Barry Eisler — [John Rain] 04 Jocurile caintei

NITEI 
[| N | m 


asi W | bel 


BARRY EISLER 


Seria: Asasinul din Tokio #4 


JOCURILE CĂINȚEI 


Original: Redemption Games: John Rain #4 (2014) 


Traducere din limba engleză: 
MIHAI-DAN PAVELESCU 


virtual-project.eu 


VP - 


2 


Prefata autorului 


De fiecare dată când scriu o nouă carte dintr-o serie, încep 
prin a mă întreba ce s-a întâmplat cu personajele din cartea 
anterioară și după aceea pornesc să construiesc de acolo. Când 
am început Asasinul din Tokio: Răzbunarea!, de exemplu, a 
doua carte din seria John Rain, m-am întrebat: „Ce ar face Rain 
acum, când dușmanul lui de moarte Yamaoto și CIA i-au luat 
urma în Tokio? Ce ar face polițistul japonez Tatsu cu CD-ul plin 
de informaţii politice incriminatorii pe care i-l obținuse Rain? Și 
ce aș putea spune despre Midori, iubita lui Rain, pe al cărei tată 
îl asasinase chiar el? Oare va crede ea realmente că Rain a 
murit? Ce ar face dacă ar suspecta adevărul?” 

In mod similar, pentru a descoperi povestea din Asasinul din 
Tokio: Trădarea?, m-am întrebat: „Oare Rain a izbutit să dispară 
în Brazilia, așa cum plănuise în Răzbunarea? Oare a luat 
legătura în Rio cu noua lui iubire, Naomi Nascimento? Ce planuri 
post-ll septembrie 2001 ar fi avut pentru el agentul CIA 
Kanezaki și cum i-ar fi dat de urmă în afara Japoniei?” 

Cred însă că exemplul meu favorit despre felul cum fiecare 
carte se clădește pe evenimentele din romanul anterior este 
Asasinul din Tokio: Jocurile căinței. lată ce s-a întâmplat. 

La sfârșitul Trădării (atenţie, urmează spoiler!), Rain înţelege 
cu uimire că se poate încrede în ex-pușcașul marin lunetist Dox, 
care fusese trimis să-l ucidă, dar care a sfârșit prin a lucra cu el, 
ba chiar a-i salva viaţa. Ințelegerea aceea distruge convingerea 
lui Rain că nu se poate încrede în nimeni - o convingere centrală 
atât pentru imaginea lui despre sine, cât și pentru imaginea 
despre lume în general. Am știut că schimbarea aceea trebuia 
să fie centrală pentru noul roman, însă nu eram sigur în ce fel. l- 
am povestit despre dilema asta prietenului meu Marc MacYoung 
de pe site-ul No Nonsense Self-Defense (www.unsd.com sau 
www.nononsenseselfdefense.com). Marc a spus: 

— Ah, ar trebui să stai de vorbă cu Terry Trahan. 

II cunoșteam pe Terry de pe listele de adrese ale NNSD și mă 
antrenasem puţin cu el la unul dintre evenimentele anuale 


1 Ed. Meteor Publishing, 2016 (n. trad.). 
2 Ed. Meteor Publishing, 2016 (n. trad.). 


VP-3 


organizate de NNSD, însă nu-i știam povestea. Marc ne-a pus în 
legătură, iar Terry a răspuns cu generozitate întrebărilor mele. 

Povestea lui era fascinantă. Fost delincvent de cartier și 
veteran a numeroase încăierări violente, Terry lucra ca 
bodyguard într-un bar, când a început să-i facă curte unei femei 
care ulterior i-a devenit soţie. N-a știut de ce femeia aceea 
iubește un infractor ca el, dar a decis că dorea să-i merite 
iubirea. A dorit să abandoneze felul anterior de existenţă și a 
încercat s-o facă. A continuat totuși să lucreze ca bodyguard și, 
pe când se străduia să trăiască cu un picior în viața aceea și cu 
celălalt în afara ei, a avut parte de o ciocnire uzuală în bar. Un 
conflict cu un client turbulent, genul de situații pe care le 
abordase cu succes de zeci de ori până atunci. Insă de data 
aceea Terry a încremenit. 

Din fericire episodul s-a încheiat fără nicio urmare gravă și 
permanentă pentru el, iar Terry s-a ales cu o lecţie profundă pe 
care mi-a împărtășit-o - vulnerabilitatea pe care o poate avea 
cineva în timpul unei tranziţii între două feluri de existență. lar 
pe când îmi descria toate astea, am simţit un beculeţ 
aprinzându-mi-se deasupra capului: „Sigur că da! Exact asta se 
întâmplă cu Rain. Viziunea lui asupra lumii este complet 
răsturnată din cauza felului în care l-a salvat Dox. El este 
angajat pentru un job nou și... încremenește! O dă în bară! Apoi 
angajatorul începe să-l vâneze, pentru ca să nu rămână urme 
ale implicării sale...” 

Ceea ce, ca toate ideile bune, a dus imediat la întrebările 
corecte: „Perfect, cine l-a angajat pe Rain? Poate israelienii? Da, 
în Trădarea exista o sugestie a posibilității respective, când 
calea lui Rain s-a intersectat cu cea a superbei agente Mossad 
Delilah, care îi va ajunge iubită. Bun, dar pe cine ar fi vrut 
Mossadul să lichideze Rain? Și de ce? Și cum ar fi implicat Dox?” 

Cum, într-adevăr? Citiţi și aflați. 


VP -4 


Calea samuraiului este găsită în moarte. 


Yamamoto Tsunetomo, 
Hagakure 


VP-5 


Partea | 


Capitolul 1 


Uciderea în sine nu-i partea cea mai grea. Membrii bandelor și 
atâţia „câini turbaţi” o fac zilnic. Furia te umple de adrenalină, 
panica anulează logica, pui mâna pe pistol, închizi ochii, apeși 
pe trăgaci... Hristoase! și o maimuţă poate face asta, nici măcar 
nu trebuie să fii om. 

Nu, adevărul este că uciderea în sine reprezintă partea 
simplă. Pe de altă parte însă, apropierea de ţintă necesită 
talent. Ca și arta de a lăsa impresia că a fost o moarte naturală, 
care este specialitatea mea; nu am cunoscut decât un alt 
operator care o putea face în mod consecvent și nu sunt sigur 
dacă ar trebui să-l pun la socoteală, pentru că eu sunt cel care l- 
a ucis. Și nu-i tocmai floare la ureche nici să nu lași urme ce ar 
putea duce la tine. 

Care-i totuși partea cea mai grea? Partea pe care n-o poți 
planifica, pe care o poţi înţelege cu adevărat doar când este 
deja prea târziu? Să-ţi continui viața, știind ce ai făcut. Să reziști 
sub povara faptei pe care ai săvârșit-o. Asta-i cel mai greu. 
Chiar și cu limitări ca ale mele - nu mă ocup de femei, nu mă 
ocup de copii, nu întreprind acţiuni împotriva unor ţinte 
secundare -, după aceea nu mai ești aceeași persoană. Nu mai 
respiri chiar la fel și nici nu mai visezi aceleași vise. Credeţi-mă, 
eu știu asta. 

Te străduiești cât poţi să dezumanizezi ţinta. Acceptarea că 
ținta este o ființă umană, un om ca tine, creează empatie. lar 
empatia îngreunează uciderea și produce regrete caustice. 

De aceea utilizezi eufemisme; în Vietnam, noi nu ucideam 
niciodată oameni, ci „rădeam gălbejiţi” sau „angajam inamici”, 
la fel ca în toate războaiele. De câte ori este posibil, preferi 
distanţa; loviturile aeriene sunt elegante, lupta la baionetă este 
oribilă. Dispersezi responsabilitatea: arme operate de echipaje, 
lanţuri lungi de comandă, înlocuirea sistematică a sentimentului 
de sine al soldatului cu identificarea cu plutonul, regimentul sau 


VP-6 


alt grup. Camuflezi trăsături: gluga nu este utilizată pentru 
confortul condamnatului, ci pentru a le îngădui celor din 
plutonul de execuţie să apese pe trăgaci fără a-și aminti ulterior 
un chip îngrozit. 

A trecut însă mult de când mi-au fost disponibile oricare 
dintre stratagemele acestea emoţionale. În mod uzual, operez 
singur, așa că nu există un grup cu care să împart 
responsabilitatea. Nu discut despre munca mea, prin urmare 
eufemismele ar fi lipsite de sens. lar acţiunile mele trebuie 
întreprinse de la distanţă foarte mică. Până ajung la apropierea 
respectivă, este mult prea târziu să încerc să acopăr chipul 
țintei, ori să-i camuflez în alt mod umanitatea. 

Totul este destul de neplăcut, chiar și în circumstanțe uzuale. 
Dar acum priveam ţinta care se bucura de o ieșire duminicală în 
Manila, cu familia lui filipineză care-l adora în mod evident, chiar 
înainte ca eu să-l omor, și asta înrăutăţea situaţia. 

Tinta. Vedeţi? Toţi procedează așa. Dacă eu difer față de 
majoritatea, o fac doar prin încercarea de a fi mai onest. „Mai” 
onest. Este o chestiune de gradaţie. 

Numele țintei era Manheim Lavi, „Manny” pentru asociații lui 
de afaceri. Manny era de naţionalitate israeliană, rezident în 
Africa de Sud și cetățean al lumii, prin care călătorea aproape 
tot anul, împărtășind cunoștințele sale experte în construirea de 
bombe unor indivizi care utilizau după aceea informaţiile aflate 
în feluri tot mai oribile. Vocaţii ca a lui Manny oferiseră cândva 
un raport rezonabil între risc și răsplată, dar după 11 septembrie 
2001, dacă îţi vindeai cunoștințele de expert unor persoane 
nepotrivite, îți puteai pierde destul de repede răsplăţile. Aceea 
era povestea lui Manny, după cum mi se dăduse de înțeles: 
căzuse în dizgraţia unui guvern. 

Manny sosise în Manila din Johannesburg chiar în seara aceea. 
Un Mercedes negru aparţinând hotelului Peninsula îl preluase de 
la aeroportul Ninoy Aquino și-l dusese direct la hotel. Dox și cu 
mine eram deja cazaţi acolo sub identități false de prima mână 
și înzestrați cu cele mai recente dispozitive de comunicaţii și 
alte echipamente, toate graţie serviciului secret israelian, 
actualul meu client. Dox, ex-pușcaș marin lunetist și cândva 
camarad cu mine, abandonase recent o recompensă de cinci 
milioane de dolari pentru a-mi salva viaţa în Hong Kong. 
Aducerea lui în jobul acesta era, parţial, modul prin care 


VP -7 


încercam să-l răsplătesc. 

Dox aștepta în holul recepţiei când a sosit Manny. Eu mă 
aflam în camera mea de la etajul șase, având în ureche o cască 
wireless minusculă de concepţie daneză, de culoarea pielii, cu 
un microfon wireless fixat sub reverul stâng al sacoului 
bleumarin pe care-l purtam. Dox era echipat similar. 

— Gata, partenere, l-am auzit rostind încetișor în accentul lui 
sudic tărăgănat. Amicul nostru tocmai a sosit, împreună cu cel 
mai uriaș și mai urât bodyguard din lume. Se cazează chiar 
acum. 

Am aprobat din cap. Trecuse ceva timp de când nu mai 
lucrasem cu un partener, iar cu puţină vreme în urmă Dox se 
dovedise unul al naibii de bun. 

— Perfect. Vezi dacă poţi afla numele sub care s-a cazat și 
numărul camerei. 

— Am înţeles. 

Nu era ideal să obținem noi înșine informaţia aceasta, însă 
Filipinele nu erau tocmai ograda israelienilor, care nu-mi 
putuseră oferi prea multe. Manny călătorea frecvent la Manila 
de la reședința lui din Johannesburg, ajungând chiar la zece 
drumuri pe an. Nu stătea niciodată mai puţin de o săptămână; 
cea mai lungă dintre vizitele acelea durase două luni. Proceda 
așa de un deceniu, probabil pentru că controlul vamal în Manila 
nu este la fel de strict ca în să zicem, Singapore, motiv pentru 
care Filipine reprezenta un loc excelent pentru întâlniri cu 
MNLF?, Abu Sayef, Jemaah Islamiah și alte grupări violente din 
regiune. Şi poate că îl atrăgeau de asemenea preţurile și 
varietatea bine-cunoscutei vieţi de noapte din Manila, sau cel 
puţin așa se specula. El trăgea întotdeauna la Peninsula. Existau 
puţine fotografii de filaj. Asta era tot. 

Deoarece aveam un dosar mai subţire ca de obicei, știam că 
va trebui să improvizăm. În primul rând, locul unde să-l atacăm 
pe Manny. Hotelul era unica noastră conexiune curentă, așa 
încât reprezenta o alegere logică. Insă dacă Manny avea să-și 
găsească sfârșitul în hotel, trebuia neapărat să pară o moarte 
naturală; în caz contrar, s-ar fi acordat prea multă atenţie 
celorlalţi oaspeţi cazaţi aici, printre care ne număram Dox și cu 
mine. Nu ne-ar fi fost de folos să ne fi cazat altundeva, întrucât 


3 Moro National Liberation Front, organizaţie politică din Filipine, înfiinţată în 1972. (n. 
trad.). 


VP-8 


am fi rămas prea departe de acţiune. 

Nivelul „naturaleţei” pe care l-ar fi necesitat un job într-un 
hotel nu-i simplu în sine, dar existau și alte probleme. 
Majoritatea metodelor pe care le foloseam de obicei pentru a 
intra în camera cuiva depindea de anonimatul țintei, dar Manny 
era binecunoscut în hotel. Și chiar dacă aș fi intrat în camera lui 
în timp ce era plecat, pentru a-i aștepta revenirea, cum 
procedam dacă bodyguardul îi controla camera la întoarcere? 
Sau dacă Manny revenea însoţit de o fată de la bar? Pe terenul 
actual nu puteam controla variabilele acestea, ceea ce nu-mi 
plăcea. 

Doream totuși să știu în ce cameră se afla. Pe de o parte, 
pentru cazul în care nu apărea o oportunitate mai bună și 
trebuia să folosim ca Plan B scenariul „Decesul din camera de 
hotel”; mai important însă, pentru a ști la ce etaj să plasăm 
videocamera cu care să-i urmărim mișcările. Am fi putut încerca 
să plasăm o videocameră în holul recepţiei, ceea ce ar fi fost 
mai simplu întrucât ne-ar fi scutit de dificultatea aflării etajului 
la care se cazase, dar și holul prezenta unele neajunsuri. Din 
cauza multelor persoane care intrau și ieșeau din hotel, ar fi 
trebuit să examinăm întruna fluxul video granulat pentru a-l 
identifica pe Manny în mulţime. lar dacă holul recepţiei ar fi fost 
unica noastră șansă de a-l vedea plecând, ar fi trebuit să ne 
grăbim pentru a-l urma afară din hotel - un comportament pe 
care orice bodyguard cu experienţă l-ar fi detectat prompt. De 
aceea am decis să folosim holul numai dacă era absolut 
necesar. 

Bineînțeles însă nici chiar hotelurile ieftine și dubioase nu 
destăinuiau camerele în care stăteau clienţii lor, iar Peninsula 
Manila, cu recepţia uriașă placată în marmură și cu personal în 
uniforme albe imaculate, nu era nici pe departe ieftin. Și chiar 
dacă am fi găsit vreun angajat indiscret, nu am fi știut ce să-l 
întrebăm, fiindcă nu cunoșteam numele sub care se înregistrase 
Manny. De aceea, aplecându-se pentru a pune niște întrebări 
banale despre Manila și împrejurimi, Dox profitase și plasase 
câteva transmiţătoare cu bază adezivă sub tăblia lungă din 
marmură a tejghelei recepţiei. In felul acela avea să poată 
asculta conversaţia lui Manny cu recepţionerul. 

După două minute i-am auzit din nou vorba tărăgănată. 

— Am o veste bună și una proastă. Amicul nostru s-a 


VP-9 


înregistrat ca domnul Hartman. Recepţionerul i-a spus însă doar: 
„Domnule Hartman, aveți numărul camerei scris aici”. 

Și eu fusesem tratat exact la fel când mă cazasem, așa că n- 
am fost surprins. Personalul hotelului era bine instruit. 

— Altceva? 

— Sigur că mai e și altceva, a zis Dox și mi-am putut imagina 
zâmbetul lui binecunoscut. A luat liftul pe partea Turnului Ayala. 

Hotelul avea două aripi separate: Ayala și Makati. Acum știam 
spre care ascensoare să ne concentrăm atenţia. Începeam să 
triangulăm. 

— Ai suit cu el? am întrebat. 

— Am încercat, dar bodyguardul a fost teribil de politicos și a 
insistat să urc singur în cabină. 

Bun, deci bodyguardul era priceput tactic. Nu mă surprindea. 

— A apucat să te vadă bine? 

— Destul de bine. Cred că ne putem aștepta să-l recunoască 
pe bărbatul cel mai arătos din Manila când îl va revedea data 
viitoare. 

Am încuviinţat din cap. Când îl lăsasem pe Dox s-o ia înainte, 
îmi asumasem un risc calculat. În curând aveam să-l filăm în 
echipă pe Manny și bodyguardului său i-ar fi fost greu să nu fie 
distras de vederea lui Dox, un alb cu fizic de rugbist și zâmbet 
cuceritor. Indeajuns de distras, poate, pentru a ignora complet 
asiaticul mărunt și banal cu care lucra acesta. 

In aripa Ayala existau în jur de două sute șaizeci de camere și 
m-am gândit să telefonez la toate, de la telefonul intern al 
hotelului, spunând: „Doriţi să vă pregătim o baie, domnule 
Hartman?”, până găseam camera dorită. Însă dacă Manny 
cunoștea rutinele hotelului, așa cum era cel mai probabil, sau 
chiar dacă nu era decât rezonabil de paranoic, un asemenea 
apel i-ar fi putut trezi suspiciunile. Ar fi putut telefona la 
recepţie, pentru confirmare. Sau ar fi putut pur și simplu 
accepta oferta, ceea ce ar fi creat alte probleme. Apariţia 
uriașului Dox cu ţăcălie pentru a-ți pregăti baia nu-i tocmai 
imaginea igienei acceptată de toată lumea. 

Așa că am amânat scenariul „Baia”, pentru a-l utiliza doar 
dacă dădeau greș tentativele noastre mai subtile. 

— Crezi că mai poţi obţine ceva? am întrebat. 

— Ştii bine că nu stau cu mâinile-n sân. Lasă-mă cinci minute. 

Partea următoare a planului cerea ca Dox să meargă la 


VP - 10 


magazinul de cadouri, de unde să cumpere o carte sau altceva, 
pe care s-o treacă în contul camerei. Vânzătoarea ar fi verificat 
numele și numărul camerei lui pe o listă, pentru a se asigura de 
legitimitatea tranzacţiei, iar Dox s-ar fi poziționat astfel încât să 
poată fotografia lista cu telefonul mobil, obţinând numele lui 
Hartman și numărul camerei. Testasem sistemul ceva mai 
devreme și funcţionase. Acum, când aveam numele corect, 
urma să vedem dacă va funcţiona și când era realmente 
important. 

După cinci minute, am auzit o ciocănitură în ușă. M-am 
apropiat tiptil, am glisat în lateral bucăţica de carton pe care o 
lipisem cu scotch peste vizor - n-avea rost să ocultez lumina 
dinapoia mea și să alertez astfel vreun musafir asupra prezenţei 
mele înăuntru - și am privit afară. Era Dox. Am deschis ușa. Ela 
intrat, arborându-și surâsul neobosit. 

— Dacă rânjești așa, ar fi bine să ai o veste bună, am spus 
închizând ușa. 

Zâmbetul s-a lăţit și el a încuviinţat din cap. 

— Și asta, dar sunt și pur și simplu fericit să te văd, partenere 
- nu trebuie să fie doar una sau alta. 

Am aprobat și eu din cap, știind că orice altceva în plus l-ar fi 
încurajat să continue. Nu puteam pretinde că-l înțelegeam în 
totalitate pe Dox. Din multe puncte de vedere, el era o 
contradicţie, o enigmă. În primul rând, vorbea mult - și nu m-am 
simţit niciodată foarte confortabil în prezența guralivilor - și în 
plus vorbea tare. Pe de altă parte toţi lunetiștii pe care-i 
cunoscusem, și cunoscusem destui, fuseseră rezervaţi, ba chiar 
taciturni. Orice mediu are un flux specific, un ritm propriu, o 
conectivitate, iar lunetiștii intră, instinctiv și uzual, în fluxul 
acela fără să-l tulbure. Însă lui Dox îi plăcea să agite lucrurile - 
ba chiar, numele lui de luptător era prescurtarea de la 
„neortodox”, o poreclă ce-i fusese acordată prin consens în 
Afganistan, unde CIA din epoca Reagan trimisese pe unii ca noi 
să-i înarmăm și instruim pe mujahedini împotriva sovieticilor 
invadatori. Permanentele lui clovnerii gălăgioase de acolo mă 
făcuseră iniţial să fiu rezervat față de el și să-l consider un 
simplu gură-mare lăudăros. Dar când îi văzusem eficiența și 
sângele rece sub foc inamic, am știut că mă-nșelasem. O 
transformare stranie se petrecea când se afla înapoia lunetei 
armei sale, iar personalitatea de băiat de ispravă dispărea, 


VP -11 


înlocuită de unul dintre bărbaţii cei mai concentrați și letali pe 
care-i întâlnisem vreodată. Nu am înţeles forțele antagonice 
care se combinau pentru a-i crea caracterul și știam că nu m-aș 
fi încrezut niciodată în el, dacă n-ar fi fost felul cum acţionase la 
Kwai Chung. Desigur, acel eveniment unic nu-mi putea șterge 
tendinţa de o viaţă spre neîncredere, dar părea într-un fel s-o fi 
eclipsat sau cel puţin să fi creat o excepţie inconfortabilă. 

Am intrat amândoi în cameră. M-am așezat la masă și am 
deschis capacul laptopului iMac pe care-l adusesem. Ecranul a 
înviat, ieșind din modul „sleep” și am tastat parola. Dox mi-a 
întins telefonul mobil. 

— Eşti sigur că ai fotografiat pagina cu numele lui Manny? l- 
am întrebat. 

Dox a oftat teatral. 

— Uite cum îmi rănești iarăși sentimentele! 

— Asta înseamnă c-ai obținut numărul camerei? 

A suspinat din nou. 

— Nu ţi-am zis c-o să-l obţin? 

Am conectat telefonul mobil la laptop. 

— la să vedem dacă trebuie să-mi cer scuze pentru 
scandaloasa mea lipsă de încredere în infailibilitatea ta. 

— Nu-ţi face griji, partenere, voi fi milostiv în privinţa asta. 
Detest să văd maturii umilindu-se. 

Imaginile au fost descărcate în câteva secunde. Prima dintre 
ele era o listă alfabetică a celor cazaţi în hotel, de la Ala F. Am 
închis-o și am deschis următoarea imagine. De la Gla M. Printre 
ei figura Randolph Hartman, camera 914. Bingo! 

— Cum ai izbutit s-o convingi pe vânzătoare să-ţi arate lista 
de la Gla M? am întrebat. Tu te-ai cazat sub numele Smith, nu? 

— Domnul Smith i-a spus mai întâi fetei că nu-și putea aminti 
numărul camerei, dar că putea trece batonul de Snickers pe 
care-l cumpărase în contul domnului Herat. 

Isteţ! Herat este un oraș din nordul Afganistanului. 

— Și după aceea? 

— Ei bine, domnișorica noastră amabilă - drăguțică, apropo, și 
cred că m-a plăcut - a dat la pagina cu numele H și mi-a spus că 
în hotel nu era cazat niciun domn Herat. Atunci i-am zis: 
„Ciudat... Ah, stai așa, sigur că da, camera e pe numele meu, nu 
al partenerului meu”. Numele trebuie să fie Smith, i-am spus, și- 
mi amintisem de asemenea și numărul camerei unsprezece- 


VP - 12 


zero-șapte, Turnul Ayala. Care-i într-adevăr camera în care stă 
domnul Smith. 

— N-a părut suspicioasă? 

Dox a dat ochii peste cap. 

— Ce naiba, partenere, încercam să cumpăr un amărât de 
baton de ciocolată, nu să-ncasez vreun cec. Nici că putea să-i 
pese mai puţin. In plus a fost destul de evident că era distrasă 
de sentimentele ce-i înmugureau față de mine. Cred c-aș putea 
trece pe acolo, ceva mai târziu, să văd la ce oră termină 
programul. 

— Hei, am ridicat ochii spre el, dacă ai nevoie să te descarci, 
strada Burgos e la două minute de mers cu taxiul. Nu vreau să- 
ncerci să ţi-o pui cu personalul din hotel. Chestiile astea se 
observă. 

Chiar pe când rosteam cuvintele acelea însă mi-am dat seama 
că erau zadarnice. Dox sărea în ochi din punct de vedere 
genetic, totuși, din unele privințe, asta putea fi un atu. Într-un 
mediu precum cel curent, el părea mai degrabă un turist 
american grosolan, decât un operator care acţiona sub 
acoperire. Se ascundea în plină vedere. 

A ridicat din umeri. 

— Bine, bine, nu te enerva pentru nimic. Atât doar că nu-mi 
place să le dezamăgesc pe-alea drăguțe. 

— Alea drăguțe? am repetat, în continuare iritat. Dox, tu i-ai 
trage-o și unui aligator, dacă ar sta locului. 

— Nu-i adevărat, partenere. Pușcașii marini nu se regulează 
cu reptilele. Pe cât posibil preferăm ca partenerele noastre să 
fie mamifere. 

Am renunțat. 

— Bine, e așa cum zici tu. Nu știu cine a lansat zvonurile 
astea. 

— Lumea-i plină de oameni răi, nenică, a replicat el oferindu- 
mi zâmbetul caracteristic. Aș fi înțeles dacă ai fi vorbit așa 
despre o oaie, dar despre un aligator? Mă surprinde că ai o 
părere atât de proastă despre mine. 

Nu știam cum era Dox în stare să-și păstreze constant voia 
bună, până și când se pregătea să devină operaţional. Când mă 
pregătesc, eu devin serios, ba chiar dur. Harry, prietenul meu 
hacker care a murit ca un martir, se agita întotdeauna când mă 
ajuta cu operaţiuni pe teren, ceea ce-mi provoca adesea o 


VP - 13 


delăsare ce nu mă caracteriza. Însă Dox și cu mine păream să 
polarizăm invers. 

El se descurcase bine până acum, totuși nu eram încrezător în 
abilităţile lui de inginerie socială. În mod constant era prea 
impertinent, prea direct și, trebuie s-o recunosc, stilurile noastre 
difereau prea mult. Obţinerea numărului camerei lui Manny 
fusese un test. Îmi stăpânisem pornirea de a-i spune cum să 
procedeze, dar venise cu ceva apropiat de ceea ce mă 
gândisem chiar eu. Mai important, avusese succes. Nu avea să- 
mi fie ușor, însă trebuia să încerc să-i las mai multă iniţiativă pe 
măsură ce desfășuram acţiunea, pentru ca să-și demonstreze 
calităţile. 

— la să vedem, am rostit și am închis ochii. Camera nouă- 
paisprezece înseamnă imediat după colț de la lifturi. Ar trebui să 
pot plasa o videocameră, dacă nu cumva bodyguardul lui stă în 
zona lifturilor când Manny este în cameră. 

— Da, e grozav să ai o modalitate prin care să știi când pleacă 
din cameră. Detest să mă-nvârtesc pe-afară în loc deschis, 
așteptând să iasă cineva. 

Pe de altă parte știam că Dox putea să aștepte zile întregi pe 
întuneric. Mărturie stăteau toate victimele lui. 

Am deschis geanta laptopului și am scos o videocameră 
wireless de douăzeci de milimetri pătraţi, care nu cântărea nici 
treizeci de grame. Am activat-o și apoi am testat un minut pe 
laptop, privind cum ecranul se acoperea cu inputul de la ea. 

— De la distanţa asta transmite perfect, am spus, dar la nouă 
sute de megaherți are o rază de acţiune de numai trei sute de 
metri. Probabil că va trebui să instalez și două relee 
amplificatoare intermediare. Așteaptă aici și monitorizează 
imaginile. Anunţă-mă dacă receptezi ceva și dacă am încadrat 
bine lifturile după ce am plasat-o. 

— Am înţeles. 

Am scos căști intraauriculare din geanta laptopului și ni le-am 
pus amândoi în urechi. M-am dus la ușă și am privit prin vizor. 
Coridorul era pustiu. 

Am ieșit și în ureche mi-a răsunat un bubuit puternic când ușa 
s-a închis în urma mea. 

— Ești acolo? am întrebat încetișor. 

— Confirmare, a spus Dox. 

Perfect, echipamentele de comunicații continuau să 


VP -14 


funcţioneze. 

Am coborât cu liftul în holul recepției, nedorind să merg de la 
mine direct la etajul lui Manny. Pentru a mulțumi pe oricine ar fi 
putut privi imaginile videocamerei de securitate montate pe 
plafonul cabinei ascensorului, am cumpărat un pachet de 
chewing-gum din magazinul pentru cadouri, apoi m-am întors și 
am suit la etajul nouă. Ascensorul nu s-a oprit pe drum și după 
un minut ușile s-au deschis la destinație. Am ieșit și am privit în 
jur. Coridorul era pustiu. 

Pe peretele din faţa lifturilor se afla o credenţă mare din lemn, 
înapoia căreia se găsea o oglindă. M-am apropiat, m-am sprijinit 
de credenţă cu mâna stângă și mi-am trecut degetele mâinii 
drepte prin păr. O altă videocameră de securitate era montată 
pe tavanul din fața ascensoarelor, iar dacă cineva privea chiar 
acum imaginile transmise de ea, ar fi văzut un bărbat preocupat 
de aspectul său. De fapt, strecurasem videocamera cu bază 
adezivă sub muchia stângă a credenței, unde avea un unghi larg 
de vedere spre lifturi. 

— Cum e imaginea? am întrebat încet. 

— Nu-i bună. Prea granulată. Semnalul se pierde înainte să 
ajungă la receptor. Cred c-avem nevoie de amplificatoare. 

— Bine. Stai pe poziţie. 

Am mers câţiva pași pe coridor, apoi am revenit la lift, ca un 
client al hotelului care coborâse din neatenţie la etajul greșit. De 
data asta m-am oprit la etajul șase. După ce am ieșit din cabină, 
mi-am privit cheia camerei și m-am uitat în jur cu o surprindere 
ușor teatrală, de felul: La naiba, toate etajele astea seamănă 
între ele? Unde-i oare camera mea? pentru eventualitatea în 
care mă privea cineva. Am plasat apoi un releu amplificator de 
semnal în același fel cum procedasem cu videocamera la etajul 
lui Manny. 

Când l-am activat, am auzit vocea lui Dox: 

— Da, așa mai merge. Asta zic și eu imagine frumoasă. 

M-am îndepărtat de credenţă. 

— Apropierea de lifturi? 

— Perfectă și bate de departe imaginea prohabului tău pe 
care am căpătat-o cu un minut în urmă. Cineva ar trebui să 
telefoneze la emisiuni cu videoclipuri amuzante. 

M-am gândit la o replică, dar era exact ce-și dorea el. Am 
preferat să tac și m-am întors în cameră. 


VP -15 


Capitolul 2 


Cei doi bărbaţi care-mi oferiseră jobul Manny cu o săptămână 
în urmă nu-și recunoscuseră explicit afilierile. Puteau să fi fost 
din Mossad sau dintr-o unitate militară de elită, ca Sayeret 
Matkal. Știam doar că erau compatrioţii lui Delilah, care îmi 
garantase că erau serioși. Implicarea ei fusese suficient pentru a 
mă convinge să-i întâlnesc. 

Eu și Delilah ne intersectaserăm în Macao, unde am 
descoperit că eram interesați amândoi de dealerul de arme 
Achille Belghazi pentru uciderea căruia fusesem angajat, dar pe 
care oamenii lui Delilah îl doreau viu ca să obţină de la el 
informaţii importante. Într-un final noi doi izbutiserăm să 
convenim un armistițiu fragil și lucrurile se terminaseră bine. Ba 
chiar foarte bine, dacă puneam la socoteală luna pe care o 
petrecusem după aceea cu Delilah în Rio, înainte ca amândoi să 
revenim în lumile noastre diferite. 

În ciuda chimiei personale dintre noi, nu mă încredeam 
complet în Delilah; la urma urmelor, era o agentă, cu propriile ei 
planuri profesionale. De aceea insistasem ca israelienii să vină 
în Nagoya, un oraș japonez mare aflat la peste trei sute de 
kilometri vest de Tokio. Pentru mine Nagoya însemna teren 
nativ, dar pentru doi israelieni vizitatori, și pentru orice alţi 
neinvitaţi pe care ar fi putut decide să-i aducă, ar fi fost 
nefamiliar și inconfortabil, iar acolo ei înșiși ar fi fost liniștitor de 
bătători la ochi. Tokio mi-ar fi slujit mai bine scopurilor, însă 
preferam să-l vizitez cât mai rar. Trecuseră doi ani de când mă 
confruntasem cu Yamaoto, maestrul păpușar dinapoia corupţiei 
endemice a Japoniei, totuși știam că nu uita, era răzbunător și 
m-ar fi căutat în Tokio. Era preferabil în Nagoya. 

Potenţialii clienți mi-au urmat instrucţiunile și, în ziua și la ora 
stabilite, ne-am întâlnit în Torisei, un yakitoriya mic din Naka-ku. 
Yakitori este o mâncare japoneză simplă, frigărui de legume și 
carne, în principal de pui, dar și alte specialităţi, pe grătar de 
cărbuni. Mâncarea este însoţită de obicei de chazuke, un 
amestec de ceai și orez asemănător unei supe, la care se 
consumă cantități copioase de bere sau sake fierbinte. 
Yakitoriya sunt în general mici, intime și fără pretenţii, și se 
găsesc frecvent în apropierea staţiilor de metrou, pentru a le fi 


VP - 16 


mai ușor clienţilor sarariiman și studenţilor să mănânce rapid 
prânzul pe un colţ de masă, sau în camaraderia relaxată a 
tejghelei. 

La sosirea lor, eu mă aflam într-o ceainărie de vizavi; purtam 
un costum bleumarin banal în stil sarariiman și citeam cotidianul 
de limbă japoneză Asahi Shinbun. l-am văzut cum au sosit 
dinspre nord, s-au oprit să privească firma Torisei, după care au 
intrat. Deși nu se simțeau în largul lor în Nagoya, nu 
consultaseră îndrumări sau alte instrucţiuni scrise pentru a 
confirma că era locul căutat și din asta am simţit că erau 
obișnuiți să opereze „curat”, ceva ce devine un obicei la 
profesioniști. 

Am așteptat și am privit strada. După zece minute, m-am 
ridicat și i-am urmat înăuntru. Când am dat în lături perdelele 
noren albastre ale localului, gândeam în japoneză și menţineam 
o personalitate japoneză. Am văzut cu coada ochiului că se 
așezaseră la una dintre mesele mici. Ambii au ridicat privirea la 
sosirea mea, însă i-am ignorat. Mă așteptam ca Delilah să le fi 
oferit o descriere, dar mă îndoiam că ar fi fost suficientă ca să 
mă identifice dacă doream să rămân anonim. M-am așezat la 
tejghea, cu faţa spre ei și cu ușa în dreapta. Am comandat yaki- 
onigiri - bulete de orez la grătar - și o bere Asahi Super Dry, mi- 
am deschis ziarul și am început să citesc. După câteva minute, 
când am simţit că ar fi concluzionat că nu eram interesant, am 
privit în jur. 

Mi-a plăcut ce am văzut. Erau îmbrăcați îngrijit, cu sacou, dar 
fără cravată, și păreau relaxaţi și confortabil într-un mediu care 
le era  neîndoios nefamiliar. Cu excepţia unei ușoare 
circumspecţii, pe care doar unul ca mine ar fi observat-o, puteau 
fi consideraţi doi turiști europeni, sau oameni de afaceri, 
încântați că au descoperit un loc autentic japonez în care să 
mănânce după o zi de interminabile întâlniri în săli tipice de 
ședințe. 

M-am uitat prin local și n-am văzut pe nimeni sau nimic care 
să-mi declanșeze alerta. După încă un moment, i-am explicat 
celui dinapoia tejghelei că prietenii mei sosiseră deja, dar că în 
mod inexplicabil nu-i zărisem. Urma să mă duc la masa lor, unde 
ospătăriţa îmi putea aduce comanda. 

M-am ridicat și am pornit spre ei. Mi-am lăsat ziarul pe 
tejghea, dorind să-i liniștesc în faţa acestei mici surprize 


VP - 17 


arătându-mi mâinile goale. M-au privit cum mă apropiam. 

Când am ajuns la masa lor, am întrebat: 

— Boaz? Gil? 

Erau numele pe care le primisem. 

Amândoi s-au ridicat în picioare. Cel cu spatele la ușă a 
răspuns în engleză cu accent foarte slab: 

— Eu sunt Boaz. 

— Gil, a zis celălalt. 

— Îmi cer scuze, am spus. Nu v-am văzut de la început. 

Boaz a râs încetișor. Știau foarte bine că-i văzusem. 

Ne-am strâns mâinile și m-am așezat lângă Gil. Boaz a privit 
meniul, care era scris în japoneză, și m-a întrebat cu un surâs: 

— Vrei să comanzi tu, sau s-o fac eu? 

Zâmbetul lui era liniștitor și i l-am întors. 

— Poate că ar trebui să mă lași pe mine. 

În timp ce am mâncat și am discutat, m-am simţit 
impresionat. Ambii trecuseră cu puţin de patruzeci de ani, 
îndeajuns ca să fi avansat în organizaţia lor, probabil pe merit, 
totuși nu atât de seniori încât să fi pierdut contact cu munca de 
teren. Se simțeau în largul lor sub actuala acoperire; deși o 
duzină de indicii mărunte mă anunțau că erau ex-militari, nimic 
din aspectul lor exterior nu ar fi dezvăluit asta. Evitau ceasurile 
G-Shock, ochelarii de tip aviator, tunsoarea periuţă și celelalte 
indicii ale unui atașament permanent de trecutul din armată. 
Purtau părul la lungimea preferată de civili, erau îmbrăcaţi cu 
gust, ba chiar elegant, și fie că se simțeau confortabil 
neînarmaţi, fie că aveau arme pe care nu izbutisem să le 
detectez. Erau siguri pe ei, însă nu aroganti; cu aer profesionist, 
însă nu reci; în mod evident serioși, ba chiar gravi, în privinţa 
subiectului discutat, totuși nu fără simţul umorului. 

Gil era cel mai tăcut. Ochii lui erau contradictorii - parțial 
ascunși de pleoape grele, care-l făceau să pară relaxat, aproape 
gata să moţăie, totuși luminați de o strălucire interioară ciudată. 
In ochii aceia și în tonul lui neafectat am recunoscut un camarad 
asasin, un ins care ucisese de la mică distanţă, și care era 
pregătit s-o facă din nou. Boaz, scund, cu început de pleșuvie, și 
ușor durduliu, avea o personalitate mai caldă și am apreciat că 
era mai puţin letal. Avea un râs contagios și a insistat să-mi 
spună câteva glume cu americani pe care le-am găsit amuzante. 
Dacă lucrau în echipă, atunci Boaz era omul de la înaintare, iar 


VP-18 


Gil apăsa pe trăgaci, o diviziune a muncii despre care bănuiam 
că-i convenea de minune celui din urmă. 

Inițial au insistat ca decesul lui Manny să pară natural. Le-am 
cerut o definiție mai precisă. In mod cert, un infarct este cât se 
poate de natural și se știa că eu cauzasem infarcte, dacă 
circumstanţele fuseseră prielnice. Nu eram totuși sigur că mă 
puteam apropia atât de mult de unul ca Manny, nu eram sigur 
că puteam asigura controlul necesar al mediului. l-am întrebat 
despre accident sau sinucidere. Da, erau posibile, mi-au 
răspuns, dacă puteau fi făcute să pară convingătoare. Le-am 
spus că nu existau garanţii, în niciun caz cu datele sărăcăcioase 
pe care mi le furnizaseră. Le-am spus că în cele din urmă avea 
să fie o crimă - dar astfel încât să nu pară un act criminal aţintit 
specific împotriva lui Manny, ci urmarea nefericită a unui jaf sau 
a unei răpiri. Și ca atare, imposibil de atribuit cuiva care prefera 
să se lipsească de asemenea speculații. 

Am convenit în cele din urmă pentru o scară glisantă de plăţi, 
asociate cu gradul de „naturaleţe” al decesului lui Manny. 
Existau desigur unele zone incerte pe care un avocat bun le-ar fi 
putut defini mai bine, însă eram încrezător că orice dispute vor fi 
rezolvate în favoarea mea. Nu-i înțelept să încerci să profiţi de 
pe urma unuia ca mine, iar oamenii isteţi știu în general cum 
stau lucrurile. 

Am observat cum luau cei doi deciziile. Nu exista nimic de 
forma „Te vom contacta în privinţa asta” sau „Va trebui mai 
întâi să discutăm asta cu șefii noștri”. Ei examinau faptele, apoi 
hotărau pe loc. In mod clar, organizaţia lor le asigura o doză 
apreciabilă de autonomie operaţională. Am perceput un respect 
din partea lui Gil faţă de Boaz și am considerat că probabilul 
rang superior al lui Boaz confirma ipoteza că el era mai degrabă 
creierul, iar Gil brațul operaţiunilor. 

l-am întrebat de ce mi se adresaseră mie, în loc să rezolve ei 
înșiși cazul. Boaz a hohotit cu râsul lui contagios. S-a uitat de la 
Gil la mine, apoi a răspuns: 

— Crezi că noi doi am putea trece neobservaţi într-un loc ca 
Manila? 

— Știu că este posibil să vi se pară surprinzător, le-am zis, dar 
nu toţi asiaticii seamănă între ei. Eu nu prea arăt ca un filipinez. 

— Nu vrem să sugerăm că toți asiaticii seamănă între ei, a 
spus Boaz. Cunoaștem deosebirile existente. Vreau doar să spun 


VP-19 


că un asiatic s-ar pierde prin mulțimile de acolo mai ușor decât 
un alb. Nu cred că-i o afirmaţie incorectă, de acord? 

De fapt nu-mi făceam griji. Deși este adevărat că nu arăt ca 
un filipinez, în Manila există destui etnici chinezi, ca și tot felul 
de alte combinaţii, alături de mulţi expatriaţi. Cu bronzul pe 
care-l dobândisem în Rio, unde mă stabilisem după părăsirea 
Japoniei, știam că mă pot pierde cu ușurință în mulțimile din 
Manila. Nu doream totuși să-i las pe israelieni să creadă că va fi 
ușor. Ar fi putut încerca să impună un preţ în consecință. 

Câteva clipe am tăcut toţi, apoi Boaz a spus: 

— De asemenea, ai primit niște recomandări foarte bune. 

— Delilah? 

— Și alte surse, a zis Gil. 

M-am întrebat dacă existau cu adevărat alte surse sau dacă 
încercau pur și simplu să pară că aveau mai multe conexiuni 
decât în realitate. Poliţişti, agenţi de informaţii, anchetatori... 
autoreclama exagerată despre cunoștințele pe care le ai este o 
tehnică binecunoscută pentru stabilirea controlului. 

— Și pe ce temeiuri am fost recomandat? 

Boaz a ridicat din umeri ca și cum răspunsul ar fi fost evident. 

— Credibilitate. Discreţie. 

Cu ochi inexpresivi, Gil a adăugat: 

— Letalitate. 

Am privit în jur și mi-am confirmat că nu se afla nimeni în raza 
noastră auditivă. Eforturile omniprezente ale sistemului de 
educaţie japonez de a preda engleza ca a doua limbă sunt 
uneori înduioșător de inutile, dar există de asemenea și destule 
povești de succes, așa că trebuie să fii precaut. 

— Mă bucur că referinţele mele au fost verificate, am zis. 

Gil a ridicat din umeri. 

— Delilah pare să te privească cu ochi foarte buni. 

Comentariul era redundant după ce Boaz mă asigurase că ea 
mă recomandase. Cuvintele acelea, ca și ceva din tonul lui Gil, 
mi-au sugerat că nu era prea încântat de entuziasmul lui 
Delilah. Dacă era gelos, părea un mod destul de neglijent de a o 
arăta. Pe de altă parte îmi era clar că Gil era folosit pentru alte 
talente decât relațiile cu oamenii. 

— Mai precis, a zis Boaz, letalitate fără arme. 

Modul subtil și calm în care preluase conducerea conversaţiei 
m-a făcut să simt că prinsesem într-adevăr ceva când mă 


VP - 20 


gândisem că era posibil ca Gil să fi avut o relaţie cu Delilah. Am 
înălțat din sprâncene și Boaz a continuat: 

— Armele de foc reprezintă o problemă în Manila. Toate 
locurile publice - hoteluri, centre comerciale, cinematografe - au 
agenți de pază și detectoare de metale. In regiune au fost multe 
atentate și acestea sunt contramăsuri. Dacă porţi o armă, îţi vei 
limita așadar mobilitatea. 

— Am înţeles totuși că nu porţi armă, a spus Gil. 

— Depinde de teren, am replicat sec. 

— Însă n-ai nevoie de armă, a insistat el, parcă intrigat. 

Am strâns din umeri. 

— O armă este un instrument. Uneori este instrumentul 
cuvenit pe care să-l ai, alteori nu. Așa cum am spus, depinde. 

Au aprobat din capete: Boaz, aparent satisfăcut; Gil, de parcă 
și-ar fi confirmat că, dacă ar fi fost necesar, mă putea învinge. 
Hristoase, era trecut de patruzeci de ani, ar fi trebuit să fi 
depășit de mult rahaturile astea! Pe de altă parte, poate că nu le 
depășești de fapt niciodată. 

După o clipă, Boaz a spus: 

— Indiferent cum ar sta lucrurile, am prefera ca el să moară 
altfel decât otrăvit cu plumb. 

A arcuit sprâncenele și eu am încuviinţat tăcut, indicând că 
pricepusem gluma. A surâs. 

— După cum am explicat, a zis Gil, este preferabil ca moartea 
să nu pară un asasinat. 

— Obiectivul final fiind posibilitatea dezmințirii, am zis. 

Amândoi mi-au aprobat în tăcere spusele. 

Am vrut să-i mai întreb în privinţa aceea, dar am simţit că ar 
putea fi un subiect sensibil și am decis să amân pentru moment. 

— Spuneţi-mi, am rostit, ce a făcut prietenul nostru Manny 
încât să vă determine să-i doriţi altceva decât o viaţă lungă și 
prosperă? 

Adevărul era că nu-mi păsa în mod particular de ce îi doreau 
moartea. Eu trebuia să știu „cine”, „unde” și „când”. Din 
experiența avută în domeniul ăsta învățasem totuși că motivele 
lor aparente și ceea ce puteam întrezări printre rânduri mă 
puteau ajuta să mă protejez de surprize neplăcute. 

Gil a luat o servietă de pe podea și a așezat-o pe masă, apoia 
scotocit înăuntru. Deși ne găseam într-un loc public și nimic nu 
părea alarmant, s-a mișcat în mod deliberat cu gesturi lente, 


VP -21 


pentru a nu mă neliniști. Implicaţia era: Dacă ai suspiciuni 
fiindcă eu umblu într-o servietă, spune-mi și mă opresc imediat. 
Abordarea era politicoasă și dovedea experienţă. 

A luat dinăuntru un teanc de vreo douăsprezece fotografii 
color și mi le-a întins. Ținându-le astfel încât nimeni din local să 
nu le poată vedea, nici chiar din întâmplare, am început să le 
examinez. 

— Prima a fost făcută în Bali, a spus Boaz, pe 12 octombrie 
2002. 

Fotografia arăta o clădire năruită. Peste tot se vedeau corpuri 
carbonizate, zăcând printre palmieri ce ardeau și ruine 
fumegânde. În prim-plan era o mână retezată; verigheta 
bărbătească era perfect vizibilă pe inelar, iar tendoane 
însângerate ieșeau din ciotul încheieturii precum cabluri rupte 
din spatele unui aparat electronic. 

— Vreţi să ziceți că Manny a făcut asta? am întrebat nesigur. 
Crezusem că Bali era teritoriul lui Jemaah Islamiah. 

— Da, JI a întreprins operaţiunea, a încuviinţat Boaz, iar 
constructorul bombei a fost malaysianul Azahari Husin. De unde 
a dobândit el cunoștințele necesare? De la amicul nostru. 

— Lavi are pregătire de chimist, a zis Gil. Este expert în 
proprietăţile explozive ale diverselor materiale, iar acum 
cunoștințele lui sunt de vânzare. 

— De exemplu Bali, a spus Boaz. Bomba de acolo a folosit 
multe substanţe explozive - clorură de potasiu, sulf, pulbere de 
aluminiu, alaun și clor - și o cantitate foarte mică de TNT. 
Combinația a creat o undă de șoc și temperaturi uriașe. 
Majoritatea victimelor au ars devii. 

— Este israelian și face așa ceva? am întrebat. 

Boaz a încuviinţat din cap. 

— Pare o... cum ziceţi voi... „infamie”, nu? Este însă adevărat 
- la fel ca în toate ţările, și la noi există oameni care ar face 
orice pentru bani. Soldaţi israelieni au fost condamnați pentru 
că le-au vândut arme palestinienilor din Cisiordania și Gaza - 
exact aceleași arme care au fost utilizate după aceea pentru a-i 
ucide pe propriii lor fraţi din armată. 

Gil a clătinat din cap cu dezgust și a continuat: 

— Nu-nțeleg de ce ne mai sinchisim să-i aducem înaintea 
tribunalului. 

Boaz s-a întins pentru a-mi atrage atenţia asupra altei 


VP - 22 


fotografii. 

— Hotelul Marriott din Jakarta, august 2003. Pentru bomba 
asta, teroriștii au utilizat sulf, clorură de potasiu, gazolină și TNT. 
Bomba obţinută a fost atât mai mică, cât și mai puternică decât 
cea din Bali. Combinația a creat o undă de șoc și, din nou, un 
efect de ardere oribil. 

A indicat fotografia următoare. 

— Ambasada Australiei din Kuningan, Jakarta, septembrie 
2004. De data asta au fost sulf, clorură de potasiu și TNT. 
Combinația a creat o undă de șoc uriașă, urmată de foc. Din 
nou, mult mai puternică decât bomba din Bali. 

— Lavi învață prin experimentări, a zis Gil. 

— Nu se mulțumește să-și disemineze cunoașterea, a spus 
Boaz, ci o rafinează. Este informat asupra compoziţiei bombelor, 
analizează rezultatele și propune „îmbunătăţiri”. El este unul 
dintre elementele centrale ale unei baze de date mondiale de 
informaţii teroriste. Îi ajută pe monștrii ăștia să-și 
îmbunătăţească instrumentele și tacticile în toată lumea. Cele 
aflate în Asia de Sud-est sunt transmise în Europa, Statele Unite, 
Orientul Mijlociu. 

— De cât timp știți cu ce se ocupă? 

— Nu de suficient timp, a răspuns Boaz. Ne-am focalizat mai 
atent asupra lui după ce a fost observată întâmplător o întâlnire 
cu un intermediar al Azahari. Vrem să fie îndepărtat cât mai 
curând posibil. După cum ai înţeles însă, iar eu personal regret 
asta, avem nevoie de posibilitatea dezmințirii. 

— În caz contrar, a zis Gil, lista voluntarilor pentru jobul ăsta 
ar fi tare lungă. 

Îmi era clar că el ar fi fost cap de listă. 

— Cunoașterea..., am reflectat eu cu glas tare. Cum poate fi 
oprită? Nu cumva duhul a evadat din clondir? 

— Noi facem ce putem, a rostit Boaz fără pic din umorul lui 
caracteristic și pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva mă 
înșelasem, crezând că Gil era singurul ucigaș. Ne facem partea 
noastră. 

Am examinat și restul fotografiilor. Cu glas monoton, Boaz le- 
a atribuit tuturor date și locuri: primul atac asupra World Trade 
Center, 1993; Centrul Comunităţii Evreiești din Buenos Aires, 
1994; ambasadele americane din Kenya și Tanzania, 1998; USS 
Cole, 2000; și altele. Gil a explicat implicarea lui Manny din 


VP - 23 


culise și felul cum participarea sa creștea letalitatea bombelor și 
sporea cunoașterea realizării altora. 

— Vezi așadar, a spus Boaz după ce am terminat și i-am 
restituit fotografiile lui Gil, că, pentru noi, eradicarea lui Lavi 
este similară tratării unei boli fatale. Nu-i putem învia pe cei 
uciși deja, dar putem salva vieţi ce vor fi pierdute dacă existenţa 
lui va continua. 

— Credem că ne poţi ajuta, a zis Gil. 

— Și mai credem, a adăugat Boaz, că o poţi face în modul 
cuvenit. 

Am înţeles ideea. Principalul era că ei nu căutau ceva infailibil, 
ci doar ceva care să poată fi dezminţit. Dacă ar fi insistat în 
privinţa unui infarct, aș fi înţeles că principala lor grijă era ca 
ulterior să nu se pună nici măcar întrebări. Atunci aș fi presupus 
că Manny era o ţintă cu conexiuni neobișnuit de sus-puse și l-aș 
fi reevaluat în consecinţă. Cei doi israelieni păreau însă dispuși 
să răspundă la întrebări, atâta timp cât răspunsurile nu duceau 
spre ei. 

Mi s-a părut interesant și faptul că mă abordaseră direct. Ar fi 
putut să folosească pe altcineva și să se izoleze prin 
intermediari. Bănuiam că apreciaseră că izolarea suplimentară 
asigurată de intermediari ar fi fost întrecută de posibilitatea mai 
însemnată a descoperirii. Dacă Manny ar fi murit împușcat în 
cap cu o armă de calibru mare, cineva s-ar fi putut simți 
îndemnat să caute cu foarte multă atenţie făptașul. Sigur că da, 
și atunci ar fi existat un grad de izolare, însă metoda 
asasinatului ar fi făcut izolarea necesară. „Palmaresul” și 
metodele mele îi determinau să fie mai încrezători în succesul 
meu final - izolare mai puţină și în același timp mai puţină 
nevoie de izolare. Un dublu avantaj. Și oricum Delilah mă 
adusese aici. Ea mă convinsese să accept cazul și intermediase 
întâlnirea. Ar fi fost lipsit de sens ca după aceea să încerc să 
derulez acţiunea potrivit altor coordonate. 

Flexibilitatea în privinţa căreia am căzut de acord era utilă, 
dar pe ansamblu continuam să operez într-un univers de 
posibilităţi relativ restricționat. Totul ar fi fost mai simplu dacă 
aș fi putut afla pur și simplu rutinele lui Manny, după care să-l 
poziţionez pe Dox pentru a-i zbura creierii de la o mie de metri 
depărtare. Însă de fapt nu mă deranjau restricţionările și 
bănuiesc că nu m-au deranjat niciodată. La urma urmelor ele fac 


VP - 24 


parte din ceea ce-mi justifică preţurile. lar „moarte naturală” 
înseamnă fără investigaţii, ba poate chiar fără întrebări. Mă pot 
pierde după aceea în mulţime. Fără să fiu urmărit. Și făcându-mi 
mai puțini inamici în decursul procesului. 

— Un lucru mă îngrijorează, am spus. Nu înțeleg nevoia 
dezminţirii. Ținând seama de acțiunile lui, aș fi crezut că voi, sau 
oricare alţii, l-aţi putea omori pe Manny în orice fel aţi vrea. 

Cei doi au schimbat priviri. În mod vădit, avusesem dreptate 
să simt că subiectul era sensibil. 

După o clipă Boaz a rostit: 

— Avem motive să credem că Lavi este o sursă CIA. 

În mintea mea, preţul jobului s-a dublat instantaneu. 

— Aveţi motive? am întrebat. 

Israelianul a strâns din umeri. 

— Nu suntem siguri sută la sută, dar, evident, dacă există o 
relaţie, nu vrem să fim nevoiţi să ne cerem scuze. 

— De ce l-ar dori Agenţia ca sursă pe individul ăsta? De ce n- 
ar vrea mai degrabă să-l vadă cu mâinile pe piept? 

— CIA are idei exagerate despre propriile ei capacităţi, a zis 
Gil. Ei cred că pot face mai mult bine controlându-i pe unii ca 
Lavi, decât ar putea obţine prin simpla lor ucidere. Ei cred că 
informaţiile căpătate de la Lavi și cei ca el slujesc „tabloul mai 
mare” și „binele superior”. 

— Ai auzit de A.Q. Khan? a întrebat Boaz. 

— Da, am  încuviinţat, este părintele bombei atomice 
pakistaneze. Și al multor copii nelegitimi, dacă știrile sunt 
adevărate. Pakistanezii l-au arestat pentru conducerea une; 
rețele internaţionale de arme nucleare, dar l-au grațiat practic în 
ziua următoare. 

Boaz a aprobat din cap. 

— Te întrebi ce ar trebui să faci ca să fii aruncat la închisoare 
în ţara aia. 

— Khan și-a vândut kitul de tehnologie nucleară Iranului, 
Libiei, Coreei de Nord și altora, a zis Gil, poate chiar și unor 
jucători individuali, nu numai unor ţări. S-a dovedit că CIA îl 
supraveghea de treizeci de ani, însă a făcut totul chiar sub nasul 
Agenţiei. CIA a convins în două rânduri agenţii serviciilor secrete 
olandeze să nu-l aresteze, deoarece dorea să-i urmărească 
contactele. 

— Dar oamenii voştri? am întrebat eu. Pare ca și cum Khan ar 


VP -25 


fi fost predispus spre suferirea unui accident. 

— In mod prostesc, a zis tot Gil, am consultat Agenţia cum să- 
| abordăm. Toţi au fost enervant de cunoscători. Acum nu mai 
comitem greșeala aceea. 

— Așadar credeţi că Agenţia ar putea folosi cu Manny metoda 
utilizată cu Khan. 

— O metodă similară, a precizat Boaz, nu chiar aceeași. Khan 
n-a fost niciodată o sursă a americanilor, pe când despre Lavi 
credem că ar putea fi. În tot cazul însă nu mai suntem interesaţi 
să încercăm să-i determinăm pe ei să ne conducă spre alţii. Nu-i 
decât o... cum să zic... „o labă-n grup”? 

— Mda, cred că-i poţi spune în felul ăsta. 

El a surâs, încântat de cunoașterea argoului. 

— Am învăţat din propriile noastre greșeli. Când dăm acum 
peste unii ca Lavi, îi omorâm pur și simplu. În cazul ăsta, din 
motivele pe care ţi le-am împărtășit, este preferabilă o moarte 
discretă. 

Toţi am tăcut o vreme. După aceea, am spus: 

— Dacă asta ar putea supăra CIA, riscul este mai mare. Preţul 
pe care l-am discutat mai devreme se schimbă. 

Boaz m-a privit și a zis: 

— Spune care-i preţul nou. 


Capitolul 3 


În următoarele zile petrecute în Manila, Dox și cu mine am 
aflat câteva lucruri importante. În primul rând, Manny nu locuia 
de fapt în hotel. Apărea acolo doar o dată sau de două ori pe zi, 
de obicei la începutul după-amiezii, apoi spre seară. Stătea cam 
o oră, după care pleca spre destinaţii necunoscute. În al doilea 
rând, se deplasa cu una dintre mașinile hotelului, care avea 
patru Mercedesuri S-Class negre, identice. Nu vedeam niciodată 
automobilul lui, care avea plăcuța de înmatriculare MPH 777, 
decât atunci când trăgea în faţă pentru a-l aduce pe Manny, 
după care șoferul aștepta în garaj. Mașina nu revenea la hotel 
nici chiar seara. Probabil că Manny o rezervase pentru servicii 
non-stop, posibil pentru toată durata șederii lui în Manila. 

Am fost tentat să sun la recepţie - „Bună ziua, sunt domnul 


VP - 26 


Hartman, îmi puteţi reaminti, vă rog, pentru ce perioadă am 
rezervat mașina de la hotel?” - pentru a obţine o posibilă 
indicație cu privire la timpul cât intenţiona Manny să stea în 
oraș. Am decis însă că apelul acela ar fi însemnat un risc inutil. 
Ținând seama că se caza de mult timp în Peninsula, era posibil 
ca personalul să-i cunoască obiceiurile, poate chiar și glasul. 

Dar poate că exista o cale mai bună. Printre gadgeturile pe 
care le adusesem pentru job se număra un dispozitiv de 
urmărire prin GPS. Era un aparat minuscul cu antenă internă și 
activare prin mișcare, pentru a economisi bateria în timpul 
staționării mașinii. Dacă l-am fi putut plasa în vehicul, am fi 
putut urmări de la distanţă mișcările lui Manny. 

În ziua aceea am închiriat una dintre mașinile hotelului pentru 
o excursie la lacul Taal. Folosind un accent japonez pronunţat, i- 
am spus șoferului că doream să văd lacul și vulcanul activ care-l 
crease. Pe inelarul mâinii stângi purtam o verighetă din aur 
cumpărată cu cash de la un vânzător stradal din Manila. l-am 
oferit șoferului o mulțime de oportunităţi s-o vadă. 

Călătoria, prima pe care o făceam în afara zonei 
metropolitane Manila, a fost straniu de frumoasă. Am trecut mai 
întâi pe lângă mahalalele zonei - magherniţe dărăpănate ce se 
agăţau precar pe sub autostrăzi și liniile ferate; pereţii lor din 
tablă ondulată și ruginită erau provizorii, dar în același timp, 
cumva, fără vârstă, iar locuitorii stăteau în picioare sau pe vine 
în fața caselor acelea jalnice, printre găini și câini vagabonzi, 
privind fără să se plângă Mercedesurile ce treceau pe lângă ei în 
traficul tot mai dens al dimineţii. Dincolo de EDSA, centura 
rutieră care înconjoară Manila ca un laț sugrumat de circulaţie, 
orașul lăsa locul orezăriilor și dealurilor verzi din depărtare, și 
am încercat senzaţia ciudată și nu neplăcută că eram în 
Vietnam. Şoferul a sporit viteza. Capre și vaci costelive ne-au 
privit fără interes evident. Am depășit un băiat care călărea un 
bivol slăbănog pe lângă autostradă. El ne-a ignorat, însă am 
văzut că-și zâmbea visător pentru sine, în timp ce se legăna pe 
animal și m-am întrebat pentru o clipă ce gânduri i-ar fi putut 
cauza extazul acela blând. Lacul în sine, complet nemișcat, 
înconjura conul unui vulcan activ care părea adormit, însă care 
poate că avea să răbufnească în curând. Din cauza orei matinale 
nu apăruseră deocamdată turiștii și am fost încântat să 
beneficiez de câteva clipe pentru a contempla apa, cerul, 


VP - 27 


zumzetul insectelor și ciripelile păsărilor tropicale, înainte de a 
reveni la aglomeraţia din Manila și apăsarea operațiunii. 

În hotel, Dox și cu mine am monitorizat cu rândul 
transmisiunea de la videocamera din fața ascensoarelor, după 
orice semne ale întoarcerii lui Manny. Era o activitate 
plictisitoare, așa cum este în mod inevitabil filajul staționar. De 
data asta însă am avut noroc: el a apărut imediat după ora 14, 
după ce așteptaserăm doar câteva ore. De îndată ce l-am văzut 
pe el și pe bodyguard trecând prin faţa videocamerei, am pornit 
spre garajul subteran. 

In engleză stricată și cu accent japonez pronunţat, i-am 
explicat șefului garajului ce se întâmplase. Fusesem cu una 
dintre mașinile hotelului la lacul Taal, i-am spus, dar, cumva, îmi 
pierdusem verigheta în decursul excursiei. Bărbatul a părut 
realmente înţelegător; probabil că pricepea cum va părea totul 
în ochii soţiei mele, când aveam să încerc să-i explic că-mi 
pierdusem verigheta în Manila, un oraș notoriu pentru cartierele 
dedicate plăcerilor carnale. A examinat niște hârtii, apoi a 
indicat o mașină: 

— Aceea, domnule Yamada, cea din extremitatea stângă, cu 
ea ați fost. Vă rog, uitaţi-vă înăuntru. 

l-am mulțumit și am susţinut un spectacol complet, 
examinând interstiţiile dintre pernele banchetei și ridicând 
covorașele de pe jos. În mod bizar, nu mi-am găsit verigheta. 

— Nu-i acolo, am clătinat din cap simulând agitația. Sunteţi 
sigur... că aceea este mașina corectă? Toate par la fel. 

— Sunt absolut sigur, domnule. 

Mi-am trecut palma peste gură, frecându-mă apăsat. 

— V-ar deranja dacă m-aș uita și în celelalte? Vă rog... 

El a încuviinţat din cap și mi-a oferit din nou surâsul de 
simpatie înţelegătoare. 

— Sigur că da, domnule, a spus. 

Am avut grijă să caut imediat după aceea prin Mercedesul cu 
plăcuţa de înmatriculare MPH 777, cercetând bancheta din 
spate cu aceeași atenție meticuloasă pe care o dovedisem cu 
câteva minute mai devreme. De data asta însă am lăsat în urmă 
unitatea GPS, lipită sub scaunul șoferului. Șoferul pălăvrăgea cu 
cineva din personalul hotelului lângă ușa din faţă și n-a părut 
nici să observe, nici să-i pese de scurta mea intruziune. 

Căutările prin a treia și a patra mașină au fost la fel de 


VP - 28 


nefructuoase. l-am mulțumit stingherit șefului de garaj și l-am 
rugat să-mi telefoneze imediat dacă se găsea o verighetă. M-a 
asigurat că o va face cu certitudine. 

Dacă după terminarea operațiunii se ivea vreo ocazie, aveam 
să recuperez unitatea. Oricum cineva ar fi descoperit-o până la 
urmă. Și ce dacă însă? Şoferul ar fi ezitat să-i anunţe găsirea, 
pentru a nu-și provoca singur necazuri. Dacă își anunţa șeful, 
acesta ar fi avut aceleași reţineri. Chiar dacă incidentul ajungea 
la urechile managementului, se putea conta pe faptul că hotelul 
nu va risca să-și facă publicitate negativă pentru că cineva 
urmărise clandestin deplasările unui client prin intermediul 
mașinilor din garajul hotelului, în felul acesta lăcomia și rușinea 
deveneau părinţii complicităţii. 

In zilele următoare am utilizat GPS-ul pentru a urmări 
mișcările lui Manny. El părea să călătorească mult prin zona 
metropolitană Manila, însă exista un loc mai des frecventat: 
suburbia Greenhills. Obișnuia să ajungă acolo pe la începutul 
serii și cu toate că uneori pleca iarăși după o oră sau două, 
revenea întotdeauna pentru a înnopta. 

— De ce crezi că se duce în Greenhills zilnic și nu înnoptează 
deloc la hotel? a întrebat Dox, pe când îi studiam mișcările. 

Am căzut pe gânduri. 

— Nu sunt sigur. Poate fi vorba despre securitate, despre 
locaţii multiple care să creeze un joc dinamic de tip alba-neagra. 
Insă numai două locuri nu sunt suficiente. lar orarul lui este mai 
regulat decât mi-ar fi plăcut. 

— Eu bănuiesc că are o femeie acolo. 

— Și-ar putea găsi mult mai ușor o femeie în Makati, lângă 
hotel. 

— Poate că pe asta o iubește. 

Am strâns din umeri. 

— Nu există decât o singură cale prin care să aflăm. 

La sosirea în Manila, cu trei săptămâni în urmă, închiriasem 
un automobil Honda Civic gri, nebătător la ochi, pe care-l ţineam 
în parcarea lui Peninsula. In mintea mea eram angajatul unui 
japonez și sosisem înaintea bossului meu pentru a examina 
diverse locuri din oraș. Paravanul era simplu, asigura un 
domeniu larg de comportamente și ar fi fost greu de 
dezaprobat. Yakuza sunt destul de numeroși în Filipine, o ţară 
care asigură multe „animatoare” din Japonia, iar explicaţia mea, 


VP - 29 


incluzând o reticență față de detalii, ar fi fost adecvată pentru a 
supraviețui oricăror întrebări previzibile. 

Spre sfârșitul după-amiezii, am pornit spre Greenhills înainte 
de ora obișnuită la care ajungea Manny. Graţie informațiilor 
GPS-ului, știam cu precizie de un metru locul unde îi oprea 
mașina. O făcea mereu în faţa numărului 11 de pe bulevardul 
Eisenhower, care s-a dovedit a fi un bloc din cărămidă și sticlă, 
cu apartamente luxoase, care mirosea a proaspăt îmbogăţiți. M- 
am așezat și am așteptat la fereastra unui Jollibee, echivalentul 
filipinez al lui McDonald's, într-un mall de vizavi. Observasem 
că, deoarece soarele era pe cer și continua să se deplaseze spre 
vest, sticla localului reflecta foarte multă lumină, îngreunând 
posibilitatea de a vedea înăuntru. 

Pe când fusesem cu armata în Vietnam, petrecusem ceva 
timp în Manila, dar, desigur, asta fusese demult și orașul se 
schimbase. Enclavele, precum suburbia aceasta, erau pe atunci 
orezării. Orașul era de asemenea mai aglomerat acum: mai 
mulţi oameni, mai multe vehicule și mai multă frenezie. Exista și 
un aer nou de comercialism - mega-mallurile erau vizibile de pe 
autostrăzile ticsite de mașini și cu panouri publicitare ce făceau 
reclamă la paste înălbitoare de dinţi, iar blocurile-turn moderne 
subliniau prin contrast eternele magherniţe și mahalale din jurul 
lor. In cele trei săptămâni dinaintea sosirii lui Manny, mă 
adaptasem la schimbările acestea și în același timp mă 
rasfățasem cu un curs de actualizare a capitalei și 
împrejurimilor. ltinerarul varia, dar exista desigur o temă. Aș fi 
putut spune că cercetam un ghid unic de felul Wecazuri în 
paradis: Ambuscade, evadări și eschive pentru operatorul 
independent în Manila metropolitană. Cu cât asuzi mai mult la 
antrenamente, cu atât sângerezi mai puţin în luptă, îmi spusese 
un instructor în armată și nu uitasem niciodată lecţia aceea. 
Dacă aveam să mor în cursul unei operațiuni, n-avea să fie în 
niciun caz pentru că fusesem prea leneș ca să mă pregătesc așa 
cum se cuvine. 

Manny a apărut la ora cinei. Mercedesul negru S-Class a 
apărut de după colț pe Eisenhower și a oprit în faţa blocului. 
Bodyguardul a coborât primul. A petrecut câteva clipe cercetând 
strada în căutarea vreunui eventual necaz, dar n-a reușit să-l 
observe mâncând un cheeseburger înapoia geamului reflexiv al 
lui Jollibee. După ce s-a declarat mulțumit, i-a deschis portiera 


VP - 30 


lui Manny, continuând să inspecteze periodic strada. Doi agenţi 
de pază, în uniforme, din faţa clădirii au încuviinţat din capete 
spre Manny când a trecut pe lângă ei și am înțeles că le era 
cunoscut. Avea să fie dificil să ajung înăuntru la el, deși varianta 
aceea oferea avantaje evidente. Trebuia să continuăm filajul 
pentru o ocazie mai bună. 

Am ieșit din Jollibee și am intrat în mall. L-am sunat pe Dox de 
pe un telefon mobil cu cartelă pe care-l cumpărasem cu bani 
lichizi. Dox folosea un telefon similar. El avea și un telefon 
personal, dar i-am spus să-l ţină închis cât timp operam. 
Telefoanele mobile pot fi urmărite și nu știam cine ar fi putut 
avea numărul lui. 

— Este aici, am rostit. Blocul de apartamente din Greenhills. 

— Știu, urmăresc săgeata care se mișcă pe laptop. Am văzut 
că mașina a oprit acum zece minute. Ceva interesant? 

— Blocul are mulţi agenţi de pază. Va trebui să continuăm 
filajul. 

— Am înţeles. 

— Până în prezent, la ce oră a plecat cel mai devreme de aici? 

— Stai așa. 

Am auzit sunetele tastaturii. 

— La șapte dimineaţa. In general însă pleacă pe la opt. 

— Bine. Eu mă retrag. Mă întorc dimineaţă. L-am văzut 
sosind. Poate că voi afla ceva văzându-l cum pleacă. 

o... 

În dimineaţa următoare am revenit înainte de ora șapte. Am 
mâncat iarăși la Jollibee. Era duminică și personalul de 
dimineaţă se schimbase. Deși chiar dacă ar fi fost cei din ziua 
trecută, mă îndoiesc că m-ar fi remarcat. Când vreau, am 
abilitatea de a mă integra perfect în decor. 

Manny a ieșit din bloc după vreo patruzeci și cinci de minute. 
Era însoţit de o filipineză drăguță și de un băiat de șapte-opt ani, 
care părea metis. Manny purta pantaloni negri și cămașă crem 
din mătase; femeia era micuță, cu corp frumos, cu piele închisă, 
în rochie galbenă, înflorată. Băiețelul avea blazer albastru și 
pantaloni kaki. Îl ţinea pe Manny de mână și în clipa în care 
mintea mea a pus toate piesele laolaltă, am înţeles: Este pur și 
simplu fericit că-i cu tăticul lui și am fost surprins de ascuţimea 
fiorului care a însoțit gândul. 

Au suit pe bancheta din spate a Mercedesului, iar eu i-am 


VP - 31 


privit îndepărtându-se. Atunci mi-a sunat telefonul. Era Dox. 

— Este în mișcare, a spus el. 

— Știu. Sunt cu ochii pe el. 

— Care-i treaba? 

Am tăcut o clipă, după care am zis: 

— Nu stă la hotel, fiindcă are o familie aici, în Greenhills. O 
femeie și un fiu. 

— De unde știi? 

— Tocmai i-am văzut pe toţi laolaltă. După cum erau 
îmbrăcaţi în dimineața de duminică, aș zice că se duceau la 
biserică. Și este logic. Dosarul spunea că Manny are o familie în 
Johannesburg. Bănuiesc că la un moment dat, să zicem acum 
șapte-opt ani, după cum pare băieţelul, Manny i-a tras-o unei 
filipineze. De aceea vine aici regulat și stă așa mult. Nu-i vorba 
despre afaceri, sau cel puţin nu numai despre afaceri. Işi ia o 
cameră la hotel, pentru ca nevasta din Johannesburg să nu intre 
la idei, și vine aici o dată sau de două ori pe zi. la gândește-te la 
ce ore vine la hotel - când este dimineaţă și după-amiază în 
Africa de Sud. Probabil că telefonează acasă din cameră, pentru 
ca nevasta să poată vedea locaţia apelantului. 

— Crezusem că amicul Manny este de credinţă iudaică. Când 
eram mic n-am mers prea des la biserică, totuși nu-mi amintesc 
să fi văzut acolo mulţi evrei. 

Am căzut pe gânduri, apoi am zis: 

— Dacă nu m-am înșelat despre locul unde s-au dus, probabil 
că o face de dragul femeii. Filipinezele pot fi destul de serioase 
în privinţa catolicismului. 

— Bun, să zicem că m-ai convins. Ai vreo idee despre cum am 
putea ajunge la el? 

— Știm unde stă în realitate, iar ăsta-i un început. Ţine-mă la 
curent despre locul spre care se îndreaptă mașina și o să-i 
urmăresc de la distanţă până se opresc. Poate că o să aflu mai 
multe. 

— Am înţeles. 

N-au mers departe, ci la comunitatea East Greenhills din 
apropiere, care avea poartă de acces. A trebuit să-i arăt unui 
paznic actul meu de identitate, care era oricum fals, însă m-a 
lăsat să intru când i-am spus, urmându-mi intuiţia, că venisem 
pentru slujba de dimineaţă. Putea să mă și testeze, dacă dorea. 
Mama mea americană, care era catolică, mă dusese la biserică 


VP - 32 


suficient de des pentru ca experienţa respectivă să mi se 
întipărească în minte. 

Artera de acces spre biserică era ticsită de mașini, așa că a 
trebuit să parchez mai departe și să merg pe jos. Era perfect. 
Preferam să nu-mi țin automobilul la vedere, pentru ca 
bodyguardul să nu aibă multe ocazii de a revedea aceleași 
imagini familiare. 

înăuntru era aglomerat, aproape plin. Am recunoscut 
subiectul predicii, care era ţinută în engleză - vorbită aproape 
universal în Manila, alături de limba indigenă tagalog. Preotul 
comenta rugăciunea sfântului Francisc de Assisi, care opinase, 
printre altele, că prin moarte ne naștem în viaţă eternă. 

Propria mea experienţă mă dusese la concluzii contrare, dar 
nu mi se părea că ar fi avut sens să argumentez. 

Glasul preotului răsuna din partea din față a sălii lungi, 
concurând cu ventilatoarele montate pe pereţi, care basculau 
dintr-o parte în alta, ca și cum ar fi fost alternativ fascinate, apoi 
respinse de cadențele predicii lui. Incinta era deschisă pe trei 
laturi spre exterior și aerul era încărcat de umezeala tropicală. 

Am rămas în spate, pe una dintre stranele de lemn lăcuit, 
simțind apăsarea edificiului împrejurul meu. Trecuse mult, parcă 
o viaţă, de când nu mai intrasem într-o biserică, dar asta nu mă 
deranjase prea mult. 

ÎI puteam vedea pe Manny și familia lui în stânga, cu șase 
rânduri mai în faţă. Băiatul stătea între el și femeia despre care 
simţeam că avusesem dreptate când îi spusesem lui Dox că era 
motivul pentru care israelianul participa la slujbe. Probabil că de 
fapt lui nu-i păsa deloc, sau poate că totul i se părea 
inconfortabil. Oricum ar fi stat lucrurile, faptul că era dispus să 
participe reprezenta o dovadă suplimentară că ţinea mult la 
femeie și, presupuneam, și la băiat. 

l-am privit din locul unde stăteam și m-am întrebat cum 
vedea băiatul ritualul la care era supus. Nu știam dacă 
participarea tatălui său îi îmbunătăţea sau înrăutăţea situaţia. 

Da, am gândit. Acum patru sute de ani spaniolii i-au infectat 
pe băștinași. lar acum infecția se perpetuează, persistă. Femeia 
o transmite băiatului. 

Tatăl meu fusese ucis pe când aveam opt ani, în timpul unei 
demonstraţii stradale din Tokio. De atunci existaseră mai multe 
momente despre care cred că ar putea fi numite „definitorii”, 


VP - 33 


dar moartea tatii a fost cel dintâi. Pot să simt și acum frica 
teribilă și șocul simţite când mama mi-a adus vestea, încercând, 
dar nereușind, să-și stăvilească lacrimile. Dacă aș dori, însă nu 
obișnuiesc s-o fac, mi-aș putea reaminti perfect anii de vise 
ciudate de după aceea, în care tata era cu noi, viu, dar 
întotdeauna imaterial, mut, pe moarte sau cumva incomplet în 
alt fel. Avusesem nevoie de mult timp pentru a-mi reveni din 
toate astea. 

Mi-am dat seama că amintirile îmi fuseseră stârnite de 
vederea lui Manny alături de familia sa. Și nu mă ajuta nici 
faptul că mă aflam într-o biserică. 

M-am gândit la fotografiile pe care mi le arătaseră Boaz și Gil. 
Dacă Manny ar fi murit azi într-un accident, era foarte clar că ar 
fi fost salvate multe vieţi nevinovate. Cum se putea atunci ca 
facilitarea decesului său să fie un păcat? Dimpotrivă, păcatul n- 
ar fi constat oare în pasivitate? lar o asemenea pasivitate n-ar fi 
fost de fapt o formă de complicitate la morțile nevinovaţilor, ce 
aveau să urmeze? 

În același timp însă știam că moartea lui Manny avea să-l lase 
orfan pe băieţașul acesta, avea să-l crucifice în durere și 
singurătate. Știam asta foarte bine. 

Imediat am detestat să fiu pus înaintea acestei dileme. Am 
urât toate forțele, din trecut și din viitor, ce conspiraseră pentru 
a mi-o impune. Doream să fiu unul dintre ignoranţi, unul dintre 
profitorii nedemni ai roadelor unor asemenea opţiuni oribile, 
care puteau dormi în tihnă în paturile lor și visa vise inocente și 
se puteau bucura de profiturile sacrificiului pe care urma să-l 
impun acestui copil și ale sacrificiului pe care eu însumi aveam 
să-l fac în cursul procesului, fără ca ei să-și păteze mâinile cu 
sânge. Ei nu meritau beneficiile, tot așa cum nici băieţelul nu 
merita povara, și la naiba dacă eu urma să fiu cel care să le 
prezinte un astfel de cadou însângerat! 

Apoi mi-am spus: Poate că acesta este sacrificiul care ti se 
cere. Acesta este sacrificiul pe care-l datorezi. Toate viețile pe 
care le-ai luat... oare viețile salvate nu le contrabalansează? 

Am scuturat din cap, derutat. Făcusem treaba asta de mai 
mulţi ani decât m-aș fi obosit să socotesc și până acum nu mai 
fusesem niciodată încercat de asemenea sentimente. Cel puţin 
nu în toiul procedurilor. Uneori afli ceva ulterior, sau vezi ceva 
când este prea târziu ca să mai baţi în retragere, și te tulbură 


VP - 34 


mai târziu. Dar nu în felul acesta. 

Băiatul este motivul, mi-am spus. N-ai vrut niciodată să vezi 
că ținta are o familie, iar băiatul îti reamintește de tine însuți. 
Este o reacție perfect normală. Va trece, așa cum trece 
întotdeauna. Concentrează-te asupra jobului, asupra executării 
lui. Doar în asta poți avea încredere, doar asta te duce mai 
departe. 

Am inspirat adânc, apoi am expirat. Așa-i. Jobul... 

Slujba a mai durat patruzeci de minute. Când s-a terminat, m- 
am ţinut după Manny și familia lui, stând totuși la depărtare în 
mulţime. După ce am ieșit din biserică, băieţelul s-a cocoţat pe 
umerii lui Manny și i-am putut auzi râsetele încântate răsunând 
până departe prin aerul tropical. l-am privit pe toți trei suind în 
Mercedes, după care am revenit la mașina mea. 

L-am sunat pe Dox. 

— Au fost la biserică. Bănuiesc că se duc să mănânce undeva. 
Anunţă-mă încotro se îndreaptă și voi sta în preajma lor. S-ar 
putea să fie ocazia noastră, așa că fii gata să acţionezi. 

— Sunt deja pregătit. 

Deoarece Dox mă actualiza permanent asupra schimbărilor 
de direcţie ale Mercedesului, i-am putut urmări fără să fiu nicio 
clipă în raza lor vizuală. S-a dovedit că avusesem dreptate. S-au 
oprit în Ayala Center, un mega-mall strălucitor, aflat aproape 
chiar vizavi de Peninsula. Am intrat în mall cu numai un minut în 
urma lor și, bazându-mă pe locul unde parcaseră, am estimat 
unde se duseseră înăuntru. După aceea a fost mai mult o 
problemă de verificare a restaurantelor. l-am descoperit peste 
numai câteva minute în principala zonă de food-court de la 
nivelul al treilea. Stăteau într-un local World Chicken și 
începuseră deja să mănânce. Bodyguardul se afla într-o parte. L- 
am zărit cu coada ochiului, însă nu am schiţat niciun semn că aș 
fi fost conștient de prezenţa lui. Eram aproape sigur că el nu mă 
observase. Zona era ticsită de clienţi și cumpărători, așa că 
beneficiam de suficientă acoperire. 

L-am sunat pe Dox. 

— L-am găsit. Sunt în Ayala Center, chiar vizavi de tine. Vino 
pe jos, fiindcă n-o să faci nici zece minute. 

— Am pornit. 

— Când ajungi aici, comută pe echipamentul de comunicații. 

— Am înţeles. 


VP - 35 


Mi-am cumpărat o cafea și m-am așezat în capătul opus al 
nivelului al treilea. După câteva minute l-am auzit pe Dox: 

— Am ajuns. Sunt în atriul de la parter. Unde ești tu? 

— Într-un loc numit Glorietta Food Choices, nivelul al treilea 
Glorietta. La etajul de sub cinematografe, imediat lângă o sală 
de jocuri video. Stau lângă ferestre, în capătul opus față de 
scările rulante. Amicul nostru își ia prânzul la trei metri în faţa 
scării rulante. Bodyguardul este cu ei. Suie și ia-o imediat la 
dreapta, astfel nu te va vedea. După aceea rămâi pe periferie 
până îi identifici. Nu vreau să te recunoască din hotel. 

— Am înţeles. 

Dox a apărut după un minut. A descris un ocol mare așa cum 
îi sugerasem, păstrând mereu mulţimea între el și Manny. Ochii 
i-au trecut peste mine fără să zăbovească. 

Mi-am dat seama că Manny nu fusese deloc la toaletă de când 
părăsise blocul cu apartamente. M-am gândit că, la un moment 
dat, poate după prânz, avea să se ducă pentru a răspunde 
chemării naturii. Bodyguardul avea să fie cu ochii în patru după 
oricine ar fi intrat după el, dar nu s-ar fi gândit că vreun element 
antisocial s-ar fi putut afla deja înăuntru. 

Am simțit cum un val mic de adrenalină a scăldat ţărmul. 

— Hei, am zis. 

— Da. 

— La nivelul ăsta există o toaletă pentru bărbaţi. Mă duc să 
aștept înăuntru. Simt că amicul nostru va veni acolo după ce 
termină masa. Cu puţin noroc, va fi singur. 

— O să-ţi acopăr spatele, partenere. 

— Perfect. 

Toaletele sunt excelente, deoarece se numără printre ultimele 
locuri dintr-un oraș unde nu există videocamere de securitate. 
Aveam să aștept înăuntru, să apar înapoia lui Manny, să-i frâng 
gâtul și să ies pe ușă înainte ca el să fi atins pardoseala. In 
vecinătatea toaletei nu existau videocamere, așa că intrarea și 
ieșirea mea nu aveau să fie înregistrate. Nimeni nu s-ar fi 
interesat de soarta lui Manny pentru minimum două minute, și 
probabil mai degrabă vreo cinci minute, astfel că Dox și cu mine 
am fi beneficiat de timp destul ca să ieşim neobservaţi. Nu 
tocmai nivelul de naturaleţe la care sperau israelienii, sau 
pentru care mi-ar fi plăcut să fiu plătit, totuși acceptabil. Poliţiștii 
pot fi la fel de leneși ca oricare alţi oameni, iar pentru cineva 


VP - 36 


lipsit de cheful de a completa multe hârțoage, un gât rupt este 
mai ușor de clasat în categoria „lunecare și cădere” sau 
„accident”, decât o gaură de glonț în frunte. Principalul era că 
nimeni n-avea să poată atribui incidentul clienţilor mei. 

