Brad Meltzer — Cartea sortii

i 


a 
i 
REl 
i 
„ăi 
ÎN 
ia 
1% 
iH 
B 
E 1 
ia 
ga 
za 
is 


BRAD MELTZER 


CARTEA SORTII 


Original: The Book of Fate (2006) 


Traducere din limba engleză și note de: 
DIANA ȚUȚUIANU 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2008 


„Ceea ce ne limitează noi numim 
Soartă.” 


Ralph Waldo Emerson 


„Dumnezeu nu joacă zaruri.” 


Albert Einstein 


1. 


Peste șase minute, unul dintre noi avea sa fie mort. Asta ne 
era soarta. Niciunul dintre noi nu știa ce avea să urmeze. 

— Ron, oprește-te, am strigat, alergând după bărbatul de 
vârstă mijlocie în costum bleumarin. 

Simţeam căldura sufocantă din Florida lipindu-mi cămașa de 
piept. 

Ignorându-mă, Ron Boyle se repezi înainte, pe pistă, trecând 
de Air Force One care se afla în dreapta noastră și de cele 
optsprezece mașini ale coloanei oficiale aliniate în stânga, cu 
motoarele la ralanti. Ca adjunct al șefului staffului prezidenţial 
era întotdeauna pe fugă. Asta se întâmplă când lucrezi pentru 
cel mai puternic om din lume, și nu-i doar o figură de stil. Șeful 
nostru era Comandantul Suprem. Președintele Statelor Unite. lar 
atunci când voia ceva, datoria mea era să-i îndeplinesc dorința. 
În momentul acesta, președintele Leland „Leul” Manning voia ca 
Boyle să se calmeze. Unele sarcini mă depășeau până și pe 
mine. 

Mărind viteza pe măsură ce se strecura prin mulţimea 
formată de membrii staffului prezidenţial și de reprezentanții 
presei care-și croiau drum spre mașinile ce le fuseseră 
repartizate, Boyle trecu valvârtej pe lângă un Chevy! Suburban 
de un negru strălucitor, burdușit cu agenţi ai Secret Service și 
pe lângă ambulanţa care transporta câţiva litri de sânge din 
grupa sangvină a președintelui. Astăzi, ceva mai devreme, Boyle 
ar fi trebuit să stea la masă cu președintele, timp de 
cincisprezece minute, la bordul Air Force One. Din cauza greșelii 
mele de programare, acum trebuia să se mulţumească doar cu 
o discuţie de trei minute, la un moment dat, în după-amiaza 
asta. Să spun că din cauza asta era nervos era ca și cum aș fi 
numit Marea Recesiune Economică „o zi proastă la serviciu”. 

— Ron! am spus din nou, punându-i o mână pe umăr și 
încercând să-mi cer scuze. Așteaptă puţin. Voiam să... 

Se întoarse brusc și îmi îndepărtă mâna. Foarte slab, cu un 
nas subțire și ascuţit și o mustață groasă menită să compenseze 


1 Prescurtare de la Chevrolet, cunoscuta marca de mașini produsă în SUA. (nitr.). 


aceste două neajunsuri, Boyle avea părul grizonant, pielea 
măslinie și niște ochi căprui izbitori al căror iris parcă fusese 
împroșcat cu un albastru-deschis. Se aplecă în faţă și ochii săi 
de pisică mă străfulgerară plini de ură. 

— Să nu mă mai atingi decât dacă îmi strângi mâna, mă 
ameninţă el și un strop de salivă mă lovi direct în obraz. 

Strângând din dinţi, m-am șters cu dosul palmei. Corect, 
întârzierea de program era greșeala mea, însă cu toate astea nu 
exista niciun motiv ca să... 

— Acum, ce mama naibii e atât de important, Wes, sau prin 
asta vrei să sublimezi din nou că atunci când mâncăm cu 
președintele, trebuie să-ţi dăm comanda pentru prânz cu cel 
puțin o oră în avans? adăugă el, suficient de tare încât câţiva 
agenţi ai Secret Service să se întoarcă și să se uite la noi. 

Oricare alt tip în vârstă de douăzeci și trei de ani ar fi ripostat 
destul de dur. Mi-am păstrat cumpătul. Asta-i treaba asistentului 
președintelui... cunoscut și ca umbra președintelui... cunoscut și 
ca băiatul care stă tot timpul după fundul președintelui. Face tot 
ce vrea președintele, ține mașinăria în funcţiune și o face să 
duduie. 

— Dă-mi voie să mă revanșez faţă de tine, am spus, 
renunțând la scuze. Dacă voiam să-i închid gura lui Boyle - dacă 
nu voiam să facem o scenă în faţa presei - trebuia să fiu mai 
atent. Ce zici dacă... dacă te bag în limuzina președintelui chiar 
acum? 

Boyle se îndreptă ușor de spate și începu să-și încheie nasturii 
hainei de la costum. 

— Am crezut că tu... Nu, e foarte bine. Bravo. Excelent. 

Schiţă chiar un zâmbet. Situaţia de criză fusese evitată. 

Credea că totul era dat uitării. Memoria mea era însă mult 
mai bună. În timp ce Boyle se întorcea triumfător spre limuzină, 
mi-am notat ceva în minte. Ce nemernic plin de sine! La 
întoarcere, aveam grijă să meargă în microbuzul destinat presei. 

Din punct de vedere politic, nu eram bun și atât. Eram 
nemaipomenit. Și nu-i vorba de bravadă, ăsta e adevărul. Nu 
poţi solicita o slujbă ca asta, ești invitat să dai un interviu. Orice 
tânăr politician care dorește să dea lovitura la Casa Albă ar face 
moarte de om să pună mâna pe o funcţie atât de aproape de 
liderul lumii libere. De-aici, din poziţia asta, predecesorul meu 
devenise numărul doi în Biroul de Presă al Casei Albe. 


5 


Predecesorul său din mandatul anterior de la Casa Albă preluase 
o funcţie de conducere la IBM, cu patru mii de oameni în 
subordine. Cu șapte luni în urmă, în ciuda lipsei de pile și relaţii, 
președintele mă alesese pe mine, în defavoarea fiului unui 
senator și a doi bursieri Rhodes?. Prin urmare, se înțelege că 
puteam să-i fac față unui grangure din staff, pe care-l apucaseră 
pandaliile. 

— Wes, hai să mergem! mă strigă șeful securităţii din Secret 
Service, făcându-ne semn cu mâna spre mașină, în timp ce se 
strecura pe scaunul din faţă al pasagerului, acolo de unde putea 
să vadă tot ce mișca. 

În urma lui Boyle și punându-mi geanta din piele în faţa, m- 
am suit în spatele limuzinei blindate, acolo unde se afla 
președintele, îmbrăcat lejer într-o geacă neagră și blugi. Mă 
gândeam că Boyle avea să-l abordeze imediat, însă trecu pe 
lângă președinte ciudat de tăcut. În momentul în care se aplecă 
în față îndreptându-se spre scaunul din stânga spate, haina lui 
Boyle se desfăcu, însă o apăsă imediat cu mâna, deasupra 
inimii, ca să rămână închisă. Abia mult mai târziu mi-am dat 
seama ce anume ascundea. Și ceea ce tocmai făcusem când îl 
invitasem să urce. 

M-am îndreptat spre unul dintre cele trei scaune rabatabile 
amplasate în faţa celor din spatele mașinii. Al meu era spate în 
spate cu cel al șoferului și vizavi de al lui Boyle. Din motive de 
securitate, președintele stătea întotdeauna pe scaunul din spate 
dreapta, având-o pe prima-doamnă între el și Boyle. 

Scaunul din faţa președintelui - locul cel mai fierbinte - era 
deja ocupat de Mike Calinoff, un pilot de mașini de curse 
profesionist, pensionat, de patru ori câștigător al Winston Cup, 
invitat special pentru evenimentul de astăzi. Nu era nimic 
neobișnuit în asta. Cu numai patru luni înainte de alegeri, abia 
dacă aveam trei puncte avans în sondaje. Acum când mulţimea 
era atât de capricioasă și de nehotărâtă, numai un fraier ar fi 
intrat în ringul gladiatorilor fără o armă secretă. 

— Și mașina asta este rapidă, cu tot blindajul ăsta? se miră 
campionul de curse, admirând interiorul bleumarin al limuzinei 
prezidenţiale, Cadillac One. 


> Bursele acordate studenţilor din unele ţări, inclusiv SUA, pentru a studia la 
Universitatea Oxford din Regatul Unit al Marii Britanii. (n.tr.). 


6 


— Merge ca vântul și ca gândul, răspunse Manning în timp ce 
prima-doamnă își dădea ochii peste cap. 

Hotărându-se într-un târziu să intervină, Boyle se lăsă mai în 
față în scaun și scoase un dosar cu coperţi groase, cartonate. 

— Domnule președinte, dacă am putea... 

— Îmi pare rău - asta-i tot ce putem face, domnule, îl 
întrerupse șeful staffului prezidenţial Warren Albright, urcându- 
se și el în mașină. 

Îi întinse președintelui un ziar împăturit și ocupă scaunul din 
mijloc situat chiar în faţa primei-doamne și, ceea ce era mai 
important, în diagonală faţă de Manning. Chiar și cu banchetele 
astea pentru șase persoane, apropierea conta. Îndeosebi pentru 
Boyle, care era încă întors cu faţa spre președinte, refuzând să 
renunțe la introducerea făcută. 

Președintele apucă hotărât ziarul și se uită cu atenţie la careul 
de cuvinte încrucișate pe care el și cu Albright îl rezolvau 
împreună în fiecare zi. Era un fel de tradiţie a lor încă din 
primele zile ale campaniei electorale - și motivul pentru care 
Albright se afla întotdeauna în scaunul acela râvnit, dispus în 
diagonală faţă de cel al președintelui. Albright începea fiecare 
careu, făcea cât putea din el, după care i-l pasa președintelui ca 
să-l termine. 

— Cincisprezece orizontal este greșit, observă președintele în 
timp ce eu îmi puneam geanta în poală. „Înăbuși.” 

De regulă lui Albright nu-i plăcea când Manning găsea o 
greșeală. Azi, luând în considerare faptul că Boyle se afla pe 
scaunul din colț, avea un motiv în plus de iritare. 

„Totul e în regulă?” l-am întrebat eu din priviri. 

Înainte ca Albright să răspundă, șoferul acceleră, iar corpul mi 
se mișcă brusc înainte. 

Peste trei minute și jumătate, avea să fie tras primul foc. Doi 
dintre noi aveau să cadă secerați la podea, în spasme. Unul 
dintre noi n-avea să se mai ridice. 

— Domnule, aș putea să vă șoptesc ceva la ureche? Nu 
durează mai mult de o secundă, îl întrerupse Boyle, mult mai 
hotărât decât înainte. 

— Ron, nu poţi să te bucuri pur și simplu de călătoria asta? îl 
tachină prima-doamnă, al cărei păr șaten, tuns scurt, i se 
deranjase ușor când mașina trecuse peste un dâmb de pe 
șosea. 


În ciuda tonului dulceag, i-am văzut lucirea din ochii săi de-un 
verde aprins. Era aceeași lucire pe care obișnuia s-o aibă față de 
studenţii ei de la Princeton. Fostă profesoară universitară, 
doctor în chimie, prima-doamnă era învățată să fie dură. lar 
atunci când doctor Prima-Doamnă voia ceva, doctor Prima- 
Doamnă lupta pentru asta. Și obținea ceea ce voia. 

— Știţi, doamnă, n-o să dureze decât... 

Se încruntă atât de tare, încât sprâncenele aproape că i se 
împreunară. 

— Ron. Bucură-te de călătoria asta. 

Majoritatea oamenilor s-ar fi oprit aici. Boyle își forță norocul 
și mai mult, încercând să-i înmâneze dosarul direct lui Manning. 
Il cunoștea pe președinte încă de pe vremea când amândoi 
aveau douăzeci de ani și studiau la Oxford. Bancher profesionist 
și în același timp pasionat de iluzionism, avea să se ocupe 
ulterior de toţi banii lui Manning, lucru pentru care chiar era 
nevoie de puţină magie. La momentul respectiv, era singura 
persoană din cadrul staffului care fusese de față când Manning 
se căsătorise cu prima-doamnă. Acest atu îl ajutase când presa 
descoperise că tatăl lui Boyle fusese un tip extrem de necinstit, 
condamnat (de două ori) pentru fraudă în domeniul asigurărilor. 
Era același permis de trecere pe care-l folosea în limuzină 
pentru a pune la încercare autoritatea primei-doamne. Insă 
până și cele mai bune permise de liberă trecere expiră în cele 
din urmă. 

Manning clătină dezaprobator din cap, atât de subtil, încât 
numai un ochi versat și-ar fi putut da seama de asta. Prima- 
doamnă era un astfel de observator, nu însă și Boyle. 

Închizând dosarul, Boyle se lăsă pe spate și îmi aruncă o 
privire ucigătoare. Era numai vina mea. 

În timp ce ne apropiam de destinaţie, Manning privi în tăcere 
prin geamul verzui, antiglonț. 

— Ai auzit vreodată despre ce-a spus Kennedy cu trei ore 
înainte de a fi împușcat? întrebă el, străduindu-se să imite cât 
mai bine accentul de Massachusetts. „Știi, noaptea trecută ar fi 
fost o noapte a naibii de bună să omori un președinte.” 

— Lee! îl dojeni prima-doamnă. Vedeţi cu ce am de-a face? 
adaugă ea, râzând forțat spre Calinoff. 

Președintele luă mâna soției sale și o strânse ușor, după care 
îmi aruncă o privire rapidă. 


— Wes, ai adus cadoul pe care l-am pregătit pentru domnul 
Calinoff? mă întrebă el. 

Am scotocit prin geanta mea de piele - geanta cu tot felul de 
minuni - fără să-mi mut vreun moment privirea de pe faţa lui 
Manning. Îmi făcu un semn ușor aprobator și se scarpină la 
încheietura mâinii. „Nu-i da acul de cravată... caută darul cel 
mare.” _ 

Eram asistentul său de peste șapte luni. Imi făceam treaba 
bine, așadar, nu trebuia să vorbim ca să comunicăm. Eram pe 
un drum deja bătătorit. N-am putut să mă abțin să nu zâmbesc. 

Acesta avea să fie ultimul meu zâmbet mare și larg. In trei 
minute, cel de-al treilea glonț al atentatorului avea să-mi treacă 
prin obraz, distrugându-mi atât de mulţi nervi faciali, încât n- 
aveam să-mi mai deschid niciodată gura complet. 

„Despre asta vorbeam”, mi-a dat de înţeles președintele 
printr-un gest. 

Din geanta mea burdușită, în care se găsea orice i-ar fi fost 
vreodată de trebuința unui președinte, am scos un set oficial de 
butoni prezidenţiali, pe care i-am înmânat domnului Calinoff, 
care părea a se bucura de fiecare sutime de secundă petrecută 
în scaunul său rabatabil, complet inconfortabil, scaunul fierbinte. 

— Ştiţi ceva, sunt autentici, îi spuse președintele. Nu-i vindeti 
pe eBay.’ 

Era aceeași glumă pe care o făcea de fiecare dată când 
oferea în dar câte un set. Cu toate astea, am râs cu toţii. Chiar și 
Boyle, care începuse să se scarpine pe piept. Nimic nu se 
compară cu senzaţia de a ști că te numeri printre cei care 
împărtășesc o glumă a președintelui Statelor Unite. lar pe 4 iulie 
în Daytona, Florida, în momentul în care avea să se anunţe: 
„Domnilor, porniţi-vă motoarele”, la legendara cursa Pepsi 400 
NASCAR, nu exista în întreaga lume o banchetă din spate mai 
bună. 

Înainte să-i poată mulţumi Calinoff, limuzina se opri. Un fulger 
roșu intermitent trecu pe lângă noi pe partea stângă - doi 
polițiști pe motociclete cu sirenele urlând. Înaintau în viteză din 
spatele coloanei oficiale ca să ocupe poziţii în față. Exact ca la o 
procesiune funerară. 

— Doar nu blochează drumul, spuse prima-doamnă. 


3 Site pe care se scot la licitaţie diverse bunuri și obiecte. (n.tr.). 


Ura când se oprea traficul ca să treacă coloana oficială. 
Voturile acelea n-aveau să mai fie câștigate niciodată. 

Mașina continuă să mai meargă câţiva zeci de centimetri. 

— Domnule, imediat vom intra pe pistă, anunță șeful 
securităţii de pe locul din dreapta faţă. 

Afară, întinderea de beton a pistei aeroportului făcea loc cu 
rapiditate șirurilor succesive de mașini de curse. 

— Staţi așa - vreţi să spuneţi că vom intra direct pe pistă? se 
miră Calinoff, dintr-odată extrem de surescitat. 

Se răsuci în scaun, încercând să se uite afară. 

Președintele zâmbi larg. 

— Credeaţi că am primit doar câteva locuri pe rândul din față? 

Rotile se rostogoliră peste o placă metalică zgomotoasă, care 
zdrăngăni ca un capac de canalizare prost așezat. Boyle se 
scărpină din nou pe piept. Un zgomot baritonal umplu aerul din 
jur. 

— Tună? întrebă Boyle, uitându-se în sus la cerul albastru fără 
nori. 

— Nu, nu tună, replică președintele, lipindu-și buricele 
degetelor pe geamul antiglont în timp ce mulţimea de 200 000 
de oameni prezenţi pe stadion se grăbi să se ridice în picioare 
cu pancarte, steaguri și dând din mâini. Sunt aplauzele. 

— Doamnelor și domnilor, președintele Statelor Unite! strigă 
crainicul foarte tare prin sistemul de amplificare. 

O curbă strânsă la dreapta ne făcu să ne aplecăm într-o parte 
atunci când limuzina întoarse și intră pe pista de curse, cea mai 
mare și perfect pavată șosea pe care o văzusem vreodată. 

— Aveţi niște drumuri tare drăguţe pe-aici, îi spuse 
președintele lui Calinoff, lăsându-se pe spate pe scaunul său din 
piele, făcut special la comandă, după dimensiunile sale. 

Nu mai rămăsese decât să ne facem intrarea grandioasă. 
Dacă n-am fi aranjat asta, cei 200 000 de spectatori plătitori de 
bilete de pe stadion, plus cele zece milioane de telespectatori 
de-acasă, plus cele șaptezeci și cinci de milioane de fani 
învederaţi ai NASCAR aveau să le spună prietenilor, vecinilor, 
verișorilor și necunoscuților de la supermarket că se duseseră 
cu sacul la pomul lăudat și nu meritase efortul. 

Insă de-asta adusesem coloana oficială. N-aveam nevoie de 
optsprezece mașini. Pista de aterizare de pe Aeroportul Daytona 
era de fapt adiacentă cu pista de curse. Nu existau niciun fel de 


10 


lumini roșii după care să te ţii. Nu trebuia să blochezi niciun fel 
de trafic. Însă pentru toţi cei care ne priveau... Aţi văzut 
vreodată coloana oficială a președintelui pe o pistă de cursă? 
Frenezie americană, garantată sută la sută. 

Nu-mi păsa cât de strânse erau rezultatele din sondaje. Un 
singur tur complet de circuit și aveam să ne ocupăm locurile 
destinate pentru inaugurare. 

Boyle, care stătea pe scaunul din faţa mea, nu arăta câtuși de 
puţin interesat de toate astea. Cu braţele încrucișate pe piept, îl 
fixa în continuare cu privirea pe președinte. 

— Au venit și starurile, eh? întrebă Calinoff atunci când intram 
în curba finală și îi văzu pe cei din comitetul de primire, un grup 
mai mic de piloți NASCAR, îmbrăcaţi cu toţii în combinezoanele 
lor multicolore, împopoţonate cu reclame și embleme de tot 
felul. 

Ceea ce nu băgase de seamă ochiul său neexperimentat erau 
cei aproximativ doisprezece „membri ai echipajelor participante 
la cursă”, o idee mai rigizi decât restul. Unii aveau rucsacuri. 
Alţii aveau saci de sport din piele. Cu toţii purtau ochelari de 
soare. lar unul vorbea la propria încheietură. Băieţii din Secret 
Service. 

Ca oricare altul aflat pentru prima oară la bordul mașinii 
prezidenţiale, Calinoff era practic lipit de geamul lateral. 

— Domnule Calinoff, dumneavoastră o să coborâţi primul, am 
spus eu în timp ce ne apropiam de standurile de realimentare cu 
combustibil. 

Afară, piloţii erau deja aliniaţi pentru a-l întâmpina pe 
președinte. În șaizeci de secunde, aveau s-o ia la fugă ca 
potârnichile ca să-și salveze pielea. 

Calinoff se aplecă spre ușa de lângă mine, cea de pe partea 
șoferului, acolo unde se îngrămădiseră toţi piloții NASCAR. 

M-am aplecat în faţă ca să-l blochez, făcându-i semn spre ușa 
președintelui, aflată pe partea cealaltă. 

— Pe-acolo, am spus. Pe ușa de lângă el. 

— Însă piloţii sunt dincolo, obiectă Calinoff. 

— Ascultaţi-l pe băiat, se băgă și președintele în discuţie, 
indicându-i ușa situată exact lângă Calinoff. 

Cu ani în urmă, atunci când președintele Clinton venise să 
vadă o cursă NASCAR, publicul îl huiduise. În 2004, atunci când 
președintele Bush sosise împreună cu legendarul pilot de curse 


11 


Bill Elliott la bordul coloanei oficiale, Elliott coborâse primul din 
mașină, iar mulţimea adunată izbucnise în urale. Chiar și 
președinții pot recurge la câte un truc cu care să aducă 
mulțumea la delir. 

Cu un clic și-un poc, agentul-șef de pe scaunul din față, din 
dreapta, acţionă un buton de siguranţă aflat sub mânerul ușii, 
pentru a deschide ușa blindată. In câteva secunde, portiera se 
deschise larg permiţând razelor soarelui și aerului fierbinte al 
Floridei să năvălească în mașină, iar Calinoff atinse caldarâmul 
cu una din cizmele sale de cowboy lucrate manual. 

— Și acum vă rog să-l întâmpinați cu căldură pe cel care a 
câștigat de patru ori Winston Cup... Mike Caaaalinoff! urlă 
crainicul de pe stadion. 

Mulțimea era și mai entuziastă. 

— Nu uitaţi niciodată, îi șopti președintele oaspetelui său, în 
timp ce Calinoff cobora din mașină și se îndrepta spre cei 200 
000 de fani în delir, asta am venit să vedem astăzi aici. 

— lar acum, continuă crainicul, marele nostru maestru de 
ceremonii pentru cursa de azi - fiul iubit al Floridei, 
președintele... Leeeee Maaaaanning! 

Chiar în spatele lui Calinoff, președintele ieși din mașină, cu 
mâna dreaptă făcând semne celor din jur, iar cu stânga 
atingând cu mândrie logoul NASCAR de pe pieptul gecii. Se opri 
pentru un moment ca s-o aștepte pe prima-doamnă. Ca 
întotdeauna, pe buzele fiecărui fan din tribune se putea citi: 


„lată-l...”, „Uite-l...”, „Uite-i...” Apoi, de îndată ce mulţimea 
savură momentul, se declanșară bliţurile. „Domnule președinte, 
uitaţi-vă aici.” „Domnule președinte...!” Abia dacă făcuse trei 


pași când Albright ajunse în spatele său, urmat de Boyle. 

Am coborât din mașină ultimul. Soarele mă obliga să-mi 
mijesc ochii, însă am continuat să-mi întind gâtul ca să mă uit în 
sus, fascinat de cei 200 000 de fani care se ridicaseră în picioare 
arătând și făcând cu mâna spre noi de la tribune. Terminasem 
de doi ani colegiul și iată cum arăta viața mea. Nici măcar 
starurile rock nu aveau parte de așa ceva. 

Întinzând mâna dreaptă pentru o strângere de mână, Calinoff 
fu rapid înconjurat de piloţi, care îl îmbrăţișară și îl bătură pe 
spate prietenește. În fruntea lor se afla președintele executiv de 
la NASCAR și soția sa surprinzător de înaltă, prezentă la fața 
locului pentru a-i ura bun-venit primei-doamne. 


12 


Apropiindu-se de piloți, președintele Manning zâmbi larg, cu 
toată gura. Era rândul lui. În trei secunde, avea să fie înconjurat 
- geaca aceea neagră într-o mare multicoloră de combinezoane 
reprezentând Pepsi, M&M's, DeWalt și Lone Star Steak. Ca și 
cum ar fi câștigat World Series“, Super Bowl și respectiv... 

Poc, poc, poc. 

Asta a fost tot ce-am auzit. Trei pocnituri mici. Un foc de 
artificii. Sau un rateu la ţeava de eșapament a vreunei mașini. 

— Focuri de armă! Focuri de armă! zbieră agentul-șef. Culcat! 
Înapoi! 

Încă zâmbeam în momentul în care primul țipăt sfâșie 
văzduhul. Piloții de curse se împrăștiară rapid - lăsând totul 
baltă și fugind panicaţi, într-un contur nedeslușit de culori. 

— „Dumnezeu le-a dat putere profeților...” strigă un bărbat cu 
părul negru vâlvoi și cu o voce profundă aflat în centrul 
vârtejului uman creat. 

Ochii săi mici și căprui păreau aproape lipiţi unul de celălalt, 
în timp ce nasul borcănat și sprâncenele sale înguste și arcuite îi 
dădeau o căldură ciudată expresiei feţei care, dintr-un motiv 
anume, îmi amintea de Danny Kaye. Îmbrăcat în combinezon de 
pilot, bărbatul stătea într-un genunchi și ţinea cu ambele mâini 
un pistol. 

„Ca un bondar”, mi-a trecut prin minte. 

— ... Însă de asemenea și ororilor... 

N-am făcut altceva decât să mă holbez la el, încremenit. 
Brusc, zgomotul dispăru. Timpul încetini. Pentru mine lumea se 
transformă în alb și negru. Era ca atunci când îl întâlnisem 
pentru prima oară pe președinte. Numai strângerea de mână mi 
se păruse că durase o oră. Trăind între secunde, după cum se 
exprimase cineva. Timp suspendat. Cu ochii ţintă la bondar, nu 
puteam să-mi dau seama dacă acesta înainta sau cei din jurul 
lui se dădeau în grabă înapoi. 

— Cineva a fost doborât! a urlat agentul-șef. 

Am urmărit mâinile agentului arătând spre un bărbat îmbrăcat 
într-un costum bleumarin, care zăcea la pământ cu faţa în jos. 
„Oh, nu. Boyle!” Avea fruntea lipită de caldarâm, iar faţa îi era 


4 Cea mai importantă competiţie de baseball din SUA jucată anual în luna octombrie 
între câștigătoarele American League și National League. (n.tr.). 

5 Partidă de fotbal american jucată anual, menită să decidă ce echipă profesionistă 
câștigă National Football League. (n.tr.). 


13 


schimonosită în agonie. Se ţinea de piept și se vedea cum sub el 
începuse să se formeze o băltoacă de sânge. 

— Cineva a fost doborât! strigă agentul-șef din nou. 

M-am uitat în lateral căutându-l din priviri pe președinte. L-am 
descoperit chiar când jumătate din agenţii îmbrăcaţi în 
combinezoane se repezeau la mica mulţime care se bulucise 
deja în jurul său. Agenţii înnebuniţi se mișcau atât de repede, 
încât persoanele cele mai apropiate de Manning erau ţintuite și 
lipite de el. 

— Scoateți-l, acum! strigă un agent. 

Impinsă înapoi și lipită cu spatele de Manning, soţia 
președintelui executiv al NASCAR tipa. 

— O striviți! urlă Manning, apucând-o de umăr și încercând s- 
o ţină pe picioare. Daţi-i drumul! 

Agenţilor din Secret Service nu le păsa. Înghesuiţi în jurul 
președintelui, loveau mulţimea din faţă și din partea dreaptă, în 
avântul lor, nu mai ţineau cont de nimic. Asemenea unui copac 
răpus de la rădăcină, mulţimea de oameni se înclină într-o parte, 
spre pământ. Președintele încă se mai zbătea s-o scoată pe 
soția președintelui executiv din vârtej, când explodă o lumină 
strălucitoare. Imi amintesc cum se stinsese bliţul aparatului de 
fotografiat. 

— ... Incât oamenii să poată să-i pună la încercare credinţa... 
încă mai răcnea trăgătorul în timp ce un grup separat de agenţi 
îmbrăcaţi în combinezoane îl apucară strâns de gât... de mână... 
de păr. 

Aparent cu încetinitorul, capul bondarului fu tras în spate, 
apoi corpul său, în timp ce încă două pocnituri răsunară în aer. 

Am simţit o înțepătură în obrazul drept. 

— ... Şi să deosebească binele de rău! ţipă bărbatul, cu 
braţele întinse în lateral precum Isus pe cruce, în timp ce agenţii 
îl puneau la pământ. 

Toţi cei din jurul său și alți agenţi formară un cerc strâns, 
fluturându-și armele semiautomate Uzi pe care le scoseseră din 
sacii de sport din piele și din rucsacuri. 

M-am lovit cu palma peste obraz, încercând să omor insecta 
care mă ciupise. La jumătate de metru mai în față, mulțimea 
care-l înconjura pe președinte se prăvălise pe asfalt. Doi agenţi 
o înșfăcară pe prima-doamnă, trăgând-o deoparte. Restul 
agenţilor continuau să împingă în stânga și-n dreapta, să 


14 


lovească la întâmplare, să calce peste cei căzuţi încercând să 
ajungă la Manning și să facă un scut uman în jurul lui. 

Mă uitam cum băltoaca de sânge de sub Boyle devenise și 
mai mare. Capul îi zăcea acum într-un lichid alb ca laptele. 
Vomitase. 

Din spatele grămezii formate în jurul președintelui, agentul- 
șef și încă un agent îmbrăcat la costum și cravată îl apucară pe 
Manning de coate și îl scoaseră din învălmășeală. Pe chipul 
președintelui se putea citi numai durere. M-am uitat să văd dacă 
avea sânge pe costum, însă nu se vedea niciun strop. 

Mărind pasul, agenţii se îndreptară spre limuzină. Alţi doi 
agenţi mergeau chiar în spatele lor, ţinând-o strâns pe prima- 
doamnă de subsuori. Eram singurul obstacol în calea lor. Am 
încercat să mă dau la o parte, însă nu suficient de rapid. 
Agentul-șef se izbi cu toată puterea în umărul meu. 

Cazând pe spate, m-am lovit de limuzină, cu fundul chiar 
deasupra roții din dreapta faţă. Incă vedeam totul cu 
încetinitorul de undeva din exteriorul corpului meu: pe mine 
încercând să-mi păstrez echilibrul... lovind cu mâna capota 
mașinii... și sunetul produs în momentul impactului. Sunetul era 
atât de deformat, încât mi se părea că aud ceva ciudat. 
Continuam să văd lumea în alb și negru. Totul cu excepţia urmei 
roșii lăsate de palma mea pe tablă. 

Confuz, mi-am dus mâna la obraz. Mi-am plimbat-o de-a 
lungul pielii, care era alunecoasă și umedă, și mă ustura în locul 
unde fusesem rănit. 

— Dă-i drumul, nu mai sta! ţipă cineva. 

Roţile au scrâșnit. Mașina ţâșni brusc de pe loc. lar limuzina 
plecă în trombă de sub mine. Asemenea unei cutii de cola uitate 
pe acoperiș, am alunecat pe spate și-am căzut în fund. În ureche 
simțeam un vâjâit asurzitor. Nu auzeam nimic altceva decât un 
sunet firav care-mi pulsa în obraz. 

M-am uitat spre palmă și am văzut că pieptul și umărul drept 
îmi erau ude leoarcă. Și nu de apă. Ci de un lichid mai gros... Și 
mai închis la culoare... un roșu întunecat. „Oh, Doamne 
Dumnezeule, e de la mine...?” 

Un alt bliţ mă străfulgeră. Ce vedeam nu era numai culoarea 
roșie a sângelui meu. Acum era albastru... de la cravata mea... 
și galben... dungile galbene de marcaj de pe caldarâm. Un alt 
blit a licărit și am simţit cum niște ace de culoare îmi înțepau 


15 


ochii. Mașini de curse argintii, maro și vernil, steguleţe roșii, 
albe și albastre abandonate în tribune. Un băiat blond ţipa ca 
din gură de șarpe pe rândul al treilea purtând un tricou cu Miami 
Dolphins. Și roșul... roșul închis la culoare și vâscos pe care-l 
aveam întins peste tot, pe mână, pe braţ și pe piept. 

Mi-am atins obrazul din nou. Buricele degetelor s-au agăţat de 
ceva ascuţit. Tare ca metalul - sau... era vreun os? Mi s-a întors 
stomacul pe dos de greață. Mi-am atins faţa din nou apăsând 
ușor. Nicio reacţie... „Ce-i în neregulă cu fața mea...?” 

Alte două flash-uri de la bliţuri mă orbiră cu lumina lor albă, și 
totul începu să se deruleze cu repeziciune prin faţa ochilor mei. 
Timpul mă ajunse din urmă cât ai zice pește, scurgându-se cu 
viteza luminii. 

— Nu-i simt pulsul! strigă o voce de la distanţă. 

Chiar în față, doi agenţi ai Secret Service îmbrăcaţi la costum 
și cravată îl ridicaseră pe Boyle pe o targă și-l urcau în 
ambulanta oficială. Mâna dreaptă i se bălăngănea, iar din palmă 
îi curgea sânge. Mi-am reamintit momentele de dinaintea 
plecării limuzinei. N-ar fi avut cum să se afle aici, dacă eu n-aș 
fi... 

— l-am pus cătușe! Luaţi-l dracu’ de-aici! 

Ceva mai în stânga, mai mulți agenți strigau la oameni, 
dându-i pe rând la o parte ca să ajungă la trăgător. Mă aflam 
încă la pământ, eu și restul petelor de ulei, zbătându-mă să mă 
ridic și întrebându-mă de ce era totul atât de confuz și de 
încețoșat. 

„Ajutor...” am strigat, deși nu mi-a ieșit nimic de pe buze. 

Tribunele se mișcau asemenea unui caleidoscop. Am căzut pe 
spate, lovindu-mă de caldarâm, zăcând acolo, cu palma încă 
apăsând pe metalul alunecos din obraz. 

— E cineva...? 

Sirenele sunau, însă nu se auzeau mai tare. Ci mai încet. 
Încetul cu încetul începură să se atenueze. Ambulanţa lui 
Boyle..., Mă lasă... mă lasă aici... 

— Vă rog... de ce nu e...? 

O femeie ţipa într-un si minor perfect. Urletul ei străbătu 
mulțimea în timp ce eu mă uitam în sus la cerul fără nori al 
Floridei. „Artificii... trebuia să avem artificii. Albright o să fie 
negru de supărare...” 


16 


Sirenele aproape că nu se mai auzeau deloc. Am încercat să 
ridic capul, însă nu am putut. Am fost orbit de lumina unui ultim 
bliț și n-am mai văzut nimic. 

„De... De ce nu mă ajută nimeni?” 

În ziua aceea, Ron Boyle murise din cauza mea. 

Opt ani mai târziu, avea să revină la viață. 


17 


2. 


Opt ani mai târziu 
Kuala Lumpur, Malaysia 


Unele cicatrice nu se vindecă niciodată. 

— Doamnelor și domnilor, ex-președintele Statelor Unite, 
Leland Manning, anunță gazda noastră, viceprim-ministrul 
Malaysiei. 

Mă crispez ușor la auzul acestor cuvinte. Să nu-i spui 
niciodată „ex”. Este „fostul”. Fostul președinte. 

Vicepremierul repetă anunţul în mandarină, cantoneză și 
malaeză. Singurele cuvinte pe care le înțeleg de fiecare dată 
sunt: „Leland Manning...” „Leland Manning. „Leland Manning”. 
După modul în care Manning se trage de lobul urechii și se 
preface că se uită în culise, este clar că singurele cuvinte pe 
care le aude el sunt „ex-președintele”. 

— Uitaţi aici, domnule, îi spun, dându-i un dosar cu coperte de 
piele ce conţine foile discursului său. 

Am febră și doar ce-am aterizat, după un zbor de unsprezece 
ore spre Kuala Lumpur, pe durata căruia n-am dormit niciun 
minut. Din cauza diferenţei de fus orar, am senzaţia că e trei 
dimineața, dar asta nu-l afectează pe Manning. Președinții sunt 
făcuţi ca să reziste toată noaptea. Însă nu și asistenții lor. 

— Succes, adaug eu, dând la o parte cortina de culoarea 
vinului roșu de Burgundia, iar el își face apariţia din partea 
dreapta a scenei. 

Mulțimea prezentă izbucnește în ovații, iar Manning flutură în 
aer dosarul cu discursul de parcă ar avea acolo codurile 
nucleare. Cândva, chiar le-am avut. Un consilier militar ne urma 
peste tot, purtând codurile într-o servietă de piele cunoscută 
drept mingea de fotbal. 

În prezent, nu mai avem consilier militar... nici minge de 
fotbal... nici coloană oficială... nici staff prezidenţial de mii de 
oameni care să trimită faxuri și limuzine blindate prin toată 


18 


lumea pentru noi. Acum, în afară de câţiva agenţi ai Secret 
Service, îl am pe președinte, iar președintele mă are pe mine. 

La patru luni după tentativa de asasinat, președintele 
Manning pierdu șansa de a fi reales, iar noi a trebuit să părăsim 
cu toţii Casa Albă. Plecarea a fost destul de dură și neplăcută - 
ne luau tot... slujbele, vieţile, mândria - însă de ce... de ce a fost 
întrebarea care ne-a bântuit. 

Pe durata investigaţiilor Congresului în urma tentativei de 
asasinat, chiţibușarii de pe Dealul Capitoliului se străduiseră cu 
tot dinadinsul să atragă atenţia asupra oricărei posibile greșeli 
de securitate săvârșite cu ocazia deplasării pe pista de curse, de 
la agentul Secret Service de la biroul local din Orlando care nu 
apucase să verifice toate informaţiile primite cu două zile 
înaintea vizitei președintelui... până la inexplicabilele breșe 
care-i permiseseră trăgătorului să se strecoare prin cordonul de 
securitate... sau la faptul că în ziua evenimentului, medicul 
personal al președintelui comandase din greșeală rezerve de 
sânge dintr-o altă grupă decât trebuia pentru ambulanţa ce 
deservea coloana oficiala. Niciuna dintre aceste greșeli nu 
contase. Însă existase una esenţială. 

După ce John Hinckley trăsese asupra președintelui Reagan în 
1981, sondajele de opinie indicaseră că simpatia față de Reagan 
crescuse până la 73 de procente, cele mai bune rezultate pe 
care le atinsese pe durata celor opt ani în funcţie. După 
întâmplarea aceea de pe pista de curse, sondajele favorabile lui 
Manning scăzuseră drastic la 32 de procente. Și singura 
vinovată de toate astea era o amărâtă de fotografie. 

Fotografiile dăinuiesc după orice situaţie de criză. Chiar și în 
plin haos, fotografii reușesc să apese pe buton și să imortalizeze 
momentul. Unele fotografii, precum cea a lui Jackie Kennedy în 
momentul împușcării lui JFK, exprimă o groază extremă. Altele, 
precum cea a lui Reagan, surprins clipind în timp ce era 
împușcat, nu fac decât să arate cât de puţin timp are cineva ca 
să reacționeze. Este singurul lucru pe care politicienii nu pot să-l 
manipuleze. Pot să-și manipuleze politicile, voturile... chiar și 
viața personală - însă fotografiile... fotografiile arareori mint. 

Așa că atunci când am auzit despre fotografia cu pricina - 
fotografie făcută cu un aparat digital și înfăţișându-l pe 
președintele Manning în timp ce urla, stând în spatele soţiei 
președintelui executiv al NASCAR... cu mâna pe umărul acesteia 


19 


ca și cum el ar fi fost tras înapoi de cei din Service... și mai mult 
decât atât, încercând să o ajute și s-o ferească din calea 
mulţimii care o strivea - am crezut că vom avea procentele lui 
Reagan. Leul Americii urlând. 

După care am văzut fotografia. Și la fel, toată America. lar ei 
nu l-au văzut pe Manning împingând-o pe soția președintelui 
executiv înainte, din calea furiei mulţimii. L-au văzut pe 
președinte cum o trăgea în fața sa, lăsându-se în jos în spatele 
ei ca înapoia unui scut. Am obţinut o dezminţire de la soţia 
președintelui executiv, care a încercat să explice că lucrurile nu 
se petrecuseră așa cum părea. Prea târziu. Pe pagina întâi a 
cinci sute de ziare se năștea Leul cel Laș. 

— Rrr, șoptește Manning în microfon cu un zâmbet prefăcut, 
în timp ce cu ambele mâini apucă marginile podiumului de pe 
scenă. 

Când fostul președinte Eisenhower zăcea pe patul de moarte, 
se uitase la fiul său și la unul din doctori și spuse: „Ridicaţi-mă”. 
Aceștia îl sprijiniseră și îl ridicaseră, după care Ike se plânsese: 
„Sunteţi ditamai bărbaţii. Mai sus”. Îl sprijiniseră și îl ridicaseră 
și mai mult. Ştia ce avea să urmeze. Murise la câteva minute 
după aceea. Toţi președinții vor să iasă din scenă puternici. 
Manning nu era deloc altfel. 

Imită din nou același răget, de astă dată chiar mai încet. De- 
abia după trei ani fusese în stare să facă gluma asta. Astăzi, 
primește cu ușurință râsetele și aplauzele, ceea ce se întâmplă 
când în deschiderea fiecărui discurs plătit apelează la ea. 

Acum poate să facă glume. Publicul chiar așteaptă - nu pot să 
uite până când n-o faci tu însuţi. Însă după cum învăţasem pe 
durata primei mele săptămâni la post, doar pentru că 
președintele pare că râde, asta nu înseamnă că râde cu- 
adevărat. Manning pierduse mai mult decât președinția în ziua 
incidentului de pe pistă. Îl pierduse și pe unul dintre prietenii săi 
cei mai dragi. Când se trăseseră focurile de armă, 
președintele... eu însumi... Albright și toţi ceilalți - ne 
prăbușiserăm cu toţii la pământ. Boyle fusese singurul care nu 
se mai ridicase niciodată. 

Incă mai văd băltoaca vâscoasă și rozalie ce se scurgea de 
sub el, în timp ce zăcea acolo cu faţa în jos, lipită de caldarâm. 
Incă mai aud cum se trânteau cu putere ușile de la ambulanta 
sa, asemenea celor ale unei case de bani de la bancă... sirenele 


20 


ce se estompau de parcă ar fi venit dintr-o gaură neagră... și 
hohotele de plâns întretăiate ale fiicei lui Boyle, luptându-se din 
răsputeri să citească elogiul tatălui său la înmormântare. 
Aceasta fusese una dintre imaginile care mi se înrădăcinaseră 
cel mai adânc în memorie, și nu numai pentru că vocea ei era 
atât de tremurătoare, încât de-abia dacă putea să pronunţe 
cuvintele. Fiica lui, abia intrată la liceu, avea aceeași intonațţie 
ca și tatăl ei. Același șuierat al literei „s” precum cel al lui Boyle 
și același „o” scurt din Florida. Când închisesem ochii, mi se 
păruse că însăși stafia lui Boyle vorbea la propriul ceremonial 
funerar. După aceea, criticii care odinioară se folosiseră de 
arestările tatălui său ca să-l numească „lupul paznic la oi al 
administraţiei” de astă dată își ţinuseră gura. Oricum, răul 
fusese deja făcut. 

Funeraliile fuseseră televizate, desigur, fapt pe care-l 
apreciasem și eu, căci din cauza intervențiilor chirurgicale și a 
rănilor de la față fusesem țintuit la pat și privisem totul din 
salonul meu de spital. Foarte ciudat, mi se păruse chiar mai rău 
decât dacă aș fi fost acolo, mai ales atunci când președintele se 
ridicase ca să prezinte elogiul final. 

Manning învaţă întotdeauna pe de rost primele rânduri ale 
discursurilor sale - o cale mai bună de a-și privi publicul direct în 
ochi. Însă în ziua înmormântării... Atunci fusese altfel. 

Nimeni altcineva nu văzuse asta. Pe podium, președintele își 
ținuse pieptul scos în afară și umerii trași în spate într-o 
tentativă vădită de a-și etala puterea. Se uitase la reporterii 
care erau aliniaţi lângă pereţii din spate ai bisericii extrem de 
aglomerate. Apoi la rude și prieteni. La cei din stafful său. La 
soția lui Boyle și la fiica acestuia, care se zguduia de plâns. 

— Haide, șefu', am șoptit eu din camera de spital. 

Fotografiile Leului cel Laș fuseseră deja publicate. Știam cu 
toţii că ăsta era sfârșitul mandatului său prezidenţial, însă, în 
acel moment, nu era vorba decât de moartea prietenului său. 

„Stăpânește-te”, îl imploram în propria rugăciune nerostită. 

Manning își lipise buzele și le ţuguiase un pic, de parcă și-ar 
mai fi acordat un răgaz de gândire. Ochii săi de un cenușiu ca 
de catifea se îngustaseră. Știam că memorase primul rând al 
discursului. Memora fiecare prim rând în parte. 

„Haide, poţi s-o faci...” am adăugat. 


21 


Și chiar atunci președintele Manning se uitase în jos. Și citise 
primul rând al discursului. 

Nu se auzise niciun icnet de surprindere din partea audienței. 
Nu se scrisese nici măcar un singur articol despre acest lucru. 
Însă eu știam. Și la fel și cei din staff, pe care îi văzusem cum 
strânseseră rândurile în mod imperceptibil atunci când camera 
de luat vederi își mutase imaginea spre mulţimea din biserică. 

În aceeași zi, pentru a ne mai răsuci o dată cuțitul în rană, 
bărbatul care-l omorâse pe Boyle - Nicholas „Nico” Hadrian - 
declarase că, deși trăsese mai multe focuri de armă asupra 
președintelui, nu intenţionase defel să-l lovească, și că fusese 
doar un avertisment legat de ceea ce el numea „intenţia cultului 
masonic secret de a prelua controlul asupra Casei Albe în 
numele lui Lucifer și al hoardelor acestuia din iad”. Nu mai este 
nevoie să spunem că, ulterior, în regim de urgenţă, Nico fusese 
internat la Spitalul St. Elizabeths din Washington, D.C., unde se 
află până în ziua de azi. 

În sfârșit, moartea lui Boyle reprezentase cea mai gravă criză 
cu care ne confruntaserăm vreodată... un moment în care 
apărea, în cele din urmă, ceva mai important decât Casa Albă. 
Această tragedie comună ne apropiase pe toţi. lar eu o 
urmărisem de unul singur dintr-un salon de spital cu singurul 
ochi cu care puteam să văd. 

— Este foarte amuzant, spune vicepremierul malaysian, un 
bărbat în vârstă de cincizeci și ceva de ani cu un ten ușor 
acneic. 

Pare aproape surprins și ni se alătură mie și lui Mitchel, unul 
dintre agenţii Secret Service, în culise. Se uita atent la Mitchel, 
după care se oprește în faţa mea și se întoarce din nou ca să 
studieze profilul președintelui aflat pe podium. După atâta amar 
de vreme petrecută în umbra Președintelui, n-o iau ca pe ceva 
personal. 

— Lucraţi de mult cu președintele? întreabă viceprim- 
ministrul, blocându-mi în continuare câmpul vizual. 

— De aproape nouă ani, șoptesc eu. 

Pare o perioadă lungă de timp pentru a fi doar asistent, însă 
oamenii nu înţeleg asta. După ce se întâmplase... după ceea ce 
făcusem... și ceea ce provocasem... nu-mi păsa ce spuneau 
psihologii. Dacă n-aș fi fost eu, Boyle nu s-ar fi aflat niciodată în 
limuzină în ziua aceea. Și dacă n-ar fi fost acolo... am închis 


22 


ochii și m-am concentrat din nou vizualizând lacul din tabăra în 
care mă duceam vara. Exact așa cum mă învățase terapeutul. 
Te ajută pe moment, însă, așa cum îmi dădusem seama în 
spital, nu schimba deloc adevărul adevărat. 

Cu opt ani în urmă, când Boyle urla la mine, știam că 
președintelui i-ar fi fost imposibil să discute cu el pe durata unei 
călătorii de două minute. Însă în loc să-i închid gura și să-l 
reprogramez pur și simplu, evitasem toată bătaia de cap și-i 
aruncasem acel os după care știam că aleargă. Și fusesem al 
dracului de satisfăcut de ceea ce făcusem. Fluturându-i faza cu 
președintele doar pentru a-mi ușura treaba. Decizia aceea îl 
costase viața pe Boyle. Și-o distrusese și pe-a mea. 

Singurele vești bune, ca întotdeauna, veneau de la Manning. 
Atunci când majoritatea asistenţilor părăsesc postul, au o 
grămadă de oferte de muncă. Eu, unul, n-avusesem niciuna. 
Până când Manning fusese destul de cumsecade ca să mă invite 
din nou să fac parte din echipa sa. După cum am mai spus, 
oamenii nu înţeleg. Chiar și-n afara Casei Albe, aceasta rămâne 
o oportunitate pe care o ai doar o dată în viață. 

— Apropo, Wes, ne întrerupe Mitchel, ai aflat până la urmă 
dacă au găsit mierea pentru ceaiul președintelui? Știi că-i 
trebuie pentru gât. 

— M-am ocupat deja de asta, răspund eu, ștergându-mi 
fruntea cu palma. 

Sunt prins la mijloc între căldura de la reflectoarele din 
încăpere și febra care mă chinuiește. Sunt pe punctul de a 
leșina. Nu contează. Președintele are nevoie de mine. 

— Ar trebui să fie în mașină când terminăm aici. 

Ca să mai verific încă o dată, îmi scot din buzunar telefonul cu 
emisie prin satelit și formez numărul șoferului nostru de-afară, 
tot din cadrul Secret Service. 

— Stevie, sunt eu, Wes, îi spun când îmi răspunde. A ajuns 
mierea aia acolo? 

La capătul opus al firului, tăcere. 

— Glumești, nu? 

— A ajuns sau nu? spun, extrem de serios. 

— Da, Wes - mierea aia atât de importantă a sosit și-o am sub 
ochi chiar acum - am auzit că în cartier mișună o gașcă de 
bondari. 


23 


Face o pauză, sperând că o să intru în joc și o să-i gust 
poanta. 

Rămân tăcut. 

— Altceva, Wes? întreabă el sec. 

— Nu... deocamdată asta-i tot. 

Practic pot să-mi închipui cum își dă ochii peste cap în timp ce 
închid telefonul - nu sunt un imbecil. Știu ce se vorbește despre 
mine. Însă nu ei sunt cei care încă mai văd băltoaca de sânge de 
sub Boyle de fiecare dată când trece o ambulanţă. Manning și-a 
pierdut al doilea mandat la președinție și cel mai bun prieten, 
dar eu am pierdut ceva mult mai personal. Exact cum se 
întâmplă cu un acrobat care evoluează la trapez și cade în timp 
ce execută un triplu salt. Chiar și atunci când oasele ţi s-au 
vindecat și totu-i în regulă... chiar și când te pun din nou la 
treabă la înălțime, poţi să te arcuiești și să te răsucești cât de 
tare vrei, o să mai dureze ceva timp până să zbori la fel de sus 
ca înainte. 

— ... Deși încă-i mai pot face să-mi spună domnule 
președinte, glumește Manning pe scenă. 

Publicul izbucnește în râs. Sunt șapte sute de angajaţi de top 
de la Tengkolok Insurance Corporation, a patruzeci și treia 
dintre cele mai mari companii din Malaysia. Partea bună este că 
ne plătesc 400 000 de lire sterline plus călătoria la bordul unui 
avion particular pentru un discurs de cincizeci și șapte de 
minute și o scurtă sesiune de întrebări, desigur. După cum mi-a 
spus odată un reporter de la Newsweek, perioada 
postprezidenţială este asemenea unei emisiuni de succes în 
prime-time: mai puţin vizibilă, însă mult mai profitabilă. 

— Le place de el, îmi spune viceprim-ministrul. 

— Are ceva experienţă în fața maselor, vine replica mea. 

Continuă să-și menţină ochii aţintiți asupra profilului 
președintelui, ce se reliefează pe fundal, fără să priceapă gluma. 
Din acest unghi, modul în care Manning indică hotărât cu 
degetul spre audienţă îl face să pară din nou în formă, gata de 
luptă. Lumina spoturilor din tavan îi dă o strălucire angelică... 
subțiindu-i cele șapte kilograme și jumătate în plus și 
îndulcindu-i fiecare trăsătură în parte, de la bărbia ascuțită până 
la pielea netedă. Dacă n-aș fi fost atât de conștient de situaţie, 
m-aș fi putut crede din nou la Casa Albă, uitându-mă la el prin 


24 


crăpătura ușii laterale de la Biroul Oval. Exact cum făcuse el, la 
rândul său, în camera mea de spital. À 

Am stat acolo aproape o jumătate de an. In primele luni, în 
fiecare zi mă suna cineva de la Casa Albă. Insă când am pierdut 
alegerile, stafful dispăruse și odată cu el și asemenea apeluri 
telefonice. Până atunci, Manning avusese toate motivele să facă 
la fel și să uite de mine. Ştia ce făcusem. Ştia de ce Boyle se 
aflase în limuzină. Insă în loc de asta, mă chemase înapoi. După 
cum mă învățase în ziua aceea, loialitatea conta. Și încă mai 
contează. Chiar și după Casa Albă. Chiar și aici în Malaysia. 
Chiar și la o conferinţă pe tema asigurărilor. 

De-abia mă mai ţin pe picioare de somn. Strâng din dinţi și 
mă chinui să nu casc. 

— Te plictisești? mă întreabă viceprim-ministrul, în mod clar 
iritat. 

— N-nu... nu deloc, mă scuz, cunoscând prima regulă a 
diplomaţiei. Nu-i vorba decât... de diferența de fus orar... doar 
ce-am coborât din avion, așa că încă încerc să mă adaptez... 

Înainte să termin, se întoarce spre mine: 

— Ar trebui... 

Văzându-mi fața, renunță. Nu prea mult timp. Însă suficient 
cât să se holbeze. 

În mod instinctiv, încerc să zâmbesc. Unele lucruri nu le poți 
schimba. Jumătatea din stânga a buzei de jos o ia în sus, iar 
jumătatea din dreapta rămâne flască, nemișcată în raport cu 
restul feţei. 

Boyle fusese doborât în ziua aceea pe pistă. Însă nu fusese 
singurul care fusese lovit. 

— ... Ar trebui să iei niște melatonin, se bâlbâie viceprim- 
ministrul, holbându-se încă la urmele acum mai estompate de 
pe obrazul meu. 

Cicatricele se încrucișează precum șinele de cale ferată care 
formează un nod. La început, când se întâmplase nenorocirea, 
erau vineţii. Acum sunt puţin mai roșii decât pielea mea palidă 
și albă ca varul. Dacă te uiţi însă, nu poţi să le ratezi. 

— Melatonin, repetă el, uitându-se de astă dată în ochii mei. 

Se simte prost pentru că se holbase atât de evident. Insă nu 
poate face nimic. Imi aruncă iarăși o privire scurtă, după care se 
mai uită a doua oară la gura mea, care este ușor căzută pe 


25 


partea dreaptă. Majoritatea oamenilor cred c-am avut o 
minipareză. După care văd cicatricele. 

— E foarte bun pentru oboseala provocată de diferenţele de 
fus orar, adăugă el aţintindu-și din nou ochii asupra mea. 

Glonţul care-mi trecuse prin obraz fusese un Devastator - 
făcut special ca să fractureze tot ce găsește în cale la impact și 
să facă praf toată pielea în jur, în loc să treacă direct prin ea. Și 
exact asta se întâmplase când ricoșase de pe capota blindată a 
limuzinei, făcându-se bucățele și împroșcându-mi faţa. Fusese o 
lovitură directă, și ar fi putut să fie mai curată, căzuseră de 
acord doctorii, însă în realitate fusese ca o duzină de 
minirachete care-mi găuriseră obrazul. Pentru a face ca durerea 
să fie maximă, Nico mersese până într-acolo încât preluase un 
artificiu de la sinucigașii cu bomba din Orientul Mijlociu, care-și 
înmuiau gloanțele și bombele în otravă de șoarece, deoarece 
aceasta acționează ca un diluant al sângelui și te face să 
sângerezi extrem de mult. Funcţionase și din punctul ăsta de 
vedere. Până în momentul în care cei din Secret Service 
veniseră să mă ridice, eram atât de plin de sânge încât mă 
acoperiseră, crezând că murisem. 

Impactul îmi afectase nervul facial, despre care am aflat 
foarte repede că are trei ramuri: prima îi asigură funcţionalitatea 
nervului la nivelul frunţii... a doua îţi controlează obrajii... iar a 
treia, unde fusesem atins, se ocupă de gură și de buza de jos. 
Din cauza asta aveam gura căzută, buzele se lipeau una de alta 
într-o parte când vorbeam, iar zâmbetul mi-era la fel de flasc ca 
al unui pacient tratat de dentist cu Novocaină. Mai mult, nu pot 
să beau cu paiul, să fluier, să sărut (nu că aș avea beneficiare 
pentru asta), să strâng din dinţi sau să-mi mușc buza de sus, 
ceea ce necesită un efort mai mare decât crezusem vreodată. 
Cu toate astea, pot să supraviețuiesc și-n condiţiile astea. 

E genul acela de privire insistentă care mă întristează total. 

— Melatonin, ha? întreb eu, întorcându-mi capul astfel încât 
să-l fac să-și piardă priveliștea. 

N-ajută cu nimic. Faţa este cea care ne rămâne în memorie. 
Este identitatea noastră. Ne arată cine suntem. Și ce-i mai rău 
dintre toate, două treimi din comunicarea față-n faţă se bazează 
pe expresiile faciale. Dacă pierzi toate astea - ceea ce mi s-a 
întâmplat mie - efectul este devastator în plan social, după cum 
se apreciază în lumea cercetătorilor de profil. 


26 


— L-am încercat acum câţiva ani - poate că o să-l mai încerc 
o dată. 

— Cred că-ţi va plăcea, spune viceprim-ministrul. Te ajută să 
te simţi bine. 

Se întoarce din nou la silueta luminată a președintelui, însă 
deja sesizez schimbarea survenită în vocea sa. Este subtilă, însă 
nu lasă loc de dubii. N-ai nevoie de un translator ca să înţelegi 
compasiunea în vocea cuiva. 

— Ar trebui... să mă duc să verific cum stă treaba cu mierea și 
ceaiul, spun eu, îndepărtându-mă de lângă vicepremier. 

Nu se deranjează să se mai întoarcă. 

les în întunericul culiselor din Performing Arts Center, mă 
strecor printre un palmier confecționat din ziare lipite straturi- 
straturi și o stâncă enormă, foarte zimţată, făcută din plastic și 
spumă poliuretanică - ambele piese de recuzită la Rege/e-Leu. 

— ... lar ţările se uită la Statele Unite într-o manieră pe care 
nu putem s-o subestimăm... spune Manning când, în cele din 
urmă, trece la partea mai serioasă a discursului său. 

— „... Chiar și acum, când suntem huliți în atât de multe 
colțuri ale lumii”, șoptesc de unul singur. 

— ... Chiar și acum, când suntem huliţi în atât de multe colțuri 
ale lumii... continuă președintele. 

Paragraful acesta îmi spune că mai are patruzeci și unu de 
minute până ajunge la minutul cincizeci și șapte al discursului, 
incluzând și cele treizeci de secunde în care o să-și dreagă 
glasul și o să ia o pauză de trei secunde pentru a arăta ca 
vorbește extrem de serios. O grămadă de timp pentru a lua o 
scurtă pauză. 

Lângă ușa din spatele scenei se află un alt agent al Secret 
Service, Jay. Are nasul cârn, e destul e bine clădit fără a fi însă 
prea înalt și are cele mai feminine mâini pe care le-am văzut 
vreodată. 

Dând din cap în semn de salut, se prinde că am faţa lucioasă 
din cauza transpiraţiei. 

— Te simţi bine? 

Ca toţi ceilalţi, se uită rapid la cicatricele mele. 

— Sunt cam obosit. Zborurile astea până-n Asia mă termină. 

— Am fost cu toţii în avionul ăla, Wes. 

Tipic pentru cei din Service. Niciun pic de compasiune. 


27 


— Ascultă, Jay, mă duc să verific dacă a ajuns mierea 
președintelui, OK? 

În spatele meu, pe scenă, președintele îşi drege glasul. Unu... 
doi... trei... 

În momentul în care începe să vorbească, deschid larg ușa 
metalică izolată fonic și o iau în jos pe un hol lung, din blocuri de 
ciment, cu lumini fluorescente de neon, care duce până dincolo 
de camerele folosite ca garderobă. Treaba lui Jay este să 
contracareze orice ameninţare pe care o consideră reală sau nu. 
Cu patruzeci de minute rămase la dispoziţie, singura chestie pe 
care trebuie s-o contracarez eu este propria oboseală. Norocosul 
de mine, mă aflu într-un loc perfect pentru a mă lua la trântă cu 
ea. 

În dreapta mea, pe holul acesta gol, este o cameră pe care 
scrie „Garderoba 6”. Am văzut-o atunci când am intrat. Trebuie 
să existe o canapea sau cel puţin un scaun acolo. 

Apuc mânerul sferic de la ușă, însă nu se răsucește. La fel ca 
și garderoba 5 de vizavi. „La dracu'.” Cu atât de mulţi agenţi, 
probabil că le încuiaseră din motive de securitate. 

Zigzagând în sus pe hol, pendulez între garderoba 4... 3... 2. 
Încuiată, încuiată, încuiată. Singura care a rămas este numărul 
1. Partea proastă e că pe ușă este lipită o hârtie pe care scrie: 


A SE FOLOSI NUMAI ÎN CAZ DE URGENȚĂ 


„A se folosi numai în caz de urgenţă” este codul folosit de noi 
pentru camera privată destinată președintelui. Majoritatea 
oamenilor cred că este un loc de relaxare. Noi o folosim pentru 
a-l ţine la distanță de mulţimea de oameni care vor să-i strângă 
mâna și să se fotografieze cu el, inclusiv de gazde, care sunt 
întotdeauna cele mai groaznice dintre toţi. „Vă rog, încă o 
fotografie, domnule președinte.” Plus că încăperea are telefon, 
fax, fructe, tot felul de gustări, multe buchete de flori (pe care 
nu le cerem niciodată, însă ei le trimit totuși), apă plată, ceai 
Bailao și... după cum văzusem mai devreme... o anticameră 
dotată cu o canapea și două perne super comode. 

Mă uit înspre celelalte încăperi, după care-mi întorc privirea la 
ușa metalică, închisă, care duce spre scenă. Jay este de partea 
cealaltă. Chiar dacă l-aș ruga, n-am nicio șansă să deschidă 
celelalte camere. Mă întorc la cea cu semnul de „Urgenţță”. 


28 


Capul parcă-mi arde, corpul mi-e ud fleașcă. Nimeni n-o să bage 
vreodată de seamă (mulţumită ţie, izolare fonică). Plus că am la 
dispoziţie peste jumătate de oră până când discursul 
președintelui se va... Nu. Nu, nu, nu. In niciun caz. Acesta-i 
spaţiul privat al președintelui. Nu-mi pasă dacă n-o să bage de 
seamă. Sau să audă. Nu-i corect să intru în camera aceea așa, 
pur și simplu. 

Însă chiar când mă întorc ca să plec, surprind câteva raze de 
lumină ce se preling pe sub ușă. Se face întuneric după care se 
luminează. Asemenea unei umbre în mișcare. Problema este că 
încăperea ar trebui să fie goală. Așa că cine mama naibii ar...? 

Întinzând mâna direct spre mânerul ușii, îl acţionez scurt și 
energic. Dacă ăsta-i nebunul ăla cu autograful din parcare... Ușa 
se deschide cu un simplu clic. 

O deschid larg și mă izbește mirosul de flori proaspete. După 
care aud zângănitul neplăcut al metalului pe sticlă. Urmărind de 
unde vine sunetul, mă întorc spre măsuţa de cafea cu tăblie de 
sticlă, aflată în partea stângă a încăperii. Un bărbat mai în 
vârstă, chel, în costum fără cravată se freacă la fluierul 
piciorului, acolo unde s-a lovit. Stă într-un picior, însă nu se 
oprește din mișcare. Vine în grabă direct spre mine. 

— Îmi pare rău, am greșit camera, spune el ușor afectat cu un 
accent pe care nu reușesc să-l localizez. 

Nu britanic, dar într-un fel european. Își ţine capul în jos, însă 
speră ca prin mișcarea săltăreață a umărului său să mă împingă 
înapoi în cadrul ușii. Fac un pas în faţa lui, tăindu-i calea. 

— Pot să vă aj...? 

Se izbește de mine cu viteză maximă, lovindu-mă în umăr. 
Trebuie să aibă vreo cincizeci de ani și e mai puternic decât 
pare. Mă trag ușor în spate, mă prind de tocul de la ușă și încerc 
să rămân în picioare în faţa lui. 

— Eşti nebun? întreb. 

— Îmi pare rău... asta a fost... am greșit camera, insistă el, 
ținându-și în continuare capul în jos și încercând din nou să iasă. 

Modul în care se bâlbâie și-și târăște picioarele mă face să 
încep să mă gândesc că are mai multe probleme decât simplul 
fapt că se află într-o cameră greșită. 

— Aceasta este o încăpere privată, îi spun. Unde-aţi fi vrut 
să...? 

— La baie, insistă el. Căutam baia. 


29 


Este o scuză rapidă, dar nu prea bună. Se afla aici de prea 
mult timp. 

— Auziţi, trebuie să chem Secret Ser... 

Își ia elan și se repede spre mine fără niciun alt cuvânt. Mă 
aplec în față ca să-l întâmpin. Exact pe asta contează și el. 

Mă aștept să se izbească în mine. Dar își întoarce piciorul în 
lateral, își apasă călcâiul cu putere pe degetele de la piciorul 
meu stâng și mă apucă de încheietură. Deja cad în faţă. Mă 
trage și mai tare de încheietură, aplecându-mă în jos și lăsând 
inerția să se ocupe de restul. Asemenea unui titirez, mă 
răsucesc și mă deplasez înapoi spre mijlocul camerei, complet 
dezechilibrat. În spatele meu... măsuţa... 

Ating cu partea din spate a gambelor marginea metalică, iar 
gravitația mă face să plonjez pe spate direct spre tăblia de 
sticlă. Îmi agit braţele încercând să împiedic căderea. Nu ajută 
la nimic. 

În timp ce ating sticla cu fundul, strâng din dinţi și mă 
pregătesc pentru ce-i mai rău. Sticla trosnește asemenea 
porumbului când faci floricele, după care se face ţăndări, într-un 
vârtej de cioburi. Măsuţa de cafea e mai mică decât o cadă de 
baie și, în timp ce mă prăvălesc pe spate, lovesc cu capul cadrul 
metalic din exterior. Simt în șira spinării un șoc urmat de durere, 
însă ochii îmi sunt încă aţintiţi spre ușă. Îmi ridic gâtul ca să văd 
mai bine. Străinul a plecat deja... dar după aceea... în timp ce 
mă holbez la cadrul gol al ușii, acesta își vâră capul înapoi. 
Aproape ca și cum m-ar verifica. 

Acesta-i momentul în care privirile ni se încrucișează. Avem 
contact vizual. 

„Oh, Doamne Dumnezeule!” Simt că mă ia cu leșin. 

— E... E... 

Fața îi e diferită... nasul mai rotund... obrajii mai ascuțiți. Am 
crescut în Miami și mi-e ușor să recunosc o operaţie estetică. 
Însă nu pot să mă înșel cu privire la ochii ăia - căprui cu o pată 
de culoare bleu-deschis... Tipul ăsta... a murit acum opt ani... 

Tipul ăsta era Boyle. 


30 


3. 


— Stai! 

Dispare într-o clipită, luând-o pe hol în stânga - în direcţie 
opusă faţă de ușa unde se află Jay. Boyle - sau cine-o fi - este 
foarte isteţ. 

Apuc marginile măsuței de cafea și încerc să ies de-acolo, cu 
șoldul și genunchii lipiţi de cioburile de sticlă, în timp ce mă 
răsucesc în loc. Împleticindu-mă, mă grăbesc s-o iau spre ușă, 
complet aplecat în faţă. Sunt atât de dezechilibrat, încât practic 
mă prăvălesc prin cadrul ușii, înapoi în holul care este în 
întregime gol. 

Și de-abia dacă are un avans de cinci secunde. E mai mult 
decât suficient. 

Din nou în picioare, văd cum capătul îndepărtat al holului face 
un cot spre stânga. La distanţă, se aude o ușă metalică 
trântindu-se cu zgomot. La naiba! Fug cât pot de repede, 
țţinându-mi dinţii strânși ca să evit hiperventilaţia respiratorie. 
Însă știu deja ce urmează. Întorcând după colţ, văd că holul se 
termină cu încă două uși metalice izolate fonic. Cea din dreapta 
dă înspre un șir de scări pentru ieșire în caz de urgenţă. Cea 
aflată în faţa dă afară. Dacă am fi fost la Casa Albă, am fi avut 
doi tipi din Secret Service care să stea de pază. Insă pentru un 
fost președinte, abia dacă există suficienţi oameni ca să 
acoperim intrările care duc înspre scenă. 

Deschid larg ușa din dreapta. Când se lovește de perete, 
ecoul unei bufnituri scăzute se aude pe casa scării din beton. Imi 
țin respiraţia și ascult dacă nu cumva se aud pași... mișcare... 
orice altceva. Tot ce aud este doar liniștea din jur. 

Întorcându-mă brusc înapoi, acţionez cu putere bara metalică 
a ușii rămase, care se răsucește larg și mă aruncă în aerul 
malaysian, cald și plăcut. Singura lumină de pe alee provine de 
la luminile farurilor unui Chevy Suburban negru, având parcă un 
zâmbet metalic și o căutătură de un alb strălucitor. În spatele 
Suburbanului este limuzina albă, arătoasă, de genul cu care se 
duc puștii la balul de absolvire a liceului. Cea care ne va duce 
înapoi la hotel. 


31 


— S-a întâmplat ceva? strigă un agent cu părul șaten tuns 
scurt înaintând spre partea din faţă a Suburbanului. 

— Nu... sigur că nu, spun eu, înghițind greu și știind că-i mai 
bine să nu-l fac să intre în panică. 

Sar ultimele trepte, cu inima bătându-mi atât de tare, încât o 
simt de parcă e gata să-mi sară din piept. Continui să scanez 
aleea. Nimic, cu excepţia unor coșuri de gunoi goale, a câtorva 
motociclete ale poliţiei și a minicoloanei oficiale. 

Scările... 

Mă întorc înapoi spre cadrul ușii, însă e deja prea târziu. Ușa 
se trântește cu un bubuit puternic, închizându-se pe dinăuntru. 

— Stai liniștit, strigă agentul. Am cheia. 

Urcă în grabă scările și răsucește pe deget inelul de la chei. 

— Manning este încă în grafic? întreabă el. 

— Înî... este perfect... chiar la fix... 

Agentul mă studiază cu atenţie, căutând printre cheile pe 
care le are. 

— Sigur te simţi bine, Wes? întreabă el, trăgând de ușă ca să 
se deschidă în timp ce eu mă năpustesc înăuntru. Arăţi de parcă 
ai văzut o fantoma. 


32 


4. 


A plecat deja de mult timp. 

Peste jumătate de oră, după ultima întrebare pusă 
președintelui („Vă e dor de Casa Albă?”), stau în spatele 
limuzinei, încercând să ghicesc starea de spirit. 

— Mulțimea a fost foarte binevoitoare, începe Manning. 

Ceea ce înseamnă ca „a fost indiferentă”. 

— De acord, îi răspund. 

Asta înseamnă: „Am înţeles”. Discursurile peste hotare sunt 
întotdeauna grele - audienței îi scapă jumătate din glume, iar 
Manning are o strângere de inimă fiindcă nu se mai oprește 
activitatea din întreaga ţară la sosirea sa. 

Pe scaunele din faţă ale mașinii, doi dintre băieţii noștri din 
Secret Service tac chitic, fără ca măcar să șoptească ceva în 
staţiile radio. Asta înseamnă că sunt nervoși. Când mă 
întorsesem la Arts Center, raportasem că văzusem pe cineva pe 
lângă garderobe. Când îmi ceruseră să le fac o descriere a 
persoanei, le spusesem tot ce văzusem, deși omisesem culoarea 
ochilor și faptul că semăna cu Boyle. „Oh, da, era adjunctul 
decedat al șefului staffului, îngropat acum opt ani de zile.” 
Există o linie clară de demarcaţie între a fi prevăzător și a părea 
complet nebun. 

În timp ce mașina noastră se opreşte lin în faţă la Palace of 
the Golden Horses - cel mai luxos hotel din Asia, super decorat 
cu imagini cu cai - trei valeţi diferiți deschid ușa limuzinei. 

— Bine aţi revenit, domnule președinte. 

Știau cum să se comporte când aveau de-a face cu VIP-urile. 
Palatul are optsprezece lifturi și încă șaptesprezece scări diferite 
care facilitează accesul în interior. Ultima oară când fusesem 
aici, folosisem cel puţin jumătate din ele. lar astăzi le cerusem 
celor din Secret Service să ne ducă direct la intrarea principală. 

— Uite-l... Uite-l acolo... izbucniră simultan mai multe voci, 
când am ajuns în holul principal de la intrare. 

Un grup de turiști americani arată deja cu degetul spre el, 
căutându-se de pixuri și creioane în borsetele de la brâu. 
Fuseserăm văzuţi, ceea ce era și scopul nostru. Tipul din Secret 


33 


Service se uită la mine. Eu mă uit la Manning. El trebuie să 
decidă, deși cunosc deja răspunsul. 

Președintele dă ușor din cap, în semn de aprobare, 
prefăcându-se că le face o favoare. Însă indiferent de cât de 
repede își reprimă zâmbetul, eu i-l văd sub masca de seriozitate 
afișată. Ori de câte ori foștii președinți călătoresc peste hotare, 
CIA aranjează o scurtă sesiune de autografe, care îl face pe 
fostul președinte să se simtă ca atunci când era activ, cu un 
program încărcat, mereu în centrul atenţiei. Acesta-i motivul 
pentru care toţi foștii președinți iubesc călătoriile în străinătate. 
Insă când îţi lipsește atât de acut adrenalina pe care ţi-o dă 
atenţia acordată de cei din jur, nu există niciun remediu mai bun 
decât o scurtă întâlnire cu fanii care te adoră. 

Asemenea Mării Roșii înaintea lui Moise, agenţii se dau la o 
parte, lăsându-i președintelui un culoar deschis de-a lungul sălii 
placate cu marmură. Scot din geanta cu minuni o duzină de 
fotografii lucioase și un marker, și i le dau lui Manning. Chiar 
avea nevoie de asta. Bine ai revenit, șefu'! 

— Puteţi să scrieţi: „Pentru Bobby-boy?” Așa pur și simplu, 
Bobby-boy? întreabă un bărbat cu niște ochelari 
supradimensionați. 

— Deci, de unde sunteţi? spune Manning, făcând ceea ce face 
el cel mai bine. 

Dacă aș fi vrut, aș fi putut să stau alături de președinte și să-i 
ajut pe cei din Secret Service să menţină ordinea în mulţimea 
formată în jurul lui. In loc de asta, mă dau înapoi, mă strecor în 
spatele oamenilor și mă îndrept spre recepţia situată chiar sub 
giganticul dom aurit cu cai în galop pictaţi pe el. 

Chestia asta mă roade încă de când Boyle dispăru pe 
coridorul acela. Nu sunt sigur cum a ajuns în culise, însă, dacă 
încearcă să ajungă în preajma președintelui, mai are doar un 
singur alt loc unde să încerce asta. 

— Pot să vă ajut cu ceva, domnule? mă întrebă o asiatică 
frumoasă într-o engleză perfectă. 

Spre cinstea ei, își aruncă privirea rapid asupra cicatricelor 
mele, însă fără să zăbovească prea mult. 

— Sunt cu președintele Manning, îi spun eu, sperând să ung 
rotiţele. 

— Normal că sunteţi, domnule Holloway. 


34 


Știu că lăsăm o grămadă de cărţi de vizită peste tot, totuși 
rămân profund impresionat. 

— Cu ce vă putem fi de folos? întreabă ea. 

— Vedeţi... încerc să dau de urma unuia dintre prietenii 
președintelui. Ar trebui să se întâlnească cu noi diseară, și nu 
voiam decât să văd dacă nu cumva s-a înregistrat la 
dumneavoastră... sub numele Boyle. 

Apăsând pe butoanele tastaturii, nici măcar n-a făcut o pauză 
la auzul numelui. Hotelurile scumpe din Malaysia sunt bune, însă 
nu atât de bune. 

— Îmi pare rău, domnule, însă n-avem pe nimeni înregistrat 
sub numele de Boyle. 

Nu sunt surprins. 

— Dar ce ziceți de un Eric Weiss? întreb eu. 

Acesta era numele fals pe care-l folosea Boyle pe vremea 
când lucram la Casa Albă și nu voia ca reporterii să ne ia urma și 
să ne hărţuiască prin hoteluri. 

— Eric Weiss? repetă ea. 

Dau din cap aprobator. Acesta-i numele real al lui Houdini - o 
glumă stupidă de-a lui Boyle, care colecţiona postere cu 
bătrânul magician. Însă să se întoarcă din morţi? Nici măcar lui 
Eric Weiss n-ar fi putut să-i iasă atât de bine scamatoria asta. 

— Imi pare rău, n-avem niciun Eric Weiss, spune ea. 

Arunc o privire spre președinte. Încă mai are cel puţin trei 
autografe de dat. 

— De fapt, puteţi să mai încercaţi încă un nume: numele de 
familie Stewart, prenumele Carl. 

— Carl Stewart, repetă ea, tastând numele la calculator - este 
la plesneală, fără îndoială - cele două prenume ale tatălui 
președintelui, și totodată numele de cod pe care obișnuiam să-l 
folosim la hotel pentru președinte după ce îmi începusem slujba 
la Casa Albă, chiar înainte ca Boyle să fie... 

— Carl Stewart, spune cu mândrie recepţionera, îl am chiar 
aici. 

Simt cum îmi îngheață sângele în vene. Numele ăsta de cod îi 
era rezervat președintelui în timpul vechilor noastre călătorii ca 
modalitate de a ascunde camera în care se afla. Nimeni nu știa 
numele ăsta de cod. Nici măcar prima-doamnă. 

— Pe bune? 

Ea se holbează la ecran. 


35 


— Însă în conformitate cu ce scrie aici, a părăsit hotelul cam 
acum o oră. Imi cer scuze, domnule - se pare că doar ce l-ați 
ratat. 

— Aveţi adresa lui? A plătit cu carte de credit?... Întrebările 
îmi ies din gură chiar înainte de a mă putea controla. Adică 
vreau să spun... că noi... speram să putem să plătim în locul 
său, adaug, lăsând-o mai moale în cele din urmă. Știţi și 
dumneavoastră, din partea președintelui. 

Se uită la mine contrariată. Acum crede că sunt nebun. Cu 
toate astea, verifică datele de pe ecran. 

— Imi pare rău, domnule. Aici îmi apare că a plătit cu bani 
gheaţă. 

— Dar adresa lui de-acasă? Vreau doar să fiu sigur că nu-i 
vorba de alt Carl Stewart, și adaug și-un râs pe măsură, ca s-o 
împac și s-o fac să se mai destindă. 

Acesta-i momentul în care-mi dau seama ca femeilor din 
Malaysia nu le place să le râzi în faţă. 

— Domnule, informaţiile clienţilor noștri de ordin personal... 

— Nu-s pentru mine, sunt pentru el, și-i fac semn în spate, 
spre fostul președinte al Statelor Unite și cei trei bodigarzi 
înarmaţi. Așa că mizez pe cartea asta. 

Recepţionera se forțează să afișeze un zâmbet chinuit. Se uită 
peste umăr. Nu-i nimeni în jur cu excepţia noastră. Citind de pe 
ecran îmi spune: 

— Domnul Stewart locuiește la... Via Las Brisas, nr. 3965 - 
Palm Beach, Florida. 

Mi se înmoaie picioarele. Mă apuc de blatul de marmură ca să 
nu mă clatin. Asta nu-i niciun cod. Asta-i adresa proprie și 
personală, de-acasă, a președintelui Manning. Numai familia 
cunoaște adresa asta. Sau prietenii vechi. 

— Domnule, vă simţiţi bine? întreabă recepţionera sesizându- 
mi paloarea. 

— Inî... mă simt perfect, spun eu, forțându-mi vocea să sune 
firesc. 

Asta nu mă face să mă simt mai bine. Capul mi se învârte cu 
o asemenea repeziciune, încât abia dacă mă pot ţine pe 
picioare. Boyle... sau indiferent cine era... nu fusese doar în 
garderoba aceea... fusese aici noaptea trecută. Așteptându-ne. 
După toate probabilitățile, l-ar fi așteptat și pe președinte, dacă 
nu l-aș fi văzut eu. 


36 


Trec în revistă momentele petrecute în culise pe durata 
discursului. Zăngănitul metalic produs când se lovise de măsuţa 
de cafea. Privirea panicată. Până acum, mă gândisem că atunci 
când îl văzusem era pe punctul de a da o spargere. Acum însă... 
stând aici noaptea trecută... și folosind numele ăla de cod vechi 
de zece ani... Boyle nu e idiot. Din toată gama de nume false din 
care să alegi, nu foloseşti acel nume ca să te ascunzi. Il folosești 
ca să te găsească cineva. Răsucesc caleidoscopul și o nouă 
imagine apare cu un declic. În mod cert, Boyle ar fi putut să 
comită o spargere. Dar la fel de ușor ar fi putut să fi fost invitat. 
Problema e că, având în vedere că singurele persoane din 
această delegaţie suntem eu și trei agenţi ai Secret Service care 
n-au mai lucrat niciodată la Casa Albă, a mai rămas o singură 
persoană care ar fi recunoscut numele acela vechi de cod. O 
persoană care ar fi putut să știe că vine Boyle - și care-l invitase 
să intre. 

Mă uit rapid în spate, la președinte, care tocmai a terminat de 
scris ultimul autograf. Pe față are întipărit un zâmbet generos. 

Simt un nod dureros în ceafă. Mâinile încep să-mi tremure pe 
lângă corp. De ce ar fi făcut... cum ar fi putut să facă asta? La 
numai trei metri distanţă de mine, își pune braţul în jurul unei 
asiatice și pozează pentru o fotografie, zâmbind și mai larg. 
Când se declanșează blițul, nodul pe care-l simt mă strânge 
asemenea unui laţ. Închid ochii, chinuindu-mă să regăsesc 
imaginea lacului din tabăra de vară, încercând să caut punctul 
de focalizare. Însă tot ceea ce văd este Boyle. Capul său ras. 
Accentul fals cu care încearcă să scape de mine. Până și 
hohotele de plâns ale fiicei sale, cea căreia îmi cer scuze de 
fiecare dată când o văd îndurerată la fiecare comemorare a 
evenimentului. 

De opt ani de zile, moartea lui fusese rana care n-avea să se 
vindece vreodată, o rană care se agrava de-a lungul timpului 
odată cu propria izolare. Vinovăţia... tot ceea ce făcusem... Oh, 
Doamne, dacă în realitate s-a întors... 

Deschid ochii și-mi dau seama că sunt plini de lacrimi. Mi le 
şterg rapid, fără să mă pot uita la Manning. 

Nu știu ce făcea Boyle aici, dar trebuie să aflu ce naiba se 
întâmplă. La Casa Albă, aveam acces la întregul sistem militar. 
Acum nu mai beneficiem de astfel de servicii. Dar asta nu 
înseamnă că n-am propriile rezerve. 


37 


Îmi scot telefonul prin satelit și formez numărul din memorie. 
Teoretic, în Washington tocmai s-a crăpat de ziuă. 

Obișnuit cu urgențele, interlocutorul meu răspunde de la 
primul apel. ID-ul celui care sună îi spune cine sunt. 

— Dă-mi voie să ghicesc, ai probleme, îmi zice Dreidel. 

— Chiar una gravă, îi spun. 

— Are legătură cu șeful tău? 

— Nu-i așa întotdeauna? 

Dreidel este cel mai apropiat prieten de la Casa Alba, și ceea 
ce e cel mai important, îl cunoaște pe Manning mai bine decât 
oricine altcineva. După felul în care tace, e clar că înțelege. 

— Acum ai o secundă? Am nevoie de puţin ajutor. 

— Pentru tine, prietene, orice... 


38 


5. 


Paris, Franța 


— Cu maioneză? întrebă cu un puternic accent franțuzesc 
femeia subţirică cu ochelari roșii cu lentile bifocale. 

— Oui, răspunse Terrence O'Shea, dând din cap aprobator și 
totodată respectuos, însă dezamăgit că i se pusese întrebarea 
asta. 

Credea că franceza vorbită de el e perfectă - sau cât de 
desăvârșită putea să fie după cursurile de la FBI -, însă de fapt 
ea pusese întrebarea în engleză și se referise la aio/; cu usturoi 
ca la „maioneză”. 

— EXxcusez-moi, madame, adăugă O'Shea, pourquoi m'avez 
vous demand cela en anglais? De ce m-aţi întrebat în engleză? 

Femeia își țuguie buzele și zâmbi la faţa sa cu trăsături în 
bună parte de elveţian. Părul blond și moale, pielea rozalie și 
ochii măslinii le moștenise din partea familiei mamei sale din 
Danemarca, însă nasul cârn și borcănat se trăgea direct din 
genele scoțiene ale lui taică-său - aspect înrăutățit doar de o 
operațiune nereușită de salvare de ostatici, de pe vremea când 
făcea muncă de teren. In timp ce-i dădea lui O'Shea micul 
cornet cu cartofi prăjiţi acoperiţi cu maioneză, femeia îi explică: 

— Je parle tres mal le danois. Daneza mea este îngrozitoare. 
Sesizând zâmbetul lui O'Shea, adăugă: Vous venez de 
Danemark, n'est-ce pas? Sunteţi din Danemarca, nu-i așa? 

— Oui, minţi O'Shea, resimţind o bucurie ciudată datorită 
faptului că nu-l catalogase ca fiind american. 

Ca întotdeauna, încercarea de a nu ieși în evidenţă făcea 
parte din meseria sa. 

— J'ai l oeiul pour les choses, adăugă femeia. 

— Jai l'oeiul pour les choses, repetă O'Shea, lăsând câteva 
monede în borcanul de sticlă special pentru bacșiș aflat pe 
marginea căruciorului de cârnaţi și cartofi prăjiţi al femeii. Cu 
alte cuvinte, câteodată pur și simplu știi. 

Continuând să meargă în sus pe Rue Vavin, O'Shea simţi cum 
telefonul celular îi vibrează în buzunar pentru a treia oară. Deja 


39 


o convinsese pe femeia cu căruciorul de mâncare că nu era 
american, și chiar dacă nu conta, n-avea de gând să-și dezvăluie 
adevărata naţionalitate întrerupând conversaţia și răspunzând 
de la primul apel. 

— O'Shea la telefon, răspunse el în cele din urmă. 

— Ce faci în Franţa? îl întrebă vocea de la capătul firului. 

— Sunt aici pentru Conferinţa Interpolului. Niște aiureli despre 
tendinţele din domeniul informaţiilor. Patru zile întregi departe 
de balamuc. 

— Plus toată maioneza pe care poţi s-o mănânci. 

Deși era pe punctul de a mușca din primul cartof prăjit 
înmuiat în maioneză, O'Shea renunţă. Fără să spună nimic, 
azvârli cornetul de cartofi prăjiţi într-un coș de gunoi din 
apropiere și traversă strada. In calitate de persoană oficială - 
atașat pe Probleme Legale - al FBl-ului, O'Shea petrecuse 
aproape zece ani lucrând cu autorităţile responsabile cu 
aplicarea legii în șapte ţări străine, pentru a-i ajuta să combată 
infracțiunile și actele de terorism care puteau afecta Statele 
Unite. În domeniul său de activitate, cea mai sigură cale de a fi 
ucis era să ieși într-un fel sau altul în evidență sau să fii 
previzibil. Mândru că nu făcuse niciuna, nici alta, își încheie 
nasturii hainei sale lungi, de culoare neagră, care se înfoie în 
urma lui asemenea unei cape de magician. 

— Spune-mi care-i treaba, zise O'Shea. 

— Ghici cine s-a întors din morți? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Hai, ghicește... 

— Nu știu... tipa aia din Cairo? 

— Hai să-ţi dau un indiciu: a fost ucis pe circuitul de viteză de 
la Daytona acum opt ani de zile. 

O'Shea se opri exact în mijlocul traversării unei intersecţii. 

Nu din motive de panică. Sau de surpriză. Lucra în branșă de 
prea mult timp pentru a mai fi șocat de veștile proaste. Mai bine 
să se confirme. 

— De unde-ai aflat asta? 

— Dintr-o sursă bună. 

— Cât de bună? 

— Destul de bună. 

— Nu-i... 

— Același lucru cu datele pe care le obţinem noi, nu? 


40 


O'Shea cunoștea tonul acela. 

— Unde l-au depistat? 

— Malaysia. Kuala Lumpur. 

— Avem o filială acolo... 

— Deja a dispărut. 

„Nu era de mirare, se gândi O'Shea, Boyle era prea deștept ca 
să zăbovească într-un loc mai mult decât trebuia.” 

— Ai idee de ce și-a făcut apariţia? 

— Tu să-mi spui: a fost în aceeași noapte în care președintele 
Manning se afla acolo pentru a ţine un discurs. 

Un Fiat roșu claxonă, atenţionându-l pe O'Shea să se dea lao 
parte. Făcându-i semn cu mâna ca să se scuze, O'Shea își 
continuă drumul. 

— Crezi că Manning știa că o să vină? 

— Nici măcar nu vreau să mă gândesc la asta. Ştii câte vieţi 
riscă astfel? 

— Ti-am spus când am încercat prima oară să-l băgăm în 
combinaţie - că tipu-i otravă. N-ar fi trebuit niciodată să 
încercăm să-l racolăm. 

Urmărind viteza cu care se derula traficul din Paris, O'Shea 
lăsă să se aștearnă tăcerea. Se uită la femeia subțirică cu 
lentilele bifocale care vindea alt cornet de cartofi prăjiţi cu aioli 
de partea cealaltă a străzii. 

— L-a mai văzut cineva? întrebă O'Shea în cele din urmă. 

— S-ar părea că asistentul președintelui a apucat să-l vadă - 
știi... puştiul ăla cu faţa... 

— Și are idee pe cine a văzut? 

— Asta-i întrebarea, nu-i așa? 

O'Shea se opri să se gândească la asta. 

— Cum rămâne cu chestia din India de săptămâna viitoare? 

— India poate să mai aștepte. 

— Așadar, vrei să mă sui într-un avion și să plec? 

— la-ţi la revedere de la Paris, drăguță. E timpul să vii acasă. 


41 


6. 


Spitalul de boli nervoase St. Elizabeths 
Washington, D.C. 


— Grăbește-te, Nico, n-o mai lungi aiurea, spuse îngrijitorul 
înalt cu respiraţia mirosind a ceapă dulce. 

Nu-l împinsese pe Nico înăuntru și nici nu stătuse cu el în timp 
ce-și desfăcea pantalonii. Asta fusese numai în primele luni 
după tentativa lui Nico de a-l asasina pe președinte, atunci când 
erau îngrijoraţi că va încerca să se sinucidă. În prezent, Nico își 
câștigase dreptul de a merge singur la baie. Exact cum își 
câștigase și dreptul de a folosi telefonul și de a nu i se mai 
cenzura corespondenţa. Fiecare în parte reprezentase câte o 
victorie personală, însă după cum îi promiseseră Cei Trei, fiecare 
victorie în parte avea propriul preț. 

Pentru telefon, doctorii îl întrebaseră dacă încă mai resimte 
furia aceea faţă de președintele Manning. Pentru 
corespondenţă, îl întrebaseră dacă încă mai era interesat de 
cruci - crucifixul de la gâtul asistentei medicale, cel pe care 
cucoana aceea supraponderală îl purta în reclama la asigurări 
de la televizor, și cel mai important, cele ascunse, cele despre 
care numai el știa unde erau: cele create de ramele geamurilor 
dispuse în cruce și de stâlpii de telefon, cele create la trecerile 
de pietoni care se intersectează, la stinghiile în formă de T ale 
băncilor din parc, la straturile perpendiculare de iarbă. ÎI 
opriseră să mai meargă pe afară din cauza faptului că imaginile 
erau prea copleșitoare - în șireturile încrucișate ale pantofilor, în 
cablurile de telefon, firele și ciorapii aruncați... în îmbinările 
gresiei de pe podeaua lucioasa și ușile închise ale frigiderului... 
în jaluzelele orizontale și cordoanele verticale de acţionare ale 
acestora, în balustradele și pilonii de susţinere ale acestora... și, 
desigur, în spaţiile albe dintre coloanele unui ziar și spaţiile 
negre dintre ele, în butoanele tastaturii unui telefon, și chiar în 
cuburi, mai ales când [] este desfășurat în versiunea sa 
bidimensională 


42 


ceea ce îi permitea să includă zaruri, bagaje, cofrajele mici de 
ouă, și desigur, Cubul Rubik care sta pe marginea biroului 
doctorului Wilensky, chiar lângă suportul său de pixuri, perfect 
pătrat. Nico știa adevărul - simbolurile erau întotdeauna semne. 

Gata cu desenatul crucilor, gata cu scrijelitul crucilor pe lemn, 
gata cu mâzgălitul crucilor pe vârful de cauciuc al adidașilor 
când credea că nu-l vede nimeni, îi spuseseră doctorii. Și dacă 
voia drepturi depline în ceea ce privește corespondenţa, 
trebuiau să vadă un oarece progres. 

Și tot i-au trebuit șase ani. Insă astăzi avea ceea ce-și dorea. 
Exact așa cum îi promiseseră Cei Trei. Asta fusese unul dintre 
puţinele adevăruri în afară de Dumnezeu. Cei Trei își ţinuseră 
promisiunile, chiar și atunci când îi uraseră prima oară bun 
venit. Pe-atunci n-avea nimic. Nici măcar medaliile sale, care 
fuseseră pierdute - furate! - în adăpost. Cei Trei nu putuseră să 
i le aducă înapoi, însă îi aduseseră mult mai mult de-atât. Îi 
arătaseră poarta, îi arătaseră ceva ce nu mai văzuse nimeni 
altcineva. Unde era Dumnezeu. Și unde se ascundea diavolul. Și 
unde aștepta. Aproape două mii de ani, el fusese acolo, ascuns 
bine în locul în care oamenii ăia M sperau că restul oamenilor n- 
o să caute niciodată - chiar în faţa propriilor ochi. Însă Cei Trei 
se uitaseră. Căutaseră. Și găsiseră poarta diavolului. Exact cum 
spusese și Cartea. Și ăsta fusese momentul în care Nico își 
jucase rolul. Asemenea unui fiu care-și ajuta mama. Asemenea 
unui soldat care-și servește ţara. Asemenea unui înger care 
îndeplinește dorinţa lui Dumnezeu. 

In schimb, Nico nu trebuise decât să aștepte. Cei Trei îi 
spuseseră asta în ziua în care apăsase pe trăgaci. lzbăvirea 
avea să vină, așteaptă doar. Trecuseră opt ani de-atunci. Nimic 
nu se compara cu mântuirea eternă. 

Singur în incinta băii, Nico lăsă capacul de la toaletă și 
îngenunche ca să spună o rugăciune. Buzele sale îngânară 
cuvintele. Capul i se bălăngăni ușor în sus și-n jos... de câte 
șaisprezece ori... întotdeauna șaisprezece. lar după aceea 


43 


închise ochiul stâng la cuvântul „Amin”. Apucând și strângând 
puternic cu buricele degetelor, își smulse o geană de pe pleoapa 
ochiului închis. După care mai smulse una. Încă în genunchi, luă 
cele două gene și le puse pe capacul alb și rece al scaunului de 
toaletă. Suprafaţa trebuia să fie albă - în caz contrar, n-avea s-o 
vadă. 

Frecând cu unghia de la degetul arătător drept chitul de pe 
podea, apăsă cu putere și-și băgă unghia într-un punct bine 
definit. Se aplecă și mai aproape ca un copil care studiază o 
furnică și-și folosi marginea ascuţită a unghiei ca să împingă 
cele două gene la poziţie. Putea oricând să pună la loc ceea ce-i 
luaseră doctorii. Așa cum spuseseră și Cei Trei, totul era 
înlăuntrul său. lar după aceea, așa cum o făcea în fiecare 
dimineaţă, încet, cu grijă, Nico împinse încă un milimetru și - 
iată dovada. Acolo. O geană intersectându-se perfect cu 
cealaltă. O cruce în miniatură. 

Un rânjet se întipări pe buzele lui Nico. lar el începu să se 
roage. 


44 


7. 


Palm Beach, Florida 


— O vezi pe mumia aia roșcată din Mercedes? întreabă Rogo, 
arătându-mi prin fereastră mașina nouă și lucioasă de lângă noi. 

Arunc o privire rapidă tocmai la ţanc ca s-o văd pe roșcata de 
peste cincizeci de ani, cu un chip imobil de la atâtea liftinguri 
faciale și cu o pălărie de pai la fel de ţeapănă, (dar mai arătoasă 
și mai la modă) care probabil valorează la fel de mult ca rabla 
mea, o Toyota veche de zece ani. 

— Mai degrabă ar muri decât să sune, adaugă el. 

Nu-i răspund. Asta nu-l face să-și piardă elanul. 

— Dar de tipul ăla de la volan, clar în plină criză a vârstei de 
mijloc, ce zici? adăugă el, arătând cu degetul spre un individ 
chel dintr-un Porsche roșu aprins care ne depășește în trombă. 
M-ar suna imediat după ce ar primi amenda. 

Asta-i jocul favorit al lui Rogo - să se uite la mașinile din jur, 
încercând să ghicească cine-ar fi un potenţial client. In calitate 
de cel mai puţin cunoscut, dar cel mai agresiv avocat specializat 
în amenzi de circulaţie din Palm Beach, îndeosebi cele datorate 
vitezei excesive, Rogo este persoana potrivită pe care s-o suni 
pentru orice încălcare a legii când ești la volan. În calitate de 
coleg de apartament și cel mai apropiat prieten încă din clasa a 
opta primară, când se mutase împreună cu maică-sa din 
Alabama în Miami, este și singura persoană pe care o cunosc 
căreia să-i placă ceea ce face, chiar mai mult decât 
președintelui. 

— Oooh, dar tipa de-acolo? întreabă el în timp ce schimbă 
două benzi de mers ca să se îndrepte spre puștoaica de 
șaisprezece ani cu aparat dentar care conduce un Jeep 
Cherokee ultimul răcnet. Dă-te aproape, că uite de unde sare 
cașcavalu', insistă Rogo cu accent sudic, de parcă se linge pe 
buze. Mașină nouă și aparat dentar? Uuuu! Uuuu - ia uite de 
unde pică bănuții. 

Mă bate pe umăr de parcă am fi spectatori la rodeo. 


45 


— Îfî-hî, șoptesc în timp ce mașina urcă Royal Park Bridge, 
podul ușor înclinat ce traversează Intracoastal Waterway. 

De-o parte și de alta, soarele de dimineaţă ricoșează parcă 
din valurile strălucitoare. Podul face legătura între comunităţile 
de oameni ai muncii din West Palm Beach și raiul milionarilor 
cunoscut drept Palm Beach. Pe măsură ce roţile mașinii huruie, 
iar noi trecem pe malul opus, Okeechobee Boulevard, o zonă 
populată, dotată cu o mulţime de fast-food-uri, dă în Royal Palm 
Way, această înșiruire de palmieri perfect aranjaţi și curăţaţi. 
Este ca și cum ai ieși dintr-o parcare de pe autostradă și ai intra 
în tărâmul vrăjit, Oz. 

— Nu te simţi ca și cum ai fi un om bogat? Căci eu, unul, simt 
dolarul de argint, adăugă Rogo, bucurându-se de peisaj. 

— Încă o dată, îtti-hî. 

— Nu e nevoie să fii așa de sarcastic, mă avertizează Rogo. 
Dacă nu ești de treabă, n-o să te las să mă duci o săptămână 
de-acum încolo la serviciu, cât am mașina la reparat. 

— Ai spus că e vorba doar de o zi. 

— Ah, negocierile continuă! 

Inainte să mai pot spune ceva, după o scurtă pauză de uimire 
la vederea fetișcanei cu aparat dentar, care acum e chiar în fața 
noastră, exclamă: 

— Așteaptă, cred că tipa mi-a fost clientă, strigă el, lăsând 
geamul în jos. Wendy! urlă el, aplecându-se în afară și 
claxonând. 

— Nu face asta, îi spun, încercând să-i dau la o parte mâna de 
pe volan. 

Când aveam paisprezece ani, Rogo era mic de înălţime. În 
prezent, la douăzeci și nouă de ani, a mai adăugat la repertoriu 
grăsimea și chelia. Și oarece forță, căci nu pot să-i mișc mâna. 

— Fata cu aparat dentar! ţipă el claxonând din nou. Hei, 
Wendy, tu ești? 

În cele din urmă tipa se întoarce și-și lasă și ea geamul în jos, 
chinuindu-se să-și menţină privirea aţintită asupra șoselei. 

— Te cheamă Wendy? strigă el. 

— Nu, strigă ea înapoi. Maggie! 

Rogo pare aproape rănit de propria greșeală. Nu-l ţine 
niciodată prea mult. Afișează un zâmbet până la urechi. 

— Ei bine, dacă primești vreodată vreo amendă, intră pe 
downwithtickets.com! 


46 


Ridicându-și geamul lateral, se zgârie la cot, după care își 
aranjează pantalonii în faţă, mândru de el. E același Rogo - până 
ajunge să termine o pledoarie de-a lui nici măcar nu-mi mai 
amintesc pe ce temă ne ciorovăiam. Și tot ca și cum buldozerul 
intrase și-n profesia asta, de slujitor al legii. După două tentative 
eșuate, terminate sub lista celor admiși în urma punctajului 
obţinut la LSAT’, Rogo luase avionul spre Israel pentru a treia 
încercare. Nefiind nici pe departe evreu, auzise că în Israel se 
adoptase o abordare mult mai relaxată a conceptului de 
examen în timp limitat. 

— Ce, douăzeci de minute în plus? Cine-o să moară din asta? 
întrebase el timp de-o lună, imitându-și proctorul din liceu cu un 
accent pe deplin israelian. 

Și cu cele douăzeci de minute în plus, în cele din urmă, Rogo 
obținuse un punctaj care avea să-l ducă la Facultatea de Drept. 
Așadar, pe măsură ce-și găsea vocaţia în domeniul amenzilor de 
circulaţie și avea pentru prima dată niște bănuţi în buzunar, 
ultimul lucru de care-ar fi avut nevoie era un coleg de cameră 
plictisitor, care de-abia-și putea plăti chiria. Dacă e să dau 
timpul înapoi, singura mea perspectivă de muncă era să rămân 
cu președintele, care se mutase în P.B, după Casa Albă. PB. 
este modul în care denumesc localnicii Palm Beach, în propoziţii 
de genul: „O să fim în P.B. toată iarna”. Locuiam cu părinţii în 
Boca Raton; din cauza salariului mic, nu-mi permiteam luxul să 
stau pe undeva prin apropiere de locuinţa președintelui, din 
Palm Beach. Cu un coleg de cameră totuși, aveam cel puţin 
posibilitatea să nu locuiesc prea departe. Era chiar după 
episodul cu împușcăturile. Cicatricele de pe faţă erau încă 
vineţii. Deși clasa a opta se terminase de mult, Rogo nici măcar 
nu ezitase. 

— Incă nu înțeleg de ce trebuie să fii acolo atât de devreme, 
adaugă Rogo căscând încă pe jumătate. E abia ora șapte. Doar 
ce te-ai întors din Malaysia noaptea trecută. 

— Președintele este... 

— ... 0 persoană care se trezește devreme, cel mai grozav din 
toată lumea... și desigur, te poate lecui de boală în timp ce 
gătește o masă cu șase feluri, Isus și Emeril” într-un singur om. 


6 Law School Admission Test - test de admitere la Facultatea de Drept. 
7 Emeril Lagasse - celebru bucătar american, realizator de emisiuni culinare la TV și 
autor de cărți de bucate. (nitr.). 


47 


Știu care-i treaba cu cultul personalităţii, Wes. Îmi arată cu 
degetul prin geam o mașină de poliţie ascunsă cam la două 
cvartale distanţă. Ai grijă, vezi că-i radar. După care revine la 
ideea anterioară: Nu spun decât că ar trebui să te lase să dormi 
mai mult. 

— N-am nevoie să dorm mai mult. Pentru mine-i de ajuns. Și, 
FYI’, nu este vorba de cultul personalității. A 

— În primul rând, e clar că-i cultul personalităţii. În al doilea 
rând, nu mai spune FYI. Maică-mea îi spune FYI. Și așa fac și-ai 
tăi. 

— Asta nu înseamnă că-i vorba de cult, îi răspund eu. 

— Pe bune? Deci e de bine faptul că, după aproape opt ani 
după ce-ai plecat de la Casa Albă, încă te mai ocupi de 
comisioane și alte mărunţișuri ca un amărăât de stagiar 
entuziast? Ce s-a întâmplat cu școala terminată sau cu slujba 
aia de coordonator de evenimente, sau chiar ameninţarea aia că 
o să te facă șef de care ai avut parte acum câţiva ani? Măcar îţi 
mai place ceea ce faci sau doar stai acolo pentru că e o slujbă 
sigură și te simţi protejat? 

— Facem mai mult bine pentru comunitate decât îţi dai tu 
seama. 

— Mda, asta dacă ești șeful staffului prezidenţial. Tu, pe de 
altă parte, îţi petreci jumătate din zi întrebându-te dacă ar 
prefera salată normală sau salată creaţă la prânz! 

Apuc strâns volanul și mă uit fix înainte. Nu înțelege. 

— Nu face asta! ameninţă Rogo. Nu-ţi păstra stăpânirea de 
sine pentru Manning, tocmai te-am atacat - se presupune că 
trebuie să reacționezi! 

Are în voce o tonalitate pe care de obicei o păstrează pentru 
polițiștii din trafic. Se enervează, ceea ce nu spune prea multe 
despre el. În liceu, el era puștiul care-și azvârlea cartonașele 
când pierdea la Monopoly... și racheta de tenis când rata o 
lovitură. Tot cam pe-atunci, temperamentul său îl făcea să sară 
de multe ori la bătaie, chestiune ce nu era înrăutăţită decât de 
faptul că din punct de vedere fizic nu putea să le ducă la bun 
sfârșit. Spune că are 1,73 metri. Pe bune, nu cred că are mai 
mult de 1,70 metri. 


8 For Your Information - pentru informarea dumneavoastră: folosit în e-mailuri și 
mesaje-text ca modalitate de introducere a unei informaţii folositoare. (n.tr.). 


48 


— Ştii că am dreptate, Wes. Atunci când îţi dedici întreaga 
existenţă unei singure persoane, se întâmplă ceva anapoda în 
interiorul tău. Înţelegi ce spun? 

O fi el cel mai deștept și totodată cel mai bătut în cap prieten 
pe care-l am, numai că de astă dată mă înțelege greșit. Tăcerea 
mea nu se datorează acceptării tacite a ceea ce-mi spune. Ci 
fantomei lui Boyle, care încă se mai uită fix la mine cu ochii lui 
căprui pătaţi cu bleu. Poate că, dacă îi spun lui Rogo... 

Telefonul îmi vibrează în buzunar. Dimineaţa, la ora asta 
matinală, nu poate fi vorba decât de vești proaste. Imi deschid 
telefonul rabatabil și verific identitatea celui care mă sună. Mă 
înșel. E cavaleria grea. 

— Wes la telefon, spun în loc de alo. 

— Ai timp să stăm un pic de vorbă? mă întreabă Dreidel de la 
capătul celălalt al firului. 

Arunc o privire rapidă spre Rogo, care tocmai se pregătește 
să vâneze iarăși potenţiali clienți. 

— Te sun eu imediat. 

— Nu e nevoie. Ce-ai zice să ne întâlnim la micul dejun? 

— Ești în oraș? îl întreb, confuz. 

— Doar pentru o scurtă întâlnire de afaceri. Am încercat să-ţi 
spun când m-ai sunat din Malaysia. Insă erai prea panicat, 
sublime el ca de obicei, cu un calm perfect. Deci rămâne pentru 
micul dejun? 

— Dă-mi o oră. Am ceva treabă. 

— Perfect. Stau la Four Seasons. Sună-mă din hol. Camera 
415. 

Închid telefonul și pentru prima oară mă bucur și eu de 
trecerea pe lângă palmieri. Brusc, ziua de azi mi se pare mai 
bună decât mă așteptam. 


49 


8. 


Miami, Florida 


O'Shea avea două pașapoarte. Amândouă erau legale. 
Amândouă eliberate pe același nume și aceeași adresă. Unul era 
albastru exact ca al oricărui cetățean al SUA, celălalt era roșu și 
de departe mult mai puternic. Numai pentru diplomați. Pipăind 
literele ieșite în relief ale pașaportului din buzunarul de la piept, 
putea să spună că cel roșu era deasupra. Cu o mișcare rapidă 
din încheietură, putea să-l scoată cu ușurință. Și, de îndată ce 
agenţii din aeroport îl vedeau, n-avea să mai rămână blocat în 
coada formată în faţă, la ghișeul de control, care se prelungea 
până și pe coridoarele din spate ale Aeroportului Internaţional 
Miami. După zborul de nouă ore și jumătate din Paris către 
Florida, ar fi preferat să se ducă direct în față. Dintr-o mișcare a 
încheieturii, ar fi trecut fără probleme. 

Desigur, ar fi trebuit să se înregistreze, lăsând astfel o urmă. 
Și, după cum i se spusese pe durata instructajului la FBI, toate 
pașapoartele înregistrate erau odată și odată urmărite. Cu toate 
astea, în majoritatea cazurilor, problema se putea rezolva. Insă 
în acest caz, având în vedere povestea cu Boyle și Cei Trei și tot 
ce făcuseră ei, nimic nu merita riscul. Nu când era vorba despre 
o miză atât de mare. 

— Următorul! strigă un funcţionar de la vamă de origine 
hispanică, făcându-i semn lui O'Shea să se deplaseze spre 
cabina mică, cu geamuri antiglonț. 

O'Shea își pusese din nou pe cap șapca de baseball de la US 
Open pe care o purta ca să se amestece în mulţime. Părul lui 
blond roșcat tot îi mai ieșea pe sub marginile șepcii. 

— Cum merge treaba? întrebă el, știind că scurta conversaţie 
îl va împiedica pe funcţionar să mai aibă contact vizual cu el. 

— Bine, răspunse bărbatul, cu capul în jos. 

Scoțându-și pașaportul albastru, O'Shea i-l dădu 
funcţionarului. 


50 


Fără niciun motiv, acesta se uită în sus. O'Shea îi zâmbi 
așteptând să asculte ce-avea de zis acesta, pentru a nu atrage 
cu nimic atenţia. Ca de obicei, funcţionarul îi zâmbi la rândul lui: 

— Vă întoarceţi de la muncă? întrebă el. 

— Din fericire pentru mine, nu. Din vacanţă. 

Dând din cap aprobator, funcţionarul studie pașaportul lui 
O'Shea. Merse până într-acolo încât îl pipăi ușor ca să verifice 
noile holograme pe care le adăugaseră recent ca să poată avea 
un control mai strict asupra falsurilor. 

O'Shea își rearanjă șapca cu US Open. Dacă ar fi scos 
pașaportul roșu, n-ar fi stat aici să aștepte. 

— Vă doresc călătorie plăcută, spuse funcţionarul, 
ștampilându-i pașaportul și dându-i-l înapoi. Și bine ați revenit în 
tară. 

— Mulţumesc, îi răspunse O'Shea, băgându-și pașaportul la 
loc în buzunarul de la piept. Chiar lângă insigna FBI și cartea de 
identitate. 

Într-un minut, O'Shea trecu pe lângă banda rulantă pentru 
bagaje și se îndreptă spre semnele marcate cu „Nimic de 
Declarat/leșire”. Când păși pe placa cu senzori, se deschiseră 
două uși glisante din sticlă, dincolo de care o mulţime de rude și 
prieteni, lipiţi de scurtele bariere metalice, îi așteptau pe cei 
dragi în ciuda orei matinale. Două fetițe săriră în sus, după care 
se dezumflară, când își dădură seama că O'Shea nu era tatăl lor. 
El nu băgă de seamă. Era prea ocupat să formeze un număr de 
telefon la celular. Sună de trei ori până când partenerul său să 
răspundă. 

— Bine-ai venit, bine-ai venit, spuse Micah, răspunzându-i în 
cele din urma. 

După bâzâitul de pe fundal, se părea că era într-o mașină sau 
așa ceva. 

— Spune-mi că ești în Palm Beach, îi replică O'Shea. 

— Am ajuns aici noaptea trecută. E mişto aici. Chiar super. Știi 
c-au montat niște miniţâșnitori de apă pe trotuare pentru 
cătelușii ăștia alintaţi de pe-aici? 

— Ce știi de Wes? 

— E la trei mașini mai în faţă, spuse Micah în timp ce bâzâitul 
acela ciudat continua. El și cu colegul său de cameră doar ce-au 
traversat podul acum un minut. 

— Presupun că încă nu te-a văzut? 


51 


— Tu mi-ai spus să aștept... 

— Exact, replică O'Shea, ieșind din aeroport și afișându-și 
numele pe un carton scris de mână. 

Şoferul particular dădu din cap în semn de salut și încercă să-i 
ia micuța geantă neagră. O'Shea îi dădu de înţeles că n-avea 
nevoie și-i făcu semn spre mașină, fără ca măcar să-și ia vreun 
moment telefonul de la ureche. 

— Își lasă chiar acum colegul de apartament, adăugă Micah. 
Se pare că Wes se îndreaptă spre muncă. _ 

— Rămâi pe urmele lui, îi replică O'Shea. Incerc s-ajung acolo 
cât pot de repede. 


52 


9. 


Washington, D.C. 


Telefonul sună strident în micuța încăpere, însă el nu 
răspunse. La fel se întâmplă și la al doilea ţărâit. Știa cine este - 
pe linia asta nu putea să fie decât o singură persoană - însă 
totuși nu se mișcă. Nu până când nu avea să se convingă. 
Lăsându-și ambele coate pe birou, Roland Egen își studie 
ecranul digital al telefonului, așteptând să vadă numele 
apelantului. Pe ecran apărură rapid niște litere negre, 
electronice: „Biroul lui Leland Manning”. 

— Ești matinală, spuse Romanul în timp ce ducea receptorul 
la ureche. 

Avea piele palidă, ochi albaștri intenși și un păr surprinzător 
de negru. „Cioroiul irlandez” îi spuneau amicii cu care mergea la 
pescuit. Însă niciodată direct în faţă. 

— Ai spus să mă asigur ca nu mai e nimeni pe-aici. 

Romanul dădu din cap. În cele din urmă, cineva ţinuse cont de 
instrucţiunile primite. 

— Deci președintele încă n-a ajuns acolo? 

— E pe drum. De obicei doarme mai mult după călătoriile pe 
care le face noaptea. 

— Și prima-doamnă? 

— Îţi mai spun o dată că nu-s decât eu. Acum putem să ne 
grăbim? Ceilalţi pot să vină în orice moment. 

Stând la birou și uitându-se absent pe fereastră, Romanul 
văzu că începuse să ningă ușor. Or fi fost douăzeci și șapte de 
grade Celsius în Florida, însă în D.C., iarna doar ce începea să-și 
arate colții. Nu-i păsa de asta. Când era copil, bunică-sa îl 
învățase să se bucure de liniștea care vine odată cu frigul. Exact 
cum bunicul îl învățase să aprecieze calmul care se aşterne 
peste apele Potomacului. După cum știa orice pescar, iarna îi 
alunga pe cei care se dădeau cu schi-jeturile și cu 
ambarcațiunile de agrement. Și ăsta era întotdeauna cel mai 
bun moment să-ţi bagi undiţa în apă. Mai ales când ai momeala 
potrivită. 


53 


— Care-i treaba cu Wes? întrebă Romanul. Ai primit ce ţi-am 
trimis? 

— Îhî... îl am chiar aici. 

Işi dădea seama de ezitarea din vocea asociatei sale. Nimănui 
nu-i plăcea să fie personajul negativ - îndeosebi în politică. 

— Și ai găsit ceva în care să-l pui? întrebă Romanul. 

— Avem un - de-asta am venit mai devreme aici. Avem 
insigna asta de pus la rever... 

— Poţi să-l faci s-o poarte... 

— Cred că da. 

— N-a fost o întrebare. Fă-l s-o poarte, replică Romanul dur. 

— Eşti sigur că Wes o să vină? întrebă asociata sa. Agenţii de- 
aici spuneau că i-a fost rău de tot pe durata zborului de 
întoarcere acasă. Aproape și-a scuipat plămânii. 

Afară, o rază de lumină albastră străbătu cerul gri mohorât. 

— Nu mă surprinde, spuse Romanul în timp ce zăpada 
continua să cadă. Dacă aș fi fost în locul lui, eu aș bori și acum 
pe pantaloni. Acum în legătură cu insigna aia... 

— Nu-ţi face griji, spuse asociata sa, Wes nici măcar n-o să se 
uite de două ori la ea... mai ales când o să i-o dea o față 
prietenoasă. 


54 


10. 


Palm Beach, Florida 


— Țineţi-l, ţineţi-l, strig, dând rapid colţul holului și 
îndreptându-mă spre ușile liftului ce începeau să se închidă. 

Înăuntru, o femeie blondă se uită într-o parte, prefăcându-se 
că nu m-a auzit. Asta-i motivul pentru care urăsc Palm Beach. 
Chiar când ușile sunt cât pe ce să se închidă ca într-un sărut 
apăsat, mă aplec în faţă și mă strecor înăuntru. Acum aproape 
lipită de mine, blonda se întoarce spre panoul de comandă și se 
preface că se uită după butonul de deschidere a ușii. Ar trebui 
să-i fac morală, chiar să-i zic vreo două să mă ţină minte. 

— Mulţumesc, spun, aplecat în faţă, în timp ce-mi trag 
răsuflarea. 

— Ce etaj? 

— Patru. 

— Oh, sunteţi cu... 

— Înî, spun eu, privind în cele din urma în sus să-i văd ochii. 

Se holbează la faţa mea, apoi aruncă rapid o privire în sus la 
indicatorul electronic care afișează numărul etajului. Dacă ar 
putea s-o ia la fugă strigând: „Monstrul! Monstrul!” ar face-o. 
Însă ca orice gazdă bună din Palm Beach, o să treacă peste 
orice dacă asta înseamnă o oportunitate să urce pe scara 
socială. 

— Trebuie să fie greu să muncești pentru el, adăugă ea, cea 
mai nouă și mai bună prietenă a mea chiar dacă refuză să avem 
contact vizual. 

Deja sunt obișnuit cu asta. N-am ieșit c-o tipă de doi ani de 
zile. Însă fiecare fată frumoasă vrea să vorbească cu 
președintele. 

— Mai greu decât îţi închipui, spun, în timp ce ușile se deschid 
la etajul patru. 

O iau la stânga spre un set de uși duble închise cât de repede 
pot. Nu din cauza blondei, ci din cauză că sunt deja în întâr... 

— Ai întârziat! mă dojenește o voce neplăcută din spate. 


55 


Mă întorc spre ușile duble acum deschise ale apartamentului 
ocupat de Secret Service, acolo unde un bărbat cu un gât gros 
cât coapsa mea stă în spatele unui geam separator de sticlă, 
care arată precum ghișeul unui casier de la bancă. 

— Cât? strig, întorcându-mă spre ușile închise de pe partea 
opusă a holului acoperit cu o mochetă de culoare bej. 

Pe lângă cele păzite de Secret Service, acestea sunt singurele 
uși de pe tot etajul - și spre deosebire de firma de avocatură 
sau de compania de asigurări de mai jos, nu sunt nici de stejar 
și nici la fel de impunătoare. Sunt negre și acoperite cu oțel. 
Blindaj antiglonţ. Exact ca ferestrele noastre. 

— Destul de mult, spune el, în timp ce-mi scot cardul de 
identificare din buzunar. 

Însă chiar când sunt gata să-l bag prin fanta cititorului de 
carduri, aud un zgomot înfundat, iar ușile închise se deschid. 

— Multumesc, A.].! strig eu, împingând ușa larg înăuntru. 

Arunc o privire către peretele din stânga unde de obicei stă 
de pază agentul de la Secret Service. Nu-i acolo, ceea ce 
înseamnă că președintele n-a ajuns încă. Asta-i bine. Verific 
biroul de la recepţie. Și recepţionera e plecată. Asta-i rău. 

La dracu’. Înseamnă că deja s-au... 

Alergând peste enormul sigiliu prezidenţial țesut pe covorul 
de culoare bleu strălucitor, o tai spre stânga, acolo unde holul 
este încadrat de niște picturi nereușite și sculpturi de-o calitate 
îndoielnică, înfăţișându-l pe președinte. Acestea sosesc zi de zi 
din momentul în care am plecat de la Casa Albă - toate din 
partea necunoscuţilor, admiratorilor, susținătorilor. Aceștia îl 
desenează, îl pictează, îi fac schiţe și îl sculptează în bronz în 
orice ipostază posibilă. Cele mai noi sunt un set de scobitori din 
Florida, având pe fiecare în parte cioplit profilul lui, și o 
sculptură în ceramică de un galben aprins în formă de soare, cu 
fața lui în mijloc. lar galeria asta nici măcar nu include ceea ce 
trimit corporaţiile: fiecare CD, fiecare carte, fiecare DVD pe care 
îl scot pe piaţă, toate ferm decise ca fostul președinte să le aibă, 
deși noi nu facem altceva decât să le trimitem la Biblioteca sa 
Prezidenţială. Dărâm un baston din fag cu fotografii din copilăria 
lui lipite pe el, ajung la capătul holului și mă îndrept spre 
penultimul birou din capăt... 


56 


— Drăguţ din partea ta să ni te alături, anunţă o voce 
feminină răgușită în timp ce toţi cei din cameră se întorc să se 
uite la mine. 

Îmi fac un calcul rapid în minte să văd dacă sunt ultimul - doi, 
trei, patru, cinci... 

— Eşti ultimul, îmi confirmă Claudia Pacheco, şefa staffului 
prezidenţial, lăsându-se pe spate în scaunul din spatele biroului 
ei din mahon, aflat într-o dezordine totală. 

Claudia are părul șaten înspicat, strâns la spate într-un coc 
aproape milităresc și niște buze de fumătoare care lasă se vadă 
limpede de unde vine vocea aceea răgușită. 

— E și președintele cu tine? adaugă ea. 

Dau din cap în semn că nu, uitând și singura scuză pregătită 
să-mi justific întârzierea. 

Cu coada ochiului, îi localizez pe Bev și Oren care-și zâmbesc 
satisfăcuţi unul altuia. Ea, enervantă, iar el și mai enervant 
decât ea. Se uită amândoi cu atenţie la micuța insignă din aur 
care se află pe colţul biroului Claudiei. Sculptată în forma Casei 
Albe, insigna de aur nu e mai mare decât o piesă ce marchează 
un hotel la jocul de Monopoly, însă ceea ce-o face ieșită din 
comun sunt cele două capete sculptate în aur ce-i reprezintă pe 
președinte și pe prima-doamnă, lipiţi unul de altul și conectaţi 
printr-o ureche de împreunare, ce se bălăngănesc chiar sub ea. 
Președintele o cumpărase în glumă cu ani în urmă pentru 
Claudia pe post de suvenir de la un vânzător ambulant, de pe o 
stradă din China. Astăzi, face parte din tradiţia rămasă de pe 
vremea Casei Albe: indiferent cine este cel care sosește ultimul 
la ședința de luni dimineaţa a staffului poartă insigna toată 
săptămâna. Dacă lipsești de la ședință, o porţi toată luna. Insă 
spre surprinderea mea, Claudia nu se întinde spre ea. 

— Ce s-a întâmplat cu tentativa aia de intrare prin efracţie din 
culise? întreabă ea cu accentul ei repezit de Massachusetts. 

— Intrare prin efracție? 

— În Malaysia... tipul din camera de odihnă a președintelui... 
cu măsuta de sticlă făcută ţăndări. Sau ţi se pare că vorbesc 
cumva în spaniolă? 

Claudia era genul care în liceu organiza toate evenimentele 
extrașcolare, dar care nu se distra deloc la ele. La fel se 
întâmpla și atunci când se ocupase de Operațiunile Biroului 
Oval, care reprezentau una dintre cele mai ingrate slujbe de la 


57 


Casa Albă. Ea nu se implică în nimic pentru bani sau pentru 
glorie. Este aici doar pentru că este devotată muncii ei. Și vrea 
să se asigure că și noi suntem la fel. 

— Nu... sigur... mă bâlbâi eu. Insă n-a fost... N-a fost vorba 
despre o intrare prin efracţie. 

— Nu asta se spunea în raport. 

— Ți-au trimis un raport? 

— Ne trimit tot ce mișcă, spune Bev de pe canapeaua de două 
persoane dispusă perpendicular pe biroul Claudiei. 

Ar trebui sa știe ce vorbește. Fiind responsabilă cu 
corespondența, ea răspunde la toate scrisorile personale primite 
de președinte și știe până și ce glume să insereze la sfârșit pe 
felicitările trimise prietenilor acestuia cu ocazia zilei lor de 
naștere. Pentru un om cu peste zece mii de „prieteni”, misiunea 
este mai grea decât pare, iar singurul motiv pentru care Bev îi 
face față este fiindcă se află alături de președinte încă de la 
prima lui candidatură pentru Congres, acum aproape douăzeci și 
cinci de ani. 

— lar ei au numit-o intrare prin efractie? întreb. 

Claudia ridică raportul în timp ce Bev trage micuța insignă de 
pe colţul biroului. 

— Intrare prin efracţie, spune Claudia, arătând cuvintele cu 
degetul. 

Ochii îmi rămân aţintiţi pe insignă în timp ce Bev se joacă cu 
ea, trecându-și degetul mare peste fețele președintelui și ale 
primei-doamne. 

— Măcar era ceva care să merite să fie furat de-acolo, din 
camera aia de odihnă? întreabă Bev, trecându-și mâna prin 
părul vopsit negru și dându-l peste umăr, lăsându-și astfel 
descoperit puloverul cu anchior ce lasă la vedere implanturile 
mamare vechi de zece ani, pe care le dobândise, odată cu 
numele de Bev Pieptoasa, în anul în care câștigaserăm alegerile 
pentru Casa Albă. 

In liceu, Bev fusese considerată cea mai drăguță fată, și chiar 
și acum, la șaizeci și doi de ani, este clar că încă îi mai pasă de 
cum arată. 

— Nimeni n-a furat nimic. Credeţi-mă, n-a fost o spargere, 
spun eu, dându-mi ochii peste cap ca să fac ca situaţia să 
devină mai puţin gravă decât părea. Tipul era beat. Căuta baia. 


58 


— Și-atunci ce-i cu măsuţa aia de sticlă făcuta zob? întreabă 
Claudia. 

— Am avut noroc c-a spart doar atât. Imaginaţi-vă, dacă ar fi 
crezut că era un pisoar ceva, ne întrerupe Oren, deja râzând de 
propria glumă și scărpinându-se în cap. 

Cu cei 1,86 metri, Oren este cel mai înalt, cel mai frumos, cel 
mai bine tip pe care l-am cunoscut în viața mea, și singurul din 
birou mai apropiat de vârsta mea. După scaunul ocupat, situat 
de partea cealaltă a biroului, în faţa Claudiei, este clar c-a fost 
primul sosit aici. Nimic surprinzător - dacă Bev fusese cea mai 
drăguță fată, Oren fusese genul de puști isteţ care-i trimitea pe 
fraieri să cumpere bere. Organizator înnăscut, în același timp și 
directorul nostru de transport și turism, mai este și cel mai 
diplomat dintre noi, motiv pentru care, cu o simplă glumă, 
întreaga adunare uită rapid de obsesia legată de măsuţă. 

Dau din cap spre el în semn de mulțumire și... 

— Și totuși, ce-i cu masa? întreabă Bev, încă jucându-se cu 
insigna. 

— Eu am fost de vină, spun repede. Citește raportul. Am căzut 
peste ea în timp ce individul ăsta ieșea pe ușă. 

— Wes, relaxează-te, intervine Claudia cu tonul ei monoton de 
șef al staffului prezidenţial. Nimeni nu te acuză de... 

— Vreau să spun că, dacă aș fi crezut că-i ceva grav, aș fi 
continuat să-l caut pe tipul ăsta eu însumi. Până și cei din Secret 
Service au considerat că „nu era decât un curios”. 

In stânga mea, Oren își lovește în joacă propria insignă, 
sperând că nu-l observ. Mișcându-se spre Bev, încearcă să-i 
atragă atenţia. Purtase insigna o singură dată - într-o zi în care-i 
spusesem: „Așteaptă la tine-n birou, președintele vrea să te 
vadă”. Președintele nici măcar nu era în clădire. Fusese o 
păcăleală. O festă de copii de clasa a patra. Se mișcă din nou în 
direcţia lui Bev. Din fericire pentru mine, ea nu bagă de seamă. 

— Știţi ceva, îmi pare rău să fac asta, însă am terminat? 
întreb eu, uitându-mă în jos la ceasul de mână și dându-mi 
seama că sunt iarăși în întârziere. Președintele vrea să mă... 

— Du-te, du-te odată, spune Claudia, închizându-și agenda. 
Fă-mi te rog o favoare, Wes. Când o să fii la evenimentul de 
diseară organizat de Societatea de Fibroză Chistică - eu știu că 
ai întotdeauna grijă - însă de când cu tentativa aia de 
spargere... 


59 


— N-a fost o spargere... 

— ... Să deschizi bine ochii, OK? 

— Așa fac întotdeauna, spun, plecând în grabă spre ușă și 
fiind cât pe ce să scap de... 

— Cu insigna cum rămâne? mă întrerupe o voce dogită din 
obișnuitu-i scaun rotativ din colț. 

— Lumină roșie, lumină roșie! ţipă Claudia. 

E același lucru pe care-l strigă și față de copiii ei când vrea să 
le spună să se oprească. Mă opresc exact acolo. 

— Mulţumesc, B.B., adaugă ea. 

— Nu mi-am făcut decât datoria, spune B.B., cuvintele 
rostogolindu-i-se din gură în stilul acela căutat al sudicilor. 

Cu un păr alb surprinzător de nearanjat și cu o cămașă 
mototolită cu mânecile suflecate ce au pe manșete, nu prea 
vizibil, monogramate inițialele președintelui, B.B. Shaye era 
alături de președinte de foarte mult timp, chiar de mai mult 
decât prima-doamnă. Unii spun că-i un văr mai îndepărtat al lui 
Manning... alţii că-i bătrânul și senilul său sergent din Vietnam. 
Indiferent de relaţia lor, fusese umbra președintelui timp de 
aproape patruzeci de ani - și, ca oricare altă umbră, avea să-ţi 
provoace fiori dacă te uitai prea mult la el. 

— Îmi pare rău, puştiu', îmi oferă el un rânjet pavoazat cu 
niște dinți îngălbeniţi, în timp ce Bev îmi înmânează Casa Albă 
din aur cu cele două capete ce se bălângăne. 

Pentru a-i conferi autenticitate, sculptorul folosise două pete 
de verde strălucitor pentru culoarea ochilor președintelui. Cum e 
greu să dai strălucire unor ochi căprui, ochii primei-doamne sunt 
goi, lipsiţi de culoare. 

— Poţi să le spui oamenilor că sunt nepoţii tăi, spune Oren în 
timp ce deschid siguranţa și-mi fixez insigna la rever. 

Apăsând prea tare, simt o împunsătură serioasă în buricul 
degetului în timp ce vârful ascuţit îmi străpunge pielea. Văd cum 
apare un strop de sânge. Nicio problemă, altădată mă 
înțepasem și mai tare. 

— Apropo, Wes, adaugă Claudia, unul dintre supraveghetorii 
de la bibliotecă spunea că vrea să vorbească cu tine despre o 
expoziţie la care lucrează, așa că fii drăguţ și când te sună... 


60 


— Am mobilul la mine dacă aveţi nevoie să mă contactaţi! 
strig, fluturând din mână în semn de rămas-bun. Grăbindu-mă 
să ies pe ușă, ling stropul de sânge de pe deget. 

— Ai grijă, strigă B.B. după mine. Micile răni sunt cele care te 
omoară. 

Are dreptate. Odată ieșit afară pe hol, trec în viteză pe lângă 
o pictură în ulei supradimensionată, reprezentându-l pe 
președintele Manning îmbrăcat ca maestru de ceremonii la circ. 

Dreidel spusese că are informaţii privitoare la Boyle. E timpul 
să aflu în cele din urmă despre ce-i vorba. 


61 


11. 


— Bine-aţi revenit, domnule Holloway, îmi spune valetul de la 
Four Seasons, știindu-mi numele în urma nenumăratelor vizite 
făcute împreună cu președintele. 

Spre deosebire de majoritatea celorlalţi, el se uită fix în ochii 
mei. Fie și numai pentru asta, dau din cap în semn de 
mulțumire. 

Când intru în hotel, mă învăluie un curent puternic de aer 
condiționat. Din obișnuinţă, mă uit peste umăr după președinte. 
Nu-i aici. Sunt pe cont propriu. 

În timp ce traversez holul de la intrare, acoperit cu marmură 
bej, inima-mi bate cu putere în piept. Nu-i vorba numai de 
Boyle. La bine sau la greu, ăsta-i efectul pe care Dreidel l-a avut 
întotdeauna asupra mea. 

Fiind cel dintâi asistent al lui Manning, Gavin „Dreidel” Jeffer 
nu este numai predecesorul meu - este și cel care m-a pus pe 
lista de posibili candidaţi și m-a recomandat pentru această 
funcţie. Când ne-am cunoscut în urmă cu zece ani, eu eram un 
tânăr voluntar de nouăsprezece ani în biroul de campanie din 
Florida, răspundeam la telefoane și lipeam afișe electorale. 
Dreidel avea douăzeci și doi de ani și era mâna dreaptă - și 
stângă - a lui Manning. La momentul respectiv, i-am spus lui 
Dreidel că era o onoare să-l cunosc. Și i-o spusesem pe bune. 
Toată lumea îi cunoștea povestea. 

La început, Dreidel nu era decât un puști, un localnic neafiliat 
politic, care aranja scaunele la întrunirea preliminară pentru 
alegerea candidatului la președinție. Ca oricare alt băiat care 
muta echipamentele electronice, când show-ul luase sfârșit, 
încercase și el să ajungă mai aproape de miezul acţiunii, 
strecurându-se în culise. Se trezise în fața unei scene mobile, 
unde cei mai buni mincinoși din America spuneau tot felul de 
povestioare despre motivul pentru care candidatul lor câștigase. 
Îmbrăcat într-un tricou larg cu nasturi la gât, era singurul puști 
tăcut dintr-o încăpere plină de adulți gălăgioși. Reporterul CBS îl 
abordase imediat, împingându-i microfonul direct în faţă. 

— Ce părere ai, băiete? îl întrebase reporterul. 


62 


Dreidel se uitase cu gura căscată, lipsit de orice altă expresie, 
la lumina roșie a camerei de luat vederi. Și fără ca măcar să se 
gândească la ce va spune, dădu cel mai onest răspuns care 
avea să-i schimbe viaţa pentru totdeauna: 

— Când a terminat, Manning a fost singurul care nu și-a 
întrebat echipa: „Cum m-am descurcat?” 

Întrebarea asta devenise un fel de mantră a lui Manning 
pentru următorul an și jumătate. Fiecare canal de știri preluase 
clipul. Fiecare ziar important preluase citatul. Au mers până într- 
acolo încât au scos pe piaţă insigne rotunde cu mesajul: „Cum 
m-am descurcat?” 

Trei cuvinte. Când Dreidel spusese din nou povestioara la 
nunta sa acum câţiva ani, pretinsese că nici măcar nu-și dăduse 
seama de ceea ce se întâmplase până când reporterul îl 
întrebase cum se scrie numele său pe litere. Nu conta. Trei 
cuvinte și așa se născuse Dreidel - micul manipulator evreu, 
după cum îl poreclise presa de la Casa Albă. In interval de-o 
săptămână. Manning îi oferise o slujbă de asistent, iar de-a 
lungul întregii campanii, sute de tineri voluntari își dăduseră 
ochii peste cap din cauza lui. Și nu c-ar fi fost invidioși, pur și 
simplu... Poate că era vorba de zâmbetul său plin de infatuare 
sau de ușurința cu care se implica în atribuţiile specifice funcției. 
Incă de pe când era la școală însă, Dreidel fusese genul de puști 
cu cele mai reușite petreceri de ziua sa, cu cele mai frumoase 
cadouri, cu cele mai speciale favoruri făcute oricui avea norocul 
să fie invitat. Timp de câţiva ani fusese foarte popular printre 
tinerii din cercurile înalte, însă pe măsură ce devenea din ce în 
ce mai fudul și mai ţanţoș, nici măcar nu-și dăduse seama că le 
ieșea tuturor din grații. 

Cu toate astea, fusese întotdeauna talismanul norocos al lui 
Manning. lar astăzi, trag nădejde că va fi al meu. 

— Bună ziua, domnule Holloway, strigă portarul când trec pe 
lângă el și mă îndrept spre lifturi. 

Este a doua persoană care mă cunoaște după nume, 
amintindu-mi instantaneu de nevoia de a fi discret. Normal că 
asta-i motivul pentru care l-am sunat pe Dreidel din prima. 
Președintele n-ar recunoaște asta niciodată, însă știu de ce el și 
prima-doamnă participaseră la nunta lui Dreidel și tot el îi 
scrisese recomandările pentru Facultatea de Drept de la Yale - 
și-mi ceruse să-i iau un cadou atunci când se născuse fiica lui 


63 


Dreidel - recompense pentru anii de serviciu credincios. lar în 
limbajul Casei Albe, serviciu credincios însemna să-ţi ţii gura. 

Când ușile liftului se deschid la etajul patru, urmăresc săgețile 
ce indică direcţiile de mers și încep să citesc numerele 
camerelor: 405... 407... 409... După distanţa dintre uși, îmi dau 
seama că toate aparţin unor apartamente... Dreidel o ia în sus în 
ierarhia socială. 

La capătul holului este camera 415, un apartament atât de 
mare încât are și sonerie la ușă. În niciun caz n-o să-i dau 
satisfacție și să sun. 

— Room service, anunţ eu, ciocănind cu degetele în ușă. 

Nu răspunde nimeni. 

— Dreidel, ești acolo? adaug. 

Tot niciun răspuns. 

— Sunt eu, Wes! strig, cedând în cele din urmă și sunând la 
sonerie. Dreidel, ești...? 

Se aude un troncănit puternic ca și cum încuietoarea se 
descuie în grabă. După care se aude un clinchet și-un zornăit 
metalic. Și-a pus și lanţul de siguranţă. 

— Așteaptă, strigă el. Descui imediat. 

— Ce faci acolo? Îţi dai cu ojă unghiile de la picioare? 

Ușa se deschide, însă numai câţiva centimetri. In spatele ei, 
Dreidel își scoate capul afară asemenea unei gospodine 
surprinse de apariţia neașteptată a unui comis-voiajor. Părul său 
cu cărare pe mijloc, de obicei perfect aranjat, este ușor ciufulit, 
având câteva șuvițe căzute pe frunte. Își împinge ochelarii cu 
ramă circulară înapoi pe nasul subţire. Din câte pot să-mi dau 
seama nu poartă tricou. 

— Nu te supăra, dar n-am venit să fac sex cu tine, spun 
râzând. 

— Ti-am spus să suni de jos, ţipă el la mine. 

— De ce te-ai supărat? Am înţeles că ţi-ar plăcea să te fălești 
cu camera ta cea mare și... 

— Vorbesc serios, Wes. De ce-ai veni aici sus? 

Simt o inflexiune nouă în vocea sa. Nu e vorba numai despre 
enervare. Ci și teamă. 

— A mai urcat cineva după tine? adaugă el deschizând ușa 
puţin mai mult ca să se uite în hol. 

Are un prosop în jurul taliei. 

— Dreidel, este totul în...? 


64 


— Ti-am spus să suni de jos! insistă el. 

Mă dau înapoi complet derutat. 

— Scumpule, se aude o voce feminină din interiorul camerei, 
e totul... 

Femeia se oprește în mijlocul întrebării. Dreidel se întoarce și 
o zăresc peste umărul său, chiar când dă colţul ca să intre în 
cameră. E îmbrăcată într-unul dintre halatele de baie de la 
hotel, alb și foarte pufos - o negresă subţire, cu părul împletit 
într-o coafură nemaipomenită. N-am nici cea mai vagă idee 
cine-i tipa, însă singurul lucru de care sunt sigur este că nu-i 
nevasta lui Dreidel. Sau fiica lui de doi anișori. 

Lui Dreidel îi cade faţa când îmi citește reacţia pe chip. Ar fi 
momentul să-mi spună că nu este ceea ce pare. 

— Wes, nu-i ceea ce crezi tu. 

Mă holbez la femeia în halat. Și la Dreidel în prosopul ăla. 

— Poate că ar trebui... mă duc jos, mă bâlbâi eu. 

— Ne întâlnim acolo în două minute. 

Pășind înapoi, o studiez pe femeie, care-i încă pironită locului. 
Ochii săi sunt larg deschişi, parcă cerându-și scuze în mod tacit. 


65 


12. 


— Unde-i acum? întrebă O'Shea, apăsându-și palma de 
geamul lateral al berlinei de culoare neagră și simțind căldură 
soarelui de Florida. 

În Franţa era frig. Însă într-un fel sau altul, în ciuda căldurii din 
Palm Beach și a cerului albastru, clar și strălucitor, nu i se părea 
deloc mai cald. 

— Tocmai s-a suit într-un lift de la hotel, replică Micah. 

— Lift? L-ai lăsat să meargă de unul singur? 

— Nu puteam să mă sui și eu cu el. Stai liniștit - nu-s decât 
patru etaje. N-o să ajungă prea departe. 

