Mark Twain — Aventurile Lui Huckleberry Finn

Mark Twain 


Mark Iwain 


AVENIURILE LUI 
HUCKLEBERRY FINN 


NOTĂ. 

Persoanele care vor încerca să găsească o justificare 
acestei povestiri vor fi date în judecată; persoanele care vor 
încerca să identifice o morală în cuprinsul ei vor fi 
surghiunite; persoanele care vor încerca să-i găsească vreo 
intrigă anume vor fi împuşcate. 

Din ordinul autorului 


CAPITOLULI. 

N-aveţi de unde să ştiţi cine sunt, dacă n-aţi citit cartea 
Aventurile lui Iom Sawyerl - dar n-are a face. Cartea a fost 
scrisă de domnul Mark Twain, iar cele istorisite într-însa 
sunt în mare parte adevărate. A mai pus şi de la el, pe ici pe 
colo - ia, o nimica toată - dar, îndeobşte, tot ce spune e 
adevărat. Cui nu i se întâmplă să mintă din când în când? 
Poate doar mătuşii Polly, văduvei Douglas sau, cine ştie, lui 
Mary2. 

În carte era vorba şi de Polly, mătuşa lui Tom, şi de Mary, şi 
de văduva Douglas - şi, precum v-am mai zis, în afară de 
unele lucruri trase de păr, cartea spunea adevărul 
adevărat. 

lată cum se isprăvea cartea: Tom şi cu mine am găsit banii 
ascunşi de tâlhari în peşteră şi ne-am îmbogăţit. Ne-am ales 
fiecare cu câte şase mii de dolari de aur. Un munte de bani, 
când îi puneai unul peste altul. Judele 'Thatcher i-a luat şi i-a 
pus să clocească dobândă, câte un dolar pe zi, şi asta tot 
anul, va sa zică o grămadă de bani, cu care nu mai ştiai ce 


să faci. Văduva Douglas m-a înfiat, jurându-şi să facă din 
mine „un om ţivilizat”. Îmi venea tare greu să stau toată 
vremea în casă, din pricina văduvei care era groaznic de 
aşezată şi de tipicară în tot ce făcea. De-aia, când n-am mai 
putut să rabd, am şters-o. Mi-am pus zdrenţele alea vechi şi 
m-am mutat iar în poloboc, bucuros că-s slobod. Dar Tom 
Sawyer m-a dibăcit şi mi-a dat de veste că are de gând să 
pună pe roate o bandă de hoţi, în care, dacă m-aş întoarce 
la văduvă şi m-aş face băiat de treabă, aş putea intra şi eu. 

Aşa că m-am întors. Cum m-a văzut, văduva a început să 
bocească, zicând că-s o biată oaie rătăcită şi multe altele, 
ce-i drept fără nici o răutate din parte-i. Apoi m-a vârât 
iarăşi în hainele alea noi, în care m-apucau năduşelile şi mă 
simţeam ca-n chingi. Şi atunci vechea poveste a-nceput din 
nou. Când văduva suna clopoţelul pentru cină, trebuia să 
dau fuga numaidecât şi, odată aşezat la masă, n-aveam voie 
să încep să mănânc: trebuia să aştept până ce văduva, cu 
bărbia în piept, blagoslovea bucatele, cu toate că nu le 
lipsea nimica, atâta doar că fiecare fel era gătit în alt vas. 
Când le pui pe toate într-o strachină, e altceva: se amestecă 
între ele, se fac mai zemoase şi ţi-e mai mare dragul să le 
mănânci. 

După cină, văduva îşi lua cartea şi începea să mă 
dăscălească despre Moise şi coşuleţul de papură3. La- 
nceput ardeam de nerăbdare să ştiu ce-i cu el, dar când am 
aflat că Moise răposase de mult, nu m-am mai sinchisit de 
el, pentru că, între noi fie vorba, nu prea mă dau în vânt 
după ăi morţi. 

Odată, când am vrut să fumez şi eu o pipă, i-am cerut voie 
văduvei. Dar ţi-ai găsit! Zicea că nu-i frumos, că-i un obicei 
mitocănesc şi c-ar trebui să mă las de fumat. Aşa-s unii 
oameni. Se apucă să ponegrească nişte lucruri de care n-au 
habar! Văduva îi tot dădea zor cu Moise, un cetăţean care 
nici măcar nu-i era rudă şi care, fiind mort, nu mai putea fi 
de folos nimănui; în schimb, mă învinuia într-una de o 
treabă care, orice s-ar zice, tot e bună la ceva. Unde mai 


pui că şi văduva trăgea tutun pe nas, dar pas de-i spune 
ceva, ea cică avea dreptul. 

Soră-sa, miss Watson, o fata bătrână, cu ochclari pe nas şi 
cam sfrijită, care de câteva zile venise să stea la ea, m-a 
încolţit apoi cu un abecedar. M-a canonit aşa cam un ceas, 
pân-a potolit-o văduva. Eram la capătul răbdărilor. O oră 
întreagă după aceea m-am plictisit de moarte, simţeam că 
înnebunesc. Miss Watson mă cicălea mereu: „Huckleberry, 
ia-ţi picioarele de-acolo”, „Huckleberry, nu te gheboşa, stai 
drept”. Şi după un minut începea iar: „Huckleberry, nu mai 
căsca şi nu te mai întinde aşa. De ce nu-ncerci să te porţi ca 
lumea?” 

Când a început să-mi vorbească despre iad, i-am spus 
cinstit că mi-aş dori să fiu acolo. Asta a scos-o din sărite, 
măcar că n-o spusesem cu răutate. Nu voiam decât să plec - 
oriunde; numai să plec; doream o schimbare, de orice fel. 

Mi-a zis atunci că nu se cade să vorbesc aşa, că ea n-ar fi 
spus niciodată una ca asta şi că, în ce-o priveşte, va face 
totul ca să ajungă în rai. Cât despre mine, socotind că nu-i 
nici o scofală să mă duc într-un loc unde o să vină şi ea, m- 
am hotărât să nu-mi dau silinţa s-o însoțesc. Fireşte că nu i- 
am spus-o, ca să n-o aţâţ şi mai mult - ar fi făcut gălăgie. 

Miss Watson îi tot dădea înainte cu raiul. Aşa-i era felul: 
când începea să-i turuie guriţa nu era chip s-o opreşti. În 
rai - zicea ea - oamenii n-au altă treabă decât să se plimbe 
toată ziulica şi să cânte la harfă, în vecii vecilor. După 
părerea mea, nu era cine ştie ce pricopseală, însă nu i-am 
spus nimic. Am întrebat-o numai, ce crede: Tom Sawyer ar 
putea nimeri şi el în rai? Fireşte că nu! mi-a răspuns ea. M- 
am bucurat din cale-afară: nu de alta, dar voiam să fiu 
împreună cu Tom. 

Miss Watson m-a tot bătut la cap, pân-am simţit că obosesc 
şi mă apucă stenahoria. În curând au fost chemaţi în casă 
negrii şi, după rugăciune, toată lumea s-a dus la culcare. M- 
am suit în odaia mea, cu un capăt de lumânare în mână; l- 
am pus pe masă, m-am aşezat pe un scaun lângă fereastră 


şi am încercat să mă gândesc la ceva vesel, dar degeaba. 
Mă simţeam atât de stingher, încât mai c-aş fi vrut să mor. 
Stelele străluceau şi frunzişul copacilor fremăta jalnic. De 
departe se auzea ţipătul unei bufniţe, bocind pesemne 
vreun mort. P-ormă o ciuvică a început să cârâie şi un câine 
să urle, semn că cineva avea să moară. lar vântul îmi tot 
şoptea ceva la ureche şi, nepricepând ce-mi spune, mă 
treceau fiori reci. Dinspre pădure se auzi apoi zgomotul pe 
care-l stârnesc strigoii când vor să ne spună ce au pe suflet 
şi nu se pot face înţeleşi; negăsindu-şi tihnă în mormânt, 
sunt nevoiţi să cutreiere drumurile şi să se tânguie noapte 
de noapte. Eram atât de abătut şi de înfricoşat, încât tare aş 
fi vrut să am pe cineva lângă mine. Curând, un păianjen 
începu să mi se caţăre pe umăr; i-am făcut vânt şi a picat 
taman în flacăra lumânării. Până s-apuc eu să mă mişc, se şi 
mistuise. Ştiam că e semn rău şi că-mi aduce nenorocire - 
n-aveam nevoie ca cineva sa mi-o spună. Şi m-a cuprins un 
tremurici, de era cât pe-aci să-mi cadă ţoalele de pe mine. 
M-am sculat şi am ocolit de trei ori scaunul, făcându-mi 
cruce de fiecare dată. Apoi mi-am legat c-un capăt de aţă o 
şuviţă de păr, ca să alung vrăjitoarele. Dar nu prea aveam 
eu încredere în chestia asta. Asemenea vrăji are rost să le 
faci când pierzi o potcoavă găsită, pe care voiai s-o atârni 
deasupra uşii, dar n-am auzit încă pe nimeni să spună că în 
felul ăsta ai putea scăpa de ghinion, după ce-ai omorât un 
păianjen. 

M-am aşezat iar, tremurând ca varga, şi mi-am scos 
luleaua. Acum nu era primejdie să afle văduva, fiindcă în 
toată casa domnea o linişte de mormânt. După nu ştiu câtă 
vreme, am auzit cum bate orologiul târgului - bang! bang! - 
de douăsprezece ori, apoi s-a lăsat din nou tăcerea, mai 
adâncă decât înainte. Dar în curând am auzit trosnind o 
creangă undeva în desişul copacilor - ceva se mişca pe- 
acolo. Am stat aşa, fără să clipesc, trăgând cu urechea. Am 
desluşit cu greu un mieunat, colo jos. Straşnic! Am mieunat 
şi eu încetişor de tot, am stins lumânarea şi am sărit de pe 


fereastră pe acoperişul şopronului. De-acolo m-am lăsat în 
jos şi m-am strecurat târâş printre copaci. Tom Sawyer era, 
fireşte, acolo. Mă aştepta. 

CAPITOLULII. 

Am pornit tiptil spre marginea grădinii văduvei, pe o 
potecă pierdută printre copaci, aplecându-ne ca să nu ne 
lovim cu capul de crengi. Tocmai când treceam prin faţa 
bucătăriei, m-am împiedicat de o rădăcină şi am căzut cu 
zgomot. Ne-am ghemuit la pământ, ţinându-ne răsuflarea. 
Jim, negrul cel mare al domnişoarei Watson, şedea în pragul 
bucătăriei - îl vedeam bine, fiindcă în spatele lui pâlpâia o 
lumină. S-a ridicat şi, întinzându-şi gâtul, a ascultat cam un 
minut; apoi a strigat: 

— Cine-acolo? 

A mai tras puţin cu urechea, apoi a pornit tiptil şi s-a oprit 
chiar alături de noi. Mai c-am fi putut să-l atingem cu mâna. 
Am stat aşa nu ştiu câte minute, fără să zicem nici „pis”, şi 
pe deasupra mai eram şi lipiţi unul de altul. Mă apucase o 
mâncărime undeva, pe la gleznă, dar nu-ndrăzneam să mă 
scarpin. Pe urmă a început să mă mănânce urechea, apoi 
spinarea, tocmai între umeri. Simţeam că mor dacă nu mă 
scarpin. De-atunci am băgat de seamă de multe ori că dacă 
te afli într-o societate simandicoasă sau la vreo 
înmormântare - sau dacă te duci la culcare când nu ţi-e 
somn - va să zică dacă te afli într-un loc unde nu se cuvine 
să te scarpini, taman atunci te-apucă mâncărimea într-o 
mie de locuri deodată. 

După un timp, Jim spuse: 

— Hei, cine-acolo? Unde eşti? Să-mi sară ochii dacă n-am 
auzit ceva. Aha, ştie Jim ce-i de făcut, şade aici, pân-aude 
iar zgomotu'. 

Şi se aşeză pe pământ, alături de noi. Îşi rezemă spinarea 
de un trunchi de copac şi-şi întinse picioarele, mai-mai să 
m-atingă. Începu să mă mănânce nasul aşa de tare, că-mi 
dădură lacrimile. Dar nici gând să mă scarpin. Apoi 
mâncărimea trecu în nări şi de-acolo mai departe. Nu mai 


ştiam ce să fac ca să stau locului. Cazna asta a ţinut vreo 
şase-şapte minute, dar mie mi s-a părut o veşnicie. Acum 
mă mânca în vreo unsprezece locuri deodată. Simţeam că 
nu mai pot să rabd nici o clipă, dar m-am hotărât să-ncerc şi 
mi-am încleştat fălcile. Tocmai atunci Jim începu să răsufle 
greu, apoi să sforăie. Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă! 

Tom îmi făcu semn, şuierând printre dinţi, şi începurăm să 
ne tărâm amândoi de-a buşilea, cu vreo zece paşi mai 
încolo. Tom se opri şi-mi şopti că ar fi nostim să-l legăm pe 
Jim de copac. Nu eram de aceeaşi părere: dacă se trezea? 
Ar fi făcut tărăboi şi atunci s-ar fi băgat de seamă că 
fugisem de-acasă. După un timp, Iom îmi spuse că n-are 
destule lumânări şi că se duce în bucătărie să mai 
şterpelească vreo câteva. l-am zis că n-are rost să încerce - 
dacă se trezea Jim şi venea după noi? Dar Iom zicea că face 
să încercăm, aşa că ne-am furişat în bucătărie şi am pus 
mâna pe trei lumânări, pentru plata cărora Tom lăsă pe 
masă un bănuţ de cinci cenți. Apoi am ieşit. Mă treceau 
năduşelile de nerăbdare. Dar ţi-ai găsit ca Iom să plece! 
Ţinea morţiş să se ţi-rască până la locul unde se afla Jim, ca 
să-i mai joace un renghi. Poate unde eram singur, iar în jur 
era atâta linişte, mi s-a părut lungă aşteptarea. 

Îndată ce Tom s-a întors, am luat-o pe potecă, de-a lungul 
gardului ce împrejmuia grădina, şi încet-încet am ajuns în 
creştetul dealului povârnit, peste drum de casă. Tom îmi 
povesti cum îi scosese pălăria lui Jim şi o agăţase de o cracă 
deasupra lui. Jim se mişcase niţel, însă nu se trezise. A doua 
zi, Jim avea să se laude la toată lumea că fusese fermecat de 
nişte vrăjitoare care-l încălecaseră şi cutreieraseră cu el 
întreg ţinutul, aducându-l după aceea la loc sub copac şi 
atârnându-i pălăria de o creangă, ca să-i arate cu cine 
avusese de-a face. După încă o zi, Jim avea să spună că 
vrăjitoarele i se urcaseră în cârcă şi-l călăriseră până hăt- 
departe, la New Orleans. De la o zi la alta, Jim lungea 
călătoria, ajungând cu vremea să spună că vrăjitoarele îl 
purtaseră prin întreaga lume, că-l sleiseră de puteri şi-i 


învineţiseră spinarea. Jim era atât de mândru de ce păţise, 
că nici nu se mai uita la ceilalţi negri. Veneau să-i asculte 
povestea negrii din împrejurimi şi nu era altul mai vestit ca 
el în tot ţinutul. Negrii veniţi de departe rămâneau cu gura 
căscată, măsurându-l cu privirea din cap până-n picioare ca 
pe nu ştiu ce minunăţie. Negrii ăştia au obiceiul să stea pe 
întuneric în bucătărie, lângă focul din vatră, şi să 
sporovăiască despre vrăjitoare. De câte ori vreunul din ei 
începea să vorbească, dându-şi aere că ştie tot, Jim îi reteza 
vorba: 

— Hm! Ce ştii tu despre vrăjitoare? 

Iar negrul cu pricina făcea feţe-feţe şi trebuia să se aşeze 
undeva, mai în fund. 

Jim n-avea să se mai despartă niciodată de bănuţul acela 
de cinci cenți, pe care şi-l legase cu o sforicică în jurul 
gâtului. Zicea că-i un talisman pe care i-l dăduse diavolul cu 
mâna lui, spunându-i că poate lecui cu el pe oricine şi că 
poate chema vrăjitoarele de câte ori voia, dacă şoptea vreo 
două vorbuliţe talismanului. Nu spunea însă niciodată care 
erau vorbuliţele. Veneau la el negri din toate colţurile 
ținutului şi-i dăruiau tot ce aveau la ei, numai să le arate 
bănuţul de cinci cenți. Dar se fereau să-l atingă, ştiind că 
însuşi diavolul îl ţinuse în mână. De când îl văzuse pe diavol 
şi fusese călărit de vrăjitoare, Jim nu mai muncea aproape 
de loc. 

Când am ajuns cu 'Tom pe culmea dealului, ne-am aruncat 
privirile spre târgul din vale, unde clipeau trei-patru 
luminiţe, pesemne în odăile cu oameni bolnavi. Deasupra 
noastră strălucea bolta înstelată, iar jos, lângă târg, şerpuia 
fluviul, lat de vreo milă, grozav de liniştit şi măreț. 
Coborând dealul, ne-am întâlnit cu Joe Harper, Ben Rogers 
şi alţi doi-trei băieţi care se ascunseseră în tăbăcăria veche. 
Am dezlegat o barcă şi-am pornit la vale pe fluviu, vreo 
două mile şi jumătate, până la ştirbitura cea mare din 
coasta dealului, unde am şi tras la mal. 


Am intrat într-un pâlc de tufe, unde Tom ne-a pus pe 
fiecare să jurăm c-o să păstram taina, apoi ne-a arătat o vă- 
găună în coasta dealului. Tufişurile erau mai dese acolo. Am 
aprins lumânările şi ne-am târât pe brânci în văgăună, cale 
de vreo două sute de metri, până am dat de larg. Tom 
începu să cerceteze locurile de trecere şi curând se vâri sub 
un perete în care n-ai fi zis că-i vreo crăpătura. Ne-am târât 
după elpână ce-am ajuns într-un fel de chilioară igrasioasă 
şi rece, unde ne-am şi oprit. 

— Acum - începu Iom - o să înfiinţăm o bandă de tâlhari şi 
o s-o botezăm „Banda lui Iom Sawyer”. Ioţi cei ce vor să 
intre în bandă trebuie să depună jurământul şi să-l semneze 
cu sângele lor. 

Văzând că toţi vor, Tom scoase din buzunar o foaie de 
hârtie pe care scrisese jurământul şi începu să ni-l citească. 
Zicea aşa - că fiece băiat trebuie să fie credincios bandei şi 
să nu-i dea niciodată în vileag secretele; că dacă cineva 
făcea vreun rău unui membru al bandei, oricare alt 
membru al ei căruia şeful îi poruncea să-l omoare pe ticălos 
cu fa-milie cu tot, era dator să se supună, neavând voie să 
mănânce, nici să doarmă până nu-i ucidea pe toţi şi nu le 
cresta pe piept câte o cruce - semnul bandei. Nici un străin 
nu putea folosi acest semn, iar dacă îndrăznea să-l 
folosească, trebuia judecat, şi a doua oară - omorât pe loc. 
lar dacă vreun membru al bandei trăda secretele ei, trebuia 
să i se taie gâtul, iar cadavrul lui urma să fie ars şi cenuşa - 
împrăştiată, iar numele trădătorului urma să fie şters de pe 
listă, cu sânge, şi nu mai putea fi pomenit niciodată de către 
membrii bandei, fiind blestemat şi sortit uitării pentru 
vecie. 

Toţi băieţii spuseră că-i un jurământ nemaipomenit de 
frumos şi-l întrebară pe Tom dacă-l ticluise singur. 

— În parte - răspunse el - iar restul l-am luat din cărţile cu 
pirați şi cu hoţi; orice bandă care se respectă are un 
jurământ ca ăsta. 


Câţiva îşi dădură cu părerea că ar fi bine ca familiile 
băieţilor care ar trăda secretele bandei să fie omorâte. 

— Bună idee! încuviinţă 'lom şi adause cu plaivazul şi 
prevederea asta. 

— Dar ce ne facem cu Huck Finn, că n-are familie? întrebă 
Ben Rogers. 

— Păi, n-are tată? zise Tom Sawyer. 

— Da, are tată, numai că de la o vreme nu mai e de găsit. 
Pe vremuri venea beat mort în tăbăcărie şi se culca lângă 
porci, dar de-un an şi ceva n-a mai fost văzut pe-acolo. 

Se apucară să despice firul în patru pe chestia asta şi erau 
cât pe-aci să mă scoată din bandă, sub cuvânt că fiecare 
membru trebuie să aibă o familie sau pe cineva care să 
poată fi omorât, altminteri n-ar fi drept pentru ceilalţi. 
Tăceau toţi, buimăciţi, neştiind cum s-o scoată la capăt. 
Eram gata să plâng, când deodată îmi dete în gând că 
domnişoara Watson se potrivea de minune: la nevoie, 
puteau s-o omoare pe ea. 

— Da, merge. E-n regulă! spuseră băieţii. Huck poate intra 
în bandă. 

Apoi fiecare îşi înţepă degetul cu un ac, ca să aibă cu ce 
iscăli. Mi-am pus şi eu semnul pe hârtie. 

— Şi-acum - zise Ben Rogers - să vedem cu ce-o să se 
îndeletnicească banda noastră? 

— Numai cu jafuri şi omoruri - răspunse Tom. 

— Dar ce-o să jefuim? Case, vite, sau... 

— Fleacuri! Să furi vite sau alte lucruri de-astea nu e jaf, ci 
găinărie - spuse Tom Sawyer. Noi nu suntem găinari, noi 
trebuie să lucrăm în stil mare. Suntem tâlhari de drumul 
mare. Purtăm măşti, oprim diligenţe şi trăsuri pe şosea, 
omorâm oamenii şi le luăm ceasurile şi banii. 

— E musai să-i omorâm? 

— Fireşte, e mai bine aşa. Unii experţi sunt de altă părere, 
dar îndeobşte se zice că-i mai bine să-i omori pe toţi, afară 
de ăia pe care putem să-i aducem în peşteră ca prizonieri, 
până vor fi ransomaţi4. 


— Ce mai e şi asta? 

— Nu ştiu. Dar aşa se obişnuieşte, am citit în cărţi. Şi se 
înţelege că trebuie să facem şi noi la fel. 

— Dar cum putem s-o facem, dacă nu ştim despre ce-i 
vorba? 

— La naiba, nu pricepeţi că e obligator? Nu v-am spus că 
aşa scrie în cărţi? Nu cumva vreţi să faceţi altfel decât scrie 
în cărţi, ca să-ncurcaţi lucrurile? 

— E uşor de zis, Tom Sawyer, dar cum naiba să fie 
ransomaţi indivizii, dacă nu ştim despre ce-i vorba? Asta aş 
vrea să ştiu. Dar tu ce crezi c-ar putea să fie? 

— Habar n-am. Dar s-ar putea să însemne că-i ţinem 
prizonieri până mor. 

— Aşa mai merge, nu e rău. De ce n-ai spus-o din capul 
locului? Îi ţinem prizonieri până ce-i ransomează moartea; 
numai că pân-atunci au să ne otrăvească viaţa, au să ne 
pape toată mâncarea şi-au să încerce mereu să fugă. 

— Mai las-o-ncolo, Ben Rogers! Cum să fugă când sunt 
păziţi de un gardian, gata să tragă-n ei la cea mai mică 
mişcare? 

— Un gardian? Asta-i prea de tot. Cum adică, cineva să 
stea aici toată noaptea, fără să-nchidă ochii, ca să-i 
păzească? Ce tâmpenie! N-ar fi mai bine să pună careva 
mâna pe-un ciomag şi să-i ransomeze de cum sosesc? 

— Nu, fiindcă asta nu-i scris nicăieri. Ascultă, Ben Rogers, 
ai de gând să faci cum scrie la carte, ori ba? Ce, îţi închipui 
că ăia care au scris cărţile nu ştiu ce-i bine şi ce nu-i bine să 
faci? Nu cumva crezi că poţi să-i înveţi tu? Ie-nşeli. Nu, 
amice, o să-i ransomăm cum scrie la carte. 

— Bine, fie. Dar eu, unul, zic că-i o neghiobie. la spune, 
omorâm şi femeile? 

— Ascultă, Ben Rogers, de-aş fi ageamiu ca tine, aş tăcea 
chitic. Să omori femeile? Ce idee! Nimeni n-a văzut în cărţi 
una ca asta. Le aduci în peşteră şi te porţi cuviincios cu ele. 
Şi încetul cu încetul le cazi cu tronc şi ele nu vor să se mai 
întoarcă acasă. 


— Dacă aşa stau lucrurile, nu mai am nimic de zis, dar să 
ştii că mare brânză nu e. În curând peştera noastră o să 
geamă de femei şi de tot felul de tipi care aşteaptă să fie 
ransomaţi, iar pentru noi, tâlharii, nici n-o să mai fie loc. 
Dar dă-i înainte. Eu am isprăvit. 

În vremea asta, prichindelul de Tommy Barnes adormise. 
Când îl treziră, era aşa de speriat, încât începu să bâzâie, 
spunând că vrea acasă la mămica şi că s-a săturat de hoţie. 

Începură să-l ia în băşcălie, strigându-i: „Sugaciule!” De 
necaz, piciul ne ameninţă că o să dea pe faţă toate 
secretele, dar 'Tom îi dărui cinci cenți ca să-şi ţină gura. 
Dup-aceea ne spuse că e timpul să plecăm şi că săptămâna 
viitoare o să ne întâlnim din nou, ca să jefuim şi să omorâm 
niscaiva oameni. 

Ben Rogers spuse că nu poate pleca de-acasă decât 
duminica, aşa că ar fi mai bine să începem duminica 
viitoare. Toţi ceilalţi fură de părere că nu se cade să 
săvârşim asemenea isprăvi duminica. Chestia era lămurită. 
A rămas stabilit să ne întâlnim cât mai curând ca să 
hotărâm o zi. Apoi, după ce l-am ales pe Tom Sawyer 
căpitan şi pe Joe Harper aghiotant al bandei, am plecat 
acasă. 

M-am căţărat pe acoperişul şopronului şi m-am strecurat 
pe fereastră în camera mea, tocmai când se lumina de ziuă. 
Hainele mele noi-nouţe erau soioase şi pline de noroi. lar eu 
eram mort de oboseală. 

CAPITOLULIII. 

A doua zi dimineaţă, domnişoara Watson mi-a tras o 
săpuneală straşnică din pricină că-mi murdărisem hainele; 
văduva însă nu m-a muştruluit, ci mi le-a curăţat de noroi şi 
de pete. Părea aşa de amărâtă, că mi-am pus în gând să mă 
port ca un mieluşel câtăva vreme, dac-oi putea. Apoi 
domnişoara Watson m-a luat în iatacul ei şi a-nceput să se 
roage, dar îşi răcea gura de pomană. Zicea că dacă am să 
mă rog în fiecare zi, au să mi se împlinească toate dorinţele. 


Ţi-ai găsit! Am încercat eu, nu-i vorbă, şi odată m-am ales 
cu o undiţă, numai că era fără cârlige. N-aveam ce face cu 
ea fără cârlige, aşa că am încercat de vreo trei-patru ori să 
cer cârlige, dar degeaba, nu căpătam nimic. Într-o bună zi, 
am rugat-o pe domnişoara Watson să încerce ea pentru 
mine. Mi-a răspuns că-s un nătărău. Nu mi-a zis niciodată 
de ce şi nici acum nu-s dumerit. 

Odată m-am dus în pădure şi mi-am bătut capul să pricep 
cum devine cazul. Dacă un om - îmi ziceam - poate primi 
orice ar cere într-o rugăciune, atunci de ce nu-şi recapătă 
diaconul Winn banii pierduţi cu porcii pe care i-a cumpărat? 
De ce văduva nu-şi primeşte înapoi tabachera de argint ce i- 
a fost furată? De ce domnişoara Watson nu pune pic de 
carne pe ea? Nu - mi-am zis eu - toate astea-s mofturi. 

M-am dus s-o întreb pe văduvă, care m-a lămurit că prin 
rugăciune se pot căpăta „daruri spirituale”. Văzând că nu 
pricep despre ce-i vorba, mi-a spus că trebuie să ajut pe 
alţii şi să am mereu grijă de ei, fără să mă gândesc nici o 
clipă la mine. Printre „alţii” se numără fireşte şi domnişoara 
Watson, îmi ziceam eu. 

M-am dus din nou în pădure şi iar mi-am sfredelit creierii 
ceasuri în şir, dar degeaba, nu vedeam nici un folos pentru 
mine, ci doar pentru alţii. Pân' la urmă m-am hotărât să nu- 
mi mai bat capul şi să-mi văd de-ale mele ca şi mai-nainte. 

Din când în când, văduva mă lua deoparte şi-mi vorbea 
despre pronia cerească, aşa de frumos, că-mi lăsa gura apă. 
Dar a doua zi, domnişoara Watson îşi vâra nasul şi strica 
toată treaba. Am ajuns să cred că or fi fiind două pronii; un 
nepricopsit ar avea un noroc grozav cu pronia văduvei, dar 
ar fi vai de viaţa lui dac-ar încăpea pe mâna proniei 
domnişoarei Watson. 

După multă chibzuială, mi-am zis că n-ar fi rău să fiu 
ocrotit de pronia văduvei - cu voia ei, bineînţeles. Mă 
întrebam însă ce folos ar trage pronia asta de pe urma 
unuia atât de neştiutor şi de necioplit ca mine. 


Babacu' nu se arătase de peste un an şi nu-i duceam de loc 
dorul, ba chiar mă simţeam destul de bine fără el. Nu mai 
voiam să-l văd. De câte ori era treaz şi se-ntâmpla să pună 
gheara pe mine, mă cotonogea. De aceea mă obişnuisem să 
fug în pădure când îl ştiam prin preajmă. Cam pe vremea 
aceea oamenii povesteau că se înecase în fluviu, cu vreo 
douăspre-zece mile mai sus de orăşel. Cel puţin aşa zicea 
lumea. Cică înecatul era de-un stat cu el, purta nişte 
zdrenţe şi avea un păr lung-lung, taman ca babacu'. Dar 
faţa i-era de nerecunoscut, fiindcă stătuse prea mult în apă, 
încât nici nu mai aducea cu o faţă omenească. Lumea 
spunea că plutise pe spate. Îl scoseseră din apa şi-l 
îngropaseră pe mal. Dar n-am avut parte de linişte prea 
multă vreme, fiindcă ştiam că un bărbat mort nu pluteşte pe 
spate, ci pe burtă. Eram sigur că nu fusese babacu', ci o 
femeie îmbrăcată în straie bărbăteşti. Şi iar m-a îmboldit 
teama, gândindu-mă că bătrânul o să se-ntoarcă într-o bună 
zi, cu toate că tare-aş fi vrut să nu mai vină. 

Vreme de o lună ne-am tot jucat de-a tâlharii, apoi m-am 
lăsat păgubaş, ca şi ceilalţi de altfel. Nu jefuisem şi nici nu 
omorâsem pe nimeni, ne lăudam numai. Când şi când o 
zbugheam din pădure şi dădeam năvală asupra porcarilor 
sau asupra precupeţelor care-şi duceau zarzavaturile la 
piaţă, dar n-am capturat niciodată nimic. Tom Sawyer zicea 
că porcii-s „lingouri”, iar napii şi celelalte legume - 
„juvaeruri”. Ne întorceam la peşteră şi pălăvrăgeam despre 
isprăvile noastre, despre oamenii pe care-i omorâsem sau îi 
însemnasem cu pecetea bandei. Eu unul nu vedeam nici un 
folos în toate astea. Într-o zi, Tom trimise un băiat să alerge 
prin târg cu un ciomag aprins - zicea că-i un „slogan”5 (era 
semnalul de adunare a bandei). Apoi ne înştiinţă că 
iscoadele îi aduseseră în taină vestea că a doua zi un mare 
convoi de neguţători spanioli şi bogătaşi arabi, având o 
încărcătură de diamante, va poposi în valea de lângă 
peşteră, împreună cu două sute de elefanţi, şase sute de 
cămile şi peste o mie de catâri, şi cu o escortă de numai 


patru sute de soldaţi. Zicea că o să facem o „ambuscadă“”6, 
că o să-i omorâm pe toţi şi că o să-i prădăm. 

Tom ne porunci să ne lustruim săbiile şi puştile şi să fim 
gata. Aşa era Tom: nu s-ar fi încumetat să prade nici măcar 
un car cu napi, dar ţinea morţiş să aibă săbiile şi puştile 
curățate pentru atac, cu toate că nu erau decât nişte biete 
ciomege şi cozi de mătură. Puteai să le freci până-ţi ieşea 
sufletul, că tot nu erau bune de nimic; doar să faci focul cu 
ele! 

Eu ştiam că nu putem veni de hac unei asemenea armate 
de spanioli şi arabi, dar voiam să văd cămilele şi elefanții, 
aşa încât sâmbătă, a doua zi, am fost la postul meu, în 
„ambuscadă”. 

Când am auzit comanda, ne-am năpustit din pădure şi-am 
coborât în fugă povârnişul. Şi ce să vezi? Nici picior de 
spaniol, de arab, de cămilă sau de elefant. Nu erau decât 
nişte elevi de la şcoala de duminică în excursie, şi încă nişte 
elevi din clasa I-a. I-am pus pe fugă şi i-am urmărit până la 
peşteră, dar n-am capturat decât nişte gogoşi şi puţin 
magiun. 

Ben Rogers, mai norocos, a pus mâna pe o păpuşă de 
cârpă, iar Joe Harper pe o carte de rugăciuni şi pe un 
abecedar. S-a ivit însă dascălul şi ne-a silit s-o luam la goană 
şi să lăsăm baltă toată prada. N-am văzut nici urmă de 
diamante, dar când i-am cerut socoteală lui Tom Sawyer, 
mi-a răspuns că erau acolo sumedenie de diamante, precum 
şi arabi, elefanţi şi câte şi mai câte. 

— Atunci - zic eu - de ce nu le-am putut vedea şi noi? 

— Dacă n-ai fi atât de ageamiu - mi-a spus el - şi ai fi citit 
cartea Don Quijote, ai fi ştiut fără să mă mai întrebi. 

Toate astea - zicea el - sunt roadele magiei. Cică ar fi fost 
acolo sute de soldaţi, şi elefanţi, şi comori, şi aşa mai 
departe; dar duşmanii noştri, pe care-i numea magicieni, 
prefăcuseră toate astea, numai din răutate, într-o excursie 
de elevi ai unei şcoli de duminică. 


— Bine, fie - i-am zis eu - dar ce ne-mpiedica să-i atacăm 
pe magicieni? 

— Eşti un prost, mă repezi el. Nu ştii că un magician poate 
chema o sumedenie de spiriduşi care te-ar face praf cât ai 
bate din palme? Spiriduşii sunt înalţi ca nişte copaci şi groşi 
cât nişte biserici. 

— Bine, bine - am stăruit eu - dar ce-ar fi dacă am chema 
şi noi în ajutor nişte spiriduşi? Oare n-am putea să-i snopim 
pe ăilalţi? 

— De unde să faci rost de ei? 

— Nu ştiu. Da' ăia cum fac rost? 

— Aia freacă o lampă veche de cositor sau un inel de fier şi 
atunci spiriduşii vin repede-repede, învăluiţi într-un nor de 
fum, cu tunete şi fulgere, şi fac tot ce li se porunceşte. 
Pentru ei e floare la ureche să smulgă un turn şi să-l 
trântească în capul unui director de şcoală de duminică sau 
în capul mai ştiu eu cui. 

— Şi cine-i pune aşa pe roate? 

— Cum cine? Ăl care freacă lampa sau inelul. Spiriduşii îl 
ascultă orbeşte şi trebuie să-i îndeplinească toate poruncile. 
Dacă le spune să clădească din diamante un palat lung de 
patruzeci de mile şi să-l umple cu gumă de mestecat sau 
mai ştiu eu cu ce, şi să-i aducă pe fiica împăratului Chinei ca 
să se însoare cu ea, spiriduşii n-au încotro şi-i îndeplinesc 
porunca pân-a doua zi, înainte de răsăritul soarelui. Şi în 
afară de asta, trebuie să care palatul în orice loc din ţară ar 
dori stăpânul lor. Acum ai priceput? 

— Eu cred că-s nişte zevzeci că nu-şi păstrează palatul, în 
loc să umble ca nebunii cu el în cârcă. Pe legea mea, dac-aş 
fi în locul lor, l-aş lăsa să crape pe ăl de-ar încerca să mă 
scoată din rosturile mele, frecând o rablă de lampă. 

— Ce tot vorbeşti, Huck Finn? Nu pricepi că vrândnevrând 
ai fi silit să vii, dacă magicianul freacă lampa? 

— Ce? Să mă silească pe mine, care-s înalt cât un pom şi 
gros cât o biserică? Ei bine, să zicem c-aş veni, dar l-aş sili 
eu să vadă stele verzi! 


— Prostii! 'Ţie degeaba-ţi vorbeşte omu' Huck. Eşti un 
nătărău. Habar n-ai de nimic. 

M-am gândit două-trei zile la afacerea asta şi-n cele din 
urmă m-am hotărât să văz cu ochii mei dacă e ceva serios 
sau nu. Am făcut rost de o lampă veche de cositor şi de un 
inel de fier, m-am dus cu ele în pădure şi le-am frecat şi 
răsfrecat, până mi-a ieşit sufletul, zicându-mi că-mi voi clădi 
un palat şi-l voi vinde. Dar degeaba, nu s-a arătat nici un 
duh. Atunci mi-am dat seama că toată chestia era doar o 
minciună de-a lui Iom Sawyer. Poate că-n mintea lui arabii 
şi elefanții trăiau aievea. Eu, unul, nu văzusem însă decât 
nişte elevi de la şcoala de duminică. 

CAPITOLULIV. 

Ei, şi-aşa trecură vreo trei-patru luni. Acum, iarna era în 
toi. În tot acest răstimp m-am dus în fiece zi la şcoală şi 
ajunsesem să cunosc buchiile, să citesc şi să scriu niţeluş, 
ba chiar ştiam pe dinafară tabla înmulţirii până la şase ori 
şapte treizeci şi cinci. Cred că n-aş fi în stare niciodată să 
merg mai departe chiar de-ar fi să trăiesc o veşnicie. Nu 
prea se lipeşte aritmetica de mine. 

La început nu puteam suferi şcoala, dar cu vremea m-am 
obişnuit. De câte ori mă simţeam obosit peste măsură, 
trăgeam la fit, iar bătaia pe care o încasam a doua zi îmi 
făcea bine şi mă înviora. Aşa încât, cu cât mă duceam mai 
des la şcoală, cu atât mi se părea mai uşor. Începusem chiar 
să mă obişnuiesc cu felul de a fi al văduvei, care nu mă mai 
scotea din sărite. Ce mă sâcâia mai mult era că trebuia să 
locuiesc într-o casă şi să dorm într-un pat, dar înainte de a 
se fi răcit vremea, o tuleam din când în când de-acasă şi 
dormeam în pădure, aşa, ca să mă mai odihnesc şi eu 
oleacă. 

Vechile apucături îmi plăceau mai mult, se-nţelege, dar 
începusem să prind gust şi pentru cele noi, aşa, puţintel. 
Văduva zicea că merg încet, dar sigur, pe calea cea bună şi 
că nu-i mai e ruşine cu mine. 


Într-o dimineaţă, la prânzişor, mi s-a întâmplat să răstorn 
solniţa. Am întins iute mâna după niţică sare ca s-o arunc 
peste umărul stâng, pentru a alunga piaza rea, dar 
domnişoara Watson mi-a luat-o înainte şi m-a apucat de 
braţ, zicându-mi: 

— Lasă mâna, Huckleberry, neîndemânaticule! 

Văduva a pus o vorbă bună pentru mine, dar eram sigur că 
asta nu-i destul ca să alunge nenorocul. După masă am 
plecat necăjit şi speriat, întrebându-mă ce-o să mi se 
întâmple şi când anume. 'le poţi feri de unele nenorociri, 
dar nu de o nenorocire ca asta. Aşa că n-am mai încercat 
nimic şi-am umblat de colo până colo, cătrănit şi cu ochii la 
pândă. 

M-am dus în grădina din faţa casei şi m-am căţărat pe 
pârleazul gardului ăl mare de uluci. Pământul era acoperit 
cu un pospai de zăpadă proaspătă, în care se zăreau urme 
de paşi. Veneau dinspre pietrărie şi se opreau puţin în 
dreptul pârleazului, apoi treceau de-a lungul gardului. 
Curios lucru că drumeţul nu intrase, după ce se învârtise 
atâta prin faţa pârleazului. Nu puteam pricepe de ce. Mă 
gândeam să mă iau după urmele paşilor, dar m-am oprit să 
le cercetez mai întâi. La început n-am băgat de seamă 
nimic, însă curând am desluşit în călcătura piciorului stâng 
o cruce făcută de nişte ţinte mari, pesemne ca s-alunge 
diavolii. 

În clipa următoare, coboram în fugă dealul. Mă uitam din 
când în când înapoi, dar n-am văzut pe nimeni. Şi-aşa, într- 
un suflet, am ajuns la judele Thatcher. 

— Ce-i cu tine, băiete - îmi spuse el - ce gâfâi aşa? Ai venit 
să-ţi încasezi dobânda? 

— Nu, dom'le... Da' ce, am ceva de luat? 

— Sigur că da, aseară ţi-a sosit dobânda pe jumătate de 
an, peste o sută cincizeci de dolari. O adevărată avere 
pentru tine. N-ar strica să ţi-i pun laolaltă cu ceilalţi şase 
mii de dolari, altminteri îi cheltuieşti. 


— Nu, domnule - îi spun eu - nu vreau să-i cheltuiesc. Nu 
vreau să-i iau nici pe ăştia, nici pe ceilalţi şase mii. Vreau să- 
i luaţi dumneavoastră, vi-i dau pe toţi. 

Judele păru uimit. Se vedea că nu pricepe nimic. 

— Adică, ce vrei să spui, băiete? 

— Nu mă întrebaţi, vă rog. Aşa-i că-i luaţi? 

— Bine, dar nu pricep. Ce s-a întâmplat? 

— Vă rog, luaţi-i şi nu mă mai întrebaţi nimic, nu mă siliţi 
să vă spun minciuni. 

Se gândi un pic, apoi rosti: 

— Aha, mi se pare c-am ghicit. Vrei să-mi vinzi averea ta, 
nu să mi-o dai. Asta e. 

Mâăzgăli ceva pe o hârtie, reciti ce scrisese şi-mi spuse: 

— Uite, am scris „în compensație”. Asta înseamnă că ţi-am 
cumpărat totul şi ţi-am achitat. Uite un dolar pentru tine. Şi 
acum iscăleşte! 

Am iscălit şi am plecat. 

Jim, negrul domnişoarei Watson, avea un ghemotoc de păr, 
mare cât un pumn, care fusese scos din al patrulea 
bărdăhan al unui bou. Cu ghemotocul ăsta Jim făcea 
farmece. Spunea că înăuntrul lui ar sălăşlui un duh 
atotştiutor. În seara aceea m-am dus la el şi i-am spus că 
babacu' se întorsese din nou, îi văzusem urmele paşilor pe 
zăpadă. Voiam să aflu ce-avea de gând şi cât timp va 
rămâne. Jim scoase ghemotocul şi-i şopti ceva, apoi îl 
aruncă pe podea. Ghemotocul căzu ca o piatră, fără să se 
rostogolească mai mult de-o palmă. Jim mai încercă o dată 
şi înc-o dată - dar în zadar. Atunci îngenunche, îşi lipi 
urechea de ghemotoc şi ascultă. Degeaba. Cică ghemotocul 
nu voia să vorbească. Uneori - mă lămuri el - nu scotea o 
vorbă dacă nu-i dădeai bani. l-am spus atunci că am un 
firfiric vechi şi calp, care n-avea nici un preţ, fiindcă sub 
argint se vedea arama - şi chiar şi aşa nu l-ar fi primit 
nimeni: era atât de lustruit, că părea unsuros şi asta-l 
dădea de gol. (N-aveam de gând să-i spun nimic despre 
dolarul pe care ttii-l dăduse judecătorul.) Nu-i cine ştie ce - 


i-am zis - dar poate că ghemotocul n-o să bage de seamă şi 
o să-l primească. Jim mirosi bănuţul, îl muşcă, îl frecă şi-mi 
spuse ca va face aşa fel încât ghemotocul să creadă că-i 
bun. 

O să ia un cartof de Irlanda, o să-l despice şi-o să vâre 
bănuţul înăuntru, lăsându-l acolo toată noaptea. A doua zi 
dimineaţa n-o să i se mai vadă arama şi n-o să mai fie 
unsuros, aşa că l-ar primi oricare om din târg, darămite o 
minge de păr. Ştiam şi eu şmecheria cu cartoful, dar o 
uitasem. 

Jim puse bănuţul sub mingea de păr, îngenunche şi ascultă 
din nou. De data asta - îmi zise el - mingea e-n toane bune, 
şi dacă vreau, o să-mi ghicească tot viitorul. 

— Dă-i înainte! îl îndemnai eu. 

Mingea îi vorbi lui Jim, iar Jim îmi spuse totul mie: 

— Taică-tu, bătrânu”, încă nu ştie ce vrea, acu” îi vine să 
plece, acu' vrea iar să rămână. Ăl mai bun lucru-i să stai 
liniştit şi să-l laşi pe bătrân să facă ce vrea. Deasupra lui 
zboară doi îngeri: unu-i alb, altu' negru. Albu-l îndeamnă să 
facă bine o ţâră, dar p-ormă vine negru' şi strică tot. Nimeni 
nu poate şti care înger o să-nvingă pân” la urmă; cu tine 
însă totu-i cât se poate de bine. Te aşteaptă multe necazuri, 
dar şi multe bucurii în viaţă. Ai să suferi de câteva ori, şi-ai 
să cazi şi la pat, dar ai să te scoli sănătos. Prin viaţa ta trec 
două fete. Una-i bălaie, alta-i oacheşă. Una-i bogată, ailaltă 
săracă. Tu o iei de nevastă mai întâi pe aia săracă, apoi pe 
aia bogată. Ai grijă să te fereşti de apă cât se poate mai 
mult. Şi fii cu ochii-n patru, fiindcă ţi-e scris să mori 
spânzurat. 

Când în noaptea aceea m-am suit în odaia mea şi am 
aprins lumânarea, la lumina ei l-am zărit pe babacu' în 
carne şi oase! 

CAPITOLULV 

Închisesem uşa. Întorcând capul, l-am zărit. 

De când mă ştiu mi-a fost frică de el, atât de zdravăn mă 
bătea. Şi-acum mi-era teamă, dar într-o clipă m-am dumerit 


că n-aveam de ce; la-nceput, parcă mi s-a tăiat răsuflarea, 
văzându-l acolo pe neaşteptate, dar după a dintâi tresărire, 
ca să zic aşa, mi-am dat seama că de data asta spaima mea 
n-avea nici un temei. 

Babacu' era om la aproape cincizeci de ani - şi-şi arăta 
vârsta. Chica lui încâlcită şi slinoasă îi atârna pe frunte, 
încât îi puteai vedea printre şuviţe, ca printr-un frunziş, 
ochii strălucitori. Avea un păr negru, fără nici un fir cărunt, 
la fel ca şi favoriţii-i lungi şi încâlciţi. Obrajii - atât cât i se 
vedeau - n-aveau nici o culoare. Erau albi, de un alb 
nefiresc care te înfiora, de ţi se încrâncena carnea pe tine, 
un alb de broască, de burtă de peşte, iar în loc de haine, 
purta nişte flenduri. 

Şedea picior peste picior şi prin gheata ruptă a celui de 
deasupra i se vedeau două deşte pe care şi le mişca din 
când în când. Pălăria-i zăcea pe podea - o pălărie veche, 
neagră, cu fundul scobit ca un capac. 

Stăteam şi mă uitam la el. Mă privea şi el, de pe scaunul 
niţeluş aplecat, pe care şedea. 

Punând lumânarea pe masă, am băgat de seamă că 
geamul era deschis. Sărise desigur pe fereastră, de pe 
acoperişul şopronului. După ce mă măsură bine din tălpi 
până-n creştet îmi spuse: 

— Haine scrobite, ai? Crezi că eşti cineva, ai? 

— Poate că sunt, poate că nu. 

— Lasă gura! De când am plecat, ai strâns ceva podoabe 
pe tine, dar te pun eu cu botul pe labe, fii pe pace. Se zice 
că ai şi iducaţie, ştii să scrii, sa citeşti... Acu” ţi-oi fi 
închipuind că eşti mai dihai ca tac-tu, fiindcă el nu ştie, ai? 
Las' că-ţi scot eu gărgăunii din cap! Cin” ţi-a dat voie să te 
ţii de toate mofturile astea? Cin” ţi-a spus că-s de nasul tău? 

— Văduva. Ea mi-a spus. 

— Văduva? Ai? Şi cine i-a zis văduvei că poate să-şi vâre 
nasu' unde nu-i fierbe oala? 

— Nu i-a zis nimeni nimic. 


— Las c-o învăţ eu minte. Ascultă, bă, să te laşi de şcoala 
aia. Le-arăt eu lor să mai înveţe un golan să-şi dea aere faţă 
de tac-său şi să facă pe grozavul cu el. Să nu te mai prind 
că-ţi pierzi vremea la şcoala aia, că-ţi pun pielea pe băț. Mă- 
ta nu ştia să citească şi nici să scrie. La fel tot neamul tău. 
Şi eu tot aşa. Numai tu te-ai găsit mai cu moţ. Cu mine nu-ţi 
merge, auzi tu? Hei, ia deschide cartea, să te-aud şi eu ce 
ştii! 

Am luat o carte şi am început să citesc o istorie despre 
generalul Washignton” şi despre război. După câteva clipe, 
babacu' îmi smulse cartea din mână şi-o azvârli cât colo. 

— Văz că ştii să citeşti. Nu-mi venea să cred când mi-ai 
spus. Ascultă acu”! Să te laşi de farafastâcurile astea! Nu-ţi 
mai dau voie. Să ştii că sunt cu ochii pe tine, bobocule, şi 
dacă te mai prind pe la şcoală, te bat de te rup. le 
pomeneşti că mai ajungi şi bisericos. Halal de aşa fiu! 

Apoi, luând de pe masă o poză albastră şi galbenă 
înfăţişând nişte vaci şi un păstor, se burzului: 

— Asta ce mai e? 

— Mi-au dat-o la şcoală, fiindcă mi-am învăţat bine lecţiile. 

O rupse în bucăţi şi-mi spuse: 

— O să-ţi dau eu ceva mai bun, o bătaie soră cu moartea. 

Mai bombăni aşa câteva clipe, apoi rosti: 

— Eşti ditamai domnişorul, ai? Ia te uită... pat, cearşaturi, 
oglindă, covoraş pe podea, şi tac-tu trebuie să doarmă cu 
porcii în tăbăcărie. Halal de aşa fiu! Dar lasă, n-avea tu 
grijă, te lecuiesc eu de fumurile astea, ţi le scot eu din cap. 
Ţi s-a dus buhu că eşti bogat. Aşa-i? Ia zi-mi şi mie cum 
devine cazu'? 

— Minte cin” ţi-a spus. 

— Ascultă, bă, ai grijă cum vorbeşti cu tac-tu. Destul am 
răbdat, nu mă aţâţa. De două zile de când umblu prin târg, 
n-aud alta decât că eşti bogat. Acelaşi lucru l-am auzit şi 
pân părţile din josul fluviului. De-aia am venit. Să-mi dai 
mâine banii, am nevoie de ei. 

— N-am nici un ban. 


— Minţi! Sunt la judele Thatcher. Du-te şi ia-i, îmi trebuie! 

— N-am nici un ban, zău. Întreabă-l şi pe judele Thatcher, 
o să-ţi spună la fel. 

— Bine, o să mă duc eu să-i cer. Îl fac eu să mi-i dea, nu te 
teme! Ia zi, câţi bani ai în buzunar? Dă-i încoa'! 

— N-am decât un dolar, dar îmi trebuie să... 

— Nu mă priveşte pentru ce-ţi trebuie, dă-l încoa'! 

Îl luă şi-l muşcă, să vadă dacă nu era fals, apoi îmi spuse că 
se duce în târg să cumpere nişte rachiu - cică nu băuse 
toată ziua. Când ajunse pe acoperişul şopronului, îşi vâri din 
nou capul pe fereastră şi-ncepu să mă-njure că-s fandosit şi- 
ncerc să fiu mai breaz ca el. Şi când credeam că plecase, îşi 
băgă iar capul pe fereastră, ca să-mi zică să nu uit ce-mi 
spusese despre şcoală - că-mi arată el mie dacă nu mă las 
de ea. 

A doua zi se duse, beat-turtă, la judele Thatcher şi se răţoi 
la el, încercând să-i stoarcă banii. Neizbutind, se jură c-o să- 
| dea în judecată. 

Judele şi văduva cerură tribunalului să mă scoată de sub 
aripa lui babacu' şi să mă dea în grija unuia din ei. Dar cum 
judecătorul abia venise în localitate şi nu-l cunoştea pe 
babacu', hotări că tribunalul nu are căderea să se amestece 
în asemenea treburi şi că, pe cât se poate, familiile nu 
trebuie despărțite; în ce-l priveşte - zicea el - n-ar vrea să 
smulgă un copil de lângă tatăl său. 

Judele 'Thatcher şi văduva n-au mai avut încotro şi s-au 
lăsat păgubaşi. 

Bătrânul s-a bucurat de n-a mai putut şi mi-a ziscămă 
învineţeşte în bătăi dacă nu-i fac rost de ceva gologani. Am 
împrumutat trei dolari de la judele Thatcher, iar babacu' i-a 
băut şi a umblat apoi prin tot târgul cântând, înjurând de 
mama focului şi bătând darabana într-o tingire, până la 
miezul nopţii. L-au prins şi l-au băgat la răcoare, iar a doua 
zi l-au adus la tribunal, unde-a fost osândit la o săptămână 
închisoare. 


EI însă zicea că-i mulţumit, fiindcă-i stăpân pe fi-su, şi că o 
să-i arate el lui. 

Când ieşi din puşcărie, judecătorul ăl nou îi făgădui c-o să 
facă om din el. Îl chemă la el acasă, îi dădu haine noi şi 
curate şi-l aşeză la masa laolaltă cu familia lui, dimineaţa, la 
prânz şi seara. Parcă era pâinea lui Dumnezeu, nu altceva. 
În prima zi, după cină, îl luă deoparte şi-i vorbi despre 
cumpătare şi alte asemenea lucruri, până ce lui babacu' îi 
dădură lacrimile şi începu să spună că fusese cu adevărat 
un ticălos şi-şi irosise viaţa, dar că de-aci înainte o să- 
nceapă o viaţă nouă şi-o să ajungă un om de care n-o să-i 
mai fie nimănui ruşine, dacă judecătorul o să-l ajute şi n-o 
să-l dispreţuiască. Judecătorul îi răspunse că l-ar pupa 
pentru vorbele astea, şi începu să bâzâie şi el, şi nevastă-sa. 
Babacu' le mai spuse că a fost toată viaţa un neînțeles, iar 
judecătorul îl crezu pe cuvânt. 

— Un om decăzut ca mine - adăugă bătrânul - are nevoie 
de înţelegerea semenilor săi. 

Judecătorul zise: „Aşa e!” şi iarăşi izbucniră în plâns. 
Înainte de a se duce la culcare, bătrânul se ridică şi le 
întinse mâna, spunând: 

— Uitaţi-vă la mâna asta, domnilor şi doamnelor, strângeţi- 
o în mâinile voastre! A fost cândva mâna unui porc, dar 
acum nu mai e, acum e mâna unui om care a început o viaţă 
nouă şi care mai bine moare decât să dea înapoi. Ţineţi 
minte cuvintele astea, nu uitaţi că eu le-am rostit. Acum e o 
mâna curată. Strângeţi-o fără frică! 