Mi-am închipuit familia lui Manny, așteptându-l să revină de la 
toaletă. Două minute devin trei... trei devin patru. Cineva 
glumește că poate tăticul a căzut înăuntru. Femeia se duce la 
ușă și-l strigă. Nu primește niciun răspuns. Se simte derutată, 
posibil ușor îngrijorată. Strecoară capul înăuntru și-l vede pe 
Manny pe podea, cu gâtul îndoit într-un unghi nefiresc. Țipă. 
Băieţelul vine în fuga mare. Se oprește lângă piciorul mamei și 
privește prin ușa pe care ea o ţine întredeschisă. Imaginea i se 
întipărește în creier și nu-l mai părăsește niciodată. 

Am auzit glasul lui Dox în cască: 

— Ești bine, partenere? 

Am privit în jurul nivelului. 

— Da, sunt bine, de ce? 

— Pentru o clipă ai părut tulburat. M-am gândit că poate ai 
văzut ceva ce n-am observat eu. 

— Sunt bine. 

— Fii atent că o să ai companie - se apropie din spatele tău. 
M-am temut că n-ai observat. 

— Ce fel de companie? 

— Din cele care au o umflătură la spate sub sacou. 

— Bodyguardul? 

— Exact. 

M-am întrebat cum reușise să strecoare o armă în mall. 
Probabil că avea permis. Manny venea de mult timp în Manila și 
avea cu siguranță o mulţime de relaţii. 

— Spune-mi dacă trebuie să mă întorc, ca să fie clar că-l văd 
sosind. 

— Cred că n-o să ai probleme. Are mâinile goale, dar e clar că 
vine să te verifice. 

Știam ce anume atrăsese probabil atenţia bodyguardului. Nu 
era ceva ce făcusem, ci ceva ce sunt eu însumi. 

Nimeni nu poate tăinui complet semnele unei relații intime cu 
violența. Semnele evidente aparțin cazurilor grave, acei bărbați 
care au supravieţuit unor adversități teribile și nu au nici 
capacitatea, și în mod clar nici predispoziția de a-și camufla 
aerul prădător pe care-l transmite genul respectiv de 


VP - 37 


supravieţuire. Indivizii aceia, printre care se numără membrii 
bandelor, foști deţinuţi și o anumită specie de foști soldați, 
degajează presentimentele cele mai puternice și mai distincte, 
și sunt cel mai ușor de detectat. 

Mai există de asemenea un alt tip, la fel de intim cu violenţa 
ca primul, ba poate chiar într-o măsură mai mare, însă mai 
conștient de undele pe care le emite și mai predispus, ca și mai 
priceput, în a le camufla. Acest tip, care-i include pe operatorii 
sub acoperire obișnuiți, este mai greu de detectat, dar este 
adesea sesizabil nu atât prin prezența unui presentiment 
anume, cât prin absența oricărui fel de presentiment. Inșii aceia 
au devenit conștienți de semnalele de pericol pe care le emit și 
reacţionează sau, putem spune, suprareacţionează, prin 
suprimarea tuturor emiţătorilor. În cadrul energiei emanate de 
un mediu social oarecare, ei apar ca o absenţă, ca o lipsă, cao 
pată cenușie într-o pânză multicoloră sau ca o gaură neagră pe 
fundalul cerului înstelat. 

Al treilea tip este cel mai greu de detectat și probabil de 
nerecunoscut pentru primele două tipuri și cu certitudine pentru 
civili. Include oameni care au fost de asemenea căliți în violenţe, 
dar care sunt în același timp artiști înnăscuţi ai camulflării - 
cameleoni. Ei își ascund semnele de prădători nu atât prin 
încercarea de stopare a emiţătorilor, cât mai degrabă prin 
ascunderea lor înapoia altei personalităţi pe care ei o recunosc 
la civili și pe care o imită și o proiectează ca pe o hologramă. 
Cunosc acest tip, deoarece mă integrez în el. 

Totuși până și al treilea tip este detectabil uneori, în anumite 
momente, dacă știi ce să cauţi. Imi este imposibil să articulez ce 
anume exact îi trădează pe cameleoni. Uneori este ceva din 
ochii lor, ceva care nu se potrivește cu hainele, cu mersul, cu 
tiparele vorbirii. Uneori este ceva care se simte ca o încreţitură 
pe marginea personalităţii, care nu se potrivește tocmai perfect 
în faţadă. Indiferent ce ar fi, este ceva ce intuiţia poate semnala, 
însă care rămâne prea subtil pentru a putea fi etichetat de 
mintea conștientă. Pe când stăteam în zona de food-court, 
tulburat de gândurile mele, probabil că ceva răzbătuse la 
suprafață în expresia mea, iar bărbatul acesta care venea spre 
mine îl percepuse și considerase că merita o examinare mai 
îndeaproape. 

Operatorii nu le îngăduie oamenilor să se apropie dinspre 


VP - 38 


pata lor oarbă, așa că dacă nu mă întorceam sau dacă nu-l 
lăsam în alt fel să știe că eram conștient de apropierea lui, l-aș fi 
putut convinge să ignore ceea ce-l atrăsese și să concluzioneze 
că eram totuși un simplu civil. După ce mă adulmecase, putea 
să treacă pur și simplu mai departe. Sau, dacă se apropia prea 
mult și mă forţa să acţionez, ar fi fost mai puţin probabil să fie 
pregătit în mod adecvat pentru ceea ce avea să întâlnească. 

— Cât este de aproape? am întrebat fără să mișc buzele. 

Am luat un pliculeţ de zahăr, l-am desfăcut și am început să-l 
torn în ceașca de cafea. Dacă încerci să nu fii detectat, este util 
să faci lucruri banale și, pe cât posibil, să gândești gânduri 
banale. Nu mă întrebaţi de ce, dar este util. 

— Opt metri. Șapte. Șase... 

— Mâinile? 

— Tot goale. Patru metri. 

De la patru metri ar fi trebuit să-i aud pașii. Fie că era un 
bărbat care se deplasa în mod natural silențios, fie că acum o 
făcea deliberat. În tot cazul știam că nu era banalul bodyguard 
tipic, angajat de la o firmă de pază. 

— Trei metri. S-a oprit lângă o plantă mare în ghiveci, care-l 
camuflează parţial. Mâinile sunt tot goale. Cred că nu știe ce să- 
nțeleagă despre tine, dar nici nu vrea să vă-mprieteniţi. 

Mi-am făcut de lucru, amestecând zahărul în cafea cu o 
lopăţică din lemn și gândind: Hmm, sper că are gust bun, eu 
prefer cafeaua neagră, însă cafeaua asta era oricum destul de 
amară, poate că-i din soiul arabica, da, prăjită intens, mă întreb 
din ce țară o fi... 

Glasul lui Dox s-a auzit din nou: 

— Bun, se-ndepărteazăa. Probabil c-a decis că nu ești chiar 
interesant. 

Am sorbit din cafea. De fapt, era destul de bună cu zahărul 
adăugat. 

— Păi nici nu sunt, am zis. 

Dox a râs. 

După ce bodyguardul se îndepărtase, m-am ridicat și am 
plecat, târându-mi picioarele ca un sarariiman japonez tipic. L- 
am simţit urmărindu-mă cu privirea, știind că va considera 
ieșirea mea din scenă ca pe altă confirmare că nu prezentam o 
amenințare. 

Însă în capătul îndepărtat al zonei food-court, după ce 


VP - 39 


trecusem de arcadă, am cotit brusc, intrând în toaletă. 
Incăperea respectivă era dreptunghiulară, cam de cinci metri pe 
șase, cu intrarea pe unul dintre pereţii scurți. Trei pisoare se 
aflau pe unul dintre pereţii lungi; pe peretele opus erau două 
cabine, iar pe peretele de legătură se găseau chiuvetele. Doi 
adolescenţi filipinezi își ridicau fermoarele când am intrat, și au 
ieșit după o clipă. 

Am intrat în cabina din colț și am închis ușa. 

— Sunt înăuntru, am anunțat. Spune-mi când se mișcă. 

— Am înţeles. 

Am așteptat zece minute. Apoi am auzit: 

— S-au ridicat toţi, se pare că bărbatul își ia rămas-bun de la 
femeie și copil. Da, cei doi coboară cu scara rulantă. 

Se despărţeau. Asta era bine. 

— Bodyguardul a rămas însă. Asta nu-i o surpriză. 

— Nu, nu-i o surpriză. 

A trecut un moment. Apoi: 

— Vine spre poziţia ta. Cred c-ai avut intuiţie bună. 

M-am simţit cuprins de alt val de adrenalină, mai masiv decât 
primul. 

— Este cu bodyguardul? 

— Nu, bodyguardul a rămas în spate. Acum omul nostru a 
pornit pe coridorul spre toaletă. Încă zece secunde și-i înăuntru. 

— Perfect. 

Am auzit deschizându-se ușa toaletei. Am inspirat profund, 
apoi am expirat lent pe gură și răsuflarea a ieșit lin și silențios, 
contrabalansându-mi bubuiturile inimii. 

Am privit prin interstițiul de lângă marginea ușii și l-am văzut 
pe Manny. S-a apropiat de un pisoar. Era cu spatele la mine. 

Am deschis ușa cabinei. Am înaintat silențios doi pași. 

L-am auzit pe Dox în ureche: 

— Rahat, partenere, femeia și băiatul s-au întors. Băiatul vine 
spre tine. Probabil că i-o fi spus maică-sii că are nevoie să facă 
pipi. 

Rahat! De două ori rahat! 

Am dat să intru înapoi în cabină. Crezusem că nu făcusem 
niciun zgomot, dar adrenalina îmi afecta auzul și trebuie să fi 
existat vreun sunet de care nu fusesem conștient, pentru că 
Manny a întors capul și m-a văzut. 

In clipa dinaintea uciderii, nu mă uit niciodată la chipul țintei. 


VP - 40 


Privirea tinde să mi se focuseze asupra trunchiului, a mișcării 
umerilor, șoldurilor și mâinilor. Procedând astfel, am avantajul 
de a zări orice mișcări defensive și de a evita să văd ochii țintei, 
expresia ei, apartenenţa la rasa umană. 

Insă de data asta m-am uitat. Poate că a fost curiozitatea 
morbidă. Poate că a fost un instinct deplasat, ceva nobil în alte 
circumstanţe, dorinţa de a-mi confrunta consecinţele faptelor. 
Indiferent de explicaţie, m-am uitat. 

Ochii ni s-au întâlnit. În ai lui am văzut seriozitate, poate o 
ușoară surprindere. Niciun fel de recunoaștere. Deocamdată, 
niciun fel de teamă. 

Ușa s-a deschis. Era băiatul. 

Și atunci am încremenit. 

Nu există alt mod prin care să explic ce s-a petrecut. 
Gândurile îmi erau limpezi. La fel și percepțiile. Dar nu-mi 
puteam clinti corpul. Păream țintuit locului. M-am gândit, în mod 
absurd, Mișcă! Mișcă! 

Nu s-a întâmplat nimic. 

Am simţit picături de transpiraţie brobonindu-mi fruntea. Și 
totuși nu mă puteam clinti. 

Manny m-a privit și surprinderea i s-a transformat în 
îngrijorare, apoi în frică, apoi în hotărâre. Și-a încheiat prohabul, 
iar mâna dreaptă i-a intrat în buzunarul din faţă al pantalonilor. 
Cuvântul cuțit! mi-a fulgerat prin minte, totuși membrele 
continuau să-mi fie ca îngheţate. 

Probabil că nu era însă un cuţit, ci un dispozitiv de alertă. În 
secunda imediat următoare l-am auzit pe Dox: 

— Rahat, partenere, se-ntâmplă ceva. Bodyguardul aleargă 
spre voi. 

Nu am putut răspunde. 

— Eşti acolo, nenicăâ? Zi ceva! O pauză, apoi: Futu-i, nu știu 
dacă mă poţi auzi, dar bănuiesc că nu poţi răspunde. Bine, intru 
și eu. 

Manny a început să se retragă cu spatele spre ușă. S-a întors 
și l-a ridicat pe băiat în braţe. După un moment, ușa s-a deschis 
brusc și bodyguardul a năvălit înăuntru, aproape izbindu-se de 
ei. Mi-a zărit fața și s-a oprit imediat, recunoscându-mă, 
înțelegând că greșise să mă ignore mai devreme, știind acum că 
ar fi trebuit să-și fi ascultat instinctul. 

l-a împins cu putere pe Manny și pe băiat în dreapta lui și a 


VP - 41 


dus mâna la spate, sub sacou. Transpiraţia îmi curgea pe chip, 
dar nici acum nu-mi puteam mișca vreun mușchi. 

Ușa s-a deschis din nou violent și Dox a pătruns în goană. 
Bodyguardul s-a răsucit și din aceeași mișcare a scos pistolul. 

Atunci, când am văzut că va trage în Dox, paralizia mi s-a 
destrămat. Mugind ceva neinteligibil, am înaintat doi pași și i-am 
prins pistolul cu ambele mâini. Deceniile de apucări și răsuciri 
ale judogi îmi conferiseră o forță anormală a mâinilor și odată ce 
înhăţasem arma bodyguardului, am știut că era a mea. Am 
răsucit energic, menţinând ţeava îndreptată cât mai departe de 
mine și Dox. Bodyguardul a dat un țipăt și mâna i-a cedat. 
Pistolul s-a descărcat când i l-am luat și spaţiul mic al toaletei a 
reverberat sonor de ecoul împușcăturii. 

Dox l-a cuprins pe bodyguard după gât, din spate, și l-a 
smucit de pe picioare. Mâinile bărbatului s-au ridicat spre 
antebraţul masiv al lui Dox și picioarele i s-au zbătut sălbatic. 
Manny și băiatul s-au furișat pe lângă ei. M-am uitat dacă 
puteam să trag în Manny, însă Dox și bodyguardul îmi blocau 
linia de foc. Manny a deschis ușa și a ieșit împreună cu băiatul 
din toaletă. 

Dox a trecut pe hadaka jime, o strangulare cu braţul gol, iar 
convulsiile bodyguardului au sporit, corpul i s-a contorsionat și 
picioarele s-au agitat prin aer. 

Ușa s-a deschis iarăși, cu un bubuit. Au apărut doi bărbaţi, 
ambii albi, cu armele scoase. 

— Jos! am strigat spre Dox. 

El continua să se lupte cu bodyguardul, totuși a procedat în 
modul cel mai bun: s-a rotit și l-a tras în fața lui ca pe un scut 
uman. 

Ambii  nou-sosiți s-au lăsat simultan într-un genunchi, 
micșorând mărimea țintei pe care o ofereau, iar fluiditatea 
acţiunii a demonstrat antrenamente și experiență. Dox și 
bodyguardul erau între noi, fiind astfel prinși între două focuri. 

O întrebare prostească mi-a străbătut mintea ca un fulger: 
Cum dracu’ au băgat armele în malh 

Cu mușchii, și așa considerabili, supraîncărcaţi de adrenalină, 
Dox a prins cu o mână partea din spate a curelei bodyguardului 
și l-a propulsat pe acesta spre ţintași. În același timp s-a azvârlit 
pe pardoseală în direcția opusă. 

Ambii bărbaţi au încercat să se ferească de masa 


VP - 42 


bodyguardului care sosea prin aer spre ei, dar numai unul a avut 
succes - cel mai apropiat de ușă, care a eschivat la timp. 
Tovarășul lui a fost lovit în plin. Însă în acţiunea de evitare a 
impactului bodyguardului, primul ţintaș fusese silit să-și abată 
pentru o clipă focalizarea. lar în clipita aceea, i-am trimis două 
gloanţe în piept. 

Celălalt bărbat zăcea acum pe spate, contopit într-un morman 
cu bodyguardul. Încerca să mă ochească din nou, dar era prea 
târziu. M-am rotit și am tras de două ori. Primul glonţ l-a lovit pe 
bodyguard în gât. Al doilea a intrat în umărul bărbatului 
rasturnat de coliziune, astfel că l-a răsucit parțial. Și-a revenit 
însă și a dat să îndrepte iarăși arma spre mine. 

Nici vorbă, jegosule, acum nu este rânaul tău. Tu nu mai 
capeti niciun rând. 

Am înaintat, ţinând pistolul aţintit spre el, și am apăsat pe 
trăgaci de încă două ori. Primul foc l-a nimerit în stern, al doilea 
în față. M-am răsucit către bodyguard - Pauză. Respiră. Tinteste 
- și i-am tras un glonţ în ceafă; după aceea am tras un ultim 
glonţ în capul celui pe care-l împușcasem în piept. 

Brusc încăperea a fost cufundată într-o liniște nefirească. 
Urechile îmi ţiuiau. Aerul avea iz acrișor de la praful de pușcă. 

De pe jos Dox mă privea cu ochi holbați. 

— Să fiu al dracu', nenică, unde-ai învățat să tragi așa? 

Am pășit peste bodyguard și i-am pipăit cureaua. Am găsit un 
încărcător de rezervă. L-am tras de acolo, l-am ejectat pe cel 
actual și l-am introdus pe cel nou. Am vârât arma la spate, sub 
curea, unde avea să fie ascunsă de cămașa mea scoasă din 
pantaloni. Am băgat în buzunar încărcătorul folosit. Nu mai 
aveam timp să le șterg de amprente și nici să mă asigur în alt 
fel că pe ele nu exista ADN-ul meu sau alte elemente 
incriminatoare. În plus, pistolul și gloanțele rămase în primul 
încărcător se puteau dovedi utile pe drumul dintre locul unde ne 
aflam și cel în care trebuia să ajungem. 

— Haide, am rostit. Îmi revenisem în fire; aveam să mă 
gândesc mai târziu la ceea ce mi se întâmplase. Dispunem de 
numai câteva secunde. Acum îmi urmezi ordinele. 

— Ordinele tale? a întrebat Dox sculându-se de jos. 

M-am străduit să nu-mi pierd răbdarea. Mi se părea cât se 
poate de evident. 

— Uite care-i treaba, un dement a intrat aici și a tras în stânga 


VP - 43 


și-n dreapta. Agenţii de pază vor apărea dintr-o clipă în alta. Noi 
fugim îngroziţi, îndepărtându-ne de locul ăsta, așa cum va face 
toată lumea. 

— În regulă, acum m-ai convins. 

Amândoi ne-am scos șepcile din buzunare. A mea era de 
baseball; a lui Dox de pescuit. Martorii își reamintesc în general 
doar detalii grosiere, cum ar fi culoarea cămâășii sau existenţa 
unei șepci, iar precauţii elementare ca ale noastre pot elimina 
multe probleme ulterioare. 

Ne-am apropiat de ușă. 

— Gata? l-am întrebat. 

— Sunt pe urmele tale, partenere. 

L-am privit. Dox rânjea larg. 

— La dracu', i-am zis, noi am fost victimele, ai uitat? Trebuie 
să pari speriat. 

— Nenică, să știi că sunt speriat! 

— Încearcă să fii mai convingător, am mârâit. 

— Rahat, îţi spun c-așa arăt eu când sunt speriat! 

Privirile ni s-au încrucișat pentru o clipă. Rânjetul nu i s-a 
diminuat absolut deloc. 

Am clătinat din cap. 

— Îi dăm drumul. 

Am deschis ușa. Coridorul de acces spre toalete era pustiu. 
Nici urmă de Manny sau de băiat. Cu toate acestea, dincolo de 
coridor, starea clienţilor din zona de food-court fusese în mod 
evident perturbată. Cei cu rațiune și experienţă în zgomote 
produse de armele de foc la interior se îndreptau în mod înțelept 
spre scările rulante. Cei curioși, cei care refuzau să creadă 
adevărul și cei pur și simplu stupizi se înșiruiseră și se holbau. 
Pentru beneficiul lor, am întors capul spre toaletă și am strigat: 

— Se trage-năuntru! Chematţi paza! 

Dox a adăugat: 

— Mi-e frică! Mi-e frică! 

Un gând lipsit de utilitate mi-a trecut prin minte - partenerul 
meu este nebun! -, dar nu m-am oprit din înaintare. Scanarea 
rapidă a mulţimii nu-mi dezvăluise grija principală - pe acel 
individ sau grup de indivizi pe care-i întâlnești frecvent într-o 
criză și care, uneori din instinct, însă cel mai adesea din 
experienţă, nu fug și nu neagă adevărul celor petrecute, ci 
privesc cu calm și evaluează, ba poate chiar caută o 


VP - 44 


oportunitate pentru a interveni. În mod obișnuit ei sunt ulterior 
mai buni decât orice martori obișnuiți, deși uneori pot să 
acceseze un impuls protector adânc înrădăcinat și să atace 
realmente. Am ţinut capul plecat și am evitat să privesc în ochii 
cuiva; împreună cu Dox m-am alăturat mulțimilor ce se grăbeau 
spre scările rulante. Cu coada ochiului am zărit doi agenţi de 
pază în tricouri albe care suiau pe escalatorul vecin. Niciunul nu 
scosese arma; nu erau siguri în privința agitaţiei și încă n-o 
priveau cu toată seriozitatea. 

La nivelul imediat inferior, mulţimea era mai puţin agitată, 
totuși intrigată. Oamenii priveau în jur, încercând să înţeleagă 
ce se întâmplase, care era motivul agitaţiei, dacă trebuiau să 
facă ceva, sau puteau reveni la shopping. 

Noi doi ne-am deplasat în lateral, îndreptându-ne către 
următorul set de scări rulante. Pe când mergeam, ne-am scos cu 
gesturi automate șepcile, după care, pe rând, ne-am scos și 
cămășile, care erau bleumarin, și le-am împăturit strâns. 
Amândoi purtam pe dedesubt alte cămăși, crem - ţinuta 
filipineză tipică. 

— Trebuie să ne despărțim, i-am spus lui Dox. Un alb voinic și 
un asiatic, asta-i cam tot ce-și vor aminti oamenii, dar este 
suficient ca să ne identifice chiar acum. 

— Da, știu. 

— Du-te direct la aeroport. Eu merg la hotel, să recuperez 
echipamentele. Ne întâlnim la locul stabilit din Bangkok. 

— Mi-ai salvat viața, partenere. Realmente ai făcut-o. 

— Rahat. 

— Bodyguardul ăla m-ar fi ciuruit, dacă nu l-ai fi ras tu primul. 
l-am văzut ochii și nu se juca. 

Am clătinat din cap. Nu era timp pentru explicaţii. Și 
continuam să nu înțeleg ce mi se întâmplase acolo. 

— Crezi că tipii erau din CIA? a întrebat el. În tot cazul au 
ajuns repede la noi și au acţionat ca niște profesioniști. 

Agitaţia rămăsese în urma noastră; următorul set de 
escalatoare, apoi ieșirile de la parter, aflate acum la numai 
câțiva metri depărtare. 

— Asta-i unul dintre lucrurile pe care trebuie să le aflăm, am 
spus. Dar mai întâi să ieșim din Manila. Mă-ndoiesc că Manny va 
raporta autorităţilor incidentul - ar însemna să abată asupra lui 
prea multă atenţie. Nu vreau totuși să mai stau aici, așteptând 


VP - 45 


să aflu. 

Am ajuns la scara rulantă și ne-am oprit pentru o clipă. 

— Tu coboară, i-am spus. Eu vreau să scap de pistol și de 
încărcător - o să le bag în bazinul de apă dintr-o toaletă. Cu niţel 
noroc, o să găsesc niște clor sau alte substanţe pentru curățenie 
în căruciorul unei femei de serviciu și o să le șterg bine înainte. 

Dox a surâs larg ca un școlar aflat pe punctul de a se făli cu o 
farsă sau altă ispravă. 

— Cred că va trebui să renunţ la întâlnirea mea cu 
vânzătoarea din magazinul de cadouri. 

In nebunia acelor momente, mi-a venit pe jumătate să râd. 
Cealaltă jumătate a mea l-ar fi strâns de gât. L-am privit o clipă 
și am clătinat din cap, iar în momentul dinaintea îndepărtării 
mele, rânjetul i s-a lăţit încă și mai mult pe chip. 


Capitolul 4 


Terminalul pentru sosiri din aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv 
era ticsit, colcăitor și zgomotos. Turiști în tricouri și șorturi se 
înghesuiau alături de evrei haredi, „cei care tremură de evlavie 
înaintea lui Dumnezeu”, în costume și cu pălării negre. 
Anunţurile făcute în engleză și ebraică reverberau din pereţii 
lungi din beton. Soarele apunea dincolo de ferestrele dinspre 
vest și pentru o clipă interiorul terminalului păru că arde dureros 
de luminos cu strălucirea sa portocalie. 

De acum Delilah nu se mai simţea confortabil aici. Deși cei 
pentru care lucra aranjaseră ca ea să poată reveni cel puţin 
anual pentru a-și vizita părinții și alte rude, anii de trăit sub 
acoperire străină o îndepărtaseră inexorabil de țărmurile 
Levantului, tot mai mult și mai mult, până ce, într-un final, 
pierduse din vedere pământul. Aceasta era ţara ei, însă Delilah 
n-ar mai fi trebuit să se găsească aici. Măsurile extraordinare de 
securitate ce-i însoțeau vizitele - documente false, deghizări, 
contrafilaj - erau dovezi în această privință. Se simţea mai în 
largul ei acum să comande pain au chocolat în franceză la Paris, 
decât să dea instrucțiuni în ebraică unui taximetrist în Tel Aviv. 
Işi spunea că aceasta era consecința firească, și poate nu 
nedorită, a dedicaţiei faţă de munca ei, totuși continua să fie 


VP - 46 


straniu să simţi că uiţi cine ești, sau, oricum, cine ai fost în 
trecut. Ideea în sine poate sfârși prin a părea foarte îndepărtată, 
foarte abstractă. Delilah se întreba uneori dacă și alți operatori 
erau afectaţi similar, dar știa că ar fi fost mai bine să nu-și 
discute cu nimeni îngrijorările. Indiferent cum ar fi stat lucrurile, 
înțelegea că senzaţia crescătoare de înstrăinare de lucruri ce 
păruseră cândva în mod inalienabil ale ei era cunoscută, în alte 
medii, simplu ca „riscul afacerii”. 

lar afacerea ei era ceea ce mass-media din ţară numeau sikul 
memukad, adică „prevenire focusată”, o sintagmă pe care o 
prefera termenului mai direct „asasinare”. După părerea ei, cea 
dintâi era mai descriptivă și mai asociată cu obiectivul de 
salvare a vieților decât cu mijloacele sale de stingere a lor. 
Delilah nu se număra printre cei care apăsau pe trăgace, dar 
uneori își dorea asta. La urma urmelor, bărbaţii cu arme se 
ocupau de partea cea mai simplă a diviziunii muncii. Ei nu 
trebuiau niciodată să cunoască ţinta. Nu erau nevoiţi să 
petreacă timp cu ţinta. În tot cazul nu trebuiau să se culce cu 
ținta. Ei se apropiau doar o singură dată, doar pentru o clipă, își 
făceau treaba și dispăreau. Din punct de vedere emoţional, era 
deosebirea între a pleca după o aventură de o noapte și a pune 
capăt unei căsătorii. 

Cu toate acestea, femeia era mândră în mod discret de 
sacrificiile ei, mândră că le făcuse pentru propriile ei motive și 
nu pentru recunoaștere din partea egalilor. „Recunoaștere”... un 
termen într-adevăr interesant. Mai corect ar fi fost să spună 
„notorietate”. Superiorii recunoșteau că Delilah deţinea talente 
unice și i le exploatau în mod deliberat și nemilos, dar ea știa că 
în esenţă era privită ca fiind cumva pătată, mânjită de ceea cei 
se cerea să facă. Cei mai buni din rândul superiorilor se simțeau 
doar inconfortabil cu o femeie care se infiltra în vieţile victimelor 
ei, care se culca cu monștrii noapte de noapte, care știa, chiar 
pe când îi accepta în propriul trup, că îi călăuzea spre moarte. 
lar cei mai răi dintre superiori, suspecta Delilah, îi spuneau târfă. 

Uneori ea simţea o furie rece faţă de bărbaţii care nutreau 
astfel de gânduri; alteori aproape că-i compătimea. Problema lor 
era că nu puteau trece dincolo de limitele propriilor experienţe 
masculine inerente. Bărbaţii erau simpli: erau propulsaţți de 
pasiunea carnală și de aceea presupuneau că și femeile ar 
trebui să fie la fel. Erau complet derutați de faptul că o femeie s- 


VP - 47 


ar fi putut culca cu un bărbat din propriile ei motive, mai atent 
calculate. Îi făcea să se întrebe dacă ei înșiși nu puteau fi la fel 
de vulnerabili ca victimele femeii, iar asta îi neliniștea. Dacă 
femeia era atrăgătoare, iar ei o doreau în secret, neliniștea se 
transforma în tulburare. Târfă era modul prin care se reasigurau 
că ei continuau să controleze situaţia. 

Delilah se întrebă de ce apelaseră la ea de data aceasta. 
Lucrurile mergeau bine cu operaţiunea ei curentă, o capcană 
clasică de tipul „borcanul cu miere” pentru un diplomat din 
Arabia Saudită care acţiona la Paris și care fusese distras de la 
convingerile lui religioase wahabi de părul ei lung, blond natural, 
și felul cum i se revărsa pe umeri atunci când alegea să-l poarte 
despletit; de ochii ei albaștri, veșnic fascinaţi, bineînțeles, de 
pălăvrăgelile stângace ale bărbatului; de ispititorul decolteu 
occidental și pielea de porțelan de dedesubtul său. Bărbatul era 
vrăjit de povestea lui Delilah despre un soț indiferent și despre 
dorul ei pentru o dragoste adevărată și de aceea era aproape 
pregătit să audă istoria lacrimogenă că cineva aflase de relaţia 
lor clandestină și o şantaja acum cu dezvăluirea. O dezvăluire 
care, desigur, l-ar fi afectat și pe saudit, doar numai dacă el ar fi 
întreprins unele acţiuni, banale în sine, dar care, în timp, l-ar fi 
compromis și mai mult, până ce superiorii lui Delilah ar fi 
devenit realmente stăpânii lui. De ce o rechemaseră când se 
afla atât de aproape de reușită? Ei utilizaseră canalele de 
comunicare obișnuite, fără semnale de abandonare a misiunii, 
astfel încât femeia știa că nu se afla în pericol, că actuala 
operaţiune nu fusese compromisă. Însă asta nu făcea decât ca 
motivele rechemării să fie cu atât mai misterioase. 

Actele îi erau perfecte, iar ebraica, deși nu mai era de acum 
limba primară, continua să fie nativă, așa că Delilah trecu fără 
probleme cu geanta de voiaj prin vamă. Luă un taxi din fața 
terminalului și se îndreptă spre centrul orașului. Trebuia să 
ajungă la Crowne Plaza de pe Hayarkon, un hotel pentru 
oamenii de afaceri, drăguţ și anonim, locul întâlnirii spre care 
fusese direcţionată. Participanţii urmau să sosească și să plece 
separat, pentru ca afilierea ei să rămână necunoscută, și nu 
aveau să mai folosească multe luni același hotel. După întâlnire 
Delilah avea să le telefoneze părinţilor ei și să-i viziteze, după 
care să-și petreacă noaptea în apartamentul lor din Jaffa. 
Femeia nu-și anunţa niciodată vizitele; părinţii înțelegeau că 


VP - 48 


activitatea ei, indiferent care ar fi fost, o împiedica să-i poată 
anunţa din timp. Dar afacerile primau. 

Delilah schimbă taxiurile de câteva ori și folosi și alte metode 
pentru a se asigura că nu era urmărită. Când se declară 
mulțumită, porni cu adevărat spre hotel. Sui cu liftul direct la 
etajul patru și se îndreptă către camera 416. Nu trebui nici 
măcar s-o caute - în fața ușii stăteau doi bărbaţi tunși foarte 
scurt, cu căști în urechi și pistoale-mitralieră Uzi. Securitatea 
aceasta bătătoare la ochi era neobișnuită. În mod clar se 
întâmplase ceva. 

Unul dintre ei îi examină actul de identitate. Aparent 
satisfăcut, deschise ușa și o închise imediat după ea. În cameră 
trei bărbaţi stăteau așezați la o masă. Delilah îi recunoscu pe 
doi: Boaz și Gil. Al treilea era mai vârstnic cu poate două decenii 
și avu nevoie de o secundă ca să și-l reamintească. Îl întâlnise o 
singură dată. 

Dumnezeule, directorul! Ce se-ntâmplase oare? 

— Shalom, Delilah, rosti vârstnicul și se sculă din scaun. Se 
apropie de ea, îi strânse mâna, după care continuă în ebraică: 
Sau ar trebui să spun bonjour? Ai prefera să folosim franceza? 

Femeii îi plăcu c-o întrebase asta. O stresa să alterneze între 
două identități, cea reală și cea sub acoperire. Clătină din cap și 
răspunse tot în ebraică: 

— Nu. Ea n-ar trebui să fie aici. S-o lăsăm să doarmă. Se va 
trezi când revine în Paris. 

El aprobă încetișor și zâmbi. 

— lar atunci toată discuţia asta va părea un vis. Arătă cu 
braţul spre ceilalţi bărbaţi de la masă. ÎI știi pe Boaz... pe Gil? 

— Da, am lucrat împreună, încuviinţă ea. 

Ei se ridicară și toți își strânseră mâinile. 

Boaz era unul dintre cei mai buni specialiști ai lor în DEI - 
dispozitive explozive improvizate. Lui Delilah îi plăcea de el, ca 
și tuturor de altfel. Era serios când situaţia o cerea, însă 
personalitatea lui reală era de băieţandru, uneori pus pe glume, 
și izbucnea cu ușurință într-un râs care putea fi un chicotit. Nu-i 
făcuse niciodată aluzii cu tente sexuale și de fapt o trata mai 
degrabă ca pe o soră, decât ca pe o colegă, ceea ce-l făcea să 
fie un caz rar în organizaţie și, dacă directorul n-ar fi fost 
prezent, ar fi meritat o îmbrățișare. 

Gil era diferit - încruntat, capricios și intens. Oamenii îl 


VP - 49 


admirau, dar în același timp el îi făcea să se simtă inconfortabil, 
iar ambele se datorau aceluiași motiv: era extrem de priceput în 
ceea ce făcea. În două dintre misiunile lui Delilah, Gil fusese 
ţintașul. În ambele cazuri, apăruse din beznă, trăsese un glonţ 
calibrul 5,6 mm în ochiul țintei, după care dispăruse fără să fi 
lăsat cel mai mic semn. Lucra și cu alţii, când trebuia, dar 
Delilah știa că în adâncul sufletului era un lup solitar și niciodată 
nu era mai în elementul lui decât atunci când își urmărea singur 
prada. 

Odată, într-o casă conspirativă din Viena, Gil se dăduse la ea. 
O făcuse în mod direct, aproape grosolan, iar ei nu-i plăcuse 
presupunerea de la baza gestului lui, de îndreptăţire dublată de 
așteptarea satisfacerii. Delilah știa că sexul i-ar fi oferit lui Gil un 
soi de putere asupra ei - că de fapt acesta era o parte din 
motivul pentru care l-ar fi dorit - și nu intenţiona să-și 
încredinţeze unui coleg unul dintre puţinele ei mistere și pârghii 
de influență. Respingerea ei fusese la fel de lipsită de 
ambiguitate ca propunerea lui. N-ar fi trebuit să fie mare scofală 
- Gil nu era nici pe departe primul care să-i fi făcut avansuri dar 
în cele câteva ocazii în care se mai întâlniseră, el păruse mereu 
că nu-i uitase refuzul și că-i purta ranchiună pentru asta. Existau 
bărbaţi predispuși să se simtă umiliţi de respingerea unei femei 
și Delilah suspecta că Gil făcea parte dintre ei. 

Masa fusese așezată pentru patru persoane, ceea ce-i spuse 
că nu mai așteptau pe nimeni. Se așezară toți. Directorul arătă 
sandvișurile. 

— Vrei să mănânci ceva? o întrebă. 

Delilah scutură din cap; încă nu se simțea în largul ei. 

— Ne-au servit cina în avion. 

Gil luă un sandviș și mușcă. Boaz apucă ceainicul și-i zâmbi 
femeii. 

— Atunci un ceai? 

Ea îi răspunse la zâmbet și întinse ceașca. 

— Mulţumesc. 

Boaz le turnă tuturor. Pentru câteva momente sorbiră în 
tăcere, după care directorul rosti: 

— Delilah, o să încep prin a-ţi explica de ce ai fost chemată. 
Te-ai întrebat, nu-i așa? 

Ea aprobă din cap. 

— Un pic, da. 


VP - 50 


— Noi am avut o problemă în Manila și credem că ne-ai putea 
ajuta s-o rezolvăm. 

Noi am avut o problemă, repetă ea în gând. Nu așa 
raportaseră și astronauții aceia din Apollo 13 în timp ce nava se 
dezintegra în jurul lor? lar folosirea pronumelui la plural era 
interesantă, dar în același timp vag neliniștitoare. 

— Bine, zise ea întrebându-se ce va urma. 

— Recent am folosit un contractor pentru un job în Manila. Un 
tip pe jumătate japonez, pe nume John Rain. 

Ea nu șovăi. 

— Da, eu am intermediat legătura. 

Pentru o clipă se întrebă dacă directorul simula neștiinţa faţă 
de ea. Dacă problema era într-atât de serioasă încât să necesite 
prezența lui la întâlnirea aceasta, atunci fusese informat despre 
toate detaliile, inclusiv implicarea anterioară a lui Delilah. 
Probabil că o testase, căutând ocazii de a-i aprecia reacțiile. 

— Da, bineînţeles, continuă el. L-ai cunoscut pe Rain în 
Macao. Operaţiunea Belghazi. 

— Da. 

— Tot ce am putut afla despre el, inclusiv propria ta evaluare, 
indica o persoană foarte de încredere. 

Inclusiv propria ta evaluare. Ceva mersese prost și ea avea să 
fie muștruluită pentru asta. 

— Da, repetă Delilah, simțind că era mai bine să spună cât 
mai puţine. 

Directorul făcu o pauză ca să soarbă din ceai și femeia 
înţelese că încerca s-o facă să vorbească prin tăcerea lui. 
Rezistă imboldului de a vorbi și sorbi de asemenea din ceai. 
După încă un moment, directorul urmă: 

— Bărbatul pe care Rain a fost angajat să-l înlăture se 
numește Manheim Lavi. | se spune Manny. Cetăţean israelian, 
cu domiciliul actual în Africa de Sud. Are contacte în Filipine și, 
așa se pare acum, o a doua familie în Manila. Recent am aflat că 
devenise trădător. A împărtășit inamicilor noștri informaţii - 
foarte extinse - despre construirea bombelor. 

Directorul nu i-ar fi zis lui Delilah nimic din toate astea dacă 
ea n-ar fi trebuit să știe. N-o spusese oficial, însă era inclusă în 
operaţiune. Menţionase „evaluarea” ei pentru a o anunța că 
putea fi parţial învinovăţită pentru problema care, deocamdată, 
rămânea necunoscută; acum practic o informa că va fi 


VP -51 


responsabilă pentru rezolvarea problemei. 

Delilah se uită la Gil. 

— De ce aţi folosit un contractor? De ce aţi externalizat 
operaţiunea? 

— Manny are legături, răspunse Gil. Noi credem că-i o sursă 
CIA și Agenţia nu-i încântată dacă servicii secrete „prietene” îi 
înlătură oamenii. 

— Așa că aţi preferat să aduceţi un contractor care a dat-o 
cumva în bară? 

Ochii lui Gil se îngustară puțin și ea îi surâse, pentru a-l 
anunţa că în mod clar tocmai primise un „du-te dracu'” pentru 
că-i vorbise pe un ton de superioritate. De asemenea, răspunsul 
ei mai avusese un scop: îi indicase directorului că, deși Delilah îl 
cunoștea pe Rain, nu avea niciun interes să mușamalizeze 
necunoscutul lui insucces, ori să-l protejeze în alt fel. 

— Tu ne-ai spus că-i de încredere, replică Gil și Delilah fu 
încântată de tonul lui de irascibilitate. 

Directorul flutură din mână ca un tată care pune capăt unei 
ciorovăieli între copii la cină. 

— Nu contează cum am ajuns aici. Contează doar cum 
procedăm în continuare. 

Toți rămaseră tăcuţi și directorul continuă după câteva 
secunde: 

— Rain a încercat să-l lichideze pe Manny în toaleta unui mall 
din Manila. Manny a scăpat, însă Rain a ucis alte trei persoane. 
Un bodyguard. Făcu o pauză și se uită la femeie: Și doi agenţi 
CIA. 

Tăcu din nou pentru ca ea să înțeleagă însemnătatea acelor 
cuvinte. Delilah nu zise nimic, dar se gândi Dumnezeule! 

— CIA poate asocia omorurile cu noi? rosti ea într-un final. 

— Asta-i întrebarea, încuviință directorul. 

— Uite ce știm noi, interveni Boaz. Rain a telefonat ieri ca să 
ne informeze. Ne-a spus că-l urmărise pe Manny și pe familia lui 
într-un mall din Manila. Manny era cu o femeie și cu un băiețaș. 
Când femeia și băiatul au părut că ies din scenă, Rain a anticipat 
că Manny va folosi toaleta și i-a luat-o înainte, așteptându-l 
înăuntru. Manny a intrat, dar apoi a apărut și băieţelul. Când 
Rain l-a văzut pe băiat, a ezitat. 

— Se pare că Rain nu face rău femeilor și copiilor, zise Gil. 

Delilah îl privi. 


VP - 52 


— Și tu ai vreo problemă cu asta? 

— Depinde de măsura în care a dat chix. 

Femeia reveni către Boaz: 

— Și după aceea? 

— După aceea a apărut bodyguardul. Rain crede că Manny a 
acționat un dispozitiv de alertă. El l-a dezarmat pe bodyguard, 
dar atunci au apărut cei doi din CIA. Rain nu știa cine erau, și nu 
știe nici acum, cel puţin potrivit informaţiilor noastre. Insă și ei 
erau înarmați. 

— Rain a izbutit să-i omoare pe toţi, spuse Gil, mai puţin pe 
Manny. 

Delilah îl privi. 

— Și băiatul? 

Gil strânse din umeri ca și cum ar fi fost irelevant. 

— Nu l-a omorât nici pe băiat. 

Ea se uită din nou la Boaz. 

— Manny și băiatul au apucat să-l vadă bine pe Rain? 

— Rain a zis că nu-i sigur. 

— Rahat! pufni Gil. Cum să se fi putut întâmpla toate astea 
fără ca nimeni să nu-l fi văzut la față? Cineva l-a văzut bine de 
tot, iar Rain o știe. Altfel s-ar fi mulțumit să ne spună c-a scăpat 
curat. Oricum este în interesul lui să-și minimalizeze expunerea 
aici. Va trebui să presupunem că dacă el recunoaște că Manny l- 
a văzut, câtuși de puţin, asta înseamnă că Manny l-a văzut al 
naibii de bine. 

Delilah nu-l putea contrazice. Încuviinţă din cap. 

— lată ce se întâmplă în chiar momentul ăsta, continuă Gil. 
Manny este mort de frică. Discută cu handlerii lui din CIA, care-i 
arată fotografii de operatori asiatici cunoscuţi. Asta înseamnă un 
teanc cu câte poze - trei, sau patru? Dacă au fotografii cu Rain, 
iar Manny îl poate identifica, atunci CIA va porni pe urmele lui. 
Va fi o vânătoare acerbă. 

Ea înțelese încotro se îndrepta discuţia. Un refren începu să-i 
zumzăie prin minte: Rahat, rahat, rahat. Nu spuse nimic. 

— Manny are mulţi inamici, urmă Gil, dar putem presupune în 
mod corect că, după ce CIA va întocmi o listă, noi vom figura pe 
prima poziţie. Așa că dacă vor ajunge la Rain, statutul nostru se 
va modifica din „prim suspect” în „vinovat confirmat”. 

Încăperea rămase tăcută. Directorul o privi pe Delilah și oftă. 

— Înțelegi care-i miza? întrebă el. 


VP-53 


Femeia aprobă din cap. 

— Nu doar cariera ta, continuă directorul. Nu doar cariera lor. 
Se uită la Boaz, după aceea la Gil, tăcu câteva clipe pentru ca 
vorbele acelea să fie bine înțelese, apoi reveni la Delilah. Nu 
doar cariera mea. Noi am fi doar primele victime. Guvernul ne 
va sacrifica rapid și pe bună dreptate pentru a încerca să 
limiteze pagubele. Insă dacă pagubele nu vor putea fi limitate... 
nu putem ști ce se va întâmpla. Ar putea afecta miliarde de 
dolari primiţi ca ajutoare de la Statele Unite. Ca să nu mai 
amintesc de livrările de arme. Accesul la imaginile sateliților și 
alte cooperări cu serviciile secrete. Ințelegi? Asta nu-i o 
problemă a organizaţiei, ci o problemă geopolitică. Trebuie s-o 
aducem sub control. 

— Ințeleg, zise ea. 

El încuviinţă, aparent satisfăcut, apoi spuse: 

— Spune-mi, cât de bine îl cunoști pe individul ăsta? 

Delilah ar fi trebuit să fi prevăzut întrebarea aceea. Acum 
înțelese. 

Ridică din umeri. 

— Ne-am intersectat în Macao. Unii - se uită la Gil - au vrut 
să-l lichidăm acolo, fiindcă era pe urmele lui Belghazi și l-ar fi 
putut ucide înainte ca noi să fi obţinut ceea ce doream. Eu am 
susținut că existau moduri mai bune de a-l controla. 

— Te-ai înșelat, spuse Gil. Este adevărat că lucrurile au mers 
bine, dar a fost vorba pur și simplu de noroc. Rain l-ar fi putut 
omori pe Belghazi înainte ca noi să fi pus mâna pe ceea ce 
doream. 

— Era sub controlul meu, replică Delilah și-și dădu seama 
imediat că greșise lăsându-l pe Gil s-o ațâțe. 

— Aţi fost așadar împreună? întrebă directorul. 

Ea ridică iarăși din umeri. 

— Ți-am spus că da. L-am convins să nu acţioneze o vreme, 
cât să ne facem noi treaba. După aceea i-am luat urma până în 
Rio. Am mers acolo și i-am făcut propunerea. Mai departe l-au 
preluat Boaz și Gil. Toate astea sunt consemnate în dosar. 

— Cum anume l-ai contactat? întrebă Gil. 

Să te ia dracu' cu jocurile tale! 

— N-ai citit dosarul? întrebă Delilah cu un surâs nevinovat. 

Bărbatul strânse din maxilare și încercă să revină. 

— Era un site protejat electronic, nu? 


VP - 54 


— Întrebi pentru că nu-ţi mai amintești? Nu-i genul tău să uiţi 
detalii, Gil. De obicei îți amintești totul. 

Maxilarele lui se încordară iarăși. Delilah știa că o va uri 
pentru că i se dovedea superioară în faţa directorului, mai ales 
în felul acesta insinuant, și pe moment știința respectivă fu 
profund satisfăcătoare. 

— Îl poţi contacta acum? întrebă Gil, abandonând jocul în care 
pierdea. 

— Nu știu. Presupun că da, dacă și-a menţinut site-ul protejat 
și-l mai frecventează. 

Gil dădu să spună ceva, însă directorul ridică o mână. 

— Delilah, tu-l cunoști pe individul ăsta și în alte moduri care 
nu sunt reflectate în dosar? 

— Nu știu ce vrei să zici, răspunse ea. 

Știa perfect, bineînțeles, dar nici prin cap nu-i trecea să 
răspundă la întrebarea aceea fără măcar să-l silească la 
neplăcerea de ao rosti. 

— Aţi avut o... relaţie personala? 

Ea nu răspunse imediat, după care zise: 

— N-o să răspund la asta. 

Cu coada ochiului văzu atât admiraţie, cât și simpatie în ochii 
lui Boaz. În ochii lui Gil zări surprinderea că accepta să se 
ruineze în felul acesta, ceva ce el n-ar fi avut niciodată 
integritatea de a face. Sărmanul Gil! Nu înţelegea că avantajul 
pe care-l avea Delilah în jocul acesta era tocmai miza scăzută 
pentru ea. Gil urca în ierarhie și dorea o carieră aici, pe când 
Delilah știa că asta era imposibil pentru ea. Peste numai câţiva 
ani avea să fie prea bătrână pentru ceea ce făcea acum și 
atunci ar fi căpătat un post într-un birou sau de instructor, și 
avea să fie ocolită, ignorată și uitată. Ținând seama de 
circumstanţe, ce avea de pierdut? 

Directorul răpăi degetele pe masă, apoi spuse: 

— Nu te întreb din motive personale, ci doar profesional. Asta 
pentru că informaţia respectivă va afecta modul cum vom 
proceda într-o chestiune foarte serioasă. 

Delilah îl privi în ochi. 

— Tot nu voi răspunde. Nu intenţionez să te las să treci linia 
aceea azi. Dacă o voi face, o vei trece și mâine. 

El o privi îndelung, după care zâmbi înaintea tupeului ei și nu 
mai insistă. Femeia îl aprecie pentru asta. Și totuși de ce 


VP-55 


insistase? Prin refuzul ei, Delilah îi răspunsese deja la întrebare. 

Gil păru derutat, apoi furios. Adică ea tocmai înregistrase într- 
adevăr o victorie în confruntarea cu directorul? 

— Delilah, rosti Boaz, crezi... că te poţi apropia de Rain? 

— Vrei să spui dacă-l pot atrage într-o ambuscadă? 

El încuviinţă în tăcere. 

— Nu sunt sigură. Pot să încerc. 

Cei trei se relaxară infim în scaune, ca și cum o părticică din 
tensiune le părăsise brusc corpurile, și în secunda aceea Delilah 
înțelese natura conversaţiei care precedase sosirea ei: Crezi că 
ea s-a culcat cu Rain? Va fi de acord s-o facă? Putem avea 
încredere în ea? 

— Dar de ce aveţi nevoie de mine? îi întrebă. L-aţi întâlnit voi 
înșivă, așa că, bănuiesc, aveţi un mod de a-l contacta. 

— Dacă i-am cere să ne întâlnim în clipa asta, spuse Boaz, va 
fi suspicios. Ne trebuie ceva care să-i coboare garda. 

— Ținând seama de circumstanţe, ar putea fi suspicios și faţă 
de mine, zise Delilah. 

— Ne bazăm pe tine să-i alungi orice suspiciuni, rosti Gil. Eşti 
cea mai bună în privinţa asta. 

Tonul lui arăta că abilităţile femeii, deși utile, erau de 
asemenea cumva suspecte. 

Ea îl privi, însă ignoră comentariul. 

— Cum veţi proceda? 

Gil flutură din mână ca și cum ar fi fost un detaliu lipsit de 
importanţă. 

— Tu ia legătura cu el. Mergeţi undeva împreună - o evadare 
romantică. La momentul potrivit, mă contactezi. 

— Cine-i ţintașul? 

— Eu. 

— Îți știe faţa. Cum o să te apropii? 

— N-o să mă vadă. 

Delilah fu cât pe aici să izbucnească în râs. 

— Nu înţelegi cu cine ai de-a face. 

— Este un ratat. A luat-o la vale. 

Femeia se gândi la felul cum se ocupase Rain de individul din 
ascensorul din Macao. Trecuse de la discuţia calmă cu ea la 
frângerea gâtului bărbatului aceluia fără absolut niciun moment 
intermediar. 

— Dacă te vede, zise ea, o să știe că l-am atras în cursă. 


VP - 56 


— Atunci poţi s-o faci chiar tu. 

Ea nu răspunse. 

— N-o să mă vadă, repetă Gil. Și oricum tu știi cum să te 
descurci. 

Urmă o tăcere prelungă. Delilah era obișnuită să ia decizii 
dure, rapid și sub presiune, iar până când directorul începu să 
vorbească, ea hotărâse deja. 

— O vei face? o întrebă directorul, cu o expresie deschisă a 
chipului și pe un ton afabil. 

— Când am refuzat vreodată? replică ea. 

— Niciodată, spuse Gil și în cuvântul acela ea auzi un ecou al 
lui curvă. 

Se uită la el. Când vorbi, glasul îi era mătase înghețată. 

— Tu știi c-am făcut-o o dată. 

Bărbatul se înroși la față și Delilah surâse, răsucind cuțitul în 
rană. 

Directorul se prefăcu că ignoră ceea ce înțelegea pe deplin și 
zise: 

— Atunci am stabilit. 


Capitolul 5 


A doua zi după dezastrul Manny, m-am îndreptat spre 
restaurantul Baan Khanitha, de pe strada Sukhumvit, nr. 23, din 
Bangkok, locul de întâlnire pe care-l convenisem cu Dox pentru 
eventualitatea în care ceva ar fi mers prost... adică exact așa 
cum mersese acum. 

Pentru a ajunge la restaurant, am ales o rută indirectă, atât 
din motive de securitate, cât și pentru a-mi satisface un 
sentiment incipient de nostalgie. Am văzut că Sukhumvit se 
schimbase enorm în deceniile scurse de la timpul puţin pe care-l 
petrecusem aici în timpul războiului, totuși în aspectele 
esenţiale rămăsese la fel. Este adevărat, pe atunci nu existau 
blocuri-turn și, bineînţeles, nici malluri sclipitoare, iar traficul, 
deși haotic, încă nu atinsese nivelul de calamitate biblică din 
prezent. Însă mirosurile de aici și atmosfera generală pe care o 
degajau locurile, atunci și acum deopotrivă, erau de comerț de 
nivel inferior, în mare parte sexual, în mintea mea, Sukhumvit 


VP - 57 


fusese asociat mereu cu caracterul de „ultim”: ultimul party din 
ultima seară, pe care toţi doresc să-l prelungească, fiindcă 
mâine înseamnă revenirea la război; ultima șansă pentru 
comportament nocturn care va fi cu siguranţă sursa de regret în 
lumina zilei ce se apropie; ultima escală disperată pentru 
femeile ale căror farmece, și prin urmare prețuri, au ajuns chiar 
sub nivelul apropiatului cartier Patpong. 

Am mers pe Sukhumvit Road, lăsând mulțimile să mă poarte 
și să curgă pe lângă mine, iar apoi să mă poarte din nou. 
Dumnezeule, zona crescuse enorm! După război, mai fusesem 
de câteva ori pe aici, ba chiar efectuasem un job, un expatriat 
japonez, însă cadrul meu de referinţă, care era depășit de peste 
trei decenii, părea cumva nedoritor să accepte topografia 
schimbată a zonei. Sigur că da, și pe atunci existaseră vânzători 
stradali, însă nu atât de mulţi. Acum ei ticseau trotuarele și 
vindeau tot felul de mărunţișuri: trolere copiate, ceasuri 
dubioase, DVD-uri piratate, tricouri ce proclamau Same-Same și 
No Money, No Honey. Vânzătorii lingușeau și amăgeau, 
concurând cu  freamătul mulțimii,  vuietul motoarelor 
autobuzelor, mârâitul sinusoidal distinctiv al scuterelor și tuk- 
tuk-urilor ce făceau slalom prin traficul constipat. Am simţit 
gazele eșapate de motoarele diesel și aromele de curry și mi-am 
spus Da, la fel, la fel, chiar așa este, și am fost surprins de un 
sentiment copleșitor de tristețe și pierdere pe care nu-l puteam 
eticheta. Aici nimic nu mai arăta la fel, însă mirosea la fel, iar 
disonanţa aceea era tulburătoare. 

Am mers mai departe. lar apoi, cu o explozie de plăcere 
amestecată cu oroare, am ajuns la o relicvă: hotelul Miami, care 
continua să se afle în vârful lui Soi 13. Sărăcăcios și mucegăit 
din momentul când luase avânt la sfârșitul anilor 1960 în 
găzduirea soldaților americani care veneau în oraș în permisie, 
hotelul lăsa acum impresia unui deget mijlociu arhitectural 
ridicat spre Bangkokul bogat și modern care se înălța în jurul 
său. Când am trecut pe lângă el, am întrezărit un expatriat 
încărunţit, care privea de la o fereastră strada de dedesubt; 
expresia chipului său aducea cu cea a unui individ condamnat la 
închisoare pe viaţă pentru o crimă pe care n-o înțelegea și m-am 
gândit că era posibil să-l fi văzut pe unul dintre locuitorii 
originali, la fel de încăpățânat și anacronic ca hotelul în sine. Mi- 
am continuat mersul. Arabi și sikhi cu turbane fumau ţigări și 


VP -58 


sorbeau cafele sub streșinile din tablă ondulată ale fațadelor 
gata să se prăbușească ale magazinelor. Prostituate pândeau în 
vestibulurile saloanelor de masaj, dar trecătorii le ignorau ochii 
trişti și surâsurile disperate. Un amputat jegos, în zdrenţe, a 
zăngănit spre mine o ceașcă de pe trotuarul pe care zăcea. l-am 
dat niște bahţi și am trecut mai departe. După jumătate de 
cvartal, tarabele vânzătorilor s-au despărțit pentru moment și 
am văzut firma de la Thermae Bar & Coffee House, localul cel 
mai jalnic dintre jalnice, care găzduise cândva femeile ce-și 
ofereau serviciile soldaţilor din Miami. M-am întrebat dacă 
clienţii îl mai numeau, în mod cuvenit și inevitabil, „Termita”. Se 
părea că clădirea originală fusese demolată, dar Termita 
renăscuse, demonstrând prin reîncarnarea ei că deși trupul 
poate să se topească și să moară, spiritul este etern, la bine și la 
rău. 

Am trecut pe lângă o tarabă care vindea cuțite și am profitat 
de ocazie ca să mă înarmez cu un Emerson pliabil excelent, cu 
mâner din lemn și lamă de zece centimetri, parțial serată. Mă 
învăţasem de mult să nu mai port armă și chiar îmi plăcea așa. 
In primul rând, tinzi să te comporți diferit când ești înarmat și 
există oameni care pot detecta semnele. De asemenea, 
acoperirea mea foarte, foarte civilă, ar fi fost cumva 
compromisă dacă s-ar fi găsit asupra mea, să zicem, un 
karambit pliabil sau alte arme albe ascunse. La acestea se 
adăuga problema sângelui, care te poate împroșca peste tot, 
compromiţându-ţi serios încercările de a te contopi cu mulţimea 
după o întâlnire foarte apropiată. Simţeam însă că balanţa 
costurilor și beneficiilor se schimba acum. În primul rând, nu mai 
eram atât de rapid, pe cât fusesem cândva. Sau atât de 
rezistent. M-am întrebat dacă ceea ce mi se întâmplase în 
toaleta aceea cu Manny nu era, de asemenea, o consecinţă 
parţială a vârstei. Trebuise ca Dox să mă salveze, așa cum 
făcuse la Kwai Chung cu un an în urmă. În plus, revenirea în 
Sukhumvit era în sine un memento al îmbătrânirii mele în anii ce 
trecuseră de atunci și al faptului că lucruri pe care cândva le 
putusem face cu mâinile puteau acum să fie efectuate mult mai 
eficient cu unelte. 

Am cumpărat două telefoane cu cartelă de la vânzători 
diferiți, plătind de fiecare dată cu cash, după care am luat un 
tuk-tuk până la Sukhumvit 23. Dox și cu mine trebuia să ne 


VP -59 


întâlnim la restaurant la amiază, dar am sosit mai devreme, ca 
să cercetez zona, așa cum fac întotdeauna în acele rare ocazii 
când sunt de acord cu o întâlnire față în față. O inspectare pe 
furiș previne surprizele. În cazul acesta însă surpriza mă aștepta 
deja, sub forma lui Dox. Stătea într-un scaun din tec cu pernuţă, 
în colțul din spate al sălii principale, plin de splendoare într-o 
cămașă de matase crem, sorbind cu paiul o combinaţie tropicală 
dintr-o sondă înaltă și arătând, trebuia să recunosc, complet 
relaxat și în largul lui în mediul acela. 

— Știam că vei sosi mai devreme, a rânjit el larg. A lăsat 
sonda din mână și s-a sculat de la masă. N-am vrut să fiu 
nepoliticos și să te las să aștepți. 

Am pornit spre el, privind în același timp prin restaurant. 
Clienţii erau jumătate localnici, jumătate străini, și toţi păreau 
mai interesaţi de excelenta mâncare thailandeză tradițională 
gătită de Baan Khanitha, decât de ceea ce se putea întâmpla în 
jurul lor. Mi-am dat totuși seama că-mi efectuam verificarea de 
securitate mai degrabă din obișnuinţă, nu pentru că aș fi crezut 
că Dox ar putea aduce necazuri cu el. Apoi am fost surprins, 
aproape uluit, să înțeleg că mă încredeam în cineva în felul 
acesta. L-am privit și probabil că inconfortul mi s-a trădat în 
ochi, pentru că el și-a arcuit sprâncenele și a spus: 

— Te simţi bine? 

Am  încuviinţat printr-un gest care era pe jumătate 
exasperare, pe jumătate plăcere de a-l revedea după eșecul 
nostru din Manila. 

— Perfect. Este perfect. 

M-am întins către mâna lui, dar Dox a ignorat-o și m-a cuprins 
în brațe, trăgându-mă spre el pentru o îmbrăţișare. /isuse, am 
gândit. L-am bătut stânjenit cu palma pe spate. 

Dox s-a retras un pas, m-a privit și a izbucnit în râs. 

— Hei, nenică, te-ai înroșit la față! Sper că nu te-ai îndrăgostit 
de mine sau altceva, nu? 

L-am ignorat. 

— Ai avut probleme venind încoace? 

A râs iarăși. 

— Nicio problemă. Mă bucur să te văd, nenică, chiar dacă- 
ncepi să ai sentimente anormale pentru mine. Vrei să mâncăm 
aici sau ar trebui să mergem altundeva? Eu îţi recomand să 
stăm. Aici se gătește cel mai bun poo nim pad gra pow din oraș. 


VP - 60 


Am privit din nou în jur. Poate că Dox se pricepea la poo nim, 
indiferent ce ar fi fost asta, dar măsurile lui de securitate nu 
erau întotdeauna pe măsura standardelor mele. Deși, ca să fiu 
cinstit, nu știam ale cui ar fi fost. 

— Ţi-ai închis telefonul, da? am întrebat. 

— Da, mami, l-am închis. Am dezamăgit toate doamnele care 
vor să ia legătura cu mine. 

— Eşti sigur că n-ai fost urmărit? 

Dox a dat ochii peste cap. 

— Haide, ar trebui să renunţi odată și odată la chestiile astea 
ale lupului solitar, misteriosul asasin care acţionează pe scena 
internaţională. Nu poţi să trăieşti așa non-stop. O să te 
consume, nenică, am văzut-o la alţii. 

— Asta înseamnă că ești sigur că n-ai fost urmărit? 

S-a încruntat. 

— Da, exact asta-nseamnă. Poate că nu sunt chiar fantoma 
urbană care poţi să fii tu, dar mă pricep să am grijă. Fac mizeria 
asta a noastră de mult timp de unul singur și încă mai respir, 
deși sunt destui care ar prefera să nu fie așa. 

Am privit prin jur, după care am decis. 

— Bine, să mâncăm aici. 

— Slavă cerului! Sunt mort de foame. 

Ne-am așezat la masa lui. Chelnerul a sosit și Dox a comandat 
pentru amândoi. Se pricepea la asta - până și thailandeza lui 
părea pasabilă. A comandat de asemenea două cafele cu 
gheață. Ultimele zile fuseseră foarte lungi. 

— Bun, a zis el după ce chelnerul s-a îndepărtat, care-i 
situaţia? Sper că israelienii nu s-au înfuriat. 

Îi spusesem cine era clientul. Desigur, ei nu știau nimic despre 
Dox. Informaţia respectivă nu-i interesa. 

— Nu sunt perfect sigur, am răspuns. 

— Ce vrea să-nsemne asta? 

— Vrea să însemne că imediat după ce am plecat din Manila, 
i-am contactat pe amicii Boaz și Gil și le-am povestit ce s-a 
întâmplat. Ei au părut să accepte situaţia. Au fost dezamăgiţi că 
Manny a scăpat și îngrijoraţi că acum își va consolida 
securitatea, dar au fost mulţumiţi că am ieșit de acolo fără alte 
incidente. 

— Adică fără să fi fost prins, ca să-i poţi implica pe ei. 

— Da. 


VP-61 


— Probabil c-au fost ușor dezamăgiţi că n-ai fost ucis în 
încăierare. 

Am strâns din umeri. 

— E doar o relaţie de afaceri, nimic personal. 

— Asta în teorie. În practică, lucrurile se mai schimbă. 

— Nu cred că trebuie să ne facem griji în privința asta. N-ar 
merita pentru ei să facă vreun efort. Se pare că am scăpat fără 
nicio implicare, așa că și ei sunt neimplicaţi. 

— Chiar așa? Unde a dispărut profesionistul paranoic pe care 
toți îl cunoaștem și-l iubim? 

— Sunt precaut. Ti-am spus ce cred că este probabil, dar nu 
consider nimic sigur sută la sută. 

— Și ce le-ai spus că s-a-ntâmplat? 

— Că pe scenă au apărut doi jucători necunoscuţi pe care nu 
izbutisem să-i observ și s-a ajuns la un schimb de focuri. Că 
respectivii jucători erau buni și este posibil să fi fost din CIA. 

— Ce-au spus când au auzit asta? 

— Cum ţi-am zis, au fost îngrijoraţi, dar pot verifica foarte 
ușor numărătoarea corpurilor. Știrea a apărut în toate ziarele de 
limbă engleză din Filipine. 

— Ai văzut tu? 

Am aprobat din cap. 

— Mi-am petrecut dimineaţa online. 

— Ce ziceau ziarele? 

— Trei morţi - un filipinez și doi străini ale căror identități sunt 
în curs de verificare. Martorii par să creadă că au fost doi 
pistolari. Ambii asiatici. 

Dox a zâmbit. 

— Ambii asiatici, da? 

Am încuviințat. 

— Oamenii nu văd corect nici chiar în cele mai bune 
circumstanţe. Adaugă stresul cauzat de adrenalină și n-o să-și 
mai amintească nimic din ce au văzut. Chiar în clipa asta, pot fi 
în căutare de marțieni. Boaz și Gil încearcă și ei să afle 
identitățile morților. Ne vor spune, dacă vor afla mai multe. Intre 
timp, noi trebuie să monitorizăm situația și să aşteptăm. 

Chelnerul ne-a adus mâncarea și s-a îndepărtat. Poo nim s-au 
dovedit a fi crabi cu cochilii moi sotaţi. Dox nu exagerase. Erau 
excelenți, moi și fragezi, cu o ușoară aromă de busuioc. 

— Eu cred că erau din Agenţie, a zis Dox. 


VP - 62 


— Este posibil, nu știu. Nu i-ai văzut înainte să se îndrepte 
spre toaletă? 

— Ba i-am văzut, cum să nu? Erau la o masă, amândoi, dar nu 
mi s-au părut deloc niște asasini. Deși, trebuie să recunosc, s-ar 
putea să fi fost distras de ce se întâmpla cu Manny și 
bodyguardul, și să nu fi fost atent la indiciile mărunte, așa cum 
aș fi făcut poate altfel. Și tu? 

— La fel. Au fost foarte discreţi, trebuie să le recunosc asta. 
Am mai înghiţit o bucăţică de crab. Bănuiesc că erau cumva 
conectaţi cu Manny. Nu se aflau acolo ca să-i facă rău, pentru că 
altfel ar fi căutat să-l radă când a ieșit din toaletă. Ei se aflau 
acolo ca să-l protejeze. 

— Mda, asta m-am gândit și eu. Tot niște bodyguarzi? 

— Poate că da. Totuși nu i-am văzut deloc până atunci în alte 
părţi. Cred că veniseră pentru o întâlnire. 

— Cu Manny? 

— Da. Nu păreau localnici, așa că stăteau probabil la un hotel 
- poate Peninsula, Mandarin Oriental, Shangri-La... Toate astea 
sunt la o aruncătură de băț de Ayala Center și acolo și-a dus 
Manny familia pentru prânz, deși mallul Greenhills ar fi fost mai 
aproape. 

— Deci tu spui că Manny a prânzit cu familia, și-a luat rămas 
bun, femeia și băieţelul au plecat, iar el a trecut la afaceri cu cei 
care-l așteptau. 

— Da. lar când au văzut că un tip uriaș, cu ţăcălie și aspect 
periculos, năvălește în toaletă odată cu bodyguardul lui Manny, 
au înţeles că se-ntâmplă ceva. Atunci au intrat și ei. 

Dox a aprobat din cap. 

— Este un scenariu cu care sunt de acord. Au fost siguri pe ei 
și au acționat perfect din punct de vedere tactic. Și cum ai spus, 
au avut o acoperire perfectă. Eu nu i-am remarcat decât când a 
fost prea târziu. A fost vina mea, nenică, și-mi pare rău. Ti-am 
spus, mi-ai salvat viaţa - cu-adevărat ai făcut-o. 

Am vrut să-i spun adevărul - că, prin felul cum intrase, dând 
buzna în toaletă, el îmi salvase viața, nu invers. 

În loc să zic asta, am rostit: 

— Problema este că tot nu știm cu certitudine cine au fost ei. 
Cu cine erau afiliați? De ce se întâlneau cu Manny? Dacă am ști 
toate astea, poate că am mai putea beneficia de o șansă. 

— Crezi că ne-am mai putea apropia atât de mult? 


VP - 63 


— Depinde. Să știi însă că detest să las lucrurile neterminate. 

Dox a hohotit. 

— Ca un cec neîncasat, vrei să spui? 

Am încuviințat. 

— Asta-i o parte. lar faptul că-i anunţ pe Boaz și Gil că voi 
continua urmărirea lui Manny îmi oferă un pretext pentru a fi în 
legătură cu ei și o ocazie de a continua să-i evaluez. 

— Ca să te asiguri că nu s-au răzgândit despre cum să 
continue cazul? 

— Bineînţeles. În plus, ei sunt un canal potenţial de informaţii. 

— Despre cine erau pistolarii ăia. 

— Și nu numai. 

Pentru câteva minute am mâncat amândoi în tăcere. După 
aceea Dox a spus: 

— Voiam să te întreb ceva. 

Am înălţat din sprâncene și l-am privit. 

— Când am ajuns în toaletă, m-a surprins să văd că Manny 
mai era în picioare. Știu perfect ce poţi face cu mâinile din 
imediata apropiere. Ai fost singur cu el timp suficient. 

N-am spus nimic. 

— O să-mi povestești ce s-a-ntâmplat? 

Mi-am ferit ochii. 

— Nu știu nici eu, cu exactitate. 

— Ești sincer cu mine, partenere? 

Am făcut o pauză, după aceea am răspuns: 

— Nu știu ce-a fost. El a intrat, era cu spatele la mine și am 
ieșit din cabină. După aceea tu m-ai anunţat că vine băiatul. Am 
vrut să intru înapoi în cabină înainte să apară băiatul, dar 
probabil că am făcut un zgomot, fiindcă Manny s-a întors. L-am 
privit în ochi... 

— Ah, păi de ce l-ai privit în ochi, nenică? 

Am clătinat din cap. 

— Nu știu. 

— Aia-i, nenică, eu când mă uit prin lunetă, nu privesc 
niciodată în ochi. Sau dacă o fac, privesc doar la un singur ochi 
și atunci văd doar o ţintă rotundă, înţelegi? Nu văd niciodată un 
om. Doar o ţintă. M-a privit în tăcere, apoi a adăugat: Dacă vezi 
omul, atunci s-ar putea să... șovăi. 

M-am gândit la câteva replici, dar n-am rostit niciuna dintre 
ele. 


VP - 64 


Dox a sorbit din cafeaua cu gheață și a ridicat ochii, ca și când 
ar fi contemplat ceva. Apoi a zis: 

— Fiecare om are o cantitate de curaj în fântâna lui. Dacă bei 
prea des, până la urmă va seca. Am mai văzut întâmplându-se 
asta. Cred că-ntr-o bună zi mi se va întâmpla și mie. A făcut o 
pauză, după care a zâmbit și a adăugat: Deși probabil că nu. 

— N-a fost vorba despre asta, am spus eu. 

— Atunci ce-a fost? 

M-am uitat la peretele pe care pâlpâiau imagini, de parcă ar fi 
fost un ecran. 

— Ceva în legătură cu băieţelul ăla. Când l-am văzut cu 
familia lui... nu știu. 

A urmat o pauză. Dox a rostit: 

— Nenică, se pare că ai petrecut prea mult timp luna asta 
urmărindu-i. 

— Da, se poate. 

— Se-ntâmplă, așa-i. l-adevărat, poate să-ngreuneze lucrurile. 

Mă simţeam ca un idiot. Ce era în neregulă cu mine? De ce 
încremenisem? De ce nu-i puteam explica unui bărbat alături de 
care luptasem, un bărbat în care aveam încredere? 

Încredere, am gândit. Cuvântul mi se părea alunecos în minte, 
periculos. 

— Nu-i asta, am spus. Sau nu-i numai asta. 

— Ce mai e? 

Am scuturat din cap și am expirat zgomotos. 

— N-am mai avut de mult timp un partener. 

— la stai așa... ce vrei să zici - că-i vina mea? 

Am clătinat iarăși din cap. 

— Nu asta am vrut să zic. Atât doar că... N-am avut încredere 
în tine înainte, când ai venit după mine în Rio. 

— Da, am simţit. 

— Dar apoi, după ce ai făcut la Kwai Chung... am înţeles că 
mă înșelasem. Asta-i greu pentru mine. 

— Cred c-ar fi trebuit să te fi împușcat și să fi păstrat banii 
pentru mine. Cel puţin așa ai fi avut dreptate să n-ai încredere-n 
mine. 

— Te-ai gândit la asta? 

El a izbucnit în râs. 

— lisuse, nenică, aproape c-ai părut plin de speranţă. 

— Te-ai gândit sau nu? 


VP - 65 


Dox a clătinat din cap. 

— Nici măcar o clipă. 

— La dracu'! Am știut eu. 

— Vrei să-mi cer scuze? 

— Nu, am scuturat din cap. 

— Nu-mi datorezi nimic. Așa cum ţi-am spus chiar atunci, știu 
că și tu ai fi făcut la fel pentru mine. Așteaptă, nu-mi răspunde 
la asta, fiindcă o să-mi strici visul. 

Chelnerul a sosit și ne-a debarasat farfuriile. La desert am 
comandat orez lipicios cu mango. L-am privit pe chelner 
îndepărtându-se. 

Exista ceva ce doream să-l întreb pe Dox, ceva la care mă 
gândisem, la diverse niveluri, de mult timp și mai ales după 
Manila. Nu era ceva ce să fi spus cu glas tare până atunci și am 
descoperit că aveam șovăieli în a o spune acum. Pe de o parte 
pentru că dacă o făceam, s-ar fi putut să se simtă mai real; pe 
de altă parte, pentru că, probabil, lui Dox i s-ar fi părut o prostie. 
Dar îi zisesem deja multe. Doream să termin de deșertat sacul. 

— Am și eu o întrebare pentru tine, i-am spus privindu-l. 

Și-a îndepărtat scaunul de masă și și-a încrucișat degetele pe 
abdomen. 

— Sigur că da. 

— Tu ești vreodată... ești vreodată tulburat de ceea ce facem 
noi? 

— Doar când nu sunt plătit prompt. 

— Vorbesc serios. 

Dox a înălțat din umeri. 

— Nu, de obicei nu sunt tulburat. 

— Nu simţi niciodată că... Am chicotit. Cum să zic, ca și cum 
te-ar vedea Dumnezeu? 

— Ah, păi sunt sigur că mă vede. Atât doar că nu-i pasă. 

— Așa crezi? 

A strâns iarăși din umeri. 

— Mă gândesc că El a stabilit regulile. Eu nu fac altceva decât 
să joc după ele. Dacă nu-i place cum merg treburile pe Pământ, 
ar trebui să-și facă cunoscute părerile. Eu așa aș face-n locul lui. 

— Poate că și le face cunoscute, dar nu-L ascultă nimeni. 

— Atunci ar trebui să vorbească mai limpede. Dox a ridicat 
ochii spre mine și a adăugat: Dacă nu te superi c-o spun. 

Mi-am examinat palmele pentru câteva clipe. 


VP - 66 


— Ştii, m-a tulburat când m-am gândit că băiețașul acela își 
va pierde tatăl. 

— E normal. Dacă nu te-ar fi tulburat, înseamnă că n-ai fi 
omul bun care ești. De-aia cel mai bine este să nu te apropii 
prea mult de ţintă. Un instructor mi-a spus o dată: „Dacă-ţi 
poate conecta mintea, atunci îţi poate controla degetul”. 

— Da, asta-i adevărat. 

— Chestia-i că nu se poate ca tu să iei decizia și tot tu s-o 
execuți, înţelegi? Judecătorul și călăul sunt roluri diferite. 
Judecătorul își face treaba, după care călăul duce sentința la 
bun sfârșit. Așa se petrec lucrurile. Noi facem pur și simplu ceea 
ce trebuie să facem. 

— Este un mod interesant de a vedea situaţia, am comentat 
nesigur. 

— Este unicul mod. N-am știut că ești așa filosof, partenere. 
De fapt, cred că-i prima dată când te aud vorbind atât de mult. 

— Îmi pare rău. 

— N-ai de ce să-ţi ceri scuze. Eu cred totuși că despicarea 
prea amănunţită a firului în patru s-ar putea să nu fie foarte 
recomandată pentru unii ca noi. Am putea începe să credem că 
noi suntem judecătorii sau așa ceva și unde am ajunge atunci? 

Chelnerul a adus orezul lipicios cu mango. Era bun, dar 
gândurile mele se aflau altundeva. E 

— Și acum, spuse Dox, care-i pasul următor? In privinţa lui 
Manny, vreau să zic. 

Am căzut pe gânduri. _ 

— Nu ne mai putem apropia de el așa cum am făcut-o. In 
primul rând, m-a văzut bine, iar în al doilea rând ne putem 
aștepta să-și ia precauţii suplimentare. 

— Mda, cam asta-mi ziceam și eu. 

— Avem nevoie de o variabilă nouă, ceva care să schimbe 
lucrurile. lar în privinţa asta nu ne putem bizui decât pe 
informaţii de la Boaz și Gil. Dacă ei pot descoperi afilierea celor 
doi pistolari din toaletă, atunci am putea avea ceva pe baza 
căruia să acționăm. Altfel cred că operaţiunea este moartă. 

— Deci n-avem nimic de făcut decât s-așteptăm și să vedem 
ce pot oferi israelienii. 

— Exact. 

Dox s-a lăsat pe spate în scaun și a rânjit larg. 

— Ei bine, potrivit experienţei mele, nu chiar neglijabile, 


VP - 67 


Bangkokul este cel mai bun loc din lume în care să aștepți. 

Am suspinat, simţindu-mă ca un părinte aflat pe punctul de a- 
și mustra fiul adolescent. 

— Mai avem încă treabă de făcut. N-o să fii util, dacă vei fi 
secătuit de toate fluidele corporale și cu o mahmureală de zile 
mari. 

El a hohotit. 

— Da, mami. 

— Îți zic doar să fii disponibil pentru eventualitatea în care 
primesc vreun telefon și trebuie să pornim rapid. 

Dox a aprobat din cap, apoi a zis: 

— Fii atent aici. Pentru mine modul cel mai bun în care să fiu 
disponibil este ca noi doi să fim împreună. De ce nu vii cu mine- 
n seara asta? 

— Nu, cred... 

— Haide, nenică, când ai făcut ultima dată sex ca lumea? Sau 
măcar când ai făcut sex, pur și simplu? 

Am clătinat din cap. 

— O noapte petrecută cu prostituatele nu-i tocmai genul meu 
de distracţie. 

— Cine-a zis ceva despre prostituate? Fetele locale o să-ți 
sară de gât, când o să te vadă c-un străin arătos ca mine. Și, 
apropo, cred c-ai evitat răspunsul la întrebarea mea. 

M-am gândit la Delilah, însă n-am spus nimic. 

— Haide, nenică, îţi putem face rost de niște Viagra de pe 
piaţa neagră. 

— Nu cred că mă interesează. : 

— Îți zic eu, c-o doză dublă o să te descurci perfect. În plus, 
prin venele tale încă mai curge vreun litru din sângele meu. Ala 
ar trebui să te-ajute. 

Îmi reamintea de transfuzia pentru care-mi donase sânge 
după episodul de la Kwai Chung. 

— Nu cred că sunt în dispoziție pentru „One Night în 
Bangkok”, am replicat. 

— Care-i treaba, ţi-e teamă că s-ar putea să-ți placă? Fii atent 
aici - dacă te văd râzând și distrându-te, îți promit că n-o să 
spun nimănui. Știu foarte bine că ai o reputaţie de protejat. 

Am căzut pe gânduri. Poate că aveam să fac o plimbare lungă 
pe unele bulevarde mai puţin frecventate ale orașului. Puteam 
să trec pe lângă locuri unde petrecusem cândva cu alți 


VP - 68 


adolescenţi căliți în război, care erau veterani și totuși incredibil 
de inocenți, și, privind relicvele acelea, să văd în ce fel memoria 
mea le anima sau le deforma așa cum puteau ele exista în 
Bangkokul prezent. Dar pe măsură ce am examinat posibilităţile 
respective, am fost surprins să constat că de fapt nu doream să 
fiu singur. 

— Perfect! a exclamat Dox, considerându-mi șovăiala ca pe o 
afirmaţie. Putem să cinăm și apoi să cutreierăm niște baruri, să 
stăm de vorbă cu doamne, cine știe... Ție-ţi place jazzul, este? 
Știu un local nou pe Silom, care va fi exact genul tău. Eu unul 
prefer muzica disco, dar știu că ești un tip cu gusturi sofisticate, 
și sunt dispus să-ţi cânt în strună. 

Am încuviințat, capitulând. 

— Bine. 

Surâsul i s-a lăţit încă și mai mult. 

— Ai luat decizia corectă, domnule Rain, și-ţi promit că n-o s-o 
regreţi. Te-ai cazat deja? 

Noi stăteam la Sukhothai, care oferea combinaţia potrivită de 
eleganţă și discreție. Hotelul Oriental avea mai multă clasă, dar 
deloc discreţie, iar nenumărate hoteluri din oraș ne-ar fi oferit 
combinaţia inversă. Sukhothai fusese însă construit atât pentru 
frumusețe, cât și pentru discreție. Întregul domeniu, cu grădinile 
de flori și iazurile cu lotuși, cu liniile sale lungi și simetrice și 
iluminatul nebătător la ochi, și cu accentele tradiţionale de 
arhitectură și artă thailandeză, era cu certitudine un triumf al 
esteticii. Din perspectiva mea însă era de asemenea extrem de 
funcţional: recepţia mică și intimă nu semăna absolut deloc cu 
sălile uriașe și animate ce-i întâmpină pe clienţi în să zicem, 
Four Seasons, care era perfect proiectat pentru aceia care 
doreau să vadă și să fie văzuţi, dar inconfortabil pentru cei care 
preferau invizibilitatea. 

— Da, azi-dimineaţă, i-am spus. Tu? 

— La fel. Este un loc drăguţ. Îmi plac căzile alea mari. Ştiai că 
poți să bagi până la trei persoane în ele? Cu toate oglinzile alea, 
poate să iasă o distracţie pe cinste. Odată... 

— Haide atunci să ne întâlnim la recepţie. 

Dox a rânjit când l-am întrerupt. 

— Perfect. La ora opt? 

— Nu trebuie să te odihnești mai întâi? 

— Nu, fiule, trebuie să ies și să-ţi cumpăr doza aia dublă de 


VP - 69 


Viagra. 

Încercarea de-a scoate ce era mai bun din Dox era sortită 
eșecului de la bun început. l-am făcut semn chelnerului să ne 
aducă nota de plată și am spus: 

— La opt, atunci. 


Capitolul 6 


Jim Hilger nu se enerva niciodată. Asta nu însemna că nu 
trăda agitaţie exterioară, dar pur și simplu n-o percepea ca 
atare. Cu cât situaţia din jurul lui devenea mai nebunească, cu 
atât mai calm se simţea la interior. Calitatea aceasta făcuse din 
el unul dintre cei mai buni ţintași din Grupul 3 Forțe Speciale în 
timpul Primului Război din Golf. Când cineva trăgea spre el, 
simţea aproape ca și cum propria lui personalitate i-ar fi părăsit 
corpul, lăsând în loc o mașină care să se ocupe de probleme. 
Hilger știa că dacă ar fi trăit în epoca duelurilor, nimeni nu i-ar fi 
stat în faţă. 

Mai știa de asemenea că firea lui imperturbabilă era o 
abilitate utilă în conducere. Când oamenii lui îl vedeau cât de 
calm și letal era în luptă, deveneau și ei calmi și letali. lar acum, 
în noul lui rol, constatase că purtarea flegmatică îi oferea putere 
asupra celor pe care-i conducea. Cu cât ei deveneau mai 
neliniștiți într-o criză, cu atât sângele lui devenea mai rece, 
calmându-i în decursul procesului. Era ca și cum oamenii ar fi 
presupus că el știa probabil ceva despre care ei nu aveau habar; 
pentru că în caz contrar și Hilger și-ar fi pierdut cumpătul. In 
realitate, bărbatul se îndoia că ar fi știut mai multe decât alţii. 
Atât doar că învățase să se bizuie pe stăpânirea de sine și să 
creadă că se putea baza oricând pe ea pentru a-l scoate la 
liman, așa cum făcuse mereu până atunci. El nu credea în multe 
alte chestii. 

Când Manny îi telefonase cu o zi în urmă, aproape isteric de 
furie, calmul lui Hilger fusese pus la încercare. 

— Spune-mi doar ce s-a-ntâmplat, repetase el în timp ce 
Manny delira și ameninţa. 

Avusese nevoie de ceva timp, dar într-un final, îl potolise pe 
celălalt. lisuse, isteria aproape că-i părea explicabilă! Cineva 


VP - 70 


încercase să-l asasineze în Manila, iar Calver și Gibbons, doi 
dintre oamenii cei mai buni ai lui Hilger, oameni care făcuseră 
parte din unitatea lui în Războiul din Golf, fuseseră uciși. O 
primă întâlnire esenţială cu o sursă, pe care Hilger încerca s-o 
pună la punct prin intermediul lui Manny de peste doi ani, și 
pentru asigurarea căreia Calver și Gibbons zburaseră la Manila, 
fusese anulată. O porcărie și jumătate! 

În timp ce Manny îi comunica știrea, hiperventilându-se, 
Hilger comutase automat pe modul de rezolvare a problemelor. 

— Unde-i VBM? întrebase el, utilizând criptonimul pe care-l 
stabiliseră pentru noua sursă. 