O'Shea își roti limba pe partea interioară a obrazului. 

— Și ce mai faci acum în holul de la intrare? 

— Aştept ca unul dintre... 

Prin telefon, O'Shea auzi un zgomot ca un clinchet de clopotel 
urmat de un zăngănit ușor. În cele din urmă sosise și liftul lui 
Micah. 

— O să-l am în... 

După care vocea lui Micah se întrerupse. Însă după zgomotul 
de pe fundal, O'Shea își dădea seama că Micah era încă pe fir. 

— Micah, ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Niciun răspuns. 

— Micah, ești bine!? 

Se auzi un zăngănit ușor. Se deschideau ușile liftului. După 
care se auzi un fâșâit puternic. Ca și cum două geci de fâș s-ar fi 
frecat una de alta. Micah se mișca. Fâșâitul continua. „În ritmul 
ăsta, nu are cum să fie în lift”, se gândi O'Shea. Dar dacă nu era 
în lift, asta însemna că... 

— Wes tocmai a coborât din lift, nu-i așa? întrebă O'Shea în 
timp ce mașina sa făcea un viraj strâns la stânga pe strada bine 
îngrijită. 

— Nu-i rău, Watson, șopti Micah. Ar trebui să faci asta într-un 
mod profesionist. 

— E cineva cu el? 


66 


— Nu. E singur singurel, spuse Micah. Totuși, s-a întâmplat 
ceva acolo sus. Puștiul e cu coada între picioare. Ca și cum ar fi 
fost izgonit. 

— Pleacă de la hotel? ; 

— Nu. Se îndreaptă spre restaurantul din spate. iți spun eu, 
chiar arată groaznic - adică, chiar mai rău decât înainte, cu 
urmele alea de Frankenstein de pe faţă. 

— Păcat, spuse O'Shea în timp ce mașina intră în curbă pe 
aleea în formă de potcoavă ce dădea în faţa intrării principale. 
Căci ziua asta e pe cale să devină și mai nasoală pentru el. 

În dreapta sa, ușa mașinii se deschise larg, iar un valet cu 
părul blond îi oferă priveliștea vârfului chipiului său. 

— Bine aţi venit la Four Seasons, domnule. Doriţi o cameră la 
noi? 

— Nu, spuse O'Shea în timp ce cobora din mașină. Doar să iau 
ceva rapid la micul dejun. 


67 


13. 


Stând aplecat în faţă într-un fotoliu mare din răchită, îmi 
amestec cafeaua cu o linguriţă de argint și-mi privesc în același 
timp imaginea reflectată în ea. 

— E chiar atât de rău? vrea să mă îmbuneze o voce din spate. 

Mă întorc exact la timp ca să-l văd pe Dreidel cum intră pe 
terasa hotelului. Părul său negru e dat cu gel și are cărare într-o 
parte. Șuvitele alea băieţești ciufulite au dispărut. Combinația 
clasică dintre cămașa albă cu monogramă și ochelarii cu ramă 
subțire dovedește că este maestru în arta transmiterii unui 
mesaj fără a spune un cuvânt. Chiar acum vinde încredere. Din 
păcate, nu sunt amator să cumpăr. 

Ignorând valurile înspumate al Oceanului Atlantic din stânga 
noastră, îmi pune o mână pe umăr și se duce în partea opusă ca 
să ocupe fotoliul din răchită de lângă mine. In timp ce face 
mișcarea asta, mâna i se deplasează de pe umăr până pe ceafă, 
contactul fiind permanent suficient de strâns încât să mă 
relaxeze. 

— Nu mai folosi gesturile lui de învăluire pe mine, îl avertizez. 

— Ce vrei să...? 

— Gesturile lui, repet eu, trăgându-mă într-o parte, astfel 
încât mâna lui să nu-mi mai atingă gâtul. 

— Crezi câ...? Crezi că aș folosi unul din gesturile lui Manning 
pe tine? 

Dreidel fusese în preajma lui timp de aproape patru ani. Eu 
am intrat în al nouălea. Nici măcar nu mă deranjez să-l mai 
contrazic. Nu fac decât să mă uit iarăși fix, în jos la cafeaua mea 
cu preț piperat, pe care încă o mai amestec, și să las să se 
aștearnă tăcerea. Asta-i motivul pentru care cei din cercurile 
înalte lansează cuvinte grele la adresa lui. 

— Wes, ce ai văzut acolo sus... 

— Uite ce-i, înainte să spui ceva, putem doar să ne scutim 
reciproc de situaţia asta jenantă și să trecem mai departe? A 
fost scăparea mea... e vina mea... Și-n mod clar nu-i treaba 
mea. 


68 


Mă studiază atent, analizând silabă cu silabă și încercând să 
înţeleagă dacă o spun pe bune sau nu. Când stai în umbra unui 
președinte, înveţi să citești printre rânduri. Eu unul sunt bun la 
asta, însă Dreidel e și mai bun. 

— Spune ce-ai de spus, Wes. 

Mă uit afară, dincolo de terasă și privesc cum valurile 
kamikaze se reped înspre plajă. 

— Știu că te gândești la asta, adăugă el. 

După cum am spus, Dreidel e mai bun. 

— Ellen știe? întreb în cele din urmă, referindu-mă la soţia sa. 

— Ar trebui să știe. Nu-i atât de proastă. Vocea-i scârțâie ca o 
ușă neunsă. lar de când s-a născut Ali... e dificil să ţii o căsnicie, 
Wes. 

— Așa că fata aia de sus... 

— Nu-i decât o tipă pe care am întâlnit-o la bar. l-am fluturat 
prin fața ochilor cheia de la cameră. Crede ca sunt bogat, căci 
pot să-mi permit să stau aici. 

Se străduiește să zâmbească și-și aruncă pe masă cheia de la 
cameră. 

— Nu mi-am dat seama că ai atât de mulţi bani de cheltuit în 
Palm Beach. 

De data asta, eu sunt cel care tace. Un chelner se apropie și-i 
umple lui Dreidel cana de cafea. 

— Și-aţi discutat despre divort? întreb eu. 

— Nu pot. 

— De ce nu? 

— Tu ce crezi? mă încearcă el. 

Mă uit peste dosarul ce zace aruncat pe masă, între noi. Pe 
eticheta scrisa de mână de pe cotor citesc „Strângere de 
fonduri”. 

— Credeam c-ai spus că ești aici cu afaceri. 

— Și asta nu-i afacere? întreabă el. 

Cu câteva luni în urmă, Dreidel îl sunase pe președinte să-i 
spună că avea să candideze pentru Senat din partea Districtului 
19 din statul său natal, Illinois. Dacă vine vorba de alegerile ce 
se apropie, „tăticul și soţul fericit” ar câștiga mai multe voturi 
decât „tăticul recent divorţat”. 

— Vezi, și tu credeai că ești singurul cu probleme, adaugă 
Dreidel. Acum presupunând că era Boyle, vrei să auzi cum a 
făcut-o pe mortu' sau nu? 


69 


14. 


Mă foiesc pe scaun. 

— Chiar ai descoperit ceva? 

— Nu, te-am chemat aici ca să arzi gazul de pomană. 

După ce ia o gură zdravănă de cafea, Dreidel e cu totul altul. 
Ca orice angajat de la Casa Albă e întotdeauna mai bun când 
deține controlul. 

— Deci, dacă e să ne întoarcem la începuturi... la adevăratele 
începuturi... La ziua în care voi doi ați fost împușcați pe pista de 
curse, îți amintești cât a durat să ajungi la spital? 

E o întrebare simplă, însă nu-i dau un răspuns. 

— Dă-ţi cu părerea, spune el. _ 

Strâng din dinţi, surprins de cât de bine îmi amintesc. Incă 
mai pot să văd ușile ambulanţei închizându-se după targa lui 
Boyle... 

— Wes, știu că nu vrei să-ţi amintești de momentele alea, n- 
am nevoie decât de... 

— Am leșinat, i-o trântesc eu. Din ce mi s-a spus, ambulanţa a 
sosit în aproximativ patru minute... 

— În trei minute. 

— Foarte rapid. 

— De fapt, foarte încet, având în vedere faptul că Halifax 
Medical Center este la numai doi kilometri și jumătate de 
circuitul de curse. Acum ghici cât i-a luat ambulanţei să-l ducă 
acolo pe Boyle, care era - fără supărare - cu mult mai important 
decât tine pentru administraţie, ca să nu mai spunem că și mult 
mai grav rănit? 

Clatin din cap, neîncrezător. 

— Douăsprezece minute, mă anunţă Dreidel sec. 

Se așterne un moment de tăcere în timp ce eu încerc să 
rumeg informaţia. 

— Și? întreb. 

— Haide, Wes. Douăsprezece minute pentru o ambulanţă cu 
viteză maximă având la bord un membru important al staffului 
de la Casa Albă rănit grav, doi kilometri și jumătate? Și-un om 


70 


obișnuit merge mai repede. Bunică-mea merge mai repede. Și e 
moartă. 

— Poate că mulţimea panicată de afară i-a încetinit. 

— Ciudat. Exact asta au spus și ei. 

— Ei? 

Din geanta-diplomat sprijinită în lateral de scaunul său, 
Dreidel scoate un dosar cartonat gros cât o jumătate de carte 
de telefon. Il aruncă pe masă cu putere, făcând să zdrăngăne 
lingurițele. Recunosc imediat logoul Congresului. /nvestigarea 
tentativei de asasinat Împotriva președintelui Leland F. 
Manning. Ancheta oficială a Congresului cu privire la atacul 
săvârșit de Nico. Dreidel îl lasă pe masă, așteptând să vadă 
dacă-l iau sau nu. Mă cunoaște mai bine decât credeam. 

— Nu l-ai citit niciodată, nu? întreabă el. 

Mă uit fix la dosarul impresionant, refuzând încă să-l ating. 

— L-am frunzărit o dată. E ca și... e ca și cum ţi-ai citi propriul 
necrolog. 

— Aduce mai mult cu necrologul lui Boyle. Tu ai rămas în 
viață, ţi-aduci aminte? 

Imi frec fața cu mâna. Buricele degetelor urcă și coboară în 
craterele cicatricelor. 

— Care-i ideea? 

— la gândește-te, Wes. Două ambulanţe pleacă din staţia de 
salvare aproape în același timp. Amândouă se îndreaptă în 
goană spre spital. E o chestiune de viaţă și de moarte. Uneia îi 
ia trei minute. Celeilalte îi ia douăsprezece. Nu vezi nicio 
problemă aici? Și dacă asta n-ar fi fost îndeajuns, ţi-aduci aminte 
care a fost adevărata și marea greșeală pentru care Congresul i- 
a făcut praf pe doctorii noștri? 

— Te referi la faptul că au adus o altă grupă de sânge decât 
cea a președintelui? 

— Vezi, ăsta e punctul pe care întotdeauna l-au abordat 
greșit. Când cei din Congres și-au făcut ancheta, și-au smuls și 
puţinul păr pe care-l mai aveau pe cap, deoarece au găsit 
flacoane de sânge cu grupa sangvină 0/RH negativ lângă cele 
cu grupa președintelui, grupa B/RH pozitiv. Normal, au 
presupus că a făcut cineva o greșeală și a adus o grupă greșită 
de sânge. Insă știind pe cine ai văzut în timpul discursul din 
seara aceea - ei bine, ia ghicește cine avea din întâmplare 
grupa 0/RH negativ? 


71 


— Boyle? 

— Și așa i-a reușit marele lui truc magic. 

— N-a fost niciun truc magic, insist eu. 

— Nu, ai dreptate. Însă a fost o iluzie. Fluturându-și mâna 
stângă prin faţa mea, adaugă: Eşti atât de ocupat să te uiţi la 
mâna care se mișcă, încât ignori complet ce face mâna cealaltă. 

Din mâna dreaptă, lasă să-i cadă o monedă de douăzeci și 
cinci de cenți pe masă. 

— E o modalitate de a fi melodramatic, subliniez eu. 

Dă din cap dezaprobator ca și cum n-am înţeles despre ce-i 
vorba. 

— Ai idee în ce te-ai băgat fără să vrei? Chestia asta a fost 
mai aranjată decât un meci din Harlem Globetrotters. Eu, tu, 
Congresul, lumea întreagă... am fost... Se apleacă mai aproape 
de mine, coborând vocea: Am fost prostiți, Wes. Ne-au minţit. 
Vreau să spun că, dacă omul ăla a fost cu-adevărat Boyle... 

— Ela fost! L-am văzut cu ochii mei! 

— Nu spun că nu-i așa. Vreau doar... Se uită în jur, vocea 
devenindu-i și mai joasă. Asta nu-i un reportaj de fapt divers 
care se transmite la sfârșitul grupajelor de știri. 

Are dreptate. 

— Totuși, nu înțeleg - de ce ar umbla ambulanţa președintelui 
cu sângele lui Boyle la bord? 

— Știu. Asta-i întrebarea, nu-i așa? spune Dreidel. Dacă stai 
să te gândești bine, există o singură explicaţie logică. Ar avea 
sângele... 

— ... dacă ar crede că viaţa cuiva e în pericol. Ridic moneda și 
bat ușor cu ea în fața de masă albă. Oh, Doamne, dacă se 
așteptau să... crezi că Boyle purta o vestă antiglont? 

— Sigur că purta, spune Dreidel. A fost împușcat de două ori 
în piept... 

— Însă tot sângele ăla... 

— ... Și o dată în podul palmei și în gât. Citește raportul, Wes. 
Nico era un lunetist pregătit de armată, specializat în 
împușcături în inimă. Boyle a căzut cu faţa în jos în momentul în 
care s-a întâmplat. Împușcătura aia de la gât... fac pariu că ai 
văzut sângele ce băltea sub el. 

Închid ochii și mă aud cum mă ofer să-l bag pe Boyle în 
limuzină. Am în obraz o bucată zimţată de metal. Bondarul încă 
mai ţipă... 


72 


— Însă dacă purta vestă... Mă uit spre ocean. Valurile sunt 
asurzitoare... Ei - ei știau. Clar că știau... 

— Wes, vrei să te oprești... spune Dreidel și-și coboară vocea 
și mai mult. Nu e cazul să atragem atenţia. N-au știut, șoptește 
el. S-ar fi putut ca ei să fi primit o ameninţare directă împotriva 
lui Boyle. E foarte posibil ca el să fi purtat vesta aia de o lună. 
De fapt, conform raportului, președintele nu-și purta vesta în 
ziua aceea. Ai auzit asta? 

Așteaptă până dau din cap în semn că da, vrând parcă să fie 
sigur că mă concentrez asupra discuţiei. 

— Dacă s-ar fi știut că era și un tip cu armă, Manning n-ar fi 
fost acolo și cu atât mai puţin i s-ar fi permis să meargă fără 
vesta aia. 

— În afară de cazul în care purta una și raportul spune pur și 
simplu altceva, subliniez eu. 

— Ascultă, știu că ești implicat în chestia asta... 

— Implicat? Mi-a distrus viaţa! Nu înţelegi? izbucnesc eu în 
cele din urmă. N-a fost doar o după-amiază de tot rahatul. Copiii 
mici mă arată cu degetul și se ascund în spatele mamelor lor! 
Nu pot să zâmbesc deloc! Ai cea mai vagă idee cum e să arăţi 
așa? 

Se face liniște în restaurant. Toată lumea se uită la noi. 
Familia aceea simandicoasă cu cele două fetițe gemene. 
Bărbatul blond-roșcat cu șapca US Open pe cap. Până și 
chelnerul nostru, care se apropie rapid, sperând să calmeze 
situaţia. 

— Totul e în regulă, domnule? 

— Înî... scuze... suntem bine, îi spun eu în timp ce ne umple 
cănile de cafea care n-au nevoie să fie umplute. 

Când chelnerul pleacă, Dreidel se uită extrem de atent la 
mine, acordându-mi un moment de răgaz. Exact așa cum mă 
învățase să mă comport cu președintele când acesta își pierde 
cumpătul. Bagă capul la cutie și lasă flacăra să se stingă de la 
sine. 

— Sunt OK, îi spun. 

— Ştiam că vei fi, spune el. Amintește-ţi că sunt aici să te 
ajut. 

Trag adânc aer în piept, apoi oftez. 


73 


— Deci presupunând că la momentul respectiv exista o 
amenințare la adresa vieţii lui Boyle, de ce nu l-au dus pur și 
simplu la spital? 

— Asta-i chestia căreia nu-i pot da de capăt. L-au prins pe 
Nico, Boyle era rănit, însă în mod clar viu - atunci de ce să te 
prefaci că ești mort și să renunţi la viața ta și la familie? Poate 
că despre asta au vorbit în cele douăsprezece minute petrecute 
în ambulanţă. Poate că atunci s-a hotărât Boyle să dispară și să 
se ascundă. 

Clatin din cap dezaprobator. 

— În douăsprezece minute? Nu poţi să renunţi la întreaga ta 
viață în douăsprezece minute - mai ales când sângerezi de 
moarte de la gât. Probabil că ei și-au făcut planurile înainte de 
asta. 

— Care ei? întreabă Dreidel. 

— Hai să fim serioşi, chestia asta nu-i ca atunci când te 
ascunzi de frăţiorul tău mai mic după un morman de perne. 
Pentru a-ţi reuși ceva de o asemenea anvergură, ai nevoie de 
Secret Service, de șoferul de pe ambulanţă, de doctorul care s-a 
îngrijit de gâtul tău. Fac pauză pentru un moment pentru a 
sublinia că urmează ceva important: Plus de cineva care să 
autorizeze totul. 

Dreidel își lasă bărbia în jos, uitându-se la mine pe deasupra 
ramei rotunde a ochelarilor. Știe la ce concluzie am ajuns. 

— Chiar crezi că el ar...? Crezi c-ar fi putut face una ca asta? 

Asta-i întrebarea pe care mi-o tot pun din momentul în care 
am văzut numele sub care se înregistrase Boyle la hotelul acela. 
Nu foloseşti acel nume ca să te ascunzi. Il foloseşti pentru a 
putea fi găsit de cineva. 

— Pur și simplu... nu văd cum președintele ar fi putut să nu 
știe. Dacă ne întoarcem în timp, Manning nu se putea ușura într- 
un tufiș fără să verifice mai întâi cineva acel tufiș, iar dacă Boyle 
purta o vestă antiglont - ceea ce, cu siguranţă, s-a întâmplat - 
trebuia să existe o ameninţare credibilă. lar dacă exista o 
amenințare credibilă și rezerve suplimentare de sânge în 
ambulanţă... și un plan de rezervă pentru a fi sigur că Boyle 
avea să scape cu bine... Manning trebuie să fi fost de acord cu 
asta. 

— Asta dacă nu cumva Albright și-a dat acordul în locul său, 
contrează  Dreidel, referindu-se la fostul șef al staffului 


74 


prezidenţial și totodată cealaltă persoană care se afla în 
limuzină în ziua aceea pe pista de curse. 

E un punct de vedere corect, însă nu ne aduce mai aproape 
de un răspuns. Albright murise de cancer la testicule cu trei ani 
în urmă. 

— Acum dai vina pe un cadavru? 

_ — Asta nu face mai puţin credibilă supoziţia, pretinde Dreidel. 
Intotdeauna Albright obișnuia să-și dea girul pe problemele mai 
mărunte de securitate. 

— Nu știu ce să zic, spun, clătinând din cap. Manning și Boyle 
se cunoșteau încă din colegiu. Dacă Boyle plănuia să dispară, 
asta a fost o surpriză a dracului de proastă la care să-și supună 
un prieten, cu atât mai puţin pe președintele Statelor Unite. 

— Glumești? Boyle a dispărut și și-a dat deoparte propria 
familie, nevastă... până și pe propria fiică. Gândește-te la 
întregul tablou, Wes: Nico nebunul încearcă să-l împuște pe 
președinte. In schimb, îl lovește pe Boyle în piept. Dar acesta, în 
loc să meargă la spital ca să i se acorde ajutor medical, profită 
exact de moment ca să-și însceneze propria moarte și să 
dispară de pe faţa pământului. Dacă faci ceva de genul ăsta, e 
evident că ai un motiv al dracului de bun. 

— Așa tată, așa fiu? întreb. 

— Îhî, m-am gândit și la asta. Problema este că tatăl lui Boyle 
n-a fost decât un jeg de doi bani. Asta... asta-i ceva de primă 
clasă. Și chiar de top. 

— Poate că Boyle l-a angajat pe Nico. Poate că împușcăturile 
au reprezentat o perdea imensă de fum care să-i asigure lui 
Boyle o modalitate de-a ieși din scenă. 

— Parcă-i urmarea la Misiune imposibilă, spune Dreidel. Dacă 
Nico ratează, riști o împușcătură în cap. Mai important, dacă 
Secret Service ar fi fost părtaș la toate astea asta, nu-l puneau 
pe președinte, pe stafful acestuia și pe cei 200 000 de spectatori 
în pericol, lăsând toată responsabilitatea să cadă pe umerii 
unuia dus de-a binelea. L-ai văzut pe Nico în interviurile pe care 
le-a dat - zici că-i nebunul din filmele de groază ale lui Stephen 
King. Dacă Boyle chiar voia să facă una ca asta, ar fi simulat un 
atac de cord acasă și ar fi terminat-o astfel. 

— Deci tu crezi că atunci când Nico a tras focurile de armă, 
Boyle și cei din Secret Service n-au făcut decât să se folosească 


75 


de haosul creat ca să-l scoată pe șestache de-acolo? întreb, 
încercând din răsputeri să vorbesc în șoaptă. 

— Nu știu ce să cred. Tot ceea ce știu este că, dacă Boyle și-a 
pus vestă antiglonţ, trebuie să se fi așteptat la ceva. Vreau să 
spun că nu-ţi iei umbrelă decât dacă socotești că o să plouă, am 
dreptate? 

Dau din cap aprobator, nefiind în stare să-l contrazic. Și totuși, 
nu ne apropiem mai mult de de ce. De ce trăsese Nico asupra lui 
Boyle? De ce ambulanta din coloana oficială a lui Manning avea 
la bord sânge cu grupa sangvină a lui Boyle? Și de ce ar fi 
renunţat Boyle la viața, soţia și fiica lui încă adolescentă? Vreau 
să spun, ce anume ar fi putut să tenteze - sau să îngrozească - 
pe cineva atât de mult, încât să dea deoparte întreaga viaţă de 
până atunci? 

— Poate c-ar trebui să întrebi, lasă Dreidel să-i scape într-o 
doară. 

— Pe cine, pe Manning? O, ai dreptate - n-o să fac decât să 
dau o fugă și să spun: „Apropo, domnule, tocmai l-am văzut pe 
răposatul dumneavoastră amic - îhî, cel a cărui asasinare v-a 
distrus întreaga carieră de președinte. O, și având în vedere că 
e viu, în timp ce eu v-am slugărit zi de zi chiar din momentul în 
care am ieșit din spital, aș vrea să știu de ce m-aţi minţi de mai 
bine de opt ani în legătură cu cel mai groaznic moment din viaţa 
mea?” Îhî, ar fi genial. 

— Ce zici de Secret Service? 

— Nu-i nicio diferenţă. Boyle n-ar fi putut în niciun caz să 
dispară atâta amar de ani dacă n-ar fi avut ajutorul lor. Ultimul 
lucru de care am nevoie este să strig în gura mare că sunt cel 
care o să dea totul în vileag. Până când o să știu ce se întâmplă, 
e mai bine să ţin totul sub tăcere. 

Dreidel se lasă pe spate în scaunul său de răchită. 

— Când l-ai văzut pe Boyle în culise în camera aceea, te-ai 
gândit că încerca să-l omoare pe Manning? 

— Să-l omoare? 

— Din ce alt motiv ar fi ieșit din ascunzătoare după aproape 
opt ani? Doar ca să-l salute? 

— Bănuiesc că... însă... să-l omoare? Asta nu-i...? 

— Kaiser Soze, mă întrerupe Dreidel, „Cea mai mare 
șmecherie pe care o reușise diavolul: să convingă lumea că nu 
există”. 


76 


Se uită din nou la mine și pot să jur că aproape are un zâmbet 
pe față. 

— Omule, poţi să-ţi imaginezi așa ceva? Să fii mort din punct 
de vedere legal, și totuși să fii în viaţă? Ştii cât de multă 
libertate îți dă chestia asta? 

Mă uit fix în jos la cheile de la camera lui Dreidel și încerc din 
răsputeri să alung imaginea halatului de baie alb și plușat, care- 
mi vine automat în minte. 

— Poate că asta voia Boyle în toți anii ăia, adaugă el. Doar o 
cale de scăpare. 

Dau din cap neîncrezător, deși m-am prins care e de fapt 
ideea. Singura modalitate de a înţelege ce se întâmplă este să-l 
înţeleg pe Boyle. 

— Deci la ce concluzie putem ajunge? întreb. 

— Putem? Nu-i problema mea. Râde în timp ce-o spune, însă 
în mod clar nu glumește. Haide, Wes, doar știi că glumesc, 
adaugă el, știind c-am prins ideea. 

Ca oricare alt mare șmecher din politică știe că prima mișcare 
este să-și șteargă propriile amprente. De-asta l-am chemat pe el 
din prima. Și-a petrecut aproape patru ani alături de președinte, 
însă n-o să-l găsești niciodată pe fundalul vreunei fotografii. 
Nimeni nu-i mai bun în a se face invizibil, ceea ce, în momentul 
acesta, este un atu de care am nevoie dacă intenţionez să 
descopăr adevărul. 

— Ai ceva relații cu oamenii legii? adaugă el, deja cu doi pași 
înaintea mea. Dacă aceștia pot să arunce o privire pe blat la 
trecutul lui Boyle... 

— Cunosc pe cineva perfect pentru asta, îi spun. 

Insă el aruncă o privire rapidă peste umărul meu, spre 
intrarea în restaurant. Urmărindu-i privirea, mă întorc și dau cu 
ochii de tipa de culoare cu părul împletit. Işi schimbase halatul 
de baie cu cealaltă uniformă specifică Palm Beach - pantaloni 
albi și tricou de colecţie portocaliu-pal. O ţinută potrivită pentru 
a ieși în oraș. 

— Ştii ce, ar trebui s-o iau din loc, spune Dreidel, ridicându-se 
de pe scaun. Tot ce trebuie să faci este să fii isteţ. 

— Isteţ? 

— Prevăzător, să ai grijă. Căci, dacă Manning este implicat... 
Se mai uită încă o dată în jur, după care se apleacă spre mine. 


77 


Ai crezut că America i-a sărit atunci la beregată? Acum o să-l 
crucifice, Wes. Serios. O să-l crucifice. 

Dau din cap în semn c-am înțeles. Din fața restaurantului, 
prietena lui ne aruncă o privire. 

— Și atâta timp cât suntem la subiect, Wes. Sunt fericit să-ţi 
păstrez secretul - promite-mi doar că și tu o să-l păstrezi pe-al 
meu. 

— O, sigur că da. N-o să suflu o vorbă. 

Se întoarce să plece, lăsându-mă să plătesc nota. 

— Apropo, te-ar interesa să cheltui vreo cinci sute de dolari și 
să vii diseară la o întrunire pentru strângere de fonduri în 
favoarea mea? 

Dau din cap neîncrezător. 

— Dreidel, cât de mult a costat sufletul tău atunci când în cele 
din urmă l-ai vândut? 

— Vii sau nu? 

— AȘ veni, însă diseară trebuie să particip cu Manning la un 
eveniment. 

Dreidel dă din cap ca a înţeles și nu mai pierde timpul cu 
mine. Știe cine are întotdeauna prioritate. 

În timp ce se îndreaptă spre ușă, decid să nu mă întorc și să 
mă uit la fată. În loc de asta, iau linguriţa și-o folosesc pe post 
de oglinjoară. Peste umăr, îl surprind pe Dreidel exact când se 
apropie de ea. Nu se grăbește s-o ia de mână până când crede 
că nu-i mai vede nimeni. 

— Nu vă supăraţi, îmi spune cineva peste umărul stâng. 

Mă întorc, așteptându-mă să-l văd pe chelner. În schimb, dau 
cu ochii de un tip blond într-un tricou negru și cu o șapcă de 
baseball cu înscrisurile US Open. 

— Wes Holloway? întreabă el, deschizându-și portofelul ca să- 
mi arate o insignă a FBI. Sunt Terrence O'Shea. Aveţi câteva 
secunde ca să stăm de vorbă? 


78 


15. 


Spitalul de boli nervoase St. Elizabeths 
Washington, D.C. 


Sună clopotelul care anunţă că micul dejun e gata. 

— Nico, frigănele sau omletă? întrebă femeia de serviciu de 
culoare, care mirosea a oțet și avea unghiile de la mâini vopsite 
cu ojă roz cu sclipici. 

— Ce avem la cină? întrebă Nico. 

— Ai auzit ce-am spus? Acum e micul dejun. Frigănele sau 
omletă? 

Punându-și pantofii în picioare și lăsându-se în genunchi chiar 
în faţa patului său îngust, Nico se uită în sus la ușă și studie 
căruciorul cu mâncare pe care erau dispuse tăvile neacoperite. 
De mult timp își câștigase dreptul de a lua masa cu ceilalţi 
pacienţi, însă știind ce se întâmplase cu maică-sa cu ani în 
urmă, preferase să primească mâncarea la el în cameră. 

— Frigănele, spuse Nico. Și-acum ce avem la cină? 

Peste tot în St. Elizabeths, Nico era cunoscut drept un NGI?. 
Nu era singurul. Erau treizeci și șapte în total, toți locuind în 
Pavilionul John Howard, o clădire din cărămidă roșie, de cinci 
etaje, care devenise căminul lui Nico și al celorlalţi treizeci și 
șase de pacienţi declaraţi nevinovați din motive de nebunie. 

In comparaţie cu alte pavilioane, etajele pentru NGI erau 
întotdeauna mai liniștite decât restul. După cum îl auzise Nico 
pe un doctor spunând: „Când auzi voci în mintea ta, nu mai 
simţi nevoia să vorbești cu nimeni”. 

Incă în genunchi, Nico trase puternic ca să-și închidă banda 
velcro de la adidași (îi luaseră șireturile cu mult timp în urmă) și 
urmări cu atenție cum femeia responsabilă cu distribuirea 
hranei îi aducea o tavă de plastic roz plină cu frigănele în 
salonul de trei metri pe patru și jumătate, decorat cu o noptieră 
de lemn și o măsuţa de toaletă vopsită, pe care nu se aflase 
niciodată altceva decât o Biblie și un șir vechi de mătănii din 


? Not Guilty Insane - nevinovat din motive de nebunie. (n.tr.). 
79 


sticlă roșie. Doctorii se oferiseră să-i aducă lui Nico o canapea, și 
chiar și o măsuţă de cafea. Orice ca să-l facă să se simtă cât mai 
acasă. Nico refuzase, însă nu spusese niciodată de ce. Așa voia 
el. Pentru că așa arăta la fel ca salonul ei. Salonul mamei lui. Din 
spitalul e. 

Dând din cap, revăzu cu ochii minţii imaginea camerei de 
spital, acolo unde mama lui zăcuse în tăcere timp de aproape 
trei ani. Avea numai zece ani atunci când o lovise boala 
Creutzfeldt-Jakob... atunci când o genă imperfectă de la nivelul 
creierului acționase asupra proteinei CJD'*, care în cele din urmă 
o făcuse să intre în comă. Când aflase diagnosticul, ea nu se 
plânsese - nici măcar când tânărul Nico o întrebase de ce 
Dumnezeu o lua de lângă el. Ea zâmbise, chiar și atunci, și-i 
spusese smerită că totul se întâmpla așa cum era scris în Carte. 
Cartea Sorțţii. Capul îi tremura, însă vocea îi era puternică în 
timp ce-i spunea ca niciodată să nu încerce să se opună. Cartea 
trebuia respectată. Trebuia să se ţină seama de ea. Să o lași să 
te ghideze. Însă nu era vorba doar de respect. Ea-și lua puterea 
și forța din ea. Siguranţa. Fără îndoială, mama sa știa ce vorbea. 
Ei nu-i era teamă. Cum ar putea cineva să se teamă de voinţa 
Domnului? Însă el încă și-l mai amintea pe tatăl său stând 
alături de el, apăsându-l cu putere pe umeri și obligându-l să se 
roage în fiecare zi, astfel încât Isus să-i aducă mama înapoi. 

În primele săptămâni, se rugaseră în capela spitalului. După 
șase luni, ajunseseră s-o viziteze în fiecare zi cu excepţia zilelor 
de duminică, convinși că rugăciunile lor de duminică aveau să 
fie mult mai eficiente dacă erau rostite în biserică. După trei ani, 
Nico se rugă pentru altceva. Se întâmplase o singură dată. Intr-o 
zi geroasă, cu ninsoare, ca orice zi de iarnă în Wisconsin. Nu 
voise să se ducă la biserică în ziua aceea, nu voise să se 
îmbrace în pantalonii lui buni și cu cămașa de duminică. Mai 
ales că avea să urmeze o bătaie cu bulgari afară. Așa că în 
dimineața aceea de duminică, în timp ce-și pleca ușor capul în 
biserică, în loc să se roage lui Isus să-i aducă mama înapoi, se 
rugă s-o ia de tot. În Carte trebuie să fi fost o greșeală. În ziua 
aceea mama lui murise. 

Holbându-se la tava din plastic plină cu frigănele și stând încă 
în genunchi lângă pat, Nico întrebă pentru a treia oară: 


10 Creutzfeldt-jakob Disease: boală gravă care distruge în mod gradual celulele 
creierului și provoacă moartea. (n.tr.). 


80 


— Și ce-avem la cină? 

— Chiftele, OK? replică femeia exasperată, dându-și ochii 
peste cap. Acum ești fericit? 

— Bineînţeles că sunt fericit, spuse Nico, apăsându-și banda 
Velcro cu podul palmei și zâmbindu-și în barbă. 

Chiftele, exact ceea ce ar fi trebuit să mănânce și mama lui în 
ultima ei seară. În ziua în care murise. Cei Trei îi spuseseră asta 
așa cum îi spuseseră și de Oamenii ăia... de Masoni... 

Tatăl lui Nico fusese francmason - și fusese foarte mândru de 
asta. Chiar și acum Nico putea să simtă mirosul dulceag al 
fumului de trabuc ce intra pe ușă odată cu tatăl lui atunci când 
se întorcea de la întrunirile Lojei. 

Nu era nimic mai mult decât un club social, le spusese Nico. 
Tot ceea ce făceau masonii era să vândă bilete la tombolă ca să 
adune bani pentru spital. i 

Cei Trei avuseseră răbdare, chiar și atunci. li aduseseră 
hărţile - îl învățaseră istorie. Cum francmasonii se înmulţiseră în 
toată lumea, ascunzându-se sub mantia carităţii. Cum își 
perfectaseră înșelătoriile și vicleniile, spunându-le oamenilor că 
se trăgeau din breasla meșterilor zidari din Evul Mediu - o 
organizaţie inofensivă în care membrii puteau să se adune și să- 
și împărtășească patente și proceduri de lucru secrete, de la 
artizan la artizan. Însă Cei Trei știau adevărul: talentul 
meșteșugăresc al masonilor construise unele dintre cele mai 
sfinte și mai faimoase locuri din lume - de la Templul Regelui 
Solomon până la Monumentul Washington - însă secretele pe 
care masonii le protejau erau mai mult decât niște ponturi în 
interiorul breslei, privitoare la construcţia arcadelor sau a 
monumentelor. Cu o noapte înainte de a fi ucis, Martin Luther 
King Jr. fusese într-un Templu Mason din Memphis. „S-ar putea 
să nu mai ajung acolo cu voi”, le spusese King adepților săi în 
noaptea aceea, ca și cum ar fi știut de glonţul ce avea să vină a 
doua zi. lar faptul că se afla într-un Templu Mason... nu fusese o 
coincidenţă. Fusese soarta. Intotdeauna era soarta. In ceea ce-i 
privește pe masoni, la cel mai înalt nivel, țelul lor străvechi nu 
se schimbase niciodată. 

Până și biserica li se  împotrivise masonilor când se 
înființaseră, îi explicaseră Cei Trei. 


81 


Era un punct de vedere îndreptăţit, însă Nico nu era tâmpit. În 
Evul Mediu existaseră atât de multe lucruri cărora biserica li se 
opusese! 

Însă Cei Trei nu se lăsaseră. Îi aruncaseră în faţa cel mai crud 
adevăr dintre toate: adevărul despre ceea ce se întâmplase 
mamei sale în noaptea în care murise. 


82 


16. 


— Dar să nu spui la nimeni ce ţi-am zis, îi șopti femeia în 
receptor. 

Băgându-și o șuviţă rătăcită din părul roșcat după ureche, 
Lisbeth se întinse după reportofonul micuţ de pe birou, verifică 
de două ori dacă e conectat la telefon și apasă pe butonul 
înregistrare. 

— Ai cuvântul meu de onoare, promise Lisbeth. E secretul 
nostru. 

În calitate de reporter la Pa/m Beach Post, Lisbeth știa foarte 
bine că, potrivit legii din Florida, era ilegal să înregistrezi 
conversațiile particulare fără să ceri în prealabil permisiunea 
persoanei implicate. Insă ca semnatară a rubricii de mondenităţi 
„In spatele cortinei” - cea mai populară secţiune din ziar - 
Lisbeth mai știa și că, în momentul în care ar fi cerut 
permisiunea, sursa ar fi tăcut chitic. Plus că trebuia și să citeze 
exact, cuvânt cu cuvânt, cele spuse. Plus că trebuia să aibă 
dovada pentru cazul în care apăreau acuzaţiile de calomnie. Și 
tot din același motiv avea un minifrigider burdușit cu vin și bere 
în colțul separeului mic, de culoare bej, și un bol proaspăt de 
alune pe colțul mesei de lucru. Indiferent dacă era vorba de 
colegii săi reporterii care treceau pe-acolo să stea de vorbă sau 
de un străin care suna la telefon, aplica regula de aur învățată 
încă de când preluase rubrica în urmă cu șase ani: „Ține-i 
întotdeauna de vorbă”. 

— Deci, despre povestea dumneavoastră, doamnă...? 

— Nu fac decât să vă transmit informaţia, insistă femeia. Fără 
niciun ban. 

Făcându-și un calcul rapid în minte, Lisbeth scrise cuvântul 
„Pro?” în carnețelul ei cu cotor spiralat. Majoritatea oamenilor 
cad în capcana întinsă ca să-și dezvăluie numele. 

— Încă o dată, n-aţi auzit-o de la mine... continuă femeia. 

— Am promis, doamnă... 

— ... Și n-am să cad nici a doua oară în capcana întinsă de 
dumneavoastră, spuse femeia. 

Lisbeth tăie semnul întrebării, lăsând numai cuvântul „Pro”. 


83 


Întărâtată de această provocare, Lisbeth începu să învârtă 
firul de la telefon ca pe o coardă de sărit în miniatură. Pe 
măsură ce firul începea să prindă viteză, foile de hârtie ţinute în 
piuneze de peretele din dreapta începură să fluture. Când 
Lisbeth avea șaptesprezece ani, magazinul de confecţii al tatălui 
ei fusese închis, fapt ce obligase familia să-și declare falimentul. 
Insă când ziarul local din Battle Creek, Michigan, relatase 
povestea, deșteptul de reporter care o scrisese structurase 
aiurea în text și cuvintele „vânzări bănuite de a fi fost 
deturnate”, trezind anumite suspiciuni în legătură cu onestitatea 
tatălui ei. Drept răspuns, Lisbeth scrisese un articol în ziarul 
școlii, în care-și exprimase opinia. Ziarul local preluase articolul 
și-și corectase atitudinea prezentându-le scuze. După care 
Detroit News îl preluase la rândul său. Rezultatul fusese că 
primise șaptezeci și două de scrisori cu reacţii din partea 
cititorilor din tot statul Michigan. Toate acele șaptezeci și două 
de scrisori erau acum aliniate pe fiecare centimetru al pereților 
micuţului său birou de la serviciu, pentru a-i aminti zilnic cât de 
mare era puterea cuvântului - și pentru a-i aminti că subiectele 
cele mai bune sunt cele la care nu te aștepți niciodată. 

— Să trecem peste asta, spuse femeia. M-am gândit că aţi 
dori să știți că, deși nu va fi anunţat în mod oficial decât în 
după-amiaza asta, Alexander John - fiul cel mare al magnatului 
de la Philadelphia Main Line Johns, desigur - o să fie premiat cu 
o Cheie de Aur la Premiile Naţionale ale Școlii de Artă. 

Lisbeth tocmai scria cuvintele „Premiile Naţio... 
ridică stiloul de pe pagină. 

— Incă o dată, câţi ani spuneaţi că are Alexander? 

— Oh, desigur - șaptesprezece - face șaptesprezece pe nouă 
septembrie. 

— Deci, e vorba despre un premiu obţinut de un licean? 

— Recunoscut și pe plan naţional - nu numai în statul nostru. 
Cheia de Aur. 

Lisbeth își frecă gâtul plin de pistrui. Era ușor supraponderală, 
neajuns pe care încerca să-l compenseze cu niște ochelari 
galbeni-verzui pe care un vânzător uscăţiv o asigurase că o vor 
ajuta să arate mai tânără decât cei treizeci și unu de ani ai săi. 
Lisbeth nu-l crezuse. Insă cumpărase ochelarii. Continuând să se 
scarpine, o șuviță de păr roșcat îi alunecă de după ureche și îi 
căzu în ochi. 


"m" 


când își 


84 


— Doamnă, din întâmplare, sunteţi cumva rudă cu tânărul 
Alexander? 

— Poftim? Normal că nu, insistă femeia. 

— Sunteţi sigură? 

— Vreţi să spuneţi câ...? Domnișoară, premiul acesta este o 
onoare care este... 

— Sau sunteţi angajata familiei tânărului Alexander? 

Femeia făcu o pauză. 

— Nu! Nu cu normă întreagă, desigur, însă... 

Lisbeth opri reportofonul și-și aruncă stiloul pe masă. Numai 
în Palm Beach o mamă ar angaja pe cineva să-i facă publicitate 
fiului ei din clasa a unsprezecea care câștigă nu știu ce premiu 
de artă de doi bani. 

„E un premiu naţional”, murmură Lisbeth pentru sine însăși, 
rupându-și foaia de hârtie din carneţel. O mototolea, însă nu 
închise încă telefonul. Regula de Aur nr. 2: O sursă de doi bani 
astăzi ar putea fi una nemaipomenită mâine. Regula de Aur nr. 
3: Vezi Regula de Aur nr. 2. 

— Dacă aș avea spaţiu, în mod clar aș încerca s-o inserez, 
adăugă Lisbeth. Totuși, suntem destul de încărcați. 

Era o minciună mai mare chiar decât promisiunea că ochelarii 
săi galbeni-verzui aveau s-o facă să pară mai suplă și mai 
tânără, însă în timp ce Lisbeth închidea telefonul și arunca 
hârtia mototolită la coșul de gunoi, nu se putu abţine să nu se 
uite la cele trei coloane aproape goale de pe ecranul 
computerului său. 

Cincizeci de centimetri - aproximativ opt sute de cuvinte. Atât 
îi trebuia zi de zi ca să umple rubrica „În spatele cortinei”. Plus o 
fotografie, desigur. Până acum, avea doisprezece centimetri și 
jumătate de material despre fiica unui personaj monden local, 
care se mărita cu un jucător profesionist de biliard (o știre de 
nota 8+, aprecia Lisbeth), și zece centimetri despre un concurs 
de înjurături, vechi de-o săptămână, disputat între un 
adolescent și șeful de la DMV!! (-7 în cel mai bun caz). Uitându- 
se lung la cocoloșul de hârtie din coșul de gunoi, Lisbeth aruncă 
o privire spre monitorul aproape gol. Nu, își spuse în sinea ei. 
Era încă prea devreme să dispere. Nici măcar nu-și primise... 


11 Department of Motor Vehicles: Departamentul de Vehicule Motorizate. (n.tr.). 
85 


— Corespondenţa! strigă o voce în timp ce o mână atingea 
marginea de sus a separeului în care-și avea biroul, agitând în 
aer un mic teanc de plicuri. 

Lisbeth se uită în sus, știind că, dacă se întindea să ia 
plicurile, el avea să le tragă înapoi, așa că așteptă ca mâna... și 
proprietarul acesteia... să-și facă apariţia de după colţ. 

— "'Neaţa, Vincent, spuse ea chiar înainte ca el să apară. 

— Spune-mi că ai primit ceva ca lumea astăzi, zise Vincent, a 
cărui mustață neagră presărată cu fire albe șerpuia și i se mișca 
asemenea unei omizi pe buza de sus. 

Bărbatul aruncă pachetul de corespondenţă pe micul biroul 
deja plin al lui Lisbeth. Dar nu înainte de a i-l vântura ca pe un 
evantai prin faţă pentru ca Lisbeth să vadă că fiecare plic în 
parte era desfăcut. 

— Mi-ai deschis corespondenţa? întrebă ea. 

— Sunt șeful tău. Asta-i treaba mea. 

— Treaba ta-i sa-mi deschizi corespondenţa? 

— Nu, treaba mea este să mă asigur ca rubrica ta este cât se 
poate de bună. lar când este, și când fiecare persoană din orașul 
ăsta șușotește cu vecinii despre nu știu ce scandal pe care l-ai 
scos la iveală atât de inteligent, de regulă primim între douăzeci 
și treizeci de scrisori pe zi, bașca obișnuitele comunicate de 
presă și invitaţii. Ştii câte-ai primit în dimineaţa asta? Șase. Și 
asta include și invitaţiile. Privind cu atenţie peste umărul ei și 
citind de pe ecranul computerului lui Lisbeth, în bună măsură 
gol, Vincent adăugă: Ai scris greșit „DMV”. 

Lisbeth se iută cu coada ochiului la ecran. 

— Te-am făcut să te uiţi, adăugă Vincent, hlizindu-se cu râsul 
lui enervant. 

Cu bretele de culoare roș-albastru, o imitație ieftină a unei 
perechi originale Polo, și cu papion asortat, Vincent se 
îmbrăcase ca un mahăr din Palm Beach din salonul său de 
redactor. 

lritată, Lisbeth îl trase cu putere de breteaua din stânga după 
care o lăsă să-l plesnească peste piept. 

— Au... asta... asta chiar a durut, se plânse el, frecându-și 
pieptul. Nu voiam decât să-ţi demonstrez ceva. 

— Pe bune? Și ce anume voiai să-mi demonstrezi? Că ar 
trebui să găsesc mai multe povești legate de nu știu ce lăbăreli 
ieftine prin băile oamenilor? 


86 


— Ştii ceva, domnișorico, aia a fost o povestioară amuzantă. 

— Amuzantă? Eu nu vreau să fie amuzantă. Vreau să fie bună. 

— Cum ar fi? Cum ar fi presupusa ta sursă secretă care ţi-a 
șoptit la urechiușă toate promisiunile alea după care a dispărut 
de pe fața pământului? Cum o chema? Lily? 

— Iris. 

În timp ce rostea numele, Lisbeth simţi cum i se înroșesc 
urechile. 

Cu patru luni în urmă, o femeie care se prezentase drept Iris o 
sunase pe neașteptate pe Lisbeth pe linia principală de la birou. 
După tremurul din vocea femeii, Lisbeth își dăduse seama că 
aceasta plângea. lar din ezitare... își dăduse seama că era 
îngrozită. Timp de douăzeci de minute, Iris îi spusese povestea 
ei: despre cum, cu ani în urmă, obișnuia să facă masaj 
thailandez la un salon din localitate... și asta fusese modalitatea 
în care-l cunoscuse pe un bărbat căruia îi spunea Byron... și 
senzația extraordinară de a se întâlni în secret cu unul dintre cei 
mai puternici oameni din Palm Beach. Însă ceea ce-i atrăsese 
atenţia lui Lisbeth fusese relatarea detaliată a lui Iris despre 
cum, în destul de multe situaţii, el izbucnise violent și o 
agresase fizic, rupându-i în cele din urmă clavicula și maxilarul. 
Pentru Lisbeth, asta era o poveste care conta. Și pentru asta 
erau scrisorile de pe peretele său. Insă când întrebase de 
numele real al lui Byron - și al lui Iris - convorbirea se 
întrerupsese. 

— Îți turna numai gogoși, a spus Vincent. 

— Poate că era speriată. 

— Ori poate că nu voia decât puţină atenţie. 

— Sau poate că acum e măritată, și în consecinţă e îngrozită 
că soțul ei o s-o părăsească dacă va afla că iubita lui soție 
fusese una dintre fetele de la un salon comun. Gândește-te, 
Vincent. Sursele păstrează tăcerea numai când au ceva de 
pierdut. 

— Vrei să spui ceva precum slujba? Sau cariera? Sau șansa de 
a apărea la rubrica de mondenităţi? 

Lisbeth îl fixă cu o privire rece, scrutătoare. Vincent îi 
răspunse la fel. 

— Șase, îi aminti el în timp ce se întorcea să plece. Șase 
scrisori pe ziua de azi. 

— Nu-mi pasă nici dacă-i numai una. 


87 


— Da, așa e. Eşti o scriitoare nemaipomenită, însă o 
mincinoasă îngrozitoare, scumpo. 

De astă dată, Lisbeth nu răspunse. 

— Apropo, adăugă Vincent, dacă sună cineva să te informeze 
despre nu știu ce premiu de artă acordat familiei John, nu mai fi 
atât de snoabă. Gândește-te la Pagina Șase. Numele mari ies 
întotdeauna în evidenţă. 

— Dar dacă povestea e o porcărie... 

— Nu-mi place să-ţi tai elanul, scumpete, strigă Vincent, deja 
la jumătatea holului, însă nu există premiul Pulitzer pentru 
mondenități. 

Singură în separeul ei, Lisbeth studie ecranul pe jumătate gol, 
după care se uită în jos la foaia de hârtie mototolită din coșul de 
gunoi. Se aplecă sub birou ca s-o scoată, când telefonul 
începuse să sune. Ridică brusc capul, lovindu-se cu ceafa de 
colțul biroului. 

— Ah, ţipă ea, frecându-se la cap și întinzându-se după 
receptor. Rubrica „În spatele cortinei”. Lisbeth la telefon. 

— Bună, eu... uf... lucrez la Four Seasons, începu o voce 
bărbătească. Aici trebuie să suni ca să...? 

— Numai dacă e o știre bună, spuse Lisbeth, frecându-se încă 
la cap, însă foarte atentă la discuţie. 

Era vorba de înțelegerea pe care o făcuse cu angajații 
hotelurilor locale. O sută de dolari pentru orice fel de informaţie 
pe care putea s-o folosească în rubrica sa din ziar. 

— Ei bine, i-am servit pe doi dintre foștii angajaţi ai 
președintelui Manning, o informă el. Nu știu... dacă putem să-i 
socotim ca fiind celebrităţi, însă dacă sunteţi interesată... 

— Absolut, categoric sunt interesată. 

Apăsă pe butonul de înregistrare și căută în grabă ceva de 
scris. Chiar și în zilele cele mai bune, n-avusese de-a face cu un 
nume atât de rezonant precum Manning. 

— Aceștia sunt exact oamenii despre care ne place să scriem. 


88 


17. 


— Poate că ar fi mai bine dacă am merge afară, îmi sugerează 
O'Shea, aplecându-se la urechea mea în restaurant. 

Are nasul turtit, ceea ce-ţi dă de înţeles că nu se teme că ar 
putea să primească vreun pumn, ceva. Încearcă să-l ascundă cu 
ochelarii de soare, însă e greu să nu bagi de seamă unele 
lucruri. În momentul în care își vânturase insigna de agent FBI, 
oamenii se întorseseră și se uitaseră lung la noi. 

— Mada... ar fi minunat, răspund eu, ridicându-mă calm de pe 
scaun și urmându-l pe aleea neacoperită ce duce afară, la 
piscină. 

Dacă vreau să nu fac valuri, ultimul lucru de care am nevoie 
este să fiu văzut în prezenţa unuia de la FBI într-un loc public. 

Înconjurată de palmieri din toate părţile, piscina este o oază 
de intimitate - la ora asta matinală, toate șezlongurile sunt 
goale -, însă dintr-un motiv anume, O'Shea nu încetinește pasul. 
Doar când trecem de una dintre numeroasele plante dispuse în 
ghivece enorme îi observ pe cei doi bărbaţi care împăturesc 
prosoape într-o cabină de lemn, pregătindu-se pentru ziua care 
tocmai a început. O'Shea continuă să meargă. Indiferent ce are 
în gând, nu vrea să fie deranjat. 

— Ascultă, poţi să-mi spui unde ne...? 

— Cum a fost în Malaysia? 

În timp ce-mi pune întrebarea, mă uit fix în ceafa lui O'Shea. 
Nici măcar nu se întoarce ca să-mi vadă reacţia. 

— Hm... a fost bine. 

— Și președintelui i-a plăcut călătoria? 

— Nu văd de ce nu i-ar fi plăcut, răspund enervat. 

— S-a întâmplat ceva deosebit? întreabă O'Shea, luând-o în 
jos pe o cărare scurtă acoperită cu apă. 

Un val se sparge la distantă, însă îmi dau seama că am ajuns 
pe plaja privată din spatele piscinei abia în momentul în care mi 
se umplu mocasinii de nisip. 

Șezlongurile goale, foișoarele salvamarilor tot goale. Plaja 
pustie la acea oră se întinde pe o lungime de câţiva kilometri. 


89 


Când ajungem în dreptul unei gherete de închiriat 
echipamente de scufundare, cum ar fi, bunăoară, măşti cu tub 
de respirat, își face apariţia un bărbat cu părul castaniu, 
pieptănat cu mare grijă, care mă bate amical pe spate. Observ 
ca îi lipsește o bucată mică din urechea stângă. 

— Salută-l pe partenerul meu, Micah, îmi explică O'Shea. 

Mă uit înapoi spre hotel, însă din cauza palmierilor, nu pot să 
văd decât câteva balcoane de la etajele superioare ale clădirii. 
N-am nici măcar un singur suflet de om în câmpul vizual. În 
același moment îmi dau seama că Micah a încetinit pasul și că 
se află chiar în spatele meu. 

— Poate că ar trebui să stai jos, spune O'Shea, făcând semn 
spre unul dintre șezlonguri. 

— N-o să dureze decât o secundă, adaugă Micah din spatele 
meu. 

Întorcându-mă, o iau înapoi spre cărare. 

— Chiar trebuie să... 

— Am văzut raportul pe care l-ai înaintat la Secret Service, 
Wes. Știm pe cine ai văzut în Malaysia. 

Mă opresc în loc, aproape împiedicându-mă în nisip. Cât timp 
îmi recapăt echilibrul și mă întorc cu fața spre ei, O'Shea și 
Micah sunt deja cu spatele la ocean. Valurile se sparg de țărm 
fără milă. Subtilitatea nu-i chiar punctul lor forte. 

— Ce spui acolo? întreb. 

— Raportul, spune O'Shea. Despre tipul în jur de cincizeci și 
ceva de ani, având înălţimea lui Boyle, greutatea lui Boyle, 
capul lui Boyle acum ras, deși dintr-un motiv anume ai omis 
culoarea ochilor - și faptul c-ai crezut că era el. 

— Ascultă, nu știu ce-am văzut în noaptea aia... 

— E-n regulă, Wes, spune Micah cu o voce suavă. Boyle a fost 
în Malaysia. Nu ești nebun. g 

Majoritatea oamenilor s-ar simți ușuraţi. Insă stătusem 
suficient de mult în preajma oamenilor legii ca să le cunosc 
şmecheriile și metodele cu care se purtau cu tine. Aceasta se 
numeşte adaptarea tonului. Desemnată să afecteze în 
subconștient starea de spirit a țintei, teoria se bazează pe faptul 
că ai tendinţa să-ți adaptezi tonul la cel al interlocutorului tău. 
Când ţipă cineva, ţipi și tu la el. Când îţi vorbește în șoaptă, îi 
răspunzi și tu în șoaptă. De obicei, o folosesc să întărească un 
martor care-i deprimat sau să înfrângă voinţa unuia prea sigur 


90 


de sine, chiar arogant. Micah mi-a susurat la ureche ceea ce 
voiam s-aud, sperând că și eu o să fac la fel. Există o singură 
problemă, agenţii FBI nu susură pe bune - și nici eu. Dacă 
recurg la jocurile minţii, atunci e ceva ce n-au spus. 

— Pe bune, Boyle chiar e în viaţă? întreb, refuzând să 
recunosc ceva. 

O'Shea mă studiază cu grijă. Pentru prima dată, se holbează 
la cicatricele mele. 

— Știu că toată tărășenia e ceva personal pentru tine... 

— Nu despre asta e vorba aici! strig la el. 

— Wes, nu suntem aici ca să te atacăm, spune Micah 
încetișor. 

— Și gata cu tertipul ăsta cu vocile mieroase! Spuneţi-mi doar 
ce mama dracului se întâmplă! 

O pală de vânt îi răvășește părul atât de îngrijit pieptănat al 
lui Micah. O'Shea își mută greutatea corpului de pe-un picior pe 
altul, stând destul de inconfortabil în nisip și știind bine că nu 
alesese butonul potrivit pe care să apese. Și nu-s numai 
costumele de vină. Cei doi agenţi schimbă o privire rapidă, iar 
O'Shea dă ușor din cap în sens de aprobare. 

— A pomenit vreodată Boyle de un grup numit Ce; Tre? 
întreabă în cele din urmă Micah. 

Dau din cap în semn că nu. 

— Dar de Romanuh 

— Și acesta-i tot un grup? 

— E o persoană, spune O'Shea, urmărindu-mi reacția. 

— Și se presupune că-l cunosc? întreb. 

Pentru a doua oară cei doi agenţi se uită rapid unul la celălalt. 
O'Shea își mijește ochii spre soarele care începe să dogorească 
pe cerul dimineții. 

— Ai idee de cât timp îl căutăm pe Boyle? întreabă O'Shea. 
Crezi că toate astea au început doar odată cu miraculoasa lui 
„moarte”? Suntem pe urmele lui de pe vremea când lucra la 
Casa Albă, așteptând numai s-o dea în bară. lar mai apoi când a 
- ... uuuf - termenul potrivit este „când a primit cel mai mare 
permis de ieșire din închisoare”... 

— Deci când a fost împușcat... 

— ... am fost duși de nas. Ca și restul Americii. Am mers până 
într-acolo încât am închis cazul și am clasat dosarul. Trei ani mai 
târziu, el a făcut prima sa greșeală și a fost localizat în Spania 


91 


de un expatriat local, care era suficient de pasionat de politică 
încât să-l recunoască. Din fericire pentru noi, tipul ne-a sunat, 
însă chiar înainte să putem reacţiona, mașina martorului a sărit 
în aer în condiţii neelucidate, în fața casei sale. Pentru chestia 
asta s-a folosit Semtex-H cu un comutator de declanșare prin 
apăsare. Din nou, din fericire pentru noi, n-a fost nimeni rănit, 
însă mesajul a fost transmis. Martorul a hotărât să nu mai spună 
nimic niciodată. 

— Și crezi că Boyle știe să folosească Semtex-H? Vreau să 
spun... e doar un contabil. 

— Ceea ce înseamnă că știe cum să plătească oameni, să-i 
manipuleze și să nu lase urme, indiferent de ce atinge. 

— Însă el... 

— ... își duce zilele făcându-le rău celor mai slabi și care nu se 
pot apăra. Asta-i ceea ce face el, Wes. E ceea ce a făcut la Casa 
Albă... și cu agenţii noștri... și mai ales cu Secret Service. 
Văzându-mă cât sunt de nedumerit, adaugă: Haide, trebuie să-ţi 
fi dat seama de asta. Cele douăsprezece minute în ambulanţă... 
sângele în plus... De ce crezi că l-au ajutat Manning și cei din 
Secret Service? Din bunătatea inimii lor? Tipu-i o termită, Wes - 
sapă după informaţii despre cei vulnerabili, după care le 
exploatează slăbiciunile. Inţelegi ceea ce spun? Se căpătuiește 
de pe urma slăbiciunilor. A tuturor slăbiciunilor. 

Modul în care mă studiază... modul în care se uită prin mine 
cu ochii săi albaștri strălucitori... 

— Stai, vrei să spui că eu...? 

— Ți-am verificat dosarul, Wes, adaugă O'Shea, scoțând o 
foaie de hârtie împăturită din interiorul hainei. Șapte luni cu un 
anume doctor Kuttler, despre care se scrie aici că este un 
specialist în incidente critice. Sună destul de tehnic. 

— De unde ai luat aia? întreb. 

— Și analiza făcută: „tulburări complexe pe fundal de panică 
și stres posttraumatic...” 

— Asta a fost acum opt ani! le spun. 

—... un comportament compulsiv ce implică aprinderea 
luminilor, încuierea și descuierea ușilor... 

— Asta nici măcar nu-i... 

— ... şi o nevoie obsesivă de a se ruga în mod repetat, 
continuă O'Shea, nepăsător. E adevărat? Ce, ăsta a fost modul 


92 


tău de a-ţi rezolva problema cauzată de împușcături? Spunând 
aceleași rugăciuni la infinit? 

Întoarce foaia rapid și trece la pagina a doua. 

— Nici măcar nu ești o persoană religioasă, nu-i așa? Asta-i o 
reacţie tipică pentru unul ca Nico. 

Spre surprinderea mea, ochii mi se umezesc și mi se pune un 
nod în gât. A trecut o bucată bună de timp de când cineva a 
mai... 

— Știu că-i greu pentru tine, Wes, adaugă O'Shea. Chiar mai 
greu de când cu cuibul ăsta de viespi pe care l-ai agitat cu 
Boyle. Însă dacă te are cu ceva la mână, putem să te ajutăm să 
ieși din încurcătură. 

„Putem să te ajutăm să ieși din încurcătură”? 

— Credeţi că aș...? 

— Indiferent de ce ţi-a oferit n-o să ai decât de suferit. 

— Nu mi-a oferit nimic, insist. 

— Ăsta-i motivul pentru care v-aţi luptat? 

— Luptat? Ce vrei să...? 

— Măsuţa de cafea făcută zob? Cioburile care-au sărit atunci 
când ai lovit-o? Am văzut raportul, intervine Micah, cu vocea 
revenită la normal. 

— Nu știam că era acolo! 

— Pe bune? întreabă Micah și vocea începe să i se precipite. 
În mijlocul unui discurs într-o ţară străină, pleci de lângă 
președinte - acolo unde se presupunea că trebuie să fii... 

— Jur că... 

— ... și dispari în culise într-o cameră în care Boyle se 
ascunde din întâmplare... 

— Nu știam! ţip. 

— Avem agenţi care au fost acolo! explodează Micah. Au găsit 
numele fals pe care Boyle îl folosise la hotel! Când au luat la 
întrebări personalul de la recepţie care era de serviciu în 
noaptea respectivă, o tipă a ales fotografia ta, spunând că tu 
erai cel care // căuta. Acum vrei s-o iei de la-nceput sau să te 
afunzi și mai mult în asta? Nu trebuie decât să ne spui de ce 
Manning te-a trimis pe tine să te întâlnești cu el, și nu pe cei din 
Secret Service. 

E a doua oară în care-mi confirmă că Manning și Secret 
Service sunt implicaţi - și prima oară când îmi dau seama că nu 
pe mine mă vor. Marii vânători umblă după trofee. Și-atunci de 


93 


ce să te complici cu un pui, când poţi pune mâna pe leul cel 
mare? 

— Știm că Manning a fost bun cu tine... 

— Nu știți nimic despre el... 

— De fapt, știm, spune O'Shea. Exact așa cum știm și despre 
Boyle. Crede-mă, Wes, când erau la putere, tu n-ai văzut nici 
jumătate din ceea ce au... 

— Am fost cu ei în fiecare zi! 

— Ai fost cu ei în ultimele opt luni, când nu-i preocupa decât 
realegerea în funcţie. Crezi că asta-i realitatea? Doar pentru că 
știi că le plac sandviciurile cu curcan nu înseamnă că știi și de 
ce sunt în stare. 

Dacă aș fi fost Rogo, m-aș fi repezit la el și i-aș fi tras un 
pumn în barbă. Dar n-am făcut altceva decât să-mi afund 
piciorul în nisip. Orice ca să mă ajute să nu mă prăbușesc. Din 
ceea ce spun ei, în mod clar Manning n-are mâinile curate. Sau 
poate că doar pescuiesc în ape tulburi. Poate că ăsta-i adevărul. 
Indiferent care ar fi, după tot ce făcuse Manning pentru mine... 
după ce mă luase înapoi și fusese de partea mea în toţi acești 
ani... n-am să mușc mâna care m-a hrănit până când o să aflu 
eu însumi cum stă treaba de fapt. 

— Ai văzut vreodată un accident între trei mașini? întreabă 
Micah. Știi ce mașină e cea mai avariată? Cea din mijloc. Face o 
pauză suficient de lungă ca să se facă înțeles pe deplin. 
Manning, tu și Boyle. Care mașină crezi că ești? 

Îmi afund și mai adânc piciorul în nisip. 

— Asta... asta nu-i... 

— Apropo, de unde-ai făcut rost de ceasul ăsta drăguţ? mă 
întrerupe Micah, făcând semn spre valorosul meu ceas de mână 
Franck Muller. Asta-i o jucărie de vreo zece mii de dolari. 

— Ce vrei să...? A fost un cadou din partea președintelui 
Senegalului, îi explic. 

Acasă, mai am cel puţin șase, inclusiv un Vacheron Constantin 
din platină, primit de la prinţul moștenitor saudit. Când eram la 
putere, ele deveneau cadouri ale Casei Albe. Astăzi, nu există 
nicio regulă care să interzică atât fostului președinte, cât și 
staffului său să le primească. Insă înainte să-i pot spune... 

— Domnule Holloway, strigă o voce din spatele meu. 


94 


Mă întorc la timp ca să-l văd pe chelnerul care-mi servise 
micul dejun. E deja lângă piscină, având în mână cartea mea de 
credit. 

— Îmi pare rău... dar n-am vrut să vă uitaţi asta, strigă el, 
acum chinuindu-se să ajungă la noi pe plajă. 

O'Shea se întoarce spre ocean astfel încât chelnerul nu-l 
poate auzi. 

— Concentrează-te, Wes - ești chiar atât de devotat, orbește? 
Știi că te-au minţit. Continuă să-i acoperi și în curând tu însuţi o 
să ai nevoie de-un avocat. 

— Poftiţi, domnule, spune chelnerul. 

— Mulţumesc, răspund, forțându-mă să-i zâmbesc cu 
jumătate de gură. 

O'Shea și Micah nu sunt nici pe departe atât de amabili. Din 
privirile fioroase pe care mi le aruncă reiese că încă mai vor 
ceva de la mine. Problema este că n-am nimic să le ofer. Sau cel 
puţin nu încă. Și până când o să am ceva, n-am nimic de oferit 
în schimbul protecţiei. 

— Așteaptă... stai că merg și eu cu tine, spun eu pivotând în 
nisip și începând să merg în spatele chelnerului. 

Cu ani în urmă, obișnuiam să-mi rod pieliţa din jurul unghiei 
de la degetul arătător. Când am ajuns la Casa Albă, Dreidel m-a 
făcut să mă opresc, spunându-mi că nu dădea bine pe fundalul 
fotografiilor președintelui. Pentru prima dată în zece ani încep s- 
o ronţăi din nou. 

— Ne mai vedem, strigă O'Shea. 

Nu mă deranjez să-i răspund. 

Când ajungem în zona piscinei, văd o tânără familie care-și 
începuse ziua destul de devreme. Tatăl desface un ziar, mama 
scoate o carte cartonată, iar băieţelul lor de numai trei ani tuns 
„castron” stă în patru labe jucându-se cu două mașinuţe 
Matchbox, izbindu-le bot în bot în mod repetat. 

Mă uit peste umăr și arunc o privire rapidă spre plajă. O'Shea 
și Micah deja au dispărut. 

Au dreptate cu privire la un lucru: în mod evident, am nevoie 
de un avocat. Din fericire, știu exact unde să găsesc unul. 


95 


18. 


Washington, D.C. 


„Ştii că te-au minţit. Continuă să-i acoperi și în curând tu 
însuţi o să ai nevoie de-un avocat.” 

„Poftiţi, domnule.” 

„Mulţumesc”, spune vocea lui Wes din micul difuzor de pe 
marginea fișierului metalic, nu foarte înalt. „Așteaptă... stai că 
merg și eu cu tine.” 

Reglând volumul, Romanul întoarse butonul ușor, mâinile sale 
groase și ferme fiind prea mari pentru asta. Când era mic, nu-l 
încăpeau decât mănușile mamei sale. Însă după ani de zile în 
care pusese momeala în firul undiţei, ajunsese maestru în arta 
atingerii delicate. 

„Vă doresc o zi bună, domnule Holloway”, zbiară o voce în 
difuzor. 

Obţinerea unui microfon suficient de mic fusese partea cea 
mai ușoară. La fel fusese și obţinerea unui transmiţător care să 
folosească un semnal prin satelit astfel încât să aibă acoperire în 
peste jumătate din ţară. Protejarea președintelui era treaba 
Secret Service, însă având jurisdicţia extinsă asupra falsificării 
banilor și delictelor financiare, Divizia de Informaţii dispunea de 
una dintre cele mai formidabile tehnici de supraveghere din 
lume. Intr-adevăr, singura dificultate pe care o întâmpinaseră 
fusese amplasarea microfonului. Și găsirea persoanei care să-l 
pună acolo. 

Telefonul de pe colţul biroului sună, iar Romanul se uită rapid 
în jos la identitatea apelantului. Literele digitale închise la 
culoare indicau „Biroul lui Leland Manning”. Romanul își zâmbi 
în barbă, trecându-și mâna prin părul negru, atât de contrastant 
faţă de pielea sa albă. Ce bine ar fi fost dacă și bibanul ar fi fost 
atât de previzibil. 

— Ceva probleme? întrebă Romanul în timp ce ridica 
telefonul. 

— Niciuna. Am făcut-o dis-de-dimineaţă. L-am pus în insigna 
aia exact cum mi-ai spus. 


96 


— Așa că am reușit să ascult toate conversațiile sale din 
ultimele două ore. 

Intinzându-se, Romanul trase sertarul de sus al fișierului, iar 
degetele sale începură să pipăie ușor până ajunseră la ultimul 
dosar din spate. Singurul de-acolo fără etichetă. 

— Și Wes a spus deja ceva interesant? întrebă asociata sa. 

— E pe cale să, replică Romanul, deschizând larg dosarul și 
dând la iveală niște fotografii alb-negru. 

— Dar tu ce faci? Dacă ancheta ta e atât de vitală, credeam c- 
ai să vii aici. 

— O să ajung și acolo, spuse Romanul în timp ce se uita atent 
la poze. 

Toate fuseseră făcute în ziua aceea, pe pista de curse. Una îl 
înfățișa pe Nico în timp ce era imobilizat și pus la pământ de 
băieții din Secret Service, una pe președinte în timp ce era 
băgat în mare grabă în limuzină, și desigur, una pe Boyle, în 
mijlocul aplauzelor, cu câteva momente înainte de a fi împușcat. 
Zâmbetul întipărit pe faţa lui Boyle părea imposibil de deslușit... 
cu obrajii nemișcaţi, cu dinţii strălucind. Romanul nu putea să-și 
desprindă privirea de pe fotografie. 

— Trebuie doar să mă ocup de ceva mai întâi. 


97 


19. 


Palm Beach, Florida 


— Unde-i? întreb, grăbindu-mă spre zona de primire a micului 
birou împodobit cu zeci de orhidee și plante în ghivece. 

— Înăuntru, spune femeia de la recepţie, însă nu poţi să... 

E deja prea târziu, căci trec de biroul ei ieftin de pal nelaminat 
care seamănă suspect de mult cu cel pe care-l aruncasem eu 
acum câteva săptămâni și mă îndrept spre ușa acoperită cu 
plăcuţe de înmatriculare vechi de Florida. Dincolo de plante, 
care erau cadouri de mulţumire din partea clienţilor, biroul 
părea să fi fost decorat pentru a satisface gusturile unui puști de 
cincisprezece ani. Nu conta. Mutându-se peste pod acum un an, 
Rogo își luase acest birou astfel încât să aibă o adresă adecvată 
în Palm Beach. Când îi ţintești pe cei bogaţi, iar 95 la sută din 
afacere ţi-o rezolvi prin corespondenţă, n-ai nevoie de mai mult. 

— Wes, e ocupat! mă strigă secretara. 

Răsucesc mânerul, deschid ușa larg și-o las să se izbească de 
perete. Stând în picioare lângă birou, Rogo tresare la auzul 
zgomotului. 

— Wes, tu ești? 

Are ochii închiși. În timp ce încearcă să se îndrepte spre mine, 
pipăie suportul pentru sugativă, paharul cu ustensile de scris și 
tastatura ca un orb care încearcă să-și croiască drum. 

— Ce-ai păţit la ochi? întreb eu. 

— Oftalmologul e de vină. Mi i-a dilatat, spune Rogo pipăind 
rama tabloului cu poza câinelui său din copilărie. 

Aceasta cade, iar el se chinuie să-l ridice. 

— E foarte nasol să nu vezi, spune el. 

— Trebuie să vorbesc cu tine. 

— Între timp, ești gata să-ţi dau noi exemple de cât de jalnici 
pot fi unii? Când am fost la doctor, am trișat la examenul ocular! 
Până să ajungă acolo, fiindcă lăsase panoul ăla cu litere pe 
perete - știi „E”-ul ăla gigantic și „N3QFD” alea mici jos de tot? 
Le-am memorat, după care i le-am spus fără să mai stau pe 
gânduri. Fraieruuuuu' dracului! 


98 


— Rogo... 

— Vreau să spun, că asta-i mult mai jalnic decât... 

— Boyle e în viaţă. 

Rogo încetează să mai pipăie rama tabloului și se întoarce 
direct spre mine. 

— Ce... ce zici? 

— L-am văzut, Boyle e-n viaţă, repet eu. 

Mă strecor ușor spre unul dintre scaunele din faţa biroului 
său. Rogo își întoarce capul, urmându-mă la marele fix. 

— Poţi să vezi, nu-i așa? întreb. 

— Înî, răspunde el, încă în stare de șoc. 

— lar acolo, în zona de primire, ăla-i biroul meu cel vechi? 

— Înî, l-am luat atunci când l-ai aruncat. 

— Rogo, îl lăsasem afară pentru cei nevoiași, ca un act de 
caritate. 

— Și-ţi mulțumesc pentru asta. Acum vrei să-mi spui și mie ce 
mama dracului aberezi în legătură cu fostul tău coleg de muncă 
mort? 

— Jur că l-am văzut... că am vorbit cu el. 

— Și-arăta la...? 

— Și-a făcut operaţie estetică. 

— Ei bine, cine nu și-ar face? 

— Vorbesc serios. Împușcăturile... ziua aia la circuitul de 
curse... n-a fost... n-a fost așa cum a părut. 

Îmi ia aproape o jumătate de oră să-i relatez restul detaliilor, 
de la ce se întâmplase în culise în Malaysia, la informaţiile 
primite de la Dreidel cu privire la sângele din grupa 0/RH- 
negativ, la faptul că FBl-ul mă încolţise pe plajă și mă întrebase 
de Romanul și de Cei Trei. Fiind avocat, nu mă întrerupe. Fiind 
Rogo, reacţia sa este instantanee. 

— l-ai spus lui Dreidel înainte să-mi spui mie? 

— Oh, te rog, eu... 

— Azi-dimineaţă eram cu tine în mașină. Ce, erai atât de 
fermecat de hiturile clasice ale anilor 1980, 1990 și cele din 
prezent, încât ai uitat să-mi spui: „O, apropo, îl mai știi pe tipul 
ăla care-a murit și mi-a distrus viaţa? Ei bine, probabil că are o 
dietă foarte sănătoasă, căci de fapt trăiește?” 

— Rogo... 

— Pot să mai spun ceva? 

— E vorba de Dreidel? 


99 


Își încrucișează brațele pe piept. 

— Nu. 

— OK. Atunci hai să... 

— Ai dat de belea, Wes. 

Clipesc de vreo patru ori încercând să înțeleg ce vrea să 
spună. Vorbele astea, rostite fiind de Rogo, mă lovesc mai tare 
decât valurile plaja. 

— Vorbesc serios, continuă Rogo. Te-au făcut responsabil de 
asta. Doar pentru că l-ai văzut pe Boyle, FBl-ul crede acum că 
ești implicat în afacerea asta. Nu-i ajuţi, iar ei te consideră deja 
complice la indiferent ce-ar fi pus la cale Boyle și Manning. Nu-i 
ajuţi și... 

— ... şi-mi iau adio de la viaţa asta, atâta câtă mi-a mai 
rămas. De ce crezi că sunt aici? Am nevoie de ajutor. 

Când i-l cerusem lui Dreidel, ezitase, cântărind consecințele 
personale și politice. Rogo fusese întotdeauna puţin altfel. 

— Spune-mi doar pe cine trebuie să trosnesc. 

Pentru prima oară în ultimele patruzeci și opt de ore zâmbesc, 
de fapt cu jumătate de gură. 

— Ce, întreabă el, crezi că am să te las să te baţi de unul 
singur? 

— Mă gândeam să mă duc la Manning, îi spun. 

— lar eu chiar mă gândeam că măcar o dată în viață ar trebui 
să începi și tu să-ţi faci griji cu privire la tine însuți. 

— Vrei să termini? 

— Și să încetezi să mai fii băiatul care umblă tot timpul după 
fundul președintelui. N-ai auzit ce-au spus cei de la FBI? 
Președintele a fost implicat în chestia asta, indiferent ce mama 
naibii înseamnă acest lucru! Vreau să spun, cum altfel îți explici 
că Nico a ajuns atât de aproape și s-a strecurat c-o armă printre 
toţi agenţii ăia din Secret Service? A ce-ţi miroase asta? Ascultă 
la mine, clar a fost mâna cuiva din interior. 

— Poate că aici este punctul în care Romanul și Cei Trei intră 
în scenă. 

— Și astea sunt numele menţionate de cei de la FBI? 

— De-asta vreau să mă duc la Manning mai întâi. Poate că el 
o să... 

— Tu te-auzi când vorbești? Du-te la Manning și riști să 
alertezi singura persoană care are cel mai bun motiv dintre toți 
să te bage la ghilotină. Acum îmi pare rău dacă asta îţi ruinează 


100 


micul tău paradis de siguranță pe care ţi l-ai construit de-a 
lungul ultimilor opt ani, însă e timpul să fii atent. Cicatricele de 
pe faţă, în ciuda a ce crezi, nu sunt pe post de penitență. Nu 
datorezi nimănui nimic. 

— Nu asta e ideea. 

— Nu, ideea este: Leland Manning este un om bun. Chiar un 
om de excepţie. Însă ca oricare alt om - mai ales unul care 
candidează la președinție - o să te mintă chiar în față când o să 
trebuiască s-o facă. la gândește-te, Wes. Câţi președinți ai SUA 
ai văzut vreodată în pușcărie? lar acum câţi consilieri de nivel 
mai mic ai văzut că jură că sunt nevinovaţi? 

Pentru prima dată, nu-i răspund. 

— Exact, continuă Rogo. Să dai jos un președinte este ca și 
cum ai demola o clădire - foarte puţin explozibil și multă 
gravitație. Chiar acum ești al dracului de-aproape de a fi 
absorbit în gaură. 

— Asta nu înseamnă că-i un monstru. 

— Te rog, nici măcar n-ai fi aici dacă nu te-ai fi gândit c-ai 
încălzit un șarpe la sân. 

Stau pe scaun în faţa lui, continuând să fixez covorul cu 
privirea. Pe durata ultimei săptămâni de mandat, foștii 
președinți Bush și Clinton sunaseră cu toţii. Insă Bush Senior 
fusese cel care-i dăduse lui Manning cel mai bun sfat. li spusese 
că „atunci când ieși din Air Force One, fă cu mâna din capul 
scărilor, iar când singurul reporter TV care-o să se afle pe 
asfaltul pistei o să te întrebe: «Cum vă simţiţi acasă?» să-i 
răspunzi: «E minunat să fiu din nou aici.» După care să te uiţi în 
față și să încerci să nu te gândești cum era cu numai patru sau 
cinci ore înainte”. Când ne aterizase avionul, Manning făcuse 
întocmai. Rostise cu ușurință minciuna aia, cu un zâmbet 
perfect. 

Rogo mă urmărește cu grijă cum îmi rod pielita de la unghii. 

— Știu ce înseamnă tipul ăsta pentru tine, Wes. 

— Nu. Nu știi. Îmi bag mâna sub pulpa piciorului. Spune-mi 
doar ce crezi c-ar trebui să fac. 

— Ştii deja ce cred, răspunde Rogo zâmbind. 

Îi plac confruntările, chiar și atunci când știe că o va lua în 
barbă. Scoate un carneţel din birou și începe să caute ceva de 
scris. 


101 


— Ştii de ce am ajuns la o rată de 96% de anulare a amenzilor 
datorate vitezei excesive? Sau la un procent de 92% în cazul 
întoarcerilor ilegale peste linia continuă? Pentru că sap, sap, sap 
și iarăși sap, din ce în ce mai mult. Verifică detaliile, Wes. Dacă 
polițistul trece un număr greșit al articolului la care se 
încadrează infracțiunea pe amendă, gata - e anulată. Dacă nu-și 
aduce chitanţierul și carnetul cu procese-verbale cu el, gata - e 
anulată. Întotdeauna trebuie să intri în detalii - așa că vreau să 
știu cine dracu' sunt Cei Trei și tipul ăsta Romanul. 

— ÎI mai ai pe prietenul ăla al tău de la secţia de poliţie? 

— Cum altfel crezi că fac rost de lista celor care au încălcat 
limita de viteză cu două ore înaintea oricui altcuiva? O să ne dea 
orice informaţie pe care o considerăm necesară. 

— Dreidel spunea că o să intereseze și el de chestia cealaltă. 
Întotdeauna a fost bun la... 

Telefonul îmi vibrează în buzunar. Când îi deschid clapeta, 
văd pe ecran un număr familiar. Ce sincronizare perfectă! 

— Ceva noutăţi? întreb după ce apăs tasta de răspuns. 

— l-ai vândut vreun pont? izbucnește Dreidel, c-o voce 


panicată. 

— Poftim? 

— Reporteriţei - Lisbeth nu știu cum - de la Palm Beach 
Post... 

Trage aer în piept ca să rămână calm. Mi-e clar că e ceva în 
neregulă. 


— Ai sunat-o azi-dimineaţă? 

— Nu știu despre ce... 

— E OK dacă ai făcut-o... nu mă supăr... nu vreau decât să 
știu ce i-ai spus. 

E a doua oară când mă întrerupe. Și ca oricare alt politician 
tânăr, momentul în care spune că nu se supără e exact 
momentul în care ţi-ar rupe gâtul. 

— Dreidel, îţi jur, n-am... 

— Și-atunci de unde ar fi putut să afle că ne-am întâlnit? Ştia 
că am băut cafea și că ţi-am mâncat vreo două felii de pâine 
prăjită! Cui i-ai mai...? Controlându-se, coboară din nou vocea. 
Atunci... cui altcuiva ai mai spus? 

Mă uit la Rogo. 

— Nimănui. Nimănui care să fi putut s-o sune, jur... 


102 


— OK, e-n regulă, spune el mai mult pentru sine însuși decât 
pentru mine. Am nevoie de tine să dezminţi istoria, bine? O să 
te sune acum pentru confirmare. Poţi să-mi faci favoarea asta și 
să înăbuși subiectul din fașă? 

Îl cunosc pe Dreidel de aproape zece ani. Ultima oară când îl 
auzisem așa de panicat fusese odată, demult, când prima- 
doamnă ţipase la el. 

— Te rog, Wes. 

— Bine... sigur... dar de ce ești atât de nervos când e vorba 
doar despre un simplu mic dejun? 

— Nu, nu e vorba numai despre un mic dejun. Este un mic 
dejun în Palm Beach, Florida... asta în timp ce nevastă-mea 
crede că încă-mi mai fac formele de lichidare să părăsesc 
hotelul în urma întrunirii pe care am avut-o ieri. În At/anta. 

Mă lasă un minut ca să-mi pice fisa. 

— Stai, deci femeia aia... N-ai cunoscut-o la bar... 

— Jean. O cheamă Jean. Și, da, am plecat din Atlanta și am 
venit cu avionul mai devreme pentru ea. Am cunoscut-o acum 
câteva luni, OK? Eşti mulțumit? Acum ai toate datele. Nu-ţi cer 
decât să ţii toată povestea departe de femeia asta cu 
mondenităţile, căci, dacă se-apucă s-o publice și-o vede Ellen... 

Aud un clic în telefon. 

— Ea e, spune Dreidel. Te rog să îngropi toată istoria. Dă-i 
ceva în schimb... acordă-i zece minute cu Manning. Te rog, Wes 
- familia mea - gândește-te doar la Ali, adaugă el, referindu-se 
la fiică-sa. Și la campania mea pentru Senat. 

Înainte ca măcar să pot reacţiona, aud un alt clic. Apăs pe 
butonul de transfer al apelului și răspund pe linia cealaltă. 

— Wes la telefon. 

— Domnule Holloway, Gerald Lang vă deranjează, rostește un 
tip cu o voce profesorală. De la biroul custodelui, explică el, 
făcând referire la Biblioteca Prezidenţială Manning. Claudia mi-a 
sugerat să vă sun și... 

— Acum nu e momentul cel mai potrivit. 

— N-o să dureze decât un minut, domnule. Vedeţi, încercăm 
să organizăm o nouă expoziţie legată de instituția prezidenţială, 
încercând de data aceasta să ne concentrăm îndeosebi pe șirul 
lung de tineri care au servit drept asistenţi prezidenţiali. Un fel 
de... retrospectivă, dacă vă puteți imagina așa ceva, plecând de 
la Meriwether Lewis, care a fost în serviciul lui Thomas Jefferson, 


103 


până la Jack Valenti, care a lucrat cu L.B.]. și, în cele din urmă, 
până la, sperăm, ei bine... până la dumneavoastră. 

— Stați puţin... expoziţia asta va fi despre... mine? 

— De fapt, mai mult despre ceilalţi, desigur. O adevărată 
retrospectivă. 

Deja începe să dea înapoi, ceea ce înseamnă că știe regulile. 
Datoria mea este să fiu cea mai apropiată persoană de 
președinte. Să stau chiar lângă el. Dar niciodată în faţa lui. 

— Vă apreciez oferta, domnule Lang... 

— Gerald. 

— Și mi-ar plăcea să fiu de ajutor, Gerald, însă... 

— Președintele Manning a fost de acord, adaugă el, apelând 
la atuul din mânecă. Și Claudia la fel. O adevărată retrospectivă. 
Așadar, când credeţi că putem să ne întâlnim și să...? 

— Mai târziu, OK? Doar că... sună-mă mai târziu. 

Închid în grabă linia asta și apăs iarăși pe tastă că să revin la 
Dreidel. 

— Ce-a spus? Ştie? întreabă Dreidel, încă panicat. g 

Înainte să pot răspunde, telefonul face clic din nou. În mod 
clar, prietenul meu de la muzeu n-a prins ideea. 

— Lasă-mă să scap de tipul ăsta, îi spun lui Dreidel, accesând 
încă o dată linia cealaltă. 

— Gerald, deja ţi-am spus... 

— Cine-i Gerald? mă întrerupe o voce de femeie. 

— P-poftim? 

— Salut. Wes, sunt Lisbeth Dodson de la Pa/m Beach Post. Ce- 
ai zice dacă ţi-ar apărea numele în ziar cu litere mari și 
îngroșate? 


104 


20. 


Washington, D.C. 


Roata din stânga faţă intră în groapa de pe drum, alunecând 
prin stratul de zăpadă topită și făcând ca SUV-ul negru să 
patineze și să se smucească brusc. Cu o mișcare fermă a 
volanului, mașina o luă spre dreapta. Mașina se smuci a doua 
oară. Romanul înjură în gând. Drumurile din D.C. erau destul de 
proaste. Însă în sud-estul Washingtonului erau de-a dreptul 
groaznice. 

Acţionând ștergătoarele, îndepărtă stratul subțire de zăpadă 
de pe parbriz, după care făcu brusc la stânga pe Malcolm X 
Avenue. Mașinile arse în întregime, containerele de gunoi pline 
ochi și clădirile cu scânduri la geamuri și uși îi spuneau că ăsta 
nu era un cartier în care să te rătăcești. Din fericire, știa cu 
exactitate unde mergea. 

Peste mai puţin de doi kilometri, mașina opri brusc la lumina 
roșie a semaforului de la intersecţia lui Malcolm X cu Martin 
Luther King Jr. Avenue. Romanul nu se putu abţine să nu-și 
zâmbească în barbă. De opt ani de zile, se bazase în mare 
măsură pe o coexistenţă pașnică. Insă acum, cu reapariţia lui 
Boyle... cu Wes în calitate de martor... până și cu O'Shea și 
Micah apropiindu-se din ce în ce mai mult... nu-i mai prea 
rămânea nicio alternativă în afara de cea dură. 

Situaţia nu fusese cu mult diferită nici în urmă cu opt ani, 
când îl abordaseră pe Nico pentru prima dată. Normal că nu 
fuseseră toţi trei acolo. Din motive de siguranţă, se dusese 
numai unul. Cum era de așteptat, Nico șovăise - și fusese chiar 
ostil. Nimănui nu-i place să-și vadă familia atacată. Insă acela 
fusese momentul în care îi arătaseră lui Nico dovada: registrele 
din perioada șederii mamei sale în spital. 

— Ce-i asta? întrebase Nico, uitându-se atent pe foaia de 
hârtie pe care se aflau numerele saloanelor și orele de 
distribuire a mesei. 

Cuvântul „cină” era scris de mână în partea de sus a paginii. 


105 


— Este fișa de distribuire a mesei de la spital, explica Numărul 
Trei. Din ziua în care a murit mama ta. 

Desigur, Nico văzuse numele mamei sale. „Hadrian, Mary.” Și 
numărul fostului ei salon. „Salonul 913.” Chiar și ce comandase. 
„Chiftele.” Însă ceea ce-l bulversase fusese adnotarea făcută de 
mână din rubrica „Ora distribuirii”. Pe foaia de hârtie, fiecare 
pacient avea o oră diferită de distribuire: „6:03 p.m... 6:09 
p.m... 6:12 p.m...” Doar în dreptul numelui mamei lui Nico, era 
trecut „pacientă decedată”. 

Nico se uită în sus complet bulversat. 

— Nu înțeleg. Asta-i din ultima ei zi de duminică... ziua în care 
a murit? 

— Nu-i chiar așa, îi spusese el. Uită-te la data din colț. 16 
septembrie, corect? 

În timp ce Nico dădea din cap aprobator, îi explicase repede: 

— 16 septembrie a fost într-o zi de sâmbătă, Nico. Dacă e să 
ne luăm după aceste fișe, mama ta a murit într-o zi de sâmbătă. 

— Nu, insista Nico. A murit duminică. Duminică, pe 17 
septembrie. Îmi aduc aminte, am fost - noi eram la biserică. 
Uitându-se fix la fișa de distribuire a hranei, adăugă: Cum a 
putut să se întâmple una ca asta? 

— Nu, Nico, întrebarea care trebuie pusă este de ce ar face 
cineva așa ceva? 

Nico clătină din cap neîncrezător, plin de furie. 

— Nu, în niciun caz. Eram acolo, în biserică. Pe rândul al 
doilea. Mi-l amintesc pe tata venind și... 

Nico încremeni. 

— Asta-i marele avantaj când e vorba de biserică, nu-i așa, 
Nico? Când întregul oraș este adunat pe băncile de lemn și se 
uită cum tatăl tău îngrijorat se roagă împreună cu cei doi copii 
mici ai săi... e alibiul perfect. 

— Stai... vrei să spui că tata a ucis-o pe... 

— Ce mai era de făcut, la trei ani după ce intrase în comă? 
Trei ani fără mamă. Fără nimeni care să aibă grijă de casă. Și în 
fiecare zi - toate rugăciunile alea și vizitele - boala ei 
mâncându-vă vieţile. 

— N-ar fi făcut niciodată asta! O iubea! 

— Pe voi vă iubea mai mult, Nico. Deja vă pierduserăţi trei ani 
de copilărie. De-asta a făcut-o. Pentru voi. A făcut-o pentru voi. 

— În-însă doctorii... medicul legist n-a...? 


106 


— Doctor Albie Morales - neurologul care s-a pronunțat 
asupra decesului - este maestrul absolut aflat la conducerea 
Lojei Masonice a tatălui tău. Medicul legist Turner Sinclair - cel 
care a completat restul hârtiilor - este diaconul aceleiași Loji. 
Asta-i ceea ce fac masonii, Nico. Asta-i ceea ce au făcut de-a 
lungul isto... 

— Minţi! răbufni Nico, punându-și mâinile la urechi. Te rog, 
spune-mi că nu-i așa! 

— A făcut-o pentru tine, Nico. 

Nico începu să se legene repede - înainte și înapoi - în timp 
ce lacrimile îi cădeau ca niște stropi mari pe foaia de hârtie pe 
care era înregistrată ultima comandă pentru cină a mamei sale. 

— Când a murit... asta a fost... a murit pentru păcatele mele! 
Nu ale lui! se tângui el ca un băiat de zece ani, căruia i se 
zdruncină încrederea în toate lucrurile în care crezuse până 
atunci. A trebuit să moară pentru păcatele mele! 

Și în acel moment Cei Trei știuseră că puseseră mâna pe el. 

Desigur, de aceea îl și aleseseră pe el. Nu fusese greu. 
Datorită accesului Romanului la dosarele militare, se 
concentraseră asupra celor de la Fort Benning și Fort Bragg, 
unde se aflau două dintre școlile de pregătire a lunetiștilor de 
elită din armată. Adăugaseră cuvintele „lăsat la vatră în condiţii 
dezonorante” și „probleme psihologice”, iar lista candidaților se 
subțiase cu rapiditate. Nico fusese de fapt al treilea. Insă când 
săpaseră mai mult - când îi văzuseră cucernicia religioasă și 
descoperiseră și afilierea tatălui său la acel grup - Nico urcase 
direct în capul listei. 

Din momentul acela, tot ce mai avuseseră de făcut fusese să-l 
găsească. Cum toate căminele de tranzitare și adăposturile 
pentru oamenii străzii care primeau fonduri guvernamentale 
trebuiau să prezinte numele celor care foloseau aceste facilităţi, 
partea asta fusese chiar ușoară. După care trebuiseră să 
demonstreze că puteau să-l ţină sub control. Asta fusese 
motivul pentru care-l luaseră și-l duseseră la rulota tatălui său. 
Şi-i dăduseră arma. Şi-i spuseseră că exista o singură modalitate 
de a elibera spiritul mamei sale. 

Pe durata instrucției la școala de lunetiști, Nico fusese învăţat 
să tragă între bătăile inimii ca să reducă mișcarea ţevii. Stând 
deasupra tatălui său, care plângea în hohote cerându-i să-l 


107 


cruţe, pe linoleumul scorojit al podelei, Nico apăsase trăgaciul 
fără ezitare. 

lar Cei Trei își dăduseră seama că găsiseră omul potrivit. 

Și toate astea datorită unei simple foi de hârtie pe care o 
făcuseră să arate ca o fișă de distribuire a hranei în spital. 

Când semaforul arătă verde, Romanul o luă la stânga și călcă 
pe acceleraţie, făcând ca roţile din spate să se învârtă în loc și 
să arunce bucăţi din zloată de pe șosea. Mașina derapă dintr-o 
parte în alta a șoselei care nu văzuse niciodată plugul de 
deszăpezire, dar intervenţia fermă a Romanului o făcuse să se 
redreseze rapid. Dedicase mult prea mult timp acestei chestiuni 
ca să piardă controlul tocmai acum. 

La distanţă, fațadele vechi ale magazinelor și clădirilor făceau 
loc porţilor metalice negre și ruginite ce înconjurau incinta, 
având rolul de a-i face pe locuitorii cartierului să se simtă în 
siguranţă. Însă cu cei douăzeci și doi de pacienţi care evadaseră 
în ultimul an, majoritatea vecinilor înţeleseseră că porţile nu 
erau pe măsura așteptărilor. 

Ignorând capela și altă clădire din cărămizi ce se înălța 
dincolo de porţi, Romanul luă un viraj strâns la dreapta și se 
îndreptă către ghereta de lângă intrarea principală. Trecuseră 
aproape opt ani de când fusese aici ultima oară. Și în timp ce-și 
cobora geamul lateral, remarcând vopseaua scorojită de pe 
stâlpul porţii, vopsit în galben și negru, își dădu seama că nu se 
schimbase nimic, nici măcar procedurile de securitate. 

— Bine aţi venit la St. Elizabeths, îi ură un paznic cu buzele 
pline de promoroacă. Vizitator sau distribuitor? 

— Vizitator, răspunse Romanul, fluturând o insignă a Secret 
Service și neîntrerupând nicio clipă contactul vizual cu acesta. 

La fel ca orice agent, când Roland Egen intrase în Secret 
Service, nu-și începuse activitatea la Operaţiuni de Protecţie. 
Prin prisma autorității cu care era învestit Secret Service asupra 
delictelor de ordin financiar, își petrecuse primii cinci ani 
investigând ponturile primite de cei din interior și infracțiunile 
prin computer la biroul teritorial din Houston. De acolo, obținuse 
prima sa misiune cu caracter protectiv, evaluând diferitele tipuri 
de ameninţări în beneficiul Diviziei de Informaţii, iar de acolo - 
datorită flerului pentru investigaţii criminale - fusese promovat 
în diferite funcţii în cadrul birourilor din Pretoria și Roma. În plus, 
ambiția sa nativă îl ajutase să urce toate treptele ierarhice ale 


108 


Secret Service până la poziţia sa actuală, cea de director 
adjunct al Operaţiunilor de Protecţie. Însă în timpul liber acţiona 
ca Roman, calitate în care obținuse cele mai bune recompense. 

— Am venit să-l văd pe Nicholas Hadrian. 

— Nico are probleme, hm? întrebă paznicul. Ciudat, el spune 
întotdeauna că va veni cineva la el. Numai că, de data asta, are 
în sfârșit dreptate. 

— Mda, zise Romanul, aruncând o privire micuţei cruci de pe 
acoperișul vechii capele de cărămidă care se vedea la 
depărtare. E o adevărată nebunie. 


109 


21. 


Palm Beach, Florida 


— Oricum, nu-i decât un pamflet nostim despre cum iei tu și 
Dreidel masa la Four Seasons, spune Lisbeth în timp ce Rogo se 
bagă în mine ca să-și lipească urechea de telefon. Ceea ce 
transformă restaurantul într-un fel de reuniune a Casei Albe în 
însoritul Sud, cu băieţii președintelui, și toate cele. 

— Sună bine, îi spun, sperând s-o ţin în toane bune. Deși nu 
sunt sigur că asta chiar e o știre. 

— Uimitor, replică ea sarcastic. Exact asta mi-a spus și 
Dreidel. Voi doi ați fost gemeni despărțiți la naștere sau pur și 
simplu v-a intrat în reflex odată cu funcţia? 

O cunosc pe Lisbeth din ziua în care preluase rubrica de 
mondenităţi de la Post. Avem o înţelegere clară. Ea sună și cere 
în mod politicos o declaraţie din partea președintelui, iar eu îi 
spun tot politicos că ne pare râu, însă nu ne mai ocupăm cu așa 
ceva. E un simplu vals. Problema este că, dacă nu-mi fac 
numărul cum trebuie și n-am grijă, o să-i dau motive să facă 
niște piruete ameţitoare, cu repercusiuni nedorite. 

— Haide, Lisbeth, nimeni nu știe nici măcar cine suntem eu și 
Dreidel. 

— Da, și Dreidel a încercat să-mi pună placa asta. Chiar 
înainte să mă întrebe dacă ar putea să mă sune el, ceea ce știu 
și eu că e un semn garantat că n-o să mai aud niciodată de el. 
Vreau să spun că, ţinând cont de întrunirea aia pentru strângere 
de fonduri de diseară, ai crede că ar fi de dorit să-și vadă 
numele în ziarul local. Acum nu vrei să-mi dai o declaraţie scurtă 
despre cât de minunat a fost pentru tine și prietenul tău să vă 
lăsaţi în voia amintirilor legate de zilele de glorie de la Casa 
Albă? Sau vrei să încep să mă îngrijorez c-ar fi ceva în neregulă 
în ograda lui Manning? 

Râde în timp ce-mi spune astea, însă m-am învârtit printre 
destui reporteri ca să știu că atunci când trebuie să-și umple 
rubricile din ziare și reviste nu e nimic amuzant în asta. 


110 


„Ai grijă”, scrie Rogo pe o bucată de hârtie. „Tipa nu-i 
proastă.” 

Dau din cap afirmativ și mă întorc la telefon. 

— Ascultă, îti dau bucuros orice declaraţie vrei, dar să fim 
sinceri, am stat în restaurant doar câteva minute... 

— Și asta-i în mod oficial a treia oară în care încerci să 
minimalizezi importanța acestei întâlniri. Ştii ce te învaţă la 
Facultatea de Jurnalism atunci când cineva încearcă să 
minimalizeze ceva, Wes? 

Pe aceeași bucată de hârtie, Rogo adaugă un semn de 
exclamare chiar lângă „Tipa nu-i proastă”. 

— OK, bine. Vrei să știi cum stă treaba pe bune? întreb. 

— Nu, aș prefera să mă aburești în continuare pe tema asta. 

— Asta însă este cu titlu confidenţial, o avertizez eu. 

Tace, sperând c-o să-i dau înainte. E un truc mai vechi al 
reporterilor, astfel încât la o adică să poată să spună că nu a 
fost niciodată de acord. Căzusem în capcană în prima mea 
săptămână la Casa Albă. Fusese prima și ultima dată. 

— Lisbeth... 

— Bine... fie... este cu titlu confidenţial. Și-acum, de ce atâta 
agitaţie? 

— E vorba despre ziua de naștere a lui Manning, spun eu fără 
să stau pe gânduri. Petrecerea-surpriză cu ocazia împlinirii a 
șaizeci și cinci de ani, ca să fiu mai exact. Eu și Dreidel ne-am 
ocupat de organizarea acestei petreceri-surpriză, asta până azi- 
dimineaţă, când ai sunat tu. l-am spus lui Manning că am câteva 
comisioane de făcut. Dreidel era în oraș și i-a spus același lucru. 
Dacă Manning o să citească în ziarele de mâine că noi doi eram 
împreună... 

Fac o pauză pentru ca vorbele mele să aibă efect. E o 
minciună de tot rahatul, însă tăcerea ei mă încurajează. 

— Ştii că nu cerem niciodată nimic, Lisbeth, însă dacă ai 
putea să nu ne bagi în chestia asta... Fac din nou pauză pentru 
marele final. Îți rămânem datori. 

Practic, pot să mi-o imaginez zâmbind la celălalt capăt al 
firului. Într-un oraș în care convenienţele sociale sunt atât de 
importante, asta-i cea mai bună monedă de schimb: o favoare 
pe care să ţi-o datoreze fostul președinte al Statelor Unite. 

— Vreau să am o discuţie de zece minute faţă-n faţă cu 
Manning în noaptea petrecerii-surpriză, spune Lisbeth. 


111 


— N-o să stea mai mult de cinci minute. 

Rogo dă din cap dezaprobator. „Nu-i suficient”, îmi spune 
foarte încet, mai mult din buze. 

— S-a făcut, spune ea. 

Rogo îmi face un semn că totul e OK. „Perfect”, face el tot din 
buze. 

— Așadar, în ceea ce privește micul dejun cu Dreidel...? întreb 
eu. 

— Mic dejun? Ce mai tura-vura, Wes, de ce i-ar păsa cuiva că 
doi foști membri ai staffului prezidenţial s-au întâlnit și-au luat 
masa împreună dis-de-dimineaţă? Consideră în mod oficial că 
știrea asta nu există. 


112 


22. 


„Ştii că nu cerem niciodată nimic, Lisbeth, însă dacă ai putea 
să nu ne bagi în chestia asta...” 

În timp ce-i asculta vorbele lui Wes, Lisbeth se așeză mai 
comod în scaun și începu să rotească firul de la telefon ca pe o 
coardă. Din pauza de la capătul celălalt al firului, oarecum 
forțată, Wes părea ca și cum ar fi fost gata să cadă la pace. „lţi 
rămânem datori”, rostise el, la ţanc. Lisbeth renunţă să mai 
răsucească firul de telefon. Regula de Aur nr. 4: Numai cei 
vinovați cad la pace. Regula de Aur nr. 5: Și oportuniștii. 

„Vreau să am o discuţie de zece minute faţă-n faţă cu 
Manning în noaptea petrecerii-surpriză”, spuse ea, știind ca 
orice ziarist bun că el avea să reducă timpul la jumătate. 

„N-o să stea mai mult de cinci minute.” 

„S-a făcut”, zise ea începând să frunzărească grămada groasă 
de invitații de pe colțul biroului ei. Concert de deschidere la 
operă. Târgul anual de ambarcaţiuni de la Sailfish Club. Botezul 
de la familia Whedon. Trebuia sa fie pe-aici pe undeva... 

„Așadar, în ce privește micul dejun cu Dreidel...?” întrebă 
Wes. 

Scotocind încă printre hârtii, Lisbeth abia dacă-i mai dădea 
atenție. 

„Mic dejun? Ce mai tura-vura, Wes, de ce i-ar păsa cuiva că 
doi foști membri ai staffului prezidenţial s-au întâlnit și-au luat 
masa împreună dis-de-dimineaţă? Consideră în mod oficial că 
știrea asta nu există.” 

Petrecerea-surpriză a lui Manning - și cele cinci minute 
promise - nu urmau să aibă loc decât peste o lună de zile. Insă 
asta nu însemna că trebuia să se ţină deoparte până atunci. 
Îndeosebi când existau atât de multe modalităţi de a afla 
amănunte. Trântind cu putere telefonul, Lisbeth nu-și ridică 
niciun moment ochii de pe teancul de invitaţii. Recepţia de la 
Societatea de Leucemie, Societatea de Istorie, Societatea 
Knesset, Societatea Palm Beach, Societatea Renascentistă, 
Societatea Alexis de Tocqueville... și acolo... printre ele... 


113 


Lisbeth trase cu putere invitaţia de formă dreptunghiulară din 
mijlocul grămezii. Ca la oricare altă invitaţie, designul nu era 
țipător, ci chiar te atrăgea prin bun-gust, înscrisurile erau 
meticuloase, iar plicul avea numele ei pe el. Însă hârtia de 
culoare crem și caligrafia șerpuită, cu cerneală neagră promitea 
ceva în plus: „O seară cu președintele Leland F. Manning. În 
beneficiul Fundaţiei de Fibroză Chistică - 65 de Trandafiri. Astă- 
seară”. 

Nu-i păsa de refuzul lui Wes și Dreidel de a răspunde pentru a 
mai câștiga timp. Sau de tâmpenia aia de așa-zisă petrecere- 
surpriză a lui Manning. Insă odată ce Wes îi ceruse să omoare 
din fașă știrea - Regula de Aur nr. 6: Apar numai două categorii 
de oameni în rubrica de mondenități - aceia care doresc să fie 
acolo și aceia care nu doresc. Wes tocmai se delimitase clar în 
partea celor care nu doreau. Și, fără îndoială, categoria celor 
care nu doresc este întotdeauna mult mai interesantă. 

Ridicând receptorul, Lisbeth formă numărul de pe invitaţie. 

— Claire la telefon, răspunse o femeie mai în vârstă. 

— Buna, Claire, sunt Lisbeth Dodson de la „În spatele 
cortinei”. Sper că nu este prea târziu să-mi confirm 
participarea... 

— Pentru diseară? Nu, nu... oh, vă citim zi de zi, o asigură 
femeia un pic cam prea entuziastă. Oooh, și pot să-i sun pe cei 
din stafful președintelui să-i anunţ că veniți... 

— E-n regulă, spuse Lisbeth calm. Tocmai am vorbit cu ei. 
Deja palpită de emoție că vin. 


114 


23. 


„Trei minute și jumătate”, își spuse Nico în timp ce se uita 
cum Acura de culoare gri își făcea drum prin zăpadă și înainta 
de-a lungul drumului de acces de afară, de dincolo de geamul 
său securizat de la etajul doi. Ridicându-și mâneca bluzei de 
corp, de un cafeniu decolorat, se uită la minutarul ceasului de 
mână, numărând în minte. Un minut... două... trei... Nico închise 
ochii și începu să se roage. Capul i se mișcă în sus și-n jos de 
șaisprezece ori. „Trei și jumătate...” Legănându-se ușor, 
deschise ochii și se întoarse spre ușa de la salon, însă aceasta 
nu se deschise. 

Cocoţat pe caloriferul ruginit de lângă fereastră, Nico se mișcă 
ușor în continuare, întorcându-se cu spatele spre zăpada de- 
afară și apăsând pe corzile viorii sale uzate din lemn de arțar. 
Vioara avea pe coadă încrustat un trifoi cu patru foi, însă Nico 
era de departe mult mai interesat de modul în care corzile viorii 
treceau perfect prin suportul negru de susţinere. Își petrecuse 
primele două săptămâni la St. Elizabeths stând exact în același 
loc, uitându-se fix afară exact de la aceeași fereastră. Normal că 
doctorii descurajaseră asta - „un comportament antisocial și 
izolant”, declaraseră ei. 

Și situaţia se înrăutăţise atunci când examinaseră ceea ce-i 
apărea lui Nico în câmpul vizual: în dreapta, o clădire din 
cărămidă arsă din temelii care avea pe fațadă o plachetă cu 
însemnele armatei („prea simbolic pentru trecutul său militar”), 
în stânga, malurile râului Anacostia („nu-i oferiţi o imagine de 
calitate”), iar în depărtare, chiar la marginea proprietăţii, vreo 
șase parcele îngrădite pe care se aflau sute de pietre funerare 
ciobite din perioada cuprinsă între Războiul Civil și Primul Război 
Mondial, când pacienţii provenind din rândurile armatei și 
marinei erau îngropaţi acolo („nimic funebru n-ar trebui să fie 
vreodată la vedere”). Cu toate astea, când Nico îi mărturisise 
unei asistente că arborele de-afară, un corn, de lângă fereastră, 
îi aducea aminte de copilăria petrecută în Wisconsin, acolo unde 
mama sa cânta la violoncel, iar vântul făcea ca ramurile 
copacului să se legene pe ritmul muzicii, doctorii nu numai că 


115 


dăduseră înapoi, însă găsiseră pe cineva care să-i doneze vioara 
cu trifoiul cu patru foi. „Amintirile cu caracter pozitiv urmau să 
fie încurajate.” Nico știuse că era un semn. Așa cum scrisese 
Domnul în Carte. Așa cum Domnul îi trimisese pe ei. Pe Cei Trei 
Rapsozi. 

Opt ani mai târziu, Nico se afla tot în aceeași încăpere, lângă 
același pat mic, cu aceeași noptieră și cu aceeași măsuţă de 
toaletă pe care-și ţinea Biblia și mătăniile roșii din sticlă. 

Însă ceea ce Nico ţinuse întotdeauna pentru sine era că în 
timp ce studia copacul care-i amintea de copilărie și de maică- 
sa, era mult mai concentrat asupra drumului de acces, extrem 
de folosit și care începea de la poarta principală, traversa 
proprietatea și se oprea în parcarea de la intrarea în pavilionul 
John Howard. Arborele era în mod sigur un semn - crucea lui 
Hristos formată din crengi -, însă drumul din faţa sa... drumul 
era calea de salvare a lui Nico. Știa asta în străfundul inimii sale. 
Ştia asta în străfundul sufletului său. Ştia asta chiar din prima zi 
când văzuse drumul lângă care creșteau de-a valma iarbă și 
buruieni ce crăpau și încălecau bordura de asfalt. În fiecare an, 
pământul se curba ușor-ușor în timp ce buruienile înaintau și 
mai mult. Asemenea unui monstru, se gândea Nico. Un monstru 
ce punea stăpânire pe proprietate. Asemenea monștrilor care-o 
omorâseră pe maică-sa. 

Nu intenţionase să apese pe trăgaci. Nu la început. Nici măcar 
când Cei Trei îi amintiseră de păcatele tatălui său. Însă în timp 
ce se uita fix la dovadă - la registrul de distribuirea hranei de la 
spital... 

„Intreabă-l pe taică-tău”, îi spusese Numărul Trei. „N-o să 
nege.” 

Cutremurându-se în timp ce se uita afară pe fereastra 
spitalului, Nico putea încă să-i audă vorbele. Putea încă să 
miroasă fumul dulce al trabucului tatălui său. Putea încă să 
simtă vântul tăios din Wisconsin lovindu-l în timp ce urca 
treptele metalice din faţa rulotei tatălui său. Nu-l mai văzuse pe 
taică-său de aproape șase ani de zile. De dinainte de armată... 
de dinainte de a fi dat afară... de dinainte de adăpostul pentru 
săraci. Nico nici măcar nu știuse cum să dea de el. Însă Cei Trei 
se ocupaseră de asta. Cei Trei îl ajutaseră. Cei Trei, Dumnezeu 
să-i binecuvânteze, îl duseseră pe Nico acasă. Să-l pedepsească 
pe monstru. Și să îndrepte lucrurile. 


116 


„Tată, ea trebuia să moară pentru păcatele me!/e!” strigase el, 
deschizând brusc de ușă și năvălind înăuntru. 

Nico încă mai putea să-i audă vorbele. Încă-i mai mirosea 
fumul de trabuc. Incă mai simţea cum buricul degetului îi 
împietrise pe trăgaci în timp ce taică-său îl implora, îi spunea că 
era nevinovat și plângea în hohote - „Te rog, Nico, ești băiatul 
meu... Lasă-mă să te ajut”. Insă singurul lucru pe care Nico îl 
văzuse fusese fotografia mamei sale - poza de la nuntă - 
păstrată în stare perfectă sub sticla de deasupra măsuţei de 
cafea. Atât de tânăra și de frumoasă... îmbrăcată toată în alb... 
ca un înger. Ingerul lui. Ingerul care-i fusese luat... Luat de 
monștri. De Fiare. 

„Nico, pe viaţa mea - pe tot ce am mai sfânt - sunt 
nevinovat!” 

„Nimeni nu-i nevinovat, tată.” 

Următorul lucru pe care Nico-l simţise fusese piciorul său 
alunecând de-a lungul podelei acoperite cu linoleum scorojit, 
îmbibat cu... îmbibat cu ceva roșu. O baltă de culoare roșu- 
închis. Sânge. 

„Tată...?” şoptise Nico, cu stropi de sânge pe faţă asemenea 
unor pistrui. 

Taică-său nu-i mai răspunsese. 

„Nu te îndoi de tine, Nico”, îi spusese Numărul Trei. „Verifică-i 
glezna. O să le găsești semnul distinctiv.” 

Și în timp ce Nico se conforma - ignorând gaura de glonţ din 
mâna tatălui său (ca să-l facă să simtă durerea și chinurile lui 
Isus) și cealaltă gaură făcută de glonţ în inimă - îi ridicase 
piciorul lui taică-său și-i trăsese șoseta în jos. Și-ntr-adevăr era 
acolo. Exact așa cum îi spusese Numărul Trei. Semnul ascuns. 
Ascuns de fiul său. Ascuns de soţia sa. Un tatuaj mititel. 


Compasul și un echer - cel mai sacru dintre toate simbolurile 
masonice. Instrumentele de lucru ale unui arhitect... 


117 


instrumentele cu care să realizeze planul... plus un „G” pentru 
Grandiosul Arhitect al Universului. 

„Pentru a demonstra că-i unul de-al lor”, îi explicase Numărul 
Trei. 

Nico dăduse din cap aprobator, încă șocat că taică-său putuse 
ține totul secret atât de mult timp. Cu toate astea, acum, 
monstrul era răpus. Însă după cum subliniase Numărul Trei, din 
cauza masonilor, mai existau mulţi monștri cu care trebuia să se 
lupte și să-i deconspire. Multe Fiare. Totuși, luptându-se acum 
cu ele - în slujba Domnului - putea să transforme moartea 
mamei sale într-o binecuvântare. 

Cei Trei o numiseră fatum. Cuvântul în latină pentru soartă, 
pentru destinul lui Nico. 

Nico se uitase în sus când auzise cuvântul. Soartă. 

„Da... asta mi-a spus și ea - Ca și Cartea.” 

Chiar în acel moment, Nico își dăduse seama care era 
misiunea sa - și de ce îi fusese luată mama. 

„Vă rog... trebuie să - lăsaţi-mă să vă ajut să nimiciţi 
monștrii”, se oferise Nico. 

Numărul Trei îl privise cu atenţie. Ar fi putut să scape de Nico 
chiar acolo. Ar fi putut să-l părăsească... să-l abandoneze... să-l 
lase să continue lupta de unul singur. In schimb, spusese un 
lucru pe care numai un adevărat om al Domnului ar fi putut s-o 
facă: „Fiule, hai să ne rugăm”. 

Numărul Trei își deschisese braţele, iar Nico se prăbușise la 
pieptul său. Auzise hohotele de plâns ale Numărului Trei. li 
văzuse lacrimile. Nu mai era un străin. Făcea parte din familie. 
Precum un tată. 

Fatum, se hotărâse Nico în ziua aceea. Soarta sa. 

În luna care urmase, Cei Trei îi dezvăluiseră întreaga misiune. 
Îi vorbiseră despre inamic și despre puterea lor. De la Voltaire la 
Napoleon și Winston Churchill, francmasonii se străduiseră de-a 
lungul câtorva secole să aibă relaţii de prietenie și să-i coopteze 
în sânul lor pe cei mai puternici membri ai societăţii. In domeniul 
artelor, îi avuseseră pe Mozart, Beethoven și Bach. In literatură, 
pe Arthur Conan Doyle, Rudyard Kipling și Oscar Wilde. În 
domeniul afacerilor, prosperaseră datorită finanțărilor unor 
Henry Ford, Frederick Maytag și J.C. Penney. 

În Statele Unite, puterea lor atinsese niveluri de nebănuit. De 
la Benjamin Franklin la John Hancock, opt semnatari ai 


118 


Declaraţiei de Independenţă fuseseră masoni. Nouă dintre 
semnatarii Constituţiei SUA. Treizeci și unu de generali din 
armata lui Washington. Cinci dintre judecătorii-șefi de la Curtea 
Supremă, de la John Marshall la Earl Warren. An după an, secol 
după secol, masonii îi atrăseseră de partea lor pe oamenii cu 
cea mai mare influență în societate: Paul Revere, Benedict 
Arnold, Mark Twain, John Wayne, Roy Rogers, Cecil B. DeMille, 
Douglas Fairbanks, Clark Gable și până și pe Harry Houdini. 
Fusese oare o coincidenţă faptul că Douglas MacArthur devenise 
General al Armatei? Sau că Brigham Young pusese bazele unei 
întregi religii? Sau că J. Edgar Hoover fusese trimis la FBI? Sau 
că Buzz Aldrin se aflase la bordul primei rachete care plecase 
spre Lună? Cu toţii erau oameni importanți. Cu toţii fuseseră 
aleși de către masoni. Și asta fără a mai pune la socoteală cele 
șaisprezece ori când preluaseră Casa Albă. Președinții George 
Washington, James Monroe, Teddy Roosevelt, FDR, Truman, LBJ, 
Gerald Ford... și, cel mai important, îi explicaseră Cei Trei, 
președintele Leland F. Manning și monstrul cunoscut sub 
numele de Ron Boyle. 

La o lună după ziua în care se întâlniseră, Cei Trei îi 
destăinuiseră păcatele lui Boyle. Exact așa cum făcuseră și în 
cazul tatălui lui Nico. 

Incă legănându-se și trecându-și degetele peste corzile viorii, 
Nico auzi zgomotul roţilor care patinau pe gheață. Un SUV negru 
își făcu apariţia huruind, cu ștergătoarele de zăpadă mișcându- 
se dintr-o parte în alta asemenea bătăilor de aripi ale unui 
fluture. Nico ciupea ușor în continuare corzile viorii, perfect 
conștient că SUV-urile negre aduceau de regulă pe cineva din 
Secret Service. Insă când mașina opri brusc în fața cornului, 
Nico văzu că scaunul pasagerului era gol. Cei din Secret Service 
nu veneau niciodată singuri. 

„Trei minute și jumătate”, își spuse Nico în gând în timp ce 
studia minutarul ceasului de la mână. Până acum, estimase 
corect. Trei minute și jumătate era media. Pentru doctorii și 
asistentele sale, până și pentru sora lui, înainte de a renunţa să 
mai vină să-l viziteze. Ea avusese întotdeauna nevoie de încă 
treizeci de secunde ca să-și facă puţin curaj, însă chiar și în 
zilele cele mai rele - ca în duminica aceea când încercase să-și 
facă singur rău - trei minute și jumătate erau mai mult decât 
suficiente. 


119 


Nico se uită iarăși la minutarul ceasului de la mână. „Un 
minut... două... trei...” Închise ochii, începu să dea din cap și să 
se roage. „Trei și jumătate.” Nico deschise ochii și se întoarse cu 
fața la podeaua camerei sale. Mânerul sferic al ușii se mișcă 
ușor, iar îngrijitorul cu ochii roșii apăru în cadrul ușii. 

— Nico, ești îmbrăcat decent? Ai un vizitator, strigă bărbatul. 

Opt ani de privit pe geam. Opt ani de așteptare. Opt ani în 
care trăise cu convingerea că nimic din ceea ce era scris în 
Cartea Sorţii nu putea fi negat. Nico simţi cum îl năpădesc 
lacrimile, în timp ce un bărbat cu trăsături irlandeze, palid la 
față și cu părul negru intră în cameră. 

— Mă bucur să te văd, Nico, spuse Romanul în timp ce pășea 
înăuntru. A trecut atât de mult timp! 


120 


24. 


— Biblioteca Prezidenţială Manning. Cu ce vă pot ajuta? 
răspunde persoana de la recepţie. 

— Am câteva întrebări cu privire la fișierele prezidenţiale, 
spun, verificând a doua oară dacă ușa biroului meu este închisă. 

Rogo îmi spusese că pot să-i folosesc biroul ca să dau 
telefonul, însă discuția noastră din pauza de prânz se prelungise 
prea mult. 

— Daţi-mi voie să vă transfer apelul la persoana de serviciu la 
arhivă, adaugă secretara. 

După un clic sunt pe calea cea bună. Deși aș fi putut să-l sun 
pe șeful bibliotecii, după cum îmi sugerase Rogo, e mai bine să 
am de-a face cu persoane mai puţin importante. 

— Kara la telefon. Cu ce vă pot fi de folos astăzi? întreabă o 
voce plăcută de femeie. A 

— Bună, Kara. Sunt Wes de la Biroul Personal. Incercăm să 
găsim dosare mai vechi ale lui Ron Boyle pentru un volum 
omagial la care lucrăm, așa că mă întrebam dacă ne-ai putea 
ajuta să punem unele lucruri cap la cap... 

— Îmi pare rău, puteţi să vă repetaţi numele? 

— Wes Holloway. Nu-ţi face griji... sunt pe lista celor din staff, 
spun eu râzând. 

Însă tipa nu râde. 

— Îmi pare rău, Wes, însă înainte de a pune la dispoziţie orice 
fel de documente, trebuie să completezi o cerere FOIA” în care 
să apară persoana pentru care... 

— Președintele Manning. Le-a cerut personal, o întrerup eu. 

Fiecare lege în parte are excepţii. Poliţiştii pot să meargă cu 
lumini roșii. Doctorii pot să parcheze ilegal pe durata urgențelor. 
lar atunci când te cheamă Leland Manning, obţii orice coală de 
hârtie dorești de la Biblioteca Prezidenţială Leland Manning. 

— Spune-ne, doar spune-ne de ce ai nevoie. O să încep să le 
adun chiar eu, se oferă. 

— Fantastic! exclam eu, frunzărind dosarul gros de pe birou. 


12 Freedom of Information Act - Legea privind libertatea informaţiei. 
121 


Prima pagină se numește Înregistrări ale documentelor 
prezidențiale și materiale istorice. Noi o numim ghidul celui mai 
mare jurnal din lume. 

În cei patru ani petrecuţi la Casa Albă, fiecare dosar, fiecare e- 
mail, fiecare felicitare de Crăciun trimisă fusese înregistrată, 
copiată și păstrată. lar în momentul în care am părăsit 
Washingtonul, fusese nevoie de cinci avioane militare tip cargo 
ca să care cele patruzeci de milioane de documente, 1,1 
milioane de fotografii, douăzeci de milioane de mesaje 
transmise prin e-mail, tipărite, și patruzeci de mii de „artefacte”, 
inclusiv patru tipuri de telefoane cu Leul cel Laș, dintre care 
două erau făcute de mână, având imaginea președintelui pe ele. 
Cu toate astea, singura modalitate de a găsi acul în carul cu fân 
este să te apuci să-l cauţi în fân. Și singura modalitate de a afla 
ce punea Boyle la cale era să-i deschid sertarele de la birou și să 
văd ce era înăuntru. 

— La categoria „Stafful de la Casa Albă”, hai să începem cu 
toate intrările pe numele lui Boyle, în calitate de adjunct al 
șefului staffului prezidenţial, spun eu, frunzărind primele pagini 
ale ghidului informaţiilor înregistrate și, desigur, toate dosarele 
sale, inclusiv corespondenţa trimisă și primită de el. Trec la 
următorul punct de pe agendă. Și aș mai vrea și referinţe 
personale. Chiar și reclamaţiile înregistrate la adresa lui, bine? 

— N-ar trebui... spune femeia suspicioasă. 

— Nu-ţi face griji, râd eu, sesizând schimbarea survenită în 
vocea ei, asta doar pentru a verifica reputaţia și caracterul, și să 
știm dacă avea ceva de ascuns. 

— Ah... desigur... doar că - de ce ai nevoie de astea? 

— O carte la care lucrează președintele - despre anii lui Boyle 
în serviciu, de la Casa Albă până la împușcăturile de pe pista de 
curse... 

— Dacă vrei, avem filmul - știi, cu Boyle... și cu tânărul acela 
care-a fost nimerit chiar în faţă... 

Atunci când John Hinckley încercase să-l ucidă pe Ronald 
Reagan, îi nimerise pe președinte, pe James Brady, pe agentul 
Secret Service Tim McCarthy și pe ofiţerul de poliție Thomas 
Delahanty. Cu toţii știm cine sunt James Brady, McCarthy și 
Delahanty, căci au devenit răspunsuri la Știi și Câștigi. Exact ca 
mine. 


122 


— Deci cât de repede crezi că poţi să pui informaţiile alea cap 
la cap? întreb eu. 

Femeia pufnește ușor în telefon. Probabil ca să nu râdă. 

— Stai să... Doi, trei, patru... sper că ești pregătit pentru un 
material lung de vreo cinci metri și jumatate, metri liniari - sau 
aproximativ... hai să vedem... 36 000 de pagini. 

— 36 000 de pagini, repet eu, cu vocea pierită. 

Un car cu fân înalt de cinci metri și jumătate! 

— Dacă vrei să-mi dai și alte informaţii în legătură cu ceea ce 
cauţi, poate reușesc să te-ajut, să mai restrâng puţin aria de 
căutare... 

— De fapt, sunt câteva chestii de care încercam să dăm cât 
se poate de repede. Președintele a spus că mai sunt și alți 
cercetători care lucrează la carte și colaborează cu biblioteca. 
Există vreo modalitate de a ne spune ce dosare au folosit astfel 
încât să nu urmăm aceleași căi? 

— Sigur, însă când vine vorba de solicitările altor persoane, 
nu avem voie... 

— Kara, Kara te cheamă, nu? întreb eu, preluând una dintre 
metodele de abordare ale lui Manning. Kara, este vorba de 
președinte... 

— Înţeleg, însă regulile... i 

— Recunosc importanţa regulilor. Chiar așa. Insă aceștia sunt 
oameni care lucrează cu președintele. Suntem cu toţii de- 
aceeași parte a baricadei, Kara, adaug eu, încercând să nu par 
prea disperat. Și dacă nu reușesc să fac asta, atunci eu o să fiu 
persoana care nu i-a dat președintelui lista solicitată. Te rog, 
spune-mi că știi despre ce vorbesc. Am nevoie de slujba asta, 
Kara - mai mult decât poţi să-ţi închipui. 

La capătul celălalt al firului se așterne o pauză lungă, însă ca 
orice bibliotecară, Kara este o persoană pragmatică. O aud cum 
tastează ceva. 

— Cum îi cheamă? întreabă ea. 

— Numele de familie Weiss, prenumele Eric, spun eu, 
începând încă o dată cu fostul nume de cod al lui Boyle, numele 
real al lui Houdini. 

Se aude un clic atunci când apasă pe tasta Enter. Mă uit 
pentru a treia oară înspre ușă. Totul e în regulă. 

— Avem doi Eric Weiss diferiți. Unul a făcut niște cercetări în 
primul an în care am deschis. Celălalt a făcut o solicitare acum 


123 


aproximativ un an și jumătate, dar se pare că era un puști care 
voia să știe care-i filmul favorit al președintelui... 

— Toţi oamenii președintelui, spunem amândoi deodată. 

Pufnește din nou ca mai-nainte. 

— Nu cred că ăsta-i omul tău, adaugă ea, în sfârșit puţin mai 
entuziastă. 

— Cum rămâne cu celălalt Weiss? 

— După cum am spus, a apelat la noi chiar în anul în care am 
deschis... adresa e din Valencia, Spania... 

— Asta-i tipul! izbucnesc eu, după care mă abţin rapid. 

— Așa pare, spune Kara. A avut câteva solicitări similare... 
unele dintre dosarele lui Boyle... programul președintelui din 
ziua în care au avut loc împușcăturile... Chestia ciudată este că, 
în conformitate cu notele scrise aici, a plătit pentru câpii - destul 
de mult, aproape șase sute de dolari -, însă atunci când i le-am 
trimis, pachetul s-a întors înapoi. Potrivit informaţiilor din 
calculator, nu apărea nimeni la adresa aia. 

Asemenea unei poze în camera obscură, marginile fotografiei 
începeau ușor să se materializeze și să capete contur. FBl-ul 
spunea că Boyle fusese localizat în Spania. Dacă asta fusese 
prima sa solicitare adresată bibliotecii și după aceea fugise, 
poate că era îngrijorat că oamenii știau că numele său era... 

— Încearcă și Carl Stewart, spun eu, trecând la numele de cod 
pe care Boyle îl folosise în hotelul din Malaysia. 

— Carl Stewart, repetă Kara, tastând de zor. Da - uite-l aici... 

— Îl ai? 

— Cum să nu? Aproape două sute de solicitări de-a lungul 
ultimilor trei ani. A cerut peste 12 000 de pagini... 

— Înî... tipu-i total, îi spun eu, având grijă să nu-i piară 
interesul. Și doar pentru a fi siguri că el este omul nostru, care-i 
ultima adresă pe care o ai? 

— E din Londra... corespondența poate fi trimisă la oficiul 
poștal de pe Balham High Road nr. 92A și când nu este acasă. 
lar codul poștal este SW12 9AF. 

— Ăsta e, spun eu, scriindu-l în grabă, chiar dacă știu că este 
echivalentul britanic a unei căsuțe poștale. Și la fel de greu de 
dat de urmă. 

Înainte să pot rosti altceva, ușa biroului se deschide larg. 

— Este la closet, mă anunţă Claudia, referindu-se la 
președinte. 


124 


Mi-era teamă de asta. „Closet” era modul în care denumea ea 
toaleta - ultima oprire a lui Manning înainte de a porni spre 
vreun eveniment. Dacă face ce face de obicei - asta înseamnă 
că mai am două minute. 

— Și ai dori să-ţi trimit o listă cu ce ne-a cerut? întrebă 
bibliotecara în receptor. 

— Wes, m-ai auzit? insistă Claudia. 

Ridic un deget în sus către șefa staffului nostru. 

— Da, și dacă poţi să-mi trimiţi lista aia, ar fi perfect, îi spun 
tipei de la bibliotecă. 

Claudia bate cu degetul în cadranul ceasului, iar eu confirm 
dând din cap. 

— Și dacă pot să-ţi cer o ultimă favoare - ultimul document pe 
care l-a primit - când a fost trimis? 

— Staţi să vedem... aici scrie că pe cincisprezece, deci cam 
acum zece zile, răspunde bibliotecara. 

Mă îndrept de spate, iar fotografia din camera obscură începe 
să capete noi contururi și detalii. incă din ziua în care se 
deschisese biblioteca, Boyle începuse să solicite documente și 
să caute prin dosare. Acum zece zile îl ceruse pe ultimul - după 
care renunțase deodată să se mai ascundă. Nu știu prea multe, 
însă e foarte clar că găsirea acelui dosar este singura modalitate 
de a mă lumina. 

— Cei din Secret Service deja se mobilizează, spune Claudia, 
aruncând o privire pe hol și urmărind cum agenţii încep să se 
adune la ușa de intrare în birourile prezidenţiale. 

Mă ridic în picioare și întind firul de telefon spre scaunul pe 
care-mi ţin sacoul de la costum. Il iau, dar continui să discut cu 
bibliotecara. 

— Cât de mult ţi-ar lua să-mi trimiţi și mie o copie a ultimului 
document pe care l-a primit? 

— Stai să vedem, a ieșit săptămâna trecută, așa că ar mai 
putea să fie la Shelly... Nu închide, dă-mi voie să verific... 

După care, pentru scurt timp, se așterne tăcerea. 

Mă uit la Claudia. Nu avem prea multe reguli, însă una dintre 
cele vitale este să nu-l facem niciodată pe președinte să 
aștepte. 

— Nu-ţi face griji. Vin acum. 

Ea se uită peste umăr și din nou spre hol. 


125 


— Vorbesc serios, Wes, mă ameninţă ea. Și la urma urmei, cu 
cine vorbești? 

— Cu biblioteca. Încerc să fac rost de lista finală a 
participanţilor la evenimentul de diseară. 

La noi în birou, când președintele se simte singur și-i este dor 
de vechea sa viață, îi sună pe Foștii perioadei sale: fostul prim- 
ministru britanic, fostul prim-ministru canadian, până și pe fostul 
președinte francez. Însă ajutorul de care am nevoie e mult mai 
aproape de atât. 

— Îl am chiar aici. Nu-i decât de o pagină, mă întrerupe 
bibliotecara. Care-i numărul tău de fax? 

Îi spun numărul în timp ce îmi bag mâna pe mâneca sacoului. 
Capetele metalice ale președintelui și primei-doamne se 
bălăngănesc pe insigna prinsă la rever. 

— ȘI-I trimiţi acum? 

— Când vrei... mi-e totuna... 

— Acum. 

Pun telefonul în furcă, înșfac geanta cu tot felul de minuni și 
mă îndrept rapid spre ușă. 

— Anunţă-mă când vine Manning, îi spun Claudiei în timp ce 
trec valvârtej pe lângă ea și mă duc glonţ în camera de vizavi în 
care se află copiatorul. 

— Wes, nu-i deloc amuzant ceea ce faci, spune ea, vădit 
iritată. 

— Vin chiar acum, mint eu, stând în faţa faxului nostru 
securizat. 

În fiecare zi, la ora șase dimineaţa, NID-urile lui Manning - 
National Intelligence Daily (Informaţii zilnice la nivel naţional) - 
sosesc prin faxul securizat exact în același loc. Trimise de CIA, 
NID-urile conţin scurte prezentări cu privire la o serie de 
subiecte destul de sensibile din domeniul informaţiilor și 
reprezintă ultimul cordon ombilical pe care toți foștii președinți îl 
mai au cu Casa Albă. Manning aleargă după ele ca o pisică în 
călduri. Însă pentru mine, ceea ce se transmite chiar acum este 
mult mai important. 

— Wes, du-te la ușă. Am eu grijă de fax. 

— N-o să dureze decât... 

— Am spus să te duci la ușă. Acum. 

Mă întorc cu fața spre Claudia chiar când faxul începe să 
prindă viaţă. Buzele ei de fumătoare înrăită sunt lipite și 


126 


tuguiate, și pare supărată - mai supărată decât ar trebui să fie 
cineva din cauza unui amărât de fax. 

— E OK, mă bâlbâi eu, îl iau eu. 

— La naiba, Wes... 

Chiar înainte să apuce să termine propoziţia, telefonul îmi 
vibrează în buzunar. Îl scot ca pe o simplă distracţie. 

— Dă-mi numai o secundă, îi spun Claudiei în timp ce verific 
identitatea celui care mă sună. 

„Număr necunoscut.” Nu sunt prea mulţi oameni care să aibă 
numărul ăsta. 

— Wes la telefon, răspund. 

— Nu reacționa în niciun fel, zâmbește doar și prefă-te că 
vorbești cu un prieten vechi, răzbate o voce nu prea clară în 
receptor. Îl recunosc instantaneu. 

Boyle. 


127 


25. 


— Ce cameră drăguță, spuse Romanul, uitându-se la pereții, 
în marea majoritate goi și îngălbeniţi de soare, ai camerei care 
fusese căminul lui Nico în ultimii opt ani. 

Deasupra noptierei se afla un calendar gratuit al echipei 
Washington Redskins. Deasupra patului - un crucifix mic. Pe 
tavan, o rețea de crăpături din tencuială, ca o pânză de 
păianjen, completa decorul. 

— Chiar drăguță, adăugă Romanul, amintindu-și cât de multă 
nevoie avea Nico de stimuli pozitivi. 

— Da, e drăguță, admise Nico, cu ochii aţintiţi asupra 
supraveghetorului în timp ce acesta părăsea încăperea. 

— Ai dus-o bine? întrebă Romanul. 

Ținându-și mâinile încolăcite în jurul viorii și îmbrăţișând-o ca 
pe o păpușă, Nico nu răspunse. După cum ciulise urechea, era 
clar că asculta scârțâitul din ce în ce mai slab produs de tălpile 
de cauciuc ale supraveghetorului pe linoleum. 

— Nico... 

— Așteaptă... îl întrerupse Nico, ascultând încă. 

Romanul tăcu, încercând zadarnic să audă ceva. Desigur că 
acesta fusese încă un motiv pentru care-l aleseseră pe Nico 
acum câţiva ani. O persoană adultă obișnuită aude la un nivel 
de douăzeci și cinci de decibeli. Potrivit rapoartelor întocmite de 
armată, Nico fusese înzestrat cu abilitatea de a auzi la numai 
zece decibeli. Văzul său era și mai neobișnuit, măsurat oficial la 
un raport de 20/6. 

Instructorii militari ai lui Nico consideraseră acest lucru un dar 
de la natură. Insă doctorii îl consideraseră o povară, sugerând 
că stimulii auditivi și vizuali prea puternici provocaseră 
desensibilizarea și ruperea sa de realitate. lar Romanul... 
Romanul știuse că asta era o oportunitate. 

— Spune-mi când n-o să ne mai audă nimeni, îi șopti 
Romanul. 

Atunci când sunetul încetă, Nico își scărpină nasul borcănat și- 
| studie pe Roman cu atenţie. Cu ochii săi aproape ciocolatii, 
clipind întruna, cercetă părul, fața, pardesiul, pantofii și până și 


128 


geanta de piele a oaspetelui său. Romanul uitase cât de metodic 
putea să fie. 

— Ţi-ai uitat umbrela, remarcă brusc Nico. 

Romanul își trecu mâna prin părul ușor umed. 

— Nu-i decât puţin de mers din parcare până... 

— Ai adus o armă cu tine, continuă Nico, uitându-se fix cum 
tocul de piele de la glezna Romanului ieșea în relief prin 
pantalonii acestuia. 

— Nu-i încărcat, îl asigură Romanul, amintindu-și că 
răspunsurile scurte erau cea mai bună metodă de a-l ţine sub 
control. 

— Ăsta nu-i numele tău, îl întrerupse Nico din nou, și arătă 
spre ecusonul de vizitator prins la reverul hainei Romanului. Știu 
numele ăsta. E 

Romanul nici măcar nu se mai deranjă să se uite în jos. Işi 
folosise insigna ca să treacă de paznici, însă pentru ecuson 
normal că dăduse un nume fals. Numai un tâmpit și-ar fi trecut 
numele real pe o listă care era trimisă în mod regulat șefilor săi 
din Secret Service. Totuși, în ciuda anilor petrecuți de Nico aici, 
în ciuda tuturor medicamentelor pe care doctorii le pompaseră 
în el, încă era ager la minte. Antrenamentul de pregătire a 
lunetiștilor nu se uita așa ușor. A 

— Numele sunt născocite, spuse Romanul. Indeosebi cele ale 
dușmanilor. 

Ținându-și încă vioara strâns la piept, Nico abia dacă putea 
să-și controleze emoția. 

— Eşti unul dintre Cei Trei. 

După emoția din vocea lui, în mod clar nu era o întrebare. 

— Hai să nu... 

— Ești Unu sau Doi? Am vorbit numai cu Trei. El a fost 
legătura mea... el a fost cu mine... când a murit tatăl meu. A 
spus că voi, ceilalţi, sunteţi persoane prea importante și că 
președintele este unul dintre... Nico își mușcă buzele, chinuindu- 
se să se abţină. Slavă tuturor! Ai văzut crucea de pe capela de 
cărămidă? 

Romanul dădu din cap aprobator, amintindu-și ce-i spuseseră 
lui Nico acum câţiva ani buni. Că ar trebui să se uite după 
semne. Că structurile palpabile fuseseră dintotdeauna surse ale 
unei puteri inexplicabile. Druizii și Stonehenge... piramidele 
egiptene... până și Primul și Al Doilea Templu al lui Solomon din 


129 


lerusalim. Francmasonii dedicaseră câteva secole studierii 
tuturor acestora - fiecare în parte o minune arhitecturală care 
servise și drept cale de acces spre un miracol și mai mare. Peste 
secole, aceste cunoștințe îi fuseseră transmise francmasonului 
James Hoban, cel care proiectase Casa Albă și francmasonului 
Gutzon Borglum, cel care sculptase Muntele Rushmore. Însă așa 
cum îi explicaseră lui Nico, unele uși nu erau menite să fie 
deschise. 

— Slavă tuturor! repetă Nico. Mi-a spus că atunci când o să vii 
tu, izbăvirea o să... 

— O să vină și izbăvirea, promise Romanul. Așa cum promite 
Cartea. 

Pentru prima oară, Nico tăcu. Așeză vioara pe podea și-și 
plecă ușor capul. 