Îi strânseră mâna şi plânseră apoi în cor. Ba, nevasta 
judecătorului i-o şi sărută. Dup-aceea, bătrânul iscăli un 
jurământ - mai bine zis, puse degetul. Judecătorul spuse că 
era cel mai înălţător moment din câte trăise, sau ceva 
asemănător. Apoi îl băgară pe babacu' într-o încăpere 
frumoasă, pe care o ţineau pentru oaspeţi. Dar în toiul 
nopţii, bătrânului i se făcu o sete grozavă, ieşi pe acoperiş şi 
se lăsă jos pe un stâlp. 


Ajuns în târg, îşi schimbă ţoalele noi pentru o vadră de vin, 
apoi se întoarse şi petrecu o noapte de pomină. Spre ziuă 
ieşi din nou, beat ca un lăutar, alunecă de pe acoperiş şi-şi 
rupse braţul stâng în două locuri. Îl găsiră aproape ţeapăn, 
în zorii zilei. lar când deschiseră uşa camerei de oaspeţi, 
trebuiră să facă sondaje, înainte de a putea naviga prin ea. 

Judecătorului i-a cam sărit muştarul. Zicea că bătrânul 
poate fi îndreptat cel mult cu un glonte de puşcă, dar nu 
altminteri. 

CAPITOLULVI. 

În curând bătrânul se puse iarăşi pe picioare şi începu să 
alerge pe la tribunal, ca să-l silească pe judele Thatcher să-i 
dea banii. Se ţinu şi de mine, văzând că nu mă las de şcoală. 
De vreo două ori izbuti să mă-nhaţe şi mă bâtu măr. Cu 
toate astea, m-am dus mai departe la şcoală, ocolindu-l sau 
luând-o la goană când îl zăream. Înainte nu prea-mi plăcuse 
să mă duc la şcoală, dar acum ţineam morţiş să mă duc, ca 
să-i fac în necaz tatii. 

Procesul ăla era o poveste lungă, părea că n-au să-l mai 
urnească niciodată. De aceea, din când în când 
împrumutam doi-trei dolari de la judele Thatcher şi-i 
dădeam lui babacu', ca să nu mă bată. De câte ori punea 
mâna pe bani se-mbăta, şi de câte ori se-mbăta făcea 
tărăboi prin târg. Şi de câte ori făcea tărăboi era băgat la 
răcoare... Viaţa asta i se potrivea de minune, parcă era 
anume croită pentru el. 

De la o vreme însă începuse să se ţină scai de văduvă, 
încât, într-o bună zi, ea îi spuse că dacă nu se astâmpără, o 
să fie vai şi amar de el. Scos din sărite, babacu' îi răspunse 
c-o să-i arate el cine-i stăpânul lui Huck Finn. Şi într-o zi, în 
primăvară, mă pândi, puse mâna pe mine şi mă duse cu 
barca vreo trei mile în susul apei, trecând pe celălalt mal, 
dinspre Illinois, într-un loc împădurit şi pustiu, unde nu se 
afla decât o colibă veche de lemn, împrejmuită de copaci 
atât de deşi, încât, dacă nu ştiai unde e, nu dădeai de ea. 


Stătea mai tot timpul cu mine, aşa că nu mi se ivea nici cel 
mai mic prilej s-o şterg de-acolo. Locuiam amândoi în coliba 
aia, iar noaptea babacu' încuia întotdeauna uşa şi-şi punea 
cheia sub cap. Avea o puşcă, pe care cred c-o furase; trâiam 
din pescuit şi vânat. Uneori mă încuia şi se ducea până la 
debarcader - cu vreo trei mile mai jos. Era acolo o 
dugheană, unde în schimbul peştelui şi vânatului căpăta 
rachiu. Îl aducea acasă, se-mbăta şi, când era cu chef, mă 
snopea în bătăi. 

Nu după multă vreme văduva află unde sunt şi trimise un 
om de-al ei să mă scape. Babacu' însă îl puse pe fugă cu 
puşca. Cam pe vremea aceea începusem să mă obişnuiesc 
cu noua mea viaţă şi chiar îmi plăcea, bineînţeles, în afară 
de bătăi. Trândăveam toată ziulica şi era tare bine. Stăteam 
cu burta la soare, fumam tabac, pescuiam şi nimeni nu mă 
silea să citesc sau să învăţ. Aşa trecură două luni, dacă nu şi 
mai mult. Hainele de pe mine erau ferfeniţă şi pline de jeg. 
Nu puteam pricepe cum dracu' de-mi plăcuse atâta în casa 
văduvei, unde trebuia să mă spăl, să mănânc din farfurie, să 
mă pieptăn, să mă duc la culcare şi să mă scol la ore fixe, să 
stau toată vremea cu nasul în carte şi, colac peste pupăză, 
să mai îndur şi sâcâielile domnişoarei Watson. N-aş mai fi 
vrut să mă-ntorc niciodată acolo. În casa văduvei încetasem 
să înjur din pricină că ei nu-i plăcea. Dar acum înjuram ca la 
uşa cortului - babacu' n-avea nimic împotrivă. Ce mai tura- 
vura, trăiam binişor în pădurea ceea. 

Cu vremea însă, babacu' se învățase să pună cam prea des 
mâna pe bâtă, aşa că nu mai puteam răbda. Eram numai 
vânătăi. Afară de asta, obişnuia să plece mereu, lăsându-mă 
închis în colibă. Odată m-a încuiat înăuntru şi a lipsit vreo 
trei zile. Mi-a fost grozav de urât. Credeam că s-a înecat şi 
că n-o să mai ies niciodată de-acolo. Gândul ăsta mă 
îngrozea. Mă hotărâi să caut un mijloc de evadare. Mai 
încercasem eu de multe ori să ies din colibă, dar degeaba. 
Prin ferestruica aia strâmtă n-ar fi putut trece nici măcar 
un câine, iar hornul era prea îngust ca să mă pot căţăra 


prin el. Uşa era făcută din blăni groase de stejar. Babacu' 
avea totdeauna grijă ca în lipsa lui să nu lase înăuntru 
vreun cuţit sau ceva asemănător. Cercetasem de sute de ori 
încăperea, tot n-aveam ce face şi în felul ăsta îmi trecea 
timpul. Dar de astă dată, în sfârşit, am găsit ceva: un 
ferăstrău vechi, ruginit şi fără mâner. Fusese ascuns între 
grindă şi căpriorii acoperişului. Am luat ferăstrăul, l-am uns 
şi m-am pus pe lucru. La un capăt al colibei, în spatele 
mesei, era o cergă veche, bătută cu cuie în perete, ca să nu 
sufle vântul prin crăpături, şi să stingă lumânarea. M-am 
vârât sub masă, am ridicat cerga şi am început să tai cu 
ferăstrăul în buşteanul gros de la temelie, o gaură cât să mă 
pot strecura afară. Treaba asta mi-a luat multă vreme, dar 
aproape că isprăvisem, când deodată am auzit răsunând în 
pădure puşca lui babacu'. Am îndepărtat toate urmele 
trudei mele, am pus la loc cerga şi am ascuns ferăstrăul. În 
curând se ivi şi babacul. Ca de obicei, nu era în apele lui. 
Zicea că fusese în târg, unde toate mergeau anapoda. 
Avocatul îi spusese că ar câştiga procesul şi ar căpăta banii, 
dacă ăia s-ar hotări odată să-l înceapă, numai că scorneau o 
sumedenie de chichiţe ca să-l amâne me-reu, iar judele 
Thatcher se pricepea la asemenea lucruri. Pe deasupra, 
oamenii spuneau c-o să mai fie un proces, ca să fiu luat de 
lângă babacu' şi dat în grija văduvei, care de data asta o să 
câştige procesul. Vestea asta nu mi-a plăcut de loc, fiindcă 
nu voiam în ruptu' capului să mă mai întorc în casa văduvei, 
unde aveam de îndurat atâtea chinuri şi unde trebuia să fiu 
civilizat, cum spunea dumneaei. 

Bătrânul începu să înjure vârtos; înjură pe cine vrei şi pe 
cine nu vrei şi, ca să fie sigur că nu i-a scăpat nimeni, o luă 
de la capăt şi isprăvi cu o înjurătură, ca să zic aşa, 
cuprinzătoare, pomenind o mulţime de oameni al căror 
nume nu-l ştia şi cărora le spunea „cum naiba-i cheamă”. Şi 
dă-i şi dă-i cu înjurăturile. 

— Tare-aş vrea s-o văz pe văduvă că pune mâna pe tine! 
urmă el, adăugând c-o să fie cu ochii-n patru şi că dacă au 


să încerce să vină după mine, o să mă ascundă într-un loc 
pe care-l ştia numai el, cu vreo şase-şapte mile mai departe, 
unde puteau să crape căutându-mă şi tot nu mi-ar da de 
urmă. 

Chestia asta m-a cam tulburat, dar după câteva clipe m-am 
liniştit, gândindu-mă că mult n-o să mai fac eu purici lângă 
dumnealui, ca să-i dau prilejul să treacă la fapte. Bătrânul 
mă trimise să scot din barcă lucrurile pe care le adusese din 
târg. Adusese un sac de vreo cincizeci de funţi de mălai, o 
halcă de slănină, alice, o ploscă cu rachiu, un terfelog şi 
două gazete, bune de folosit ca fultuială, şi nişte câlţi. După 
ce-am dus un transport în colibă, m-am întors şi m-am 
aşezat pe botul bărcii, ca să mă odihnesc niţeluş. Eram 
hotărât s-o şterg în pădure, luând cu mine puşca şi niscaiva 
undiţe. Fireşte, n-aveam de gând să ma statornicesc 
undeva, ci voiam s-o iau razna prin ţară, umblând mai mult 
noaptea şi trăind din vânat şi pescuit, în felul ăsta puteam 
ajunge destul de departe ca să nu-mi mai dea de urmă nici 
babacu', nici văduva. 

Mă gândeam să tai buşteanul de la temelie şi s-o şterg 
chiar în noaptea aia, dacă babacu' s-ar chercheli îndeajuns 
- şi fără doar şi poate c-avea să se cherehelească. Eram aşa 
de cufundat în gânduri, încât n-am băgat de seamă că 
zăbovisem cam multişor. Deodată am auzit glasul 
bătrânului, care mă întreba dac-am adormit sau dacă nu 
cumva m-am înecat. 

Pân-am cărat toate lucrurile în colibă, s-a făcut întuneric. 
În vreme ce eu pregăteam cina, bătrânul mai trăgea câte-o 
duşcă; încălzindu-se, începu din nou să înjure. Se îmbătase 
în târg şi zăcuse toată noaptea într-un şanţ, aşa că acum 
arăta ca vai de lume. Era plin de noroi din creştet până-n 
tălpi, să juri că-i Adam, nu alta! De câte ori i se urca rachiul 
la cap, se apuca să înjure stăpânirea. 

— Şi să mai zici că asta-i stăpânire! începu el. Păi, uită-te 
la ea şi zi cu ce seamănă. Ce fel de lege-i aia care-i gata să 
răpească un fiu de la tac-su care l-a făcut şi s-a căznit să-l 


crească pe cheltuiala lui?! Da, taman când fiul ăsta a ajuns 
şi el om în toată firea şi-ar putea să muncească şi să înceapă 
să-şi ajute părintele ca să se hodinească şi el, vine legea şi 
se amestecă-n ciorbă. Şi cică asta-i stăpânire! Da' stai, că 
nu-i ajunge atât. Legea îl sprijină pe boşorogu' ăla de 
Thatcher, judele, ca să mă poată jefui pe mine de avutu' 
meu. Frumoasă lege, n-am ce zice! O lege care sileşte pe un 
cetăţean care are peste şase mii de dolari să trăiască într- 
un bordei ca ăsta şi-l lasă să umble în nişte zdrenţe care nu 
le-ai pune nici pe-o vită! Cică asta-i stăpânire! Cu o 
stăpânire ca asta nu poate intra omu-n drepturile lui. 
Uneori îmi vine s-o şterg pentru totdeauna din ţara asta. 
Da, le-am şi spus-o. I-am trântit-o în obraz lui Thatcher. M-a 
auzit o grămadă de lume şi n-au decât s-o spună şi la alţii. 
„Pentru doi cenți - le-am zis - aş tuli-o din ţara asta 
blestemată şi nu m-aş mai întoarce în vecii vecilor.” Chiar 
astea au fost vorbele, şi le-am mai zis: „Hei, uitaţi-vă la 
pălăria mea - dacă aşa ceva se mai cheamă pălărie - fundul 
i-e găurit, iar restul îmi ajunge până sub bărbie; asta nu mai 
e pălărie, ci burlan de sobă. Şi, mă rog, cine poartă 
asemenea pălărie? Un om ca mine, care-aş fi printre ăi mai 
bogaţi oameni din târg, dac-aş putea să-mi capăt drepturile. 
Halal stăpânire, n-am ce zice! Hei, ascultă-aici! Era odată 
un negru liber de prin Ohio8, un mulatru cu pielea albă, să 
juri că-i un alb. Purta o cămaşă albă - n-am văzut în viaţa 
mea una mai albă - şi avea o pălărie pe cinste. Haine mai 
frumoase ca ale lui nu ştiu să fi avut altu” în tot târgu' ăla. 
Mai avea şi un ceas de aur cu lănţişor, şi un baston cu 
măciulie de argint, într-un cuvânt era ăl mai grozav nabab 
din tot ţinutul. Şi ce crezi că spunea lumea? Cică era 
profesor la universitate, că vorbea o sumedenie de limbi şi 
ştia câte-n lună şi-n stele. Dar asta n-ar fi nimic. Cică la el, 
acolo, avea drept de vot. Asta le-a pus capac la toate. Ce-o 
s-ajungă ţara asta? mi-am zis eu. Era zi de alegeri şi mă 
gândeam să mă duc să votez şi eu, măcar că eram prea 
afumat ca să-mi târăsc picioarele pân-acolo. Când am auzit 


însă că în ţara asta e un stat în care negrul ăla are voie să 
voteze, m-am lăsat păgubaş. Le-am spus că eu unu' nu mai 
votez câte zile oi avea. Chiar aşa le-am spus, de faţă cu toţi. 
Din partea mea poa' să se ducă ţara de râpă, că eu nu mai 
votez cât oi fi şi-oi trăi. Da! să fi văzut ce aere îşi dădea 
negrul ăla! Păi, dacă nu l-aş fi îmbrâncit, nici nu s-ar fi dat 
la o parte ca să mă lase să trec. Le-am zis ălora: Ia spuneţi- 
mi, de ce nu-i scos la vânzare negru” ăsta? Şi ce crezi că mi- 
au răspuns? He, cică nu poate fi vândut până nu împlineşte 
şase luni de şedere în statul ăla şi că pân-atunci mai are. 
Poftim o mostră! Şi-atuncea - zic - ce stăpânire mai e şi aia, 
care nu poate vinde un negru liber decât după ce stă şase 
luni într-un stat? O stăpânire care se crede stăpânire şi-şi 
zice stăpânire şi-şi dă aere de stăpânire, când trebuie s- 
aştepte şase luni ca să poată pune mâna pe un pezevenghi 
de negru liber, pe-un diavol tuciuriu în cămaşă albă, pe-un 
bagabont şi-un... 

Babacu' se aprinsese în aşa hal, că, nemaibăgând de 
seamă unde-l duc picioarele, se împiedică de butoiaşul cu 
slănină şi căzu, julindu-şi ţurloaiele. Sfârşitul discursului a 
fost de-o înflăcărare nemaipomenită: un potop de înjurături, 
mai ales împotriva negrului şi a stăpânirii, dar şi a 
butoiaşului, din când în când. Începu să ţopăie prin odaie ca 
un apucat, ţinându-se când de-o gleznă, când de aialaltă, şi 
pân” la urmă trase deodată cu stângul un şut grozav 
butoiaşului. Ideea n-a fost prea bună, fiindcă s-a nimerit să 
lovească tocmai cu piciorul încălţat cu gheata ruptă, din 
care-i ieşeau afară două deşte. Scoase un urlet de ţi se 
făcea părul măciucă să-l auzi, şi se tăvăli pe jos, ţinându-se 
de deştele lovite şi înjurând mai vârtos ca oricând. Cel puţin 
aşa îmi zise chiar dumnealui după aceea. Cică de data asta 
îl întrecuse până şi pe moş Sowberry Hagan, pe care-l 
auzise înjurând în zilele când moşul era în putere. Eu socot 
însă că se lăuda numai. 

După cină, babacu' luă plosca, spunând că are-n ea rachiu 
pentru două beţii şi-un delirium tremens. Folosea totdeauna 


cuvântul ăsta. În gândul meu îmi ziceam că într-o oră o să 
fie beat mort şi atunci am să pot şterpeli cheia sau am să tai 
cu ferăstrăul buşteanul ăla - una din două. Bău ce bău, apoi 
se întinse pe pătură. Dar norocul fugea de mine: babacu' nu 
dormea adânc; se frământă în somn, gemea, mormăia şi se 
sucea ba pe-o parte, ba pe cealaltă. Pân' la urmă m-a 
apucat o piroteală de n-am mai putut ţine ochii deschişi şi 
până să ştiu ce-i cu mine, am adormit buştean, cu 
lumânarea aprinsă alături. 

Nu ştiu cât am dormit, dar deodată am auzit un țipăt 
grozav şi m-am trezit. Babacu' sărea ca un smintit prin 
încăpere, urlând că-i împresurat de şerpi şi că i se 
încolăcesc pe picioare. Ţipa şi p-ormă sărea ca ars, zicând 
că un şarpe-l muşcase de falcă. Eu însă nu vedeam nici un 
şarpe. Deodată începu să alerge în jurul mesei zbierând: 
„Lla-l de pe mine! Ia-l de pe mine! Mă muşcă de gât!” N-am 
pomenit privire mai sălbatică la un om. Nu trecu mult şi se 
prăbuşi pe podea, gâfâind ostenit; apoi începu să se dea de- 
a dura cu o iuţeală nemaipomenită, izbind cu picioarele în 
dreapta şi-n stânga, bătând aerul cu mâinile şi răcnind că-i 
hărțuit de diavoli. Încetul cu încetul se potoli şi o clipă 
rămase nemişcat, gemând. Apoi se linişti de-a binelea. 
Auzeam cucuvelele şi lupii urlând în pădure. Era o linişte 
înfricoşătoare. Babacu' zăcea într-un colţ. În curând se 
ridică în capul oaselor şi trase cu urechea. Apoi rosti cu glas 
stins: 

— Bu-hu-hu, vin morţii, bu-hu-hu, vin după mine, da' nu 
mă duc cu ei! Uite-i! Nu m-atingeţi, nu m-atingeţi! Jos 
labele! ii, ce reci sunt! Fie-vă milă de un biet păcătos, 
lăsaţi-l în pace! 

Începu să se târască în patru labe, milogindu-se să fie lăsat 
în pace. Apoi se înveli în pătură, se rostogoli sub masa 
veche de brad şi izbucni în plâns. Îl auzeam cum plânge sub 
pătură. 

Peste câteva clipe ieşi de sub masă, sări în picioare şi, 
zărindu-mă, se repezi la mine ca un apucat. Începu să mă 


fugărească prin colibă, cu cuțitul în mină, zicându-mi că-s 
îngerul morţii şi c-o să mă omoare ca să nu mai vin 
niciodată la el. 

L-am rugat să-mi dea pace şi i-am spus că-s Huck, nu cine 
crede el, dar l-a apucat un râs sălbatic şi, răcnind şi 
înjurând amarnic, a urmat să mă fugărească. Tocmai când 
mă pregăteam să mă strecor pe sub braţul lui, m-a înhăţat 
de gulerul hainei, drept între umeri. Credeam că mi-a sunat 
ceasul. Dar am lepădat haina cu iuţeala fulgerului şi am 
scăpat. Peste câteva clipe, nemaiputându-se ţine pe picioare 
de oboseală, babacu' se prăbuşi cu spatele la uşă, cică să se 
odihnească niţel ca să mă poată omori după aia. Punându-şi 
cuțitul sub cap, îmi zise că trage un pui de somn ca să mai 
prindă puteri şi p-ormă mi-arată el mie. 

A adormit degrabă. M-am suit atunci pe scaunul ăla cu 
fundul spart şi, fără zgomot, am pus mâna pe puşcă. Am 
împins vergeaua să văd dacă-i încărcată, apoi am aşezat 
puşca pe butoiul de sfeclă, cu ţeava îndreptată spre 
babacu', şi am stat la pândă, cu ochii pe el. Tii, ce înceta 
trecut vremea în noaptea aceea, aşa, pe tăcute! 

CAPITOLULVII 

— Scoală! Ce faci acolo? 

Am deschis ochii şi m-am uitat împrejur, încercând să-mi 
dau seama unde ma aflu. Dormisem adânc şi acum soarele 
răsărise. Babacu' stătea aplecat deasupra mea: părea 
mahmur şi chiar bolnav. 

— Ce faci cu puşca? îmi zice. 

Mi-am dat seama că nu ţinea minte ce făcuse noaptea, aşa 
că i-am spus: 

— A-ncercat cineva să intre şi-am stat la pândă. 

— De ce nu m-ai trezit? 

— Am vrut, dar n-am izbutit să te urnesc. 

— Bine, bine. Ia nu mai pălăvrăgi atâta; mai bine du-te de 
vezi dacă nu s-a prins vreun peşte în undiţe, că mi-e foame. 
Vin şi eu numaidecât. 


A descuiat uşa, iar eu am luat-o la fugă spre mal. Am zărit 
nişte cioate şi plavii care pluteau la vale şi mi-am dat seama 
că apele începuseră să crească. 

Mă gândeam ce bine-aş duce-o dac-aş fi acum în târg. 
Viitura din iunie îmi aducea totdeauna noroc, fiindcă de 
cum încep să crească apele, vin la vale o sumedenie de 
buşteni şi de plute - uneori câte-o duzină de buşteni 
deodată - şi nu ţi se cere decât să întinzi mâna după ei şi să- 
i vinzi apoi cherestegiilor sau la joagăr. 

Mergeam pe mal în sus, pândind cu un ochi pe babacu' şi 
cu celălalt apa râului, ca să văd ce mai aduce viitura. 
Deodată am zărit o luntre, o frumuseţe de luntre, lungă de 
vreo patru metri; plutea pe creasta valurilor, ca o rață. Am 
sărit ca o broască în apă, cu capul în jos, aşa îmbrăcat cum 
eram, şi am înotat drept spre ea. Mă aşteptam să fie cineva 
culcat în luntre; mulţi fac aşa dinadins, ca să te păcălească, 
şi când zici c-ai tras luntrea la mal, ăia se ridică de pe 
fundul ei şi-ţi râd în nas. Da' de data asta n-a fost aşa. De 
bună seamă că era o luntre luată de puhoi. M-am suit în ea 
şi am adus-o la mal. Îmi ziceam că babacu' o să fie tare 
mulţumit când o vedea-o: făcea zece dolari pe puţin. Când 
am ajuns la țărm, babacu' încă nu se zărea. Împingând 
luntrea într-o scobitură îngustă, năpădită de ierburi şi 
sălcii, mi-a dat în gând s-o ascund acolo, ca atunci când o fi 
să fug, în loc s-o iau prin pădure, să mă las cu luntrea vreo 
cincizeci de mile mai la vale şi să mă statornicesc acolo, fără 
să mă canonesc atâta umblând pe jos. 

Eram destul de aproape de colibă şi mi se părea mereu că- 
| aud pe babacu'. Până la urmă tot am ascuns luntrea, dar 
când am ieşit din ascunzătoare şi m-am uitat printr-un desiş 
de sălcii, l-am zărit pe babacu' pe potecă: ochea o pasăre cu 
puşca. Va să zică nu văzuse nimic. Când s-a apropiat, am 
avut grijă să mă găsească scoțând o undiţă. M-a luat la rost 
că de ce mă mocoşesc, da! i-am zis că am căzut în apă şi că 
de-aia am zăbovit. Ştiam eu c-o să vadă că-s ud leoarcă şi-o 


să înceapă să mă descoasă. În undiţe se prinseseră vreo 
cinci bibani. l-am luat şi ne-am dus acasă. 

După-masă ne-am tolănit să tragem un pui de somn, că 
eram amândoi cam obosiţi. Mă gândeam că de-aş putea 
găsi vreun mijloc de a-i împiedica pe babacu' şi pe văduvă 
să se ia după mine, ar fi cu mult mai sigur decât dacă m-aş 
bizui doar pe norocul de-a ajunge destul de departe până să 
bage ei de seamă c-am tulit-o. Că de! cine ştie ce se poate 
întâmpla! 

Din păcate, nu-mi trecea prin minte nimic. După câtva 
timp, babacu' se sculă ca să mai dea pe gât o găleată de apă 
şi-mi spuse: 

— Altă dată, când o veni careva să dea târcoale pe-aici, să 
mă scoli, auzi? Omul ăla n-a venit cu gând bun încoace. Îl 
împuşcam eu, fir-ar al dracului! Altă dată să mă scoli, auzi? 

Şi se culcă la loc. 

Vorbele lui mi-au dat taman ideea pe care-o căutam. De 
data asta - mi-am zis - nimănui n-o să-i treacă prin cap să 
se ia după mine. 

Pe la amiază, am ieşit amândoi din colibă şi-am luat-o pe 
mal în sus. 

Apa venea cam repejor, cărând cu ea o sumedenie de 
butuci. Deodată, se ivi o plută: nouă buşteni strâns legaţi. 
Ne-am dus cu barca, am prins-o şi am tras-o la mal. Apoi ne- 
am aşezat să prânzim. Oricine afară de babacu' ar fi 
aşteptat toată ziua ca să mai prindă ceva butuci. Dar el nu. 
Nouă butuci îi erau de ajuns şi ţinea morţiş să se ducă cuei 
în târg, să-i vândă. 

Pe la vreo trei şi jumătate, mă încuie şi porni cu barca, 
trăgând după el pluta. După socotelile mele, n-avea să se 
mai întoarcă în seara aceea. Am aşteptat să se îndepărteze 
bine, apoi am scos ferăstrăul şi m-am pus iar pe lucru, la 
butucul acela. Babacu' n-ajunsese încă la ţărmul celălalt, că 
eu şi ieşisem prin gaură, afară din colibă. Barca şi pluta 
păreau acum cât un punct hăt-departe pe apă. 


Am luat sacul cu mălai şi l-am cărat în locul unde 
ascunsesem luntrea. Am dat la o parte ierburile şi crăcile şi 
l-am aşezat în luntre. 

La fel am făcut şi cu halca de slănină, şi cu plosca de 
rachiu. Am luat toată cafeaua, tot zahărul şi toate alicele pe 
care le-am mai găsit în colibă, apoi am luat câlţii, o găleată, 
un polonic şi o cană de tinichea, ferăstrăul meu vechi, două 
pături, o tigaie şi un ibric de cafea. Am mai luat şi nişte 
undiţe, chibrituri şi alte mărunţişuri, într-un cuvânt, tot ce 
avea un preţ cât de mic. Ce mai, am golit coliba. Aş fi vrut şi 
un topor, da' nu era niciunul, afar' de ăl de la grămada de 
lemne, pe care aveam de gând să-l las - ştiu eu de ce. 

În sfârşit, am dus puşca, şi cu asta basta. 

Tot strecurându-mă prin deschizătură şi târând afară 
atâtea lucruri, răscolisem binişor pământul în locul acela. 
Am presărat deasupra niţică ţărână, ca să ascund cât de cât 
urmele de paşi şi talaşul. Apoi am aşezat butucul la loc, 
punându-i doi bolovani dedesubt şi proptindu-l cu încă unul, 
căci acum era cam îndoit şi nu prea ajungea până la 
pământ. De la patru-cinci paşi, dacă nu ştiai dinainte, nu 
băgai de seamă că fusese tăiat cu ferăstrăul şi apoi, era în 
spatele colibei: cine să-şi vâre nasul pe-acolo? 

Până la luntre, pământul era acoperit cu iarbă, aşa că nu 
se vedea nici o urmă. M-am mai uitat o dată să mă 
încredinţez. De pe mal mi-am aruncat privirile spre fluviu. 
Nici o primejdie. Mi-am luat puşca şi m-am dus în pădure să 
vânez niscaiva păsări, când, ce să vezi, dau de un porc 
sălbatic. Porcii fugiţi de la fermele din prerie se sălbăticesc 
repede prin coclaurile astea. L-am omorât şi l-am cărat 
până la colibă. 

Apoi am luat toporul şi-am fărâmat uşa în bucăţi. 

Am târât porcul înăuntru, l-am cărat până aproape de 
masă şi i-am tăiat gâtiţa cu toporul, lăsându-l un timp să 
sângereze pe pământ. Zic pământ, fiindcă pe jos era 
pământ bătătorit, nu duşumea. Am luat un sac vechi şi l-am 
umplut cu pietroaie, câte am putut să car, l-am aşezat lângă 


porc şi l-am târât apoi afară prin pădure, până la mal, şi 
zdup! cu el în apă. Şi dus a fost. 

Se vedea limpede că ceva fusese târât pe pământ. Ce n-aş 
fi dat să fie de faţă şi Tom Sawyer! Ştiu că i-ar fi plăcut o 
istorie ca asta. Şi ce de floricele i-ar mai fi pus, cu 
închipuirea lui! Nimeni nu-l întrece pe Tom Sawyer în 
asemenea treburi. 

La urmă, mi-am smuls câteva fire de păr, le-am lipit de 
muchea toporului, pe care-l muiasem bine în sânge, şi am 
azvârlit toporul într-un colţ. Apoi am luat porcul în braţe, l- 
am acoperit cu haina (ca să nu mai picure sânge) şi 
ajungând la mal, ceva mai jos de colibă, l-am aruncat în apă. 
Mi-a venit o idee: m-am dus la luntre, am luat sacul cu mălai 
şi ferăstrăul şi le-am adus în colibă. Am pus sacul la locul 
unde stătea de obicei şi i-am găurit fundul cu ferăstrăul, că 
nu erau cuțite şi furculiţe - babacu' folosea numai briceagul 
când pregătea mâncarea. Am târât apoi sacul vreo sută de 
paşi pe pământul acoperit cu iarbă şi prin zăvoiul de sălcii, 
la răsărit de colibă, până la marginea unei japşed lată de 
vreo cinci mile şi plină de păpuriş şi - la vremea lor - şi de 
rațe. În partea cealaltă, japşa se prelungea într-o gârlă, 
lungă de vreo câteva mile, care se pierdea undeva, nu ştiu 
unde, numai în matca fluviului nu. 

Mălaiul curse, lăsând o dâră până la japşă. Am azvârlit 
acolo şi tocila lui babacu', aşa, ca din întâmplare. Apoi am 
legat cu o sfoară gura sacului, ca să nu mai curgă, şi l-am 
dus înapoi la luntre, împreună cu ferăstrăul. 

Între timp se cam întunecase, aşa că m-am dus cu luntrea 
ceva mai la vale şi-am ascuns-o sub nişte sălcii. Aşteptând 
să răsară luna, am priponit luntrea de un trunchi de salcie, 
am înfulecat ceva şi m-am tolănit ca să fumez o pipă şi să 
chibzuiesc la un plan de bătaie. 

„Va să zică aşa - îmi spuneam - au să se ia după urmele 
lăsate de sacul cu bolovani, pân-au să ajungă la mal, apoi au 
să răscolească fluviul ca să dea de mine. Pe urmă au să se ia 
după dâra de mălai până la japşă şi-au s-o pornească la 


vale, prin gârla ceea, ca să-i prindă pe tâlharii care m-au 
omorât şi au prădat coliba. N-au să-mi caute o veşnicie 
hoitul în fluviu, au să ostenească repede, şi n-au să-şi mai 
bată capul să dea de mine. Minunat! Pot poposi oriunde 
poftesc. Mă gândesc că insula Jackson ar fi un loc destul de 
prielnic. O cunosc îndeajuns de bine, şi-apoi nu calcă nici 
dracu' pe-acolo. Unde mai pui că noaptea aş putea trece cu 
barca pe malul celălalt, ca să dau o raită prin târg şi să fac 
rost de tot ce-mi trebuie. Da, insula Jackson e locul cel mai 
potrivit.” 

Eram mort de oboseală, aşa că, până să prind de veste, am 
adormit. Când m-am trezit, n-am mai ştiut unde mă aflu. M- 
am ridicat şi m-am uitat în jur, niţeluş cam speriat. Atunci 
mi-am amintit unde mă găseam. 

Fluviul părea lat de câteva mile. 

Luna strălucea aşa de tare, că aş fi putut să număr 
buştenii negri care lunecau lin pe firul apei, la sute de metri 
de mal. Peste tot domnea o linişte de moarte şi părea să fie 
târziu, mirosea a târziu. Aţi priceput ce vreau să spun - nu 
găsesc cuvintele cele mai nimerite. 

Am căscat adânc şi m-am întins să mă dezmorţesc. Când 
să dezleg luntrea şi s-o pornesc, am auzit un zgomot 
departe pe fluviu. Am tras cu urechea şi m-am dumerit 
repede. Era scârţâitul acela jalnic pe care-l fac în nopţile 
liniştite vâslele ce se răsucesc în strapazane10. Privind 
printre crengile sălciilor, am văzut departe pe apă o luntre. 
N-aş fi putut spune câţi oameni erau în ea. Se apropia 
repede şi, când a ajuns în dreptul meu, am văzut că nu era 
decât un om. „le pomeneşti c-o fi babacu”” - mi-am spus - 
deşi nu-l aşteptam să sosească atât de curând. Curentul 
purtă luntrea ceva mai jos de locul unde mă aflam; de-acolo 
o porni spre mal, legănându-se pe apa liniştită. Trecuse atât 
de aproape de mine, că l-aş fi putut atinge cu patul puştii pe 
cel din luntre. Nu mai încăpea nici o îndoiala. Era babacu'” 
şi, după felul în care mânuia vâslele, nu părea de loc beat. 


N-am mai stat pe gânduri: în clipa următoare vâsleam la 
vale, liniştit dar repede, în umbra țărmului. Am plutit aşa 
vreo două mile şi jumătate, apoi m-am abătut un sfert de 
milă sau poate şi mai mult spre mijlocul fluviului, ca să 
ocolesc debarcaderul, de unde putea să mă vadă careva şi 
să mă strige. M-am vârât printre plavii, apoi m-am tolănit 
pe fundul luntrei şi am lăsat-o să plutească în voie. Stam aşa 
lungit şi mă odihneam trăgând din lulea şi uitându-mă la 
cerul fără pic de nor. Ce adânc pare cerul când stai culcat 
pe spate, în bătaia lunii! Nu băgasem niciodată de seamă 
pân-atunci. Şi ce desluşit se aud pe apă toate zgomotele în 
nopţi ca astea! Auzeam ce spun oamenii la debarcader. O 
vorbă nu-mi scăpa. Unul zicea că de-acu-nainte zilele au să 
fie mai lungi şi nopţile mai scurte. Altul spuse că, după 
părerea lui, noaptea asta nu era dintre alea scurte. 
Amândoi izbucniră în râs, apoi ăl de-şi dăduse părerea o 
mai spuse o dată şi iar se porniră pe râs. P-ormă îl treziră 
pe un altreilea şi-i spuseră şi lui, însă celălalt nu râse, ci se 
burzului la ei: „la mai lăsaţi-mă-n pace!” 

ĂI dintâi zise apoi că are de gând să-i povestească şi 
nevesti-şi - fără îndoială c-o să-i placă şi ei. Dar - adaose el - 
gluma asta e-un fleac pe lângă cele pe care i le spusese el 
pe vremuri. 

Am mai auzit pe cineva zicând că-i aproape ora trei şi că 
nădăjduieşte ca, în cel mult o săptămână, să răsară şi 
soarele. Apoi vorbele s-au depărtat şi nu le-am mai putut 
desluşi, auzeam doar un şuşotit, curmat în răstimpuri de 
câte un hohot de râs, dar parcă venea de departe. 

Lăsasem cu mult în urmă debarcaderul. Ridicându-mă în 
picioare, mi-a răsărit în faţă, cu vreo două mile şi jumătate 
mai la vale, insula Jackson; acoperită de o pădure deasă, se 
ridica semeaţă în mijlocul apei, mătăhăloasă şi neagră, ca 
un vapor cu luminile stinse. Limba de nisip nu se zărea, o 
năpădiseră apele. 

Nu mi-a trebuit mult ca s-ajung la ea. Lăsându-mă în voia 
curentului, am ocolit repede capul insulei şi, intrând în apa 


lină de lângă țărm, am coborât în partea dinspre Illinois. 

Am tras luntrea într-o despicătură adâncă a malului, pe 
care o ştiam, şi-am dat la o parte crengile sălciilor, ca să pot 
pătrunde acolo. Apoi mi-am priponit luntrea: nimeni n-ar fi 
putut s-o vadă. 

M-am dus la capătul insulei şi m-am aşezat pe-o buturugă. 
De acolo am privit în voie fluviul cel mare, pe care lunecau 
buşteni negri; cu vreo trei mile mai jos se vedea târguşorul, 
unde clipeau câteva luminiţe. O plută cât toate zilele, cu un 
felinar în mijloc, venea încet la vale, cu vreo milă mai sus. O 
vedeam cum lunecă agale şi, când a ajuns în dreptul meu, 
am auzit pe cineva strigând: „Ăi de la pupa! Cârmiţi-o spre 
dreapta!” Am auzit vorbele astea de parc-aş fi fost lângă cel 
care le rostise. 

Cerul începuse să se lumineze. Am intrat în pădure şi m- 
am culcat ca să trag un pui de somn înainte de prânzişor. 

CAPITOLUL VIII. 

Când m-am deşteptat, soarele se înălţase atât de sus pe 
cer, încât am socotit că era trecut de opt. Iolănit pe iarbă, la 
umbră, m-am lăsat în voia gândurilor. Huzuream de bine şi 
eram mulţumit. Jur împrejur erau nişte copaci uriaşi, sub 
care domnea întunericul, nu vedeam soarele decât prin 
vreo două-trei crăpături. Pe pământ, în locurile unde se 
cernea lumina prin frunziş, străluceau bănuţi de soare şi 
bănuţii se mişcau uşor - va să zică pe sus adia un vânticel. 
Două veveriţe se aşezară pe o cracă şi începură să turuie la 
mine, prietenoase. 

Mă simţeam straşnic de bine şi mi-era lene să mă scol ca 
să-mi pregătesc ceva demâncare. Eram cât pe ce să aţipesc 
din nou, când deodată mi s-a părut că aud un bubuit 
undeva, în şuşui apei. M-am proptit în coate şi-am tras cu 
urechea. N-a trecut mult şi-am auzit iar bubuitul. Într-o 
clipă eram în picioare şi priveam printr-o bortă din frunziş. 
Şi, ce să vezi? Pe apă, cam în dreptul debarcaderului, 
plutea un nor de fum. Era acolo şi vaporul, plin de oameni. 
Am priceput ce se-ntâmplă. Bum! Fumul alb ţâşni din 


coasta vasului. Pasămite, trăgeau cu tunul în apă, încercând 
să-mi aducă hoitul la suprafaţă. 

Mi-era o foame de lup, dar m-am gâudit că n-are rost să 
aprind focul, fiindcă ăia ar fi putut să vadă fumul. Am rămas 
pe loc, privind norii de fum şi ascultând bubuiturile tunului. 
Fluviul, lat de o milă în locul acela, e grozav de frumos într- 
o dimineaţă de vară, aşa încât mă gândeam c-o să petrec 
destul de bine, privindu-i cum îmi caută rămăşiţele 
pământeşti. Numai de-aş fi avut şi ceva demâncare! 
Deodată mi-am amintit că oamenii de prin partea locului 
aveau obiceiul să umple cu argint viu bucăţi de pâine şi să 
le arunce în apă, fiindcă ele se duc de-a dreptul la hoiturile 
ălor înecaţi, şi-acolo rămân. Ce mi-am zis eu? la să mă uit 
cu băgare de seamă; de-oi vedea vreo bucată de pâine 
plutind pe-aproape, le arăt eu lor cine sunt. M-am dus pe 
malul dinspre Illinois, ca să-mi încerc norocul, şi nu mi-a 
părut rău: pe apă plutea un codru de pâine. Era cât pe ce 
să-l prind cu un băț, dar mi-a alunecat piciorul şi pâinea şi-a 
văzut de drum. În locul acela curentul apei se apropia cel 
mai mult de mal. Nu trecu mult şi se ivio altă bucată. De 
data asta am avut noroc. Am pescuit-o, i-am scos dopul şi 
bulgăraşul de argint viu şi mi-am înfipt dinţii în ea. Era o 
franzelă din alea pe care le mănâncă bogătaşii, nu vreo 
turtă de mălai oarecare. 

Mi-am ales un locşor printre copaci şi m-am aşezat pe un 
buştean, muşcând din bucata de pâine şi uitându-mă plin de 
mulţumire la vaporaş. Deodată îmi trecu prin minte că 
văduva, pastorul sau mai ştiu eu cine s-au rugat ca bucata 
asta de pâine să ajungă la mine, şi uite c-a venit şi m-a găsit. 
„O fi ceva adevărat în chestia asta - îmi ziceam. Când se 
roagă un om ca văduva sau ca pastorul, trucul se prinde, 
fiin'că-s oameni cumsecade, dar cu unul ca mine nu 
merge...” 

Mi-am aprins o pipă şi am fumat cu poftă, stând mai 
departe la pândă. Vaporaşul plutea în voia apei şi mă 
gândeam c-o am prilejul să văd cine e pe bord, când o să 


ajungă în dreptul meu, pe urmele bucății de pâine. Cum am 
văzut că se apropie, am stins pipa şi, ducându-mă pe mal, în 
locul unde pescuisem pâinea, m-am aşezat în spatele unei 
buturugi, într-un mic luminiş. Prin crăcana buturugii se 
vedea bine. 

Acum vaporaşul era atât de aproape de mal, încât oamenii 
ar fi putut să coboare aruncând o punte de scânduri. 

Pe bord se aflau mai toţi cunoscuţii: babacu', judele 
Thatcher, Becky Thatcher, Joe Harper, Iom Sawyer şi 
mătuşă-sa Polly, bătrâna, cu Sid şi cu Mary, şi mulţi alţii. Toţi 
vorbeau despre omor, dar căpitanul le tăie vorba: 

— Acum fiţi cu ochii în patru. Curentul se apropie cel mai 
mult de insulă în locul ăsta şi s-ar putea ca trupul să i se fi 
încurcat printre ierburi, lângă mal. Cel puţin aşa 
nădăjduiesc. 

Eu unul eram de altă părere. Se înghesuiau cu toţii, 
aplecându-se peste parapet, drept în faţa mea, fără să 
scoată o vorbă şi cu ochii la pândă. Îi vedeam cât se poate 
de bine, însă ei n-aveau cum să mă vadă. 

Căpitanul strigă: „Păzea!” şi tunul slobozi o ghiulea drept 
spre mine, de mă asurzi cu detunătura şi aproape că mă 
orbi cu fumul. Credeam că s-a zis cu mine. Să fi fost o 
ghiulea adevărată, socot că oamenii ar fi găsit hoitul pe 
care-l căutau. Dar, slavă Domnului, am scăpat nevătămat. 
Vaporaşul îşi urmă drumul, pierind după un cot al insulei. 
Din când în când auzeam bubuiturile tunului, din ce în ce 
mai de-părtate, până ce după vreo oră nu le-am mai auzit. 
Insula era lungă de vreo trei mile. Îmi închipuiam că, 
ajungând la capătul ei, se lăsaseră păgubaşi. Dar n-a fost 
aşa. Au ocolit piciorul insulei şi au luat-o în sus, pe, braţul 
dinspre Missouri, mărind presiunea şi trăgând cu tunul din 
când în când. M-am dus în cealaltă parte a insulei, ca să-i 
pot privi. Când au ajuns în faţa capului insulei, au încetat să 
tragă. Vaporaşul s-a îndreptat spre malul dinspre Missouri, 
unde oamenii au debarcat şi s-au risipit pe la vetrele lor. 


Ei, acum eram sigur c-am scăpat. Puteam să jur că n-o să 
mai vină nimeni să mă caute. Mi-am scos catrafusele din 
barcă şi mi-am înjghebat o tabără pe cinste în inima 
pădurii. Am luat păturile şi mi-am întocmit din ele un fel de 
cort, sub care să-mi pot pune lucrurile, ca să nu le ude 
ploaia. Am pescuit un biban şi l-am despicat cu ferăstrăul. 
Spre seară, am aprins focul, ca să-mi pregătesc cina. Apoi 
am pus o undiţă, ca să prind niscaiva peşte pentru a doua zi 
dimineaţa. 

Când s-a întunecat, m-am aşezat lângă foc şi mi-am aprins 
luleaua. Eram mulţumit. Dar în curând m-am simţit tare 
singur şi, ca să-mi alung urâtul, m-am dus pe mal şi m-am 
aşezat acolo ascultând clipocitul apei şi numărând stelele, 
buştenii şi plutele care veneau la vale. Apoi m-am dus la 
culcare. Nu se află mijloc mai bun ca să-ţi omori timpul 
când ţi-e urât. Altminteri, îţi vine să-ţi iei lumea-n cap. 

Trecură aşa trei zile şi trei nopţi, una la fel cu cealaltă, 
fără nici o schimbare. A patra zi m-am dus să cercetez 
insula. Eram stăpânul ei, era a mea, ca să zic aşa, şi voiam 
s-o cunosc pe de-a-ntregul; dar mai cu seamă voiam să-mi 
treacă timpul. Am găsit o sumedenie de fragi copţi, fragezi, 
şi aguridă, şi zmeură verde, ba chiar mure care începuseră 
să se coacă. Toate au să fie în curând bune de mâncat, îmi 
ziceam. 

Am hoinărit aşa prin pădure, până am ajuns într-un loc 
care nu mi se părea a fi prea departe de piciorul insulei. 
Luasem cu mine puşca, dar numai ca să mă apăr, nu ca să 
vânez; aveam de gând să vânez ceva când m-oi întoarce. Şi 
cum mergeam eu aşa, odată-mi iese în cale un şarpe mare, 
de era cât pe ce să calc pe el. Dihania se strecură printre 
ierburi şi flori - eu după ea, ca s-o prind. Alergam prin 
pădure, când deodată, am dat peste cenuşa unui foc care 
mai fumega încă. 

Am simţit că-mi sare inima din piept. N-am mai pierdut 
vremea să mă uit în jurul meu şi, ţinând mâna pe trăgaci, 
am luat-o la fugă de-a-ndăratelea, în vârful picioarelor. Din 


când în când mă opream o clipă în desiş şi trăgeam cu 
urechea, dar gâfâiam aşa de tare, că nu mai puteam auzi 
nimic altceva. Fugeam puţin şi iar mă opream s-ascult, şi 
uite-aşa, de nu ştiu câte ori. Când zăream o buturugă, mi se 
părea că-i un om. Când vreun vreasc trosnea sub picioarele 
mele, mă simţeam ca un om căruia i s-ar fi smuls un plămân 
şi nu mai poate să răsufle. 

Am ajuns înapoi la tabără, cam plouat şi cu inima cât un 
purice. Da-mi spuneam că nu-i vreme de pierdut, aşa că mi- 
am cărat iar tot calabalâcul în luntre ca să-l ascund, apoi 
am stins focul şiram împrăştiat cenuşa, ca să pară că-i 
rămasă de la un foc de tabără de acum un an. Când am 
isprăvit, m-am căţărat într-un copac. Cred c-am stat acolo 
vreo două ceasuri, da' n-am văzut şi n-am auzit nimic, 
măcar că mi se părea că aud şi văd câte şi mai câte. Cum nu 
puteam rămâne toată viaţa în copac, m-am dat jos, dar n-am 
ieşit din desişul pădurii şi am stat tot timpul cu ochii în 
patru. Cât despre mâncare, n-am găsit decât nişte fragi şi 
rămăşiţele mesei din dimineaţa aceea. 

Spre seară m-a apucat o foame grozavă. Când s-a întu- 
necat de-a binelea, înainte să răsară luna, am pornit cu 
barca spre malul dinspre Illinois. Am vâslit aşa ca la vreun 
sfert de milă, am tras la mal, am intrat în pădure şi mi-am 
pregătit cina. Mă hotărâsem să rămân toată noaptea acolo, 
când, deodată, am auzit tropot de copite şi glasuri 
omeneşti. Mi-am cărat la iuţeală toate boarfele în luntre, 
apoi m-am târât prin pădure să văd ce se-ntâmplă. Nu trecu 
mult şi auzii pe cineva spunând: 

— Ar fi mai bine să poposim aici, numai să găsim un loc 
bun. Caii sunt istoviţi. Hai să vedem. 

N-am mai aşteptat. Am sărit în barcă şi-am vâslit până la 
vechiul loc. Am legat barca şi m-am lungit în ea, ca să dorm. 

N-am dormit cine ştie ce, mă munceau tot felul de gânduri. 
De câte ori mă trezeam, mi se părea că mă strânge cineva 
de gât. Somnul nu mi-a priit de loC. În gândul meu îmi 
ziceam: „Nu mai merge aşa. Trebuie să aflu cine mai e pe 


insulă afară de mine. Dacă nu, m-am dus dracului”. M-am 
simţit ceva mai bine după ce-am luat hotărârea asta. Am 
pus mâna pe vâslă şi-am desprins luntrea de țărm, lăsând-o 
să plutească la vale, printre umbre. Luna strălucea şi 
dincolo de umbre era lumină ca ziua. Aproape o oră am 
plutit aşa, într-o tăcere deplină. Totul dormea. Ajunsesem 
aproape de piciorul insulei, când începu să bată un vânticel 
rece care încreţea apa - semn că noaptea era pe sfârşite. 
Am cârmit luntrea spre țărm. Cu puşca la umăr m-am 
furişat apoi în pădure. M-am aşezat pe un buştean şi m-am 
uitat prin frunziş. Vedeam cum scapătă luna şi cum 
întunericul învăluie fluviul, ca o pătură. O fâşie albă de 
lumină se ivi în curând deasupra copacilor: se crăpa de 
ziuă. Mi-am luat puşca şi am pornit tiptil spre locul de 
tabără pe care-l văzusem în ajun, oprindu-mă din două în 
două minute ca să trag cu urechea. Dar nu găseam locul. 
Tot căutând aşa, mi s-a părut că zăresc în depărtare, 
printre copaci, un foc. Am pornit într-acolo cu băgare de 
seamă. M-am apropiat fără zgomot şi, ce-mi văzură ochii? 
Un om stătea tolănit pe pământ, aproape de foc, cu capul 
învelit într-o pătură. Mie, să mi se facă rău, nu alta! M-am 
pitit înapoia unui tufiş, ca la vreo şase paşi de el, fără să-l 
slăbesc din ochi o clipă. Se lumina de ziuă de-a binelea. În 
curând omul începu să caşte şi să se întindă, dând la o parte 
pătura: ei bine, era Jim, negrul domnişoarei Watson! Vă- 
nchipuiţi ce bine mi-a părut că-l văd! 

— Hei, Jim! am strigat eu, şi ţuşti! afară din tufiş. 

Jim sări în picioare şi se boldi la mine, buimac. Apoi căzu în 
genunchi, îşi împreună mâinile şi bolborosi: 

— Nu mă oropsi! loată viaţa m-am purtat bine cu strigoii! 
Morţii mi-au fost dragi totdeauna şi-am făcut tot ce-am 
putut pentru ei. Întoarce-te în apa de unde-ai venit şi nu-l 
nenoroci pe bietul Jim, care ţi-a fost totdeauna prieten! 

Nu mi-a trebuit multă vreme ca să-l fac să priceapă că nu 
murisem. Eram nespus de bucuros să-l văd pe Jim. Acum nu 
mai eram singur. 


— Nu mi-e teamă c-o să te duci să spui unde mă aflu - i-am 
Zis. 

În timp ce-i vorbeam, el stătea şi se holba la mine, fără să 
scoată o vorbă. 

— Acu' s-a luminat de ziuă - îi zic. Hai să mâncăm. Aprinde 
focul! 

— La ce bun să faci focul, când n-ai de gătit decât fragi şi 
alte uscături? Dar văd că tu ai o puşcă. Poate găsim ceva 
mai bun decât fragii. 

— Cum aşa, tu nu mâncai decât fragi şi uscături? 

— Altceva n-am găsit. 

— De când eşti tu pe insulă, Jim? 

— Am sosit aici în noaptea când ai fost omorât tu. 

— Cum, de-atâta vreme? 

— Da, zău. 

— Şi de-atunci te-ai hrănit doar cu uscăturile astea? 

— Da, zău. 

— Şi eşti lihnit, aşa-i? 

— Cred c-aş fi în stare să mănânc un cal întreg. Da' tu de 
când eşti pe insulă? 

— Din noaptea în care-am fost omorât. 

— Nu se poate! Da' din ce-ai trăit? A, da, tu ai o puşcă. 
Bun lucru o puşcă. Vânează tu ceva, şi Jim face focul. 

Ne-am dus împreună la locul unde lăsasem luntrea şi, în 
vreme ce el făcea focul într-o rarişte năpădită de iarbă, eu 
am adus din luntre mălaiul, halca de slănină, cafeaua, 
ibricul, tigaia, zahărul şi căânile de tinichea. 

Jim nu-şi mai venea în fire văzând toate astea: era sigur că 
la mijloc e o vrăjitorie. 

Am pescuit un biban măricel, pe care Jim l-a curăţat cu 
cuțitul lui şi l-a fript. 

Când masa a fost gata ne-am aşezat pe iarbă şi-am început 
să mâncăm bucatele calde de la foc. Jim înfuleca de zor, 
fiind lihnit de foame. După ce ne-am îndopat bine, ne-am 
tolănit pe iarbă, cu burta la soare. După un timp, Jim mă 
întrebă: 


— Ascultă, Huck, spune-mi tu mie, cine-a fost omorât în 
colibă, dacă nu tu? 

I-am povestit atunci toată tărăşenia şi Jim o găsi grozavă, 
zicea că nici Tom Sawyer n-ar fi putut ticlui un plan mai 
straşnic ca al meu. 

— Dar tu, Jim, cum de-ai ajuns aici, cum ai venit pe insulă? 

O clipă tăcu, tulburat. Apoi zise: 

— Mai bine nu spun. 

— De ce, Jim? 

— Ştie Jim de ce. Da' dacă-ţi spun, Huck, tu nu-l pârăşti pe 
Jim? 

— Să mă ia dracu' dacă spun, Jim! 

— Bine, te cred pe cuvânt, Huck. Află că Jim a fugit! 

— Jim! Nu se poate! 

— Ai spus că nu mă pârăşti, ştii bine c-ai spus asta, Huck! 

— l-adevărat, ţi-am spus că n-am să te pârăsc şi am să mă 
ţin de cuvânt. Să mor, dacă nu! O să zică lumea că-s un 
aboliţionist1 1 ticălos şi-o să mă dispreţuiască fiindcă n-am 
suflat o vorbă, da' nu-mi pasă. N-am să spun nimănui şi, 
oricum, tot nu mă mai întorc acolo. Hai, povesteşte-mi tot! 

— Uite cum a fost. Stăpâna, va să zică domnişoara Watson, 
mă cicălea şi mă canonea într-una, dar îmi zicea mereu că 
n-o să mă vânză la vale, la Orleans12. Într-o zi însă am zărit 
un negustor de sclavi în casă la ea şi m-am simţit tare prost. 
Într-o noapte, târziu, mă furişez eu la uşă, care uşă nu era 
închisă de tot, şi o aud pe stăpână că-i spune văduvei că nu 
vrea să-l vânză pe Jim la Orleans, dar că ispita-i mare, căci 
ar căpăta pentru mine opt sute de dolari, o avere. Văduva a 
încercat s-o înduplece să nu mă vânză, dar eu n-am stat s- 
ascult ce mai spune. Am spălat repede putina. 