— Nu știu, răspunsese Manny. Nu am o modalitate imediată 
pentru a-l contacta. Probabil că a venit la locul de întâlnire și a 
plecat, dacă noi n-am apărut. 

Rahat! Nu era tocmai prima impresie pe care sperase Hilger s- 
o lase. 

— Poţi să restabilești contactul? întrebase el. Să propui altă 
întâlnire? 

Cuvintele lui produseseră o explozie minoră. 

— Altă întâlnire? Ti-am spus doar - cineva tocmai a-ncercat să 
m-omoare! Sub ochii familiei mele! 

Hilger înțelesese că nu demonstra priorităţile cuvenite. 
Perfect, să le abordeze pe rând. 

— Uite care-i treaba, îi zisese el lui Manny, prin telefon nu 
putem face prea multe. Trebuie să ne-ntâlnim. Tu-mi vei da 
toate detaliile și apoi ne gândim ce să facem. 

— Cum să știu dacă pot avea încredere în tine? se lamentase 
Manny. Cum să știu dacă n-ai fost înapoia acestei acțiuni? 

— Cei uciși erau oamenii mei, îi atrăsese Hilger atenţia. Nu-ţi 
pot da o dovadă mai bună ca asta. 

Manny nu era raţional. 

— Poate c-a fost un vicleșug, spusese el, după care repetase: 
Poate c-a fost un vicleșug. 

Hilger oftase. 

— Haide să lucrăm împreună și să rezolvăm problema asta 
așa cum trebuie rezolvată. 

Urmase o pauză îndelungată. Bătăile inimii lui Hilger erau 
lente și constante. 

— Bine, bine, rostise Manny. 

— Perfect. Spune unde vrei să ne întâlnim. 


VP -71 


Lăsându-l pe Manny să aleagă locul îl ajuta să-și alunge 
suspiciunile ridicole. 

— Nu în Manila. Pot să vin în... 

Făcuse o pauză și Hilger știuse că fusese pe punctul de a 
spune „Hong Kong”, după care se răzgândise. Hong Kong era 
baza din care acţiona Hilger, locul unde-și ducea existența- 
paravan de consultant financiar. Manny nu dorea să-i ofere 
niciun avantaj acum și, probabil fiindcă se simțea ranchiunos, 
era încântat să-i refuze orice avantaj. 

— Jakarta, zisese Manny. Pot să vin în Jakarta. 

Hilger nu dorea să zboare până în Jakarta. Manny era o 
pacoste. 

— Sigur că da. Atât doar că am de rezolvat mai întâi niște 
chestii aici - și va dura probabil câteva zile. Eşti sigur că nu poţi 
să ajungi în Hong Kong? 

Urmase o tăcere lungă. Hilger spusese: 

— Ne putem întâlni oriunde dorești, însă în Hong Kong ar fi cel 
mai rapid și aș dori să pot începe treaba imediat. Oriunde vrei tu 
în Hong Kong, de acord? 

În felul acela căzuseră la înţelegere. În ziua următoare stăteau 
într-o cafenea de lângă Nathan Road în Kowloon, la numai 
cincisprezece minute de mers cu taxiul de biroul lui Hilger prin 
tunelul Cross Harbor. In Kowloon nu erau chiar așa mulți albi ca 
în Central, unde lucra Hilger, totuși erau destui pentru ca 
niciunul dintre ei să nu iasă în evidenţă și exista o șansă redusă 
ca Hilger să se întâlnească cu vreun cunoscut. Desigur, nimeni 
nu l-ar fi recunoscut pe Manny - faţa lui nu apăruse pe afișe pe 
pereţii secţiilor de poliţie, deși probabil că ar fi trebuit dar era 
mai bine să fie prudent. Hilger recursese la precauţiile uzuale 
pentru a se asigura că nu fusese urmărit și spera că și Manny 
fusese la fel de atent. li acceptă celuilalt isteria obligatorie. 
Când aprecie că încuviințase destul timp din cap cu înțelegere, 
începu chestionarea. 

— Spune-mi exact cum s-a-ntâmplat, îi ceru el și știu că acum 
calmul său era liniștitor. Nu doar în ziua respectivă, ci în fiecare 
zi, din clipa în care ai sosit în Manila. 

Manny se conformă. După ce termină, Hilger începu să 
examineze detaliile. 

— Ai spus că erau doi. 

— Da, așa cred. Cineva a intrat după bodyguard. 


VP- 72 


— Dar nu i-ai vazut fața. 

— Nu prea bine. Era voinic. Cred că era alb. Nu sunt sigur. 

Hilger căzu pe gânduri. 

— Nu contează. Chiar dacă nu l-ai fi văzut, ţi-aș fi putut spune 
că era acolo. Să revenim la primul dintre ei, la asiatic. Spui că 
era deja în toaletă, da? 

— Da. 

— Te urmărise pentru o vreme înainte de a decide să 
anticipeze și să te aștepte acolo. În același timp însă n-ar fi 
făcut-o dacă nu avea un partener care continua să te fileze. In 
caz contrar, dacă s-ar fi înșelat în privinţa intrării tale în toaletă, 
te-ar fi pierdut. 

Manny aprobă din cap și spuse: 

— Da, e logic. 

— Crezi că l-ai putea recunoaște pe asiatic? 

Manny aprobă iarăși. _ 

— Dacă-l revăd, da. Am apucat să-l văd bine. Il poţi gasi? Și 
pe celălalt? 

Hilger reflectă puţin, după care spuse: 

— Am niște fotografii, pe care o să ţi le arăt înainte să pleci. O 
să vedem dacă cei la care m-am gândit sunt cei pe care i-ai 
văzut. 

— Atunci îi poţi găsi. 

Hilger știa că dacă avea dreptate în privința indivizilor 
respectivi, identificarea lor ar fi fost floare la ureche prin 
comparaţie cu găsirea lor reală. Cu toate acestea, spuse: 

— Așa cred. 

Manny se aplecă puţin înainte. 

— Să faci bine și să-i găsești. lar când o să-i găsești, să-i faci 
să sufere mai întâi. M-au urmărit pe mine și familia mea, mi-ar fi 
putut răni fiul! 

Hilger încuviinţă din cap pentru a-i demonstra că putea să 
conteze pe el. Apoi zise: 

— Și VBM? Poţi să-l contactezi, să stabilim altă întâlnire? 

Il anunța pe Manny că era vorba despre serviciu contra 
serviciu. 

Celălalt strânse din umeri. 

— l-am lăsat deja un mesaj, dar nu-i un individ la care să 
ajungi ușor. Și s-ar putea să se fi speriat când a auzit ce s-a 
petrecut în Manila. 


VP-73 


Hilger se îndoia că VBM s-ar fi speriat cu atâta ușurință. Cei ca 
el tindeau să fie mult mai duri. Nu avea totuși rost să-l 
contrazică pe Manny. 

— Dacă s-a speriat, atunci s-a speriat și asta este, rosti el cu 
glas tare. Insă dacă-i vei spune ce pot face oamenii mei pentru 
el, sunt convins că va dori să ne întâlnim. 

— l-am spus deja. 

— Perfect. Continuă să-ncerci să-l contactezi. lar când o faci, 
spune-i că am avut grijă de indivizii care au făcut necazuri în 
Manila. Spune-i... 

— O să i-o spun când o să fie adevărat. 

— Până-l vei contacta, va fi adevărat, zise Hilger cu glas la fel 
de ferm ca și privirea. 

Manny aprobă din cap și celălalt continuă: 

— Spune-i că voi veni personal la întâlnire. Că o poate stabili 
absolut oriunde dorește. Și dă-i numărul mobilului meu. Dacă 
vrea, mă poate contacta direct. 

Manny mai aprobă o dată, apoi zise: 

— Bine. 

Hilger detectă o undă de îmbufnare în expresia celuilalt, 
cauzată neîndoios de dorinţa lui de a discuta probleme ce nu 
erau legate direct de dificultăţile prin care trecuse Manny. 
Parţial pentru a continua chestionarea, parțial pentru a-i oferi 
satisfacția dorită, îl întrebă: 

— Tu cine crezi că ar fi vrut să te asasineze? 

Manny se lăsă pe spate și ridică din umeri. 

— De unde să știu eu? Putea fi oricine. 

— „Oricine” nu mă ajută să îngustez cercetările. 

— Tu pe cine suspectezi? 

— Manny, eu am propriile mele idei, dar mă îndoiesc că 
altcineva decât tine ar fi într-o poziţie mai bună pentru o 
indicație. Îmi ascunzi ceva? Asta mi-ar îngreuna considerabil 
cercetările. 

Manny scutură din cap. 

— Nu-ţi ascund absolut nimic. Atât doar că n-am habar. 
Bănuiesc că poate fi Mossadul. Nemernicilor ăia de ipocriţi s-ar 
putea să nu le placă prietenii mei. 

Hilger se gândise deja la israelieni. Ei figurau în vârful listei lui 
scurte. 

— Altcineva? 


VP - 74 


Manny îl privi deschis. 

— CIA, bineînțeles. 

— Sursele mele de-acolo examinează deja posibilitatea. 
Altcineva? Poate BIN? 

— BIN? 

— Badan Intelijen Nasional. Serviciile secrete indoneziene. Ele 
au avut o mulţime de probleme - Bali, Marriott din Jakarta, 
ambasada Australiei... 

— BIN, da. Poate. Poate. 

Hilger înțelese că Manny n-avea să-i fie de ajutor în privinţa 
asta. Era genul de om căruia nu-i plăcea să recunoască faptul că 
avea dușmani reali - ceea ce, ţinând seama de activităţile lui, 
era aproape caraghios. Se părea că acum fusese prima dată 
când dăduse ochi cu realitatea că cineva dorea cu adevărat să-l 
vadă mort și întreprindea acțiuni concrete în privința aceea. 
Manny ar fi avut nevoie de ceva vreme să se adapteze la 
situaţia respectivă, iar între timp Hilger avea să investigheze pe 
cont propriu. Asta nu era foarte important, deoarece era 
obișnuit să facă lucrurile de unul singur. De altfel, uneori era 
unicul mod ca să termine o treabă. 

Decise să revină la direcţia anterioară de chestionare, în care 
Manny era mai util. 

— Ai zis că asiaticul te-a văzut și a părut să încremenească. 
Este posibil să fi fost din cauză că l-a văzut pe fiul tău? 

Manny făcu o grimasă. 

— Cred c-a încremenit din cauza mea. 

Hilger se întrebă asupra veridicităţii amintirilor sale. Oricum 
nu se aștepta să fie foarte precise; știa că rareori se întâmplă 
așa în cazul incidentelor traumatizante. De asemenea, probabil 
că Manny dorea să creadă că cei care veniseră după el erau 
ucigași depravaţi, subumani pentru că așa s-ar fi simţit virtuos 
prin comparaţie cu ei. Faptul că unul dintre asasinii aceia ar fi 
putut ezita la vederea unui copil nu s-ar fi potrivit cu imaginea 
lui, l-ar fi abătut de la sentimentul însoțitor de neprihănire 
comparativă și probabil că l-ar fi respins. Mintea unuia ca Manny 
avea multe căi prin care să-și producă, subconștient, mulțumire 
de sine. Trebuia să fii foarte atent. 

— Mi se pare totuși bizar, rosti Hilger, că asiaticul a părut să 
șovăie, indiferent care ar fi fost motivele. Șovăiala îi afectează în 
general pe cei fără experienţă. 


VP-75 


Manny se strâmbă din nou. 

— Poate că erau într-adevăr fără experienţă. 

— Niște inși fără experienţă n-ar fi fost în stare să-l lichideze 
pe bodyguardul tău și pe oamenii mei, care au fost uciși cu 
focuri foarte precise, în cap. Crede-mă, nu erau deloc 
neexperimentați. 

— Atunci de ce a ezitat? 

Hilger clătină din cap. 

— Încă nu știu răspunsul la întrebarea asta. 

— Fiul meu este traumatizat, zise Manny. L-am trimis cu 
maică-sa la rudele ei, în provincie. 

— Pot să aranjez protecţie suplimentară. 

— Ei sunt într-un loc sigur acum, însă eu am nevoie de alt 
bodyguard. 

Aceea fusese singura lui aluzie de până atunci la unul dintre 
oamenii care-și dăduse viaţa pentru a i-o salva pe a sa. Eu, eu, 
eu, gândi Hilger. Și nu era vorba numai despre Manny, ci 
aceasta era starea actuală a lumii. 

— În caz contrar, urmă Manny, nu pot continua să te ajut. 

Hilger suspină. Israelianul își alegea întotdeauna momentele 
cele mai nepotrivite pentru ameninţări, care nu erau de altfel 
nici măcar necesare. 

— M-am ocupat deja de asta, spuse el. 

— Și cei care au încercat să mă asasineze? 

— Oamenii mei îi vor găsi. 

Manny încleștă maxilarele. 

— Să-i găsești cât mai repede. Să știi că tu nu ești singurul 
meu prieten. 

Altă ameninţare idioată. Hilger o văzuse apropiindu-se. 

— Manny, știu că ai mulţi prieteni, dar te întreb - a fost 
vreodată unul dintre ei pe atât de nădejde pe cât am fost eu? 

Manny tăcu o clipă, după care izbucni: 

— Mi-ai spus că prietenia ta mă va proteja! Că așa ceva nu se 
va-ntâmpla niciodată! 

Hilger îl privi. Pentru prima dată de la începutul conversatiei 
îngădui ca în glasul lui să se strecoare o undă de emoție. Parţial 
pentru efect. Dar nu complet. 

— Doi dintre oamenii mei cei mai buni tocmai au murit pentru 
a te proteja pe tine. Plus un bodyguard de care tot eu ţi-am 
făcut rost. 


VP - 76 


Celălalt nu răspunse și Hilger aprecie că tăcerea îi era în mod 
caracteristic bosumflată. Trei oameni muriseră pentru el și nici 
măcar nu putea recunoaște, Da, ai dreptate, este corect ce spui. 

— Dacă te vei duce la alţii, urmă Hilger, îmi vei complica 
sarcina. Acordă-mi niște timp să rezolv problema înainte de a 
acţiona într-un fel care s-o complice, da? 

— Am și alţi prieteni, repetă Manny. 

Hristoase, era momentul pentru o doză de realitate! 

— Manny, cei despre care vorbești nu sunt prietenii tăi. Ei 
sunt niște oameni pe care-i cunoști și care au interese. Dacă ei 
decid că interesele lor nu coincid cu ale tale, vei constata că vor 
deveni neprietenoși. lar atunci cum te voi mai putea proteja eu? 

Manny îl privi, urându-l în mod vizibil pentru că nu se temea 
mai mult de ameninţare și pentru că făcuse la rândul său una, 
voalată. 

— Fă-i să sufere, ceru el ceva pentru a salva aparențele. 

Hilger aprobă din cap. Mai mult pentru că se gândea la 
oamenii săi, decât din dorinţa de a-l mulţumi pe celălalt, spuse: 

— Așa o să fac. 


Capitolul 7 


Dispuneam de câteva ore până la întâlnirea cu Dox în vederea 
ieșirii în oraș, așa că am luat un taxi până în Silom din apropiere, 
ca să caut o internet cafe. 

Rareori desființez un site securizat după ce l-am pus la punct. 
Clienţii au nevoie de un mod prin care să mă contacteze, iar 
modul acela sunt tocmai site-urile securizate. Dar când 
necesitatea afacerilor nu justifică întreţinerea lor, atunci 
motivaţia necesară o reprezintă speranţa sâcâitoare. Dacă aș fi 
convenit vreodată un astfel de site cu Midori, care mă evitase 
după ce aflase că-i asasinasem tatăl, probabil că l-aș fi verificat 
întruna. În loc de așa ceva, îmi întreţineam speranţele pentru 
Midori ascultându-i albumele, care ajunseseră acum la patru, din 
ce în ce mai profunde, mai expresive, mai cutezătoare ca cele 
dinainte; și imaginându-mi entuziaștii care-i aplaudau solourile 
de pian în localurile întunecate de jazz din Lower Manhattan, 
pentru care plecase din Tokio; șoptindu-i numele în fiecare 


VP - 77 


noapte ca pe o incantaţie tristă care aducea mereu durerea 
continuă a absenței ei, alături de unele calităţi ale spiritului 
femeii. 

Pe de altă parte, îmi spuneam, verificarea site-ului securizat 
pe care-l stabilisem cu Delilah era o combinaţie între business și 
plăcere. Graţie ei ajunsesem la jobul Manny și, dacă aș fi putut 
rezolva problemele apărute acum, poate că aș mai fi primit 
misiuni din aceeași sursă. Totuși nu afacerile erau motivul real 
pentru care păstrasem site-ul Delilah și nici pentru care 
continuam să-l verific aproape zilnic. Motivul real, o știam prea 
bine, era timpul pe care-l petrecusem împreună cu ea în Rio 
după întâlnirea noastră iniţială în Macao și după ce eu fusesem 
în pragul morții acolo. 

Nu era vorba doar despre sex, deși acela fusese excelent, și 
nici doar despre cât de bine arăta Delilah. Mai degrabă era 
vorba despre ceva aflat în adâncul femeii, ceva la care eu nu 
puteam ajunge. Nu știam cu certitudine ce anume era: regret 
despre rolul pe care-l jucase în atât de multe asasinate, 
amărăciune față de tratamentul neplăcut din partea propriei ei 
organizaţii, tristeţe față de viața normală și familia pe care 
alesese să le dea uitării și care probabil că acum aveau să-i fie 
negate pentru totdeauna. Ea îmi fusese tovarășa perfectă. Putea 
fi solicitantă, uneori capricioasă, și era temperamentală. Însă 
dulceaţa și perfecțiunea reprezentau o mască despre care am 
presupus că o folosea cu ţintele ei. Incertitudinea și barierele ce 
condimentau relaţia noastră îi confereau realitate și m-au 
condus spre încrederea în Delilah. lar încrederea, așa cum 
descopeream cu Dox, este un narcotic periculos. Crezusem că 
scăpasem de extazul ei, de povara de pe suflet. O degustasem 
însă și lucrul acela fără de care trăisem atâţia ani devenise 
brusc indispensabil. 

Am cerut taximetristului să mă lase la Silom Road, sub staţia 
Sala Daeng a lui Skytrain. Metroul acesta aerian fusese 
inaugurat cu câţiva ani în urmă și acum era prima dată când îl 
vedeam cu propriii mei ochi. Nu eram sigur că-mi plăcea. 
Neîndoios, prezenţa lui ușura traversarea orașului, unind între 
ele puncte care, cândva, fuseseră considerate nepractic de 
accesat prin intermediul reţelei de străzi. Exista însă și un preț. 
Pasajele aeriene de șine din oțel și platforme din beton 
cufundau în umbră străzile de dedesubt și păreau cumva să 


VP - 78 


comprime și să amplifice zgomotele, poluarea, greutatea 
acumulată a întregii metropole. Am surâs, fără voioșie, deoarece 
văzusem același lucru întâmplându-se și în Tokio cu căile expres 
suspendate, spre regretul pe termen lung al tuturor, mai puţin al 
companiilor de construcţii și al acoliţilor lor din aparatul de stat, 
care profitau de pe urma implementării unor asemenea scheme 
și care aveau să profite fără doar și poate din nou când edilii 
orașului determinau că era momentul să interzică aceleași 
monstruozităţi întunecate pe care le apreciaseră cândva ca 
necesare. Prin construirea unei căi aeriene de-a curmezișul 
cerului, custozii Bangkokului transformaseră efectiv străzile de 
dedesubt în artere subterane. Îmi puteam imagina o vreme, nu 
foarte îndepărtată, când metroul aerian avea să fie atât de 
extins și aglomerat cu spaţii food-court, magazine wireless și 
outleturi video, încât viaţa, pietonii, automobilele și magazinele 
de pe străzile de dedesubt aveau să devină, fără vreo planificare 
conștientă sau alocare a vinovăţiei, adevăratul sistem de 
transport subteran al orașului, destinaţia finală pentru acei 
cetăţeni care căzuseră prin crăpături și care zăceau acum 
nevăzuţi într-o beznă de unde nu puteau să mai cadă. 

Am mers în zigzag în lungul sois și sub-sois - străzile 
principale și arterele lor - dintre Silom și Surawong, trecând pe 
lângă câteva firme ce făceau reclamă telefoniei internaţionale și 
internetului. Majoritatea erau spaţii micuțe din clădiri mari, 
neutilizate probabil până când internetul sosise și crease 
posibilitatea profitului pentru sălițe cu cinci-șase măsuțe și tot 
atâtea scaune și terminale de computere. În scurt timp am găsit 
unul al cărui aspect mi-a plăcut. Ocupa o nișă la parterul unei 
clădiri strălucitoare Bank of Bangkok, părând aproape ascuns 
acolo. La interior se găseau zece terminale; câteva erau ocupate 
de femei care păreau animatoare în baruri și care poate că 
acum expediau e-mailuri acelor clienţi farang îndeajuns de naivi 
pentru a le fi dat adresele personale, povestindu-le istorii 
interșanjabile despre mame bolnave și bivoli muribunzi și alte 
motive pentru această unică rugăminte, atât de rușinată, pentru 
dolarii, lirele sau yenii farang-ului. Am ales o masă care-mi 
asigura spatele spre perete. Concentrate asupra corespondenței 
lor, fetele nu mi-au aruncat nici măcar o privire. 

Înainte de a începe, am descărcat un software comercial de 
pe un site personal de stocare și am verificat dacă terminalul 


VP - 79 


monitoriza apăsările de taste sau avea alte software-uri pentru 
spionarea clienţilor. După ce m-am asigurat că era curat, am 
intrat în site-ul securizat pe care-l stabilisem cu Delilah, cu 
obișnuita speranţă incipientă. 

Acolo mă aștepta însă un mesaj. Inima mi-a tresărit amețitor. 

Am tastat parola și am trecut la ecranul următor. Mesajul era: 
Am ceva timp liber. Tu? Era urmat de un număr de telefon care 
începea cu 331 - codul telefonic al Franţei și al Parisului. 

La naiba! Am privit în jur o secundă, un răspuns reflex față de 
neașteptata perturbare a solitudinii mele. Fetele tastau cu 
hotărâre, cu ochii plini de calcule și speranţe. 

M-am uitat din nou la ecran. Mesajul fusese lăsat cu o zi în 
urmă. Am notat numărul, utilizând codul meu obișnuit, am șters 
mesajul, am ieșit din site-ul securizat și am curăţat browserul, 
ștergând urmele tuturor locurilor pe unde fusesem. 

Când am revenit pe Silom, inima îmi gonea, dar creierul nu se 
dezactivase. Era greu de crezut că momentul mesajului ei era o 
coincidenţă. Cel mai probabil avea o legătură cu operaţiunea 
Manny. Deși nu puteam fi sigur. 

M-am oprit și mi-am spus, Nu poți fi sigur? Ce dracu-i cu tine? 

Nu crezusem niciodată în coincidențe - în niciun caz pentru 
asemenea lucruri. Sigur că da, poate că ele există, dar trebuie 
să acţionezi ca și cum n-ar exista. În majoritatea timpului, 
aparenta coincidenţă este de fapt cu totul altceva și îndoiala te 
face să-i supraviețuiești. lar dacă te-ai înșelat și a fost într- 
adevăr o coincidenţă, nu există niciun dezavantaj. 

Acum însă se părea că exista un dezavantaj și era ca și cum 
mintea încerca să-mi deformeze în concordanţă viziunea despre 
lume. Nu conta ce doream eu să cred. Important era ce aveam 
nevoie să cred. 

Atunci ignoră mesajul. N-o suna. Cel puțin nu-i telefona până 
nu se rezolvă cazul Manny. 

Gândul acesta era deprimant. Ba chiar dureros. 

Dox nu știuse, iar eu nu-i spusesem niciodată, dar 
comentariul lui despre ultima dată când „făcusem sex” îmi 
atinsese un nerv sensibil. Este adevărat, la răstimpuri plătesc 
pentru destindere. Trebuie să ai grijă de nevoile tale fizice. 
Totuși ceva real, ceva care să merite, nu mai existase după 
Delilah și nici înainte de ea nu fuseseră așa multe episoade. 

Cum puteam să știu despre ce era vorba, ce intenţiona de 


VP - 80 


fapt Delilah, dacă nu vorbeam cu ea? Poate că deținea 
informaţia necesară pentru a mă apropia iarăși de Manny. Poate 
că mi-ar fi putut oferi indicii despre opinia șefilor ei faţă de 
evenimentele din Manila, despre planurile lor de viitor. Da, ar fi 
existat riscuri, dar riscuri există mereu. lar eu le puteam 
controla. O fac întotdeauna. 

Instinctul îmi spunea că merita să risc. Pentru o clipă m-am 
temut că nu mă puteam încrede în instinct, că poate, deși mă 
slujise mereu, fusese cumva deformat, iar instrumentele mele 
interioare de navigaţie îmi fuseseră compromise. Apoi mi-am 
spus: Dacă instinctul nu-ți mai este bun, atunci ești oricum 
terminat. 

Ceea ce în sine putea fi o deformare. La naiba însă! 

Am găsit un telefon cu plată pentru convorbiri internaţionale 
și am sunat la numărul lăsat de Delilah. Pe când se stabilea 
legătura, am simţit cum inima îmi bubuie tot mai tare și am fost 
cumva stingherit pentru asta. Dacă ar fi știut, Dox m-ar fi luat 
peste picior și mi-ar fi spus că mă comport ca un puști. 

Ea a răspuns după primul țârâit. 

— Allô. 

— Hei, am spus eu privind spre stradă, temător pentru 
speranțele mele. 

— Hei, a replicat ea. 

Când nu i-am răspuns, Delilah a continuat: 

— Ce mai faci? 

Indiferent la ce mă așteptasem, nu crezusem că mă voi simți 
așa stângaci. 

— Bine. Tu? 

— Și eu. Am lucrat la un... proiect, dar îmi pot lua câteva zile 
libere, dacă poţi și tu. 

Nicio referire la afaceri. Fie că era un apel personal, așa cum 
doream să sper, fie că era un apel de afaceri deghizat ca 
personal, ceea ce, ţinând seama de domeniul curent de 
posibilităţi, însemna probabil lucrul cel mai rău. 

— Da, pot. Sunt în mijlocul unui job care deocamdată este 
liniștit, dar s-ar putea încinge brusc. 

M-am întrebat dacă ea va reacţiona faţă de cuvintele acelea. 
N-a făcut-o. 

— Dacă preferi, a zis Delilah, pot să vin eu la tine. 

Am căzut pe gânduri. Trebuia să rămân în regiune, dacă Boaz 


VP - 81 


și Gil descopereau ceva ce ne-ar fi putut readuce pe Dox și pe 
mine pe urmele lui Manny. Și doream să mă întâlnesc cu Delilah 
într-un loc care să ridice dificultăţi pentru ea, dacă se gândea să 
vină însoţită. Pentru orice eventualitate. 

— Poţi s-ajungi în Bangkok? am întrebat-o. 

— Sigur. S-ar putea chiar să găsesc un zbor direct de pe De 
Gaulle. 

— Scrie cursa cu care vii pe site-ul securizat și-o să te aștept 
imediat după vamă. 

— Bine. Eşti totuși sigur că vrei în Bangkok? Se zice că a-ți 
duce prietena acolo este ca și cum ai veni cu un sandviș într-un 
restaurant haute cuisine. 

Am zâmbit. 

— Eu știu ce mâncare-mi place. 

Delilah a râs și tensiunea s-a destins puţin. 

— Bine atunci. O să mă ocup de zbor și las restul în seama ta. 

Am recunoscut concesia faţă de ceea ce Dox numea paranoia 
mea. Delilah știa că m-aș fi simţit mai confortabil dacă mă lasa 
să aleg destinaţia finală, fără să-i spun nimic în avans. 

— Va trebui să știu sub ce nume călătorești, i-am spus. Pentru 
restul aranjamentelor legate de hotel. 

— O să pun totul pe site. 

— Bine atunci. 

A urmat o pauză. 

— Abia aştept să te văd, a zis ea. 

— Da. Mă bucur că ai dat semn. 

— Jaa, a spus Delilah etalându-și cunoștințele de japoneză. „Ei 
bine, atunci”. 

Am surâs. 

— A bientôt. 

Apoi am închis. 

Am mers câteva minute, după care am intrat în altă internet 
cafe. M-am uitat ca de obicei după eventuale software-uri 
pentru spionare, apoi am căutat zborurile Paris-Bangkok. Curse 
directe ofereau doar Thai Air și Air France. Zborul Thai pleca 
zilnic la 13:30. la să vedem... la Paris era deja 13:15, deci pe 
acela îl ratase. Zborul Air France pleca zilnic la 23:25 și ajungea 
a doua zi la 16:35. 

M-am gândit pe îndelete. Fie că Delilah dispunea de timp liber 
neașteptat, așa cum declarase, caz în care ar fi vrut să profite la 


VP - 82 


maximum de el, fie că, mai probabil, venea cu afaceri, ceea ce 
ar fi cauzat propria sa formă de urgență. In ambele cazuri mă 
puteam aștepta să se miște prompt, ceea ce ar fi însemnat 
probabil zborul Air France de noapte. Perfect, pe ăsta aș fi 
mizat. 

M-am gândit apoi unde s-o duc și cum să procedez. Trebuia să 
fie un loc special. Pe de o parte, trebuia să recunosc, fiindcă 
voiam s-o impresionez. Și, încă mai important, fiindcă doream 
ca ea să se simtă îndepărtată de cei care o trimiseseră. 
Sentimentul distanţei, al decuplării, ar fi crescut probabilitatea 
să vorbească deschis, sau cel puţin să comită o eroare. In 
același timp, locul trebuia să aibă securitate excelentă. lar noi 
trebuia să ajungem acolo într-un mod care să-mi ofere ocazia de 
a determina că venise singură. 

Am intrat din nou pe site-ul securizat și am văzut că Delilah 
îmi lăsase deja identitatea sub care avea să călătorească. 
Perfect! Am petrecut următoarea jumătate de oră făcând 
rezervările online necesare. După ce am terminat, am 
reexaminat totul și m-am declarat mulţumit. Unica problemă era 
un sentiment brusc de nerăbdare. Totul era pregătit și acum nu 
mai trebuia decât să aştept. Ziua următoare avea să fie 
dedicată pierderii timpului. 

În mod obișnuit pierderea timpului în Bangkok ar fi însemnat 
urmărirea unui meci de box thailandez la Lumpini sau 
Ratchadamnoen, sau ascultarea de jazz în Brown Sugar, ori în 
barul Bamboo din Oriental, poate chiar o noapte petrecută în 
Grand Hyatt cu o fată de la Spasso. În seara asta însă se părea 
că voi cutreiera pur și simplu orașul în tovărășia unui prieten. 

Ideea respectivă mi se părea stranie. Nu dezagreabilă, nici 
vorbă de așa ceva, totuși stranie. Era ca și cum aș fi auzit un 
cântec care-mi plăcuse cu mult timp în urmă, și pe care îl 
uitasem cine știe cum, o melodie simplă care pe vremuri fusese 
bogată, proaspătă și plină de promisiuni, și care acum, prin 
pierderea ei neobservată și reapariția neașteptată, se 
transformase alchimic în ceva obsedant, un memento nu doar a 
ceea ce era, dar și a ceea ce fusese pierdut în anii scurși între 
timp - o melodie nuanțată acum cu speranţa că pierderea putea 
fi recuperată, dar și cu teama că a doua pierdere va fi 
ireversibilă. 

Dox și cu mine ne-am întâlnit în holul recepţiei, așa cum 


VP - 83 


stabiliserăm, și, după precauţiile cuvenite, am luat un taxi spre 
Silom. Pe drum l-am întrebat asupra destinaţiei, însă a refuzat 
să-mi spună. Faptul că n-am oprit pur și simplu taxiul ca să 
cobor era o dovadă a gradului în care ajunsesem să am 
încredere în el. Totuși mă irita comportamentul acela copilăresc. 

Am coborât în faţa clădirii State Tower Bangkok și am luat 
ascensorul până la etajul șaizeci și trei, ultimul al turnului. După 
ce am ieșit din lift, am trecut prin niște uși de sticlă din plafon 
până în podea și ne-a întâmpinat o imagine despre care a 
trebuit să recunosc că era impresionantă. 

Pe terasa aflată sub cerul liber, care se întindea imediat sub 
noi, se vedeau mese aranjate simetric, acoperite cu olandă albă; 
într-un capăt, un bar circular se afla pe un podium ceva mai 
înalt care strălucea succesiv în roșu, albastru și galben. In 
stânga noastră, pe o terasă mai înaltă, un cvartet de jazz cânta 
pentru meseni. Podeaua restaurantului, din piatră și lemn de tec 
închis la culoare, se întindea până la marginile clădirii, dincolo 
de care pâlpâiau în toate direcţiile luminile nesfârșite ale 
orașului; râul Chao Phraya, care șerpuia silențios, se distingea 
doar sub forma unei absenţe sinusoidale a luminii. La baza 
scării, o plăcuţă din sticlă anunţa discret că localul se numea 
Sirocco. 

— Ce zici? a întrebat Dox. Îţi place? 

— Da, am recunoscut fără a reuși să-mi ascund surprinderea 
din glas. 

— Ce credeai, c-o să te duc la un bar de striptease sau așa 
ceva? 

— A fost o întrebare retorică? 

El s-a încruntat. 

— Nenică, uneori nu-mi acorzi destul credit. 

Am fost surprins de cuvintele acelea. Dox făcea pe bufonul 
atât de frecvent și atât de bine, încât mi se părea bizar că ar fi 
dorit să i se recunoască faptul că, ocazional, dădea dovadă de 
bun gust. 

— De unde ai auzit de Sirocco? l-am întrebat. 

A strâns din umeri. 

— Petrec destul de mult timp pe-aici, așa că stau cu urechile 
mereu ciulite. S-a deschis cu numai câteva luni în urmă și părea 
să fie genul tău de local. Așa c-am zis c-ar merita să-l încercăm. 

— Mulţumesc. Am vrut să spun că... 


VP - 84 


Dox a rânjit larg. 

— Hai, las-o baltă. 

— Voiam să zic să mă lași pe mine să comand vinul. 

Zâmbetul a început să se destrame, apoi a revenit, de două 
ori mai luminos. 

— Orice te face fericit, nenică. 

Plasatoarea ne-a condus la masa noastră. Meniul, denumit de 
Sirocco „Cină de inspiraţie mediteraneeană”, era la fel de bun 
ca și panorama. Am comandat cotlete de miel marinate cu 
usturoi și rozmarin la grătar, homar Phuket la grătar stropit cu 
lămâie și ulei de măsline aromatizat, confit de rață și foie gras 
tras în tigaie ca antreu. Eu am comandat vinul: Emilio's Terrace 
Cabernet Sauvignon Rezerve din 1996. Era tânăr, dar puţină 
expunere la aer avea să-l potențeze. 

— Da’ chiar că-i bun, a comentat Dox după ce chelnerița 
deschisese și decantase sticla, iar noi am luat primele sorbituri. 
Nu știu cine-i Emilio, dar mi-ar plăcea să-i strâng mâna. Tu de 
unde știi atâtea despre vinuri, nenică? 

— Nu știu chiar așa multe. 

— Termină cu modestia. Imi dau seama că te pricepi. 

Am sorbit iarăși din vin, bucurându-mă de gust. 

— Pentru joburile mele, am spus după ceea, trebuie să mă pot 
integra fără probleme în diverse straturi ale societăţii. lar pentru 
asta trebuie să cunosc chestiile de fineţe, indiciile mărunte. 
Poate fi vorba despre vin, sau poate fi vorba despre furculița 
potrivită pe care s-o folosesc. Poate fi vorba despre hainele 
potrivite. Sau despre cuvintele potrivite. Nu știu... Eu mă 
mulțumesc să privesc și încerc să învăţ. Sunt un bun imitator. 
Am sorbit din nou. In același timp însă îmi place pur și simplu 
vinul. 

— Adică tu poți... să foloseşti chestiile astea, apoi să renunți 
la ele, ca și cum ar fi un fel de deghizare? 

— Cam așa ceva. Și tu procedezi la fel, deși cumva diferit. Tu 
ai stilul de a dispărea când o dorești, l-am văzut la tine. 

— Da, e școala lunetiștilor. Pur și simplu... îţi tragi spre 
interior toată energia. l-o chestie Zen. Îmi vine greu să-ţi explic. 
Un amic mi-a spus odată că-i cum făcea creatura aia din 
Predator sau navele de război klingoniene cu dispozitive de 
camuflare. Cam așa stau lucrurile. Nu m-ar deranja totuși să mă 
pot deplasa în largul meu prin pături sociale diferite, ca tine. În 


VP - 85 


același timp trebuie să fie destul de ciudat să te poţi mișca prin 
ele, dar de fapt să nu aparţii niciuneia, înţelegi ce zic? 

Am aprobat din cap. 

— Da, știu. 

Cina s-a dovedit o plăcere neașteptată. Mâncarea și vinul erau 
de prima mână, iar senzaţia de a fi în centrul metropolei dense 
din jur, dar în același timp deasupra ei și izolat, era înviorătoare, 
aproape ameţitoare. Vremea era cea mai bună din Bangkok: 
răcoroasă și relativ uscată, și se zăreau chiar câteva stele prin 
lințoliul de poluare de deasupra. Am vorbit mult despre 
Afganistan, locul nostru comun: despre cei pe care-i 
cunoscuserăm acolo, nebuniile pe care le făcuserăm, despre 
consecinţa neintenţionată a unei structuri de fanatici islamiști 
înarmaţi și bine instruiți care urmaseră după plecarea 
sovieticilor la a căror alungare dăduserăm și noi o mână de 
ajutor. 

Am vorbit de asemenea despre Asia. M-au surprins 
cunoștințele lui Dox despre regiune, iar întrebările pe care mi le- 
a pus, mai ales despre cultura japoneză, au fost inteligente și 
pătrunzătoare. Mi-a povestit despre dragostea lui pentru Asia de 
Sud-Est și îndeosebi pentru Thailanda, unde își făcuse 
„sejururile”, cum îi plăcea să spună, de ani buni, zăbovind tot 
mai mult și mai mult cu fiecare vizită, și că spera să se retragă 
la pensie aici. Mi-a spus că nu se mai simţea în largul lui în 
Statele Unite. 

L-am înţeles. Cultura thailandeză este tolerantă în acceptare 
și există farang, străini, care se simt atrași de ea. În partea 
întunecată a fenomenului se numără pedofilii și alți degeneraţi, 
care vin aici pentru a-și satisface pasiunile bolnăvicioase 
secrete. Există de asemenea managerii mijlocii îmbătrâniţi, care 
anesteziază regretele legate de ambiţii eșuate și implacabila 
apropiere zilnică a morţii prin angajarea de femei, pe care 
oricum nu le mai pot satisface din cauza vârstei, și prin 
reasigurarea propriei lor valori pentru că duc un stil de viață 
neocolonial pe care localnicii nu și-l pot permite. Mulţi s-au 
stabilit totuși aici pentru motive mai nevinovate. Unii sunt, dintr- 
un punct de vedere, orientali captivi în corpuri de occidentali, 
care-și descoperă firea eliberată în climatul „străin” al 
Thailandei. Alţii sunt pur și simplu aventurieri, dependenţi de 
exotisme. Unii sunt refugiați dinaintea unei afaceri 


VP - 86 


dezastruoase, a unui divorț, faliment sau alte traume personale 
similare. lar alţii, ca Dox și ca mine, sunt soldați care constată 
că au fost prea transformați de faptele pe care le-au săvârșit în 
război pentru a mai reveni pe meleagurile tinereţii lor. Unii nu 
mai pot astupa hăul dintre cei care au fost și cei care au 
devenit, iar disonanţa creată de tentativa de repatriere este un 
memento constant tocmai al schimbărilor pe care doresc atât de 
mult să le uite. 

După ce am terminat cina și zăboveam înaintea unor căni 
enorme cu cappuccino, am rostit: 

— Am nevoie de ajutorul tău pentru o chestie. 

Dox m-a privit atent. 

— Sigur că da, nenică, orice, știi doar. Zi-mi și s-a făcut. 

— Este vorba despre sursa mea din Israel. Femeia care mi-a 
intermediat întâlnirea cu Boaz și Gil. M-a contactat mai devreme 
și vrea să ne vedem. 

— Poate că asta-i exact ce ne trebuie, o informaţie nouă 
despre Manny. 

Am clătinat din cap. 

— N-a pomenit nimic despre Manny. A zis doar că vrea să ne 
vedem. 

El a înclinat capul spre un umăr și m-a studiat. 

— Nu pricep. De ce ar vrea să te vadă, dacă nu-i vorba despre 
Manny? 

— Înainte să-mi aranjeze legătura cu Boaz și Gil, am petrecut 
ceva timp cu ea. 

l-am oferit o versiune prescurtată a întâlnirii mele cu Delilah 
în Macao, a celor întâmplate între noi acolo și ulterior în Rio. 

M-a ascultat în tăcere, cu o expresie neobișnuit de gravă pe 
chip. Când am terminat, a spus: 

— Te gândești să te-ntâlnești cu ea. 

Am încuviinţat fără un cuvânt. 

— Vrei să faci asta pentru că te gândești că s-ar putea să aibă 
niște informații operaţionale, sau pur și simplu pentru că vrei s-o 
vezi? 

Deși îi plăcea să facă pe ţărănoiul, Dox avea stilul de a merge 
direct în miezul problemelor. M-aș fi putut eschiva, dar am decis 
să fiu deschis cu el. O merita. 

— Pur și simplu vreau s-o văd. 

A aprobat încet din cap, după aceea a zis: 


VP - 87 


— Mă bucur c-ai spus-o. Mi-am dat seama din felul cum ai 
vorbit despre ea și aș fi fost al naibii de îngrijorat dacă ai fi 
încercat să m-aburești. M-aș fi întrebat dacă nu cumva te 
aburești și pe tine. 

— Nu știu dacă mă aburesc sau nu pe mine. 

— Partenere, asta în sine este o clasă profundă de onestitate. 

Am sorbit din cappuccino. 

— S-ar putea totuși ca ea să aibă și ceva operaţional pentru 
noi. Mă îndoiesc că momentul contactării mele este o simplă 
coincidenţă. 

— Dacă nu-i o coincidență și ea ţi-a spus că te-a căutat numai 
pentru că-i era dor de personalitatea ta fermecătoare, atunci n-a 
fost corectă cu tine. S-ar putea să fie vorba despre ceva abject. 

— „Abject”? 

— Da, adică „imora!” sau „ticălos”. 

M-am încruntat. 

— Știu ce înseamnă cuvântul. 

Dox a zâmbit. 

— Ei bine, dacă știi ce-nseamnă, ce crezi? 

— S-ar putea să ai dreptate. 

— Oricum însă vrei să te-ntâlnești cu ea. 

— Da. 

A ţuguiat buzele și a expirat cu putere. 

— Partenere, asta-mi sună cumva ca sexul neprotejat. Și nu-s 
sigur că aș vrea ca eu să fiu prezervativul. 

Am făcut o strâmbătură. 

— Când o spui sub forma asta, nici eu nu sunt prea sigur. 

Dox mi-a oferit un rânjet de strălucire medie. 

— Orice ar fi, zi-mi ce vrei. 

— Ea vine în Bangkok și i-am spus c-o voi aștepta imediat 
după vamă. Dacă plasează acolo oameni, care să-mi ia urma, i- 
ai putea observa. 

— Bun... 

— O să iau un taxi de la terminalul pentru curse internaţionale 
la cel pentru curse interne. Tu ne vei urmări, așa că vei 
beneficia de ocazii să-ţi dai seama dacă suntem filaţi. Dacă sunt 
curat, vom trece prin controalele de securitate pentru cursele 
interne. O să am două bilete pentru Phuket, unde o să merg cu 
Delilah, iar tu o să ai un bilet pentru altă destinaţie. În felul ăsta 
vei putea trece de asemenea prin controalele de securitate și 


VP - 88 


vei avea altă ocazie în zona de îmbarcare ca să confirmi că nu 
suntem urmăriţi. 

— Phuket zici? Sper c-ai discutat cu agentul turistic. Acolo mai 
există locuri care n-au fost refăcute după tsunami. 

— Știu. 

— Ai putea merge în Ko Chang, care-i în Golful Thailandei, și 
n-a suferit deloc. In plus este mai puţin dezvoltat și la numai 
patru ore de mers cu mașina de Bangkok. 

— Știu. Vreau să merg cu avionul, fiindcă așa vom fi mai greu 
de urmărit. 

— Da, asta-i o explicaţie corectă. Sigur că da, Phuket este 
oricum un loc frumos. Unde intenţionezi să staţi? 

Din reflex, n-am răspuns decât după câteva clipe: 

— Amanpuri. 

— Oho-ho! Paradisul pe Pământ! Am stat o dată acolo și l-am 
văzut pe Mick Jagger. Genul meu de loc, deși cred că aș prefera 
totuși plaja de la Chedi, de alături. N-aș avea nevoie de vreo vilă 
sau nimic de felul ăla. Un simplu pavilion ar fi suficient. Cu 
vedere la ocean, bineînțeles. N-are rost să fii în paradis, dacă nu 
poţi să vezi apa. 

— Nu, nu cred... 

— Hei, dar cum o să-ţi supraveghez spatele, dacă n-o să fiu 
acolo? Este posibil ca ea să-și cheme oamenii după ce ajungeti 
la destinaţie și tu vei rămâne pe cont propriu. 

— Mă pot descurca și singur. 

— Atunci de ce-mi mai ceri ajutorul? 

— Uite care-i treaba, nu știu dacă mai pot face rost de o 
cameră acolo. Am avut noroc să găsesc una cu așa puțin timp 
înainte și... 

— Haide, nenică, știi bine că rezervările lor au căzut pentru că 
turiștii cred că daunele cauzate de tsunami sunt mai grave 
decât în realitate. Totul din cauza echipelor alea de la CNN care- 
i întreabă pe localnici: „Ne poţi duce la o scenă de distrugeri 
suficient de spectaculoase pentru a ne crește ratingurile?” lar 
dup-aia telespectatorii americani își spun: „Rahat, așa arată- 
ntreaga insulă, mai bine mă duc în Hawaii”. Dar noi doi știm mai 
bine cum stă treaba, nu? 

Pe chipul lui n-am zărit posibilitatea unei negocieri. Am oftat. 

— Bine. Să știi însă că tipa asta-i foarte isteaţă, ai înţeles? 
observă tot ce se-ntâmplă în jurul ei și ţine minte feţele. Dacă 


VP - 89 


adopţi modul lunetist, o să fii în regulă, dar dacă îţi pierzi 
camuflajul, te-a ochit imediat. lar asta ne-ar putea înmulţi 
problemele. 

Dox a rânjit larg. 

— Promit să mă comport corespunzător. 

L-am cercetat cu atenţie. O parte din mine clătina din cap, 
gândind: Din asta nu poate ieși nimic bun. 

Am spus însă: 

— Bine. 

— Acum să fiu sincer, mă bucur să m-aleg cu o excursie cu 
toate cheltuielile plătite până la Amanpuri, dar asta nu-nseamnă 
că situaţia îmi place, partenere. Nu-i înțelept s-amesteci 
afacerile cu plăcerile. În general chestia asta te derutează. lar 
uciderea ta ar fi un mod jalnic de clarificare a derutei. 

Am mai sorbit din cappuccino. 

— Există un grad de risc, dar și o răsplată. Dacă nu mă 
întâlnesc cu ea, o să ratez ocazia de a afla ce știu israelienii, ce 
anume plănuiesc ei. 

— Da, fiule, dar în cazul ăsta nu te gândești doar la răsplata 
asta. 

— Nu, ai dreptate. 

— Treaba ta, ești adult. N-o să-ţi spun eu la ce oră să te bagi 
în pat sau cu cine s-o faci. Sper totuși ca ea să merite. 

Am încuviinţat în tăcere. Briza s-a întețit și, pentru o clipă, pe 
terasă a fost chiar frig. M-am întrebat despre înţelepciunea 
intenţiei mele, ca și despre corectitudinea implicării lui Dox. 

Stelele, care fuseseră vizibile pentru scurt timp, dispăruseră 
acum, ocultate de poluarea cerului. Am privit luminile orașului. 
După terminarea cinei, nu mai aveam senzaţia plăcută de a fi 
deasupra lui, îndepărtat de el. Dimpotrivă, mă simţeam chiar în 
mijlocul lui și probabil într-o măsură mai mare decât o știam. 


Capitolul 8 


Hilger stătea la biroul lui de la etajul optzeci și opt din 
International Finance Center. Turnul al doilea, Two IFC, era una 
dintre clădirile cele mai noi din Hong Kong și de asemenea cea 
mai înaltă, având 415 metri. Bărbatul trebuia să admită că îi 


VP - 90 


plăcea într-adevăr. Nu era vorba doar de panoramă, dotări și 
senzaţia de a te găsi pe acoperișul lumii, detașat, atotputernic, 
intangibil, ci clădirea reprezenta pentru el paravanul perfect. 
Chiria în sine era atât de ameţitoare, încât era de neconceput ca 
vreun guvern sau nonprofit să poată aproba nota de plată. Și 
într-adevăr nu Unchiul Sam plătea chiria lui Hilger, ca de altfel 
niciunul dintre celelalte aspecte ale operaţiunii sale. In prezent 
Unchiul Sam îl lăsa pe Hilger mai degrabă singur, bucurându-se 
de calitatea informaţiilor lui, însă preferând să nu știe prea 
multe despre modul cum le obținea el. lar asta îi convenea de 
minune bărbatului. 

Camera era lambrisată cu stejar și avea pe jos un covor 
berber din lână alb-murdar. Pe birou se aflau doar câteva 
obiecte: o veioză cu halogen marca Leonardo Marelli din nichel 
mătuit, un telefon Bang & Olufsen Beocom 2500 care avea 
instalate circuite Secure Telephone Unit create de CIA și un 
display Macintosh uriaș, cu tastatură și mouse wireless. Aspectul 
general, pe care îl proiectase cu succes asupra multor clienţi, 
era soliditate, focusare, bani, conexiuni. Panorama zgârie-norilor 
Central și Victoria Harbor făcea de asemenea parte din impresie, 
iar lui Hilger îi plăcea enorm. În seara aceasta, pentru a 
minimiza reflexiile și a pune în valoare peisajul urban strălucitor, 
încăperea era luminată doar cu veioza. Privitul panoramei îi 
liniștea mintea bărbatului și-l ajuta să gândească. Ceea ce era 
bine, întrucât pe moment existau foarte multe la care trebuia să 
se gândească. 

Situaţia nu era complet pozitivă, totuși lucrurile puteau fi încă 
aranjate. Da, pierduse doi oameni, dar mai pierduse oameni și 
până atunci și înțelegea că pierderea de vieţi, poate chiar 
pierderea propriei lui vieţi, făcea parte din orice misiune. 
Misiunea era cea importantă, operaţiunea. Aceasta trebuia să 
reușească, iar el avea să acţioneze pentru asta. 

Examină evenimentele dinspre prezent spre trecut. 
Obiectivul: protejarea operaţiunii. Asta însemna stoparea 
amenințării la adresa lui Manny, care era o parte esenţială din 
operațiune. Cum să procedeze în privinţa asta? Foarte simplu. 
Să afle cine fusese înapoia tentativei de asasinat și cine 
încercase s-o comită, iar apoi, pe cât posibil, să-i elimine pe 
ambii. 

Problema era că trebuia lucrat sub presiune. După ce se 


VP - 91 


întâlnise în dimineaţa aceea cu Manny în Kowloon, Hilger 
revenise în biroul său. Îl aștepta un mesaj din partea unui 
membru al reţelei lui, care lucra actualmente în Langley. Acesta 
îl anunţa că vestea uciderii lui Calver și Gibbons în Manila 
ajunsese la eșalonul din vârful CIA. Staţia Manila luase legătura 
cu poliţia metropolitană din Manila, care verificase dosarul 
bodyguardului mort și aflase că unicul lui client era numitul 
Manheim Lavi, „Jigodie Majoră Binecunoscută”. Lavi nu putea fi 
contactat, dar deducţia era că bodyguardul murise încercând să- 
| protejeze, iar cei doi ex-agenți uciși fuseseră conectaţi cu 
numita „Jigodie Majoră Binecunoscută”. Intrebarea arzătoare, 
continua mesajul, era ce făceau Calver și Gibbons cu „Jigodia” și 
cine mai era implicat? Hilger știa că trebuia să înnoade capetele 
acelea rămase dezlegate înainte ca altcineva să pună mâna pe 
ele și să destrame toată țesătura. 

Pe primul front, aflarea atentatorului, izbutise să se miște 
rapid. Din descrierea lui Manny, Hilger îl suspectase imediat pe 
John Rain, despre care știa că făcuse anul trecut jobul Belghazi 
la Kwai Chung, în Hong Kong. Hilger fusese împotriva operaţiunii 
aceleia, ba chiar încercase să-l lichideze pe Rain pentru a-l opri. 
Rain se dovedise însă greu de abătut din cale și ajunsese oricum 
la Belghazi. Ceea ce, în mod neașteptat, se dovedise a fi 
excelent: ticălosul de Belghazi încercase să tranzacţioneze 
rachete nucleare chiar sub nasul lui Hilger. Dacă Rain n-ar fi dus 
jobul la bun sfârșit, Hilger ar fi fost nevoit să se ocupe personal 
de Belghazi. 

Cu toate acestea, fusese o mizerie totală. Unele dintre sursele 
pe care le cultivase cu multă grijă îi suspectaseră implicarea. 
Dacă n-ar fi existat Manny, Hilger se îndoia că ar fi reușit să le 
recâștige încrederea. La asta se adăugau presiunile din partea 
CIA, care dorea să știe cu exactitate nivelul lui de implicare și de 
ce nu fuseseră completate documentele cuvenite. Și acolo 
intervenţia din exterior se dovedise decisivă. Contactul lui din 
Consiliul Naţional de Securitate îl câștigase pe directorul 
Agenţiei spunându-i că CIA avea mână liberă în a-și asuma tot 
creditul pentru stoparea unei operaţiuni teroriste în Kwai Chung. 
A doua zi toate mass-media trâmbiţaseră despre eroii din CIA, 
scăldându-l în lumina reflectoarelor pe directorul Agenţiei. 
Existase de asemenea și un beneficiu secundar: deoarece 
Consiliul Naţional de Securitate vorbea în numele președintelui 


VP - 92 


SUA, faptul că CNS intervenise agresiv pentru Hilger îl anunţase 
pe directorul CIA că acesta era protejat la nivelul cel mai de sus. 
Directorul CIA, directorul Directoratului Operaţiuni și aproape 
toți indivizii importanţi din Directoratul acela îl lăsaseră în pace 
după aceea. 

Acum însă directorul Agenţiei se schimbase și, după valul de 
concedieri și demisii, dispăruseră toţi cei care fuseseră 
intimidați. Vestea bună era că noul director nu știa absolut 
nimic, cel puţin deocamdată. El trebuia să-și impună controlul 
asupra atâtor cazuri, încât Hilger putea probabil să acţioneze o 
vreme fără să apară pe radarul său. Dacă se comitea însă altă 
eroare sau dacă actualului director îi trecea prin minte să se 
afirme prin atacarea lui Hilger, atunci situația putea redeveni 
încurcată. Sigur că da, poate că el ar fi fost în stare să apeleze 
iarăși la niște favoruri și să curețe mizeria, totuși prefera să nu 
aibă atât de curând o confruntare cu noul management. Chiar 
dacă Hilger ieșea victorios, ar fi existat după aceea ranchiune. 
Vânătorilor nu le place să fie întrerupţi în timp ce gonesc după 
pradă. 

Implicarea lui Rain în tentativa asupra lui Manny sugera că 
CIA comandase asasinatul, așa cum făcuse cu Belghazi. 
Posibilitatea era aproape dezgustătoare. Dacă idioţii ăia ar fi 
avut habar ce făcea Hilger, ce izbutise el să realizeze în numai 
trei ani, atunci ar fi știut să nu-i stea în cale și să-l lase în pace. 
Să-l lase dracului în pace - dacă ar fi înţeles ceva din ce se 
întâmpla, i-ar fi căzut în genunchi. 

Bărbatul răpăi degetele pe marginea tăbliei din lemn gălbui a 
biroului și se uită la barjele luminate ce înaintau încetișor 
aidoma unor insecte acvatice pe suprafaţa întunecată a portului 
aflată la aproape cinci sute de metri mai jos. Hilger nu știa exact 
de ce anume oamenii lui credeau în el, dar așa era. Intotdeauna 
fusese așa. El simţea că, în preajma împlinirii a patruzeci de ani, 
devenise pentru ei un soi de figură paternală. Ar fi fost prea 
mult să se spună că-l adulau, însă opinia lui despre ei conta 
enorm, ca și înțelegerea și iertarea lui pentru faptele pe care 
munca lor le impunea să le comită. La vremea lui, Hilger nu 
avusese pe nimeni așa cum era el acum, dar înțelegea puterea 
și responsabilitatea poziţiei. Putea să bată un bărbat pe spate, 
uneori literalmente, și să-i spună că era bine, că făcuse lucrul 
corect, că imaginile și mirosurile, temerile și îndoielile, efectele 


VP - 93 


corozive ale conștiinței făceau de fapt parte din noblețea lui de 
a nu fi pornit pe calea mai ușoară, comună, de a se feri de ceea 
ce trebuia făcut. Și pentru că nimeni nu putea afla niciodată 
despre faptele lor discrete de eroism, despre sacrificiile lor 
anonime, pentru că n-aveau să existe niciodată medalii, parade 
cu confeti sau multțumirile unei naţiuni recunoscătoare, 
înţelegerea lui Hilger și, când era necesar, iertarea acordată de 
el erau singurele cu care se puteau mulțumi oamenii lui. Sigur 
că da, nu era suficient pentru a înlătura povara, totuși o ușura. 
Uneori bărbatul își dorea să fi putut avea pe cineva spre care să 
se poată întoarce el însuși în mod similar, însă nu avea și 
presupunea că asta făcea parte din povara conducerii - să 
suporţi singur îndoielile și amintirile. _ 

Manny spusese că mai fusese un bărbat, un alb voinic. In sine, 
informaţia aceea nu însemna mare lucru, dar Hilger știa că la 
Kwai Chung acţionase un lunetist. Poate că fusese Rain, însă 
acesta nu avea trecut de lunetist, iar cel din Kwai Chung fusese 
un profesionist. li împușcase în cap pe cei doi din Transnistria de 
la depărtare suficient de mare pentru ca nimeni să nu fi auzit 
focurile. Asta nu era stilul lui Rain, care lucra din apropiere. 
Hilger nu putea fi sigur, dar suspecta că ţintașul fusese un 
contractor CIA pe nume Dox. Printr-un intermediar, încercase 
chiar el să-l angajeze pe Dox pentru a-l elimina pe Rain și a-l 
salva pe Belghazi. După aceea se întrebase dacă nu cumva 
blestematul de ex-pușcaș marin decisese să lucreze cu Rain și 
nu împotriva lui. Ştia că cei doi „serviseră” împreună în 
Afganistan, ajutându-i pe mujahedini să alunge Armata Roșie. 
Se așteptase ca instinctele de mercenar ale lui Dox să fie mai 
puternice decât orice sentimente de camaraderie pe care le 
putea încă simţi din perioada aceea comună a lor, dar se părea 
că judecase greșit în privinţa respectivă. 

El avea propriile lui dosare despre cei doi bărbaţi, complete cu 
fotografii. Cea a lui Rain era veche, dar Hilger utilizase un 
software al Agenţiei ca s-o actualizeze. li arătase fotografiile lui 
Manny înainte de a reveni la Manila și răspunsul fusese pozitiv 
pentru ambele. 

Deocamdată era bine. Mult mai dificil era să deducă cine 
comandase asasinatul. CIA fusese prima bănuială a lui Hilger, 
totuși nu putuse găsi nimic în direcţia aceea. Bineînţeles, 
investigaţiile lui fuseseră indirecte, pentru a nu fi conectat prin 


VP - 94 


intermediul lui Manny cu cei uciși în Manila, totuși avea surse 
bune și niciuna nu găsise nimic. Chiar dacă Agenţia l-ar fi dorit 
pe Manny mort, se părea că nu încercase să treacă la fapte. 

Cine fusese atunci? Manny nu dorise s-o admită, dar, așa cum 
discutaseră cu o zi în urmă, lista era extrem de scurtă. Problema 
era că nu se știa ca Rain să fi avut conexiuni cu niciunul dintre 
principalii suspecți. El avea un trecut comun cu Partidul Liberal 
Democrat japonez și, desigur, cu CIA, aceasta din urmă datând 
tocmai din Vietnam, dar nu se știa să fi lucrat și cu alţii. 
Bineînţeles, asta nu însemna că n-ar fi existat și alți clienţi; Rain 
era liber-profesionist, un mercenar. Totuși nu-i ușor să-ţi extinzi 
baza de clienţi într-un domeniu de activitate ca al lui. Nu poţi să- 
ți pui o plăcuţă pe ușă sau să publici reclame în mass-media. 
Clienţii noi sosesc lent sau poate nu sosesc deloc. 

Exista bineînțeles și un mod direct de aflare a adevărului. Tot 
ce trebuia să facă era să-i întrebe pe Rain sau Dox. Desigur, 
poate că ei n-ar fi vrut să-i spună, dar aveau să fie înclinați să-l 
creadă când le-ar fi zis că înțelegea că erau doar simpli 
contractori, că nu avea absolut nimic de împărțit cu ei personal 
și nici vreun motiv profesional pentru a-i dori îndepărtați. Ba 
chiar, după ce rezolva toată mizeria asta, ar fi fost încântat să-i 
încadreze în echipa lui. 

Avea să sune atrăgător... pentru că era aproape adevărat. Ba 
chiar ar fi fost adevărat, însă ei îi omorâseră pe Calver și 
Gibbons, ceea ce făcea ca lucrurile să capete totuși o turnură 
personală. În plus, cei doi îl speriaseră pe puștiul lui Manny, 
distrugând astfel orice șansă ca acesta să dorească de 
asemenea să închidă ochii mărinimos. 

Tot ce trebuia să facă era să ajungă la ei. O răpire curată, cu o 
dubă banală, care să nu atragă atenţia. O conversație 
rezonabilă, de la om la om, pe cât posibil. Dacă nu, cleme- 
crocodil prinse de scrot. Indiferent de soluția adoptată, ar fi 
obţinut informația dorită. 

Inspiră profund. Da, avea nevoie de cineva care să-i poată 
răpi, apoi interoga pe cei doi. Cineva care să cunoască de 
asemenea regiunea suficient de bine pentru a acţiona rapid și 
decisiv. 

Putea alege dintre câţiva, dar un nume se reliefa în mod 
deosebit: Mitchell William Winters. Individul era expert. Se 
antrenase alături de faimoasa echipă de salvare a ostaticilor a 


VP - 95 


FBl-ului și venise de hac la o mulţime de indivizi răi. Lucrase de 
asemenea în Asia, unde acordase consultanţă de securitate 
companiilor ce necesitau asemenea asistenţă în regiune. 
Winters practica artele marţiale; Hilger ținea minte că auzise 
despre kali sau așa ceva în Filipine și box thailandez în Bangkok. 
El nu prea avea treabă cu karate - alegerea lui în domeniul 
artelor marţiale era un SIG P229, ascuns într-o borsetă de 
centură și încă nu întâlnise un mare maestru shaolin care să 
poată bloca un glonț plecat din pistolul acela -, dar experiența 
asiatică avea să fie esenţială. 

lar Winters mai deținea un atu; Hilger știa despre el că 
absolvise un program CIA de interogare a ostililor care nu figura 
în niciun manual oficial. Programul fusese conceput pentru a-i 
deprinde pe agenţi să reziste la torturi, dar în comunitate se știa 
foarte bine că, procedând așa, predase el însuși torturile și acela 
îi era adevăratul scop. Unii erau mai predispuși să aplice lecţiile 
deprinse și despre Winters se auzise că fusese un elev model. 

Cerul începea să se lumineze înapoia lui Central, în dreapta. 
Hilger își consultă agenda, apoi luă telefonul. 


Capitolul 9 


După cină, Dox a insistat să meargă în barurile de striptease 
din Patpong. Ideea nu mă încânta, dar bănuiam că trebuia pur și 
simplu să accept că în corpul lui masiv coexistau o mulțime de 
trăsături: era letal și gălăgios, cultivat și grosolan, profund și 
petrecăreț. lar ceea ce declarase mai devreme, că se 
descurcase perfect pe cont propriu era, bineînțeles, adevărat. 
Poate că nu eram corect faţă de el. Am decis să încerc să-i acord 
și mai multă încredere. Gândul acela era ciudat și inconfortabil, 
dar părea cuvenit. 

M-am oprit la o internet cafe pentru o actualizare a planurilor 
lui Delilah. Îmi lăsase un mesaj: sosea cu zborul Air France, care 
avea să sosească în Bangkok în după-amiaza următoare, la 
16:35. Perfect! Am făcut rezervarea necesară pentru Dox, am 
revenit în Sukhothai, m-am bucurat de o baie fierbinte în cada 
excelentă, am suit în pat și am dormit. 

Somnul mi-a fost însă agitat. Am visat că eram iarăși băieţel 


VP - 96 


în apartamentul în care crescusem și ceva mă urmărea dintr-o 
cameră în alta. Mi-am strigat părinţii, însă n-au apărut și eram 
îngrozit că rămăsesem singur. Tata avusese o katana, sabia 
lungă japoneză, despre care spunea că aparținuse străbunicului 
său, ţinută pe un stativ ceremonial în dormitorul părinţilor, așa 
că am alergat acolo și am trântit ușa în urma mea. M-am dus să 
iau katana, dar nu era o sabie, ci două, și nu puteam alege pe 
care s-o apuc. Am încremenit. Mintea mea zbiera: /a pur și 
simplu una! la-o pe oricare!, însă nu mă puteam clinti. Apoi ușa 
a început să se deschidă... 

M-am trezit și am sărit din pat, adoptând o postură ghemuită. 
Am rămas așa mult timp, trăgându-mi răsuflarea, simțind cum 
transpiraţia mi se usucă pe corp, străduindu-mă să alung visul și 
să-mi vin în fire. Într-un final m-am îndreptat, am folosit toaleta 
și am mai făcut o baie. 

N-a mai avut însă efectul aproape instantaneu al primei. Am 
rămas mult timp întins în pat, gândindu-mă. Mă tulbura că 
încremenisem iarăși, chiar dacă nu fusese decât un vis. Două 
săbii aflate la o lungime de braţ de mine - ai fi zis că însemnau 
destule arme dacă ai fi în pericol. Totuși nu putusem alege 
niciuna dintre ele. Dacă nu m-aș fi trezit, ceea ce mă urmărise în 
vis m-ar fi ucis. 

o... 

În după-amiaza următoare Dox și cu mine ne-am dus 
devreme la aeroport, pentru a avea timp să stabilim o rută de 
contrafilaj și s-o parcurgem de câteva ori. Utilizam echipamentul 
de comunicaţii din Manila. Dacă Dox trebuia să mă prevină în 
legătură cu orice, o putea face de la distanţă și direct în urechea 
mea. În felul acesta beneficiam de un domeniu mai bun de 
opţiuni decât dacă el ar fi încercat să mă protejeze de la 
depărtare, fără contact. 

Zona de după vamă era ticsită cu cei care așteptau sosiri: 
familii, thailandezi și expatriaţi, șoferi de la hoteluri în livrele 
albe, turiști cu păr unsuros, rucsac în spate și sandale, 
așteptând prieteni dornici de aventură care soseau din Europa și 
Australia. Niciunul nu mi-a declanșat radarul, totuși locul era 
prea aglomerat ca să pot fi sigur. Dacă ar fi fost indivizi care să 
creeze probleme, mă așteptam să arate a israelieni. La urma 
urmelor, o parte din motivul pentru care oamenii lui Delilah 
recurseseră la mine fusese lipsa lor de resurse asiatice. „Lipsa” 


VP - 97 


era desigur relativă: atât prin intermediul comerţului cu pietre 
preţioase, cât și al pieţei clandestine de arme destinate unor 
grupări ca Tigrii din Tamil, din Sri Lanka, Israelul are surse în 
Thailanda. Bănuiam că n-ar fi reușit totuși să externalizeze, dacă 
doreau să acționeze îndeajuns de rapid pentru a profita de orice 
informaţii pe care le-ar fi putut furniza Delilah. Asta nu însemna 
că i-aș fi ignorat pe cei care nu se potriveau profilului respectiv, 
dar este util să ai în minte niște linii directoare. 

M-am instalat departe în dreapta ieșirii, într-un loc de unde o 
puteam vedea pe femeie când ieșea de la vamă, pe când ea ar 
fi trebuit să mă caute serios ca să mă zărească. Dox era 
poziţionat la câţiva metri înapoia mea, spre stânga, și când am 
privit cu un aer nepăsător în direcţia lui, mi-a trebuit o secundă 
să-l disting, deși îl cunoșteam și știam unde să mă uit. Avea într- 
adevăr tehnica de lunetist de a dispărea în fundal. 

Existau două posibilităţi: prima, ca ei să fi poziționat din timp 
pe cineva în exteriorul vămii, acolo unde îi spusesem lui Delilah 
că o voi aștepta. A doua posibilitate era ca în aceeași cursă cu 
ea să existe cineva, care s-o urmărească ulterior dacă prezenţa 
lui ar fi slujit vreunui scop. O consideram pe a doua mai 
probabilă, și în același timp mai ușor de abordat de către mine. 
Era mai probabilă, pentru că lipsa lor de resurse asiatice i-ar fi 
împiedicat să aducă pe cineva atât de repede; era mai ușor de 
abordat, pentru că persoana aceea trebuia să fie aproape de 
Delilah la coborârea din avion și i-ar fi fost greu să rămână 
camuflată după ce începeam să mă mișc. Oricum ar fi stat 
lucrurile, nu-mi făceam griji despre vreo acţiune în aeroport. 
Nivelurile de supraveghere, securitate și control ale intrărilor și 
ieșirilor implicate făceau ca un job în interiorul aeroportului să 
fie aproape imposibil de executat în mod curat. 

Avionul a sosit cu zece minute mai devreme și până atunci n- 
am remarcat nimic anormal, care să-mi sară în ochi, în mulţimea 
care aștepta. Am văzut-o pe Delilah imediat cum a ieșit din 
vamă. Purta un costum cu pantaloni bleumarin și pantofi cu toc 
maro; părul lung și blond îi era strâns în coadă la spate. Pe 
umărul stâng avea o geantă de voiaj din piele de crocodil, a 
cărei curea îi trecea curmeziș peste piept, astfel că geanta în 
sine se proptea confortabil pe șoldul opus. Imaginea ei generală 
anunţa aspect, bani, încredere, stil. Ştiam bine că ea nu se 
limita la astea, dar etala perfect respectiva personalitate 


VP - 98 


exterioară. 

Am băgat mâna în buzunar și am închis echipamentul de 
comunicații, apoi am activat detectorul de microfoane pe care 
mi-l construise Harry în Tokio și de care nu mă mai despărţisem 
de atunci. Primul l-ar fi declanșat pe al doilea și doream să mă 
asigur că Delilah nu purta asupra ei niciun transmiţător. 

Ea a privit în jur, m-a zărit și a zâmbit. Am simţit o furnicătură 
în zonele intime, aidoma unui dulău adormit care se foiește ca 
răspuns faţă de o aromă îmbietoare și am gândit, Jos, băiete! Nu 
mă face de râs. 

Delilah a venit spre mine, a lăsat geanta jos, apoi s-a aplecat 
și m-a sărutat ușor pe gură. Am cuprins-o în brațe și am tras-o 
mai aproape. Mirosea la fel ca atunci când o sărutasem prima 
dată, curat și proaspăt și cu urma ispititoare a unui parfum pe 
care nu-l puteam identifica. Căldura ei, apăsarea corpului, 
mirosul, toate au părut să mi se strecoare pe sub haine și, în 
ciuda înghesuielii din aeroport, îmbrăţișarea a fost brusc privată, 
concentrată, aproape nudă prin intimitatea ei. 

Ea și-a retras capul și m-a privit, ţinându-mă cu o mână după 
ceafă și coborând cealaltă mână încet spre pieptul meu. 
Trezirea cărnii era acum în plină desfășurare. Încă un minut și ar 
fi ajuns la maximum. M-am desprins din braţele ei și am privit-o. 

A surâs și ochii de culoarea cobaltului i-au strălucit șăgalnic. 

— Bănuiesc, a rostit, că acum ar trebui să te întreb: „Ai un 
pistol în buzunar sau...” 

M-am simţit învăpăindu-mă la faţă. 

— Nu, ci mă bucur în mod clar să te văd. 

Delilah a râs. 

— Unde mergem? 

Detectorul dormea pașnic în buzunarul meu. Femeia nu avea 
microfoane asupra ei. Am adoptat o postură relaxată, cu ambele 
mâini în buzunare. Am închis detectorul și am activat 
echipamentul de comunicaţii. Un fâșâit ușor mi s-a auzit în 
canalul auricular, acolo unde era inserată unitatea de culoarea 
pielii. 

— Într-un locșor de pe Phuket pe care-l cunosc, i-am spus. 

— Grozav! Am auzit că-i o minunăție, dar n-am fost niciodată 
acolo. Cum e situaţia după tsunami? 

— Locul unde mergem noi este mai sus decât plaja și a scăpat 
cu bine. De fapt, majoritatea insulei își revine fără probleme. De 


VP - 99 


cât timp dispui? 

— Trei zile, poate mai mult. Tu? 

— Nu știu. Aştept ceva. Sper că va dura câteva zile până se 
materializează. 

— Atunci să nu pierdem timpul. Unde mergem? 

— La celălalt terminal. Zborul nostru pleacă peste o oră. 

Am evitat autobuzul de navetă între terminale, preferând să 
aleg o rută care necesita să mergem pe jos prin terminal, apoi 
să coborâm la nivelul imediat inferior. Delilah știa ce fac, dar n-a 
comentat. Când am ajuns jos, am chemat un taxi și i-am cerut 
să ne ducă la terminalul pentru zboruri interne. La un minut 
după pornire, l-am auzit pe Dox în ureche: 

— In regulă, până acum merge bine. Nu pare că cineva ar 
încerca să vină după voi. lar dacă o face totuși, este extrem de 
discret. Pornesc și eu într-acolo, să vedem dacă observăm ceva 
fețe familiare. 

Taxiul s-a oprit în faţa terminalului pentru zboruri interne. Am 
achitat cursa, am coborât și i-am deschis portiera lui Delilah, 
privind în același timp în spatele și în jurul nostru. Ea m-a văzut 
- nu încercam să fiu subtil, pentru că oricum și-ar fi dat seama -, 
însă n-a comentat nici acum. Mi-am spus că absenţa protestelor 
era o posibilă sursă de îngrijorare. În Rio, noi doi trecuserăm de 
punctul în care eu o tratam ca pe o potenţială ameninţare și 
știam că acceptul meu de a-mi relaxa garda fusese important 
pentru ea. Aparenta revenire a neîncrederii mele ar fi trebuit să 
fie o sursă de insulte și de furie, așa cum știam din ocazionalele 
ei izbucniri. Cu excepţia cazului în care, desigur, era perfect 
conștientă de motivele dinapoia resurgenței și încerca în mod 
greșit să mi-o adoarmă. 

Am intrat în terminal și ne-am îndreptat spre poarta 8. După 
câteva minute a apărut și Dox, care s-a menţinut la periferia 
câmpului meu vizual. 

— Partenere, este imposibil să fi fost urmărit până aici. De 
asemenea, n-am văzut pe nimeni care să fi așteptat în fața 
terminalului pentru sosirile curselor internaţionale. Așa că, 
exceptând cazul în care cineva știa unde te duci și a ajuns aici 
înaintea noastră, ești curat. Cred că următorul punct vulnerabil 
va fi la destinaţie. Este posibil ca după ce aterizaţi, ea să dea un 
telefon sau SMS, pentru a-și anunţa oamenii unde sunteţi. În 
felul ăsta, ei n-ar trebui să se trădeze, încercând să vă 


VP - 100 


urmărească. Dacă aș fi în locul ei și aș avea intenţii rele, așa aș 
proceda. 

Ajunge, am gândit. Nu numai că mă gândisem eu însumi la 
toate astea, dar le și discutasem de fapt cu Dox, în amănunt. 
Era extrem de vorbăreţ. 

Delilah și cu mine am flecărit despre zborul ei. Venise cu clasa 
întâi și dormise tot drumul, așa că era odihnită și pregătită 
pentru o seară într-un paradis tropical. Dox continua să 
pălăvrăgească și, deoarece Delilah era chiar lângă mine, nu-i 
puteam spune să înceteze. 

— Să fiu al naibii, nenică, nu mai trebuie să ţi-o spun, da’ i-o 
tipă a-ntâia! De ce ai tăcut din gură? Aș fi-nţeles imediat de ce 
vrei să te reîntâlnești cu ea. Ce dracu', și eu aș fi încercat s-o 
fac. Ți-aș fi făcut contrafilajul pe gratis, partenere. Dac-aș fi știut 
că ea va fi subiectul, nici n-ar fi trebuit să-mi plătești vacanţa. 
Acum însă e prea târziu - înțelegerea rămâne înţelegere. 

A tăcut și mi-am spus S/avă cerului! Dar el a reînceput: 

— lar eu crezusem că tu duci o viaţă de sihastru, fără să te 
bucuri decât de palma dreaptă! Te-am judecat greșit, nenică, și 
să știi că-s îndeajuns de matur ca s-o recunosc. De-acum 
înainte, tu ești eroul meu - de la tine o să iau toate ponturile 
romantice. 

Odată ce am suit în avion și am știut că mă găseam în 
siguranţă, cel puţin temporar, mi-am scos casca din ureche, 
mulţumit să știu că Dox vorbea acum de unul singur. 

Delilah și cu mine am mai conversat, în general despre 
fleacuri, totuși am sondat discret. Deocamdată aveam două 
indicii și ambele erau neliniștitoare: momentul când mă 
contactase și lipsa ei de reacţie față de evidentele mele acţiuni 
de contrafilaj. Juriul nu-și ocupase încă locurile, însă dovezile se 
adunau. La un anumit nivel mă tulbura că se ajunsese la asta. In 
Rio fusese realmente bine. Ar fi trebuit să fiu capabil să abordez 
situaţia - ea era o profesionistă, iar afacerile sunt afaceri - dar, 
era adevărat, mă deranja. _ 

Dumnezeule, era totuși frumoasă! li puteai înțelege eficiența 
extraordinară. Avea o aură, un magnetism pe care nu le mai 
întâlnisem niciodată la altcineva. 

Și în ciuda suspiciunilor, mă simţeam bine să fiu alături de ea. 
Poate că greșeam. Poate că indiciile aveau să înceapă să se 
acumuleze într-o direcție mai favorabilă. 


VP - 101 


Coborârea și aterizarea au fost line, iar o mașină a hotelului 
ne aștepta în faţa terminalului sosiri pentru a ne duce la 
Amanpuri. Soarele cobora pe cer în timp ce am mers pe 
drumurile înguste cu numai două benzi de pe Phuket. Știam ce 
gândea Delilah: Asta este? Nu-i chiar așa grozav. Eram însă spre 
interiorul uscatului, iar frumuseţea insulei nu se dezvăluie cu 
adevărat până nu ajungi pe coastă. Moment în care, o știam cu 
certitudine, așteptările ei care se reduseseră aveau să facă 
Amanpuri cu atât mai extraordinar. 

Am intrat pe drumul de acces șerpuit al staţiunii, am trecut de 
poartă și am oprit tocmai când soarele apunea înapoia 
acoperișurilor ţuguiate în stil thailandez ale bungalow-urilor și 
pavilioanelor, și a Mării Andaman dinapoia lor. Siluetele 
palmierilor se legănau sub briza blândă. O terasă din lemn de 
tec se întindea de la marginea drumului spre o piscină lungă, cu 
fundul negru, a cărei suprafaţă părea onix lustruit dedesubtul 
cerului care se întuneca treptat. În lumina aurie firavă, părea ca 
și cum am fi privit un decor de film. 

Un portar a deschis portiera și am coborât. 

— Bun venit la Amanpuri, a rostit el lipindu-și palmele sub 
bărbie și plecându-și capul într-o wa; formală, atitudinea 
thailandeză de salut și recunoștință. 

Delilah a privit în jur, după care s-a întors spre mine. Avea 
buzele întredeschise. 

— Ce-i mirosul ăsta minunat? a întrebat ea. 

— Sedap malam, a răspuns portarul. Adus aici din Indonezia. 
Înseamnă „noapte cerească”, deoarece își oferă parfumul doar 
seara. Cred că în engleză îi spuneţi Chipa Roasă. 

Am zâmbit larg și am privit-o. 

— Deci? îţi place? 

Delilah a tăcut o clipă, apoi a zis: 

— Dumnezeule! 

— Asta înseamnă „da”? 

A încuviințat din cap și a privit iar în jur, pentru a reveni cu 
ochii la mine. Faţa i s-a deschis într-un surâs enorm. 

— Da, a spus. Da, îmi place. 

Ne-am înregistrat în pavilionul recepţiei în aer liber. O tânără, 
care s-a recomandat Aom, ne-a oferit un tur scurt al facilităţilor: 
centrul de fitness, biblioteca și complexul balneoclimateric. 
Totul era din lemn de tec și piatră și părea să se înalțe din 


VP - 102 


terenul deluros, la fel de natural ca palmierii înconjurători. Am 
zărit foarte mulţi agenţi de pază, toţi extrem de discreți. 
Amanpuri este un magnet pentru celebrităţi și staţiunea 
privește securitatea cu toată seriozitatea. Ceea ce, pentru mine, 
făcea parte din atracție. Chiar dacă Delilah și-ar fi informat 
oamenii asupra locului unde ne aflam, le-ar fi fost enorm de 
greu să intre aici neanunţaţi și neobservaţi. Cât despre Delilah 
însăși, din cele văzute despre modul de operare al organizaţiei 
ei, rolul femeii era să aranjeze popicele, nu să le doboare. De 
asemenea, întrucât nu avusese bagaj de cală, capacitatea de a 
fi adus arme era mult limitată. Știind toate astea și influenţat în 
mod inevitabil de împrejurimile extraordinar de frumoase, am 
început să mă relaxez. Simțeam că ne fusese acordată o pauză, 
în timpul căreia puteam afla ceea ce trebuia să știu. Poate că aș 
fi putut răsturna situaţia, dacă ar fi fost necesar. Era adevărat, 
noi doi ne mai confruntaserăm și înainte cu un conflict de 
interese și găsiserăm o cale de rezolvare. Poate că o puteam 
face din nou. 

Aom ne-a dus la pavilionul nostru - numărul 105, cu 
panoramă completă a oceanului. Camera era discretă, dar 
luxoasă. Pereţii, podeaua și mobilierul simplu erau din lemn de 
tec, cada lungă era din porțelan, cuvertura din bumbac, iar 
prosoapele groase și mari erau toate sclipitor de albe. Totul 
părea să strălucească sub lumina aurie a soarelui, care continua 
să fie vizibil prin ușile dinspre vest ale pavilionului. 

Delilah murea de foame, așa că am decis să mâncăm într- 
unul dintre cele două restaurante în aer liber de pe domeniu. 
Ne-am așezat lângă balustrada de unde aveam vedere peste 
ocean. Soarele coborâse deja complet sub orizont și, cu excepţia 
unei linii roșu-strălucitor subţiri care le despărțea, apa era la fel 
de neagră ca și cerul. Ca toate facilităţile din Amanpuri, 
restaurantul renunțase cu înțelepciune la orice fel de muzică 
difuzată prin instalaţia hi-fi, îngăduind brizei care legăna 
palmierii și valurilor ce clipoceau pe plajă să asigure ambianța 
necesară. 

Am comandat rață la cuptor sotată cu spanac-de-apă, crabi 
negri cu cochilie moale sotaţi cu pastă chile, mix de legume 
prăjite la foc iute și muguri de fasole prăjiţi la foc iute cu tofu și 
chili. Pentru început am cerut o sticlă de șampanie Veuve 
Clicquot 1993. 


VP - 103 


— Trebuie să-ți spun, a rostit Delilah în timp ce mâncam, că 
am fost în unele din cele mai frumoase locuri de pe Pământ. 
Post Ranch din Big Sur... Hotelul Palace din Saint-Moritz... Parcul 
Naţional Seregenti... Însă acesta este cu totul special. 

Am zâmbit încântat. 

— Nu există multe locuri care să te poată face să uiţi de toate. 
Să uiţi oriunde ai mai fost, orice ai făcut... 

Ea a arcuit sprâncenele. 

— Care sunt altele? Pentru tine, vreau să zic. 

Am căzut pe gânduri. 

— Poate n-o să crezi, dar câteva se află în Tokio. Sunt însă 
mai degrabă ca niște... enclave. Oaze. Te pot proteja de 
lucrurile din exterior, totuși continui să știi că ele există acolo. 
Aici însă... aici este alt univers. 

Delilah a sorbit din șampanie. 

— Știu ce vrei să spui. În Haifa, unde am crescut, există o 
plajă și uneori când revin acolo, pot găsi câte un colțișor liniștit, 
seara. Izul mării, sunetul valurilor... mă fac să mă simt din nou o 
fetiță, inocentă și nepătată. Ca și cum aș fi singură, dar într-un 
fel bun, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Anu fi însoţit de amintiri permanente, am citat cuvintele pe 
care mi le spusese cândva un prieten, înseamnă a găsi o stare 
de graţie. 

— Graţie? a repetat ea, luându-mi literal referirea. Tu crezi în 
Dumnezeu? 

Am făcut o pauză, gândindu-mă la conversaţia mea cu Dox, 
apoi am zis: 

— Incerc să n-o fac. 

— Și te ajută? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu tocmai. Ce contează 
sunt așa cum sunt. 

— Ceea ce crezi este cel mai important în lume. 

Am privit-o cu atenţie. Noi doi mai fuseserâm pe drumul 
acesta și nu mi-a plăcut critica implicită, poate chiar 
condescendența din comentariul ei. Nici atunci, nici acum. 

— Atunci ar fi bine să fii atentă în ce anume crezi, am zis. Și 
ce te-ar putea costa. 

Delilah și-a ferit ochii pentru o clipă. N-am fost sigur dacă a 
fost o tresărire. 


A 


nsă în ce anume crezi? Lucrurile 


VP - 104 


Am terminat șampania și am comandat un vin Lafon Volnay 
Santenots 1999. Știam că Delilah avea o minte disciplinată, 
totuși nimeni nu se descurcă la fel de bine în prezenţa vinului și 
a schimbării fusului orar, ca în absenţa lor. lar dacă ea se afla 
aici pentru ceva „abject”, așa cum spusese Dox, discordanţa 
dintre sentimentele ei anterioare pentru mine și intenţiile ei 
actuale ar fi produs o tensiune. Doream să fac tot ce puteam 
pentru a transforma tensiunea aceea într-o fisură, iar fisura într- 
o crăpătură care să se lărgească treptat. 

