Alistair MacLean — San Andreas

ALISTAIR MACLEAN 
SAN ANDREAS 


Traducere 
ADRIANA CONSTANTINESCU 
EDITURA MENORA 
EDITURA CARMEL 
Bucureşti 1994 
Coperta: 
VALENTIN TANASE 
Redactori: 
MAGDALENA ANGHEL 
CONSTANTIN BADEA 


ALISTAIR MACLEAN 
SAN ANDREAS 
© 1993 - HARPER COLLINS PUBLISHERS LTD 


PROLOG 


În această carte veţi întâlni trei elemente distincte, dar 
inevitabil legate între ele. Unul este Flota Comercială - Marina 
Comercială cum este cunoscută oficial - şi oamenii din 
serviciul ei, apoi navele Liberty, şi forţele de suprafaţă, de 
submarine şi aeriene ale armatei germane. Acestea din urmă 
aveau unica misiune de a urmări şi distruge vasele şi 
echipajele Flotei Comerciale. 

In septembrie 1939, când izbucnea războiul, Flota 
Comercială engleză era într-o situaţie critică - „jalnică” ar fi 
poate termenul cel mai potrivit. Majoritatea navelor erau 
vechi, unele scoase din uz, altele un morman de fiare ruginite 
şi măcinate de nesfârşite defecţiuni. Dar starea lor era mult 
mai bună decât condiţiile în care erau siliţi să trăiască cei ce 
aveau neşansa să lucreze la bordul lor. Această crudă 
nepăsare şi faţă, de oameni şi faţă de nave avea un singur 
motiv - lăcomia. Proprietarii de nave de atunci, şi destui 
dintre cei de astăzi, erau apucători şi total devotați zeului lor: 
profitul. Doreau acest profit cât mai mare, cu orice preţ şi cu 
minimum de investiţii din partea lor. Centralizarea era 
cuvântul de ordine al zilei. Monopolurile erau adunate, 
acumulate în mâinile câtorva nesătui. Salariile marinarilor 
scădeau şi ei abia mai puteau supravieţui. În timp ce stăpânii 
lor se îngrăşau; dar nu erau singurii. De acest profit mai 
beneficiau şi directorii companiilor, chiar şi cei mai puţin 
comozi şi un număr considerabil de acţionari, toţi aleşi pe 
sprânceană şi deci privilegiați. Tirania proprietarilor, 
exercitată bineînțeles cu discreție, era aproape absolută. 
Navele erau proprietatea lor feudală, iar marinarii erau sclavii. 
Dacă un marinar se răscula Împotriva ordinii prestabilite, ăsta 
era ghinionul lui. Singura lui şansă era să părăsească vasul şi 
să dispară din marină, fiindcă oricum, după o asemenea 
îndrăzneală ar fi fost ostracizat, iar rata şomajului era mare în 
marină şi singurele posturi libere erau pentru cei ce acceptau 
de bunăvoie condiţia de sclav. Pe uscat, şomajul din Marina 
Comercială era şi mai ridicat, iar adaptarea la o viaţă de 


„marinar de uscat „era foarte dificilă. Celor care îndrăzneau 
să se revolte nu le mai rămânea nici un loc unde să se ducă. 
Dar asemenea cazuri erau foarte rare; marea majoritate îşi 
cunoşteau locul lor pe lume şi se resemnau cu el; 

Documentele oficiale încearcă să treacă peste această 
stare de lucruri, uneori chiar o ignoră - miopie lesne de 
înţeles. Condiţiile în care se trăia şi se muncea în Marina 
Comercială şi între cele două războaie şi în timpul celui de-al 
doilea război mondial, nu constituie unul dintre cele mai 
glorioase capitole din analele marinei engleze. Guvernele care 
s-au perindat la putere în perioada interbelică cunoşteau 
foarte bine problemele Flotei Comerciale, pentru că nu puteau 
fi mai ignoranţi decât marea majoritate. Fiecare din aceste 
guverne succesive a formulat o serie de regulamente ipocrite 
în încercarea 1 de a-şi salva reputaţia. In aceste regulamente 
existau specificări minime privind cazarea, hrana şi condiţiile 
de igiena şi siguranţă ale marinarilor. Dacă un căpitan cinstit 
ar fi încercat să le aplice, s-ar fi putut trezi fără comandă. S- 
au păstrat declaraţii ale unor martori oculari referitoare la 
condiţiile de viaţă de pe vasele Marinei Comerciale de 
dinaintea izbucnirii războiului. Toate an acelaşi ton de tristeţe. 
Cabinele echipajului erau tot atât de primitive ca şi cele ale 
unor cerşetori. Inspectorii sanitari au declarat că au întâlnit 
situaţii când în aceste cabine n-ar fi putut locui nici măcar 
nişte animale. Camerele erau întotdeauna înghesuite şi lipsite 
de orice formă de confort. Punţile erau umede, hainele 
oamenilor erau umede, saltelele- şi paturile, acolo unde 
exista acest lux, erau şi ele îmbibate de apă. Condiţiile de 
Igienă erau fie primitive, fie nu existau deloc. Frigul era peste 
tot şi orice formă de încălzire, cu excepţia fumatului sau a 
sobelor cu cărbuni care miroseau îngrozitor, era rară ca şi 
orice formă de ventilaţie. Mâncarea era chiar mai rea decât 
cazarea. După cum spunea un scriitor, nici la azilul celor 
săraci lipiţi pământului nu s-ar fi mâncat aşa ceva. 

Toate aceste lucruri pot depăşi limitele credibilităţii, deşi 
n-ar trebui, sau pot părea exagerate, deşi nu sunt. 

Şcoala de igienă şi medicină tropicală din Anglia sau 
Oficiul Naţional de Statistică n-au fost învinuite niciodată de 
lipsă de precizie sau de exagerare. Intr-un proces verbal de 


dinainte de război, Şcoala de igienă şi medicină tropicală din 
Londra afirma categoric că rata mortalităţii sub 55 de ani era 
de două ori mai ridicată la marinari în comparaţie cu restul 
populaţiei de sex masculin. Statisticile publicate de Oficiul de 
Statistică arătau că rata mortalităţii la marinari, indiferent de 
vârstă, era cu 47% mai ridicată decât media naţională. 
Factorii care provocau moartea în rândul marinarilor erau 
tuberculoza, hemoragiile cerebrale şi ulcerele gastrice sau 
duodenale. Este simplu de înţeles de ce tuberculoza şi 
ulcerele erau atât de frecvente, aşa cum nu există nici o 
îndoială că o combinaţie între ele contribuia la o anormală 
frecvenţă a infarctului. 

Dar primul loc, îl ocupa incontestabil tuberculoza. Azi, 
când în Europa vestică sanatoriile pentru cei bolnavi de TBC 
sunt o instituţie pe cale de dispariţie, este greu să-ţi imaginezi 
că, pentru generaţia trecuta, TBC-ul era într-adevăr a 
calamitate. Dar această boală nu a fost eliminată total din 
întreaga lume. Ea continuă să fie o calamitate şi cauza 
principală a mortalităţii în multe ţări subdezvoltate, aşa cum 
se întâmpla la începutul secolului în Europa de Vest şi în 
America de Nord. Aici, situaţia s-a schimbat de când oamenii 
de ştiinţă au descoperit agenţii care pot distruge bacilul TBC, 
dar, în 1939, medicamente ca rifampicina, PAS-ul, hidrazida, 
dar mai ales streptomicina, nu fuseseră încă descoperite. 

Anglia depindea tocmai de aceşti marinari măcinaţi de 
tuberculoză, prost cazaţi şi hrăniţi îngrozitor. Ei erau cei care 
îi aduceau, fie la ţărmul ei, fie la țărmurile aliaţilor săi, 
mâncarea, petrolul, armele şi muniţia. Fără acele nave şi fără 
acei oameni, Anglia mai mult ca sigur că ar fi pierit. Ei erau 
conducta, artera, ancora do salvare sine qua non de care 
Anglia era absolut dependentă. Trebuie amintit însă că dacă o 
torpilă, o mină sau o bombă distrugea un vas, marinarii care 
reuşeau să supravieţuiască rămâneau automat fără slujbă. Pe 
timp de război ca şi pe timp de pace, proprietarii îşi protejau 
profiturile până în pânzele albe. Din ziua în care o navă se 
scufunda, indiferent unde, cum, sau în ce condiţii 
inimaginabile, supraviețuitorii nu mai erau plătiţi. Bineînţeles 
că proprietarul nu vărsa lacrimi amare după nava scufundată, 
pentru că el îşi asigurase şi chiar supra-asigurase fiecare 


navă. Dar dacă ea se scufunda, echipajul, care, el, nu era 
asigurat, îşi pierdea locul de muncă. 

Guvernului, Amiralității şi proprietarilor de nave din acele 
vremuri ar fi trebuit să le fie ruşine, să le crape obrazul. Dacă 
le-o fi fost, şi-au ascuns cu mare bărbăţie ruşinea. Ceea ce 
este şi normal. Condiţiile de viaţă sau ororile morţii pe care le 
trăiau cei de pe vase aveau o importanţă secundară pe lângă 
prestigiul, gloria şi, respectiv profiturile lor. 

Poporul englez nu trebuie însă condamnat. Erau puţini cei 
ce ştiau sau măcar bănuiau ce se petrece în realitate. Cei care 
ştiau adevărul erau familiile şi prietenii celor care lucrau în 
Marina Comercială. Mai existau de asemenea şi câteva 
asociaţii voluntare care încercau să-i ajute pe supraviețuitori. 
Aceste mici fleculeţe umanitare n-aveau nici o importanţă 
pentru proprietari sau pentru cei de la Whitehall. 

Navele Liberty au fost echivalentul Marinei Comerciale. Și 
ele au reprezentat o conductă, o arteră, o ancoră de salvare 
fără de care Anglia ar fi pierit sigur învinsă. 

Ţările de peste ocean şi în special Statele Unite doreau să 
ajute, să furnizeze Angliei şi aliaţilor săi mâncare, petrol, arme 
şi muniţie. Dar pentru aceasta era nevoie de nave care să le 
transporte. După mai puţin de doi ani de război, pierderile din 
cadrul Marinei Comerciale erau atât de mari încât în curând 
Anglia ar fi rămas fără nici o navă şi ar fi pierit foarte repede 
prin capitulare. In 1940 chiar şi neînfricatul Winston Churchill 
îşi pierduse speranţa în supravieţuire, dar mite în victorie. Dar 
cum îi era firea, această perioadă de disperare a fost scurtă, 
deşi numai Dumnezeu ştie că a avut motive serioase să se 
teamă. 

De 900 de ani, Anglia, este singura ţară din lume care n-a 
fost invadată niciodată, însă în cele mai întunecate zile ale 
războiului o invazie părea nu numai periculos de iminentă, ci 
chiar inevitabilă. Astăzi, când privim în urmă cu 40 şi mai bine 
de ani, pare imposibil şi de neconceput că ţara a supravieţuit. 
Dacă s-ar fi ştiut care este situaţia adevărată, mai mult ca 
sigur că ar fi pierit. 

Chiar şi unui om cu imaginaţie bogată îi este greu să-şi 
închipuie câte nave britanice au pierit în acest, război. In 
primele 11 luni de război, Anglia a pierdut un deplasament 


total de 1.500.000 de tone. În primele luni ale lui 1941, 
nivelul mediu al pierderilor a fost de 500.000 de tone, în 
1942, cea mai grea perioadă a războiului maritim, 6.250.000 
de tone au fost scufundate. Pierderile au fost enorme, iar 
dacă şantierele ar fi lucrat zi şi noapte tot n-ar fi putut să 
înlocuiască decât o mică parte din aceste pierderi. La toate 
acestea s-a adăugat şi creşterea numărului de submarine 
germane „U”, care au operat în acel an îngrozitor, de la 91 la 
212. In aceste condiţii, Marina Comercială mai putea 
supravieţui numai printr-un miracol. 

Acest miracol s-a numit navele Liberty. Pentru cei care îşi 
aduc aminte de acele zile, termenul de navă Liberty era legat 
de numele lui Henry Kaiser. Pentru situaţia de atunci era chiar 
o ironie că el purta numele unui fost împărat german. Kaiser a 
fost un inginer american genial, iar cariera lui până la 
izbucnirea războiului fusese impresionantă. El fusese creierul 
proiectului pentru barajele de la Hoover si Coulee şi pentru 
podul de la San Francisco. Nu se ştie dacă Henry Kaiser ar fi 
fost în stare să proiecteze măcar o barcă cu vâsle, dar asta nu 
mai are importanţă. El a fost oricum cel care a înţeles cel mai 
bine conceptul de prefabricare. Acest concept se baza pe un 
standard şi un proiect repetabil. Kaiser nu a ezitat să trimită 
contracte fabricilor din SUA, pentru construirea unor piese, 
chiar dacă aceste fabrici erau la sute de mile de mare. Aceste 
piese erau apoi trimise pe şantierele navale, la început la 
Richmond în California, unde Kaiser era directorul Corporaţiei 
„Permanente Cement”, şi apoi pe alte şantiere aflate sub 
controlul iui, unde erau asamblate. Randamentul şi viteza 
producţiei erau aproape incredibile. Kaiser a făcut pentru 
construcţia de nave comerciale ceea ce Henry Ford a făcut 
pentru modelul T Ford prin liniile sale de asamblare. Până 
atunci, producţia de masă a vaselor oceanice era un concept 
necunoscut. 

A circulat şi părerea eronată, dar de înţeles, că proiectul 
navei Liberty se născuse în atelierele de proiectare ale 
şantierelor navale Kaiser. De fapt, proiectele şi prototipurile 
erau englezeşti şi fuseseră concepute de echipa de 
proiectanți a constructorilor de nave J. L. Thompson din North 
Sands, Sunderland. Nava Embassage, prima din ceea ce avea 


să devină o serie mare, fusese terminată în 1935. Denumirea 
de Liberty a apărut abia după 7 ani şi numai pentru câteva 
din vasele construite de Kaiser. Embassage avea 9. 300 de 
tone şi o linie nouă: etrava lansată, pupa rotunjită şi trei 
motoare pe cărbuni cu triplă expansiune. Nava nu era un 
succes estetic, dar J. L. Thompson nu era preocupat de 
aspectul estetic. El dorise să construiască un cargou modern, 
practic şi economic şi reuşise să obţină acest lucru. Până la 
izbucnirea războiului au fost construite 24 de astfel de vase. 

Aceste vase au fost construite în Anglia, SUA ş! Canada, 
cele mai multe însă tot pe şantierele Kaiser. Configuraţia 
corpului navei a rămas aceeaşi, dar americanii au introdus 
două schimbări, pe care le-au considerat perfecţionări. Una 
dintre aceste schimbări, cea bună, a fost înlocuirea 
combustibilului. Americanii au introdus benzina în locul 
cărbunelui. Cealaltă privea cazarea ofiţerilor şi a echipajului, o 
idee care nu s-a dovedit inspirată. Canadienii şi englezii au 
păstrat vechea modalitate de cazare, cu cabinele dispuse şi la 
prova şi la pupa. Americanii au construit o suprastructură în 
jurul coşului, pe care se aflau puntea de comandă şi cabinele 
întregului echipaj, ofiţeri şi marinari. Această nouă 
configuraţie - s-a înţeles ulterior - a constituit o adevărată 
gafă. Dă, Doamne, mintea omului de pe urmă. Americanii au 
pus tot echipajul la un loc, riscând ca, la o singură lovitură, să 
piară toţi. 

Acele vase erau toate înarmate - vorba vine! Ele erau 
dotate cu tunuri automate antiaeriene de 100 min, tunuri 
Bofors şi Oerlikon cu tragere rapidă. Dar nici unul din aceste 
echipamente nu era foarte eficient. Tunurile Oerlikon puteau fi 
nişte arme grozave în mâinile unor oameni instruiți, dar 
aceştia erau puţini. Se mai găseau la bordul acestor nave şi o 
serie de dispozitive mai ciudate. De pildă nişte paraşute 
prevăzute cu rachete şi cabluri de care atârnau bobine de 
sârmă şi grenade. Aceste dispozitive erau la fel de 
periculoase pentru cei ce la foloseau ca şi pentru avioanele 
pe care trebuiau să le doboare. Câteva din aceste nave aveau 
şi avioane Hurricane, cel mai apropiat echivalent al avioanelor 
sinucigaşe japoneze Kamikaze. Aceste avioane erau lansate 
prin catapultare şi nu se mai puteau întoarce la navele lor. 


Piloții aveau de optat între a sări cu paraşuta sau a cădea de- 
a dreptul în mare sau a ateriza, dar în oceanul Arctic, iarna 
procentul celor ce au supravieţuit a fost mic. 

Din aer, de pe mare sau de sub apă, nemţii, uneori cu 
genialitate dar întotdeauna cu tenacitate şi cruzime, făceau 
tot ce le stătea în, putinţă să distrugă convoaiele Marinei 
Comerciale. 

În general, nemţii foloseau 5 tipuri de avioane. 
Bombardierul lor standard sau convenţional era Dornierul. 
Dornierul zbura la înălţimi stabilite şi îşi declanşa bombele 
într-o schemă de luptă prestabilită. Acestea erau avioane de 
luptă folositoare şi avuseseră chiar câteva reuşite, dar nu 
erau prea eficiente. 

După acestea, mult mai de temut, erau avioanele Heinkel, 
Heinkel III şi Stukas. Heinkelul era un avion torpilor, care 
ataca la nivelul crestei valului. Pilotul declanşa torpila în 
ultimul moment şi apoi, folosindu-se de greutatea redusă a 
avionului său, se ridica deasupra navei pe care o atacase. 
Aceste aparate de zbor erau deosebit de rezistente şi de 
aceea tunarii de pe vase nu erau foarte convinşi de reuşita lor 
când îşi ziceau: „Acum, ori pier eu, ori piere el”. Aceste 
avioane torpiloare aveau însă un mare dezavantaj în timpul 
iernii arctice îndeosebi pentru curajoşii, dar nefericiţii lor 
piloţi. Se putea întâmpla ca mecanismele de declanşare a 
torpilelor să îngheţe şi avioanele să nu se mai poată ridica 
deasupra țintei. Indiferent însă dacă torpila era declanşată 
sau nu atunci când lovea vasul, asta nu conta pentru bieţii 
marinari ai navelor comerciale. Rezultatele erau la fel de 
devastatoare. 

Heinkel Ill folosea bombe glisante. Odată declanşate, 
aceste bombe planau până la atingerea țintei şi erau practic 
imposibil de doborât. Aceste avioane erau mult mai eficace, 
iar piloţii erau mai puţin expuşi la risc. Norocul celor din 
Marina Comercială era că nemţii nu aveau multe asemenea 
avioane specializate. 

Stukas, Junkerul 87, avea aripile în unghi diedru şi semăna 
cu un pescăruş. El era un bombardier în picaj şi era cel mai 
temut dintre toate. In general, aceste avioane zburau la 
înălţimi mari, în formaţie de palier, iar apoi se desprindeau pe 


rând în picaje aproape verticale. Nemţii folosiseră Junkerul 87 
pe toate fronturile. 40 de ani mai târziu, marinarii şi soldaţii 
care au supravieţuit acestor atacuri nu puteau uita încă 
zgomotul Strident, prevestitor de moarte, pe care îl făceau 
aceste avioane. Totdeauna, când porneau în picaj, piloţii de pe 
Stukas dădeau drumul sirenelor. Chiar şi numai zgomotul 
cumplit pe care-l făceau reducea considerabil eficacitatea 
tunarilor antiaerieni. Marina Regală a folosit la un moment dat 
reflectoare foarte puternice, cu care încerca să-i orbească pe 
piloţii de pe Stukas. Dar li s-a atras atenţia că piloţii ştiau 
despre această tactică şi foloseau ochelari cu lentile 
întunecate ca să reducă efectul orbitor. Puternicele 
reflectoare nu mai erau decât nişte mici punctuleţe de 
lumină, care îi ajutau pe piloţi să ţintească mai bine. Din 
punctul de vedere al nemților, avioanele Stukas aveau un 
singur neajuns. Ele erau avioane cu rază. mică de acţiune şi 
practic nu puteau opera decât asupra convoaielor care 
veneau din nordul Norvegiei pe ruta Murmansk şi 
Arhanghelsk. Dar, în mod ciudat, cea mai eficace armă a 
nemților, Condorul 200 Focke-Wulf, nu era un avion de luptă, 
într-adevăr Condorul putea să care şi chiar căra 250 de 
kilograme de bombe şi o mulţime de mitraliere; dar dacă m 
locul acestora se montau rezervoare suplimentare de benzină, 
el devenea cel mai bun avion de recunoaştere. La începutul 
anilor 40, epocă de început a aviaţiei, distanţa de zbor a 
Condorului era remarcabilă. Aceste avioane zburau în fiecare 
zi de la Trondheim, din Norvegia ocupată, de-a lungul coastei 
Insulelor Britanice până în Franţa ocupată. Dar pentru nemți 
mai important era că ele erau capabile să patruleze în Marea 
Barents, în Marea Groenlandei şi în înfricoşătoarea Strâmtoare 
a Danemarcei. Prin acea strâmtoare treceau convoaiele 
ruseşti care veneau din Canada şi SUA şi pentru un astfel de 
convoi, apariţia unui Condor însemna un dezastru inevitabil. 
Zburând la o înălţime la care tirul tunurilor antiaeriene nu- 
| putea ajunge, Condorul putea, figurat vorbind să înconjoare 
convoiul, să noteze numărul de vase, viteza, direcţia şi 
coordonatele exacte ale acestora. Informaţiile erau apoi 
transmise prin radio în Fiordul Alta sau la Trondheim şi de 
acolo transmise mai departe la Lorient, în Franţa, cartierul 


general al Amiralului Karl Doenitz, fără îndoială cel mai bun 
comandant suprem din toate timpurile. De acolo, informaţiile 
erau retransmise grupului sau grupurilor de submarini, cu 
indicaţii precise asupra momentului şi locului unde trebuiau 
să. intercepteze convoiul. 

In privinţa navelor de război, nemţii erau mai mult decât 
bine pregătiţi în momentul izbucnirii războiului. Conform 
înţelegerii anglo-germane din 1937, Germania putea construi 
100% din echivalentul producţiei britanice de submarine, dar 
numai 35% din cel al navelor de suprafaţă. Dar în realitate, 
nemţii construiseră de două ori mai multe submarine şi 
ignoraseră complet limita de 35%. Navele Deutchland, Amiral 
Graf Spee şi Amiral Scheer erau oficial crucişătoare de 10.000 
de tone. In realitate, ele erau cuirasate „de buzunar „de un 
tonaj mult mai mare decât cel declarat. În anul 1938, 
crucişătorul de 26.000 de tone Scharnhorst şi Gneisenau erau 
deja construite. În acelaşi an, pe şantierele din Hamburg, 
începea construirea cuirasatelor Bismarck şi Tirpitz. Afirmația 
că aceste nave au fost cele mai puternice nave de război 
construite vreodată este valabilă şi astăzi. Prin limitele 
impuse de înţelegerea anglo-germană, greutatea lor era de 
29.000 de tone, dar ele aveau de fapt 53.000 tone; 

Bismarck a avut o carieră scurtă dar spectaculoasă, în 
timp ce Tirpitz a fost un eşec. El a petrecut războiul ascuns în 
nordul Norvegiei, unde totuşi a jucat un rol important. 
Misiunea lui era de a încătuşa unităţile importante ale Flotei 
britanice, care se temeau-că uriaşul vas de război ar putea să 
se strecoare prin danele lor de acostare până în Fiordul Alta şi 
să scape în Atlantic. Chiar printre acele dane a fost în cele din 
urmă distrus de avioanele Lancaster ale aviaţiei britanice. 

Deşi englezii aveau un avantaj numeric în privinţa navelor 
de război, luate individual, acestea erau inferioare celor 
germane. A dovedit-o tragic Bismarck când cu o singură salvă 
a scufundat crucişătorul Hood, mândria Marinei Regale. 

Sub apă, nemţii foloseau minele şi submarinele. La mai 
puţin de 3 luni după izbucnirea războiului, nemţii şi-au făcut 
apariţia cu un nou şi neplăcut dispozitiv: mina magnetică. în 
comparaţie cu tipul standard, care trebuia să vină în contact 
efectiv cu vasul ca să fie activată, acest nou tip era de ajuns 


să intre în câmpul magnetic generat de coca vasului pentru a 
fi activat. Minele erau puse fie de nave, fie de avioane şi la 4 
zile de la introducerea lor în apă, nu mai puţin de 15 vase 
fuseseră scufundate. Faptul ca navele distruse erau de cele 
mai multe ori ale ţărilor neutre, n-avea mare importanţă 
pentru nemți. Minele magmatice erau nişte dispozitive foarte 
deştepte, dar nu axat de deştepte încât să deosebească o 
navă a neutrilor de una a inamicilor Englezii au reuşit să 
scoată o asemenea mină intactă şi, cu tot pericolul existent în 
astfel de acţiuni, au dezamorsat-o şi au descoperit metodele 
electronice care permiteau dragorilor să detoneze mine 
magnetice la distanţe care să nu afecteze starea vasului. 

Bar inamicul cel mai ucigaş căruia Marina Comercială 
trebuia să-i facă faţă erau submarinele. Pierderile din primii 
trei ani şi jumătate de război au fost de o amploare de 
necrezut. Doar la începutul verii lui 1943 pericolul a fost cât 
de cât stăvilit, iar în perioada 43-44 au fost distruse 180 de 
submarine nemţeşti. Deci, abia în 1944, acei hăitaşi nevăzuţi, 
acei ucigaşi Vicleni şi tăcuţi au încetat să fie factorul principal 
al unor întâmplări nefaste. 

Inevitabil, submarinele au fost alese ca ţintă a urii, iar 
echipajele lor au fost descrise în cele mai sumbre culori şi în 
timpul războiului şi după aceea. S-a spus despre ei că erau 
oameni vicleni, perfizi, ucigaşi cu sânge rece, nazişti fanatici, 
capabili să urmărească până în pânzele albe nişte nevinovaţi 
care nici nu le bănuiau existenţa şi să-i distrugă fără milă, 
după care să pornească din nou în urmărire, nevăzuţi şi 
neauziţi. Intr-o oarecare măsură, această descriere era 
adevărată. Această convingere se născuse încă din primele 
zile ale războiului, când un submarin torpilase pachebotul 
Athenia. Athenia era o navă de pasageri care avusese la 
bordul ei numai civili, femei, bărbaţi şi copii nevinovaţi şi era 
imposibil să fie luată drept altceva. Acest lucru îl cunoştea şi 
curajosul comandant al submarinului care  scufundase 
Athenia, locotenentul Fritz-Julius Lemp. Nu există nici o 
dovadă că Lemp a fost cel puţin dojenit pentru acţiunea sa. 

Dar şi submarinele aliaţilor ar putea fi acuzate de aceeaşi 
cruzime, e-adevărat într-o mai mică măsură, dar numai 


pentru că aceştia avuseseră un număr mult mai limitat de 
ţinte de atac. 

Dar imaginea globală a submarinelor este totuşi falsă. Au 
existat probabil şi nazişti nemiloşi printre membrii echipajelor, 
dar puţini. Comportamentul lor era dictat de marea mândrie 
că făceau parte din Flota germană, care avea o tradiţie. Au 
existat şi acte brutale aşa cum au existat şi acte umanitare, 
miloase, curajoase. De netăgăduit este tocmai imensul curaj 
şi spirit de sacrificiu al acelor oameni. Ar trebui reamintit că 
dintr-un total de 40.000 de submarine, 30.000 au pierit - cea 
mai şocantă cifră din istoria războaielor pe mare. Oamenii nu 
trebuie condamnaţi, chiar dacă acţiunile lor nu pot fi iertate. 
Necruţători cum erau - natura muncii lor le-o cerea - aceşti 
oameni erau şi de un curaj incredibil. 

Acestea erau deci condiţiile în care trebuiau să trăiască şi 
să moară oamenii din serviciul Marinei Comerciale. Aceştia 
erau inamicii lor care se luptau să-i distrugă. Condiţiile extrem 
de dificile în care trăiau, cei din Marina Comercială erau mult 
inferioare celor ale inamicilor. în această situaţie era deci 
uimitor că de obicei marinarii care supravieţuiseră la 2 sau 3 
torpilări şi scufundări îşi căutau imediat o altă navă pe care să 
se îmbarce şi să o ia de la-nceput, Prin definiţie ei erau non- 
combatanți, dar capacitatea lor de a îndura, tenacitatea şi 
hotărârea lor - ar fi râs la cuvinte ca eroism şi curaj - erau pe 
măsura tăriei de caracter a celor care-i hăituiau. 


CAPITOLUL | 


Chiar înainte de ivirea zorilor, luminile de la bordul navei 
San Andreas s-au stins brusc şi fără zgomot. Aşa cum se 
întâmplă şi într-un mare oraş, întreruperea neaşteptată a 
curentului nu are nimic spectaculos în ea. In general, 
asemenea accidente nu se întâmplau prea des şi nu 
reprezentau, un motiv de panică întrucât nu influenţau cu 
nimic funcţionarea şi manevrarea vasului... Becul de la 
habitaclul busolei, cel de la hartă, ca şi linia telefonică dintre 
puntea de comandă şi sala maşinilor nu erau afectate, pentru 
că ele erau alimentate de un generator propriu de joasă 
tensiune. Celelalte becuri de pe punte erau conectate la 
generatorul principal, dar odată cu venirea nopţii ele fuseseră 
stinse; Puntea de comandă a oricărui vas nu trebuie să fie 
luminată în timpul nopţii. Singurul echipament care nu mai 
funcţiona era para vântul Kent. Acest dispozitiv era format 
dintr-o placă circulară de sticlă, montată chiar în faţa cârmei 
şi prevăzută cu un ştergător care, învârtindu-se cu viteză 
mare, îndepărta stratul de zăpadă şi oferea o imagine clară. 
In acea dimineaţă era de gardă ofiţerul 3 Batesman, care nu 
era deloc îngrijorat de situaţie. După cum ştia el, pe o rază de 
100 de mile nu mai existau alte nave sau pământ, cu excepţia 
fregatei HMS Andover. Nu avea nici cea mai vagă idee pe 
unde era fregata şi nici nu-l interesa, pentru că Andover era 
echipată cu un radar foarte sofisticat şi ştia întotdeauna unde 
se aflau ei. 

In sala de operaţii şi la reanimare se lucra de zor ca de 
obicei. Marea şi cerul erau cufundate în întuneric, ca-n toiul 
nopţii deşi erau orele dimineţii. In poziţia în care se aflau şi în 
acea perioadă a anului, lumina zilei, sau ceea ce ar fi trebuit 
să fie lumina zilei, se ivea abia pe la ora 10.00. În aceste două 
camere, cele mai importante de pe San Anareas, care era o 
navă sanitară, lumina de rezervă se aprindea automat în 
momentul în care sursa principală cădea. Pe restul navei, 
iluminatul în caz de urgenţă era asigurat de mici lanterne 


portabile cu cadmiu-nichel care dădeau un minimum necesar 
de lumină. Pe puntea superioară însă, întreruperea totală a 
curentului era îngrijorătoare. Pe partea exterioară nava era 
albă - sau mai bine spus fusese albă, căci odată cu trecerea 
timpului culoarea inițială dispăruse. Lapoviţa, grindina şi 
furtunile de gheaţă din oceanul Arctic transformaseră 
culoarea originală în ceva nedefinit, între alburiu spălăcit şi gri 
deschis. De jur împrejurul cocăi era trasată o dungă verde, iar 
la pupa şi la prova, ca şi pe părţile laterale existau enorme 
cruci roşii. In timpul nopţii, care în acea perioadă a anului 
dura 20 de ore din 24, crucile erau luminate de reflectoare 
puternice. Părerile referitoare la eficienţa acestor lumini erau 
împărţite. Conform Acordului de la Geneva, navele sanitare, al 
căror semn distinctiv erau crucile roşii, erau protejate 
împotriva atacurilor inamice. Până atunci San Andreas 
navigase liniştită şi nu fusese atacată. De aceea, o parte din 
cei aflaţi la bord erau înclinați să creadă în valabilitatea 
Acordului de la Geneva. Dar membrii echipajului, care 
serviseră la bordul navei înainte de schimbarea ei din cargo 
Liberty în navă sanitară, priveau acest acord cu suspiciune. 
Să navighezi noaptea luminat ca un pom de Crăciun era 
împotriva tuturor instinctelor acestor oameni, cărora, 
experienţa de ani de zile le întărise convingerea că a aprinde 
o ţigară pe puntea superioară Insemna a atrage atenţia unui 
submarin rătăcitor. Ei n-aveau încredere nici în lumini, nici în 
cruci, dar mai ales nu aveau încredere în submarine. Acest 
cinism al lor avea o justificare. Ei ştiau foarte bine că alte 
nave sanitare fuseseră mai puţin norocoase decât a lor, deşi 
nu s-a stabilit niciodată dacă atacurile asupra acelor nave 
fuseseră deliberate sau accidentale. In largul mării nu existau 
nici tribunale, nici martori. Fie din delicateţe, fie că li se 
păruse inutil, echipajul nu discutase niciodată această 
problemă cu cei care, după părerea lor, trăiau într-o lume 
ruptă de realitate. Aceştia erau doctorii, asistentele, 
infirmierele şi subofiţerii sanitari. 

Uşa dinspre tribord se deschise şi apăru un bărbat cu o 
torţă în mână. 

— Dumneavoastră sunteţi, Căpitane? 


— Chiar eu. În zilele astea va trebui să-mi termin şi eu 
micul dejun în linişte. Vrei, te rog, să-mi aduci nişte lanterne? 

Căpitanul Bowen era un bărbat de statură mijlocie, cam 
plinuţ sau „binefăcut „cum îi plăcea lui să spună. Avea o faţă 
foarte prietenoasă, cu barbă albă şi ochi albaştri. Era bine 
trecut de vârsta pensionării, dar nu ceruse şi nici nu i se 
ceruse vreodată asta. Marina Comercială suferise pierderi 
enorme de vase şi oameni. O navă se construia într-o 
fracțiune de secundă faţă de cât timp îţi lua să instruieşti un 
comandant nou, iar comandanţi ca Bowen nu mai erau mulţi. 
Cele trei lanterne nu dădeau mai multă lumină decât ar fi dat 
tot atâtea lumânări, dar era suficient ca să se observe că în 
câteva secunde cât stătuse afară, Căpitanul era acoperit de 
zăpadă. înainte de a intra înapoi în salon, Bowen îşi scoase 
haina, o scutură afară şi apoi închise repede uşa. 

— lar l-a apucat nebunia pe afurisitul ăla de generator! 
spuse Bowen. Nu era tulburat în mod deosebit de asta, dar 
«nimeni nu-l văzuse vreodată tulburat de ceva. Bineînţeles că 
paravântul Kent nu mai e de folos». Nu contează. Şi aşa era 
nefolositor. Ninge cu putere, vântul are 30 de noduri şi 
vizibilitatea e zero. 

Bowen rostise toate astea cu o undă de satisfacţie în glas, 
dar Batesmran şi Hudson, timonierul, nu erau surprinşi. Toţi 
trei făceau parte din grupul care nu prea dădea crezare 
Acordului de la Geneva. In acele condiţii, nici un avion, vapor 
sau submarin n-avea şanse să-i localizeze. 

— Ai fost prin sala maşinilor? 

— Nu, răspunse Batesman pe un ton care-l făcu pe Bowen 
să zâmbească. 

Inginerul şef Patterson era un tip cu temperament coleric, 
originar de prin Newcastle. Era foarte convins de priceperea 
lui şi nu suporta ca cineva mai mic în grad ca el, cum era 
Batesman, să-i ceară vreo lămurire sau explicaţie în legătură 
cu activitatea lui. 

— Îi dau un telefon inginerului şef. 

Batesman sună la sala maşinilor şi îi dădu receptorul lui 
Bowen. 

— A! John! Nu prea avem noroc în călătoria asta, nu-i aşa? 
Ce-aţi păţit? Aţi încărcat prea mult cărbune, aveţi probleme 


cu periile colectoare, cu siguranţele? A, suntem pe rezervă! 
Sper că n-am rămas din nou fără combustibil! 

Căpitanul Bowen vorbise pe un ton grav şi Batesman 
zâmbi. Fiecare membru al echipajului, de la comandant până 
la magazioner, ştia că Patterson n-avea nici cel mai vag simţ 
al umorului. Bowen făcuse aluzie la o altă situaţie când 
rămăseseră fără combustibil. Patterson era liber, iar tânărul 
inginer care era de serviciu uitase să treacă comutatorul de la 
combustibil la generatorul auxiliar. Comentariile lui Patterson 
la această aluzie erau previzibile. Având o mină supărată 
Căpitanul ţinu receptorul depărtat de ureche până când vocea 
sonoră a inginerului nu se mai auzi. li mai dădu câteva 
indicaţii scurte apoi se întoarse spre cei doi şi spuse cu tact: 

— Cred că Patterson are necazuri mai mari decât de obicei 
în localizarea defecţiunii. Mi-a spus că în 10 minute totul e 
gata. 

Exact 2 minute mai târziu, sună telefonul. 

— Veşti proaste, pun pariu, spuse Bowen. Ridică 
receptorul şi după puţin timp spuse: 

— Deci, John, vrei să vorbeşti cu mine. Dar în momentul 
ăsta chiar asta faci. Aha, da! Bine atunci! 

După ce închise telefonul, Bowen le spuse celor doi: 

— Inginerul vrea să-mi arate ceva. 

Bowen nu se duse în sala motoarelor - aşa cum ar fi putut 
să creadă Batesman. 

In schimb Căpitanul se îndreptă spre cabina lui unde după 
câteva minute veni şi Patterson. Patterson era un tip înalt, 
zvelt, cu o figură ştearsă. Nu se bărbierise o zi şi o umbră îi 
acoperea obrazul. Ca orice om care n-are simţul umorului şi 
nici nu-şi dă seama de asta, inginerul şef obişnuia să 
zâmbească des şi în momente nepotrivite. Acum însă nu 
zâmbea. El scoase la iveală trei bucăţi ce păreau a fi electrozi 
de carbon şi le aranja pe masa Căpitanului. 

— Ce credeţi că sunt astea? 

— John, doar mă ştii că sunt un simplu marinar: Poate o 
garnitură de la un dinam sau de la un generator sau altceva, 
ştiu şi eu?! 

— Exact! Lui Patterson îi stătea mai bine încruntat decât 
zâmbitor. 


— Deci de aici ni se trage întreruperea curentului? 

— N-au nici o legătură cu curentul. Şi mei n-am încărcat 
prea mult cărbune. Trebuie să fie un scurtcircuit pe undeva. 
Jamieson şi-a luat aparatul de măsură şi a coborât să-l 
localizeze. N-ar trebui să dureze mult. 

Bowen ştia că inginerul secund nu avea nevoie de mult 
timp pentru a descoperi un scurtcircuit. Jamieson era un tânăr 
inteligent şi avea şi rara calitate de a fi membru asociat al 
Institutului de Inginerie Electrică. El spuse: 

— Deci peria, asta e de la generatorul auxiliar şi pur şi 
simplu s-a rupt. lar tu pari atât de nefericit din pricina asta, 
încât deduc că este o chestie neobişnuită. 

— Neobişnuită? E nemaiîntâlnită! Sau, oricum, mie nu mi 
s-a mai întâmplat aşa ceva până acum. Peria este presată 
Uniform pe inelul colector. Nu se poate să se rupă în felul 
asta. 

— Şi totuşi s-a rupt. Există un început pentru toate, 
Patterson. 

Bowen atinse bucăţelele rupte cu degetul. 

— Poate e o fisură de fabricaţie sau poate pur şi simplu a 
fost prost făcută. 

Patterson nu-i răspunse. El scoase o cutiuţă de metal din 
buzunarul salopetei. îi scoase capacul şi o aşeză pe masă 
lângă peria ruptă. Cele-două perii din cutie aveau aceeaşi 
formă şi mărime cu aceea pe care Patterson o pusese pe 
masa Căpitanului. Bowen îl privi întrebător pe Patterson: 

— Rezerve? 

Patterson încuviinţă din cap. Bowen încercă să ia una din 
perii, dar o parte rămase pe fundul cutiei. 

— Sunt singurele noastre rezerve, spuse Patterson. 

— Cred că n-are rost să mă mai uit şi la cealaltă. 

— Nu. Problema este că ambele generatoare au fost 
verificate la Halifax şi erau în stare bună. Generatorul auxiliar 
a fost folosit doar de două ori de când am plecat. 

— Mă gândesc că am fi putut avea ghinionul să se rupă o 
perie, dar trei perii rupte nu înseamnă nici măcar o 
coincidenţă absurdă. înseamnă că avem în mijlocul nostru un 
tip în toane proaste, care este şi rău intenţionat. 


— Un tip în toane proaste? Un sabotor, vreţi să spuneţi!'Mă 
rog, să presupunem că ar putea fi un sabotor. În orice caz 
este cineva rău intenţionat în ceea ce ne priveşte sau în ceea 
ce priveşte San Andreas. Dar mă îndoiesc că este sabotor. De 
obicei, sabotorii se străduiesc să provoace distrugeri mari. A 
rupt trei perii, dar asta nu înseamnă că a distrus tot vasul. Şi 
dacă nu e nebun, cel care a făcut treaba asta nu va scufunda 
vasul. Adică nu ne va scufunda cât timp se află la bordul 
navei. Dar de ce a făcut treaba asta, John? De ce? 

Stăteau acolo, tot gândindu-se la o explicaţie plauzibilă, 
când se auzi o bătaie în uşă şi intră Jamieson. Tânăr, roşcat şi 
de obicei cu o atitudine exuberantă şi lipsită de griji în faţa 
vieţii, lui Jamieson îi dispăruseră acum şi exuberanţa şi 
nepăsarea. Avea un aer grav şi îngrijorat, străin felului său de- 
a fi. 

— Mi s-a spus de la sala maşinilor că vă voi găsi aici. Am 
considerat că trebuie să vin numaidecât. 

— Ca purtător de veşti proaste, spuse Căpitanul Bowen. Ai 
descoperit două lucruri: scurtcircuitul şi al dovada unui, să-i 
zicem, sabotaj. 

— Cum dracu, mă scuzaţi domnule, dar de unde... 

Spune-i tu, John, îl întrerupse Bowen. 

— Nu-i nevoie. Periile acestea rupte, sunt de ajuns ca să 
înţeleagă. Ce-ai găsit, Peter? 

— Scurtcircuitul a fost la provă, la atelierul de tâmplărie. 
Acolo e un cablu de plumb trecut prin peretele etanş şi prins 
în clame ia capăt. Acolo unde cablul trecea prin perete, 
clamele s-au rupt. 

— Poate din cauza vibraţiilor, a tangajului, a vremii. Adică, 
mă gândesc că unui cablu moale de plumb nu-i trebuie mult 
să se uzeze. 

— Plumbul este mai tare decât vă închipuiţi, domnule. In 
cazul ăsta nişte mâini au accelerat frecarea normală. Dar asta 
nu-i totul; Izolaţia de cauciuc din jurul cablului a fost topită. 

— Şi asta duce la un scurtcircuit? 

— Da, domnule. Numai că eu cunosc mirosul cauciucului 
ars electric şi acolo nu miroase a sulfură. Un flăcău deştept a 
folosit fosforul de la beţele de chibrit ca să-şi facă treaba. L- 


am lăsat pe Ellis acolo să repare. E p chestie simplă şi trebuie 
s-o fi terminat deja. 

— Buun! Deci este atât de simplu să scoţi din uz instalaţia 
electrică a unei nave. 

— Aproape simplu, domnule, pentru că amicul nostru mai 
avea de făcut încă o trebuşoară. Chiar în faţa atelierului de 
tâmplărie se află un tablou cu siguranţe. El a scos siguranţa 
respectivă înainte să treacă la treabă. Apoi s-a întors la tablou 
şi a scurtcircuitat linia cu un patent, o şurubelniţă cu mânere 
izolante, orice ar fi mers. După aceea a pus la loc siguranţa. 
Dacă ar fi înlocuit siguranţa înainte de a scurtcircuita linia, ar 
fi pocnit, lăsând intact restul sistemului electric. Din punct de 
vedere teoretic asta e problema. Foarte rar se întâmplă că o 
siguranţă să nu răspundă atât de „amabil „aşteptărilor. Dacă 
aş fi avut guturai, ar fi avut şansa să scape basma curată, 
încheie Jamieson surâzând. 

Telefonul sună şi Căpitanul Bowen îi dădu receptorul lui 
Patterson. 

— Da, sigur. Acum. Era sala maşinilor, le spuse el 
celorlalţi. O să dea drumul la curent. 

Aproape imediat, Bowen spuse cu blândeţe: 

— Ştii, eu nu cred că mai dau drumul la curent. 

Jamieson se ridică. 

— Unde te duci? îl întrebă Bowen. 

— Nu ştiu, domnule. Mă duc întâi în sala maşinilor să-l iau 
pe Ellis şi să-mi iau şi aparatul de măsură şi după aia nu ştiu. 
Se pare că bătrânul Flannelfoot ne-a pregătit mai multe 
surprize. 

Telefonul sună din nou şi Bowen îi întinse receptorul lui 
Patterson. 

— Alo? Mulţumesc. Domnul Jamieson coboară imediat. 
Acelaşi lucru,. spuse el după ce închise. Mă întreb unde ne-a 
mai pregătit chestii d-astea, prietenul nostru. Acum aşteaptă 
să le dea drumul. 

Jamieson se pregăti să plece, dar se opri la uşă: 

— Toată treaba rămâne între noi? Deloc. Bowen fusese 
foarte categoric. Spunem la toată lumea. Ştii cum e: paza 
bună trece primejdia rea. In mod sigur, Flannelfoot (Pas uşor), 
cum îi zici tu, va M prevenit, dar faptul că printre noi se află 


un sabotor ti va face pe toţi să îşi privească vecinul şi să se 
întrebe cum arată un sabotor. Chiar dacă nu-l vom descoperi, 
cel puţin asta o să-l facă mai circumspect şi cu puţin noroc îşi 
va restrânge cât de cât activitatea. 

Jamieson încuviinţă din cap şi plecă. 

— John, cred c-ar trebui să dublezi paza în sala maşinilor 
sau să mai aduci măcar doi, trei oameni în plus ca să stea 
acolo. înţelegi de ce, nu? - spuse Bowen. 

— Inţeleg. Poate credeţi că... 

— Dacă ai vrea să sabotezi o navă. să o scoţi din 
circulaţie, unde te-ai duce? 

Patterson se ridică şi se opri şi el ca şi Jamieson în dreptul 
uşii. Se întoarse şi spuse: 

— Dar de ce? De ce? De ce? 

— Nu ştiu de ce, dar am o presimţire ciudată în legătură 
cu locul şi momentul în care se va mai întâmpla ceva. Chiar 
aici sau undeva pe aproape, mai curând decât credem şi-mai 
repede decât vrem. Cineva, spuse Bowen ca şi cum ar fi 
explicat ceva, tocmai ne sapă groapa. 

Patterson îl privi lung, fără să-i răspundă şi închise uşor 
uşa în urma lui. 

Bowen ridică receptorul şi formă, o singură cifră: 

— Archie, vino până la mine în cabină. 

Nici nu închise bine, că telefonul sună din nou. Era puntea 
de comandă. Batesman nu părea deloc vesel: 

— Furtuna s-a liniştit, domnule şi Andover ne poate vedea. 
Vor să ştie de ce nu ne merg luminile. Le-am spus că am avut 
o defecţiune şi ne-au întrebat de ce dracu ne ia atât de mult 
s-o reparăm. 

— Sabotaj. 

— Poftim? 

— Sabotaj. S de la Sally, A de la Arthur, B de la Bobby, O 
de la... 

— Doamne, Dumnezeule! Ce, adică, de ce? 

— Nu ştiu de ce. Bowen vorbise oarecum reţinut. Spune-le 
şi lor. În 5, 10 minute vin şi eu pe punte şi o să-ţi spun tot ce 
ştiu, adică mai nimic. 

Tocmai atunci intră Archie McKinnon, şeful de echipaj. 


Căpitanul Bowen, ca de altfel toţi comandanții de vase, îl 
considera pe şeful de echipaj drept cel mai important 
membru al echipajului. Archie era originar din insula Shetland. 
Era un bărbat înalt, bine legat şi avea probabil 40 de ani. 
Tenul era roşiatic, ochii gri-albaştri şi părul blond. Ultimele 
două trăsături erau moştenite cu siguranţă de la vechii 
vikingi, care trecuseră pe lângă sau pe insula lui de baştină cu 
1. 000 de ani în urmă. 

— Stai jos, şezi, îi spuse Bowen oftând. Archie, avem un 
sabotor la bord. 

— Aşa? 

Şeful de echipaj, ca de obicei, nu avu o reacţie 
zgomotoasă; îşi ridică doar sprâncenele uimit şi spuse: 

— Chiar un sabotor? Ce-a făcut? 

Bowen îi spuse în câteva cuvinte ce se întâmplase. 

— Poţi găsi o explicaţie? Că eu n-am putut. 

— Dacă dumneata n-ai reuşit, Căpitane, eu nici atât. 

Intre cei doi, respectul şi consideraţia erau reciproce. 

— Nu vrea să scufunde nava, el fiind la bord şi 
temperatura apei sub zero grade. Nu vrea nici s o oprească, 
pentru că există multe alte posibilităţi, mai inteligente, ca să 
opreşti o navă. Mă gândesc că n-a vrut să oprească decât 
luminile, ca să nu se mai observe că suntem o navă sanitară. 

— Şi de ce ar vrea să facă asta, Archie? 

Când erau singuri, Căpitanul îi spunea pe numele mic. Era 
o înţelegere nescrisă între ei. 

— Păi, medită şeful de echipaj, nu pot spune că am un al 
şaptelea simţ sau că am darul prezicerii, pentru că sunt un 
simplu om care s-a născut în munţi. 

McKinnon vorbise cu un uşor ton de superioritate şi 
dezaprobare, dar Căpitanul îşi reţinu un zâmbet. Ştia că cei 
născuţi în Shetland nu se considerau scoțieni, ci doar nişte 
rude îndepărtate ale acestora. 

— Dar ca şi tine Căpitane, continuă el, miros când ceva nu 
este în regulă şi nu prea îmi place cum miroase treaba asta. 
într-o jumătate de oră, 40 de minute cel mult, se va putea 
vedea clar că suntem o navă sanitară. 

Se opri şi-l privi pe Căpitan cu cea mai adâncă emoție pe 
care chipul lui era în stare s-o afişeze. 


— Nu-mi dau seama de ce, dar am sentimentul că ne va 
vizita cineva înainte de zorii zilei sau chiar în zori. 

— Archie, nici eu nu-mi dau seama de ce, dar am şi eu 
acelaşi sentiment ca şi tine. Alertează echipajul şi fiţi pregătiţi 
pentru starea de urgenţă. Răspândeşte vestea că avem 
printre noi un electrician de care nu ştim. 

Şeful de echipaj zâmbi: 

— Ca să stea cu ochii unul pe altul. Totuşi nu cred că-l vom 
găsi pe omul nostru printre membrii echipajului. Suntem de 
mult timp împreună. 

— Sper şi cred că nu-i aşa. Sau mai bine spus mi-ar plăcea 
să cred că nu-i aşa. Dar cel care a acţionat, cunoştea foarte 
bine vasul. Dacă ştii să te gândeşti, salariile nu sunt atât de 
bune. Ai fi surprins să vezi cum dispare loialitatea unui om în 
faţa unui sac cu aur. 

— După 25 de ani în marină, nu cred că mai există lucruri 
care să mă surprindă. Dar mai sunt şi supraviețuitorii de pe 
tanc pe care i-am luat la bord azi-noapte. N-aş băga mâna în 
foc pentru nici unul. i 

— Haide, Archie, puţină milă creştinească! Ala era un tanc 
grecesc şi dacă ţii tu minte, Grecia este aliata noastră. 
Echipajul este şi el grec sau cipriot, libanez, hotentot sau mai 
ştiu eu cum. Doar nu vrei s-arate toţi ca shetlanderii. Eu n-am 
văzut pe nici unul să care un sac cu aur. 

— Nu, dar unii dintre ei, cei care nu erau răniţi, aveau 
serviete. lar alţii aveau paltoane şi cel puţin trei purtau 
cravate. Şi în fond de ce n-ai avea dreptate? După ce a fost 
minată, Argos a stat 6 ore în bătaia valurilor. Oricine are timp 
suficient să-şi împacheteze averile lumeşti sau, mă rog, 
averile pe care crezi tu că le au marinarii greci. Cred că e cam 
mult, Archie, să gândeşti că la bordul unui tanc grecesc 
avariat există un marinar cu un sac de aur după el, care mai e 
pe deasupra şi un sabotor profesionist. 

— Da, trebuie să recunosc că nu e o combinaţie prea des 
întâlnită. Alertăm şi spitalul? 

— Da. Care mai sunt noutăţile pe acolo? 


Şeful de echipaj putea oricând să spună cum merg 
treburile în fiecare sector de pe navă, indiferent dacă acel 
sector era sau nu în subordinea sa. 

— Doctorii Singh şi Sinclair tocmai au ieşit din operaţie. Au 
avut două cazuri: un pelvis rupt şi nişte arsuri grave. Pacienţii 
sunt acum la reanimare şi ar trebui să fie în afara oricărui 
pericol. Sora Magnusson stă cu ei. 

— Pe onoarea mea, Archie, cred că eşti singurul om foarte 
bine informat de pe nava asta. 

— Sora Magnusson este şi ea tot din Shetland, spuse 
McKinnon, ca şi cum asta ar fi explicat totul. în salonul A sunt 
şapte pacienţi, dar nici unul nu poate fi mutat încă. Secundul 
de pe Argos e în starea cea mai gravă, dar Janet spune că 
totuşi nu e în pericol. 

— Janet? 

— Sora Magnusson, explică şeful de echipaj; după care 
continuă să vorbească pe acelaşi ton, ca şi cum n-ar fi fost 
întrerupt puţin mai înainte. La salonul B de reanimare, sunt 10 
pacienţi. Supraviețuitorii de pe Argos sunt în cabinele dinspre 
babord. 

— O să cobor şi eu la spital. Tu du-te şi dă alarma. Când ai 
terminat, vino şi tu la infirmerie. Şi mai adu câţiva oameni cu 
tine. 

— La infirmerie? 

Şeful de echipaj se uită în tavan, dezaprobator: 

— Ar fi bine să nu vă audă sora Morisson că spuneţi aşa 
spitalului. 

— Bowen zâmbi: A, extraordinara soră Morrison. Bine, ne 
vedem la spital. Adică la cei 20 de bolnavi plus surorile, 
infirmierele şi subofiţerii sanitari care... 

— Şi doctorii. 

— Da, chiar aşa, Şi doctorii, care n-au auzit foc de armă în 
viaţa lor. Fii cu ochii în patru, Archie. 

— Chiar te aştepţi la ce-i mai rău, Căpitane? 

— Dar nici la ce-i mai bine nu mă pot aştepta, îi răspunse 
Bowen abătut. 

Spitalul de pe San Andreas era foarte spaţios şi aerisit. 
Faptul acesta nu era surprinzător, pentru că San Andreas era 
înainte de toate spital şi apoi navă. Mai bine de jumătate din 


puntea inferioară era amenajată ca spital. Spaţiul fusese şi 
mai mult extins prin nişte breşe făcute în pereţii etanşi. San 
Andreas era o navă sanitară şi teoretic nici n-ar fi avut nevoie 
de astfel de pereţi. Spitalul consta în două saloane, o sală de 
operaţii, sala de reanimare, depozitul de medicamente, 
dispensarul, bucătăria, care era separată de cea a echipajului, 
cabine pentru personalul sanitar, două săli de mese - una 
pentru personal, cealaltă pentru pacienţi - şi o cameră de 
odihnă. Spre această ultimă încăpere se îndrepta acum 
Bowen. 

Acolo îi găsi pe doctorul Singh, doctorul Sinclair şi pe sora 
Morrison, care îşi beau ceaiul. Doctorul Singh, pakistanez de 
origine, era un bărbat de vârstă mijlocie şi foarte sociabil. 
Purta lornion şi era unul din puţinii oameni cărora le stătea 
bine cu acest gen de ochelari. Era un chirurg calificat şi 
competent şi nu-i plăcea s i te adresezi cu „domnule”. 
Doctorul Sinclair, blond şi la fel de prietenos ca şi colegul său, 
avea 28 de ani. Făcuse numai un an practică într-un spital 
clinic, pe care îl părăsise pentru a se înrola voluntar în Marina 
Comercială. în ceea ce o privea pe sora. Morrison, ea nu 
putea fi învinuită de prea multă amabilitate. Tânără, cam. de 
aceeaşi vârstă cu doctorul Sinclair, sora Morrison avea, părul 
castaniu, ochii căprui şi o gură cam mare. Trăsăturile fizice 
contrastau însă cu atitudinea ei protocolară, cu ochelarii cu 
rame metalice pe care îi purta şi pe care şi-i scotea câteodată 
cu un gest afectat de aristocrată arogantă. Căpitanul Bowen 
se întreba cum arată când zâmbeşte, deşi ar fi trebuit să se 
întrebe dacă zâmbeşte vreodată. 

Le explică pe scurt motivul vizitei. Reacţiile lor erau 
previzibile. Sora Morrison îşi strânse buzele, doctorul Sinclair 
ridică din sprâncene, iar doctorul Singh spuse surâzând: 

— Ca să vezi! Un sabotor, sau nişte sabotori, un spion, sau 
nişte spioni, pe un vas britanic? De necrezut! 

Făcu o pauză, după care. continuă pe un ton neutru: 

— Dar totuşi, nu toţi cei de la bord sunt englezi, Eu unul 
sigur nu sunt. 

— Pe paşaportul dumneavoastră aşa scrie, îi răspunse 
Bowen zâmbind. Şi cum dumneavoastră eraţi într-o operaţie 
când sabotorul nostru acţiona, sunteţi automat şters de pe 


lista suspecţilor. Din păcate, nu avem o listă de suspecți, nici 
măcar de potenţiali suspecți. lar la bordul nostru sunt într- 
adevăr aşa cum spune doctorul Singh foarte mulţi care nu s- 
au născut în Anglia. Avem doi indieni, dOi singalezi, doi 
polonezi, un portorican, un tip din Irlanda de Sud şi, ciudat, 
chiar un italian. Asta, ca inamic oficial, ar fi trebuit să fie 
prizonier de război, sau închis în vreun lagăr. Şi mai sunt 
bineînţeles şi supraviețuitorii de pe Argos, din care nici unul 
nu e englez. 

— Şi să nu mă uitaţi pe mine, spuse cu răceală sora. Sunt 
Morrison pe jumătate nemţoaică. 

— Chiar sunteţi? Cu numele ăsta, Margaret Morrison? 

Işi strânse din nou buzele, un gest care părea că-i 
devenise natural. 

— Cum de ştiţi că mă cheamă Margaret? 

Comandantul are listă echipajului său. Vă place sau nu, 
sunteţi membră a echipajului. Spionii sau sabotorii pot fi de 
orice naţionalitate şi dacă sunt de aceeaşi naţionalitate, în 
cazul ăsta englezi, atunci pot opera şi mai bine. Deci după 
cum spuneam, criteriul naţionalităţii nu este deocamdată 
important. Important este că în curând vor veni aici şeful de 
echipaj şi doi oameni de-ai săi. Dacă va fi stare de urgenţă, el 
va prelua în totalitate comanda, fără a se ocupa de cei în 
stare foarte gravă. Presupun că-l cunoaşteţi cu toţii pe şeful 
de echipaj. 

— E un om admirabil, spuse doctorul Singh. E genul de om 
care-ţi dă sentimentul siguranţei. Nici nu mi-aş putea dori să 
am pe altcineva prin preajmă în momentele dificile. 

— Sigur că îl cunoaştem cu toţii. 

Sora Morrison se pricepea la fel de bine să vorbească 
tăios, cum se pricepea să-şi strângă buzele. 

— Numai Dumnezeu ştie că vine aici destul de des. 

— Vizitează bolnavii? 

— Hm! Vizitează bolnavii! Nu sunt deloc de acord ca un 
marinar oarecare să stea pe capul uneia dintre surori. 

— Domnul McKinnon nu este un marinar oarecare. Este un 
marinar extraordinar. Şi niciodată în viaţa lui n-a stat pe capul 
cuiva. Hai s-o Chemăm aici pe Janet să vedem dacă ea 
confirmă afirmaţia dumitale. 


— Îi ştiţi şi humele! 

— Bineînţeles că îi ştiu numele. 

Bowen se simţi obosit. Credea că nu e momentul să 
menţioneze că în urmă cu 5 minute nu auzise de nimeni cu 
numele de Janet. 

— Vin de pe aceeaşi insulă şi au multe de vorbit, explică 
Bowen. Ar fi poate mai bine domnişoară Morrison, dacă te-ai 
interesa mai mult de cei din echipa dumitale, aşa cum fac eu 
cu oamenii mei. 

Bowen se gândi că ăsta era un mod potrivit de a pune 
capăt discuţiei, deşi nu se simţea foarte mândru de el. In 
ciuda felului în care îi vorbise, lui Bowen îi plăcu fata, pentru 
că se gândea că are ea motive serioase să îşi ascundă 
adevărata ei fire. Dar, ea nu era Archie McKinnon. 

Ofiţerul Şef era un tip cu un, nume neobişnuit, Geraint 
Kennet, nume pe care susţinea că-l moştenise de la un vechi 
aristocrat. Kennet era galez de origine. Un tip slăbuţ, cu faţa 
întunecată şi care avea mereu o atitudine nereşpectoasă. 
Kennet îl aştepta pe Căpitan sus, în cabina de manevră. 

— Te  pierduseşi, domnule Kennet? îl întrebă Bowen. 
Căpitanul renunţase demult, la vechiul obicei de a i se adresa 
unui ofiţer superior cu „domnule”. 

— Kennet este întotdeauna acolo unde se întâmplă ceva, 
sir. Tocmai am aflat şi eu de la tânărul Jamie de alarmă şi de 
noul personaj de pe vasul nostru. 

„Tânărul Jamie „era ofiţerul 3 Batesman. 

— Presupun că ceva de rău augur a fost pus la cale. 

— Presupui corect. Cât de rău este, nu ştiu. 

Bowen îi relată pe scurt ce se întâmplase. Deci două 
întreruperi de curent, dacă le putem numi aşa, şi încă o 
defecţiune pe care tocmai o cercetează acum. 

— Şi-ar fi o naivitate să crezi că ultima defecţiune nu are 
legătură cu celelalte două. 

— Asta aduce o prevestire rea. 

— În şcolile din Ţara Galilor nu vă învaţă şi engleza? 

— Nu, sir. Adică ba da, sir. Bănuiesc că aţi ajuns la o 
concluzie, care probabil nu e foarte plăcută. In momentul 
acela sună telefonul. Răspunse Batesman şi îi dădu receptorul 


lui Bowen. Căpitanul ascultă, apoi îi mulţumi interlocutorului 
său şi închise. 

— Era Jamieson. De data asta scurtcircuitul a fost în 
cambuză. Dar cum de-a intrat cineva în cambuză? Nu există 
decât o cheie şi pe aia o are bucătarul. 

Dar e simplu, sir. Dacă omul este un sabotor bine pregătit 
în arta sa, nu ştiu dacă e bine să-i spun artă, trebuie să fie 
expert în spargeri, sau cel puţin să aibă un şperaclu la el. Cu 
respect, sir, dar nu cred că asta e o problemă pentru el. Când 
o să atace oare din nou tâlharul ăsta? Intr-adevăr, când oare? 
Flannelfoot, aşa-i spune Jamieson, pare să fie un netrebnic: 
destul de puternic şi precaut. Ar trebui să ne mai aşteptăm la 
câteva sur , prize din partea lui. Jamieson e şi el de aceeaşi 
părere. Mi-au spus că or să dea drumul la curent acum. Dacă 
se va opri din nou, Jamieson are de gând să verifice fiecare 
instalaţie electrică, milimetru cu milimetrii,oricât ar dura. 

— Există un instrument care să detecteze întreruperile de 
curent, adică să descopere unde e întrerupt circuitul. Mă 
gândeam că... 

II întrerupse Spenser, ofiţerul telegrafist care apăru prin 
tambuchiul de la bordul său cu o hârtie în mână: 

— Un mesaj de pe Andover, sir. A 

Bowen luă hârtia şi o citi cu voce tare: „Intreruperea 
curentului e o chestiune serioasă. Comunicaţi neapărat 
motivele. A fost descoperit sabotorul? ,„ 

— Mă gândesc sa le dăm o replică mai dură, zise Kennet. 

— Omu-i  tâmpit, spuse Bowen. Mă refeream la 
comandantul Warrington de pe fregată. Spenser, transmite-le 
asta: „Dacă aveţi vreun membru al Forţelor Speciale sau al 
Departamentului de Criminalistică e binevenit ia bordul 
nostru. Dacă nu, vă rugăm să vă abţineţi de la a mai trimite 
mesaje fără rost. Cu ce dracu credeţi că ne ocupăm acum? ,„ 

— In situaţia dată, e un mesaj foarte blând. Tocmai voiam 
să spun... 

Telefonul sună din nou. Răspunse tot Batesman, care după 
ce ascultă şi închise, se întoarse spre Căpitan: 

— Sala maşinilor, sir. Au o altă defecţiune. Jamieson şi 
inginerul 3 Ralson vin sus cu aparatele de măsură. 


Bowen îşi scoase pipa şi nu spuse nimic, Aveai impresia că 
nu-şi găseşte cuvintele, în schimb, Kennet nu părea deloc că 
nu-şi găseşte cuvintele, dar Kennet nu tăcea niciodată. 

—Pe puntea asta chiar nimeni nu poate să termine o 
propoziţie? Aţi ajuns la vreo concluzie, sir, oricât de 
neplăcută? 

— Concluzii, nu. Bănuieli, suspiciuni, da. Neplăcute, da. 
Pun pariu că înainte de ivirea zorilor sau chiar de dimineaţă o 
să ne viziteze cineva. 

— Din fericire, spuse Kennet, nu sunt adeptul pariurilor. Mi 
se poate întâmpla să pariez împotriva propriilor mele 
convingeri, care în cazul de faţă sunt identice cu ale 
dumneavoastră, domnule. 

— Dar suntem totuşi o navă sanitară, sir, zise Batesman, 
care părea că nu-şi pune mari speranţe în acest lucru. Bowen 
îi aruncă o privire posomorâtă. 

— Dacă eşti. imun la suferinţele celor bolnavi sau 
muribunzi, şi dacă priveşti lucrurile cu nepăsare şi sânge rece 
şi dintr-un punct de vedere diametral opus, atunci noi suntem 
combatanți activi, chiar dacă suntem complet lipsiţi de 
apărare. Pentru că de fapt noi ce facem? Ne luăm bolnavii şi 
răniții acasă, îi însănătoşim şi-i trimitem la loc pe front sau pe 
mare, ca să se bată încă o dată cu nemţii. Dacă ai fi făcut un 
efort de gândire, ţi-ai fi dat şi tu seama că permiţând unui vas 
sanitar să ajungă acasă e echivalent cu a ajuta şi a întări forţa 
inamicului. Locotenentul Lemp ne-ar fi torpilat fără să stea 
mult pe gânduri. 

— Care locotenent? 

— Lemp. Individul care a scufundat nava Athenia. Şi Lemp 
ştia foarte bine că Athenia avea la bord numai civili, femei, 
bărbaţi şi copii care n-ar fi fost folosiţi împotriva nemților, ştia 
acest lucru foarte bine. Cred că Athenia ar fi meritat mai 
multă îndurare decât noi, nu crezi, ofiţere? 

— Mi-aş fi dorit să nu mai vorbiţi aşa, domnule. 

Batesman era acum mai posomorât decât fusese 
Căpitanul, era de-a dreptul trist. 

— De unde ştim noi că tipul ăsta, Lemp, nu stă la pândă 
chiar acum pe, aici, pe undeva? Nu-ţi fie teamă, ii spuse 
Kennet. Locotenentul Lemp a trecut de mult în lumea celor 


drepţi, pe care-i putem simpatiza într-o oarecare măsură. Dar 
ar putea avea un frate geamăn sau ceva suflete înrudite care 
să fie prin apropiere. Şi aşa cum a concluzionat foarte bine şi 
Căpitanul, trăim vremuri tulburi şi nesigure. 

Batesman se uită la Bowen. 

— E permis, Căpitane, să-i cer ofițerului şef să tacă? 

Kennet îi zâmbi larg, dar zâmbetul lui dispăru când sună 
din nou-telefonul. Batesman ajunse şi el la telefon, dar Bowen 
i-o luase înainte. 

— Privilegiul şefului, ofiţere. Veştile ar putea fi prea dure 
ca un tânăr ca tine să le poată suporta. 

Pe măsură ce, asculta, Căpitanul începu să înjure. Când se 
întoarse spre cei trei, dezgustul i se citea pe faţă şi mai apoi 
în glas: 

— La dracu! De data asta în toaleta ofiţerilor. 

— Cine? Flannelfoot? întrebă Kennet. 

— Dar cine credeai? Moş Crăciun? 

— O alegere perfectă - spuse Kennet cu înţelepciune. Pe 
deplin perfectă. In ce alt loc ar fi putut lucra un om în linişte, 
intimitate şi cât timp ar fi vrut, fără să-i fie teamă că ar putea 
fi întrerupt? Ar fi avut chiar destul timp să citească un capitol 
din romanul de groază preferat, cum mai obişnuieşte un alt 
ofiţer de pe vas, al cărui nume nu-l voi divulga. 

— Ofiţerul 3 are dreptul să facă acest lucru, spuse Bowen. 
Fii bun, te rog, şi taci. 

— Da, domnule. Cu Jamieson aţi vorbit acum la telefon? 

— Da. 

— Ar cam trebui să primim veşti de la Ralson. 

— Jamieson a vorbit deja cu el. De data asta a lucrat în 
toaleta ofiţerilor din zona babordului. Pentru prima oară 
Kennet n-a avut nici o observaţie de făcut şi timp de un minut 
a fost linişte pe punte. Se pare că nu exista nici un 
comentariu care să merite să fie făcut. Tăcerea a fost 
întreruptă bineînţeles de Kennet: 

— Alte câteva minute şi distinşii noştri ingineri ar putea 
foarte bine să se lase păgubaşi. Oare eu sunt singurul om 
care a observat că s-au ivit zorile? 

Intr-adevăr se crăpa de ziuă. Spre sud-est, peste 
balustrada de la babord, deja se putea vedea cum cerul 


începuse să se lumineze încet, să-şi schimbe culoarea de la 
negrul acela specific mărilor nordice la un gri întunecat. 
Ninsoarea încetase şi vântul scăzuse la 20 de noduri. San 
Andreas se legăna uşor în bătaia valurilor, ce se ridicau 
dinspre nord-vest. 

— Să mai pun doi supraveghetori în plus, domnule? Unul 
pe fiecare parte laterală? 

— Şi ce-ar putea face ei? Ar putea să ţină piept 
inamicului? 

— Nu pot face mare lucru, ăsta-i adevărul. Dar dacă 
cumva are de gând să ne viziteze cineva, atunci o va face 
acum. Un Condor care zboară la înălţimi mari, de pildă. Din 
ăsta aproape că poţi vedea când pleacă bombele şi am putea 
chiar să încercăm să scăpăm. 

Nu prea exista vreo urmă de entuziasm sau convingere în 
glasul lui Kennet. 

— Şi dacă e un submarin, un avion torpilor sau un 
bombardier în picaj? 

— Ar putea totuşi să ne avertizeze şi să ne lase timp să ne 
spunem rugăciunea. Aveţi dreptate,fi o rugăciune foarte 
scurtă, dar am avea totuşi timp. 

— Cum doreşti, domnule Kennet. 

Kennet dădu un telefon şi în mai puţin de trei minute 
supraveghetorii sosiră pe punte, îmbrăcaţi în hanorace şi 
îmbrobodiţi din cap până-n picioare, aşa cum le ceruse 
Kennet, McGuigan, un irlandez şi Jones, un galez, erau nişte 
puşti. Nici imul nu avea mai mult de 18 ani. Kennet îi echipă 
cu binocluri şi îi postă pe laturile punţii: Jones la babord şi 
McGuigan la tribord. Kennet se întoarse în cabina de 
manevră. La numai câteva secunde după ce închise uşa, intră 
Jones: 

— O navă, domnule! La patru mile de babord! Cred că eo 
navă de război! Jones era foarte agitat. Linişteşte-te, îi spuse 
Kennet. Mă-ndoiesc că e Tirpitz. 

Mai puţin de 6 oameni de pe San Anareas ştiau că 
Andover îi însoţise toată noaptea. Kennet ieşi afară pe punte, 
dar se întoarse aproape imediat. 

— Bineînţeles că e câinele nostru de pază. Cam la trei mile 
de aici. 


— Nu s-a luminat încă de tot şi ne-am putea înşela, zise 
Căpitanul Bowen. 

Capacul de la tambuchiul sălii de transmisiuni se deschise 
brusc şi apăru capul lui Spenser: 

— Un mesaj de pe Andover, sir! Un inamic... 045..: 10 
mile... 5. 000. 

— Vedeţi, am ştiut că nu ne înşelăm, spuse Kennet. Cu 
toată viteza înainte, domnule? 

Bowen încuviinţă din cap şi Kennet dădu instrucţiunile 
necesare la sala maşinilor. 

— Incercăm să scăpăm? întrebă Bowen zâmbind. 
Adevărul, oricât de neplăcut ar fi, este ca o uşurare după 
atâta incertitudine. 

— Un Condor, se pare, continuă Căpitanul. 

— Nici un „se pare „, domnule, în apele astea numai 
Condorul zboară singur. 

Kennet deschide uşa şi scrută cerul. 

— Perdeaua de nori e destul de subţire acum. Ar cam 
trebui să-l vedem pe amicul nostru. Cred că vine direct spre 
pupa. Mergem şi noi la babord? 

— Da, într-un minut, domnule Kennet. Două minute. Hai să 
încercăm să fim optimişti sau cel puţin să ne menţinem 
căldura cât mai mult. Dacă soarta ne-a abandonat, curând o 
să devenim nişte sloiuri de gheaţă. Spune-mi, domnule 
Kennet, ţi-a venit vreo idee mai înţeleaptă? 

— Mi-au venit o grămadă de idei dar n-aş putea spune că 
e vreuna mai înţeleaptă. 

— Cum dracu crezi că a reuşit Condorul ăla să ne 
localizeze? 

— Cu un submarin. A ieşit la suprafaţă şi a trimis toate 
informaţiile despre noi în Fiordul Alta. 

— N-a fost nici un submarin. Sonarul de pe Andover l-ar fi 
detectat. N-a fost nici un avion, nici navă de suprafaţă, asta-i 
sigur. 

Kennet se încruntă câteva secunde şi apoi zâmbi: 

— Flannelfoot, spuse el cu siguranţă. Cu un radio. 

— Nici măcar n-avea nevoie de un radio. Un mic dispozitiv 
electric, alimentat probabil de la generatorul nostru principal, 
care trimite un semnal continuu de ghidare. 


— Deci dacă scăpăm cu viaţă din treaba asta, atunci s-a 
terminat şi cu amicul nostru. 

— Da, s-a terminat... 

— Andover, sir! Spenser apăruse din nou. Patru inamici, 
repet, patru inamici, 310... 8 mile... 3.000. 

— Oare cu ce am păcătuit ca să ni se întâmple aşa ceva? 
se întrebă Kennet cu tristeţe. Am avut chiar mai multă 
dreptate decât am crezut, sir. Ori avioane torpiloare, ori 
bombardiere glisante. Ele atacă dinspre nord-vest şi ne-au 
reperat odată cu ivirea zorilor. 

Cei doi se duseră la babord. Andover era încă la 4 mile 
depărtare dar se apropia de ei. Vederea de la pupa fu 
întunecată de o masă joasă de nori, care era cam la 2 mile de 
San Andreas. 

— Auzi ceva, vezi ceva, domnule Kennet? 

— Nimic, fir-ar să fie de nov. A, ba nu! Aud ceva! îl aud! E 
un Condor! 

— Da, într-adevăr e un Condor. Odată auzit, zgomotul 
desincronizat al unui Focke-Wulf nu mai poate fi uitat. Şi mă 
tem, domnule Kennet, că va trebui să amâni încercarea aia de 
a scăpa pentru altă dată. Băiatul ăsta se pare că o cam ia 
încetişor în jos. 

— Da, coboară uşor şi ştiu şi de ce. Glasul lui Kennet suna 
chiar amar, lucru neobişnuit la el. Are de gând să bombardeze 
cu precizie. Are ordin să ne oprească sau să ne avarieze. dar 
nu să ne scufunde. Pariez că nenorocitul de Flannelfoot se 
simte bine acum. 

— Ai pus punctul pe i, domnule Kennet. Dacă ar fi vrut să 
ne oprească, ne-ar fi pus o bombă în sala maşinilor, dar asta 
ar fi însemnat să ne ducem la fund. A, iată-l că vine! 

Condorul Focke-Wulf trecuse prin perdeaua de nori şi se 
îndrepta chiar spre pupa vasului. Îndată ce avionul a apărut 
din nori, fiecare tun de pe Andover, care putea ochi, a deschis 
focul. In mai puţin de câteva secunde, tot cartierul tribord al 
fregatei a fost învăluit de fum. Pentru o fregată, Andover era 
foarte bine echipată cu armament antiaerian: tunuri cu bătaie 
scurtă, - Oerlikonuri şi mai ales turele Boulton - Paul Defiant. 
Acestea din urmă puteau trage 960 de focuri pe minut. 
Condorul fusese atins de mai multe ori, dar capacitatea sa de 


a rezista era deja legendară. Continua să zboare, dar era 
foarte aproape de apă, cam la 10 picioare de-a supra crestei 
valurilor. Zgomotul motoarelor devenise asurzitor. 

— Asta nu-i loc pentru nişte marinari cinstiţi ca noi, 
domnule Kennet. Dar oricum cred că e prea târziu. 

Căpitanul fusese nevoit să urle ca să se poată face auzit. 

— Şi eu cred la fel, domnule. 

Două bombe, numai două bombe, se desprinseră uşor din 
Condorul învăluit în fum. 


CAPITOLUL II 


Dacă americanii ar fi construit navele Liberty urmând 
proiectul englezesc de dispunere a cabinelor, multe din 
tragediile din cel de-al II-lea război mondial, cu toate că ar fi 
rămas tragedii, ar fi fost cel puţin de amploare mai redusă. 
Planurile originale de la Sunderland prevedeau cabine şi la 
prova şi la pupa. Proiectanţii lui Henry Kaiser, cu toată 
priceperea lor, care s-a dovedit până la urmă curată 
nesăbuinţă, au conceput un model cu toate cabinele la un loc. 
Ofițerii, marinari! şi puntea de comandă erau grupate pe o 
singură platformă construită în jurul coşului. 

Şeful de echipaj împreună cu doctorul Sinclair urcaseră pe 
puntea superioară înainte ca Focke-Wulful să ajungă la San 
Andreas. Aproape imediat a apărut şi inginerul-şef Patterson, 
pentru care focul de baraj tras de pe Andover se auzise ca o 
serie de puternice izbituri metalice. 

— Jos! strigă şeful de echipaj. Două braţe puternice i-au 
apucat de umeri şi i-au împins jos, pe punte. Condorul lansase 
bombele, dar ajunsese înaintea lor deasupra navei. Şeful de 
echipaj ştia că avionul are o mulţime de mitraliere ucigătoare, 
pe care n-ar fi ezitat să le folosească dacă situaţia i-ar fi 
cerut-o. De data aceasta însă mitralierele au tăcut. Probabil 
că soldaţii primiseră ordin să nu tragă, deşi mai probabil era 
că muriseră cu toţii. Condorul era şi el pe punctul de a-şi da 
sfârşitul. Lăsa în urma lui o dâră groasă de fum negru, nu se 
ştie dacă de la fuzelaj sau de la motoare şi, la un moment dat 
vira brusc spre tribordul navei sanitare. Cele două bombe 
lansate de Condor, nu erau bombe perforante, ci de contact. 
Ele au căzut în capetele platformei, au trecut de acoperişurile 
neprotejate şi au explodat imediat, aproape simultan: Pereţii 
cabinelor au fost distruşi, umplând cerul cu bucăţi de metal şi 
cioburi de sticlă. Nici o bucată de metal sau de sticlă nu i-a 
atins pe cei trei oameni întinşi pe puntea superioară. Şeful de 
echipaj îşi ridică capul cu grijă şi nu-i veni să creadă când 
văzu Coşul, care, deşi părea intact, fusese atins la bază şi 


acum se înclina uşor spre babord, amenințând să se răstoarne 
în mare. Orice zgomot care s-ar fi putut auzi dinspre apă era 
acoperit de vuietul crescând al mai multor motoare de 
avioane. 