Am coborât dealul în fuga mare, cu gândul să fur o barcă 
undeva, pe mal, mai sus de târg, da' mai erau oameni pe- 
acolo şi atunci m-am ascuns în dogăria dărăpănată de lângă 
râu, aşteptând să plece toţi. Am rămas acolo toată noaptea. 
Mereu trecea câte cineva. Pe la şase dimineaţa, bărcile au 
început să plece, iar la opt sau nouă toţi care-au trecut cu 


barca povesteau cum babacu' tău a venit în târg să spună 
că tu ai fost omorât. Bărcile erau pline de domni şi doamne 
care se duceau să vază locul. Unii se opreau la mal, ca să se 
odihnească înainte de a trece dincolo. Din vorba lor, Jim a 
aflat tot despre omor. Grozav de rău i-a părut că tu eşti 
mort, dar acu' Jim e vesel. Ei, şi-am stat toată ziua în 
dogărie, pe talaş. Eram flămând, dar nu mi-era frică, fiindcă 
ştiam că stăpâna şi văduva trebuiau să meargă, după 
prânzişor, la o întrunire religioasă şi-au să rămâie toată ziua 
acolo, crezând că Jim e dus cu vitele la păşune, din zori 
până seara târziu, aşa că pân-atunci n-au să-mi simtă lipsa. 
Ăilalţi servitori n-au să bage nici ei de seamă, fiindcă abia 
aşteaptă ca bătrânele să plece de-acasă, ca s-o tulească şi 
ei. Ei, şi când s-a întunecat, am pornit-o în lungul malului şi- 
am mers două mile şi ceva, pân-acolo unde nu mai sunt 
case, şi mi-am zis aşa: „Dacă încerc să merg mai departe pe 
jos, câinii au să-mi adulmece urma; dacă fur o barcă şi trec 
dincolo, au să vază că barca lipseşte şi-au să ştie unde să-l 
caute pe Jim”. 

Aşa că mi-am zis: O plută îmi trebuie mie. Pluta nu lasă 
urme. 

Deodată, văz eu că pe apă vine o lumină. Intru în apă, cu o 
scândură în faţă, şi înot mai mult de jumate drum spre 
malul celălalt, când mă pomenesc printre o sumedenie de 
buşteni. Am înotat cu capu-n apă, contra curentului, ca s- 
ajung mai aproape de plută. Când pluta a fost lângă mine, 
am înotat pân” la partea dindărăt şi am agăţat-o. Pe cer 
trecea tocmai un nor şi era întuneric. M-am suit pe plută şi 
m-am întins. Oamenii erau departe pe râu, unde zărisem 
lumina. Apele crescuseră şi curentul era bun, aşa că am 
socotit că pe la patru dimineaţa o s-ajung cu vreo douăzeci 
şi cinci de mile mai la vale şi-o să înot de-acolo până la malul 
dinspre Illinois, unde-o să mă ascund în pădure. 

Da” Jim n-a avut noroc. Când am ajuns aproape de ca-pătul 
insulei, am zărit un om cu un felinar. N-avea rost să-l aştept, 
aşa că am sărit în apă şi-am înotat spre insulă. Socoteam că 


pot trage oriunde la mal, dar malul era prea stâncos. Am 
înotat mai departe, pân-am găsit un loc bun, taman în 
cel'lalt capăt al insulei. Acolo am intrat în pădure, hotărât 
să nu mai pun niciodată piciorul pe o plută câtă vreme 
plutaşii au să se fâţâie aşa, cu felinarul, de colo până colo. 
Aveam la mine o pipă, niţică mahorcă şi câteva chibrite 
uscate, ascunse în şapcă, aşa că nu-mi păsa. 

— Şi-n tot timpul ăsta n-ai mâncat carne, nici pâine? De ce 
n-ai prins măcar nişte broaşte țestoase? 

— Cum să le prind? Nu se cade să pui mâna pe ele şi nici 
să le loveşti cu o piatră. Şi-apoi, cine-ar putea să le prinză 
noaptea? Că doar nu era să m-arăt pe mal ziua! 

— Asta aşa-i. Fireşte că trebuia să stai toată ziua ascuns în 
pădure. Ai auzit cum trăgeau cu tunul? 

— Da, şi ştiam că pe tine te caută. l-am zărit când treceau 
pe-aici. Stăteam la pândă în tufiş. 

Nişte păsărele se apropiară de noi, zburând câte puţin şi 
aşezându-se apoi pe pământ. Jim zicea că ăsta-i semn de 
ploaie. 

Jim spunea că de obicei e semn de ploaie când zboară aşa 
puii de găină, dar socotea că e la fel şi cu păsărelele. 

Tare-aş fi vrut să prind vreo câteva, dar Jim nu mă lăsă. 
Zicea c-ar aduce moarte. Cică taică-său zăcea odată bolnav 
şi când unul dintr-ai lui a prins o pasăre, taică-său a murit, 
după cum prorocise bunică-sa. 

Jim mai spunea că nu se cade să numeri bucatele pe care 
le găteşti pentru masă, fiindcă şi asta aduce belele. Tot aşa, 
dacă scuturi faţa de masă după asfinţit. lar dacă moare un 
prisăcar, toate albinele lui trebuie să fie înştiinţate pân-a 
doua zi, înainte de răsăritul soarelui, altminteri se sfrijesc, 
nu mai pot munci şi pier. Jim zicea că albinele nu-i înţeapă 
pe neghiobi, dar cum să-l cred, când eu însumi le sâcâisem 
de-atâtea ori şi nu mă-mpunseseră niciodată? 

De unele din poveştile astea auzisem şi eu, da' nu chiar de 
toate. Jim cunoştea fel de fel de semne. Zicea că le ştie 
aproape pe toate. l-am spus că mie mi se pare că toate 


semnele sunt belalii şi l-am întrebat dacă nu cumva sunt şi 
semne bune. 

— Foarte puţine - mi-a răspuns el - şi nu ajută la nimic. La 
ce bun să ştii că ai noroc? Vrei cumva să-l alungi? Dar dacă 
ai păr pe braţe şi pe piept, ăsta-i semn c-ajungi bogat. Un 
semn ca ăsta e bine să-l ştii, fiindcă nu se-mplineşte decât 
foarte târziu. Şi fiind sărac multă vreme, s-ar putea să-ţi 
pierzi curajul şi să-ţi faci seama, dacă n-ar fi semnul să-ţi 
spună c-ai s-ajungi bogat odată şi-odată. 

— Tu ai păr pe braţe şi pe piept, Jim? 

— De ce întrebi, nu vezi că am? 

— Ei, şi eşti bogat? 

— Nu, dar am fost bogat odată şi am să mai fiu. Odată am 
avut pai'şpe dolari, dar am făcut speculă şi i-am topit pe 
toţi. 

— Cu ce-ai făcut speculă, Jim? 

— Am început cu vitele. 

— Ce fel de vite? 

— Păi, alea cornute. Am vârât zece dolari într-o vacă. Da' 
nu mai bag eu bani în vite niciodată! Vaca aia a crăpa? chiar 
sub ochii mei. 

— Şi-ai pierdut âi zece dolari? 

— Nu, nu pe toţi. Am pierdut numa” nouă. Am vândut 
pielea şi seul vacii pentru un dolar şi zece cenți. 

— Va să zică, ţi-au rămas cinci dolari şi zece cenți. Ai mai 
făcut afaceri cu ei? 

— Da. Îl ştii pe negru” ăla olog de-un picior, al lu” bătrânu' 
Bradish? Ei bine, şi-a înjghebat o bancă zicând că cine pune 
un dolar, primeşte patru la sfârşitul anului. Toţi negrii s-au 
prins, da' n-aveau cine ştie ce capital. Numai eu aveam ceva 
mai mulţi bani, aşa că i-am cerut să-mi dea o dobândă mai 
mare; dacă nu, deschid şi eu o bancă. Negru' ăla voia, 
fireşte, să facă numa el afaceri. Zicea că două bănci e prea 
mult şi că dacă aş primi să-i dau cinci dolari, o să-mi 
plătească trei'ş'cinci la sfârşitul anului. Am primit, socotind 
că trei'ş'cinci de dolari sunt un capital numai bun de făcut 


afaceri. Mai era pe-acolo un negru, pe nume Bob, care 
pusese mâna pe-o plută fără ştirea lu' stăpânu-său. Am 
cumpărat pluta de la el, făgăduindu-i să-i dau trei'ş'cinci de 
dolari la sfârşitul anului. Dar cineva a furat pluta chiar în 
noaptea aia şi a doua zi negru' cu un picior mi-a zis că 
banca a dat faliment. Aşa că nimeni n-a mai văzut vreun 
ban. 

— Dar cu ăi zece cenți ce-ai făcut, Jim? 

— Aş fi vrut să-i cheltuiesc, dar am visat că trebuie să-i dau 
unui negru, pe nume BalaM. Zis şi măgaru' lu' Balam, un 
prost de n-are pereche, însă norocos din fire, nu ca mine. 
Visul mi-a zis să-i dau lui Balam ăla cei zece cenți, iar elo să 
mi-i sporească. Balam a luat banii şi când s-a dus la 
biserică, l-a auzit pe pastor spunând că cine dă bani la 
săraci, dă cu împrumut lu' Dumnezeu şi capătă înapoi de o 
sută de ori mai mult. Balam a dat atunci âi zece cenți la 
săraci şi a aşteptat să vadă ce iese. 

— Şi ce-a ieşit, Jim? 

— N-a ieşit nimic. N-a fost chip să-mi recapăt banii, şi nici 
Balam ăla n-a fost în stare. De-aci-nainte nu mai dau nici un 
ban cu împrumut, fără zălog. Pastoru' zicea că o să căpătăm 
de-o sută de ori mai mult! Dacă aş căpăta înapoi măcar ăi 
zece cenți, aş zice bogdaproste şi-aş fi mulţumit. 

— Lasă, Jim, nu te necăji, fiindcă tot ai să fii tu bogat odată 
şi odată! 

— Da. Şi-apoi chiar şi-acum sunt bogat, când stau să mă 
gândesc: sunt stăpân pe mine însumi, şi preţuiesc opt sute 
de dolari. Bine-ar fi să am atâţia bani, nici nu mi-aş dori mai 
mulţi! 

CAPITOLULIĂ. 

Mă bătea gândul să mai văd o dată un loc din inima insulei, 
pe care-l dibuisem în timpul hoinărelilor mele. Am pornit 
împreună cu Jim şi-am ajuns curând, fiindcă insula nu era 
mai lată de un sfert de milă şi mai lungă de trei mile. 

Locul cu pricina era un deal lung şi povârnit, înalt de vreo 
patruzeci de picioare. 


Ne-a fost greu al dracului să ajungem pe culme, fiindcă 
drumul urca pieptiş, printre tufe dese. Ne-am târât şi ne-am 
căţărat noi aşa, până ce-am dat, tocmai în vârf, de-o peşteră 
mare, scobită în stâncă, şi cu deschizătura înspre partea 
Illinoisului. Peştera era largă, cât două-trei încăperi, şi Jim 
putea sta în picioare înăuntru. Între pereţii ei era răcoare, 
nu glumă. Jim voia să ne aducem numaidecât tot 
calabalâcul în peşteră, dar i-am zis că n-are rost să ne 
căţărăm mereu pân-acolo. 

Jim zicea că de-am adăposti luntrea într-un loc bun şi-am 
căra calabalâcul în peşteră, ne-am putea ascunde acolo la 
caz c-ar veni cineva pe insulă, şi-atunci nu ne-ar mai da de 
urmă decât cu copoii. Afară de asta, zicea el, păsărelele au 
vestit ploaie. 

— Ce, vrei să ni se ude lucrurile? 

Ne-am întors aşadar la luntre şi-am adus-o cam în dreptul 
peşterii, apoi am cărat toate lucrurile sus. După aia am 
dibuit o ascunzătoare pentru luntre, în desişul de sălcii. În 
undiţe se prinseseră între timp câţiva peşti. I-am scos şi, 
după ce-am pus undiţele la loc, am început să ne pregătim 
masa de prânz. 

Gura peşterii era destul de largă ca să poţi vâri pe-acolo 
un poloboc. Într-o parte a intrării era un fel de prag, tocmai 
bun pentru vatră. Am făcut focul şi ne-am gătit prânzul. 

Am întins păturile în chip de covor şi ne-am aşezat la 
masă, după ce-am cărat lucrurile în fundul peşterii, ca să ne 
fie la îndemână. 

În curând se făcu întuneric şi începu să tune şi să fulgere. 
Va să zică păsărelele avuseseră dreptate. Se porni o ploaie 
grozavă şi un vânt nemaipomenit. Era una din furtunile alea 
care se stârnesc vara. Din pricina beznei, totul în jur părea 
vânăt - o frumuseţe! Ploaia era atât de deasă, că la doi paşi 
mai încolo copacii păreau fumurii şi încâlciţi ca o pânză de 
păianjen. Când şi când o pală de vânt încovoia copacii, 
întorcând frunzele pe faţa lor albicioasă. Apoi se stârnea o 
volbură grozavă, care smucea crengile, de-ai fi zis că-şi 


frâng braţele ca nişte nebune. Şi deodată, în bezna asta 
vânătă se ivea o fâşie de lumină, care-ţi dezvăluia o clipă 
vârfurile copacilor zbătându-se în furtună, cu sute de paşi 
mai departe decât îi văzuseşi până atunci. 

Dar peste-o clipă era iar întuneric ca-n iad, şi auzeai cum 
se dezlănţuie tunetul, cu un bubuit asurzitor, hăulind şi 
pornind de-a rostogolul pe boltă, spre buricul pământului. 
Parcă s-ar fi dat de-a dura nişte butoaie goale pe o scară 
lungă, lungă, ştiţi, dintr-alea care trosnesc cu zgomot mare. 

— E straşnic, Jim, ce zici? N-aş schimba locul ăsta pentru 
nimic în lume. la mai dă-mi o bucată de peşte şi nişte mălai 
cald! 

— Fără Jim, tu n-ai fi acum aici. Ai fi colo jos, în pădure, 
fără mâncare şi pe jumătate înecat. Zău aşa, puişorule. 
Găinile ştiu când plouă, şi păsărelele tot aşa. 

Vreme de zece-douăsprezece zile, apele fluviului s-au tot 
umflat şi pân” la urmă au dat năvală peste maluri. Apa 
trecea de-un metru în locurile mai joase ale insulei şi pe 
malul dinspre Illinois. În partea aceea apa ajunsese lată de 
câteva mile, dar în partea dinspre Missouri era la fel de lată 
ca-ntotdeauna - o jumătate de milă - fiindcă acolo malul e 
ca un perete înalt, de stâncă. 

Ziua ne plimbam cu luntrea prin insulă. În pădure era tare 
rece şi întuneric, chiar când deasupra strălucea soarele. 
Treceam printre copaci, dar în unele locuri lianele erau atât 
de dese, încât trebuia să ne întoarcem şi s-o luăm prin altă 
parte. În fiece copac doborât de furtună, se aciuaseră 
iepuri, şerpi şi alte jigănii. După o zi-două de la potop, se 
îmblânziseră într-atât din pricina foamei, că puteai să te 
apropii de ele şi să le şi mângâi, dacă voiai - afară de şerpi 
şi de țestoase, care săreau numaidecât în apă. Dealul în 
care se afla peştera noastră era plin de asemenea lighioane. 
Să fi vrut, am fi putut face rost de o menajerie întreagă. 

Într-o noapte am găsit un capăt de plută pe cinste - din 
buşteni de brad. Avea vreo douăsprezece picioare lăţime şi 
vreo cincisprezece lungime, şi se ridica deasupra apei cu 


vreo şase-şapte degete. Era o punte zdravănă, de nădejde. 
Ziua se-ntâmpla să vedem plutind pe apă buşteni, dar îi 
lăsam să treacă. Nu ne arătam pe lumină. 

Într-o noapte, cu puţin înainte să se crape de ziuă, pe când 
ne aflam aproape de capătul insulei, am văzut venind pe 
apă, dinspre apus, o căsoaie de lemn, cu două caturi, 
aplecată într-o rână. Am vâslit spre ea şi am intrat înăuntru, 
căţărându-ne până la fereastra de la catul de sus. Dar era 
încă prea întuneric ca să vedem, aşa că am legat luntrea şi 
ne-am aşezat în ea, aşteptând să se lumineze. 

S-a făcut lumină până s-ajungem noi la capătul insulei. 

Uitându-ne pe fereastră, am zărit un pat, o masă, două 
jilţuri şi o grămadă de boarfe zvârlite pe podea. Pe pereţi 
atârnau haine. Într-un colţ, pe podea, zăcea o mogâldeaţă 
care aducea a om. 

— Mă, ăla de colo! îl strigă Jim. 

Dar mogâldeaţa nu se urni. Atunci strigai şi eu. 

— Omu” nu doarme, e mort - îmi spuse Jim. Tu rămâi aici, 
Jim se duce să vază. 

Se duse, se aplecă deasupra mogâldeţei, o privi cu 
luareaminte şi spuse: 

— E mort, zău. Şi gol, pe deasupra! L-au împuşcat pe la 
spate. Socot c-a murit de două-trei zile. Vino, Huck, da' nu 
te uita la faţa lui, că visezi urât. 

Nu m-am uitat de loc. Jim aruncase peste mort nişte 
zdrenţe, dar nu era nevoie, fiindcă tot n-aveam chef să mă 
uit. Pe podea erau risipite vraişte o mulţime de cărţi de joc, 
soioase şi vechi, nişte clondire goale de rachiu şi două măşti 
de stofă neagră. Pereţii erau mânjiţi cu cele mai neghioabe 
cuvinte şi desene mâzgălite cu cărbune. 

Pe pereţi atârnau două rochii jerpelite şi jegoase, de 
stambă, o boneţică de soare, ceva rufărie femeiască, 
precum şi câteva haine bărbăteşti. 

Am încărcat totul în luntre, cu gândul că s-ar putea să ne 
fie de folos. Pe podea zăcea o pălărie veche de paie, 
băieţească. Am luat-o şi pe-asta. Mai era şi o sticlă în care 


fusese cândva lapte şi care era astupată cu un dop de 
cârpă, un fel de biberon pentru sugaci. Am fi luat noi şi 
sticla, da” era spartă. Am mai găsit şi un scrin vechi, ros de 
vreme, şi un cufăr cu balamalele rupte. Erau deschise, dar 
n-aveau nimic de preţ în ele. După felul cum zăceau 
împrăştiate lucrurile, ne-am dat seama că oamenii se 
zoriseră să fugă şi nu putuseră să ia cu ei decât o mică 
parte din boarfe. 

Am mai dibuit o lanternă veche de tinichea, un cuţit de 
bucătărie, fără mâner, un briceag patent nou-nouţ, care în 
orice prăvălie se vindea cu doi cenți, o grămadă de 
lumânări de seu, un sfeşnic de cositor, o ploscă, o cană de 
tinichea, o învelitoare veche de pat, mâncată de şoareci, un 
săculeţ cu ace, bolduri, aţă şi alte scule de cusut, niţică 
ceară de albine, o bardă şi câteva cuie, o undiţă groasă cât 
degetul meu mic, cu nişte cârligoaie grozave, un sul de 
piele de căprioară, o zgardă de piele, o potcoavă şi nişte 
sticluţe cu doctorii fără nici o etichetă pe ele. Când să 
plecăm, am găsit şi o ţesală bunicică, iar Jim a dibăcit un 
arcuş rablagit de vioară şi un picior de lemn; îi plesniseră 
curelele, dar altminteri era un picior destul de bun, măcar 
că era prea lung pentru mine şi prea scurt pentru Jim. Am 
căutat de ne-a ieşit ochii, dar n-am putut găsi şi perechea 
piciorului. 

Una peste alta, a fost o pradă frumoasă, pe legea mea! 
Când am ieşit afară, am văzut că ne depărtasem cu vreun 
sfert de milă de insulă şi se făcuse ziuă de-a binelea. L-am 
pus pe Jim să stea lungit în luntre şi l-am acoperit cu 
pătura, altfel s-ar fi văzut de la o poştă că-i negru. Am vâslit 
spre malul dinspre Illinois, dar curentul ne-a dus cu vreo 
jumătate de milă mai la vale. Am luat-o înapoi prin apa 
liniştită de lângă țărm şi am ajuns cu bine acasă, fără nici o 
încurcătură. Nu ne văzuse nimeni. 

CAPITOLULKX. 

Tare-aş fi vrut, după masa de dimineaţă, să vorbesc despre 
mort şi să-mi dau cu presupusul cum de-a fost omorât, dar 


Jim n-avea chef, zicea că asta aduce ghinion şi că, pe 
deasupra, s-ar putea ca mortul să se mai facă şi strigoi şi să 
ne dea târcoale. Cică morţii neîngropaţi se fac strigoi mai 
lesne ca ăi care zac frumuşel în mormintele lor. Mi s-a părut 
că are dreptate, aşa că n-am mai spus nimic. Dar gândurile 
nu-mi dădeau pace şi ardeam de nerăbdare să aflu cine-l 
omorâse pe omul ăla şi de ce. 

Tot scotocind prin boarfele furgăsite, am dat peste opt 
dolari de argint, cusuţi în căptuşeala unui palton vechi. Jim 
era de părere că oamenii care locuiseră în casa aia furaseră 
paltonul, căci dacă ar fi ştiut că erau bani în el, nu l-ar fi 
lăsat acolo. I-am zis ca, după mine, tot ăia îl omorâseră şi pe 
mort, dar Jim nu voia să vorbească despre asta. 

— Tu crezi c-aduce ghinion? l-am întrebat. Dar ce-mi 
spuseşi alaltăieri când am adus pielea de şarpe găsită în 
creştetul dealului? Mi-ai zis că nu-i pe lume nenorocire mai 
mare ca aceea care te paşte când pui mâna pe o piele de 
şarpe. Uite ce nenorocire ne-a adus! Am găsit toate 
lucrurile astea, başca opt dolari. Ehei, Jim, măcar de-am 
avea parte în fiece zi de-o nenorocire ca asta! 

— Lasă, puişorule, lasă! Nu te crede tu prea grozav. Vine. 
Ţine minte ce-a spus Jim, vine! 

Şi adevărat c-a venit. Jim îmi spusese asta marţi. Ei bine, 
vineri după prânz stăteam tolăniţi în iarbă, pe culmea 
dealu-lui. Mi se isprăvise tutunul. Mă duc cu în peşteră să 
iau niţel tutun şi înăuntru, ce văd? Un şarpe cu clopoței! L- 
am omorât şi m-am gândit să-i joc un renghi lui Jim: am 
aşezat şarpele pe pătura lui, în aşa fel ca să pară viu. Spre 
seară uitasem cu totul de şarpe şi când Jim s-a trântit pe 
pătură, perechea şarpelui, furişată după ăl mort, l-a muşcat 
pe Jim taman în clipa când eu aprindeam o lumânare. 

Jim a sărit ca ars şi ăl dintâi lucru pe care l-am văzut la 
lumina lumânării aprinse a fost lighioana: tocmai se 
pregătea să muşte a doua oară. Cât ai clipi am omorât-o cu 
un băț, iar Jim a pus repede mâna pe plosca cu rachiu a lui 
taică-meu şi a-nceput să bea. 


Era desculţ şi şarpele îl muşcase chiar de călcâi. Şi toate 
astea din pricină că uitasem, ca un nătărău ce sunt, că 
atunci când omori un şarpe, perechea lui vine sigur să se 
încolăcească în jurul ălui mort. 

Jim m-a rugat să retez capul şarpelui şi să-l azvârl, apoi să- 
l jupoi de piele şi să-i pun la fript o bucată de carne. L-am 
ascultat. Jim a înghiţit friptura, zicând că asta o să-i ajute să 
se vindece. Apoi m-a pus să scot clopoţeii şarpelui şi să i-i 
leg la încheietura mâinii. Cică şi asta ajută. 

Am luat p-ormă binişor şerpii şi i-am aruncat cât colo în-tr- 
un tufiş, fiindcă n-aş fi vrut ca Jim să bage de seamă că totul 
se întâmplase din vina mea. 

Jim sugea mereu din ploscă. Din când în când, îl apucau 
năbădăile şi se zvârcolea urlând: dar de câte ori îşi venea 
niţel în fire, trăgea iar la măsea. Laba piciorului i se umflase 
destul de tare, la fel şi ţurloiul, dar încetul cu încetul 
băutura începu să lucreze, aşa încât îmi ziceam c-o să se 
vindece. Cât despre mine, să fi fost în locul lui Jim, m-aş fi 
lăsat mai degrabă muşcat de un şarpe, decât să beau din 
rachiul lui babacu'. 

Şi aşa a zăcut Jim patru zile şi patru nopţi. Apoi umflătura 
a dat înapoi: Jim putea iar să umble. După toate cele 
întâmplate, m-am hotărât să nu mai pun niciodată mâna pe 
o piele de şarpe. Jim zicea că-i sigur că de-aci-nainte o să-l 
cred: 

— Când atingi un şarpe, beleaua-i aşa de mare, că s-ar 
putea ca necazurile noastre să fie abia la-nceput. 

Zicea că el, unul, mai degrabă ar privi de-o mie de ori 
peste umărul stâng la lună nouă, decât să pună mâna pe-o 
piele de şarpe. Începusem să-i dau dreptate, măcar că am 
fost totdeauna de părere că trebuie să fii din cale-afară de 
ne-socotit şi de nătâng ca să priveşti luna nouă peste 
umărul sting. Moş Hank Bunker a făcut-o odată şi s-a lăudat 
cu asta; dar n-au trecut nici doi ani şi, îmbătându-se, moşul 
a căzut din turnul de strajă. Praful s-a ales de el: l-au cules 
de pe jos, l-au aşezat între două uşi de magazie, ca într-un 


sicriu, şi aşa l-au îngropat. Eu n-am fost de faţă, dar mi-a 
spus babacu'. În tot cazul, nenorocirea l-a lovit numai 
fiindcă privise luna peste umărul stâng, ca un zevzec ce era. 

Zilele treceau una după alta. Încet-încet, fluviul intră iar în 
vechea lui matcă. A dintâi grijă a noastră a fost să agăţăm 
într-un cârlig mare un iepuroi jupuit, în chip de momeală: 
aşa am prins o namilă de somn cât un om de mare, lung de 
un stânjen şi greu de vreo sută de ocale. N-aveam cum să-l 
scoatem, de bună seamă că ne-ar fi târât până-n Illinois. 
Ne-am aşezat şi am aşteptat privind cum se zbate şi se 
smuceşte, până s-a dus la fund. Am găsit în burta lui un 
nasture de alamă, un gogoloi rotund ca o minge şi tot felul 
de resturi. Jim a despicat gogoloiul cu toporul şi a găsit 
înăuntru un mosor. Jim era de părere că zăcuse multă 
vreme în burtă, de se acoperise aşa şi se rotunjise ca o 
minge. Cred că era cel mai mare peşte care s-a prins 
vreodată în Mississippi. Jim spunea că în viaţa lui nu văzuse 
unul mai grozav. Ar fi avut preţ mare la târg. Somnii ăştia 
uriaşi se vând la kilogram în piaţă şi toată lumea cumpără: 
carnea li-e albă ca neaua şi-i numai bună de fript. 

A doua zi dimineaţa i-am spus lui Jim că mi s-a cam urât şi 
că am chef să mă mai mişc puţin. Mă bătea gândul să dau o 
raită până dincolo, ca să văd şi eu ce se mai întâmplă. 

Lui Jim i-a plăcut ideea mea, dar zicea că trebuie sa merg 
noaptea şi să fiu cu ochii în patru. Se mai gândi ce se mai 
gândi, şi-ini spuse că n-ar fi rău să mă îmbrac ca fată, 
punând pe mine ceva din bulendrele pe care le găsisem în 
căsoaie. Bună idee. Am luat una din rochiile alea de stambă, 
am scurtat-o şi după ce mi-am suflecat pantalonii până la 
genunchi, m-am vârât în ea. Jim mi-a prins-o la spate în 
copci. Îmi venea destul de bine. Mi-am pus boneţica şi am 
legat-o sub bărbie. Acu”, de-ar fi vrut careva să-mi vadă 
faţa, trebuia să se uite ca printr-un burlan de sobă. Jim 
zicea că n-o să mă recunoască nimeni, nici măcar ziua-n 
amiaza mare. Toată ziulica m-am vânzolit cu straiele alea pe 
mine, ca să mă deprind cu ele, şi cu încetul am izbutit, dar 


Jim zicea că nu prea umblu ca o fată şi că una-două îmi ridic 
rochia, ca să bag mâna în buzunarul pantalonilor. Am ţinut 
seamă de asta şi a fost ceva mai bine. 

Cum s-a lăsat întunericul, am pornit cu luntrea de-a lun- 
gul malului dinspre Illinois. Am trecut dincolo, niţel mai jos 
de debarcader, dar curentul m-a dus până la marginea 
târgului. Am legat luntrea şi am pornit-o pe mal. Într-o 
căsuţă, care nu mai fusese locuită de multă vreme, ardea o 
lumină şi mă întrebam cine s-o fi aciuat acolo. M-am furişat 
până la fereastră şi m-am uitat înăuntru. La o masă de brad, 
pe care ardea o lumânare, şedea o femeie de vreo patruzeci 
de ani şi împletea la ciorap. Faţa ei nu-mi părea cunoscută. 
De bună seamă că era o străină, fiindcă pe localnici îi ştiam 
pe toţi. Norocul meu, căci începusem să-mi pierd curajul: 
mi-era teamă să nu mă recunoască oamenii după glas. 
Femeia asta, chiar dacă nu era în târguşor decât de două 
zile, putea să-mi spună tot ce voiam să ştiu, aşa c-am bătut 
în uşă, făgăduindu-mi să nu uit că-s fată. 

CAPITOLULĂXI 

— Intră! rosti femeia. 

Am intrat. 

— Şezi jos. 

M-am aşezat. 

Mă măsura din cap până-n picioare, cu nişte ochi mici, 
scânteietori. 

— Cum te cheamă? mă întrebă ea. 

— Sarah Williams. 

— Unde locuieşti? Pe-aici, pe-aproape? 

— Nu, tuşică. La Hookerville, cu vreo şapte mile mai la 
vale. Am venit pe jos şi-s moartă de oboseală. 

— Şi flămândă, socot. Stai să-ţi caut ceva de mâncare. 

— Nu, mătuşico, nu mi-e foame. Mi-a fost aşa de foame pe 
drum, că m-am oprit la o fermă, cu vreo două-trei mile mai 
jos. Acum nu-mi mai e foame. De-aia am întârziat atâta. 
Mămica e bolnavă, nu mai avem de nici unele în casă şi-am 
rămas şi fără bani, de-aia am plecat, să-i spun lui nenea 


Abner Moore. Mămica mi-a zis că stă tocmai în celălalt 
capăt al târgului. N-am mai fost niciodată pe-acolo. Îl 
cunoaşteţi? 

— Nu, încă n-am ajuns să-i cunosc pe toţi. Nu-s nici de 
două săptămâni aici. Până la capătul târgului e cale lungă. 
Mai bine rămâi aici peste noapte. Scoate-ţi boneţica. 

— Nu, nu, mă odihnesc puţin şi pe urmă îmi văd de drum. 
Nu mi-e frică mie de întuneric. 

Femeia îmi spuse însă că nu mă lasă să plec singură şi că 
bărbat-su trebuie să sosească într-o oră-două şi c-o să 
meargă el cu mine. Apoi începu să sporovăiască despre 
bărbat-su şi despre neamurile ei din susul şi din josul 
fluviului, povestindu-mi cum le mersese de bine mai 'nainte 
şi cum făcuseră prostia să se mute în târgul ăsta, în loc să 
se mulţumească cu ce aveau - şi dă-i, şi dă-i, fel de fel de 
istorii de-astea, până ce m-a cuprins teama că făcusem eu o 
prostie, venind în casa ei, ca să aflu ce se mai întâmplă în 
târg. Dar nu trecu mult şi-ncepu să vorbească despre 
babacu' şi despre omor, şi-atunci am lăsat-o cu dragă inimă 
să trăncănească. Îmi vorbi mai întâi despre mine şi despre 
Tom Sawyer, cum găsisem noi cele douăsprezece mii de 
dolari (la ea ajunseseră douăzeci de mii), apoi despre 
babacu' - ce pramatie era! - şi despre mine - ce pezevenghi 
eram! - şi până la urmă ajunse la întâmplarea cu omorul. 

— Cine-i făptaşul? o întrebai eu. La Hookerville am auzit o 
mulţime de zvonuri despre întâmplarea asta, dar nu ştim 
cine l-a omorât pe Huck Finn. 

— Ehei, cred că multă lume de pe-aici ar vrea să ştie cine 
l-a omorât. Unii cred că chiar bătrânul Finn... 

— Nu, zău? 

— Mai toţi credeau aşa la început. Bătrânul nici nu ştie că 
era cât pe ce să fie linşat. Dar până seara oamenii şi-au 
schimbat părerea şi-au ajuns să creadă că făptaşul a fost un 
negru fugar, pe nume Jim. 

— Păi, el... 


M-am oprit, zicându-mi că-i mai cuminte să tac. Ea îşi 
urmă vorba, fără să fi băgat de seamă că spusesem ceva. 

— Negrul a fugit chiar în noaptea în care a fost omorât 
Huck Finn. Pe capul lui s-a pus un preţ: trei sute de dolari. 
lar pe cel al bătrânului Finn, două sute. Dumnealui a venit 
în târg a doua zi după omor, a povestit tot şi s-a dus cu 
ăilalţi pe vaporaş să caute hoitul, dar numaidecât după aia a 
şters-o. Seara, când au vrut să-l linşeze, ia-l de unde nu-i. A 
doua zi, aflând că negrul fugise şi că nu mai fusese văzut 
din seara crimei, de la orele zece, toată lumea a dat vina pe 
el. Şi iată că în ziua următoare bătrânul Finn s-a arătat din 
nou; s-a dus la judele Thatcher şi s-a milogit de el ca să-i 
dea banii, că vrea să-l caute pe negru prin tot Illinoisul. 
Judele i-a dat ceva bani şi Finn s-a îmbătat chiar în seara aia 
şi pe urmă s-a plimbat până după miezul nopţii în tovărăşia 
a doi străini deşucheaţi, cu care a şi plecat după aceea. De 
atunci nu s-a mai arătat şi lumea nici nu se-aşteaptă să-l 
vadă, până ce lucrurile n-au să se mai liniştească puţin, 
fiindcă acum oamenii sunt siguri că el şi-a omorât băiatul şi 
c-a încurcat lucrurile în aşa fel, ca lumea să creadă că 
bandiții au făcut-o, iar el să pună mâna pe banii lui Huck, 
fără a-şi mai pierde vremea pe la judecăţi. Lumea zice că ar 
fi în stare de aşa ceva. Mare pişicher e Finn ăsta! Dacă nu 
se întoarce până-ntr-un an, a scăpat. Nu sunt dovezi contra 
lui, asta e, Pân-atunci, lucrurile au să se liniştească, iar el o 
să pună mâna pe banii lui Huck fără nici o bătaie de cap. 

— Da, mătugşică, eu tot aşa cred. Nu văd de ce n-ar fi aşa. 
Şi-acu', nu mai crede nimeni că negru-i ucigaşul? 

— Ei, mai sunt destui care cred asta, dar negrul o să fie 
prins în curând şi poate că-l vor sili să spună adevărul, de 
frică. 

— Cum aşa, tot mai e urmărit? 

— Da” neştiutoare mai eşti! Crezi că trei sute de dolari se 
găsesc în fiece zi şi pe toate drumurile? Unii zic că negrul 
nu se află prea departe. Şi eu tot aşa cred, da' n-am spus-o 
nimănui. Acum câteva zile stăteam de vorbă cu doi bătrâni 


care locuiesc în baraca de alături. Dintr-una-ntr-alta, mi-au 
spus că nu prea merge nimeni pe insula aia de dincolo, de-i 
zice Jackson. „Nu locuieşte nimeni acolo?” zic eu. „Nu, 
nimeni”, zic ei. N-am mai spus nimic, dar am căzut pe 
gânduri. Mi se păruse mie c-am văzut fum în partea aceea, 
cam pe la capătul insulei, cu o zi-două mai înainte. Nu m-aş 
mira ca negrul să se ascundă acolo, mi-am zis. În tot cazul, 
face să te osteneşti să cercetezi la faţa locului. De-atunci n- 
am mai văzut fum şi se prea poate să fi plecat - dacă o fi 
fost chiar el. Bărbatu-meu o să dea o raită pe insulă, 
împreună cu încă cineva. A fost plecat pe fluviu în sus, dar 
s-a întors azi şi i-am povestit tot, îndată ce l-am văzut, acu” 
două ceasuri. 

Mie, să-mi vie rău, nu alta. Parcă stăteam pe ghimpi. 
Simţeam nevoia să fac ceva cu mâinile. Am luat un ac de pe 
masă şi am încercat să bag aţă în el. Dar îmi tremurau 
mâinile şi nu izbuteam să nimeresc gaura acului. 

Când femeia amuţi, ridicai ochii şi văzui că se uită ţintă la 
mine şi-mi zâmbeşte într-un chip ciudat. Am pus la loc acul 
şi aţa şi m-am prefăcut că mă interesează tot ce-mi spusese 
ea. La drept vorbind, mă şi interesa. 

— Trei sute de dolari - zic eu - e o avere, nu glumă. Bine- 
ar fi să-i poată căpăta mămica. Soţul matale se duce acolo 
chiar la noapte? 

— Da, da. S-a dus în târg cu omul de care-ţi vorbeam ca să 
facă rost de o barcă şi să mai împrumute o puşcă de 
undeva. Au să plece după miezul nopţii. 

— Oare n-ar vedea mai bine dac-ar aştepta până mâine 
dimineaţă? 

— Da, dar n-ar vedea oare şi negrul mai bine? După 
miezul nopţii, de bună seamă că negrul o să doarmă, iar ei 
au să-l poată căuta în voie prin pădure, dacă şi-o fi făcut 
vreun foc de tabără pe-acolo. Cu cât va fi mai întuneric, cu 
atât vor putea căuta mai bine, fără ca el să-i simtă. 

— La asta nu m-am gândit, ce-i drept. 


Femeia mă privea mereu în felul acela ciudat, şi se-nţelege 
că nu mă simţeam de loc la largul meu. 

— Cum spuneai că te cheamă, fetiţo? mă întrebă ea peste 
câteva clipe. 

— M... Mary Williams. 

Dar parcă mai înainte nu spusesem Mary, ci Sarah, dacă 
nu mă-nşel. N-am mai ridicat privirea. Mă simţeam încolţit 
şi mi-era teamă să nu mi se cunoască pe faţă. Aş fi vrut ca 
femeia să mai spună ceva. De ce tăcea, de-aia ma simţeam 
mai stingherit. Deodată îmi zise: 

— Drăguţă, mi se pare că spuseseşi că te cheamă Sarah, 
când ai intrat pe uşă. 

— A, da, mătuşico, aşa-i, Sarah Mary Williams. Sarah e 
numele meu dintâi, dar unii îmi spun Sarah, alţii Mary. 

— Aha, care va să zică aşa stau lucrurile. 

— Da, mătugşico. 

Acum mă simţeam ceva mai bine, dar oricum aş fi vrut să 
fiu altundeva. Încă nu eram în stare să-i înfrunt privirea. 
Femeia începu deodată să se vaiete, ce vremuri grele sunt 
şi cât de strâmtoraţi trăiesc, cum se plimbă şobolanii prin 
odaie ca la ei acasă, şi-aşa mai departe. Acum mă simţeam 
iar în apele mele. Avea dreptate în privinţa şobolanilor. Una- 
două, vedeai câte unul scoţându-şi botişorul dintr-o gaură 
din colţul încăperii. Femeia zicea că trebuie să aibă 
totdeauna ceva la îndemână, ca să azvârle după ei când era 
singură, altminteri nu-i dădeau pace. Îmi arătă o vergea de 
plumb cu un nod la capăt şi-mi spuse că de obicei ţintea 
bine cu ea, dar îşi scrântise mâna cu o oră-două mai înainte 
şi nu ştia dacă acum o să mai poată ţinti bine. Aşteptă totuşi 
un prilej şi zvârr! aruncă vergeaua după un şobolan, dar 
nu-l nimeri şi scoase un țipăt, aşa de tare o durea braţul. 
Apoi mă rugă să încerc eu data viitoare. Se-nţelege că 
voiam s-o şterg înainte de a se întoarce bărbat-su, dar n- 
avea rost să mă dau în vileag. Am pus mâna pe vergea şi-am 
azvârlit-o în cel dintâi chiţcan care şi-a arătat botişorul. De- 
ar fi stat locului, ar fi fost vai de capul lui. Femeia mi-a zis c- 


a fost o lovitură straşnică şi că, după părerea ei, pe-al doilea 
am să-l nimeresc în plin. S-a sculat şi s-a dus după vergeaua 
de plumb, pe care-a adus-o înapoi, împreună cu o jurubiţă 
de aţă. Mă rugă apoi s-o ajut să desfăşoare aţa. Am întins 
amândouă braţele şi ea mi-a înfăşurat jurubiţa pe mâini, 
urmând să sporovăiască despre treburile ei şi ale lui 
bărbat-su. Deodată însă se opri şi-mi strigă: 

— la seama la şobolani! Mai bine ţine vergeaua pe 
genunchi, s-o ai la îndemână. 

Şi în aceeaşi clipă îmi aruncă vergeaua în poală. Am strâns 
genunchii, în vreme ce ea da înainte cu vorba. Dar după un 
minut, îmi luă jurubiţa şi mă privi drept în ochi, fără 
răutate: 

— Haide, spune-mi care ţi-e numele adevărat? 

— Ce-e, ce-e-aţi spus, mătuşico? 

— Care-i numele tău adevărat? Bill, Iom sau Bob? Ia zi? 

Cred că tremuram ca frunza în vânt şi zău dacă ştiam ce 
să fac. 

— Mătugşico - am îngăimat eu în cele din urmă. Vă rog să 
nu vă bateţi joc de o biată fetiţă. Dacă vă stânjenesc, am 
să... 

— Nu, n-ai să... Stai jos şi rămâi unde eşti. N-am să-ţi fac 
nici un rău şi nici n-am să spun nimănui. Dar dezvăluie-mi 
taina, cu toată încrederea. Am s-o păstrez şi, mai mult decât 
atât, am să te-ajut. Şi bărbatu-meu la fel, dacă vrei. Ce mai 
încolo-ncoace, eşti un ucenic fugar, nu-i aşa? Nu face 
nimic... Nu-i nici o grozăvie. Se vede că stăpânii s-au purtat 
rău cu tine şi te-ai hotărât să-ţi iei tălpăşiţa. Dumnezeu sa 
te aibă în pază, copile, n-am să te dau în vileag. Hai, poves- 
teşte-mi tot, fii băiat cuminte. 

I-am spus atunci că-mi dau seama că n-are nici un rost să 
mai mint, aşa că o să-i mărturisesc tot, numai să se ţină de 
cuvânt. Şi-am început să-i povestesc că părinţii mei au 
murit şi că legea m-a dat pe mâna unui bătrân zgârcit, 
stăpânul unei ferme aşezate la vreo treizeci de mile 
depărtare de fluviu, şi că bătrânul ăsta s-a purtat aşa de rău 


cu mine, că n-am mai putut îndura şi, într-o bună zi, când 
plecase de-acasă pe vreo două zile, mi-am luat inima-n dinţi 
şi-am fugit, îmbrăcându-mă într-o rochie veche de-a fiică-şi. 
Am străbătut treizeci de mile în trei nopţi, fiindcă umblam 
numai noaptea, iar ziua stăteam ascuns şi dormeam. Pâinea 
şi carnea pe care le luasem de-acasă într-o bocceluţă mi-au 
ajuns pentru tot drumul. 

— Nădăjduiesc - am încheiat eu - că unchiu-meu Abner 
Moore o să aibă grijă de mine, de-aia am venit aici, în 
Goshen. 

— Goshen, ai zis, copile? Păi ăsta nu-i Goshen, ci St. 
Petersburg. Goshen e cu vreo zece mile mai sus. Cin” ţi-a zis 
că-i Goshen? 

— Un om pe care l-am întâlnit azi de dimineaţă, în zori, 
tocmai când intram în pădure, ca să dorm oleacă. Mi-a spus 
că la răscruce trebuie s-o iau la dreapta şi după vreo cinci 
mile am s-ajung la Goshen. 

— Se vede c-o fi fost beat. Ţi-a spus tocmai pe dos. 

— E drept că parcă era beat, dar acum n-am ce-i face. 
Trebuie să plec. Ajung eu la Goshen până-n zori. 

— Stai o clipă! Am să-ţi pregătesc ceva de mâncare. Poate 
c-o să ai nevoie. 

Îmi pregăti ceva de-ale gurii, apoi mă întrebă: 

— Ia spune, când o vacă stă culcată, pe care parte se 
scoală? Răspunde repede, fără să te gândeşti. Care parte se 
ridică întâi? 

— Partea dinapoi, mătuşico. 

— Dar la un cal? 

— Partea dinainte. 

— Pe care parte a copacului creşte muşchiul? 

— Pe partea dinspre miazănoapte. 

— Dacă cincisprezece vaci pasc pe o măgură, câte din ele 
rumegă cu capetele întoarse în aceeaşi parte? 

— “Toate cin'şpe, mătugşico. 

— Bine, văd că ai trăit într-adevăr la ţară. Credeam că iar 
încerci să mă duci de nas. Şi-acu', cum te cheamă de- 


adevăratelea? 

— George Peters, mătuşico. 

— Bine, vezi de-l ţine minte, George. Ai fi în stare să-l uiţi 
şi să-mi zici la plecare că te cheamă Alexander, ca p-ormă 
să-mi spui, ca să scapi, că de fapt te cheamă George- 
Alexander. Vezi, nu te apropia de femei în rochia asta veche 
de stamba. Doar bărbaţii te-ar putea lua drept fetiţă, dar nu 
prea semeni, să ştii. Măi băiatule, când vrei să pui aţa în ac, 
nu veni cu acul până-n dreptul firului, ci ţine acul ţeapăn şi 
caută să vâri aţa în gaură. Aşa obişnuiesc femeile, numai 
bărbaţii fac pe dos. Încă ceva: când azvârli într-un şobolan 
sau în mai ştiu eu ce, ridică-te în vârful picioarelor, du-ţi 
mâna deasupra capului cât poţi mai stângaci şi aruncă 
alături cu vreo doi metri. Azvârle cu braţul ţeapăn, din 
umăr, de parc-ai avea acolo un şurub şi l-ai răsuci. Aşa fac 
fetele, nu ca băieţii, care aruncă din încheietura mâinii şi 
din cot, ţinându-şi braţul într-o parte. Şi, ţine minte, când o 
fată încearcă să prindă ceva în poală, desface genunchii, 
nu-i strânge, cum i-ai strâns tu când ai prins vergeaua de 
plumb. Te-am mirosit că eşti băiat în clipa când am văzut 
cum pui aţa în ac. Iot ce-am născocit după aia a fost doar ca 
să mă încredinţez că nu greşesc. Şi-acum, du-te la unchiu- 
tău, Sarah Mary Williams George Alexander Peters, iar 
dacă dai de bucluc pe drum, trimite vorbă doamnei Judith 
Loftus, adică mie, şi-o să fac tot ce pot ca să te scap. la-o pe 
mal, e ăl mai bun drum; şi a doua oară când ai s-o porneşti 
razna, ia-ţi ghete şi ciorapi. Drumul e plin de pietre şi tare 
mă tem c-ai s-ajungi la Goshen cu picioarele harcea-parcea. 

Am mers pe mal vreo cincizeci de paşi, apoi m-am furişat 
până la locul unde lăsasem luntrea, ceva mai jos de căsuţă. 
Am sărit în luntre şi-am luat-o repede din loc. Am vâslit la 
deal, până am ajuns în dreptul insulei, apoi am pornit spre 
ea. Mi-am scos boneţica - acum nu mai aveam nevoie de 
obloane. Cam pe la jumătatea drumului, am auzit bătăile 
ornicului din târg şi m-am oprit să le-ascult: sunetul venea 
stins peste apă, dar limpede, unsprezece bătăi. Când am 


ajuns la insulă, n-am stat să mă odihnesc, cu toate că-mi 
ieşise sufletul, ci am luat-o repede prin pădure, până la 
locul unde făcusem popas prima oară. Cum am ajuns acolo, 
am aprins focul pe-o moviliţi înaltă şi uscată. 

Apoi m-am întors la luntre şi-am vâslit din răsputeri spre 
locul nostru, cu o milă şi jumătate mai la vale. Am sărit din 
luntre şi-am luat-o la goană printre copaci, suind dealul 
până la peşteră. Jim dormea buştean, lungit pe jos. 

— Scoală repede, Jim! i-am strigat, zgâlţâindu-l. N-avem 
nici o clipă de pierdut. Sunt pe urmele noastre! 

Jim nu m-a întrebat nimic, o vorbă n-a scos, dar după felul 
în care a muncit în jumătatea de ceas care-a urmat, mi-am 
dat seama cât era de speriat. Într-o jumătate de oră tot 
avutul nostru era pe plută şi pluta sta gata s-o pornească 
din ascunzătoarea ei de sub sălcii. Înainte de toate am stins 
focul în peşteră şi după aceea n-am mai aprins nici o 
luminiţă. M-am dus cu luntrea ceva mai încolo de mal şi-am 
privit. Dar chiar de-ar fi fost prin preajmă vreun vapor, tot 
nu l-aş fi putut zări, căci nu prea vezi mare lucru la lumina 
stelelor. Am urnit pluta şi-am pornit la vale, pe întuneric, 
dincolo de piciorul insulei, fără să scoatem o vorbă, într-o 
tăcere deplină. 

CAPITOLUL XII. 

Abia cam pe la unu noaptea am lăsat în urmă insula. Pluta 
luneca tare încet, ca un melc. Aveam de gând, dacă se ivea 
vreun vapor, să sărim în barcă şi să vâslim spre malul 
dinspre Illinois. Noroc că nu s-a ivit nici un vapor, fiindcă nu 
ne gândisem să punem în barcă nici puşca, nici undiţa şi 
nici ceva de-ale gurii. Fusesem prea zoriţi ca să ne gândim 
la atâtea lucruri deodată. Oricum, n-am chibzuit bine 
punând tot calabalâcul pe plută. 

Îmi făceam socoteala că dacă oamenii ăia au să vină pe 
insulă, au să găsească focul aprins de mine şi-au să-l 
aştepte acolo toată noaptea pe Jim. Nu ştiu ce-or fi făcut, 
dar ne-au lăsat în pace. Şi dacă cumva focul aprins de mine 


nu i-a dus de nas, nu-i vina mea. Eu unul am făcut tot ce mi- 
a stat în putinţă ca să-i îmbrobodesc. 

Când a început să mijească de ziuă, am poposit pe un 
grind la un cot al fluviului, pe partea Illinoisului. Am tăiat cu 
toporul nişte crengi de răchită şi-am acoperit pluta cu ele, 
aşa fel ca de departe să pară una cu malul. Pe grindurile 
astea, răchitele cresc dese ca dinţii greblei. 

Malul dinspre Missouri era muntos, iar cel dinspre Illinois 
era acoperit de păduri, şi cum în locul ăla canalul trecea de- 
a lungul malului dinspre Missouri, nu mă temeam c-o să dea 
vreun vapor peste noi. Am stat acolo toată ziulica, uitându- 
ne la plutele şi vasele care coborau pe canal şi la vapoarele 
care treceau în sus, prin mijlocul apei, luându-se de piept 
cu ea. l-am povestit lui Jim ce spaimă am tras cu 
palavragioaica aia. Jim zicea că-i mare hoţomană şi că de-ar 
fi pornit ea însăşi pe urmele noastre, n-ar fi stat să se uite la 
un foc de tabără, ci ar fi adus de bună seamă un câine cu 
ea. 

— Da” ce, nu putea să-i spună lui bărbat-su să aducă un 
câine? l-am întrebat eu. 

Jim mi-a răspuns că ar băga mâna-n foc că femeia s-a 
gândit la treaba asta tocmai când oamenii se pregăteau să 
plece şi că s-or fi dus desigur prin târg să facă rost de-un 
câine şi de-aia au mai zăbovit, altminteri n-am fi noi aici pe 
un grind, cu vreo şaisprezece-şaptesprezece mile mai jos de 
târg - aş, de unde! am fi din nou în târgul ăla afurisit. 

I-am zis că puţin îmi pasă de ce n-au pus mâna pe noi, 
totul e că nu ne-au înhăţat. 

Când a început să se-ntunece, ne-am scos capul din desişul 
de răchite şi-am privit în toate părţile. Nu se zărea nimic. 
Jim a desprins nişte bulumaci de deasupra plutei şi a 
înjghebat un mic wigwam13 ca să avem unde ne adăposti 
pe vreme ploioasă sau pe arşiţă şi ca să ne ferim boarfele 
de umezeală. Jim a meşterit şi-un fel de podină, cu câteva 
palme mai înaltă ca pluta, aşa că acum păturile şi celelalte 
lucruri erau ferite de valurile stârnite de vapoare. 


Taman în mijlocul wigwamului am bătătorit un strat de 
nămol, gros de cinci-şase degete, întărindu-l pe de margini, 
ca să nu se risipească; în vatra asta puteam aprinde focul 
pe vreme umedă sau friguroasă, fără să fim văzuţi de afară. 

Am mai megşterit şi o cârmă de rezervă, ca s-avem, dacă 
vreuna din celelalte s-ar fi sfărâmat cumva de vreun 
buştean sau de altceva. Am găsit apoi un ţăruş cu crăcană, 
tocmai bun ca s-atârnăm de el felinarul, pe care trebuia să-l 
aprindem de câte ori vedeam vreun vapor venind la vale, ca 
să nu ne dea peste cap. Pentru vapoarele care mergeau în 
sus, nu era nevoie să-l aprindem, decât dacă le stăteam 
cumva în cale când voiau să „transverseze” - cum se zice; 
apele erau încă destul de mari, acoperind pe alocuri 
malurile mai joase, aşa că vapoarele care mergeau în sus nu 
treceau totdeauna prin canal, ci căutau apa mai liniştită de 
lângă țărm. 

În noaptea următoare, am mers vreo şapte-opt ceasuri, 
lăsându-ne în voia curentului, care gonea cu peste patru 
mile pe oră. Pescuiam, mai stăteam de vorbă şi din când în 
când înotam ca să n-adormim. 

Grozav lucru e să pluteşti aşa la vale pe un asemenea râu 
mare şi liniştit, stând lungit pe spate, cu ochii la stele; 
aproape că nu cutezam să vorbim tare, iar când ne venea să 
râdem, chicoteam înfundat, dar şi asta se-ntâmpla foarte 
rar. 

Am avut parte de o vreme straşnică şi n-am păţit nimic, 
nici în noaptea aceea, nici în nopţile următoare. 

În fiece noapte treceam pe lângă târguri, unele cocoţate 
pe câte o coastă de deal, ca nişte salbe de lumini. Nu deslu- 
şeai nici o casă. Într-a cincea noapte, am trecut prin faţa 
oraşului Saint Louis. Părea că întreg pământul e luminat. La 
noi, la St. Petersburg, se zicea că în Saint Louis trăiesc 
douăzeci-treizeci de mii de oameni, dar n-am crezut-o 
niciodată până în noaptea aia liniştită, când, pe la ora două, 
am văzut atâta straşnică risipă de lumină. Nu se auzea însă 
nici un zgomot. Toată lumea dormea. 


Îmi luasem obiceiul ca în fiecare seară, pe la ceasurile 
zece, să mă strecor pe mal, în vreun sătuc, ca să cumpăr de 
zece-cincisprezece cenți făină, slănină sau alte merinde. 
Uneori luam şi câte un pui de găină, care nu stătea cuminte 
în poiată. 

Babacu' zicea totdeauna: „Nu pierde niciodată ocazia, să 
iei un pui; dacă n-ai tu nevoie de el, găseşti lesne pe cineva 
care are nevoie, şi-o faptă bună nu se uită niciodată”. De 
când îl ştiu, n-am pomenit niciodată ca babacu' să n-aibă 
chiar el nevoie de puiul cu pricina, dar de zis, aşa zicea. 