Am continuat să discutăm despre fel de fel. Ea n-a lăsat nicio 
clipă să-i scape că ar fi știut ceva despre Manny sau că tentativa 
ratată din Manila avea orice de-a face cu prezenţa ei aici, acum. 
lar odată cu trecerea serii, mi-am dat seama că nu puteam 
accepta că momentul în care mă contactase fusese o 
coincidenţă. De aceea, absenţa oricărei recunoașteri trebuia să 
fie o omisiune. O omisiune deliberată. 

Dacă Delilah ar fi fost altcineva și dacă toate astea s-ar fi 
întâmplat cu numai un an sau doi în urmă, aș fi acceptat 
adevărul informaţiilor pe care le aveam. Aș fi acţionat pe baza 
lui. Procedând astfel, mi-aș fi protejat corpul, este drept pe 
seama unui cost din partea sufletului. Dar stând acum vizavi de 
ea la masă, afectat fără îndoială de vin, ca și de ambianţă și de 
sentimentele pe care încă le nutream pentru ea, m-am pomenit 
căutând altă cale. Ceva mai puţin direct, mai puţin iremediabil, 
ceva care să fi avut la bază speranța, nu doar frica. 

In același timp sentimentul că-mi asumam un risc era straniu 
de atractiv. Nimic bazic ca fiorul „sexului neprotejat”, așa cum 
sugerase Dox, ci mai degrabă o percepere a posibilităţilor, a 
potenţialei părţi pozitive. Nu doar posibilitatea ca, în urma unei 
provocări, Delilah să cedeze și sa-mi ofere informaţii care să mă 
ajute să înţeleg unde ajunsesem în privinţa lui Manny. 
Conștientizam de asemenea existenţa unei speranţe mai 
profunde, speranța pentru ceva mai mult decât simpla 
informaţie, ceva intangibil, totuși infinit mai valoros. 

După desertul de fructe și dulciuri thailandeze, urmat de cești 
aburinde de cappuccino, am revenit încetișor spre pavilion. Am 
redus intensitatea luminilor și ne-am așezat pe o sofa de tec 
scundă cu fața spre ocean, care era prezent prin sunetele 
valurilor, dar invizibil în beznă. Tăcerea mi se părea apăsătoare, 
de rău augur. Gambiturile mele conversaţionale anterioare, 


VP - 105 


piezișe, îmi îngăduiseră doar aluzii și indicii. Am decis că era 
timpul să fiu mai direct. Îmi simţeam gura uscată înaintea ideii 
respective; poate că o parte din mine se temea de ceea ce 
puteam descoperi. 

— Ai tăi ţi-au spus despre jobul pe care mi l-au oferit? am 
întrebat-o. 

Delilah m-a privit și ceva din expresia ei mi-a spus că 
întrebarea nu o încântase. Nu acesta era motivul pentru care 
reveniserăm în cameră. Nu făcea parte din scenariu. 

— Nu, a spus după aceea. Organizaţia noastră funcţionează în 
conformitate cu „nevoia de a ști”. Dacă nu este nevoie să știu, 
atunci este mai bine să nu știu. 

— M-au trimis după un tip din Manila. 

Ea a clătinat din cap. 

— De ce-mi spui asta? 

— Nu vreau ca relaţia dintre noi să fie limitată strict la „nevoia 
de a ști”. Dacă va fi așa, atunci înseamnă că ne jucăm unul cu 
celălalt. 

— Ne protejăm unul pe celălalt. 

— Tu m-ai proteja pe mine? 

— De ce anume să te protejez? 

— Dacă, de pildă, ceva ar merge rău? 

— Nu mă pune într-o asemenea poziție. 

— Dar dacă ar trebui să alegi? 

Ochii i s-au îngustat puţin. 

— Nu știu. Tu ce ai face? 

Am privit-o. 

— Pentru mine este ușor. Eu nu cred în nimic, ai uitat? Pot 
decide singur. 

— Asta nu-i un răspuns. 

— Este un răspuns într-o măsură mai mare decât ceea ce 
tocmai mi-ai spus tu. 

— Ți-am spus că nu știu. Îmi pare rău dacă n-a fost răspunsul 
pe care-l căutai. 

— Eu caut adevărul. 

— Ştii cine sunt. 

— Asta te întreb. 

Delilah a râs. 

— Uite care-i treaba, eu sunt ca o femeie măritată, da? Cu o 
familie la care trebuie să revin de fiecare dată. 


VP - 106 


Nu am răspuns. După încă o clipă ea a zis: 

— Atunci încetează să te mai prefaci că nu știi toate astea. 

Părea periculos de aproape de genul de justificare cu care 
sunt foarte familiar: Tinta a știut în ce s-a băgat. Dacă n-ar fi 
fost în joc, ei n-ar fi vrut să-l omoare. 

Dintre toate unghiurile de abordare potenţiale, dintre toate 
gambiturile posibile, mi se părea că Delilah era cel mai puţin 
pregătită pentru adevăr. Cu cât mă apropiam mai mult de el, cu 
atât o scotea mai mult din jocul ei. 

— Ai venit aici numai din motive personale? am întrebat-o. 

S-a mișcat foarte puţin pe sofa. 

— Da. 

— Uită-te-n ochii mei când spui asta. 

S-a uitat. A trecut o secundă foarte lungă. 

— Am venit aici numai din motive personale, a zis ea. 

Nu era adevărat. O cunoșteam, din timpul pe care-l 
petrecuserăm împreună în Rio. Dacă ceea ce tocmai spusese 
era adevărat, atunci suspiciunile mele ar fi trebuit s-o fi iritat 
instantaneu. Însă acum ea încerca să-și gestioneze 
comportamentul afectat de oboseală, emoţii conflictuale, alcool 
și presiunea întrebărilor mele, iar efortul neobișnuit se trăda. 

Am privit-o în tăcere. Ea mi-a întors uitătura. A trecut un timp 
destul de lung - poate cincisprezece secunde. Am văzut cum 
obrajii au început să i se coloreze, cum nările i se dilatau ușor cu 
fiecare expiraţie. 

Brusc, și-a ferit ochii. Umerii i se ridicau și coborau în ritmul 
respirației. 

— Lua-te-ar dracu', a murmurat ea. Lua-te-ar dracu' să te ia. 

S-a uitat în jurul camerei, mișcând capul în gesturi iuți, 
smucite, dar eficiente, înainte și înapoi. 

După aceea s-a ridicat și a început să se plimbe, la început 
lent, apoi mai rapid, încuviinţând din cap de parcă ar fi 
confirmat ceva intern, ceva ce încerca să accepte. Se uita peste 
tot, mai puţin spre mine. 

— Trebuie să plec de-aici, a rostit mai mult pentru sine. 

S-a apropiat de dulap, a deschis sertarul și a început să-și 
înghesuie lucruri în geanta de voiaj. 

— Delilah, am spus eu. 

Nu mi-a raspuns și nici măcar nu s-a oprit. A deschis un al 
doilea sertar și a îndesat și conţinutul lui în geantă. 


VP - 107 


M-am ridicat de pe sofa. 

— Delilah, am repetat. 

Ea și-a aruncat geanta pe umăr și a pornit spre ușă. 

— Așteaptă, am zis și m-am pus în faţa ei. 

A încercat să mă ocolească prin stânga. l-am tăiat calea. A 
pornit spre dreapta. N-a avut nici așa succes. S-a mișcat din nou 
către stânga, dar acum mai rapid. Degeaba. 

Devenise aproape indiferentă faţă de prezența mea. Un 
obstacol îi apăruse în cale și încerca să-l ocolească orbește. 
Totuși lipsa progresului a silit-o să-și schimbe focalizarea și a 
văzut imediat că obstacolul eram eu. Ochii i s-au mijit și a părut 
că urechile i se lipesc de cap. Cu vederea periferică am 
observat-o deplasându-și centrul de greutate printr-o rotire 
ușoară a șoldurilor. După aceea cotul drept i-a ţâșnit fulgerător 
spre tâmpla mea. 

Am retras capul și am ridicat umărul stâng, iar simultan am 
înălţat mâna stângă pe lângă față. Cotul ei mi-a șters creștetul 
capului. Pumnul ei stâng sosea deja din direcţia opusă. M-am 
lăsat în genunchi și i-am deviat lovitura în același fel. 

Delilah s-a retras și a repezit o lovitură cu podul palmei stângi 
drept spre nasul meu. M-am ferit și am parat cu mâna dreaptă. 
A atacat după aceea din partea opusă - aceeași apărare. 

A mai încercat două lovituri rapide, croșee spre cap. Am 
eschivat efectele cele mai rele ale ambelor. M-a prins apoi de 
braţ și a încercat să mă tragă într-o parte; orice tactică era 
acum erodată de frustrare și mânie. 

În douăzeci și cinci de ani de judo practicaţi în Kodokan, 
corpul meu a deprins perfect înțepenirea pe picioare. La fel de 
bine Delilah ar fi putut să încerce să miște din loc unul dintre 
stâlpii groși din tec ai camerei. 

A scos un mârâit, pe jumătate de furie, pe jumătate de 
disperare. S-a retras un pas și a expediat geanta de voiaj spre 
capul meu. Am disipat o parte din forța loviturii, curgând odată 
cu ea, și am absorbit restul cu umărul, bicepsul și antebraţul. Ea 
a retras geanta și a încercat din nou. Și de data asta am curs și 
am absorbit. 

A început să înjure în ebraică și să mă izbească direct cu 
geanta, fără alt ţel evident decât de a-și descărca furia. l-am 
îngăduit s-o facă, amortizând majoritatea impacturilor cu braţele 
și umerii. Era în formă și a obosit după un timp mai lung decât 


VP - 108 


aș fi preferat. Într-un final însă puterea loviturilor s-a diminuat și 
intervalul dintre ele s-a prelungit. A rămas locului, cu geanta 
atârnând pe lângă corp, gâfâind apăsat. Mi-am coborât braţele 
și am privit-o. 

Ea s-a uitat prin cameră. Mi-am dat seama că era în căutarea 
unei arme mai utile decât geanta. M-am încordat, gata s-o prind 
înainte de a putea înhăţa ceva greu și contondent, sau ascuţit. 

Probabil că a simţit că eram cu ochii pe ea. Sau poate că n-a 
zărit nimic care să-i poată satisface intenţiile. Oricum s-a oprit 
din examinarea încăperii și m-a privit în ochi. Pupilele îi erau 
uriașe și negre - dilatate de adrenalină. 

Gâfâielile i-au punctat vorbele. 

— Pleacă... Dracului... Din... Calea... Mea... 

— N-o s-o fac până nu-mi spui ce se-ntâmplă. 

A tras aer adânc în piept pentru o clipă, după care a zis: 

— Du-te-n mă-ta! 

Am privit-o. 

— Va fi o noapte lungă. 

— Ce vrei? 

— Vreau..., am dat să spun. 

Fusese însă doar un truc. Delilah și-a coborât umărul drept și 
s-a năpustit în mine, încercând să mă răstoarne. Mișcarea m-a 
luat prin surprindere și ar fi putut avea succes, dar i-am prins 
umerii cu ambele mâini. S-a cabrat, încercând să mă lovească 
cu capul și a reușit într-adevăr să mă izbească în bărbie. Dinţii 
mi s-au ciocnit violent și am scăpat ca prin minune să nu-mi 
retez limba. 

Era îndeajuns. Am apucat-o de bicepși și am împins-o în 
perete. 

— Spune-mi ce se-ntâmplă, i-am cerut. 

A dat drumul genţii și a încercat să-mi plaseze un upercut în 
plex. Am prins-o de încheieturi și i-am izbit brațele cu putere de 
perete, sus, de o parte și cealaltă a capului. Feţele noastre erau 
la numai câţiva centimetri depărtare. 

Am simţit-o ridicând genunchiul și mi-am lipit corpul de al ei 
ca să-l blochez. Delilah s-a răsucit la dreapta, apoi la stânga. 
Obrajii ne erau acum lipiţi și mirosul ei, parfumul care-mi plăcea, 
amestecat acum cu transpiraţie, frică și furie, mi-a pătruns în 
nări și a declanșat o alchimie stranie. Mi-am coborât faţa spre 
gâtul ei, simțind la început ca și cum aveam s-o apăs pentru a o 


VP - 109 


bloca, dar apoi am sărutat-o. Am auzit-o spunând „Nu, nu”, însă 
nu mi se mai împotrivea, sau cel puţin nu în același fel. 

Ținându-i braţele și corpul lipite de perete, mi-am ridicat capul 
ca s-o sărut pe buze. S-a smucit, ferindu-se. l-am dat drumul 
încheieturilor și i-am prins faţa între palme. Pentru o secundă a 
încercat să mă împingă, dar după aceea mi-a răspuns la sărut, 
aproape atacându-mi gura. Mi-am coborât mâinile peste sânii ei 
și am strâns-o de talie, apoi de fese. Mi-am dat seama că o 
sărutam la fel de puternic pe cât mă săruta ea. 

Am ridicat mâinile și am încercat să-i deschei un nasture al 
bluzei, însă degetele îmi tremurau și n-am izbutit. Rahat! Mi-am 
vârât degetelor ambelor mâini în interstiţiile dintre nasturi și am 
tras violent într-o parte și alta. Toţi nasturii au sărit prin 
butoniere. Dedesubt, sutienul era din dantelă, cu încheietoarea 
în faţă. Prin țesătură îi puteam simţi sfârcurile, întărite. M-am 
chinuit să desfac încheietoarea. Dantela s-a rupt. Sutienul s-a 
deschis și sânii ei mi-au umplut palmele. Pielea lui Delilah era 
mătăsoasă, fierbinte și umedă de eforturi. 

Sărutându-mă atât de apăsat încât am fost silit să mă retrag 
un pas, ea s-a întins și mi-a rupt cămașa, desfăcând-o la fel cum 
procedasem eu. Apoi și-a coborât degetele spre catarama 
curelei mele. Nu, mi-am spus. Tu, mai întâi. l-am smucit bluza și 
sutienul în jos, până la încheieturi, și am rotit-o, astfel încât a 
ajuns cu faţa la perete. Am început să ne luptăm iarăși. l-am 
prins brațul stâng și l-am răsucit la spate. L-am ţinut sus, 
aproape de omoplaţi, folosindu-mă de mâna stângă, și am 
proptit-o în perete. Mi-am strecurat mâna dreaptă sub fustă. 
Dedesubtul slipului era umedă. Am ridicat fusta, i-am fixat 
țesătura de fese, apăsând cu șoldul, și i-am smuls slipul. Delilah 
și-a smucit capul spre înapoi și m-a luat prin surprindere, 
lovindu-mă în pomete. Am văzut cu adevărat stele verzi. Am 
apăsat și mai tare și mi-am lipit și capul de al ei, astfel că era 
complet ţintuită de perete. Am coborât mâna și am început s-o 
ating. A închis ochii și a gemut. Mi-am mișcat degetele înăuntrul 
ei și corpul i s-a cutremurat. 

Am privit în jur frenetic. În stânga noastră era servanta. Am 
împins-o pe Delilah într-acolo. Deasupra se afla un teanc de 
reviste. Cu mâna liberă, le-am măturat pe podea. După aceea 
am aplecat-o pe Delilah peste servantă, apăsându-i braţul în sus 
și țintuindu-i jumătatea superioară a trunchiului. S-a zbătut, dar 


VP - 110 


priza de pe încheietură era prea fixă. Am pășit în lateral, mi-am 
descheiat cureaua, apoi am deschis nasturele și am tras 
fermoarul. 

Am călcat pe manșeta cracului stâng al pantalonilor cu talpa 
dreaptă și mi-am coborât pantalonii, ieșind din ei cu piciorul 
stâng imediat ce au atins podeaua. În niciun caz nu aveam să 
am de-a face cu Delilah cu pantalonii în jurul gleznelor. Am 
repetat procedura cu piciorul drept, apoi mi-am scos boxerii. 
Erecţia mi se înălța rigidă ca un fier-beton. 

Am pășit între picioarele ei și i-am împins fusta în sus. 
Respirația îi era gâfâită acum și mi-am dat seama că și a mea 
era la fel. 

Continuând să-i apăs braţul răsucit la spate, am reînceput s-o 
ating cu degetele. Nu știu ce așteptam. Poate că doream s-o 
torturez puţin, să ne torturăm amândoi. 

— Fă-o! a icnit ea. Fă-o, dacă nu te-omor. 

Inima îmi bubuia atât de tare, încât o auzeam bufnindu-mi în 
țeastă. Mă furnicau deopotrivă degetele de la mâini și de la 
picioare. l-am depărtat picioarele și mai mult, mi-am întins pe 
membru o parte din sucurile ei și am pătruns-o cu o mișcare 
lină. 

Delilah a gemut atât de sonor, încât am simţit cum sunetul a 
pătruns înapoi în mine ca o microfonie ascuţită. Am început să 
mă mișc, deplasându-mi șoldurile înainte și înapoi, încordând și 
destinzând abdomenul și fesele cu fiecare penetrare profundă. 

Am coborât ochii spre ea. Obrazul îi era apăsat de comodă, 
ochii îi erau strâns închiși, gura întredeschisă și gâfâitoare, în 
durere sau extaz sau ambele, nu puteam ști. Faţa îi strălucea de 
lacrimi. Mi-am continuat mișcările. N-am încetinit nicio clipă. 

A trecut un minut, poate două. Am uitat cine era ea, cine 
eram eu, de ce eram noi acolo. Exista doar dormitorul, 
fierbințeala, o singularitate care genera un ritm străvechi ca 
oceanele. 

Am auzit un geamăt gros și mi-am dat seama că venea de la 
mine. Sau poate de la ea. Delilah a deschis ochii și s-a uitat spre 
înapoi, implorând ceva. l-am eliberat încheietura și am prins-o 
de șolduri. Ea a apucat marginile comodei și s-a ridicat în vârful 
picioarelor, înălțându-și fesele. Buzele i se mișcau, dar dacă 
erau cuvinte, nu le-am putut auzi. Picioarele îi tremurau. Am 
simtit-o începând să-și dea drumul și asta mi-a sporit excitarea. 


VP - 111 


Mi-am înfipt degetele mai adânc în șoldurile ei. Bubuiturile din 
piept și din ţeastă păreau să se contopească cu toate celelalte - 
picioarele mele, testiculele, măruntaiele, trupul ei dedesubt și în 
fața mea, totul. Prin toate astea am auzit-o înjurând din nou în 
ebraică, am simţit-o dându-și drumul în valuri sub mine și de jur- 
împrejurul meu și m-am simţit pe mine dându-mi drumul odată 
cu ea. 

Într-un final a încetat. M-am lăsat moale peste ea, proptindu- 
mi o parte din greutate în braţe. Am rămas așa, cu respiraţiile 
domolindu-se, cu sudoarea uscându-se, revenindu-ne în fire. 

După o vreme m-am îndreptat și am pășit într-o parte. l-am 
atins umărul. 

S-a ridicat de pe comodă și m-a privit. Niciunul dintre noi n-a 
spus nimic. 

— Eşti bine? am întrebat după un timp. 

— Da, sunt bine. 

— Vrei să stăm de vorbă? 

— Nu, vreau să plec de-aici. 

— Asta te va ajuta? 

— Nu. 

— Atunci poate c-ar trebui să stăm de vorbă. 

A urmat o pauză. Delilah s-a uitat la ceea ce-i mai rămăsese 
din bluză și sutien, după care le-a lăsat să-i lunece de pe braţe 
pe podea. A pășit afară din fustă. 

— Poţi să-mi spui ceva? m-a întrebat. 

— Da! 

— Spune-mi că n-ai mai făcut asta până acum. Fără 
prezervativ, vreau să zic. 

M-am gândit la Naomi și, chiar mai mult, la Midori. 

— N-am mai făcut-o de multă vreme. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— E bine atunci. Deși în momentul ăsta SIDA sau orice altceva 
ar trebui să fie cea mai mică dintre grijile mele. 

— Zi-mi ce se-ntâmplă. 

S-a dus până la duș și a luat un halat de pe cuierul de lângă 
el. L-a îmbrăcat. Am imitat-o. Am mers amândoi și ne-am așezat 
pe pat. 

— Cei pe care i-ai omorât în Manila..., a început ea privindu-și 
mâinile. Avea glasul răgușit. Doi dintre ei erau agenţi CIA. 

Am privit-o. Mi-am dat seama că-mi spunea adevărul. 


VP - 112 


— Rahat, am mormăit. 

Delilah nu a răspuns. După o clipă am întrebat: 

— Cât de rău este? 

— Ai mei se tem că Agenţia te va găsi și că tu vei vorbi. Ei nu 
vor să-și asume riscul respectiv. 

— De aceea te-au trimis pe tine. 

A înălțat din umeri. 

— Tu ce-ai fi făcut? 

— Ai venit aici ca să mă atragi într-o ambuscadă? 

— Așa crezusem. Acum nu mai sunt sigură. 

— Nu-i tocmai ceea ce sperasem s-aud. 

— Este adevărul. 

— Nu puteai să apeși tu însăţi pe trăgaci? 

— Ceea ce fac este și-așa destul de greu. 

Amândoi am rămas tăcuţi un minut, în timp ce eu am digerat 
informaţia aflată. 

— Care-i pasul următor? am întrebat. 

Ea și-a îndepărtat câteva șuviţe de păr ce i se lipiseră de faţă. 

— Ar trebui să-mi sun contactul și să-i spun când și unde vei fi 
vulnerabil. 

— Și ce-i vei spune? 

Delilah a privit tavanul, după care a zis: 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Ce te-a făcut să te răzgândești? am întrebat și am gândit: 
Deși poate că nu te-ai răzgândit. Poate că asta-i de fapt 
ambuscada cea mai abilă pe care ai conceput-o vreodată. 

Trebuia să continui s-o testez în privinţa asta. Nu credeam că 
putuse juca teatru în felul cum îi răspunsese corpul, dar poate 
că existau destui morţi care fuseseră convinși de același lucru. 
Și poate că aș fi fost idiot să presupun că trupul va urma 
întotdeauna mintea. Sau că mintea va urma trupul. 

A urmat o tăcere prelungă, după care ea a zis: 

— Până acum ai avut noroc. Nu cunosc pe nimeni care să fi 
fost mai norocos mai mult timp. Însă nimeni nu-i invincibil în 
fața gloanţelor. Nu te voi putea salva mereu. 

— Să mă salvezi? 

— Te-am avertizat despre individul din camera ta din Macao. 

— Nu aveam nevoie de avertismentul tău. 

— Nu? Ai ţinut seama de el. 

Nu am comentat. 


VP-113 


— Și acum? 

Ea m-a privit. 

— Ajunge, da? Știi motivul. Nu vreau să fiu responsabilă 
pentru moartea ta. Ai belit-o în Manila și nu știu dacă vei 
supravieţui. Pur și simplu nu vreau să fiu cea care te omoară. 
Sau care-i ajută pe alţii s-o facă. 

— Eu n-aș vrea să te omor. 

Mi-a aruncat o privire sfredelitoare. 

— Încetează să te mai comporţi ca un copil. Tu ai cauzat 
situaţia asta și acum sunt prinsă și eu în ea. 

Am făcut o pauză și am inspirat adânc. Trebuia să mă 
gândesc. Trebuia să existe o ieșire. 

— Ei ce ţi-au spus ce s-a-ntâmplat în Manila? am întrebat. 

— Doar ce le-ai spus tu. Că ai încercat să-l lichidezi pe Lavi 
într-o toaletă, dar a intrat fiul lui și s-a interpus. Apoi au apărut 
bodyguardul și ceilalţi doi, iar Lavi și băiatul au fugit. 

— Mda, cam așa a fost. 

— De ce nu-mi spui tu atunci varianta ta, cu detalii? 

l-am spus-o, fără să pomenesc de Dox. 

După ce am terminat, Delilah a zis: 

— Se potrivește cu tot ce mi-au spus ai mei. Cel puţin au fost 
sinceri. 

— Ei știu ce legătură avea Manny cu agenţii CIA? 

— Dacă știu, nu mi-au spus nimic. Decât doar că Lavi este o 
sursă CIA cunoscută. 

Ceva mă sâcâia, solicitându-mi atenția. Am examinat faptele, 
încercând să identific premisele. Apoi mi-am dat seama. 

— De unde știu ai tăi că morții erau agenți CIA? 

Delilah a strâns din umeri. 

— Nu știu. N-am întrebat. 

M-am mai gândit câteva clipe, după care am zis: 

— Din ce mi-au spus ai tăi, Manny este un personaj malefic la 
nivel mondial. Nici pe departe genul de persoană pe care 
Agenţia să admită că ar avea-o pe statul de plată. De fapt, chiar 
după 11 septembrie angajarea unuia ca Manny este extrem de 
ilegală. Dacă s-ar afla detaliul ăsta, ar urma o situaţie foarte 
stânjenitoare. Probabil că cei implicaţi ar fi demiși. 

— Nu-nţeleg. 

Am încuviinţat din cap. 

— Nu, nu-nţelegi și este posibil că ai tăi să aibă aceeași 


VP - 114 


problemă. Voi lucraţi pentru o organizaţie mică, strâns unită, 
care operează cu puţină supervizare și puţine restricţionări. Insă 
CIA nu-i așa. De-a lungul anilor am lucrat la răstimpuri cu ea și 
știu. Agenţia a fost atacată în multe rânduri - Comisia Church... 
epurările din timpul lui Stansfield Turner... reorganizările de 
după 11 septembrie - și și-a dezvoltat o aversiune pavloviană 
față de risc. Oare ar trebui să recruteze teroriști? Absolut. Insă 
dacă tu o vei face, dacă tu ești recrutorul și, Doamne ferește!, 
plătești pe cineva cu mâinile pătate de sânge american, și dacă 
pe acte se găsește numele tău, atunci prima dată când vreo 
Comisie congresională începe să-și afirme prerogativele, sau 
prima dată când cineva are nevoie de un tap ispăşitor, sau 
prima dată când îţi faci un dușman în birocraţie, este sigur că 
vei fi crucificat. 

— Tu presupui că agenţii CIA îl controlau pe Lavi. Poate însă 
că se aflau acolo ca să-l ucidă, la fel ca tine. 

Am clătinat din cap. 

— N-a fost așa. După felul cum au năvălit în toaletă când 
Manny a acţionat dispozitivul de alertă, ei detectaseră probleme 
și veneau să-l protejeze. Crede-mă, cunosc diferenţa. 

— Bun, așadar nu se aflau acolo ca să-i facă rău. 

— Exact. Vezi ce vreau să spun? Ceva nu-i în regulă aici. 
Manny nu-i ca un secretar doi din consulatul chinez, pentru care 
toţi vor să-și asume meritul. El este un ins care lucrează cu 
explozibili, un terorist care are mâinile pătate de sânge 
american. Dacă cineva din CIA îl controlează, atunci îl va trata 
ca și cum ar fi radioactiv. Agenţia n-ar trimite doi agenţi să se 
întâlnească cu el față în față. Nu-i logic. 

Delilah m-a privit. 

— Dacă ei n-au fost din CIA... 

— Atunci eu n-am nicio problemă cu CIA. Sau cel puţin n-am o 
problemă mai mare ca de obicei. Poate că situaţia este mai 
fluidă decât pare chiar acum. Poate că aș mai putea face o 
încercare cu Manny. 

— Inţeleg ce vrei să spui. 

— Ai putea afla de unde știu ai tăi ceea ce cred ei că știu? 

Delilah a privit spre dreapta, un semn neurolingvistic al 
construirii. Își imagina cum le va spune despre cele întâmplate. 

— O să văd ce pot face. 

— Ce-i vei spune lui Gil? am întrebat-o, încercând să intru 


VP - 115 


exact în filmul pe care și-l imagina. 

— Că... 

S-a uitat la mine și a înţeles ce făcusem și cum se trădase ea. 
Faptele erau însă consumate, așa că a continuat: 

— O să-i telefonez dimineaţă. O să-i spun că am sugerat să 
mergem să facem scufundări subacvatice pe o anumită plajă la 
o anumită oră, dar că propunerea aceea ţi-a trezit suspiciunile. 
lar când m-am trezit dimineața, tu dispăruseși. 

Mă gândisem că avea să fie Gil. Asasinii se recunosc între ei. 

— O să te creadă? am întrebat. 

— O să fie bănuitor, dar noi vom câștiga timp. 

— Ai încredere în el? 

Delilah s-a încruntat. 

— Este foarte... dedicat. 

— Am simțit asta. 

— Dar este un profesionist. Are un motiv bine întemeiat 
pentru tot ce face. Dacă îi îndepărtezi motivul, el va trece la 
următorul lucru care-l ţine treaz nopțile. 

Am încuviinţat din cap. Descrierea aceea coincidea cu părerea 
mea. 

Delilah s-a frecat la ochi. 

— Trebuie neapărat să dorm. 

l-am atins obrazul și am privit-o în ochi, dorind să știu ce voi 
vedea acolo. 

Indiferent ce ar fi fost, era destul de bine. Nu mai era nimic de 
spus. Am stins lumina și ne-am băgat sub pătură. Am rămas 
mult timp, ascultând-o cum răsuflă în beznă. După aceea nu mai 
țin minte. 

o... 

Delilah dormi profund două ore, după care se trezi din 
oboseala cauzată de schimbarea fusului orar. Rămase întinsă pe 
o parte și-l privi pe Rain dormind. Dumnezeule, ce mai porcărie! 

Venise aici convinsă că el o dăduse în bară și că moartea lui 
era singura cale pentru rezolvarea problemei pe care o cauzase. 
El știuse riscurile și, de aceea, merita deznodământul. Insă 
acum înţelegea că toate acelea fuseseră o formă de apărare 
psihică împotriva unei implicări de care se temea. Vederea lui 
nu-i încețoșase mintea, ci o limpezise. 

Rain fusese angajat pentru un job și făcuse tot ce putuse mai 
bine, fără să fi dispus de prea multe informaţii. Ce ar fi vrut ei să 


VP - 116 


facă - să ucidă un copil? Se ajunsese la așa ceva? Cu Gil, o știa 
prea bine, se ajunsese într-adevăr. Dacă l-ar fi înfruntat, Gil ar fi 
vorbit despre „răul mai mare și răul mai mic”, despre „victime 
colaterale”, despre „ai lor și ai noștri”. Ea nu înghiţea nimic din 
gargara aceea. Nu voia. O impresiona că Rain mai era capabil să 
facă distincții morale după atâta timp petrecut în genul acela de 
activitate - mai mult timp decât Gil, de pildă. Asta îi oferea 
speranţe pentru ea însăși. Nu intenţiona să ajute la uciderea lui 
pentru că acţionase într-un fel despre care până și Gil, dacă ar fi 
fost presat, ar fi declarat public că era corect. Da, exista o 
problemă, însă directorul, Boaz și Gil propuseseră pur și simplu 
soluția greșită. Ea înțelegea asta acum. Tot ce trebuia să facă 
era să găsească o cale mai bună. Se simţea încrezătoare că o 
putea găsi. lar dacă nu putea... nu, nu dorea să gândească mai 
departe. Nu dorea s-o facă decât dacă era realmente nevoită. 

La un nivel înțelegea că găsea justificări, că șefii aveau să 
considere trădare determinarea ei de a găsi o a treia cale. Nu-i 
păsa. Ei nu erau întotdeauna pe atât de inteligenţi pe cât le 
plăcea s-o creadă. lar investiţia lor era diferită de a lui Delilah. 
Pentru ei, Rain nu era decât un pion de pe o tablă de șah. Pentru 
ea însă bărbatul devenise mult mai important. 

II plăcea mult, ba chiar mai mult decât plăcuse pe cineva de 
destul timp. Sexul era bun - Dumnezeule, mai bine decât doar 
„bun”! -, însă asta nu era decât o parte. Alături de el se 
simţea... confortabil. Până când fuseseră împreună în Rio, 
Delilah nu observase absenţa genului acela de confort în viața 
ei. Dispăruse de atâta vreme și ea fusese atât de copleșită de 
multe alte lucruri pe atunci, încât nu se gândise niciodată să-i 
jelească pierderea. 

Avusese multe relaţii, mai numeroase decât și le-ar fi putut 
aminti. Dar niciunul dintre bărbaţii respectivi, absolut niciunul, 
nu știuse cu ce se ocupa ea. Indiferent cât de intensă fusese 
pasiunea, indiferent cât de satisfăcător fusese sexul, Delilah era 
conștientă că ei n-o cunoscuseră cu adevărat, că n-o putuseră 
cunoaște cu adevărat. Nu-i puteau înţelege convingerile, nu 
puteau simpatiza cu îndoielile ei, nu-i puteau alina frustrările, 
nu-i puteau ameliora durerea periodică din suflet. Nu era de 
mirare că obișnuia să se plictisească iute de ei. 

Rain era altfel. De la bun început femeia își dăduse seama că 
el știa exact cu ce se ocupa ea, deși se ferise să i-o spună 


VP - 117 


explicit. Păruse să înţeleagă fără ca Delilah să fie nevoită să se 
explice vreodată. Era răbdător cu toanele ei. Ştia, da, însă n-o 
judeca. Mai mult chiar, ea simţea că îi admira convingerile, 
sacrificiile personale pe care le făcea pentru cauza care o 
definea. Delilah înţelesese că el nu avea cauze proprii și ducea 
dorul uneia, ducea dorul unei cauze personale ca atribut-cheie 
al personalităţii lui, și-și amintea, cu un fior ușor de conștiință, 
cum le raportase șefilor ei detaliul acela ca fiind potenţial 
exploatabil. 

Contextul oferea de asemenea confort: nu exista nicio 
incertitudine asupra statutului lor, nicio speranţă prostească 
despre direcţia în care ar fi putut duce relaţia dintre ei doi. Nu 
puteau exista răniri sau incriminări despre motivul pentru care 
unul sau altul nu telefonase ori trebuia să anuleze o întâlnire. 
Până și afilierile lor diferite erau înţelese, ca și potenţialele 
conflicte de interese pe care le puteau prezenta afilierile 
respective. În Franţa i-ar fi spus sympa, „afinitate morală”. În 
engleza colocvială, exista expresia „aceeași lungime de undă”, 
banală, dar poate mai descriptivă. In felul său discret, era de-a 
dreptul minunată. 

Toate acestea contau pentru ea, totuși exista ceva mai 
important, ceva mai improbabil: Delilah știa că Rain avea 
încredere în ea. Desigur, el nu-și abandonase tacticile, iar 
femeia nu s-ar fi așteptat niciodată la așa ceva. Mișcările lui 
erau la fel de subtile ca întotdeauna și deghizate de obicei ca un 
comportament banal, dar ea îi înțelegea perfect acţiunile. Faptul 
că o așteptase în faţa terminalului din Bangkok, urmat de 
drumul cu taxiul până la terminalul curselor interne fusese o 
modalitate excelentă de verificare. Dacă ea ar fi fost însoţită de 
Gil sau de orice alt israelian, jocul ar fi luat sfârșit imediat. 
Delilah suspecta că în contramăsurile lui Rain existau și alte 
niveluri, care implicau posibil dispozitive electronice, însă pe 
care ea nu le detectase. lar la răstimpuri conștientiza că 
întrebările lui „inocente” implicau înţelesuri ascunse și curse. 
Însă toate astea erau pentru bărbat obișnuinţe intrate în reflex. 
Ea simţea că tacticile reprezentau felul lui de a se asigura că nu 
se „Înmuiase”, că continua să fie protejat, că nu va fi atât de 
naiv încât să se încreadă în cineva ca Delilah. 

Ea nu ar fi spus-o niciodată lui Gil sau altcuiva, dar știuse că 
Rain va accepta întâlnirea din clipa când i-o ceruse directorul. 


VP - 118 


Se întrebă ce justificări folosise pentru a accepta să se 
întâlnească cu ea în Bangkok. Probabil își spusese că riscul va 
merita fiindcă Delilah i-ar fi putut spune mai multe despre Lavi. 
Și poate că într-adevăr sperase asta, totuși ea știa motivul real. 
Motivul real era încrederea. 

Privindu-l cum dormea, Delilah simţi un val de recunoștință 
atât de intens, încât îi umplu ochii de lacrimi. Ar fi dorit să-l 
trezească cu o sărutare, să-i ţină chipul între palme, să-l 
privească în ochi și să-i mulțumească, să-i mulțumească cu 
adevărat, astfel încât Rain să poată înțelege cât preţuia 
încrederea aceea, pe care nu i-o acordau nici măcar colegii ei de 
muncă. Surâse apoi ușor înaintea impulsului acela ridicol și 
așteptă să treacă. 

Rain era ciudat din multe puncte de vedere, dar stranietatea 
lui o atrăgea. Uneori ceea ce zărea în ochii lui îi reamintea 
expresia părinţilor ei după ce fratele lui Delilah fusese ucis în 
Liban. Ea fusese mișcată de privirea aceea și de felul cum 
bărbatul își ferea imediat ochii dacă o vedea privindu-l prea 
atentă. Odată ea îl întrebase dacă avusese copii. El îi 
răspunsese negativ. Delilah nu insistase, simțind că 
necunoscutele evenimente echivalente ce putuseră produce 
expresia aceea trebuiau abordate gradat și indirect... sau nu 
trebuiau abordate niciodată. 

Știa că șansele erau împotriva lor, dar nu dorea să se 
gândească acum la asta. Preferă să se gândească cum ar fi 
compensat ei, după ce lucrurile urmau să fie îndreptate, situația 
aceasta în care aproape fuseseră asmuţiţi unul împotriva 
celuilalt. Ei doi fuseseră în Macao, Hong Kong, acum Thailanda. 
Toate, teritoriile lui. Și, desigur, în Rio, un colțișor oarecum 
neutru. Se pomeni dorindu-și să-l ia cu ea în Europa, pe care o 
simţea acum ca pe un cămin într-o măsură mai mare decât 
Israelul. Poate la Barcelona, sau pe Coasta Amalfitană. Într-un 
loc unde el nu fusese niciodată, într-un loc unde timpul petrecut 
de ei doi împreună să fie nou-nouţ și neîmpovărat de amintiri. 

II privi pe Rain. Nu mai întâlnise niciodată un bărbat care să 
doarmă atât de silențios. Era aproape iritant că cineva putea fi 
discret până și în somn. 

După mult timp, i se alătură. 


VP - 119 


Capitolul 10 


În dimineaţa următoare m-am trezit devreme. Delilah 
continua să doarmă. Am coborât din pat și m-am dus tăcut în 
living, închizând ușile glisante de tec ce-l despărțeau de 
dormitor. Am luat unul dintre telefoanele cu cartelă cumpărate 
din Bangkok, am intrat în cabina de toaletă, am închis ușa după 
mine și am activat telefonul. Trebuia să port două convorbiri și 
pentru moment doream ca ambele să fie private. 

L-am sunat mai întâi pe Tatsu, vechiul meu prieten și dușman 
din Keisatsucho, echivalentul japonez al FBl-ului. Tatsu îmi era 
îndatorat pe viaţă pentru că-l eliminasem pe Murakami, un 
asasin yakuza pe care-l dorise „rezolvat” extrajudiciar, și era 
momentul să solicit plata unei datorii. 

Telefonul lui a sunat o singură dată. Tatsu nu era genul de om 
care să irosească vorbele, ba nici chiar silabele, așa că a spus 
doar: 

— Hai. 

— Salut, bătrâne prieten, am rostit în japoneză. 

A urmat o pauză și mi-am imaginat un surâs, ceva rar pentru 
Tatsu. 

— Salut, a zis el. A trecut ceva vreme. 

— Prea multă. 

— Ești în oraș? 

— Nu. 

— Atunci m-ai sunat pentru informaţii. 

— Da. 

— Ce-ţi trebuie? 

— Acum patru zile într-un mall din Manila a avut loc un 
schimb de focuri. Vreau să știu tot ce poţi afla despre cei care 
au murit acolo. 

Tatsu se întreba probabil dacă eu fusesem implicat, dar în 
același timp știa că n-ar fi avut rost să întrebe. 

— Bine, a spus el. 

— Mulţumesc. 

— Totul e-n regulă? 

— Ca de obicei. 

— Imi pare rău s-aud asta. 

Am chicotit. 


VP - 120 


— Mulţumesc, bătrâne prieten. 

— Sună-mă dacă treci vreodată prin oraș. Putem flecări niţel. 

Am surâs. În mod congenital, Tatsu era incapabil să 
flecărească și obișnuiam să-l tachinez în privinţa asta. 

— Așa o să facem, i-am zis. 

— Jaa. 

„Bine atunci”. 

— Jaa. 

Am închis. 

Următorul apel, o ştiam, avea să fie mai problematic. Riscul 
era mai mare, dar și răsplata pe măsură. 

Am tastat numărul și am așteptat stabilirea legăturii. Mi-am 
spus că dacă cei din Manila fuseseră într-adevăr din CIA, eram 
oricum în rahat și apelul nu-mi putea înrăutăţi mai mult situaţia. 
Dar dacă nu fuseseră, o conversaţie chiar cu CIA ar fi fost ocazia 
mea cea mai bună de-a afla. 

Și de data aceasta mi s-a răspuns prompt și scurt: 

— Hai. 

Am surâs, întrebându-mă, nu pentru prima dată, dacă Tatsu îl 
îndruma pe tânărul acesta. 

Tomohisa Kanezaki era japonezo-american de generaţia a 
treia și stea în urcare în Staţia CIA din Tokio. În ultimii doi ani 
fuseserăm implicaţi în câteva dintre aceleași proiecte neoficiale 
și, la fel cum se întâmplase cu Tatsu, izbutiserăm să ne 
dezvoltăm un modus vivendi reciproc benefic. Era momentul să 
testez limitele relaţiei acelea ambigue. 

— Hei, i-am spus în engleză, știind că-mi va recunoaște 
salutul și glasul. 

O pauză, apoi glasul a vorbit tot în engleză: 

— Chiar mă-ntrebam când vei lua legătura cu mine. 

— lată-mă-s. 

— Cauti de lucru? 

— Ai ceva? 

— Nu ca pe timpuri. Este o perioadă mai potolită sau așa 
ceva. Pentru o vreme am avut realmente mentalitatea „fără 
prizonieri”, dar acum? Rahat, dacă aș lucra în departamentul 
Cinegeticii și Pescuitului, aș zice că derulăm un program de tipul 
„capturare și eliberare”. 

— Îmi pare rău s-aud asta. 

— Mie-mi pare rău s-o spun. 


VP - 121 


— Oricum, nu căutam de lucru. 

— Nu? 

— Nu. Nu mă bag în afacerea aia. Este prea periculoasă. 

Kanezaki a râs. 

— Am nevoie de o favoare, am urmat eu. 

— Cu plăcere. 

— Am auzit despre un incident recent cu schimb de focuri, 
într-un mall din Manila. 

Altă pauză, după care: 

— Și eu am auzit. 

Asta nu era prea grozav. Nu-mi puteam imagina ca el să fi 
auzit despre cele întâmplate, dacă CIA n-ar fi fost cumva 
implicată. Poate că n-ar fi trebuit să-i telefonez. Oricum era prea 
târziu să dau înapoi. 

— Știi ceva despre cei care au murit? Am auzit că erau din 
Agenţie. 

Altă pauză. Apoi: 

— Nu mai erau de ceva timp. 

Interesant... 

— Ştii ce făceau acolo? 

— Nu. 

— Cred că s-ar putea ca eu să știu câte ceva. Dacă îţi spun, 
poți încerca să mai obţii niște informaţii? 

— O să fac ce pot. 

Nu era tocmai o promisiune fermă, dar aveam să mă 
mulțumesc cu ce puteam obține. 

— Ei veniseră acolo pentru a se întâlni cu un ins pe nume 
Manheim Lavi. Cetăţean israelian, rezident în Africa de Sud. 
Verifică-ţi dosarele și vei afla cine este. 

— De unde știi toate astea? 

Fusese o întrebare reflexă. Kanezaki știa că nu-i voi răspunde. 

— Verifică-ţi dosarele, am repetat. 

— Știu cine este Manny. 

Ar fi trebuit să-mi fi dat seama. Când vorbiserăm ultima dată, 
Kanezaki răspundea de o serie de iniţiative antitero în Asia de 
Sud-Est. Dacă era la curent cu cele mai recente dezvoltări, așa 
cum ar fi fost firesc de altfel, Manny ar fi apărut cu siguranţă pe 
radarul lui. 

— Perfect, atunci. Ai vreo idee de ce niște ex-agenţi CIA ar fi 
vrut să se întâlnească cu el în Manila? 


VP - 122 


— Tot ce știu este că se numeau Calver și Gibbons. Au părăsit 
Agenţia acum doi ani, după ce lucraseră în Divizia Orientul 
Mijlociu. Eu nu i-am cunoscut cât am fost acolo, însă i-au 
cunoscut destui pentru ca moartea să le fie privită cu atenţie. 
Toţi vorbesc despre cele întâmplate. 

— Dacă poţi afla și alte informaţii, mi-ar plăcea să știu. Cui 
raportau când au lucrat pentru Agenţie și cu ce s-au ocupat în 
ultima vreme. Chestii de felul ăsta... 

— Să nu-mi spui că ai fost implicat. 

— Ți-am zis că nu mă mai ocup cu așa ceva. 

— Da? Și cu ce te ocupi? 

— Mă bate gândul să încerc în industria cărţilor poștale 
aniversare. 

— Foarte amuzant. O să ai un telefon-pantof“? 

Am zâmbit. 

— Îți voi fi recunoscător pentru orice mi-ai putea spune. 

— Ştii unde să te uiţi, a zis Kanezaki. 

Se referea la site-ul securizat. 

— Mulţumesc. 

— Și nu uita: asta nu-i o stradă cu sens unic. Eu îmi asum o 
mulțime de riscuri. Mă aștept în schimb la informaţii de calitate. 

— Bineînţeles. 

Am închis, am șters istoria apelurilor și am dezactivat 
telefonul. 

Am îmbrăcat un șort și am făcut două sute cincizeci de flotări 
hinduse, cinci sute de genuflexiuni hinduse, câteva minute de 
poduri pe față și pe spate, precum și alte întinderi și exerciţii 
calistenice care utilizau greutatea corpului. Ceea ce se poate 
face în treizeci de minute de activitate doar cu podeaua, 
greutatea corpului propriu și gravitația ar falimenta industria 
echipamentelor pentru fitness, dacă oamenii ar avea habar. 

După ce am terminat, m-am dus la duș. M-am săpunit pe față 
ca să mă rad și am simţit o durere când mi-am atins obrazul. M- 
am uitat în suprafaţa-oglindă a ușii cabinei de duș și am văzut 
că aveam obrazul învineţit. După aceea am zărit vânătăi și pe 
antebraţe. La naiba, avusesem noroc că geanta lui Delilah nu 
conţinuse ceva mai greu! Și că mă ferisem la timp de lovitura ei 
de cap. 

Delilah mi s-a alăturat pe când terminam bărbieritul. Mi-a 


4 Aluzie la gadgetul agentului din serialul TV american Get Smart. (n. trad.). 
VP - 123 


privit obrazul și a spus: 

— Au! 

— Nu-ţi face griji, i-am spus, îţi accept scuzele. 

Mi-a aruncat o căutătură stranie - pe jumătate surâs, pe 
jumătate încruntătură nemulțumită. 

— O meriţi, a spus după aceea. Și nu numai atât. 

Am decis să răspund la surâs, nu la încruntătură. Am cuprins- 
o în braţe și am tras-o spre mine. 

A trecut o vreme până am reușit să termin dușul. De data 
asta a fost mai lent, și mult mai tandru. Slavă Domnului! 

După aceea, Delilah a rămas la duș. Eu m-am schimbat în 
blugi și un tricou polo olive, și mi-am strâns bagajele. 

M-am așezat pe sofa și am așteptat-o. Când a terminat, a 
revenit în living complet goală. Fără machiaj, cu părul ud. Arăta 
superb. Aș fi dorit să fi putut beneficia de mai mult timp alături 
de ea. Ei bine, poate că avea să existe altă ocazie. Dacă eram 
Norocoși. 

Delilah s-a îmbrăcat cu un șort de mătase bleumarin și o 
bluză de olandă crem. S-a așezat lângă mine și și-a îndepărtat 
câteva șuvițe de păr ud de pe faţă. 

— Am niște informaţii preliminare, i-am spus. 

A arcuit sprâncenele și eu am continuat: 

— Am o sursă în Agenţie. Potrivit spuselor sale, indivizii aceia 
părăsiseră CIA de doi ani. 

Delilah s-a încruntat. 

— Tu la ce te-ai așteptat? Ai vorbit cu CIA, iar întrebările tale 
ti-au confirmat vinovăția. Sursa ta a reacţionat prin a te linişti - 
ţi-a spus că n-ai de ce să te îngrijorezi, așa cum crezuseși iniţial. 
Este exact ce ar fi fost de așteptat să-ţi spună. 

Avea o minte diabolică. Probabil credea că-i spusesem 
informaţia pentru ca ea să o transmită mai departe lui Gil și 
ceilalți, determinându-i poate să regândească totul. De aceea 
respingea pur și simplu informaţia. 

Am clătinat din cap. 

— II cunosc de ceva timp pe omul acela. Nu cred că și-ar juca 
așa cărțile. 

— Să sperăm. 

— Verifică în partea ta. Vom vedea dacă putem rezolva 
aparenta discrepanţă. Dacă putem găsi dovezi, sau ceva de felul 
dovezilor, poate că ai tăi își vor schimba evaluarea înainte ca 


VP - 124 


situaţia să devină cu adevărat neplăcută. 

Ea a aprobat încetișor, ca și cum s-ar fi gândit, după care a 
spus: 

— Am vrut să-ți zic... în faţa terminalului pentru sosiri din 
Bangkok, am văzut un bărbat solid, cu păr nisipiu, pe care l-am 
revăzut apoi aici, după cină. L-ai observat și tu? 

— Nu, am răspuns scuturând din cap cu un gest reflex, de 
parcă n-ar fi fost cine știe ce, ci doar o simplă coincidenţă. 

La naiba, aici mă luase prin surprindere! 

— Mi s-a părut ciudat că a fost în aeroportul din Bangkok în 
același timp cu noi, iar după aceea a apărut aici, totuși n-a fost 
cu noi în avion. 

— Poate că aștepta pe cineva și au luat împreună avionul 
următor. 

Delilah s-a uitat la mine. 

— Mă surprinde că am observat o nepotrivire și că tu n-ai 
văzut-o. Știu că ești foarte acordat la împrejurimi. 

Rahat! Am știut că mă prinsese. Cu toate acestea, nu m-am 
dat bătut pe loc. 

— Probabil că nu mai am acuitatea de altă dată. 

Ținând seama de felul nu prea inteligent în care tocmai 
reacţionasem la testarea ei, cuvintele acelea sunau îngrijorător 
de adevărate. 

— Dacă nu-l cunoșteai și nu l-ai observat, m-aș fi așteptat să 
fii mai alarmat când ţi-am spus de el, a insistat ea nemilos. 

N-am rostit nimic. Dox fusese deconspirat. Nu mai puteam 
face absolut nimic. 

— Cine-i tipul? a întrebat Delilah. 

Am oftat. 

— Partenerul meu. 

Ea a încuviinţat, ca și cum știuse deja asta, ceea ce era 
probabil adevărat. 

— A fost cu tine în Manila? 

Am strâns din umeri. Nu era nimic de spus. 

— Ai putea să-l chemi, atunci. Ar trebui să discutăm. 

Mi-am dat seama că nu fusesem niciodată cu Dox în fața unei 
companii rafinate. Ideea respectivă nu mă făcea să mă simt în 
apele mele. 

— Nu cred c-ar fi bine. 

Delilah mi-a înţeles în mod greșit reticenta. 


VP-125 


— Ar fi mult mai eficient să ne punem creierele laolaltă. 
Pentru a doua oară în tot atâtea zile, mi-am spus: Din asta nu 
poate ieși nimic bun. 

Și pentru a doua oară m-am pomenit spunând: 

— Bine. 

Am luat telefonul și l-am sunat. Dox a răspuns imediat. 

— Totu-i în regulă? a întrebat el. 

— Excelent, am răspuns prin cuvântul pe care-l stabilisem să-l 
anunţ că totul era într-adevăr bine și că nu mă aflam sub vreo 
constrângere. Însă prietena mea te-a observat la aeroport și 
după aceea din nou, aici. Ar dori să faceţi cunoștință. 

— Cum să mă observe, nenică? Probabil că i-ai spus tu ceva. 

— Nu, nu i-am spus. Pur și simplu te-a observat. 

— Cum? La dracu', e chiar jenant... 

M-am uitat la Delilah. Surâdea ușor, încântată de probabilele 
replici ale interlocutorului meu. 

— Ti-am zis că-i bună, i-am spus lui Dox. 

— Mda, așa se pare. O să-mi freci rău ridichea pentru asta? 

— Dumnezeule, normal! 

A urmat o pauză. 

— Bine. Bănuiesc c-o merit. Da' nu-n faţa ei, da? Și-așa e 
jenant. 

— Bine. 

— Promite-mi. 

Hristoase! 

— Îţi promit. 

— Bun, zi acum unde vrei s-o facem? 

Tonul era al unui băiețel care se resemnase cu gândul 
încasării unei bătăi la fund. 

— Cred că-n camera mea ar fi cel mai bine. N-are sens să fim 
văzuți toți trei împreună. 

Dox a suspinat. 

— Sosesc într-un minut. 

Am întrerupt legătura. 

— Era afectat? a întrebat Delilah. 

Am înălţat din umeri. 

— Mai degrabă stânjenit. 

Ea a zâmbit. 

— Și eu aș fi în locul lui. 

— l-am promis că n-o să-l beștelesc în fața ta. 


VP - 126 


Zâmbetul i s-a lărgit. 

— Așa ai promis? 

Am aprobat și am adăugat pe un ton nevinovat: 

— Promisiunea a fost însă doar a mea. Tu n-ai promis nimic. 

Delilah a chicotit și a zis: 

— Văd că ai și o undă de cruzime. 

— Cum l-ai detectat? Vorbesc serios acum. 

— Ți-am spus - nepotrivirile. În plus... este un tip voinic, totuși 
când îl privești parcă n-ar exista acolo. 

Întrucât nu vedeam rostul de a-i povesti despre trecutul lui de 
lunetist, am zis doar: 

— Este ca Dr. Jekyll și Mr. Hyde. În majoritatea timpului este 
gălăgios și iritant ca sirena unei ambulanţe, dar când nu vrea să 
fie observat, aproape că dispare. 

— Ăsta a fost și indiciul meu. Nu l-am observat, dar apoi mi- 
am dat seama că nu l-am observat - înţelegi ce vreau să spun? 
M-am uitat a doua oară și am văzut cât de voinic era. Atunci am 
înțeles că-i un profesionist. Nu-i ușor pentru un ins mătăhălos să 
poată dispărea în felul ăsta. Chiar și pentru unul micuţ este ceva 
mai rar. 

La ușă a răsunat o ciocănitură. M-am apropiat de ea, am stat 
într-o parte și m-am aplecat să privesc prin vizor. Era Dox. 

Am deschis ușa și aproape că a acoperit lumina soarelui 
dinapoia lui. M-am întors și i-am făcut semn să intre. 

Delilah s-a ridicat. Dox a privit-o cu un aer rușinat. După 
aceea s-a întors spre mine. Ochii i s-au dilatat puţin la vederea 
pometului meu învinețit. A coborât apoi privirea spre juliturile de 
pe braţe. Chipul i s-a luminat în zâmbetul lui faimos. 

— Nu știu ce-aţi făcut voi azi-noapte, a rostit el, dar sper c-a 
fost consensual. 

Rahat, mi-am spus. Ei bine, Dox trebuia să fie Dox. Nimeni nu 
putea face nimic în privinţa asta. 

Delilah l-a privit cu o expresie situată undeva între 
amuzament moderat și reproș blând. 

— Serios acum, a rostit apoi încet ţintuindu-l cu privirea, ăsta 
ţi se pare un mod de prezentare? 

Dox nu și-a ferit ochii, dar a suferit o transformare ciudată. 
Rânjetul i-a dispărut și obrajii au început să i se coloreze. Și-a 
coborât mâinile în faţa pantalonilor, ca și cum ar fi ţinut o 
pălărie acolo, și a zis: 


VP - 127 


— Ăăă, nu. Nu, doamnă, nu este. 

Ce dracu? m-am întrebat. 

Ea i-a oferit un surâs încurajator de tipul „așa-i mai bine” și a 
întins mâna. Tinea bărbia ridicată, iar postura îi era dreaptă și 
protocolară. 

— Mă numesc Delilah. 

Dox s-a întins, i-a prins mâna și i-a scuturat-o o dată, plecând 
în același timp ușor capul. 

— Mie mi se spune Dox. 

Delilah și-a arcuit sprâncenele. 

— „Dox"? 

El a încuviințat și am observat cum și-a îndreptat spatele în 
mod inconștient, oglindindu-i postura. 

— Este prescurtarea de la „neortodox”, doamnă. Unii așa par 
să creadă despre mine. 

Dumnezeule, era ca și cum aș fi privit un dulău cu aspect 
feroce care năvălea într-o încăpere, după care se întorcea pe 
spate ca să fie scărpinat pe burtă. 

Ochii ei au scânteiat de înțelegere și umor împărtășit. 

— Mie nu-mi pari a fi prea neortodox. 

Expresia lui Dox era aproape gravă. 

— Păi nici nu sunt. Eu sunt cel normal. Toţi ceilalţi sunt 
neortodocși. A făcut o pauză, apoi a continuat: Deși mie-mi cam 
place porecla asta. Am avut-o de mult timp. Dacă vreţi, puteţi s- 
o folosiţi. 

Delilah a surâs. 

— Așa o să fac. Și, te rog, spune-mi Delilah. 

— Da, doamnă. S-a înroșit la faţă și mi l-am putut imagina 
spunându-și Dobitocule. Scuze, voiam să zic Delilah. 

— De ce nu luăm loc? am întrebat eu. 

Dox s-a întors către mine, de parcă abia atunci își reamintise 
că eram prezent. A aprobat din cap. După aceea a revenit spre 
Delilah și a făcut un gest spre canapea ca un perfect gentleman 
sudist. Ea a zâmbit și s-a apropiat. M-am așezat alături. Dox a 
luat scaunul și l-a întors cu faţa la noi. 

Delilah și cu mine l-am informat despre ce discutaserăm în 
seara trecută și despre ce aflasem eu de dimineață. 

După ce am terminat, el a zis: 

— Am știut că băieţii ăia erau meseriași după felul cum se 
mișcau. Și m-am temut să nu fie afiliaţi cu CIA. Cam neplăcut. 


VP - 128 


De obicei încerc să nu supăr organizaţiile de spioni și pe cei de-o 
teapă cu ele. 

— Asta-i întrebarea, am spus eu. Care este organizaţia pe 
care am supărat-o noi? 

— Dar oamenii tăi? s-a întors Dox spre Delilah. John mi-a spus 
că ești cu Mossadul sau una dintre afiliatele lui. 

Ea a înălțat sprâncenele și m-a privit. 

— Așa zice el? 

Dox a strâns din umeri. 

— Pari profesionistă, dacă nu te superi că ţi-o spun. Cu ani în 
urmă am lucrat cu niște lunetiști israelieni. 

Lunetiști. Rahat, la fel de bine putea să-i fi dat direct CV-ul lui. 

— Și ce părere ti-au lăsat? a întrebat Delilah. 

— Mi-a plăcut de ei. Nişte gagii... ăăă, vreau să zic, bărbaţi 
duri și aroganţi, dar cu toate motivele pentru a fi așa. M-au 
învăţat la fel de multe trucuri pe cât i-am învăţat eu. 

A afișat rânjetul lui larg, caracteristic. Poveștile despre 
lunetiști îi erau mai familiare. Mi-a aruncat o ocheadă și a zis: 

— Îţi trebuie o karma specială să superi CIA și Mossadul, ba 
chiar pe ambele în același timp. Dacă s-ar fi întâmplat altora, aș 
fi râs de ei. S-a uitat după aceea la Delilah și expresia i-a 
redevenit sobră. Sper realmente că poţi face ceva să ne-ajuţi să 
ieșim din situaţia asta, înainte să se-mpută și mai rău. 

Delilah a încuviinţat din cap. 

— O să încerc. 

Dox a schiţat o plecăciune. 

— Ei bine, îţi sunt recunoscător. La fel ca partenerul meu. 

Delilah m-a privit: 

— Cum te contactez? 

l-am dat unul dintre numerele de telefon mobil. Țineam 
telefonul dezactivat în majoritatea timpului, pentru ca să nu pot 
fi urmărit de nimeni, însă la răstimpuri puteam verifica 
mesageria vocală în condiţii destul de sigure, și o puteam face 
mai frecvent și mai ușor decât să intru pe site-ul securizat. 

— Bun, am spus după aceea. Este timpul pentru o retragere 
grăbită. O să mă ocup eu de achitarea cazării. 

Dox și cu mine ne-am ridicat. M-am aplecat și am sărutat-o pe 
Delilah. 

— Mulţumesc, am spus. 

Ea a clătinat din cap. 


VP - 129 


— Nu-mi multumi încă. 
Capitolul 11 


Trecuse mult de răsăritul soarelui când Hilger revenise în 
apartamentul lui de pe Lugard Road din Mid-levels. Dormea cu o 
mască neagră pe ochi, când telefonul mobil sună pe noptiera 
patului. Se ridică instantaneu în capul oaselor, luă masca și clipi 
repede înaintea luminii ce pătrundea prin fereastra dormitorului. 
Inspiră și expiră apăsat, și-și drese glasul. Avea sentimentul că 
știa cine îi putea telefona, deși convingerea lui nu avea niciun 
motiv logic. 

Ridică telefonul și spuse: 

— Hilger. 

— Salut, domnule Hilger. Prietenul nostru comun mi-a dat 
numărul tău de telefon. 

Glasul era moale și sigur pe sine, cu un ușor accent arab. 
Hilger zâmbi. Avusese dreptate. Era VBM. 

— Mulţumesc pentru telefon, zise el. 

— Numărul acesta este sigur? întrebă vocea. 

— Absolut. 

Vocea continuă oricum indirect: 

— Se pare c-a existat o problemă în Manila. 

— Da, așa este, răspunse Hilger, el însuși vag pentru a-l face 
pe celălalt să se simtă confortabil. Așa cum poate știi, prietenul 
nostru comun are dușmani. 

— Și? 

— Problema a fost rezolvată. 

Hilger n-o simţea chiar ca pe o minciună, deoarece se aștepta 
ca în curând să se întâmple chiar așa. La naiba, poate că era 
deja adevărat. 

— Perfect. 

— Dacă mai ești în regiune, sper că ne-am putea întâlni. Aș 
dori să vin personal la întâlnire. 

— Data trecută n-ai putut veni personal? 

Bărbatul insista. Poate că era genul cu vederi înguste. Poate 
că nu făcea altceva decât să testeze curajul lui Hilger. Era lipsit 
de importanță. 


VP - 130 


— Nu, n-am putut, răspunse el, dar poate că a fost mai bine. 

Îl auzi pe VBM chicotind. Excelent, era un semn bun. 

— Unde propui să ne întâlnim? întrebă vocea. 

— De ce nu vii aici, în Hong Kong? Vei fi musafirul meu. Te voi 
caza în hotelul cel mai bun. Putem să închiriem un iaht, să 
mergem la cursele de cai, orice dorești. 

— Mă tem că voi fi presat din cauza timpului. 

Da, era din genul cu vederi înguste. Dorea să arate că el 
stabilea limitele, că el se afla la conducere. Principalul însă era 
că acceptase implicit esenţa propunerii lui Hilger. Toată 
șmecheria acum era să se apropie de esenţa aceea și în același 
timp să-l lase să simtă că deţinea controlul. 

— Am înţeles, zise Hilger. Dacă programul îţi permite, cred că 
vei găsi extrem de satisfăcătoare o excursie la Hong Kong la 
clasa întâi, cu toate cheltuielile plătite. 

Urmă o pauză în care-l putea simţi pe celălalt examinând 
propunerea. Potrivit experienţei lui Hilger, bogaţii erau de obicei 
oamenii cei mai zgărciţi și mai lacomi de pe planetă. Ținând 
seama de cei pe care-i avea înapoia sa, probabil că VBM putea 
cumpăra jumătate din Hong Kong, totuși saliva la ideea că 
cineva îi putea închiria o bucăţică minusculă din el. 

— Vom vedea, rosti vocea. 

Hilger știa că asta însemna „da”. Zâmbi și spuse: 

— Pot să fac niște aranjamente și să le postez pe site-ul 
securizat. Mâine seară, la cină, ar fi posibil? Putem discuta 
afacerile atunci, iar ulterior, dacă mai beneficiezi de timp, poți 
rămâne câteva zile ca invitatul meu. 

— Cina mâine seară este fezabilă, zise celălalt acceptând doar 
partea care-l interesa de fapt pe Hilger. 

— Excelent. Eu voi face oricum aranjamentele și le voi posta 
pe site. 

— Bine. 

VBM închise. 

Hilger se sculă și se duse la birou. Deschise laptopul, apoi 
petrecu câteva minute gândindu-se. Fără Calver și Gibbons, era 
logic să-l aducă pe Winters la întâlnirea cu VBM. Winters venea 
oricum în Hong Kong, pentru a-l informa ce aflase de la Rain și 
Dox. Era posibil ca lui VBM să nu-i facă plăcere acea mică 
surpriză, însă la momentul respectiv nu avea să mai să dea 
înapoi. Poate că merita ca, temporar, să-l irite că venea cu 


VP - 131 


întăriri și că avea pe cineva căruia să-i poată delega ulterior. În 
același timp era necesară și prezenţa lui Manny care să-i acorde 
girul. În felul acesta ar fi fost o cină frumoasă în patru. Hilger 
știa deja localul potrivit. 

Petrecu ora următoare pe internet și la telefon, făcând 
aranjamente și anunţându-i pe participanţi. După ce termină, 
intră pe unul dintre site-urile securizate. 

Afurisitul, gândi el simțind un val de mândrie față de calitatea 
celor cu care lucra. Avuseseră noroc: o șansă le îngăduise 
oamenilor lui să-i ia urma lui Dox până în Bangkok. Lunetistul 
comisese o greșeală care avea să-l coste. Dacă Rain îl însoțea, 
așa cum Hilger ar fi fost gata să pună prinsoare, avea să-i coste 
pe amândoi. 

Telefonul îi sună iarăși. 

— Hilger, rosti el. 

— Eu sunt. 

Hilger recunoscu glasul ușor nazal al apelantului. Era sursa lui 
din Consiliul Naţional de Securitate. 

— Spune. 

— Avem o nouă problemă. 

Hilger așteptă. 

— Azi-dimineaţă am primit un telefon, zise sursa. Un reporter 
de la rahatul de Washington Post. 

Îngrijorarea lui Hilger se exprimă într-o senzaţie de calm 
aproape delicios de detașat. 

— Ce-a vrut? 

— Voia să se intereseze despre un zvon potrivit căruia cei din 
Manila erau agenţi CIA și că au murit pe când se întâlneau cu un 
terorist binecunoscut. 

— Mai știa și altceva? 

— Dacă știa, n-a spus. 

— Poate că testa pur și simplu terenul. 

— Mă îndoiesc. Informaţia lui era destul de corectă din 
anumite puncte de vedere. Cred că este mai probabil că are o 
sursă. 

La dracu', cineva punea destul de iute lucrurile cap la cap. 

— Va publica un articol? 

— Nu cred. Nu încă. Cred că este în căutare de mai multe 
informaţii, de coroborare. 

— Atunci mai avem timp. 


VP - 132 


— Uite ce-i, am utilizat capital serios ca să aranjez lucrurile 
după Kwai Chung. Nu știu dacă o mai pot face. 

Hilger inspiră adânc, apoi expiră. 

— Nu va fi nevoie, spuse el. 

— Trebuie să încheiem rapid cazul ăsta, zise vocea. Nu ne 
putem permite o anchetă. Nu din nou. 

Maa, așa-i. 

— Se rezolvă azi, rosti Hilger. O să te sun când s-a terminat. 

— Bine. Așa rămâne. 

Hilger sfârși convorbirea. Rămase privindu-și telefonul și se 
întrebă ce se întâmpla în Bangkok. Pentru o clipă se gândi că 
poate ar fi trebuit să fi mers el însuși acolo, ca să supravegheze 
operațiunea. Totuși, nu. Winters era cel mai bun. Îl văzuse în 
acțiune și nu era deloc un spectacol agreabil. Insă obținea 
rezultate. 

Se uită apoi la ceasul de pe birou. Poate că obținea 
rezultatele acelea chiar acum. 


VP - 133 


Partea a Il-a 


Capitolul 12 


Delilah așteptă o oră, pentru a se asigura că Rain și Dox 
beneficiaseră de suficient timp, apoi îl sună pe Gil pe telefonul 
mobil. 

Bărbatul răspunse după primul ţărâit și ea și-l imagină, așa 
cum făcea întotdeauna în această etapă a unei operaţiuni, stând 
singur într-o cameră semiîntunecată de hotel, neavând nevoie 
nici de mâncare, nici de alte mijloace de subzistență, cu 
telefonul mobil așezat pe o masă în faţa lui, așteptând tăcut și 
răbdător să sune, pentru ca după aceea să se poată aventura 
spectral în lume și să facă lucrurile la care se pricepea cel mai 
bine. 

— Ken, îl auzi rostind în ebraică. 

„Da.” 

— Eu sunt, zise femeia. Nu primi niciun răspuns. Îi ignoră 
genul acela de jocuri meschine de putere și continuă: Amicul 
nostru a plecat azi-dimineaţă. Și-a strâns bagajul și a dispărut. 

După o pauză, Gil spuse: 

— Rahat! Unde ești? 

— Phuket. 

— De ce n-ai sunat mai devreme? 

— N-am avut nicio posibilitate. Am fost tot timpul cu el. 

— El nu doarme? 

— Tu dormi? 

Urmă altă pauză, în decursul căreia bărbatul se gândea fără 
doar și poate la un răspuns pe măsură. Când nu-l putu găsi, 
zise: 

— Deci te-a dus pe Phuket. 

Ea simţi aluzia și fu copleșită de un val de furie. 

— Ştii cum e treaba, Gil, îi replică. Unii bărbaţi au pur și 
simplu tehnica necesară cu femeile. Ei știu cum să obţină ce 
doresc. : 

Imediat ce rosti cuvintele acelea, le regretă. In majoritatea 


VP - 134 


cazurilor refuzul ei de a accepta mizerii o servea cu succes, dar 
acum avea s-o împiedice. Ea dorea informaţii de la Gil și pentru 
asta trebuia să-l controleze, să-l manipuleze, nu să reacționeze 
reflex la provocările lui meschine și constante. Da, ea răspundea 
la lovituri, totuși bărbatul continua s-o determine să lupte după 
regulile lui. Pentru a învinge, Delilah trebuia să schimbe complet 
jocul. 

Gil rămase tăcut la celălalt capat al legăturii telefonice și 
femeia se gândi la posibilitatea ca replica ei să-l fi rănit cu 
adevărat. Ideea aceea îi mai destrămă furia, o făcu să se simtă 
generoasă. Simţi că sentimentul acela putea fi util. 

Căzu pe gânduri. Poate că Gil necesita pur și simplu o victorie 
în permanentul lor duel verbal. Poate că o victorie i-ar fi 
restabilit sentimentul bărbăţiei personale, i-ar fi îngăduit să se 
comporte și altfel decât să încerce s-o rănească. Ea se gândise 
adesea că așa ar fi trebuit să procedeze și statul cu palestinienii. 
La urma urmelor, Egiptul fusese dispus să încheie pacea abia 
după Războiul de lom Kipur, după ce însângerase nasul 
Israelului. Poate că Gil era la fel. Și poate că dacă el se pomenea 
bucurându-se de o poziţie nefamiliară de succes și putere, putea 
fi generos sau neglijent cu informaţiile. Da, acesta era felul în 
care trebuia să-i joace jocul. Să-l lase să câștige. 

După o clipă, Gil întrebă: 

— Bun, ce s-a-ntâmplat? 

— Cred c-a devenit bănuitor. 

— Ai vreo idee despre locul unde a plecat? 

— Nu. 

— Rahat, repetă bărbatul. 

Delilah dădu ochii peste cap. Probabil că pentru Gil 
imposibilitatea de a ucide pe cineva asupra căruia își fixase 
vizorul se simţea ca un coitus interruptus. 

— Unde ești? întrebă ea. 

— În Bangkok. 

Se așteptase la asta. Le spusese că va călători la Bangkok 
pentru a-l întâlni pe Rain, iar Gil ar fi dorit să fie cât mai 
aproape, ca să se poată deplasa rapid. 

— Ca să ajung la următoarea mea destinaţie, zise ea, trebuie 
să trec prin Bangkok. Ce-ar fi să ne întâlnim acolo, ca să te 
informez? lar apoi, de parcă abia atunci îi venise ideea 
respectivă, și n-o plănuise absolut deloc, adăugă: Sau poţi să vii 


VP-135 


tu aici. Este un loc superb și nu știu când vreunul dintre noi va 
mai beneficia vreodată de șansa asta. 

Urmă o pauză îndelungată. După aceea bărbatul spuse: 

— Este mai bine să vii tu aici. 

Pauza îi spuse lui Delilah că el fusese tentat de propunerea de 
a se întâlni pe Phuket, poate și prin felul subtil cum îi contopise 
pe amândoi prin folosirea pronumelui plural. Pe de altă parte, 
răspunsul lui îi spuse că Gil era suspicios; în caz contrar, ispita 
ar fi prevalat. 

— Bine, zise Delilah. lau primul avion și te sun când ajung. Ar 
trebui să fie vorba de câteva ore, cel mult. 

— În regulă, rosti el și închise. 

Delilah căzu pe gânduri. Un loc nefamiliar, doar ei doi, 
departe de oamenii pe care-i cunoșteau... toate astea 
reprezentau un mediu ideal pentru a determina pe cineva să se 
relaxeze și să fie deschis. Văzuse asta de multe ori până atunci. 
Ce naiba, John însuși folosise metoda cu ea! 

Mașina hotelului o duse la aeroport și izbuti să prindă o cursă 
Thai Air care plecă peste mai puţin de o oră. li telefonă lui Gil 
după ce ateriză pe aeroportul Bangkok. Bărbatul îi propuse să se 
întâlnească pe terasa restaurantului hotelului Oriental, cu 
vedere spre râu. Delilah îi spuse că va ajunge în mai puţin de o 
oră. 

Traficul de amiază nu era foarte aglomerat și drumul nu dură 
nici patruzeci de minute. În clipa când văzu hotelul, ea pricepu 
de ce-l alesese Gil. Era o structură colonială clasică, întinsă pe 
un cvartal de oraș, cu intrări și ieșiri peste tot. Oaspeţii puteau 
să plece cu taxiul, tuk-tuk-urile sau șalupele-taxi, imediat de 
lângă hotel. lar securitatea, deși subtilă, era la tot pasul sub 
forma videocamerelor de supraveghere și agenţilor de pază cu 
căști intraauriculare. De aceea ar fi fost greu să stabilești un loc 
îngust pentru o ambuscadă, să acţionezi realmente fără să fii 
înregistrat de videocamere, ori să filezi pe cineva care ieșea din 
hotel fără să stai inacceptabil de aproape de ţintă. Gil nu era 
doar suspicios, ci de-a dreptul îngrijorat ca nu cumva Delilah să 
fi trecut în tabăra adversă. 

Pentru o clipă simţi suind prin ea familiara mânie indignată, 
apoi își dădu seama: Nu-i chiar departe de adevăr. 

Traversă holul recepţiei și ieși pe terasă. Gil se rezema de 
balustradă, parcă apreciind panorama perfect turistică a râului 


VP - 136 


din faţă. Aruncă însă o privire peste umăr la o numai o secundă 
după intrarea femeii și o văzu. Se îndreptă și încuviință din cap. 
Pe când se apropia, Delilah îl zări privind în urma ei, apoi într-o 
parte și cealaltă. Purta cămașă cu mâneci scurte, încheiată până 
jos și scoasă din pantaloni, ca majoritatea turiștilor. Deosebirea 
era că, în cazul lui Gil, ţinuta locală neprotocolară îi ușura 
ascunderea pistolului despre care știa că-l avea asupra lui. Gil 
era dreptaci și, cu cămașa peste pantaloni, probabil că purta 
arma pe șoldul drept, ceea ce Delilah aprecia că ar fi fost 
compromisul cuvenit între ascundere și acces. Desigur, 
observaţiile ei nu erau defel relevante pe moment - la urma 
urmelor, el era Gil și, chiar dacă era un dobitoc, făceau parte din 
aceeași tabără -, totuși asemenea observaţii deveniseră pentru 
ea a doua natură și se derulau pe fundal indiferent cu cine s-ar fi 
întâlnit. 

— Frumos loc, rosti ea ignorând bănuielile lui evidente. 

Bărbatul aprobă tăcut din cap. Delilah îl simţi încordat ca un 
arc. Trebuia să găsească o cale prin care să-l calmeze. 

— Ce vrei să facem? îl întrebă. Rămânem aici? Mergem 
altundeva? 

El o privi lung, după care ridică din umeri. 

— Putem rămâne aici. 

— Perfect. Mor de foame. 

Mâncară în restaurantul Verandah, cu vedere spre râu. Era o 
panoramă minunată și Delilah se putu bucura de ea, întrucât Gil 
alesese scaunul cu spatele spre apă. Femeia nu era încântată să 
stea cu spatele la ușă, totuși multe dintre ţintele ei aveau 
instinctul securităţii și se obișnuise cu dezavantajul acela. Făcea 
parte din riscurile meseriei. 

Comandară khao phad goong - la urma urmelor, se aflau în 
Bangkok și puteau profita de bucătăria locală - și discutară. 
Delilah explică cum merseseră lucrurile cu Rain din clipa 
întâlnirii la aeroportul din Bangkok. ÎI lăsă apoi pe Gil să întrebe. 
La început el se complăcu în insinuări periodice. Femeia 
anticipase asta și plănuise să le ignore, totuși, după câteva 
înțepături iritante, se pomeni spunând: 

— Uite care-i treaba, putem discuta profesional cazul? 

Asta păru să-l potolească pe Gil și ea înţelese că reacţia 
aceea, mai autentică decât gambitul pe care-l plănuise iniţial, 
fusese alegerea mai bună. După aceea bărbatul se controlă, iar 


VP - 137 


Delilah îi răspunse la întrebări pe cât de direct ar fi fost de 
așteptat. Dorea ca totul să lase mai degrabă impresia unei 
chestionări, nu a unei informări. Așa ar fi fost mai confortabil 
pentru Gil. L-ar fi făcut să se simtă la controlul situației. 

El privea frecvent în jur. Pentru cineva din exterior, ar fi părut 
că se bucura de împrejurimile exotice și că încerca să 
beneficieze cât mai mult de panoramă. Sau poate că aștepta pe 
cineva și ridica ochii la răstimpuri, pentru a vedea dacă sosise. 
Delilah știa însă motivul acelor gesturi. Și nu-i plăcea că nu se 
oprea din practicarea lor. Decise să-l interpeleze direct. 

— Îţi cauzez nervozitate? întrebă, zâmbind ușor amuzată, 
când el verifică din nou perimetrul sălii. 

Gil o privi scurt. 

— Nu. 

Surâsul ei se lărgi, dar fără să-i dispară blândeţea. 

— Pentru moment m-am gândit că n-ai încredere în mine. 

— Eu n-am încredere în nimeni. 

Acela, suspecta Delilah, era tristul adevăr. 

— Și cu atât mai puţin în mine, zise ea de parcă ar fi fost ceva 
ce ar fi regretat din tot sufletul. 

— Nu este nimic personal. 

— Ești sigur? 

Tonul ei avea dozarea perfectă de tristețe și nesiguranţă. 

Bărbatul clătină din cap, temător sau nedoritor să continue în 
direcţia aceea. 

— Ce ar fi putut declanșa suspiciunea lui Rain? 

Delilah recunoscu că gambitul nu avusese succes. Era lipsit 
de importanţă; avea să continue să joace după ureche. Inălţă 
din umeri. 

— Este paranoic prin natură. Până când i-am sugerat o plajă 
privată, el se ocupase de aranjamente. Altcineva care să 
propună ora sau locul... 

— N-ar fi trebuit să te grăbești așa. Asta l-a pus pe gânduri. 

În mod uzual, un asemenea comentariu ar fi făcut-o pe femeie 
să atace direct la jugulară. Asta se aștepta și Gil și era pregătit 
să riposteze ca atare. Însă Delilah se încleștase destul cu el 
pentru ziua de azi. Dacă bărbatul dorea să mai împungă, ea 
avea să se dea pur și simplu la o parte. Să-l vadă atunci cum 
avea să-și mențină echilibrul. 

— Știu, spuse ea, și cobori privirea ca și cum îi venise greu s-o 


VP - 138 


admită, ca și cum el o învinsese până la urmă. Îmi pare rău. Ar fi 
trebuit să fi fost mai subtilă. A fost vina mea. 

Urmă o pauză, timp în care Gil îi digeră reacţia neașteptată. 
După aceea zise: 

— Nu seamănă cu felul tău de a fi, asta-i tot. De obicei, ai 
instincte bune. 

Aparent un compliment, dar în realitate un mod de a 
demonstra că era de competenţa și prerogativa lui să judece. Și 
de aceea, o dată în plus, un comentariu care în mod uzual ar fi 
stârnit iritarea lui Delilah. 

Ea surâse șters, ca și cum i-ar fi apreciat încrederea și în 
același timp ar fi fost stânjenită de ceea ce o cauzase, apoi își 
feri ochii. 

După încă un moment, Gil spuse: 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta. O să găsim altă cale. 

Inţelegerea ei anterioară că îl rănise o temperase, iar acum 
aparenta ei resemnare avea același efect asupra bărbatului. Era 
bine. 

Delilah îl privi și rosti: 

— Mulţumesc. 

El clătină din cap și-și feri ochii, parcă stânjenit de 
recunoştinţa aceea. Delilah simţi momentul prielnic și urmă: 

— Gil, de ce ești mereu atât de... ostil față de mine? 

Expresia lui se strădui să simuleze neînţelegerea, dar nu 
izbuti prea bine. 

— Eu, ostil faţă de tine? Nu sunt deloc ostil. 

— Haide, știi foarte bine că așa ești. O simt permanent. 

Gil clătină iarăși din cap. 

— Uite care-i treaba, eu am un job de făcut și-l privesc cu 
toată seriozitatea. Nu am întotdeauna timp să fiu diplomat. Unii 
nu-nţeleg asta. 

Asta-i doar o părticică din tot, gândi Delilah și aprecie în 
același timp instinctul bărbatului, care-i spusese ceva care nu 
era neadevărat, ci pur și simplu doar pe jumătate adevărat. 

— Și tu ai un job greu, încercă el să compenseze. Știu asta. 

Femeia plecă ochii, ca și cum bunătatea lui îi atinsese o 
coardă sensibilă, ca și cum ea ar fi vrut să-i spună mai multe, 
dar nu știa cum să găsească cuvintele potrivite. Observă că de 
aproape un minut Gil își abandonase scanările vizuale. 

Se aflau la jumătatea drumului spre stabilirea unei legături. 


VP - 139 


Știa că el găsea posibilitatea atrăgătoare și că n-ar fi vrut ca 
Delilah s-o abandoneze acum. 

— Voi posta alt mesaj pe site-ul securizat, zise ea. O să-i spun 
că m-am simţit jignită că a plecat în felul acela. Poate că-l pot 
determina să ne întâlnim din nou. 

Gil aprobă din cap și Delilah simţi că ar fi preferat să fi rămas 
pe un făgaş mai puţin operaţional. În mod inconștient, el ar fi 
fost dispus să sară prin câteva cercuri ca să revină aici. 

— Sau poate că am putea căpăta vreun indiciu de la CIA, 
urmă Delilah. Și Agenţia îl caută. Pe noi ne-au întrebat ceva? 

— Nu. 

— Nu? Aș fi crezut că vor lua legătura cu toate serviciile 
secrete prietene. 

— Nu încă. 

Ea încuviință. 

— Ştii, mă gândeam la ceva. Poate c-o să ţi se pară ciudat, 
dar... suntem siguri că tipii ăia erau din CIA? 

Gil aprobă, încântat probabil că avea informaţii ce nu-i erau 
cunoscute ei, încântat să fie într-o poziţie din care femeia 
trebuia să-l întrebe. 

— Suntem siguri. 

— Pentru că... ştii și tu cum sunt americanii. Pentru ei ar fi 
greu să-l controleze pe unul ca Lavi. Dacă Congresul află, cineva 
ar putea da de bucluc. 

Gil izbucni în râs. Batjocura pe seama ineficacităţii CIA era 
ridicol de simplă, iar gluma îi reamintise în mod subtil că, Gil, noi 
nu suntem așa, noi facem parte din aceeași echipă. 

— Uite care-i treaba, zise el. Acum vreun an, când am avut 
primele bănuieli despre ce ar putea face Lavi, am condus echipa 
care l-a filat pe teren și l-a supravegheat electronic. L-am văzut 
întâlnindu-se de mai multe ori cu un american pe care-l știam 
din Primul Război din Golf sub numele Jim Huxton, dar care 
acum pare să se numească Jim Hilger. Pe atunci Hilger făcea 
parte din Grupul 3 Forțe Speciale. Cei doi americani uciși de 
Rain în Manila erau în echipa lui Hilger. După război, toţi au 
părăsit armata ca să lucreze pentru CIA. 

Delilah fu surprinsă că legăturile lui erau atât de îndelungate. 

— Tu... ai lucrat cu ei? 

Gil dădu din cap. 

— Am vizat lansatoarele mobile de rachete SCUD ale lui 


VP - 140 


Hussein. Nu știu cu ce altceva se mai ocupau ei. În tot cazul, 
nouă nu ne-au spus. 

Femeia căzu pe gânduri. 

— Ți-au spus că intenționau să intre în CIA? 

El înălţă din umeri. 

— Știi cum este... un ghiont și un clipit din ochi. Însă 
comportamentul lui Hilger cu Lavi o confirmă, deși nu mai era 
necesară vreo confirmare. Avem interceptări electronice. 
Numele de cod al lui Hilger în CIA era „Top Dog”. Vrei să știi ce 
nume de cod avea Lavi? 

Ea încuviință fără un cuvânt. 

— „Jidanu'”. 

— Uau! 

Bărbatul strânse iarăși din umeri. 

— În felul ăsta am aflat. 