— Foarte bine, fiule, spuse Romanul dând din cap. Bineînţeles 
că înainte de izbăvire, o să începem cu puţină... Se întinse spre 
masa de toaletă și luă mătăniile roșii din sticlă... confesiune. 

Căzând în genunchi, Nico își împreună mâinile și se aplecă pe 
marginea saltelei asemenea unui copil înainte de culcare. 

Romanul nu se miră. Asta făcea și-atunci când îl găsiseră în 
adăpost. Și aproape încă două zile după ce se confruntase cu 
tatăl său. 

— Mai târziu o să fie timp și pentru rugăciune, Nico. În acest 
moment nu trebuie decât să-mi spui adevărul în legătură cu 
ceva. 

— Eu întotdeauna spun adevărul, domnule. 

— Știu, Nico. 

Romanul se așeză pe cealaltă margine a patului și puse 
mătăniile între ei. Razele slabe ale soarelui treceau ca un 
bumerang prin prismele create de sticla roșie. Încă în genunchi, 
Nico studia vrăjit fenomenul. Din geanta-diplomat Romanul 
scoase o fotografie alb-negru și o aruncă între ei pe pat. 

— Acum, spune-mi tot ce știi despre Wes Holloway. 


26. 


— Hei, ce mai faci? spun în telefonul celular în timp ce Claudia 
se holbează la mine din cadrul ușii de la camera în care se află 
copiatorul. 

— Ştii cine-i la telefon? mă întreabă Boyle de la capătul firului. 

Vocea sa e ascuţită, fiecare silabă în parte fiind parcă o 
lovitură dată cu spărgătorul de gheaţă. Este nerăbdător. Și în 
mod clar supărat. 

— Sigur că da. Mă bucur să te aud, Eric. 

Folosesc dinadins acest nume de cod în loc de Carl Stewart. 
Nu trebuie să știe că l-am descoperit și pe ăsta. 

— Eşti singur? întreabă el în timp ce Claudia își ţuguie și mai 
mult buzele și-mi aruncă o privire ucigătoare. 

— Sigur că da. O am pe Claudia chiar aici... 

— Nu te băga în asta, Wes. Asta nu-i lupta ta. Mă auzi? Nu-i 
lupta ta! 

După care vine tonul. Boyle nu se mai aude. 

A închis. 

— Nu, e minunat, spun eu pe linia acum deja deconectată. Ne 
vedem în curând. 

Nu sunt cel mai mare mincinos din lume, însă suficient de bun 
ca s-o conving pe Claudia că nu-i nicio problemă. 

— Care-i problema? întreabă ea. 

— Era... era Manning. A spus că o să mai stea câteva 
minute... ă 

Ochii i se îngustează încercând să proceseze noile vești. In 
spatele meu, faxul prinde viaţă. Tresar când aud zgomotul care 
mă lovește asemenea unui glonţ. 

— Ce-i? întreabă ea. 

— Nimic, doar că... m-a speriat. 

Timp de aproape un an după împușcături, fiecare mașină ce 
dădea rateuri, fiecare ușă trântită mai tare... până și scenele de 
acţiune din filme... zgomotele puternice răzbăteau ca un ecou în 
urma atacului lui Nico. Doctorii mă asiguraseră că în timp aveau 
să dispară. Și așa fusese. Până acum. 


131 


Cunoscând expresia pe care o am acum pe faţă, Claudia se 
îmblânzește pentru o clipă, însă ca întotdeauna revine la 
prioritatea ei numărul unu. 

— Ar trebui să fii deja acolo, afară, spune ea. 

— O să fiu... doar lasă-mă să scot asta. Ştii că-i place să știe 
toate numele, adaug eu, dându-i de înțeles că ceea ce fac e în 
folosul lui Manning. 

Numai faptul că spun asta mă face să mai câștig câteva 
secunde. 

Până în momentul în care mă întorc cu totul spre fax, prima 
pagină este deja imprimată. Și la fel și jumătate din ultima 
pagină. 

Apuc în grabă colţul din stânga al foii în momentul în care iese 
din aparat, după care îmi aplec capul într-o parte, chinuindu-mă 
s-o citesc așa cum este, întoarsă cu fundul în sus. In colțul de 
sus scrie Washington Post. Din câte se pare, e din rubrica de 
umor a ziarului, „Hagar the Horrible”... după care „Beetle 
Bailey”. Când „Beetle Bailey” apare clar pe hârtie, văd ceva 
scris de mână în spaţiul liber din cea de a doua casetă: niște 
litere mari pătrăţoase care par a fi fost scrise pe bordul unei 
mașini în mișcare. E aproape lizibil pentru un ochi neantrenat. 
Din fericire, ochii mei sunt obișnuiți de ani de zile cu asta. Aș 
recunoaște scrisul lui Manning oriunde. 

„Guv. Roche... M. Heatson”, citesc în gând. 

Pe următorul rând, ceea ce-i scris are și mai puţină noimă. 
„Gazdă - Mary Angel”. 

Roche este fostul guvernator al statului New York, însă 
Heatson și Mary Angel... nu-mi spun absolut nimic. 

Nu mai remarc nimic în afară de alte benzi desenate. Peanuts, 
Garfield și Blondie. 

Asta era piesa finală din puzzle-ul lui Boyle? Mă uit iarăși la 
nota scrisă de mână. „Guv. Roche... M. Heatson... Mary Angel.” 
Chiar n-are nicio noimă. Trei nume fără nicio informaţie? ÎI 
studiez din nou, citind fiecare literă în parte. Asta-i ultima 
pagină pe care Boyle a descoperit-o înainte să iasă din 
ascunzătoare. Opt ani în care a făcut-o pe mortu' și asta l-a 
convins să se întoarcă la viaţă? „Guv. Roche... M. Heatson... 
Gazdă - Mary Angel.” Încă nu înseamnă nimic pentru mine. 

— Wes, uite-l, vezi că-i aici, strigă Claudia, dispărând după 
tocul ușii. 


132 


— Vin acum, spun eu în timp ce ultimele rânduri din „Beetle 
Bailey” ies la iveală din aparat. 

Când mă întorc ca să plec, prima pagină cade pe podea. 
Oprindu-mă să o ridic, arunc o privire rapidă la rândul care-l 
informează pe destinatar asupra numărului de pagini. Spre 
surprinderea mea, acolo apare cifra 3. 

Faxul bipăie din nou, și o ultimă coală de hârtie vine spre 
mine. Bibliotecara spusese că e vorba de o singură pagină. Și 
este o singură pagină... dar scrisă pe ambele feţe. 

Mă aplec deasupra faxului și încerc să citesc documentul pe 
măsură ce fiecare rând în parte este imprimat cu cerneală 
proaspătă. Ca și pagina de umor, și aceasta are fondul acela 
cenușiu al documentelor fotocopiate mai întâi și este plină cu 
mai multe însemnări scrise de mâna președintelui. Însă în timp 
ce le citesc în gând, lucrurile îmi sunt mai neclare ca oricând, 
lăsându-mă complet nedumerit. 

— Wes... mă strigă președintele de la ușa de la intrare. 

— Vin acum, spun eu, apucându-mi geanta, smulgând foaia 
din fax și zbughind-o pe hol. Îi arunc o ultimă privire înainte s-o 
bag în buzunarul hainei. N-are nicio noimă. Ce mama naibii 
putea să facă Boyle cu asta? 


27. 


— El e cel pe care l-am împușcat, nu-i așa? șopti Nico, 
holbându-se la fotografia recentă a lui Wes. Cel nevinovat. . 

— În orice război există și nevinovaţi, spune Romanul. Însă 
ceea ce trebuie să știu este... 

— E mai bătrân acum. 

— Au trecut niște ani, Nico. Bineînţeles că-i mai bătrân. 

Nico trase fotografia mai aproape de el. 

— L-am făcut praf, nu-i așa? Acum e distrus. 

— Poftim? 

— Se vede în ochii lui, explică Nico, concentrându-se și mai 
mult asupra pozei. Am mai văzut privire asta... în luptă... băieţii 
de pe câmpul de luptă au privirea aia. 

— Sunt sigur c-o au, admise Romanul, smulgându-i fotografia 
și chinuindu-se să-l menţină pe Nico pe făgașul discuţiei. Insă 
trebuie să-mi spui dacă... 

— Îi degrevăm de sarcini când capătă privirea aia, spuse Nico, 
aproape cu mândrie. Căci pierd din vedere cauza pentru care 
luptă. 

— Exact. Pierd din vedere cauza pentru care luptă. Hai să ne 
concentrăm asupra acestui fapt. Bătând darabana pe fotografia 
lui Wes, Romanul adăugă: Ți-aduci aminte ce-a spus despre 
tine? La audierile de-acum câţiva ani? 

Nico rămase tăcut. 

— Cum ţi-a spus? Un turbat? 

— Un monstru, mârâi Nico. 

Romanul clătină din cap neîncrezător, știind bine cum fusese 
descris de către Wes. Însă ca oricare interogatoriu, cheia consta 
în ascunderea marilor întrebări. 

— Și asta-i ultima chestie pe care l-ai auzit spunând-o? 
întrebă Romanul. 

— Dădea vina pe mine. Refuza să vadă de la ce ne-am salvat 
noi toţi. 

Romanul îl cercetă cu atenţie pe Nico și se convinse că Wes 
nu luase legătura cu el. Desigur, asta reprezentase numai o 
parte din motivul vizitei sale. 


134 


— Că tot veni vorba, te mai gândești la Boyle? 

Nico își ridică privirea, cu ochii plini de mânie, dar se calmă 
repede. Ura dispăru aproape instantaneu. Mulțumită doctorilor, 
în cele din urmă învățase s-o ascundă. 

— Niciodată, spuse Nico. 

— Deloc? 

— Niciodată, repetă Nico, cu vocea joasă și măsurată. 

Își petrecuse opt ani din viaţă ca să-și perfecţioneze 
răspunsul. 

— E OK, Nico. Ești în siguranţă acum, așa că... 

— Nu mă gândesc la el. Nu, insistă el, stând încă în genunchi 
și privind roșul aprins al mătăniilor. Ce s-a întâmplat cu el... el... 

Înghiţind greu, Nico se întinse după mătănii, după care 
renunţă. 

— El m-a băgat aici. El... 

— Poţi să-i spui numele, Nico. 

Nico clătină din cap, continuând să se uite la mătănii. 

— Numele sunt născocite. El... poartă masca diavolului. 

Fără niciun fel de avertisment, brațul lui Nico se repezi după 
mătăniile din mijlocul patului. Le duse la piept, pipăind înfrigurat 
cu degetul mare mărgică după mărgică, în căutarea chipului 
gravat al Fecioarei Maria. 

— Nico, nu te ambala... 

— Numai Dumnezeu este adevărat... 

— Te înțeleg, însă... 

— Dumnezeu e adevărat! izbucni el, răsucind mătăniile mai 
repede ca niciodată. 

Nico se întoarse și începu să se legene... încet, apoi din ce în 
ce mai repede, răsucind rozariul între degete. Cu fiecare 
balansare umerii îi coborau tot mai jos, iar spatele i se curba tot 
mai mult, transformându-se practic într-o minge la marginea 
patului. Dădu să mai spună ceva, după care renunţă brusc. 
Romanul mai văzuse asta și înainte. Această luptă interioară. 
Dintr-odată, Nico se uită înapoi peste umăr. Romanul n-avea 
nevoie de un văz de 20/6 ca să-i vadă lacrimile din ochi. 

— Ai venit aici ca să mă izbăvești? întrebă Nico printre hohote 
de plâns. 

Romanul îngheţă, gândindu-se că totul avea legătură cu 
Boyle... Şi așa era, însă... 


— Sigur că da, spuse Romanul îndreptându-se spre partea 
cealaltă a patului. 

Îi puse o mână pe umăr și ridică vioara de pe podea. Citise de 
suficiente ori dosarul lui Nico pentru a ști că așa avea să-l 
liniștească. 

— De-asta sunt aici, îi spuse îmbrăţișând gâtul viorii. 

— Pentru izbăvire? întrebă Nico pentru a doua oară. 

— Pentru salvare. 

Nico zâmbi, scăpând mătăniile roșii pe podea. După felul în 
care Nico se uitase la vioară cu ochii pe jumătate închiși, 
Romanul își dădu seama că avea câteva minute de calm. 
Trebuia să termine cât mai repede ce avea de făcut. 

— În numele Celor Trei, sunt aici pentru purificarea ta... și 
pentru a fi sigur că atunci când vine vorba de Boyle - când vine 
vorba de Fiară - spiritul tău nu mai resimte influenţa lui. 

— Care ne sporește credinţa... Care ne întărește speranța... 
Care ne desăvârșește dragostea, începu Nico să se roage. 

— Atunci hai să începem, propuse Romanul. Care-i ultima ta 
amintire legată de el? 

— La Revoltă, începu Nico. Făcând cu degetele semnul 
victoriei... rânjind satisfăcut spre mulţime cu dinţii săi albi 
strălucitori. După care mânia din ochii săi când am apăsat pe 
trăgaci - nu știa că fusese lovit. Era nervos... furios în timp ce 
strângea din dinţi. Asta a fost prima lui reacție, până și în pragul 
morții. Ură și furie. Până când s-a uitat în jos și și-a văzut 
propriul sânge. 

— Şi l-ai văzut cum a căzut? 

— Două împușcături în inimă, una în mână și, chiar înainte de 
a fi pus la pământ, l-am nimerit și în gât. L-am auzit ţipând în 
timp ce săreau pe mine. Țipând să-l ajute cineva. Implorând... 
chiar în mijlocul zbieretelor din jur... să-l ajute cineva. „Cineva... 
cineva să mă ajute...” lar după aceea ţipetele s-au oprit. lar el 
râdea. Aud ceva. Puteam să aud. Prin sângele lui, Boyle râdea. 

Romanul își trecu limba peste dinţi. Fără îndoială, era 
adevărat. Râzând în drum spre libertate. 

— Dar de-atunci încoace? întrebă el, alegându-și cu grijă 
fiecare cuvânt. 

Indiferent de risc, avea nevoie să știe dacă Boyle fusese aici. 

— Te-a bântuit... recent? 

Nico se opri, ridicându-și privirea de la vioara. 


— Bântuit? 

— În... în visele tale. 

— Niciodată în vis. Amenințarea sa a încetat când... 

— Dar în știu eu ce alte situaţii, în viziuni sau...? 

— Viziuni? 

— Nu viziuni... Știi tu, ca și... 

— Puterea lui e atât de mare? îl întrerupse Nico. 

— Nu, însă noi... 

— Să fie în măsură să facă asta... sa te bântuie dincolo de 
cenușă... 

— Nu există o asemenea putere, insistă Romanul, întinzându- 
se să atingă umărul lui Nico. 

Nico se trase înapoi, ferindu-se de atingerea Romanului. Se 
lovi cu spatele de calorifer, iar vioara căzu pe podea. 

— Pentru ca Fiara să se ridice... 

— N-am spus niciodată asta. 

— Nici n-ai negat! spuse Nico, clipind panicat. 

Începu să dea din mâini cu pumnii strânși, ca și cum n-ar fi 
putut să-și controleze mișcările. O venă groasă de la gât i se 
umflă cât pe ce să plesnească. 

— Însă ca el să trăiască... Marea Năpastă ce durează de șapte 
ani - timpul pe care eu l-am petrecut aici - urmată de reînvierea 
mortului... 

Romanul se dădu înapoi, împietrit. 

— Și tu crezi asta, spuse Nico. 

— Nu-i adevărat. 

— O simt în vocea ta. Tremurul! Am dreptate, nu-i așa? 

— Nico... 

— El este! Odată cu reînvierea - Fiara trăiește! 

— N-am spus niciodată... 

— Trăiește! Doamne Dumnezeul meu, trăieste, urlă către cer 
Nico, stând încă în genunchi și întorcându-se spre geamul 
securizat. _ 

Romanul se temuse că avea să ajungă la asta. Işi vâri mâna în 
buzunarul de la haină și își scoase telefonul celular, un model 
vechi, destul de gros. Cu degetul mare culisă capacul din spate 
al telefonului și scoase la iveală un compartiment central în care 
se aflau o seringă mică și o lamă de ras. Ecusonul fals și insigna 
de la Secret Service îi permiseseră să aducă o armă în tocul de 


137 


la gambă, însă seringi și lame de ras? În niciun caz într-un spital 
de boli nervoase. 

— Nico, e timpul să te calmezi, spuse el, fixându-și seringa 
între degetul arătător și cel mijlociu. 

Fentanylul avea să-l doboare cu ușurință, însă lama avea să 
facă să pară o sinucidere. 

— Tu-tu mă ataci? se miră Nico când se întoarse și văzu acul 
seringii. 

Ochii i se întunecară, iar nările i se lărgiră. 

— El te-a trimis! strigă Nico, lipit de calorifer și prins în colţ. 
Ești unul de-ai lor! 

— Nico, sunt de partea ta, încercă să-l calmeze Romanul în 
timp ce se apropia și mai mult. 

Nu era nicio plăcere să răpui un animal. 

— Asta-i doar ca să te calmeze, adăugă el, știind că n-avea de 
ales. 

Un cadavru lăsat în urmă avea să ridice în mod sigur întrebări, 
însă situaţia n-avea să fie nici pe jumătate la fel de gravă ca în 
cazul în care îl lăsa pe Nico să urle timp de o lună întreagă că 
Cei Trei existau și că Boyle era în viaţă. 

Ochii lui Nico se îngustară, concentrându-se asupra armei din 
tocul de la gamba Romanului. Ca și cum ar fi localizat un prieten 
vechi. 

— Nici să nu te gândești, Nico. Nu poţi să... 

Ușa camerei se deschise larg, trântindu-se de perete. 

— Ce-i cu zbieretele astea...? Ce mama dracului crezi că faci?! 
întrebă o voce profundă. 

Romanul aruncă o privire în spate exact cât să vadă doi 
supraveghetori dând buzna înăuntru. De atât avu nevoie Nico. 

Asemenea unui șarpe descolăcit, Nico se năpusti la picioarele 
Romanului. Cu mâna dreaptă îi apucă rotula, răsucindu-i-o ca pe 
un capac de sticlă. Mâna stângă se duse direct spre arma din 
tocul de la gambă. 

— Aaaaah! gemu Romanul, prăvălindu-se pe spate direct spre 
podea. 

Chiar înainte de impact, Nico îi smulse arma din toc. 

— Nico, nu... spuse supraveghetorul cu un inel rotund în 
ureche. 


Era deja prea târziu. Asemenea unui pictor care-și regăsise 
pensula pierdută, Nico rânji când simţi arma în palmă. Stând în 
genunchi, își mișcă ușor mâna și apucă pistolul. 

— Cu amortizor... nici ţeava și nici tocul prea grele, îi spuse 
Romanului, care încă se mai zvârcolea pe podea. Marfă de 
calitate, adăugă el cu o grimasă de plăcere în timp ce le zâmbea 
supraveghetorilor. 

— Nico...! 

Patru Împuşcături  șuierară în încăpere. Amândoi 
supraveghetorii urlară. Primele două gloanțe le nimeriră mâinile. 
Exact ca-n cazul tatălui său. Și al lui Boyle. Stigmatul. Ca să 
simtă durerea suferită de Isus. Amândoi se loviră de perete 
înainte de a-și dea seama că celelalte două gloanțe le 
pătrunseseră în inimă. 

Nico se ridică în picioare fără măcar să se uite cum cei doi 
supraveghetori se prăbușeau la podea, corpurile lor lăsând 
dungi roșii paralele pe peretele alb. Răsucindu-se pe călcăie, 
îndreptă arma spre Roman, care zăcea pe spate, ţinând ceva 
strâns la piept. Avea să fie o ţintă ușoară, însă când degetul lui 
Nico se pregătea să apese pe trăgaci... 

— Omul lui Dumnezeu! strigă Romanul, ridicând mătăniile din 
sticlă roșie ale lui Nico. 

Acestea atârnau din pumnul său, balansându-se asemenea 
ceasului de buzunar al unui hipnotizator. 

— Și știi asta, Nico. Indiferent ce altceva gândești... Nu poți 
omori un om al lui Dumnezeu. 

Nico se opri, vrăjit de felul în care razele slabe ale soarelui se 
reflectau în mărgelele de sticlă. Mătăniile se bălăngăneau în 
același ritm cu respiraţia rapidă a Romanului. Broboane de 
sudoare se adunaseră pe buzele acestuia. De jos de pe podea, 
vedea direct în ţeava armei. Nico nu se uita la el. Nici măcar n- 
avea să-i dea de înţeles că era acolo. Fascinat de mătănii, Nico 
își căuta răspunsul, fără să miște deloc pistolul. Ridica și cobora 
dintr-o sprânceană încercând să se calmeze. In final apăsă pe 
trăgaci. 

Când glontul ţâșni, Romanul închise ochii. Acesta îi străpunse 
mâna stângă, exact în mijlocul palmei. Durerea suferită de Isus. 
Înainte ca măcar s-o poată simţi, mâna i se umplu de sânge, 
scurgându-i-se de la încheietură spre cot. 

— Unde e!? întrebă Nico cu fermitate. 


— O să te omor pentru asta, gemu Romanul. 

— Altă minciună. Întorcându-se ușor la dreapta, Nico tinti și 
mâna cealaltă a Romanului. După tot ce mi-ai promis... să vii 
acum la mine și să-l protejezi. Ce putere are Fiara asupra ta? 

— Nico, oprește-te! 

Fără să ezite, Nico trase înapoi cocoșul pistolului. 

— Răspunde-mi la întrebare: unde e? 

— N-am nici cea mai... 

— Te rog să dai la o parte mătăniile, îi ceru Nico politicos, 
făcând semn spre mătănii, care se aflau lângă piciorul 
Romanului. 

Când acesta le ridică, Nico apasă pe trăgaci și un al doilea 
glonț ţâșni din pistolul cu amortizor, găurindu-i piciorul 
Romanului. Amândouă rănile îl ardeau ca și cum niște piroane 
groase i-ar fi sfredelit pielea. Strânse din dinţi și-și ţinu 
respiraţia, așteptând să se atenueze durerea iniţială. Dar 
aceasta devenea tot mai insuportabilă. 

— Nnnnuuu! strigă el. 

— Unde-i Boyle? îi ceru cu insistenţă Nico să afle. 

— Dacă... dacă aș fi știut, chiar crezi că aș mai fi venit aici? 

Nico rămase tăcut un moment, gândindu-se la cele auzite. 

— Dar l-ai văzut? 

Romanul clătină din cap în semn că nu, chinuindu-se încă să- 
și învingă durerea. Simţea cum i se umflă piciorul, umplându-i 
parcă pantoful. 

— Mai e cineva care l-a văzut? întreba Nico. 

Romanul nu răspunse. Nico se uită la el cu atenţie, 
aplecându-și ușor urechea spre el. 

— Ai început să respiri mai repede, sper că n-ai să faci vreun 
atac de cord, spuse Nico. ă 

Romanul încercă să nu privească înspre pat. In schimb, Nico 
se uită exact într-acolo. 

Pe cearșafuri, chiar la margine, era fotografia în alb și negru a 
lui Wes. 

— El? întrebă Nico, întinzându-se după poză. De-asta...? De- 
asta m-ai întrebat despre el, da? Cel pe care l-am distrus... ele 
cel care a văzut Fiara. 

— Tot ceea ce a făcut a fost să vadă... 

— Însă să comunice... să fie de aceeași parte cu Fiara. Wes e 
corupt acum, nu-i așa? Pângărit. De-aia a ricoșat glonţul... îi luă 


140 


Nico vorba din gură dând din cap în semn că înţelesese care era 
legătura. Bineînţeles! De-asta Domnul a trimis glonţul spre el. 
Nu-i nicio coincidenţă. Soarta. Voia Domnului. Să-l răpună pe 
Wes. Și ceea ce a început Dumnezeu... continuă Nico mijindu-și 
ochii spre fotografie. O să-l fac din nou să sângereze. Am ratat 
mai înainte, însă văd asta acum... în Carte. Îl văd pe Wes 
sângerând. 

Ridicându-și privirea de la fotografie, Nico îndreptă arma spre 
capul Romanului. De la fereastra de deasupra caloriferului, 
ochiurile de geam aruncau umbra unei cruci direct pe faţa 
Romanului. 

— Mila Domnului, șopti Nico. Lăsându-și arma în jos, 
întorcându-se cu spatele la Roman și uitându-se fix la geamul 
securit. 

Datorită amortizorului împușcăturile nu se auziseră, însă cei 
de la pază aveau să fie aici în curând. Nu ezită nici măcar o 
secundă. Avusese opt ani la dispoziţie să se gândească la 
momentul acesta. Securit. Nu antiglonţ. Din armă ţâșniră alte 
două gloanţe, găurind colţurile de jos, din stânga și dreapta ale 
geamului, chiar lângă tocul ferestrei. 

Aflat încă pe podea, Romanul își scoase cravata ca să 
improvizeze un garou pentru picior. Dacă-și ţinea pumnul 
strâns, durerea din mână părea suportabilă. Sângele îi umpluse 
deja pantoful și-și simţea zvâcnind mâna și piciorul. La câţiva 
zeci de centimetri distanță, auzi o bufnitură, după care un 
pârâit. Se uită imediat în sus și îl văzu pe Nico lovind cu piciorul 
în gaura făcută de glonţ în colţul din stânga al geamului. După 
cum era de așteptat, geamul nu se făcuse țăndări, însă se 
îndoise, pocnind precum o folie protectoare cu bule, folosită la 
transportul obiectelor fragile, pe măsură ce bucăţelele mici de 
sticlă se încăpăţânau să rămână laolaltă. Acum crease o breșă. 
Nico își umezi buzele, își propti piciorul în geam ţinându-se de 
calorifer. Împingând din nou, o bucată din geamul verzui, cam 
de mărimea pumnului, se desprinse de rest. Impinse din nou. Și 
din nou. În același loc. În cele din urmă geamul cedă și se auzi 
un sunet strident când securitul începu ușor să se jupoaie în 
exterior și în sus, asemenea unui tapet vechi. După care urmă o 
bufnitură finală și - nimic. 

Simţind o pală de aer rece lovindu-l drept în față, Romanul se 
uită în sus. 


141 


Nico dispăruse deja. 

Romanul se târî spre geam și, ţinându-se bine de calorifer, se 
ridică în picioare. Două etaje mai jos, se afla un morman de 
zăpadă care atenuase căderea lui Nico. Gândindu-se să-l 
urmărească, mai aruncă o privire pe geam și simţi cum sângele i 
se prelinge prin ciorap. „Nicio șansă”, își spuse el în gând. Abia 
se mai putea ţine pe picioare. 

Întinzându-și gâtul afară pe fereastră și privind urmele pașilor 
pe zăpadă - perfect vizibile în zloata de pe drumul de acces - îl 
localiză rapid pe Nico: cămașa lui forma o pată maronie care 
înainta prin stratul alb de zăpadă strălucitoare. Nico nu se uită 
deloc înapoi. 

În câteva secunde, în mâna lui Nico apăru ceva negru la 
culoare, în timp ce acesta își ridică arma și o îndreptă spre 
vârful pantei. Din unghiul în care era poziționată fereastra, 
Romanul nu putea să vadă spre ce anume ţintea Nico. La 
poartă, desigur, se afla un paznic, însă era la peste patruzeci și 
cinci de metri de... 

Se auzi un „psst” înfundat și apoi din ţeava pistolului se ridică 
un fuior de fum. Chiar acolo, Nico își încetini ritmul continuându- 
și drumul aproape în pas de plimbare. Romanul n-avea nevoie 
să vadă cadavrul ca să știe că fusese o altă lovitura directă. 

Nico își vâri arma în buzunarul bluzei cu aerul unui om care nu 
are nicio grijă pe lume. Trecu agale de vechea clădire a armatei, 
apoi de cimitire, de arborele desfrunzit și apoi ieși nestingherit 
pe poarta principală. 

În timp ce șchiopăta spre ușa, Romanul își recuperă seringa și 
lama de ras de pe podea. 

— Hei, băieţi sunteţi bine? se auzi o voce de femeie în 
aparatul de emisie-recepţie al unuia din supraveghetori. 

Romanul se aplecă și-l scoase de la centura bărbatului. 

— Bine, bine, mormăi el în receptor. 

Luând aparatul cu el, se întoarse și se uită de jur împrejur. 
Până în momentul acela nu-și dăduse seama că Nico luase și 
fotografia alb-negru a lui Wes. A lui Wes sângerând. 


142 


28. 


— Pe aici, spun în timp ce-o sprijin de cot pe femeia în vârstă, 
cu părul blond strâns în coc, conducându-i pe ea și pe soțul ei 
spre locul unde se aflau președintele Manning și prima-doamnă, 
în faţa unui aranjament floral de mărimea unei mașini mai mici. 

Prins în această mică anticameră din spatele Kravis Center for 
the Performing Arts, președintele se uită în direcția mea, fără 
să-i dispară vreun moment zâmbetul de pe față. Acesta-i 
semnalul de care am nevoie. N-are nici cea mai vagă idee cine 
sunt cei pe care-i însoțesc. 

Îi pun informaţia direct pe tavă. 

— Domnule președinte, vă amintiţi de familia Talbot... 

— George... Leonor... intervine prima-doamnă, strângându-le 
mâinile și pupându-se de complezenţă cu buzele în aer. 

Treizeci și patru de cărţi, cinci biografii neautorizate și două 
filme de televiziune încercaseră să arate că ea este politicianul 
cel mai bun al familiei. Și iată dovada. 

— Și ce mai face Lauren? întreabă ea, amintindu-și la fel de 
bine și numele fiicei acestora. 

În astfel de momente sunt de-a dreptul impresionat. Familia 
Talbot nu face donaţii de prea mult timp. Ei intră în categoria 
NBF - New Best Friends”, porecla pe care le-am dat-o 
persoanelor bogate și entuziaste care se atașaseră de familia 
Manning după ce părăsiseră Casa Albă. Prietenilor vechi le 
plăcea puterea; noilor prieteni le place faima. 

— Doar ce spuneam că sunteţi cea mai tare, își exprimă 
admiraţia doamna Talbot, cu ochii aţintiţi numai asupra primei- 
doamne. 

Pe Manning nu-l deranjează acest lucru. Prima-doamnă 
avusese întotdeauna un rol important în activitatea lui - politica 
- Și, mulţumită pregătirii ei științifice, era mai bună la analizarea 
cifrelor din sondaje, motiv pentru care se afirmase că ea fusese 
mai distrusă decât președintele în momentul când predaseră 
cheile de la Casa Albă. Totuși, ca unul dintre cei care fuseseră 
alături de președinte în ziua aceea când se întorsese în Florida, 


15 Noi prieteni foarte buni. 
143 


zi în care, după ce dăduse ultimul telefon de la bordul Air Force 
One, zăbovise pe linie suficient de mult ca să-și ia un ultim 
rămas-bun de la centralistă, n-am cum să nu fiu de acord cu 
asta. Manning trecuse de la a avea un steward pe care-l chema 
prin pager doar ca să-i aducă cafeaua la a-și căra propriile 
geamantane înapoi în garaj. Nu poţi să renunti la atâta putere 
fără să suferi puţin. 

— Da’ eu ce-am ajuns, un neică nimeni, așa deodată? 
întreabă Manning. 

— Ce vrei să spui prin „așa deodată”? vine replica primei- 
doamne în timp ce toţi cei prezenţi la cocktail izbucnesc în râs. 

Este genul de glumă care va fi repetată la tot felul de 
evenimente filantropice, transformându-i pe soţii Talbot în niște 
mini staruri și făcându-i pe bogătașii din Palm Beach să continue 
să participe la astfel de petreceri de caritate de o mie de dolari 
tacâmul. 

— Număr până la trei, strigă fotograful în timp ce-i împing 
ferm pe soții Talbot între soţii Manning. Unu... doi... 

Bliţurile clipesc, iar eu mă duc rapid pe aliniamentul de 
primire ca să conduc noua familie de donatori. Manning arată 
exact la fel. 

— Domnule președinte, vă amintiți de familia Munder... . 

La Casa Albă, numeam asta metoda „trage/impinge”. li trag 
pe soţii Munder înspre președinte, ceea ce îi împinge pe sotii 
Talbot deoparte, obligându-i să înceteze să se mai uite ca niște 
nătângi și să-și ia rămas-bun. Exact după cum mă așteptam, 
funcționează perfect - până când cineva împinge înapoi. 

— Încerci un trage/impinge cu mine? Eu am inventat asta! 
strigă o voce familiară în timp ce flash-urile aparatelor de 
fotografiat se declanșează din nou. 

Până să mă întorc spre aliniamentul iniţial de preluare a 
invitaţilor, Dreidel e deja la jumătatea drumului spre președinte 
cu un zâmbet larg întipărit pe faţă. 

Manning se luminează la față ca și cum și-ar fi văzut câinele 
din copilărie. Știu foarte bine că n-ar fi deloc înțelept să intervin 
acum. 

— Oh, băiatul meu, spune Manning, îmbrăţișându-l pe Dreidel. 

Eu încă am parte doar de-o strângere de mână, pe când 
Dreidel primește o îmbrăţișare călduroasă. 


144 


— Voiam să fie o surpriză, explic eu, aruncându-i o privire lui 
Dreidel. 

În spatele său, șirul celor care aşteptau să fie prezentaţi nu 
mai mișcă. Peste umărul președintelui, prima-doamnă îmi 
aruncă o privire cruntă. Și știu la fel de bine că n-ar fi deloc 
înțelept să nu intervin acum. 

— Domnule... chiar ar trebui... 

— Sper că ai de gând să rămâi până la sfârșitul 
evenimentului, mă întrerupe Manning în timp ce se dă înapoi 
spre soţia sa. 

— Bineînţeles, domnule, îl asigură Dreidel. 

— Domnule președinte, vă amintiţi de familia Lindzon, spun 
eu, aducând următoarea pereche de donatori la poziţie. 

Manning zâmbește fals și mă străfulgeră rapid cu privirea. Îi 
promisesem că astă-seară o să fie vorba numai de cincizeci de 
fotografii. Desigur, le numărase. Aceasta este fotografia suvenir 
cu numărul 58. Când mă întorc din nou spre aliniamentul de 
primire, Dreidel mi se alătură. 

— Cu cât ai depășit cifra promisă? întreabă Dreidel. 

— Cu opt, șoptesc eu. Ce s-a întâmplat cu strângerea ta de 
fonduri? 

— A fost mai mult un cocktail. Am terminat devreme, așa că 
m-am gândit c-aș putea să vin să vă salut pe toţi. Ce s-a 
întâmplat cu tipa de la rubrica de mondenități? 

— M-am ocupat de tot. 

Se mai aude un bliţ, iar eu apuc cotul următoarei persoane 
care așteaptă, o femeie supraponderală într-un costum roșu cu 
pantaloni. Revenind la forma de odinioară, Dreidel își pune o 
mână pe umărul soţului acesteia și-l face să înainteze. 

— Domnule președinte, vă amintiţi de familia Heinberg, anunţ 
eu în timp ce-i lăsăm acolo pentru fotografia cu numărul 59. 
Șoptindu-i lui Dreidel, adaug: în plus, am găsit adresa lui Boyle 
de la Londra și ultima lui solicitare de la bibliotecă. 

Dreidel mărește ritmul în timp ce se declanșează altă lumină 
de bliț. Este deja cu jumătate de pas înaintea mea. Crede că nu 
bag de seamă. 

— Deci, ce-a fost pe ultima foaie? întreabă el încet. 

Când mă întorc pe aliniamentul de așteptare, văd că mai este 
o singură persoană. Incă o poză și gata. Insă când văd cine este, 
mi se taie respiraţia. 


145 


— Ce-i? întreabă Dreidel, văzându-mi expresia de pe faţă. 

Mă opresc în faţa ultimului nostru oaspete, o tânără roșcată 
îmbrăcată într-un costum negru, modest. Dreidel dă să o ia de 
braţ ca s-o conducă. Dar ea i-o ia înainte și-i pune o mână pe 
umăr. 

— Chiar cei pe care-i căutam, spune ea cu mândrie. Lisbeth 
Dodson - Palm Beach Post. Dumneata trebuie să fii Dreidel. 


146 


29. 


McLean, Virginia 


Șchiopătând pe aleea alunecoasă și ţinându-și pumnul lipit de 
piept, Romanul a privit ferestrele clasice ale clădirii în stil 
colonial, având o pancartă cu „De vânzare” în grădiniţa din faţă. 
Deși luminile erau stinse, asta nu îl făcu să încetinească. După 
ce-și ascunsese rana, băgându-și piciorul însângerat într-unul 
din pantofii vechi ai lui Nico - își fluturase insigna ca să forțeze 
ieșirea din spital, apoi dădu un telefon. Știa că Benjamin era 
acasă. 

Așa că, atunci când ajunse lângă casă, apucă strâns 
balustrada rece de metal și cobori șontâc-șontăâc scara scurtă 
din ciment. La capătul ei se afla o ușă de sub care se ițea o 
lumină difuză. Un semn mic deasupra soneriei anunța „Numai 
cu programări”. Romanul n-avea programare. Avea ceva mult 
mai valoros. 

— Les? strigă el, abia reușind să se ţină pe picioare. 

Se sprijini de toc; nu-și putea simţi mâna stângă aflată încă în 
aceeași mânușă îmbibată în sânge care-l ajutase s-o ascundă la 
spital. Piciorul îi amorţise de aproape o oră. 

— Vin acum, rosti o voce înfundată din interior. 

Se auzi yala păcănind și ușa se deschise, lăsând la vedere un 
bărbat păros cu o pereche de ochelari cu lentile bifocale pe 
nasul cărnos. 

— OK, de ce-ai...? Oh, Isuse, ăla-i sânge? 

— A-am nevoie de... 

Înainte să apuce să mai spună ceva, Romanul leșină, căzând 
în față direct prin cadrul ușii. Ca de fiecare dată, doctorul Les 
Benjamin îl prinse. Cumnatul la nevoie se cunoaște. 


147 


30. 


— Domnule președinte, v-o amintiţi pe domnișoara Dodson... 
jurnalistă la Palm Beach Post, spuse Wes prezentând-o. 

— Lisbeth, insistă ea, prelungind strângerea de mâna și 
sperând ca lucrurile să decurgă normal. 

Se uită apoi la Wes, care se făcuse palid la față. 

— Lisbeth, te știu după nume, spuse Manning. Chiar dacă nu-i 
cunosc pe cei care fac donații, numai un fraier nu și-ar aminti 
numele jurnaliștilor. 

— Apreciez asta, domnule, recunoscu Lisbeth, crezând fiecare 
cuvânt al lui, deși își propusese să n-o facă. 

„Nici c-aș putea să fiu mai penibilă de-atât”, își spuse în gând, 
reprimându-și dorinţa bizară de a-i face o reverență. Regula de 
Aur nr. 7: Președinții mint cel mai bine. 

— Îmi pare bine să va reîntâlnesc, domnule. 

— Este cumva Lisbeth? întrebă prima-doamnă, ştiind 
răspunsul, în timp ce se apropia de ea pentru a o îmbrăţișa și a- 
și atinge reciproc pomeţii obrajilor. Oh, știi că îţi ador rubrica, îi 
mărturisi ea pe un ton admirativ. Cu excepția articolului acela în 
care spuneai cât de mare era bacșișul pe care Lee îl lăsa 
chelneriţelor din oraș. Acela aproape că m-a făcut să te scot de 
pe lista noastră de invitaţi. 

— De fapt, chiar m-aţi scos, sublinie Lisbeth. 

— Numai pentru două săptămâni. Viaţa e prea scurtă ca să 
porți cuiva pică. 

Apreciindu-i onestitatea, Lisbeth nu se putu abţine să nu 
zâmbească. 

— Sunteţi o femeie deșteaptă, doctor Manning. 

— Draga mea, noi suntem cei care se presupune că trebuie să 
încercăm să ne facem plăcuţi de tine - deși părerea mea e că 
poţi să faci ceva mai bun decât să scrii despre cât bacșiș lasă 
oamenii pentru că, trebuie să recunoaștem, este mult sub 
nivelul tău. Bătându-și soţul ușor pe braț, adăugă: Lee, spune-i 
fetei ceva drăguţ despre cercetarea în domeniul fibrozei chistice 
ca să poată să-și facă treaba. 

— De fapt, începu Lisbeth, n-am venit aici decât... 


148 


— Ar trebui să vă ducem pe scenă, domnule, îi întrerupse 
Wes. 

— ... să le întâlnesc pe cele două ajutoare apropiate ale 
dumneavoastră, adăugă Lisbeth arătându-i pe Dreidel și pe 
Wes. Lucrez la un articol despre loialitate. M-am gândit că aș 
putea să le smulg niște declarații și să-i transform în 
superstaruri. 

— Bine - așa ar trebui să faci, încuviință președintele, 
punându-și o mână pe umărul lui Dreidel. El candidează pentru 
Senat. lar dacă încă aș mai deţine frâiele... ar fi de calibrul unui 
vicepreședinte. 

Președintele făcu o pauză, așteptând ca Lisbeth să-și noteze 
totul. 

Scoțând un carneţel din geanta ei neagră, Lisbeth marșă și se 
prefăcu a lua notițe. Peste umăr, putea să-l simtă pe Wes cât 
era de nervos. 

— Nu vă faceţi griji, îi spuse Lisbeth lui Manning. N-o să-i 
chinui prea mult. 

— Domnul președinte, anunţă o voce feminină, așa că toată 
lumea se întoarse spre femeia în floarea vârstei îmbrăcată într- 
un costum ce purta semnătura unui mare designer și cu o 
coafură pe măsură. În calitate de președintă de onoare a 
Fundaţiei pentru Fibroză Chistică, Myrna Opal își privi ceasul de 
mână cu diamante, marca Chopard, hotărâtă să facă astfel încât 
programul să se deruleze conform orarului. Cred că suntem 
gata, domnule. 

Chiar în momentul în care președintele făcu primul pas spre 
ușa de la scenă, Wes îi ieși în faţă. 

— Wes, sunt bine. 

— Știu, însă sunt... 

— ... mai puţin de trei metri până la ușă. O să mă descurc. Și, 
Dreidel - sper că o să fii la masa mea mai târziu. 

Rosti cuvintele uitându-se la Wes. La Casa Albă, obișnuiau să 
respecte eticheta și să se asigure că președintele stătea 
întotdeauna lângă cine trebuia să stea. Timp de patru ani de 
zile, nu-și alesese comesenii. În prezent, nu se mai încurca cu 
favorurile politice. Era singurul câștig după pierderea Casei Albe. 
În sfârșit, președintele putea să stea lângă cine voia. 


149 


— Ai grijă ca oamenii aceștia minunaţi cărora le pasă de 
fibroza chistică să ajungă în pagina de mâine, adăugă prima- 
doamnă, făcându-i semn lui Lisbeth. 

— Da, doamnă, spuse Lisbeth, fără să-și ia ochii de la Wes. 

Stătuse în preajma celor mai buni politicieni ai lumii timp de 
aproape zece ani, însă încă era un novice când venea vorba să- 
și ascundă propriile emoţii. Nările dilatate... pumnii strânși... 
indiferent de ce ascundea, chestia asta îl mânca de viu. 

— Pe aici, domnule, zise unul din cei doi agenţi ai Secret 
Service, arătându-le președintelui și primei-doamne ușa de 
acces la scenă. 

Asemenea  șoriceilor în spatele băiatului cu fluierul din 
poveste, președinta fundaţiei împreună cu persoana care se 
ocupa de PR, cea care se ocupa de adunarea fondurilor, 
fotograful și cei rămași înșiraţi în spatele lor formară 
instantaneu un magnet care atrăgea orice persoană rătăcită din 
încăpere. 

Când ușa se trânti în spatele lor, liniștea deveni copleșitoare. 
Spre surprinderea lui Lisbeth, Wes nu era singurul care 
rămăsese afară. Dreidel era chiar lângă el, cu un zâmbet cald pe 
faţă. 

— Vino... ia loc, spuse el, arătându-i cu mâna către cele trei 
scaune goale de la masa rotundă care fusese folosită pentru 
înregistrarea participanţilor la eveniment. 

Lisbeth era invitată politicos, dar asta n-o păcălea. Teama te 
face întotdeauna să manifești bunăvoință și amabilitate. lar 
dacă tânărul acesta de succes care se pregătea să devină 
senator era îngrijorat, povestea ei nota 9+ tocmai se 
transformase într-una de 10-. 

— Deci cum a mers cu planificarea petrecerii-surpriză? întrebă 
ea, trăgându-și un scaun de lângă masă. 

— Ce anume? făcu Dreidel. 

— Pentru ziua de naștere a lui Manning, preciză Wes. 
Întâlnirea noastră de azi-dimineaţă... 

— O, foarte bine, răspunse Dreidel, refăcându-și cărarea din 
păr și rearanjându-și ochelarii cu ramă subţire și rotundă. 
Credeam că te refereai la strângerea de fonduri. 

— Și aţi stabilit unde o să aibă loc? adăugă ea. 

— Încă nu ne-am decis, rostiră Wes și Dreidel în același timp. 


150 


Lisbeth dădu din cap aprobator. Băieţii ăștia aveau școala 
Casei Albe. Nu puteai să-i prinzi cu trucuri din astea de liga a 
doua. OK, mai bine o lua încetul cu încetul. 

— Hai să fim serioşi, n-aţi auzit ce-a spus prima-doamnă? 
întrebă ea. Că „adoră rubrica asta”. N-am venit să vă beau 
sângele. 

— Atunci, de ce ţi-ai adus cupa cu tine? replică Dreidel, 
făcându-i semn cu bărbia spre carnețelul din mâna ei. 

— Asta vă sperie pe voi? Dar dacă-l pun la loc? spuse ea, 
întinzându-se sub scaun și băgându-și la loc carnețelul și stiloul 
în geantă. 

Încă aplecată, se uită în sus, chinuindu-se să menţină 
contactul vizual. 

— Așa-i mai bine? întrebă ea. 

— Glumeam, spuse Dreidel, cu amabilitate prefăcută. 

Fără îndoială, secretul pe care-l ascundeau era legat de el. 

— Ascultati, băieţi, îi rugă Lisbeth. Înainte de a vă îmbolnăvi - 
la naiba, mă scuzați... 

Băgându-și mâna în buzunarul hainei de la costumul ei negru, 
Lisbeth își scoase telefonul celular și apasă pe butonul Recepție. 

— Bună, Vincent... îhî, doar ce-am... Oh, cred că glumești. 
Așteaptă, dă-mi o secundă, spuse ea în telefon. Intorcându-se 
spre Wes și Dreidel, adăugă: Imi pare rău, trebuia să răspund... 
n-o să dureze decât un minut. 

Chiar înainte ca vreunul din ei să poată să reacționeze, 
Lisbeth se ridică de pe scaun și-o luă la goană spre ușa 
principală. 

— Uitaţi-vă la geanta mea! strigă ea spre Dreidel și Wes, 
proptindu-se cu umărul în ușă și intrând în holul ornat cu 
candelabre al Kravis Center. _ 

Își lipi telefonul de ureche. Însă nu auzea altceva decât vocile 
celor doi tineri pe care îi lăsase înăuntru. 

— l-ai spus că planificam o petrecere? întrebă Dreidel, nervos. 

— Ce voiai să-i spun? ripostă Wes. Că încercam să mai salvez 
ce-a mai rămas din căsnicia ta? 

Regula de Aur nr. 8: Dacă vrei cu-adevărat să știi ce gândesc 
oamenii despre tine, părăsește încăperea și ascultă ce spun în 
urma ta. Lisbeth învățase asta la circuitul de petreceri din Palm 
Beach, când un personaj monden local îl plătise cu 1 500 de 
dolari pe un valet care-i parca mașina ca să asculte conversaţia 


151 


lui Lisbeth cu o sursă confidențială. Peste o săptămână, Lisbeth 
salvase cei 1 500 de dolari și-și cumpărase două telefoane 
celulare. Astăzi, celularul A era la ea în geantă, acolo unde erau 
și Wes cu Dreidel, iar celularul B îl avea lipit la ureche. Când își 
băgase carnețelul în geantă, tot ce trebuise să facă fusese să 
apese pe un buton al telefonului A pentru a activa un apel rapid 
pe telefonul B. Acel apel telefonic fals, atât de important, de mai 
târziu. Regula de Aur nr. 8 dovedea de ce o să fie întotdeauna 
printre primii zece în branșă. 

— Insă dacă află de Boyle... spuse Wes la capătul celălalt al 
liniei. 

— Ușurel, tăticu', n-o să afle de Boyle, ripostă Dreidel. Deși, 
dacă tot veni vorba, spune-mi ce-ai găsit... 

Singură pe hol, Lisbeth tresări, cât pe ce să cadă de pe 
tocurile alea înalte, zgâriate. Boyle? Se uită în jur, însă nu se afla 
nimeni acolo. Erau cu toţii înăuntru, pierduţi în zumzetul „Unei 
seri cu președintele Leland F. Manning”. Lisbeth putea să audă 
cum vocea îi răsuna pe scenă. Un val de emotie îi năpădi obrajii 
pistruiaţi. În cele din urmă, după toţi anii ăștia... o notă cinstită 
de 10+. 


152 


31. 


— Auuu! zbieră Romanul în timp ce Benjamin se folosea de 
foarfecile sterilizate ca să-i taie pielea moartă de pe marginile 
rănii din palmă. Ce doare! 

— Bun - ăsta-i un semn ca n-ai niciun nerv afectat, îi explică 
Benjamin pe un ton sec, în micuțul birou amenajat la subsol, pe 
care fosta sa soţie obișnuia să-l folosească pentru epilarea 
permanentă prin electroliză. 

Romanul stătea pe o canapea modernă de piele, Benjamin se 
învârtea ușor într-un scaun rotativ din oțel inoxidabil. 

— Mai rezistă puţin, îl îndemnă el. 

Punându-și degetul mare în palma Romanului și celelalte 
degete pe dosul palmei, Benjamin apasă strâns pe rană. De asta 
data, Romanul era pregătit. Nu scoase niciun sunet. 

— Niciun fel de sensibilitate a osului sau instabilitate... deși 
tot mai cred c-ar trebui să faci o radiografie ca să fii sigur. 

— Sunt bine. 

— Înî, mi-am dat seama după cum ai leșinat în pragul ușii. Ce 
să mai zic, sănătate curată. 

Benjamin luă o agrafă pentru hârtii și o îndreptă, apoi îndoi 
metalul până când cele doua capete ale agrafei aproape că se 
atinseră, fiind la jumătate de centimetru unul de celălalt. 

— Fă-mi o favoare și închide ochii. 

În timp ce Romanul se conforma, Benjamin apăsă ușor cu 
capetele agrafei pe degetul mare al Romanului. 

— Câte puncte simţi? 

— Două, spuse Romanul. 

— Bine. 

Luându-i fiecare deget în parte, Benjamin repetă întrebarea, 
după care îi pansă cu tifon mâna Romanului. La final, 
aplecându-se spre piciorul însângerat al Romanului, îndepărtă 
cu penseta bucăţile de șosetă și de șiret de pe rană și-i făcu 
același test cu agrafa la fiecare deget de la picior. 

— Acum, câte simţi? 

— Unul. 


— Buuun. Ştii ceva, e o minune faptul că nu ţi-ai fracturat 
niciunul dintre oasele tarsiene. 

— Înî, Domnul e de partea mea, spuse Romanul, mișcându-și 
degetele și bătând ușor peste bandajul de tifon din palmă. 

Sângele dispăruse, însă durerea persista. Nico avea să 
plătească pentru asta. 

— Nu trebuie decât să-l ţii curat și ridicat în sus, îl sfătui 
Benjamin, după ce îi bandajă piciorul. 

— Deci sunt OK, pot să zbor? 

— Să zbori? Nu... În niciun caz. Acum e timpul să te odihnești. 
Ai înţeles? Las-o mai moale câteva zile. 

Romanul rămase tăcut, aplecându-se și băgându-și cu grijă 
picioarele în perechea de pantofi pe care Benjamin o adusese de 
sus. 

— Ai auzit ce-am zis? întrebă Benjamin. Nu-i momentul 
potrivit să te plimbi de colo-colo. 

— Fă-mi o favoare și scrie rețetele alea, spuse Romanul, 
chinuindu-se din răsputeri să pășească în timp ce se îndrepta 
spre ușă. Te sun mai târziu. 

Fără să se uite înapoi, ieși și-și scoase telefonul celular din 
buzunar. 

După ce formă numărul, îi răspunse o voce feminină: 

— Agenţia de Voiaj, cu ce vă putem ajuta? 

— Încerc să fac o rezervare, spuse Romanul, pășind afară în 
întuneric în timp ce o rafală de vânt rece de Virginia îl învălui. 
Am nevoie de-un bilet la următorul avion pe care-l aveţi către 
Palm Beach. 


154 


32. 


— Asta? întreabă Dreidel în timp ce se holbează la faxul 
despăturit. Ăsta-i ultimul lucru pe care Boyle l-a primit de la 
bibliotecă? 

— Da, conform celor spuse de tipa de la arhivă. 

— N-are nicio noimă, mormăie Dreidel, adică vreau să spun, 
un dosar de personal ceva, aș fi înțeles... până și un 
memorandum mai vechi asupra unui atac care nu mersese ca 
lumea... însă un careu de cuvinte încrucișate? 

— Asta-i ce mi-a trimis femeia: o foaie cu niște nume pe niște 
tâmpenii de benzi animate „Beetle Bailey” - iar pe partea 
opusă, un careu șters, în bună parte completat... 

— ... Careu de cuvinte încrucișate, repetă Dreidel. 

Studiază răspunsurile scrise de mână. 

— În mod clar e scrisul lui Manning. 

— Și al lui Albright, spun eu, referindu-mă la fostul șef al 
staffului prezidențial.  Ți-aduci aminte? Albright începea 
careurile... 

—... iar Manning le termina. Revenind la cuvintele 
încrucişate, arată spre nişte litere mâzgălite din dreapta 
rebusului. „AMB... JABR... FRF... JAR...” Ce-s astea? 

— N-am nicio idee. Am verificat inițialele, însă nu sunt ale 
vreunei persoane pe care s-o cunoască. Ca să fiu sincer, pare a 
fi o tâmpenie. 

Dreidel dă din cap aprobator, verificându-le și el. 

— Maică-mea face același lucru când dezleagă cuvinte 
încrucișate. Cred că nu-i vorba decât de niște litere cu care să 
verifici spaţiile libere... încercând diferite variante de răspuns. 

Concentrându-se din nou pe careul propriu-zis, citește fiecare 
răspuns în parte, unul câte unul. 

— Ce zici de pătrăţelele completate? Ceva interesant? 

— Doar niște cuvinte obscure cu o grămadă de vocale. „Damp 
aral... peewee”, citesc eu de sus, aplecându-mă peste umărul 
său. 

— Și răspunsurile sunt corecte? 


— Am avut în total douăsprezece secunde să mă uit la el, cu 
atât mai puţin să-l rezolv. 

— Par a fi corecte, spune Dreidel, studiind careul terminat. 
Deși poate că asta-i ceea ce tipul de la FBI voia să spună prin 
Cei Trei, adaugă el. Poate că-i un număr din careu. 

Dau din cap în semn că nu. 

— A spus că-i un grup. 

— Și totuși, s-ar putea să fie în careu. 

Aruncându-mi ochii peste singurul „trei” din careu, arăt 
răspunsul din patru litere de la 3 vertical. 

— „Merc”, spun eu, citind din rebus. 

— Prescurtarea pentru „mercenar”, spune Dreidel, acum 
surescitat. Un mercenar care știa ce să facă pentru a-l lăsa pe 
Boyle în viață. 

— Hai c-ai nimerit-o. 

— Cum poţi să spui asta? Poate că asta-i exact ceea ce ne 
scapă... 

— Ce anume, vreun cod ascuns care spune: „La sfârșitul 
primului mandat, înscenează-i moartea lui Boyle și lasă-l să 
apară peste câţiva ani în Malaysia?” Haide, fii serios. Nu-i niciun 
mesaj secret ascuns într-un rebus din Washington Post. 

— Și-atunci, unde-am ajuns? întreabă Dreidel. 

— V-aţi blocat, anunţă o voce de femeie de după colț. 

Întorcându-mă, aproape că-mi înghit limba. Lisbeth intră mai 
tiptil decât o pisică, căutând din priviri să se convingă că eram 
singuri în încăpere. Fata asta nu-i proastă. Ştie ce se întâmplă 
dacă povestea asta iese la iveală. 

— Asta-i o conversaţie particulară, insistă Dreidel. 

— Pot să vă ajut, se oferă ea. 

Are în mână un telefon celular. Mă uit în jos la geanta ei și mai 
localizez încă unul. Nemernica dra... 

— Ne-ai înregistrat!? De-asta ai plecat? izbucnește Dreidel, 
jucându-și deja rolul avocatului în timp ce sare-n sus de pe 
scaun. În Florida e ilegal să faci asta fără acordul celui în cauză! 

— Nu v-am înregistrat... 

— Atunci nu poți să dovedești nimic - fără o înregistrare ceva, 
totul nu-i decât... 

— „Şi totuși, s-ar putea să fie în careu... Merc... prescurtarea 
pentru mercenar...” începe ea, uitându-se în jos la palma 
stângă. Vocea nu-și mărește ritmul, fiind inflexibilă și de un calm 


156 


perfect, enervant. „Un mercenar care știa ce să facă pentru a-l 
lăsa pe Boyle în viață...” Işi întoarce palma pe măsură ce 
citește. „Hai ca-i nimerit-o.” Pot să continui dacă vreţi. Nici 
măcar n-am ajuns la încheietură. 

— Ne-ai păcălit, spun eu de la masă, împietrit de uimire. 

Se oprește la acuzaţia mea. 

— Nu, nu... Nu încercam decât să văd dacă mă mințeați. 

— Deci faci asta minţindu-ne tu pe noi? 

— Nu asta am... Se oprește și se uită în jos, cumpănind 
momentul. Este mai greu decât crezuse. Uite ce-i, îmi... îmi pare 
rău, OK? Insă vorbesc serios... pot să lucrez împreună cu voi la 
cazul ăsta. 

— Să lucrezi cu noi? Nu, nu, nu! ţipă Dreidel. 

— Nu înţelegi... 

— De fapt, sunt al dracului de priceput la chestiuni de genul 
ăsta - și ultimul lucru de care am nevoie chiar acum este să 
stau mai mult de-atât cu tine, ascultându-ţi prostiile. Am un Nu 
comentez pentru toate astea și nu numai că o să neg orice o să 
publici, dar o să te și dau în judecată de-o să-ţi meargă fulgii și-o 
să ajungi înapoi la ziarul ăla de doi bani, de liceu, unde ai 
învăţat șmecheria asta blestemată cu telefonul! 

— Inî, sunt sigură că un proces public chiar o să te ajute în 
campania de alegeri, spune Lisbeth calmă. 

— Să nu îndrăznești să aduci asta în... La naiba! ţipă Dreidel, 
întorcându-se și lovind cu pumnii în tăblia mesei de primire. 

Stând încă în cadrul ușii, Lisbeth ar fi trebuit să zâmbească 
așa de tare încât să-i vezi, asemenea motanului, penele de 
canar atârnându-i pe buze. In schimb, ea se freacă la ceafă în 
timp ce dinţii din faţă îi clănțănesc îngrijorător. Am avut și eu 
aceeași privire întipărită pe faţă atunci când am surprins fără 
voie una dintre multele certuri dintre președinte și prima- 
doamnă. E ca și cum intri peste cineva care face sex. Un fior 
iniţial, urmat imediat de o teamă păguboasă că, dintr-o infinitate 
de posibilități, din pură întâmplare, în plan fizic și temporal, 
lumea conspirase să te plaseze în acel moment regretabil, la 
care nu mai poţi reveni și care va ajunge să te macine întreaga 
viaţă. 

Lisbeth face un pas înapoi, împingându-se în ușă. După care 
face un pas înainte. 

— Chiar pot să vă ajut, spune ea. 


157 


— Ce vrei să spui? întreb eu, ridicându-mă în picioare. 

— Wes, nu te băga, suspină Dreidel. E o prostie. Suntem deja 
în... 

— Pot să vă fac rost de informaţii, continuă Lisbeth. Ziarul... 
contactele noastre... 

— Contacte? întreabă Dreidel. Avem la îndemână Rolodex-ul!* 
președintelui. 

— Însă nu poţi să suni pe nimeni, ripostează Lisbeth. Și nici 
Wes nu poate - nu fără să pună pe cineva pe gânduri și să tragă 
un semnal de alarmă nedorit. 

— Nu-i adevărat, insistă Dreidel. 

— Pe bune? Deci nimeni nu va ridica măcar o sprânceană 
atunci când doi foști consilieri ai lui Manning o să înceapă să 
disece tentativa de asasinat? Nimeni n-o să-i spună nimic 
președintelui atunci când o să începeți să vă băgaţi nasul în 
viața și în trecutul lui Boyle? 

Rămânem amândoi fără replică. Dreidel se oprește din mersul 
său de colo-colo. Eu șterg nu știu ce fir imaginar de praf de pe 
masă. „Dacă află președintele că...” 

Lisbeth se uită la noi cu atenţie. Pistruii i se mișcă pe măsură 
ce-și îngustează ochii. Ea își câștigă existența de pe urma 
analizării evenimentelor sociale. 

— Nici măcar nu aveţi încredere în Manning, nu-i așa? 
întreabă ea. 

— Nu poţi să publici asta, ameninţă Dreidel. 

Lisbeth rămâne cu gura căscată, șocată de răspuns. 

— Vorbești serios... 

Imi trebuie o secundă ca să procesez ceea ce se întâmplase. 
Mă uit la Lisbeth, după care din nou la Dreidel. Nu-mi vine să 
cred. Mergea la cacealma. 

— Să nu cumva să îndrăznești să publici asta, adaugă Dreidel. 
Noi n-am spus așa ceva. 

— Știu... n-o public... eu nu vreau decât - voi doi chiar ați 
deranjat cuibul de viespi cu chestia asta, nu-i așa? 

Dreidel terminase cu răspunsul la întrebări. Se repede spre 
ea, împingându-i un deget în faţă. 

— N-ai nicio dovadă pentru nimic! lar faptul că... 

— Chiar poţi să ne ajuţi? strig eu de la masă. 


14 Rolodex - set de cărţi de vizita în alb, dispus pe un dispozitiv rotativ, pe care poţi 
scrie diverse informații, de exemplu adrese și numere de telefon. (n.tr.). 


158 


Întorcându-se spre mine, nu ezită deloc. 

— Indiscutabil. 

— Wes, nu fi tâmpit! 

— Cum? o întreb eu. 

Dreidel se întoarce spre mine. 

— la stai... tu chiar o asculti? 

— Fiind singura persoană pe care nimeni n-o s-o poată asocia 
cu voi și, implicit, de la care n-o să se ajungă niciodată la voi, 
explică Lisbeth, trecând pe lângă Dreidel și îndreptându-se spre 
mine. Dacă dai vreun telefon, cei din jur vor ști că se întâmplă 
ceva. La fel este și în cazul lui Dreidel. Insă dacă sun eu, nu-i 
vorba decât de o reporteră trăsnită care amușinează o poveste, 
un subiect, ceva, și speră să fie următorul Woodward și 
Bernstein. 

— Și-atunci, de ce ai vrea să ne ajuţi? întreb eu. 

— Ca să fiu următorul Woodward și Bernstein. Prin ochelarii ei 
de firmă, mă studiază cu niște ochi de-un verde-închis - și nu se 
uită nici măcar o dată în jos la obrazul meu. Vreau povestea 
asta, adaugă ea. Când o să se termine totul... când o să iasă 
toate secretele la iveală, iar aranjamentele pentru scrierea unei 
cărţi o să fie deja făcute, nu vreau decât ca eu să fiu cea care o 
scrie. 

— Și dacă-ţi spunem să te duci dracului? 

— O dau pe post acum, iar mașinile echipelor de știri o să 
înceapă să se alinieze în faţa apartamentelor voastre, dând apă 
la moară programelor de știri prin cablu cu vieţile voastre. 
Minţind toată America... o mare mușamalizare... o să vă 
mănânce ca pe un bol de cereale Cheerios. Și chiar dacă o să 
scoateţi adevărul la lumină, o să se aleagă praful de vieţile 
voastre. 

— Și asta-i tot? întreabă Dreidel, venind rapid înapoi și bătând 
cu încheietura degetului în masă. Ne ameninţi, iar noi se 
presupune că ne supunem pur și simplu? De unde știm că n-o s- 
o dai pe post mâine-dimineaţă doar pentru a da rapid lovitura? 

— Pentru că numai un tâmpit se grăbeşte să dea rapid 
lovitura, spune Lisbeth așezându-se pe marginea mesei. Știţi 
bine cum merge treaba: îi dau drumul pe post mâine-dimineaţă 
și-o să am parte de-o mângâiere pe creștet care o să dureze în 
total douăzeci și patru de ore, punct la care Times și Washington 
Post o să pună ghearele pe mingea mea, o să trimită o grămadă 


159 


de reporteri aici și-o să se joace cu ea până la sfârșit. Cel puţin 
dacă mergeţi pe mâna mea, aveţi controlul. Voi vă obţineţi 
răspunsurile, eu îmi obţin reportajul vieţii. Dacă sunteţi 
nevinovați, n-aveţi de ce să vă temeţi. 

Mă uit în sus, de pe scaunul pe care stau. La marginea mesei, 
piciorul drept al lui Lisbeth se leagănă încet. Știe c-a spus ceva 
demn de luat în seamă. 

— Și putem să avem încredere în tine? întreb eu. N-o să spui 
nimic până se va termina? 

Piciorul ei se oprește din legănat. 

— Wes, singurul motiv pentru care știi acum de Woodward și 
Bernstein este că au avut parte de lovitura finală... și nu de cea 
inițială. Numai un tâmpit n-ar rămâne fidel cauzei până când are 
toate răspunsurile. 

M-am mai ars cu reporterii. Nu-mi plac reporterii. Și în mod 
sigur nu-mi place Lisbeth. Însă în timp ce-mi arunc rapid privirea 
spre Dreidel, care în cele din urmă a rămas tăcut, e limpede că 
n-avem alte opţiuni. Dacă nu lucrăm cu ea, o să facă public tot 
rahatul ăsta și o să-i dea drumul pe piață astfel încât n-o să mai 
fim niciodată în stare să-l retractăm. Pe de altă parte, dacă 
lucrăm cu ea, cel puţin câștigăm niște timp să aflăm ce se 
întâmplă de fapt. Mă mai uit încă o dată la Dreidel. După modul 
în care se ciupește de nas, chiar la baza acestuia, am călcat 
deja pe un câmp minat. Singura întrebare acum este cât va mai 
dura până când o să auzim marea...? 

— Nu mișcă nimeni! urlă o voce profundă în timp ce ușa se 
izbește brusc de perete și o jumătate de duzină de agenţi ai 
Secret Service, la costum și cravată, invadează camera, cu 
armele scoase. 

— Hai să mergem! spune un agent vânjos cu o cravată verde 
subțire, în timp ce-l înșfacă pe Dreidel de umăr și-l împinge spre 
ușă. Afară. Acum. 

— la mâna de pe mine! 

— Și tu! îi spune un altul lui Lisbeth. Mișcă! 

Restul agenţilor se  năpustesc înăuntru, însă, spre 
surprinderea mea, trec în grabă pe lângă mine, răspândindu-se 
în toată încăperea. Nu-i un atac, caută pe cineva. 

Singurul lucru ciudat este că niciunul dintre indivizii ăștia nu 
mi se pare cunoscut. Îi cunosc pe toţi agenţii care lucrează cu 


160 


noi. Poate că aveam parte de o ameninţare cu bombă, iar ei îi 
chemaseră pe cei din forțele locale... 

— Voi doi, mișcatți-vă, racnește agentul cu cravată verde la 
Dreidel și Lisbeth. 

Presupun că nu mă vede și pe mine - Lisbeth încă este în faţa 
mea, lângă masă, însă când mă ridic de pe scaun și mă duc 
după ei spre ușă, cineva mă apucă brusc de haină. 

— Hei, ce faci...? 

— Tu rămâi cu mine, insistă Cravată Verde, trăgându-mă 
înapoi până simt că-mi intră cravata în gât. 

Cu o mișcare bruscă spre stânga, tipul mă trimite clătinându- 
mă spre cel mai îndepărtat colț al camerei. Ne mișcăm atât de 
repede, încât abia pot să-mi mențin echilibrul. 

— Wes! strigă Lisbeth. 

— N-a păţit nimic, o asigură un agent cu o acnee urâtă, 
apucând-o de cot și trăgând-o spre ușă. 

Îi mai spune ceva, dar nu aud ce. 

Uitându-mă înapoi peste umăr, văd că Lisbeth încă nu și-a 
recăpătat echilibrul și merge poticnindu-se spre cadrul alb și 
dreptunghiular al ușii. Cu o ultimă smucitură, dispare complet. 
Când primul agent o atinsese, părea iritată. Însă ultima privire 
pe care i-am surprins-o înainte ca ușa să se trântească în urma 
ei... modul în care făcuse ochii mari... indiferent de ce-i spusese 
agentul, exprima groaza. 

— Lăsaţi-mă - sunt unul dintre băieţii buni! insist eu, 
zbătându-mă să-mi scot legitimația. 

Lui Cravată Verde nu-i pasă. 

— Mergi înainte! îmi spune el, practic luându-mă pe sus de 
guler. 

Ultima oară când cei din Secret Service se mișcaseră atât de 
repede fusese atunci când Boyle fusese... Nu, mă opresc, 
refuzând să-mi aduc aminte imaginile acelea. „Nu intra în 
panică. Analizează faptele așa cum sunt.” 

— Manning e bine? întreb. 

— Mișcă și-atât! insistă el în timp ce ne îndreptăm în grabă 
spre colțul camerei, unde văd o ușă capitonată, aproape 
ascunsă. 

— Haide! spune Cravată Verde, trăgând de un zăvor și 
împingându-mă în ușă ca s-o deschid larg. 


161 


Spre deosebire de ușa prin care îi scoseseră pe Lisbeth și pe 
Dreidel, asta nu duce în hol. Tavanul se ridică în sus, iar culoarul 
de beton este gri și îngust. Cabluri atârnând aiurea, stingătoare 
de incendiu murdare și niște ţevi albe sunt singurele lucruri de 
pe pereți. După mirosul de amoniac dinăuntru este coridorul de 
întreţinere. 

Încerc să mă eliberez din strânsoare, însă ne mișcăm prea 
repede. 

— Dacă nu-mi spui unde dracu’ mergem, o să mă ocup 
personal ca să-ţi... 

— Aici, spune Cravată Verde, oprindu-se la prima ușă din 
dreapta mea. 

Pe semnul de pe ușă, în alb și roșu, scrie „Numai pentru 
depozitare”. Tipul atinge ușa cu mâna liberă și dă la iveală o 
încăpere mai mare decât biroul meu. Cu un ultim brânci, îmi dă 
drumul la guler și mă aruncă înăuntru ca pe un sac de gunoi. 

Pantofii îmi alunecă pe podea, încerc să mă redresez, moment 
în care localizez alte două perechi de pantofi negri, și-mi dau 
seama că nu sunt singur. 

— E-al vostru, strigă Cravată Verde, apoi aud cum ușa se 
trântește în spatele meu. 

Îmi recapăt echilibrul și mă lovesc cu cotul de un raft metalic 
pentru utilități. Un nor de praf ţâșnește în sus. 

— O zi cam încărcată, ce zici? spune bărbatul cu șapca US 
Open, stând cu mâinile încrucișate la piept. 

Partenerul său se scarpină la lobul urechii acolo unde are o 
crestătură mică. O'Shea și Micah. Agenţii FBI de azi-dimineaţă. 

— Ce naiba se întâmplă? întreb. 

— Nico Hadrian a evadat de la St. Elizabeths acum aproape o 
oră și jumătate. Ceea ce vrem noi să știm este de ce-i trecut 
numele tău în registrul spitalului ca fiind ultimul care l-a vizitat? 


162 


33. 


Richmond, Virginia 


Lui Nico nu-i fusese greu să ia perechea de blugi și cămașa 
albastră din uscătorul de la spălătoria automată. La fel fusese și 
cu șapca echipei de baseball Baltimore Orioles pe care o luase 
de pe un container de gunoi. Însă în Carmel's Irish Pub, 
trecuseră fix nouă minute până când un bărbat de culoare, mai 
în vârstă, care bea whisky și căruia îi curgea nasul, să se ducă 
împleticindu-se spre baie și să-și lase geaca decolorată de 
armată, atârnând ca un cadavru, pe scaunul de la bar. 
Apropiindu-se de scaun, Nico acționase cu calm - calmul cu care 
Domnul îl binecuvânta întotdeauna. 

Și același gând i se învârtea chiar acum prin minte stând pe 
marginea Autostrăzii 1-95 și uitându-se după autocamionul care 
trecea în viteză pe lângă el, lăsând în urmă un nor de pietricele 
și praf de culoare ciocolatie. Apărându-și ochii, Nico scrută 
orizontul prin furtuna de praf ridicat instantaneu, în timp ce 
forța suflului îl făcu să se dea înapoi spre dreapta. Își duse o 
mână la cap ca să nu-i zboare șapca cu însemnele echipei 
Orioles și cu mâna cealaltă strânse și mai tare afișul din carton 
care fâlfâia precum un zmeu în urma camionului. Pe măsură ce 
vehiculul dispărea, și odată cu el și suflul, cartonul se pleoști, 
lăsându-se pe piciorul drept al lui Nico. Calm ca întotdeauna, 
Nico ridică mâna și făcu cu degetul mare semnul autostopistului. 
Ajunsese deja în Richmond, destul de departe de cei cincizeci de 
kilometri pe care FBl-ul și Poliţia din Washington D.C. îi patrulau 
în mod obișnuit în vecinătatea St. Elizabeths. Primul șofer îl 
luase de pe South Capitol Street. Al doilea îl ajutase să parcurgă 
autostrada l-295. lar al treilea îl dusese pe autostrada l-95, până 
în Richmond. 

Fără îndoială, Nico știa că nu-și putea permite să stea la 
vedere prea mult timp. Odată cu apropierea știrilor de noapte, 
fotografia sa avea să fie peste tot. Cu toate astea, nu prea avea 
ce face. Din punct de vedere statistic, șansele ca un al patrulea 
șofer să-l ia în următoarele minute erau deja scăzute. Oricine 


163 


altcineva s-ar fi panicat. Nu și Nico. Ca orice altceva în viață, 
statisticile nu însemnau nimic dacă credeai în soartă. 

Văzând la distanţă perechea de lumini ce aducea cu niște ochi 
de bufniță, păși calm spre șosea și își ridică încă o dată pancarta 
scrisă cu litere mari de tipar, de culoare neagră: „LUAȚI ȘI UN 
BIET CREȘTIN”. 

Liniştea nopţii fu străpunsă de un scrâșnet zgomotos de roți în 
momentul în care șoferul unui trailer călcă frânele, iar toate cele 
zece roţi se blocară și patinară pe gheaţa de pe marginea 
drumului. Chiar și acum, când huruitul se opri la patruzeci și 
cinci de metri în dreapta sa, Nico savură fâsâiturile, scârțăiturile 
roţilor și șuierăturile lumii de afară. Fusese ţinut închis prea 
multă vreme. 

Luându-și cartonul la subsuoară, se îndreptă agale spre 
marginea cabinei exact când ușa de lângă scaunul pasagerului 
se deschise larg, iar din cabină se revărsă o lumina difuză. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze c-ai oprit, strigă Nico. 

În buzunar, își pipăi cu degetul trăgaciul armei. Ca să fie 
sigur, în caz de ceva. 

— Unde trebuie să ajungi? îl întrebă bărbatul cu mustață și 
barbă blonde. 

— Florida, răspunse Nico, repetându-și în minte versetul 13:1 
din Apocalipsă: „Și am văzut ridicându-se din mare o fiară...” 

Toate începeau să-i vină în minte. Să ţină seama de Carte. Să 
aducă la îndeplinire dorinţa Domnului. Să termine cu Wes, iar în 
sângele său, avea să găsească Fiara. 

— Palm Beach, ca să fiu mai exact. 

— Te-ai săturat de frig, eh? E bine în Tallahassee? 

Nico nu rosti niciun cuvânt în timp ce se uita fix la mătăniile 
din lemn de măslin și crucea de argint care atârnau de oglinda 
retrovizoare. 

— Ar fi perfect, spuse Nico. Se prinse de mânerul de la 
portieră și urcă în cabină. 

Cu o smucitură și alte fâsâituri de la transmisie, imensul 
camion își reluă huruind drumul pe autostrada l-95. 

— Așadar, familia ta este în Florida? întrebă șoferul 
schimbând vitezele. 

— Nu... spuse Nico, cu ochii încă ațţintiţi asupra crucii de lemn, 
care se bălăngănea ca un leagăn de copii. Merg doar să-i fac o 
vizită unui vechi prieten. 


164 


34. 


— Ce naiba spuneți acolo? întreb îngrijorat. 

— Numele tău, Wes. Este trecut în... 

— Când a fugit de-acolo? 

— Aici e problema. Credem c-a avut... 

— Ș-și acum îl căutaţi? A plecat sau... sunteţi siguri că a 
plecat? 

Simt un junghi în stomac și-mi vine să mă chircesc de durere. 
Făcusem șapte luni de terapie numai ca să pot auzi numele lui 
Nico fără să simt cum îmi transpiră palmele și tălpile. Mai 
făcusem încă un an și jumătate ca să pot dormi noaptea fără să- 
mi bântuie visele. Nico Hadrian nu-mi luase viaţa. Insă-mi luase 
viaţa pe care o trăiam. lar acum... în situaţia asta - cu el în 
libertate... putea cu ușurință să-mi ia și restul. 

— N-avea paznici? întreb. Cum de-au... cum de s-a putut 
întâmpla așa ceva? 

O'Shea lasă întrebările mele fără răspuns, continuându-și 
propria anchetă. _ 

— Numele tău, Wes. Era în registrul de la spital, insistă el. In 
conformitate cu înscrisurile lor, ai fost acolo. 

— Unde? În Washington? M-aţi văzut aici, pe plaja, azi- 
dimineață! 

— Te-am văzut când ai plecat de la Four Seasons pe la nouă 
treizeci. Din spusele secretarei de la tine de la birou, nu te-ai 
întors la serviciu până la ora trei. E suficient să fi fost plecat. 

— Am fost cu priete... cu avocatul meu toată dimineaţa. O să 
vă confirme. Sunaţi-l chiar acum, Andrew Rogozinski. 

Micah râde ușor. 

— Și presupun că, dacă mai este și colegul tău de liceu și 
actualul coleg de apartament, asta înseamnă că nu minte 
niciodată ca să te protejeze? Ai fost plecat aproximativ șase ore, 
Wes. Asta-i mai mult decât suficient ca să... 

— Să ce? Să sar în avionul meu privat, să zbor două ore și 
jumătate până la Washington, să mă duc să-l eliberez pe Nico - 
cel care, o da, a încercat odată să mă omoare - după care să 
zbor înapoi la serviciu, sperând că nimeni n-a băgat de seamă c- 


165 


am fost plecat? Da, ăsta da plan genial! Să mă duc să-l văd pe 
individul care încă-mi mai dă coşmaruri, să fiu suficient de 
tâmpit să-mi folosesc numele real în registrul de evidenţă a 
vizitatorilor și să-l las să scape, ca să mă poată urmări până în 
pânzele albe... 

— Cine spune că te urmărește? întreabă O'Shea. 

— Cum adică? 

— Gata cu prostiile, Wes. Știi bine că Nico e doar un glonţ. 
Chiar și dacă dăm timpul înapoi, altcineva a apăsat pe trăgaci. 

— Altcineva? Ce vrea să însemne asta...? 

— Ai vorbit astăzi cu Boyle? îl întrerupe O'Shea. 

Încerc să-mi mușc buza de sus, uitând momentan de nervul 
afectat care face imposibil acest lucru. 

— N-am venit aici să-ţi facem rău, Wes. Nu trebuie decât să fii 
sincer cu noi: îl urmărești sau îl ajuţi? adaugă Micah. 

Apucă coada unui mop din apropiere, aruncându-l dintr-o 
mână în alta, după care repetă operaţiunea, asemenea tic- 
tacului unui metronom. 

— Știţi bine că nu eu l-am eliberat pe Nico, le spun. 

— Nu asta era întrebarea. 

— Și nici n-am vorbit cu Boyle, ripostez. 

— Eşti sigur? întreabă O'Shea. 

— Doar ce v-am zis... 

— Ai vorbit cu el, da sau nu? Te întreb în calitate de ofițer 
care face o anchetă. 

Mopul lui Micah se tot plimbă, ba în stânga, ba în dreapta. Se 
comportă ca și cum ar ști răspunsul, însă dacă ar fi așa, acum aș 
avea cătușe în loc să mă aflu într-o debara cu materiale de 
întreţinere. Mă uit impasibil în ochii lor. 

— Nu. 

O'Shea dă din cap dezaprobator. 

— Astăzi la amiază, un bărbat neidentificat s-a dus la St. 
Elizabeths solicitând o vizită privată la Nico, identificându-se ca 
fiind membru al Secret Service, identificare la care s-au adăugat 
o insignă și o legitimaţie cu fotografie, tu personal având acces 
la ambele. Acum, sunt gata să accept că numai un tâmpit și-ar 
folosi propriul nume și, de asemenea, sunt pregătit să-ți ţin 
numele departe de gura presei - fără niciun alt motiv decât din 
respect față de șeful tău - însă în situaţia în care susţii că nu știi 


166 


nimic, mă uimește faptul că numai numele tău apare întruna în 
povestea asta. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că, atunci când erai în Malaysia, Boyle era 
acolo... că atunci când numele tău e trecut într-un registru de 
vizite de la Washington, Nico evadează. Nu-i un cod prea greu 
de descifrat. Te-ai prins cam cum stau lucrurile? 

— N-am fost la Washington! 

— Și nici n-ai văzut un om despre care se crede că e mort în 
Malaysia. Și nici n-ai fost trimis în culise de către președinte, 
care voia ca tu să preiei mesajul de la Boyle, am dreptate? Sau 
a fost ceva inventat de noi doar ca să ne simţim mai bine - știi, 
ceva precum vechile tale obsesii privind încuiatul ușilor și 
aprinderea și stingerea luminilor? Sau și mai bine, rugăciunile 
repetate care... 

— Doar fiindcă apelasem la un consilier... 

— Consilier? Era un psihiatru. 

— Era specialist în recuperare după incidente critice... 

— Am cercetat problema, Wes. Era psiholog specializat în 
simptome clinice care te-a tratat cu medicamente cea mai mare 
parte a anului. Alprazolam pentru disfuncţiile și dereglările 
datorate anxietăţii, la care se adăugă niște olanzapine foarte 
puternic, pentru toate stările compulsive. Medicament 
recomandat împotriva psihozelor. Plus notițele sale, în care 
constată că, într-un fel oarecum ciudat, se părea că de fapt tu te 
bucurai de cicatricele tale - că vedeai durerea ca pe o 
compensație a faptului că-l băgaseși pe Boyle în limuzina aia. 
Asta nu spune prea multe despre forma în care erai la începutul 
tratamentului. 

— Tipul ăsta mi-a spulberat faţa! 

— Ceea ce explică de ce ai avut cel mai bun motiv și cel mai 
prost alibi - îndeosebi în Malaysia. Fă-mi o favoare - în zilele 
următoare, dacă nu pleci pe undeva împreună cu președintele, 
rămâi pe loc. Cel puţin până când aflăm ce se întâmpla. 

— Ce, acum sunt sub arest la domiciliu? Nu puteți face asta. 

— Wes, un schizofrenic paranoic cu porniri criminale e acum 
în libertate. In două ore o să simtă niște înțepături neobișnuite 
în partea dreaptă a creierului, pe măsură ce efectele 
medicamentelor care-i ţineau sub control psihoza o să înceapă 
încet-încet să se diminueze. A împușcat deja doi supraveghetori 


167 


și un paznic - pe toţi trei în inimă și, ca și în cazul lui Boyle, le-a 
aplicat stigmatul în mâini - și asta când încă era sub medicatie. 
Așa că, nu numai că pot să fac ce vreau, dar te avertizez chiar 
acum că, dacă încerci să faci orice altă călătorie în afara 
orașului sau aflu că te implici în acest caz - încercând să-l 
contactezi pe Boyle, pe Nico sau chiar pe tipul care vindea 
popcorn în tribunele circuitului de curse din ziua aceea - o să te 
acuz de obstrucţionarea justiţiei și o să te distrug complet, mai 
repede decât a făcut-o nebunul ăla. 

— Asta în afară de cazul în care vrei să ne spui ce mesaj îi 
aducea Boyle președintelui în Malaysia, intervine Micah, care 
continuă să se joace cu coada mopului. Haide, Wes, e evident că 
încercau să se întâlnească în noaptea aia - și încercau să 
întreţină toată mizeria asta pe care credeau că au ascuns-o de 
minune până în momentul de faţă. Acum, tu ești împreună cu el 
zi de zi. Tot ceea ce vrem să știm este când se vor întâlni din 
nou. 

Ca și de dimineaţă, asemenea oricăror agenţi FBI care 
încearcă să-și facă o reputaţie și chiar să devină celebri, tot 
ceea ce vor de fapt este să pună mâna pe Manning, care fără 
îndoială avusese un rol important ajutându-l pe Boyle să se 
ascundă și minţind o ţară întreagă. Să-l dau în gât, iar ei să mă 
scape de toată nebunia asta. Problema este că nici măcar nu 
știu ce să le spun. Și chiar dacă încerc să sap mai adânc... Dacă 
e să revin la discuţia de pe plajă, pomeniseră ceva în legătură 
cu capacitatea lui Boyle de a exploata slăbiciunile oamenilor. Ei 
bine, care erau slăbiciunile lui Manning? Ceva din trecutul lor 
comun? Sau poate că ăsta-i punctul la care Romanul și Cei Trei 
intraseră în scenă. Indiferent de motiv, n-o să-mi dau seama 
despre ce-i vorba decât dacă mai câștig niște timp. 

— Lăsaţi-mă doar... lăsaţi-mă să mă gândesc la asta un pic, 
OK? întreb. 

O'Shea dă din cap aprobator, știind că-și făcuse datoria. 

Mă întorc să ies din debara, însă mă opresc brusc la ușă. 

— Dar Nico? Aveţi idee încotro se îndreaptă? adaug. 

Simţind că degetele de la mână încep să-mi tremure, le bag în 
buzunarele de la pantaloni înainte să observe cineva. 

O'Shea mă studiază cu atenţie. E cel mai potrivit moment 
pentru el dacă vrea să se dea mare. Își rearanjează șapca cu US 
Open pe cap și spune: 


168 


— Poliţia din D.C. i-a găsit hainele într-o spălătorie automată 
la aproximativ un kilometru și jumătate distanţa de St. 
Elizabeths. Conform celor spuse de doctorii săi, Nico nu a mai 
vorbit despre Manning de ani de zile, însă Secret Service încă-i 
mai asigură pază dublă doar ca să fie în siguranţă. 

Dau din cap aprobator, dar tot nu-mi scot mâinile din 
buzunare. 

— Mulţumesc. 

Micah e cât pe ce să-și facă numărul cu polițistul bun, însă 
O'Shea îi pune o mână pe piept, oprindu-l. 

— Nu ești singur, Wes, adaugă O'Shea. Nu, în afară de cazul 
în care vrei să fii. 

Este o ofertă perfectă prezentată în modul cel mai binevoitor 
posibil. Însă asta nu îmbunătățește cu nimic situaţia. Să stau la 
taclale cu FBl-ul... să lupt împotriva lui Manning... toate astea 
dau startul unui joc de domino care în cele din urmă o să mă 
facă să pierd controlul și-o să mă doboare. Din asta reiese că 
singura modalitate sigură de a ieși din nebunia asta este să aflu 
adevărul și să mă pun la adăpostul lui. E singura vestă antiglonţ 
viabilă în cazul meu. 

În buzunar, telefonul începe să-mi vibreze. Îl scot și văd 
numele lui Lisbeth pe ecran. Am sărit din lac în put. 

— E maică-mea, îi spun lui O'Shea. Ar trebui să plec. Probabil 
c-a auzit de Nico la știri. 

— Ai grijă ce-i spui, strigă Micah. 

N-am nicio îndoială cu privire la asta. Cu toate astea, încă eo 
alegere simplă. Mergând pe mâna FBl-ului înseamnă că ei o să 
mă folosească pentru a lovi în Manning. Însă înainte de a-i înfige 
Cezarului un cuţit în spate, trebuie să mă asigur că am în vizor 
ținta potrivită. Cu ajutorul lui Lisbeth, o să câștig timp ca să aflu 
ce se întâmplă de fapt. 

— Gândește-te la asta, Wes. Nu ești singur, strigă O'Shea în 
timp ce ies din debara. 

Odată ajuns înapoi pe hol, aștept până când sună și a treia 
oara doar ca să mă asigur că nu mai pot fi auzit. 

— Wes la telefon, răspund eu. 

— Unde ești? întreabă Lisbeth. Eşti OK? Ti-au spus că Nico...? 

— Ascultă, o întrerup eu. Ceea ce ai spus mai devreme în 
legătură cu aflarea adevărului... vorbeai serios? 


Sesizez o scurtă pauză la celălalt capăt al firului, după care 
aud: 

— Mai serios decât un Pulitzer. 

— Eşti sigură? Adică vreau să spun, dacă tot te bagi singură 
asta - ești convinsă că ești pregătită să-ţi asumi consecinţele? 

Acum tăcerea durează și mai mult. Aici nu-i vorba de o 
favoare care să necesite cincizeci de vorbe laudative la adresa 
noii rochii a primei-doamne. Indiferent de cum fac ei asta... 
Boyle, Manning, Secret Service - nu te înhami la așa ceva fără 
ajutor din partea celor mai înalte foruri guvernamentale și a 
oamenilor legii. Asta-i lupta în care se bagă. Chiar mai rău, când 
o să iasă totul la iveală, ei o să-și folosească toată puterea ca să 
ne facă să părem niște bezmetici care-au văzut o fantomă. Și cel 
mai rău e că, având în vedere că Boyle e în viaţă, Nico are cel 
mai bun motiv dintre toate să se întoarcă aici și să termine ce-a 
început. 

La capătul coridorului, dau cu șoldul în zăvorul metalic al ușii, 
care se deschide spre holul pustiu. Din sală se aude ecoul 
continuu al hohotelor de râs. Poate că cei din Secret Service 
mișună prin încăperile din spate, însă, după zgomot, 
președintele se află încă pe scenă. În dreapta, o femeie cu păr 
alb vinde o sticlă de apă de patru dolari unui bărbat în costum în 
dungi. Doi agenţi ai Secret Service intră grăbiţi în hol ca să-l 
verifice din nou. Însă ceea ce-mi atrage privirea este roșcata 
ușor plinuţă care se află în faţa clădirii teatrului, în dreptul ușilor 
înalte de sticlă. E cu spatele la mine și, în timp ce pășește ușor 
în lumina lăptoasă a lunii și-și ţine telefonul lipit la ureche, 
Lisbeth n-are nici cea mai vagă idee că sunt acolo. 

— De-asta m-am făcut reporteră, Wes, îmi spune ea la 
telefon, cu o voce la fel de sigură, ca de obicei. Am așteptat 
toată viaţa o astfel de oportunitate. 

— lar ăsta e un discurs foarte frumos, îi spune eu, încă 
uitându-mă la ea din spate. Însă chiar știi cu cine te pui? 

Se oprește din mers și se așază pe marginea unuia dintre 
ghivecele imense de beton care servesc pe post de barieră 
împotriva oricărui fel de atac cu mașina asupra Kravis Center. 
De când Manning se mutase în oraș, acestea apăruseră peste 
tot. Însă în timp ce Lisbeth se lasă pe spate, corpul i se 
prăbușește. De-abia mai poate să-și ţină capul și bărbia îi cade 
în jos, lipindu-i-se de gât. Cu mâna dreaptă încă-și mai ţine 


în 


170 


telefonul, însă stânga îi alunecă precum un șarpe în jurul taliei, 
practic îmbrăţișându-se de una singură. Ghivecele din beton 
sunt construite ca să reziste la un impact cu un camion ușor de 
aproape două tone și jumătate, care rulează la o viteză de peste 
șaptezeci de kilometri pe oră. Dar asta nu înseamnă că ele îţi 
oferă vreo protecție împotriva dezgustătoarei recunoașteri a 
faptului că ai îndoieli cu privire la propriile forțe. 

Lisbeth spunea că așteptase toată viața ei o astfel de ocazie. 
O cred. Insă în timp ce se uită la mulţimea de mașini negre ale 
Secret Service, cu avariile pornite, ce împrăștie umbre roșietice 
pe faţada clădirii, e clar că se întreabă dacă-i stă în putere să 
facă asta. Se ghemuiește ușor în timp ce-și cuprinde mijlocul cu 
ambele braţe, chiar mai strâns ca înainte. Nu-i nimic mai 
deprimant decât să-ţi vezi aspiraţiile retezate de propriile 
slăbiciuni și limite. 

Stând singur în holul de la intrare, nu spun nimic. Acum opt 
ani, Nico Hadrian îmi arătase propriile limite, acolo în public. Așa 
că în timp ce mă uit cum Lisbeth se scufundă și mai mult în 
ghiveciul ăla imens, știu exact cum se simte... 

— Mă bag, spune ea pe nerăsuflate. 

— Lisbeth... 

— O s-o fac... Mă bag. Contează pe mine, spune ea cu 
fermitate, îndreptându-și umerii. 

leșind din micul hău în care se cufundase, se uită în jur. 

— Oricum, unde ești...? 

Se oprește automat când ajunge cu privirea în dreptul ușilor 
de sticlă. 

instinctul îmi dictează să mă întorc. Vine în marș forţat spre 
mine, deja surescitată. Părul ei roșcat îi flutură în spate. 

— Nu spune nu, Wes. Pot să te ajut - chiar pot. 

Nici măcar nu mă mai deranjez s-o contrazic. 


171 


35. 


St. Pauls, Carolina de Nord 


Nico își pusese în gând să nu întrebe de hărți. „Nu întreba de 
ele, nu vorbi de ele, nu le aduce în discuţie.” Insă pe măsură ce 
stătea ghemuit ca indienii în cabina camionului cu remorcă 
neacoperită... pe măsură ce mătăniile din lemn de măslin, 
atârnate de oglinda retrovizoare, se legănau... nu putu să se 
abţină și să nu ochească marginea tocită a hârtiei ce ieșea din 
torpedou. Asemenea crucilor pe care le vedea pe fiecare stâlp 
de telefon sau stâlp de iluminat ce străjuiau în întunericul 
autostrăzii, era mai bine ca unele lucruri să rămână nespuse. 

Concentrându-și atenţia asupra parbrizului din faţă, se uita 
cum liniile de demarcaţie ale benzilor autostrăzii, vopsite în 
galben aprins, dispăreau una câte una sub roţile camionului. 

— N-ai niciun fel de hartă, nu-i așa? întrebă Nico. 

In scaunul șoferului, lângă el, Edmund Waylon, un ţâr de om 
aplecat în față ca o paranteză, ţinea strâns volanul, cu palmele 
în lateral. 

— Uită-te în torpedou, spuse Edmund în timp ce-și lingea 
sarea rămasă pe vârfurile mustăţii sale blonde, de la chipsurile 
de cartofi cu aromă de ceapă și smântână. 

Renunțând să privească zgârieturile lăsate de unghiile lui 
Edmund în husa neagră de cauciuc ce îmbrăca volanul, Nico 
deschise larg capacul de la torpedou. lnăuntru erau un pachet 
de șerveţele, patru pixuri fără capac, o minilanternă, și - între 
un manual gros de folosire al camionului și o grămadă de 
șerveţele de diferite mărimi adunate din restaurantele tip fast- 
food - o hartă cu colţurile îndoite. 

Intorcând-o, se desfăcu și căzu precum un acordeon stricat, și 
Nico văzu cuvântul Michigan tipărit la legenda hărții. 

— Mai ai și altele? întrebă el, în mod evident dezamăgit. 

— S-ar putea să mai fie aici, între scaune, adăugă Edmund, 
arătându-i consola de plastic dintre scaunul său și cel al lui Nico. 
Deci ce spuneai despre mama ta... că a murit atunci când erai 
mic? 


172 


— Când aveam zece ani. 

Studiind legănatul mătăniilor ca să-și îngroape imaginea din 
minte, Nico se lăsă spre stânga în scaun și-și lăsă mâna să 
alunece printre suportul de pahare, către buzunarul de plasă 
atașat în spatele consolei. Simţind luciul hârtiei, scoase cel puţin 
o duzină de hărți diferite din buzunarul de plasă împletită. 

— Omule, să-ţi pierzi mama la zece ani... asta te dă peste cap 
rău de tot. Dar taică-tău? întrebă Edmund. A murit și el? 

— Toţi, cu excepţia surorii mele, răspunse Nico, căutând prin 
grămada de hărți. 

Carolina de Nord, Massachusetts, Maine... Trecuseră aproape 
douăsprezece ore de când își luase ultima oară medicamentele. 
Nu se simţise mai bine de când se știa. 

— Nici măcar nu pot să-mi imaginez cum ar fi, spuse Edmund, 
cu ochii la drum. Tatăl meu este un nemernic - obișnuia să ne 
pocnească pe noi toţi... și pe surorile mele... cu pumnul ca la 
box, direct în nas -, însă în ziua în care o să trebuiască să-l 
îngropăm... când un bărbat își pierde tatăl, se rupe ceva în el. 

Nico nu-și bătu capul să răspundă. Georgia, Louisiana, 
Tennessee, Indiana... 

— Și totuși, ce cauţi? întrebă Edmund lingându-și repede 
mustaţa. 

„Nu-i spune de Washington”, își porunci Nico în gând. 

— Washington, spuse Nico, aranjând hărţile una peste alta cu 
grijă. 

— Care - statul sau D.C.? 

„Spune-i de stat.” Dacă aude altceva... dacă vede dovada 
păcatelor masonilor... Și cuibul lor... Se apropie ora cea din 
urmă. Fiara e deja eliberată - comunicând, corupându-l pe 
Wes.” 

— Statul, spuse Nico întinzâdu-se peste consolă și băgând 
hărţile înapoi în buzunărașul lor de plasă. Statul Washington. 

— Mda, nu mai e în drumul meu. Eu o iau prin coridorul nord- 
estic și la est de Mississippi. 

Acoperindu-și mustata cu palma și strângându-și nasul între 
degetul mare și arătător, Edmund își lăsă mâna ușor în jos, 
încercând fără succes să-și înăbușe un căscat pe care-l tot 
amânase. 

— Scuze, spuse el, scuturându-și violent capul ca să rămână 
treaz. 


173 


Nico aruncă o privire scurtă la ceasul digital în formă de 
minge de fotbal lipit de bord. Era aproape ora două dimineața. 

— Ştii ce, dacă tot mai ai nevoie de hartă, spuse Edmund, 
chiar după ce trecem de autostrada 1-20 din Florence, o să 
găsim o benzinărie Circle'n Stations unde există un stand pentru 
reviste - au harţi, ghiduri de călătorie, și jur că parc-am văzut și 
un atlas sau două. Dacă vrei, putem s-o considerăm următoarea 
oprire. 

Nico întrebă vocile ce credeau cu privire la asta. Nici c-ar fi 
putut fi mai entuziasmate. 

— Edmund, ești un bun creștin, spuse Nico, uitându-se fix la 
stâlpul de telegraf pe lângă care treceau. În cele din urmă, 
răsplata ta va fi una pe măsură. 


174 


36. 


Chiar când opresc în parcarea de la capătul blocului în care 
locuiesc, simt că-mi vibrează telefonul și mă uit în jos la 
identitatea apelantului. La dracu'! New York Times. 

Surprins că le luase atât de mult timp, apăs pe butonul de 
primire apeluri și trag adânc aer în piept. 

— Wes la telefon. 

— Bună, Wes, aici Caleb Cohen. De la Times, mă anunță el cu 
atitudinea forțat familiară a fiecărui reporter. 

Caleb era ziaristul care relata despre activitatea lui Manning 
pe durata mandatului acestuia la Casa Alba, prin urmare, suna 
zilnic. Acum însă, apărea prin rotaţie cu alţi foști președinți, 
ceea ce însemna că nu ni se acorda prea multă atenţie. Până 
acum. 

— Ai vreo declaraţie de făcut cu privire la evadare? întreabă 
Caleb. 

— Ştii că nu facem niciodată comentarii cu privire la Nico, îi 
spun, apelând la experienţa anilor de protocol. Ultimul lucru de 
care avem nevoie este să dăm o declaraţie despre fugar care 
să-l înfurie și mai tare pe acest câine turbat. 

— Nu, nu mă refer la Manning, mă întrerupe Caleb, ci la tine. 
Tu ești cel cu cicatricele. Nu ești îngrijorat că acum e-n libertate, 
gata să te lovească cu ceva mai tare decât un ricoșeu? 

O spune ca să mă enerveze, sperând că o reacționez și o să-i 
dau un răspuns rapid. Asta ţinuse odată, cu cei de la Newsweek, 
chiar după accident. Acum gata, nu mai am douăzeci și trei de 
ani. 

— Mi-a făcut plăcere să discut cu tine, Caleb. lar dacă vrei să 
mai stăm de vorbă, nu publica niciun No comment din partea 
noastră. Spune doar că n-am putut fi contactaţi. 

Trântesc clapeta telefonului, însă, odată cu dispariţia lui Caleb 
de pe fir, sunt înghiţit de tăcerea apăsătoare din parcarea în aer 
liber, situată chiar în spatele blocului meu. E aproape miezul 
nopţii într-o zi de joi. Cel puţin cincizeci de mașini se află în jurul 
meu, însă nu se vede nici ţipenie de om. Trecând printre două 
Honde identice, apăs pe butonul de blocare a ușilor de la alarma 


175 


atașată la setul de chei doar ca să-i aud zgomotul. Alarma se 
stinge în depărtare, prea repede, lăsându-mă singur cu 
realitatea dură a întrebării lui Caleb: Dacă Nico este acum în 
libertate, ce-l împiedică să vină din nou ca să-și termine treaba? 

Uitându-mă prin parcarea goală, nu găsesc niciun răspuns. 
Însă în timp ce privesc cu atenţie umbrele lunguieţe dintre 
arbuștii înalţi de trei metri și jumătate care înconjoară parcarea, 
mă copleșește brusc senzaţia aceea ciudată, că nu sunt singur. 
Ignorând ramurile scheletice, scrutez întunericul dintre arbuștii 
înalţi, ţinându-mi respiraţia ca să aud și mai bine. Nu aud însă 
decât ţâărâitul continuu al greierilor luptându-se parcă să 
acopere bâzâitul curentului electric în stâlpii de iluminat. 
Ținându-mi respirația, fac câţiva pași. 

Acesta e momentul în care aud un zângănit ușor, metalic. Ca 
monedele ce-ţi zornăie în buzunar. Sau ca și cum cineva ar lovi 
un gard din plasă de sârmă. Mă întorc ușor, uitându-mă printre 
arbuști la gardul care înconjoară parcarea. 

E timpul să intru. Întorcându-mă cu faţa spre clădire, mă 
îndrept grăbit spre copertina cu dungi galbene, de deasupra ușii 
de la intrare. În stânga mea, la distanţă, greierii tac. Se aude un 
foșnet lângă pâlcul de arbuști ce blochează vederea spre zona 
piscinei. Nu-i decât vântul, îmi spun, mărind pasul spre 
copertina aproape complet cufundată în întuneric. 

În spatele meu, foșnetul ce se aude din direcţia arbuștilor 
devine și mai puternic. „Te rog, Doamne, lasă-mă doar să...” 

Telefonul îmi vibrează în mână și văd pe ecran un prefix cu 
334. Washington Post. Anul trecut, Manning, asemenea lui LBJ 
înaintea sa, consultase în secret un actuar ca să vadă cât de 
mult mai are de trăit. După cum decurg lucrurile, nu pot să nu 
mă întreb și eu același lucru. lar când sunt tentat să răspund la 
telefon doar ca să am un fel de martor audio, îmi dau seama că 
ultimul lucru de care am nevoie chiar acum este să vorbesc cu 
cineva care să-mi aducă aminte că Nico e undeva în libertate, 
așteptându-mă. 

Trecând de la pasul grăbit la alergare ușoară, îmi bag mâna în 
geanta de pe umăr și-mi caut cheile de-acasă. Mă uit peste 
umăr în timp ce frunzele continuă să freamăte. Ajung să alerg în 
toată regula. Sub copertină, piciorul îmi alunecă pe asfalt. Vâr 
cheia în broască și-o răsucesc spre dreapta. Ușa metalică se 
deschide, iar eu mă strecor înăuntru, lovindu-mă de căruciorul 


176 


pe care oamenii din bloc îl folosesc ca să-și care cumpărăturile. 
Mă lovesc cu genunchiul de colţul căruciorului, îl dau la o parte 
și merg ţinându-mă de genunchi pe holul îngust de culoare bej 
ce dă în zona de așteptare a lifturilor. 

Mă sprijin de pereții liftului acoperiţi cu lambriuri maro, apăs 
pe butonul ce indică etajul cinci, apoi lovesc cu putere butonul 
de închidere a ușilor ca într-un sac de box. Ușile liftului sunt încă 
deschise. Pe hol, un tub fluorescent defect pâlpâie la jumătate 
din putere, aruncând o lumină galbenă pe podea și pe pereţi. 
Închid ochii ca să mă calmez, însă cum îi deschid din nou, lumea 
îmi apare iarăși zugrăvită în alb și negru. La depărtare, o femeie 
ţipă în Mi minor în timp ce ușile de la ambulanţa lui Boyle se 
închid cu putere. „Nu, asta nu-i...” Clipesc din nou și revin la 
realitate. „Nu ţipă nimeni aici.” Când în cele din urmă ușile 
liftului se închid, îmi ating urechea în timp ce mâna-mi tremură 
incontrolabil. „Haide, Wes... controlează-te...” 

Mă lipesc cu spatele de colț ca să nu mă prăbușesc, strâng 
din dinţi ca să-mi încetinesc respiraţia. Liftul începe să urce cu o 
mișcare bruscă, iar eu mă uit fix la luminile indicatorului de sus. 
Etajul doi... etajul trei... 

Până ajung la etajul cinci, broboanele de sudoare îmi coboară 
de-a lungul cutiei toracice. Nelăsând nimic la întâmplare, verific 
partea stângă a holului înainte să ies în grabă și s-o iau la 
dreapta. 

Urmând  numerotaţia uşilor, mă îndrept rapid spre 
apartamentul 527, vâr cheia în broască și acționez mânerul 
cilindric cât pot de repede. Înăuntru, aprind fiecare lumină pe 
care-o găsesc în drum... lumina din holul de la intrare... din 
camera de zi... lampa de lucru de la capătul biroului... până și 
spoturile de la debaraua de pe hol. Nu... mai bine s-o las stinsă. 
O aprind, după care o sting. O aprind, o sting. O aprind, după 
care o sting. „Încetează...” Dându-mă înapoi și lovindu-mă de 
perete, închid ochii, îmi las capul în jos, și șoptesc: 

— Mulţumescu-Ți Ție, Doamne, că ai avut grijă ca familia mea 
să fie în siguranţă... „Încetează...” Pentru că ai avut grijă ca eu 
să fiu în siguranţă și președintele... „Găsește un punct focal”, 
îmi spun însumi, auzind în urechi vocea consilierului ce-mi 
bântuie în cap... și eu... „Găsește un punct focal.” 

Dându-mi câteva palme peste ureche, mă mișc cu destulă 
greutate, împiedicându-mă și aproape prăvălindu-mă peste 


177 


scăunelul pentru picioare al canapelei rabatabile din piele, fosta 
canapea a părinţilor mei, aflată în camera de zi. 

„Găsește.-l.” O iau la fugă prin holul care duce în partea din 
spate a apartamentului, trec de băncuţa de picnic, luată din hala 
de vechituri, pe care o pusesem în sufragerie, trec de camera lui 
Rogo și de teancul de ziare necitite din faţa ușii lui, trec de 
posterul din carton, în mărime naturală, al președintelui 
Manning cu mesajul scris de mână, într-o bulă care spune: „Nu- 
mi amintesc cum să conduc o mașină, dar iubesc acest site 
downwithtickets.com!” și, în cele din urmă, fac brusc dreapta la 
mine-n dormitor. 

Sar peste un morman de cămăși aruncate pe podea, mă 
reped la colivia metalică, în formă cubică, aflată deasupra 
comodei mele. În timp ce ușile se lovesc de perete, Lolo se dă în 
spate, fluturându-și larg aripile de culoare bej și agitându-și 
capul galben dintr-o parte în alta. Urmărindu-i reacţia, îmi 
stăpânesc propriile trăiri și-mi regăsesc rapid calmul. Lolo face 
la fel, lăsându-și aripile în jos și mestecând ceva în cioc. Capuli 
se balansează ușor în timp ce-mi recapăt respiraţia. Doar 
văzând-o și deja... 

— Buna, Melissa, ce faci? întreabă papagalul meu vorbitor cu 
penele din coadă de culoarea scorţișoarei. 

Are câte un cerc de culoare portocalie pe fiecare așa-zis obraz 
și o creastă galbenă pe creștetul care i se curbează în faţă 
asemenea unui val pufos de maree. 

— Melissa, ce faci? 

Gluma asta e prea veche ca să mă mai facă să râd - Lolo mă 
strigă după numele fostei sale proprietare de acum aproape 
șapte ani -, însă cel ce mă consiliase avusese dreptate. Punctele 
focale sunt bune. Deși vocile familiare sunt și mai bune. 

— Hai, fă caca, îi spun lui Lolo, care nu se știe cum fusese 
învățată să-și dea drumul la comanda asta. 

Exact după cum mă aşteptam, trei bobiţe de găinaţ se 
îndreptă în viteză spre fundul coliviei pe ziarul de acolo, pe care- 
| înlocuiesc rapid, pe lângă apa și mâncarea proaspătă. 

Pasărea fusese ideea lui taică-meu. Asta la șase luni după 
accident, când aprinderea și stingerea luminilor și rugăciunile 
repetate la nesfârșit începuseră să mă copleșească. Auzise de la 
unul dintre studenţii săi de povestea asta cu animalele, anume 
cum părinţii victimei unui viol îi cumpăraseră acesteia un câine, 


178 


astfel încât să nu se mai simtă singură atunci când venea seara 
acasă. Îmi dădusem ochii peste cap. Și asta nu numai fiindcă 
sunt alergic la câini. 

Cu toate astea, oamenii n-au înţeles niciodată. Nu fusese 
niciodată vorba numai de pasăre în sine. Fusese nevoia. Nevoia 
de a mă simţi necesar. 

Deschid ușa de la colivie și-i ofer degetul arătător stâng ca 
suport pe care să se poată cocoţa. Lolo sare imediat, iar eu o 
ridic și mi-o pun direct pe umăr, la locul obișnuit. Îmi întorc faţa 
spre ea, iar ea încearcă să mă ciupească de obraz, ceea ce 
înseamnă că vrea să fie scărpinată. Mă las în jos pe podeaua 
acoperită cu mochetă cafenie și mă așez turcește. Simt cum 
stresul de peste zi începe să dispară. Lolo se apropie și mai mult 
și-și lipește ciocul de mine, penele ei gădilându-mi ușor urmele 
neregulate de pe față. Cu tot văzul lor atât de lăudat, păsările 
nu văd cicatricele. 

Își mai reduce strânsoarea ghearelor pe umărul meu și-și lasă 
creasta în jos, aducând-o de la stilul înfoiat la stilul Elvis. În mai 
puțin de un minut, este calmă și, în cele mai multe nopţi, asta e 
suficient să mă facă să mă simt la fel. Insă nu și în seara asta. 

În buzunar, telefonul celular îmi vibrează din nou. În timp ce 
verific cine mă sună, văd că am mai primit și două mesaje noi în 
timp ce urcam cu liftul. Căutând în jos la apelurile primite, văd 
toate numerele vechi. Apelul curent este de la L.A. Times. 
Mesajele sunt de la CNN și Fox. De, canalele de știri. Nici robotul 
telefonic de-acasă nu stă mai bine. Nouăsprezece mesaje noi. 
Familia, prietenii și câţiva reporteri destul de deștepţi să-mi 
găsească adresa de acasă. Vor cu toţii același lucru. O bucată 
de știre incitantă... o bucată din povestea asta... o bucată din 
mine. 

Ușa de la intrare se deschide larg. 

— Wes, ești treaz? strigă Rogo. Vocea lui se aude și mai tare 
când dă colţul. Lumina de la tine e aprinsă, așa că, dacă ești cu 
mâna-n chiloţi, acum e momentul să te oprești! 

Lolo își înfige ghearele mai adânc în umărul meu. Știu exact 
cum se simte. Ultimul lucru de care am nevoie este o altă 
persoană care să-mi aducă aminte de Nico, de Manning și Boyle 
și de oricare altă bombă cu ceas ce-mi ticăie în viață. „Ce mai 
faci? Cum te simţi? Cum reziști?” De-ajuns cu nenorocita asta 
de... 


179 


Ușa de la dormitor se deschise ușor, căci după atâta timp 
Rogo știe că, dacă o deschide brusc, o face pe Lolo să se agite. 

Mă uit în sus, de-acolo de jos, de pe mochetă, așteptând 
cavalcada de întrebări. 

Rogo își scarpină capul său chel și-și sprijină trupul bondoc de 
cadrul ușii. 

— Uite... uh, am închiriat Purple Rain, spune el, scoțând filmul 
din rucsacul roșu căruia îi spune servietă. M-am gândit c-am 
putea - nu știu... să comandăm niște pizza, poate doar să 
intrăm în atmosferă și după aia, bineînţeles, să punem de mai 
multe ori partea aia în care Apollonia sare dezbrăcată în râu. 

Pentru moment, rămân acolo nemișcat, cumpănind oferta. 

— Bună, Melissa - ce mai faci? cârâie Lolo. 

— Tacă-ţi fleanca, pasăre, nu vorbeam cu tine, răspunde Rogo 
ameninţător. 

Un zâmbet micut îmi face obrazul stâng să se ridice în sus. 

— Apollonia se dezbracă? Ești sigur? întreb. 

— Wes, când aveam șaisprezece ani, îmi doream ca prima 
mea mașină să fie o motocicletă purpurie. Acum, cine-i gata 
pentru niște pizza proastă și pentru Prince care face chestia 
greţoasă cu buzele? Haide, Melissa, e timpul să petrecem ca și 
cum ar fi 1999! 

Și ţâșnește pe hol, înainte să apuc să-i mulțumesc. 


37. 


Florence, Carolina de Sud 


Nico știa că au hărți. 

— Aveţi hărţi? întrebă Nico, intrând în micul magazin al 
benzinăriei, ţinând în mână harta Michigan-ului pe care o luase 
din camionul lui Edmund. 

— În spate, în stânga, spuse vânzătorul cu coadă de cal și 
niște perciuni mari pufoși, fără să-și ridice privirea de la 
televizorul mic din spatele tejghelei. 

Înainte ca Nico să poată măcar face un pas în faţă, se auzi un 
zgomot puternic când trecu prin dreptul ochiului electric al 
soneriei automate de la ușă. Tresări, nefiind încă obișnuit să fie 
în libertate, însă faptul că inima-i bătea cu putere, gata să-i sară 
din piept, nu-l făcu deloc să renunțe. 

Numărând trei camere de supraveghere - una lângă vânzător, 
două pe culoarele dintre rafturi - Nico o lăsă mai moale și 
încetini pasul îndreptându-se spre raftul rotativ cu harţi din 
fundul magazinului. Trebuia să respecte vechile sale reguli: Nu 
te grăbi. Nu te uita în jur. Pierde-te printre ceilalţi. 

Citise ce scria pe majoritatea harţilor de la jumătatea 
culoarului de acces. California, Colorado, Connecticut, 
Delaware... 

Era semn bun. Însă nici pe jumătate la fel de bun ca atunci 
când se apropie și văzu că partea centrală a suportului rotativ 
era făcută din zeci de cruci metalice care se intersectau. Răsuflă 
ușurat. În sinea lui, Nico râse. 

Bineînţeles că harta lui avea să fie acolo. Exact ca și Wes. Ca 
și în Carte, voința Domnului fusese întotdeauna clară. 

Punând harta cu Michigan la subsuoară, învârti cu putere 
suportul rotativ, mergând direct la capătul acestuia. Era destul 
de sigur de el. O găsi. Pe rândul al doilea de sus. Chiar între 
Virginia de Vest și Statul Washington, era Washington, D.C. 

Adrenalina îi fulgeră prin picioare. Își acoperi gura, iar ochii i 
se umplură cu lacrimi de bucurie. Chiar dacă nu avusese 
niciodată îndoieli... în sfârșit s-o vadă, după ce îi fusese refuzată 


181 


atât de mult. „Cuibul... cuibul diavolului... pe care masonii l-au 
îngropat cu atât de mult timp în urmă. lar acum dovada a 
revenit.” 

— Mulţumescu-Ți Tie, Doamne, șopti Nico. 

Fără să ezite, trase harta Washington, D.C., de pe turnul 
metalic, înlocuind-o cu cea a Michigan-ului, pe care o adusese 
de la camion. Un schimb cinstit. Ștergându-și ochii cu podul 
palmei, stătu un moment ca să-și tragă respiraţia. Indreptându- 
se calm spre ușă, își atinse ușor cozorocul șepcii de baseball 
înspre vânzător. 

— Mulţumesc pentru ajutor. 

În timp ce dangătul soneriei automate sună iarăși, vânzătorul 
dădu din cap fără ca măcar să se uite în sus. 

Afară, înghiţitura lacomă din aerul rece al Carolinei de Sud îi 
îngheță plămânii lui Nico, însă nu reuși să-i îngheţe emoția din 
ce în ce mai mare ce-i clocotea în piept. Văzându-l pe Edmund 
că alimentează cu motorină în partea din spate a trailerului, 
Nico se îndreptă glonţ spre partea din faţă. În timp ce se lăsa pe 
vine în spaţiul strâmt dintre masca radiatorului camionului lui 
Edmund și bara din spate a camionului din faţa lor, Nico vărsă 
alte lacrimi. Timp de opt ani la St. Elizabeths, fusese singurul 
lucru despre care nu vorbise niciodată. Acel adevăr pe care ei 
nu l-ar fi putut înțelege vreodată. Sigur, își dăduseră seama de 
cruci, pentru că-l puseseră sub observație, și de șoptitul în 
barbă la care apelase în primii ani petrecuţi acolo. Insă asta... 
așa cum îl învățase Numărul Trei... Unele secrete nu erau 
menite să fie împărtășite cu alţii. lar când venea vorba de cuib... 

„Deschide-o!” își porunci el, dând din cap. 

Asemenea unui copil care șterpelește o bomboană din 
borcanul de dulciuri, Nico își ţinu umerii aplecaţi în timp ce 
studia pagina din faţă a hărţii. Închizând ochii, își îndreptă încă o 
dată atenţia spre ce era în jur: zumzetul metalic al motorului 
care mergea la ralanti... sâsâitul furtunului de la pompe... până 
și hârșâitul sec de gheare pe beton al unui raton ce se strecura 
tiptil spre coșul de gunoi din spate. 

— Mulţumescu-Ți Tie, Doamne, șopti Nico, ţinându-și ochii 
închiși în timp ce desfăcea harta și o lăsa desfăcută în fața sa. 

Își legănă capul în sus și în jos de șaisprezece ori în timp ce-și 
murmura rugăciunea finală. „Amin.” 


182 


Ochii i se deschiseră larg, holbându-se direct la caroiajul 
familiar, colorat în bleu și negru, al străzilor din D.C. Orientându- 
se după spaţiile larg deschise ale Tidal Basin și National Mall, 
găsi rapid reperul ce marca Washington Monument. De aici, 
urmări cu degetul în sus spre Dupont Circle, unde... 

— D.C.? se miră Edmund, punând o mână pe umărul lui Nico 
și uitându-se pe furiș la hartă. Credeam că voiai una cu statu/ 
Washington. 

Fără să se întoarcă, Nico se ridică, în timp ce picioarele, 
brațele și tot corpul îi înțepeni. Dacă n-ar fi fost vorba de 
antrenamentul la care fusese supus ca să devină lunetist, în 
mod sigur i-ar fi tremurat mâinile. Cu toate astea, își simțea 
vena dintre sprâncene. Vena care i se mărise și se umpluse cu 
sânge, atunci când îi luaseră vioara... atunci când tatăl său îi 
spusese că mama sa murise... atunci când Cei Trei îi spuseseră 
adevărul. 

Doar ca să se ţină pe picioare, își strânse degetele de la 
picioare ca pe niște pumni mai mici cu care se priponi în pământ 
direct prin pantofii cu care era încălţat. Vena îl durea din ce în 
ce mai tare. Și-i pulsa din ce în ce mai repede. Luând parcă 
viteză. „Părinte, n-o lăsa să plesnească...” Și atunci... cum Nico 
își ținea buzele lipite strâns și chiar și respiraţia, concentrându- 
se total asupra reţelei de vene ce-i zvâcneau în zona sinusurilor, 
totul dispăru. 

Întorcându-și numai capul, Nico îl privi peste umăr pe 
Edmund. 

— Ești... OK? întrebă Edmund, dându-se ușor înapoi și arătând 
spre faţa lui Nico. La nas... îţi curge sânge din nas ca la curve, 
frate. 

— Știu, spuse Nico, lăsând harta să-i cadă din mână, 
întinzându-se și bătându-l pe Edmund pe umăr. Sângele 
Mântuitorului nostru. 


38. 


Aeroportul National Reagan 
Washington, D.C. 


— Și cu asta ați terminat, domnule Benoit, îi spuse angajatul 
linei aeriene la poarta de îmbarcare. 

— Minunat, replică Romanul, având grijă să-și țină capul puțin 
aplecat spre stânga. 

Nu fusese necesar să se ascundă. Sau să-și folosească 
numele fals. Intr-adevăr, singurul avantaj al evadării lui Nico 
fusese că îi oferise Romanului pretextul perfect ca să-și justifice 
călătoria pe care o făcea în Sud, în calitate de director adjunct, 
căci acesta era funcția sa. Cu toate astea își lăsase capul în jos. 
Știa unde erau ascunse camerele de supraveghere. N-avea 
nevoie să-și anunţe sosirea. 

După ce se îndreptase spre geamul din faţa ghișeului liniei 
aeriene și se așezase la capătul mai îndepărtat al șirului de 
scaune, din sala de așteptare, Romanul formă un număr la 
telefon, ignorând discuţiile celorlalţi pasageri, și-și concentră 

— Aa-ai idee cât e ceasul? întrebă o voce obosită și confuză, 
la capătul celălalt al firului. 

— Aproape șase, replică Romanul, uitându-se pe geam afară. 

Era încă prea devreme ca sa vadă cum așchiile de culoare 
portocalie străpungeau orizontul ca un prolog la sosirea soarelui. 
Dar asta nu însemna că trebuia să rămână în întuneric. 

— N-ai primit încă noul program? întrebă Romanul. 

— Ți-am spus aseară, cu Nico hălăduind acum în libertate, 
întreaga zi a lui Manning este în continuă schimbare... iar dintre 
toți, voi ar trebui să știți cel mai bine asta. 

Uitându-se la propria reflexie în geam, Romanul dădu 
aprobator din cap. În spatele său, un agent înarmat, într-o geacă 
cu însemnele Security trecu prin zona în care se putea servi 
masa, cercetând mulţimea. lIntorcându-se cu privirea la 
detectoarele de obiecte metalice, mai numără încă trei agenți 


184 


care făceau același lucru - iar asta nu-i includea pe cei alţi 
doisprezece, care operau în haine civile ca să nu fie remarcați. 
FBl-ul îl voia pe Nico - și în mintea lor, cea mai bună modalitate 
de a-l prinde era să umple cu forțe de pază fiecare aeroport, 
fiecare gară și fiecare punct central din care se putea călători în 
mai multe direcţii. Era un plan bun, în concordanţă cu anii de 
procedură obișnuită, tipică FBl-ului. Însă Nico era departe de a fi 
un evadat obișnuit. Și, ţinând cont de asta, avea toate șansele 
să fie departe de-aici. 

— Dar de Wes ce știi? Când o să primească o copie după 
program? întrebă Romanul. 

— Nu mai e ca la Casa Albă. Indiferent de cât de apropiat îi 
este lui Manning, o primește și el la fel ca noi, restul - la prima 
oră a dimineții. 

— Ei bine, atunci când o s-o primească... 

— O s-o ai și tu, spuse asociata sa. Deși tot nu înțeleg de ce. 
Ai deja microfonul... 

— Trimite-o! zbieră Romanul. 

In dreapta sa, câţiva pasageri se întoarseră să vadă ce se 
întâmplă. Refuzând să mai audă și restul, închise telefonul și îl 
strecură calm înapoi în buzunarul de la pardesiu. Până când nu- 
și descleștă pumnul nu văzu pata mică de sânge care îi ieșise 
ușor prin tifonul de la mâna. 


39. 


— O reporteră? se miră Rogo cu un accent sudic nazal perfect, 
în timp ce ne croim drum prin traficul de dimineață de pe 
Okeechobee Boulevard. Eşti pe cale să descoperi cel mai mare 
scandal politic de la Boss Tweed'5 și Teapot Dome!€ încoace, iar 
tu i-l arunci în poală unei reportere? 

— In primul rând, Boss Tweed n-a avut nimic de-a face cu 
Teapot Dome. Între cele două a existat o diferenţă de cincizeci 
de ani, îi spun. In al doilea rând, ce s-a întâmplat cu toată 
liniștea și calmul de după Purple Rain de-aseară? 

— Încercam să te fac să te simţi mai bine! Însă povestea 
asta... l-ai aruncat-o în poală unei reportere? 

— N-aveam nicio șansă, Rogo. Ne-a auzit vorbind. 

Chiar sub torpedou, picioarele sale abia ating covorașul 
Yosemite Sam pe care scria cu litere albe gigantice „Back OM” 
II cumpărase cu ocazia zilei mele de naștere cu câţiva ani în 
urmă pentru a-mi da o lecție de viaţă. După expresia întipărită 
pe faţa lui, încă mai crede că am nevoie de lecții. 

— Dacă voia, ar fi putut să dea publicităţii povestea încă de 
azi, adaug. 

— Și asta-i tipa? De la „În spatele cortinei”? întreabă el, 
frunzărind ziarul deschis și întorcându-se la rubrica lui Lisbeth 
din secțiunea de divertisment. 

In titlu scrie mare Prima-doamnă continuă să eclipseze pe 
toată lumea. Articolul începe cu o descriere în termeni elogioși a 
costumului galben-verzui al doamnei Manning, creaţie Narciso 
Rodriguez, și a broșei din aur în formă de vultur, pe care Lisbeth 
o cataloghează ca fiind simbolul „eleganţei americane”. 

Spre cinstea ei, nici măcar n-aduce vorba despre evadarea lui 
Nico. 

— Vezi, se descurcă bine, subliniez eu. 


15 William M. „Boss” Tweed - infractor american condamnat la închisoare fiind acuzat 
de furtul a milioane de dolari din bugetul New York City prin diverse acte de corupţie 
politică. (n.tr.). 

16 Scandal de corupţie legat de drepturile asupra unui câmp petrolier din statul 
Wyoming în timpul administraţiei Președintelui SUA, Warren G. Harding. (n.tr.). 


186 


— Asta doar așa, ca să nu observi că face ce vrea cu tine și te 
aduce exact în centrul țintei. Gândește-te puțin. 

— la mai scutește-mă, știu foarte bine ce vrea Lisbeth. 

— Cu toate astea ignori faptul că în cele din urmă va renunța 
la a mai scrie despre costumul primei-doamne și, în loc de asta, 
se va folosi de numele tău ca să promoveze. La dracu’ cu 
rubrica de mondenităţi, Wes, o să aibă toată pagina întâi numai 
pentru ea. 

— Poate s-o aibă chiar acum! Nu înţelegi? A auzit totul aseară. 
Că Boyle e în viaţă, că noi n-avem încredere în Manning... Însă 
ca și mine, știe că, dacă face totul public acum, o să atragă un 
val uriaș de rahat care o să ne împroaște pe toţi. 

— In realitate, n-o să-i distrugă decât pe Manning și pe Boyle. 
Știi și tu, cei care de fapt au provocat toată tărășenia asta! 

— Măcar asculți ce spun, Rogo? Indiferent ce s-a întâmplat în 
ziua aia, totul a fost pus la cale de cei mai puternici oameni, 
inclusiv - dacă e să le dăm crezare agenţilor FBI - de fostul 
președinte al Statelor Unite, care mi-a fost ca un tată timp de 
aproape zece ani... 

— Uite unde am ajuns - fiindcă întotdeauna te-ai temut să nu- 
| răneşti pe Tati. 

— Nu mă tem să rănesc pe cineva - cu atât mai puţin pe cel 
care mi-a făcut asta, spun eu, arătându-i obrazul. Și care-i 
soluția ta? Vrei ca eu - chiar înainte de a ști ce se întâmplă - să 
urlu în gura mare și să mă duc să dau totul în vileag? 

— N-am spus asta. 

— Exact asta ai spus. Însă dacă scap asta de sub control, 
Rogo - dacă mă duc și fac publică toată afacerea - n-o să mai 
pot da înapoi. lar tu știi că din momentul în care voi deschide 
gura, toţi oamenii ăștia - niște oameni care au fost suficient de 
puternici și de coerenţi ca să convingă milioane de alţi oameni 
că iluzia pe care au văzut-o era adevărată - o să-și îndrepte 
toate resursele și energia să mă facă să arăt ca un nebun care 
jură că a văzut un om mort. Așa că, dacă apa rupe zăgazurile, 
după ce dinamitez eu barajul, și-mi spulber orice legătură și 
relaţie profesională pentru tot restul vieţii, vreau să fiu absolut 
sigur că nu mă înșel. 

— Fără îndoială, spune Rogo calm. Și ăsta-i motivul pentru 
care, dacă ai merge pe mâna FBl-ului... 


187 


— Ce să fac? Să mă salvez? N-am nimic de oferit FBl-ului. Ei 
știu deja că Boyle e în viaţă. Nu mă vor decât ca să poată pune 
mâna pe Manning și să aprindă dinamita cu mâna lor. Cel puţin, 
pe cont propriu, eu sunt cel care deţine controlul, și în plus o să 
primim și niște informaţii, ceea ce-i mai mult decât am primi de 
la așa-zișii oameni ai legii. 

— Se străduiesc și ei cum pot mai bine. Nu sunt decât... 

— ... niște polițiști de monitorizarea traficului. Am înţeles. Și 
apreciez faptul că încerci să m-ajuţi. Însă având în vedere toată 
povestea cu Romanul și Cei Trei, aveam nevoie de niște 
răspunsuri pe bune. 

— Asta nu înseamnă că trebuie să te sacrifici. Lisbeth tot o să 
te ardă pe rug la final. 

Ținând strâns de volan, accelerez și trec în viteză pe galben. 
Mașina se înclină, după care se redresează, pe măsură ce urcăm 
pe Royal Park Bridge. 

— Șaizeci și nouă de dolari amendă și trei puncte penalizare, 
mă avertizează Rogo în timp ce lumina galbenă se transformă 
într-una roșie chiar deasupra noastră. Deși bănuiesc că nimic nu 
se compară cu posibilitatea de a-ţi distruge viaţa cu o reporteră 
extrem de nerăbdătoare. 

— Rogo, știi de ce nimeni n-a aflat cine era Gură-Spartă în toți 
anii ăia? Fiindcă a avut controlul asupra poveștii. 

— Și ăsta-i planul tău cel grandios? Să fii Gură-Spartă? 

— Nu, marele plan este să obţin toate informaţiile necesare, 
să-l strâng de gât pe Boyle și să aflu de ce mama naibii s-au 
întâmplat toate astea! 

Nu-mi mai duc mâna sugestiv spre obraz, însă Rogo știe 
despre ce vorbesc. Este singurul lucru asupra căruia n-o să se 
contrazică. 

Rogo revine la rubrica lui Lisbeth, care se încheie cu 
menţionarea vizitei lui Dreidel. „Prietenii vechi încă se mai 
vizitează”, în conformitate cu ultimul subtitlu al rubricii. Este 
modul lui Lisbeth de a ne reaminti că ar fi putut cu ușurință să 
pomenească de micul dejun pe care-l luasem cu Dreidel. 

— Dreidel a fost acolo aseară? întreabă Rogo. Credeam că e 
la o strângere de fonduri sau ceva de genul acesta. 

— A fost, după care a trecut pe-acolo ca să-l salute pe 
Manning. 


Rogo se scarpină pe capul său pleșuv, prima oară într-o parte, 
după care din nou după ureche. Știu modul ăsta de a se 
scărpina. Tace în timp ce mașina ajunge la vârful podului. Trei, 
doi, unu... 

— Nu ţi se pare ciudat? întreabă el. 

— Ce, că lui Dreidel îi place să se dea pe lângă Manning? 

— Nu, că după ziua în care l-ai văzut pe Boyle, s-a întâmplat 
ca Dreidel să fie în Palm Beach, s-a întâmplat să te bage în 
beleaua asta cu presa și că, tot așa, s-a întâmplat să adune bani 
în Florida, deși candidează pentru Congres în ///inois. Asta nu-ţi 
miroase-a ceva dubios? 

Dau din cap în semn că nu, chiar când scăpăm de 
zdrăngănitul metalic al podului și ne încadrăm pe Royal Palm 
Way care este pavată perfect. Pe ambele părți ale șoselei 
mărginite de palmierii înalţi și maiestuoși se află băncile private 
și firmele de investiţii care jonglează cu cele mai mari conturi 
din oraș. 

— Ştii cum merge treaba cu strânsul fondurilor, îi spun lui 
Rogo. Palm Beach a fost, este și va fi întotdeauna capitala 
Manninglandului. Dacă Dreidel vrea să facă rost de bani de la 
cunoștințele sale mai vechi, aici e locul în care trebuie să vină și 
să le sărute inelele. 

Rogo se scarpină din nou în cap. E tentat să mă contrazică, 
însă după ce văzuse în ce hal fusesem noaptea trecută știe că 
nu trebuie să mai insiste. Pierdut în tăcere, începe să bată ușor 
cu încheietura degetului arătător în geamul din dreapta pe 
ritmul melodiei Hai/ to the Chief. Singurul alt sunet ce se aude în 
mașină provine de la clinchetul celor două fețe prezidenţiale 
care se bălăngăne pe insigna prinsă la reverul hainei costumului 
meu bleumarin. 

— Aici sper că ai dreptate, acceptă Rogo uitându-se în jos la 
Yosemite Sam. Căci, fără supărare, frăţioare, ultimul lucru de 
care ai nevoie acum este un alt dușman. 


40. 


— Ce scrie? întrebă Micah, apucând strâns volanul și 
încercând să citească ziarul pe care O'Shea îl avea în poală. 

La patru mașini în față, Toyota lui Wes pendula în stânga și-n 
dreapta în trafic. 

— Nu știu ce tâmpenii despre costumul primei-doamne, spuse 
O'Shea, de pe scaunul din dreapta, citind în continuare articolul 
lui Lisbeth. Însă a reușit să-l amintească în treacăt și pe Dreidel. 

— Crezi că Wes i-a spus tipei ce se întâmplă? 

— N-am nici cea mai vagă idee - deși i-ai văzut aseară. Toate 
ezitările alea... abia dacă se uita în ochii ei. lar dacă nu i-a spus 
nimic, precis se gândește s-o facă. Arătând în faţă spre Toyota, 
O'Shea adăugă: Nu așa aproape - stai puţin mai în urmă. 

— Dar să se ducă la presă... începu Micah, călcând frâna și 
rămânând în urma câtorva mașini. E imposibil, e mai în 
siguranţă cu noi. 

— Dar el nu vede așa lucrurile. Nu uita, puștiul a fost făcut 
praf de cei mai buni, și într-un fel stă în expectativă. In adâncul 
sufletului, știe cum merg treburile astea. Până când nu face rost 
de ceva mai viabil cu care să negocieze, în mintea lui, crede că 
nu e în siguranţă cu nimeni. 

— Vezi, de-asta ar fi trebuit să fim mai drăguţi cu el. „OK, 
Wes, data viitoare când o să ai vești de la Boyle, spune-i că 
Manning vrea să se întâlnească cu el și să-i dea o oră și locul de 
întâlnire. După care ne suni, iar noi o să ne ocupăm de restul.” 
Știu că faci ochii mari, O'Shea, însă dacă în final nu reușim să 
punem mâna pe Boyle... 

— Îmi dau seama că ești neliniștit, Micah, însă ai încredere în 
mine, dacă rămânem pe urmele lui Wes o să dăm și de Boyle. 

— Nu și dacă Wes crede că avem de gând să ripostăm la 
rândul nostru. Ascultă la mine, lasă promisiunile vagi - oferă-i o 
înţelegere clară. 

— Nu-i nevoie, spuse O'Shea, știind că Micah optează 
întotdeauna pentru soluția cea mai convenabilă. Wes știe ce 
vrem. Și având în vedere prin ce a trecut după așa-zisa moarte 
a lui Boyle, îl vrea cu mai multă ardoare decât oricare dintre noi. 


190 


— Nu mai mult decât mine, insistă Micah. După ce el și 
Manning au pus la... 

— Trebuie să treci și tu! Vezi că trece pe roșu! 

Micah călcă acceleraţia însă era deja prea târziu. Cu scrâșnet 
de roți, mașina din fața lor frână brusc, obligându-i să facă la fel. 
La distanţă, Toyota lui Wes urcă pe pod și dispăru din câmpul lor 
vizual. 

— Ți-am spus eu... 

— Relaxează-te, îl sfătui Micah. Nu face altceva decât să se 
ducă la serviciu. Nu moare nimeni că l-am pierdut pentru două 
minute. 


191 


41. 


Woodbine, Georgia 


— ... Însă asta-i problema când ascunzi o comoară, spuse Nico 
în timp ce soarele de dimineaţă începea să apară prin norii de 
ploaie de deasupra Georgiei. Dacă nu-ţi alegi locul cum trebuie, 
orice străin poate să vină să sape și s-o scoată la suprafață. 

„Însă să spui că au ascuns-o într-o hartă...” 

— La naiba, Edmund, nu-i nicio diferență față de-atunci când 
o ascunzi într-un careu de cuvinte încrucișate sau... 

Nico se întrerupse brusc, apucă strâns volanul și se întoarse 
către prietenul său din scaunul pasagerului. Era mai greu decât 
crezuse. Încrederea în oameni nu vine niciodată de la sine. Însă 
Nico înţelegea puterea Domnului. Puterea care i-l trimisese pe 
Edmund de partea sa. Agăţat de oglinda retrovizoare, mătăniile 
de lemn se învârteau ușor în cerc, asemenea unei pietricele cu 
câteva secunde înainte de a cădea într-un canal. Edmund fusese 
trimis cu un scop anume. lar Nico știa că nu trebuia să ignore 
niciodată semnele. Chiar dacă asta însemna să-i expună propria 
slăbiciune. 

— Nu sunt nebun, spuse Nico, cu o voce calmă și suavă. 

„N-am crezut niciodată c-ai fi. Apropo, ești sigur că poţi să 
conduci?” 

— Mi-e bine, însă vreau să știi că, dacă vrei să te ajut, trebuie 
să înţelegi că bătălia asta n-a început acum opt ani. A început în 
'91. 

„1991!?” 

— 1791! preciză Nico, urmărind reacţia lui Edmund. Anul în 
care au trasat liniile bătăliei... trasând liniile orașului, explică el, 
apăsând cu degetul pe harta ce era desfăcută și întinsă pe 
consola dintre ei. 

„Liniile cărui oraș? Washington, D.C.?” 

— Asta-i ceea ce desenau ei - modul în care urma să arate 
capitala naţiunii americane. Însuși președintele George 
Washington a ales un maior din armata SUA pentru treaba asta: 
arhitectul născut în Franța, Pierre Charles L'Enfant. lar când te 


192 


uiţi la planurile sale timpurii... observi că a pus temelia a tot ce-i 
azi aici, spuse Nico, arătându-i din nou lui Edmund harta. 

„Așadar, franţuzoiul ăsta a proiectat orașul...” 

— Nu! spuse categoric Nico. Trebuie să te debarasezi de 
minciunile istoriei. L'Enfant este unul dintre cei creditaţi cel mai 
adesea cu trasarea planurilor orașului, însă după ce a fost 
angajat de președintele Washington, un cunoscut francmason, a 
mai fost cineva care l-a ajutat să realizeze în detaliu planurile 
orașului. Acesta este cel care a desenat și a marcat clar calea 
de acces și s-a folosit de priceperea și măiestria masonilor ca să 
construiască ușa diavolului. 

„E cineva cunoscut sau alt franţuzoi?” 

— Trezește-te odată, Edmund! Ai auzit vreodată de Thomas 
Jefferson? 


42. 


— Legitimaţia dumneavoastră, vă rog, insistă bărbatul de 
culoare, masiv, care asigură paza, în timp ce trec de ușile de 
sticlă și pășesc pe marmura gri a clădirii noastre. 

În majoritatea dimineţilor trec pe-acolo fără să fie nevoie de 
nimic mai mult decât semnul pe care i-l fac cu mâna Normei, 
femeia hispanică, puţin cam durdulie, care lucrează în schimbul 
de dimineaţă de trei ani încoace. Astăzi, Norma lipsește. Cu o 
privire rapidă aruncată spre mâna noului paznic surprind 
microfonul de culoare bej pe care-l ţine strâns în palmă. Pe 
epoletul de pe umărul lui scrie „Flamingo Security Corp”. Insă 
mi-e foarte ușor să-i recunosc pe cei din Secret Service. 

Cu Nico în libertate, nimeni nu-și asumă niciun fel de riscuri. 

La fel se întâmplă și când cobor din lift la etajul patru. Pe 
lângă agentul obișnuit îmbrăcat la cravată și costum, care stă 
de pază lângă drapelele din zona noastră de primire, mai e un 
agent și în exterior, în faţa ușilor antiglonț, plus un al treilea 
chiar lângă biroul personal al președintelui de la capătul holului. 
Cu toate astea, nimic din ceea ce văd nu mă surprinde mai mult 
decât vocea familiară pe care o aud la câteva uși mai încolo în 
momentul în care intru la mine-n birou. 

— Eşti sigur că-i OK? întreabă vocea din biroul șefei staffului. 