În unele dimineţi, înainte de răsăritul soarelui, mă furişam 
pe ogoare şi îimprumutam un harbuz, un pepene galben, un 
dovleac, un ştiulete de porumb sau alte trufandale de-astea. 

Babacu' obişnuia să spună că nu-i nici un păcat să iei cu 
împrumut, dacă ai de gând să dai înapoi odată şi-odată. Dar 
văduva zicea că nu-i decât o hoţie ascunsă sub un nume 
frumos şi că nici un om cinstit n-ar face una ca asta. Jim era 
de părere că şi văduva, şi babacu' aveau dreptate şi că, 
dacă stăm să ne gândim, cel mai bine ar fi să ştergem de pe 
listă două-trei trufandale şi să nu le mai luăm niciodată cu 
împrumut, socotind că atunci n-ar mai fi nici un păcat dac- 
am împrumuta din celelalte. 

Am stat de vorbă despre asta o noapte întreagă, în vreme 
ce pluta luneca la vale, şi ne-am tot frământat dacă să 
renunţăm la harbuji, la cantalupi, la zămoşi sau la altceva. 
Către ziuă am ajuns la o dezlegare destul de bună: ne-am 
hotărât să renunţăm la mere pădureţe şi la ananaşi. Înainte 
de-a lua hotărârea asta, nu prea avusesem linişte, dar acum 
ne simţeam cu cugetul împăcat. Eu, unul, eram chiar 
mulţumit de hotărârea luată, fiindcă merele pădureţe sunt 
rele la gust; cât despre ananaşi, ştiam că n-au să se coacă 
decât peste douătrei luni. 

Din când în când mai împuşcam câte o pasăre care se 
apuca să se scoale prea devreme dimineaţa sau nu se ducea 
la timp la culcare seara. Una peste alta, o duceam 
împărăteşte, ce să zic. 


Într-a cincea noapte de când trecusem de Saint Louis, s-a 
stârnit o furtună năprasnică. Era după miezul nopţii. Începu 
să tune şi să fulgere şi se porni să plouă cu găleata. Ne-am 
adăpostit în wigwam, lăsând pluta să se descurce singură. 
Când scăpăra câte un fulger vedeam în faţa noastră fluviul 
uriaş, străjuit de o parte şi de alta de ponoare înalte şi 
stâncoase. 

— Hei, Jim, uite colo! 

Era un vaporaş care se ciocnise de-o stâncă. Ne îndreptam 
chiar într-acolo. La lumina fulgerelor l-am văzut limpede: se 
lăsase într-o rână şi o parte din puntea de sus răzbea 
deasupra apei. Se desluşea bine până şi cea mai mică şcotă: 
lângă clopotul mare se putea vedea un scaun, de spătarul 
căruia atârna o pălărie ponosită. 

Pierdut în noapte pe o furtună ca asta, cu atâta taină în 
jur, am simţit ce-ar simţi oricare alt băiat de vârsta mea 
văzând epava aia jalnică, încremenită în mijlocul fluviului. 
Voiam să mă urc pe punte şi s-o cercetez niţeluş, ca să văd 
despre ce-i vorba. 

— Hai să ne suim, Jim! 

Dar Jim nici nu voi s-audă la-nceput: 

— Jim nu pune piciorul pe epavă. Ne merge destul de bine, 
şi n-are rost să ispitim răul, vorba scripturii. Mai mult ca 
sigur că pe punte-i un paznic. 

— Pe dracu paznic! Ce să păzească? Duneta şi timo-neria? 
Crezi că cineva şi-ar primejdui viaţa pentru o dunetă şi-o 
timonerie, pe o noapte ca asta, când vaporul stă să se 
sfărâme şi să se scufunde dintr-o clipă într-alta? 

La asta Jim nu mai avea ce să răspundă şi nici n-a încercat. 

— Unde mai pui că am putea împrumuta niscaiva 
lucruşoare de preţ din cabina căpitanului. Bunăocară 
trabuce, pun rămăşag că sunt acolo de-alea de cinci cenți 
bucata, bani gheaţă. Căpitanii de vapoare sunt totdeauna 
bogaţi; primesc o leafă de şaizeci de dolari pe lună şi când 
vor un lucru, nu se uită la preţ. Bagă o lumânare în 
buzunar, Jim. N-am astâmpăr până nu dăm o raită pe vas. 


Crezi tu că Tom Sawyer ar pierde o ocazie ca asta? Pentru 
nimic în lume. El ar zice că-i o aventură şi s-ar sui pe epavă, 
să ştie de bine că moare. În ce „stil mare” ar mai lucra el şi 
ce aere şi-ar da! Ai crede că-i Cristofor Columb descoperind 
lumea de apoi. Tii, ce n-aş da să fie şi Tom Sawyer aici! 

Jim a mai bombănit niţel, dar s-a supus. Atâta doar, zicea 
că trebuie să vorbim cât mai puţin şi cât mai încet. Un 
fulger ne dezvălui din nou epava, tocmai la timp ca să ne 
putem agăța de biga14 de la tribord şi să legăm pluta de 
ea. 

În partea aceea puntea era foarte înclinată. Ne-am furişat 
pe punte în jos, până la babord, spre timonerie, călcând cu 
băgare de seamă şi întinzând mâinile ca să ne ferim de 
odgoane, căci era o beznă de nepătruns. 

Curând am dat peste bordura luminatorului şi ne-am 
căţărat pe el. Încă un pas şi am fi ajuns în faţa uşii cabinei 
căpitanului, care era deschisă. Dar, Dumnezeule! În fundul 
coridorului am zărit o lumină şi în aceeaşi clipă ni s-a părut 
că auzim nişte voci înăbuşite. 

Jim îmi şopti că se simte tare prost şi c-ar fi mai bine să ne 
întoarcem. „Bine!” i-am spus, dar când să pornim înapoi 
spre plută, am auzit un glas căinându-se: 

— Nu, nu, vă rog, fraţilor! Jur că n-am să spun nimic! 

Altcineva rosti, destul de tare: 

— Minţi, Jim Turner! Ne-ai mai tras clapa o dată. le-ai 
obişnuit să ceri mai mult decât ţi se cuvine şi pân-acu' ţi-a 
mers, îţi dădeam cât voiai, ca să nu ne dai de gol. Da' acu' ţi 
s-a înfundat. Javră scârboasă! N-ai pereche de ticălos! 

Jim se şi cărăbănise spre plută, dar eu muream să văd ce-o 
să mai urmeze. Îmi făceam curaj, spunându-mi că Tom 
Sawyer n-ar da înapoi tocmai acum; ei bine, nici eu n-am să 
plec. Rămân să văd ce se întâmplă. M-am târât de-a buşilea 
prin întuneric, până ce între mine şi fundul coridorului n-a 
mai rămas decât o cabină şi-atunci am zărit deodată un om 
întins pe podea, cu mâinile şi picioarele legate; deasupra lui 
stăteau aplecaţi doi gealaţi - unul ţinea în mână un felinar 


orb, iar celălalt un pistol îndreptat spre capul celui de pe 
podea. 

— Ce ţi-aş mai face de petrecanie - rosti cel cu pistolul - 
aşa ai merita, porcule! 

Omul de pe podea se zvârcoli şi gemu: 

— Nu, Bill, nu face una ca asta! N-o să mai spun nimănui 
NIMIC! 

La vorbele astea, omul cu felinarul începu să râdă: 

— Cred şi eu! În viaţa ta n-ai spus ceva mai adevărat! 

Peste câteva clipe, izbucni: 

— Auzi-l cum se milogeşte! Şi când te gândeşti că de nu-l 
prindeam şi-l legam, ne curăța pe amândoi! Şi pentru ce, 
mă rog?! Pentru o nimica toată. Pentru că ne luam şi noi 
dreptul nostru, d-aia. Dar fii pe pace, Jim Turner, n-o să mai 
ameninţi tu pe nimeni. lermină cu pistolul ăla, Bill! 

— Nu, Jake Packard! spuse Bill. Eu zic să-l omorâm. Ce, el 
nu l-a omorât pe moş Hatfield tot aşa? Ce, n-o merită? 

— Dar eu nu vreau să-l omorâm, am eu motivele mele. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze pentru vorbele astea, 
Jake Packard! N-am să te uit cât oi trăi! bâigui omul de pe 
podea. 

Packard nu-l luă în seamă; îşi agăţă felinarul de un cui şi 
porni spre locul unde mă aflam eu, făcându-i semn lui Bill 
să-l urmeze. M-am dat înapoi cu vreo câţiva paşi, cât am 
putut de repede, dar vaporul era atât de aplecat, că n-am 
prea avut spor. Ca să nu dea peste mine şi să mă prindă, m- 
am târât până într-o cabină de pe puntea de sus. Individul 
venea cu paşi mari prin întuneric. Când Packard ajunse în 
faţa cabinei în care mă aflam, spuse: 

— Aici, vino-ncoace. 

Şi intră cu Bill după el. 

Dar până să intre, eu mă şi ghemuisem pe patul de sus şi- 
mi muşcam degetele că mă ascunsesem tocmai în cabina 
aia. Cei doi începură să sporovăiască, proptindu-şi mâinile 
de marginea patului. Nu-i vedeam, dar ştiam unde se află, 
după duhoarea de rachiu pe care o răspândeau. În clipele 


acelea mi-a părut bine că nu beam şi eu rachiu. Dar chiar 
de-aş fi băut, tot n-ar fi putut să mă simtă, fiindcă nici nu 
mai răsuflăm de frică. Şi apoi, cum să mai răsufli când auzi 
asemenea lucruri? 

Vorbeau repezit şi în şoaptă. Bill voia să-l omoare pe 
Turner: 

— A spus că ne toarnă şi-o s-o facă. Chiar de i-am da şi 
partea noastră, acum tot degeaba ar fi, după felul cum ne- 
am purtat cu el. Sută la sută că ne dă în vileag. Ascultă, eu 
zic să-l scoatem din circulaţie. 

— Şi eu la fel - spuse Packard, foarte liniştit. 

— La dracu, începusem să cred că nu vrei... Atunci e-n 
regulă. Hai să isprăvim cu el! 

— Stai o clipă, n-am terminat! Ascultă-mă. Glonţul e bun, 
nu zic nu, dar sunt şi mijloace mai puţin gălăgioase ca să 
scapi de cineva, dacă n-ai încotro. Cred că n-are nici un rost 
să alergi după ştreang, dacă-i poţi veni de hac într-alt chip 
care-i tot aşa de bun, şi în plus nu te poate băga la apă. 
Este? 

— Aşa-i. Dar ce-ai să mai scorneşti? 

— Uite ce zic eu: dăm o raită şi vedem dacă n-am uitat 
nimic prin cabine, p-ormă o ştergem la mal ca s-ascundem 
prada. După aia, aşteptăm. M-aş mira ca epava asta să nu 
se ducă la fund, în cel mult două ceasuri. Pricepi? O să se- 
nece şi n-o să fie nimeni de vină, în afară de el. Eu zic că-i 
mult mai bine aşa, decât să-l omorâm. Sunt contra omorului 
atâta vreme cât se poate şi fără. N-are nici un rost, şi nici 
nu se cade. N-am dreptate? 

— Da, cred că ai. Dar dacă vaporul nu se duce la fund? 

— Să aşteptăm două ore şi să vedem. Ce ne costă? 

— Bine, fie! Haidem! 

Au ieşit amândoi. Am sărit jos, scăldat în sudori reci, şi-am 
pornit-o de-a buşilea. 

Era întuneric beznă. „Jim!” am şoptit eu - şi Jim mi-a 
răspuns, cu un geamăt, de la doi paşi. 


— Repede, Jim, nu-i timp de pierdut! Nu mai geme ca 
prostu'! Colo, pe punte, e o bandă de ucigaşi şi dacă n-o să 
le găsim barca şi n-o să-i dăm drumul la vale, ca să nu mai 
aibă cu ce părăsi epava, unul din ei are să fie la mare 
ananghie. Dar dac-o s-o găsim, atunci au să fie cu toţii la 
mare ananghie, şi şeriful o să pună mâna pe ei. Repede, nu 
mai sta! Mă duc să caut la babord, tu du-te la tribord. Urcă- 
te pe plută şi... 

— O, Dumnezeule! Unde-i pluta? Nu mai e! S-a dezlegat 
singură şi s-a dus, iar noi am rămas aici! 

CAPITOLUL XIII. 

Mi s-a tăiat răsuflarea şi era cât pe ce să leşin. Să fii 
prizonier pe-o epavă, cu o bandă ca asta! Dar nu era vreme 
să miorlăi. Trebuia găsită barca, acum aveam şi noi nevoie 
de ea. Tremurând şi clănţănind din dinţi, am coborât la 
babord, şi de acolo parcă a trecut o săptămână pân” ce-am 
ajuns la pupa. Acolo, nici urmă de barcă. Jim îmi zise că nu 
poate să meargă mai departe, fiindcă i s-au muiat picioarele 
de frică. 

— Haide, mişcă-te! i-am răspuns. Dacă rămânem pe epavă, 
s-a zis cu noi! 

Ne-am târât mai departe, pe întuneric. Am luat-o prin 
spatele dunetei şi de-acolo ne-am târât de-a lungul 
luminatorului, din zăbrea în zăbrea, fiindcă marginea 
luminatorului era în apă. Când am ajuns lângă uşa 
coridorului, am văzut barca. Abia se zărea, dar era acolo. 
Am răsuflat uşurat. Într-o clipă aş fi fost în barcă, dar 
deodată uşa se deschise. Unul din tâlhari îşi scoase capul, la 
vreo doi paşi de mine. Credeam că mi-a sunat ceasul. Dar 
ăla şi-a vârât înapoi capul, strigând: 

— Hei, Bill, ia felinarul ăsta afurisit, să nu-l mai văd! 

Azvârli un sac în barcă, apoi sări, şi el în ea şi se aşeză. Era 
Packard. Apoi ieşi Bill şi sări şi el în barcă. Packard spuse cu 
glas şoptit: 

— Gata! Dă-i drumul! 


De istovit ce eram, abia mă mai puteam ţine de zăbrelele 
luminatorului. 

— Stai niţel! zise Bill. L-ai căutat prin buzunare? 

— Nu. Nici tu? 

— Nu. Atunci mai are încă-n buzunar partea lui de bani. 

— Hai înapoi! N-are nici un rost să luăm prada şi să lăsăm 
banii. 

— Ce zici, n-o să miroasă ce punem la cale? 

— S-ar putea. În tot căzu”, trebuie să-i luăm banii. Hai! 

leşiră din barcă şi intrară în cabină. Uşa se închise cu 
zgomot, de la sine, căci vasul era înclinat în partea aia. Într- 
o jumătate de secundă eram în barcă, iar Jim se prăvăli 
după mine. Am tăiat parâma cu cuțitul şi duşi am fost! 

Fără să ne atingem de vâsle şi fără să scoatem o vorbă sau 
măcar o şoaptă, abia răsuflând, am plutit repede, într-o 
tăcere de moarte, până ce-am trecut de zbaturi şi de pupa 
vasului. Peste câteva secunde eram cu vreo sută de metri 
mai jos de epavă care, în curând, se mistui cu totul în 
beznă. Eram salvaţi. 

După ce ne-am depărtat cu vreo trei-patru sute de metri, 
am zărit un felinar licărind o clipă în uşa coridorului şi ne- 
am dat seama că bandiții văzuseră că barca lipseşte şi 
începuseră să priceapă că erau acum în aceeaşi oală cu Jim 
Turner. 

Jim s-a aşezat la vâsle şi am pornit în căutarea plutei 
noastre. Abia atunci am început să mă gândesc la indivizii 
ăia - înainte nu avusesem timp. Mă gândeam cât de 
groaznic trebuie să fie, chiar pentru nişte bandiți de teapa 
lor, să se pomenească într-o asemenea dandana. Dacă ajung 
şi eu bandit într-o bună zi - ce-aş zice atunci să păţesc la 
fel? I-am spus lui Jim: 

— La cea dintâi lumină pe care-o zărim, tragem la mal cu o 
sută de metri mai jos, sau mai sus de ea, într-un loc unde să 
te poţi ascunde cu barca, iar eu mă duc să le dau de veste 
oamenilor, o să scornesc eu ceva, ca să pornească după 


bandiții ăia şi să-i scape de belea. După aia, n-au decât să-i 
şi spânzure, dac-aşa li-e scris. 

Din păcate, totul a căzut baltă, fiindcă în curând s-a pornit 
iar furtuna, mai avan ca oricând. Ploua cu găleata, şi nu se 
zărea nici o lumină, nicăieri. Pesemne că toată lumea 
dormea. Lunecam la vale, cu ochii după lumini şi, după 
pluta noastră. După nu ştiu câtă vreme ploaia conteni, dar 
norii rămăseseră pe cer şi fulgerele se ţineau lanţ. La 
lumina lor, am zărit deodată în faţa noastră o mogâldeaţă 
neagră, şi am pornit într-acolo. Era pluta. Tii, ce ne-am mai 
bucurat când ne-am văzut iarăşi pe bordul ei! În aceeaşi 
clipă, am zărit o lumină pe malul drept, ceva mai încolo. I- 
am zis lui Jim că mă duc să văd ce e. Barca era pe jumătate 
plină cu prada luată de bandiți de pe epavă. Am grămădit 
totul pe plută şi i-am spus lui Jim să meargă la vale vreo 
două mile şi abia după aia să aprindă felinarul, şi să nu-l 
stingă până mă-ntorc. Apoi am pus mâna pe vâsle şi-am 
pornit cu barca spre lumina aia. Apropiindu-mă, am zărit 
alte lumini, vreo trei-patru, pe o coastă de deal. Se vede că 
era un sat. M-am apropiat de mal, cam în dreptul primei 
lumini, şi am lăsat barca să lunece fără să mai vâslesc. 
Deodată am zărit un felinar agăţat de catargul unui bac cu 
bordajul dublu. M-am învârtit în jurul lui ca să-l descopăr pe 
paznic. Mă-ntrebam pe unde-o fi dormind. Pân' la urmă |- 
am găsit: moţăia pe un butuc, la prova, cu capul între 
genunchi. M-am suit pe punte, l-am bătut de câteva ori pe 
umăr şi-am început să mă smiorcăi. 

A tresărit speriat, dar văzându-mă, a început să caşte, s-a 
întins şi-apoi m-a întrebat: 

— Ei, ce-i cu tine? Nu mai plânge, puiule! Ce-ai păţit? 

— Tata, mama, surioara şi... 

Am izbucnit în plâns. 

— Haide, lasă, nu-ţi mai pune atâta la inimă. Toţi avem 
necazuri, da! ai să vezi c-o să fie bine pân” la urmă. Dar ce- 
au păţit? 

— Sunt... sunt... sunteţi paznicul bacului? 


— Da - răspunse el, încântat. Eu sunt căpitanul şi 
patronul, secundul şi pilotul, paznicul şi şeful de echipaj. 
Cânteodată sunt şi încărcătura, şi pasagerii. Nu-s eu aşa 
bogat ca Jim Hornback, bătrânul, şi nici aşa de galanton cu 
toată lumea, ca s-arunc banii în dreapta şi-n stânga, cum 
face el. Da' i-am spus-o de-o mie de ori: nu mi-aş schimba 
locul cu al lui pentru nimic în lume, fiindcă pentru mine 
viaţa adevărată e viaţa de marinar. Nici să m-aurească n-aş 
sta ca ella două poşte de oraş, unde nu se-ntâmplă 
niciodată nimic. Nu, n-aş schimba cu el nici pentru toţi 
biştarii lui, ba chiar de mi-ar da şi de două ori pe-atât. l-am 
ZIS. 

— Li s-a întâmplat o nenorocire şi... 

— Cui? mă întrerupse el. 

— 'Tatii, mamei, soră-mi şi domnişoarei Hooker. Dacă aţi 
vrea să vă duceţi cu bacul pân-acolo... 

— Pân-acolo? Da' unde sunt? 

— Pe epavă. 

— Care epavă? 

— Nu-i decât una. 

— Nu cumva e vorba de „Walter Scott”? 

— Da. 

— Dumnezeule! Dar ce caută acolo? 

— Nu s-au dus dinadins. 

— Te cred şi eu. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, dacă 
nu se cară repede de-acolo, s-a zis cu ei! Cum naiba s-au 
băgat într-un bucluc ca ăsta? 

— Să vedeţi cum a fost. Domnişoara Hooker s-a dus în 
vizită la nişte cunoscuţi în partea de sus a târgului... 

— Aha, la Debarcaderul lui Booth. Zi mai departe. 

— S-a dus în vizită acolo şi spre seară a plecat cu negresa 
ei pe bacul tras de cai, cu gândul să mâie la prietena ei, 
domnişoara... nu mai ştiu cum îi zice. Pe drum li s-a pierdut 
cârma şi curentul i-a sucit şi i-a târât la vale vreo două mile, 
cu pupa înainte, până s-au ciocnit de epavă. Cârmaciul, 
negresa şi caii s-au înecat, dar domnişoara Hooker a scăpat, 


agăţându-se de epavă. Ca la vreo două ore după ce s-a în- 
tunecat, am sosit şi noi cu barca noastră. Dar era aşa de 
întuneric, ca n-am băgat de seamă epava, până nu ne-am 
ciocnit şi noi de ea. Am scăpat cu toţii, afară de Bill 
Whipple. Ce băiat bun era! Mai bine mă-necam eu în locul 
lui, zău! 

— Sfinte Sisoe! N-am mai pomenit una ca asta! Şi-atunci 
ce-aţi făcut? 

— Am strigat de ne-a ieşit sufletul, dar apa e-aşa lată pe- 
acolo, că nu ne-a auzit nimeni. Tăticu a zis că unul dintre 
noi trebuie să meargă la mal să ceară ajutor. Fiind singurul 
care ştiu să înot, mi-am luat inima în dinţi. Domnişoara 
Hooker mi-a spus că dacă nu găsesc repede ajutor, să vin 
aici şi să-l caut pe unchiul dumneaei, că el o să ne scoată 
din încurcătură. Am ajuns la mal cu vreo milă mai jos şi de- 
atunci mă tot învârt de colo până colo, încercând să dau de 
unu' mai inimos, da' toţi mi-au spus: „Ce, pe-o noapte ca 
asta şi cu un curent ca ăsta? E nebunie curată. Du-te la 
bac!” Dacă matale aţi vrea să va duceţi şi să... 

— Cum să nu vreau, sigur că aş vrea, dar cine dracu'o să 
mă plătească pentru treaba asta? Crezi ca tăticu tău... 

— N-aveţi nici o grijă. Domnişoara Hooker mi-a spus 
special că unchiu-său Hornback... 

— Mii de draci! Ăla-i unchiu-său? Ascultă, o porneşti spre 
lumina aia şi când ajungi acolo, o iei spre apus. La vreun 
sfert de milă de-acolo, dai de un han. Intri înăuntru şi ceri 
să te ducă la Jim Hornback. Să iscălească dumnealui o 
poliţă. Şi vezi, nu zăbovi, că de-abia aşteaptă să afle vestea. 
Spune-i că pân-ajunge el în târg, i-o scap pe nepoată-sa. 
Hai, du-te! Mă duc să-l trezesc pe mecanic. 

M-am prefăcut că pornesc spre lumina aceea, dar de cum 
s-a întors cu spatele, am luat-o înapoi şi m-am vârât în 
barcă. După ce-am scos apa din ea, am lăsat-o să plutească 
vreun sfert de milă în apa lină de lângă mal, şi m-am ascuns 
după nişte şlepuri încărcate cu cherestea. Nu m-am liniştit 
până n-am văzut bacul urnindu-se. Una peste alta, eram 


mulţumit că-mi dădusem atâta osteneală pentru banda aia. 
Nu mulţi ar fi făcut-o. Tare-aş fi vrut să afle şi văduva 
despre fapta mea. Cred că ar fi fost mândră de mine, 
văzându-mă că-i ajut pe ticăloşii ăia, fiindcă persoanele 
filantroape, de felul văduvei, se înduioşează ăl mai mult de 
soarta unor asemenea pramatii. În curând se ivi şi epava, 
lunecând fumurie la vale. 

M-au trecut fiori, dar m-am stăpânit şi-am pornit spre ea. 
Intrase rău la apă! Mi-am dat seama numaidecât că nu prea 
sunt sorţi să fi rămas careva în viaţă. 

M-am învârtit în jurul ei, strigând din când în când, dar n- 
am primit nici un răspuns. Era o tăcere de mormânt. Mi se 
rupea inima de tâlharii ăia, dar nu cine ştie ce, fiindcă-mi 
ziceam că dacă ei au fost în stare să-ndure una ca asta, pot 
să-ndur şi eu. 

Văzând că se apropie bacul, am vâslit spre larg, ca să mă 
las dus de curent. Când am socotit că-s de ajuns de departe, 
am lăsat vâslele şi m-am uitat înapoi. 

Bacul se-nvârtea în jurul epavei, în căutarea rămăşiţelor 
domnişoarei Hooker; căpitanul socotea, pesemne, că 
unchiul ei, Hornback, o să fie bucuros să le aibă. Dar în 
curând se lăsă păgubaş şi bacul porni spre mal. Cât despre 
mine, mi-am văzut de treabă şi-am întins-o la vale. 

A trecut o veşnicie până am zărit felinarul lui Jim: licărea 
parcă la o depărtare de o mie de mile. Când am ajuns la 
plută, cerul începuse să se lumineze puţin spre răsărit. Ne- 
am îndreptat spre un ostrov, am ascuns pluta, am scufundat 
barca, ne-am culcat şi-am dormit buştean. 

CAPITOLULĂXIV 

După câtăva vreme, ne-am trezit şi ne-am apucat să 
cercetăm prada furată de bandă. Am găsit o grămadă de 
ghete, haine, pături şi alte bulendre, un teanc de cărţi, un 
ochean şi trei cutii cu trabuce. În viaţa mea nu fusesem aşa 
de bogat, nici eu, nici Jim. Trabucele erau clasa-ntâi. Toată 
după-amiaza am lenevit prin pădure, stând la taifas. Ba m- 


am uitat şi prin cărţile alea. Ce mai, am petrecut de 
minune! 

I-am povestit lui Jim ce s-a întâmplat pe epavă şi pe bac. 
Toate astea - i-am spus - sunt aventuri. Dar Jim mi-a zis că 
s-a săturat de aventuri şi mi-a povestit cum era să moară de 
frică atunci când eu m-am ascuns în cabină şi el s-a târât 
înapoi, ca să se urce pe plută şi n-a mai găsit-o. Credea că i- 
a sunat ceasul, în orice caz, fiindcă ori se-neca, ori era 
salvat de la înec, şi-atunci salvatorul l-ar fi trimis înapoi 
acasă, ca să poată pune mâna pe recompensă. Şi după 
aceea, sigur că domnişoara Watson avea să-l vândă în 
miazăzi. Zău c-avea dreptate, mai totdeauna avea el 
dreptate! Pe legea mea, avea un cap deosebit de isteţ 
pentr-un negru! 

I-am citit lui Jim multe poveşti despre regi, duci, conți şi 
alţi nobili de-ăştia, în care se arăta cât de fistichiu se 
îmbrăcau ei şi ce de fasoane făceau. Îşi ziceau unul altuia: 
„Maiestatea voastră”, „Luminăţia voastră”, „Excelenţa 
voastră” şi aşa mai departe, în loc să-şi zică „dom'le”. Jim 
căsca nişte ochi cât cepele. 

— Nici nu ştiam că-s atâţia regi pe lume! N-am auzit de 
nici unu”, afară de regele Şoloman, bătrânu', şi de regii din 
cărţile de joc, dar pe-ăştia nu-i pot pune la socoteală. Cât 
câştigă un rege? 

— Cât câştigă? Păi, dacă vor, câştigă şi-o mie de dolari pe 
lună. Poa' să ia cât poftesc. 'Totu-i al lor. 

— Asta-i grozav! Şi ce li se cere să facă, Huck? 

— Nimic! Ce tot vorbeşti? Stau pe tron, asta fac. 

— Nu, zău?! 

— Zău aşa! Tândălesc toată ziulica. Doar dacă-i război, se 
duc şi ei să vadă. Dar altminteri, stau cu burta la soare sau 
vânează cu şoimi şi... Sst! N-ai auzit un zgomot? 

Ne-am dus să vedem, dar ne-am întors repede, fiindcă nu 
era decât huruitul unui vapor cu zbaturi, care trecuse de un 
cot al fluviului. 


— Da - urmai eu. Şi câteodată, când se plictisesc de 
moarte, se iau în bețe cu Parlamentul. Şi dacă ăia fac pe 
nebunii, regele le taie capul. Încolo, mai tot timpul se- 
nvârteşte prin harem. 

— Prin ce? Cum ai spus? 

— Harem. 

— Ce-i aia harem? 

— Locul unde se ţin nevestele. N-ai auzit niciodată de un 
harem? Avea şi Solomon unul. Ala ţinea vreun milion de 
neveste. 

— Da, da, aşa-i! Uitasem. Un harem e un soi de han. În 
odaia copiilor e mare tămbălău. Şi nevestele se ceartă într- 
una, sporind gălăgia. Şi mai zic unii că Şoloman ar fi fost ăl 
mai înţelept om din lume! Da” eu unul nu cred că un om 
înţelept ar dori să stea mereu într-un balamuc. E cu 
neputinţă. Un om înţelept şi-ar clădi o făbricuţă cu multe 
cazane, iar când ar dori să se odihnească, ar închide 
făbricuţa. 

— Bine, bine, dar eu îţi spun c-a fost ăl mai înţelept dintre 
oameni. Aşa mi-a spus şi văduva, zău! 

— Puțin îi pasă lu” Jim ce spune văduva, ăla n-a fost om 
înţelept. Avea nişte apucături urâte, cum n-am mai pomenit. 
Ai auzit tu de pruncul ăla pe care Şoloman era cât pe-aici 
să-l taie în două? 

— Da, mi-a povestit văduva toată tărăşenia. 

— Ei, ce zici? Ai mai pomenit aşa ceva? Uite-aici puţin. Vezi 
buturuga aia? Să zicem că-i prima femeie, iar tu, ailaltă 
femeie. Jim e Şoloman. Şi dolarul ăsta e pruncu'. Şi tu vrei 
copilu”, şi ea vrea copilu”. Ce fac eu atunci? Mă duc prin 
vecini, aflu al cui e dolaru”' şi-l dau cui i se cuvine, întreg, 
aşa cum trebuie să facă orice om cu scaun la cap? Da' de 
unde, iau dolaru', îl rup în două, şi-ţi dau ţie jum'ate şi 
celeilalte femei jum'ate. Aşa a vrut să facă şi Şoloman cu 
copilu”. Şi-acum, te întreb eu pe tine: la ce bun jum'ate 
hârtie, nu poţi cumpăra nimic cu ea. Şi la ce bun jum'ate 
copil? Jim nu dă doi bani pe-un milion de jum'ate copii. 


— Dă-o dracului, Jim, n-ai înţeles tâlcul poveştii, ai nimerit- 
o ca nuca-n perete! 

— Cine, eu? Vezi-ţi de treabă! Nu-mi vorbi mie de tâlcurile 
tale! Jim pricepe când ceva are-o noimă, dar fapta asta n- 
are nici o noimă. Cearta nu era pentr-o jum'ate copil, ci 
pentr-un copil întreg. Şi cine crede că e-n stare să 
potolească c-o jum'ate copil o ceartă pentr-un copil întreg, 
n-are destulă minte-n cap. Nu-mi mai vorbi de Şoloman, 
Huck. Ştiu eu câte parale face! 

— Măi, Jim, îţi spun eu că n-ai înţeles povestea. 

— Dă-o dracului de poveste! Ştiu eu ce ştiu, şi poţi să mă 
crezi când îţi spun că la mijloc e ceva mult mai adânc. E 
vorba de creşterea pe care-a primit-o Şoloman ăla. la un 
om care are-un copil sau doi. Crezi că omul ăla ar face 
risipă de copii? Nu i-ar da mâna. El ştie să-i preţuiască. Dar 
ia un om care are-n casă vreo cinci milioane de copii! Asta-i 
altă căciulă. Omul ăla ţi-ar tăia în două un copil ca pe-o 
pisică. 'Tot i-ar rămâne atâţia copii! Un copil-doi mai mult 
sau mai puţin e un fleac pentru Şoloman, lua-l-ar naiba! 

N-am mai văzut negru ca ăsta! Dacă-şi vâra el ceva în cap, 
nu era chip să i-o mai scoţi. N-am pomenit negru să fie mai 
pornit în contra lui Solomon - şi doar cunosc destui! Văzând 
că nu-l pot clinti, am adus vorba despre alţi regi, lăsându-l 
pe Solomon. 

I-am vorbit despre Ludovic al şai'şpelea, cum îi tăiaseră 
franţujii capul acu' nu ştiu cât timp; şi despre băieţaşul lui, 
Delfinul, care trebuia s-ajungă şi el rege, dar l-au pus la 
popreală, şi unii spun c-acolo a şi dat ortu' popii. 

— Vai, sărăcuţu' de el! 

— Dar alţii zic c-a ieşit din închisoare şi c-a venit la noi, în 
America. 

— Bravo! Dar s-o fi simțind cam singur, aici, sărăcuţu', 
fiin'că la noi nu-s regi, nu-i aşa, Huck? 

— Aşa-i. 

— Asta-nseamnă că nu-şi poate face nici o situaţie. Cum o 
să se descurce? 


— Ştiu şi eu? Unii din ei intră în poliţie, alţii învaţă pe 
oameni să vorbească franţuzeşte. 

— Da' ce, Huck, franţujii nu vorbesc la fel ca noi? 

— Nu, Jim, n-ai înţelege o boabă din ce vorbesc ei, nici un 
cuvinţel. 

— Să-mi sară ochii dacă pricep ce spui! Cum aşa, Huck? 
— Nu ştiu cum, da' aşa e. Am prins eu dintr-o carte ceva 
din păsăreasca lor. Închipuie-ţi că vine unul la tine şi-ţi zice: 

„Pârlei vu fransei?” Tu ce-ai zice? 

— N-aş zice nimica. l-aş da una peste bot, bine-nţeles dacă 
ăla n-ar fi alb. Jim nu dă voie unui negru să-i vorbească aşa 
urât! 

— Vezi-ţi de treabă, nu-i nici o vorbă urâtă! Asta înseamnă: 
„Ştii să vorbeşti franţuzeşte?” 

— Şi-atunci de ce n-o spune pe şleau? 

— Ba tocmai c-o spune, în felul lui, pe franţuzeşte. 

— E-un fel caraghios, ce mai! Nici nu vreau să mai aud 
despre asta. N-are nici cap, nici coadă. 

— Ascultă, Jim. O pisică vorbeşte ca noi? 

— Nu, pisica nu. 

— Dar o vacă? 

— Nu, nici ea. 

— Pisica vorbeşte ca vaca şi vaca vorbeşte ca pisica? 

— Nu, nu vorbeşte. 

— Va să zică-i drept şi firesc să vorbească fiecare altfel? 

— Ba bine că nu! 

— Şi-atunci nu-i drept şi firesc ca pisica şi vaca să 
vorbească altminteri decât noi? 

— Sigur. 

— Păi atunci de ce nu-i dai tu voie franţuzului să vorbească 
altfel decât noi? Ia lămureşte-mă, cum vine treaba asta? 

— Huck, este pisica om? 

— Nu. 

— Atunci cum ar putea vorbi ca un om? Este vaca om, sau 
este vaca pisică? 

— Nu, niciuna, nici alta. 


— Atunci nu-i treaba ei să vorbească, nici ca un om, nici ca 
o pisică. Este franţuzul om? 

— Da. 

— Ei bine! Atunci de ce nu vorbeşte ca un om? Fă bine şi 
lămureşte-mă tu pe mine! 

Mi-am dat seama că-mi răcesc gura de pomană: nu-i chip 
să-l înveţi pe Jim să ducă o discuţie. M-am lăsat păgubaş. 

CAPITOLULXV 

Ne făceam socoteala că ne-ar mai trebui vreo trei nopţi ca 
s-ajungem la Cairo15, la capătul Illinoisului, acolo unde râul 
Ohio se varsă în Mississippi. Tlaman acolo voiam noi s- 
ajungem. Ne gândeam să vindem pluta şi să pornim pe Ohio 
în sus cu vaporul, până în statele libere16, unde-am fi 
scăpat în sfârşit de griji. 

În noaptea următoare s-a lăsat ceaţă. Ne-am hotărât să 
facem popas pe-o insuliţă, fiindcă n-avea nici un rost să 
plutim prin ceaţă. Dar când m-am dus cu barca să caut 
vreun trunchi de care să leg frânghia, am văzut că pe 
insuliţă nu-s decât nişte copăcei. Am petrecut frânghia în 
jurul unuia care creştea chiar la marginea malului râpos, 
dar pluta, mânată de curent, veni aşa de repede, că smulse 
copăcelul cu rădăcini cu tot şi lunecă la vale. Ceaţa se făcea 
tot mai deasă şi m-a cuprins o sfârşeală şi-o spaimă, c-am 
rămas încremenit vreo jumătate de minut. Iar când m-am 
uitat, pluta nu mai era. Nu se vedea nimic de la vreo 
douăzeci de metri încolo. Am sărit în barcă, m-am repezit 
spre cârmă şi am pus mâna pe vâslă, încercând s-o urnesc. 
Dar nu se urnea. În grabă, uitasem s-o dezleg. M-am ridicat 
s-o dezleg, dar aşa de tare îmi tremurau mâinile, că nu 
puteam face mai nimic cu ele. 

Când am izbutit să urnesc barca din loc, am luat-o repede 
la vale, de-a lungul insuliţei. Pe lângă mal, a mers cum a 
mers, dar insuliţa n-avea nici şaizeci de metri lungime, şi 
când am trecut de ea, m-am pomenit într-o ceaţă albă şi 
deasă, de n-am mai ştiut încotro mă îndrept. M-am gândit 
că n-are nici un rost să vâslesc. La sigur c-aş nimeri în mal, 


în vreun banc de nisip sau în vreo stâncă. Mai bine aştept şi 
las barca să lunece la vale, cu toate că-i tare greu să stai cu 
braţele încrucişate pe-o vreme ca asta. Din când în când 
hăuleam şi ciuleam urechile. De undeva, de departe, am 
auzit deodată un fel de chiot şi mi-a venit iar inima la loc. 
Am pornit repede spre partea de unde venise chiotul, cu 
urechea la pândă. Când l-am auzit răsunând a doua oară, 
mi-am dat seama că nu mergeam într-acolo, ci mai la 
dreapta. Când l-am auzit a treia oară, mă aflam la stânga. 
Nu mă apropiam de fel, fiindcă mă învârteam pe loc, iar 
chiotul răsuna mereu din faţă. Bine-ar fi fost să-i dea prin 
gând tontului ăluia să bată mereu darabana într-o tingire, 
da” ţi-ai găsit să-i treacă lui prin cap aşa ceva! lăcerile 
dintre chiote mă zăpăceau. Dar n-aveam încotro, îi dădeam 
înainte cu sârg. Nu trecu mult şi auzii chiotul în spatele 
meu. Ma zăpăcisem de tot. Nu striga Jim, ci altcineva; sau 
te pomeneşti că se răsucise barca. 

Am lăsat vâsla. Chiotul se auzi din nou, tot în spatele meu, 
dar într-alt loc. Îşi schimba mereu locul, iar eu îi 
răspundeam de fiece dată. Când l-am auzit iar în faţa mea, 
am priceput că barca fusese răsucită de curent şi că se prea 
poate să fi strigat aşa chiar Jim, nu vreun alt plutaş. 
Niciodată n-am fost în stare să desluşesc glasul cuiva care 
strigă în ceaţă, fiindcă pe o ceaţă ca asta nu poţi să te- 
ncrezi nici ochilor, nici urechilor. 

Chiotele nu mai conteneau. Peste câteva clipe m-am 
pomenit sub un mal râpos, acoperit cu copaci înalţi şi 
fumurii ca nişte năluci. Curentul mă azvârli spre stânga, 
printre o sumedenie de cioturi care gemeau smucite de 
apele repezi. 

Într-o clipită se făcu din nou linişte, iar ceața alburie mi se 
păru şi mai deasă. Stăteam nemişcat şi ascultam cum îmi 
zvâcnea inima. Zău că bătea de o sută de ori pân” să răsuflu 
o dată. 

Atunci m-am lăsat păgubaş. Ştiam ce se întâmplase. Malul 
ala râpos era al unui ostrov şi Jim trecuse în partea cealaltă. 


Nu era un plaur pe care să-l poţi ocoli în zece minute. Era 
ditamai insula, cu o pădure deasă pe ea. Să tot fi avuto 
lungime de cinci-şase mile şi o lăţime de peste-o jumătate 
de milă. 

Am stat nemişcat vreun sfert de ceas, cu urechile ciulite. 
Barca, fireşte, plutea cu patru-cinci mile pe oră, dar într-o 
ocazie ca asta nici nu-ţi dai seama că te duce. Nu simţi că 
zaci ca un mort pe apă, iar când vreun flecuşteţ de răgălie 
lunecă pe lângă tine, nu te gândeşti că tu treci aşa de iute, 
ci-ţi zici, cu răsuflarea tăiată: „Doamne! Da' iute mai fuge 
ciotul ăsta!” Dacă credeţi cumva că nu-i groaznic de urât să 
rătă-ceşti singur pe-o noapte ca asta prin ceaţă, vă sfătuiesc 
să încercaţi şi voi o dată, şi-o să vedeţi ce-nseamnă. 

Am tot hăulit eu, preţ de vreo jumătate de ceas şi până la 
urmă am auzit un răspuns, de departe. Am încercat să mă- 
ndrept într-acolo, dar degeaba! Atunci mi-am dat seama că 
nimerisem într-un cuib pe plauri: de o parte şi de alta se 
zărea, tulbure, câte-un crâmpei; pe-alocurea nu mă 
despărţea de ele decât un şanţ îngust. Chiar când nu le 
vedeam, ştiam că-s acolo după clocotul apei care izbea în 
vreascurile şi-n ierburile uscate ce atârnau pe maluri. 
Urmăream năuc sunetele pe care le auzeam între aceste 
maluri, dar m-am lăsat repede păgubaş; era ca o goană 
după năluci. N-am mai pomenit sunet să se fâţâie aşa, dintr- 
un loc în altul, cu atâta repeziciune. 

De vreo patru-cinci ori a trebuit să mă depărtez de mal în 
grabă, ca să nu dau cu barca de vreun plaur şi să-l clintesc 
din loc. Îmi ziceam că şi pluta trebuie să se împotmolească 
în mal din când în când, altminteri s-ar fi depărtat prea mult 
ca să mai pot auzi strigătele, fiindcă pluta mergea ceva mai 
iute ca barca mea. 

În sfârşit, mi s-a părut că sunt iar în larg, dar n-am mai 
auzit nici un chiot, de nicăieri. Îmi închipuiam că Jim s-o fi 
ciocnit de vreun ciot şi s-o fi dus pe copcă. Mort de 
oboseală, m-am lungit în barcă, hotărât să nu mă mai 
zbucium atâta. Fireşte, nu voiam să adorm, dar eram atât 


de ostenit, că nu m-am putut împotrivi somnului. „Am să 
dorm iepureşte, numai puţin” - mi-am zis. Cred însă că a 
fost un somn în toată legea, deoarece când m-am trezit, 
deasupra mea străluceau stelele, ceața se risipise şi barca 
intra, cu pupa înainte, într-un cot mare al fluviului. La 
început n-am ştiut unde mă aflu. Credeam că visez. Când 
mi-am adus aminte de cele întâmplate, mi s-a părut că 
trecuse o săptămână de atunci. În locul acela, fluviul era 
grozav de larg şi amândouă malurile erau acoperite de 
păduri înalte şi dese. La lumina stelelor păreau ca nişte 
ziduri. Privind departe, în josul fluviului, am zărit un punct 
negru plutind pe apă. Am pornit într-acolo. Când să mă 
apropii, văd însă că nu erau decât doi buşteni legaţi laolaltă. 
Am zărit apoi alt punct şi m-am luat după el; apoi altul; de 
data asta nimerisem bine. Era pluta. Când m-am apropiat 
de ea, l-am zărit şi pe Jim: dormea cu capul între genunchi 
şi cu braţul drept atârnat deasupra cârmei. Ailaltă vâslă era 
fărâmată, iar pluta era plină de frunze şi crengi amestecate 
cu mâl. Părea să fi trecut prin încercări grele. 

Am legat barca şi m-am lungit pe plută, drept sub nasul lui 
Jim. Apoi am început să casc şi să-mi întind braţele spre el, 
spunând: 

— Hei, Jim, da” ce, am adormit? De ce nu m-ai trezit? 

— Doamne, Dumnezeule! Tu eşti, Huck? Nu eşti mort? Nu 
te-ai înecat? Te-ai întors? Prea e frumos ca să fie adevărat, 
puişorule! Lasă-l pe Jim să te privească şi să te pipăie, altfel 
nu crede. Nu, nu eşti mort! Te-ai întors viu şi teafăr, acelaşi 
Huck... acelaşi... Domnu fie lăudat! 

— Ce-i cu tine, Jim, ai băut? 

— Băut? Care băut? Crezi că-mi ardea să beau? 

— Atunci de ce vorbeşti în dodii? 

— Cum adică, vorbesc în dodii?! 

— Păi, de ce zici că m-am întors şi mai ştiu eu ce, de parc- 
aş fi fost plecat? 

— Huck, Huck Finn, uită-te în ochii mei, uită-te în ochii 
mei! N-ai fost tu plecat? 


— Eu, plecat?! Ce tot îndrugi acolo? N-am fost plecat 
nicăieri. Unde să mă fi dus? 

— Ascultă, Huck, aici nu-i lucru curat! Dacă Jim nu e Jim, 
atunci cine e? Dacă Jim nu-i aici, atunci unde-i? Asta vreau 
să ştiu! 

— E limpede că eşti aici, Jim, dar cred că te-ai cam scrântit 
la cap. 

— Jim scrântit la cap? Bine, ia răspunde-mi mie: e 
adevărat că ai plecat cu frânghia-n barcă să legi pluta de 
insuliţă? 

— Da' de unde! Ce insuliţă? N-am văzut nici o insuliţă. 

— N-ai văzut nici o insuliţă? Da”, ia spune, nu s-a smuls 
frânghia şi n-a pornit pluta la vale, pe apă, lăsându-te pe 
tine cu barca în ceaţă? 

— Care ceaţă? 

— Ceaţă, ceața aia care-a stat toată noaptea. Şi n-ai strigat 
tu, şi n-am strigat eu, pân-am rătăcit amândoi printre 
insulițe şi ne-am pierdut unul de celălalt, fără să ştim unde 
suntem? Şi nu m-am ciocnit eu de-atâtea insulițe, de era să 
mă-nec şi să mă prăpădesc? Răspunde-mi, Huck, adevărat 
sau nu? 

— Asta-i prea de tot, Jim! Află că n-am văzut nici ceaţă, nici 
insulițe, nici primejdii, nimic din toate astea. Am stat toată 
noaptea aici cu tine şi am pălăvrăgit pân-acu' vreo zece 
minute, când ai adormit... şi cred că şi eu am aţipit. N-ai 
avut vreme să te-mbeţi, aşa că se vede c-ai visat. 

— Cum poate să viseze cineva atâtea lucruri numa” în zece 
minute? 

— La naiba! Totuşi ai visat, fiindcă nimic din toate astea nu 
s-a întâmplat aievea. 

— Dar, Huck, ştiu bine că... 

— Poţi să ştii până poimarţi. Sunt sigur c-ai visat, fiindcă 
nu m-am mişcat de aici. 

Jim rămase tăcut vreo cinci minute, muncit de gânduri, 
apoi spuse: 


— Bine, fie, să zicem c-am visat, Huck. Dar să mă ia naiba 
dacă ăsta n-a fost ăl mai grozav vis de care am avut 
vreodată parte! N-am mai visat niciodată un vis care să mă 
obosească atâta! 

— E şi firesc, se-ntâmplă ca visele să fie uneori obositoare. 
Dar ăsta n-a fost vis obişnuit. Povesteşte-mi-l, Jim! 

Jim se puse pe lucru şi-mi povesti totul de-a fir-a-păr, 
întocmai cum se întâmplase, mai înflorindu-le pe ici pe colo. 

Apoi îmi spuse că-i musai să „tălmăcească” visul, fiindcă, 
de bună seamă, era un semn pentru noi. Zicea că cea dintâi 
insuliţă era un om care ne voia binele, dar curentul era un 
om care voia să ne îndepărteze de el. Chiotele erau semne 
care ne veneau din când în când şi dacă nu căutam să le 
înţelegem numaidecât, ne-ar fi adus nenorocire, în loc să ne 
ferească de ea. Puzderia aceea de plauri erau necazurile ce 
ne aşteptau din partea unor oameni cârcotaşi şi răi, dar 
dacă ne vedeam de treabă şi nu le răspundeam, scăpăm de 
ei şi ieşeam din ceaţă, ajungând la liman, adică în statele 
libere, unde nu ne mai aşteptau nici un fel de necazuri. 

Când mă întorsesem la plută, cerul era cam întunecat, dar 
acum se însenina iar. 

— Pân-aici, tălmăcirea ta nu-i rea... Dar asta ce mai 
înseamnă, Jim? Şi i-am arătat frunzele şi gunoaiele de pe 
plută şi vâsla sfărâmată, care se vedeau bine acum, pe 
lumină. 

Jim se uită la ele, apoi la mine şi iar la ele. Gândul că visase 
pusese într-atâta stăpânire pe mintea lui, că nu putea să şi-l 
mai scoată din cap, pentru a lăsa faptele să se aşeze la locul 
lor, aşa cum se petrecuseră. Când se dumeri, se uită în ochii 
mei şi, fără să zâmbească, îmi spuse: 

— Vrei să ştii ce înseamnă? Uite că-ţi spun: când Jim n-a 
mai putut de oboseală după atâta trudă şi strigăte, a 
adormit, dar cu inima sfâşiată, fiindcă l-a pierdut pe Huck; 
nici nu-i mai păsa ce se-ntâmplă cu sine şi cu pluta. Şi când 
s-a trezit şi l-a văzut iar aici pe Huck teafăr, lu' Jim i-au dat 
lacrimile şi era gata-gata să cadă-n genunchi şi să sărute 


picioarele lu' Huck de atâta fericire. Dar tu, tu nu te 
gândeşti decât să-ţi baţi joc de bietu' Jim cu minciunile tale! 
Uite colo, gunoiu' ăla! Cine-şi bate joc de-un prieten şi-şi 
râde de el, tot gunoi este. 

Şi spunând asta, se ridică, porni încet spre wigwam şi 
intră înăuntru fără să mai scoată o vorbă. Dar era de ajuns. 
Mă făcuse să mă simt atât de ruşinat, încât mai c-aş fi fost în 
stare să-i sărut picioarele, ca să-şi ia vorba înapoi. 

Mi-a trebuit vreun sfert de ceas până să mă hotărăsc să 
mă duc şi să mă umilesc în faţa lui. Dar am făcut-o şi nici- 
odată nu mi-a părut rău. De-atunci nu i-am mai jucat nici un 
renghi şi nu i l-aş fi jucat nici pe-ăsta, de-aş fi ştiut c-o să-şi 
pună atâta la inimă. 

CAPITOLUL ĂXVI. 

Am dormit aproape toată ziua, iar spre seară am pornit, în 
urma altei plute, una nemaipomenit de lungă, care înainta 
încet ca un alai. Avea la fiecare capăt câte patru vâsle mari 
şi cred că pe bordul ei erau pe puţin treizeci de oameni. În 
mijloc se vedeau cinci wigwamuri cât toate zilele, depărtate 
unele de altele. Între ele ardea un foc. La un capăt şi la 
celălalt avea câte un catarg. Era o plută prima-ntâi. Mare 
lucru să fii plutaş pe o navă ca asta! 

Curentul ne-a dus într-un cot adânc al fluviului. Cerul 
noptatic se cam înnorase, şi se făcuse cald. Fluviul era 
foarte lat şi pe amândouă malurile se întindeau păduri 
dese; nu se zărea nici o rarişte şi nici o lumină. Am început 
să vorbim despre Cairo şi ne întrebam dacă o să ştim când 
om trece prin dreptul lui. Eu ziceam că n-o să ne dăm 
seama, fiindcă auzisem că nu-i decât un sătuc cu vreo 
duzină de case, şi dacă din întâmplare n-ar fi luminate, cum 
era să ştim că trecem pe lângă o aşezare omenească? Jim 
mi-a răspuns că o să ştim sigur, fiindcă acolo cele două râuri 
se unesc. Ce ne facem însă - i-am zis eu - dacă o să ni se 
pară că trecem pe lângă capul unui ostrov, şi o să intrăm iar 
în albia aceluiaşi râu? Gândul ăsta l-a cam tulburat pe Jim, 
şi pe mine la fel. Ce-i de făcut? Părerea mea era c-ar fi mai 


bine să vâslim spre mal de îndată ce zărim o lumină, acolo 
le-am spune oamenilor că vine şi tata după noi, cu un 
barcaz plin cu marfă, şi că, necunoscând încă locurile, vrea 
să afle cât mai e până la Cairo. Jim îmi zise că-i o idee bună. 
Până una alta, am fumat o pipă şi-am aşteptat. 

N-aveam altceva de făcut decât să deschidem bine ochii, 
ca nu cumva să trecem pe lângă târguşor fără să-l vedem. 
Jim spunea că are el un semn după care o să ştie sigur unde 
se află: dacă o să se simtă liber în clipa aceea, înseamnă că 
ăla-i târguşorul, iar dacă nu, înseamnă c-a nimerit iar într- 
un ţinut al sclaviei şi că s-a sfârşit cu orice nădejde de 
libertate. Din când în când, sărea în picioare, strigând: 

— N-o fi acolo? 

Dar nu era. Erau doar năluciri, sau licurici, aşa că se aşeza 
iar la pândă, ca şi mai'nainte. Jim zicea că tremură şi-l 
apucă fierbinţelile, ştiindu-se aşa de aproape de libertate. 
Pot să vă spun că şi eu tremuram şi aveam fierbinţeli numai 
auzindu-l, fiindcă începusem să mă obişnuiesc cu gândul că 
e ca şi liber - şi, la urma urmelor, a cui era vina? A mea, 
fireşte. Nu-mi puteam linişti cugetul; nu ştiam cum. Şi din 
pricina asta, nici somnul nu se mai lipea de mine. Nu 
puteam sta locului o clipă. Pân-atunci nu-mi dădusem seama 
ce fac. Acum înţelegeam. Şi mă ardea ca un foc, din ce în ce 
mai tare. Încercam să mă încredinţez că nu sunt eu de vină, 
pentru că nu eu îl îndemnasem pe Jim să fugă de la 
stăpânul său legiuit. Dar degeaba, conştiinţa nu se lăsa şi- 
mi spunea de fiece dată: „Păi, ştiai prea bine că fuge ca să- 
şi dobândească libertatea şi te puteai duce numaidecât la 
mal să-l dai în vileag”. Asta cam aşa era, şi nu puteam cu 
nici un chip să mă strecor. Aici era buba. Conştiinţa-mi 
zicea: „Ce rău ţi-a făcut ţie biata domnişoară Watson, ca să-l 
laşi pe negrul ei să fugă sub nasul tău, fără să scoţi o vorbă? 
Ce ţi-a căşunat pe biata femeie ca să te porţi aşa urât cu 
ea? Doar te-a învăţat carte, săraca, ţi-a arătat cum se 
cuvine să te porţi în lume şi ţi-a vrut numai binele. Nimic 
altceva!” 