— Știm ce făceau ei cu Lavi în Manila? 

— Nu. Evident, noi nu știam că vor fi acolo, fiindcă altfel l-am 
fi avertizat pe Rain. 

— Tu ce crezi că obținea Agenţia de la Lavi? 

— Habar n-am. Indiferent ce informaţii ar fi fost, nu ni le-au 
împărtășit. Dacă ar fi făcut-o, poate că am fi decis că Lavi era 
mai util viu decât mort, cel puţin pentru o vreme. Așa cum stau 
lucrurile, statul îi vrea pur și simplu pe cei ca Lavi... 

Făcu un gest nepăsător din mână, ca și cum ar fi aruncat 
ceva, ca și cum ar fi renunţat la el. 

— Pentru ca altcineva să-i poată lua locul, zise Delilah cu un 
surâs trist. 

— Știi cum este jocul ăsta: perturbă și privează. Eliminarea lui 
Lavi va perturba reţelele care se bazează pe el și în același timp 
le va priva de cunoștințele lui de specialist. 

Delilah  încuviință din cap. Era momentul să readucă 
conversaţia la direcția mai personală, care avea să-i facă 
plăcere lui Gil, deși nu în modul în care spera bărbatul. 

— Mai ţii minte atunci, în Viena? întrebă ea, privindu-l. 

Gil îi întoarse privirea, însă nu răspunse. Delilah știa că el ar fi 
vrut să spună „da”, pentru ca ea să continue, dar că se temea 
că asta ar fi însemnat să mărturisească ceva ce nu dorea să 
recunoască. 

— Să nu crezi că n-am dorit-o. Dar nu pot. Cu colegii trebuie 
să păstrez distanţa. Altfel cred că mi-aş pierde minţile. Poţi 


VP - 141 


înțelege? 

El aprobă, cu un gest inconfortabil. Ce altceva ar fi putut face? 

— Te admir pentru acțiunile tale, urmă Delilah. Știu cât de 
dificil trebuie să-ţi fie. Am vrut... Am vrut doar să-ţi spun asta... 

Subtextul era că existau foarte multe alte lucruri pe care ea ar 
fi dorit să i le spună. Perceperea admiraţiei, ba chiar a dorinţei 
ei, l-ar fi îmblânzit în mod inevitabil pe bărbat. Sau l-ar fi distras 
de la întrebările mult mai importante pe care tocmai i le pusese 
Delilah. 

— E-n regulă, zise Gil și-i oferi un surâs scurt și șovăitor. 

Ea îl determinase să fie de acord că de data asta nu se va 
întâmpla nimic. Și să spere, prin implicare, că era posibil să 
apară ceva în viitor. 

Delilah îi zâmbi la rândul ei. Bărbaţii erau atât de simpli. 


Capitolul 13 


După ce ne-am întors în Bangkok, Dox și cu mine am tras la 
Grand Hyatt Erawan pe Ratchadamri. Nu era un hotel la fel de 
discret ca Sukhothai, dar nu mă simt în largul meu dacă folosesc 
același loc de două ori consecutiv. Pe de altă parte, Erawan 
compensa lipsa șarmului discret prin caracterul operaţional net 
superior: oferea o mulțime de intrări și ieșiri pe două niveluri și o 
infrastructură de securitate importantă sub forma agenţilor de 
pază şi  videocamerelor. În mod uzual, securitatea și 
supravegherea mă stânjenesc și încerc să le evit. De data asta 
însă doream să fiu într-un loc care să ofere obstacole oricui s-ar 
fi gândit să mă viziteze pe neașteptate. Desigur nimeni nu știa 
unde mă aflam, dar întotdeauna mă odihnesc mai bine când 
există straturi multiple. lar dacă unul dintre straturile acelea are 
forma unor cearșafuri de bumbac cu 300 de noduri pe 
centimetru... ei bine, profesiunea mea nu se bucură de foarte 
multe avantaje. Profit de ele când pot. 

Acum nu aveam nimic de făcut decât să aștept și l-am lăsat 
pe Dox să mă convingă de petrecerea altei seri în oraș. Imi 
făcuse plăcere când cinasem cu câteva seri în urmă, îmi plăcuse 
mai mult decât obișnuita seară de solitudine într-o cameră de 
hotel și nu i-a fost prea greu să mă înduplece. De data asta însă 


VP - 142 


am ales eu localul. 

Am coborât în holul recepţiei pentru a ne întâlni la orele 
20:00, așa cum convenisem. Dox era deja acolo, arătând din 
nou ca un expatriat local, în cămașă cu mâneci scurte din pânză 
crem, scoasă peste blugi. Părea absorbit de o carte. Când m-am 
apropiat, am descifrat titlul: Dincolo de bine și de rău. 

— Citești Nietzsche? am întrebat, nevenindu-mi să cred. 

M-a privit nedumerit. 

— Da, sigur, de ce nu? 

Pentru o clipă nu mi-am găsit cuvintele, nedorind ca 
următoarele mele cuvinte să fie considerate drept insultătoare. 

— Păi, chestia e că... 

Dox a zâmbit. 

— Știu, știu, toţi cred că un flăcău sudist nu poate fi 
intelectual. Ei bine, tata a lucrat pentru o companie 
farmaceutică mare și eu am crescut în Germania, unde era 
detașat pe atunci. L-am studiat pe moș Friedrich în școală și mi- 
a plăcut. Toate chestiile alea despre voinţa de putere și altele. 
Când îl citesc acum mă reconfortează. 

— Cine-ar fi crezut, am rostit eu imitându-i accentul sudist 
tărăgănat. 

Dox a izbucnit în râs. 

— Auzi, cowboy, da' tu cum naiba ai recunoscut ce citeam? 
Asta-i mai mult decât m-aș fi așteptat. 

Am strâns din umeri. 

— În copilărie, am fost vânat tot timpul de o gașcă sau alta de 
golani. Am descoperit că ascunzătoarea cea mai bună era 
biblioteca, fiindcă nimeni nu s-a gândit vreodată să mă caute 
acolo. După un timp m-am plictisit și am început să citesc 
cărțile. De atunci nu m-am mai oprit. 

— Nu te-ai mai oprit să fii vânat de o gașcă sau alta? 

Am chicotit. 

— Așa se pare, este? Voiam să zic că nu m-am mai oprit din 
citit. 

— Deci de acolo știi cuvintele alea pompoase pe care-ţi place 
să le foloseşti. M-am întrebat uneori de unde le-ai învăţat. In 
plus, n-ai părut niciodată pus în dificultate de vastul meu 
vocabular. Până și un termen ca „perineu” părea de la sine 
înțeles pentru tine. 

— E frumos din partea ta s-o zici. 


VP - 143 


Dox a închis cartea și s-a ridicat. 

— Ei bine, încotro pornim în seara asta? Discotecă? Salon de 
masaj? 

— Mă gândisem mai degrabă să vedem un meci la Lumpini și 
după aceea, poate, să terminăm într-un bar. Un bar pentru 
adulți. 

— Sigur că da, mi-ar plăcea să văd niţel box thailandez. Nu-s 
prea sigur însă în privinţa barului pentru adulţi... ce-nseamnă, e 
ca filmele pentru adulţi? Alea-mi plac destul de mult. 

— În cazul ăsta s-ar putea să fii dezamăgit. Ar trebui totuși să- 
ncerci. 

Dox a rânjit larg. 

— Sigur c-o să fac o-ncercare. Ce naiba, sunt trisexual, 
partenere, încerc orice măcar o dată. 

Am coborât scările la subsol, după care am ieșit prin mallul 
Amarin Plaza. După ce am ajuns pe stradă, Dox a dat să 
oprească un taxi. 

— Stai așa, i-am spus. Haide să ne mișcăm niţel în jur. 

— Să ne mișcăm în jur... chiar e necesar, nenică? Am făcut o 
rută în drum spre hotel, mai devreme. Știm că suntem curați. 

— Doar pentru că ai fost curat înainte, nu înseamnă că ești 
curat și acum. Dacă ieri ai făcut duș, nu înseamnă că nu mai 
trebuie să faci și azi. 

— Am înţeles, totuși... 

— Poţi să urmărești pe cineva și altfel decât prin filaj fizic 
direct. Amintește-ţi ce-a spus Delilah. Pe urmele noastre sunt 
niște tipi foarte motivaţi. Haide să nu le ușurăm sarcina. 

Dox a suspinat. 

— Bine, bine. Atât doar că nu voiam să ratez meciul. 

Am mers pe jos până la staţia Chit Lom și am luat metroul 
aerian o staţie, până la Phloen Chit. Am coborât, am așteptat ca 
peronul să se golească, apoi am intrat iarăși în vagon și am 
mers până la Siam. Am coborât cu liftul la nivelul stradal, după 
care am traversat iute o sois până la Henri Dunant, de unde am 
luat un taxi. 

Dox și-a consultat ceasul. 

— Eşti mulțumit acum? O să ratăm jumătate din gală. 

— Meciurile bune încep după ora nouă. 

M-a privit cu atenție. 

— Partenere, cunoști Thailanda mai bine decât ai lăsat să se 


VP - 144 


creadă. 

Am înălţat din umeri. 

— Am petrecut o vreme pe aici. Totuși nu recent și în niciun 
caz ca tine. 

— Domnule Rain, ești un individ misterios. 

Am făcut o ușoară grimasă, auzindu-mi numele. Perfect, știu 
că sunt paranoic, așa cum obișnuia să-mi spună Harry: numele 
acela n-ar fi însemnat absolut nimic pentru taximetrist, care se 
oprise din întâmplare la semnalul nostru și care, fără îndoială, 
oricum nu vorbea engleza. Totuși care era avantajul folosirii 
unui nume? Dacă paranoia nu te costă nimic, de ce să nu profiţi 
de ea? Deocamdată teoria asta avusese succes pentru mine. 

Am rămas totuși tăcut. Incepusem să învăţ că în cazul lui Dox, 
ca de altfel în toate situaţiile din lumea asta, trebuia să-mi aleg 
bătăliile pe care doream neapărat să le port. 

Drumul cu taxiul până la arena Lumpini a durat zece minute. 
Pentru o mie cinci sute de bahţi biletul, am cumpărat locuri 
lângă ring și am intrat. 

Muay Thai, sau boxul thailandez, este forma indigenă de 
pugilism a Thailandei. Boxerii poartă mănuși și în această 
privinţă, și în alte câteva, arta este în mod superficial similară cu 
boxul occidental. In același timp însă practicanţii de Muay Thai 
luptă în mod legal și entuziast cu picioarele, genunchii, coatele 
și capetele, chiar și din încleștări corp la corp pe care arbitrii 
occidentali le-ar despărți imediat. Până și senzaţia degajată de 
un meci este diferită, fiind lipsită de declaraţiile sforăitoare și 
amenințătoare ce au ajuns să domine atât de multe sporturi 
americane. Boxerii de Thai se încălzesc laolaltă în ring, 
ignorându-se în general pe când execută ritualurile wa; khru prin 
care își omagiază dascălii, și boxează pe muzică, o combinaţie 
înnebunitoare de clarinete, tobe și ţimbale. În anii petrecuţi în 
Japonia, lucrasem cu un fost boxer Thai care venise la Kodokan 
ca să studieze judo. Ne-am învățat reciproc multe și eu am 
rămas cu un mare respect față de ferocitatea și eficienţa acestui 
sistem de luptă. 

Arena era pur funcţională: trei niveluri de scaune dispuse în 
amfiteatru, pardoseli din beton, lumini incandescente ce 
străluceau ucigaș peste ring. Aerul duhnea a sudoare și alifii 
acumulate de-a lungul anilor. Nivelul al doilea de scaune era cel 
mai aglomerat și mai uniform ocupat de thailandezi, întrucât 


VP - 145 


acolo se derulau pariurile serioase, pe sume mari, și fiecare 
lovitură care-și atingea violent ţinta sau fiecare lovitură 
circulară, spectaculoasă, de picior era salutată de acolo cu un 
cor de răcnete, care avea de-a face atât cu pariul, cât și cu 
setea de sânge. 

Am prins ultimele trei meciuri ale galei. Ca întotdeauna, am 
rămas impresionat de abilitatea și entuziasmul pe care boxerii 
aceștia le aduceau în ring, iar de data asta m-am simţit și ușor 
invidios. La vârsta lor fusesem cel puţin la fel de iute, iar viteza 
mă ajutase în multe situaţii corp la corp neplăcute. Acum însă 
reflexele mele, deși încă bune, nu mai erau la fel în ciuda unei 
diete precaute, a suplimentelor alimentare și a regimului de 
exerciții fizice. Mi-am atins cuțitul din buzunar și mi-am spus: Ei 
bine, pentru asta sunt jucăriile. Alături de dezvoltarea tacticilor. 

Dox era gălăgios în stilul lui caracteristic, zbierând entuziast 
în timpul meciurilor, ba chiar ridicându-se pentru a-i felicita în 
thailandeză pe învingători când părăseau ringul. Aș fi preferat să 
fi menţinut un profil mai discret, dar înțelegeam că i-ar fi fost 
imposibil. Mi-am reamintit că dacă doream ca parteneriatul 
acesta, aflat abia la început, să continue, trebuia să încerc să-l 
accept pe Dox mai mult sau mai puţin așa cum era. 

După terminarea ultimului meci, am pornit spre ieșire. 

— Ei bine, a zis Dox, seara abia a început. Ce facem - ne 
ducem în barul ăla „pentru adulți”? 

Am încuviinţat din cap. 

— Dacă nu ești prea obosit. 

A rânjit larg. 

— Sunt în plină formă, dacă ești și tu. Hai să luăm un taxi. 

Mi-a văzut apoi expresia feţei și a oftat: 

— lar o luăm de la-nceput, nenică? 

— Doar pe strada asta. Trecem pe lângă Lumpini Park și 
putem lua un taxi de acolo. Va fi mai ușor și nu va fi nici așa 
multă lume. 

— Pe lângă Lumpini Park? Acolo o să fie pustiu. 

— Atunci e și mai bine. N-o să avem concurenţă. 

Dox a suspinat din nou și a aprobat în tăcere, iar eu mi-am 
dat seama, cu un sentiment neașteptat de recunoștință, că și el 
făcuse același tip de calcul „dacă vreau ca parteneriatul ăsta să 
funcționeze” ca mine. : 

Am mers pe jos, după care am găsit un taxi. In numai câteva 


VP - 146 


minute am ajuns la locul pe care-l aveam în minte: Brown Sugar, 
cel mai bun club de jazz din Bangkok. 

Clubul se găsea pe Soi Sarasin, vizavi de colţul nord-vestic al 
giganticului Lumpini Park. Își anunţa prezenţa discret și cu 
încredere: o copertină simplă, verde, cu litere albe ce proclamau 
Brown Sugar - The Finest Jazz Restaurant. Faţadă din cărămizi 
roșii și cadru de ușă din lemn lăcuit, cu ușa proptită deschisă, ca 
o invitaţie. Vitrina cu șiruri de poliţe din sticlă etala un decantor 
din ceramică pentru bourbon împodobit cu o hartă a statului 
Kentucky, un mixer vechi pentru martini, o colecţie de sticluțe 
minuscule, cutii pentru ţinut cafeaua, o ceșcuţă, soldaţi din 
ceramică în uniforme napoleoniene. Câteva mese și scaune din 
lemn pe trotuarul din faţă, iluminate doar de puţinele raze 
răzbătute din interiorul clubului. 

Am fost încântat să văd că locul continua să prospere. Era 
mărginit în dreapta de o alee și în stânga de un grup de baruri 
luminate de neoane cu nume ca Bar D, The Room și Cafe Noir. 
Spre deosebire de Brown Sugar, care degaja o atmosferă clasică 
- unii ar putea zice perimată -, toate celelalte păreau noi. 
Simţeam însă că niciunul dintre nou-sosiţii pe scenă n-avea să 
reziste încă un an. Poate că Brown Sugar era mai vechi, însă 
deținea calităţile necesare unei curse de anduranţă. 

Am coborât din taxi, am traversat strada și am intrat. Un afiș 
lipit lângă ușă anunţa că în seara aceea cânta formaţia Anodard. 
Era formată din două chitare, un saxofon, orgă electronică, tobe 
și o vocalistă drăguță. Interpretau o variaţiune plăcută după 
„Baby Eyes” a lui Brenda Russell, iar încăperea principală, un 
spaţiu strâmt, cu plafon jos, în care puteau intra probabil 
treizeci de oameni într-o seară bună, era umplută cam pe trei 
sferturi. Decorul era exact așa cum trebuia: iluminat discret, 
tavan gol, mese și podea tocite, suvenire decolorate din lumea 
jazzului atârnate pe pereţi. Am sperat că nimeni nu se va gândi 
vreodată să modernizeze interiorul. Ne-am așezat la o masă din 
dreapta barului, de unde vedeam bine formaţia. Unicul neajuns 
real al lui Brown Sugar este meniul lipsit de inspiraţie de single 
malt, dar m-am descurcat cu un Glenlivet vechi de optsprezece 
ani. Dox a comandat o votcă Stolichnaya cu gheaţă. Ne-am 
relaxat, am sorbit din pahare și am ascultat muzica. S-a dovedit 
a fi mai degrabă pop, decât jazz, totuși Anodard erau buni și 
asta era principalul. 


VP - 147 


Pentru mine era oarecum ciudat să ascult un concert 
împreună cu cineva. De obicei mă duc singur, intru și ies discret 
și nebăgat în seamă, și fără să-mi fac griji dacă celălalt gustă 
experiența respectivă în aceeași măsură ca mine. După vreo 
jumătate de oră, când formaţia a făcut o pauză, l-am întrebat pe 
Dox: 

— la zi - ce părere ai? 

El s-a încruntat, parcă concentrându-se. X 

— Să fiu sincer, am nevoie de ceva timp să mă obişnuiesc. In 
majoritatea localurilor din Bangkok pe care le-am cunoscut, 
fetele dansează pe mese și au numere pe slip. Dar pot înțelege 
și atracția locului ăsta. 

Am încuviinţat din cap. 

— Perfect, deci mai sunt speranțe pentru tine. 

— lar cântăreața aia e sexy. 

— Slabe sperante. 

Dox a chicotit. 

— Auzi, partenere, să ştii că Delilah i-o doamnă de clasă. Nu 
ştiu ce face cu un desfrânat ca tine. 

— Nici eu nu știu. 

Mi-a aruncat un surâs care era pe jumătate un rânjet lasciv. 

— Se pare că ţi-a tras-o binișor acolo. N-am știut că-ţi plac 
chestiile de felul ăsta. 

M-am uitat în jur, căutând din ochi chelneriţa. 

— Imi place când o doamnă nu se teme să lase frâu liber 
pasiunii, a continuat el pe un ton gânditor, aparent neperturbat 
de absența răspunsului meu. Să fiu al naibii, mă excită numai 
când mă gândesc. 

— Să știi că poţi să nu-mi împărtășești toate sentimentele 
tale. 

— Haide, haide, suntem parteneri și prieteni și ne aflăm aici în 
Bangkok, tărâmul zâmbetelor! Ne putem face niţel de cap. 

— Dox, capul tău este mereu „niţel” făcut. 

— O să privesc asta ca pe un compliment. Oricum, cred că 
doamna ta ne va ajuta. Am un instinct bun în privinţa ei. 

— Chiar așa? 

— Da, domnule. 

— Nu poţi să mergi mereu pe mâna instinctelor. 

— Partenere, eu n-am paranoia ta universală super- 
dezvoltată, așa că adesea nu pot recurge decât la instincte. Și 


VP - 148 


până acum m-au slujit, pentru că - privește! - acum sunt aici și 
vorbesc chiar despre asta. 

_ Am fost surprins să constat că vorbele lui m-au durut puțin. 
Incă de când plecasem de pe Phuket, rulasem, pe jumătate 
conștient, scenarii prin minte, testându-mi speranța că Delilah 
fusese sinceră cu noi. Eu așa consideram. Pe de altă parte îmi 
doream să fi avut încrederea simplă a lui Dox. 

— Vom vedea, a fost singurul meu răspuns. 

Chelnerița a apărut și am mai comandat un rând de băuturi. 
La răstimpuri, de afară apărea câte un cuplu sau grup nou și am 
fost încântat să văd că Dox a cercetat ușa de fiecare dată. 
Pentru profesioniști este un reflex rapid, discret, executat cu 
același automatism ca respiraţia. Îţi dorești permanent să știi 
cine ţi se alătură și cine face parte din mulţime. 

La un moment dat am ridicat privirea și am zărit o thailandeză 
superbă intrând în club. Purta o bluză de mătase Jacquard de 
culoarea cositorului, fără mâneci, cu guler mandarin, fustă din 
mătase neagră mulată, lungă până deasupra genunchiului, și 
sandale cu toc înalt. Machiajul îi era perfect, iar părul coafat în 
coc îi accentua postura impecabilă și mersul sigur pe sine. În 
urechi străluceau cercei în formă de picături, ce păreau a fi din 
jad. 

S-a așezat la bar ca o regină și a privit prin club. Dox mi-a dat 
un ghiont și a spus: 

— Ai văzut-o pe tipa aia care tocmai a intrat? 

Am încuviinţat din cap și m-am întrebat dacă nu cumva îi 
acordasem prea mult credit pentru așa-zisele verificări de 
securitate. Se părea că explicaţia mai probabilă era excitaţia 
sexuală. 

Femeia l-a văzut pe Dox și a zâmbit. El i-a răspuns la zâmbet. 

Grozav, mi-am spus. Incepe dansul. 

— Vezi, nenică? a întrebat el. Mi-a zâmbit. 

L-am privit. 

— Dox, probabil că-i o prostituată. Ea le zâmbește tuturor. Mai 
ales occidentalilor despre care apreciază că au bani ca să-i 
cumpere cerceii de jad. 

— Partenere, mie nu-mi pasă cum își câștigă existența. N-are 
decât să lucreze pe cont propriu, cine-ar putea-o învinui? Nu 
asta-i ideea. Ideea este că-i place de mine. Îmi pot da seama. 

— li place de banii tăi. 


VP - 149 


— Poate că-i plac și ăia, și aș putea chiar să-i las un bacșiș, ca 
dovadă a aprecierii mele și, în general, pur și simplu ca s-o ajut. 
Dar n-aș fi atras de ea, dacă nu m-ar dori pentru ceea ce sunt în 
sine. Fii atent și-o să vezi. 

A privit-o din nou pe thailandeză și i-a surâs prelung. Ea i-a 
răspuns în același fel, după care a adresat câteva cuvinte 
barmanului și s-a ridicat. A pornit în direcţia noastră. 

Dox s-a uitat la mine. 

— Ce ţi-am zis? 

Încrederea pe care femeia o afișa prin abordarea tupeistă a 
lui Dox îmi spunea că avusesem dreptate să presupun că era o 
prostituată. În același timp însă prezența ei aici era cumva 
stranie. Prostituatele de lux frecventau în general cluburi de 
dans și baruri ca Spasso din Grand Hyatt, nu spelunci pitite, ca 
Brown Sugar. Pe de altă parte, era posibil ca să nu fi avut noroc 
în localurile vecine și să fi intrat aici pur și simplu pentru muzică, 
sau fiindcă așa avusese chef. Cu toate acestea, așa cum se 
întâmplă întotdeauna ca răspuns faţă de ceva anormal, vigilenţa 
mi-a crescut cu o treaptă. Deși menţineam deja o conștientizare 
de rutină, la nivel scăzut, a evenimentelor din club, am privit în 
jur ca să-mi confirm că nimic altceva nu era în neregulă. Totul 
părea firesc. 

Fata a ajuns la masa noastră. l-am privit mâinile. Mâna 
dreaptă era goală, iar în stânga ţinea o poșetuţă neagră de 
seară, în care nu se aflau probabil decât telefonul mobil, rujul și 
o oglinjoară. N-am depistat niciun fel de semnale de pericol. 
Totuși nu-mi dispăruse complet senzaţia că ceva nu era în 
regulă și am rămas alert. 

Ea s-a uitat la mine, după aceea la Dox. 

— Bună, a rostit cu o voce simultan dulce și ușor răgușită. Eu 
sunt Tiara. 

Avea accent thailandez pronunţat. 

— Bună, Tiara, a răspuns Dox oferindu-i un surâs enorm. Eu 
sunt Bob, iar el este Richard. Însă cei mai mulţi îi spun Dick. 

M-a privit și surâsul i-a devenit încă și mai larg. 

Fata i-a întins mâna lui Dox, care i-a strâns-o. Mi-a întins-o 
apoi mie. l-am prins degetele și le-am strâns cu blândeţe. 
Vârfurile degetelor îi erau mătăsoase, fără bătături. Când și-a 
retras mâna, i-am privit-o. Avea degete lungi, cu manichiura 
perfectă, iar lumina se reflecta din unghiile lustruite de parcă ar 


VP - 150 


fi fost niște nestemate micuțe. 

— Vrei să bei ceva cu mine și cu Dick? a întrebat-o Dox. 

Fata i-a oferit un zâmbet radiant și și-a aranjat microscopic 
părul. 

— Da, mult foarte, a zis ea. 

M-am așteptat ca genul acesta de conversație să fi fost 
maximumul de engleză cunoscut de ea. Asta și, poate, Ah, tu 
are sculă mare! Ah, tu face la mine plăcere mult! și alte replici 
shakespeariene similare ale profesiunii. 

M-am ridicat și i-am oferit scaunul meu, lângă al lui Dox, cu 
fața spre formaţie. 

— la loc, i-am spus. Eu trebuie să mă duc la toaletă. Până mă 
întorc, tu și Bob aveţi timp să faceți cunoștință. 

Fata a aprobat din cap și s-a așezat. Dox a rânjit și a zis: 

— Mulţumesc, Dick. 

Nu simţeam de fapt, vreo nevoie specială de a folosi toaleta, 
ci doream să examinez interiorul încăperii și din alte unghiuri. 
Să observ masa noastră așa cum ar fi putut-o observa altcineva. 
Asta avea să mă facă să mă simt mai bine. 

Brown Sugar mai are alte două încăperi în spate și am intrat și 
acolo. Ambele erau ocupate cu grupuri de thailandezi de vârstă 
mijlocie care vorbeau, mâncau și râdeau cu poftă. La celelalte 
mese se aflau clienţi străini și thailandezi de douăzeci-treizeci și 
ceva de ani, cu nimic remarcabil. Niciunul nu mi-a declanșat 
radarul. Ceva continua totuși să mă deranjeze. Nu era mare 
lucru, însă exista. 

Poate că ești pur și simplu încordat. Nu ești obișnuit cu 
companie și cineva să se apropie de tine neinvitat. 

Poate că așa era. Am folosit toaleta, apoi am revenit la masă. 
Dox și fata aveau în față alte pahare. Se ţineau de mână și 
vorbeau în șoaptă. Se părea că până la urmă aveam să-mi 
închei seara singur. 

Am venit în stânga fetei și am zis: 

— Chestia este că mă simt niţel cam obosit. 

Ea a ridicat ochii și i-a întors către mine. Din unghiul acela, 
gulerul înalt al bluzei i s-a îndepărtat puţin de gât. Sub pielea 
netedă, am zărit ușoara proeminenţă a cartilajului cricoid - 
mărul lui Adam. 

Să fiu al naibii, mi-am spus. Am înţeles imediat ce anume îmi 
crease încordarea. Mi-am înăbușit râsul. 


VP - 151 


— Haide, Dick, încă n-a venit ora ta de culcare. Mai stai niţel, 
poate c-o să te și distrezi. 

Oho, am gândit, o să mă distrez, cum să nu! Sunt sigur în 
privința asta. 

l-am zâmbit lui Dox, străduindu-mă să opresc rânjetul 
încântat pe care mi-l cerea în mod brusc starea de spirit. 

— Bine, o să mai stau atunci. Măcar un cântec sau două. 

— Așa, bărbate, a zis el și mi-a indicat scaunul din faţa lui. la 
loc! Tiara și cu mine bem Stolichnaya. Tu vrei alt whisky de-al 
tău? 

— De ce nu? am zis. 

l-a făcut semn chelneriței și, mărinimos, a comandat încă un 
rând pentru toți. El și Tiara și-au apropiat din nou capetele și au 
reînceput să murmure. 

Oho, avea să fie grozav! Nu știam ce anume făcusem pentru 
a merita un asemenea spectacol, dar iată-l! Și nu putea decât să 
fie din ce în ce mai bine. 

Băuturile ne-au fost aduse și mi-am savurat whisky-ul în 
tăcere, alternându-mi focalizarea între bar, încăpere și tovarășii 
mei neatenţi de la masă. Braţul fetei dispăruse sub masă. 
judecând după unghiul corpurilor lor, mi-am dat seama că mâna 
ei se afla, în caz minim, pe coapsa lui Dox. Posibil să fi ajuns 
chiar mai sus. 

Fata i-a șoptit ceva. Dox a încuviințat din cap. Ea mi-a surâs, 
s-a ridicat, și-a cerut scuze și s-a îndreptat spre toaletă. 

Dox și-a terminat votca printr-un gât zdravăn și s-a aplecat 
peste masă. Era învăpăiat la faţă. 

— Partenere, mi-a spus, să știi c-o să-ți duc dorul, dar am o 
datorie de îndeplinit. 

Am zâmbit. 

— Înţeleg complet. Îmi dau seama c-o s-o faci foarte fericită. 

— Bănuiesc că și ea mă va face fericit. Ai văzut-o, nenică? 
Când a fost ultima oară c-ai văzut ceva așa a-ntâia? l-adevărat 
că are pieptul cam plat, dar asta nu mă deranjează deloc. Sunt 
sigur că celelalte farmece vor compensa din plin. 

— In mod clar. Sunt sigur că altfel este... foarte bine echipată. 

Nu era ușor să-mi stăpânesc glasul. Un pufnet, un chicot, și 
știam că aveam să mă pierd într-o explozie de râsete de forța 
unui uragan. 

— Mersi pentru-nţelegere, nenică. A sosit momentul ca tânăra 


VP - 152 


domnişoară să aibă experienţa cea mai grozavă din viața ei. Tot 
ce va urma după noaptea asta va fi doar dezamăgire pentru ea, 
dar ăsta-i preţul unei nopţi de sex cu Dox. 

Am aprobat din cap. Știam că dacă încercam să spun ceva, 
eram terminat. 

Probabil că Dox mi-a interpretat greșit tăcerea. 

— Ce dracu', nenică, nu-i neapărat nevoie să petreci noaptea 
singur. Nu ești deloc un tip urât și doamnele nu-ți vor afla 
deficienţele decât după ce este oricum prea târziu. Ai putea găsi 
pe cineva, dacă ai vrea cu tot dinadinsul. 

O parte din mine, o parte mai mare decât aș fi vrut să admit, 
dorea să-l lase să meargă până la capăt. Și aș fi plătit aproape 
orice ca să fiu prezent în momentul adevărului. Totuși îmi era 
prieten bun. La naiba, îmi salvase viaţa! Nu-i puteam face una 
ca asta, chiar dacă ar fi meritat din plin. 

Am închis ochii și am inspirat adânc. 

— Dox, ea este un katoey. 

Katoey, sau „lady-boy”, este un termen cu o mulţime de 
înțelesuri - începând de la bărbaţii cărora le place să se 
travestească în femei, până la transsexualii care și-au făcut 
operaţii chirurgicale și sunt acum efectiv femei. Ei pot fi găsiţi 
peste tot în Thailanda și sunt în general acceptaţi în societate, 
chiar dacă uneori sunt greu de detectat. Indiferent de deosebiri, 
mai mult ca probabil Dox n-ar fi vrut să se culce cu unul dintre 
ei. 

El a pufnit ușor și și-a lăsat capul pe un umăr. 

— Haide, nenică, ăsta nu-i tocmai stilul tău. Nu-ncerca să-mi 
strici seara doar pentru că tu n-ai pus mâna pe nimic. 

— Că veni vorba despre mâini, nu i-ai observat mâinile? Sunt 
niţel cam mari pentru statura ei, nu crezi? Și i-ai văzut mărul lui 
Adam? La femei, mărul lui Adam nu-i vizibil, iar ea poartă 
gulerul acela înalt tocmai ca să-l camufleze. 

O parte din culoare i s-a scurs din chip. 

— Nu mă lua peste picior. 

Am clătinat din cap și mi-am înăbușit râsul. 

— Să știi că n-o fac. 

Fata a revenit de la toaletă, de parcă fusese anunţată s-o 
facă. Dox s-a ridicat și s-a întors spre ea. 

— Scumpete, amicul meu Dick crede... crede... 

Am zâmbit blajin și m-am adresat lui Tiara: 


VP - 153 


— Am vrut pur și simplu să elimin orice neînțelegeri. Bob n-a 
știut că ești un Katoey. 

Ea mi-a răspuns la zâmbet, apoi s-a uitat la Dox cu ochii mari. 

— Tu nu place katoey? 

Dox a pălit încă și mai mult. 

— Eu... eu..., a început să se bâlbâie. 

— Eu crezut tu știe, a zis ea. De aceea eu nu spus. 

— Ba nu, n-am știut! a zis el cu glas chinuit. 

— Pentru mulţi bărbaţi, nu problemă. Întuneric este... 

— Eu nu-s așa. 

Ea a surâs. 

— Te rog, scumpete? Eu place la tine. 

Expresia lui Dox era la jumătatea drumului spre greață fizică. 

— Uite care-i treaba, nu vreau să fiu bădăran, dar... ai putea 
pleca? 

Ea a șovăit, după care a aprobat. 

— Da. Mulţumesc, tu băut cu mine. 

— Cu plăcere, a replicat Dox pe un ton ca o chintesenţă a 
nefericirii. 

Ea s-a ridicat și a părăsit clubul, dezamăgită fără îndoială de 
investiția de timp care nu se soldase cu nimic. Dox părea 
împușcat în abdomen. 

S-a lăsat să cadă moale în scaun și m-a privit. 

— Când ai observat chestiile alea la mâinile și gâtul ei? Ai 
lăsat gluma să se îngroașe cam mult, partenere. 

— Am crezut că ţi-ai dat seama. Era extrem de evident. 

— Nu era evident. Nu era deloc evident, domnule. 

— Ești sigur că nu vrei s-o iei cu tine la hotel? Dacă te 
grăbești niţel... 

— Ce dracu', sunt foarte sigur. 

— Pentru că, hai să fim serioşi, trebuia să-ţi fi dat seama. La 
un nivel... 

— Nu, nu mi-am dat seama la niciun nivel, până nu mi-ai spus 
tu. 

— Serios? Păi chiar tu ai remarcat că avea pieptul cam plat. Și 
nu știu cum n-ai putut observa mâinile și mărul lui Adam. Dox, îi 
mai lipsea doar o etichetă pe care s-o afișeze. 

— Nu, nenică, n-avea nicio etichetă, deși cred c-ar fi trebuit s- 
o facă. 

Am zâmbit. 


VP - 154 


— Poate că ţi-ar fi făcut plăcere. 

— Termină! 

— Vreau să zic că dacă doar ţi-ar fi supt-o, nici măcar n-ai fi 
știut. Ai fi crezut c-a fost cea mai bună felaţie de care-ai avut 
parte vreodată. Ar fi devenit una dintre amintirile tale cele mai 
preţuite. Am început să chicotesc; nu mă mai puteam abţine. 
Mi-ai fi povestit întruna despre ea. 

— Mai vrei ceva de băut? Eu cred că am nevoie de încă o 
votcă. 

— Dar de câte ori, Dox? Asta-i marea întrebare! De câte ori ţi 
s-a mai întâmplat până acum? 

A făcut semn chelneriței să mai aducă două pahare, apoi s-a 
cutremurat. 

— La naiba, a fost cât pe-aici! Ți-aș fi mulțumit dacă ai fi 
intervenit ceva mai devreme și te-ai fi distrat mai puţin. 

— „Distrat”? 

— Da, da, foarte amuzant. 

Și-a băut Stolichnaya și s-a cutremurat din nou. 

M-am gândit să mai spun ceva despre felul cum, în ciuda 
vastei lui experienţe pe plan local, fusese cât pe ce să se culce, 
neintenţionat, cu un lady-boy. Sau cel puţin presupuneam că 
fusese neintenţionat. Arăta însă atât de posac, încât am decis să 
nu mai insist. 

Formaţia a reînceput să cânte. După câteva minute, Dox s-a 
aplecat spre mine și a zis: 

— Dacă nu te superi, eu sunt gata să-ncerc ceva diferit. Eşti 
binevenit să mi te alături, dar nu știu dacă locul unde mă voi 
duce este chiar pe gustul tău. 

— Fete fără sutiene, cu numere prinse de slipuri? 

— Aș zice că probabil „da”. 

— Perfect. Dacă sunt dezbrăcate, o să ai șanse mai multe să 
fii sigur că... știi tu. 

A făcut o grimasă. 

— Vii sau nu? 

— Nu, mai bine te las să te duci singur. Nu vreau să mă 
amestec în încercarea unui bărbat de a-și recăpăta 
masculinitatea. Pe de altă parte, cine te va avertiza dacă se 
întâmplă să dai peste alt... 

— O să mă descurc perfect singur, yankeu degenerat. 

Am surâs și i-am întins mâna. 


VP - 155 


— Perfect, atunci. Ne vedem dimineaţă? 

— Da, pe dimineaţă, a încuviinţat și ne-am strâns mâinile. 

Dox s-a sculat, a aruncat câteva sute de bahţi pe masă șia 
pornit spre ușă. 

Am chicotit în barbă. Era minunat să am în arsenal ceva ce să 
pot scoate la iveală de câte ori avea să mă enerveze. 

Am chicotit iarăși, ceva mai încetișor. Curios totuși că fata 
intrase aici. Părea că ieșise la agăţat, iar Brown Sugar nu era 
nici pe departe locul potrivit pentru asta. Sigur că da, era 
perfect posibil să fi intrat ca să se bucure de muzică, să facă o 
pauză, sau altceva, totuși felul cum privise în jur imediat după 
ce se așezase, felul cum îl descoperise imediat pe Dox... 

Poate că era oportunistă. 

Nu părea oportunism. Părea focalizare. 

Am reflectat asupra ideii acelea. Apoi, într-un fel de revelaţie 
apărută mai degrabă brusc, în totalitatea ei, decât dedusă piesă 
cu piesă, am înţeles. 

Dacă cineva ar dori să te aranjeze pe tine și pe Dox, ar 
încerca în primul rând să vă separe. Pentru asta, dacă e 
inteligent, ar folosi ceva care să-ți distragă, cel putin temporar, 
sensibilitatea fată de anomaliile din jur. Ti-ar băga sub nas ceva 
asupra căruia să te poti concentra. De pildă, un katoey. In felul 
ăsta te-ar împinge să gândești - da, asta mă neliniștea, faptul că 
în realitate ea nu-i femeie! lar dacă nu ţi-ai fi dat seama ce era 
și unul dintre voi ar fi plecat cu ea... pac! asta a fost - un mod 
de a ne despărți. 

Poate că ar fi fost mai ușor, mai direct, să utilizeze ca 
momeală o femeie adevărată. Însă un katoey ar fi prezentat 
unele avantaje - în primul rând se putea descurca mai bine într- 
o încăierare, iar în al doilea rând ar fi fost obișnuit să joace 
teatru, să treacă drept ceva ce nu era, să-i păcălească pe 
oameni, să le adoarmă vigilenţa. 

Am simţit cum sângele mi-a părăsit fața și inima a început să- 
mi bubuie, când adrenalina mi-a năvălit prin vene. Dacă ar mai 
fi fost la masă, Dox ar fi râs de mine. Nu-mi păsa. Existau unele 
lucruri pe care trebuia să încerc să mi le schimb, pentru a fi pe 
placul partenerului, dar încrederea în instinctele proprii n-avea 
să se numere niciodată printre ele. 

M-am ridicat și am pornit cu pas iute spre ușă, pe cât de 
repede puteam merge fără să atrag atenţia. Speram să greșesc, 


VP - 156 


dar știam că aveam dreptate. 
Capitolul 14 


Am ieșit din club și pentru o secundă nu m-am concentrat 
asupra unui lucru anume. Am lăsat totul din jur să se reverse 
peste mine: amplasamentul meselor de pe trotuar și al clienţilor, 
mașinile parcate, pietonii. 

O mișcare drept în fața mea: un thailandez musculos în tricou 
negru, de douăzeci și ceva de ani, rezemat de un taxi de lângă 
trotuar, care se scula în picioare. 

— Vrei taxi? a întrebat cu accent thailandez accentuat și a 
pornit spre mine. Am taxi. Are aparat. Foarte bun. 

Mâinile îi erau goale și se găsea deocamdată la mai bine de 
trei metri distanţă. Am privit rapid după Dox. leșise cu nici 
treizeci de secunde înaintea mea, așa că era posibil să mai fie în 
zonă. Nu l-am zărit. N-am avut însă timp să mă uit mai departe, 
ori să mă îngrijorez despre ce i s-ar fi putut întâmpla. 

Mi-am verificat flancurile. 

Flancul stâng: bărbat alb, în jur de cincizeci de ani, singur la o 
masă de pe trotuar. 

Flancul drept, doi thailandezi, în jur de douăzeci și cinci de 
ani, la fel de musculoși ca primul, care mă priveau cu o anumită 
intensitate și se ridicau fără grabă de la masa lor. 

Oare vreunul dintre detaliile acestea ar fi avut vreodată 
succes în faţa tribunalului? Onorată instanță, partenerul meu a 
plecat după o întâlnire cu un lady-boy. Eu am ieșit afară. Cineva 
m-a întrebat dacă vreau un taxi, iar bărbații din dreapta mea se 
uitau la mine cu privirea „aceea”, dacă înțelegeți la ce mă refer. 
De aceea i-am omorât pe toți. 

Bineînţeles că nu. Totuși unul dintre lucrurile care-i deosebesc 
pe cei ca mine de civili vii și agenţi morţi este capacitatea 
absolută și dorința absolută de a acţiona decisiv pe baza unor 
dovezi care în societatea civilizată și-ar atrage râsete și care i-ar 
condamna prompt la închisoare în orice tribunal. Când știi, 
atunci știi. Nu aștepți mai multe dovezi. Acţionezi. Dacă 
acţionezi greșit, trăieşti cu consecințele. Dacă acţionezi greșit în 
direcţia opusă, nu mai trăieşti deloc. 


VP - 157 


Thailandezul din faţa mea ajunsese la numai doi metri 
distanță. 

— Vrei taxi? a repetat el. 

A ridicat braţul drept, schițând gestul „pe aici”. 

— Sigur că da, am zis eu. 

Am pășit spre el, ca și cum aș fi intenţionat să-i trec prin 
dreapta. Mi-a zâmbit, un zâmbet care ar fi trebuit să fie 
prietenos, dar care pentru mine era cel puţin pe jumătate de 
prădător. 

Am zâmbit la rândul meu, într-o expresie de felul „Ești drăguţ 
să mă ajuţi, fiindcă sunt complet pierdut pe-aici”. Thailandezul a 
aprobat din cap, liniștit că va fi simplu. 

Dar n-avea să fie simplu. N-avea să fie deloc simplu. 

Cu o clipă înainte de a ajunge în dreptul lui, i-am înhăţat brusc 
încheietura dreaptă cu mâna mea stângă și i-am smucit braţul 
spre dreapta mea, prinzându-i tricepsul și trăgându-l cu totul pe 
lângă mine. Greutatea mea aplicată pe braţul lui l-a deplasat 
înainte și, când l-am ocolit în sensul acelor de ceasornic, 
ajungându-i în spate, am văzut cum gura i s-a deschis de 
surprindere. Se părea că reacția mea nu făcea parte din 
repetiţie. 

Am întins mâna stângă în jurul taliei lui și i-am prins 
încheietura dreaptă. L-am strâns apoi violent, trăgându-l spre 
mine și a icnit, când o parte din aer i-a părăsit brusc plămânii. 
Acum amândoi eram cu feţele spre bar. Cei doi bărbaţi care se 
ridicaseră se aflau la doi metri în stânga noastră. Am văzut cum 
fețele li se înăspresc. Aveau mâinile goale și am înțeles că 
aceasta ar fi trebuit să fie o răpire, nu un omor. Altfel ar fi avut 
arme și le-ar fi utilizat deja. 

Am tras aer adânc în piept și am răcnit cât am putut de tare 
„Dox!”, pe de o parte ca să-l avertizez dacă era pe acolo, pe de 
altă parte ca să-mi sară în ajutor. 

Cei doi din stânga s-au năpustit înainte. 

Thailandezul pe care-l ţineam și-a depărtat picioarele și a 
flexionat genunchii, pentru a-și cobori centrul de greutate și a 
crea o bază mai stabilă, iar din reacţia aceea mi-am dat seama 
că era antrenat. A încercat să-și repeadă capul spre înapoi, 
pentru a mă pocni cu ceafa, dar ţineam faţa mult în dreapta și 
lipită de umărul lui. Am coborât mâna la buzunarul drept din 
față al pantalonilor, unde era fixat cuțitul. Dintr-o singură 


VP - 158 


mișcare fluidă l-am scos, l-am deschis și am lovit spre înainte 
dinapoia picioarelor lui desfăcute, în perineu și testicule. 

Există o stridenţă a ţipătului omenesc care este imposibil de 
ignorat și care sfredelește direct în părțile cele mai primitive ale 
creierului. Genul de răcnet care-ţi zbârlește tot părul, îţi retrage 
scrotul și-ţi încremenește picioarele. Acela a fost urletul slobozit 
de thailandez când cuțitul meu și-a atins ţinta și a fost exact 
urletul pe care-l dorisem. În mod involuntar, partenerii lui care 
se apropiau din stânga s-au oprit. Minţile lor conștiente se 
întrebau: Ce dracu’ a fost asta? Minţile lor inconștiente ţipau: 
Cui îi pasă ce-a fost? Fugi! Ambii s-au oprit brusc la un metru de 
mine. 

Nu i-am așteptat să-și restabilească circuitele mintale. L-am 
îmbrâncit pe înjunghiat în direcţia lor și m-am răsucit spre 
dreapta, gata s-o şterg. Însă din direcţia aceea sosea alt 
thailandez, îndeajuns de rapid pentru ca aproape să fi acoperit 
deja distanţa până la mine. Probabil că ieșise de pe aleea din 
dreapta clubului. Urletul care-i încremenise camarazii nu 
avusese același efect asupra lui. Fie că era foarte curajos, fie că 
era foarte stupid, fie că avea un defect de auz. Indiferent de 
explicaţie, se afla acum în calea mea. 

Răsucisem deja cuțitul în mână într-o priză inversată, astfel că 
lama îi era ascunsă în lungul încheieturii și părţii inferioare a 
antebraţului. Domnul Defect de Auz nu fusese însă atent, fiindcă 
altfel ar fi pus lucrurile cap la cap: eu ţineam în mână ceva ce 
tocmai îl făcuse pe partenerul lui să zbiere ca eunucul care 
devenise, iar acel ceva era probabil tăios și ascuţit. Sau 
explicaţia pentru lipsa ezitării lui, așa cum făcuseră camarazii, 
era într-adevăr stupiditatea, deoarece nu există nimic mai 
stupid decât să ataci neînarmat un ins care are un cuțit. 

S-a oprit la un metru înaintea mea și a ridicat pumnii, de 
parcă ne-am fi pregătit să boxăm. In mod automat i-am 
consemnat cicatricele din jurul sprâncenelor și cocoașa nasului 
care-i fusese rupt cândva și am înţeles: Muay Thai, tipii ăștia 
practică boxul thailandez. 

Am detectat o ușoară deplasare a centrului de greutate, o 
apăsare în piciorul stâng, după care tibia lui dreaptă a șfichiuit 
spre tibia mea stângă. Loviturile cu tibia din boxul thailandez au 
forța unui baston de baseball și dacă n-aş fi văzut-o sosind, și n- 
aș fi beneficiat în felul acela de o fracțiune de secundă pentru a 


VP - 159 


mă pregăti, mi-ar fi măturat piciorul de sub mine și atunci m-aș 
fi luptat cu trei bărbaţi, sau poate chiar mai mulţi, de pe sol. 

Am beneficiat însă de fracțiunea aceea de secundă. Am 
folosit-o pentru a mă apropia, astfel încât lovitura i-a ratat 
punctul sensibil, și în același timp m-am lăsat puţin în jos, 
pentru ca impactul principal să fie în șold. Apoi am prins piciorul 
agresorului imediat cum m-a atins, cuprinzându-l cu braţul stâng 
în jurul gambei. A reacţionat instantaneu: m-a apucat de cap, s- 
a încordat pe piciorul capturat și a sărit în sus și spre mine, 
încercând să mă izbească în față cu genunchiul stâng, așa cum 
făcuse fără îndoială de nenumărate ori în ring. 

Însă în ring nu-i lasă cu cuțite. Sportul n-ar mai fi la fel, dacă 
s-ar întâmpla așa. 

Am ridicat braţul drept și mi-am coborât capul între umeri. 
Genunchiul mi-a lovit antebraţul. M-a durut, mai ales că Delilah 
mă învinețise deja acolo, totuși era preferabil unei fracturi de 
maxilar. Bărbatul a început să cadă înapoi spre pavaj. Am scos 
cuțitul pe care-l avusesem în lungul antebraţului, astfel că acum 
îl țineam ca pe o daltă de spart gheaţă și l-am izbit în interiorul 
coapsei drepte, la articulaţia cu pelvisul. In tumultul momentului 
și clocotind de adrenalină, n-a parut să-și dea seama ce se 
întâmplase. După aceea însă am spintecat în jos și spre înapoi, 
tăindu-i artera femurală și multe alte organe preţioase, iar asta 
a părut să-i atragă atenţia. A urlat și s-a smucit convulsiv, 
îndepărtându-se de mine. l-am măturat celălalt picior de sub el 
cu o ouchi-gari modificată, un procedeu de judo, și i-am dat 
drumul când a căzut, nedorind să risc să mă tragă după el. 

M-am întors către ceilalți doi thailandezi și am fost mulțumit 
să-i văd retrăgându-se. Era foarte clar că exista un cuţit și era 
foarte clar că utilizatorul lui n-o făcea doar pentru spectacol. Se 
părea că pericolul era mai mare decât doreau ei sau decât li se 
spusese. S-au întors și au luat-o la fugă. 

Am întors capul în direcția opusă. Albul care stătuse la masa 
de pe trotuar se ridicase în picioare. 

— Ai păţit ceva? a întrebat el în engleză cu accent de New 
York. 

M-am uitat împrejur. Clienţii de la celelalte mese de afară 
erau încremeniţi, șocați. Thailandezii de pe jos gemeau și se 
zbăteau. 

Judecând după răni și după volumul de sânge care se revărsa 


VP - 160 


pe trotuar, mă așteptam să moară în cel mult câteva secunde. 

— Am văzut totul, a spus albul și a pornit spre mine. Ei te-au 
atacat. A fost auto-apărare. Sunt avocat și te pot ajuta. 

Un gând nebunesc mi-a apărut în minte, Grozav, exact ce-mi 
trebuia - un avocat. 

Pentru ca apoi ceva să se focalizeze. Poate că a fost intuiţia. 
Poate că a fost subconștientul meu care cernea date invizibile 
pentru mintea mea conștientă, detalii de felul cum insul acesta 
stătuse la masă, cu tălpile ferm pe sol, de parcă ar fi fost gata 
să intre rapid în acţiune; sau plasarea lui, în una dintre petele 
mele oarbe la ieșirea din club; sau calmul lui și expresia sinceră 
de îngrijorare din chiar acest moment, când ceilalţi spectatori 
încremeniseră sau fugeau de pe scenă. 

El nu-mi trezise absolut niciun presentiment. Mai mult chiar, îl 
ignorasem aproape imediat. Poate că asta făcea parte din plan: 
eu căutam mai mulți thailandezi, nu un alb. Sau poate pur și 
simplu că, indiferent cine ar fi fost acest Perry Mason, era în tot 
cazul foarte, foarte bun. 

Continua să vină spre mine. Mâinile îi erau goale... sau avea 
ceva în stânga? Nu eram sigur. 

— Oprește-te imediat! i-am strigat. 

A clătinat din cap și a rostit: 

— Ce s-a-ntâmplat? Nu vreau decât să te ajut. 

Și a continuat să se apropie. 

Când îi spui cuiva care avansează spre tine să se oprească, cu 
tonul cuvenit de gravitate și comandă în glas, și mai ales când 
tonul acela este amplificat de prezenţa unui cuţit cu care tocmai 
ai omorât doi oameni, dar insul continuă să se apropie, 
înseamnă că nu ai de-a face cu cineva care vrea să-și aprindă 
ţigara sau să-ţi ceară indicaţii de orientare, sau să afle cât este 
ora, sau oricare altul ar fi fost pretextul aparent pentru a-ţi 
invada spaţiul. Ai de-a face cu cineva care intenţionează să-ţi ia 
ceva de care ai prefera să nu te desparţi, ajungând până la 
propria ta viață, iar faptul că nu-ţi ascultă ordinul este o dovadă 
mai mult decât clară în această privinţă și în privinţa felului cum 
trebuie să-l abordezi acum. 

Am verificat rapid perimetrul. Cu excepţia spectatorilor șocați, 
dintre care unii începeau să-și recapete simţurile și părăseau 


> Personaj fictiv, avocat, din romanele polițiste ale autorului american Erle Stanley 
Gardner (1889-1970). (n. trad.). 


VP - 161 


rapid locul, se părea că eram doar noi doi. Am pornit spre el. 

Brusc, Perry Mason și-a schimbat tactica. A început să dea 
înapoi. Nu era însă o retragere, ci doar o pauză tactică. Pentru 
că, în timp ce pășea lin îndărăt, mâna liberă i-a coborât la fel de 
lin spre buzunarul drept din faţă al pantalonilor și a scos un cuţit 
pliat. Lama s-a desfăcut chiar când a ieșit din buzunar și, din 
ușurința fluidă cu care o manipulase, am putut spune că nu era 
un cuţitar diletant, ci mai degrabă cineva care se antrenase 
mult, intens și cu seriozitate pentru a ajunge la competenţa și 
încrederea în sine pe care tocmai le văzusem. 

M-am oprit. Nu eram sigur dacă scosese cuțitul pentru a mă 
avertiza s-o șterg sau dacă intenţiona să se apropie. Poate că 
uciderea mea era planul de rezervă, dacă răpirea eșua. Nu 
aveam cum să știu. Indiferent cum ar fi stat lucrurile însă, nu 
doream să mă lupt cu el. Nu doream decât să plec. Aș fi fost 
încântat să-l omor în acest scop, dar, în mod evident, dacă era 
înarmat, uciderea lui putea să nu mai fie modalitatea cea mai 
ușoară de plecare de aici. 

El a început să descrie un cerc tot mai strâns. Jocul de 
picioare îi era uniform și echilibrat. Ajunsese de acum la o 
distanţă mai mică decât cea pe care aș fi considerat-o sigură 
pentru a mă întoarce și a fugi. M-am deplasat la unison cu el, 
foarte atent la flancuri, pentru cazul în care ar fi revenit cei doi 
thailandezi. Țineam cuțitul cu mâna dreaptă, în priză de 
spadasin, foarte aproape de talie, cu mâna stângă deschisă și 
parţial extinsă pentru a bloca și prinde când ne apropiam 
suficient. Dacă s-ar fi întâmplat așa, nu știam dacă aș fi scăpat 
cu viaţă. Ştiam totuși cu certitudine că el n-ar fi scăpat. 

O voce a bubuit în spatele meu: 

— Jos, partenere! 

Era Dox. M-am lăsat fulgerător într-o genuflexiune, ţinând 
cuțitul tot aproape de corp, și am privit în urmă atât cât să-l văd 
pe lunetistul gigantic apărând cu un scaun de lemn ridicat 
deasupra capului. M-am aplecat mult. El s-a repezit înainte și a 
lansat scaunul de parcă ar fi fost un F-14 catapultat de pe 
puntea unui portavion. 

Există multe locuri în care ţi-ai dori să fii când un bărbat de 
statura și forța lui Dox aruncă un scaun, dar în niciun caz pe 
traiectoria scaunului. Din punctul acesta de vedere, Perry Mason 
n-a avut noroc. Scaunul l-a lovit drept în piept și l-a trimis pe 


VP - 162 


asfalt. 

Dox și cu mine am fost imediat călare pe el. Dox i-a prins 
cuțitul și încă ceva, un obiect pe care mi se păruse că-l văd în 
mâna lui stângă, și ambele au zăngănit pe trotuar. Eu am 
îngenuncheat pe pieptul lui și aproape că i-am retezat beregata 
ca să-l termin, după care am văzut însă că era deja neajutorat. 
Icnea și începuse să tușească sânge. 

Am scrutat încă o dată împrejurimile. Totul părea în regulă. 
Am revenit cu ochii la Perry Mason și i-am zis lui Dox: 

— Repede, ajută-mă. 

Dox a îngenuncheat lângă mine. Scana strada și trotuarul cu 
privirea și am fost mulţumit să știu că, de data asta, 
comportamentul lui nu avea nimic de-a face cu sexul și totul cu 
supraviețuirea. 

— Ce vrei să faci? m-a întrebat. 

Am arătat din cap spre aleea aflată la șase metri mai departe. 

— Să-l tragem acolo. La întuneric. 

L-am prins de subsuori și l-am ridicat și târât. A încercat să se 
împotrivească, dar impactul scaunului îi cauzase leziuni interne 
și nu mai avea multă putere. 

Pe porțiunea aceea de trotuar nu existau felinare stradale, ca 
de altfel pe majoritatea străzilor mai puţin importante din 
Bangkok, și odată ce am ajuns în spatele lui Brown Sugar, am 
intrat în beznă. Pe alee, aproape imediat după trotuar, cineva 
parcase o dubă Toyota albă. Ușa glisantă din partea opusă 
șoferului era deschisă către barurile din stânga clubului de jazz. 
Din dispunerea aceea am înțeles că planul lor fusese să mă 
târască în dubă, după care să plece pentru a mă interoga pe 
îndelete. 

L-am lipit pe Perry Mason de portiera din faţă dreapta a dubei 
și l-am percheziţionat. Într-o teacă în jurul gâtului avea un Fred 
Perrin La Griffe cu vârful ascuţit ca de săgeată - evident, o 
rezervă pentru cuțitul cu lamă pliabilă. l-am tăiat șnurul de la 
gât, iar Dox a băgat cuţitașul cu teacă în buzunar. In buzunarul 
din față al pantalonilor am găsit o cheie cu telecomandă pentru 
Toyota și o cartelă magnetică de cameră din Holiday Inn Silom 
Bangkok. Am apăsat butonul open de pe telecomandă și duba a 
piuit drept răspuns. Da, era clar că vehiculul îi aparținea. Cu 
excepţia unui ceas Casio G-Shock, nu mai avea nimic asupra lui. 

Am băgat cheile în buzunar și l-am privit în ochi. Din colţurile 


VP - 163 


gurii i se prelingea sânge. Continua totuși să fie conștient. Asta 
era bine. 

— Cum ne-ai găsit? l-am întrebat. 

A clătinat din cap și și-a ferit privirea. 

Dox l-a apucat de faţă și l-a silit să se uite la mine. 

— Cum ne-ai găsit? am repetat. 

El a scrâșnit din dinţi și a rămas tăcut. 

Am coborât mâna și am început să-i palpez abdomenul. Când 
am ajuns la coaste, a făcut o grimasă. Fie erau rupte, fie sub ele 
existau leziuni, fie ambele. Am apăsat puternic și a icnit. 

— Pentru tine poate să fie ușor sau poate să fie greu, i-am 
spus. Răspunde-ne la câteva întrebări și am plecat. Asta-i tot. 

Și-a ferit iarăși privirea. Încerca să se focuseze pe altceva, să- 
și lase imaginaţia să-l poarte departe de prezent. 

Cunoșteam tehnica. Există metode prin care să reziști la 
interogatorii. Mi se predaseră și simţeam că același lucru era 
valabil și pentru el. Psihologii te învaţă să accepţi că te afli într-o 
situaţie în care nu poţi supravieţui. Viaţa ta s-a terminat. Este 
adevărat, la început vor exista câteva ore de durere, corpul îți 
va fi vătămat și abuzat, dar apoi moartea te va mântui. 
Concentrează-te asupra acelei mântuiri care va sosi, lasă-ţi 
imaginaţia să te conducă spre ea și folosește anticiparea acelei 
iminenţe pentru a rezista cât mai mult. Dacă reușești asta, te 
poţi detașa de ceea ce se întâmplă cu corpul tău și-ţi poţi face 
mintea mult mai greu accesibilă. 

Trebuia să-i întrerup reveria. Să-i distrug încrederea că 
acceptarea morţii de către el îi adusese în mod paradoxal 
controlul asupra situaţiei. Să-i distrug presupunerea că noi 
jucam un joc binar de a trăi sau a muri, de viaţă sau moarte fără 
alte posibilităţi intermediare. 

Cu mâna dreaptă mi-am scos propriul cuţit și i-am desfăcut 
lama folosindu-mă de degetul mare. l-am prins fața cu mâna 
stângă și l-am silit să mă privească. 

— Indiferent ce se va întâmpla aici, i-am spus, tu n-o să mori. 
Noi nu te vom ucide. Te vom lăsa să trăieşti. 

Mi-am lipit cuțitul de obrazul lui, astfel încât vârful lamei se 
afla imediat sub ochiul lui stâng. 

— Dar dacă nu-mi răspunzi la întrebări, te voi orbi. Întâi un 
ochi, apoi celălalt. Așadar - cum ne-ai găsit? 

Nu a răspuns, dar din răsuflarea care i se accelerase am 


VP - 164 


înțeles că-i atrăsesem atenţia, că-l adusesem înapoi de la locul 
relativ sigur spre care încercase să fugă. 

— Alegerea îţi aparține, am rostit și am început să împing 
încet cuțitul în sus. 

A închis ochii strâns și a încercat să se smucească. Dox i-a 
apăsat capul de peretele dubei și eu am continuat mișcarea 
lentă în sus a vârfului cuţitului. 

Respirația i s-a întețit, apropiindu-se de cadenţa panicii. 
Globul ocular i se ridica, apăsat de jos, dar peste încă un 
milimetru avea să ajungă la limita posibilităţii de mișcare și să 
fie înțepat. 

— Telefonul, a rostit brusc, gâfâit. Am urmărit telefonul mobil. 

Am oprit cuțitul, dar nu l-am coborât. 

— Al cui? 

— Al lui. Al lui Dox. 

La dracu’, mi-am spus. l-am zis să țină-nchisă porcăria aia. 
Apoi însă: Nu acum. Ocupă-te de asta mai târziu. 

— Băi, găoază, a rostit Dox, de unde-mi știi numele? 

l-am aruncat o privire ucigașă din categoria, Taci naibii, ăsta-i 
spectacolul meu, apoi am revenit spre Perry Mason. 

— De unde ai avut numărul? 

— Nu știu. Mi-a fost dat. 

— Dacă mai trebuie să te întreb încă o dată, ţi-ai luat adio de 
la ochiul ăsta. 

A tăcut câteva clipe, după care a spus: 

— Nu știu sigur. Mi s-a spus c-a venit de la o sursă rusească. 

Ştiam că Dox lucrase cu rușii nu cu mult timp în urmă. M-am 
uitat la el și am ridicat sprâncenele. Drept răspuns, a strâns din 
umeri în semn de Mda, este posibil. 

Bun. Începusem în mod deliberat cu o întrebare despre 
instrumente și tactici, ceva ce Perry Mason putea destăinui fără 
să simtă că-și compromisese integritatea. Asta l-ar fi „încălzit”, 
l-ar fi ajutat să-și justifice răspunsurile la întrebările mai dure ce 
aveau să urmeze. Începuserăm prin cum, iar asta mersese bine. 
În realitate însă cu doream să discutăm despre cine. Simţeam 
totuși că el nu era încă pregătit pentru asta, nici chiar cu prețul 
propriilor ochi. Ca o punte între ceea ce reușisem și ceea ce mai 
rămânea de făcut, am decis să folosesc de ce. 

— De ce aţi venit după noi? l-am întrebat. 

A făcut o pauză înainte de a răspunde. 


VP - 165 


— Aţi încercat să ne lichidați o sursă în Manila. 

— Ce sursă? 

Gâtul îi era încordat de întins în tentativa de a se feri de 
apăsarea cuțitului. 

— Lavi, a rostit. Manheim Lavi. 

— De ce? Ca represalii? 

În privinţa asta știam deja răspunsul: vruseseră informaţii, nu 
represalii. Dacă ar fi căutat doar răzbunarea, atunci ar fi 
încercat să ne omoare pur și simplu pe Dox și pe mine. Nu s-ar fi 
obosit să angajeze niște localnici, care să ne ia pe sus și să ne 
înghesuie într-o dubă. Eu însă doream ca el să continue să 
vorbească, înainte de a ajunge la obiectivul meu real. 

— Doream informații, a zis el. Trebuia să știm cine se afla 
înapoia atentatului, pentru a pune lucrurile la punct. 

— Ce vrei să spui prin „a pune lucrurile la punct”? 

— Noi trebuie să ne protejăm oamenii. Dacă există o 
amenințare, atunci ne ocupăm de amenințare. 

Pierdeam timpul. Era posibil ca unii dintre clienţii din faţa 
clubului de jazz să-și regăsească curajul pierdut și să decidă să 
intervină. Și cu siguranţă poliția avea să apară în curând. 

Bun, atunci, să-i dăm drumul. 

— Cine sunt „noi”? am întrebat. 

El a clătinat din cap. Am împins cuțitul în sus cu o fracțiune și 
bărbatul a icnit. 

— A fost chiar ultima dată, să știi, i-am spus. Cine sunt „noi”? 

A început să se hiperventileze. Stătuse în vârful picioarelor și 
mușchii îi tremurau. Totuși nu mi-a răspuns la întrebare. 

Nu doream s-o fac - nu pentru că aș fi avut scrupule, ci pentru 
că odată ce începi să torturezi un subiect, începi să-ţi pierzi 
pârghiile de manipulare. Frica este elementul motivator suprem, 
dar prin definiţie te temi de ceea ce încă nu s-a întâmplat. Odată 
ce un lucru s-a întâmplat, nu-ţi mai este frică de el. Odată ce i- 
aș fi străpuns un ochi, pierderea ochiului acela n-ar mai fi fost o 
amenințare. Lucrurile ce-i motivau frica aveau să fie pur și 
simplu cu unul mai puţin. 

Însă dacă ameninţi, iar apoi nu acţionezi, următoarele tale 
ameninţări își pierd credibilitatea. Poate că nu-i plăcut, dar așa 
funcţionează un interogatoriu sub presiune intensă. 

Mi-am dat seama că mai exista o problemă. Dacă individul 
acesta avea să fie găsit fără un ochi sau doi, cei care-l 


VP - 166 


trimiseseră aveau să știe că murise după ce fusese interogat. Ca 
atare putea fi de așteptat din partea lor să-și schimbe planurile 
și securitatea, pentru a proteja ceea ce bărbatul dezvăluise sub 
constrângere. Și cu toate că, de fapt, el dezvăluise foarte puţine, 
noi aveam cheia de la camera lui de hotel. Asta prezenta niște 
posibilităţi interesante pe care aș fi preferat să nu le exclud. 

La naiba, era o dilemă. Însă înainte de a fi avut șansa s-o 
rezolv, Perry Mason a început să strige. Nu atât de durere, și nici 
chiar pentru a cere ajutor, ci de furie și disperare. 

Dox și-a lipit imediat palma peste gura lui, dar ţipătul acela 
m-a decis. Eram expuși și trecuse prea mult de la începutul 
incidentului. Era timpul s-o ștergem. 

L-am privit pe Dox. El a aprobat din cap și am crezut c-a 
înţeles. Am făcut o jumătate de pas înapoi și l-am izbit cu 
genunchiul pe Perry Mason sub vintre. Țipătul a fost înlocuit de 
un icnet și corpul a încercat să i se îndoaie în faţă, însă Dox îl 
ținea prea strâns. Mi-am schimbat priza pe cuţit, astfel că acum 
îl ţineam ca pe o daltă de spart gheaţa și i l-am înfipt în 
pectoralul superior stâng, imediat sub claviculă. Am spintecat în 
jos și în lateral, deschizându-i artera subclaviculară. 

L-am tras pe Dox într-o parte. Perry Mason s-a lăsat în 
genunchi. A scos un geamăt lung, agonizator și a căzut în faţă, 
totuși a izbutit să întindă braţele și să amortizeze înainte de a se 
lovi cu capul de pavaj. N-a curs mult sânge - artera fusese 
secționată și sângerarea avea să fie majoritar în piept și plămâni 
-, dar nu exista nicio îndoială că avea să-și piardă cunoștința în 
câteva secunde, iar la scurt timp după aceea avea să fie mort. 
M-am apropiat din nou și l-am tăiat de două ori peste antebrate, 
iar atunci a colapsat. A rămas gemând și zbătându-se. 

Am văzut că eram stropit de sânge pe mâini - nu știam dacă 
din gura sau din pieptul victimei. Am scos o batistă din 
buzunarul de la spate și m-am curăţat cât am putut de bine. Am 
întins-o după aceea lui Dox și i-am făcut semn să procedeze la 
fel. Ochii îi erau holbaţi și părea cumva stupefiat, totuși a 
utilizat-o. Ulterior aveam să ne curățăm mai meticulos. 

Încă ceva. Am privit în dubă și am zărit ceea ce căutam: 
echipament pentru urmărirea telefoanelor mobile, fixat cu 
bandă adezivă de o bancheta din spate. Cu excepţia 
echipamentului acela, nu mai exista nimic. Utilizând batista, am 
deschis portiera din dreapta, apoi m-am uitat în torpedo, 


VP - 167 


sperând să găsesc documente de înmatriculare sau alt indiciu 
despre identitatea lui Perry Mason. Am deschis trusa de prim- 
ajutor dinăuntru și am văzut seringi și fiole de atropină și 
naloxon. Interesant... Dar niciun document de înmatriculare, 
nimic pentru a-i identifica pe cei care închiriaseră duba. 

— Haide, i-am spus lui Dox, care fusese neobișnuit de tăcut în 
ultimul minut. Trebuie să plecăm de-aici. 

Am traversat iute strada, pe partea dinspre Lumpini Park, 
unde era confortabil de întuneric. Am privit înapoi către 
trotuarul din faţa barurilor de pe care plecasem. Toţi clienţii 
intraseră. Cei doi thailandezi de pe jos nu se mișcau. Am trecut 
pe un sub-so; paralel cu Ratchadamri, după care am pornit spre 
sud uitându-ne după un taxi. Când am ajuns sub strălucirea 
reflectată a unei firme de magazin pe jumătate prăbușită, m-am 
oprit și l-am privit pe Dox, care nu rostise niciun cuvânt de atâta 
timp, încât părea un adevărat record personal. 

— Hei, am rostit încetișor, ia uită-te la mine. Sunt bine? Sunt 
stropit de sânge pe undeva? 

M-a examinat de sus până jos, apoi a clătinat din cap. 

— Nu, n-ai nimic. 

L-am examinat la rândul meu și am încuviințat. 

— Nici tu n-ai nimic. 

Nu mi-a răspuns. Nu crezusem niciodată că mă va îngrijora 
tăcerea lui Dox, dar nu aducea deloc cu comportamentul lui 
firesc. 

— Ești bine? l-am întrebat. 

A închis ochii, a inspirat de două ori adânc, s-a aplecat în faţă 
și a vomitat. 

Am privit în jur. Pe secțiunea aceasta din stradă nu se zărea 
niciun pieton. Și chiar dacă ar fi fost câţiva, mă îndoiesc că ar fi 
fost interesaţi peste măsură. N-ar fi fost prima dată când cineva 
vedea un farang care băuse prea mult. 

După ce a terminat, Dox s-a șters la gură și s-a îndreptat. 

— La dracu', e jenant. 

Am pornit împreună mai departe. 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta, i-am spus. 

— Nenică, n-am mai pățit niciodată așa ceva. 

— Se poate întâmpla oricui. 

— Ție ţi s-a-ntâmplat vreodată? 

Am făcut o pauză, după care am recunoscut: 


VP - 168 


— Nu, dar nu știu dacă asta-i ceva de care să fiu mândru. 

— Pur și simplu n-am știut ce-o să faci - c-o să-l înjunghii așa. 
Dac-aș fi știut, m-aș fi putut pregăti. 

— Scuze. Nu te-aș fi putut avertiza, fără să-l avertizez și pe el. 

— Și de ce l-ai mai tăiat și pe braţe, nenică? Am văzut că l-ai 
tăiat, dar era deja aproape mort. 

— Am vrut să pară ca și cum a fost omorât în urma unei lupte, 
nu că a fost interogat. Dacă ai lui cred că a fost interogat, vor 
presupune că a dat informaţii. Vreau să-i ţin în beznă. 

— Așadar, dacă s-ar fi luptat... 

— Ar fi avut răni de apărare pe antebraţe. 

— Aha. Bine. Mă bucur că n-ai făcut-o pur și simplu din 
sadism. De-aia nu i-ai scos ochiul? 

— Exact. 

— Ai fi făcut-o? 

Am tăcut câteva clipe, apoi am zis: 

— Da. 

— La naiba. M-am temut c-o vei face. 

Puteam spune că Dox nu avea multă experiență în 
interogarea ostililor. M-am gândit că ar fi trebuit să se considere 
norocos pentru asta. 

Pe stradă a apărut un taxi și i-am făcut semn să se oprească. 
l-am cerut taximetristului să ne ducă la staţia de metrou aerian 
Chong Nonsi. 

După ce ne-am îndepărtat și a început să pară că scăpaserăm 
neurmăriți, am început să  analizez enormitatea celor 
întâmplate. Era adevărat, Dox mă ajutase, totuși stupiditatea lui 
cauzase de fapt problema. li atrăsesem atenţia asupra 
blestematului de telefon. Îi atrăsesem atenţia în mod specific. 
De ce nu mă ascultase? Ce era atât de greu să închizi un 
telefon? Am încercat să nu comentez nimic, considerând că era 
inutil în momentul acesta, însă gândul s-a întors prompt. 

— Ce ţi-am spus despre idiotul ăla de telefon? am șuierat în 
șoaptă spre el. Ce ţi-am spus? 

M-a privit și s-a întunecat la față. 

— Nenică, uite ce-i, n-am chef absolut deloc... 

— Există echipamente ce pot triangula pe un telefon mobil. Ei 
aveau un asemenea echipament în dubă. Are o precizie de 
aproximativ șapte metri. Tiara, lady-boy, care te plăcea atât de 
mult pentru ceea ce ești tu, avea probabil misiunea de a verifica 


VP - 169 


barurile din raza respectivă, ca să te descopere. 

— Și de unde să fi știut eu asta? Nici tu n-ai știut-o, decât 
după aceea. ` 

— Acum este deschis? Incă este deschis? 

Dox a pălit și s-a foit pe banchetă ca să poată strecura mâna 
în buzunar. Și-a scos telefonul, i-a ridicat clapeta și a apăsat un 
buton. Aparatul a emis melodia lui veselă de rămas-bun și s-a 
dezactivat. 

— De ce? am întrebat. Nu înțeleg de ce lași chestia asta 
deschisă? 

— Nenică, am clienţi, da? Sunt oameni care vor să ia legătura 
cu mine. 

— Nu când suntem operaţionali! Am făcut o pauză, apoi am 
continuat: Clienţi, ce să zic! Era o fată, este? Sau fete. 

Nările i s-au dilatat. 

— Și dacă ar fi fost așa? 

— Tocmai ai deschis o breșă cât un tunel în securitatea 
noastră în timp ce eram operaţionali, când știam că eram 
vânați... și totul numai pentru sex! 

— Auzi, partenere, nu tuturor le place pasiunea ta bine 
dezvoltată pentru solitudine. Mie-mi place ca la răstimpuri să 
mă bucur de niţică tovărășie, da? 

— Femeile alea pot folosi mesageria vocală! 

— Bine, am înțeles ideea! Am comis o greșeală și o recunosc, 
în regulă? Ce mai vrei de la mine? 

Am dat să zic ceva, dar m-am stăpânit. Dox avea dreptate, 
incriminările de felul „ţi-am spus eu” erau inutile. lar după aceea 
m-am simţit încercat de regrete. El tocmai îmi salvase pielea cu 
scaunul acela. 

Am închis ochii și am expirat prelung. 

— Îmi cer scuze! Rahaturile de genul ăsta, care tocmai s-a 
întâmplat, mă scot din pepeni. De obicei nu există nimeni în jur 
pe care să mă descarc. 

A urmat o pauză. Apoi Dox a zis: 

— Și eu îmi cer scuze. A fost o greșeală cretină. Ai avut 
dreptate. 

— De fapt ce s-a-ntâmplat? Unde te-ai dus? Am crezut că ai 
păţit ceva. 

El a rânjit larg, revenindu-și în mod evident la starea normală. 

— Ăsta-i felul prin care-mi zici că-ţi pasă de mine? Pentru că 


VP - 170 


mă face să mă simt cu-adevărat iubit. 

L-am privit fix. 

— Cred că mi-a plăcut mai mult când ai vomitat. 

Dox a chicotit. 

— Traversasem strada până la Lumpini ca să urinez. Te-am 
auzit strigând, dar tot mi-a trebuit vreun minut să mă opresc din 
treabă și să-l bag pe Nessie la locul lui. 

Am întrebat în mod reflex, fără să mă gândesc bine: 

— Nessie? 

— Monstrul din Loch Ness, te-ai prins? Am avut odată o 
prietenă care mi-a botezat... 

— Am înţeles, am înțeles. 

— Oricum, am venit cât de repede am putut. Tu de fapt de ce 
ai ieșit după mine? 

l-am povestit despre senzaţia pe care o avusesem că „Tiara” 
fusese o cursă. 

— La naiba, fiule, a zis el, ești bun. Trebuie să recunosc că nu 
mi-a trecut prin minte așa ceva. Promit că de-acum încolo n-o 
să-ţi mai zic niciodată „paranoic”. 

Taxiul s-a oprit în faţa stației Chong Nonsi. Am coborât și l-am 
privit îndepărtându-se. 

— Vezi vreun canal? am întrebat, uitându-mă în jur. Trebuie 
să aruncăm cuțitele. Și batista. 

— Să le aruncăm? 

— Da. Nu trebuie să avem asupra noastră nimic care să ne 
poată asocia cu niște omoruri recente. 

— Partenere, vreau să știi că cuţitele despre care vorbești 
sunt un Benchmade AFCK și un Fred Perrin La Griffe. Astea-s 
niște instrumente de distrugere de înaltă calitate și nu-s ușor de 
obținut. Ar fi cu adevărat o risipă fără rost dacă le-am „arunca”. 

M-am uitat la el. 

— Ar fi o „risipă fără rost” dacă am lăsa acuzarea să le 
folosească drept dovezi ale motivului pentru care ar trebui să ne 
petrecem restul vieţii într-o închisoare thailandeză. 

— Bun, bun, înţeleg ce vrei să spui. Fii atent, ce-ai zice dacă 
le-am steriliza? Alcool, clor, orice ar fi util. Spune-mi și-o fac. În 
plus, îţi poţi opri pe oricare dintre ele vrei. 

Am tăcut. Bănuiam că dacă le-am fi curăţat, riscul ar fi fost 
gestionabil. Ar fi fost mai sigur, mai lipsit de griji, să scăpăm 
complet de ele, dar poate că asta era una dintre multele bătălii 


VP - 171 


cu Dox care nu merita să fie luptată. 

— O să iau La Griffe, am rostit. 

A părut dezamăgit. 

— La naiba, nenică, vreau eu La Griffe. Este super-cool. 

Am dat ochii peste cap. 

— Bine, fie cum vrei. O să iau AFCK-ul. 

Dox s-a luminat la faţă. 

— Mersi, partenere. Eşti un om bun. 

— Pentru că tot te simţi recunoscător, am replicat, haide să 
ne menţinem în mișcare o vreme. Vreau să mai facem câteva 
lucruri care să anuleze legătura dintre noi și ceea ce tocmai s-a 
întâmplat în faţa clubului. 

A clătinat din cap. 

— N-am nimic împotrivă. 

Vezi? mi-am spus. Câștigi nitel, dacă oferi nitel. 

Am găsit un canal stradal care a fost excelent pentru batistă 
și cuțitul pe care-l folosisem cu Perry Mason și amicii lui. După 
ce le-am aruncat, Dox a zis: 

— Stai așa, mai e și asta. A căutat într-un buzunar. Uite! Cred 
că-i un fel de seringă hipodermică. 

Am privit-o și am încuviințat. 

— Exact! 

Instrumentul avea culoarea pielii și semăna vag cu o 
zbârnâitoare din plastic dintre cele folosite pentru a curenta pe 
cineva când dai mâna cu el. Atât doar că în locul butonului de 
acţionare, avea un ac scurt și gros, cu diametrul de 1,2-1,3 mm. 
Acul era acoperit cu o ceară îndeajuns de dură pentru a-l proteja 
pe utilizator împotriva unei înțepături accidentale, dar în același 
timp îndeajuns de moale pentru a ceda sub presiune. Partea 
opusă a instrumentului era lipicioasă și mi-am dat seama că 
asta ţinuse Perry Mason în mână, când se apropiase de mine. 

— Frumușel, am rostit gânditor. Până acum n-am mai văzut 
așa ceva. Trebuie să fie de comandă. L-am lipit de palmă, după 
care am ridicat mâna ca să-l vadă și Dox. Crezusem că atacul 
din fața lui Brown Sugar fusese făcut în scopul unei răpiri. Am 
avut dreptate. Cei patru thailandezi mă imobilizau, iar albul 
urma să se apropie și să mă lovească în picior cu palma, sau pur 
și simplu să mă apuce și să strângă. După care mă injecta cu ce 
se află în chestia asta - fac pariu că-i un anestezic de uz 
veterinar, ceva cu fentanil, droperidol sau altceva similar -, ca o 


VP - 172 


mușcătură de șarpe. Probabil că doza dinăuntru poate adormi 
un cal. În câteva secunde mi-aș fi pierdut cunoștința și ei m-ar fi 
târât în dubă. De aceea aveau atropină și naloxonul în torpedo - 
pentru inversarea imediată a suprimării cardiace și respiratorii, 
ca să se asigure că nu vor pierde pacientul din greșeală. Cel 
puţin ăsta era planul. 

— Și cu mine ce aveau de gând? 

Am căzut pe gânduri. 

___— Nu sunt sigur, dar bănuiesc că eu eram obiectivul principal. 
In primul rând doreau să ne separe. Dacă mă puteau răpi pe 
mine, de tine se puteau ocupa ulterior. Nu uita că-ţi urmăreau 
telefonul mobil. 

— Mă-ndoiesc că mă vei lăsa s-o uit vreodată. 

— Sau dacă ai fi mers realmente până la urmă cu Tiara, ar fi 
exploatat momentul. Probabil că ea ti-ar fi propus să mergeţi în 
apartamentul ei, ţi-ar fi spus că are o colegă sexy și că ele 
aveau o fantezie erotică despre un act sexual în trei cu un alb 
voinic și puternic. Nu-nseamnă însă că tu ai fi fost interesat de 
așa ceva. 

— Nici vorbă, eu sunt imun la chestii de-astea. 

— Dacă te-ai fi dus la apartamentul ei, ai fi căzut într-o 
ambuscadă. Pe de altă parte, dacă ai fi dus-o pe Tiara în camera 
ta de hotel, ea ar fi dat un telefon și i-ar fi anunţat unde să vină 
și cum să procedeze. 

— Tu cine crezi că au fost? 

M-am gândit pe îndelete. 

— Nu știu. Thailandezii erau duri, însă nu profesioniști. Mai 
degrabă păreau niște gorile de închiriat. Pe de altă parte, albul 
era foarte bun. Era profi și-ți garantez că nu era prima lui 
participare la o răpire. 

— Crezi că era din Agenţie? 

— Foarte posibil, dar atunci de ce să fi recurs la thailandezi? 

Dox a ridicat din umeri. 

— Poate că lucra din mers și n-a avut timp să-și formeze o 
echipă ca lumea. 

— Mda, s-ar putea. 

Am mai privit seringa o clipă, după care am strecurat-o în 
buzunarul cămâășii, cu acul spre exterior. 

— Păstrăm cutţitele, am spus, dar și asta poate fi utilă. 

Am Suit scara, am cumpărat bilete și după aceea ne-am 


VP - 173 


îndreptat spre peron. 

— De fapt unde mergem? a întrebat Dox. 

— La hotelul ăsta - Silom Holiday Inn. Albul avea la el cheia 
de la o cameră. Am luat-o. 

— Și ce-o să facem, o sa-ncercăm toate ușile din hotel? Eu 
știu locul ăla. Anterior a fost Crowne Plaza. Are probabil șapte 
sute de camere. 

M-am gândit la Perry Mason. La lipsa oricăror elemente de 
identificare în buzunare și în dubă. La modul subtil în care se 
apropiase de mine și la siguranța cu care abordase 
confruntarea. 

Era un ins precaut, îmi puteam da seama. Un supraviețuitor. 
Da, era îndeajuns să vezi ce purta asupra lui în mod curent: 
cuţitele de calitate și ceasul Casio G-Shock. Era un bun 
„cercetaș”, atent la detalii și în căutarea oricăror avantaje, cât 
de mărunte. 

Genul de individ care știa să parcheze o dubă astfel ca 
„marfa” să poată fi încărcată din partea de unde era adusă, 
fiindcă astfel ar fi câștigat câteva secunde dacă trebuia să plece 
urgent. Genul acela de individ. 

Genul de individ care, din aceleași considerente, ar fi cerut o 
cameră la un nivel inferior al hotelului și aproape de scară. 

— Câte niveluri are hotelul? am întrebat. 

— Nu știu exact. Are două turnuri. Unul are vreo cincisprezece 
etaje, iar celălalt vreo douăzeci și cinci. 

— Vrei să facem pariu că este o cameră la unul din primele 
cinci etaje și aproape de scară? Să zicem că fiecare turn are 
două scări și că în jurul lor sunt trei camere. Asta înseamnă că 
avem de verificat șaizeci de camere. Cu niţel noroc, mai puţine. 

Dox a rânjit. 

— Nu, nu vreau să fac cu tine pariul ăsta. 

Am aprobat din cap. 

— Nici eu nu l-aș face. Haidem! 


Capitolul 15 


Am mers cu metroul aerian două staţii și am coborât la 
Surasak. Pe când parcurgeam distanţa scurtă până la hotel, am 


VP - 174 


spus: 

— Nu știm sigur dacă camera este goală. Așa că, atunci când 
ajungem la ușa ei, trebuie să intrăm rapid și în forţă, ca să 
surprindem pe oricine s-ar putea afla înăuntru și să-l imobilizăm. 
Ai înţeles? 

— Da. Cine intră primul? 