— Rămâneţi culcaţi! Staţi aşa! strigă şeful de echipaj, care 
îşi întoarse capul spre dreapta, de unde se auzea zgomotul de 
motoare. Erau 4 avioane torpiloare Heinkel la o jumătate de 
milă distantă, care zburau în linie, la aproape 20 de picioare 
deasupra apei şi care veneau-direct spre tribordul lor. „Cam 
10, 12 secunde cel mult, se gândi şeful de echipaj, şi morții 
de pe platforma aia distrusă, noua noastră capelă. mortuară, 
vor avea companie... De ce au tăcut oare tunurile de pe 
Andover „işi întoarse capul în partea stângă şi când văzu 
fregata, îşi dădu imediat seama ce. Trăgătorii de pe Andover, 
cu siguranţă că auzeau zgomotul Heinkel-urilor care se 
apropiau, dar nu puteau vedea. San Andreas era exact între 
fregată şi bombardiere, care zburau mai jos decât puntea lor 
superioară. îşi întoarse capul spre dreapta şi spre uimirea lui 
descoperi că nu mai are de ce să se teamă. Avioanele se 
ridicau încet, cu intenţia de a zbura deasupra navei sanitare. 
Câteva secunde măi târziu, Heinkel-urile trecură la mai puţin 
de 10 picioare dea-supra punţii superioare, două dintre ele 
chiar deasupra laturilor platformei dărâmate. San Andreas nu 
fusese ţinta, ci numai scutul lor. Fregata era punctul final al 
misiunii. Când apărătorii năuciţi de pe Andover înţeleseră ce 
se întâmpla, avioanele erau deja la jumătatea distanţei dintre 
San Andreas şi fregată. Reacţia trăgătorilor a fost bruscă şi 
violentă. Armamentul lor de bază devenise pur şi simplu 
nefolositor. Nu poţi să poziţionezi un tun, indiferent de calibru, 
când ţinta e atât de aproape şi atât de rapidă. Tunurile 
antiaeriene, Oerlikon şi Defiant, le fuseseră fixate pentru un 
baraj de foc, dar avioanele torpiloare erau nişte ţinte dificile. 
Marinarilor le era şi mai greu pentru că erau conştienţi că 
moartea e aproape şi acest gând făcea să le scadă simţitor 
gradul de precizie. 

Bombardierele erau la mai puţin de 300 de yarzi distanţă 
când avionul din stânga se opri şi se înclină, cu intenţia de a 
distruge pupa fregatei Andover. Mai mult ca sigur că nici 
avionul, nici pilotul nu păţiseră nimic. Nu ştiau însă că torpila 


nu pornise, pentru că mecanismul de declanşare era îngheţat. 
Aproape în acelaşi moment, avionul din partea dreaptă cobori 
în picaj până când atinse suprafaţa mării. Mai mult ca sigur că 
pilotul fusese împuşcat. Era într-adevăr o Victorie, dar o 
victorie a la Pyrrhus. In sfârşit şi celelalte două bombardiere 
şi-au lansat torpilele şi s-au ridicat deasupra lui Andover. 

Trei torpile au lovit aproape simultan fregata: două care se 
desprinseseră şi a treia ataşată încă de avion, care se prăbuşi 
în mare. Cele trei torpile au explodat dar ca la orice explozie 
submarină, apa înăbuşă zgomotele şi le reduce simţitor. 
Singura dovadă a exploziilor a fost un jet de apă înalt de 200 
de picioare, care încet-încet se retrase. Când se linişti apa, au 
putut vedea cu toţii ca Andover era distrusă şi se scufunda. In 
mai puţin de 20 de secunde, Andover dispăru de pe suprafaţa 
mării şi numai şuieratul vag al motorului inundat şi câteva 
bule de aer arătau că acolo fusese o navă. 

— Doamne, Dumnezeule! exclamă doctorul Sinclair, care 
se ridicase şi se legăna uşor pe picioare. 

Ca doctor era obişnuit cu moartea, dar nu în această 
formă şocantă. Era încă zăpăcit şi nu prea ştia ce se întâmplă 
în jurul său. 

— Doamne, iar avionul ăla mare! Se întoarce! 

Într-adevăr, avionul ăla mare, Condorul, se întorcea, dar 
nu mai era un pericol pentru ei. Fumul gros, care ieşea de la 
cele 4 motoare, desena un semicerc în aer. Condorul se 
apropia acum de San Andreas. La mai puţin, de o jumătate de 
milă de ei avionul atinse suprafaţa mării, se scufundă pentru 
un moment şi reapăru. Nu mai fumega. 

— Dumnezeu să-i odihnească, zise Patterson pe un ton 
neobişnuit de calm. Mai întâi vreau o echipă care să constate 
distrugerile. Verificaţi şi dacă nu luăm apă, deşi n-am avea 
cum. 

— Da, domnule, zise şeful de echipaj care se uita la ce mai 
rămăsese din platformă. Mai bine o echipă pentru controlul 
incendiilor. Acolo sus sunt o mulţime de paturi, saltele, haine 
şi hârtii. Cine ştie ce arde mocnit pe acolo. 

— Crezi că mai sunt supraviețuitori? 

— N-aş putea spune, domnule. Dar dacă sunt, atunci 
avem noroc că suntem o navă sanitară. 


Patterson se întoarse spre doctorul Sinclair şi-l scutură 
uşor: 

— Doctore, avem nevoie de dumneavoastră, îi spuse, 
arătându-i platforma. De dumneavoastră, de doctorul Singh şi 
de subofiţerii sanitari. O să trimit nişte oameni cu ciocane şi 
răngi de fier să vă ajute să vă faceţi loc. 

— S-ar putea şi o lampă cu oxiacetilenă? 

— Sigur că da. 

— Avem destul echipament sanitar şi medicamente. Am 
putea chiar să dotăm un spital, dintr-un oraş mai mic, spuse 
doctorul Sinclair care îşi regăsise echilibrul. Dacă există 
supraviețuitori vom avea nevoie doar de seringi pentru injecții 
subcutanate. Luăm şi asistentele cu noi? 

— Doamne fereşte! Patterson dădu din cap cu hotărâre. 
Nici eu nu m-aş duce acolo! Dacă veţi găsi supraviețuitori, vor 
avea şi ei parte să vadă lucruri groaznice, mai târziu. 

— Pot. lua şalupa de salvare, domnule? întrebă McKinnon. 

— La ce-ţi trebuie? 

— Ar putea fi supraviețuitori de pe Andover, Sir. 

— Supravieţuitori? Dar s-a scufundat în 30 de secunde. 

— Hood a fost distrusă într-o secundă şi au existat trei 
supraviețuitori. 

— Da? Atunci ia şalupa, da, ia-o. Eu nu sunt marinar, iar tu 
eşti şef-de echipaj, aşa că nu ai nevoie de permisiunea mea. 

— Ba da, sir. 

Şeful de echipaj arătă platforma navei. 

— Acum dumneavoastră aveţi comanda. 

— Dumnezeule mare! Abia atunci îşi dădu seama pe 
deplin care era realitatea. Nu-i trecuse niciodată prin minte că 
s-ar fi putut trezi într-o asemenea situaţie. Ce mod de-a 
prelua comanda! 

— Şi pentru că veni-vorba de comandă, am impresia că 
San Andreas a scăpat de sub control. Se răsuceşte de la pupa. 
Cred că mecanismul de direcţie al. timonei a fost distrus. 

Timona mai poate să aştepte. O să-opresc motoarele. Trei 
minute mai târziu, şeful de echipaj desfăcea parâma de la 
şalupa de salvare şi pornea către salteaua gonflabilă care se 
învârtea necontrolată acolo unde mai devreme se aflase 
Condorul. Pe saltea nu erau decât 2 oameni. Restul 


echipajului de pe Condor murise deja în momentul scufundării 
avionului. Unul dintre bărbaţi era foarte tânăr şi se vedea că 
are rău de mare. Părea neliniştit iar şeful de echipaj se gândi 
că avea motive întemeiate să-i fie teamă. Tânărul încerca să 
stea drept şi să se ţină cât mai bine de parâma de sprijin. 
Celălalt era întins pe spate, pe fundul saltelei şi îşi ţinea ochii 
închişi. Bucăţile rupte de salopetă din partea stângă a 
pieptului, de la încheietura braţului stâng şi de la coapsa 
dreaptă erau îmbibate cu sânge. 

— Isuse Cristoase! Marinarul Ferguson avea un puternic 
accent de Liverpool şi o faţă plină de cicatrice, dovezi ale 
bătăliilor pierdute şi câştigate mai ales prin baruri. El se uită 
la şeful de echipaj cu uri amestec de neîncredere şi mânie. 

— Şefule, doar n-ai de gând să-i iei şi pe nenorociţii ăştia. 
Tocmai au încercat să ne trimită pe fundul mării. Pe noi! Care 
suntem o navă sanitară! 

— N-ai dori să ştii de ce au bombardat o navă sanitară? 

— A, asta e! Chiar aşa, da, chiar aşa! 

Ferguson întinse o cange şi trase şalupa spre ei. 

— Vorbeşte careva dintre voi englezeşte? întrebă şeful de 
echipaj. 

Rănitul deschise ochii care păreau şi ei plini de sânge: 

— Eu. 

— Se pare că eşti rănit destul de grav. Înainte de a te 
aduce pe navă vreau să ştiu unde eşti rănit. 

— Braţul şi umărul stâng şi coapsa dreaptă, cred. Şi cred 
că am ceva şi la piciorul drept. 

Vorbea engleza foarte bine. Avea un uşor accent care nu 
era de neamt ci mai degrabă de englez din sud. 

— Eşti căpitanul de pe Condor, nu? 

— Da. încă mai vreţi să mă luaţi cu voi? 

Şeful de echipaj îi făcu semn lui Ferguson şi celorlalţi doi 
marinari care mai erau cu el. Cei trei îl aduseră pe rănit în 
şalupa lor, încercând să-l care cu cât mai multă grijă, dar 
salteaua se balansa puternic în bătaia valurilor. Îl lungiră 
lângă banca pe care stătea şeful de echipaj. Celălalt se trânti 
în mijlocul şalupei. Şeful de echipaj porni din nou motorul şi 
se îndreptă spre locul unde presupunea că se scufundase 
Andover. 


Ferguson se uita la rănit, care zăcea întins pe spate, cu 
braţele desfăcute. Petele de sânge de pe salopetă se lăţiseră 
din cauza apei de mare, dar era posibil, să sângereze în 
continuare, 

— Crezi că mai trăieşte, şefule? 

McKinnon se aplecă şi-i pipăi gâtul ca să-i găsească pulsul, 
care era foarte slab. Inima îi bătea totuşi foarte repede şi cu 
întreruperi. 

— Şi-a pierdut cunoştinţa. A leşinat. Ar fi fost o moarte 
uşoară. 

Ferguson îl privi pe pilot cu un respect amestecat cu silă. 

— O fi el un criminal nenorocit, dar e un criminal tare. Era 
în chinurile morţii şi n-a scos un sunet. N-ar trebui să-l ducem 
pe el întâi? Să-i dăm o şansă. 

— M-am gândit şi eu. Nu. Ar putea fi supraviețuitori de pe 
Andover, şi nu mai rezistă mult. Apa e foarte rece şi orice om 
ar muri la o asemenea temperatură. Dacă sunt 
supraviețuitori, un minut de întârziere ar putea însemna un 
minut prea târziu. Cred că lor le datorăm şansa. Şi apoi, o să 
ne întoarcem foarte repede la navă. 

San Andreas se răsucise şi descrisese un semicerc, pentru 
că îşi mărise viteza la pupa. Acum însă, sub acţiunea 
mecanismului de schimbare a sensului de mişcare, încetinise. 
Patterson făcuse această manevră ca să aducă nava, acum 
scăpată de sub control, cât mai aproape de locul unde fusese 
torpilată Andover. 

Traverse de lemn, nişte bidoane, centuri şi veste de 
salvare, colace, împrăştiate ici colo indicau locul unde se 
scufundase fregata. Printre aceste resturi care pluteau erau şi 
4 oameni, dintre care trei stăteau foarte aproape unul de 
celălalt. Unul, căruia i se vedea doar capul înfăşurat într-un 
şal gri ţinea capul altuia, mort sau doar inconştient, deasupra 
pupei. Cu cealaltă mână făcea semne către şalupa de. 
salvare. Toţi trei purtau veste de salvare şi pe dedesubt 
costume cauciucate,care îi ajutaseră de fapt să reziste timp 
de 15 minute în apa îngheţată a oceanului. 

Cei trei au fost săltaţi în i arcă. Bărbatul care fusese ţinut 
deasupra apei de cel cu şalul gri, era tânăr şi avea capul 
descoperit. Nu era mort, ci doar inconştient. Fusese lovit la 


tâmpla dreaptă, din care i se prelingea încă un fir de sânge. 
Cel de-al treilea arăta cel mai caraghios pentru situaţia 
respectivă pentru că avea încă pe cap şapca ţuguiată cu 
banderola de comandant. Şeful de echipaj se gândi să i-o 
scoată, dar când văzu că avea sânge pe ceafă se răzgândi. 
Sângele se închegase şi bereta era lipită de rană. 
Comandantul nu-şi pierduse cunoştinţa şi-i mulţumi cu 
curtoazie lui McKinnon că l-a pescuit din mare. Ochii 
comandantu-v lui erau însă sticloşi şi priveau în gol. Şeful de 
echipaj îi trecu mâna prin faţa ochilor, dar comandantul nu 
avu nici o reacţie. Era posibil să fi orbit. 

Şeful de echipaj se îndreptă spre al patrulea bărbat deşi 
bănuia că e pierdere de vreme, dar făcu iute cale-ntoarsă. 
Deşi era cu faţa în apă, omul nu murise înecat, ci îngheţat 
pentru că nu purta costum de scafandru. Şeful de echipaj 
întoarse şalupa şi se îndreptă spre San Andreas. Pe drum îl 
atinse uşor pe umăr pe comandant. 

— Cum vă simţiţi, domnule Warrington? 

— Poftim? Cum mă simt? Dade unde ştii că sunt 
Comandantul Warrington? 

— Purtaţi încă bereta, sir. 

Comandantul încercă ă şi ducă mâna la beretă, dar 
McKinnon îl opri. 

— Lăsaţi-o, sir. V-aţi lovit la cap şi a rămas lipită. O să 
ajungem la spital in 15 minute şi avem o mulţime de doctori 
şi asistente care se pricep la cazurile astea. 

— La spital? Warrington îşi scutură capul încercând să 
realizeze despre ce spital este vorba. A, da, pe San Andreas. 
Eşti de pe San Andreas, nu? 

— Da, domnule. Sunt şeful de echipaj. 

— Ce s-a întâmplat? Mă refer la Andover. Ştii, sunt cam 
ametit aici, spuse Warrington ducându-şi mâna la cap. 

— Nici nu-i de mirare. Trei topile, sir. V-au lovit aproape 
simultan. Aţi fost probabil aruncat de pe punte sau aţi căzut 
sau mai degrabă v-a luat apa când a început să se scufunde 
nava. N-avea scăpare, sir. In 20 de secunde s-a dus. 

— Câţi dintre noi, aţi găsit? 

— Numai trei, domnule. Îmi pare rău. 

— Doamne! Numai trei. Eşti sigur? 


— Din păcate, sunt foarte sigur, sir. 

— Ofiţerul de transmisiuni?.. 

— Sunt aici, sir. 

— A, Hedges. Bine că eşti în viaţă. Cine e al treilea? 

— Ofiţerul navigator, sir. A primit o lovitură destul de 
urâtă la cap. 

— Şi locotenentul 1? 

Hedges nu răspunse. Îşi prinsese capul între mâini şi-l 
clătina. 

— Cred că Hedges nu e în apele lui, sir, interveni 
McKinnon. Locotenentul purta o jachetă roşie? Warrington 
confirmă dând din cap. Atunci l-am găsit, sir. Din păcate 
murise deja. Ingheţat. 

— Se poate, nu? Se poate să mori îngheţat. Warrington 
surâse vag, întotdeauna râdea de noi când ne îmbrăcam în 
costumele cauciucate. Avea întotdeauna o lăbuţă de iepure la 
el şi spunea că e singurul costum cauciucat de care are 
nevoie. 

Prunul om pe care şeful. de echipaj îl întâlni pe punte fu 
doctorul Singh. Pe punte mai era şi Patterson împreună cu doi 
subofiţeri sanitari şi doi mecanici. McKinnon se uită uimit la 
cei doi mecanici pentru că nu înţelegea ce caută ei pe punte, 
dar îşi dădu repede seama că nu mai rămăseseră în viaţă 
mulţi marinari şi cei doi mecanici încercau să îi înlocuiască. 
Ferguson şi cei doi marinari care fuseseră cu el erau probabil 
singurii supraviețuitori. 

Restul echipajului se afla sus pe platformă când începuse 
atacul. 

— Cinci, numai cinci supraviețuitori şi de pe fregată şi din 
avion. 

— Da, doctore. Şi chiar şi ăştia au avut mare noroc. Trei 
dintre ei sunt în stare gravă. Comandantul pare să fie bine, 
dar cred că el este cel mai grav rănit dintre toţi, are o rana la 
cap şi se pare că a orbit. Poate că există o legătură între ele. 

— O, doamne! Da, există o legătură. O să facem tot ce 
putem. 

— Şef de echipaj, numai puţin, te rog, spuse Patterson. 
Porni încet pe lângă balustradă şi McKinnon îl urmă. Când se 
apropiară de platforma dărâmată, Patterson se opri. 


— E chiar atât de grav ce trebuie să-mi spuneţi încât nu 
trebuie nimeni să audă? Cred totuşi că trebuie să existe şi 
oameni în care să avem încredere. 

— Da, şi eu cred că trebuie să existe cineva în care să 
avem încredere. Patterson părea obosit. Dar numai în câţiva. 
Şi asta pentru că ce am văzut acolo înăuntru şi lucrurile pe 
care le-am descoperit sunt cumplite. Dar să-ncepem cu 
începutul. Coca vasului n-a păţit nimic, N-am găsit nici o 
spărtură încă şi nici nu cred să existe vreuna. încercăm să 
improvizăm un mecanism de direcţie în sala maşinilor. Poate 
reuşim să refacem şi linia telefonică dintre sala maşinilor şi 
camera de manevră, care e partea cea mai puţin avariată de 
pe platformă. A izbucnit un incendiu mic la popota echipajului, 
dar l-am pus sub control. Patterson privi la mormanul de 
metal din faţa lui, clătinând din cap cu tristeţe, apoi continuă. 
să ne rugăm la Dumnezeu să fie vreme bună. Jamieson spune 
că toate suporturile platformei sunt foarte slăbite şi ar putea 
cădea peste bord dacă marea va fi agitată. Vrei să mergi sus? 

— Dacă vreau? Nu, nu vreau, dar trebuie. Care este 
situaţia până acum, sir? Şeful de echipaj ezitase înainte de a 
pune această întrebare de teama răspunsului pe care l-ar fi 
primit. 

Pe chipul lui Patterson se citi durerea: 

— Am găsit 13 morţi. Toţi erau făcuţi zob. Am hotărât să-i 
lăsăm acolo 4 şi să vedem dacă nu găsim şi alţi 
supraviețuitori. 

— Alţi supraviețuitori? Deci aţi mai găsit oameni în viaţă? 

—Da, cinci. Unii dintre ei sunt în stare foarte gravă. Sunt la 
spital. 

Patterson porni mai departe spre capătul pupei, până în 
dreptul intrării. 

— Avem două echipe înăuntru, dar tot merge greu. Nu 
sunt dărâmături înăuntru, nici traverse căzute, ci numai uşi 
smulse şi făcute bucăţi. Unele dintre ele, dintre uşi vreau să 
spun, au fost pur şi simplu smulse din ţâţâni. Ca asta. 

— A, magazia frigorifică. Cel puţin aici nu era nimeni, dar 
erau proviziile de carne, de peşte şi de alte alimente 
perisabile pentru trei săptămâni. In câteva zile va trebui să 
începem să le aruncăm peste bord. 


Porniră încet de-a lungul coridorului. 

— Cambuza e intactă, sir, dar nu cred că un regim de 
legume şi fructe ar avea mare căutare. O, doamne! 

Şeful de echipaj rămase cu ochii holbaţi la bucătăria care 
era în prelungirea cambuzei. Plitele maşinilor de gătit erau 
înclinate, iar dulapurile şi cele două mese erau neatinse. Dar 
ceea ce atrăsese atenţia şefului de echipaj şi îl îngrozise într- 
atât nu era poziţia mobilei, ci cei doi oameni întinşi pe jos, cu 
braţele desfăcute. Păreau nevătămaţi, cu excepţia unei dâre 
subţiri de sânge la urechi şi la nas. 

— Netley şi Spicer, murmură şeful de echipaj. Nu par... 
sunt morţi? 

— Comoţie. Au murit pe loc, spuse Patterson. 

Şeful de echipaj dădu din cap îngrozit şi porni mai 
departe. 

— Magazia de conserve e intactă, spuse McKinnon când 
ajunseră în dreptul ei. Şi toată băutura care e aici e neatinsă. 
Nici un bidon sau sticlă spartă sau măcar crăpată. Cu 
permisiunea dumneavoastră, domnule, cred că am putea să 
atacăm provizia de lichior. O duşcă de rom pentru toată 
lumea sau măcar pentru cei care lucrează. Cred că avem de 
făcut o treabă cumplită. Ştiţi, în Marina Regală e obiceiul să 
dai pe gât o duşcă când faci o treabă mai sinistră. 

Patterson schiţă un zâmbet obosit. 

— N-am ştiut că ai fost în Marina Regală. 

— 12 ani. Pentru ispăşirea păcatelor. 

— Cred că e o idee excelentă, spuse Patterson, iar eu voi fi 
primul client. 

Şeful de echipaj luă o sticlă de rom într-o mână şi şase 
pahare în cealaltă şi se îndreptă spre scara de tambuchi. 
Scara era în parte distrusă, dar mai putea fi încă folosită. 
Urcară şi ajunseră pe puntea următoare, unde se aflau 
cabinele echipajului.  Priveliştea nu era deloc plăcută. 
Coridorul era şerpuit şi la capătul lui se vedeau lucrând două 
echipe de marinari, fiecare încercând să deschidă nişte uşi 
îndoite. De la capătul coridorului, unde se aflau şeful de 
echipaj şi inginerul şef, până la cele două echipe, erau opt 
cabine. La patru din aceste cabine, uşile se bălăngăneau în 
balamale, iar la celelalte patru fuseseră tăiate cu jetul de 


oxiacetilenă. Şapte din aceste «cabine fuseseră ocupate în 
timpul atacului, iar marinarii erau încă acolo. în total 
doisprezece, în a opta cabină îl găsiră pe doctorul Sinclair 
care îi administra o doză de morfină unui pacient întins pe 
pat, dar pe deplin conştient, pentru că blestema în modul cel 
mai vulgar, fără a se adresa cuiva în mod special. 

— Cum te simţi, Chips? îl întrebă şeful de echipaj. Chips 
Rafferty era tâmplarul. 

— Sunt pe moarte! 

Expresia de durere de pe chipul tâmplarului dispăru fără 
urmă când zări sticla de rom în mâna lui McKinnon. 

— Dar m-aş putea pune foarte repede pe picioare! 

— Omul ăsta n-are nimic serios şi nu e pe patul de 
moarte, spuse doctorul Sinclair. Are o fractură uşoară a tibiei, 
asta-i tot. Nu-i daţi rom pentru că morfina şi alcoolul nu fac 
casă bună. Mai târziu. 

Doctorul se ridică şi încercă să zâmbească: 

— Dar eu aş lua totuşi o înghiţitură, dacă nu te superi. Una 
mai mare. Simt nevoia unui întăritor. 

Expresia încordată şi paloarea de pe faţa doctorului erau 
dovezile cele mai clare că avea nevoie într-adevăr de un 
întăritor. Nimic din scurta experienţă medicală a doctorului 
Sinclair nu-l pregătise pentru ceea ce-i era dat să vadă şi să 
trăiască acum. Şeful de echipaj îi turnă cu generozitate, aşa 
cum îi ceruse, şi îiimai puse şi lui Patterson şi îşi puse şi lui. 
Apoi le dădu sticla şi paharele marinarilor care lucrau acolo şi 
celor doi subofiţeri sanitari care stăteau cu tărgile pregătite. 
Nici ei nu arătau mai bine decât doctorul Sinclair, dar se 
înveseliră vizibil văzând romul. 

Deasupra se afla puntea cu cabinele ofiţerilor, care fusese 
şi ea avariată, dar nu distrusă cum era cea de dedesubt. 
Patterson se opri la prima cabină. Uşa fusese smulsa şi 
azvârlită înăuntru, iar cabina arăta de parcă un maniac ar fi 
fost lăsat acolo cu un ciocan. Şeful de echipaj ştia că este 
cabina lui Patterson şi îi spuse: 

— N-aş spune că-mi place să stau în sala maşinilor, dar 
există situaţii când poţi fi foarte avantajat. 

Se uită apoi la cabina de vis-a-vis, a inginerului secund, 
care era goală şi aproape la fel de distrusă. 


— Bine măcar că Ralson nu-i aici. Unde e? 

— E mort. 

— E mort, repetă încet şeful de echipaj. 

— Când au început să bombardeze, el era încă în toaleta 
ofiţerilor încercând să repare scurtcircuitul. 

— Imi pare foarte rău, domnule, sincer. 

McKinnon ştia că Ralson fusese singurul prieten apropiat 
al lui Patterson. 

— Da, îi răspunse Patterson absent. Avea nevastă tânără 
şi doi copii mici. 

Şeful de echipaj se întoarse spre cabina care aparţinea 
ofițerului 2: 

— Cel puţin domnul Rawlings nu-i aici. 

— Nu, nu-i aici. E sus pe punte. 

Şeful echipajului îi aruncă o privire şi intră în cabina 
Căpitanului, care, destul de ciudat, părea neatinsă. McKinnon 
se îndreptă spre un dulăpior de lemn care era pe peretele 
etanş, îşi scoase briceagul şi-i vâri vârful chiar în broască. 

— Dai o spargere, McKinnon? 

Inginerul şef era uimit, nu supărat. Îl cunoştea destul de 
bine pe McKinnon ca să ştie că nu se apuca niciodată de 
nimic dacă nu avea un motiv serios. 

— Dai o spargere la uşile sau ferestrele încuiate. Ce fac eu 
aici e un act de vandalism, să zicem. 

Uşa sări în lături şi şeful de echipaj scoase din dulap două 
pistoale, Navy Colt 45. 

— Vă pricepeţi la arme, sir? 

— In viaţa mea n-am ţinut o armă în mână. Tu te pricepi la 
arme aşa cum te pricepi la rom? 

— Da, mă descurc. Uite piedica asta. O apeşi şi siguranţa 
s-a deblocat. Asta-i tot ce trebuie să ştii despre arme. Nu cred 
că Bowen s-ar fi supărat, zise McKinnon privind dulapul spart 
şi pistoalele. 

— S-ar supăra. Nu „s-ar fi supărat”. S-ar supăra. 

Şeful de echipaj puse încet armele pe masă. 

— Vreţi să spuneţi că nu a murit? 

McKinnon zâmbi pentru prima oară în dimineaţa aceea şi 
apoi îl privi cu reproş pe inginer: 

— Aţi fi putut să-mi spuneţi mai devreme, domnule. 


— Da, ai dreptate. Ar fi trebuit să-ţi mai spun o mulţime de 
alte lucruri. Dar cred că eşti de acord că avem prea multe pe 
cap. E împreună cu Ofiţerul Şef la infirmerie. Amândoi au 
arsuri grave pe faţă, dar după spusele doctorului Singh sunt 
în afara oricărui pericol. Erau lângă balustrada de la tribord şi 
asta i-a salvat. Au fost suficient de departe de explozii. 

— Dar de unde au arsuri grave? 

— Nu ştiu. Abia pot vorbi. Au faţa bandajată complet şi 
arată mai mult a mumii egiptene. Am încercat s-l întreb pe 
Căpitan dar el tot mormăie ceva de genul Essex sau Wessex 
sau ceva asemănător. 

— Wessex, sir. Rachetele Wessex. Semnale luminoase de 
pericol. Aveam două loturi pe punte. Probabil că datorită 
mişcării puternice s-a declanşat mecanismul de aprindere şi 
au pornit. Ce ghinion! 

— Ce noroc, după părerea mea, dacă te gândeşti la ceilalţi 
care erau pe platformă. 

— A aflat? 

— Nu cred că e momentul să-i spunem. Un alt lucru pe 
care îl tot repetă ca şi cum ar fi ceva urgent e „semnal ghid „- 
sau ceva de genul ăsta. Mereu spune asta. Poate că aiurează 
sau poate că n-am înţeles eu bine. Gura e singura parte 
nebandajată, dar şi buzele sunt foarte arse. Le-a fost 
administrată o doză mare de morfină. Ţie îţi spune ceva 
chestia asta cu semnalul ghid? 

— Deocamdată nu. 

In momentul acela apăru în uşă un mecanic tinerel, cam 
de vreo 25 de ani, mărunţel de statură, pe nume McCrimmon. 
Deşi era tânăr, era o persoană foarte antipatică. Mestecatul 
necontenit al gumei, agresivitatea, privirea fixă şi mânioasă şi 
o gură spurcată erau trăsăturile lui definitorii. în acel moment 
nu mesteca gumă, nu se uita urât şi nici nu era agresiv. 

— Al dracului de oribil e jos acolo! Ca într-un cimitir 
nenorocit! 

— Ca într-o morgă, McCrimmon, morgă. Ce vrei? 

— Eu? Eu nu vreau nimic, sir. Jamieson m-a trimis. Zicea 
ceva de nişte telefoane care nu merg şi că poate aţi avea 
nevoie de un curier. 


— Pentru tine este inginerul secund, McCrimmon, nu 
Jamieson. 

— Cred că inginerul secund are dreptate, zise Patterson, 
întorcându-se către şeful de echipaj. în sala maşinilor n-avem 
nevoie de nimic. Cei de acolo încearcă să monteze un 
mecanism de direcţie. Afară pe punte crezi că e nevoie de 
ceva? 

— Să trimitem după doi supraveghetori, deşi Dumnezeu 
ştie ce s-ar mai putea supraveghea. Apoi mai avem nevoie de 
doi oameni de-ai dumneavoastră, de subofiţerii sanitari de 
dedesubt, de Ferguson şi de Curran. Curran este, adică era pe 
uscat, croitor de vele. Nu că l-aş invidia, pentru ce face, dar Îi 
voi da şi eu o mână de ajutor. Curran ştie de ce materiale are 
nevoie. Aş propune, sir, să începem prin a face curăţenie la 
popota marinarilor. 

— Adică la morgă? 

— Da, domnule. 

— Ai auzit, McCrimmon? De câţi oameni ai nevoie, şef de 
echipaj? 

— De opt, sir. 

— De opt. Doi supraveghetori, doi marinari care să aducă 
sus velatura şi ce mai e nevoie. Ceilalţi patru să înceapă să 
curețe popota. Nu încerca să le spui tu oamenilor ce au de 
făcut, că or să te arunce peste bord. Spune-i inginerului 
secund şi o să-i informeze el. După ce termină să vină să-mi 
raporteze aici sau pe punte. Poţi pleca. 

După ce McCrimmon plecă, şeful de echipaj îi arătă lui 
Patterson cele două pistoale Colt de pe masă: 

— Mă întreb ce-o fi crezut McCrimmon despre astea? 

— E obişnuit cu aşa ceva. Jamieson a ales omul potrivit. 
McCrimmon e un dur, nu prea are sentimente alese. Tipul e 
un amestec de irlandez cu scoţian şi s-a născut într-o mahala 
din Glasgow. A fost în închisoare şi dacă tiu era războiul ăsta, 
probabil că tot acolo ar fi fost şi acum. 

McKinnon clătină din cap în semn că a înţeles care era 
situaţia, după care deschise un alt dulap din perete, la care, 
de data asta avea cheie. Era de fapt un mic băruleţ din care 
şeful de echipaj scoase un suport căptuşit cu catifea în care 
se afla o sticlă cu rom şi o puse pe masă. 


— Nici chestia asta nu cred că l-ar supăra pe Căpitan, 
spuse Patterson. E pentru brancardieri? 

— Da, domnule. 

Şeful de echipaj începu să caute ceva în sertarele de la 
biroul Căpitanului. Era vorba despre două cărticele legate i: 
piele, pe care le găsi în al treilea sertar. 

— Cartea de rugăciuni şi slujba de înmormântare, 
domnule. Dar cred că slujba de înmormântare ajunge. Cineva 
trebuie să o citească. 

— Doamne, McKinnon, dar eu nu sunt preot! 

— Nu, domnule, dar sunteţi comandantul. Patterson luă 
cărticelele şi le puse evlavios pe masa 

Căpitanului. 

— Bine, o să mă uit pe ele mai târziu. 

Ghid, semnal, mormăi şeful de echipaj. Asta spunea 
Căpitanul, nu? Semnal de ghidare f Asta încerca să spună. 
Semnal de ghidare. Ar fi trebuit să-mi dau seama de asta mai 
devreme. Dar, vedeţi, de, asta Căpitanul Bowen e căpitan şi 
eu nu sunt. Cum credeţi că a reuşit să ne localizeze Condorul 
în toiul nopţii? Mă rog, era aproape dimineaţă când ne-a 
atacat, dar el era deja în cursă: din timpul nopţii. De unde a 
ştiut unde. ne aflăm? 

— Un submarin? 

— Nici un submarin! Sonarul de pe Andover l-ar fi 
depistat. 

Şeful de echipaj îi repetă cuvintele pe care le folosise 
Căpitanul. 

— Ah! exclamă Patterson. Vechiul nostru amic, sabotorul! 

— Flannelfoot, cum îi zice Jamieson. Adică el nu ne 
întrerupea pur şi simplu circuitele, ci transmitea unui semnal 
continuu, un semnal de direcţie. Condorul a ştiut poziţia 
noastră cu o precizie de milimetru. Eu nu mă prea pricep la 
avioane şi nu ştiu dacă afurisitul de Condor are echipamente 
specializate pentru a capta asemenea semnale, dar nu asta 
are importanţă. S-ar putea ca semnalele astea să fi fost 
transmise în Fiordul Alta şi de acolo retransmise Condorului. 

— Asta e, McKinnon, ai descoperit! Una mie, una ţie, zise 
Patterson uitându-se la cele două arme. 

— Cum spuneţi dumneavoastră, sir! 


— Nu face pe naivul! Cine altcineva s-o ia? 

Patterson luă una dintre arme în mâna. 

— N-am ţinut în viaţa mea aşa ceva în mâna, dar mite să 
trag. Dar, ştii, nu cred că mi-ar displace să trag măcar un foc. 
Numai unul. 

— Nici mie nu mi-ar displace, sir. 

Ofiţerul 2 Rawlings zăcea întins lângă cârmă. Nu era nici 
un dubiu asupra modului în care murise. Probabil că o bucată 
de metal îl decapitase pur şi simplu. 

— Timonierul unde-o fi? se întrebă şeful de echipaj. O fi 
scăpat? 

— Nu ştiu. Nici nu ştiu cine era de serviciu. Probabil că 
Rawlings îl trimisese să aducă ceva. In afară de Căpitan şi de 
Secund am mai găsit doi supraviețuitori aici sus pe punte: 
McGuigan şi Jones. 

— McGuigan şi Jones? Dar ce căutau aici sus? 

— Am impresia că îi chemase dl. Kennet şi-i postase ca 
supraveghetori, câte unul de fiecare latură. Bănuiesc că de 
asta au şi scăpat cu viaţă, cum li s-a întâmplat şi Căpitanului 
şi Ofiţerului Şef. Sunt tot în spital. 

— Sunt răniţi grav? 

— Cred că sunt teferi. Dar foarte şocaţi. 

Cei doi îşi continuară drumul pe lângă balustrada de la 
babord. Balustrada era neatinsă, fără cel mai mic semn de 
îndoire a metalului. Şeful de echipaj se opri şi arătă spre o 
cutie de metal care fusese iniţial gri, dar a cărei vopsea era 
acum scorojită din pricina focului. Cutia era montată chiar sub 
paravânt, iar. capacul şi una din laturi fuseseră smulse. 

— Uite, aici ţineam rachetele Wessex. 

Cei doi intrară în camera de manevră iar şeful de echipaj 
se îndreptă spre biroul de transmisiuni. Capacul glisant de la 
tambuchi nu mai exista. 

— In locul tău, nu m-aş uita înăuntru, îi spuse Patterson. 

— Dar oamenii vor trebui s-o fadă, nu? 

Spenser, ofiţerul de transmisiuni era întins pe podea, dar 
nu mai putea fi recunoscut Era doar o masă amorfă de oase, 
carne şi bucăţi de haine îmbibate cu sânge. Dacă n-ar fi fost 
hainele, ai fi zis că sunt rămăşiţele unui animal zdrobit. 


McKinnon întoarse capul şi Patterson observă că îi 
dispăruse culoarea din obraji. 

— Prima bombă a căzut probabil în spatele lui, spuse şeful 
de echipaj. Doamne, n-am văzut niciodată aşa ceva! O să mă 
ocup chiar eu de el. 

— Şi ofiţerul 3 Batesman? Ştiu că era de gardă. Ai idee 
unde e? 

— În camera de navigaţie. Dar nu te sfătuiesc să mergi 
acolo. 

Batesman putea fi recunoscut, însă numai atât. Era tot pe 
scaun, jumătate atârnând, iar jumătate sprijinit pe masă. 
Ceea ce-i rămăsese din cap era culcat pe harta plină de sânge 
de pe masă. 

— Nu cred că rudele lor vor fi mai puţin îndurerate dacă 
vor afla că au murit fără să ştie. Tot eu o să mă ocup şi de el. 
N-aş putea să le cer oamenilor să facă aşa ceva. Se uită în sus 
prin paravântul zdrobit. „Cel puţin n-o să mai avem nevoie de 
ştergător pentru paravântul Kent „, se gândi el. Vântul îşi 
schimbă direcţia spre est, spuse cu voce tare, dar absent. O 
să ningă mai tare. Cel puţin asta ne-ar ajuta să ne ascundem 
de lupi, dacă o mai fi vreunul pe aici. 

— Crezi că s-ar putea întoarce să ne termine definitiv? 

Inginerul tremura foarte tare, pentru că era obişnuit cu 
căldura din-sala maşinilor. Pe punte erau cam minus 26 de 
grade şi vântul bătea constant cu 20 de noduri. 

— Cine mai poate fi sigur, domnule? Dar nu cred să se mai 
întoarcă. Numai unul din avioanele torpiloare ne-ar fi putut 
distruge dacă ar fi vrut. Şi Condorul ar fi putut. 

— Cred că oricum ne-a aranjat şi aşa destul de bine. 

— Nu atât de bine pe cât ar fi putut. Un Condor are de 
obicei 250 de kilograme de bombe. Trei sau patru bombe ne- 
ar fi scufundat. Chiar şi două ar fi fost de ajuns. Ar fi distrus 
platforma de tot, nu doar s-o strice. 

— Astea le. ştii tot din Marina Regală, nu-i aşa? Mă pricep 
la explozive, sir. Bombele astea n-au avut mai mult de 15 
kilograme fiecare. Nu credeţi că î-am putea pune nişte 
întrebări interesante căpitanului Condorului, când îşi va 
reveni? 


— Speri să obţii nişte răspunsuri interesante? Inclusiv 
motivul pentru care au bombardat înainte de toate o navă 
sanitară? 

— Da, poate. 

— Cum adică „poate „? 

— Exista o posibilitate; una la mie, ca ei să nu îi ştiut că 
bombardează o navă spital. 

— Nu fi ridicol! Ştiau chiar foarte bine că atacă o navă 
spital. Cât de mari trebuie să fie crucile roşii ca să le vezi? 

— Sir, eu nu încerc să le găsesc o scuză, McKinnon vorbise 
pe un ton cam dur şi Patterson se încruntă, dar nu de 
supărare, ci pentru că şeful de echipaj n-ar fi adoptat 
niciodată un astfel de ton dacă n-ar fi avut un motiv serios. 

— Incă nu se luminase de tot, sir, iar sus e mai întuneric 
decât la nivelul mării. Puteţi să verificaţi asta dacă vă urcați în 
cuibul corbului. 

Cum Patterson nu urcase niciodată în cuibul corbului, nu 
se simţea în stare să comenteze observaţia lui McKinnon. 

— Venea dinspre pupa, deci ar putut observa crucile de pe 
laturile vasului şi zbura prea jos, platforma blocându-i 
vederea, deci se poate să nu o fi văzut nici pe cea de pe 
puntea de la prova. 

— Putea să o vadă măcar pe cea de pe puntea de la pupa. 
Şi pe aia, au văzut-o chiar dacă nu era lumina foarte 
puternică. 

— Da, dacă nu luăm în considerare fumul destul de gros 
care se ridică când se merge cu toată viteza înainte. 

Bine, asta e Există o posibilitate. Patterson nu era prea 
convins. Il privea pe şeful de echipaj care învârtea în neştire 
cârma stricată şi examina acul busolei şi busola auxiliară, 
distruse în întregime. într-un târziu îl întrebă: 

— Ce facem? Rămânem aici? Nu mai avem ce face aici şi 
eu am îngheţat tun. Hai să mergem în cabina Căpitanului, 

— Tocmai asta vroiam să spun şi eu, sir. 

In cabină nu era mult mai cald, dar cel puţin nu bătea 
vântul. Patterson se duse direct la bar şi scoase sticla de 
scotch. 


— Dacă ai umblat tu aici, umblu şi eu. O să-i explicăm 
Căpitanului mai târziu. Nu-mi prea place romul şi simt nevoia 
să beau ceva. 

— Ca să preveniţi pneumonia. 

— Da, cam aşa ceva. Bei şi tu? 

— Da, domnule. Nu-mi prea fac probleme din pricina 
frigului, dar cred că voi avea nevoie de puţină tărie pentru 
următoarele ore. Credeţi că se poate repara mecanismul de 
direcţie? 

— Da, e posibil, dar va fi ceva improvizat. O să-l las pe 
Jamieson să se ocupe de treaba asta. 

— Da, dar nu asta e foarte important. Ştiu că toate 
telefoanele sunt defecte şi că n-ar dura mult să le reconectaţi. 
Ştiu că încercaţi să improvizaţi un mecanism de direcţie în 
sala maşinilor. Mai sunt nişte probleme cu electricitatea, dar 
n-o să ne ia mult să punem nişte cabluri izolate pe ici pe colo. 
Dar nu ne putem apuca de nici una din treburile astea până 
nu curăţăm partea asta. 

Patterson dădu pe gât jumătate din pahar. 

— San Andreas nu poate fi condusă din camera de 
comandă. Am stat doar două minute sus şi mi-a fost de-ajuns. 
Dacă ai sta 15 minute, ai deveni un sloi de gheaţă. 

— Dar nava nu poate fi condusă din altă parte. Sunt de 
acord că frigul e o adevărată problemă, dar o să îngrădim 
camera de comandă. Avem destul placaj la tâmplărie. Da, dar 
prin placaj nu poţi să vezi. 

— Am putea scoate capul din când în când pe uşile 
laterale. Dar nu va fi nevoie pentru că putem face nişte 
ferestre în placaj. 

— Perfect! spuse Patterson, căruia scotchul îi restabilise 
circulaţia. N-avem nevoie decât de un geamgiu şi de sticlă. Şi 
noi n-avem nici una nici alta. 

— N-avem nevoie nici de geamuri, nici de sticlă tăiată şi 
nici de  canaturi. Sunt nişte role de izolir-band la 
departamentul electric. 

— Am kilometri întregi de izolir, dar n-am nici un canat. 

— Nici nu avem nevoie. Avem nevoie doar de sticlă. Şi ştiu 
de unde putem lua cea mai bună sticlă, sticlă de oglinzi. Toate 


acele minunate tăvi şi măsuţe pe rotile din spital au sticlă 
deasupra. 

— Da, chiar aşa. Acum ai şi sticlă. 

— Da, domnule. Bănuiesc că domnişoara Morrison o să vă 
dea câteva. 

— Din câte ştiu eu sunt comandantul acum, chiar dacă 
numai temporar, zise Patterson şi zâmbi în felul său unic. 

— Sigur că da, sir. Numai că n-aş vrea să fiu de faţă când 
o veţi pune la punct. Dar toate astea sunt fleacuri. Cred că 
sunt alte trei probleme care ar merita mai multă atenţie. în 
primul rând, radioul este o bucată de fier ruginit. Nu putem 
lua legătura cu nimeni şi nimeni nu ne poate contacta. în al 
doilea rând, compasurile nu mai funcţionează. După câte ştiu 
aveţi un girocompas dar n-a funcţionat niciodată, nu-i aşa? 
Dar cea mai gravă problemă este navigarea. 

— Navigarea?! Dar de ce să fie o problemă? 

— Pentru că este o problemă, chiar cea mai dificilă, să vrei 
să ajungi din punctul A în punctul B. Noi avem, adică aveam 4 
ofiţeri de navigaţie, pentru că 2 sunt morţi iar ceilalţi 2 sunt 
imobilizaţi în bandaje şi arată ca nişte mumii egiptene, ca să 
folosesc expresia dumneavoastră. Comandantul Warrington ar 
fi putut naviga, dar a orbit şi din câte mi-am dat seama din 
privirea doctorului Singh, s-ar putea să fi orbit pentru 
totdeauna. Şi ca paharul să fie într-adevăr plin, îl avem la 
bord pe ofiţerul navigator de pe Andover care este ori în stare 
de şoc, ori în comă. Doctorul Singh ne-ar putea lămuri în 
această privinţă. Dacă unui jucător de poker i-ar pica o 
asemenea mână, s-ar împuşca. Să ai 4 ofiţeri de navigaţie la 
bord şi nici unul să nu vadă, dintr-un motiv sau altul. Şi dacă 
nu vezi, nu poţi naviga. De asta e şi mai mare ghinionul că am 
rămas fără radio. Cam la 100, 200 de mile de aici ar trebui să 
fie o navă de război britanică, care ne-ar putea împrumuta un 
ofiţer de navigaţie. Dumneavoastră, ştiţi să navigaţi, sir? 

Patterson îi aruncă o privire de om de-a dreptul jignit: 

— Eu sunt ofiţer inginer, pe când tu, McKinnon; tu eşti 
marinar şi-ai mai fost şi 12 ani în Marina Regală. 

— Puteam să fiu şi 100 de ani în Marina Regală că tot nu 
ştiu să navighez. Eu am fost subofițer la torpile - maistru 
specializat în torpile. Dacă vreţi să declanşaţi o torpilă, să 


lansați o şarjă în adâncime, să faceţi să explodeze o mină sau 
dacă aveţi nevoie de vreun ajutor la chestii elementare de 
electricitate, atunci sunt omul dumneavoastră. Poziţia 
stelelor, semnele solare, lunare, dacă or exista şi de-astea, nu 
sunt decât simple cuvinte pentru mine. Am auzit şi de 
deviaţie, variaţie, declinaţie dar ştiu mai multe despre greci 
decât despre ce ar însemna toate acestea. 

— Avem un compas portabil pe şalupa de salvare, aia pe 
care ai luat-o tu astăzi, dar tot degeaba. Polul nord magnetic 
n-are a face cu polul nord geografic. Acum cred că sunt chiar 
la 1.000 de mile unul de celălalt. Polul nord geografic este pe 
undeva prin Canada sau Insula Baffin sau pe acolo, iar în zona 
în care ne aflăm noi acum, polul nord magnetic e mai mult 
spre vest decât spre nord; tăcu şi-l privi pe Patterson pe 
deasupra buzei paharului: Băutura asta o să-mi uşurele 
munca. 

Patterson se uită indispus la paharul lui şi spuse fără prea 
multă speranţă în glas: 

— Să încercăm să ne uităm la soare la prânz. Aşa o să 
ştim măcar unde e sudul. 

— După cum se anunţă vremea, nici nu cred că vom putea 
zări soarele. Şi prânzul nu e neapărat la ora 12 după ceasurile 
noastre. Presupunând că am fi în mijlocul Atlanticului, unde 
poate chiar suntem, şi că am şti unde e sudul, asta ne-ar 
ajuta să ajungem la Aberdeen? Spre Aberdeen chiar mergem, 
dacă nu mă înşel. Cronometrul e şi el kaput. şi oricum habar, 
n-avem să facem legătura între el şi longitudine: Şi chiar dacă 
am încerca să găsim sudul după metoda dumneavoastră, aici 
e noapte 20 de ore din 24 şi auto-pilotul e distrus şi el ca 
toate celelalte echipamente de pe puntea de comandă. De 
învârtit în cerc n-o să ne învârtim, că ne-ar semnaliza 
compasul portabil, dar nu vom şti în ce direcţie mergem. 

— Hai să fim puţin mai optimişti, McKinnon. Cel puţin ştim 
unde să căutăm. Crezi că ne-ar fi de ajutor să ştim unde ne 
aflam înainte de atac? 

— Da, ne-ar fi de ajutor. Dar tot ce ştim, cu aproximaţie, e 
că ne aflam pe undeva la nord sau nord-vest de Norvegia, 
într-o porţiune de mare, de, să zicem, 20 de mii de mile 
pătrate. Nu avem decât două posibilităţi să aflăm cu 


exactitate unde: Căpitanul şi Ofiţerul Şef dacă pot să ne 
spună, or s-o facă. 

— Chiar aşa! Nu suntem foarte deştepţi, nu-i aşa? Sau, mă 
rog, eu nu prea sunt. Dar de ce ai zis „dacă „? Căpitanul 
Bowen putea vorbi acum 20 de minute. 

— Acum 20 de minute, da, dar arsurile sunt foarte 
dureroase. Doctorul Singh era dat în mod sigur calmante şi ca 
să-ţi calmezi cu adevărat durerile, trebuie să-ţi dea o doză de 
şoc, să te adoarmă. 

— Şi cealaltă posibilitate? 

Camera de navigaţie. DI. Batesman lucra la o hartă, 
pentru că avea creionul în mână. Mă duc să văd ce pot face. 

— Mai degrabă tu decât eu, zise Patterson şi se strâmbă. 

— Să nu uitaţi de Flannelfoot, sir. 

Patterson îşi duse mâna la buzunarul salopetei unde îşi 
ţinea arma, 

— Sau de slujba de înmormântare. 

Patterson privi fără plăcere cele două cărticele legate in 
piele: 

— Şi unde o să ţin slujba? în sala de operaţii? 

— Nu. Mai sunt 4 cabine libere în spital; Săli de reanimare 
pentru pacienţii în stare foarte gravă, dar nu avem nici unul. 

— Bine, atunci ne vedem peste 10 minute. 


Şeful de echipaj se întoarse în 5 minute, iar inginerul într- 
un sfert de oră. Patterson era foarte mâhnit; 

— N-aţi avut noroc, sir? 

— Nu, fir-ar să fie. Ai avut dreptate. Le-au dat sedative 
foarte puternice şi se vor trezi abia peste câteva ore. lar 
doctorul Singh mi-a spus că le va da din nou calmante când or 
să se trezească. Se pare că au vrut să-şi smulgă bandajele de 
pe faţă şi atunci le-au bandajat şi mâinile. Doctorul spune că 
şi un om care e conştient are tendinţa să elimine ceea ce-l 
enervează. Aveau arsuri şi pe mâini, nu foarte grave, dar asta 
justifică bandajele. 

— Dar au curele speciale ca să le lege încheieturile 
mâinilor de marginea patului! 


— Da, mi-a pomenit şi mie doctorul Singh despre ele. S-a 
gândit însă, că nu-i va face mare plăcere 

Căpitanului să se trezească în lanţuri pe propria-i navă. 
Apropo, Hudson era de serviciu la timonă. L-au găsit. Are 
nişte coaste rupte şi una dintre ele i-a perforat plămânul. 
Doctorul zice că e destul de grav. Tu cum te-ai descurcat? Ai 
avut mai mult noroc? 

— Tot atât de mult ca şi dumneavoastră, sir. Pe masă, 
lângă dl. Batesman era o linie dublă. Cred că trasa cursul. 

— N-ai putut înţelege nimic de pe hartă? 

Nu mai era nici o hartă. Era o hârtie zdrenţuită, plină de 
sânge. 


CAPITOLUL IlI 


In acea după-amiază ningea puternic şi dinspre est bătea 
un vânt tăios. Atmosfera de pe vas era;posomorâtă şi se 
întunecase deja, deşi era încă devreme. Aveau totuşi puţină 
lumină de la reflectoarele de pe punte, care funcționau din 
nou. Sabotorul era probabil mulţumit de rezultatele muncii lui 
de dimineaţă şi acum se odihnea pe laurii victoriei. Vântul 
bătea puternic şi şuieratul lui părea un strigăt de hiene în 
noapte. Norii de zăpadă pe care-i ridica alergau spasmodic 
printre cele 20 de stafii îndoliate care participau la macabra 
ceremonie a înmormântării. Inginerul şef Patterson ţinea o 
lanternă în mână şi citea slujba de înmormântare. Ar fi putut 
la fel de bine să citească preţurile de la bursa de valori pentru 
că oricum nimeni nu putea auzi nici măcar un cuvânt. Unul 
după altul, morţii, înfăşuraţi în giulgiul de pânză de vele, 
alunecau pe o scândură înclinată şi dispăreau pe sub steagul 
englez în apa îngheţată a mării Barents. Nici un sunet de 
trompetă ca onor, nici o ultimă slujbă pentru Marina 
Comercială. Nimic. Singurul prohod a fost bocetul vântului, 
singuratic şi pierdut, printre pânzele îngheţate şi prin găurile 
din platformă. 

— Oamenii s-au întors în singura încăpere in care se mai 
puteau aduna: careul personalului medical, situat între cabine 
şi saloane. Dârdâiau cu toţii şi erau vineţi de frig. Vă suntem 
foarte îndatoraţi, domnule McKinnon, spuse doctorul Singh. 
Fusese şi el la înmormântare şi încă îi clănţăneau dinţii de 
frig. Totul: a fost scurt şi foarte eficient; Cred că a fost o 
sarcină groaznică. 

— Şase perechi de braţe m-au ajutat, îi răspunse 
boţmanul. A fost mai greu pentru ei decât pentru mine. 
McKinnon nu a trebuit să explice ce voia să spună. Toată 
lumea ştia că întotdeauna celorlalţi le era mai greu decât 
invincibilului shetlander. 

— Am o propunere, domnule, îi spuse McKinnon 
inginerului Patterson. 


— Una ca-n Marina Regală? 

— Nu, domnule. Una ca la pescarii de apă adâncă. Cred că 
se potriveşte, pentru că apele în care ne aflăm sunt specifice 
acestei îndeletniciri. Un toast pentru cei ce s-au dus. 

— Sunt de acord şi nu pentru că aşa se obişnuieşte sau 
din motive sentimentale. In timp ce vorbea dinţii doctorului 
Singh clănţăneau în continuare ca nişte castaniete. Din 
motive medicale. Nu ştiu ce simţiţi voi, dar globulele, mele 
roşii au nevoie de îngrijire. 

Patterson încuviinţă din cap şi McKinnon se întoarse către 
un tinerel micuţ de statură şi pistruiat, care îşi căuta de lucru 
pe acolo, la o distanţă respectoasă: 

— Wayland! Wayland se apropie în grabă. 

— Da, domnule McKinnon, sir. 

— Du-te cu Mărio la magazia de băuturi şi adu nişte 
întăritoare. 

— Da, domnule McKinnon, sir! Mă duc chiar acum 
domnule McKinnon, sir! 

Şeful de echipaj renunţase de mult să-ncerce să-i dezveţe 
pe Wayland Day de a i se adresa astfel. 

— Nu-i nevoie, domnule McKinnon; interveni doctorul 
Singh. Avem şi noi rezervele noastre aici. 

— Medicale, nu? Bineînţeles. Câţi ani are puştiul, întrebă 
doctorul Singh, privindu-l pe Wayland cum se îndepărta pe 
coridor. 

— El zice că are 17 sau 18, nici el nu e sigur. Dar şi-ntr-un 
caz şi-n altul cred că minte. Cred că nici măcar n-a văzut cum 
arată o maşină de ras. 

— E în subordinea ta, nu? E magazionerul, după câte am 
înţeles eu, îşi petrece aproape toată ziua aici. 

— Dacă pe dumneavoastră nu vă deranjează, eu n-am 
nimic împotrivă. 

— A, nu, nu mă deranjează. E un flăcău energic şi gata 
oricând să dea o mână de ajutor. 

— E al dumneavoastră. Noi oricum nu mai avem magazie. 
li face ochi dulci vreunei asistente? 

— Îl subestimaţi pe puştii. Nici mai mult, nici mai puţin 
decât domnişoarei Morrison. Bineînţeles că o adoră în tăcere. 

— Doamne! exclamă şeful de echipaj. 


Tocmai atunci intră Mărio care ţinea o tavă de argint plină 
cu sticle şi pahare deasupra, capului. Era fără îndoială o 
dovadă de îndemânare, pentru că San Anareas se balansa 
destul de tare. Mărio se răsuci cu agilitate şi puse tava pe 
masă fără nici o problemă, se auzi numai clinchetul paharelor. 
Nu se ştie de unde luase tava, dar asta era treaba lui. Mărio 
era un tânăr brunet, cu mustață. Toată lumea credea că e 
italian. Purta întotdeauna o pereche de ochelari eu lentile 
fumurii aşa că nu se ştia dacă are şi strălucirea specifică 
ochilor italienilor. Unii susțineau că există o legătură între 
ochelarii fumurii şi Mafia siciliană. Dar această presupunere 
era spusă întotdeauna pe un ton de glumă bună; care te 
amuza. Mărio era grăsuţ şi nu prea ştiai câţi ani să-i dai. 
Pretindea că fusese ospătar la Savoy Grill, ceea ce putea fi 
adevărata Oricum, probabil că ar fi trebuit să fie prizonier de 
război sau internat în vreun lagăr, după cum credea şi 
Căpitanul Bowen. Băiatul avea într-adevăr. o carieră 
zbuciumată. 

După ce băuse vreo două degete de scotch şi îşi pusese 
din nou în funcţiune globulele roşii, doctorul Singh spuse: 

— Ei, şi acum ce facem, domnule Patterson? 

— Luăm prânzul, doctore. O oră cam târzie pentru prânz, 
dar n-ajută cu nimic dacă facem foamea. Cred că 4? a trebui 
să gătim în bucătăria dumneavoastră şi să mâncăm aici. 

— Masa se pregăteşte chiar acum. Şi după aceea? 

— După aceea ne pregătim noi. 

Patterson se întoarse spre şeful de echipaj: 

— Am putea măcar temporar să folosim busola de la 
şalupă, pentru că avem deja o cârmă improvizată în sala 
maşinilor. 

— N-o să meargă, domnule. E prea mult metal şi o să 
influenţeze acul magnetic. 

Şeful de echipaj îşi împinse scaunul şi se ridică. 

— Eu o să sar peste masa de prânz. Cred că sunteţi de 
acord, domnule Patterson, că e nevoie de o linie telefonică 
între cabina de manevră şi sala maşinilor. Mai e nevoie şi de 
lumină pe puntea de comandă, ca să vedem şi noi ce facem. 
Astea cred că sunt cele două priorităţi. 

— Ne-am ocupat deja de ele, McKinnon, îi spuse Jamieson. 


— Mulţumesc, domnule. Dar masa tot mai poate aştepta. 

Se întoarse spre Patterson: 

— O să mă duc să împrejmuiesc cabina de manevră şi să-i 
pun nişte lumină. După asta am putea să ne uităm prin 
cabinele de pe platformă să vedem care mai sunt locuibile şi 
să le repunem în funcţiune lumina şi încălzirea. Nici pe puntea 
de comandă n-ar strica puţină căldură. 

— Restul lasă-l în seama oamenilor din sala maşinilor. 
După ce îmbucăm ceva ne apucăm de treabă. Ai nevoie de 
ceva ajutor? 

——Numai de Ferguson şi Curran Bun, ne mai rămâne un 
singur lucru de rezolvat, spuse Patterson şi se uită în tavan. 
Geamul turnat pentru ferestre. 

— Da, domnule. Dar credeam că dumneavoastră... 

— Păi, e un fleac. Patterson dădu din mână semnificativ, 
ca să-i dea de înţeles ce fleac era. Nu trebuie decât să ceri. 

—Dar am crezut că dumneavoastră... Mă rog, poate m-am 
înşelat. 

— Sunt ceva probleme? întrebă doctorul Singh 

— Voiam şi eu nişte sticlă de la cărucioarele sau tăvile din 
saloane. Poate ne puteţi ajuta dumneavoastră. 

— Eu? Nu! 

Doctorul Singh îl întrerupse grăbit şi foarte categoric. 

— Eu şi doctorul Sinclair ne ocupăm de sala de operaţii şi 
avem grijă de pacienţii noştri operaţi şi n-avem nimic de-a 
face cu saloanele. N-am dreptate, colega? 

— Aveţi perfectă dreptate, domnule. Doctorul Sinclair 
fusese şi el la fel de categoric. 

Şeful de echipaj îi privi pe cei doi cu indiferenţă şi asta era 
mai grăitor decât oricare altă atitudine şi plecă spre salonul B. 
In salon erau 10 pacienţi şi două asistente, una foarte brunetă 
şi cealaltă foarte blondă. Sora lrene, cea foarte brunetă, abia 
dacă avea 20 de ani şi era o tânără foarte drăguță, cu ochii 
negri. Ea venea din Irlanda de Nord. Avea o fire atât de blândă 
şi era mereu veselă, încât nimeni nu-i putea spune pe numele 
de familie, pe care se părea că nimeni nu-l ştie. Ea îşi ridică 
privirea când intră McKinnon şi, pentru prima oară de când 
era pe vas, nu reuşi să-i zâmbească. El o bătu uşor pe umăr şi 
se îndreptă spre capătul salonului unde sora Magnusson 


schimba bandajul de pe braţul unui marinar. Janet Magnusson 
era cu câţiva ani mai în vârstă decât Irene şi mai înăltuţă. Era 
o,femeie frumoasă, care moştenise şi ea ceva din chipul bătut 
de vânturi al vechilor marinari vikingi. Ca şi McKinnon, avea 
părul foarte blond şi ochii gri-albaştri, dar spre norocul si, nu 
şi acelaşi ten cărămiziu. Era o fire deschisă, mereu 
zâmbitoare, dar ca şi colega ei mai tânără. nu zâmbea în acel 
moment. Când îl văzu pe şeful de echipaj se ridică şi-l atinse 
uşar pe umăr! 

— A fost îngrozitor, Archie, nu-i aşa? 

— N-aş mai vrea să trec prin aşa ceva. Mă bucur că n-ai 
fost acolo, Janet. 

— Nu m-am referit la înmormântare. Mă gândeam că tu a 
trebuit să-i coşi în sac pe cei care arătau cel mai rău. Se 
spune că ofiţerul de transmisiuni era bucăţi-bucăţele, 

— Se exagerează. Cine ţi-a spus? 

— Johnny Holbrook. Il ştii, subofiţerul acela tânăr, căruia îi 
e frică de tine. 

— Nimănui nu-i e frică de mine, îi răspunse McKinnon 
absent. Aţi făcut ceva schimbări pe aici, zise el uitându-se 
prin salon. 

— A trebuit să scoatem câţiva pacienţi, care erau în 
perioada de refacere. Parcă i-am fi trimis la moarte, cel puţin 
în Siberia. Nu mai aveau inimic, erau nişte prefăcuţi. Le 
plăcea să doarmă în paturi moi şi să fie răsfăţaţi. 

— Şi cine-i răsfăţa, mă rog, nu chiar tu şi Irene? Pur şi 
simplu n-au suportat să se despartă de vai. Unde e leoaica? 

— Te referi la sora Morrison? îl întrebă Janet cu o privire 
dezaprobatoare. 

— Da, chiar la ea mă refeream. Trebuie să întru în vizuina 
ei. 

— N-o cunoşti, Archie. Să ştii că e o fată drăguță. Maggie e 
prietena mea. Zău. 

— Maggie? 

— Da, Maggie, când suntem în afara programului. E în 
salonul alăturat. 

— Auzi, Maggie 1 Şi eu care credeam că nu te place 
pentru că nu mă place, pentru că nu-i place că vorbesc cu 
tine. 


— Prostii! Şi Archie...! 

— Poftim? Leoaica nu are vizuină. 

Şeful de echipaj nu binevoi să-i răspundă şi intră In salonul 
alăturat. Sora Morrison nu era acolo. Dintre cei, 8 pacienţi 
care erau în acel salon, numai McGuigan şi Jones erau 
conştienţi. Şeful de echipaj se apropie de paturile lor: 

— Ei, cum merge, băieţi? 

— Suntem bine, Archie. Nici n-ar trebui să stăm în pat. 

— O să staţi aici până vi se va da drumul. 

McGuigan avea 18 ani. McKinnon, se întrebă cât timp îi va 
trebui tânărului ca să uite imaginea lui Rawlings întins lângă 
cârmă şi decapitat. Tocmai atunci sora Morrison intră pe uşa 
din celălalt capăt al salonului. 

— Bună ziua, îi spuse McKinnon. 

— Bună ziua; domnule McKinnon. Văd că vă faceţi vizitai 

Şeful de echipaj simţi nuanţa de mânie din glasul ei, dar 
se mulţumi să pară absorbit de gânduri. Nu ştia probabil că 
această expresie pe faţa lui avea în anumite situaţii un efect 
neliniştitor asupra oamenilor. 

— Am venit pentru că am de discutat cu dumneavoastră. 

Apoi uitându-se prin salon, spuse: 

— Nu sunt o adunătură plăcută, nu? 

— După părerea mea, domnule McKinnon, nu cred că e 
nici momentul şi nici locul, pentru asemenea vorbe 
neserioase. 

Nu strânse din buze în felul ei obişnuit în asemenea 
situaţii; dar de după ochelarii cu rame metalice nu se simţea 
nici o undă de căldură. Şeful de echipaj îşi pironi ochii asupra 
ei şi ea nu se simţi deloc în largul său. Ca majoritatea 
oamenilor - cu? excepţia, timidului Johnny Holbrook - sora 
Morrison îl considera pe McKinnon un om prietenos, dar 
nepăsător. În plus, ea mai credea, că nu era cine ştie ce de 
capul lui. De data aceasta însă, a fost de ajuns o singură 
privire aruncată înspre figura rece, dură şi întunecată din faţa 
ei, ca să-şi dea seama cât de tare se înşelase. Era într-adevăr 
o experienţă tulburătoare. Şeful de echipaj începu să-i 
vorbească rar. 

— Nici nu cred că am starea de spirit să vorbesc neserios, 
soră. Tocmai am înmormântat 15 oameni. înainte de a-i 


înmormânta a trebuit să le cos giulgiurile şi înainte de asta le- 
am adunat rămăşiţele şi măruntaiele la un loc ca să-i pun în 
sac şi să-i cos. Abia după aceea i-am înmormântat. Nu v-am 
văzut la ceremonie, soră 

Şeful de echipaj ştia că n-ar fi trebuit să-i vorbească , pe 
tonul acesta, dar ştia şi că era mai tulburat de ceea ce văzuse 
decât s-ar fi aşteptat. Dacă ar fi fost o altă situaţie, nu s-ar fi 
lăsat provocat atât de uşor. Situaţia era însă anormală şi 
provocarea prea mare. 

— Am venit după nişte sticlă turnată ca aceea pe care o 
aveţi deasupra cărucioarelor şi tăvilor. Am nevoie urgent de 
ea şi nu pentru scopuri neserioase. Sau poate vrei vreo 
explicaţie. 

Sora nu-i răspunse dacă vroia sau nu vreo explicaţie. Şi, 
de altfel, nu reacţionase în mod dramatic la ceea ce-i 
povestise McKinnon. Nu se trântise pe primul scaun, nu se 
sprijinise de primul perete, nici măcar nu-şi dusese mâna la 
gură. Doar paloarea i se schimbase. Sora Morrison avea un 
ten pentru care ar fi invidiat-o şi cei mai mari producători de 
cosmetice. Şi ochii, şi buzele erau la fel de frumoase şi 
contrastau puternic cu atitudinea şi severă şi cu ochelarii cu 
rame metalice.. In acel moment însă toată roşeaţa dulce a 
obrajilor îi dispăruse. 

Şeful de echipaj scoase sticla de la o măsuţă cu rotile din 
dreptul patului lui Jones. Privi apoi în jur, căutând nişte tăvi, 
dar nu găsi nici una. O salută din cap pe sora Morrison şi intră 
în salonul B. Janet Magnusson îl privi surprinsă. 

— Asta căutai? 

McKinnon încuviinţă din cap. 

— Şi Maggie, sora Morrison n-a avut nici o obiecţie? 

— Nici cea mai mică obiecţie. N-ai nişte tăvi pe aici? 


Patterson şi ceilalţi începuseră deja să mănânce, când se 
întoarse şeful de echipaj cu cinci bucăţi de sticlă sub braţ. 
Patterson părea surprins: 

— Deci n-ai avut nici o problemă? 

— A trebuit doar să cer. O să am nevoie de nişte scule pe 
puntea de comandă. 


— S-a aranjat, îi răspunse Jamieson. Tocmai am fost în sala 
maşinilor şi am trimis pe punte o cutie cu scule. Ai acolo tot 
ce-ţi trebuie: şuruburi, piuliţe, izolirband, un  fierăstrău 
mecanic şi o maşină de găurit 

— Mulţumesc. Dar o să am nevoie de curent. 

— Ai şi curent. E doar un cablu improvizat, dar sper că nu 
te deranjează. Aşa că ai şi curent, adică şi lumină. Telefonul o 
să ne ia mai mult. 

— E foarte bine. Mulţumesc, domnule Jamieson. Şi încă un 
lucru, sir. Şeful de echipaj i se adresa acum lui Patterson. 
Avem în echipajul nostru destui oameni de diferite 
naţionalităţi. Căpitanul de pe petrolierul grecesc, Andropolous 
parcă-l cheamă, poate să aibă şi el un echipaj amestecat. Mă 
gândesc că poate avem o şansă minimă ca unul de-al nostru 
să vorbească aceeaşi limbă cu unul de-al lor. Poate faceţi 
nişte cercetări, sir. 

— Şi la ce-ar ajuta, McKinnon? 

— Căpitanul Andropolous ştie să navigheze. 

— Da! Sigur, sigur. Să nu uităm cumva navigarea,aşa-i 
McKinnon? 

— Nu putem face nimic fără ea, sir. Credeţi că aţi putea 
pune mâna pe Naseby şi Trent? Sunt cei doi care erau cu mine 
aici când am fost atacați. Vremea se înrăutăţeşte, sir, şi pe 
punte a început să prindă pojghiţă de gheaţă. Să-i puneţi să 
monteze nişte ancore de salvare între platformă şi puntea 
inferioară. ` 

— Zici că se Inrăutăţeşte vremea. Cât de rău o să fie? 
întrebă doctorul Singh. 

— Nu foarte rău, domnule. Barometrul de pe punte e 
stricat, dar cel din cabina Căpitanului a rămas neatins. O să 
verific. 

Scoase apoi din buzunar busola pe care o luase de pe 
şalupă: 

— Chestia asta e practic nefolositoare, dar cel puţin ne 
arată dacă schimbăm direcţia. Ne balansăm mai mult spre 
pupa. Asta înseamnă că avem vânt în travers care îşi schimbă 
direcţia foarte rapid. De când suntem aici jos şi-a schimbat 
deja direcţia cu 5 grade. Bate foarte puternic dinspre sud-est. 


Ştiu din experienţă că asta înseamnă ninsoare puternică, 
mare zbuciumată şi o temperatură foarte scăzută. 

— Deci nici o rază de lumină în atmosfera asta întunecată, 
spuse doctorul Singh. Perspectivele sunt luminoase, dar omul 
este rău. Numai că în cazul nostru e pe dos. 

— Ei totuşi o rază de lumină există, doctore. Dacă 
temperatura continuă să scadă, atunci în camera frigorifică, 
care a fost în parte distrusă, se menţine răceala. Carnea şi 
peştele s-ar păstra congelate. lar la bord există un om rău, 
dacă nu chiar mai mulţi oameni răi, pentru că altfel, n-am fi în 
situaţia asta. Dumneavoastră sunteţi îngrijorat pentru 
pacienţi, în special pentru cei din salonul A. 

— Telepatia, domnule McKinnon, telepatia. Dacă se 
înrăutăţesc condițiile, bolnavii ar putea cădea din pat. Ultimul 
lucru pe care îl doresc este să-i leg pe răniţi de pat. lar ultimul 
lucru pe care-l doresc eu este ca platforma să se răstoarne 
peste bord. 

— Am şi eu priorităţile mele, nuni aşa, domnule? zise 
Jamieson, ridicându-se de la masă. 

— Da, domnule Jamieson. Vă mulţumesc foarte mult. 

Doctorul Singh surâse: 

— Tot telepatia? 

Şeful de echipaj îi răspunse şi el cu un zâmbet. Doctorul 
Singh părea că este omul potrivit la locul potrivit 

— Cred că s-a dus să vorbească cu cei care montează linia 
telefonică dintre puntea de comandă şi sala maşinilor. 

— Şi apoi eu doar apăs pe buton ca să iau legătura cu 
puntea, zise Patterson. 

— Da, domnule. Şi apoi ne vom îndrepta spre sud-vest. Nu 
trebuie să vă spun de ce. 

— Asta ai putea să i-o spui totuşi unui om de uscat, 
răspunse doctorul Singh. 

— Sigur că da. Din două motive. Dacă mergem spre sud- 
vest înseamnă că vântul şi marea nu vor avea putere la pupa. 
Aşa scăpăm de balansare, şi nu va trebui să vă puneţi 
pacienţii în cămaşa de forţă sau altceva. O să ne legănam 
puţin, dar nu foarte tare. Şi mai avem un avantaj mare. Dacă 
ne îndreptăm spre sud-vest nu ne ciocnim de pământ pe o 


> 


distanţă de sute de mile de aici. Şi acum vă rog să mă 
scuzati, domnilor. 

Şeful de echipaj părăsi camera cu bucăţile de sticlă sub 
braţ şi cu busola portabilă în mână. 

— Nu pierde timpul, observă doctorul Singh. Foarte 
priceput, nu-i aşa, domnule Patterson? 

— Priceput? E mai mult decât atât. E pe departe cel mai 
bun şef de echipaj cu care am mers vreodată. Şi n-am 
cunoscut vreun şef de echipaj nepriceput până acum. Cu 
McKinnon alături de noi avem mari şanse să ajungem la 
Aberdeen şi dacă vom ajunge acolo, nu mie trebuie să-mi 
mulţumiţi. 

Puntea de comandă era luminată de lămpi puternice cu 
arc. Când şeful de echipaj ajunse acolo, Ferguson şi Curran îl 
aşteptau. Aveau cu ei bucăţi de placaj de diferite forme şi 
mărimi, destule ca să poţi construi o baracă modestă. Cei doi 
aproape că nici nu se puteau mişca. Erau înfofoliţi în hanorace 
şi aveau glugile trase pe frunte. Mai aveau şi câteva pulovere 
şi pantaloni încât abia puteau face nişte paşi mici. Dacă li s-ar 
fi dat câteva haine de blană albă ar fi semănat cu doi urşi 
polari care renunţaseră de mult la dietă. Zăpada cădea 
aproape orizontal şi era răscolită fără vreo piedică prin găurile 
căscate acolo unde fuseseră geamurile protectoare de la 
prova babord şi de la uşa care dădea spre puntea de 
comandă. într-adevăr, condiţiile atmosferice se înrăutăţeau. 
Sus pe punte, la 40 de picioare mai sus decât spitalul, 
efectele instabilității navei erau mult mai puternice decât se 
simțeau acolo jos. Vasul se legăna foarte puternic şi îţi puteai 
menţine echilibrul numai dacă te ţineai de ceva. Şeful de 
echipaj puse cu grijă bucăţile de sticlă pe jos şi le propti ca să 
nu alunece pe punte. Balansul navei nu-l deranja. Il deranjau 
scârţăielile şi trosnetele stâlpilor care susțineau platforma şi 
smucelile puternice care scuturau din când in când puntea. 

— Curran! Du-te repede la domnul Patterson. E la spital. 
Spune-i să se ducă imediat şi să schimbe direcţia navei ori cu 
vântul în spate ori spre tribord. Spre tribord e mai bine. 
Spune-i că platforma mai are puţin şi se răstoarnă. 

Curran era un tip îndesat cu picioare scurte, care de obicei 
se mişca foarte încet. De data asta răspunse ordinului cu 


promptitudine. Probabil că era un om pe care te puteai bizui 
în caz de urgenţă. însă nu-i prea surâdea să fie pe punte când 
aceasta ar fi dispărut în Marea Barents. 

Ferguson îşi dădu la o parte cele câteva fulare pe care le 
avea la gură: 

— Şefule, condiţiile de muncă sunt cam dificile, dacă nu 
chiar imposibile. Aţi văzut câte grade sunt? 

Şeful de echipaj se uită la termometrul de pe peretele 
etanş. Termometrul era singurul lucru de pe punte care mai 
funcţiona. 

— Plus 2 grade, spuse el. 

— A, plus două grade! Plus două grade pe ce scară? Pe 
Fahrenheit. Asta înseamnă minus 30 de grade Celsius. 

ÎI privi pe şeful de echipaj într-un fel considerat de el plin 
de înţeles şi spuse: 

— Aţi auzit vreodată de factorul de răcire? 

Şeful de echipaj îi răspunse cu un calm lăudabil: 

— Da, Ferguson. Am auzit de factorul de răcire. 

— Creşte viteza vântului cu un nod, scade temperatura 
corpului cu un grad! 

Ferguson se gândea că mai aveau puţin şi îngheţau şi asta 
pentru că şeful de echipaj chiar nu ştia ce-i ăla factor de 
răcire. 

— Şi vântul are cel puţin 30 de noduri, continuă Ferguson. 
Asta înseamnă minus 60 de grade aici pe punte. 

în momentul acela vasul se balansă periculos şi platforma 
scârţăi, scrâşni mai bine spus. Nu-ţi trebuia o imaginaţie 
bogată ca să vizualizezi în minte cum metalul începea să 
cedeze la presiunile laterale. 

— Dacă vrei, poţi să pleci, eu nu-ţi ordon să rămâi, îi spuse 
şeful de echipaj. 

— Încerci să mă faci să-mi fie ruşine să plec? încerci să mă 
atingi la coarda sensibilă? Ei, am veşti pentru tine. Nu mai am 
o coardă sensibilă, colega. 

Şeful de echipaj îi răspunse mieros: 

— Nimeni de pe vasul ăsta nu-mi spune colega. 

— Botman. 

Ferguson însă nu îşi manifestă în nici un fel teama despre 
care vorbise şi nici nu dădea semne de şovăială: 


— O să mi se dea spor de periclitate pentru ce fac acum? 
Sau poate să mi se plătească nişte ore suplimentare? 

— Câteva păhărele din scotchul căpitanului. Hai totuşi să 
încercăm să facem ceva folositor în aceste ultime clipe. O să 
începem cu nişte măsurători. 

— Le-am făcut. Ferguson îi arătă ruleta din mână şi? se 
abţinu să nu zâmbească cu satisfacţie. Curran şi cu mine am 
măsurat deja cât trebuie să aibă bucăţile de sticlă, pentru 
partea din faţă şi pentru părţile laterale ale cabinei de 
comandă. Le-am scris pe bucata de placaj de acolo. 