De la o vreme mi-era aşa de ruşine, că-mi venea să-mi iau 
lumea-n cap. Umblam de colo până colo pe plută, făcându- 
mi inimă rea, iar Jim umbla şi el fără astâmpăr, după mine. 
Niciunul din noi nu putea sta locului. De câte ori îl vedeam 
ţopăind şi-l auzeam strigând: „Uite Cairo!”, parcă-mi trecea 
un junghi prin inimă şi-mi spuneam că, de-ar fi într-adevăr 
Cairo, aş muri de ruşine. 

Jim vorbea tare tot timpul, în vreme ce eu ţineam sfat cu 
mine însumi. Zicea că ăl dintâi lucru pe care o să-l facă 
odată ajuns într-un stat liber, va fi să pună bani deoparte, 
fără să cheltuiască nici măcar o lăscaie şi, când o să aibă 
destule parale, o să-şi răscumpere nevasta, sclavă la o 
fermă de lângă casa domnişoarei Watson. După aia au să 
muncească amândoi ca să-şi răscumpere cei doi copii, şi 
dacă stăpânul lor n-o să vrea să-i vândă, au să pună pe un 
aboliţionist să-i răpească. 

Îmi îngheţa sângele în vine când auzeam asemenea vorbe, 
Înainte vreme, Jim n-ar fi cutezat niciodată să vorbească 
aşa. Ce schimbare pe el de când se socotea ca şi liber! 
Vorba zicalei din bătrâni: „Dă-i negrului un deget, şi-ţi ia 
toată mâna!” 

Iată unde m-a dus nechibzuinţa, mă gândeam eu. Negrul 
ăsta, pe care pot zice că şi eu l-am ajutat să fugă, vine acum 
şi-mi spune verde în obraz că o să-şi fure copiii de la un om 
pe care nici măcar nu-l cunosc şi care nu mi-a făcut 
niciodată vreun rău. 

Mă durea să-l aud pe Jim vorbind asfel. Cum de nu-i era 
ruşine? Conştiinţa începu să mă sâcâie mai rău ca oricând, 
până ce n-am mai putut îndura şi i-am spus, ca s-o liniştesc: 
„Las' pe mine, nu-i prea târziu! Mă duc la mal când oi vedea 
prima lumină şi-l dau în vileag!” După aia, m-am simţit 
bine, fericit şi uşor ca un fulg. Ioată tulburarea pieri ca prin 
farmec. Eram cu ochii-n patru, doar-doar voi zări o lumină, 
şi inima-mi cânta de bucurie. În curând am zărit o lumină. 

— Am scăpat, Huck, am scăpat! strigă Jim. Sări în sus şi 
ţopăie! Asta-i scumpul, bunul meu Cairo, slavă Domnului, 


inima-mi spune că ăsta este! 

— Mă duc cu barca să văd, Jim. S-ar putea să nu fie... 

Dintr-o săritură, a fost în barcă, a dezlegat-o, şi-a aşternut 
surtucul vechi pe fund, ca să am pe ce să m-aşez, şi mi-a dat 
vâsla. Cum mă depărtam, l-am auzit spunând: 

— Curând-curând, Jim o să chiuie de bucurie şi-o să spună 
că-i datoreşte totu' lui Huck. Dacă Jim e liber, asta-i 
mulţumită lu' Huck. Jim nu te uită pe tine, eşti âl mai bun 
prieten a lu' Jim, singuru” prieten a lu' Jim! 

Vâsleam de zor, cu gândul să mă duc să-l dau în vileag, dar 
când l-am auzit vorbind aşa, mi s-a înmuiat inima. Am lăsat- 
o mai moale cu vâslitul, nemaiştiind dacă să fiu sau nu 
bucuros că pornisem. Când am ajuns la vreo cincizeci de 
metri mai jos de plută, i-am auzit iar glasul: 

— Uite-l pe Huck, bunu' meu Huck, singuru' domn alb 
care-şi ţine făgăduiala dată lu' Jim! 

M-a cuprins o sfârşeală. Dar mi-am zis: „lrebuie s-o fac, n- 
am încotro! Acum e prea târziu ca să mai dau înapoi”. 

În clipa aceea văzui o barcă, în care erau doi oameni 
înarmaţi cu puşti. Se opriră. Mă oprii şi eu. Unul din ei zise: 

— Ce-i acolo? 

— O plută - zic. 

— Eşti de pe ea? 

— Da, dom'le. 

— Mai sunt şi alţi oameni acolo? 

— Numai unul, dom'le. 

— Ascultă, azi-noapte au fugit cinci negri de pe plantaţia 
de-acolo, de după cotul apei. Omul tău e alb ori negru? 

N-am răspuns numaidecât. Am încercat eu, dar nu-mi 
veneau cuvintele. Aş fi vrut să-mi iau inima-n dinţi şi să spun 
tot, dar parcă eram o cârpă, n-aveam curaj nici cât un 
iepure. Simţeam că mi se moaie balamalele. „Ajunge, nu te 
mai strădui atâta!” mi-am zis şi le-am spus pe nerăsuflate: 

— E alb. 

— Mai bine ne ducem să ne încredinţăm. 


— Da, da, duceţi-vă, că e şi tăticu acolo şi poate-mi aju-taţi 
să trag pluta până la mal, unde se vede lumina aia. Tăticu-i 
bolnav, şi mămica, şi Mary-Ann tot aşa. 

— Ei, drăcia dracului! Suntem grăbiţi, băiete. Dar văd că-i 
cazul să venim cu tine. Hai, vâsleşte, să pornim! 

Am apucat vâsla şi ei pe-ale lor. Peste câteva clipe le-am 
spus: 

— Să ştiţi că tăticu o să vă fie foarte recunoscător. Toţi ăi 
pe care i-am rugat să m-ajute să trag pluta la mal au şters- 
O, şi singur nu pot. 

— Urât din partea lor! Hm! Şi cam ciudat! Ia zi, băiete, da' 
ce-i cu taică-tu? 

— E... e... nu-i cine ştie ce. 

Se opriră din vâslit. Eram foarte aproape de plută acum. 

— Mă băiete, tu minţi! îmi zise unul dintre ei. Ce-i cu tat- 
tu? Spune-ne pe şleau, şi o să fie mai bine de tine. 

— Da, dom'le, am să vă spun, dar vă rog din suflet, nu ne 
lăsaţi! ... E... domnilor... trebuie doar să ne trageţi, v-arunc 
eu frânghia, aşa că nu mai e nevoie să vă apropiaţi de plută, 
vă rog... 

— Înapoi, John, înapoi! răcni unul dintre ei. 

Şi începură să se depărteze. 

— Nu te apropia, băiete, stai acolo unde eşti, că stai bine. 
Drace! Te pomeneşti că vântul ne-a trântit boală-n obraji! 
Mă băiete, dacă ştii că taică-tu e bolnav de vărsat, de ce nu 
ne-ai spus-o din capul locului? Vrei să se molipsească toată 
lumea? 

I-am răspuns, smiorcăind: 

— Ba pân-acu' le spuneam la toţi, dar o luau îndată la 
sănătoasa şi ne lăsau aşa. 

— Bietul băiat! Are şi el dreptate. Ni se rupe inima de tine, 
dar vezi că noi, noi... la naiba! n-avem chef să ne molipsim 
de vărsat, înţelegi? Ascultă, te-nvăţ eu ce să faci: nu te- 
apuca să tragi singur pluta la mal, că o prăpădeşti. Cu vreo 
douăzeci de mile mai la vale, pe malul stâng, e-un orăşel. Ai 
s-ajungi acolo cu mult după răsăritul soarelui. Când o să 


ceri ajutor, să le spui oamenilor că ai tăi au guturai şi 
fierbinţeală. Nu fi prost, nu-i mai lăsa pe oameni să 
ghicească despre ce e vorba. Noi vrem să-ţi facem un bine, 
aşa că fii şi tu băiat de treabă şi du-te unde ţi-am arătat. N- 
are să-ţi folosească la nimic dac-ai să debarci acolo unde se 
vede lumina aia, nu-i decât un depozit de lemne. Ia zi, taică- 
tu e sărac, aşa-i? Şi mai are şi ghinion după cât se vede. Na, 
uite că pun o piesă de douăzeci de dolari pe scândura asta; 
ia-o când o ajunge în dreptul tău. Mă doare-n suflet că 
trebuie să te părăsim, dar pe legea mea! cu vărsatul nu-i de 
glumit, pricepi? 

— Aşteaptă niţel, Parker - spuse celălalt. Pune şi polul ăsta 
pe scândură, din partea mea. Noroc bun, băiete! Fă cum ţi- 
a spus domnul Parker şi n-o să-ţi pară rău. 

— Da, da, băiete, du-te cu Dumnezeu! Dacă vezi cumva 
vreun negru fugar, cere ajutor şi înhaţă-l, te mai alegi şi cu 
ceva bani. 

— Cu bine, dom'le. Dacă-mi iese-n cale vreun negru, nu-l 
las eu să scape, fiţi pe pace! 

Şi s-au dus, iar eu m-am urcat la loc pe plută, ruşinat şi 
necăjit, fiindcă ştiam prea bine că săvârşisem o faptă rea şi- 
mi dădeam seama că oricât m-aş fi străduit, tot degeaba ar 
fi fost: mai bun nu era chip să mă fac. Vai de ăl care nu se- 
nvaţă de mic să se poarte cum trebuie! Când e pus la- 
ncercare, se moaie ca o cârpă, fiindcă nimic nu-i dă tărie. 

Gândindu-mă mai adânc, mi-am zis: „la stai niţel, să zicem 
că făceai bine dacă-l pârai pe Jim, crezi că te simţeai mai 
uşurat? Da' de unde, tot rău al dracului te-ai fi simţit, ca şi- 
acum. Atunci, mi-am zis eu, ce rost are să-nveţi să te porţi 
cum trebuie, când ca să te porţi rău nu e greu de fel şi 
răsplata-i aceeaşi?” Am rămas paf. Nu mai ştiam ce să-mi 
răspund. Aşa că m-am hotărât să nu mă mai frământ şi de- 
aici înainte să mă port totdeauna cum mi-o veni mai la 
îndemână. Am intrat în wigwam, dar Jim nu era acolo. M-am 
uitat în jur, Jim nicăieri. 

— Hei, Jim! am strigat. 


— Aici, Huck! Ăia s-au cărat? Nu vorbi aşa tare! 

Se băgase în apă, sub vâsla din spatele plutei: nu i se 
vedea decât nasul. L-am liniştit, spunându-i că tipii nu se 
mai zăreau. Jim se sui pe plută şi urmă: 

— Am ascultat tot şi-am sărit în apă, hotărât să înot pân'la 
mal dacă ăia vin încoace. După ce-ar fi plecat, mă întorceam 
eu înapoi la plută. Doamne! cum i-ai mai dus de nas, Huck! 
Grozavă păcăleală! L-ai scăpat pe prietenu' tău Jim, iar el 
nu te uită câto trăi! 

După aia am vorbit despre banii pe care-i căpătasem. Era 
o sumă frumugşică - un pol de căciulă. Jim era de părere că 
acum puteam lua vaporul şi că banii au să ne ajungă până o 
să sosim undeva în statele libere. Încă douăzeci de mile - 
zicea el - e o nimica toată pentru pluta noastră, dar tare-aş 
fi vrut să fi ajuns odată la liman! 

În zori am făcut popas. Jim ascunse eu mare grijă pluta, 
apoi îşi petrecu ziua făcând bagajele şi pregătind toate cele, 
pentru a părăsi plutăritul. 

În noaptea aceea, pe la vreo zece, am zărit luminile unui 
târg, în fundul unui cot al fluviului, pe partea stângă. M-am 
dus cu barca să văd ce era. Ceva mai încolo am dat de o 
luntre în care şedea un pescar. M-am apropiat şi i-am zis: 

— Nene, oraşul ăla e Cairo? 

— Cairo? Da” de unde! Ai căpiat? 

— Da' ce oraş e, nene? 

— Dacă vrei să ştii, du-te şi află! Dacă mai stai aici şi-mi 
baţi capul, îţi trag una de-ai să mă pomeneşti toată viaţa. 

M-am întors la plută. Jim se arătă grozav de dezamăgit, 
dar l-am îmbărbătat, spunându-i că târgul următor o să fie 
negreşit Cairo. 

Până a doua zi în zori am mai trecut prin faţa unui orăşel şi 
mă pregăteam să mă duc iar să văd ce e, dar Jim m-a oprit 
arătându-mi că era pe un deal şi amintindu-mi că la Cairo e 
şes. Uitasem... 

Peste zi am rămas pe un grind, nu departe de malul stâng. 
Începusem să intru la bănuieli, şi Jim tot aşa. 


— Te pomeneşti - îi zic - că-n noaptea aia cu ceaţă am 
trecut de Cairo! 

— Să nu mai vorbim despre asta, Huck! Bieţii negri n-au 
niciodată noroc. Ştiam eu că pielea aia de şarpe are să ne 
mai aducă ghinion! 

— Aş vrea să nu fi văzut niciodată piela aia, Jim. Ce bine 
era dacă nu-mi cădeau ochii pe ea! 

— Tu n-ai nici o vină, Huck, fiindcă nu ştiai. Aşa că nu-ţi 
mai face sânge rău! 

Când s-a luminat bine de ziuă, ne-am dat seama că ne 
aflăm în apa limpede a râului Ohio şi că de partea ailaltă 
curgeau apele tulburi ale bătrânului Mississippi! Aşadar, 
adio Cairo! 

Ne-am aşezat să ne sfâtuim. N-avea nici un rost să ne 
ducem la mal. Şi să pornim cu pluta înapoi, se-nţelege că n- 
aveam cum. Nu ne rămânea decât o cale: să aşteptăm până 
seara şi să ne încercăm norocul, întorcându-ne cu barca. 
Am dormit toată ziua într-un desiş, ca să mai prindem 
puteri. Dar seara, când ne-am întors la plută, ce să vezi? 
Barca ia-o de unde nu-i! 

Multă vreme n-am scos o vorbă. Ce era să fi zis? Stiam 
amândoi prea bine că tot pielea şarpelui ne făcuse bucata şi 
de data asta. La ce bun să mai vorbim? Ar fi însemnat s- 
aruncăm vina asupra altcuiva şi asta ne-ar fi adus iar 
ghinion - şi nu s-ar mai fi isprăvit cu ghinioanele. Mai bine 
tăceam. 

Când ne-a mai venit inima la loc, ne-am sfătuit ce-ar fi mai 
bine să facem şi ne-am dat seama că nu era decât o ieşire: 
să purcedem cu pluta la vale până ni s-o ivi prilejul să 
cumpărăm o barcă şi s-o pornim înapoi cu ea, în susul apei. 
N-aveam de gând să împrumutăm vreuna, aşa cum ar fi 
făcut babacu', fiindcă ne temeam să nu se ia careva după 
noi. 

Când s-a întunecat, am pornit cu pluta. Cei care încă nu s- 
au încredinţat că-i nebunie curată să pui mâna pe-o piele de 


şarpe, după tot ce ne-a căşunat nouă pielea aia de şarpe, au 
să se încredinţeze acuma, văzând ce ne-a mai făcut. 

Ştiam că locul unde se cumpără bărci se află undeva, 
dincolo de schela de plute de lângă mal. Dar în trei ore şi 
ceva n-am văzut nici un fel de schelă. 

Se întunecase de-a binelea: era o beznă s-o tai cu cuțitul - 
tot ce poate fi mai râu, afară de ceaţă. Pe-o noapte ca asta, 
nu vezi la doi paşi şi nu poţi desluşi nimic pe apa fluviului. 
Era târziu şi linişte. Deodată am zărit un vapor care venea 
la deal. Am aprins felinarul, crezând că ăia au să bage de 
seamă. De obicei, vapoarele care mergeau la deal nu 
treceau pe lângă noi, ci căutau apa lină de sub malurile 
stân-coase; dar în nopţi ca astea, ele se luau de piept cu 
fluviul, trecând chiar prin mijlocul lui. 

Îl auzeam cum calcă apa, dar nu l-am văzut decât când a 
fost aproape de tot. Venea întins spre noi. Vapoarele au 
obiceiul ăsta: încearcă să vadă până unde pot să se apropie 
fără să te-atingă. Câteodată, roata îţi sfarmă o vâslă şi 
atunci pilotul scoate capul afară şi râde crezându-se mare 
pişicher. Aşadar, venea drept spre noi, iar noi ne închipuiam 
că o să treacă razant, dar ăla parcă n-avea de loc de gând 
să vireze. Era o namilă de vapor şi mergea iute de tot, caun 
nor negru înconjurat de roiuri de licurici. Deodată răsări 
din beznă, mătăhălos şi înfricoşător, c-o mulţime de guri de 
cazane, deschise şi roşii ca nişte limbi de foc, şi cu-o 
etravă1 7 cât toate zilele, atârnând drept deasupra 
capetelor noastre. Cineva răcni la noi, apoi răsunară 
clopotele de alarmă pentru oprirea maşinilor, înjurăturile se 
amestecară cu şuierul aburului şi, în vreme ce Jim sărea 
într-o parte şi eu în cealaltă, vaporul izbi din plin pluta, 
trecând peste ea. 

M-am scufundat în apă cu gândul să ajung la fund, căci o 
roată de vreo zece metri era gata-gata să treacă peste mine 
şi-mi ziceam că ar fi mai bine să-i fac loc, să nu se-ncurce. 
De obicei sunt în stare să rămân sub apă un minut, dar de 
data asta cred c-am zăbovit un minut şi jumătate. Apoi m- 


am săltat repede la faţa apei - simţeam că mă-năbuş. Am 
ieşit până la subsuori şi mi-am suflat apa din nări, ca să pot 
trage aer în piept. Era un curent năprasnic - vaporul îşi 
pusese din nou în mişcare maşinile, la zece secunde după 
ce le oprise. Ce le pasă vaporenilor de plutaşi?! Din pricina 
întunericului, nu-l mai vedeam, îl auzeam doar cum 
brăzdează apa fluviului. 

Am strigat „Jim” de vreo zece ori, dar n-a răspuns ni-meni. 
Am apucat atunci o scândură, de care mă lovisem pe când 
„călcam apa”, şi am pornit spre mal împingând-o înaintea 
mea. Curentul trăgea însă către malul stâng: nimerisem, 
adică, într-un soi de vad lung şi pieziş - să tot fi avut vreo 
două mile. 

A trecut multă vreme până să-l străbat, dar am ajuns cu 
bine şi m-am căţărat pe mal. Nu vedeam mai nimic; m-am 
târât orbeşte pe un pământ pietros, cale de vreun sfert de 
milă. Deodată m-am pomenit în faţa unei case bătrâneşti, 
întocmită din câte două rânduri de bârne. 

Mă gândeam s-o şterg iute de acolo, dar o haită de câini se 
năpusti spre mine, mârâind şi lătrând; am stat locului, n- 
avea rost să mă mişc. 

CAPITOLUL XVII. 

Nu trecu nici un minut şi, de la o fereastră, cineva spuse 
fără să-şi scoată capul: 

— Ajunge, băieţi! Care-i acolo? 

— Eu. 

— Care eu? 

— George Jackson, dom'le. 

— Ce pofteşti? 

— Nimic, dom'le, nu vreau decât să-mi văd de drum, dar 
nu mă lasă câinii. 

— De ce dai târcoale casei, noaptea, la ora asta, ai? 

— Nu dădeam târcoale, dom'le, am căzut de pe puntea 
vaporului. 

— Nu zău, ai căzut? Ia faceţi puţină lumină, să-l văd la 
faţă! Cum ziceai că te cheamă? 


— George Jackson, dom'le. Sunt un băieţaş, nu vedeţi? 

— Ascultă, dacă spui adevărul, n-are de ce să-ţi fie teamă, 
n-o să-ţi facă nimeni rău. Dar nu încerca să te mişti, stai 
acolo unde eşti. Hei, ia sculaţi-i pe Bob şi pe Tom şi aduceţi 
flintele! George Jackson, nu mai e nimeni cu tine? 

— Nu, dom'le, nu-i nimeni. 

Am auzit forfotă prin casă şi-am zărit o lumină. Omul de la 
fereastră răcni: 

— Betsy, neroadă bătrână ce eşti, cară-te cu lumânarea 
aia! Ai căpiat? Pune-o pe podea, în dosul uşii. Bob şi Tom, 
dacă sunteţi gata, luaţi-vă locurile. 

— Suntem gata. 

— Ia zi, George Jackson, îi cunoşti pe Shepherdsoni? 

— Nu, dom'le, în viaţa mea n-am auzit de ei. 

— Poate că-i aşa cum spui, dar s-ar putea să şi minţi. 
Sunteţi gata? Ia fă-te-ncoa', George Jackson! Bagă de 
seamă, nu alerga, vino încet de tot! Dacă e careva cu tine, 
să stea unde e; dacă se-arată, îl curăţăm. Hai, vino! Nu te 
grăbi, împinge uşa puţin, atât cât să te strecori înăuntru, 
asculţi? 

N-am alergat. Să fi vrut şi n-aş fi fost în stare. Făceam câte 
un pas şi mă opream. Nu auzem nici un zgomot, numai 
ticăitul inimii mele. Câinii tăceau ca şi oamenii, dar se 
ţineau scai de mine. Când am ajuns la cele trei trepte de 
lemn ale pragului, am auzit cum cineva deschide uşa cu 
cheia, apoi trage zăvorul şi drugul de fier. Am pus mâna pe 
uşă şi am împins-o încetişor... încetişor, până când cineva 
îmi spuse: 

— Ajunge, vâră-ţi capul înăuntru. 

L-am ascultat, cu toate că mă temeam că mi-l taie. 

Pe podea era o lumânare. Vreun sfert de minut m-am uitat 
la ei şi ei la mine: erau trei găligani, cu flintele îndreptate 
asupră-mi, de mi se tăiase răsuflarea. Cel mai în vârstă 
dintre ei, unul cu părul cărunt, să tot fi avut vreo şaizeci de 
ani; âilalţi doi păreau de vreo treizeci de ani, ba chiar mai 
mult. 'Toţi trei erau chipeşi şi bine legaţi. Mai era acolo şi o 


femeie frumoasă, cu părul cărunt şi, în spatele ei, două fete, 
dar pe astea nu le vedeam prea bine. 

— Bine, e-n regulă. Intră! îmi porunci bătrânul. 

Cum am intrat, bătrânul încuie uşa, trase zăvorul şi 
drugul, apoi le spuse ălor doi tineri să se apropie cu flintele. 
Toţi trei trecură într-o sală mare, cu duşumeaua acoperită 
cu o scoarță nouă, şi se adunară într-un colţ, departe de 
ferestrele din faţă. (Pe de lături nu erau ferestre.) Ridicară 
lumânarea şi, după ce mă cercetară cu luare-aminte, 
strigară într-un glas: 

— Nu-i din neamul Shepherdsonilor, n-are nimic din 
Shepherdsoni în el. 

Apoi bătrânul îmi zise că nădăjduieşte că n-am să mă 
supăr dac-o să mă caute de arme; nu voia să-mi facă nici un 
rău, voia doar să se încredinţeze. Nu-mi scotoci buzunarele, 
le pipăi doar pe dinafară şi-mi spuse că e-n regulă. După 
aia, mă pofti să mă simt ca la mine acasă şi să-i povestesc 
tot ce mi se întâmplase. 

— Dar vai, Saul - îi tăie vorba bătrâna - bietul băiat e ud 
leoarcă! Te pomeneşti că i-o fi şi foame? 

— Ai dreptate, Rachel, uitasem. 

Bătrâna chemă atunci o negresă: 

— Betsy, du-te şi adu-i repede ceva demâncare, sărmanul 
de el! Hei, fetelor, una din voi să se ducă să-l trezească pe 
Buck să-i spună... a! uite-l că vine. Buck, ia-l pe băâieţaşul 
ăsta străin, ajută-l să-şi scoată hainele ude şi dă-i nişte 
haine de-ale tale, uscate. 

Buck părea cam de vârsta mea, vreo treisprezece- 
paisprezece ani, măcar că era ceva mai voinic ca mine. N- 
avea pe el decât o cămaşă şi părul îi era tare ciufulit. Intră 
căscând şi frecându-se la ochi cu o mână; cu cealaltă trăgea 
după el o flintă. 

— Nu-i nici un Shepherdson pe-aici? întrebă el. 

Îi răspunseră că se speriaseră degeaba. 

— De-ar fi venit niscaiva, puneam eu mâna pe unul! 

Toţi începură să râdă. 


— Da” încet te mai mişti, Buck! spuse Bob. Ar fi avut timp 
să ne scalpeze pe toţi pân-acuma! 

— Păi dacă n-a venit nimeni să-mi spună! Asta nu se face. 
Totdeauna sunt lăsat deoparte şi n-apuc să văd nimic! 

— Nu-i nimic, fiule - spuse bătrânul. Ai să vezi destule la 
vremea ta, fii pe pace! Acum du-te şi fă aşa cum ţi-a spus 
maică-ta! 

Când am ajuns sus în camera lui, mi-a dat o cămaşă 
scorţoasă, o jiletcă şi nişte nădragi de-ai lui. În vreme ce mă 
îmbrăcam, m-a întrebat cum mă cheamă, dar n-am apucat 
să-i răspund, că a şi început să-mi povestească despre o 
gaiţă şi un iepuraş, pe care-i prinsese în pădure cu două 
zile în urmă. M-a întrebat apoi dacă ştiu unde se afla Moise 
când s-a stins lumânarea. l-am răspuns că nu ştiu. N- 
auzisem despre aşa ceva pân-atunci. 

— Dar ghici! stărui el. 

— Cum o să ghicesc dacă n-am mai auzit niciodată despre 
asta? 

— Da' ce nu poţi să ghiceşti? E uşor, mă! 

— Care lumânare? 

— Orice lumânare. 

— Nu ştiu unde era Moise. Zitu! 

— Ei, un' să fie? Era în întuneric. Asta-i tot! 

— Dacă ştiai, atunci de ce m-ai mai întrebat? 

— Ce dracu! Nu vezi că-i o ghicitoare? Ia zi, cât ai să stai 
aici? Sa rămâi la noi, auzi? Să vezi ce-o să petrecem! 
Şcoala-i închisă acum. Ai vreun câine? Eu am unu' care sare 
în apă şi-ţi aduce surcelele pe care le arunci. Ţie-ţi place să 
te piepteni cu cărare la mijloc duminica şi să te dichiseşti? 
Mie, nu, dar mă sileşte maică-mea. La naiba cu nădragii 
ăştia vechi. Ar trebui să-i îmbrac, da' e aşa de cald, că nu 
prea am chef. Eşti gata? În regulă. Haide, musiu! 

Jos îmi pregătiseră nişte turte de mălai, carne rece, unt şi 
smântână - în viaţa mea n-am mâncat ceva mai bun. Buck, 
maică-sa şi toţi ceilalţi - afară de negresă, care plecase, şi 
de cele două fete - fumau nişte pipe de păpuşoi. Fumau şi 


mă descoseau, iar eu înfulecam şi le răspundeam. Fetele 
erau înfăşurate în tartane, iar cosiţele le cădeau până mai 
jos de umeri. Văzând eu că nu-mi dau pace cu întrebările 
lor, le-am spus următoarea poveste: Eu, taică-meu şi toată 
familia trăiam la o mică fermă în fundul Arkansawului1 8. 
Într-o bună zi, soră-mea Mary-Ann fugi ca să se mărite cu 
unul şi nu se mai auzi nimic despre ea. Bill porni s-o caute şi 
nu se mai auzi nimic nici despre el, iar Tom şi Mort muriră 
şi rămăsei doar eu şi cu taică-meu, care ajunsese ca o 
umbră din pricina atâtor necazuri. Când muri şi el, am luat 
puţinul care mai rămăsese - fiindcă ferma nu era a noastră 
- şi-am plecat cu vaporul în sus pe fluviu. Pe drum am căzut 
peste bord şi aşa am ajuns aici. După ce mi-au ascultat 
povestea, mi-au spus că pot rămâne la ei cât poftesc. 
Începuse să se lumineze de ziuă, aşa că toată lumea se duse 
la culcare. Eu şi Buck am dormit în acelaşi pat. Când m-am 
trezit dimineaţa, hop! îmi uitasem numele. M-am canonit 
vreun ceas să-mi aduc aminte, şi când s-a trezit Buck, l-am 
întrebat: 

— “Tu ştii carte, Buck? 

— Da - răspunse el. 

— Pun rămăşag că nu ştii cum se scrie numele meu. 

— Pun rămăşag pe ce vrei că ştiu. 

— Bine, să te vedem. 

— G-e-o-r-g-e J-a-x-o-n, poftim! 

— Bine, ai câştigat, dar zău nu te-aş fi crezut în stare! Nu-i 
un nume uşor, să-l spui buche cu buche, aşa, dintr-o dată, 
fără să-l înveţi. 

Am scris numele pe o hârtiuţă, în taină. Mă gândeam că s- 
ar putea ca data viitoare să mă pună careva să i-l spun şi 
voiam să-l pot rosti pe nerăsuflate, ca şi cum aş fi fost 
învăţat cu el. 

Era o familie tare simpatică şi aveau şi o casă pe cinste. 
Nu mai văzusem niciodată la ţară o casă ca asta, atât de 
arătoasă şi cu atâta „stil” în ea. Uşa de la intrare nu avea 
ivăr de fier sau unul de lemn cu cureluşă de piele, ci o 


clampă de aramă care se răsucea, cum au casele de la oraş. 
În salonaş nu era nici pomeneală de pat - şi-n câte salonaşe 
de la oraş nu găseşti paturi! Într-un ungher se afla un 
cămin mare, cu un prag de cărămizi roşii, grozav de curate: 
le spălau cu apă şi le frecau tot cu o cărămidă. Câteodată le 
spoiau cu o vopsea roşie de-i zicea negru de Spania, taman 
aşa cum se obişnuieşte şi la oraş. 

Căminul avea nişte grătare uriaşe, care puteau să ţină un 
buştean întreg. Pe consolă, la mijloc, se afla o pendulă, pe 
sticla căreia era zugrăvit, în partea de jos, un oraş. Iar în 
mijloc avea un cerculeţ în chip de soare, şi vedeai cum în 
spatele lui se bălăbăâneşte limba pendulei. Era o plăcere să-i 
asculţi bătăile. Câteodată, după ce vreun ceasornicar ambu- 
lant venea s-o curețe şi s-o dichisească, era în stare să sune 
de o sută cincizeci de ori în şir, fără să obosească. Gazdele 
n-ar fi vândut-o pentru nimic în lume. De o parte şi de alta a 
pendulei stătea câte un papagal mare, făcut parcă din 
tibişir şi colorat de-ţi lua ochii. Lângă unul din papagali era 
o pisică de faianţă, iar lângă celălalt - un căţel, tot de 
faianţă. Când îi apăsai, scoteau un țipăt, dar fără să 
deschidă botul şi fără să-şi schimbe înfăţişarea. Ţipetele 
ieşeau de undeva, de dedesubt. În spatele lor atârnau două 
evantaie făcute din pene de cocoş sălbatic. Pe o masă, în 
mijlocul încăperii, se vedea un paner frumos, de faianţă, 
încărcat cu mere, portocale, piersici şi struguri, mult mai 
roşii, mai galbene şi mai arătoase ca alea adevărate. Nu 
erau adevărate, fiindcă icicolo, pe unde se scorojiseră, se 
vedea creta albă din care erau făcute. Masa era aşternută 
cu o muşama de toată frumuseţea, colorată pe margini, în 
mijlocul căreia un vultur îşi desfăşura aripile roş-albastre. 
Ziceau că o primiseră tocmai din Philadelphia. Mai erau şi 
nişte cărţi, rânduite frumos în fiece colţ al mesei. Una din 
ele era o biblie mare, de familie, plină cu poze. Alta era 
Calea pelerinului1 9, o carte despre unul care-şi părăsise 
familia, naiba ştie de ce. Din când în când, citeam şi eu 
puţin din cartea asta. Era interesantă, dar cam greoaie. 


O altă carte era Ofranda prieteniei20 cu multe lucruri 
frumoase şi poezele. Poezelele însă nu le citeam. Mai erau 
acolo şi Discursurile lui Henry Clay21 şi Medicina de familie 
de doctorul Gunn22, o carte în care puteai afla tot ce 
trebuie să faci la caz de boală sau moarte. De asemenea, o 
carte de rugăciuni - şi multe altele. În jurul mesei erau 
înşirate jilţuri falnice şi trainice, nu din alea cu fundul lăsat 
sau spart, care seamănă cu nişte coşuri vechi. 

Pe pereţi atârnau tablouri, mai ales poze de-ale lui 
Washington şi La Fayette23 şi de-ale reginei scoțiene Mary, 
scene de bătălii, şi unul care se numea Semnarea 
Declaraţiei de Independenţă24. Erau şi unele de le ziceau 
„schiţe”, pe care le făcuse cu mâna ei, pe când avea doar 
cincisprezece ani, una din fete, care murise. Se deosebeau 
de toate tablourile pe care le văzusem vreodată: erau mult 
mai negre ca alea obişnuite. Una înfăţişa o femeie zveltă, 
îmbrăcată într-o rochie neagră, cu talia strânsă la subsuori 
şi cu mânecile înfoiate ca nişte verze. Purta o pălărie mare 
ca o lopată de cărbuni şi un văl cernit: gleznele subţiri şi 
albe i-erau înfăşurate în panglicuţe negre, iar picioruşele i- 
erau încălţate în pantofiori de aceeaşi culoare, micuţi ca 
nişte jucării. Stătea gânditoare, cu cotul drept rezemat pe 
un mormânt, sub o salcie plângătoare, iar în mâna ailaltă, 
care-i atârna de-a lungul trupului, ţinea o batistă albă şi o 
gentuţă. Dedesubtul picturii stătea scris: „Vai n-am să te 
mai văd oare niciodată?” 

Altă poză înfăţişa o fată tânără, cu părul pieptănat în sus şi 
strâns într-un coc c-un pieptene înalt cât un spătar de 
scaun. Plângea într-o năframă şi în cealaltă mână ţinea o 
păsărică moartă, care zăcea pe spate, cu gheruţele-n aer. 
Dedesubt scria: „Vai, n-am să mai aud niciodată dulcele-ţi 
ciripit!” 

Mai era o poză, în care o domnişoară cu obrajii şiroind de 
lacrimi stătea la fereastră, cu ochii la lună. Într-o mână 
ţinea o scrisoare desfăcută, pecetluită într-un colţ cu ceară 


neagră. Îşi apăsa pe buze un medalion legat de un lănţişor. 
Dedesubt scria: „Şi te-ai dus? Da, vai, te-ai dus!” 

Pozele erau, cred, frumoase dar eu nu prea mă dădeam în 
vânt după ele - mă apucau pandaliile când le priveam, mai 
ales când nu eram în apele mele. 'Toată lumea era mâhnită 
că fata murise, fiindcă începuse şi alte schiţe de-astea şi se 
putea vedea - din câte făcuse - ce geniu pierduseră. Dar 
judecând după gusturile ei, socot că se simţea mai bine în 
cimitir. 

Când căzuse la pat, fata tocmai lucra la cel mai măreț 
tablou al ei - aşa ziceau rudele; cică în rugăciunile ei cerea 
zi şi noapte să-i fie dat să trăiască până ce-o să-l termine. 
Dar n-a avut noroc. Tabloul înfăţişa o fată tânără, îmbrăcată 
într-o rochie lungă şi albă, rezemându-se de parmalâcul 
unui podeţ, gata-gata să sară jos, cu părul despletit pe 
umeri, cu lacrimi pe obraji şi cu ochii la lună. Două braţei 
se încru-cişau pe piept, două braţe erau întinse înainte şi 
alte două se înălţau spre lună: voise, pasămite, să vadă care 
pereche de braţe se potriveşte mai bine, şi-apoi să le 
şteargă pe celelalte, dar, cum spuneam, murise înainte de a 
se hotări şi acum tabloul atârna deasupra patului ei aşa 
cum era, şi la fiece onomastică a fetei, familia îl împodobea 
cu flori. De obicei însă, era ascuns după o perdeluţă. Duduia 
din tablou avea un chip destul de plăcut, numai că, după 
părerea mea, din pricina atâtor braţe, prea semăna c-un 
păianjen. 

Fata asta avusese şi-un album pe când era în viaţă; lipea în 
albumul ăsta ferpare şi anunţuri despre accidente şi cazuri 
de boala lungă, luate din „Ochiul bisericii”. Pe marginea lor 
obişnuia apoi să scrie poezele, din capul ei. Poezelele erau 
grozave. lată ce scria, de pildă, despre un băiat, pe nume 
Ştefan Pană Streche, care căzuse într-un puț şi se înecase: 

Odă lui Ştefan Pană Streche, răposat întru Domnul. 

Murit-a Ştefan după boală, Încet de tot, în suferinţă? 

Şi plânsu-i-au, cu-amară jale, Prietenii, a sa fiinţă? 

Nu! Stefan Pană Streche-avu. 


O altă soartă, mai cumplită. 

Deşi îl plânseră, el nu. 

Muri de moarte-obişnuită. 

N-avea nici tuse măgărească, Şi nici pojar, nici oreion, N- 
au cutezat să-i pângărească. 

Al frunţii sale sfânt amvon. 

Nu, inima nu i-a fost frântă. 

De-un neîmpărtăşit amor. 

Nici crampele făptura sfântă. 

Nu-i doborâră, prin omor. 

O, nu! Ci ascultați, plângând, La ce vă spun de trista-i 
soartă: 

El tânăr a murit, căzând. 

Într-o fântână. Crudă soartă! 

L-au scos afar', l-au deşertat, Dar era prea târziu, o, vai! 

Căci sufletu-i s-a înălţat. 

Spre îndelung râvnitul rai. 

Dacă Emmeline Grangerford ticluia asemenea poezele 
înainte de a împlini paisprezece ani, ne putem închipui ce- 
ar fi ajuns ea să scrie cu timpul. Buck zicea că soră-sa era în 
stare să-ţi trântească o poezie cât ai bate din palme. Nici nu 
stătea să se gândească. Scria un stih şi dacă nu-i putea găsi 
rima, îl ştergea şi punea la repezeală altul în loc, apoi îi da- 
nainte. N-avea subiecte preferate. Putea scrie despre orice- 
i cereai, numai trist să fie. De câte ori murea vreun bărbat, 
vreo femeie sau vreun copilaş, ea şi venea cu „omagiul” ei, 
înainte de a li se fi răcit trupul. Aşa le botezase ea, „omagii”. 
Vecinii aveau o vorbă: cică întâi venea doctorul, după aia 
Emmeline şi la urmă dricarul, care nu se arăta niciodată 
înaintea ei. O singură data s-a întâmplat să vină dricarul 
înaintea ei, într-o zi când Emmeline zăbovise prea mult 
căutând o rimă la numele răposatului, un anume Whistler. 
După această întâmplare, Emmeline n-a mai fost aceeaşi. 
Nu s-a plâns niciodată, dar a lovit-o lingoarea şi mult n-a 
mai trăit. 


Sărăcuţa de ea! De câte ori nu m-am urcat în odăiţa ei, ca 
să citesc din albumul ăl vechi, când pozele ei mă scoteau 
din sărite şi mi-era necaz pe ea. 

Mi-era drag de toată familia - de morţi şi de vii deopotrivă 
- şi n-aş fi vrut să ne despartă nimic. Biata Emmeline, cât 
fusese în viaţă, scrisese poezii despre toţi morţii şi nu mi se 
părea drept ca acum, când murise, să nu se găsească 
nimeni să-i facă şi ei o poezea. Am încercat să storc din 
mine un vers-două, dar din păcate n-a ieşit nimic. 

Odaia Emmelinei era păstrată într-o curăţenie desăvârşită, 
cu toate lucrurile rânduite aşa cum îi plăcea ei să le aibă 
când trăia. Nu dormea nimeni acolo. Bătrâna se îngrijea ea 
însăşi de odaie, deşi avea o mulţime de servitori negri. Se 
ducea deseori acolo, de obicei ca să coasă şi să citească din 
biblie. 

Jos, în salonaş, ferestrele erau acoperite cu nişte perdele 
grozave: albe, cu picturi pe ele, înfăţişând castele 
îmbrăcate în iederă de sus până jos, precum şi cirezi de vite 
duse la adăpat. Mai era acolo şi un mic pian de pe vremuri, 
în care cred că vârâseră nişte tingiri. Ce putea fi mai 
frumos decât să le auzi pe cele două fete cântând la pianul 
ăla S-a rupt ultimul lanţ sau Bătălia de la Praga?! Pereţii 
tuturor încăperilor erau tencuiți. Mai în fiece odaie se aflau 
covoare, iar casa era văruită frumos pe dinafară. 


Era o clădire cu două aripi, despărțite printr-o curte mare, 
pardosită şi acoperită. Uneori, la prânz, se punea masa 
acolo - era un loc răcoros şi plăcut. Nici că se putea mai 
bine. Şi mâncarea era straşnică. Unde mai pui că se 
serveau nişte porţii! 

CAPITOLUL XVIII. 

Colonelul Grangerford era, vedeţi dumneavoastră, un 
gentleman din cap până în picioare, ca şi ceilalţi de altfel. 
Era, cum s-ar zice, de neam bun, şi asta-i mare lucru la 
oameni, ca şi la cai, după cum spunea văduva Daugilas, 
despre care nu ştiu să fi tăgăduit cineva că făcea parte din 
boierimea târgului nostru. Şi babacu' tot aşa zicea, măcar 
că el, unul, nu era mai de neam decât un cotoi janghinos. 

Colonelul Grangerford era foarte înalt şi zvelt şi avea o 
faţă smeadă, niţeluş oacheşă, fără pic de roşeaţă. Se 
bărbierea cu grijă în fiece dimineaţă. Sub un nas semeţ, 
avea nişte nări şi nişte buze subţiri de tot. lar sub 
sprâncenele-i groase scăpărau doi ochi negri ca tăciunele, 
aşa de înfundaţi în găvane, că parcă te privea din două 
văgăuni. Avea o frunte înaltă, iar părul lui sur şi ţepos îi 
atârna până pe umeri. Mâinile îi erau lungi şi subţiri. Nu 
era zi de la Dumnezeu în care să nu-şi pună o cămaşă 
curată şi un costum de pânză albă, de-ţi lua ochii. 
Duminicile purta o redingotă albastră cu nasturi de alamă. 
Umbla cu un baston de mahon, cu măciulie de argint. N- 
avea nimic fistichiu sau ţipător în îmbrăcăminte. Şi era bun 
ca pâinea lui Dumnezeu - simţeai asta şi de-aia aveai 
încredere în el. Câteodată zâmbea şi atunci era o plăcere să 
te uiţi la el. Dar când se înălța ca o prăjină şi de sub 
sprâncene începeau să-i scapere fulgere, îţi venea să te 
caţări într-un copac şi să afli mai târziu ce-i căşunase. 

N-avea nevoie să-şi dea osteneala să amintească oamenilor 
cum se cuvine să se poarte, fiindcă fiecare ştia să fie 
cuviincios de faţă cu el. Şi tuturor le plăcea să-l aibă în 
preajmă. Mai totdeauna era ca o rază de soare; unde era el, 
parcă se însenina. Dar când se ascundea după nori, se făcea 


întuneric beznă câteva clipe - şi era de ajuns, fiindcă după 
aia o săptămână puteai fi sigur că lucrurile au să meargă 
iarăşi strună. 

Când cobora dimineaţa, împreună cu bătrâna, toată 
familia se scula în picioare şi le spunea „bună ziua” şi 
nimeni nu se aşeza la loc decât după ce se aşezau ei. Apoi 
Tom şi Bob se duceau la un dulăpior cu şipuri, amestecau 
nişte băuturi într-un pahar şi i-l întindeau, iar el îl ţinea în 
mână şi aştepta până ce Tom şi Bob îşi umpleau şi ei 
păhărelele şi făceau o plecăciune spunând: „Respectele 
noastre, domnule şi doamnă”. Atunci domnul şi doamna le 
răspundeau abia înclinându-se: „Mulţumim”, şi tustrei 
bărbaţii se apucau să bea. Bob şi Iom turnau apoi o lingură 
de apă peste zahărul şi picul de rachiu sau de cidru rămas 
pe fundul paharelor lor şi ni le dădeau mie şi lui Buck, ca să 
bem, cică, şi noi în sănătatea bătrânilor. 

Bob era mai mare ca Tom. Amândoi erau nişte vlăjgani 
chipeşi, spătoşi, cu feţele arse de soare, cu o claie de păr ca 
pana corbului, şi cu ochii negri ca pana corbului. Ca şi tatăl 
lor, erau îmbrăcaţi în pânză albă din cap până în picioare şi 
purtau panamale cu boruri largi. 

Duduia Charlotte avea douăzeci şi cinci de ani, era înaltă, 
semeaţă şi cilibie, dar bună ca pâinea caldă, când nu-i sărea 
ţandăra. Când se mânia însă, avea nişte priviri care te- 
ngheţau, leit cu-ale lui tat-su, şi era frumoasă foc. Duduia 
Sofia, soră-sa, era şi ea frumoasă, dar altfel decât ea. Era 
blândă şi suavă ca o porumbiţă. Abia împlinise douăzeci de 
ani. 

Fiecare membru al familiei avea câte un servitor negru, 
chiar şi Buck. Mi se dăduse şi mie un negru, care o ducea 
împărăteşte, fiindcă eu, unul, nu prea eram învăţat să mă 
las slugărit; în schimb, negrul lui Buck aproape că n-avea 
vreme să-şi tragă sufletul. 

Cam asta era toată familia acum, dar cândva numărase 
mai mulţi oameni, şi anume încă trei feciori, care fuseseră 
omorâţi, şi Emmeline, care răposase. 


Bătrânul stăpânea nu ştiu câte ferme şi peste o sută de 
negri. Când şi când poposeau acolo câte un pâlc de oameni 
călări sosiți de la zece-cincisprezece mile depărtare, şi 
vreme de cinci-şase zile o duceau într-o petrecere, prin 
împrejurimi şi pe fluviu. Ziua benchetuiau şi dănţuiau prin 
pădure, iar seara dădeau baluri acasă. Mai toţi erau 
rubedenii de-ale familiei. Bărbaţii veneau totdeauna cu 
arme. Lume bună, ce să mai vorbim! 

Pe aproape mai hălăduia un neam de nobili, vreo cinci-şase 
familii, care mai toate purtau numele de Shepherdson. Erau 
tot atât de cilibii, bogaţi şi semeţi ca şi neamul 
Grangerforzilor. Shepherdsonii şi Grangerforzii se foloseau 
de acelaşi debarcader, care se afla cu vreo două mile mai 
sus de casa noastră. Când mă duceam uneori acolo cu 
oameni de-ai noştri, vedeam o sumedenie de Shepherdsoni 
călări pe caii lor frumoşi. 

Într-o bună zi, când eram cu Buck în pădure, la vânătoare, 
am auzit tropotul unui cal. Tocmai treceam drumul. 

— Repede! îmi zise Buck. Ascunde-te în tufiş! 

După ce ne-am ascuns, am privit prin frunziş în pădure. 
Nu trecu mult şi un tânăr chipeş, cam milităros, se apropie 
cu calul în buiestru. Îşi ţinea flinta la oblânc. Îl mai zărisem 
eu şi înainte. Era tânărul Harney Shepherdson. Deodată, 
îmi vâjâi pe lângă ureche un glonte pornit din ţeava flintei 
lui Buck, şi pălăria lui Harney căzu la pământ. Acesta puse 
mâna pe flintă şi veni călare drept spre locul unde ne- 
ascunsesem. Dar noi n-am zăbovit nici o clipă. Am luat-o la 
goană prin pădure. Nu era o pădure deasă; de două ori, 
întorcându-mă ca să mă feresc de gloanţe, l-am văzut pe 
Harney ochindu-l pe Buck. Apoi l-am văzut cum se întoarce 
pe aceeaşi potecă, de bună seamă ca să-şi ia pălăria. Nu ne- 
am oprit din fugă până acasă. Când ne văzu, ochii 
bătrânului scăpărară o clipă - cred că de plăcere - apoi se 
însenină puţin şi spuse, oarecum cu blândeţe în glas: 

— Nu-mi place să tragi dindărătul unui tufiş. De ce n-ai 
ieşit pe potecă, băiete? 


— Shepherdsonii n-au obiceiul ăsta, tată. Ei nu scapă 
niciodată asemenea prilejuri. 

În timp ce Buck povestea ce se-ntâmplase, duduia 
Charlotte îşi ţinea capul sus ca o regină, nările i se umflau, 
iar ochii îi scânteiau. Ceilalţi doi fraţi păreau cătrăniţi şi nu 
scoteau o vorbă. Duduia Sofia pălise, dar când află că omul 
nu fusese rănit, se îmbujoră iar la faţă. 

De îndată ce l-am putut trage deoparte pe Buck (sub 
copaci, lângă nişte pătule de porumb), L-am întrebat: 

— Voiai să-l omori, Buck? 

— Ba bine că nu! 

— Da' ce ţi-a făcut? 

— Cine, el? Nu mi-a făcut nimic! 

— Atunci de ce voiai să-l omori? 

— Păi uite-aşa, din pricina dihoniei. 

— Ce-i aia dihonie? 

— Mă, da” din ce fund de lume ai ieşit că nu ştii ce-i aia o 
dihonie? 

— N-am mai auzit pân-acu'! Spune-mi tu! 

— Ei bine - începu Buck - o dihonie e cam aşa: Un om are 
o socoteală c-un altul şi-l omoară. Atunci fratele ăluia îl 
omoară pe el. Apoi ceilalţi fraţi, de o parte şi de alta, se bat 
între ei. P-ormă îşi vâră nasul şi verii lor şi încetul cu încetul 
fiecare din ei e omorât şi atunci dihonia s-a terminat. Dar 
ţine mult de tot şi merge al dracului de încet. 

— Dar dihonia asta a voastră ţine de mult, Buck? 

— Hm! Cred şi eu! A început acu' treizeci de ani sau cam 
aşa ceva. Nu ştiu ce neînțelegere a fost la mijloc, p-ormă s-a 
lăsat cu proces. Ăl care-a pierdut procesu' l-a împuşcat pe 
ăl care l-a câştigat. Oricare-ar fi făcut la fel, să fi fost în locul 
lui. 

— Da' ce neînțelegere a fost, Buck? Pe chestia vreunei 
moşii? 

— “Tot ce se poate, nu sunt sigur. 

— Şi cine-a tras mai întâi? Un Grangerford sau un 
Shepherdson? 


— De unde vrei să ştiu? E tare mult de-atunci! 

— Nu ştie nimeni? 

— Ba da, tăticu cred că ştie, ca şi ceilalţi bătrâni din 
familie, dar nici ei n-au habar pe ce chestie s-a pornit 
cearta. 

— Da' ia zi, Buck, au fost omorâţi mulţi? 

— Da. Au fost ceva înmormântări. Dar nu totdeauna se 
lasă cu omor. Lăticu are câteva gloanţe în el, da” nu-i pasă, 
că tot n-are el cine ştie ce greutate. Cât despre Bob, l-au 
cam scrijelit c-un jungher, iar Tom a fost rănit o dată sau de 
două ori. 

— Anul ăsta a fost omorât careva, Buck? 

— Da. Unul de-al nostru şi unul de-al lor. Acum vreo trei 
luni, vărul meu Bud, care avea pai'şpe ani, trecea călare 
prin pădure, pe malul celălalt. Nu era înarmat, tâmpitul! 
Într-un loc pustiu, aude el tropot de cai în spatele lui şi 
deodată îl vede pe moş Baldy Shepherdson care-l urmărea 
cu flinta în mână şi cu chica-i albă fluturând în vânt. Şi-n loc 
să sară de pe cal şi să se-ascundă într-un tufiş, Bud şi-a zis 
că ăla n-o să-l ajungă din urmă. Dar babalăcu' l-a fugărit 
aşa vreo cinci-şase mile, şi se tot apropia de el. Pân' la 
urmă, văzând Bud că totul e-n zadar, s-a oprit şi s-a întors, 
ca să nu fie împuşcat pe la spate, mă-nţelegi, iar moşul a 
tras în el şi l-a curăţat. Numai că nu s-a bucurat el prea 
mult de norocul ăsta, fiindcă n-a trecut nici o săptămână şi 
ai noştri i-au făcut de petrecanie. 

— Ce laş şi moşul ăla, Buck! 

— N-aş crede că era laş. Da' de unde! Printre 
Shepherdsoni n-ai să găseşti nici un laş. Şi nici printre 
Grangerforzi. Odată, bătrânul ăla a fost atacat de trei 
Grangerforzi, da' le-a ţinut piept jumate ceas şi i-a bătut 
pân” la urmă, măcar că ei erau călări. Moşu'-a descălecat, s- 
a ascuns după o stivă de lemne şi şi-a pus calul în faţă, ca 
să-l ferească de gloanţe. Grangerforzii, care rămăseseră 
călări, s-au învârtit în jurul bătrânului, trăgând într-una în 
el. Dar nici el nu s-a lăsat mai prejos. Bătrânul şi calul lui au 


ajuns acasă ciuruiţi şi schilodiţi ca vai de capul lor, dar pe 
Grangerforzi au trebuit să-i ducă alţii, pe sus. Unul dăduse 
ortu' popii, iar altul a crăpat a doua zi. Nu, frăţioare, află de 
la mine că-şi pierde vremea de pomană âl de caută laşi 
printre Shepherdsoni. Nu se naşte aşa sculă în neamul lor. 

Duminica următoare ne-am dus cu toţii la biserică, pe cai, 
fiindcă era cam departe, la vreo trei mile de casă. Bărbaţii, 
până şi Buck, au luat cu ei flintele, iar în biserică le-au ţinut 
între genunchi sau rezemate de perete, ca să le aibă la 
îndemână. Shepherdsonii tot aşa. 

Predica n-a fost cine ştie ce, ia acolo nişte poveşti despre 
iubirea aproapelui şi alte asemenea parascovenii nesărate. 
Toată lumea a zis însă că a fost o predică faină şi în drum 
spre casă nu s-a vorbit decât despre asta. La toţi le turuia 
gura despre credinţă despre fapte bune, despre harul 
dumnezeiesc, despre antepredestinare şi mai ştiu eu ce, 
încât mă gândeam cu jale: mai rar o duminică plicticoasă ca 
asta. Cam la vreo oră după prânz, aţipiseră cu toţii, unii în 
jilţurile lor, alţii prin odăi. Începusem să mă cam plictisesc. 
Buck dormea tolănit pe iarbă, lângă un dulău. M-am dus în 
odaia noastră, cu gândul să trag şi eu un pui de somn. 
Drăgălaşa domnişoară Sofia stătea în uşa odăii ei, care era 
alături de-a noastră. Cum mă văzu, mă trase înăuntru, 
închise uşa încetişor şi mă întrebă dacă ţin la ea. l-am 
răspuns că da. Apoi mă întrebă dacă vreau să-i fac un bine, 
dar fără să spun nimănui. l-am zis că vreau. Îmi spuse 
atunci că şi-a uitat biblia în biserică, între alte două cărţi, şi 
mă roagă să mă duc într-ascuns acolo şi să i-o aduc înapoi, 
fără să suflu nimănui o vorbă. Am primit. M-am strecurat 
afară şi am pornit spre biserică. Acolo nu mai era nimeni, în 
afară de vreo doi-trei porci, care pătrunseseră înăuntru, 
găsind uşa descuiată. Vara, porcii se dau în vânt după 
pardoselile de lemn, fiindcă ţin răcoare. Aţi băgat de seamă 
că mai toţi oamenii se duc la biserică doar de nevoie, în 
vreme ce porcii se duc de plăcere? 