— Absolut, spune Claudia în timp ce ies amândoi afară pe hol. 
De fapt, dacă n-ai fi sunat - chiar te-aș fi omorât. Și el ar fi făcut 
la fel, adaugă ea, referindu-se la președinte. 

Se oprește puţin chiar în faţa ușii mele. 

— Wes, ia ghici cine o să lucreze împreună cu noi săptămâna 
viitoare? întreabă ea, pășind înăuntru și dând din mâini către 
ușă ca asistenta unui scamator. 

— H-hei, amice, spune Dreidel intrând în biroul meu, cu un 
biblioraft gros lipit de șold. 

Bat din palme, prefăcându-mă amuzat. 

— Ce mai faci? întreb eu, aruncându-i o privire rapidă. 

— Cei de la firma mea m-au întrebat dacă aș... 

— N-au întrebat, se bagă Claudia în vorbă, deţinând deja 
controlul. Au avut o reprogramare de ultimă oră asupra unei 


194 


depoziţii și, cum el era deja aici, i-au spus să rămână. Însă nu 
putem să-l lăsăm să se milogească pentru un spaţiu prin nu știu 
ce sediu de birouri, corect? Nu atâta timp cât avem atâtea spaţii 
aici. 

— Nu-i vorba decât de-o săptămână, spune Dreidel, intuindu- 
mi deja reacția. 

— Wes, tu te simţi bine? întreabă Claudia. Am considerat cu 
toată nebunia asta cu Nico că ar fi bine să ai pe cineva cunoscut 
cu... Se oprește singură dându-și seama ce-a spus. Nico. O, cum 
am putut să fiu atât de stupidă... Wes, îmi pare rău... nici măcar 
nu m-am gândit că tu și Nico... 

Face un pas apăsându-și cocul cu mâinile ca și cum ar vrea să 
se îngroape sub el. De aici, apare rapid și sentimentul de milă. 

— Cum te descurci? Dacă vrei să te duci acasă... 

— Sunt bine, insist eu. 

— După toţi anii ăștia, nici măcar... nici măcar nu mă gândesc 
la tine ca la... 

Nu spune cuvântul, dar eu totuși îl aud. „Un handicapat. Unul 
cu faţa plină de cicatrice.” 

— O victimă, clarifică Dreidel situaţia îi timp ce Claudia îi 
mulțumește, dând sugestiv din cap. 

— Exact. O victimă, repetă ea, încercând să mă păcălească. 
Asta am vrut să spun. Doar că tu... tu nu ești o victimă, Wes. 
Nici acum și niciodată, insistă ea ca și cum cu asta ar drege-o. 

Ca orice politician de carieră, nu insistă cu scuzele prea mult. 

— Intre timp, Dreidel, lasă-mă să-ţi arăt camera din spate, 
destinată celor care se oferă să ne sprijine în mod voluntar - are 
un calculator și-un telefon - în care o să stai săptămâna viitoare. 
Wes, doar ca titlu informativ, am vorbit cu cei din Secret Service 
azi-dimineață, și mi-au spus că nu se așteaptă la niciun fel de 
incidente, așa că, dacă nu intervine nimic, programul rămâne în 
mare parte același. 

— În mare parte? 

— O să-l facă să stea mai mult acasă - știi, doar ca să fie în 
siguranţă, spune ea, în speranţa că se va relaxa. Problema este 
că ultima oară când Manning și-a modificat programul a fost 
acum câţiva ani, atunci când au crezut că are cancer rectal. 
Problemă de viaţă și de moarte. Așa că uită de vreun anunţ 
public, adaugă ea repede, îndreptându-se spre ușă. Cu toate 


195 


astea tot va avea nevoie de tine diseară, pentru chestia aia cu 
Madame Tussaud de la el de-acasă. 

Înainte să pot spune ceva, îmi sună telefonul de pe birou. 

— Dacă-i presa... spune Claudia. 

O scrutez rapid cu privirea. 

— Îmi pare rău, adaugă ea. Vreau să spun, dacă ai ști câte 
telefoane am primit aseară... 

— Crede-mă, am spus „nu comentez” toată dimineața, îi 
mărturisesc eu în timp ce-mi face semn cu mâna și se 
îndepărtează. 

Las telefonul să sune, așteptând ca Dreidel să plece imediat 
după ea. Însă el rămâne nemișcat. 

— Claudia, vin într-o secundă, strigă el, stând în picioare 
lângă mine, la birou. 

Mă holbez la el ca și cum nu-mi vine a crede că încă mai este 
acolo. 

— Ce mama naibii faci aici? îl întreb eu în șoaptă. 

Se uită la mine la fel de neîncrezător. 

— Glumești? Sunt aici să te ajut. 

Telefonul sună din nou și mă uit rapid să văd cine sună, cu 
ecranul dispus într-un unghi astfel încât Dreidel să nu poată citi 
și el de pe partea sa a biroului. „Biblioteca Prezidenţială.” 

— Ar putea fi tipa de la arhivă, spune Dreidel, aplecându-se 
ca să tragă cu ochiul. Poate că are deja pregătite hârtiile cu 
privire la Boyle. 

Telefonul sună din nou. 

— Ce-i, acum nu mai vrei hârtiile alea? se miră el. 

Îmi dau ochii peste cap, dar nu pot să-i ignor logica. Apucând 
cu putere receptorul, răspund. 

— Wes la telefon. 

Dreidel se duce rapid la ușă și scoate capul pe hol ca să se 
asigure că suntem singuri. 

— Salutare, Wes, spune o voce amabilă în telefon. Gerald 
Lang... de la biroul custodelui bibliotecii? Mă întrebam dacă nu 
cumva ai vreun moment disponibil să stăm de vorbă despre 
expoziţia aceea privindu-i pe consilierii prezidenţiali? 

În timp ce Dreidel își scoate capul pe hol, pe faţă îi apare un 
zâmbet fals. În mod clar, e cineva acolo. 

— Heeei! anunţă el, chemându-i în birou. 


— Dreidel, nu! șuier eu printre dinţi dezaprobator, acoperind 
receptorul, n-am nevoie de circul ăsta... 

— Dreidel? întreabă Lang la telefon, auzind ce vorbisem. 
Tocmai încercam să dau de el. A fost consilierul lui Manning la 
Casa Albă, nu-i așa? 

În faţa mea, Bev și Oren îl îmbrățișează pe Dreidel cu căldură. 
Bev îl strânge atât de tare în braţe, încât sânii ei falși practic 
strivesc scrisoarea personalizată a lui Manning pe care o are la 
purtător. S-a întors fiul risipitor. Însă în timp ce mă uit la ei cum 
se bucură simt în stomac o durere seacă. Nu e gelozie. Nici 
invidie. N-am nevoie ca și ei să mă întrebe de Nico sau cum mă 
descurc, n-am nevoie și de mila lor. Însă chiar am nevoie să știu 
de ce Dreidel, în mijlocul îmbrăţișării continuă să se uite peste 
umăr, studiindu-mă în timp ce vorbesc la telefon. Ochii îi sunt 
obosiţi, cearcănele de dedesubt trădându-i lipsa de somn de azi- 
noapte. Indiferent ce l-a făcut să rămână treaz, l-a făcut să 
rămână treaz până târziu. 

— Wes, mai ești la telefon? întreabă Lang la celălalt capăt al 
firului. 

— Da, nu - sunt aici, îi răspund eu, trecând de partea cealaltă 
a biroului, cea unde am scaunul. Lasă-mă doar... pot să mă mai 
gândesc puţin la asta? Cu toată nebunia asta cu Nico, lucrurile 
au cam luat-o razna. 

Închizând telefonul, mă uit din nou la prietenul meu. Prietenul 
care mi-a făcut rost de slujba asta. Și care m-a învăţat tot ce 
știu. Și m-a vizitat atunci când, când numai părinţii mei și Rogo 
mă mai vizitau. Nu-mi pasă de ce spune Rogo. Dacă Dreidel e 
aici, sigur are un motiv bun. 

Bătându-l amical cu palma pe spate pe Oren și sărutând-o pe 
obraz pe Bev, Dreidel îi expediază și se întoarce la mine în birou. 
Mă așez pe scaunul de la birou și-i studiez zâmbetul de pe față. 
Nu mă îndoiesc de el câtuși de puţin. E aici ca să mă ajute. 

— Deci tot nu i-ai spus și tipei de la arhivă, hm? întreabă el. 
Dar cum a rămas cu Lisbeth? La ce oră ne întâlnim cu ea? 

Și fiindcă nu-i răspund imediat, adaugă: 

— leri-seară... eram acolo, Wes. Ai spus că va întâlniți în seara 
asta. 

— Așa e, însă... 

— Atunci, hai să nu fim tâmpiţi. Se îndreaptă spre ușă și-o 
trântește ca să avem intimitate. În loc să ne aruncăm cu capul 


197 


înainte ca niște imbecili, hai să ne asigurăm că măcar de data 
asta suntem pregătiţi. Văzându-mi reacţia, adaugă: Ce? Vrei să 


vin Și eu, nu-i așa? 
— Nu... bineînţeles că nu, mă bâlbâi eu, lăsându-mă ușor în 


scaun. De ce-aș vrea una ca asta? 


43. 


Kingsland, Georgia 


„Thomas Jefferson?” 

— O terțetă - nu vezi? întreba Nico, cu ambele mâini la baza 
volanului, în dreptul orei șase. Făcându-i semn lui Edmund spre 
harta pusă pe consola dintre ei, adăugă: Washington, Jefferson, 
L'Enfant. Cei Trei în varianta originală. 

„Cei Trei ce?” 

— Cei Trei, Edmund. Încă de la începuturi, au fost 
dintotdeauna Cei Trei. Cei Trei care s-au născut să distrugă - iar 
astăzi, Cei Trei care sunt aici ca să ne salveze. 

„Așadar, Cei Trei sunt pe urmele Celor Trei - un fel de cerc...” 

— Exact! Exact un cerc, spuse Nico, deja surescitat, 
întinzându-se către parasolarul de deasupra scaunului său și 
scoțând un pix. Așa au ales ei simbolul! 

Ținând volanul și aplecându-se înspre consola dintre ei, Nico 
schiță frenetic simbolul pe colţul harții. 


„Un cerc cu o stea?” 

— O stea în cinci colţuri, cunoscută și ca pentagramă - 
simbolul religios cel mai des folosit în istorie - vital tuturor 
culturilor, de la mayași la egipteni și până la chinezi. 

„lar Washington și Jefferson au scos într-un fel sau altul asta 
la iveală?” 

— Nu, nu, nu - ascultă - Washington a fost francmason... iar 
despre Jefferson au existat zvonuri c-ar fi fost și el unul de-ai lor. 
Chiar crezi că nu știau ce fac? Asta n-au descoperit ei singuri. 
Asta au fost învățați. Cinci colţuri la o stea, corect? În Grecia 
antică, cinci era numărul omului. Și numărul elementelor: foc, 
apă, aer, pământ și psihicul omului. Până și Biserica a adoptat 


199 


pentagrama - uită-te la ea - cele cinci răni ale lui Isus, spuse 
Nico, aruncând o privire rapidă la mătăniile din lemn de la 
oglinda retrovizoare. Însă atunci când simbolul este inversat - 
întors cu fundul în sus - devine opusul acestuia. Un semn 
adoptat de vrăjitoare, de sataniști și de... 

„... francmasoni.” 

— Îl vezi, nu-i așa? Știam că o să-l vezi, Edmund! Au invocat 
simbolul acesta de secole întregi - amplasându-l pe propriile 
clădiri... deasupra arcadelor... chiar și aici, spuse Nico, apăsând 
cu degetul arătător pe hartă, insistând asupra celei mai 
cunoscute clădiri de pe Pennsylvania Avenue. 


H 
5 
E 
R 


Hiu | Mas, 


ai! 
| 


| arm br mm 


MNAS 


e 24TN5TNW 


Ro st nw 


„Casa Albă?” 

— Au tot încercat asta de secole în toată lumea. Fortărețele 
din Spania, castelele din Irlanda, până și în vechile biserici de 
piatră din Chicago. Însă pentru ca poarta să se deschidă, aveau 
nevoie de ceva mai mult decât simbolurile și incantaţiile 
potrivite... 

„... Aveau nevoie de putere.” 

— Puterea supremă. Asta a fost lecţia de pe vremea 
piramidelor și a Templelor lui Solomon - centre de putere - până 
în zilele noastre, căci francmasonii încă spun că Solomon a fost 
primul lor mare maestru! De-asta au adunat ei toţi liderii de-a 
lungul istoriei. Accesul la putere! Ştiam că o să înţelegi! Slavă 
Ție! Doar uitându-se la reacţia lui Edmund, Nico abia dacă putu 
să se abţină: Știam că o să înţelegi! 

„Insă... cum de nimeni de la Casa Albă n-a ajuns să observe 
că exista o ușă cu o pentagramă pe ea?” 


200 


— Ușă? Ușile pot fi mutate și înlocuite, Edmund. Casa Albă 
chiar a luat foc și a fost renovată. Nu, pentru asta, masonii au 
marcat ceva cu un caracter mult mai persistent... Nico se 
întoarse din nou la hartă. Urmărește punctele de reper, explică 
el, încercuind deja fiecare punct de pe hartă. Unu - Dupont 
Circle... doi - Logan Circle... trei - Washington Circle... patru - 
Mount Vernon Square... Și cinci - înălţă creionul și-l apasă cu 
putere pe ultimul punct: Pennsylvania Avenue nr. 1600. 


PSTNW H 
AA osti T 


— Clădirile reprezintă poarta de acces. Chiar în faţa noastră 
de mai bine de două sute de ani, adăugă el, în timp ce unea 
punctele. Exact cum făcuseră Cei Trei pentru el. 


PSTNW 


în ci psrmw 5 gy Ps S 


osrmw / 


„Oh, Doamne!” 

— Dumnezeu n-a avut nimic de-a face cu asta, Edmund. Ci 
monștrii, insistă Nico. Cu ei ne luptăm noi. Ca să marcheze 
teritoriul, Jefferson a mers până într-acolo încât l-a însemnat cu 
emblema lor. 


201 


Nico începu să deseneze din nou pe marginea hărţii. Spre 
propria surprindere, ochii i se umflau la fiecare măzgălitură pe 
hârtie. Era acel simbol pe care n-avea să-l uite vreodată. 


„Nico, te simţi bine?” 

Nico dădu din cap în semn că da, strângând din dinţi și 
refuzând să se mai uite în jos la simbol - compasul și echerul. 
„Amintește-ţi lecţiile. Nu lacrimi, doar victorie.” 

Cu ochii aţintiţi la drum, îi dădu coordonatele pe care le 
învățase în toţi anii aceia din urma. 

— Porneşte de la Capitoliu și mergi cu degetul în jos pe 
Pennsylvania Avenue, până la Casa Alba, îi explică Nico, simțind 
cum îi crește presiunea în cap. „Luptă-te. Luptă-te cu monstrul.” 
Acum fă la fel de la Capitoliu în jos pe Maryland Avenue - și ține- 
o tot drumul spre Jefferson Memorial - propriul sanctuar! Acum 
mergi la Union Station și trasează o linie pe Louisiana Avenue, 
după care prin partea de sud a Capitoliului, trage încă una prin 
Washington Avenue. Liniile se vor uni în fața Capitoliului... 


ij 
TION AVE NW 


UNITED STATES- 


De asta data, Edmund rămase tăcut. 
— Compasul și echerul. Cel mai sacru simbol masonic... 


„... îndreptându-se direct spre poarta Casei Albe... toată 
puterea aia într-un singur loc. De ce ar fi...? Ce fac, încearcă să 
preia controlul asupra lumii?” i 

— Nu, spuse Nico cu răceală. Incearcă s-o distrugă. Deja 
uitând de durerea din creștet, adăugă: Bine ai venit, Edmund, 
bine ai venit în brațele adevărului. 

„Nu... nu pot să cred asta.” 

— Acestea au fost și cuvintele mele... și gândurile mele. 

„Dar să faci asta fără să știe cineva...” 

— Au făcut-o la vedere! Pe 13 octombrie 1792, Loja Masonică 
Numărul 9 din Maryland punea piatra de temelie a Casei Albe 
într-o ceremonie plină de ritualuri francmasonice. Uită-te acolo - 
e-adevărat. Inscripţia de pe placa de bronz a temeliei spune că 
aceasta a fost turnată pe doisprezece, însă orice carte de istorie 
respectabilă spune că a fost turnată pe treisprezece. 

„Treisprezece. Numărul Fiarei.” 

— La treisprezece cvartale nord de Casa Albă este locul în 
care au construit Templul, cartierul general naţional al 
francmasonilor! 

„Din nou treisprezece!” 

— Acum le-ai înțeles trădarea. Au așteptat secole întregi! 
Acum șapte sute de ani credeam că era vorba de împăratul 
Roman cel Sfânt - cel pe care Biserica îl etichetase ca fiind 
dușmanul numărul unu. Insă masonii au știut să aștepte. Să 
aștepte semnele. Să aștepte să apară adevărata putere a lumii. 
Să se pregătească. După care să vină sfârșitul lumii. 

„Așadar, poarta pe care încercau s-o deschidă...” 

— ... e poarta Iadului. 

„Desigur! Incercau să elibereze Creaturile... să înceapă 
mișcările! Nico, ai idee spre ce te îndrepţi? Scriptura o prezice! 
Incepe cu sosirea celor Două Fiare...” 

— ... ce vin prin oameni care-i „găzduiesc”! Mai întâi, un 
discipol - un om al păcatului... 

„Asta-i Boyle, nu-i așa? Omul păcatului!” 

— După care Conducătorul - un om al puterii... 

„Manning!” 

— Prin el, Cel Întunecat - adevărata Fiară - se va ridica, 
formând cea mai puternică împărăție dintre toate! 

„Așadar, Fiara pe care încercau s-o elibereze...” 


203 


— Antihristul, Edmund. Ei îl vor pe Antihrist! Dacă n-ar fi fost 
Cei Trei, acesta ar fi venit deja! Spune-mi că înţelegi! Fără Cei 
Trei, realegerea lui Manning era iminentă! Puterea supremă era 
întruchipată de Manning! Un om al păcatului era întruchipat de 
Boyle! Împreună, ei erau cheile cu care să deschidă poarta! 

„Cei Trei în varianta originală se dedicaseră nașterii sale - Cei 
Trei în varianta finală și-au dedicat viaţa distrugerii sale! Alpha 
și Omega! Destinul lor era împlinit!” 

— Da, da... destinul - soarta lor - exact ca în Scriptură! „Fiii 
mei... vine Antihristul. E deja în lume” ţipă Nico împroșcând cu 
salivă tot parbrizul. 

„Așadar, motivul pentru care l-ai împușcat pe Boyle în locul lui 
Manning...” 

— Pe un stadion plin de admiratori? Înconjurat de adepţii săi? 
Influența lui Manning era la apogeu! Dar dacă asta ar fi fost 
catalizatorul pentru trezirea sa la viaţă? Nu - așa cum au spus 
Cei Trei... era mai bine să acţionez asupra lui Boyle, care era... 
era... era... Nu înţelegi? urlă el, dând cu pumnul în volan. Fără 
Boyle, ar fi fost numai o singură Fiară! O cheie în loc de două! 
Cu doar una, poarta n-ar fi putut fi deschisă! 

Continuă să se uite la Edmund, după care înapoi la șosea. 
Respirația îi era rapidă și necontrolată, tot corpul îi tremura. 
După ce tăcuse atâta amar de vreme... ca să ajungă în sfârșit să 
spună totul... acum abia dacă-și mai putea ţine respiraţia. 

— 0... 0... omul păcatului - exact ca tatăl meu - a fost 
întotdeauna semnul! N-ai auzit... n-ai auzit de păcatul lui Boyle? 
strigă Nico. 

Gâfâia între respiraţiile precipitate în timp ce un șuvoi 
neașteptat de lacrimi îl făcea să vadă drumul prin ceaţă. Se 
aplecă în faţă, ţinându-se strâns de volan și simţi un junghi în 
stomac. _ 

— Ce-a făcut el cu propria...? Și mai apoi cu a mea...? Işi duse 
un deget la ochi, ștergându-și hotărât lacrimile. 

Acestea i se rostogoleau pe față, adunându-i-se ca niște 
picături de ploaie în bărbie. 

„Nu te mai opune, își spuse. Fii recunoscător că te eliberezi și 
lași să iasă din tine... Ascultă Cartea... Mulţumesc, mamă... 
Mulţumesc...” 

— În... înţelegi? îl întrebă rugător pe Edmund, cu vocea 
schimbată și cu un accent de Wisconsin pe care-l îngropase cu 


204 


ani în urmă. Oamenii nu știu nimic, Edmund. Profesor și student. 
Maestru și ucenic, Manning și Boyle, continuă el, lăsându-se și 
mai în față pe volan. Precum tatăl și fiul. De-asta am fost eu 
ales. De-asta mi-a fost luată mama. Sa mă pună la încercare... 
să-l opresc pe taică-meu... să închid poarta diavolului. Să ţin 
poarta închisă și să împiedic Marele Întuneric să ne cuprindă. 

Lângă el, în scaunul pasagerului, Edmund nu spunea niciun 
cuvânt. 

— Te... te rog, Edmund... te rog spune-mi că înţelegi... 

Încă o dată, Edmund rămase tăcut. La fel de tăcut cum fusese 
în ultimele cinci ore de când ieșiseră din benzinăria din Carolina 
de Sud. 

Cu centura de siguranţă ce-i cuprindea strâns pieptul pe 
diagonală, Edmund se lăsase ușor spre dreapta, apăsând cu 
umărul pe portiera din dreptul său. Braţele îi atârnau pe lângă 
corp și avea mâna stângă îndoită în poală. 

În timp ce trailerul, zdruncinându-se, intră pe segmentul de 
drum suspendat deasupra altui drum, după care traversă râul 
St. Mary's, un dâmb de beton ieșit în afara carosabilului îi 
aruncă lui Edmund capul spre dreapta, lovindu-i fruntea ușor de 
geamul lateral. La fiecare nouă îmbinare metalică a podului, din 
asfalt, trailerul se zdruncina. La fiecare zdruncinătură, capul lui 
Edmund se lovea ritmic de geamul pasagerului. 

— Ştiam ca o să înţelegi, Edmund, spuse Nico surescitat. 
Mulţumesc. Mulţumesc pentru că ai crezut... 

Bang... bang... bang. Asemenea unui ciocan care bate într-un 
cui, capul lui Edmund se lovea întruna de geam. Zgomotul, ca 
niște bătăi de tobe, era îngrozitor. Nico nu-l băgă de seamă. 
Exact așa cum nu băga de seamă zgomotul pe care degetele 
pline de sânge ale lui Edmund îl scoteau când se lipeau și se 
dezlipeau de scaunul de vinilin ale camionului. Și nici balta de 
sânge uscat care-i cursese pe piept lui Edmund din locul de 
unde Nico îi tăiase gâtul cu cheile de la mașină. 

— Știu, însă mă bucur că înţelegi, spuse Nico, ţinându-și 
respiraţia și ștergându-și lacrimile din ochi. 

Cu încă o zdruncinătură, cea finală, camionul ieși de pe podul 
suspendat deasupra râului St. Mary's și trecu oficial graniţa 
statului Georgia. Pe partea dreaptă, lăsară în urmă un semn de 
autostradă portocaliu decolorat cu verde. „Bine aţi venit în 
Florida - Țara Soarelui.” 


205 


44. 


O oră și jumătate mai târziu, trag pe dreapta în curba din faţă 
de la First of America Bank, acolo unde se află birourile lui Rogo, 
la etajul doi. Chiar când opresc mașina, Rogo iese cătinel din 
clădire, îndreptându-se spre portiera dreapta, faţă. Încă-i 
supărat că mă întâlnesc cu Lisbeth. Însă nici pe jumătate pe cât 
e de supărat că-l vede pe Dreidel stând pe locul său din mașină. 

— Cum e lumea amenzilor de circulație? strigă Dreidel 
coborând geamul. 

— La fel ca politica din Chicago, îi răspunde Rogo, aruncându- 
mi o privire aprigă în momentul în care deschide portiera din 
spate. Complet coruptă. 

Nu fusese mai bine nici atunci când se întâlniseră pentru 
prima oară, cu ani în urmă. Amândoi avocaţi, amândoi cu idei 
fixe, amândoi prea încăpăţânaţi să vadă altceva decât greșelile 
altora. 

Tot restul drumului, Rogo rămâne îmbufnat în spate în timp ce 
trecem în viteză pe lângă magazinele vechi de familie ce se 
întind de-a lungul South Dixie Highway. Periodic se uită atent în 
spate ca să se asigure că nu suntem urmăriţi. Eu folosesc 
oglinda laterală exact pentru același lucru. 

— Acolo... mi-arată Dreidel ca și cum n-aș fi fost aici de-o mie 
de ori. 

Frânez, o iau brusc la dreapta spre spaţiul din faţa destinaţiei 
noastre: clădirea de birouri întinsă, zugrăvită în alb, care ocupă 
cea mai mare parte a ansamblului. Chiar în faţa clădirii se află o 
piaţetă cu o statuie reprezentând o ţestoasă îmbrăcată într-un 
costum negru și cu ochelari de soare, care cântă la o chitară 
electrică. Ar trebui să fie comică. Niciunul dintre noi nu râde. 

— Parchează jos, spune Rogo, arătând spre parcarea din 
beton cu două niveluri care face legătura cu clădirea. Cu cât 
sunt mai puţini cei care ne văd, cu-atât mai bine. 

Se uită la mine în oglinda retrovizoare. Nu trebuie să fii un 
geniu ca să înţelegi mesajul. E destul de rău că am venit aici. E 
și mai rău că l-am adus pe Dreidel. 


206 


Cu toate astea, Dreidel nu pare să bage de seamă supărarea 
lui Rogo. Uitându-se afară pe fereastră, e mult prea concentrat 
asupra semnului imens pe fundal maroniu, parțial obturat de 
coloanele false din ciment ale clădirii: Palm Beach Post. 

— Eşti sigur că-i o mișcare înţeleaptă? întreabă Dreidel în 
timp ce soarele dispare, iar noi ne croim drum spre al doilea 
nivel al parcării subterane, deja cufundat în întuneric. 

— Ai tu un loc mai bun? îl zgândăresc eu. 

Și asta-i și ideea. Indiferent unde ne-am duce, e foarte ușor să 
fim ascultați în secret. Însă aici, în inima... nu-mi pasă cât de 
puternici sunt ei - Manning, FBl-ul până și Secret Service - 
niciunul dintre ei nu-și permite să se lupte cu presa. 

— Care-i planul de rezervă în cazul în care tipa ne-o trage? 
întreabă Rogo în timp ce ne îndreptăm spre intrarea din față a 
clădirii și trecem de o mașină veche de tipărit, pășind pe 
marmura de pe jos, o combinaţie de roz cu negru. 

Este ultima sa încercare de a ne face să ne întoarcem. Dreidel 
dă aprobator din cap, însă nu încetinește pasul. Ca și mine, 
joacă totul pe o singură carte. Și, bazându-mă pe ceea ce 
văzusem în camera lui de hotel, nu vrea să-i dea lui Lisbeth un 
alt motiv de a-i apărea numele în ziar cu majuscule îngroșate. 

— Telefoanele celulare și pagerele, ne anunţă un paznic de 
culoare cu părul cărunt când ne apropiem de detectorul de 
metale și dispozitivul cu raze X. 

Îmi pun geanta de umăr în coș, alături de telefon. Însă atunci 
când trec prin detectorul cu raze X, ecoul unui bip puternic 
umple sala înaltă de marmură. 

Mă pipăi în sus pe la piept, verificând dacă am vreun stilou 
sau... 

— Insigna, îmi spune paznicul, arătându-mi reverul cu 
degetul. 

Dându-mi ochii peste cap și trecând iar prin dispozitivul cu 
raze X, îmi scot grăbit haina și-o pun pe banda rulantă a 
aparatului. 

— Ar trebui să arunci insigna aia nenorocită, spune Dreidel, 
venind imediat după mine. Capetele alea miniaturale prinse 
unul de celălalt îţi dau fiori și... 

— Hei, băieţi, ne întrerupe agentul de pază, dând din cap în 
timp ce studiază monitorul video al aparatului cu raze X. 

Bate ușor cu degetul pe ecran strâmbând din nas. 


— Cred că aţi vrea să aruncaţi o privire aici... 


208 


45. 


— Doamnelor și domnilor, bine aţi venit pe Aeroportul 
Internaţional Palm Beach, anunţă stewardesa prin interfonul din 
avion. Vă rog să rămâneţi la locurile dumneavoastră cu centurile 
de siguranţă puse până când avionul se va opri complet, iar 
comandantul aeronavei va stinge semnul ce marchează 
obligativitatea de a purta centura de siguranţă. 

Desfăcându-și rapid catarama metalică a centurii de 
siguranţă, Romanul se întinse până la scaunul din față, de unde 
scoase o geantă groasă de aluminiu, tip diplomat, cu logoul 
Secret Service pe ea. Își flexă podul palmei la ambele mâini, 
trăgând de încuietorile servietei. Din interior, dintr-o carcasă de 
protecţie gri, cauciucată, scoase un minireceptor care-i amintea 
de vechile tranzistoare radio pe care bunicul lui obișnuia să le 
colecționeze. Desfăcând firul negru din jurul receptorului, își 
băgă casca în urechea dreaptă și apăsă pe butonul Pornit dispus 
pe partea laterală a receptorului. 

„... insigna aia nenorocită”, spuse Dreidel, vocea sa fiind mult 
mai înăbușită ca înainte. „Capetele alea miniaturale prinse unul 
de celălalt îţi dau fiori și...” 

Verificând recepţia pe ecranul electronic pătrăţos, Romanul 
văzu între patru și cinci liniuţe digitale. Nu era diferit de un 
telefon celular cu o baterie mult mai puternică și mai eficientă, 
de uz militar. 

„Hei, băieţi”, întrerupe discuţia o voce nouă. „Cred că aţi vrea 
să aruncaţi o privire aici...” 

Romanul își băgă un deget în cealaltă ureche și învârti de 
potențiometrul de volum ca să audă mai bine. In schimb, nu 
urmă decât tăcere. 

Undeva deasupra, se auzi un sunet puternic ca un clopoțel, în 
timp ce simfonia metalică produsă de desfacerea simultană a 
centurilor de siguranţă umplu cabina avionului. Rămânând 
perfect calm, Romanul dădu volumul și mai tare. Tot nimic. O 
secundă parcă, surprinse ceva nedeslușit, însă fără să poată 
distinge nimic concret. 

„La ce etaj?” întrebă Rogo, intrând pe fir, tare și clar. 


209 


„Etajul doi”, îi răspunse Wes. 

„Fă-mi și mie o favoare, adăugă Rogo. Când discutăm cu 
Lisbeth, hai să încercăm să fim băieţi deștepţi, bine?” 

Închizându-și servieta și urmându-i pe ceilalţi pasageri pe 
culoar, Romanul dădu din cap pe deplin satisfăcut. Să-i lase s-o 
facă pe deștepţii fusese exact ce plănuise. 


46. 


— Trebuie să-i recunoști meritele băiatului, spuse Micah, 
învârtindu-se prin parcare în timp ce Wes, Rogo și Dreidel 
dispăreau în interiorul clădirii Pa/m Beach Post. 

— Cui, lui Wes? întrebă O'Shea, uitându-se din scaunul din 
dreapta al Chevy-ului lor închiriat de guvern. De ce, pentru că 
aleargă după ajutor? 

— Vezi, aici îl subestimezi. Nu cred că aleargă. De îndată ce 
pășește în clădirea aia, intră de bunăvoie într-un câmp de forță 
pe care știe că noi n-o să-l străpungem. 

— Fie asta, fie n-are alternativă. 

— Poate, spuse Micah, ţinând volanul și uitându-se fix la 
partenerul său. Insă când l-am urmărit ieri-dimineaţă, fiecare 
persoană cu care s-a întâlnit s-a holbat la faţa lui. Valetul, 
ușierul, oaspeţii pe lângă care a trecut prin hol... dacă poate să 
se descurce cu asta zilnic, poate să încaseze mai mulți pumni 
decât crezi tu. 

— Și asta se presupune c-ar trebui să mă impresioneze? 

— Nu spun decât că un obiectiv neclintit e la fel de fatal ca și 
forța noastră de nestăvilit. 

— Da, însă forța de nestăvilit este cea de care se tem 
oamenii. lar până când o să-i prindem fundul lui Boyle, eu asta 
aș prefera să fie. 

— ... deoarece ne-a slujit atât de bine până acum, spuse 
Micah. 

— Îţi scapă esenţialul. Până și Boyle știe că și noi căutăm... 

— ... ceea ce caută și el. Și-o știe de ani de zile. 

— Insă ceea ce nu știe este că Wes a devenit deodată cel mai 
bun zăhărel pe care să-l agățăm de băț, pe post de momeală. 
intoarce acolo, adăugă O'Shea, arătând spre intrarea în 
parcarea subterană. 

Luând curba la limită și croindu-și drum spre al doilea nivel, 
nu le luă mult să ajungă lângă Toyota neagră și cam ruginită, a 
lui Wes. Imediat ce dădu cu ochii de ea, Micah frână. 

— Trage chiar în spate, acolo, spuse O'Shea, arătând spre un 
loc de parcare liber dispus pe diagonală faţă de Toyota. 


211 


Accelerând ușor, Micah intră cu grijă în locul indicat. Prin 
lunetă, vedea perfect mașina lui Wes. 

— Avem zăhărelul, spuse O'Shea. lar când ţii strâns de el, 
calul n-are cum să nu te urmeze. 


47. 


Îngrămădindu-ne cu toţii în jurul micului monitor TV al 
dispozitivului cu raze X, înțepenim când paznicul ne arată ceva 
pe ecran. Conturul rectangular al insignei mele apare pe ecran 
pe un fundal gri întunecat. Chiar sub ea, cele două capete 
sculptate arată ca două lacrimi identice de culoare gri. Insă de 
departe mult mai interesante sunt bucăţile micuţe de metal - 
care arată aproape ca niște cioburi ascuţite de sticlă - ce 
strălucesc acolo, în centrul conturului gri. 

Ne chiorâm cu toţii, chinuindu-ne să ne dăm seama ce se află 
acolo, până în momentul în care paznicul apasă pe un buton de 
pe tastatură și mărește imaginea. Pe ecran, componentele ne 
apar brusc în fața ochilor - o antenă spiralată, un microcip în 
miniatură și o baterie și mai mică, care să faciliteze ascultarea. 

Ca întotdeauna, Rogo deschide primul gura: 

— Nemernicul dra... 

ÎI ciupesc de cot și-i arunc o privire. 

— Nu-i decât... ăsta-i reportofonul meu - totalmente digital - 
știți, ca să-mi salvez ideile bune, șoptesc eu, încercând să sune 
cât se poate de firesc, în ciuda vocii-mi gâtuite. 

— Bestial! Nu-i așa? 

— Le fac și mai mici decât casetele alea mici, adaugă Rogo, 
prinzându-se rapid. 

— Uite, dacă vrei poţi să-l încerci, merg eu la cacealma cu 
paznicul în timp ce banda rulantă îmi returnează haina. 

Îndoind-o peste braţ și îndreptând-o spre el, scot insigna ca 
să-l las să se uite mai de aproape. Imi face semn de la revedere, 
satisfăcut de ofertă. 

Îndreptându-ne rapid spre lifturi, afișăm niște zâmbete false 
ca și cum totul ar fi perfect. După modul în care privește Dreidel 
în stânga și în dreapta, este clar că-i panicat total. Nu-l acuz. 
Indiferent cine ne ascultă știe ce făcea el în camera aceea de 
hotel. Însă acum nu-i momentul să discutăm despre asta. Mă uit 
la paznic care ne urmărește cu privirea, după care mă uit în jos 
la insigna cu Casa Albă de la rever, care probabil emite încă. 


As 


„Aşteaptă”, îi fac semn lui Dreidel cu o palma deschisă 
îndreptată spre el. Ochii îi joacă și mai repede în cap. Când ne 
suim în lift, își roade unghia de la degetul mare, fără să se poată 
controla, însă chiar când dă să-mi răspundă în șoaptă, Rogo îl 
apucă strâns de biceps. 

— Ce etaj? întreabă Rogo, aplecându-se și mișcându-și în față 
bărbia. 

În colţul liftului, o cameră de supraveghere este îndreptată în 
jos, spre noi. 

— Doi, răspund eu ca de obicei, cât pot de neutru. 

— Fă-mi și mie o favoare, adaugă Rogo. Când discutăm cu 
Lisbeth, hai să încercăm să fim băieţi deștepţi, OK? 

Nimeni nu spune nimic altceva până când ușile se deschid la 
etajul doi. O iau de două ori la stânga, urmând mocheta gri din 
holul principal. De-a lungul peretelui stâng sunt uși de sticlă 
închise și birourile private ale editorilor de top ai ziarului. Ne 
ducem direct spre micile separeuri din spate formate prin 
compartimentare cu pereţi despărțitori. 

— Asta-i o prostie, șoptește Dreidel în timp ce-mi duc mâna la 
rever și acopăr insigna. Ar trebui să ieșim de-aici. Scapă de 
haina aia și hai să renunțăm. 

De data asta Rogo este și el de acord. 

— la-o ca pe un semn, Wes. După toate probabilitățile, ea n-o 
să facă decât să meargă totul și mai prost. 

— N-ai de unde să știi asta, îi șoptesc. 

— Hei, strigă Lisbeth, scoțându-și capul din micul ei birou 
chiar când ne apropiem. Își dă seama imediat că e ceva în 
neregulă. Ce s-a întâm...? 

Îmi pun sugestiv un deget pe buze și-o fac să tacă. Ridicându- 
mi haina, îi arăt insigna și spun doar din buze cuvântul 
„microfon”. 

— Mulţumim din nou că ne primești, adaug eu în timp ce ea 
răspunde la pantomimă și-mi indică propria ureche. 

„Pot să ne audă?” întreabă prin semne. 

Dau din cap în semn că da și-mi pun haina pe spătarul 
scaunului ei. 

— Îmi pare rău, e din cauza aerului condiţionat, adaugă ea, 
deja cu un pas înaintea noastră în timp ce apucă un biblioraft 
gros de pe masa de lucru. Dacă vreţi, lăsaţi-vă hainele aici... 


214 


Înainte să putem măcar să reacțţionam, iese din birouașş și se 
îndreaptă glonţ spre hol, cu părul roșcat fluturându-i pe umeri și 
cu braţele mișcându-se pe lângă corp. Cum mânecile cămășii ei 
albe scrobite sunt suflecate până la cot, pot să-i văd pistruii 
deschiși la culoare, care-i umplu cea mai mare parte a 
antebraţului. Mergând în spatele ei, Rogo îi vede și el, însă nu 
spune nimic. Fie o urăște, fie o iubește. Ca întotdeauna în cazul 
lui, e greu să spui care variantă e cea adevărată. 

— Eu sunt Rogo, spune el, întinzându-i o mână și alergând s-o 
prindă din urmă. 

— Aici, spune ea, ignorându-l și deschizând ușa de la o sală 
de conferinţe însorită, cu trei pereţi de sticlă, fiecare având 
jaluzelele verticale ridicate. 

Pe rând, Lisbeth face înconjurul camerei și trage de 
cordeluțele de acţionare, închizând jaluzelele. Face același lucru 
și cu jaluzelele de la geamul care dă înspre parcarea din faţă. În 
trei secunde, lumina soarelui e înlocuită de bâăzâitul abia 
perceptibil al tuburilor de neon. 

— Eşti sigură că nu ne poate auzi nimeni? 

— Comitetul editorial se întâlnește aici în fiecare dimineaţă ca 
să hotărască ce vieţi să mai facă praf în fiecare zi. Se zvonește 
că aici se caută microfoane cel puţin o dată pe săptămână. 

Spre deosebire de Dreidel, de Rogo sau chiar de mine însumi, 
Lisbeth nu pare nici măcar puţin afectată sau intimidată. 
Probabil că noi ne ieșiserăm din formă și nu mai eram pregătiți 
de luptă din ziua în care părăsiserăm Casa Albă. Ea are parte 
zilnic de frământările publice și de dificultăţi de tot soiul. Și în 
mod clar le face faţă cu brio. 

— Deci, cine ţi-a dat insigna? întreabă Lisbeth când ne 
așezăm în jurul imensei mese ovale de ședința. 

— Claudia, spun eu pe nerăsuflate, făcând referire la şefa 
staffului nostru, dând din greșeală cu scaunul în spate peste 
blatul negru dispus pe peretele din spate. O primește oricine 
întârzie... 

— Crezi că ea e cea care a pus microfonul acolo? întreabă 
Dreidel. 

— N-n-am nici cea mai vagă idee, spun, derulând în minte 
filmul întâlnirii de ieri. Oren... Bev... chiar și B.B. Ar fi putut fi 
oricine. Nu era necesar decât să aibă acces la ea. 

— Cine a purtat-o ultima oară? întreabă Lisbeth. 


215 


_ — Nu știu... poate Bev? Oren n-o poartă niciodată. Poate B.B.? 
Insă la sfârșitul săptămânii lumea și-o mai lasă pe birou, adică, 
n-aş fi băgat de seamă dacă ar fi intrat cineva în birou și ar fi 
scos-o de la haină... 

— Insă să reușești să bagi un microfon fără fir în ceva atât de 
Mic... spune Dreidel. Nu vi se pare că-i puţin cam multă 
tehnologie de vârf pentru - fără supărare, Wes - însă pentru 
cineva neînsemnat din fosta echipă a Casei Albe? 

— Ce vrei să spui? întreb eu, ignorându-i snobismul. 

— Poate că au fost ajutaţi de cineva, spune Dreidel. 

— De cine? De Secret Service? 

— Sau de FBI, sugerează Rogo. 

— Sau de cineva care se pricepe să afle tot felul de secrete, 
adaugă Lisbeth, un pic prea entuziast. 

Din modul în care-și trece vârful degetului pe marginea 
biblioraftului, în mod clar are ceva de spus. 

— Ai găsit pe cineva care să se potrivească descrierii tale? 
întreabă Dreidel sceptic. 

— Tu să-mi spui asta, spune ea, deschizând biblioraftul și 
frunzărindu-l. Cine vrea să audă adevărata poveste a 
Romanului? 


48. 


În mare parte, era precum zumzăitul unui lift sau al unei benzi 
rulante din aeroport. Liniștitor la început, după care, pe măsură 
ce zgomotul se repeta iar și iar, ajungea să te înnebunească. 

Pentru Roman, trecuse aproape jumătate de oră de când 
auzise în căști vocea lui Wes, care parcă-i zgăriase auzul. Dacă 
avea noroc, n-avea să mai dureze mult. Insă după ce își luă în 
primire mașina închiriată și se zbătu să iasă din traficul de pe 
aeroport și să ajungă în Southern Boulevard, în afară de bâzâitul 
din cască nu mai auzi nimic. De fiecare dată când trecea cineva 
pe lângă biroul lui Lisbeth prindea frânturile unei discuţii de la 
distanţă. După care din nou bâzăitul. 

Apucând ferm volanul în timp ce mașina albă închiriată urca 
pe Southern Boulevard Bridge, încercă să se calmeze admirând 
priveliștea acvamarină a Intracoastal Waterway. Ca de obicei, 
făcu aceeași șmecherie, care-i amintea de ultima oară când 
venise aici: în ultimul an de mandat al lui Manning, când fusese 
la Lacul Okeechobee și pescuise numai exemplare mai mari de 
patru kilograme. Fără îndoială, bibanul era mai mare în Florida - 
dacă te gândești că în D.C. un pește de două kilograme și 
jumătate era considerat imens -, dar asta nu-l făcea mai ușor de 
prins. Nu era imposibil însă dacă ţineai neapărat și aveai 
răbdare. 

Aruncând o privire rapidă la servieta sa argintie larg deschisă 
pe scaunul din dreapta, Romanul verifică de două ori puterea 
semnalului dispozitivului de ascultare și-și rearanjă casca în 
ureche. După ce făcu o întoarcere bruscă la stânga pe Ocean 
Boulevard, curând văzu partea de sus a clădirii de birouri din 
sticlă, late, dar nu prea înalte, ce se ițea dintre frunzele verzi ale 
smochinilor indieni care fuseseră plantați aici ca să protejeze 
clădirea de privirea marelui public. Când întoarse la stânga pe 
aleea principală din față, văzu că aveau și forţe de securitate. 
Ce nu știa era că mai aveau și două mașini de poliţie, două 
Chevy fără însemne pe ele și o ambulanţă chiar lângă intrarea în 
clădire. Era clar că începuseră să intre în panică. 


217 


Romanul întoarse și intră într-un loc de parcare din 
vecinătate, închise servieta și-și scoase casca din ureche. Wes 
era mai deștept decât crezuseră. N-avea să-i mai audă prea 
curând vocea. Însă ăsta fusese motivul pentru care plecase la 
drum fără să mai stea pe gânduri. Răbdarea era bună la pescuit. 
Însă după cum mergeau lucrurile, unele probleme necesitau o 
abordare mult mai dinamică, o implicare directă. 

De pe fundul servietei Romanul își scoase revolverul SIG de 9 
mm, îl armă, după care îl băgă în tocul de piele al hamului 
purtat pe sub haina neagră de la costum. Trântind cu putere ușa 
mașinii, se îndreptă spre intrarea în clădire. 

— Domnule, trebuie să vă văd legitimaţia, strigă un ofiţer în 
uniformă de șerif fornăind pe nas cu un ușor accent din nordul 
Floridei. 

Romanul se opri, ridicând din sprâncene. Atingându-și cu 
vârful limbii buza de sus, își baga mâna în haină... 

— Mâinile la vedere...! 

— Încetișor, încetișor, răspunse Romanul scoţându-și un 
portofel negru subțire din piele de ţipar. Suntem de-aceeași 
parte a baricadei. 

Deschizând portofelul, lăsă să se vadă legitimaţia cu 
fotografie la care era atașată insigna aurie cu bine cunoscuta 
stea în cinci colţuri. 

— Director adjunct Egen, spuse Romanul. Secret Service. 

— La naiba, omule, de n-ai spus așa din prima? întrebă șeriful 
râzând în timp ce-și reasigura curelușa de la tocul armei. Era 
gata să bag câteva boabe în tine. 

— Nu-i nevoie, nu-i nevoie, spuse Romanul, studiindu-și 
propria imagine reflectată în ușile de sticlă de la intrare. Mai 
ales într-o zi atât de minunată. 

Înăuntru, se apropie de biroul la care te înregistrai la sosire și 
aruncă o privire la bustul sculptat, din bronz, situat în colțul 
holului de la intrare. N-avea nevoie să citească placa gravată de 
sub el ca să identifice restul. 

„Bine aţi venit la birourile lui Leland F. Manning, fostul 
președinte al Statelor Unite.” 


49. 


— Romanul e un erou, începe Lisbeth, citind de pe carnețelul 
ei îngust de reporter pe care-l scoate din dosar. Sau un narcisist 
care-și urmărește asiduu interesele personale, depinde de cum 
îl priviţi în funcţie de afilierea voastră politică. 

— Republican versus democrat? întreabă Dreidel. 

— Mai rău, clarifică Lisbeth lucrurile. Oameni rezonabili versus 
nebuni nemiloși. 

— Nu înţeleg, îi spun eu. 

— Romanul este un I.C. - informator confidenţial. Anul trecut, 
CIA i-a plătit 70 000 de dolari pentru o informaţie cu privire la 
locul unde doi iranieni încercau să construiască o bombă 
chimică în Weybridge, undeva lângă Londra. Acum doi ani, i-au 
plătit alte 120 000 de dolari ca să-i ajute să localizeze un grup 
al-Zarqawi presupus ca făcând trafic ilegal cu gaz VX prin Siria. 
Însă perioada sa de prosperitate maximă a fost acum aproape 
zece ani, când l-au plătit în mod regulat - cu 150 000 de dolari 
de fiecare dată - pentru informaţii cu privire la toate activitățile 
teroriste puse la cale în interiorul Sudanului. La asta se pricepea 
cel mai bine. Vânzările de arme... locaţiile teroriștilor... 
strângerea de arme. Știa ce valoare are moneda americană. 

— Nu sunt sigur că am prins ideea, spune Rogo. 

— Bani, soldaţi, arme... toate vechile unităţi de măsură 
destinate câștigării unui război sunt depășite, adaugă Lisbeth. In 
lumea de azi, cel mai important lucru de care au nevoie militarii 
- Și rareori au parte de așa ceva - sunt informaţiile bune, solide, 
credibile. Informaţia e la putere. Și este exact chestia pe care, 
într-un fel sau altul, Romanul o avea întotdeauna la timp, în 
avantajul său. 

— Cine spune asta? întreabă Dreidel, din nou sceptic. 

După tot timpul petrecut în Biroul Oval, știe că veridicitatea 
unei istorii depinde de munca de cercetare care stă în spatele 
ei. 

— Unul dintre reporterii noștri a lucrat la L.A. Times, și scria 
despre CIA, se răstește Lisbeth. Sau ăsta nu-i un ziar destul de 
prestigios pentru tine? 


— Stai, zic, deci Romanul e de partea noastră? 

Lisbeth clatină din cap. 

— Informatorii nu sunt de partea nimănui - ei nu fac altceva 
decât să-și ofere serviciile celui care oferă mai mult. 

— Așadar, e un informator bun? întreb. 

— Bun ar fi tipul care i-a deconspirat pe teroriștii asiatici care 
aveau ca ţintă Philadelphia, acum câţiva ani. Romanul e tare. 

— Cât de tare? întreabă Rogo. 

Lisbeth întoarce o nouă filă din carneţelul ei. 

— Suficient de tare ca sa ceară plata a șase milioane de dolari 
pentru un singur pont. Deși, aparent, n-a primit nimic. In cele 
din urmă, CIA a spus nu. 

— Asta înseamnă o grămadă de bani, spune Rogo, aplecându- 
se și citind din carnețelul ei. 

— Tocmai asta-i ideea, îl aprobă Lisbeth. Suma medie pentru 
un informator este mică: 10 000 de dolari sau așa ceva. Poate îţi 
dau între 25 000 de dolari și 50 000 de dolari dacă le ești de un 
real folos... după care dau până la 500 000 de dolari dacă le dai 
informaţii specifice despre o celulă teroristă activă, însă șase 
milioane? Ca să zic așa, ar trebui să fii destul de-aproape de 
sursă, încât să știi până și ce gusturi are Bin Laden în materie de 
pastă de dinţi. Așa că, dacă Romanul a ajuns să ceară atâta 
bănet... 

— Probabil că deținea un secret mare cât un elefant, spun eu, 
completându-i gândul. 

— Poate că le vânduse pontul despre faptul că Boyle avea să 
fie împușcat, adaugă Rogo. 

— Sau circumstanţele care-au dus la asta, spune Lisbeth. Se 
pare că cererea a fost făcută cam cu un an înainte de 
Împuşcături. 

— Dar ai zis că CIA n-a plătit, o contrează Dreidel. 

— Au vrut s-o facă. Însă, aparent, n-au putut să primească 
aprobarea de sus, explică Lisbeth. 

— De sus? întreb eu. Cât de sus? 

Dreidel știe încotro vreau să ajung. 

— Ce, crezi că Manning i-a refuzat Romanului cupa de aur... 

— Habar n-am, îi răspund. 

— Însă are sens, ne întrerupe Rogo. Căci eu, unul, dac-aș fi pe 
punctul de a da lovitura și de a pune mâna pe șase milioane de 


220 


dolari, aș înșfăca pușca lui taică-meu ca să trag niște focuri de 
armă la întâmplare. 

Lisbeth se uită fix la el. 

— Tu te duci să vezi filmele de acţiune chiar de la premieră, 
nu-i așa? 

— Putem să nu deviem de la subiect? îi rog eu, după care o 
întreb: A mai zis prietenul tău, reporterul, și altceva din care să 
reiasă despre ce era vorba în cazul pontului ăstuia de șase 
milioane de dolari? 

— Nu știe nimeni. De fapt, era mult mai fascinat de modul în 
care Romanul continua să scoată iepuri albi din joben an după 
an. Cel mai adesea, apărea din neant, lansa o bombă despre o 
celulă teroristă din Sudan sau despre un grup care a capturat 
niște ostatici, apoi dispărea până la următoarea situaţie de 
urgenţă. 

— Ca Superman, spune Rogo. 

— Mda, cu deosebirea faptului că Superman nu te pune să-i 
dai câteva sute de mii de dolari înainte să-ţi salveze viața. Cred 
că pot să afirm fără teama de a greși că Romanul e absolut 
necruţător. Dacă CIA nu-i plătea preţul, era la fel de fericit să se 
dea deoparte și să lase un ostatic să fie decapitat. De-asta 
primea sumele alea impresionante în bani gheaţă. Nu-i păsa. Și 
s-ar părea că nici acum nu-i pasă. 

— Și încă mai e în Sudan? întreb. 

— Nu știe nimeni. Unii spun că s-ar putea să fie în State. Alţii 
se întreabă dacă nu cumva își face rost de informaţii direct de la 
sursă, dinăuntrul sistemului. 

— Vrei să spui că ar avea pe cineva în CIA? se miră Rogo. 

— Sau în FBI. Sau în NSA. Sau chiar în Secret Service. Toate 
serviciile astea adună informaţii. 

— Se întâmplă tot timpul, e de acord și Dreidel. Nu știu ce 
agent de nivel mediu se satură de salariul lui tot de nivel mediu 
și-ntr-o bună zi se hotărăște că în loc să bată la mașină nu știu 
ce raport despre Criminalul X, îl dă mai departe unui așa-zis 
informator, care mai apoi vinde informaţia și împarte banii cu el. 

— Sau își creează o identitate falsă - poate că-și alege un 
nume ridicol, cum ar fi Romanul - după care își pasează 
informaţia lui însuși sub noul nume. Așa primește o recompensă 
imensă pentru ceea ce ar fi făcut de altfel în cadrul slujbei sale 
pe mai nimic, spun eu. 


221 


— Oricare dintre variantele astea e adevărată, probabil că 
Romanul a săpat atât de adânc, încât intermediarii săi au trebuit 
să pună la cale un întreg sistem de comunicații, la fel de ridicol, 
doar pentru a intra în contact cu el. Știi, ca și cum ai citi la 
fiecare a cincea literă din nu știu ce rubrică de anunţuri și mică 
publicitate... 

— Sau amestecând literele dintr-un careu de cuvinte 
încrucișate, bolborosește Dreidel, ridicându-se deodată în 
picioare. Intorcându-se spre mine, adaugă: Dă-mi să văd careul 
ăla... 

Din buzunarul de la pantaloni, scot faxul pe care e imprimat 
careul cu pricina și-l întind cu palma pe masă. Eu și Dreidel ne 
aplecăm deasupra lui dintr-o parte. Rogo și Lisbeth o fac din 
partea cealaltă. Deși amândoi auziseră aseară toată povestea, 
asta e prima dată când Rogo și Lisbeth îl văd. 

Studiind careul, se concentrează cu toţii asupra pătrăţelelor 
completate, însă nu văd nimic în afară de o grămadă de 
răspunsuri și niște mâzgăleli făcute la întâmplare pe margini. 

— Ce-i cu numele alea de pe cealaltă foaie? întreabă Lisbeth, 
căutând în foile de sub careul de cuvinte încrucișate și dând la 
iveală prima pagină a faxului, cea cu benzile desenate cu 
„Beetle Bailey” și „Blondie”. Chiar deasupra capului lui Beetle 
Bailey, scrise de mâna președintelui, apar cuvintele „Guv. 
Roche... M. Heatson... Gazdă - Mary Angel”. 

— M-am uitat peste ele noaptea trecuta, spun eu. Careul e 
datat 25 februarie, chiar la începutul administraţiei. În noaptea 
aceea, guvernatorul Tom Roche l-a prezentat pe președinte la 
un eveniment literar din New York. Printre remarcile sale din 
deschidere, Manning i-a mulţumit principalului organizator, 
Michael Heatson, și gazdei sale pentru eveniment, o femeie pe 
nume Mary Angel. 

— Deci numele acelea nu erau decât niște notițe? întreabă 
Lisbeth. 

— Așa face tot timpul, spune Dreidel. 

— Tot timpul, sunt și eu acord. Îi înmânez un discurs, iar în 
timp ce se află pe podium face singur niște scurte adnotări, 
adăugând câteva persoane, ca să le mulțumească - persoane 
care obișnuiesc să doneze sume mari de bani și pe care le vede 
pe primul rând... un vechi prieten al cărui nume abia și l-a 
amintit... Acestea s-au întâmplat să fie pe spatele unui rebus. 


222 


— Nu mă miră decât faptul că i-au păstrat careurile de 
cuvinte încrucișate, spune Lisbeth. 

— Aici i-aici. În general n-o fac, îi spun eu. Și crede-mă, 
obișnuiam să păstrăm totul: adnotările scrise neglijent pe post- 
it-uri... un rând adăugat la un discurs pe care-l scrisese pe un 
șerveţel de la un cocktail. Toate astea sunt produse ale muncii 
sale. Cuvintele încrucișate nu sunt, motiv pentru care erau 
printre puţinele lucruri pe care aveam voie să le aruncăm. 

— Și-atunci, de ce acesta a fost păstrat? întreabă Lisbeth. 

— Deoarece ăsta face parte dintr-un discurs, îi răspunde 
Dreidel, bătând cu palma în masă exact peste faţa lui Beetle 
Bailey. „Guv. Roche... M. Heatson... Gazdă - Mary Angel.” Odată 
ce a scris cuvintele astea, foaia a devenit la fel de valoroasă ca 
și când ar fi fost scrisă în chihlimbar. Trebuia să-l păstrăm. 

— Așadar, de opt ani de zile Boyle este pe undeva, la mare 
distanță, solicitând mii de documente, căutând naiba știe ce, 
spune Lisbeth. Și cu o săptămână în urmă, primește paginile 
astea și, deodată, iese din ascunzătoare. 

Stă pe scaun dreaptă, cu un picior sub fund. Pot să-i percep 
nerăbdarea din voce. Ştie că în careul de cuvinte încrucișate e 
cheia întregii istorii. 

— Lasă-mă să mai mă uit o dată la rebusul ăla, spune ea. 

Ca și înainte, ne îngrămădim toţi patru în jurul acestuia, 
studiindu-l cu și mai multă atenţie. 

— Al cui este celălalt scris de mână de lângă cel al lui 
Manning? întreabă Lisbeth, arătând spre scrisul aplecat, 
meticulos. 

— Al lui Albright, fostul șef al staffului prezidenţial, răspunde 
Dreidel. 

— A murit acum câțiva ani, corect? 

— Înî - la fel am crezut și despre Boyle, spun eu, aplecându- 
mă în faţă atât de mult, încât masa aproape îmi intră în stomac. 

Lisbeth încă mai examinează cu atenţie careul. Din câte-mi 
dau seama, toate răspunsurile par a fi corecte. 

— Dar ce zici de chestia aia de acolo? întreabă Rogo, atingând 
ușor mâăzgălelile și literele scrise aleatoriu de pe marginea 
dreaptă a careului. 

— Primul cuvânt e „amble...” vezi la 7 orizontal? întreb eu. 
Spațiile rămase sunt pentru literele L și E. Dreidel spunea că și 
mama sa face același lucru când dezleagă rebusuri. 


223 


Ai 

4 jE | E M P Al 
Al] SANK 
Ae TakLa 
-|3| 


— Scrie diferite variante ca să vadă ce se potriveşte, explică 
Dreidel. 

— Tatăl meu obişnuia să facă la fel, cade de acord și Lisbeth. 

Rogo dă din cap, însă nu-și ia ochii de pe bucata de hârtie. 

— Poate că răspunsul este în soluţiile prezumtive de pe 
margine, sugerează Lisbeth. 

— Ce, de parcă Romanul avea legătură cu autorul careului? 
întreabă Dreidel, dând din cap dezaprobator. 

— Adică ideea asta e mai nebunească decât aceea că 
răspunsul ar fi ascuns în rezolvare? 

— Cum îl chema pe tipul de la Casa Albă cu fălcile ca de 
veveriță? intervine Rogo, cu ochii încă aţintiţi asupra careului. 

— Rosenman, spun eu și Dreidel în același timp. 

— Și pe fostul tip de la securitatea naţională? întreabă Rogo. 

— Carl Moss, spunem din nou eu și Dreidel într-o sincronizare 
perfectă. 

Nu-mi iau ochii de la Rogo. Ori de câte ori tace știu că, 
probabil, coace el ceva. 

— Vezi ceva? îl întreb. 

Uitându-se ușor în sus, Rogo zâmbește larg precum un câine 
căruia îi arunci un os. 

— Ce-i? Spune odată, se răstește Dreidel. 

Rogo apucă marginea careului și-l trage rapid peste masă 
asemenea unui disc Frisbee. 

— După câte se pare aici sunt ascunse numele tuturor 
membrilor staffului vostru. 


224 


50. 


În holul de la intrare, Romanul nu ezită să-și treacă numele în 
registru. Chiar stătu puţin de vorbă cu agentul din spatele mesei 
despre misiunile astea de tot rahatul. La lifturi, apăsă pe butonul 
de chemare fără să-și facă probleme în privinţa amprentelor 
lăsate. La fel făcu și-atunci când ușile liftului se deschiseră și 
apăsă butonul pentru etajul patru. 

Era exact motivul pentru care ei se organizaseră în felul 
acesta. Cheia oricărui război o reprezentau informaţiile. Și, după 
cum învățaseră în toţi anii ăia din urmă din careul acela de 
cuvinte încrucișate, cele mai bune informaţii vin când ai pe 
cineva înăuntru. 

Un sunet strident străpunse aerul, în momentul în care ușile 
liftului se deschiseră. 

— Legitimaţia, vă rog, îi cere un agent în costum cu cravată 
înainte ca Romanul să poată măcar cobori din lift și să pășească 
pe holul acoperit cu mochetă bej. 

— Egen, răspunse Romanul, arătându-și încă o dată 
legitimația și insigna. 

— Da... desigur... îmi pare rău, domnule, spuse agentul, 
dându-se înapoi în momentul în care citi funcţia de pe 
legitimaţia Romanului. 

Fluturând din mână, Romanul făcu o figură prietenoasă ca să-l 
calmeze. 

— Dacă nu vă supără întrebarea, care-i starea de spirit în 
cartierul general? întrebă agentul. 

— Ghici. 

— Directorul e extrem de nervos, nu-i așa? 

— Nu-i decât înnebunit de faptul că o să-și petreacă 
următoarele șase luni încercând să limiteze efectele negative 
create de acest eveniment. Nimic nu se compară cu o porție 
zilnică de talk-show-uri și audieri în faţa celor din Congres, în 
care să explice de ce Nico Hadrian a dispărut din camera sa de 
spital. 

— Congresmenilor ălora chiar le place să-și vadă fața la TV, 
nu? 


— Nu-i valabil pentru toată lumea? întrebă Romanul, uitându- 
se la camera de supraveghere și îndreptându-se spre ușile 
negre, antiglonţ de la biroul președintelui. 

— Deschide ușa, Paulie, strigă agentul în costum și cravată 
către un alt agent care stătea în interiorul birourilor Secret 
Service, din partea dreaptă a holului. 

In stânga, se auzi un trăncănit nu foarte puternic, în timp ce 
încuietoarea magnetică se descuia. 

— Mulţumesc, fiule, spuse Romanul. 

Deschise ușa fără ca măcar să se uite înapoi. 

— Bună, spuse o recepţioneră hispanică cu o voce piţigăiată 
în timp ce ușa grea se închidea cu putere în urma Romanului. 
Cu ce vă pot fi de folos? 

Pășind peste sigiliul prezidenţial de pe covor, Romanul se uită 
atent spre peretele din stânga, căutându-l din priviri pe agentul 
care în mod normal făcea de pază lângă drapelul american. 
Agentul nu era acolo, ceea ce însemna că nici președintele nu 
era. O altă veste bună o reprezenta bilețelul galben lipit pe 
partea laterală a monitorului de la calculatorul femeii de la 
recepţie. Cu litere de mână rotunjite scria: „Dreidel - Int. 
6/Biroul din spate”. 

— Dreidel nu-i aici, nu? întrebă Romanul. 

— Nu, e plecat împreună cu Wes, răspunse recepţionera. lar 
dumneavoastră sunteţi...? 

Romanul își prezentă iarăși legitimaţia și insigna. 

— De fapt, am venit să mă întâlnesc cu domnișoara Lapin... 

— Sigur... bineînţeles, rosti femeia, făcându-i semn Romanului 
spre stânga. Doriţi să o sun sau... 

— Nu, nu-i nevoie, insistă Romanul, mergând calm de-a lungul 
holului. Deja mă așteaptă. 

Pe partea dreaptă a holului, Romanul trecu rapid pe lângă 
aproape o duzină de casete cu capac de sticlă în care erau puse 
la loc de cinste medaliile de onoare din fiecare țară importantă, 
Marea Cruce a Ordinului Poloniei, Colierul Independenţei 
Quatarului, până și Ordinul Bath al Regatului Unit al Marii 
Britanii. Romanul nu se uită la ele nici măcar în treacăt, deja 
concentrat pe ușa deschisă din stânga sa. 

De partea cealaltă a holului, privi spre biroul pe a cărui ușă 
era prinsă o etichetă: „Şefa Staffului Prezidenţial”. Luminile erau 
stinse, iar biroul gol. 


226 


Claudia plecase deja să ia masa de prânz. Bun. Cu cât erau 
mai puţine persoane în jur, cu-atât era mai bine. 

Luând-o la stânga, intră în biroul bine luminat care mirosea a 
popcorn proaspăt și a lumânare pe jumătate arsă cu aromă de 
vanilie și mentă. Din unghiul său, uitându-se la biroul ei, avea o 
priveliște perfectă a puloverului roșu mulat, cu un decolteu ce 
abia reușea să-i ţină în frâu implanturile mamare vechi de zece 
ani. 

Chiar înainte ca ea să poată măcar reacţiona, Romanul apucă 
mânerul ușii, închizând-o ușor în urma sa. 

— Mă bucur să te revăd, Bev, rosti el în momentul în care ușa 
se închise de tot. Se pare că-ţi priește aerul de Florida. 


51. 


— Uite aici, spune Rogo, arătând spre coloana de litere de pe 
marginea dreaptă a careului. In spațiul liber... 

Verific din nou coloana verticală de mâzgălituri și litere ce par 
puse la întâmplare. 


— AMB? JABR? FRF? întreabă Dreidel. Habar n-am de la ce pot 
veni inițialele astea. 

— Nu citi de la stânga la dreapta. Ci de sus în jos... 

Rogo încercuiește cu pixul său coloana de sus până jos. 

— M, A, R, J, M, K, L, B, spune Rogo, făcându-mă să tresar. la 
completaţi inițialele: Manning, Albright, Rosenman... 


— Jeffer, adaug. 
— Cine-i Jeffer? ne întrerupe Lisbeth. 


228 


— Eu, spune Dreidel. 

— Moss, Kutz, Lemonick, adaug eu, continuând cu restul. lar 
B... 

— E de la Boyle, spune Rogo cu mândrie. Opt persoane, toate 
cu acces direct la Biroul Oval. 

Lisbeth dă din cap în semn că da, încă studiind rebusul. 

— Însă la ce i-ar folosi președintelui o listă cu numele celor 
mai importanţi oameni din stafful său? 

Ne uităm cu toţii la Dreidel. ` 

— N-am văzut-o în viața mea, spune el râzând. Insă din 
tremurul vocii sale, e singura dată când nu e fericit că e inclus 
pe o listă exclusivistă. 

Deja impacientat, Rogo se ridică de pe scaun, ducându-se 
spre capul mesei. 

— Manning a pus pe hârtie numele a opt oameni, după care 
le-a camuflat cu nişte mâzgălituri, astfel încât să nu observe 
nimeni că sunt scrise acolo. Nu c-aș vrea să mă joc de-a Nancy 
Drew, însă întrebarea este ce au ei cu toţii în comun? 

Lisbeth trage hârtia înapoi spre central mesei. Mă uit în jos la 
lista cu nume. Lemonick era consilier pe probleme juridice la 
Casa Albă, Rosenman era secretarul de presă, Carl Moss era 
consultant pe probleme de securitate naţională. Combinate cu 
Manning, Albright și Boyle, acestea erau cele mai mari nume pe 
care aveam - cavalerii mesei noastre rotunde. 

— În mod clar, e o listă a puterii. 

— Exceptându-l pe Dreidel, subliniază Rogo. Fără supărare, 
adaugă el, întorcându-se spre Dreidel. 

— Eraţi cu toţii implicaţi în vreun proiect în perioada aia? 
întreabă Lisbeth. Când era, în luna februarie a primului an de 
mandat? 

— Nu eram acolo nici de-o lună, spune Dreidel. 

Însă pe măsură ce înţelege cât de înalte erau poziţiile celor de 
pe listă, îi pot deja percepe schimbarea din voce. 

— Poate că sunt cei pe care președintele voia să-i aibă la 
întâlnirile de dimineaţă - pentru PDB. Citind confuzia de pe 
fețele lui Lisbeth și a lui Rogo, explică: în fiecare dimineaţă la 
ora șase un curier înarmat vine de la cartierul general al CIA la 
Casa Albă cu o geantă-diplomat oficială, prinsă la încheietura 
mânii cu cătușe. Înăuntru are President's Daily Brief” - raportul 


17 Informarea zilnică a președintelui. (n.tr.). 
229 


sumar al celor mai importante știri secrete, legate de ceea ce se 
întâmplă prin lume. Mișcările trupelor din Coreea de Nord... 
reţelele de spionaj din Albania... absolut orice este nevoie să 
știe președintele, află la prima întâlnire a zilei, el și alţi câţiva, 
atent selectaţi. 

— Da, însă cu toţii știau cine era invitat la întâlnirile astea, 
subliniez eu. 

— Au știut în cele din urmă, spune Dreidel. Însă, pe timpul 
acelor prime săptămâni, crezi că Rosenman și Lemonick n-au 
dat din coate să poată să intre și ei? 

— Nu știu ce să zic, intervine Lisbeth, uitându-se ușor 
încruntată la listă. Dar dacă au scris doar inițialele, de ce ar fi 
fost atât de secretoși? 

— Oamenii sunt secretoși când au motiv s-o facă, spune 
Dreidel. Și pare destul de clar că nu voiau să vadă și altcineva 
ce scriau. 

— OK, bine - și-atunci care sunt lucrurile pe care ai putea să 
le scrii despre oameni tăi de la vârf, din staff sau așa ceva, pe 
care n-ai dori să le vadă nimeni altcineva? întreabă Lisbeth. Nu- 
ţi plac persoanele respective... nu vrei să le ai acolo... te temi de 
ele... 

— Și iată unde am ajuns - la esenţa șantajului, spune Rogo. 
Poate că vreunul dintre ei avea vreun secret... 

— Sau știa un secret, adaugă Dreidel. 

— Vrei să spui un secret despre președinte? întreb eu. 

— Despre oricine, e și Lisbeth de acord. 

— Nu știu, spun eu. La nivelul celor despre care vorbim - ăsta- 
i grupul de oameni despre care se presupunea că nu trebuie să 
ne facem griji că nu-și vor ţine gura. 

— În afară de cazul în care unul dintre ei te face să te 
îngrijorezi că nu-și poate ţine gura, completează Dreidel fără să 
se mai gândească. 

— Vrei să spui ca o listă a încrederii? întreabă Lisbeth. 

— Bănuiesc că da - da sigur, răspunde Dreidel. Asta-i ceea ce 
aș vrea să știu dacă aș avea un staff nou. 

Pentru prima oară se oprește și nu-și mai roade unghiile de la 
mâna sa îngrijită, cu manichiura făcută. 

— Nu-s sigur c-am prins ideea, îi spun. 

— Gândește-te la ceea ce s-a întâmplat în primele săptămâni 
în care am fost la Casa Albă. La autobuzul ăla cu bombă din 


230 


Franţa și la toate dezbaterile din ţară care încercau să 
stabilească dacă, prin reacţia sa, președintele luase incidentul 
destul de în serios. După care am avut parte de toate 
bobârnacele alea provocate de redecorarea Biroului Oval... 

— Imi aduc aminte, spune Lisbeth. A fost și articolul ăla din 
Newsweek despre covorul în dungi roșii... cum au spus că-l 
numise prima-doamnă? 

— Gumă de mestecat în dungi, spune Dreidel sec. Explozia 
bombei și covorul ăla nepotrivit - astea au fost niște tâmpenii 
legate de neînțelegerile interne. „Vai, vai, căpitanul nu-și poate 
cârmi noua sa corabie...” Insă singurul motiv pentru care 
lucrurile astea au răsuflat în exterior a fost din cauză că un 
gură-spartă din staff s-a hotărât să le facă publice. 

Lisbeth dă din cap aprobator, știind asta mult prea bine. 

— Așa că ceea ce-l îngrijora cu-adevărat pe Manning la 
momentul acela... 

— ... era să afle cine era răspunzător pentru toate scurgerile 
de informaţii din interior, completează Dreidel. Când ai atât de 
mulţi membri ai staffului luaţi de valul noii puteri, se găsește 
întotdeauna cineva care vrea să dea fuga și să se laude în fața 
prietenilor. Sau a presei. Sau a prietenilor care se întâmplă să 
lucreze în presă. lar până când reușești să oprești scurgerile, 
povestioarele astea îţi pun în umbră întreaga agendă de lucru. 

— OK, spun eu. Ceea ce înseamnă că atunci când a fost 
făcută lista asta Manning îi vâna pe acei membri ai staffului din 
cauza cărora apăreau scurgeri de informaţii către presă? 

— Nu pe oricine din staff, precizează Dreidel. Articolele alea 
conţineau informaţii pe care le puteau ști doar persoane de la 
nivelurile superioare ale staffului. Acesta era motivul pentru 
care Manning era atât de înnebunit. Una e când un stagiar 
spune că președintele poartă ciorapi desperecheaţi. Și cu totul 
alta să deschizi Washington Post și să citești pe prima pagină, 
cuvânt cu cuvânt, tot ce ai discutat pe timpul unei întrevederi cu 
cinci dintre cei mai de încredere consilieri ai tăi. 

— Dacă despre asta era vorba, atunci de ce s-ar fi inclus și pe 
el pe listă? întreabă Rogo, în timp ce noi toţi ne uităm din nou la 
careul de cuvinte încrucișate. 

— Poate că era lista celor care au fost la o întâlnire anume - 
Manning, Albright, Boyle, etc. - după care n-au făcut altceva 


231 


decât să încerce sa reducă numărul celor care lăsaseră să se 
scurgă o informaţie cu caracter privat, spun eu. 

— Asta ar explica de ce mă aflu și eu pe listă, adaugă Dreidel. 
Deși poate că nu era vorba doar de scurgerile către presă. 

— Atunci către cine? întreabă Lisbeth. 

— Gândește-te din nou la ce ne-ai spus despre Roman și 
despre recompensa de șase milioane de dolari pe care ei nu i-ar 
fi aprobat-o. Și aceste propuneri de plată a informatorilor se 
regăsesc în PDB. 

Dau din cap aprobator, amintindu-mi de vechile întâlniri de 
genul acesta. 

— Nu-i o presupunere rea. Persoana care transmitea 
informaţii presei ar fi putut să-i spună și Romanului cine era 
responsabil de anularea plăţii sale. 

— Și tu crezi că de-asta a fost Boyle împușcat? întreabă 
Lisbeth. Pentru că s-a opus ca Romanul să fie plătit? 

— Eu, unul, aș crede asta, spune Rogo. Șase milioane de 
dolari sunt o grămadă de bani. A 

— Fără îndoială, admite Dreidel. Insă mi se pare destul de clar 
că, dacă vreţi să știți cine e persoana de pe listă în care nu se 
putea avea încredere, aceea nu poate fi decât omul pe care, 
până de curând, l-am crezut mort. Știţi voi, cel pe urmele căruia 
se află FBI-ul... cel ce rimează cu Doyle... 

— Asta-i motivul pentru care am solicitat să ne fie transmise 
de la Biblioteca Prezidenţială dosarele lui Boyle, spun eu. Au 
totul acolo, tot programul său, chestiunile de care era preocupat 
și la ce lucra, chiar și dosarul de personal, întocmit de FBI. O să 
avem fiecare foaie de hârtie care s-a aflat vreodată pe biroul lui 
Boyle sau care s-a scris despre el. 

— Asta-i bine - deci doi dintre noi putem să mergem la 
bibliotecă, spune Lisbeth. Insă tot nu ne lămurește de ce o listă 
secretă pe care a făcut-o Manning în primul său an de mandat 
ar avea vreo legătură cu împușcarea peste trei ani a lui Boyle. 

— Poate că pe Boyle îl îngrijora faptul că președintele n-avea 
încredere în el, spune Rogo. 

— Nu, îl contrazice Dreidel. Potrivit celor spuse de amicii lui 
Wes din FBI, indiferent ce puneau la cale Boyle și Manning, erau 
amândoi băgaţi în asta. 

— Ceea ce trebuie să fie adevărat, subliniez eu. Ambulanţa... 
cu grupa sangvină pregătită... cum altfel ar fi putut Boyle să 


232 


reușească să facă asta fără ajutor din partea lui Manning și a 
Secret Service? 

— Deci ce vrei să spui? Că n-aveau încredere în nimeni 
altcineva de pe listă? întreabă Lisbeth, cu ochii deja aţintiţi 
asupra lui Dreidel. 

Dau din cap în semn că nu. 

— Nu spun altceva decât că președintele Manning și Albright 
și-au petrecut una dintre primele lor zile la post încropind o listă 
cu numele a opt persoane cu care împărțeau accesul zilnic la 
cele mai bine păzite secrete din lume. Mai mult, prin păstrarea 
acelei liste într-un careu cu cuvinte încrucișate, au găsit o 
modalitate de a crea imposibilul: un document prezidenţial care 
putea să conţină cele mai intime gânduri ale lui Manning, dar 
care n-avea să fie inspectat, catalogat, studiat sau văzut de 
oricine altcineva din anturajul său. 

— Dacă nu cumva, desigur, din neglijenţă a uitat că a făcut 
câteva adnotări pe spate, spune Rogo. 

— Ideea e că lista încă mai trebuie restrânsă, afirm. Și, din 
câte știu eu, pe lângă președinte, singurele persoane de pe listă 
care au fost pe pista de curse au fost Boyle și Albright - iar 
Albright e mort. 

— Eşti sigur că doar ei doi au fost acolo? întreabă Lisbeth. 

— Ce vrei să spui? 

— Te-ai uitat vreodată la vreo filmare de arhivă din ziua 
aceea? Poate ar trebui să arunci o privire să vezi dacă tot ceea 
ce crezi că-ţi aduci aminte că s-a întâmplat se potrivește cu 
realitatea? 

Dau din cap în semn că nu. La o săptămână după împușcături, 
când încă mai eram în spital, am surprins o secvență a unei 
filmări în timp ce butonam telecomanda. Fusese nevoie de trei 
asistente ca să mă calmeze în noaptea aceea. 

— N-am văzut niciun fel de filmare, nici măcar o secundă, îi 
spun. 

— Da, am înţeles că ăsta nu-i exact filmul tău favorit pe care 
să vrei să-l vezi acasă. Insă dacă într-adevăr vrei să știi ce s-a 
întâmplat, trebuie să începi investigaţiile de la locul crimei. 

Inainte să pot reacţiona în vreun fel, se întinde spre 
biblioraftul gros și scoate o casetă video neagră. 

— Spre norocul tău, am relații la staţiile TV locale. 


233 


În momentul în care se ridică de pe scaun și se îndreaptă spre 
consola neagră unde se afla videorecorderul și televizorul, simt 
cum mi se pune un nod în gât și mâinile mi se umplu de 
transpirație. 

Deja pot să spun că nu-i o idee prea bună. 


234 


52. 


— Ce-i cu Claudia? întrebă Romanul calm, ducându-se spre 
geamul lui Bev și uitându-se în jos cum agenţii, șeriful și 
echipajul de pe ambulanţă se adunaseră în rondoul din faţa 
clădirii. 

— Mi-ai spus să nu... că era o investigaţie internă, spuse Bev 
privindu-l fix pe Roman de la biroul ei și ridicând îngrijorată o 
pungă desfăcută de popcorn făcut la microunde. 

— Și Oren? 

— Doar ce ţi-am spus... 

— Mai spune-mi o dată! insistă Romanul, întorcându-se de la 
fereastră, pielea palidă și părul negru strălucindu-i în soarele 
amiezii. 

Bev rămase tăcută, cu mâna înțepenită în punga de popcorn. 

Romanul știa c-o speriase, însă n-avea de gând să-și ceară 
scuze. Nu până când avea să obţină ceea ce voia. 

— Mi-ai zis să nu spun la nimeni - și n-am spus la nimeni, îl 
asigură Bev într-un final. Nici lui B.B., nici președintelui... 
nimănui. Atingându-și vârfurile părului ei negru vopsit, adăugă: 
In plus, încă nu-mi dau seama cum poate ceva din toate astea 
să-l ajute pe Wes. 

Romanul se întoarse înapoi spre fereastră, făcând o pauză ca 
să-și aleagă cuvintele. Bev îl cunoștea pe Wes încă din primele 
lui zile la Casa Albă. Ca orice părinte protector, n-avea să se 
întoarcă împotriva așa-zisului ei copil decât dacă era pentru 
binele lui. 

— Ceea ce-l ajută pe Wes este faptul ca astfel descoperă 
peste cine a dat în noaptea aceea în Malaysia, explică Romanul. 
Dacă ceea ce a scris în raport este corect - că nu a fost vorba 
decât de un beţiv care căuta toaleta - atunci nu-i nimic care să 
ne îngrijoreze. 

— Dar să mă faci să-i pun un microfon în insigna aia... și să 
ascund acest lucru de toţi cei din staff. De ce nu poţi pur și 
simplu să-mi spui de cine crezi că s-a apropiat el atunci? 

— Bev, ţi-am spus din start, asta face parte dintr-o anchetă pe 
termen lung în care credem - și sperăm că-i așa - că Wes a 


235 


nimerit în mod accidental. Crede-mă, vrem să-l protejăm la fel 
de mult ca tine, și de-asta... 

— Are vreo legătură cu Nico? De-aia a evadat? 

— N-are nimic de-a face cu Nico, insistă Romanul. 

— Credeam doar că... văzându-ţi mâna... spuse ea, făcând 
semn spre bandajul alb din jurul palmei sale. ` 

Romanul știa că acesta era riscul de a veni la birou. Insă 
odată ce microfonul amuţise, iar Boyle nu era de găsit... unele 
lucruri trebuiau rezolvate față în faţă. 

Stând pe marginea biroului lui Bev, Romanul îi cuprinse 
mâinile între palmele sale. 

— Bev, știu că nu mă cunoști. Și mai știu că e ciudat să 
primeşti deodată un telefon de la un agent în legătură cu o 
investigaţie despre care nu știi nimic, însă îţi jur, asta n-are 
nimic de-a face cu Nico. Înţelegi? Nimic. Tot ce ţi-am cerut... 
este numai în interesul securităţii naţionale și în beneficiul lui 
Wes, adăugă el, cu ochii săi bleu aţintiţi asupra ei. Eu apreciez 
modul în care ai grijă de el... Știm cu toţii cât de milă ţi-a... 

— Nu-i vorba de milă. E un băiat așa bun... 

— ... care ar fi trebuit să părăsească slujba asta cu ani în 
urmă, însă n-a făcut-o din cauză că e prea îngrozit să iasă de 
sub mantia de siguranță, călduţă, dar totodată dăunătoare în 
care l-aţi învelit cu toții. Gândește-te la asta, Bev! Dacă îţi pasă 
chiar atât de mult de el, acesta este momentul în care are 
nevoie de tine. Așa că, gândește-te, mai e altcineva pe care s-ar 
fi putut să-l fi omis? Vechile sale contacte de la Casa Albă? 
Contactele actuale din interior? Altă persoană la care crezi că s- 
ar duce dacă ar avea probleme? 

Dându-se înapoi cu tot cu scaunul de birou pe rotile, Bev 
rămase tăcută în faţa cavalcadei de întrebări. Pentru un 
moment, ochii îi rămăseseră aţintiţi în cei ai Romanului. Însă cu 
cât el o presa mai mult, cu-atât ea se uita mai mult în jur. La 
tastatură. La bucata de piele folosită ca sugativă. Până și la 
fotografia neclară de 25x15 cm, de sub monitorul de la 
computer, făcută la petrecerea de la birou cu ocazia zilei ei de 
naștere, cu câţiva ani în urmă. În fotografie, întregul staff râdea 
în timp ce președintele stingea lumânările de pe tortul lui Bev. 
Era genul acela de fotografie pe care nu-l vedeai niciodată la 
Casa Albă, dar care decora aproape fiecare birou de-aici. Puțin 
descentrată, puţin amuzantă și puţin cam neclară. Nu era o 


236 


fotografie profesională făcută de un fotograf de la Casa Albă. Ci 
o poză de familie - făcută de unul dintre ei. 

— Îmi pare rău, spuse Bev, trăgându-și mâna și uitându-se în 
jos la pansamentul de la mâna Romanului. Nu mă pot gândi la 
nimeni. 


53. 


m... lor Și domnilor, președintele Statelor Unite!” anunţă 
crainicul în timp ce caseta începe să se deruleze, iar 
strălucitorul Cadillac One, de culoare neagră, intră pe pista de 
curse. 

După unghiul larg de filmare - prezentând jumătate din 
coloana prezidenţială din profil - bănuiesc că înregistrarea 
provine de la o cameră de luat vederi de sus de pe stadion, din 
cabina destinată presei. 

— Uite și ambulanţa cu sângele lui Boyle, exclamă Dreidel, 
mișcându-se rapid în jurul mesei ca să poată ajunge mai 
aproape de TV. _ 

Se oprește chiar lângă Lisbeth, care stă în stânga ecranului. In 
dreapta mea, la distanță, Rogo este cu spatele la capătul mesei 
ovale. Însă în loc să se ducă spre ecran, face un ocol prin spate. 
Spre mine. 

Nu trebuie să spună nimic. Își împinge bărbia ușor în faţa și se 
încruntă spre stânga, lăsându-și sprâncenele în jos. 

— Eşti OK? 

Strâng din dinți și dau din cap în semn că da, sigur pe mine. 
Rogo mi-e prieten încă dinainte să am permis de conducere. Știe 
care-i adevărul. 

— Lisbeth, strigă el. Poate c-ar trebui... 

— Las-o în pace - sunt OK, insist eu. 

În momentul în care limuzina iese din ultima curbă și se 
îndreaptă spre linia de sosire, camera de luat vederi parcă se 
retrage pentru a surprinde întreaga coloană oficială, care acum 
se îndreaptă spre noi. Obișnuiam s-o numesc procesiune 
funerară. N-aveam nicio idee despre ce avea să se întâmple. 

Pe ecran, camera se concentrează încetișor pe Cadillac One. 
Pot să jur că simt mirosul scaunelor de piele ale mașinii, mirosul 
cremei cu care Manning își lustruiește zilnic pantofii și izul 
dulceag al combustibilului de la standurile echipelor. 

— OK, aici se termină prima parte, spune Lisbeth. 

Imaginea aparatului video sare la un unghi nou al camerei de 
filmat de la nivelul pistei - acum suntem undeva la nivelul 


238 


ochilor. Din scaunul dreapta faţă, agentul-șef din Secret Service 
coboară din limuzină și se repede să deschidă ușa din spate. Alți 
doi agenţi se postează rapid în poziţie, împiedicând pe oricine 
din mulțime să facă vreo fotografie clară. Picioarele mi se 
arcuiesc și degetele încearcă parcă să-mi treacă prin tălpile 
pantofilor. Știu ce urmează. Însă exact când se deschid ușile, 
imaginea încremenește. 

— O pui cu încetinitorul? întreabă Dreidel. 

— E singura modalitate de a vedea ce se întâmplă în fundal, 
explică Lisbeth, studiind colțul de sus din stânga al televizorului. 

Dreidel trece de partea cealaltă și face același lucru cu colțul 
din dreapta. Amândoi stau aplecațţi. Nu vor să piardă nimic. 

De partea cealaltă a mesei de conferinţe, mă răsucesc în 
scaun. Alţi doi agenţi ai Secret Service se strecoară încet pe 
fundal, lângă ușa deschisă care dă înspre mulţimea din jur. 

— Și îi cunoașteţi pe toţi tipii ăștia? întreabă Lisbeth, făcând 
un cerc mare în jurul celor cinci agenţi de pe ecran, îmbrăcaţi în 
costum și cravată. 

— Geoff, Judd, Greg, Allan și... Dreidel face pauză la ultimul. 

— Eddie, strig eu, fără să-mi dezlipesc ochii de pe ecran. 

— O să se termine într-o secundă, promite Dreidel ca și cum 
asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine. 

Se întoarce la fix spre televizor, ca să vadă vârful a cinci 
degete apărând ca niște viermișori rozalii deasupra plafonului 
limuzinei. Degetele de la picioare îmi sapă și mai adânc, practic 
găurindu-mi pantofii. Inchid ochii timp de o secundă și jur că pot 
să simt miros de popcorn și de bere stătută. 

— la uite-l, șoptește Dreidel în timp ce Manning iese încet din 
mașină, cu o mână deja sus, fluturând-o în semn de salut. 

In spatele lui, prima-doamna face același lucru. 

— Acum uitaţi-vă aici la președinte, spune Lisbeth pe măsură 
ce fiecare cadru se derulează, iar el se întoarce încet spre 
camera, pentru prima oară. 

Pe ecran, zâmbetul lui Manning e atât de larg, încât i se vede 
gingia de sus. La fel este și zâmbetul primei-doamne, care-l ţine 
de mână. Categoric, amândoi se bucură de baia de mulţime. 

— Nu arată chiar ca unul care știe că urmează să se tragă 
focuri de armă, nu-i așa? constată Lisbeth în timp ce Manning 
continuă să facă din mână, geaca lui neagră umflându-se ca un 
balon cu heliu. 


239 


— Vă spun eu, nu știa ce avea să urmeze, e de acord și 
Dreidel. Adică, indiferent pentru ce erau pregătiţi sau cât de 
mult sânge din grupa sangvină a lui Boyle aveau în ambulanţă, 
Manning, Secret Service sau oricine altcineva n-ar fi riscat în 
niciun caz o împușcătură în cap. 

— Încă presupui că ţinta lor era Manning, spune Lisbeth în 
timp ce Albright apare pe ecran, ieșind din limuzină în ritmul 
unei țestoase. Cred că Nico a lovit exact pe cine voia să 
lovească. Uitate doar la evadarea sa din spital de azi-noapte. 
Amândoi supraveghetorii împușcați în inimă și-n palma mâinii 
drepte. Îţi sună cumva cunoscut? 

La televizor, în mijlocul unei clăi de păr grizonant, o pată mică 
de chelie se ridică deasupra plafonului mașinii. E Boyle. 

— Pe de altă parte, e/ este îngrijorat, spune Lisbeth, bătând 
ușor pe faţa acestuia de pe ecranul TV. 

— A fost întotdeauna un mizerabil. Chiar și în prima zi, afirmă 
Dreidel. 

Înghit cu greu în timp ce profilul lui Boyle se conturează pe 
ecran. Pielea măslinie e la fel, însă nasul îi e mult mai subţire și 
mai ascuţit decât atunci când îl văzusem cu două zile în urmă. 
Acum fălcile îi sunt căzute. Nici chiar chirurgia plastică nu poate 
opri procesul de îmbătrânire. 

— Vezi, nu se uită în jur, adaugă Dreidel în timp ce Boyle 
merge în spatele președintelui. Niciunul din ei n-are idee ce-o să 
urmeze. 

— Uită-te și pe tine, spune Dreidel, bătând ușor cu degetul în 
colţul din dreapta, mai îndepărtat, al imaginii ecranului, acolo 
unde abia-abia mă văd din profil. 

Când cobor din mașină, camera se mișcă spre stânga - 
îndepărtându-se de mine - pe măsură ce încearcă să rămână 
fixată asupra președintelui. Însă cum sunt cu numai câţiva pași 
în urmă, există o secvență scurtă cu mine, uitându-mă la 
mulţimea din fundal. 

— Omule, erai un copil, spune Lisbeth. 

Imaginea video se mișcă, iar capul mi se întoarce spre cameră 
precum al unui robot stricat. Este prima oară în care prindem cu 
toții o imagine clară. La mâna dreaptă, degetul mijlociu și 
inelarul mi se strâng rapid, apăsându-mi cu putere în podul 
palmei. Ochii îmi lăcrimează doar uitându-mă. Faţa mea - 


240 


Dumnezeule, a trecut atâta timp -, însă uite, acolo... mă văd pe 
mine, cel adevărat. 

Pe ecran, președintele Manning își ridică mâinile pentru a-l 
saluta pe președintele executiv al NASCAR și pe acum faimoasa 
lui soţie. Prima-doamnă își aranjează colierul cu safire de la gât, 
iar buzele i se alungesc într-un „bună” foarte lung. Albright își 
bagă mâinile în buzunare. Boyle își strânge cravata. lar eu îi 
urmez, cu pasul ţeapăn, cu geanta cu minuni bălăngănindu-mi- 
se pe umăr și cu privirea încrezătoare. 

Știu ce se va întâmpla în continuare. 

Poc, poc, poc. 

Unghiul camerei se mișcă brusc în sus în momentul în care se 
aud împușcăturile, oferind o imagine neclară a oamenilor din 
tribune. Cerul albastru umple ecranul. Insă pentru mine, 
imaginea este deja din ce în ce mai ștearsă, în alb și negru. Un 
băiat îmbrăcat în tricoul echipei Dolphins strigă după maică-sa. 
Boyle cade la pământ, cu faţa în jos, în propria vomă. lar o 
înţepătura ca de albină îmi străpunge obrazul. Capul îmi alunecă 
pe spate doar la acest gând. 

Camera se mișcă din nou brusc, imaginea începând să revină 
spre pământ, trecând de mulţimea de oameni care aleargă, urlă 
și se îmbulzesc haotic ca să iasă din tribune. Pe partea stângă a 
ecranului, Cadillac One demarează în trombă. Președintele și 
prima-doamnă sunt deja înăuntru. Deja în siguranţă. 

În timp ce mașina părăsește pista, camera se mișcă înainte și 
înapoi, căutând efectele atacului, analizând acest balet al 
haosului derulat cu încetinitorul: agenţii Secret Service zbierând 
din răsputeri... cei aflați accidental în zona în care se trăsese 
zbughind-o în toate direcţiile... iar în marginea de sus a 
ecranului, în dreapta, chiar în momentul în care limuzina se 
pune în mișcare, un puști palid și slab care-și ţine strâns faţa cu 
mâna prăbușindu-se la pământ, încovrigându-se de durere 
asemenea unui vierme pe beton. 

Lacrimile îmi curg pe obraji. Degetele de la mână îmi apasă 
atât de puternic în podul palmei, încât îmi simt pulsul. Imi spun 
în gând să-mi mut privirea... să mă ridic și să aprind luminile, 
însă nu mă pot mișca. 

Pe ecran, doi agenţi în costum și cravată îl scot pe Boyle de 
pe câmpul de bătaie și-l cară spre ambulanţă. Din cauza faptului 
că sunt cu spatele la noi este imposibil să-i văd. Insă în norul de 


241 


praf rămas în urma limuzinei, încă zac pe spate, apăsându-mi 
fața atât de tare, încât ai zice că o să-mi intre ceafa în asfalt. Și 
în timp ce la televizor imaginile sunt în culori, eu văd totul în alb 
și negru. Bliţul unui aparat foto produce o lumină orbitoare. Cu 
vârfurile degetelor de la mână scormonesc căutând bucăţile 
ascuţite de metal înfipte în faţă. Ușile de la ambulanţa lui Boyle 
se închid, trântite cu putere. 

— Wes, mai ești cu noi? șoptește Rogo. 

— De ce nu termină cu trântitul ușilor...? 

— Wes... continuă Rogo să șoptească. 

O spune din nou, și-mi dau seama că nu-i o șoaptă. Ci că 
vorbește cu voce tare. Ca și cum ar țipa. 

Cineva mă apucă de umărul drept, scuturându-mă. 

— Wes! strigă Rogo în timp ce clipesc și revin la realitate, 
conștientizând că mă ţine cu mâna sa dolofană de cămașă. 

— Nu, nu... îhî... sunt bine, insist eu, trăgându-mă înapoi ca 
să-mi eliberez umărul din strânsoare. 

Până în momentul în care mă uit în jurul mesei de conferințe 
nu-mi dau seama că s-a oprit și caseta video. In colț, Lisbeth 
aprinde luminile, uitându-se în spate ca să vadă ce se întâmplă. 

— E bine, insistă Rogo, încercând să-i blocheze câmpul vizual. 
Nu-i decât... lăsaţi-l doar o secundă, OK? 

Întorcându-se de la comutator, Lisbeth încă mai continuă să 
se holbeze, însă dacă vede ce se întâmplă are suficient tact 
încât să nu comenteze. 

— Deci, în esenţă, cu asta n-am ajuns la niciun rezultat, așa-i? 
întreabă Dreidel, evident încă supărat că veniserăm aici. Vreau 
să spun, în afară de faptul ca i-am provocat lui Wes alte 
coşmaruri cărora să trebuiască să le facă față. 

— Nu-i adevărat, spune Lisbeth, îndreptându-se din nou spre 
partea opusă a mesei. În loc să se așeze lângă Dreidel, se 
hotărăște să stea în picioare. A trebuit să-i vedem pe agenţii 
care l-au cărat pe Boyle. 

— Ceea ce nu înseamnă nimic căci nu le putem vedea fețele. 
Oricum, având în vedere că toţi cei din Secret Service sunt 
implicaţi în tărășenia asta, eu, personal, nu cred că ar fi indicat 
să cerem ajutorul vreunuia dintre agenţi. 

— Am fi văzut mai multe dacă nu s-ar fi mișcat camera ca 
atunci când filmează maică-mea pe-acasă, subliniază Lisbeth. 


242 


— Așa-i, cameramanul ăla a fost un adevărat nemernic că s-a 
lăsat în jos încercând să-și apere viața, o contrează Dreidel. 

— Dreidel, îl întrerup. 

— Nu mă lua cu Dreidel, Wes. 

— Și ce dacă te ia cu Dreidel? spune Rogo ameninţător. 

— Și ce dacă o să stai jos și o să-l lași pe băiatul ăsta să-și 
ducă propria luptă o dată în viaţă? replică dur Dreidel. Wes, fără 
supărare, însă asta a fost o tâmpenie. In afara faptului că 
Doamna Specialistă în Bârfe o să-și scrie cel mai bun articol de 
până acum, n-a existat niciun motiv întemeiat ca să venim aici. 
Ar fi putut pur și simplu să ne trimită informaţia de care aveam 
nevoie. 

— Încercam să vă fiu de ajutor, explică Lisbeth. 

— Asta a fost de ajutor? Am rămas cu o mie de întrebări fără 
răspuns, o jumătate de duzină de teorii absurde, iar tu vrei să-ţi 
petreci ziua uitându-te la caseta aia video pe care Congresul, 
publicul larg și orice obsedat de teoria conspirației din lumea 
întreagă au luat-o la puricat și tot n-au găsit nimic care să le 
trezească suspiciuni? Nici măcar nu ne-a oferit o imagine bună a 
lui Nico să vedem dacă mai e ceva ce-ar fi putut să ne scape. 

Dau din cap în semn că nu sunt de acord. 

— Asta nu-i... 

— Are dreptate, admite Lisbeth din spatele lui Dreidel, care 
trebuie să se întoarcă s-o vadă. 

Sta cu spatele la noi în faţa geamului mare de sticlă, tip 
vitrină. 

— Nici măcar n-am avut niște imagini ca lumea. Întorcându-se 
cu faţa spre noi cu același zâmbet ușor pe care-l afișase aseară, 
când ne prinsese pe picior greșit, adaugă: Din fericire, știu exact 
cum să schimb asta. 


243 


54. 


— Știi că-i o intrare și prin spate, spuse Micah, din mașina 
parcată pe locul pe care scria: „Numai pentru autoturisme” și 
verificând oglinda retrovizoare pentru a treia oară în ultimul 
minut. 

In spatele lor, pe diagonală, în parcarea subterană, Toyota 
goală a lui Wes nu se clintise din loc. 

— Pot să arunc rapid o privire și să... 

— Nu-i nevoie, spuse O'Shea de pe scaunul pasagerului, 
sprijinindu-se cu cotul de pe marginea geamului deschis, în timp 
ce rezolva cuvinte încrucișate. Aici ești în Florida - n-o să plece 
nicăieri fără mașină. 

— Asta dacă nu pleacă cu altcineva. Ți-aduci aminte de 
femeia aia din Siria? 

— In Siria era altceva. Aveam nevoie ca ea să fugă. 

— De ce? Ca să ai un pretext bun s-o prinzi și s-o reții? 

— Tipa te-ar fi omorât, Micah. Și tu știi asta. 

— Incercam s-o ademenesc. g 

— Asta crezi tu, tună O'Shea. Insă dacă încerci să mai faci 
ceva fără să gândești, așa cum ai făcut în Siria, îți promit chiar 
acum că eu o să fiu cel care o să-ţi pună arma la cap. 

Refuzând să-și ridice privirea de la rebus, O'Shea îi arătă 
peste umăr cu capătul stiloului acoperit cu capac. 

— Vezi Subaru ăla vechi, acolo jos pe diagonală... cu 
abțibildurile alea cu Grateful Dead? Am văzut-o aseară. E a lui 
Lisbeth. Asta de-aici de sus e a lui Wes. Rogo încă este în 
clădire. Nimeni nu pleacă nicăieri. 

Nu prea convins, Micah verifică pentru a patra oară în oglinda 
retrovizoare, după care-și aruncă privirea la cotul lui O'Shea. 

— Ar trebui să ridici fereastra aia, spuse el, făcând semn spre 
geam. În cazul în care vine... 

— Micah, aici sunt douăzeci și două de grade Celsius - în 
decembrie. Ştii cât de frig era în Franţa? Lasă-mă să mă bucur 
de căldura asta. 

— Insă Wes ar putea... 

— Totul e sub control. 


244 


— Mda, la fel ca ăsta, spuse Micah apăsând cu degetul pe 
poza lui Nico de pe prima pagină a ziarului care zăcea pe cotiera 
dintre ei. 

— Ce? Încă mai crezi c-a fost Romanul? întrebă O'Shea. 

— Cine altcineva? Boyle e descoperit... Nico scapă... a 
dracului coincidenţă, nu crezi? 

O'Shea dădu din cap aprobator, ridicându-și într-un final 
privirea din careul de cuvinte încrucișate. 

— Însă dacă a folosit numele lui Wes ca să intre... 

— Bine c-ai scos asta din raportul oficial. Dacă răsufla chestia 
asta, întreaga lume ar fi dat năvală la Wes acasă, iar noi am fi 
pierdut cel mai bun... 

— Pssstt! șuieră O'Shea, făcându-l pe Micah să tacă. 

În spatele lor, dinspre pereţii garajului, se auzea ecoul unei 
voci cunoscute. 

— ... Ar trebui să sun la birou, spunea Wes în timp ce Dreidel 
îl urma pe drumul în pantă, din beton. 

— De ce, doar ca să-i faci să intre în panică? întreba Dreidel. 

Studiindu-și fiecare oglinda laterală, O'Shea și Micah 
urmăreau scena care se petrecea în spate, pe diagonală față de 
ei. Din locul unde se aflau în garaj, aveau o priveliște perfectă a 
părţii din dreapta a Toyotei lui Wes. Și nu dură prea mult ca să- 
și dea seama că Rogo lipsea. 

— Unde-i puștiul ăla gras? șopti Micah. 

— Crezi c-o vrăjește pe fată? își dădu O'Shea cu părerea. 

Chiar când Wes ocoli mașina și se duse spre ușa șoferului să 
descuie, îi scăpară din mână cheile de la mașină. Răsucindu-se 
să le prindă, se întoarse spre Micah și O'Shea, care nu se 
clintiră. Din unghiul în care erau dispuși în garaj, erau aproape 
imposibil de localizat. Se auzi un clinchet puternic în momentul 
când cheile loviră caldarâmul. Pentru o fracțiune de secundă, 
O'Shea îl văzu pe Wes cum se întoarce și se uită rapid spre el. 
O'Shea tot nu se mișcă. Nicio șansă ca Wes să fie așa de bun. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Dreidel spre prietenul său. 

O'Shea se uită în oglinda retrovizoare și rămase nemișcat. 
Lângă el, uitându-se în oglinda retrovizoare, Micah făcu același 
lucru. Erau în branșă de prea mult timp ca să intre în panică. 

— Ai auzit ceva? întrebă Wes. 

— Nu deveni paranoic, îl avertiză Dreidel. 


245 


În partea de jos a oglinzii, O'Shea îi văzu ceafa lui Wes în timp 
ce acesta se întoarse spre Toyota, își lua cheile de jos și se urca 
în mașină. 

— Nu, ai dreptate, îi răspunse Wes. 

În câteva secunde, motorul Toyotei se trezi la viaţă, iar roţile 
scârțâiră pe beton. 

Ca de obicei în astfel de situaţii, Micah nu porni imediat 
motorul. Așteptă până auzi troncănitul metalic al Toyotei lui Wes 
trecând peste denivelările pentru reducerea vitezei, de la ieșirea 
din garaj. 

Până în momentul în care Micah și O'Shea ajunseseră și ei în 
același loc, Toyota lui Wes intrase deja în trafic, cotind brusc la 
stânga spre South Dixie. 

— Ai idee încotro se îndreaptă? 

— Bănuliesc că spre birou... 

— Mai ghicește o dată, spuse O'Shea când Toyota mai făcu o 
dată la stânga după primul semafor - în direcție opusă faţă de 
birourile lui Manning. 

Păstrând cu grijă distanța de cel puţin trei mașini, Micah făcu 
și el brusc la stânga chiar în momentul în care Toyota trecu pe 
lângă un semn ce indica autostrada l-95. 

— Conduce repede. 

— Poate se îndreaptă spre autostradă, presupuse O'Shea pe 
măsură ce Toyota mărea viteza, îndepărtându-se din ce în ce 
mai mult. 

Calm ca întotdeauna, Micah rămase în spatele a două 
microbuze și a unei Honde albe, fără să piardă niciun moment 
din ochi cele două siluete de pe scaunele din față ale mașinii lui 
Wes. 

Oricum, peste un minut, Toyota viră la stânga, urmând 
semnele ce indicau autostrada l-95 South și apropiindu-se de 
breteaua de la Belvedere Road. Insă intrând pe autostradă, 
Micah și O'Shea fură surprinși să vadă că Wes nu marea viteza. 
Din contră, chiar o reducea. 

— Acum merge cu exact nouăzeci de kilometri la oră, spuse 
Micah, verificându-și vitezometrul. Crezi că încearcă să scape de 
noi? 

Arătând cu degetul cel mai apropiat semn de ieșire de pe 
autostradă, O'Shea spuse: 

— Poate că doar se îndreaptă spre casă. 


246 


— Greșit, îl contrazise Micah în timp ce Toyota intra pe banda 
din mijloc a autostrăzii. Okeechobee este în partea cealaltă. 

— Dar ce zici de aeroport? 

— Greșit din nou, spuse Micah în timp ce mașina lui Wes trecu 
pe lângă refugiul de la Southern Boulevard. Vrei să încerci și a 
treia oară? 

Fără să-i răspundă, O'Shea se întinse afară peste geam și-și 
rearanjă oglinda laterală. 

— Ai văzut ceva? 

— E neclar, răspunse O'Shea, studiind mașinile din spatele 
său. Doar să nu-l lași să se îndepărteze prea mult. 

Blocaţi de un trailer cu autoturisme tip SUV, O'Shea și Micah 
petrecură următoarele douăzeci de minute urmărind Toyota lui 
Wes în timp ce aceasta continua să ruleze spre sud pe 
Autostrada 95. Trecură de Lake Worth, de Lantana, de Hoynton 
Reach și de Detray... fără să depășească nouăzeci de kilometri 
la oră, fără să penduleze prin trafic, fără să schimbe vreun 
moment banda din mijloc. Depășiţi pe ambele părți de mașini, 
Wes și Dreidel păreau foarte liniștiți, fără a intra vreun moment 
în panică sau a se uita înapoi peste umăr. Era aproape ca și cum 
nu s-ar fi grabit deloc. Sau n-ar fi avut o destinaţie precisă... 

— Calc-o, izbucni O'Shea. 

— Ce te-a apucat...? 

— Hai să mergem - hai să mergem acolo, insistă el, bătând în 
bord și arătând în față prin parbriz. Acum. 

Micah calcă acceleraţia, iar capul lui O'Shea se dădu pe spate, 
lovindu-se pentru o fracțiune de secunda de tetieră. Mașina 
țâșni din spatele trailerului plin cu autoturisme și lui Micah nu-i 
lua mult să șerpuiască prin trafic și să ajungă în spatele lui Wes. 

Pentru prima oară de când se afla pe autostradă, Wes trecu 
pe banda a treia, mărind viteza suficient de mult ca să ţină 
pasul cu un Mercedes decapotabil din dreapta lor. 

Micah acceleră și el și trase de volan spre stânga intrând cu 
mașina pe banda de urgenţă, prost pavată, de la marginea 
interioară a drumului. Pietricele, gunoaie și bucăţi mici de 
cioburi se învăârtiră sub roţi, învolburându-se în urma mașinii. 
Având grijă să păstreze distanţa și să nu zgârie partea laterală 
din stânga vehiculului de blocurile de beton ce separau 
sensurile de mers, Micah ajunse din urmă Toyota lui Wes, care 
abia dacă rula cu nouăzeci și cinci de kilometri pe oră. 


247 


În momentul în care ajunseră în paralel, geamul lui Wes se 
lăsă repede în jos. 

— Ai grijă cum conduci pe banda aceea - este //ega/, strigă 
Rogo din scaunul șoferului, bătând darabana cu degetele pe 
volan, pe când cele două mașini se deplasau cu viteză pe 
autostradă. 

Celălalt ocupant al mașinii, și singurul, era Dreidel, care 
refuză să aibă contact vizual cu ei. 

— Nemernicul dra... 

Călcând cu putere frâna la un semn ce indica „Doar pentru 
autovehiculele de urgență”, Micah trase violent de volan spre 
zona acoperită cu iarbă din stânga sa, întoarse și o luă înapoi pe 
drumul pe care veniseră. 

Era clar că Wes avea deja un avans de-o oră. 


248 


55. 


Întins pe spate sub un Audi argintiu, îmi lipesc bărbia de piept 
și mă uit printre roţile din spate și toba de eșapament în liniștea 
parcării de la Pa/m Beach Post. Trecuseră aproape cincisprezece 
minute de când Rogo și Dreidel plecaseră în trombă cu Toyota 
mea. Și aproape paisprezece minute de când Chevy-ul albastru 
al lui O'Shea și Micah se strecurase pe rampa din garaj și îi luase 
urma lui Rogo. 

Având în vedere microfonul strecurat în insigna mea de la 
rever, știam că avem de-a face cu niște profesioniști. Dreidel 
fusese de părere că era mâna FBl-lui. Trebuia să ne convingem 
că avea dreptate. Când eu și Dreidel ajunseserăm la mașină, eu 
mi-am scos cheile și am descuiat portiera. Insă doar când am 
pus mâna pe mâner l-am zărit. Rogo își itise capul de sub 
mașină ca un mecanic auto și începu să-mi facă semne din 
sprâncene. 

— Îmi ești dator cu un costum nou, îmi șoptise el dintr-o pată 
de ulei. 

Nu avusese nevoie decât de zece minute ca să se târască pe 
burtă pe sub mașini. 

— Ai avut noroc c-am încăput, spusese el. 

Uitându-mă în sus la osia mașinii plină de unsoare și de 
murdărie, aflată direct deasupra mea, îmi dau seama că avea 
dreptate. Exact cum avusese dreptate atunci când spusese că, 
dacă ne mișcăm suficient de repede, nimeni n-o să bage de 
seamă. 

A trebuit să mă dau înapoi ca să-i fac loc, însă din momentul 
acela Rogo a acţionat ca un adevărat profesionist. Am deschis 
portiera chiar când ieșea de dedesubt. Am lăsat cheile să-mi 
scape din mână, ca să acopăr zgomotul pe care-l făcea el. Până 
și eu m-am entuziasmat. Ridicându-se în genunchi, Rogo a 
început să numere pe degete. „Unu... doi...” 

Cu o mișcare rapidă, m-am lăsat pe vine ca să-mi ridic cheile, 
moment în care Rogo mi-a luat locul și s-a strecurat în mașină. 

— Nu, ai dreptate, strigasem eu de la nivelul solului ca să 
completez iluzia. 


249 


M-am rostogolit repede și m-am ascuns sub mașina de alături, 
unde am rămas de-atunci. Houdini ar fi fost mândru de noi. 

Uitându-mă din nou printre roţile din spate, mă întorc pe-o 
parte, iar cotul îmi alunecă pe suprafaţa uleioasă. Intre timp, 
Rogo ar fi trebuit să ajungă cu O'Shea și cu Micah pe urme până 
la jumătatea drumului spre Boca Raton. Cu toate astea, nu sunt 
sigur ce-i mai rău. Faptul că ne supravegheau sau faptul că am 
scăpat de ei. Cu Nico încă în libertate... Cu FBl-ul în preajmă, 
măcar eram în siguranţă. Chiar când dau să ies de sub mașină, 
aud în stânga mea un zgomot slab... Aș zice că seamănă cu 
scârțâitul unor pantofi de piele. Ridicându-mi gâtul și uitându- 
mă în jur, de sub mașină, scrutez dalele de beton ale garajului. 
Sunetul a dispărut demult. Insă este înlocuit de altceva. 

Cunosc senzaţia de ani de zile, de când oamenii se holbează 
la mine. E chiar mai rău în locurile publice - la un film sau în 
super-market - atunci când încearcă să se prefacă că nu 
observă. Nu există niciun termen științific care să o explice. Insă 
o simt în fiecare zi. În momentul acesta probabil mi s-a acutizat. 
E acel ceva ce-l simţi în ceafă... urletul aproape telepatic care-ţi 
cere să te întorci. Sentimentul acela imposibil de descris care te 
încearcă atunci când știi că ești supravegheat. 

În garaj răsună ecoul unui singur set de pași, urmat de torsul 
unui motor abia pornit. 

Chiar la ţanc. 

Cauciucurile scârțâie, iar frânele scot un sunet strident în timp 
ce mașina dă cu spatele în sus pe pantă, întorcând pe jumătate 
în locul gol în care fusese parcată Toyota mea. Rostogolindu-mă 
și ieșind din ascunzătoare, mă trezesc față în față cu o bară 
plină de abţibilduri cu Grateful Dead, care oprește brusc la doi 
centimetri și jumătate de fruntea mea. 

— Hei, scamatorule, a sunat David Copperfield... vrea să știe 
dacă mai poţi să-l înlocuiești joia viitoare? spune Lisbeth, 
aplecându-se în afară peste geamul de la portiera șoferului. 

Majoritatea oamenilor ar fi râs, de fapt singurul motiv pentru 
care mă chinui să-i zâmbesc. Nu mă crede absolut deloc. 
Zâmbetele false sunt specialitatea unei ziariste care ţine o 
rubrică de bârfe. 

Mă ridic în picioare și-mi scutur hainele de praf. 


— Dacă te face să te simţi mai bine, Wes, știi, toată nebunia 
asta cu ascunsul și rostogolitul pe sub mașini? Asta a fost partea 
mai înfricoșătoare. 

Se așteaptă să-i dau un răspuns hotărât cum ar fi făcut nu 
știu ce erou dintr-un film de acțiune. 

— Nici măcar nu-i adevărat, îi spun eu. 

Dând din cap dezaprobator, mă studiază cu atenţie. 

— Ce, e împotriva legii să încerc să-ţi descreţesc fruntea? 

Încă o dată, se așteaptă să-i zâmbesc. Și încă o dată, n-o fac. 

— Hai, suie-te în mașină, Wes. Nu putem face nimic dacă nu 
ne mișcăm rapid. 

Are dreptate. Sărind în scaunul pasagerului, trântesc cu 
putere ușa în timp ce Lisbeth îmi întinde un telefon celular 
argintiu care are lipit un mic abţibild cu o buburuză pe el. 

— L-am schimbat cu o prietenă care scrie pentru secțiunea de 
grădinărit, explică ea. Acum nu putem fi depistaţi. 

Refuzând să celebrez evenimentul, deschid capacul rabatabil 
al telefonului și tastez numărul. 

— Este o zi minunată în biroul președintelui Manning. Cu ce 
vă pot ajuta? întreabă o voce de la recepţie. 

— Jana, sunt eu, Wes. Poţi să-mi faci legătura cu Oren? 

— Bună, Wes, bineînţeles că da - îţi transfer apelul chiar 
acum, direct la Oren. 

Se aude un clic ușor, două ţărâituri, după care... 

— Oren la telefon, răspunde colegul meu de birou. 

— Cum stăm? 

— Mi-au promis că se ocupă de asta chiar acum, răspunde el. 
E chiar mai rapid decât credeam. Tot ce trebuie să faci e să te 
duci și să-l iei. 

Dau din cap către Lisbeth, iar ea calcă acceleraţia. Și iată-ne 
plecând. 


251 


56. 


— Aţi obţinut tot ce aveaţi nevoie? întrebă secretara după ce 
Romanul ieși din biroul lui Bev și păși pe covorul cu sigiliul 
prezidenţial din zona principală de primire. 

— Cred că da, răspunse Romanul, ascunzându-și mâna 
bandajată ca ea să nu o vadă. Deși aș... 

Telefonul de pe biroul recepţionerei sună. 

— O - scuzaţi-mă, spuse ea, punându-și casca. Este o zi 
minunată în biroul președintelui Manning. Cu ce vă pot ajuta? 

Romanul se îndreptă spre ușă. 

Femeia de la recepţie făcu din mână în semn de la revedere, 
acordându-i toată atenţia celui pe care-l auzea în cască. 

— Bună, Wes, bineînţeles că da - îţi transfer apelul chiar 
acum, direct la Oren. 

Romanul se opri locului, cu vârful piciorului stâng lipit de 
capul vulturului de pe sigiliul prezidenţial. Pe faţă îi reveni 
zâmbetul în timp ce pivota, întorcându-se în loc. 

Tastând câteva butoane la telefonul ei, recepţionera 
redirecționă apelul și se uită în sus la oaspetele sau. 

— Imi pare rău - ce spuneatţi? 

— Doar că am nevoie de niște indicaţii, răspunse Romanul, 
arătându-i spre stânga și mai apoi spre dreapta. Poţi să-mi mai 
spui încă o dată încotro e biroul lui Oren? 

— Al doilea pe dreapta. Il vedeţi? strigă femeia de la recepţie. 

Romanul dădu din cap în semn că da. 

— Eşti un înger. 

Se opri în faţa biroului și aşteptă ca Oren să-și închidă 
telefonul. Ciocăni cu putere în ușă, intră și-și flutură insigna. 

— Oren, nu-i așa? Agentul Roland Egen, din Secret Service. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Oren, dând să se scoale de pe 
scaun. 

Romanul ridică din umeri. 

— Ai câteva minute să stăm de vorbă? 


57. 


Stând în faţa ușilor din lemn de chiparos mediteraneean, de la 
intrarea în arcada de piatră de coral, sun la butonul soneriei în 
formă de perlă și-i ofer un zâmbet camerei de securitate 
îndreptate către noi. 

— Cine e? întreabă o voce suavă de femeie prin interfon, deși 
abia ce ne-am auzit acum trei minute când ne-am oprit prima 
oară la arbuștii înalţi de șase metri și la porțile din fier forjat 
care protejau proprietatea. 

— Doamnă Sant, sunt Wes Holloway, spun eu la interfon. De 
la biroul președintelui Manning. 

Cu un clic, ușa de la intrare se deschide prin telecomandă. La 
trei metri distanţă o femeie tânără cu niște sprâncene perfect 
arcuite, cu mult ruj pe buze și un păr blond ce-i flutură exact ca 
într-o reclamă la șampon se îndreaptă spre noi. Poartă un 
pulover de cașmir de culoarea piersicii cu un decolteu suficient 
de adânc care să justifice titlul de soţie-trofeu. Și la fel ca mai 
toate soțţiile-trofeu din oraș, are niște sâni perfecţi și adevăraţi, 
exact ca brățara de diamante care-i acoperă în mare parte 
încheietura. 

ingrijorat că nu mă vede, dau să intru. Lisbeth mă trage de 
spatele cămășii, ţinându-mă pe loc. Protocolul spune că se 
presupune că trebuie să aștept să fiu invitat înăuntru. Și când ai 
atât de mulţi bani, protocolul face legea. 

— Ce bine-mi pare să vă revăd, spune doamna Sant cu un 
accent australian, chiar dacă nu ne-am văzut vreodată. 

Asemenea majorităţii soțiilor din Palm Beach, știe cel mai bine 
când să-și încerce norocul. 

Când ajunge în cele din urmă în pragul ușii, îmi studiază faţa, 
după care-și aruncă privirea rapid peste umărul meu la mașina 
rablagită a lui Lisbeth. Din nou, atitudine tipică pentru Palm 
Beach. Mai întâi judeci pe cineva și abia apoi te ţii de 
amabilităţi. 

— Presupun că președintele nu este cu dumneavoastră, 
adăugă ea, uitându-se în continuare la mașină. 


Până în momentul în care termină cu mine se pare că nici 
măcar nu a observat-o pe Lisbeth. 

— Nu, de fapt o să se întâlnească cu noi în... 

— Domnișoara Dodson? întreabă ea emoţionată, apucându-i 
mâna lui Lisbeth ca și cum ar fi cerut-o de nevastă. Oh, ne-am 
cunoscut în noaptea aceea la familia Alsop. Îmi pare rău, adăugă 
ea, punându-și mâna pe piept. Eu sunt Cammie Sant - iar soţul 
meu este Victor, explică ea ca și cum astea sunt singurele 
prezentări de care are nevoie. Oh, ce minunat! Vă citesc în 
fiecare zi! Intraţi, poftiţi, intrați... 

Nu știu de ce sunt surprins. Când ai de-a face cu acest 
segment al societăţii, în fișa postului tău e inclusă și sarcina asta 
neplăcută de a trebui să fii amabil cu toţi fandosiţii și cu toate 
sclifositele. Însă în loc să se bucure de acest moment, Lisbeth se 
face mică, încetinind în mod conștient până când ajunge cu un 
pas în spatele meu la intrarea în anticamera. 

— O, iar faptul ca aţi menţionat-o pe Rose DuVall... ati făcut 
foarte bine. Ştiam cu toţii că soţul ei fusese cel care-i târâse pe 
copii la tribunal. 

Lângă mine, Lisbeth se uită într-o parte, chinuindu-se să nu 
aibă contact vizual cu gazda. La început, mă gândesc că e vorba 
de modestie. Însă faptul că-i cade faţa... că-și scarpină nervoasă 
pistruii de pe gât... Știu foarte bine cum arată rușinea atunci 
când o văd. Mai ales când vine din neîmplinirea propriilor 
așteptări. 

— O, și vă rog să ignoraţi deranjul, adaugă Cammie, 
conducându-ne prin somptuoasa cameră de zi decorată în stil 
mediteraneean și arătându-ne acoperitoarele albe ce atârnau 
peste fiecare piesă de artă de pe pereți. Juriul o să vină mâine. 

Acum doi ani, foștii proprietari ai spectaculoasei case a lui 
Cammie, cu paisprezece dormitoare și șase mii de metri pătraţi, 
fuseseră uciși cu brutalitate de singurul lor fiu. Odată părinţii 
morți, casa îi fusese vândută lui Cammie și soțului ei, unul dintre 
moștenitorii averii Tylenol, care, după cum se vehiculase, 
fuseseră atât de disperaţi să facă vâlvă pe scena mondenă din 
P.B., încât se grăbiseră s-o cumpere cu douăzeci și șapte de 
milioane chiar înainte ca urmele de cretă care marcau 
contururile cadavrelor de pe dușumelele din lemn de chiparos 
să fi fost curățate. 


254 


— Cearșafurile au fost ideea lui Victor, explică Cammie. Știţi, 
cu juriul care trebuie să treacă pe la fosta scenă a crimei, ne-am 
gândit... că atunci când vine vorba de colecţie... că n-avem 
nevoie să știe toată lumea câte Francis Bacon avem. 

Și-și ridică o sprânceană spre noi. 

Dau din cap aprobator, uitându-mă la dezolantele cearșafuri 
albe. Călătorind alături de președinte, fusesem într-o mulțime 
de case de milionari având un Rembrandt, un Monet sau un 
Warhol pe perete. Unii aveau chiar două sau trei. Insă aici - pe 
măsură ce înaintam și ieșim din camera de zi, luând-o prin 
bibliotecă, prin camera de biliard din spate, vopsită în roșu- 
aprins, număr cel puţin treizeci de tablouri acoperite. 

— Bineînţeles. Bineînțeles că vreţi să fiţi discretă, spune 
Lisbeth, ridicându-și în cele din urmă privirea. 

Îndreptându-se brusc spre ușile de sticlă ce dau afară, în 
curtea din spate, Cammie face stânga împrejur la auzul 
cuvântului „discretă”. O femeie mai puţin sofisticată ar fi luat-o 
ca pe o ameninţare. Nu-i așa. lar Cammie nu este mai putin la 
nimic. Trăgând de partea de jos a puloverului ei de culoarea 
piersicii, și-l întinde peste abdomenul plat și-și zâmbește în 
barbă. Acesta-i visul oricărei amfitrioane, ca regina bârfelor 
locale să-i fie datoare cu ceva. 

— Uitaţi ce e, eu una am de făcut niște comisioane - ce 
plăcere să vă cunosc, adăugă Cammie, din fericire scuzându-se 
să plece. Tommaso este afară, în spate. O să aibă el grijă de 
dumneavoastră. 

Cu o răsucire a mânerului sferic de alamă cu temă antică, 
ușile de sticlă se deschid larg, scoțându-ne afară pe o potecă de 
piatră ce ne duce dincolo de piscina cu apă sărată, printr-o 
grădină plăcută, cu plante și alei dispuse și aranjate geometric, 
și pe lângă o livadă de fructe plină cu mirosul dulceag al 
grapefruiturilor, mandarinelor și lămâilor de Persia. 

— Sunt superficială dacă-i urăsc puţin fundul perfect, întărit la 
ședințele de yoga? întreabă Lisbeth în timp ce trecem pe lângă 
un lămâi. Sau ar trebui să mă mulţumesc s-o dispreţuiesc doar 
pentru faptul că acum îi sunt datoare cu o favoare? 

— Dacă vrei să fii mai exactă, de fapt îi datorăm două 
favoruri, spun eu arătându-i cu degetul încotro ne îndreptăm. 

Dincolo de livadă, dincolo de amfiteatrul de piatră, chiar și 
dincolo de parcela de iarbă tunsă perfect, de mărimea unui 


255 


teren de fotbal, ce ne conduce în jos spre apă, stă un mega-iaht 
de 50 de metri, curat, cu trei punți, vopsit în negru și crem, mai 
înalt decât oricare altă ambarcaţiune care plutește în spatele 
său în curenţii calmi ai Lacului Worth. Pequod, stă scris cu litere 
aurii pe oglinda pupa a navei. Până când nu ajungem lângă el, 
nu pot să apreciez cât de mare este iahtul ăsta - de la prova la 
pupa poți să parchezi trei autocamioane unul după altul. 

— Ești sigur că-i destul de rapid? întreabă Lisbeth, dându-și 
capul pe spate și apărându-și ochii de soare. 

Nu se referă la ambarcaţiune. La cât de repede trebuie să ne 
mișcăm, n-avem timp pentru o călătorie de plăcere. Și nici nu ne 
putem permite să riscăm să ne îndreptăm spre aeroportul local 
și să fim depistaţi după documentele de identitate și biletele de 
avion. Mă dau doi pași înapoi să am o imagine mai clară a țintei 
noastre. Stă acolo, pe puntea eliport dinspre pupa, cu cele trei 
pale ale elicei arcuite ușor în jos. 

Cu mașina ar fi durat mai mult de patru ore. Cu hidroavionul 
ar fi durat o oră și patruzeci de minute. Însă ce să zicem de un 
elicopter construit în Franța, cu două turbine, unde nu pierzi 
timp cu îmbarcarea, cu taxiul sau statul în sala de așteptare, 
căci este parcat la bordul unui iaht? O să ajungem acolo cel mai 
probabil într-o oră. O grămadă de timp ca să obţinem ce ne 
trebuie și să ne întoarcem pentru a ajunge la timp diseară la 
reședința lui Manning. 

— Arătă minunat, nu? întreabă cu voce tare un bărbat cu un 
accent puternic spaniol. 

Scoțându-și capul de undeva de deasupra balustradei, 
Tommaso se uită în jos la noi de la marginea punţii. 

— Vine și președintele cu noi, nu? 

— Nu, spun eu, ridicându-mi și mai mult capul în sus. Se va 
întâlni cu noi acolo. 

Tommaso dă indiferent din mână. Purtând o geacă de pilot a 
marinei și o cămașă cu dungi albe și albastre, e îmbrăcat ca un 
angajat, ceea ce înseamnă că e obișnuit cu tot felul de fiţoși 
răsfățaţi care se răzgândesc în ultimul minut. 

— Haide, hai să mergem, adaugă el, arătându-ne cu palma în 
sus o scară metalică ce duce spre puntea principală. 

In câteva secunde, suntem la bord. 

De-asta îl sunasem pe Oren din prima. Când am fost în Arabia 
Saudită, Oren găsise un șeic care fusese fericit să-i împrumute 


256 


președintelui avionul său cu reacţie. Când zburasem spre 
Carolina de Nord în vacanţă, găsise un moștenitor al familiei 
Kentucky Fried Chicken să facă același lucru. Nu e vorba de 
snobism. Asta-i slujba lui Oren. Ca director responsabil pe 
probleme de turism, e aici să noteze numele fiecărei persoane 
care-i spune fraza cel mai adesea folosită când e vorba de vreun 
fost președinte al SUA: „Anunţaţi-mă dacă aveţi vreodată nevoie 
de ceva”. 

In majoritatea călătoriilor, președintele are nevoie de 
intimitate. Astăzi și eu am nevoie de același lucru. 

După cum era de așteptat, Oren ezitase. Însă când îi 
spusesem că am probleme cu respiraţia... că evadarea lui 
Nico... că doar văzându-i fața la știri... și durerea mea din 
piept... „Te rog, Oren, știi că n-aș cere niciodată așa ceva. 
Trebuie doar să evadez puţin de-aici... cât mai repede posibil...” 

In afară de slujba de la președinție, cele mai puternice cărți 
pe care le puteam juca erau compasiunea și sentimentul de 
vinovăţie. După aceea, dăduse un telefon, iar donatorii mai 
recenți, catalogaţi drept NBF, Victor și Cammie Sant fuseseră 
onoraţi, doar  onoraţi, să-și ofere elicopterul personal 
președintelui și staffului acestuia. Nu fuseseră puse niciun fel de 
întrebări, nu trebuise completat niciun plan de zbor, nu exista 
posibilitatea de a fi descoperiți. 

— Bine aţi venit la bordul lui Pequod, spune Tommaso în 
momentul în care ajungem la capătul scării metalice și ne suim 
la bordul iahtului. 

Pe puntea eliport, cu un declic, deschide ușa elicopterului 
asortat cu restul navei, tot de culoare negru cu crem. 

— Sunteţi gata să călăriţi balena albă? Turnul de control Palm 
Beach, aici elicopterul cu indicativul doi-șapte-nouă-cinci-Juliett, 
gata de decolare, spune Tommaso în staţia radio. 

— Șapte-nouă-cinci, răzbate prin radio o voce calmă. Decolaţi 
pe propriul dumneavoastră risc. 

Lisbeth se uită la mine auzind dialogul prin intercom, după 
care se lovește cu genunchii de panoul de plexiglas care separă 
cabina unde ne aflăm - cu cele patru scaune de piele - de cele 
două scaune din faţă de lângă pilot. 

— Pe propriul nostru risc? strigă ea la Tommaso, acţionând un 
comutator al sistemului intercom. 


257 


— E-n regulă, domnişoară. Astea-s regulile, explică el, în timp 
ce apasă pe un buton pentru a porni primul motor. 

În spate, chiar deasupra capetelor noastre, la coada 
elicopterului, o gură de evacuare bubuie în timp ce începe să 
prindă viață. Sar în sus la zgomotul produs, mult mai rezonant 
decât o împușcătură. 

Peste câteva secunde, Tommaso apasă pe alt buton, pornind 
și cel de-al doilea motor. O a doua gură de evacuare parcă 
explodează, după care pulverizează un nor înecăcios. Sar din 
nou în sus, uitându-mă peste umăr, chiar dacă știu că nu-i 
nimeni acolo. Clipesc întruna din ochi. 

— la o gură de aer, spune Lisbeth, aplecându-se spre mine și 
apucându-mă de încheietură. 

Elicopterul vibrează de îndată ce palele încep să se învârtă. 
Vrrrrrr... rrr... rrr... asemenea unei mașini de curse alergând în 
jurul pistei. 

— Încearcă să-ţi imaginezi că e Marine One, spune ea, 
referindu-se la elicopterul cu care obișnuiam să călătoresc la 
Casa Albă. 

Mă întorc spre hubloul mare din dreapta și-mi ţin respiraţia. 
Nu m-ajută la nimic. Mă chinuie o senzaţie acută de vomă. 

Vrrrrr... rrr... rrr - palele încep să prindă viteză. Lăsându-mă și 
mai aproape de hublou, îmi lipesc fruntea de sticlă. Palele se 
învârt atât de repede, încât dispar undeva deasupra noastră. 

— Wes, îţi jur că nu-i nimeni acolo afară. Totul e bine. 

Crede că mă uit la terenurile înverzite ce duc înapoi spre 
conacul în stil mediteraneean al familiei Sant. Însă ceea ce 
urmăresc eu, uitându-mă la fiecare copac, tufă și chiar la statuia 
grecească de pe vremea Renașterii, e să văd dacă ne-a urmărit 
cineva. Însă pe măsură ce elicopterul se desprinde și decolează 
de pe puntea eliport, singurul lucru pe care-l mai văd pe geam 
este propria reflexie. 

— Și tu voiai să stai toată ziua într-un birou, îmi reamintește 
Lisbeth, sperând să-mi descreţească fruntea în timp ce urcăm 
direct în sus, spre cerul albastru, iar iahtul familiei Sant se 
micșorează sub noi, văzând cu ochii. 

— La revedere, bogătașilor cu vieţile voastre perfecte, care 
mă faceţi să mă simt neînsemnată și grasă, gata, am plecat să 
ne punem pielea-n saramură! 


Rămânând tăcut, îmi ţin în continuare capul lipit de geam. La 
capătul nisipos al golfului Palm Beach, acolo unde Lake Worth se 
varsă în Oceanul Atlantic, apa de un albastru-verzui strălucitor 
se întinde spre orizont, culorile sale fiind mult mai fascinante 
decât coada unui păun. De-abia dacă bag de seamă. 

— Haide, Wes, ar trebui să zâmbești, adaugă precipitat 
Lisbeth. Avem o pistă care să ne ducă la Roman, câteva indicii 
legate de careul de cuvinte încrucișate, Rogo și Dreidel sunt pe 
cale de a descoperi cele mai recente informaţii cu privire la 
Boyle, iar noi, datorită unei idei geniale de-ale tale, zburăm într- 
un elicopter de trei milioane de dolari către singura persoană 
care, aflându-se în ziua respectivă în cel mai bun loc posibil, ne 
poate lămuri ce s-a întâmplat atunci pe pistă. Nu spun c-ar 
trebui să faci comandă de confetti și să programezi parada 
victoriei, însă categoric nu poţi să stai acolo bosumflat pur și 
simplu. 

Cu capul încă lipit de geam, închid ochii și derulez în minte 
înregistrarea video. N-o să înţeleagă niciodată. 

— Ascultă, știu că ţi-a fost greu să te uiţi la caseta aia... 

Imi lipesc capul și mai tare de geam. 

— ... Şi să te vezi fără cicatrice. 

Spre deosebire de marea majoritate a oamenilor, ea nu se dă 
înapoi înspăimântată când spune asta, căci pot s-o simt cum se 
uită - și nu se holbează - la mine. Elicopterul se balansează ușor 
când întoarce, îndreptându-se spre sud, de-a lungul liniei coastei 
aurii, după care o taie rapid spre dreapta, spre uscat, spre sud- 
vest deasupra valurilor de verdeaţa de la terenul de golf al 
clubului exclusivist, frecventat de cei bogaţi. La o sută cincizeci 
de metri înălțime, suntem la fel de sus ca un avion care se 
pregătește de aterizare. Mașinuţele de golf mișună pe terenul 
de iarbă ca niște furnicuţe albe, în timp ce gropile cu nisip apar 
în peisaj asemenea unei mulţimi bej de mini-piscine rotunde 
pentru copii. În câteva minute, casele din Palm Beach cu fațada 
spre plajă și iahturile ce-ţi taie respirația fac loc mlaștinilor 
maronii, acoperite cu mușchi și pline de țânțari din Everglades. 
Peisajul se schimbă al dracului de repede. 

— Nu spun decât că, adaugă ea, indiferent prin ce-ai trecut... 
ești același om. 


Uitându-mă afară pe geam, văd cum firele de stuf ies în 
evidenţă, răzlețe, și se leagănă deasupra apelor maronii și nu 
prea adânci din Everglades. 

— Nu-i vorba de faţa mea, izbucnesc eu. 

Ignorându-mi chipul reflectat în geam și trăgându-mă ușor 
înapoi, mă folosesc de reflexia din geam ca să mă uit peste 
umăr. Lângă mine, Lisbeth nu se mișcă, continuând să mă 
privească cu atenție, fără ezitare, studiindu-mi faţa. 

— Ai văzut caseta, adaug eu. Felul în care m-am dat jos din 
limuzina aia... făcând cu mâna mulţimii... legănatul acela din 
umeri, plin de mândrie... 

— Eşti mai bine așa, fără. Arătai ca Dreidel. 

— Vezi, tocmai asta-i ideea. Când am văzut caseta... când m- 
am văzut pe mine așa cum eram înainte... nu-mi lipsește numai 
fața mea de-atunci. Ceea ce-mi lipsește - ceea ce mă întristează 
- este fosta mea viaţă. Asta-i ceea ce mi-au luat, Lisbeth. Poţi să 
vezi asta pe casetă: un puști infatuat, în vârstă de douăzeci și 
trei de ani, mergând ţanţoș așa cum poate s-o facă numai un 
puști infatuat de douăzeci și trei de ani. Dacă mă întorc în timp, 
atunci când îmi imaginam viitorul, de la Casa Albă încolo - 
gândul îmi zbura atât de repede și de departe, încât nici măcar 
nu puteam să-mi aleg următoarele coordonate. Mi se părea 
posibil orice pe lumea asta. Vreau să spun că asta îţi propui, 
corect? Și alergi, alergi și iar alergi în această cursă - după care, 
într-o zi stupidă, cu un ricoșeu stupid... Bărbia începe să-mi 
tremure, însă după toţi acești ani știu exact cum să strâng din 
dinţi ca să-mi ascund tremuratul... Să descopăr că n-o să ajung 
niciodată mai departe de-de-de... de jumătatea drumului. 
Tremurul a dispărut. Nu prea aduce cu o victorie. Asta-i viața 
mea. Undeva la jumătatea drumului. 

În reflexia din geam, Lisbeth își bagă o șuviţă cârlionţată din 
părul ei roșcat după ureche. 

— Ai ajuns mai departe de jumătatea drumului, Wes. 

— De ce, fiindcă-i cumpăr președintelui Coca-Cola dietetică și 
știu pe care dintre prietenii săi îi urăște? Rogo mi-o spune de ani 
de zile, însă nu l-am ascultat. Ar fi trebuit să fie doar o rampă de 
lansare. Într-un fel sau altul, a devenit o destinaţie. Oare poţi să 
înţelegi cât de patetic trebuie să fii să lași să se întâmple una ca 
asta? 


260 


— Probabil la fel de patetic ca atunci când accepti o slujbă în 
care scrii la rubrica mondenă, deși în realitate visul tău era să 
provoci lumea cu subiecte noi, să fii reporter de investigație. 

Pentru prima dată de la decolare, îmi desprind privirea de la 
geam și mă uit la Lisbeth. 

— Asta-i cu totul altceva, îi spun eu. 

— Nu, nu e, îmi răspunde ea aproape strigând. Mi-ai văzut 
biroul - toate scrisorile alea de pe pereți... 

— Cele scrise tatălui tău. 

— Nu ui. Ci despre el. Acele scrisori sunt dovada, Wes. Sunt 
dovada că poţi să folosești slujba asta ca să schimbi cuiva viaţa 
în bine. Sunt dovada că există o putere în a relata lucrurile. Și ce 
fac eu cu puterea aia? Îmi petrec fiecare zi în parte încercând să 
găsesc subiecte de doi bani legate de divorțurile locale, de 
reputația celor care frecventează cluburile exclusiviste și de tot 
felul de situaţii jenante, de genul cine a căzut sub masă la 
Morion's? Când am acceptat slujba asta, mi-am promis mie 
însămi că o să fie pentru un an sau doi, doar atâta cât să pot să- 
mi hrănesc pisicile. Asta era acum șapte ani, Wes, spune ea mai 
serioasă ca niciodată. Și știi care-i partea cea mai proastă? 

— Că ai renunţat la visul tău? 

Dă din cap în semncănu. 

— Că pot să plec în orice moment. 

În timp ce o studiez, își scarpină pistruii de pe obraz. 

— Și totuși, e cu totul altceva, insist eu, întorcându-mă iar cu 
fața la geam. Țelul meu este să merg pe stradă și să trec 
neobservat. Cel puţin tu ești aceeași persoană care a fost 
dintotdeauna. 

Își schimbă poziţia în scaun, iar pielea scaunului scârțâie sub 
ea. 

— Tatăl meu obișnuia să spună că Dumnezeu face crăpături 
în toate cele. Și că ăsta-i modul în care răzbate lumina. 

— Da, tatăl tău a furat zicala asta dintr-un cântec vechi al lui 
Leonard Cohen. 

— Asta n-o face mai puţin adevărată. 