— Bun. 

Şeful de echipaj verifică dacă fierăstrăul şi maşina de 
găurit funcționau şi zise: 

— Deci ne putem apuca de treabă. O să mai lăsăm 3 
centimetri în plus în lăţime şi în-lungime ca să fim siguri. 
După aceea dăm nişte găuri cam de trei sferturi de 
centimetru la capete şi pe laturi, punem bucata de placaj în 
dreptul ramei şi însemnăm unde trebuie să vină găurile în 
metal, după care ne apucăm de găurit oţelul ăsta. 

— Dar rama aia are o grosime de trei optimi de 
centimetru. Ne ia o săptămână să facem toate găurile. 

Şeful de echipaj se uită în cutia de scule şi scoase trei 
pachete de spirale. Primul pachet nu era bun şi-i dădu drumul 
la loc în cutie. Al doilea i-l arătă lui Ferguson. Erau burghie cu 
vârful albăstrui. 

— Wolfram. Asta intră-n oţel ca-ntr-o bucată de unt. 
Domnul Jamieson nu se încurcă. 

Se opri şi-şi înălţă capul ca şi cum ar fi ascultat ceva. Era o 
reacţie automată la zgomotele de pe pupa pe care le aducea 
vântul. Dar era şi la platforma care vibra puternic. Se uită la 
Ferguson, a cărui faţă îngheţată se destinse schiţând ceva ce 
semăna cu un zâmbet. Şeful de echipaj se îndreptă spre uşa 
de la tribord, unde se aflau şi alte cabine şi se uită în cabina 
de comandă prin gaura unde fusese înainte paravântul, în 
partea de sus a uşii. Ningea atât de puternic încât prin 
perdeaua de zăpadă abia puteai să vezi valurile. Nava Se 
balansa încă puternic. O navă de orice mărime care n-a fost 
manevrată o perioadă de timp îţi ia destul timp ca s-o ai sub 
control din nou. După un minut însă, şeful de echipaj îşi dădu 


seama că San Andreas începea uşor-uşor să răspundă la 
cârmă. Nu vedea mişcarea, dar simţea. Vasul începuse să se 
mişte de la pupa iar legănarea puternică cu care se 
obişnuiseră în ultimele ore se atenua. McKinnon se întoarse 
spre Ferguson. 

— Ne rotim spre tribord. Domnul Patterson a hotărât să 
mergem în direcţia vântului. O să avem şi vântul şi marea în 
spate. Asta-i bine. 

— Asta-i bine, repetă Ferguson pe un ton care arăta că era 
oricum, numai bine nu. Era foarte tulburat şi avea şi motive. 
San Andreas se îndrepta spre sud şi valurile se spărgeau 
puternic în cartierul babord. De aceea nava se rotea simţitor. 
Platforma scârţâia şi gemea, iar toate astea n-aveau darul să-i 
ridice moralul. 

— Dumnezeule, de ce n-am rămas unde eram? 

— Dacă ai puţină răbdare o să vezi de ce. 

După un minut Ferguson a văzut de ce San Andreas a 
încetat să se mai învârtă şi şi-a regăsit cât de cât echilibrul. 
Zgomotul de la platformă s-a diminuat şi el, iar nava era 
destul de stabilă şi mergea acum pe direcţia sud-vest. Se mai 
legăna uşor, dar era chiar neglijabil în comparaţie cu ceea ce 
fusese înainte. Ferguson care era acum pe o punte stabilă se 
simţi uşurat, îi dispăruse şi teama că s-ar fi putut scufunda, 
iar zăpada cădea vertical în spatele lui şi nici un fulg nu mai 
ajungea pe punte. 

Şeful de echipaj şi Ferguson s-au apucat să taie placajul în 
bucăţi dreptunghiulare. După puţin timp au apărut pe punte 
încă patru oameni: Jamieson, Curran, McCrimmon şi încă un 
mecanic pe nume Stephen. Stephen era polonez şi toţi îl 
strigau pe numele mic pentru că nimeni nu încercase măcar o 
dată să-i pronunţe numele de familie: Przynyszewski. Fiecare 
căra câte ceva: Jamieson un telefon, Curran două sobe cu 
cărbuni, McCrimmon două radiatoare şi Stephen două bobine 
de cablu izolat, unul mai gros şi celălalt mai subţire, pe care le 
desfăşura în timp ce mergea. 

— Aşa mai merge, boţman, spuse Jamieson. Parcă ne-am 
plimba pe lac. Le-a ridicat moralul şi celor de jos. Unii chiar şi- 
au regăsit pofta de mâncare. Apropo, ţie nu ţi-e foame? Cred 
că eşti singurul om de la bord care n-a luat prânzul astăzi. 


— Mai rezist. 

Şeful de echipaj se uită la McCrimmon şi la Stephen care 
conectau nişte sârme de la radiatoare la cablul mai gros. 

— Mulţumesc pentru alea. Intr-o oră sau două o să 
terminăm şi noi baraca şi atunci vor fi foarte bune. 

— Mai mult decât bune aş zice eu, îi răspunse Jamieson 
care tremura din toate mădularele. Pe cuvântul meu, e cam 
răcoare aici. Câte grade sunt? 

Şeful de echipaj se uită la termometru: 

— Zero. Asta înseamnă că temperatura a mai scăzut cu 
două grade numai în câteva minute. Mi-e teamă, domnule 
Jamieson, că o să fie foarte frig la noapte. 

— Nu şi în sala maşinilor, îi răspunse Jamieson care se 
apucase să deşurubeze capacul telefonului şi se pregătea să-l 
conecteze la cablul mai subţire. 

— DI. Patterson spune că ăsta e un lux inutil şi că îi vreţi 
doar ca să puteţi vorbi, cu cineva când vă simţiţi singur. Mai 
zice că e joacă de copil să menţii vasul pe direcţia vântului şi 
că poate să-l ţină aşa ore în şir, fără să devieze cursul cu mai 
mult de două, trei grade. 

— Nu mă îndoiesc că ar putea. Şi-n felul ăsta n-o să mai 
ajungem niciodată la Aberdeen. Poţi să-i spui domnului 
Patterson că vântul începe să-şi schimbe direcţia şi dacă şi-o 
schimbă prea mult şi noi mergem în direcţia lui, o să facem o 
gaură mare în ţărmul de nord al Norvegiei sau una şi mai 
mare în noi. 

Jamieson zâmbi: 

— O să-i explic şefului. Nu cred că i-a trecut prin cap şi 
această posibilitate. Mie sigur nu mi-ar fi trecut. 

— Şi când coborâţi, vreţi să-l trimiteţi pe Naseby sus? E un 
timonier cu experienţă. 

— Sigur că da. Mai aveţi nevoie de ajutor aici? 

— Nu, domnule. Trei suntem de ajuns. 

— Cum credeţi. 

Jamieson montă la loc capacul telefonului, apăsă pe 
butonul de la sala maşinilor şi spuse câteva cuvinte. 

— Toată lumea e mulţumită, spuse el după ce închise 
telefonul. Aţi terminat? McCrimmon? Stephen? 


Cei doi Încuviinţară din cap şi Jamieson sună din nou în 
sala maşinilor. Apoi le spuse celor doi să dea drumul la un 
radiator şi la o sobă. 

— Mai aveţi nevoie de McCrimmon pe post de curier? 

— Datorită dumneavoastră, zise şeful de echipaj arătând 
spre telefon, acum am curier. 

Radiatorul începuse să se înroşească uşor. Stephen puse 
mâna în faţa sobei: 

— Perfect. Merge şi asta. Le putem opri. Cred, domnule 
McKinnon că Flannelfoot şi-a terminat treaba pe ziua de azi. O 
să coborâm acum sa vedem câte cabine putem aranja ca să 
se poată sta m ele. Mă tem că n-or să fie foarte multe. Am 
trimis deja câţiva din băieţii mei să facă puţină ordine. După 
aia trebuie să înlocuim sistemele de încălzire defecte. Asta 
contează cel mai mult. Din păcate, majoritatea uşilor au fost 
smulse din ţâţâni din pricina exploziei sau au fost tăiate cu 
flacăra de oxiacetilenă. Degeaba reparăm încălzirea dacă nu 
punem uşile la loc. O să facem tot ce putem. 

Jamieson începu să se joace cu cârma, învârtind-o fără 
rost: 

După ce terminăm şi noi jos şi voi aici sus şi după ce. 
temperatura o să fie potrivită pentru mine şi pentru celelalte 
„flori de seră „din sala maşinilor, o să venim să ne uităm puţin 
şi la cârma asta. Credeţi că o să vă ia mult timp? 

— Depinde de distrugerile de pe punţile de dedesubt. Asta 
nu depinde numai de mine, boţman; Există totuşi o 
posibilitate s-o repunem în funcţiune în seara asta. Nu vă 
spun o oră sigură ca să mai am ceva timp de rezervă. 

Temperatura de pe puntea de comandă continua să scadă. 
Frigul amorţise şi micşorase puterea fizică şi psihică a 
oamenilor care lucrau acolo. Lui McKinnon şi celor doi le-au 
trebuit mai mult de două ore ca să-şi termine treaba. Dacă ar 
fi fost un pic mai cald, ar fi putut probabil să termine totul în 
mai puţin de o oră: Când terminaseră cam trei sferturi din; 
treabă, au dat drumul celor patru radiatoare şi atmosfera a 
devenit mai acceptabilă. 

McKinnon era destul de mulţumit de rezultatul final. Cinci 
bucăţi de placă dură fuseseră fixate în şuruburi şi fiecare era 
prevăzută cu o bucată de sticlă dreptunghiulară. Una din 


bucăţile de sticlă era mai mare, celelalte erau cam jumătate 
din prima. Bucata cea mare era pusă în centru chiar în faţa 
timonierului. Două erau puse de-o parte şi de alta a bucății 
mai mari, iar ultimele două erau fixate în partea de sus a 
uşilor. Spaţiul dintre sticlă şi placaj, ca şi cel dintre placaj şi 
metalul în care fusese fixat era astupat cu hatley, material 
plastic galben, folosit de obicei la impermeabilizarea 
aparatajelor electrice exterioare. Cabina de manevră era 
ferită de curent pe cât era posibil. 

Ferguson puse la loc în cutie şi ultima unealtă, apoi 
strănută: 

— Am auzit ceva despre nişte păhărele din scotchul 
special al căpitanului Bowen. 

McKinnon se uită la Ferguson şi la Curran. Amândoi erau 
vineţi de frig şi tremurau foarte tare. Deşi erau văicăreţi 
cronic nici unul nu se plânsese măcar o data. 

— Le-aţi câştigat. 

Se Intoarse apoi spre Naseby: 

— Cum se comportă? 

Naseby se uită în silă la busola portabilă: 

— Incă ai încrede în chestia asta, ne-am schimbat poziţia 
cu 22 de grade. Mai mult sau mai puţin. Deci in ultimele 
câteva ore, vântul şi-a schimbat direcţia cu 5 grade. Nu 
deranjăm sala maşinilor pentru 5 grade. 

George Naseby era din Yorkshire, mai precis din Whitby, 
oraşul natal al căpitanului Cook. Era un bărbat brunet, care nu 
vorbea prea mult, şi care era prietenul cel mai apropiat şi 
alterego-ul lui McKinnon. Fusese şi el şef de echipaj înainte, 
pe alte două vase, dar alesese să servească pe San Andreas 
pentru simplul, motiv al respectului reciproc dintre el şi 
McKinnon. Deşi oficial nu avea nici un grad, era considerat de 
toată lumea, de la căpitan în jos, ca numărul 2 la babord. 

— Nu, nu-i deranjăm. Când o să-şi schimbe direcţia cu 
încă 5 sau 10 grade, atunci, da. Hai să coborâm; vasul să-şi 
poarte de grijă şi singur câteva minute. Pe urmă o să-l trimit 
pe Trent să te înlocuiască. 


Sticla de scotch a căpitanului a început să se golească 
repede. Ferguson şi Curran aveau propriile păreri despre ce 
înseamnă o duşcă zdravănă. McKinnon, între câteva 
înghiţituri, mai examina sextantul, termometrul şi barometrul 
căpitanului. După câte se pricepea şeful de echipaj, sextantul 
era bun. Căptuşeala de pâslă a cutiei de lemn îl protejase de 
efectele exploziei. Termometrul părea că funcţionează şi el şi 
mercurul arăta 17 grade F. După părerea lui McKinnon, cam 
asta era temperatura camerei. Cabina căpitanului era printre 
puţinele care scăpaseră cu uşile întregi şi Jamieson instalase 
deja un radiator. 

Şeful-de echipaj îi dădu termometrul lui Naseby şi-i spuse 
să-l pună pe, punte. Apoi îşi îndreptă atenţia spre barometru, 
care funcţiona normal. McKinnon lovi uşor ecranul şi acul 
negru se. mişcă repede spre stânga. 

— Minus 22,5, spuse el. Numai nouă milibari şi cade; 

— Nu-i deloc bine, nu? 

— Nu. N-avem nevoie de un barometru ca să ştim asta. 

McKinnon ieşi şi cobori la cabinele ofiţerilor. La capătul 
culoarului îl întâlni pe Jamieson. 

— Cum merge, sir? 

— Suntem aproape gata. Cinci cabine pot fi locuite. 
Depinde, bineînţeles de ce înţelegeţi dumneavoastră prin „a 
locui”. 

— Cât de rezistent credeţi că e ăsta, sir, întrebă şeful de 
echipaj, ciocănind în peretele etanş de lângă el. 

— Puțin rezistent, dar destul de solid pentru o astfel de 
vreme. Dar înţeleg că vremea e pe punctul de a se schimba. 

— Dacă vântul o să-şi schimbe direcţia şi noi o să ne 
menţinem tot pe direcţia lui şi cu marea la tribord, o să ne 
învârtim în cerc. Mă gândeam că poate... 

— Ştiu la ce vă gândeaţi. Eu sunt mecanic de navă, nu 
inginer constructor. Dar o să arunc o privire. Poate pot să 
prind cu nişte şuruburi sau să sudez nişte tablă groasă de oţel 
în punctele slabe. Dar nu ştiu, nu garantez. înainte de toate 
trebuie să ne uităm la timona de pe punte. Care e situaţia 
sus? 

— Nu mai suflă vântul şi avem şi cele patru radiatoare. 
Condiţii ideale de lucru. 


— Temperatura? 

— 16. 

Plus sau minus? 

Minus. 

— Ideal. Mulţumesc mult. 

In sala de mese McKinnon îi găsi pe Patterson, pe doctorul 
Singh şi pe surorile Janet Magnusson şi lrene. Asistentele erau 
libere. Pe San Andreas, ca pe toate navele sanitare, 
personalul medical lucra în ture. Şeful de echipaj se duse la 
bucătărie şi ceru cafea şi sandvişuri. Se întoarse şi se aşeză la 
masa lui Patterson ca să-i raporteze. Când termină, îl întrebă 
pe inginer: 

— Dumneavoastră cum v-aţi descurcat, sir? Adică, aţi 
găsit un translator? 

Patterson se încruntă: 

— Cu norocul nostru? 

— Oricum nu-mi pusesem mari speranţe, sir. Nu speram 
tocmai din pricina „norocului nostru”. Unde este sora 
Morrison? o întrebă pe Janet Magnusson. 

— In careu, îi răspunse, dar fără vreo undă de căldură în 
ochi sau în glas. 

— E supărată. Tu ai supărat-o. 

— Ea m-a supărat, îi răspunse el enervat şi dădu din mână 
în semn că nu vrea s-o mai asculte. Istericale. Şi nu e nici 
momentul şi nici locul. Şi nu cred că e vreodată momentul sau 
locul pentru crizele ei. 

— Ei, terminaţi! interveni zâmbitor doctorul Singh. Cred că 
nici unul dintre voi nu are deplină dreptate. Sora Morrison nici 
nu s-a bosumflat în stilul ei caracteristic, cum spuneţi 
dumneavoastră, domnule McKinnon şi dacă e puţin tristă nu e 
din pricina domnului McKinnon, cum spuneţi dumneavoastră 
soră. Doar că ea şi dl. Ulbricht nu au aceleaşi puncte de 
vedere. 

— Ulbricht? întrebă şeful de echipaj. 

— Locotenentul de aviaţie Karl Ulbricht, după câte mi s-a 
spus. Comandantul Condorului. 

— Şi-a revenit? 

— Nu numai atât; vrea chiar să se ridice din pat. Are o 
putere de însănătoşire remarcabilă. Trei răni de glonţ, dar 


toate nişte zgârieturi superficiale. A pierdut mult sânge, dar i- 
am făcut o transfuzie. Să sperăm că cel mai bun sânge 
englezesc se va potrivi cu cel arian. Sora Morrison era cu 
mine când tipul şi-a revenit şi i-a strigat că e un ucigaş ticălos 
şi un nazist. Asta nu poate fi apreciat ca modelul ideal al 
relaţiei soră - pacient. 

— N-a fost foarte înţelept, recunosc, spuse Patterson. Un 
rănit care tocmai îşi recapătă cunoştinţa s-ar aştepta la mai 
multă înţelegere. Care a fost reacţia lui? 

— A fost foarte calm, blând aş spune. A zis că el nu e 
nazist şi că n-a ucis pe nimeni în viaţa lui. lar ea a stat acolo 
şi l-a privit cu ură, v-o imaginaţi pe sora Morrison privind pe 
cineva cu ură şi... 

— Mi-o imaginez foarte uşor, îl întrerupse şeful de echipaj 
cu un ton compătimitor. Şi la mine se uită aşa. Frecvent. 


— Poate că tu şi locotenentul Ulbricht aveţi foarte multe în 
comun, zise sora Magnusson. 

— Vă rog, interveni din nou doctorul Singh. Locotenentul 
Ulbricht şi-a exprimat profundul regret, a zis ceva despre 
sorții războiului, dar nu şi-a pus cenuşă în cap. Şi atunci am 
încheiat eu această discuţie, care nu părea folositoare. Şi nu fi 
atât de dur cu ea, domnule McKinnon. Nu e chiar aşa tăioasă 
şi nu e nici pe departe o scorpie. E sensibilă şi are propriul ei 
mod de a-şi exterioriza sentimentele. 

McKinnon ar fi vrut să-i răspundă, dar zări privirea 
aproape duşmănoasă a lui Janet şi renunţă. 

— Cum se simt ceilalţi pacienţi, doctore? 

— Celălalt tip de pe avion, care se pare că e puşcaş şi pe 
care-l cheamă Helmut Witerman e bine. E doar un puşti 
speriat care crede că va fi împuşcat în zori. Aşa cum ai bănuit 
şi dumneata, comandantul Warrington e grav rănit. Cât de 
grav, nu ştiu. Osul occipital e fracturat şi, numai o intervenţie 
chirurgicală poate stabili cât de serioasă e fractura. Eu sunt 
chirurg, dar nu neurolog. Va trebui să aşteptăm până ajungem 
la un spital de pe uscat. Acolo îi vor elibera presiunea de pe 
centrul vederii şi vor putea spune dacă îşi va recăpăta 
vederea şi când. 


— Şi navigatorul de pe Andover? 

— Doctorul Singh clătină din cap cu tristeţe: Locotenentul 
Cunningham? îmi pare rău că într-un fel sau altul s-a dus şi 
ultima noastră speranţă. Tânărul nu cred că va mai putea 
naviga pentru mult timp de acum înainte. E în comă. 
Radiografia ne-a arătat că are o fractură la craniu şi nu una 
uşoară. Pulsul, respiraţia, temperatura nu indică vreun alt 
traumatism. O să trăiască. 

— Aveţi idee când şi-ar putea reveni? 

Doctorul Singh oftă: 

— Dacă aş fi fost internist cu un an de practică, m-aş fi 
hazardat să dau un pronostic. Dar, Dumnezeule, sunt 25 de 
ani de când profesez. Peste 2 zile, 2 săptămâni sau 2 luni - 
pur şi simplu nu ştiu. In ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, pe 
căpitan şi pe ofiţerul şef, sunt încă sub sedative, şi îi voi 
adormi din nou imediat ce se trezesc. Situaţia lui Hudson, cel 
cu plămânul perforat, s-a stabilizat, sau cel puţin hemoragia 
internă s-a oprit. Tibia fracturată a lui Rafferty nu e o 
problemă. Cei doi marinari răniţi de pe Argos, unul cu pelvisul 
rupt şi celălalt cu arsuri, sunt încă la reanimare. Sunt în afara 
pericolului, dar n-am mai avut locuri în salonul A. Le-am dat 
drumul celor doi marinari, nu le-am reţinut numele. 

— Jones şi McGuigan. 

— Da, ei sunt. Au fost doar șocați, atât. Am înţeles că au 
avut mare noroc că au scăpat. 

— Toţi am avut mare noroc că am scăpat. 

Mărio îi aduse cafeaua şi sandvişurile, şi McKinnon îi 
mulţumi cu o înclinare a capului, după care îi spuse lui 
Patterson: 

— Credeţi că ar folosi la ceva, sir, dacă am avea o scurtă 
discuţie cu locotenentul Ulbricht? 

—- Dacă raţionamentul tău e măcar pe jumătate corect, 
atunci cred că ar fi folositor. Oricum, n-avem ce pierde. 

— Mă _tem că va trebui să aşteptaţi puţin, zise doctorul 
Singh. Locotenentul a fost prea activ astăzi, sau a avut 
impresia că poate fi activ. Aşa că am procedat spre binele lui. 
Într-o oră, două se trezeşte. E ceva foarte urgent, domnule 
McKinnon? 


— Ai putea fi. Ar putea fi măcar o problemă importantă. Ar 
putea să ne spună el de ce am avut noi norocul ăsta mare să 
scăpăm. Dacă ştie, atunci am avea şi noi o idee sau măcaro 
bănuială despre ceea ce ni s-a pregătit. 

— Crezi că inamicul n-a terminat încă cu noi? 

— M-aş mira să fi terminat, doctore. 


Jamieson şi trei oameni de-ai săi intrară în sala de mese. 
îşi frecau mâinile îngheţate şi dinţii le clănţăneau. McKinnon 
era singur şi tocmai îşi terminase a treia ceaşcă de cafea. 
Jamieson se duse la bucătărie şi comandă cafea pentru el şi 
însoțitorii săi, apoi se întoarse şi se aşeză lângă McKinnon: 

— Condiţii ideale de muncă, zici! Cât se poate de 
confortabile, s-ar putea spune. Temperatura a început să urce. 
Sunt 10 grade. Minus. 

— Îmi pare rău, sir. Cum merge cu timona? 

— Am aranjat-o. Cel puţin pentru moment. Joacă puţin 
roata, dar Trent zice că merge. 

— Bine. Mulţumesc. Deci controlăm nava de pe punte? 

— Da. Le- am spus la sala maşinilor să predea controlul 
manevrării sus.. Patterson pare uşor dezamăgit. Cred că are 
impresia că s-ar fi descurcat mai bine. Care-i următorul punct 
de pe ordinea de zi? 

— Nimic. Nimic pentru mine. 

— A! Am înţeles ce-ai vrut să spui. Tot pentru braţele 
noastre fără ocupaţie. într-un minut - un minut care depinde 
de cât ne ia ca să ne dezgheţăm - o să ne uităm să vedem ce 
putem face ca să consolidăm platforma. 

— Bineînţeles, sir. 

| Şeful de echipaj privi peste umăr: 

— Observ că doctorul Singh nu are. grijă să ţină încuiat 
dulapul cu băuturi al spitalului. 

— Ei, da. Puțin în cafeaua noastră, poate... 

— Chiar v-aş recomanda, domnule. Ar putea să accelereze 
procesul de dezgheţare. 

Jamieson îl privi cu reproş şi se îndreptă spre dulap. 


— Te îngrijorează ceva, McKinnon? îl întrebă Jamieson 
după ce goli a doua ceaşcă de cafea fortifiantă. 

— Da. 

McKinnon avea amândouă mâinile sprijinite de masă ca şi 
când ar fi vrut să se ridice. 

— S-a schimbat ceva la mişcarea vasului. Acum câteva 
minute s-a mişcat uşor, foarte uşor la pupa, parcă Trent ar fi 
vrut doar să schimbe puţin cursul. Dar acum are o mişcare 
prea puternică. S-ar putea să se fi stricat din nou cârma. 

McKinnon şi Jamieson plecară în grabă. Pe punte se 
formase deja o pojghiţă de gheaţă şi McKinnon apucă o 
ancoră de salvare şi se opri. 

— Ne învârtim, strigă el pentru, că afară era vijelie şi 
Jamieson nu-l putea auzi bine. Ne-am schimbat poziţia cu 20 
de grade, poate chiar 30. E ceva în neregulă sus. 

într-adevăr, când ajunseră pe puntea de comandă era 
ceva în neregulă. Amândoi au amuţit şi după o secundă 
McKinnon sparse tăcerea: 

— Domnule Jamieson, îmi cer scuze. Cârma n-are nimic. 

Trent zăcea întins, cu faţa în sus, chiar lângă cârma care 
se învârtea necontrolată dintr-o parte într-alta după cum 
acționau valurile asupra mecanismului de direcţie. Trent 
respira, fără îndoială, pentru că puteau vedea cum pieptul i se 
ridica într-o mişcare ritmică. McKinnon se aplecă deasupra lui 
ca să-i examineze faţa, apoi se aplecă şi mai tare adulmecând 
parcă ceva. Când se ridică, strâmbă din nas şi spuse scurt: 

— Cloroform. 

Apoi se întoarse spre cârmă şi încercă să aducă nava pe 
drumul cel bun. 

— Vită-te şi la asta! exclamă Jamieson ridicând de pe jos 
busola care avea cadranul spart şi acul răsucit. Flannelfoot 
loveşte din nou. 

— Aşa s-ar părea, sir. 

— A! Şi tu nu eşti prea mirat. 

— L-am văzut căzut pe jos şi nu mi-a mai trebuit să mă 
uit. Timonieri mai avem, dar asta era singura noastră busolă. 


CAPITOLUL IV 


Patterson, McKinnon şi Jamieson se aflau în micul hol al 
spitalului. 

— Cel care a făcut asta a avut acces la dispensar, spuse 
Patterson. 

— Nu cred că asta e o pistă bună d-le, îi răspunse 
McKinnon. De la 10 dimineaţa toată lumea de pe vas a avut 
acces la dispensar, în afară de răniţi, de cei inconştienţi şi de 
cei aflaţi sub sedative. Nu există nici măcar o singură 
persoană care să nu fi fost în zona spitalului, ca să mănânce, 
să doarmă sau pur şi simplu să se odihnească. 

— Poate că nu punem bine problema, interveni Jamieson. 
De ce să fi vrut cineva să strice busola? Nu cred că ar fi făcut- 
o numai ca să ne împiedice să urmăm cursul ce-l urmam,sau 
să ne împiedice să ne îndepărtăm de cineva. Se poate foarte 
bine ca Flannelfoot (Pas uşor) să-şi transmită în continuare 
semnalele de ghidare, aşa că nemţii ştiu exact unde suntem. 

— Poate că vrea să creeze panică în rândul nostru, spuse 
McKinnon. Poate speră că mai degrabă vom încetini decât să 
ne învârtim în cercuri, ceea ce s-ar putea întâmpla dacă 
vremea continuă să se înrăutăţească şi marea devine agitată, 
iar noi nu mai avem busolă. S-ar putea să fie vreun submarin 
german prin apropiere şi Flannelfoot să nu vrea să ne 
depărtăm 

prea mult. Ar mai putea fi o explicaţie, una chiar mai 
cumplită. Noi am presupus că Flannelfoot are un emiţător, dar 
poate că are un emiţător-receptor. Dacă e în contact cu 
Fiordul Alta, cu un submarin sau chiar cu un Condor de 
recunoaştere? Prin apropiere ar trebui să fie o navă de război 
britanică şi ultimul lucru pe care l-ar dori este ca noi să 
reuşim să o contactăm. Noi nu putem, intr-adevăr, dar radarul 
navei de război ne-ar putea detecta de la 10, 15 mile 
distanţă. 


— Prea mulţi „dacă”, „poate”, „probabil că „sau „probabil 
că nu”. Tonul lui Patterson fusese hotărât, ca al unui om care. 
a luat o decizie. In câţi oameni ai încredere boţman? - 

— In câţi oameni... dar McKinnon nu mai continuă. Noi trei 
şi Naseby. Şi personalul medical. Nu pentru că aş avea vreun 
motiv anume să am încredere în personalul medical, dar ştim 
că au fost cu toţii prezenţi aici când a fost atacat Trent. Asta îi 
exclude de pe lista suspecţilor. 

— Doi doctori, şase asistente, trei subofiţeri sanitari şi 
patru dintre noi. Asta înseamnă 15 oameni, în afară de 
aceştia, toţi sunt suspecți? întrebă Jamieson zâmbind uşor. 

Şeful de echipaj îi răspunse cu acelaşi surâs pe buze: 

— E greu să ti-i imaginezi pe nişte puşti ca Jones, 
McGuigan sau Wayland Day ca spioni de clasă. în afară de ei, 
n-aş pune mâna-n foc pentru nimeni. Mai explicit, n-am nici 
un motiv să am încredere în ei într-o chestiune de viaţă şi de 
moarte. 

— Adică nici în echipajul de pe Argos? Nici în ceilalţi 
supraviețuitori pe care îi avem la bord? Sunt oaspeţii noştri 
din simplă întâmplare, spuse Patterson. 

Ştiu că pare ridicol, îi răspunse McKinnon. Dar aparențele 
înşeală. Pur şi simplu, nu am încredere în nimeni. Şeful de 
echipaj făcu o pauză. Greşesc sau aveţi de gând să 
percheziţionaţi cabinele şi bagajele tuturor? 

— Nu, nu greşeşti. 

— Cu respect, domnule, dar cred că ne pierdem vremea. 
Flannelfoot, ca orice individ inteligent, e prea deştept ca să 
lase vreun semn, sau să lase acel semn într-un loc care ar 
putea fi asociat cu persoana lui. Există sute de locuri pe nava 
asta unde se pot ascunde nişte lucruri, iar noi nu sunteţi 
specializaţi în percheziţii. Pe de altă parte, e mai bine aşa, 
decât să nu faci nimic. 

— Dar mă tem că asta vom găsi, d-le Patterson. Nimic. 

— Într-adevăr, nu au găsit nimic. Au scotocit în fiecare 
cabină, în fiecare şifonier şi dulap, în fiecare valiză şi sac, în 
fiecare ungher şi în fiecare crăpătură şi nu au găsit nimic. Au 
trecut şi printr-un moment mai delicat când Căpitanul 
Andropolous s-a opus violent şi prin cuvinte şi gesturi, la 
percheziţionarea cabinei sale. 


Căpitanul Andropolous era un bărbat zdravăn, cu faţa 
acoperită de o barbă neagră şi avea, se pare şi un 
temperament furtunos. McKinnon însă, care nu era dus la 
biserică, a rezolvat această mică neînțelegere îndreptând 
țeava pistolului spre tâmpla Căpitanului, care, dându-şi 
seama că McKinnon nu era pus pe glume, a devenit extrem 
de binevoitor şi chiar l-a însoţit pe şeful de echipaj şi le-a 
ordonat oamenilor săi să-şi desfacă valizele pentru a fi atent 
cercetate. 

Cei doi bucătari singalezi ai spitalului erau mai mult decât 
pricepuţi şi doctorul Singh, care se dovedise a fi şi el un bun 
cunoscător în materie, scosese la iveală nişte vin de Bordeaux 
cum numai într-un restaurant Michelin mai puteai găsi. Dar 
mâncarea şi, mai surprinzător, vinul servite în acea seară la 
cină nu fuseseră apreciate la adevărata lor valoare. Atmosfera 
din sala de mese era posomorâtă. Nimeni nu se simţea In 
largul său aproape ca încercau să, se ferească unii de alţii. 
Una era să ţi se spună că există un sabotor la bord şi cu totul 
alta să ţi se scotocească prin valize şi prin lucruri pentru că se 
putea să fii chiar tu respectivul sabotor. Tocmai de aceea şi 
personalul medical era, foarte neliniştit, dar fără motiv. 
Lucrurile lor nu fuseseră, răscolite şi deci, oficial, fuseseră 
eliminaţi; de pe lista suspecţilor. Reacţia lor era absurdă, dar 
era de înţeles în situaţia aceea. 

Patterson împinse farfuria din faţa lui, deşi nu terminase 
încă de mâncat şi se întoarse către doctorul Singh: 

— Locotenentul ăla Ulbricht! S-a trezit? 

— Mai mult decât atât! Doctorul Singh părea aproape 
supărat din această pricină. Are o capacitate de recuperare 
remarcabilă. A vrut chiar să ia masa cu noi, dar bineînţeles că 
i-am interzis. De ce mă întrebaţi? 

— Şeful de echipaj şi cu mine am vrea să avem o mică 
discuţie cu el. 

— Nu există nici un motiv care să vă împiedice. Dar, după 
ce medită puţin, doctorul Singh adăugă: Ar putea interveni 
doar două complicaţii minore. Una este sora Morrison, care 
este în salon pentru că o înlocuieşte pe sora Maria care e la 
masă acum; 


Doctorul Singh le făcu semn cu capul spre capătul mesei 
unde mânca o fată blondă, cu pomeţii proeminenţi şi care 
purta uniformă de soră medicală. Ea şi Stephen 
Przynyszewski erau singurii polonezi de pe vas şi, deoarece şi 
numele ei de familie, Szarzynski, era la fel de greu de 
pronunţat ca şi cel al lui Stephen, toţi o strigau, întotdeauna 
cu tandreţe, sora Maria. 

— O să trecem peste asta, spuse Patterson. Şi cealaltă 
complicaţie? 

— Căpitanul Bowen. Ca şi locotenentul Ulbricht. Căpitanul 
are o măre toleranţă la sedative. De aceea se tot trezeşte, din 
ce în ce mai des, şi când e treaz e foarte irascibil. 

— În locul Căpitanului, nici mie nu mi-ar arde de cântat şi 
de dansat, zise Patterson în timp ce se ridica de la masă. 
Haide, boţman! 

Il găsiră pe Căpitan cât se poate de treaz şi conştient şi, 
într-adevăr, foarte nervos. Sora Morrison stătea pe un scăunel 
lângă patul lui. Când îi văzu pe cei doi dădu să se ridice, dar 
Patterson îi făcu semn să rămână pe loc. în patul alăturat, 
locotenentul Ulbricht era şi el foarte treaz. Stătea cu spatele 
sprijinit de tăblia patului şi cu mâna dreaptă sub cap. 

— Cum vă simţiţi Căpitane? 

— Cum mă simt, domnule inginer?! 

Căpitanul îi spuse pe scurt, dar foarte explicit cum se 
simte. Dacă n-ar fi ştiut că sora Morrison e lângă el, ar fi fost 
chiar mai explicit. După ce termină îşi duse o mână bandajată 
la gură şi tuşi, apoi zise: 

— S-a dus totul de râpă, nu-i aşa, Inginer Şef? 

— Ei, bineînţeles că s-ar fi putut şi mai bine. 

— Nu s-ar fi putut mai rău! 

Căpitanul nu vorbea clar şi nu puteai auzi distinct fiecare 
cuvânt. Trebuie să fi avut mari dureri vorbind cu buzele acelea 
crăpate. 

— Sora mi-a spus. Până şi busola, navei e spartă. 
Flannelfoot. 

— Flannelfoot? 

— Mai e încă pe-aici. Flannelfoot. 

— Flannelfoot (Pas uşor), spuse McKinnon; 

— Archie! Eşti aici! 


Pentru prima oară, Căpitanul îi spunea Şefului de echipaj 
pe numele-mic în public, iar ăsta era un semn al stării 
mentale în care se afla Bowen. 

— Chiar eu, sir. 

— Cine e de gardă, boţman? 

— Naseby, sir. 

— Asta-i bine! Flannelfoot spuneai? 

—Nu este numai unul, sir. Nu poate să fie de unul singur. 
Sunt sigur. Nu ştiu cum de sunt atât de sigur, dar sunt. 

— Nu mi-ai pomenit de asta până acum, spuse Patterson. 

— Pentru că nu m-am gândit la aşa ceva până acum. Şi 
mai este ceva la care nu m-am gândit până acum. Căpitanul 
Andropolous. 

— Comandantul grec? , interveni Bowen. Ce-i cu el? 

— Ştiţi că avem ceva necazuri cu navigația, sir. 

— Doar „ceva „necazuri? Mie sora Morrison mi-a spus 
altceva. 

— Ei da, într-adevăr, avem mari necazuri. Ne-am gândit că 
ne-ar putea ajuta. Căpitanul Andropolous, dacă am găsi o cale 
să ne înţelegem cu el, dar n-am găsit. Dar poate că nici nu 
trebuie. Poate că ar fi de ajuns să-i arătăm sextantul 
dumneavoastră, Căpitane, şi să-i dăm o hartă. Problema e că 
harta e distrusă. Sânge. 

— Asta nu-i o problemă, zise Bowen. întotdeauna avem 
dubluri. Trebuie să fie sub masă sau într-unui din sertarele de 
la capătul dinspre pupa al camerei de navigaţie. 

— Mă întorc imediat, într-un sfert de oră, spuse boţmanul. 

Îi luă însă mult mai mult timp şi, când se întoarse, chipul 
său neclintit, cutia sextantului şi harta pe care le avea cu el 
raportau în locul lui că misiunea eşuase. 

— N-a colaborat? Nici urmă de Flannelfoot? întrebă 
Patterson,Flannelfoot. Căpitanul Andropolous era întins în pat 
şi sforăia în toată regula. L-am zgâlţâit eu ca să-l trezesc, dar 
parcă zgâlţâiam un sac de cartofi. La început m-am gândit că 
cine a avut grijă de Trent, l-a vizitat şi pe Căpitan, dar nu 
mirosea a cloroform. M-am dus şi l-am adus pe doctorul 
Singh, care a spus că lui Andropolous i s-a administrat o doză 
zdravănă de tranchilizante. 


— Tranchilizante? Căpitanul Bowen încercase să-şi 
exprime uimirea, dar nu-i reuşi decât un cârâit. Pentru 
Dumnezeu, dar chiar nu se mai opreşte? Cum de a reuşit să-i 
dea tranchilizante? 

— Se pare că destul de simplu, sir: Doctorul Singh nu ştie 
ce fel de tranchilizante aii fost dar crede că i-au fost puse ori 
în mâncare ori în băutură. L-am întrebat pe Ahmed, bucătarul 
şef, dacă Andropolous a mâncat altceva decât noi. A mâncat 
la fel ca noi, dar după masă a cerut o cafea. Căpitanul are 
propria sa reţetă pentru cafea, jumătate cafea şi jumătate 
brandy. Doctorul Singh spune că mirosul tranchilizantelor pe 
care le cunoaşte el a fost îndepărtat de cantitatea de brandy 
folosită de Căpitan. Pe măsuţa de lângă pat erau o ceaşcă şi o 
farfurioară. Goale. 

— Ah!! Patterson se încruntă îngândurat. Dar trebuie să fi 
rămas nişte zaț în cană. Eu nu mă prea pricep, dar oare 
doctorul Singh n-ar putea să facă o analiză a zaţului? 

— Nu mai era zaț. Poate chiar Căpitanul şi-a spălat cana, 
deşi mai degrabă cred că Flannelfoot a spălat-o ca să nu lase 
nici o urmă. N-avea nici un rost să facem investigaţii să 
vedem cine a fost văzut venind sau plecând din cabina 
Căpitanului. 

— N-am fi avut cum să ne facem înţeleşi, nu? 

— Exact. Numai oamenii din echipajul lui erau pe acolo la 
ora aia. 

— Presupunând că sabotorul nostru s-a pus din nou pe 
treabă - şi nu cred că am putea presupune altceva - de unde 
dracu a reuşit să găsească tranchilizante atât de puternice, 
izbucni Patterson. 

— De unde a reuşit să găsească şi cloroformul? Cred că 
Flannelfoot este bine aprovizionat cu ceea ce consideră el 
lucruri obligatoriu necesare. Şi poate este chiar un bun 
farmacist. Poate să caute în dispensarul navei. 

— Nu, interveni Bowen, L-am întrebat pe doctorul Singh şi 
mi-a spus că dispensarul este întotdeauna încuiat. 

— Da, domnule, îi răspunse McKinnon. Dar dacă individul 
ăsta este un profesionist, un sabotor special pregătit, atunci 
un şperaclu se numărăm chiar printre primele lucruri de pe 
lista celor pe care le consideră obligatorii. 


— Mie mi s-a umplut paharul, mormăi Bowen. Aşa cum am 
zis, s-a dus totul de râpă. Dacă vremea se strică şi mai mult 
şi, din câte am înţeles tocmai asta se întâmplă, atunci putem 
ajunge oriunde. Deşi mai degrabă pe coasta Norvegiei. 

— Pot vorbi şi eu, Căpitane? 

Locotenentul Ulbricht pusese întrebarea. Bowen îşi 
întoarse capul într-o parte, dar fusese o mişcare neinspirată 
care îl făcu să geamă de durere. 

— Locotenentul Ulbricht? 

Tonul lui Bowen nu era deloc încurajator şi ochii lui ar fi 
exprimat sigur aceeaşi atitudine, dacă n-ar fi fost bandajaţi. 

— Da, domnule. Eu ştiu să navighez. 

— Eşti foarte drăguţi locotenente. 

Bowen ar fi vrut să fie caustic dar nu reuşea din pricina 
buzelor arse: Eşti ultimul om din lumea ăsta căruia i-aş cere 
ajutorul. Ai comis o crimă împotriva umanităţii. Se opri pentru 
câteva minute, nu pentru că ar fi avut nevoie de timp de 
gândire, ci pentru că starea de nervi, precum şi durerea îi 
îngreunau vorbirea. O să fii împuşcat dacă ajungem în Anglia. 
Auzi! Tu! Dumnezeule! 

— Eu înţeleg ce simtiti, şir, interveni McKinnon. Din cauza 
bombelor lui au murit 15 oameni. Din cauza bombelor lui, vă 
aflaţi dvs. în starea asta. La fel şi Ofiţerul Şef, Hudson şi 
Rafferty. Dar cred totuşi că ar trebui să-l ascultați... 

Căpitanul tăcu destul de mult. Asta spunea multe despre 
respectul pe care i-l purta şefului de echipaj. Nici un alt om nu 
l-ar fi pus pe gânduri atât de serios. Când vorbi, glasul îi era 
amar. 

— Galul de dar nu se caută în dinţi. Asta e! Nu? McKinnon 
nu-i răspunse. Oricum însă, a pilota un avion e cu totul 
altceva decât a conduce un vapor... 

— Ştiu să pilotez un vapor, spuse Ulbricht. Înainte de 
război am făcut o şcoala de marină - Marine schule. Am şi 
diplomă de navigator. Bineînţeles că nu o am la mine, adăugă 
surâzând, dar de avut, o am, Şi am luat de multe ori poziţia 
stelelor din avion, şi e mult mai greu decât de pe puntea unui 
vas. Repet, ştiu să navighez! 

— El! Monstrul ăsta! Glasul surorii Morrison era chiar mai 
amar decât al Căpitanului, dar asta probabil pentru că ea n- 


avea buzele arse. Sunt absolut sigură că ştie să navigheze, 
Căpitane Bowen. Şi mai sunt absolut sigură că o să ne ducă 
direct în Fiordul Alta, la Trondheim sau la Bergen sau în altă 
parte în Norvegia. 

— Asta este o afirmaţie absolut stupidă, zise Ulbricht. 
Domnul McKinnon n-o fi el conducător de navă, dar este un 
marinar cu experienţă şi nu e nevoie decât de o licărire a 
Stelei Polare sau a soarelui ca să-şi dea seama că ne 
îndreptăm spre S-E în loc de S-V. Şi tot n-am pic de încredere 
în el, spuse sora Morrison. Şi dacă ceea ce susţine e adevărat, 
atunci mă încred şi mai puţin. îl examină cu răceală, ţinându- 
şi buzele strânse cu-fermitate. Se vedea că uitase care îi era 
de fapt meseria şi că era pe cale să se transforme în 
directoarea liceului Roedean unde Ulbricht era o biată fetiţă 
cu codițe, elevă în clasa a Ill-a, care vinovată de cine ştie ce, 
tremura în faţa directoarei. Uitaţi-vă ce i s-a întâmplat lui 
Trent. Uitaţi-vă ce i s-a întâmpla căpitanului ăla grec? De ce 
nu s-ar întâmpla acelaşi lucru şi dlui McKinnon? 

— Cu respect, soră, zise McKinnon pe un ton vădit 
nerespectuos; dar trebuie să repet ceea ce a spus 
locotenentul Ulbricht. Asta e într-adevăr o afirmaţie absolut 
stupidă. E stupidă din două motive. In primul rând pentru ca 
mai există şi Naseby, care e şi el şef de echipaj şi unul foarte 
bun încă. Dar dumneavoastră n-aveaţi de unde să ştiţi lucrul 
acesta. McKinnon  accentuase fără rost cuvântul 
„dumneavoastră”. Apoi şi Trent, şi Ferguson şi Curran ştiu 
care-i nordul şi care sudul. Sunt sigur că şi domnul Patterson 
şi domnul Jamieson ştiu lucrul ăsta. Şi ar mai putea fi încă 
vreo 6 oameni din echipaj care ştiu. Vreţi să spuneţi că prin 
nişte mijloace misterioase, care depăşesc capacitatea mea de 
înţelegere, dar se pare că nu şi pe a dumneavoastră, 
locotenentul Ulbricht ne va imobiliza pe toţi? 

Sora Morrison îşi întredeschise doar buzele care aproape i 
se învineţiseră din pricina încordării: 

— Şi al doilea motiv? 

— Dacă dumneavoastră credeţi că locotenentul Ulbricht 
lucrează mână-n mână cu cei care sunt răspunzători pentru 
distrugerea avionului său şi care ar fi fost răspunzători şi 
pentru moartea lui, dacă n-ar fi scăpat ca prin urechile acului, 


ei bine, dacă dumneavoastră credeţi aşa ceva, atunci sunteţi 
capabilă să credeţi orice. 

Dacă e posibil să-ţi dregi glasul ca şi cum ai şopti ceva 
tandru, atunci Patterson exact aşa procedă: 

— Cred, Căpitane, că locotenentul nu este un tâlhar chiar 
atât de crud cum credeţi dumneavoastră şi sora Morrison. 

— Nu e un tâlhar? Nemernicul ăsta? 

Bowen nu reuşise să se abţină de la această nouă 
răbufnire, dar se opri imediat. Nu spui asta fără să ai vreun 
motiv, Inginer Şef. Ce te face să crezi asta? Bowen îşi 
recăpătase calmul şi îl ascultase gânditor pe Inginerul Şefa 

— Boţmanul s-a gândit primul la această variantă, şi înclin 
să-i dau dreptate. Spune-i Căpitanului ce mi-ai spus şi mie, 
boţman. 

— Eu am avut timp să analizez situaţia, răspunse 
McKinnon ca o scuză. Dumneavoastră n-aţi avut. Trebuie să 
fie groaznic de greu să gândeşti şi să mai cântăreşti nişte 
fapte când ai asemenea dureri. Doctorul Singh mi-a spus că 
aveţi dureri cumplite. Eu cred, sir, că locotenentul a fost tras 
pe sfoară chiar de Luftwaffe. 

— Tras pe sfoară? Ce dracu vrei să spui? 

— Nu cred că ştia că atacă o navă sanitară. Acum ştie, dar 
când lansa bombele nu ştia. 

— Nu ştia! Ţi-aş aduce eu aminte că piloţii de pe 
bombardiere trebuie să aibă vederea foarte bună. Toate 
crucile alea roşii... 

— Nu cred că le-a văzut, sir. Lumina nu mergea şi era încă 
întuneric. El venea spre pupa vasului, deci n-a putut vedea 
crucile de pe părţile laterale. Zbura foarte jos şi platforma 
poate că l-a împiedicat să vadă crucea de la prova. lar noi 
scoteam atât de mult fum, încât am fi putut acoperi crucea de 
la pupa. Şi apoi nu pot să cred că locotenentul s-ar fi apropiat 
atât de mult de noi, ar fi fost un atac sinucigaş, dacă ar fi ştiut 
că la câteva mile mai încolo era o fregată engleză. N-avea 
şanse prea multe să scape cu viaţă. 

— Intr-adevăr n-am ştiut, spuse locotenentul Ulbricht 
tulburat. 

— lar argumentul decisiv sunt cele patru Heinkel-uri. Ştiu 
că dumneavoastră vă pierduse-ţi deja cunoştinţa şi nu le-aţi 


văzut şi nici nu le-aţi auzit. Dar eu şi cu dl. Patterson le-am 
văzut. Ne-au evitat intenţionat. S-au ridicat deasupra noastră 
şi au mers drept spre Andover. Deci cum interpretaţi 
dumneavoastră asta, sir? Ne atacă un Condor - cu bombe de 
putere mică, sunt sigur - iar Heinkel-urile, care ne-ar fi putut 
trimite pe fundul mării fără probleme, ne lasă în pace. Piloții 
de pe Heinkel-uri ştiau de Andover, dar locotenentul Ulbricht 
nu. Luftwaffe a lucrat cu două mâini, dar fără să ştie dreaptă, 
ce face stânga. Sunt şi mai convins acum că locotenentul a 
fost trădat de propriul său comandant şi de sabotorul nostru. 
Şi apoi nici nu arată a om care ar bombarda o navă sanitară. 

— Cum dracu să ştiu eu cum arată? 

Bowen era nervos. Chiar şi un îngeraş cu o harpă în braţe 
poate să fie un criminal, indiferent de cum arată. Dar sunt de 
acord, se pun nişte întrebări ciudate, care nu pot primi decât 
răspunsuri ciudate. Tu nu eşti de acord, soră? 

— Da, s-ar putea ca domnul McKinnon să aibă dreptate, îşi 
exprimă ea acordul cam în silă. 

— Chiar are dreptate, se auzi dintr-o dată vocea foarte 
fermă a lui Kennet. 

— Domnule Kennet! Eu credeam că dormiti. 

Bowen se întoarse spre patul lui Kennet şi înjură printre 
dinţi când capul şi gâtul lui îi reamintiră într-un mod neplăcut 
că mişcările bruşte nu erau recomandate. 

— Sunt mai treaz ca oricând, sir, numai că nu-mi prea vine 
să vorbesc. Dar şeful de echipaj are dreptate, trebuie să aibă. 

— Ah! Bine! Bowen se întoarse acum spre patul lui 
Ulbricht dar cu o mişcare foarte atentă. Nici o scuză pentru 
ce-ai făcut, dar s-ar putea într-adevăr să nu fii un nemernic 
atât de hain cum am crezut noi. Inginerul şef mi-a spus că mi- 
ai făcut bucăţi mobila din cabină, boţman. 

— N-am făcut mai multe bucăţi decât aveam nevoie, sir. 
N-am găsit cheile. 

— Cheile sunt în sertarul din stânga, din colţul din stângă 
al biroului meu. Vezi că sub patul meu, în partea dreaptă eo 
lădiţă. Trebuie să fie un cronometru în ea. Vezi dacă merge. 

— Un cronometru de rezervă, sir? 

Mulţi căpitani au câte un cronometru de rezervă. Eu mi- 
am luat câte unul întotdeauna. Dacă sextantul a rezistat la 


explozie, poate că a rezistat şi cronometrai. Sextantul 
funcţionează, nu? 

— Da, după cât mă pricep eu. 

— Pot să mă uit şi eu la el? întrebă Ulbricht şi îl examină 
repede. Merge. 

McKinnon părăsi şatenul şi luă harta şi sextantul cu el. 

Se întoarse zâmbitor: 

— Cronometrai este intact, sir. L-am trimis pe Trent înapoi 
la timonă şi pe Naseby l-am postat în cabina dumneavoastră. 
De acolo poate să vadă pe oricine care urcă pe scara dinspre 
punte, dar mai important, poate să imobilizeze orice persoană 
neautorizată care vrea să intre în cabina dumneavoastră. 
Singurele persoane autorizate sunt domnul Patterson, domnul 
Jamieson şi cu mine. 

— Excelent, spuse Bowen. Locotenente Ulbricht, s-ar 
putea să apelăm la serviciile dumitale. După ce făcu o pauză, 
Căpitanul adăugă: Eşti conştient, cred, că te, vei conduce 
singur spre închisoare. 

— Nu spre plutonul de execuţie? 

— N-ar fi o răsplată cinstită pentru, of, pentru serviciile 
dumitale. Nu, nu spre plutonul de execuţie. 

— E mai bine prizonier de război în viaţă decât un sloi de 
gheaţă pe o saltea gonflabilă, cum aş fi ajuns dacă nu m-ar fi 
luat domnul McKinnon. Ei, să nu mai pierdem timpul, zise 
Ulbricht încercând să se ridice din pat, dar McKinnon îi puse 
mâna pe umăr, oprindu-l. 

— Imi pare rău, locotenente, dar va trebui să mai aştepţi. 

— Vreţi să spuneţi că doctorul Singh... 

— Nici el n-ar fi de acord, dar nu ăsta este motivul. Afară 
viscoleşte, vizibilitatea e zero, nu e nici o stea pe cer şi nici nu 
cred că va apare vreuna în noaptea asta. 

— Nici n-aveam atâta putere, zise Ulbricht lungindu-se la 
loc. 

Chiar atunci, pentru a treia oară în acea zi, luminile se 
stinseră. McKinnon îşi aprinse întâi lanterna sa şi apoi cele 
patru lămpi de urgenţă. Işi îndreptă apoi privirea, gânditoare 
spre Patterson. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Bowen. 


— Mă scuzaţi, sir! răspunse Patterson, care uitase că 
Bowen nu vedea, încă o întrerupere de curent. 

— Încă una! Isuse! Bowen nu părea atât de afectat sau 
mânios, cât dezgustat. Tocmai ce pusesem la punct o 
problemă, că avem alta acum. Pun pariu că iar a fost 
Flannelfoot. 

— Poate da sau poate nu, sir, spuse McKinnon. Nu pot să 
cred că s-a întrerupt lumina pentru că a folosit din nou 
cloroform sau tranchilizante. Şi nici nu cred că s-a întrerupt 
lumina pentru că cineva ar fi vrut să nu mai poată fi văzute 
crucile roşii. Vizibilitatea e zero şi oricum nu se vedeau. Dacă 
ăsta e tot un act de sabotaj, atunci are alt scop. 

— Mă duc să văd dacă cei din sala maşinilor mă pot 
lămuri, zise Patterson. Domnul Jamieson va avea o nouă 
îndeletnicire. 

— Acum tocmai se ocupă de platformă, zise McKinnon. O 
să-l trimit la dumneavoastră, pentru că eu oricum mă duceam 
acolo. Ne întâlnim aici, sir? 

Patterson încuviinţă din cap şi părăsi salonul în grabă.. 

Puntea superioară era acum destul de stabilă, iar ancorele 
de salvare nu mai puteau fi folosite decât ca ancore de 
ghidare. Luminile de pe punte erau stinse şi ningea foarte 
puternic, încât McKinnon nu putea să vadă nici la un metru în 
faţa sa. Se opri brusc pentru că tocmai se împiedică de 
cineva. 

— Care eşti? întrebă el dur. 

— McKinnon? Eu sunt, Jamieson, nu Flannelfoot. A luat-o 
de la capăt, nu? 

— Aşa se pare, sir. Domnul Patterson vrea să vă duceţi 
până în sala maşinilor. 

Pe platoul punţii Şeful de echipaj găsi trei băieţi de la sala 
maşinilor care sudau o placă de metal între două traverse. 
Strălucirea flăcării de oxiacetilenă părea sinistră în întunericul 
adânc care îi înconjura. Şeful de echipaj mai urcă două etaje 
şi intrând în cabina Căpitanului, dădu peste figura împietrită 
şi hotărâtă a lui Naseby, care, înfofolit în mai multe rânduri de 
haine, stătea postat în dreptul uşii cu o cavilă de mătăsit în 
mână. 

— Vreun musafir, George? 


— Nici unul, Archie, dar se pare că a făcut o vizită prin altă 
parte. 

Şeful de echipaj clatină din cap şi urcă pe puntea de 
comandă ca să-l verifice pe Trent, apoi se întoarse, în cabina 
Căpitanului. 

— Ai observat ceva? 

— Da, am observat ceva. Am observat că a scăzut turaţia 
motorului şi că încetinim. Probabil că de data asta a puso 
bombă în sala maşinilor. 

— Nu. Am fi auzit explozia jos în spital. — Dar o grenadă 
cu gaz ar fi avut acelaşi efect. 

— Ai început şi tu să te înrăieşti ca şi mine, zise McKinnon. 

Şeful de echipaj cobori la spital şi se întâlni în careu cu 
Patterson şi Jamieson, care erau însoţiţi, spre uimirea lui, de 
Ferguson. Dar uimirea-i fu de scurtă durată. 

— Deci în sala maşinilor e totul în regulă, zise McKinnon. 

— Da, îi confirmă Patterson. Am redus viteza pentru orice 
eventualitate. Dar de unde ştii că e totul în regulă? 

— Ferguson şi Curran se duseseră în atelierul de 
tâmplărie, care este situat la capătul cel mai îndepărtat al 
vasului, capătul dinspre prova. Deci, din moment ce Ferguson 
a venit aici, înseamnă că noul nostru necaz este chiar la 
prova. Numai un cutremur sănătos l-ar fi dat jos pe Ferguson 
din pat, sau din ceea ce-o avea el acolo drept pat. 

Faţa şi glasul lui Ferguson erau profund îndurerate: 

— Tocmai ce aţipisem, când Curran şi cu mine am auzit 
explozia asta. Şi-am şi simţit-o. Chiar sub noi. Nu era, aşa, o 
explozie, cât mai mult o izbitură. sau un zăngănit. Ceva 
metalic, oricum. Curran. a început să urle că. am fost minati 
sau torpilaţi, dar i-am zis că e tâmpit, că dacă o mină sau o 
torpilă exploda sub noi, n-am mai fi apucat să discutăm 
despre asta. Aşa că am venit într-un suflet aici, deşi nu prea 
poţi să alergi repede pe puntea aia. Parcă e patinoar. 

— Deci credeţi că avem o spărtură în coca vasului şi luăm 
apă? îl întrebă McKinnon pe Patterson. 

— Nu ştiu ce să cred. Dar dacă asta e realitatea, atunci 
mergând mai încet, avem mai multe şanse să nu agravăm 
stricăciunea. N-o să mergem prea încet, ca să nu pierdem 
direcţia şi să-ncepem să ne legănăm sau să ne învârtim, ceea 


ce ar mări presiunea asupra carcasei vasului. Bănuiesc că 
Bowen are schema vasului în cabina lui. 

— Nu ştiu. Bănuiesc că o are, dar nu ne trebuie. Ştiu şi eu 
care e planul general şi sunt sigur că şi domnul Jamieson ştie. 

— A! Asta înseamnă că eu nu merg cu voi! 

— N-am spus asta, domnule. Hai s-o luăm altfel. N-am 
văzut în viaţa mea un inginer şef care să facă slalom printre 
santine. Şi apoi dumneavoastră trebuie să fiţi aici sus. Dacă 
trebuie să se ia o decizie urgentă, un comandant nu trebuie 
să fie printre santine. 

— Mă întreb deseori, Şefu de echipaj, zise Patterson 
oftând, cam pe unde se trage linia între o judecată sănătoasă 
şi diplomaţie. 


— Aici e, nu crezi, Şef de echipaj? 

— Aici trebuie să fie, sir. 

Jamieson şi şeful de echipaj, însoţiţi de Ferguson şi 
McKinnon erau în magazia de vopsele, compartimentul situat 
cel mai jos la prova. Pe peretele etanş din faţa lor era o uşă 
bine fixată cu 8 şuruburi. McKinnon îşi lipi mâna pe partea de 
sus şi de jos a uşii. 

— Deasupra temperatura e normală , sau aproape 
normală, iar dedesubt este frig, chiar foarte frig. A pătruns 
apă pe partea cealaltă. Dar nu cred că are mai mult de 18 
inch înălţime. 

— Deci, să facem o socoteală, zise Jamieson. Nu suntem 
decât cu câteva picioare mai jos de linia de plutire şi cam tot 
atâta aer comprimat ar trebui să introducem. Acela e unul din 
compartimentele de balast, nu? 

— Acela este compartimentul de balast, sir. 

— lar aceasta este magazia de vopsele, zise Jamieson 
arătând spre un petic de metal sudat neuniform. Inginerul şef 
n-a avut pic de încredere în constructorii ăia de nave, cărora 
le zicea rusnaci. 

— S-ar putea să aibă dreptate, deşi nu-mi imaginez nici j 
un constructor: de. nave rus care. să lase o bombă cu acţiune 
întârziată în camera de balast. 


Într-adevăr, la bordul lui San Anareas se aflaseră şi nişte 
constructori de nave ruşi. San Andreas plecase din Halifax, 
Nova Scoţia cu statutul de navă cargo - Ocean Belle fusese 
primul ei nume. Ocean era prefixul caracteristic navelor 
Liberty construite de americani. Când a pornit pe mare, 
Ocean Belle nu avea un statut clar, nu era nici una, nici alta, 
dar era pe trei sferturi navă sanitară. În acel stadiu 
armamentul îi fusese scos şi depozitele de muniţie golite. In 
afară de pereţii etanş impermeabili cei mai importanţi, în toţi 
ceilalţi fuseseră făcute breşe sau fuseseră scoşi pur şi simplu. 
Fuseseră construite sala de operaţie, cabinele personalului 
medical şi dispensarul. Depozitul de medicamente şi 
bucătăria erau aproape gata, dar nu începuseră încă lucrul 
pentru construirea saloanelor, sălii de reanimare şi sălilor de 
mese. Personalul medical, venit din Anglia, era deja la bord. 

Ocean Belle primise ordin de la Amiralitate să se alăture 
următorului convoi care tocmai se forma la Halifax şi pleca 
spre nordul Rusiei. Căpitanul Bowen n-a refuzat, nici nu-i era 
permis să refuze un ordin al Amiralității, dar protestul său a 
fost atât de înverşunat ca putea fi echivalat cu un refuz. 
Trebuia să fie nebun, zicea el, să pornească spre Rusia cu o 
navă încărcată cu civili. Se referea bineînţeles la personalul 
medical, care numărând însă în jur de 12 membri, cu greu 
putea fi considerat o încărcătură. In acelaşi timp însă trecea 
cu vederea faptul că fiecare membru al echipajului său, de la 
el în jos, era, din punct de vedere tehnic, civil. 

Dar în personalul medical, susţinuse atunci Bowen, erau 
altfel de civili. Ca replică, doctorul Singh subliniase că 90% 
din personalul medical al forţelor armate erau civili, numai că 
purtau uniforme diferite şi că din întâmplare, cei de la bordul 
lui San Andreas, purtau uniforme albe. Căpitanul Bowen folosi 
atunci ultimul său argument zdrobitor: nu avea de gând, zicea 
el, să treacă printr-o zonă de război cu femei la bord. Se 
referea la-cele 6 asistente medicale. Comandantul escortei 
care ajunsese deja la capătul răbdării îi expuse foarte hotărât 
cele trei contraargumente, care îi fuseseră expuse şi lui de 
către însăşi Amiralitatea. în primul rând,mii de femei şi de 
copii fuseseră transportaţi pe nave prin zone de război pentru 


a se refugia în SUA şi Canada. In al doilea rând, numărul de 
submarine distruse în acel an era de 4 ori mai mare în 
comparaţie cu ceilalţi doi ani de război care trecuseră, în timp 
ce pierderile Marinei Comerciale scăzuseră cu 80%. Şi în 
sfârşit, mai erau şi ruşii care ceruseră, chiar insistaseră ca 
aliaţii să-şi ia cât mai mulţi dintre compatrioţii răniţi aflaţi în 
spitalele supraaglomerate din Arhangelsk. Căpitanul Bowen, 
aşa cum ar fi trebuit să facă de la începutul începutului, 
capitulă, iar Ocean Belle vopsită încă în griul caracteristic 
războiului, dar având cantităţile necesare de vopsea albă, 
roşie şi verde, se alătură convoiului. 

Cum convoiul se îndrepta spre nordul Rusiei, au avut parte 
de o călătorie fără evenimente deosebite. N-au pierdut nici o 
navă comercială şi nici un vas de escortă. Nu s-au ivit decât 
două incidente minore şi în amândouă a fost implicat Ocean 
Belle. Undeva, pe la sud de Insula Jan Mayen, au dat peste un 
venerabil distrugător din clasa V şi W, rămas în mijlocul mării 
din pricina unei defecţiuni la motor. Spre nordul Rusiei se mai 
îndreptase un convoi înaintea lor şi acest distrugător făcuse 
parte din escortă. Rămăsese însă în urmă ca să-i ia la bord pe 
supraviețuitorii de pe un cargou care fusese mitraliat şi se 
scufunda. Era cam 2,30 după-amiaza, dar soarele apusese 
deja, când membrii echipajului de pe distrugător fuseseră 
întrerupţi din operaţiunea de salvare de un scurt atac aerian. 
Ei n-au putut să vadă cine îi atacase, dar cum lumina de la 
flăcările ce mistuiau cargoul contura silueta distrugătorului în 
întunericul din jur, ei nu fuseseră o ţintă dificilă. Presupuneau 
că îi atacase un Condor de recunoaştere, pentru că nu-i 
bombardase, ci se mulţumise să secere cu mitraliera tot ce 
era pe punte. Atunci, biroul de transmisiuni fusese total 
distrus. Câteva ore mai târziu li s-au stricat şi motoarele, nu 
din pricina Condorului, ci pentru că acel tip de distrugător ar fi 
avut mari probleme de ordin mecanic. Şi astfel, neavând cum 
să ia legătura cu convoiul pe care-l escortau, au rămas în 
mijlocul mării.! 


'În timpul războiului, pentru convoaiele care navigau spre 

Murmansk şi Arhangelsk, folosirea navelor de salvare constituia mărul 
discordiei dintre Marina Regală din larg şi Marina Regală din apropierea 
coastelor. Aceasta din urmă era reprezentată de Amiralitate care îşi avea 


Supraviețuitorii răniţi fuseseră luaţi de Ocean Belle, iar 
distrugătorul, împreuna cu echipajul lui şi cu supraviețuitorii 
sănătoşi, fuseseră remorcaţi de un distrugător de tipul S. Au 
aflat mai târziu că ambele vase ajunseseră cu bine la Scapa 
Flow. 

La trei zile după această întâmplare, au dat peste o 
corveta, Kingfisher, la fel de venerabilă ca şi distrugătorul V şi 
W. Erau pe lângă Capul Nord, dar nu se ştie ce căuta corveta 
în apele acelea îndepărtate. Era oprită în mijlocul mării şi 
foarte înclinată înspre pupa, încât duneta era aproape sub 
apă. Corveta avea şi ea nişte supraviețuitori la bord de pe un 
submarin rusesc?. Echipajul de pe corvetă îi salvase din 
mijlocul unei pete de benzină în flacăra, de pe suprafaţa apei. 

Ruşii, foarte mulţi cu arsuri grave, au fost transbordaţi 
bineînţeles pe Ocean Belle, iar echipajul corvetei, care a fost 
scufundată cu obuze de tun, a fost luat de un distrugător din 
convoi. În timpul acestei operaţiuni de transbordare, Ocean 
Belle a fost găurită de două ori sub linia de plutire. Fuseseră 
afectate magazia de vopsele şi compartimentul de balast. N- 
au stabilit niciodată care a fost cauza. acestei stricăciuni. 

Căpitanul Bowen şi comandantul escortei au considerat că 
este mai, înţelept ca Ocean Belle să nu meargă mai departe 
decât îi permitea starea în care era - uşor dezechilibrată la 


sediul la Londra şi care se tratase pe sine cu îngăduinţă pentru ceea ce se 
întâmplase in anii când atâtea convoaie engleze mergeau spre Rusia. La 
început, prezenta acestor nave de salvare in convoaie era o regulă, nuo 
excepţie. După ce s-au perdut navele „Zafaaran” şi „Stockport”, 
Amiralitatea a interzis folosirea vaselor de salvare. De pe „Zafaaran” 

şi „Stockport” nu scăpase nimeni; muriseră cu toţii, până la unul, inclusiv 
mulţi supraviețuitori adunaţi de pe alte vase scufundate, Această 
interdicţie era însă o regulă făcută pentru a fi încălcată. In anumite 
convoaie exista o navă special aleasă, de obicei un distrugător sau un vas 
mai mic, care trebuia să-şi asume rolul de navă de salvare. Comandantul 
convoiului era nevoit să accepte sau se putea face că nu vede. Misiunea 
acestor nave de salvare era însă foarte dificilă. Niciodată un întreg convoi 
nu s-ar fi oprit lângă o navă distrusă şi niciodată vasele de escortă n-ar fi 
părăsit convoiul. Aşa că întotdeauna, navele de salvare erau lăsate 
singure şi neapărate. Pentru unii dintre comandanții de submarine, o navă 
a Marinei Regale engleze, oprită lângă un vas distrus; era o ţintă extrem 
de tentantă. 

? Rusii au avut câteva submarine care au activat în zonă în acea perioadă. 
Unele dintre aceste au provocat mari necazuri cuirasatulul Tirpitz. 


unul din capete şi înclinată spre babord. Convoiul a mers mai 
departe spre Arhangelsk, iar Ocean Belle a ancorat în 
Murmansk. Acolo nu au găsit însă nici un doc plutitor liber, 
unde Ocean Belle să fie reparat, dar ruşii erau maeştri ai 
improvizaţiilor, aşa cum îi silise duritatea războiului să fie. Aşa 
că au scos rezervoarele de la pupa, le-au oprit pe cele de la 
prova şi au mai scos şi plăcile de beton care asigurau balastul 
la prova. Scăzând în. greutate, vasul s-a ridicat astfel încât 
găurile din magazia de vopsele şi din camera de balast au 
ieşit la suprafaţă şi numai în câteva ore au fost astupate cu 
nişte plăci de metal sudate. Rezervoarele au fost umplute la 
acelaşi nivel, plăcile de beton au fost puse la loc şi Ocean 
Belle avea din nou o chilă stabilă. 

În timp ce se efectuau aceste reparaţii, o mică armată de 
tâmplari ruşi, lucrând în 3 schimburi, 24 de ore din 24, a 
terminat construirea saloanelor, sălii de reanimare, sălilor de 
mese, bucătăriei şi depozitului de medicamente. Căpitanul 
Bowen era uimit peste măsură. El mai fusese înainte în două 
porturi ruseşti unde se aşteptase să fie întâmpinat de aliaţi, 
fraţii lui de cruce în fond, cu lacrimi de mulţumire în ochi 
pentru că le adusese proviziile vitale şi mult dorite. Dar 
întâlnise doar nişte oameni ursuzi, neprietenoşi, indiferenți şi 
nu rareori, chiar făţiş ostili. Bowen credea că această 
schimbare derutantă în comportamentul lor era de fapt modul 
în care îşi exprimau ei multumirea sinceră că Ocean Belle le 
adusese răniții de pe submarin acasă. 

În timpul scurtei şederi în Murmansk, echipajul lui Bowen 
vopsise nava în alb, roşu şi verde. Când porniră la drum erau 
o navă sanitară. Dar ei nu se îndreptau, aşa cum se aşteptase 
toată lumea, spre Arhangelsk prin Marea Albă. Ordinele 
Amiralității fuseseră foarte clare: trebuiau să se îndrepte cu 
toată viteza spre Aberdeen, în Scoţia. 


Jamieson puse la loc capacul de la cutia de racord după ce 
izolase camera de balast de sistemul electric principal, apoi, 
ciocănind uşor în uşa impermeabilă, zise: 

— Aici ar fi fost posibil să se producă un scurtcircuit din 
pricina exploziei sau a apei. Dar nu aici e scurtcircuitul. Pe 


undeva, prin altă parte a umblat cineva la o siguranţă. l-a 
înlocuit sârma cu un cui sau cu altceva. Dar nu asta contează. 
Mă duc să văd pe unde sa umblat. McCrimmon, du-te şi spune 
la sala maşinilor să încerce generatorul. 

— Şi aici ce facem, îl întrebă McKinnon, ciocănind şi el în 
aceeaşi uşă. 

— Chiar, ce facem? Jamieson se aşeză pe un bidon de 
vopsea şi spuse gânditor: Aş zice că avem trei soluţii. Am 
putea să aducem o butelie de aer comprimat, să facem 6 
gaură în perete, cam la nivelul umărului, şi să dăm apa afară. 
Asta ar fi o soluţie foarte bună, daci am şti care e nivelul apei 
în cameră. Dar dacă nu reuşim să băgăm repede ştuţul 
furtunului în gaura pe care am făcut-o în perete, atunci s-ar 
putea să iasă aerul comprimat din cameră. In cazul ăsta ar 
intra şi mai multă apă acolo. Am mai putea să consolidăm 
peretele etanş. Şi în sfârşit, a treia soluţie e să nu facem 
nimic. Eu optez pentru a treia soluţie. Asta e un perete destul 
de solid şi n-avem decât să mai reducem viteza, pentru că 
nici un perete etanş n-ar rezista presiunii la viteză maximă, 
dacă ai o gaură aşa de mare în cocă. 

— Da, nu e bine dacă e o gaură aşa de mare. Cred că o să 
mă duc să mă uit. 

San Andreas îşi oprise motoarele şi se legăna puternic în 
bătaia valurilor. Era ger şi McKinnon, vânăt de frig, ieşise din 
apă, urcase până la balustradă şi se lăsa acum tras sus pe 
vas. în lumina palidă a lămpilor cu arc de pe punte, cei patru 
alcătuiau un grup ciudat. Jamieson, Ferguson şi McCrimmon 
păreau nişte fantome acoperite de zăpadă care bântuiau pe 
punte, iar McKinnon părea o stranie creatură a mării, aşa cum 
era el, îmbrăcat în costumul de scafandru strălucitor din 
pricina apei care mai şiroia încă pe el, cu „plămânul” 
subacvatic şi cu lanterna subacvatică în mână. Apa avea - 
35° şi aproape îngheţase. La semnul lui Jamieson, McCrimmon 
plecă spre sala maşinilor, în timp ce Ferguson se apucă să 
strângă scara de sfoară. Jamieson îl apucă pe McKinnon de 
braţ şi îl târî sub platformă. In timp ce mergea poticnindu-se,. 
gheaţa care se formase pe costumul cauciucat crăpa cu 
zgomot. Când îşi scoase „plămânul” subacvatic, dinţii îi 
clănţăneau necontrolat. 


— Destul de rău acolo jos, domnule McKinnon. 

— Nu e şi sta, sir. Nenorocitul ăsta de costum! L-am rupt 
într-un ciot de metal, zise McKinnon arătând spre o tăietură 
adâncă de la brâu. De aici în jos costumul, e plin de apă. 

— Doamne Dumnezeule! O să îngheţi de tot, omule! Hai, 
repede, repede! 

In ceea ce până nu demult fusese cabina, McKinnon 
începuse să-şi scoată repede costumul, în timp ce Jamieson îl 
întrebă: 

— Ai localizat avaria? 

— Da, nu-i nici o problemă. Perforaţia nu e prea mare, e 
cam cât un pumn. 

— Merita să rişti o pneumonie pentru descoperirea asta, 
zâmbi Jamieson. Mă duc pe punte. Ne vedem în cabina 
Căpitanului. 

McKinnon se întâlni cu Jamieson şi Naseby în cabina 
Căpitanului. Era îmbrăcat cu haine uscate, dar tremura încă 
din toate mădularele. San Andreas îşi reluase cursul şi 
începuse să-şi mărească viteza. 

— Mi-e teamă că proviziile Căpitanului încep să scadă 
simţitor, boţman, zise Jamieson, în timp ce împinse în faţa lui 
McKinnon un pahar de scotch. Asta ar trebuită prevină, 
pneumonia. Să ştii că am dat afară apa din magazia de 
vopsele. Am vorbit şi cu dl. Patterson şi cu Căpitanul, că avem 
acum o legătură telefonică şi cu spitalul. Când i-am zis că te- 
ai scufundat pe o vreme ca asta, n-â zis nici mulţumesc, nici 
altceva de genul ăsta. Mi-a spus să-ţi transmit că eşti nebun. 

— Căpitanul Bowen are de cele mai multe ori dreptate. 
Asta-i realitatea. Lui McKinnon îi tremurau mâinile atât de rău, 
încât vărsă puţin din paharul plin ochi. Vreun ordin de la dl. 
Patterson sau de la Căpitan? 

— Nici unul; Amândoi au spus că sunt foarte bucuroşi să 
te ocupi de partea de sus. 

— Asta-i foarte frumos din partea lor. Ce au vrut ei de fapt 
să spună e că n-au de ales. Numai eu şi George ne mai putem 
ocupa de partea asta. George? 

— Mă scuzaţi, domnule, mă refeream la Naseby. Şi el este 
Şef de echipaj. Am mai fost pe aceeaşi navă din când în când 
şi suntem prieteni de 20 de ani. 


— N-am simţit. Jamieson îl privi cu atenţie pe Naseby. 
Acum înţeleg. Aţi luat ceva măsuri? 

— Ne vom ocupa acum, sir. O să stăm cu rândul aici ca să 
găsim bijuteriile de familie. Trent, Ferguson şi Curran o să facă 
cu schimbul la timonă. O să le spun să mă trezească dacă 
aţipesc cumva sau dacă se înseninează. 

— A, ca să-şi poată face treaba şi locotenentul Ulbricht. 

— Exact. Aş vrea să fac o propunere, sir, dacă se poate. Ar 
fi bine să avem nişte oameni care să supravegheze ieşirile din 
spital, cea dinspre pupa şi cea dinspre prova. Numai ca să fim 
siguri că n-avem somnambuli. 

— Şi cine-i va supraveghea pe supraveghetori? 

— Incă un lucru, sir. Aş sugera ca aceşti supraveghetori să 
fie Jones, McGuigan, McCrimmon şi Stephen. Primii doi sunt 
prea tineri şi prea inocenți ca să fie criminali, numai dacă n-or 
fi nişte actori perfecţi. McCrimmon are el o înclinaţie 
infracţională, dar cred că e un infractor cinstit. lar Stephen mi 
se pare că e un flăcău de încredere şi mai mult, nu cred că a 
uitat aşa de repede că un dragor l-a salvat din Marea 
Nordului. 

— Eu nu ştiam asta. Se pare că ştii mai multe despre 
oamenii mei decât mine. Eu o să mă ocup de Stephen şi 
McCrimmon, tu vezi de ceilalţi doi. Sabotorul nostru se pare 
că nu vrea să se dea bătut aşa de uşor. 

— M-ar mira s-o facă. Pe dumneata nu? 

— Chiar foarte mult. Mă întreb ce-o să. mai facă acum ca 
să ne păcălească? N-am nici cea mai vagă idee. Dar îmi trece 
altceva prin cap, Sir. Spuneţi-i celui care o să păzească ieşirea 
dinspre pupa, să fie atent şi la intrarea în Salonul A. 

— Salonul A? Păi ăia nu se pot mişca decât cu cârje, de ce 
să-i supravegheze? 

— Pentru că individul sau indivizii care încearcă să ne facă 
să încetinim şi care-şi dau toată silinţa să ne facă să ne 
pierdem, vor considera că e foarte bine să ne lipsească şi de 
locotenentul Ulbricht. 

— Aveţi dreptate. O să stau chiar eu în salon noaptea asta, 
că au un pat liber. Am să rog o asistentă să mă trezească 
dacă vine cineva prin salon, cineva care n-ar trebui să se 


vânture pe-acolo. Jamieson tăcu câteva minute. Oare ce se 
ascunde în spatele acestor întâmplări? 

— Cred că ştiţi la fel de bine ca şi mine, sir. Cineva, 
undeva, vrea să captureze San Andreas. Dar nu pot să-mi dau 
seama de ce ar vrea cineva o navă sanitară? 

— Nici eu nu pot să-mi dau seama. Poate un submarin: Ce 
crezi? 

— Numai asta ar putea să fie, nu? Adică, nu poţi captura o 
navă cu nişte avioane şi nici nu cred că or să trimită 7irpitz-ul 
după noi. McKinnon clătină din cap. Un submarin? Nu 
neapărat. Un vas de pescuit având la bord câţiva oameni 
înarmaţi şi fermi ar putea să ne captureze oricând ar dori. 