— Eu. Tu-mi asiguri spatele. 

— Păi n-o fac mereu? 

— Da, atunci când nu-ncerci s-o pui cu un katoey. 

— Auzi, nenică... 

— Stai așa, uite o drogherie. Tu vorbești puţină thailandeză, 
nu? 

— Da, niţel. 

— Ne trebuie chestii ca să curățăm cuţitele. Și mâinile, 
bineînţeles. Clor și alcool. 

— Mă-ntorc imediat. 

— la și o periuţă de dinţi. Și niște mănuși de cauciuc. Patru 
perechi. 

— Patru perechi de mănuși de cauciuc? Ce naiba, nenică, o să 
creadă că-s vreun pervers. 

— Dacă descrierea se potrivește... 

— Mda, bine, mă duc. 

A intrat în drogherie și a apărut după câteva minute cu o 
pungă de plastic. Când am zărit hotelul, i-am spus: 

— O iau înainte și tu vii după un minut. Este mai bine să nu 
fim văzuţi împreună. Ne întâlnim la etajul întâi, deasupra 
recepției, lângă lifturi. 

— În care turn? 

— Cum se numesc? 

— Nu mai ţin minte. 

M-am gândit puţin. ă 

— Cel mai apropiat de intrarea în recepţie. In cazul cel mai 
rău, dacă te duci în turnul greșit, n-o să mă vezi și mergi în 
celălalt. 

— In regulă, pare un plan bunicel. 

Am intrat și m-am dus direct spre lifturi, aidoma unui alt 
oaspete al hotelului obosit după o seară de zbenguială în 
apropiatul Patpong, care se duce spre camera lui ca să se 
prăbușească în pat. In faţa ascensoarelor era un agent de pază, 
dar n-a făcut nimic mai mult decât să-mi întoarcă încuviințarea 


VP-175 


scurtă din cap și să mă lase să trec. Am observat o videocameră 
în faţa lifturilor și am sperat că nu vor fi mai multe. 

Am suit până la etajul șapte. Am coborât și am privit în jur. Nu 
am văzut videocamere. Excelent! Dacă ar fi fost Four Seasons, 
sau The Oriental, sau altul dintre hotelurile de lux din oraș, am fi 
avut o problemă. Dacă pe coridoare există videocamere, poţi să 
încerci doar două-trei uși înainte ca securitatea să înţeleagă ce 
se-ntâmplă și să apară în fuga mare. Însă în Holiday Inn nu 
exista nivelul acesta de servicii. 

Am coborât pe scări până la etajul întâi și am așteptat. Dox a 
apărut după un minut, ieșind direct din lift. Ar fi fost mai 
inteligent dacă s-ar fi dus la alt etaj și ar fi coborât pe scară așa 
cum făcusem eu, pentru eventualitatea în care cineva din 
recepţie ar fi fost atent unde suia liftul, dar mergea și așa, nu 
era cine știe ce eroare. În tot cazul nu merita să-i atrag atenţia 
chiar acum. 

Am început de la scara aflată cel mai aproape de ascensoare 
și am suit. Pentru fiecare etaj am avut nevoie de mai puţin de 
un minut. N-am avut noroc. Când am ajuns la etajul cinci, am 
trecut la a doua scară și am pornit în jos. La etajul trei am găsit 
ceea ce căutam: în dreapta scării, camera 316. Am introdus 
cardul în fantă și ledul s-a aprins verde. Am răsucit mânerul ușii, 
am împins-o și am năvălit înăuntru. 

Era o cameră simplă, nu un apartament. Luminile erau 
aprinse în camera propriu-zisă, drept în faţă; baia, aflată în 
dreapta, era întunecată. Dacă înăuntru se afla cineva, era 
improbabil să stea într-o baie cufundată în beznă, așa că am 
verificat mai întâi camera. Nimeni. Desigur, fusese încurajator 
faptul în sine că ușa se deschisese - că nu era pus zăvorul 
interior. Dacă înăuntru s-ar fi aflat cineva preocupat de 
securitate, ar fi pus zăvorul. Și nu se auzise de asemenea niciun 
sunet al cuiva surprins, nicio mișcare de reacţie nicăieri. Cu 
toate acestea trebuia să fiu sigur. Am verificat baia. Nimeni. Am 
controlat după aceea debaraua și m-am uitat sub pat, ceva ce 
ar fi atras fără îndoială comentarii din partea lui Dox, dacă n-ar 
fi fost recenta lui dojenire. Nimic. 

Ne-am pus mănușile și am început să privim în jur. Din 
păcate, camera era la fel de goală ca duba. În unul dintre 
sertarele comodei exista un schimb de lenjerie, iar lângă un 
perete se afla o valiză goală. Câteva obiecte de toaletă în baie. 


VP - 176 


În rest... nimic. 

Dox a examinat debaraua. 

— Seiful este încuiat, a anunţat el. 

M-am apropiat. Da, așa era, un seif pentru valori tipic pentru 
hoteluri. Am încercat ușa - încuiată, într-adevăr. 

— Ți-am spus eu, a zis Dox. Perfect, ai avut o idee foarte bună 
să intrăm în cameră, sunt de acord, dar eu nu sunt spărgător de 
seifuri și mă îndoiesc că tu ai fi. Cred c-am ajuns într-o 
fundătură. 

— Poate că da, poate că nu, am replicat eu privind seiful. 

M-am dus la birou, am ridicat receptorul telefonului și am 
apelat room-service. Dox m-a privit întrebător, dar și-a ţinut 
gura. 

Telefonul a sunat o dată, după care cineva a răspuns. 

— Da, domnule Winters, cum vă putem fi de folos? s-a auzit 
un glas. 

— Poftim? am rostit, uitându-mă la Dox. Mă aveţi înregistrat 
ca domnul Winters? 

— Ă3ă, da, domnule. Domnul Mitchell William Winters scrie pe 
lista noastră. Nu sunteţi domnul Winters? 

— Winters! Mi s-a părut că ai zis „Vintners”. Cred că-ncep să- 
mi pierd auzul. Scuze! 

— Nicio problemă, domnule Winters. Cu ce vă putem fi de 
folos? 

— Aș fi vrut să știu ce echipamente pentru exerciţii aveţi în 
dotare? 

— Echipamente pentru exerciţii, domnule? 

— Da... bicicletă staţionară, haltere, saună - chestii de-astea. 

— Ah, trebuie să sunați la centrul pentru fitness, domnule. 
Aici este room-service. 

— Room-service? Dumnezeule, îmi pierd și minţile, nu doar 
auzul. Scuze pentru deranj. 

— Nicio problemă, domnule, dar să știți că centrul pentru 
fitness este închis acum. Se va deschide mâine dimineaţă la ora 
șase și cineva va fi acolo să vă asiste. Până atunci însă, dacă 
doriți, îl puteţi accesa cu cheia de la camera dumneavoastră. 

— Am înţeles. Mulţumesc pentru ajutor, mi-aţi fost de mare 
folos. 

Am închis și m-am întors către Dox. 

— Mitchell William Winters, am repetat. Sau, cel puţin, acesta 


VP - 177 


e numele sub care s-a cazat. 

El a încuviinţat din cap. 

— Bun... și acum ce facem? îi zicem seifului „Sesam, 
deschide-te”? 

— Nu, m-am gândit că ar fi mai bine să suni la recepţie și să 
le spui că ai uitat PIN-ul cu care l-ai încuiat. 

— Eu? Vrei ca eu să fac asta? 

L-am privit fix în ochi. 

— i se pare că aș semăna cu un Mitchell William Winters? 

Dox a strâns din umeri. 

— Acum, dacă ai zis-o - nu, nu cred. Dar la urma urmelor, nu 
semeni nici cu un John Rain. 

— Nu despre asta e vorba. Numele meu real ar putea fi 
Winters și tot n-ar conta. Nu dorim pur și simplu să stârnim 
întrebări sau să facem orice care ar părea anormal. 

— Știu, știu, doar te ţineam în priză. Eşti sigur că nimeni din 
personal nu l-ar recunoaște pe individ? 

Am clătinat din cap. 

— Nu mi-aș face griji în privinţa asta. Nu cred că era genul de 
om care să-și dorească să fie remarcat. 

Aș fi adăugat Spre deosebire de altcineva pe care-l 
cunoaștem foarte bine, dar mi s-a părut că ar fi fost 
contraproductiv. 

Mi-am privit ceasul. Doream să terminăm cât mai repede și s- 
o ștergem de aici. 

— Nimeni nu-ţi va cere vreun act de identitate, i-am spus. 
Faptul în sine că telefonezi din cameră reprezintă pentru ei 
toată securitatea pe care o consideră necesară. 

— După cum vorbeşti, se pare c-ai mai fi făcut asta, 
partenere. 

— Și chiar dacă ţi-ar cere vreun act de identitate, le vei spune 
că sunt toate în seif. 

— Aha, și după aceea? 

M-am străduit să nu-mi ies din pepeni. Lucrul de unul singur 
are în mod clar câteva avantaje. 

— Improvizezi, i-am răspuns. N-ai fost pușcaș marin? 

Dox m-a țintuit cu privirea. 

— La dracu’, fiule, așa-i. 

A dat să ridice receptorul telefonului. 

— Stai, stai. Mai întâi dezbracă-te și ia-ţi un halat de-al 


VP - 178 


hotelului. Dă drumul la duș, ca și cum te-ai fi pregătit de baie 
sau, chiar mai bine, ca și cum ai avea un musafir - în felul ăsta îi 
vei determina să dorească să plece mai repede. 

A rânjit larg. 

— Partenere, în general cei care mă văd în pielea goală sunt 
ispitiţi să mai rămână în preajma mea. 

— După ce terminăm, poţi să-l suni pe Tiara. 

Rânjetul i s-a preschimbat într-o încruntătură. 

— Trebuie să lași impresia că ai deţine camera asta, i-am 
explicat. Este camera ta și ei se află aici ca să te ajute, dar la 
invitaţia ta, ai înţeles? 

— Da, da, am înţeles. Da’ care-i chestia - ei au un fel de PIN 
universal sau așa ceva? 

Am aprobat din cap. 

— Exact, așa se procedează dacă un musafir își uită PIN-ul 
personal, dacă moare în cameră sau pentru orice alte motive. 
Teoretic vorbind, PIN-ul universal e cunoscut doar de manager. 

— Bine, atunci. 

— Și indiferent pe cine ar trimite, nu-l lăsa să se uite în seif. 
Probabil că n-o va face oricum, probabil că va fi discret, însă fii 
pregătit și nu-i lăsa nicio șansă. Este posibil ca Winters să fi avut 
o armă acolo, cine știe, și nu dorim genul ăsta de atenţie. 

— Da, corect. 

— Încă ceva. Întreabă-l dacă-ţi poate spune PIN-ul pe care l-ai 
folosit și l-ai „uitat”. De obicei seifurile sunt astfel configurate, 
încât cel care folosește „șperaclul” poate vedea ultimele 
douăsprezece PIN-uri care au fost introduse. 

— Pentru ce - dacă am deschis deja seiful? 

— Ar fi bine să-l închidem utilizând același PIN. Nu vrem ca 
dacă cineva o să verifice ulterior să vadă că s-a umblat prin seif. 

— Ești un tip atent la detalii, domnule Rain, asta-mi place la 
tine. 

A început să se dezbrace. Eu am intrat în baie, am pornit 
dușul și i-am adus un halat. 

După ce l-a îmbrăcat, i-am întins telefonul și am apăsat 
butonul pentru apelarea recepţiei. Dox a explicat problema, a 
zis „da” de două ori, le-a mulţumit și a închis. 

— Gata, a zis după aceea, au pornit încoace să deschidă seiful 
domnului Winters. 

— Seiful tău. 


VP - 179 


El s-a încruntat. 

— Auzi, nu sunt imbecil, da? Am priceput. 

— Dox, ascultă-mă, eu nu-ţi spun nimic despre tirul de 
precizie, fiindcă tu ești expertul în privinţa aceea și n-am ce să 
te învăţ. Dar în chestiile astea îţi atrag atenţia că trebuie să intri 
în starea mintală corespunzătoare, pentru că altfel vor răzbate 
la suprafaţă mici indicii care te vor da de gol. 

S-a înroșit ușor la față. 

— Bine, bine, n-am vrut să fiu supărăcios. Dar termină și tu cu 
chestia aia cu Tiara, da? 

Am scuturat din cap. 

— Îmi pare rău, nu pot. 

Pentru o secundă încruntătura lui a început să se accentueze. 
După aceea a izbucnit în râs. 

— Da, cred că-ţi cer totuși prea mult. 

— Acum dă-mi mănușile, iar când vin ei încearcă s-atingi cât 
mai puţine lucruri. 

Și-a scos mănușile și mi le-a dat. 

Am întins mâna. 

— Eşti un tip de treabă, domnule Winters. 

Dox a zâmbit și mi-a strâns mâna. 

— Ah, dă-mi și cuţitele. Până rezolvi cu seiful, o să le curăţ în 
baie. 

A scos cuţitele din pantaloni și mi le-a întins. Am intrat în baie 
și am tras ușa după mine. 

Mi-au trebuit numai câteva minute ca să mă ocup de cuțite. 
Le-am demontat și am utilizat la început alcoolul. Frecare 
apăsată cu pastă de dinţi. Apoi apă cu săpun. Ștergere. 
Repetare cu clor. După ce am terminat, mi-am spălat mâinile cu 
grijă, am închis robinetul chiuvetei, mi-am pus altă pereche de 
mănuși, am șters totul și am reasamblat cuţitele. 

Dinspre ușă s-a auzit un piuit. Dox s-a dus să deschidă. 

— Mersi mult, l-am auzit spunând. Tocmai voiam să fac o baie 
și, zău, nu m-aș fi putut relaxa acolo, dacă m-aș fi gândit întruna 
c-am uitat combinaţia de la seif. 

Am dat ochii peste cap. Dox era unul dintre cei mai letali 
lunetiști pe care-i cunoscusem, dar mai avea de muncit pentru a 
netezi destule asperități. 

l-am auzit trecând pe lângă ușa băii. Au răsunat sunete 
înăbușite de conversaţie. După aceea au revenit spre ușă. Dox a 


VP - 180 


spus: 

— Mersi încă o dată, mersi mult. 

Apoi am auzit ușa închizându-se. 

După alte câteva secunde, el a ciocănit la ușa băii. 

— Poţi să ieși acum. 

Am deschis. 

— Au fost probleme? 

— Nu. Cred că halatul a fost de ajutor, exact cum ai spus. Să 
știi că ești destul de priceput la chestiile astea. Ce-ai zice să 
facem curăţenie în minibar? Asta-i ocazia vieții. 

— Ţi-a dat și PIN-ul utilizat de Winters? 

Dox a încuviinţat din cap. 

— Opt, opt, șapte, unu. 

— Perfect. Bine lucrat. Ce ai atins? 

— Doar trei obiecte. Mânerul ușii, broasca ușii și seiful. 

— Bun. l-am întins o pereche nouă de mănuși. Alcoolul și 
clorul sunt în baie. Spală-ţi mâinile cu unul dintre ele, clătește, 
șterge, apoi folosește-l pe celălalt. Ai fost stropit și de sângele 
lui Winters. După aceea pune-ţi mănușile. Eu o să şterg locurile 
pe care le-ai atins. 

Am luat un prosop pentru mâini și m-am ocupat de 
suprafețele menţionate, apoi m-am alăturat lui în baie și am 
curăţat chiuveta după ce terminase acolo. Dox și-a pus 
mănușile, iar eu am băgat substanțele pentru curăţat, inclusiv 
prosopul pentru mâini, în punga în care le adusesem. Am așezat 
după aceea punga în faţa ușii, ca să fie imposibil să uit de ea. 

Am mers apoi la seif, care era deschis. Înăuntru se aflau trei 
obiecte. Un portofel. Un pașaport. Și un smartphone Treo. 

Dox și-a scos halatul de baie și s-a îmbrăcat în hainele lui, în 
timp ce eu examinam obiectele. Mai întâi, pașaportul. Era 
american, într-adevăr pe numele lui Mitchell William Winters. 
Apoi portofelul, care conţinea carduri de credit și un permis auto 
indonezian cu o adresă din Jakarta, de asemenea pe numele 
domnului Winters. În compartimentul pentru bancnote se aflau 
rupii indoneziene, dolari americani, bahţi thailandezi și dolari 
Hong Kong. 

Am revenit la pașaport. Domnul Winters călătorea mult. Avea 
ștampile din toată lumea, cea mai recentă fiind, bineînţeles, 
Thailanda. 

Smartphone-ul era cel în care-mi puneam principalele 


VP - 181 


speranţe. L-am ridicat și l-am activat. Ecranul s-a aprins și mi-a 
cerut o parolă. 

— Rahat! a exclamat Dox. 

Am reflectat puţin, apoi am tastat opt-opt-șapte-unu. 

Ecranul s-a schimbat în meniul principal. Intrasem. 

— Să fiu al dracu', ai fost tare, nenică! mi-a tras Dox o palmă 
pe spate. Ce fraier, moș Winters, să folosească aceeași parolă în 
locuri diferite! 

L-am privit și am arcuit sprâncenele. 

— Tu folosești parole diferite pentru toate dispozitivele tale 
diferite? am întrebat. 

— Păi, ăăă... 

— Nimeni n-o face. În bătălia permanentă dintre securitate și 
comoditate, comoditatea învinge întotdeauna. 

— Cred că-i adevărat. 

Am surâs. 

— Acum însă ai învățat o lecţie. Nu uita: securitatea este ca 
un lanţ. Lanţul poate fi doar atât de puternic pe cât este veriga 
lui cea mai slabă. 

Am început să umblăm prin smartphone - contacte, întâlniri, 
notite. Conţinea o mulţime de chestii. 

— Durează prea mult, am spus. Haide să punem pașaportul și 
portofelul la loc în seif și luăm Treo cu noi. Este posibil ca cineva 
să observe că a dispărut, totuși cred că merită riscul ăsta. 

— N-am nimic împotrivă. 

— la-o tu înainte. Nu folosi același drum pe care ai venit - nu 
trebuie ca agentul de pază să te vadă la scurt timp după ce ai 
intrat. Ne întâlnim peste douăzeci de minute pe latura Surawong 
a lui Patpong Two. 

Dox a rânjit larg. 

— Sigur că da, cunosc Patpong. 

— Știu asta. Insă noi ne vom duce acolo doar pentru a căuta o 
internet cafe. Nu ne lăsăm distrași. 

— Mă temeam că ai putea spune asta. De ce o internet cafe? 

— Poate că va fi nevoie să mergem pe urmele unor chestii pe 
care le găsim în Treo. Putem face asta din laptopul de la hotel, 
dar îmi place să navighez anonim pe internet. 

— Și mie, a zâmbit Dox cu gura până la urechi. Nu poţi ști 
niciodată când statul vrea să pună mâna pe noi, consumatorii 
de porno. 


VP - 182 


A ieșit după aceea din cameră, luând sacoșa din fața ușii. Am 
pus pașaportul și portofelul în seif și l-am încuiat. Am privit în jur 
pentru ultima oară, ca să mă asigur că niciunul dintre noi nu 
deranjase nimic. Totul părea în regulă. 

M-am uitat prin vizor. Coridorul era pustiu. Am deschis ușa, 
folosindu-mă de poala cămășii și am coborât pe scară. Am 
folosit una dintre ieșirile laterale ale hotelului, după care am 
pornit pe sois paralel cu Silom, intrând în Patpong. 


Capitolul 16 


După douăzeci de minute stăteam într-o internet cafe de 
lângă Surawong și examinam conţinutul smartphone-ului. 
Calendarul-agendă era interesant. Avea o intrare pentru o 
întâlnire la orele 19: 00 în ziua următoare. Intrarea avea forma: 
TD, J}, VBM@CC. 

— E codificată, am comentat cu glas tare. 

— Serios, aşa crezi? a făcut Dox. 

L-am ignorat. 

— la să vedem ce altceva mai avem aici... 

Lista de contacte conținea vreo douăzeci de nume. 
Cunoșteam doar unul dintre ele, Jim Hilger. 

— la uite aici, l-am indicat. 

— Hilger, a citit Dox. Tipul din Hong Kong? ANSA, agentul 
neoficial sub acoperire? 

— Exact, domnul „neoficial acoperit”. Cel care a ciugulit două 
milioane de dolari din ceea ce le plătea Belghazi tipilor din 
Transnistria despre care am crezut că sunt ruși. 

— Ăia trebuiau să fie bănişorii noștri, partenere. Sperasem să 
dau peste individul ăsta ca să putem purta o discuţie onestă, de 
la om la om, despre ce s-a-ntâmplat cu ei. 

Am încuviinţat din cap și am trecut la secțiunea de notițe a 
telefonului. Acolo nu exista decât o singură intrare: numărul de 
confirmare pentru un bilet electronic pe durată nedeterminată 
de la Bangkok la Hong Kong. 

— Se pare că amicul Winters plănuia o vizită la Hong Kong, 
am comentat arătând intrarea. Asta-i biletul, iar în portofel avea 
dolari Hong Kong. 


VP - 183 


— Hilger își are sediul în Hong Kong, nu? Sau îl avea când noi 
l-am lichidat pe Belghazi. 

— Exact la asta mă gândeam și eu. 

Am revenit la intrarea din agendă, totuși nu aveam nicio idee 
în privinţa codificării lui Winters. Am privit-o un minut întreg, 
însă inspiraţia mă ocolea cu desăvârșire. 

— Cum merge? a întrebat Dox. Dacă te holbezi la ea timp 
destul, își dezvăluie brusc secretele? 

Am suspinat. 

— Nu, probabil că nu. Dar... „la CC”... și el va fi în Hong 
Kong... 

M-am rotit către tastatură și am deschis Google. Am scris 
Hong Kong CC. 

Am căpătat intrări pentru Hong Kong Correspondence Chess. 
Hong Kong Computer Center. Hong Kong Cricket Club. Hong 
Kong Cat Club. 

— Aha, a exclamat Dox, vechiul punct de rendez-vous de la 
Cat Club. Afurisiţii naibii, ar fi trebuit să ne fi dat seama. 

Îmi dădeam seama că dacă Dox și cu mine urma să mai 
colaborăm, atunci ignorarea lui era o abilitate de supravieţuire 
pe care trebuia să mi-o dezvolt. 

— Hong Kong Cricket Club, am repetat cu glas tare. Hong 
Kong Cat Club. Hong Kong... China Club! 

— China Club? 

Am încuviinţat din cap. 

— Este un club privat cu restaurant de cinci stele, aflat la 
ultimele niveluri ale fostei clădiri Bank of China din Central. 
Acum mai au unul în Beijing, și unul în Singapore. 

— Dar pe ăsta nu ni l-a afișat printre rezultatele căutării. 

— Aşa-i. 

Am tastat Hong Kong China Club și am apăsat Enter. Am 
căpătat vreo trei milioane de rezultate, însă niciunul pentru ceea 
ce căutam eu. 

— Eşti sigur de locul ăsta? a întrebat Dox. 

— Este exclusivist. Nu m-ar surprinde dacă n-au site Web și 
mă-ndoiesc oricum că-și fac publicitate. 

Am tastat câteva variaţii a ceea ce căutam, până am căpătat 
un număr de telefon. Mi-am activat telefonul mobil și am format 
numărul. 

La capătul celălalt s-a auzit un ţârâit. Apoi încă unul. După 


VP - 184 


aceea a răspuns un glas de femeie: 

— Bună seara. China Club. Cu ce vă pot ajuta? 

— Rezervările pentru restaurant, am spus. 

— Cu plăcere. 

Am așteptat câteva secunde până a făcut legătura, după care 
am auzit o voce de bărbat: 

— Restaurantul China Club. Cu ce vă pot ajuta? 

— Confirmarea pentru o rezervare, am zis. Jim Hilger. Mâine. 

A urmat o pauză, după care glasul a zis: 

— Da, domnule, mâine seară, ora nouăsprezece, salon privat, 
masă pentru patru persoane. 

— Mulţumesc, am spus și am zâmbit. 

Am închis și m-am uitat la Dox. 

— Cină mâine seară la China Club, masă pentru patru 
persoane, salon privat. Cred c-au uitat să ne invite. 

Mi-a rânjit cu subînțeles. 

— Păi poate c-ar trebui să ne alăturăm lor oricum. 

— Încep să cred că ar trebui s-o facem. 

— Știm cumva cine va mai participa? 

Am clătinat din cap. 

— N-am putut întreba asta. Probabil că ei n-ar fi știut și 
oricum întrebarea ar fi părut stranie. 

— Ei bine, a zis Dox, acolo-n faţă la Brown Sugar a fost o 
situaţie a naibii de grea, însă acum, când mă gândesc mai bine, 
este posibil ca ea să ne fi ușurat situaţia, oferindu-ne șansa pe 
care o căutam. Accidentele astea norocoase te fac realmente să 
simţi că totu-i în regulă în univers. 

Valul masiv de adrenalină care mă ajutase să supraviețuiesc 
la Brown Sugar și în evenimentele ce-i urmaseră se disipa, dar 
tot îi puteam simţi efectele. În noaptea asta avea să-mi fie tare 
greu să adorm. 

— Se pare așadar că Hilger l-a trimis pe Winters după noi, am 
rostit. Pentru o vreme m-am temut că puteau fi israelienii. 

— Crezi că Delilah ne-ar fi atras într-o capcană? Eu nu cred 
asta. În plus, nu-mi cunoștea numărul de telefon. 

— Ce vrei să spui - că n-ai apucat să i-l dai? 

— Termină! N-ar fi fost corect. 

Mi-am frecat faţa cu palma și am gândit cu glas tare: 

— Mă îndoiam că ar fi fost israelienii chiar înainte să fi găsit 
notița asta din smartphone. Deși dacă niște ruși au numărul tău, 


VP-185 


presupun că există destui alţi jucători care l-ar putea avea deja, 
inclusiv israelienii. Însă Delilah a aflat abia acum despre tine și 
nu văd cum israelienii ţi-ar fi putut obține numărul așa repede. 
In plus, ei sunt relativ slabi în Asia, ceea ce este o parte din 
motivul pentru care au vrut să mă ocup eu de Manny. Nu cred 
că dispun de mijloacele tehnice pe care să le poată desfășura 
imediat pe teren, pentru a urmări un telefon mobil în Bangkok. 

Dox a încuviințat. 

— Perfect, deci îi putem elimina pe israelieni, sunt de acord. 

— Să presupunem în continuare că Hilger ar fi colaborat cu 
Winters. În tot cazul, așa se pare - avem notiţa din smartphone, 
legătura cu Hong Kong, rezervarea la cină. Credem de 
asemenea că Hilger este din CIA. Asta înseamnă că totul vine de 
la CIA? 

— Nu neapărat. Poate că Hilger este asociat cu CIA, însă nu-i 
sinonim cu CIA. 

— Corect. Totuși Agenţia are numărul tău de telefon, nu? 

— Așa-i, s-a numărat printre clienţii mei. Până acum nu m-am 
gândit niciodată c-ar putea fi o problemă. 

— Agenţia știe că ai lucrat pentru ruși? 

— Nu, nu le-am spus niciodată. Când nu-mi las mobilul activ și 
încerc să agăţ lady-boy, pot să fiu destul de discret. 

Am chicotit. 

— Ei bine, Agenţia poate să știe oricum. La urma urmelor, ei 
sunt spioni. Poate că Winters ne-a spus că are numărul de la 
ruși ca să ascundă implicarea CIA. 

— Sau poate că l-a obținut într-adevăr de la Ivan. 

— Mda. N-avem cum să știm asta, cel puţin nu deocamdată. 
Însă indiferent cu cine ar fi fost asociat Winters, respectivii au 
acces la echipamente destul de sofisticate. Trebuiau să-ţi poată 
urmări mobilul în Bangkok, iar asta însemna acces la operatorii 
de telefonie mobilă, care ar fi trebuit la rândul lor să ţi-l 
detecteze cu precizie la Brown Sugar, ceea ce necesita 
echipamente sofisticate și know-how. De asemenea, s-au mișcat 
foarte repede. Noi am sosit în Bangkok din Manila doar acum 
două zile, așa că au pus totul la punct în - mi-am privit ceasul - 
puţin peste șaizeci de ore. Destul de impresionant. 

— Da, însă pe de altă parte, ai spus că thailandezii nu erau 
profesioniști. 

— Nu, erau localnici angajaţi ca gorile - ce naiba, doi dintre ei 


VP - 186 


au șters-o imediat cum a curs sânge. 

— Probabil că riscurile nu erau pe măsura banilor. 

— Exact. Dacă însă răpirea ar fi fost o operaţiune CIA, m-aș fi 
așteptat la o echipă integrată din ramura paramilitară a 
Agenţiei. Ei aveau operatori și se pot mișca foarte iute, dacă o 
doresc. 

Dox s-a lăsat pe spate în scaun. 

— Mai zi-mi o dată. De unde știm noi că Hilger este din CIA? 

— N-o știm în mod cert, însă au sugerat-o două persoane: 
Kanezaki și răposatul Charles Crawley al treilea. 

Crawley era tipul din Agenţie care încercase să-l angajeze pe 
Dox să mă elimine. Dox mă avertizase însă și de aceea 
purtasem o discuţie „completă și sinceră”, așa cum îi place 
statului să spună, cu domnul Crawley în apartamentul lui din 
suburbiile Virginiei, dar fără să mă fi invitat în prealabil. El îmi 
povestise despre un ANSA din Hong Kong, însă nu-mi 
destăinuise numele. Felul cum apăruse după aceea Hilger nu-mi 
mai lăsase nicio îndoială. 

— Bun, a zis Dox, dacă Hilger este din CIA și a fost înapoia 
operaţiunii de la Brown Sugar, de ce a trimis niște localnici și nu 
echipa lui de elită? 

— N-a trimis niște localnici, ci pe Winters. Winters este cel 
care a format echipa din localnici. 

— Înţeleg ce spui. Ăsta-i modul corect de a privi lucrurile. 

M-am uitat la el. 

— Așa că întrebarea... 

— ... este: „Cine-i Winters?” 

— Exact! Era sau nu Winters din CIA? În clipa de faţă, aș zice 
că nu. lar asta ne-ar spune destule despre planurile reale ale lui 
Hilger. 

M-am întors spre monitor și am căutat pe Google „Mitchell 
William Winters”. N-am căpătat nicio potrivire. 

— Se pare că domnul Winters a dus o existenţă foarte 
discretă, a comentat Dox. 

— Așa-i. Stai un pic. 

Am intrat pe avizierul electronic pe care-l utilizam cu Tatsu și 
am găsit un mesaj de la el: cei doi morţi se numeau Scott Calver 
și David Gibbons. Asta se potrivea cu ce-mi spusese Kanezaki. 
Ambii erau foști militari, veterani din Grupul 3 Forțe Speciale în 
timpul Primului Război din Golf, lăsaţi la vatră cu onoruri. După 


VP - 187 


aceea făcuseră parte din Serviciul Extern al Departamentului de 
Stat și lucraseră succesiv în Amman, Karachi și Riad. 

Cu excepţia numelor în sine, mesajul era în japoneză. | l-am 
tradus lui Dox. 

— Așadar, a comentat el, au plecat din Forțele Speciale ca să 
devină diplomaţi. Asta chiar că-i o carieră profesională credibilă. 

— Mda. La un moment dat au fost în Agenţie, dar potrivit 
mesajului au părăsit-o în 2003. Se pare că Kanezaki a avut 
dreptate în felul cum i-a descris. 

M-am uitat din nou la ecran. Postarea lui Tatsu spunea că cei 
doi părăsiseră Departamentul de Stat pentru a se alătura lui 
„Gird Enterprises”. l-am citit-o lui Dox. 

— Ce-nţelegi din asta? a întrebat el. 

— Bănuiesc că este vorba despre o companie. Sursa mea 
spune că n-are și alte informaţii despre ea, dar... 

Am căutat pe Google „Gird Enterprises” și „Gird Enterprise”. 
Zero. 

Am revenit la postarea lui Tatsu. Ultimul paragraf suna astfel: 

Când ai ocazia, aș dori să discut cu tine ceva de natură 
personală. Nu este asociat cu subiectul de față. Vii curând în 
Japonia? Poate că reușim să ne întâlnim, să bem un ceai și să 
flecărim puțin - mărturisesc că duc dorul acelor întâlniri. Sper că 
ești bine. Ai grijă. 

M-am întrebat care putea fi chestiunea de natură personală și 
am sperat că Tatsu și familia lui nu păţiseră nimic. l-am răspuns 
la mesaj: 

Am nevoie de informații despre Jim Hilger, american rezident 
în Hong Kong, se pare ANSA din CIA. Există o legătură cu un 
anume Mitchell William Winters, probabil rezident în Jakarta, 
probabil cu trecut în operațiunile speciale ale armatei 
americane, probabil cu experiență în Thailanda. Posibilă 
conexiune a ambilor cu „Gird Enterprises". 

Și mie mi-ar plăcea foarte mult să bem un ceai împreună și să 
discutăm chestiunea de natură personală pe care ai mentionat- 
o. Sper că tu și familia ta sunteți bine. Multumesc pentru ajutor 
și ai grijă. 

— Ce știi de la Kanezaki? a întrebat Dox. 

M-am dus la celălalt avizier electronic. Mă aștepta un mesaj: 

Încă culeg informații, dar întâmpin tot soiul de interferenţe și 
trebuie să fiu atent. Orice îmi poți oferi în plus mi-ar fi de mare 


VP - 188 


ajutor. 

l-am răspuns: Ce-mi poți spune despre „Gird Enterprises"? Se 
pare că acolo au plecat cei doi răposati după ce au ieșit din 
aparatul de stat. Am închis ambele aviziere electronice, apoi am 
șters în mod reflex istoricul browserului. 

— la să vedem dacă sunt ceva știri noi, am zis după aceea. 

Am căutat pe Google câteva versiuni de „Focuri de armă în 
mall din Manila+CIA” și am obținut un titlu foarte interesant din 
Washington Post. „Doi americani împușcați erau agenţi CIA”. 

— la fii atent aici! a exclamat Dox. 

Am citit împreună articolul. Se părea că „surse” afirmaseră că 
morţii erau din CIA. Un purtător de cuvânt al Agenţiei, 
respectând politica CIA, refuza fie să confirme, fie să infirme 
afilierea respectivilor. 

Am rămas tăcuţi o vreme, apoi Dox a zis: 

— Kanezaki spunea că nu mai făceau parte din Agenţie. 

Am aprobat din cap. 

— Așa este. 

— Ei bine, va trebui să numesc asta „discrepanţă”. 

— Mda. 

— Poate că doamna ta a găsit ceva ce ar putea arunca oarece 
lumină asupra situaţiei. De ce n-o suni? 

Am căzut pe gânduri. Din toate motivele pe care tocmai le 
discutasem cu Dox, nu credeam că Delilah putea să fi fost 
implicată în evenimentele din Brown Sugar. Mă deranja însă 
faptul că speram ca ea să nu fi fost implicată. Imi dădeam 
seama că era periculos: de obicei făceam pur și simplu calculele 
și acceptam rezultatele. Nu speram la un final sau altul și nici nu 
aveam sentimente particulare pentru vreunul dintre ele. Pe de 
altă parte, acum investisem emoţional în rezultat. Asta mă făcea 
să mă întreb dacă puteam avea încredere în propria mea 
persoană că nu voi distorsiona datele. 

Trebuia să aflu asta în timp ce desfășuram operaţiunea. Dacă 
puteam... 

Am sunat-o. Telefonul a țârâit de trei ori, după care a răspuns: 

— Allô? 

— Eu sunt. Putem vorbi? 

— Da. Tocmai mă pregăteam să-ți postez ceva. 

— Unde ești? 

— În Bangkok. 


VP - 189 


— Ca și mine. Ne putem întâlni? 

— Nu, Gil este aici. Trebuie să fiu prudentă. Și tu la fel. 

— El este aici? 

Probabil că Delilah a simţit ceva în vocea mea. Sau poate că 
ajunsese să mă cunoască îndeajuns de bine pentru a ști ce 
gândeam. În tot cazul, a spus: 

— Nici să nu te gândești la așa ceva. 

N-am răspuns. Nu-mi place senzaţia de a fi vânat. Tind s-o iau 
în nume personal. 

— Nici să nu te gândești la așa ceva, a repetat Delilah. Dacă 
el va păţi ceva, îţi promit că vei avea un inamic în mine. 

Era adevărat. Nu trebuia să uit că Gil făcea parte din echipa 
ei. 

— Am înţeles, am rostit. O să mă comport cât mai discret. 

— Perfect. 

— Ceva informaţii noi? 

— Da. Se pare că bărbaţii aceia făceau într-adevăr parte din 
CIA. Gil i-a cunoscut în timpul Primului Război din Golf. Au fost în 
aceeași unitate, condusă de un tip pe nume Jim Huxton, 
actualmente Jim Hilger. 

Hilger, din nou. Bun așa. 

— Altceva? 

— Hilger a fost observat în numeroase întâlniri cu Lavi. De 
asemenea, el folosește nume de cod CIA. Hilger este „Top Dog”, 
iar Lavi este „Jidanu’”. 

— Asta nu-i prea corect din punct de vedere politic, nu? 

Delilah a chicotit. 

— Vorbesc serios. Crezi că poţi folosi un nume de cod ca ăsta 
într-o agenție guvernamentală americană? Hristoase, 
Administraţia pentru Securitatea Transporturilor nu poate 
efectua verificări suplimentare pentru un saudit care recită 
versete din Coran și mormăie „Allah Akbar” când suie într-un 
avion și tu crezi că CIA poate numi o sursă „Jidanu”? 

— Aici ai dreptate. 

Am ridicat smartphone-ul Treo și m-am uitat în agendă. Pe 
neașteptate „TD” și „J” au căpătat înțelesuri noi. 

— Și „VBM”? am întrebat. 

— „VBM”? 

— Da, probabil alt nume de cod. 

— Pentru mine nu-nseamnă absolut nimic. Gil nu l-a 


VP - 190 


menţionat. Doar pe cei doi despre care ţi-am spus. De ce? 

— Nu sunt sigur. Oricum, ce mi-ai spus a fost de ajutor. 
Mulţumesc. 

— De ajutor... în ce fel? 

Am făcut o pauză și am căzut pe gânduri. Impresia mea era 
că Delilah putea fi utilă, poate chiar necesară, însă doream să 
beneficiez de șansa de a mă gândi la asta înainte s-o întreb. 

— Ești sigură că nu ne putem întâlni? am spus. 

— Nu-i o idee bună. Nu vreau ca Gil să devină mai suspicios 
decât este deja. 

— Cât timp petreci cu el? 

A urmat o tăcere. Ea a întrebat: 

— Ești gelos? 

— Da, cred că sunt. 

— Asta-i bine. Îmi place. A 

La naiba, mi-ar fi plăcut cu adevărat s-o văd. In sfârșit... 
Vestea bună era că opoziţia ei mă făcea să am încredere. Dacă 
ar fi spus „nu”, iar după aceea mi-ar fi îngăduit s-o conving, aș fi 
mirosit o înscenare. Delilah nu era genul nehotărât. 

— Potrivit informaţiilor mele, tipii ăia nu mai erau în CIA, am 
spus. Făcuseră parte din Agenţie, dar mai recent erau într-o 
organizaţie numită „Gird Enterprises”. Îţi sună cunoscut? 

— Nu. Ai căutat pe Google? 

Pentru o clipă mi-a fost ușor să înțeleg de ce Dox se enerva 
uneori pe mine pentru că-i puneam întrebări ale căror 
răspunsuri i se păreau evidente. 

— Bineînţeles, am zis. N-am găsit nimic. 

— O să mă interesez, a spus Delilah. Ești totuși sigur în 
privinţa lor? 

— Nu, nu sunt sigur. Dar am două surse independente, dintre 
care una chiar din Agenţie, iar informațiile lor concordă. 
Bănuiala mea este că ai voștri au înțeles greșit lucrurile, deși nu 
înțeleg de ce anume. 

— Nu știu ce pot face mai multe în privința asta. M-am 
interesat deja. Dacă voi insista, ei vor ști că se-ntâmplă ceva. 

A urmat o pauză. 

— Cât timp vei fi în Bangkok? am întrebat. 

— Nu știu. Am stabilit să postez pe un avizier electronic că 
sunt furioasă și rănită că ai plecat, dar că vreau să te revăd. 
Probabil că mai pot aștepta vreo două zile sau cam așa, ca să 


VP-191 


văd dacă mă vei contacta. 

— Atunci lasă-mă să verific niște lucruri, să folosesc 
informaţia pe care mi-ai dat-o. Tinem legătura. 

— Să nu mă ocolești cu ce vei afla. Sunt deja băgată prea 
adânc. 

Avea antene bune. 

— N-o să te ocolesc, i-am zis. 

Mi-am imaginat-o gândind, Pe dracu’. Dar ce putea spune? 

— Tinem legătura, am repetat. 

Altă pauză. 

— Ar fi bine s-o faci, a zis Delilah. 

Apoi a închis. 

L-am informat pe Dox despre numele de cod și toate celelalte. 

— Hilger, Manny, răposatul domn Winters și misteriosul domn 
VBM, a zis el. La dracu’, partenere, se pare că trebuie să ne 
urnim spre Hong Kong. 

— Mda, însă dacă mergem acolo, ne punem toată CIA în cap? 
Sau pe altcineva? 

— Păi să ne gândim. Israelienii ne spun una, iar Kanezaki și 
sursa ta japoneză ne spun ceva complet diferit. In ale cărui 
informaţii ne încredem mai mult? 

Am strâns din umeri. 

— Kanezaki se află în poziţia cea mai bună ca să știe. 

— Sunt de acord cu asta, atâta timp cât joacă corect. 

— În plus, avem și confirmarea independentă. 

— Încă o dată - de acord. Atunci ce i-ar fi putut duce de nas 
pe israelieni? 

Am căzut pe gânduri. 

— Unu la mână, poate că a minţit cineva. Doi la mână - și mai 
probabil, aș zice cineva a comis o greșeală. Ceea ce nu-i foarte 
greu de imaginat. Delilah a spus că Gil îi cunoștea pe Hilger și 
pe ceilalți doi tipi când s-au alăturat Agenţiei. Apoi, în timpul 
filajului, Gil l-a văzut pe Hilger cu Manny. În mod firesc el a 
presupus că Hilger este tot în CIA, iar Manny este o sursă. Când 
cei doi tipi au fost uciși în timpul întâlnirii cu Manny, s-a 
consolidat ipoteza deja existentă că erau agenţi CIA activi. 
Nimeni nu s-a gândit să întrebe - dar dacă tipii ăia au plecat 
între timp din Agenţie? În plus, israelienii nici nu pot pune prea 
multe întrebări, pentru că totul este foarte delicat. La asta se 
adaugă „scurgerea” mass-media pe care tocmai am văzut-o în 


VP - 192 


Washington Post. Este posibil ca ei să fi citit de asemenea 
articolul, iar asta înseamnă altă consolidare a unei premise 
eronate. 

Dox a încuviinţat lent, parcă gândindu-se în același timp. 
După aceea a zis: 

— Dar dacă noi suntem prea limitați în scenariul ăsta de tip 
„ori/ori” pe care l-am adoptat? 

Am așteptat, nedumerit. 

— Uită-te la noi, a continuat el. Noi suntem CIA? Nu, nu 
tocmai, noi suntem contractori. Însă CIA ne folosește la 
răstimpuri. Şi nu-i vorba doar despre noi. Ce dracu’, în ziua de 
azi există Halliburton, Blackwater, DynCorp, Vinnell și Kroll- 
Crucible... organizaţiile astea apar peste tot și e greu de spus 
unde se termină statul și unde începe sectorul privat. 

— Îmi place încotro te-ndrepți. 

— În plus, statul îi transformă pe toţi în vânători de 
recompense, oferind douăzeci și cinci de milioane de dolari 
pentru fesele slăbânoage ale lui Osama. 

— Asta-i capitalismul, am zâmbit eu. Cerere și ofertă. 

— Știu. Ce dracu', când am văzut pe CNN cum i-am șocat și 
înmărmurit noi pe irakieni când am intrat prima dată peste ei, 
mă așteptam întruna să-l aud pe crainic spunând: „Misiunea 
aceasta vă este prezentată de Kellogg's Rice Krispies” sau 
altceva de felul ăsta. Pur și simplu nu mai este la fel de clar că 
pe timpuri. 

— Ştii cine-i al treilea mare furnizor de soldaţi pentru coaliția 
de acolo, după SUA și britanici? 

— Contractorii privaţi, fiule, fără-ndoială. Noi suntem valul 
viitorului. Ar trebui să ne-organizăm într-un sindicat. 

Am aprobat din cap. 

— Statele Unite nu fac mare publicitate, dar așa-i. 

— Ei bine, exact despre asta vorbesc și eu. 

Dox și-a frecat bărbia de parcă s-ar fi gândit la ceva. 

— Dar privind în ansamblu, nu cred că aici avem de-a face cu 
Unchiul Sam. Mai ales dacă ținem seama de thailandezi și de 
chestia aia cu „Jidanu'”. Și după cum bine ai spus, Creștinii In 
Acţiune“ au un trecut de-a dreptul jalnic în privința controlării 
unor tipi realmente afurisiţi ca Manny. În plus, atât sursa ta 
japoneză, cât și Kanezaki spun că cei din Manila fuseseră în CIA, 


ê Denumire ironică pornind de la inițialele CIA. (n. trad.). 
VP - 193 


dar nu mai erau. Din câte știu, asta se numește confirmare 
independentă. 

— Și articolul din Washington Post? 

Dox a strâns din umeri. 

— Un reporter care-ncerca marea cu degetul. Care făcea 
aceleași greșeli ca israelienii. 

— Nu te-aș putea contrazice. 

— Și să nu uităm că Hilger a șters-o cu două milioane de 
dolari din Kwai Chung. 

— Asta nu sunt sigur că poate fi o dovadă. El ar putea face la 
fel de bine parte din aparatul de stat, dar să fie necinstit. 

— La asta voiam să ajung. Eu cred că Hilger face parte din 
Agenţie, dar că acum a acţionat pe cont propriu. 

M-am încruntat gânditor. 

— Ar fi o posibilitate foarte interesantă. 

— Bineînţeles că-i interesantă. Dacă am dreptate și dacă 
știrea răsuflă, Agenţia îl va repudia probabil pe Hilger ca pe oaia 
rătăcită care este. Am mai văzut întâmplându-se asta. 

— Faţă de așa ceva ar fi vulnerabil, este adevărat. 

— Deci ești de acord cu spusele mele? 

— Da. 

— Crezi c-ar trebui să mergem în Hong Kong? 

M-am uitat la Dox. 

— Cred că ar trebui să plecăm chiar mâine dimineaţă. Oricum 
atmosfera este cam încinsă în Bangkok după Brown Sugar. 

Am intrat pe câteva site-uri și am găsit o cursă Thai Air care 
pleca la 8 dimineaţa. Mi-am privit ceasul - asta însemna peste 
nici șapte ore. Perfect! Doream să părăsim ţara înainte ca Hilger 
să fi aflat ce se petrecuse cu Winters, sau cel puţin înainte de-a 
avea ocazia să reacționeze. Am rezervat un loc pentru mine, 
apoi unul pentru Dox la o cursă Cathay Pacific care pleca la 
8:25. Era mai sigur pentru noi să călătorim separat. Pentru a fi 
de două ori mai sigur, am utilizat una dintre identitățile false de 
rezervă sub care călătoream, pentru eventualitatea în care 
Hilger se gândise să pună un filtru vamal pe numele noastre. 
Am rezervat apoi camere pentru amândoi în două hoteluri mari 
și anonime - InterContinental pe Kowloon, pentru Dox; Shangri- 
La pe insula Hong Kong, pentru mine. 

— Mă bucur să văd că locuim și noi în lux, a zis Dox când am 
făcut rezervările. 


VP - 194 


— Clubul China este doar pentru membri. Avem nevoie de 
hoteluri care-și pot băga oaspeţii acolo. 

— Hei, să știi că nu mă plâng! 

— Va trebui de asemenea să ne cumpărăm haine adecvate. 
Clubul este protocolar. În mallul din InterContinental ar trebui să 
existe magazine care să-ți poată și aranja pe loc un costum. 
Dacă nu, cere o recomandare la recepție. 

Dox a rânjit în felul lui specific. 

— Îmi place în Hong Kong. Este locul cel mai rapid de pe 
suprafaţa Pământului. 

— Spune-i croitorului că vrei un costum negru, conservator, și 
lasă-l pe el să facă restul. El să-ţi aleagă și cravata. 

— Adică, ce, nenică, nu te-ncrezi în stilul meu vestimentar? 

Am decis că era mai bine să nu răspund. Am terminat treaba 
la computer, apoi am șters din nou istoricul browserului. 

— M-am gândit la o chestie, a zis Dox. Dacă Winters trebuie 
să apară la cina din Clubul China și n-o va face, Hilger va fi 
îngrijorat. Sau poate că Winters trebuia să ia legătura cu el 
anterior, iar dacă n-o va face, Hilger și-ar putea schimba 
planurile. Dacă nu asta ţi-a fost grija anterioară, de ce ai fi 
încercat să nu pară că a murit interogat? 

Am încuviinţat din cap. 

— Va trebui să ţinem seama de asta. Este totuși încurajator 
faptul că locul pentru întâlnire fusese deja decis. Ar fi fost mai 
sigur pentru Hilger să-i fi anunţat pe participanţi doar orașul, 
după care să aștepte până în ultima clipă și abia atunci să 
precizeze locul exact. Bănuiala mea este că nu-i chiar așa ușor 
de ajuns la VBM, oricine ar fi el. Sau că există alte limitări 
privind capacitatea lor de a comunica în timp real. Și trebuie să 
înţelegi că întâlnirea asta este asociată cu evenimentele din 
Manila. Ei au fost deja afectaţi acolo. Mă îndoiesc că ar fi dispuși 
să anuleze altă întâlnire doar pentru că cineva n-a sosit sau 
pentru că n-a confirmat în prealabil. Poate că mă înșel, iar 
atunci o vom afla, dar am impresia că cina se va ţine oricum. 

Dox s-a lăsat pe spate în scaun. 

— Sunt de acord cu asta. Care-i planul general? 

Am început să-mi imaginez lucruri, gândindu-mă ce altceva 
vom avea nevoie și cum le vom obtine. 

— Manny și Hilger, am spus. li vom elimina pe amândoi. 
Manny respectă contractul israelian și vom fi plătiţi pentru el. 


VP-195 


Cât despre Hilger, fie că nu este deloc din CIA, fie că este și că 
acționează pe cont propriu, dar oricum va fi repudiat post- 
mortem. Moment în care israelienii vor înţelege că nu au de fapt 
o problemă cu Agenţia. In felul ăsta scăpăm de toţi care ne stau 
în cârcă. 

— Chiar dacă guvernul îl va repudia pe Hilger, cineva poate fi 
interesat să-l răzbune. Se mai cunosc cazuri. 

Am ridicat din umeri. 

— Sunt dispus să-mi asum riscul respectiv. Indiferent de 
situaţie, dinspre Hilger vine presiunea directă în clipa asta, ba 
chiar într-o măsură mai mare decât dinspre israelieni. Nu văd o 
modalitate mai bună de a destinde presiunea aceea decât prin 
eliminarea sursei ei. 

— Mi se pare rezonabil. 

O parte din mine se întreba cum de ajunsesem în punctul în 
care să pară într-adevăr rezonabilă propunerea calmă a uciderii 
a doi bărbaţi, dintre care unul putea fi agent CIA. Trebuia să 
examinez mai cu atenție asta când urma să am puţin timp liber. 

— Și, am spus, deoarece, din câte îmi dau seama, motivul 
pentru care ei doreau cauze relativ „naturale” pentru Manny a 
fost în primul rând percepţia greșită că el era o sursă pentru 
CIA, nu mai trebuie să fim exagerat de restricționaţi în privinţa 
metodelor pe care să le utilizăm. 

Dox a aprobat din cap. 

— Asta mă face să mă simt mai bine. Acolo unde am crescut 
eu, gentlemenii se împușcă pur și simplu unii pe alţii. Pentru 
mine este mult mai confortabil. 

Pentru a doua oară în tot atâtea minute, mi-am dat seama că 
în lume existau persoane care ar fi putut găsi bizar genul acesta 
de conversaţie, ba care ar fi putut chiar s-o dezaprobe. M-am 
întrebat de unde provenea perspectiva aceasta nouă. In mod 
clar trebuia să o examinez cu mai multă atenţie pe viitor. 

— Problema, am rostit, este că nu cred că vom avea arme 
asupra noastră. 

Chipul lui Dox s-a posomorât. 

— Fără arme? 

Am clătinat din cap. 

— Cred că nici Kanezaki nu ne-ar putea face rost așa rapid de 
ceea ce ne trebuie. Și oricum nu cred că ar fi înțelept să le 
cerem. Sursa mea din Japonia ne-ar putea ajuta doar dacă am fi 


VP - 196 


în Tokio. Pentru Hong Kong... în niciun caz, ţinând seama de 
restricționările de natură temporală. 

— Ce rahat! Începusem deja să mă visez pe un acoperiș cu 
temuta M-40A3 dotată cu obiectiv nocturn AN/PVS-10. Ar fi fost 
mult mai civilizat. 

— Fie asta, fie aș fi putut năvăli cu un revolver calibrul 45 în 
salonul lor privat în timp ce se delectau cu rața à la Peking. Dar 
poate că... 

Dox m-a privit. 

— Partenere, îmi dau seama imediat când te gândești la ceva 
diabolic. 

l-am zâmbit. 

— Mă gândeam la Hilger. Anul trecut era înarmat la Kwai 
Chung. 

— Înarmat și periculos, a încuviinţat el din cap. Băiatul ăla era 
o adevărată mașină de ucis. Avea arma principală într-un toc la 
șold sau poate chiar la brâu, dacă-mi amintesc bine, iar la 
gleznă purta una de rezervă. 

— Crezi că atunci a fost o excepţie? 

— Nici vorbă, ce dracu'! Pentru unul ca el, arma i-o 
necesitate. Fără ea, s-ar simţi în pielea goală. 

— Și chiar dacă n-ar fi o necesitate, știm că este înarmat când 
operează. 

— Ca de exemplu mâine seară? 

— De exemplu... 

Dox și-a mângâiat bărbia și a rânjit. 

— S-ar putea să fie înarmat și Manny. În locul lui, eu aș purta 
armă după cele păţite în Manila. 

— Exact la asta mă gândeam și eu. 

— Frumos din partea lor să aducă armele pentru noi. 

Am aprobat încetișor. 

— Tot ce va trebui să facem este să-l surprindem pe unul 
dintre ei, singur, din spate. Cum ar fi într-o toaletă. 

Dox și-a dres vocea. 

— Nu-ţi faci griji că... eu știu, când o să-l vezi pe Manny... așa 
cum s-a-ntâmplat ultima dată... 

Am clătinat din cap și am simţit cum ceva în mine s-a mișcat 
ca un bloc de granit înghețat. 

— Nu, am răspuns, nu-mi fac absolut nicio grijă. 


VP - 197 


Partea a lIll-a 


Capitolul 17 


Deoarece era posibil ca Winters și ceilalți să fi urmărit 
telefonul mobil al lui Dox mai devreme în cursul zilei, Grand 
Hyatt nu mai era un loc sigur. Am avut foarte multă grijă când 
ne-am întors și am stat doar strictul necesar pentru a ne 
recupera echipamentele. După aceea am mers la Sukhumvit, 
utilizând pe drum măsuri de contrafilaj corespunzătoare și ne- 
am cazat la Westin. Dox, stingherit de felul cum Winters fusese 
cât pe aici să pună mâna pe noi, n-a comentat absolut nimic. 

Am făcut duș și m-am bărbierit, apoi am făcut o baie 
usturător de fierbinte în cadă, ceea ce, de obicei, mă ajută să 
dorm. Continuam să fiu însă surescitat după evenimentele de la 
Brown Sugar. Trebuia să plec spre aeroport la ora 6 și dacă nu 
mă odihneam puţin până atunci, următoarea șansă în privința 
respectivă avea să fie doar în avion. 

Mi-am tras un scaun în fața ferestrei și am stat pe întuneric, 
privind Sukhumvit Road și masa urbană dinapoia sa. Panorama 
nu era grozavă - Westin nu-i destul de înalt, iar orașul în sine 
este prea congestionat. Pentru o clipă mi-am dorit în mod 
absurd să fiu înapoi în apartamentul meu din Sengoku, partea 
liniștită din Tokio unde locuisem până când CIA și Yamaoto 
izbutiseră să ajungă la mine. La momentul acela nu-mi dădusem 
seama cât de sigur mă simţeam acolo, cât de tihnit. Mi se părea 
că de atunci trecuse foarte mult și se întâmplaseră foarte multe. 
Nu mă jelisem niciodată că fusesem silit să plec. Mai precis, n-o 
făcusem până acum. lar acum nu-mi puteam îngădui să mă las 
distras. 

M-am gândit la planul pe care-l pusesem la punct cu Dox. 
Părea solid... până la un punct. M-am întrebat apoi de ce 
soluţiile la care ajungeam implicau întotdeauna violenţa? 

Violență, pe naiba. Vorbești despre omoruri. 

Am rânjit sardonic. Când nu dispui decât de un ciocan, toate 
din jur încep să semene cu niște cuie. 


VP - 198 


Poate că trăsăturile mele înnăscute erau pur și simplu oribil 
de nedezvoltate. Sau deformate. Poate că existau alte căi, mai 
bune, căi pe care nu le puteam vedea din cauza obiceiului acela 
al meu, vechi și nefericit. 

Mda, poate. Însă, pentru moment, sentimentul pe care-l 
încercam acum, stând pe întuneric într-o cameră de hotel și 
rederulând cerinţele operaţiunii din ziua următoare, era atât de 
familiar, încât părea să poarte cu el povara oprimantă a sorții. 

Omorâsem încă de la șaptesprezece ani - pe vietnamezul 
acela de lângă râul Xe Kong. Pentru o vreme, ţinusem evidenţa 
celor uciși, însă cu foarte mult timp în urmă le pierdusem 
complet numărul, ceva ce o oripilase pe Midori, pe bună 
dreptate, presupun, când mă întrebase despre asta. Era oare 
într-adevăr posibil ca doar circumstanţele să mă fi împins spre 
omoruri la o vârstă așa fragedă și să mă fi menţinut atâta timp 
în activitatea aceea, sau era altceva legat de ființa mea, ceva 
intrinsec? 

Foarte mulţi păreau să accepte că eram un ucigaș. Tatsu... 
Dox... Psihologii din armată... Carlos Hathcock, legendarul 
lunetist pe care-l cunoscusem în Vietnam... 

De ce te împotrivești? m-am întrebat. Acceptă pur și simplu 
evidența. 

Mi-am amintit ceva din copilărie, când fusesem dus de mama 
la biserică. Cred că era Evanghelia după Matei, în care lisus 
spunea: 

Întoarce sabia ta la locul ei, că toti cei ce scot sabia, de sabie 
vor pieri. 

Am reflectat la asta pentru o clipă. Apoi: 

Rahat! Lui Dumnezeu nu-i pasă! Așa cum a zis Dox, dacă i-ar 
fi păsat, ar fi făcut ceva până acum. 

Dar dacă el a făcut ceva într-adevăr, oare aș ști măcar ce a 
fost? Am fost cumva atent? 

Păi, da, aș fi știut, dacă el m-ar fi trăsnit, sau așa ceva. Pentru 
că eu așa aș fi procedat. 

Poate că asta era chiar și ideea. Eu așteptasem - ba, la naiba, 
chiar pretinsesem - ca Dumnezeu să mă trăsnească pentru 
isprăvile mele și-n felul acela să-mi dovedească existenţa lui, 
dar dacă Dumnezeu nu se ocupa, de fapt, de trăsniri? Dacă 
trăsnirile erau opera oamenilor, iar Dumnezeu prefera să 
comunice în moduri mai subtile, moduri despre care unii ca 


VP - 199 


mine optau să pretindă că de fapt nu există? 

M-am aplecat înainte, cu coatele pe genunchi, și mi-am privit 
mâinile de parcă ele mi-ar fi putut oferi vreun răspuns. Îmi 
doream să mă pot simţi istovit. Îmi doream tare mult să dorm 
pur și simplu. 

M-am gândit la Go Rin No Sho de Musashi, Cartea celor cinci 
cercuri”, pe care o citisem de multe ori. În relatările a peste 
șaizeci de dueluri cu sabia și a șase-șapte bătălii pe scară mare 
la care a participat, Musashi nu a exprimat niciodată îndoieli 
despre moralitatea acţiunilor sale. Pentru el părea să fie de la 
sine înțeles că oamenii se luptă, ucid și mor și mă îndoiam că el 
ar fi reflectat la toate acestea mai mult decât la faptul că 
oamenii respiră, mănâncă, fac dragoste și dorm. Unele erau la 
fel de firești și imutabile, ca și celelalte. Conta doar competența 
personală. 

Cumva Musashi găsise o cale prin care să lase sabia din mână 
după ce îmbătrânise. Când s-a apropiat de șaizeci de ani, a 
petrecut majoritatea timpului predând, pictând, meditând, 
practicând arta ceaiului și scriind poezii. Și, desigur, scriind 
cartea lui profundă. In cele din urmă a reușit chiar să moară în 
propriul lui pat. Ideea respectivă nu mi se părea deloc 
neatrăgătoare. Atât doar că nu știam cum aveam să ajung acolo 
dacă nu găseam o cale de ieșire din activitatea mea curentă. 

Oare cum procedează oamenii, m-am întrebat, când își 
estimează viaţa pe care au dus-o? De unde rezultă satisfacția 
lor, sentimentul împlinirii în viață? Stând singur în odaia 
întunecată am încercat să găsesc o cale prin care să-mi 
sintetizez experienţa, să-mi justific caracterul. Dar n-am putut 
găsi decât: 

Ești un ucigaș. 

Mi-am lăsat capul în palme. Nu mă puteam gândi la nimic 
altceva. Uciderea era singurul lucru la care fusesem cu adevărat 
priceput vreodată. Uciderea și, bănuiesc, supraviețuirea. 

Dar poate că... poate că scăpam din vedere esenţialul. Poate 
că natura mea era imutabilă, însă cauzele care vor fi servite de 
această natură urmau să fie decise de mine. Și atunci mi-am 
amintit visul pe care-l avusesem, cel despre cele două săbii 
katana. Acela era înțelesul visului. 

Indiferent de felurile în care poate fi utilizată, o sabie este în 


7 Ed. Herald, 2018 (n. trad). 
VP - 200 


esenţă un instrument pentru ucidere. Sigur că da, o poţi folosi 
pentru a deschide plicuri sau ca bară de poartă la fotbal, totuși 
nu pentru așa ceva a fost ea concepută. Nu asta tânjește sabia, 
în adâncul sufletului ei, să facă. Însă nu natura ei inerentă face o 
sabie să fie bună sau rea, ci moralitatea îi este mai degrabă 
determinată de felul cum este utilizată. Există katsujinken, sabia 
care dă viaţă, sau arma justiţiei; și setsuninto, sabia care ia 
viaţă, sau arma oprimării. În vis, niște creaturi necunoscute și 
nevăzute aproape că-mi veniseră de hac din cauza incapacității 
mele de a decide. Nu-mi puteam îngădui să continui să greșesc 
în felul acela în viaţă. 

Puteam eu deveni o katsujinken? Acesta să fi fost răspunsul? 
Uciderea lui Belghazi în Hong Kong cu un an în urmă 
împiedicase vânzarea rachetelor cu focoase nucleare unor 
grupări care doreau să le detoneze în orașe. Oare intervenţia 
mea acolo nu salvase nenumărate vieți? Și nu s-ar fi putut ca 
asta să fi... compensat celelalte fapte pe care le comisesem? 

Ideea era simultan atrăgătoare și  înspăimântătoare: 
atrăgătoare pentru că insinua posibilitatea mântuirii, și 
înspăimântătoare pentru că recunoștea de asemenea 
certitudinea că, într-un fel sau altul, voi fi în cele din urmă 
judecat. 

Am chicotit fără voioșie. Katsujinken și mântuirea... Urma să 
continui să încerc să reconciliez Occidentul și Orientul până ce 
tentativa aceea avea să mă ucidă finalmente. 

M-am gândit la Manny. El era ca Belghazi, nu? De pe urma 
morții lui aveau să rezulte multe lucruri bune. 

lar băieţașul său avea să rămână abandonat în durere mulţi 
ani după aceea. 

M-am gândit la modul delicat în care Dox mă întrebase dacă 
mă temeam că s-ar putea să încremenesc din nou și la faptul că 
mă crezuse pe cuvânt, imediat, când îi spusesem că nu trebuia 
să-și facă griji. 

Pe neașteptate senzaţia de încremenire, de împotmolire într- 
un purgatoriu fără nume între puncte de vedere diferite despre 
lume, a început să pară posibilitatea cea mai rea. Acesta era 
momentul cel mai nepotrivit pentru a filosofa, pentru a fi bântuit 
de îndoieli. Nu-mi păsa care era preţul. Nu-mi păsa dacă era 
corect sau nu. Eu aveam să termin ceea ce începusem. 

Am simţit cum familiarii pereţi de etanșare mintali glisau 


VP - 201 


închizându-se, izolându-mi emoţiile, pentru a mă focaliza 
exclusiv asupra faptelor esenţiale ce trebuiau făcute și asupra 
felului cum trebuia să procedez. O parte insensibilă, 
deconectată, a mea răsucea întrerupătoare și acționa 
comutatoare, pentru a se asigura că totul se va întâmpla așa 
cum trebuia. Indiferent despre ce ar fi fost vorba, partea aceea 
mă Slujise excelent de nenumărate ori de-a lungul vieții. Nu știu 
dacă o au și alţii, însă face parte din nucleul meu, din ceea ce 
sunt și cine sunt. De data asta însă, când pereţii de etanșare și- 
au ocupat locurile, partea din mine care era închisă înapoia lor 
s-a întrebat dacă nu era un alt păcat. Să fii atât de aproape deo 
epifanie dificilă, dar să-i întorci spatele în mod deliberat... 

M-am lăsat pe spate în scaun și i-am îngăduit privirii să 
defocalizeze. Am început să mă gândesc cum puteam noi să 
facem lucrurile așa cum trebuiau făcute. 

Mai fusesem o dată în Clubul China și-i cunoșteam planul 
interior. Ocupa ultimele trei etaje ale fostei clădiri Bank of China 
din Central. Ascensoarele se opreau la etajul treisprezece și 
următoarele două niveluri erau accesibile doar prin intermediul 
scărilor interioare. 

Trebuia să ajung mai devreme și să găsesc un pretext pentru 
a intra. De pildă că venisem în recunoaștere prealabilă pentru 
un titan al corporațiilor japoneze, să verific interiorul pentru ca 
șeful să decidă dacă merita să arunce un purcoi de yeni pentru 
calitatea de membru. Pretextul era bun. Îl mai utilizasem în 
trecut și de obicei stârnise dorinţa profundă a gazdelor de a-mi 
arăta toate detaliile și de a răspunde întrebărilor mele inocente. 

Problema era că acum Manny îmi cunoștea faţa. Puteam 
ameliora cumva situaţia printr-o deghizare superficială, pe care 
bănuiam că va trebui s-o folosesc oricum din cauza probabilității 
ridicate a existenţei videocamerelor de securitate pe perimetrul 
clădirii și poate la interior. Sunt de asemenea priceput să mă 
pierd pur și simplu în fundal atunci când este nevoie. Dar Hilger, 
despre care simţeam că era o ţintă mult mai greu de atins decât 
Manny, mi-ar fi știut de asemenea fața, ca și pe a lui Dox. CIA 
avea fotografiile noastre, așa cum aflasem cu un an în urmă în 
timpul operaţiunii Belghazi, iar Hilger le-ar fi studiat cu atenţie, 
așa cum aș fi procedat și eu. Intrarea în clădire n-ar fi fost prea 
dificilă, dar după ce ajungeam înăuntru capacitatea noastră de 
deplasare putea fi limitată. 


VP - 202 


M-am gândit mai departe. Puteam să ajung acolo mai 
devreme și probabil să găsesc un loc unde să mă ascund. O 
baie, o debara, oriunde. Dox ar fi venit ulterior. Poate că 
izbuteam să folosim videocamere miniaturale, ca în Peninsula 
din Manila, iar Dox le-ar fi monitorizat și m-ar fi anunţat prin 
intermediul echipamentului de comunicaţii când era momentul 
să mă pun în mișcare. Dar unde l-am fi putut poziţiona pe el 
astfel ca să nu fie observat? Mi l-am imaginat stând singur în 
celebrul Long March Bar din Clubul China, un loc menit pentru 
impresionarea clientelei. Oricine ar fi stat singur acolo mai mult 
de câteva minute ar fi sărit în ochi. Nu, nu era o soluţie bună. 

Desigur, dacă el n-ar fi fost singur, șansele noastre ar fi 
crescut. Dacă ar fi fost însoţit, să zicem, de o atractivă 
directoare europeană. 

Mi l-am imaginat pe Dox într-un costum conservator aranjat 
pe măsura lui, vizavi de Delilah, probabil într-un costum cu 
pantalon șic, de bun gust. Dox putea fi un corporatist expatriat 
local; Delilah ar fi fost isteața directoare de promovare 
europeană care încerca să semneze un contract cu el. Acesta 
era genul de întâlniri de afaceri care se derulează în fiecare 
seară în Clubul China. Ei doi ar fi părut absolut firești. 

Ce dracu’, oricum nu puteam să dorm. M-am sculat, am 
aprins o veioză și i-am telefonat lui Delilah de pe unul dintre 
telefoanele cu cartelă pe care le cumpărasem anterior din 
Bangkok. Mi-a răspuns după primul țârâit. 

— Hei, am spus, sper că nu te-am trezit. 

— Nu, sunt încă dată peste cap de schimbarea fusului orar. 

— Poţi să vorbești? 

— Nicio problemă. Sunt la mine în cameră. 

M-am gândit s-o întreb din nou dacă nu voia să ne întâlnim. 
Era păcat să nu profităm de ocazia că ne găseam în același 
oraș. Ce dracu', din câte știam era posibil să ne aflăm în același 
hotel, ba poate chiar în camere vecine. 

Bănuiam că ea avea totuși dreptate. Ar fi fost o prostie să ne 
întâlnim acum, când Gil o supraveghea. Era posibil ca Delilah să 
nu beneficieze decât de o singură șansă de a scăpa de sub ochii 
lui și doream ca șansa aceea să fie Clubul China. De asemenea, 
o parte din mine, poate nu chiar cea mai matură, detesta ideea 
de a fi refuzat pentru a treia oară, chiar dacă refuzurile 
avuseseră motive întemeiate și deloc personale. 


VP - 203 


— Cred că am o oportunitate să terminăm toată chestia 
mâine, am rostit. Mai exact, să termin ceea ce am început. 

La celălalt capăt s-a lăsat tăcere. Apoi ea a spus: 

— Bine. 

— Dar mi-ar putea fi de folos ajutorul tău. Dacă asta-i o 
problemă, o să te-nțeleg. Nu-i treaba ta. 

Delilah a chicotit încetișor. 

— Ce grozav ar fi să fie adevărat! 

— Bine. Dacă vrei să ajuţi la curăţenia finală, poți să vii mâine 
în Hong Kong? 

Altă tăcere. 

— l-am spus deja lui Gil că voi rămâne în Bangkok câteva zile, 
pentru eventualitatea în care m-ai contacta. Nu știu cum să-i 
explic imboldul meu brusc pentru călătorii. 

Am căzut pe gânduri. 

— Spune-i că te-am contactat. Că mi-am cerut scuze că te 
sâcâi și că te-am întrebat dacă ai putea să mi te alături în Hong 
Kong. 

— Dacă o să-i spun asta, va veni și el acolo, exact cum a venit 
în Bangkok. Ca să fie mai aproape de locul unde ieși tu la 
suprafaţă. În plus, acum este suspicios faţă de mine. Va dori să 
stea în apropiere. 

— Perfect, dar poţi gestiona situaţia asta, da? 

Am putut-o simţi cântărind aspectele pro și contra. 

— Probabil că da, a spus după aceea. 

— Poţi să iei un avion mâine la prima oră? 

— Bineînţeles. 

— În regulă atunci. Fă-o. După ce ajungi în Hong Kong, intră 
pe site-ul protejat. Sau poate c-o să-ţi telefonez din nou. 

Delilah a tăcut câteva clipe și eu am gândit: Să ne întâ/nim în 
noaptea asta. Ajunge să spui un cuvânt. 

N-a făcut-o însă. A zis: 

— Bine, o să vin. 

l-am mulțumit și am închis. 

Am dezactivat telefonul, am stins veioza și m-am așezat iarăși 
pe scaunul de la fereastră. Mi-am strâns picioarele sub mine și 
am privit luminile orașului până ce, una câte una, aproape 
imperceptibil, au început să se stingă. 

M-am gândit la Delilah, care era atât de aproape și totuși atât 
de departe. 


VP - 204 


Speram să pot avea încredere în ea. Bănuiam că-mi trebuia 
încrederea în ea. Insă nu asta mă îngrijora. 
Mă îngrijora cât de mult doream să am încredere în Delilah. 


Capitolul 18 


Hilger termină în cele din urmă activitatea financiară a zilei; 
unele dintre aspectele ei constituiau acoperirea lui în Hong 
Kong, iar altele aveau de-a face cu activitatea lui reală, cu 
misiunea lui reală. Din cauza celor petrecute în ultima vreme, nu 
fusese ușor să controleze toate detaliile. 

Se ridică de la birou, se întinse, apoi se uită la ceas. Rahat, 
era 2 noaptea! Trebuia să se ducă acasă și să se odihnească. 
Mâine îl aștepta o zi importantă. 

Telefonul sună. Se așeză din nou. Afișajul telefonului indica un 
număr ascuns, ceea ce, speră el, însemna că era Winters care-i 
dădea vești bune. Chiar se întrebase de ce durase așa mult. 

Era însă Demeere, un belgian înalt și blond din reţeaua lui, 
care pornise spre Thailanda pentru a-l ajuta pe Winters să-l 
interogheze pe Rain. Înainte ca Hilger să fi avut timp să se 
gândească de ce-l sunase Demeere, și nu Winters care era șeful 
echipei, belgianul rosti: 

— Veşti proaste. 

— Ascult, zise Hilger cu glas calm. 

— Winters și thailandezii au încercat să-l răpească pe Rain 
lângă un club din Pathumwan. Winters și doi thailandezi au fost 
omorâți. 

Pentru prima dată, Hilger își pierdu parțial calmul. 

— Rahat! zise el. Incercă să se gândească la altceva ce să 
spună, dar zise doar: Rahat! 

Winters era un profesionist și Hilger presupusese că va evita 
orice riscuri inutile. In cazul cel mai rău se așteptase să nu-l 
poată găsi pe Rain, sau ca Rain să-i scape când încerca să-l 
răpească. Nu se așteptase la victime. În niciun caz la moartea 
lui Winters. 

— Ce-i cu Dox? întrebă el, regăsindu-și concentrarea. 

— Și el a scăpat. Pe mine m-au informat doi thailandezi. 

— Ei reprezintă o sursă de pericol în momentul ăsta? 


VP - 205 


— Nu. Ei nu cunosc destule ca să conteze. 

Hilger căzu pe gânduri, apoi întrebă: 

— Cum s-a întâmplat? 

— Se pare că Rain și-a dat seama ce se intenţiona și a 
reacționat înainte ca ei să-și fi ocupat poziţiile. 

Dacă Rain izbutise să-i ghicească intenţiile lui Winters, 
însemna că era aproape supranatural. Fie asta, fie thailandezii 
comiseseră o eroare. Nu te puteai aștepta ca ei să se ridice la 
înălțimea unei astfel de acţiuni. La urma urmelor, erau niște 
simple gorile locale. Mercenari. Întrucât Calver și Gibbons 
muriseră în timpul porcăriei din Manila, Hilger nu avusese timp 
să formeze o echipă profesionistă, completă. 

— Cum a murit Winters? întrebă el. 

— Rain avea un cuțit. 

Hilger se încruntă. Toate prostiile alea despre kali... Winters 
era expert în cuțite. 

— L-a ucis pe Winters într-o luptă cu cuţitele? întrebă, 
gândindu-se că ceva nu era în regulă. 

— Se pare că Dox l-a luat prin surprindere și l-a doborât cu un 
scaun. 

Așa, da, poate. 

— Și apoi? 

— Thailandezii au spus că Rain și Dox au sărit pe el și au 
început să-l înjunghie. Ei nu mai puteau face nimic, așa că au 
șters-o. 

Hilger era convins că o șterseseră, într-adevăr. Se întrebă 
numai când anume o făcuseră în cursul evenimentelor. 

— Ai putut confirma ceva din toate astea? întrebă el. 

— Da. Am o sursă în ambasadă, care a luat legătura cu poliţia 
thailandeză. Winters avea coastele rupte și a fost ucis de o rană 
de cuţit în piept. Pe brațe prezenta tăieturi ce dovedeau că 
încercase să se apere. 

Chiar și copleșit de furie și tristețe față de soarta lui Winters, 
Hilger se simţi ușurat că murise în luptă. Insul cunoștea o 
mulțime de lucruri și ar fi fost o problemă dacă Rain și Dox ar fi 
izbutit să-l interogheze. Desigur, Winters nu era un papă-lapte - 
ar fi fost necesară o muncă serioasă pentru a-l determina să 
spună vreo informaţie pe care dorea s-o ţină ascunsă -, dar în 
felul acesta Hilger nu mai trebuia să ţină seama și de 
posibilitatea unor îndoieli. 


VP - 206 


— Poliţia ce-a declarat? întrebă el. 

— Că a fost vorba despre o tranzacţie de droguri care s-a 
terminat prost. Winters era „curat”. În privinţa asta nu sunt 
probleme. 

La naiba, Winters fusese un tip capabil. Meticulos. Pierderea 
lui însemna o lovitură reală. 

Hilger se gândi că trebuia s-o sune pe sora bărbatului, 
Elizabeth Shannon. Winters nu fusese însurat, iar sora aceea era 
unica lui rudă. Hilger îi făcuse curte pentru o vreme, după 
război. Acum era măritată și avea familie, dar ei doi rămăseseră 
prieteni. La naiba, nu-i făcea deloc plăcere convorbirea aceea. Il 
uri pe Rain, pentru că din cauza lui trebuia s-o sune acum pe 
Elizabeth. 

— Ce facem în continuare? întrebă Demeere. 

Pentru o clipă Hilger se gândi să-i ceară să vină în Hong Kong 
pentru întâlnirea cu VBM, dar apoi se răzgândi. Ar fi fost util să-l 
aibă pentru a-l înlocui pe Winters, însă aprecia că era mai 
important să ţină pe cineva pe urmele lui Rain și Dox. Îi voia 
morţi pe amândoi. 

— Încearcă să-i găsești pe Rain și Dox, zise el în cele din 
urmă. Fii discret, totuși nu te-aș sfătui să încerci iarăși să-i 
capturezi. Am pierdut deja prea mulți oameni și oricum nu văd 
cum am putea s-o facem fără o echipă întreagă. Dacă-i poţi găsi 
și ai oportunitatea, lichidează-i fără să clipești. 

— Perfect pentru mine, încuviință Demeere. Te ţin la curent. 

Hilger închise telefonul. lisuse, operaţiunea ameninţa să se 
dezintegreze. Trebuia neapărat să găsească un mod prin care s- 
o deruleze până la capăt. Avusese nevoie de doi ani ca să 
stabilească întâlnirea aceasta cu VBM și nu era vorba doar 
despre timpul investit, ci și despre faptele pe care fusese silit să 
le comită pentru ca totul să fie posibil. Faptele acelea aveau să-l 
urmărească de-a pururi și dacă exista cu adevărat Dumnezeu, 
Hilger știa că într-o bună zi va fi nevoit să dea niște explicaţii. 

Puse coatele pe birou, închise ochii și-și rezemă fruntea de 
vârful degetelor. Mda, de-a lungul drumului trebuise să ia unele 
decizii dure, dintre cele la care nimeni n-ar trebui să fie silit. 
Uciderea bărbatului din Amman, un american cu familie, nu 
fusese ușoară. Și faptul că tăinuise informaţii despre care știuse 
că pot salva vieţi în Bali, în Jakarta și în alte locuri... pe scurt, 
trebuia să se împace cu toate. 


VP - 207 


Din operaţiune rezultau însă multe lucruri bune și el trebuia 
să se concentreze asupra lor. Trebuia să cunoști tabloul general. 
Oare britanicii greșiseră când nu evacuaseră Coventry după ce 
aflaseră că naziștii îl vor bombarda? Dacă orașul ar fi fost 
evacuat, naziștii ar fi înţeles că codul lor Enigma fusese descifrat 
și întregul efort de război al Aliaților ar fi eșuat. Cetăţenii din 
Coventry trebuiau sacrificați pentru ca alţii să supraviețuiască. 
Nu suna deloc frumos când o spuneai, dar așa se întâmplase. 
Deosebirea era că în prezent politicienii nu aveau curajul să ia 
astfel de decizii. De aceea munca realmente dură fusese lăsată 
în seama unora ca el. 

În mod interesant, gândi Hilger, democraţia n-ar fi putut 
supraviețui dacă ar fi încercat să adere de sus până jos la 
propriile ei idealuri. Ea funcţiona graţie oamenilor ca el, care 
acționau în culise, pe cont propriu, făcând ceea ce nimeni nu 
putea nici măcar înfrunta, salvând-o de la cunoașterea propriei 
ei ipocrizii inerente, datorită căreia putea dormi noaptea 
nestingherită. 

Printr-o ironie a sorții, Rain putea înţelege toate astea. 
Japonezii aveau chiar și un termen pentru așa ceva. Honne și 
tatemae - „adevărul real”, respectiv „faţada de societate”. 
Englezei i-ar fi prins bine câțiva termeni similari. Absența lor din 
lexiconul Statelor Unite era relevantă: americanii nu numai că 
nu puteau aprecia necesitatea, ci nici măcar nu puteau pricepe 
conceptul. 

Rain... Hilger își imagină cât de bine se va simţi când i se va 
confirma moartea lui. Se simţi chiar surprins de intensitatea 
acelui sentiment. În mod obișnuit, asemenea acţiuni nu-l afectau 
personal, totuși muriseră trei oameni buni și acum el trebuia s-o 
sune pe Elizabeth Shannon... ca să nu mai amintească de 
presiunea la care era supusă operaţiunea lui. 

Da, dorea să-l știe mort, așa era. Și pe Dox, de asemenea. Se 
întrebă dacă nu cumva putea avea norocul să se ocupe personal 
de ambii. 


Capitolul 19 


A doua zi dimineaţă, călătoria spre Hong Kong a fost lipsită de 


VP - 208 


evenimente. După noaptea în care nu mă odihnisem, am fost 
încântat că am putut dormi pe aproape toată durata zborului. 
Am sosit pe aeroportul Hong Kong International simţindu-mă 
relaxat și împrospătat, și am luat un taxi până la Shangri-La. 

M-am prezentat la recepţie, apoi am suit în cameră și l-am 
sunat pe Dox pe telefonul cu cartelă pe care-l avea. Se afla în 
taxi, în drum spre Kowloon. 

— Ai grijă să te oprești mai întâi la punctul de retragere, i-am 
spus. N-are rost să fim amândoi acolo în același timp. După 
aceea mergi la hotel și fă rost de hainele necesare. 

— Așa o să fac. 

Punctul de retragere era o cafenea de lângă templul Man Mo, 
pe Hollywood Road. Când intri într-o operaţiune sau știi că vei 
comite ceva ce autorităţile ar putea privi cu încruntare dacă ești 
prins, este înțelept să stabilești un punct de rezervă pe care să-l 
folosești dacă devine riscant să mai revii la hotel. Acolo lași 
unele lucruri necesare: în primul rând, bani, iar în al doilea rând, 
un pașaport de rezervă și alte indicii ale unei identități diferite, 
dacă ești atât de norocos sau ai relaţii suficient de bune pentru 
a ști cum să obţii astfel de articole. În general îţi dorești un loc 
accesibil non-stop și care să ofere multe posibilităţi de 
ascunzători: dedesubtul unei tejghele sau al unui raft pentru 
cărţi, spatele unui dulăpior pentru baie și așa mai departe. 
Indiferent dacă operaţiunea merge bine sau prost, obiectele tale 
trebuie să aștepte acolo numai câteva ore. Dacă operaţiunea 
merge foarte prost, atunci ai probleme mai grave decât faptul 
că cineva ţi-a găsit din întâmplare banii pe care i-ai prins cu 
bandă adezivă, să zicem, înapoia unui vas de W.C. dintr-un local 
cu funcționare non-stop. 

— După ce termini, am continuat eu, ne întâlnim la mezaninul 
lui Grand Hyatt, la ora 16. Este departe de recepţie, așa că-i un 
loc privat, iar tu vei arăta de-al locului în hainele noi. 

— Sună bine. Ai echipamentele? 

— Și toate celelalte. 

— Perfect, partenere, ne vedem atunci la ora 16. 

Am dezactivat telefonul și am pornit spre galeria comercială 
din hotel, unde m-am tuns și m-am barbierit. Am cerut ca părul 
să-mi fie dat cu gel și pieptănat peste cap - deloc aspectul meu 
obișnuit, fără a fi totuși o modificare radicală a înfățișării, însă 
începeam să cumulez mai multe schimbări mărunte. Am 


VP - 209 


cumpărat apoi o pereche de ochelari cu rame dreptunghiulare 
din sârmă, altă modificare incrementală. În mallul Pacific Place 
adiacent hotelului, m-am oprit în Dunhill, de unde am cumpărat 
un costum din gabardină bleumarin la un rând, cu șliț dublu la 
spate, care a fost dotat în cincisprezece minute cu manșete late 
de patru centimetri, cămașă de bumbac alb model Sea Island și 
butoni plaţi din aur, pantofi maro-închis cu șiret și ciorapi 
bleumarin, curea maro-închis din piele de crocodil și servietă- 
diplomat maro-deschis. În Hong Kong nu era teribil de frig, dar 
poate fi îndeajuns de rece ca să justifice achiziţia unei perechi 
de mănuși din piele de căprioară maro-închis, pe care le-am pus 
în servietă. Înainte de a ieși din magazin m-am privit în oglindă 
și mi-a plăcut ce am văzut: un înstărit businessman japonez, cu 
experiență și gust cosmopolit, angajat în mod discret de 
interese industriale puternice care căutau un cap de pod în 
Hong Kong prin intermediul uneia dintre faimoasele sale 
instituţii pentru derularea afacerilor: Clubul China. Cu niţel 
noroc, puteam chiar să păstrez hainele acestea după ce 
terminam operaţiunea. Cu niţel noroc, nu aveau să aibă găuri 
făcute de gloanţe. 