„O fi ceva la mijloc - îmi ziceam. Nu-i firesc ca o fată să 
tremure atâta pentru o biblie!” Am scuturat cartea şi, ce să 
vezi, din ea căzu un bileţel pe care cineva scrisese c-un 
plaivaz: „Două şi jumătate”. Am mai cercetat eu, dar n-am 
mai găsit nimic. Nu pricepeam ce-i cu bileţelul, aşa că l-am 
pus la loc în carte şi m-am întors acasă. Domnişoara Sofia, 
care mă aştepta în pragul odăii ei, mă trase înăuntru şi 
închise uşa. Apoi frunzări cartea până găsi bileţelul. Cum îl 
citi, se lumină la faţă şi, până să mă dumeresc, mă luă în 
braţe şi mă strânse tare, zicându-mi că-s cel mai bun băiat 
din lume şi să nu spun nimănui unde am fost. Se aprinsese 
la faţă şi ochii îi străluceau, ce mai, era grozav de frumoasă. 
Am rămas uluit. Când mi-am venit în fire am întrebat-o ce-i 
cu bileţelul ăla. „L-ai citit?” mă luă ea la rost. l-am răspuns 
că nu. Atunci mă întrebă dacă ştiu să citesc. l-am răspuns 
că ştiu doar buchiile mari. Răsuflă uşurată şi, lămurindu-mă 
că bileţelul nu-i decât un semn de carte, îmi spuse că acum 
pot să mă duc la joacă. 

Am luat-o încetişor spre râu, gândindu-mă la cele 
întâmplate. Curând, am băgat de seamă că negrul meu mă 
urmăreşte. Când casa nu se mai zări, îşi roti o clipă privirile, 
apoi veni în fugă şi-mi spuse: 

— Domnu' Jorj, vino în baltă, să-ţi arăt un cuib mare de 
şerpi. 

„Curios lucru - mi-am zis. Mi-a mai spus-o şi ieri. S-ar 
cuveni să ştie că nimănui nu-i plac şerpii în aşa hal, încât să 
umble după ei. Dar ce-o fi urmărind?” 

— Bine, ia-o “nainte! i-am spus. 

M-am ţinut după el vreo jumătate de milă; apoi a luat-o 
prin baltă şi-a mai mers încă vreo jumătate de milă, cu 
picioarele-n apă până la glezne. Am ajuns la un mic grind 
uscat şi plin de copaci, tufişuri şi liane. Negrul îmi spuse: 

— Mai mergi câţiva paşi, domnu” Jorj. Acolo este. Eu i-am 
văzut şi nu mai vreau să-i văd. 

Şi merse mai departe, până ce pieri după nişte copaci. 


Tot umblând, am dat de o poieniţă mare cât un iatac şi 
împresurată de liane. În mijlocul ei dormea un om - 
Dumnezeule! era bunul meu Jim! 

L-am trezit, fiind sigur că n-o să-şi creadă ochilor când m-o 
vedea iarăşi, dar nici vorbă de aşa ceva. Aproape că i-au dat 
lacrimile de bucurie, însă mirat nu era. Mi-a povestit că în 
noaptea aia a înotat după mine; îmi auzise strigătele, dar nu 
cutezase să răspundă, de teamă să nu fie prins şi dus din 
nou în robie. 

— M-am julit niţel şi n-am putut înota repede, de-aia am 
rămas mult în urma ta. Când tu ai ieşit din apă, mi-am zis c- 
o să te ajung poate pe mal, fără să te strig, da' când am 
văzut casa aia, am mers mai încet. Eram prea departe ca s- 
aud vorbele ălora, şi mi-era frică de câini. Când s-a făcut iar 
linişte, am ştiut că tu eşti în casă, aşa că am intrat în 
pădure, ca s-aştept pân-a doua zi. În zori, am văzut nişte 
negri, care se duceau la câmp. Ei m-au adus în locul ăsta, 
unde câinii nu mă pot mirosi, din pricina apei. Noaptea, 
negrii mi-aduc demâncare şi-mi spun ce mai face Huck. 

— De ce nu i-ai zis lui Jack al meu să m-aducă aici mai 
curând, Jim? 

— N-avea rost să te chem înainte de-a putea face ceva. 
Dar acum, totu-i bine! Cum a putut, Jim a cumpărat oale, şi 
crătiţi, şi mâncare, şi-a dres pluta noaptea, când... 

— Care plută, Jim? 

— Pluta noastră a veche. 

— Nu cumva vrei să spui că pluta noastră n-a fost făcută 
țândări? 

— Nu, n-a fost. A fost ea rău paradită, mai ales la un capăt, 
dar paguba nu-i mare, decât că ni s-au pierdut mai toate 
lucrurile. Dacă nu ne dădeam aşa la fund şi nu înotam sub 
apă, şi dacă n-ar fi fost aşa întuneric, iar noi n-am fi fost aşa 
speriaţi, şi-aşa nişte nătăfleţi, am fi putut scăpa şi pluta. Da' 
şi-aşa e bine, fiindcă acum pluta-i ca nouă-nouţă, şi-avem şi- 
o grămadă de lucruri noi în locul ălora pierdute. 

— Dar, Jim, cum de-ai pus iar mâna pe plută? Ai prins-o? 


— Cum să prinzi o plută în pădure? Nişte negri au găsit-o 
pe-o stâncă, în cotu' râului, şi-au ascuns-o într-o gârlă, sub 
sălcii. Pe urmă, s-au dondănit atâta pentru ea, că am prins 
de veste curând şi atunci i-am împăcat pe toţi, zicându-le că 
pluta nu-i a lor, ci a lui Jim şi Huck. „Ce, vreţi să mâncaţi 
papară pentru c-aţi jefuit un tânăr gentleman alb?” P-ormă 
le-am dat zece cenți de căciulă şi-au fost foarte mulţumiţi. 
Ziceau că n-ar fi rău să dibuie cât mai multe plute, ca să fie 
şi mai bogaţi. Negrii ăştia-s tare buni cu mine şi nu trebuie 
să le cer de două ori ceva, că-mi dau numaidecât. Jack ăsta 
e un negru cumsecade şi mare pişicher. 

— Da, aşa-i. Nici nu mi-a spus că eşti aici. Mi-a zis să vin 
să-mi arate o grămadă de şerpi de baltă. Dacă se-ntâmplă 
ceva, el nu-i amestecat cu nimic. Poate să spună că nu ne-a 
văzut niciodată împreună, şi chiar aşa e. 

Nu vreau să vorbesc mult despre cele întâmplate în ziua 
următoare. Am să fiu foarte scurt. M-am trezit în zori şi mă 
pregăteam să mă-ntorc pe partea ailaltă şi să-mi văd de 
somn, dar am băgat de seamă că în jur era o tăcere 
neobişnuită. Nu se simţea nici o mişcare. Pe urmă am văzut 
că Buck nu era acolo. Mirat din cale-afară, m-am sculat din 
pat şi am coborât. Nu se vedea ţipenie de om, nicăieri. Era 
o linişte de mormânt. La fel şi afară. „Ce să fie?” mă 
întrebam. 

Lângă stiva de lemne, am dat peste Jack al meu. 

— Ce se-ntâmplă pe-aici? zic eu. 

EI, de colo: 

— Nu ştiţi, dom” Jorj? 

— Nu, nu ştiu. 

— Miss Sofia a fugit! Zău aşa! A fugit noaptea, nimeni nu 
ştie când. A fugit să se mărite cu tânărul ăla Harney 
Shepherdson, aşa se spune. Familia a băgat de seamă abia 
acu' jum'ate ceas şi de-atunci n-a pierdut vremea, zău. N- 
am pomenit oameni să se înarmeze şi să-ncalece mai iute. 
Cucoanele s-au dus să dea de veste la rude, iar Saul, 
bătrânu' şi băieţii au pornit călări, cu flintele, pe mal în sus, 


ca să-l prinză pe tânăru' ăla şi să-l omoare înainte ca el să 
treacă râul cu duduia Sofia. O să fie tămbălău mare, zău! 

— Hm! Buck a plecat fără să mă trezească. 

— Nu-i de mirare. N-au vrut să te amestece şi pe matale. 
Dom” Buck şi-a încărcat flinta şi-a zis că ori pune mâna pe 
un Shepherdson, ori se curăţă. Acolo-s atâţia Shepherdsoni, 
că pune şi el mâna pe unu”, dac-are noroc. 

Am luat-o la fugă pe cărarea de pe mal. Deodată am auzit 
împuşcături, undeva, departe. Când am ajuns în apropierea 
cabanei şi a stivei de lemne de lângă debarcader, m-am 
furişat printre copaci şi tufişuri până mi-am găsit un loc bun 
şi m-am căţărat într-o răchită, de unde puteam privi fără să 
fiu văzut. Nu departe de ascunzătoarea mea, era o stivă 
înaltă de lemne. Întâi m-am gândit să m-ascund în spatele 
ei, dar poate că-i mai bine că n-am făcut-o. 

În faţa cabanei se-nvârteau vreo patru-cinci oameni călări, 
zbierând şi înjurând de mama focului şi-ncercând zadarnic 
să se apropie de doi băieţi ascunşi îndărătul stivei de lemne 
de lângă debarcader. De câte ori vreunul din ei încerca să 
se apropie de stivă, venind dinspre mal, cei doi băieţi 
trăgeau asupra lui, dindărătul stivei, unde se ghemuiseră 
spate-n spate ca să se apere şi dintr-o parte şi din cealaltă. 

În curând, călăreţii încetară să se mai rotească şi să strige 
şi porniră spre cabană. Atunci unul din băieţi se ridică şi 
ochi bine pe deasupra grămezii de lemne: unul din călăreţi 
se prăvăli din şa. Ăilalţi descălecară, îl apucară pe rănit şi se 
îndreptară cu el spre cabană. În aceeaşi clipă însă, băieţii o 
luară la goană şi până să bage de seamă călăreţi, ei şi 
făcuseră jumătate din drumul ce-i despărţea de copacul în 
care mă cocoţasem. Văzându-i, ăilalţi săriră pe cal şi ţuşti! 
după ei. 

Se apropiau repede, dar âi doi aveau un avans prea mare 
ca să mai poată fi ajunşi din urmă. Băieţii erau acum lângă 
stiva de lemne din faţa copacului meu. Se ascunseră 
îndărătul ei, aşa că acum iar stăteau mai bine ca urmăritorii 


lor. Unul din băieţi era Buck, iar ălălalt un flăcău subţirel, 
de vreo nouăsprezece ani. 

Călăreţii se-nvârtiră ce se-nvârtiră, apoi îşi văzură de 
drum. De îndată ce nu s-au mai zărit, l-am strigat pe Buck. 
Auzindu-mi glasul, Buck nu ştiu ce să creadă. Părea mirat 
din caleafară. În cele din urmă îmi spuse să fiu cu ochii-n 
patru şi să-i dau de veste când călăreţii se vor ivi din nou. 
De bună seamă că puneau ceva la cale şi că n-aveau să 
zăbovească mult. Aş fi dat orice să nu mai fiu în răchita aia, 
dar nu îndrăzneam să cobor. Buck începu să zbiere şi să 
înjure, zicând că el şi văru-su Joe (ăsta era celălalt băiat) nu 
încheiaseră încă socotelile pe ziua aceea. Mi-a mai zis că 
taică-su şi cei doi fraţi fuseseră omorâţi, la fel şi vreo doi- 
trei din tabăra duşmană. Cică Shepherdsonii le întinseseră 
o cursă. Buck spunea că taică-său şi ăi doi fraţi ar fi trebuit 
să aştepte sosirea rudelor, fiindcă aşa Shepherdsonii erau 
prea tari. L-am întrebat ce se întâmplase cu tânărul Harney 
şi cu domnişoara Sofia; mi-a răspuns că trecuseră pe malul 
celălalt şi scăpaseră. Mi-a părut tare bine. Dar să-l fi văzut 
pe Buck cum spumega de ciudă că nu izbutise să-l omoare 
pe Harney în ziua în care trăsese în el! Era ceva 
nemaipomenit! 

Deodată se auzi poc! poc! poc! Călăreţii se furişaseră prin 
pădure şi veneau acum pe la spatele lor, fără cai. Băieţii, 
răniţi amândoi, o luară la goană spre fluviu şi se aruncară în 
apă. În timp ce înotau la vale, ăilalţi alergau pe mal trăgând 
după ei şi urlând: 

— Moarte lor! Nu-i lăsaţi! 

Simţeam că mi se face rău şi era cât pe ce să cad jos. N-am 
de gând să povestesc tot ce s-a întâmplat, de teamă să nu 
mi se facă iarăşi rău. Mai bine n-aş mai fi ajuns la mal în 
noaptea aia de pomină, decât să văd asemenea grozăvii! N- 
am să le pot uita niciodată. Mă urmăresc şi-n vis! 

Am rămas în copac până a-nceput să se-ntunece. Mi-era 
frică să cobor. Din când în când auzeam împuşcături, 
departe în pădure. De vreo două ori am văzut mici cete de 


oameni înarmaţi până-n dinţi, trecând în goana cailor, 
dincolo de cabană. „Va să zică - mă gândeam - bătălia nu s- 
a isprăvit încă.” Eram tare abătut şi-mi pusesem în gând să 
nu mă mai apropii niciodată de casa aia, nu de alta, da' mă 
simţeam niţeluş vinovat şi eu. Acum îmi dădeam seama că în 
bileţelul ce-l adusesem scria că duduia Sofia urma să se 
întâlnească cu Harney undeva, la ora două şi jumătate, ca 
să fugă cu el. Şi mă gândeam c-ar fi trebuit să-i povestesc 
tatălui Sofiei despre bileţel şi despre purtarea ei ciudată; 
poate c-atunci ar fi încuiat-o în odaie şi prăpădul ăsta n-ar 
mai fi avut loc niciodată. 

În cele din urmă, am coborât din ascunzătoare şi m-am 
târât niţel pe malul apei, până ce am dat de cele două 
trupuri care zăceau lângă mal. Le-am tras afară, le-am 
acoperit feţele şi am şters-o cât am putut mai iute. Mi-au 
dat lacrimile când am acoperit faţa lui Buck, nu de alta, dar 
se purtase frumos cu mine! 

Între timp se întunecase. Nu m-am apropiat de casă, ci am 
luat-o prin pădure spre baltă. Văzând că Jim nu era pe 
grind, am zbughit-o spre gârlă, croindu-mi drum printre 
sălcii: ardeam de nerăbdare să mă sui pe plută şi să scap 
odată de locul ăla blestemat. Dar pluta nu era acolo! Tii, ce 
spaimă am tras! A trecut aproape un minut până să-mi vin 
în fire. Am început să strig; un glas îmi răspunse, la vreo 
douăzeci de paşi de mine: 

— Dumnezeule! Tu eşti, Huck? Nu face zgomot! 

Era glasul lui Jim şi mă bucuram din cale-afară să-l aud. 
Am mai alergat puţin pe mal şi-am sărit pe plută. Jim mă luă 
în braţe şi mă strânse la piept, fericit că mă vede. 

— Domnu! să te binecuvânteze, băiete! Eram sigur că tu 
iar ai murit. Jack a venit aici şi mi-a spus c-ai fost împuşcat, 
fiin'că nu te-ai mai întors acasă. Eram gata să plec cu pluta 
pân” la capătu' gârlei, ca s-o iau din loc îndată ce vine Jack 
şi-mi spune că tu chiar ai murit. Doamne, ce bine că te-ai 
întors, Huck! 


— Daăi răspunsei - bine că s-a isprăvit. N-au să mă 
găsească şi-au să-şi închipuie că am fost omorât şi că m-a 
dus apa la vale. Colo sus e ceva care-o să-i facă să creadă 
asta. Nu mai sta, Jim, dă-i drumul cât poţi mai repede! 

M-am simţit la largul meu abia când pluta a ajuns cu vreo 
două mile mai jos, pe Mississippi. Atunci am scos felinarul şi 
l-am agăţat, socotindu-ne din nou liberi şi la adăpost. Cum 
nu mai pusesem nimic în gură de ieri, Jim îmi aduse nişte 
turte de mălai cu smântână şi o costiţă de porc cu varză şi 
verdeţuri; nimic nu-i mai bun pe lumea asta când e bine 
gătit. 

Am petrecut de minune, înfulecând şi sporovăind cu Jim. 
Eram fericit că scăpasem de dihoniile alea. Cât despre Jim, 
nu mai putea de bucurie că scăpase de baltă. Amândoi 
eram de părere că nu-i pe lume casă mai bună ca pluta. În 
alte locuri oamenii trăiesc înghesuiți, claie peste grămadă, 
dar pe o plută e cu totul altfel. 'Te simţi slobod şi la largul 
tău. 

CAPITOLUL XIX. 

Trecură vreo două-trei zile. Mai bine zis se scurseră - atât 
de liniştite, senine şi frumoase au fost. lată cum ne-am 
petrecut vremea. Prin părţile acelea, fluviul era grozav de 
mare, să tot fi avut o milă şi jumătate lărgime. Noaptea 
pluteam, iar ziua stăteam ascunşi. Cum mijea de ziuă, ne 
opream şi priponeam pluta - de obicei în apa liniştită de 
lângă un ostrov. Găseam acolo răchite şi sălcii, tăiam 
niscaiva crengi şi acopeream pluta. Apoi puneam undiţele, 
intram în apă şi înotam, ca să ne mai răcorim. După aia, ne 
aşezam pe fundul nisipos - în locurile unde apa ne venea 
până la genunchi - şi aşteptam răsăritul. Nu se auzea nici 
un zgomot, totul era tăcut, de parcă ar fi dormit întreaga 
lume. Când şi când se auzea doar orăcăitul broaştelor. 
Primul lucru pe care-l zăreai când îţi aruncai ochii peste 
întinderea apelor era fâşia întunecată a pădurilor de pe 
celălalt mal. Altceva nu puteai desluşi. Apoi pe bolta cerului 
se ivea un zbenghi alb, care creştea din ce în ce. În 


depărtare fluviul se limpezea, iar apa nu mai era neagră, ci 
cenuşie. Începeai să zăreşti nişte pete fumurii, care pluteau 
pe apă. Erau tot felul de vaporaşe. Mai vedeai şi nişte dungi 
negre - plutele. Uneori auzeai scârţâitul unei lopeţi sau 
larmă de glasuri învălmăşite; era atâta linişte, că sunetele 
se auzeau de hăt de departe. 

Nu trecea mult şi zăreai pe apă o dâră, şi, după cum arăta, 
îţi dădeai seama că acolo-i o stâncă de care se spărgeau 
valurile de lăsau dâra aia. Vedeai pe urmă cum ceața se 
ridică de pe apă în vălătuci, dezvăluind privirilor fluviul şi 
zarea de foc a răsăritului. Pe malul celălalt, la marginea 
pădurilor, se desluşea atunci o cabană, de bună seamă un 
depozit de cherestea, din care nişte hoţomani furaseră cât 
putuseră, stivuind restul lemnelor în aşa fel, încât prin 
deschizăturile dintre ele ar fi încăput şi un câine. Apoi se 
stârnea dintr-acolo o boare plăcută, care te-nviora şi-ţi 
umplea nările cu miresmele dulci ale copacilor şi florilor. E 
drept că uneori aducea şi câte o duhoare grea de peşte 
putred, de-ţi venea să-ţi iei lumea-n cap. Da' p-ormă se 
făcea ziuă de-a binelea, toate cele râdeau în soare şi 
păsărelele ciripeau de zor. Nu se mai zărea nici o dâră de 
fum. Ne duceam şi scoteam niscaiva peşti din cei prinşi în 
undiţe, şi ne încropeam prânzişorul. După aceea ne uitam la 
apa pustie şi leneveam aşa până ne fura somnul. Ne 
trezeam apoi fără să ştim de ce, şi ne uitam să vedem. 
Uneori zăream un vapor care venea la deal, huruind pe 
lângă celălalt mal, dar aşa de departe, că nu puteai spune 
despre el decât că are roata la spate sau într-o latură. 
Vreme de-o oră după aceea n-auzeai şi nu vedeai nimic - o 
pustietate fără margini. În sfârşit, se zărea hăt-departe o 
plută pe care vreun coblizan spărgea lemne, după obiceiul 
plutaşilor; vedeai cum luceşte toporul care izbea, dar n- 
auzeai nimic; apoi vedeai cum se ridică iar şi abia când se 
afla din nou deasupra capului, auzeai izbitura - poc! 
Zgomotul zăbovise niţeluş deasupra apei pân” s-ajungă la 


noi! Şi uite-aşa ne petreceam ziua, lenevind şi ascultând 
liniştea. 

Odată se lăsă o ceaţă deasă şi pe toate plutele şi bărcile 
oamenii începură să bată toba în tinichele, ca să nu dea 
peste ei vreun vapor. O mahună25 sau o plută trecu atunci 
atât de aproape de noi, că am putut desluşi vorbele, 
sudălmile şi râsetele oamenilor, fără să-i vedem de loc. Ţi se 
făcea părul mă-ciucă, zău aşa! Parcă treceau năluci prin 
văzduh. Jim zicea chiar că-s strigoi. 

— Vezi-ţi de treabă - i-am spus. Un strigoi n-ar zice: 
„Mama ei de ceaţă!” 

De cum se-ntunecă, o porneam. Când ajungeam în mijlocul 
râului, lăsam pluta să lunece în voie, apoi ne aprindeam 
lulelele şi ne bălăceam picioarele în apă, vorbind despre 
câte-n lună şi-n stele. Stăteam despuiaţi zi şi noapte (bine- 
nţeles, când ne dădeau pace ţânţarii), fiindcă straiele noi pe 
care mi le dăduseră ăi din neamul lui Buck erau prea 
frumoase ca să mă simt bine în ele, şi-apoi nu prea-mi 
plăcea mie să umblu înţolit. Uneori se întâmpla ca tot râul 
să fie al nostru ceasuri întregi. În depărtare se zăreau 
malurile şi ostroavele. Când şi când licărea câte o luminiţă: 
cine ştie, poate era vreo lumânare ce pâlpâia în ferestruica 
vreunei cabane. Alteori vedeai pe întinsul apei o lumină 
aprinsă pe-o plută sau într-o mahună, şi venea dintr-acolo 
zvon de scripcă sau de cântec. Să tot trăieşti pe-o plută! 
Deasupra noastră se întindea cerul spuzit de stele; stăteam 
tolăniţi pe spate şi le priveam, întrebându-ne dacă le făcuse 
cineva dinadins sau erau acolo din totdeauna. Jim zicea că 
le făcuse cineva, da' eu socoteam că erau de când lumea 
acolo - prea erau multe ca să fi avut cineva vreme să le 
facă. Jim îşi dădu cu părerea că le-o fi ouat luna. Ei, aşa mai 
mergea, aşa că n-am mai zis nimic. La urma urmelor, tot ce 
se poate. Ce, nu văzusem eu mai demult o broască, 
lepădând aproape tot atâtea ouă? 

Ne uitam şi la stelele care cădeau, urmărindu-le dâra de 
lumină. Jim zicea că stelele căzătoare se stricaseră şi d-aia 


erau azvârlite din cuib, O dată sau de două ori pe noapte 
zăream câte un vapor lunecând prin beznă şi slobozind din 
când în când pe coşuri o ploaie de stele care cădeau în apă. 
Era o minunăţie! Apoi vaporul pierea după un cotal 
fluviului, luminile nu i se mai zăreau şi huruitul contenea. 
Peste ape se aşternea din nou liniştea. Şi iată că multă 
vreme după ce vaporul pierise, valurile stârnite de el 
ajungeau pân” la noi, hurducând un pic pluta, şi dup-aceea 
nu mai auzeam nici un zgomot, afară doar de orăcăitul 
broaştelor. 

După miezul nopţii, cei de pe uscat se duceau la culcare şi 
atunci, vreme de două-trei ceasuri, malurile rămâneau 
negre, nu se mai zărea nici o lumină în ferestrele caselor. 
Luminile alea erau ceasornicul nostru: când se ivea cea 
dintâi, însemna că dimineaţa-i aproape, aşa că ne căutam 
un cotlon, în care să ne putem ascunde cu pluta. 

Într-o dimineaţă, pe la cântători, am găsit o barcă şi m-am 
dus cu ea la mal. Nu era departe, doar vreo două sute de 
metri, dar trebuia să treci printr-o bulboană. 

Ajuns la mal, am luat-o în sus cale de vreo milă, pe o gârlă 
străjuită de o pădure de chiparoşi; voiam să văd de nu-s pe- 
acolo niscaiva fragi. Tocmai când treceam printr-un fel de 
vad, am zărit doi oameni care coborau în goana mare 
poteca. „S-a zis cu mine!” m-am gândit, fiindcă ori de câte 
ori vedeam pe cineva alergând, îmi închipuiam că aleargă 
după mine sau după Jim. Mă pregăteam să-mi iau tălpăşiţa, 
dar ăia erau prea aproape acum şi se rugau de mine să le 
vin în ajutor. Ziceau că sunt urmăriţi, deşi nu făcuseră 
nimănui nici un rău; după ei gonea, cică, o ceată de oameni 
cu câini. Ţineau morţiş să sară în barcă, da” nu i-am lăsat. 

— Staţi, nu săriţi! Nu se-aud încă nici câinii, nici caii 
oamenilor. Mai aveţi vreme să mergeţi prin desiş, ca să 
ieşiţi la gârlă ceva mai încolo; p-ormă veniţi încoace prin 
apă şi vă suiţi în barcă. În felul ăsta câinii au să vă piardă 
urma. 


Mi-au ascultat povaţa. De îndată ce s-au suit în barcă, am 
pornit cu ei spre insuliţa noastră. După vreo cinci-zece 
minute se auziră de departe lătrături şi strigăte. 
Urmăritorii se apropiau de gârlă, dar nu-i puteam vedea. 
Părea că se opriseră câteva clipe ca să cerceteze de jur 
împrejur. Depărtându-ne, abia mai auzeam larma. Când am 
intrat în matca fluviului, lăsând în urmă atâta pădure, n-am 
mai auzit nimic - peste tot era linişte. Am vâslit spre insuliţă 
şi ne-am ascuns în desişul de răchite. Primejdia trecuse. 

Unul din fugari avea vreo şaptezeci de ani, poate şi mai 
mult. Era chelbos şi avea favorite cărunte. Purta o pălărie 
ponosită, o cămaşă albastră de lână, slinoasă, şi nişte 
nădragi albaştri de dril, jerpeliţi; vârâţi de-a dreptul în 
bocanci. Mai avea şi o pereche de ghetre împletite - ba nu, 
n-avea decât una. Pe braţ îi atârna un gheroc jerpelit, tot de 
dril, cu nasturi lustruiţi, de alamă. Amândoi duceau câte o 
traistă mare, pântecoasă şi mâncată de molii. 

Celălalt avea vreo treizeci de ani şi era îmbrăcat la fel de 
fistichiu. 

După ce am îmbucat ceva, ne-am aşezat la vorbă şi mi-am 
dat seama numaidecât că ăi doi nu se cunoşteau. 

— Ce păţişi? îl întrebă chelul pe celălalt. 

— Vindeam un articol care scoate piatra de pe dinţi... şi 
încă cum o mai scoate, cu smalţ cu tot, zău! S-a întâmplat 
însă să zăbovesc o noapte mai mult decât se cuvenea. 
Tocmai mă pregăteam să dispar, când te-am întâlnit în 
partea ailaltă a târgului. Mi-ai zis că eşti urmărit şi m-ai 
rugat să te ajut să scapi din încurcătură. Ţi-am răspuns 
atunci că şi eu sunt la strâmtoare şi ţi-am propus s-o 
ştergem împreună. Asta-i toată povestea. Dar mătăluţă ce- 
ai păţit? 

— Păi, să vezi. De vreo săptămână eram acolo într-o misie 
de propagandă contra alcoolului. Muierile, şi alea tinere şi 
alea bătrâne, nu mai puteau după mine, fiindcă-i 
muştruluiam grozav pe beţivani, zău aşa, şi nu le luam mai 
mult de cinci-şase dolari pe seară, zece cenți de căciulă, iar 


copiii şi negrii pe daiboj. Afacerea a mers strună tot timpul, 
până aseară, când nu ştiu cine-a răspândit zvonul că trag la 
măsea pe ascuns, ca să-mi treacă vremea. Azi-dimineaţă m- 
a trezit un negru şi mi-a zis că oamenii se strâng pe tăcute, 
cu câini şi cu cai, şi că într-o jumătate de ceas au să fie gata 
şi-au să pornească după mine ca să mă-nhaţe. Şi de-au să 
pună mâna pe mine, au să mă tavălească-n catran şi în fulgi 
şi au să mă plimbe prin târg, călare pe-o prăjină. N-am mai 
stat să-mi beau cafeluţa, îmi trecuse foamea. 

— Ascultă, bătrâne! spuse celalalt. Ce-ai zice să ne 
asociem? Ne-am potrivi de minune. 

— Nu zic ba. În ce branşă lucrezi... de obicei? 

— De meserie sunt tipograf. Mă ocup niţel şi cu hapurile. 
P-ormă sunt şi actor de teatru, mai ales tragedian. La o 
adică, sunt hipnotist26 şi frenolog27. Dau lecţii de canto şi 
geografie, aşa din când în când, pentru variaţie, mai ţin şi 
conferinţe uneori, ehei! fac o sumedenie de lucruri, orice-mi 
pică la îndemână, numai muncă să nu fie. Dar matale cu ce 
te ocupi? 

— Pe vremuri, am fost doftor. Am lucrat mult în branşa 
asta. Ăl mai bine mă pricep să pun mâinile pe cap ălora 
loviți de dambla, de cancer sau de alte boleşniţe. Mă pricep 
şi la ghicit, când am pe cineva care să afle dinainte câte 
ceva din viaţa clientului. La nevoie, sunt şi predicator, ştiu 
să pun pe roate o întrunire religioasă, şi o fac şi pe 
misionarul. 

O vreme tăcură amândoi. Apoi ăl mai tânăr începu să 
ofteze: 

— Vai, ce-am ajuns! 

— Ce te vaieţi? întrebă chelbosul. 

— Când mă gândesc ce viaţă-am dus, ca acu' să mă 
înjosesc cu o asemenea tovărăşie! 

Şi începu să-şi şteargă colţul ochiului cu o cârpă. 

— Bată-te Dumnezeu! Ce, nu ţi-e destul de bună tovărăşia 
mea? se sumeţi chelul, cu arţag. 


— Ba da, e destul de bună pentru unu' ca mine. Aşa-mi 
trebuie. Fiindcă de ce-am decăzut aşa, când eram aşa de 
sus? Din cauza mea. Dumneavoastră n-aveţi nici o vină, 
domnii mei, nu, departe de mine asemenea gânduri. Nu dau 
vina pe nimeni. Aşa-mi trebuie. Facă-se voia lumii ăsteia 
păcătoase. Dar ştiu un lucru: undeva s-o mai găsi o groapă 
şi pentru mine. Dă-i “nainte, lume, nu te lăsa, ia-mi totul, 
totul, pe ăi dragi, avutul, ia-mi totul, dar mormântul nu, pe 
ăsta nu mi-l poci lua. Într-o bună zi, am să mă lungesc în 
groapă şi-am să uit de toate, iar biata-mi inimă zdrobită o să 
se odihnească şi ea în sfârşit! 

Şi zicând acestea, îşi şterse iar ochii. 

— La naiba cu inima ta zdrobită! rosti chelul. Ce tot îi dai 
zor cu ea? Noinu ţi-am făcut nimic. 

— Ştiu că nu mi-aţi făcut nimic. Nu dau vina pe voi, 
domnilor. Mi-am făcut-o cu mâna mea, da, cu mâna mea! 
De-aia e bine că sufăr, e foarte bine şi nici nu mă plâng! 

— Da” ce-ţi făcuşi, nene? Ce-ai fost de nu mai eşti? 

— Vai, n-o să mă credeţi. Aşa e lumea, nu crede niciodată. 
Dar ce contează? Nu-mi pasă! Taina naşterii mele... 

— Taina naşterii tale? Vrei să spui că... 

— Domnii mei - zise celălalt, foarte serios - am să v-o 
dezvălui, căci simt că pot avea încredere în dumneavoastră. 
Ei bine, aflaţi că sunt duce! 

La auzul acestor cuvinte, lui Jim i se bulbucară ochii şi 
cred că şi mie tot aşa. 

— Nu, e cu neputinţă! izbucni chelul. 

— Ba da! Străbunicul meu, feciorul ăl mai mare al ducelui 
de Bridgewater, a emigrat în ţara asta cam pe la sfârşitul 
veacului trecut, ca să respire aerul curat al libertăţii. S-a 
căsătorit aici şi, la moartea sa, a lăsat un fiu. Părintele lui a 
murit cam în aceeaşi vreme. Al doilea fecior al răposatului 
duce a pus mâna pe titlurile de nobleţe şi pe moşiile lui, 
nesocotind pe adevăratul duce, pe-atunci un prunc. Eu mă 
trag de-a dreptul din pruncul ăla. Sunt adevăratul duce de 
Bridgewater. Şi iată-mă acum părăsit, jefuit de întinsele 


mele moşii, prigonit de oameni, disprețuit de lumea 
hapsână, umblând în zdrenţe, trudit, cu inima zdrobită şi 
înjosindu-mă în tovărăşia unor răufăcători pe o plută! 

Lui Jim i se făcu milă de el. Şi mie la fel. Am încercat noi 
să-l ogoim, dar ne-a zis că e-n zadar, că-i în veci 
nemângâiat. Dacă i-am recunoaşte titlul, asta ar fi pentru el 
cea mai mare mângâiere. l-am răspuns că o săi-l 
recunoaştem, numai să ne spuie în ce fel. Ne-a arătat că 
trebuie să-i facem temenele când îi vorbim şi să-l luăm cu 
„alteţă”, „stăpâne” sau „excelenţă”. Nu se supără chiar 
dacă-i spunem „Bridgewater”, fiindcă, orişicât, ăsta-i un 
titlu, nu un nume oareşcare. Ne-a mai zis că unul din noi 
trebuie să-l servească la masă şi să-i facă toate hatârurile. 

Toate astea nu erau mare lucru, aşa că i-am făcut pe plac. 
La prânz, Jim stătu în preajma lui şi-l servi, vorbindu-i cam 
aşa: „Alteța voastră doreşte din felul ăsta sau din felul ăla?” 
Se vedea limpede că Jim era încântat de treaba asta. 

Bătrânul însă era cam mahmur şi nu scotea o vorbă; se 
vedea că-l sâcâie răsfăţul de care se bucura ducele nostru. 
Şi parcă punea ceva la cale. Deodată, după prânz, spuse: 

— Ascultă, Bilgewater28, îmi pare rău de tot pentru 
dumneata, da' să nu crezi că numai mătăluţă ai avut 
necazuri de-astea. 

— Nu zău? 

— Ba chiar aşa. Nu eşti singuru' care te-au lucrat alţii ca 
să-ţi ia locu'! 

— Nu mă-nnebuni! 

— Nu numai naşterea matale e învăluită în taină. Şi zicând 
acestea, Dumnezeule! începu să bâzâie. 

— Ascultă, ce vrei să spui? 

— Bilgewater, pot avea încredere-n dumneata? întrebă 
bătrânul, suspinând. 

— Până la moarte! răspunse celălalt, apucând mâna 
bătrânului şi strângându-i-o cu putere. Spune-mi care ţi-e 
taina, vorbeşte! 

— Bilgewater, eu sunt răposatu' Delfin! 


Vă închipuiţi ce ochi am făcut eu şi Jim. 

— Ce-ai zis că eşti? bâigui ducele. 

— Da, amice, din păcate aşa e. Ai în faţa matale pe bietul 
Delfin dispărut, pe Ludovic al şap'şpelea, feciorul lui 
Ludovic al şai'şpelea şi al Mariei Antoaneta. 

— Dumneata? La vârsta dumitale? Vezi-ţi de treabă! Vrei 
să spui că eşti împăratul Carol cel Mare, răposatu'. Trebuie 
că ai pe puţin şase-şapte sute de ani! 

— Din pricina necazurilor, Bilgewater, numai necazurile-s 
de vină, ele mi-au albit părul şi m-au făcut să chelesc aşa de 
timpuriu. Da, domnilor, în faţa ochilor dumneavoastră se 
află în pantaloni albaştri de dril şi în mare mizerie 
pribeagu', surghiunitu' şi greu încercatu' rege al Franţei! 

Şi începu să bocească aşa de tare, ca eu şi Jim nu mai 
ştiam ce să facem; ne era milă, dar totodată ne părea bine 
şi eram mândri că-l aveam printre noi. 

Am încercat să-l ogoim şi pe el, la fel cum îl ogoisem şi pe 
duce, ceva mai “nainte. 

— Degeaba vă osteniţi - zise el - numai moartea mă mai 
poate ogoi, ca să se isprăvească odată cu toate necazurile. 
Totuşi, dacă stau să mă gândesc, mă simt ceva mai uşurat 
când oamenii mă tratează potrivit rangului meu, 
îngenunchind în faţa mea, spunându-mi „maiestate”, 
servindu-mă ăl dintâi la masă şi aşezându-se pe scaun 
numai cu îngăduinţa mea. 

Jim şi cu mine am început să-i spunem „maiestate” şi să-i 
facem tot felul de hatâruri: la masă rămâneam în picioare 
până ce ne spunea că putem să ne-aşezăm. 'Ioate astea îi 
priiră nespus de mult, astfel încât se înveseli şi păru mai 
mulţumit. Dar ducele îl privea cam chiorâş: nu părea de loc 
bucuros de ceea ce se întâmplă, cu toate că regele era 
prietenos cu el şi zicea că străbunicul ducelui şi toţi ceilalţi 
duci de Bilgewater fuseseră foarte stimaţi de taică-său, 
care-i primea adeseori în palat. Ducele rămase însă multă 
vreme posac. La un moment dat, regele îi spuse: 


— În tot cazu”, să ştii, Bilgewater, că o să mai stăm multă 
vreme împreună pe pluta asta. Ce rost are să fii bosumflat? 
Ne-am otrăvi viaţa. Ce-s eu de vină că nu m-am născut duce 
şi ce eşti mătăluţă de vină că nu te-ai născut rege? De ce să- 
ţi mai faci sânge rău? Deviza mea e: ia lucrurile aşa cum 
sunt şi trage cât mai multe foloase de pe urma lor. Şi-apoi, 
nu-i chiar aşa de rău aici; haleală-i berechet şi viaţa-i 
uşoară. Hai, fă-tencoa', bate laba, duce, să fim prieteni! 

Ducele primi, spre bucuria mea şi a lui Jim. Ni s-a luat o 
piatră de pe inimă, fiindcă altfel, cu o duşmănie ca asta ar fi 
fost o nenorocire. Pe-o plută, mai presus de orice, trebuie 
ca tot omul să fie mulţumit şi să se poarte bine cu âăilalţi. 

Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama că mincinoşii 
ăştia nu erau nici regi, nici duci, ci nişte potlogari de rând. 
Dar n-am spus nimic şi nici n-am lăsat să se vadă că ştiu. Am 
păstrat taina pentru mine - e ăl mai bun mijloc ca să scapi 
de tămbălău şi de bucluc. N-aveau decât să ne ceară să le 
spunem regi şi duci dacă de asta atârna liniştea familiei. Am 
socotit că n-are rost să-i spun nici lui Jim, mai bine să nu 
ştie. Atâta lucru am învăţat şi eu de la taică-meu, că ăl mai 
bun mijloc ca s-o scoţi la capăt cu asemenea oameni e să-i 
laşi în voia lor. 

CAPITOLULXX. 

Ne puseră o sumedenie de întrebări. Voiau neapărat să 
ştie de ce acopeream pluta cu crengi şi de ce ziua stăteam, 
în loc să ne vedem de drum. Nu cumva Jim e un negru 
fugar? 

Eu, de colo: 

— Doamne fereşte! Aţi mai văzut vreun negru să fugă spre 
miazăzi? 

— Nu prea - încuviinţară ei. 

În tot cazu”, trebuia să lămuresc lucrurile într-un fel. 

— Ai mei - începui eu - locuiau în judeţul Pike din 
Missouri, acolo m-am născut şi eu. Au murit toţi afară de 
mine, de taică-meu şi de frate-meu lke. Babacu' şi-a pus 
atunci în gând să desfacă gospodăria şi să se ducă să stea 


pe capul lu' unchi-meu Ben, care are un petic de moşie pe 
malul fluviului, cu vreo patruzeci şi patru de mile mai jos de 
New Orleans. Babacu' era sărac lipit pământului şi pe 
deasupra mai era şi înglodat în datorii. După ce le-a plătit, 
n-au mai rămas decât vreo şaisprezece dolari, başca negrul 
nostru Jim. Cu averea asta n-am fi putut merge nici pe jos, 
darămite să facem cu vaporul drumul ăsta de peste o mie 
patru sute de mile. Ei, şi-aşa, într-o bună zi, cam pe vremea 
când crescuseră apele, babacu' avu norocul să găsească 
pluta asta. Ce ne-am zis noi? Hai să mergem cu ea pân'la 
New Orleans. Numai că norocul tatii n-a ţinut mulT. Într-o 
noapte, un vapor a trecut peste botul plutei noastre. Am 
sărit cu toţii în apă, sub roata vaporului. Eu şi cu Jim am 
ieşit teferi, dar babacu', care era cam afumat, şi Ilke, care n- 
avea decât patru anişori, n-au mai ieşit. O zi-două după 
aceea, am avut mult de furcă cu oamenii care veneau cu 
bărcile ca să mi-l ia pe Jim, socotindu-l un negru fugar. De- 
aia nu mai plutim ziua. Noaptea nu se leagă nimeni de noi. 

— Las' pe mine - spuse ducele. Aranjez eu ceva ca să 
putem pluti şi ziua dacă vrem. Am să mă gândesc şi-am să 
găsesc eu un clenci. Dar azi o să fie la fel ca'nainte; nu de 
alta, dar n-avem nici un interes să trecem ziua-n amiaza 
mare prin faţa orăşelului de colo. N-ar fi de loc sănătos. 

Spre seară vremea se posomori. Mirosea a ploaie. 
Fulgerele sfâşiau poalele cerului, iar frunzişul începuse să 
freamăte. Ce mai, se vestea o vreme tare urâtă. 

Ducele şi regele se apucară să ne cerceteze wigwamul, ca 
să vadă ce fel de culcuşuri avem. Al meu era un mindir de 
paie, dar era aur pe lângă patul lui Jim, care era făcut din 
coceni de porumb. Gând te culci pe-un pat ca ăsta, nu se 
poate să nu-ţi intre-n coaste vreun cocean, iar când dai să 
te întorci pe-o parte, pănuşele uscate încep să fâşâie de 
parcă te-ai rostogoli pe-un maldăr de frunze veştede, şi- 
atunci te trezeşti. Ducele hotări să se culce în patul meu, 
dar regele se împotrivi: 


— Credeam că deosebirea de rang o să te facă să-ţi dai 
seama că nu se cuvine ca eu să dorm pe un pat de coceni. 
Fă bine, alteţă, şi culcă-te mătăluţă în el. 

Pe mine şi pe Jim ne trecură iar năduşelile, de teamă că cei 
doi au să se ciorovăiască din nou. Dar peste câteva clipe, ne 
veni inima la loc, auzindu-l pe duce: 

— Soarta destinului meu e să fiu veşnic strivit în noroi sub 
călcâiul de fier al tiraniei. Nenorocul mi-a zdrobit sufletul, 
atât de semeţ odinioară. Poftim, mă supun. Asta mi-e ursita. 
Sunt singur pe lume, nu-mi răniâne decât suferinţa. Voi şti 
s-o îndur. 

Când se întunecă de-a binelea, am dat drumul plutei. 
Regele ne porunci să n-o abatem din sforul apei şi să nu 
aprindem nici o lumină, până ce n-om lăsa mult în urmă 
orăşelul. 

Curând am zărit un şirag de lumini - era orăşelul - şi-am 
lăsat pluta s-alunece aşa vreo jumătate de milă. Când am 
ajuns cu vreo trei sferturi de milă mai jos, am agăţat 
felinarul, la vedere. 

Pe la zece seara se porni ploaia, cu nişte vântoase şi nişte 
trăsnete nemaipomenite. Regele ne porunci la amândoi să 
stăm de veghe până s-o mai îndrepta vremea. Dup-aceca, se 
furişă împreună cu ducele în wigwam, ca să doarmă. Cartul 
meu începea abia la miezul nopţii, dar n-aş fi intrat înăuntru 
chiar de-aş fi avut pe ce să dorm; nu de alta, da' n-ai în 
toate zilele prilejul să vezi o furtună ca asta. Tii, cum mai 
urla vântul! În fiece clipă ţâşnea câte un fulger, care lumina 
crestele valurilor, vreo jum'ate milă jur împrejur, şi-ţi 
dezvăluia ostroavele fumurii prin sita ploii şi copacii care se 
frângeau sub smuciturile vântului. Deodată auzeai: bum! şi 
tunetul se rostogolea bolborosind prin văzduh, p-ormă 
scăpăra iar un fulger şi iar tevatură. Uneori venea câte un 
val, mai-mai să mă măture de pe plută, dar nu-mi păsa, tot 
n-aveam nici o ţoală pe mine. 

Cu stâncile nu prea aveam bătaie de cap, fiindcă la lumina 
fulgerelor care nu mai conteneau le puteam zări la timp ca 


să le ocolim, strecurându-ne pe lângă ele. 

Pe la miezul nopţii, când îmi veni rândul să stau de veghe, 
eram aşa de adormit, încât Jim îmi spuse că stă el în locul 
meu, prima jumătate. Bunul meu Jim! Totdeauna se purta 
aşa. 

M-am furişat aşadar în wigwam, dar văzând că n-am loc de 
picioarele regelui şi-ale ducelui, m-am culcat afară. Nu-mi 
păsa de ploaie, fiindcă era cald şi valurile se mai potoliseră. 
Pe la vreo două, însă, începură iarăşi să crească. Jim dădu 
să mă cheme, dar se răzgândi, văzând că nu-s chiar aşa de 
mari ca să facă vreo stricăciune. Numai că se cam înşelase 
în privinţa asta, fiindcă nu trecu mult şi un val uriaş mă 
aruncă peste bord. Jim, să se prăpădească de râs, nu alta. 
N-am mai pomenit negru să râdă aşa uşor ca el. 

L-am schimbat în cart, iar Jim se culcă şi începu 
numaidecât să tragă la aghioase. 

Curând, furtuna se potoli de-a binelea. Cum am zărit cea 
dintâi lumină pe mal, l-am trezit şi ne-am apucat amândoi 
să vârâm pluta într-o ascunzătoare. 

După gustarea de dimineaţă, regele scoase din buzunar 
nişte cărţi de joc soioase şi începu să joace tabinet cu 
ducele, pe cinci parale partida. Când se plictisiră, se 
hotărâră să întocmească „un plan de bătaie”. Ducele scotoci 
prin tăgârţa lui şi scoase din ea un teanc de afişe mici, 
tipărite, pe care începu să le citească cu glas tare. 

Unul din afişe spunea că „Vestitul doctor Armand de 
Montalban, de la Paris”, va ţine „o conferinţă despre ştiinţa 
frenologiei”, în locul cutare, în ziua şi luna cutare, intrarea 
zece cenți, şi că „va întocmi fişe de caracter, la preţul de 
douăzeci şi cinci de cenți bucata”. 

Ducele ne lămuri că el era doctorul de Montalban. Pe-un 
alt afiş, el era „Celebrul tragedian shakespearian 
Garrick29- junior, de la teatrul Drury Lane30 din Londra”. 
În altele apărea sub nume diferite şi săvârşea fel de fel de 
minuni: găsea apă şi aur cu o „baghetă magică”, alunga 
„duhurile rele” şi aşa mai departe. 


— Dar - zise el - amorul meu cel dintâi şi de pe urmă e 
muza teatrului. Ascultă, măria ta, te-ai suit vreodată pe-o 
scenă? 

— Nu - răspunse regele. 

— Atunci, află de la mine, rege detronat, că pân-ai să fii 
mai bătrân cu trei zile, ai să te sui. În cel dintâi târg mai de 
doamne-ajută care ne-o ieşi în cale, închiriem o sală şi 
jucăm scena duelului din „Richard al III-lea”, şi scena 
balconului din „Romeo şi Julieta”. Ce zici de asta? 

— Ce să zic? Fac orice, numai parale să iasă, Bilgewater. 
Dar îţi spun drept, nu mă pricep de loc la actorlăc şi n-am 
prea umblat pe la teatru. Eram prea mic când taică-meu 
aducea actori la palat. Crezi c-ai putea să mă-nveţi? 

— E simplu ca bună ziua! 

— Atunci, s-a făcut. Tot aveam eu poftă de ceva nou. Hai 
să-ncepem chiar acum. 

Ducele îl lămuri cine era Romeo şi cine Julieta şi-i spuse că 
de obicei el îl juca pe Romeo, aşa că regele putea fi Julieta. 

— Dar, duce, dacă zici că Julieta-i o fetişcană, nu crezi că 
favoriţii mei cărunţi şi chelia asta au să pară cam nelalocul 
lor? 

— Da' de unde! Să n-ai nici o grijă. Mocârţanii ăia nici n-au 
să bage de seamă. Unde mai pui c-ai să fii costumat, ceea ce 
schimbă totul. Julieta stă la balcon şi se uită la lună, înainte, 
de-a merge la culcare. E în cămaşă de noapte şi poartă pe 
cap o boneţică plisată. Uite costumele pentru roluri. 

Scoase două-trei costume din pânză de perdele - astea 
cică erau armurile midivale pentru Richard al III-lea şi 
celălalt tip - apoi o cămaşă lungă de noapte, din pânză albă, 
şi o bonetă plisată. Văzând că regele-i mulţumit, ducele îşi 
scoase cartea şi citi rolurile cu un glas măreț, umflându-se 
în pene şi schimonosindu-se, ca s-arate cum trebuie jucat. 
Apoi îi dădu regelui cartea, spunându-i să-şi înveţe rolul pe 
dinafară. 

Cu vreo trei mile mai la vale era un târguşor prizărit. După 
prânz, ducele ne înştiinţă că născocise ceva ca să putem 


pluti şi ziua, fără nici o primejdie pentru Jim. Urma să se 
ducă în târguşor ca să pregătească totul. 

Regele se hotărî să-l însoţească, nu de alta, dar voia să 
vadă dacă-i rost de vreo pricopseală pe acolo. Şi fiindcă ni 
se isprăvise cafeaua, Jim îmi zise c-ar fi bine să merg şi eu 
cu ei, ca să fac rost de nişte cafea. 

Când am ajuns în târguşor, nu se zărea nici ţipenie de om. 
Uliţele erau pustii şi tăcute, ca-n zi de duminică. Un negru 
bolnav, care se prăjea la soare într-o curte dosnică, ne 
spuse că toată lumea, afară de ăi prea tineri, prea bolnavi 
sau prea bătrâni, era dusă la o întrunire religioasă, undeva 
în pădure, la vreo două mile de-acolo. 

Regele îl întrebă cam pe unde vine şi se hotări să se ducă 
la întrunire ca să vadă dacă-i rost de vreo învârteală. 
Puteam veni şi eu dacă voiam. 

Ducele căuta o tipografie. În cele din urmă am găsit una: 
era o chichineaţă deasupra unui atelier de tâmplărie. 
Tâmplarii şi tipografii plecaseră la întrunire şi lăsaseră uşile 
deschise. În încăperea murdară era un talmeş-balmeş 
nemaipomenit. Pe pereţi se vedeau pete de cerneală şi afişe 
înfă-ţişând cai şi negri fugari. Ducele îşi scoase haina şi ne 
spuse că acum are tot ce-i trebuie, aşa că am pornit cu 
regele spre întrunirea religioasă. 

Am ajuns într-o jumătate de ceas, leoarcă de sudoare, 
fiindcă era o zăpuşeală grozavă. Am găsit în pădure vreo 
mie de oameni din târguşor şi din împrejurimi. Unii dintre 
ei străbătuseră vreo douăzeci de mile ca s-ajungă acolo. 

Pădurea gemea de căruţe şi de cai care mozoleau fân din 
chilnele căruţelor bătând din copite ca s-alunge muştele. 
Oamenii înjghebaseră nişte, dughene din bulumaci 
acoperiţi cu crengi, în dughenele astea vindeau limonada, 
turtă dulce, pepeni, porumb tânăr şi alte bunătăţi. 

Pentru predici pregătiseră tot nişte hardughii de-astea, 
numai că erau ceva mai mari şi înăuntru încăpeau o 
grămadă de oameni. Băncile erau făcute din nişte lobde 
proptite pe câte patru ţăruşi înfipţi în găuri anume tăiate. 


Spătare n-aveau. Ăi care predicau stăteau pe nişte podini 
înalte, în fundul dughenelor. Femeile purtau pălării de 
soare, rochii de pânză ieftină sau de bumbac; doar vreo 
câteva dintre alea mai tinere aveau rochii de stambă. 

Unii flăcăi erau desculți, iar câţiva copii n-aveau pe ei 
decât o cămăşuică de pânză. Mai toate bătrânele împleteau, 
iar flăcăii făceau ochi dulci fetelor. 

În prima dugheană în care am intrat, predicatorul tocmai 
începea o cântare. 

Cântă mai întâi două antifoane, pe care toată lumea le 
îngână cu evlavie. Ţi-era mai mare dragul să-i auzi! Erau 
mulţi şi cântau cu atâta osârdie! 

După ce isprăviră, predicatorul mai cântă două irmoase, 
iar ei le îngânară şi pe astea - şi uite-aşa mereu. Oamenii 
erau din ce în ce mai însufleţiţi şi cântau tot mai tare, dar 
pân” la urmă unii începură să mormăie, iar alţii să zbiere. 

Atunci predicatorul îşi începu predica, da! cu foc, nu aşa. 
Trecea de la un capăt la celălalt al podinei, apoi se apleca 
spre mulţime, bălăbănindu-şi braţele şi răcnind cât îl ţinea 
gura. Când şi când, îşi ridica deasupra capului biblia, o 
deschidea şi zbiera învârtind-o în dreapta şi-n stânga: 

— lată şarpele viclean din pustie! Priviţi-l şi temeţi-vă 
pentru viaţa voastră! 

La care oamenii răspundeau: 

— Slavă ţie, Doamne! A-a-m-i-n! 

Iar dânsul îi dădea înainte, în vreme ce oamenii se 
tânguiau, gemeau şi ziceau: „amin”. 

— Veniţi, veniţi, la strana pocăiţilor! Veniţi, voi, păcătoşilor 
(amin!), voi, cei bolnavi şi suferinzi! (amin!) Ve-niţi, ologilor, 
schilozilor şi orbilor! (amin!) Veniţi, sărma-nilor şi 
oropsiţilor, care în hulă trăiţi! (a-amin!) Veniţi toţi cei ce 
sunteţi osteniţi, pângăriţi şi îndureraţi! Veniţi cu su-fletul 
pocăit şi inima smerită! Veniţi cu zdrenţele, cu păca-tele şi 
cu murdăria voastră! Apa curâăţitoare e fără bani, iar vămile 
văzduhului sunt deschise, intraţi şi hodiniţi-vă! (a-amin! 
Slavă ţie, Doamne, aleluia!) 


Şi dă-i şi dă-i, tot aşa. Numai că din pricina gemetelor şi 
strigătelor nu se mai putea înţelege nimic din predică. 

Din toate părţile se ridicau oameni care-şi făceau loc cu 
coatele şi cu pumnii prin mulţime, ca s-ajungă la strana 
pocăiţilor. Şi când toţi pocăiţii, cu obrajii şiroind de lacrimi, 
se strânseră buluc în faţa podinei, începură să cânte, să 
urle şi să se tăvălească pe jos ca nişte apucaţi. 

Într-acestea, regele se şi pusese pe treabă; zbierând mai 
tare ca toţi, îşi croi drum spre podină, iar predicatorul îl 
rugă să vorbească mulţimii. Nu se lăsă mult rugat şi începu 
să le spună că-i de meserie pirat şi că făcuse slujba asta 
vreme de treizeci de ani, în Oceanul Indian. 