CAPITOLUL V 


McKinnon fu trezit, din somnul lui adânc, de Naseby şi sări 
drept în picioare din patul Căpitanului, 

— Cât e ceasul, George? 

— 6 dimineaţa. Curran vine de pe puntea de comandă şi 
zice că vijelia s-a potolit. 

— Sunt stele? 

— N-a zis. 

Şeful de echipaj îşi mai puse un pulover pe el, haina de 
molton, îşi trase cizmele de cauciuc în picioare şi urcă pe 
puntea de comandă. Acolo schimbă câteva cuvinte cu Curran 
şi se îndreptă apoi spre tribord. O rafală puternică de vânt îl 
lovi însă în faţă, tăindu-i răsuflarea. Se întoarse cu spatele şi 
se aplecă tuşind, zdravăn din cauza aerului îngheţat care îi 
pătrunse în plămâni. După mai puţin de două secunde şi-ar fi 
dorit să fie undeva în altă parte, numai la tribord nu. Îşi 
aprinse lanterna şi scoase termometrul. Erau - 8* pe scara 
Celsius şi - 40° pe Fahrenheit dar dacă luai în considerare 
vântul puternic şi efectul factorului de răcire asupra 
suprafeţelor expuse de piele, atunci temperatura era cam de - 
80° F. 

Işi îndreptă spatele încet şi se uită spre prova. In lumina 
pe care o răspândeau lămpile cu arc din dreptul crucilor roşii 
se vedea foarte bine că, aşa cum spusese şi Curran, viscolul 
se potolise. Pe cerul întunecat, stelele străluceau neobişnuit 
de clar. McKinnon îşi puse mâna înmănuşată la gură şi la nas 
şi se întoarse din nou cu faţa împotriva vântului ca să se uite 
spre pupa,dar vântul era prea tăios şi ochii începură să-i 
lăcrimeze. Se retrase după o pânză de hanorac şi începu să-şi 
scotocească prin buzunare până când găsi ochelarii de 
protecţie pe care şi-i prinse bine, pe sub glugă. îşi îndreptă 
din nou privirea spre pupa şi, ştergându-şi din când în când 
sticlele ochelarilor cu mâna, reuşi să vadă ce se întâmpla 
acolo. 


Vremea nu se înrăutăţise atât de tare încât marea să fie 
foarte agitată. Valurile nu aveau mai mult de 4 sau 5 metri 
înălţime şi sparte de vânt se transformau în mii de stropi şi 
dungi înspumate. Stelele erau la fel de clare şi strălucitoare şi 
în această parte a cerului şi lui McKinnon nu-i trebui mult ca 
să zărească Steaua Polară. Vântul nu mai bătea spre nord şi 
din câte îşi dădea seama, San Andreas se îndrepta încă pe o 
direcţie între S-V şi S-S-V. 

McKinnon se întoarse pe platformă şi închise fericit uşa 
după el. Se gândea că direcţia pe care mergeau acum nu 
prezenta nici un pericol. Pe de altă parte însă, nu era atât de 
sigur că vor urma sau vor putea menţine direcţia actuală. în 
zona în care se aflau, între Marea Barents şi Marea Norvegiei, 
vremea era întotdeauna cu toane. De pildă, el nu se 
aşteptase - şi chiar spusese acest lucru - ca cerul să se 
însenineze în noaptea aceea. Deci n-avea nici o garanţie că 
cerul va rămâne aşa şi că vântul nu va bate din nou spre N. 
McKinnon cobori până la cabinele echipajului, în mare parte 
abandonate, şi strânse de pe acolo un braţ de haine groase, 
cu care se îndreptă spre spital. In timp ce traversa puntea 
superioară, care era foarte alunecoasă, şi se ghida după 
ancorele de Salvare din drum, îşi dădu seama cu neplăcere că 
vremea începuse deja să se schimbe. Nu simţise asta sus, la 
tribord, dar o simţea foarte clar în momentul acela. Ace subţiri 
de gheaţă începuseră să-i înţepe pielea neacoperită şi asta 
era un semn de rău augur. 

In sala de mese a spitalului se întâlni cu Jones şi McGuigan 
care îl asiguraseră că nimeni nu ieşise pe punte în timpul 
nopţii. Trecu în Salonul 3 unde sora Magnusson stătea la masa 
ei, cu capul sprijinit în palme şi cu ochii închişi. 

— Aha, zise McKinnon, dormi în timpul serviciului, soră 
Magnusson. 

Ea tresări şi îl privi clipind somnoroasă. 

— Cum să dorm? Nu dormeam deloc, îi răspunse ea 
încercând să pară indignată. Dar pentru ce sunt hainele alea? 
Doar nu te-ai apucat de comerţ cu vechituri, Archie? A, nu-mi 
spune. Sunt pentru amărâtul ăla de dincolo. Să ştii că e şi 
Maggie acolo şi n-o să-i convină. 


— în ceea ce o priveşte pe preţioasa ta Maggie, chiar mă 
gândeam că o să-i facă plăcere ca locotenentul Ulbricht să 
sufere puţin. N-am să vărs lacrimi amare nici pentru sora 
Morrison, nici pentru locotenentul Ulbricht. 

— Archie! strigă ea, ridicându-se brusc. Ce-i pe faţa ta? 
Sânge! 

— Ei, prietena ta poate fi acum fericită în ceea ce ne 
priveşte pe mine şi pe locotenent, adăugă McKinnon şi îşi 
şterse sângele de pe faţă. Nu-i deloc plăcut sus. 

— Archie! în ochii ei obosiţi, se amestecau neîncrederea şi 
îngrijorarea. 

— Totul e bine, Janet! o linişti McKinnon, bătând-o uşor pe 
umăr înainte de a pleca în Salonul A. 

Sora Morrison şi locotenentul Ulbricht erau amândoi treji şi 
îşi beau ceaiul; sora la masa ei, iar locotenentul în pat. Pilotul 
german, odihnit şi cu ochii limpezi, avea fără îndoială, după 
cum spusese. şi doctorul Singh, o capacitate de refacere 
remarcabilă. Jamieson era îmbrăcat şi stătea întins în mijlocul 
patului. Când îl simţi pe McKinnon trecând pe lângă el, 
deschise un ochi: 

— 'Neaţa, boţman. E dimineaţă, nu? 

— 6 şi 20, sir. 

— Dumnezeule mare! Un egoist, asta sunt! Am dormit 7 
ore. Care-i situaţia? 

— Sus am avut o noapte liniştită. Aici a fost la fel? 

— Cred că da, dacă nu m-a trezit nimeni. Se uită la 
maldărul de haine din braţele lui McKinnon şi apoi la Ulbricht. 
Sunt stele? 

— Da, domnule. Pentru moment, sunt, dar nu cred că vom 
avea parte de ele mult timp. 

— Domnule McKinnon! Sora Morrison i se adresă pe un ton 
rece-şi aspru, aşa cum de altfel vorbea ea de obicei cu şeful 
de echipaj. intenţionaţi să-l târâţi afară pe acel sărman într-o 
noapte ca asta? A fost împuşcat de mai multe ori. 

— Ştiu că a fost împuşcat de mai multe ori, dar poate că 
aţi uitat dumneavoastră cine l-a scos din mare. Şeful de 
echipaj era un bărbat amabil din fire, dar nu reuşea niciodată 
să se comporte aşa cu sora Morrison. Deci acum e un sărman 


om. E oricum mai bine aşa decât să fie un nazist ticălos şi 
criminal. Dar ce vreţi să spuneţi prin „într-o noapte ca asta”? 

—Mă refeream la starea vremii, bineînţeles. Sora Morrison 
avea deja pumnii încleştaţi. Jamieson îşi ridică ochii-n tavan şi 
părea că-l cercetează atent. 

— Dar ce ştiţi dumneavoastră despre starea vremii? N-aţi 
ieşit de aici toată noaptea. Dacă aţi fi ieşit, aş fi ştiut. 

Puse punct discuţiei întorcându-i spatele şi adresându-i-se 
lui Ulbricht. 

— Cum vă simţiţi, locotenente? 

— Am de ales? îi răspunse Ulbricht zâmbind. Mă simt 
destul de bine. Chiar dacă nu m-aş fi simţit bine, tot aş fi 
venit. Şi nu fi prea dur cu sora. Incearcă să treacă-cu vederea 
egoismul meu înnăscut. N-are ce să facă, sunt şi eu pe 
această navă. Şi apoi chiar doamna inimii tale a avut nişte 
probleme cu nişte pacienţi dificili. 

Locotenentul se dădu cu greu jos din pat şi începu să-şi 
tragă hainele peste pijama, ajutat de McKinnon şi Jamieson. 
Sora Morrison privea această scenă dezaprobator, până când 
începu să bată darabana în masă. 

— Cred, zise ea, că ar trebui să-l chemăm pe doctorul 
Singh. 

McKinnon se întoarse încet spre ea, o privi lung, iar când 
începu să vorbească, glasul îi era la fel de inexpresiv ca şi 
chipul. 

— Nu cred că ceea ce credeţi dumneavoastră contează 
foarte mult. V-aş sugera să-l treziţi pe Căpitanul Bowen ca să 
aflaţi cât de mult contează ce gândiţi dumneavoastră. 

— Căpitanului i-am dat sedative. Dar am să-i raportez 
despre  impertinenţa dumneavoastră, de îndată ce se 
trezeşte. 

— Impertinenţă? McKinnon o privi indiferent. Cred că 
prefer să fiu impertinent decât idiot, idiot ca o persoană care 
încearcă să pună în pericol San Andreas şi pe cei de la bordul 
ei. Mare păcat că n-avem nişte lanţuri pe nava asta. 

Sora Morrison îl privi cu ură şi tocmai se pregătea să-i 
răspundă când doctorul Sinclair întră în salon. Cu ochii cârpiţi 
încă de somn şi cu părul ciufulit, doctorul Sinclair privea uimit 
spectacolul din faţa lui. 


— Doctore Sinclair! Mulţumesc cerului că sunteţi aici! Şi 
Sora Morrison se porni să-i explice repede şi foarte precipitat 
care era situaţia. Aceşti... aceşti indivizi vor să noteze poziţia 
stelelor sau să navigheze sau mai ştiu eu ce-or vrea, şi în 
ciuda protestelor mele, insistă să care cu ei pe punte un om 
grav bolnav şi... 

Văd şi eu ce se întâmplă, o întrerupse cu blândeţe 
doctorul Sinclair. Şi dacă locotenentul e cărat pe punte, nu 
opune totuşi nici o rezistenţă, nu? Şi apoi, nici dacă faci un 
efort de imaginaţie, nu poţi spune că e grav bolnav. Dar iau în 
considerare şi punctul dumitale de vedere, soră. Locotenentul 
trebuie să fie sub supraveghere medicală permanentă 

— Ah, mulţumesc, doctore! Sora Morrison aproape că-şi 
permisese să surâdă uşor. Deci, asta înseamnă înapoi în pat. 

— Ei, nu, nu tocmai. O haină groasă nişte cizme de 
cauciuc, trusa mea medicală şi mă duc şi eu sus cu el. Şi 
astfel, locotenentul va fi sub supraveghere medicală, 
permanentă. 


Cu toate că îl ajutau trei oameni locotenentului Ulbricht îi 
luă, de două ori mai mult decât crezuse McKinnon ca să 
ajungă în cabina Căpitanului. Odată ajunşi acolo, se prăbuşi 
pe scaunul de la birou. 

— Vă mulţumesc foarte mult, domnilor. Era foarte palid şi 
respira repede şi superficial. Îmi pare rău că v-am făcut 
greutăţi. Se pare că nu sunt atât de refăcut pe cât credeam. 

— Prostii! se  răsti doctorul Sinclair. Te-ai descurcat 
minunat. Cred că e doar efectul sângelui englezesc pe care ţi 
l-am dat dimineaţă, asta e. Doctorul îşi permise libertatea să 
atenteze la proviziile Căpitanului. Un amestec de sânge cu 
scotch de calitate superioară. Succesul garantat. 

— Dar nu se întâmplă oare nimic dacă ai porii deschişi? 
întrebă Ulbricht, schiţând un zâmbet. 

— N-o să stai afară atât de mult ca să le dai ocazia porilor 
să protesteze. 

Când-ajunseră sus pe punte, McKinnon îi potrivi ochelarii 
de protecţie lui Ulbricht şi apoi îl înfăşură în fulare şi pe 
deasupra şi pe sub ochelari, încât nici măcar un milimetru de 


piele nu era expus. li mai puse apoi şi două hanorace şi o 
glugă strânsă bine pe cap. Când în sfârşit termină, 
locotenentul era cât se poate de bine protejat împotriva 
vitregiilor vremii. McKinnon ieşi primul la tribord şi atârnă o 
lampă de apărătoarea de vânt din pânză. Apoi se întoarse şi 
luă sextantul şi pe Ulbricht. îl apucă de braţul drept, cel care 
nu era rănit şi-l conduseră tribord. Locotenentul era înfofolit 
până-n ochi împotriva vântului. McKinnon îl avertizase că 
vremea era cumplită şi chiar el îşi imaginase cam ce surprize 
îl puteau aştepta în scurta călătorie pe puntea superioară. Dar 
cu toate acestea se dovedi total nepregătit pentru a tine piept 
vântului puternic şi tăios, care îl întâmpină de la primii paşi pe 
platoul de la tribord, Nici picioarele slăbite nu erau pregătite 
să-l susţină. Se dezechilibră şi făcu doi paşi în spate, reuşind 
să se prindă de marginea apărătorii de vânt. Ar fi căzut însă şi 
aşa, dacă nu l-ar fi prins McKinnon. Dacă ar fi avut el 
sextantul, l-ar fi scăpat din mână cu siguranţă. 

Susţinut în continuare de McKinnon, locotenentul studie 
poziţia stelelor la S-V şi N şi îşi notă neîndemânatic 
rezultatele. Primele două observări astronomice au fost rapide 
şi simple, dar a treia, cea spre nord, a durat mai mult şi a fost 
mâi dificilă pentru că Ulbricht trebuia din când în când să-şi 
curețe de zăpadă ochelarii şi sextantul. După ce termină îi 
dădu sextantul lui McKinnon şi-şi propti coatele pe balustradă, 
privind spre pupa vasului. Din când în când, un gest mecanic 
deja, îşi ştergea ochelarii cu dosul mâinii. După aproape 20 de 
secunde, McKinnon îl apucă de braţul sănătos şi pur şi simplu 
îl târî înapoi în încăperile de pe punte, lăsând uşa să se 
trântească în urma lui. Ajunşi în cabină, şeful de echipaj îi 
dădu sextantul lui Jamieson şi-l ajută pe Ulbricht să se 
dezbrace. 

— Imi pare rău că a trebuit să treci prin aşa seva, 
locotenente. Vedeţi, fiecare lucru are locul şi timpul său. 
Verifică de afară şi tribordul; nu erau deloc potrivite pentru a 
visa cu ochii deschişi sau pentru â face observaţii 
astronomice. 

— Coşul! Ce s-a întâmplat cu coşul? întrebă Ulbricht care 
era uşor ametit. 

— S-a desprins. 


— Înţeleg. S-a desprins. Vreţi să spuneţi că... eu... 

— Ce-a fost a fost, declară pe un ton filozofic Jamieson şi îi 
întinse un pahar locotenentului. Ca să vă ajute la calcule. 

— Mulţumesc. Da! Ulbricht îşi scutură capul ca şi cum ar fi 
vrut să-şi pună gândurile în ordine. Trebuie să, fac calculele. 

Locotenentul era încă slăbit şi tremura încontinuu, deşi 
temperatura de pe punte era de peste - 55° F. Ulbricht era 
fără îndoială un navigator bun, care ştia ce trebuie să facă. 
Lucrând după poziţia stelelor, nu-şi făcea griji în privinţa 
deviaţiei şi variaţiei. Având la îndemână o hârtie, un compas, 
o linie dublă, creioane şi cronometru, el îşi termină foarte 
repede calculele. După ce consultă şi tabelele maritime, 
desenă o cruce mică pe hartă. 

— Noi suntem aici, sau foarte aproape de poziţia asta, 
68.05 N, 7.20 E - asta înseamnă cam la vest de Lofotens. 
Cursul e 218. Se poate să-mi spuneţi destinaţia? 

— De fapt, dacă nu ştii unde vrem să ajungem, nu ne mai 
este de nici un folos, îi spuse Jamieson, zâmbind. Aberdeen. 

— Ah! Aberdeen. Acolo e chiar o închisoare faimoasă, nu? 
Parcă „Peterhead”se numeşte. Mă întreb cum or arăta 
celulele. 

— Este o închisoare pentru civili, pentru cei mai răi dintre 
ei. Nu cred că ai să ajungi acolo sau în altă închisoare. Dar 
abia atunci Jamieson îl privi surprins. Dar de unde ştii de 
Peterhead? 

— Păi, cunosc destul de bine Scoţia, iar Anglia, chiar mai 
bine. Ulbricht nu voia să intre în amănunte. Deci, Aberdeen. O 
să urmăm cursul ăsta până ajungem la aceeaşi latitudine ca 
Trondheim, apoi o să mergem spre sud până la latitudinea la 
care este Bergen sau insulele dumitale de baştină, domnule 
McKinnon. 

— De unde ştii că sunt din Shetland? 

— Pe unii membri ai personalului medical nu-i deranjează 
să discute cu mine. După aceea ne vom îndrepta spre Vest. In 
mare, ăsta e traseul. De detalii o să ne ocupăm în timpul 
călătoriei. Este un exerciţiu foarte simplu şi nu-i nici o 
problemă. Bineînţeles că nu-i nici o problemă, spuse 
Jamieson. Ce, e o problemă să cânţi Rahmaninov când eşti un 
pianist de renume? 


— Cred că îmi supraestimaţi o simplă îndemânare, zâmbi 
Ulbricht. Singura problemă care s-ar putea ivi ar fi la 
ancorare, pe care trebuie s-o facem în timpul zilei. In această 
perioadă a anului, Marea Nordului e mai tot timpul acoperită 
de ceaţă şi nu există nici o modalitate de a naviga prin ceaţă, 
fără radio şi fără busolă. 

— Cu puţin noroc, nici asta n-o să fie o problemă, zise 
McKinnon. Şi dacă e război şi dacă nu e, tot se circulă mult pe 
coasta de est, şi avem o speranţă, cât de mică, să fim 
detectaţi de o navă care să ne conducă până în port. 

— Sunt de acord, zise Ulbricht. Şi o navă sanitară sare 
uşor în ochi, mai ales că i-a dispărut coşul. Luă o înghiţitură 
din pahar şi după ce medită puţin, spuse: Aveţi de gând să 
mă duceţi înapoi la spital? 

— Normal, îi răspunse Sinclair. Acolo e locul tău. Dar de ce 
întrebi? 

Ulbricht îl privi pe Jamieson: 

— Bănuiesc că se contează pe mine să mă ocup de 
navigare. 

— „Contăm” locotenente? „Depindem”, asta vrei să spui. 

— Şi va fi nevoie de mine la intervale destul de dese, 
dacă, bineînţeles, ne permit norii sau ninsoarea. Nu ştim 
niciodată dacă nu cumva s-a schimbat marea sau vântul şi noi 
nu ne-am dat seama. Problema e că nu mă imaginez 
coborând la Spital şi urcând, înapoi aici, de câte ori e nevoie 
să fac observaţii astronomice. N-aş putea, pur şi simplu, să 
rămân în cabina Căpitanului? 

— N-am nici o obiecţie, zise Jamieson. Ce ziceţi doctore? 

— Are dreptate. Locotenentul Ulbricht nu e pe lista 
cazurilor critice şi asta îl vă putea chiar ajuta să se 
restabilească. O să mai urc eu o dată la 2, 3 ore ca să văd 
cum se simte. 

— Dumneata ce zici, boţman? 

— Din punctul meu de vedere nu-i nici o problemă. Îmi 
închipui că nici din punctul de vedere al surorii Morrison nu-i 
nici o problemă. 

— O să am companie, nu? 

— Companie? întrebă Sinclair. Adică o asistentă? 


— Nu mă gândeam la o asistentă. Am tot respectul pentru 
încântătoarele doamne, dar nu cred că vreuna dintre ele s-ar 
descurca dacă individul ăsta, căruia-i spuneţi Flannelfoot, ar 
trece pe aici să ia - sau să distrugă sextantul şi cronometrul. 
Şi în starea în care sunt eu, nu cred că m-aş putea apăra nici 
măcar de-o muscă mai insistentă. Şi apoi va fi nevoit să se 
descotorosească de martori şi pe mine nu mă prea încântă. 

— Nu vă faceţi probleme, locotenente, spuse şeful de 
echipaj. Va trebui să se descotorosească de mine sau de 
Naseby şi nu cred că l-ar încânta. Pe noi însă, da. 

Doctorul Sinclair îşi clătină capul cu tristeţe: 

— Domnişoarei Morrison n-o să-i placă deloc. Asta e o 
nouă subminare a autorităţii ei. Şi de fapt, locotenentul e 
pacientul ei, nu al meu. 

— Nici de asta nu trebuie să vă faceţi probleme, spuse 
McKinnon. Spuneţi-i că locotenentul a alunecai peste bord. 


McKinnon îşi lua micul dejun împreună cu doctorul Singh: 

— Cum se simt pacienţii dumneavoastră în aceasta 
dimineaţă, sir? 

— Nici o schimbare spectaculoasă, boţman. Cei doi 
marinari de pe Argos, care sunt în sala de reanimare, sunt 
cam tot la fel şi se simt şi ei cât de bine se poate simţi un om 
cu pelvisul fracturat şi altul cu arsuri întinse. Starea 
Comandantului Warrington şi a ofițerului navigator de pe 
Andover este aceeaşi. Navigantul Cunningham e încă în comă 
şi îl hrănim intravenos. Lui Hudson i s-a oprit hemoragia 
internă de la plămâni şi s-a stabilizat. E clar că ofiţerul Kennet 
s-a întremat, deşi nu ştiu peste cât timp voi putea să-i scot 
bandajele de pe faţă. Singurul care mă îngrijorează puţin este 
Căpitanul. Nu e nimic grav sau serios, ci doar îngrijorător. Aţi 
văzut cum era când l-aţi vizitat ultima oară: scotea flăcări şi 
pe gură şi pe nas. Acum a devenit dintr-o dată ciudat de 
tăcut, aproape apatic. Sau poate e-mai calm şi mai relaxat 
acum că ştie poziţia şi cursul navei. Ai făcut o treabă bună, 
boţman. 

— Nu mie trebuie să-mi mulţumiţi, sir. Locotenentul 
Ulbricht a făcut totul. 


— Căpitanul este măcar într-o stare propice filozofării. Fie 
ce-o fi! Aş zice să veniţi şi dumneavoastră să-l vedeţi. 

Când faţa unui om este complet acoperită de bandaje, 
este destul de greu să spui în ce stare sufletească este. 
Căpitanul pufăia dintr-o pipă din lemn de măceş şi tutunul 
mirosea deştul de urât. Dar iar era imposibil să-ţi dai seama 
dacă lui îi plăcea sau nu. Când auzi vocea lui McKinnon îşi 
scoase pipa din gură. 

— Mai plutim încă, şef de echipaj? 

De data asta Căpitanul vorbea mult mai clar şi se pare că 
nici nu mar făcea eforturi ca să rostească cuvintele. 

— Ei, domnule, să zicem că nu ne-am dus cu totul de 
râpă. N-au mai fost nici alarme, nici nu ne-a mai vizitat 
nimeni. Din câte mi-am dat eu seama, locotenentul Ulbricht 
se pricepe bine la navigare. Cred că n-aţi ezita să vi-l alegeţi 
ca ofiţer de navigaţie. L-am lăsat în patul din cabina 
dumneavoastră, sir, dar cred că ştiaţi deja şi că v-au spus şi 
motivele. 

— Nu mă îndoiesc că îmi reduce şi el proviziile care şi aşa 
scad văzând cu ochii. 

— A băut câteva păhărele, sir. Avea nevoie. E încă un om 
bolnav şi foarte slăbit, iar sus pe punte e un frig cum n-am 
mai întâlnit până acum, în Arctic. Dar oricum, când am plecat 
eu, nu se mai ocupa de proviziile dumneavoastră. Adormise. 

— Cât timp se va comporta aşa, poate să beneficieze de 
proviziile mele cât vrea. Transmite-i sincerele mele mulţumiri. 

— O să-i transmit. Aveţi să-mi daţi vreun ordin, sir? 

— Ordin, boţman? Ordin? Păi, cum pot eu să dau vreun 
ordin? 

— N-aş putea să vă spun, sir. N-am fost niciodată căpitan. 

— Ba chiar acum eşti. Şi eşti unul bun. Eu nu sunt în 
situaţia în care să pot da ordine. Fă şi tu ce crezi că e mai 
bine, pentru că din ce am auzit eu până acum, ce-ai crezut tu 
că e mai bine e chiar foarte bine. Dar nici nu m-aş fi aşteptat 
la altceva din partea lui Archie McKinnon, adăugă Bowen. 

— Mulţumesc, domnule. Am să-mi dau toată silinţa. 

McKinnon se pregătea să părăsească salonul când îl opri 
sora Morrison. Era prima oară când se uita la el ca la o fiinţă 
umană. 


— Cum se simte, domnule McKinnon? 

— Locotenentul? Se odihneşte. E mult mai slăbit decât 
spune, dar n-ar recunoaşte niciodată. E un om foarte curajos. 
Şi un bun navigator. Şi un gentleman. Când spune că n-a ştiut 
că San Andreas e o navă sanitară, îl cred fără rezerve. Şi eu 
nu cred mulţi oameni fără rezerve. 

— Sunt foarte sigură de lucrul ăsta. Pe moment îi revenise 
vechiul ton aspru. Cred că nici eu nu mai sunt de părere că a 
ştiut. De fapt, cred că n-a ştiut. 

— Asta-i drăguţ din partea dumneavoastră. În momentul 
acela McKinnon realiză că el, care nu-i zâmbise niciodată, 
tocmai asta făcuse pentru prima oară. Janet, sora Magnusson, 
mi-a spus că sunteţi de pe coasta de est. Aş fi nepoliticos 
dacă v-aş întreba de unde anume? 

— Sigur că n-aţi fi nepoliticos. 

Pentru McKinnon fu un şoc mai mare când realiză că şi ea 
îi zâmbise pentru prima dată. 

— Din Aberdeen, continuă ea. De ce? 

— E ciudat. Se pare că locotenentul Ulbricht cunoaşte 
Aberdeen-ul destul de bine. Oricum, ştie de închisoarea 
Peterhead şi n-ar dori deloc să ajungă acolo. 

O scurtă licărire a ochilor ei ar fi putut fi semnul că o 
interesează: 

— Dar ar putea ajunge acolo? 

— In nici un caz. Dacă aduce nava asta în portul de la 
Aberdeen, or să-i dea şi-o medalie. Amândoi părinţii sunt din 
Aberdeen? 

— Numai tata. Mama e din Kiel. 

— Din Kiel? 

— Da, din Germania. Nu ştiaţi? 

— Bineînţeles că nu. De unde era să ştiu? Dar acum că 
ştiu, are vreo importanţă? 

— Păi, sunt pe jumătate nemţoaică. Zâmbi din nou. Nu 
sunteţi surprins? Sau poate şocat. 

— Nu, nu sunt şocat. McKinnon se posomori. Am şi eu 
necazurile mele în domeniul ăsta. Sora mea, Jean, e măritată 
cu un italian. Am o nepoată şi un nepot, doi bambini care nu 
pot, sau nu puteau înainte de război, să-i spună unchiului lor 
măcar un cuvânt în engleză. 


— Asta înseamnă că vă înţelegeţi, adică vă înţelegeaţi, 
destul de greu. 

— Din fericire nu. Eu ştiu italiană. 

Sora Morrison îşi scoase ochelarii, ca şi cum ar fi vrut să-l 
examineze mai atent. 

— Ştiţi italiană, domnule McKinnon? 

— Da. Şi spaniolă. Şi germană. Cred că şi dumneata ştii 
germană. Mă puteţi pune oricând la încercare. Sunteţi 
surprinsă? Şocată? 

— Nu, îi răspunse ea dând uşor din cap şi zâmbind pentru 
a treia oară. 

McKinnon îşi dădu atunci seama că o Margaret Morrison 
care zâmbea şi care avea o privire caldă şi prietenoasă e o 
creatură total diferită de sora Morrison, pe care el crezuse că 
o cunoaşte foarte bine. 

— Nu sunt surprinsă sau şocată, repetă ea. Zău! 

— Vă trageţi dintr-o familie de marinari, soră? 

— Da, răspunse ea, surprinsă de data aceasta. De unde 
ştiţi? 

— Nu ştiam, dar a fost o presupunere firească. Din pricina 
legăturii dumneavoastră cu Kiel-ul. Mulţi marinari englezi 
cunosc Kiel-ul foarte bine - şi eu îl cunosc - şi are, sau a avut 
cea mai bună regată din Europa. Tatăl dumneavoastră este 
din Aberdeen? Un pescar sau ce fel de marinar? 

— Un anume fel de marinar. 

— Ce fel anume? 

— Păi... dar sora Morrison ezita să răspundă. 

— Păi ce? 

— E căpitan în Marina Regală. 

— Dumnezeule! McKinnon o privi uimit şi apoi îşi frecă 
bărbia nerasă. Va trebui să vă tratez cu mai mult respect în 
viitor, soră Morrison. 

— Nu cred că este necesar, domnule McKinnon. Glasul 
fusese formal, dar zâmbetul care urmase, nu. Nu acum. 

— Vorbiţi de parcă v-ar fi ruşine că sunteţi fiica unui 
căpitan în Marina Regală. 

— Nu mi-e ruşine. Sunt foarte mândră de tatăl meu. Dar s- 
ar putea ivi nişte dificultăţi. Mă-nţelegeţi? 

— Da, cred că da. 


— Ei, şi-acum, domnule McKinnon... Ochelarii erau la loc şi 
sora Morrison era din nou la treabă. Vă duceţi sus la 
locotenentul Ulbricht? McKinnon dădu din cap afirmativ. 
Spuneţi-i că am să urc şi eu într-o oră, poate două. 

McKinnon clipi des, singurul mod în care îşi exprima el 
stările emoţionale. 

— Dumneavoastră? 

— Da, eu. Dacă ar mai fi existat obiceiul să scuture din 
cap în loc de răspuns, probabil că ea aşa ar fi făcut. 

— Dar doctorul Sinclair a zis că va veni el. 

— Doctorul Sinclair este doctor, nu soră medicală. Sora 
Morrison folosise un ton din care se înţelegea că e dezonorant 
să fii medic. Eu sunt asistenta care se ocupă de locotenent. 
Va fi probabil nevoie să-i schimb bandajele. 

— Puteţi să-mi spuneţi mai exact când vreţi să veniţi? 

— Are vreo importanţă? Mă descurc şi singură. 

— Nu vă descurcaţi de una singură. Nici nu ştiţi cum e 
acolo sus. Vântul bate foarte tare, sunt -40*, e întuneric ca în 
iad, iar puntea e ca un patinoar. Şi nimeni nu merge sus fără 
permisiunea mea, cu atât mai puţin surorile medicale. Îmi daţi 
telefon şi eu vin să vă iau. 

— Da, domnule McKinnon, spuse ea strâmbând din nas, 
după care îi zâmbi. După cum aţi pus problema, nici măcar nu 
mă pot certa cu dumneavoastră. _ 

— Mă scuzaţi, dar n-am vrut să vă jignesc. Inainte să 
urcați, puneţi-vă câte haine groase credeţi că sunt necesare. 
După aia, să mai puneţi un rând. 

Când trecea prin Salonul B, McKinnon se întâlni cu Janet 
Magnusson, care îi aruncă o privire scurtă şi-l întrebă: 

— Ce s-a întâmplat cu tine? 

— "Te pregăteşte, soră Magnusson, căci sfârşitul e 
aproape! 

— Ce Dumnezeu vrei să spui. Archie? 

— Balaurul de vizavi, zise McKinnon arătând cu degetul 
spre salonul A. Tocmai... 

— Balaurul? Cine, Maggie? leri era leoaică. 

— Balaurul a încetat să mai scoată foc. Mi-a zâmbit! Prima 
dată de când am plecat din, Halifax. Mi-a zâmbit. De 4 ori. 
Zâmbetul schimbă total un om. 


— Ei bine, zise ea apucându-l de umeri. Sunt bucuroasă. 
Deci, eşti de acord că ai judecat-o greşit. 

— Sunt de acord. Dar nu uita că şi ea m-a judecat puţin 
greşit? 

— Ţi-am spus că e o fată frumuşică, Archie. [i-aduci 
aminte? 

— Da, îmi aduc aminte şi este într-adevăr. 

— Foarte drăguță. Foarte. 

McKinnon o privi bănuitor: 

— Adică ce vrei să spui cu asta? 

— Ţi-a zâmbit... 

Şeful de echipaj îi aruncă o privire rece şi plecă. 


Locotenentul Ulbricht era treaz când ajunse McKinnon în 
cabina Căpitanului. 

— Mă cheamă datoria, domnule McKinnon. Mai notăm o 
dată poziţia? 

— Odihneşte-te liniştit, locotenente. Cerul e acoperit, nu 
sunt stele şi cred că ninge prea tare. Cum vă simţiţi? 

— Destul de bine. Cel puţin când stau întins. Dar asta 
numai din punct de vedere fizic, pentru că aici sus, nu-i aşa 
bine, zise Ulbricht bătându-se uşor peste frunte. M-am tot 
întrebat şi m-am tot gândit. 

— V-aţi întrebat şi v-aţi gândit de ce vă aflaţi întins aici? 

— Exact. 

— Parcă n-am făcut toţi acelaşi lucru. Sau cel puţin, eu m- 
am tot întrebat, dar n-am ajuns prea departe. De fapt, n-aţi 
ajuns nicăieri. Eu nu zic că v-aş putea ajuta în vreun fel; hai să 
zicem că doar mi-aţi satisface curiozitatea. Aţi putea să-mi 
povestiţi şi mie prin ce-a trecut San Andreas de când aţi 
plecat din Halifax? Bineînţeles, dacă e vorba de secrete, nu- 
mi spuneţi, 

McKinnon zâmbi: 

— Nu-i nici un secret. Şi chiar dacă ar fi vorba de secrete 
şi vi le-aş spune ce-aţi face cu ele? 

— Da, aveţi dreptate. Ce să fac cu ele? 


McKinnon îi povesti pe scurt ce se întâmplase de când 
plecaseră din Noua Scoţie. Când termină relatarea, Ulbricht 
spuse: 

— Bun! la să vedem dacă ştiu să socotesc. Din câte 
înţeleg au existat 7 grupuri diferite care au fost implicate în 
mişcările de pe navă, adică au fost la bordul ei. Ca să încep cu 
începutul, primul grup a fost propriul echipaj. După aceea au 
fost supraviețuitorii răniţi, preluaţi de pe distrugătorul cu 
motoarele stricate. Apoi, i-aţi luat pe supraviețuitorii de pe un 
submarin rusesc. Pe ăştia i-aţi luat de fapt de pe corveta pe 
care a trebuit s-o scufundaţi. După aia, aţi mai luat nişte 
soldaţi răniţi din Murmansk. De când aţi plecat de acolo, aţi 
mai luat la bord supraviețuitorii de pe Argos, de pe Andover, 
pe mine şi pe Helmut. Fac şapte, nu? 

— Da, fac şapte. 

— îi putem elimina pe supraviețuitorii de pe distrugătorul 
defect şi de pe corvetă. Faptul că se află la bordul vostru e 
pură întâmplare. La fel, îl putem elimina pe Comandantul 
Warrington şi pe cei doi oameni ai săi, pe Helmut Winterman 
şi pe mine. Deci mai rămân oamenii din echipajul vostru, 
supraviețuitorii de pe Argos şi bolnavii pe care i-aţi luat din 
Murmansk. 

— Niciodată nu mi-aş fi putut imagina un trio de suspecți 
atât de incredibil. 

— Nici eu, şef de echipaj. Dar aici nu e vorba de 
imaginație, ci de logică. Sabotorul trebuie-să fie printre ei. De 
pildă, bolnavii pe care i-ați luat din Murmansk. Unul dintre ei 
ar fi putut fi mituit. Ştiu că sună absurd, dar războiul însuşi 
este absurd, iar lucrurile cele mai incredibile se întâmplă 
numai în situaţii absurde. Şi sunt foarte sigur că nu vom găsi 
răspunsul la această enigmă în domeniul normalului. Câţi 
bolnavi repatriați din Rusia? 

— 17. 

— Ştiţi cumva de ce suferă fiecare? 

— Am o idee vagă, îi răspunse McKinnon, privindu-l 
gânditor. 

— Toţi sunt răniţi grav? 


— Nu e nici unul rănit grav şi nu avem nici un pacient în 
stare critică la bord, pentru că nu aici ar fi fost locul lor. Să 
zicem că nu se simt prea bine. 

— Dar ţintuiţi la pat? Imobilizaţi? 

— Cei care sunt răniţi. 

— Nu sunt toţi răniţi? 

— Numai 8. 

— Dumnezeule mare! 8! Vreţi să spuneţi că 9 dintre ei 
sunt nevătămaţi? 

— Depinde ce-nţelegeţi dumneavoastră prin a fi vătămat. 
Trei dintre ei au grade avansate de invaliditate, adică au 
degerături, alţi trei au tuberculoză şi ultimii trei suferă de 
depresiuni nervoase. Vedeţi, locotenente, convoaiele ruseşti 
au multe, multe victime, de tipuri diferite. 

— N-aveţi nici un motiv să îndrăgiţi submarinele noastre, 
nici Luftwaffe. 

— Din când în când mai trimitem şi noi bombardiere 
deasupra Hamburg-ului, zise McKinnon, ridicând din umeri. 

Ulbricht oftă. 

— Nu cred că e momentul să filozofăm despre faptul că 
dacă aduni două greşeli nu obţii niciodată un lucru bun. Deci, 
avem nouă persoane care nu sunt rănite. Toţi se pot mişca? 

— Cei trei care suferă de degerături sunt practic 
imobilizaţi. N-aţi văzut în viaţa dumneavoastră atâtea 
bandaje. Ceilalţi şase se pot mişca la fel de bine ca mine sau 
ca dumneavoastră. Adică, mai precis, ca mine şi mult mai 
bine decât dumneavoastră. 

— Deci, avem şase oameni care se pot mişca. Nu mă prea 
pricep la medicină, dar ştiu că este foarte dificil să-ţi dai 
seama de stadiul tuberculozei, şi mai ştiu că un om într-un 
stadiu avansat al bolii se simte destul de bine. lar o 
depresiune nervoasă e destul de uşor de simulat şi unul dintre 
cei trei ar putea să fie la fel de normal ca noi, sau cum 
credem noi că suntem. Şi pentru că tot am ajuns aici, toţi trei 
ar putea să fie sănătoşi. Nu trebuie să vă spun eu, domnule 
McKinnon, că există oameni care nu mai suportă războiul ăsta 
infernal şi irațional şi care ar recurge la orice mijloace ca să 
scape din el. Sunt aceia pe care în mod obişnuit şi, uneori 
nedrept, îi numim bolnavi prefăcuţi. Unii dintre ei, pur şi 


simplu nu mai pot suporta. In primul război mondial, mulţi 
soldaţi englezi s-au îmbolnăvit de o maladie incurabilă care 
însemna pentru ei un bilet sigur, numai dus, pentru Blighty. 
Se numea DAC adică „Dereglare, afectând cordul”, iar doctorii 
mai insensibili îi spuneau „dor aprig de casă”. 

— Am auzit despre ea, locotenente. Eu nu sunt o persoană 
curioasă din fire, dar ţi-aş putea pune o întrebare personală? 

— Bineînţeles. 

— Engleza dumitale, este mult mai bună decât a mea. 
Ideea e că dumneata nu pari un străin care vorbeşte engleză, 
ci un englez care vorbeşte engleză. Chiar un englez care a 
făcut un liceu particular. Ciudat. 

— Nu tocmai. Nu-ţi scapă nimic, asta-i realitatea. Am făcut 
într-adevăr un liceu particular în Anglia. Mama mea este 
englezoaică. Tatăl meu a fost mulţi ani ataşat la Ambasada 
germană din Londra. 

— Ei, bravo, zise McKinnon, dând din cap şi zâmbind. Asta 
mi-a pus capac. Două şocuri ca astea, în numai 20 de minute. 
— Dacă m-aţi putea lămuri şi pe mine despre ce vorbiţi. 

— Sora Morrison. Voi doi ar trebui să vă înţelegeţi. Tocmai 
am aflat că şi ea este pe jumătate nemţoaică. 

— Doamne Dumnezeule! Ulbricht nu era atât uluit, cât 
luat prin surprindere. 

— Din mamă nemţoaică, bineînţeles. 

— Extraordinar! îţi spun, boţman, asta ar putea să fie o 
chestiune serioasă. Adică, faptul că ea e sora care are grijă de 
mine. E război, sunt complicaţii internaţionale, ştii şi tu. 

— Nu ştiu şi nu înţeleg. Pur şi simplu voi amândoi vă faceţi 
treaba. Oricum, în curând va veni să te vadă. 

— Să mă vadă? Pe mine? Un nazist şi un ucigaş fără 
inimă? 

— Poate că şi-a schimbat sentimentele. 

— Prin constrângere, desigur. 

— Nu, este ideea ei şi a insistat. 

— Trebuie probabil să-mi facă o injecție. O doză mortală 
de morfină sau ceva de felul ăsta. Dar să ne întoarcem la cei 
şase care nu sunt răniţi şi care pot merge. Asta mai lărgeşte 
puţin câmpul nostru de cercetare, nu? Un bolnav prefăcut sau 
unul care are pe bâză de mită, certificat TBC. Cum ţi se pare? 


— Nu-mi place deloc. Şi câţi învârtiţi, spioni, sabotori mai 
crezi că sunt şi printre supraviețuitorii de pe Argos? Ştiu că e 
un gând prostesc, dar după cum spuneai şi tu, cu alte cuvinte 
însă, căutăm răspunsuri prosteşti la întrebări prosteşti. Şi 
pentru că veni vorba de întrebări prosteşti, hai să-ţi mai pun 
una. De unde ştim noi că Argos a fost într-adevăr minat? Ştim 
că tancurile petroliere sunt vase foarte robuste, foarte stabile, 
iar acesta avea rezervoarele goale. Tancurile nu se scufundă 
aşa uşor; au existat cazuri când petroliere încărcate au fost 
torpilate şi au scăpat. Nici măcar nu ştim dacă a fost minat. 
Poate a fost doar un act de sabotaj ca să se poată ivi 
posibilitatea introducerii unui sau unor sabotori la bordul lui 
San Andreas. Cum ţi se pare? 

— Ca şi ţie nu mi se pare deloc plăcut. Dar nu te gândeşti 
chiar atât de serios că Andropolous intenţionat ar... 

— Eu nu m-am gândit deloc la Căpitanul Andropolous. 
Având în vedere că nu-l cunosc deloc şi el ar putea, sau nu, să 
fie un bandit oricât de înrăit. Dar, deşi sunt dispus să accept 
orice răspuns trăsnit la întrebările noastre, nu mă pot obişnui 
cu ideea că un căpitan şi-ar sacrifica nava pentru mai ştiu eu 
ce scop. Dar un individ sau nişte indivizi pentru care Argos nu 
însemna nimic ar fi putut s-o facă chiar bucuroşi. Ar fi 
interesant, de aflat dacă şi Căpitanul Andropolous a mai luat 
pe cineva la bord din Murmansk, nişte compatrioți care să fi 
supravieţuit şi ei unor scufundări. Din păcate însă şi 
Andropolous şi echipajul său vorbesc numai greaca şi nimeni 
de la bord nu mai ştie limba asta. 

— Eu vorbesc puţin greceşte, foarte puţin. În liceele 
particulare englezeşti se pune accent pe limba greacă, numai 
că am uitat aproape totul. Dar nu cred că ne-ar ajuta cu ceva 
dacă am descoperi că în Murmansk, Argos a luat ceva membri 
în plus. Probabil că o să-şi ia o faţă nevinovată, să ne spună 
că nu ştiu despre ce vorbim şi, atunci ce putem face? Ulbricht 
tăcu un minut, apoi spuse brusc: Constructorii de nave ruşi! 

— Care constructori de nave ruşi? 

— Cei care v-au reparat coca şi v-au terminat infirmeria. 
Mai ales ăia care s-au ocupat de cocă. 

— Ce-i cu ei? 

Ulbricht medita ceva mai mult: 


— Stai puţin... Nu ştiu câţi de pe nava asta sunt 
responsabili pentru necazurile noastre, dar acum sunt sigur 
că pionul principal este un membru al echipajului vostru. 

— De unde Dumnezeu ai mai scos-o şi pe asta? Adică, mă 
scuzaţi, n-ar mai trebui să mă mai surprindă nimic. 

— Avaria de la cocă s-a produs când vă aflaţi lângă 
corveta distrusă, chiar înainte să o scufundaţi cu focuri de 
tun. Corect 

— Corect. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Ti-am mai spus. Nu ştim. Nici o torpilă, nici o mină, 
nimic de genul ăsta: De-o parte a corvetei era un distrugător 
care îi lua la bordul lui pe membrii echipajului, iar noi eram pe 
partea cealaltă şi luam supraviețuitorii de pe submarinul 
rusesc. Inainte să curăţăm totul, am auzit o serie de explozii 
înăuntrul corvetei. Una a fost de la un boiler, iar celelalte s-ar 
fi putut să fie ori fulmicoton sau bombe de două livre sau alt 
explozibil. Cam pe atunci s-a produs şi avaria noastră. 

— Eu aş zice că nu s-a întâmplat aşa. Aş zice ca tocmai 
atunci un membru de încredere al echipajului vostru a 
declanşat o explozie în camera de balast. Şi mai zic că 
persoana asta ştia cu exactitate cât explozibil să folosească 
ca să nu scufunde nava ci doar să o oblige să se îndrepte spre 
cel mai apropiat port unde putea fi reparată şi care în acest 
caz era Murmansk. 

— Da, se leagă. S-ar fi putut întâmpla şi aşa, dar nu sunt 
convins. 

— Când aţi ajuns în Murmansk, a văzut cineva cât de mare 
era perforaţia şi de ce tip? 

— Nu. 

— Dar aţi încercat careva să vedeţi? 

— Da. Eu şi cu domnul Kennet. 

— Şi surpriză, surpriză! N-aţi văzut-o. N-aţi văzut-o pentru 
că nu vi s-a permis. 

— Chiar aşa s-a întâmplat. De unde ştiţi? 

— Imprejmuiseră locul unde, se efectuau reparaţiile cu 
prelată. 

— Da, într-adevăr, zise McKinnon, care devenise foarte 
gânditor. 


— V-au spus şi motivele? 

— Ca să-i ferească de vânt şi de zăpadă. 

— Şi chiar bătea vântul atât de tare sau ningea puternic? 

— Nici una, nici alta. 

— N-aţi cerut să intraţi şi voi în cortul ăsta, să vedeţi ce 
este în spatele prelatei? 

— Ba da, dar nu ne-au lăsat. Au zis că e prea periculos şi 
am putea întârzia terminarea reparaţiei. N-am comentat, 
pentru că nu consideram atât de important să-i contrazicem. 
N-aveam nici un motiv s-o facem. Dacă îi cunoşti cât de cât 
pe ruşi, ştii că se încăpăţânează ca nişte catâri pentru nişte 
fleacuri. Pe lângă asta, ei ne dădeau o mână de ajutor şi n- 
aveam nici un motiv să fim bănuitori. Bine, bine, locotenente, 
mă dau bătut în faţa ta. Nu trebuie să fii inginer sau 
metalurgist ca să-ţi dai seama când o gaură a fost făcută din 
pricina unei explozii în interior. 

— Şi, acum, nu ţi se pare şi ţie ciudat că a doua avarie a 
cocăi s-a produs în exact acelaşi compartiment de balast? 

— Nu, acum nu mi se mai pare ciudat. Amabilii noştri aliaţi 
- ai noştri, nu ai voştri - au lăsat o încărcătură explozivă în 
camera de balast cu un fitil destul de lung. Locotenente, ai 
dreptate. 

— Deci, acum trebuie să găsim un membru al echipajului 
dumneavoastră care să ştie ceva despre explozive. Cunoşti 
vreunul, domnule McKinnon? 

— Da. 

— Poftim! Ulbricht se ridicase într-un cot. Cine? 

— Eu, îi răspunse McKinnon, ridicându-şi ochii în tavan. 

Asta ne va fi de ajutor, zise Ulbricht, lungindu-se la loc în 
pat. Ne va fi de mare ajutor. 


CAPITOLUL VI 


Trecuse de ora 10,00 dimineaţa, când începu din nou să 
ningă. McKinnon mai petrecuse un sfert de oră în cabina 
căpitanului, dar plecase văzând că locotenentului îi era din ce 
în ce mai greu să-şi ţină ochii deschişi. Vorbi apoi pe rând cu 
Naseby, Patterson şi Jamieson. Acesta din urmă supraveghea 
din nou lucrarea de consolidare a platformei. Toţi trei fuseseră 
de acord că aprecierile lui Ulbricht erau corecte, dar fuseseră 
de acord şi cu concluzia lui McKinnon, că această nouă 
descoperire, dacă descoperire, se putea numi, nu le folosea la 
nimic. McKinnon era deja înapoi pe punte când începu să 
ningă. 

Deschise uşa laterală cu toată grija, dar vântul era atât de 
puternic încât i-o smulse din mână şi o trânti cu zgomot de 
bordul de atac. Zăpada nu era încă deasă, dar cădea aproape 
orizontal pe punte şi nu se putea vedea nimic prin ea. 
McKinnon se întoarse cu spatele la fulgi şi privi peste 
marginea provei. în lumina zorilor, care se iviseră acum pe 
cer, a putut vedea că marea se schimbase. Dispăruseră 
şirurile înghesuite ale valurilor, care se spărgeau acum în 
toate direcţiile şi prevesteau o mare agitată şi imprevizibilă. 
Lui McKinnon nu i-ar fi trebuit neapărat să vadă ce s-a 
întâmplat, pentru că-simţea că marea se schimbase. Puntea 
de sub picioarele lui începuse. să se legene şi să tremure. 
Frigul era pătrunzător. McKinnon era un bărbat zdravăn şi 
puternic, dar nu-i fu uşor să tragă uşa după el când intră 
înapoi. 

— Tocmai schimba câteva vorbe cu Trent, care era de 
serviciu la timonă, când sună telefonul. Era sora Morrison care 
îl anunţă că era gata să urce la cabina căpitanului. 

— Nu v-aş sfătui, soră. Nu-i prea plăcut aici sus. 

— V-aş reaminti că mi-aţi promis. Ea vorbea foarte 
categoric. 

— Ştiu, numai că vremea s-a mai înrăutățit. 

— Zău, domnule McKinnon... 


— Bine, veniţi! Pe răspunderea, dumneavoastră. 

— Spitalul nu este un loc potrivit pentru un om de zăpadă, 
îl întâmpină dezaprobatoare Janet Magnusson, care era în 
salonul B. 

— Surit doar în trecere. Am venit pentru o misiune 
caritabilă, pentru că încăpăţânata ta prietenă, asta îşi 
imaginează că face. 

Janet se abţinu să facă vreo remarcă: 

— Merge la locotenentul Ulbricht? 

— La cine altcineva? Eu tocmai l-am văzut şi arată destul 
de bine. Cred că e năroadă. 

— Ştii care e necazul cu tine, Archie McKinnon? N-ai pic de 
sensibilitate. Sau cel puţin de cei suferinzi nici nu-ţi pasă. ŞI 
nici în alte privinţe, nu eşti mai sensibil. Şi ea este năroadă 
numai pentru că a spus lucruri bune despre tine. 

— Despre mine? Dar nici nu mă cunoaşte. 

— Într-adevăr, Archie. într-adevăr. Dar căpitanul Bowen te 
cunoaşte, zise ea cu un zâmbet dulce. 

McKinnon se gândi la o remarcă potrivită despre căpitanii 
care bârfesc cu surorile medicale, dar nu găsi nici una şi plecă 
în salonul A. Acolo îl aştepta sora Morrison bine înfofolită. Pe 
măsuţa de lângă ea,« era trusa medicală. 

— Vreţi să vă scoateţi ochelarii soră? De ce? 

— E bărbatul din el, zise Kennet, care îşi regăsise veselia 
de altă dată. Crede că arătaţi mai drăguță tară ei. 

— In dimineaţa asta este prea frig şi pentru un urs polar, 
domnule Kennet, darmite pentru bărbatul din mine. Dacă 
doamna nu-şi scoate ochelarii, o să-i scoată vântul. 

— Cum e vântul, boţman? interveni căpitanul Bowen. 

— 11 noduri, sir, -8*C. Viscol. 9,9 milibari. 

— Şi marea e din ce în ce mai agitată, nu? Chiar şi in spital 
se simţea legănarea vasului. 

— Doar puţin, sir. 

— Sunt probleme? 

— Nici una, în afară de această soră care se îndreaptă 
spre sinucidere. „Nici o problemă, îşi spuse şeful de echipaj în 
gând, cât timp nu se dărâmă platforma”. 


Când ajunseră pe puntea superioară, surorii Morrison i se 
tăie răsuflarea din pricina şocului. Oricât de mult se pregătise 
ea sufleteşte, nu-şi imaginase că afară bătea de fapt un 
uragan însoţit de viscol şi că cele -80°F vor avea un 
asemenea efect asupra plămânilor ei. McKinnon însă nu-şi 
pierdu vremea. Cu o mână o apucă pe sora Morrison, cu 
cealaltă se prinse de „o ancoră de salvare şi cei doi se lăsară 
pur şi simplu purtaţi de vânt peste puntea îngheţată şi 
nesigură, până ajunseră la platformă. Ajunsă la adăpost, sora 
Morrison îşi scoase gluga şi, respirând din greu. începu să-şi 
maseze uşor braţele. 

— Data viitoare, domnule McKinnon, dacă o să mai fie „o 
dată viitoare”, o să vă ascult. Aveţi cuvântul meu. Pur şi 
simplu nu mi-am imaginat aşa ceva. Şi braţele mele! Ea îşi 
pipăi braţele cu grijă, ca şi cum ar fi vrut să verifice dacă le 
mai are. Am braţe obişnuite, ca orice om. Cred că mi le-aţi 
rupt. 

— Îmi pare rău, îi răspunse McKinnon grav, dar nu cred că 
eraţi amatoare să cădeţi peste bord. Şi din păcate va 
exista ,o dată viitoare”. Mai trebuie să ne şi întoarcem şi va fi 
şi mai rău, că o să avem vântul în faţă. 

— În momentul ăsta nu mă grăbesc deloc să mă întorc. 

McKinnon o conduse spre scara de tambuchi, spre 
cabinele echipajului. Ea se opri să privească la coridorul 
curbat, la pereţii etanşi ondulaţi şi la uşile zdrobite. 

— Deci aici au murit, zise că cu glasul înecat. Este atât de 
uşor să înţelegi cum au murit când vezi ce-i aici. Dar trebuie 
să vezi ca să înţelegi. înfiorător, înfiorător este cuvântul 
potrivit. Slavă Domnului că n-am, văzut ce a fost aici. Şi tu, 
care a trebuit să curenţi. 

— Am avut ajutor. 

— Ştiu că tu te-ai ocupat de ce era mai cumplit. Domnul 
Spenser, dl. Rawlings, dl. Batesman. Ei au fost victimele cele 
mai şocante, nu? Ştiu că n-ai lăsat pe nimeni să se ocupe de 
ei. Mi-au spus Johny Holbrook şi Janet. Nu-mi place locul ăsta, 
zise ea cutremurându-se. Unde e locotenentul? 

McKinnon o conduse în cabina căpitanului unde 
locotenentul stătea lungit în pat, supravegheat de Naseby. 


— Din nou bună dimineaţa, locotenente. Tocmai am luat şi 
eu contact cu condiţiile atmosferice la care te-a expus domnul 
McKinnon. A fost îngrozitor. Cum vă simţiţi? 

— Slăbit, soră, foarte slăbit. Cred că am nevoia de grijă şi 
atenţie. 

— Mie nu mi se pare că arătaţi aşa rău, zise ea în timp ce- 
şi scotea haina de ploaie şi haină de sibir. 

— Aparenţele înşeală. Mă simt foarte slăbit. Nu că aş vrea 
eu să-mi prescriu tratamentul, dar am nevoie de un tonic, un 
întăritor. Ştiţi, dumneavoastră, ce este în dulăpiorul acela? 
Locotenentul întinse spre dulăpior o mână fără vlagă. 

— Nu, îi spuse ea pe un ton sever. Nu ştiu, dar ghicesc. 

— Mă gândeam că poate, având în vedere situaţia de faţă, 
mă înţelegeţi... 

— Acelea sunt proviziile personale ale căpitanului Bowen. 

— Îmi permiteţi să repet ce mi-a spus căpitanul, întrebă 
McKinnon. Locotenentul poate beneficia de proviziile mele, 
cât timp pilotează. Aşa că asta e. 

— Dar în momentul ăsta nu pilotează deloc. Dar, mă rog, 
fie. Un păhărel. 

McKinnon îi dădu locotenentului un pahar de scotch. 
Expresia de pe faţa surorii Morrison dovedea că ea şi şeful de 
echipaj nu înțelegeau acelaşi lucru prin „păhăre!”. 

— Hai să mergem George, zise McKinnon. Asta nu-i loc 
pentru noi. 

— Dar nu trebuie să plecaţi, zise sora Morrison uşor 
uimită. 

— Nu suportăm să vedem sânge sau oameni suferinzi. 

Ulbricht îşi luă paharul de la gură: 

— Şi ne lăsaţi pe mâinile lui Flannelfoot? 

— George, rămâi tu afară şi eu mă duc să-l înlocuiesc pe 
Trent la cârmă. Ştiţi unde să mă găsiţi când vreţi să vă 
întoarceţi, soră. 

McKinnon se aşteptase ca tratamentul să dureze 10, cel 
mult 15 minute, dar trecuseră aproape 40 până când sora îşi 
făcu apariţia pe punte. 

McKinnon o privi cu simpatie: 

— Aţi avut mai multe necazuri decât vă aşteptaţi, soră? 
Nu glumea când afirma că se simte foarte slăbit? 


— Nu are multe probleme, cel puţii nu cu limba. Doamne, 
cât poate să vorbească omul ăla! 

— Da, dar nu vorbea la pereţi, nu? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Păi, n-ar fi continuat să vorbească dacă nu aţi fi 
continuat să-l ascultați, îi explică el. 

Sora Morrison nu părea deloc grăbită să plece. Tăcu câtva 
timp, apoi, cu un zâmbet uşor în coltul gurii, zise: 

— Nu m-a enervat, doar m-a descurajat. Mulţi oameni ar fi 
interesaţi să ştie ce am discutat. 

— Şi pe mine mă interesează, numai că nu sunt indiscret. 
Dacă vreţi să-mi spuneţi, îmi spuneţi. Dacă vă cer să-mi 
spuneţi şi nu vreţi, nu-mi spuneţi. In fine, aştept să-mi 
spuneţi. 

— Nu ştiu dacă să mă supăr sau nu. Făcu o pauză apoi 
continuă: De ce i-aţi spus locotenentului Ulbricht că sunt pe 
jumătate nemţoaică? 

— Nu-i un secret, nu? 

— Nu. 

— Şi nici nu vă este ruşine de asta? Mi-aţi spus-o chiar 
dumneavoastră. Atunci ele ce... A! De ce nu v-am spus că i- 
am spus? Asta mă întrebaţi de fapt. Pur şi simplu nu mi-a 
venit în cap. 

— Aţi fi putut cel puţin să-mi spuneţi că şi el este pe 
jumătate englez. 

— Nici asta nu mi-a dat în gând, pentru că nu este 
important. Pe mine nu mă interesează de ce naţionalitate 
este o persoană. V-am povestit despre cumnatul meu. Şi el 
este pilot şi locotenent. Dacă el crede că e de datoria lui să 
lanseze o bombă asupra mea, atunci o s-o facă fără ezitare. 
Dar să ştiţi că nu există om mai bun ca el. 

— Sunteţi un om foarte iertător, domnule McKinnon. 

— lertător? întrebă el surprins. N-am ce să iert. Adică, 
vreau să spun că n-a aruncat nici o bombă asupra mea. 

— N-am vrut să spun asta. Chiar dacă ar fi făcut-o n-ar fi 
fost nici o diferenţă pentru dumneavoastră. 

— De unde ştiţi? 

— Ştiu. 


McKinnon nu mai continuă discuţia despre subiectul 
acesta: 

— Mie nu mi se pare o conversaţie interesantă. Sau mai 
bine zis nu mi se pare că merită să discuţi aşa ceva timp de 
40 de minute. 

— l-a făcut de asemenea plăcere să sublinieze că, din 
punct de vedere al sângelui, el este mai englez decât mine. 
Adică avea deja 50% sânge englezesc, plus 200 de grame 
administrate ieri. 

— Într-adevăr, zise McKinnon politicos. 

— Bun, deci nici statisticile nu sunt interesante. Mi-a mai 
spus că tatăl lui îl cunoaşte pe tatăl meu. 

— A! Asta este interesant. Staţi puţin... Mi-a pomenit şi 
mie că tatăl lui a fost ataşat la Ambasada germană din 
Londra, dar n-a specificat dacă a fost ataşat comercial, 
cultural sau de alt fel. Nu cumva v-a spus dumneavoastră că 
tatăl lui a fost ataşat naval acolo? 

— Da, asta a fost. 

— Nu-mi spuneţi că tatăl lui este căpitan în Marina, 
germană! 

— Ba este. 

— Practic, asta vă face fraţi de sânge, sau frate şi soră. 
Ţineţi minte cuvintele mele, soră, zise McKinnon solemn, eu 
văd mâna destinului aici. Ceva predestinat. 

— Pfui! 

— Deci sunt amândoi activi? 

— Da, răspunse ea cu o figură nenorocită. 

— Nu vi se pare ciudat că taţii voştri se urmăresc pe mări, 
gândindu-se cum să-şi facă felul unul altuia? 

— Nu mi se pare ciudat deloc. 

— N-am zis ciudat în sensul ăsta. 

Dacă cineva i-ar fi spus vreodată lui McKinnon că o va 
vedea pe Margaret Morrison copleşită de durere, nu l-ar fi 
crezut în toate minţile. Dar acum situaţia se schimbase şi el 
nu-şi putea explica de ce ea se descurajase brusc. 

— Nu-ţi face griji, fetiţo! N-o să se întâmple niciodată. Nici 
el nu-şi prea dădea seama ce vroia să spună prin astă. 

— Bineînţeles că nu, dar glasul ei nu era deloc convins. 
Deschise gura să vorbească, ezită şi apoi îşi ridică uşor ochii 


din podea. Chipul ei era în umbră, dar McKinnon era sigur că îi 
zărise lacrimi în ochi. 

— Am aflat câteva lucruri despre tine astăzi. 

— Dar nimic adevărat, sunt sigur. Nu mai poţi crede un 
cuvânt din ce auzi în zilele noastre. Ce-aţi aflat, soră? 

— Aş vrea să nu-mi mai zici aşa, spuse ea iritată. 
McKinnon nu era obişnuit să o vadă pe sora Morrison iritată 
sau descurajată. De aceea o întrebă ridicând uimit din 
sprâncene: 

— Să nu-ţi mai zic „soră”? Dar eşti soră. 

— Ba da, dar nu cu tonul acesta. Scuză-mă, n-am vrut să 
spun asta. Nu o spui pe un ton diferit de al celorlalţi. O spui ca 
în filmele alea americane ieftine în care un bărbat înarmat le 
spune tuturor din jur „soră”. 

— N-aş vrea să iei drept nepoliticos, zise el zâmbind. 
Domnişoara Morrison? 

— Ştii cum mă cheamă. 

— Da. Şi mai ştiu că începuseşi să-mi spui ceva, dar te-ai 
răzgândit şi acum încerci să te eschivezi. 

— Nu. Da. Ei bine, nu tocmai. E dificil, nu mă prea pricep 
la lucruri de genul ăsta. Am aflat despre familia ta azi 
dimineaţă, chiar înainte să urc. Îmi pare rău. Sincer îmi pare 
rău. 

— Janet? 

— Da. 

— Nu-i nici un secret. 

— Un pilot de pe un bombardier german i-a ucis. Îl privi 
lung şi clătină din cap. Şi acum vine alt pilot de bombardier 
german, atacă din nou nişte civili nevinovaţi şi tu eşti prima 
persoană care îi iei apărarea. 

— Nu face din mine un sfânt, deşi nu cred că ce ai spus 
până acum era un compliment. Ce-ai vrea să fac? Să mă 
năpustesc asupra unui om nevinovat ca să mă răzbun? 

— Tu? Nu fi stupid. Sau poate că eu am fost stupidă să 
spun asta, dar ştii foarte bine la ce mă refer. Am mai aflat şi 
că subofiţerul McKinnon, a fost într-un spital din Malta, din 
pricina depresiunii nervoase suferită când a aflat vestea. 
După aia un bombardier al Forţelor Aeriene Italiene ţi-a 


distrus submarinul. Se pare că bombardierele inamice au o 
slăbiciune pentru tine. 

— Janet nu ştia asta. 

— Căpitanul Bowen şi cu mine am devenit prieteni, zâmbi 
ea. 

— Căpitanul Bowen, zise McKinnon fără supărare, este o 
caţă bătrână. 

— Căpitanul Bowen este o caţă bătrână, domnul Kennet 
este o caţă bătrână, domnul Patterson este o caţă bătrână, 
domnul Jamieson este o caţă bătrână. Toţi sunt nişte caţe 
bătrâne. 

— Dumnezeule! Asta este o afirmaţie pe care n-o poţi 
dovedi, soră. Scuză-mă, Margaret. 

— Numai căţele bătrâne şuşotesc întotdeauna când sunt 
două împreună, sau trei, sau chiar toate patru, şuşotesc. Poţi 
simţi „în aer tensiunea, aproape că poţi să adulmeci teama, 
deşi nu acesta este cuvântul potrivit. Aş spune mai degrabă 
că poţi adulmeca nişte presimţiri nefaste. De ce vorbesc în 
şoaptă? 

— Poate au secrete. 

— Cred că eu merit mai multă încredere. 

— Dar avem nişte sabotori la bord. 

— Ştiu. Toţi ştim, iar cei care şuşotesc ştiu că noi, toţi 
ceilalţi, ştim. Il privi lung şi ferm. Şi eu totuşi merit mai multă 
încredere decât atât. N-ai încredere în mine? 

— Am încredere în tine, dar suntem urmăriţi. Cineva de la 
bordul lui San Andreas are un emiţător receptor şi trimite un 
semnal de ghidare continuu. Luftwaffe, submarinele ştiu exact 
unde ne aflăm. Cineva ne vrea. Cineva vrea să captureze San 
Andreas. 

Câteva momente lungi ea se uită în ochii lui ca şi cum ar fi 
căutat un răspuns la o întrebare pe care nu o putea formula. 
McKinnon clătină cu tristeţe din cap şi spuse: 

— Imi pare rău. Asta-i tot ce ştiu. Trebuie să mă crezi. 

— Dar te cred. Cine ar putea să transmită acest semnal? 

— Oricine. Eu presupun că este un membru al echipajului 
nostru. Dar ar putea să fie un supravieţuitor de pe Argos sau 
oricare din bolnavii pe care i-am luat din Murmansk. Fiecare 


soluţie pare absurdă, dar una dintre ele trebuie să fie mai 
puţin absurdă decât celelalte. Care însă, habar nu am. 

— Dar cum ar putea să ne captureze? 

— Cu un submarin. Nu există alt mod. Nu au vase de 
suprafaţă şi nici nu se pune problema să folosească un avion. 
Probabil că nu şuşotesc, ci se roagă. Se roagă ca ninsoarea să 
nu se oprească niciodată, pentru că singura noastră şansă 
este sa ne ascundem. Se roagă ca destinul să nu se întoarcă 
contra noastră, cum obişnuiau să spună vechii prezicători. 

— Şi dacă totuşi se întâmplă aşa? 

— Atunci, asta e. 

— Şi nu te gândeşti să faci nimic? Tonul îi fusese mai mult 
decât sceptic. Nici măcar n-ai de gând să încerci să faci ceva? 

McKinnon hotărâse de câteva ore cum va acţiona, dar nu 
credea că este momentul şi locul să intre în. amănunte. 

— Ce naiba vrei să fac? Să-i scufund cu o salvă de pâine 
uscată şi cartofi stricaţi? Tu uiţi că asta este o navă sanitară. 
Bolnavi, răniți şi toţi civili. 

— In mod sigur există ceva ce poţi face. In tonul ei era o 
nuanţă ciudată, aproape disperată. Continuă amar: Medaliatul 
subofițer McKinnon. 

— Medaliatul subofiter McKinnon, îi răspunse el cu 
blândeţe, va trăi ca să lupte într-o altă zi. 

— Luptă-te cu ei acum! Vocea ei se schimbase. Luptă-te 
cu ei! Luptă-te cu ei! Luptă-te cu ei! Se opri şi îşi îngropă faţa 
în mâini. A 

McKinnon o privea uimit peste măsură. li cuprinse cu 
braţul umerii zguduiţi de plâns. McKinnon era un om cu 
resurse nelimitate şi mai mult decât capabil să rezolve orice 
problemă s-ar fi ivit. Dar schimbarea nefirească a 
comportamentului ei îl puse într-o mare încurcătură. Căută 
nişte cuvinte care să o liniştească şi să o consoleze, dar nu 
găsi nici unul, pentru că pur şi simplu nu ştia ce ar putea fi 
liniştitor sau consolator. Nu i se păru nimerit să repete 
expresii de genul „ei, gata, gata” aşa că se mulţumi să spună: 

— O să-l las pe Trent în locul meu, ca să te duc jos. 

Excursia pe care au făcut-o pe puntea superioară dintre 
platformă şi spital a fost chinuitoare. Au trebuit să se lupte cu 
vântul puternic, care le bătea din faţă, şi cu viscolul. Când 


ajunseră la spital, o conduse spre hol, iar el se duse să-i caute 
pe Janet Magnusson. 

— Ar fi bine să te duci să o vezi pe prietena ta Maggie, 
zise el când o găsi. E foarte deprimată. Nu, Janet, nu sunt 
vinovat, zise el ridicând o mână. N-am supărat-o eu. 

— Dar erai cu ea când s-a supărat, ii răspunse ea 
acuzator. 

— E dezamăgită de mine, asta-i tot. 

— Dezamăgită? 

— Vrea să mă sinucid, dar eu nu văd rezolvarea 
problemelor în felul ei. 

— Unul dintre voi e ţicnit, zise ea ducând mâna la cap şi 
nu mă îndoiesc cine e acela. 

McKinnon se aşeză pe un scaun ca să o aştepte. 

Ea apăru după cinci minute şi se aşeză în faţa lui. Avea 
chipul îngrijorat: 

— Îmi pare rău, Archie. N-ai nici o vină şi nici unul dintre 
voi nu e ţicnit. Vezi, ea are sentimentul ăsta ambivalent faţă 
de germani. 

— Ambi cum? 

— Amestecat. Nu-i este uşor că mama ei este nemţoaică. 
Trece printr-o perioadă grea, foarte grea. Of, ştiu că şi tu treci 
dar tu eşti altfel; 

— Bineînţeles că sunt altfel. Eu n-am pic de sensibilitate. 

— O, te rog. taci. N-ai de unde să ştii. De fapt cred că eu 
sunt singura persoană care ştie. Acum vreo cinci luni şi-a 
pierdut singurul frate şi logodnicul. Amândoi au murit în 
timpul unui raid aerian deasupra Hamburg-ului. Nu erau în 
acelaşi avion şi nici măcar în timpul aceluiaşi raid. Dar au 
murit la câteva săptămâni unul de celălalt. 

— Isuse! McKinnon clătină uşor din cap şi păstră un 
moment de tăcere. Sărmana copilă. Asta explică o mulţime de 
lucruri. 

Se ridică şi se îndreptă spre dulapul cu provizii al 
doctorului Singh. 

— lată stăpânirea de sine a legendarului McKinnon, zise 
el, ţinând un pahar în mână. Erai cu Maggie când s-a 
întâmplat asta? 

— Da. 


— Vă cunoaşteţi de dinainte? 

— Bineînţeles. Suntem prietene de ani de zile. 

— Deci i-ai cunoscut şi pe cei doi băieţi? 

Ea nu răspunse. 

— Adică i-ai cunoscut bine? 

Ea tăcea în continuare, ţinându-şi capul blond aplecat şi 
uitându-se la mâinile-i împreunate pe masă. 

McKinnon se îndreptă exasperat spre ea şi o prinse cu 
blândeţe de mână: 

— Janet. 

— Da, Archie. Când îşi ridică privirea, ochii ei erau plini de 
lacrimi; 

— Draga mea, draga mea, oftă McKinnon. Şi tu. Din nou 
clătină încet, din cap şi păstră un moment de tăcere. Janet, 
băieţii ăia ştiau ce fac. Ştiau riscurile. Ştiau că unităţile 
antiaeriene germane şi piloţii de noapte i-ar fi doborât, dacă 
aveau ocazia. Şi asta au şi făcut, dar aveau toate drepturile 
să o facă. Şi ţi-aş reaminti că acelea nu erau raiduri de 
bombardamente de precizie, ci urmăreau o distrugere totală 
şi tu ştii ce înseamnă asta. Aşa că tu şi Maggie care vă 
plângeţi de milă, aţi putea să le plângeţi de milă tuturor 
rudelor acelor mii de nevinovaţi omorâţi de aviația britanică 
la Hamburg. Aţi putea la fel de bine să plângeţi de milă 
întregii omeniri. 

— McKinnon, eşti un diavol fără inimă, zise ea în timp ce 
două lacrimi i se prelingeau pe obraz. 

— Da, sunt, îi răspunse el şi se ridică. Dacă cineva are 
nevoie de mine, sunt pe punte. 


Trecu şi prânzul. Ziua se mai mărise, iar vântul crescuse în 
intensitate şi acum bătea cu puterea unui uragan sau taifun, 
ca în zonele tropicale. Pe la două după-amiază, lumina, care 
era întotdeauna foarte slabă, începuse să scadă şi nu se 
putea vedea nimic la pupa din pricina furtunii de zăpadă. 
Valurile uriaşe de la travers şi de la prova erau albe ca şi. 
zăpada şi atât de înalte, încât ar fi putut să înece o casă sau, 
pentru un ochi mai neliniştit, ar fi putut să înece o bisericuţă 
cu turle cu tot. San Andreas avea necazuri. Cu deplasamentul 


lui de 9 300 tone, nu era un vas mic şi boţmanul redusese 
turaţia motorului ca să poată menţine nava pe direcţie. San 
Andreas putea de asemenea să înfrunte furtuna fără mari 
dificultăţi. Nici mărimea vasului şi nici marea agitată nu 
constituiau o problemă pentru nava sanitară, dar ea avea 
totuşi necazuri. Altele erau însă motivele de îngrijorare. 

Primul motiv era gheaţa. Când sunt în larg, navele pot fi 
solide sau fragile. Cele solide nu se leagănă atât de uşor si 
chiar dacă li se întâmplă să se balanseze, îşi recapătă 
echilibrul foarte repede. In cazul în care nava este fragilă, îşi 
pierde repede echilibrul şi revenirea se face încet. O navă 
poate deveni fragilă atunci când centrul de greutate se ridică, 
pentru că îşi măreşte greutatea în partea de sus, în primul 
rând din pricina gheții. Cu. cât gheaţa este mai groasă pe 
punţile superioare, cu atât nava e. mai fragilă. Se poate ca 
stratul de gheaţă să fie atât de gros, încât vasul să nu-şi mai 
recapete echilibrul şi să se răstoarne. Chiar şi traulerele 
construite special pentru operaţiuni în Oceanul Arctic, nu au 
rezistat atacurilor înşelătoare, dar mortale ale gheții. 
Probleme mai mari aveau portavioanele, care nu mai ofereau 
garanţia stabilităţii pe punţile superioare descoperite. 

McKinnon era foarte îngrijorat de depunerea de gheaţă de 
pe punţile lui San Andreas, Zăpada depusă de furtună pe 
porţiunea dinspre pupa forma un strat de gheaţă, care nu era 
însă foarte gros. Pe restul platformei, zăpada fusese măturată 
de vântul puternic. Valurile înalte ale mării, care-şi schimbau 
mereu direcţia, se spărgeau de vas, iar stropii de apă 
îngheţau încă înainte să ajungă pe punte. Nava mergea cu 
chila dreaptă numai din când în când, pentru că de multe ori 
îşi pierdea echilibrul şi de fiecare dată şi-l regăsea din ce în ce 
mai încet. El ştia că nu ajunsese încă la punctul critic, dar 
dacă condiţiile nu se îmbunătăţeau, acest punct nu era 
departe. Nu se putea face nimic ca să se îndrepte situaţia. 
Dacă ar fi spart gheaţa cu ciocane şi târnăcoape, efectul ar fi 
fost minim şi cei care ar fi făcut treaba asta aveau toate 
şansele să alunece pe puntea îngheţată şi mişcătoare şi să 
cadă peste bord. Lui McKinnon îi părea de asemenea rău că 
era pe un vas construit de americani, care mergea cu 
motorină, în loc de cărbune, ca cele englezeşti. Cenuşa 


împrăştiată pe punte ar fi asigurat stabilitatea la mers şi ar fi 
ajutat la topirea gheții. Dar cu motorina diesel nu se putea 
face nimic. 

Dar mult mai îngrijorătoare era platforma. Numai când 
vasul mergea cu chila dreaptă, vibraţiile şi trosniturile 
metalului încetau. Când însă nava se balansa în bătaia 
valurilor, întreaga platformă se clătina vizibil. McKinnon era 
pe cel mai înalt punct al platformei şi credea că mişcarea 
laterală era între 4 şi 6 inch de fiecare dată. Era o senzaţie 
foarte neplăcută, care te punea pe gânduri: care era oare 
unghiul la care platforma înclinată s-ar fi rupt de restul 
vasului? La asta se gândea McKinnon când cobori să-l vadă pe 
locotenentul Ulbricht. 

Îl găsi pe Ulbricht rezemat de tăblia patului într-o 
dispoziţie filozofică. Mâncase câteva sandvişuri, băuse nişte 
scotch şi apoi adormise câteva ore. 

— Cine a pus numele de San Anareas navei ăsteia, zise el, 
a nimerit-o. Ştii, desigur, că este o binecunoscută sau. chiar 
faimoasă falie, desprinsă în urma unui cutremur. Şi chiar în 
acest moment am impresia că are loc un cutremur, zise el, 
ţinându-se strâns de marginea patului în timp ce nava se 
legăna foarte tare. 

— A fost ideea domnului Kennet. Uneori domnul Kennet 
are un umor mai ciudat. Acum o săptămână ne numeam încă 
Ocean Belle. După ce ne-am schimbat culoarea din gri în alb, 
verde şi roşu, culorile Crucii Roşii, domnul Kennet s-a gândit 
că ar trebui să ne schimbăm şi numele. Nava asta a fost 
construită la Richmond, în California. Richmond este pe falia 
Hayward care este un braţ a lui San Andreas. Părerea lui a 
fost ca San Andreas este un nume mai romantic decât 
Hayward sau Fault. A mai crezut că este o idee amuzantă să 
numeşti vasul după o zonă potenţială de dezastru. Mă întreb 
dacă încă mai crede că e o idee amuzantă, zâmbi McKinnon. 

— De ieri dimineaţă, de când l-am bombardat, cred că a 
avut destul timp să mediteze. Aş zice că a avut chiar timp să 
chibzuiască asupra acestei probleme. Nu se îmbunătăţeşte 
vremea, domnule McKinnon? întrebă Ulbricht în timp ce se 
întindea în pat şi se ţinea mai bine, pentru că San Andreas 
trecuse iar de coama unui val. 