Mă uit pe fereastră la marea de iarbă, o combinaţie de verde 
cu fire maro încolăcite și răsucite prin apă ca un cap cu părul ud. 
La aproape treizeci de metri mai jos, cerul e brăzdat de un stol 
mic de pasări albe. 


— Ăia-s bâtlani? întreabă Lisbeth, aruncându-și privirea pe 
geamul de lângă ea. 

— Egrete, îi răspund eu. Au ciocurile mai negre și mai 
ascuţite. 

Uitându-mă în jos, mă gândesc la pasărea mea, Lolo, și la cât 
de mult s-ar fi bucurat de priveliște. După care-mi amintesc că 
nu poate zbura. Nu atâta timp cât are aripile tăiate. 

Pentru a doua oară, mă întorc de la fereastră și mă uit peste 
umăr la Lisbeth. Gâtul ei e plin de pistrui. 

— Îţi displace chiar atât de mult slujba asta a ta? o întreb eu. 

— Luna trecută nu m-am dus la întâlnirea de zece ani de la 
terminarea liceului din cauză că la mica biografie din program, 
în dreptul meu, au trecut „regina bârfelor”. Știu că sună a clasa 
a șaptea, însă n-am... n-am putut să-mi arăt faţa pe-acolo. 

— Imaginează-ţi cum e cu astea, o necăjesc eu, întorcându-mi 
capul astfel încât să aibă o imagine clară a cicatricelor mele. 

— Oh, Doamne, Wes, știi că n-am... 

— Știu, îi spun eu, afișând cel mai bun zâmbet pe care pot să 
i-l ofer. 

Ca de obicei, jumătatea din dreapta a gurii mele nu se mișcă. 
Însă numai de data asta, în timp ce partea stângă a feţei se 
ridică spre plafonul habitaclului elicopterului, mi se pare că-i 
suficient și-atât. 


58. 


— Cum stăm cu înregistrarea apelurilor telefonice? întrebă 
O'Shea, de pe locul din dreapta, în timp ce Micah încerca să 
răzbată prin traficul de la ora prânzului care blocase Autostrada 
l-95. 

— N-avem absolut nimic, îi răspunse la telefon lui O'Shea Paul 
Kessiminan, cu un accent puternic de Chicago. 

Ca student la matematici aplicate și după ce renunțase la 
cursurile Academiei Navale a SUA, Paul nu era un savant. In 
calitate de asociat senior în cadrul Diviziei de Tehnologie de 
Investigare a FBI, era un geniu. Și rareori greșea. 

— Puștiul n-a mai sunat de pe telefonul mobil de azi-noapte. 

— Cărţi de credit, ceva? 

— Am luat la mână totul - carduri, retrageri de la bancomate, 
rezervări la liniile aeriene, până și cardul său Blockbuster. 
Indiferent cine-i băiatul ăsta Wes, nu-i tâmpit. Puștiul se mișcă 
mai tiptil decât o omidă. 

— Atunci localizează-i pur și simplu telefonul, spuse O'Shea la 
telefon în timp ce Chevy-ul lor se oprea în umbra unei 
camionete negre. 

Bătând ușor cu degetul în bord, făcu semn spre marginea din 
stânga a șoselei, mimând în mod sugestiv spre Micah ca să 
continue să meargă. 

— Ar trebui să fie detectat în vecinătatea vreunei antene de 
telefonie mobilă în timp ce vorbim. 

— Pe bune? Uitasem complet cum funcționează sistemul GPS 
și chiar și cum îmi fac eu treaba, spuse Paul. 

O'Shea nu râse. 

— Nu te pune cu mine, Paul, mai ales în cazul ăsta. 

— Hei, hei... mai ușor cu limbuţia. Nu mi-ai spus că e atât de 
important. 

— E foarte important. Deci, l-ai detectat sau nu? 

— Ar trebui, începu Paul în timp ce O'Shea auzea păcănitul 
tastelor computerului prin telefon. Însă dacă are telefonul de la 
biroul lui Manning - așa cum apare aici pe ecran - funcţia GPS e 


263 


indisponibilă la toate telefoanele lor, astfel încât fostul 
președinte să aibă parte de puţină intimitate. 

— Și poţi să-i dai de urmă? 

— Bineînţeles că putem să-i dăm de urmă. Chiar crezi că-i 
lăsăm pe băieţii ăștia să zburde fără pic de protecţie? Partea 
mai supărătoare este că nu găsesc ceva pe care să pot să-l 
urmăresc. 

— De ce? Și-a închis telefonul? 

— Chiar dacă e închis, GPS-ul tot ar trebui să transmită, îi 
explică Paul în timp ce Micah intră înapoi în trafic, găsind o 
portita pe banda centrală. Ceea ce înseamnă ca e în aer, sub 
pământ sau oriunde altundeva unde nu poate fi detectat. 

— E-n aer, îi spuse O'Shea lui Micah, arătându-i breteaua de 
ieșire pentru Aeroportul din Palm Beach. leși pe-acolo! 

Fără ca măcar să ezite, Micah schimbă brusc direcţia și trecu 
cu Chevy-ul albastru peste două benzi de trafic, grăbindu-se 
spre ieșire. Șoferii mașinilor din spate claxonară nervoși. 

— Poate că Wes folosește telefonul altcuiva, spuse Micah, cu 
ochii aţintiţi asupra drumului. Spune-i să urmărească apelurile 
lui Dreidel. 

— Paul, fă-mi un serviciu și urmărește și celelalte trei nume - 
cei doi băieţi și fata, spuse O'Shea în timp ce se încadrau pe 
curba prelungită a bretelei. Te sun înapoi într-un minut. 

— Ce faci? întrebă Micah în timp ce O'Shea închidea telefonul. 
Avem nevoie de informaţia asta acum. 

— Și tocmai de-aia fac rost de ea, spuse O'Shea, tastând deja 
un număr nou de telefon. Dacă Wes nu-și folosește cărțile de 
credit sau propria carte de identitate, n-are cum să ajungă într- 
un avion fără ajutor din partea cuiva cu greutate. 

— E o zi minunată în biroul președintelui Manning, rosti 
femeia de la recepţie la telefon. Cu ce vă pot ajuta? 

— Alo, sunt agentul O'Shea de la FBI. Derulăm o investigație 
în cazul Nico. Pot să vorbesc cu persoana care se ocupă de 
transporturile președintelui? Trebuie să ne asigurăm că e la 
curent cu cele mai recente măsuri de prevedere și că Secret 
Service le-a pus în aplicare. 

— Desigur, răspunse recepţionera. Daţi-mi voie să vă transfer 
apelul către Oren. 

Se auzi un clic scurt urmat de două ţârâituri ascuţite. 

— Oren la telefon. 


264 


— Oren, sunt agentul O'Shea de la... 

— Uau, devin din ce în ce mai popular - doi într-o singură zi, îl 
întrerupse Oren. 

— Poftim? 

— Suni de la Secret Service, corect? Doar ce-am vorbit cu 
unul dintre amicii tăi - a plecat de-aici acum un minut. 

— Absolut, spuse O'Shea fără ca măcar să se bâlbâie. Așadar, 
ai vorbit deja cu agentul... 

— Egen... Roland Egen? l-am spus numele corect? 

— El este, răspunse O'Shea, strângându-și cu putere telefonul 
în mână. Un bărbat alb cu părul negru, nu-i așa? 

Micah tresări auzind descrierea, aproape atingând volanul cu 
bărbia. 

— la stai, s-a dus...? 

O'Shea ridică mâna, întrerupându-l pe Micah. 

— Așadar, i-ai dat ultimele informații despre Wes? 

— Bineînţeles. Deși n-am avut altă informaţie decât privitor la 
zborul spre Key West, explică Oren. Cu toate astea, apreciem că 
aveţi grijă de el. Vreau să spun, a fost întotdeauna puţin mai, 
știți, mai nervos de când cu accidentul, însă de când Nico se află 
în libertate, mi-am dat seama după voce că părea foarte 
îngrijorat. 

— Cine ar putea să-l învinovățească? întrebă O'Shea, 
nerăbdător să închidă. Oren, ne-ai scos dintr-o mare 
încurcătură. Mulţumesc pentru ajutor. 

In timp ce O'Shea își închidea telefonul, Micah chiar văzu 
expresia de pe fața partenerului său. 

— Mama mă... 

— Te rog, spune-mi că Romanul era la el în birou, îi ceru 
Micah. 

— Gata, spuse O'Shea. Fie am câștigat marele pot, fie ne-am 
aruncat cu capul înainte într-un câmp minat. 

Dând din cap aprobator, Micah călcă acceleraţia și-i indică din 
sprâncene un panou ce oferea informaţii despre cursele charter 
zilnice spre Key West. O'Shea deja forma un număr de telefon. 

— Bună ziua. Aș vrea să închiriez un hidroavion al companiei 
dumneavoastră, spuse el la telefon. Credeţi că aţi putea să-l 
pregătiţi de decolare în cinci minute? 


59. 


— Ești sigur că n-a sunat? întrebă Dreidel de pe scaunul 
pasagerului în timp ce mașina aștepta să intre acolo unde 
traficul se gâtuia în mod obișnuit la intrarea pe US-1 în Miami. 
Fă-mi o favoare și mai verifică-ţi o dată telefonul. 

Bătând cu degetele în volan, Rogo nu se deranjă să-și verifice 
telefonul. 

— N-a sunat. 

— Dar dacă s-a întâmplat ceva... dacă n-a ajuns în Key West... 

— Wes e băiat deștept - știe că o să-l depisteze dacă-l sunăm. 
Dacă a avut vreo problemă, o să aflăm. 

— Mai puţin dacă a fost vreo problemă și n-am știut, insistă 
Dreidel. La naiba, de ce n-am aflat un minim de informaţii: 
numele tipului cu elicopterul... de unde au plecat... nici măcar n- 
avem adresa la care e acum în Key... 

Inainte ca Dreidel să termine, telefonul îi vibră în buzunar. 
Scoțându-l rapid, deschise clapeta plin de îngrijorare și verifică 
identitatea apelantului. Rogo aruncă o scurtă privire de pe 
scaunul său, exact cât să vadă prefixul cu 202. De Washington, 
D.C. 

— Alo? răspunse Dreidel. Se întoarse într-o parte. Uite ce-i, 
sunt în mijlocul a ceva important. Putem să vorbim mai târziu?... 
Mda, o să... da, osă te... Pa. 

Intorcându-se spre Rogo în timp ce-și închidea telefonul, 
Dreidel adăugă: 

— Nevastă-mea. 

— Cu număr de telefon de Washington? se miră Rogo, 
încetând să mai bată cu degetele în volan. Credeam că locuiești 
la Chicago. 

— E vechiul meu celular. Am păstrat numărul din D.C., explică 
Dreidel. 

Mașina acceleră, după care încetini din nou, iar în final se opri 
complet, blocată în trafic. Rogo nu spuse nimic. 

— Ce-i, crezi că mint? izbucni Dreidel. 

— N-am spus nimic. Gata, de-ajuns cu vânătoarea de 
vrăjitoare. 


266 


Foindu-se în scaun, Dreidel se uită peste umăr și verifică 
banda de lângă ei. 

— Pe dreapta-i liber. 

Apucând strâns volanul, Rogo nu făcu nicio mișcare. 

— Rogo, ai auzit ce-am...? 

— Traficul e destul de varză. Nu-mi spune tu cum să conduc. 

Pe banda din mijloc, mașina trecu ușor de un camion cu 
lumini galbene de avertizare care încărca un Cadillac maroniu 
pe partea stângă a drumului și care provocase ambuteiajul. 

— Nu sunt imbecil, Rogo. Știu ce crezi despre mine. 

— Dreidel... 

— Ţi se citește pe faţă... iar modul în care, atunci când ne-am 
despărţit, modul rapid în care ai intervenit ca să nu merg cu 
Wes... Nu-mi spune că n-am dreptate. Mai bine lasă-mă să spun 
asta cât pot de bine: n-aș face niciodată ceva care să-l 
rănească. Niciodată. 

— Sunt sigur că n-ai face, rosti Rogo. ` 

— Nu susțin că sunt cel mai bun soț din lume, OK? Insă mai 
sunt încă un prieten al naibii de bun. Nu uita, eu sunt cel care i-a 
obținut slujba asta lui Wes. 

— N-am uitat niciodată chestia asta. 

— Oh, și-acum și asta-i din vina mea? întrebă Dreidel. Am pus 
la cale un plan genial ca, după ce ocupă fosta mea slujbă, un 
glonţ ricoșat să-l lovească direct în faţă? 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Atunci fii clar măcar o dată, în loc să afișezi atitudinea asta 
superprotectoare față de Wes, de parcă ar fi o păpușă de 
porțelan chinezesc. Știu de ce-o faci, Rogo, cunosc o grămadă 
de-alde de-ăștia care n-au dat lovitura și care adoră să se facă 
utili. 

— Exact cum cunosc și eu o grămadă de de-alde de-ăștia care 
încearcă din răsputeri să aibă succes, care de-abia așteaptă să-i 
abandoneze pe cei de lângă ei imediat ce nu mai au nevoie de 
ei. Gata cu rescrierea istoriei. Am fost acolo, cu el, în săptămâna 
în care i-au scos bandajele... și când reporterul ăla de la Times a 
publicat pe prima pagină faptul că are faţa distrusă... și când, în 
cele din urmă, Wes s-a hotărât să se privească el însuși în 
oglindă doar pentru a spune că-și dorea să fi murit el în locul lui 
Boyle. Însă asta-i problema, Dreidel - de opt ani de zile, Wes a 
fost cel mort. Tu și restul echipei de la Casa Albă aţi putut să 


267 


continuaţi să apăreţi la TV și în ziare, însă Wes a fost cel care n- 
a mai reușit niciodată să aibă o viaţă. Acum că are șansa asta, 
n-o să las pe nimeni să i-o ia. 

— Asta-i un discurs nemaipomenit, Rogo, însă fă-mi o favoare: 
dacă n-ai încredere în mine, ai curajul să-mi spui asta și să mă 
lași să cobor chiar aici. 

— Dacă n-aș fi avut încredere în tine, Dreidel, te-aș fi lăsat în 
Palm Beach. 

— Nici măcar asta nu-i adevărat, îl provocă Dreidel. M-ai adus 
aici, fiindcă voiai să-i vezi dosarele lui Boyle și știi că sunt 
singurul care te poate băga acolo. 

Cu o mișcare bruscă a manetei de semnalizare, Rogo trecu pe 
banda din dreapta. Uitându-se la scaunul pasagerului, rămase 
tăcut. 

Dreidel dădu din cap și-și mușcă pe interior buza de jos. 

— Să te ia dracu' și pe tine, Rogo. 

Bătând cu degetele mari pe volan, Rogo făcu strâns la 
dreapta pe Stanford Drive și se îndreptă spre poarta înconjurată 
de o pajiște de la intrarea principală în campus. În dreapta lor, 
pe un perete de beton se înălța un semn metalic verde cu litere 
aurii pe care se putea citi: 


„BINE AȚI VENIT LA UNIVERSITATEA DIN MIAMI 5 
LACAȘUL CE ADAPOSTEȘTE BIBLIOTECA PREZIDENȚIALA 
LELAND F. MANNING. 


Nu-și mai adresară niciun cuvânt până când ajunseră 
înăuntru. 


268 


60. 


Jacksonville, Florida 


„Nico, poate ar trebui să ne oprim.” 

— Nu e nevoie. 

„Dar dacă nu te odihnești...” 

— Mă odihnesc de opt ani, Edmund. A sosit momentul, spuse 
Nico de pe scaunul șoferului atât de aplecat în faţă încât 
aproape atingea cu pieptul volanul trailerului. 

Chiar în spatele lui, pe spătarul scaunului, se afla jacheta de 
armată pe care o furase de la lrish Pub. Cu soarele arzător al 
Floridei deasupra capului lui, iarna părea departe. Nu avea 
nevoie de jachetă. Și nici de sângele lui Edmund îmbibat în ea. 

„Nrei să-mi spui că nu ești obosit?” 

Nico aruncă o privire spre cadavrul lui Edmund prăvălit pe 
scaunul de lângă el. Prietenul lui îl cunoștea foarte bine. 

„Conduci de peste zece ore, Nico. N-o să se întâmple nimic 
dacă faci o pauză - de fapt chiar ar trebui s-o faci, băiete. Mai 
ales dacă vrem să ne pierdem urma.” 

Nico știa la ce se referea. 

— Deci tu tot crezi că... 

„Nico, nu-mi pasă cât de prudent conduci - dacă o să treci cu 
un trailer de patruzeci de tone pe străzile luxoase din Palm 
Beach, tot o să atragi atenţia cuiva.” 

Cu privirea aţintită pe rozariul ce atârna de oglinda 
retrovizoare, Nico își dădu seama că Edmund avea dreptate. 
Până acum avuseseră noroc, însă dacă erau trași pe dreapta de 
vreun poliţist... dacă erau duși la secţie... Nu, la urma urmei, 
cauza lor era prea importantă. Și mai ales când ajunseseră atât 
de aproape... de Wes... de Boyle... de a îndeplini voia Domnului 
și de a răscumpăra păcatele mamei sale... Nu, în niciun caz nu 
trebuia să riște. 

— Spune-mi, cum crezi că e mai bine să fac, rosti el uitându- 
se la Edmund. 

„Oricât de dificil ţi s-ar părea, trebuie să scăpăm de camion și 
să facem rost de ceva care să atragă mai puţin atenţia în trafic.” 


269 


— Foarte bine, dar cum o să procedăm? 

„Cum procedăm întotdeauna, Nico?” 

Camionul trecu printr-o groapă și trupul lui Edmund săltă 
înainte și înapoi, lovindu-se de tetieră și expunând vederii 
tăietura neagră de la gât. 

„Privești pe fereastră și cauţi o ocazie.” 

Urmând privirea lui Edmund drept în faţă, prin parbriz, Nico 
încercă să vadă în zare, descoperind în cele din urmă punctul 
care-i atrăsese atenţia lui Edmund. În momentul când ochii i se 
opriră asupra lui, un zâmbet larg îi apăru pe figură. 

— Crezi că ar trebui să... 

„Sigur că ar trebui, Nico. Adu-ţi aminte de Carte. Altfel de ce i- 
ar fi pus Dumnezeu acolo?” 

Dând din cap, Nico apăsă pe frână, iar camionul, scrâșnind și 
zăngănind, se opri în cele din urmă chiar în spatele unui Pontiac 
maro aflat pe marginea autostrăzii. Pe partea din dreapta a 
mașinii, o femeie cu părul scurt și negru privea cum prietenul ei 
în maiou se lupta din greu să schimbe roata dezumflată a 
mașinii. 

— Aveţi nevoie de ajutor? întrebă Nico sărind din cabină. 

— Ești de la Triple A? întrebă femeia. 

— Nu. Pur și simplu mi s-a părut că aveţi nevoie de ajutor, așa 
că ne-am gândit să ne oprim. 

— Cred că am terminat, spuse prietenul femeii, strângând 
ultima piuliţă. 

— Exact ca Bunul Samaritean, spuse femeia în glumă. 

— Amuzant, răspunse Nico, apropiindu-se de femeie. Deși, eu 
personal, prefer termenul înger păzitor. 

Femeia se dădu înapoi. Însă nici pe departe suficient de 
repede. 


61. 


Key West, Florida 


— Am ajuns, spune șoferul în momentul în care oprește taxiul 
vopsit într-un roz strălucitor. 

Are nasul uns cu un strat gros de cremă albă de protecţie 
solară și o pătură de plajă Shrek, zdrențuită, întinsă pe spătarul 
scaunului, pe care scrie „Can I Get a Whoop Whoop”. 

— Numărul 327, William Street. 

— Glumești? Abia dacă am parcurs trei cvartale, se răţoiește 
Lisbeth de pe bancheta din spate unde ne aflăm. De ce nu ne-ai 
spus că putem merge și pe jos? 

— V-aţi suit în taxi, spune șoferul, total nepăsător în timp ce 
învârte butonul radioului pentru a prinde postul care transmitea 
emisiunea Paul & Ron. 

Key West-ul e inconfundabil - e soare peste tot. 

— Vă costă doi dolari, adaugă el, apăsând un buton pe 
aparatul de marcat. 

— N-ar trebui să-ţi dau nici măcar... 

— Mulţumesc că ne-ai adus, o întrerup eu, întinzând trei dolari 
spre scaunul din faţă. 

Când am aterizat cu elicopterul pe un alt iaht privat în portul 
istoric Key West, am hotărât că pe tot restul călătoriei să 
încercăm să trecem cât mai neobservaţi cu putință. Şoferul se 
zgâiește la fața mea prin oglinda retrovizoare şi-mi dau seama 
că deocamdată suntem departe de a îndeplini acest deziderat. 
Din fericire, mai cunoaștem câteva șmecherii. 

Deschidem portiera și sărim afară, apoi privim cum taxiul se 
îndepărtează pe străduța îngrijită, dar îngustă. Ne aflăm în faţa 
unei case modeste cu două etaje pe William Street, la numărul 
327, însă în momentul în care taxiul dă colţul la capătul 
cvartalului, traversăm și căutam cu privirea numărul pe care îl 
căutăm de fapt: o căsuță ce pare de turtă dulce, de culoarea 
piersicii, cu obloane albe, de la numărul 324. 

Apucând portita de metal care se deschide imediat ce se 
împinge în ea, Lisbeth se repede pe veranda veche ca și cum ar 


271 


fi la ea acasă. Însă chiar înainte de a ajunge la ușa de la intrare, 
îi sună telefonul. Adică telefonul colegei ei, fiindcă schimbaseră 
aparatele în redacţie. 

— Stai să văd ce e, spune Lisbeth scoțând telefonul din 
geantă. 

O rugase pe prietena ei s-o sune numai dacă e o chestiune de 
viaţă și de moarte. Mă uit peste umărul ei în timp ce ea verifică 
cine o sună. Este numărul de la redacţia lui Lisbeth. In mod clar, 
e o chestiune de moarte. 

— Eve, răspunde Lisbeth. 

— Slavă Domnului, spune colega ei de la rubrica de grădinărit, 
suficient de tare încât pot s-o aud și eu. Stai puţin că-ţi fac 
legătura cu ea imediat. 

— Ce? Cu cine îmi faci legătura? 

— A sunat pe telefonul tău. Știu că mi-ai spus să nu răspund, 
însă când am văzut cine era... Îţi dai seama că-mi era imposibil 
să refuz un apel de la Lenore Manning. 

— Stai puţin... ce-ai spus? Prima-doamnă? 

— A cerut să vorbească cu tine. A zis că are să-ţi spună ceva 
în legătură cu articolul tău de azi-dimineaţță. 

Dau din cap către ea că e în regulă și, cu un clic, Eve o 
anunţă: 

— Doctor Manning, aveţi legătura cu Lisbeth. 

— Bună, spune prima-doamnă, la fel de familiar ca 
întotdeauna. 

— B-bună, doctor Manning. 

— Vai de mine... cred că te-am întrerupt din ceva, spune 
prima- doamnă, articulând perfect cuvintele, ca întotdeauna. 
Ascultă, nu vreau să te ţin prea mult - voiam doar să-ţi 
mulțumesc pentru faptul că ai vorbit despre evenimentul 
organizat de societatea de fibroză chistică. A fost foarte frumos 
din partea ta. g 

Lui Lisbeth nu-i vine să-și creadă urechilor. Insă pentru Lenore 
Manning procedura e una obișnuită. Făcea același lucru și când 
se afla la Casa Albă - de fiecare dată când apărea un articol 
despre ei, indiferent dacă era de bine sau de rău, suna sau 
trimitea o scrisoare de mulțumire reporterului. Nu din bunătate. 
Era o șmecherie folosită de aproape toți președinții. Odată ce un 
reporter află că la capătul celălalt al firului există o persoană 
reală, îi este de două ori mai greu să te distrugă. 


272 


— Nu-i nicio problemă. Mă bucur că am putut fi de folos, 
spune Lisbeth cu onestitate. 

— Întreab-o dacă Manning a intrat în birou, îi șoptesc eu lui 
Lisbeth în ureche. 

— Doamnă, pot și eu să... 

— Te las acum să te întorci la treburile tale, spune prima- 
doamnă, evitând-o cu atâta graţie, încât Lisbeth abia dacă-și dă 
seama că nici măcar n-a apucat să pună întrebarea. Cu un clic, 
doctor Manning dispare de pe fir. 

Lisbeth se întoarce către mine și închide telefonul. 

— Extraordinar, nu ratează nicio ocazie, nu-i așa? 

— Probabil că e mulţumită că ai numit-o un simbol. 

— Crezi că într-adevăr îi pasă de...? 

— Să-ţi spun ceva: în zile ca astea, când toate posturile sunt 
pline de știri despre evadarea lui Nico și sunt difuzate imagini 
peste imagini din timpul administraţiei Manning, chestiile astea 
îi lipsesc mai mult decât oricui. 

Lisbeth traversează înapoi veranda bătută de soare spre ușa 
de la intrare pe care se află un crab de lemn, pictat de mână, 
înfipt într-un afiș pe care scrie „Morocănos nu numai lunea”. 
Trage de ușa cu plasă și se întinde să apese pe sonerie. 

— E deschis, se aude dinăuntru o voce gâjâită de fumător, 
trezindu-mi un șir de amintiri. 

Mă întind peste umărul lui Lisbeth și împing ușa. Înăuntru, mă 
izbește instantaneu un miros acru de chimicale. 

— Îmi cer scuze, am aerisit camera obscură, ne întâmpină un 
bărbat mic de statură, cu o barbă înspicată și un păr cărunt, rar, 
pieptănat pe spate. 

Ștergându-se pe mâini cu un șervețel umed, își suflecă 
mânecile cămășii mototolite pe care o poartă și se apropie 
foarte tare de Lisbeth. Asta-i problema dintotdeauna cu 
fotografii de la Casa Albă - întotdeauna depășesc limitele. 

— Nu ești Wes, îi spune lui Lisbeth fără umbră de ironie. 

— Tu trebuie să fii Kenny, îi răspunde ea, strângându-i mâna 
și făcând o jumătate de pas înapoi. Lisbeth. De la biblioteca 
președintelui. 

Nici nu se uită la ea. E prea preocupat să se uite la mine în 
timp ce intru înăuntru. Niciodată nu poate să-și ia ochii de la 
ţinta sa. 

— Tânărul Rege, zice el, folosind vechea mea poreclă. 


— Popeye Fotograful, îi răspund eu, folosind-o pe a sa. 

Duce degetul arătător la ridurile de la ochiul stâng. După ani 
întregi în care a privit prin obiectiv cu ochiul drept, ochiul stâng 
al lui Kenny se micșorează puţin câte puţin, dar într-un ritm 
constant. 

— Vino, Bluto, sărută-mă, mă tachinează el, îmbrăţișându-mă 
ca pe un vechi prieten din copilărie - o îmbrăţișare strânsă care- 
mi trezește un val de amintiri. Arăţi fantastic, spune el, din toată 
inima. 

În timpul călătoriilor cu Air Force One, Kenny conducea 
partidele de poker ale ziariștilor aflaţi în spate. Chiar de la 
intrare, încearcă deja să descifreze deja ceva pe figura mea. 

— Nu poţi să te dezveţi de chestia asta, nu? întreabă el, 
urmărindu-mi privirea pe care o arunc spre exemplarul din New 
York Times aflat pe masa bucătăriei sale frumos mobilate și 
decorate. 

Pe prima pagină se află o fotografie uriașă a președintelui în 
funcție, Ted Hartson, vorbind de la pupitrul său, cu mâinile 
așezate chiar în spatele microfonului. 

— Cine a făcut fotografia asta? Kahan? întreb eu. 

— Mâinile lăsate în jos... nicio mișcare... nicio reacţie... sigur 
că a făcut-o Kahan. Președintele ar putea fi la fel de bine un 
simplu cadavru, judecând după poza asta. 

În lumea podiumurilor și a fotografilor de la Casa Albă, 
singurele imagini de valoare sunt considerate cele în care 
președintele este surprins în mișcare. Un gest al mâinii. O 
ridicare din sprâncene. Acela e momentul în care armata de 
fotografi apasă butoanele aparatelor. Dacă ratezi momentul, 
ratezi fotografia. 

Kenny rareori rata o fotografie. În special când conta. Însă 
după treizeci și cinci de ani de deplasări din oraș în oraș și din 
țară în ţară, își dăduse seama că, dacă asta nu era o treabă de 
om tânăr, nu era niciuna de om bătrân. Kenny nu se supărase. 
Chiar și cele mai bune garnituri ajung în cele din urmă să fie 
trecute pe linie moartă. 

— Deci, cum sunt anii bătrâneţii? glumesc eu, deși știu că de- 
abia se apropie de șaizeci de ani. 

Făcându-mi cu ochiul său de Popeye, ne poftește în 
sufragerie, care în mod clar servește mai degrabă drept un fel 
de anticameră pentru studioul său. Centrată în jurul unei mese 


274 


de cocktail, din lemn de pin, înconjurată de patru fotolii simple și 
solide, camera este acoperită aproape până la tavan cu zeci de 
fotografii alb-negru, toate înrămate elegant pe un fundal alb în 
rame negre, ca la muzeu. Pe măsură ce mă apropii de ele, îmi 
dau seama cu surprindere că, deși majoritatea fotografiilor sunt 
realizate în stilul jurnalistic direct pentru care sunt faimoși 
fotoreporterii de la Casa Albă, toate înfățișează tinere mirese 
aruncând buchetul sau miri falnici mușcând din tortul miresei. 

— Te ocupi de nunți? întreb eu. 

— Șase președinți diferiţi, patruzeci și doi de regi, nenumărați 
ambasadori... Și alaiul de nuntă al lui Miriam Mendelsohn, 
completat de o poză de la reîntâlnirea frăţiei din care făcea 
parte, Pi Phi, zice Kenny, plin de entuziasm și fără pic de jenă. 

— Vorbești serios? 

— Nu râde, Wes - lucrez două zile pe lună și pe urmă mă duc 
să navighez o săptămână întreagă. Treaba mea e să-i fac să 
semene cu membrii familiei Kennedy. 

— Sunt foarte frumoase, spune Lisbeth studiind fotografiile. 

— Așa și trebuie, răspunde Kenny, îndreptând una dintre 
rame. Le sunt dedicat trup și suflet. Vreau să spun că nu toate 
plăcerile vieţii se găsesc la Casa Albă, nu-i așa? 

Dau din cap fără să mă gândesc. La fel ca și Lisbeth care se 
ridică pe vârfuri și îndreaptă și ea una dintre rame. Chiar peste 
umărul ei, pe o măsuţă din apropiere, văd una dintre cele mai 
faimoase fotografii ale lui Manning: un instantaneu simplu, în alb 
și negru, al președintelui în bucătăria de la Casa Albă, 
potrivindu-și cravata într-o carafă de argint plină cu apă, chiar 
înainte de prima lui cină oficială. Întorcându-mă la peretele plin 
cu mirese, văd o frumoasă blondă care se privește peste umăr 
în oglindă admirându-și coada împletită în spic. Fotografia mai 
nouă este la fel de bună. Poate chiar mai bună. 

— Deci ce mai face Peștele-cel-Mare? adaugă Kenny, 
referindu-se la Manning. Mai e supărat pe mine că i-am făcut 
poza aia? 

— Nu e supărat pe tine, Popeye. 

— Pe bune? l-ai spus că vii să mă vezi? 

— Ai înnebunit? întreb. Ai idee măcar cât de supărat e pe 
tine? 

Kenny râde, pe deplin conștient de opinia generală despre el 
în casa Manning. 


275 


— Unele reguli nu se schimbă niciodată, spune el, luând în 
mână un biblioraft gros de pe măsuţa cu poza lui Manning. 
Mașinile second-hand albe se vând cel mai bine... cluburile de 
striptease se închid numai dacă izbucnește vreun incendiu... și 
președintele Leland Manning nu-l va ierta niciodată pe omul 
care i-a dat asta... 

Deschizând biblioraftul, Kenny scoate la iveală o copie veche, 
plastifiată, a celei mai celebre fotografii prezidenţiale de la cea 
în care Truman ţinea ridicat sloganul „Dewey îl învinge pe 
Truman”: fotografia alb-negru a Leului Laș - Manning pe punctul 
de a ţipa în momentul atentatului, înconjurat și protejat în timp 
ce soția președintelui executiv devine scutul său uman. 

— Doamne, îmi aduc aminte ca am văzut poza asta pe prima 
pagină a ziarului a doua zi, spune Lisbeth, așezându-se pe unul 
dintre fotolii în timp ce el îi pune biblioraftul în braţe. Este... este 
o adevărată bucată de istorie... 

— Ce ziar? întreabă Kenny. 

— Palm Beach Post, răspunde Lisbeth privind în sus. 

— Da, asta era poza. Alte câteva mii de dolari pe care n-o să-i 
văd vreodată. 

Citind expresia de uimire de pe fața lui Lisbeth, îi explic: 

— Cum Kenny lucra pentru AP la momentul respectiv, își 
scoteau banii din vânzarea drepturilor de preluare a fotografiei. 

— Sute de ziare și patruzeci de coperte de reviste - toate pe 
degeaba, spune Kenny. Intre timp, puștiul ăla de colegiu pe care 
NASCAR l-a angajat să facă niște fotografii pentru pagina lor de 
web, ce credeți? Lucra pe cont propriu, al dracului băftos. A 
câștigat opt sute de mii de dolari - opt sute de mii - și a ratat 
fotografia! 

— Da, dar cine a luat premiul Pulitzer pentru întreaga 
secvenţă? îi atrag atenţia. 

— Pulitzer? Asta a fost așa, de milă, întrerupse Kenny. Nu am 
apăsat pe declanșator în mijlocul unui val de împușcături. Pur și 
simplu am intrat în panică din cauza zgomotului și am apăsat 
butonul din greșeală. Manning este în numai trei dintre 
fotografiile făcute. Întorcându-se spre Lisbeth, adăugă: S-a 
întâmplat atât de repede, încât, dacă priveam puţin în altă parte 
și pe urmă-mi întorceam privirea la loc, ratam momentul. 


— Nu mi se pare că ai ratat ceva, spune Lisbeth în timp ce el 
dădea prima pagină pentru a dezvălui două foi pline cu vreo 
șaizeci de cadre alb-negru, niciuna mai mare decât un timbru. 

— Dacă mai dai paginile o să mai vezi șase foi pline cu 
instantanee - în total opt filme, inclusiv împușcăturile de 
răspuns, spune Kenny. Pe majoritatea le am la dimensiunile 20 x 
25, dar ai spus că biblioteca e în căutare de poze din noi 
unghiuri așa că... 

Scoase din buzunar o lupă de fotograf și i-o dădu lui Lisbeth. 

O fracțiune de secundă aceasta nu realiză că se prezentase 
ca făcând parte din personalul bibliotecii. 

— Nu... nu, e foarte bine, spune ea. Având în vedere că se 
apropie aniversarea a 10 ani de la eveniment, vrem să facem o 
expoziţie care să fie altceva decât o simplă retipărire a vechilor 
fotografii. 

— Desigur, e de înțeles, spune Kenny rece, îngustându-și 
ochiul de Popeye în timp ce mă fixează calm cu privirea. Înainte 
cu doi ani de momentul respectiv, e mult mai indicat din partea 
voastră să bateţi drumul până în Key West, în loc să-mi cereţi să 
fac câteva copii și să vi le trimit la bibliotecă. 

Lisbeth îngheță. Eu la fel. Ochiul de Popeye e doar o fantă. 

— Acuma pe bune, Wes. Chestia asta e pentru tine sau pentru 
el, întreabă Kenny. 

Rostește e/cu tonul pe care oamenii îl folosesc de obicei când 
vorbesc despre Dumnezeu. Noi toţi foloseam același ton când 
eram la Casa Albă. 

— Pentru mine, spun eu simțind cum mi se usucă gura. 

Nu-mi răspunde. 

— Jur, Kenny. Pe mama. 

Nimic. 

— Kenny, te rog... 

— Ascultă, îmi sună telefonul, mă întrerupe el, deși în casă nu 
se aude nici musca. Mă duc să răspund. Sunt sus dacă aveți 
nevoie de mine. Aţi înţeles? 

Dau din cap cu respiraţia întretăiată. Kenny mă mângâie pe 
cicatricele de pe obraz ca un naș și dispare pe scări fără să 
privească în urmă. Abia când aud închizându-se ușa de sus a 
dormitorului reușesc să expir. 

Lisbeth desface inelele biblioraftului cu un zgomot metalic. 


277 


— la tu lupa și iau eu pozele 20 x 25, spune ea scoțând prima 
dintre cele opt foi și împingându-le spre mine. 

Îngenunchind lângă masa de cocktail, pun lupa deasupra 
primei fotografii și mă aplec deasupra ei ca un bijutier ce 
studiază un diamant. 

Primul instantaneu este un prim-plan al limuzinei chiar în 
momentul în care intrăm pe pistă. Spre deosebire de imaginile 
filmate din biroul lui Lisbeth, aici fundalul este clar și curat. Insă 
obiectivul este atât de apropiat de mașină încât nu pot să văd 
decât cefele câtorva piloți NASCAR și primul rând de oameni din 
tribune. 

Am văzut o poză... mai avem 287... 


62. 


— O căutăm pe Kara Lipof, spuse Rogo, intrând în camera 
dezordonată, la fel de lungă și de largă cât două piste de 
bowling puse cap la cap. 

— Al doilea birou pe dreapta, rostește un arhivar arătându-i 
direcția cu o mână pe care avea scris un număr de telefon. 

Adăpostind opt arhivari într-un spaţiu comun fără nimic 
altceva în afara unui fișet de metal care să separe fiecare birou 
de cel de lângă el, camera era plină ochi de hârtii împrăștiate pe 
fiecare birou, raft, scaun, monitor de computer, minifrigider și 
pervaz. Din fericire pentru Rogo, hârtiile nu acoperă și plăcuţa 
de plastic cu numele de pe biroul Karei. 

— Kara? întrebă Rogo cu căldură în glas, contând ca 
întotdeauna pe farmecul său. 

Din spatele biroului ei, o femeie de vreo treizeci de ani, cu 
părul castaniu și bluză modernă cu imprimeu floral, privi în sus 
de după ecranul computerului. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Sper, răspunse Rogo zâmbind. Sunt Wes Holloway - de la 
biroul personal. Am vorbit ieri la telefon despre dosarele lui Ron 
Boyle. 

Înainte ca ea să poată sesiza diferenţele dintre vocea lui Wes 
și vocea sa, Rogo adăugă ceva ce nu putea să nu-i atragă 
atenția. 

— Președintele voia sa știe dacă ai reușit să faci rost de ele. 

— Da... desigur, spuse Kara încercând să se descurce în 
mulţimea de dosare de pe birou. Insă... nu mi-am dat seama că 
urma să veniţi să le luaţi. 

— Ai spus că sunt 36 000 de pagini de copiat, adăugă Rogo, 
continuând să zâmbească în timp ce repeta amănuntele pe care 
i le dăduse Wes. Ne-am gândit că, dacă venim aici și ne uităm 
noi prin ele mai întâi, putem economisi o grămadă din banii 
pentru toner și hârtie. 

Kara izbucni în râs. La fel și Dreidel, pentru atmosferă. 

— N-ai idee cât de mult mă ajuţi cu chestia asta, adăugă 
Rogo. Mulțumită ţie chiar voi ajunge să-mi sărbătoresc 


279 


împlinirea celor douăzeci și trei de ani. Bine... celor douăzeci și 
cinci. Fie, maximum douăzeci și nouă. 

— Nu-mi mulţumi încă, spuse Kara, scoțând un dosar subţire 
cu coperte de carton maro. Să-ţi trimit prin fax un careu de 
cuvinte încrucișate a fost o chestie - însă dacă vrei să ai acces 
la întregul dosar al lui Boyle, am nevoie de o cerere oficială 
FOIA, plus o autorizaţie care să ateste că... 

— Vezi, asta e problema, o întrerupse Dreidel, punând o mână 
pe umărul lui Rogo și încercând să-l facă să se dea la o parte. 
Rogo nu se clinti. Dacă președintele face o cerere oficială, 
oamenii vor observa asta. Vor începe să creadă că s-a întâmplat 
ceva. Că au apărut noutăţi în legătură cu cazul Boyle. Imediat 
familia lui Boyle va dori să afle ce are de ascuns guvernul. Noi 
nu spunem nimic, ei spun totul și așa iau naștere conspirațiile. 
Așa că, ce-ar fi să scutim toată bătaia asta de cap și să 
considerăm asta o cerere neoficială. Cât despre autorizaţie, nu 
am nimic împotrivă să o semnez eu. 

— Îmi cer scuze... vă cunosc de...? 

— Gavin Jeffer, răspunse Dreidel înainte ca ea să poată 
termina întrebarea. Știi tu... de aici... 

Arătând cu degetul spre biroul ei, Dreidel indică o foaie cu 
antetul bibliotecii chiar pe marginea stângă, acolo unde apărea 
numele lui. 

Era cea mai mare realizare a lui Dreidel de până atunci. 
Pentru a ridica Biblioteca Manning, fusese înfiinţată o fundaţie 
separată cu un consiliu director format din prietenii cei mai 
apropiaţi ai președintelui, cei mai importanţi sponsori și membrii 
cei mai devotați ai staffului său. Acest grup select le includea pe 
fiicele lui Manning, pe fostul său secretar de stat, pe fostul 
președinte executiv de la General Motors și - spre surprinderea 
tuturor - pe Dreidel. Fuseseră necesare o mulţime de telefoane 
și se trăseseră o mulţime de sfori, însă toate astea se 
număraseră întotdeauna printre atuurile lui Dreidel. 

— Deci, îmi dai dosarele? o întrebă pe femeie. 

Kara se uită la Rogo și apoi din nou la Dreidel. Din modul în 
care se juca cu degetul cu coperta de carton a dosarului era clar 
că încă mai avea îndoieli. 

— Kara, dacă vrei poţi suna la biroul președintelui, adăugă 
Dreidel. Știi numarul Claudiei. 

— Nu la asta mă... 


280 


— Nici măcar nu e vorba despre un membru al NSC, continuă 
Dreidel să argumenteze referindu-se la Consiliul Naţional de 
Securitate. Boyle e unul de-ai noștri. 

— Și e mort, aminti Rogo, ridicându-se pe vârfuri pentru a-și 
menţine entuziasmul. Fii serioasă, ce s-ar putea întâmpla în cel 
mai rău caz? O să se trezească la viaţă? 

Pentru a doua oară Kara izbucni în râs. Pentru a doua oară 
Dreidel se prefăcu că face același lucru. 

— Și o să semnaţi pentru el? îl întrebă pe Dreidel. 

— Dă-mi formularul și nu-i nicio problema. Și dacă te face să 
te simţi mai bine, o să-l rog pe președintele Manning să-ți 
trimită personal o scrisoare de mulțumire. 

Clătinând din cap, ea se ridică de pe scaun. 

— Sper că din cauza asta nu o să fiu conce... 

Lui Rogo îi sună mobilul în buzunar. 

— Scuze, spuse el scoţându-l din pantaloni și deschizându-l. 

Pe ecran scria „Bir. Șer. PB”. Biroul șerifului din Palm Beach. 

— Vă ajung din urmă imediat, le spuse lui Dreidel și Karei, 
care se îndreptau spre ușă. Intorcându-se la mobil, răspunse: 
Rogo la telefon. 

— Hei, grăsuțule, ne-ai lipsit azi la tribunal, spuse pe un ton 
glumet un bărbat cu o voce puternică și un accent de New York 
de neconfundat. 

Rogo îl recunoscu imediat. Ajutorul de șerif Terry Mechaber. 
Cel mai zelos agent din districtul Palm Beach la aplicarea de 
amenzi pentru întoarcerea în locurile nepermise... și cel mai 
vechi prieten al lui Rogo în rândul apărătorilor legii. 

— Da, secretara mea a fost bolnavă, așa că a trebuit să stau 
în pat și să mă pup în fund singur în dimineaţa asta, răspunse 
Rogo. 

— Ciudat, fiindcă tocmai am vorbit cu secretara ta. Mi s-a 
părut că buzele ei sunt într-o stare foarte bună - în special când 
mi-a spus că ești plecat încă de dimineaţă. 

Un moment, Rogo nu mai spuse nimic. 

— Ascultă, Terry... 

— Nu vreau să știu, nu vreau să aud, nu vreau să citesc 
despre chestia asta în ziarul de mâine, spuse Terry. Și bazându- 
se pe bătaia pe care ai s-o încasezi, nu vreau nici măcar să văd 
filmul prost care se va face cu scena în care îţi spun chestia 
asta. 


281 


— Ce, ce spui? 

— Cei Trei... știi tu, tipii pe care mi-ai spus să-i caut în baza de 
date pe care o avem aici... 

— Stai puţin, ai găsit ceva? 

— Da, aici în DMV Florida, avem informaţii despre toţi băieţii 
răi din lume. Nu, am vorbit cu cumnatul surorii partenerului meu 
care lucrează de câţiva ani niște chestii pe computer de care 
habar n-am pentru DOD. 

— D... O... D? 

— Department of Defense!!, răspunse Terry de data asta rar 
și serios. Și când a căutat acolo date despre Cei Trei, ei bine, îți 
amintești când tirul acela cu optsprezece roţi s-a răsturnat cu 
toată încărcătura pe autostrada 1-95, aruncând în aer sulițe de 
metal și rănind aproape pe toți cei aflaţi în cele zece mașini din 
spatele lui? 

— Da... 

— E și mai groaznic. 


18 Departamentul Apărării. 


63. 


— Bine aţi venit la Key West, spuse pilotul, trecându-și mâna 
prin părul blond și des. 

Urmându-l pe ușa hidroavionului și pe scară spre pontonul 
plutitor alb ce servea ca punct de sprijin pentru avionul alb cu 
portocaliu, O'Shea și Micah abia așteptau că avionul să fie legat 
de doc. 

— Cât staţi? întrebă pilotul. 

— Nu prea mult, răspunse O'Shea, de data asta atent să 
pășească exact unde trebuia. 

Așteptând ca valurile provocate de hidroavion să se 
liniștească, sări de pe marginea pontonului plutitor și ateriză 
fără nicio problemă pe chei. 

— Ai grijă însă... 

— Nu vă faceţi griji, strigă pilotul. Îi cunosc pe toţi docherii de 
aici. Imediat ce leg pontonul mă ocup de chestia asta - n-o să 
afle nimeni de prezența noastră în aceste locuri. 

— Ar trebui să sunăm din nou la biroul lui Wes, spuse Micah, 
câţiva pași în urma lui. Poate că a luat legătura cu ei. 

— Nu a luat nicio legătură. 

Urmărind labirintul de scânduri de pe lângă zecile de bărci și 
de iahturi care se legănau legate de chei, O'Shea nu încetini 
până ce ajunse la capătul William Street. Când Micah se opri 
lângă el, dintr-un bar aflat undeva la dreapta lor, în depărtare, 
începu să răzbată sunetul muzicii folk-rock acustice. O'Shea miji 
ochii încercând să distingă ceva în mulţimea de turiști care luau 
cu asalt magazinașele dispuse de-a lungul cheiului. De pe 
străzile laterale, un șir neîntrerupt de mașini și taxiuri înconjurau 
zona, aducând în permanenţă alți și alţi turiști. 

— La ce te...? 

— Toate taxiurile sunt roz, izbucni O'Shea. Tax!! 

În dreapta lor, un taxi roz strălucitor se opri scrâșnind din 
frâne. Deschizând portiera din spate, O'Shea se strecură 
înăuntru. 

— Aveţi și radio în mașinile astea? 


283 


Şoferul de taxi negru și pricăjit privi peste umăr la costumul 
bleumarin al lui O'Shea și apoi la Micah, a cărui cravată se 
legănă în timp ce acesta se aplecase în cadrul ușii. 

— Nu-mi spuneţi, v-aţi pierdut portofelul într-un taxi roz. 

— De fapt, mi-am pierdut prietenul, râse O'Shea binevoitor. 
Din fericire e destul de greu să treacă neobservat - are o 
grămadă de cicatrice pe o parte a feței. In plus, mai umblă și cu 
o roșcată. Deci, ce zici, adăugă el vârând o bancnotă de 
douăzeci de dolari între cele două scaune din față? Crezi că mă 
poţi ajuta să dau de ei? 

Şoferul rânji. 

— La dracu', omule, de ce n-ai spus așa de la început? 

După o scurtă descriere făcută în emiţător, o voce rară și 
înceată se auzi prin radio: 

— Da, i-am văzut eu, Rogers. Băiatul cu cicatricele... l-am 
lăsat acum douăzeci de minute. Pe William Street la numărul 
327. 

— E departe de aici? întrebă O'Shea în timp ce șoferul se 
zgâia la el în oglinda retrovizoare. 

— Puteţi merge pe jos dacă vreți. 

Micah sări înăuntru trântind portiera. 

— Mergem cu mașina, spuse O'Shea îndesând o altă bancnotă 
de douăzeci printre scaune. Cât poţi de repede. 

— Ca și cum ar fi o chestiune de viață și de moarte, adăugă 
Micah. 


284 


64. 


Cu genunchii lipiţi de covor, pieptul strivit de măsuţă și toată 
greutatea feței lăsată pe lupa fotografului, studiez un 
instantaneu alb-negru făcut din profil președintelui și primei- 
doamne părăsind Cadillac One, cu bărbiile ridicate către 
mulțimea uimită. La fel ca în cele mai bune fotografii de la Casa 
Albă, este surprins amestecul acela între fastul instituţiei 
prezidenţiale și caracterul profund uman al actorilor implicați. 

Manning își sprijină mâna pe mijlocul soţiei sale, conducând-o 
ușor afară din mașină, spre lumea lui. In momentul în care 
coboară din mașină, cu un picior deja pe asfaltul pistei, e gata 
să  clipească, înţepenită de contrastul dintre liniştea 
reconfortantă a limuzinei și vuietul mulțimii. Pentru a se sprijini, 
prima-doamnă apucă mâna pe care i-o întinde președintele. Însă 
chiar și în acest moment - când sunt mână în mână și el îi 
atinge talia - sentimentul de tandrețe care există între soț și 
soție este anihilat de faptul că în loc să se uite unul la altul, 
amândoi zâmbesc către admiratorii din tribune. 

— Nu-mi vine să cred ce văd, spune Lisbeth răsfoind foile 
pline cu imagini 20 x 25 pe care le ţine în poală. 

Arunc o privire spre ea să văd la ce se uită. E cam la zece 
secunde înainte de secvența mea, la câteva momente după 
ultima împușcătură și după ce Manning a fost tras la o parte de 
roiul de piloţi, invitaţi și agenţi ai Secret Service. În fotografia ei, 
oamenii din tribune urlă și se năpustesc unii peste alţii, la 
întâmplare, cu părul vâlvoi. 

In poza mea sunt ca vrăjiți și calmi, complet nemișcaţi în 
scaunele lor. În a lui Lisbeth aud ţipete. În a mea aud murmurul 
ce plutește în aer când dau cu ochii prima oară de președinte și 
de soţia sa. „lată-l... Uite-l... Uite-i...” 

Un interval de zece secunde. Un interval de zece secunde 
care a schimbat totul... Nu. Nu a schimbat totul. M-a schimbat 
pe mine. 

Un sunet electronic îmi întrerupe gândurile și imediat îmi dau 
seama că este sunetul telefonului mobil pe care l-am 
împrumutat de la colega lui Lisbeth de la ziar. Scoţându-l din 


285 


buzunarul jachetei văd că pe ecran scrie „Biblioteca Preș. 
Manning”. Măcar este suficient de deștept să nu sune de pe al... 

— Sunt toți implicaţi în chestia asta, rostește el înainte să am 
ocazia de a-l saluta. Așa au reușit să o facă. 

— Despre ce...? 

— Exact cum am spus noi, Wes, e imposibil să faci așa ceva 
fără ajutor. 

— Stai puţin... despre cine vorbești? 

— Cei Trei - așa le spunea Boyle. Însă nu sunt ceea cetu... 

— De unde ai scos-o? De la Dreidel sau de la altcineva? 

— De la... 

— Sau măcar Dreidel știe de chestia asta? 

— Vrei să taci dracului din gură odată și să mă lași să 
vorbesc!? urlă Rogo în telefon. 

Mă întorc să văd dacă Lisbeth aude, însă e prea adâncită în 
studierea pozelor. 

Încercând să-și tragă sufletul, Rogo începe în șoaptă. 
Indiferent unde se află, e evident că nu e singur. 

— Au început ca într-un mit, Wes. Ca într-o poveste de demult 
cu fantome în căutarea dreptăţii. Ai auzit-o ani de-a rândul: 
politicieni plângându-se și vociferând întruna că sistemele de 
siguranţă și apărare a legii pe care le avem nu lucrează bine 
împreună - că FBI nu e dispus să împărtășească informaţii cu 
CIA, care nu e dispusă să împărtășească informaţii cu Secret 
Service. Rezultatul este că jumătate dintre agenţii se plâng ca 
sunt ţinute în întuneric. Dar sunt și unii care susțin - desigur, nu 
în public - că lipsa de coordonare nu este la urma urmei chiar 
atât de rea. Cu cât rivalitatea dintre ele este mai mare, cu atât 
fiecare agenţie este mai înclinată să le verifice pe celelalte. 
Dacă CIA face o faptă de corupţie, FBl-ul este acolo ca să o 
descopere. Dar dacă s-ar alia toţi și și-ar uni forțele împotriva 
noastră... ai idee cam câtă putere ar avea? 

— Stai puţin, vrei să spui că cineva a convins mi; dintre cei 
mai buni agenți ai noștri să treacă brusc de o anumită parte a 
baricadei? 

— Nu mii, spune Rogo în continuare în șoaptă. Numai trei. 

Ridicându-mă din genunchi, mă așez pe canapea. Lângă 
mine, Lisbeth examinează cu atenţie una dintre poze. 

— Hei... fii atent... Wes, spune ea arătându-mi o poză. 


286 


Îi fac semn cu degetul arătător să aștepte un minut și rămân 
concentrat asupra a ceea ce aud. 

— Trei membri, adaugă Rogo. Unul de la FBI, unul de la CIA, 
unul de la Secret Service. De unul singur, fiecare poate face 
numai anumite lucruri. Dar dacă sunt împreună, pe deplin 
conștienți de toate trucurile din branșă, inclusiv cele prin care 
pot fi prostite trei dintre cele mai puternice agenţii ale noastre? 
Sunt în stare să răstoarne pământul. 

— Wes, cred că trebuie să te uiţi la asta, spune Lisbeth. 

Încă o dată îi fac semn să aştepte un minut. 

— Aparent era vorba despre marele mit urban al instituirii 
domniei legii - asta până acum opt ani, când a fost deschisă 
prima anchetă internaţională oficială, spune Rogo. Sursa mea 
spune că există un memoriu cât toate zilele înaintat de Boyle 
președintelui prin care îl avertiza să cerceteze situaţia. 

— Prin urmare, Manning și Boyle încercau să-i vâneze pe Cei 
Trei? 

— Sau Cei Trei încercau să-i vâneze pe ei - din ce se știe se 
pare că se dădea o luptă pentru același ciolan corupt, răspunde 
Rogo. 

— Și crezi că cei trei tipi au putut să-și păstreze slujbele și să 
rămână ascunși atâta amar de vreme? 

— Glumești? Robert Hanssen a petrecut douăzeci de ani 
vânzând secrete din interiorul FBl-ului înainte să se prindă 
cineva. Cei Trei sunt niște adevăraţi profesioniști în cadrul 
agenţiilor lor. Și prin felul în care se susţin unul pe altul, efectele 
sunt de trei ori mai dezastruoase. A, și ca să-ţi stric de tot ziua: 
ultimul - și de fapt singurul - loc în care a fost văzut vreunul 
dintre tipii ăștia a fost minunatul colț de rai terorist cunoscut 
drept Sudan. 

— Sudan? Adică singura ţară despre care Romanul știe totul? 

— Wes, vorbesc serios, spune Lisbeth deschizând inelele 
metalice care ţin foile la un loc în dosar. 

— Stai o secundă, îi spun. Nu glumesc, Rogo, spun în telefon. 
Crezi că Romanul primește informații de la Cei Trei? 

— Sau le procură informaţii Celor Trei. La urma urmei, nu știm 
dacă Romanul nu este chiar unul dintre Cei Trei, deși cred ca ar 
putea fi oricine lucrează în Secret Service. 

Lângă mine, Lisbeth scoate o fotografie din dosar, apoi o duce 
atât de aproape de ochi, încât aproape că-i atinge vârful nasului. 


287 


— Vrei să spui că face parte din CIA sau din FBI? îl întreb pe 
Rogo. 

— Nu, e de la Secret Service, spune Rogo un pic cam prea 
sigur pe el. 

li cunosc tonul asta. 

— Rogo, nu te mai juca cu mine. Spune odată ce ai de spus. 

— Wes, oprește-te o secundă să te uiţi la asta, spune Lisbeth, 
deja supărată că o ignor. 

— De fapt, lui Dreidel i-a venit ideea asta, spune Rogo. 
Imediat ce a auzit cuvântul „FBI”, l-a întrebat pe omul meu dacă 
îi poate cerceta pe agenţii tăi preferaţi, O'Shea și Micah. Din 
dosarul lui reiese că O'Shea a început să lucreze pentru Birou în 
iulie 1986. Exact în același an ca și Micah. 

— Și care e problema? 

— Wes... băzâie Lisbeth. 

— Problema este, spune Rogo refuzând să se dea bătut, că 
Micah nu lucrează pentru Birou. Din câte se pare, lucrează ca 
ofițer care monitorizează agenţii care lucrează la un caz. Pentru 
CIA. 

— Uită-te odată! adaugă Lisbeth îndesându-mi fotografia în 
poală. 

Rămân cu răsuflarea tăiată ca și cum cineva mi-a tras o 
săgeată în plămâni. Când mă uit încă o dată la fotografia pe 
care o ţin pe genunchi, mi se face și mai rău. Este o fotografie 
alb-negru făcută la câteva minute după împușcături. Spre 
deosebire de celelalte, aceasta înfățișează partea interioară a 
pistei unde piloţii, mecanicii și personalul NASCAR se 
îmbrățișează, încearcă să se îmbărbăteze și să-și explice unii 
altora ce s-a întâmplat în faţa ochilor lor. Cei mai mulţi sunt încă 
în stare de șoc. Câțiva par furioși. Și unul - unul singur, aflat în 
dreapta, în planul îndepărtat al fotografiei, privind peste umăr în 
timp ce se îndepărtează - arată extrem de ciudat. 

La o prima vedere se pierde în peisaj datorită salopetei de 
curse pe care o poartă. Dar părul pieptănat cu grijă și vârful 
urechii care îi lipsește îl fac imposibil de confundat. Cu opt ani în 
urmă eu am fost împușcat în faţă, Boyle se presupune că a fost 
omorât, iar administraţia Manning a fost pusă la pământ. Micah 
a fost acolo ca să vadă toate astea. 

— El e, nu? întreabă Lisbeth. E Micah... 


288 


Secret Service are datoria să-l apere pe președinte. FBl-ul s-a 
ocupat de anchetarea lui Nico. 

— Ce mama dracului căuta CIA acolo? izbucnesc eu. 

— Wes, nu-i răspunde, îl aud pe Rogo în telefon. 

— Ce zici? 

— Gândește-te puţin, îmi spune. Întotdeauna ai fost singur 
când te-au încolţit O'Shea și Micah, nu-i așa? Așa că, dacă 
Lisbeth nu l-a întâlnit niciodată pe Micah, cum mama dracului 
poate să-l identifice într-o fotografie? 

Mă uit la Lisbeth care se află încă lângă mine, pe canapea. 

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă ea întinzându-se să ia 
fotografia. 

Mi-o smulge din mâini înainte să pot reacţiona. 

— Te sun eu imediat, îi spun lui Rogo și închid telefonul. 


289 


65. 


— Îmi pare rău că nu v-am putut fi mai mult de ajutor, spuse o 
negresă în vârstă cu o brățară de mărgele în timp ce-l conducea 
pe O'Shea spre ușa căsutei ei modeste de la numărul 327 pe 
William Street. Sper din toată inima că-l veţi găsi. 

— Sunt sigur c-o să-l găsim, răspunse O'Shea ieșind afară și 
îndesându-și insigna la loc în buzunarul jachetei. Oricum, vă 
mulțumesc că ne-aţi îngăduit să aruncăm o privire pe aici. 

La câţiva pași în urma lui, Micah își ţinea telefonul lipit de 
ureche, încercând din răsputeri să nu pară frustrat. Nu rosti 
niciun cuvânt până ce femeia nu închise ușa în urma lor. 

— V-am spus că puștiul e deștept, spuse Romanul prin 
telefon, lui Micah. 

— Și ne-a ajutat foarte mult, îi replică Micah. Aproape la fel de 
mult ca atunci când ai apărut în Florida și ai intrat în biroul lui 
Manning fără să spui nimănui. 

— Ştii foarte bine regulile, spuse Romanul calm. Fără niciun 
contact, în afară de cazul în care... 

— Vrei să spui că ăsta nu e un caz de extremă urgenţa? 
explodă Micah. Wes își vâră nasul peste tot, habar n-avem pe 
unde umblă Boyle, iar tu te duci în singurul loc în care toată 
lumea o să se întrebe ce mama dracului cauţi acolo? Când aveai 
de gând să ne pui și pe noi la curent cu ce se întâmplă - înainte 
sau după ce încep să se holbeze la tine și să pună întrebări la 
cartierul general? 

La fel ca și mai devreme, Romanul rămase calm. 

— Dar te-am sunat, Micah. De asta vorbim acum. Și ca să te 
simţi mai bine, să știi că nimeni nu pune întrebări despre mine 
la cartierul general. Sunt aici fiindcă asta este slujba mea, ceea 
ce nu se poate spune despre tine și despre duzina de oameni 
cărora li te-ai prezentat ca fiind agent FBI. Agenţia te învaţă să 
fii așa de idiot sau pur și simplu intraseși în panică gândindu-te 
că O'Shea o să te ia la bătaie dacă nu stai aproape de el? 

— Am spus la cartierul general că tata e bolnav. O'Shea a 
spus că se duce la ceremonia de absolvire a nepoatei lui. Crezi 


290 


că nu ne-am luat toate măsurile de precauție înainte să venim 
aici? 

— Și ce te face să crezi că vă puteţi ține de mână în public în 
felul ăsta? Folosindu-vă numele adevărate, nici mai mult, nici 
mai puţin? O'Shea e de înţeles - pentru cazul în care Wes sună 
la Birou ca să se intereseze despre el. Dar tu!? Ai uitat cum am 
reușit să ajungem atât de departe? 

— Nu am uitat absolut nimic, îi replică Micah. De aceea când 
am început să simt flăcările de la /nfernul din zgârie-nori l-am 
sunat pe O'Shea în loc să te sun pe tine. Așa că nu uita tu, 
deșteptule, în FBI, O'Shea este consilier juridic, adică el 
coordonează resursele pentru anchete din afara ţării. Ceea ce 
înseamnă că este autorizat - la dracu', este chiar încurajat să 
aibă de-a face cu tipi ca mine, din Agenţie. Asta e slujba lui! Așa 
că, nu te supăra, atâta vreme cât mi-am pus fundul la bătaie, 
am de gând să lupt prin toate mijloacele să-l salvez! 

Un moment, Romanul râmase fără replică. 

— Fără niciun contact, spuse el în cele din urmă. Niciodată. 

_ Micah se întoarse către O'Shea, pe buzele căruia putu citi: 
„Inchide”. După aproape zece ani de când lucrau împreună, 
știau amândoi că nu avea niciun rost să continue. Când Romanul 
voia ceva, întotdeauna se implica el însuși. Același lucru era 
valabil pentru toți. Ambiţia personală fusese ceea ce îi făcuse să 
se întâlnească cu toţii cu ani în urmă la Colegiul de Război. Nu 
era nicio coincidenţă faptul că fiecare dintre ei fusese invitat să 
ia parte la una dintre prestigioasele conferințe ale armatei 
asupra conducerii, unde oficialităţile militare și reprezentanții la 
vârf ai Departamentului de Stat, CIA, FBI, DIA, Serviciul Vamal și 
Secret Service petreceau două săptămâni studiind probleme de 
apărare naţională și interacțiuni militare. Acolo ascultaseră 
diverse studii de tactică militară. Acolo învăţaseră principiile 
conducerii strategice. Și acolo, fiecare în parte realizase cât de 
mult oferise guvernului - și cât de puţin primise înapoi de la 
acest guvern. Acolo luase naștere grupul Celor Trei. 

Fără îndoială, ambiția personală îi făcuse să aibă succes de-a 
lungul timpului. li ajutase să se descurce în sistem și să-și 
păstreze slujbele până în ziua de azi, fără ca vreunul dintre 
colegii lor să-și dea seama. Știau însă că ambiția personală avea 
să-i ducă la pierzanie într-o bună zi. Boyle le spunea Cei Trei, 


291 


însă chiar și când lucrurile mergeau cel mai bine, fiecare dintre 
ei încerca să se impună ca Numărul Unu. 

— Gaăsiţi-l pe Wes - este singurul pe care l-a contactat Boyle, 
ceea ce înseamnă că Boyle va încerca din nou să intre în 
legătură cu el, adăugă Romanul. Și chiar și cu adresa falsă pe 
care i-a dat-o Wes șoferului de taxi, tot ar trebui să puteți... 

Cu un clic, Micah închise telefonul. 

— Nu-mi vine să cred ce tupeu are, îi spuse răstit lui O'Shea. 
Mai întâi face numai ce-l taie capul fără să ne spună nimic și 
acum vrea să lucreze în echipă. 

— E pur și simplu îngrijorat, răspunse O'Shea. lar eu, 
personal, nu-l învinovăţesc pentru asta. 

— Dar să-i dea drumul lui Nico... 

— A fost un accident... 

— L-ai crezut când ţi-a spus chestia asta? 

— Micah, Romanul este un ticălos, însă nu este un imbecil. 
Ştie foarte bine că Nico poate oricând să explodeze și de-asta a 
vrut să vadă dacă Boyle luase legătura cu el. Dar dă-mi voie să- 
ți spun chiar acum, dacă nu-l găsim rapid pe Wes - și pe Boyle - 
eu ies din afacere. Fără glumă. M-am săturat. 

— Vrei să termini cu ultimatumurile astea? 

— Nu e un ultimatum, insistă O'Shea. Simplul fapt că suntem 
aici - băgându-ne nasul în chestia asta și dându-i puștiului 
ăstuia ocazia să facă cercetări în ceea ce ne privește - ai idee 
cât de mult riscăm? 

— Facem foarte bine. 

— Nu, am face foarte bine dacă am pune capăt acum întregii 
situații și am fi recunoscători că am câștigat ceva bani de pe 
urma ei și că a ţinut atâta timp. 

— Nu sunt de acord, nu când mai sunt atâţia bani pe care i- 
am putea câștiga în continuare. Romanul a spus că luna viitoare 
în India o să fie... 

— Sigur, în India. Și acum opt luni a fost ceva în Argentina și 
acum opt ani a fost ceva în Daytona. Destul, Micah. Da, e 
adevărat, am pus ceva bani deoparte, dar marea lovitură? N-o 
să vină niciodată. 

— Te înșeli. 

— Nu, am dreptate. 

— Te înșeli, insistă Micah dând din cap și deranjându-și firele 
de păr atent pieptănate. 


292 


O'Shea se opri la colțul străzii, dându-și seama că nu avea 
niciun rost să continue să discute în contradictoriu. Oricum nu 
conta - luase decizia în momentul în care primise telefonul cu o 
zi înainte: dacă puteau să încheie afacerea asta rapid, cu atât 
mai bine. Dacă nu, ei bine, de-aia economisise toţi banii ăia și-și 
cumpărase casa din Rio. Uitându-se la Micah, știa că, dacă totul 
se prăbușea și cineva trebuia arătat cu degetul, nu-i va fi greu 
să rupă și el câteva degete. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Micah. 

O'Shea clătină din cap, în colțul străzii, amândoi examinând 
fiecare casă de pe strada îngustă și luxoasă. O'Shea se uita la 
ferestre și la uși, urmărind orice umbra și perdele trase în grabă. 
Micah cerceta verandele și potecile ce duceau la case, căutând 
urme de pași pe stratul fin de nisip adus în permanenţă de vânt 
pe trotuarele din Key West. Niciunul dintre ei nu găsi nimic. 
Până când... 

— Acolo, spuse O'Shea, traversând strada în diagonală și 
îndreptându-se direct spre căsuţa de culoarea piersicii, parcă de 
turtă dulce, cu obloane albe. 

— Unde? întrebă Micah, uitându-se în continuare după indicii. 

— Mașina. 

La câţiva pași în spatele lui O'Shea, Micah văzu un Mustang 
roșu vechi parcat pe alee la numărul 324 pe William Street. 
Plăcuţă de înmatriculare din Florida. Rovignetele lipite pe ea la 
zi. Nimic neobișnuit. In afară de abţibildul deteriorat, spălat de 
ploi, cu Washington Redskins, aflat pe bara din spate în stânga. 

— Hai Skins, șopti Micah stăpânindu-și cu greu un zâmbet. 

Mări pasul și-l ajunse din urmă pe partenerul său la treptele 
aflate în fața ușii pe care se găsea un crab de lemn pictat. 

— Un moment, adaugă Micah băgându-și mâna în haină și 
scoțând siguranţa pistolului. Dând din cap către O'Shea că era 
gata, se dădu înapoi o jumătate de pas în caz ca trebuiau să 
spargă ușa. 

O'Shea apăsă cu degetul pe sonerie și-și verifică și el pistolul. 

— Imediat, se auzi o voce dinăuntru. 

Micah se uită în urma lor pe stradă. Nu se vedea nimeni. 

Mânerul ușii se mișcă scârţâind și ușa se deschise larg. 

— Bună ziua, spuse O'Shea nescoţându-și intenţionat insigna 
de FBI. Suntem niște prieteni ai lui Wes Holloway și am venit să 
vedem dacă e totul în regulă. 


293 


— Da, totul e minunat, spuse Kenny, blocând cadrul ușii, deși 
în spatele lui nu se vedeau altceva decât bucătăria și sufrageria 
goale, însă îmi pare rău să vă spun că a plecat de ceva timp. 

Lungindu-și gâtul ca să privească peste umărul lui Kenny, 
Micah ignoră bucătăria și sufrageria, concentrându-se în schimb 
asupra peretelui cel mai îndepărtat unde o ușă pictată dădea 
înspre curtea din spate. 

— Da, ne-am gândit și noi că s-ar putea să fi plecat, spuse 
O'Shea. Chiar și așa, vă deranjează dacă intrăm și vă punem 
câteva întrebări? 


294 


66. 


— Prin urmare, aţi mai fost la rafturi, nu-i așa? întrebă Kara 
imediat ce ușile liftului se deschiseră, lăsând să se vadă un hol 
de beton, având dispuse în fiecare parte niște ferestre înguste, 
la fel de atrăgător ca incinta unei închisori. 

— Sigur că da, răspunse Rogo, păstrându-și vocea scăzută și 
capul lăsat în timp ce trecea prin faţa celor două camere de 
securitate prinse pe perete. 

La doi pași în faţa lui, lângă Kara, Dreidel se juca nervos cu 
cravata, făcând exact același lucru. 

Când un președinte își înfiinţează o bibliotecă are șansa să 
rescrie istoria. În biblioteca LBJ găsești o mulţime de motive care 
să justifice de ce Statele Unite au trebuit să meargă în Vietnam. 
În biblioteca lui Manning, singura menţiune despre Leul cel Laș 
se afla undeva pe aceste rafturi. 

— Mulţumim mult că ne ajuţi să rezolvăm problema noastră 
atât de repede, spuse Dreidel. 

— Asta-i meseria noastră, răspunse Kara în timp ce se 
apropiau de o ușă de oțel aproape la fel de groasă ca o ușă de 
bancă. Sper însă că nu suferiți de claustrofobie... 

— Nu, mai degrabă nu ne place soarele, spuse Rogo. 
Nenorocita aia de vitamină D mă scoate din sărite! 

Aruncând o privire peste umăr, Kara râse din nou ușor. De 
data asta, Dreidel nu i se alătură. 

— Arată-ne care sunt dosarele și plecăm imediat, zise el. 

Kara bătu un cod de cinci cifre pe tastatura de deasupra 
mânerului ușii. 

— Voi aţi vrut-o, spuse ea în timp ce ușa metalică se 
deschidea lăsând să iasă un miros dulceag de cărți vechi. 

În faţa lor, într-o cameră de mărimea unui teren de baschet se 
așterneau nenumărate rânduri de rafturi metalice. Insă în loc să 
fie pline de cărţi, erau înțesate de cutii pătrate și 
dreptunghiulare foarte rezistente. Pe partea dreaptă, în spatele 
rafturilor, se afla un fel de cușcă de metal care le despărţea de 
alte zece rafturi metalice: o măsură de siguranţă în plus pentru 
depozitarea dosarelor de interes naţional. Chiar în dreptul cuștii 


295 


se afla un bărbat hispanic slăbănog, cu ochelari, așezat în fața 
unuia din cele două computere disponibile. 

— Dacă aveţi vreo problemă, apelaţi la Freddy, îl sfătui Kara, 
arătând către unul dintre cei patru documentariști aflaţi în 
cameră. 

Freddy le făcu cu mâna lui Rogo și lui Dreidel. Rogo și Dreidel 
îi făcură și ei cu mâna. Insă modul în care Kara se uită la Freddy 
și modul în care Freddy se uită la Dreidel... Până și Rogo prinse 
ideea. Kara fusese suficient de amabilă să-l lase să ajungă la 
rafturi, însă în niciun caz nu era atât de proastă, încât să-i lase 
nesupravegheaţi chiar în inima arhivei. 

— Deci ceea ce căutăm noi... îi ceru Dreidel. 

— ... este chiar aici, spuse Kara, arătând cu degetul spre 
capătul unuia dintre rafturi unde se afla un birouaș îngropat sub 
cel puţin patruzeci de cutii. Cele mici au fost deja procesate prin 
FOIA, explică ea, făcând un gest cu mâna către vreo zece cutii 
verticale înguste cât o carte de telefon. Și aceste FRC-uri... 
astea sunt toate luate din depozitul cu dosare secrete, adăugă 
ea arătând în jur de treizeci de cutii pătrate de mărimea unui 
bax de cutii cu lapte. 

— Astea toate au fost ale lui Boyle? se miră Rogo. 

— Dacă aţi putea să vă întoarceţi în timp și să deschideti 
sertarele biroului lui, asta aţi găsi - dosarele lui, 
memorandumurile, e-mailurile scoase la imprimantă - și-n plus, 
aţi cerut dosarul lui personal și cele 12 000 de pagini pe care le- 
a cerut și celălalt cercetător de la voi... 

— Carl Stewart, spuse Rogo amintindu-și instrucţiunile lui Wes 
în timp ce Kara îi înmâna lista cu toate dosarele cerute de Boyle 
sub numele lui fals. 

— Aveţi deja careul de cuvinte încrucișate, nu? întrebă Kara. 

— Da, îl am aici, spuse Rogo bătându-se pe buzunarul de la 
piept al cămășii. 

— Kara, nu știm cum să-ți mulţumim, adăugă Dreidel, 
nerăbdător să scape de ea. 

Ințelegând ce voia să spună, Kara se îndreptă spre ușă. Fără 
a-și uita însă vreo clipă rolul de protectoare a arhivelor, strigă: 

— Freddy, mulțumesc că te ocupi tu în continuare. 

Imediat ce Kara dădu colţul și dispăru, Dreidel îi aruncă un 
zâmbet supraveghetorului și apoi se întoarse rapid spre Rogo. 


296 


— Vrei să te ocupi tu de sertarele biroului lui Boyle și să mă 
uit eu pe listele cu dosarele pe care le-a solicitat? 

— Am o idee și mai bună, îl provocă Rogo. Să te uiţi tu în 
sertare și să mă uit eu pe liste. 

Dreidel nu răspunse pe moment. 

— Bine, acceptă el, după care deschise cutia cea mai 
apropiată. 

In spatele lui, Rogo făcu același lucru. 

Rogo scoase primul dosar, își umezi degetele și întoarse 
prima pagină. 

— Bine, Boyle, nenorocitule, e timpul să vedem ce căutai. 


67. 


Melbourne, Florida 


— Nu, nu ea, spuse Nico uitându-se prin parbrizul Pontiacului 
său Grand Prix, de culoare maro, cum o femeie peruană minionă 
se îndrepta spre mașina ei sorbindu-și cafeaua. 

„De ce, ce-are?” 

Nico păru tulburat. 

— Seamănă cu asistenta care m-a îngrijit. Alege pe altcineva. 

„Ce zici de el?” 

Nico nici măcar nu se întoarse să-l vadă pe cel pe care îl 
sugerase Edmund. Din colţul în care se aflau în parcarea de la 
bistroul Waffle House, încă o urmărea cu privirea pe femeia care 
semăna atât de mult cu asistenta lui de noapte. Trecuse 
aproape o zi întreagă de când nu se mai gândise la spital. 
Doctorii se înșelau. La fel și avocaţii. Toţi se înșelau. De capul lui 
- chiar și fără medicamente - se simţea foarte bine. Chiar mai 
bine. Gândea mai limpede. Limpede de tot. 

„Nico, concentrează-te. Ce zici de el?” 

Urmând privirea lui Edmund, Nico îl studie pe bărbatul cu 
barbă cu ochii mici și cu transplant evident de păr. 

— Nu pot. Nu. Nu pot. L-am visat azi-noapte. 

„Bine, atunci ea - mama cu cei doi băieţi...” 

— Băiatul cel mic vrea să facă pipi - uite cum se ţine. Ea nu 
va opri. Cred că băiatul cel mare vrea bomboane M&M. Poţi să-i 
citeşti cuvintele pe buze. M... and... M... 

„Nico, n-o lua razna.” 

Îndreptându-și spatele, 
Edmund de pe umăr. 

— N-o iau razna. Mă simt foarte bine. Pur și simplu trebuie 
să... 

Se întrerupse și își fixă privirea pe o chelneriţă grăsuţă, de 
vârstă mijlocie, cu ochi mari și căprui, care ieșise din restaurant 


Ap 


îi împinse mâna imaginară a lui 


298 


într-o pauză de fumat. Pe cureaua poșetei avea prinsă o insignă 
cu „Ask Me About Avon” ”. 

— Uite. Ea. Ea știe ce înseamnă să fii respins, spuse Nico, 
aplecându-se să deschidă portiera și sărind din Pontiac. 
Grăbește-te! îi strigă lui Edmund în timp ce traversa parcarea și 
se apropia de chelneriţă. 

— Îmi puteţi împrumuta un telefon? întrebă Nico încetinind 
pasul chiar în faţa femeii. E o urgenţă. Mama... trebuie s-o sun 
pe mama. 

Hipnotizată de privirea lui Nico, chelneriţa nici măcar nu ezită. 

— Sigur, spuse ea, coborându-și mâna rapid ca să caute în 
poșeta de piele sintetică. 

„Spune-i că nu durează mult.” 

— Nu durează mult, adaugă Nico. 

— Vorbește cât ai nevoie, drăguţule, am o mie de minute 
gratuite în fiecare lună, să-i dea Dumnezeu sănătate avocatului 
care s-a ocupat de divorţul meu. 

Deschizând clapeta telefonului, Nico se întoarse cu spatele 
spre chelneriţă și formă un număr simplu cu trei cifre. La capătul 
firului se auzi un sunet. 

— Mulţumim că aţi apelat numărul de informații 411. Orașul și 
statul? întrebă o centralistă. 

— Wes Holloway, rosti Nico coborând glasul. 

— Orașul și statul, repetă centralista, evident enervată. 

— Palm Beach. Florida. 

Urmă o scurtă pauză. 

— Domnule? Am găsit un Wes Holloway în West Palm Beach. 
Așteptaţi un pic să vă dau... 

— Nu numărul de telefon, spuse Nico. Adresa. 

Urmă o altă pauză. 

— Okeechobee Boulevard 8385, apartamentul 527. Sunteţi 
sigur că nu vreţi și numărul de telefon - cine știe, poate aveți 
nevoie? 

— Nu, nu-mi trebuie numărul, spuse Nico făcându-i semn lui 
Edmund că a reușit. Nu, nu. Nu. E o surpriză. 


19 Întreabă-mă despre Avon - sloganul unei campanii publicitare al bine-cunoscutei 
firme de cosmetice. (n.tr.). 


299 


68. 


— Acum ce vrei să spui, că nu mă crezi? strigă Lisbeth. 

— Haide, hai să mergem, îi spun strecurându-mă printre doi 
turiști și trecând pe lângă magazinul cu îngheţată în drum spre 
chei. 

Nu prea se bucurase când o întrebasem dacă știa cum arată 
Micah, însă răspunsul ei e greu de demontat. 

— Wes, când eram la ziar, au trecut cu mașina chiar pe lângă 
mine în garaj, insistă ea. Mă ascunsesem lângă intrare - a fost 
ideea ta, mai ţii minte? - să îi așteptăm să plece ca să pot să te 
iau pe tine. Nu-ţi aduci aminte de nimic din toate astea? 

Dacă Rogo ar fi în locul meu, ar întreba-o de unde știa care 
era Micah și care era O'Shea. 

— Te cred, îi spun sărind cele două trepte pe lemnul de pe 
chei. 

La urma urmei, în ultimele două zile poate că i-am descris 
chiar eu pe Micah și O'Shea. În plus, având în vedere prin ce-am 
trecut, tot ce a văzut... După opt ani în care am avut de-a face 
cu diverși farseuri din politică știu când cineva vrea să mă 
aburească. Nu mi se pare ca Lisbeth încearcă să-mi facă asta. 
Deloc. 

— Wes, dacă voiam să-ţi fac rău... 

— Știu - pur și simplu a trebuit să întreb, bine? 

— Dar dacă tu... 

— Lisbeth, îţi jur - totul e în regulă, îi strig, alergând prin 
labirintul de pontoane, înapoi spre iahtul pe care se află 
elicopterul nostru. Îţi jur. Dacă n-ar fi totul în regulă, poza aia n- 
ar fi acum în mâna ta. 

În timp ce aleargă în urma mea, fotografia pe care am 
șterpelit-o de la Kenny flutură în vânt. E singura dovadă pe care 
o avem că Micah a fost acolo în ziua aceea - și principalul motiv 
pentru care ne-am năpustit afară pe ușa din spate a casei lui 
Kenny. În ultimele două zile, O'Shea și Micah se comportaseră 
relativ bine sperând în zadar că-i voi ajuta să-i prindă pe Boyle și 
pe Manning. Dar dacă află că noi știm adevărul... că unul din ei 
lucrează de fapt la CIA... că a fost acolo pe pista de curse și că 


300 


probabil este unul dintre Cei Trei... Mă uit peste umăr la Lisbeth 
care se uită și ea peste umăr la pontoanele aproape pustii. 
Indiferent pe cine încercau să împuște în ziua aceea, Micah și 
O'Shea nu s-au temut să tragă înspre cel mai puternic om din 
lume. Nici nu vreau să mă gândesc cât de repede ne vor șterge 
pe noi de pe faţa pământului. 

— Crezi că sunt aproape? întreabă Lisbeth cu voce 
tremurătoare. 

În momentul de faţă este singura întrebare care contează. Ca 
să răspund, mă opresc brusc în faţa unei gherete de lemn, nu 
mai mare decât o cabină telefonică. 

— Mergi mai departe, îi spun lui Lisbeth făcându-i semn să 
treacă. Spune-i lui Tomasso să fie gata de plecare. Trebuie să 
decolăm acum! 

Ea încetinește, speriată că am de gând să scap de ea. 

— Păi și tu când...? 

— Mă interesez puţin de prietenii noștri, insist, aruncându-i o 
privire în timp ce din gheretă își face apariţia un bărbat cu o 
haină încheiată până la gât și cu o pălărie de paie cu boruri late. 

Este căpitanul de doc și știe unde acostează fiecare 
ambarcaţiune. Ceea ce înseamnă că vede fiecare persoană care 
vine și care pleacă. Lisbeth înțelege ce vreau să spun și o ia din 
nou la fugă. 

— Veniţi sau plecaţi? întreabă bărbatul dându-și pe spate 
pălăria și lăsând să se vadă tutunul pe care îl mesteca. 

— De fapt, voiam să vă întreb dacă i-aţi văzut pe niște 
prieteni de-ai mei - probabil că tocmai au coborât dintr-un 
hidroavion sau un elicopter venit de la Palm Beach. 

— Îmi pare rău, nu notăm niciodată orașele de unde vin 
ambarcaţiunile, spune el repede. 

— Dar în ultima oră? A sosit cineva? 

— Nu, a fost liniște pe-aici toată dimineaţa. 

— Sunteţi sigur? 

Bărbatul mă examinează atent uitându-se la sacoul pe care-l 
port, la pantaloni, chiar și la pantofi. Zâmbește ușor făcând să-i 
apară două gropiţe în obraji. 

— Absolut, ferchezuitule. N-a venit nimeni în afară de 
miliardarii din spate, spune el arătând spre elicopterul negru cu 
bej aflat la capătul cel mai îndepărtat al cheiului. 


301 


Dau din cap în semn de mulțumire și mă năpustesc și eu spre 
iaht respirând cât de cât ușurat. Cel puţin pentru moment, 
nimeni nu știe că suntem aici - și atâta timp cât lucrurile rămân 
așa... cât nu au habar de ceea ce am aflat... suntem cu un pas 
înaintea lor. 

— Tomasso, ești gata? strig către puntea din spate a iahtului. 

— Vă așteptam, domnule, îmi strigă el făcându-mi semn că 
totul e în regulă. 

— Unde e Lisbeth? 

Îmi arată cabina de sticlă de lângă el. Lisbeth e înăuntru cu 
spatele spre fereastră. Mi se pare normal. Mai bine să nu fie 
văzută deloc decât să fie văzută de cine nu trebuie. 

Sărind treptele metalice câte două o dată mă reped la ușa de 
pe puntea principală și o dau de perete. 

— Veşti bune! strig eu. Cred că suntem în sigu... 

Lisbeth se întoarce încercând să îndese în grabă în poșetă 
ceva ce seamănă cu un mic telefon celular. 

„E pentru tine sau pentru el?” se aude vocea lui Kenny din 
telefon. 

„Pentru mine. Îţi jur...” spune vocea mea. Ea apasă pe un 
buton și înregistrarea se oprește cu un zgomot puternic de... 
reportofon. 

Rămân cu gura căscată și simt că-mi fuge pământul de sub 
picioare. 

Lisbeth se uită la mine, cu ochii larg deschiși cerându-mi deja 
iertare. 

— Wes, înainte să spui ceva, începe ea îndesându-și și mai 
adânc reportofonul în geantă. 

— Ne-ai înregistrat? 

— Nu e ceea ce cre... 

— De când faci asta? 

— Nu am vrut decât să mă ajute ulterior să... 

— Nu asta am întrebat. 

— Ascultă, Wes... știi... știai că vreau să scriu despre cele 
întâmplate. Așa ne-a fost înțelegerea. 

— De când? 

— Mi-ai spus că asta e înţelegerea. 

— La dracu', Lisbeth! De când aracu' faci asta? 


302 


Se uită la mine cu atenţie, apoi se întoarce ca să evite 
conflictul. Cu spatele spre mine se uită la valurile care se ridică 
în Golful Mexic. 

— De când ai venit azi-dimineaţă, șoptește în cele din urmă. 

— Și pe parcursul călătoriei pe care am făcut-o cu elicopterul 
pentru a ajunge aici? 

Brusc rămâne nemișcată dându-și seama ce vreau să spun. 
Fiecare reporter are o limită pe care își promite că nu o va 
depăși niciodată. Din ceea ce citesc pe fața ei în timp ce se 
întoarce spre mine, înţeleg că Lisbeth tocmai și-a dat seama că 
a depășit-o inconștient pe a ei. 

— N-aș fi folosit niciodată chestiile alea, Wes. 

Îmi tremură genunchii, așa că mi-e greu până și să mă ţin pe 
picioare. 

— Ştii că e adevărat, nu-i așa? mă întreabă încercând să-mi 
pună mâna pe umăr. 

Mă trag înapoi și simt cum mă inundă un val de adrenalină. 
Scrâșnesc din dinţi atât de puternic, încât aș putea să jur că-mi 
simt din nou buza și nu doar durerea aceea iluzorie. 

— Dă-mi reportofonul, mă răstesc eu la ea. 

Nu se mișcă. 

— Dă-mi nenorocitul ăla de reportofon! 

Cu mișcări debusolate caută în poșetă și mi-l întinde cu o 
privire care-mi spune „nu e nevoie să faci asta”. Însă nu mai am 
încredere în ea. Îi smulg reportofonul din mână și mă năpustesc 
înapoi spre punte. 

— Wes, știu că nu mă crezi, dar n-am vrut niciodată să te ră... 

— Nu spune asta! izbucnesc întorcându-mă spre ea cu 
degetul ridicat ameninţător. Ştiai foarte bine ce faci! Stiai! 

Îmi fac loc să ies și, ajungând la pupa iahtului, mă aplec peste 
balustradă, arunc reportofonul în apă și alerg înapoi spre 
elicopter. 

— Totul e-n ordine? întreabă Tommaso ţinând deschisă ușa 
elicopterului și făcându-ne semn să urcăm. 

— Perfect, răspund în grabă. Scoate-ne dracului de aici. 


69. 


Stând turcește pe linoleum și înconjurat de grămezi înalte de 
cutii de arhivă, Rogo răsfoia al patrulea dosar într-un interval de 
cincisprezece minute. 

— Ce înseamnă aia „I&A”? 

— Cum adică „I&A”? întrebă Dreidel, ghemuit pe un scaun de 
lemn și citind în diagonală unul dintre dosarele lui Boyle. 

— Nu spune. Numai „I&A” cu o mulţime de date - stai, am 
găsit ceva: „/&A pentru Berlin”. 

— Indicii și Avertismente. Sau după cum spunea generalul 
Bakos: toată vorbăria și posibilele semne de avertizare pe care 
le găsesc ofițerii noștri de informaţii în legătură cu anumite 
ameninţări specifice, explică Dreidel. De ce? Asta...? Aruncă o 
privire către supraveghetor și cobori vocea. Asta voia Boyle? 
Toate I&A-urile existente? 

— E de rău? 

— Nu e de rău - numai că - indiciile și avertismentele se 
găsesc de obicei în PDB. _ 

— Informarea zilnică a președintelui. Asta e raportul despre 
care vorbeai, cu tipul de la CIA și servieta prinsă de mână cu 
cătușe? 

— Și locul în care s-a hotărât răsplata Romanului, adăugă 
Dreidel. Nu uita, cu un an înainte de atentat, Romanului i s-a 
refuzat o mare sumă de bani în schimbul unei informaţii extrem 
de preţioase din Sudan, ceea ce, de vreme ce în mod evident nu 
fuseseră atât de proști încât să se lase văzuţi în același loc 
împreună, ne spune care dintre ei a folosit Sudanul ca ultima - 
și în același timp singura - locaţie cunoscută. 

— Nu sunt sigur că înţeleg ce vrei să spui. 

— Cei Trei - Romanul, Micah, O'Shea - lucrează în Secret 
Service, CIA și FBI. Gândește-te doar la câtă informaţie au acces 
împreună. 

— Înţeleg unde lucrează... însă să facă toate astea - să pună 
la cale o asemenea schemă - fără supărare, dar... numai pentru 
șase milioane de dolari? 


304 


— Ce te face să crezi că au acţionat în acest mod numai o 
dată? Din câte știm noi, dacă și-ar fi primit banii, s-ar fi întors la 
câteva luni - și dacă ar fi cerut mai mulţi bani de fiecare dată, 
șase milioane s-ar fi putut transforma cu ușurință în zece, iar 
zece milioane în șaptezeci sau optzeci de milioane de dolari, 
până în final. Nu e un salariu anual de ici, de colo pe care să-l 
obţii doar speculând temerile Americii. 

— Deci crezi că ei... 

— Dar nu te concentra numai pe ei - gândește-te la cine 
altcineva a mai avut acces la aceleași informaţii. Vreau să spun 
că nimic nu se întâmplă într-un vid. Pentru a cere șase milioane 
de dolari era clar că știau că urma să se întâmple ceva extrem 
de important. Dar dacă nu erau singurii care știau asta? 

— Deci crezi că mai știa cineva? întrebă Rogo. 

— Tot timpul am crezut că Cei Trei și Boyle erau dușmani. Dar 
dacă erau numai rivali? Dacă acesta a fost motivul pentru care 
Cei Trei nu și-au primit banii - deoarece Casa Albă avea deja o 
informaţie similară - un indiciu și un avertisment similar - de la 
altcineva? 

— Înţeleg ce vrei să spui - pe când Cei Trei sau Romanul, sau, 
mă rog, cum și-or spune, furnizau Casei Albe cele mai 
importante informaţii, Boyle - sau cine știe cine a fost la 
întâlnirea aceea - a încercat să demonstreze cât de puternic 
este, punând la cale scurgerea acelorași informaţii către presă. 

— Și făcând în același timp ca ponturile Romanului să fie la fel 
de incitante ca ziarele vechi. 

— Ceea ce ne aduce înapoi la careul de cuvinte încrucișate - 
dacă într-adevăr era o listă a oamenilor de încredere - dacă 
Manning și șeful său de personal foloseau careul pentru a 
încerca să-și dea seama cine furniza informaţii presei, poate că 
tocmai asta căuta Boyle, spuse Rogo. Singurul lucru pe care nu-l 
pricep este de ce aveau nevoie Manning și șeful de personal să- 
și treacă unul altuia notițe într-un cod secret când puteau foarte 
bine să aștepte câteva ore și să discute întreaga chestiune în 
particular? 

— În particular? Într-o clădire unde odinioară au existat casete 
secrete cu înregistrările tuturor conversaţiilor purtate în Biroul 
Oval? 

— E adevărat? Și mai au înregistrările alea? 


— Nu vezi? Tocmai asta e, Rogo. În lumea aceea, toată lumea 
ascultă. Așa că, dacă ai de gând să spui ceva rău despre unul 
dintre principalii tăi aghiotanţi, ai face bine să nu o spui cu voce 
prea tare. 

— Chiar și așa, la ce ne folosește asta dacă vrem să ne dăm 
seama pe cine suspecta Manning în puzzle-ul ăla? 

— Tu să-mi spui. Ce zic dosarele? întrebă Dreidel. Mai sunt și 
alte nume menţionate? 

Rogo se uită de jur împrejur la cele treizeci și opt de cutii și 21 
500 de coli, sute de programe și mii de briefinguri pe care le mai 
aveau de studiat. 

— Chiar crezi că putem să trecem prin toate astea înainte ca 
biblioteca să se închidă? 

— Să ne păstrăm încrederea, spuse Dreidel răsfoind un set de 
dosare. Ochii îi străluciră și un zâmbet fugar îi lumina fața. 
Probabil că pistolul fumegând e chiar în faţa noastră. 

— Ce zici? Ai găsit ceva? 

— Numai dosarul de personal al lui Boyle, spuse Dreidel în 
timp ce scotea dosarul gros de câţiva centimetri din cutia sa. 
Ceea ce înseamnă că vom afla curând ce credea cu adevărat 
președintele despre vechiul său prieten Ron Boyle. 


306 


70. 


— Știţi ceva, sunt cam ocupat, zise Kenny încercând să 
închidă ușa în faţa lui O'Shea și Micah. Poate puteţi veni altă... 

O'Shea își băgă piciorul în cadrul ușii forțându-l s-o deschidă. 
Scoase din buzunar insigna de FBI și o introduse prin 
deschizătură înspre faţa lui Kenny. 

— Acum ne convine mai mult, insistă O'Shea. 

Nu-l surprindea reacţia lui Kenny. După familie, întotdeauna 
era cel mai greu să-i facă să vorbească pe vechii prieteni. 

Ochiul de Popeye al lui Kenny aruncă o privire rece către 
Micah și apoi din nou către insigna lui O'Shea. 

— Wes este băiat bun, insistă el. 

— Nu spune nimeni că nu e, răspunse O'Shea intrând înăuntru 
împreună cu Micah. 

O'Shea scană rapid bucătăria. Nu conta că Wes dispăruse. 
Ceea ce conta era ce văzuse în timp ce se afla acolo. 

— Eşti din Key West? întrebă Micah schimbând o privire cu 
partenerul său. 

Micah rămase în bucătărie. O'Shea intră în sufragerie. 

— Nu e nimeni din Key West, ripostă Kenny, deja agasat. 

— Atunci de unde îl cunoşti pe Wes? întrebă O'Shea 
apropiindu-se de peretele plin de fotografii de nuntă alb-negru. 

— Vă deranjează dacă-mi spuneţi și mie despre ce e vorba? 
întrebă Kenny. 

— Astea sunt foarte frumoase, răspunse O'Shea îndreptându- 
se către o poză în care o mireasă jucăușă tunsă scurt îl mușca în 
glumă pe mire de ureche. Tu le-ai făcut? 

— Da, dar... 

— Ai lucrat la Casa Albă cu Wes? întrerupse Micah luându-l 
prin surprindere. 

— Ceva de genul, răspunse Kenny. Eram acolo în calitate de... 

— Fotograf, i-o reteză O'Shea luând în mână fotografia 
înrămată a președintelui Manning reflectându-se în carafa de 
apă la Casa Albă. Îmi aduc aminte de asta. Ești un fotograf 
foarte căutat, nu-i așa, domnule... scuze, am uitat cum te 
cheamă. 


307 


— Nu ţi-am spus cum mă cheamă, rosti Kenny. 

— Ce-ar fi să-mi spui acum? întrebă O'Shea punând fotografia 
la loc cu fața în jos. Eu sunt agentul O'Shea, iar tu ești... 

— Kenny. Kenny Quinn. 

— Stai puţin... Kenny Quinn? se miră Micah. De unde știu 
numele ăsta? 

— Nu-l știi, spuse Kenny. Nu-l știi dacă nu ești redactor sau 
dacă nu lucrezi la centrul de presă de la Casa Albă. 

— De fapt am petrecut ceva vreme în D.C., spuse Micah, 
plecând din bucătărie și îndreptându-se spre Kenny în 
sufragerie. 

Chiar în spatele lui Kenny, O'Shea se uita la biblioraftul de pe 
măsuța de cocktail. 

— Ești tipul care a primit premiul, nu-i așa? întrebă Micah 
încercând să-i atragă atenţia lui Kenny. 

— Pulitzer-ul, răspunse Kenny sec. 

— Deci ai fost acolo în ziua aceea? întrebă Micah. 

— La circuit? Eram o mulţime de jurnaliști acolo. 

— Dar tu ești cel care a făcut fotografia, nu? Fotografia cu 
Leul cel Laș? 

— Îmi pare rău, spuse Kenny întorcându-se către O'Shea, dar 
până nu îmi spuneţi ce căutați, nu cred că ar trebui... 

Un zgomot înfundat se auzi în aer și pe fruntea lui Kenny 
apăru o gaură roșu-închis provocată de un glonţ. În timp ce 
Kenny se prăbușea la pământ fără viaţă, Micah se întoarse uimit 
către O'Shea care avea pistolul într-o mână și biblioraftul 
deschis în cealaltă. 

— Ai înnebunit? explodă Micah. 

— Te-au identificat, Micah. 

— Ce zici? Imposibil! 

— Pe bune? Atunci ce mama dracului e asta? ţipă O'Shea 
bătând cu pistolul pe o folie de protecţie ce atârna goală în 
biblioraft. 

— Putea să fie orice în... 

— Nu acolo - uită-te dedesubt! spuse O'Shea și dădu la o 
parte folia goală pentru a dezvălui o imagine clară a fotografiei 
de pe pagina următoare. Vrei să-mi spui că nu ești tu ăsta? 
întrebă el, arătând spre mulţimea din poză în care, dacă priveai 
cu atenţie, se zărea Micah uitându-se într-o parte. 


— Nu e... Nu e posibil - am cumpărat toate fotografiile de 
acolo... am văzut toate casetele... 

— Ei bine, se pare că au mai rămas câteva pe care Kenny s-a 
hotărât să le păstreze în colecţia sa! Nu înţelegi, Micah? Wes 
știe! A prins un fir și când va începe să tragă de el - ei bine, tu 
vei fi primul pe care-l vor avea în vizor! 

— Mare lucru, o să-mi pună câteva întrebări și asta e. Știi 
foarte bine că nu voi spune nimic. Dar asta... îţi dai seama ce 
avalanșă ai provocat? 

— Nu-ţi face griji, spuse O'Shea calm. Dacă aranjez cadavrele 
o să pară o spargere eșuată. 

— Cadavrele? se miră Micah confuz. Ce spui? Mai sunt și 
altele? 

O'Shea ridică pistolul și-l îndreptă chiar spre pieptul 
partenerului său. 

Pregătit de anii întregi de antrenament, Micah se răsuci spre 
dreapta, apoi sări ca o panteră la O'Shea. Din modul în care-și 
ținea degetul arătător și cel mijlociu - ca niște gheare - era clar 
că se îndrepta spre ochii lui O'Shea. g 

O'Shea era impresionat. Fără îndoială, Micah era rapid. Insă 
nimeni nu putea fi chiar atât de rapid. 

În timp ce apăsa pe trăgaci, părul auriu al lui O'Shea străluci 
în soarele de după-amiază din Key West. 

— Îmi pare rău, Micah. 

Se auzi un ssstt ușor. Apoi un geamăt. 

Și Cei Trei deveniră Cei Doi. 


71. 


— Nu-mi spune că l-ai pierdut. Nu vreau să aud cuvintele 
astea. 

— Nu l-am pierdut, îi spuse Lisbeth redactorului ei, strângând 
în mână celularul în timp ce intra pe ușa din față a clădirii. L-am 
lăsat să plece. 

— Nu ţi-am zis să nu-mi spui asta? Vorbesc cu tine și nu mă 
auzi? întrebă Vincent. Care e Regula de Aur numărul 1? 

— Lasă-i să vorbească. 

— Bine, atunci Regula de Aur numărul 26 este: Nu-l scăpa din 
ochi pe Wes! 

— Tu n-ai fost acolo, Vincent - tu nu ai văzut cât de supărat a 
fost. Timp de cincizeci de minute - cât a durat drumul înapoi - 
singurul lucru pe care mi l-a spus a fost... Lisbeth tăcu. 

— Lisbeth, mai ești acolo? întrebă Vincent. Nu te mai aud. 

— Exact! răspunse ea, făcând semn agenţilor de pază și 
îndreptându-se către lifturi. Cincizeci de minute de tăcere 
mormântală! Nici nu s-a uitat la mine, nu mi-a adresat niciun 
cuvânt, nici măcar nu m-a înjurat. Și crede-mă, i-am dat ocazia. 
Pur și simplu s-a uitat pe fereastră prefăcându-se că nu eram 
acolo. Și, când am ajuns, nici măcar nu mi-a spus la revedere. 

— Bine, deci l-ai jignit. 

— Vezi tu, tocmai asta este - nu numai că l-am jignit. Face 
meseria asta de prea mult timp ca să se mai simtă jignit de un 
reporter, dar durerea de pe faţa lui... l-am rănit. 

— Lasă-mă cu sentimentalismele astea, Lisbeth, îţi făceai 
meseria. Adică, stai puţin, nu ţi-o făceai. Dacă ţi-ai fi făcut-o, în 
momentul în care te-a lăsat acasă, te-ai fi întors și l-ai fi urmărit. 

— Cu ce? Mașina mea e la el. 

— Ţi-a furat mașina? 

Lisbeth făcu o pauză. 

— Nu. 

Vincent făcu o pauză și mai lungă. 

— Vrei să spui că - i-ai dat-o? l-ai dat mașina ta? urlă Vincent. 
Regula de Aur numărul 27: Nu te înmuia! Regula 28: Nu te 
îndrăgosti de un visător. Și 29: Nu lasă băieții trişti și desfigurați 


310 


să-ţi ajungă la inimă și să te facă să te simţi vinovată pentru că- 
s trişti și desfiguraţi! 

— Nici măcar nu-l cunoști. 

— Numai pentru că cineva este într-un scaun cu rotile nu 
înseamnă că nu te va călca pe picioare. Știi ce înseamnă asta, 
Lisbeth, mai ales pentru tine. 

— Și pentru tine. 

— Și pentru tine, spuse el în timp ce Lisbeth intra în lift și 
apăsa butonul pentru etajul doi. Știi cum e meseria asta: trebuie 
să faci pe dracu’ în patru, dacă vrei să te citească lumea. Așa că 
dă-mi și-o veste bună pe ziua de azi și spune-mi că măcar l-ai 
înregistrat. 

Ușile se închiseră, iar ascensorul începu să urce; Lisbeth se 
sprijini de bara de alamă, dând ușor cu capul de panoul de pal 
nelaminat ce tapeta peretele liftului. Poc, poc, poc. O dată și 
încă o dată de peretele liftului. 

— Haide, haide, a; înregistrat totul, nu-i așa? întrebă Vincent. 

Lisbeth își deschise geanta și scoase caseta în miniatură pe 
care înregistrase ultima parte a conversaţiilor lor. Sigur, îi 
dăduse lui Wes reportofonul, dar nu-i trebuise mult să scoată 
caseta în timp ce el perora. Sigur că acum - nu, nu chiar acum. 
Chiar în timp ce făcea asta - dintr-un nenorocit de instinct - o 
altă parte a minţii ei o privea parcă neîncrezătoare. Orice 
reporter are nevoie de instincte. Dar nu și atunci când îi 
copleșesc idealurile. 

— Pentru ultima oară, Lisbeth, ai sau nu ai înregistrările? 

Liftul ajunse la etajul doi și Lisbeth continua să-și privească 
palma deschisă mângâind caseta cu degetul mare. 

— Îmi pare rău, Vincent, spuse ea îndesând-o înapoi în 
poșetă. Am încercat să-l opresc, dar Wes a aruncat-o peste 
bord. 

— Peste bord. Pe bune? 

— Pe bune. 

leşi din lift și o luă pe hol, spre stânga, în timp ce pe fir nu se 
mai auzi decât o pauză lungă. Chiar mai lungă decât cea de 
dinainte. 

— Unde ești acum? întrebă Vincent rece. 

— Chiar în spatele tău, spuse Lisbeth în telefon. 

Prin ușa deschisă ce dădea în holul cu mocheta gri, Vincent 
încetă să se mai plimbe de colo-colo prin birou și se răsuci, 


311 


trezindu-se chiar în fața ei. Cu telefonul încă la ureche, își mușcă 
mustața căruntă. 

— E ora patru. Am nevoie de articolul pentru mâine. Acum. 

— O să-l ai, dar... după cum au rămas lucrurile cu Wes, tot 
cred că ar trebui să mai așteptăm o zi înainte să dăm drumul 
unei povești care... 

— Fă ce vrei, Lisbeth. Oricum asta faci întotdeauna. 

Cu o mișcare a braţului, Vincent trânti ușa, făcând un zgomot 
pe care-l auzi atât în faţă, cât și în celular. Ceilalţi angajaţi se 
întoarseră să se uite la ea, dar Lisbeth intră grăbită în micul ei 
separeu din apropiere. Prăbușindu-se pe scaun, dădu cu ochii de 
ecranul computerului și de cele trei coloane aproape goale. Pe 
colțul biroului, era o bucată boţită de hârtie cu toate informaţiile 
vitale despre recenta victorie a lui Alexander John în lumea 
ultracompetitivă a artei la nivel de liceu. Era atât de târziu, încât 
nu mai avea cum să evite subiectul. 

Intinzând hârtia boţită cu dosul palmei, citi din nou detaliile și 
instinctiv apăsă codul pentru serviciul de voice mail. 

— Aveţi șapte mesaje noi, o anunţă vocea de femeie a 
robotului prin boxe. 

Primele cinci erau de la niște șefi de sală de la restaurantele 
din oraș care sperau să-și facă reclamă divulgând presei cine a 
luat masa cu cine. Al șaselea era încă un telefon despre premiul 
artistic pe care îl obținuse Alexander John. Și ultimul... 

— „Acesta... este... mesajul pentru Lisbeth”, începu o voce 
scăzută, de femeie. „Numele meu este...” 

Femeia se opri puţin, făcând-o pe Lisbeth să-și îndrepte 
spatele. Cele mai bune ponturi vin întotdeauna de la oameni 
care nu vor să-și decline identitatea. 

— „Numele meu este... Violet”, spuse ea într-un final. 

„Un nume fals”, decise Lisbeth. „Mai bine.” 

„Citeam... citeam azi articolul tău și când am văzut numele 
lui, am simţit un gol în stomac... nu e drept, înţelegi? Știu că 
este un om puternic...” 

Lisbeth trecu rapid în gând toate persoanele menţionate în 
articolul de azi. „Prima-doamnă... Manning... oare se referă la 
Manning?” 

— „... Nu e drept, înţelegi. Nu după tot ce-a făcut.” 

Are grijă cum își vinde marfa. Ştie cum să trezească 
curiozitatea. 


312 


— „Oricum, dacă poţi să-mi dai un telefon...” 

Măzgălind repede numărul, Lisbeth deschise în grabă 
celularul și începu să-l formeze. Urechile deja i se înroșiseră 
când acesta începu să sune. 

„Haide... răspunde, răspunde, răspunde, râs...” 

— Alo? spuse o voce de femeie. 

— Bună, sunt Lisbeth Dodson de la „În spatele cortinei” - aș 
vrea să vorbesc cu Violet. 

Urmă o secundă sau două de tăcere mormântală. Lisbeth 
așteptă. Noile surse aveau întotdeauna nevoie de un minut în 
plus să se hotărască. 

— Bună, dragă, stai puţin, spuse femeia. 

Pe fundal, Lisbeth auzi clinchetul unui clopoțel și un val de aer 
vâjâi în telefon. Dacă Violet se aflase într-un magazin, tocmai 
ieșise ca să fie singură. Ceea ce însemna că era dispusă să 
vorbească. 

— Asta nu e... nu înregistrezi chestia asta, nu-i așa? întrebă în 
cele din urmă Violet. 

Lisbeth aruncă o privire către reportofonul digital care se afla 
întotdeauna pe biroul ei. Însă nu se întinse să-l ia. 

— Nu înregistrez. 

— Și nici n-o să-mi divulgi numele? Fiindcă dacă soțul meu... 

— Convorbirea noastră e cât se poate de privată. Nimeni nu 
va ști niciodată cine ești. Îţi promit. 

Încă o dată, totul se cufundă în tăcere. Lisbeth știa că nu 
trebuie să forțeze lucrurile. 

— Vreau să-ţi spun de la început că nu sunt o turnătoare, 
spuse Violet cu glasul întretăiat. 

După inflexiunile vocii și viteza cu care vorbea, Lisbeth notă 
„treizeci și cinci de ani?” pe carnețel. 

— Mă înţelegi, nu? Nu vreau așa ceva. Doar că el... văzându-i 
din nou numele tipărit... și atât de fericit... oamenii nu știu - că 
mai există și o altă faţă a lui, total diferită... Și ce a făcut în 
noaptea aia... 

— Ce noapte? întrebă Lisbeth. Pe ce dată? 

— Nu cred că este un om rău - chiar nu cred -, dar când se 
înfurie... pur și simplu... se înfurie împotriva celor mai buni 
dintre ei. Și când e cu adevărat furios... Știi cum sunt bărbaţii, 
nu? 


— Desigur, aprobă Lisbeth. Ce-ar fi să-mi spui tot ce s-a 
întâmplat în noaptea aceea? 


314 


72. 


— Nu vreau să vorbesc despre asta, insist eu. 

— Înregistra tot timpul? întreabă Rogo la telefon, șocat încă. 

— Rogo, te rog, putem să nu...? 

— Poate că nu e chiar ceea ce pare. Adică, vreau să spun că 
ţi-a dat mașina ș/telefonul ei, nu? Poate că ai înţeles greșit. 

— Mi-am auzit vocea pe casetă! Cum naiba puteam înţelege 
altceva? urlu încleștându-mi mâna pe volan și apăsând și mai 
tare pe acceleraţie. 

Trecând în viteză pe lângă copacii indieni deși care străjuiesc 
County Road, ferind-o de soare, percep modificarea din vocea 
lui Rogo. La început a fost surprins. Acum e doar jignit și puţin 
derutat. Când vine vorba să judece pe cineva, de obicei e un 
adevărat maestru. 

— Ți-am spus eu că o să ne-o tragă, nu-i așa? șuieră Dreidel 
pe fundal. 

Vorbește șoptit, ceea ce înseamnă că mai e cineva cu ei. 

— Ţi-a spus de ce? adaugă Rogo. Adică, știu că Lisbeth e 
reporteră, dar... 

— Gata, bine? De câte ori trebuie să-ţi spun? Nu vreau să 
vorbesc despre asta! 

— Oricum, unde ești? întreabă Rogo. 

— Nu te supăra, dar nu vreau să spun. Ştii, în caz că ne 
ascultă cineva. 


— Wes, vorbești numai prostii - unde mama dracului ești? 
insistă Rogo. 

— Pe US-1. 

— Minti - ai răspuns prea repede. 

— Nu mint. 


— Și asta a fost prea repede. Haide, Pinocchio, știu foarte bine 
cum te bâlbâi puţin când minţi. Spune-mi, te rog, unde ești. 

— Trebuie să mă înţelegi, Rogo, el... 

— Eh Eh Maiestatea Sa? mormăi el mai furios ca niciodată. 
Marele revoluţionar, Wes! Te duci la Manning? 

— Mă așteaptă. Programul spune ca trebuie să fiu acolo la ora 
patru. 


315 


— Programul? Omul ăsta te minte de opt ani încoace în 
legătură cu cea mai mare tragedie din viaţa ta. Asta nu...? 
Coboară tonul forțându-se să se calmeze. Asta nu te face măcar 
o dată să-l dai dracului cu programul lui cu tot? 

— Se duce la Manning? întreabă Dreidel pe fundal. 

— Rogo, tu nu înţelegi... 

— Tocmai că înțeleg. Lisbeth te-a mâhnit... Cei Trei te-au 
speriat... și ca întotdeauna, alergi la barca ta de salvare 
prezidenţială favorită. 

— De fapt, încerc să fac exact ce-ar fi trebuit să fac din primul 
moment în care l-am văzut pe Boyle în viaţă: să mă duc la sursă 
și să aflu ce dracu' s-a întâmplat cu adevărat în ziua aceea. 

Rogo tace, ceea ce-mi spune că fierbe. 

— Wes, dă-mi voie să te întreb ceva, rostește în cele din 
urmă. În prima noapte când l-ai văzut pe Boyle, de ce nu te-ai 
dus la Manning să-i spui adevărul? Pentru că erai șocat? Pentru 
că părea că Boyle fusese cumva invitat la hotelul ăla de vechiul 
său prieten? Sau pentru că în adâncul sufletului tău, indiferent 
cât de raţional te-ai gândit la chestiunea asta de-a lungul anilor, 
știi foarte bine că înainte de a fi tată, mentor sau chiar soț, 
Leland F. Manning este politician - unul dintre cei mai mari 
politicieni ai lumii - și fie și numai din acest motiv, este perfect 
capabil să te mintă în faţă timp de opt ani fără ca tu să-ţi dai 
seama de asta. 

— Dar tocmai asta e, Rogo, ce-ar fi dacă n-a minţit? Ce-ar fi 
dacă e la fel de neștiutor ca și mine? Vreau să spun, dacă 
O'Shea și Micah, și tipul ăsta, Romanul - dacă ei sunt cei care l- 
au trimis pe Nico să-l împuște pe Boyle - poate că Manning și 
Boyle nu sunt eroii negativi în toată istoria asta. 

— Adică, acum sunt victime, nu? 

— De ce nu? 

— Te rog, el este... Controlându-se și știind că nu-l voi asculta 
dacă ţipă, Rogo adaugă: Dacă Boyle și Manning ar fi niște 
îngerași - dacă n-ar avea nimic de ascuns și ar face numai fapte 
bune - de ce nu l-au dus pur și simplu pe Boyle la spital și n-au 
lăsat autorităţile să investigheze cazul? Haide, Wes, oamenii 
ăștia au minţit o lume întreagă - și singurul motiv pentru care 
mint oamenii este pentru că au ceva de ascuns. Acum nu spun 
că avem toate piesele puzzle-ului, dar fie și numai prin prisma 


316 


faptului că au minţit e imposibil ca Manning și Boyle să fie 
numai niște victime nevinovate. 

— Asta nu înseamnă că sunt dușmanii noștri. 

— Și tu chiar crezi asta? 

— Ceea ce cred este că Ron Boyle este în viață. Că Cei Trei, 
cu toate relaţiile lor, l-au ajutat pe Nico să se strecoare pe pistă 
în ziua aceea. Că O'Shea, Micah și acest Roman, probabil Cei 
Trei, aveau în mod clar ceva de împărțit cu Boyle. Și din acest 
motiv acum fac tot ce le stă în putinţă să-l găsească. Cât despre 
legătura lui Manning cu toate astea, habar n-am. 

— Atunci de ce te grăbești să te întorci la el ca o nevastă 
bătută la bruta care o maltratează? 

— Ce alternativă am, Rogo? Să mă duc la FBI, acolo unde 
lucrează O'Shea? Sau la Serviciul Secret, unde e Romanul? Sau 
și mai bine, să mă duc la autorităţile locale și să le spun că am 
văzut un mort care-i bine mersi în viaţă? La zece minute după 
asta, crezi că O'Shea și potera lui n-o sa apară fluturându-și 
insignele federale ca să mă ia în custodie și să-mi tragă un glonţ 
în ceafă sub pretextul că încercam să evadez? 

— Asta nu e nici măcar... 

— E adevărat și tu știi că e adevărat, Rogo! Oamenii ăștia au 
încercat să-l omoare pe unul dintre cei mai puternici oameni din 
Casa Albă pe un stadion plin cu 200 000 de oameni. Crezi că ar 
ezita să-mi taie gâtul pe o șosea pustie din Palm Beach? 

— Spune-i să nu-mi rostească numele în fața lui Manning, se 
aude Dreidel pe fundal. 

— Dreidel vrea să... 

— L-am auzit, întrerup eu, trăgând brusc de volan spre stânga 
și intrând pe Via Las Brisas. 

În timp ce mă învârt în jurul unui rond bine îngrijit, strada se 
îngustează și de ambele părţi își fac apariţia garduri vii, care se 
ridică până la o înălțime de cinci metri, ascunzând în spatele lor 
case de milioane de dolari. 

— Rogo, știu că nu ești de acord cu mine, dar în ultimele două 
zile, singurul motiv pentru care nu m-am apropiat de Manning a 
fost pentru că O'Shea și Micah m-au convins să n-o fac. Înţelegi? 
Omul ăsta a fost alături de mine timp de opt ani și singurul 
motiv pentru care m-am îndoit de el este că ei - doi străini cu 
insigne - mi-au spus s-o fac. Nu te supăra, dar după tot timpul 
petrecut împreună cu Manning nu merită asta. 


317 


— Foarte bine, Wes, dar hai să clarificăm puţin lucrurile: nu 
Manning a fost a/ături de tine timp de opt ani. Tu ai fost alături 
de el. 

Clatin din cap și trag pe dreapta în faţa ultimei case. Din 
motive de securitate, nu se permite parcarea pe alee, așa că mă 
îndrept spre rondoul acoperit cu iarbă și parchez direct în 
spatele unei mașini albastre închiriate care este deja acolo. 
Musafirii lui au sosit devreme - ceea ce înseamnă, îmi dau 
seama sărind din mașină și traversând în fugă, că se pare c-am 
întârziat. 

Chiar înainte de a mă opri în faţa gardului dublu de lemn, de 
trei metri înălțime, interfonul ascuns printre arbuști băzâie. 

— Cu ce vă pot ajuta? întreabă o voce gravă. 

— Salut, Harry, strig eu la agentul de serviciu. Sunt eu, Wes. 

— Nu e nevoie să faci asta, mă imploră Rogo în telefon. 

Niciodată nu s-a înșelat mai tare. Tocmai de asta am nevoie. 
Nu pentru Manning. Pentru mine. Trebuie să știu. 

Un zgomot metalic înfundat descuie poarta de lemn care se 
cască încet spre mine. 

— Wes, măcar așteaptă până citim dosarul de personal al lui 
Boyle, insistă Rogo. 

— ÎI căutaţi de ore întregi - ajunge. Te sun când termin. 

— Nu te încăpăţâna. 

— La revedere, Rogo, spun închizând telefonul. 

E atât de ușor pentru cineva din afara ringului să le spună 
luptătorilor cum să lupte. Dar asta e lupta mea. Doar că nu mi- 
am dat seama de asta. 

În timp ce străbat aleea, văd că nu există niciun număr pe 
ușile caselor și nicio cutie poștală care să dezvăluie identitatea 
locuitorilor lor. Dar cei patru agenţi de la Secret Service cu 
costum și cravată care stau în faţa garajului sunt un indiciu 
sigur. Cu Nico în libertate, l-au ţinut pe Manning acasă. Din 
fericire, gândesc eu ridicându-mi bărbia și uitându-mă la casa 
bleu în stil colonial britanic, eu știu unde locuiește fostul 
președinte. 


73. 


— Și încă o dată, cum l-ai cunoscut? întrebă Lisbeth ținând 
telefonul cu o mână și luând notițe cu cealaltă. 

— Printr-un prieten comun, răspunse Violet, cu voce 
tremurătoare. S-a întâmplat acum mulţi ani. La momentul acela 
au avut loc doar prezentările. 

— Prezentările? 

— Trebuie să înţelegi că, atunci când vine vorba de un bărbat 
ca el, nu te duci pur și simplu și te bagi în seamă. În orașul 
acesta - cu toți banii ăștia... cu tot ce au de pierdut oamenii 
ăștia - singurul lucru de care le pasă e discreția, înţelegi? De- 
asta l-au trimis la mine. 

— Sigur, spuse Lisbeth mâăzgălind cuvântul „prostituată” pe 
carnețel. Deci tu, tu... 

— Eu aveam doar douăzeci de ani, asta era, spuse Violet 
repezit. Nu-i plăcea să fie judecată. Din fericire pentru mine 
puteam păstra un secret. De-asta am primit eu angajamentul 
ăsta. Și cu el... la primele două întâlniri nici măcar nu l-am 
strigat pe nume. Fie și numai acest simplu fapt era o garanţie că 
avea să mă invite și altă dată. Gladiatorii au nevoie de cuceriri, 
nu-i așa? întrebă ea, râzând încet și amar. 

Lisbeth nu râse. Nu era ușor să asculte durerea altcuiva. 

— Știu ce gândești, adaugă Violet, dar la început a fost bine. 
Era, sincer vorbind... era tandru - întotdeauna mă întreba dacă 
mă simt bine... Știa că mama era bolnavă și se interesa ce face. 
Știu, știu - este politician, dar eu aveam douăzeci de ani, iar el 
era... 

Vocea i se stinse. 

Lisbeth nu spuse nimic. Dar cum tăcerea continua... 

— Violet te simţi...? 

— Sună atât de pueril, dar eram pur și simplu încântată că-i 
plăcea de mine, izbucni ea, încercând din răsputeri să-și înăbușe 
un suspin. 

Din câte se părea, valul de emoţii o luase și pe ea prin 
surprindere. 

— Imi pare rău - stai să... îmi pare rău... 


— N-are de ce să-ţi pară rău. 

— Știu - doar că... mi se părea important că lui îi plăcea de 
mine... că se întorcea la mine, explică ea regăsindu-și vocea 
normală. Nu-l vedeam un timp și apoi suna telefonul și 
începeam să ţopăi prin casă ca și cum aș fi fost la liceu și un 
băiat m-ar fi invitat la bal. Și așa au stat lucrurile... până când a 
plecat într-o noapte și n-am mai auzit nimic de el aproape trei 
luni. Am fost... ca să fiu sinceră, la început am fost îngrijorată. 
Poate că greșisem eu cu ceva. Sau se supărase pe mine. Și apoi, 
când am auzit că e în oraș, am făcut singurul lucru pe care n-ar 
fi trebuit să-l fac niciodată - cea mai mare prostie din lume, 
ceva ce contrazicea orice urmă de rațiune, explică Violet acum 
aproape în șoaptă. L-am sunat. 

Lisbeth se opri brusc din scris. 

— A ajuns la mine în zece minute, spuse Violet, cu un alt 
suspin în gât. Câ-când am deschis ușa, a intrat înăuntru fără 
niciun cuvânt... s-a asigurat că nu e văzut de afară... și apoia - 
îți jur că nu mai făcuse asta niciodată înainte... 

— Violet, nu-i nimic dacă... 

— Nici nu i-am văzut pumnul când m-a lovit prima oară, spuse 
ea izbucnind în plâns. Tipa la mine întruna: „Cum îndrăznești! 
Cum îndrăznești!” Am încercat să mă lupt cu el - am încercat... 
eu... niciodată n-am fost neajutorată -, dar m-a apucat de păr 
și... și m-a împins drept în... era o oglindă deasupra măsuței 
mele de toaletă. 

Holbându-se la propria reflexie din ecranul computerului, 
Lisbeth nu se mișcă. 

— L-am văzut în spatele meu în oglindă... chiar în momentul 
în care am lovit-o... l-am văzut în spatele meu... fața lui... ochii 
roșii. Era ca și cum își scosese o mască și lăsase să iasă... ca și 
cum eliberase ceva ce se ascundea dedesubt, strigă Violet. ȘI... 
și... și când a plecat... când ușa s-a trântit și îmi curgea sânge 
din nas, tot mi-era - știu c-o să ţi se pară aiurea - îţi vine să 
crezi că-mi era dor de el? întrebă ea, plângând în hohote. Vreau 
să... spun, nici c-aș putea fi mai penibilă de-atăt. 

Lisbeth dădu din cap încercând din greu să rămână 
concentrată. 

— Violet, știu că ţi-e greu - știu cât de chinuitor este să spui 
povestea, dar trebuie să... înainte să fac ceva trebuie să te 


întreb: ai vreo dovadă care să probeze ce spui... orice... o casetă 
video, o dovadă fizică...? 

— Nu mă crezi, insistă ea. 

— Nu, nu, nu... nu e asta, dar știi cu cine lupţi. Fără o dovadă 
care să arate că... 

— Am o dovadă, spuse Violet, evident supărată, încercând să- 
și recapete răsuflarea. Am dovada chiar aici. Dacă nu mă crezi, 
vino și o să ţi-o dau. 

— Vin, vin chiar acum. Stai doar să... stai o secundă... 

Apăsându-și celularul pe piept și sărind de pe scaun, Lisbeth 
smulse notițele despre premiul artistic, ieși în grabă din birou și 
se îndreptă glonţ spre biroul unei reportere blonde, aflat exact 
de partea cealaltă a holului. 

— Eve, poţi să-mi împrumuţi mașina ta? întrebă Lisbeth. 

— Prima dată telefonul - pe care încă nu l-am primit înapoi - 
acum mașina... 

— Eve! 

Eve se uită la prietena ei studiindu-i expresia de pe chip. 

— Asta e, nu-i așa? 

— Articolul este în computerul meu. Uite și ultima parte, 
spuse Lisbeth îndesându-i în mână notițele cu premiul. Poţi 
să...? 

— Da, spuse Eve în timp ce Lisbeth îi strigă „mulţumesc” și 
alergă pe hol ducându-și din nou celularul la ureche. 

— Violet, am pornit, spuse ea, încercând din răsputeri să o 
facă să continue. 

Regula de Aur numărul 9: Nu lăsa niciodată să-ţi scape 
peștele cel mare. 

— Deci... cât timp aţi fost împreună? 

— Un an și două luni, răspunse Violet, încă morocănoasă. 
Chiar înainte de atentat. 

Lisbeth se opri din alergat. 

— Stai puţin, asta se întâmpla când încă era la Casa Albă? 

— Sigur. Orice președinte merge acasă în vacanţă. In plus, nu 
putea face așa ceva în Washington. Dar aici... aici primeam un 
telefon, iar el putea... 

— Violet, fără glumă - vrei să-mi spui că în ciuda tuturor 
măsurilor de siguranţă - în ciuda zecilor de agenţi de la Secret 
Service - te-ai culcat cu președintele Statelor Unite și ai fost 
bătută de el cât timp era încă în funcție? 


321 


— Președintele? se miră Violet. Crezi că mă culcam cu 
Manning? Nu, nu, nu... celălalt pe care l-ai menţionat - cel care 
candidează la Senat... 

— Vrei să spui... 

— Animalul care m-a rupt în bătaie. Vorbeam despre Dreidel. 


322 


74. 


— Chiar crezi c-o s-o facă? întrebă Dreidel, îndreptându-și 
ochelarii cu rame subţiri pe nas și continuând să citească din 
dosarul de personal al lui Boyle. 

— Cine, Wes? Greu de spus, răspunse Rogo, așezat în 
continuare pe podea și răsfoind documentele solicitate de Boyle. 
Spunea c-o să-l ia tare, dar știi și tu cum se comportă el cu 
Manning. 

— În mod clar, n-ai văzut niciodată cum se comportă Manning 
în anumite momente. Uitându-se din nou la dosar, Dreidel 
adăugă: Ştiai că Boyle vorbește limba ebraică și limba arabă? 

— Cine spune? 

— Spune aici: ebraica, araba și limbajul surdomuţilor. Se pare 
că sora lui era surdă. De-asta s-au mutat în Jersey - acolo a fost 
una dintre primele școli pentru cei cu deficiențe de auz. 
Doamne, îmi amintesc când am completat unul dintr-ăsta, 
adăugă el, citind din Chestionarul de Securitate Naţională al lui 
Boyle. Potrivit ăstuia, a câștigat un premiu Westinghouse când 
era la liceu - plus o bursă Marshall la Oxford. Tipul era 
extraordinar de deștept, în special la... stai puţin, spuse Dreidel. 
„Ai depășit vreodată 180 de zile în returnarea unei datorii. Dacă 
da, explică mai jos...” Dând pagina, Dreidel citi foaia scrisă la un 
rând ce fusese capsată pe pagina respectivă: „... o datorie 
totală de 230 000 de dolari...” 

— Două sute treizeci de mi;? Dar ce-a cumpărat? Italia? 

— Nu cred c-a cumpărat nimic, spuse Dreidel. Din ce scrie 
aici, a fost datoria tatălui său. Se pare că Boyle s-a oferit să o 
preia el pentru ca tatăl lui să nu trebuiască să se declare 
falimentar. 

— E clar, îl iubește pe tati. 

— De fapt, îl urăște pe tati. Dar o iubește pe mami, spuse 
Dreidel citind mai departe. Dacă taică-său se declara falimentar 
și creditorii se năpusteau asupra lui, mama lui ar fi fost dată 
afară din restaurantul familiei în care lucrase de când Boyle era 
copil. 


— Frumos din partea lu' taică-său - să riște afacerea familiei, 
să-și lase soţia în stradă și să-i lase copilului toate datoriile. 

— Stai, asta e partea bună, spuse Dreidel, ajungând la 
ultimele pagini ale formularului. Fii atent: „Există ceva în viaţa 
dumneavoastră personală care ar putea fi folosit pentru a-l pune 
pe președinte sau Casa Albă într-o situaţie delicată? Vă rugam 
să dați amănunte”. 

Dând pagina și lăsând să se vadă un alt document bătut la un 
rând, Dreidel clătină din cap amintindu-și poveștile pe care 
Boyle le dezvăluise la începutul campaniei. Chiar de la început 
Manning fusese alături de prietenul său. 

— Știm majoritatea lucrurilor ăstora: taică-său a fost arestat 
prima oară înainte de a se naște Boyle. Apoi a fost arestat din 
nou când Boyle avea șase ani, apoi din nou când avea 
treisprezece ani - ultima oară pentru că l-a bătut pe proprietarul 
unei spălătorii chinezești din State Island. Apoi a reușit să nu 
mai intre în niciun bucluc până ce Boyle a plecat la colegiu. 
Atunci a fost ridicat de FBI pentru că a vândut polite de asigurări 
false într-un azil de bătrâni. Lista continuă... importarea de 
scutere furate, falsificarea de cecuri pentru câteva mii de dolari, 
dar într-un fel sau altul a scăpat fără să facă prea multă 
pușcărie. 

— Se potrivește cu teoriile freudiene, nu-i așa? Taică-său 
încalcă toate regulile cu entuziasmul unui delincvent învederat, 
în timp ce Boyle însuși se avântă în domeniul precis al 
finanțelor. Cum suna articolul din Time când taică-său a fost 
arestat pentru furt din magazine? Ochiul negru... 

— ... de pe Casa Albă. Da, foarte isteţ. Aproape la fel de bun 
ca benzile desenate cu subiect politic, ce-l înfățișau furând 
jucăriile strânse pentru copiii nevoiași. 

— Eu tot nu pot... se întrerupse Rogo clătinând din cap. Tot 
timpul ăsta l-am urmărit pe Boyle ca și cum el ar fi întruchiparea 
răului, dar când afli toate detaliile: o copilărie mizerabilă, o soră 
surdă, o mamă italiancă muncitoare... Și totuși, a reușit să iasă 
din mocirlă și să ajungă până la Casa Albă... 

— Te rog, Rogo, nu-mi spune că-ţi pare rău pentru el. 

— ... Şi apoi tatăl minte, fură, și pe deasupra îl lasă pe Boyle 
să tragă ponoasele. Vreau să spun, dacă stai să te gândești - 
cum naiba îi poate face asta un tată propriului fiu? 


324 


— La fel cum le-a făcut și Boyle soţiei și fiicei sale când a 
dispărut din vieţile lor și le-a lăsat în doliu. Oamenii sunt niște 
ticăloși, Rogo, în special când sunt disperaţi. 

— Da, dar tocmai asta e chestia. Dacă Boyle era într-adevăr 
așa de rău, de ce i-au permis să lucreze la casa Albă? Nu-i ăsta 
scopul tuturor formularelor ăstora - să-i elimine pe cei ca el? 

— Teoretic, acesta e scopul, dar la urma urmei nu era ca și 
cum avea un secret îngrozitor de ascuns. Toată lumea știa că 
tatăl lui era o poamă. El însuși obișnuia să vorbească despre 
asta - îl folosea pentru a atrage simpatia presei. A devenit o 
problemă numai atunci când am câștigat. Dar când prietenul tău 
cel mai bun este președintele Statelor Unite, vai ce surpriză! 
FBI-ul poate fi convins să facă o excepţie. De fapt, stai să-ţi arăt 
cum au... aici... spuse Dreidel urmărind din nou cu degetul niște 
rânduri scrise în dosar. Uite, aici, adăugă el, scoțând o foaie 
obișnuită, în timp ce Rogo lua loc pe marginea biroului și 
începea și el să răsfoiască restul dosarului. Boyle avea unele 
date scrise codificat. Înainte de a-ţi spune codurile, ei trebuie să 
știe de partea cui ești. FBI... Secret Service... toate iau o 
mulțime. Apoi Manning vede rezultatele... 

Pe foaie era o listă de litere bătute la mașină aliniate unele 
sub altele, fiecare dintre ele cu o bifă: 


BKD / 
MH / 
WEX ~ 
ED / 
REF / 
AC 
PRL / 
FB / 
PUB / 


— E același lucru cu ce scrie aici? întrebă Rogo întorcând o 
pagină în dosar și scoțând la iveală o foaie aproape identică. 

— Exact - e același raport. 

— Atunci, de ce Boyle are două? 

— Una este din locul unde a început, celălalt este probabil de 
când i-au reînnoit dosarul. E același. „BKD” este background - 


20 Trecut, 
325 


verificarea datelor personale generale, „MH” este military 
history, „WEX” este work experience”... 

— Atunci aici sunt toate chestiile dubioase din viața lui Boyle? 
întrebă Rogo uitându-se la pagina acoperită cu rânduri 
sporadice. 

— Nu, aici sunt chestiile dubioase - tot ce apare aici, spuse 
Dreidel arătând literele „AC”, subliniate, aflate la jumătatea 
paginii. 

— „AC? 

— Areas of concern”. 

— Și toate literele de dedesubt: „PRL... FB... PUB...” 

— „PRL” este istoria personală a lui Boyle, care cred că se 
referă la toată mizeria aia cu tatăl său. „FB” este situația lui 
financiară; mulţumesc din nou, tati. Și PUB... Dreidel se 
întrerupse un moment citind din copia lui în timp ce Rogo 
urmărea ce scria pe cealaltă. „PUB” se referă la problemele de 
percepţie publică, în cazul în care trecutul lui Boyle iese la 
iveală, ceea ce se întâmplase deja. 

— Dar „PI”? întrebă Rogo. 

— Ce vrei să spui? 

— „PI”, repetă Rogo, întorcând pagina sa către Dreidel. Nu e 
și pe lista ta ultima menţiune „PI”? 

Dreidel se uită la pagina lui, care se încheia cu „PUB” și apoi 
se întoarse spre cea din mâna lui Rogo, aplecându-se să 
deslușească literele cu mesajul scris de mână chiar lângă ele: 


PI- notă 27 mai 


Dreidel se albi la faţă. 

— Ce? întrebă Rogo. Ce înseamnă asta? 

— Ce spune data de pe foaia ta? 

Citind în susul paginii, Rogo izbuti cu greu să articuleze 
cuvintele. 

— 16 iunie, spuse el. Chiar înainte de atentat. 

— La mine scrie 6 ianuarie - câteva zile înainte să ne mutăm 
la Casa Albă. 

— Tot nu înţeleg. Ce înseamnă „PI”? 


21 Activitatea militară. 
22 Experienţa profesională. 
23 Aspecte problematice. 


— Paternity issues?*, spuse Dreidel. Potrivit datelor de aici, 
chiar înainte de a fi împușcat, Boyle a avut un copil despre care 
n-a știut nimeni. 


24 Probleme de paternitate. 
327 


75. 


— Ce-ai făcut? întrebă Romanul cu vocea distorsionată de 
convorbirea telefonică prin satelit. 

— Totul e în regulă. Am rezolvat problema, răspunse O'Shea, 
ținând telefonul lipit de ureche și uitându-se lung prin geamul 
oval al hidroavionului închiriat. 

— Ce înseamnă asta? Dă-mi-l pe Micah la telefon! 

— Da... ei bine... va fi mai greu decât de obicei să faci asta, 
spuse O'Shea în timp ce avionul cobora apropiindu-se de 
valurile verzui ale Lacului Worth. 

De la înălțimea la care se afla acum - numai câteva sute de 
metri deasupra apei - curțile din spate ale vilelor din Palm 
Beach se topeau în ceaţă. 

— O'Shea, nu-mi spune... Ce i-ai făcut? 

— Nu-mi ţine predici, bine? N-am avut de ales. 

— L-ai omorât? 

O'Shea se uită pe fereastră în timp ce avionul cobora la câţiva 
metri deasupra apei. 

— Gândește-te. Lucrează sub acoperire în Direcția Operații. 
Nu ar trebui să lucreze pe pământ american. Și, dintr-un motiv 
sau altul, se descoperă că fusese prezent pe pistă la cursa aia? 
De vreme ce Wes l-a identificat, l-ar fi săltat imediat. 

— Dar asta nu înseamnă că ar fi vorbit! 

— Crezi? Crezi că, dacă i-ar fi oferit să facă un târg și i-ar fi 
spus că n-o să pățească nimic, Micah nu ar fi arătat cu toate 
degetele înspre noi? 

— Dar e agent CIA! urlă Romanul în telefon. Ai idee ce 
nebunie ai declanșat? Ai aprins un adevărat vulcan! 

— Crezi că mie mi-a făcut plăcere? Îl știam pe Micah de la 
Colegiul de Război. A fost și la ceremonia de cuminecare a 
nepoțelei mele. 

— Da, din câte se pare nu va mai primi o invitaţie și la 
aniversarea celor șaisprezece ani! 

Cu un salt final, avionul mai cobori câţiva metri pentru a 
ameriza. În momentul în care flotoarele atinseră apa, avionul se 


clătină într-o parte și în cealaltă până când se liniști, dus de 
curent. 

— Destul! strigă O'Shea în timp ce avionul se înclina către 
pontonul plutitor al debarcaderului Rybovich Spencer. Și-așa mi- 
a fost foarte greu. 

— Chiar așa? Atunci poate ar fi trebuit să te gândești de două 
ori înainte să-i tragi un glonţ în cap! Ai idee cât de greu ne va fi 
să găsim o altă persoană în cadrul Agenţiei? 

— Tu-mi spui mie că trebuia să mă fi gândit înainte? Ai uitat 
motivul pentru care am ajuns să înotăm în tot rahatul ăsta? E 
exact același aranjament de doi bani pe care l-ai făcut cu așa- 
zisa noastră plată de șase milioane de dolari pentru Blackbird. 
Te-ai aruncat cu capul înainte, te-ai ars și pe urmă te-ai supărat 
pe mine când a trebuit să mă ocup de mizeria pe care ai lăsat-o 
în urmă. 

— Nu începe cu... Blackbird a fost o decizie comună! izbucni 
Romanul. Am votat pentru ea! 

— Nu, tu ai votat. Tu ai fost cel care a ridicat miza atât de sus. 
Și pe urmă, când ei au decis să nu plătească, tu ai venit 
smiorcăindu-te că ai nevoie de ajutor din interior. 

— Adică vrei să spui că tu nu voiai cele șase milioane? 

— Ceea ce nu voiam era să trebuiască să cer grămada aia de 
bani de două ori. Ne-a luat aproape zece ani să-ți construim 
identitatea aia blestemată de Roman - toate ponturile alea pe 
care le-am aflat și ţi le-am pasat ca să pară că ai o mare sursă 
de informaţii - la naiba, ei încă mai cred că Romanul este o 
persoană reală care furnizează informaţii guvernului - totul cu 
scopul de a pregăti lovitura aia de milioane de dolari. O singură 
dată! O singură cerere! Asta trebuia să fie tot - până când au 
început să-ţi sclipească prin faţa ochilor dolarii ăia și ai crezut că 
putem face asta în mod regulat. 

— Dar am fi putut s-o facem în mod regulat - cincizeci, 
șaizeci, șaptezeci de milioane, am fi putut s-o facem foarte ușor. 
Știi că ai fost și tu de acord. 

— Atunci ar fi trebuit să ne asculți și în primul rând să nu-l 
abordezi pe Boyle, spuse O'Shea mai calm ca oricând. Și, spre 
deosebire de data trecută, de data asta m-am hotărât să nu mai 
las lucrurile la voia întâmplării, ca să meargă prost când ne e 
lumea mai dragă. Atâta timp cât Wes are fotografia aia, 
amândoi suntem posibile ţinte. 