— Echipajul meu - urmă el - a fost căsăpit primăvara 
trecută, într-o bătălie grozavă. De-aia m-am întors acasă, c- 
a să caut alţi oameni, dar, mulţumită Domnului, aseară am 
fost jefuit-şi dat jos de pe corabie, făr-o lăţcaie. Acu' sunt 
fericit. În viaţa mea n-am fost mai bucuros, fiindcă mă simt 
alt om şi fiindcă abia acum ştiu ce-i fericirea. Aşa sărac cum 
sunt, am să pornesc de îndată înapoi spre Oceanul Indian: 
am de gând să-mi petrec restul zilelor încercând să-i aduc 
pe pirați pe calea cea bună. Nimeni nu-i mai ni-merit pentru 
o treabă ca asta, căci cunosc toate bandele de pirați din 
Oceanul Indian şi, cu toate că, neavând un sfanţ, o să-mi 
trebuiască multă vreme pân” s-ajung acolo, tot am s-ajung, 
şi de câte ori am să convertesc vreun pirat, am să zic: „Să 
nu-mi mulţumeşti mie, căci n-am nici un merit; mulţumeşte- 
le iubiţilor tăi semeni din Pokeville, fraţilor şi binefăcătorilor 
neamului, precum şi scumpului predicator de-acolo, ăl mai 
bun prieten al piraţilor!” 

Şi zicând acestea, izbucni în plâns o dată cu toţi ceilalţi. 
Deodată cineva strigă: 

— Să facem o chetă! O chetă, fraţilor! 

Vreo şase inşi se repeziră, gata-gata să înceapă cheta, dar 
altcineva spuse: 

— Mai bine să treacă el pe la toţi cu pălăria! 


— Să treacă, să treacă! ziseră toţi ceilalţi, în cap cu 
predicatorul. 

Regele porni cu pantahuza prin mulţime, ştergându-şi 
lacrimile, binecuvântând în dreapta şi-n stânga şi 
mulţumind tuturora pentru bunătatea ce-o arătau 
sărmanilor pirați din Oceanul Indian. Câte o fetişcană nurlie 
venea la el cu lacrimi în ochi şi-l ruga să-i dea voie să-l 
pupe, ca să nu-l uite niciodată. Puşlamaua nu zicea nu, ba 
pe câte unele le săruta şi le îmbrăţişa de cinci-şase ori. Îl 
rugară să mai stea o săptămână în târguşor: toţi voiau să-l 
găzduiască - ar fi fost, cică, o mare cinste pentru ei. 

Dar el le zise că, din păcate, nu le poate îndeplini dorinţa, 
fiindcă întrunirea avea să ia sfârşit chiar în ziua aceea şi, pe 
deasupra, ardea de nerăbdare s-ajungă în Oceanul Indian 
ca să-şi împlinească datoria faţă de pirați. 

De îndată ce ne-am întors la plută, regele începu să 
numere bănişorii. Strânsese la un loc optzeci şi şapte de 
dolari şi şaptezeci şi cinci de cenți, başca o vadră de rachiu, 
pe care o găsise sub o căruţă, când se întorcea prin pădure. 

— Una peste alta - spuse el - de când sunt eu misionar, n- 
am avut o zi mai bună ca asta. Orice s-ar zice, piraţii-s mai 
dihai decât păgânii, când e vorba să îmbrobodeşti cu ei o 
întrunire religioasă. 

Cât despre duce, până la întoarcerea regelui, se ţinuse 
tare fudul cu isprăvile lui, dar acum începu s-o lase mai 
moale. Nu-i vorbă, nu stătuse nici el cu mâinile-n sân. Se 
aşezase în tipografia aia şi primise o comandă de la doi 
ţărani care-i dăduseră patru dolari ca să le tipărească nişte 
afişe pentru caii lor furaţi. Primise şi o comandă de zece 
dolari pentru anunţuri la ziar, dar fiindcă oamenii plăteau 
dinainte, le făcuse rabat şi-ncasase patru dolari. 

Un abonament pe un an la ziar costa doi dolari, dar du- 
cele nu se sfiise să primească trei abonamente a jumătate 
dolar bucata, cu condiţia să i se plătească pe loc. Oamenii 
ar fi vrut să-i plătească abonamentele în lemne şi ceapă, 
după obiceiul pământului, dar el le închisese gura 


spunându-le că abia cumpărase firma şt că ieftinise cât 
putuse preţul, cu gândul să lucreze numai contra bani 
peşin. 

În sfârşit, scrisese cu mâna lui o poezioară de trei stihuri, 
duioasă şi melancolică, intitulată: „O, lume crudă, sfarmă-mi 
zdrobita inimioară!” şi o lăsase, gata culeasă, spre a fi 
tipărită în ziar, fără nici o taxă. 

Una peste alta, agonisise nouă dolari şi jumătate şi spu- 
nea că pentru o singură zi de lucru nu era de loc rău. 

Ne arătă apoi un alt afiş, pe care-l tipărise pe gratis, 
fiindcă era pentru noi. Avea pe el poza unui negru fugar, 
care purta pe umăr o boccea prinsă de un băț, iar dedesubt 
scria: „200 dolari recompensă”. 

Era vorba de Jim şi-i dădea chiar toate semnalmentele, 
arătând că fugise iarna trecută de pe plantaţia St. Jacques, 
aflată cu vreo patruzeci de mile mai jos de New Orleans, şi 
că pornise, de bună seamă, spre miazănoapte. Mai zicea că 
oricine-l va prinde şi-l va trimite înapoi va putea încasa 
recompensa şi cheltuielile de drum. 

— Începând de mâine - spuse ducele - putem pluti şi ziua, 
dacă vrem. Cum vedem că se apropie careva, îl legăm pe 
Jim de mâini şi de picioare, îl băgăm în wigwam şi le arătăm 
afişul ăsta, zicând că l-am prins undeva pe râu şi, neavând 
bani de vapor, am împrumutat pluta asta de la nişte prieteni 
şi acum ne ducem în Sud, ca să-ncasăm recompensa. 
Fireşte că lui Jim i-ar sta şi mai bine în lanţuri şi cătuşe, da' 
nu s-ar potrivi cu povestea că suntem săraci. Prea ar 
semăna lanţurile cu nişte giuvaericale. Cel mai nimerit 
lucru e frânghia, trebuie să respectăm regula celor trei 
unităţi, cum zicem noi în teatru. 

Am fost cu toţii de părere că ducele-i tare deştept şi că de 
aci-nainte puteam pluti şi ziua fără nici o teamă. 

Ne gândeam c-ar fi bine ca în noaptea aia să ne depărtăm 
cât mai mult de târguşor, ca să scăpăm de tărăboiul pe care 
aveau să-l stârnească isprăvile făcute de duce în tipografia 
de acolo. După aia, puteam pluti liniştiţi la vale. 


Până la zece seara am stat ascunşi, fără să scoatem o 
vorbă. Apoi am dat drumul plutei, depărtându-ne de 
târguşor. Abia când acesta nu se mai zări, am aprins 
felinarul. 

La patru dimineaţa, când veni să mă scoale ca să-l 
înlocuiesc în cart, Jim îmi spuse: 

— Huck, tu crezi c-o să mai întâlnim şi alţi regi pe drum? 

— Cred că nu - îi răspunsei. 

— Atunci e bine. Unu-doi mai merge, da' nu mai mulţi. 
Regele ăsta-i beat turtă, şi ducele nu-i mai breaz. 

Am aflat că Jim îl rugase pe rege să vorbească franţuzeşte, 
ca s-audă şi el cum sună, dar regele-i spusese că, fiind de 
atâta amar de vreme în ţara asta şi trecând prin atâtea 
necazuri, uitase limba. 

CAPITOLULXXI. 

Soarele răsărise, dar noi ne-am urmat drumul fără să ne 
oprim. Regele şi ducele se arătară în cele din urmă. Păreau 
frânţi de oboseală, dar după ce s-au scăldat în râu, s-au mai 
înviorat. 

După prânzişor regele se aşeză într-un colţ al plutei, îşi 
scoase ghetele, îşi sumese nădragii şi-şi vâri picioarele în 
apă, ca să-i fie mai plăcut. Apoi îşi aprinse luleaua şi se 
apucă să-şi înveţe pe dinafară rolul din „Romeo şi Julieta”. 

Când socoti că-i intrase bine-n căpăţână, începu să repete 
împreună cu ducele. Ducele trebui să-l înveţe de zeci de ori 
cum să rostească fiece tiradă, cum să suspine şi cum să-şi 
ducă mâna la inimă. După un timp, se arătă mulţumit, dar 
țţinu să adauge: 

— Nu trebuie să ragi ca un bivol când spui „Romeo 
Trebuie să-l rosteşti cu blândeţe, duios şi cu sfârşeală în 
glas, uite-aşa: „Roo-meo!” Pricepi? Nu uita că Julieta eo 
copiliţă dulce şi scumpă... nu poate să zbiere aşa, ca un 
măgar. 

Scoaseră apoi două săbii lungi, pe care ducele le meşterise 
dintr-o scândură de stejar, şi începură să repete scena 
duelului. Ducele zicea că ele Richard al III-lea. Era o 


LIA 


plăcere să-i vezi ţopăind şi învârtindu-se pe plută. Numai că 
nu trecu mult şi regele se poticni şi căzu în apă. După aia se 
aşezară să se odihnească şi-şi povestiră o sumedenie de 
păţanii care li se întâmplaseră odinioară, pe fluviu. 

După prânz, ducele spuse: 

— Ascultă, Capeţinule, trebuie să facem din numărul 
nostru un spectacol clasa una. De-aia cred c-ar fi bine să 
mai pregătim ceva. În tot cazu”, ne trebuie ceva pentru 
bisuri. 

— Ce-s alea bisuri, Bilgewater? 

Ducele îl lămuri. 

— Am găsit - spuse el apoi. Am să le dansez învârtita 
scoțiană, sau rumba marinarilor. lar mătăluţă, hm... stai 
niţel ...a, am găsit, ai să reciţi monologul lui Hamlet. 

— Ce, cum? 

— Monologul lui Hamlet, cum, nu-l ştii? Chestia a mai 
celebră din Shakespeare! E sublim, pe onoarea mea că-i 
sublim. Ridică sala în picioare. Nu-l am în carte, n-am la 
mine decât un volum, dar cred ca pot să mi-l amintesc. Am 
să mă plimb niţel ca sa văd dacă pot să-l rechem din 
beciurile amintirii. 

Şi începu să umble de colo până colo, cu o mutră 
îngândurată, încreţindu-şi din când în când fruntea, ceva de 
speriat. Apoi înălţă din sprâncene, îşi duse mâna la frunte şi 
se clătină gemând. Nu trecu mult şi începu să suspine, ba 
chiar vărsă o lacrimă. Făcea să-l vezi, zău aşa! 

În cele din urmă îşi aduse aminte şi ne rugă să fim atenţi. 

Luându-şi aerul cel mai nobil cu putinţă, întinse un picior, 
îşi desfăcu larg braţele şi privi spre cer, cu capul dat pe 
spate. 

Începu apoi să scrâşnească din dinţi, să se scălâmbăie şi să 
aiureze. În tot timpul monologului nu încetă o clipă să 
zbiere, umflându-şi pieptul şi fâţâindu-se mai abitir ca toţi 
actorii pe care i-am văzut vreodată. 

Iată monologul, pe care l-am învăţat destul de lesne, în 
timp ce-l repeta cu regele: 


A fi sau a nu fi, ăsta-i pumnalul. 

Ce schimbă lunga viaţă-ntr-o năpastă; 

Căci cine-ar duce greul, pân” ce de Dunsinane s-o apropia 
pădurea, Când teama de ceva-ul ce vine după moarte. 

Ucide somnul fără de prihană, A doua cale-a Firii 
minunate, Făcându-ne mai bine să azvârlim săgeata prea 
cruntei noastre soarte, Decât să căutăm alta pe care n-o 
cunoaştem. 

Să ne oprim o clipă la astă meditaţie: 

O, de-ai putea pe Duncan să-l trezeşti, lovindu-l! 

Căci cine-ar vrea să-ndure al Timpului dispreţ şi-a sale 
bice, Fărădelegea tiranului, ocările trufaşului, A legilor 
zăbavă şi liniştea ce poate durerea să aline, Într-un pustiu 
de moarte şi-n miezul nopţii, când. 

În straiele-i funebre, tot cască cimitirul? 

Dar nedescoperitul ţinut de unde călătorul. 

În veci nu se întoarce, în lume-şi răspândeşte miasma. 

Şi de-aceea, culoarea hotărârii, ca mâţa din zicală. 

Vegheată e cu grijă. 

lar norii ce scoboară pe-a noastre coperişuri. 

Se zăpăcesc şi pleacă de-a-ndoaselea, pierzând. 

Chiar numele de faptă. 

Deznodământul ăsta e de dorit fierbinte. 

Dar stai niţel, Ofelia, frumoaso, Nu, nu deschide-a tale 
masive fălci de marmur. 

Te du la mănăstire, fetiţo, hai, te cară!”31 

Bătrânului îi plăcu mult tirada asta şi-o învăţă repede pe 
de rost. Ai fi zis că se născuse anume pentru ea. Era o 
plăcere să-l vezi cum se zbuciumă şi se foieşte, înfierbântat 
la culme; când ajungea la ultimele cuvinte, se tăvălea pe jos, 
nu alta. La prima ocazie, ducele tipări nişte afişe. Două-trei 
zile după aia, pluta a fost pentru noi un adevărat teatru. lot 
timpul aveam dueluri şi repetiţii - cum spunea ducelE. Într- 
o dimineaţă, cu mult după ce intrasem în statul Arkansa's, 
am ajuns în apropierea unui târguşor într-un cot mare al 
râului. Ne-am oprit cu vreo trei sferturi de milă mai sus de 


târguşor, la vărsarea unui râuleţ acoperit de chiparoşi. Ne- 
am suit în barcă, toţi afară de Jim, şi ne-am dus să vedem 
dacă-i rost să dăm spectacolul în târgul acela. 

Nimerisem tocmai bine. În după-amiaza aia, urma să 
sosească acolo o trupă de circ şi începuseră să vină de prin 
împrejurimi oameni călări sau în tot felul de căruţe 
hodorogite. 

Circul urma să plece mai departe, în aceeaşi seară, aşa că 
spectacolul nostru pica la ţanc. După ce ducele închirie sala 
judecătoriei, ne-am dus cu toţii prin târg să lipim afişele, pe 
care se putea citi: 

FESTIVAL SHAKESPEARE!!! 

Atracţie unică! O singură seară! 

Tragedienii cu renume mondial: 

David Garrick-junior de la Teatrul Drury Lane din Londra, 
şi Edmund Kean32-senior de la teatrul regal din 
Haymarket33 şi de la teatrele din Whitechapel, Pudding 
Lane, Piccadilly (Londra) şi de la Teatrele Regale de pe 
Continent. 

În sublimul lor spectacol Shakespearian. 

Scena balconului din. 

ROMEO ŞI JULIETA!!! 

Romeo... Dl. Garrick. 

Julieta... Dl. Kean asistați de toată trupa! 

Costume noi, decoruri noi, aranjamente noi! 

Ca supliment: 

Pasionantul, senzaţionalul, zguduitorul. 

DUEL. din. 

RICHARD al III-lea!!! 

Richard al III-lea... Dl. Garrick. 

Richmond... Dl. Kean. 

Al doilea supliment (la cererea generala) 

Nemuritorul monolog al lui Harnlet!!! 

Interpretat de ilustrul Kean! 

300 de reprezentații consecutive la Paris! 


O singura reprezentaţie, astă-seară, din cauza unor 
urgente angajamente în Europa! 

Intrarea 25 cenți - 

Copiii şi servitorii 10 cenți. 

După aia am dat o raită prin târguşor. Mai toate 
dughenele şi casele erau nişte dărăpănături, cu pereţii 
putrezi, de lemn, care nu cunoscuseră niciodată 
zugrăveala. Se-nălţau la trei-patru picioare deasupra 
pământului, pe un fel de catalige, ca să nu intre la apă când 
se revarsă fluviul. Pe lângă fiecare casă era câte o grădiniţă, 
în care nu vedeai însă decât bălării, floarea-soarelui, 
mormane de cenuşă, ghete scâlciate, sticle sparte, zdrenţe 
şi fel de fel de tinichele. Ulucile erau înjghebate din răzlogi 
de toate mărimile, bătuţi alandala şi aplecaţi în toate 
părţile. Porţile atârnau într-o singură balama - de piele. 
Unele din uluci fuseseră văruite cândva, dar ducele zicea că 
asta trebuie să fi fost pe vremea lui Columb. Prin grădini 
vedeai porci şi oameni care-i fugăreau. 

Toate dughenele erau înşirate pe o singură uliţă. În faţa 
fiecăreia era câte o apărătoare de pânză albă, de stâlpul 
căreia ţăranii îşi priponeau caii. Sub aceste apărători se 
vedeau lăzi goale pe care-şi făceau veacul o mulţime de 
derbedei. Scrijeleau lăzile cu briceagul, mestecau tutun, 
căscau şi se întindeau într-una - ce mai, o gaşcă de 
puşlamale! Mai toţi purtau pălării galbene, de pai, mari cât 
o umbrelă, da' n-aveau pe ei nici haine, nici pieptare. Îşi 
ziceau unul altuia Bill, Buck, Hank, Joe sau Andy şi vorbeau 
cu glas tărăgănat şi leneş, în-jurând de mama focului. De 
fiece stâlp al apărătoarelor era rezemat câte un golan din 
ăştia, care nu-şi scotea mâinile din buzunare decât ca să-şi 
vâre-n gură un dumicat de tutun sau ca să se scarpine. 

Trecând pe lângă ei, n-auzeai decât vorbe de-acestea: 

— Arde-mi un chiştoc, Hank. 

— Canci. N-am decât unu'. Cere-i lu' Bill. 

Bill ori îi dădea, ori îl minţea, zicându-i că nu mai are. 
Multe din haimanalele astea n-au o para chioară şi nici mă- 


car o foaie de tutun. Duhănesc pe veresie. Îl auzeai pe câte 
unul zicând: 

— Jack, fă-te-ncoa' c-o foaie; adineauri i-am dat lui Ben 
Thomson a din urmă care-o aveam. 

Minciuni d-astea nu se prind decât la un străin, dar cum 
Jack nu era străin, îi zicea: 

— Îi dăduşi o foaie, ai? Asta să i-o spui lu, mutu'! Fă bine şi 
dă-mi înapoi tutunul care ţi l-am dat, Lafe Buckner, şi-o să-ţi 
împrumut p-ormă o tonă-două, fără dobândă. 

— Ba mai deunăzi ţi-am dat ceva înapoi. 

— Da, mi-ai dat vreo şase foi. Te ştiu eu! Iei împrumut 
tutun de prăvălie şi dai înapoi mahorcă! 

Tutunul de prăvălie se vinde în pătrăţele negre, presate, 
dar haimanalele astea mestecă mai mult foi creţe, d-alea 
care cresc pe câmp. Când împrumută o foaie, nu stau s-o 
taie c-un cuţit, ci şi-o vâră între dinţi şi trag de ea cu 
amândouă mâinile, până se rupe-n două. Ăl care a dat 
tutunul se uită cu jale la ce i-a mai rămas şi spune tăios: 

— Ascultă, dă-mi mie mestecuşul şi opreşte-ţi tu restul. 
Toate ulițele târgului erau pline de glod, un glod negru ca 
smoala, în care piciorul se scufunda uneori până la ţurloaie. 

Peste tot umblau razna porcii, grohăind, Câte-o scroafă 
gloduroasă se ivea în capul uliţei, însoţită de o droaie de 
godaci, şi trecea drept prin mijloc, iar oamenii trebuiau să-i 
facă loc; se lungea acolo şi dădea să sugă godacilor, 
închizând ochii de plăcere şi mişcând din urechi, cu o mutră 
fericită de parcă ar fi primit leafă pentru treaba asta. 

Unul din derbedei striga atunci: 

— Şo pe ea, n-o lăsa, Leule! Şi-atunci, scroafa o lua la 
goană, guiţând amarnic, încolţită de un dulău sau doi, cu o 
haită întreagă de jigodii pe urmele lor. Toţi derbedeii se 
ridicau în picioare ca să privească şi făceau mare haz, 
încântați de hărmălaie. Se întorceau apoi la locurile lor şi 
aşteptau să se încaiere câinii. Nimic nu-i înviora şi nu-i 
fericea mai mult. Poate doar când ungeau cu gaz un câine 
de pripas şi-i dădeau foc, sau când îi atârnau de coadă o 


tinichea şi-l fugăreau până-i ieşea sufletul, să se mai fi 
bucurat aşa. 

Pe malul fluviului erau nişte magherniţe lăsate într-o rână, 
gata-gata să se prăvale. Oamenii se mutaseră din ele. Malul 
fusese mâncat de ape şi pe sub temeliile altor case, care 
acum atârnau în gol. Mai locuia totuşi câte cineva în ele, dar 
era primejdie. Uneori se întâmpla să se surpe o bucată de 
pământ cât o casă. Alteori, vara, se năruia în apă câte o 
limbă de pământ, lungă de un sfert de milă. Un târguşor ca 
ăsta trebuie să se tragă mereu îndărăt, fiindcă apa-l macină 
fără încetare. 

Mai rămăsese puţin până la amiază şi ulițele gemeau de 
căruţe şi cai, care nu mai conteneau să sosească. Familii 
întregi se ospătau în căruţe, cu merindea adusă de acasă, 
de la ţară. Mulţi trăgeau la măsea. Am fost de faţă la vreo 
trei încăierări. Deodată am auzit pe cineva strigând: 

— Uite-l şi pe moş Boggs! Vine de la ţară să-şi ia porţia de 
băutură, ca-n fiecare lună. Ia priviţi-l, băieţi! 

Derbedeii păreau încântați, pesemne că erau obişnuiţi să 
facă haz pe socoteala lui Boggs. 

— Tare-aş vrea să ştiu pe cine-o să omoare de data asta - 
spuse unul din ei. De i-ar fi omorât pe toţi ăia de-i ameninţă 
de douăzeci de ani încoace, acu' i-ar merge vestea în toată 
ţara. 

Altul spuse: 

— Tare-aş vrea ca moş Boggs să m-ameninţe şi pe mine; aş 
şti atuncea că n-am să mor nici peste-o mie de ani! 

Boggs se ivi în treapădul calului, răcnind şi chiuind ca o 
piele roşie. 

— Faceţi loc, bă, că-s cu capsa pusă şi-am auzit că sicriele 
or să se scumpească! 

Era beat şi se bălăbănea în şa. Părea trecut de cincizeci de 
ani şi-avea o faţă roşie ca focul. 'Toţi îl luau în răspăr şi se 
strâmbau la el, iar Boggs la răspundea că le-arată el lor, că 
nimeni n-o să scape, dar că acum n-are vreme, fiindcă-a ve- 
nit în târg anume ca să-i zboare creierii colonelului 


V 


Sherburn. „Întâi carnea p-ormă ciorba, asta mi-e deviza 
spunea el. 

Văzându-mă, se apropie de mine şi-mi zise: 

— De unde vii, bâieţaş? Te săturaşi de viaţă, ai? Şi porni 
mai departe. Mi se făcuse inima cât un purice, dar unul mă 
linişti: 

— Nu te teme! Aşa-i el când se-mbată. E-un prostănac 
bătrân, da' nu găseşti în tot Arkansasul suflet mai bun ca al 
lui. Beat sau treaz, n-ar omori nici o muscă. 

Boggs se opri înaintea celei mai mari prăvălii din târg şi, 
după ce se aplecă să privească pe sub poalele apărătoarei, 
începu să strige: 

— Fă-te-ncoa', Sherburn! Te-aşteaptă omu” pe care l-ai 
jecmănit. Pe tine te caut, câine, şi-am să-ţi vin eu de hac! 

În vreme ce-i dădea înainte cu gura ocărându-l pe 
Sherburn în fel şi chip, uliţa se umpluse de oameni. Îl 
ascultau şi se prăpădeau de râs. 

În curând ieşi din dugheană un bărbat de vreo cincizeci şi 
cinci de ani, ţanţoş şi sclivisit ca nimeni altul din târg. 
Mulțimea se dădu înapoi ca să-i facă loc, iar el merse liniştit 
câţiva paşi şi spuse: 

— Sunt sătul de toate astea, dar am să rabd pân! la ora 
unu. Bagă de seamă, pân” la unu, nici o clipă mai mult. Dacă 
după aia mai cârteşti ceva împotrivă-mi, să ştii că pun mâna 
pe tine chiar de te-ai duce la capătul pământului. 

Şi zicând acestea se întoarse în dugheană. Mulțimea 
încremenise. Nu mai râdea nimeni acum. Boggs dădu 
pinteni calului şi porni, înjurându-l pe Sherburn cât îl ţinea 
gura. Ajuns în capătul uliţei, se întoarse şi se opri iar în faţa 
dughenei, înjurând într-una. Câţiva se îmbulziră în jurul lui 
şi încercară să-l potolească, dar degeaba. Îi arătară că pân! 
la ora unu mai erau doar vreo cincisprezece minute şi-i 
spuseră că trebuie să plece acasă de îndată. Dar îşi răceau 
gura de pomană. Boggs îi dădu înainte cu înjurăturile. Apoi 
trânti pălăria în glod şi trecu peste ea călare; după câteva 
clipe se năpusti iar în lungul uliţei, cu pletele-i cărunte 


fluturând în vânt. Câţiva încercară să se apropie de el şi să-l 
dea jos de pe cal, ca să-l poată închide undeva, până şi-o 
veni în fire. Dar nu izbutiră. Ajuns la capătul uliţei, Boggs se 
întoarse în goana calului şi începu iar să-l facă albie de 
porci pe Sherburn. 

— Căutaţi-o pe fiică-sa! strigă cineva. Repede, aduceţi-o! 
Pe ea o mai ascultă din când în când. Numai ea e-n stare să- 
l înduplece. 

Un om dădu fuga s-o caute. Cât despre mine, am mai mers 
câţiva paşi în josul uliţei şi m-am oprit. După vreo cinci-zece 
minute Boggs se ivi iar, dar fără cal. Venea taman spre 
mine, clătinându-se pe picioare şi în capul gol, adus de doi 
prieteni care-l ţineau fiecare de câte un braţ. Nu scotea o 
vorbă, dar părea tulburat. Acum nu se mai lăsa târât, parcă 
se grăbea şi el. 

— Boggs! se auzi un glas. 

M-am întors să văd cine-l strigase: era colonelul Sher- 
burn. Stătea liniştit în mijlocul uliţei, ţinând în mâna 
dreaptă un pistol cu ţeava îndreptată spre cer. În aceeaşi 
clipă am zărit o fată care se apropia în fugă, însoţită de doi 
inşi. Boggs şi cei doi prieteni ai săi se întoarseră să vadă 
cine strigase; când văzură pistolul, cei doi se feriră în lături, 
în timp ce ţeava pistolului cobora încet şi sigur spre ţintă. 

— Dumnezeule! Nu trage! se milogi Boggs, ridicându-şi 
mâinile deasupra capului. 

Dar în aceeaşi clipă se auzi o detunătură. Era primul 
glonte; Boggs se clătină, bătând aerul cu braţele. Poc! 
pornise al doilea glonte. Boggs se prăbuşi pe spate, greoi şi 
ţeapăn, cu braţele întinse. Fata scoase un țipăt. Se repezi 
spre tatăl ei şi i se aruncă la picioare, plângând: 

— Valeu, l-a omorât, l-a omorât! 

Oamenii se îmbulzeau în jurul lor, îmbrâncindu-se şi 
întinzându-şi gâturile ca să vadă ce se întâmplă, în vreme ce 
ăi din mijloc încercau să-i dea îndărăt, strigându-le: 

— Înapoi, înapoi! Are nevoie de aer! 


Colonelul Sherburn azvârli cât colo pistolul şi, răsucindu- 
se pe călcâie, plecă. 

Oamenii îl duseră pe Boggs într-o dugheană mică - 
spiţeria. Mulțimea se înghesuia la fel că-nainte - părea că 
tot târguşorul ieşise pe uliţă. Cu chiu cu vai mi-am găsit şi 
eu un locşor în faţa galantarului, de unde puteam vedea 
bine. Îl întinseră pe podea şi-i puseră sub cap o biblie cât 
toate zilele, apoi îi aşternură pe piept o altă biblie, larg 
deschisă. Prin cămaşa ruptă se vedea gaura unui glonte. 
Boggs horcăi de vreo douăsprezece ori; de câte ori trăgea 
aer în piept, biblia sălta, şi cobora la loc când răsufla. Pe 
urmă rămase nemişcat: murise. Oamenii o traseră de lângă 
mort pe fată, care plângea şi se căina. Să tot fi avut 
şaisprezece ani, sărmana; era tare drăgălaşă, dar groaznic 
de palidă şi speriată. 

În curând se strânse acolo tot orăşelul. Oamenii se 
împingeau, se-nghionteau şi se-mbrânceau, dornici să 
ajungă la vitrină ca să privească, dar cei care ocupaseră 
locuri în faţă nu voiau să renunţe la ele. Cei din spatele lor 
le tot strigau: 

— Ajunge cât aţi privit, fraţilor! Nu-i frumos şi nu-i drept 
să staţi numai voi acolo! Mai lăsaţi şi pe alţii, toată lumea 
are dreptul să privească, nu numai voi! 

Era o hărmălaie nemaipomenită, aşa că am şters-o, de 
teamă să nu se lase cu bătaie. Uliţele erau pline de oameni, 
care mai de care mai înfierbântaţi. Cei ce fuseseră de faţă 
la omor povesteau cum se întâmplase; în jurul fiecăruia 
dintre ei se strânsese roată sumedenie de oameni care 
ascultau, lungindu-şi gâturile. Un lungan costeliv, cu chică şi 
cu-o căciulă albă ţuguiată dată pe ceafă, însemna pe 
pământ, c-un toiag cu mânerul îndoit, locurile unde 
stătuseră Boggs şi Sherburn. Oamenii se ţineau după el, 
urmărindu-i mişcările şi dând din cap în semn că pricep. 
Apoi se aplecau, cu mâinile în şold, ca să vadă semnele 
făcute de ăla cu toiagul. 


Când ajunse în locul unde stătuse Sherburn, lunganul îşi 
îndreptă spinarea, îmbăţoşându-se, se încruntă şi-şi trase 
căciula pe ochi. „Boggs!” strigă el, coborând încet toiagul. 
Apoi, cu un „poc!”, se clătină şi după încă un „poc!” se 
prăbuşi pe spate. Cei care văzuseră tărăşenia ziceau că 
taman aşa se-ntâmplase. Drept răsplată, câţiva scoaseră 
nişte clondire din buzunar şi-l cinstiră. 

După câtva timp, cineva spuse că Sherburn ar trebui să fie 
linşat. În câteva clipe toată lumea fu de aceeaşi părere. 
Atâta le-a fost. Urlând ca nişte smintiţi, o zbughiră 
înşfăcând în drum toate frânghiile de rufe pe care le găsiră, 
ca să aibă cu ce să-l spânzure pe Sherburn. 

CAPITOLUL XXII. 

Se năpustiră spre casa lui Sherburn, zbierând şi chiuind 
ca pieile roşii, gata-gata să calce-n picioare pe oricine li s-ar 
fi ivit în cale. Era ceva de speriat. În fruntea gloatei alergau 
o droaie de copii, ţipând cât îi ţinea gura şi-ncercând să se 
dea la o parte. La ferestre se strânseseră ciorchine capete 
de femei; în copaci se căţăraseră o sumedenie de băieţi 
negri, iar pe după garduri, în lungul uliţei, stăteau şi 
priveau alţi flăcăi şi fete, care-o luau la goană şi se tupilau 
când gloata se apropia de ei. Multe femei şi fete plângeau şi 
ţipau, îngrozite. 

Gloata se strânse buluc în faţa gardului casei lui Sherburn, 
făcând un tărăboi de nu-ţi mai puteai auzi nici gândurile. 
„Spargeţi gardul, fraţilor!” strigară câţiva. Apoi se auziră 
trosnete şi pârâituri şi gardul se prăbuşi. Cei din faţă se 
rostogoliră peste el, ca un val, dând buzna în ograda nu 
prea încăpătoare. 

În clipa aceea, Sherburn se ivi în cerdac, ţinând în mână o 
flintă cu ţeavă dublă. Rămase acolo, liniştit şi semeţ, fără să 
scoată o vorbă. Gălăgia se potoli, iar valul se trase niţel 
înapoi. Sherburn stătea neclintit şi se uita la ei în tăcere. 
Tăcerea asta te scotea din minţi. Sherburn îşi plimba 
tacticos privirile peste mulţime şi-n locul unde şi le oprea, 


oamenii încercau să-l înfrunte, dar se lăsau păgubaşi 
numaidecât, coborându-şi pleoapele şi privind chiondorâş. 

Sherburn începu deodată să râdă, dar într-un fel ciudat, 
neplăcut, care te făcea să scrâşneşti, de parc-ai fi muşcat 
dintr-o pâine plină cu nisip. Apoi rosti rar şi cu dispreţ: 

— Va să zică, aşa? V-a venit chef să linşaţi pe careva? Să 
mori de râs, nu alta! Vă închipuiţi că aveţi destul curaj ca să 
linşaţi un bărbat? Fiindcă sunteţi îndeajuns de viteji ca să 
vă legaţi de nişte biete muieri părăsite şi să le tăvăliţi în 
catran şi-n fulgi, credeaţi c-o să vă meargă să vă atingeţi şi 
de un bărbat?! Haida-de! Un bărbat sadea n-are de ce să se 
teamă nici de zece mii de-alde voi, câtă vreme nu loviți pe la 
spate şi mai e şi lumină pe-afară. Ştiu eu ce vă poate pielea! 
M-am născut şi am crescut aici, în Sud, şi am umblat şi prin 
Nord, aşa că mă cam pricep la oameni. Mai toţi sunt nişte 
fricoşi. Ăi din Nord se lasă călcaţi în picioare de primul venit 
şi p-ormă se duc acasă şi se roagă Domnului să le dea harul 
răbdării. În Sud, un bărbat, unul singur, a oprit ziua-n 
amiaza mare o diligenţă plină de oameni şi i-a jefuit pe toţi. 
Gazetele vă tot spun ca sunteţi viteji nevoie-mare şi v-a 
intrat în cap că sunteţi mai breji ca alţii, când, de fapt, 
sunteţi toţi o apă şi-un pământ. De ce nu-i spânzură pe 
ucigaşi juraţii voştri? Fiindcă li-e teamă ca nu cumva să 
primească noaptea un glonţ în ceafă de la prietenii 
ucigaşilor. Şi au dreptate să se teamă; de-aia juraţii îi achită 
întotdeauna pe ucigaşi. Ei, şi-ntr-o noapte se găseşte un 
bărbat care se duce însoţit de vreo sută de fricoşi şi-l 
linşează pe netrebnic. Rău aţi făcut că n-aţi adus cu voi 
măcar un bărbat; şi-n al doilea rând, rău aţi făcut că nu v- 
aţi pus măştile şi n-aţi venit pe întu-neric. Aţi adus cu voi o 
jumătate de bărbat, pe Buck Harkness, şi dacă nu l-aţi fi 
avut nici pe-ăsta, v-aţi fi pierdut vremea sporovâind de-a 
surda. Nu prea aveaţi chef să veniţi încoace, aşa-i? Omul de 
rând nu trage la harţă şi la primejdie. Şi voi aşijderea. Dar 
când o jumătate de om ca Buck Harkness ăsta se apucă să 
strige: „Linşaţi-l! Linşaţi-l!”, vi-e frică să daţi înapoi, ca nu 


cumva să se vadă că sunteţi nişte laşi, şi-atunci urlaţi ca 
bezmeticii, vă atârnaţi de pulpana neisprăvitului şi veniţi 
valvârtej, jurând c-o să faceţi şi-o să dregeţi. O gloată e tot 
ce poate fi mai vrednic de plâns. Iar armata ce-i? Tot o 
gloată, care se luptă nu fiindcă oamenii ei ar fi curajoşi din 
fire, ci fiindcă-s mulţi, şi fiindcă li-e frică de ofiţeri. Dar o 
gloată care n-are nici un bărbat în fruntea ei e şi mai 
vrednică de plâns. Şi-acum, hai, luaţi-vă călcâiele la spinare 
şi căraţi-vă acasă, târâturilor! Aici, în Sud, dacă vrei să 
linşezi pe cineva, nu se poate decât pe întuneric, cu măşti 
pe obraji şi sub comanda unui bărbat. Căraţi-vă şi luaţi cu 
voi şi jumătatea de om care v-a adus! încheie el ridicând 
ameninţător flinta, cu degetul pe trăgaci. 

Oamenii se dădură numaidecât înapoi, risipindu-se care 
încotro. Buck Harkness se târa în urma tuturor, cu o mutră 
plouată. Cât despre mine, aş fi putut să mai stau, da” n- 
aveam nici un chef. 

M-am dus la circ şi m-am tot învârtit pe-acolo, pân-a tre- 
cut paznicul - şi-atunci, ţuşti! m-am strecurat pe sub cort. 
Aveam la mine piesa de un pol şi ceva mărunţiş, dar mă 
gândeam că nu strică să păstrez banii, fiindcă niciodată nu 
ştii ce ţi se poate întâmpla când te afli departe de casă, 
printre străini. Oricât de prevăzător ai fi, tot nu-i destul. Nu 
zic, face să cheltuieşti banii pe circ, când n-ai încotro, da! n- 
are nici un rost să fii mână spartă. 

Era un circ în toată legea. Să-i fi văzut pe artişti! Când au 
intrat în arenă, n-am pomenit ceva mai frumos: veneau 
călări, perechi-perechi, câte un domn şi-o doamnă, cot la 
cot; bărbaţii, vreo douăzeci la număr, purtând doar izmene 
şi tricouri, călăreau desculți şi fără scări, cu mâinile lipite 
de coapse. Femeile, frumoase foc, semănau cu nişte regine 
şi purtau rochii scumpe, bucşite cu diamante. Cine ştie câte 
milioane de dolari costau rochiile astea! În viaţa mea n-am 
văzut ceva mai grozav. Rând pe rând s-au ridicat în picioare 
pe cai şi-au început să se învârtă în jurul arenei, 
înmlădiindu-se cu graţie. Bărbaţii, înalţi şi zvelţi, îşi aplecau 


uşor capetele sub pânza cortului, iar femeile, cu rochii de 
mătase ce li se înfoiau în jurul coapselor ca petalele 
trandafirilor, păreau nişte umbrele minunate. Alergau din 
ce în ce mai repede, dansând şi ridicând în aer când un 
picior, când celălalt, în timp ce caii se aplecau tot mai mult, 
iar starostele trupei se învârtea mereu în jurul stâlpului din 
mijlocul arenei, plesnind din biciuşca şi strigând: Hi! Hi! În 
spatele lui, clovnul făcea fel de fel de ghiduşii, care mai de 
care mai năstruşnice. 

Curând, toţi călăreţii sloboziră hăţurile. Femeile îşi lipiră 
mâinile de coapse, iar bărbaţii îşi încrucişară braţele pe 
piept. Să fi văzut ce se mai aplecau caii! Şi-aşa, unul după 
altul, intrau în arenă şi ieşeau, după ce făceau o plecăciune 
grozavă în faţa spectatorilor, care aplaudau înnebuniţi de 
plăcere. 

Pe arena circului se săvârşeau adevărate minuni. Publicul 
se tăvălea de râs privind năzdrăvăniile clovnului, care n- 
avea astâmpăr. N-apuca bine starostele să-i spună o vorbă, 
că el îi şi trântea în obraz una din glumele lui fără pereche. 
Nu puteam pricepe cum naiba-i treceau prin cap atâtea 
deodată şi cum de le brodea aşa de repede şi aşa de bine. 
Mie nu mi-ar fi trecut prin cap atâtea glume nici într-un an 
întreg. 

După câtva timp, un beţiv încercă să intre în arenă, zicând 
că vrea şi el să călărească, cică se pricepea de minune. 
Degeaba încercară să-l oprească, nici nu voia să audă. 
Reprezentaţia încetase din pricina lui. Spectatorii începură 
să-l huiduiască şi să-şi râdă de el. Scos din fire, beţivanul 
făcu gălăgie, întărâtându-i şi mai mult pe spectatori. Câţiva 
dintre ei se ridicară de pe bănci şi se repeziră spre arenă, 
strigând: „Daţi-i una! Afară cu el!” Vreo două muieri 
începură să ţipe. Atunci starostele trupei se simţi dator să 
rostească un mic discurs, zicând că speră că spectacolul nu 
va mai fi tulburat şi că dacă beţivanul făgăduieşte să nu mai 
facă scandal, o să-i dea voie să-ncalece, numai să se poată 
ţine pe cal. Publicul încuviinţă râzând, iar zurbagiul se sui 


pe un cal, care numaidecât începu să sară şi să dea din 
copite, târând după el doi grăjdari ai circului care i se 
agăţaseră de hăţuri, ca să-l oprească. Beţivanul se atârnase 
de greabănul animalului şi la fiece săritură, picioarele i se 
bălăbăneau în aer. Spectatorii, care se ridicaseră de la 
locurile lor, aclamau şi râdeau cu lacrimi. 

În cele din urmă, în ciuda grăjdarilor care tot trăgeau de 
hăţuri, calul scăpă din strânsoare şi porni valvârtej jur 
împrejurul arenei, cu nătărăul ăla agăţat de greabănul lui, 
bălăbănindu-şi până la pământ când un picior, când celălalt. 
Publicul să înnebunească, nu alta. Pe mine însă treaba asta 
nu mă îndemna de loc să râd. Tremuram pentru viaţa lui. 
Deodată însă beţivanul se opinti, apucă hăţurile şi sări în 
picioare pe spinarea calului, apoi dădu drumul hăţurilor şi 
rămase aşa, în vreme ce calul gonea ca turbat. Se ţinea 
drept şi cu atâta uşurinţă, de parcă în viaţa lui nu pusese 
rachiu în gură. Fără veste, începu să-şi smulgă ţoalele de pe 
el, azvârlindu-le în aer, de se făcu întuneric. Una peste alta, 
lepădă vreo şaptesprezece rânduri de haine. Acum părea 
zvelt şi chipeş, îmbrăcat într-un costum fain şi pestriţ de-ţi 
lua ochii. După ce-şi domoli armăsarul cu pleasna biciului, 
sări jos, făcu o plecăciune de toată frumuseţea şi porni 
țopăind spre vestiar, în vreme ce spectatorii urlau de 
plăcere şi uimire. 

Să fi văzut ce mutră a făcut starostele trupei când şi-a dat 
seama că fusese dus de nas - şi încă de unul din oamenii lui! 
Şmecherul ăla scornise totul din capul lui, fără să spună 
nimănui o vorbă! Drept să spun, nu-mi venea nici mie la 
socoteală că mă prinsesem, dar ştiu că n-aş fi vrut să fiu în 
pielea starostelui nici pentru o mie de dolari. 

Pe legea mea, or fi fiind pe lume circuri mai de soi ca ăsta, 
dar eu unul nu le-am văzut pân-acum. Oricum, pentru mine 
era un circ grozav şi ori de câte ori mi-o mai ieşi în cale, s-a 
asigurat de un client. 

În aceeaşi seară am dat şi noi o reprezentaţie. N-a venit 
multă lume, doar vreo duzină de persoane - cât să-ţi scoţi 


cheltuielile. Au râs tot timpul, scoţându-l din sărite pe duce. 
Nu-i vorbă, spectatorii n-au avut răbdare să stea până la 
sfârşit şi-au plecat cu toţii, afară de un băieţaş care 
adormise. Ducele zicea că bădăranii ăştia din Arkansas nu-s 
în stare să-l guste pe Shakespeare şi că le trebuie cu totul 
altceva - nişte comedioare ieftine, ba poate chiar ceva şi 
mai rău. „Ştiu eu care-i genul lor!” spuse el. 

A doua zi de dimineaţă ducele făcu rost de nişte coli mari 
de hârtie de împachetat şi de niţică vopsea neagră şi 
mâzgăli câteva afişe pe care le lipi pe zidurile caselor din 
târg. Pe afişe scria: 

ÎN SALA JUDECĂTORIEI! 

Numai trei seri!!! 

Tragedienii cu renume mondial. 

DAVID GARRICK-JUNIOR şi. 

EDMUND KEAN-SENIOR. 

De la teatrele din Londra şi de pe Continent în 
zguduitoarea lor tragedie. 

GIRAFA REGELUI sau. 

MINUNEA REGEASCĂ!!! 

Cinzeci de cenți intrarea. 

În josul afişului stătea scris cu litere uriaşe: 

INTRAREA FEMEILOR ŞI COPIILOR INTERZISĂ 

— Dacă nici chestia asta nu i-o aduce în sală, se cheamă că 
eu nu cunosc Arkansasul! spuse ducele. 

CAPITOLUL XXIII. 

Ducele şi regele se canoniră toată ziua să înjghebeze o 
scenă, o cortina şi o rampă - adică un şir de lumânări. În 
schimb, în seara aceea sala se umplu vârf, cât ai bate din 
palme. Când văzu că nu mai încape nimeni, ducele plecă de 
la uşa de intrare şi trecu prin culise în scena. Proţăpindu-se 
în faţa cortinei, rosti o scurtă cuvântare în care-şi lăudă 
marfa, zicând că tragedie senzaţională ca asta nu s-a văzut 
încă pe lume. După ce trăncăni despre piesă şi despre 
Kean-senior, care juca rolul ăl mai principal, ducele ridică 
cortina, taman în clipa când socoti că publicul e aţâţat la 


culme şi nu mai poate de nerăbdare. În clipa următoare 
apăru şi regele, târându-se în patru labe, gol-puşcă şi vopsit 
din cap până-n picioare în toate culorile curcubeului. Şi... 
dar mai bine să lăsăm restul înfăţişării sale. Arăta ceva de 
speriat, dar şi grozav de caraghios. Oamenii se prăpădeau 
de râs. Când isprăvi cu scălâmbăielile şi se rostogoli afară 
din scenă, spectatorii aplaudară şi zbierară aşa de tare, că 
regele trebui să se întoarcă şi s-o ia de la-nceput, nu o dată, 
ci de două ori. Şi o vacă s-ar fi tăvălit de râs văzând 
giumbuşlucurile tontului ăluia bătrân. 

În cele din urmă, ducele trase cortina şi, după ce se în- 
clină în faţa publicului, spuse că din pricina angajamentelor 
urgente pentru teatrul Drury Lane din Londra, unde s-au şi 
vândut toate biletele, marea tragedie avea să mai fie jucată 
doar de două ori în localitate. 

După ce mai făcu o plecăciune, le spuse că în caz căa 
izbutit să-i distreze şi să-i înveţe câte ceva, le-ar rămâne 
îndatorat dacă ar binevoi să-şi îndemne prietenii să vină şi 
ei la spectacol. 

Vreo douăzeci de voci zbierară: 

— Ce, s-a şi terminat? Asta-i tot? 

— Da - răspunse ducele. 

A urmat o tevatură nemaipomenită. 

— Ne-au tras pe sfoară! urlau spectatorii, scoşi din minţi. 
Apoi se ridicară în picioare şi se repeziră spre scenă şi spre 
vestiţii tragedieni. 

Dar un găligan chipeş sări de pe o bancă şi răcni mai tare 
ca toţi: 

— Fraţilor, staţi niţel! Vreau să vă spun doar o vorbă. 
(Oamenii se opriră s-asculte.) Aşa-i, am fost traşi pe sfoară, 
şi-ncă cum! Dar n-are rost s-ajungem de râsul târgului şi să 
nu ne putem spăla de ruşinea asta cât om trăi. Eu zic să 
plecăm în linişte de-aici şi să le vorbim şi celorlalţi despre 
spectacol, ca să vină şi ei. Aşa, o să fim cu toţii în aceeaşi 
oală. Nu-i mai cuminte aşa? 


— Aşa-i, aşa-i! Are dreptate judele! strigară ceilalţi într-un 
glas. 

— Atunci, aşa rămâne. Nu spuneţi nimănui c-am fost traşi 
pe sfoară. Duceţi-vă acasă şi sfătuiţi pe fiecare să vină să 
vadă tragedia. 

A doua zi, tot târgul nu vorbi decât despre frumuseţea 
spectacolului, iar seara, sala se umplu din nou până la refuz 
şi publicul înghiţi găluşca, la fel ca la prima reprezentaţie. 

După spectacol, m-am întors cu regele şi cu ducele şi-am 
cinat pe plută; cam pe la miezul nopţii, ăi doi ne porunciră, 
mie şi lui Jim, să pornim cu pluta la vale şi s-o ascundem cu 
vreo două mile mai jos de târg. 

A treia seară, sala se umplu şi mai vârtos, de data asta cu 
oamenii care văzuseră spectacolul în primele două seri. 
Aflându-mă la intrare, lângă duce, am băgat de seamă că 
toţi cei care intrau aveau buzunarele burdugşite sau 
ascundeau sub haină ceva ce nu mirosea de loc a odicolon, 
ci mai degrabă a ouă clocite, varză stricată şi alte alea. 
Puteam să jur ca-n sală intraseră şi nişte pisici moarte - le 
ştiu eu bine mirosul. Să tot fi fost vreo şaizeci şi patru de 
bucăţi. 

M-am strecurat în sală, dar n-am putut rămâne mai mult 
de un minut; amestecul de duhori era prea tare pentru 
nasul meu. 

Când văzu că sala era arhiplină, ducele dădu câţiva 
gologani unui flăcău, rugându-l să-i ţină puţin locul la uşă, 
apoi porni spre ieşire. 

Eu după el. Când am ajuns afară, îmi zise, pe întuneric: 

— Ia-o la picior până ieşi din târg şi p-ormă tuleşte-o la 
plută. Închipuie-ţi că te fugăreşte diavolul, auzi? 

Am luat-o Ia fugă, iar el m-a urmat. Am ajuns împreună la 
plută. În mai puţin de două secunde, pluta porni la vale, 
spre mijlocul râului. Era o noapte întunecoasă şi liniştită. 
Nimeni nu scotea o vorbă. Mă gândeam că nenorocitul ăla 
de rege are acum de furcă cu publicul. Când colo, peste 
câteva clipe îl văzui târându-se afară din wigwam. 


— Ei, cum a mers treaba de data asta, duce? întrebă el. 

Nici nu dăduse prin târg, pezevenghiul. 

Am aprins felinarul abia când am ajuns cu vreo zece mile 
mai jos de târg. Ne-am aşezat să cinăm, iar ducele şi regele 
s-au tăvălit de râs, amintindu-şi de festa pe care le-o 
jucaseră târgoveţilor. 

— Ce mocofani! Ce tembeli! spunea ducele. Puteam să jur 
că prima serie o să-şi ţină gura ca să-i bage şi pe ăilalţi la 
apă. Şi ştiam că a treia seară au de gând să ne umile, 
socotind că le-a venit şi lor rândul. Ce n-aş da să le văd 
mutrele, acu' că le-a venit rândul! Aş da oricât ca să văd şi 
eu ce-au să facă. Te pomeneşti c-au să tragă un chef, că 
provizii şi-au adus destule! 

În cele trei seri, potlogarii agonisiseră patru sute şaizeci şi 
cinci de dolari! În viaţa mea n-am văzut atâta bănet strâns 
cu japca în felul ăsta. 

După ce adormiră şi-ncepură să tragă la aghioase, Jim 
rupse tăcerea: 

— Ascultă, Huck, pe tine nu te miră cum se poartă regii 
ăştia? 

— Nu mă miră de loc. 

— De ce, Huck? 

— Păi, aşa li-e firea. Cred că toţi sunt la fel. 

— Bine, Huck, dar regii ăştia ai noştri sunt nişte pramatii, 
zău! 

— Asta zic şi eu. Pe câte ştiu, toţi regii sunt nişte pramatii. 

— Zău? 

— N-ai decât să citeşti despre ei în orice carte de istorie, 
şi-o să-ţi dai seama. Uită-te la Henric al optulea34; al 
nostru-i un înger pe lângă ăla. Uită-te şi la Carol al doilea, la 
Ludovic al paiş'pelea, la Ludovic al cin'şpelea, la Iacob al 
doilea, la Eduard al doilea, la Richard al treilea şi la alţi 
patruzeci de regi, şi la toate heptarhiile saxone, care-au 
făcut atâta tărăboi pe vremuri. Tii, să-l fi văzut pe Henric al 
optulea când era flăcău! Era o grădină de băiat, nu alta! Nu 
trecea zi fără să-şi ia o nevastă şi-a doua zi poruncea să i se 


taie capul, cu nepăsarea cu care ar fi cerut nişte jumări. 
Zicea:, Aduceţi-o pe Nell Gwynn!” I-o aduceau, iar a doua zi 
dimineaţa spunea: „Lăiaţi-i capul!” Şi i-l tăiau. „Aduceţi-o pe 
Jane Shore!” zicea el. Şi ea venea. „Lăiaţi-i capul!” spunea 
el, a doua zi. Şii-ltăiau. „Chemaţi-o pe frumoasa 
Rozamunda” - şi frumoasa Rozamunda se înfăţişa 
numaidecât. A doua zi dimineaţa regele striga: „Lăiaţi-i 
capul!” Le silea pe fiecare din ele să-i spună câte o poveste 
şi nu s-a lăsat până n-a strâns o mie şi una de poveşti din 
astea, pe care le-a pus p-ormă într-o carte de-i zicea 
Judecata de apoi.35 Drept să-ţi spun, mai potrivit nume nici 
că se putea. Mă Jim, tu nu-i cunoşti pe regi, da' eu îi ştiu 
bine. Boşorogu' ăsta al nostru e unul dintre ăi mai de 
treabă regi din toată istoria. Uită-te la Henric ăla. Într-o 
bună zi i se năzăreşte dumnealui să se-ncontreze cu ţara 
noastră. Şi ce crezi că face? Îi dă cumva de ştire ca să-i lase 
timp să se pregătească? Da' de unde! Hodo-ronc-tronc, 
azvârle-n mare tot ceaiul de pe corăbiile din portul 
Boston36, îi trage o declaraţie de independenţă şi-şi 
pofteşte duşmanul să vină, dacă-i dă mâna. Aşa lucra 
dumnealui, nu dădea niciodată răgaz adversarului. Pe tat- 
su, ducele de Wellington, începuse să-l cam bănuiască de 
ceva. Da' crezi că i-a spus-o sau că i-a cerut socoteală? Da' 
de unde! L-a înecat ca pe-un pisoi, într-un poloboc cu 
poşircă. Ce crezi că făcea când careva îşi uita banii lângă 
el? Îi şterpelea numaidecât. Să zicem că-l plăteai pentru o 
treaba oareşcare şi se întâmpla să nu te ţii de capul lui: 
făcea totul pe dos. Când deschidea gura, era jale: dacă n-o 
închidea repede la loc, minciunile ieşeau buluc, una după 
alta. Vezi ce fel de păduche era Henric ăla? Să fi fost el în 
locul ăstor doi, le-ar fi tras târgoveţilor o păcăleala şi mai şi. 
Nu zic c-ai noştri-s nişte mieluşei, fiindcă, dacă stai să le 
judeci isprăvile, nu-s de loc nişte mieluşei, dar pe lângă ăla 
sunt aur. Ce mai încolo-ncoace, regii sunt regi şi trebuie să 
le-nghiţi câte unele. Toţi sunt nişte pramatii. De, aşa au fost 
crescuţi, ce să le faci! 


— Dar bine, Huck, ăsta pute al dracului! 

— Toţi put la fel, Jim. N-ai ce-i face. Istoria nu ne arată cum 
poate fi schimbat mirosul regilor. 

— Ducele mai merge, oarecum... 

— Da, un duce e altceva. Da' nu-i cine ştie ce deosebire. 
Ăsta al nostru nu-i prea de soi. Când se-mbată, nici cu lupa 
nu l-ai putea deosebi de-un rege. 

— Să ştii, Huck, că-s sătul de ei, mi s-a urât să-i tot văd. 

— Şi mie la fel, Jim. Dar cu ăştia doi n-avem încotro. 
Trebuie să ne amintim că sunt ce sunt şi să-i răbdăm. 
Câteodată, aş vrea s-aud de-o ţară care-a scăpat de regi! 