— Vremea nu se îmbunătăţeşte şi tocmai despre asta am 
venit să discutăm, locotenente. Vântul are 12 noduri, e 
întuneric şi vijelia e mai puternică ca niciodată. Vizibilitatea 
este absolut zero, şi nu mai avem nici o şansă să facem 
observaţii astronomice în următoarele ore. Cred că ar fi bine 
să te duci în spital. 

— Deloc. Trebuie să-mi fac drum, luptându-mă cu un 
uragan, ca să nu-i spun furtună de zăpadă. Un om slăbit ca 
mine? Nici să nu vă gândiţi. 

— Este mult mai cald acolo, locotenente, mai confortabil. 
Şi legănarea vasului se simte mai puţin. 

— Dragă domnule McKinnon, dar cum poţi să omiţi cea 
mai mare ispită? Toate asistentele acelea drăguţe? Nu, 
mulţumesc. Prefer cabina căpitanului, ca să nu mai adaug că 
prefer şi scotch-ul căpitanului. În realitate, dumneavoastră vă 
gândiţi că platforma s-ar putea desprinde oricând şi nu vreţi 
ca eu să mă aflu aici când se va întâmpla acest lucru. Nu-i 
aşa? 

— Păi, zise McKinnon rezemându-se de peretele etanş din 
afară, e puţin cam instabilă. 

— Dar dumneavoastră rămâneţi, bineînţeles. 

— Eu am o treabă de făcut. 

— Nici nu mă gândesc. Aici este în joc onoarea întregului 
Luftwaffe. Dacă. dumneata stai, stau şi eu. 

McKinnon nu mai continuă discuţia. Undeva, în adâncul 
sufletului hotărârea lui Ulbricht îi făcea plăcere. Lovi uşor 
barometrul şi ridică uimit din sprâncene: 

— 3 milibari? 

— Peste? 

— Peste. 

— Asta ne ajută. Mai există încă o speranţă. 

— Poate să ia câteva ceasuri până să se liniştească 
vremea. Dacă se linişteşte. Platforma; ins să se desprindă în 
orice moment Şi chiar dacă nu s-ar rupe, singura noastră 
speranţa adevărată este in ninsoare. 

— Şi când n-o să mai ningă? 

— Atunci vor apărea submarinele voastre. 

— Eşti convins de asta? 

— Da. Dumneavoastră nu? 


— Din păcate şi eu. 


Trei ore mai târziu, puţin după cinci după-amiază. dar mai 
repede decât se aşteptase McKinnon, vremea începuse să se. 
liniştească, imperceptibil la început şi apoi din ce în ce mâi 
vizibil. Bătea un vânt blând, de 6 noduri iar marea zbuciumată 
şi agitată se calmase. San Andreas aluneca acum stabilă, 
pojghiţa de gheată de pe punți nu mai era periculoasă şi 
platforma nu mai scârţâia şi nu mai trosnea. Dar din punctul 
de vedere al domnului McKinnon, cel mai bun lucru dintre 
toate era că ninsoarea, deşi nu mai cădea aproape orizon tal 
ca mai devreme, era încă deasă. El era sigur că un atac ar fi 
survenit în timpul zilei, dar era de asemenea conştient că un 
comandant de submarin, pus pe treabă, n-ar fi ezitat să atace 
şi la lumina. lunii. Ştia din experienţă că majoritatea 
comandanților de submarine, erau oameni foarte hotărâți: Și 
mai ştia că va fi o noapte cu lună. In timpul zilei, ninsoarea nu 
i-ar fi ajutat cu nimic, dar odată cu lăsarea întunericului, ca 
reprezenta o garanţie virtuală de protecţie. 

În cabina căpitanului, McKinnon îl găsi pe locotenentul 
Ulbricht care fuma o havană scumpă - pentru că Bowen, care 
fuma pipă, îşi mai permitea să fumeze o ţigaretă scumpă pe 
zi - şi sorbea câte un whisky la fel de scump. Fără îndoială, 
aceste două îndeletniciri contribuiau la starea lui mult mai 
relaxată. 

— A, domnule McKinnon! Aşa mai merge. La vreme mă 
refer. Se linişteşte cu fiecare minut. Mai ninge încă? 

Tare. Aş putea spune că într-un fel e o binecuvântare. N- 
avem nici o şansă să luăm poziţia stelelor, dar cel puţin îi ţine 
departe pe prietenii dumneavoastră. 

— Prietenii mei, da. Mi-a trebuit ceva timp să-mi dau 
seama cine sunt prietenii mei. Dădea din mână ca să arate că 
subiectul era încheiat, dar nu-i fu uşor să facă mişcarea astă, 
când avea un pahar într-o mână şi o ţigaretă în cealaltă. Sora 
Morrison e bolnavă? 

— N-aş crede. 


— Se presupune că sunt pacientul ei. Ce face ea acum s- 
ar putea numi crudă nepăsare. Se poate muri uşor dintr-o 
hemoragie. 

— Nu ne putem permite asta, zâmbi McKinnon. O să mă 
duc să o aduc. 

Dădu un telefon la spital şi când ajunse acolo, sora 
Morrison era gata. 

— S-a întâmplat ceva? Nu se simte bine? întrebă 

ea. 

— Se simte groaznic de neglijat şi mai spunea ceva de o 
hemoragie mortală. De fapt, e în toane foarte bune, fumează 
o ţigaretă, bea un whisky şi se pare că este într-o stare de 
sănătate excelentă. S-a plictisit sau se simte singur sau 
amândouă şi vrea să vorbească cu cineva. 

— Dar poate oricând să vorbească cu tine. 

— Când am spus cineva, nu trebuia să înţelegi oricine. Eu 
nu sunt Margaret Morrison. Şireţi mai, sunt piloţii din 
Luftwaffe. Pot oricând să te învinuiască pentru neîndeplinirea 
sarcinilor. 

McKinnon o conduse în cabina căpitanului şi ii spuse să 
sune după el la spital când va termina. Inainte să plece, luă 
lista echipajului din biroul căpitanului şi porni în căutarea lui 
Jamieson. Au petrecut împreună aproape o jumătate de oră, 
parcurgând cu atenţie fişele fiecărui membru al echipajului de 
pe punte şi din sala maşinilor. Au încercat să-şi reamintească 
orice amănunt pe care-l ştiau despre viaţa marinarilor de la 
bord sau să-şi amintească ce spuseseră ceilalţi membri ai 
echipajului despre cineva anume. Când terminară de 
consultat şi listele şi memoria proprie, Jamieson împinse 
listele deoparte, se lăsă pe speteaza scaunului şi oftă: 

— Ai ajuns la vreo concluzie, boţman? 

— Ca şi dumneavoastră, sir, la nici una. Nici măcar nu ştiu 
pe cine să bănuiesc. Nu numai că nu există ni te candidaţi 
potriviţi pentru rolul de sabotori, dar nici nu există nimeni 
care măcar pe departe să poată să fie aşa ceva. Cred că am 
putea amândoi să mergem la tribunal şi să depunem mărturie 
că foarte mulţi dintre ei sunt oameni buni. Şi dumneavoastră 
şi domnul Patterson şi Naseby şi eu suntem de acord cu teoria 
locotenentului Ulbricht şi în cazul ăsta este clar că cineva din 


echipajul nostru a detonat şarja din camera de balast, când 
ne aflam lângă corvetă. Trebuie să fie unul dintre ei. Sau, 
dacă îi excludem, atunci e cineva din personalul medical. 

— Din personalul medical? Jamieson clătină din cap cu 
neîncredere. Adică sora Morrison în chip de Mata Hari pe 
mare? Am şi eu imaginaţie ca orice om, dar nu genul ăsta de 
imaginaţie. 

— Nici eu. Amândoi am putea să jurăm şi pentru ei. Dar 
trebuie să fie cineva care a fost la bordul navei de când am 
plecat din Halifax. Domnule Jamieson, nu cred că ne-am găsi 
o slujbă la Departamentul de Criminalistică din Scotland Yard, 
când vom ieşi la pensie. Apoi mai există posibilitatea ca acest 
individ, care o fi el, să lucreze mână în mână cu cineva de pe 
Argos sau cu unul dintre cei nouă bolnavi pe care i-am luat 
din Murmansk. 

— Şi despre care nu ştim absolut nimic, ceea ce ne este 
de mare ajutor, 

— Nu ştim nimic despre cei de pe Argos, dar avem 
numele, gradul şi numărul bolnavilor. Unul din, cazurile de 
TBC, un tip pe nume Hartfey este de meserie artificier în sala 
maşinilor. El s-ar pricepe la electricitate. Un altul, care suferă 
de depresiune nervoasă, sau se preface că suferă, este 
specialist în lansarea torpilelor. El trebuie să ştie ceva despre 
explozive. 

— E prea evident, boţman. 

— Mult prea evident. Poate greşim că trecem cu vederea 
ce este prea evident. 

— Tu i-ai văzut pe cei doi? Vreau să spun, ai vorbit cu ei? 

— Da. Cred că şi dumneavoastră aţi făcut acelaşi lucru. 
Sunt cei doi roşcaţi. 

— A, ăia doi. Nişte marinari deschişi, cinstiţi. Nu arată 
deloc a criminali. Dar bănuiesc că acei marinari criminali nu 
arată deloc a ceea ce sunt. Jamieson oftă. Sunt de acord cu 
tine, boţman. Nu prezentăm nici un pericol pentru 
Departamentul de Criminalistică. 

— Într-adevăr, zise McKinnon şi s e ridică. Cred că mă duc 
să o salvez pe sora Morrison din ghearele locotenentului 
Ulbricht. 


Sora Morrison nu era deloc in ghearele locotenentului şi 
nici nu dădea vreun semn că ar vrea să fie salvată. 

— E timpul să plec? întrebă ea. 

—- Bineînţeles că nu. Vroiam doar să te anunţ că mă 
găseşti pe puntea de comandă. |! privi pe Ulbricht şi apoi pe 
sora Morrison. Deci, ai reuşit să-l salvezi? 

Cartierul tribord de pe puntea de comandă era acum 
foarte stabil şi liniştit, faţă de cum fusese numai cu câteva ore 
mai înainte. Vântul scăzuse la 4 noduri, iar marea, chiar dacă 
nu era ca un lac, se calmase şi ea, încât San Anareas se 
legăna foarte rar şi atunci numai cu câteva grade. Asta era 
partea bună a lucrurilor. Partea rea, era că ninsoarea se 
rărise, încât McKinnon putea să vadă foarte bine crucea roşie 
de la prova, care era acoperită de gheaţă strălucitoare... Se 
întoarse înăuntru şi îl sună pe Patterson la sala maşinilor. 

— Sunt şeful de echipaj, sir. Ninsoarea se potoleşte. Cred 
că foarte curând va înceta. Îmi permiteţi să sting luminile de 
afară? Valurile sunt încă destul de înalte şi un submarin nu ne 
poate vedea prin periscop. Dacă este însă la suprafaţă şi 
ninsoarea s-a oprit, iar noi încă mai avem luminile aprinse în 
dreptul crucilor roşii, atunci ne poate vedea de pe blochaus, 
de la mile depărtare. 

— Lucru pe care noi nu l-am dori, nu-i aşa? Stinge 
luminile. 

— Şi încă un lucru, sir. Mi-aţi putea trimite nişte oameni 
care să facă o cărare între spital şi platformă? Să vină cu nişte 
ciocane, târnăcoape. Cam doi metri lăţime ar fi de ajuns. 

Mai trecu un sfert de oră şi Margaret Morrison nu dădu nici 
un semn, aşa că şeful de echipaj intră din nou în aripa 
platformei. Ninsoarea se oprise complet, şi pe cer erau 
porţiuni senine şi câteva stele care străluceau, dar Steaua 
Polară era tot acoperită. Era încă întuneric şi o dată ce 
luminile de pe punte fuseseră stinse, McKinnon nu putea sa 
vadă nici măcar teuga. Intră şi cobori până la Cabina 
căpitanului. 

— Ninsoarea s-a oprit, locotenente şi sunt şi câteva stele 
pe cer, nu multe, dar Steaua Polară nu e. Nu ştiu câto să ţină 
vremea asta aşa că mă gândeam că aţi vrea să aruncaţi o 


privire acum. Sper că sora Morrison a reuşit să oprească 
hemoragia. 

— N-avea nici o pierdere de sânge, zise ea. Cum, de altfel 
ştii foarte bine, domnule McKinnon. 

— Da, soră. 

Ea se dădu puţin înapoi şi zâmbi: 

— Archie McKinnon. 

— Vântul a scăzut mul în intensitate, zise McKinnon, în 
timp ce-l ajuta pe Ulbricht să-şi pună hainele groase. Dar 
hainele groase sunt în continuare necesare, pentru că 
temperatura este încă sub zero. 

— Pe scara Fahrenheit? 

— Mă scuzaţi, nu folosiţi această scară. Sunt aproape - 
20* pe Celsius. 

— Poate să-l, însoţească sora? In fond, doctorul Sinclair a 
fost cu el data trecută. 

— Bineînţeles, deşi nu te-aş sfătui să vii pe punte. 
McKinnon luă sextantul şi cronometru! şi merse cu ei sus pe 
punte. De data asta Ulbricht se descurcă fără să fie ajutat. El 
merse pe rând pe amândouă părţile laterale ale vasului şi se 
hotări să-şi facă observaţiile de la tribord. Acum petrecu mai 
mult timp afară decât data trecută, pentru că se gândea că e 
necesar să noteze poziţiile mai multor stele, probabil fiindcă 
Steaua Polară era ascunsă. Se întoarse înapoi în cabină, făcu 
nişte măsurători pe hartă şi apoi îşi ridică ochii: 

— Satisfăcător. Foarte satisfăcător în situaţia de faţă. Nu 
vorbesc de navigaţie, ci de direcţia pe care am mers. Nu ştiu 
dacă ne-am menţinut cursul tot timpul, dar asta nu contează. 
Suntem la sud de Cercul Arctic, cu aproximaţie 66,20 N şi 
4,20 E. Cursul e 213, ceea ce ne spune că vântul şi-a 
schimbat direcţia doar cu 5 grade în ultimele 12 ore. Domnule 
McKinnon, stăm bine; Dacă mergem în continuare cu marea şi 
cu vântul la pupa, o să ne descurcăm şi noaptea asta. Chiar 
dacă o să deviem puţin, n-o să ne lovim de nimic. Mâine 
dimineaţă la ora asta o să ne schimbăm direcţia mai spre sud. 

— vă mulţumesc foarte mult, locotenente, zise McKinnon. 
V-aţi câştigat dreptul la masa de seară, după cum se spune. 
Şi fiindcă veni vorba, am să vă trimit cina într-o jumătate de 


oră. V-aţi mai câştigat şi dreptul la un somn bun în noaptea 
asta, pentru că eu n-am să vă mai deranjez. 

— N-am mai câştigat şi altceva? A fost destul de frig afară, 
domnule McKinnon. 

— Sunt sigur că Bowen ar fi de acord. După cum a spus 
chiar el, vă puteţi folosi de proviziile lui cât timp sunteţi 
navigant. Se întoarse spre sofa medicală: Vii jos? 

— Da, da, trebuie, zise Ulbricht. Am profitat prea mult, 
mult prea mult. Nu se vedea foarte tare că-l chinuiau 
remuşcările. Toţi ceilalţi pacienţi ai dumneavoastră... 

— Toţi ceilalţi pacienţi ai mei sunt bine. Sora Maria are 
grijă de ei. Eu sunt liberă, 

— Liberă! Asta mă face să mă simt chiar mai rău. Ar fi 
trebuit să te odihneşti sau să dormi. 

— Nu-mi este somn deloc. Mulţumesc. Dar, tu, nu vii jos? 
Acum nu mai ai nici o problemă, nava e stabilă şi tocmai ţi s-a 
spus că nu va mai fi nevoie de tine noaptea asta. 

— Păi! Ulbricht făcu o pauză ca să se gândească. Pe de 
altă parte, cred că ar trebui să rămân aici. Pot apărea urgenţe 
neprevăzute, înţelegi, nu? 

— Ofițerii din Luftwaffe n-ar trebui să spună minciuni. 
Sigur că înţeleg. Înţeleg că singura urgenţă previzibilă este că 
ai să rămâi fără provizii şi singurul motiv pentru care nu vrei 
să cobori este că noi nu servim whisky la masa de seară. 

Locotenentul, clătină din cap îndurerat; 

— Sunt profund jignit. 

— Jignit! spuse ea când ajunseră în sala de mese a 
spitalului. Auzi, jignit! 

— Eu cred că este. McKinnon o privi cu subiînţeles. Şi tu 
eşti rănită. 

— Eu? Nu mai spune! 

— Da. Nu mai spun. Eşti rănită pentru că ai impresia că 
preferă sticla de scotch, companiei tale. N-am dreptate? Ea 
nu-i răspunse. Dar dacă tu chiar crezi asta, atunci ai o opinie 
foarte proastă şi despre tine şi despre locotenent. Ai stat cu el 
o oră. Ce-a băut tot timpul ăsta? 

— Nimic. Glasul ei fusese moale. 

— Nimic. El nu este un băutor, dar este un flăcău sensibil. 
Este sensibil pentru că este inamic, pentru că este captiv, 


prizonier de război, şi, mai important decât tot, este sensibil 
pentru că va trebui să trăiască de acum încolo ştiind că a ucis 
15 oameni nevinovaţi. Tu l-ai întrebat dacă vine şi el jos. El nu 
vrea să fie întrebat „dacă”, vrea să se lase convins, chiar să i 
se ordone. „Dacă” implică indiferența. Şi pentru el ar fi ca şi 
cum l-ai arunca la rebuturi. Deci ce se întâmplă? Sora 
medicală îşi trimite în vacanţă înţelegerea şi intuiţia feminină 
şi se apucă să facă nişte remarci caustice pe care Margaret 
Morrison nu le-ar fi făcut niciodată. E o greşeală, dar se poate 
îndrepta uşor. 

— Cum? întrebarea reprezenta de fapt o recunoaştere 
tacită că făcuse într-adevăr o greşeală. 

— Prostuţo! îl iei de mână şi-ţi ceri scuze. Sau eşti prea 
mândră? 

— Prea mândră? Părea nesigură pe ea, tulburată. Nu ştiu. / 

— Prea mândră pentru că el este neamt? Uite, am aflat 
despre logodnicul şi fratele tău şi sincer îmi pare foarte rău, 
dar asta nu... 

— Janet n-ar fi trebuit să-ţi spună. 

— Nu fi năroadă. Tu n-ai avut nici o obiecţie ca ea să-ți 
povestească despre familia mea. 

— Dar asta nu-i tot. Părea de-a dreptul mânioasă. Ai spus 
că s-au dus acolo şi au ucis mii de oameni nevinovaţi şi că... 

— N-au fost astea cuvintele mele şi nici Janet n-a spus 
asta. Tu faci acum exact ce-l acuzai pe locotenent că face: 
minţi. Şi încerci să ocoleşti subiectul. Bun, deci nenorociţii ăia 
de nemti au ucis doi oameni pe care tu îi cunoşteai şi-i iubeai. 
Dar mă întreb câte mii au omorât ei înainte de a fi chiar ei 
doborâţi. Dar asta într-adevăr nu contează, nu-i aşa? Tu nu-i 
cunoscuse-şi, şi nu le ştiai nici măcar numele. Şi cum poţi tu 
să boceşti după nişte oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată, 
după soţi şi neveste, iubiţi şi copii, care n-au chip sau nume? 
Este chiar ridicol, nu? lar statisticile sunt atât de plictisitoare. 
Spune-mi, ţi-a spus vreodată fratele tău ce simţea când 
cobora cu Lancaster-ul său şi-i măcelărea pe compatrioţii 
mamei lui? Dar, bineînţeles, nu-i cunoscuse niciodată, aşa că 
o făcea fără nici o problemă, nu? 

— Eşti un individ îngrozitor, îi spuse ea printre dinţi. 


— Tu crezi că eu sunt un tip îngrozitor, Janet crede că sunt 
un diavol fără inimă. lar eu cred că sunteţi o splendidă 
pereche de prefăcute. 

— Prefăcute? 

— Da, ştii, ca doctorul Jekyll şi domnul Hyde. Asistenta şi 
Margaret Morrison. Janet e la fel. Cel puţin, eu n-am două 
feţe. 

McKinnon dădu să plece, dar ea îl prinse de braţ şi se uită 
îndelung în ochii lui, când într-unui, când în celălalt. 

— N-ai vrut să spui asta, nu, că eu şi Janet suntem nişte 
prefăcute? 

— Nu. 

— Tu eşti prefăcut. Bine, bine, o sa îndrept lucrurile în 
ceea ce-l priveşte pe locotenent. 

— Ştiam că ai s-o faci, Margaret Morrison. 

— Nu sora Morrison? 

— Nu arăţi ca doamnă Hyde. El făcu o pauză. Când trebuia 
să vă căsătoriţi? 

— }n septembrie anul trecut. 

— Dar Janet? Janet şi fratele tău. Erau prieteni apropiaţi, 
nu? 

— Da. Ţi-a spus ea? 

— Nu. N-a fost nevoie. 

— Da, au fost prieteni apropiaţi. Tăcu câteva momente. 
Era vorba să facem două nunţi odată. 

— La dracu! spuse McKinnon şi plecă. 

McKinnon verifică cu atenţie toţi tambuchii din spital, 
pentru că lumina de la un hublou neacoperit putea fi 
observată de la câteva mile depărtare, chiar de pe reduta 
joasă a unui submarin. Apoi cobori în sala maşinilor, schimbă 
câteva cuvinte cu Patterson, se reîntoarse în sala de mese ca 
să mănânce şi apoi întră în salon. Janet Magnusson era în 
salonul B şi-l privi fără entuziasm cum se apropie. 

— Deci, ai luat-o de la capăt! 

— Da. 

— Ştii despre ce vorbesc? 

— Nu. Nu ştiu şi nici nu-mi pasă. Bănuiesc că te referi la 
prietena ta Maggie şi la tine. }mi pare rău pentru voi, sincer 
îmi pare rău şi probabil că mâine sau când vom ajunge la 


Aberdeen, o să mi se rupă sufletul pentru ce s-a întâmplat 
ieri. Dar nu acum Janet. Acum, am unul sau două lucruri mai 
importante în minte, ca, de pildă, să ajungem la Aberdeen. 

— Archie. îl apucă de braţ. N-am să-mi cer scuze. Orbecăi 
în întuneric. Tu nu ştii asta, clovnule? Nu vreau să mă gândesc 
la ziua de mâine. Avu un tremur, dar nu se ştie dacă de- 
adevăratelea sau doar se prefăcuse. Mă simt ciudat. Am 
vorbit cu Maggie. O să se întâmple mâine, nu-i aşa, Archie? 

— Dacă prin „mâine” tu înţelegi când se face lumină, 
atunci, se va întâmpla mâine. Dar s-ar putea să se întâmple şi 
în noaptea asta, dacă apare luna, 

— Maggie a spus că o să fie un submarin. Aşa ai zis tu. 

— Trebuie să fie. 

— Şi cum te împaci cu ideea că ai să fii luat prizonier? 

— Nu mă împac deloc. 

— Dar ai să fii luat prizonier nu-i aşa? 

— Sper că nu. 

— Cum spui că nu? Maggie spune că o să te predai. N-a 
zis-o direct, pentru că ştie că suntem prieteni. Şi suntem 
prieteni, domnule McKinnon. 

-— Suntem, domnişoară Magnusson. 

— Ei, ea zicea că nu-i aşa. Am impresia că ea te crede 
puţin laş. 

— O fată foarte... care-i cuvântul... perspicace? foarte 
perspicace este Maggie a noastră. 

Nu-i atât de perspicace precum sunt eu. Crezi într-adevăr 
că avem vreo şansă să ajungem la Aberdeen? 

— Da, avem o şansă. 

— Şi, după aia? 

— Aha! Janet Magnusson cea isteaţă. Dacă n-am planuri 
pentru viitor, înseamnă că nu întrevăd un viitor. N-am 
dreptate? Ei bine, întrevăd un viitor şi am planuri. Vreau să-mi 
iau primul meu concediu din 1939 şi să mă duc câteva 
săptămâni acasă, în Shetland. Când ai fost tu ultima oară 
acasă, în Shetland? 

— N-am fost de ani de zile. 

— Vrei să vii cu mine, Janet? 

— Sigur că da. 


McKinnon intre apoi în salonul A şi merse pe interval pană 
în dreptul mesei unde stătea sora Morrison: 

— Cum se simte căpitanul? 

— Destul de bine, presupun. Puțin plictisit şi tăcut. Dar de 
ce mă întrebaţi pe mine? întrebaţi-l pe el. 

— Trebuie să cer permisiunea asistentei ca să-l scot puţin 
din salon. 

— Să-l scoţi? Pentru ce? 

— Vreau să discut ceva cu el. 

— Poţi să discuţi cu el aici. 

— Pot deja să văd ce priviri bănuitoare şi răutăcioase îmi 
veţi arunca dacă începem să şuşotim. Şi mai ştiu de ce 
întrebări bănuitoare şi răutăcioase am să am parte după 
aceea. Draga mea Margaret, avem de discutat probleme de 
stat. 

— N-ai încredere în mine, asta e? 

— Ea doua oară când îmi pui întrebarea asta stupidă. 
Răspunsul e acelaşi. Am încredere în tine, încredere deplină. 
Am încredere şi în domnul Kennet de acolo. Dar mai sunt alţi 
cinci în care nu ştiu dacă trebuie să mă încred sau nu! 

McKinnon îl scoase pe căpitan din salon şi se întoarseră în 
două minute. După ce Margaret Morrison îl băgă din nou în 
pat, spuse: 

— Asta ar trebui să fie recunoscută ca cea mai scurtă 
conferinţă de stat din istorie. 

— Noi suntem oameni care vorbim puţin. 

— Şi acesta este singurul comunicat pe care-l primesc? 

— Păi, ăsta este modul în care se tratează în diplomaţie la 
nivel înalt. Discreţia este cuvântul de ordine. 

Când intră în salonul B, îl opri Janet. 

— Şi asta ce-a fost? Mă refer la tine şi la căpitanul Bowen. 

— N-am avut o discuţie între patru ochi cu Căpitanul, ca 
să vin după aia şi să povestesc tuturor pacienţilor din salonul 
B, ce am vorbit. Am jurat că voi păstra tăcerea. 

Tocmai atunci intră şi Margaret Morrison, care se uită pe 
rând la cei doi şi spuse: 

— Ei Janet, cu tine a fost mai amabil decât cu mine. 

— Amabil? Pretinde că a jurat să păstreze tăcerea. Nu mă 
îndoiesc că a făcut-o din proprie iniţiativă. 


— Nici eu nu mă îndoiesc. Ce i-ai făcut căpitanului? 

— Ce să-i fac? Nu i-am făcut nimic. 

— Ce i-ai spus atunci? S-a schimbat de când s-a întors. 
Pare mult mai vesel. 

— Vesel? De unde ştii? Nu poţi să vezi nici măcar un 
centimetru din faţa lui când are atâtea bandaje. 

— Mai sunt multe moduri în care poţi să afli. Stă în capul 
oaselor în pat, îşi freacă mâinile din când în când şi de două 
ori a zis „aha”. 

— Da, nu sunt surprins. Trebuie să ai un anume talent ca 
să pătrunzi în sufletul şi mintea celor bolnavi şi deznădăjduiţi. 
E un dar al naturii. Unu dintre noi îl au. Se uită la amândouă 
pe rând. lar unii dintre noi nu-l au. 

Le lăsă uitându-se una la alta. 

Pe McKinnon îl trezi Trent la două noaptea. 

— A ieşit luna, boţman. 

Când ajunse la babord, McKinnon observă cu tristeţe că 
luna ieşise chiar foarte mult. O lună aproape plină şi 
neobişnuit de strălucitoare, sau cel puţin aşa i sg părea lui. 
Aproape jumătate din cer era senin. Marea, care era acum 
aproape calmă, putea fi cuprinsă cu privirea foarte bine, iar el 
zări linia orizontului fără dificultate. Dar în acelaşi timp, 
boţmanul îşi dădu seama că acum, când San Andreas îşi 
contura clar silueta în razele lunii, putea fi reperată chiar de la 
10 mile depărtare. McKinnon se simţi lipsit de apărare şi 
vulnerabil. Cobori şi îl trezi pe Curran şi îi ordonă să preia 
supravegherea tribordului. Apoi îl găsi pe Naseby şi îi ceru să 
verifice dacă fungile şi gruiele de la şalupele de salvare nu 
erau cumva îngheţate şi dacă funcționau fără probleme. Se 
întoarse apoi la babord, unde o dată la un minut sau două 
cerceta orizontul prin binoclu. Dar marea dintre San Andreas 
şi linia orizontului era în continuare, spre norodul lor, pustie. 

San Andreas era o imagine remarcabilă: era aproape în 
întregime acoperită de gheaţă şi zăpadă care scânteiau şi 
străluceau în lumina lunii. Numai o porţiune îngustă în partea 
dinspre pupai a platformei era acoperită de pata neagră a 
fumului care ieşea din coşul desprins. Catargele de la pupa şi 
prova păreau nişte uriaşi pomi de Crăciun, împodobiţi cu 
ghirlande strălucitoare din fungi şi straie groase de sfoară. 


Lanţul ancorei de la teugă fusese transformat într-o pufoasă 
ghirlandă de beteală. Era o lume ciudată şi minunată, care 
avea ceva magic, eteric. Dar nu trebuia decât să te gândeşti 
la pericolele de moarte care se ascundeau în apele 
înconjurătoare, ca frumuseţea şi misterul să dispară. 

După o oră, totul era la fel de liniştit şi calm. Mai trecu o 
oră şi nu se întâmplă nimic neobişnuit. Lui McKinnon îi venea 
greu să creadă că au fost aşa de norocoşi. înainte să se 
încheie şi cea de a treia oră liniştită, norii au acoperit luna şi 
ninsoarea începu din nou, doar câţiva fulgi, dar era destul 
acum, când luna dispăruse, ca să fie din nou ascunși. 
McKinnon cobori ca să mai prindă câteva ore de somn, dar îi 
spuse lui Fergusson, care era, de gardă să-l trezească dacă se 
opreşte ninsoarea. 

Era deja 9 dimineaţa când se trezi. Pentru el era o oră 
neobişnuit de târzie, dar nu-şi făcea griji pentru că mai era 
până când să se ivească zorile. În timp ce traversa puntea 
superioară, observă, că vremea era ca în urmă cu patru ore. 
Marea era liniştită, vântul nu avea mai mult de 3 noduri şi 
ningea încă uşor. McKinnon nu credea în presimţiri, dar totuşi 
simţea în adâncul sufletului că liniştea aceasta va fi 
spulberată înainte de venirea dimineţii. 

Când ajunse jos, vorbi pe rând cu Jones, McGuigan, 
Stephen şi Johnny Holbrook. Ei se împărţiseră în două echipe 
şi supravegheaseră intrarea în spital. Toţi patru au jurat că în 
timpul nopţii nu circulase nimeni şi mai ales, că nimeni nu 
părăsise spitalul. 

McKinnon luă micul dejun cu doctorul Singh, doctorul 
Sinclair, cu Patterson şi cu Jamieson. După părerea lui, 
doctorul Singh arăta neobişnuit de obosit şi încordat. Când 
intră în salonul B se întâlni cu Janet Magnusson, care era 
palidă şi avea cearcăne. 

McKinnon o privi îngrijorat: 

— Ce s-a întâmplat Janet? 

— N-am putut să dorm. N-am închis un ochi toată 
noaptea. E numai vina ta 

—- Bineînţeles. Intotdeauna este vina mea. Regula de 
bază: când ceva nu merge bine, învinuiţi-l pe şeful de echipaj. 
Ce-am mai făcut de data asta? 


— Ai spus că submarinul ne va ataca dacă va apărea luna. 

— Am spus „s-ar putea”, nu „ne va ataca”. 

— E acelaşi lucru. Mi-am petrecut mai toată noaptea 
uitându-mă prin hublou. Nu, domnule McKinnon, stai liniştit că 
nu aveam lumina aprinsă. Când a apărut luna, pe la 2 
noaptea, am fost sigur că din moment în moment se putea 
dezlănţui atacul. Luna. Submarinul. Toate sunt vina ta. 

— Trebuie să admit că e o anumită logică în ce spui. O 
logică întoarsă pe dos, dar nu te poţi aştepta la altceva de la 
mintea unei femeii. Şi totuşi, îmi pare rău. 

— Dar dumneata arăţi foarte bine. Proaspăt, relaxat. Şi ți- 
ai făcut apariţia foarte târziu. Paznicul nostru de încredere 
doarme în post. 

— Paznicul vostru de încredere n-a dormit azi-noapte, îi 
răspunse McKinnon. Mă întorc repede. Trebuie să-l văd pe 
căpitan. 

În salonul A era de serviciu sora Maria, nu sora Morrison. 
McKinnon schimbă câteva cuvinte cu căpitanul şi cu ofiţerul |, 
apoi i se adresă lui Bowen. 

— Sunteţi în continuare sigur, sir? 

— Mai sigur ca niciodată, Archie. Cât mai e până la ivirea 
zorilor? 

— Un sfert de oră. 

— lţi doresc noroc. 

— Cred că ar trebui să ne uraţi la toţi noroc. 

Se întoarse în salonul B şi o întrebă pe Janet: 

— Unde-i amica ta? 

— Îşi vizitează bolnavii. Este la locotenentul Ulbricht. 

— N-ar fi trebuit să se ducă de una singură. 

— Nu s-a dus singură. Tu dormeai, aşa că prietenul tău 
George Naseby a venit după ea. 

McKinnon îi aruncă o privire bănuitoare: 

— Te amuză ceva. 

— Ea doua oară când se duce acolo în dimineaţa asta. 

— De ce? E pe moarte? 

— Nu cred că ar zâmbi atât de mult dacă unul din pacienţi 
ar fi pe ducă. 

— A! Ai zice că repară relaţiile? 


— l-a spus „Karl” de două ori. Janet zâmbi: Eu aş numi 
asta repararea relaţiilor, tu nu? 

— Dumnezeule mare! Karl! Acel faimos ucigaş şi nazist 
ticălos. 

— Păi, ea zice că tu i-ai cerut să-şi îndrepte greşelile. 
Adică, nu. Tu i-ai spus. Aşa că acum o să înţelegi ce face. 

— Am să înţeleg acolo unde este de înţeles, răspunse el 
absent. Dar trebuie să vină jos imediat. Acolo sus nu este îţi 
siguranţă. 

— Zorii, zise ea aproape şoptit. De data asta eşti sigur 
Archie? 

— De data asta sunt sigur. Submarinul va veni în zori. - 

Şi submarinul veni în zori. 


CAPITOLUL VII 


Abia se iviseră zorile.; când submarinul apăru deodată din 
spatele unui vârtej de zăpadă. Era la mai puţin de o jumătate 
de milă de ei şi vopseaua de camuflaj cu nuanţe gri a 
submarinului strălucea. Se ridicase în întregime la suprafaţă şi 
se puteau distinge cu uşurinţă siluetele a trei bărbaţi de pe 
blochaus şi a altor trei care îndreptau tunul de pe punte chiar 
în direcţia provei lui San Andreas. Submarinul urma un curs 
paralel cu al navei sanitare şi s-ar fi putut afla pe această 
direcţie de câteva ore... San Andreas avea pe partea de la 
tribord Submarinul, iar în cealaltă parte, la babord, avea 
soarele care începuse să se ridice şi să lumineze. Amândouă 
uşile laterale de pe puntea de comandă erau deschise de 
perete. McKinnon sună la sala maşinilor şi ceru viteza 
maximă, după care învârti cârma spre tribord. San Andreas 
începu să se îndrepte aproape imperceptibil spre submarin. 


Pe puntea. de comandă, ca de altfel pe întreaga 
platformă, nu se aflau decât McKinnon şi Naseby. Cu zece 
minute înainte, boţmanul ordonase ca toată lumea, inclusiv 
locotenentul Ulbricht care protestase încrâncenat, să coboare 
în spital. îl oprise pe Naseby din două motive; Naseby, care 
era deja pregătit cu o lanternă de semnalizare în mână, era, 
ca şi McKinnon, specialist în Morse. McKinnon mai era sigur, şi 
avea motive, că în scurt timp se va dezlănţui un atac asupra 
punţii de comandă şi voia să aibă la îndemână un timonier 
priceput, în caz că lui i s-ar fi întâmplat ceva. 

— Vezi să nu te vadă, George, dar încearcă să fii cu ochii 
pe ei, zise McKinnon. Pot să înceapă să semnalizeze din 
moment în moment. 

— Dar pe tine te văd, zise Naseby. 

— S-ar putea să-mi vadă capul şi umerii peste balustradă, 
dar nu cred. Oricum nu contează. Ideea e ca ei să creadă că 
eu nu-i văd. Nu uita că ei sunt în porţiunea întunecată a mării 


şi n-au nici un motiv să creadă că noi ne aşteptăm la ceva 
necazuri. Şi pe lângă asta, treaba unui timonier e să se uite la 
busolă şi drept înainte. N-aş avea nici un motiv să cercetez 
apele din jur. 

Patterson mărise turaţia motorului şi McKinnon simţi cum 
platforma începe să se cutremure. Mai învârti o dată cârma 
spre tribord, apoi luă o cană de tablă de pe habitaclul spart şi 
se prefăcu că bea. 

— Mă comport foarte natural, George. Nimic nu le poate 
da mai multă siguranţă decât un biet nevinovat, care nu 
bănuieşte nimic şi îşi savurează ceaiul de dimineaţă. 

Timp de un minut, care păru un veac, nu se întâmplă 
nimic. McKinnon ştia că San Andreas mergea cu putere 
maximă pentru că platforma începuse să vibreze destul de 
puternic. Se apropiaseră cu cel puţin 100 de yarzi de 
submarin, dar căpitanul de pe submarin nu dădea nici un 
semn că ar fi observat. Viteza mărită îi permise lui McKinnon 
să-şi menţină aceeaşi distanţă de submarin, pentru că altfel 
ar fi ajuns foarte aproape de pupa acestuia. Căpitanul 
submarinului nu avea nici un motiv să fie suspicios, cum de 
altfel nici un om întreg la minte n-ar fi nutrit vreo bănuială 
faţă de o navă spital inofensivă şi lipsită de apărare. 

— A început să transmită, George. 

— Îl văd. „Opriţi”, spune. „Opriţi motoarele, altfel vă 
scufund”. Ce-i răspund, Archie? 

— Nimic. McKinnon mai deplasă nava cu 3° la tribord şi 
apoi se prefăcu din nou că bea din cană. Ignoră-l. 

— Să-l ignor? întrebă Naseby descurajat. Ai auzit ce-a spus 
omul, o să ne scufunde. 

— Minte. Nu ne-a urmărit tot drumul ăsta, doar ca să ne 
trimită pe fundul mării. Ne vrea vii. Şi nici n-ar putea să ne 
torpileze, decât dacă au inventat torpile care să dea coltul. 
Deci cum altfel ne-ar putea opri? Cu tunul ăla mititel de la 
prova? Ala nu-i cu mult mai mare decât un poc-poc. 

— Eu te previn, Archie, că omul o să se enerveze rău de 
tot. 

— N-are de ce să se enerveze. N-am văzut semnalul. 


— Şi mai trebuie să te previn că se pregăteşte să 
folosească şi tunul ăla mititel, spuse Naseby, luându-şi 
binoclul de la ochi. 

— Bineînţeles. Este clasicul foc de avertizare spre pupa, ca 
să ne atragă atenţia. Deşi dacă vrea într-adevăr să ne atragă 
atenţia, atunci va trage în prova, după câte ştiu eu. 

Cele două obuze atinseră apa la câţiva yarzi în faţa lui San 
Andreas. Unul dispăru tăcut în valuri, iar celălalt explodă în 
momentul impactului. Era imposibil că ignori existenţa 
submarinului cu zgomotul pe care-l făcuse explozia şi cu 
pocnetul pătrunzător al tunului. 

— Arată-te, George, zise McKinnon. Spune-i să oprească 
focul şi întreabă-l ce vrea. 

Naseby ieşi la tribord şi transmise mesajul. Răspunsul veni 
imediat. 

— Are o idee fixă, zice Naseby. Mesajul zice: „Opriţi sau 
veţi fi scufundaţi”. 

— E genul ăla laconic. Spune-i că suntem o navă sanitară. 

— Crezi că-i orb? 

Nu s-a luminat încă bine, iar noi avem tribordul în partea 
încă întunecată. Poate o să se gândească că noi credem că nu 
vede. Spune-i că suntem neutri conform Acordului de la 
Geneva. Poate are o latură umană. Naseby transmise 
mesajul, aşteptă răspunsul şi se întoarse posomorât la 
McKinnon: 

— N-are nici o latură umană. 

— Mulţi căpitani de submarin n-o au. Ce spune? 

— Acordurile de la Geneva nu se aplică în Marea 
Norvegiei. 

— în zilele noastre nu mai găseşti pic de bun simţ în larg. 
Hai să-ncercăm să-l atingem la sentimentul patriotic. Spune-i 
că avem nişte supraviețuitori germani la bord. 

Cât timp Naseby transmise mesajul, McKinnon sună la 
sala maşinilor să încetinească. Naseby se întoarse şi clătină 
trist din cap în pragul uşii. 

— Patriotismul lui e la fel ca şi bunul simţ. Zice: „Verificăm 
dacă aveţi compatrioți când ne îmbarcăm, începem să tragem 
în 20 de secunde”. 


— Răspunde... Nu-i nevoie să trageţi. Ne oprim. Verificaţi 
siajul de elice. 

Naseby trimise mesajul apoi spuse: 

— Gata, a-nţeles. Şi-a aţintit deja telescopul pe pupa 
noastră. Ştii, cred că şi-a schimbat poziţia şi vine spre noi în 
unghi. Un unghi foarte mic, dar există. 

— Cred că ai dreptate. McKinnon mai coti cârma uşor spre 
tribord. Dacă observă ceva o să creadă că e din cauză că ei se 
apropie de noi, nu invers. Se mai uită la siaj? 

— Da. 

— Turbulenţa de la pupa probabil că s-a liniştit destul de 
mult acum. Asta ar trebui să-l facă fericit. 

— A coborât telescopul, zise Naseby. Trimite un mesaj. 

Mesajul nu specifica dacă era sau nu fericit căpitanul 
submarinului, dar avea o nuanţă de satisfacţie. 

— Omul zice că suntem foarte înţelepţi şi ne mai ordonă 
să coborâm pasarela imediat, zise Naseby. 

— Executăm. Spune-i lui Ferguson să înceapă să lase în 
jos pasarela dar să o oprească la, să zicem, 8 picioare 
deasupra apei. Apoi spune-le lui Curran şi lui Trent să scoată 
şalupa de salvare şi s-o coboare la aceeaşi înălţime. 

Naseby transmise amândouă mesajele, apoi întrebă: 

— Crezi că o să avem nevoie de şalupă? 

— Să-ţi spun cinstit, habar n-am. Dar dacă o să avem 
nevoie de ea, o să avem nevoie repede. 

McKinnon sună la sala maşinilor şi îl ceru pe Patterson: 

— Domnule Inginer Şef! Sunt boţmanul. Încetinim puţin, 
după cum ştiţi, dar numai pentru moment. Submarinul se 
apropie de noi. Coborâm pasarela la ordinul căpitanului de pe 
submarin şi coborâm şi şalupa de salvare la ordinul meu... Nu, 
n-au cum să vadă şalupa. O coborâm peste babord, pe care ei 
nu-l văd. Când ajung în poziţie, am să cer putere maximă. 
Incă ceva, sir. V-aş fi recunoscător dacă i-aţi permite 
domnului Jamieson să vină cu mine dacă va trebui să folosesc 
şalupa. Şi să-i daţi şi arma dumneavoastră. McKinnon ascultă 
câteva momente, apoi răspunse: Două amănunte, sir. II vreau 
pe domnul Jamieson pentru că numai în el mai am încredere 
în afară de dumneavoastră şi de Naseby. Arătaţi-i unde este 
siguranţa. Şi apoi, sir, ştiţi al naibii de bine că nu puteţi veni 


dumneavoastră în locul domnului Jamieson. Dumneavoastră 
sunteţi comandantul şi nu puteţi părăsi San Andreas. 

McKinnon închise telefonul şi auzi vocea acuzatoare a lui 
Naseby: 

— Ai fi putut să mă rogi pe mine! 

McKinnon îi aruncă o privire rece: 

— Şi cine să manevreze nava asta nenorocită când plec 
eu? 

— Asta e, bineînţeles, asta e, oftă Naseby. Am impresia că 
vis-a-vis se pregăteşte un fel de petrecere cu ocazia 
îmbarcării, Archie. Au mai venit trei pe blochaus. Sunt 
înarmaţi cu puşti-mitraliere sau cu pistoale-mitraliere sau cum 
s-or numi chestiile alea. Ceva periculos, oricum. 

— N-aşteptam trandafiri. Cum se descurcă Ferguson? 
Dacă pasarela aia nu începe să se mişte, căpitanul 
submarinului o să devină bănuitor. Ba mai rău, o să-şi piardă 
răbdarea. 

— Nu cred. Sau cel puţin, nu încă. Eu pot să-l văd pe 
Ferguson şi sunt sigur că şi căpitanul submarinului îl vede. 
Ferguson are nişte probleme, că tot loveşte cu un ciocan în 
tamburul rabatabil. Mai mult ca sigur că a-ngheţat. 

-— Vrei să te duci să vezi ce fac cu şalupa de salvare? 

Naseby traversă puntea, se duse la babord si se întoarse 
în câteva secunde. 

— E jos, la aproape 8 picioare deasupra apei, aşa cum ai 
spus. 

Traversă apoi la tribord, cercetă prin binoclu ce se 
întâmpla pe submarin şi se întoarse la McKinnon 

— Asta-i al naibii de caraghios! Toate creaturile alea parcă 
poartă un fel de-măşti de gaze. 

— Măşti de gaze? Nu ţi-e bine? 

— Ba mi-e bine. Toţi poartă nişte veste de salvare în formă 
de potcoavă şi, în jurul gâtului au un furtun striat. La capătul 
furtunului au un muştiuc şi ochelari de protecţie. Acum nu le 
au puse, sunt atârnate şi li se leagănă în faţă. De când au 
început submarinele nemţeşti să folosească gaz? 

— Nu folosesc. La ce Dumnezeu să fie bun un gaz pentru 
submarine? Luă binoclul şi cercetă şi e! submarinul. 
Tauchretter, George,  tauchretter, numit şi plămânul 


scufundătorului. Sunt legate la o butelie de oxigen şi la una 
cu bioxid de carbon. Unicul lor scop este să-i ajute să scape 
dacă se scufundă submarinul. 

— Deci nu e vorba de gaze? Naseby era puţin dezamăgit. 

— Nici vorbă. 

— Dar asta nu arată deloc a submarin scufundat. 

— Unii comandanţi de submarine îşi obligă echipajul să le, 
poarte tot timpul cât sunt sub apă. Dar după părerea mea, nu 
prea îşi au rostul în apele astea. Când eşti la cel puţin 600 sau 
1.000 de picioare adâncime, nu există nici un mod în care să 
scapi, cu Drager sau nu. Cum se descurcă Ferguson? 

— Din câte văd, nu se descurcă, încă mai ciocăneşte. A, 
nu, stai puţin, stai puţin. A pus ciocanul jos şi încearcă să dea 
drumul la pârghie. Se mişcă, Archie, coboară. 

— Ah! 

McKinnon sună să ceară putere maximă. Trecură câteva 
secunde şi Naseby spuse: 

— E la jumătate. După tot atâta timp, Naseby continuă pe 
acelaşi ton indiferent. E jos, Archie. La aproximativ 8 picioare 
deasupra apei. Ferguson a fixat-o. 

McKinnon clătină mulţumit din cap şi învârti cârma spre 
tribord, până când mecanismul de direcţie ajunse la maxim. 
San Andreas începu să ia curba, la început mai încet şi mai 
greoi, apoi cu viteză din ce în ce mai mare. 

— Vrei să-ţi zboare creierii, George? 

— Aăă, nu! 

Naseby intră. înăuntru, trăgând uşa după el şi începu sa 
privească prin ferestruica uşii. San Andreas nu mai mergea 
drept; începuse să se învârtească uşor, dar platforma vibra 
îngrijorător, pe măsură ce motoarele îşi măreau turaţia. 

— Nu crezi totuşi că ar trebui să te şi întinzi? 

— Imediat, Archie, imediat. Crezi că ăia de pe submarin au 
adormit? 

— Au necazuri cu vederea, asta-i sigur. Probabil că se 
freacă la ochi şi nu cred ce văd. 

Deşi cei de la bordul submarinului nu se frecau propriu-zis 
la ochi, presupunerea lui McKinnon era foarte aproape de 
realitate. Reacțiile comandantului submarinului şi ale 
echipajului său erau extraordinar de lente. Un lucru 


extraordinar, dar logic, având în vedere situaţia. Echipajul 
submarinului făcuse o greşeală de lertat şi de neiertat în 
acelaşi timp, atunci când se relaxaseră, când îşi micşoraseră 
vigilenţa şi asta exact în momentul în care atenţia şi instinctul 
de conservare ar fi trebuit să fie ascuţit la maxim. Când au 
văzut că pasarela este coborâtă ]n strictă conformitate cu 
ordinele lor, s-au convins probabil că nu există ideea sau 
posibilitatea ca San Andreas să opună vreo rezistenţă şi că a 
captura această navă nu era decât o simplă formalitate. Pe 
lângă asta, nimeni nu auzise vreodată, în istoria războiului că 
o navă sanitară să fie folosită ca armă ofensivă. Era de 
necrezut. Era nevoie de timp ca să crezi ceva de necrezut. 

San Andreas se învârtise atât de mult, încât submarinul 
era la un unghi de 45* pe direcţia prova tribord. Naseby se 
mută de la uşa dinspre tribord la cea mai apropiată fereastră, 
care dădea în partea din faţa punţii. 

— Acum îşi poziţionează ceea ce ţie îţi place să numeşti 
mititelul tun, Archie. 

— Atunci poate ca ar fi mai bine să ne lăsăm amândoi în 
jos. 

— Nu. Nu-l poziţionează spre punte, ci spre coca vasului 
de pupa. Nu ştiu ce au de gând să facă... Dar Naseby îşi 
întrerupse brusc fraza şi strigă: Nu! Nu! Jos!l Jos! Se aruncă 
deasupra lui McKinnon şi amândoi se izbiră puternic de 
podea. 

Chiar când aterizaseră, sute de gloanţe acompaniate de 
răpăitul sacadat al mitralierelor se înfipseră în prova şi în 
tribordul punţii de comandă. Nici unul din gloanţe nu reuşise 
să treacă prin metal, dar toate cele patrii ferestre erau sparte. 
Grindina de gloanţe nu dură mai mult de 3 secunde. Replica 
finală a aparţinut tunului, care a lansat 3 obuze, unul după 
altul. San Andreas se cutremură când cele 3 obuze explodară 
undeva în coca vasului, la capătul dinspre pupa. 

McKinnon se târî în genunchi şi apucă timona. 

— Dacă stăteam aici, acum eram mult regretatul Archie 
McKinnon. O să-ţi mulţumesc mâine. Se uită la fereastra din 
faţa lui. Era ciuruită, crăpată, zgâriată şi complet opacă. 
George? 


Dar lui Naseby nu era nevoie să-i spună ce să facă. Era 
deja cu extinctorul în mână şi zdrobi fereastra numai din două 
lovituri. Îşi plimbă privirea atent peste marginea unde fusese 
înainte fereastra. San Andreas se îndrepta ca o săgeată spre 
prova submarinului, dar îşi schimbă brusc direcţia, ca o 
reacţie instinctivă a unui om care realizează că pericolul a 
trecut. 

— Blochausul e gol, Archie. Au plecat cu toţii. E al naibii de 
ciudat, nu? 

— Nu-i nimic ciudat. Glasul şefului de echipaj era sec. Nu 
arăta că era mişcat sau cutremurat în vreun fel de faptul că 
tocmai scăpase ca prin urechile acului. Este un lucru obişnuit, 
George, să cobori în interior şi să tragi tambuchiul după tine, 
când te scufunzi. În cazul ăsta e o scufundare rapidă. 

— Rapidă? 

— Căpitanul n-are de ales. Ştie că armele lui de foc nu ne 
pot opri şi nici nu poate să-şi declanşeze torpilele. Acum 
evacuează tot balastul principal. Vezi bulele alea? Este apa 
evacuată clin tancuri cu ajutorul aerului comprimat care are o 
presiune foarte mare - cam 3.000 de livre pe inch. 

— Dar... şi-a lăsat echipa de tunari pe punte. 

— Într-adevăr. Dar iar n-a avut de ales. Un submarin este 
mult mai valoros decât vieţile a trei oameni. Vezi valvele 
acelea pe care le îndoaie pe partea dreaptă a costumelor V 
Sunt valve de oxigen. Îşi transformă tuburile de oxigen ale 
echipamentului Drager în veste de salvare. Ar fi mult mai bine 
pentru ei dacă ar nimeri în elice. Vrei tu George, să ieşi pe 
aripi şi să vezi dacă nu a luat foc ceva sau dacă iese fum de la 
pupa? 

— Dar ai putea da telefon. 

McKinnon îi arătă telefonul din faţa timonei, care fusese 
distrus de gloanţele de mitralieră. Naseby clatină din cap 
lămurit, şi se uită spre pupa de pe ambele aripi ale navei: 

— Nu-i nimic. Sau cel puţin de afară nu se vede nimic. Se 
uită apoi la submarin, care era la mai puţin de 100 de yarzi 
depărtare. A-nceput imersiune-a, Archie. Punţile de la provă şi 
pupa sunt deja scufundate. 

— Văd şi ea. 

— Se întoarce spre tribord. 


— Şi asta văd. Este o mişcare disperatei, operă ca 
poziţionându-şi submarinul la un unghi cât mai mie faţă de 
noi, o să-l lovim doar în treacăt. Unei astfel de lovituri i-ar 
supravieţui. Cred. 

— S-a scufundat şi coca. Crezi că o să reuşească? 

— E prea-târziu. McKinnon sună la sala maşinilor şi ceru 
viteză maximă la pupa, apoi mişcă uşor cârma spre babord. 
Trecuseră cinci secunde şi blochausul submarinului era încă la 
suprafaţă. Partea din faţă a lui San Andreas izbi cu putere 
coca „submarinului, cam la 30 de picioare de prova 
blochausului. San Andreas se cutremură în întregime, dar 
totuşi efectul global al impactului fusese surprinzător de slab. 
Timp de 3 secunde, mai mult simţiră decât auziră izbitura 
dintre două vase de oţel, apoi contactul se pierdu brusc. 

— Bun, zise Naseby, deci am isprăvit. Făcu o pauză. 
Probabil că sunt o grămadă de cioturi de metal în submarinul 
acela. Dacă se împiedică o elice... 

— Nici o şansă. Submarinul s-a scufundat foarte adânc şi 
încă mai evacuează balastul principal. Să speram că noi n- 
avem stricăciuni mari. 

— După cum ai spus tu, căpitanul submarinului n-avea de 
ales. Nici noi n-am avut. Crezi că există supraviețuitori? 

— Nu ştiu. Dacă există, o să-i găsim destul de repede. Mă 
întreb dacă au avut timp să-nchidă măcar uşile etanş. Dacă n- 
au avut, atunci submarinul se duce la fund. Dacă încearcă să 
scape vreunul, trebuie s-o facă înainte ca submarinul să 
ajungă la nivelul de 250 de picioare. N-am auzit să scape 
cineva dintr-un submarin, la o adâncime mai mare decât asta. 

— Vor trebui să folosească blochausul. 

— Presupun. Există un tambuchi de urgenţă la prova, care 
de fapt este tambuchiul de acces la tunul de pe punte. Dar 
mai mult ca sigur, partea dinspre prova este complet 
inundată, aşa că tambuchiul respectiv este inutil. Ar mai 
putea să existe o ieşire de urgenţă şi la pupa, nu ştiu. Probabil 
că ei mizează cel mai mult pe blochaus, sau ar fi mizat dacă 
nu i-am fi atacat cu pintenul etravei. 

— Dar nu i-am atins în preajma blochausului. 

— Nu era nevoie. Puterea comprimată a aproximativ 10 
tone de greutate brută are totuşi uri efect. Tambuchiul dinspre 


blochaus poate fi blocat. N-am cum să ştiu dacă îl vor 
deschide sau nu. Dar mai grav ar fi fost să fi sărit tambuchiul; 
când în camera de control intră 100 de galoane de apă pe 
secundă, nimeni nu mai are cum să iasă. Apa i-ar dobori în 
câteva secunde şi şi-ar pierde cunoştinţa. Eu o să cobor pe 
punte. Continuă să roteşti spre tribord şi să menţii pupa pe 
loc până termină, apoi opreşte vasul cu vârful în faţă. După ce 
vei fi destul de departe, am să cobor şalupa. 

— Ce rost are să iei şalupa dacă tot mai sunt 
supraviețuitori? 

McKinnon îl duse întâi la babord şi apoi la tribord, de unde 
se puteau vedea trei oameni care se luptau cu valurile. 

— Cele trei creaturi. Echipa de tunari. Ce pot să spun este 
că purtau doar salopete şi impermeabile. Poate mai au un 
pulover, două pe ei, dar asta n-are importanţă. Mai lasă-i 
acolo 10, 15 minute şi o să moară îngheţaţi. 

— Lasă-i. Nenorociţii ăştia trei ne-au lovit de 3 ori în pupa. 
Unul din obuzele alea s-ar putea să fi explodat în spital. 

— Ştiu, George, ştiu. Dar, îndrăznesc să-ţi amintesc că 
Acordul de la Geneva se referă şi la situaţii de genul acesta. 

McKinnon îl bătu uşor pe umăr şi cobori. Chiar în faţa 
intrării în spital, McKinnon era aşteptat de 6 oameni - 
Patterson, Jamieson, Curran, Trent, McCrimmon şi Stephen. 

— Cred că ne-am ciocnit cu ceva, boţman, zise Patterson. 

-— Da, domnule. Cu un submarin. 

— Şi? 

McKinnon arătă cu degetul în jos. 

— Sper că n-am luat-o şi noi pe acelaşi drum. Puteţi 
verifica pereţii etanşi de la prova? 

— Sigur că da. Imediat. Se uită la McCrimmon şi Stephen, 
care plecară fără să scoată im cuvânt. 

— Mai departe, boţman? 

— Am fost loviți de trei ori la pupa, sir. Vre-o avarie în 
spital? 

— Câteva. Toate trei obuzele au atins spitalul. Unul se 
pare că a explodat în timp ce trecea prin peretele etanş dintre 
saloanele A şi B. Câţiva răniţi, dar nu mortal. Doctorul Sinclair 
se ocupă de ei. 

— Nu doctorul Singh? 


— Era în sala de reanimare cu cei doi răniţi de pe Argos. 
Uşa s-a blocat şi nu putem intra. 

— A explodat vreun obuz acolo? 

— Se pare că nimeni nu ştie. 

— Nimeni? Dar este încăperea alăturată salonului A. Toţi 
de acolo sunt surzi? 

— Cam aşa ceva. Primul obuz care a explodat, a fost cel 
dintre saloane. l-a asurzit. 

— Ah! Atunci, sala de reanimare va trebui să mai aştepte. 
Ce s-a întâmplat cu al treilea obuz? 

— N-a explodat. 

— Unde e? 

— In sala de mese. Se rostogoleşte încoace şi-ncolo, dar 
puţin. 

— Se rostogoleşte puţin, repetă McKinnon încet. Atunci e 
bine. Numai pentru că n-a explodat la impact... Se opri şi i se 
adresă lui Curran: Adu nişte bandule la şalupă. Şi nu uitaţi să 
vă luaţi cuţitele. 

McKinnon se duse în sala de mese şi reapăru pe punte în 
mai puţin de 20 de secunde. Ţinea în mână un obuz micuţ, 
care părea inofensiv. Il aruncă peste bord, apoi se întoarse 
spre Jamieson: 

— Aveţi arma la dumneavoastră, sir? 

— O am. La ce-ţi trebuie bandulele, Şef de echipaj? 

— Din acelaşi motiv pentru care e nevoie şi de armă, sir. 
Ca să le tăiem elanul sau ca să-i legăm, dacă va fi nevoie. 
Dacă vom găsi supraviețuitori, n-or să fie foarte amabili după 
tot ce am făcut cu submarinul şi cu colegii lor. 

— Dar nu sunt înarmaţi. Sunt doar marinari de submarin. 

— Nu vă bazaţi pe asta, sir. Mulţi ofiţeri poartă pistolete. 
Şi subofiţerii, din câte ştiu eu. 

— Chiar dacă ar avea arme, ce-ar putea să facă? 

— Să ne ia ostatici, asta ar putea. Şi dacă ne iau ostatici, 
atunci pot captura şi nava. 

— Nu prea ai încredere în mulţi oameni, îl întrebă 
Jamieson, aproape cu admiraţie. 

— În câţiva. Dar pur şi simplu nu cred în risc. 

Ajunseseră cu şalupa la mai puţin de 50 de yarzi de locul 
unde servanţii de pe submarin se luptau cu apa, când 


Jamieson îl apucă de braţ pe McKinnon şi îi arătă ceva lângă 
tribord: 

— Bule. O grămadă de bule micuţe. 

— Le văd. S-ar putea să fie cineva care vine la suprafață. 

— Credeam că, atunci, când se ridică, bulele de aer sunt 
mai mari. 

— Niciodată. Poate când părăsesc submarinul se produc 
bule mai mari, dar alea se sparg imediat. 

McKinnon încetinea pe măsură ce se apropiau de grupul 
din apă... 

— Cineva tocmai s-a ridicat la suprafaţă, zise Jamieson. 
Nu. Dumnezeule, sunt doi. 

— Da. Au veste de salvare pneumatice pe ei. Vor rezista. 

McKinnon opri motoarele şi aşteptă, în timp ce Curran, 
Trent şi Jamieson pur şi simplu îi târâră pe cei trei în barcă. Se 
pare că erau incapabili să se descurce singuri. Erau tineri,. 
abia dacă iviseră din adolescenţă. Le clănţăneau dinţii; 
tremurau foarte tare şi încercau din răsputeri să nu pară 
înfricoşaţi. 

— Îi percheziţionăm? întrebă Jamieson. Îi legăm? 

— Doamne Dumnezeule, nu! Uitaţi-vă la mâinile lor. Sunt 
vinete de frig şi îngheţate bocnă. N-au putut nici măcar să se 
ţină de bord şi n-ar putea nici măcar să-şi descheie nasturii de 
la hainele de ploaie. Cum să poată apăsa atunci pe trăgaci? 

McKinnon deschise din nou supapa şi se îndreptă spre cei 
doi de pe submarin, care apăruseră la suprafaţă. Nu ajunse 
încă la ei, când se ivi un al treilea, care plutea dezorientat, 
cam la 200 de yarzi de ceilalţi. 

Cei doi bărbaţi pe care-i luară în şalupă păreau destul de 
teferi. Unul dintre ei, brunet şi cu ochii negri, avea spre 30 de 
ani. Avea o faţă uscăţivă, inteligentă şt vigilentă. Celălalt era 
foarte tânăr, foarte blond şi tare speriat. McKinnon i se adresă 
celui mai în vârstă în germană: 

Cum te cheamă şi ce rang ai? 

— Obersteuermann Doenitz. 

— Doenitz? Foarte potrivit. Amiralul Doenitz era genialul 
Comandant Suprem al flotei de submarine. Ai vreo armă, 
Doenitz? Dacă spui că n-au şi vă găsesc una, va trebui să te 
împuşc pentru că nu prezinţi încredere. Ai armă? 


Doenitz ridică din umeri, se căută pe sub bluză şi scoase 
un pistol într-un toc de cauciuc. 

— Şi prietenul tău? 

— Tânărul Hans este ajutor de bucătar. Doenitz vorbea 
engleza fluent. Oftă. Poate doar să aibă o tigaie la el, nu o 
armă. 

McKinnon îl crezu şi porniră spre al treilea supravieţuitor. 
Apropiindu-se mai mult, McKinnon observă că bărbatul avea 
capul lăsat în jos şi era cu faţa în apă. Putea fi doar 
inconştient. Motivul pentru care se găsea în această poziţie 
nu era greu de aflat. Dragerul său era doar parţial încărcat şi 
surplusul de oxigen urcase până la limita maximă a capsulei 
de la ceafă, împingându-i capul în faţă. McKinnon se opri 
lângă el şi îl trase de vesta de salvare. ÎI apucă de bărbie şi-i 
săltă capul din apă. 

După ce l-a studiat o secundă sau două, îl întrebă pe 
Doenitz: 

— İl cunoaşteţi, nu? 

— Heissmann, locotenentul unu. 

McKinnon. îi dădu drumul la loc în apă, ceea ce-l făcu pe 
Doenitz să-l privească cu un amestec de uimire şi mânie 

— Nu-l luai şi pe el la bord? Poate doar şi-a pierdut 
cunoştinţa, poate e doar pe jumătate înecat. 

— Locotenentul unu este mort, îi răspunse McKinnon pe 
un ton absolut convins. Are gura plină de sânge. Plămânii 
sunt perforaţi. A uitat să expire oxigen. 

Doenitz clătină din cap în semn că a înţeles: 

— Probabil că nici n-a ştiut că trebuia să facă asta. Nici eu 
n-am ştiut. Din păcate nu prea avem timp să facem 
antrenamente de salvare în perioada asta. ÎI privi cu 
curiozitate pe McKinnon. Dar cum de ţi-ai dat seama? Nu eşti 
marinar de submarin. 

— Am fost. 12 ani. 

Mai e încă unul, boţman, strigă Curran. Chiar acum a ieşit. 
E chiar lângă prova. In mai puţin de un minut, McKinnon 
aduse şalupa lângă bărbatul care se zbătea, îl ridică în barcă 
şi-l lungi pe bancă. Stătea într-o poziţie foarte ciudată, cu 
amândoi genunchii strânşi la piept şi se legăna dintr-o parte 


într-alta. Se vedea clar că suferea cumplit. McKinnon î 
descleştă gura, se uită înăuntru, apoi i-o închise încet. 

— Ei, omul acesta a ştiut cel puţin să expire oxigenul. i 
cunoşti şi pe el, nu? întrebă McKinnon, privindu-l pe Doenitz. 

— Bineînţeles. Oberleutnant Klaussen. 

— Căpitanul vostru? Doenitz încuviinţă. E clar că suferă 
cumplit, dar nu e în pericol. Vezi că are o rană la frunte. 
Probabil că a dat cu capul de tambuchiul de urgenţă în timp 
ce ieşea. Dar acesta nu este singurul motiv pentru starea în 
care se află. A fost conştient tot drumul până sus, pentru că 
altfel n-ar fi eliminat oxigenul din plămâni. Aţi călătorit la 
suprafaţă în timpul nopţii? 

— Da. Tot timpul. 

—Asta elimină bioxidul de carbon, care poate fi otrăvitor, 
dar nu poţi acumula bioxid de carbon când blochausul e 
deschis. După cum îşi ţine genunchii la piept, s-ar părea că 
suferă de boala chesonului, pentru că aşa se manifestă. Dar 
poate să nu fie asta. 

— Boala chesonului? 

— Incovoierea scafandrului. Se întâmplă atunci când faci o 
emersiune foarte rapidă şi acumulezi prea repede bule de 
nitrogen în sânge. 

McKinnon porni cu toată viteza direct spre San Andreas, 
care se oprise la mai puţin de o jumătate de milă distanţă. 

— Dar, iarăşi, îşi continuă McKinnon explicaţia, asta se 
întâmplă dacă se respiră într-o atmosferă cu presiune înaltă a 
anumită perioadă de timp, dar căpitanul vostru în mod sigur 
n-a stat atât de mult înăuntru. Probabil că a ieşit din submarin 
la o adâncime foarte mare, cea mai mare adâncime de la care 
a scăpat cineva dintr-un submarin şi în cazul ăsta n-aş putea 
spune care sunt efectele. Avem un doctor la bord, deşi nu 
cred că ei ar putea şti care sunt aceste efecte. Un doctor 
obişnuit poate să trăiască o viaţă întreagă fără să întâlnească 
un asemenea caz. Dar cel puţin i-ar putea alina durerile. 

Şalupa trecu foarte aproape de prova lui San Andreas, 
care părea absolut neatinsă. Neîndoielnic, însă, nişte avarii se 
produseseră, pentru că prova se scufundase cu cel puţin trei 
picioare. Asta se putea întâmpla numai în cazul în care 


compartimentele din acea parte a vasului erau inundate, 
cum, inevitabil, trebuia să se fi întâmplat. 

McKinnon opri şi fixă şalupa chiar lângă San Andreas. 
Jumătate ajutat, jumătate împins, căpitanul de pe submarin 
semiconşţient, ajunse la bordul navei. Boţmanul era aşteptat 
de Patterson, de doctorul Sinclair şi de alţi trei lucrători din 
sala maşinilor. 

— El e căpitanul de pe submarin, îi spuse McKinnon 
doctorului Singh. S-ar putea să sufere de crampe, ştiţi, 
intoxicație cu nitrogen. 

— Dumnezeule,  boţman, dar n-avem cameră de 
decompresiune la bord... 

— Ştiu, sir. Dar s-ar putea să sufere numai de efectele 
unei emersiuni de la adâncime foarte mare. Nu ştiu nici eu! 
Tot ce ştiu este că are dureri foarte mari. Restul sunt destul de 
bine. N-au nevoie decât de nişte haine uscate. Se întoarse 
spre Jamieson care tocmai urcase şi el la bord. Sir, sunteţi 
atât de drăguţ să-i supravegheați dumneavoastră cât timp se 
schimbă? 

— Adică să fim siguri că n-au cu ei ceva ce n-ar trebuită 
aibă. 

McKinnon îi zâmbi, apoi se întoarse spre Patterson: 

— Care e situaţia pereţilor etanşi de la prova, sir? 

— Rezistă, i-am verificat chiar eu. Sunt îndoiţi şi ondulaţi, 
dar rezistă. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, sir, mi-aş pune un 
costum de scafandru şi-aş arunca şi eu o privire. 

— Acum? N-ai mai putea aştepta. puţin? 

— Mă tem că aşteptarea este singurul lucru pe care nu ni-l 
putem permite. Avem motive să credem că submarinul a fost 
în contact cu Trondheimul până în momentul în care ne-au 
transmis să ne oprim. Mă gândesc că ar fi prostesc din partea 
noastră să presupunem altceva. Şi Flannelfoot este în 
continuare cu noi, iar nemţii ştiu exact unde ne aflăm. Până 
acum, din motive numai de ei ştiute, s-au purtat cu mănuşi cu 
noi. S-ar putea ca acum să vrea să-şi scoată mănuşile astea. 
Nu mi-l imaginez pe Amiralul Doenitz consolându-se cu ideea 
că unul din submarinele lui a fost scufundat de o navă 
sanitară. Cred că e datoria noastră, sir, să plecăm de aici cât 


mai repede. Problema e că trebuie să ne hotărâm dacă 
mergem cu toată viteza la prova sau la pupa. 

— Ah! Da. înţeleg. Ai dreptate. 

— Da, domnule. Dacă gaura de la prova este prea mare, 
atunci cu orice viteză am merge, nu cred că pereţii etanşi vor 
rezista prea mult presiunii. In cazul ăsta va trebui să navigăm 
la pupa şi ideea nu mă prea încântă. Nu numai că ne 
încetineşte, dar este al naibii de greu să mentii direcţia. Dar 
putem reuşi şi aşa. Eu am auzit de un tanc care a lovit un 
submarin nemtesc cam la 700 de mile de portul unde trebuia 
să ajungă. Şi a reuşit să ajungă navigând tot drumul, la pupa. 
Dar totuşi nu mi-aş dori să mergem la pupa tot drumul până 
la Aberdeen, mai ales dacă vremea se strică. 

— Mă faci să mă simt de-a dreptul nervos, boţman. Cu 
toată viteza, boţman. Aşa cum zici, cu toată viteza. Cât mai 
întârziem? 

— Cât să-mi iau eu un costum de scafandru, o mască şi o 
lanternă, să cobor până acolo şi să mă întorc. Cel mult 20 de 
minute. 

McKinnon se întoarse într-un sfert de oră. Când urcă la 
bord, avea masca într-o mână şi lanterna în cealaltă. Sus îl 
aştepta Patterson. 

— Putem naviga la prova, sir. Cu toată viteza la prova, aş 
zice. ` 

— Foarte, foarte bine. Ințeleg că avaria e destul de uşoară. 
Cât de mică e gaura? 

— Nu e mică. E chiar al naibii de mare. Cam cât o uşă de 
hambar. Dar o bucată de tablă din submarin, cam 8 metri pe 
6, s-a lipit acolo la prova. Pare să fie un capac destul de sigur 
pentru perforaţia noastră şi cu cât vom merge mai repede, cu 
atât se va lipi mai strâns. 

— Şi dacă ne oprim, sau dacă, va trebui să navigăm la 
pupa sau dacă se strică vremea? Vreau să spun, ce facem 
dacă e să cadă capacul? 

— Aş fi foarte fericit, sir, dacă n-aţi, mai vorbi despre 
astfel de situaţii. 


CAPITOLUL VIII 


— Şi tu ce faci acolo? întrebă McKinnon, privind Silueta 
culcată a lui Janet Magnusson care, foarte palidă, zăcea pe 
patul cel mai apropiat de masa la care stătea ea de obicei. 

— în mod normal, la acest ceas al dimineţii, mă odihnesc. 
Ea încercase să-i răspundă pe un ton caustic, dar n-o făcuse 
din tot sufletul. In colţul gurii îi apăru un zâmbet stins. Am 
fost grav rănită, Archie McKinnon. Datorită ţie. 

— O, doamne! McKinnon se aşeză pe marginea patului şi îi 
puse o mână, pe umăr. îmi pare rău. Cum... 

— Nu mă atinge acolo, îl întrerupse ea, dându-i. mâna la o 
parte. Acolo am rana. 

— îmi cer scuze din nou. îşi ridică privirea spre doctorul 
Sinclair. Cât de grav este acest „grav rănită”? 

— Sora Magnusson are o zgârietură foarte uşoară la 
umărul drept. O bucată de schijă. Sinclair îi arătă o spărtură în 
peretele etanş, cam la 2 metri de podea, precum şi plafonul 
care era găurit şi scrijelit. Se pare că aici au ajuns celelalte 
schije. Sora Magnusson era în picioare în acel moment aşa că 
a simţit puţin şi explozia. A fost aruncată în patul în care se 
află acum şi care atunci era din fericire gol. Ne-au trebuit zece 
minute ca s-o readucem în simţiri. A fost un şoc, doar atât. 

— Stai liniştită, îi zise McKinnon şi se ridică. Mă întorc. Mai 
e cineva rănit aici, doctore? 

— Mai sunt cei din capătul celălalt al salonului. Doi 
marinari de pe Argos. Unul a fost lovit în piept şi altul în 
picior. O schijă, a ricoşat din tavan şi a făcut destule ravagii. 
Dar nici măcar n-a trebuit să le extragem. N-a fost nevoie nici 
de bandaje. Ne-am descurcat cu vată şi cu plasture. 

McKinnon se uită la bărbatul din patul de vis-a-vis, care se 
mişca încontinuu şi tot mormăia. 

— Oberleutnant-ul Klaussen - comandantul submarinului. 
Cum se simte? 

— După cum vedeţi, delirează. Habar n-am ce are. Înclin 
să fiu de acord cu presupunerea dumitale că s-a ridicat la 


suprafaţă de la o adâncime foarte mare. Dacă e asta, atunci 
am de-a face cu ceva necunoscut, îmi pare rău şi asta-i tot. 

— Nu prea cred că trebuie să vă pară rău, sir. Oricare alt 
doctor ar fi în aceeaşi situaţie. Nu cred să mai existe cineva 
care să fi scăpat de la o adâncime mai mare de 250 de metri. 
Dacă Klaussen a reuşit, atunci ne aflăm într-un domeniu 
neexplorat. Nu s-a scris nimic despre aşa ceva. 

— Archie. 

McKinnon se întoarse spre Janet Magnusson care se 
ridicase şi stătea sprijinită într-un cot. 

— Trebuie să stai liniştită. 

— Nu mai stau în pat. Ce vrei să faci cu ciocanul şi cu 
dalta? 

— Vreau să încerc să deschid o uşă blocată. 

— Inţeleg. Tăcu pentru câteva secunde, timp în care îşi 
muşcă buza de jos. Uşa de la sala de reanimare? 

— Da. 

— Doctorul Singh şi cei doi de pe Argos, unul cu arsuri şi 
unul cu pelvisul fracturat, sunt înăuntru. Aşa e? 

— Aşa mi s-a spus. 

— Păi, atunci de ce nu te duci la ei? Era aproape 
mânioasă. De ce te tot învârti pe aici, trăncăneşti verzi şi 
uscate şi nu faci nimic? 

— Nu cred că ceea ce spuneţi e corect, soră Magnusson, îi 
reproşă cu blândeţe Jamieson, care îi însoțea pe McKinnon şi 
Sinclair. Dânsul nu face nimic? Păi boţmanul face mai mult 
decât noi toţi la un loc. i 

— Cred că nu-i aşa mare graba, Janet. In ultimul sfert de 
oră, oamenii au tot bătut în uşă, dar n-au primit nici un 
răspuns. Asta ar putea să însemne orice. Ideea e că n-avea 
nici un rost să forţăm uşa până nu era un medic de faţă, iar 
doctorul Sinclair abia acum şi-a terminat treaba în saloane. 

— Ce vrei tu să spui, adică ceea ce spui de fapt, este că 
nu crezi că oamenii din sala de reanimare mai au nevoie de 
prezenţa unui medic. 

— Sper să mă înşel, dar, într-adevăr de asta mă tem. 

Janet Magnusson se trânti la loc în pat: 

— Deşi domnul Jamieson n-a spus asta, se pare că am 
vorbit fără să-mi vină rândul. Îmi cer scuze. 


— Nu există absolut nici un motiv să-ţi ceri scuze. 

McKinnon se întoarse şi plecă spre salonul A. Margaret 
Morrison a fost prima persoană care i-a atras atenţia. Stătea 
pe scaunul de la masa ei şi era chiar mai palidă decât Janet 
Magnusson. Sora Maria îi înfăşură cu grijă un bandaj în jurul 
capului. McKinnon nu se duse direct la ea, ci merse în capătul 
salonului, pe partea dreaptă, unde. locotenentul Ulbricht 
stătea ridicat în pat, iar Bowen şi Kennet erau lungiţi. 

— încă trei victime, spuse Sinclair. Sau mai bine zis, trei 
ghinionişti. Dacă în salonul A, explozia a afectat partea de 
sus, mă tem că aici a afectat partea de jos. 

— Ce vi s-a întâmplat? îl întrebă McKinnon pe Ulbricht care 
avea un bandaj gros în jurul gâtului. 

— Vă spun eu ce i s-a întâmplat, interveni Sinclair. A avut 
noroc. Ba chiar o baftă chioară. O bucată de schijă, care era 
probabil ascuţită ca o lamă, l-a tăiat într-o parte a gâtului. 
Dacă l-ar fi tăiat cu un sfert de centimetru mai la dreapta, 
atunci i-ar fi atins carotida şi acum ar fi fost mult regretatul 
locotenent Ulbricht. 

Ulbricht îl privi pe McKinnon eu o faţă aproape lipsită de 
expresie: 

— Am crezut că ne trimiteţi aici jos ca să ne protejaţi, 

— Tot aşa am crezut şi eu. Am fost convins că vor 
concentra focul asupra punţii de comandă. Nu încerc să mă 
scuz, dar nu cred că am calculat greşit. Cred că echipa de 
tunari de pe submarin a fost cuprinsă de panică. Sunt sigur că 
Klaussen n-a, dat ordin să se tragă în cocă. 

— Klaussen? 

— Oberleutnant-ul. Căpitanul submarinului. A supravieţuit, 
dar se pare că e foarte bolnav. 

— Câţi supraviețuitori sunt în total? 

— Şase. 

— lar pe restul i-ai trimis pe fundul mării. 

— Am şi eu partea mea de vină, dacă asta vreţi să 
spuneţi. Dar nu mă simt vinovat în mod special. Dar într- 
adevăr, eu sunt răspunzător... 