Am revenit la hotel și am pus în servietă echipamentele de 
comunicaţii și celelalte aparate. Am luat apoi un taxi până la 
punctul de retragere, unde am prins cu bandă adezivă un 
pașaport de rezervă și alte articole necesare înapoia 
dulăpiorului din toaleta pentru bărbaţi. De acolo am plecat pe 
jos, până am găsit o internet cafe, unde am verificat site-ul 
securizat. Nicio veste de la Kanezaki. Tatsu însă îmi trimisese 
niște noutăți interesante. Mesajul lui suna astfel: 

Jim Hilger. Consultant financiar în Hong Kong, pentru clienți 
bogați. Nu se pot confirma posibile afilieri CIA, deși unele surse 
cred că la un moment dat a existat o conexiune. Informațiile 
cele mai recente îl consideră „murdar'. Suspectat de implicare 
pe piața neagră a armelor, a vândut inclusiv arme israeliene 
unor grupări separatiste din regiune. Suspectat că operează o 
organizație care se ocupă de asasinate, folosindu-se de foști 
militari și posibil foști agenți de informații. 

Mitchell William Winters: veteran al Primului Război din Golf 
Grupul 3 Forțe Speciale. Nu există alte informatii. 

Abia astept să ne reîntâlnim. Ai grijă! 

Bun, cu cât aflam mai multe, cu atât se părea mai mult că eu 


VP - 210 


și Dox avuseserăm dreptate. Hilger fie că avea propria lui 
organizaţie, fie că acţiona într-o asemenea măsură pe cont 
propriu, încât se putea spune că era independent. 

Am căutat pe Google fraza Doi americani împușcați erau 
agenți CIA, pentru a porni pe urmele articolului citit ieri în 
Washington Post. De data asta căutarea mi-a oferit o mulţime 
de rezultate, deoarece și alte servicii începuseră să se ocupe de 
subiect. Am mers pe site-ul lui Post, fiindcă fusese primul care 
difuzase știrea. O postare nouă era intitulată Americanii uciși în 
Manila asociați unui individ misterios. 

Post aflase legătura cu Gird Enterprises și o anunţa acum. 
Reporterii investigaseră și se părea că adresa din actul de 
constituire a companiei era un apartament gol dintr-un parc de 
birouri din New Jersey. Post contactase firma de avocatură care 
întocmise actele; când aflase cine și de ce le telefona, avocatul 
care le răspunsese întrerupsese legătura. Interesant... 

Am luat un taxi spre Grand Hyatt și i-am telefonat lui Delilah 
din holul recepţiei. 

— Hei, a spus ea. Chiar mă-ntrebam când ai de gând să dai de 
veste. 

— Scuze, am avut multe pregătiri de făcut. Cât de repede poţi 
să ajungi în recepţia din Grand Hyatt? 

— În cincisprezece minute. 

— Perfect. Ne vedem acolo. 

Am închis. 

Am suit scara din granit negru care se curba pe lângă perete, 
până la mezanin. Nivelul respectiv era deschis spre holul 
opulent al recepţiei de dedesubt și avea să asigure un loc 
excelent din care să mă asigur că Delilah nu era urmărită. 

Dox încă nu sosise. Am stat și am privit recepţia de sus, 
explicând femeii care s-a oferit să mă conducă la un fotoliu că 
preferam să stau în picioare în așteptarea cunoștințelor mele 
care urmau să apară dintr-o clipă în alta. 

Delilah a sosit după cincisprezece minute, așa cum 
promisese. S-a uitat în jur prin holul recepției, apoi a ridicat ochii 
spre mezanin. Am încuviinţat din cap când m-a zărit și am privit- 
o traversând recepţia și pornind pe scara lungă și spiralată. N-a 
urmat-o nimeni. Dacă Gil o ţinea sub observație, o făcea din 
depărtare. Deocamdată... 

l-am întins mâna când s-a apropiat, ca o cunoștință de 


VP - 211 


afaceri. Ne-am strâns mâinile, apoi am rămas umăr la umăr, 
privind în jos către recepţie. Detectorul de microfoane al lui 
Harry tăcea în buzunarul meu. 

— Dox va sosi în curând, i-am spus. Să vedem dacă nu i-a luat 
cineva urma. 

— Bine. 

De fapt doream să mai supraveghez puţin recepţia ca să mă 
asigur că femeia venise singură. Ea știa desigur ce făceam, dar, 
ținând seama de circumstanţe, nu putea să obiecteze. 

— Unde-i Gil? am întrebat-o. 

— Aici. l-am spus că m-ai contactat și că ai vrut să ne-ntâlnim 
în Hong Kong. În clipa asta probabil că-i în camera lui de hotel și 
așteaptă să-l sun. 

Mi-ar fi plăcut să-l fi atacat chiar eu. Nu obișnuiam să fug și să 
mă ascund. Sigur că da, existau și retrageri tactice, dar și atunci 
lași în urmă bombe-capcane. Sau descrii un ocol larg în jurul 
vânătorilor tăi, până îi vânezi tu însuţi pe ei. Așa lucrez eu, așa 
procedez întotdeauna. 

M-am mulţumit să spun însă doar: 

— Vom încerca să terminăm asta înainte să devină prea 
impacientat. 

Dox a apărut după zece minute. La naiba, nu-l văzusem 
niciodată așa: costum de culoarea cărbunelui, perfect croit, 
cămașă albă cu gulerul larg desfăcut și cravată albastră 
monocrom. Singurul detaliu deplasat era barbișonul - uitasem 
să-i menţionez asta. Era prea bătător la ochi și oricum trebuia 
să-și schimbe aspectul cât mai mult posibil. Țăcălia trebuia să 
dispară. 

Spre deosebire de Delilah, Dox a ridicat ochii înainte de a privi 
în jur. Pentru el, căutarea ascunzătorilor de lunetiști era un gest 
reflex și ne-a văzut imediat. A traversat holul și s-a îndreptat 
spre scară. 

A venit spre noi și i-a strâns mâna lui Delilah. 

— Mă bucur să te revăd, i-a spus. 

Mi-am dat seama că formalismul latent pe care părea să i-l 
trezească Delilah avea să fie perfect pentru rolul pe care urma 
să-l joace. Dox, ale cărui talente actoricești mai trebuiau încă 
cizelate, după părerea mea, avea să se comporte în mod reflex 
ca un perfect gentleman, businessman și gazdă îndatoritoare, 
adică exact ce trebuia să fie azi. 


VP - 212 


Femeia i-a surâs cald și a zis: 

— Şi eu. 

— Imi cer scuze pentru întârziere, dar au fost unele probleme 
cu aranjarea costumului. Pe aici nu sunt obișnuiți cu bărbaţii 
voinici. 

— Arăţi foarte bine, a comentat ea încuviințând apreciativ din 
cap. 

Dox s-a înroșit pur și simplu la faţă. Într-o bună zi va trebui s-o 
întreb pe Delilah care era secretul ei. 

— Mulţumesc, a spus el. Și tu arăţi foarte bine. 

Ea arăta într-adevăr superb. Purta costum-pantalon negru, cu 
jachetă la două rânduri mulată pe corp, scurtă până în talie cu 
nasturii jos pe piept. Dedesubt avea o bluză albă, scrobită, 
deschisă la gât. Pantalonii erau de asemenea mulaţi, cu o 
evazare foarte ușoară de la genunchi în jos. Purta balerini 
purpuriu-închis, mai puţin spectaculoși decât niște pantofi cu 
toc, dar net superiori pentru mers și fugă. Ansamblul era 
completat cu o pereche de cercei mici cu diamante și un lănţișor 
simplu din platină în jurul gâtului. Avea o servietă-diplomat și o 
poșetă plic. Părul blond îi era lăsat pe umeri și tapat - perfect ca 
să atragă privirile în Hong Kong și, poate, să le îndepărteze de la 
Dox, pe care Hilger l-ar fi putut recunoaște. 

Ne-am așezat și am comandat ceai. l-am pus la curent cu cele 
tocmai aflate de la „sursa mea din Japonia” și cu știrile din 
Washington Post. Toţi am fost de acord că, deși informaţia lui Gil 
susținea contrariul, juraţii deciseseră în privinţa lui Jim Hilger. 
Mai rămânea doar să ducem sentinţa la îndeplinire. În privinţa 
lui și a lui Manny. 

Am petrecut o vreme, detaliind acţiunile. După ce mă 
cazasem, aranjasem o vizită la Clubul China pentru mai târziu în 
cursul după-amiezii, iar Dox și Delilah trebuiau să facă la fel. 
Rezervările n-ar fi trebuit să fie o problemă; totul era să ajungă 
acolo suficient de devreme ca să găsească locuri la una dintre 
măsutele din bar. Urma să ţinem legătura prin echipamentele 
de comunicaţii. Urma să folosim transmiţătoarele video wireless 
pe care le utilizasem cu Dox în Manila, dar suplimentate acum 
cu semnal audio, iar combinaţia aceea ne-ar fi anunţat când 
soseau ţintele din seara asta, unde erau poziţionate și, cel mai 
important, când una dintre ele avea să se ridice de la masă 
pentru a da curs chemării naturii. Eram sigur că puteam găsi un 


VP - 213 


loc în care să mă ascund în club; Dox și Delilah aveau să 
monitorizeze totul din bar și să mă informeze. În privinţa lui 
Manny și Hilger, urma să-mi folosesc mâinile pentru cel dintâi 
care prezenta o ţintă oportună, după care să mă ocup imediat 
de celălalt. Cu puţin noroc, în momentul acela aveam să fiu 
înarmat. VBM, indiferent cine ar fi fost el, avea să fie eliminat 
numai dacă intervenea; în caz contrar, nu însemna nimic pentru 
mine. 

Ca să folosesc termenii unei operaţiuni militare de eliminare 
de la distanţă, eu urma să fiu lunetistul propriu-zis, iar Dox și 
Delilah erau cercetașii. Diviziunea muncii nu-i întotdeauna 
necesară, dar este aproape întotdeauna utilă. Existenţa unui 
partener care să detecteze, să evalueze și să monitorizeze ţinta 
îi permite lunetistului să se focalizeze asupra unei singure 
sarcini: uciderea. În cazul acesta, pentru mine ar fi însemnat o 
distragere să fiu nevoit să încerc să apreciez dacă și când Hilger 
sau Manny se puteau deplasa spre poziţia mea; să mă adaptez, 
dacă ei mergeau altundeva; să reacţionez, dacă făceau ceva ce 
nu anticipasem. Dox și Delilah, care aveau să stea cu spatele la 
perete și să monitorizeze totul pe laptop ca doi businessmeni 
care discută o prezentare PowerPoint, aveau să asigure o 
protecție salutară față de orice neprevăzute. Și, de asemenea, 
forţă de susținere dacă ceva nu mergea bine. 

Mi-am privit ceasul. Era aproape ora 17. Timpul să plec. 

— la servieta, am rostit și am așezat-o pe masă, apoi am scos 
discret articolele de care urma să am nevoie. În Hong Kong, toţi 
oamenii de afaceri au așa ceva și trebuie să fii perfect credibil, 
înăuntru este laptopul, echipamentul de comunicaţii și celelalte. 

— Și tu? 

Mi-am împins ușor bazinul spre înainte și am început să-mi 
îndes în buzunarele din faţă obiectele pe care le scosesem din 
servietă. 

— O să găsesc ceva pe drum. Ceva de mărimea potrivită 
pentru transmiţătoarele audio-video wireless. 

Dox a rânjit în stilul caracteristic. 

— Înţeleg, da - cam ce poartă în ziua de azi asupra lor 
oamenii bine îmbrăcați. 

L-am privit, am încercat să decid, apoi am rostit: 

— Cred că va trebui să renunți la barbișon. Este prea bătător 
la ochi. 


VP - 214 


S-a uitat la mine de parcă îi sugerasem vasectomie. 

— Fiule, port barbișonul ăsta de peste un deceniu. 

— Exact asta voiam să spun. Dacă Hilger are fotografiile 
noastre - ceea ce este mai mult ca sigur -, barbișonul va fi pur 
și simplu brandul tău. Sigur că da, costumul de businessman și 
doamna frumoasă de lângă tine sunt foarte utile, dar ar fi și mai 
bine dacă ţi-ar dispărea podoaba facială. 

— l-adevărat că hainele astea sunt un accesoriu nou pentru 
mine, a comentat Dox, dar se știe că la răstimpuri sunt însoţit 
de doamne frumoase. Așa că partea respectivă nu mă 
camuflează deloc. Și-a frecat ţăcălia. La dracu’, mă simt ca 
Samson pe eșafod. S-a întors către Delilah. Și, de fapt, pe tine te 
cheamă Dalila. 

Ea i-a zâmbit. 

— Cred că ai arăta grozav fără barbișon. 

— Serios? 

Delilah a aprobat din cap. 

— Ai osatura feţei frumoasă. De ce să ţi-o ascunzi? 

Dox a rânjit și s-a întors către mine. 

— Să-mi aducă cineva briciul! A revenit apoi la femeie: Ştii, nu 
m-am considerat niciodată un tip interesat de căsătorie, dar 
dacă te plictisești vreodată de partenerul meu, aici de faţă, cred 
că mi-ar face plăcere să te cer de nevastă. 

Ea a izbucnit în râs. 

— Am zis ceva amuzant? a urmat Dox. 

M-am ridicat în picioare. 

— Trebuie să plec. Aș zice să vă duceţi acolo peste vreo 
patruzeci și cinci de minute, înainte să se umple barul. Și înainte 
să apară Hilger și oamenii lui. 

S-au ridicat și ei, după care ne-am strâns toţi mâinile, 
jucându-ne rolurile până în ultima clipă. Am coborât la parter, 
am luat un taxi până la Mandarin Oriental, după care am 
traversat strada și am intrat într-un magazin pentru articole de 
voiaj. Aveau o mulţime de serviete tip business de calitate, dar 
în esenţă banale... însă și o servietă-diplomat Tanner Krolle de 
culoarea mahonului. Scumpă, m-am gândit jucându-mă cu 
încuietorile care s-au deschis cu un clic liniștitor pe care-l auzi la 
ușa unui seif de bancă sau la portiera unui Rolls-Royce, dar 
viața-i scurtă... 

Peste cinci minute, dădeam ocol fostei clădiri Bank of China, 


VP - 215 


cu servieta în mână. Vechi de peste o jumătate de secol, blocul 
cu influențe Art Deco era antic potrivit standardelor din Hong 
Kong. Avea numai cincisprezece etaje, ceea ce însemna că era 
un pigmeu, iar din cauza sediului HSBC încorsetat în oțel, care 
se ridica impunător în dreapta sa, și a spectacolului de lumini 
controlat prin fibră optică, care simula o fântână arteziană, și a 
Cheung Kong Center, care se afla în spatele său, avea aerul unei 
structuri care beneficiase de o grațiere miraculoasă din partea 
locomotivelor progresului ce-i demolaseră contemporanii pentru 
a face loc giganţilor ce-l înconjurau acum. Un condamnat, încă 
demn, dar cu zilele numărate. 

Am observat toate punctele de intrare și de ieșire, direcţia 
traficului, prezenţa videocamerelor. Accesul oficial se făcea pe o 
singură ușă, aflată pe fațada vestică situată pe o străduţă scurtă 
cu sens unic, care separa clădirea de vecinii ei uriași. Pe partea 
opusă a străzii, exact vizavi de intrarea în clădire, se găsea un 
container mare de gunoi, de capacitate industrială, care ar fi 
fost un loc bun pentru acoperire sau ascundere, dacă s-ar fi ivit 
nevoia. Patru ascensoare și două videocamere de securitate în 
centru. În dreapta, un paznic cu aspect plictisit înapoia unui 
pupitru. În stânga, o scară și o ieșire în caz de incendiu. În timp 
ce mă apropiam, un funcţionar a apărut dinspre scară, iar când 
ușa de acces s-a închis în urma lui, am văzut că nu avea nici 
cheie, nici card magnetic. Asta însemna că ușile către scară 
erau accesibile din interior, cel puţin la parter. Era, desigur, de 
așteptat - nu poţi să încui oamenii înăuntru dacă izbucnește un 
incendiu -, dar este bine să ai și confirmarea. 

Am intrat în cabina unui lift, trecându-mi în același timp o 
palmă peste părul dat cu gel, astfel ca să-mi acopăr fața în timp 
ce priveam după alte videocamere. Mai era într-adevăr una, 
montată pe plafon. Am folosit încheietura degetului ca să apăs 
butonul și am rămas cu capul plecat tot timpul cât am suit. Mi- 
am reamintit cine eram și de ce mă aflam aici: mă numeam 
Watanabe și examinam Clubul China în numele unor interese 
industriale japoneze. E 

Am coborât la etajul treisprezece și am privit în jur. In stânga 
suia o scară spiralată din lemn; balustrada îi era susținută de 
ornamente din fier forjat în stil chinezesc. Pereții erau albi, iar 
podelele din lemn închis la culoare, care prezenta densitatea și 
ușoara neregularitate dobândită numai prin generaţii de 


VP - 216 


folosinţă. Pe display-ul plat de lângă scară se derulau cote de 
acţiuni de la Hang Seng Index. Locul era liniștit și transmitea 
senzaţia de averi, vechi și recente; statut, dobândit și căutat; 
ambiţie, abia camuflată înapoia conversațiilor politicoase și a 
zâmbetelor de la party-uri. Poate că Bank of China își mutase 
sediul în turnul triunghiular de sticlă neagră proiectat de I.M. 
Pei, la câteva cvartale spre sud-est, dar spectrele motivaţiei și 
bogăției reprezentate de noul sediu continuau să fie în largul lor 
aici. 

In același timp clubul avea și o doză de excentricitate. Zona 
comună era ticsită de fotolii și canapele masive, acoperite cu 
huse  roz-Barbie, verde-limetă și  bleu-deschis. Abajururile 
veiozelor de pe mesele din capătul îndepărtat aveau nuanţe la 
fel de strălucitoare, iar podelele grave din lemn dispăruseră sub 
covoare persane viu colorate. Părea ca și cum proprietarul 
gândise locul ca pe un omagiu adus ambițiilor titanice din Hong 
Kong și în același timp ca pe o ușoară ironizare a lor. 

O chinezoaică drăguță în pantaloni negri și jachetă albă stil 
Mao a apărut dintr-o garderobă din dreapta mea. 

— Vă pot ajuta? a întrebat ea. 

Am încuviinţat din cap și am răspuns cu accent puternic 
japonez. 

— Mă numesc Watanabe. 

Ca și cum asta ar fi explicat totul. 

Ea a ridicat un clipboard și l-a privit. 

— Ah, da, domnul Watanabe. Shangri-La ne-a anunţat că veți 
sosi în vizită. Doriţi să vă prezint clubul? 

— Da, am răspuns și am făcut o plecăciune scurtă. Foarte 
bine. 

Femeia se numea May și era un ghid excelent, care mi-a 
răspuns în mod util la toate întrebările. Cum ar fi: Unde sunt 
saloanele private? La etajul cincisprezece. Aveţi unele potrivite 
și pentru grupuri mici... să zicem, de patru persoane? 
Bineînţeles, avem două asemenea saloane. Cum se face accesul 
la etajele superioare? Doar pe scările interioare. 

Turul oferit de May a durat zece minute. Ținând seama de ora 
timpurie, încă nu existau clienţi, iar personalul era ocupat să 
așeze tacâmurile din argint și paharele din cristal, să aranjeze 
fețele de masă și să se pregătească în diverse alte moduri 
pentru o altă seară în care clubul avea să funcţioneze la 


VP - 217 


capacitate maximă. 

După ce am terminat, am întrebat-o pe May dacă puteam să 
mă plimb puţin prin club de unul singur. Mi-a răspuns că nu era 
nicio problemă, iar dacă aveam întrebări suplimentare, le 
puteam adresa pur și simplu personalului. 

Watanabe a examinat cu foarte multă atenţie locurile, 
începând cu salonul de mese principal de la etajul paisprezece și 
cu încântătorul Long March Bar care-i era adiacent. A observat 
amplasările toaletelor de la etajele treisprezece și paisprezece, 
și a remarcat că la etajul cincisprezece nu existau grupuri 
sanitare, ceea ce însemna că mesenii care se bucurau de 
intimitatea saloanelor private de acolo trebuiau să coboare la 
etajul de dedesubt. Watanabe s-a plimbat prin biblioteca 
splendidă și s-a bucurat pentru scurt timp de panorama lui 
Central de pe terasa de observații situată pe acoperiș. ȘI, 
desigur, a avut grijă să tragă cu ochiul în toate saloanele 
private, fiind atent îndeosebi la cele două care fuseseră 
pregătite pentru grupuri de câte patru persoane. În acestea, a 
intrat și a petrecut câteva secunde suplimentare pentru a 
admira mobilierul, ba chiar și-a trecut dosul degetelor în lungul 
cadrelor interioare uimitor de groase ale ușilor, care, în ambele 
saloane, ofereau posibilități mai mult decât adecvate pentru 
amplasarea unui transmiţător audio-video miniatural. 

Pentru a putea menţine semnalul slab și astfel mai puţin 
susceptibil la detectoarele de microfoane, am plasat relee 
amplificatoare în diverse locuri din exteriorul saloanelor private 
și pe scări în jos până la etajul paisprezece. Înainte de a mă 
îndrepta spre ascensoarele de la etajul treisprezece, am intrat în 
grupul sanitar de la etajul paisprezece. Era o toaletă cu adevărat 
impresionantă. Pardoseala era din marmură albă și am notat cu 
satisfacție că pantofii mei Dunhill nou-nouţi erau complet 
silenţioși pe suprafața lustruită. In dreapta ușii se afla un șir de 
chiuvete din ceramică albă, solidă. Pe o poliţă imediat deasupra 
lor erau prosoape plușate, ordonat împăturite, în locul 
obișnuitelor prosoape de hărtie, alături de o gamă de săpunuri 
speciale, loțiuni și substanţe tonice. Drept în față, un rând de 
pisoare tot din ceramică albă, masivă. În stânga ușii se aflau 
cabinele, care puteau fi mai corect descrise ca incinte, fiind 
separate prin pereţi din marmură și uși din mahon, din 
pardoseală până în tavan. 


VP - 218 


Cabinele păreau promițătoare, deși era posibil ca, după 
recenta lui experiență din Manila, Manny să aibă o fobie dacă 
intra într-o toaletă și vedea că ușa unei cabine era închisă. Apoi 
însă am văzut ceva ce putea fi încă și mai bun. 

Intre chiuvete și pisoare exista o ușă mare din mahon, pe care 
se afla o plăcută din alamă cu litere negre: 


ORDONANTA PENTRU CLĂDIRI 
(CAPITOLUL 123) 

ATENȚIE, PERICOL! 

MECANISM ASCENSOR 

INTERZIS ACCESUL NEAUTORIZAT 
UȘA VA FI ȚINUTĂ ÎNCUIATĂ 


Interesant, am gândit. Dacă lifturile pentru pasageri suiau 
doar până la etajul treisprezece, însemna că ușa aceasta de 
acces era pentru un lift de marfă. Ușa se deschidea spre 
exterior, iar în stânga ei se aflau trei seturi de țâțâni masive din 
bronz. Am apăsat pe clanță și am descoperit că, potrivit 
ordonanţei, era într-adevăr încuiată. Broasca însă era din cele 
simple și ieftine, ce pot fi găsite la birouri sau fișete vechi. Nu 
avea rolul de a proteja obiecte valoroase, ci doar de a se 
conforma ordonanţei de funcţionare internă a clădirii. La urma 
urmelor, cu excepţia mecanicilor de întreţinere, ce oameni 
normali la cap ar fi vrut să aibă acces la mecanismul liftului? 

Nici măcar n-am avut nevoie de un șperaclu, ci am forțat pur 
și simplu limba broaștei cu vârful cuţitului Benchmade. După 
aceea am introdus lama în interstițiul dintre ușă și cadru și am 
deschis ușa. Țâţânile au scârţăit prelung și mi-am spus: Rahat, 
la asta nu m-am gândit. Ar fi trebuit să fi luat un lubrifiant cu 
mine. 

Am privit înăuntru. După ușă urma un coridor scurt, care 
oferea, am bănuit, accesul propriu-zis pentru întreţinere la 
lifturi. Părea un loc bun. Existau unele variabile - Manny putea 
să aibă un bodyguard nou, sau să nu intre neînsoțit, sau chiar să 
nu vină deloc aici -, însă situaţia de pe teren arăta bine. 

Ce să fac însă cu tâtânile? Am revenit la chiuvete și am luat o 
sticlă cu loţiune. Eticheta anunța Gardner's Hand Lotion, cu 
lavandă și alte uleiuri esențiale. Nu era tocmai WD-40, dar 
puteam să încerc. Am turnat o cantitate zdravănă pe un prosop 


VP - 219 


și am frecat țâţânile. Am deschis ușa larg și am închis-o, 
repetând mișcarea de câteva ori, iar uleiurile esenţiale au 
funcţionat ca fermecate. Scârţăitul a încetat. 

Am șters sticla, am pus-o înapoi pe poliţă și am aruncat 
prosopul într-un coș pe care Clubul China îl prevăzuse grijuliu 
exact în acest scop. Am ieșit din toaletă și am început să cobor 
scara în spirală. Un chelner care suia a trecut pe lângă mine, dar 
nu m-a băgat în seamă. 

După ce am coborât două treimi din scară, am văzut clar 
lifturile și garderoba din care ieșise May la sosirea mea. Zona 
era pustie. Probabil că May era altundeva, participând la altă 
sarcină de pregătire a restaurantului. Poate că se mira că nu mă 
văzuse plecând, dar simţeam că va presupune că nu-mi 
observase pur și simplu plecarea. Speram că-l va ierta pe 
domnul Watanabe pentru grosolăânia de a nu-i fi mulțumit și luat 
rămas-bun așa cum se cuvenea. 

M-am întors și am suit scara înapoi. De data asta am folosit cu 
adevărat toaleta, fiindcă nu știam cât timp voi rămâne fără 
acces la ea. După aceea am deschis ușa de acces la întreținerea 
lifturilor și am intrat. Am tras-o după mine și am așteptat ca 
ochii să mi se obișnuiască cu întunericul. Dinspre puţul liftului 
aflat înapoia mea răzbătea foarte puţină lumină, totuși nu bezna 
era problema reală - eu trebuia să pot vedea în interiorul 
grupului sanitar, ceea ce era imposibil din cauza ușii groase din 
mahon. 

Am pus jos servieta-diplomat și i-am apăsat încuietorile. 
Capacul s-a deschis cu un dublu clic înăbușit. Am scos 
minilantema SureFire Ele și am aprins-o, apoi mi-am pus 
mănușile din piele de căprioară. M-am uitat în jur, ca să văd ce 
puteam încropi. 

In dreapta mea se afla un mop într-o găleată, rezemat de 
perete. Pe podea, o pompă pentru desfundat și câteva scule de 
bază, printre care o şurubelniţă. Am deschis ușa, după care am 
băgat șurubelniţa între ușă și cadru, în partea cu ţâţânile, la 
nivelul ochilor. Am tras ușa spre interior. Șurubelniţa din oțel 
crea o presiune uriașă asupra suprafețelor articulate prin ţăţâni 
și ceva trebuia să cedeze. Nu însă țâțânile acelea masive din 
bronz, ci lemnul în sine s-a dovedit calea minimei rezistenţe, iar 
muchia ușii și cadrul s-au deformat în jurul șurubelniței în timp 
ce am tras ușa nemilos spre mine. Am deschis-o și închis-o de 


VP - 220 


câteva ori, până am reușit s-o închid cu ușurință, chiar cu 
șurubelniţa pe poziţie. 

Am ieșit din incintă. Am închis ușa, după aceea am deschis-o 
fără probleme. Era bine să confirm că nimic nu se va bloca în 
urma acţiunii mele. Ar fi fost penibil să fiu nevoit să-l sun pe Dox 
să vină și să mă elibereze. Am examinat deformarea pe care o 
cauzasem la îmbinarea ușii și cadrului. Practic nici nu putea fi 
observată. Și chiar dacă cineva ar fi lipit ochiul de ea, n-ar fi 
văzut decât întunericul dinăuntru. 

M-am întors acolo, am închis ușa și am privit prin fanta aceea. 

Perfect. Vedeam clar zona din dreapta mea, care includea 
pisoarele și cabinele. De fiecare dată când auzeam pe cineva 
intrând, ar fi fost foarte simplu să-i confirm vizual identitatea. 

Am repetat operaţiunea și pe latura cu clanţa ușii. Când am 
terminat puteam vedea intrarea și chiuvetele. Am verificat pe 
dinafară și am confirmat o dată în plus că ușa se deschidea și 
închidea fără greutate și că nici a doua gaură nu se observa din 
toaletă. 

Mi-am pus casca în ureche, am fixat microfonul pe rever și am 
privit cadranul iluminat al ceasului. Aproape ora 18. Dox și 
Delilah trebuiau să sosească. Nu puteam folosi echipamentul de 
comunicare până nu ajungeau în clădire, deoarece cincisprezece 
etaje de oțel și beton ar fi blocat orice semnale. 

Imediat după ora 18 am auzit accentul tărăgănat al lui Dox. 

— Eu sunt, partenere. Ești pe poziţie? 

Am fost încântat să-l aud. 

— Da, sunt aici. Toaleta pentru bărbaţi de la etajul 
paisprezece. 

— Ce coincidență! Tocmai mă pregăteam să intru acolo. Mă 
poţi auzi? Sunt cu mâna pe clanţă. 

După o clipă, am auzit ușa toaletei deschizându-se, apoi pași 
pe marmură. Dox a trecut de poziţia mea. Barbișonul dispăruse 
și am fost încântat de felul cum absenţa aceea îi schimba 
aspectul. 

S-a apropiat de un pisoar și a început să-l folosească. S-a uitat 
spre ușile deschise ale cabinelor, după aceea spre dreapta lui, 
după care a zis: 

— Se pare că ţi-ai găsit un loc bun. Unde ești? 

— Ușa din dreapta, cea cu plăcuţa de avertizare. 

— Aha, ar fi trebuit să-mi fi dat seama. Auzi, nu cumva să 


VP - 221 


tragi cu ochiul la scula mea! 

— Nu-ţi face griji, am spus și m-am surprins pe mine însumi 
continuând: De la distanţa asta văd numai obiectele mari. 

El a chicotit. 

— Asta a fost bună. Auzi, nu cumva ai obiceiul să te-nvârţi și-n 
timpul liber prin toaletele bărbaţilor? Pari al naibii de priceput la 
chestia asta. 

Mda, ar fi trebuit să fi știut mai bine decât să încerc să-l bat 
cu propriile lui arme. 

— Unde-i Delilah? 

— A făcut rost de o masă în temutul Long March Bar. 

— Aglomeraţie? 

— Nu încă, dar se umple. Deocamdată niciun semn al amicilor 
noștri. Sper s-apară, fiindcă altfel o să-ncep să-mi fac griji să nu 
li se fi întâmplat ceva. 

— Da, n-ar fi deloc plăcut. 

Dox și-a ridicat fermoarul și s-a îndreptat spre chiuvetă, 
făcându-mi cu ochiul în trecere. _ 

— Oh, da’ ia uite ce săpunuri dichisite! Imi place locul ăsta. 
De obicei nu sunt foarte meticulos să mă spăl pe mâini după ce 
urinez, dar cred că-n seara asta o să fac o excepţie. 

Am privit prin cealaltă gaură. Dox se săpunea de zor pe mâini. 

— La dracu', a comentat el, nu mă pot obișnui cum arăt în 
hainele astea și fără credinciosul meu barbișon. Crezi că Delilah 
a vorbit serios când a zis că am osatura feţei frumoasă? 

— Sunt sigur, am replicat simţindu-mă un pic iritat. Auzi, n-ar 
fi rău să te grăbești niţel. Dacă apar amicii noștri, n-ar fi tocmai 
bine să vă ciocniţi în hol. Chiar și fără barbișonul care-ţi 
ascundea osatura frumoasă. 

El a închis apa - am fost mulțumit să văd c-a atins robinetul 
cu încheieturile degetelor s-a șters pe mâini cu un prosop și l-a 
aruncat în coș. 

— Da, partenere, ai dreptate. Voi fi în bar, ţinându-i companie 
prietenei tale. Vorbesc serios acum, voi fi acolo și-ţi voi vorbi 
întruna în ureche. Dacă ai nevoie de mine, o să vin în goana 
mare. 

Chiar și în toiul palavrelor acelea iritante, m-am simţit bine să- 
| aud spunând asta. 

— Mersi, am zis. Știu c-o vei face. 


VP - 222 


Capitolul 20 


După câteva minute am auzit-o pe Delilah. 

— Salut, John. Doar verificam echipamentul. 

— Te aud bine. 

— Perfect. Suntem în bar. Avem o masă bună, în colțul 
îndepărtat. Poţi să vorbești cu noi oricând. O să monitorizăm 
transmiţătoarele și-o să te anunțăm ce se-ntâmplă. Dacă ai 
probleme, ne zici imediat. 

— Bine, am spus. 

— O să-nchidem acum, a zis Dox, ca să nu te plictisim cu aşa- 
zisa noastră conversaţie despre oportunităţi de parteneriat 
strategic în Asia și susținerea necesară pentru schimbările de 
paradigmă și punctele de inflexiune. Doar dacă nu cumva vrei s- 
asculți ca să te asiguri că mă comport corespunzător cu prietena 
ta. 

— Te rog să închizi, i-am zis. 

A chicotit. 

— Bine. Nu uita - noi te auzim în continuare, așa că dacă ai 
nevoie de ceva, ajunge să vorbești. 

— Bine. 

A închis. 

Am așteptat aproape o oră în liniște. În cinci rânduri, cineva a 
intrat în toaletă ca să o folosească. De fiecare dată m-am uitat 
să nu fie Manny sau Hilger. Era posibil ca unul dintre ei, sau 
chiar amândoi, să treacă pe aici în drum spre salonul privat, iar 
în cazul acela Delilah și Dox nu m-ar fi putut avertiza. În toate 
cazurile însă au fost bărbaţi necunoscuți. 

Spaţiul în care mă aflam era destul de mare, astfel că puteam 
să mă mișc înainte și înapoi, să fac genuflexiuni și stretching. 
Existase o vreme când puteam atinge viteza maximă de 
execuţie direct, fără nicio încălzire, dar așa ceva era tot mai 
greu în ultima vreme și doream să-mi păstrez flexibilitatea. 

Tocmai făceam exerciții izometrice pentru gât, când glasul lui 
Dox mi-a răsunat în ureche: 

— Au sosit oaspeţii noștri, partenere, a zis el. Sunt conduși 
chiar acum. 

— Câţi sunt? 

— Se pare că doi: Hilger și Manny. Stai așa, o să schimb 


VP - 223 


frecvențele ca să trag niţel cu urechea. 

După niciun minut a revenit pe fir. 

— Da, acum sunt numai ei doi. Hilger a rugat-o pe 
recepționeră să-l aducă și pe „domnul Eljub” când va sosi. Se 
pare așadar că vor fi doar trei. Ai avut dreptate - Hilger n-a mai 
schimbat planul. 

— Eljub, a repetat Delilah. 

— Ce-i cu el? am întrebat eu. 

— Nu... nu-s sigură. Mă întrebam pur și simplu cine poate fi 
oaspetele-surpriză. 

— Pe mine mă interesează mai mult unde stă așezat. Și dacă 
se va ridica de la masă. 

— Bineînţeles, a zis ea. 

— Dox, poţi comuta semnalul audio ca să aud și eu? 

— Pot, însă atunci nu ne vei putea auzi pe Delilah și pe mine. 

— E-n regulă. Voi puteţi interveni oricând apreciaţi că ar fi 
nevoie. 

— Perfect. Te conectez, atunci. 

S-a auzit un fâșâit, apoi vocile lui Hilger și Manny. Glasul lui 
Hilger mi-l reaminteam, deoarece îl ascultasem printr-un 
microfon parabolic în fața lui Kwai Chung. Avea un stil de vorbit 
remarcabil de lent, încrezător, liniștitor. Vocea lui Manny era mai 
ascuţită; tonul îi era mai încordat. Părea că se plângea lui Hilger 
despre măsurile de securitate, mai exact despre faptul că 
bodyguardul lui trebuise să rămână afară. 

— Este mai util în monitorizarea intrării decât ar fi fost aici, i-a 
răspuns Hilger. 

M-am întrebat dacă credea într-adevăr asta - din punctul meu 
de vedere, existau argumente pro și contra - sau dacă încerca 
pur și simplu să-l calmeze pe Manny, care mi se părea un tip 
plângăcios. 

— Eu nu cred, a zis Manny. Oricum după ce s-a-ntâmplat în 
Manila, mă simt mai confortabil cu el în apropiere. 

— Ti-am spus, eu sunt cunoscut în clubul ăsta și n-am 
bodyguard. Dacă vom posta pe cineva în faţa ușii, nu vom face 
altceva decât să trezim curiozitatea personalului despre invitații 
mei la cină. In seara asta curiozitatea este ultimul lucru de care 
avem nevoie. 

— Ar fi putut sta cu noi la masă. Personalul n-ar fi știut ce rol 
are. 


VP - 224 


— Este adevărat, dar atunci noi n-am fi putut vorbi deschis. 
Liniștește-te, ţi-am spus: Rain este în Bangkok. Aproape că l-am 
înhăţat ieri acolo. Acum este pe fugă și oamenii mei îl urmăresc. 
N-ai niciun motiv să-ți faci griji. 

Pentru o clipă m-am întrebat din nou dacă nu cumva 
operaţiunea lui Hilger era într-adevăr pentru CIA. În tot cazul 
vorbea ca în numele statului, descriind „aproape că l-am 
înhăţat” ca fiind un liniștitor semn de succes. Am simţit că ar fi 
fost în largul lui să delireze despre „succese catastrofice” și 
celelalte nonsensuri similare ale epocii. 

— Eu vreau să știu când îl prindeţi, a spus Manny. 

— Bineînţeles. 

Ei bine, am gândit, Hilger va trebui să-i dea niște explicații lui 
Manny mai târziu diseară. Pe de altă parte, dacă lucrurile 
mergeau așa cum fuseseră planificate, Hilger n-ar mai fi putut 
explica nimic, la fel cum Manny n-ar mai fi putut asculta nimic. 

Semnalul audio s-a întrerupt brusc. S-a auzit un fâșâit, după 
care Dox mi-a revenit în ureche. 

— L-am văzut pe Hilger scoțând echipament de detectare a 
microfoanelor dintr-o servietă, a zis el. Noroc că avem și video. 
O să întrerup totul pentru zece minute, pentru ca ei să nu 
detecteze niciun semnal. 

— Bine, am spus. 

Transmiţătoarele emit pe frecvenţe radio, care sunt prezente 
pe fundal în toate orașele din lume, iar noi utilizam semnale 
foarte slabe, amplificate în exteriorul camerei de releele pe care 
le amplasasem. Ca atare, unica îngrijorare nu era prezenţa pe 
fundal a transmiţătoarelor, ci doar susceptibilitatea lor față de o 
scanare deliberată, care putea porni pe urma semnalelor emise 
de ele ca după o dâră de firimituri electronice. După terminarea 
scanării, puteam reveni în siguranţă online. 

Peste zece minute l-am reauzit pe Dox. 

— Bun, i-am dat drumul. Te cuplez din nou. 

Alt fâșâit și i-am ascultat iarăși pe Hilger și Manny. Cel din 
urmă spunea: 

— El știe că-i important. | se suie la cap. 

Hilger a chicotit. 

— Vorbesc serios, de-aia și întârzie. Ne arată că ne poate face 
să-l așteptăm și că știe c-o să ne supunem. Arabi, ce vrei! Asta-i 
stilul lor. 


VP - 225 


— Haide să ne reamintim că-n seara asta suntem toţi prieteni, 
da? a zis Hilger. Fără naţionalisme la masa asta. Fără loialităţi 
idioate. 

Mi s-a părut că am auzit clinchet de pahare. 

După aceea au tăcut. Au trecut zece minute, apoi am auzit o 
ciocănitură la ușa lor și hârșâituri de scaune împinse îndărăt. 
Hilger a rostit: 

— Bună seara, domnule Eljub. Bine aţi venit. 

În sfârșit, mi-am spus. Domnul VBM. 

— Salut, Ali, a zis Manny. Mă bucur că ai putut veni. 

— Te rog să-mi spui Ali, a vorbit în engleză un glas nou, cu un 
accent pe care am avut greutăţi să-l recunosc. 

Poate că era arab, totuși exista și ceva european în el. 
Indiferent cine ar fi fost, i se adresase probabil lui Hilger. Cu 
Manny se părea că se cunoștea deja. 

— Bine ai venit, Ali, a spus Hilger. la loc, te rog. 

Am auzit din nou hârșâituri de scaune, după care Hilger a 
întrebat: 

— Cum a fost zborul? În regulă? 

— Da, fără evenimente. Dar lent. În prezent sunt enorm de 
multe proceduri de securitate pentru avioane! 

Cuvintele acelea au provocat râsete în jurul mesei. 

— Și hotelul? a continuat Hilger. 

— Nu cred că mă pot plânge despre un apartament din Four 
Seasons. Mulţumesc că te-ai ocupat de asta. 

— Plăcerea mea. 

S-a auzit altă ciocănitură în ușă. 

— Da, a zis Hilger. 

Un glas de femeie a întrebat dacă doreau să comande de 
băut. 

— Comandăm și mâncarea? a întrebat Ali. Mor de foame. 

— Păi, da, a comentat Manny, s-a făcut cam târziu pentru 
cină. 

Nu doar plângăcios, mi-am spus, ci și pasiv-agresiv. Desigur 
antipatia mea pentru el n-avea oricum să fie un factor care să 
încline balanţa într-o parte sau alta. În clipa aceasta nu simţeam 
absolut nimic în afara obișnuitei focusări totale din toiul unei 
operațiuni. Și aveam s-o păstrez așa, până când avea să fie mult 
prea târziu ca să constituie vreo diferenţă. 

— Bine, a spus Hilger, să comandăm atunci. Ali, dă-mi voie să- 


VP - 226 


ţi sugerez... 

S-a auzit un fâșâit și a intervenit Dox. 

— Avem ceva interesant aici, partenere. la ascult-o pe 
doamna ta. 

— Nu este Eljub, s-a auzit glasul lui Delilah, ci al-jib. Numele 
lui este Ali al-jib. 

— Nu-l cunosc, am răspuns. Este cineva cunoscut? 

— De A.Q. Khan ai auzit? a întrebat ea. 

Din nou Khan. 

— Da, știu despre Khan, i-am spus, gândindu-mă la 
conversaţia pe care o purtasem cu Boaz și Gil în Nagoya. Savant 
pakistanez, kit de tehnologie nucleară etc. etc. Acum vreun an 
era cap de afiș pe toate mass-media, după care a dispărut. 
Directorul CIA aflat pe picior de plecare se lăuda în privinţa asta. 

— Da, că Creștinii În Acţiune îl luaseră pe Khan de gât, ba 
chiar i se vârâseră în dos și-n alte locuri greu de atins, a adăugat 
Dox. 

— Cred că locurile acelea au fost mai degrabă „reședința lui, 
laboratoarele lui și altele la fel”, a zis Delilah. Dar este adevărat, 
așa a afirmat propaganda americană. A ovaţionat arestarea lui 
Khan ca pe o victorie de răsunet. Atunci, vă întreb eu, de ce 
continuă SUA să-i investigheze reţeaua? Și de ce Agenţia 
Internaţională pentru Energie Atomică procedează la fel? 

— Păi, știi cum e, a răspuns Dox. În privinţele astea, guvernul 
continuă de obicei investigaţiile doar pentru a determina dacă 
au reușit o simplă „victorie de răsunet” sau dacă ar putea să o 
descrie ca pe „un triumf istoric”. Sunt sigur că CIA nu crede că 
rețeaua mai este operaţională după toate acţiunile inteligente 
pe care le-a întreprins pentru a o stopa. 

— Este operaţională, a spus Delilah. În ciuda arestărilor. Este 
la fel ca al-Qaeda - deși conducătorii au fost eliminaţi, în locul 
lor încep să apară actori noi, mai puţin centralizaţi. 

— Al-Jib? am întrebat eu. 

— Exact. Ali al-jib face parte din generaţia asta nouă. A fost 
educat în RDG, la Institutul Central de Cercetări Nucleare din 
Rossendorf. Mai sunt mulţi ca el, indivizi care au studiat înapoia 
Cortinei de Fier, după care au dispărut de pe radarele serviciilor 
de informaţii în haosul ce a urmat sfârșitului Războiului Rece. Pe 
noi ne-a îndreptat în direcţia corectă descoperirea norocoasă a 
unor documente din era sovietică. 


VP - 227 


— Poate c-ar trebui să revenim pe frecvența lui Hilger și a 
tovarășilor lui, am propus eu. Asta nu-nseamnă că subiectul ăsta 
n-ar fi interesant, dar n-ar fi bine să fim distrași. 

— Nu-nţelegi, a replicat Delilah. Al-jib este un individ foarte 
periculos. El încearcă să facă cu arme nucleare ceea ce Lavi 
face cu explozibili convenţionali. Îl vânăm de mult timp și este 
extrem de dificil de urmărit. Nu-l putem lăsa să iasă viu de aici 
în seara asta. 

— Uite care-i treaba, am zis, el pare într-adevăr un copil- 
problemă, dar avem deja mâinile pline. Hilger și Manny sunt 
țintele primare. Va fi și așa destul de greu. Haide să nu 
complicăm situația,  rearanjându-ne prioritățile în toiul 
procedurilor. 

— Nu-nţelegji..., a repetat ea. 

— Ba înţeleg foarte bine. Nu eu iau deciziile astea. Oamenii 
tăi m-au angajat pentru un job și eu voi face jobul acela. Dacă ei 
voiau să mă angajeze să mă ocup și de al-jib, ar fi trebuit să fi 
prezentat problema mai devreme și aș fi stabilit un preţ. Și în 
niciun caz ei n-ar fi trebuit să se fi întors împotriva mea după un 
mic accident în Manila. 

— Despre asta-i vorba? a întrebat ea. Nu vrei s-o faci... din 
răzbunare? 

— Nu vreau s-o fac pentru că nu este înțelept s-o fac. Avem 
deja două ţinte. Dacă îl pun pe al-jib în fruntea listei, reduc 
șansele de a putea ajunge la ceilalţi doi. Așa că haide să 
revenim la planul iniţial. 

— Nu știu ce să zic, partenere..., a făcut Dox. 

— La naiba, am spus eu, a dispărut tot rahatul ăla cu 
„judecătorul și călăul sunt roluri diferite” pe care mi l-ai 
bolborosit ieri? 

— Era mai mult o orientare, nu o regulă strictă, a replicat el. 
lar situaţia de acum mi se pare mai degrabă o urgență. 

Toți am rămas tăcuţi o vreme. Exact despre asta-i vorba, am 
gândit eu, ne certăm despre idiotul ăla de al-jib, în loc să 
monitorizăm ce se-ntâmplă în salon. Distragerile pun în pericol 
toată operațiunea. 

— Dacă va exista posibilitatea, am spus cu glas tare, o să mă 
ocup și de el. Dar Hilger și Manny continuă să fie priorităţile. De 
acord? 

A urmat o pauză, după care Delilah a zis: 


VP - 228 


— De acord. 

— Bine, acum comută frecvenţa. Te rog. 

Am revenit la Hilger și compania. Părea ca și cum Hilger făcea 
o prezentare în vederea vânzării. Ceva despre investiţii 
diversificate, acțiuni pe pieţe asiatice emergente, randamente 
medii de peste douăzeci și cinci la sută. 

— Și comisionul tău? a întrebat al-jib. 

— Randamentele de douăzeci și cinci la sută sunt după 
scăderea comisionului meu, care este de douăzeci la sută. 

— Douăzeci la sută, deci. Este în concordanţă cu 
reglementările Comisiei pentru bursă și valori imobiliare 
americană? 

— Absolut deloc. Pe de altă parte însă puţine dintre acţiunile 
mele ar fi probabil aprobate de comisia aceea. 

Al-Jib a izbucnit în râs. 

— Propunerea este interesantă și cred că ai putea face foarte 
multe pentru ai mei, totuși trebuie să-ţi mărturisesc că am ezitat 
să ne întâlnim. Asta în ciuda celor care au garantat pentru tine. 
Afilierile tale anterioare sunt prea... suspecte. Există persoane 
care cred că tu continui să fii în slujba statului american. 

— Impresia respectivă poate fi utilă în activitatea mea și de 
aceea nu mă străduiesc în mod deosebit s-o distrug. 

— Am înţeles. În același timp însă poate fi greu pentru doi 
oameni să se înţeleagă între ei chiar dacă sunt din același sat. 
lar când sunt din sate diferite, cum este cazul pentru noi, 
suspiciunile dăinuie, nu crezi? 

— Așa este, dar sper că testul pe care l-ai conceput a fost 
adecvat pentru a-ţi alunga îndoielile. 

— Mai mult decât adecvat. Asasinarea unui diplomat 
american în Amman... da, sunt unele lucruri pe care un agent al 
statului american nu poate pur și simplu să le facă. 

Hilger a râs. 

— A fost o soluţie creativă și mă bucur că a funcționat. 

— Nu mi-ai spus totuși niciodată cum ai izbutit să-i determini 
pe iordanieni să acuze al-Qaeda pentru atentatul acela? 

— Au fost pur și simplu enumeraţi „suspecţii de serviciu”, a 
răspuns Hilger. Cineva trebuie învinuit când este asasinat un 
membru senior al Agenţiei Statelor Unite pentru Dezvoltare 
Internaţională și cine poate fi mai potrivit decât al-Qaeda? 

— Da, a încuviinţat al-Jjib, bănuiesc că așa stau lucrurile. 


VP - 229 


Au păstrat tăcerea pentru o vreme. Apoi Hilger a zis: 

— Un aspect util al relaţiei mele ambigue cu guvernul Statelor 
Unite este faptul că intru în contact cu foarte mulţi oameni aflaţi 
în poziţii din care-mi pot face diverse favoruri. Ei primesc același 
procentaj de douăzeci și cinci la sută pe care-l vei primi și tu și 
sunt mereu în căutarea de oportunităţi pentru a investi mai 
mult. De aceea, în seara asta, pe lângă detaliile logistice privind 
deschiderea conturilor tale și transferul de fonduri, aș dori foarte 
mult să discutăm despre ce ai avea tu nevoie, iar guvernul 
american ţi-ar putea asigura, fără să aibă habar. Aș dori să ofer 
un ajutor și în privinţa asta. 

— Pentru obișnuitul tău comision de douăzeci la sută? 

— Bineînţeles. Tot ce fac implică risc personal. 

— Nu te-am întrebat ca să mă târguiesc, ci doar am dorit o 
confirmare. Dacă poţi să oferi ceea ce-mi trebuie, cred că 
amândoi vom fi satisfăcuţi. 

— Spune atunci, a zis Hilger. Mă interesează. 

A urmat un moment de liniște, după care al-jib a rostit: 

— Așa cum știi, rețeaua doctorului Khan a fost în esență 
capabilă să asigure know-how și aparatură pentru clienţii lui. 
Veriga lipsă a procesului nostru de producţie a fost întotdeauna 
materialul. 

— Uraniu? Plutoniu? 

— Ambele sunt la fel de atractive. 

— Dacă aveţi nevoie de uraniu, cel mai bun este cel puternic 
îmbogăţit. Administraţia de Securitate Nucleară Naţională 
americană și Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică 
supervizează chiar acum repatrierea uraniului puternic 
îmbogăţit din toată lumea, iar eu am multe contacte în ambele 
organizaţii. Poate că ai auzit de program - Iniţiativa Globală de 
Reducere a Ameninţărilor, o operaţiune comună a Statelor Unite 
și Rusiei pentru securizarea combustibilului nuclear din epoca 
sovietică. 

— Da, am auzit de el. 

— Atunci știi probabil că șase kilograme de uraniu puternic 
îmbogățit tocmai a fost repatriat din Republica Cehia în Rusia. 
Transferul a fost secret până după încheiere, însă eu am știut de 
el înainte de a se efectua. Chiar acum sunt puse la punct și 
altele. Uraniul puternic îmbogăţit este mutat din Bulgaria, Libia, 
România, Serbia și Uzbekistan. Ținând seama de pregătirea ta, 


VP - 230 


nu cred că trebuie să-ţi mai spun câte oportunități există pentru 
o diversiune în timpul transportului. 

— Cât va costa? a întrebat al-jib și eu am gândit E/egantă 
prezentare pentru vânzare. Tipul e gata să-și scoată carnetul de 
cecuri. 

— Mult, a răspuns Hilger și toţi au râs. 

— Ce ţi-am zis, Ali? a intervenit Manny. 

— Da, a spus al-jib, se pare că putem face afaceri împreună. 

— De când ţi-am zis-o, a continuat Manny, de trei ani? Eu am 
câștigat mulți bani cu el și mi-a făcut o mulțime de favoruri. 

— Hai noroc! a zis Hilger și am auzit clinchet de pahare. 

— Mă scuzaţi un minut, a spus Manny. 

Am auzit un scaun hârșâindu-se pe podea, apoi ușa salonului 
lor s-a deschis și s-a închis. 

Ritmul bătăilor inimii mele a început să se iuțească. S-a auzit 
un fâșâit, după care glasul lui Dox: 

— Manny a ieșit, m-a anunţat el. Probabil că se duce la 
toaletă. 

— L-am auzit, am zis. Sunt pregătit. 

— Delilah și cu mine vom rămâne pe frecvenţa asta, ca să te 
putem auzi dacă există vreo problemă. Eu însă n-o să mai 
vorbesc, decât dacă ai nevoie de mine. 

— Bine, am spus. 

Eram ușor surprins că Delilah nu menţionase discuţia pe care 
tocmai o auzisem ca modalitate de reafirmare a importanţei 
esenţiale de a-l lichida pe al-Jib. Știam că era încăpăţânată și că 
nu accepta ușor refuzurile, dar am bănuit că o convinsese 
compromisul pe care-l oferisem. 

Am rotit capul la stânga, apoi la dreapta, trosnindu-mi 
vertebrele. Am făcut o genuflexiune pentru a mă asigura că 
genunchii îmi pocneau acum și nu într-un moment de liniște 
esenţială. M-am răsucit cu tot trunchiul spre stânga, apoi spre 
dreapta, mi-am rotit și braţele și am inspirat de două ori, scurt și 
rapid. Gata! 

Am privit prin gaura spre ușa toaletei, gândind: Haide, Manny, 
haide... 

Dar Manny n-a apărut. A trecut un minut, apoi două. Dacă el 
coborâse direct din salonul privat la toaletă, ar fi trebuit să fi 
ajuns de acum. Poate că nu voia de fapt să folosească grupul 
sanitar. Sau poate că se dusese la cel de la etajul treisprezece. 


VP - 231 


Nu m-aș fi așteptat să treacă pe lângă ușa toaletei, însă poate 
că nu știa că exista una la etajul ăsta. Sau poate că se oprise să 
dea un telefon, ori să încerce să vrăjească o chelneriță. Putea fi 
orice. Important era că nu venea aici. 

Am șoptit în microfonul de la rever: 

— Manny n-a sosit încă. Probabil că s-a dus altundeva. 

— Rahat! a spus Delilah. 

— Poți s-arunci o privire? am întrebat-o. Dox trebuie să 
rămână locului. Este improbabil ca Manny să-l recunoască, dar 
nu-i nici imposibil. 

— Nicio problemă, a zis ea. 

Am auzit ușa deschizându-se și cineva a intrat. Am privit prin 
gaură. Nu era Manny, dar era o persoană interesantă. Mi-am 
aplecat buzele spre rever și i-am șoptit lui Delilah: 

— Așteaptă. 

— Am înţeles, a răspuns ea imediat. 

Bărbatul care intrase în toaletă avea părul negru și tenul 
măsliniu al unui filipinez. Sub costumul lui ieftin se găsea un 
corp de dimensiunile aproximative ale unui frigider. După 
mărime, după felul cum era îmbrăcat și după modul în care 
inspecta interiorul grupului sanitar, am bănuit că era un 
bodyguard. Bodyguardul lui Manny. 

El era individul despre care Hilger insistase să aștepte în afara 
clădirii. Probabil că după ce ieșise din salonul privat, Manny îl 
chemase prin telefon. Apelul și timpul cât suise cu ascensorul 
explica întârzierea lui Manny, care devenise realmente paranoic 
faţă de folosirea toaletelor publice. 

Si pe bună dreptate. 

Bodyguardul venea drept spre mine, privind ușa în spatele 
căreia mă aflam. Avea s-o verifice. 

Mi-am pus talpa stângă pe cadrul ușii, am prins clanţa și m- 
am lăsat mult pe spate, astfel că ușa rezista la o tragere de vreo 
șaptezeci de kilograme. Peste o clipă am simţit o smucire 
ușoară din partea cealaltă. Dacă aș fi fost într-un concurs real de 
întrecere la trasul frânghiei, poate că bodyguardul ar fi fost în 
stare să mă clintească, totuși el nu încerca să forțeze ușa, ci 
doar să confirme că era încuiată, așa cum anunţa plăcuţa. Nu s- 
a mișcat nici măcar un milimetru. L-am simţit dând drumul 
clanţei și l-am auzit mergând spre intrare. Am auzit ușa toaletei 
deschizându-se, apoi bărbatul a rostit: 


VP - 232 


— Este curat. 

Am rămas pe poziţie. Era posibil ca și Manny să încerce ușa. 

Am auzit alt set de pași intrând. Apoi vocea lui Manny: 

— Mersi. Acum așteaptă afară, te rog. 

— Bineînţeles, a răspuns bodyguardul. 

Am auzit ușa închizându-se. Pașii lui Manny s-au apropiat. 
După aceea s-au oprit. 

Văzuse ușa pentru întreţinerea lifturilor. Se întreba dacă 
bodyguardul o verificase. Evident c-a verificat-o, s-ar fi gândit. 
Doar este bodyguard. Totuși o confirmare nu strică... 

Firesc, pașii lui s-au apropiat, apoi s-au oprit iarăși și am 
simţit altă tragere ușoară de clanță. După aceea presiunea 
respectivă a dispărut și l-am auzit pășind către dreapta mea. 

Am slăbit încetișor forța cu care ţinusem clanţa și m-am uitat 
prin cea dintâi gaură pe care o făcusem. Manny se găsea la 
pisoarul cel mai îndepărtat de mine. Era cu faţa la perete, totuși 
vederea lui periferică ar fi detectat mișcare când aș fi deschis 
ușa. Trebuia să mă mișc foarte rapid. 

M-am uitat scurt prin cealaltă gaură, pentru a verifica dacă 
bodyguardul ieșise într-adevăr. In toaletă ne aflam doar Manny 
și cu mine, așa cum trebuia. 

Situaţia nu semăna deloc cu cea de data trecută. Nu exista 
nimic care să nu fie operaţional. Absolut nimic. _ 

l-am mai acordat puţin timp, ca să termine ceea ce făcea. In 
caz contrar, ar fi sfârșit urinând pe pardoseală, și poate și pe 
mine. 

A început mișcările de scuturare. Am inspirat de două ori, 
rapid, silențios. Dă-i drumul. 

Am deschis ușa, am făcut un pas lung pe lângă ușă, am 
pivotat și m-am îndreptat direct spre Manny. 

Capul i s-a întors către mine și a căscat gura. Ochii i s-au 
holbat și a început să ridice braţele. 

Adrenalina contractă gâtul. De aceea o persoană care suferă 
o spaimă bruscă vorbește cu glas piţigăiat sau șoptește, sau pur 
și simplu nu poate emite niciun sunet. Manny, ale cărui anxietăți 
recente asociate toaletelor publice tocmai se materializau, 
primise o doză masivă de adrenalină. De aceea rămăsese tăcut, 
deși bodyguardul lui era imediat în exteriorul ușii. 

A început să se răsucească în întâmpinarea mea, dar era deja 
prea târziu. Am pășit înapoia lui, l-am izbit cu genunchiul stâng 


VP - 233 


în șale și l-am tras violent către mine, prinzându-l de umeri. 
Corpul i s-a îndoit spre îndărăt în jurul genunchiului meu. Am 
coborât talpa pe podea și am dus braţul stâng în sens invers 
acelor de ceasornic în jurul gâtului său, astfel că faţa îi era 
presată de partea inferioară a cutiei mele toracice, iar 
antebraţul meu făcea pârghie pe ceafa lui. Mi-am prins 
încheietura mâinii stângi cu mâna dreaptă, i-am împins partea 
de jos a corpului spre înainte, lipind-o de pisoar, și am ridicat 
brusc antebraţul. Şira spinării i s-a arcuit la limita elasticităţii 
naturale și pentru o fracțiune de secundă deplasarea noastră 
spre înainte a încremenit. După aceea gâtul i s-a frânt. Pocnetul 
a fost sonor, dar nu chiar atât de tare încât să poată fi auzit de 
bodyguardul de afară prin ușa de mahon gros. Corpul lui Manny 
s-a înmuiat și mi-am strecurat braţele sub ale lui ca să-l opresc 
să nu cadă pe pardoseală. 

L-am târât în spaţiul pentru întreţinerea liftului și am închis 
ușa înapoia noastră. L-am percheziţionat rapid, dar nu era 
înarmat. Rahat! 

Am gândit rapid. Dacă bodyguardul se afla imediat în afara 
ușii, așa cum mă așteptam de altfel, nu puteam să ies pur și 
simplu și să trec pe lângă el. Verificase toaleta înainte de 
intrarea lui Manny și fusese pustie. Ar fi fost în neregulă dacă 
acum ar fi ieșit cineva. Oricum, ideea nu era să trec pe lângă el, 
ci să-i iau arma. Dacă ar fi fost cu spatele la mine, aș fi reușit s-o 
fac, în ciuda mărimii lui. Dar dacă mă vedea ieșind, lucrurile 
puteau căpăta o întorsătură urâtă. Dacă se isca agitaţie, chiar 
dacă l-aș fi dezarmat și m-aș fi dus direct sus după Hilger și al- 
Jib, era posibil să fi pierdut deja elementul-surpriză. 

Am auzit ușa toaletei deschizându-se. M-am uitat prin gaură: 
un chinez de vârstă mijlocie, în costum de om de afaceri. Părea 
inofensiv și probabil că bodyguardul decisese că-l putea lăsa să 
intre. Chinezul a intrat într-o cabină și a închis ușa. 

Peste cel mult un minut probabil că bodyguardul avea să 
controleze ce se întâmpla cu Manny. Intram în criză de timp. 

Am ieșit din incintă, m-am apropiat silențios de altă cabină și 
i-am închis ușa, apoi am revenit în ascunzătoare. Ușa din mahon 
a cabinei era înaltă din pardoseală până în plafon, așa că era 
imposibil de verificat dacă înăuntru se afla realmente cineva, iar 
dacă bodyguardul ar fi băgat capul în grupul sanitar, ar fi 
presupus acum că Manny folosea una dintre cabine. Mă îndoiam 


VP - 234 


că și-ar fi deranjat clientul într-un asemenea moment delicat, 

strigându-l, totuși reticenţa lui ar fi avut niște limite. Poate că-mi 

câștigasem un minut sau două, dar ceasul continua să ticăie. 
Atunci mi-a venit o idee. 


Capitolul 21 


— Delilah, am șoptit. 

Mi-a răspuns imediat. 

— Sunt aici. 

— Manny este rezolvat, dar în afara toaletei este un 
bodyguard. Nu pot să ies pe lângă el. Peste vreo două minute va 
intra probabil să vadă ce s-a-ntâmplat cu Manny. De asemenea, 
înăuntru mai este un chinez care folosește o cabină și trebuie să 
mai câștig vreo două minute ca să poată termina și pleca naibii 
de-aici. 

— Zi-mi ce să fac. 

— Dox, mai ai seringa pe care-am luat-o de la Winters? 

— l-aici, partenere. 

— Dă-i-o lui Delilah. Delilah, ţie nu-ţi va fi greu să te apropii 
de bodyguard. Prefă-te că ești pe punctul de a intra în toaleta 
greșită. După aia, flirtează cu el și distrage-i atenţia până iese 
chinezul din toaletă. Atunci, înțeapă-l cu seringa pe bodyguard. 

— Ce-i în seringă? a întrebat ea. 

— Dox, dă-i seringa. O să-ţi explic pe drum. 

— l-am dat-o deja, partenere. Acum s-a ridicat de la masă. 

— Este un anestezic de uz veterinar. Tot ce trebuie să faci 
este s-o ţii în palmă și să-l lovești scurt cu ea. Acţionează ca o 
mușcătură de șarpe. 

— Asta-i „tot” ce trebuie să fac? Nu trebuie să ating o venă 
sau o arteră? 

— Ba da, dacă vrem ca anestezicul să acţioneze foarte rapid. 

— În general, venele și arterele sunt ţinte în mișcare, destul 
de mici. A 

— Atunci doar flirtează cu bodyguardul, da? Intoarce-l în așa 
fel încât să fie cu spatele spre ușa toaletei. Eu o să-l lovesc în 
cap cu orice pot găsi pe-aici. Dar e cât o gorilă și nu știu dacă o 
lovitură-n cap va fi suficientă. Deși ar trebui să-l ameţească 


VP - 235 


îndeajuns pentru ca tu să-l injectezi în carotidă. Dacă ratezi, o să 
improvizez altceva. 

— Bine. 

— Probabil că-i înarmat și are tocul sub umăr sau la șold. 
Indiferent ce se va întâmpla, trebuie să-l dezarmăm. Asta-i 
șansa noastră cea mai bună în atacarea celorlalți doi. 

— Bine. 

Am aprins lanterna și am privit în jur. Niciuna dintre sculele pe 
care le-am văzut n-ar fi fost de folos. Niciun ciocan, nicio cheie 
fixă... Pentru o clipă m-am gândit la cuţit, apoi am respins ideea 
din cauza mizeriei pe care ar fi făcut-o. Urma să fiu nevoit să-mi 
folosesc mâinile. Am dat să bag lanterna înapoi în buzunar, 
după care am privit-o. La naiba, aproape că trecusem cu 
vederea ceva atât de evident. Mă gândisem la ea ca fiind 
exclusiv o lanternă, dar de fapt, strânsă puternic în pumn, cu 
muchia dură ieșită doar puţin în afară, ar fi fost la fel de utilă ca 
un baston yawara. 

Am auzit apa trăgându-se și după o clipă chinezul a ieșit din 
cabină. 

Am auzit-o apoi pe Delilah rostind: 

— Începe. 

lar după aceea, pe un ton puţin cherchelit, ca de flirt: 

— Nu te supăra, asta nu-i toaleta pentru doamne? 

Microfonul pe care-l avea la rever a capturat cuvintele 
bodyguardului: 

— Nu, doamnă, aceasta este toaleta pentru bărbaţi. 

Probabil că Delilah stătea foarte aproape de el. 

— Vai de mine, ce gafă aș fi făcut dac-aș fi intrat aici! Da’ nu 
știi cumva unde-i toaleta pentru doamne? 

— Cred că este după colț. 

Chinezul s-a apropiat de chiuvete și a început să examineze 
opţiunile de săpunuri și loţiuni. 

Nu te poti spăla odată și să ieși dracului afară? am gândit. Ba 
chiar mai bine, nu te mai spăla deloc. Promit că n-o să spun 
nimănui. 

— Tu ești portarul, nu? a întrebat Delilah. 

Bodyguardul a chicotit. Perfect, începea să cadă în plasă. 

— Nu, eu doar aștept pe cineva. 

Chinezul a ales un săpun și a început să se spele meticulos pe 
mâini. Dura atât de mult, încât am fost pe jumătate ispitit să ies, 


VP - 236 


să-i frâng și lui gâtul și să-l aduc lângă Manny. 

A închis robinetul, a luat un prosop și s-a șters pe îndelete. 

— Ah, deci ești cu cineva, a spus Delilah. Păcat... 

— Păcat? a repetat bodyguardul. 

— Păi, a zis ea, tipul cu care-am ieșit i-un lăbar și... A izbucnit 
în râs. Scuză-mă, cred c-am băut niţel cam mult. De obicei nu-s 
așa. 

— E-n regulă, a spus bodyguardul. Nu mă deranjează. 

Chinezul continua să se șteargă atent cu prosopul. 

Haide, prietene, nu cred c-a mai rămas pe tine nici măcar O 
moleculă de-apă! 

În cele din urmă, a aruncat prosopul în coșul de sub chiuvetă. 

Dacă te apuci acum să te piepteni, m-am gândit, sau să-ți 
examinezi dinții, sau să-ți aranjezi cravata, te omor! 

Bărbatul a decis totuși să nu se angajeze în niciuna dintre 
activităţile acelea care i-ar fi fost fatale. A ieșit pur și simplu pe 
ușă. 

— Ce drăguţ ești, a zis Delilah. Acum îmi pare rău c-am fost 
așa... dintr-o bucată. 

— Sunt obișnuit cu femeile dintr-o bucată, a răspuns 
bodyguardul. Îmi plac. 

— Serios? De unde ești? 

— Vreau să fie cu spatele la mine, am rostit ieșind din incinta 
de acces la lifturi și pornind spre ușă. Acum! 

— Sunt filipinez, l-am auzit pe bodyguard. 

— Așa este, a spus Delilah fără să-și schimbe deloc tonul. 

Și în timp ce bodyguardul se străduia să înțeleagă cuvintele 
ei, aparent lipsite de orice logică, am ieșit din toaletă înapoia lui 
și l-am lovit în ceafă cu pumnul ţinut ca un ciocan, din care 
ieșea un capăt al lanternei. A icnit și s-a cutremurat din tot 
corpul, dar n-a căzut. La naiba, ce ţeastă groasă avea! M-am 
pregătit să-l mai lovesc o dată, însă Delilah intrase deja în 
acţiune și l-a pocnit cu palma în care ţinea seringa în partea 
laterală a gâtului, pe carotidă. El a icnit din nou și a început să 
bâjbâie sub haină. l-am prins braţul ca să-l opresc. A încercat să 
se răsucească spre mine. Delilah a întins mâna rapid și a scos 
ceea ce căutase: un pistol care semăna cu un Colt M1911, ţinut 
în toc la șold. 

Bodyguardul a izbutit să se întoarcă cu totul, ajungând cu fața 
la mine. A întins brațele ca și cum ar fi vrut să mă prindă de 


VP - 237 


revere, după care picioarele i-au cedat - nu știu dacă din cauza 
loviturii sau a injecţiei. A căzut peste mine și l-am prins de sub 
braţe și peste spate. M-am împleticit înapoi prin ușa toaletei, 
găâfâind de efort. Cred că avea vreo o sută cincisprezece 
kilograme. Delilah ne-a urmat și a închis ușa după noi. A scos 
încărcătorul din pistol - am văzut că era de fapt un Kimber Pro 
CDP II -, a verificat dacă avea gloanţe, apoi l-a băgat la loc. A 
tras culisorul cam un centimetru, a încuviinţat din cap, parcă 
mulțumită de ceea ce văzuse și i-a dat drumul înapoi. 

— Proptește ușa, am zis străduindu-mă să susţin greutatea 
inertă din braţele mele. Să nu intre cineva. 

Delilah și-a apăsat vârful drept al balerinului de ușă, cu 
călcâiul înfipt în podea, și a făcut un pas lung înapoi cu celălalt 
picior. Am târât bodyguardul în incinta de întreţinere și l-am 
lăsat să cadă peste fostul lui client. Am pășit după aceea peste 
amândoi și am închis ușa după mine. 

Cineva a încercat ușa toaletei. Când nu s-a deschis, persoana 
a ciocănit. Delilah nu s-a cilintit și a vorbit tare: 

— Ne cerem scuze, dar se face curățenie. Vă rog să folosiţi 
toaleta de la etajul treisprezece. 

Curăţenie, m-am gândit. E și ăsta un fel de-a spune. 

Ciocăniturile au încetat. 

M-am apropiat de ea. 

— Dă-mi arma, i-am spus. 

A clătinat din cap. 

— Tu pleacă. Mă ocup eu de restul. 

— Haide, asta nu-i o treabă pentru tine. 

— Este ceea ce trebuie să fac. 

— Lasă-mă să termin ce am început. Cu o armă, îi pot rezolva 
pe amândoi. 

M-am gândit că asta dorise să audă, dar Delilah a clătinat 
iarăși din cap. 

— Ascultă-mă, am urmat, unde o să ascunzi ditamai tunul 
ăsta? Este mai mare decât poșetuța ta. 

A inspirat adânc și a spus: 

— Ţi-ai îndeplinit contractul cu Manny. Vei fi plătit. Acum 
pleacă! 

— Vrei să-mi dai dracului pistolul? Nu știu de cât timp mai 
dispunem. 

Delilah m-a privit și, pentru o secundă, am crezut că o 


VP - 238 


convinsesem. Apoi însă a deschis ușa și a ieșit pe coridor, 
pornind spre scară. Am mers după ea. Tinea pistolul coborât, în 
lungul piciorului drept. 

Dox mi-a vorbit în ureche: 

— Care-i situaţia acolo, doamnelor și domnilor? Conversaţia 
voastră mă neliniștește. 

— Mă ocup eu de restul, Dox, a spus Delilah în drum spre 
scară. Voi ar trebui să plecaţi. Acum ar fi o ocazie foarte 
potrivită. 

— Haide, Delilah, am zis, n-o să te abandonăm pur și simplu. 
Te poți bizui pe partenerul meu. L-am văzut trăgând cu arma și, 
crede-mă, ţintele pe care le lovește nu se mai ridică. 

Ne-am oprit pe palierul dintre scările ce urcau la etajul 
cincisprezece, respectiv coborau la treisprezece. De aici puteam 
doar să suim, să coborâm, ori să revenim pe coridorul spre 
toaletă. Pentru o clipă m-am gândit să-i smulg pur și simplu 
arma din mână. Delilah o ţinea însă astfel încât o proteja cu 
corpul de mine - proceda așa în mod deliberat. Mă îndoiam că 
aș putea s-o dezarmez fără s-o rănesc sau să fiu eu însumi 
împușcat. Niciuna dintre posibilităţi nu mă atrăgea. 

Am prins-o de braţ și am început: 

— La dracu’, Delilah... 

Pe scara de deasupra noastră s-a auzit un zgomot. Amândoi 
am ridicat ochii. Erau Hilger și al-jib, care coborau spre noi. 
Hilger ținea o armă lipită de picior. M-a privit și i-am citit în ochi 
că mă recunoscuse. 

Rahat! Probabil că absenţa îndelungată a lui Manny le trezise 
suspiciunile și ieșiseră ca să vadă ce se întâmpla. 

— Dă-te la o parte, John, a zis Hilger. Noi vrem doar să 
plecăm. Nu-i nevoie să moară cineva aici. 

Delilah avea Kimber-ul, dar îmi era clar că Hilger deţinea 
avantajul. In primul rând, arma lui era deja ridicată. In al doilea 
rând, se afla pe teren mai sus. De asemenea, probabil că arma 
pe care o ţinea îi era familiară, poate era chiar cea cu care se 
antrenase, pe când Delilah se bizuia pe pistolul altcuiva, cu 
țeava lungă de zece centimetri și calibrul 45, probabil prea greu. 
In mod cert ea înțelesese toate astea, fiindcă altfel ar fi încercat 
să tragă. j 

Pe de altă parte însă de ce nu trăsese deja Hilger în noi? li 
văzusem abilitățile de țintaş în fața lui Kwai Chung și știam că 


VP - 239 


erau formidabile. Apoi mi-am dat seama: E£E/ este cunoscut aici. 
Asta face parte din acoperirea lui. Nu vrea să tragă. 

Al-Jib n-a spus nimic. Părea speriat. Acesta era spectacolul lui 
Hilger. 

— Nicio problemă, am spus și i-am arătat mâinile mele goale. 
N-am avut treabă cu voi. Noi am terminat. 

În caz minim, trebuia să-i aduc la nivelul nostru. Și mai bine ar 
fi fost să-i las să coboare pe scară mai departe. După aceea noi 
am fi fost pe teren mai sus. Ei aveau să se străduiască să ne 
țină sub acoperire și în același timp să coboare cu spatele. 

Hilger s-a încruntat. 

— Manny? 

— S-a terminat cu Manny. Noi doi suntem chit. 

A mijit ochii. 

— Nu suntem deloc chit. 

Se spulberase deci ideea de a-i adormi bănuielile. 

— Tu poți pleca, a rostit Delilah, dar nu și prietenul tău. 

— Îmi pare rău, a zis Hilger, dar vom pleca amândoi. Pe lângă 
voi sau prin voi - alegerea vă aparține. 

— Eu n-am nicio problemă cu „pe lângă”, am spus gândind: 
La naiba, Delilah, urmează-mi exemplul. 

L-am auzit pe Dox în ureche. 

— Știu ce se-ntâmplă, dar nu vă pot ajuta cât timp ei sunt 
deasupra voastră pe scară. Trebuie să-i lăsaţi să coboare mai 
jos de paisprezece. 

— Să facem cum a spus el, m-am adresat lui Delilah, 
referindu-mă desigur la Dox. 

A urmat o pauză lungă. Am bănuit că, instinctiv, ea nu dorea 
să se retragă dintre al-jib și o rută de evadare. 

Era însă pricepută tactic și trebuie să fi înţeles situaţia. Poziţia 
noastră relativ la Hilger și al-jib nu putea fi susținută. Era ca și 
cum ar fi încercat pur și simplu să tărăgăneze lucrurile, să-l 
încetinească pe al-Jib. Dar de ce ar fi... 

O treaptă a scârțâit. Nu știu dacă a fost intuiţia, al șaselea 
simţ sau altceva, dar m-am aplecat brusc. S-a auzit pftul unui 
pistol cu amortizor și un glonţ s-a înfipt în peretele dinapoia 
mea. _ 

Am sărit în dreapta, pe coridorul ce ducea la toaletă. In clipa 
aceea l-am zărit pe Gil, venind spre noi de jos, cu arma scoasă. 

— Nu! a ţipat Delilah. 


VP - 240 


După o secundă, focuri de armă au erupt de pe scara de 
deasupra noastră. 

Am dat de perete ușa toaletei și am năvălit înăuntru. 

— leşi din bar! i-am spus lui Dox în microfonul din rever. Am 
alergat spre ușa spaţiului de întreţinere, am deschis-o și am 
intrat. Gil i-aici. Probabil că l-a chemat Delilah. Ei sunt pe scări. 
Suntem deconspiraţi. Nu mai putem face nimic. 

— Mda, a replicat el, pare a fi un poligon de tir acolo. Clienţii 
de-aici fac pe ei de frică, îi auzi? _ 

Auzeam pe fundal ţipete și alte sunete de panică. In mod 
caracteristic, Dox suna aproape soporific de calm. Am scos 
lanterna și am aprins-o. Servieta-diplomat era în locul unde o 
lăsasem. Am luat-o și am pornit spre liftul de marfă. Am apăsat 
butonul de apel și am așteptat. 

— Dacă poţi să ajungi în incinta în care m-am ascuns, de 
acolo ai acces la liftul pentru marfă. Dacă nu, singura ta cale de 
coborâre este pe la treisprezece. 

— M-am gândit deja la toate astea, dar nu pot ajunge la 
niciuna din cauza duelului de pistolari dintre ele. 

La naiba, ce calm era sub presiune! Pentru o clipă, l-am iubit 
pentru asta. 

— Știu, totuși nu poți nici să rămâi pur și simplu în bar. Dacă îi 
scapă pe Hilger și al-jib, Gil și Delilah s-ar putea să vină după 
tine. 

— Nu cred că Delilah... 

— Delilah l-a chemat pe Gil, ce dracu'! Ce crezi, că ea a zis 
„Promite-mi că n-o să le faci niciun rău”, iar el a răspuns „Sigur 
că da, dulceaţă, orice spui tu”? 

Liftul de marfă nu mai apărea. Delilah ar fi știut unde 
mersesem. Dacă Gil izbutea să-i doboare pe Hilger și al-jib, 
aceasta avea să fie următoarea lui oprire. 

— Bine, a rostit Dox, înţeleg ce vrei să spui. Mă duc să caut un 
loc mai ospitalier unde s-aștept să se termine totul. 

— La un moment dat, vor fi o mulţime de clienţi din saloanele 
private de la etajul cincisprezece și restaurantul de la 
paisprezece, care se vor înghesui spre ieșiri. Lasă-te purtat de 
val. 

— Cam la asta mă și gândisem. Tu ce-o să faci? 

— Aștept chiar acum liftul de marfă, dar după ce se vor 
închide ușile și voi începe să cobor, vom pierde contactul. Raza 


VP - 241 


echipamentelor astea este prea mică. 

— Atunci ce dracu’ mai aștepți? Dă-i drumul! Ne-ntâlnim în 
punctul de retragere. 

Ascensorul a sosit. Am intrat în cabină și am ţinut apăsat 
butonul de menținere deschisă a ușii. Am privit cu atenţie 
interiorul - nu existau videocamere de securitate. Acelea erau 
doar pentru lifturile de pasageri. 

— Liftul a sosit, am rostit în microfon. Dacă vii încoace, pot 
ține ușa deschisă pentru tine. 

— Nu fi idiot, nenică. Coboară și dup-aia trimite-l înapoi sus. 
Nu știu nici măcar dacă o să merg în direcţia aia. Probabil c-o să 
mă las purtat de mulţime după ce Hilger și restul termină să se 
omoare între ei. 

Nu doream să-l părăsesc, dar spusele lui erau logice. 

— Baftă, am rostit și am apăsat butonul pentru parter. 

Ușile s-au închis și cabina a început să coboare. 

La dracu', detestam să-l las pe Hilger să scape. Fusesem 
foarte aproape de a pune capăt definitiv întregului caz. Am 
căzut pe gânduri. 

Containerul pentru gunoi aflat vizavi de intrare. Dacă mă 
ascundeam înapoia lui și Hilger ieșea, s-ar fi putut să beneficiez 
de o ocazie. Intr-adevăr, era cu bătaie lungă, dar nu prea 
existau dezavantaje. 

După treizeci de secunde, ușile s-au deschis la parter, în holul 

recepţiei. Drept în fața lor se afla paznicul pe care-l văzusem 
mai devreme. Scosese pistolul din toc, un Smith & Wesson 
model Special, calibrul 38, pe care-l ţinea mult prea întins în faţa 
corpului. Abia dacă m-a privit când s-a năpustit înăuntru. 
_ A zbierat ceva în chineză spre mine, probabil să ies imediat. 
Inainte să fi avut măcar posibilitatea de a se gândi ce se 
întâmpla, am dat drumul servietei, i-am prins cu ambele mâini 
arma întinsă, am pivotat și am smuls-o. A răcnit de șoc și frică. 
După aceea s-a retras cu spatele până a atins peretele cabinei și 
a început să ţipe din nou în chineză. Am presupus că de data 
asta era ceva de felul: „Nu trage!” sau poate celebra: „Rahat!” 

Am ridicat servieta, am ieșit din cabină și am privit în jur. Nu 
am zărit niciun pericol. Am strecurat mâna înăuntru și am 
apăsat butonul pentru etajul treisprezece. Ușile s-au închis și 
paznicul cu ochi holbaţi a dispărut înapoia lor; scăpasem astfel 
de el și nici nu putea să vadă ce făceam în continuare. Speram 


VP - 242 


ca Dox să aștepte deja când liftul va ajunge la etajul 
treisprezece. L-ar fi putut smulge pe paznic din cabină, după 
care să coboare imediat. 

Am traversat strada până la containerul pentru gunoi și mi-am 
examinat opțiunile. Beneficiam de ascundere bună și acoperire 
din ambele părţi. În același timp însă era cam departe de 
ascensoare pentru gustul meu. Dacă Hilger ajungea la parter în 
goana mare și făcea imediat la dreapta sau la stânga din lift, l- 
aș fi putut pierde. Dacă aș fi putut găsi un loc mai bun, ar fi fost 
preferabil să-l aștept acolo până apărea. 

Am revenit în clădire. Pupitrul paznicului... Da, era un loc bun. 
M-am pregătit să mă pitesc înapoia lui. 

În stânga mea, ușa dinspre casa scării a zburat cât colo, 
deschizându-se și ricoșând din perete. Dinăuntru a ţâșnit al-jib. 
Am ridicat arma și am încercat să-l ochesc, dar dispăruse deja 
după colț. 

Aceeași ușă s-a deschis din nou, la fel de violent. De data asta 
era Delilah. Ea a scos doar capul și a privit în stânga și în 
dreapta, cu Kimber-ul ţinut cu ambele mâini imediat sub bărbie. 
M-a văzut și a întrebat: 

— Unde s-a dus? Pe unde a luat-o? 

— Unde-i Hilger? am întrebat eu. 

— Sus! La dracu’, unde-i al-Jib? 

Am înclinat ușor din cap spre stânga și ea s-a repezit într- 
acolo fără alt cuvânt. 

M-am întors și am mai făcut doi pași către pupitrul paznicului. 
M-am oprit. Am mai făcut un pas. Apoi am zis: 

— Rahat! 

M-am răsucit și am pornit în fugă după Delilah, azvârlind pe 
drum servieta în direcţia containerului pentru gunoi. 

Am văzut-o pe Delilah intrând în Statue Square Park și am 
sprintat într-acolo. A trecut în goană pe lângă una dintre 
fântânile arteziene dinăuntru, iar perechile ce stăteau în jurul 
bazinului ei au întors capetele ca s-o privească. Mi-am continuat 
urmărirea, făcând slalom printre trecători. Am traversat Square, 
după care ne-am strecurat prin traficul dens de pe Chater Road. 
L-am zărit și pe al-jib la vreo cincisprezece metri în fața lui 
Delilah. Alerga susţinut, totuși ea reducea constant distanţa. La 
naiba, era foarte rapidă! 

Arabul s-a repezit de-a curmezișul lui Connaught, fără să 


VP - 243 


încetinească absolut deloc. Un taxi a oprit scârțâind din frâne 
înaintea lui, iar șoferul a apăsat cu toată puterea pe claxon. Al- 
Jib a izbit un pieton și l-a trântit pe jos, însă a continuat. Cineva 
a răcnit ceva. Taxiul a dat să pornească și Delilah a apărut în 
fața lui. Şoferul a claxonat din nou, scos din minţi. Am trecut pe 
lângă el la câţiva pași după Delilah. 

Al-jib a pornit pe Edinburgh, spre Star Ferry. Dacă avea 
ghinion, urma să ajungă într-o fundătură sub forma capătului 
sudic al lui Victoria Harbor. Dacă avea însă noroc, ar fi putut 
prinde un feribot care pleca. Ruta Star Ferry între Central și 
Tsim Sha Tsui fusese o linie majoră de navetă între Hong Kong și 
Kowloon pentru mai bine de un secol, iar feriboturile enorme cu 
două punți deschise, dintre care unele păreau să aibă realmente 
vârsta inaugurării liniei, plecau la fiecare șapte minute, ticsite 
de obicei cu sute de pasageri. 