329 


— Prin urmare, acum l-ai pus și pe Wes pe listă? Am crezut că 
ai fost de acord că el trebuie să fie doar o momeală. 

Fără a spune nimic, O'Shea studie cele câteva iahturi noi pe 
lângă care trecu hidroavionul, iar apoi fixă cu privirea pontonul 
plutitor. 

— Vezi ambarcaţiunea cu pânze din faţa noastră? strigă 
pilotul scoțându-și căștile și ieșind din cabină. E barca lui Jimmy 
Buffett. Ai văzut cum se cheamă? Chill. 

O'Shea dădu din cap, iar pilotul deschise carlinga, cobori și 
aruncă parâma de legare spre chei. 

— O'Shea, înainte să faci o prostie, gândește-te la acţiunea de 
luna viitoare, spuse Romanul în telefon. Dacă se află chestia 
asta în India... 

— Tu măcar asculţi ce spun eu? Nu există luna viitoare! Nu 
există India! Nici Praga! Nici Liberia! Nici Lusaka! Ne-am adunat 
resursele laolaltă - am creat sursa de informații perfectă - și am 
făcut ceva bani. Dar acum am terminat, prietene. Ai înţeles? 
Marele pot - cele șaptezeci de milioane - nu mă interesează. Am 
ieșit din combinaţie. 

— Dar dacă o să... 

— Nu-mi pasă, spuse O'Shea, îndreptându-se spre ușă și 
ieșind pe marginea unuia dintre flotoarele avionului. 

Sări ușor pe chei de unde îi făcu cu mâna un semn de 
mulțumire pilotului și o luă pe poteca înspre debarcader. 

— Haide, O'Shea, nu fi catâr, continuă Romanul. Dacă te 
atingi acum de Wes... 

— M-ai auzit? Nu. Imi. Pasă. Nu-mi pasă ca el e momeala. Nu- 
mi pasă că e cea mai bună cale de a ajunge la Boyle. Nu-mi 
pasă nici măcar de faptul că Nico ar putea ajunge la el înaintea 
mea. Puștiul știe cum mă cheamă, știe cum arat și mai ales... 

In telefonul lui O'Shea se auzi încet un bip. Se opri cu piciorul 
în aer, la jumătatea cheiului. Pe ecran scria „Număr privat”. Pe 
linia asta nu putea fi decât o singură persoană. 

— O'Shea, ascultă-mă! se răsti Romanul. 

— Imi pare rău, semnalul e foarte prost aici. Te sun mai 
târziu. Cu un clic trecu pe cealaltă linie. O'Shea la telefon. 

— Aici vocea conștiinței - nu mai face sex cu oamenii în 
parcări de tiruri. Du-te la un bar - e mai ușor, spuse Paul 
Kessiminan, râzând, cu accentul lui foarte pronunţat de Chicago. 


330 


O'Shea nici măcar nu se obosi să mai răspundă la gluma. 
Băieţii de la Tehnic - în special cei care făceau parte din Divizia 
de Tehnologie de Investigare a Biroului - întotdeauna credeau 
că sunt mai amuzanţi decât erau în realitate. 

— Spune-mi, te rog, că i-ai localizat telefonul lui Wes, spuse 
O'Shea. 

— Nu. Dar după ce ţi-am ascultat sfatul și i-am urmărit pe 
prietenii lui, am dat de ceva pe telefonul grăsuţului. 

— Al lui Rogo? 

— În ultimele ore tăcere mormântală. Apoi ping, primește un 
apel de la un număr înregistrat pe numele unei Eve Goldstein. 

— Cine-i Eve Goldstein? 

— De-aia am căutat-o. Ai idee câte Eve Goldstein sunt în 
districtul Palm Beach? Șapte. Una are un magazin evreiesc, una 
e directoare de școală, două sunt pensionare... 

— Paulie... 

— ... Și una ţine rubrica de grădinărit la Palm Beach Post. 

— Au făcut schimb de telefoane. 

— Ooooho, ești bun. Ar trebui să-ţi iei o slujbă la FBI. 

— Prin urmare, Wes e tot cu Lisbeth? 

— Nu cred. Tocmai am sunat la ziar. Se pare că vorbește pe o 
altă linie. Cred că i-a dat telefonul prietenei ei lui Wes și a 
scăpat de-al lui în avion sau ceva de genul asta. Iți spun eu, 
puştiul e isteț, concluzionă Paul. Din fericire pentru tine, eu sunt 
și mai isteț. 

— Dar ai reușit să faci legătura dintre noul telefon și locul 
unde se află acum? 

— E un model vechi. Nu are GPS. Dar totuși, eu pot să-ţi spun 
care este cel mai apropiat releu, 626A. Pe County Road, câteva 
străduțe mai la sud de Via Las Brisas. 

În mijlocul cheiului, O'Shea înghetță. 

— Las Brisas? Crezi că s-a dus la...? 

— Nu există decât o singură cale să afli, Tonto. Dar fii atent. 
Cum Nico e în libertate, cei de la cartierul general tocmai au 
deschis o anchetă. 

Dând din cap, O'Shea băgă mâna în buzunarul din interior al 
jachetei și scoase un portofel negru din piele de struț și o 
insignă corespunzătoare de CIA. Deschizându-l, aruncă o ultimă 
privire la permisul auto al lui Micah. judecând după frizura 
alandala și dinţii de jos strâmbi, probabil că poza fusese făcută 


331 


cu cel puţin zece ani în urmă. Înainte ca dinţii să fie reparaţi. 
Inainte ca părul să fie tuns și pieptănat cu meticulozitate pe 
spate. Inainte ca ei să apuce să câștige niște sume serioase. 

Lui O'Shea nu-i plăcea că trebuise să-i salte portofelul 
vechiului său prieten, dar știa că astfel avea să întârzie cu cel 
puţin o zi identificarea cadavrului. Deși în momentul de față, 
gândi el aranjându-și cureaua de la tocul de armă și verificându- 
și pistolul, nu avea nevoie de mai mult de o oră să termine cu 
povestea asta și să lase în urmă viaţa de până acum. 

Romanul fusese alter ego-ul lui Egen. O'Shea putea și el să-și 
găsească o identitate nouă. 

— În cât timp poţi fi acolo? întrebă Paul în telefon. 

Zâmbind, O'Shea scoase cardul de identitate și permisul lui 
Micah din portofel și le aruncă în apă. Plutiră o jumătate de 
secundă și apoi se scufundară. 

— Daca o ţin tot așa? Mă duc și mă întorc cât ai clipi. 


76. 


— Mai încearcă o dată să dai de el, spuse Dreidel răsturnând 
cutia de depozitare și verificând datele tipărite pe o parte: 
„Boyle, Ron - Consiliul de Politici Interne: 15 octombrie - 31 
decembrie”. 

— Am încercat, spuse Rogo, încercând să se descurce în 
teancul din faţa sa și uitându-se la ultimele cutii din spate. Ştii 
cum e Wes la muncă - n-o să răspundă dacă este cu Manning. 

— Nu-i nimic, ar trebui totuși să mai înce... 

— Și ce să-i spun? Că se pare că Boyle avea un copil? Că sunt 
câteva note care se referă la 27 mai? Până nu avem mai multe 
amănunte, nu ne folosește la nimic. 

— Ne folosește pentru a-l ţine pe Wes la curent - în special 
acolo unde se află el acum. Ar trebui să afle că Manning știa. 

— Ești sigur? întrebă Rogo? Manning știa despre copilul lui 
Boyle? 

— E prietenul lui cel mai bun - și mai și scrie în dosar, spuse 
Dreidel. Vocea i se modifică puţin când ridică privirea de la 
ultimele câteva cutii. Cu siguranță Manning știa. 

Rogo îl privi pe Dreidel cu atenţie, sesizând modificarea în 
intonaţia lui. 

— Te îndoiești de el, nu-i așa, Dreidel? Pentru prima oară ţi-ai 
dat seama că s-ar putea să fie o crăpătură în masca lui Manning. 

— Lasă asta, caută mai departe, bine? spuse Dreidel scoțând 
ultimele două cutii de dimensiunile unor baxuri de lapte și 
scanând datele. 

Pe eticheta uneia scria „Memorandumuri: 1 ianuarie - 31 
martie”. Cealaltă era „Audierea Congresului cu privire la SIDA 3 
mai - 5 mai”. 

— La dracu', șopti el punându-le deoparte. 

— Nici aici nu e nimic, spuse Rogo, închizând ultima cutie și 
ridicându-se din genunchi. Deci, marele total este de... câte cutii 
avem care să includă data de 27 mai? 

— Numai pe astea, răspunse Dreidel indicând cele patru cutii 
pe care le puseseră pe birou. Plus programul pe care l-ai scos tu, 
nu? 


333 


— Nu că ne-ar ajuta prea mult, răspunse Rogo fluturând 
programul oficial al lui Manning din data de 27 mai. Potrivit 
acestui document, președintele a fost cu soţia și cu fiica lui la 
cabana lor din Carolina de Nord. La prânz s-a plimbat cu 
bicicleta. Apoi a luat masa și a pescuit puţin în lac. N-a făcut 
nimic altceva decât să se relaxeze întreaga zi. 

— Dintre membrii staffului cine anume îl însoțea? întrebă 
Dreidel, conștient că președintele nu călătorea niciodată fără a 
avea ceva de lucru la el. 

— Albright... 

— Da, e normal - își lua șeful de personal peste tot. 

— ... şi Lemonick. 

— Ciudat, dar nu neapărat neobișnuit. 

— Și apoi toţi ăia despre care ai zis că erau de la Biroul de 
deplasări - Westman, McCarthy, Lindelof... 

— Dar nu și Boyle? 

— Potrivit programului, nu, spuse Rogo răsfoind restul foilor. 

— Bine, deci pe 27 mai, cu două luni înainte de atentat, 
Manning se afla în Carolina de Nord, iar Boyle se presupune că 
se afla în D.C. Prin urmare, întrebarea care se pune de fapt este 
ce făcea Boyle când pisica nu era acasă? 

— Și crezi că răspunsul e într-una dintre cutiile astea? întrebă 
Rogo trecându-și mâna peste cele patru cutii. 

— Acelea conţin informaţii ce includ ziua de 27 mai, spuse 
Dreidel. Îţi zic eu, adăugă el, scoțând capacul primei cutii, 
presimt că e de bine. Răspunsul e aici. 

— E imposibil să fie aici! gemu Rogo patruzeci și cinci de 
minute mai târziu. 

— Poate că ar trebui să le luăm din nou la mână. 

— Le-am luat la mână de două ori. Ne-am uitat la fiecare 
foaie, la fiecare hârtiuţă cu însemnări. Uită-te la articolele astea 
decupate din ziare! spuse el întinzând degetul arătător și 
mijlociul în semn de pace. 

— Vorbește mai încet! șuieră Dreidel făcând semn către 
supraveghetorul de lângă computere. 

Rogo îi aruncă o privire lui Freddy care îi zâmbi cald și-i făcu 
semn. Întorcându-se către Dreidel, adăugă: 

— Bine, atunci ce facem? 

— Nu prea avem de ales, spuse Dreidel scanând cele treizeci 
și opt de cutii care erau așezate ca niște mici piramide pe 


334 


podea. Poate că au îndosariat foile aiurea. Trebuie să ne uităm 
la toate hârtiile din toate cutiile - să scoatem tot ce este datat 
27 mai. 

— Dar sunt peste 20 000 de pagini. 

— Da, și cu cât începem mai repede, cu atât mai repede vom 
afla întreaga poveste, fu de părere Dreidel, ridicând o cutie nouă 
pe birou. 

— Nu știu, spuse Rogo apucând mânerele unei cutii vechi și 
jerpelite, și târând-o spre birou. Când o trânti alături de cea a lui 
Dreidel, în aer se ridică un nor de praf. Ceva îmi spune că noi 
căutăm acul într-un alt car cu fân decât ar trebui. 


77. 


Port St. Lucie, Florida 


Edmund murise de aproape douăsprezece ore. În timpul 
primei ore, așa cum Nico îl prinsese cu centura pe scaunul din 
dreapta, în rana de la gâtul bărbatului mustise un sânge vâscos. 
Nico nici nu observase, prea prins de povestirea pe care i-o 
împărtășea prietenului său despre Thomas Jefferson și despre 
Cei Trei, cei adevăraţi. 

După patru ore, corpul lui Edmund înțepenise. Braţele nu i se 
mai bălăngăneau. Capul, ciudat aplecat pe spate și spre 
dreapta, nu mai tresălta la fiecare hurducăit. In loc de o păpușă 
de cârpă, Edmund era acum un manechin îngheţat. Se instalase 
rigor mortis. Nico tot nu observă nimic. 

După zece ore, prezenţa cadavrului începu să-și facă efectul 
asupra cabinei camionului. Pe scaune... pe mochetă... pe 
plasticul de pe portiera din dreapta, sângele începu să se 
descompună, transformând fiecare pată în picături mai mici și 
mai pronunțate de un roșu-închis. 

Dar chiar și după ce lăsaseră totul în urmă, după ce 
abandonase camionul și folosise pătura de lână a lui Edmund 
pentru a-l muta în Pontiacul maro curat - tot nu scăpase de 
miros. Și nu era de la cadavru. Trebuiau să treacă zile bune 
pentru a se descompune, chiar și în căldura din Florida. 
Putoarea îngrozitoare venea de la ce era înăuntru, căci 
relaxarea totală a mușchilor lui Edmund lăsase să iasă totul, de 
la fecale la gaze, îmbibându-i hainele, pantalonii, ajungând până 
la husa de culoare bej de pe scaun și la pătura care îl acoperea 
pe Edmund de la gât în jos. 

Pe scaunul șoferului, lângă el, Nico nici c-ar fi putut fi mai 
fericit. În faţă, în ciuda orei de vârf, traficul se desfășura cât se 
poate de normal. În dreapta, spre vest, soarele părea un cerc 
portocaliu perfect care-și începea coborâșul. Și, cel mai 
important lucru, zburdând pe lângă un indicator verde de pe 
autostradă, Nico își dădu seama că erau chiar mai aproape 
decât se așteptase. 


336 


PALM BEACH 78 KILOMETRI 


„În mai puţin de o oră suntem acolo.” 

Reușind cu greu să se stăpânească, Nico zâmbi și trase adânc 
în piept duhoarea înfiorătoare din cabină. 

Nu simţi nimic. Nu putea mirosi nimic. Nu acum, când viața 
era atât de dulce. 

Apăsând pe acceleraţie, Nico întinse mâna să pornească 
ștergătoarele, căci o ploaie cu soare stropise parbrizul. Insă 
înainte să apuce maneta se răzgândi și le lăsă așa. Ploaia era 
foarte ușoară. Bura doar. Destul pentru a curăța. 

„Poate că ar trebui...” 

— Da, și eu mă gândeam exact la același lucru, spuse Nico 
dând din cap. Apăsând pe un buton din bord, deschise 
chepengul din capotă, își smulse șapca Orioles furată și își 
scoase capul prin deschizătură ca să se uite la cerul cenușiu. 

— Ține volanul, îi spuse lui Edmund închizând ochii. 

La 130 km/h, Nico luă mâinile de pe volan. Pontiacul viră ușor 
spre dreapta tăindu-i faţa unei șoferiţe într-o Honda argintie. 

Rostind o rugăciune pentru sine însuși, Nico își lăsă capul pe 
spate. Vântul de afară îl izbi zburându-i șapca de pe cap. Simţi 
picăturile de ploaie, ca niște ace, pe frunte și pe faţă. Botezul 
începuse. Tinea strâns în pumn adresa de acasă a lui Wes. 
Salvarea - pentru Nico și mama lui - se afla la mai puţin deo 
oră distanţă. 


78. 


Lisbeth crezuse că zona unde trebuia să ajungă era un cartier 
amărât. Însă, trecând pe Palm Beach Lakes Boulevard și urmând 
instrucţiunile lui Violet - pe lângă Home Depot, Best Buy și Olive 
Garden, pe urmă la dreapta pe Village Boulevard - își dădu 
seama că nu avea nevoie să-și încuie mașina. Într-adevăr, când 
trase pe dreapta la poarta ce dădea spre ansamblul de locuințe 
Misty Lake - A Townhome Community, nu avu altceva de făcut 
decât să coboare geamul. 

— Bună, merg în vizită la numărul 326, îi explică Lisbeth 
paznicului, amintindu-și instrucţiunile lui Violet să nu-i 
folosească numele. 

Sigur că era o prostie. Lisbeth avea deja adresa ei - cui îi păsa 
de nume? 

— AŞ dori să văd un act de identitate, vă rog, spuse paznicul. 

Întinzându-i permisul de conducere, Lisbeth adăugă: 

— Adică, cred că e numărul 326 - am venit la... 

— Familia Schopf - Debbie și Josh, răspunse paznicul, 
întinzându-i un permis de parcare pentru vizitatori pe care să și-l 
pună pe bord. 

Lisbeth dădu din cap. 

— Exact. 

Așteptând până ce poarta se închise în urma ei, măzgăli pe 
carnețel numele Debbie Schopf, apoi urmă indicatoarele și 
nesfârșitele șiruri de denivelări din carosabil menite să reducă 
viteza mașinilor, trecu pe lângă nenumărate căsuțe roz identice 
și în cele din urmă parcă în fața unei case înguste, cu două 
etaje, decorate cu luminiţe atârnate deasupra ușii și un om de 
zăpadă gonflabil în grădina verde. Crăciunul în Florida la 
numărul 326. 

Îndreptându-se spre casă pe aleea din faţă, Lisbeth își îndesă 
carneţelul în poșetă, încercând să-l facă invizibil. Violet era deja 
nervoasă la telefon. Nu avea niciun motiv să-i mai sporească... 

— Lisbeth? auzi o voce de femeie. 

Lisbeth întoarse capul și dădu cu ochii de gâtul ciocolatiu al 
lui Violet. Abia când își lăsă complet capul pe spate văzu 


338 


imaginea uluitoare a negresei de 1,80 care stătea în cadrul ușii. 
Cu blugii prespălaţi și cu tricoul cu decolteu în formă de V, Violet 
părea că încercase să se îmbrace ca o mămică. Însă nici măcar 
această uniformă de toate zilele a cartierelor din suburbii nu-i 
putea ascunde frumusețea. 

— Vrei... vrei să intri? întrebă Violet cu voce tremurătoare, 
lăsându-și capul în jos și privind într-o parte. 

Lisbeth presupuse că de vină era timiditatea femeii. Probabil 
că era și stânjenită. Însă, în timp ce se apropia, observă 
sprânceana stângă a femeii, care părea tăiată în două de o 
cicatrice mică, albă, ce-i traversa pielea întunecată, altfel fără 
cusur. 

— Cicatricea e... el a făcut asta? întrebă Lisbeth, deși știa 
răspunsul. 

Violet ridică ochii și-și cambră spatele ca o pisică furioasă - 
apoi, la fel de repede, își recăpăta calmul. Lui Lisbeth i se păru 
că Violet o fulgeră cu privirea. Cu două secunde înainte în ochii 
lui Violet se citise furia, apoi dispăruse cât ai clipi. Însă, la fel ca 
în cazul unui fulger, ceea ce rămăsese în urmă era prea puternic 
ca să dispară instantaneu. Lui Lisbeth i-ar fi fost imposibil să nu 
observe. lar în momentul acela întrezări femeia îndrăzneață, 
încrezătoare în forțele proprii și pe deplin stăpână pe sine care 
era Violet la douăzeci și șase de ani. Și cum nu avea să mai fie 
niciodată. 

— Nu vreau să-mi apară numele în ziar. Nici poza, spuse 
Violet aranjându-și bretonul peste cicatricea albă. 

— Nu fac niciodată asta, promise Lisbeth, deja furioasă pe ea 
însăși că împinsese lucrurile prea departe. 

judecând după setul de ceai minuscul din plastic roz și 
căruciorul de păpuși din ușă, se vedea că Violet avea multe de 
pierdut. In niciun caz Lisbeth nu putea să afle întreaga poveste, 
dacă nu îndulcea puţin tonul. 

— Adorabilă, spuse Lisbeth intrând în holul principal și 
admirând fotografia înrămată a unei fetițe albe, care alerga în 
jurul unui aspersor ţipând. 

Violet nu răspunse. 

La jumătatea holului, Lisbeth trecu rapid cu privirea peste 
restul fotografiilor de pe pereţi. Fetiţa cu aspersorul. Din nou 
fetița cu o femeie roșcată la plajă. Și din nou cu roșcata 
decorând un dovleac. 


339 


Lisbeth realiză cu surprindere că toate fotografiile erau ale 
unor oameni albi. De fapt niciuna - nici măcar una - nu înfățișa 
un om de culoare. 

Lisbeth o subapreciase. Violet - sau cum o fi chemat-o - nu 
era o novice prostuţă. 

Violet se opri în bucătăria mică și aglomerată. O masă de 
plastic de înălțimea unui copil era așezată lângă una de înălțime 
normală din pal. Pe ușa de la frigider erau lipite o grămadă de 
fotografii. Din nou, toți cei pozaţi erau albi. 

— Și nu te cheamă Debbie Schopf, nu-i așa? adaugă Lisbeth. 

— N-o amesteca pe Debbie în chestia asta... 

— Violet, dacă este prietena ta... 

— Pur și simplu îmi face un serviciu. 

— Violet... 

— Te rog, nu o târî în... of, Doamne, spuse Violet acoperindu- 
și ochii cu mâna. 

Era prima dată când Lisbeth dădea cu ochii de verigheta 
subţire de aur de pe inelarul lui Violet. Singurul detaliu pe care 
Lisbeth îl lua drept adevărat. 

— Ascultă, spuse Lisbeth, atingând-o pe Violet pe umăr. Mă 
auzi? Nu mă aflu aici ca să te prind pe picior greșit sau să le fac 
necazuri prietenilor tăi. Îți jur. Trebuie să știu însă dacă ceea ce 
ai spus despre Dreidel... 

— Nu am inventat nimic. 

— N-a spus nimeni asta. 

— Ai spus că nu-mi vei folosi numele. Mi-ai promis. 

— Și o să-mi ţin promisiunea, Violet, o asigură Lisbeth știind 
că la auzul numelui de împrumut avea să se liniștească. Nu știe 
nimeni că sunt aici. Nici redactorul-șef, nici colegii mei, nimeni. 
Dar nu uita, m-ai chemat aici cu un scop. Ceea ce ţi-a făcut 
Dreidel... când a ridicat mâna asupra... 

— Nu a ridicat mâna! Mi-a dat un pumn în faţă și apoi m-a 
împins în oglindă! izbucni Violet, odată ce furia îi depășise 
teama. Nenorocitul ăla m-a rănit atât de grav, încât a trebuit să-i 
spun mamei că am avut un accident de mașină! Și m-a crezut - 
după ce am spart intenţionat unul din faruri ca s-o dovedesc! 
Dar când l-am văzut în ziar... dacă el crede că am să tac atunci 
când el o face pe cel mai nevinovat cercetaș din Senatul 
Statelor Unite... Oh, nu, nu, nu! 


340 


— Am înţeles, Violet, am înțeles. Dar trebuie să înţelegi și tu 
că nu pot face nimic, nu pot nici măcar să te ajut, până nu 
verific totul. Mi-ai spus că ai dovezi. Ai fotografii sau...? 

— Fotografii? O fi Dreidel cum o fi, dar nu e chiar atât de 
prost. 

leșind din bucătărie, Violet intră în camera de zi unde 
jaluzelele verticale bej împiedicau ultimele raze de soare să se 
strecoare prin ușile de sticlă glisante. Stând un moment să se 
calmeze, își duse mâna la piept. 

— Te simţi bine? întrebă Lisbeth. 

— Da, doar că... doar că trecutul îmi trezește atâta ură, mă 
înţelegi? 

— Glumești? Eu urăsc până și prezentul. 

Era o glumă de doi bani, însă era tocmai ceea ce avea nevoie 
Violet pentru a-și trage sufletul. 

— Când ne-am întâlnit - știi, când am început totul, spuse ea 
îngenunchind și întinzându-se după ceva sub canapeaua cu 
motive florale, nici măcar n-aveam voie să-l întreb despre 
munca lui. Însă băieţii ăștia de la Casa Albă... nu sunt altfel 
decât băieţii de bani gata din Palm Beach sau Miami, sau de 
oriunde altundeva... toţi sunt egocentrici și le place să 
vorbească despre ei, adăugă ea scoțând un pacheţel de hârtie 
de sub canapea. Părea un teanc de plicuri și broșuri. Violet 
scoase elasticul și hârtiile se împrăștiară pe măsuţa crem. 

„Discursul preşedintelui Manning la Summitul APEC”; 
„Programul aprobat pentru înmormântarea regelui Marocului”... 

Frunzărind hârtiile, Violet le trecu pe rând în revistă. 

— Uită-te la asta - cartea de vizită a proprietarului de la 
Miami Dolphins cu telefonul său de acasă și mobilul scrise de 
mână pe spate, împreună cu cuvintele: „Domnule Președinte, vă 
invit la o partidă de golf”. Nenorocitul! 

— Nu înţeleg. Dreidel a lăsat toate astea aici? 

— Le-a lăsat? Mi le-a dat. Mi le-a dat cu multă mândrie. Nu 
știu dacă era modalitatea lui patetică de a-mi demonstra că era 
tot timpul lângă președinte. De fiecare dată când venea la mine 
îmi aducea o altă hârtie din sertarul biroului prezidenţial: 
comenzile pentru prânz ale lui Manning scrise chiar de el, 
carduri cu scorul de la jocurile lui de bridge, medalii militare, 
careuri de cuvinte încrucișate, etichete pentru bagaje... 

— Ce-ai spus? 


341 


— Etichete pentru bagaje? 

— Careuri de cuvinte încrucișate, repetă Lisbeth așezându-se 
lângă Violet pe canapea și aplecându-se către teancul de hârtii 
de pe măsuță. 

— Oh, sigur am unul, răspunse Violet, căutând. Manning era 
maniac cu astea. Dreidel spunea că putea face un careu întreg 
vorbind în același timp la telefon cu - aha, uite, adăugă ea 
scoțând un ziar vechi împăturit. 

Când Violet i-l dădu, Lisbeth simţi cum îi îngheaţă brațele, 
picioarele, întregul corp când în cele din urmă se uită la careu... 
și la răspunsurile președintelui scrise de mână... și la literele 
amestecate mâzgălite pe marginea din stânga. 

Mâinile începură să-i tremure. ÎI citi și apoi îl mai citi o dată ca 
să fie sigură. „Nu-mi vine să cred. Cum am putut să fim atât 
de...?” 

— Ce e? întrebă Violet, evident derutată. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic... doar... auzi, te pot găsi la telefonul ăsta, nu-i așa? 
Violet dădu din cap, iar Lisbeth copie numărul scris pe telefon. 

Ridicându-se de pe canapea continuă să strângă în mână 
careul. 

— Ascultă, aș putea face o copie după ăsta? ȚI-l aduc înapoi 
de îndată ce termin cu el. 

— Sigur, dar... nu înţeleg. Ce ai găsit, scrisul lui Dreidel? 

— Nu, spuse Lisbeth alergând spre ușă, deschizându-și 
telefonul și formând numărul lui Wes. Ceva mult mai important. 


342 


79. 


De aproape douăzeci și cinci de minute, Rogo stătea aplecat 
peste cutia pe care o ţinea pe genunchi și răsfoia în tăcere 
fiecare foaie din dosarul deschis. 

— Cine crezi că e mama? întrebă el într-un final în timp ce 
soarele se apropia de apus. 

— Copilului lui Boyle? întrebă Dreidel uitându-se prin dosarul 
lui. Habar n-am. 

— Crezi că era o persoană importantă? 

— Ce vrei să spui prin importantă? 

— Nu știu - s-ar fi putut culca cu oricine: una dintre 
consiliere... vreo tânără asistentă... prima-doamnă... 

— Prima-doamnă? Glumești, nu? Crezi că nu am fi observat 
dacă doamna Manning - în timp ce se afla la Casa Albă - ar fi 
început să vomite, să se îngrașe și să se ducă brusc la doctor - 
ca să nu mai spunem dacă ar fi apărut într-o zi cu un copil care 
semăna cu Boyle? 

— Poate că nu a făcut copilul. Putea foarte bine să... 

— „Probleme de paternitate” înseamnă că acel copil s-a 
născut, insistă Dreidel trecând de partea cealaltă a mesei și 
luând o altă cutie. Ar fi scris „ABT” dacă ar fi crezut că s-a făcut 
avort. Şi chiar și așa - prima-doamnă? Te rog... când a venit 
vremea să plece de la Casa Albă, a fost chiar mai supărată 
decât însuși președintele. În niciun caz nu ar fi riscat un scandal 
pentru o aventură stupidă cu Boyle. 

— Pur și simplu vreau să spun că putea fi oricine, explică 
Rogo. 

Când ajunse la mijlocul cutiei, dădu peste o mapă maro cu 
două fotografii înrămate. Scoțând rama de argint, se uită cu 
atenţie la una din ele în care se afla Boyle cu soţia și cu fiica sa. 

Boyle și soția lui o îmbrățișau veseli în faţa unei cascade pe 
fiica lor de șaisprezece ani, Lydia, care, în centrul fotografiei, 
părea că râde și ţipa simțind stropii reci ca gheaţa udându-i 
spatele. Lângă ea, râzând și el, Boyle avea gura până la urechi 
și, în ciuda mustăţii dese, se vedea ca Lydia seamănă la gură cu 


343 


tatăl ei. Un zâmbet larg, cu toţi dinţii. Rogo nu-și mai putea 
dezlipi ochii de la ea. O familie fericită... 

— E doar o poză, îl întrerupse Dreidel. 

— Ce? întrebă Rogo privind peste umăr. 

In spatele lui, Dreidel se uita și el la fotografia familiei Boyle la 
cascadă. 

— Asta e, e doar o poză, spuse el grav. Crede-mă, chiar dacă 
zâmbesc, asta nu înseamnă că sunt fericiţi. 

Rogo se uită în jos la fotografie, apoi din nou la Dreidel, care 
părea să strângă din dinţi. Rogo cunoștea privirea aceea. O 
vedea în fiecare zi la clienţii lui care primeau amenzi pentru 
depășirea vitezei. Fiecare avem păcatele noastre. 

— Așa că mama copilului lui Boyle... începu Rogo. 

— ... poate fi oricine, aprobă Dreidel, fericit să revină la 
chestiune. Deși, cunoscându-l pe Boyle, sunt convins că este 
cineva de care nu am auzit niciodată. 

— De unde știi? întrebă Rogo. 

— Nu știu - doar că... atunci când eram la Casa Albă, așa era 
Boyle. Cu toate că era cel mai vechi prieten al lui Manning, nu a 
făcut niciodată parte cu adevărat din echipa lui. Era mai mult 
decât atât - era aici, spuse Dreidel ridicându-și mâna stângă la 
nivelul ochilor. Și credea că noi, toți ceilalţi, eram aici, adăugă 
lovind cu palma dreaptă biroul. 

— Asta-i avantajul de a fi Primul Prieten. 

— Dar tocmai asta e - știu că a fost oarecum sanctificat 
atunci când a fost împușcat, dar, din câte îmi dădeam eu seama 
din interior, în timpul perioadei anterioare Boyle n-a fost prea 
bine văzut. 

— Poate că atunci aflase Manning de copilul lui. 

Pentru a doua oară Dreidel tăcu. 

Nici Rogo nu mai spuse nimic. Scoţând a doua fotografie din 
cutie, desfăcu rama neagră, mată, și o puse pe birou. Înăuntru 
se afla o fotografie făcută de aproape, cu obrajii lipiţi și zâmbind 
înspre cameră. Judecând după desimea mustăţii și a părului 
bărbatului, fotografia era destul de veche. Doi oameni 
îndrăgostiţi. 

— Ce mai ai acolo în afară de fotografii? întrebă Dreidel, 
întorcând puţin cutia și citind cuvântul „Diverse” pe eticheta 
principală. 


344 


— Tot felul de chestii de la birou, spuse Rogo golind cutia, 
scoțând o carte cartonată despre istoria genocidului, una despre 
moștenirea irlandezilor și o copie a unui manuscris după o carte 
foarte critică, intitulată Mitul Manning. ă 

— Îmi amintesc când a apărut, spuse Dreidel. Îngâmfatul ăla 
nenorocit nu ne-a căutat niciodată să verifice veridicitatea 
afirmațiilor sale. 

— Nu-mi vine să cred că mai păstrează toate porcăriile astea, 
spuse Rogo scoțând un permis de parcare pentru Centrul 
Kennedy, vechi de un deceniu. 

— Pentru tine sunt numai niște porcării - pentru bibliotecă 
sunt fragmente de istorie. 

— Să-ţi spun ceva - chiar și pentru bibliotecă, porcăriile astea 
sunt numai niște porcării, spuse Rogo scoțând o grămada de 
chitanţe de la taxiuri, o bucată de hârtie pe care erau scrise 
instrucțiuni pentru a ajunge la Arena Stage, o confirmare pentru 
participarea la nunta cuiva, un desen mâzgălit cu cuvintele 
„Unchiul Ron” scrise frumos deasupra și un carnețel cu arc cu 
logoul echipei Washington Redskins pe copertă. 

— Ce, ce, ce, ce naiba faci? îl întrerupse Dreidel. 

— Cu ce, cu asta? întrebă Rogo arătând desenul. 

— Cu ăla, insistă Dreidel luând carnețelul cu arc cu logoul 
echipei de fotbal. 

— Nu înțeleg - pentru ce naiba ai nevoie de programul 
meciurilor? 

— Nu e niciun program. 

Deschizând carneţelul, Dreidel îl întoarse către Rogo, lăsând 
să se vadă un calendar zilnic pentru prima săptămână din 
ianuarie. 

— E agenda lui Boyle. 

Rogo își arcui sprâncenele și își trase o palmă pe frunte. 

— Deci putem să vedem cu cine s-a întâlnit... 

— Exact, spuse Dreidel, deja răsfoindu-l. Întâlniri, cine, ce... 
tot - și mai ales ce a făcut în noaptea zilei de 27 mai. 


345 


80. 


— Domnule președinte? strig deschizând ușa. 

Niciun răspuns. 

— Domnule, sunt eu, Wes - sunteți acolo? întreb din nou, deși 
știu foarte bine răspunsul. 

Dacă el n-ar fi acolo, n-ar fi nici agenţii de la Secret Service 
afară. Însă chiar după toţi anii petrecuţi împreună, îmi cunosc 
lungul nasului. Una e sa intru în biroul lui și cu totul și cu totul 
altceva să-i intru în casă. 

— Aici, se aude o voce de bărbat, prelungindu-și ecoul de-a 
lungul holului central ce conduce în camera de zi. 

Mă opresc un moment, incapabil să recunosc vocea - îngrijită, 
cu o umbră de accent britanic -, dar intru repede și închid ușa în 
urma mea. Chiar dacă are musafiri, n-am de gând să mă întorc 
acum. 

Încercând în continuare să identific vocea, mă îndrept către 
hol și arunc o privire către fotografia alb-negru înrămată, de 
mărimea unui afiș, așezată deasupra biroului antic și a vazei cu 
flori proaspete din dreapta mea. Este fotografia preferată a lui 
Manning: o vedere panoramică a biroului său din Biroul Oval, 
făcută de un fotograf care pur și simplu a așezat aparatul de 
fotografiat pe scaunul președintelui și a apăsat pe declanșator. 

Rezultatul este reconstituirea exactă a priveliștii pe care o 
avea Manning din spatele celui mai important birou din lume: 
fotografiile cu soţia sa, stiloul pe care i-l oferise fostul 
președinte, un mesaj personal scris de fiul său, o plăcuţă de aur 
pe care este inscripţionat un citat din John Lennon: „E ceva să fii 
un erou al clasei muncitoare”, și o fotografie a lui Manning cu 
mama sa făcută în ziua în care venise la Casa Albă - întâia 
întâlnire oficială din Biroul Oval. În stânga, pe birou, se vede 
telefonul lui Manning, mare cât o cutie de pantofi și atât de 
aproape, încât se pot citi cele cinci nume tipărite pe tastele de 
apelare rapidă: „Lenore” (soţia sa), „Arlen” (vicepreședintele), 
„Carl” (consilierul pe probleme de securitate naţională), 
„Warren” (șeful de personal) și „Wes”. Eu. 


346 


Era suficient să apese pe un buton și toți veneam într-un 
suflet. Și opt ani mai târziu lucrurile stăteau tot la fel. Până 
acum. 

Lăsând în urmă holul, intru în camera de zi oficială unde, în 
mijlocul rogojinii tibetane, Manning stă cocoţat pe o cutie în 
timp ce un bărbat blond cu o coamă de păr ce cu greu îi acoperă 
fruntea lată se învârte în jurul lui ca un croitor care ajustează un 
costum. 

— Vă rog, domnule președinte, trebuie să staţi drept, îl 
imploră el cu un accent ce abia acum realizez că pare mai 
degrabă din Africa de Sud. 

Chiar în spatele lui Frunte Lată o femeie fotograf de douăzeci 
și ceva de ani, cu păr scurt și ţepos, își lasă bărbia în piept și 
declanșează blițul. 

Abia când văd că Frunte Lată ţine în mână un fel de șubler - 
care arată ca o linie cu o cheie ajustabilă la un capăt - îmi dau în 
sfârșit seama ce se petrece. Fotografa îi mai face o poză lui 
Manning. Pe canapea se află o cutie pătrată ce poate fi cu 
ușurință confundată cu un joc de dame; în ea se află vreo zece 
șiruri de ochi de sticlă, fiecare având o altă nuanţă a griului lui 
Manning. Manning însuși stă nemișcat în timp ce instrumentul 
face clic-clic în jurul încheieturii mâinii lui, ecranul digital 
indicându-i lui Frunte Lată o altă măsură. Muzeul Figurilor de 
Ceară Madam Tussaud se mândrește cu acurateţea siluetelor 
sale. Chiar și atunci când vine vorba de celebrități care nu mai 
sunt în atenţia publicului. 

— Ce zici - sunt mai întunecați acum, nu-i așa? spune o 
negresă micuță și-mi întinde doi ochi cu privire metalică ce se 
holbează la mine. 

Ceea ce e foarte ciudat e că, deși sunt suspendaţi în aer, 
arată exact ca ochii lui Manning. 

— Așştia sunt de la silueta originală pe care am făcut-o la Casa 
Albă - manual, bineînţeles -, dar cred că s-au făcut mai închis la 
culoare în ultimii câţiva ani. 

— Da... sigur, mă bâlbăâi, uitându-mă deja la ceas. Ascultă, ai 
idee cât mai durea...? 

— Stai liniștit, Wes, întrerupe Manning, cu un râs exact cum n- 
aș fi vrut să aud. 

Singura dată când este la fel de entuziasmat ca acum este în 
timpul întâlnirii anuale a consiliului bibliotecii sale. Cu toţi 


347 


membrii personalului său reuniți, simte din nou că deţine 
puterea. Durează în cel mai bun caz patru ore. Apoi revine la 
starea de dinainte, a unui simplu fost președinte, a cărui 
coloană formată numai din două mașini trebuie să se oprească 
la lumina roșie a semaforului. Astăzi, oamenii de la Tussaud 
aduc cu ei atenţia pe care o primise numai în vremurile de 
glorie. Manning nu e dispus să renunțe la asta atât de ușor. 

— Programul este foarte clar, îmi spune. Unde mai trebuie să 
ajungi? 

— Nicăieri, domnule. Dar acum că... având în vedere că Nico 
e în libertate... 

— Parcă ești Claudia. 

Insă când se întoarce și se uită la mine, de fapt pentru prima 
oară de când am intrat, nu mai continuă. Oi ști eu să-l citesc la 
perfecţie, dar și el știe să mă citească, poate chiar mai bine - în 
special când e ceva legat de Nico. 

— Wes, spune el, fără sa fie nevoie să mai zică altceva. 

„Sunt bine”, îi răspund fără să deschid gura, doar dând din 
cap. Ştie că mint, dar știe și de ce. Dacă am de gând să vorbesc 
despre asta, în niciun caz n-o s-o fac în prezenţa altcuiva. 
Hotărât să grăbesc lucrurile, mă duc drept la Frunte Lată care 
pare a fi șeful. 

— Declan Reese - de la Muzeul Madam Tussaud. Vă 
mulțumesc că ne-ați mai primit încă o dată, îmi spune Frunte 
Lată salutându-mă cu șublerul și întinzându-mi mâna. Incercăm 
să nu facem același portret de două ori, dar popularitatea 
președintelui Manning... 

— Pur și simplu li se pare că îmbătrânesc și vor să-mi 
potrivească gușa cum trebuie, spune Manning, lovindu-se în 
glumă peste pielea lăsată de la gât. ` 

Toți angajații de la Tussaud izbucnesc în râs. In special pentru 
că era adevărat. 

— Nicio problemă, spun eu, neuitând nicio clipă care-mi sunt 
îndatoririle. Țineţi minte însă... 

— Treizeci de minute, promise Declan în timp ce bliţul se 
declanșa din nou. Nu-ţi face griji - l-am făcut pe Rudy Giulliani în 
douăzeci și șapte de minute și tot am reușit să-i redăm buzele 
crăpate și roșeața pumnilor. 

In timp ce femeia cu ochii pregătește un material pentru a lua 
mulajul dinţilor, Declan mă apucă de cot și mă trage deoparte. 


348 


— Ne întrebam și dacă puteți aduce altceva de îmbrăcat. 
Ceva care să reflecte perioada mai lejeră de după încheierea 
mandatului, îmi șoptește suficient de tare ca să audă și 
Manning. Birourile lui Bush și Clinton ne-au trimis niște tricouri 
pentru golf. 

— Îmi pare rău... noi nu... 

— Ce-au trimis Bush și Clinton? Tricouri de golf? strigă 
Manning, îngrijorat că pierde ceva din discuţie. 

În fiecare zi refuzăm zeci de solicitări de a apărea în reclame 
pe seturi de șah prezidenţiale, la sesiuni de autografe, chiar și la 
un onorariu de zece milioane de dolari pentru un rol episodic 
într-un film. Însă când vine vorba despre implicarea celorlalţi 
Foști Președinți, Manning nu se poate abţine. 

— Wes, fă-mi un serviciu și trimite-le una dintre jachetele 
mele albastre. Dacă le dăm și noi un tricou de golf o să ne 
îmbrace ca pe Cei Trei Stooge. 

Pe când cei din cameră izbucnesc din nou în râs, arunc o 
privire către Declan care se pare că știe foarte bine ce are de 
făcut. Are ochelari ca ai lui Woody Allen - îi este foarte ușor să 
scoată niște haine de la un fost președinte. 

— Vă mulțumesc mult, bunul meu domn, adaugă Declan cu 
un accent perfect, în timp ce ies din nou în hol și mă îndrept 
spre scări. 

Într-o împrejurare obișnuită m-aș opune -, dar cu cât termină 
mai repede, cu atât mai repede o să aflu ce e cu Boyle. 

Concentrându-mă la chestia asta, mă apuc de balustradă deja 
derulând scena în minte. Când trebuie să i se transmită niște 
vești proaste lui Manning, metoda cea mai bună e cea directă. 
„Domnule, cred că l-am văzut pe Boyle în noaptea aceea în 
Malaysia.” Cunosc foarte bine gesturile lui Manning - cum 
rânjește când e furios sau cum ridică bărbia când se preface că 
e surprins. Simpla lui reacţie îmi va spune tot ce vreau să aflu. 

Când ajung în capul scărilor, simt cum îmi vibrează telefonul 
în buzunar. E Lisbeth. Închid respingând apelul. Mi-a ajuns 
rahatul de care am avut parte pe ziua de azi. Ultimul lucru de 
care am nevoie este o altă scuză falsă. 

Mai supărat ca oricând, traversez holul de la etajul întâi 
străjuit de două drapele americane: unul care a fluturat 
deasupra Casei Albe în prima zi a administraţiei lui Manning și 
celălalt din ziua în care a plecat. Mă apropii de dormitorul din 


349 


stânga, regândindu-mi strategia de a-l aborda pe Manning. 
Poate că n-ar trebui s-o spun pur și simplu. Intotdeauna 
reacţionează mai bine la o anumită diplomaţie. „Domnule, știu 
că o să vi se pară ciudat... Domnule, nu sunt sigur cum să vă 
spun... Domnule, sunt un laș chiar atât de mare?” Știind deja 
raspunsul, deschid dintr-o mișcare ușa și... 

— Aaaaa...! strigă prima-doamnă, tresărind pe scaunul din 
faţa biroului antic din colţul camerei. 

Se întoarce către mine atât de repede, încât îi sar ochelarii de 
la ochi și chiar dacă e complet îmbrăcată, cu o bluză bleu și 
pantaloni albi, îmi acopăr imediat ochii dându-mă înapoi. 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă. Nu mi-am dat seama că 
sunteţi... 

— Nu-i nimic, spune ea, făcând spre mine un gest menit să 
mă liniștească. g 

Mă aştept să mă ia serios la rost. Insă se pare că a fost atât 
de luată prin surprindere, încât nu reacționează. E roșie la față și 
clipește des, încercând să se calmeze. 

— Pur și simplu... m-ai surprins, asta-i tot. 

Incă scuzându-mă, mă întind după ochelarii ei și mă reped să- 
i dau. Abia când ajung în faţa ei, îmi dau seama că ascunsese 
ceva cu mâna stângă sub perna scaunului. 

— Mulţumesc, Wes, spune ea, luând ochelarii fără să se uite 
în sus la mine. 

Mă întorc pe călcâie și mă îndrept spre ușă - nu înainte însă 
de a mai arunca o privire peste umăr. Doctor Lenore Manning a 
trecut prin două alegeri prezidenţiale, trei bătălii pentru funcţia 
de guvernator, două nașteri și patru ani de atacuri continue 
împotriva ei, a soțului ei, a copiilor ei, a familiei și aproape a 
tuturor prietenilor ei, incluzând un reportaj din Vanity Fair cu 
cele mai nereușite poze ale ei deasupra titlului „Prima-doamnă 
doctor e aici: De ce a dispărut frumusețea și acum e la modă 
inteligenţa?” În momentul de faţă nu o mai ating nici cele mai 
înverșunate atacuri. Așa că atunci când o văd uitându-se la mine 
- când ni se întâlnesc privirile și văd roșeaţa pe care încearcă s- 
o ascundă cu un zâmbet și un alt „mulțumesc”... picioarele îmi 
înțepenesc. Poate să clipească cât vrea. Știu cum arată cineva 
care a plâns. 

Impiedicându-mă înapoi spre ușă, mă simt din ce în ce mai 
ciudat. „Pleacă... mișcă-te... dispari.” Nu ar trebui să fiu aici. 


350 


Fără a mai sta pe gânduri, mă reped pe hol și mă îndrept din 
nou spre scări. Trebuie neapărat să ies de aici. Mintea îmi 
zumzăie ca un motor turat la maximum, încercând cu disperare 
să proceseze informaţia. „Nici măcar... În toţi anii în care am 
fost alături de ei... Ce Dumnezeu atât de înfiorător s-a putut 
întâmpla, încât s-o facă să plângă?” Căutând răspunsul, mă 
opresc în capul scărilor și mă uit din nou peste umăr. In dreapta 
este drapelul din ziua în care am părăsit Casa Al... Nu. Nu am 
părăsit Casa Albă. Am fost daţi afară. Daţi afară din cauza 
reacției lui Manning din ziua aceea. Daţi afară după ce Boyle a 
fost împușcat. Daţi afară după ce Boyle a murit în ambulanţă. 

Am urmărit funeraliile de pe patul meu de spital. Normal, în 
permanenţă camerele de filmat au fost fixate pe președinte și 
pe prima-doamnă pentru a le urmări reacţiile. Ascunsă sub 
pălăria neagră cu bor lat, ea și-a ţinut capul drept, încercând să 
fie tare - însă în momentul în care fiica lui Boyle a început să 
vorbească... Camera a prins mișcarea, pentru o fracțiune de 
secundă, fără ca nimeni să realizeze ce se petrecea. Prima- 
doamnă și-a șters nasul și apoi s-a îndreptat, mai ţeapănă ca 
niciodată. Asta a fost tot. Și a fost singura dată când am văzut-o 
pe prima-doamna plângând. 

Până acum. 

Uitându-mă în continuare peste umăr, nu scap din ochi ușa 
deschisă de la dormitor. Fără îndoială, ar trebui să cobor. Nu e 
treaba mea. Sunt nenumărate motive pentru care ar putea 
plânge. Dar acum, la două zile după ce i-am văzut ochii căprui 
cu pete bleu ai lui Boyle... la o zi după evadarea lui Nico de la 
St. Elizabeth... plus ceea ce prima-doamnă ascundea sub 
scaun... îmi vine să-mi trag palme numai pentru că mă gândesc 
la asta. Ar trebui să mă concedieze pentru că mă gândesc la 
asta. Insă având în vedere tot ceea ce se petrece, să plec acum 
- să renunţ, să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, să cobor 
scările fără să descopăr motivul pentru care una dintre cele mai 
puternice femei din lume a ajuns la disperare... Nu. Nu pot. 
Trebuie să aflu. 

Intorcându-mă înapoi spre dormitor, pășesc tiptil pe covorul 
auriu ţesut manual ce acoperă holul. Nu se aude niciun hohot de 
plâns. Un ultim suspin adânc. Cu pumnii strânși și ţinându-mi 
răsuflarea, mai fac doi pași în vârful picioarelor. Opt ani am 
luptat pentru a le proteja intimitatea. Acum eu sunt cel care o 


351 


invadează. Însă dacă știe ceva... ceva despre ce s-a întâmplat... 
continui să merg până aproape de ușă. Insă în loc să mă duc 
spre dormitorul din stânga, întind capul, ca să mă asigur că 
prima-doamnă nu mă poate vedea, și apoi mă strecor pe ușa 
băii ce se află în dreapta mea. 

Cum afară soarele apune, în baie e aproape întuneric. Mă 
ascund în spatele ușii cu inima bătându-mi atât de nebunește în 
piept, încât îmi simt pulsul din tâmple. Pentru a fi în siguranţă, 
închid ușa pe jumătate și mă uit prin crăpătura verticală dintre 
ușă și toc. Dincolo de hol, în dormitorul ei, prima-doamnă stă cu 
spatele spre mine, așezată încă la birou. Din unghiul din care 
privesc îi văd numai jumătate din corp - ca și cum ar fi tăiată în 
două pe vertical - însă este singura jumătate de care am nevoie, 
mai ales că bagă mâna sub perna de pe scaun și scoate ceea ce 
ascunsese acolo. 

Îmi apăs nasul în deschizătură şi-mi forțez ochii să văd ce 
este. O poză? O notiţă? Nicio șansă. Blochează cu spatele tot ce 
face. Însă în timp ce ţine obiectul în mână, aplecându-și capul să 
se uite mai bine, îmi e imposibil să mă înșel cu privire la poziţia 
ei. Umerii îi tremură. Braţul drept începe să se miște 
necontrolat. Dă să-l ridice ca și cum ar încerca să se ciupească 
de nas - dar se aude un alt suspin, urmat de un geamăt aproape 
imperceptibil - îmi dau seama că nu se ciupește de nas. Se 
șterge la ochi. Și iar plân... 

Aproape instantaneu înţepenește și își îndreaptă umerii. Ca și 
mai înainte, îngroapă momentul, trăgându-și nasul pentru 
ultima oară și pecetluind mormântul emoţiei căreia îi permisese 
să iasă la suprafaţă pentru un moment. Chiar acum când e 
singură, chiar dacă braţul continuă să îi tremure, soţia 
președintelui refuză să accepte orice semn de slăbiciune. 

Cu mișcări grăbite, îndoaie repede notiţa, sau poza, sau ce 
are și o ascunde între ultimele pagini ale unei cărţi de pe birou. 
Aproape că am uitat. Manning nu este singurul pentru care au 
venit cei de la Madam Tussaud. Trăgând încă o dată adânc aer 
în piept, prima-doamnă își netezește fusta, se șterge la ochi și 
ridică bărbia. Masca se află din nou la locul ei. 

Se întoarce să plece din dormitor, dar aruncă o privire în hol, 
spre locul întunecat unde mă aflu, oprindu-se o fracțiune de 
secundă. Mă trag înapoi, dar ea continuă să meargă aproape la 
fel de repede uitându-se în altă parte. Nu, nu se poate. Nu avea 


352 


cum să mă vadă. Ascuns în întuneric, observ cum se îndreaptă 
spre mine și o ia la stânga când ajunge în capul scărilor. Câteva 
secunde îi aud pașii pe scările de lemn, din ce în ce mai 
îndepărtați. Nici măcar nu respir până ce nu aud pașii 
pierzându-se pe covorul de la baza scărilor. Chiar și atunci 
număr până la zece ca să fiu sigur. O senzaţie de greață face să- 
mi vâjâie capul. Ce mama dracului fac? 

Încercând să scap de ea, trag apa la veceu, deschid un 
robinet la chiuvetă și ies din baie ca și cum totul ar fi normal. Mă 
uit rapid pe hol să mă asigur că nu e nimeni aici. 

— Doctor Manning? spun încet. 

Niciun răspuns. Sunt singur. 

Prin ușa deschisă a dormitorului lui Manning, biroul antic se 
află la mai puţin de trei metri de mine. În toţi anii pe care i-am 
petrecut împreună, nu le-am înșelat nici măcar o dată 
încrederea. Îmi spun din nou asta uitându-mă la cartea de pe 
biroul ei. Stă pur și simplu acolo. Cu răspunsul înăuntru. 

Dacă aș fi Rogo, aș face-o. Dacă aș fi Dreidel, aș face-o. Dacă 
aș fi Lisbeth, aș fi făcut-o deja de două minute. Insă sunt eu. Și 
asta e de fapt problema reală. Mă cunosc foarte bine. Imi știu 
limitele. Și știu că, dacă intru acolo nimic, nu va mai fi vreodată 
la fel. Eu cel de altădată nici măcar n-aș fi putut concepe așa 
ceva. Însă nu cred că mai sunt eu cel de altădată. 

Strângându-mi pumnii, fac câţiva pași în dormitor până la 
birou. Cartea neagră este groasă și are un titlu scris cu litere 
aurii pe coperta. Bib/ia. Nu știu de ce sunt surprins. 

Când iau Biblia în mână și o răsfoiesc de la sfârșit spre 
început, hârtia împăturită cade singură. O desfac atât de 
repede, încât aproape o rup. Credeam că este o poză sau vreo 
notița oficială. Nu este. Este o scrisoare. Scrisă de mână pe o 
hârtie obișnuită, fără antet. Scrisul nu-mi este cunoscut, însă 
este foarte precis - litere mici, compacte, perfecte, fără vreo 
particularitate anume. Ca și cum ar fi fost scrise de cineva care 
petrecuse ani întregi perfecționându-și modalităţi de a trece 
neobservat. 

Ca să fiu sigur, întorc foaia ca să văd semnătura de pe spate. 
Ca tot restul, și aici literele sunt simple, aproape obișnuite. 
Vârful R-ului e puţin mai lung decât restul. Ron. Ron Boyle. 

„Dragă Lenore”, citesc întorcând-o din nou, în timp ce creierul 
îmi lucrează atât de repede, că nu pot decât să sar de la o frază 


353 


la alta. „Te rog să mă ierți... n-am vrut niciodată să te induc în 
eroare... pur și simplu am crezut, pentru binele tuturor... pentru 
toate păcatele mele... să-i protejez în sfârșit pe cei pe care îi 
iubesc... Pedeapsa mea, Lenore. Căinţa mea. Te rog să mă 
înţelegi, au spus că putea fi oricine - că puteai fi tu... Și după ce 
nu a fost niciun fel de plată pentru Blackbird, când am aflat ce 
el...” 

„El? Cine e el?” mă întreb citind în continuare. „Şi Blackbird? 
Așa le spuneau ei celor șase milioane de dolari...?” 

— Hei! strigă o voce de femeie în spatele meu. 

Mi se taie respiraţia și îngheţ. Simt că nu mai pot să mă ţin pe 
picioare în timp ce mă întorc să mă uit la ea. 

Prima-doamnă stă în cadrul ușii cu ochii ei verzi în flăcări. 

— Ce mama dracului faci aici? 


354 


81. 


— Glumești. 

— E de rău? întrebă Rogo aplecându-se în față și citind peste 
umărul lui Dreidel. 

Pe biroul din faţa lor, agenda lui Boyle era deschisă la 
săptămâna care începea cu 22 mai. In spaţiul pentru „Luni, 23 
mai” e scris de mână „Manning la NY”. Miercuri, pe 25, scrie 
„Elliot la interviu pentru Morning”. Și joi, pe 26, scrie „Serata 
pentru strângere de fonduri a Senatorului Okum - Wash. Hilton - 
7 p.m.” Însă ceea ce atrăsese atenţia lui Rogo era spaţiul 
dedicat zilei de 27 mai, unde scrisul fusese acoperit cu marker 
negru. 


Paul 


— Au tăiat ce era scris? întrebă Rogo. 

— Asta-i treaba bibliotecii - să citească toate dosarele și să 
judece ce poate fi făcut public și ce nu. 

— Înţeleg cum. Nu vreau decât să spun... Stai puţin, spuse el 
întrerupându-se brusc și întinzându-se să pună mâna pe pagina 
din dreapta a agendei. Chiar înainte de a o atinge, Rogo putu 
să-și dea seama ca era făcută dintr-o hârtie ceva mai subţire și 
mai deschisă la culoare decât restul foilor albe din agendă. 

— Nici măcar nu e originalul, nu-i așa? 

— E o copie - așa se fac modificările, explică Dreidel. Nu pot 
distruge originalul, așa că fac o copie, șterg ce trebuie să 
șteargă și o capsează unde ar fi trebuit să fie. 

— Bine, bine - și cum facem rost de original? 

— Cred că... aici, stai să văd, spuse Dreidel luând agenda și 
răsfoind-o până ajunse la coperta interioară. 

Îndoită și capsată de prima pagină aici se afla într-adevăr o 
altă foaie trasă la xerox. Dreidel o desfăcu, iar Rogo citi 
cuvintele „Foaie de retragere” scrise sus. 

— De fiecare dată face o modificare trebuie să noteze aici, 
spuse Dreidel în timp ce amândoi începură să citească foaia. 


355 


1,PUL DOCU- SUBIECT/TITLU DATA |RESTRICŢIONARE 
e uta NE [a 

1. agendă Programul lui Boyle 1 p., parţial B6 

2. agendă Programul lui Boyle 1 p., parţial B6 


— Ce e B6? întrebă Rogo. 

Uitându-se cu atenție la caracterele minuscule, Dreidel trecu 
prin lista de restricţionări de la baza foii de retragere. 

— B1 e când este secret... B2 este când o anumită agenţie o 
interzice... 

— Și B6? 

— Dacă este dată publicităţii, ar constitui o încălcare 
nepermisă a vieţii personale, citi Dreidel de pe foaie. 

— Deci este vorba despre un secret din viaţa personală a lui 
Manning? 

— Sau chiar a lui însuși, spuse Dreidel. Întâlnirile și 
programele pot fi stabilite de Casa Albă, dar dacă Boyle scrie 
ceva... nu știu, cum ar fi codul lui PIN de la vreun card sau 
numărul de la asigurarea socială... atunci astea clar n-au nicio 
legătură cu președinția și, prin urmare, sunt și ele șterse. 

Rogo se întoarse la pagina cu 27 mai. 


Pa 


— Seamănă mai mult cu niște litere decât cu un cod PIN. 

— Sau un număr de la asigurările sociale, îl aprobă Dreidel. 

— Poate ar fi bine să ne întoarcem la tipa de la arhivă și s-o 
presezi până va fi de acord să ne arate originalul. 

— Glumești? După tot ce am spus, e deja destul de 
suspicioasă. 

— Crezi că putem să-l găsim noi? E acolo? întrebă Rogo 
arătând spre cușca de metal din colțul îndepărtat al camerei, 
unde se aflau cel puţin alte zece rafturi pline de cutii până sus. 

— Sigur - o să căutăm așa la întâmplare printre alte cinci 
milioane de documente - imediat ce trecem de tipul ăla care ne 
supraveghează și ne dăm seama cum putem sparge 
încuietoarea anti-explozibil care păzește toate celelalte dosare 


356 


legate de securitatea naţională. Uită-te la chestia aia - e ca un 
seif de la o bancă. 

Rogo se întoarse și se uită la cușcă. Chiar de acolo de unde 
stătea, își dădea seama de grosimea oțelului blindat. 

— Atunci asta-i tot? Ne dăm bătuți? 

Lăsându-și bărbia în jos și aruncându-i o privire lui Rogo, 
Dreidel înșfacă agenda și o băgă sub birou. 

— Ți se pare că eu sunt Wes? întrebă el privind peste umărul 
lui Rogo. 

Urmărind privirea lui Dreidel, Rogo se întoarse și el către 
Freddy, supraveghetorul, care apăsa în continuare tastele 
calculatorului la biroul cu computere. 

— Ce faceți, băieţi, sunteţi gata să încheiaţi? întrebă Freddy. E 
aproape ora cinci. 

— Mai avem nevoie de cel mult zece minute, îi promise 
Dreidel. 

Afară, prin ferestrele înalte de deasupra statuii de bronz 
strălucitor a lui Manning, soarele de decembrie apunea la 
marginea orizontului. Fără îndoială se făcuse târziu. Aplecându- 
se pe scaun pentru ca Freddy să nu-l poată vedea, îi șopti lui 
Rogo: 

— Dă-te doi centimetri mai la stânga. 

— Ce fa...? 

— Nimic, spuse Dreidel calm ținând în continuare agenda sub 
birou fără să i se vadă mâinile. Și cu siguranță nu violez 
proprietatea guvernului, dacă rup o pagină din aceasta agendă 
considerată obiect cu valoare istorică. 

Lui Dreidel i se lăţi pe față un zâmbet afectat, iar Rogo auzi 
un sunet înfundat urmat de un altul și un altul de sub masă - ca 
și cum ar fi fost ultimele boabe de porumb care se transformă în 
floricele... sau o pagină smulsă din vreo șase capse. 

Cu o ultimă mișcare, Dreidel smulse foaia cu data de 27 mai, 
o împături și-o îndesă în buzunarul de la jachetă. 

— Îți spun că nu e aici! exclamă el, ridicând vocea și punând 
din nou agenda pe birou. Hei, Freddy, poți să te uiţi puţin la 
chestia asta? Cred că lipsește o foaie din unul dintre dosare. 

Sărind de pe scaun, Dreidel îi întinse agenda lui Freddy și îi 
arătă foaia de retragere. 


357 


— Vezi, aici scrie că a fost modificată o notiţă pentru data de 
27 mai, dar când mergi aici, explică el întorcând paginile până la 
luna mai, nu găsești altceva decât începutul lui iunie. 

Freddy dădu înapoi la foaia de retragere, apoi din nou la iunie. 

— Da... nu... într-adevăr lipsește pagina. Puteţi să așteptați 
până mâine? Suntem pe punctul de a închide și... 

— Crede-mă, și noi avem de respectat niște termene, spuse 
Dreidel uitându-se la ceas. Ascultă, ne poţi face un serviciu și să 
cauţi originalul? Dacă nu-i ducem datele astea lui Manning în 
seara asta e în stare să ne castreze. Pe bune. O să ia un 
instrument tăios și o să ne castreze. 

— Eu... aș vrea să vă ajut, băieţi, dar dacă documentul a fost 
modificat înseamnă... 

— Freddy, când am plecat din Palm Beach de dimineață, 
președintele a spus că vrea o copie completă a acestei agende 
pentru cartea comemorativă pe care o face pentru familia lui 
Boyle, rosti Dreidel cu convingere. La urma urmei, e vorba 
despre un dosar vechi de aproape zece ani despre un om mort 
de-atunci. Dacă e ceva rușinos în rubrica aia, dacă scrie „Il urăsc 
pe președinte” sau „Sunt terorist și spion”, sau ceva de genul 
ăsta care ar afecta într-adevăr securitatea naţională - nu ne 
arăta. Dar dacă este doar un detaliu neimportant despre care 
nu-i pasă nimănui, cum ar fi ziua de naștere a surorii lui, ne-ai 
face într-adevăr un mare bine. 

Scărpinându-și gropiţa din bărbie, Freddy aruncă o privire 
spre agendă, apoi spre Dreidel și Rogo. 

— Uită-te, te rog, îl imploră Rogo. Dacă e ceva rușinos, pune-l 
înapoi pe raft. 

In picioare, Freddy arătă înspre biroul acoperit de dosare. 

— Daţi-mi numerele dosarului de pe cutie. Să văd ce pot 
face... 

— Freddy, începu Rogo, cu o voce entuziastă, când o să mă 
însor, prietene, o să-mi fii domnișoară de onoare! 

— Dosarul O0A16209, strigă Dreidel din faţa cutiei. 

Cincisprezece minute mai târziu, în colţul îndepărtat al 
camerei, ușa metalică a cuștii se deschise și Freddy ieși cu o 
foaie în mână. 

— Poftim, spuse el dându-i-o lui Dreidel. Deși cred că ţi-ar fi 
plăcut mai mult dacă era ziua de naștere a surorii lui. 


82. 


— Eu doar... 

— Îmi umblai în lucruri! explodează prima-doamnă. Nu e 
nevoie să-mi explici ce făceai, vad și singură! Tu... tu... după 
atâta amar de vreme pe care l-am petrecut împreună - ești în 
stare să ne înșeli încrederea! 

— Doamnă, vă rog, nu... 

— Nu încerca să mă prostești, Wes! Știu foarte bine ce am 
văzut. Văd chiar acum! Dar asta nu e treaba ta! urlă smulgându- 
mi din mână scrisoarea lui Boyle. 

Fac un pas înapoi tremurând. Nici nu mă gândesc că s-ar 
putea să mă concedieze; pentru un moment, mi-e teamă că ar 
putea să dea în mine. Însă când îmi strigă ultima replică: „Asta 
nu e treaba ta!” - simt că mi se pune un nod în stomac. Îmi 
năvălește sângele în obraji și nu mă pot abţine să nu clatin din 
cap. 

— Nu e adevărat, șoptesc fără să-mi iau ochii de la ea. 

Se repede la mine indignată. 

— Poftim? 

Nu spun nimic, uimit încă de cuvintele care mi-au ieșit pe 
gură. 

— Ce-ai spus? mă provoacă. 

— Că... nu e adevărat, repet, încercând să-i prind privirea. Și 
eu am fost pe pista aceea - este și treaba mea. 

Își mijește ochii. Mă uit pe fereastră peste umărul ei. Ca toate 
ferestrele din casa asta, și aceasta este antiglonț și nu se 
deschide. Însă mi se pare că e pe punctul de a mă arunca pe 
una dintre ele. Fluturând scrisoarea lui Boyle, mă întreabă: 

— Cine te-a pus să faci asta? 

— Cum? 

— Vreun ziarist? Te-au plătit ca să scrii asta? 

— Doamnă, chiar credeți că eu aș...? 

— Sau e doar vreo farsă pe care ai făcut-o ca să-mi testezi 
reacţia? Am o idee grozavă, spune ea imitându-mă în bătaie de 
joc. Hai să ne amintim încă o dată de cel mai cumplit moment 
din viaţa doamnei doctor Manning și pe urmă să vedem dacă 


359 


putem să-i distrugem orice simţ al realităţii astfel încât până la 
urmă să cedeze. 

— Doamnă, nu e de glumă... 

— Sau și mai bine, să-l punem pe asistentul soţului ei să se 
strecoare în dormitorul ei... 

— Doamnă... 

— ... Să-l ia de pe birou... 

— Doctor Manning, l-am văzut. 

— ... şi în felul ăsta o să intre în panică, și o să înceapă să se 
întrebe dacă a fost sau nu adevărat. 

— L-am văzut pe Boyle. În Malaysia. E în viaţă. 

Îngheaţă cu mâna la gură. Capul îi tremură aproape 
insesizabil. Apoi, din ce în ce mai puternic. 

— Nu... nu. Oh, nu, nu! 

— El era, doamnă. L-am văzut. 

Capul îi tremură în continuare în timp ce-și ia mâna de la 
gură, o duce la bărbie și apoi la umăr. Incovrigându-se și 
apucându-și strâns umărul cu mâna, practic se transformă într- 
un ghem pe punctul de a se prăbuși. 

— Cum a putut...? Cum au putut amândoi...? Of, Doamne... 

Se uită din nou la mine și din ochi îi ţâșnesc lacrimi atât de 
repede, încât nu are timp să clipească și să le facă să dispară. 
Mai devreme am crezut că erau lacrimi de remușcare - că poate 
că ascundea ceva. Însă văzând-o acum - groaza care-i 
contorsionează trăsăturile, șocul care o face să-i tremure capul 
a respingere - lacrimile astea sunt lacrimi de durere. 

— Doctor Manning, sunt sigur că... Știu că vi se pare 
imposibil... 

— Dar nu, Doamne, nu sunt naivă, insistă. Nu sunt naivă. 
Vreau să spun că știam că-mi ascunde diferite lucruri - nu să mă 
înșele - pur și simplu că așa trebuie să facă. Asta înseamnă să fii 
președinte. 

Își găsește cu greu cuvintele, iar eu îmi dau seama că nu se 
mai referă la Boyle. Vorbește despre soţul ei. 

— Există secrete pe care trebuie să le păstreze, Wes. 
Poziționarea trupelor... forțele capabile de monitorizare... astea 
sunt secrete de care avem nevoie, spune ea. Insă așa ceva... 
Doamne Dumnezeule, am fost la înmormântarea lui Ron. Am 
citit un psalm! 

— Doamnă, ce...? 


360 


— Am fost acasă la el și am plâns împreună cu soţia și cu fiica 
lui! M-am rugat în genunchi pentru odihna sufletului lui! strigă 
ea, pe măsură ce tristețea i se transformă în furie. Pentru ca 
acum să aflu că toate astea au fost doar o făcătură... prin care 
un nenorocit slab a scăpat de propria lașitate... 

Din nou îi ţâșnesc lacrimi din ochi și se clatină gata să cadă. 

— Of, Doamne, dacă ceea ce spune Ron... dacă e adevărat... 

Prăvălindu-se spre mine, se sprijină de colțul comodei stil 
Empire din stânga mea, aproape incapabilă să se mai ţină pe 
picioare. 

— Doamnă! 

Ridică o mână ca să mă ţină la distanţă. Se uită în grabă prin 
cameră. La început, mă gândesc că are un atac de panică. Insă 
după felul în care se uită... de la noptiera din stânga patului la 
noptiera lui Manning din dreapta, la birou, din nou la comoda 
Empire... toate sunt pline cu fotografii înrămate - de toate 
formele și mărimile - toate înfăţișându-l pe Manning. 

— Cum a putut... cum au putut face asta? întreabă uitându-se 
la mine ca și cum ar aștepta un răspuns. 

Nu-i pot oferi decât o privire șocată. Nici nu-mi mai simt 
brațele. Am amorţit complet. Vrea să spună că Manning știa 
despre...? 

— Când l-ai văzut pe Boyle, ţi-a spus ceva? Ti-a oferit vreo 
explicaţie? 

— Eu doar... am intrat din greșeală peste el, îi explic aproape 
fără să aud ce spun. A plecat înainte să-mi dau seama ce se 
petrecea. 

Primei-doamne începe să-i tremure din nou mâna. Parcă sunt 
eu în Malaysia. Datorită scrisorii află în sfârșit ca prietenul ei 
decedat este de fapt în viață. Și din ce a scris Boyle, se pare că 
dintr-un motiv sau altul spune că vina îi aparţine în întregime, 
justificându-se prin faptul că și-a protejat familia. Copleșită de 
moment, doctor Manning se așază pe scrinul pictat de la capătul 
patului și se holbează la scrisoarea scrisă de mâna lui Boyle. 

— Pur și simplu nu pot... 

— M-a sunat ieri și mi-a spus să nu mă amestec, spun fără să 
știu nici eu prea bine de ce. Că nu e lupta mea. Simt că mă 
inundă un val de furie. Dar este lupta mea. 

Se uită la mine absentă, ca și cum a uitat că mă aflu acolo. 
Strânge din dinţi și își apasă mâna pe genunchi până nu-i mai 


361 


tremură. E destul de rău că e atât de distrusă. E și mai rău că 
toate astea se întâmplă în faţa mea. Imediat bărbia și întreaga-i 
ființă înţepenesc și instinctele politice, ascuţite de ani buni în 
care a încercat să ţină ascunse problemele intime, o fac să-și 
revină. 

— Are dreptate, se răstește la mine. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ascultă-l pe Boyle, spune ea. Apoi, ca și când și-ar fi adus 
aminte: Te rog! 

— Dar, doamnă... 

— Uită că l-ai văzut, uită că te-a sunat. 

Vocea i se stinge și-mi dau seama ca m-am înșelat. Problema 
nu e că pare vulnerabilă emoţional în faţa mea. Problema e că 
de fapt are o atitudine protectoare. Și nu numai faţă de soţul ei 
sau faţă de mine. 

— Wes, dacă te retragi acum, cel puţin n-o să știe că tu... 

— Dar știu deja. Ei știu că l-am văzut... 

— Ei? Care ei? spune ea ridicând îngrijorată din sprâncene. 

— Cei Trei, insist eu. 

La auzul vorbelor mele privește în sus și-mi dau seama că știe 
la ce mă refer. Avuseseră de-a face și cu prietenul ei - normal 
că știe amănuntele afacerii. Dar asta nu înseamnă că e dispusă 
să mă pună și pe mine la curent. 

— Știu cine sunt, îi spun. 

— Nu cred că știi, Wes. 

— Cum puteţi...? mă întrerup căci valul de adrenalină tinde să 
înăbușe senzația de greață pe care o simt. 

Am lăsat-o să mă protejeze timp de opt ani. E destul. 

— Știu că Cei Trei se luptau cu președintele și cu Boyle. Știu 
că Blackbird, indiferent ce-o fi fost, valora o plată imediată de 
șase milioane de dolari ce trebuia livrată Romanului, aparent 
unul dintre cei mai importanţi informatori ai guvernului. Știu că 
plata a fost respinsă de președinte în timpul unei ședințe privind 
securitatea naţională. Și știu că faptul că au pierdut grămada 
aia de bani - și tot ce ar mai fi putut obține după aceea - 
probabil i-a înfuriat la maximum. Singurul lucru pe care nu-l 
înțeleg este rolul lui Boyle în toată afacerea asta și ce a făcut de 
i-a supărat atât de tare pe Cei Trei de au fost în stare să apese 
pe trăgaci. 


Mă aștept să fie ușurată că mai știe cineva toate astea, însă, 
judecând după expresia de pe chipul ei, pare mai speriată ca 
oricând, ceea ce mă face să-mi amintesc că scrisoarea asta a 
șocat-o la fel de tare pe cât mă șocase pe mine să-l văd pe 
Boyle. Și chiar dacă e vorba să-i aflu cele mai reprobabile 
secrete ale familiei, indiferent ce a făcut Boyle sau soţul ei, nu 
vrea să mă vadă că sufăr din cauza asta. 

— Cum ai aflat de Cei Trei? întreabă. 

La început ezit să-i răspund. 

— De la un prieten al unui prieten care lucrează pentru 
Departamentul Apărării. 

— Și cine ţi-a spus că se luptau cu președintele? 

— Asta am ghicit de unul singur. 

Panicată, mă privește lung cântărind posibilele mutări pe care 
le-ar putea face. Știe că nu sunt dușmanul ei. Dar asta nu 
înseamnă că mă lasă să-i fiu prieten. Cu toate astea, sunt prea 
aproape acum. Prea aproape să mă îndepărteze. 

— Pot să vă ajut, îi spun. 

Clatină din cap neîncrezătoare. 

— Doamnă, ei știu că l-am văzut pe Boyle. Dacă vă 
îngrijorează siguranţa mea, vreau să vă spun că deja e prea 
târziu. Vă rog să-mi spuneți ce-a făcut Boyle și... 

— Nu-i vorba despre ce-a făcut Boyle, șoptește ea. E vorba 
despre ce nu a făcut. 

Își dă seama ce spune și se oprește, regretând deja că a 
vorbit. 

— Ce nu a făcut cu? Președintelui? 

— Nu! 

Însă asta e tot ce spune. Coborând privirea, se face iarăși 
mică. 

— Atunci cui? Dumneavoastră? Lui Albright? Spuneţi-mi 
despre cine era vorba. 

Nu spune nimic. 

— Doctor Manning, vă rog, mă cunoașteți de opt ani. Am făcut 
vreodată ceva care să vă rănească? 

Continuă să privească în jos și nu pot s-o condamn pentru 
asta. Este fosta primă-doamnă a Statelor Unite. Nu are cum să- 
și împărtășească temerile unui tânăr asistent. Nu-mi pasă. 
Trebuie să aflu. 

— Atunci asta e? Ar trebui să plec și să las totul baltă? 


363 


În continuare niciun răspuns. Fără îndoială, speră că voi 
reacţiona ca de obicei și voi încerca să găsesc o cale de a evita 
conflictul. Acum două zile poate aș fi făcut-o. Azi, în niciun caz. 

— Foarte bine, îi spun îndreptându-mă spre ușă. Aveţi tot 
dreptul să ţineţi lucrurile astea pentru dumneavoastră, însă 
trebuie să înțelegeţi ceva: când voi ieși pe ușa aceea să nu vă 
imaginaţi că am renunțat. Glonţul ăla m-a lovit în față. Și până 
când nu voi afla ce s-a întâmplat cu adevărat în ziua aceea o să 
continui să caut, o să continui să răscolesc totul, o să continui să 
pun întrebări fiecărei persoane în parte care a fost... 

— Nu înţelegi? A fost o ofertă. 

Mă întorc, însă nu sunt surprins. Indiferent ce a făcut Boyle, 
dacă ea îmi spune adevărul, cel puţin are șansa să nu-l mai afle 
și alţii. lar pentru cineva care are deja arsuri de gradul trei din 
cauza privirii sfredelitoare a opiniei publice, limitarea numărului 
celor care știu este esenţială. 

— O ofertă pentru ce? întreb, conștient de cutia în care 
trăiește. 

Dacă există un secret care nu vrea să fie descoperit, nu poate 
risca să mă lase să ies de aici înarmat cu întrebări delicate. 

Însă ezită încă. 

— Îmi pare rău că nu aveţi încredere în mine, spun 
îndreptându-mă din nou spre ușă. 

— Tu ai spus-o, Wes. Ca informator, Romanul a început prin a 
ne furniza diverse ponturi. 

— Dar Romanul era un agent al Secret Service, nu-i așa? 

— Așa se crede acum. Insă nimeni nu știa asta pe atunci. In 
vremea aceea, agențiile erau pur și simplu foarte mulțumite să 
afle ponturile Romanului. In special după Irak, un pont corect și 
precis despre o tabără de instrucţie din Sudan? Ai văzut cum 
funcţionează războiul împotriva terorismului - nu avem altceva 
decât indicii și avertismente. Chestia uimitoare în legătură cu 
Romanul era că, dacă aducea o informaţie la Secret Service, 
legată de un posibil atentat, când Secret Service o verifica prin 
intermediul celorlalte agenţii, FBl-ul o confirma și la fel făcea și 
CIA. Dacă aducea o informaţie FBl-ului, aceasta era confirmată 
de CIA și de Secret Service - iar această verificare era exact 
ceea ce trebuia pentru ca el să-și primească banii ca sursă. 


364 


— Deci, prin intermediul acestui personaj, Romanul, Cei Trei 
își aduceau informaţiile în cele trei agenţii separate, apoi le 
puneau cap la cap între ei... 

— ... lăsând să se înțeleagă că FBl-ul, CIA și Secret Service 
căzuseră de acord. Din nefericire, se întâmpla tot timpul - anul 
trecut, bunăoară, cineva a inventat o informaţie. Diferenţa este 
că, în cele mai multe cazuri, astfel de oameni sunt prinși pentru 
că informaţia nu corespunde cu ceea ce spun celelalte agenții. 
Insă atunci... dacă nu ar fi devenit atât de lacomi, asta ar fi 
putut rămâne o cale foarte simplă de a-și suplimenta salariile 
medii de funcţionari ai guvernului. 

— Dar au devenit lacomi? 

— Toţi oamenii sunt lacomi, spune prima-doamnă, și ani 
întregi de mânie reprimată ies la suprafaţă. Ei cunoșteau 
sistemul. Știau că ponturile mărunte despre vreo tabără de 
instrucţie avea să le aducă doar în jur de cincizeci de mii. Și mai 
știau și că singurul mod prin care puteau face banii adevăraţi pe 
care-i voiau era să rămână în așteptare și să-și conserve energia 
pentru acele ponturi unice: Podul Golden Gate este o ţintă... 
depozitul de pantofi din Pakistan este în realitate o fabrică de 
produse chimice. Odată ce toată lumea a fost convinsă că 
ultimele nouă informaţii ale Romanului au fost corecte, aveau să 
plătească oricât pentru marea informaţie ce avea să vină apoi - 
chiar dacă nu s-ar fi confirmat niciodata. Dar dacă FBI-ul, CIA și 
Secret Service o verificau și cădeau de acord că este reală? Așa, 
informatorul care a furnizat-o putea obţine recompensa de 
câteva milioane de dolari. 

— Și atunci care a fost problema? întreb încercând să par 
stăpân pe mine. 

Adrenalina nu poate dura la nesfârșit. Cu fiecare amănunt pe 
care-l aflu despre perioada aceea, senzaţia de greață mă 
cuprinde din nou. 

— Problema a fost că ofițerii supraveghetori de caz din FBI și 
CIA nu pot aproba plăţi mai mari de 200 000 de dolari. Pentru a 
putea obţine mai multe milioane de dolari, suma de care aveau 
nevoie Cei Trei pentru a putea sta liniștiți până la adânci 
bătrâneţi, plata trebuia să fie aprobată de Casa Albă. 

— Și ăsta a fost B/ackbird-ul, nu-i așa? Tocmai începuseră să- 
și ia banii pentru primul pont important, când totul a fost anulat 
de președinte. 


365 


Dă din cap aprobator și mă privește impresionată. 

— Atunci și-au dat seama că au nevoie de cineva din interior. 
Atunci Boyle a fost avertizat în legătură cu asta - i s-a spus că s- 
ar putea să fie abordat de ei, în special din cauza situaţiei sale... 

— Staţi puţin, staţi puţin... deci Cei Trei... 

— Nu le mai spune așa. Nu înţelegi? Nimic din toate astea nu 
s-a întâmplat din cauza Celor Trei. S-a întâmplat pentru că le-a 
venit ideea strălucită să caute un nou membru. Cei Trei erau de 
domeniul trecutului. Acum era vorba despre Cei Patru. 


366 


83. 


— Eşti sigur că asta e? întrebă Rogo citind notiţa originală din 
dreptul datei de 27 mai din agenda lui Boyle. 

O ridică la același nivel cu copia modificată ca să se asigure 
ca era vorba despre aceeași foaie. Sub 


ea RIS 


se aflau scrise de mână următoarele cuvinte: 
Doctor Eng 2678 Griffin Rd. Ft. L. 


— Ăsta e marele secret pe care-l ascundeau de ochii 
publicului? adăugă Rogo. Că Boyle avea o programare la doctor? 
— Intr-adevăr este o informaţie personală, spuse Freddy, 
apropiindu-se încet de ei, iar Rogo băgă originalul într-un dosar. 

— Asta cam așa e, recunoscu Dreidel. intotdeauna la Casa 
Albă cel puţin jumătate dintre angajaţi fac coadă la cabinetele 
psihiatrilor. 

Stând în picioare la capătul unuia dintre rândurile de rafturi, 
Rogo se întoarse spre prietenul lui care se sprijinea de colţul 
unui birou din apropiere. 

— Dar cine-a spus că e psihiatru? întrebă Rogo. 

— Ce? 

— Doctorul Eng. De unde până unde crezi că e psihiatru? 

— Nu știu. Pur și simplu am presupus că... 

— Auziţi, băieţi, mi-ar placea foarte mult să ne petrecem tot 
restul serii discutând despre cabinetul particular al lui Eng, îi 
întrerupse Freddy, dar aceasta este o clădire guvernamentală și, 
ca orice clădire guvernamentală, când ceasul bate ora cinci... 

— Poţi să mai cauţi ceva foarte repede? întrebă Rogo arătând 
spre computerele bibliotecii. Ă 

— Am încercat să vă ajut. Pe bune. Insă hai să fim serioși... 
biblioteca s-a închis. 

— Doar o singură informație. 


— E deja... 

— Te rog, scrie cuvintele „Doctor Eng” în motorul de căutare, 
insistă Rogo. Te rog, o să dureze mai puţin de treizeci de 
secunde. Nu e nevoie decât să scrii două cuvinte - „Doctor” și 
„Eng”. De îndată ce vei face asta, vom pleca atât de repede, 
încât o să ajungi acasă la timp ca să prinzi primele știri din seara 
asta. 

Freddy se uită la Rogo. 

— O ultimă căutare și asta-i tot. 

Nu peste mult timp, după ce apăsă câteva taste, Freddy se 
aplecă puţin ca să vadă răspunsul apărut pe ecran. 


Nu s-au găsit menționări și date suplimentare. 


— Şi ai...? 

— Am căutat peste tot: fișierul Whorm, colecţia de fișiere ale 
personalului și ale tuturor angajaţilor administraţiei, e-mailurile, 
chiar și tot ce-a mai rămas din vechile documente privitoare la 
securitatea naţională, spuse Freddy deja iritat la maximum. 
Biblioteca s-a închis, adăugă el ridicându-se de pe scaun și 
arătând înspre ușă. Așa că, dacă nu vreţi să aveţi de-a face cu 
bodyguarzii noștri bine antrenați, vă sugerez să vă continuaţi 
seara în mod plăcut în altă parte. 

Trecând rapid prin curtea înconjurată de ziduri de beton și 
cărămidă din faţa bibliotecii, Rogo era deja la doi metri înaintea 
lui Dreidel în drum spre mașină. 

— O afacere particulară. Da, în Fort Lauderdale, spuse Rogo în 
celular. Caut numărul unui doctor Eng. E-N-G. 

— Am găsit un doctor Brian Eng pe Griffin Road, spuse 
centralista. 

— Numărul 267, repetă Rogo citind adresa de pe hârtia pe 
care o copiase. Și spune și ce fel de doctor este? 

— Îmi pare rău, domnule, nu avem și informaţii despre 
ocupația oamenilor. Vă rog să așteptați să vă dau numărul. 

In câteva secunde o voce feminină, ușor metalică anunţă: 

— La cererea clientului nostru, numărul nu este public și nu 
este înscris în fișierele noastre. 

— Ai înnebunit... ce fel de doctor își dă numărul la secret? Se 
întoarse spre Dreidel și adăugă: Ai găsit ceva pe internet? 


368 


Uitându-se atent la micul ecran al telefonului său, Dreidel se 
lupta cu butoanele ca un bunic cu o telecomandă. 

— Știu că am acces la internet cu ăsta - dar nu-mi dau seama 
cum să... 

— Atunci ce naiba tot faci de cinci minute încoace? Dă-mi-l 
mie, se răsti Rogo smulgându-i telefonul din mână. Cu câteva 
clicuri și comenzi rapide, Rogo introduse numele „doctor Brian 
Eng” și apăsă pe Enter. Aproape două minute se plimbă în sus 
și-n jos cu cursorul fără să spună nimic. 

— Ai găsit ceva? întrebă Dreidel în timp ce se strecurau 
printre mașinile din parcare. 

— Nu-mi vine să cred, gemu Rogo, apăsând în continuare 
butoanele telefonului. Nu numai că are numărul la secret - tipul 
ăsta a reușit să stea departe de toate site-urile care apar pe 
cele mai importante motoare de căutare. Google... Yahoo!... 
toate - dacă scriu cuvintele „doctor Brian Eng” nu apare nimic - 
e de-a dreptul ridicol! Dacă bag cuvintele „Spiriduși evreiești”, 
primesc o pagină plină de site-uri, dar dacă scriu „doctor Brian 
Eng”, ciuciu! 

Apropiindu-se de portiera din stânga a Toyotei, Rogo închise 
telefonul și îl aruncă peste capotă spre Dreidel. 

— Ceea ce ne duce înapoi la întrebarea ce fel de doctor este 
atât de secretos, încât e aproape imposibil de găsit? 

— Nu știu... un doctor al mafiei? presupuse Dreidel. 

— Sau un doctor care se ocupă de avorturi, replică Rogo. 

— Sau ce-ai zice de-un chirurg plastician - pentru cei foarte 
bogaţi care nu vor să se afle că au apelat la așa ceva? 

— S-ar putea să ai dreptate. Wes a spus că se părea că Boyle 
și-a modificat ceva la faţă. Poate că programarea din 27 mai era 
prima consultaţie în acest sens. 

Strecurându-se pe scaunul din dreapta, Dreidel aruncă o 
privire la ceas. Afară începea deja să se întunece. 

— Putem să mergem acolo când deschide mâine-dimineaţă. 

— Glumești, nu? spuse Rogo pornind mașina. Ar trebui să 
mergem chiar acum. 

— Probabil că a închis. 

— Și ce dacă, în cazul în care clădirea e deschisă sunt convins 
că informaţiile afișate în hol ne vor spune măcar ce fel de 
cabinet are. 

— Dar să mergem până în Fort Lauderdale... 


369 


Deși ieșise pe jumătate din parcare, Rogo apăsă pe frână și 
băgă în marșarier. Se întoarse spre dreapta și îi aruncă o privire 
rece lui Dreidel care privea în gol prin parbriz. 

— Ce e? întrebă Dreidel. 

— De ce nu vrei să mergem chiar acum la doctorul ăsta? 

— Ce tot spui? Încerc doar să fac cumva să economisesc 
timpul. 

Rogo își lăsă bărbia în piept. 

— Bine, spuse el băgând din nou în viteza întâi. Următoarea 
oprire, doctorul Brian Eng. 


84. 


— Staţi puţin, adică vreţi să spuneţi că Boyle... 

— L-au invitat să li se alăture, explică prima-doamnă cu voce 
tremurătoare. De ce să fie numai trei când puteau face o echipă 
mai bună din patru oameni? 

— Și Boyle a fost de acord? 

— Noi n-am știut... 

Se oprește, întrebându-se probabil dacă să-mi spună tot 
restul, însă știe foarte bine că, dacă n-o face, voi începe s-o 
întreb eu. 

— Ne-am gândit că nu a făcut-o, spune într-un final. 

— Nu înţeleg, îi răspund cu un nod în stomac. 

— Crezi că i-au dat lui Ron vreo șansă? Cei Trei aveau acces 
la aceleași dosare ale FBl-ului ca și noi. Aflaseră care era punctul 
lui slab - copilul despre care el credea că nu știe nimeni nimic... 

— Un copil? A avut un...? 

— l-am spus lui Lee că asta se va întoarce împotriva noastră. 
I-am spus, insistă mai supărată ca oricând. l-am spus în timpul 
campaniei - era clar încă de atunci. Când ai o problemă de 
genul ăsta e clar că mai devreme sau mai târziu cineva va 
profita de pe urma ei. 

Dau din cap știind că trebuie s-o las să continue. 

— Dar ca Boyle să li se alăture... 

— N-am spus asta. Am spus că l-au abordat. Dar Cei Trei nu 
au înțeles că Boyle... chiar dacă exista situaţia cu copilul său... 
cu toate greșelile extrem de grave pe care le făcuse... el nu 
avea cum să se întoarcă împotriva noastră. Niciodată. Indiferent 
cât l-ar fi costat asta, îmi mărturisește uitându-se în sus. 

Înteleg ce vrea să spună. Așteaptă același lucru și din partea 
mea. 

— Doctor Manning, îmi pare rău - dar felul în care vorbiti... 
Știaţi toate chestiile astea încă de atunci? 

— Wes, tu ai fost acolo cu noi. Știai care era miza. Cu cineva 
ca Ron... cu sabia aceea deasupra capului, care ameninţa să 
cadă în orice moment... chiar crezi că FBl-ul nu-l supraveghea 
îndeaproape? 


371 


Îmi aruncă o privire nimicitoare. 

— Staţi puţin... vreţi să spuneţi că FBl-ul îl urmărea pe Boyle? 
În timpul mandatului? 

— Încercau să vegheze la siguranţa lui, Wes. Și chiar și atunci 
Lee s-a luptat cu ei urmărindu-l pe toate fronturile - i-a chemat 
pe Barry și pe Carl să vorbească cu ei personal, spune ea 
referindu-se la fostul director al FBl-ului și la consilierul pe 
probleme de securitate națională. Două zile mai târziu, au găsit 
depozitul bancar. Unsprezece mii de dolari într-un cont deschis 
pe numele fiicei lui Ron. Îţi dai seama? Să folosească numele 
fiicei lui! Au spus că probabil aceasta era oferta de pornire a 
Celor Trei. Să ia banii pe care îi băgaseră în contul lui sau aveau 
să-i distrugă viaţa și să-i vorbească soţiei sale despre copilul pe 
care-l ascundea. 

Ea continuă să vorbească, dar de data asta eu sunt cel care 
simte nevoia să se sprijine de comodă. 

— Dar în... dosare... n-am văzut nimic legat de asta. 

— Nu toate dosarele erau pentru ochii tăi, Wes. 

— Dar dacă Cei Trei erau atât de aproape, nu puteaţi 
chema...? 

— Crezi că nu făceam tot ce ne stătea în putere? La 
momentul acela, nici măcar nu aveam niște nume. Știam că 
aveau pe cineva din FBI, pentru că în mod clar accesaseră 
dosarele lui Ron. Apoi, atunci când au transferat banii în contul 
lui Ron - Secret Service se ocupă de infracțiunile financiare - au 
spus că, dat fiind modul în care fuseseră trimiși banii, precis 
foloseau pe cineva din interior. Și șantajul? Asta-i cel mai tipic 
instrument al CIA. Am alertat fiecare agenţie și am început să le 
spunem să facă cercetări în interior. 

— Știu... doar că... mă opresc, având grijă mereu să nu sar 
peste cal. Poate că nu înţeleg eu ceva, doamnă, dar dacă știațţi 
că Boyle era presat să li se alăture Celor Trei, de ce nu l-ați 
avertizat pe e/ - sau măcar de ce nu i-aţi spus că știaţi că este 
șantajat? 

Privind în jos la scrisoarea din poală, Lenore Manning nu 
spune nimic. 

— Ce e? întreb. Era șantajat, nu-i așa? 

Stă pe scrinul pictat fără să scoată niciun cuvânt. 

— E ceva ce nu...? 


372 


— Trebuia să așteptam să vedem ce va face, spune în cele 
din urmă, foarte încet. 

Simt un fior pe șira spinării. 

— ÎI testati. 

— Trebuie să înţelegi situația, când Romanul s-a apropiat atât 
de mult... când a reușit să pătrundă atât de adânc în cercul 
nostru - nu mai era vorba despre Boyle - încercam să-i prindem 
pe Cei Trei. 

li tremură vocea - ţine totul în ea de prea multă vreme -, de 
parcă imploră iertare. 

— A fost cerința FBl-ului. Dacă mitul era real, dacă un grup de 
agenţi corupți erau într-adevăr implicaţi într-o afacere de o 
asemenea anvergură, asta era singura lor șansă să îi prindă. 

Dau din cap ca și cum aș înțelege. Ron Boyle era cel mai 
vechi și cel mai iubit prieten al lor, dar când Cei Trei îl împinseră 
înspre cursa de șoareci, familia Manning - președintele și prima- 
doamnă a Statelor Unite - stătuseră deoparte așteptând sa vadă 
dacă va mușca momeala. 

— Știu ce gândești, Wes, dar îţi jur, am încercat sa-l protejez 
pe Ron. Le-am spus: Daţi-i timp să demisioneze. Aveţi grijă să... 

înghite în sec dând întruna din cap. Am văzut-o pe prima- 
doamnă supărată, furioasă, tristă, jignită, mânioasă, disperată, 
îngrijorată, neliniștită și chiar - după operaţia pe care a suferit-o 
la șold cu câţiva ani în urmă - suferindă. Insă nu am văzut-o 
niciodată în halul asta. Nici măcar când am plecat de la Casa 
Albă. Se ia în braţe și își apasă bărbia de piept ca să-și oprească 
tremuratul. Dar ca întotdeauna de când lucrez cu ei, înţeleg 
totul. 

— Trebuiau să aibă grijă de el, șoptește pierdută în regretele 
propriei promisiuni încălcate. Mi-au... au jurat că va fi în 
siguranţă. 

— Și Boyle nu v-a spus niciodată că a fost abordat de Cei 
Trei? 3 

— Aşteptam să o facă... mă rugam să ne spună. In fiecare zi 
primeam un raport despre situaţia lui - dacă a acceptat sau nu. 
Niciun răspuns, ni se spunea. Știam că Ron făcea tot ce-i stătea 
în putinţă. Știam, insistă strângându-se și mai tare în braţe. Dar 
ne-au spus să mai așteptăm... ca să fim siguri. Și apoi, când a 
fost împușcat... 


Se uită la covor, copleșită de sentimentul de vinovăţie care o 
încerca de aproape zece ani. 

— Credeam că l-am îngropat. 

Mă uit și eu la scrisoarea din poala ei și piesele imaginare de 
puzzle din mintea mea încep să-și găsească locul potrivit. 

— Deci, de fapt, adevăratul motiv pentru care l-au împușcat 
pe Boyle a fost nu pentru că s-a intersectat cu Cei Trei, ci pentru 
că a refuzat să li se alăture? 

Ridicându-și capul, se uită la mine. Vocea îi e în continuare 
șoptită. 

— Nici măcar nu știi cu cine te lupti, nu-i așa? 

— Ce vreţi să...? 

— Măcar ai apucat să citești asta? mă întreabă aruncându-mi 
scrisoarea în piept. In ziua în care a fost împușcat, Ron încă nu îi 
anunţase pe Cei Trei ce hotărâse! 

E ceva în vocea ei. Face ochii mari. Rămâne cu gura căscată. 
La început mi se pare că e furioasă, dar nu e. Îi este frică. 

— Doctor Manning, vă simţiţi bine? 

— Wes, ar trebui să pleci. Asta e... nu pot... 

— Ce nu puteţi? Nu înțe... 

— Te rog, Wes, pleacă! mă roagă, însă deja mă uit la 
scrisoare. 

Mintea îmi vâjâie atât de tare, încât nu pot citi nimic. Dar ea a 
spus că, în ziua atentatului, Boyle nu le comunicase încă Celor 
Trei decizia lui, prin urmare, puteau spera că li s-ar fi putut 
totuși alătura. 

Mă încrunt încercând să prelucrez informaţia. Dar dacă așa 
stăteau lucrurile... 

— Atunci de ce să-l omoare? întreb. 

— Wes, înainte să te repezi să tragi concluzii pripite... 

— In afară de cazul în care știau că Ron se răzgândise... 

— Ai auzit ce-am spus? Nu poți... 

— Sau poate s-au gândit că se expuseseră prea mult... sau și- 
au dat seama că el era urmărit... 

— Wes, de ce nu mă asculți!? Ţipă încercând să-mi smulgă 
scrisoarea din mână. 

— Sau poate că au găsit pe cineva mai potrivit să ocupe al 
patrulea loc, izbucnesc trăgând scrisoarea spre mine. 

Prima-doamnă îi dă drumul și pagina îmi atinge pieptul cu un 
zgomot pe care-l percep ca pe un tunet. Îmi simt corpul greu, 


374 


copleșit de groaza aceea care te amorțește și te consumă când 
primești vești proaste la doctor. 

— Asta s-a întâmplat? întreb. 

Răspunsul ei vine mult prea încet. 

— Nu. 

Mi se usucă gura. Îmi simt limba ca pe un ghemotoc de hârtii 
umede. 

— Nu asta... Ron nu a... spune prima-doamnă. Poate că 
judecata greșită a lui Ron... 

— Boyle era adjunctul șefului de personal. Nu sunt prea mulți 
cei care s-ar pricepe mai bine la... 

— Nu înţelegi. El e un om bun... probabil că a fost păcălit, 
continuă vorbind mai mult pentru ea. 

— Doamnă... 

— Nu ar fi făcut-o niciodată intenţionat... 

— Doamnă, vă rog... 

— Chiar dacă i-au mai promis încă patru ani... 

— Vă rog să vă calmaţi! insist eu. Pe cine puteau să pună 
mâna care să fie mai tare decât Boyle? 

Aplecată în continuare pe scrinul de la capătul patului, prima- 
doamnă ridică bărbia și se uită drept în ochii mei. Ca și 
președintele, ca toţi cei cu care lucrez, nu se uită la cicatricele 
de pe fața mea. Nu s-a uitat ani de-a rândul. Până acum. 

Ecoul întrebării se lovește de pereţi și-mi pătrunde în minte. 
Căutau un al patrulea. Cine putea fi cel mai tare, cel care să 
poată juca acest rol? 

Mă uit din nou la scrisoarea pe care o am în mână. În josul 
paginii, e scris cu aceleași litere ordonate: 


Dar nu am crezut niciodată ca vor putea să pună mâna pe el. 


Simt că-mi îngheaţă sângele în vene. Asta a înțeles ea. De- 
asta mi-a cerut să plec. Niciodată nu se va întoarce împotriva... 

— El? întreb. Nu se poate să fie...? 

— Wes, e totul în ordine sus? strigă președintele Lee Manning 
de la picioarele scărilor. Vezi că așteptăm de ceva vreme 
jacheta aia sport! 

Mă întorc spre prima-doamnă. Pașii președintelui bubuie în 
sus pe scări. 


375 


85. 


Prima-doamnă dă să spună ceva, dar nu-i iese niciun sunet 
din gât. Mă dau înapoi și mă izbesc de biroul cu toate fotografiile 
lui Manning care au început să tremure. Ca mine. Să-mi facă așa 
ceva - camera se învârte cu mine şi-mi văd întreaga viaţă 
perindându-se prin faţa ochilor. Toţi anii ăștia... să mă mintă în 
halul ăsta - Doamne Dumnezeule, cum a putut? Nu am timp să 
răspund. După pașii pe care-i aud din hol e clar că președintele 
aproape a ajuns în capul scărilor. Dacă mă vede cu ea... 

— Wes? mă strigă. 

— Vin imediat, domnule! strig repezindu-mă la dulap, apoi 
smulg o jachetă sport bleumarin de pe umeraș și arunc o ultimă 
privire către prima-doamnă care e în continuare înțepenită pe 
scrinul pictat. 

Ridică sprâncenele, palidă ca un cadavru. Nu spune nimic, dar 
strigătul ei mut de ajutor e aproape asurzitor. 

— El nu ar face niciodată... niciodată, nu... nu intenţionat, 
șoptește când îi pun din nou scrisoarea lui Boyle în poală. 

Dă din cap, iar și iar, încercând să se convingă. 

— La urmei poate că... poate că a fost păcălit. Poate că a fost 
abordat de Roman și nu și-a dat seama cu cine vorbește. Părea 
un agent ca oricare altul, nu? Deci... deci... deci poate că și-au 
făcut griji că Ron se hotăra atât de greu și au încercat să 
folosească niște metode de manipulare și mai ingenioase care 
să-i ducă direct la ţintă, în vârful ierarhiei. Și apoi... poate că s-a 
gândit că de fapt ajută în acest mod Secret Service. Poate că... 
poate că nici măcar nu și-a dat seama ce face. 

Dau din cap. Poate că are dreptate. Poate că nu a fost 
intenţionat. Poate că a fost greșeala cea mai groaznică, cea mai 
oribilă pe care Manning a făcut-o vreodată și pe care s-a chinuit 
s-o îndrepte. Problema este că încă am în minte imaginea sa, în 
ultima plimbare pe South Lawn, ţinând strâns mâna primei- 
doamne și refuzând să privească înapoi în timp ce se îndreptau 
spre Marine One. Pe vremea aceea, informațiile neoficiale 
provenind chiar din rândurile personalului nostru spuneau că ea 


era mai devastată decât el. Însă eu eram acolo. Am văzut cât de 
tare îi strângea degetele. 

Pașii președintelui au ajuns aproape sus. 

Mă clatin către ușă, ies în fugă în hol și virez brusc la dreapta 
aproape lovindu-mă de președinte. 

— Pof... Poftiţi, domnule, îi spun încercând să mă opresc și 
întinzându-i jacheta bleumarin. 

Mai face un pas spre mine. Eu mă ţin ferm pe poziţii, 
încercând să-l împiedic să înainteze. 

Pentru o fracțiune de secundă ochii lui Manning se 
îngustează, faimoasa lor culoare gri transformându-se în două 
cristale de gheaţă. Însă la fel de repede pe faţă i se lăţește un 
zâmbet larg, cald, ridicându-i pomeţii și lăsând să se vadă dinţii 
ușor gălbui. 

— Apropo, ai văzut perucile? mă întreabă referindu-se la 
angajaţii de la Madame Tussaud de jos. Au adus-o pe cea de la 
terminarea mandatului. Îţi spun eu, Wes, e mai căruntă decât 
sunt eu acum. Cred că întineresc. 

Mă străduiesc să râd și o iau spre scări înainte să apuce să se 
uite mai bine la mine. 

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă, jumătate de pas în urma 
mea. 

— Ni... nimic, spun întorcând jacheta pe toate părţile și 
simțind cum mi se înroșesc urechile. Pur și simplu am vrut să 
mă asigur că nu le dau una dintre jachetele mai bune. 

— Îţi mulţumesc că ai grijă de mine, de mine cel de ceară, mă 
tachinează punându-mi o mână pe umăr. 

Asta e mișcarea. O mână pe umăr pentru a garanta stabilirea 
instantanee a unei relaţii de intimitate și de încredere. L-am 
văzut făcând gestul cu prim-miniștri, senatori, congresmeni, 
chiar și cu fiul lui. Acum și cu mine. 

La jumătatea scărilor îmi recapăt ritmul normal de mers. Ele 
lângă mine. Deși colaborarea cu Romanul a fost o greșeală, să- 
mi toarne minciuni sfruntate în fiecare... de-aia m-a ţinut lângă 
el? Pentru că se simte vinovat și vrea să-și răscumpere 
greșeala? _ 

În buzunar începe să-mi vibreze telefonul. Îl scot și verific ce 
scrie pe ecran. E un mesaj: 


wes, sunt lisbeth. răspunde. 


377 


am rezolvat puzzle-ul 


O secundă mai târziu telefonul îmi vibrează în mână. 

— Mă scuzaţi o secundă, domnule, îi spun președintelui. E 
Claudia care... Alo? spun în telefon. 

— Trebuie să pleci de acolo, spune Lisbeth. 

— Bună, Claudia, așa am făcut? Bine, stai o secundă. 

Apropiindu-mă de ultima treapta, o pun pe Lisbeth în 
așteptare și mă întorc spre Manning având senzaţia că-mi arde 
tot corpul. _ 

— Spune că mi-am lăsat cheile de acasă la ea în birou. Imi cer 
scuze, domnule, dar dacă nu aveţi nimic împotrivă, m-aș duce 
până acolo și... 

— Stai liniștit, Wes, sunt băiat mare. Râde, ia mâna cu care- 
mi strângea umărul și mă bate prietenește pe spate însă cu o 
asemenea forţă, încât aproape că mă prăbușesc la baza 
treptelor. Du-te să-ţi vezi de treabă. M-am ocupat eu de 
probleme și mai importante decât asta. 

li întind jacheta și râd și eu îndreptându-mă către ușa de la 
intrare. Îi simt privirea pironită în ceafă. 

— Apropo, Wes, fă-mi un serviciu și anunţă-i pe cei de la 
Secret Service unde te duci, spune suficient de tare pentru ca 
agenţii de afară să audă. In caz că trebuie să te contacteze. 

— Sigur, domnule, spun alergând pe treptele de la intrare. 

— Ești singur? mă întreabă Lisbeth în telefon. 

Imediat ce ușa se trântește în urma mea, cei doi agenți în 
costum din faţa garajului își ridică privirea. 

— Totul e în regulă? întreabă agentul mai scund, Stevie. 

— Să nu trezești suspiciuni, îmi spune Lisbeth la telefon. 
Spune-i că ţi-ai uitat cheile. 

— Da... nu chiar... mi-am uitat cheile, spun, iuţind pasul spre 
poarta de lemn de la capătul aleii, prefăcându-mă teribil de 
îngrijorat. 

Îmi simt inima în gât. Îl cunosc pe Stevie de aproape trei ani. 
Niciodată nu l-a interesat când am venit și când am plecat. Insă 
în momentul în care ajung la poartă și aștept să se deschidă, 
spre surprinderea mea nu se mișcă. 

— Deci, unde te duci, Wes? strigă Stevie. 


— Wes,  ascultă-mă, îi dă înainte Lisbeth. Mulțumită 
nenorocitului tău de prieten Dreidel, am găsit un alt careu. Mă 
asculţi? 

Mă întorc către cei doi bărbaţi care stau în continuare în faţa 
garajului închis și a mașinilor Chevrolet parcate câţiva metri mai 
încolo. Mâna lui Stevie dispare în buzunarul de la pantaloni. Abia 
acum îmi dau seama că în noaptea în care l-am văzut prima 
oară pe Boyle în Malaysia, Stevie conducea mașina din faţă. 

— Wes, spune rece, ţi-am pus o... 

— Mă duc înapoi la birou, izbucnesc. 

Răsucindu-mă greoi pe călcâie, mă uit la gardul dublu care îi 
împiedică pe trecători să privească înăuntru. Strâng telefonul în 
mână ca să-i opresc tremuratul. Soarele este pe punctul de a 
apune pe cerul purpuriu. In spatele meu aud un declic metalic. 
Inima mi se oprește o fracțiune de secundă. 

— Pe curând, strigă Stevie. 

Se aude un „rrrrrr” zgomotos în timp ce poarta de lemn se 
mișcă spre dreapta, deschizându-se doar atât cât să mă pot 
strecura afară. 

— Am ieșit, îi șoptesc lui Lisbeth. 

— Bine, atunci fii atent. Ai careul vechi la tine? 

Impleticindu-mă, traversez strada ca să ajung la mașină. Nu 
văd în faţa ochilor decât rânjetul lui Manning și dinţii lui gălbui... 

— Wes! Ai auzit ce-am spus? urlă ea. Scoate careul original! 

Dau din cap, deși ea nu mă poate vedea, bag mâna în 
buzunar și scot în grabă careul original. 

— Vezi inițialele scrise de mână din centru? întreabă. „M, A, R, 


| PE 

IPL A aa 
PAȘI pl Ami 

A fr 

AM [She 

el A 
AA TAULAT. 

Hp 7 AJEN 


— Manning, Albright, Rosenman, Jeffer... ce-i cu ei? 


— Are aceeași listă pe un alt careu. Aceleași iniţiale pe mijloc. 
Aceeași ordine. Totul e identic. 

— Bine, și? Atunci sunt două liste cu numele șefilor 
personalului lui, spun oprindu-mă în fața mașinii. Trebuie să mă 
sprijin de ușă ca să mă pot ţine pe picioare. 

— Nu. Fii atent, Wes. Totul e identic. Inclusiv mâzgălelile alea 
dintr-o parte. 

— Despre ce vorbești? 

— În stânga - înaintea fiecărui set de iniţiale: cele patru 
puncte formând un pătrat, ovalul, crucea tăiată de o bară... 

Mă uit la fiecare în parte: 


e., 0,t. 
— Măzgăliturile alea? 
— Tocmai asta e, Wes, spune ea extrem de serioasă. Nu cred 


că sunt niște mâzgălituri. În afară de cazul în care mâzgăliturile 
lui sunt pline de-nţeles. 


380 


86. 


— Dar mâăzgăliturile alea? spun studiind ce schițase Manning 
pe marginea careului. 

— Asculţi ce-ţi spun? îmi strigă Lisbeth în telefon. Așa au vrut 
să pară - mâzgălituri neimportante și litere puse acolo la 
întâmplare ca să facă de neobservat inițialele ascunse. Dar dacă 
te uiţi la acest nou careu, exact aceleași inițiale sunt înșiruite în 
exact aceeași ordine. Nu e nimic la întâmplare, Wes! Cele patru 
puncte... ovalul - Manning le folosea ca pe un fel de mesaj. 

— Dar de ce ar...? 

— Tu ai spus-o: orice politician are nevoie de aliaţi - și fiecare 
președinte trebuie să-și dea seama pe cine poate conta. Poate 
că ăsta era clasamentul pe care l-a făcut Manning celor 
apropiaţi. Știi, ca o ierarhie... 

Dau din cap, fiind de acord cu logica ei, și mă uit din nou la 
listă adăugând numele reale. 


ee Manning 
(0 Albright 
¥ Rosenman 

ee Dreidel 

— Moss 

— Kutz 

—  Lemonick 
$ Boyle 


— Și, fără supărare, adaugă Lisbeth, dar prietenul tău 
Dreidel? E un mare ticălos. Un nemernic - genul care bate 
prostituate și le izbește cu capul în oglinzi. 

Ea povestește ce a aflat de la Violet, iar eu mă gândesc la 
femeia în halat de baie pe care am văzut-o în camera de hotel a 
lui Dreidel. Însă de la asta la violenţă... 

— Eşti sigură că femeia asta, Violet, e de încredere? întreb. 

— Uită-te la listă, spune Lisbeth. Este scrisul lui Manning sau 
nu? 


— Este, spun în timp ce simt că inima începe din nou să-mi 
bată cu putere. 

— Exact. Așa că, dacă el este cel care a completat ierarhia 
asta, atunci calificativele pe care le-a acordat - cele patru 
puncte - crezi că în modul lui de evaluare asta înseamnă nota 
10 sau nota 4 cu felicitări? 

— Un zece, murmur uitându-mă la 


— Absolut, un zece. El este cifrul. De fapt, sunt convinsă că 
cele patru puncte înseamnă un mare zece cu +. Uită-te cine 
altcineva a mai avut norocul să primească exact același 
calificativ. 

Privesc lista încă o dată. E prima oară când realizez că 
Manning și Dreidel sunt amândoi evaluaţi cu cele patru puncte. 

— Ala-bala-portocala... propun să-l sunăm imediat pe Dreidel, 
spune Lisbeth la telefon. 

— Lisbeth, asta nu dovedește nimic. Și ce dacă a avut mai 
multă încredere în Dreidel decât în oricine altcineva? 

— Așa e, în afară de cazul în care ar fi avut încredere în 
Dreidel să facă ceva ce n-ar fi făcut niciunul dintre ceilalți. 

— Adică vrei să spui că Dreidel este cel care se ocupa de 
treburile murdare? 

— Ai fost acolo, Wes. Vrei să-mi spui că președintele nu a avut 
niciodată probleme personale care trebuiau rezolvate? 

— Da, dar de obicei astea erau treaba... spun și mă opresc 
brusc. 

— Ce? Problemele astea cădeau în sarcina lui Boyle? 

— Da, cam... cam așa ceva. Dar ce-ar fi dacă tocmai asta ar fi 
chestia. Ce-ar fi dacă problemele astea obișnuiau să fie 
rezolvate de Boyle... 

— ... și brusc nu i-au mai intrat în atribuţii? 

— Și brusc au început să-i intre în atribuţii lui Dreidel, spun 
dând din cap. Nimeni nu ar fi avut cum să știe că președintele a 
făcut această schimbare, în afară de cazul... 

— ... cazul în care își vedeau calificativul pe listă, mă aprobă 
Lisbeth cu vocea întretăiată. Deci când Boyle a aflat asta, când 
a văzut că Dreidel și Manning aveau același calificativ... 

— ... a înțeles adevărata situaţie. 


Acum o oră i-aș fi spus lui Lisbeth că și-a pierdut minţile - că 
era imposibil ca președintele și Dreidel să uneltească împreună. 
Dar acum... revăd cu ochii minţii ultimele zece minute. Ce-a 
spus prima-doamnă... de ce l-a acuzat Boyle pe președinte... și 
ce-mi confirmă și Lisbeth... chiar dacă totul e numai pe jumătate 
adevărat... trag adânc în piept o gură de aer cald și umed, apoi 
scrâșnesc din dinţi încercând să-mi domolesc respiraţia. Insă nu 
poate fi domolită. Pieptul mi se ridică și coboară rapid. Gâtul, 
fața - sunt ude fleașcă. 

În capătul străzii, la colţul cu County Road, vad o mașină albă 
cu girofarul pornit pregătindu-se să se îndrepte spre mine. 

— Pleacă dracului de acolo! spune Lisbeth. 

— Plec acum. 

Deschid portiera în grabă și caut cu înfrigurare în buzunare ca 
să-mi găsesc cheile. Am venit aici să mă confesez... să obţin 
ajutorul celui mai mare și mai tare. Dar acum - dacă 
președintele este Al Patrulea și Dreidel ne transformă fără 
probleme în următoarea masă a Leului... Bâjbâi încercând să 
bag cheia în contact, însă mâna îmi tremură atât de tare, că nu 
nimeresc deloc locașul. Încerc din nou. „Fir-ar al dracului, de ce 
nu vrea...?” Mai încerc o dată și vârful cheii alunecă pe metal 
ciupindu-mi degetul. Durerea este ascuţită, ca și cum m-aș fi 
înțepat cu un ac. Mi se umplu ochii de lacrimi, dar știu că nu e 
din cauza durerii. Sau cel puţin nu din cauza acestei dureri. 

Mă îneacă plânsul. Îmi încleștez dinţii sperând c-o să-mi 
treacă. „Nu, nu face asta... nu acum...” mă rog apăsându-mi 
capul cât pot de tare pe volan. Dar avându-l pe președinte în 
faţa ochilor - de-a lungul tuturor acestor ani - nu numai că i-am 
aflat numărul de la pantofi și preferinţele în materie de perne. 
Știu ce gândește: cine îl enervează, în cine are încredere, pe 
cine urăște, despre cine crede că încă se folosește de el. li 
cunosc scopurile, temerile, visurile și speranţele... și ce speram 
eu... Nu mă mai pot abţine și corpul începe să mi se zguduie de 


hohote de plâns. După opt ani... zi de zi... „Doamne 
Dumnezeule - cum de nu mi-am dat seama cum este omul ăsta 
de fapt?” 


— Wes, ești acolo? se aude în telefon vocea lui Lisbeth. 

Respirând greoi și încercând în continuare să mă calmez, 
înghit în sec, îmi îndrept spatele și în cele din urmă reușesc să 
bag cheia în contact. 


383 


— O secundă, șoptesc în telefon. 

Apăs pe acceleraţie și mai întâi simt roţile învârtindu-se în gol 
pe suprafaţa acoperită cu iarbă, după care aderă și mașina se 
pune în mișcare. Îmi șterg ochii de lacrimi și observ un meniu de 
la un restaurant chinezesc îndesat sub ștergătorul de parbriz. 
Ținând volanul cu o mână și coborând geamul cu cealaltă, 
pornesc ștergătoarele, mă ridic puţin, întind mâna și smulg 
meniul exact în momentul în care ștergătorul îl aduce spre mine. 
Însă în momentul când îl arunc pe scaunul din dreapta observ 
un scris familiar pe verso. Apăs pe frână brusc și mașina se 
oprește cam la patru metri de indicatorul STOP de la capătul 
străzii. 

— Ai păţit ceva? întreabă Lisbeth. 

— Stai puţin... 

Mă întind să iau meniul. Scrisul e inconfundabil. Litere drepte 
aliniate perfect. 


Wes, întoarce. Asigură-te că ești singur. 
(Imi cer scuze pentru meloadramă) 


Întorcându-mă în scaun, mă uit prin parbrizul din spate și-mi 
trag nasul. Poarta de la vila lui Manning este închisă. Trotuarele 
sunt goale. lar pe rondoul acoperit cu iarbă ce desparte strada 
îngustă se află numai mașina bleumarin închiriată a celor de la 
Madame Tussaud. 

— Ai uitat ceva? întreabă Lisbeth. 

Încercând să citesc și restul notiţei, abia reușesc să-mi opresc 
tremurul mâinilor. 


Trebuie să afli și ce altceva a mai făcut. La 7 p.m.... 


Fac ochii mari când văd locul de întâlnire. Ca mai-nainte, 
notita e semnată simplu. Vârful literei „R” este mai lung decât 
restul. „Ron.” 

Simt în partea stângă a limbii un val de salivă dulce-acrișoară. 
Îmi ating buza și văd lichidul roșu aprins pe care-l am pe vârful 
degetelor. Sânge. Îmi mușcasem buzele atât de tare, încât nici 
măcar n-am simţit când mi-a crăpat pielea. 

— Ce e, Wes? Ce s-a întâmplat? mă întreabă Lisbeth 
înnebunită. 


Sunt pe punctul de a-i spune, dar îmi amintesc ce mi-a făcut. 

— Wes, ce s-a întâmplat? 

— Sunt bine, îi spun recitind notiţa. Doar că sunt foarte 
emoţionat. 

Urmează un moment de liniște. A fost minţită de cei mai mari 
maeștri. Eu nici măcar nu mă număr printre primii zece. 

— OK, ce-mi ascunzi? întreabă. 

— Nimic, pur și simplu... 

— Wes, dacă e din cauza casetei, vreau să-ți spun că-mi pare 
rău. Și dacă aș putea cumva să repar ce-am făcut... 

— Am putea să nu mai vorbim despre asta? 

— Încerc doar să-mi cer iertare. N-aș fi vrut pentru nimic în 
lume să te rănesc. 

— Nu m-ai rănit, Lisbeth. Doar m-ai tratat ca pe un subiect 
bun. 

Încă o dată, tăcere. O afectează mai mult decât aș fi crezut. 

— Wes, ai dreptate: ăsta este un subiect. Este un subiect 
foarte important. Însă vreau să înţelegi un singur lucru: asta nu 
înseamnă că pentru mine este doarun subiect și atât. 

— Asta-i tot? o întreb eu. Compui un discurs frumos, sună 
bine la urechi și, gata, ar trebui să am din nou încredere în tine? 

— Sigur că nu - dacă aș fi în locul tău nu aș avea încredere în 
nimeni. Dar asta nu înseamnă că nu ai nevoie de ajutor. Sau de 
prieteni. Și, dacă aș fi încercat să-ţi fac un rău, când am găsit 
noul careu... când am dat peste povestea lui Violet și Dreidel... 
aș fi putut să-l sun pe redactorul-șef, în loc să te sun pe tine. 

Mă gândesc un moment. Și mă gândesc și la prima noastră 
călătorie, cu elicopterul. 

— Și-ţi amintești târgul pe care l-am făcut atunci când mi-ai 
promis exclusivitatea asupra poveștii? întreabă. Lasă-l baltă. 
Renunț. Nu mă mai interesează. 

— Vorbești serios? 

— Wes, în ultimele zece minute nu mi-am scos carnețelul din 
geantă. 

O cred pe Lisbeth. Cred că spune adevărul. Și sunt convins că 
încearcă să facă ce e bine. Dar după ziua de azi... după 
Manning... după Dreidel... la dracu’, după aproape toată 
lumea... singura persoană în care mă pot încrede sunt eu 
însumi. 


— Cum a fost vizita la familia Manning? adaugă. Ti-au spus 
ceva care să-ţi folosească? 

Mă holbez la notița scrisă de Boyle și la semnătura cu R-ul 
prelung. 

— Nu - doar chestiile obișnuite, răspund, recitind mesajul încă 
o dată în gând. 


Trebuie să afli și ce altceva a mai făcut. La 7 p.m. 


386 


87. 


— Cum a fost vizita la familia Manning? spuse Lisbeth în 
telefon mergând cu pași iuți prin ploaie pe străduţa din fata 
casei unde o întâlnise pe Violet. Ti-au spus ceva care să-ți 
folosească? 

Wes făcu o pauză aproape imperceptibilă. Pentru Lisbeth era 
de-ajuns. Dacă ar fi vrut să mintă, ar fi avut o poveste pregătită. 
O pauză ca asta arăta că... indiferent ce-l frământa îl sfâșia pe 
dinăuntru. Și, spre surprinderea ei, cu cât își dădea seama mai 
mult prin ce trecuse - și încă mai trecea - cu atât mai afectată 
se simţea și ea. Regula de Aur numărul 10: Atașează-te de 
poveste, nu de oamenii implicați. 

— Nu - doar chestiile obișnuite, îl auzi în cele din urmă pe 
Wes. Adăugă un „la revedere” grăbit, vrând parcă să risipească 
senzaţia ciudată ce plutea în aer. Nu reuși. 

Lisbeth nu-l putea  învinovăţi. Prin faptul că folosise 
reportofonul îi zdruncinase încrederea în ea. Cu toate acestea, 
în momentul în care se strecură în spatele volanului și începu să 
formeze un număr, era clar că nu avea de gând să stea liniștită 
și sa-i permită să o ţină la distanţă. 

— Palm Beach Post, răspunse o voce feminină. Eve la telefon. 

— Eve, sunt Lisbeth. Ai...? 

— Nu-ţi face griji, articolul e gata. 

— Lasă articolul. 

— Am băgat până și referirea la premiul ăla tâmpit. 

— Eve! 

Urmă un moment de tăcere la capătul firului. 

— Te rog, spune-mi că nu mi-ai bușit mașina. 

— Vrei să mă asculţi? încercă Lisbeth s-o convingă uitându-se 
la careul pe care i-l dăduse Violet și-l întinsese pe volan. |ţi aduci 
aminte de tipul ăla care făcea benzi desenate - îl știi, cu ochelari 
oribili și cu bărbia ascuţită... 

— Kassal? Tipul care ne făcea careurile de cuvinte 
încrucișate? 

— Da, ăla... stai puţin, cum adică ne făcea? Nu-mi spune că a 
murit. 


— Lisbeth, ziarul este atât de ieftin încât au micșorat 
dimensiunile caracterelor din titluri ca să economisească banii 
pe tuș. Chiar crezi c-ar mai plăti un angajat în plus cu vechime, 
asigurări de sănătate și așa mai departe când pot obţine foarte 
ușor un careu de la o firma specializată în fiecare zi pentru 
treizeci de dolari? îi explică Eve. L-au concediat acum doi ani. 
Dar ai noroc, chiar acum am în faţă o agendă cu telefoanele 
angajaţilor încă de acum tre/ ani. 

— Nu ţi-ai făcut ordine pe birou de atâta vreme? 

— Vrei numărul sau nu? 

Lisbeth formă cele zece cifre și duse telefonul la ureche 
urmărind cu privirea picăturile de ploaie care-i acopereau 
parbrizul. Bătea cu piciorul în mocheta de pe jos așteptând 
nerăbdătoare să-i răspundă cineva. „Te rog, fii acasă, fii acasă, 
fii acasă...” 

— Alo, răspunse un bărbat în vârstă cu o voce răgușită și un 
accent scârţâit din Midwest. 

— Bună, aș vrea să vorbesc cu domnul Kassal, spuse Lisbeth. 

— Pentru tine, Martin. lar tu ești... 

— Lisbeth Dodson - am lucrat împreună la Pa/m Beach Post - 
și sunt convinsă că întrebarea pe care vreau să v-o pun vă va 
părea extrem de ciudată, dar... 

— Zi mai repede, drăguță. Pregătesc niște clătite pentru cină 
și în niciun caz n-aș vrea să le ard. 

— Bine, un prieten foarte bun are o problemă... 

Lisbeth trase adânc aer în piept și dădu cu ochii de cotorul 
metalic spiralat al carneţelului care-i ieșea din geantă. Nici 
măcar nu-i trecu prin cap să se întindă să-l ia. 

— Cât de bine vă pricepeţi să rezolvaţi careuri? 


388 


88. 


În timp ce ploaia ușoară intra în mașină prin trapa deschisă, 
Nico viră de pe autostradă tăind calea unui Lexus alb și 
urmărind rampa de ieșire către Okeechobee Boulevard. 

— Edmund, îmi mai spui o dată adresa? întrebă Nico, aranjând 
din nou pătura pe pieptul lui Edmund în timp ce se apropiau de 
lumina roșie a semaforului de la capătul rampei. 

„Okeechobee Boulevard, numărul 8385.” 

Dând din cap, Nico se aplecă peste volan ca să vadă mai bine 
strada perpendiculară din faţa lui. In dreapta, câteva mașini 
treceau pe lângă o benzinărie și un atelier de reparat mașini de 
tuns iarba. În stânga, apa albăstruie a Clear Lake oglindea 
clădirea Performing Arts Center, în timp ce un indicator verde de 
autostradă arăta spre dealurile frumoase ce se înălțau în 
depărtare. În fotografia pe care o furase Nico, Wes era distrus, 
dărâmat, corupt de atingerea lui Boyle. Nu avea nimic frumos. 

Învârtind volanul spre dreapta, Nico tăie faţa aceluiași Lexus 
alb al cărui șofer îl claxonă furios cel puţin cinci secunde. Fără 
să audă nimic, Nico apăsă pe acceleraţie și pătrunse în trafic. 

— Poţi citi numărul ăla? întrebă Nico arătând spre adresa unei 
firme de vânzări auto din apropiere. 

O picătură de ploaie trecu prin chepeng și alunecă pe obrazul 
lui Edmund. 

„2701.” 

— Dar pe ă/a? întrebă Nico arătând spre un magazin aflat la 
jumătate de cvartal mai încolo. 

„Ăla e, stai să văd... 2727.” 

Nico zâmbi cu ochii strălucind și apăsă și mai tare pedala de 
accelerație. 

„Nemaipomenit, Nico. E clar că Domnul este cu tine în 
această încercare.” 

Gândind exact același lucru, Nico se întinse să ia rozariul de 
lemn ce atârna de oglinda retrovizoare a Pontiacului. 

— Te deranjează, Edmund? 

„Sunt onorat. L-ai câștigat, fiule.” 


389 


„Fiule.” Nico își îndreptă spatele când auzi acest cuvânt. 
Desigur, Edmund știa ce înseamnă... și, de îndată ce-l auzi, Nico 
simţi în nări aroma de plante și fumul înecăcios al trabucurilor 
pe care tatăl său le rula el însuși. Atunci când... atunci când s-a 
îmbolnăvit mama lui. Când au mers la biserică. Când lucrurile 
stăteau încă bine. Stăpânindu-și cu greu un rânjet, Nico dădu 
din cap iar și iar, punându-și rozariul la gât și aruncând o privire 
către scaunul din dreapta. 

„Ce e? Ce s-a întâmplat, Nico?” 

— Nimic... doar că... Dădu din cap și mai trase o dată adânc 
în piept aroma de plante. Sunt fericit, spuse el. Și în câteva 
minute, mamei - ca și tatii - li se va face în sfârșit dreptate. 


390 


89. 


Acum cinci minute am început să-i povestesc lui Rogo despre 
Cei Patru, despre biletul de la Boyle și despre ceea ce mi-a spus 
Lisbeth despre Dreidel. În alte circumstanţe, Rogo ar fi urlat 
gata să mă ia la bătaie și mi-ar fi împuiat capul cum că mă 
avertizase, însă, ca orice bun actor, știe foarte bine să simtă 
pulsul audienței. 

— Ce spune? îl aud pe Dreidel întrebând pe fundal. 

— Spune-i că familia Manning mi-a dat liber mâine, îi răspund 
în telefon, deși furia pe care am început s-o resimt de curând 
abia reușește să tempereze grijile ce mă frământă. 

— Familia Manning i-a dat liber mâine - ca să se calmeze 
după toată povestea cu Nico, îl minte Rogo ca un profesionist 
adevărat. Mie îmi spune: Ai idee de ce-a făcut-o? 

— Cine? Manning? Habar n-am - prima-doamnă a spus că 
poate l-au păcălit. Tot ce știu este că, atunci când Cei Trei l-au 
recrutat pe Boyle, îl șantajau cu dezvăluirea poveștii cu așa-zisul 
lui copil. Dar ca să găsești ceva cu care să-l șantajezi pe 
președintele în funcţie al Statelor Unite... 

— ... ar trebui să fie vorba despre un secret extraordinar, e și 
el de acord. Wes, va trebui să fii foarte atent. 

— Atent la ce? ne întrerupe Dreidel, evident frustrat că nu 
aude ce spun. Ce zice? 

— Rogo, îl avertizez, nu-i spune... 

— Stai liniștit, bine? Vorbim despre O'Shea și Micah, spune 
Rogo foarte stăpân pe el. 

Cum Dreidel nu răspunde, mă întreb dacă nu cumva sunt prea 
aspru. Chiar dacă ceea ce spune Lisbeth este adevărat - dacă 
Manning și Dreidel au același calificativ... 

— Întreabă-l pe Wes dacă vrea să ne întâlnim, strigă Dreidel 
pe fundal. Ca să ne comparam notitele și să vedem ce-a 
descoperit fiecare. 

— Cred că e o idee foarte bună, spune Rogo. 

Pentru Dreidel, tonul lui Rogo este foarte entuziast. Pentru 
mine, pe de altă parte, mesajul implicit e clar: mai degrabă și-ar 
mușca degetele decât să îngăduie o astfel de întâlnire. 


În timp ce Rogo continuă să-i îndruge verzi și uscate, virez 
brusc la dreapta ieșind din traficul aglomerat de pe Okeechobee 
Boulevard și o tai prin parcarea imensă a supermarketului 
Publix. Nu e drumul meu obișnuit, dar, uitându-mă în oglinda 
retrovizoare, îmi dau seama că în pustietatea aceea aș putea cel 
mai bine să-mi dau seama dacă sunt urmărit. 

— Deci unde ne întâlnim? întreabă Rogo încercând în 
continuare să-l mulțumească pe Dreidel. 

— Cred că glumești, nu? întreb dând înapoi în parcare și 
luând-o pe străduţa îngustă cu o bandă pe sens spre clădirea 
familiară din capăt. 


— Aha... desigur. 
— Bine, atunci ţine-l departe, spun. Departe de mine și de 
Boyle. 


— La dracu’, Rogo, ai ratat intrarea, urlă Dreidel pe fundal. 
Rampa de ieșire e acolo, în spate! 

Fără să spună vreun cuvânt, știu că Rogo înțelege. Până vor 
ajunge la cabinetul doctorului Eng și apoi înapoi în Palm Beach, 
Dreidel va fi probabil o problemă mai puţin cu care să am de-a 
face. 

— Bine, în seara asta la ora opt la hotelul lui Dreidel - foarte 
bine, Wes, spune Rogo. Aha, da... desigur, adaugă el, deși eu nu 
spun nimic. 

Îl aud cum trage adânc aer în piept. Coboară vocea: 

— Ai grijă de tine, bine? 

Știu tonul ăsta. Ultima dată când l-am auzit, eram pe un pat 
de spital. 

— Vorbesc serios, Wes. Ai grijă. 

— O să am, îi spun și o fac la dreapta intrând pe aleea pavată 
cu cărămidă în formă de potcoavă din fața blocului meu. 
Trecând de intrarea principală, mă îndrept spre parcarea 
descoperită din spate. Deși cinstit vorbind, Rogo, credeam c-o 
să te bucuri că în sfârșit reacționez. 

— Da, dar... data viitoare încearcă să faci câteva ture de 
bazin înainte sa te hotărăști să traversezi Canalul Mânecii. 

— Mi-am dedicat toată viaţa lui, Rogo. Trebuie să o recuperez. 

— Mie-mi spui, Wes? Eu mă lup cu toată lumea. /mi place să 
mă lupt cu toată lumea - mă lupt cu băiatul obraznic de la 
supermarket care încearcă sa mă înșele dându-mi pungi de 
plastic în locul celor de hârtie. Dar vreau să-ţi spun ceva: cu 


392 


oameni ca ăștia nu poţi lupta. Găsești dovada, o ascunzi undeva 
ca să fie în siguranţă și apoi te duci glonţ la presă... la 
autorităţi... la cineva care e în măsură să-i împiedice să te 
distrugă. Și, crede-mă, când te vor găsi, o să riposteze foarte 
violent. 

— Vorbiţi tot despre Micah și O'Shea? întrerupe Dreidel pe 
fundal. 

— De cine altcineva? strigă Rogo. 

— Rogo, îl întrerup, știu foarte bine cum ripostează. N-o să 
mai aibă ocazia. 

— Bun - asta am vrut să aud. Bine, atunci dacă nu poţi să te 
duci acasă, unde o să te ascunzi în orele următoare: hotelul ăla 
prost unde a stat mama sau poate undeva mai în văzul lumii, 
știi, cum e holul de la Breakers sau ceva de genul ăsta? 

Deocamdată nu răspund nimic, îndreptându-mă încet spre 
locul meu de parcare din spate. 

— Cum adică? 

— Uită-te cât e ceasul, Wes - mai ai încă două ore de omorât 
- așa că, presupunând că nu vrei să fii acasă... 

Din nou nu spun nimic. 

Jur că-l pot auzi pe Rogo clătinând din cap. 

— Acum ești acasă, nu-i așa? 

— Nu chiar, spun în timp ce mașina trece peste una din 
denivelările din carosabil menite să reducă viteza. 

— Nu chiar? Ce-i aia nu chiar? 

— E... adică... adică vreau să spun că sunt în parcare. 

— Doamne Dumnezeule! Wes, cum de ţi-a trecut prin cap...? 
Pleacă de acolo! 

— Nu crezi că agentul de pază din faţă poate să...? 

— Nu-i niciun agent de pază. E doar un portar cu o insignă! 

— Dar despre camerele de supraveghere, Rogo? Tocmai de 
asta le e teamă - să nu fie văzuţi! Și nu te supăra, dar dacă nu i- 
ai fi spus nimic lui Dreidel, probabil că n-aș avea de ce să-mi fac 
griji. 

— Pleacă de-acolo! Acum! 

— Așa crezi? întreb intrând într-un loc gol ca să pot face o 
întoarcere în trei timpi. 

— Întoarce odată mașina și ieși dracului de acolo înainte să...! 


393 


Bag mașina în marșarier, dar înainte să înceapă să se miște 
aud o bătaie în geamul din stânga. Mă întorc și dau cu ochii de 
ţeava unui pistol lipită de sticlă. 

O'Shea îndreaptă pistolul exact spre mine și duce degetul 
arătător la buze. 

— Spune-i că ești bine, zice O'Shea, cu vocea înăbușită din 
cauza geamului. 

Mă holbez la pistol. 

— As... ascultă, Rogo, sunt bine, spun în telefon. 

Rogo îmi răspunde ceva, dar nu-l mai aud. 

— Spune-i că-l suni înapoi când găsești un loc sigur, adaugă 
O'Shea. 

Ezit un moment. O'Shea mișcă ușor degetul pe trăgaci. 

— Rogo, te sun înapoi când găsesc un loc sigur. 

Inchid telefonul. O'Shea îmi deschide portiera vijelios. 

— Mă bucur să te văd, spune el. Cum a fost în Key West? 


90. 


— Hai să mergem, Wes. leși, spune O'Shea apucându-mă de 
cămașă și scoțându-mă din Subaru. 

Mă împleticesc pe asfaltul din parcare și-mi dau seama că 
mașina încă mai are motorul pornit. Lui nu-i pasă. Nu crede că 
va dura prea mult. 

— Mișcă-te... du-te la gard, adaugă, la un pas în urma mea. 

Nu mai are pistolul la vedere. Însă îi ghicesc ţeava îndreptată 
spre mine prin materialul sacoului. 

Ne ducem spre colţul din spate al parcării unde arbuștii înalţi 
ce o înconjoară se întrerup pentru a permite intrarea pe o pistă 
pentru câini care merge paralel cu parcarea. Pista e îngustă și 
nu prea lungă. Însă dacă stăm acolo, în spatele arbuștilor, nu ne 
va vedea nimeni. 

— Deci așa, aţi fost în Key Wes, spune O'Shea, stând în 
continuare în spatele meu. Prietenul tău Kenny îţi transmite 
salutari. 

Privesc peste umăr exact când ajungem la cei doi stâlpi de 
iluminat aflați de-o parte și de alta a pistei pentru câini. O'Shea 
rânjește superior, dar după felul în care părul lui blond nisipiu îi 
este lipit de cap îmi dau seama că n-a avut o zi prea ușoară. 
Ploaia i-a lăsat pe nasul cârn niște picături ce par broboane de 
sudoare. 

— Nu știu la ce te referi, spun întorcându-mă să dau ochii cu 
el. 

Nici măcar nu se obosește să-mi răspundă. 

— Unde-i fotografia pe care ai luat-o, Wes? 

— Ți-am spus că nu... 

Înainte de a-mi da seama ce se petrece mă lovește cu pumnul 
în faţă zdrobindu-mi ochiul stâng și trântindu-mă pe cărarea 
plină de noroi. Mă târăsc pe fund în iarba udă și-mi simt ochiul 
zvâcnind intens. 

— Știu că fotografia e la tine. Dă-mi-o și ești liber să pleci. 

— E... e în torpedou, spun, arătând spre mașină cu o mână și 
ținându-mă cu cealaltă la ochi. 


Se uită înapoi spre Subaru exact în momentul în care în 
parcare își mai fac apariţia încă două mașini. Au farurile aprinse, 
despicând întunericul ce s-a lăsat și transformând picăturile de 
burniţă în mici scântei ce pâlpâie în aer. Alţi locatari care se 
întorc acasă de la serviciu. O'Shea îmi pune un picior pe umăr și 
studiază întreaga scenă ca și cum i-ar ghici cuiva în palmă. 

Fără să spună vreo vorba se apleacă, mă apucă de cămașă și 
mă ridică în picioare. Chiar înainte de a-mi recăpăta echilibrul 
mă învârte și mă trezesc izbit de cel mai apropiat copac. Scoarța 
dură îmi zgârie obrajii, făcându-mă să uit pentru moment de 
durerea de la ochi. 

In spatele meu, O'Shea îmi desparte picioarele și începe să-mi 
scotocească în buzunare aruncând totul pe pământ: portofelul, 
cheile de la casă, foaia de hârtie împăturită cu programul zilnic 
al lui Manning. 

— Ce faci, întreb în timp ce el mă pipăie pe piept și încearcă 
să facă același lucru și la picioare. Ti-am spus că e în torpe... 

Aud că trosnește ceva și-mi dau seama că sunt degetele lui în 
jurul gleznei mele. 

Incerc să mă opun strânsorii, dar e prea puternică. Ținându-mi 
în continuare glezna strâns, îmi ridică cracul pantalonului 
scoțând la iveală fotografia lucioasă, alb-negru, mulată pe 
gambă, pe jumătate băgată în șosetă. 

Furios, O'Shea o smulge de acolo și mă dă deoparte. Furia îi 
crește pe măsură ce studiază fotografia lui Micah de la circuitul 
de curse și văd cum îi mototolește colţul de care o ţine - însă la 
fel de repede își recapătă calmul și-și trage răsuflarea. Ușurat că 
nu e și el în fotografie, se întoarce din nou către mine. Faptul că 
încă sunt în viaţă demonstrează că fotografia nu e singurul lucru 
pe care-l vrea de la mine. 