— Presupun că acum suntem doi. Răspunzători, dar nu 
vinovaţi. Ulbricht ridică din umeri şi păru că nu doreşte să 
continue discuţia. 


McKinnon se duse lângă patul Căpitanului. 

— Mi-a părut rău când am aflat că-aţi fost rănit din nou, 
sir. 

— Şi eu şi Kennet. Amândoi la coapsa stângă. Doctorul 
Sinclair spune că e doar o zgârietură. Eu nu pot să spun că nu 
mă doare ca o simplă zgârietură. Ei, Archie băiatule, ai făcut- 
o. Ştiam că ai să reuşeşti. Dacă n-aş avea bandajele astea 
nenorocite, ţi-aş strânge mâna. Felicitări. Probabil că te simţi 
destul de bine. 

—- Nu mă simt bine deloc, sir. Dacă or mai fi 
supraviețuitori care au rămas blocaţi într-un compartiment; 
acum îşi dau suflarea pe fundul Mării Norvegiei. 

Asta aşa e, sigur, asta aşa e. Dar nu trebuie să-ţi faci nici 
un reproş, Archie. Ori ei, ori noi. E neplăcut, dar totuşi bine 
făcut. Bowen schimbă subiectul. Mărim viteza, nu? înţeleg că 
avaria din faţă e destul de mică. 

— Nu e deloc mică, sir. Avem chiar o gaură foarte mare, 
dar o bucată din carcasa. submarinului a acoperit perforaţia. 
Să sperăm că o să rămână acolo. 

— Nu putem decât să ne rugăm, boţman, decât să ne 
rugăm. Şi indiferent de cum te simţi tu, fiecare om de pe nava 
asta îţi este dator. 

— Am să in mai târziu să vă văd, sir. 

Se întoarse, şi o privi pe Margaret Morrison, apoi îl întrebă 
pe doctorul Sinclair: 

— E rănită? Adică e rănită grav? 

— E cel mai grav rănită dintre toţi, dar nu e nici un pericol. 
In momentul acela stătea lângă patul Căpitanului Bowen şi a 
fost lovită de două ori. O tăietură cam adâncă în partea de 
sus a braţului drept şi o rană uşoară la cap, pe care tocmai a 
bandajat-o sora Maria. 

— N-ar trebui să stea la pat? 

— Ba da. Am încercat să insist să o fac să stea în pat, dar 
pot să-ţi spun că n-o să mai încerc încă o dată. Nu vrei să- 
ncerci tu? 

— Nu, mulţumesc. 

McKinnon se apropie de tânără, care îl privi cu reproş. 
Ochii ei căprui erau uşor umbriţi de durere. 

— Este numai vina ta, Archie McKinnon. 


McKinnon oftă. 

— Exact ce mi-a spus şi Janet. E dificil să mulţumeşti pe 
toată lumea. îmi pare foarte, foarte rău. 

— Chiar trebuie să-ţi pară. Deşi, nu pentru asta; Durerea 
fizică, îţi mărturisesc, e nimic pe lângă durerea sufletească. 
M-ai amăgit. Mult respectatul nostru boţman este exact ceea 
ce m-a acuzat el pe mine că sunt: un mincinos. 

— O, doamne! Mult încercatul boţman din nou în faţa 
instanţei. Şi de data asta cu ce-am greşit? 

— Dar nu e numai asta. M-ai făcut să mă simt foarte, 
foarte proastă. 

— Da? Dar n-aş face niciodată aşa ceva. 

— Ba ai făcut-o. Îţi aminteşti când eram pe punte şi când 
tu ai spus - în glumă, bineînţeles - că te-ai putea lupta cu un 
submarin cu o salvă de pâine uscată şi cartofi stricaţi? Sau, 
mă rog, ceva de genul ăsta. 

— A! 

— Da, a! îţi aminteşti şi scena aia înduioşătoare - 
înduioşătoare pentru mine, că mă trec şi-acum fiorii când mă 
gândesc - când te-am implorat să dai lupta cu ei, să dai lupta. 
Iti aminteşti, nu? 

— Da, cred că-mi amintesc. 

— Crede că-şi aminteşte! Tu erai deja hotărât să te lupti 
cu ei, nu-i aşa? 

— Ei bine, da. 

— Ei bine, da, îl îngână ea. Luaseşi deja hotărârea să ataci 
submarinul cu pintenul etravei. 

— Da. 

— Şi mie de ce nu mi-ai spus, Archie? 

— Pentru că, din întâmplare, ai fi putut pomeni cuiva 
despre acest lucru, care tot din întâmplare i-ar fi pomenit, 
fără să ştie, lui Flannelfoot, care deloc din întâmplare i-ar fi 
pomenit căpitanului submarinului, care şi-ar fi ales cu mare 
atenţie o poziţie din care să nu poată fi atacat. ŞI, fără să ştii, 
i-ai fi putut pomeni despre asta-chiar lui Flannelfoot. 

— Deci n-ai încredere în mine, zise ea fără să facă vreun 
efort de a-şi ascunde durerea din priviri. Ai spus că ai 
încredere. 

— Am deplină încredere în tine. Asta am şi spus. 


— Atunci, de ce... 

— Era un lucru care se putea schimba. Atunci tu erai sora 
Morrison. Nu ştiam că există şi o Margaret Morrison. Acum 
însă ştiu. 

— Ah! Strânse din buze, apoi zâmbi domolită. înţeleg. 

McKinnon plecă de lângă ea şi se îndreptă împreună cu 
doctorul Sinclair şi cu Jamieson spre uşa sălii de 

reanimare. Jamieson căra o maşină de găurit electrică, un 
ciocan şi câteva pene conice de lemn. 

— Când ai fost sus să examinezi prova, ai văzut şi gaura 
de la obuz? întrebă Jamieson. 

— Da. E chiar în dreptul liniei de plutire, poate cu unul sau 
2 centimetri mai sus. S-ar putea să fie apă înăuntru. Sau s-ar 
putea să nu fie. E imposibil de spus. 

— Cât de sus să dau gaura? 

— Cam la 13 centimetri, să zicem. Sau la cât vreţi 
dumneavoastră. 

Jamieson îşi conectă maşina de găurit şi apăsă pe butonul 
de pornire. Capul vidia al burghiului pătrunse uşor în oţelul 
dur al uşii. Doctorul Sinclair întrebă: 

— Şi ce se întâmplă dacă a intrat apă dincolo? 

— Astupăm gaura cu o pană din aceea de lemn şi 
încercăm mai sus. 

— Gata, zise Jamieson şi scoase burghiul. Am terminat. 

McKinnon lovi de două ori în clanţă cu ciocanul, dar ea nu 
se clinti nici măcar un milimetru. Abia la a treia lovitură se 
desprinse şi căzu pe podea. 

— Păcat, zise McKinnon. Dar trebuie să ajungem dincolo. 

— N-avem de ales, zise Jamieson ridicând din umeri. 
Flacăra de acetilenă. 

— Te rog. 

Jamieson plecă şi se întoarse în două minute cu arzătorul 
de oxiacetilenă. Era urmat de McCrimmon care aducea o 
butelie de gaz şi un cablu conductor la capătul căruia se afla 
o lampă. Jamieson aprinse flacăra de oxiacetilenă şi începu să 
facă o gaură pe lângă locul unde fusese înainte clanţa. 
McCrimmon conectă firul conductor şi lampa se aprinse 
strălucitoare. 


— Nu este decât o presupunere că ăsta este punctul în 
care s-a înţepenit uşa, se auzi glasul lui Jamieson, de după 
placa de plastic care îi proteja faţa. Dacă ne-am înşelat, vom 
tăia în jurul balamalelor. Dar nu cred că va îi nevoie. Uşa nu 
este ondulată şi aproape întotdeauna se blochează 
încuietoarea sau zăvorul. 

Camera începuse să se umple de un fum neplăcut şi 
înţepător. Jamieson se ridică şi lovi cu latura pumnului în 
încuietoare de câteva ori, dar în cele din urmă se lăsă 
păgubaş. 

— Sunt sigur că am străpuns în partea cealaltă, dar 
blestemata asta de uşă nu vrea să cadă. 

— Zăvorul continuă să ţină în lăcaşul lui, zise McKinnon şi 
lovi uşa încetişor cu ciocanul până când bucata semicirculară 
de metal căzu. Apoi lovi cu putere în uşă şi aceasta se mişcă 
puţin. La a doua lovitură, se mai clinti încă vreo câţiva 
centimetri. McKinnon lăsă ciocanul din mână şi începu să 
împingă cu umărul până când uşa, care scârţâia şi rezista, 
ajunse aproape larg deschisă. Luă lampa din mâna lui 
McCrimmon şi intră. 

În cameră apa era cam de 5-6 centimetri. Pe pereţii etanşi 
şi pe tavan se vedeau urmele şi scrijeliturile schijelor. Obuzul 
intrase prin peretele etanş din exterior şi formase o gaură la 
mai puţin de 1 metru de podea. 

Cei doi marinari de pe Argos erau încă în paturile lor. 
Doctorul Singh stătea într-un fotoliu micuţ, cu capul căzut în 
piept; Toţi trei păreau neatinşi şi nevătămaţi. Şeful de echipaj 
apropie lampa de chipul doctorului Singh. Nici una din schijele 
care-l loviseră, nu-i atinseseră faţa. Firicelele de sânge de la 
nas şi din urechi erau singurul semn că fusese lovit. McKinnon 
îi dădu lampa doctorului Sinclair, care se aplecă deasupra 
colegului său mort. 

— Dumnezeule mare! Doctorul Singh! îl examina câteva 
secunde, apoi se ridică. Să i se întâmple una ca asta unui 
doctor atât de bun, unui om atât de bun. 

— Chiar vă aşteptaţi să găsiţi altceva? 

— Nu. Nu chiar. Trebuia să fie ceva de genul acesta. îi 
examină scurt şi pe ceilalţi doi, clătină din cap şi se întoarse. 
Şi totuşi e un şoc pentru mine. 


Doctorul se referise bineînţeles la colegul lui. 

McKinnon încuviinţă din cap: 

— Ştiu. Ştiţi, n-aş vrea să par dur, ştiu că s-ar putea să 
pară că sunt fără suflet, dar băânuiesc că nu mai aveţi nevoie 
de aceşti oameni. Adică, nu mai e nevoie de autopsie sau 
lucruri de felul ăsta. 

— Doamne, nu. Moartea a survenit mai mult ca sigur 
instantaneu. Comoţie. Au murit fără să ştie, dacă asta poate fi 
o mângâiere. Tăcu câteva momente. Poţi să le cauţi prin 
haine. Sau poate vei găsi totul în bagaje sau poate Căpitanul 
Andropolous ştie toate amănuntele. 

— Vă referiţi la nume, date de naştere şi alte asemenea 
lucruri, sir? 

— Da. Trebuie să completez certificatele de deces. 

— O să mă ocup de asta. 

— Mulţumesc, boţman. Sinclair încercă să zâmbească, dar 
în nici un caz grimasa buzelor lui nu putea fi considerată un 
zâmbet. Ca de obicei, las în seama ta partea cea mai 
neplăcută. 

Zicând acestea, Sinclair se retrase, mulţumit că a scăpat. 
Boţmanul se întoarse spre Jamieson: 

— MW puteţi împrumuta pe McCrimmon, sir? 

— Sigur că da. 

— McCrimmon, vrei să-i cauţi tu pe Curran şi pe Trent? 
Spune-le ce s-a întâmplat. Curran ştie ce mărime trebuie să 
aibă pânza. 

— Ace şi aţă, boţman? 

— Curran este croitor de vele. Lasă totul în seama lui. Şi 
poţi să-i mai spui că de data asta eo treabă curată. 

După ce McCrimmon plecă, Jamieson spuse: 

— O treabă curată? E o treabă groaznică. Intotdeauna ai 
parte de lucrurile cele mai neplăcute. îţi spun cinstit că nu 
ştiu cum poţi face asta în continuare. Tu eşti primul pe listă 
când e de făcut ceva groaznic sau neplăcut. 

— De data asta nu eu sunt primul pe listă. De data asta, 
sir, dumneavoastră sunteţi primul pe listă. Cineva va trebui 
să-i spună Căpitanului. Cineva va trebui să-i spună domnului 
Patterson. Dar cel mai greu - cineva va trebui să le spună 


asistentelor. Asta este o chestie pe care nu mi-aş dori deloc s- 
o fac. 

— Fetele! Dumnezeule, nu m-am gândit la asta. Nici eu 
nu-mi doresc să fac treaba asta. Nu crezi, boţman, având în 
vedere că tu te cunoşti cu ele mai bine, vreau să spun... 

— Nu, nu sunt de aceeaşi părere, sir, surâse McKinnon. 
Sunt sigur că dumneavoastră, ca ofiţer, nu veţi delega un 
inferior să facă ceea ce dumneavoastră n-aţi face. 

— Inferior? Asta-i bună! Foarte bine atunci, să nu se spună 
niciodată că m-am sustras obligaţiilor, dar să ştii că din acest 
moment îmi pare mai puţin rău de tine. 

— Da, domnule. Şi încă un lucru. După ce curăţăm locul, 
se poate să trimiteţi doi oameni să sudeze o placă peste 
gaura asta din perete? Numai Dumnezeu ştie că în ultimul 
timp au exersat mult la sudarea plăcilor. 

— Sigur. Numai să sperăm că va fi ultima reparaţie. 

După ce plecă Jamieson, McKinnon îşi roti privirea în jur 
fără vreun scop anume. O cutie de lemn destul de mare, 
aşezată într-un colţ, îi atrase atenţia, numai pentru că avea 
capacul uşor deplasat în urma vibraţiilor exploziei. McKinnon 
ridică, nu fără greutate, capacul şi se uită înăuntru câteva 
secunde. Puse capacul la loc şi-l lovi de câteva ori cu ciocanul 
ca să-l fixeze. Pe capac scria cu litere mari şi roşii: STOP 
CARDIAC. 


Obosit, McKinnon se aşeză la masă în sala de mese. Cele 
două asistente stăteau şi ele la masă, deşi ar fi trebuit să fie 
în pat, deoarece sora Maria şi sora lrene le ţineau locul. 
Inevitabil, era prezent şi locotenentul Ulbricht, care nu numai 
că dădea impresia că uitase complet că tocmai văzuse 
moartea cu ochii, dar părea că-şi revenise îndeajuns ca să-şi 
găsească şi el un locşor între cele două fete. Sinclair, 
Patterson şi Jamieson erau adunaţi la celălalt capăt al mesei. 
McKinnon se uită circumspect la Ulbricht, apoi se adresă lui 
Sinclair: 

— Nu mă îndoiesc de competenţa dumneavoastră 
profesională, sir, dar este locotenentul suficient refăcut ca să 
poată părăsi patul şi să umble pe aici? 


— Competența mea profesională e lipsită de importanţă. 
Se vedea că doctorul Sinclair nu-şi revenise încă după şocul 
pricinuit de moartea colegului său. Locotenentul, ca de altfel 
şi sora Morrison şi sora Magnusson, este  refractar, 
intransigent şi de-a dreptul neascultător. Ei trei, probabil că 
numesc această atitudine „a şti ce vrei”. Locotenentul 
Ulbricht, cum se întâmplă de obicei, nu este în pericol. Rana 
de la gât nici măcar rană superficială nu poate fi numită. E 
mai mult o zgârietură. 

— Atunci, poate, locotenente, aveţi suficientă putere să 
stabilim din nou care sunt coordonatele poziţiei noastre în 
acest moment. N-am mai făcut-o de azi-noapte. 

— La dispoziţia dumitale, boţman. Dacă locotenentul avea 
vreun resentiment faţă de boţman din pricina morţii 
compatrioţilor săi, se silea din răsputeri să-l ascundă. Deşi aş 
propune s-o facem la prânz. 

— Ai terminat treaba în sala de reanimare, boţman? 
întrebă Patterson. McKinnon încuviinţă din cap, Ei, omul se 
mai şi satură să i se tot mulţumească aşa că eu am să te 
scutesc. Când îi înmormântăm? 

— Când hotărâți dumneavoastră, sir. 

— După-amiază, devreme, înainte să înceapă să se 
întunece. Când hotărăsc eu, râse Patterson fără umor; 
Inginerul Şef Patterson e omul tău când e vorbă de luat 
hotărâri în probleme fără importanţă. Nu-mi amintesc să fi 
luat eu hotărârea să atacăm submarinul; 

— Dar m-am consultat cu Căpitanul Bowen, sir. 

— A! exclamă Margaret Morrison. Deci acesta a fost 
subiectul acelei conferinţe de două minute. 

— Bineînţeles. A fost de acord. 

— Şi dacă n-ar fi fost? întrebă Janet; Tot ai fi atacat 
submarinul acela? 

— Căpitanul nu numai că a aprobat, a fost chiar 
entuziasmat, îi răspunse el calm. Foarte entuziasmat. Cu tot 
respectul faţă de locotenentul Ulbricht, totuşi Căpitanul nu 
nutreşte sentimente de afecţiune pentru nemți. Oricum, în 
acel moment în nici un caz. 


— Ai dat un răspuns evaziv, Archie McKinnon. Răspunde la 
întrebarea mea. Dacă el n-ar fi fost de acord, tu ai fi atacat 
totuşi: ? 

— Da. Nu e nevoie să-i spui Căpitanului. 

— Soră Magnusson, interveni Patterson şi-i zâmbi lui Janet 
pentru ca vorbele lui să nu o ofenseze. Nu prea cred că 
domnul McKinnon merită să fie interogat sau să i se facă 
reproşuri. Cred că merită felicitat pentru o treabă extraordinar 
de bine făcută. Se ridică, se îndreptă spre dulapul unde 
doctorul Singh îşi păstrase proviziile personale şi se. «întoarse 
cu o sticlă de scotch şi câteva pahare. Turnă într-un pahar şi-l 
puse în. faţa lui McKinnon. Cred că doctorul Singh ar fi fost de 
acord. 

— Mulţumesc, domnule. Doctorul n-o să mai aibă nevoie 
de asta, zise el, uitându-se la paharul din faţa sa. 

La masă se aşternu liniştea care, aşa cum era de aşteptat, 
fu întreruptă de Janet. 

— Cred, Archie, că asta n-a fost deloc o remarcă potrivită. 

— Acum crezi aşa. Poate că da, poate că nu. Nu era nici 
urmă de părere de rău în glasul lui. Ridică paharul şi luă 
câteva înghiţituri. Se pricepea la scotch doctorul Singh. 

Liniştea ce se aşternu fu mai lungă de data aceasta, mai 
lungă şi mai încordată. Sinclair, stânjenit de această tăcere, 
vorbi primul. 

— Sunt sigur că noi toţi suntem în asentimentul d-lui 
Patterson. O treabă excelentă. Şi ca să folosesc cuvintele 
dumneavoastră - nu mă îndoiesc de competenţa 
dumneavoastră profesională, dar, totuşi, n-aţi riscat puţin? 

— Adică dacă am pus în pericol vieţile celor de la bord? 

— N-am spus asta. Insă figura încurcată a doctorului era 
un semn clar că la asta se gândise, chiar dacă n-o spusese. 

— A fost un risc cât de cât calculat, zise McKinnon. 
Şansele erau de partea mea, chiar foarte mult cred. Sunt 
foarte sigur, că submarinul avea ordin să ne captureze, nu-să 
ne scufunde şi de aceea sunt la fel de sigur că tunarii au 
început să tragă in Sari Andreas fără ordin. Căpitanul 
submarinului, Oberleutnant-ul Klaussen a fost omul nepotrivit, 
la locul; nepotrivit, în momentul nepotrivit. A fost obosit, sau 
imatur sau neexperimentat sau incompetent; sau prea sigur 


pe sine, sau poate că toate la un loc. În mod sigur un 
comandant de submarin cu experienţă nu şi-ar fi ales o 
poziţie paralelă, cu noi şi la o distanţă de mai puţin de o 
jumătate de milă. Ar fi trebuit să stea la 2 mile distanţă ca în 
caz de urgenţă să aibă destul timp să efectueze o scufundare 
forţată. De acolo ar fi trebuit să ne dea ordin să trimitem o 
şalupă, pe care să-şi îmbarce 6 oameni cu pistoale mitralieră, 
care să captureze San Andreas. N-am fi putut face nimic să-i 
oprim. 

Sau o soluţie mai bună, ar fi fost să ne închidă drumul la 
pupă, o poziţie din care n-ar fi putut fi atacați, şi apoi să se 
apropie încet pe lângă pasarelă. Dar, bineînţeles, el a fost 
prea încrezător, prea sigur pe sine şi mult prea relaxat. Când 
ne-a văzut coborând pasarela, a fost convins că jocul se 
terminase. Nu i-a dat niciodată prin cap că o navă sanitară 
poate fi folosită ca navă de război. Şi a fost şi atât de orb sau 
atât de prost încât n-a observat că noi ne apropiam constant 
de el tot timpul cât am comunicat. Pe scurt, a făcut toate 
greşelile ca la carte. Ar fi fost greu să alegi un om mai 
nepregătit pentru această treabă. 

lar se aşternu o linişte lungă şi incomodă. Mario, liniştit şi 
eficient ca-ntotdeauna, le umplu paharele, deşi nimeni nu le 
atinsese, cu excepţia boţmanului. 

— Luând în considerare ce aţi spus, căpitanul 
submarinului a fost într-adevăr omul nepotrivit pentru această 
treabă, zise Sinclair. Şi, bineînţeles, dumneavoastră i-aţi 
dejucat toate planurile. Dar în mod sigur pericolul a existat 
totuşi. Adică, în coliziunea care a avut loc. Submarinul ne-ar fi 
putut scufunda şi nu invers. Nava e construită doar din foi 
subţiri de tablă, iar coca submarinului este foarte rezistentă. 

— Eu nu m-aş gândi niciodată să vă ţin prelegeri în 
probleme medicale, doctore Sinclair. 

Sinclair zâmbi: 

— Adică să nu mă gândesc nici eu să vă dau lecţii în 
probleme maritime. Dar totuşi, domnule McKinnon, sunteţi 
boţman pe o navă comercială. 

— Acum, da. Inainte însă am fost 12 ani în serviciul de 
submarine... 


— O, nu! exclamă Sinclair, scuturându-şi capul. Prea mult, 
este totuşi prea mult. E clar că azi nu e ziua norocoasă a 
doctorului Sinclair. 

— Am întâlnit multe cazuri de ciocniri între vase 
comerciale şi submarine. In aproape toate cazurile, acele 
ciocniri au avut loc între prieteni şi pe timp de pace, între un 
submarin şi un vas străin nevinovat. Rezultatele au fost 
întotdeauna aceleaşi. Vasul de suprafaţă a ieşit cel mai bine. 
Nu pare logic, dar are sens. Luaţi de pildă o sferă de sticlă cu 
pereţii, să zicem cam de un centimetru în diametru şi 
scufundaţi-o la o adâncime considerabilă, mă gândesc la sute 
de metri şi tot nu va face implozie. Dar aduceţi-o la suprafaţă 
şi loviţi-o uşor cu un ciocan şi se va sparge în mii de bucăţi. 
La fel se întâmplă cu corpul rezistent al unui submarin. El e 
capabil să reziste presiunii la adâncimi mari, dar la suprafaţă, 
o uşoară lovitură a provei unei nave comerciale, îl poate 
perfora. In plus, şansele unui submarin nu cresc în faţa unei 
nave comerciale care poate deplasa o greutate de mai multe 
mii de tone, cu o viteză destul de mare; pe de altă parte, 
chiar şi un vas mai mic, de mărimea unui trauler, poate 
scufunda un submarin. Concluzia, doctore Sinclair, este că n-a 
fost atât de periculos. Nu m-am îndoit prea mult de rezultatul 
pe care-l voi obţine. 

— Concluzia este acceptată, domnule McKinnon, Ai în faţa 
dumitale un biet amator care de acum înainte îşi va vedea de 
treaba lui. 

— Ţi s-a întâmplat şi ţie vreodată o chestie de genul 
acesta? întrebă Patterson. 

— Nu. Dacă mi s-ar fi întâmplat, nu prea aveam şanse să 
fiu acum aici. Dar ştiu o mulţime de exemple. Când eram în 
serviciu, în meserie cum ziceam noi, aveam o vorbă care suna 
cam aşa: „Nu-ţi face multe probleme cu inamicul, ci fii atent 
la prieteni”. Prin anii 20, un submarin englez - era al 
serviciului de spionaj militar - a fost lovit din întâmplare de o 
navă comercială, pe lângă coasta Devon. Au murit cu toţii. Nu 
mult după aceea, un vas de călători italian Cetatea Romei a 
trecut peste un submarin american. Au murit cu toţii. Ceva 
mai târziu, un distrugător al gărzii de coastă a trecut peste un 
alt submarin american pe lângă Capul Cod. Au murit cu toţii. 


Poseidon, submarin , englez, a fost scufundat de o navă 
japoneză. Accident. S-a întâmplat lângă coasta de nord a 
Chinei. Au existat destul de mulţi supraviețuitori, dar câţiva 
au murit din pricina decompresiunii. In primele zile ale 
războiului, Surcouf, care avea echipaj din Franţa şi care era 
cel mai mare submarin din lume, atât de mare încât îi 
spuneau submarin-crucişător, a fost scufundat în Caraibe de o 
navă de escortă dintr-un convoi. Echipajul de pe Surcouf avea 
150 de oameni. Toţi au murit. McKinnon se frecă la ochi. Şi 
mai sunt şi altele. Le-am uitat pe marea majoritate. A, da! A 
mai fost şi Umpire, în 41, cred. N-a fost nevoie decât de un 
trauler, şi nu unul foarte mare, ca să-l distrugă. 

— Ţi-ai demonstrat punctul de vedere, chiar mai mult 
decât era nevoie, cum a spus şi doctorul Sinclair, zise 
Patterson. Recunosc că factorul de risc n-a fost foarte mare. 
Numai să nu te superi pe noi, d-le McKinnon. Suntem toţi 
nişte amatori. N-am ştiut lucrurile astea. Dumneata le-ai ştiut. 
Cea mai bună dovadă este faptul că acum submarinul zace pe 
fundul mării. Făcu o pauză. Trebuie să remarc, boţman, că 
realizarea dumitale se pare că nu-ţi oferă mare satisfacţie. 

— Nu. 

Patterson clătină din cap înţelegător: 

— Înţeleg. Să fii răspunzător de moartea atâtor oameni, 
într-adevăr, nu este un gând foarte vesel. 

McKinnon îl privi uşor surprins: 

— Ce-am făcut, rămâne bun făcut. Submarinul a dispărut 
şi odată cu el şi echipajul lui. Nu este un motiv de sărbătoare, 
dar nici de învinuire. Următoarea navă comercială a aliaţilor, 
care ar fi apărut în raza periscopului lui Klaussen, ar fi ajuns în 
mod sigur acolo unde se află submarinul lui acum. Singurele 
submarine bune sunt acelea ce zac făcute ţăndări pe fundul 
oceanului. Atunci de ce... Dar Patterson se opri brusc, ca un 
om care-şi pierduse ideea şi cuvintele, apoi spuse: La dracu 
cu toate argumentele pro şi contra. Ai făcut, totuşi, o treabă 
minunată. Nici pe mine nu mă încânta mai mult decât pe tine 
ideea unui lagăr. Şi nici nu sunt atât de modest în privinţa 
succesului tău, aşa cum eşti tu. 

li privi pe cei de la masă. 


— Un toast pentru boţmanul nostru şi în amintirea 
doctorului Singh. 

— Nu sunt chiar atât de modest cum credeţi 
dumneavoastră. N-am nici cea mai mică obiecţie să bem în 
cinstea mea. McKinnon se opri şi îi privi încet pe fiecare din 
ceilalţi şase. Dar refuz să beau în cinstea amintirii lui 
Flannelfoot. 

McKinnon devenea din ce în ce mai expert în reducerea la 
tăcere. Aceasta, cea de-a patra, era mult mai lungă şi mai 
neplăcută decât celelalte. Cei şase se holbară la el, apoi se 
priviră unul pe celălalt întrebători şi încruntaţi ca în final să-şi 
concentreze întreaga atenţie asupra lui McKinnon. Şi, din nou, 
Janet fu cea care întrerupse tăcerea: 

— Eşti sigur de ce spui, Archie? Sper cel puţin că-ţi dai 
seama ce vorbeşti. 

— Din păcate ştiu. Doctore Sinclair, aveaţi un aparat 
pentru stop cardiac în sala de reanimare. Mai aveaţi unul la 
fel în alta parte? 

— Da. în dispensar. 

— Şi aveaţi instrucţiuni precise ca, în cazul unei urgente, 
să folosiţi mai întâi aparatul, din dispensar. 

— Aşa este. Sinclair îl privea fără să înţeleagă. Dar de 
unde Dumnezeu să ştii? 

— Ştiu pentru că sunt deştept. Boţmanul, care era de 
obicei calm şi imperturbabil, nu încerca deloc să-şi ascundă 
amărăciunea. După ce s-a consumat faptul, sunt foarte 
deştept. Clătină din cap, apoi continuă: N-are nici un rost să 
mă ascultați spunându-vă cât de deştept n-am fost. V-aş 
propune să vă duceţi cu toţii şi să aruncaţi o privire la 
aparatul din sala de reanimare. Nu mai e acolo, este în 
salonul A, lângă masa asistentei. Capacul e închis, dar 
încuietoarea şi sigiliul au fost distruse... Puteţi să ridicaţi 
capacul destul de uşor. 

Cei şase se uitară unul la altul, se ridicară şi se întoarseră 
din salon în mai puţin de un minut. Se aşezară în linişte la 
masă şi rămaseră aşa, tăcuţi. Probabil erau uluiţi de ce 
văzuseră sau poate nu-şi găseau cuvintele ca să-şi exprime 
emoția. 


— Simpatic, nu? îi întrebă McKinnon. Un emiţător de mare 
putere. Spuneţi-mi, doctore Sinclair, doctorul Singh se încuia 
vreodată în sala de reanimare? 

— N-aş putea să vă răspund. Sinclair scutură din cap cu 
putere, parcă ar fi vrut să alunge neîncrederea. O putea 
foarte uşor face, pentru că nouă nu ne-ar fi trecut nimic prin 
cap. 

— Dar se ducea de multe ori de unul singur acolo? 

— Da. Singur. Destul de des. Insistase să aibă grijă 
personal de cei doi răniţi. Şi era dreptul lui, bineînţeles, el îi 
operase. 

— Fireşte. După ce am descoperit radioul - nici acum nu 
ştiu ce m-a făcut să ridic capacul ăla blestemat - am 
examinat încuietoarea, adică partea aceea din dreptul găurii 
cheii, pe care a tăiat-o domnul Jamieson, şi zăvorul. Erau 
amândouă foarte bine unse. Când doctorul Singh răsucea 
cheia în broască, nu auzeaţi nici cel mai mic zgomot de metal 
sau cel mai slab ţăcănit. 

N-aţi fi auzit nici dacă aţi fi fost la câţiva paşi de el, deşi 
nimeni n-ar fi avut vreun motiv să-l pândească la câţiva paşi. 
După ce încuia uşa şi verifica dacă cei doi pacienţi se aflau 
sub sedaţie - şi dacă nu, atunci se asigura că vor ajunge în 
acea stare foarte repede - putea folosi radioul după pofta 
inimii. Dar îmi imaginez că nu-l folosea foarte des. Scopul 
iniţial, scopul esenţial, al transmiţătorului era emiterea unui 
semnal continuu de localizare. 

— Şi totuşi, nu pot încă să înţeleg, nu-mi vine să cred. 
Patterson vorbise încet, ca un om care încerca să iasă din 
transă. Sigur că este adevărat, trebuie să fie adevărat, dar 
asta nu mă ajută să cred. A fost un om atât de bun, un om 
atât de drăguţ şi, un doctor priceput, nu-i aşa, doctore 
Sinclair? 

— Era un doctor excelent. Fără nici un dubiu. Şi un chirurg 
strălucit. 

— Aşa a fost şi doctorul Crippen, din câte ştiu, zise 
McKinnon. Şi mie îmi vine la fel de greu să cred ca şi 
dumneavoastră, domnule Patterson. N-am nici o idee care ar 
fi putut fi motivele lui şi nici nu-mi imaginez că vom afla 
vreodată. A fost un bărbat deştept, un om foarte atent, care 


nu risca niciodată şi care-şi acoperea foarte bine urmele. Și 
dacă n-ar fi existat nişte tunari iresponsabili la bordul 
submarinului, n-am fi aflat niciodată cine este Flannelfoot. 
Trădarea ar putea avea ceva cu originea lui. Deşi spunea ceva 
despre o descendență pakistaneză, el era desigur indian, şi 
cred că indienii instruiți n-au nici un motiv să-i iubească pe 
britanici. S-ar putea să fie ceva legat de religie, pentru că 
fiind de origine pakistaneză, era probabil musulman, dar care 
este legătura - habar n-am, Sunt o grămadă de alte motive în 
afară de cele legate de naţionalitate, politică sau religie, care 
pot face dintr-un om un trădător. De unde au venit aparatele 
acelea, doctore Sinclair? 

— Au fost aduse la bord în Halifax, Noua Scoţie. 

— Ştiu asta. Dar ştiţi de unde erau aduse? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Are vreo importanţă? 

— Ar fi putut să aibă. Problema este că nu ştim dacă 
doctorul Singh a fost acela care a instalat emițătorul, după ce 
aparatul de cardiologie a fost adus la bord sau dacă el ne-a 
fost livrat cu radioul deja instalat. Eu înclin mai mult să cred 
că transmiţătorul fusese deja instalat. Era foarte greu să 
instalezi aşa ceva pe o navă în mişcare. Era greu să-l fi 
introdus pe furiş la bordul navei şi la fel de greu să scape de 
aparatul de cardiologie care era înăuntrul cutiei. 

— E destul de adevărat când spun că nu ştiu de unde 
provin aceste aparate, zise Sinclair. Dar ştiu ţara de origine: 
Anglia. 

— De unde ştii? După etichete. 

— Or fi multe firme în Anglia care să facă chestii din 
astea? 

— Nici asta nu ştiu. Nu este un lucru care să intereseze 
aşa, în general. Dar un aparat de cardiologie este un aparat 
de cardiologie. Îmi imaginez că sunt doar câteva fabrici. 

— Deci ar fi destul de uşor de găsit sursa de provenienţă 
şi nu-mi imaginez că aparatul a părăsit fabrica cu 
transmiţătorul deja instalat. Îl privi pe Patterson. Serviciul 
Maritim de Informaţii al Marinei va fi foarte interesat să afle 
care a fost itinerariul aparatului şi ce escale a făcut pe drumul 
de la fabrică la San Andreas. 


— Într-adevăr. Şi nu cred că le va lua mult să descopere 
unde şi-a schimbat proprietarul şi cine a făcut înlocuirea. Se 
pare că prietenii noştri sabotori au fost foarte neatenţi de s-au 
lăsat aşa descoperiţi. 

— Nu chiar, domnule. Fur şi simplu nu s-au gândit 
niciodată că ar putea fi descoperiţi. 

— Bănuiesc. Spune-mi, boţman, de ce ţi-a trebuit atâta 
timp să ne spui despre doctorul Singh? 

— Pentru că am avut aceeaşi reacţie ca şi dumneavoastră. 
Mi-a venit foarte greu să cred ce-mi vedeau ochii. Şi apoi cu 
toţii îl respectaţi foarte mult pe doctorul Singh. Nimănui nu-i 
place să fie purtător de veşti rele. îl privi pe Jamieson. Cât 
timp credeţi că vă ia, domnule, să montați un buton de 
sonerie pe biroul surorii din salonul A, care să sune şi aici, dar 
şi în sala maşinilor şi pe puntea de comandă. 

— Foarte puţin. Jamieson făcu o pauză scurtă. Sunt sigur 
că ai un motiv serios să montăm acest - cum să-l numim? - 
acest sistem de alarmă. Putem să-l aflăm şi noi? 

— Sigur că da. Pentru ca sora de gardă din Salonul A să ne 
poată anunţa dacă vreo persoana neautorizată intră în salon. 
Acea persoană neautorizată n-are de unde să ştie, cum de 
altfel nu ştim nici noi, dacă transmiţătorul mai merge sau nu. 
Dar el trebuie să pornească de la presupunerea că 
funcţionează şi că noi vom putea trimite un semnal SOS 
Marinei Regale. In mod clar, pentru nemți nu contează nimic 
mai mult decât ca noi să nu transmitem un astfel de semnal 
şi să rămânem singuri şi neprotejaţi. Ei ne vor şi ne vor în 
viaţă, aşa că intrusul ar face tot ce-i stă în putinţă să distrugă 
aparatul. 

— Stai puţin, stai puţin, îl întrerupse Patterson. Intrusul? 
Persoana neautorizată? Ce persoană neautorizată? Doctorul 
Singh e mort. 

— Habar n-am cine anume e intrusul. Singurul lucru de 
care sunt sigur este că el există. Dacă vă amintiţi, am spus 
mai devreme că am impresia că avem mai mulţi sabotori la 
bord. Acum sunt sigur. Doctore Sinclair, timp de o oră 
întreagă, înainte ca locotenentul Ulbricht şi avionul său să-şi 
facă apariţia - şi chiar şi puţin după aceea - dumneavoastră şi 


doctorul Singh îi operaţi pe cei doi marinari răniţi - cei doi 
marinari morţi acum - de pe Argos. Am dreptate? 

— Aşa e. Glasul şi chipul lui Sinclair exprimau 
nedumerirea. 

— A părăsit vreodată sala de operaţii? 

— Niciodată. 

— Şi chiar în această perioadă, un necunoscut se ocupa 
de cârpăcirea tablourilor de siguranţă şi a siguranţelor. Deci, 
Flannelfoot numărul 2. 

După o scurtă tăcere, Jamieson spuse: 

— Nu suntem foarte isteţi, nu? Bineînţeles că ai dreptate. 
Ar fi trebuit să descoperim şi noi singuri asta. 

— Aţi fi descoperit-o. Dar să găsiţi cadavrul doctorului 
Singh şi apoi să descoperiţi cine era el de fapt, este totuşi de 
ajuns să vă facă să nu-vă mai gândiţi la altceva. Şi mie abia 
acum mi-a trecut prin cap. Bănuiesc că am avut mai mult 
timp să mă liniştesc de pe urma şocului. 

— Am o obiecţie, zise Patterson. Mai bine zis, un semn de 
întrebare. Dacă aparatul va fi distrus, nemţii nu vor mai avea 
cum să ne urmărească. 

— Nu ne urmăresc nici acum, zise McKinnon calm. Firele 
de la baterii sunt deconectate. Şi chiar dacă n-ar fi fost 
deconectate, cel mai mic dintre două rele este distrugerea 
transmiţătorului. Ultimul lucru pe care Flannelfoot numărul 2 
ar vrea să-l vadă este o navă a Marinei Regale la orizont. Ar 
putea să mai aibă un transmiţător ascuns într-un loc secret, 
deşi mă îndoiesc. Doctore Sinclair, vreţi să verificaţi aparatul 
cardiologie din dispensar, deşi sunt sigur că totul e în ordine? 

— Păi, zise Sinclair, avem totuşi o satisfacţie, ştiind că ne- 
au pierdut urma. 

— N-aş paria pe aşa ceva, doctore. De fapt, aş paria chiar 
împotrivă. Un submarin nu-şi poate folosi radioul în imersiune, 
dar aduceţi-vă aminte că băiatul ăsta ne-a urmărit la 
suprafaţă şi a fost în mod sigur în contact continuu cu baza sa 
de la țărm. Ştiu exact care a fost poziţia şi cursul nostru în 
momentul în care submarinul s-a scufundat. Nici nu m-aş mira 
să mai fie un alt submarin pe urmele noastre - au ei un 
nenorocit de motiv pentru care se pare că suntem foarte 
importanţi pentru nemți. Şi nu trebuie să uitaţi că pe măsură 


ce ne îndreptăm spre sud-vest avem din ce în ce mai multe 
ore de lumină. Cerul este destul de senin şi există şanse ca un 
avion Focke-Wulf sau ceva de genul ăsta să ne repereze în 
timpul zilei. 

Patterson îl privi posomorât. 

— Ai un talent extraordinar de a linişti oamenii, boţman. 

— Îmi pare rău, sir, răspunse McKinnon zâmbind. Pur şi 
simplu cântăresc sorții, asta-i tot. 

— Sorţii, interveni Janet. Nu pariezi nici pe şansa noastră 
de a ajunge la Aberdeen, nu-i aşa, Archie? 

McKinnon îşi ridică mâinile, predându-se: 

— Nu sunt jucător de jocuri de noroc şi sunt oricum prea 
multe necunoscute. Oricare din părerile voastre este la fel de 
bună ca şi a mea. Eu nu pariez împotriva şanselor noastre, 
Janet. Cred că avem o mică şansă să reuşim. Se opri puţin. 
Am trei lucruri de făcut. Mă duc fa Căpitanul Andropolous şi la 
oamenii lui. Mă gândesc că „radio” este un cuvânt destul de 
universal. Dacă nu, o să mă fac înţeles prin limbajul semnelor. 
Majoritatea echipajului de pe Argos a supravieţuit, aşa că am 
şanse să găsesc un radiotelegrafist printre ei. Ar putea să 
arunce o privire la maşinăria asta, să vadă dacă putem 
transmite cu ea. Locotenente Ulbricht, v-aş fi recunoscător 
dacă aţi putea urca pe puntea de comandă când va sosi 
momentul şi să notaţi poziţia lunii. Şi al treilea lucru: dacă se 
mai întrerupe lumina din salonul A, cine este de gardă va 
trebui să apese imediat pe butonul de alarmă. 

McKinnon se pregăti să se ridice, dar se opri uitându-se la 
paharul neatins: 

— Ei, totuşi după tot ce s-a întâmplat, un toast pentru cei 
dispăruţi. Sau mai bine un vechi blestem galic. Pentru 
doctorul Singh. Fie ca sufletul său să ajungă în partea cea mai 
neagră a iadului. Îşi ridică paharul. Pentru Flannelfoot. 

McKinnon bău de unul singur. 


CAPITOLUL IX 


La mai puţin de 10 minute după ce McKinnon ajunsese pe 
puntea de comandă, sună telefonul: 

— Jamieson la telefon! Pe vasul ăsta blestemat continuă 
să se întâmple o grămadă de lucruri. Am mai avut un 
accident. 

— Un accident? - 

— Un accident intenţionat. Incident, l-aş numi. Amicul 
dumneavoastră Limassol. 

„Limassol” era numele pe care i-l dăduse McKinnon 
radiotelegrafistului de pe Argos, pe care reuşise să-l 
descopere. Nu mai putuse afla despre el decât că era un grec 
cipriot din Limassol. 

— Ce i s-a întâmplat amicului Limassol? 

— A fost atacat. 

— Ah! McKinnon nu era genul de om care să răbufnească 
în exclamaţii. Era de aşteptat. Cine l-a atacat? 

— Ar trebui să ştii să nu pui astfel de întrebări, boţman. De 
unde dracu să ştiu eu cine l-a atacat? Nimeni nu ştie 
niciodată, cine ce face pe San Andreas. Ofiţerul Şef nici nu şi- 
a imaginat, atunci când a botezat nava, ce bun prezicător 
este. E un loc nenorocit pe care se întâmplă numai dezastre. 
Eu nu pot decât să-ţi prezint faptele, aşa cum le ştiu eu. Când 
Limassol ş-a dus să examineze emițătorul, era de serviciu 
sora Maria. După un timp, el s-a ridicat în picioare şi a mimat 
o înşurubare cu degetul arătător în palmă. Ea a ghicit că are 
nevoie de nişte scule şi a trimis după Wayland Day ca să-l 
ducă jos în sală maşinilor. Eram şi eu acolo şi i-am dat sculele 
de care avea nevoie. A mai luat şi un megohmmetru de 
punte. lţi dădea impresia unui om care ştie ce face. In timp ce 
se întorcea la spital, pe coridorul care duce la popotă, a fost 
lovit cu ceva tare şi greu. 

— Cât de tare şi cât de greu? 


— Aşteaptă numai puţin la telefon. L-am adus aici jos în 
salonul A şi doctorul Sinclair tocmai se ocupă de el. El te 
poate lămuri mai bine decât mine. 

După un moment scurt de tăcere, în receptor se auzi 
vocea lui Sinclair. 

— Botman? Of, la naiba, confirm existenţa iui Flannelfoot 
nr. 2. Asta nu pentru că ar fi fost nevoie de o confirmare, dar 
nu m-am aşteptat să am atât de repede şi violent dovada. 
Tipul nu pierde deloc timp. Periculos, violent, acţionează din 
proprie iniţiativă şi îi merge mintea pe aceeaşi lungime de 
undă cu a noastră. 

— Limassol în ce stare e? 

— Destul de rău, ca să nu spun mai mult. Sunt sigurcă a 
fost lovit cu un obiect metalic. Probabil cu o rangă. Cred că a 
vrut să-l omoare. Cu un altul poate că ar fi reuşit, dar 
Limassol ăsta are o ţeastă ca de elefant. Fracturată acum, 
bineînţeles. O să-i fac o radiografie. E o chestie de rutină şi 
inutilă, dar obligatorie. Nu dă semne că ar avea vreo tulburare 
a creierului, dar asta nu înseamnă ca n-ar fi posibil; Oricum, în 
stadiul în care este, nici o tulburare nu dă semne clare. Există 
două lucruri de care sunt sigur, domnule McKinnon. Va trăi, 
dar, un timp de acum încolo, nu vă va fi de mare folos nici 
dumneavoastră, nici altcuiva. 

— Adică, aşa cum spunea doctorul Singh despre 
locotenentul Cunnigham, ar putea dura două ore, două zile, 
două săptămâni sau două luni. 

— Cam aşa ceva. N-am nici cea mai vagă idee. Tot ce ştiu 
este că în cazul în care şi-ar reveni destul de rapid, în zilele 
următoare tot nu o să vă poată ajuta. Aşa că îl puteţi scoate 
din toate planurile pe care le aveţi. 

— Nu mai am nici un plan, doctore. 

— Într-adevăr. Se pare că nu prea avem de ales. Domnul 
Jamieson vrea să vă mai spună ceva. 

Jamieson luă din nou receptorul: 

— Se poate ca asta să fie vina mea, boţman. Poate dacă 
m-aş fi gândit mai atent şi mai repede, nu s-ar fi întâmplat 
aşa ceva. 

— De unde era să fi ştiut că Limassol va fi atacat? 


— Asta aşa e. Dar ar fi trebuit să merg cu el, nu ca să-l 
apăr, ci ca să văd ce-i face la aparat ca să funcţioneze în felul 
ăsta, aş fi putut să prind şi eu câte ceva, foarte puţin 
bineînţeles, dar destul ca să nu fim nevoiţi să ne bizuim pe un 
singur om. 

— Flannelfoot v-ar fi neutralizat probabil şi pe 
dumneavoastră. N-aveţi dreptate, sir, când vă învinovăţiţi 
singur, pentru că nu există nici o vină. Laptele s-a vărsat, dar 
nu dumneavoastră sunteţi vinovatul. Mai daţi-mi puţin timp şi 
o să descopăr că totul a fost numai din vina lui McKinnon. 

Închise telefonul şi le povesti pe scurt discuţia lui Naseby 
şi locotenentului. Naseby era de serviciu la timonă, iar 
locotenentul socotise că starea lui era foarte bună şi nu mai 
trebuia considerat pacient de salon, aşa că urcase pe punte. 

— Încurcată treabă, zise Ulbricht. Amicul nostru pare să fie 
un tip cu multe resurse şi care gândeşte repede. E un om 
hotărât şi de acţiune. Am zis „încurcată treabă” pentru că 
tocmai acum mi-a venit în cap că nu doctorul Singh, ci el s-ar 
putea să fie Flannelfoot numărul 1. In cazul ăsta ne putem 
aştepta la mult mai multe neplăceri. Oricum, se pare că-i 
putem şterge de pe lista suspecţilor pe cei de pe Argos. Nici 
unul din ei nu ştie engleză, aşa că n-aveau cum să afle că 
aparatul cardiac modificat era în salonul A. 

McKinnon era posomorât: 

— Intr-adevăr, se pricep foarte bine să se holbeze la tine 
când le vorbeşti în engleză, dar faptul că nici unul nu pare să 
înţeleagă o boabă englezeşte, nu înseamnă că măcar unul 
sau doi dintre ei nu ştiu engleză, chiar mai bine decât mine. 
Aşa că nu eliminăm în nici un caz echipajul de pe Argos. Şi 
bineînţeles, nu eliminăm de pe lista suspecţilor nici echipajul 
nostru şi nici pe cei 9 bolnavi pe care i-am luat din Murmansk. 

— Dar de unde să ştie ei că am mutat aparatul din sala de 
reanimare în salonul A? Numai - staţi să văd - numai 7 
oameni ştiau de această mutare. Cei 7 care am fost la masă 
azi-dimineaţă. Poate că unul dintre noi a vorbit. 

— Nu, răspunse McKinnon foarte convins. 

— Poate din greşeală. 

— Nu. 


— Ai o încredere atât de mare în noi? Ulbricht zâmbi, dar 
întrebarea nu fusese pusă în glumă. Sau doar pentru că 
trebuie să existe şi oameni în care să ai încredere? 

— Chiar am încredere în voi, glasul lui McKinnon era puţin 
obosit. De fapt, nici nu era nevoie ca vreunul dintre voi să 
vorbească. Toată lumea ştie că doctorul Singh şi cei doi răniţi 
de pe Argos sunt morţi. McKinnon gesticulă uşor, ca şi cum i- 
ar fi spus argumentul decisiv. In fond, o să-i înmormântăm în 
mai puţin de jumătate de oră. Toată lumea ştie că au fost 
omorâţi în urma exploziei din sala de reanimare, iar noul 
nostru Flannelfoot ştia probabil că emițătorul era acolo şi şi-a 
imaginat sau a bănuit că în urma exploziei şi lada aparatului a 
fost distrusă atât cât era nevoie ca să descoperim emițătorul. 
In realitate, lada n-a avut nimic, pur şi simplu am avut noroc 
că l-am descoperit. 

— Cum explici atacul asupra radiotelegrafistului? 

— Simplu. Chipul şi glasul lui McKinnon erau triste. 
Flannelfoot nu trebuia neapărat să ştie unde anume se află 
emițătorul. Nu era nevoie decât să ştie că noi am devenit 
foarte interesaţi de transmisiuni. Domnul Jamieson a încercat 
să ia o parte din vină asupra lui. Absolut fără rost când 
inteligentul McKinnon se află prin apropiere. E vina mea. E 
numai vina mea. Cred că am coborât ca să caut un 
radiotelegrafist, echipajul de pe Argos stătea, ca de obicei, 
retras într-un colţ. Nu erau singuri. Mai erau câţiva din 
bolnavii pe care i-am luat din Murmansk şi câţiva din echipajul 
nostru, dar se aflau destul de departe ca să nu audă ce 
vorbim. De fapt, nici n-am vorbit. Eu am repetat de câteva ori 
cuvântul „radio”, în şoaptă ca să nu fiu auzit şi de alţii. Băiatul 
ăsta din Limassol s-a uitat la mine. Apoi am mimat că 
transmit un mesaj prin Morse şi am învârtit o manivelă 
imaginară de generator electric. Nimeni n-a putut vedea ce 
fac eu, decât echipajul de pe Argos. Apoi, am făcut o greşeală 
stupidă. Mi-am dus mâna la ureche, ca şi cum aş fi ascultat 
ceva. Chiar atunci a înţeles Limassol mesajul şi s-a ridicat în 
picioare. Dar şi noul nostru Flannelfoot a înţeles mesajul. Doar 
un mic gest de-al meu şi a înţeles. Nu este numai un tip 
violent şi periculos, dar şi foarte deştept. O combinaţie 
neplăcută. 


— Chiar că e neplăcută! zise Ulbricht. Ai dreptate, nu se 
poate să nu ai dreptate, dar nu văd nici un motiv să-ţi faci 
reproşuri. Am folosit cuvintele potrivite mai devreme: e o 
treabă încurcată. 

— Iţi aminteşti cumva cine anume era la popotă atunci? 
întrebă Naseby. 

— Da. Toţi din echipajul nostru, care nu erau de pază. Pe 
punte erau numai doi de pază: Trent în cabina căpitanului 
unde avea grijă de sextant şi de cronometru şi cu tine. Mai 
erau la popotă şi cei de la sala maşinilor care aveau liber. Doi 
bucătari şi Mario. 7 din cei 17 bolnavi din Murmansk - 3 care 
au TBC, 3 cu depresiune nervoasă şi unul din cei degeraţi. 
Acesta însă este atât de înfofolit în bandaje că abia merge, 
aşa că,putem să nu-l luăm în considerare. Două asistente 
medicale, pe care iar nu ie luăm în considerare. Şi aveţi fără 
îndoială dreptate, locotenente, că echipajul de pe Argos este 
în afara oricărei bănuieli. 

— Ei, asta-i ceva nou, zise Ulbricht. Acum un minut vă 
exprimaţi rezervele fată de ei, lucru care mi s-a părut ciudat. 
In lunga noastră discuţie din cabina căpitanului, căzusem mai 
mult sau mai puţin de acord că echipajul de pe Argos nu 
putea fi suspect. Ipoteza iniţială, dacă vă aduceţi aminte, v-a 
aparţinut. 

— Imi aduc aminte. Următorul lucru pe care îl veţi afla 
este că mă voi uita în oglindă şi voi spune: „Nici în tine nu am 
încredere”. Ştiu că eu am lansat această ipoteză, dar am încă 
o mică îndoiala. Atunci bănuiam că mai există încă un 
Flannelfoot la bord, dar n-am fost sigur până acum o jumătate 
de oră. E imposibil să te îndoieşti acum că noul nostru 
Flannelfoot este cel care ne-a făcut gaura în compartimentul 
de balast de la prova, când ne aflam lângă corveta care se 
scufunda. Şi este de necrezut - pentru mine acesta este 
argumentul hotărâtor - că un marinar de pe Argos ar ucide 
intenţionat o persoană care nu-i este numai coleg, ci şi 
compatriot. 

— Cel puţin am rezolvat ceva, zise Naseby. Asta înseamnă 
că n-a mai rămas pe listă decât echipajul nostru. 

— Da, echipajul nostru şi cel puţin 6 aşa-zişi bolnavi, 
infirmi fizic sau psihic pe care i-am luat din Murmansk. 


— Archie, călătoria asta te va distruge, zise Naseby, 
clătinând din cap cu tristeţe. Nu te-am văzut niciodată atât de 
suspicios faţă de toată lumea şi tocmai ai spus că te-ai putea 
trezi că nu mai ai încredere nici în tine. 

— George, dacă această predispoziţie răutăcioasă spre 
suspiciune oferă o speranţă cât de mică de supravieţuire, 
atunci voi continua să caut să rămân cu ea. Dacă vrei să-ţi 
aminteşti, noi a trebuit să părăsim portul Halifax în mare 
grabă, cu acest cargo aproape pe jumătate transformat în 
navă sanitară. De ce? Ca să ajungem la Arhanghelsk şi asta 
cât mai repede posibil. Apoi, după acel mic accident suferit 
când eram lângă corvetă, a devenit la fel de important să 
deviem spre Murmansk. De ce? 

— Păi, eram uşor înclinați într-o parte şi cu prova puţin 
dezechilibrată. 

— Dar nu mai luam apă, condiţiile atmosferice erau bune, 
am fi putut ajunge în Marea Albă, am fi traversat-o şi am fi 
poposit ia Arhanghelsk fără prea multe probleme. Dar nu! Ori 
la Murmansk ori nicăieri. Şi din nou te întrebi: de ce? 

— Pentru ca ruşii să poată pune explozibilul în camera de 
balast, îi răspunse Ulbricht zâmbind. lţi amintesc de propriile 
tale cuvinte: „Amabilii noştri aliaţi”. 

— Mi le amintesc şi eu, deşi mi-aş dori să nu o fac. Cu toţii 
facem greşeli, iar eu în mod sigur nu sunt o excepţie. Ce-am 
spus atunci a fost cea mai mare greşeală a mea. Nu ruşii au 
pus explozibilul, ci compatrioţii tăi. 

— Nemţii? Imposibil! 

— Locotenente, dacă vă imaginaţi că în Murmansk şi 
Arhanghelsk nu mişună o grămadă de spioni şi agenţi nemți, 
atunci trăiţi în Ţara Minunilor ca şi Alice. 

— Asta se poate, se poate. Dar să se infiltreze ei într-o 
echipă de lucrători ruşi! E imposibil. 

— Nu este imposibil, dar nici măcar nu era nevoie. 
Oamenii pot fi mituiţi. S-ar putea să nu fie adevărat că fiecare 
om îşi are preţul lui, dar întotdeauna există unii care pot fi 
cumpăraţi. 

— Vreţi să spuneţi, un rus trădător? 

— De ce nu? Avem şi noi trădătorii noştri, aveţi şi voi 
trădătorii voştri. Fiecare ţară îşi are trădătorii ei. 


— De ce-am vrea noi, nemţii, să punem un explozibil pe 
San Andreas? 

— Pur şi simplu, habar n-am. Aşa cum nu ştiu nici de ce, 
de când am trecut de Capul Nord, nemţii ne-au tot urmărit, 
ne-au hărțuit şi ne-au atacat, fără să încerce să ne scufunde. 
Vreau să spun, de fapt, că aceiaşi agent sau aceiaşi agenţi 
germani i-au plătit pe unul sau mai mulţi din bolnavii pe care 
i-am luat din Murmansk. Un caz de psihiatrie sau un pacient 
suferind de o depresiune nervoasă - prefăcut şi într-un caz şi- 
n celălalt - care s-a săturat şi de război şi de mare, reprezintă 
o alegere ideală pentru rolul de trădător şi cred că preţul nici 
n-a fost foarte ridicat. 

— Obiecţie, d-le McKinnon. Detaşarea lui San Andreas de 
convoi a fost o hotărâre de ultimă instanţă. Nu poţi cumpăra 
un om peste noapte. 

— Într-adevăr, în cea mai mare parte, este o ipoteză puţin 
probabilă. Poate că ştiau cu o săptămână, două înainte, că 
vom fi deviaţi spre Murmansk. 

— De unde, Dumnezeu, să fi ştiut asta? 

— Nu ştiu. Aşa cum nu ştiu de ce cineva din Halifax ştia cu 
mult înainte că doctorul Singh va avea nevoie de un emițător- 
receptor. 

— Şi nu vi se pare extraordinar faptul că ruşii, fără să fie 
răspunzători de plasarea explozibilului, au adus San Andreas 
direct în Murmansk, evident doar în interesul exclusiv al 
misterioşilor dumneavoastră agenţi germani? 

— Nu sunt agenţii mei, dar misterioşi într-adevăr sunt. 
Răspunsul meu este din nou că habar n-am. Se pare că 
adevărul este că eu pur şi simplu nu ştiu nimic despre tot ce 
se întâmplă. McKinnon oftă. In fine! E aproape ora prânzului, 
locotenente. Mă duc să iau sextantul şi cronometrai. 


Locotenentul Ulbricht îşi ridică ochii de pe hartă: 

— In continuare, ne descurcăm remarcabil. Ne menţinem 
acelaşi curs - 213, mai precis 64° N. Ideal ar fi să schimbăm 
direcţia spre sud, dar, cum suntem deja destul de aproape de 
Trondheim, în felul ăsta ne-am apropia şi mai mult. Aş 
propune să menţinem acest curs şi să schimbăm direcţia spre 


sud în cursul nopţii; la miezul nopţii sau cam în jurul acelei 
ore. Aşa, vom ajunge mâine în dreptul coastei de est a insulei 
dumneavoastră de baştină, domnule McKinnon. O să calculez. 

— Dumneavoastră sunteţi navigatorul, îi răspunse 
McKinnon cu simpatie. 

In contrast puternic cu condiţiile în care, cu 48 de ore 
înainte, se desfăşurase prima înmormântare în masă, vremea 
era acum aproape blândă. Vântul n-avea mai mult de 3 noduri 
în intensitate, marea era destul de calmă ca San Andreas să- 
şi menţină chila dreaptă, iar cerul era acoperit de fâşii de nori 
albi şi pufoşi. Lui McKinnon, care stătea lângă balustrada de la 
tribord, nu-i plăcea deloc această îmbunătăţire a vremii. Ar fi 
preferat furtuna de zăpadă care îi acoperise la cealaltă 
înmormântare. 

Afară de boţman, Patterson, Jamieson, Sinclair, 2 mecanici 
şi 2 marinari, care aduseseră cadavrele, erau singurii care mai 
participau sau erau martori la înmormântare, pentru că nu 
puteau fi consideraţi foarte îndureraţi. Nimeni altcineva nu 
ceruse să participe. Din motive clare, nimeni nu avea să-l 
plângă pe doctorul Singh, iar pe cei doi marinari de pe Argos 
nu-i cunoscuse decât Sinclair, dar şi acesta îi întâlnise numai 
pe masa de operaţie, două trupuri inconştiente. 

Doctorul Singh a fost aruncat peste bord fără nici o 
ceremonie şi fără să i se ureze nimic bun pentru drumul său 
spre lumea de dincolo. Patterson, care, evident, nu era făcut 
pentru preoţie; a citit repede liturghia din cartea de rugăciuni 
pentru cei doi greci şi apoi dispărură şi aceştia. 

— Să fac de două ori acest lucru este deja prea mult, 
spuse Patterson, închizând cartea de rugăciuni. Să sperăm că 
nu va exista şi o a treia oară. Se întoarse către McKinnon: 
Bănuiesc că ne menţinem pe nefericitul nostru de drum; 

— Facem tot ce putem, sir. Locotenentul Ulbricht a propus 
să schimbăm cursul spre sud. Aşa, am ajunge mai repede la 
Aberdeen, Cred că ştie ce face. Dar oricum, schimbarea va 
surveni cam peste 12 ore. 

— Alegeţi soluţia cea mai bună. Patterson examină 
întinderea mării, care era pustie. Nu ţi se pare ciudat, 
boţman, că de aproape 3 ore, nu ne-a atacat nimeni, şi nici 
măcar nu ne-au localizat? Din moment ce-au pierdut orice 


legătură cu submarinul trebuie să fie grei de cap să nu-şi dea 
seama că s-a întâmplat ceva. 

— AŞ zice că amiralul Doenitz, care comandă flota de 
submarine din Trondheim, e departe de a fi greu de cap. Am 
sentimentul că ştiu exact unde ne aflăm. Din câte am înţeles, 
unele din ultimele tipuri de submarine se deplasează foarte 
rapid în imersiune şi unul dintre ele ne-ar fi putut urmări uşor 
pe un ASDIC, fără ca noi să ştim. Privi şi el în jur, dar mai încet 
decât Patterson, apoi se întoarse cu faţa spre babord şi spuse: 
Dar iată că eram urmăriţi. 

— Ce? Ce vrei să spui? 

— Nu auziţi? 

Patterson îşi întinse gâtul, ascultând atent, apoi spuse 
clătinând din cap: 

— Cred că aud ceva. Da, aud. _ 

— Un Condor, zise McKinnon. Un Focke-Wulf. Il văd, 
adăugă el arătând spre cer. Vine chiar dinspre răsărit şi 
Trondheimul este chiar la est de noi. Pilotul ştie exact unde 
suntem. Submarinul care ne-a urmărit a transmis probabil la 
Trondheim toate coordonatele... 

— Ştiam că un submarin trebuie să se ridice la suprafaţă 
ca să transmită. 

— Nu. Nu trebuie decât să aibă antena de transmisie 
deasupra apei. Putea să o scoată la suprafaţă la câteva mile 
de aici şi noi să n-o fi văzut. Dar, oricum, cred că este mult 
mai departe de noi. 

— Care or fi intenţiile Condorului? 

— Dumneavoastră ce bănuiţi, sir? Din păcate, nu putem 
pătrunde în mintea comandanților de submarine sau de 
avioane Luftwaffe din Trondheim. Bănuiala mea este că nu vor 
încerca să ne distrugă. Până acum n-au făcut mari eforturi să 
ne scufunde. Dacă ar vrea s-o facă, o singură torpilă de pe 
submarinul care sunt sigur că e undeva în apropiere ne-ar 
face imediat de petrecanie. Sau, dacă ar vrea să ne scufunde 
cu un avion, n-ar folosi un Condor, care este un avion de 
recunoaştere. Heinkel-urile, Heinkel IIl sau Stukas-ul cu 
rezervoare pentru distanţe mari ar fi mult mai eficiente, iar 
Trondheimul este la numai 200 de mile de aici. 


— Atunci avionul ăsta ce vrea? Condorul era la 2 mile 
distanţă acum şi începuse să coboare rapid. 

— Informaţii. 

Tocmai atunci McKinnon se uită sus pe puntea de 
comandă, unde Naseby ieşise la babord şi privea la Condorul 
care se apropia spre pupa. Işi duse mâinile pâlnie la gură şi îl 
strigă pe George. 

Naseby se întoarse spre el. 

— Jos! Jos! îi strigă McKinnon şi îi arată puntea. Naseby 
ridică mâna în semn că a înţeles ce are de făcut şi dispăru 
înăuntru. Domnule Peterson, să intrăm şi noi înăuntru. Acum. 

Patterson ştia când să pună întrebări şi când nu. Porni spre 
platformă şi în mai puţin de 10 secunde erau cu toţii la 
adăpost, mai puţin McKinnon care rămăsese în dreptul uşii. 

— Informaţii? Ce fel de informaţii, întrebă Patterson. 

— Staţi numai puţin! McKinnon ieşi repede afară, se uită 
spre pupa şi în două secunde era înapoi la adăpost. E la 
jumătate de milă de noi. Coboară foarte, foarte încet şi a 
ajuns cam la 50 de picioare deasupra apei. Ce fel de 
informaţii? Să zicem, unde sunt găurile de la obuze, dacă sunt 
pe părţile laterale sau în suprastructură, orice informaţie care 
le-ar indica un conflict cu un alt vas. La babord n-or să vadă 
nici o gaură. 

Patterson ar fi vrut să spună ceva, dar zgomotul 
neaşteptat al mitralierelor cu bătaie scurtă îi acoperi glasul. 
Văzduhul se umplu de pocnetele furioase ale sutelor de 
gloanţe care loveau platforma şi babordul şi de huruitul din ce 
în ce mai puternic al motoarelor avionului, care trecu la mai 
puţin de 50 metri de San Andreas. 

După câteva secunde se aşternu din nou liniştea,, 

— Aha, acum înţeleg de ce i-ai spus lui Naseby să se lase 
în jos, zise Jamieson. 

— Informaţii! Glasul lui Patterson era trist, aproape jalnic. 
Au un mod foarte ciudat de a tăbări pe oameni ca să obţină 
informaţii. Am avut impresia că ai spus că nu ne vor ataca. 

— Am spus că nu ne vor scufunda, dar să mai termine pe 
câţiva oameni din echipaj e numai în avantajul lor. Cu cât 
omoară mai mulţi dintre noi, cu atât cred că ne au la mână 
mai uşor. 


— Crezi că au obţinut informaţiile pe care le voiau? 

— Sunt convins. Puteţi fi sigur că aveau ochii aţintiţi pe noi 
şi ne examinau foarte atent atunci când au trecut la 50 de 
metri de noi. N-au văzut avaria de la prova, pentru că este 
sub apă, dar n-au putut să nu vadă şi altceva care este tot 
sub apă şi tot la prova: linia de plutire. Numai dacă sunt de-a 
dreptul chiori n-au văzut că avem prova mâi jos. Şi iar, numai 
dacă sunt complet grei de cap, n-au realizat că am fost loviți 
sau am lovit noi ceva. Avaria nu putea fi efectul unei mine sau 
al unei torpile, pentru că am fi fost pe fundul mării. Deci şi-au 
dat seama imediat că am atacat ceva cu pintenul etravei şi 
nu le va trebui mult ca să realizeze ce anume am atacat. 

— Of, Doamne, Doamne, zise Jamieson. Nu-mi place deloc 
chestia asta, boţman. 

— Nici mie, sir. Se cam schimbă situaţia acum, nu? Este o 
problemă care ţine de prioritatea comandanților supremi 
germani; O problemă de viaţă şi de moarte. Ce este mai 
important pentru ei: să ne captureze mai mult sau mai puţin 
vii sau să-şi răzbune submarinul pierdut? 

— Indiferent de varianta pe care o aleg, noi nu putem 
mişca nici măcar un deget, zise Patterson. Hai să mâncăm. 

— Cred că ar trebui să mai aşteptăm puţin, sir. McKinnon 
rămase nemişcat şi tăcu câteva secunde, apoi spuse: Se 
întoarce. 

Şi într-adevăr, Condorul se întorcea, zburând la fel de jos, 
aproape de creasta valului. Acest al doilea zbor pe lângă San 
Andreas era de fapt traiectoria în oglindă a primului. In loc să 
zboare de la pupa spre prova, pe partea babordului, Condorul 
venea dinspre prova spre pupa, pe partea tribordului. Era, 
bineînţeles, însoţit de rafale de mitralieră. La 10 secunde 
după ce focul încetase, McKinnon, urmat de ceilalţi, se duse la 
balustrada babordului. 

Condorul depăşise zona babordului şi lua înălţime, 
depărtându-se de ei. 

— Ei bine! zise Jamieson. Se pare că am scăpat uşor. Mai 
mult ca sigur că au văzut cele trei găuri de obuze din partea 
tribordului, nu-i aşa boţman? 

— Nu se putea să le scape, sir. 


— Poate că acum tocmai se ridică la înălţimea de 
bombardare şi se vor întoarce să încheie toate socotelile cu 
noi. 

— Ne-ar fi putut bombarda de la 100 metri înălţime, fără 
să-şi pericliteze deloc viaţa. 

— Sau poate că n-are bombe la bord. 

— Nu. In mod sigur are bombe la bord. Nu cară bombe 
avioanele Focke-Wulf care patrulează de la Trondheim la 
Lorient în Franţa, ocolind şi Insulele Britanice, sau avioanele 
care patrulează până la Strâmtoarea Danemarcei. În locul 
bombelor, ele au montate rezervoare suplimentare de 
benzină. Cele care patrulează pe distanţe mici au de obicei la 
bord bombe de 250 kilograme, nu din acelea mai mici, cum a 
folosit locotenentul Ulbricht. Pilotul de pe Condor este, 
bineînţeles, în legătură directă prin radio cu Trondheimul. 

Le-a spus probabil de ce nu se mai primeşte nici o veste 
de la submarin, dar, totuşi, i s-a ordonat să ne lase în pace. 
Cel puţin pentru moment. 

— Ai dreptate, spuse Patterson. Nu se mai întoarce. 
Ciudat. Ar fi putut să-şi petreacă toată ziua, sau cel puţin 
până la căderea nopţii, făcând cercuri deasupra noastră şi 
raportând poziţia exactă. Dar nu! El a plecat. Mă întreb de ce? 

— Nu-i nevoie să vă întrebaţi, sir. Plecarea Condorului ne 
dovedeşte clar că suntem urmăriţi de un submarin. N-avea 
rost să ţină pe urmele noastre şi un avion şi un submarin în 
acelaşi timp. 

— Şi nu putem să facem nimic în privinţa nenorocitului ăla 
de submarin? 

— Păi, nu-l putem ataca, pentru, că nu ştim unde este, iar, 
acum, după ce probabil că a aflat ce s-a întâmplat cu celălalt 
submarin sau va afla în curând, nu mai avem nici o speranţă 
că are să iasă la suprafaţă. Am putea scăpa de el, dar nu în 
momentul acesta şi oricum s-ar putea să nu reuşim. Am opri 
motoarele şi generatoarele şi ar pierde contactul, dar nu mult 
timp, pentru că şi-ar înălța periscopul şi ne-ar prinde din nou. 

— Când ai zis nu în momentul acesta, ai vrut de fapt să 
spui că după ce se înnoptează? 

— Da, m-am gândit că am putea încerca atunci; Stăm 
nemişcaţi o jumătate de oră şi apoi o luăm în altă direcţie. 


Motoarele merg la turație mică, cu cât facem mai puţin 
zgomot, cu atât scad şansele să fim detectaţi. S-ar putea să 
ne ia mai mult de o jumătate de oră ca să atingem viteza 
maximă. In cel mai bun caz, asta se poate numi joc de noroc, 
pe care chiar dacă-l câştigăm, n-avem garanţia că vom fi 
liberi ca păsările cerului. Submarinul va anunţa la Trondheim 
că ne-a pierdut. Ei ştiu în continuare cam pe unde ne aflăm şi 
un Condor poate acoperi o zonă foarte mare în timp foarte 
scurt, dacă foloseşte rachete semnalizatoare. 

— Imi ridici moralul foarte mult, zise Jamieson; Strategia 
lor mă pune în încurcătură. De ce au pus un Condor să vină 
până aici, să se întoarcă şi apoi să vină din nou la lăsarea 
serii? De ce nu rămâne aici tot timpul şi apoi să vină un altul 
care să-l schimbe? Pur şi simplu nu înţeleg. 

— Eu înţeleg. Deşi suntem încă foarte departe de 
Aberdeen, ofiţerii superiori nemți din Norvegia probabil că 
tocmai se gândesc dacă să încerce sau nu să ne oprească. 
Sentimentul meu şi nu e nimic mai mult decât un sentiment, 
este că vor încerca. Un Condor nu ne poate opri decât 
scufundându-ne sau - distrugându-ne. S-a dovedit că nu vor 
să ne scufunde şi nici să ne provoace avarii atât de mari încât 
să nu ne mai putem urma drumul. Submarinul poate ieşi la 
suprafaţă cam la o milă depărtare şi ar urmări cu atenţie chiar 
şi o deviaţie de 1° sau 2° a cursului nostru - şi asta ar urmări- 
o chiar cu foarte, foarte mare atenţie şi apoi ar începe să 
trimită obuz după obuz în platformă şi în spital până când noi 
vom ridica steguleţul alb. 

— Ce bine reuşeşti să mă linişteşti, boţman. 

Indată ce McKinnon intră în cabina timonei, Naseby îi 
întinse binoclul. 

— Uită-te din uşa de la tribord, Archie. Nu-i nevoie să ieşi 
afară. Puțin mai la stânga de centrul navei. Adică mai spre 
Vest. 

McKinnon luă binoclul şi examină zona cam 10 secunde. 

— Cam la o milă şi jumătate, zise el înapoindu-i binoclul 
lui Naseby. E ca o oglindă, numai că, bineînţeles, nu este o 
oglindă. Este periscopul unui submarin care reflectă lumina 
Soarelui. Noi, George, suntem supuşi unui război psihologic. 


— Aşa-l numeşti tu? Bineînţeles că l-au poziţionat 
intenţionat ca să-l vedem. Bineînţeles, că din întâmplare. 
Bineînţeles, că din neatenţie. George, roteşte nava încet, 
foarte încet la babord, până ajungem pe direcţia est şi apoi 
continuă să te deplasezi într-acolo. Cât faci tu asta, eu o să-l 
sun pe inginerul şef să-i cer permisiunea. 

Pe Patterson îl găsi la popotă. li relată situaţia şi-i ceru 
permisiunea să se îndrepte spre est. 

— Cum spui tu, boţman. Dar asta nu ne apropie mai mult 
de casă, nu? 

— Tocmai asta îi va face pe nemți fericiţi, sir. Şi pe mine 
mă face fericit. Atâta timp cât nu ne vom îndrepta spre 
Scoţia, ci spre Norvegia, unde de altfel voiau chiar ei să ne 
aducă, atunci nu ne vor mai ataca deoarece facem exact ce 
vor ei. Cum se întunecă însă, va fi din nou hei-rup spre Scoţia. 

— Mulţumitor, boţman, chiar foarte mulţumitor. Facem 
cunoscută vestea? 

— Aş zice să le spuneţi domnului Jamieson şi 
locotenentului Ulbricht, sir. Celorlalţi, orice cuvânt despre un 
submarin le-ar tăia pofta de mâncare 


CAPITOLUL X 


— Sora-şefă oare o să îmi permită să am o scurtă discuţie 
cu căpitanul? 

— Căpitanul este la două paturi mai încolo. Margaret 
Morrison îl privi pe boţman gânditor: Sau te gândeşti la o 
nouă şedinţă secretă? 

— Ei, da, este o conversaţie personală. 

— Incă un submarin care trebuie distrus, nu? 

— Nu vreau să mai văd în viaţa mea un submarin, îi 
răspunse McKinnon puţin afectat. Singurul lucru pe care ni-l 
vor aduce faptele noastre eroice va fi un mormânt prematur 
pe fundul mării. Tot timpul este în starea asta, o întrebă el, 
arătând cu capul spre Oberleutnant-ul Klaussen care se mişca 
fără încetare în patul său şi bolborosea ceva greu de înţeles. 

— Tot timpul. Bate câmpii încontinuu. 

— Se poate înţelege ceva din ce spune? 

— Nimic. Absolut nimic. 


McKinnon îl conduse pe Căpitan pe un scaun în micul hol 
din faţa popotei marinarilor. 

— Domnul Patterson şi domnul Jamieson sunt şi ei aici, sir. 
Aş vrea să audă şi ei la ce mă gândesc eu şi aş mai vrea să 
am şi permisiunea dumneavoastră ca să realizez, poate, 
anumite lucruri la care m-am gândit. Vreau să fac trei 
propuneri. Prima propunere priveşte destinaţia noastră. Este 
absolut obligatoriu să ajungem la Aberdeen, sir? Vreau să 
spun, cât de stricte sunt ordinele Amiralității? 

Căpitanul Bowen făcu câteva observaţii tăioase, care nu 
pot fi reproduse, privind Amiralitatea, apoi zise: 

— Securitatea lui San Andreas şi a celor de la bordul ei 
sunt de o importanţă mult mai mare. Dacă eu consider că 
această securitate este ameninţată în vreun fel, atunci îmi 
duc vasul în oricare alt port sigur din lumea asta şi trimit la 
mama-dracului toată Amiralitatea. Noi suntem aici, nu 


Amiralitatea. Noi suntem în cel mai mare pericol. Cel mai grav 
pericol care îi ameninţă pe cei din Amiralitate este să-şi 
piardă scaunele de la Whitehall. 

— Da, sir, zise McKinnon surâzând. De fapt, şi eu 
consideram aceste întrebări inutile, dar a trebuit sa le pun. 

— De ce? 

— Pentru că sunt convins că nemţii au o reţea de spionaj 
în Murmansk. McKinnon le prezentă în linii generale motivele 
pe care i le expusese cu o oră înainte şi locotenentului 
Ulbricht. Dacă nemţii ştiu atât de multe despre noi şi despre 
mişcările noastre, atunci ştiu în mod cert, doar nu probabil, că 
destinaţia noastră este Aberdeen. Menţinându-ne cu orice 
chip pe direcţia Aberdeen înseamnă să le facem nemților un 
dar nesperat. Dar mult mai important, după părerea mea, 
este motivul pentru care nemţii sunt atât de interesaţi de 
nava noastră. Probabil că nu vom afla până nu vom ajunge 
într-un port sigur şi chiar şi atunci s-ar putea să treacă ceva 
timp până să descoperim. Dar, dacă acest motiv necunoscut 
este atât de important pentru germani, de ce n-ar fi şi cel mai 
important pentru noi? Deşi nu pot aduce dovezi concrete, 
credinţa mea este că nemţii ar fi mai degrabă dispuşi să 
piardă ei această pradă valoroasă, decât ca ea să încapă în 
mâinile noastre. Am sentimentul neplăcut că, dacă ajungem 
pe lângă Aberdeen, unul sau chiar două submarine germane 
îşi vor face de lucru, învârtindu-se pe lângă Peterhead, care 
este cam la 25 mile N-N-E de Aberdeen. Submarinele ar avea 
ordine precise să nu ne lase să înaintăm spre sud. Asta ar 
însemna un singur lucru: torpile. 

— Nu spune mai mult, boţman, îl întrerupse Jamieson. Pe 
mine m-ai convins. lată un prim pasager care vrea ca 
Aberdeen-ul să fie eliminat din itinerariul nostru. 