Al-jib a intrat în goană în terminalul feribotului. Delilah l-a 
urmat. Peste alte câteva secunde am ajuns și eu înăuntru. 
Mulțimea care aștepta să se îmbarce era impresionantă și 
pentru o clipă am privit în jur frenetic, nezărindu-i. După aceea 
am sesizat o agitaţie la una dintre scări - da, Delilah era acolo și 
suia pe trepte. O femeie se ridica de pe jos și ţipa vehement. 
Probabil că Delilah îl pierduse pentru moment din vedere pe al- 
Jib, după care dedusese că acesta o trântise pe femeie. Am 
urmat-o, acum la numai câţiva metri în spatele ei. Un puhoi de 
pasageri cobora pe scara din stânga noastră. La naiba, un 
feribot sosise mai devreme cu un minut sau două - ceea ce 
însemna că va pleca foarte curând. Am ajuns la nivelul peronului 
principal și l-am văzut pe al-jib, mult mai departe. Părea să 
înţeleagă că beneficia de o oportunitate disperată. A accelerat și 
a sărit peste turnichetele ce duceau spre cheiul de plecare. Din 
săritură a răsturnat o măsuţă și monede s-au revărsat pe 
podeaua din ciment. Vânzătorul a strigat ceva în chineză. 

Am sărit și noi peste turnichete, luându-i urma. Cheiul era gol 
- pasagerii se îmbarcaseră deja pe feribot. Un marinar stătea 
lângă marginea bordului de pe puntea inferioară și se folosea de 
o prăjină pentru a îndepărta de chei ambarcaţiunea greoaie. Al- 
Jib a sprintat într-acolo, a sărit și a căzut peste balustradă, 
aproape dărâmându-l pe marinar. Delilah era la doi metri în 
urma lui. A sărit pe balustradă și s-a tras peste ea. Marinarul a 
strigat ceva, dar nu a încercat să oprească ambarcaţiunea, care 


VP - 244 


continua să înainteze. Pupa era aproape gata să se desprindă de 
chei. 

Mi-am vârât sub cureaua pantalonilor, la spate, pistolul luat 
de la paznic și am continuat să alerg cât puteam de susţinut. 
Haide, haide... 

În clipa când m-am lansat prin aer, mi-am dat seama că nu 
voi reuși. M-am izbit de una dintre anvelopele vechi ce erau 
înșiruite imediat sub nivelul punţii pentru a amortiza andocarea 
feribotului. Poate că anvelopa era adecvată pentru 
ambarcaţiunile maritime, dar oferea considerabil mai puţină 
protecție pentru un trunchi omenesc și am simţit cum plămânii 
mi se golesc aproape complet în urma șocului. Am reușit totuși 
să mă trag în sus până la balustradă și s-o escaladez. Am căzut 
pe punte, apoi m-am ridicat. 

Delilah și al-jib dispăruseră în masa de pasageri, totuși exista 
un soi de potecă, ceva mai rarefiată decât zonele imediat 
învecinate, care mi-a spus încotro să mă uit. Am scos pistolul și 
m-am avântat în mulțime. Din fericire la bord nu existau agenți 
de pază care să complice lucrurile. Star Ferry este aproape la fel 
de sigură ca o plimbare pe trotuar în amiaza mare. 

Însă după numai câţiva metri poteca pe care o urmasem s-a 
închis complet. Aici se aflau zeci, poate sute de pasageri și nu 
puteam detecta printre ei nimic care să indice încotro porniseră 
Delilah și al-jib. În mai puţin de șapte minute, urma să debarcăm 
la Kowloon, iar acolo avea să fie greu să-l opresc pe bărbat să 
sară pe chei după ce andocam și să se piardă în gloată. Trebuia 
să-l izolăm aici. 

Am continuat să înaintez, pe lângă șiruri de scaune din lemn, 
dar nu puteam distinge nimic prin masa de oameni care nu mai 
găsiseră locuri și stăteau în picioare. 

— Delilah? am strigat. Delilah! 

— Aici, am auzit-o rostind undeva înaintea mea. Am... 

Ceva i-a întrerupt vorbele. Am auzit detunătura unei arme de 
calibru mare. Apoi ţipete. Brusc, mulţimea s-a tălăzuit spre 
mine. Cei aflaţi în rândurile din față se străduiau să fugă 
dinaintea împușcăturilor. 

Mi-am croit drum printre oameni. Pe neașteptate, puhoiul 
acela a ajuns îndărătul meu aidoma unui reflux care se retrăgea. 
Și atunci am văzut. 

Cumva, al-Jjib ajunsese în spatele lui Delilah și izbutise să-i 


VP - 245 


smulgă Kimber-ul. Stătea acum înapoia ei și o ţinea cu o mână 
după gât. Cealaltă mână lipise ţeava armei de tâmpla femeii. 

M-am oprit și am îndreptat spre el pistolul Smith & Wesson, 
pe care-l ţineam cu ambele mâini. Se aflau la opt metri 
depărtare. Eu continuam să gâfâi după alergare, iar puntea 
feribotului se legăna puternic din cauza curenților din port. lar 
al-jib o ţinea pe Delilah ca pe o pavăză vie, expunându-și numai 
o porțiune mică a capului. Eram prea departe ca să risc un foc. 

— Aruncă pistolul! a zbierat el. Aruncă-l sau, pe Allah, îi 
împroșc creierii peste tot! 

— Să n-o faci, am rostit cât am putut de calm, fiindcă atunci 
va trebui să-ţi împroșc și eu creierii peste tot. 

— Aruncă.-l! a urlat el iarăși. Aruncă-l! 

— Ascultă-mă, am spus străduindu-mă să acopăr vuietul 
vântului care sufla peste punte. Nu știu cine ești și nu-mi pasă. 
Treaba mea a fost cu Manny și treaba aceea s-a terminat. Din 
partea mea, ești liber să pleci. Dar dacă-i vei face ei vreun rău, 
va trebui să te omor, ai înţeles? 

M-a privit cu ochi disperaţi, dar mi-am dat seama că se 
gândea. Nu putea s-o împuște pe Delilah. Dacă o făcea, l-aș fi 
ciuruit în timpul necesar pentru a îndrepta după aceea arma 
spre mine. 

— Să analizăm puţin situaţia, am urmat eu. Să găsim o cale 
prin care toţi să plecăm de aici pe picioarele noastre. Pentru 
început, coboară-ţi arma un pic, și o să-mi cobor și eu arma un 
pic. lar după aceea putem continua în același fel. 

A părut să se destindă, foarte, foarte puţin. Este bine, am 
gândit. 

— Nu! a strigat Delilah. Omoară-l! 

La dracu”, asta și intentionez, dar nu strica lucrurile bune pe 
care le fac... 

Strânsoarea lui al-Jib în jurul gâtului ei a sporit. 

— Aruncă pistolul! a răcnit el din nou. 

Delilah mă fulgera cu ochi clocotind de furie. 

— Impușcă-l! a șuierat ea. Impușcă-l, lua-te-ar dracu'! 

El o sugruma, dar nu-mi dădeam seama dacă o făcea sau nu 
cu intenţie. Am înțeles că pierdeam controlul situaţiei. Bărbatul 
era atât de tensionat, încât ar fi putut apăsa trăgaciul chiar fără 
s-o fi vrut. Sau putea s-o împuște ca s-o reducă pur și simplu la 
tăcere. Sau în urma unui calcul greșit. 


VP - 246 


— Aruncă dracului pistolul! a zbierat el iarăși. Dacă nu, îţi 
jur... 

Printr-o singură mișcare rapidă și simultan fluidă, Delilah a 
lăsat capul în jos și i-a lovit pistolul cu mâna dreaptă, ridicându-i 
țeava. Arma s-a descărcat în tavan. Eram atât de plin de 
adrenalină, încât detunătura mi s-a părut un simplu pocnet de 
artificii. 

Al-Jib a început să coboare înapoi pistolul. Delilah l-a prins cu 
ambele mâini. Arma s-a descărcat din nou. 

Am intrat în acţiune. Delilah se afla între noi, în faţa 
trunchiului bărbatului, și amândoi erau în mișcare. Eu mă 
găseam încă prea departe pentru a risca să trag. 

El i-a dat drumul gâtului și a folosit ambele mâini pentru a 
încerca să recâștige stăpânirea pistolului. N-a izbutit. A ridicat 
ochii, m-a văzut apropiindu-mă și a înțeles că pierduse. 

A abandonat pistolul și s-a întors ca să fugă. Dar viteza 
glonțului la ieșirea din ţeava unui pistol calibrul 38 este de două 
sute șaizeci de metri pe secundă. Întrucât nu ne despărţeau nici 
șase metri, glonţul pe care l-am tras a ajuns la el cam în a 
patruzecea parte dintr-o secundă. Ceea ce s-a dovedit a fi ceva 
mai rapid decât se putea al-jib îndepărta. Glonţul l-a lovit în faţă. 
Impactul l-a răsucit în loc și s-a împleticit spre balustradă. L-am 
urmat, concentrându-mă asupra trunchiului său, pregătindu-mă 
să-i dau lovitura de graţie. 

Alte două focuri au răsunat de lângă mine. Ambele l-au lovit 
pe bărbat în lateral. Am văzut-o cu coada ochiului pe Delilah, 
care a trecut pe lângă mine, ţinând Kimber-ul cu ambele mâini, 
implacabilă ca îngerul morţii. 

Al-jib a dat să se îndrepte. Delilah nu și-a încetinit înaintarea. 
L-a împușcat încă o dată în trunchi, apoi în cap. El a ridicat 
brațele și a căzut peste balustradă în apa întunecată de 
dedesubt. 

Am rămas privind-o un moment lung. Continuam să-mi ţin 
arma în postura de luptă. 

Ea a stat locului o secundă, gâfâind, privindu-mă în ochi, însă 
defocalizată. A coborât Kimber-ul. 

Am ezitat, luptându-mă cu știința faptului că-l chemase pe Gil. 
Ceva din ochii ei, din postura ei, a decis pentru mine. Am 
coborât pistolul și l-am vârât sub cureaua pantalonilor. 

M-am uitat spre prova. Luminile din Tsim Shua Tsui se aflau la 


VP - 247 


mai puţin de un kilometru depărtare. 

Au trecut câteva secunde de tăcere. Apoi Delilah mi-a întins 
Kimber-ul. 

— la-l, a zis ea cu glas ușor tremurător. N-am unde să-l 
ascund, așa cum bine ai spus. Și s-ar putea să avem nevoie de 
el. 

Am băgat și al doilea pistol sub cureaua pantalonilor și m-am 
uitat la ea, străduindu-mă să găsesc cuvinte. 

— A trebuit s-o fac, a spus Delilah. Am făcut-o și pentru tine. 

— Cum adică „și pentru mine”? 

— Intr-o bună zi al-jib și ai lui vor detona o armă nucleară în 
interiorul unui oraș. Vor muri o jumătate de milion de oameni. 
Oameni nevinovaţi - familii, copii, prunci. Când se va întâmpla 
asta, nu va fi din cauză că eu n-am oprit-o, deși aș fi putut. lar tu 
n-ai putea suporta povara acelei vinovăţii. De aceea am făcut-o 
și pentru tine. 

Abia atunci am auzit strigătele și vacarmul dinspre bordul pe 
unde pasagerii aveau să debarce dintr-o clipă în alta. Fusesem 
atât de concentrat de încleștarea cu al-jib, încât nu le sesizasem 
până atunci. 

Delilah și cu mine am înaintat în mulțime. Oamenii situaţi cel 
mai aproape de noi s-au tras în lături, ferindu-se, dar cu cât 
pătrundeam mai mult în gloată, cu atât întâmpinam mai puţin 
genul acela de „politeţe”. Pasagerii aflaţi chiar lângă balustrada 
bordului de acostare nu văzuseră cele întâmplate. Nu știau cine 
eram noi și nici nu le păsa. Auziseră împușcături și hărmălaie, și 
nu doreau decât să coboare cât mai rapid de pe feribot imediat 
ce andoca. Am ajuns într-un punct în care mulţimea era așa de 
densă, că eram pierduţi în ea ca doi simpli pasageri. Nu mai 
puteam avansa. Pur și simplu, trebuia să așteptăm, alături de 
ceilalţi. 

După câteva secunde, am andocat. În clipa în care 
ambarcaţiunea a atins cheiul, oamenii s-au revărsat ca un talaz 
de pe ea. Se auzeau multe strigăte în chineză și nu eram sigur 
asupra înțelesului lor. Știam doar că trebuia să dispărem de aici 
înainte ca unul sau altul să înceapă să ne arate cu degetul. 

Am ieșit din clădirea feribotului, pe lângă turnul cu ceas și am 
pătruns în mulțimile de pietoni și cumpărători din zonă. Am 
traversat pasajul subteran de sub Salisbury Road, apoi am mers 
către est, spre cartierele comerciale incredibil de aglomerate din 


VP - 248 


jurul lui Nathan. Un bărbat asiatic și o blondă superbă - am fi 
fost ușor de reperat dintr-o descriere a celor petrecute pe 
feribot și în Clubul China ceva mai devreme. Cu toate acestea, 
nu doream deocamdată să ne despărţim. Doream să închei 
complet cazul. 

Am ajuns în colțul sudic al lui Kowloon Park și am intrat. 
Parcul, aflat pe o colină întinsă deasupra străzilor de dedesubt, 
era întunecos și, la ora aceasta, rezonabil de pustiu. Am trecut 
pe lângă voliera scheletică și pe lângă siluetele grădinilor în stil 
chinezesc, către Sculpture Walk, unde ne-am așezat pe treptele 
unui amfiteatru mic lângă una dintre statuile tăcute de pe Walk. 
Am scos telefonul cu cartelă, l-am activat și l-am sunat pe Dox 
pe telefonul lui similar. 

A răspuns imediat. 

— Hei, partenere, sper că tu ești. 

Mi-a fost imposibil să nu surâd la auzul glasului său. 

— Eu sunt. Ești bine? 

— Da. Sunt deja în punctul de retragere. Tu unde ești? 

— În Kowloon. 

— Scuză-mă că te-ntreb, dar nu-i în direcţia greșită? 

— Din păcate. Delilah și cu mine l-am urmărit pe al-jib pe Star 
Ferry. 

— Și cum s-a terminat treaba? 

— A murit al-jib. 

— Asta-i un final fericit. Altă victorie pentru băieţii buni și o 
lovitură dată forţelor răului. Și Delilah? 

— Este bine. E lângă mine acum. 

— Aha, deci de-aia te-ai băgat în Kowloon. Eşti sigur c-avem 
timp pentru chestii de-astea acum? 

— Sunt sigur că n-avem. Ce s-a-ntâmplat cu Hilger și Gil? 

— Dacă te referi la cel care trăgea în Hilger, e mort. 

— De unde știi? 

— Hilger l-a-mpușcat, iar când Delilah s-a dus să-l ajute, Ali 
aproape c-a sărit peste toţi și-a fugit în jos pe scară. După aceea 
Gil s-a descurcat foarte bine să răspundă la focul lui Hilger, deși 
era cu capu-n jos și întins pe spate pe trepte, dar în cele din 
urmă Hilger a mai băgat un glonţ în el, după care a făcut 
șmecheria de levitaţie a lui Ali. S-a oprit doar atât cât să se- 
ntoarcă și să-i tragă amărâtului un glonţ în cap din imediata 
apropiere. 


VP - 249 


— Păcat că n-am reușit să-ţi facem rost de-o armă. 

— Mda, mi-ar fi plăcut să-l împușc și am avut și ocazia. Măcar 
am izbutit s-arunc un scaun după el, de pe palier. L-am trântit, 
dar s-a ridicat și-a șters-o. 

— Tu și scaunele, am comentat. Ar trebui să brevetezi 
procedeul - „scaune-fung-do”. 

A râs. 

— Da, am descoperit că mobilele pot fi utile uneori. Oricum, n- 
am putut ajunge la Hilger la timp cât era pe jos, fiindcă era 
înarmat și periculos, pe când eu eram doar periculos. Joburile 
astea pot fi al naibii de păcătoase fără să ai la îndemână o 
pușcă așa cum se cuvine. Nu știu cum reușești tu să te descurci. 

— Nu contează, am spus. Hilger era cunoscut în club - nu uita 
că făcuse rezervare pentru seara asta. Poliţia o să plece fără 
ezitare pe urmele lui. lar atunci vom vedea dacă am avut 
dreptate că el desfășoară operaţiuni independente de Agenţie. 

— Crezi că-l vor repudia? 

Am făcut o pauză, gândindu-mă. 

— Am senzaţia că Hilger are... dușmani. Oameni cărora le-ar 
plăcea să vadă că i se întâmplă asta - da. 

— De ce ai senzaţia asta? 

— Nu sunt sigur. Trebuie mai întâi să verific ceva și după aia o 
să-ţi spun. 

— Bine. Termină-ţi numărul de sex rapid și haide să ne- 
ntâlnim la aeroport. Hong Kong nu-mi mai pare la fel de primitor 
ca azi-dimineaţă. 

— Lasă-mă o oră. 

— Sigur că da, ia-ţi cât timp ai nevoie. Nu văd niciun motiv să 
te grăbești. Nu cred că jumătate din poliţia orașului ar căuta pe 
cineva cu descrierea ta. 

— Bine, am încuviințat, am priceput aluzia. 

l-am zis de unde putea recupera articolele pe care le 
ascunsesem în punctul de retragere. Dox a spus că le va lua și 
va pleca spre aeroport. 

Am închis telefonul, l-am dezactivat și am privit-o pe Delilah. 

— Gil e mort, i-am zis. Dox l-a văzut pe Hilger cum l-a 
împușcat în cap din imediata apropiere. 

Ea a încuviinţat, cu maxilarele încleștate, apoi a zis: 

— Altceva? 

Am informat-o despre ce-mi mai povestise Dox. 


VP - 250 


— Plec să mă-ntâlnesc cu el la aeroport, am încheiat. Vii și tu? 

A clătinat din cap. 

— Nu încă. N-am pașaportul. 

N-am rostit nimic. Eram încă furios pe faptul că-l chemase pe 
Gil. Încercam să nu mă mai gândesc la asta. 

— Oricum, a urmat ea, trebuie să-i informez pe ai mei despre 
ce s-a întâmplat aici. Se vor pune multe întrebări. 

— O să poţi ieși basma curată? 

— Nu sunt sigură. Eliminarea lui al-jib va fi cu certitudine de 
folos. Asta e realmente o victorie majoră. Nu știu ce s-ar fi 
întâmplat, dacă el ar fi scăpat. 

Vorbea neobișnuit de repede și am observat că-i tremurau 
mâinile. 

— Eşti bine? am întrebat, privind-o cu atenţie. 

A încuviinţat din cap, însă ochii i s-au umplut de lacrimi. 

— N-ai mai..., am început să spun. Am făcut o pauză, apoi am 
continuat: A fost prima dată pentru tine, așa-i? 

Delilah a încuviinţat din nou, iar lacrimile i s-au prelins pe 
obraji. A început să tremure din tot corpul. 

Furia mi s-a destrămat. Am cuprins-o cu braţul și am tras-o 
spre mine. 

— Ai făcut lucrul corect, i-am zis. Exact așa cum ai fost 
antrenată. O să fii bine. 

A scuturat din cap. 

— Nu știu ce-i cu mine. Ar trebui să fiu fericită. Ar trebui să 
exult că el a murit. De fapt, am și exultat, imediat după aceea. 
Dar acum... 

Am sărutat-o pe creștetul capului. 

— Mintea ta știe adevărul. Va mai dura însă niţel până când 
va înţelege și trupul. O să vezi. 

Și-a șters lacrimile și m-a fixat cu privirea. 

— Mi-a fost teribil de teamă că va scăpa. Voiam ca tu să-l 
împuști. Când mi-a lipit arma de cap, m-am gândit că o să mor 
și nu-mi mai păsa decât ca tu să-l împuști primul, ca să pot muri 
știind că l-ai ucis. 

Am aprobat încetișor. 

— Când ești sigur că vei muri, dar nu se întâmplă așa, 
senzația aceea nu te părăsește mult timp. Cândva o să-ți 
povestesc ce mi s-a întâmplat anul trecut în faţa lui Kwai Chung. 

— Nu mi-ai spus niciodată toate amănuntele. 


VP - 251 


— Păi... crezi c-o să-mi poţi oferi ocazia? 

Delilah a râs încetișor și mi-a atins obrazul. 

— Haide să ne-ntâlnim undeva. Nu vreau să se termine așa. 
Aș dori... aș dori să aştept o întâlnire viitoare. 

Am strâns din umeri. 

— Am numărul tău de telefon. Și amândoi avem acces la site- 
ul securizat. 

A zâmbit. 

— Îl vom avea mereu. 

Am râs. 

— Ei bine, nu va fi Parisul, dar o să găsim noi un loc. 

Mâna ei mi s-a strecurat spre ceafă și m-a mângâiat cu 
blândeţe. Mi-a plăcut. 

— Îți mulţumesc că ai încredere în mine, a rostit Delilah. Am 
vrut să-ţi spun asta pe Phuket, dar n-am făcut-o. Am vrut să-ți 
spun... cât de mult înseamnă pentru mine. 

Cum putea să miroasă atât de seducător cineva care alergase 
o jumătate de kilometru după un terorist, care fusese cât pe ce 
să moară în încleștarea lui și care după aceea îl ucisese era un 
mister pe care știam că îl voi savura mereu. 

— Se pare că încrederea pe care ţi-am acordat-o pe Phuket n- 
a fost mișcarea mea cea mai inteligentă, am comentat încet. 

Delilah m-a privit cu ochii fulgerând. 

— Ba da, a fost. Cât despre faptul că l-am chemat pe Gil în 
seara asta... 

Am clătinat din cap. 

— Înţeleg de ce ai făcut-o. 

— A trebuit s-o fac. l-am zis că era vorba despre al-jib, nu 
despre tine, că tu ne ajutai. Nu m-a crezut însă în privința ta. Și 
când l-am văzut trăgând în tine... 

Mi-am dat seama că-i atingeam piciorul cu degetele. Am dat 
să spun „Știu, te-am auzit”, însă Delilah m-a tras spre ea și m-a 
sărutat. 

Am încetat să mai vorbesc. Sărutul a ajuns de la zero la o sută 
în vreo două nanosecunde. În locul unde stăteam noi era foarte 
întuneric. 

Ce naiba, și Dox mă mai lăsase să-l aștept uneori... 

o... 

Am luat trenul Airport Express din staţia Kowloon și l-am 

sunat pe Dox după ce am ajuns. Era deja acolo. Ne-am întâlnit la 


VP - 252 


nivelul „Plecări”, în faţa ghișeului United Airlines. Continua să 
poarte costumul negru și ţinea câte o servietă în fiecare mână. 

A rânjit larg când m-a văzut apropiindu-mă. 

— Cred că asta-i a ta, a rostit și mi-a întins-o. Am văzut-o 
lângă un container pentru gunoi în faţa clădirii Bank of China, 
când am ieșit. Sau poate doreai s-o arunci definitiv? 

— Nu, renunţasem doar la balast ca să-l urmăresc pe al-jib. 
Mă bucur s-o am înapoi. Călătoria fără bagaje atrage atenţia. 

— Și noi toţi știm cât de mult detești să atragi atenţia, a 
replicat el studiindu-mi cu atenţie ostentativă gâtul. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Rânjetul lui Dox a căpătat proporţii galactice. 

— Partenere, cred că ăla de pe gulerul tău este ruj. Ai fost 
băieţel rău. lar noi suntem în toiul unei operaţiuni și așa mai 
departe, da? Păi în ritmul ăsta, data viitoare o să-ţi lași telefonul 
deschis și-o să-ncerci să i-o tragi unui katoey, ori să comiţi cine 
știe. Ce alte indiscreţii similare. Dacă vei continua așa, lumea 
va-ncepe să suspecteze că ești om, iar povara neplăcută a 
explicării contrariului va cădea complet pe umerii mei. 

Am dus mâna spre guler. 

— Doar am... am... 

— Nu trebuie să explici nimic. Știu foarte bine că așa păţesc 
bărbaţii după ce ies din lupte. Fac pariu că de data asta nici n-ai 
mai avut nevoie de Viagra, este? 

— Nu, a fost suficient să mă gândesc la Tiara. 

Dox a hohotit. 

— Asta a fost bună, aici m-ai avut, nenică! Fir-ar al naibii, o să 
ai mereu atuul ăsta în privinţa mea. Auzi, crezi că israelienii ne 
vor mai plăti, după toată nebunia asta? 

— Eu zic c-ar face bine să ne plătească. Și nu puțin. 

— Sunt convins că Delilah o să ne susţină cât poate. Este o 
doamnă cumsecade. 

— Nu știu care va fi statutul ei acum. Îi vor pune o mulţime de 
întrebări. 

— Păi, dacă lucrurile nu vor merge bine cu ai ei, din partea 
mea este oricând binevenită să se alăture grupului nostru vesel 
de liber-profesioniști. Cum am spus, noi suntem valul viitorului. 
Toate statele din lume își vor externaliza necesităţile defensive, 
pentru ca cetățenii lor să se poată uita mai mult la televizor, 
ascultă-mă ce-ţi spun. 


VP - 253 


Am clătinat din cap. 

— Nu cred că Delilah se va simţi în largul ei ca liber- 
profesionistă. Nu-i genul. 

— Atunci să sperăm că nu va fi pusă niciodată să ia decizia 
asta. Așa cum bine știi, în viaţa de soldat nu există momente 
fericite. 

— Ai dreptate. 

— Și-acum? Încotro pornim de aici? 

— Eu am o treabă în Tokio. În timp ce veneam încoace mi-am 
făcut rezervare la cursa Asiana cu escală la Seul. Pleacă la... Mi- 
am privit ceasul. Douăsprezece și jumătate noaptea. Peste două 
ore. 

— Și cu Rio? Mai păstrezi hogeacul de-acolo? 

— În general, da. Probabil că acolo o să mă duc după ce 
termin în Tokio. 

— Poate c-o să trec să te vizitez. Braziliencele... nenică, să nu 
mă stârnești. 

— Nici nu-ncerc. 

Dox a râs. 

— Da, vino când vrei, i-am zis. O să mă bucur să te revăd. 
Putem merge la alt bar pentru adulţi. 

A râs din nou. 

— Mi-ar plăcea asta. Chiar că mi-ar plăcea. 

Pentru o clipă am rămas amândoi tăcuți. După aceea l-am 
întrebat: 

— Și tu? Încotro pornești? 

— Cred c-o să-i vizitez pe-ai mei, în State. A trecut destul de 
când nu i-am mai văzut și le duc dorul. 

Am aprobat din cap, străduindu-mă să-mi imaginez revederea 
aceea. Eu îmi pierdusem părinţii cu atâţia ani în urmă, încât 
simplul concept de vizitare a familiei, de fapt de vizitare a oricui, 
pare aproape de pe altă lume. Dar poate că reușeam să găsesc 
o cale. 

— Părinţii tăi au un fiu bun, am rostit. 

Dox a radiat cu toată faţa. 

— Așa-i. lar eu sunt norocos că-i am pe ei. Și-a privit ceasul. 
Am un zbor Cathay Pacific, care pleacă spre Los Angeles la 
23:35. Așa c-ar fi bine s-o iau la picior. 

Am întins mâna. 

M-a privit și a spus: 


VP - 254 


— Fiule, doar pentru că recent a fost cât pe-aici să fiu înrolat 
ca membru al Asociaţiei de lubire Accidentală a Katoey nu- 
nseamnă că n-ai avea dreptul să-ţi arăţi sentimentele pentru 
mine. 

Doamne Dumnezeule, am gândit. Apoi însă am făcut exact 
asta - l-am îmbrățișat pe afurisitul de uriaș în mijlocul 
aeroportului. 


Capitolul 22 


Până la Seul am dormit buștean. A urmat o escală de cinci 
ore, apoi un zbor scurt până la Tokio. 

M-am întrebat unde ar fi trebuit să trag. Când locuisem în 
metropolă, menţinusem o relaţie cu câteva hoteluri care-mi 
țineau o valiză cât timp „lipseam din oraș”, pentru orice 
eventualitate. Insă aranjamentele acelea expiraseră demult și 
nu puteam fi sigur dacă hotelurile respective mai aveau lucrurile 
mele. Și chiar dacă le-ar mai fi avut, era posibil ca relaţia să fi 
fost deconspirată între timp. Am decis că era mai sigur să 
procedez altfel. 

Am aterizat pe aeroportul Narita puţin după amiază. Am luat 
trenul JR Express până la staţia Tokio, după care am mers pe 
jos, fără nicio altă greutate decât servieta-diplomat, până la 
Four Seasons din Marunouchi. Mi s-a răspuns că mai era liber 
doar un apartament. Da, am încuviinţat, un apartament ar fi fost 
foarte bun. 

Din magazinul care avea concesiunea pentru recepţia 
hotelului, am cumpărat la un preţ cu totul exagerat o pereche 
de pantaloni kaki și un pulover bleumarin din lână merinos. 
După ce am ajuns în cameră, mi-am făcut duș și m-am bărbierit. 
Am sunat apoi la recepţie și am anunţat că doream să 
beneficiez de serviciul de călcare rapidă. Costumul meu arăta de 
parcă dormisem în el. 

Am mers apoi în Ginza ca să-mi cumpăr lenjerie intimă, o 
cămașă și alte câteva articole necesare fugarilor aflaţi în 
mișcare. Vremea era rece și uscată - favorita mea în Tokio -, iar 
vântul aducea primele mușcături ale iernii. Revenirea aici mă 
făcea să mă simt bine. Mai mult chiar, în mod straniu simțeam 


VP - 255 


că făcusem lucrul cuvenit. 

Pe când mergeam, am privit în jur, mai degrabă pentru a lua 
contact cu împrejurimile decât pentru a verifica dacă nu eram 
filat. Topografia se schimbase puţin de la ultima mea vizită. 
Unele magazine arătau altfel, câteva dintre clădirile noi se 
înălțaseră și mai mult, iar Starbucks își continuase infiltrarea 
ubicuă prin locurile cele mai frecventate. Totuși senzația 
generală era aceeași: felul cum puteai trece de la bezna de Styx 
a unui pasaj subteran de pe linia de metrou Hibiya, la 
magazinele scânteietoare din Ginza, mergând numai câteva zeci 
de pași; aerul de bani câștigați pentru a fi cheltuiţi, de visuri 
împlinite și sfărâmate; oamenii frumoși din magazine și 
bătrânele cu coate ascuţite din staţiile de metrou; senzaţia că 
toți cei pe care îi vezi în ferestrele restaurantelor scumpe, pe 
trotuarele cartierelor elegante și în tăcerile solemne din micile 
altare ale orașului își doresc să fie aici, aici în Tokio, aici și 
nicăieri altundeva. 

M-am gândit la Yamaoto și m-am întrebat când ar putea fi 
sigur pentru mine să revin definitiv aici... sau dacă va fi sigur 
vreodată s-o fac. Oricât de mult mi-ar fi plăcut Rio, nu-l simțeam 
ca și cum ar fi fost căminul meu, iar mergând prin Tokio am 
suspectat că nici nu va fi vreodată. 

Am cumpărat cele necesare și am revenit la hotel. Costumul 
meu, perfect călcat, atârna deja în dressingul vast al 
apartamentului. M-am schimbat, am părasit hotelul și m-am 
îndreptat spre un magazin de telefoane mobile, de unde am 
cumpărat unul cu cartelă. L-am sunat apoi pe Kanezaki. 

— Hai, a răspuns el. 

l-am răspuns prin obișnuitul meu „Salut”. 

A urmat o pauză. După aceea, el a zis: 

— Ești în Tokio. 

Oh, progresul neabătut al identificării apelantului și alte 
asemenea tehnologii complicate! 

— Da, am spus. Voiam să te actualizez cu ce am aflat despre 
Manila. Și cred că și tu-mi datorezi o mică actualizare. 

— N-am izbutit să aflu chiar multe... 

— Nu mă vrăji pe mine. Ştii că asta mă enervează. 

Altă pauză. 

— Unde ești? 

— Te privesc chiar acum. 


VP - 256 


— Mă privești... ce vrei să zici? 

Am zâmbit, imaginându-mi-l cum se uită brusc peste umăr 
sau prin fereastra biroului. 

— Glumeam. Sunt în staţia Tokio, ieșirea Marunouchi South. 

— Eu sunt pe lângă ambasadă. Ne putem întâlni în zece 
minute - îți convine? 

— Bine. Sună-mă când ajungi aici. 

Am închis. 

Nu credeam că ar fi intenţionat să vină însoţit și în tot cazul 
nu-i lăsasem timp pentru așa ceva. Cu toate acestea, am 
traversat strada și am privit intrarea în staţie de departe. 
Vechile obiceiuri dispar greu. 

Kanezaki a sosit cu un taxi, după zece minute, singur. A 
coborât și a așteptat, știind că voi dori să-l verific înainte de a 
apărea. 

L-am ocolit pe departe, adăpostindu-mă după taxiuri și 
pietoni, apoi am venit către el dinspre unghiul lui mort. S-a 
întors însă înainte de a mă apropia destul ca să zic „bău!” Bravo 
lui! 

— Salut, a rostit și a zâmbit. 

Mi-a întins mâna și ne-am strâns-o. 

— Haide să plecăm de aici, am zis eu. Mă îndoiesc că 
guvernul japonez irosește prea mult timp cu urmărirea celor din 
CIA, totuși mai bine să fim prudenti. 

Am petrecut următoarea jumătate de oră asigurându-ne că nu 
eram filaţi, apoi am intrat în Tsuta, o cafenea pe care 
obișnuisem s-o frecventez în Minami Aoyama. Am fost încântat 
să văd că Tsuta făcea față furtunii Starbucks. Ultima dată când 
fusesem aici, o însoţisem pe Midori. Aceea fusese o după- 
amiază frumoasă, bizară ţinând seama de circumstanţe, însă 
plină de promisiuni stranii și nebunești. Trecuse foarte mult de 
atunci. 

Ne-am așezat faţă în față la una dintre cele două mese și am 
comandat espresso. L-am privit cu atenţie pe Kanezaki. Ne 
văzuserăm cu un an în urmă și acum părea mai vârstnic, mai 
matur. Degaja o încredere ce-i lipsise anterior, un soi de 
greutate. Mi-am dat seama că nu mai era un puști. Gestiona 
acum chestiuni serioase, care îl modelau la rândul lor. Așa cum 
spusese filosoful favorit al lui Dox, când te uiţi într-un abis, 
abisul se uită și el la tine. 


VP - 257 


Pentru o vreme, am flecărit generalităţi. Masa de alături era 
ocupată de două japoneze vârstnice. Mă îndoiam că știau 
engleza, limba în care discutam eu și Kanezaki - ce naiba, mă 
îndoiam că băbuţele puteau chiar să audă -, totuși am vorbit pe 
ton scăzut. 

După ce ne-au fost aduse espresso, am spus: 

— Cred că a sosit momentul să fii deschis cu mine. 

El a sorbit din ceșcuţă, a încuviințat apreciativ și a replicat: 

— Nu știu ce vrei să zici. 

Ştiam că-mi va spune în cele din urmă. Ştiam de asemenea că 
mă va face să mă străduiesc să aflu, astfel încât să simt că 
câștigasem ceva, că informaţiile pe care i le extrăsesem 
meritaseră. Îmi doream să fi putut sări peste pașii aceia 
intermediari de dans, însă așa proceda întotdeauna Kanezaki. 

Poate că exista totuși o cale prin care să accelerăm lucrurile. 

— Probabil că nu-i decât o coincidență, am rostit, dar de 
fiecare dată când am stat de vorbă sau am corespondat în 
ultimele zile, informaţiile pe care ţi le-am dat au aparut la scurt 
timp după aceea în Washington Post. 

N-a zis nimic, dar am detectat urma unui surâs satisfăcut. 

— De aceea, am continuat, dacă vrei să-ţi spun ce s-a- 
ntâmplat în Manila și ce tocmai s-a-ntâmplat în Hong Kong, de 
data asta va trebui să-ncepi tu primul. 

Mi-am ridicat ceșcuţa și m-am lăsat pe spate în scaun. Am 
îngăduit aromei cafelei să-mi mângâie o clipă întreaga faţă, apoi 
am sorbit puţintel. Ce bună era! Tare, însă nu prea mult; amară, 
însă nu exagerat; ușoară, dar cu densitate în jocul aromelor. 
Băusem cafea în Paris, Roma și Rio. La naiba, băusem până și în 
Seattle unde s-a transformat într-o religie locală. Totuși în 
mintea mea nimic nu putea fi superior lui Tsuta. 

Kanezaki a așteptat mult timp, pentru a fi cât mai convingător 
că vorbea doar sub ameninţare. Băusem aproape jumătate din 
espresso, când el a zis: 

— De unde știi despre Hong Kong? 

Ştiam că va ceda și nu mi-am putut abţine un surâs. 

— Pentru că tocmai am venit de acolo. 

A rămas cu gura căscată, fără să vrea. 

— Să-mi bag picioarele! 

— Deci? De data asta, tu vorbești primul. 

A suspinat. 


VP - 258 


— Bine. Hilger derula o operaţiune privată. 

— Ce vrei să spui prin „privată”? 

— Dă-mi voie să mă corectez. Ar fi trebuit să fi spus „semi- 
privată”. La fel ca serviciile poștale - sunt private, dar 
subvenţionate de stat. 

A sorbit din ceșcuţă. 

— Ce înseamnă pentru factorii de decizie politică informaţiile 
oferite de unii ca noi? Un simplu produs. De altfel, în 
comunitatea noastră chiar așa le numim - „produse”. Factorilor 
decizionali le spunem „consumatori”. Și ce doresc toți 
consumatorii? 

— Preţuri mici? am sugerat eu. 

Kanezaki a chicotit. 

— Preţul nu contează, dacă consumatorul este îndeajuns de 
bogat. 

— Atunci posibilitatea de-a alege? 

— Exact. lar dacă nu-ți place ce încearcă să-ţi vândă cineva, o 
să-ți cheltuiești banii altundeva. Cum a procedat Casa Albă în 
perioada pregătitoare pentru lrak? Nu i-a plăcut ce i-a spus CIA, 
așa c-a înființat o unitate a Pentagonului și și-a făcut 
cumpărăturile de acolo. 

— Așadar, Hilger... 

— Fii atent, privește situația în felul următor: există baza 
pentru o piaţă liberă și concurențială a informaţiilor. Indiferent 
de structurile existente potrivit legii, factorii decizionali vor 
căuta întotdeauna alte facțiuni care să satisfacă cerinţele 
elaborării politicilor și să le creeze, dacă facțiunile respective nu 
există deja. 

Am sorbit din espresso. 

— Hilger este una dintre facțiuni? 

Kanezaki a încuviinţat din cap. 

— De aproape un deceniu, el și-a clădit propria reţea. Dintr-un 
punct de vedere se poate spune că a creat un serviciu de 
informaţii privat, care oferă produse de calitate. Mulţi factori 
decizionali au ajuns să se bizuie pe el. 

— Și ce s-a-ntâmplat - CIA a devenit geloasă? 

— Nu despre asta vorbim. Sigur că da, el putea face lucruri 
inaccesibile pentru Agenţie - în primul rând, fiindcă nu are 
superiori. Pe de altă parte, exact asta e problema. Hilger este 
propria lui instituție extraguvernamentală. 


VP - 259 


— Atunci ce cauţi tu aici, cu mine? 

A tăcut câteva clipe, după care a zis: 

— Hilger era corupt. Și nu mă refer doar la cele două milioane 
de dolari cu care a șters-o anul trecut de la Kwai Chung. Mă 
refer la lucruri mult mai rele. Îți amintești de diplomatul 
american care a fost asasinat acum câţiva ani în Amman? 

— Da. 

— Acolo a acţionat Hilger, care-și stabilea renumele. 

Asta confirma conversaţia pe care o auzisem în Clubul China. 
L-am așteptat să continue. 

— De ce crezi tu, a urmat Kanezaki, că ne este atât de greu 
să pătrundem în celule teroriste? Deoarece pentru a fi admis în 
ele, există un test simplu: ucide un personaj american 
binecunoscut sau comite altă atrocitate. Dacă poți să faci asta, 
ai intrat. Ei bine, CIA nu poate s-o facă. 

— Pe când Hilger se pare că poate. 

— Poate a și făcut-o. Hilger și-a creat acces la teroriști, fiind el 
însuși un terorist. Chestia din Iordania, afacerile cu Belghazi pe 
care l-ai eliminat tu anul trecut, vânzări de arme pe piaţa 
neagră, spălări de bani... Am dovezi că ela știut din timp despre 
atentatul din Bali. Acolo au murit două sute de oameni. Și 
despre cele două atentate cu bombe din Jakarta. După 
asemenea lucruri, tu crezi că el și-a mai reamintit măcar cine 
era sau ce încerca să facă? 

— Nu știu. 

— Este ca „teoria nebunului” a lui Nixon. Dacă vrei ca oamenii 
să creadă că ești nebun, trebuie să începi să faci lucruri 
nebunești. Dar în cazul acela poţi să fii într-adevăr nebun. Care-i 
deosebirea? 

— Spune-mi de ce ai „scurs” informaţii spre Post? 

— A trebuit să pun presiune pe reţeaua lui Hilger. Publicitatea 
înseamnă presiune. 

— Primul lor articol afirma că cei din Manila erau agenţi CIA, 
nu foști agenți. E 

— Erau foști agenţi, așa cum ţi-am spus. Insă dacă articolul 
anunța că erau agenţi, CIA s-ar fi confruntat cu mai multe 
întrebări și presiunea asupra lui Hilger ar fi crescut. 

— Atunci „sursa de la vârf” pe care o menţionau articolele... 

— Vorbești chiar acum cu ea. 

Am încuviinţat apreciativ din cap. 


VP - 260 


— Ce-i cu „Gird Enterprises? 

— Cred că este una dintre companiile-paravan ale lui Hilger. 
Vom afla în curând. Mass-media scotocesc peste tot acum. 

— Acum... după ce le-ai „scurs” tu informații. 

— Bineînţeles, a aprobat Kanezaki sunând la glas, ba chiar, 
pentru o clipă, semănând mult cu Tatsu. 

— Eşti sigur că eliminarea lui Hilger a fost lucrul cel mai bun 
care putea fi făcut? l-am întrebat. El se apropiase destul de mult 
de al-jib... 

— De Ali al-jib? a holbat ochii Kanezaki. 

— Mai cunoști altul? 

— Tu de unde știi toate astea? 

— Pentru că aseară s-au întâlnit în Clubul China din Hong 
Kong. 

— S-au întâlnit... băga-mi-aș... unde-i al-jib acum? 

— Cred că va fi pescuit din portul Victoria. Asta dacă nu 
cumva a izbutit să înoate până la mal cu cinci gloanţe în el. 

Kanezaki a clătinat încet din cap, cu gura tot deschisă. 

— Deci tu ai fost în Clubul China? 

Am strâns din umeri. 

— Cineva ar trebui să-ți decerneze o medalie. 

— O să mă mulțumesc doar să fiu plătit. Oricum însă de unde 
știi tu că Hilger nu încerca să-l cultive pe al-jib, să-l controleze 
cumva? Poate că al-jib ar fi dus spre alte surse. 

El a inspirat profund și a expirat lent. 

— Cine poate ști ce gânduri avea Hilger cu al-Jib? Tipul ăsta n- 
are pic de morală. 

Am sorbit din ceșcuţă. 

— Ce se va întâmpla cu el acum? 

— Nu cred că are multe șanse, însă nici nu deţin deocamdată 
toate informaţiile. Ce s-a-ntâmplat în Clubul China? 

l-am povestit totul, neamintind nimic despre implicarea lui 
Dox și Delilah. 

Kanezaki a tăcut pe toată durata informării mele, clătinând 
ocazional din cap, parcă nevenindu-i să creadă. După ce am 
terminat, a zis: 

— L-ai eliminat și pe Manny. Incredibil! Realmente ar trebui să 
primești o medalie. 

— Îmi pare rău că nu m-am gândit să fi discutat cu tine acum 
o săptămână și să te întreb cât ai fi dispus să plătești dacă i-aș 


VP - 261 


elimina pe tipii ăștia. Probabil că după aceea aș fi putut ieși la 
pensie. 

— Ar fi fost o pierdere tragică. Bănuiesc că nu te pot întreba 
pentru cine ai lucrat de data asta, nu? 

— Bănuiesc că ai dreptate. 

— E-n regulă. Îmi pot imagina. 

— Poţi să-ți imaginezi orice dorești. 

— Ei bine, din câte mi-ai spus, nu cred că Hilger va putea 
supravieţui urmărilor. Toţi susţinătorii lui se vor ascunde ca-n 
gaură de șarpe. 

— Nu știu, am clătinat din cap. Am senzaţia că-i un adevărat 
supravieţuitor. Uită-te cum a întors situaţia în favoarea lui anul 
trecut, la Kwai Chung, și s-a ales și cu două milioane de dolari. 
Nu l-aș subestima. 

— Nici nu intenţionez. 

Mi-am terminat espressoul și am pus ceșcuța pe masă. 

— Mai ţii legătura cu Tatsu? l-am întrebat. 

— Puțin, a răspuns Kanezaki pe un ton rezervat și am știut că 
erau în legătură strânsă. 

Am aprobat din cap. 

— Ţine aproape de el. Tatsu merge de foarte mult timp pe 
poteca asta îngustă pe care se pare că te afli și tu, și, cumva, el 
a izbutit să nu cadă. Asta-i ceva rar. Ar trebui să-ncerci să-i 
înveţi secretul. 

— Despre ce potecă vorbești? 

— Cea pe care scopul justifică mijloacele. 

Nu mi-a răspuns la cuvintele acelea. 

— Ei bine, am urmat și m-am ridicat de la masă, ţinând seama 
de faptul că tocmai am eliminat două intrări de pe lista 
inexistentă a teroriștilor-ţintă a Unchiului Sam, cred că mă pot 
bizui pe tine să achiţi cafeaua, da? 

Kanezaki s-a ridicat și a zâmbit. 

— Plăcerea este de partea mea. 

— De partea ta, într-adevăr? Sau de partea guvernului? 

— De partea mea. 

Am încuviinţat încetișor. 

— Așa mă gândisem și eu. 

l-am întins mâna și mi-a strâns-o. 

— Ki o tsukero yo, am spus. „Ai grijă”. 

— So shiyou, mi-a răspuns. „Da, amândoi”. 


VP - 262 


Capitolul 23 


Hilger stătea în zona de decolări pentru Dragonair din 
aeroportul Hong Kong International și-și aștepta cursa spre 
Shanghai. Soarele era sus pe cer și bărbatul se simţea epuizat. 

Fusese o noapte lungă. Ștergerea fișierelor nu necesitase 
mult timp - la urma urmelor, erau electronice. Și nici strângerea 
obiectelor lui importante nu fusese o problemă, întrucât 
majoritatea erau ţinute într-o geantă de voiaj care slujea ca 
echivalent civil al raniţelor pentru supravieţuire pe care fusese 
învăţat să le utilizeze în militărie. Mai mult duraseră convorbirile 
telefonice. În reţeaua lui existau persoane ce trebuiau 
avertizate, apoi membri de familie ce trebuiau pregătiți. lar lor li 
se adăugau politicienii, care trebuiau deranjaţi. Fiecare serie de 
telefoane fusese mai dificilă decât cea anterioară. 

Hilger nu-și făcea griji despre propria persoană. El fusese 
pregătit pentru o zi ca asta și sistemele de rezervă îi 
funcţionaseră perfect. Și chiar dacă n-ar fi funcţionat, și el ar fi 
păţit ceva mai rău, tot ar fi făcut faţă. Mai greu de acceptat era 
completa dezintegrare a operaţiunii sale. Fusese extrem de 
aproape de a da o lovitură importantă. Statele Unite se aflau în 
pericol de moarte și nu făceau destule pentru a se proteja. 
Deoarece operaţiunea îi fusese compromisă, el aprecia că 
dezastrul devenise acum inevitabil. 

Cândva citise un articol despre incendiile forestiere ce afectau 
la fiecare câţiva ani California de Sud. Un specialist explicase că 
deoarece zonele împădurite fuseseră încercuite treptat de 
dezvoltările imobiliare ale suburbiilor, micile incendii de care 
Natura se folosea pentru a curăța tufele nu mai erau tolerate. 
Drept urmare, an după an, tufele deveneau mai dese și mai 
uscate și mai pregătite pentru a lua foc. Mai devreme sau mai 
târziu, spunea specialistul, ceva avea să declanșeze arderea lor. 
Era o certitudine aproape matematică. 

Hilger privea aproape în aceiași termeni atacul armelor de 
distrugere în masă asupra Statelor Unite. În lume existau atât 
de multe materiale nucleare post-sovietice și atât de mulţi 
fanatici care doreau să le utilizeze, încât de acum era doar o 
simplă chestiune de timp până la declanșarea flagelului. Totuși 
nimeni nu dorea să accepte realitatea aceasta, tot așa cum 


VP - 263 


proprietarii de case din suburbiile Los Angelesului nu doreau să 
accepte că puţină funingine depusă în fiecare an pe pereţii din 
lemn ai locuințelor lor putea fi un preț mic pe care să-l plătească 
pentru a evita un holocaust copleșitor. Pur și simplu așa 
funcționau minţile oamenilor. În privinţa asta nu puteai face 
mare lucru. 

Clătină dezgustat din cap. Asta îi amintea mereu de felul cum 
municipalităţile instalau semafoare. După ce într-o intersecție se 
petrec o mulţime de accidente, politicienii spun: „Hmmm, dar 
chiar ar trebui să punem acolo un semafor”. Aveau să 
procedeze la fel și când New York-ul va dispărea sub ciuperca 
norului unei explozii atomice. „Hmmm, dar chiar ar trebui să 
facem ceva în privinţa amenințării armelor de distrugere în 
masă”. 

Sau poate că le dădea prea mult credit idioţilor. Ce dracu’, 
pierderea New York-ului... poate că, de fapt, aveau să cadă pe 
gânduri un minut, după care să revină la schimbarea denumirii 
pentru cartofi-pai, la interzicerea căsătoriilor între homosexuali 
și la celelalte priorităţi curente. 

Da, politicienii fie că erau vrăjiţi de marile companii petroliere 
și de Wall Street, fie că aveau creierele moarte - asta dacă nu 
cumva ambele erau valabile. Dacă cineva putea preveni un 
cataclism, acela avea să fie Hilger... și echipa pe care o clădise. 

Oftă încet. Al-Jib ar fi fost una dintre piesele lui esenţiale. 
Dacă ar fi putut afla doar puţin mai mult despre contactele lui și 
despre locurile în care își diseminase cunoașterea, ar fi putut cu 
adevărat să bage înapoi în clondir duhul distrugerii. Acum însă 
nu mai era posibil. Probabil că al-jib nu avea să mai reia 
niciodată discuţiile cu Hilger. Asta presupunând, desigur, că 
arabul mai era în viaţă. Blonda din Clubul China, indiferent cine 
ar fi fost ea, pornise după al-jib ca o leoaică flămândă pe urmele 
unei gazele. 

Prin tot dezastrul acela mai răzbătea totuși și câte o rază de 
soare. Când contactul lui enervant din Consiliul Naţional de 
Securitate începuse să bată în retragere faţă de susţinerea lui 
Hilger de către Casa Albă în cazul altei catastrofe, Hilger îi 
spusese doar că n-ar fi fost recomandabil să fie făcută publică 
lista lui de clienţi, pe care figurau numele sursei și ale altor 
câtorva politicieni importanţi. Tăcerea neajutorată ce urmase 
acelui avertisment fusese una dintre cele mai satisfăcătoare din 


VP - 264 


viaţa lui Hilger. Planul sursei de a declara pur și simplu „Nu-mi 
amintesc nimic despre evenimentul acela, domnule senator” și 
„Nu-mi amintesc întâlnirea aceea, domnule senator” și „Nu-mi 
pot imagina ca eu să fi făcut așa ceva, domnule senator, pentru 
că ar fi fost o ilegalitate” se destrămase brusc și rahatul ăla cu 
ochi o știa foarte bine. 

Hilger îi explicase după aceea că el nu era un Edwin Wilson. 
Dacă avea să cadă, atunci avea să antreneze odată cu el foarte 
multe persoane, printre care domnul-sursă din Consiliul Naţional 
de Securitate. Mai trebuie să explic? întrebase el. Nu, 
răspunsese sursa cu glas încordat, emasculat. Fusese perfect 
clar. 

Edwin Wilson fusese un agent despre care CIA afirmase că-l 
concediase în 1971, însă care continuase să se comporte ca un 
spion, ocupându-se de asasinate, spălări de bani și vânzări de 
explozibili plastici către ţări ca Libia, până când fusese 
condamnat și închis în 1983. Wilson afirmase că el nu părăsise 
niciodată Agenţia și că toate operaţiunile lui fuseseră 
sancţionate oficial; în mod previzibil, guvernul declarase că erau 
născociri. Hilger nu știa adevărul - informaţiile respective erau 
păstrate strict secret, la fel ca în propriul lui caz -, dar suspecta 
că fusese într-adevăr o operaţiune aprobată la cel mai înalt 
nivel. La urma urmelor, cum te poţi apropia de Gaddafi? 
Vânzându-i ceea ce-și dorea. Pe atunci existau inși care 
înțelegeau principiul acesta, tot așa cum și în prezent existau 
inși, ca Hilger, care-l înțelegeau. 

Greșeala lui Wilson fusese că nu strânsese dovezi care să-i 
implice pe cei care-l finanţaseră. Hilger era mult mai bine 
pregătit. Cei îndeajuns de lacomi pentru a investi bani în el 
fuseseră în același timp proști. Membrii Consiliului Naţional de 
Securitate n-ar fi putut explica de ce figurau pe aceeași listă de 
clienţi cu persoane atât de rău-famate ca Manny. Ei ar fi trebuit 
fie să-l sprijine pe Hilger, fie să cadă odată cu el. 

Cât despre CIA, Hilger știa că alt scandal Wilson ar fi fost 
ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit. Chiar dacă Agenţia l-ar fi 
repudiat pe Hilger, mass-media ar fi fost cuprinse de frenezie 
faţă de un caz tras la indigo după cel anterior. lar de aici ar fi 
rezultat înfiinţarea de comisii congresionale, anchete sub 
prestare de jurământ, examinări de conturi financiare, niveluri 
noi de supervizare... pe scurt, urmări pe care nimeni nu le 


VP - 265 


dorea, întrucât în realitate existau lucruri mult mai importante 
de făcut. De asemenea, contactele lui Hilger începeau să 
răspândească zvonul că el ar fi fost înapoia morţii lui Manny. lar 
dacă al-jib era descoperit mort, isprava avea să-i fie de 
asemenea atribuită lui Hilger. Totul, desigur, cu înţelegerea că 
noul director CIA își putea asuma oricât credit ar fi dorit pentru 
operaţiunile respective. In general, politicienii respingeau astfel 
de oportunităţi cu aceeași fermitate cu care drogaţii respingeau 
o doză gratuită. Poliţia din Hong Kong și colaboratorii din Hong 
Kong puteau fi cumpăraţi în același fel. Cu combinaţia adecvată 
de rațiune și motivaţie, totul putea fi mușamalizat destul de 
discret. 

Evident, acoperirea „Jim Hilger” era definitiv deconspirată și 
în cazul cel mai fericit autorităţile din Hong Kong aveau să-l 
declare persona non grata și să-l expulzeze. Hilger decisese să 
le scutească de preocuparea aceea. El avusese grijă deja să-și 
cultive altă identitate și prezenţă în Shanghai. Când polițiștii 
aveau să vină la apartamentul lui din Hong Kong, sau la birou, 
așa cum poate și făcuseră deja, el nu avea să fie acolo pentru a- 
i întâmpina. 

Avea totuși să ducă dorul panoramei din Two IFC. Pe de altă 
parte însă și în Shanghai existau zgârie-nori. Orașul creștea atât 
de rapid și avea atât de mulţi străini, încât n-ar fi trebuit să aibă 
greutăți în a se încadra în societate și a reîncepe să clădească. 

Se gândi pentru un moment la Rain și-și simţi trăsăturile feței 
contorsionându-se realmente de furie. Rămase surprins de 
propria sa reacţie. La urma urmelor, Rain nu acţionase din 
convingeri personale, ci fusese angajat pentru un job și-l 
executase. Hilger se folosea permanent de oameni ca el; nu era 
nimic personal. Atunci de ce reacționa acum în felul acesta? De 
acord, Rain stricase absolut totul, ceea ce-l costase pe Hilger ani 
de eforturi, și pusese în pericol fără să știe vieţile a milioane de 
inocenți. Totuși n-o făcuse cu bună știință, nu avusese habar de 
amploarea operaţiunii din culise. Hilger ar fi trebuit să fie mai 
destins. 

Sau ar fi trebuit să-l caute pe ticălos și să-i tragă un glonț în 
cap? Nu ar fi fost o acţiune justificată, nu ar fi fost nici măcar o 
reacţie matură, dar probabil că l-ar fi făcut să doarmă mai bine. 

Apoi blestematul ăla de Dox. Cineva îl lovise violent cu un 
scaun pe când o ștergea pe scara din Clubul China și avea o 


VP - 266 


idee destul de bună despre cine fusese. Hilger avea pe spate o 
vânătaie de dimensiunea și culoarea unei pătlăgele vinete. 

Avea să acţioneze totuși pas cu pas. Mai întâi, Shanghai. Apoi, 
probabil, controlul daunelor. lar apoi salvarea celor ce mai 
puteau fi salvate din operaţiune. 

După aceea, avea să fie timp și pentru Rain și Dox. lar atunci 
ei trebuiau să se roage la Dumnezeu să-i aibă în pază. 


Capitolul 24 


După ce m-am despărţit de Kanezaki la Tsuta, l-am sunat pe 
Tatsu. L-am întrebat dacă era dispus pentru o cină mai timpurie. 
Mi-a răspuns afirmativ. l-am propus să ne întâlnim la Tsukumo 
Ramen, unul dintre cele mai bune localuri pentru tăiţei din oraș. 
Bucătăria din Rio este minunată, însă supele ramen sunt o 
mâncare reconfortantă și în același timp nostalgică pentru mine, 
iar la Tsukumo se prepară unele dintre cele mai delicioase. Le 
dusesem dorul și eram încântat că reapăruse ocazia. 

În drum m-am oprit la o internet cafe în Aoyama. Mă aștepta 
un mesaj de la Delilah. 


Dox a avut dreptate. Gil a murit. Nu mi-a plăcut 
niciodată, totuși sunt tristă. Fără oameni ca el, nu știu 
ce se va întâmpla cu lumea asta. Bineînţeles, ai mei 
nu-i vor recunoaște afilierea. Doar cetățenia. Cel putin 
însă familia lui îl va putea îngropa și jeli potrivit 
tradiției. Într-o bună zi sper să le pot spune ce s-a 
întâmplat. Trebuie să știe că a fost un erou. 

Ai mei ti-au transferat onorariul în conformitate cu 
instrucțiunile pe care le-ai transmis. Ai fost plătit 
integral pentru Lavi. Ai primit aceeași sumă pentru al- 
Jib. În plus, există o bonificație. 

Nu știu ce va fi în continuare. În momentul ăsta se 
tin o mulțime de ședințe, cu mine ca subiect principal. 
În majoritate nu-mi pasă. 

Îmi doresc să te revăd. Sper că va fi în curând. 


- D 


VP - 267 


Am intrat pe site-ul securizat pe care-l convenisem cu Boaz și 
Gil. Mă aștepta un mesaj. Părea o factură și corespundea cu ce- 
mi spusese Delilah. Lângă suma pe care ea o descrisese ca fiind 
„O bonificaţie”, scria: 

Fără resentimente. © 

Aproape că am izbucnit în râs. Probabil că mesajul îi aparținea 
lui Boaz. 

Am verificat contul pe care-l dădusem israelienilor. Toţi banii 
erau acolo. l-am transferat lui Dox jumătate din total, după care 
am plecat să mă întâlnesc cu Tatsu. Aveam să-i răspund lui 
Delilah după aceea. 

Am luat un taxi până la Hiro și de acolo m-am dus pe jos. 
Când am intrat, Tatsu stătea deja la tejghea. S-a ridicat, a venit 
spre mine și mi-a strâns mâna. Zâmbea larg și m-am simţit bine 
să fiu cu cineva care să fie fericit la vederea mea. Apoi mi-am 
dat seama că și eu îi zâmbeam în același fel. 

Era destul de devreme, așa că am putut găsi o masă liberă. 
Am comandat marukyu ramen, cu tăiței proaspeţi, mozzarella 
Hokkaido de casă și brânzeturi Tom rase peste o bază de miso, 
și două beri Yebisu. Cât timp am mâncat, am flecărit despre 
nimicuri, așa cum stabiliserăm, și aproape că m-a alarmat 
plăcerea pe care mi-o făcea conversaţia aceea. Incepusem să 
dezvolt o dependență față de mesele în tovărășia cuiva. 

După ce am terminat ramen și am început a doua bere, l-am 
întrebat: 

— Totul e-n regulă? 

— „În regulă”? 

— Ai spus că vrei să discutăm despre ceva de natură 
personală. Ceea ce, așa cum știe toată lumea, nu-ţi stă în obicei. 

Tatsu a surâs. 

— Totul e-n regulă, mulțumesc. 

— Familia? Fetele? 

— Totul e perfect, foarte bine. Știi, acum sunt bunic. De la 
fata mai mare. 

— Da, ultima dată când am stat de vorbă mi-ai spus că era 
însărcinată. Băiat, nu? 

A încuviinţat din cap și pentru o clipă n-am mai zărit nici urmă 
din tristețea ce i se citea de obicei în ochi. 

— Un băieţel foarte frumos, a spus el radiind de încântare. 


VP - 268 


Mi-am plecat fruntea. 

— Felicitări, prietene. Mă bucur pentru tine. 

El a încuviințat din nou. 

— Oricum, „natura personală” nu se referea la mine, ci la tine. 

Am clătinat din cap, neînţelegând. 

Tatsu a căutat printr-o servietă ponosită, a scos un plic mare 
și mi l-a întins. Am băgat mâna în plic și am scos un teanc micut 
de fotografii alb-negru. Chiar înainte ca mintea mea să asimileze 
conținutul lor, am observat circumstanţele: judecând după 
fundalul ușor încețoșat, perspectiva comprimată și lipsa de 
adâncime a câmpului, am știut că fotografiile fuseseră făcute de 
la depărtare cu teleobiectivul. 

În ele, Midori stătea la o masă pe terasa unui restaurant, 
aparent în Statele Unite, poate New York. Lângă ea se afla un 
cărucior pentru copii. Un copil japonez, un prunc, îi stătea în 
poală, cu fața spre ea. Midori se strâmba - ţuguia buzele și-și 
umfla obrajii -, iar copilul râdea și întindea mânuţele către nasul 
ei. 

Inima a început să-mi bubuie. Întotdeauna se întâmplă așa 
când mă opresc și încerc să mi-o imaginez cu adevărat, să 
îngădui să revăd amintirile limpezi precum cristalul ale timpului 
pe care l-am petrecut împreună. Insă vederea unei fotografii, a 
unui instantaneu real din viaţa pe care ea o trăia de cealaltă 
parte a lumii, mi-a amplificat reacția. Am încercat să nu mă 
trădez. 

— S-a... măritat? am întrebat și înăuntrul meu s-au rostogolit 
emoţii conflictuale. 

— Nu, nu este măritată. 

— Atunci... 

L-am privit pe Tatsu. El a încuviinţat din cap și a zâmbit, iar în 
ochi i-a apărut o înţelegere profundă și straniu de blândă. 

instinctele mele, atât de perfect șlefuite pentru luptă, pot fi 
aproape ridicol de inutile în chestiunile inimii. Bubuiturile din 
piept s-au intensificat, iar corpul meu a înţeles pe deplin chiar în 
timp ce mintea se străduia să priceapă. Mi-am ferit privirea, 
nedorind ca Tatsu să-mi vadă chipul. 

Mi-am amintit ultima noapte pe care am petrecut-o cu Midori, 
într-o cameră din Park Hyatt din Tokio, cu aproape doi ani în 
urmă. Făcuserăm dragoste frenetic, deși Midori tocmai aflase 
cine eram eu de fapt și ce-i făcusem tatălui ei; deși amândoi 


VP - 269 


înţelegeam că va fi ultima oară; deși cunoșteam preţul. 

N-am știut ce să spun. Cred că am articulat: 

— Oh, Doamne... 

Am încercat să mă adun laolaltă, însă n-am putut realmente 
s-o fac. Până la urmă însă am izbutit să-mi revin atât cât să fiu 
funcțional. M-am pomenit întrebând: 

— Cine a făcut fotografiile? Voi? 

A urmat o pauză, după care Tatsu a zis: 

— Nu. Au fost făcute de oamenii lui Yamaoto. 

L-am privit. Expresia feţei mi-a redevenit neutră. Gândirea la 
Yamaoto m-a ajutat să mă focusez. M-a readus pe teren 
familiar. 

— De ce? 

— Midori este singurul civil despre care se știe că-ţi este 
apropiat. La  răstimpuri, Yamaoto pune să fie filată din 
depărtare, pentru eventualitatea că reapari în viaţa ei. 

— Nemernicul ăla ar trebui să urmeze un curs de 
managementul furiei. 

— L-ai înfrânt de două ori. Prima dată prin obţinerea CD-ROM- 
ului și a doua oară prin lichidarea locotenentului său Murakami. 
Yamaoto este un om mândru, care nu uită. 

— Ea... ei doi sunt în pericol? 

— Nu cred. Pe Yamaoto îl interesează Midori doar ca 
modalitate de a ajunge la tine. 

— Cum ai făcut rost de fotografii? 

— În urma unei percheziţii la unul dintre afiliaţii lui. 

— Oficială? 

Tatsu a clătinat din cap. 

— Nu tocmai. 

— Atunci există posibilitatea ca afiliatul să nu știe că 
fotografiile lipsesc. 

— Te pot asigura că nu știe. Oamenii mei i-au descărcat 
conţinutul camerei digitale, însă doar atât. El nu știe că 
obiectele i-au fost examinate. Yamaoto nu știe că tu ai 
descoperit existenţa... fiului tău. 

Ultimele două cuvinte aveau o materialitate stranie. Au părut 
să dăinuie în aer. 

Un fiu, mi-am spus. Nu era logic. Tatăl meu avusese un fiu, 
da. Nu însă și eu. 

— Este... este băiat? am întrebat. 


VP - 270 


Tatsu a încuviințat. 

— Am întreprins niște investigaţii discrete. Ea îi spune 
Koichiro. Ko-chan. 

— Și de unde știi că... cum poți să fii sigur că este băiatul 
meu? 

A înălţat din umeri. 

— Seamănă cu tine, nu ţi se pare? 

Nici măcar nu puteam gândi în direcţia respectivă. Mă 
simțeam zăpăcit și mi-am dat seama că suferisem o formă 
ușoară de șoc. 

— De ce mi-ai arătat fotografiile astea? am întrebat, simțind 
că bâjbâiam, că încercam să mă prind de ceva. 

Mă gândeam: Eu mă adaptasem deja, mă reglasem și totul se 
terminase, Midori putea la fel de bine să fie moartă sau 
dispărută definitiv. Mă consolam de acum cu amintirile. 

Vrei să zici, de fapt, că te torturai cu ele. 

— Ai fi preferat să n-o fi făcut? a întrebat Tatsu. 

— Care-i diferenţa? Chiar dacă aș vrea, ba chiar dacă ea ar 
vrea, tot n-o pot contacta cât timp Yamaoto o supraveghează. 

Am făcut o pauză și m-am simţit încercat de un val de furie. 
M-am uitat la Tatsu și am rostit: 

— De asta mi-ai spus... 

A strâns din umeri. 

— Evident unele dintre motivele mele au fost egoiste. Dar nu 
toate. Știi la fel de bine ca mine că ai nevoie de o conexiune, de 
ceva care să te smulgă de pe poteca nihilistă pe care înaintezi. 
Se pare că destinul s-a implicat. 

— Exact. Ca să ies din lumea asasinatelor, nu trebuie decât să 
mai asasinez câţiva oameni. 

— Când o pui sub forma asta, pare într-adevăr un paradox. În 
același timp însă, da, cred că ai descris cu exactitate esența 
cazului. 

Am scuturat din cap, străduindu-mă să pricep. 

— Nu mă pot întâlni cu ei, decât dacă-l lichidez mai întâi pe 
Yamaoto. 

— Da. 

— lar Yamaoto este inteligent. El înțelege perfect dinamica 
asta. Ceea ce înseamnă că și-a consolidat probabil securitatea. 

— În mod aproape sigur. 

M-am uitat fix la Tatsu. 


VP - 271 


— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu-l arestezi pur și 
simplu pe nenorocitul ăsta? Pentru ce ești plătit? 

— Yamaoto este un politician proeminent și are mulţi 
protectori, așa cum bine știi. Dacă aș încerca să-l arestez, mi-aș 
pierde pur și simplu slujba. El este inaccesibil prin mijloace 
obișnuite. 

— Nu știu nici măcar dacă Midori ar fi dispusă să mă vadă. De 
ce nu m-a contactat? 

— Are adresa ta? 

— Nu, dar te-ar fi putut contacta pe tine. 

Tatsu a ridicat din umeri. 

— Poate că-i ambivalentă. Cine n-ar fi în locul ei? Este 
adevărat, nu te-a contactat. Pe de altă parte, are copilul tău. 
Este mama fiului tău. 

— Doamne Dumnezeule, am repetat. 

Eram complet ametit. 

— Ciudat lucru să ai un copil, a zis Tatsu. El îţi alterează 
complet priorităţile fundamentale. Când s-a născut fata mea cea 
mare, mi-am dat seama că aș fi în stare să fac orice - orice! - ca 
s-o protejez. Dacă ar fi trebuit să-mi dau foc mie însumi pentru a 
o salva pe ea de ceva, aș fi făcut-o cu ușurare și recunoștință. 
Este ceva cu totul aparte, chiar un privilegiu, să ţii la cineva atât 
de mult, încât iubirea aceea să-ţi schimbe propria percepţie 
asupra valorii vieţii tale. 

— Nu știu dacă sunt pregătit pentru asta, am replicat. 

Mă simţeam ca și cum aș fi fost în exteriorul propriului meu 
corp, ca și cum aș fi ascultat pe altcineva care rostea cuvintele 
ce-mi ieșeau pe gură. 

— Bineînţeles că nu ești. Nimeni nu este pregătit, niciodată. 
Pentru că privilegiul acesta este însoţit de o responsabilitate. Și- 
a umezit buzele cu vârful limbii. Când a murit fiul meu, în 
pruncie, n-am putut face nimic ca să-l salvez. Toate lucrurile pe 
care le-aș fi putut face, pe care aș fi fost dispus, doritor și 
bucuros să le fac, erau inutile. Nu poţi să-ţi imaginezi impactul 
înțelegerii că lucrul cel mai valoros asupra căruia deţii control 
complet - propria ta viaţă - este inutil pentru troc sau mită ca să 
salvezi viața copilului tău. 

A sorbit prelung din halba de bere. 

— Înţelegi? Ai crezut toată viaţa că Soarele se rotește în jurul 
Pământului, iar acum descoperi altceva. Cu tot ce atrage după 


VP - 272 


sine descoperirea aceea. 

N-am știut ce să spun. Capul mi se învârtea, totuși am mai 
comandat două beri. 

După aceea, am băut amândoi în tăcere pentru o vreme. La 
un moment dat Tatsu m-a întrebat dacă voiam să rămân singur. 
l-am spus că nu, ci dimpotrivă, doream ca el să fie acolo, îi 
doream tovărășia. Aveam nevoie pur și simplu de timp să 
gândesc. 

După alte trei rânduri de beri, i-am spus: 

— Nu pot să pun lucrurile cap la cap. În niciun caz în seara 
asta. Insă trebuie să fac ceva și pentru asta am nevoie de 
ajutorul tău. 


Capitolul 25 


Tatsu a avut nevoie de câteva zile, dar până la urmă a reușit 
să afle unde era soţia filipineză a lui Manny. Mă așteptasem ca, 
după evenimentele din Manila, Manny să o fi trimis la familia ei 
în afara orașului și s-a dovedit că avusesem dreptate. 

Pe timpul cât am așteptat informaţia respectivă, am stat în 
apartamentul meu din Four Seasons. Era un hotel frumos și o 
bază bună din care să revizitez multe zone din oraș cărora le 
dusesem dorul în decursul recentului meu exil. Le-am evitat pe 
cele pe care, cândva, le frecventasem îndeajuns de des pentru a 
fi recunoscut dacă reapăream, întrucât nu doream să fac 
absolut nimic care să mă aducă în atenţia lui Yamaoto. Pe de 
altă parte existau multe pe care le frecventasem anonim înainte 
și pe care puteam așadar să le vizitez din nou: baruri ca Teize și 
Bo Sono Ni în Nishi Azabu; altare la Tomioka Hachimangu, unde 
glicina avea să înflorească în curând; bulevarde luminoase 
precum Chuo-dori în Ginza, dar și alei și străduțe lăturalnice 
întunecoase, prea obscure ca să poarte vreun nume. 

Mi-am dat seama că Tatsu avusese dreptate în privința 
Soarelui și Pământului. Tot ce vedeam corespundea cu șablonul 
din memoria mea, totuși contururile erau subtil și indescriptibil 
diferite. Gândul că devenisem tată era copleșitor. Nu-mi 
văzusem niciodată copilul cu excepţia celor câtorva fotografii 
realizate de o operaţiune de filaj și nici măcar nu-i suspectasem 


VP - 273 


existența până acum câteva zile, totuși mă simțeam în mod 
brusc conectat la un posibil viitor într-un mod pe care nu mi-l 
imaginasem vreodată. Și nu era vorba doar despre faptul că 
aveam un fiu și că părinţii mei aveau, post-mortem, un nepot. 
Era și conexiunea pe care copilul mi-o oferea cu Midori și despre 
care simţeam în mod intuitiv că nu putea fi negată, nici chiar 
după ce-i făcusem tatălui ei. Nu știam dacă o viaţă viitoare 
putea anula o moarte anterioară, totuși m-am întrebat asupra 
posibilității. Mă umplea cu o speranţă care mă înfiora. 

Am răspuns postării lui Delilah, spunându-i că simţeam nevoia 
unei vacanțe așa cum nu mai simţisem niciodată până acum. 

În următoarele zile trebuia să rezolv câteva lucruri, însă după 
aceea ne puteam întâlni oriunde. M-a întrebat dacă fusesem 
vreodată la Barcelona. l-am spus că nu fusesem, dar că dorisem 
mereu să merg. Am convenit să ţinem legătura până se lămurea 
situaţia ei și îmi rezolvam eu problemele personale. 

În fiecare zi parcurgeam diverse site-uri de știri, în primul 
rând cel al lui Washington Post. Speram să văd numele lui Hilger 
în mass-media. Publicitatea, așa cum Kanezaki știa prea bine, l- 
ar fi scos pe Hilger din afaceri, ba poate chiar i-ar fi determinat 
pe protectorii lui să-l abandoneze. Deocamdată însă nu apăruse 
nimic și aveam impresia că nici nu va apărea. Hilger era prea 
inteligent. 

Incidentele soldate cu focuri de armă din Clubul China și de 
pe Star Ferry căpătaseră spaţiu amplu în South China Morning 
Post și alte publicaţii de limbă engleză. Martorii oferiseră 
descrieri a diverse persoane implicate, dar deocamdată unica 
„arestare” fusese a unui bărbat european - Gil -, care murise 
din cauza rănilor suferite prin împușcare înainte de a putea fi 
chestionat. Corpul lui Manny fusese identificat. Bodyguardul lui 
își revenise fără alte urmări decât o stare de mahmureală post- 
tranchilizare și un cucui enorm pe ceafă, și îl identificase pentru 
poliţie pe fostul lui client. De asemenea, un cadavru fusese 
pescuit din apele tulburi ale portului Victoria. Poliţia verifica 
înregistrări dentale și ADN-ul, dar încă nu fusese stabilită 
identitatea mortului. 

Mă aflam într-o internet cafe din Minami Azabu, una dintre 
zonele mele favorite din oraș, la începutul serii, când a sosit 
mesajul lui Tatsu. Era concis: o adresă în Batangas, la două ore 
de mers cu mașina spre sud din Manila. In mod caracteristic, 


VP - 274 


Tatsu nu întrebase de ce doream informaţia aceea, dar o 
însemnare scurtă, la sfârșitul postării lui, arăta că era posibil să 
fi înțeles deja: 


M-am bucurat să te revăd alaltăieri. Cred că ar 
trebui să încercăm să ne întâlnim mai des. Niciunul 
dintre noi nu devine mai tânăr. 

Inștiințează-mă cum dorești să procedăm în 
chestiunea despre care am discutat. Evident vei 
beneficia de toate resursele mele pentru a te ajuta. 

Mult noroc cu ceea ce ai de făcut mai întâi. 


Vei beneficia de toate resursele mele. Asta spunea foarte 
multe. Nu era vorba doar despre postul lui Tatsu din 
Keisatsucho, echivalentul japonez al FBl-ului. Acela avea să fie 
detaliul cel mai neînsemnat. Tatsu avea propriul său cadru de 
oameni ce-i erau loiali, alături de alte surse ce ar fi făcut un 
maestru veteran al spionajului să cerșească umil. În privinţa 
aceea trebuia să mă gândesc cu multă atenţie. Până atunci însă 
aveam altă prioritate. 

Utilizând internetul am efectuat aranjamentele necesare de 
călătorie, am transferat bani dintr-un cont offshore în altul, apoi 
m-am oprit la Citibank ca să retrag o sumă mare de bani-gheatță 
- exact cât fusesem plătit pentru a-l lichida pe Manny. Toată 
suma era în bancnote de câte zece mii de yeni, ceea ce însemna 
patru cărămizi groase, fiecare din câte cinci sute de bancnote, 
pe care le-am pus în servieta-diplomat. 

Am ieșit din hotel și am cumpărat flecuștețe din zonă: dulciuri 
japoneze tradiţionale, ca da;fuku, sakuramochi și kashiwmamochi; 
un chimonou și papuci geta; câteva topuri de hârtie pentru 
caligrafiat de cea mai bună calitate. Toate magazinele au 
ambalat obiectele cât mai spectaculos - la urma urmelor, erau 
în mod evident cadouri - și le-au pus în sacoșe elegante. 

După ce am terminat cumpărăturile, m-am oprit într-o 
sucursală FedEx, cunoscut în Japonia drept Kinko's, unde am 
scos conţinutul unui top de hârtie pentru caligrafiat și am băgat 
în locul lui „cărămizile” de yeni. Am resigilat apoi cu grijă 
pachetul și l-am pus în sacoșa lui. 

A doua zi am plecat dimineaţa devreme din hotel și am luat 
avionul spre Manila. Am ajuns acolo la 9:30 și n-am avut nicio 


VP - 275 


problemă să trec prin vamă, alături de alte zeci de businessmeni 
care veneau în vizită din Tokio, toţi cu cadouri tradiţionale din 
Japonia exotică. Am luat un taxi până la Mandarin Oriental din 
Makati. Le-am explicat că, deși nu locuiam la hotel, aveam 
afaceri în oraș și doream să închiriez o mașină cu șofer pentru o 
jumătate de zi. Aveam să achit cash. Mi-au spus că nu era nicio 
problemă și am căpătat imediat un Mercedes E230 cu șofer. l- 
am dat adresa și am pornit. 

Vremea era toridă și umedă, așa cum este de obicei în 
regiune, iar văzduhul abunda în genul de poluare care aproape 
că imploră să fie spălată într-o furtună violentă. In timpul 
călătoriei, am înlocuit conţinutul banal al servietei cu cele patru 
„Ccărămizi” de yeni. 

Aglomerarea urbană a Manilei metropolitane s-a rarefiat pe 
măsură ce mergeam și în scurt timp am trecut pe lângă orezării 
și livezi de arbori de cocos. Văzusem același peisaj rural cu 
numai câteva zile în urmă, dar azi mi se părea diferit. 
Neprimitor, poate. Poate neiertător. 

M-am uitat pe geam la ogoare și animale de fermă, și m-am 
întrebat dacă femeia aflase de moartea lui Manny. Trecuseră 
doar câteva zile și bănuiam că n-ar fi fost imposibil ca știrea să 
nu fi ajuns încă la ea. 

Drumurile pe care mergeam au devenit tot mai înguste, cu 
gropi tot mai frecvente și mai adânci. În două rânduri, șoferul a 
fost nevoit să se oprească și să ceară indicaţii. In cele din urmă 
însă am ajuns în faţa unei case mici și dărăpănate aflate la 
capătul unui drum de pământ înconjurat de orezării. Câteva vaci 
costelive fluturau din cozi, alungând muștele, iar găini și câini 
mici se alergau de colo-colo. In faţa casei, pe scaune din plastic 
stăteau zece - douăsprezece persoane. Am simţit că era o 
familie extinsă, totuși în căscioara aceasta nu puteau locui așa 
mulți oameni. Părea ca și cum s-ar fi petrecut ceva, poate o 
tragedie, și musafirii sosiseră pentru a oferi susținere, pentru a 
fi alături de cei încercaţi de durere. 

Am văzut-o pe soţia lui Manny, așezată vizavi de două tinere 
care-i puteau fi surori. Băiețelul se foia în poala unei femei 
vârstnice, poate bunica sa. Cunoșteam bine scena și, pentru o 
clipă, hotărârea cu care venisem aici a șovăit. Apoi însă, ca o 
ironie a sorții, aceiași ochelari de cal ce acţionaseră pentru a-mi 
îngădui să-l lichidez pe Manny mi-au coborât din nou pe ochi și 


VP - 276 


mi-au permis să înaintez. 

Am coborât din mașină. Conversaţiile au încetat brusc. 
Filipinezii mă priveau curioși. Am luat servieta și am pornit cu 
pas ferm către soţia lui Manny. Mi-am plecat scurt capul înaintea 
ei, apoi am spus: 

— Bună ziua. Sunt avocat și mă ocup de moștenirea lui 
Manheim Lavi. 

Îmbrăcat în costum și cu servietă, simţeam că mă potriveam 
în rolul acela. lar dacă avocaţii obișnuiți se poartă rigid în 
asemenea momente, atunci și partea aceea din rol se potrivea, 
deoarece îmi venea greu până și s-o privesc. 

Femeia s-a ridicat. Era minionă și foarte drăguță și, ca multe 
filipineze, arăta mai tânără decât era în realitate. 

— Da? a rostit în engleză cu accent ușor. 

— Domnul Lavi a lăsat instrucţiuni clare firmei pe care o 
reprezint, pentru a fi aplicate în eventualitatea decesului său. 
Este vorba despre transferul anumitor fonduri către 
dumneavoastră, în beneficiul... fiului dumneavoastră. 

Știam că era posibil ca Manny să le fi lăsat deja ceva bani. 
Deși, ținând seama de faptul că familia lui primară se afla în 
Johannesburg, se putea să n-o fi făcut. Nu-mi păsa câtuși de 
puţin. Nu acesta era scopul. 

Băieţașul a sărit din poala bunicii și a venit în fugă spre noi. 
Probabil că se speriase văzându-și mama vorbind cu un 
necunoscut. A întins braţele spre ea și a strigat: 

— Mama! Mama! 

Femeia l-a ridicat cu ceva efort, iar el a strâns-o cu putere. 
Părea să-și fi revenit de pe urma traumei veștii pe care tocmai o 
primise. Este normal, mi-am spus. Este normal. 

Femeia a clătinat din cap. 

— Fonduri? 

Mi-am dres glasul. 

— Da, doamnă. Din moștenirea domnului Lavi. Poftiţi! 

l-am întins servieta, însă n-a putut s-o ia, deoarece își ținea 
fiul în brațe. 

Am simţit o ameţeală neașteptată. Poate că de vină era 
căldura, sau umiditatea. 

— Sunt ai dumneavoastră, am zis și am așezat servieta pe 
pământ în faţa ei. Mi-am dres din nou glasul. Sper... firma mea 
speră să vă fie de folos. Condoleanţele noastre. 


VP - 277 


Băieţelul a început să plângă stins. Femeia l-a mângâiat pe 
spate. Am înghiţit un nod, mi-am plecat din nou scurt capul și 
m-am întors la automobil. 

Hristoase, aproape că-mi venea să vomit. Da, de vină trebuie 
să fi fost căldura. Am intrat în mașină. Când am pornit, am privit 
în urmă. Toţi se uitau după mine. 

Am trecut pe lângă orezării și pe lângă animale domestice 
indiferente. Am stat ca năruit pe banchetă. In mintea mea, 
băieţașul striga Mama, mama, din nou și din nou, și m-am 
gândit că s-ar putea să nu mai scap niciodată de auzul acelor 
țipete. 

Am mers mai departe. Gropile de pe drum îmi păreau niște 
cratere. 

— Oprește, i-am cerut șoferului. Oprește mașina. 

A tras pe dreapta drumului din pământ. Am deschis portiera și 
m-am Împleticit afară, abia reușind să ies la timp. Am strâns 
puternic marginea portierei, m-am aplecat și totul din mine a 
răbufnit afară, absolut totul. Lacrimi îmi șiroiau pe obraji, 
mucozităţi îmi curgeau din nas și simţeam ca și cum stomacul în 
sine s-ar putea rupe din abdomenul meu și revărsa pe drumul 
presărat cu gropi pe care stăteam. 

În cele din urmă s-a potolit. Am rămas nemișcat pentru un 
moment, trăgând adânc aer în piept, apoi mi-am șters fața, am 
scuipat și am revenit în Mercedes. Şoferul m-a întrebat dacă mă 
simțeam bine. Am încuviințat din cap. Clima era de vină, i-am 
zis. Crezusem că mă obișnuisem cu ea, dar mă înșelasem. 

l-am cerut să mă ducă la aeroport. Nu știam încotro aveam să 
plec de acolo. Indiferent care avea să-mi fie destinaţia, știam că 
tot ce făcusem urma să mă însoţească peste tot. 


VP - 278 


Nota autorului 


Locurile din Manila, Bangkok, Phuket, Hong Kong, Kowloon, 
Tokio și Batangas care apar în această carte sunt descrise, ca 
întotdeauna, așa cum le-am văzut eu. Povestea despre A.Q. 
Khan și CIA este adevărată. 


VP - 279 


virtual-project.eu 


y 


i 
Due 


VP - 280