— Unde e Lisbeth? întreabă. 

— Ne-am certat. 

— Și te-a lăsat în continuare să-i folosești mașina? Mi se pare 
extrem de amabilă. 

— Dacă vrei să știi dacă face un reportaj... 

— Vreau să știu unde este, Wes. Și nu-mi spune nu știu. 

— Dar nu șt... 

— Nu-mi spune nu știu, urlă, scoțând pistolul și îndreptându-l 
direct spre fața mea. Coborând tonul adaugă: Ştiu că ai vorbit 
cu ea despre careu. Acum... 


396 


Se aude zgomotul unor crăci rupte și ceva ce seamănă cu 
zornăitul unor clopoței de Crăciun. In spatele lui O'Shea, prin 
deschizătura ce duce spre parcare, o femeie scundă într-un 
costum în carouri scutură o lesă metalică conducându-și 
cockerul lăţos prin intrarea spre pista pentru câini. Înainte ca 
femeia să-și dea seama ce se petrece, O'Shea își încrucișează 
braţele ascunzându-și pistolul sub braţ. 

— Scuze, spune femeia, râzând nervos în timp ce se lasă în 
jos și trece printre noi. Nu am vrut să vă întrerup. 

— Nicio problemă, răspunde O'Shea, întorcându-se astfel 
încât ea să nu-i poată vedea fața clar. Așteptam să ni se 
întoarcă câinii - le place atât de mult să alerge până la capătul 
pistei! 

Femeia da din cap uitându-se în urmă suficient de mult, încât 
să-și dea seama că niciunul din noi nu are vreo lesă. intorcându- 
se rapid și făcându-se că nu a văzut, își urmează câinele spre un 
petic de iarbă aflat la doi metri mai încolo. 

Sunt tentat să o iau la goană. l-a distras atenţia lui O'Shea - și 
în plus poate sluji drept martor. Insă acesta își lasă bărbia în jos 
și ochii lui verzi încruntaţi îmi transmit un mesaj cât se poate de 
clar. Dacă mă mișc, o s-o ucidă și pe ea. 

— Bravo, Murphy, bravo, pe aici, spune femeia trăgând 
câinele înapoi printre noi și reintrând în parcare. 

Un minut întreg o privim din spate în timp ce traversează 
parcarea și se îndreaptă spre ușa din spate a clădirii. Femeia se 
uită la câine, la ceas, își caută cheile - dar, din fericire pentru 
ea, nu se uită deloc în urmă. Cu un zgomot înfundat, ușa de 
metal a clădirii se trântește și femeia dispare. O'Shea își mișcă 
braţul, iar pistolul ajunge din nou direct în fața mea. 

— Imi pare rău, Wes, spune el, scoțând piedica de siguranţă. 
O să te doară. 

— Stai... ce vrei să faci? întreb dându-mă înapoi și lovindu-mă 
de un copac din apropiere. 

Ploaia ușoară îl izbește în față, dar se pare că nici nu observă. 
Pielea lui deschisă la culoare strălucește în întuneric. 

— O'Shea, dacă faci asta... ancheta pe care o vor deschide... 
n-o să poţi niciodată să mușamalizezi chestia asta. 

O'Shea rânjește cu degetul pe trăgaci. 

— Foarte drăguţ. Asta ni s-a spus și data trecu... 

Poc, poc, poc. 


Sunetul se aude în aer. Simt cum îmi îngheaţă sângele în 
vine. Nu din cauza durerii. Din cauza zgomotului. Poc, poc, poc - 
un ecou din trecut - ce se aude acum. 

În faţa mea, O'Shea, pe a cărui chip se citește stupoare, 
tremură și se întoarce prăbușindu-se înspre stâlpul de iluminat. 
Se lovește peste umăr ca și cum ar vrea să omoare o insectă ce- 
| înţeapă. Încep să-i tremure genunchii. Își lasă capul într-o 
parte. Cu toate astea, abia când văd sângele ţâșnindu-i din 
umăr, îmi dau seama că a fost împușcat. În lumina slabă 
sângele care-i șiroiește pe costum pare negru. 

— Ahhh! geme O'Shea lovindu-se cu capul de stâlp. 

Pistolul îi cade în noroi. După cum tremură și se sprijină de 
stâlp, îmi dau seama că urmează să cadă și el. Inainte să aud 
sunetul, o umbră înaltă într-un hanorac negru trece în fugă pe 
lângă mine îndreptându-se spre O'Shea. 

— Mișcă-te, Wes! Mișcă! urlă umbra, punându-mi un braţ pe 
umăr și împingându-mă din drum. 

Însă alunec pe iarbă și, în timp ce încerc să-mi recapăt 
echilibrul, îmi dau seama ca vocea aceea e inconfundabilă. 
Vocea din Malaysia... vocea care mă avertizase la telefon... 

Boyle. 


398 


91. 


— Wes, pleacă dracului de acolo! Acum! șuieră Boyle cu 
pistolul îndreptat spre O'Shea. 

Din ţeava pistolului iese un crâmpei de fum. 

Alunecând în jos, cu spatele lipit de stâlp, O'Shea se 
prăbușește în genunchi. Încearcă disperat să se ridice, dar nu 
reușește. E deja în șoc. Nevrând să riște, Boyle se repede spre el 
și-i lipește pistolul de cap. 

— Unde e Micah? întreabă el. 

În genunchi, O'Shea scrâșnește din dinţi și e evident că 
durerea îl copleșește. 

— În cele din urmă i-ai aflat numele, nu-i așa? l-am spus că 
asta se va în... 

— Te mai întreb o dată, ameninţă Boyle. 

Luând pistolul de lângă capul lui O'Shea, împinge ţeava în 
rana lui din umăr. O'Shea încearcă să ţipe, dar Boyle îi acoperă 
gura cu palma. 

— Pentru ultima oară, O'Shea! Unde se ascunde? 

Scoțând siguranţa, împinge și mai adânc ţeava pistolului în 
rana lui O'Shea. 

Corpul lui O'Shea tremură în timp ce face eforturi să 
vorbească. Boyle îi ia mâna de la gura. 

— E... e mort, geme O'Shea mai supărat ca niciodată. 

— Cine a făcut-o? Tu sau Romanul? 

O'Shea ezită din nou, iar Boyle învârte pistolul în rană. 

— Eu... eu... rage O'Shea cu o privire sălbatică în ochi. La fel 
cum o să fac și cu ti... 

Boyle nu-i dă șansa să o facă și apăsă brusc pe trăgaci, 
împușcându-l în aceeași rană. Se aude un zgomot înfundat și o 
plesnitură, și o bucată de carne explodează în spatele umărului. 
Durerea este atât de crâncenă, că O'Shea nici nu mai apucă să 
tipe. Îşi dă ochii peste cap. Braţele îi atârnă moi. 

Se prăbușește în față ca un sac de cârpe. In momentul în care 
atinge pământul, Boyle se apleacă deasupra lui ducându-i 
mâinile la spate și punându-i în jurul încheieturilor niște cătușe 
de plastic pe care le-a scos din buzunar. 


399 


— Ce... ce faci aici? întreb recăpătându-mi cu greu răsuflarea. 

Cu un sunet sonor, cătușele se închid, ținându-i mâinile lui 
O'Shea la spate. Dacă Boyle ar fi vrut să-l omoare, ar mai fi tras 
o dată. Insă după modul în care-l leagă se pare că are alte 
planuri în ceea ce-l privește. Mai uimitor mi se pare modul în 
care se mișcă Boyle - trăgând de corpul lui O'Shea, lucrând cu 
atâta repeziciune... după felul în care i se încordează tricepșii 
sub hanorac... mi-e clar că s-a antrenat pentru asta. 

— Wes, ţi-am spus să pleci! urlă în cele din urmă Boyle 
întorcându-se înspre mine. 

E prima oară când apuc să-i văd ochii. Chiar în lumina asta 
slabă sclipesc ca niște ochi de pisică. Căprui-deschis cu o pată 
albăstruie. 

Undeva la distanţă se aude o portieră trântită. Boyle sare spre 
stânga urmărind sunetul. Arbuștii înalţi îi blochează vederea, dar 
după cum rămâne nemișcat, aplecându-se să asculte... se 
așteaptă să vină cineva. 

— Trebuie să mergem! repetă înnebunit. 

Culege în grabă pistolul lui O'Shea de pe jos și-l pune în 
buzunar. 

— De unde ai știut c-o să fiu aici? 

Nu-mi răspunde și-l rostogolește pe O'Shea ca pe un buștean 
întorcându-l cu faţa în sus. 

— Ajută-mă să-l ridic! îmi cere Boyle. 

Fără ca măcar să mă gândesc, mă duc lângă el și-l apuc pe 
O'Shea de sub braţul stâng. Boyle îl apucă din dreapta. 

— Mă urmăreai? adaug în timp ce-l punem pe O'Shea pe 
picioare. 

Boyle ignoră întrebarea, trece în faţa lui O'Shea, se apleacă și 
se lasă pe un genunchi. O'Shea se prăbușește peste el, iar Boyle 
îl ia în spinare ca pe un covor rulat. 

— Ți-am pus o între... 

— Te-am auzit, Wes. Dă-te la o parte din calea mea. 

Incearcă să treacă pe lângă mine. Eu fac un pas ca să rămân 
în continuare în faţa lui. 

— Mă urmăreai, deci? Asta ca să dai de ei sau...? 

— Ești atent la ce spun, Wes? Nico poate ajunge aici din 
moment în moment! 


400 


Mă blochez la auzul acestor cuvinte. Mi se usucă gura și jur ca 
toate glandele sudoripare din corpul meu încep să intre în 
funcţiune. 

— Acum pleacă dracului odată de aici înainte să ne omori pe 
amândoi! 

Clătinând din cap, Boyle trece grăbit pe lângă mine cu O'Shea 
pe umeri. Mă întorc și mă uit la el cum aleargă spre capătul 
pistei pentru câini. 

— Unde-l duci? 

— Nu fi idiot! strigă, uitându-se încă o dată înspre mine și 
asigurându-se ca am înţeles ce vrea să spună. Putem să vorbim 
mai târziu. 

De la distanţă, în timp ce se îndepărtează de mine, hanoracul 
negru al lui Boyle îl camuflează în întregime, mai puţin chelia. 
Atârnat pe umerii lui, același lucru se poate spune și despre 
O'Shea al cărui gât palid se bălăngăne în jos spre pământ. Boyle 
mai strigă ceva, dar nu-l aud. Imediat ce trec de linia copacilor, 
dispar în noapte. Soarele a apus deja. lar eu am rămas din nou 
într-o liniște deplină. Șocat. Singur-singurel. 

În spatele meu se aude trântindu-se o portieră. În stânga mea 
se aude ţârâind un greier. Continuă să plouă mărunt și se aude 
o creangă trosnind. Apoi încă una. E mai mult decât suficient. 

Intorcându-mă spre parcare, o iau la fugă cât pot de repede. 
Se aude închizându-se o altă portieră. Zgomotul e mult mai slab 
- ca și cum ar fi la capătul mai îndepărtat al parcării. Nu e 
momentul să risc. Ridicându-mi de jos portofelul, cheile de la 
casă și fotografia, mă reped spre stâlpii de iluminat, înapoi în 
parcare. Trec printre două mașini și văd că nu e nimeni acolo. 

După ce-mi îndes portofelul în buzunar - și fotografia înapoi în 
șosetă, sub pantalon - alerg prin parcare cercetând pe rând 
capotele tuturor mașinilor. Deasupra fiecărui plafon metalic, 
luminile de sus reflectă circular picăturile de ploaie transformate 
în băltoace. În continuare nu se vede nimeni. Asta nu mă face să 
mă simt mai în siguranță. Dacă Boyle m-a urmărit tot timpul 
ăsta înseamnă că oricine ar pu... Nu, nu trebuie nici măcar să 
mă gândesc la asta. 

Luând-o din nou la fugă, mă năpustesc spre mașina lui 
Lisbeth, deschid grăbit portiera și mă arunc pe scaunul șoferului. 
Mașina are în continuare motorul pornit. Telefonul meu se află în 
continuare în dreapta, sub frâna de mână. 


401 


Deschizând clapeta, formez frenetic numărul lui Rogo și bag 
în marșarier. Însă în timp ce ascult cum sună nu mă pot gândi 
decât la faptul că Rogo se află împreună cu... Și la 
nenumăratele întrebări pe care mi le-a pus Dreidel... Și cum - 
într-un fel sau altul - O'Shea știa că vorbisem cu Lisbeth. Eu și 
Rogo eram convinși că Dreidel nu avea cum să audă ceva din 
ultima noastră discuţie, însă dacă ne-am înșelat... 

Apăs cu degetul mare pe tasta de încheiere a apelului, închid 
repetându-mi în minte cuvintele lui Boyle. „Putem să vorbim mai 
târziu.” Mă uit în jos la ceasul digital de pe bord. O oră și 
patruzeci și cinci de minute, ca să fiu mai exact. 

Cu degetul mare formez un alt număr și apăs pe acceleraţie 
spunându-mi că asta e singura soluţie. Și chiar este. Indiferent 
ce-a făcut Boyle, chiar dacă m-a folosit ca momeală pentru Cei 
Trei, prin faptul că l-a capturat pe O'Shea și a aflat că Micah e 
mort, în cele din urmă ne-a pus într-o poziţie avantajoasă. Așa 
că, în loc să mă duc la locul cu pricina azi la ora șapte - în loc să 
mă avânt în necunoscut -, trebuie să profit la maximum de 
această oportunitate. Chiar dacă asta înseamnă că trebuie să-mi 
asum niște riscuri. 

Termin de format numărul și trebuie doar să apăs pe tasta de 
iniţiere a apelului. Cu toate astea mă opresc. Și nu pentru că nu 
am încredere în ea. Ci pentru ca am. Rogo mi-ar spune probabil 
că n-ar trebui. Dar el nu a auzit-o cerându-și scuze. El nu a auzit 
durerea din vocea ei. Știa că mă rănise. Și asta o rănea pe ea. 

Apăs tasta rugându-mă să nu ajung să regret hotărârea. Aud 
cum sună. Și sună din nou. Are posibilitatea de a vedea numărul 
celui care sună. Știe cine e. 

Telefonul sună pentru a treia oară, iar eu mă îndrept spre 
partea din faţă a clădirii. Nu pot s-o condamn că nu răspunde. 
Dacă o sun, nu poate fi decât pentru că am neca... 

— Wes? răspunde Lisbeth în cele din urmă, cu o voce mai 
caldă decât mă așteptasem. Tu ești? 

— Da. 

Nu e greu să-și dea seama ce se întâmplă după vocea mea. 

— E totul în regulă? întreabă. 

— Nu... nu cred, spun strângând cu putere volanul. 

Nu ezită nici măcar un moment. 

— Cum te pot ajuta? 


402 


92. 


Conducând pe străduța sinuoasă pavată cu cărămidă din fața 
blocului lui Wes, Nico mai verifică o dată pătura de lână a lui 
Edmund și apăsă pe frână amintindu-și că trebuie s-o ia mai 
încet. Din armată până la circuitul de curse și mai apoi până aici, 
cel mai important ţel al lui fusese să treacă neobservat. Insă 
acum că era atât de aproape... Nico luă piciorul de pe frână și 
apăsă acceleraţia. Rozariul de lemn părea că-i arde pieptul. 

„Aproape ai ajuns, fiule. Nu te agita.” 

Nico dădu din cap, făcându-i cu mâna unuia dintre locatarii 
care ieșea alergând pe ușa din faţă pentru o partidă de jogging. 
În timp ce Pontiacul rula pe drumul ce ducea spre parcarea din 
spate, farurile sale străpungeau înserarea ca două lănci de 
lumină. 

„Ai idee unde te duci?” 

— La numărul 527, răspunse Nico, arătând cu bărbia înspre 
numerele apartamentelor pictate cu negru pe parapetele de 
beton din faţa fiecărui loc de parcare. 

Într-un minut trecu în sus și-n jos pe două culoare. 

450 Diet 520 Sa” 

Nico apăsă pe frâna făcând maşina să se oprească brusc. 527. 
Numărul apartamentului lui Wes. Insă locul de parcare era gol. 

„Cu toate astea poate fi sus.” 

Nico clătină din cap. 

— Nu e sus. 

„Atunci ar trebui să urcăm și să-l așteptăm.” 

— Nu cred că e o idee bună, spuse Nico examinând în 
continuare locul de parcare. _ 

Refuzând să renunţe, trecu pe culoarul următor. Işi îngustă 
ochii și cobori geamurile ca să vadă mai bine. In urechile lui, 
ploaia lovindu-se de mașinile din apropiere suna ca o tobă lovită 
cu putere de un puști de zece ani. 

Trecând încet în sus și-n jos pe fiecare culoar, Pontiacul viră în 
cele din urmă spre colțul mai îndepărtat al parcării pe unde 
intraseră. 

„Măcar știi ce mașină are?” 


403 


Încetinind, Nico clătină din cap și deschise portiera din stânga. 

— Nu caut mașina. 

„Dar atunci ce...?” 

Pontiacul aproape că nu se oprise când Nico sări afară, 
traversă prin faţa lui trecând prin lumina propriilor faruri și se 
ghemui la pământ. Pe asfalt, un set de urme de roţi paralele 
formau două V-uri identice, parțial suprapuse, chiar la ieșirea de 
pe un loc de parcare. Ca și cum cineva plecase în grabă. 

Ridicându-se, Nico se uită peste umăr, studiind încă o dată 
parcarea în ansamblul ei. Stâlp cu stâlp, culoar cu culoar, trecu 
cu privirea peste fiecare bucăţică, inclusiv peste arbuștii ce 
înconjurau în întregime parca... Nu, nu în întregime. Ridicându-și 
capul, Nico clipi de două ori ca să se asigure că vedea bine. 

Era ușor de sărit cu vederea - ascunsă de mașini și aproape 
închisă de tufișuri, deschizătura îngustă dintre arbuști dispărea 
practic din cauza camuflajului său natural. Din fericire pentru 
Nico, el avusese parte de nenumărate antrenamente ce 
implicau camuflajul. 

„Nico, ai găsit ceva?” 

Nico își scoase pistolul din pantaloni, lipindu-și ţeava de 
rozariul de la piept. Însă, îndreptându-se spre deschizătură și 
pătrunzând pe pista pentru câini, nu văzu decât niște urme de 
pași noroioase în toate direcţiile și petice de iarbă culcată la 
pământ. La prima vedere se părea că avusese loc o luptă, dar 
cu ploaia asta... noroiul din parcare... la fel de bine se putea să 
nu fi fost absolut nimic. 

Netulburat, Nico privi crengile (atâtea cruci), tufișurile, 
trunchiurile tuturor copacilor. Dumnezeu îl adusese aici. 
Dumnezeu avea să-i arate ceva. Se lăsă în genunchi, uitându-se 
pe sub arbuști, trecând cu mâna liberă prin băltoacele de ploaie. 
Erau urme de labe de animale și urme de pași sub câteva crengi 
atârnate, însă cea mai mare parte a terenului era prea plin de 
noroi ca să poată descoperi vreun indiciu. 

Târându-se prin iarba udă, Nico simţi noroiul pătrunzându-i 
prin blugi. Inima îi bătea cu putere. Nu înțelegea. Dumnezeu 
trebuia... Dumnezeu trebuia să-i arate ceva. Însă, deși Nico 
căuta mai departe cu frenezie... deși continua să se târască 
precum un câine prin noroi - indiciul... unde plecase Wes... totul 
dispăruse. 


404 


— Te rog - te rog, să nu mai plouă, imploră Nico cerul acum 
total în întregime întunecat. 

Ploaia măruntă continua să cadă din cer ca o ceaţă lăptoasă. 

— Te rog... să nu mai plouă! explodă Nico, aruncând în sus un 
pumn de noroi și iarbă. 

Ploaia nu se opri. 

În patru labe, Nico își plecă apoi capul, privind cum mărgelele 
rozariului i se legănau la gât. Cum putea...? De ce l-ar fi adus 
Dumnezeu atât de departe? Cu ploaia șiroindu-i pe faţă, Nico se 
ridică și o luă printre stâlpii de iluminat, înapoi spre parcare. 

Când se apropie de Pontiac încă mai avea capul plecat. Apucă 
strâns rozariul încercând sa spună o rugăciune, dar nu reuși să 
rostească niciun cuvânt. Încercă să închidă ochii, dar nu se putu 
gândi decât la noroiul, iarba și bețele care acoperiseră toate 
urmele. Pumnul i se încordă pe rozariu, trăgând mai tare, și mai 
tare. Dumnezeu îi promisese. „El... El mi-a jurat - a jurat! - că 
ușa diavolului va rămâne închisă - că răzbunarea morţii mamei 
mele avea să aducă răscumpărarea păcatelor. Și acum să mă 
abandoneze astfel...” 

Cu un zgomot ascuţit, rozariul se rupse și zeci de mărgele de 
lemn se împrăștiară ca niște bilute de marmură pe asfaltul din 
parcare. 

— Nu... Doamne - iartă-mă - iartă-mă! imploră Nico isteric, 
aruncându-se să le culeagă de jos în timp ce acestea săreau, se 
rostogoleau împrăștiindu-se în toate direcţiile. 

Aplecându-se într-o parte și în cealaltă ca să le adune, Nico se 
întinse după o mărgică de lemn ca un copil de cinci ani care 
încearcă să prindă un greiere. Dar abia când alunecă în 
genunchii deja uzi... abia când mărgica sări, sări, sări și se 
rostogoli dincolo de Pontiac... Nico văzu bucata de hârtie, cu 
reclamă, udă fleașcă și lipită de pământ. Chiar în faţa roții din 
dreapta. 

După cum arăta - partea de sus perfect întinsă și partea de 
jos mototolită și umflată de ploaie - deja se trecuse cu mașina 
peste ea. Însă chiar și în lumina lunii, chiar cu partea de sus 
fluturând și pe care se întipăriseră urmele cauciucurilor, Nico 
reuși să citească numele restaurantului scris cu litere mari și 
roșii sus, deasupra meniului chinezesc. Și, ce era mai important, 
rândul de jos, scris de mână. 


405 


Trebuie să afli și ce altceva a mai făcut. La 7 p.m.... Ron 


„Ron.” 

Nico citi numele din nou. Și din nou. Fiara. 

„Ron.” 

Literele i se înceţoșară în fața ochilor. Apucând încet meniul 
de pe asfalt, de-abia se putu stăpâni să nu-i tremure mâinile, să 
nu-i tremure la fel cum îi tremura capul mamei sale. Jumătate 
de meniu se rupse când îl trase. Nu-i păsa. Strângând hârtia udă 
fleașcă la piept, Nico privi înspre cer și sărută pumnul de 
mărgele pe care le strânsese în cealaltă mână. 

— Înţeleg, Doamne. Wes și Boyle - trădătorii - împreună. O 
ultimă încercare... un ultim capitol, șopti Nico către cer. Incepu 
să se roage. N-o să te dezamăgesc, mamă! 


406 


93, 


Ușa metalică zgâăriată de la apartamentul vechi se deschise 
scârțâind, iar pe Lisbeth o izbi în față mirosul statut de tutun de 
pipă. 

— Reportera, nu? întrebă un bătrânel scund și îndesat cu 
ochelari cu lentile fumurii, cu o bărbie ascuţită și proeminentă, 
și îmbrăcat într-o cămașă albă cu mâneci scurte. 

Nu părea că se schimbase de ultima dată când îl văzuse - cu 
excepţia frunţii, unde o bucată ovală de piele de mărimea unei 
insigne de campanie fusese îndepărtată dintre locul în care 
începea să-i crească părul alb până la sprâncene, lăsând în 
urmă o pată rozalie de piele nouă. 

— Se jupoaie din cauza cancerului de piele, izbucni el. Nu e 
prea plăcut de privit, dar - eh - măcar nu mi-a ajuns la craniu, 
adăugă ridicând din umeri și râzând ciudat. 

Eve o avertizase. La fel ca indivizii care făceau benzi desenate 
și ca aceia care se ocupau de anunţurile mortuare, toţi creatorii 
de careuri de cuvinte încrucișate ar fi avut nevoie de câteva 
lecţii de bune maniere. 

Când Lisbeth păși în interior, Martin Kassal o urmă un pic prea 
aproape, încercând să ascundă un șchiopătat aproape 
insesizabil, conducând-o în sufragerie, unde toţi pereţii erau 
acoperiţi de rafturi cu cărţi. Chiar și pe biblioteci se aflau 
teancuri uriașe, până la tavan, de ziare, reviste, dicţionare, 
dicționare de sinonime și seturi complete din Encyclopaedia 
Britannica, ediţiile din 1959 și 1972. Chiar lângă sufragerie se 
afla un salonaș cu un birou alb îngălbenit de soare, o canapeluţă 
de două persoane îngropată în articole tăiate din ziare și o tablă 
mobilă încadrată de cel puţin cincizeci de semne în formă de 
romb de genul: Bebe/uș la bord; Student la bord; Gemeni la 
bord; Fani ai echipei Dolphins la bord; Posesor de armă la bord; 
Soacră în portbagaj; Tătic din Michigan la bord; Nimeni la bord, 
unul roz strălucitor cu Prințesă la bord și, desigur, unul alb-negru 
cu /ubitor de careuri încrucișate la bord, unde literele „o” din 
„iubitor” și „bord” se intersectau. 


407 


— lunie 1992, zâmbi Kassal, ridicându-și bărbia rotundă. A 
trebuit să găsim cuvinte dintr-o mulțime de domenii pentru 
careul din ediţia de week-end. Chestii imposibile: o cheiţă veche 
de la o cutie de suc, un card de baseball cu un jucător care nu 
avea șapcă de baseball și astea, spuse el arătând spre colecţia 
Bebeluș la bord. Orice în afară de BEBELUS la bora. 

Dând din cap politicoasă, Lisbeth trecu cu privirea peste 
semnele respective și-și concentră privirea asupra tablei 
propriu-zise unde se afla un careu imens, desenat de mână. 
Partea de sus era plină de cuvinte și de spaţii negre; partea de 
jos era aproape complet albă. 

— Tot de mână le desenaţi? întrebă ea. 

— In loc să le fac pe vreun computer care să facă toata treaba 
pentru mine? Nu te supăra, dar sunt destul de demodat și așa. 
Ultimul lucru de care am nevoie e să flutur steagul alb și să mă 
îngrop, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Inţeleg perfect, spuse Lisbeth, uitându-se la cele două 
careuri pe care le avea în mână. 

— Deci alea sunt careurile despre care vorbeai? întrebă 
Kassal, ridicând nasul și uitându-se prin jumătatea de lentile 
bifocale ale ochelarilor pe care o folosea pentru citit. 

Lisbeth îi dădu careurile, iar el trecu rapid cu privirea peste 
cel de deasupra. 

— La numărul cincizeci și șase orizontal trebuie pus „targă” 
nu „trage”. 

— Nu careul în sine e problema, spuse Lisbeth. E vorba 
despre simbolurile de pe margine. 

Urmărind degetul lui Lisbeth spre marginea careului, Kassal 
studie fiecare simbol scris de mână 


.e, O, Y şi e 


— Sigur nu sunt doar niște mâzgălituri? 

— Și noi am crezut la fel - până ce am descoperit asta, 
explică ea, dându-i și careul pe care îl luase de la Violet. 

— Aha, spuse Kassal cu râsul său tern. Ce tipi isteţi! Propriul 
mesaj. 

— Vedeţi, asta-i toată chestia. Nu cred că l-au inventat ei 
înșiși... 

Deja acaparat de joc, Kassal șopti pentru sine: 

408 


— Dacă cele patru puncte reprezintă litera D ca a patra literă 
și cele două puncte înseamnă B... Nu, nu - nu e o criptogramă - 
nu sunt destule simboluri pentru litere. Nu e nicio anagramă. 
Privind-o pe Lisbeth pe deasupra ochelarilor adăugă: Ar putea fi 
simboluri meteo... poate semne în limba Navajo. Cine zici că le-a 
făcut? 

— Un prieten. 

— Un prieten, un prieten, dar era un prieten isteț, unul tâmpit, 
unul...? 

— Isteț. Foarte isteț. Cel mai istet dintre toți. 

— Și de ce zici că-ţi trebuie chestia asta? 

— Pentru... doar așa, de amuzament. 

Kassal se uită lung la ea încercând s-o descifreze ca pe un 
careu de cuvinte încrucișate. 

— Chestia asta n-o să mă bage în vreun bucluc, nu-i așa? 

— Domnule, cei care se ocupă de paginile de divertisment au 
spus că sunteţi cel mai bun la descifrarea unor astfel de lucruri. 

— Acum încerci să mă flatezi, drăguță. 

— Nu, nu asta am vrut... 

— Bine, e în regulă. Zilele astea nu mi se întâmplă prea des 
să fiu flatat de roșcate tinere și drăgute. Imi lipsește chestia 
asta. 

Aplecându-se peste biroul îngălbenit, Kassal scoase un carnet 
și copie simbolurile unul câte unul. 

— Deci mă veţi ajuta? întrebă Lisbeth. 

— Hai să vorbim mai puţin și să lucrăm mai mult, spuse el, 
adâncit din nou în descifrarea misterului. 

Lisbeth se mișcă în spatele lui, ascunzându-și cu greu 
entuziasmul. 

— Hai să începem cu semnul ăsta cu patru puncte de aici, 
spuse el arătând spre 


Dacă tragi o linie verticală prin mijlocul lui, așa: 


i: 


„„. Și o linie orizontală așa: 
409 


—.. 
ee 


. Simbolul este același pe ambele părţi ale liniei, ceea ce 
înseamnă că semnul este multiaxial simetric. 

— Și asta de ce e important? întrebă Lisbeth. 

— Ai încercat vreodată să cauţi un simbol în dicţionar? 
Sintagma „Patru-puncte-într-un-pătrat” nu se găsește la litera 
„P”. Dar la fel cum fiecare puzzle are o soluţie, fiecare simbol 
are modul propriu de clasificare care depinde de patru 
elemente. Mai întâi, dacă este simetric sau nu. Apoi, dacă este 
închis ca un triunghi sau deschis ca acele patru puncte de aici. 
Al treilea: dacă liniile sale sunt drepte sau curbe. Și al patrulea: 
dacă simbolul are linii care se intersectează, ceea ce deschide o 
nouă gamă de posibilități. 

— Și când răspundeți la toate întrebările astea? 

— Când răspunzi la astea, spuse Kassal, șchiopătând până 
aproape de bibliotecă și scoțând din rafturi o grămadă de cărți 
groase, de mărimea unor cărți de telefon, te duci la referinţe. 

Cu un zgomot înfundat, lăsă cărţile pe birou. Dicţionarul 
Elsevier de simboluri și imagini, Enciclopedia simbolurilor 
traditionale, Ghidul lui Franken pentru imagini religioase, 
Almanahul ritual al semnelor oculte, Manualul Passer al 
simbolurilor indienilor din America... 

— O să dureze ceva, nu-i așa? întrebă Lisbeth deschizând o 
carte la o secţiune intitulată Liwi multiaxiale, închise, 
intersectate. 

Paginile deschise conţineau patru explicaţii enciclopedice 
pentru œ (inclusiv înțelesurile sale din matematică, genealogie 
și botanică) și șase articole de dicţionar pentru 


QD kd O 


și alte cercuri suprapuse. 

— Sigur că va dura, răspunse Kassal, catalogând deja 
celelalte simboluri din careu. De ce? Trebuie să ajungi un...? 

Telefonul lui Lisbeth sună cu volumul la maximum. 
Deschizând repede clapeta, fu pe punctul de a răspunde, când 
dădu cu ochii de identitatea apelantului. 

— Veşti proaste? întrebă Kassal văzându-i reacția. 


410 


— Nu, doar că - nu, deloc, insistă ea în timp ce telefonul mai 
sună o dată. 

— Dacă spui tu, răspunse Kassal ridicând din umeri. Deși din 
experienţa mea pot spune că astfel de reacţii sunt rezervate 
numai pentru două categorii de persoane: șefi și iubiți. 

— Da, ei bine... asta e cu totul și cu totul o altă problemă. 

Insă când telefonul sună a treia oară, Lisbeth nu putu să 
ignore faptul că, deși carneţelul îi ieșea din geantă, nu simţi 
niciun impuls să se întindă să-l ia. Sigur, asta nu însemna că-i 
era foarte ușor. Insă după aproape zece ani în care 
transformase niște povești de doi bani în adevărate titluri 
incendiare de primă pagină, ei bine... existau lucruri mai 
importante decât prima pagina. Răspunzând în cele din urmă 
întrebă: 

— Wes, tu ești? 

— Da, răspunse el cu o voce și mai groaznică decât cea pe 
care o avusese când urmăriseră filmul despre atentat. 

— E totul în regulă? 

— Nu... nu cred. 

Simţind durerea din glasul lui Wes, Lisbeth se întoarse înspre 
Kassal. 

— Du-te, spuse bătrânul aranjându-și ochelarii pe nas. Te sun 
imediat ce aflu ceva. 

— Sunteţi sigur...? 

— Du-te, insistă el încercând să pară enervat. Oricum voi, 
roșcatele, nu faceţi altceva decât să distrageţi atenţia omului. 

Mulţumindu-i din cap, Lisbeth își scrise în grabă numărul de 
telefon pe o fițuică și o luă la fugă spre ușă. Intorcându-se înapoi 
la celular îl întrebă pe Wes: 

— Cum te pot ajuta? 

La capătul celălalt al liniei Wes respiră în sfârșit. Lisbeth nu-și 
dădea seama dacă de ușurare sau de emoție. 

— Depinde, răspunse el. Cât de repede poţi ajunge la Cimitirul 
Woodlawn? 

— Cimitirul Woodlawn? De ce acolo? 

— Acolo mi-a cerut Boyle să mă întâlnesc cu el. La ora șapte 
p.m. La mormântul lui. 


411 


94. 


După ce se luptă preţ de aproape o oră cu aglomeraţia din 
trafic, Rogo făcu la dreapta, părăsi autostrada pe la ieșirea spre 
Griffin Road în Fort Lauderdale. 

— Auzi, pentru un tip care are de-a face cu amenzi pentru 
circulaţie în fiecare zi, spuse Dreidel apucând-se de mânerul 
interior al ușii ca să-și menţină echilibrul, ai crede că ai mai 
multă consideraţie pentru șofatul preventiv. 

— Lasă, dacă primim amendă mă ocup eu, răspunse Rogo cu 
răceală, apăsând și mai tare pe pedala de accelerație și 
conducând și mai repede pe șoseaua întunecată. 

Wes avusese destul timp. Acum prioritatea principală era să 
afle de ce Boyle trebuise să se întâlnească cu doctorul Eng - în 
Florida - în săptămâna de dinaintea atentatului. 

— E imposibil să-l mai găsim acolo, rosti Dreidel uitându-se la 
ceas. Vreau să spun că orice doctor e imposibil de găsit după 
ora cinci, adaugă râzând nervos. 

— Nu vrei să taci? Aproape am ajuns. 

După un viraj strâns la stânga, care îi duse pe sub pasarela 
peste 1-95, Toyota albastră o luă înspre vest pe Griffin, pe lângă 
un șir de supermarketuri, două magazine cu produse second- 
hand și un centru de închirieri casete pentru adulți numit „De la 
AAA la XXX”. 

— Minunat cartier, observă Rogo trecând pe lângă indicatorul 
luminos vopsit în mov și verde de la Fantasy Lounge. 

— Nu-i chiar atât de că... 

Chiar deasupra lor se auzi un zgomot asurzitor, în timp ce un 
Boeing 747 alb cu roșu străbătu cerul, pregătindu-se să 
aterizeze la Aeroportul Fort Lauderdale, care, judecând după 
înălțimea unde se afla avionul, se situa probabil la numai un 
kilometru și jumătate în spatele lor. 

— Poate doctorul Eng este încântat de chiria ieftină, spuse 
Dreidel în timp ce Rogo mai citea o dată adresa din agenda lui 
Boyle. 

— Dacă avem noroc, vei putea să-l întrebi personal, spuse 
Rogo arătând înainte prin parbriz. 


412 


Chiar în faţă, dincolo de o firmă de pompe funebre, se vedea 
parcarea îngustă și bine luminată a unei clădiri moderne de 
birouri, cu patru etaje, albă și cu ferestre și uși argintii. Clădirea 
era înconjurată de-a lungul jumătăţii superioare de o linie 
orizontală îngustă, strălucitoare, chiar sub acoperiș. 

Griffin Road numărul 2678. 


413 


95. 


În primul an, Ron Boyle trăise cu spaima în suflet. Călătorind 
mereu dintr-o țară în alta... operația la nas și implanturile din 
obraji... până și modificarea accentului care nu îi reușise de fapt 
niciodată ca lumea. Cei din biroul doctorului Eng susţinuseră că 
toate acestea aveau să-l pună la adăpost de orice suspiciune, 
făcându-l imposibil de urmărit. Însă asta nu-l împiedicase să 
sară din pat de fiecare dată când auzea o portieră trântindu-se 
în fața motelului, vilei sau pensiunii unde se afla. Cel mai rău 
fusese când avusese loc un foc de artificii lângă o catedrală din 
apropiere - o tradiție a nunţilor din Valencia, Spania. Desigur, 
Boyle bănuise că nu avea să fie prea ușor - să se ascundă, să-și 
părăsească prietenii, familia... mai ales familia -, însă știuse 
care era miza. Și, în final, când avea să se întoarcă, se 
presupunea că avea să merite efortul. Dacă plecai de la premisa 
asta, era ușor să duci mai departe raţionamentul. Spre 
deosebire de tatăl său, el înfrunta direct problemele. Și când 
închidea ochii noaptea știa că nimeni nu-l putea învinovăți 
pentru asta. 

În al doilea an, deși se obișnuise deja cu viaţa din Spania, 
sentimentul de izolare ajunsese să fie resimţit și mai puternic 
decât calculase mintea lui de contabil. Spre deosebire de 
vechiul lui prieten Manning, atunci când plecase de la Casa 
Albă, pe Boyle nu-l deranjase că nu mai era o persoană publică. 
Însă singurătatea... nu neapărat dorul de soţie (căsnicia lui se 
încheiase de fapt cu multă vreme înainte), ci mai ales de fiica 
sa, așa cum se întâmplase în ziua în care aceasta împlinise 
șaisprezece ani și și-o imaginase frumușică, zâmbind fără 
aparatul dentar în poza pentru permisul de conducere nou-nouţ 
- acelea erau zilele în care avea păreri de rău. Zilele pentru care 
se făcea vinovat Leland Manning. 

În al treilea an, se obișnuise deja cu toate trucurile pe care-l 
învățaseră angajaţii de la biroul doctorului Eng: să meargă pe 
stradă cu capul plecat, sa verifice ușile de două ori după ce intra 
într-o clădire, chiar să aibă grijă să nu lase bacșișuri prea mari 
ca să nu fie ţinut minte de chelneri sau vânzători. Se obișnuise 


414 


într-o asemenea măsură, încât comisese prima lui greșeală: 
stătuse la taclale cu un american stabilit în zonă la un pahar de 
horchata într-o bodegă din localitate. Dar în momentul în care 
bărbatul comandase o porție dublă, Boyle își dăduse seama că 
acesta lucra pentru Agenţie. Panicat, însă suficient de istet să 
stea să-și termine paharul, Boyle merse direct acasă, își făcu 
valizele și părăsi Valencia chiar în seara aceea. 

In luna decembrie a aceluiași an, ziarul New Yorker publică un 
articol de prima pagina despre computerele Univar „Blackbird” 
deţinute de guvernele din lran, Siria, Burma și Sudan. 
Considerate ţări teroriste, nu le puteau importa din Statele 
Unite, ci le cumpărau de la un furnizor obscur din Orientul 
Mijlociu. Insă ceea ce nu știau aceste ţări era că Univar era o 
companie-fantomă deţinută de Agenţia de Securitate Naţională 
și la șase luni după ce computerele ajunseseră în posesia ţărilor 
teroriste, începură să se strice unul câte unul transmițând în 
același timp toată informaţia stocată în ele direct către NSA - de 
unde numele de cod B/ackbird - făcând aluzie la repeziciunea cu 
care dispăruse. 

Insă după cum se arăta în articolul din New Yorker, în timpul 
administraţiei Manning, unul dintre computerele Blackbird din 
Sudan nu transmisese informaţia stocată în memoria sa către 
NSA. Și când celelalte o făcuseră, acest Blackbird rămas a fost 
scos din ţară ajungând în cele din urmă pe piața neagră. 
informatorul care îl deţinea cerea o răscumpărare de șase 
milioane de dolari din partea Statelor Unite pentru a-l returna. 
Însă cei din stafful lui Manning, îngrijoraţi că era posibil să fie 
doar o șmecherie, refuzaseră să plătească. Cu două săptămâni 
înainte ca povestea din New Yorker să fie dată publicităţii, 
Patrick Gould, autorul acestui articol, murise din cauza unui 
anevrism cerebral. Autopsia înlăturase orice suspiciune privind 
alte cauze. 

In al patrulea an, Boyle ajunsese să-și găsească un loc bunicel 
într-un orășel de lângă Londra, într-un apartament înghesuit la 
etajul unei cofetării cu torturi pentru nunți. Și în timp ce aromele 
de alune proaspăt prăjite și vanilie îl întâmpinau în fiecare 
dimineaţă, frustrarea și regretele înăbușiră încetul cu încetul 
sentimentul de teamă al lui Boyle. Acesta îl acoperise din nou 
numai atunci când Biblioteca Prezidenţială Manning nu se 
deschisese nici măcar la două luni de la expirarea termenului- 


415 


limită, împiedicându-l să solicite diverse hârtii, documente și 
alte dovezi. Asta nu însemna însă că nu avea ce face. La 
sfârșitul mandatului lui Manning, se scriseră o mulţime de 
articole în reviste și ziare și chiar cârți despre Nico și despre 
atentat. Cu fiecare dintre ele, Boyle retrăia cele șaizeci și trei de 
secunde de împușcături de pe pista de curse, frica se întorcea, 
redeschizând rănile din piept și din palmă. Nu numai din cauza 
ferocității atacului și nici măcar din cauza eficienței aproape 
militare a atentatorului, ci din cauza tupeului de care dăduseră 
dovadă: totul se întâmplase pe pista de curse, în transmisie 
directă la televiziune, în faţa a milioane de oameni. Dacă Cei 
Trei îl voiau mort pe Boyle, ar fi putut să-l aștepte în fața casei 
lui din Virginia, să-i taie gâtul sau să-i provoace un „anevrism 
cerebral”. Să-l elimine la circuitul de curse, să o facă în fața 
tuturor martorilor de acolo... un astfel de risc merita numai dacă 
atrăgea după sine niște avantaje enorme. 

Anul al patrulea fusese și cel în care Boyle începuse să-și scrie 
scrisorile. Fiicei sale. Prietenilor. Chiar și vechilor dușmani, 
inclusiv celor câţiva care nu participaseră la înmormântarea lui. 
Scrisori pline de întrebări, de povești, orice putea include în ele 
ca să simtă legătura cu viața lui adevărată, cu fosta lui viaţă. 
Preluase ideea dintr-o biografie a președintelui Harry Truman, 
care obișnuia să scrie scrisori usturătoare detractorilor săi. Ca și 
Truman, Boyle scrisese sute. Ca și Truman, nu le trimisese 
niciodată. 

În al cincilea an, soţia lui Boyle se recăsătorise. Fiica lui 
intrase la facultate la Universitatea Columbia cu o bursă ce 
purta numele defunctului ei tată. Niciuna din aceste vești nu-i 
frânsese inima lui Boyle. Însă cu siguranţă influenţară negativ 
starea sa de spirit. Curând după aceea, așa cum se întâmplase 
încă din primul an, Boyle se trezise într-un Internet cafe 
verificând cursele aeriene către State. De câteva ori își făcuse 
rezervare. Plănuise deja de multă vreme cum avea să intre în 
legătură, cum avea să-și caute fata, cum avea să dispară 
înșelându-le vigilenta până și celor care îl supravegheau în 
permanenţă. Atunci își dădea seama de crunta realitate. Cei 
Trei... Cei Patru... indiferent cum își ziceau, deja - Boyle nici 
măcar nu se putea gândi la asta. Nu voia să riște din nou. In 
schimb, de îndată ce Biblioteca Prezidenţială Manning își 
deschisese porţile, Boyle se cufundase în studierea hărtiilor din 


416 


propriul trecut, trimițând cereri prin poșta electronică și căutând 
cu disperare să găsească o dovadă care să-i confirme ceea ce 
intuia de ani întregi. 

În anul al șaselea, ajunsese deja să se îngroape în câpii xerox 
și vechi dosare de la Casa Albă. Oamenii doctorului Eng se 
oferiseră să-l ajute, însă Boyle depășise deja perioada de 
naivitate. În lumea lui Eng singura prioritate era Eng, exact 
motivul pentru care, atunci când Manning îl introdusese în 
grupul doctorului Eng, cu atâţia ani în urmă, Boyle le spusese 
despre Cei Trei și despre oferta lor de a-l face pe el Al Patrulea 
și despre amenințările care însoţiseră propunerea. Insă ceea ce 
nu dezvăluise niciodată - nimănui - era ceea ce furaseră deja 
Cei Trei. Și ceea ce el, Boyle, era hotărât să recupereze cu orice 
pret. 

Avusese în sfârșit ocazia să facă asta acum unsprezece zile, 
într-o după-amiază cețoasă și ploioasă din ultima lună a celui 
de-al șaptelea an. Adăpostindu-se sub copertina de deasupra 
intrării în oficiul poștal de pe Balham High Road, Boyle răsfoia 
paginile scoase la imprimantă pe care tocmai le primise din 
dosarul personal al lui Manning. Printre cele mai importante se 
numărau un mesaj către guvernatorul statului Kentucky, câteva 
notițe scrise de mână pentru un discurs din Ohio și o bucată 
ruptă dintr-un număr din Washington Post, pagina de 
divertisment, care avea câteva nume mâzgălite într-o parte... Și 
un careu aproape completat în partea cealaltă. 

La început, Boyle aproape că-l aruncase la o parte. Apoi își 
amintise că în ziua aceea la circuit, pe bancheta din spate a 
limuzinei, Manning și șeful lui de personal dezlegau împreună un 
careu. De fapt, dacă se gândea mai bine, mai tot timpul 
dezlegau câte un careu. Uitându-se cu atenţie la careu, Boyle 
simţise brusc o gheară în piept. Incepuse să-și muște buza de 
jos în timp ce studia cele două tipuri distincte de scris. Al lui 
Manning și al lui Albright. Însă când văzuse mâzgăliturile făcute 
la întâmplare în afara careului, își ţinuse respiraţia mușcându-și 
buza aproape până la sânge. In spaţiul de lucru... inițialele... 
erau oare...? Boyle verificase și le răsverificase, încercuindu-le 
cu un pix. 


417 


SAMĂ i Ap — 
MS o Stabe- 
mo free 
AM) [She 
E Enn 
A |n sp IR 
s pre A A 
ln] F AoA 


Nu erau numai cei mai importanți oameni din stafful lui. Cu 
Dreidel, cu Moss și cu Kutz - ăştia erau oamenii care primeau 
informarea zilnică a președintelui, singurul document pe care i-l 
solicitaseră Cei Trei. 

Avusese nevoie de trei zile să deslușească și restul: două cu 
un specialist în simbolistică de la Oxford University, o jumătate 
de zi cu un profesor de istoria artei, apoi o consultaţie de 
cincisprezece minute la Departamentul de studiere a istoriei 
moderne, mai precis cu profesoara Jacqui Moriceau, a cărei 
specialitate era perioada federalistă, cu precădere Thomas 
Jefferson. 

Aceasta își dăduse seama imediat despre ce era vorba. Cele 
patru puncte... crucea împărțită... chiar și liniile orizontale 
scurte. Acolo erau toate. Exact așa cum intenţionase Thomas 
Jefferson. 

În timp ce profesoara Moriceau vorbea, Boyle se așteptase ca 
lui să i se umple ochii de lacrimi, să-și ridice bărbia cu un 
sentiment de ușurare ca și cum și-ar fi îndeplinit misiunea 
pentru care fusese trimis pe pământ. Insă ţinând careul în 
palmă... dându-și seama ce punea cu adevărat la cale 
Manning... braţele, picioarele, chiar și degetele de la picioare îi 
amorțiseră, ca și cum tot corpul nu mai era nimic altceva decât 
o carcasă goală și fără viață. Doamne, cum putuse fi atât de orb 
- atât de încrezător - atât de mult timp? Acum trebuia să-l 
întâlnească pe Manning. Trebuia să-i pună întrebarea asta 
privindu-l în ochi. Sigur, dezlegase puzzle-ul, însă nu era deloc o 
victorie. După opt ani, zeci de zile de naștere ratate, șapte 
Crăciunuri ratate, șase ţări, două operaţii, un bal al bobocilor, o 
absolvire a liceului și o intrare la facultate, nu mai putea fi vorba 
despre o victorie. 

Însă asta nu însemna că nu putea să se răzbune. 


418 


La o distanţă de cincisprezece minute spre sud de Palm 
Beach, Ron Boyle trase pe dreapta pe autostradă și conduse 
vechea dubiţă albă spre colţul îndepărtat al popasului acum 
pustiu. Fără ca macar să ezite, parcă dincolo de niște tufișuri și 
arbuști deși. După opt ani era doctor în dispariţii. 

In spatele lui, întins pe podeaua goală de metal a camionetei, 
O'Shea tremură și gemu și, în cele din urmă, se trezi. Boyle nu 
era îngrijorat. Sau speriat. Sau măcar emoţionat. De fapt, de 
săptămâni bune nu mai simţise altceva în afară de regrete. 

Pe podea, cu brațele legate în continuare la spate, O'Shea se 
sprijini de genunchi, de bărbie, pe coate, luptându-se să se 
ridice în capul oaselor. Cu fiecare mișcare umărul îi zvâcnea. 
Părul îi era ud de ploaie și transpiraţie. Cămașa albă era plină de 
sânge roșu-închis. Reuşind în cele din urmă să ajungă în 
genunchi încercă să pară puternic, însă Boyle își dădea seama 
după culoarea pământie pe care începuse să o capete faţa lui că 
durerea era groaznică. O'Shea clipi de două ori ca să-și revină. 

In momentul acela O'Shea auzi clicul metalic. 

Ghemuit în spatele camionetei, Boyle se aplecă înainte, apăsă 
pistolul cu putere în tâmpla lui O'Shea și rosti cuvintele care-l 
bântuiseră cea mai mare parte a ultimilor zece ani: 

— Unde mama dracului e fiul meu? 


419 


96. 


— Ce doriţi? se auzi o voce gravă din interfon în timp ce 
bărbatul trăgea mașina aproape de poarta de lemn închisă. 

Fără să răspundă, bărbatul își scoase legitimaţia din 
buzunarul jachetei și o împinse către camera ascunsă în 
tufișurile înalte. 

Vocea din interfon amuţi. Câteva secunde mai târziu, cu un 
clic metalic, încuietoarea magnetică se deblocă și poarta 
alunecă într-o parte. 

Apăsând încet pe pedala de acceleraţie, bărbatul conduse 
mașina pe aleea pavată cu cărămidă unde se aflau trei agenţi ai 
Secret Service care se întoarseră să-l privească. Cum aceștia nu 
se apropiară de mașină, își dădu seama că primiseră vestea 
sosirii lui prin căștile din urechi. Și judecând după feţele lor, nu 
erau prea afectaţi de vizita lui. Nimănui nu-i place când vine 
șeful în control. Insă cu Nico în libertate nu erau deloc surprinși 
de asta. 

Virând spre stânga, își parcă mașina între cele două Chevy 
Suburban, apoi își aranjă hamul de piele de pe umăr 
asigurându-se că pistolul era la locul lui și că bareta de 
siguranţă care-l ţinea în toc nu se desfăcuse. Nu era deloc un 
simplu drum la birou. Cu toți șefii aici trebuia să fie pregătit. ȘI 
dacă rapoartele erau adevărate - că un vecin deja descoperise 
cadavrele lui Kenny și Micah, și că amprentele fuseseră deja 
transmise tuturor serviciilor - ei bine, acum miza era mult mai 
mare decât cele șaptezeci de milioane de dolari din recompense 
și alți patru ani în funcţie. 

Fusese mult mai ușor atunci când începuseră. După Colegiul 
de Război, petrecuseră șase luni fără să facă nimic altceva 
decât simulări și jocuri de luptă. Nu era nicio grabă. Era mai bine 
să facă totul metodic. Să nu riște nimic, să nu aibă niciun fel de 
contacte și să se asigure că nicio urmă nu ducea la ei. Desigur, 
cheia întregii povești fusese să-l creeze pe Roman, până la 
degetul cel mare furat dintr-o morgă din Tanzania pentru a-l 
folosi pe cardurile cu amprente necesare efectuării plăţilor către 
informatori. Din momentul acela oamenii aveau să caute o 


420 


fantomă. De îndată ce Romanul devenise o persoană reală, 
adevărata muncă putea începe. 

Micah dăduse primul lovitura. În calitate de ofiţer CIA 
staționat în Khartoum, primise un pont despre cineva din 
agenţia de securitate sudaneză care încerca să vândă 
unsprezece vize SUA originale - toate curate și imposibil de 
urmărit - către al-Zaydi, o cunoscută organizaţie teroristă. 
Potrivit sursei lui Micah, al-Zaydi avea să plătească în modul 
obișnuit diamante africane în valoare de 500 000 de dolari - 
care urmau a fi livrate în Taormina, Sicilia, pe 15 octombrie. 

În dimineaţa aceea, pentru a lua legătura cu colegii săi, Micah 
lăsase fragmente de mesaje codificate pe forumurile de chat 
știute. Apoi își întocmise raportul oficial care detalia numai una 
dintre fapte - aceea că se zvonea că agenţia de securitate 
sudaneză avea să vândă unsprezece vize. În mod intenţionat nu 
menţionase nimic altceva. În după-amiaza aceea, O'Shea - în 
calitatea sa de reprezentant al FBl-ului la Bruxelles însărcinat să 
colaboreze cu reprezentanţii diverselor servicii de securitate din 
străinătate - profitase din plin de informaţia pe care i-o 
transmisese Micah despre diamante. Neștiind ce să caute și 
transmițând informaţia mai departe celorlalte agenţii de 
securitate din alte țari, trecuse în revistă rapoartele întocmite la 
vamă în ţările respective și în cele din urmă descoperise un 
membru suspect al al-Zaydi care călătorea în Italia - legal - cu 
bijuterii în valoare de aproape 500 000 de dolari. In noaptea 
aceea, agentul Roland Egen de la Secret Service - ca agent 
rezident, șef al biroului Serviciului din Pretoria, Africa de Sud - 
pusese cireașa pe tort. Îl sunase pe superiorul lui de la biroul din 
Roma și-i spusese: 

— Am o sursă care vrea să vândă niște informaţii despre 
vizele pentru SUA scoase la vânzare pe piaţa neagră - și spune 
că ne poate da date privind locul și momentul când se va 
efectua tranzacţia. 

— Ce fel de recompensă dorește? întrebase superiorul. 

— Cincizeci de mii de dolari. 

Urmase o scurtă pauză. 

— Cine e sursa? 

— Își spune Romanul, rostise Egen rânjind. 

În câteva minute cei din Secret Service începuseră să 
cerceteze informaţiile. În comunitatea de informaţii procesul era 


421 


cunoscut drept sprijin reciproc - colaborarea cu celelalte agenții 
pentru a corobora informaţiile. După Irak era absolut necesar. Și 
după 11 septembrie, informaţia sosise rapid. Mulțumită lui 
O'Shea, FBl-ul dăduse un raport similar. Mulțumită lui Micah, la 
fel se întâmplă și cu CIA. Toate trei sursele înfățișau aceeași 
imagine. 

— Plătește.-l, îi spusese superiorul lui Egen. 

Douăzeci și patru de ore mai târziu, Micah, O'Shea și Romanul 
- prin simpla lor coordonare - își împărțeau cei cincizeci de mii 
de dolari. Nu era rău pentru o zi de muncă. 

Acum câţiva ani, era mai ușor. Însă asta se întâmpla înainte 
să-i mai invite și pe alţii să li se alăture. 

— Bine aţi venit, domnule, spuse un agent cu părul șaten 
după ce bărbatul coborî din mașină și se îndreptă spre casa de 
culoare albastru-deschis cu arhitectură colonială și steagul 
american atârnat deasupra ușii. 

La jumătatea drumului, dinspre treptele din față, un al 
patrulea agent în costum cu cravată se apropie de el. 

Cunoscând foarte bine protocolul, bărbatul îi întinse și 
acestuia legitimaţia așteptând să i-o studieze la rândul său. 

— Îmi cer scuze, domnule... n-am știut... Aţi venit să vă 
întâlniți cu președintele? întrebă agentul înapoindu-i legitimaţia 
în grabă. 

— Da, răspunse Romanul intrând în casa președintelui. Cam 
așa ceva. 


422 


97. 


— Vrei să mai încerci o dată senzaţia? mugi Boyle în spatele 
dubiţei înfigându-i și mai tare lui O'Shea ţeava pistolului în 
tâmplă. 

— Poţi să mă întrebi ce vrei, ăsta-i adevărul, spuse O'Shea 
scuipând sânge și contorsionându-se din cauza durerii vii din 
umăr. 

Îngenuncheat în dubiţă, vocea îi era intenţionat foarte 
scăzută. Boyle clătină din cap știind că era doar un truc menit 
să-l facă și pe el să coboare vocea. O'Shea continuă ridicându- 
se puţin: 

— Știu că e o problemă emoţională pentru tine, Boyle, dar 
trebuie să... 

— Unde mama dracului e fiul meu? explodă Boyle împingând 
pistolul în capul lui O'Shea atât de tare, încât îl dădu pe spate ca 
pe o țestoasă împinsă înapoi în carapace. 

Insă chiar dacă se afla din nou în genunchi încercând să-și 
recapete echilibrul, O'Shea nu ripostă, nu se panică, nu se 
opuse. Boyle nu-și dădea seama dacă era din cauza epuizării 
sau era o simplă stratagemă. Singurul lucru pe care-l știa era că, 
la fel ca un leopard rănit fixat încă pe prada sa, O'Shea nu-și 
mai lua ochii de la pistolul lui Boyle. 

Cu opt ani în urmă lui Boyle i-ar fi tremurat mâinile. Astăzi era 
complet nemișcat. 

— Spune-mi unde este, O'Shea. 

— De ce, ca să-l aștepți în fața școlii - câţi ani are acum, 
nouă, zece ani? - ca să aștepți în faţa clasei lui de elev de-a 
patra ca să-i spui că vrei să ai dreptul să-l vizitezi? Crezi că 
prietena ta Tawana... 

— O cheamă Tiana. 

— Indiferent cum o cheamă, ne-a spus totul, Boyle - cum ați 
flirtat în timpul campaniei, cum te-a urmat la Washington... 

— Nu i-am cerut niciodată să o facă. 

— ... dar nu ţi-a fost deloc greu să o ascunzi de soţia și de 
fiica ta timp de aproape patru ani. Și apoi, când a rămas 


423 


însărcinată - la dracu”! - era mai bine să facă ceva în privința 
asta. 

— Nu i-am cerut niciodată să avorteze. 

— Oh, scuze - nu mi-am dat seama că ești un sfânt. 

In depărtare, pe autostradă, un șir de mașini trecu de locul 
unde se aflau ei. O'Shea se încovoie și-și lăsă capul în jos un 
moment cedând în faţa durerii. 

— Haide, Boyle, se bâlbâi el uitându-se din nou în sus, ai 
ascuns puştiul de toată lumea - ai insistat ca ei să nu se apropie 
niciodată de tine în public - și acum, dintr-odată, ţi-a venit 
cheful să-l iei la picnicul pentru taţi și fii de la Casa Albă? 

— E tot fiul meu. 

— Atunci ar fi trebuit să ai grijă de el. 

— Dar am avut grijă de el. 

— Nu, noi am avut grijă de el, insistă O'Shea. Ce-ai făcut tu a 
fost doar să trimiţi cincizeci de dolari pe săptămână, sperând că 
o să-i ajungă pentru mâncare, scutece și ca să-și ţină gura. Noi 
suntem cei care i-am oferit ei - și lui - un viitor adevărat. 

Boyle clătină din cap, deja agitat. 

— Deci așa v-a prezentat lucrurile Romanul? Că le faceţi un 
viitor? 

— Ea avea nevoie de bani; noi i-am oferit. 

— Sau ca să fim mai exacţi: aţi plătit-o ca să se ascundă, apoi 
ați refuzat să-mi spuneţi unde se află dacă nu eram de acord să 
devin al patrulea trădător, răcni Boyle. Așa că nu te preface că i- 
ați făcut ei un serviciu! 

Apăsându-și bărbia în umăr, O'Shea ridică privirea din podea 
și ochii lui verzi scânteiară în întunericul dubiței. Un zâmbet îi 
miji încet pe față. 

— Așadar, s-ar zice că te-am lovit unde te durea mai tare, nu-i 
așa? Sincer să fiu, când Romanul mi-a spus că îţi pasă de ea, m- 
am gândit că mănâncă rahat. 

Boyle îndreptă pistolul către fața lui O'Shea. 

— Unde sunt? N-o să te mai întreb o... 

Lăsându-se înapoi pe genunchi, O'Shea izbucni într-un hohot 
de râs puternic și sonor al cărui ecou reverberă în toată dubița. 

— Hai să fim serioşi, chiar crezi că mai știm unde sunt după 
atâta amar de vreme? C-am ajuns să ne scriem scrisori? 


424 


Pe măsură ce cuvintele ieșeau de pe buzele lui O'Shea, Boyle 
simţea cum fiecare silabă îi străpunge măruntaiele, ciopârțindu-i 
fiecare organ din interior. 

— Ce... ce vrei să spui? 

— Te-am omorât, dobitocule. Sau cel puţin așa am crezut. Din 
partea mea, din acel moment, Tiana și micul ei bastard se 
puteau muta imediat înapoi în magherniţa aia unde i-am găsit în 
Washington. 

Aplecat, Boyle făcu o jumătate de pas înapoi. Mâna începu să- 
i tremure. 

— Stai... oh... stai... rosti O'Shea chicotind. Vrei să spui că în 
tot timpul ăsta pe care l-ai petrecut încercând să dai de noi, n- 
ai... nu ţi-a trecut niciun moment prin cap că era foarte posibil 
ca nici noi să nu știm unde se află? 

Pentru a doua oară, O'Shea se lăsă pe spate și izbucni într-un 
hohot de râs extrem de sonor. Apoi, fără niciun avertisment, sări 
înainte ca o broască și-l lovi cu capul în bărbie pe Boyle înainte 
ca acesta să-și dea seama ce se petrece. Din cauza loviturii, 
capul lui Boyle zvâcni înapoi, lovindu-se de scaune. 

— Ce zici de asta?! urlă O'Shea cu ochii arzând de furie. De 
data asta te omor cu mâna mea. 

Boyle clătină din cap. Mai întâi încet. Apoi din ce în ce mai 
repede. O'Shea se aruncă înainte ca un berbec într-o ușă. Boyle 
se avântase deja înainte cu mâna dreaptă întinsă. Și cu pistolul 
care se afla încă în ea. 

Intr-o secundă, patul pistolului îl lovi pe O'Shea ca o ghiulea în 
cap. Lovitura primită în sprânceană îl trimise înapoi spre 
peretele din spatele banchetei pentru pasageri. Cu mâinile încă 
legate la spate era clar că nu avea nicio șansă. Pierzându-și 
echilibrul, se întoarse suficient încât să lovească peretele 
metalic, mai întâi cu umărul. 

— Asta e pentru fiul meu, mârâi Boyle, plin de adrenalină. 

O'Shea se prăbuși pe podeaua camionetei. Boyle nu lăsă să 
treacă acest moment propice, se repezi deasupra lui și-i lipi 
ţeava pistolului de frunte. 

— Și asta e pentru fiica mea, hoţ scârbavnic ce ești! 

Boyle scoase siguranţa și începu să apese ușor pe trăgaci. 

O'Shea izbucni din nou în râs. 

— Fă-o, îi spuse el cu vocea întretăiată, întins cum era pe 
spate. 


425 


Pieptul i se ridica și se lăsa rapid în timp ce corpul îi tresălta 
pe podea. Din cauza rănilor provocate de gloanțele primite pe 
pista pentru câini și a  căzăturii, durerea era aproape 
insuportabilă. 

— Cu toţi pereţii ăștia metalici... dă-i drumul... mi-ar... mi-ar 
placea foarte mult să te văd că riști să ricoșeze. 

Boyle se uită în jur la pereţii dubiţei. 

— N-o să ricoșeze, spuse convins. 

— Eşti sigur? gâfâi O'Shea luptându-se să respire și lovind cu 
tocul de la pantof podeaua metalică. Se auzi un zgomot 
înfundat. Mi se pare... mi se pare că este foarte solidă. 

Boyle nu răspunse. Mâna îi tremură ușor cu degetul pe 
trăgaci. 

— E o perspectivă... cam sumbră, nu? întrebă O'Shea. lată-te, 
gata să-ţi distrugi și bruma de viaţă care ţi-a mai rămas 
transformându-te într-un ucigaș și... acum trebuie să ai grijă și 
să nu te împuști făcând-o. 

Boyle știa că el minţea. Sigur minţea. 

— Haide, Boyle - asta-i șansa ta să-mi zbori creierii. Trage! 

Sfidător, O'Shea se aplecă înainte apăsându-și și mai tare 
fruntea în ţeava pistolului. 

Degetul lui Boyle tremură pe trăgaci și un firicel de sânge i se 
scurse din nas spre buza de sus. Asta era. Momentul pentru care 
se rugase... implorase... răzbunarea care-l făcuse să reziste în 
toți anii ăștia. Problema era că O'Shea avea dreptate într-o 
privinţă: indiferent ce-i luaseră, indiferent de cât de goală era 
carcasa care mai rămăsese din el, nu avea să fie niciodată un 
ucigaș. Deși asta nu însemna că nu putea să se răzbune. 

Mișcându-și brațul spre dreapta, Boyle îndreptă ţeava spre 
rana de la umărul lui O'Shea din care curgea în continuare 
sânge și apăsă pe trăgaci. Un singur glonţ îi sfâșie umărul lui 
O'Shea luând cu el o altă bucată de carne însângerată. Pentru a 
mări durerea, Boyle ţinuse pistolul într-o parte sperând ca va 
lovi și un os. judecând după urletul lui O'Shea - care se topi într- 
un suspin surd în momentul în care își dădu ochii peste cap și 
căzu leșinat - fusese mai mult decât suficient pentru a-și atinge 
scopul. 

Dându-l pe O'Shea la o parte cu piciorul, Boyle îngenunche în 
fața băltoacei de sânge de pe podea. Sub aceasta, prin podeaua 
metalică a dubiței se vedea o urma de glonţ. Băgându-și un 


426 


deget în gaură și simțind aerul umed de afară, Boyle clătină din 
cap. Sigur că nu avea cum să ricoșeze. Numai limuzina 
președintelui era blindată. 

Fără să mai piardă vremea, Boyle se strecură în faţă și se 
așeză pe scaunul șoferului. Undeva departe, în stânga, un alt șir 
de mașini vâjâiau pe autostradă. Ceasul digital de pe bord arăta 
6:57 p.m. „Perfect”, gândi el. Apăsă pe acceleraţie și întoarse 
brusc volanul, aruncând în urma roţilor un nor de pietricele. O 
ultimă oprire și totul avea să se sfârșească. 


427 


98. 


— Ăștia n-au auzit niciodată de locuri de parcare? întrebă 
Rogo după ce trecură pe lângă ușa din sticlă mătuită și o făcură 
la dreapta pe lângă clădirea albă de birouri. 

— Uite, îi arătă Dreidel după ce dădură colţul. 

In spatele clădirii se afla o parcare destul de întinsă, unde 
erau vreo opt sau zece mașini. 

— Semn bun, ce zici? S-ar zice că oamenii sunt încă la muncă, 
nu? 

— Numai dacă nu sunt ale personalului care face curățenie, 
spuse Dreidel aruncând o privire către clădire prin geamul din 
dreapta. 

— Câte femei de serviciu cunoști care au automobile Mustang 
nou-nouțe? întrebă Rogo parcând lângă un Ford Mustang negru 
strălucitor. Singura chestie pe care n-o pricep este de ce au tot 
spaţiul ăla liber în faţa clădirii și și-au pus parcarea în spate. 

— Poate că ţine de arhitectura cartierului. 

— Da, poate, spuse Rogo. 

— De ce, tu tot crezi că e genul ăla de doctor care lucrează 
pentru mafie? 

— Nu știu decât că pe strada alăturată se află Bada-Bing și 
sexy-shopul, chiar lângă clădirea asta este o firmă de pompe 
funebre şi Mustangul are o plăcuță de înmatriculare 
personalizată pe care scrie „Fredo”. 

Daniel se uită la plăcuţa pe care scria „MY STANG”. 

— Vrei să încetezi odată? E un cabinet medical, Rogo. Se vede 
de aici. 

— Poţi să spui că sunt nebun, dar tot aș prefera să văd cu 
ochii mei, adăugă Rogo, deschizând portiera, sărind afară în 
ploaia domoală și alergând înspre ușa din spate a clădirii. 
Inainte de a parcurge jumătate din drum, privi în sus la auzul 
unui ţiuit puternic ce se transformă într-un zgomot asurzitor. Un 
alt 747 se apropia de aeroport. Uitându-se înapoi, observă că 
Dreidel era la cel puţin zece pași în urma lui. 

Rogo ajunse în sfârșit la cele două uși glisante din sticlă, 
aproape identice cu cele de la intrarea cealaltă. Pășind pe 


428 


covorașul din faţă, așteptă ca acestea să se deschidă automat. 
Nu se mișcară însă. 

— E cineva acasă? strigă Rogo bătând în sticlă, apoi lipindu-și 
fața de ea, încercând sa vadă ceva înăuntru. 

In diagonală faţă de locul unde se afla el, deasupra, în 
dreapta, o scânteiere roșie dezvălui prezența unei camere de 
luat vederi negre, lucioase, la fel de îngustă ca un calculator de 
birou și cu o lentilă mică, rotundă, nu mai mare decât o monedă 
de zece cenți. Rogo se întoarse, dându-și seama că nu era bine 
să se holbeze în cameră. Era imposibil ca un cabinet medical 
obișnuit să cheltuiască bani pe tehnologie de ultimă generaţie 
cum era asta. 

— Nu privi în sus, șopti Rogo când Dreidel ajunse lângă el. 

— Ești sigur că nimeni nu...? 

Rogo ridică mâna să bată din nou însă, înainte să atingă 
geamul, ușile se deschiseră și un paznic supărat cu părul 
sârmos și cu o mustață tunsă scurt își făcu apariţia. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă uitându-se la Dreidel, apoi la 
Rogo, apoi din nou la Dreidel. 

— Da, îl căutăm pe doctorul Eng, spuse Rogo încercând să 
intre. 

Paznicul se postă în faţa lui, însă Rogo nu se dădu bătut și, 
ajutat de constituţia sa scundă și robustă, trecu pe sub brațul 
paznicului și pătrunse în holul de marmura roz. 

— Scuze... știți... plouă, spuse Rogo arătând spre exterior și 
scuturându-și apa de pe mâini. 

Paznicul rămase în continuare tăcut, uitându-se la Dreidel. 
Rogo observă că paznicul avea la centură un pistol cu calibrul 
de 9 mm. 

— În sfârșit, rosti Dreidel, am venit să vorbim cu doctor Eng. 

— Imi pare rău, a plecat deja, spuse paznicul. 

— Nu-i nimic - măcar dacă am putea vorbi cu asistenta... 

— Doctorul Eng a plecat. S-a terminat programul la cabinetul 
lui. 

În sus pe hol, Rogo văzu un panou unde erau afișate birourile 
din clădire, pe peretele de lângă lifturi. 

— Auziţi, dacă am venit prea târziu ne cerem scuze, dar vă 
pot ruga ceva? spuse Rogo convingător. Conduc de mai bine de 
o oră printr-un trafic îngrozitor. Plecăm imediat - o să-l sunăm 


429 


mâine pe doctorul Eng -, dar mai întâi, vă rog mult, pot să merg 
la toaletă? Am o mare urgenţă. 

Paznicul se uită la el fără să se miște. 

— Vă rog, spuse Rogo, bâţâindu-se de pe un picior pe altul. 
Dacă mai aștept puţin... 

— Toaleta pentru bărbaţi este lângă lifturi, pe stânga, explică 
paznicul arătând înspre hol. 

— Vezica mea vă e recunoscătoare, spuse Rogo luând-o la 
goană. 

Dreidel făcu un pas să se ia după el. Paznicul îl fulgeră cu 
privirea, iar Dreidel se opri. 

— Bine... o să aştept aici, spuse Dreidel. 

— Bună idee, răspunse paznicul. 

Fără să privească înapoi, Rogo o luă pe holul care, la fel ca 
faţada clădirii, era destul de uzat și de vechi: marmură crăpată 
pe podea, aplice ieftine pe tavan și acuarele și picturi 
moderniste în stilul anilor 1980 pe pereţi. Trecând pe lângă ele 
în grabă, Rogo se concentră asupra panoului de lângă lifturi. 

— Am trecut de ea? îi strigă paznicului și se opri în faţa 
panoului cu ramă metalică unde erau afișate birourile. 

Trecând rapid cu privirea lista de nume ordonate alfabetic, 
văzu: 


Dr. Brian Eng - Biroul 127 


Însă, spre surprinderea lui Rogo, nu menţiona ce fel de 
cabinet era. La fel stăteau lucrurile și în cazul celorlalți doctori 
afișaţi. Erau șase nume și niciunul nu avea menţionată 
specialitatea. 

— Următoarea ușa, strigă paznicul. Pe stânga. 

Îi făcu semn că-i mulțumește și intră într-o toaletă micuță 
care-l întâmpină cu un miros pătrunzător de clor. Știind că 
trebuia să întârzie puţin înăuntru, Rogo se duse la chiuvetă, 
scoase din dispozitiv câteva prosoape de hârtie și-și șterse apa 
de pe faţă. Se uită în oglindă să se asigure că se uscase 
complet. Atunci dădu cu ochii de ușa de stejar din spatele lui, 
chiar peste umăr. 

Întorcându-se, o examină cu atenţie. Oricui altcuiva i s-ar fi 
părut doar o ușă care dădea într-o debara. Chiar și lui într-o altă 
zi i s-ar fi părut exact la fel. Însă în seara asta... după tot ce se 


430 


întâmplase... Rogo se uită în stânga. Mai era o ușă îngustă pe 
care scria „Oficiu”. 

Pășind spre ușa de stejar, Rogo apăsă pe clanţă. Era încuiată. 

Cât putu de repede, mai aruncă încă o privire în toaletă - 
cabinele cu veceuri, pisoarele, coșul de gunoi din colţ - căutând 
- acolo. 

Lângă chiuvetă, Rogo se repezi spre dispozitivul unde se aflau 
prosoapele de hârtie și trase de mâner cu toate puterea. leși un 
singur prosop. „Perfect”, gândi Rogo, trăgând carcasa de 
deasupra și lăsând să se vadă doar mânerul și prosoapele. Lovi 
din nou mânerul de plastic gri, însă de data asta nu-i dădu 
drumul și-l ţinu cât putu de strâns cu vârful degetelor, 
proptindu-l cu pieptul și lăsându-se pe el cu toată greutatea. 

În câteva secunde auzi efectul. Dispozitivul începu să crape 
cu un sunet puternic de plastic rupt. Se mai auzi încă un 
zgomot. Era aproape gata. Rogo nu-i dădu drumul, scrâșnind din 
dinţi și ridicându-și un picior de pe pământ ca să sporească 
greutatea. Nu trebuie să-i dai drumul... nu înainte să... Cu un 
salt ușor, își desprinse și celălalt picior de pe pământ. Asta era. 
Plasticul se sparse cu zgomot când mânerul metalic în formă de 
bumerang scăpă din locașul său de pe fundul dispozitivului. 
Rogo se prăbuși pe gresia de pe jos rânjind. 

Se ridică și se uită la mânerul metalic, întorcându-l pe-o parte 
și pe alta. Clar, era îndeajuns de subțire. Apropiindu-se de ușa 
de stejar, fără să facă zgomot, strecură mânerul argintiu în 
formă de bumerang în deschizătura îngustă dintre încuietoare și 
tocul ușii. Avea fruntea și nasul lipite de ușă și se uita în jos 
trăgând bumerangul înspre el. Ca un copil care pescuiește 
monede prin grătarul unui canal, își mișcă mâna încercând să 
opună rezistenţă cu mânerul împotriva încuietorii ușii. Încet- 
încet încuietoarea începu să cedeze... 

Clic. 

Cu o mișcare rapidă, trase ușa înspre el. Rogo își îndreptă 
gâtul ca să vadă ce era înăuntru. 

— E cineva aici? șopti el. 

În interior era întuneric, însă lumina din baie inundase 
încăperea așa că putu să vadă că nu era vorba în niciun caz 
despre un oficiu. Camera era mare, aproape la fel de mare ca 
sufrageria lui și a lui Wes. Și în momentul în care înaintă - când 


431 


văzu ce se afla înăuntru - Rogo făcu ochii mari. Nu avea niciun 
sens. De ce ar fi...? 
— Ce dracu' faci aici? se auzi o voce gravă din ușa de la baie. 
Rogo se răsuci pe călcâie la timp ca să-l vadă pe paznic 
îndreptându-se spre el. 


432 


99, 


Știu unde este mormântul lui Boyle. Am mai fost acolo. 

Prima dată am fost după cea de-a șasea și ultima operaţie pe 
care mi-au făcut-o - cea în care au încercat să-mi scoată și 
ultimele bucățele de șrapnel din obraz. După cincisprezece 
minute, doctorul hotărâse că bucăţelele erau înfipte prea adânc 
- Și erau mult prea mici, ca niște fire de nisip metalice - așa că 
era mai bine să le lase unde se găseau. 

— Lasă-le acolo, mi-a spus doctorul Levy. 

Urmându-i sfatul, am plecat din spital și am pus-o pe mama 
să mă aducă cu mașina aici, la Woodland Cemetery. La șapte 
luni după ce înmormântarea lui Boyle fusese prezentată la 
televiziunea naţională, m-am apropiat de mormântul lui cu 
mâna dreaptă îndesată adânc în buzunar, strângând cu putere 
ultima rețetă și repetând neîntrerupt în gând mii de scuze 
pentru că-l pusesem să urce în limuzină în ziua aceea. O 
auzeam pe mama cum suspina în spatele meu, bocindu-mă ca și 
cum nici măcar nu eram acolo. Vizita aceea a fost unul dintre 
cele mai grele lucruri pe care a trebuit să le fac vreodată. Spre 
surprinderea mea, asta mi se pare și mai grea. 

— Nu te mai gândi la asta, șoptește Lisbeth înaintând cu greu 
prin iarba înaltă, necosită, care ni se înfășoară în jurul gleznelor. 

Ne apropiem de grilajul ce slujește drept gard în spatele 
cimitirului și încerc să ţin umbrela deasupra amândurora, însă 
ea e deja cu doi pași înainte părând a nu lua în seamă ploaia 
ușoară. Nu o condamn că este atât de agitată. Chiar dacă nu o 
să scrie istoria aceasta, reporterul din ea de-abia așteaptă să 
afle adevărul. 

— Ai auzit ce-am spus, Wes? 

Cum nu-i răspund, se oprește și se întoarce spre mine să mă 
vadă. E pe punctul de a spune ceva: cel mai probabil să mă 
calmez, s-o iau ușurel... _ 

— Știu că e greu pentru tine, spune în schimb. Imi pare rău. 

Dau din cap și-i mulțumesc prinzându-i privirea. 

— Ca să fiu cinstit, nu m-am așteptat că o să fiu atât de... am 
crezut că o să fiu mult mai nerăbdător... 


433 


— E normal să fii speriat, Wes. 

— Nu sunt speriat, crede-mă, vreau să aud explicaţiile lui 
Boyle - însă faptul că mă aflu aici... unde au îngropat... unde au 
îngropat naiba știe ce. E ca și cum... nu e chiar cel mai 
confortabil loc pentru mine. 

Privesc în sus, iar ea se apropie de mine, intrând din nou sub 
umbrelă. 

— Mă bucur că m-ai lăsat să vin și eu. 

Zâmbesc. 

— Vino, presimt că o să fie bine, spune trăgându-mă de umăr 
și ieșind încă o dată de sub umbrelă. 

Apucând marginea grilajului înalt de un metru, își bagă vârful 
pantofului într-o deschizătură. 

— Nu-ţi bate capul, răspund îndreptându-mă spre o grămadă 
de pământ atât de înaltă încât îngroapă gardul sub ea și dă 
chiar înăuntru. 

În ciuda îndemnurilor ei, ezit. Pământul acela rămas după 
săparea mormintelor. Pe Lisbeth nu pare s-o deranjeze. 
Ignorând burniţa care cade în continuare, se caţără pe movilă și 
trece într-o clipă de partea cealaltă a gardului. 

— Ai grijă, îi strig. Dacă există alarmă... 

— Suntem într-un cimitir, Wes. Nu cred că își fac griji că s-ar 
putea da vreo spargere. 

— Dar jefuitorii de mormin...? 

Însă, când trec în urma ei peste movila de pământ, nu ne 
întâmpină nimic altceva decât un cor de greieri și umbra deasă 
și neagră a smochinilor indieni, ale căror ramuri și rădăcini 
aeriene se întind în toate direcţiile ca niște uriașe pânze de 
păianjen. În stânga noastră, în diagonală, cele aproape șapte 
hectare și jumătate ale Cimitirului Woodlawn se desfășoară într- 
un dreptunghi perfect mai mare de șaptesprezece ori decât un 
teren de fotbal, presărat cu siluetele unor pietre funerare și 
cavouri aflate aici de sute de ani, și zeci de copaci înalţi și 
stufoși. Cimitirul se sfârșește, fără urmă de ironie, în spatele 
unui dealer Jaguar, așa cum probabil nu se preconizase la 
sfârșitul anilor 1800 când fondatorul orașului, Henry Flagler, 
pusese la pământ șapte hectare jumătate de ananași pentru a 
construi cel mai vechi și cel mai luxos cimitir din West Palm 
Beach. 


434 


Mă îndrept spre aleea principală pavată cu piatră. Apucând 
umbrela, Lisbeth mă trage înapoi și-mi face semn s-o urmez 
înspre stânga, în spatele unui arbust cu coroana rotundă, ca o 
chiftea, chiar lângă gardul din spate. Ne apropiem și dau cu 
ochii de un alt arbust rotund uriaș lângă el, apoi un altul, apoi 
altul... în total cel puţin o sută, de doi metri și jumătate 
înălţime... fiecare plantat la o distanţă perfect egală faţă de 
ceilalți, formând un șir paralel cu toată lungimea gardului din 
spate. intuiţia îi lucrează perfect. Dacă stăm aici, în spate, 
înseamnă că nu ajungem pe aleea principală, ceea ce înseamnă 
că nu suntem vizibili, deci nimeni nu ne va vedea venind. Având 
în vedere ce ne-am pus în cap să facem ar fi bine să riscăm cât 
mai puţin. 

Ne ghemuim după primul arbust cu coroană rotundă și ne 
dăm seama că nu e nici pe departe o chiftea. Scobit în partea 
din spate și tuns în formă de U, arbustul ascunde o mulţime de 
sticle de Gatorade și cutii de suc împrăștiate pe pământ. 
Arbustul de lângă acesta adăpostește o bucată de gazon 
artificial rulat cu care se acoperă de obicei mormintele. Arbustul 
de lângă el adăpostește o prelată de plastic udă și tone de coji 
de seminţe de floarea soarelui. Chiar dacă totul e în aer liber, se 
pare că angajaţii cimitirului au nevoie totuși de un loc unde să 
stea în pauză. 

— Wes, arbuștii ăștia sunt perfecţi pentru... 

— Fără îndoială, spun simțind în sfârșit că mă cuprinde și pe 
mine entuziasmul ei. 

Asta nu înseamnă că sunt dispus să risc ceva. Verificând ca să 
mă asigur că suntem singuri, o iau la stânga, spre centrul zonei, 
unde un stâlp alb este luminat de niște reflectoare și slujește 
drept unică sursă de lumină a cimitirului. Însă de acolo de unde 
ne aflăm, înconjurați de copaci, în colțul cel mai îndepărtat al 
cimitirului, lumina sa palidă nu face altceva decât să arunce 
umbre piezișe printre ramuri și peste alee. 

— Mergi cam încet, spune ea apucând umbrela și 
împingându-mă înainte. 

— Lisbeth, poate că ar trebui să... 

— Nu plec nicăieri, spune ea hotărâtă, mărind pasul și 
uitându-se spre dreapta unde o piatră funerară militară albă 
poartă inscripţia: 


435 


CPL 
TRP E 
REG CAV 13 
RĂZBOIUL SP AM 
1879-1959 


— L-au îngropat lângă cei care au căzut în războiul spaniolo- 
american? șoptește citind deja inscripţia de pe mormântul de 
alături, aflat pe o piatră dublă pentru o pereche care a murit în 
1918. Eşti sigur că nu e în secțiunea cea nouă? 

O văzusem când ajunsesem aici. Departe, în partea stângă, 
dincolo de stâlpul luminat, dincolo de miile de siluete de cruci, 
de pietre funerare și de cavouri de familie, se întindea un teren 
cu plăci memoriale. Ca majoritatea cimitirelor din Florida, 
Woodlawn aflase din proprie experienţă ce se întâmplă când un 
uragan lovește un cimitir. Astăzi, cei care mor primesc numai 
placi memoriale așezate pe pământ. Asta, desigur, în cazul în 
care nu ai cunoștințe suficient de influente ca să tragă niște 
sfori. 

— Crede-mă, nu e în secțiunea cea nouă, îi zic. 

Cu cât înaintăm mai mult pe alee, cu atât mai clar se aude 
sunetul. Un murmur înăbușit sau o șoaptă. Zeci de șoapte - trec 
înainte și înapoi - ca și cum am fi chiar în mijlocul lor. Mă uit în 
jur încercând să văd ceva, dar nu se vede nimic. Ne apropiem 
de trunchiul unui copac și ramurile sale se întind în sus, 
încercând parcă să cuprindă cerul întunecat. 

— Nu e nimeni aici, spune Lisbeth în timp ce eu mă întorc la 
fiecare sunet pe care-l aud. i 

Nu se poate abține nici ea. In dreapta, chiar în spatele unei 
pietre funerare din 1931 cu un porumbel ciobit sculptat 
deasupra, se aude un fâșâit de crengi. În stânga noastră, în 
spatele unei pietre din 1926 cu un șirag de mătănii din marmura 
atârnând din față, se aude un scrâșnet puternic ca și cum cineva 
a pus o frână bruscă. Mă întorc să văd cine e acolo. Pietrele 
funerare ne înconjoară. Ploaia continuă să ne cadă din spate și 
să ne ude până la piele, mirosul ei jilav acoperindu-l pe cel de 
noroi. In spatele nostru, se aude un tunet puternic - nu, nu un 
tunet. 

— Este...? 


436 


Tunetul se aude și mai tare, urmat de o sirenă puternică. Mă 
dau înapoi înspre arbuștii rotunzi chiar în momentul în care se 
aude ding-ding-ding dinspre poartă. Ca un glonț strălucitor 
despicând întunericul, se ivește un tren de marfă trecând 
dinspre stânga înspre dreapta, paralel cu gardul jos ce 
străjuiește partea din spate a cimitirului. 

— Ar trebui să mergem mai departe, urlă Lisbeth în urechea 
mea, împingându-mă mai departe pe alee. 

Trenul continuă să se zguduie pe șine în urma noastră 
îndepărtând orice alt sunet, inclusiv foșnetele sau zăngănitul 
care ne-ar avertiza că se apropie cineva. 

„Ce zici de locul ăsta?” îmi spune prin gesturi Lisbeth în timp 
ce trecem pe lângă un cavou din beton, împodobit, cu uși duble 
din vitralii abia vizibile în lumina slabă. Cavoul este unul dintre 
cele mai mari de aici - aproape la fel de mare ca un container. 

— În niciun caz, spun apucând-o de cot și preluând 
conducerea. 

Nu-și dă seama cât de aproape suntem de ţintă. Trei 
morminte mai încolo de la cavou, aleea se închide la poalele 
unui smochin indian uriaș, care, în timpul zilei, ferește toate 
mormintele din apropiere de soarele arzător. Fie și numai prin 
asta ne-am putea da seama că ne aflăm în zona cea mai selectă 
a cimitirului. Președintele Manning sunase personal și se 
asigurase că va obţine bucata dublă de teren pe care se află 
acum o piatră funerară din marmură neagră din import cu 
partea de sus ușor curbată și litere albe sculptate în marmură: 


RONALD BOYLE 
, SOȚ, TATA, FIU IUBIT 
AL CARUI SPIRIT VA FI CU NOI DE-A PURURI 


— Ăsta-i el? întreabă Lisbeth dând cu ochii de nume și 
aproape izbindu-se în mine din spate. 

A fost ultimul dar al lui Manning pentru prietenul lui - un loc 
de odihnă veșnică ce avea să-l ţină pe Boyle departe de zona cu 
placi memoriale și să-l alăture unui general din al Doilea Război 
Mondial, vizavi de unul dintre cei mai respectați judecători din 
Palm Beach în anii 1920. Chiar și după moarte cei mari trebuiau 
să stea la loc de cinste. 


437 


În spatele nostru zgomotul trenului pălește și se aud din nou 
greierii din toate părţile. Rămân acolo uitându-mă la mormântul 
lui Boyle în lumina slabă. 

— Te simţi bine? întreabă Lisbeth. 

Crede că mi-e teamă. Însă acum că am ajuns aici... acum că 
știu că nu e nimeni sub piatra asta... și cel mai important lucru, 
faptul că nu l-am băgat eu acolo... Îmi strâng pumnii recitind 
epitaful. Ca tot ce face parte din viaţa lor este lustruit și frumos 
- și nu e altceva decât o bubă mustind de minciuni. Timp de opt 
ani, Manning - șeful meu, mentorul meu - timp de opt ani știuse 
că mâncam rahat, însă niciodată nu făcuse ceva să mă 
oprească. Dimpotrivă, mi-l servise. În fiecare zi. Cu un zâmbet 
prezidenţial ireproșabil. 

Îmi strâng și mai tare pumnii. Apoi simt mâna lui Lisbeth pe 
spate. Nu spune nimic. Nici nu e nevoie. 

Mă mai uit o dată roată prin cimitirul pustiu. Timp de opt ani 
mi-a fost teamă. Așa se întâmplă când te bântuie moartea. Insă 
acum, stând în ploaia ușoară și în întunericul aproape deplin, 
sunt gata să-mi înfrunt fantoma. Și la fel și Lisbeth. 

Ne așezăm la locurile noastre, despărțiți, aşa cum am 
convenit. Lisbeth se uită la ceas. Nu trebuie să facem altceva 
decât să așteptăm. 


438 


100. 


— leşi afară de acolo! Acum! urlă paznicul apucându-l pe Rogo 
de cămașă. 

— la mâna de pe mine! ţipă și Rogo, eliberându-se din 
strânsoare și repezindu-se și mai departe în camera slab 
luminată. 

Doi pași mai încolo, se declanșară senzorii de mișcare și 

camera fu inundată brusc de o lumină fluorescentă. In stânga lui 
Rogo se afla un pat simplu cu o tăblie din stejar, cearșafuri albe 
imaculate și o Biblie așezată pe o pătură de lână verzuie și 
pufoasă. Ca să întregească decorul de motel ieftin, în încăpere 
mai era o masă albă care nu se asorta cu nimic și o comodă din 
pal pe care se aflau un teanc de reviste vechi și un televizor 
vechi de zece ani cu diagonala de cincizeci și unu de centimetri. 
In dreapta, niște uși duble de stejar dădeau într-o cameră ce 
aducea mai degrabă cu o sală de ședințe, cu o masă lungă de 
mahon și șase scaune moderne din piele neagră. Nimic din toate 
astea nu avea sens. De ce oare o toaletă publică dădea într-un 
dormitor sepa...? 
_ Din spate, Rogo simţi cum îl trage cineva puternic de cămașă. 
Incercă din nou să se smucească din strânsoare, însă de data 
asta paznicul era pregătit și îi opuse rezistenţă trăgându-l înapoi 
spre baie. 

— Ai idee în ce rahat m-ai băgat?! ţipă paznicul. 

— Eu doar... ușa era deschisă și... 

— Pe dracu’ era, spuse crunt paznicul trăgând de Rogo și 
împingându-l cu faţa în ușa pe jumătate închisă a camerei, care 
se izbi de peretele acoperit cu faianță când Rogo ajunse dintr-un 
brânci în baie. 

— Ești nebun? urlă Rogo luptându-se să se elibereze. 

Însă paznicul îl ţinea strâns, împingându-l înapoi prin toaleta 
pentru bărbați și spre ușa dinspre hol. Cu un cap mai înalt decât 
Rogo, îl apucase pe acesta de încheieturi și-i ţinea mâinile la 
spate. 


439 


— Sunt avocat, maimuţțoi prost. După ce o să te dau în 
judecată și o să termin cu tine, o să fiu proprietarul acestui loc și 
o să-l transform într-un fast-food! 

Rogo ieși împleticindu-se din baie în holul de marmură roz, iar 
paznicul continua să-l împingă înspre dreapta, înapoi înspre 
ușile albe de sticlă mătuită. 

— Dreidel, spune-i cine ești! strigă Rogo, iar ecoul cuvintelor 
lui se răspândi în tot holul. 

— Ce... ce-ai făcut? întrebă Dreidel făcând deja o mișcare 
înapoi de lângă biroul de informaţii. 

— Nu mișca! îi strigă paznicul lui Dreidel. 

Panicat, Dreidel se întoarse pe călcâie și o luă la fugă înspre 
ușile glisante. 

— Nu... nu face asta! strigă paznicul. 

Prea târziu. 

Inainte ca Dreidel să audă măcar aceste cuvinte, piciorul lui 
ajunse pe covorașul cu senzori de la intrare. Însă abia când ușile 
începură să alunece, Rogo observă umbre de partea cealaltă a 
sticlei mătuite. 

Cu un fâșâit surd ușile se deschiseră larg permițându-le să 
vadă un bărbat subţire și chel cu obrajii loviți și cu o crustă de 
sânge la nas. Avea pe umăr un bărbat înalt, bine legat, al cărui 
cap se bălăngănea; era inconștient. Avea cămașa udă leoarcă 
de ceva ce semăna a sânge. 

— Ghici pe cine am găsit? strigă Boyle intrând înăuntru. Acum 
nu mai trebuie decât să... 

Dând cu ochii de Dreidel, îngheţă. Fără să se gândească 
măcar îi dădu drumul lui O'Shea care se prăbuși la pământ cât 
era de lung pe covorașul cu senzori. 

— Boyle, izbucni Dreidel. 

— Boyle? întrebă Rogo. 

— Nu mișca! urlă paznicul către Boyle scoțându-și pistolul și 
împingându-l pe Rogo într-o parte. 

— Lasă pistolul, tună Boyle. 

— Am spus să nu te mişti! repetă paznicul. Întorcându-se spre 
stația radio, strigă: Băieți, am nevoie de ajutor aici! 

Incercând să-și recapete echilibrul, Rogo nu putu să-și 
dezlipească ochii de la Boyle. Era exact cum i-l descrisese Wes. 
Trăsăturile ascuţite... obrajii descărnați... însă în multe privinţe 
aproape la fel. 


440 


— R-ron, ești bine? întrebă Dreidel în continuare șocat. 

Înainte ca Boyle să-i poată răspunde, ochii lui căprui-albăstrui 
prinseră privirea lui Rogo. 

— Eşti colegul de apartament al lui Wes, nu-i așa? 

Rogo dădu din cap încet. 

— De ce? 

— E și Wes aici? întrebă Boyle cercetând rapid cu privirea 
fiecare colţișor al holului. 

Derutat și copleșit de toate acestea, Rogo îi urmări privirea lui 
Boyle trecând peste hol, lifturi, biroul de informaţii, aproape 
așteptându-se ca Wes să sară de undeva. 

— Am... am crezut că trebuie să se întâlnească cu tine. 

— Să se întâlnească cu e/? se miră Dreidel. 

— Să se întâlnească cu mine? replică Boyle. 

— Da, nu... cu tine, strigă Rogo. l-ai lăsat un bilet... să se 
întâlnească cu tine... la ora șapte. Știi, la cimitir. 

Holbându-se la Rogo, Boyle clătină din cap, evident fără să 
aibă habar de toată tărășenia. 

— Nu știu despre ce vorbești, tinere. De ce l-aș invita pe Wes 
să se întâlnească cu mine la cimitir? 


441 


101. 


Îi trebuiră șase secunde să meșterească la încuietoare și să 
desfacă vechiul lacăt, și asta cu umbrela în mână. Știa că nu 
există nicio alarmă - de-asta venise mai devreme. Într-adevăr, 
după ce lacătul se deschise, trase încet de lanțul de metal 
ruginit și îl desfăcu de pe porțile principale ale cimitirului fără ca 
măcar să se uite dacă venea cineva. Apoi împinse puţin și 
deschise porțile doar cât să se strecoare înăuntru. 

— Aici i-ai...? Cine dracu' ar veni să se întâlnească aici cu 
tine? 

— Ai încredere în mine, spuse bărbatul aplecând umbrela și 
aruncând o privire spre arcada din piatră sculptată ce încadra 
porţile. 

Epitaful săpat în piatră, cu litere drepte, clasice, se afla la 
intrarea în cimitir încă de când acesta fusese construit, în urmă 
cu două sute de ani: „Ceea ce este atât de universal ca moartea 
nu poate fi decât o binecuvântare”. 

— Aşteaptă aici, spuse el. 

— De ce? Unde te duci, întrebă persoana care-l însoțea, 
adăpostindu-se sub o altă umbrelă și ţinându-se mai la o parte. 
Doar n-ai de gând să mă lași într-un cimitir. 

— Te las aici ca să nu te vadă nimeni, insistă bărbatul știind 
că Wes trebuia să fi ajuns deja. Dacă vrei să rezolv porcăria asta 
- așa cum cred - îţi sugerez să rămâi aici până îţi spun eu că 
poţi veni. 

Lăsând cealaltă persoană în urmă, se uită înspre stâlpul cu 
reflectoare care scălda în lumină intrarea principală, apoi o făcu 
brusc la stânga și trecu printr-un șir de morminte. Ignorând 
aleile din piatră, o tăie spre capătul sudic al cimitirului, căutând 
să stea cât mai aproape de copaci pentru a nu fi zărit. 

In spatele lui, auzea cum persoana cu care venise îl urma, la 
destulă depărtare cât să rămână ascunsă. Însă continua să-l 
urmeze. Bun. Asta voia. 

Indreptându-se spre Wes, se opri în spatele unei coloane 
crăpate din calcar în colţul unui cavou cu acoperiș ascuţit de 
catedrală. In dreapta lui, pe partea cealaltă a cavoului, o piatră 


442 


funerară mică și plumburie, din 1928, ridicată pentru cineva pe 
nume J.G. Anwar era gravată cu simbolul masonic 


și o stea cu cinci colţuri. Ascuns în întuneric, nu se putu abtine 
să nu zâmbească. Ce ironie a sorții! Cât de perfect! 

Ignorând în continuare persoana care înainta tiptil la cinci 
metri în urma lui, se uită în jurul cavoului zgăriind cu spițele 
umbrelei mușchiul ud și moale care își croia încet drum spre 
coloana de calcar, în diagonală, la poalele unui smochin indian 
uriaș, silueta subţire a lui Wes pendula înainte și înapoi, 
zgribulită sub propria umbrelă. 

— El e? șopti cealaltă persoană, ajungându-l repede din urmă 
și ascunzându-se după cavou. 

— Ti-am spus să... 

Însă înainte să apuce să termine fraza, umbra de lângă 
mormânt o luă spre el și își dădu seama imediat cine era. 
Indiciul cel mai clar fuseseră gleznele. 

Bărbatul strânse și mai tare mânerul umbrelei. Își îngustă 
ochii, și când se aplecă înainte, spițele umbrelei întrară și mai 
adânc în mușchiul de pe cavou. Brusc o luă la fugă înainte. 

„Idiotul ăla neno...” 

— Stai... unde te...? 

— Stai aici! șuieră el înspre însoţitorul său, de data asta serios 
și hotărât. 

Tot timpul ăsta... Tot ce-i trebuia era ca Wes să fie singur. Pe 
jumătate în fugă, o tăie în diagonală printr-un șir de morminte. 
Știa foarte bine că aveau să-l audă venind. 

Normal, umbra se întoarse înspre el ridicându-și umbrela și 
lăsând să se vadă un crâmpei de păr roșcat. 

— Boyle, tu ești? strigă Lisbeth. 

Cum nu primi niciun răspuns, își ridică puţin capul încercând 
să zărească ceva în întuneric. 

— Boyle...? 


443 


La numai doi metri de ea, bărbatul își băgă mâna cea bună - 
mâna stângă - în buzunar ca să-și scoată pistolul. 

— Boyle, liniștește-te, spuse Lisbeth dându-se înapoi în timp 
ce bărbatul se apropia cu fața în continuare ascunsă de 
umbrelă. 

O fracțiune de secundă se ghemui sub o creangă aplecată 
care-i prinse umbrela și i-o dădu pe spate. In momentul în care 
Lisbeth îi văzu părul negru ca pana corbului știu că era de rău. 
Din câte-i spusese Wes, Boyle era chel. 

— Ascultă, indiferent cine ești, trebuie să-ţi spun că sunt aici 
numai ca să... 

Aruncându-se înainte printr-un șir de tufișuri și ieșind din 
întuneric, bărbatul scoase pistolul, îl îndreptă înspre pieptul lui 
Lisbeth și se apropie de ea atât de mult, încât o forţă să se dea 
înapoi drept într-o piatră funerară de culoarea lutului cu o cruce 
celtică cioplită în vârf. 

— Nu-mi pasă de ce dracu' ești aici, explodă Romanul, 
smulgându-i umbrela din mâna. Apropiindu-se și mai mult de ea, 
pielea îi sclipi la fel de pământie ca și pietrele de mormânt. Dar 
dacă nu-mi spui unde e Wes, jur pe Dumnezeu că o să te fac să 
mă implori să-ți zbor creierii. 

Incremenită de uimire, Lisbeth se uită peste umărul 
Romanului unde-o zări pe cealaltă persoană pășind printre 
tufișuri. 

Reportera rămase cu gura căscată când ultimul membru al 
Celor Patru începu să se apropie. 


444 


102. 


Martin Kassal știa să citească de la trei ani. Știa să scrie de la 
patru ani. Și la cinci ani stătea deja la masă cu tatăl său 
dimineaţă, mâncându-și stafidele și pâinea prăjită în timp ce 
citea titlurile din ziare. Însă abia la șapte ani terminase primul 
lui careu. Adică îl terminase de conceput. 

Șaizeci și unu de ani mai târziu, Kassal se bătea gânditor 
peste bărbia ascuţită, răsfoind o cărțulie veche intitulată Mituri 
și simboluri în arta și civilizația indiană. Chiar cu ochelarii lui de 
citire fumurii pe nas, tot trebuia să se aplece până aproape de 
foaie ca să vadă și să se tragă puţin înapoi pentru a da pagina. 
Era atât de acaparat de simbolurile râurilor sacre, încât nici nu 
auzi telefonul până ce sună și a treia oară. 

— Eşti Ptomaine? întrebă o voce de femeie cu un ton 
acuzator. 

— Îmi pare rău... cine e la telefon? întrebă Kassal. 

— Tattarrattat este numele meu de pe net. Cunoscută și ca 
Mary Beth Guard de prieteni, adăugă cu un râs ţâfnos la adresa 
celui mai lung cuvânt ce se citește la fel și de la cap la coadă și 
de la coadă la cap din Dicţionarul Oxford, ediţia a doua. Am 
văzut mesajul pe care l-ai lăsat pe forum... despre simbolurile 
pe care încerci să le identifici... cele patru puncte și crucea 
tăiată... 

— Sigur. Nu, sigur. Și mulțumesc că m-ai contactat atât de 
repede. 

— Cum ţi-ai lăsat și numărul de telefon, m-am gândit că e 
urgent. Apropo, îmi place numele tău de pe net. Ptomaine. Din 
NPR, nu? „Istoric american celebru. Puneţi prenumele în 
interiorul numelui pentru a forma un cuvânt.” Ptomaine. Tom 
Paine. Drăguţ, spuse femeia ca și cum ar fi fost în căutarea unui 
partener. 

— Da, ce să zic... eh, spuse Kassal ștergându-și fruntea. Deci 
revenind la simboluri... 

— Da, desenele - desigur - le-am recunoscut imediat. Adică, 
vreau să spun că mă uit la ele în fiecare zi. 

— Nu cred că înţeleg ce vrei să spui. 


445 


— Lucrez la Monticello. Știi, în Virginia? Statul celui mai mare 
și mai înţelept președinte al nostru, Thomas Jefferson - și nu 
spun asta doar pentru că sunt angajată aici. 

— Erau niște simboluri folosite de Jefferson? 

— De fapt, de Meriwether Lewis. 

— Vrei să spui Lewis din Lewis și Clark?5? 

— Oho, da' știi ceva istorie, Ptomaine, spuse ea ironic. 
Normal. Insă ceea ce nu-și dau seama oamenii este că 
principalul motiv pentru care Meriwether Lewis a fost ales să 
exploreze Louisiana înainte de încheierea tratatului Lousiana 
Purchase?’ - poate singurul motiv pentru care i s-a încredințat 
această misiune - a fost pentru că, cu câţiva ani înainte, se 
descurcase atât de bine ca secretar personal al lui Jefferson. 

— Aha, spuse Kassal, scriind deja pe un petic de hârtie pentru 
a folosi informaţia într-un careu viitor. Nu știam că Lewis a fost 
asistentul lui Jefferson. 

— Primul asistent pe care l-a avut vreodată un președinte. 
Chiar după alegerea lui Jefferson în 1801, una dintre primele 
sale măsuri pe care le-a luat ca președinte a fost să scadă 
numărul militarilor din armată. Războiul de Independenţă era 
demult încheiat, conflictul cu Franţa era pe cale să se stingă și 
încercau să micșoreze numărul militarilor. 

— Deci, consecinţele politice... 

— Foarte bine. Nu au fost prea plăcute, explică Mary Beth. Ai 
și tu microbul politicii, nu? Ai fost vreodată la Monticello? Mi-ar 
plăcea să-ţi arăt ce avem aici. 

Asta era întotdeauna problema cu forumurile. Existau multe 
șanse să afli răspunsul la o întrebare, însă la fel de multe șanse 
să trebuiască să discuți cu diverși ciudați. 

— Imi pare rău, mă cam grăbesc... 

— OK, am înțeles - ești căsătorit. Imi cer scuze. Nu mă pricep 
prea bine să detectez chestiile astea... 

— Da, deci să revenim - vorbeai despre Jefferson... despre 
consecinţele politice ale concedierii militarilor... 

— Sigur. Sigur. Manevrele politice erau înșelătoare ca să nu le 
spun altcumva, așa că, pentru a evita să se implice pe faţă și să 


25 Meriwether Lewis și William Clark, doi exploratori americani, din secolul al XIX-lea, 
cunoscuţi mai ales pentru expediţia lor de la râul Mississippi până la Coasta de Vest și 
înapoi. (n.red.). 

26 Prin acest tratat, SUA au cumpărat de la Franţa vastul teritoriu al Louisianei în 
1803. (n.tr.). 


446 


facă vreo gafă, Jefferson i-a cerut lui Lewis să evalueze în secret 
loialitatea fiecărui ofițer din armată. In felul acesta, știau pe cine 
să concedieze și pe cine să păstreze alături de ei. 

— Deci simbolurile alea, spuse Kassal uitându-se în jos la 


$s. U Tat 


erau... 

— ... sistemul codificat de clasificare inventat de Lewis și de 
Jefferson pentru a se asigura că niciun ofițer nu va afla vreodată 
care era adevărata opinie a lui Jefferson despre el: dacă era 
demn de încredere, indiferent, sau un dușman politic. Așa că, 
atunci când Departamentul de Război i-a oferit lui Jefferson o 
listă cu toţi generalii cu o stea și două cu stele, Lewis și-a luat 
simbolurile astea secrete și a pus... 

—... un semn lângă fiecare nume, spuse Kassal studiind 
exact aceleași simboluri, două sute de ani mai târziu, lângă 
careu. Pentru toţi ceilalți păreau simple mâăzgălituri făcute cu 
stiloul... 

— ... Te-ai prins din nou... însă pentru Jefferson, era un ghid 
care-i spunea care dintre ofițeri erau de partea lui. De fapt, dacă 
vei veni vreodată... Avem expusă lista originală, plus cheia pe 
care o folosea Jefferson pentru a descifra codurile. E foarte 
frumoasă văzută de aproape - cu toate înfloriturile alea din 
vechiul manuscris. 

— Sună într-adevăr foarte tentant, spuse Kassal făcând o faţă 
de parcă i se strepeziseră dinţii. Dar... Mary Beth te cheamă, 
nu? 

— Mary Beth, spuse ea mândră. 

— Dacă ţi-aș putea cere un ultim serviciu, Mary Beth: acum că 
am semnele astea - cele patru puncte și crucea tăiată - poţi să- 
mi citești pur și simplu cifrul ca să știu ce înseamnă fiecare 
dintre ele? 


447 


103. 


— Vrei să spui că nu i-ai trimis niciun bilet? îl întrebă Rogo pe 
Boyle aranjându-și cămașa pe care paznicul i-o trăsese de pe el. 

— Bilet? De ce i-aș trimite un bilet? întrebă Boyle evident 
enervat fulgerându-i cu privirea pe Rogo și pe paznic. 

— Am spus să nu te miști! strigă paznicul cu pistolul îndreptat 
spre Boyle. 

— Dacă mai urli o dată la mine, o să-ţi bag pistolul ala pe gât, 
răcni Boyle. Acum vreau să vorbesc cu persoana mea de contact 
sau măcar cu un supraveghetor. Chiar acum. 

— Ce naiba se întâmplă aici? întrebă Dreidel cu mâinile 
ridicate în continuare, deși pistolul nu era deloc în apropierea 
lui. Ai spus că ne întâlnim la hotelul meu. De unde și până unde 
trebuia Wes să se ducă la cimitir? 

— Dreidel, chestia asta nu are nicio legătură cu tine, replică 
Rogo hotărât. Intorcându-se înspre paznic, adăugă: Ascultă, știu 
că nu mă cunoști, însă viaţa prietenului meu este în... 

— Și viaţa ta este, spuse paznicul întorcându-se cu pistolul 
înspre Rogo. Îndreptându-și atenţia spre staţia radio din mâna, 
apăsă pe un buton și adaugă: Rags, avem o problemă - trebuie 
să-l găsești pe Loeb. 

— Deci, stai puţin... când a sunat Wes... m-aţi minţit 
amândoi? întrebă Dreidel încercând în continuare să priceapă. 
Acum l-ai făcut și pe Wes să n-aibă încredere în mine? 

— Să nu îndrăznești s-o faci pe victima, îl avertiză Rogo. 
Lisbeth a vorbit cu fosta ta prietenă - cea cu careul... 

La auzul acestor cuvinte, Boyle se întoarse spre el. 

— Ai găsit careul? 

— Boyle, ţine-ţi gura! strigă paznicul. 

— Cum a găsit-o pe Violet? întrebă Dreidel alb ca varul la faţă 
și lăsându-și încet mâinile în jos. 

Rogo dădu din cap înspre Dreidel, însă nu-și luă ochii de la 
paznic care nu-și la ochii de la Boyle. Rogo își mută greutatea de 
pe un picior pe altul, incapabil sa stea nemișcat. Fiecare 
secundă pe care o pierdea însemna că Wes... Se opri brusc. „Nu 
te gândi la asta.” 


448 


— Când ai găsit careul? întrebă Boyle, încercând să-i capteze 
atenția lui Rogo. 

Rogo îi aruncă o privire mirosind că era posibil să afle ceva. 
Până să ajungă la Wes, dacă tot era să piardă vremea pe aici 
măcar să se aleagă cu niște răspunsuri. 

— Vrei să spui c-o să-mi explici ce era cu el? întrebă Rogo. 

Însă Boyle ignoră întrebarea ca și când nu o auzise. 

— Nu... nu face asta, îl avertiză Rogo. Nu sta... dacă poţi să-l 
ajuţi pe Wes... dacă știi ce era în careul ăla... 

— Nu știu absolut nimic. 

— Nu-i adevărat. Ai fost în Malaysia cu un scop. 

— Loeb, ești acolo? spuse paznicul în radio. 

— Haide, Boyle... l-am auzit pe Wes vorbind despre tine. Știm 
că tu ai încercat să faci ceea ce trebuia. 

Boyle îl privi pe paznic care clătina din cap. 

— Te rog, insistă Rogo. Wes s-a dus acolo crezând că o să te 
întâlnească. 

În continuare nicio reacţie din partea lui Boyle. 

— Cineva l-a atras într-o capcană, adăugă Rogo. Dacă știi 
ceva și nu-mi spui, nu faci altceva decât să-l lași pe el să-ți ia 
locul. 

Nimic. 

— Las-o baltă, spuse Dreidel. Nu va... 

— Unde l-a găsit? izbucni Boyle. 

— Ce anume? întrebă Rogo. 

— Biletul. Ai spus ca Wes a găsit un bilet. Ca să meargă în 
cimitir. 

— Boyle... rosti paznicul ameninţător. 

— Pe mașină, spuse Rogo. În faţa casei lui Manning. 

— De unde și până unde? întrebă Dreidel. Nu mi-ai spus asta. 
Nu mi-au spus asta, zise către Boyle. 

Boyle clătină din cap. 

— Și Wes pur și simplu și-a imaginat ca era...? Am crezut c-ai 
spus c-a rezolvat careul. 

— Am descoperit numele - toate inițialele, spuse Rogo. 
Manning, Albright, Rosenman, Dreidel... 

— Astea... cu vechea criptogramă a lui Jefferson, spuse Boyle 
scoțând din buzunar o hârtie împăturită veche, îngălbenită de 
vreme. 


449 


Deschizând-o în grabă, lăsă să se vadă careul și codul său 
ascuns, plus ceea ce scrisese el însuși. 


ee Manning 
(0) Albright 
¥ Rosenman 

ee Dreidel 

— Moss 

— Kutz 

— Lemonick 
$ Boyle 


— Ăsta e, spuse Rogo. Însă în afară de faptul că ne-a spus că 
președintele avea încredere în Dreidel, n-am putut să... 

— Stai, stai puţin, îl întrerupse Boyle. Ce tot spui acolo? 

— Boyle, știi foarte bine regulile cu privire la secrete! strigă 
paznicul. 

— Vrei să mă lași cu secretele astea? îi strigă Boyle. Spune-i 
lui Loeb că eu sunt de vină. Întorcându-se înspre Rogo, adăugă: 
Și ce v-a făcut să credeţi că Dreidel era demn de încredere? 

— Vrei să spui că nu sunt? se rățoi Dreidel. 

— Cele patru puncte, explică Rogo arătând spre 


Cum președintele și Dreidel aveau fiecare câte patru puncte, ne- 
am gândit că acela era simbolul pentru cercul celor în care avea 
cea mai mare încredere. 

Boyle tăcu din nou. 

— Adică nu ăsta este simbolul celor din cercul de încredere? 
întrebă Rogo. 

— Ala este simbolul pentru cei din cercul de încredere, spuse 
Boyle arătând spre 


de lângă numele șefului de personal al lui Manning, omul cu 
care obișnuia să rezolve careurile. 


450 


— Atunci ce înseamnă cele patru puncte? întrebă Rogo 
neînțelegând nimic în continuare. 

— Boyle, ajunge! strigă paznicul. 

— Asta nu are nimic de-a face cu regulile privind secretele, îi 
răspunse Boyle. 

— Cele patru puncte sunt bune, insistă Dreidel. Manning avea 
încredere totală în mine! 

— Spune-mi odată ce erau cele patru puncte, îi ceru Rogo pe 
un ton scăzut. 

Boyle îi aruncă o privire rece lui Dreidel și apoi se întoarse 
spre Rogo. 

— Cele patru puncte erau simbolul lui Jefferson pentru 
oamenii fără niciun crez politic - oportuniștii care erau dispuși să 
renunțe la orice pentru a avansa. Pentru noi, era menit să-i 
înfățișeze pe cei despre care Manning și Albright credeau că 
trimit pe ascuns informaţii presei. Însă când Cei Trei au găsit un 
exemplar și l-au descifrat, și-au dat astfel seama pe cine 
trebuiau să racoleze pentru a fi Al Patrulea. 

— Eu nu sunt Al Patrulea! insistă Dreidel. 

— N-am spus niciodată că tu ai fi, îl aprobă Boyle. 

Rogo se uită la vechiul careu al lui Manning, studiind cele 
două nume străjuite de cele patru puncte. 


ee Manning 
ee 


SS Dreidel 


Nimic din toate astea nu avea sens. Wes jurase că scrisul 
acela - că toate simbolurile - fuseseră făcute de Manning. Insă 
dacă asta era adevărat... 

— Păi, atunci de ce și-ar acorda președintele lui însuși un 
calificativ atât de scăzut? 

— Tocmai asta e. N-ar face-o, spuse Boyle. 

— Dar pe careu... ai spus că cele patru puncte... 

Boyle își mușcă buza de sus. 

— Rogo, nu te mai gândi la ideile tale preconcepute. Cei Trei 
voiau pe cineva care să fie aproape de orice decizie importantă 
și, mai ales, voiau pe cineva care sa poată influența aceste 
decizii - de-asta m-au ales pe mine mai întâi, în loc să-l ia pe 
Dreidel. 

— Boyle, ajunge! Vorbesc serios! strigă paznicul. 

451 


Însă lui Boyle nu-i păsa. După opt ani, nu mai avea nimic de 
pierdut. 

— Acum înţelegi, nu-i așa? întrebă Boyle în timp ce Rogo se 
uita pierdut la foaia de hârtie. Ai numele. Ai chiar și 
raţionamentul potrivit... cine știe ce ar fi făcut pentru încă patru 
ani. Însă te-ai gândit la un alt Manning. 

Derutat, Rogo clătină din cap, nedezlipindu-și privirea de la 
careu. 

— Ce alt Manning mai es...? 

Brusc îl străbătu un fior ca și cum cineva i-ar fi aruncat o 
găleată de gheaţă în cap. 

„Fir-ar al dracului.” 


452 


104. 


Cunosc umbra aceea foarte bine. Îmi e mai familiară decât a 
mea. Am privit-o aproape în fiecare zi timp de zece ani. Asta e 
slujba mea: să o urmăresc de la un metru distanţă, îndeajuns de 
aproape ca să-mi dau seama exact în momentul în care dorește 
ceva, însă destul de departe ca să nu apar niciodată în 
fotografie. Când eram la Casa Albă, chiar când era înconjurată 
de roiuri de demnitari și jurnaliști străini și jurnaliști de-ai noștri, 
de personal, de oameni și de agenți ai Secret Service, iar eu 
rămâneam în spatele întregii hoarde, tot reușeam să văd ceva 
prin pădurea de picioare și să-i deslușesc silueta în centru - și 
nu numai pentru că era singura pe tocuri. 

Nici în noaptea asta nu e altfel. Într-adevăr, în timp ce mă 
ghemuiesc în cimitirul plin de umbre și mă ascund în spatele 
unuia dintre arbuști, mijesc ochii până ce ajung ca două lame de 
cuțit încercând să văd ceva prin crăcile încurcate și cei aproape 
cincizeci de metri de pietre funerare ce brăzdează întunericul. 
Mă uit la aleea de piatră și recunosc imediat coapsele pline, 
umerii ascuţiţi și silueta dreaptă a doamnei doctor Lenore 
Manning. 

Simt imediat o durere cruntă în piept. Nu... ea n-ar face 
niciodată... dau din cap și simt ca inima-mi bate mai să-mi sară 
din piept. Cum poate...? De ce-ar face asta? 

La capătul aleii, aplecându-se din cauza copacilor, își lasă 
umbrela puţin în jos și în lumina de la stâlpul din depărtare văd 
supărarea și furia zugrăvite pe faţa ei - și chiar și frica. Revăd cu 
ochii minţii scena plecării de la Casa Albă - președintele îi 
strângea mâna în timp ce se îndreptau spre Marine One. Ea 
însăși recunoscuse: ar fi făcut aproape orice ca să rămână la 
putere. 

Se răstește la bărbatul de lângă ea, însă sunt prea departe ca 
s-o aud. Nu-i place că e aici. Indiferent ce a făcut, e clar că acum 
îi pare rău. Mă trag înapoi clipind cu putere. Dar Boyle... dacă 
prima-doamnă e aici și bărbatul cu mâna dreaptă bandajată (are 
un pistol?), dacă ăla e Romanul... Simt un val de sânge 
inundându-mi pieptul și urcându-mi-se în sus, pe faţă. Imi pun o 


453 


palmă pe obrazul care mă ustură ca atunci când am fost 
împușcat. 

Închizând ochii, văd din nou ceva, un alt grupaj de imagini 
alb-negru ca la televizor. Când fusesem acasă la Manning, știa 
că o privesc - când plângea, arătându-mi scrisoarea de la Boyle 
- Și apoi biletul de pe mașină. De-asta se potrivea scrisul. Ea... și 
Romanul... Doamne Dumnezeule! 

Mă uit din nou la aleea pe care se află Lisbeth, la fel de șocată 
ca și mine. A fost ideea ei să schimbăm locurile înainte să apară 
Boyle: eu trebuia să fiu momeala care să-l atragă, iar ea trebuia 
să fie reportera prietenoasă care-i oferea un stimulent și mai 
puternic să rămână. Însă Boyle nu va veni. Nici nu trebuia să 
vină. 

Romanul se apropie de Lisbeth care-și îndreaptă spatele 
încercând să pară sigură pe ea. Însă din felul în care se uită la 
pistolul lui... și se dă înapoi, lovindu-se de piatra funerară de 
culoarea argilei... știe că e în pericol. Toţi suntem. Numai dacă 
nu pot face... 

Răsucindu-mă înspre gardul din spatele meu, scot telefonul 
din buzunar și o iau la fugă cât pot de repede. Însă înainte să 
apuc să apăs o singură tastă, mă izbesc cu fața de pieptul unui 
bărbat înalt și slab care se uită la lumina din depărtare. Are 
buze subţiri lipsite de orice expresie, părul negru tuns foarte 
scurt și ochi mici ciocolatii care par prea apropiaţi... Obrazul îmi 
arde ca și cum ar fi luat foc. Îl recunosc imediat. L-am văzut în 
toate coșmarurile mele. 

Nico îmi smulge telefonul din mână, îl izbește de pământ și îl 
acoperă cu pământ cu tocul pantofului. Mă apucă de-o ureche și 
îmi îndeasă ţeava pistolului în obraz, chiar pe cicatricea pe care 
mi-a făcut-o cu atâţia ani în urmă. 

— Ai fost corupt de Fiară, Wesley, spune el calm, aproape 
binevoitor. Acum spune-mi unde este Ron Boyle sau vei 
cunoaște din nou mânia Domnului. 


454 


105. 


— Nu știai că ea era Al Patrulea? se miră Boyle. 

— Am spus ajunge! strigă paznicul încleștându-și ambele 
mâini pe pistol. 

Avea talia - și fața - unui rinocer, însă Rogo observă că-și târa 
picioarele cu o anumită ezitare. Cu opt ani în urma, Ron Boyle 
fusese un contabil. Acum era în mod clar mult mai mult. 

— Cine credeai ca este? Președintele? adăugă Boyle. 

— Chiar mi-a dat un calificativ atât de scăzut? se miră Dreidel. 

— De ce crezi c-ai fost concediat? întrebă Boyle. 

— N-am fost concediat. Am fost avansat. 

— Sigur că da! 

— Număr până la trei, îl avertiză paznicul pe Boyle. 

— Ascultă, te rog, spuse insistent Rogo întorcându-se către 
paznic. Trebuie să chemi poliţia... prietenul meu e în pericol de 
moarte! 

— M-ai auzit, Boyle? întrebă paznicul. 

— Nu v-aţi dat seama cu cine vă puneţi? strigă Boyle la Rogo. 
Ar fi trebuit să chemaţi poliția acum câteva zile. 

— Dar am făcut-o! Am crezut c-am făcut-o! răspunse Rogo. 
Micah și O'Shea au spus că erau... 

— Unu...! strigă paznicul. 

— Sau măcar să apelaţi la cineva influent, adăugă Boyle, 
întorcându-se către Dreidel. 

Dreidel își îndreptă privirea în altă parte fără să spună nimic. 
Rogo ridică o sprânceană. 

— Doi...! continuă paznicul. 

Boyle îi privi pe amândoi cu atenţie, apoi își umezi buzele mai 
nervos ca oricând. Lucrase la Casa Albă mai bine de patru ani. 
Mai văzuse și-altădată privirea aia. 

— Așa ai făcut, nu? îl provocă Boyle. 

— De parcă tu n-ai făcut la fel... ripostă Dreidel. Scutește-mă 
cu morala ta! 

— Ce... ce? întrebă Rogo. Te-ai dus să ceri ajutor fără să ne 
spui? Înainte ca Dreidel să poată răspunde, paznicul scoase 
siguranţa pistolului. 


455 


Cu ochii ţintă la Dreidel, Boyle continuă să ignore 
amenințarea. 

— La cine ai alergat mai întâi? NSA? FBI? Sau te-ai dus la 
Bendis la...? 

— La șerifi, izbucni Dreidel. M-am dus la șerifii districtuali din 
Marshals Service”. 

La auzul acestor cuvinte, paznicul se întoarse către Dreidel. 
Și-și luă ochii de la Boyle. 

Era sfârșitul. 

Aruncându-se asupra lui, Boyle îl izbi pe paznic din spate, 
punându-i brațul stâng pe după gât și apucându-l strâns de 
părul ţepos cu mâna dreaptă. 

— Ai înnebu...? Dă-te dracului la o parte! ţipă paznicul. 

Incercă să se întoarcă pentru a-l apuca pe Boyle - exact ceea 
ce aștepta acesta. 

Profitând de avantaj, Boyle se aruncă înapoi, luându-l și pe 
paznic cu el, prăbușindu-se la podea. Abia când fu aproape de 
podea, paznicul își dădu seama ce voia el de fapt. 

— Boyle, nu...! 

Răsucindu-se în ultimul moment, Boyle se întoarse înspre 
stânga, așa că, în loc să cadă pe spate, paznicul căzu cu faţa în 
jos. Drept pe podeaua de marmură roz. În ultima secundă, 
trăgându-l cu un zvâcnet de părul șaten ca să-l ghideze, Boyle îi 
întoarse capul într-o parte, astfel încât urechea dreaptă să-i vină 
în jos. 

— Da-te la o parte de pe mine, nebunu...! 

Cu un pleoscăit, urechea paznicului de lovi de pământ făcând 
un zgomot surd, urmat o jumătate de secundă mai târziu de un 
zgomot mai puternic, acela provocat de pistolul lui ce se 
descărca din cauza impactului. Boyle, Rogo și Dreidel se 
aruncară cu toții înapoi în momentul în care glonţul ieși pe 
țeavă, străpungând baza biroului de la recepţie și fixându-se în 
peretele de marmură. Înainte să-și dea seama măcar ce se 
întâmplă, capul paznicului se izbi de pământ lăsându-l 
inconștient și cu sângele curgându-i din timpanul spart. 

— Ce te-a apucat? Eşti drogat? întrebă Dreidel în timp ce 
Boyle se ridica în picioare. 


2 Parte a Departamentului de Justiţie, US Marshals Service (USMS) a fost înființat în 
1969 pentru a sprijini șerifii în munca lor de ofițeri însărcinaţi cu aplicarea legii 
federale. (n.tr.). 


456 


Fără să răspundă, Boyle se îndreptă spre ușă. 

— Ar trebui să mergem. A chemat întăriri. 

În continuare șocat, Rogo rămase pe loc mutându-și privirea 
întruna de la Boyle și Dreidel la siluetele prăbușite ale paznicului 
și ale lui O'Shea. 

— Eu nu... eu nu sunt... 

— Dreidel, acum nu locuiești aici, nu-i așa? întrebă Boyle. 

— Nu, dar pot să... 

— Vreau să-mi arăţi drumul cel mai rapid până la cimitir, 
spuse Boyle întorcându-se înspre Rogo. 

Rogo dădu din cap, mai întâi mai încet, apoi mai repede, 
fixându-se în cele din urmă asupra lui Dreidel care se apropia 
rapid să liniștească lucrurile. 

— Rogo, înainte să spui ceva... 

— Ai făcut un târg, nu-i așa? izbucni Rogo. 

— Ascultă-mă puţin... 

— Ce ti-au oferit șerifii? 

— Rogo... 

— Ce ti-au oferit, parazit nemernic ce ești!? urlă Rogo. 

Dreidel clătină din cap cu putere. 

— Imunitate totală. 

— Stiam eu! făcu Rogo. 

— Dar nu e... 

— Și care a fost târgul? Că o să ne spionezi - o să-i ajuţi să-i 
prindă pe Cei Trei - ca o modalitate să-ți dovedești nevinovăția? 

— Dar sunt nevinovat! se răsti Dreidel. 

— Și Wes e nevinovat! Și eu! Dar nu ne-ai văzut să ne ducem 
la autorităţi, să încheiem diverse înţelegeri în particular și pe 
urmă să pălăvrăgim vrute și nevrute despre prietenii noștri fără 
sa le spunem nimic! 

— Rogo, trebuie să plecaţi - amândoi, repetă Boyle. 

Furios, dar conștient de situaţia în care se afla Wes, Rogo se 
răsuci pe călcâie și o luă spre intrarea principală, urmându-l pe 
Boyle prin ușile glisante și apoi în parcare, cu Dreidel pe urmele 
lui. 

De sus începură să-i bombardeze stropi deși de ploaie și 
curând Dreidel îi prinse din urmă; o luară la fugă unul lângă altul 
înspre camioneta lui Boyle. 

— N-am pălăvrăgit vrute și nevrute despre voi, spuse Dreidel. 


457 


— Vrei să spui că nu le-ai zis niciodată ce punem la cale? îi 
strigă Rogo. 

— N-am avut de ales, Rogo. Odată ce Wes a venit în camera 
mea de hotel în prima zi... aveam nevoie de ajutor. Mi-au spus 
că, dacă stau cu ochii pe tine și pe Wes - și-i ţin la curent unde 
sunteți - o să facă tot ce le stă în putinţă să ne protejeze atâta 
vreme cât numele lor nu vor ajunge în ziare. 

— Și asta nu înseamnă a-ţi spiona prietenii? 

— Ascultă, nu te supăra pe mine pentru că am fost singurul 
suficient de deștept să-mi dau seama că, în caz de urgenţă, 
trebuie să rupi firul și să tragi semnalul de alarmă. Haide, Rogo, 
gândește-te, nu-mi pot permite... În timp ce se apropiau de 
camioneta alba, continuă: Candidez la Senat. 

Inconjurând dubita ca să ajungă pe partea dreaptă, Rogo 
simți pumnii strângându-i-se necontrolat. Aproape că-și mușcă 
buzele până la sânge încercând să-și stăpâneasca mânia. 

— Să mergem - deschide ușa, îi strigă lui Boyle. 

— Îți jur, Rogo, n-am vrut să vă fac niciun rău, repetă Dreidel. 

Când încuietorile se deschiseră cu un clic, Rogo trase portiera 
din dreapta faţă, se lăsa în interior și-și întinse braţul pentru a 
bloca siguranţa ușii glisante a dubiței. 

— Ce faci? întrebă Dreidel. Descuie! 

Fără niciun cuvânt, Rogo sări pe scaunul din faţă unde erau o 
grămadă de dosare, fotografii, ziare vechi și un aparat de 
fotografiat digital nou-nouţ. Aplecându-se peste portiera lui 
Rogo, Dreidel își strecură brațul în spatele scaunului încercând 
să desfacă singur încuietoarea. Fără să ezite, Rogo trase ușa 
spre el. Dreidel încercă să-și scoată mâna. Nu suficient de 
repede. Portiera de treizeci de kilograme se trânti prinzându-i 
sub greutatea metalică degetele cu manichiură perfectă. 

— Aauu! Deschide-o! Deschide-o, nenorocitu...! 

— Oh, scuză-mă, spuse Rogo împăciuitor deschizând portiera 
și lăsându-l pe Dreidel să-și tragă mâna pe care și-o îndesa la 
subsuoară. |ţi jur, Dreidel, nici eu nu am vrut să-ţi fac niciun rău. 

Uitându-se lung la el de pe scaunul din camionetă, Rogo îl 
săgetă cu o privire de gheață. 

— Nu te mai preface că ești prietenul lui Wes, nemernicule! 

Cu un zgomot brusc, dubita demară, iar Rogo trânti încă o 
dată portiera. Dreidel rămase acolo, în ploaia deasă. 

— Haide, mergem sau nu mergem? urlă Rogo către Boyle. 


458 


— Nu-mi da și tu ordine, îl repezi Boyle. Nu eu ţi-am împușcat 
prietenul în faţă. 

— Dar dacă tu... 

— Nu l-am împușcat eu, Rogo. Ei m-au împușcat pe mine. Și 
dacă într-adevăr aș fi vrut să-i fac vreun rău lui Wes, n-aș alerga 
acum ca să-l salvez, spuse Boyle băgând în marșarier și 
apăsând pe acceleraţie. 

Uitându-se drept înainte, în timp ce ieșeau din parcare și se 
îndepărtau de Dreidel, Rogo își mișcă fălcile, mereu gata de 
ceartă. Insă de data asta nu găsi niciun motiv. 

— Spune-mi un singur lucru, zise el în cele din urmă, 
întorcându-se spre clădirea modernă echipată cu camere de 
supraveghere cu detector termic. Ce mama dracului e locul ăla 
și de ce au o cameră de ședințe cu un pat cu acces direct la 
baie? 

— N-ai auzit cu cine a făcut târgul Dreidel? 

Bătând cu mâna în geamul de pe partea lui, Boyle arătă 
înspre clădirea cu patru etaje așezată perfect la trei kilometri de 
aeroport. 

— Doctor Eng este numele care le îngăduie să se ascundă, 
dar să rămână total la vedere. Nu contează ce scrie pe ușa de la 
intrare. E de fapt un sediu secret al WITSEC. 

— Wit ce? 

— WITSEC. Adică Witness Security”. 

— Vrei să spui un fel de Program de Protecţie a Martorilor? 

— Exact ca Programul de Protecţie a Martorilor - care, 
împreună cu protecţia juridică, se desfășoară numai sub 
coordonarea... 

— ... Marshals Service, spuse Rogo clătinând din cap și dându- 
și seama în cele din urmă de ce Dreidel nu dorise să vină. 

— Ţi se pare că toată afacerea începe să pută, nu? întrebă 
Boyle. Insă așa funcţionează ei. Au birouri false în fiecare oraș 
mare din America. Singura diferenţă aici este programul 
Protecţia Martorilor 2.0. în loc să te ascundă pur și simplu, îi fac 
pe toţi să creadă că ești mor... 

Deasupra mașinii, un 747 sfâșie cerul nopţii zumzăind spre 
aeroport, acoperindu-i spusele lui Boyle. 


28 Protecţia Martorilor. 
459 


Rogo rămase cu privirea aţintită asupra clădirii de sticlă în 
timp ce efectul adrenalinei pricinuite de cearta cu Dreidel se 
estompa și-l pătrundea grozăvia noii realităţi în care se afla. 

— Așa că, atunci când paznicul a vorbit în radio-emiţător... 

— ... nu şi-a chemat colegii, încuviinţă Boyle trecând prin faţa 
clădirii. A luat legătura cu US Marshals Service. Și, dacă n-o 
ștergem rapid de aici, o să ajungem să-i cunoaștem personal. 


460 


106. 


Lisbeth își zgârie cotul în granitul zgrunțuros în momentul în 
care intră în piatra de mormânt de culoare gălbuie, cu crucea 
celtică deasupra. 

— Spune-mi unde se ascunde Wes, îi ordonă Romanul cu 
pistolul atât de aproape de capul ei, încât își zări propria 
imagine reflectată distorsionat în capătul ţevii. 

Cum ea nu răspunse nimic, mai rosti întrebarea o dată, însă 
Lisbeth abia dacă-l auzea. Era concentrată total asupra siluetei 
din spatele Romanului unde prima-doamnă făcuse o față la fel 
de șocată ca și a lui Lisbeth. 

Udă până la piele din cauza ploii mărunte, Lisbeth încercă să 
se dea și mai în spate, însă nu putu din cauza pietrei funerare. 

— Wes? șuieră prima-doamnă ca o pisică furioasă către 
Roman. M-ai adus să-l văd pe Wes? 

— V-am spus să rămâneţi mai în urmă, doamnă, spuse 
Romanul fără să-și ia privirea sau pistolul de pe faţa lui Lisbeth. 

— Și eu ţi-am spus să nu mă mai contactezi niciodată -, dar 
asta nu te-a împiedicat să-ți faci apariţia la mine acasă - să intri 
în casa mea! Ai idee cât de riscant...? Se opri brusc când își 
dădu seama de grozăvia celor spuse. Doamne Dumnezeule! El, 
Wes, este acum aici? Cercetă cu înfrigurare aleea, trecând cu 
privirea peste pietrele din apropiere. L-ai adus aici ca să... De 
asta m-ai pus să-i dau biletul ăla? 

Romanul se uită lung la Lisbeth și apoi îi aruncă o privire rece 
primei-doamne. 

— Nu juca teatru pentru reportera asta, Lenore. 

— Să joc teatru? În niciun caz... De ce nu mi-ai spus? urlă 
prima-doamnă mișcându-și umbrela la fiecare silabă. 

Romanul râse încet și apoi rosti tăios cu vocea sa ușor 
răgușită: 

— E la fel ca acum zece ani, nu-i așa? Adică, chiar voiai să 
știi? 

Prima-doamnă tăcu și nu se mai auzi decât răpăitul picăturilor 
de ploaie pe umbrelă. Vizavi de ea stătea Lisbeth fără nimic 


461 


care s-o ferească de ploaia deasă care-i udase părul și i-l lipise 
de cap. 

— Vă rog, spuneţi-mi că v-au șantajat, o imploră Lisbeth 
încruntată și cu vocea întretăiată. 

Prima-doamnă n-o băgă în seamă, uitându-se în continuare în 
jur după Wes. Chiar în faţa ei, Romanul rânji aproape insesizabil. 
— Deci asta-i tot? Pur și simplu aţi făcut-o? întrebă Lisbeth. 

— Nu am făcut nimic, spuse doctor Manning răspicat. 

— Dar aţi știut. Asta-i ceea ce tocmai a spus el: chiar dacă aţi 
ignorat asta, aţi... 

— Nu am făcut nimic! ţipă ea. Au venit la mine prin 
intermediul Secret Service spunându-mi că mă pot ajuta în 
probleme de siguranță - că oamenii de la vârf din cadrul 
staffului ne trăgeau înapoi, fiindcă nu erau de acord să 
plătească pentru Blackbird și alte ponturi bune. Pe atunci... 
trebuia să arătăm că suntem puternici. Am crezut că fac un 
lucru bun! 

— Prin urmare, aţi făcut tot ce v-au cerut ei? 

— Ai auzit ce ţi-am spus? Erau din Secret Service! Erau de 
partea noastră! repetă ea cu o voce tunătoare. M-am gândit că 
ei știu cel mai bine - înţelegi? Nici nu mi-a trecut prin cap că 
ar... am crezut că fac un lucru bun! 

— Până când? Până când Boyle a fost omorât și v-aţi dat 
seama că aţi fost înșelată? întrebă Lisbeth. 

Fără îndoială, lucrurile puteau sta chiar așa. Însă asta nu 
explica de ce prima-doamnă continuase să tacă în zilele care 
urmaseră - sau cum atunci când fusese abordată de Roman - 
când la Casa Albă se desfășura o anchetă internă care încerca 
să afle dacă există vreo legătură între Boyle și grupul pe care 
începuseră să-l numească Cei Trei - cum putuse fi atât de naivă 
încât să nu-și pună nici măcar o întrebare cu privire la ce avea 
de vânzare Romanul? In niciun caz nu era specialistă în 
probleme de siguranţă naţională. De fapt, atât de aproape de 
data alegerilor - în special atunci când au început să coboare 
mult în sondaje - singura problemă asupra căreia trebuia să se 
concentreze orice primă-doamnă era să facă tot posibilul să 
contribuie la obţinerea unui al doilea man... 

— Aţi vrut să câștigați, izbucni Lisbeth. 


462 


— Romanule, eu o să plec, spuse prima-doamnă întorcându- 
se pe călcâie și smucind cu degetul mic curelușa de pe mânerul 
umbrelei. 

— De-asta nu l-aţi denunţat niciodată, nu? Poate că voiaţi să-l 
credeţi, poate pur și simplu v-aţi prefăcut că nu pricepeţi. Însă 
atâta vreme cât promitea să vă ajute cu problemele privitoare la 
siguranţă - dacă vă putea propulsa înainte în sondaje, doar de 
data asta... 

— M-ai auzit? urlă ea la Roman, aproape izbucnind în lacrimi. 

— Și-au învăţat lecţia cu Boyle, nu? S-au apropiat de 
dumneavoastră cu o abordare mai subtilă. Și apoi Boyle a fost 
împușcat... 

— Romanule, spune-i ca nu am știut! Nu am știut niciodată că 
vei face asta! 

— Așa că au obţinut tot ce voiau, adăugă Lisbeth. Un 
președinte în funcţie rămas în urmă în sondaje... lovitura 
garantată ca urmare a unei tentative de asasinat a unui 
dement. Dacă totul mergea bine și președintele n-ar fi fost tras 
înapoi de mulţime, Cei Trei i-ar fi spus la revedere lui Boyle 
punându-vă în schimb pe dumneavoastră, noul lor membru 
neștiut, cu mult mai multă influență interioară decât Boyle, la 
locul potrivit pentru a-i da noi recomandări bune soţului 
dumnea... 