— Am sentimentul că ai dreptate, zise Bowen. Poate chiar 
100 %. Chiar dacă am fi avut 10% şanse să ajungem la 
Aberdeen, tot nu s-ar fi justificat să ne asumăm riscurile 
existente. Dar există o plângere împotriva mea, boţman. Eu 
ar trebui să fiu căpitanul. De ce nu m-am gândit eu la asta? 

— Pentru că vă gândeaţi la altceva, sir. 

— Eu ce să mai zic? întrebă Patterson. 


— Eu m-am gândit numai la asta, sir. Sunt sigur că 
domnului Kennet şi mie ne-a scăpat ceva când eram la 
Murmansk. Trebuie să ne fi scăpat ceva. Incă nu înţeleg de ce 
ruşii ne-au adus până în Murmansk, de ce ne-au reparat 
avaria de la cocă şi ne-au terminat spitalul într-un mod atât 
de prompt şi de eficient. Dacă aş avea cheia cu care să 
răspund la această întrebare, atunci aş şti răspunsul la toate 
întrebările, inclusiv motivul pentru care ruşii au fost atât de 
îndatoritori şi dispuşi să coopereze, ei care de obicei sunt 
neprietenoşi sau chiar în mod făţiş ostili. Dar nu am cheia 
asta. 

— Nu putem face decât supoziţii, zise Bowen. Dacă ai avut 
timp să te gândeşti la asta, boţman, înseamnă că ai avut timp 
să te gândeşti şi la câteva porturi. Porturi sigure. Portiţe de 
scăpare, dacă vrei. 

— Da, sir. Islanda sau Orkney, adică Reykjavik sau Scapa 
Flow. Reykjavik are dezavantajul că este mai departe decât 
Scapa, o dată şi jumătate distanţa până la Scapa. Pe de altă 
parte, cu cât mergem mai spre V, cu atât vom fi mai feriţi de 
Heinkel-uri şi Stukas-uri. Dacă ne îndreptăm spre Scapa 
putem fi uşor ajunşi din urmă de Heinkel-urile şi Stukas-urile 
care au baza la Bergen, indiferent unde ne-am afla. Şi mai 
există un dezavantaj, pentru că, după ce Oberleutnant-ul 
Prien a scufundat Royal Oak, minele puse în acea porţiune fac 
imposibilă trecerea până în port. Avantajul însă este că şi 
baza marinei şi baza aviaţiei britanice sunt acolo. Nu ştiu 
sigur, dar presupun că există patrule aeriene regulate în jurul 
Insulelor Orkney, pentru că, la urma urmei, aici este baza 
marinei teritoriale britanice. N-am idee cât de departe ajung 
acele patrule. Poate la 50 de mile, poate la 100, nu ştiu. Dar 
cred că există şanse mari să fim reperaţi chiar înainte de a 
ajunge lângă Scapa. 

— Asta înseamnă să ajungem întregi şi nevătămaţi, 
boţman? 

— N-aş zice asta, sir. Nu trebuie să uităm niciodată 
submarinele. McKinnon făcu o pauză ca să se gândească. 
După cum văd eu lucrurile, există patru argumente pro. Nici 
un pilot englez nu va ataca o navă sanitară engleză. Probabil 
că vom fi reperaţi de un avion-patrulă, un Blenheim de pildă, 


care nu va întârzia să ceară întăriri pentru o eventuală luptă 
şi nici un pilot german sănătos la minte nu va risca o 
înfruntare cu avioanele noastre Hurricane sau Spitfire. Avionul 
de patrulă va anunţa în mod sigur la Scapa să ne elibereze un 
culoar de trecere prin apele minate. Şi, în sfârşit, probabil că 
vor trimite un distrugător, fregată sau o goeletă, adică un vas 
rapid, care să aibă destulă putere de lovire în adâncime ca să 
descurajeze orice submarin care s-ar afla prin preajmă. 

— Nu e o alegere demnă de invidiat, spuse Bowen. ŞI zici 
că facem 3 zile până la Scapa? 

— Dacă reuşesc să mă scap de submarinul ăsta, care, 
sunt foarte sigur, continuă să se ţină după noi. Şi 5 zile până 
la Reykjavik. 

— Şi dacă nu reuşim să scăpăm de această umbră care se 
ţine după noi? N-au să intre la bănuială văzând că ne 
schimbăm direcţia spre Scapa Flow? 

— Dacă reuşesc să ne urmărească, nu vor observa nici o 
schimbare de direcţie în următoarele 2 zile. Timp de încă 
două zile vom fi tot pe direcţia Aberdeen. Indată ce ajungem 
la latitudinea Insulei Fair, ne întoarcem spre S-V sau V-S-V, 
sau mai ştiu eu cum, să ajungem la Scapa. 

— Este o şansă. Este o şansă. Ai vreo preferinţă, domnule 
Patterson? 

— Cred că îl voi lăsa pe boţman să aleagă în locul meu. 

— Mă alătur şi eu domnului Patterson, zise Jamieson. 

— Deci? 

— M-aş simţi mai fericit la Scăpa, sir. 

— Cred că şi noi la fel. Bun! Propunerea numărul 1 s-a 
discutat, boţman. Numărul 2? 

— Există 6 ieşiri din spital, sir. 3 spre pupa, 3 spre prova. 
Nu credeţi c-ar fi mai înţelept să adunăm toată lumea de pe 
navă în zona spitalului, bineînţeles în afară de cei care sunt 
de gardă în sala maşinilor şi pe punte? Noul nostru 
Flannelfoot este în continuare cu noi. Mi se pare că ar fi bine 
să-i limităm sfera de acţiune - dacă mai are vreuna, lucru pe 
care nu-l ştim - la o zonă cât mai restrânsă? Propun să 
blocăm 4 din aceste uşi, 2 de la pupa, 2 de la prova şi să 
punem pe cineva de pază la celelalte două. 

— Vrei să spui să le sudăm? întrebă Jamieson. 


— Nu. S-ar putea ca o bombă să lovească nava. Cele două 
uşi care nu sunt închise s-ar putea îndoi şi înţepeni şi am fi 
prinşi înăuntru cu toţii. Pur şi simplu le închidem ca de obicei 
şi, apoi, le dăm câteva lovituri de ciocan uşoare. 

— Poate că Flannelfoot dispune şi el de un ciocan, zise 
Patterson. 

— N-ar îndrăzni niciodată să-l folosească. La primul 
zdrăngănit metalic, tot echipajul i-ar sări în spate. 

— Într-adevăr, într-adevăr. Am Îmbătrânit, oftă Patterson. 
Ai şi o a treia propunere? 

— Da, sir. Şi vă priveşte pe dumneavoastră, dacă veţi fi de 
acord. Nu cred că se va supăra cineva, dacă îi veţi aduna pe 
toţi şi le veţi spune ce se întâmplă pe navă pentru că sunt 
sigur că majoritatea habar n-au. Poate o să reuşiţi să vă 
înţelegeţi şi cu Andropolous şi echipajul său. Spuneţi-le 
despre doctorul Singh, despre transmiţător şi despre ce i s-a 
întâmplat lui Limassol. Spuneţi-le că un alt Flannelfoot este în 
libertate şi că am închis cele 4 uşi, tocmai ca să-i îngrădim 
mişcările. Şi vă rog să le mai spuneţi că, deşi nu este un lucru 
plăcut, trebuie să se supravegheze unul pe altul ca nişte 
vulturi şi să raporteze orice comportament suspect. In fond, o 
fac în propriul lor interes, ca să supravieţuiască. S-ar putea 
doar să-l stânjenească pe Flannelfoot, dar cel puţin vor avea 
şi ei. o ocupaţie. 

— Chiar crezi, boţman, că, închizând cele 4 uşi şi 
avertizându-i pe cei de la bord, Flannelfoot va fi 
supravegheat? întrebă Bowen. 

— Având în vedere ce am făcut până acum, răspunse 
McKinnon posomorât, mă îndoiesc foarte mult. 


După amiaza şi seara, care se lăsa foarte devreme deşi se 
aflau la mai mult de 300 de mile de Cercul Polar, se 
scurseseră în linişte, cum de altfel se, şi aşteptase McKinnon. 
Nu se arătase nici urmă de submarin, dar el fusese sigur că 
submarinul nu-şi va face apariţia. Nu se arătase nici urmă, de 
Condor de recunoaştere, ceea ce-i întărea convingerea că 
inamicul stătea ascuns sub apă. Nu se ivise nici un Heinkel 


sau Stukas de la est, pentru că nu venise momentul loviturii 
de graţie. 

La o jumătate de oră de la apusul soarelui, întunericul 
adânc domnea peste tot, aşa cum era de aşteptat în Marea 
Norvegiei. Cerul, acoperit de nori răzleţi, era ceţos, deşi se 
puteau zări câteva stele palide. 

— Cred că a sosit momentul, George, îi spuse McKinnon lui 
Naseby. Eu am să cobor. În momentul în care se opresc 
motoarele, asta ar trebui să se întâmple în 7, 8 minute - 
roteşte nava cu 180 grade ca să putem porni pe drumul pe 
care am venit. Cred că ai să te poţi ghida după siajul elicei 
chiar dacă este întuneric. După aceea, mă rog, nu putem 
decât să sperăm că ai să fii în stare să reperezi vreo stea. Mă 
întorc cam în 10 minute. 

Pe drum, trecu şi prin cabina căpitanului, unde nimeni nu 
mai păzea sectantul şi cronometru!. După ce două din ieşirile 
din spital care dădeau spre prova fuseseră închise, iar cea de- 
a treia era păzită, nimeni nu mai putea urca pe puntea 
superioară sau pe puntea de comandă. Era atât de întuneric 
afară, încât boţmanul era mulţumit că fusese nevoit să 
folosească ancorele de ghidare, ca să nimerească la spital. în 
dreptul uşii îl întâlni pe tânărul mecanic Stephen, care era pe 
post de santinelă şi căruia McKinnon îi spuse să meargă şi el 
la popota echipajului. Când ajunseră acolo, Patterson îl 
aştepta deja pe McKinnon. 

— E toată lumea aici, sir? 

— Toţi, în afară de Curran şi Ferguson. 

Curran şi Ferguson erau la prova, în atelierul de tâmplărie. 

— „Legea pentru reprimarea pe mare” a fost făcută 
cunoscută foarte clar. Oricine face cel mai mic zgomot după 
ce ne-am oprit, adică după ce s-au oprit motoarele, fie că a 
făcut-o intenţionat sau nu, va fi redus la tăcere. Se va vorbi 
numai în şoaptă. Spune-mi, boţman, chiar este adevărat că ei 
pot auzi şi clinchetul tacâmului în farfurie? 

— Nu prea ştiu. Nu ştiu cât de sensibilă este aparatura de 
ascultare de pe submarinele moderne. Dar ştiu că zgomotul 
unei chei scăpate pe o podea de oţel este detectat cu 
uşurinţă. Deci, nici un zgomot. 


Trecu prin cele două saloane ca să verifice dacă li se 
spusese tuturor că este nevoie de linişte absolută, aprinse 
lumina de urgenţă, apoi cobori în sala maşinilor. Acolo nu 
erau decât Jamieson şi McCrimmon. 

— E rândul meu acum? îl întrebă Jamieson, in timp ce 
aprindea lumina de urgenţă. 

— Întunericul este deplin, sir. 

Chiar în momentul în care McKinnon ajunsese înapoi în 
popota echipajului, turaţia motoarelor începuse să scadă. Se 
aşeză la o masă lângă Patterson şi aşteptă în linişte până 
când motoarele se opriră, iar zgomotul generatorului se 
stinse. Tăcerea adâncă şi lumina palidă a lămpilor de urgenţă 
creau o atmosferă misterioasă şi sinistră. 

— Oare nemţii n-or să creadă că li s-a stricat aparatura de 
ascultare? întrebă Patterson în şoaptă. 

— Nu, domnule. Nu trebuie să fii un operator extraordinar 
de ASDIC ca să-ţi dai seama că ai de-a face cu o scădere a 
turaţiilor motorului şi apoi cu oprirea lor totală. 

Tocmai atunci intrară şi Jamieson cu McCrimmon, fiecare 
cu o lampă de urgenţă în mână. Jamieson se aşeză lângă 
McKinnon: 

— Nu ne mai trebuie decât un preot militar, boţman. 

— Ar ajunge chiar şi câteva rugăciuni, sir. Să ne rugăm 
mai ales ca Flannelfoot să nu aibă un radio secret cu care să 
transmită un semnal de localizare. Te rog, nici măcar să nu 
mai  pomeneşti despre asemenea lucruri. Tăcu câteva 
secunde, apoi spuse: Ne carenăm, nu? 

— Da, într-adevăr. Naseby, roteşte nava cu 180 grade şi o 
să mergem pe drumul pe care am venit. 

— Aha! zise Jamieson gânditor. Aşa încât submarinul să ne 
piardă urma. Ne întoarcem înapoi pe unde am venit. Dar n-o 
să facă şi el acelaşi lucru? Adică, n-o să fie ăsta primul gând 
care-i va trece prin cap? 

— Să fiu sincer, nu ştiu şi n-am nici cea mai vagă idee 
care ar putea să fie primul; al doilea sau al zecelea gând care 
o să-i treacă prin cap. S-ar putea chiar gândi că schimbarea 
sensului de mers este o tactică atât de evidentă, încât nici n- 
ar lua-o în considerare. Ar putea crede că ne îndreptăm direct 
spre coasta Norvegiei. Asta este o posibilitate atât de absurdă 


încât ei chiar ar putea s-o ia în considerare. Sau că am putea 
să mergem spre N-E, înapoi în Marea Barents. Bineînţeles că 
numai un nebun ar face asta, dar el trebuie să ţină seama şi 
de această posibilitate, indiferent dacă noi ne gândim sau nu 
că el se gândeşte că suntem nebuni. O altă alternativă - şi 
sunt o grămadă de alte alternative - este ca el să creadă că, 
odată ce noi credem că am scăpat din ghearele ASDIC-ului, o 
să ne continuăm călătoria spre Aberdeen. Sau undeva spre 
nordul Scoției. Sau spre Orkneys. Sau spre Shetlands. Ni s-au 
deschis îngrozitor de multe perspective şi există şi şanse ca el 
să aleagă una greşită. 

— Inţeleg, spuse Jamieson. Ai o minte diabolică, boţman. 
Am spus asta cu admiraţie, nu cu reproş. 

— Să sperăm că Oberleutnant-ul care comandă acel 
submarin n-are o minte mai diabolică, decât a mea. Mă duc 
sus la Naseby să văd dacă a apărut vreun seim de viaţă în jur. 

— Vreun semn de viaţă? Te gândeşti că submarinul s-ar fi 
putut ridica la suprafaţă să ne caute? 

— S-ar putea. 

— Dar ai spus că e întuneric. 

— Va folosi reflectorul. Au două reflectoare, din câte ştiu 
eu. 

— Şi tu crezi că le va folosi? întrebă Jamieson. 

— E şi asta o posibilitate. Nu o probabilitate. Probabil, că a 
aflat deja ce i s-a întâmplat azi-dimineaţă colegului său. 

— Doar nu crezi că există posibilitatea unui alt atac? îl 
întrebă Patterson, atingându-i braţul. 

— Cerule, nu! Nici nu cred că San Andreas ar putea 
supravieţui încă unei ciocniri ca aceea. Dar, bineînţeles, că 
acest lucru nu-l ştie şi căpitanul submarinului. Ar putea fi la 
fel de bine convins să suntem atât de disperaţi încât am fi în 
stare să facem orice. 

— Şi nu suntem? 

—E un drum lung până la fundul Mării Norvegiei. 
McKinnon se opri puţin ca să reflecteze. Avem nevoie acum 
de un mic viscol, cum au mai fost cele dinainte. 

— Pentru că mai există şi Condori şi mai există şi semnale 
luminoase. La asta te gândeai? boţman. 


—Nu poţi trece uşor cu vederea şi această realitate. Se 
întoarse spre Jamieson: Pornim într-o jumătate de oră, sir? 

— O jumătate de oră să fie. Dar uşurel, uşurel. 

— Dacă aţi putea, sir. 


McKinnon cercetă marea de pe ambele laturi ale punţii 
superioare, dar totul era întunecat, calm şi nemişcat. Urcă pe 
puntea de comandă şi merse pe rând la tribord şi la babord, 
dar nici de la această înălţime mai mare nu se vedea nimic, 
vreo razăme lumină care să măture întinderea mării, nimic. 

— Ei, George, asta e într-adevăr o schimbare. Totul este 
liniştit, totul este calm. 

— E semn bun, sau semn rău? 

— la-o cum vrei. Mai avem puţin şi suntem pe drumul cel 
bun, nu? 

— Da. Tocmai am găsit siajul de elice. Şi am localizat şi 
două stele, una la babord prova, cealaltă la tribord. 
Bineînţeles că nu ştiu ce stele sunt, dar probabil că ne vor 
ajuta să ne menţinem cursul mai mult sau mai puţin spre V 
până când ne vom opri. 

— Lucru care ar trebui să se întâmple puţin mai târziu, 
totuşi. 


Timp de aproape un sfert de oră, San Andreas fu ca şi 
moartă în mijlocul mării şi, după un sfert de oră, începu încet, 
încet să revină la viaţă. Pe puntea de comandă, nu se auzea 
nici un sunet din sala maşinilor şi singurul semnal că 
porniseră, venea de la uşoara vibraţie a platformei. După 
câteva minute McKinnon întrebă: 

— Suntem pe direcţie, George? 

— Aproape. Acum suntem cam la 10 grade spre sud faţă 
de curs. Încă vreo două minute şi o să ne îndreptăm din nou 
spre vest. Mă întreb, mă întreb... 

— Tu te întrebi, eu mă întreb, toţi ne întrebăm: oare 
suntem singuri în Marea Norvegiei sau avem însoțitori, 
însoțitori care n-au nici o intenţie să-şi facă prezenţa 
cunoscută? Doar bănuiesc şi sper că suntem singuri. Un 


submarin nu poate totuşi repera un motor cu turație mică şi o 
elice de la o anumită distanţă. Ceea ce poate repera este un 
generator şi de aceea nu vom aprinde nici o lumină jos în 
următorul sfert de oră. 


Nu trecuse încă o jumătate de oră de când McKinnon se 
afla pe puntea de comandă, când telefonul începu să sune. 
Răspunse Naseby şi-i dădu receptorul boţmanului. 

— Boţman? Sinclair la telefon. Sun din salonul A. Cred că 
ar fi bine să veniţi până aici. Glasul lui Sinclair era ori obosit, 
ori abătut, ori amândouă la un loc. Flannelfoot a lovit din nou. 
A avut loc un accident. Totuşi, nu-i nevoie să vă frângeţi gâtul 
alergând pe scări - nimeni n-a fost rănit. 

— Chiar trecuse prea mult timp fără nici un accident. 
Boţmanul se simţea la fel de epuizat ca şi Sinclair. Ce s-a 
întâmplat? 

— Transmiţătorul a fost spart. 

— Asta-i chiar minunat. Pornesc chiar acum, mers de voie. 
Puse telefonul în furcă: Flannelfoot a luat-o de la capăt, 
George. Se pare că transmiţătorul din salonul A nu mai e ce-a 
fost. 

— Of, Isuse! Nu fusese un strigăt de uimire, de groază sau 
de mânie, ci doar un semn de resemnare. De ce n-a fost 
apăsată soneria de alarmă? 

— Nu mă îndoiesc că voi afla când voi ajunge acolo. O să-l 
trimit pe Trent să te înlocuiască. Te-aş sfătui să apelezi la 
provizia căpitanului Bowen. Viaţa la bordul lui San Andreas, 
George, este ca peste tot: nenorociri una după alta. 

Când intră în salon, lui McKinnon ochii nu-i căzură mai 
întâi pe transmiţătorul din cutia aparatului cardiologic, ci pe 
Margaret Morrison, care stătea întinsă într-un pat, cu ochii 
închişi. Janet Magnusson era aplecată asupra ei. Şeful de 
echipaj se uită la doctorul Sinclair care stătea nefericit pe 
scaunul unde de obicei stătea sora şefă. 

— Am avut impresia că aţi spus că nimeni n-a fost rănit. 

— N-a fost nimeni rănit, în sensul medical al cuvântului, 
chiar dacă sora Morrison s-ar părea că îmi contrazice 


afirmaţia. A folosit cloroform, dar sora îşi va reveni în câteva 
minute. 

— Cloroform? Flannelfoot nu pare să aibă o minte prea 
inventivă. 

— Este un nenorocit fără inimă. Fata asta tocmai a fost 
rănită, iar una dintre răni este chiar gravă, dar am impresia că 
această creatură a lipsit când s-au împărţit sentimentele 
umane... 

— Vă aşteptaţi ca un criminal, care a încercat să ucidă un 
om cu o rangă, să aibă un comportament blând şi delicat? 
McKinnon se duse pe cealaltă parte a mesei şi se uită la 
rămăşiţele transmiţătorului. Vă scutesc de explicaţiile clare. 
Normal, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat pentru că, 
bineînţeles, n-au existat martori oculari. 

— Cam aşa e. Dacă foloseşte la ceva să ştiţi, sora 
Magnusson a fost cea care a descoperit. 

— De ce ai venit aici? Ai auzit vreun zgomot, o întrebă 
McKinnon, uitându-se la ea. 

Ea se ridică de lângă pat şi îl privi uşor dezaprobator: 

— Chiar eşti un individ fără inimă, Archie McKinnon. Când 
sărmana fata asta zace aici, când transmiţătorul e distrus, tu 
nu pari nici măcar supărat sau tulburat, darmite furios. Dar eu 
sunt furioasă. 

— Văd. Dar Margaret o să-şi revină, iar aparatul nu mai e 
bun de nimic. N-are nici un rost să-mi fac sânge rău din 
pricina unor lucruri în privinţa cărora nu mai pot face nimic, 
iar, în mintea mea, există alte lucruri care merită atenţie. Ai 
auzit ceva? 

— Eşti irecuperabil. Nu, n-am auzit nimic. Am venit aici 
doar ca să vorbesc cu ea. Era prăbuşită peste masă. Am 
alergat după doctorul Sinclair şi am dus-o până în patul 
acesta. 

— Sunt sigur că cineva a văzut ceva. Doar nu dormeau cu 
toţii. 

— Nu. Căpitanul şi ofiţerul şef erau treji, li zâmbi dulce. 
Probabil că ai observat, domnule McKinnon, că atât Căpitanul 
Bowen, cât şi ofiţerul şef Kennet au ochii acoperiţi de bandaje. 

— Aşteaptă tu puţin, până te duc în Shetland, îi spuse el 
pe un ton scăzut. Se spun multe lucruri despre mine în 


Lerwick. Ea se strâmbă la McKinnon, care privi spre Bowen. 
Aţi auzit ceva, Căpitane? 

— Am auzit ceva ca un fel de zdrăngănit de sticlă. Dar n-a 
fost un zgomot puternic. 

— Dumneavoastră, domnule Kennet? 

— La fel, boţman. Şi într-adevăr, ni-a fost puternic. 

— Nici nu era nevoie să fie. Nu e nevoie de un baros ca să 
zdrobeşti câteva valve. O apăsare uşoară cu talpa piciorului 
era de ajuns. Se întoarse din nou spre Janet. Dar Margaret nu 
dormea, Ar fi trebuit - dar nu, nu putea să vină pe acolo. Ar fi 
trebuit să treacă prin salonul tău. Nu-mi prea merge mintea 
azi, nu-i aşa? 

— Nu. li zâmbi din nou, dar de data aceasta fără răutate. 
Astă-seară nu eşti aşa ager ca de obicei. 

McKinnon se întoarse şi se uită în spatele mesei asistentei. 
Uşa de la sala de reanimare era uşor întredeschisă. McKinnon 
clătină din cap. 

— Acum lucrurile se leagă. De ce să se mai obosească să 
închidă uşa după el când era clar că şi un chior - probabil că 
pe mine mă uitase - şi-ar fi dat seama că nu putea să intre pe 
altă parte. Popota, coridorul, sala de operaţii, sala de 
reanimare şi salonul A - simplu. Bineînţeles, fiecare din uşile 
astea era neîncuiata. De ce să fi fost încuiate? Ei bine, să nu 
ne mai obosim să le încuiem acum. Când s-a întâmplat asta, 
ştie oricine. în intervalul de timp dintre pornirea motoarelor şi 
reaprinderea luminilor. 

— Păi, cred că atunci trebuie să se fi întâmplat, zise 
Sinclair. Era momentul şi posibilitatea ideală. Cam la zece 
minute după ce au pornit motoarele şi cam 5 minute înainte 
de repunerea în funcţiune a generatorului, domnul Patterson 
le-a permis oamenilor să discute normal şi să se mişte, cu 
condiţia să nu facă zgomote puternice. Lumina de urgenţă era 
foarte slabă, toată lumea vorbea emoţionată - bănuiesc că 
era o descărcare de tensiune, speranţa că ne-am strecurat pe 
lângă submarin, mulţumirile că suntem încă întregi, genul 
acesta de lucruri - şi o grămadă de oameni forfoteau prin jur. 
A fost probabil o joacă de copil pentru cineva să dispară 
neobservat şi să se întoarcă după un minut, tot neobservat. 


— Aşa trebuie să se fi întâmplat, încuviinţă boţmanul, şi 
putea să fi fost oricine din echipajul nostru sau oricine din 
grupul de la Murmansk, de fapt, oricine care se afla acolo. Tot 
nu ştim cine e persoana, care are cheia de la dispensar. 
Căpitane, domnule Kennet, mă întreb de ce n-aţi strigat-o pe 
sora Morrison. în mod sigur aţi simţit mirosul cloroformului. 

— Of, Archie, nu vezi că au şi nasurile bandajate, zise 
Janet. Tu poţi să simţi vreun miros dacă ai o batistă la nas? 

— Intr-un fel ai dreptate, soră, zise Bowen. Eu am simţit 
mirosul, dar era foarte slab. Necazul e că sunt atâtea mirosuri 
de medicamente şi antiseptice într-un salon, că nu i-am dat 
nici o atenţie. 

— Ei bine, bănuiesc că nu s-a întors în popotă. cu un 
tampon mirosind a cloroform. Şi mâinile îi miros, de fapt. Mă 
întorc imediat. 

Şeful de echipaj luă o lampă, intră în sala de reanimare şi 
se uită rapid în jur, apoi trecu în sala de operaţii, unde aprinse 
lumina. Aproape imediat găsi ceea ce căuta într-o găleată 
într-un colţ şi se întoarse în salonul A. 

— Un tampon, care miroase clar a cloroform, o fiolă spartă 
şi o pereche de mănuşi de cauciuc. Inutile. 

— Pentru Flannelfoot n-au fost inutile, zise Sinclair. 

— Inutile pentru noi. Inutile ca probă. Nu ne conduc 
nicăieri. 

McKinnon se aşeză pe un colţ al mesei asistentei şi se uită 
uşor enervat la Oberleutnant-ul Klaussen care mormăia 
încontinuu, neinteligibil pentru sine. 

— Tot în starea asta e? Tot timpul mormăie aşa? 

Sinclair încuviinţă din cap: 

— O ţine aşa într-una. 

— Trebuie să fie al dracu de enervant. Pentru ceilalţi 
pacienţi şi pentru sora care e de gardă. De ce nu-l duceţi în 
sala de reanimare? 

— Pentru că sora care se ocupă de el - Margaret e aceea 
dacă-ţi aduci tu aminte - nu vrea să fie mutat. Janet vorbise 
pe un ton rece şi calm. Este pacientul ei, vrea să-l urmărească 
îndeaproape şi pe ea n-o deranjează. Alte întrebări, Archie? 

— Vrei să mă întrebi, de fapt, de ce nu-mi văd de treaba 
mea sau de ce nu tac sau de ce nu plec să fac ceva. Ce să 


fac? Să fac nişte investigaţii? Aveam cer întunecat. N-am ce 
să investighez. Pur şi simplu aştept să-şi revină Margaret. 

— In sfârşit dai semne de politeţe. 

— Vreau să-i pun nişte întrebări. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ce întrebări? Este cât se 
poate de clar că cel care a atacaţ-o s-a furişat prin spatele ei, 
nevăzut, iar ea şi-a pierdut cunoştinţa înainte să-şi dea seama 
ce se întâmplă. Altfel ar fi ajuns până la buton sau ar fi strigat 
după ajutor. Dar n-a făcut nici una, nici alta. N-ai ce întrebări 
să-i pui la care să nu putem răspunde şi noi. 

— Cum nu joc jocuri de noroc, n-o să-ţi iau banii, 
întrebarea numărul 1: Cum de-a ştiut Flannelfoot, pentru că în 
mod sigur a ştiut, că, în afară de Căpitanul Bowen şi domnul 
Kennet, care practic sunt orbi în momentul acesta, toţi ceilalţi 
din salonul A dormeau? N-ar fi îndrăznit să facă ce-a făcut 
dacă ar fi ştiut că există o posibilitate cât de mică să fie 
cineva treaz. Deci cum de-a ştiut? Răspundeţi, vă rog. 

— Păi, nu ştiu. Janet fusese clar luată prin surprindere. Nu 
mi-a trecut prin cap aşa ceva. Dar nici altcuiva nu cred că i-a 
trecut. 

— Leşne de înţeles. Asemenea întrebări nu trec decât prin 
capul unui boţman bătrân şi prost. Ai trecut, în defensivă, 
Janet. întrebarea numărul 2: Cine i-a spus? 

— Nici asta nu ştiu. 

— Dar poate Maggie ştie. Numărul 3: Care membru al 
echipajului sau pasager s-a arătat foarte preocupat de starea 
sănătăţii pacienţilor din salonul A? 

— De unde să ştiu eu? 

— Maggie s-ar putea să ştie, nu? In fond, ea ar fi fost 
persoana cea mai în măsură să răspundă la această întrebare, 
nu? Şi tu care ai spus că poţi răspunde la orice întrebare la 
care ar putea răspunde şi ea. Prostii! întrebarea numărul 4: 

— Archie, începi să te porţi ca un procuror. Nu sunt 
vinovată de nimic. 

— Nu fi năroadă. Nu eşti în boxa acuzaților. A patra 
întrebare şi cea mai importantă dintre toate. Flannelfoot, aşa 
cum am simţit-o pe pielea noastră, nu este un prost. Trebuie 
să fi luat în calcul şi posibilitatea că cineva ar întreba-o pe 
Maggie: „Cu cine, soră Morrison, aţi discutat despre starea 


sănătăţii pacienţilor dumneavoastră?”. Trebuia să ţină seamă 
ca Maggie îl putea arăta cu degetul. Deci întrebarea mea este 
de ce, ca să-şi protejeze anonimatul, nu i-a tăiat beregata 
după ce a adus-o în stare de inconştienţă. Un cuţitaş ascuţit 
ar fi fost la fel de tăcut ca şi tamponul de cloroform. Asta ar fi 
fost mişcarea logică pe care trebuia s-o facă, nu, Janet? Darn- 
a făcut-o. De ce n-a făcut-o? 

Janet pălise, iar când începu să vorbească, vocea îi era 
abia şoptită: 

— Groaznic, spuse ea. Groaznic, groaznic. 

— La mine te referi? Trebuie să recunosc că se potriveşte 
cu numele pe care mi l-ai dat ultima oară: diavol fără inimă. 

— Nu, nu tu. Vocea era încă nesigură. Intrebarea. Ideea. 
Posibilitatea. S-ar fi putut întâmpla aşa ceva, nu, Archie? 

— Sunt mai mult decât uşor uimit că nu s-a întâmplat. Dar 
cred că vom găsi răspunsul când îşi va reveni Maggie. 

Bowen întrerupse liniştea care se aşternuse în salon: 

— Foarte bine, boţman, chiar foarte bine. Nu că i-ai 
reproşat tinerei că e incapabilă, deşi ea susţinea contrariul, să 
răspundă întrebărilor tale. Dacă asta e o consolare pentru 
prietena ta Janet, nici mie nu mi-a trecut prin cap măcar una 
din aceste întrebări. 

— Mulţumesc, sir, spuse ea. Foarte drăguţ din partea 
dumneavoastră. Mă face să mă simt deja mult mai bine. Vezi, 
Archie, nu sunt chiar aşa proastă. 

— Dar n-a spus nimeni că eşti. De cât timp e nevoie ca să- 
şi revină, doctore Sinclair? 

— 5 minute, 15, 25. E imposibil de spus. Timpul de 
refacere a oamenilor diferă foarte mult. Şi chiar când îşi va 
reveni, va fi un timp năucă. Nu va avea mintea atât de clară 
ca să-şi amintească şi să răspundă unor întrebări mai dificile. 

— Când îşi revine, vă rog să mă chemaţi. Sunt pe puntea 
de comandă. 


CAPITOLUL XI 


O jumătate de oră mai târziu, McKinnon se duse la 
Margaret Morrison, în micul salon din faţa popotei marinarilor. 
Părea destul de calmă, deşi nu zâmbea şi era palidă. 
McKinnon se aşeză în faţa ei. 

— Cum te mai simţi? 

— Mi-e puţin rău, am o stare uşoară de greață. Dar 
doctorul Sinclair părea mai îngrijorat de starea mea 
sufletească, zise ea surăzând. Cred însă că la acest capitol 
stau destul de bine. 

— E bine. Adică, mă rog, nu e bine. Ţi s-a întâmplat un 
lucru groaznic, dar cu toate astea, mai degrabă trebuie să te 
felicit, decât să te compătimesc. 

— Ştiu. Mi-a spus Janet. Nu sunt genul care s-o facă pe 
speriata, dar putea s-o facă aşa-i? Adică, putea să-mi taie 
gâtul. 

— Putea. Aşa trebuia să procedeze. 

— Archie! 

— Da, asta n-am prea nimerit-o. De fapt, am vrut să spun 
că era spre binele lui s-o facă. A săpat o groapă adâncă, în 
care s-ar putea să cadă chiar el. 

— Nu, înţeleg ce vrei să spui. Zâmbi ca să mai îndulcească 
tonul. De altfel, nu cred că există cineva care să înţeleagă ce 
vrei tu să spui. Janet spune că eşti un individ diabolic. 

— Da, chestii de genul: „De-ai fi şi tu măcar o dată 
nevinovat ca un prunc.” Numai un om într-adevăr cinstit 
ajunge să fie bârfit aşa. Dar fiecare are o cruce pe care 
trebuie să şi-o poarte. 

— Mi-e cam greu să mi te imaginez în rolul martirului. 
Janet zicea că ai să-mi pui o mulţime de întrebări. 

— Nu o mulţime. Numai una. De fapt, câteva, dar toate 
sunt legate de acelaşi lucru. Unde te-ai aflat după-amiază, 
înainte să ne oprim? 

— Dincolo, în sala de mese. Chiar înainte să se stingă 
luminile am venit s-o înlocuiesc pe lrene. 


— Cât timp ai fost în sala de mese, s-a interesat careva de 
starea sănătăţii pacienţilor din salonul A? 

— Păi, da. Ea părea uşor surprinsă. Deseori mi se pun 
întrebări despre pacienţi. E normal, nu crezi? 

— Mă refeream la după-amiaza aceasta. 

— Da. Şi le-am răspuns. Şi asta e normal, nu? 

— Te-au întrebat dacă doarme vreunul? 

— Nu. De fapt, dacă mă gândesc bine, nici n-ar fi trebuit 
să mă întrebe. Îmi amintesc că le-am spus că numai Căpitanul 
şi Ofiţerul 1 sunt treji. A fost un fel de glumă. Margaret se opri 
însă brusc şi îşi duse mâna la gură foarte tulburată. Înţeleg. 
De fapt, n-a fost chiar o glumă. Din pricina asta am dormit o 
jumătate de oră fără voia mea, nu? 

— Mă tem ca asta a fost pricina. Cine ţi-a pus întrebarea 
asta: 

— Wayland Day. 

— Ah! Magazionerul nostru. Mai bine zis, fostul nostru 
magazioner şi actuala ta umbră credincioasă şi admirator de 
la distanță. 

— Nu e întotdeauna atât de ascuns pe cât crezi tu. Uneori 
chiar mă enervează. Zâmbi, dar îşi reluă imediat aerul ei de 
seriozitate. Eşti pe o pistă greşită, Archie. O fi el lipsit de 
ocupaţie, dar e doar un puşti şi chiar un puşti foarte simpatic. 
E de neconceput. 

— Dar nu sunt pe nici o pistă greşită, pentru că nici nu m- 
am mişcat din loc. Şi sunt de acord cu tine. E de neconceput. 
Wayland al nostru n-ar fi niciodată părtaş la ceva ce ţi-ar face 
rău. Cine mai era pe acolo? Adică, cine mai putea auzi? 

— De unde să ştiu cine mai era pe acolo? 

— Margaret Morrison e prea deşteaptă ca să spună 
tâmpenii. 

— Da, dar ce-am spus atunci a fost o tâmpenie. Mai era 
Maria... 

— Sora Maria? Margaret încuviinţă din cap. Ea iese din 
discuţie. Şi mai cine? 

— Stephen. Polonezul. Nu pot să-i pronunţ numele de 
familie; nimeni nu poate. Apoi, mai erau Jones şi McGuigan, 
care sunt aproape întotdeauna împreună cu Wayland Day, 
probabil pentru că sunt cei mai tineri din echipaj. Doi marinari 


pe care-i cheamă Curran şi Ferguson. Pe ei nu-i prea cunosc 
pentru că nu prea i-am văzut. Ah! Da! Parcă-mi amintesc că 
mai erau şi doi bolnavi pe care i-am luat din Murmansk. Nu 
ştiu cum îi cheamă. 

— Parcă îţi aminteşti? 

— Da. Imi amintesc sigur. Bănuiesc că am spus parcă 
deoarece nu ştiu cum îi cheamă. Dar sunt sigură că unul 
dintre ei este un caz de TBC, iar celălalt suferă de depresiune 
nervoasă. 

— l-ai putea identifica? 

— Cu uşurinţă. Amândoi sunt roşcaţi. 

— Artificierul Hartley şi mecanicul de lansare torpile 
Simons. 

McKinnon deschise uşa de la salon şi-l strigă pe Wayland. 
Wayland Smith apăru imediat şi luă poziţia de drepţi. 

— Sir! 

— Du-te după domnul Patterson şi după domnul Jamieson. 
A, da! Şi după locotenentul Ulbricht.  Transmite-le 
complimente din partea mea şi roagă-i să binevoiască să vină 
aici. 

— Da, sir. Imediat, sir! 

Margaret Morrison îl privi amuzată pe McKinnon. 

— De unde ştiai că Wayland e pe aproape? 

— Ai încercat vreodată să scapi de umbra ta când este 
soare? Şi mai ştiu şi alte lucruri, ca, de pildă, că locotenentul 
Ulbricht va sosi primul. Şi asta nu pentru că aş avea darul 
prezicerii. 

— Of, termină, te rog. Ţi-a folosit la ceva ce ţi-am spus? 
Altă întrebare tâmpită. Bineînţeles că ţi-a folosit pentru că, 
altfel, n-ai fi trimis după cei trei. 

— Într-adevăr mi-a folosit. A mai apărut încă o mică 
complicaţie, dar cred că ne vom descurca. A, locotenent 
Ulbricht. Sunteţi foarte prompt. Vă rog, luaţi loc. 

Ulbricht se aşeză lângă Margaret Morrison, în timp ce 
McKinnon contempla tavanul. 

— Nu-i nevoie să faci asta, îi spuse ea pe un ton iritat. 

— La ce te referi, Margaret? o întrebă Ulbricht. 

— Boţmanul are un simţ ciudat al umorului. 


— Ba deloc! Pur şi simplu doamnei nu-i convine când am 
dreptate. 

McKinnon îi salută pe Patterson şi pe Jamieson, privi în jur, 
se ridică, de la masă şi închise uşa cu un gest ferm. 

— E chiar atât de grav? îl întrebă Patterson, 

— Ar fi bine să nu ne mai audă şi altcineva, sir. 

McKinnon le făcu un scurt rezumat al discuţiilor pe care le 
avusese cu Janet Magnusson şi Margaret Morrison. Unul din 
cei nouă oameni, continuă el, care a auzit ce-a spus sora 
Morrison, ştia că numai căpitanul Bowen şi domnul Kennet 
erau cei doi pacienţi treji din salonul A şi s-a folosit din plin de 
această informaţie. Sunteţi de acord? 

Toţi au fost de acord. 

— O putem tăia de pe listă pe sora Maria. Nu din alt motiv, 
ci doar pentru că e de neconceput. 

— De neconceput, repetară în acelaşi timp Patterson şi 
Jamieson. Stephen? Nu. Este destul de filoenglez ca să ne fie 
chiar ruşine să-l bănuim. Şi n-o să uite niciodată că Marina 
Regală i-a salvat viata în Marea Nordului 

Margaret Morrison îşi ridică privirea, surprinsă. 

— N-am ştiut. 

— Nici noi n-am ştiut, soră, deşi lucrează în sala maşinilor. 
N-am ştiut nimic până nu ne-a spus boţmanul. Agenţii lui sunt 
infiltraţi în fiecare ungher şi crăpătură. 

Patterson spusese totul cu un ton mâhnit. 

— Wayland Day, Jones şi McGuigan, continuă McKinnon. 
Nu. Abia au terminat grădiniţa şi n-au trăit încă destul sau nu 
sunt destul de contaminaţi de răutatea lumii ca să fie 
proaspeţi agenţi de contraspionaj, categoria juniori. Mai 
rămân patru suspecți. Curran şi Ferguson nu intră în discuţie. 
li cunosc. Nu ştiu cum să se fofileze de la orice treabă şi se 
văicăresc tot timpul. N-au nici energia, nici interesul şi nici 
inteligenţa ca să facă o asemenea treabă... Pe lângă asta cea 
mai mare parte a timpului liber şi l-au petrecut în atelierul de 
tâmplărie de la prova, pe care l-au părăsit atât de rar încât 
abia dacă ştiau ce se întâmplă pe restul navei. lar dovada 
ultimă este că, deşi n-or fi ei foarte isteţi, nu sunt nici atât de 
proşti încât să activeze o şarjă de explozibil în camera de 
balast şi ei să doarmă în atelierul de tâmplărie, care este 


exact deasupra. Nu mai rămân decât cei doi bolnavi - sau cei 
doi bolnavi prefăcuţi - pe care i-am luat din Murmansk. Nu 
credeţi că ar trebui să-i aducem aici sus, domnule Patterson? 

— Ba cum să nu, boţman! începe să devină interesant. 

— Wayland! strigă boţmanul, deschizând uşa. 

Dacă aşa ceva ar fi fost posibil, atunci Wayland Day sosi 
chiar mai repede decât data trecută. McKinnon îi dădu câteva 
instrucţiuni, apoi adăugă: 

— Adu-i aici în 5 minute. Spune-le să-şi aducă şi 
paşapoartele. Inchise uşa şi se uită la Margaret Morrison: Nu 
vrei să pleci? 

— Nu, nu vreau. De ce aş face-o? Sunt la fel de interesată 
şi implicată în treaba asta ca oricare dintre voi. Chiar mai 
mult, aş spune, adăugă ea, ducându-şi involuntar mâna la 
gât. 

— S-ar putea să nu-ţi placă. 

— Va fi o anchetă de tip Gestapo? 

— Modul în care vor fi trataţi depinde numai de domnul 
Patterson. Eu îmi exprim doar o părere. N-aş zice că domnul 
Patterson se dă în vânt după menghine şi scaune de tortură. 
Nu fac parte din echipamentul standard al sălii maşinilor. 

— Nu te prinde tonul ăsta glumeţ, îi răspunse ea cu 
răceală. 

— Da, se pare că nu mă prea prinde... . 

— Hartley şi Simons, zise Jamieson. li aveam pe lista 
noastră de suspecți, mai mult sau mai puţin. Ţi-aminteşti, 
boţman? 

— Da, îmi aduc aminte. Şi-mi mai aduc aminte că am fost 
de acord amândoi că nu reprezentăm un pericol pentru cei de 
la Departamentul de criminalistică. 

— Trebuie să vă spun şi eu ceva, interveni Ulbricht. Este 
descurajant, dar trebuie. Eu am stat aici din momentul în care 
s-au stins luminile şi până le-aţi aprins din nou. Cu părul lor 
roşu, nu se poate să nu-i recunoşti pe cei doi. Nici unul dintre 
ei nu şi-a părăsit locul pe timpul ăsta. 

— Ei, ia te uită! exclamă cu satisfacţie Margaret Morrison. 
Se pare că teoria dumitale se clatină, domnule McKinnon, nu? 

— E trist, soră, foarte trist. Chiar ţi-ar plăcea să-mi 
dovedeşti că n-am dreptate, nu-i aşa? Am sentimentul ciudat 


că se va dovedi că am greşit chiar înainte ca această călătorie 
să se termine. Deşi, nu tu îmi vei dovedi. Şi totuşi, e foarte 
trist încheie el clătinând din cap. 

Sora Morrison ştia încă să fie foarte insistentă, îşi luă aerul 
ei cel mai impunător de soră şefă şi zise: 

— Ai auzit ce-a spus locotenentul. Nici unul dintre cei doi 
nu şi-a părăsit locul în tot intervalul acela decisiv. 

— AŞ fi fost mut de uimire dacă. ar fi făcut-o. 

Margaret Morrison se încruntă uşor, apoi rămase uimită, 
pentru ca, în final, să cedeze epuizată. McKinnon se întoarse 
spre Ulbricht: 

— Locotenente, noi nu avem de-a face doar cu Flannelfoot 
numărul 2; noi avem de-a face cu Flannelfoot numerele 2 şi 3. 
Am stabilit că există un Flannelfoot numărul 2, membru al 
echipajului nostru, care a provocat avaria din camera de 
balast în timp ce ne aflam lângă corveta care se scufunda. 
Dar nici un membru suspect al echipajului nostru n-a auzit ce- 
a spus sora Morrison. Aşa că nu-i putem bănui decât pe 
Hartley sau pe Simons. Sau poate pe amândoi. Totul a fost 
bine gândit. Nu puteam avea nici un motiv să-i asociem pe ei 
doi cu necazul pe care l-a avut San Andreas, pentru că în 
momentul în care a fost făcută prima gaură în camera de 
balast, ei erau încă în spital la Murmansk, unde unul dintre ei, 
sau, poate, amândoi au fost cumpăraţi. Bineînţeles că nici 
măcar nu aveau de gând să-şi părăsească locul în timpul 
atacului. Ar fi fost prea evident. 

— Singurul lucru care mi se pare evident acum este că 
locotenentul Ulbricht nu este la înălţime azi, zise Ulbricht, 
ducându-şi mâna la cap cu un gest demonstrativ. Dă-mi 
mură-n gură şi-am să pricep şi eu ia, fel de repede ca oricare 
altul. Bineînţeles că ai dreptate. 

— E evident. Eşti de acord? o întrebă el pe Margaret 
Morrison. 

Chipul de obicei palid al surorii se înroşise: 

— Bănuiesc că da. 

Boţmanul îi răspunse obosit: 

— Nu e nici o bănuială. lată cum s-a întâmplat. Informaţia 
a fost transmisă înainte, cu mult înainte ca motoarele să se 


oprească. Cam cu cât timp înainte de oprirea motoarelor te-a 
întrebat Wayland Day despre pacienţii din salonul A? 

— Nu ştiu. Nu pot fi sigură. 

— Ei, haide, Margaret! Nu vezi că e important? 

— Un sfert de oră? zise ea nesigură. Poate 20 de minute. 
Zău, nu ştiu sigur. 

— Normal că nu eşti sigură. Oamenii nu se uită la ceas la 
fiecare 5 minute. Dar în cele 15, 20 de minute a plecat 
vreunul dintre cei 2 şi s-a întors? 

— Da, răspunse ea aproape în şoaptă. 

— Care dintre ei? 

— Nu ştiu. Chiar nu ştiu! Te rog, crede-mă. Ştiu că am spus 
mai devreme că i-aş putea identifica cu uşurinţă... 

— Bine, Margaret. Te cred. De fapt, tu ai vrut să spui că-i 
recunoşti pe cei doi, dar nu-i deosebeşti. Seamănă foarte 
bine, amândoi sunt roşcaţi şi nici măcar nu le ştiai numele. 

Ea îi zâmbi recunoscătoare, dar nu spuse nimic. 

— Ai perfectă dreptate, boţman. Pe lângă asta, sunt 
convins, că ai dreptate şi pentru că nu există altă explicaţie. 
Patterson îşi frecă bărbia. Acum, să ne gândim la chestia 
aceasta cu interogatoriul. Ca şi tine şi ca şi domnul Jamieson. 
nici eu nu prea cred că am stofă de angajat la Departamentul 
de Criminalistică. Cum începem? 

— Aş propune ca, mai întâi, să încercăm să le stabilim 
identitatea, adică să vedem dacă sunt într-adevăr ceea ce 
pretind ei că sunt. Hartley pretinde că este artificier in sala 
maşinilor. Pe el îl las în seama dumneavoastră. Simons spune 
că este mecanic de lansare torpile. Cu el o să vorbesc eu. 
Cele 5 minute au trecut, zise el uitându-se la ceas. 

_ Patterson nu-i invită pe nici unul dintre cei doi să stea jos. 
li privi rece şi gânditor câteva secunde, apoi zise: 

— Eu sunt inginerul şef Patterson. Am preluat temporar 
comanda acestui vas şi am să vă pun câteva întrebări. 
Motivele acestei chestionări - mai la urmă. Care dintre voi 
este artificierul Hartley? 

— Eu sunt, sir. 

Hartley era puţin mai înalt şi puţin mai solid decât Simons, 
în rest, asemănarea dintre ei era izbitoare. Faptul că Margaret 
Morrison îi încurca era mai mult decât de înţeles. 


— Deci, spui că eşti artificier. Poţi să dovedeşti? 

— Să dovedesc? Hartley fusese luat prin surprindere. Ce 
înţelegeţi prin „a dovedi” sir? N-am nici un certificat asupra 
mea, dacă asta căutaţi. 

— Ai face faţă unui test practic? 

Chipul lui Hartley se însenină. 

— Bineînţeles, sir. N-am fost niciodată în sala maşinilor de 
pe această navă, dar n-are importanţă. Un artificier e un 
artificier. Duceţi-mă acolo şi o să identific fiecare piesă din 
echipamentul pe care îl aveţi. Pot s-o fac şi legat la ochi: nu 
trebuie decât să le ating. Vă pot spune ce piesă şi care e 
scopul ei. Pot să le demontez şi să le montez la loc. 

— Hm! Patterson se uită la Jamieson. Ce părere ai? 

— Eu zic să nu ne pierdem vremea, sir. 

— Şi eu zic la fel. li făcu un semn boţmanului, care se uită 
la Simons. 

— Dumneata eşti ofiţer lansator de torpile Simons? 

— Aha. Da’ tu cine eşti? McKinnon se uită Is chipul slab şi 
arogant al lui Simons şi se gândi că nu vor putea fi niciodată 
prieteni buni. Nu eşti ofiţer. 

— Sunt marinar. 

— Eu nu răspund întrebărilor puse de un marinai din Flota 
Comercială. 

— Ştii bine că ai s-o faci, îi spuse Patterson. Domnul 
McKinnon este mai mult decât echivalentul unui simplu 
marinar din Marina Regală. Este marinarul şef la bordul navei 
noastre, ceea ce echivalează cu un miciman la voi. Acum 
acţionează conform ordinelor mele şi dacă îl sfidezi pe el, mă 
sfidezi pe mine. Ai priceput? 

— Nu. 

— Se spune: „Nu, sir”, când te adresezi unui ofiţer 
superior, îl corectă McKinnon pe un ton blând. 

Simons surâse batjocoritor, dar în acelaşi moment primi o 
lovitură puternică, se îndoi icnind şi gâfâind, încercând să 
respire. McKinnon îl privi calm cum se îndreaptă încet, încet 
şi-i spuse lui Patterson: 

— Pot face nişte propuneri, în ceea ce-l priveşte pe 
individul acesta, sir? în mod clar este un suspect. 

— Da, este. Ce propuneri ai? 


— Ori să fie închis şi să i se dea doar apă şi pâine până 
ajungem într-un port ori un interogatoriu între patru ochi cu 
mine. 

— Să fiu închis? Vocea lui Simons era încă răguşită pentru, 
că după o lovitură stil McKinnon în plexul solar, nimeni nu-şi 
revenea uşor. Nu puteţi să-mi faceţi una ca asta. 

— Ba pot şi chiar am s-o fac dacă e nevoie, îi răspunse 
Patterson cu o indiferenţă rece. Eu comand pe această navă. 
Şi dacă eu hotărăsc, poţi fi aruncat peste bord. Sau, dacă am 
dovada că eşti spion, atunci te pot împuşca. Regulamentul de 
război aşa spune. De fapt, regulamentul de război nu spunea 
deloc aşa ceva, dar era puţin probabil ca Simons să ştie acest 
lucru. 

—Eu optez pentru interogatoriul între patru ochi, zise 
McKinnon. 

Îngrozită, Margaret Morrison interveni: 

— Archie, dar nu poţi... 

— Taci, o întrerupse Patterson cu răceală. Părerea mea, 
Simons, este că ar fi foarte înţelept să răspunzi la câteva 
întrebări simple. 

Simons îl privi cu ură şi nu-i răspunse nimic. 

— Eşti ofiţer de lansare torpile? începu McKinnon. 

— Sigur că sunt. 

— Poţi dovedi? 

— Ca şi Hartley, n-am nici un certificat la mine. lar 
dumneavoastră, dumneavoastră n-ave ţi nici o torpilă ca să 
mă testaţi. Şi oricum, n-aţi deosebi un capăt al torpilei de 
celălalt. 

— Unde e unitatea ta? 

— La Portsmouth. 

— Unde ai obţinut calificarea de ofiţer de lansare torpile? 

— La Portsmouth, normal. 

— Când? 

— La începutul lui "43. 

— Dă-mi paşaportul. 

McKinnon îi examină scurt paşaportul, apoi îi spuse, 
privindu-l: 

— Foarte nou şi foarte curat. 

— Unii oameni au grijă de lucruri. 


— lar tu nu te-ai prea omorât să ai grijă de cel vechi, nu-i 
aşa? 

— Ce dracu vrei să spui? 

— Ăsta ori e nou, ori e furat, ori e fals. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, habar n-am despre ce 
vorbeşti. 

Boţmanul începu să lovească uşor cu paşaportul în masă: 

— Ba ştii foarte bine. Asta e un fals, tu eşti un mincinos şi 
nu eşti ofiţer de torpile. Din nefericire pentru tine, eu am fost 
ofiţer de torpile în Marina Regală. La începutul lui 43, ca de 
altfel cu mult timp înainte şi după acel an, nimeni n-a obţinut 
calificarea de mecanic de lansare torpile la Portsmouth. 
Calificarea aceasta se obținea la Colegiul Roedean de lângă 
Brighton, unde înainte de război a fost o şcoală de fete. 
Simons, eşti un escroc şi un spion. Cum îl cheamă pe 
complicele tău de pe San Andreas? 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

McKinnon se ridică şi se uită la Patterson: 

— Amnezie. Îmi permiteţi să-l închid, sir? 

— Ai permisiunea mea. 

— La mama dracului, nimeni n-o să mă închidă, strigă 
Simons. Cer... dar vocea i se transformă în urlet de durere, 
căci McKinnon îi răsucise braţul la spate. 

— Mă aşteptaţi aici, sir? întrebă McKinnon. Patterson 
încuviinţă din cap. N-o să lipsesc mult. 5, 10 minute. Nu cred 
că mai avem nevoie de artificierul Hartley. 

— Sigur că nu. Ne cerem scuze pentru ce s-a întâmplat, 
artificier Hartley, dar trebuia să ştim. 

— Înţeleg, sir, răspunse el, deşi era clar că nu înţelegea 
nimic. 

— Ba nu înţelegi, dar o să-ţi explicăm mai târziu. 

Hartley ieşi, urmat de McKinnon şi Simons, care avea încă 
încheietura mâinii drepte undeva prin dreptul omoplatului 
stâng. _ 

— Zece minute, zise Margaret Morrison. lţi trebuie zece 
minute ca să închizi un om. 

— Soră Morrison, îi spuse Patterson, iar ea îl privi. Eu vă 
admir ca asistentă şi îmi place de dumneavoastră ca om. Dar 
vă rog, nu vă amestecați şi nu vă apucaţi să pronunţaţi 


sentinţe în legătură cu nişte lucruri despre care nu ştiţi nimic. 
Boţmanul nostru, poate că este doar un simplu boţman, dar el 
acţionează la un nivel despre care nu ştiţi nimic. Dacă n-ar fi 
fost el, atunci aţi fi fost prizonieră, ori moartă. Aşa că în loc 
să-l tot atacați pe la spate, mai bine i-aţi mulţumi cerului că a 
lăsat pe lumea asta şi câţiva oameni ca Archie McKinnon, 
Patterson se opri brusc şi se blestemă în gând pentru ce 
spusese, căci văzu pe chipul plecat al surorii urme de lacrimi. 


McKinnon îl împinse pe Simons într-o cabină goală, încuie 
uşa şi puse cheia în buzunar. Întorcându-se spre Simons, îl 
lovi exact în acelaşi loc ca şi data trecuta, dar mai puternic. 
Simons se dezechilibră şi se izbi de peretele din spate, începu 
să alunece pe podea, dar McKinnon îl ridică, îi lipi braţul drept 
de perete şi-l lovi cu putere în biceps. Simons urlă de durere 
şi încercă să-şi mişte braţul dar îi era imposibil: fusese 
complet paralizat. Şeful de echipaj repetă figura şi cu braţul 
stâng, şi-i dădu drumul să se prelingă pe lângă perete. 

— Sunt dispus s-o ţin tot aşa la nesfârşit, spuse McKinnon, 
de parcă ar fi purtat o conversaţie prietenească, care aproape 
că-i făcea plăcere. Şi am de gând să te lovesc aşa şi dacă va 
fi nevoie, chiar şi cu picioarele, peste tot din umeri până-n 
picioare. N-o să-ţi rămână nici o urmă pe faţă. Nu-mi plac 
spionii, nu-mi plac trădătorii şi nu mi-e deloc milă de cei care 
au mâinile pătate de sânge nevinovat. 


McKinnon se întoarse în salon şi se aşeză ia locul lui. 

— Patru minute, zise Ulbricht uitându-se la ceas. Pe 
onoarea mea, domnule McKinnon, dar chiar te ţii de cuvânt. 

— Sunt doar expeditiv, asta-i tot. Ce s-a întâmplat? o 
întrebă pe Margaret Morrison pe chipul căreia se puteau 
vedea încă urmele lacrimilor. 

— Nimic. Doar afacerea asta îngrozitor de murdară. 

— Da, nu-i plăcută. O privi gânditor un moment, vru să-i 
spună ceva, dar se răzgândi. Simons şi-a dat drumul la gură şi 
ne-a oferit şi nişte informaţii. 


— Informaţii? întrebă Margaret  neîncrezătoare. Ne-a 
oferit? i 

— Niciodată să nu judeci un om după aparenţe. In fiecare 
din noi există adâncimi necunoscute. Nu-l cheamă Simons, ci 
Braun, cu „au” nu cu „ow”. 

— Bineînţeles că e neamt, zise Patterson. 

— Aşa sună, dar este infirmier calificat. Paşaportul lui este 
fals; i l-a dat cineva la Murmansk. N-a putut să ne dea 
informaţii mai precise despre el, dar presupune că era un 
membru al reţelei de spionaj de acolo. Nu este ofiţer de 
torpile, este infirmier de navă, ceea ce se leagă foarte bine cu 
folosirea cloroformului de două ori şi cu drogarea Căpitanului 
Andropolous. Sunt sigur că doctorul Sinclair va confirma că 
acestea sunt cheile de la dispensar, încheie McKinnon, 
aruncând pe masă două chei. 

— Doamne, dar n-ai stat degeaba, boţman şi asta-i 
dovada, zise Jamieson. El, Braun, a fost probabil foarte 
vorbăreţ. 

— Chiar că a fost. Mi-a dezvăluit chiar identitatea lui 
Flannelfoot numărul 2. 

— Ce? 

— Ţi-aminteşti, Margaret, că numai cu câteva momente în 
urmă îţi spuneam că se va dovedi că m-am înşelat într-o 
privinţă şi că se va dovedi chiar înainte ca această călătorie 
să se termine? Ei, nu mi-a trebuit mult ca să dovedesc că cele 
ce am afirmat e adevărat. Este McCrimmon, 

— McCrimmon! exclamă Jamieson, aproape sărind de pe 
scaun. McCrimmon! Nenorocitul ăla! 

— Staţi - mă rog, mai mult sau mai puţin - staţi lângă o 
domnişoară, îi dojeni McKinnon cu blândeţe. 

— Ah! Da, chiar! Mă scuzaţi, soră! Jamieson se aşeză la 
loc. Dar, McCrimmon! 

— Cred că în principal, vina este a mea, sir. Am afirmat în 
mod public că, deşi este un răufăcător, eu îl consider un 
răufăcător în care puteai avea încredere. lată un punct foarte 
slab al raţionamentului meu. Dar afirmaţia mea este totuşi pe 
jumătate adevărată. 

— Eu mă pot obişnui cu ideea că este McCrimmon, zise 
Patterson. Nu ti-a plăcut niciodată de el. Agresiv, brutal, 


spurcat la gură. A avut două condamnări la Barlinnie, care 
este cea mai severă închisoare de la Glasgow. Amândouă 
condamnările au fost pentru violenţă în stradă, îmi închipui că 
o rangă de fier nu este o noutate pentru omul ăsta. Marina 
Regală n-ar fi acceptat un individ cu asemenea trecut. Nu se 
poate presupune decât că noi avem standarde mai scăzute. 
Făcu o pauză şi se gândi. II închidem şi pe el? 

— Ştiu şi eu? Aş vrea însă mai întâi să am o mică discuţie 
cu el. Problema este, domnule Patterson, că eu nu cred că 
vom obţine vreo informaţie utilă de la el. Cred că cei care l-au 
angajat au fost destul de deştepţi să nu-i spună unei creaturi 
ca McCrimmon, mai mult decât era nevoie să ştie. În mod 
sigur nu i-au spus care sunt planurile, care este scopul lor. A 
fost o situaţie de genul „Faci treaba şi-ţi iei banii”. Şi, sir, dacă 
îl lăsăm liber, îi putem urmări fiecare mişcare pe care-o face, 
fără ca el să ştie că noi îl urmărim. E foarte posibil ca el să 
mai aibă ceva pregătit pentru noi şi dacă îl putem prinde 
chiar când îşi face treaba, atunci putem obţine nişte informaţii 
de-a dreptul valoroase. De ce informaţii dispune el nu pot să 
spun, dar am sentimentul că ar trebui să-l mai lăsăm puţin în 
libertate. 

— Sunt de acord. Dacă e să se dea singur de gol, atunci 
să-i mai lăsăm puţin timp pentru a o face. 


Locotenentul Ulbricht găsise o stea după care să poată 
stabili direcţia. Era împreună cu McKinnon pe puntea de 
comandă, iar San Andreas se îndrepta spre vest, cu viteză 
maximă. La timonă era Curran. Cerul era acoperit de nori 
răzleţi, vântul bătea uşor, iar marea era aproape liniştită. 
Ulbricht reuşise să zărească şi Steaua Polară, suficient ca să-şi 
dea seama că erau aproape în aceeaşi poziţie ca la prânz. 
Ulbricht rămăsese pe puntea de comandă, unde prefera să-şi 
petreacă timpul când sora Morrison era de. serviciu şi 
boţmanul nu putuse să nu. observe acest lucru. 

— Credeţi că am scăpat de el, domnule McKinnon? Să fie 
trei ore şi jumătate, patru ore, de când am scăpat de el. 

— E adevărat că nu-i nici urmă de submarin. Dar, după 
cum am tot spus dacă nu-l vedem, asta nu înseamnă 


neapărat că nu s-ar putea să fie pe undeva pe aici. Dar, într- 
adevăr, am şi eu o presimţire aşa că s-ar putea să-i fi scăpat 
de sub nas. 

— Eu am un mare respect pentru presentimentele 
dumitale. 

— Am spus doar „poate”. Nu vom şti cu siguranţă decât 
când vor apărea semnalele luminoase ale unui Condor. 

— Mi-ar face plăcere să nu mai vorbiţi despre asemenea 
lucruri. Oricum, e posibil să fi scăpat de el şi e la fel de posibil 
ca şi un Focke-Wulf să nu reuşească să ne găsească. Cât aveţi 
de gând să vă menţineţi pe acest curs? 

— Cu cât, mai mult, cu atât mai bine, aş zice. Dacă ne-au 
pierdut într-adevăr urma, atunci se vor gândi probabil că ne 
întoarcem spre Aberdeen. Din câte ştim noi, n-au nici un 
motiv să creadă că noi avem vreun motiv să credem că ei ştiu 
că ne îndreptăm spre Aberdeen. De aceea vor opta probabil 
pentru un alt port. Sau s-ar putea să creadă că încă mergem 
spre S-S-V în loc de V. Cineva a spus, nu-mi aduc aminte cine 
anume, că uneori, unii nemți n-au prea multe idei. 

— Prostii, Uitaţi-vă la poeţii, dramaturgii, compozitorii sau 
filozofii noştri. Locotenentul rămase tăcut, iar McKinnon îşi 
dădu seama că în întunericul nopţii, Ulbricht râdea în sinea 
lui. — Da, într-adevăr, mai există şi din aceştia din când în 
când. Şi sper din toată inima ca de data aceasta sa fie aşa. Cu 
cât cercetează mai mult în direcţia Aberdeen, în timp ce noi 
ne vom îndrepta spre V, cu atât vor avea mai puţine şanse să 
ne localizeze. Deci, menţinem direcţia aceasta încă o oră sau 
două? 

— Da. Cât mai mult. Aş propune să menţinem acest curs 
toată noaptea şi cu puţin timp înainte de ivirea zorilor să 
pornim direct spre Scapa Flow. 

— Mi se pare corect. Asta va însemna să avem Insulele 
Shetland la babord. S-ar putea chiar să vă zăriţi locurile de 
baştină. Păcat că nu puteţi face o scurtă vizită pe acolo în 
drum. 

— O să vină şi ziua aceea. E ora cinci, locotenente. 

— Deja? Nu trebuie s-o ratez. Veniţi şi dumneavoastră? 


— Aş veni şi eu. Curran, dă tu telefon şi spune-i lui 
Ferguson să vină sus. Spune-i să supravegheze atent 
amândouă laturile. Adică jur-împrejur. 

— ÎI chem imediat. După ce trebuie să se uite, boţman? 

— După semnale luminoase. 


McKinnon îl întâlni pe Jamieson imediat ce intră în sala de 
mese şi-i trase deoparte. 

— Perfidul nostru prieten a făcut ceva ce n-ar fi trebuit să 
facă, sir? 

— Nu. În mod sigur. Inginerul Patterson şi cu mine am avut 
o mică discuţie şi ne-am hotărât să le spunem secretul şi 
celor din sala maşinilor, cu excepţia unuia, Reilly, care se pare 
că e singurul care vorbeşte cu McCrimmon. In afară de Reilly, 
McCrimmon ar câştiga orice concurs de nepopularitate, chiar 
fără să-şi dea silinţa. E cea mai detestată persoană din sala 
maşinilor. Aşa că i-am luat pe fiecare în parte, le-am spus care 
e situaţia şi i-am instruit să nu discute despre chestia asta cu 
nici un membru al echipajului. Aşa că va fi sub supraveghere 
constantă şi în sala maşinilor şi la popotă. Ne-am gândit că e 
o idee bună, zise el privindu-l atent pe McKinnon. Nu pari 
foarte convins? 

— Orice hotărâți dumneavoastră şi domnul Patterson e 
perfect şi pentru mine. 

— La naiba! exclamă Jamieson supărat. Eu i-am zis 
inginerului şef că ar fi bine să vorbim cu tine întâi, dar a zis că 
e sigur că o să crezi că e o idee bună. 

— Zău, că nu ştiu, sir, îi răspunse McKinnon, neîncrezător. 
Pare o idee bună. Dar, vedeţi, o fi domnul McCrimmon un 
nemernic, dar e un nemernic deştept. Nu uitaţi că, până 
acum, a acţionat fără să fie descoperit şi fără să fie bănuit şi 
ar fi continuat aşa dacă nu s-ar fi întâmplat un incident 
norocos. Este un individ crud, violent, detestabil, care are o 
anume înclinaţie pentru folosirea răngilor, dar asta nu 
înseamnă că nu e sensibil la atmosferă, că nu observă că 
oamenii sunt pe de-o parte mult prea nepăsători, iar pe de 
alta se supraveghează pe furiş. Şi dacă Reilly vorbeşte cu el, 
n-ar trebui supravegheat şi el? 


— Dar poate ideea noastră nu-i chiar atât de rea, boţman. 
Dacă bănuieşte, că este supravegheat, n-ar fi o garanţie că se 
va purta bine? 

— S-ar putea să fie aşa, dar s-ar putea să fie şi o garanţie 
că, atunci când va trebui să facă ceva - dacă va mai trebui - 
atunci s-ar asigura al dracu de bine: că nu-i nimeni prin 
preajmă, ori asta este ultimul lucru pe care ni l-am dori. Dacă 
ar fi crezut că nu e bănuit, poate că s-ar fi trădat. Dar de- 
acum înainte n-o va face. Unde este domnul Patterson? 
întrebă McKinnon, uitându-se la masa lor. 

— Supraveghează mersul lucrurilor, îi răspunse Jamieson 
stânjenit. 

— Supraveghează mersul lucrurilor? îl supraveghează pe 
McCrimmon. Domnul Patterson n-a pierdut nici o masă de 
când s-a urcat pe vasul acesta. Asta o ştiu şi eu şi 
dumneavoastră şi puteţi fi sigur că o ştie şi McCrimmon. 
Aproape că pot auzi semnalul de alarmă declanşat în mintea 
lui când va avea cea mai vagă bănuială că noi avem cea mai 
vagă bănuială în ceea cel priveşte. 

— Da, e posibil ca de fapt să nu fi fost deloc o idee bună 
zise Jamieson în şoaptă. 

Patterson nu era singurul care lipsea de la masă în seara 
aceea. Janet Magnusson era de serviciu, iar sora Maria şi 
doctorul Sinclair trebuia să facă dificila şi chiar obositoarea 
treabă de a schimba Căpitanului Bowen bandajele de la cap. 
Fuseseră informaţi că Bowen făcea o gălăgie cumplită. 

— Ce crede doctorul Sinclair? Căpitanului o să-i revină 
vederea? întrebă Jamieson, care, ca şi ceilalţi 3 de la masă, 
bea tacticos un pahar de vin, aşteptând să-i fie servit primul 
fel. 

— E foarte sigur că da, îi răspunse Margaret Morrison. Ca 
şi mine, de altfel. Dar totuşi, o să mai dureze câteva zile. Are 
pleoapele foarte arse. 

— lar restul pacienţilor dorm tun ca de obicei? Sora 
Morrison tresări şi clătină din cap. Scuzaţi-mă! N-a prea fost o 
întrebare abilă, adăugă repede Jamieson. 

— Nu-i nimic, îi zâmbi ea. Cred însă că-mi va trebui a zi 
sau două ca să mi-i scot din minte pe Simons şi McCrimmon. 
Ca de obicei, numai domnul Kennet este treaz. Poate şi 


Oberleutnant-ul Klaussen, dar e greu de spus. Nu se opreşte 
niciodată, tot timpul bate câmpii. 

— Tot vorbeşte aşa, fără şir? întrebă McKinnon. 

— Tot aşa. Bineînţeles că vorbeşte numai în germană, cu 
excepţia unui cuvânt în engleză pe care-l tot repetă ca şi când 
l-ar chinui. E ciudat, dar subiectul Scoţia se iveşte mereu pe 
neaşteptate. Se întoarse spre Ulbricht: Tu cunoşti bine Scoţia. 
Noi ne îndreptăm spre Scoţia. Eu sunt pe jumătate scoțiană. 
Chiar dacă Archie şi Janet spun că sunt din Shetland, tot 
scoțieni sunt. 

— Şi nu-l uita pe flăcăul cu tamponul de cloroform. 

— Ce bine dacă nu-l pomeneai! zise ea cu o grimasă. 

— Scuză-mă. Sunt un idiot. Şi, care-i legătura dintre Scoţia 
şi Klaussen? 

— Păi, cuvântul pe care-l tot repetă - Edinburgh; 

— Ah! Edinburgh, Atena nordului! exclamă Ulbricht 
entuziasmat. Îl ştiu bine, foarte bine. Aş îndrăzni să zic că-l 
ştiu chiar mai bine decât restul Scoției. Castelul Edinburgh. 
Palatul Holyrood, Locurile sfinte. Grădinile. Cea mai frumoasă 
stradă, Princes. Dar glasul lui Ulbricht se stinse încet şi spuse 
apoi ascuţit: Domnule McKinnon! Ce s-a întâmplat? 

Ceilalţi se uitară şi ei la boţman. Părea un om care vede 
ceva, unde va departe, iar degetele de la mâna în care ţinea 
paharul se albiseră din pricina încleştării. Deodată, paharul se 
sparse, iar vinul roşu se vărsă pe masă. 

— Archie! Tânăra se aplecă peste masă şi-l apucă de 
încheietura mâinii. Archie! Ce e? 

— Ei, poftim! Am făcut un lucru idiot, nu-i aşa? Vocea era 
calmă, fără urmă de emoție, căci boţmanul îşi regăsise 
cumpătul. Imi cer scuze, mai zise el, ştergându-şi sângele cu 
un şerveţel, 

Margaret îi întoarse palma: 

—- Te-ai tăiat. Şi chiar rău. 

— N-are importanţă. Edinburgh, zici? E chinuit de cuvântul 
ăsta. Aşa ai zis, Margaret? Chinuit. La naiba! Păi aşa şi trebuie 
să fie. Şi eu ar trebui să fiu chinuit. Toată viaţa mea. Pentru că 
sunt atât de orb, atât de idiot, mereu idiot! 


— Cum poţi să spui aşa ceva? Dacă tu ai înţeles ceva ce 
noi nu înţelegem, atunci noi suntem cu toţii mai idioţi decât 
tine. 

— Nu-i aşa. Pentru că eu ştiu ceva ce voi nu ştiţi. 

— Păi, ce ştii? Margaret era şi curioasă, dar mai mult era 
neliniştită. Ce ştii? 

McKinnon îi spuse zâmbind: 

— Margaret, am crezut că dintre toţi tu ai învăţat cel mai 
bine cât e de periculos să vorbeşti în public. Vrei, te rog, să-l 
aduci tu pe căpitanul Bowen în salon? 

— Nu pot. Il bandajează la cap. 

— Părerea mea, Margaret, este că ar trebui să faci ce zice 
boţmanul. Pentru prima oară, Ulbricht i se adresa pe numele 
de botez în public. Îmi spune ceva că nu va fi nevoie deoa 
doua invitaţie pentru căpitan. 

— Şi adu-o şi pe amica ta, adăugă McKinnon. S-ar putea s- 
o intereseze şi pe ea ce am de spus. 

Ea îl privi câtva timp gânditoare, încuviinţă din cap şi 
plecă fără să mai spună nimic. McKinnon o urmări cu privirea, 
la fel de gânditor, apoi se întoarse spre Jamieson: 

— Cred că ar trebui să-l trimiteţi pe unul dintre oamenii 
dumneavoastră să-l cheme şi pe domnul Patterson. 

Căpitanul Bowen apăru în salon cu doctorul Sinclair după 
el, care n-avusese de ales, căci nu terminase decât pe 
jumătate operaţia de bandajare. 

— Se parfe că va trebui să ne schimbăm hotărârile în 
legătură cu planurile noastre, zise McKinnon. Avea un aer de 
resemnare, dar nu din pricina schimbării planurilor, ci pentru 
că Janet îi bandaja foarte hotărâtă mâna la care se tăiase. 
Acum este clar că nemţii ne vor scufunda, dacă nu ne vor 
putea captura. San Andreas nu mai este o navă sanitară, ci 
mai degrabă un galion. Ducem cu noi o avere în aur. Nu ştiu 
cât de mult, dar bănuiesc că e ceva între 20 şi 30 de milioane 
lire sterline. 

Nimeni nu spuse nimic; Nici nu se putea spune ceva lao 
asemenea afirmaţie, fără noimă, iar siguranţa şi calmul cu 
care vorbise boţmanul nu-i făcu să izbucnească în exclamaţii 
de surpriză, îndoială sau neîncredere. 


— Bineînţeles că este aur rusesc şi aproape sigur este în 
schimbul unui împrumut. Nemţii ar fi foarte fericiţi să pună 
mâna pe el pentru că, bănuiesc eu, aurul este aur, indiferent 
de ţara de provenienţă, dar dacă ei nu vor reuşi să-l obţină, 
atunci vor trebui să fie al naibii de siguri că nici Anglia nu-l va 
avea şi asta nu dintr-un sentiment de ciudă sau frustrare, deşi 
şi aceste sentimente pot avea un anume rol. Dar altceva 
contează. Guvernul britanic ştie foarte bine că noi cărăm 
acest aur. Nu trebuie decât să vă gândiţi puţin şi veţi înţelege 
că totul a fost un plan comun al guvernelor sovietic şi britanic. 

— Să folosească o navă sanitară pentru a transporta aur? 
întrebă Jamieson, care era absolut neîncrezător. Guvernul 
britanic nu s-ar face niciodată vinovat de un asemenea act 
primejdios. 

— Eu nu am căderea să judec aşa ceva, sir. Dar cred că şi, 
guvernul nostru poate fi la fel de perfid ca oricare altul şi sunt 
o grămadă de guverne perfide. Etica, cred eu, nu ocupă un 
loc de frunte în timp de război, dacă în timp de război mai 
există etică. Tot ce vreau să spun eu despre guvern este că îi 
va bănui serios pe ruşi şi că va găsi cele mai negre explicaţii 
privind dispariţia noastră. Ar putea foarte bine ajunge la 
concluzia că ruşii au interceptat nava după ce am pornit, au 
scăpat de echipaj şi au dus San Anareas în vreun port din 
nordul Rusiei, unde au descărcat aurul şi au sabordat vasul. 
La fel de bine ar putea să creadă că ruşii nici măcar nu s-au 
mai obosit să încarce aurul, ci pur şi simplu au pândit nava 
noastră. Aşa mică cum este, există o flotă de submarine 
ruseşti în Murmansk şi Arhangelsk. Indiferent de varianta pe 
care o va crede guvernul şi mai mult ca sigur va alege una 
dintre aceste două, rezultatul va fi acelaşi şi va fi pe placul 
inimii nemților. Guvernul englez va crede că ruşii i-au înşelat 
în această înţelegere şi vor fi foarte suspicioşi nu numai 
acum, ci faţă de orice înţelegere viitoare. Nu va putea dovedi 
niciodată nimic, dar va putea face altceva: va reduce sau 
chiar va opri orice altă acţiune de închiriere pentru Rusia. Asta 
este o modalitate mult mai eficace de oprire a aprovizionării 
Rusiei de către aliaţi decât folosirea tuturor submarinelor din 
nordul Atlanticului şi din Arctic. 

După o lungă tăcere, Bowen zise: 


— Este un scenariu foarte plauzibil, boţman, atrăgător - 
dacă-l putem numi aşa - chiar convingător. Dar depinde 
totuşi de un singur lucru: ce te face să crezi că avem acest 
aur la bord? 

— Dar nu cred, sir. Ştiu. Doar cu câteva minute în urmă, 
când abia ne aşezasem la masă, sora Morrison a pomenit 
întâmplător de  delirul permanent al Oberleutnant-ului 
Klaussen. În delirul lui, repetă un cuvânt - Edinburgh. Sora 
zice că Oberleutnant-ul pare chinuit de acest cuvânt. lar eu ar 
fi trebuit să mă gândesc la asta. N-a trecut mult timp de când 
un submarin a trimis pe fundul mării crucişătorul Edinburgh 
pe când se întorcea din Rusia. Edinburgh căra lingouri de aur 
de cel puţin 20 milioane de lire sterline. 

— Dumnezeule mare! exclamă Bowen aproape în şoaptă. 
Dumnezeule mare! Ai perfectă dreptate, Archie, perfectă 
dreptate. 