Cu o mișcare rapidă a mâinii sănătoase, Romanul o izbi pe 
Lisbeth cu tocul pistolului în față. Din buza de sus începu să-i 
curgă sânge, iar capul îi zvâcni înapoi lovindu-se de piatra 
funerară. Înecându-se, înghiţi ceva mic și zimţat. Pipăindu-și 
gingia cu limba își dădu seama că era dintele de lângă incisivul 
din faţă stânga. 

Când acesta i se duse în jos pe gât, Lisbeth se aplecă în faţă 
ca și cum i-ar fi venit să vomite, iar apoi icni de două ori 
scuipând o gură de sânge pe pantofi și pe iarba udă. 

La trei kilometri depărtare, se auzi ţiuitul vag al unui tren care 
se apropia. 

Holbându-se în pământ în timp ce icnetele îi aduceau tot 
sângele în cap, Lisbeth nici măcar nu auzi ţignalul trenului. Mai 
mult, în timp ce ploaia făcea să-i curgă din păr, de pe bărbie și 
de pe nas picături dese și repezi, singurul lucru pe care-l auzi 
Lisbeth fură pașii Romanului care înainta. 


463 


— O să aibă nevoie de o ambulanţă, Wes, strigă el calm în 
întuneric. 

Aplecându-se către ceafa lui Lisbeth o apucă de păr, trăgând- 
o către el. 

— Dă-te dracului la o parte! strigă Lisbeth. 

— Rămâi în continuare ascuns, Wes! strigă Romanul, trăgând- 
o și mai tare de păr și dându-se înapoi o jumătate de pas. 

Ca și cum voia să-și ia avânt. 

Ultimul lucru pe care-l văzu Lisbeth fură picăturile de noroi de 
pe vârfurile pantofilor negri din piele de vițel ai Romanului. Și 
rotula genunchiului lui care se înalță cu viteză spre faţa ei. 


464 


107. 


Miroase a antiseptic de spital și a carne de hamburger 
stricată. Însă în momentul în care Nico își înfige ţeava pistolului 
în cicatricele mele nu mirosul este cel care îmi întoarce 
stomacul pe dos. Înghit în sec cu atâta greutate de parcă aș 
avea o cărămidă în gură. 

— Cum ai putut să-l ajuţi? Cum ai putut? întreabă. Măcar îţi 
dai seama ce forțe ale răului ai eliberat astfel? 

Ochii îi aleargă dintr-o parte în alta. De două zile nu-și mai ia 
medicamentele. 

— Răspunde-mi! șuieră împingându-mă înapoi cu pistolul. 

Nici măcar nu clipește, deși ploaia îi curge în șiroaie pe față. 
Pierzându-mi echilibrul, mă clatin și intru cu spatele într-un 
arbust. O creangă ascuţită mă împunge în spate, însă aproape 
că n-o simt. Simpla vedere a lui Nico, simplul fapt că-l aud 
vorbindu-mi - mă face să mă trezesc înapoi la pista de curse. 
Mulțimea vuiește. Manning zâmbește. O sută de mii de fani se 
ridică în picioare, arătând spre noi și făcându-ne cu mâna. Nouă. 
Mie. Bondarului. Poc. Poc. Poc. Ușile ambulanței se închid în 
urma lui Boyle. 

— Măcar m-asculți? întreabă Nico, iar eu clipesc revenind la 
realitate. 

Are pistolul înfipt în continuare în obrazul meu, dar nu-l simt. 
Nu simt nimic. De ani buni nu mai simt nimic. 

— Unde e Boyle? întreabă. 

— Nu șt... 

Mâna stângă îi ţâșnește precum colții unei cobre și mi se 
înfige în piept, mă apucă de cămașă și mă trage înspre el. Se 
învârte spre stânga împingându-mă și cad din nou pe spate într- 
o băltoacă, împrăștiind apă peste tot în jur. Nico este chiar 
deasupra mea, călare pe pieptul meu, ţintuindu-mi bicepșii cu 
genunchii fără să-și miște pistolul înfipt în obrazul meu 
deformat. 

— Am găsit biletul pe care l-ai primit, mârâie Nico și văd 
meniul de la restaurantul chinezesc ițindu-se din buzunarul de la 
piept al gecii pe care o poartă. Unde e Boyle!? 


465 


Vreau să-i spun că e fals... ca Romanul... și prima-doamnă... 
că nu vreau să mor. Insă după opt ani în care mi-am imaginat 
acest moment, în care mi-am imaginat fiecare minut al 
confruntării finale cu Nico - ce aș spune, unde aș sta, cum mi-aș 
încrucișa braţele, chiar ce aș face dacă ar încerca să se repeadă 
la mine și să mă lovească... cum m-aș feri în ultimul moment, 
cum de data asta aș fi pregătit și m-ar rata și cum, mai apoi, 
înainte ca măcar să-și dea seama ce se întâmplă, m-aș întoarce 
și l-aș apuca de gât, strângându-l atât de tare, încât l-aș auzi 
gâfâind și cum aș strânge și mai tare, cu degetele înfigându-mi- 
se în beregata lui în timp ce ne-am prăbuși la pământ și el m-ar 
implora din priviri să-i dau drumul - singurele cuvinte care-mi 
ies de pe buze sunt cele care se află acolo din ziua în care mi-a 
sfâșiat faţa. Singura întrebare la care nici doctorii, nici psihiatrii, 
nici președintele, nici familia, nici prietenii, nici părinţii și nici eu 
nu am fost în stare să răspundem: 

— Nico, izbucnesc eu, de ce mi-ai făcut asta? 

iși înalță capul ca și cum înțelesese perfect ce îi spusesem. 
Apoi se încruntă. Nu auzise niciun cuvânt. 

— Știu că ai fost în legătură cu el, spune. De-asta Dumnezeu 
a îndreptat glonțul spre tine. Ricoșeul. De-asta ai fost rănit. 

— Nu-i adevărat! urlu în timp ce simt înăuntru-mi cum se 
adună un val puternic de furie. 

— Este adevărat! Cartea Sorții a fost scrisă! Totul se întâmplă 
dintr-o cauză anume! rostește convins suflând spre mine aer 
fierbinte mirosind a pastramă de vită. Ai trecut de partea Fiarei! 
Glonţul pe care l-ai primit în faţă - soarta ta este scrisă - asta e 
voia lui Dumnezeu! 

— Nico, te-au mințit! 

— Nu-i așa că ai vorbit cu el? Nu-i așa!? Vezi... e adevărat! 
ţipă, citind expresia de pe chipul meu și împingându-mi și mai 
tare pistolul în obraz. Dumnezeu ţi-a dat șansa să te căiești și tu 
ţi-ai bătut joc de ea! De-asta El m-a adus aici - să termin treaba 
pe care a început-o El! Să-ţi văd sângele! repetă cu degetul 
strâns pe trăgaci. 

Incerc să mă opun, dar este prea puternic. Nu văd altceva 
decât silueta lui Nico deasupra mea, lumina din spatele lui, 
capul lui care mă ferește de ploaie, rozariul din jurul gâtului lui 
legănându-se ca un ceas de buzunar al unui hipnotizator. Trage 
siguranţa pistolului. 


466 


— O să te doară, Wesley. 

Mă trage înspre el. 

închid ochii orbit de o rază de lumină care ajunge pe 
neașteptate la mine, însă nu aud altceva decât... 

— Oh, Doamne! 0... o ai, șoptește Nico și mâinile încep să-i 
tremure. 

Ochii îi strălucesc în întuneric. 

— Ce spui...? Ce? întreb nedumerit. 

— Nu mi-am dat seama din fotografie... însă de aproape, se 
bâlbâie uitându-se la fața mea. E atât de evident, repetă. 
Cicatricele tale! Modul în care se intersectează... modul în care 
ţi-au tăiat carnea... astfel încât una trece prin cealaltă. Ziarele 
au scris că seamănă cu niște șine de cale ferată, însă de fapt e 
exact... exact... exact... exact... o cruce, rostește dintr-o suflare. 
Desigur! Sfântă Născătoare de Dumnezeu, cum de nu mi-am...? 
Nu trebuia să mori în ziua aceea, Wesley - trebuia să te naști din 
nou! Dându-și capul pe spate și uitându-se la cer, adaugă: Tu L- 
ai transformat, Doamne, nu-i așa? Prin faptele mele... din voia 
Ta. Ăsta a fost rolul lui - purtătorul crucii, repetă, cu capul 
ridicat murmurând o rugăciune. 

În liniștea care se lăsă brusc, aud vag vocea primei-doamne în 
depărtare. Lisbeth ţipă ceva. Sunt prea departe de mine ca să 
înțeleg ce vorbesc, însă cu auzul său extraordinar Nico ar trebui 
să... Ş 

Deschide larg ochii, ca și cum și-ar fi auzit propriul nume. Işi 
lasă încet bărbia în jos urmărind... 

— Nu-i adevărat, șoptește încordându-și stomacul ca și cum 
cineva i-a tras un glonţ în măruntaie. 

Nu aud ce spune Lisbeth, însă după figura lui Nico nu e greu 
să-mi dau seama. 

— Nu... Cei Trei niciodată... 

Genunchii lui Nico îmi ţintuiesc în continuare brațele, însă 
greutatea lui - toată presiunea a dispărut și începe să se 
zguduie din tot corpul. În spatele nostru, la câţiva kilometri 
depărtare, se aude vuietul stins al unui tren străpungând 
întinderea. 

Lui Nico îi tremură bărbia; ochii i se umplu de lacrimi, își duce 
mâinile de-o parte și de alta a capului, se apucă de urechi, își 
lasă capul în jos și începe să se tragă de ele ca și cum ar vrea să 
și le smulgă. 


467 


— Te rog, Doamne, imploră. Spune-mi că mint... 

— O să aibă nevoie de o ambulanţă, Wes, se aude Romanul 
urlând în depărtare. 

Lisbeth. 

Mă smulg din strânsoare și încerc să mă ridic. Nico nu opune 
nicio rezistenţă. Alunecând de pe pieptul meu, se prăbușește ca 
o cârpă pe iarba udă și se ghemuiește cu genunchii la piept. 
Șaizeci la zero în mai puţin de zece secunde. 

— Nu spune asta, Doamne, imploră suspinând și trăgându-se 
de urechi. Te rog... te rog... nu-Ți întoarce fața de la mine! 
Ajută-mă să îndeplinesc cuvântul Cărţii! Te rog! 

— Rămâi în continuare ascuns, Wes, se aude strigând 
Romanul, și mai tare decât înainte. 

Impleticindu-mă, mă ridic și mă uit printre ramurile arbuștilor 
pe aleea pavată străjuită de copaci, străduindu-mă să disting 
siluetele în lumina slaba. La capătul ei, lângă trunchiul 
bătrânului curmal, văd numai două siluete în momentul în care 
Romanul o lovește pe Lisbeth cu genunchiul în faţă și aceasta 
cade pe spate. Chiar înapoia lor, prima-doamnă stă cu spatele la 
mine. Zărind-o, îmi dau seama că ar trebui să simt o furie 
mistuitoare. Însă când îi văd capul plecat... nu pot simţi altceva 
decât o amărăciune sfâșietoare. Trebuie să ajung la Lis... 

— Știu că ești acolo! strigă Romanul batjocoritor. 

Pentru prima oară mă enervează cu adevărat. 

Lisbeth e în continuare... 

— O doare rău, Wes! adaugă Romanul. Întreab-o! 

Dau s-o iau la fugă, dar simt că mă trage cineva de pantaloni. 
Și aud un declic foarte cunoscut. 

In spatele meu Nico se ridică din noroi - se pune într-un 
genunchi, apoi în amândoi - ridicându-se apoi cât e de lungcao 
jucărie construită din bucăţi. Părul lui scurt și negru este ud și 
lipit de cap, iar pistolul îi este îndreptat spre pieptul meu. 

— Nico, lasă-mă să plec. 

— Tu ești purtătorul crucii pentru mine, Wesley, spune el 
ștergându-și lacrimile. Dumnezeu te-a ales pe tine. Pentru mine. 

— Sângerează puternic, Wes! strigă Romanul. 

O aud și pe Lisbeth strigând ceva, însă sunt atât de atent la 
Nico, încât nu înţeleg ce spune. 

— Nico, ascultă-mă - știu că i-ai auzit... 

— Purtătorul crucii duce greutatea! 


468 


Zâmbind ușor își îndreaptă pistolul către tâmplă. 

— O să mă prinzi când cad? 

— Nico, nu... 

— O să mă prinzi când cad, cad, când mă prăbușesc din rai... 
purtătorul crucii va fi martorul...? 

Lasă pistolul în jos apoi îl ridică din nou punându-și-l exact la 
tâmplă. O aud pe Lisbeth gemând. 

— Dumnezeu te-a trimis să o salvezi și pe ea, nu? 

Se uită la mine transfigurat, fără să-și clintească pistolul de la 
cap. 

— Salvează-mă și pe mine, îngerul meu. 

În spatele nostru trenul ţiuie atât de aproape, încât aproape 
că ne asurzește. Nico strânge din buze ca să pară că nu plânge. 
Însă văd cum își încleștează maxilarele. Pentru mine zgomotul e 
foarte puternic. Pentru el este copleșitor. Cu o privire sălbatică 
îndreaptă din nou pistolul înspre mine ca să mă împiedice să 
fug. 

Nu-mi pasă. 

— Sunt nevinovat, îi spun apropiindu-mă de el. 

Știe foarte bine că e un avertisment. 

— Nimeni nu e nevinovat, tată. 

„Tată?” 

— Dumnezeu să aibă milă de fiul meu, continuă el, mișcând 
pistolul dinspre pieptul meu spre cap, apoi din nou spre piept. 

Plânge din nou. Agonizează. 

— Înţelegi, tată, nu-i așa? rostește rugător. A trebuit să o fac. 
Ei mi-au spus... mama a spus să urmez cuvântul Cărţii! Te rog, 
spune-mi că înţelegi! 

— Da... da, spun punându-i o mână pe umăr. Sigur că înţeleg. 
Fiule! 

Nico izbucnește într-un hohot de râs zgomotos, în timp ce 
lacrimile îi curg șiroaie pe obraji. 

— Mulţumesc, spune stăpânindu-se cu greutate și strângând 
puternic rozariul în mâna cealaltă. Știam eu... știam că tu o să fii 
îngerul meu. 

Întorcându-mă spre stânga, dau cu ochii de o breșă printre 
arbuști. Romanul e cu pistolul îndreptat spre Lisbeth. 

— Nico, mișcă-te! strig trecând în goană pe lângă el. Trebuie 
să... 
Bang! 


469 


Sar înapoi în momentul în care pistolul Romanului se 
declanșează. În josul aleii zeci de scântei luminează brusc zona 
și apoi dispar. 

Alerg cât pot de repede. 

Lisbeth ţipă deja. 


470 


108. 


— Nu mă crezi, nu-i așa? îl întrebă Boyle pe Rogo în timp ce 
dubița albă ieșea în trombă din parcare și intra pe Griffin Road. 

— Contează ce cred eu? răspunse Rogo, apucându-se strâns 
de consola dintre scaunele lor joase și uitându-se afară pe 
geam. Haide, încearcă oarecum să ușurezi situaţia. 

Dubiţa zburdă prin intersecţia cu Avenue 25, în timp ce Rogo 
verifică în oglinda laterală să vadă dacă îi urmărește cineva. 
Până acum totul este liber. 

— Tot trebuie să auzi asta, Rogo. Dacă mi se întâmplă ceva... 
Cineva trebuie să știe ce-au făcut. 

— Și nu puteai să scrii o amărâtă de scrisoare unei redacţii, ca 
oricare altul? 

Cum Boyle nu-i răspunse, Rogo dădu din cap și se uită iarăși 
în direcţia oglinzii. 

Clădirea albă a șerifilor Federali abia dacă se mai distingea ca 
un punct la orizont. 

— Așadar, în tot răstimpul acesta, ai fost inclus în Programul 
de Protecţia Martorilor? 

— Ți-am spus, versiunea 2.0. Volatilizarea martorilor, clarifică 
lucrurile Boyle. Nu că ar recunoaște vreodată existenţa ei. Insă 
de îndată ce i-am spus lui Manning ce se întâmplă - în mod 
normal, președintelui îi trebuie numai un telefon ca să facă să 
se întâmple ceva... Manning a trebuit să dea trei telefoane 
diferite să mă bage în program. 

— Și fac asta de multe ori? Vreau să spun, hai să fim serioși, 
chiar să-i facă pe membrii familiilor să creadă că toţi cei iubiți au 
murit? 

— Cum crezi că guvernul intentează procese în cazurile de 
terorism împotriva acelor maniaci sinucigași? Crezi că vreunul 
dintre martorii aceia ar fi vorbi dacă Departamentul de Justiţie 
nu le-ar fi putut garanta pe deplin siguranţa? Există o grămadă 
de bestii în lume, Rogo. Dacă Cei Trei, Cei Patru sau cum își mai 
spun - dacă ar fi crezut că eram în viață și mă ascundeam, le-ar 
fi luat gâtul soției și copiilor mei, după care ar fi mers în oraș la 
o bere. 


471 


— Dar să minţi oamenii în halul acesta... 

— Nu mi-am ales eu viaţa asta. Cei Trei m-au ales. Și de 
îndată ce s-a întâmplat asta, de îndată ce m-au dat deoparte 
pentru prima-doamnă, asta a devenit singura cale prin care să- 
mi ţin nevasta în siguranţă, și copilul - ambii copii - în viața. 

— Și totuși, ai fi putut... 

— Ce-aș fi putut? Să-mi iau familia să se ascundă împreună cu 
mine? Să-i supun pe toţi acestui risc și să sper că nu se va 
întâmpla nimic? Singurul loc absolut invulnerabil în care poţi să 
te ascunzi este cel în care nu știe nimeni că te ascunzi. În plus, 
Cei Trei compromiseră fără niciun fel de ajutor cele mai mari 
agenţii specializate în aplicarea legii prin folosirea bazelor 
noastre de date pentru uzul propriu și adunaseră mii de dolari în 
diverse runde de 50 000 pentru informaţii confidenţiale privind 
atacuri teroriste - toate astea fără ca noi să știm vreodată cine 
naiba erau. 

— Până acum două zile, când au intrat în panică și au pornit 
pe urmele lui Wes. 

— N-au intrat în panică, spuse Boyle în timp ce apăsă ușor pe 
frână. 

La două cvartale în faţă, cele trei benzi de mers de pe Griffin 
Road se îngustau într-una singură. Ceva bloca strada. 

— E o lucrare la carosabil, ceva? întrebă Boyle, întinzându-și 
gâtul și chinuindu-se să vadă prin întuneric. 

— Cred că-i un accident. 

— Ești sigur? 

— Aia nu-i o ambulanţă? 

Boyle dădu din cap aprobator în timp ce mașinile începeau să 
se vadă, una câte una - o ambulanţă, o camionetă de tractare și 
o mașină argintie avariată într-o parte în urma coliziunii. Boyle 
se uită rapid spre stânga, căutând deja din ochi străzile laterale. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Rogo. 

— Nu, încercam doar să fiu precaut. Refuzând să-și piardă 
șirul gândurilor, adăugă: Oricum, Cei Trei n-au intrat în panică. 
Deveniseră lacomi și asta - în mare parte datorită Romanului. 

— Deci ceea ce i-a spus prima-doamnă lui Wes era adevărat, 
spuse Rogo. Că începuseră cu toate indiciile alea mai mici - 
gazul VX din Siria, taberele de pregătire din Sudan -, iar după 
aceea s-au folosit de ele ca să-și consolideze credibilitatea până 
când puteau să descopere amenințările alea monstruoase și să 


472 


ceară plăţile de mai multe milioane de dolari cu care să poată 
ieși cu toţii la pensie. 

— Nu, nu, nu. Nu înţelegi? întrebă Boyle, intrând rapid pe 
singura bandă disponibilă a traficului și uitându-se încă o dată la 
ceea ce provocase accidentul. 

Insă totul era normal. Ambulanţa. Camioneta de tractare. 
Mașina argintie avariată. Deschizând capacul consolei dintre ei, 
Boyle verifică o cutie mică de mărimea unui cărţulii cu coperte 
de carton, după care o închise la fel de repede. Încercase să o 
ascundă cu cotul, însă Rogo văzu cuvântul „Hornady” scris cu 
litere roșii luminoase pe marginea cutiei. Crescând în Alabama, 
cunoștea logoul acesta din partidele de vânătoare ale tatălui 
său. Cartușele Hornady. 

— Indată ce-i consolidaseră Romanului poziţia de informator 
serios, nici măcar nu mai aveau nevoie de marea ameninţare. 
De ce crezi că lumea e atât de îngrijorată atunci când agenţiile 
lucrează împreună? Romanul și-ar fi adus informaţia în cadrul 
Secret Service, după care Micah și O'Shea aveau să-l ajute din 
nou din avanposturile lor din cadrul FBI și CIA. Acum, fiecare în 
parte era confirmat de celălalt. Asta e modalitatea în care sunt 
verificaţi informatorii: îi verifici informaţia cu altcineva. Și odată 
ce toate cele trei agenţii sunt de acord, ei bine, ficţiunea devine 
realitate. Ca în cazul amenințării cu bombă la metroul din orașul 
New York de-acum câţiva ani - care, deși n-avea la bază niciun 
sâmbure de adevăr, informatorul tot și-a primit partea. Că tot 
veni vorba, asta-i singura cale de a ajunge pe l-95? 

Rogo confirmă dând din cap și-și ridică o sprânceană. 

— Nu înţeleg - ei au inventat totul? 

— Nu de la început. Însă odată ce-au construit și i-au 
consolidat reputaţia Romanului, au putut să bage și ponturi 
aiurea și să câștige și mai mulţi bani gheaţă. lar cu purcoiul ăla 
de bani - crezi că șase milioane de dolari îţi sar așa pur și simplu 
în poală? 

— Dar să inventezi ceva atât de mare... 

— E ca și cum ai face să dispară Statuia Libertăţii - e genul 
acela de truc magic care-ţi iese o dată, după care dispari până 
să se așeze praful. Așa că atunci când prima lor tentativă... 

— Blackbird. 

— ... când au înscenat B/ackbird-ul, au făcut-o perfect: să 
păstreze un computer fals NSA și astfel să le pice banii în plasă. 


473 


Miza era destul de mare ca să ia niște bani serioși, însă spre 
deosebire de situaţia în care o clădire avea să sară în aer, dacă 
atunci Casa Albă se hotăra să nu plătească n-ar fi existat nicio 
consecință negativă sau suspiciune. Mai apoi, când B/ackbird a 
eșuat, iar noi n-am plătit, au fost destul de deștepţi ca să-și dea 
seama că au nevoie de cineva din interior pentru a se asigura că 
următoarea solicitare urma să aibă succes. 

— Și atunci te-au abordat și te-au ameninţat. 

— Și-atunci m-au abordat, și m-au ameninţat, și au încercat 
să convingă pe cineva și mai sus-pus. 

— Insă să creadă că tu sau prima-doamnă veţi accepta să vă 
băgaţi în asta - cu-atât mai puţin că unul din voi o să fie în 
măsură să tragă sforile pentru plata a șase milioane de dolari în 
mod repetat... 

— Ai fost vreodată la pescuit, Rogo? Câteodată, ai mai mult 
succes dacă arunci în apă mai multe undiţe cu momeli diferite și 
vezi la care din ele mușcă. Asta-i singurul motiv pentru care ne- 
au abordat pe amândoi. N-aveau nicio idee cine o să tragă la 
cârlig, explică Boyle. Insă pentru a face ca următoarele lor șase 
milioane sa devină realitate sau zece milioane după asta, uită-te 
la orice administraţie de la Casa Albă de-a lungul istoriei... Cei 
mai puternici oameni de-acolo nu sunt cei cu funcţii mari. Ci cei 
la care-și apleacă urechea președintele. Și am avut parte de 
privilegiul ăsta încă de când aveam douăzeci și trei de ani. 
Singura persoană care a avut și mai multă priză este cea cu 
care s-a căsătorit. Indiferent cu ce urmau să vină data viitoare - 
dacă ea era amestecată și credea că o să le fie de ajutor în 
cazul problemelor de securitate - crede-mă că cererea lor ar fi 
trecut. 

— Totuși, tot nu înțeleg. Odată ce B/ackbird a picat, n-aveau 
nevoie cel puţin de niște așa-zise rezultate înainte să poată cere 
așa o sumă mare? 

— Și ce crezi c-am fost eu în cazul ăsta? întrebă Boyle. 

Rogo se întoarse spre stânga, dar nu spuse niciun cuvânt. 

— Rogo, pentru ca planul acesta să aibă succes, oamenii n- 
aveau nevoie decât să vadă că, fără soluţia de compromis, totul 
o ia razna. Asta a fost mesajul pe care l-au trimis Cei Trei - 
mulțumită celor două gloanțe pe care le-am încasat eu în piept. 


474 


De pe scaunul lui, Rogo continuă să-l studieze pe Boyle, care 
se uita lung la ușile din spate ale ambulanţei aflate la mai puţin 
de o lungime de mașină distanţă. 

— Cu douăzeci de minute înainte de împușcături, pe site-ul 
Secret Service a fost trimisă o informaţie despre un bărbat pe 
care-l chema Nico Hadrian care planifica să-l asasineze pe 
președintele Manning la coborârea sa din limuzină la Circuitul 
Internaţional de Viteză de la Daytona. Era semnată „Romanul”. 
Din momentul acela, orice le-ar fi dat - mai ales când era 
coroborat cu informaţiile FBI și ale CIA - ei bine, știi în ce lume 
paranoică trăim. Uită de droguri și de vânzările de arme. 
Informaţiile sunt asemenea opiului pentru cei din sistemul 
militar. lar informaţiile cu caracter terorist cu privire la atacurile 
din ţara noastră? E ca și cum ţi-ai tipări de unul singur banii, 
spuse Boyle. Chiar mai bine de-atât, ţinând cont de faptul că o 
abordaseră în taină pe prima-doamnă, nici măcar nu trebuiau să 
împartă banii în patru. 

După ce trecură de ambulanţă, amândoi se uitară în stânga și 
se chinuiră să vadă ceva prin ușile din spate, deschise, ale 
acesteia, însă înainte să observe că înăuntru nu exista nicio 
victimă, nicio targă și nici măcar un singur aparat medical, 
auziră o bufnitură metalică în ușa din spate a dubiţei. După care 
una deasupra. De ambele părți ale mașinii, o jumătate de duzina 
de șerifi federali în civil năvăliră din camioneta de tractare și din 
mașina argintie, apropiindu-se și îndreptându-și armele spre 
geamurile laterale și parbriz. Afară, lângă ușa lui Boyle, un șerif 
federal cu sprâncene stufoase bătu cu țeava armei în geam. 

— Imi pare rău să te revăd, Boyle. Acum ieși dracului din 
mașină afară. 


475 


109. 


— O doare rău, Wes! strigă Romanul în întuneric, în timp ce 
ploaia îi răpăia pe umbrelă. Intreab-o! 

— Wes nu-i tâmpit, șopti Lisbeth, stând în fund pe iarba udă. 

Sprijinindu-se cu spatele de piatra funerară celtică, își apăsa 
cu ambele mâini ochiul, acolo unde Romanul o lovise cu 
genunchiul în faţă. Deja putea să simtă cum se umflă. In spate, 
lângă copac, prima-doamnă se uita cu răceală la Roman. 

— De ce m-ai adus aici? întrebă ea. 

— Lenore, ăsta nu-i... 

— Mi-ai spus că-i vorba de ceva urgent, dar să mă aduci la 
Wes! 

— Lenore! 

Prima-doamnă îl studie pe Roman, cu expresia feţei 
neschimbată. 

— Te-ai gândit să mă împuști, nu-i așa? întrebă ea. 

Lisbeth privi în sus la auzul întrebării. 

Întorcându-se spre dreapta, Romanul scrută poteca acoperită 
cu piatră neregulată, după cum învățase lucrând în Secret 
Service, împărțind vizual cimitirul în secțiuni mai mici, mult mai 
ușor de urmărit. O căutare sectorială, după cum i se spunea. 

— Fii deşteaptă, Lenore. Dacă voiam să te omor, te-aș fi 
împușcat în mașină. 

— Mai puţin dacă voia să facă să pară că - puhhh, spuse 
Lisbeth, scuipând cu violenţă particule de salivă spre pământ în 
timp ce sirena trenului anunţa sosirea iminentă a acestuia... că 
Wes v-a omorât pe dumneavoastră, iar el l-a omorât pe Wes. 
După care el e eroul și nu mai rămâne nimeni să-l arate cu 
degetul. 

Clătinând din cap, Romanul rămase cu privirea fixată pe 
arbuștii scunzi. 

— Sângerează puternic, Wes! 

Prima-doamnă se întoarse spre mormântul lui Boyle, după 
care se întoarse spre Roman, degetul mic tremurându-i și mai 
tare pe mânerul umbrelei în timp ce spuse cu o voce joasă și 
amară: 


476 


— Are dreptate, nu-i așa? 

— Nu încearcă decât să te scoată din sărite, Lenore. 

— Nu, are... Ai jurat că nimeni nu va fi nici măcar rănit! 
izbucni prima-doamnă. 

După care se întoarse spre intrarea principală a cimitirului. 

Se auzi un clic metalic. 

— Lenore, o avertiză Romanul în timp ce-și ridica arma, dacă 
mai faci un singur pas, cred că o să avem o problemă gravă. 

Ea înțepeni pe loc. 

Intorcându-se din nou spre Lisbeth, Romanul trase aer adânc 
în piept pe nas. Se presupunea că o să fie mai ușor de-atât. Însă 
dacă Wes rămânea în continuare ascuns... Îndreptându-și cu 
grijă arma spre Lisbeth, o anunță: 

— Vreau să-ți ridici mâna în sus, te rog. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea, stând încă jos pe pământ. 

— Ridică-ţi nenorocita aia de mână, mârâi Romanul. Cu palma 
spre mine, adaugă el, ridicându-și palma dreapta, cea 
bandajată, spre Lisbeth. 

Chiar la adăpostul umbrelei, era imposibil să nu observi 
bandajul alb cu cercul roșu de sânge, perfect rotund, din centrul 
său. Lisbeth știa ce punea la cale. De îndată ce pe cadavrul său 
avea să găsească stigmatul - asemenea unei semnături - toată 
vina avea să fie aruncată asupra lui... 

Lisbeth încetă să mai vadă ploaia. Tot corpul începu să-i 
tremure. 

— Ridică mâna aia sus, Lisbeth - sau jur în faţa lui Dumnezeu 
că te împușc în cap. 

Indoindu-și ambele braţe la piept, se uită înspre prima- 
doamnă, care începuse să se îndepărteze din nou. 

— Lenore, o avertiză Romanul fără să se întoarcă. 

Prima-doamnă se opri. 

Lisbeth simţi cum pământul ud îi îmbiba pantalonii lipiţi de 
fund. Mâinile încă nu i se mișcară. 

— Bine, spuse Romanul, ţintind spre capul lui Lisbeth în timp 
ce trase de cocoșul pistolului. O să-ţi trag în ca... 

Lisbeth își ridică mâna stângă în aer. Romanul apasă pe 
trăgaci. lar arma scoase un zgomot bubuitor, care lăsă în urmă o 
liniște răsunătoare. 

Un șuvoi de sânge ţâșni din podul palmei lui Lisbeth, imediat 
sub încheieturile degetelor. Chiar înainte să simtă durerea și să 


477 


tipe, sângele îi curgea deja în jos spre încheietura mâinii. Deja în 
stare de șoc, continua să se uite fix la cercul ars de jur împrejur, 
de mărimea unei monede de zece cenți, de la ea din palmă ca și 
cum n-ar fi fost a ei. Când încercă să strângă din mână, o 
copleși durerea. Mâna i se înceţoșă, de parcă avea să dispară 
încetul cu încetul. Era pe cale să leșine. 

Fără niciun cuvânt, Romanul își îndreptă arma spre capul lui 
Lisbeth, care i se bălăngănea acum. 

— Nu! ţipă o voce familiară din spatele cimitirului. 

Romanul și prima-doamnă se întoarseră spre dreapta, 
urmărind de unde venea vocea de pe aleea încadrată de copaci. 

— Nu te atinge de ea! urlă Wes, corpul întrezărindu-i-se ca o 
siluetă subţire în timp ce ieșea în grabă din tufișuri. Sunt aici. 

Exact cum voia Romanul. 


478 


110. 


Din capătul aleii de piatră, strălucirea palidă ce răzbate de la 
stâlpul de iluminat aflat la distanţă mă ajută să studiez silueta 
Romanului. Se uită fix la mine, cu arma îndreptată încă spre 
Lisbeth. 

— Asta-i alegerea corectă, Wes, strigă el de la baza copacului. 

Vocea sa e calmă, ca și cum am fi la un dineu. 

— Lisbeth, mă auzi? strig eu. 

E la patruzeci și cinci de metri distanţă, încă la pământ. 
Printre umbrele și ramurile joase ale smochinului indian, nu e 
nimic mai mult decât un punct negru mic și nedefinit între două 
morminte. 

— E bine, insistă Romanul. Deși, dacă nu vii s-o ajuţi, cred că 
s-ar putea să leșine. 

Încearcă să mă facă să mă apropii, iar cu Lisbeth acolo jos, 
sângerând, n-am de ales. 

— Mai întâi, trebuie să verific dacă e teafără, spun eu în timp 
ce mă îndrept spre aleea de piatră. 

Ştie că încerc să trag de timp. 

— Dă-te înapoi și o să înaintez. 

— Du-te dracului, Wes! Întorcându-se spre Lisbeth, își ridică 
arma. 

— Nu! Așteaptă - vin acum! 

Grăbindu-mă spre aleea acoperită cu piatră, îmi ridic mâinile 
în sus ca să știe că vorbesc serios. 

Își lasă ușor arma în jos, fără să ia degetul de pe trăgaci. 

Dacă aș fi băiat deștept, aș continua să mă uit la el, însă, în 
timp ce picioarele mi se împleticesc pe potecă printre rândurile 
de pietre funerare, mă întorc spre prima-doamnă. Ochii ei largi 
sunt rugători, întregul său corp se află într-o poziţie prin care 
imploră milă. De data asta, lacrimile ei nu sunt false. Dar spre 
deosebire de mai înainte, nu se uită unde trebuie pentru ajutor. 

— N-o lua personal, îmi spune Romanul, urmărindu-mi privirea 
și uimirea întipărită pe față. 

Deplasându-mă spre Lisbeth, uitându-mă pe unde merg, 
continui să privesc silueta lui Lenore Manning. De opt ani de 


479 


zile, știe că mă învinovăţesc că l-am băgat pe Boyle în limuzina 
aia. De opt ani de zile, se uită la ce mi-a mai rămas din faţă și 
pretinde că fac parte din familia ei. Cu ocazia zilei mele de 
naștere, de acum trei ani, când mă tachinau că ar trebui să ies 
mai des ca să mă întâlnesc cu fete, mersese până acolo încât 
mă pupase pe obraz - direct pe cicatrice - doar ca să-mi arate 
că n-ar trebui să mai fiu atât de timid. Nu putusem să-i simt 
buzele din cauza faptului că-mi atingeau punctul mort. Insă 
gestul îl simțisem pe deplin. Plecând de la birou, plânsesem tot 
drumul spre casă, uimit de cât fusese de minunată și plină de 
consideraţie. 

Chiar acum, trecând de o criptă de piatră, aflată în umbră, cu 
uși cu vitraliu vopsite în roșu și albastru, am din nou ochii plini 
cu lacrimi. Nu de tristeţe. Sau de frică. Ochii mi se închid, 
storcându-mi lacrimile și lăsându-le să-mi curgă pe obraji. Sunt 
lacrimi de furie. 

In stânga mea, Lenore Manning își ţuguie buzele ca și cum ar 
începe să fluiere. E pe cale de a-mi pronunţa numele. 

Mă uit la ea, dându-i de înţeles să nu se mai deranjeze. 

Până și în cimitirul ăsta întunecat, știe să citească pe cineva 
din staff. Și asta-i tot ce-am fost eu vreodată. Nu parte a 
familiei. Nu un prieten. Nici măcar o marionetă rănită pe care ți- 
o iei în anturaj ca să-ţi eliberezi conștiința de alte tâmpenii pe 
care le-ai făcut în viaţă. Indiferent de cât de greu îmi este, 
trebuie să admit că n-am fost niciodată nimic altceva decât unul 
din staff. 

Sunt tentat să urlu, să înjur, să ţip revoltat de ce mi-a făcut. 
Însă nu-i nevoie. Cu cât mă apropii mai mult, cu-atât mai mult 
poate să vadă de una singură ce sentimente nutresc față de ea. 
Totu-i adânc întipărit pe fața mea. 

Pentru o secundă, ridică din sprâncene. După care se dă ușor 
înapoi și-și coboară umbrela astfel încât să nu-i mai pot vedea 
fața. O iau ca pe o victorie. Lenore Manning înfruntase totul 
până acum. Insă în momentul ăsta, nu poate să mă înfrunte pe 
mine. 

Dând din cap dezaprobator, mă întorc spre Roman, care este 
acum la treizeci și cinci de metri de mine. 

— Continuă să mergi, spune el. 

Mă opresc. Pe diagonală, în dreapta, între două pietre 
funerare butucănoase, Lisbeth stă jos în genunchi, strângându-și 


480 


mâna însângerată la piept. În lumina albăstruie, misterioasă, pot 
să-i văd părul ud fleașcă și ochiul stâng deja umflat. Aproape c- 
am ajuns. 

— Îmi pare rău, bolboroseşte ea ca și cum ar fi vina ei. 

— Am zis să continui să mergi, insistă Romanul. 

— Nu! îl întrerupe Lisbeth. O să te omoare. 

Romanul n-o contrazice. 

— Promite-mi c-o lași să plece, spun eu. 

— Desigur, spune el. 

— Wes! spune Lisbeth, respirând din ce în ce mai greu. 

E tot ce poate să facă pentru a rămâne conștientă. 

Nu se aud niciun fel de sirene la distanţă, nimeni care să se 
grăbească să ne salveze. Singura modalitate prin care Lisbeth 
poate să scape de-aici este să continui să merg și să încerc să 
fac trocul cu el. 

Trenul se aude și mai tare, la depărtare. Aud o șoaptă peste 
umăr. Mă întorc să aud de unde vine zgomotul, însă singurul 
lucru pe care-l văd este propria reflexie în ochiurile de geam ale 
criptei, colorate în roșu și albastru. lnăuntru, în spatele sticlei, 
pot să jur că mișcă ceva. 

— Acum auzi fantome? mă tachinează Romanul. 

Pe măsură ce șoaptele se aud mai tare, continui să mă apropii 
de el, pe alee. Abia dacă mai sunt șase metri până la el. Nu mai 
simt ploaia atât de deasă deasupra capului de îndată ce ajung 
sub coroana copacului. Ramurile sale se bălăngănesc asemenea 
degetelor subţiri ale unei păpuși. Sunt atât de aproape, încât pot 
să văd cum Lisbeth tremură din tot corpul... cum degetul mic al 
primei-doamne prinde cordeluţa umbrelei... și cum Romanul 
acţionează cu degetul mare cocoșul pistolului. 

— Perfect, spune el, cu un rânjet fals. 

Până să pot măcar să reacţionez, se întoarce într-o parte și-și 
ridică arma. Direct spre inima lui Lisbeth. 


481 


111. 


— Nu - nu trage! strig eu, deja fugind spre el. 

Se aude un șuierat extrem de puternic. Însă nu din arma sa. 
Ci din spatele meu. 

Până să-mi dau seama ce se întâmplă, un șuvoi de sânge îi 
țâșnește din mâna dreaptă, chiar de sub încheieturile degetelor. 
A fost împușcat. La impact, propria armă a Romanului se lasă în 
jos. 

Cu coada ochiului, o văd pe Lisbeth cum se pocnește peste 
umăr ca și cum ar omori un ţânţar. Pot să disting ceva de 
culoare închisă - sânge - care-i curge printre degete, la fel cum 
ţâșnește apa dintr-un perete crăpat. Îşi ia mâna de pe umăr și 
și-o duce în sus în faţa ochilor. Când vede sângele, se albește la 
faţă, iar ochii i se dau peste cap, intrându-i parcă în orbite. E 
deja inconștientă. 

— La dracu’, ce mama mă-sii, /a dracu, strigă Romanul, 
aplecându-se în faţă, cu o mișcare bruscă și violentă, ţinându-și 
mâna dreaptă, făcută praf, la piept. 

In dreapta sa, prima-doamnă o ia din loc, fugind înapoi spre 
intrarea principală și dispărând în întuneric. Romanul suferă 
prea tare ca s-o mai oprească. In podul palmei, gaura nu-i mai 
mare decât o monedă de un penny. Însă semnătura 
inconfundabilă a stigmatului e acolo, la poziţie. 

— M-ai minţit! EI e un înger! ţipă Nico de durere din spatele 
cimitirului, de undeva de deasupra tufișurilor. 

Își croiește drum spre noi, prin întuneric, cu arma în faţă, la 
vedere, gata pentru lovitura mortală. | se vede numai silueta. 
Nu pot să-i văd fața. Insă are braţul ferm, întins ca întotdeauna. 

— 0... o să ajungi în iad, șoptește Romanul în timp ce recurge 
la arsenalul religios. Ca luda, Nico. Ești luda acum. 

După felul în care clipește Nico, e clar că-l aude. Însă asta nu-l 
face să încetinească. 

— Legile Domnului au o viaţă mai lungă decât cei care le 
încalcă! insistă el în timp ce-și adună puterile. Soarta ti-e 
rescrisă acum! 


482 


Pe alee, Nico ţine rozariul într-o mână și ţintește cu arma în 
cealaltă. 

— Nico, gândește-te la mama ta! îl imploră Romanul. 

Nico dă din cap în timp ce lacrimile îi curg iar în șiroaie pe 
faţă. 

— Asta fac, mârâie el, însă în timp ce ţintește, se aude un 
zgomot puternic, ca un fâsâit, de undeva din spatele gardului 
cimitirului. 

Pe șinele de cale ferată, un tren de persoane argintiu apare 
parcă de niciunde, deplasându-se cu o viteză incredibilă. 
Zgomotul e asurzitor. Urechile îmi pocnesc de la vacuumul 
produs deodată în aer. Pentru Nico, e de cincizeci de ori mai rău. 

Incă se luptă cu zgomotul, strângând din dinţi atunci când 
apasă pe trăgaci. Insă zgomotul este deja prea puternic. Braţul i 
se mișcă pentru o jumătate de secundă, împușcătura șuieră din 
armă, iar glonţul trece pe lângă umărul Romanului și spulberă o 
bucată din scoarța copacului din vecinătatea sa, făcându-l pe 
Nico Hadrian să își rateze ţinta. 

Pe fața Romanului revine un rânjet chinuit, în timp ce trenul 
își continuă drumul. Abia putând să-și ţină arma în mâna 
dreaptă, aruncă umbrela într-o parte și-și trece arma în mâna 
stângă, cea bandajată. După cum îi tremură pumnul drept, e 
clar că-l doare. Nu-i pasă. Își îndreaptă umerii. Își fixează 
genunchii. În momentul în care își ridică arma și ţintește, alerg 
deja spre el. La fel și Nico, care este la cel puţin nouă metri în 
spatele meu. 

Romanul are timp pentru o singură împușcătură. Nu încape 
nicio îndoială cine e mult mai periculos. 

Bum! 

Când împușcătura explodează din arma Romanului, e 
acoperită de zgomotul trenului. In spatele meu, chiar deasupra 
umărului drept, aud un icnet gutural, din gât, în momentul în 
care Nico încasează lovitura în piept. Încă mai alergă spre noi. 
N-ajunge mai departe. După nici doi pași, picioarele i se 
împleticesc, iar ochii săi mult prea apropiaţi se lărgesc de tot, ca 
niște cercuri complete. Aplecându-se în faţă și pierzându-și 
echilibrul, corpul i se apropie de pământ. În cădere, scapă 
rozariul din mână. Nu se mai ridică. 

Când Nico se prăbușește la pământ, Romanul își întoarce fața 
spre mine. Mă pun repede în mișcare. Luându-mi elan, mă 


483 


izbesc de Roman ca și cum ar fi un manechin de placare a 
loviturilor, înconjurându-l cu braţele în jurul umerilor în timp ce 
mă ciocnesc de el cu viteză maximă. Impactul îl trimite înapoi, 
spre stânga. Spre surprinderea mea, simt ceva ca și cum ar 
avea o placă de metal lipită de piept. A învăţat asta de la Boyle. 
Vestă antiglonț. Din fericire, împușcătura din mână l-a slăbit. 
Cădem peste umbrela aruncată pe jos, în noroiul din jur. Il ţin 
strâns de piept, încălecându-l precum un tăietor de lemne suit 
pe copacul proaspăt răpus. 

În timp ce ne prăvălim la pământ, arma îi zboară din mână în 
iarba udă. Se lovește cu spatele de rădăcina copacului și apoi dă 
cu putere cu ceafa de o piatră cu suprafaţa zimţată și 
neregulată. Vesta îi e de ajutor când se lovește la spate, însă se 
strâmbă de durere în momentul în care capul i se izbește de 
piatră. 

Mă sui pe el și, proptindu-i un genunchi în stomac, îl apuc pe 
Roman cu mâna stângă de gulerul de la cămașă, îl trag spre 
mine și-l pocnesc cât pot de tare cu dreapta, chiar deasupra 
ochiului. Capul i se lovește iarăși de piatra aceea neregulată, iar 
deasupra ochiului stâng i se deschide o rană mică. Strânge din 
dinţi de durere, cu ochii mijiţi ca să-și protejeze globul ocular. 
Plin de adrenalină, îl lovesc din nou, iar tăietura se înroșește și 
se lărgește și mai mult. 

Cu toate astea, ce-i provoacă durere cu adevărat și face 
ravagii este piatra de sub cap. Cu fiecare pumn încasat, se aude 
câte un zgomot surd pe măsură ce aceasta sapă prin părul său 
negru, deasupra cefei. Încă resimţindu-se în urma împușcăturii, 
își trage mâna stângă, cea bandajată spre cap, încercând să se 
protejeze de impactul repetat cu piatra. 

Dar nu renunţ, îl lovesc iarăși. Și iarăși. Asta-i pentru toate 
operațiile. Și pentru că a trebuit să învăţ să mestec pe stânga. Și 
pentru că nu mai pot să ling ce mi-a rămas pe buze... 

Romanul își bagă mâna bandajată între cap și piatră. Cu mâna 
ridicată în aer, nu-mi dau seama că nu-și protejează capul de 
impactul cu piatra. Ci că o scoate de-acolo de jos, din noroi. 

Oh, la dracu'! 

Îl pocnesc cât de tare pot. Romanul își rotește brațul stâng 
asemenea unei bâte de baseball. In mână ţine piatra aceea gri, 
cu zimţi. Mă mișc repede. El se mișcă și mai repede. 


484 


Marginea ascuţită a pietrei îmi intră în bărbie asemenea unei 
lame din vârful unei rachete, făcându-mă să cad spre dreapta și 
să mă lovesc cu umărul de iarba udă de pe marginea aleii de 
piatră. Simţind gustul victoriei, Romanul e aproape sus. 
Proptindu-mă în picioare, mă chinui să mă ridic cât pot de 
repede, ca să ies de-acolo înainte ca el să poată să... 

Mă lovește cu piatra, propriul berbec acum. Și asta e o 
lovitură puternică - chiar deasupra gâtului la baza craniului. 
Simt fiecare gram din greutatea pietrei. În timp ce mă poticnesc 
și mă las în faţă, fără să pot să-mi încetinesc mișcările, imaginea 
începe să mi se încețoșeze, după care clipesc din nou. Nu, nu 
leșina... 

Cad în patru labe și pietricelele de pe aleea de piatră îmi intră 
în carne. Romanul este chiar în spatele meu. Respiră greu, pe 
nas. Dă cu picioarele în alee, făcând ca o ploaie de pietricele să 
mă lovească în spate. 

— Ești...! 

Mă apucă de spatele cămășii. Încerc să mă întorc, însă mă 
trage prea tare. 

— Ești un om mort! urlă el, învârtindu-mă în loc ca la proba 
olimpică de aruncarea ciocanului și împingându-mă înapoi spre 
cavoul cu piatră șlefuită, cu un grilaj de bare de fier forjat în 
formă de X care protejează ușile de sticlă colorată în roșu și 
albastru. 

Dacă mă lovesc de grilaj la viteza asta... 

Aud un pârâit neplăcut în momentul în care mă lovesc cu 
coloana de el. O jumătate de duzină de ochiuri de geam se fac 
praf și pocnesc precum petardele de Crăciun, una chiar acolo 
unde capul meu se lovește de sticlă. Simt ceva cald și umed pe 
ceafă. Îmi dau seama că sângerez foarte tare. 

În timp ce mă trage înainte, gâtul mi se înmoaie, iar capul mi 
se lasă pe spate. Ploaia pică cu încetinitorul și simt în ceafă un 
milion de ace de brad argintii și îngheţate. Vederea mi se 
înceţoșează din nou. Cerul devine din ce în ce mai... 

— Nnnnnnnn, mă aud spunând, luptându-mă să-mi revin în 
timp ce mă târăște de lângă cavou. 

Ținându-mă încă de cămașă, se uită rapid în jur. Lisbeth zace 
inconștientă. Prima-doamnă a plecat. Nico e prăbușit la pământ. 
Indiferent de ce pusese la cale iniţial, acum Romanul trebuie să 


485 


improvizeze ceva. Se uită atent de jur împrejur - după care 
întrezărește o soluţie. 

Mă trage cu putere, iar eu mă împleticesc, abia putând să mă 
țin pe picioare. Prinzându-mi capul sub brațul său, Romanul se 
întoarce cu totul și m-apucă de gât, după care mă trage peste 
aleea de piatră asemenea unui câine pe care-l scoţi cu forța din 
sufragerie. Își ţine încheietura încolăcită atât de strâns în jurul 
gâtului meu, încât mi-e aproape imposibil să respir. Incerc să mă 
sprijin în călcâie, însă piciorul drept mi-a alunecat. Cu toate 
astea, abia când traversăm aleea înțeleg care e destinaţia 
noastră. Pe diagonală, în spatele a două pietre funerare gri ale 
unei familii - soț și soţie - văd un petic de iarbă care strălucește 
și este puţin mai verde decât restul pământului acoperit cu 
mușchi. La capătul celălalt, peticul de iarbă se rulează 
asemenea unui covor. Oh, Doamne! Asta-i o mochetă. Acolo 
unde mă trage - e un mormânt proaspăt săpat. 


486 


112. 


Târât spre groapă, dau în disperare din picioare, încercând să 
scap, aproape vomitându-mi mărul lui Adam. Romanul mă 
strânge și mai tare de gât cu antebraţul, trăgându-mă într-acolo. 

— Dă-mi drumul! ţip eu, apucându-l de braţ și încercând să-mi 
eliberez gâtul din strânsoare. _ 

Nu se mișcă, strângând și mai tare laţul. In timp ce picioarele 
îmi ies de pe alee, târându-se prin iarba udă și spre mormântul 
celor doi - soț și soție - dau larg din mâini și picioare - pe 
pământ, în aer - căutând ceva de care să mă agăţ și să mă 
opresc. La baza pietrelor funerare rectangulare, identice, mă 
prind de ramura unui tufiș din apropiere. Incerc să mă ţin, însă 
ne mișcăm atât de repede, încât tulpinile ascuţite mi se înfig în 
palmă. Durerea e prea intensă. Cu un icnet final, Romanul îmi 
dă drumul și mă împinge în faţă. 

Mormântul proaspăt săpat este chiar în faţă, însă în timp ce 
ne strecurăm printre mormintele identice, mă mișc spre stânga 
și apuc una din pietrele funerare. Degetele mi se strecoară ca 
niște tarantule prin partea din faţă, agățându-se în litera „T” de 
la cuvântul „SOȚ”. 

Extrem de furios, Romanul întărește și mai mult strânsoarea 
ca de menghină din jurul gâtului meu. Simt cum mi se umple 
faţa de sânge. Însă nu-mi dau drumul mâinii. El trage și mai 
tare, iar degetele încep să-mi alunece. Din unghiul în care trage 
de mine, colțul ascuţit, din granit, al pietrei de căpătâi în formă 
rectangulară îmi zgârie partea de jos a antebraţului. Romanul 
trage atât de tare, încât simt că e pe cale să-mi smulgă capul 
din gât. Umerii mă ard. Vârfurile degetelor încep să-mi alunece. 
Piatra de granit e oricum alunecoasă de la ploaie. 

Întinzându-și piciorul spre partea de sus a gropii, Romanul dă 
la o parte mocheta verde de deasupra. Mă uit și văd groapa de 
aproximativ doi metri și zece centimetri... pereţii fărâmicioși de 
pământ... 

Îmi vâr degetele și mai adânc în litera sculptată, însă aceasta 
nu e suficient de adâncă. 


487 


Mâna dreaptă a Romanului e îmbibată de sânge și nu se 
poate folosi de ea din cauza rănii. Fără îndoială, e foarte 
dureroasă. Însă știe ce este în joc. Aplecându-se înainte și 
strangulându-mă și mai tare, se lasă cu toată greutatea pentru a 
spori efectul. Picioarele încep să-mi alunece ușor pe iarbă. 
Încerc să trag o gură de aer, însă nu vine nimic - mă ţine prea 
strâns. Mâna îmi este amorțită. Degetele încep să-mi tremure, 
alunecând din locașul lor. Vederea începe să mi întunece din 
nou. „Te rog, Doamne, ai grijă de mama și de ta...” 

Bang! Bang! 

Nişte pietricele mărunte îmi sar direct în față. Strânsoarea 
Romanului slăbește. lar eu cad în iarba udă, tușind în timp ce 
oxigenul îmi reintră în plămâni. 

Deasupra mea, marginea de sus a pietrei funerare a soţului 
este spulberată de unul din gloanțe. Mă uit la Roman, care se 
întoarce cu fața spre mine. Ochii săi albaștri clipesc în mod 
îngrijorător. În cămașă are o gaură nouă, în mijlocul pieptului, 
însă nicio urmă de sânge. Se clatină și corpul i se lasă spre 
spate, însă nu pentru mult timp. 

În stânga mea, la numai câţiva zeci de centimetri distanţă, 
Lisbeth este în picioare, de-abia respirând, ţinând cu mâna 
rănită arma Romanului. Începe s-o lase în jos, crezând că are 
câștig de cauză. 

— Lisbeth... tușesc eu, luptându-mă să pronunțţ cuvintele. Are 
vestă! 

Sprâncenele lui Lisbeth se ridică brusc în sus. 

Mârâind precum un ghepard, Romanul sare înspre ea. 

Intrând în panică, Lisbeth ridică arma și apasă pe trăgaci. Se 
mai aud încă două împușcături. Amândouă îl izbesc pe Roman în 
piept. Se mișcă atât de repede, încât abia dacă îl încetinesc. La 
numai câţiva centimetri distanță, se întinde să-i înșface arma. 
Lisbeth mai apasă încă o dată pe trăgaci, iar în timp ce pistolul 
explodează, un singur glonţ iese și-i sfâșie pielea dintr-o parte a 
gâtului. E atât de înnebunit de furie, încât nu cred că-l simte. 
Lisbeth se dă înapoi, abia reușind să ţipe. In câteva secunde el 
este deja peste ea. 

Smulgându-i arma din mână, Romanul o apucă de cap ca s-o 
trântească la pământ. În timp ce cad pe aleea de piatră, Lisbeth 
se lovește cu capul de beton. Corpul i se înmoaie. Fără să mai 
riște nimic, Romanul își înfige antebraţul în gâtul femeii. Ea nu 


488 


se zvârcolește deloc. Braţele îi atârnă neputincioase pe lângă 
Corp. 

Scuturându-mă ca să-mi revin, mă ridic în picioare și-mi trec 
mâinile prin iarbă, pipăind cu degetele pe suprafața neregulată 
și zimţată a bucății de granit. Într-o astfel de zi, n-aş fi avut nicio 
șansă împotriva unui agent al Secret Service, cu o condiţie fizică 
bună, un munte de om de un 1,85 și 100 de kilograme. Însă 
acum Romanul mai are o rană la gât pe lângă cea de la mână. 
lar eu ţin strâns o bucată mare și ascuţită de granit. În 
momentul în care mă reped spre el, stă încă aplecat deasupra 
lui Lisbeth. Nu știu dacă pot să-l răpun. Insă știu că o să-i fac o 
gaură a dracului de urâtă. 

Ridicând bucata aceea mare de piatră cu fețe neregulate și 
lăsând-o ușor pe spate, strâng din dinţi și încep balansul spre 
ceafa Romanului cu toată forţa care mi-a mai rămas. Piatra are 
forma unei cărămizi rupte în două, cu un punct ascuţit chiar în 
colț. II lovesc chiar lângă ureche. Numai icnetul sau și tot merită 
efortul - un scheunat din gât, ceva asemănător unui grohăit, pe 
care nu și-l poate reţine. 

Spre cinstea lui, deși își duce mâna rapid lângă ureche, nu 
cade răpus. In loc de asta, își recapătă echilibrul, se răsucește 
spre mine și se ridică cu greu în picioare. Înainte de asta însă, 
duc iar mâna înapoi cât pot de mult, lovindu-l cu bucata de 
granit direct în față. Se clatină în spate și cade în fund. Și totuși, 
nu renunţ. Inspirându-mă din modul lui de acțiune, îl apuc de 
pieptul cămășii, îl trag spre mine și ţintesc tăietura de deasupra 
capului. După care cu același balans al mâinii îl lovesc din nou. 
Sângele îi ţâșnește rapid. 

O dâră de salivă mi se scurge asemenea unui fir de mătase de 
pe buza de jos. El este motivul pentru care n-o să mai pot 
vreodată să închid gura, îmi spun în gând și-mi balansez din nou 
mâna, lovindu-l cu marginea bucății de granit în rana deja 
deschisă și privind cum sângele îi acoperă partea aceea de faţă. 
Ca mie. Ca mie. . 

Işi dă ochii peste cap. Il lovesc din nou, hotărât să-i lărgesc 
rana. Dâra de saliva se lasă în jos, iar eu lovesc mai tare ca 
niciodată. Vreau ca el să știe. Vreau să belească ochii și să vadă. 
Fiecare lovitură îi sfâșie o altă bucată de piele. Vreau ca el să 
trăiască cu asta. Vreau ca el să-și întoarcă privirea de la propria 
reflexie în vitrine. Vreau ca el să... 


489 


Mă opresc chiar aici, cu mâna în aer, cu pieptul urcându-mi și 
coborându-mi în timp ce-mi trag răsuflarea. Lăsându-mi pumnul 
în jos, îmi șterg saliva de pe buză și simt cum ploaia îmi curge 
ca de la robinet din vârful nasului și al bărbiei. 

Nu i-aș dori asta nimănui. 

Și cu asta, dau drumul cămășii Romanului și-l privesc în timp 
ce se prăbușește. 

Bucata de granit îmi cade din mână, lovindu-se cu un zgomot 
surd de beton. Mă întorc spre Lisbeth, care încă zace întinsă pe 
pământ lângă mine. Are braţul răsucit destul de aiurea deasupra 
capului. Căzând în genunchi, îi verific capul pieptului. Nu se 
mișcă. 

— Lisbeth, ești...? Mă auzi? strig eu, târșâindu-mi genunchii 
exact lângă ea. 

Niciun răspuns. 

Oh, Doamne Dumnezeule! Nu. Nu, nu, nu... 

O apuc de mână și îi verific pulsul. Nu-i nimic acolo. Fără să 
mai pierd timpul, îi las capul în jos, pe spate, îi deschid gura și... 

— Phu! i 

Mă dau înapoi la acest sunet în timp ce ea tușește violent. Işi 
acoperă gura în mod instinctiv cu mâna dreaptă. Insă mâna 
stângă - cea cu rana - îi rămâne contorsionată deasupra 
capului. 

Scuipă și scoate niște sunete ca și cum ar vomita în timp ce-i 
revine sângele în obraji. 

— Eș... Ești bine? întreb eu. 

Tușește din toți rărunchii. E destul de bine. Uitându-se în 
stânga și-n dreapta fără să-și miște gâtul, vede corpul 
Romanului la niciun metru distanţă. 

— Trebuie să... trebuie... 

— Gata, relaxează-te, îi spun eu. 

Dă din cap în semn că nu, mult mai insistentă ca niciodată. 

— Însă ce s-a... ce-i cu...? 

— Ușurel. Gata, l-am învins, OK? 

— Nu cu el, Wes... cu ea. 

Mi se pune un nod în gât în timp ce ploaia măruntă mă bate 
ușor pe umeri. 

— Unde-i prima-doamnă? 


490 


113. 


Îndreptându-se cu pași mari spre bloc, cu umbrela încă 
deasupra capului, prima-doamnă se uită scurt peste umăr. In 
spatele ei, dinspre cimitir, mai răsunaseră două împușcături. 
Glezna i se răsuci la auzul zgomotului. Nu încetini. 
Impiedicându-se pentru un moment, își redobândi rapid 
echilibrul și-și continuă marșul forțat, încă tremurând. 

Știuse că avea să se termine așa. Chiar și când lucrurile 
păreau în ordine, chiar și când își dăduse seama pentru prima 
oară cu cine se înhăitase în mod necugetat, știuse că n-avea să 
mai scape niciodată. Nu exista cale de scăpare dintr-o greșeală 
ca asta. 

Incă două împușcături răsunară, după care încă una, cea 
finală, al cărei ecou reverberă din spatele copacilor. Tresări la 
fiecare împușcătură în parte. Oare ăsta fusese Romanul sau...? 
Nu voia ca Wes să moară. Pe lângă Boyle, faptul ca Wes fusese 
și el împușcat pe circuitul de curse fusese un lucru peste care ea 
nu reușise niciodată să treacă, nici chiar după toţii anii ăștia. De- 
asta încercase întotdeauna să fie compătimitoare... de-asta nu 
avusese nimic de obiectat atunci când soţul ei îl adusese înapoi 
în echipă. Insă acum acest Wes cunoștea adevărul... Dădu din 
cap. Nu. Ea era cea păcălită. Da, ea era. Și numai pentru că 
încercase să facă un bine. 

Făcând brusc la dreapta, prima-doamnă dădu colţul, cu 
tocurile țăcănind pe caldarâm în timp ce intra în micul spaţiu de 
parcare ce se întindea pe latura de sud a cimitirului. La ora asta, 
parcarea era goală - cu excepţia strălucitorului Chevy Suburban 
de culoare neagră cu care Romanul o adusese încoace. 

Grăbindu-se să ajungă la ușa șoferului, o deschise larg și se 
sui în mașină, deja repetându-și în minte versiunea ei de 
poveste. Cu Nico acolo... cu gaura din mâna lui Lisbeth... partea 
asta era ușoară. America e fericită să acuze psihopati. Și chiar 
dacă Wes reușea să supravieţuiască... 

Gândindu-se la toate variantele posibile, se întinse să-și 
aranjeze oglinda retrovizoare. După care auzi un șuierat 
puternic din spate. O arsură în formă de cerc de mărimea unei 


491 


monede de zece cenți străpunse podul palmei primei-doamne, 
iar oglinda retrovizoare se făcu ţăndări. La început, nici măcar n- 
o simţi. În puţinele cioburi de sticlă rămase, putu să vadă un 
chip cunoscut pe bancheta din spate, cu degetele încolăcite în 
jurul unui rozariu. 

— Te-am văzut când veneai încoace, spuse Nico, cu voce 
calmă. 

— Oh, Doamne... mâna mea, ţipă ea, văzându-și mâna și 
apucându-și strâns palma ce-i tremura în timp ce durerea 
arzătoare o cuprindea până la cot. 

— Eşti mai înaltă decât credeam. Stăteai jos pe durata 
audierilor, când se stabilea sănătatea mea mintală. 

— Te rog, îl imploră ea, cu lacrimile în ochi și cu mâna 
amorțită de durere. Te rog, nu mă omori! 

Nico nu se mișcă, ţinându-și arma, cu mâna dreaptă, în poală. 

— M-a surprins să te văd cu Numărul Unu. Cum i-au spus? 
Romanul? Și el m-a rănit pe mine. 

În oglinda sfărâmată, prima-doamnă îl văzu pe Nico cum se 
uită în jos la partea de sus a cutiei toracice, acolo unde fusese 
împușcat. 

— Da... da, desigur, insistă prima-doamnă. Romanul ne-a 
rănit pe amândoi, Nico. M-a ameninţat - m-a făcut să vin cu el, 
căci altfel m-ar i... 

— Și Dumnezeu m-a rănit, o întrerupse Nico. Apucă cu mâna 
stângă rozariul, iar cu degetul mare trecu ușor peste fiecare 
mărgică de lemn în parte, numărându-le și croindu-și calea spre 
cea pe care era gravat chipul Fecioarei Maria. Dumnezeu mi-a 
luat-o pe mama de lângă mine. 

— Nico, tu... Vocea îi tremură. Doamne... te rog, Nico... ne-am 
pierdut cu toții... 

— Însă Cei Trei au fost cei care mi l-au luat pe tata, adăugă el 
în timp ce-și ridică arma și o propti în spatele capului primei- 
doamne. Asta a fost greșeala mea. Nu soarta. Nu masonii. Cei 
Trei mi l-au luat. Când m-am alăturat lor... ceea ce am făcut în 
numele lor... nu înţelegi? Am interpretat greșit Cartea. De-asta 
Domnul a trebuit să-mi trimită îngerul. 

Tremurând necontrolat, prima-doamnă își ridică mâinile sus și 
se chinui să se uite peste umăr. Dacă ar fi putut să se întoarcă... 
să-l facă să se uite la faţa ei... s-o vadă ca pe-o fiinţă umană... 


492 


— Te rog nu... te rog nu face asta! îl imploră ea, uitându-se la 
Nico și încercând să-și oprească lacrimile. 

Trecuse aproape un deceniu de când nu mai plânsese atât de 
tare. Încă din ziua în care părăsiseră Casa Albă, când se 
întorseseră acasă în Florida, ţinuseră o mică conferinţă de presă 
în propria grădină și-și dăduse seama, după ce plecase toată 
lumea, că nu rămăsese nimeni în afară de ei să strângă ceștile 
goale de cafea ale reporterilor ce erau împrăștiate prin toată 
curtea din faţa casei. 

— Nu pot să mor așa, spuse ea printre hohotele de plâns. 

Nemișcat, Nico își ţinu arma în poziţie, ţintind spre capul ei. 

— Însă n-au fost numai Cei Trei, nu-i așa? Am auzit-o pe 
reporteră, doctor Manning. Știu. Cei Patru. Asta a spus ea, 
corect? Unu, Doi, Trei, și tu ești Patru. 

— Nico, nu-i adevărat. 

— Am auzit-o. Tu ești Numărul Patru. 

— Nu... de ce aș fi...? 

— Unu, Doi, Trei, tu ești Patru, insistă el, degetele mișcându-i- 
se de-a lungul a patru mărgele ale rozariului. 

— Te rog, Nico, doar ascultă... 

— Unu, Doi, Trei, tu ești Patru. 

Degetele sale continuară să numere în mod calm, mărgică cu 
mărgică. Era aproape la jumătatea numărătorii. Numai 
șaisprezece mărgele și gata. Unu, Doi, Trei, tu ești Patru. Unu, 
Doi, Trei, tu ești Patru. 

— De ce nu m-asculţi!? întrebă prima-doamnă printre 
sughițuri de plâns. Dacă m-ai... pot... pot să te ajut... 

— Unu, Doi, Trei, tu ești Patru. 

— ... Pot... chiar o să pot... 

Vocea îi deveni precipitată. 

— Pot să-ţi spun cum a murit mama ta. 

Nico se opri. Își ridică ușor capul și se uită într-o parte, însă 
expresia de pe chipul lui era la fel de calmă ca întotdeauna. 

— Minti. 

Degetul i se încolăci în jurul trăgaciului și-l apăsă. Ușor. 

Se auzi un șuierat puternic, și un pfffft ce răsună ca un 
pepene galben care explodează. Partea interioară a parbrizului 
fu împroșcată cu sânge. 

Prima-doamnă se lăsă în jos, într-o parte, iar ce-i mai 
rămăsese din cap lovi volanul. 


493 


Aproape fără să ia în seamă ce era în jur, Nico își îndreptă 
arma spre propria tâmplă. 

— Soarta ta sunt eu, doctore Manning. Vin să te duc în iad. 

Fără să închidă ochii, apăsă pe trăgaci. 

Clic. 

Apăsa din nou. 

Clic. 

„E gol... E gol”, îşi spuse el, uitându-se fix în jos, la armă. Un 
râs ușor și nervos îi ieși din gât. Se uită în sus la plafonul 
mașinii, după care din nou la armă, a cărei imagine deveni 
neclară din cauza unui șuvoi de lacrimi. 

Bineînţeles. Fusese un test. Ca să-i încerce credința. Semnul 
lui Dumnezeu. 

— Unu, Doi, Trei, tu ești Patru, șopti el, trecându-și degetul 
mare peste ultima mărgică de lemn și oprindu-l acolo unde era 
gravat chipul Fecioarei Maria. 

Cu un zâmbet pe care nici măcar nu putu să și-l reţină, Nico 
se uită din nou la plafon, își duse rozariul la buze și-l sărută. 

— Multţumescu-Ți... Mulţumescu-Ți Tie, Doamne! Încercarea, 
după atâta amar de timp, era desăvârșită. Cartea putea fi în 
cele din urmă închisă. 


494 


114. 


La șapte și zece a doua zi dimineaţă, sub un cer încărcat, stau 
singur pe bancheta din spate a unui Chevy Suburban negru care 
miroase suficient de mult a mașină nouă încât să-mi dau seama 
ca nu face parte din parcul nostru obișnuit de mașini. De obicei, 
ăsta-i un motiv care să te entuziasmeze. Nu și după noaptea 
trecută. 

Pe scaunele din față, amândoi agenţii sunt neplăcut de tăcuțţi 
pe toată durata călătoriei. Sigur, m-au băgat puţin în seamă la 
început: „Te doare capul? Cum te simţi?” dar am lucrat destul 
cu cei din Secret Service ca să știu când au primit ordine să tacă 
din gură. 

In timp ce facem la stânga pe Las Brisas, văd mașinile de la 
canalele de știri și reporterii transmițând în direct. Atunci când 
ne văd, se împing ușor în banda galbenă de delimitare a 
perimetrului de acces, însă agenţii de afară îi ţin ușor în frâu. În 
stânga mea, pe măsură ce mașina se îndreaptă spre tufișurile 
tăiate și îngrijite din fața casei, iar poarta albă și înaltă se 
deschide larg, o reporteră asiatică relatează ceva: ,... Incă o 
dată: fosta primă-doamnă Lenore Manning...” - însă se dă 
respectuos în spate ca să ne facă loc. 

Tot ceea ce știe mass-media este că ea e moartă, iar Nico e 
cel care o omorâse. Dacă ar ști în ce fusese băgată... sau ce 
făcuse... o armată de agenţi n-ar fi fost în stare să le ţină piept. 
Cei din Secret Service, pretinzând că n-au niciun indiciu, 
afirmaseră că, din cauza faptului că Nico încă era în libertate, 
consideraseră că era mai sigur să mă conducă ei până acolo.E o 
minciună foarte bună. lar când agenţii îmi bătuseră la ușă azi- 
dimineaţă, aproape că o crezusem. 

Pe măsură ce poarta se închide ușor în urma noastră, știu că-i 
mai bine să nu mă întorc și să le dau ocazia să-mi filmeze fața 
pentru știrile de dimineaţă - mai ales cu toate tăieturile de pe 
nas și cu ochiul umflat și vânat. 

In loc de asta, studiez aleea pavată cu cărămidă roșie de 
Chicago care ne duce spre familiara casă zugrăvită în bleu pal. 
Flancând ambele părţi ale Suburbanului, șase agenţi pe care nu- 


495 


i văzusem până să se închidă poarta se asigură că nu s-a 
strecurat nimeni înăuntru. După care, în timp ce-mi deschid 
portiera și cobor, se uită cu toţii la mine. Spre cinstea lor, își 
întorc rapid privirea, ca și când n-ar ști ce se întâmplă. Când 
vine vorba să localizez privirile ce insistă mai mult decât trebuie, 
pot să spun că am centura neagră în domeniu. Pe măsură ce mă 
îndrept spre ușa de la intrare, fiecare dintre ei mai aruncă o 
privire. 

— Wes, ești bine? mă întreabă un agent de culoare cu chelie 
în timp ce deschide ușa de la intrare și mă poftește înăuntru. 

În majoritatea zilelor, agenţii nu sunt staţionaţi în casă. Astăzi 
este altfel. 

— Te așteaptă în bibliotecă, așa că, dacă vrei să mă urmezi... 

— Știu unde este, spun eu și dau să trec pe lângă el. 

Face un pas în lateral, blocându-mi calea. 

— Sunt sigur că știi, spune el, aruncându-mi un zâmbet fals. 

Ca și agenţii de-afară, din faţa casei, e îmbrăcat standard în 
costum și cravată, însă microfonul atașat la rever... aproape că 
nu l-am observat la început. Este mai subţire decât o biluță mică 
de argint. Cei care deservesc un fost președinte nu sunt dotați 
cu astfel de dispozitive. Cu siguranţă, nu a venit de la biroul 
teritorial din Orlando. A venit din D.C. 

— Dacă mă urmezi... 

Se întoarce în loc, conducându-mă în jos spre holul central, în 
sufrageria oficială unde trecem pe lângă canapeaua de catifea 
aurie pe care ieri se aflaseră ochii de sticlă ai lui Leland 
Manning, de la Madame Tussaud's. 

— Uite aici, adăugă agentul, oprindu-se în faţa setului dublu 
de uși înalte din sticlă din partea stângă a camerei. Eu o să fiu 
chiar aici, spune el, mișcându-se înapoi spre holul principal. 

Și nu vrea să mă facă să mă simt mai liniștit. 

Uitându-mă la el cum pleacă, mușc din pielea moartă din 
interiorul obrazului și întind mâna ca să apuc mânerul sferic în 
formă de vultur american. Însă chiar când simt în palmă 
vulturul, mânerul se rotește de unul singur, iar ușile se deschid. 
Eram atât de ocupat ca să mă uit la agent, încât nu l-am văzut. 
Ne uităm instantaneu unul în ochii celuilalt. De astă dată totuși, 
în timp ce privesc în ochii căprui cu pata albastru-deschis, nu 
mai simt lovitura aceea în stomac. lar el n-o mai ia la fugă. 


496 


Stând în cadrul ușii și scărpinându-și cu degetele părul tuns 
scurt și tepos, Boyle se forțează să afișeze un zâmbet 
neconvingător. Din ceea ce-mi spusese Rogo noaptea trecută, 
ar fi trebuit să-mi dau seama că o să fie aici. Cu toate astea, 
fraier cum sunt, am crezut ca o să fiu primul. Incă o dată, asta-i 
problema mea dintotdeauna când vine vorba de președinte. 

Pășind spre mine și închizând ușa după el, Boyle mă 
blochează chiar mai rău decât cei din Secret Service. 

— Ascultă, Wes, crezi... uh... ai o secundă la dispoziţie? 

Președintele mă așteaptă în bibliotecă. Insă pentru prima dată 
de când m-am lansat pe orbita personală a lui Leland Manning, 
ei bine, măcar de data asta... poate să mai aștepte. 

— Sigur, spun eu. 

Boyle dă din cap spre mine în semn de mulţumire și-și 
coboară degetele cu care-și scărpina creștetul ras în jos spre 
obraz. Îi vine greu să facă asta. 

— Ar fi trebuit să-ţi pui o compresă caldă, spune el într-un 
final. 

Văzându-mă nedumerit, adaugă: 

— Pentru ochiul tău. Toată lumea crede că, dacă e rece, e mai 
bună, însă a doua zi, dacă-i caldă, ajută mai mult. 

Ridic din umeri că nu-mi pasă cum arăt. 

— Apropo, ce face prietena ta? întreabă Boyle. 

— Prietena mea? 

— Reportera. Am auzit c-a fost împușcată. 

— Lisbeth? Mda, a fost împușcată spun eu, uitându-mă la 
trăsăturile îmbunătăţite de operaţii estetice ale lui Boyle. Din 
fericire, n-a fost decât la mână. 

Boyle dă din cap aprobator, uitându-se rapid la cicatricea 
veche a stigmatului din centrul palmei sale. Totuși, nu insistă și 
nu se uită prea mult. 

— Wes, îmi... îmi pare rău c-a trebuit să te ţin în beznă atâta 
vreme. În Malaysia, când încercam să ajung la Manning... Toţi 
anii ăștia, am crezut că el ar fi putut fi cel care mi-a făcut-o - 
așa că să găsesc rebusul acela... să înțeleg că ea era de fapt -, 
iar după aia când te-am văzut, pur și simplu am intrat în panică. 
lar când O'Shea și Micah au început să te urmărească... 

Se așteaptă ca eu să-i completez gândul - să ţip la el că mă 
folosise ca momeală în ultimele zile. Să-l fac vinovat de toate 
minciunile, de toate înșelătoriile... pentru fiecare gram de 


497 


vinovăţie pe care mi-o pusese pe umeri timp de opt ani de zile. 
Însă în timp ce stau și mă uit la el... în timp ce-i văd cearcănele 
adânci de sub ochi și linia verticală dintre sprâncene care 
exprimă durere și suferinţă... Noaptea trecută, Ron Boyle 
câștigase. Îi răpusese pe toţi - pe Roman... pe Micah și O'Shea... 
chiar și pe prima-doamnă - toţi cei pe care-i vânase de-atâta 
timp. Însă e dureros să-l vezi acum, cum își linge buzele plin de 
îngrijorare. Trăsăturile sale nu exprimă bucurie, iar pe chip nui 
se citește victoria. La opt ani de la începerea calvarului său, tot 
ce a rămas din el e un om în vârstă cu o caricatură de nas și de 
bărbie căpătate în urma operaţiilor, cu niște ochi goi, parcă 
bântuiţi, și un impuls de necontrolat de a verifica fiecare ușă și 
fereastră din vecinătate, fapt pe care-l face pentru a treia oară 
de când am început să vorbim. 

E destul de rău să suferi. Este cu mult mai rău să suferi de 
unul singur. 

Bărbia mi se încleștează în timp ce încerc să-mi găsesc 
cuvintele. 

— Ştii, Ron... 

— Wes, nu mă mai compătimi. 

— Nu te... 

— Ba chiar asta faci, insistă el. Stau aici, în fața ochilor tăi, iar 
tu încă te mai uiţi plin de tristețe la mine de parcă aș fi mort. Pot 
să-ți citesc asta pe față. 

Vorbeşte despre şuvoiul de lacrimi din ochii mei. Dar îl 
interpretează greșit. Clatin din cap în semn că nu și încerc să-i 
spun motivul, însă nu pot articula niciun cuvânt. 

Mai spune ceva ca să mă facă să mă simt bine, însă nu-l aud. 
Tot ceea ce aud sunt cuvintele care mi-au rămas în gât. 
Cuvintele pe care le-am repetat în somn, noaptea - în fiecare 
noapte - în oglindă în fiecare dimineaţă, știind bine că n-o să le 
rostesc niciodată. Până în momentul acesta. 

Înghit greu și aud din nou mulţimea de pe circuitul de curse 
din ziua aceea. Toată lumea e fericită, toată lumea flutură din 
mâini, pană când se aude „poc, poc, poc”, iar acum iată-l, 
ţipătul în Mi minor în timp ce se închid ușile ambulanţei. Înghit 
din nou cu greu și, încetul cu încetul, într-un final, ţipetele încep 
să se atenueze în timp ce primele silabe îmi ies de pe buze. 

— Ron, încep eu, respirând greu. Eu... Eu... 

— Wes, nu trebuie să... 


498 


Clatin din cap și-l întrerup. Greșește. Trebuie s-o fac. Și după 
aproape zece ani, în timp ce lacrimile îmi curg pe faţă în jos, am 
în cele din urmă șansa s-o fac. 

— Ron, îmi... îmi pare rău că în ziua aia te-am invitat în 
limuzină, îi spun eu. Știu că e-o prostie - nu vreau decât - 
trebuie să știi că-mi pare rău, OK? Îmi pare rău, Ron, pledez eu 
pe măsură ce vocea mi se înmoaie, iar lacrimile îmi cad pe 
obraz. Îmi pare rău că te-am chemat acolo, înăuntru. 

În faţa mea, Boyle nu răspunde. Ridică din umeri și, pentru un 
moment, arată ca vechiul Boyle care urla la mine în ziua aceea 
fierbinte de iulie. În timp ce-mi șterg obrajii, continuă să se uite 
lung la mine, ţinând totul în el. Nu pot să-mi dau seama ce-i în 
sufletul lui. Mai ales atunci când vrea, e de nepătruns. Insă și 
cele mai bune faţade crapă în timp. 

Își freacă nasul și încearcă să-l ascundă, însă tot pot să-i mai 
văd tremurul bărbiei și sprâncenele arcuite de supărare. 

— Wes, începe el în cele din urmă, indiferent în ce mașină m- 
ai fi băgat, oricum aveau să-mi tragă glonțul ăla în piept. 

Mă uit în sus, chinuindu-mă încă să-mi ţin respiraţia. De-a 
lungul anilor, maică-mea, Rogo, psihiatrii mei, Manning, până și 
anchetatorul-șef din cadrul Secret Service îmi spuseseră exact 
același lucru. Insă Ron Boyle era cel de la care aveam nevoie să- 
| aud. ă 

În câteva secunde, o tentativă de zâmbet îmi umple faţa. Îmi 
văd chipul reflectat în panourile de sticlă ale ușilor. Zâmbetul e 
strâmb, frânt și-mi ridică numai unul din obraji. Insă pentru 
prima dată într-o lungă perioadă de timp, e de ajuns. 

Asta e, până când surprind o mișcare și o siluetă familiară de 
partea cealaltă a sticlei. Cu o răsucire, mânerul sferic cu vulturul 
din bronz se rotește din nou, iar ușa se deschide în interior, în 
spatele lui Boyle. Boyle se întoarce, iar eu îmi ridic privirea. 
Dominându-ne prin statură, președintele Manning își ițește 
capul pe ușă și mă salută printr-un gest. Coama sa de păr 
grizonant arată în așa fel încât pot spune că nu a apucat să se 
spele; albul ochilor îi este plin de vinișoare roșii. Soţia lui a murit 
azi-noapte. N-a dormit nici măcar zece minute. 

— Ar trebui să plec, zice Boyle. 

Din ce-am auzit noaptea trecută, pentru tot ce s-a întâmplat 
el dă vina pe Nico și pe Cei Trei. Nu pe Cei Patru. 


499 


Pentru asta, Manning o să facă din el un erou. Nu sunt sigur 
că pot să-l acuz. Insă după cum știe și Manning, modul meu de a 
trata lucrurile astea este diferit față de al lui Boyle. 

Inainte să pot spune ceva, Boyle trece pe lângă mine, mă 
bate ușor pe umăr și iese din cameră relaxat, ca și cum s-ar 
duce la prânz. Problema este ca eu sunt cel pe cale de a fi 
mâncat. 

În oricare altă zi, Manning s-ar fi întors pur și simplu în 
bibliotecă așteptându-se să-l urmez. Astăzi, deschide ușa și mai 
larg și-mi face semn să intru. E 

— lată-te, Wes, spune președintele. Incepusem să mă 
îngrijorez că nu mai vii. 


115. 


— Apreciez că ai venit aici atât de devreme, Wes. 

— Credeţi-mă, voiam să vin de-aseară. 

Dând sobru din cap și făcându-mi semn spre scaunul din faţa 
biroului său, Manning se întoarce cu spatele la mine și trece în 
revistă fotografiile înrămate și cărţile cu coperte din piele 
aliniate pe rafturile de arțar ce ne înconjoară din toate părţile. 
Sunt fotografii ale sale cu papa, cu ambii președinți Bush, cu 
Clinton, cu Carter și chiar și cu un băiat de opt ani din Eritreea, 
care abia dacă avea zece kilograme atunci când Manning îl 
cunoscuse pe durata uneia dintre primele noastre călătorii în 
străinătate. Spre deosebire de biroul său, locul în care îi umplem 
pereţii, aici, acasă, își expune numai fotografiile pe care le 
iubește cel mai mult - cele mai mari succese ale sale -, însă 
numai după ce mă așez pe scaunul antic Queen Anne îmi dau 
seama că singura fotografie de pe birou este una cu el împreună 
cu soţia sa. 

— Domnule, îmi pare rău de... 

— Funeraliile sunt miercuri, spune el, plimbându-și privirea pe 
rafturi ca și cum cine știe ce răspuns nemaipomenit s-ar fi aflat 
acolo printre premiile pentru pace, cărămizi de la Hanoi Hilton și 
gravuri ale Zidului Plângerii. 

De partea cealaltă a biroului, și eu mă uit lung - la forma 
turnată în bronz a pumnului lui Abraham Lincoln care stă pe 
marginea biroului. 

— Ne-ar face plăcere să fii unul dintre cei care vor duce 
sicriul, Wes. 

Nu se uită la mine. Felul sacadat în care vorbește îmi dă de 
înţeles cât de greu îi este. Felul în care-i tremură mâna în timp 
ce și-o bagă în buzunar îmi spune același lucru. In calitate de 
președinte, Leland Manning participase la funeraliile a trei sute 
doi soldaţi americani, nouă șefi de state, doi senatori și un papă. 
Niciuna dintre aceste înmormântări nu-l pregătise să-și îngroape 
soția. 

— Unul dintre cei care duc sicriul? mă mir eu. 


501 


— Ea și-a dorit asta, spune el, încercând să se adune. E pe 
lista ei. 

Atunci când președintele și prima-doamnă pleacă de la Casa 
Albă, ca și cum n-ar fi suficient de deprimaţi, unul dintre primele 
lucruri pe care sunt obligaţi să le facă este să-și facă 
aranjamentele pentru propriile înmormântări. Funeraliile de stat 
sunt evenimente naţionale care trebuie pregătite în câteva ore, 
aproape întotdeauna fără niciun fel de preaviz - ceea ce 
reprezintă motivul pentru care Pentagonul îi înaintează 
președintelui o listă cu tot felul de detalii neplăcute: dacă vrei ca 
trupul tău neînsuflețit să fie depus în Capitoliu, dacă vrei să fii 
expus vederii publicului larg, dacă vrei să fii înmormântat în 
grădina bibliotecii sau la Arlington, câţi prieteni, membri ai 
familiei, demnitari ar trebui să participe, cine ar trebui să ţină 
discursurile funerare, cine n-ar trebui să fie invitat și, desigur, 
cine ar trebui să fie cei care duc sicriul. 

Odată, chiar trimiseseră garda militară de onoare la birourile 
noastre de la Biblioteca Manning ca să exerseze cărarea sicriului 
în care aveau să-l ducă în cele din urmă. Incercasem să-l 
conving pe Manning sa nu vină la birou în ziua aceea. Insă își 
făcuse apariţia și se uitase pe geam în timp ce-i cărau sicriul 
greu acoperit cu drapelul naţional în grădina de meditaţie, din 
spate. „Se pare că sunt destul de greu”, glumise el, încercând 
cât putea de bine să nu-i acorde prea multă importanţă. Cu 
toate astea, fusese tăcut atunci când trecuseră prin faţa sa. 
Acum e și mai tăcut. 

— Domnule președinte, nu sunt deloc sigur ca e o idee prea 
bună. După noaptea trecută... 

— Asta a fost dorinţa ei, Wes. Știi asta. Ea a hotărât și tot ea a 
revenit asupra deciziei, spune el, în timp ce vocea i se întrerupe 
din nou. 

Încearcă din răsputeri să fie puternic - să fie Leul - însă nu pot 
să nu observ cum se prinde cu putere de spătarul scaunului său 
din piele maro ca să se sprijine. 

Indiferent de ce s-a întâmplat, e vorba totuși de soţia lui. 
Arătând acum ca o cochilie a bărbatului pe care-l știam, oftează 
și se așază. Stăm amândoi acolo, în tăcere, uitându-ne la 
pumnul lui Lincoln. 

— Secret Service a spus ceva despre Nico? întreb eu în cele 
din urmă. 


502 


— Amprentele lui erau peste tot prin mașină. Sângele de pe 
bancheta din spate era al lui. Fără îndoială că el a apăsat pe 
trăgaci, însă în ceea ce privește locul în care a dispărut încă se 
fac cercetări, explică el. Totuși, dacă-ţi faci griji că o să vină 
după tine, i-am rugat deja pe cei din Secret Service să... 

— Nu vine după mine. În niciun caz. 

Manning se uită la mine de sus. 

— Așadar, la cimitir... ai vorbit cu el? 

— Da. 

— Ai făcut pace cu el? 

— Pace? Nu. Însă... Fac o pauză ca să mă gândesc. Nu mai 
vine înapoi. 

— Bun. Mă bucur pentru tine, Wes. Meriţi puţină liniște. 

E destul de generos să spună asta, însă e clar că-i cu mintea 
în cu totul altă parte. Asta-i un lucru bun. La fel și eu. 

— Domnule, știu că acesta s-ar putea să nu fie cel mai bun 
moment, însă mă întrebam dacă aș putea... Mă opresc chiar 
aici, reamintindu-mi că n-am nevoie de permisiunea sa. Mă uit 
în sus, mutându-mi privirea de la pumnul lui Lincoln. Aș vrea să 
vorbesc cu dumneavoastră despre situaţia mea. 

— Ce situație? 

— Slujba mea, domnule președinte. 

— Desigur, desigur - nicio... desigur, spune el, prins în mod 
clar cu garda jos. 

— M-am gândit ca în condiţiile... 

— Nu trebuie s-o spui, Wes. Indiferent de rezultatul final, 
pentru noi încă faci parte din familie. Așa că dacă te întrebai 
dacă slujba e încă ata... 

— De fapt, domnule președinte, mă gândeam că e timpul să 
plec de-aici. 

Ne uităm unul în ochii celuilalt, însă nu clipește. Cred că este 
cel mai șocat de faptul că n-a fost o întrebare. 

În cele din urmă, izbucnește într-un hohot scurt de râs. 

— Bravo ţie, Wes, spune el, arătând spre mine cu degetul. 
Știi, mă așteptam demult timp să spui asta. 

— Apreciez asta, domnule. 

— lar dacă ai nevoie de ajutor sa-ţi găsești o slujbă sau de o 
recomandare, sau de ceva de genul ăsta... nu uita, pe toate 
plicurile și hârtia mea de scris încă mai scrie „Președinte”, și hai 


503 


să sperăm că încă mai sunt câteva persoane pe care să le 
impresioneze asta. 

— Sunt sigur că mai sunt, domnule, spun, râzând la rândul 
meu. Vă mulțumesc, domnule președinte. 

După modul în care dă din cap spre mine - asemenea unui 
tată mândru - acesta este un moment cu-adevărat plăcut. Un 
moment plin de căldură. Și momentul perfect ca eu să plec. Insă 
nu pot. Nu încă. Nu până când nu aflu ce trebuie să aflu. 

— Deci ce intenţionezi să faci în continuare? întreabă el. 

Nu-i răspund. Schimbându-mi poziţia în scaun, îmi spun s-o 
las baltă. 

— Wes, ai vreun plan pen...? 

— Dumneavoastră aţi știut? izbucnesc eu. 

Își ridică o sprânceană. 

— Poftim? 

Mă uit în ochii lui încercând să nu arăt, acestea sunt cele mai 
dificile trei cuvinte care mi-au ieșit vreodată de pe buze. 
Pregătindu-mă pentru ce poate fi mai rău, întreb din nou: 

— Știaţi despre prima-doamnă? Despre soţia dumneavoastră? 

Stând în faţa mea, își ţine degetele de la mâini împreunate, 
sprijinite pe birou. Îi cunosc temperamentul. Scânteia s-a aprins, 
însă cum stă acolo și mă privește e clar că explozia n-o să se 
producă niciodată. Buzele i se despart, iar degetele i se 
eliberează din strânsoarea iniţială. Nu e nervos. E doar rănit. 

— După tot ce-am făcut împreună - chiar crezi asta? întreabă 
el. 

Mă fac mic în scaun, simţindu-mă de trei centimetri înălțime. 

Dar asta nu înseamnă că nu-mi găsesc răspunsul. 

— Am văzut careul de cuvinte încrucișate - cu lista pe care ați 
întocmit-o - și chiar din primele zile, eraţi în mod evident 
îngrijorat. Deci asta a...? Ştiaţi că dumneaei era Numărul Patru? 

Ajuns aici, are tot dreptul să fie supărat pe mine, să-mi 
argumenteze că ea a fost păcălită și că era nevinovată. Insă nu 
face altceva decât să stea acolo, răvășit de întrebare. 

— Wes, n-o cataloga drept Lady Macbeth. A făcut destule 
lucruri, dar n-a fost niciodată o minte diabolică. 

— Am văzut-o aseară. Chiar și în cea mai bună lumină - chiar 
dacă n-ar fi știut cine era Romanul atunci când o abordase 
prima oară - odată ce Boyle fusese împușcat, toţi anii ăștia, și să 


504 


nu spună nimic? Nu prea seamănă cu o persoană care a fost 
manipulată. 

— Și nu spun că a fost. Ideea mea este pur și simplu că ceea 
ce ai găsit tu în cuvintele alea încrucișate... până și ce ai văzut 
cu ochii tăi... Își duce mâna la gură și-și drege vocea. Nu sunt 
tâmpit, Wes. Lenore este soția mea. Sunt perfect conștient de 
slăbiciunile ei. lar când a venit vorba să rămână în marele castel 
alb - haide, fiule, ai văzut-o și tu. Ai fost acolo cu noi - când ești 
atât de sus, când te uiţi în jos de deasupra norilor, singurul lucru 
care a speriat-o a fost că pierde înălțime și cade pe pământ. 

— Asta nu-i dădea dreptul să... 

— N-o apăr acum, spune Manning, practic pledând ca să mă 
facă să înţeleg ce l-a ţinut în mod clar treaz toată noaptea. 

Nu poate împărtăși asta nimănui din Secret Service și nimănui 
altcuiva din staff. În afară de soţia lui, nu are pe nimeni cui să se 
confeseze în afară de mine. 

— Ştii cât de disperată era. Toată lumea mai voia un mandat. 
Toată lumea. Inclusiv tu, Wes. 

— Însă ceea ce aţi spus... despre nori și că-i știaţi 
slăbiciunile... dacă știaţi toate astea... 

— N-am știut nimic! strigă el în timp ce i se înroșesc urechile. 
Ştiam că era speriată. Ştiam că era paranoică. Ştiam că în 
primele zile obișnuia să le dea detalii reporterilor, precum 
controversa aia de ordin intern de la începuturi, sau faptul că nu 
fusese consultată cu privire la redecorarea Biroului Oval - căci 
era convinsă că, dacă ar fi putut să-i facă să o simpatizeze, 
aceștia nu ne-ar fi obligat să plecăm de-acolo și să ne retragem 
de tot. Așa că da - partea aia o știam. Işi lasă capul în jos și-și 
masează fruntea. Însă, adaugă, n-am crezut niciodată că o să se 
lase târâtă în ceva de genul acesta. . 

Dau din cap ca și cum aș înțelege. Insă nu-i așa. 

— După ce aţi predat funcţia și totul s-a calmat, de ce...? Caut 
să găsesc niște cuvinte mai puţin dure, însă nu e nicio altă 
modalitate s-o spun. De ce aţi mai rămas cu ea? 

— E soţia mea, Wes. A fost alături de mine încă de pe vremea 
când făceam afișe de mână în garajul mamei mele. Încă de 
când... 

Ridicându-și capul într-un final, închide ochii, luptându-se din 
răsputeri să-și recapete calmul. 


— AȘ fi vrut să-i fi pus întrebarea asta lui Jackie Kennedy sau 
lui Pat Nixon, sau chiar familiei Clinton. 

Se uită din nou la fotografiile prietenilor săi, președinții. 

— Totul e ușor... până când devine complicat. 

— Așadar, atunci când Boyle a fost împușcat... 

Se uită fix la mine pe măsură ce rostesc cuvintele. Nu trebuie 
să-mi spună nimic. Insă știe ce i-am dat în toţi anii ăștia. Și că 
acesta-i singurul lucru pe care i l-am cerut vreodată în schimb. 

— Știam că s-ar putea să se întâmple, însă n-aveam nicio idee 
când, spune el fără ca măcar să ezite. Boyle m-a abordat cu 
câteva săptămâni înainte și mi-a spus despre oferta pe care i-o 
făcuseră Cei Trei. De acolo... ei bine, știi cât de repede se mișcă 
cei din Secret Service. l-au dat o vestă, au băgat în ambulanţă 
sânge din grupa lui sangvină, și-au făcut ce-au putut să-l ţină 
departe de mine. 

— Până când l-am băgat în limuzină. 

— Până când Nico i-a tras câte un glonţ în mână și în piept, 
spune el, întorcând-se cu faţa la mine. De acolo, l-au dus în 
grabă la sediul Șerifilor Federali, cei care i-au acordat primul 
ajutor, l-au plimbat din oraș în oraș și l-au băgat direct în cele 
mai înalte niveluri ale WITSEC. Firește, nu voia să meargă, însă 
își cunoștea alternativele. Chiar dacă programul distruge familii, 
salvează mai multe vieți decât crezi. 

Dau din cap aprobator, în timp ce președintele se ridică din 
scaunul său supradimensionat. După modul în care se sprijină 
pe mânerele scaunului ajutându-se să se ridice, e mult mai 
obosit decât lasă să se vadă. Însă nu-mi cere să plec. 

— Dacă te face să te simţi mai bine, Wes, cred că regretă 
asta. Indeosebi ce s-a întâmplat cu tine. 

— Apreciez asta, îi spun eu, încercând să mă arăt măgulit. 

Mă studiază cu atenţie. Mă pricep să-l citesc. El se pricepe 
chiar și mai bine să mă citească. 

— Nu spun doar așa, Wes. 

— Domnule președinte, n-am crezut niciodată altce... 

— Ne rugam împreună înainte să mergem la culcare. Știai 
asta? Că ăsta era ritualul nostru - chiar de când ne-am 
căsătorit? explică el. Și în primul rând că s-a rugat pentru tine în 
fiecare noapte? 

Greșeala numărul unu pe care majoritatea oamenilor o fac 
atunci când se întâlnesc cu președintele este că încercă 


506 


întotdeauna să extindă conversaţia. E un moment unic în viață, 
așa că sunt dispuși să spună cele mai mari tâmpenii numai ca 
să-l facă să dureze cât mai mult. 

Mă ridic de pe scaun și mă îndrept spre ușă. 

— Chiar trebuie să plec, domnule. 

— Înţeleg. Mergi și fă ceea ce trebuie să faci, spune el, în timp 
ce se duce pe partea cealaltă a biroului. Totuși, o să-ți spun 
ceva, adaugă el, în timp ce mă duc spre ușă. Imi pare bine că 
te-a pus pe lista celor care urmează să-i ducă sicriul. Se oprește 
și trage aer în piept. Ar trebui să fie dusă numai de cei din 
familie. 

La jumătatea drumului spre ușă, mă întorc. O să rețin aceste 
cuvinte pentru tot restul vieţii mele. 

Însă asta nu înseamnă că le și cred. 

Se întinde ca să dăm noroc și am parte și de o strângere 
completă a mâinii cu două palme, pe care de obicei o păstrează 
pentru șefii de state și donatorii de bani de nivel prezidenţial. 
Merge până într-acolo încât o lungește un moment, acoperindu- 
mi o parte a încheieturii. 

Poate că nu-i spusese nimeni nimic. Poate că-și dăduse singur 
seama. Din câte știu eu, ea ar fi putut chiar să-i fi spus totul fără 
ocolișuri. Însă un lucru e clar - și-i singurul lucru pe care l-a spus 
și care nu poate fi pus la îndoială: Leland Manning nu e tâmpit. 
Ştia că Boyle plănuia să-i refuze pe Cei Trei. Așa că atunci când 
Boyle a fost răpus, trebuie să fi suspectat că ei ar fi putut să 
ajungă la cineva și mai puternic. 

În timp ce trec prin sufragerie și mă îndrept spre ușa de la 
intrare, văd imensa fotografie alb-negru a priveliștii din spatele 
biroului său de la Biroul Oval. Sigur, cei patru ani au fost 
minunaţi, însă pentru el, ar fi fost și mai bine să mai aibă parte 
de încă patru. 

— Anunţă-mă dacă ai vreodată nevoie de ceva, strigă 
președintele din sufragerie. 

Îi fac un semn de la revedere și îi spun un ultim mulțumesc. 

Leul cel Laș poate că nu are curaj. Însă, în mod sigur, are 
creier. 

Știe că mi-am petrecut o grămadă de timp cu o reporteră. Știe 
că ea așteaptă telefonul meu. Și, ce-i și mai important, știe că 
atunci când vine vorba de abilitatea politică, cea mai bună 
atingere e atunci când n-o simţi deloc. 


507 


De opt ani de zile nu simt nimic. Însă acum o simt întru totul. 

— Ai obţinut ce ţi-ai dorit? întreabă agentul chel în timp ce 
deschide ușa de la intrare. 

— Cred ca da. 

După ce ies afară, îmi scot telefonul din buzunar, tastez 
numărul camerei ei de la spital și mă îndrept spre poarta pe 
aleea din cărămidă roșie. Atunci când Herbert Hoover a plecat 
de la Casa Albă, a spus că cel mai mare serviciu al unui fost 
președinte este să se retragă din politică și din viaţa publică. E 
timpul ca și eu să fac la fel. 

— Ai vorbit cu el? întreabă Lisbeth, răspunzând de la primul 
țârâit. 

— Bineînţeles c-am vorbit cu el. 

— Și? 

La început, nu-i răspund. 

— Haide, Wes, nu mai e de mult vorba de rubrica de 
mondenităţi. Ce crezi despre Manning? 

În capătul aleii, lângă garaj, șase agenţi noi mă privesc cu 
atenţie în timp ce acela care se află cel mai aproape de mine 
încearcă să mă conducă spre Suburban. Afară, în faţa porţii, 
haita de reporteri dă neconsolată din cap pe când se cațără cu 
camerele video ca să transmită reportaje în onoarea răpusei 
prime-doamne. Odată cu moartea ei, vine și valul inevitabil de 
tristeţe şi de sprijin din partea comentatorilor care-și 
petrecuseră întreaga lor carieră sfâșiind-o în bucăţi. Aproape că 
pot să le aud vocile șoptite, pline de respect. Spunând că au 
iubit-o. Ca și telespectatorii lor au iubit-o. Că întreaga lume a 
iubit-o. Tot ce trebuie să fac este să-mi ţin gura închisă. 

— E OK, spune Lisbeth. Ştie ce-o să facă presa cu viaţa mea, 
dacă eu voi fi cel care dezvăluie acest secret. N-o să le spun 
nimic altceva decât să accepte povestea originală. 

— Insă cum rămâne cu...? 

— Tu deja ţi-ai dus bătălia, Wes. Nimeni nu poate să-ţi ceară 
mai mult decât atât. 

Îmi duc telefonul aproape de gură și-mi reamintesc că fiecare 
oportunitate pe care am avut-o în viaţă a venit din partea soţilor 
Manning. Cuvintele mele nu sunt decât o șoaptă. 

— Trimite-le prin laptop. Vreau ca tu s-o scrii. Oamenii trebuie 
să știe ce-a făcut ea. 

Lisbeth tace, dându-mi răgaz să retractez ce-am spus. 


— Ești sigur? întrebă ea în cele din urmă, în timp ce un agent 
al Secret Service cu un nas cârn deschide ușa din spate a 
Suburbanului. 

Ignorându-l, trec de mașină și mă îndrept direct spre poarta 
înaltă de lemn și spre mulţimea din ce în ce mai mare de 
persoane care se tânguiesc afară. 

— Și, Lisbeth? spun în timp ce împing poarta, iar aparatele de 
fotografiat îmi taie drumul. Nu ascunde nimic. 


116. 


Două săptămâni mai târziu 


O zăpadă neobișnuită pentru ltalia cădea din cerul acoperit 
întunecat în timp ce bărbatul traversă Via Mazzarino și-și cobori 
bărbia spre reverele hainei sale de lână. Părul său scurt era 
blond acum, însă el continua să fie atent la tot ce mișcă în timp 
ce se apropia de Sant'Agata de' Goti, biserica din secolul al V- 
lea ce părea să se ascundă pe străduţa îngustă pavată cu piatră. 

Trecând de poarta din faţă fără să intre înăuntru, își aruncă 
privirea în sus la faţadă. Basorelieful de deasupra ușii 
reprezenta o străveche sculptură în piatră a Sfintei Agatha care- 
și ţinea pieptul tăiat pe o tavă, victimă a călăilor ce se 
năpustiseră asupra ei atunci când refuzase să renunțe la 
credinţa ei. 

— Slavă Domnului, șopti bărbatul în timp ce o luă brusc la 
dreapta, urmând semnele ce dădeau spre intrarea laterală de 
pe Via Panisperna. 

Urcă în tăcere pe aleea din cărămidă acoperită de un strat 
subţire de zăpadă. 

La capătul aleii, își șterse picioarele pe covorașul de la intrare, 
împinse și deschise ușile duble de culoare maro și tresări când 
balamale vechi scârţâiră. Înăuntru, mirosul de lemn umed și de 
lumânări de trandafir îl întâmpină și-l transportă cu gândul 
înapoi în timp la vechea biserică de piatră în care crescuse, la 
iernile din Wisconsin din copilăria sa, la ziua în care murise 
mama lui. 

Balamalele scârțâiră din nou - și el tresări din nou - când ușa 
se închise trântindu-se în urma sa. Fără să mai piardă timpul, 
bărbatul cercetă din priviri stranele goale, se uită spre altarul 
gol după care-și aruncă privirea printre coloanele orientale de 
granit ce demarcau culoarul central. Nu se vedea nimeni. și 
îngustă ochii și ascultă. Singurul lucru pe care-l auzi fu o singură 
șoaptă abia perceptibilă. „Slavă Lui.” Exact cum trebuia să fie. 

Simţind cât de tare îi bate inima în piept, o luă la goană spre 
destinaţia sa, urmând culorile șterse ale podelei acoperite cu 


510 


mozaic spre scaunul înalt de mahon din partea dreaptă, mai 
îndepărtată a altarului. 

Pe măsură ce se apropia, urmări șoapta slabă de dinăuntru. 
Nu mai fusese niciodată aici înainte, însă când văzuse fotografia 
din broșura de călătorie știuse că trebuie să aibă întotdeauna 
încredere în soartă. 

Își descheie nasturii de la haină, uitându-se în jur, apoi 
îngenunche în fața jilțului de mahon. Șoaptele nu se mai auziră. 
Dintr-o deschizătură pătrată a cabinei, o draperie mică purpurie 
fu trasă într-o parte, iar preotul dinăuntru încetă să se mai 
roage. 

Abia atunci, în liniștea apăsătoare din biserica goală 
Sant'Agata de' Goti, Nico își lăsă capul în jos spre confesional. 

— Binecuvântează-mă, părinte, pentru c-am păcătuit. A 
trecut... 

— Hai să mergem, Nico - n-o mai lungi! strigă 
supraveghetorul înalt cu respiraţia mirosindu-i a ceapă dulce. 

Uitându-se peste umăr, Nico zări mocheta de culoare bej, 
amvonul din stejar ieftin și cele douăsprezece scaune metalice 
rabatabile din micuța capelă de la etajul patru al Pavilionului 
John Howard de la St. Elizabeths, și-și concentră privirea asupra 
celor doi supraveghetori care-l așteptau lângă singura ușă a 
încăperii. Trecuseră aproape două săptămâni de când îl găsiseră 
în Wisconsin. Însă datorită unui nou avocat, pentru prima oară în 
toți anii ăștia avea în sfârșit dreptul să meargă la capelă. 

Fără niciun cuvânt, Nico se întoarse înapoi spre crucea de 
lemn prinsă pe peretele frontal, de altfel gol, al încăperii. În 
câteva secunde, mocheta, amvonul și scaunele mai dispărură 
încă o dată și fură înlocuite de podeaua acoperită cu mozaic, de 
băncile vechi și de confesionalul din mahon. Exact ca acelea din 
broșura pe care i-o dăduse avocatul. 

—... A trecut mult prea mult timp de la ultima mea 
confesiune. 

Lua o gură zdravănă din aerul impregnat cu mirosul de 
lumânări de trandafir - mirosul dulceag pe care-l simțea 
întotdeauna și la mama sa - și-și închise ochii. Restul veni de la 
sine. Dumnezeu îi asigurase un sfârșit. Și-l adusese înapoi acasă 
pentru un nou început. 


511 


EPILOG 


Cele mai mari răni din viaţă 
sunt cele pe care ţi le faci singur. 


Președintele Bill Clinton 
Palm Beach, Florida 


— Sunteţi singur? întreabă chelnerița, apropiindu-se de masa 
mea din colțul micii curţi interioare a cafenelei în aer liber. 

— De fapt, trebuie să mai vină cineva, îi spun eu în timp ce-mi 
pune un pahar de apă pe șervetul din faţa mea, ca să nu-l ia 
vântul. 

Suntem la cel puţin trei cvartale distanţă de ocean, însă din 
cauza faptului că strada e atât de îngustă, întotdeauna se 
produce o briză ușoară. 

— Mai doriţi și altceva de băut în afară de...? 

Femeia înțepenește când mă uit în sus. E pentru prima oară 
când îmi vede fața. Spre cinstea ei, își revine rapid, zâmbindu- 
mi fals - însă răul e deja făcut. 

— Stai... tu ești tipul ăla, spune ea, deodată entuziasmată. 

— Poftim? 

— Ştii, cu chestia aia... cu președintele... tu ai fost, nu-i așa? 

Ridic privirea, dând din cap aprobator în cel mai ușor mod 
posibil. 

Studiindu-mă un moment, zâmbește ușor, își bagă după 
ureche o șuviţă din părul ei negru și întins, și se îndreaptă cu 
calm spre bucătărie. 

— Sfinte Doamne, ce-a fost asta? întreabă o voce familiară de 
pe trotuar. 

În stânga mea, Rogo se grăbeşte spre gărduleţul de fier forjat 
ce înconjoară gradina în aer liber. 

— Rogo, nu sări... 

Până s-o spun, își aruncă un picior peste gard, se sprijină pe el 
și sare direct în scaunul din faţa mea. 

— Nu poți să foloseşti ușa ca restul bipezilor? îl întreb eu. 


512 


— Nu, nu, nu - nu schimba vorba. Ce-a fost cu rendez-vous-ul 
ăla cu chelnerița? 

— Rendez-vous? 

— N-o face pe prostul cu mine, Ethel... am văzut eu - 
căutătura aia lungă... Șmecheria cu părul... cum și-a făcut un 
telefon, ţinându-și degetul mare la ureche, iar pe cel mic la 
gura, șoptindu-ţi: „Sună-mă”. 

— N-a fost niciun telefon. 

— Te-a recunoscut, nu-i așa? 

— Poţi te rog să încetezi? 

— Unde te-a văzut, la 60 Minutes? Asta e, nu-i așa? Fetele îl 
iubesc pe Morley Safer. 

— Rogo... 

— Nu te pune cu mine, Wes - asta-i o chestie pe care nu poţi 
s-o negi: O chelneriță poate să-ţi facă dimineaţa mai frumoasă 
sau să ţi-o distrugă. Citește mesajul. Asta încearcă să ţi-o facă 
frumoasă. Să ţi-o facă. Să ţi-oooo faaaaacă, șoptește el, dându- 
și ochii peste cap, în timp ce se întinde și ia repede o gură de 
apă din paharul meu. Văzând și meniul pe care-l am în faţă, 
adaugă: Au fajitas aici? 

— E un loc cu panini. 

— Panini? 

— Ştii, cu pâine și... 

— Îmi pare rău, dar ai cumva crampe la ovare? 

Nu râd, iar el învârte paiul din pahar, fără să-și ia ochii de la 
mine. Chiar aici, știu de fapt ce vrea. 

— E OK, Rogo. Nu trebuie să te folosești de fiecare ocazie ca 
să încerci să mă înveselești. 

— Nu încerc deloc să te înveselesc, insistă el. 

Învârte iarăși paiul în timp ce chelneriţa se întoarce cu șervet 
de hârtie și cu niște tacâmuri. Nu spune nimic când i le pune în 
față. Când femeia pleacă, mă uit și eu la el. 

— Încă mai încerci să te gândești la nu știu ce replică 
deșteaptă ca să mă faci fericit? îl întreb. 

— Așa era până în momentul în care ai distrus-o, se 
îmbufnează el, aruncându-și paiul în paharul său de apă ca pe o 
minisuliţă. 

Văzând că tot nu râd, dă din cap dezaprobator, renunțând în 
cele din urmă. 

— Ştii ceva, nu ești deloc o persoană amuzantă. 


— Și asta-i tot? Asta-i cea mai bună replică a ta? 

— ȘI, adaugă el, îndreptându-și un deget spre mine. ȘI... și... 
și... Se întrerupe. Haide, se vaită el, doar zâmbește și tu puţin - 
te rog. Dacă faci asta, o să comand un suc de portocale și o să-i 
fac chelneriţei șmecheria aia cu râsul fals pe care-l scot pe nas. 
Arde ca soarele. O să-ţi placă. 

— Câtă generozitate din partea ta, Rogo! N-am nevoie decât - 
decât să-mi dai puţin timp. 

— Și despre ce crezi c-a fost vorba de două săptămâni 
încoace? Pierzi timpul și ești atât de plictisit, de parcă ar fi vorba 
de nu știu ce eveniment olimpic. Vreau să spun că nu-i ca și 
cum viaţa ta ar fi de tot rahatul: o să ai parte de o grămadă de 
interviuri, o să-ţi atribuie tot meritul pentru c-ai fost adevăratul 
erou în ziua aia, jar che/nerița asta semifierbinte te recunoaște 
și-ţi aduce apă cu feliuțe de lămâie în ea. Ai avut parte de cele 
mai tari paisprezece zile din viaţa ta. Gata cu „vai de mine” și 
altele de genul ăsta. 

— Nu-i vorba de „vai de mine”. E vorba doar... 

— ... că ești trist să vezi cum se alege praful de ei. Am auzit 
discursul de ieri, și de alaltăieri și de răsalaltăieri: Ti-au dat atât 
de multe oportunități. Te simti ca Benedict Arnold. Te înţeleg, 
Wes. Chiar așa e. Însă exact cum au spus toţi cei de la tine de la 
muncă - singurul lucru pe care soţii Manning nu ți l-au dat a fost 
șansa de a alege. Castelul ăla în care te aflai era de nisip. 

Mă uit fix la pietonii care trec pe trotuar pe lângă noi. 

— Știu. Însă chiar și așa... am stat alături de Manning aproape 
zece ani. Am fost acolo înainte ca el să ajungă la birou și n-am 
plecat până când nu se îndrepta spre scările de la dormitor. Și 
nu doar în timpul săptămânii. Ci în fiecare zi. Timp de aproape 
zece ani! Ştii ce însea...? Închid ochii, refuzând s-o spun. N-am 
fost la nunta surorii tale; la a treizecea aniversare a căsătoriei 
părinţilor mei eram în Ucraina; fostul meu coleg de cameră de la 
facultate are un copil și n-am fost încă să-l văd. 

— E o fetiță, însă nu te simţi vinovat. 

— Asta-i ideea, Rogo, de a trece de la fiecare zi în parte la 
niciodată... Nu am renunţat numai la slujbă. Am renunțat... mă 
simt de parcă am renunţat la întreaga mea viaţă. 

Rogo clatină din cap dezaprobator, dând de înţeles că îmi 
scapă esenţialul. 


514 


— N-ai jucat niciodată Uno? întreabă el calm. Câteodată 
trebuie să-ţi pierzi toate cărțile ca să câștigi. 

Uitându-mă în jos la apa din faţă, văd cum cuburile de gheaţă 
plutesc și se mișcă în sus și-n jos, trosnind în paharul înalt. 

— Ştii că am dreptate, spune Rogo. 

Un cub de gheaţă se sparge de jos în sus ca străbătut de un 
fulger. Pe măsură ce se face bucăţi, cuburile de deasupra cad și 
ele împreună cu acesta. 

— Trebuie să priveşti toată chestia asta astfel, adaugă Rogo. 
Cel puţin tu nu ești Dreidel. 

Apăs gheaţa cu paiul. De astă dată, eu sunt cel care clatină 
dezaprobator din cap. 

— Încă nu i-aș plânge de milă lui Dreidel. Văzând confuzia de 
pe faţa lui Rogo, îi explic: Nu uita de ce a primit porecla asta. 
Poate că n-o să ajungă în Congres la anul, însă nu uita ce-ţi 
spun, într-un fel sau altul o să fie undeva sus. 

— Și cum rămâne cu Violet sau cum o chema-o pe bune? 
Când o să răsufle asta... 

— Dreidel s-a dat la fund o săptămână, după care a început în 
mod strategic să vorbească pe la colţuri despre cât de inteligent 
i-a ajutat pe Șerifii Federali de-a lungul investigaţiei acestora 
legate de Cei Trei. Crede-mă, în momentul în care l-am văzut pe 
el și pe prietena lui în hotelul ăla, își pregătea zâmbetul pentru 
partea cea mai interesantă a filmului. 

— Însă în cazul lui Violet - a bătut-o - și este... 

— ... singurul dintre noi care a făcut o înţelegere în avans cu 
guvernul. Dumnezeu să binecuvânteze America, am auzit că 
tocmai i s-a propus să modereze o emisiune nouă la radio și că 
ieri a vândut drepturile de autor ale unei cărţi pentru o sumă cu 
șapte cifre, la care se adaugă bonusurile din momentul în care 
va ajunge pe lista bestsellerurilor. lar când cartea o să iasă pe 
piaţă, pariez pe-un purcoi de bani că o să-și facă mea culpa faţă 
de Violet într-o anexă anume ca să mai vândă câteva sute de 
mii de exemplare în plus. 

— Stai, deci editorul care a cumpărat drepturile de autor - 
este același tip care te-a sunat săptămâna trecută pen...? 

— Exact același tip. Exact cu aceeași ofertă, inclusiv 
bonusurile în caz că ajunge bestseller. 


— Oh, Doamne iartă-mă! strigă Rogo spre cer în timp ce 
câţiva indivizi de la mese și o femeie în vârstă de pe trotuar se 
întorc ca să se holbeze la noi. L-ai lăsat pe Dreidel să ia asta? 

— N-a luat nimic. În plus, i-am promis președintelui din prima 
zi că n-o să fac niciodată bani pe seama lui. Nevastă-sa aproape 
că... Se întoarce la bărbatul care se holbează la noi de la masa 
dispusă pe diagonală faţă de a noastră. Domnule, întoarceţi-vă 
la supa dumneavoastră. Vă mulțumesc. Uitându-se iarăși la 
mine, Rogo își coboară vocea și se apleacă în faţă: Nevastă-sa 
aproape că te-a omorât, băi fraiere. Și chiar dacă nu poţi dovedi 
nimic, e/ s-ar fi putut să știe de fapt. Așa că în timp ce sunt sigur 
că amicul tău Dreidel a făcut același lucru, ignorând prostia asta 
cu codul onoarei - și crede-mă că mama m-a învățat să apreciez 
loialitatea - tentativa de crimă este de obicei un semn al naibii 
de bun că puteţi s-o luaţi pe drumuri separate, fără să te simți 
vinovat, și să încetaţi să vă mai invitaţi unul pe celălalt când vă 
sărbătoriţi ziua de naștere. 

Puțin mai sus pe strada din față, un agent de circulaţie într-un 
cart închis de golf marchează roţile mașinilor cu o bucată de 
cretă prinsă la capătul unei prăjini metalice. 

— Nu contează, îi spun lui Rogo. N-o să profit de pe urma lor. 

— Însă Dreidel vinde și drepturile de autor pentru film - cu 
toate că, probabil, va ajunge doar filmul săptămânii. 

— Fără profit, Rogo. Niciodată. 

— Și ce spune Lisbeth? 

— Despre drepturile de autor pentru publicarea cărţii sau 
despre emisiunea de la radio a lui Dreidel? 

— Despre tot. 

Mă uit la agentul de circulaţie care scrie o amendă pentru un 
vechi Plymouth Belvedere, într-o stare foarte bună, de culoare 
galben pal. Urmărind încotro îmi arunc privirea, Rogo se 
întoarce și se uită peste umăr. 

— O să-l scot basma curată, Richie! strigă Rogo. 

— Numai dacă sunt destul de tâmpiţi să te angajeze, îl 
tachinează calm agentul. 

— Cred că Lisbeth înţelege situaţia în care mă aflu, îi spun. 

— Și ce altceva mai înţelege? întreabă Rogo, încă uitându-se 
la Plymouth-ul galben. 

— Cum adică? 


— Ştii cum adică. Voi doi aţi trecut prin calvarul ăsta 
împreună - plus că drept recompensă ai lăsat-o să scrie toată 
istoria asta. 

— Așa, și? 

— Așa că știu că vorbești cu ea în fiecare seară. 

— De unde știi că vorbesc cu ea? ` 

— Ridic telefonul ca să văd cu cine stai de vorbă. Intorcându- 
se într-un final cu fața spre mine, adaugă: Haide, care-i treaba 
cu roșcata noastră favorită? Te-ai băgat pe ea? Îi numeri 
pistruii? Încerci să vezi dacă fac constelații? 

— Poftim? 

— N-o mai face pe naivul. Te scufunzi după scoici sau încă 
ești pe plajă, la mal? 

Îmi dau ochii peste cap. 

— Poţi, te rog, să nu fii atât de...? 

— Scufundacule! 

— Nu. Potolește-te. Bineînţeles că nu. 

— Juri? 

— Jur. 

Se lasă pe spate în scaun și-și bagă mâinile sub cap. 

— OK. Bine. 

Fac o pauză și-mi ridic capul. 

— De ce e bine? 

— Nimic, spune Rogo. 

— Rogo, de ce e bine? 

— Nu știu, spune el, deja făcând-o pe prostu’. Doar ce-am 
aflat, știi tu, că nu înoţi în piscina aia, așa că aș putea să încerc 
eu... și poate că... poate că o s-ajung măcar să încerc marea cu 
degetul. 

Nu pot să mă abţin să nu râd. 

— Stai. Tu? Tu ai de gând să-i ceri lui Lisbeth să iasă cu tine? 

— De ce, crezi că n-am nicio șansă? 

— Dă-mi voie să fiu cinstit cu tine. 

Îmi aleg cuvintele cu cât pot de multă grijă. 

— N-ai nicio șansă. 

— Despre ce vorbești? Sunt scund și gras; ea e puţin mai 
durdulie. Ne potrivim la fix. 

— Mda, aici ai dreptate. Poate c-ar trebui chiar acum să te 
duci să suni la teleshopping. 

Își coboară bărbia, și-și plimbă maxilarul de colo-colo. 


517 


— Se presupune că n-ar trebui să te pui contra curentului. 

— Ascultă la mine, faci ce vrei. Eu doar te avertizez - cred că 
s-ar putea să se vadă cu cineva. 

— Lisbeth? Cine spune asta? Ea? Sau doar ce-ai inventat-o tu? 

— Îți spun... am simtit-o în vocea ei. 

— A spus despre cine-i vorba...? Îi cade faţa. Nu-i Dreidel, nu-i 
așa? O, o să-mi bag unghia-n gât dacă el... 

— Nu-i Dreidel, nicio șansă, îi spun eu. 

— Crezi că-i cineva de la ea de la serviciu? 

Imi arunc privirea peste umărul lui Rogo, unde un Mustang 
vernil, nou-nouț, urcă pe lângă clădirea din faţă, încetinind pe 
măsură ce se apropie. 

— Un fel de-a spune de la muncă, îi explic eu, în timp ce 
mașina intră pe banda de urgență dispusă direct pe partea 
cealaltă a grădinii în aer liber. 

Mașina vernil se smucește și se oprește. Părul roșcat al 
șoferiței e imposibil de confundat. 

— Uau, panini! strigă Lisbeth în timp ce se apleacă peste 
geamul mașinii sale. Servesc și estrogen acolo sau v-aţi luat 
dozele înainte să ajungeţi? 

Rogo se uită la ea, după care la mine, după care din nou la 
ea. _ 

— Nu... Insă ai spus... 

— Tot ce-am spus a fost că n-am făcut nicio constelație, îi 
spun eu. Dar asta nu înseamnă că nu încerc, adaug eu în timp 
ce mă întind peste masă și-l plesnesc ușor pe obraz. Cel puțin tu 
i-ai trântit portiera peste mână lui Dreidel. 

Chiar înainte ca măcar să poată înțelege ceva, mă ridic de pe 
scaun, sar peste gărduleţ și mă îndrept spre mașina vernil. 

— Prea bună mamă a lui Harry S. Truman, murmură Rogo, 
deja urmându-mă, sărind și el gărdulețul. Wes, așteaptă! 

Numai că de data asta nu mă uit înapoi. 

La deschiderea Bibliotecii sale Prezidenţiale, Manning i-a spus 
unui reporter că benzile desenate favorite ale sale de când era 
mic fuseseră cele cu Prince Valiant. A doua zi, a aparat un 
articol ce sublinia că în benzile desenate menţionate, Prince 
Valiant fusese odată blestemat de moarte. Editorialul de a doua 
zi îl numise blestemul fiecărui președinte în funcţie și al fiecărui 
fost președinte. Și asta continua să fie. Însă nu și pentru mine. 


518 


Ocolind spre a ajunge pe partea dreaptă a mașinii lui Lisbeth, 
deschid portiera și-mi las capul în jos pentru un scurt salut. 

— Mi-a scăpat mie partea în care panini au devenit feminine? 
o întreb. 

— Ai făcut același lucru cu martini cu mere. Și mașinile 
Volkswagen Cabriolet, ne întrerupe Rogo, băgându-mi-se în faţă 
și strecurându-se pe bancheta din spate. Ar trebui să citești 
revista Jane. Eu asta fac. Oooh, miros de mașină nouă. 

— Imi pare bine să te văd, Rogo, spune Lisbeth. 

Uitându-se dintr-o parte în alta a banchetei din spate, Rogo își 
ridică o sprânceană. 

— la stai, cum de ţi-ai permite una ca asta? Ai pus și tu mâna 
pe un contract de carte? 

Ignorându-l, Lisbeth se întoarce spre mine. După expresia pe 
care o are întipărită pe chip, nu-mi miroase a bine. 

— Veşti bune și vești proaste, spune ea. Tu alegi. 

— Veşti proaste, rostim eu și Rogo într-un glas. 

Îi arunc o privire cruntă peste umăr. 

— Veşti proste, îi repet lui Lisbeth. 

Dă de mai multe ori din mâna bandajată, ceea ce îmi 
confirmă că-i vorba de ceva serios. 

— Ți-aduci aminte de slujba aia de le San Francisco Chronicle 
despre care ţi-am spus? întreabă ea. Ei bine, mi-au făcut o 
ofertă - de asemenea vestea cea mare, gata cu bârfele. Însă mi- 
au spus - nu c-aș fi surprinsă - mi-au spus că trebuie să mă mut 
la San Francisco. 

— Așadar, departe de-aici? 

— Chiar departe, spune ea, privind înainte prin parbriz. 

— lar veștile bune? întreb eu. 

Apucă volanul, după care se întoarce ușor cu faţa spre mine. 

— Vrei să vii? 

Obrazul îmi zvâcnește într-o încercare de a zâmbi. 

— Stai puţin, strigă Rogo din spate. Înainte să facem ceva în 
grabă, trebuie să vedem cum stă treaba acolo cu amenzile 
pentru exces de viteză. Fiindcă un tip cu multă experienţă și 
practică în domeniu... 

Mă întorc spre Rogo, iar zâmbetul nu face decât să se 
lărgească și mai mult. 

— Sunt sigur că putem să încercăm să găsim informaţia asta. 


519 


— Și să nu uităm de legile privind încălcarea regulilor de 
circulaţie și de sistemul judiciar neglijent care le sprijină. Dacă 
nu sunt în vigoare acolo? Condiţiile astea două pot să ducă la 
ruperea înţelegerii. 

— Chiar te îngrijorează asta? E vorba de California. 

— Plus, adaugă Lisbeth, fac pariu că în San Francisco există o 
mulţime de accidente pe toate dealurile alea. 

— Vezi, acum asta-i ceea ce-mi place să aud, spune Rogo, 
zâmbind larg în timp ce mașina urcă pe lângă clădire. Ooof, fă- 
mi o favoare, adaugă el. Poţi să oprești lângă Plymouth-ul ăla 
vechi cu chitanţa prinsă pe parbriz? Dacă am de gând să plătesc 
pentru mutarea asta, avem nevoie de niște clienţi noi. 

Scoate din portofel o carte de vizită și încearcă să se întindă 
peste mine ca să ajungă. 

— Wes, îţi dai scaunul puţin mai în faţă? 

— Pe-aici, încearcă - pe-aici, se oferă Lisbeth, apăsând un 
buton din bord. Cu un băâzâit, plafonul decapotabil al mașinii se 
retrage, lăsând să se vadă un cer albastru-acvamarin și 
făcându-i lui Rogo suficient spaţiu ca să se întindă în afară. 

Apăsând cu stomacul pe partea interioară a mașinii, se 
apleacă de pe bancheta din spate și vâri o carte de vizită în 
chederul geamului lateral al Plymouth-ului, pe partea șoferului. 

— Downwith-tickets.com! strigă el spre puţinii oameni care se 
holbează de pe trotuar. Acum întoarceţi-vă la viețile voastre 
tihnite! Daţi-i drumul, băi! Turmă ce sunteţi! Mâncaţi și beți ca 
sparții! 

Lisbeth apasă pe acceleraţie, roţile mușcă din caldarâm, iar 
mașina o ia din loc, stârnind un curent de aer care ne biciuiește 
fețele. Cu plafonul mașinii coborât, mă uit cum falnicii palmieri 
care încadrează strada dispar în spatele nostru. Fără niciun 
efort, mașina urcă pe Royal Park Bridge, unde valurile sunt atât 
de strălucitoare încât aproape mă orbesc. În timp ce-mi las 
capul pe spate și mă bucur de albastrul cerului de deasupra 
mea, briza oceanului îmi zburlește părul, iar soarele blând îmi 
bate direct în față. 

Nico n-avea dreptate. Cartea Sorţii nu e scrisă deja. Se scrie 
în fiecare zi. 

Unele cicatrice nu se vindecă niciodată. 

Câteodată însă, altele da. 


MULȚUNMIRI 


Au trecut aproape zece ani de la publicarea cărţii mele, The 
Tenth Justice. Le rămân tuturor recunoscător - în special vouă, 
cititorilor mei - care mi-au oferit sprijinul lor pentru a-mi 
continua discuţiile cu prietenii mei imaginari: mai întâi, pentru 
totdeauna, primei mele doamne, Cori, pentru că a crezut în 
cartea asta chiar înainte de a scrie prima pagină și pentru 
dragostea ei statornică de atâta amar de timp. Inteligența ei, 
opiniile și calitățile de tehnoredactor reprezintă cu adevărat 
miezul fiecărei cărţi. În fiece zi mă înclin în faţa ei. În fiecare zi 
mă minunez cât am putut să fiu de norocos încât s-o găsesc. 
Jonas și Lila, cu meșteșugul cuvântului îmi câștig existența, însă 
nu găsesc cuvinte destul de meșteșugite prin care să-mi exprim 
dragostea pentru voi. Sunteţi pentru mie o binecuvântare, cea 
mai mare bucurie a vieţii. Jill Kneerim, minunatul meu agent și 
draga mea prietenă, ale căror îndrumări și idei au fost acolo de 
la primele pagini; Elaine Rogers, întotdeauna prima; Ike 
Williams, Hope Denekamp, Cara Shiel și prietenii noștri de la 
Kneerim & Williams Agency. 

Pentru cartea aceasta în special, aș dori să le mulțumesc 
părinţilor mei: tatălui meu, a cărui experienţă a fost punctul de 
lansare al personajului Wes, și mamei mele, care m-a sprijinit 
întotdeauna necondiţionat; surorii mele, Bari, pentru puterea pe 
care mi-a insuflat-o mereu; Dale Flam, pentru că a cârmit 
vaporul spre locuri noi atât de uimitoare; lui Bobby, Matt, Ami și 
Adam, pentru părerile lor extrem de relevante și pentru 
dragostea lor constantă; Noah Kuttler, care, după soţia mea, 
este persoana pe care mă bizui cel mai mult. Lucrurile pe care 
le-am aflat de la el și reacţia lui la tot ce-am scris reprezintă 
două dintre motivele principale pentru care această carte se află 
acum în mâinile dumneavoastră. Ţin la el ca la un membru al 
familiei. Mulţumesc, Calculatorule! Ethan Kline este la fel de 
important pentru această carte și opiniile pe care le-a exprimat 
în legătură cu primele versiuni m-au ajutat întotdeauna la 
desăvârșirea produsului final; Steve „Scoop” Cohen, pentru 
Dreidel și nu numai; Edna Farley, Kim din L.A. și Dina Friedman, 
care se ocupă cu atâta devotament de partea mai „tehnică”; 


521 


Paul Brennan, Matt Oshinsky, Paul Pacheco, Joel Rose, Chris 
Weiss și Judd Winick, pe care i-am considerat întotdeauna fraţii 
mei, Rogo ai mei, a căror prietenie a fost sursa de inspiraţie a 
atâtor scrieri ale mele în moduri pe care nu le-ar putea dovedi 
niciodată într-un tribunal. 

Orice roman e o ficţiune care încearcă să pară adevărată. Le 
rămân dator celor pe care am să-i menţionez în continuare 
pentru adevărurile ce se întrepătrund cu ficțiunea în această 
carte. Fără îndoială, nu aș fi putut niciodată explora această 
lume fără ajutorul președintelui George H.W. și doamnei 
Barbara Bush și președintelui Bill Clinton. Familia Bush nu a avut 
nevoie să-și deschidă lumea în faţa mea. Însă, prin 
generozitatea lor, mi-au furnizat atâtea detalii pe care le-am 
inclus în carte (în întregime o operă de ficţiune), încât i-am putut 
da viaţă. Îi asigur din inimă de toată stima și consideraţia mea. 
Aceleași sentimente şi mulţumiri le nutresc și pentru 
președintele Clinton, de al cărui sprijin m-am bucurat încă de la 
primul meu roman. Nu-mi pasă de care parte a baricadei e 
fiecare dintre ei. După ani și ani e în continuare clar de ce 
amândoi au fost realeși și au obţinut un al doilea mandat. In 
același sens, Jean Becker a răspuns la toate întrebările mele, 
indiferent cât de naive au fost acestea și îi mulțumesc în primul 
rând pentru prietenia pe care mi-a arătat-o; Doug Band, Kris 
Engskov, Tom Freschette și Andrew Friendly au răspuns la toate 
celelalte întrebări pe care le-am avut, și prin asta mi-au dovedit 
de ce au fost aleși să stea lângă cei mai puternici oameni din 
lume; Thom Smith mi-a oferit informaţii despre Palm Beach; 
Mary Louise Knowlton, Nancy Lisenby, Laura Cather Pears, Linda 
Casey Poepsel, Michele Whalen sunt cei mai binevoitori 
„ascultători” și cei mai amabili oameni din toate staffurile 
prezidenţiale; Paul Bedard, Jessica Coen, Chuck Conconi, Joan 
Fleischman, Paula Froelich, Ann Gerhart, Ed Henry, Perez Hilton, 
Lorrie Lynch, John McCaslin, Roxanne Roberts, Liz Smith, Linton 
Weeks, Ben Widdicomb m-au învăţat tot ce știu despre 
mondenităţi și, prin urmare, fac parte din personajul Lisbeth. 
Sunt cei mai buni în branșa lor și caracterul și amabilitatea lor îi 
fac demni de toată stima. Mike Calinoff m-a făcut al doilea evreu 
în NASCAR și mi-a și oferit prietenia lui; prietenii mei Matthew 
Bogdanos, Eljay Bowron, Jo Ayn „Joey” Glanzer, Dave Leavy, Erik 
Oleson, Peter Oleson, Ken Robinson, Farris Rookstool, Adam 


522 


Rosman, Alex Sinclair și John Spinelli m-au ajutat cu detaliile 
juridice - îi asigur și pe ei de respectul meu profund; Barry 
Kowitt a dat viaţă profesiei lui Rogo (www.ungerandkowitt.com); 
Mary Weiss mi-a dat ideea cu 65 Roses Ball (www.cff.org); Dana 
Milbank mi-a dat detalii despre ziariștii de la Casa Albă; Shelly 
Jacobs mi-a răspuns la mai multe întrebări legate de biblioteca 
prezidenţială decât anticipase vreodată, Rags Morales, ca 
întotdeauna, și-a dat toată silinţa să mă ajute; doctor Thomas 
Scalea și doctor Ronald K. Wright pentru sfaturile lor legate de 
aspectele medicale; What /t Takes al lui Richard Ben Cramer și 
After the White House a lui Max Skidmore m-au ajutat foarte 
mult; Greg Apparacel, Steve Chaconas, Ron Edmonds, Sara 
Fritz, Mark Futch, Al Guthrie, Tim Krische, Jim Ponce, Walt 
Rodgers, Laura Spencer, Tiffini Theisen au completat restul 
amănuntelor; mentorul meu și cel care m-a ajutat la gândirea 
intrigii - adevăratul motiv pentru care am ajuns aici - Rob 
Weisbach, pentru că a fost primul care a crezut în mine cu atâta 
timp în urmă; și tuturor celorlalți membri ai familiei mele și 
prietenilor mei, ale căror nume încă o dată apar în aceste 
pagini. Aș vrea să-i mulțumesc și lui Eli Segal care mi-a dat 
primul impuls. Și al doilea impuls. Când aveam douăzeci de ani, 
Eli m-a tratat de la egal la egal. Chestia asta a însemnat 
extraordinar de mult pentru mine. Nu aș scrie astăzi, dacă nu ai 
fi fost tu, Eli. 

În sfârșit, mii de mulțumiri tuturor celor de la Warner Books; 
David Young, Larry Kirshbaum, Maureen Egen, Emi Battaglia, 
Tina Andreadis, Chris Barba, Martha Otis, Jen Romanello, Karen 
Torres, Becka Oliver, Evan Boorstyn, cele mai amabile și mai 
muncitoare persoane implicate în vânzări în show-business și 
tuturor oamenilor de treabă care în toți anii aceștia au devenit 
parte din familia noastră. Îngăduiţi-mi să spun din inimă - ei fac 
o muncă adevărată și nu știu cum m-aș descurca fără ei. Vreau 
să mă ridic pe birou și să strig: „O, Căpitane! Salut, Căpitane!” 
redactorului meu, Jamie Raab. Cred că munca cea mai grea a 
unui editor este să-și înțeleagă scriitorii. Jamie m-a înțeles 
întotdeauna, m-a protejat și m-a ajutat. Nu există scriitor mai 
norocos decât mine. Așa că îţi mulțumesc, Jamie, pentru 
încurajările tale și mai ales pentru credința ta nestrămutată în 
mine. 


NOTA AUTORULUI 


Istoria a fost întotdeauna plină de exagerări - și astfel, iată 
câteva cuvinte despre francmasoni. In această carte, detaliile 
istorice privitoare la francmasonerie sunt bazate pe trei ani de 
cercetare. Toate figurile istorice identificate drept masoni - cum 
ar fi Voltaire, Napoleon, Mozart și în mod sigur președinții SUA - 
au fost înregistrate în documente ca masoni. De-a lungul 
istoriei, au existat zvonuri ce-l desemnau pe Thomas Jefferson 
ca fiind mason, însă dovezile de azi, așa cum sunt recunoscute 
și în carte, nu vin în sprijinul acestei afirmaţii. Cu toate astea, 
Jefferson, Washington și arhitectul Pierre Charles L'Enfant, în 
timp ce-au proiectat orașul Washington, D.C., au plasat într- 
adevăr cel mai faimos simbol masonic (compasul și echerul) și 
pentagrama - steaua cu cinci colţuri - în planul orașului. Există 
păreri contradictorii referitoare la cine a avut cea mai mare 
influență asupra planului final al străzilor, însă cred că acesta 
vorbește de la sine. De peste două sute de ani, aceste simboluri 
au fost așa-zis ascunse, fiind, de fapt, la vedere. De asemenea, 
este adevărat că pe 13 octombrie 1792, Loja Masonică Numărul 
9 din Maryland a pus piatra de temelie a Casei Albe în cadrul 
unei ceremonii a francmasonilor. La fel de adevărată a fost și 
ceremonia punerii pietrei de temelie a clădirii Capitoliului SUA, 
unde însuși George Washington a prezidat ceremonia masonică. 
Masonii din Washington s-au mai implicat și la punerea pietrei 
de temelie a Monumentului Washington, a Curţii Supreme a 
SUA, a Bibliotecii Congresului, a Catedralei Naţionale și a 
Muzeului Smithsonian. Ca să fie clar, aceste detalii sunt cele 
care m-au intrigat și m-au inspirat să continui investigaţiile 
ulterioare. 

Cu toate astea, aceste dovezi nu înseamnă în niciun fel că 
masonii încearcă să răstoarne guvernele lumii, să deschidă ușa 
diavolului sau să declanșeze nu știu ce planuri satanice secrete. 

Așa că de ce să separam adevărul de plăsmuire - îndeosebi 
într-o lucrare de ficțiune? Contează măcar? Ei bine, în lumea 
aceasta în care adevărul merge la braţ cu ficțiunea - și în care, 
în șase romane, m-am mânirit cu privire la cercetările mele - e 
important pentru mine, atât ca autor, cât și ca intelectual 


524 


interesat de istorie, să mă asigur că nu adaug și mai multe 
informaţii greșite, indiferent de cât de mic este segmentul de 
conștiință publică pe care sunt atât de recunoscător să-l ating. 

Așa că vă încurajez să citiţi voi înșivă documentele istorice. 
Orice frăţie secretă care i-a avut ca membri pe Napoleon, 
Winston Churchill, Benjamin Franklin, Harry Houdini, cinci 
judecători-șefi ai Curţii Supreme, cincisprezece președinți ai SUA 
și pe unchiul meu, Bernie, trebuie să merite verificate. In plus, 
ar trebui să vedeţi ce-au introdus în planul străzilor din 
Sandusky. Ohio. Pe bune. 


Brad Meltzer 
Ft. Lauderdale, Florida, 2006 


virtual-project.eu 


E >S, 
FĂ, 
wm 
mastic