— Totul se leagă al dracu de bine, sir. Lui Klaussen i s-a tot 
atras atenţia să nu cumva să repete isprava ilustrului său 
predecesor, care a trimis crucişătorul Edinburgh pe lumea 
cealaltă. Tot aşa se explică - adică prin scufundarea lui 
Edinburgh - faptul că s-a hotărât în taină să fie folosită San 
Andreas. Orice crucişător, orice distrugător poate fi scufundat. 
Dar navele sanitare sunt de neatins conform Acordului de la 
Geneva. 

— De ţi-aş fi spus mai devreme! zise Margaret Morrison. 
Tot mormăie despre Edinburgh de când a fost adus la bord. Ar 
fi trebuit să-mi dau seama că trebuie să însemne ceva. 

— Nu ai ce să-ţi reproşezi, îi răspunse McKinnon. De ce ar 
fi însemnat ceva pentru tine acest cuvânt? Cei care delirează 
pot fi obsedaţi de orice. N-ar fi fost mare lucru dacă am fi 
descoperit mai devreme. Contează însă că am descoperit 
înainte să fie prea târziu. Cel puţin, eu sper că nu e prea 
târziu. Dacă totuşi trebuie ca cineva să-şi reproşeze ceva, 
atunci eu sunt ăla. Cel puţin eu ştiam despre Edinburgh - nu 
cred să mai fi ştiut şi altcineva - şi n-ar fi trebuit să mi se 
reamintească. Asta e! 

— Deci, totul se leagă acum, nu-i aşa? Întrebă Jamieson. 
Se explică de ce nu v-au lăsat, pe tine şi pe domnul Kennet - 
să vedeţi ce se întâmplă în cort, când reparau avaria. Nu 


voiau să vedeţi că înlocuiesc balastul pe care îl scoseseră ca 
să uşureze nava cu alt fel de balast. Bănuiesc că ştii cum 
arăta balastul iniţial? 

— Ca să spun sincer, nu ştiam. Şi sunt sigur că nici 
domnul Kennet nu ştia. 

— Dar ruşii n-aveau de unde să ştie aşa că n-au riscat. 
Sunt sigur că vopsiseră lingourile în gri sau în ce culoare o fi 
avut balastul, însă mărimea şi forma blocurilor şi barelor de 
aur erau diferite. De aici şi semnul „Intrarea interzisă”. Tot ce 
s-a întâmplat de atunci poate fi explicat prin prezenţa acestui 
aur. Jamieson se opri, părea că ezită, dar se hotărî şi întrebă: 
Nu ţi se pare, boţman, că situaţia lui McCrimmon e cam 
încurcată? 

— Nu tocmai. E agent dublu. 

— La dracu! Jamieson era chiar foarte supărat. Sperasem 
şi eu ca măcar o dată să fiu primul care să găsească soluţia la 
o problemă. 

— E pur şi simplu o întâmplare, îi răspunse McKinnon. 
Aceeaşi întrebare mi-a venit şi mie în minte în acelaşi timp. E 
chestie doar de răspuns, nu credeţi? Istoria spionajului - sau 
cel puţin aşa cred eu - oferă o grămadă de exemple de agenţi 
dubli, McCrimmon este încă unul dintre ei. Stăpânul lui iniţial 
- şi de altfel singurul lui stăpân adevărat - este, bineînţeles, 
Germania; S-ar putea sau nu să aflăm cum de-u reuşit nemţii 
să-l infiltreze în serviciul secret rus,- căci de infiltrat l-au 
infiltrat. E clar că ruşii i-au ordonat să facă gaura aceea în 
camera de balast, dar era mai mult în interesul nemților decât 
al ruşilor. Şi unii şi alţii aveau motive serioase să găsească o 
modalitate de a aduce San Andreas la Murmansk. Ruşii voiau 
să încarce aurul, ian nemţii voiau să-l încarce pe Simons şi 
explozibilul din camera de balast. 

— E o poveste încâlcită, zise Bowen, dar nu atât de 
încâlcită când despici, firul în patru. Lucrurile se schimbă- 
destul de mult, nu, boţman? 

— N-aş zice, sir. 

— Ai vreo idee pe ce drum - şi la propriu şi la figurat - 
trebuie să apucăm? 

— Aştept propunerii 


— Din partea mea n-ai să ai nici una, Cu tot respectul pe 
care-l am pentru, doctorul Sinclair, tratamentul lui a încetinit 
foarte tare un creier care şi aşa au gândea strălucit. 

— Domnule Patterson? Domnule Jamieson? Îi întrebă 
McKinnon. 

— A, nu! îi răspunse Jamieson. N-am nici cea mai mică 
intenţie să dăm noii greş. Nu face deloc bine moralului meu 
să mi se explice pe îndelete de ce planul meu genial nu va 
funcţiona şi că ar fi mult mai bine să facem ca tine... Şi, pe 
lângă asta, eu sunt inginer. Tu, la ce te-ai gândii? 

— La ce v-aţi gândit şi dumneavoastră. M-am gândit să ne 
menţinem pe direcţia asta, adică spre vest, până aproape de 
miezul nopţii. Asta ne va ajuta să ne ţinem cât mai departe de 
Heinkel-uri şi Stukas-uri. Nu sunt îngrijorat în privirea lor în 
mod special, pentru că foarte rar atacă după lăsarea nopţii şi, 
în cazul în care am presupus corect, adică am reuşit să 
scăpăm de submarin, atunci n-au de unde să ştie unde 
suntem şi, deci, ne caută. Cum n-au apărut încă semnalele 
luminoase ale unui Coridor, înseamnă că, dacă ne caută, ne 
caută unde nu trebuie. La miezul nopţii îl voi ruga pe 
locotenent să ne schimbăm direcţia, spre Aberdeen. Să 
sperăm că vom avea parte de nişte stele care să ne ajute. 
Asta înseamnă, locotenente, că vom fi foarte aproape de 
coasta de est a Insulelor Shetland? 

— Chiar foarte, foarte aproape, aş zice. Destul de aproape 
ca să le vezi. Vei putea chiar să mai faci un ultim semn, de 
adio, patriei dumitale, domnule McKinnon. 

— Domnul McKinnon n-are de gând să-şi ia adio de 
nicăieri. Vocea lui Janet Magnusson fusese foarte hotărâtă. Mi- 
a zis că are nevoie de un concediu, că-i este foarte dor de 
casă, iar casa lui este Lerwick. Am dreptate, Archie? 

— Eşti o clarvăzătoare, Janet. Dacă McKinnon era puţin 
mâhnit că i-o luase înainte, nu se trăda. Mă gândeam că este 
o idee bună, Căpitane, să ne oprim puţin în Lerwick şi să 
vedem ce ne aşteaptă. Cred eu că am avea două avantaje. 
Acum suntem siguri că nemţii ne-ar scufunda mai degrabă 
decât să ne lase să ajungem în siguranţă în vreun port 
britanic. Apoi, cu cât mergem mai spre sud, cu atât creşte 
posibilitatea să fim atacați, deci ar trebui să evităm pe cât 


posibil direcţia asta. Pe de altă parte, dacă vom fi localizaţi de 
vreun avion sau submarin, ei vor confirma că mergem în 
continuare spre Aberdeen. La momentul potrivit ne întoarcem 
spre Vest, înconjurăm o zonă numită Bard Head şi apoi 
mergem spre N-V şi în fine spre N, adică spre Lerwick. N-ar 
trebui să dureze mai mult de o oră de dând ne schimbăm 
direcţia şi până ajungem în port. Dar oricum le va lua mai 
mult bombardierelor nemţeşti să decoleze de la Bergen şi să 
ne ajungă. 

— Mie mi se pare foarte bun planul, zise Jamieson. 

— AŞ vrea să pot spune şi eu acelaşi lucru. Dar este mult 
prea simplu, mult prea banal şi nemţii pot oricând să-şi dea 
seama că exact asta intenţionăm să facem. Probabilitatea ar 
caracteriza mai bine planul acesta. Prea seamănă a hotărâre 
disperată, dar e cel mai bun rău dintre relele pe care mi le 
imaginez şi oricum avem nevoie şi noi de o pauză. 

— După cum am mai spus, boţman, e foarte importantă 
prezenţa ta, zise Jamieson. 


CAPITOLUL XII 


Timpul trecuse greu şi, până la miezul nopţii, nu apăruse 
nici un Condor. Toată lumea dormea, sau părea că doarme, 
sau ar fi trebuit să doarmă. Nu erau treji decât cei doi care 
erau de gardă în sala maşinilor, Trent şi Naseby care erau pe 
puntea de comandă, locotenentul Ulbricht şi McKinnon care 
erau în cabina Căpitanului, doi supraveghetori în spital şi cele 
două surori de gardă. Vântul, care bătea dinspre nord, se 
înteţise, iar marea era relativ calmă, aşa încât San Andreas nu 
se legăna prea tare în timp ce-şi urma direcţia spre vest. 

Aflat în cabina Căpitanului, locotenentul îşi ridică ochii de 
pe hartă şi-şi consultă ceasul: 

— Mai sunt zece minute până la miezul nopţii. Dar oricum 
nu contează ora exactă. O să ne schimbăm cursul treptat. Aş 
propune să mai facem o observaţie astronomică şi apoi să 
pornim spre Insulele Shetland. 


Sosi şi dimineaţa, o dimineaţă rece, posomorâtă şi cu un 
vânt puternic, dar avioanele Condor nu apăreau. La ora 10, 
McKinnon, obosit - stătuse la cârmă de la ora 4 dimineaţa - 
cobori ca să-şi caute ceva de mâncare. Se întâlni cu Jamieson 
care-şi bea cafeaua. 

— Am avut o noapte liniştită, boţman. Chiar că ne-au 
pierdut urma, nu-i aşa? 

— Aşa se pare. 

— „Se pare”? Doar „se pare”? Jamieson îl privi mai atent. 
Mi se pare mie, sau nu eşti pe deplin sigur? Am avut o noapte 
întreagă fără urmă de inamic. În mod sigur ar trebui să fim 
fericiţi de situaţia actuală. 

— Bineînţeles că sunt. Prezentul e chiar minunat. Dar pe 
mine viitorul mă nelinişteşte. Nu numai că e linişte şi pace 
acum, e prea linişte şi pace. Este liniştea de dinaintea furtunii, 
cum spune zicătoarea. Nu simţiţi, sir? 


— Nu, nu simt. Jamieson îşi întoarse capul încruntat. Sau, 
mă rog, n-am simţit până să vii tu şi să-mi strici buna 
dispoziţie şi liniştea. Mai ai puţin şi-mi spui că trăiesc pe altă 
lume. 

— Cred că ar fi un pic cam exagerat, sir. 

— E prea linişte şi pace. Poate că ai dreptate. lar ne jucăm 
de-a şoarecele şi pisica, noi bineînţeles în rolul şoarecelui. Ne- 
au detectat şi acum aşteaptă momentul potrivit - potrivit 
pentru ei - ca să atace? 

— Da. Am stat şase ore la timonă şi-am avut o grămadă 
de timp să mă gândesc la asta. Două minute le sunt de ajuns. 
Şi dacă e cineva care trăieşte pe altă lume, atunci eu sunt 
acela. Câte avioane „Condor Focke-Wulf” credeţi că au ei pe 
aerodromurile de la Trondheim şi Bergen, sir? 

— Nu ştiu. Dar sunt sigur că mult mai multe decât mi-ar 
conveni mie. 

— Şi mie. Dar dacă ar lucra 3 sau 4 în acelaşi timp ar 
putea acoperi o zonă de 1.000 mile pătrate în câteva ore, în 
funcţie de înălţimea la care zboară şi de vizibilitate. Asta dacă 
ar fi decişi să ne localizeze, pe noi care suntem cea mai 
valoroasă pradă din Marea Norvegiei. Dar n-au încercat, nici 
măcar nu s-au obosit să încerce. De ce? 

— Pentru că ştiri unde suntem. Pentru că n-am reuşit să 
scăpăm de submarinul ăla, după lăsarea nopţii. 

McKinnon clătină din cap gânditor şi-şi propti bărbia în 
palme. Micul dejun din fâţa sa era neatins. 

— Ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă, boţman. N-am avut 
niciodată garanţia că vom reuşi. N-ai ce să-ţi reproşezi. 

— O ba da, am. Asta e lucrul la care am început să mă 
pricep destul de bine; adică - la a-mi reproşa. Dar în acest 
caz, nu-mi fac reproşuri din motivul la care vă gândiţi. Chiar şi 
cu cel mai mic dram de noroc, tot am fi scăpat de el aseară. 
Dar n-am scăpat. Am uitat factorul X. 

— Parcă faci o reclamă, boţman. Factorul X - ingredientul 
secret al ultimelor produse de cosmetică pentru doamne. 

— Voiam să spun, sir, că submarinul, chiar dacă noi am 
reuşit să ne strecurăm pe lângă el - adică să ieşim din raza de 
ascultare a ASDIC-ului - tot ne-ar fi găsit, cu sau fără ASDIC. 
Un adevărat luptător dispune, de mai multe resurse. 


— Mai multe resurse? repetă Jamieson şi puse cu grijă 
cana pe masă. Adică, avem la bord încă un blestemat de 
transmiţător pentru localizare? 

— Aţi avea alt răspuns, sir? Norocul ne-a făcut să fim prea 
încrezuţi, prea încrezători, încât ne facem vinovaţi de a gravă 
subestimare a acelor ticăloşi. Din câte ştiu eu Singh sau 
McCrimmon sau Simons sau toţi trei la un loc, au fost mai 
deştepţi decât; noi, sau mă rog, atât de deştepţi încât să 
mizeze pe probabilitatea că nouă nu ne va sări în ochi 
adevărul pur, pentru că era prea evident. Sunt şanse mari ca 
acesta să nu fie un transmiţător-receptor, ci doar un simplu 
transmiţător, care nu e mai mare decât o poşetă de damă? 

— Dar am căutat deja, boţman. Şi chiar foarte atent. Dacă 
atunci n-am găsit nimic, n-o să găsim nici acum. Adică, un 
transmiţător nu poate apărea aşa, din senin. 

— Nu. Dar poate că exista deja încă unul când am căutat 
noi. Poate că i-au schimbat locul chiar înainte să începem noi 
să căutăm. Este foarte posibil ca oricare din cei trei 
Flannelfoot să fi anticipat intenţia noastră de a căuta. Sigur, 
noi am cercetat zona spitalului, cabinele, cambuzele, 
bucătăriile, totul, dar numai atât. 

— Bine, dar unde în altă parte... dar se opri gânditor. 

— Da, sir, aceeaşi idee mi-a venit şi mie. In momentul 
acesta, platforma nu este decât o zonă nelocuită. 

— Nu-i aşa? Jamieson puse cana pe masă şi se ridică. 
Deci, hei-rup spre platformă. O să iau şi doi dintre băieţii mei. 

—Ar recunoaşte un transmiţător dacă l-ar vedea? Eu nu 
cred că aş putea. 

— Eu da. Ei nu trebuie decât să-mi arate orice piesă de 
echipament care n-ar trebui să existe la bordul unei nave. 

După ce plecă, McKinnon se gândi că Jamieson, pe lângă 
calificarea de inginer, era membru asociat al Institutului de 
Electronică, în care calitate ar fi putut identifica un 
transmiţător. 


Nu trecură nici 10 minute şi Jamieson se întoarse, evident 
satisfăcut şi zâmbind cu toată gura. 


— instinctul tău de vânător de transmiţătoare n-a dat 
greş, boţman. L-am găsit din prima mişcare. S-ar putea spune 
că ne-am dus direct la el. 

— Unde? 

— Ticăloşii ăştia vicleni. Bănuiesc că s-au gândit că ar fi o 
glumă şi că ar fi ultimul loc unde am căuta. Ce loc ar fi mai 
potrivit pentru un transmiţător decât un birou de transmisiuni 
distrus? Nu numai că l-au alimentat de la una din bateriile 
rămase întregi, dar au montat chiar şi o antenă provizorie. 
Nu-ţi dădeai seama dacă te uitai la ea. 

— Felicitări, sir. Aţi făcut o treabă bună. L-aţi lăsat acolo? 

— Da. Bineînţeles că prima mea pornire a fost să-l smulg 
de acolo. Dar până la urmă a triumfat pornirea mai înţeleaptă, 
dacă pot folosi termenul acesta în ce mă priveşte. Dacă ştiu 
unde suntem cu ajutorul acestui transmiţător, atunci ne-au 
detectat şi cu ASDIC-ul. 

— Bineînţeles. Dacă am fi deconectat transmiţătorul şi ne- 
am fi oprit motoarele şi generatorul, atunci şi-ar fi ridicat 
periscopul şi ne-ar fi localizat fără probleme. O să vină şi 
momentul şi locul oportun pentru a-l deconecta. 

Adică în timpul nopţii, boţman, dacă o să mai fim la 
suprafaţă până vine noaptea. 

— Nu sunt foarte sigur că în timpul nopţii, sir. După cum 
aţi spus şi dumneavoastră, totul depinde de starea în care 
vom fi la căderea nopţii. 

Jamieson îi aruncă o privire gânditoare şi neîncrezătoare, 
dar nu zise nimic. 


McKinnon dormea dus într-o cabină goală, chiar lângă cea 
a Căpitanului Andropolous, când veni Johny Holbrook să-l 
trezească. Trecuse cam o jumătate de oră de la prânz. 

— Vă caută domnul Naseby la telefon sir. 

McKinnon se ridică din pat, se frecă la ochi şi-l privi 
neprietenos pe tânărul subofițer sanitar, care la fel ca 
Wayland Day avea faţă de boţman un sentiment de respect 
amestecat cu teamă. 

— N-a putut altcineva să vorbească cu el? 

— Imi pare rău, sir. V-a cerut anume pe dumneavoastră. 


McKinnon se duse în sala de mese unde lumea era deja 
adunată pentru prânz. Erau acolo Patterson, Jamieson şi 
Sinclair împreună cu Margaret Morrison şi sora Irene. 
McKinnon luă receptorul: 

— George, tocmai mă aflam şi eu într-o lume mai bună. 

— Îmi pare rău, Archie, dar m-am gândit c-ar fi mai bine să 
afli şi tu. Avem companie. 

Cu tonul pe dare-l folosea, Naseby ar fi putut la fel de bine 
să vorbească despre vreme. 

— Ah! îi răspunse McKinnon. 

— La tribord. Cam la două mile depărtare, poate chiar mai 
puţin. Dacă nu oprim, vor trage, aşa ne-au spus. 

— Oh! 

— Şi-au mai zis că dacă încercăm să schimbăm cursul, or 
să ne scufunde. 

— Chiar aşa? 

— Aşa zic ei. Poate chior s-o facă. Să întorc nava spre ei? 

— Da. 

— Şi puterea maximă? 

— O să cer eu. Urc într-un minut, spuse el şi închise 
telefonul. 

— Pe cuvântul, meu, asta a fost o conversaţie uimitoare. 
Plină de informaţii, dacă aş putea spune aşa. 

— Noi, boţmanii, suntem oameni care vorbim, puţin. 
Domnule Patterson, se poate putere maximă? 

Patterson încuviinţă hotărât, se ridică fără un cuvânt şi se 
îndreptă spre telefon. 

— Presupun că nu-i nevoie să punem întrebări, zise 
Jamieson resemnat. 

— Nu, sir. îmi pare rău de prânzul dumneavoastră. 

— Folosim obişnuita strategie - ah - cea directă? întrebă 
Sinclair. 

— N-avem de ales. Omu zice că o să ne scufunde. 

— Şi o să zică mai mult de-atât când va vedea că ne 
schimbăm direcţia spre el, zise Jamieson. O să spună că 
echipajul de pe San Andreas e o adunătură de nebuni 
irecuperabili. 


— S-ar putea să aibă mare dreptate dacă va spune aşa 
ceva, comentă McKinnon şi se întoarse, pregătindu-se să iasă. 
Îl opri însă Ulbricht. 

— Vin şi eu. 

— Vă rog, nu, locotenente. Nu cred că noua noastră 
cunoştinţă o să ne scufunde, dar foarte sigur va încerca să ne 
oprească. Sunt sigur că prima lui ţintă va fi puntea de 
comandă. Vreţi să distrugeţi toată munca pe care au făcut-o 
doctorul Sinclair şi surorile şi s-o luaţi de la capăt cu cusături 
şi bandaje? Sunteţi egoist, Margaret! 

— Rămâi floc, Karl Ulbricht. 

Ulbricht îi aruncă o privire răutăcioasă, dar apoi ridică 
neputincios din umeri, zâmbi şi râmase pe loc. 

Când McKinnon ajunse pe puntea de comandă, timona era 
răsucită la maximum şi San Andreas începuse să se rotească 
uşor la tribord. Naseby întoarse, capul spre McKinnon, care 
tocmai intrase. 

— Treci tu la cârmă, Archie. Ne transmit un mesaj. 

Naseby ieşi ta tribord. Cineva de pe blochausul 
submarinului folosea într-adevăr un proiector pentru semnale 
Morse, dar transmitea foarte încet. McKinnon se gândi că în 
mod sigur nu era un cunoscător al limbii engleze şi transmitea 
literă cu literă un mesaj dat. La prova blochausului, trei 
bărbaţi stăteau pe vine în jurul tunului, care, după cât putea 
să-şi dea seama boţmanul de la distanţa aceea, era îndreptat 
direct spre ei. Operatorul terminase de semnalizat. 

— Ce zice, George? 

— Reluaţi-vă cursul. Opriţi sau tragem. 

— Transmite-le chestia aia cu nava sanitară. Acordul de la 
Geneva. 

N-or să dea doi bani pe chestia asta. 

— Tu transmite, totuşi. Distrage-le atenţia. Mai dă-ne timp. 
Regulile bunei cuviinţe spun să nu tragi într-un om când stai 
de vorbă cu el. 

Naseby începu să semnalizeze, dar aproape imediat sări 
înapoi în cabina de manevră. Norul de fum de la tun era 
inconfundabil, ca şi şocul şi zgomotul obuzului care explodă 
imediat după aceea în interiorul platformei. Naseby îl privi cu 
reproş pe McKinnon: 


— Archie, ăştia nu joacă după regulile tale. 

— Aşa se pare. Poţi să vezi unde ne-au lovit? 

Naseby ieşi din nou la tribord şi se uită în jos spre pupa. 

— În popota marinarilor, zise el. Adică, în ceea ce a fost 
popota marinarilor. Bineînţeles că acum nu mai e nimeni 
acolo. 

— Poţi să fii sigur că nu acolo au vrut să nimerească. Un 
vânt de intensitatea 4 nu prea contează pentru noi, dar postul 
de comandă al tunului devine foarte instabil. Asta nu-mi prea 
place, George. Ar putea să lovească oriunde în altă parte, 
numai acolo unde vor, nu. Nu putem decât să sperăm că 
următorul obuz va lovi puntea la fel de sus, pe cât a lovit-o 
primul de jos. 

Următorul obuz a trecut direct prin cabina de manevră. 
Spărsese geamul de la prova tribord - unul dintre geamurile 
înlocuite după atacul mitralierelor iui Klaussen - pătrunsese 
prin tabla de metal subţire care separa cabina de manevră de 
ceea ce fusese biroul radio şi explodă înăuntru. Uşa glisantă 
de lemn fu distrusă în sute de bucăţi care fură aruncate în 
faţă, chiar în cabina timonei, iar şocul exploziei îl aruncă pe 
McKinnon peste timonă şi pe Naseby peste o măsuţă pentru 
hărţi. Dar schijele tăioase ale obuzului zburaseră în altă 
direcţie şi cei doi bărbaţi scăpaseră nevătămaţi. 

Naseby trase cu putere aer în piept, încercând să-şi 
recapete respiraţia în urma şocului. 

— Se descurcă din ce în ce mai bine, Archie. 

— Am avut noroc. 

Platforma începuse să vibreze destul de puternic o dată cu 
mărirea turaţiei motorului, iar San Andreas se năpustea acum 
direct spre blochausul submarinului, care totuşi se afla încă la 
o distanţă mai mare de o milă. 

— Următorul obuz va trece la o milă pe lângă cabina de 
manevră. 

De fapt, următorul obuz trecu la o distanţă destul de mare 
de navă şi căzu în mare la 100 de yarzi de pupa, fără să 
explodeze. 

Următorul îi lovi undeva în prova. Dar din cabina de 
manevră era imposibil de spus unde anume îi lovise, pentru 
că nu puteau vedea dacă puntea de la teugă se îndoise sau 


se înălţat, dar nu se îndoiau că există avarii. Zăngănitul 
puternic de la lanţul uneia din ancorele de la prova, care 
căzuse pe fundul Mării Norvegiei, putea fi auzit de la o milă 
depărtare. Zăngănitul se opri la fel de brusc cum începuse, 
căci se pare că din pricina vitezei, puţul lanţului se 
desprinsese din varangă. 

— Nu-i nici o pagubă, zise Naseby. Cine să arunce ancora 
la o adâncime de 100 de picioare? 

— Cui îi pasă de ancoră? Problema e dacă luăm apă. 

Încă un obuz pătrunse undeva la prova, dar de data 
aceasta nu mai aveau nici un dubiu asupra locului unde 
căzuse, căci o mică porţiune din puntea teugei dinspre babord 
se înălţă cu aproape un picior. 

— Nu pare deloc momentul potrivit să cercetăm dacă 
luăm sau nu apă, cel puţin nu cât timp ochesc în prova, ceea 
ce se pare că şi fac, zise Naseby. Suntem atât de aproape 
acum că ţintesc din ce în ce mai bine. Se pare că urmăresc 
linia de plutire. Doar nu ne vor scufunda! Şi nu ştiu că aurul 
este acolo? 

— Nu ştiu ce ştiu ei. Probabil că ştiu că există aur la bord, 
dar n-au nici un motiv să ştie unde anume. Dar asta nu 
înseamnă că o mică schijă ar scădea valoarea aurului. 
Oricum, presupun că ar trebui să fim recunoscători că avem 
mici avantaje: din unghiul ăsta, este imposibil să lovească 
zona spitalului. 

Un al treilea obuz îi lovi şi explodă la prova, cam în acelaşi 
loc ca cel de dinainte. Porțiunea de la teugă care se înălţase 
deja, se mai ridică cu aproape un metru. 

— Asta a lovit în atelierele de tâmplărie şi vopsitorie, zise 
Naseby absent. 

— La asta mă gândeam şi eu; 

— Ferguson şi Curran erau în sala de mese când ai plecat 
tu? 

— Tocmai la asta mă gândeam. Nu-mi amintesc să-i fi 
văzut, dar nici nu sunt sigur că nu erau acolo. Sunt o pereche 
atât de leneşă că ar fi putut sări peste masa de prânz ca să 
mai câştige o oră de somn. Ar fi trebuit să-i avertizez. 

— N-ai avut timp să avertizezi pe nimeni. 


— AŞ fi putut să trimit pe cineva. E. adevărat că m-am 
gândit că o să-şi concentreze focul asupra punţii de comandă, 
dar tot ar fi trebuit să trimit pe cineva. E vina mea. Tot îmi 
scapă câte ceva, după cum i-am spus şi iui Jamieson. Tăcu şi 
strânse din ochi, concentrat: Cred că pleacă, George. 

Naseby îşi duse binoclul la ochi: 

— Pleacă. Pe punte e cineva, căpitanul sau altcineva, care 
vorbeşte la o porta-voce. Servanţii umblă la tun şi... da... îl 
poziţionează longitudinal. Asta înseamnă ce cred eu, Archie? 

— Păi, nu mai e nimeni pe blochaus, servanţii coboară prin 
tambuchi, deci trebuie să însemne ce crezi tu. Au apărut ceva 
bule la suprafaţă? 

— Nu. Stai puţin. Da. Da, o mulţime. 

— Evacuează balastul principal. 

— Dar suntem încă la o milă depărtare de ei. 

— Căpitanul nu riscă şi-i dau dreptate. Nu e un idiot ca 
Klaussen. 

Priviră submarinul în tăcere câteva momente. Submarinul 
era acum la un unghi de 45°, cu punţile aproape scufundate şi 
dispărea cu repeziciune. 

— Treci tu la cârmă, George. Şi vrei să-l suni tu pe 
inginerul şef, să-i spui ce s-a întâmplat şi să-l rogi să 
încetinească până la viteza normală. După aia, înapoi pe 
direcţia pe care eram. Eu mă duc să verific daca luăm apă la 
prova. 

Naseby îl privi depărtându-se. Ştia că pentru boţman, 
inundația era pe locul doi. Voia de fapt să verifice dacă, într- 
adevăr, Curran şi Ferguson săriseră peste masa de prânz. 


McKinnon se întoarse după aproape 10 minute. Adusese 
cu el o sticlă de scotch şi două pahare, dar nu zâmbea. 

— N-au avut noroc? îl întrebă Naseby. 

— Abandonaţi de soartă, George. Abandonaţi de 
McKinnon. 

— Archie, trebuie să încetezi. Te rog, nu te mai învinovăţi. 
Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. 


Janet îl luase în primire de cum intră în sala de mese şi-l 
trase într-un colţ. McKinnon coborâse împreună cu Naseby. îl 
lăsaseră pe Trent la timonă şi Jones şi McGuigan ca santinele. 

— Da, ştiu că e banal ce-ţi spun, fără sens, dacă vrei, 
continuă ea. Şi dacă vrei încă o remarcă banală şi fără sens, 
iată, nu poţi învia morţii. 

— E adevărat, e adevărat, îi spuse el zâmbind fără umor. 
Şi fiindcă veni vorba despre morţi - şi nu trebuie să-i vorbim 
de rău - erau nişte personaje cam nefolositoare. Dar amândoi 
erau însuraţi, amândoi aveau două fete. Ce-ar crede ei dacă 
ar şti că viteazul boţman i-a uitat cu desăvârşire în dorinţa lui 
de a înfrânge un submarin. 

— Cel mai bun lucru ar fi să-i uiţi tu pe ei. Ştiu că sună 
inuman, dar morţii cu morţii şi vii cu vii. Noi suntem vii şi când 
spun „noi” nu mă refer la tine, mă refer la fiecare om de la 
bord, inclusiv la mine. Datoria ta este faţă de cei în viaţă. Nu 
ştii că fiecare persoană de pe nava asta, de la căpitan şi de la 
domnul Patterson în jos, depinde de tine? Depindem de tine 
ca să ne duci acasă. 

— Mai taci, femeie. 

— Pe mine mă duci acasă, Archie? 

— Cu o trambulină? Un triplu salt. Bineînţeles că te duc. 

Il apucă cu mâinile de umeri, privindu-l adânc în ochi, apoi 
zâmbi: 

— Ştii, Archie, chiar cred că mă vei duce. 

— Mă bucur, îi răspunse el tot zâmbind, dar nici el nu 
crezu măcar o clipă ce, spusese. Nu avea însă nici un rost să 
răspândească tristeţe şi disperare. 

Merseră amândoi la masă lângă Patterson, Jamieson şi 
Ulbricht. Patterson îi împinse un pahar: 

— Pot să spun că l-ai câştigat, boţman, Ai făcut o treabă 
minunată. 

— Nu chiar atât de minunată, sir. N-am avut altă soluţie 
decât să procedez aşa. Nu pot spune că-mi pare rău pentru 
căpitanul submarinului, dar s-a confruntat cu o problemă 
aproape de nerezolvat. Soluţia era ori să se ascundă, ori 
nimic. Are ordin să nu ne scufunde aşa că cel mai bun lucru 
care-i rămânea de făcut era să ne producă cât mai multe 


pierderi. Ne năpusteam asupra lui, se ascundea. Foarte 
simplu. 

— În felul în care explici tu, e foarte simplu. Am auzit? că 
ai scăpat ca prin urechile acului, acolo sus în cabina de 
manevră. 

— Dacă obuzul ar fi trecut prin metal şi ar fi explodat în 
cabina de manevră, asta era! Dar a trecut prin fereastră. Am 
avut baftă. 

— Şi la prova ce e? 

— Sunt 3 găuri. Deasupra liniei de plutire. Astea şi cu 
stricăciunile pe care ni le-a făcut submarinul - sau mai bine 
zis pe care ni le-am făcut cu mâna noastră - or să dea ceva 
de lucru meşterilor când vom ajunge pe un doc plutitor. 
Pereţii etanşi par încă întregi. Asta e partea bună a lucrurilor. 
Partea proastă a lucrurilor - şi mă tem că asta este numai 
vina mea este că... 

— Archie! îl întrerupse Janet tăios. 

— Of, bine! Aţi aflat că Ferguson şi Curran au murit. 

— Ştiu şi îmi pare rău. E groaznic. Acum sunt 20 în total. 
Patterson stătu pe gânduri câteva secunde. Crezi că vor 
continua? 

— Ce să continue, sir? 

— Să încerce să ne oprească în loc, dar nu să ne scufunde. 

McKinnon ridică din umeri: 

— Pentru nemți este mult mai important să-i discrediteze 
pe ruşi în faţa guvernului nostru, decât să obţină aurul. După 
cum stau lucrurile acum, vor şi varza grasă şi slănina-n pod. E 
doar o chestie de lăcomie. 

— Deci, atâta timp cât ei sunt lacomi, noi suntem cât de 
cât în afara pericolului. 

— In afara pericolului de a fi scufundaţi, dar nu şi de a fi 
capturați. 

— Dar tocmai ai spus..; 

— Nu trebuie decât să mai trimită încă un submarin şi ne- 
au liniştit. Cu două submarine n-avem nici o şansă. Dacă ne 
luăm după unul dintre ele, celălalt va merge paralel cu noi şi 
va trimite obuz după obuz după pofta inimii. Bineînţeles că nu 
vor trage în sala maşinilor; vor să ne ducă în Norvegia cu 
propriile noastre mijloace. Vor trage în spital. Cum ajunge 


primul obuz acolo, cum fluturăm şi noi steagul alb, deşi dacă 
avem ceva minte în cap, îl fluturăm înainte să tragă. Data 
viitoare când am să mă duc pe puntea de comandă, am să iau 
şi un cearşaf mai mărişor cu mine. 

— Sunt momente, boţman, când mi-aş dori să-ţi ţii 
gândurile doar pentru tine, zise Jamieson. 

— Dar, răspundeam la o întrebare, sir. Şi mai e ceva la 
care m-am gândit, o altă întrebare, dacă vreţi. Numai o mână 
de oameni ar trebui să ştie despre această operaţie, despre 
acest plan de a folosi San Andreas pentru a transporta 
lingouri. Numai unul sau doi miniştri ar fi ştiut, unul sau doi 
amirali. Nu mai mulţi. Mă întreb cine este trădătorul care ne-a 
vândut? Dacă ne întoarcem şi dacă o persoană proeminentă 
şi binecunoscută se sinucide inexplicabil, atunci îl vom afla. 
Mă scuzaţi, domnilor, dar am nişte treburi de făcut, zise el 
ridicându-se. 

— Ce treburi, Archie? întrebă Janet. N-ai făcut destul, 
pentru o singură zi? 

— Un boţman are întotdeauna treburi de făcut. E o chestie 
de rutină, Janet, doar rutină, încheie el şi părăsi sala de mese. 

— Rutină? Ce rutină? întrebă ea. 

— Curran a murit. 

— Ştiu, zise ea încurcată. 

— Curran era croitor de vele. E treaba unui croitor de vele 
să coasă giulgiul morţilor. 

Janet se ridică în grabă şi părăsi masa. Patterson îi aruncă 
lui Jamieson o privire supărată: 

— Sunt momente, inginer secund, când mi-aş dori ca tu să 
fii acela care „să-ţi ţii gândurile pentru tine”. Eşti chiar foarte 
ager, să-nţeleg. 

— Aveţi dreptate, aveţi dreptate. Să fiu şi eu puţin delicat? 
Cred că şi un bădăran ar fi fost mai delicat. 


CAPITOLUL XIII 


Patterson termină de citit slujba de înmormântare şi 
trupurile lui Curran şi Ferguson, înfăşurate în lințolii, 
alunecară pe scândurile înclinate şi dispărură în întinderea 
îngheţată a Mării Norvegiei. Tot atunci, zgomotul de la sala 
maşinilor începu să scadă, iar San Andreas îşi încetini viteza. 

Aproape tot echipajul era pe punte pentru că cei doi 
fuseseră o pereche destul de simpatică şi plăcută. Jos 
rămăseseră  bucătarii, ospătarii împreună cu personalul 
medical şi cei trei mecanici. Pe puntea de comandă erau Trent 
şi Jones. 

Jamieson se îndepărta primul. 

—- Am impresia, zise el, că am făcut o greşeală. 

Continuă să meargă, fără grabă, cu aerul unui om care 
ştia că nu este momentul potrivit să creeze panică. Patterson 
şi McKinnon îl urmau mai încet. 

— Ce vrei să spui? întrebă Patterson. Adică de ce am făcut 
o greşeală? 

— A fost amabil, sir. De fapt, vroia să spună că deşteptul 
de boţman a făcut încă o gafă. Cine era de gardă jos? 

— Doar tânărul Stephen. ÎI ştii, polonezul. 

— Să sperăm că n-o să fie următorul aruncat peste bord. 

Patterson se opri şi-l apucă pe McKinnon de braţ: 

— Adică ce vrei să spui? Ce vrei să spui prin gafă? 

— Lucrurile se leagă între ele, îi răspunse McKinnon cu o 
voce slabă. Poate că sunt obosit, poate că nu mai pot gândi 
bine. Aţi observat cine a lipsit de la funeralii, sir? Patterson ÎI 
privi câteva clipe în tăcere, apoi spuse: 

— Personalul medical, personalul de la bucătărie, 
stewarzii, cei care sunt pe puntea de comandă. Mâna i se 
încleştă de braţul boţmanului; Şi McCrimmon. 

— Exact. Şi a cui a fost ideea genială să-l lăsăm pe 
McCrimmon să umble liber de colo-colo? 


Pur şi simplu n-a mers cum trebuie. Nu te poţi gândi la 
toate. Nimeni nu poate. Un pungaş, asta e McCrimmon. Crezi 
că o să putem găsi vreo dovadă împotriva lui? 

— Sunt sigur că nu. Oricum, sir, aş vrea să am 
permisiunea dumneavoastră să-l închid, zise McKinnon, 
clătinând din cap cu amărăciune. Deşi nu mai foloseşte la 
nimic să pui zăvorul când calul a scăpat deja. 


Stephen zăcea pe podea, acoperit de motorina care 
ţâşnea încă dintr-un furtun de combustibil tăiat. Lângă 
urechea dreaptă avea o zgârietură care sângera uşor. Sinclair 
termină de examinat capul lui Stephen şi se ridică. 

— O să-l ducem la spital. O să-i fac şi o radiografie, deşi 
nu cred că e nevoie. Când se va trezi, nu va avea decâto 
durere de cap puternică. Privi spre două obiecte de oţel care 
erau pe jos lângă Stephen. 

— Ştii cine a făcut asta, boţman? 

— Da. Păi, cheia asta tubulară cu care a fost doborât 
Stephen, cleştele eu care a fost tăiat furtunul, - ar putea fi 
amprente pe ele. 

— Nu. A folosit chestia asta şi pe ea nu vom găsi nici o 
amprentă, zise McKinnon, atingând cu piciorul o ancoră 
veche. Furtunul acesta poate fi înlocuit, sir? îl întrebă pe 
Patterson. 

— Se poate. Cât ar dura, inginer secund? 

— Două ore, cu aproximaţie, răspunse Jamieson. 

— veniţi eu mine, domnule Patterson? întrebă McKinnon. 

— Va fi o plăcere pentru mine, boţman. 


— Ştii, ai fi putut să-l omori, începu McKinnon ca într-o 
discuţie amicală. 

McCrimmon, care stătea pe o bancă în sala de mese, îl 
privi obraznic: 

— Ce dracu tot spui? 

— Pe Stephen. 

— Stephen? Ce-i cu Stephen? 

— Capul lui spart. 


— Tot nu ştiu despre ce vorbeşti. Capul spart. Cum de-a 
ajuns cu capul spart? 

— Pentru că tu ai coborât în sala maşinilor şi i l-ai spart. Şi 
ai mai tăiat şi un furtun de combustibil. 

— Eşti nebun. Nu m-am mişcat din locul ăsta în ultimul 
sfert de oră. 

— Atunci ai văzut cine a coborât în sala maşinilor. Şi apoi, 
eşti mecanic, McCrimmon. Se opreşte un motor, şi tu nu 
cobori să cercetezi? 

McCrimmon mesteca gumă: 

— Asta e o înscenare. Ce dovadă aveţi? 

— Destul, zise Patterson. Eşti arestat, McCrimmon şi vei fi 
închis. Când ajungem înapoi în Anglia, vei fi judecat pentru 
crimă şi înaltă trădare, vei fi condamnat şi în mod sigur 
împuşcat. 

— Asta-i cea mai mare tâmpenie. McCrimmon prefaţase 
cuvântul „tâmpenie” cu câteva epitete alese, care nu pot fi 
reproduse. N-am făcut nimic şi voi nu puteţi dovedi nimic. 

Chipul lui McCrimmon era mai palid decât de obicei. 

— Nici nu trebuie, îi răspunse McKinnon. Amicul tău 
Simons sau Braun, sau cum l-o chema, a ciripit tot, cum zic 
americanii. Vrea să pună totul în spinarea ta, speră cel puţin 
să scape cu viaţă. 

— Nenorocitul! 

McCrimmon se ridicase în picioare, rânjind ameninţător şi 
îşi duse mâna dreaptă în salopetă. 

— Nu! îl opri Patterson. Nu pune mâna, indiferent ce ai 
acolo. N-ai unde să fugi, McCrimmon, iar boţmanul te-ar putea 
omori cu o singură mână. 

— la dă-mi ce-ai acolo, zise McKinnon întinzând mâna şi 
McCrimmon îi puse în palmă un cuţit, foarte încet şi foarte 
atent. 

— N-aţi câştigat. Pe chip i se citea şi teama şi răutatea. 
Cine râde la urmă, râde mai bine. 

— S-ar putea. McKinnon îl privea gânditor. Ştii ceva ce noi 
nu ştim? 

— După cum ai zis şi tu, s-ar putea. 

— Ca, de pildă, despre existenţa unui transmiţător ascuns 
în cabina de transmisiuni? 


McCrimmon se repezi la el, dar scoase un urlet scurt 
înainte să se prăbuşească pe podea. Pumnul boţomanului îi 
zdrobise nasul. Patterson se uită în jos la omul care îşi 
pierduse cunoştinţa, apoi la McKinnon şi întrebă: 

— Chestia asta ţi-a produs vreo satisfacţie? 

— Bănuiesc că n-ar fi trebuit să procedez aşa, dar într- 
adevăr mi-a produs o satisfacţie. 

— Şi mie, mărturisi Patterson. 


Ceea ce păruse o zi lungă, dar nu fusese, trecu încet până 
la lăsarea serii şi apoi a nopţii, dar nemţii tot nu-şi făcuseră 
apariţia. San Anareas, alimentată din nou, îşi continua cursul 
direct spre Aberdeen. Stephen îşi recăpătase cunoştinţa şi, 
după cum prevăzuse doctorul Sinclair, avea doar o durere de 
cap suportabilă. Sinclair reuşise să repare temporar nasul 
zdrobit al lui McCrimmon, care avea nevoie de intervenţia 
unui chirurg plastic, iar Sinclair nu era aşa ceva. 


Locotenentul Ulbricht, cu o hartă desfăcută în faţa lui, îşi 
freca gânditor bărbia şi-l privea pe McKinnon care stătea pe 
un scaun în faţa lui, în cabina Căpitanului 

— Până acum am fost norocoşi. Norocoşi? N-aş fi crezut 
niciodată să ajung, să spun aşa ceva la bordul unei nave 
engleze! De ce suntem lăsaţi în pace? 

— Pentru că suntem exact cum spuneţi dumneavoastră: 
norocoşi. Nu mai au alt submarin prin jur, iar amicul care ne 
urmărea n-are de gând să mai încerce din nou să ne atace de 
unul singur. Apoi, încă ne îndreptăm direct spre Aberdeen. Ei 
ştiu unde suntem şi n-au nici un motiv să creadă că nu ne mai 
ducem unde ar trebui. Şi nici nu au vreun mijloc prin care să 
afle ce s-a întâmplat pe această navă. 

— Bănuiesc că ai dreptate. Ulbricht se uită din nou pe 
hartă şi-şi duse gânditor mâna la gură. Dacă nu ni se întâmplă 
ceva în timpul nopţii, atunci o să ni se întâmple mâine. Asta e 
ce cred eu. Sau cel: puţin, ceea ce simt. 

— Ştiu. 

— Ce ştii? 


— Ştiu de ziua de mâine. Compatrioţii dumitale nu sunt 
proşti. Mâine o să trecem foarte aproape de Insulele Shetland. 
Ei vor presupune că am putea să ne oprim în Lerwick sau în 
altă parte pe acolo şi atunci ei vor acţiona conform acestei 
posibilităţi. 

— Cu avioane? Cu Condor-uri? 

— E posibil. 

— RAF are avioane de luptă acolo? 

— Aşa cred, dar nu ştiu. N-am mai fost acolo de ani de 
zile. 

— Luftwaffe ştie. Dacă au avioane Hurricane sau Spitfire, 
Luftwaffe nu va trimite niciodată un Condor împotriva lor. 

— Dar ar putea să trimită câteva avioane Messierschmitt 
ca escortă. 

— Şi dacă nu vor folosi avioane? S-ar putea să trimită o 
torpilă? 

— Nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva. 

— Nici eu. Când spun torpilă, mă gândesc la ceva mortal. 
Ştii, nu-i nevoie să mergem spre sud pe lângă Bressay şi apoi 
să ocolim Bard Head. Am putea să folosim canalul de nord. 
Parcă Maryfield se numeşte satul acela, nu? 

— Acolo m-am născut eu. 

— Ce idioţenie. O idioţenie din partea mea, vreau să spun. 
Dacă facem o întoarcere clară spre canalul de nord, va 
însemna în mod sigur torpilarea noastră! 

— Da. 

—- lar dacă ne îndreptăm constant spre sud şi trecem de 
Bressay, ar putea să creadă că ne menţinem pe direcţia 
Aberdeen? 

— Nu putem decât spera, locotenente. Nici nu se pune 
problema unei certitudini. Dar n-avem nimic altceva de făcut. 

— Nimic? 

— Ei, ar mai fi ceva. Am putea cobori să ne luăm cina. 

— Poate ultima. 

McKinnon îşi încrucişă degetele, zâmbi dar nu spuse 
nimic. 


Cina se desfăşurase bineînţeles într-o atmosferă gravă. 
Patterson în special era foarte trist. 

— Ţi-a trecut vreodată prin cap, boţman, că am putea sa 
întrecem acest submarin? Chiar dacă nu am deschide la 
maximum robinetul de abur tot am câştiga câteva noduri cu 
robinetul asta. 

— Da, sir. Sunt convins că am putea. Atmosfera 
apăsătoare se simţea clar. Şi mai sunt convins că submarinul 
ar detecta imediat creşterea turaţiei motorului. Şi-ar da 
seama că încercăm să scăpăm de el, şi-ar da seama că ştim 
că ne urmăreşte. S-ar ridica la suprafaţă - ceea ce înseamnă 
că-şi va mări viteza - şi ne-ar termina. Probabil că are vreo 
douăsprezece torpile. Câte dintre astea credeţi că nu ne vor 
nimeri? 

— Prima ar fi de ajuns, îi răspunse Patterson, oftând. 
Numai un om disperat poate face asemenea sugestii 
disperate. Dar ai fi putut să spui ceva mai încurajator, 
boţman. 

— Puţină odihnă după trudă; un port în care să ancorezi 
după o călătorie zbuciumată, zise Jamieson. Dar nu va exista 
nici o clipă de odihnă pentru noi. boţman. Nici un port sigur. 
N-am dreptate? 

— Va trebui să existe, sir. M-aţi auzit când am promis s-o 
duc acasă pe doamna, îi răspunse McKinnon, arătând-o pe 
Janet Magnusson. 

— Eşti foarte drăguţ, Archie McKinnon, îi zise ea zâmbind. 
Dar în acelaşi timp, minţi cu neruşinare. 

— Domnia-voastră, care n-are niciodată încredere, i-o 
întoarse el, zâmbindu-i. 

Ulbricht a fost primul care a simţit o schimbare în 
atmosferă: 

— Ţi-a venit vreo idee, domnule McKinnon? 

— Da. Sau cel puţin, aşa sper. Se întoarse spre Margaret 
Morrison: Vrei să fii atât de drăguță să-l rogi pe Căpitanul 
Bowen să vină în salon? 

— Incă o conferinţă secretă? Am crezut că n-au mai rămas 
spioni, criminali sau trădători la bord. 

— Nici nu cred că mai sunt. Dar nu risc. Îi privi pe cei de la 
masă. Aş vrea să fiţi cu toţii prezenţi. 


În dimineaţa următoare, chiar după ivirea zorilor - care tot 
târziu apăreau şi la latitudinea aceea - locotenentul Ulbricht 
privea din uşa dinspre tribord la întinderea netedă de pământ 
pe care reuşea s-o vadă din când în când printre picăturile de 
apă şi zăpada. 

— Deci acolo este Unst, nu? 

— Da, ăla e. 

Deşi McKinnon stătuse treaz aproape toată noaptea, arăta 
proaspăt, relaxat şi aproape vesel. 

— Şi după asta vă omorâţi voi, shetlanderii? 

— Chiar după asta. 

— Nu vreau să te jignesc în vreun fel, domnule McKinnon, 
dar probabil este cea mai pustie, întunecată şi aridă insulă pe 
care am avut ghinionul să-mi cadă ochii. 

— Fiecare iubeşte locurile natale, îi răspunse McKinnon 
calm. Frumuseţea, locotenente, este văzută de fiecare altfel. 
Şi apoi, nici nu poţi vedea minunăţia unui loc pe o asemenea 
vreme. 

— Asta e încă o problemă. Întotdeauna este vremea aşa 
de îngrozitoare pe Insulele Shetland? 

McKinnon privea cu o deosebită satisfacţie marea cenușie, 
cerul acoperit de nori şi fulgii de zăpadă. 

— Mie vremea mi se pare minunată. 

— După cum spuneai, nu vezi cu aceeaşi ochi. Mă întreb 
dacă un pilot de Condor vă împărtăşeşte impresia? 

— E puţin probabil. McKinnon îi arătă ceva în faţă. De aici 
de la tribord, cred că e bine unde am ajuns. Acolo e Fetlar. 

— Ah! Ulbricht consultă harta. Cam cu 6 milă, două cel 
mult, faţă de locul unde trebuia să fim. Ne-am descurcat 
binişor, domnule McKinnon. 

— Ne-am? Adică v-aţi descurcat. Aţi navigat splendid, 
locotenente. Amiralitatea ar trebui să vă dea o medalie 
pentru serviciile aduse. 

Ulbricht zâmbi: 

— Mă îndoiesc că Amiralul Doenitz va fi de acord. Că veni 
vorba de servicii, bănuiesc că, nu mai aveţi treabă cu mine. 
Ca navigator, vreau să spun. 


— Tatăl meu a fost pescar de meserie. Primii mei patru ani 
pe mare i-am petrecut cu el în jurul insulelor astea. Mi-ar fi 
greu să mă râtăcesc. 

— Îmi imaginam. Ulbricht ieşi la tribord şi privi spre pupa 
câteva secunde, dar se întoarse în grabă, tremurând şi 
scuturându-şi zăpada de pe haină: 

— Cerul - adică ceea ce reuşesc să zăresc eu din el - se 
întunecă binişor la nord. Vântul a început să se înteţească. Se 
pare că vremea asta îngrozitoare, sau minunată, cum vrei tu, 
o să mai ţină ceva. Dar asta n-ai prevăzut în calculele tale. 

— Nu sunt nici vrăjitor, nici ghicitor. Citirea viitorului nu e 
una din specialităţile mele. 

— Bun, atunci să zicem că avem un noroc neaşteptat 
exact la momentul potrivit. 

— Putem spune că avem noroc. Dar oricum, nu prea mult. 


Fetlar-ul era exact în dreptul tribordului când urcă şi 
Naseby ca să preia timona. McKinnon ieşi şi el la tribord ca să 
aprecieze singur cum era vremea. San Andreas se îndrepta 
spre sud, cu o deviaţie de numai unul sau două grade spre 
vest şi avea vântul, care bătea dinspre nord, direct la pupa. 
Norii care se adunau la nord erau întunecaţi şi nu prevesteau 
nimic bun, dar McKinnon nu zăbovi mult cu privirea într-acolo, 
îşi dădu seama, la început mai nesigur, apoi din ce în ce mai 
convins, că exista ceva mai grav, care prevestea ceva mai 
rău. Se întoarse înăuntru şi-l privi pe Ulbricht: 

— Vă amintiţi că vă spuneam adineauri că avem doar 
puţin noroc? Ulbricht îi răspunse dând din cap. Avem 
companie. Afară e un Condor. 

Ulbricht nu spuse nimic; ieşi doar afară şi ascultă. Se 
întoarse după câteva momente. 

— N-aud nimic. 

— Din pricina variaţiei intensității şi direcţiei vântului, sau 
ceva de genul ăsta. Eu îl aud fără probleme. Vine de undeva 
de la N-E. Sunt sigur că pilotul nu vrea să-l auzim. Sunt ori 
prea atenţi, ori prea bănuitori, ori poate amândouă deodată. 
Probabil că iau în considerare şi faptul că ne-am putea opri 
undeva în Insulele Shetland. Aşa că submarinul era ridicat la 


suprafaţă înainte de ivirea zorilor şi a chemat un Focke-Wulf, 
dar, fără îndoială, pilotului i s-a spus să nu fie văzut sau auzit. 
Şi asta va face, până ce submarinul îi va trimite mesajul că 
ne-am schimbat direcţia. Atunci va apărea şi el. 

— Ca să ne termine, zise Naseby. 

— In nici un caz n-or să arunce cu petale de trandafiri. 

— Nu mai crezi că or să facă treaba asta nişte avioane 
torpiloare sau nişte bombardiere în picaj sau Stukas? 

— Nu. N-au cum să ajungă la timp aici şi nici nu pot veni 
mai devreme ca să stea prin preajmă. N-au o asemenea raza, 
de acţiune. Dar flăcăul ăsta imens poate sta aici toată ziua, 
dacă e nevoie. Bineînţeles că eu am presupus că nu e decât 
unul. Dar s-ar putea să fie doi sau trei. Nu uitaţi că suntem o 
ţintă foarte importantă. 

— Nu au mulţi o asemenea calitate. Ulbricht era 
posomorât. Capacitatea asta a dumitale de a înveseli lumea, 
de a le uşura inima... 

— Asta-i şi părerea mea, zise Naseby, care nu părea mai 
fericit decât Ulbricht. La dracu! Ce bine dacă nu te-ai fi dus la 
tribord. 

— Doar n-aţi fi vrut să port de unul singur povara 
secretului? Nu-i nevoie să mai spuneţi şi altcuiva. De ce să 
răspândim tristeţea şi disperarea fără să fie nevoie, când 
putem face ceva. 

— Adică să-i lăsăm într-o preafericită ignoranță, nu? 
întrebă Naseby, iar McKinnon îi încuviinţă din cap. Şi eu m-aş 
fi simţit mai bine aşa. 

La puţin timp după prânz, McKinnon şi Ulbricht coborâră în 
spital. Tocmai treceau pe lângă un mic grup de insule, care nu 
se vedeau desluşit şi pe care McKinnon le numise Skerries. 
Naseby şi McGuigan rămăseseră pe puntea de comandă. 
Ninsoarea, care era mai degrabă lapoviţă, se mai potolise, dar 
nu încetase. Şi vântul se mai liniştise. Vizibilitatea, dacă într- 
adevăr acela era termenul potrivit, varia între 2 şi 4 mile. 
Norii erau cam la 2.000 de metri înălţime şi undeva în înaltul 
cerului, un Condor nevăzut pândea. McKinnon nu-l mai auzise, 
dar nu se îndoise nici o clipă că se afla încă acolo. 

Căpitanul şi Kennet se ridicaseră în pat şi McKinnon îşi 
petrecu ziua cu ei şi cu Margaret Morisson. Toţi îşi impuseseră 


să fie calmi, dar tensiunea şi starea de expectativă care 
pluteau în aer erau puternice şi se simțeau. Ar fi rău, se 
gândea McKinnon, dacă ar şti de Condorul care patrulează 
deasupra noastră. 

In sala de mese se întâlni cu Patterson şi Sinclair. 

— In mod cu totul extraordinar, zise Sinclair, dimineaţa 
aceasta n-am avut alarme sau incursiuni, nu-i aşa, boţman? 

— Să dea Domnul s-o ţină aşa, îi răspunse McKinnon, care 
se întrebă cum ar numi Sinclair prezenţa Condorului: o alarmă 
sau o incursiune? 

— Vremea e de partea noastră. Ninge, vizibilitatea e slabă 
- nu e ceaţă, dar tot nu se vede bine - şi o perdea groasă de 
nori acoperă cerul. 

— Sună promiţător. Numai de-am ajunge odată la Insula 
Fericirii. 

— Noi sperăm că vom ajunge. Că veni vorba de Insula 
Fericirii, aţi făcut ceva pregătiri pentru debarcarea răniților 
când vom ajunge? 

— Da. N-avem probleme. Rafferty va trebui să fie scos pe 
targă. La fel şi patru din cei pe care i-am luat din Murmansk - 
doi cu răni la picioare şi doi cu degerături. Cinci în total. E 
Uşor. 

— Sună bine. Domnule Patterson, acum cei doi tâlhari, 
McCrimmon şi Simons sau cum i-o chema. Va trebui să-i 
legăm înainte să debarcăm, cel puţin să le legăm mâinile la 
spate. A 

— Dacă vom avea şansa să-i debarcăm. li vom lega în 
ultima clipă - or fi ei criminali înrăiţi, dar nu putem lăsa doi 
oameni legaţi pe o navă care se scufund. 

— Vă rog, nu mai vorbiţi despre asemenea lucruri, zise 
Sinclair. 

— Bineînţeles, sir. Li s-a dat de mâncare? Nu întreb pentru 
că mi-ar păsa cu adevărat. 

— Nu, îi răspunse Sinclair. Am fost eu la ei. Simons zice că 
i-a pierit pofta de mâncare, iar pe McCrimmon îl doare faţa 
atât de tare încât nu poate mânca. Il cred, abia-şi poate mişca 
buzele. Parcă l-ai fi lovit cu un ciocan, boţman. 

— Nu vărs lacrimi amare pentru nici unul. 

McKinnon îşi mâncă prânzul în grabă şi se ridică să plece: 


— Trebuie să-l schimb pe Naseby. 


— Cam în două ore, zise McKinnon. Poate chiar mai 
repede, dacă zăresc o perdea potrivită de nori, de zăpadă sau 
chiar de ceaţă - ceva în care să putem dispărea. 
Dumneavoastră sau domnul Jamieson veţi fi în sala maşinilor 
atunci? 

— Probabil amândoi, îi răspunse Patterson oftând. Nu 
putem decât spera că va merge, boţman. 

— Asta-i tot ce putem face, sir. 

Abia trecuse de ora 3 după-amiaza şi McKinnon,- însoţit pe 
puntea de comandă de Naseby şi Ulbricht, hotărî, că e timpul 
să pornească. 

— Nu putem vedea dar suntem cam în dreptul capătului 
sudic de la Bressay. 

— Aşa aş zice. Ar trebui să mergem direct spre vest. 

— Ei bine, n-are rost să amânăm inevitabilul. McKinnon 
sună la sala maşinilor. Domnul Patterson? Acum, vă rog. 
George învârte timona spre dreapta. Direct spre vest. 

— Şi de unde să ştiu eu unde este vestul? 

McKinnon deschise larg uşa dinspre tribord: 

— O să fie cam frig şi cam umed, dar dacă reuşeşti să 
menţii vântul exact în dreptul obrazului drept, atunci pe-acolo 
e şi vestul, sau pe-acolo pe undeva. 

Intră apoi în cabina de transmisiuni,  deconecta 
transmiţătorul şi ieşi apoi la babord. 

Vremea se schimbase foarte puţin. Cerul era cenuşiu, 
marea la fel, cădea o lapoviţă uşoară şi de-abia se vedea la 
două mile în faţă. Se reîntoarse în cabina de manevră, lăsând 
uşa deschisă astfel încât vântul dinspre nord să poată trece 
prin-năuntru. 

— Mă întreb, zise Ulbricht, ce gânduri i-or trece prin minte 
căpitanului submarinului acum? 

— Probabil că nu unele foarte plăcute. Totul depinde de 
modul în care reuşeşte să ştie unde suntem: se baza pe 
transmiţător, pe ASDIC sau pe amândouă? Dacă era numai 
transmiţătorul, atunci ne urmărea de la o distanţă prudentă 
ca să-şi poată ţine antena la suprafaţă şi să prindă semnalul 


fără să fie văzut. În acest caz, nu suntem în raza de ascultare 
a ASDIC-ului. Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci foarte bine 
poate să creadă că radioul nu mai are baterii. In fond, n-are 
nici un motiv să creadă că am dat din întâmplare peste 
transmiţător şi că am aflat şi de trucurile ascunse ale lui 
McCrimmon. 


San Andreas, tăcută acum, se îndrepta aproximativ spre 
vest, încă în plină viteză. 

— Deci este în dilemă, continuă McKinnon. Nu este o 
situaţie în care mi-ar plăcea să fiu. Deci ce hotărâre va lua? 
Va mări viteza, urmând cursul pe care l-am avut noi înainte, 
sperând să ne ajungă din urmă sau, va crede că încercăm să 
găsim un adăpost şi am luat-o în grabă spre Bard Head, 
sperând că vom fi localizaţi? Totul depinde de cât de abil este. 

— Nu ştiu ce să zic, spuse Ulbricht. 

— Eu ştiu, zise Naseby. Noi doar presupunem că nu ne-au 
urmărit prin ASDIC. Dacă e la fel de abil ca tine, Archie, el se 
va îndrepta pe un curs de interceptare şi va cere Condorului 
să coboare şi să ne caute. 

— Mi-era teamă că ai să spui asta. 

Un sfert de oră se scurse într-o linişte din ce în ce mai 
înfiorătoare, apoi McKinnon ieşi la babord, dar nu rămase mult 
acolo. 

— Ai avut dreptate, George, spuse el cu un ton resemnat. 
E acolo şi ne caută. Aud motoarele Condorului destul de clar, 
dar nu ne-a văzut încă. Dar ne va vedea totuşi, da, ne va 
vedea. Nu trebuie decât să mai cerceteze un pic zona - nu-i 
va trebui foarte mult - şi ne va prinde. Apoi, un semnal către 
submarin, o grămadă de bombe pentru noi şi submarinul va 
veni să ne termine de tot. 

— Asta e un gând foarte deprimant, îi răspunse Naseby. 
Ulbricht ieşi şi el la babord, dar se întoarse aproape imediat. 
Nu spuse nimic, doar clătină din cap. McKinnon sună la sala 
maşinilor: 

— Domnul Patterson? Vreţi să porniţi, vă rog? Şi nu vă 
obosiţi s-o porniţi încet. Repede, dacă vreţi cu putere maximă. 
Condorul a coborât, ne caută şi e chestie de câteva minute 


până să ne găsească. Vreau s-o ştergem de aici cu toată 
viteza. 

— Dar nu eşti la fel de rapid ca un Condor, zise Naseby. 

— Din păcate ştiu şi eu asta, George. Dar n-am de gând să 
rămân aici ca o cloşcă pe ouă până când ajunge aici şi ne 
atacă. Întotdeauna trebuie să încercăm să scăpăm. 

— Dar el mai poate să se întoarcă şi să se răsucească mai 
repede decât noi. Mai bine ai încerca să spui câteva rugăciuni, 


Condorului îi mai trebuiră însă încă 20 de minute ca să-i 
găsească, dar îi găsi în cele din urmă şi nu pierdu nici o clipă 
ca să-şi facă prezenţa simțită şi auzită. Ca de obicei, se 
apropie dinspre pupa, zburând jos, la mai puţin de 300 de 
picioare, aşa cum spusese Naseby. El învârti cârma spre 
babord, dar degeaba: cum spusese tot el, Condorul se putea 
întoarce şi răsuci mult mai repede decât ei. 

Bomba, care sigur nu avea 500 de livre, căzu pe punte, 
cam la 60 de picioare de capătul dinspre pupa platformei, 
pătrunse şi explodă cu o flamă puternică, iar în urmă-i ţâşni 
un jet de apă amestecată cu motorină. 

— Asta a fost o lovitură neobişnuită, zise Naseby. 

McKinnon clătină din cap: 

— Nu e neobişnuită. Lăcomia. 

— Lăcomia? Ulbricht îl privi apoi clătină din cap în semn că 
a înţeles. Aurul. 

— Încă mai speră. Cât de departe credeţi că e Band Head? 

— Să fie cam la patru mile? 

— Cam aşa. Dacă nu ne capturează - adică nu ne opresc - 
până acolo, atunci or să ne scufunde. 

— Şi dacă ne opresc? 

— Atunci vor aştepta până vine submarinul să ne 
captureze. 

— E trist, zise Naseby. Foarte trist. La dragostea asta de 
bani mă refer. 

— Cred că se vor întoarce cam peste un minut să ne mai 
arate un semn de dragoste, zise McKinnon. 

Şi, într-adevăr, Condorul făcu o întoarcere rapidă ca să 
treacă deasupra lui San Andreas pe partea babordului. 


— Unii dintre voi, piloţii de Condor, sunteţi foarte hotărâți 
şi obsedaţi de câte o idee, îi zise McKinnon lui Ulbricht. 

— Există momente când doreşti să nu fi fost aşa. 

Al doilea atac era o copie a primului. Pilotul sau 
navigatorul ţintea cu o precizie destul de bună, căci a doua 
bombă căzu cam în acelaşi loc şi avu aceleaşi rezultate. 

— Astea nu sunt bombe mari, zise McKinnon, dar în mod 
sigur nici la una din astea prea mult nu mai rezistăm. Încă 
una la fel şi cred că ne va fi de ajuns, 

— Adică, va urma cearşaful alb. 

— Exact. Îl am aici cu mine. Glumeam. Ascultaţi! Aud un 
motor de avion! 

— Şi eu, zise Ulbricht. Toate produse în Germania. 

— Nu, ăsta nu e. În mod clar are alt sunet. E un avion de 
luptă. Dumnezeule, cât de prost pot să fiu! Sau, cât de prost 
puteţi fi. Sau pilotul de pe Condor. Bineînţeles că au un radar 
pe insulă. Probabil că locul e împânzit cu aparate. Bineînţeles 
că ne-au detectat şi-au detectat şi Condorul. Aşa că au trimis 
pe cineva să cerceteze. Nu, numai unul. Aud două motoare. 

McKinnon se năpusti afară şi aprinse luminile de la crucile 
roşii. 

— E mai bine aşa, ca să nu ne ia drept Tirpitz, explică el. 

— Îi văd, zise Ulbricht, dar tonul lui era lipsit de orice 
inflexiune. 

— Şi eu. McKinnon se uită la Ulbricht şi reuşi să-şi ascundă 
bucuria. Le recunoaşteţi? 

— Da. Hurricane. 

— Îmi pare rău, locotenente. Regretul din vocea lui 
McKinnon era sincer. Dar ştiţi ce înseamnă asta? 

— Din păcate, ştiu. 

Nu exista nici un dubiu de altfel. Avioanele Hurricane îl 
ajunseră repede din urmă şi traseră simultan, unul de 
deasupra, altul de dedesubt. Focke-Wulful nu explodă, nu se 
dezmembră, nu luă foc, într-un cuvânt nu avu un sfârşit 
dramatic. Lăsând nori de fum în urmă, se prăbuşi abrupt în 
mare şi dispăru în valuri. Chipul locotenentului Ulbricht 
rămăsese în continuare lipsit de expresie. 

Cele două avioane de luptă se întoarseră la San Andreas, 
zburând deasupra ei, unul foarte aproape, celălalt la aproape 


o milă depărtare. Prezenţa avioanelor era liniştitoare şi le 
dădea siguranţă, deşi e greu de spus ce ar fi putut ele să facă 
împotriva unui submarin pregătit să lanseze o torpilă, în afară 
de faptul că-i puteau distruge periscopul. 

McKinnon ieşi la babord şi făcu cu mâna spre unul din 
avioane, cel care zbura aproape de ei. Avionul se legănă în 
semn de răspuns. Când McKinnon sună la sala maşinilor, îi 
răspunse Jamieson: 

— Cred că puteţi reduce viteza la o cotă normală, sir. 
Condorul s-a dus. 

— Unde s-a dus? încurcătura lui Jamieson era de înţeles. 

— In mare. L-au doborât două avioane Hurricane. 


Avioanele Hurricane rămaseră cu ei până când ajunseră la 
mai puţin de o milă de Bard Head. Tot atunci, din lumina 
amurgului se desprinse o fregată uşoară şi hotărâtă, care se 
apropie fără efort de ei. Boţmanul era pe punte. 

Un bărbat de pe fregată, căpitanul probabil, avea o porta- 
voce. 

— Aveţi nevoie de îngrijire şi protecţie, prietene? 

— Acum nu. 

— Aveţi avarii grave? 

— Câteva. De la câteva obuze şi bombe. Dar avem alt 
motiv de îngrijorare. Pe aici se învârte un nenorocit de 
submarin. 

— De-acum n-o să se mai învârtă, că se duce la mama 
dracului. Nu vezi ce am la pupa? 

— Ah! Şarje de adâncime. 


— Ei poftim! Comandantul bărbos clătină din cap uimit şi îi 
privi pe ceilalţi adunaţi în micul hol al hotelului. Povestea e de 
necrezut, dar bineînţeles, până să văd cu ochii mei, va trebui 
să vă cred. Aţi avut grijă de echipaj şi de pasageri, domnule 
Patterson? 

— Da, domnule. Sunt aici sau prin casele din apropiere. 
Avem tot ce ne trebuie. 


— Deci e cineva foarte sus din cabinet sau din Amiralitate 
care a minţit. N-ar trebui să dureze mult ca să fie descoperit. 
Boţman, eşti foarte, foarte sigur că acest om există? 

— Pun pariu, sir. Solda dumneavoastră contra solda mea. 
Îmi imaginez că e o diferenţă considerabilă între ele. Se ridică 
şi-i oferi braţul lui Janet Magnusson. Pe mine mă scuzaţi. l-am 
promis acestei doamne că o conduc acasă. 


SFÂRŞIT 


ADNOTĂRI 


AMIRALITATE Organul superior de conducere a forţelor 
maritime militare britanice. 

ARBORE TRIPOD Arbore (catarg) la nave militare de 
construcţie recentă format în general dintr-o coloană de oţel, 
susţinută de două picioare tubulare, iar partea superioară 
(arboretul) montată pe gabie care se reazemă pe 2 - 4 furci. 

ARMA (a) A dota o navă cu tot materialul, echipamentul, 
armamentul, etc. , necesar pentru îndeplinirea misiunilor 
specifice respectivei nave. 

BALANS Mişcare de tangaj, de ruliu sau combinată a 
navei; datorită valurilor, hulei, vântului sau manevrei proprii. 

BOCAPORT Gură de magazie - deschidere în punţile 
navei pentru încărcarea şi descărcarea diferitelor materiale, 
mărfuri, etc. 

BABORD Partea din stânga unei nave în raport cu axa sa 
longitudinală (când se priveşte spre prova). 

BASTINGAJ Parte a bordajului ce depăşeşte în unele 
locuri puntea La navele vechi era locul de depozitare a 
hamacelor strânse. - 

CABESTAN Aparat de ridicat sau de deplasat sarcini pe 
distanţe relativ scurte cu ajutorul unui cablu sau lanţ ce se 
pune în mişcare cu ajutorul unei tobe cu axa de rotaţie 
verticală. 

CAPAC Piesă de lemn, fier sau pânză rezistentă cu care se 
acoperă un obiect de pe punte, sau un orificiu. 

CAPA Poziţia pe care o ocupă o navă în raport cu direcţia 
vântului, pentru a suporta un timp foarte rău. 

CARENA Partea exterioară din corpul navei ce se află sub 
linia de plutire. Din punct de vedere constructiv este partea 
cea mai importantă din corpul navei. 

CAREUL OFIŢERILOR Sala de mese a ofiţerilor la bordul 
navei şi loc de reuniune. 


CARLINGĂ PE PUNTE Grindă longitudinală de lungime 
redusă, instalată sub punte pentru consolidarea, porţiunilor cu 
mari solicitări. 

COCA Corpul navei, partea principală a ei, constând din 
osatură, bordaj exterior, interior şi punți, inclusiv 
suprastructurile. 

COLAC PANTALON Dispozitiv de salvare a echipajului 
unei nave eşuate; constă dintr-un colac de salvare prevăzut 
cu o pereche de pantaloni în care se îmbracă persoana ce se 
transbordează. Colacul este tras deasupra apei ghidat de un 
cablu ce se întinde între nava eşuată şi coastă sau altă navă. 

COMPAS GIROSCOPIC sau girocompas Aparat bazat pe 
principiul giroscopulul, folosit la indicarea direcţiei nordului 
adevărat (geografic) independent de magnetismul terestru, 
spre deosebire de compasul magnetic, (busola) care indică 
nordul magnetic. 

COPASTIE Bandă din tablă cu care se înalţă bordajul 
exterior al navei deasupra punţii superioare, pentru a se 
împiedica căderea persoanelor şi a obiectelor de pe punte în 
apă. 

DANA Porţiune de cheu la care poate acosta şi staţiona o 
navă. 

DEFERLARE Căderea crestelor de val spre înainte ca 
urmare a faptului că baza valului întâlneşte un obstacol, o 
zonă cu fund mic sau un banc. 

DERIVA Deplasarea navei cauzată de vânt sau de curenţi. 

DUNETA  Suprastructură situată la pupa unei nave 
deasupra punţii superioare. 

ETRAVĂ Piesă din oţel de mare rezistenţă la extremitatea 
prova a navei. 

FREGATĂ Navă de război întrebuințată la escortă la 
vânătoarea de submarine. 

GABIE Mică platformă situată la catargul din prova, care 
serveşte ca post de observare. 

GEAMANDURA DE CEAȚĂ Corp plutitor ce este remorcat 
de navele unui convoi pe timp de ceaţă; este astfel conceput, 
încât apa este proiectată la înălţime printr-o deschidere 
orizontală, marcând poziţia geamandurii. 


GRADE (milit) în Royal Navy - ca de-altfel în toate 
marinele militare - gradele personalului îmbarcat diferă ca 
denumire de acelea întâlnite în armata de uscat. 

Astfel soldaţii, (trupa) se compune din marinari (matrozi, 
mateloți); grupa subofiţerilor este alcătuită, din maiștri şi 
submaiştri (principali şi de diferite clase şi specialităţi). 
Gradele ofițerilor cuprind: ofițeri inferiori (aspirant, 
locotenent, căpitan); ofiţeri superiori (/ocot.-comandor, cpt.- 
comandor, comandor) şi ofiţeri-amirali (contraamiral, vice- 
amiral şi amiral). 

GREEMENT Totalitatea manevrelor de la bordul unei 
nave; prin manevre înţelegându-se parâmele, cablurile, 
lanţurile ce servesc pentru manevrarea verigilor, velelor. 

HABITACLU Suportul busolei constituit din lemn sau un 
metal nemagnetic şi care conţine sistemele de fixare a 
barelor magnetice şi compensare. Este acoperit cu o calotă 
de alamă. 

HUBLOU Deschidere circulară în borduri şi la 
suprastructuri pentru iluminare naturală şi pentru aerisire. 

HULĂ Mişcarea suprafeţei mării după încetarea furtunii, 
cu valuri ce ating 10 - 15 m înălţime şi care nu se sparg. 

MILA MARINA Unitate de măsură a distanțelor pe mare. 
Este egală cu lungimea unui minut de arc de meridian şi 
variază odată cu latitudinea, mărimea ei crescând de la 
Ecuator spre poli. Prin convenție s-a adoptat o valoare 
medie egală cu 1852 m. 

NOD Unitate de viteză - folosită în marină, egală cu o milă 
marină (1852 m) parcursă într-o oră. 

PARÂMĂ Frânghie sau cablu de diferite grosimi din fibre 
vegetale, metalice sau sintetice şi întrebuințată la bordul 
navelor atât la manevrele de legarea acestora, cât şi la 
majoritatea lucrărilor marinăreşti. 

POST DE VECHE Loc la bordul unei nave situat la o 
înălţime cât mai mare de unde marinarii din cartul de serviciu 
observă cu atenţie marea sau alte obiective. 

PUNTE DE COMANDA Partea dintr-o punte deasupra 
castelului central destinată serviciilor, de conducere a navei. 

PUNTEA PUPA Porțiunea de punte cuprinsă între 
etambou şi planul cuplului maestru al navei. 


PUNTE SUPERIOARĂ Puntea cea mai de sus care 
acoperă coca navei pe toată lungimea acesteia. 

RULIU Mişcare de balans a unei nave în jurul axei sale 
longitudinale. 

SCARĂ BEAUFORT Scara vântului. Scară convenţională 
introducă în meteorologie în anul 1808 în care tăria vântului 
este redusă prin cifre de la 0.. 12. 

ŞEF DE CART Ofiţer de punte care prestează serviciul de 
conducere a navei într-un interval de timp numit cart de 
serviciu. 

ŞEF DE ECHIPAJ Membru al echipajului de punte cu 
îndelungată practică marinărească care conduce întreaga 
activitate a echipajului de punte. 

TAMBUCHI Deschidere practicată în punte pentru accesul 
în spaţiile de locuit sau în magazii. Se acoperă cu capace cu 
închidere etanşă. 

TANGAJ Mişcarea de balans a navei în jurul unei 
transversalei 

TEUGĂ Suprastructură în extremitatea prova a unei nave. 

TIMONA Roată prevăzută cu mânere cuplată cu instalaţia 
de. guvernare a navei şi care acţionează asupra cârmei fie 
prin intermediul servomotorului, fie prin forţa manuală. 

TIMONIER Marinar de punte specializat în manevra 
cârmei pentru ţinerea drumului ordonat sau pentru manevra 
navei. 

TRIBORD Partea, din dreapta a unei navei în raport cu 
axa sa longitudinală (când se priveşte spre prova). 

VINCI Maşină de ridicat sau tras folosită la tragerea sau 
filarea parâmelor de manevră, a remorcilor, etc. 


SAN ANDREAŞ. creea ROAR eat E ESEA ae ao aa aia TE 2 
iei Ia c- ANRE IEEE EET pe a RE RENI RE IEC CERE TIN E PERENE PEERED CR ERROR 3 
CAPITOLUL |stare 20 catea cada a ei Oe dau aaa sal BA da 14 
CAPITOLUL Ie se iaca pac ue ode cau a arta e aleea e E ora ala Bade mata oil iad 34 
CAPITOLUL IN 5 ee aice aer em oma ial slana a la mata d, acazi az d a asaza 56 
CAPITOLUL M onene doi ai ca fo oua pista za ae la E past 78 
CAPITOLUL V. nirai AAE 0 ea daia a aa cal oi aaa 100 
CAPITOLUL A EOE I 4 aa titi a Eta ba 120 
CAPITOLUL Vl i iaca eat a dia oa ata ds sa A ai ara 147 
CAPITOLUL VIN. a aia ca Daia goi ou fe pad a 163 
CAPITOLUL IN e e aa aa aaa iale lea a ca 183 
CAPITOLUL [05 e RARI INIMA a Pe ROI ARIA ANC N IA O AN nnn nnn nnna 197 
CAPITOLUL XI ae că sa ave it arta a a dal d a lea uit a 212 
CAPITOLUL XII... ne soeeenneueoiuaiaia na pl aneiicanaaiiiaiila aitai 235 
CAPITOLUL SINE 2 coace ea Dac Aaaa sa il ao bă oaia dica i ata 247 
=) 7 a E E EN PREA e MIR ARE PI E RE Pi A nl MERA SA ga E la 262 


ADNOTĂRI..... cazac aa dl oii bait daf baba Dual dada daia ata aia d aia 263 


Dar nu esti la fel de rapid ca un 


zise Naseby. 


, pacate știu 
gi înd sa råmân 
z| pe oud pâna că 


| ajunge aici și ne ata 


or 


Intotdeauna trebuie Si