La ce bun să-i spun lui Jim că ăştia nu erau rege şi duce 
sadea? Ar fi fost zadarnic. Şi apoi, între noi fie vorba, ăştia 
nu se deosebeau cu nimic de âi adevăraţi. 

M-am dus la culcare şi Jim nu m-a sculat când mi-a venit 
rândul să stau de veghe. De la o vreme făcea destul de des 
treaba asta. Când m-am trezit în zori, şedea acolo cu capul 
între genunchi şi se căina amarnic. M-am făcut că nu bag 
de seamă. Ştiam eu ce-l doare: se gândea la nevastă şi la 
copii, care rămăseseră hăt-departe. 1 se rupea inima de 
dorul lor. Nu mai fusese niciodată atât de departe de-ai lui, 
şi sunt sigur că ţinea la ei la fel ca oamenii albi. Poate să vi 
se pară cu-rios, dar eu unul aşa socot. I se întâmpla deseori 
să se văicărească şi să ofteze, mai ales noaptea, când 
credea că dorm. Îl auzeam spunând: „Sărmana mea 
Lizabeth! Bietu' meu Johnny! Sărăcuţii de voi! E tare greu! 
N-o să vă mai văd poate niciodată, niciodată!” 

Jim ăsta era un negru tare de treabă. 

Fără să vreau, am adus vorba de nevastă-sa şi de copii, iar 
el mi-a răspuns: 

— Mi-e inima aşa grea fiindcă mai adineauri am auzit ceva 
pe malu' ălălalt, un zgomot, o izbitură, care mi-a amin-tit de 
ziua când m-am purtat aşa urât cu Lizabeth. Ea avea doar 
patru anişori, când a căzut bolnavă de scarlatină. A fost 
greu bolnavă, dar s-a făcut bine; şi într-o zi, când se-nvârtea 
prin odaie, i-am zis: „închide uşa!” Ea a stat pe loc şi s-a 


uitat la mine, zâmbind. Atunci am strigat la ea, scos din să- 
rite: „Ce, n-auzi? închide uşa!” Dar ea nu s-a mişcat, şi-a 
urmat să zâmbească, iar eu fierbeam. „[i-arăt eu ţie!” i-am 
strigat şi i-am dat una în cap. Fetiţa a căzut lată, iar eu m- 
am dus în odaia de-alături, şi-am stat acolo vreo zece 
minute. Când m-am întors, uşa tot deschisă şi fetiţă-n 
mijloc, cu ochii în jos şi cu faţa scăldată-n lacrimi. Plin de 
ciudă, am pornit spre ea, dar atunci (uşa se deschidea din 
afară), chiar în clipa aia vântul a trântit uşa în spatele ei - 
trosc! şi, doamne, fetiţa nu s-a mişcat din loc. Am simţit că- 
mi iese sulletu' şi... şi... nu mai ştiu ce-am simţit. M-am târât 
afară, tremurând tot, am ocolit casa şi-am deschis uşa încet, 
apoi am vârât capul în uşă, înapoia fetiţei, şi-am strigat 
deodată la ea, tare de tot, dar ea nu s-a clintit din loc! O, 
Huck, am plâns atunci în hohote şi-am luat-o în braţe şi am 
zis: „Sărăcuţa de ea, Dumnezeu să-l ierte pe bietu' Jim, căci 
el nu-şi iartă cât o trăi!” 

Da, Huck, fetiţa era surdă şi mută ca o stană de piatră, iar 
eu m-am purtat aşa urât cu ea! 

CAPITOLULXXIV. 

A doua zi, spre seară, ne-am oprit în mijlocul râului, sub un 
mic ostrov acoperit de sălcii, de unde se vedea câte un 
târguşor pe fiece mal. Regele şi ducele se apucară să 
ticluiască un plan pentru cele două târguşoare. Jim îi spuse 
ducelui că nădăjduieşte că treaba asta n-o să le ia decât 
câteva ore, fiindcă tare se plictisea şi se chinuia când era 
nevoit să zacă în wigwam, legat cu o funie. Într-adevăr, 
când îl lăsam singur, trebuia să-l legăm, altminteri, dac-ar fi 
dat cineva peste el, slobod şi neînsoţit de nimeni, l-ar fi luat 
la ochi. Ducele recunoscu şi el că nu-i nici o plăcere să stai 
legat fedeleş toată ziulica, şi-i făgădui c-o să născocească el 
ceva ca să-l scutească de chinul ăsta. 

Ducele era tare isteţ la minte, aşa că născoci degrabă 
ceva. Îl îmbrăcă pe Jim în costumul regelui Lear (un halat 
lung de stambă, o perucă albă şi favorite din păr de cal). P- 
ormă luă fardul de teatru şi-i vopsi lui Jim obrajii, mâinile, 


urechile şi gâtul, făcându-i-le albastre-vineţii, întocmai ca 
ale unui om înecat de vreo nouă zile. De când sunt n-am 
văzut ceva mai îngrozitor. Ducele luă apoi o tăbliță şi scrise 
pe ea: „Arap bolnav, dar neprimejdios dacă-i lăsat în pace”. 

Bătu în cuie tăbliţa de o şipca, pe care o înfipse în faţa 
wigwamului. Jim era mulţumit. Zicea că-i mult mai bine aşa, 
decât să stea legat în fiece zi şi să tremure ca varga de câte 
ori auzea vreun zgomot: i se părea că trec ani până ne- 
ntorceam să-l dezlegăm. Ducele-i spuse să stea liniştit şi-l 
sfătui ca la caz de-şi bagă cineva nasul pe-acolo, să iasă din 
wigwam şi să se scălâmbăie puţin, scoțând un urlet-două, ca 
o sălbăticiune; musafirii nepoftiţi au să se cărâbănească mai 
mult ca sigur, lăsându-l în plata Domnului. 

Socoteala era foarte bună. Eu însă cred că un om cu scaun 
la cap nici n-ar mai fi aşteptat să-l audă urlând: Jim arăta ca 
un mort, ba chiar mai urât, pe legea mea! 

Potlogarii ăia aveau de gând să încerce din nou „Minunea 
regească” ce le adusese atâtea parale, dar pân” la urmă se 
răzgândiră, zicând c-ar fi primejdios, deoarece între timp 
vestea se putea lăţi pân-aici. Nu găsiră însă ceva mai bun, 
iar ducele spuse că se retrage pentru o oră-două, ca să-şi 
frământe creierii, doar-doar o găsi ceva potrivit pentru 
târguşorul de pe malul dinspre Arkansas. Cât despre rege, 
spuse că se duce în celălalt târguşor, fără nici un plan de 
bătaie, dar încredinţat că pronia - mai bine zis diavolul - o 
să-i arate calea cea mai nimerită. 

În târgul unde ne oprisem ultima oară, ne cumpărasem cu 
toţii haine noi. Regele şi le îmbrăcă pe-ale sale şi-mi spuse 
să mă-nţolesc şi eu. Se-nţelege că l-am ascultat. Regele îşi 
luase un costum negru şi arăta acum fercheş şi spălăţel. 
Nu-mi închipuiam că haina poate schimba aşa de mult un 
om. Înainte, arăta ca un boşorog răpciugos, dar acum, când 
îşi scotea pălăria nouă şi albă de pâslă şi făcea o plecăciune, 
zâmbind, părea atât de nobil, bun şi cucernic, c-ai fi jurat că 
scăpase de-a dreptul din Arca lui Noe, sau că-i moş 
Leviticus37 în carne şi oase. 


Jim curăţă barca, iar eu mă aşezai la vâsle. Cu vreo trei 
mile mai sus de târg se zărea un vapor mare, care trăsese 
la mal de vreo două ore, ca să încarce nişte marfă. 

— Cu ţoalele astea pe mine - îmi spuse regele - ar fi mai 
bine să se creadă că vin de la Saint Louis sau de la 
Cincinnati, sau dintr-alt oraş mare. Du-mă la vapor, 
Huckleberry. O să sosim cu el în târg. 

Nu trebuia să mă roage de două ori ca să merg cu vaporul. 
Am adus barca la mal, cu vreo jumătate de milă mai sus de 
târg, apoi am luat-o în lungul malului râpos, prin apa lină. 
Curând, am trecut pe lângă un flăcău cu o înfăţişare 
copilăroasă, care şedea pe-un butuc şi-şi ştergea năduşeala 
de pe obraji, că era o arşiţă de te topeai. Alături de el se 
vedeau doi desagi cât toate zilele. 

— Opreşte-aici! îmi porunci regele. Încotro mergi, băiete? 
îl întrebă el pe flăcău. 

— La vapor. Mă duc la Orleans. 

— Sui-te-aici! zise regele. Stai niţel, valetul meu o să te- 
ajute să-ţi cari sacii. Adolf, du-te şi ajută-l pe domnu” - 
adăugă el, întorcându-se spre mine. 

Şi-aşa am pornit tustrei. Flăcăul nu mai ştia cum să ne 
mulţumească. Zicea că-i al naibii de greu să umbli cu 
calabalâcul în spate pe-o vreme ca asta. Îl întrebă pe rege 
încotro se duce, iar el îi răspunse că venea de la deal şi că 
se oprise de dimineaţă în celălalt târg, iar acum se ducea la 
ferma unui vechi prieten, cu câteva mile mai sus. 

— Când v-am văzut - îi spuse flăcăul - m-am gândit: „Na, 
iacătă-l şi pe domnu' Wilks, era cât pe ce să pice la ţanc”. 
Da' p-orm [mi-am zis: „Nu cred să fie el, că dac-ar fi, n-ar 
merge-n susu' apei”. Aşa-i că nu sunteţi dumnealui? 

— Numele meu e Blodgett. Alexander Blodgett, mai bine 
zis, cuvioşia sa Alexander Blodgett, căci sunt unul din 
slujitorii prea plecaţi ai Domnului. Asta nu mă împiedică să- 
mi pară rău că domnul Wilks n-a sosit la timp, dar 
nădăjduiesc că nu pierde nimic prin această întârziere. 


— De pierdut, nu pierde nici o avere, pentru că oricum tot 
o să-i pice lui, n-am eu grijă de-asta, dar a pierdut prilejul 
să-l mai vadă pe frate-su Peter în viaţă. S-ar putea să nu-i 
pese, cine ştie! Da' frate-său ar fi dat orice ca să-l vadă 
înainte de a-şi da duhul. În ultimele trei săptămâni n-a 
vorbit decât despre asta, nu-l văzuse din copilărie! Cât 
despre celă-lalt frate, William, pe ăla nu l-a văzut niciodată. 
Ăla-i surdomut şi n-are mai mult de treizeci-treizeci şi cinci 
de ani. Singurii din familie care-au hălăduit pân locurile 
astea au fost George şi Peter. George era căsătorit, da” şi el 
şi nevastă-sa şi-au dat şufletu' anu' trecut. Harvey şi William 
sunt singurii care-au mai rămas. Şi cum vă spusei, n-au 
sosit la vreme. 

— Le-a trimis vorbă careva? 

— Păi, sigur! Acu” o lună-două, când Peter a căzut întâiaşi 
dată la pat. Zicea atunci că n-are să se mai scoale. Ştiţi, era 
cam bătrâior, iar fetele lui George erau prea tinere ca să-i 
ţină tovărăşie, afară de Mary Jane, roşcovana. De-aia, după 
moartea lui George şi-a nevesti-şi, a rămas cam singur şi nu 
prea mai avea chef de viaţă. Dar tânjea să-i vadă pe Harvey 
şi pe William, nu de alta, da' era dintre ăi care nu le vine 
uşor să-şi facă testamentul. A lăsat o scrisoare pentru 
Harvey, în care-i spune unde-a ascuns banii şi cum vrea să- 
şi împartă restu' averii, ca să nu ducă lipsă de nimic fetele 
lui George, nu de alta, da' George nu le-a lăsat nici o 
leţcaie. Altceva în afară de răvaşul ăla n-a vrut să scrie. 

— Şi ce crezi, de ce n-o fi venit Harvey? Unde stă cu casa? 

— Ehei, taman în Anglia, la Sheffield. E pastor acolo. N-a 
pus niciodată picioru' în ţara asta. Înainte, n-a prea avut 
vreme, şi poate că n-o fi primit nici scrisoarea. 

— Ce păcat că n-a mai apucat să-şi vadă fraţii, bietul de el! 
Şi zici că mergi la Orleans? 

— Ba chiar şi mai departe. Miercurea viitoare plec cu 
vaporul la Rio de Janeiro. Am un unchi acolo. 

— E o călătorie cam lungă, dar o să-ţi placă. Şi mie mi-ar 
plăcea. la spune, Mary Jane e cea mai mare? Dar alelalte ce 


vârstă au? 

— Mary Jane are nouăşp'ce ani, Suzana are cin'şpe, iar 
Joanna vreo pai'şpe. Asta împarte pomeni la săraci şi are o 
buză de iepure. 

— Sărăcuţele! Singure pe lumea asta haină! 

— Putea să le fie şi mai rău. Bătrânul Peter avea mulţi 
prieteni şi-au să aibă ei grijă să nu li se-ntâmple nimic rău 
fetelor. E acolo Hobson, preotu' baptist, diaconu' Lot Hovey, 
p-ormă Ben Rucker şi Abner Shackleford, şi Levi Bell, 
avocatu', p-ormă doctoru' Robinson, şi nevestele lor, şi 
văduva Bartley şi... da, o mulţime de prieteni. Da' cu ăştia 
Peter era prieten la toartă şi pomenea uneori de ei în 
scrisorile sale, aşa că Harvey o să ştie de unde să-şi aleagă 
prietenii, când o să sosească aici. 

Bătrânul îl tot descusu pe flăcău, până când acesta îşi 
deşertă întreg sacul. Pezevenghiul voia să ştie tot ce se 
întâmplă în târgul ăla afurisit: şi ce-i cu familia Wilks, şi ce 
meserie avusese Peter (fusese tăbăcar), şi cu ce se 
îndeletnicise George (ăla fusese dulgher), şi ce-nvârteşte 
Harvey (ăsta era pastor reformat), şi câte şi mai câte, de nu 
mai isprăvea. În cele din urmă-l întrebă: 

— Da' de ce voiai să te duci pe jos până la vapor? 

— Fiin'că-i un vapor mare, care merge la Orleans, şi mi- 
era teamă că n-o să oprească aici. Vapoarele mari nu opresc 
când le fluieri. Alea din Cincinnati opresc, dar ăsta-i din 
Saint Louis. 

— la spune, Peter Wilks era bogat? 

— Da, da, avea ceva avere. Avea case şi pământ şi umblă 
vorba c-ar fi ascuns pe undeva vreo trei-patru mii de dolari 
bani gheaţă. 

— Când zici c-a murit? 

— N-am zis, da' a murit aseară. 

— Îl îngroapă mâine, de bună seamă. 

— Da, pe la amiază. 

— Mare nenorocire, da' ce să-i faci? Mai devreme sau mai 
târziu toţi sfârşim aşa. Totul e să fii pregătit. Atunci mori cu 


cugetul împăcat. 

— Aşa-i, dom'le. E âl mai bine. Tot aşa-mi zicea şi maică- 
mea. 

Când am ajuns la vapor, era aproape gata cu încărcarea, 
aşa că în curând porni, însă fără noi. Plimbarea mea a căzut 
baltă, fiindcă regele îşi schimbase gândul. După ce plecă 
vaporul, regele îmi porunci să vâslesc cale de încă o milă, 
până la un loc pustiu; când am ajuns acolo, sări pe mal şi-mi 
zise: 

— Dă fuga înapoi şi adu-mi-l pe duce! Adu-mi şi 
geamantanele alea noi. Dacă s-a dus cumva pe malul 
celălalt, du-te acolo şi adu-l încoace. Spune-i să lase totul, 
orice-ar fi. Hai, mişcă-te! 

Am priceput eu ce punea la cale, da' n-am scos o vorbă, 
fireşte. După ce m-am întors cu ducele, am ascuns barca, 
iar ei s-au aşezat pe un buştean şi regele i-a povestit de-a 
fir-a-păr tot ce-i spusese flăcăul ăla, fără să uite nici un 
cuvinţel. Se silea tot timpul să vorbească la fel ca un englez 
sadea şi zău că pentru un mocofan ca el nu era rău de loc. 
N-aş fi în stare să-l imit şi nici nu-ncerc. Da' zău, era destul 
de bine. 

— Ce-ai zice ca tu să fii ăla surdomut, Bilgewater? îl 
întrebă el deodată. 

— Las” pe mine! zise ducele şi-i mărturisi că jucase cândva 
pe scenă rolul unui surdomut. 

Aşteptară apoi să se ivească un vapor. Pe la vreo cinci 
după-amiază, trecură prin faţa noastră două vaporaşe, dar 
nu păreau să vină de departe. În cele din urma se ivi un 
vapor mare şi-i făcură semn. O barcă veni să ne ia şi ne 
suirăm pe bord. Vaporul venea tocmai de la Cincinnati şi 
când căpitanul află că mergeam doar vreo patru-cinci mile, 
începu să facă spume la gură şi să ne înjure, ameninţându- 
ne că n-o să ne debarce. Dar regele nu-şi pierdu cumpătul: 

— Dacă unor gentlemeni le dă mâna să plătească câte un 
dolar de fiece milă, ca să fie primiţi pe vapor şi duşi cu 
barca la mal, socot că şi vaporul îşi poate îngădui să-i ducă. 


Ăi de pe vapor se muiară auzind cuvintele astea. Când am 
ajuns în dreptul târgului, ne-au trimis cu barca la mal. Vreo 
douăzeci de oameni se adunaseră acolo văzând că se 
apropie barca. 

— Domnilor - îi întrebă regele - poate cineva dintre 
domniile voastre să-mi spună unde locuieşte Peter Wilks? 

Oamenii se uitară unul la altul şi dădură din cap, părând 
să spună; „Ce ţi-am zis eu?” Apoi unul din ei rosti cu 
blândeţe şi mâhnire în glas; 

— Îmi pare rău, domnule, dar nu vă putem spune decât 
unde a locuit până aseară. 

Într-o clipită, pezevenghiul se prăbuşi peste omul ăla, 
proptindu-şi bărbia de umărul lui, şi bolborosi printre 
lacrimi: 

— Vai! Bietul nostru frate! S-a dus şi n-am mai apucat să-l 
vedem! O, ce soartă vitregă! 

Apoi se întoarse sclifosindu-se şi făcându-i tot felul de 
semne prosteşti ducelui, care vă jur c-a scăpat un 
geamantan din mâna şi-a izbucnit şi el în plâns. 

N-am mai văzut în viaţa mea asemenea pramatii. 

Oamenii se strânseră în jurul lor şi încercară să-i ogoiască, 
spunându-le o mulţime de drăgălăşenii. Apoi le cărară în 
spinare geamantanele, la deal. Cei doi hoţomani se 
sprijineau de ei şi plângeau de mama focului, iar oamenii îi 
povesteau regelui despre ultimele clipe ale lui frate-său. 
Regele maimuţări în faţa ducelui această poveste, dând din 
mâini ca un bezmetic, iar după aceea amândoi se jeliră şi-l 
plânseră pe răposatul tăbăcar de parcă i-ar fi pierdut pe cei 
doi'şpe apostoli. 

Negru să mă fac dac-am mai pomenit aşa ceva! Îţi venea 
să roşeşti pentru tot neamul omenesc. 

CAPITOLULXXV. 

În două minute vestea dădu ocol târgului. Din toate părţile 
vedeai alergând oameni, unii trăgându-şi din mers cămaşa 
pe ei. În curând, ne-am pomenit în mijlocul unei mulţimi, 
care tropăia ca un regiment în marş. 


Vedeai la ferestre şi în pragul caselor puzderie de oameni 
şi nu trecea un minut făr' să auzi pe câte unul spunând 
peste gard: 

— Ei să fie? 

— Sigur că-s ei - răspundea cineva din mulţime. 

Când am ajuns în faţa casei, uliţa gemea de lume. Cele trei 
fete stăteau în prag. Mary Jane era într-adevăr roşcovană, 
dar cu toate astea era frumoasă foc. De bucurie că-i 
sosiseră unchii, ochii şi obrajii îi străluceau ca soarele. 
Regele îşi desfăcu larg braţele, iar Mary Jane i se agăţă de 
gât, în vreme ce fata cu buza de iepure sărea în braţele 
ducelui. 

A fost ceva ca-n basme! Mai toţi cei de faţă - în orice caz 
toate muierile - plângeau de bucurie văzându-i în sfârşit 
laolaltă şi cuprinşi de-o asemenea fericire. 

Deodată, am băgat de seama că regele-l împunge cu cotul 
pe duce şi-şi roteşte privirile prin încăpere. Zărind 
coşciugul aşezat într-un colţ, pe două scaune, porniră 
amândoi într-acolo, ţinându-se pe după umeri cu-o mâna şi 
ducându-şi-o pe cealaltă streaşină la ochi. Mergeau încet, 
cu paşi apăsaţi, iar oamenii se dădeau înapoi, ca să le facă 
loc, şi încremeneau fără să scoată o vorbă. Ici-colo se auzea 
câte un „sst!”. Bărbaţii îşi scoaseră pălăriile şi rămaseră cu 
capetele plecate, într-o tăcere deplină. Când ajunseră lângă 
sicriu, cei doi se aplecară şi priviră puţin, apoi izbucniră 
într-un hohot de plâns pe care puteai să-l auzi tocmai de la 
Orleans. Dup-aceea, se luară de gât şi, proptindu-şi fiecare 
bărbia în umărul celuilalt, bociră aşa vreo trei-patru 
minute. În viaţa mea n-am văzut oameni să verse atâta apă 
pe ochi. Plângeau şi ceilalţi, făcând în odaie o igrasie 
nemaipomenită. lar când cei doi trecură de o parte şi de 
cealaltă a coşciugului şi îngenuncheară acolo, rezemându-şi 
frunţile de capacul lui şi bolborosind fiecare câte o 
rugăciune, toată lumea începu să plângă cu sughiţuri, 
topindu-se de atâta jale. 


Plângeau şi bietele fete, iar mai toate muierile veneau la 
ele şi, fără să scoată o vorbă, le sărutau solemn pe frunte. 
Apoi, punându-le mâna pe creştet, îşi înălţau spre cer ochii 
şiroind de lacrimi şi se depărtau suspinând şi smiorcăind, ca 
să le facă praf pe celelalte. [i se-ntorceau maţele pe dos 
când le vedeai. 

În cele din urmă, regele se ridică, înaintă câţiva paşi şi, 
scremându-se niţel, îi trase un discurs, plin de lacrimi şi 
aiureli, zicând că ce încercare grea e pentru el şi pentru 
săr-manul lui frate pierderea răposatului pe care n-au mai 
apucat să-l vadă în viaţă, după o călătorie aşa de lungă, de 
patru mii de mile. 

— Dar binecuvântatele voastre lacrimi de compătimire - 
urmă el - ne alină şi ne sfinţesc durerea. 

Le mai spuse că el şi frate-su le mulţumesc din inimă, 
fiin'că din gură n-ar fi în stare, vorbele fiind prea palide şi 
prea reci ca să dea glas acestei recunoştinţe, şi tot felul de 
nerozii de-astea, de ţi se făcea şi silă să le-asculţi. La urmă 
bolborosi un prea cucernic: amin! şi iar se porni pe plâns, 
de-ţi venea să crezi c-o să se prăpădească de-atâta durere. 

Abia apucase să-şi închidă pliscul, că unul din mulţime 
trase o cântare, pe care-o îngânară cu toţii în cor. Te- 
ncălzea să-i auzi şi te simţeai ca la biserică, în toiul slujbei. 
Mare lucru-i şi muzica asta! După toate dulcegăriile şi 
lăturile alea greţoase, zău că împrospăta aerul şi suna 
frumos şi cinstit. 

Dar regele începu din nou să dea din fălci, zicând că el şi 
nepoatele sale s-ar bucura nespus dacă cei mai apropiaţi 
prieteni ai familiei ar binevoi să rămâie la cină cu ei, ca să 
privegheze împreună rămăşiţele pământeşti ale 
răposatului. 

— Ah, dacă bietul meu frate din coşciug ar putea vorbi, ar 
şti pe cine sa numească, fiindcă numele astea îi erau dragi 
şi le pomenea ades în scrisorile sale! 

Şi zicând acestea, pomeni pe pastorul Hobson, pe diaco- 
nul Lot Hovey, pe Ben Rucker, pe Abner Shackleford, pe 


Levi Bell, pe doctorul Robinson şi pe nevestele lor, precum 
şi pe văduva Bartley. Sfinţia sa pastorul Hobson şi doctorul 
Robinson se aflau împreună tocmai în celălalt capăt al 
târguşorului, „la vânătoare”, adicătelea doctorul trimitea un 
bolnav pe lumea ailaltă, iar popa îi dădea o mână de ajutor. 
Avocatul Bell era plecat la Louisville, după nu ştiu ce 
daraveri. Dar toţi ceilalţi erau de faţă, aşa că veniră şi-i 
strânseră regelui mâna, mulţumindu-i şi stând oleacă de 
vorbă cu el. Apoi îi strânseră şi ducelui mâna, însă în tăcere, 
zâmbindu-i şi dând din cap ca nişte smintiţi, în vreme ce el 
le făcea tot felul de semne cu mâinile, gângurind într-una ca 
un prunc care încă nu poate vorbi. 

Cât despre rege, îi dădea înainte cu gura; întreba de fie- 
care om şi de fiece câine din târg, spunându-le pe nume şi 
amintind de tot felul de istorii petrecute cândva în 
localitate, în familia lui George sau în cea a lui Peter, fără să 
uite, bineînţeles, să spună că toate astea i le scrisese chiar 
răposatul. Minţea cu neruşinare, fiindcă aflase toate 
istoriile astea de la zevzecul ăla pe care-l dusesem cu barca 
pân! la vapor. 

Apoi Mary Jane aduse testamentul lăsat de unchiu-su, iar 
regele îl citi cu glas tare, aghezmuindu-l cu lacrimi. 
Răposatul lăsa fetelor casa şi trei mii de dolari aur; 
tăbăcăria (care aducea un venit bunicel) o dădea lui Harvey 
şi William, împreună cu alte case şi pământuri (în valoare 
de aproape şapte mii de dolari), başca trei mii de dolari aur. 
Scrisoarea mai arăta că cei şase mii de dolari erau ascunşi 
în pivniţă. Cei doi potlogari spuseră că se duc să aducă 
banii ca să facă împărţeala în văzul tuturor, iar mie îmi 
porunciră să vin după ei c-o lumânare. Când am ajuns în 
pivniţă, am închis bine uşa după noi. Dibuind sacul, ăi doi îl 
deşertară pe podea. Ţi-era mai mare dragul să vezi atâţia 
galbeni. Tii, ce-i mai străluceau ochii regelui! Bătându-l pe 
umăr pe duce, îi spuse: 

— Zi că nu-i grozav! Pe legea mea, Bilge, e mai abitir ca 
„Minunea regească”! 


Ducele încuviinţă. Îşi vârâră amândoi mâinile în grămada 
de galbeni, care-ncepură să le curgă printre degete şi să 
cadă zornăind pe podea. 

— Ce să mai vorbim - zise regele - e taman ce ne trebuia, 
mie şi ţie, Bilge, să fim fraţii unui mare bogătaş mort şi 
moştenitorii lui din strainătăţuri. Vezi ce-nseamnă să te- 
ncrezi în pronie? E ăl mai bun mijloc, zău. Le-am încercat 
pe toate, aşa că ştiu. 

Alţii s-ar fi mulţumit să pună mâna pe-o comoară ca asta şi 
s-o ia pe încredere. Da' ei nu, zor nevoie să numere banii! 
Se apucară aşadar să-i numere, dar ce să vezi, lipseau 
patru sute cincisprezece dolari. 

— Să-lia dracu'! zise regele. Mă-ntreb ce-o fi făcut cu ăi 
patru sute cin'şpe dolari? 

Se zbuciumară niţel din pricina asta şi scotociră peste tot, 
dar degeaba, Pân' la urmă ducele spuse: 

— Ei, săracu', era cam bolnav, se vede c-o fi greşit 
socoteala. Asta trebuie să fie. Mai bine să lăsăm lucrurile 
aşa cum sunt şi să nu suflăm o vorbă despre asta. Avem 
destul, ne dă mâna să ne lipsim de câteva sutare. 

— Sigur că ne dă mâna. Nu la bani mă gândesc, e vorba de 
socoteală. Aici trebuie să lucrăm pe faţă, cinstit, pricepi? 

O să cărăm bănetul sus şi-o să numărăm în faţa tuturor, ca 
să nu bată la ochi. Da' dacă mortul zice că-s şase mii de 
dolari, n-ar trebui să... 

— Ascultă! îi tăie vorba ducele. Ce-ar fi să acoperim 
deficitul? 

Şi începu să scoată galbeni din buzunar. 

— Ai avut o idee grozavă, duce! Halal de tine, ce deştept 
eşti! Al dracului să fiu daca nu ne scapă tot „Minunea”! zise 
regele şi începu să scoată şi el bani şi să-i strângă în fişicuri. 

Îşi cam goliră buzunarele, dar împliniră suma de şase mii 
de dolari. 

— Ascultă - zise ducele - mai am o idee. Mergem sus şi 
numărăm banii, pe urmă-i luăm şi-i dăm pe toţi fetelor. 


— Bravos! Vin” să te pup, duce! E ceva colosal! Ai o devlă 
deşteaptă cum nu se mai află. E-o lovitură de maestru, pe 
onoarea mea, n-are nici un cusur. Dacă cumva mai au vreo 
bănuială în privinţa noastră, chestia asta o să-i 
curarisească. 

Gând ne-am întors sus, toată lumea se strânse în jurul 
mesei, iar regele numără banii şi-i aşeză pe masă în fişicuri 
de câte trei sute de dolari - la un loc douăzeci de fişicuri de 
toată frumuseţea. Oamenii se uitau cu jind la ele, lingându- 
şi buzele. Pe urmă regele puse banii la loc în sac şi începu 
să se umfle-n pene - pasămite ca să mai ţină o cuvântare. 

— Dragii mei prieteni - începu el - bietul meu frate, care 
zace acolo, s-a gândit cu filotimie la cei pe care-i lasă după 
sine în această vale a plângerii. El nu le-a uitat pe aceste 
sărmane mioare pe care le-a iubit şi le-a crescut sub 
acoperământul lui şi care acum au rămas orfane de tată şi 
de mamă. Da, da. lar noi, care l-am cunoscut, ştim că ar fi 
fost şi mai mărinimos cu ele, dacă nu i-ar fi fost teamă să nu 
ne jignească pe mine şi pe scumpul său William. Oare nu-i 
aşa? Eu unul nu mă îndoiesc de loc c-aşa a gândit el. Dar ce 
fel de fraţi ar fi cei care s-ar pune împotriva gândurilor sale, 
în asemenea clipe? Şi ce fel de unchi ar fi ăi care într-o 
astfel de împrejurare ar jefui, da, ăsta-i cuvântul, aceste 
mioare la care el ţinea aşa de mult? Pe cât îl cunosc pe 
William, şi cred că-l cunosc foarte bine, el... el... Staţi niţel 
să-l întreb... 

Şi zicând acestea, se-ntoarse spre duce şi-ncepu să-i facă 
tot felul de semne cu mâna; ducele se uită o clipă la el, c-o 
mutră neghioabă şi năucă, apoi, deodată, păru că înţelege 
despre ce era vorba şi-l strânse la piept de vreo 
cincisprezece ori, gângurind de bucurie. 

— Eram sigur! zise regele, smulgându-se din îmbrăţişarea 
lui. Gred că aţi înţeles cu toţii ce-i în sufletul lui. Hai, Mary 
Jane, Suzana şi Joanna, luaţi-vă banii, luaţi-i pe toţi! Vi-i 
dăruieşte cel care zace acolo, rece dar fericit. 


Mary Jane îi sări de gât, iar Suzana şi fata cu buza de 
iepure îl îmbrăţişară pe duce. De când sunt n-am văzut 
asemenea pupături şi îmbrăţişări. 

Toţi cei de faţă se înghesuiră, cu lacrimi în ochi, în jurul 
pungaşilor şi începură să le strângă mâinile, mai-mai să le 
smulgă din umeri. 

— Ah! Ce suflete nobile! ziceau toţi. Ge frumos! Ce 
minunat! 

În curând se apucară iar să vorbească despre răposatu', 
că ce bun era, că ce pierdere grea e pentru ei, şi-aşa mai 
departe. Nu trecu mult şi un vlăjgan cu nişte fălci de fier îşi 
croi drum în încăpere şi rămase locului, ascultându-i şi 
privindu-i fără să scoată o vorbă. Nimeni nu-i dădu nici o 
atenţie, pentru că toată lumea îl asculta pe rege, care se 
afla tocmai în mijlocul unei tirade: 

— .„..erau prietenii ăi mai buni ai răposatului. De-aia sunt 
poftiţi aici astă-seară. Da] mâine vrem să vină toată lumea, 
că el ţinea la toţi şi avea respect pentru fiecare şi de-aia se 
cuvine ca orgia funebră să fie obştească. 

Şi dă-i, şi dă-i pe chestia asta, că tare-i mai plăcea să se- 
audă vorbind. Din când în când pomenea de „orgia 
funebră”, până ce ducele îşi pierdu răbdarea şi-i scrise pe o 
bucăţică de hârtie: „ceremonia, dobitocule!” Împături 
hârtiuţa şi i-o întinse peste capetele oamenilor, fără să se 
oprească din gângurit. 

Regele citi bileţelul, îl vâri în buzunar şi spuse: 

— Bietul William! Chiar zdrobit de durere, inima lui tot 
bună rămâne! Mă roagă să invit toată lumea la ceremonia 
funebră, vrea ca nimeni să nu lipsească. Dar n-avea de ce să 
se teamă, tocmai asta voiam şi eu să spun. 

Şi-i dădu înainte cu gura, ca şi când nu s-ar fi întâmplat 
nimic, strecurând pe ici, pe colo câte o „orgie funebră”, la 
fel ca până atunci. Şi după ce o pomeni de vreo trei ori, 
spuse: 

— Zic „orgie”, nu fiin'că e cuvântul obişnuit, tocmai că nu e 
(ceremonie e cuvântul obişnuit), ci pentru că orgie e 


cuvântul cel mai potriviT. În Anglia nu se mai spune 
ceremonie funebră, cuvântul s-a demodat. Noi englezii 
zicem acum orgie. E un cuvânt mai bun, fiin'că arată mai 
limpede despre ce e vorba. Cuvântul ăsta vine de la 
grecescul orgo, care-nseamnă: afară, deschis, peste hotare, 
şi din ebraicul gis, a ascunde, a acoperi, va să zică a 
înmormânta. Aşa că, vedeţi, orgie funebră înseamnă o 
înmormântare deschisă tuturor, sau obştească. 

N-avea pereche potlogarul ăsta. Dar deodată vlăjganul cu 
fălci de fier îi râse în nas, spre uimirea întregii adunări. 

— Ce-i asta, doctore? strigară câţiva, iar Abner 
Shackleford spuse: 

— Ce-i cu tine, Robinson, n-ai auzit vestea? Dumnealui e 
Harvey Wilks. 

Regele rânji şi-i întinse laba: 

— Dumneata eşti doctorul şi prietenul drag al bietului meu 
frate? Eu... 

— Nu pune mâna pe mine! se burzului doctorul. Şi zi, 
vorbeşti ca un englez, ai? În viaţa mea n-am pomenit 
maimuţăreală mai grosolană. Dumneata, fratele lui Peter 
Wilks? Eşti un potlogar, asta eşti! 

Să fi văzut ce mutre au făcut toţi! Se strânseră buluc în 
jurul doctorului şi-ncercară să-l potolească, zicându-i că 
Harvey le dovedise în fel şi chip că era Harvey, că ştia 
numele fiecăruia dintre ei, ba chiar şi pe-al câinilor, şi-l 
rugară din tot sufletul să nu jignească simţămintele lui 
Harvey şi ale bietelor fete. 

Dar degeaba. Doctorul îi dădea înainte cu ale lui, zicând că 
cineva care se dă drept englez şi nu-i în stare să vorbească 
englezeşte ca lumea e un şarlatan şi un mincinos. 
Sărmanele fete plângeau, agăţate de gâtul regelui. 

Deodată, doctorul se întoarse spre ele: 

— Am fost prietenul tatălui vostru şi sunt prietenul vostru. 
Ca prieten sincer, care vrea să vă ocrotească şi să vă 
ferească de rele şi nenorociri, vă sfătuiesc să-i întoarceţi 
spatele ticălosului ăstuia şi să nu mai aveţi nimic de-a face 


cu el, cu haimanaua asta analfabetă, cu nătărăul ăsta care 
cică ştie greaca şi ebraica! E limpede ca lumina zilei că nu-i 
decât un şarlatan, care ne-a venit aici cu o grămadă de 
nume şi poveşti adunate de nu ştiu unde şi pe care voi le 
luaţi drept dovezi, lăsându-vă amăgite, cu ajutorul acestor 
prieteni neghiobi, care s-ar cuveni să aibă mai multă minte. 
Mary Jane Wilks, mă ştii că-ţi sunt prieten şi că n-am nici un 
interes să te mint. Ascultă-mă! Dă-l afară pe ticălosul ăsta, 
te rog din suflet! 

Mary Jane îşi îndreptă trupul (frumoasă mai era!). 

— Iată răspunsul meu! zise ea ridicând sacul cu bani şi 
punându-l în mâinile regelui: Ia, te rog, aceşti şase mii de 
dolari şi fă cu ei ce vei crede de cuviinţă pentru mine şi 
surorile mele. Şi nu ne da nici o adeverinţă! 

Apoi îşi petrecu braţul pe după mijlocul regelui, iar Suzana 
şi fata cu buza de iepure îl apucară de mijloc de partea 
ailaltă. 

Toată lumea aplaudă şi bătu din picioare, de-ai fi zis că-i 
furtună, iar regele îşi înălţă capul, cu un zâmbet plin de 
trufie. 

— Treaba voastră! spuse doctorul. Nu-mi pasă! Dar vă 
atrag atenţia că o să vină o vreme când până şi amintirea 
acestei zile o să vă întoarcă pe dos! 

Şi plecă. 

— Prea bine, doctore - spuse regele, batjocoritor. În ziua 
aceea o să trimitem după dumneata! 

Râseră cu toţii, spunându-i că „i-a zis-o bine”. 

CAPITOLULXXVI. 

După ce plecă toată lumea, regele o întrebă pe Mary Jane 
cum stă cu odăile de dormit. Ea îi răspunse că în camera de 
oaspeţi o să-l culce pe nenea William, iar în camera ei, care 
era cea mai încăpătoare, o să doarmă nenea Harvey. Cât 
despre ea, o să se ducă în odaia surorilor ei şi-o să doarmă 
pe-o canapeluţă. 

Aflând de la ea că sus în pod mai era o chichineaţă, c-o 
saltea înăuntru, regele îi spuse că chichineaţa aia e tocmai 


bună pentru valetul lui, adică pentru mine. 

Mary Jane ne însoţi până sus şi ne arătă odăile, care erau 
mobilate simplu, dar plăcut. 

Dădu să-şi ia rochiile şi celelalte bulendre din odaie, dar 
nenea Harvey o opri, spunându-i că nu-l stânjenesc de fel. 
Rochiile erau atârnate pe pereţi, după o perdea lungă de 
pânză. Într-un ungher era un cufăr vechi de piele, iar în alt 
ungher se zărea o cutie de chitară. Jur împrejur erau 
împrăştiate tot felul de bagateluri şi nimicuri din alea cu 
care-şi împodobesc fetele odăile. Regele îşi dădu cu părerea 
că toate marafeturile astea fac mai plăcută şi mai 
prietenoasă odaia, aşa că mai bine să le lase acolo. 

Odaia ducelui era foarte mică, dar tocmai bună pentru el. 
La fel şi chichineaţa mea. 

În seara aceea dădură o masă pe cinste, la care fură poftiţi 
o sumedenie de bărbaţi şi femei; eu stăteam în spatele 
regelui şi ducelui şi-i serveam, iar ceilalţi oaspeţi erau 
serviţi de negri. 

Mary Jane şedea în capul mesei, alături de Suzana. Se 
văieta mereu că pâinişoarele nu-s bune, că nu-s cine ştie ce 
nici murăturile, că puii fripţi nu-s destul de fragezi - şi alte 
bazaconii d-astea, pe care muierile au obiceiul să le spună 
ca să te silească să le lauzi bucatele. 

Oaspeţii îi răspundeau că totul e fain: „Cum de vă ies aşa 
de bine rumenite pâinişoarele?”, „De unde-aţi făcut rost de 
castraveciorii ăştia minunaţi?” şi fel de fel de mofturi d- 
astea, care se aud de obicei pe la mese. 

Când isprăviră de înfulecat, eu şi cu fata cu buza de iepure 
ne-am hrănit în bucătărie cu rămăşiţele ospăţului, în vreme 
ce celelalte fete dădeau o mână de ajutor negrilor să 
strângă masa. 

Fata cu buza de iepure începu să-mi pună o mulţime de 
întrebări despre Anglia. O cam băgasem pe mânecă şi 
simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare. 

— La-i văzut vreodată pe rege? mă întrebă ea. 


— Pe care? Pe William al patrulea? Sigur că da, vine 
mereu la biserica noastră. 

Ştiam că murise cu ani în urmă, da' nu i-am spus-o. 

— Cum aşa? Merge mereu la biserica voastră? mă-ntreba 
fata. 

— Da, în fiece duminică. Stă în strana din faţa noastră, de 
cealaltă parte a amvonului. 

— Credeam că trăieşte la Londra... 

— Fireşte... Da' unde vrei să trăiască? 

— Bine, dar tu locuiai parcă la Sheffield? 

Văzând că o scrântisem, m-am prefăcut că mă-nec cu un 
oscior de pui, ca să câştig timp şi să mă gândesc cum să ies 
din încurcătură. 

— Voiam să spun că vine mereu la biserica noastră ori de 
câte ori e în Sheffield. Asta se-ntâmplă numai vara, când 
vine acolo pentru băile de mare. 

— Ce tot vorbeşti? Păi Sheffield nu e pe ţărmul mării... 

— Da” cine-a spus că e? 

— Chiar tu. 

— Eu?! Da' de unde! 

— Ba da! 

— Banu! 

— Ba da! 

— N-am zis aşa ceva. 

— Atunci ce-ai zis? 

— Am zis că venea să facă băi de mare, atâta tot. 

— Păi bine, unde să facă băi de mare dacă nu la mare? 

— Ascultă, ai văzut vreodată apă de Colonia? 

— Da. 

— Ei, şi te-ai dus la Colonia ca s-o iei? 

— Fireşte că nu. 

— Păi, nici William al patrulea n-are nevoie să se ducă la 
mare ca să facă băi de mare. 

— Şi-atunci ce face? 

— 1 se aduce apa în butoaie, întocmai ca apa de Colonia. În 
palatul din Sheffield sunt multe cazane, fiindcă regele ţine 


morţiş ca apa să fie fierbinte. Pe malul mării n-ar putea 
fierbe toată apăraia care-i trebuie lui. N-au cazane acolo, 
pricepi? 

— Aha, acum pricep. Da' de ce n-ai spus de la început? N- 
ai fi pierdut atâta vreme. 

Când am auzit-o vorbind aşa, m-am simţit iar la largul 
meu. Am răsuflat uşurat. 

— Ascultă - spuse ea - şi tu te duci la biserică? 

— Da, regulat. 

— Şi unde stai când te duci? 

— Păi, în strana noastră. 

— A cui strană? 

— A noastră, hm! a lui nen'tu Harvey. 

— A lui? Da' ce-are el nevoie de strană? 

— Păi, ca să şadă, ca tot omul. Da' ce credeai? 

— Eu credeam că stă în amvon. 

Să-l ia dracu”, uitasem că-i popă! Văzând că iar o făcusem 
fiartă, m-am mai înecat cu un oscior şi după ce-am chibzuit 
temeinic, i-am spus: 

— Ştii că eşti bine? Ce, crezi că într-o biserică nu-i decât 
un popă? 

— Da' de ce-ar fi nevoie de mai mulţi? 

— Auzi! Când e vorba să predici în faţa unui rege?! Zău, n- 
am mai pomenit o fată ca tine! Află că-s pe puţin 
şaptesprezece popi. 

— Şaptesprezece?! Dumnezeule! N-aş îndura una ca asta, 
să ştiu de bine că nu mai ajung în rai. Pesemne că predica 
ţine o săptămână întreagă! 

— Aş, de unde! Nu predică toţi deodată. Câte unul pe zi. 

— Şi ceilalţi ce fac? 

— Hm! Nu prea fac mare lucru. Se foiesc prin biserică, 
umblă cu talgerul, lucruri d-astea. Da' mai tot timpul nu fac 
NIMIC. 

— Şi-atunci, de ce stau acolo? 

— Păi, de podoabă. Văd că nu ştii nimic. 


— Nici nu vreau să ştiu asemenea prostii. la spune, cum se 
poartă englezii cu slugile? Mai bine decât ne purtăm noi cu 
negrii? 

— Nu! Acolo o slugă nu-i de loc luată-n seamă. Se poartă 
cu ei mai rău decât cu câinii. 

— Şi nu li se dă liber de Crăciun, de Anul nou şi de 4 
iulie 38 ca la noi? 

— Fii serioasă! Se vede că n-ai fost în Anglia niciodată. 
Ascultă, Buză de... adică Joanna, află că n-au nici măcar o zi 
de odihnă pe an. Nu se duc niciodată la circ, nici la teatru, 
nici la spectacolele cu negri, ce mai, nicăieri... 

— Nici la biserică? 

— Nici. 

— Păi, ziceai că te duci regulat la biserică... 

Hait! iar o făcusem de oaie! Uitasem că-s valetul 
bătrânului. Dar într-o clipă am găsit o explicaţie: i-am spus 
că un valet nu-i totuna cu o slugă şi că, vrând-nevrând, 
trebuia să mă duc la biserică şi să stau cu familia, potrivit 
obiceiului. Dar se vede treaba că n-am lămurit-o prea bine, 
fiindcă nu păru mulţumită de ce-i spusesem. 

— Pe cuvânt de onoare că nu mi-ai turnat la minciuni? 

— Pe cuvânt de onoare. 

— Nici o minciună? 

— Niciuna, zău! 

— Pune mâna pe cartea asta şi jură. 

Văzând că nu-i decât un slovar, am jurat cu mâna pe el. 
Fata păru ceva mai mulţumită şi-mi zise: 

— Aşa, încep să mai cred câte ceva din ce mi-ai spus, dar 
unele n-am să le cred nici în ruptul capului. 

— Ce n-ai să crezi, Jo? o întrebă Mary Jane, care tocmai 
intrase pe uşă, urmată de Suzana. Nu se cade şi nu-i frumos 
din partea ta să vorbeşti aşa unui străin, care-i atât de 
departe de ai săi. Ţie ţi-ar plăcea ca cineva să se poarte aşa 
cu tine? 

— Uf, Mary! Totdeauna sări în apărarea cuiva, fără să fie 
nevoie! Nu i-am făcut nimic. Mi-a turnat nişte gogoşi şi i-am 


zis că n-am să le-nghit pe toate. Altceva nu i-am spus şi cred 
că din atâta lucru n-o să i se facă rău. 

— Nu-mi pasă ce şi cât i-ai spus. E un străin în casa 
noastră şi nu se cuvenea să-i spui nimic. Să fi fost tu în locul 
lui, ai fi murit de ruşine. Unui străin nu se cade să-i spui 
nimic jignitor. 

— Dar bine, Mary, spune că... 

— N-are a face ce spune, nu despre asta-i vorba. E vorba 
că trebuie să te porţi bine cu el şi să nu-i spui lucruri care 
să-i aducă aminte că nu se află în ţara lui şi printre ai săi. 

În gândul meu îmi ziceam: „Şi pe-o fată ca asta o las eu să 
fie jefuită de scorpia aia bătrână? 

Suzana se amestecă şi ea în vorbă, ţinându-i isonul; tii, ce 
perdaf i-a tras Buzei de iepure! Mi-am zis atunci: „Încă una 
pe care-o las jefuită de tâlharul ăla!” 

Mary Jane îi mai trase şi ea o praftură, în felul ei drăgălaş 
şi blajin, de-o făcu praf pe sărmana Buză de iepure, care 
izbucni în plâns. 

— Hai, linişteşte-te! îi spuseră celelalte două. Cere-i 
iertare! 

Ea se supuse şi-mi ceru iertare, spunându-mi vorbe aşa de 
frumoase, că-mi venea să-i torn un car cu minciuni, numai s- 
o aud înc-o dată. Şi-mi ziceam în gând: „Şi pe-asta o las eu 
s-o jefuiască de bani hoţomanul ăla!” 

După ce isprăvi, se străduiră tustrele să mă îmbuneze, ca 
să mă simt ca la mine-acasă şi între prieteni. Îmi venea să 
intru în pământ de ruşine şi mă simţeam aşa de prost, încât 
m-am hotărât să le-aduc banii îndărăt, fie ce-o fi. 

Le-am spus că mă duc.la culcare. Nu era o minciună, 
fiindcă tot aveam de gând să mă culc odată şi-odată. Rămas 
singur, am căzut pe gânduri. 

„Ce să fac? îmi spuneam. Să mă duc în taină la doctorul ăla 
şi să-i dau în vileag pe tâlhari? Nu, nu e bine. S-ar putea să 
spuie de unde-a aflat şi-atunci regele şi ducele au să mă 
scarmene zdravăn. Să mă duc să-i spun lui Mary Jane, între 
patru ochi? Nu, nici aşa nu-i bine. Au să ghicească după faţa 


ei şi au să-şi ia tălpăşiţa, cu bani cu tot. Şi dacă fata o să 
ceară ajutor, până să se termine povestea o să fie vai de 
pielea mea. Nu, nu-i decât o cale: să fur banii fără ca ei să 
mă bănuiască. Au găsit aici o comoară şi n-au să se care 
până n-au să stoarcă tot ce-or putea din familia şi din târgul 
ăsta, aşa că timp am berechet. O să fur banii şi-o să-i 
ascund. Şi când o să fiu departe, o să-i scriu lui Mary Jane 
un răvaş, în care o să-i arăt unde i-am ascuns. Cel mai bine- 
ar fi să-i iau la noapte. Nu de alta, dar s-ar putea ca 
doctorul să nu fie aşa de nepăsător cum se lăuda că e, şite 
pomeneşti că-i băga-n sperieţi, silindu-i s-o şteargă la 
iuţeală de-aici.” 

Va să zică, mă duc' să cotrobăiesc prin odăile lor, mi-am 
spus. Coridorul de sus era cufundat în întuneric, dar am 
dibuit odaia ducelui şi-am început să-mi caut drumul cu 
mâinlie. M-am răzgândit însă şi am intrat în odaia regelui, 
socotind că pe ăsta nu l-ar răbda inima să lase banii pe 
mâna altuia. Am început să cotrobăi pe-acolo, dar mi-am dat 
seama că n-am sa fac nici o brânză pe întuneric. Se-nţelege 
însă că n-avea rost să aprind o lumânare, aşa că m-am 
hotărât să fac altceva: să-i pândesc şi să trag cu urechea. 
Peste câteva clipe, le-am auzit paşii şi m-am repezit să m- 
ascund sub pat. Dar patul nu se afla unde credeam eu, aşa 
că, dând de perdeaua care acoperea rochiile lui Mary Jane, 
m-am furişat îndărătul ei; ghemuindu-mă printre rochii, am 
stat smirnă acolo. 

Ăia intrară în odaie şi închiseră uşa. Prima grijă a ducelui a 
fost să se uite sub pat, aşa că mi-a părut tare bine că nu-l 
găsisem când îl căutasem. (Şi cu toate astea, când nu ţii să 
fii văzut, nimic nu-i mai firesc decât să te vâri sub pat.) 

Apoi se-aşezară amândoi, iar regele spuse: 

— Ei, ce e? Zi, da” pe scurt, fiindcă-i mai bine să ne ducem 
jos ca să ne vedem de boceală, decât să stăm aici, la 
cucurigu. Cine ştie ce-or fi zicând ăia despre noi. 

— Uite despre ce-i vorba, Capeţinule. Nu-i plăcut şi nici 
uşor de spus: doctorul ăla nu-mi iese din minte. Vreau să 


ştiu ce-ai de gând. Eu am o idee şi socot că-i bună. 

— ZI-o, duce! 

— Cred c-ar fi mai sănătos să ne luăm tălpăşiţa până la trei 
dimineaţa şi s-o pornim pe râu cu ce-avem. Nu uita ce uşor 
am pus mâna pe banii ăştia, ni i-au dat înapoi, sau mai bine 
zis ni i-au aruncat în braţe, când noi socoteam c-o să 
trebuie să-i furăm. Sunt de părere să lichidăm şi s-o tulim. 

Chestia asta nu mi-a plăcut de loc. Cu o oră-două înainte, 
ar fi fost cu totul altceva, dar acum eram tulburat şi 
dezamăgit. 

— Ce faaace? izbucni regele. Fără să punem mâna pe 
restul moştenirii? Sa ne cărăbănim ca nişte fraieri, lăsând 
în urma noastră marfă de opt-nouă mii de dolari pentru cin” 
s-o nimeri să o strângă? Şi-ncă marfă ca asta, aşa de faină şi 
uşor de vândut! 

Ducele îi răspunse, bodogănind, că se mulţumeşte cu sacul 
cu galbeni şi că nu-i trebuie mai mult, nu vrea să fure toată 
averea unor orfeline. 

— Ce tot vorbeşti? se burzului regele. N-o să le furăm 
decât banii ăştia. Au să sufere doar ăi care-au să cumpere 
casele şi pământurile, fiin'că de îndată ce-au să afle că nu 
noi suntem apropitarii, şi-au să afle asta foarte curând după 
plecarea noastră, vânzarea n-o să mai stea-n picioare şi 
totu' o să revină moştenitorilor. Orfelinele tale au să-şi 
recapete casa şi asta le-ajunge. Sunt tinere şi vioaie şi pot 
să-şi câştige uşor existenţa. N-au să sufere. Păi, gândeşte- 
te, pe lumea asta sunt mii şi mii de oameni care n-o duc aşa 
de bine ca ele. Fii pe pace, n-au să aibă de ce să se plângă. 

Regele îl duse astfel cu vorba, până ce ducele încuviinţă, 
dar adăugă că, după părerea lui, ar fi o prostie să mai 
rămână, cu doctorul ăla pe urmele lor. 

— Dă-l dracului de doctor! se răţoi regele. Ce ne pasă 
nouă de el? N-avem oare de partea noastră pe toţi 
neghiobii din târg? Şi nu-s ăştia grosul în orice oraş din 
lume? 

Dădură să coboare, dar ducele mai avea ceva pe limbă. 


— Cred că n-am ascuns banii unde trebuie. 

Asta mă mai înveseli. Începusem să cred că n-am să aflu 
nimic de la ei. 

— De ce? întrebă regele. 

— Fiindcă Mary Jane o să poarte doliu începând de mâine 
şi, până să ne trezim, negrul care deretică prin odăi o să 
primească poruncă să împacheteze toate ţoalele astea. Ai 
mai văzut negru care să găsească bani şi să nu ia şiel 
niscaiva cu împrumut? 

— Bravo, duce, văd că ţi-a venit mintea la cap - spuse 
regele şi începu să scotocească pe sub perdea, la câţiva paşi 
de locul unde mă ascunsesem. M-am lipit de perete şi mi- 
am ţinut răsuflarea; ce-i drept, tremuram ca varga. Mă- 
ntrebam ce mi-ar spune dacă m-ar prinde şi mă gândeam 
pe unde să scot cămaşa, la o adică. Dar în doi timpi şi trei 
mişcări regele trase sacul, fără să simtă că eram pe- 
aproape. Apucară sacul, îl vârâră într-o gaură a mindirului 
de paie de sub salteaua de fulgi şi, îndesându-l bine, 
spuseră că totul e în regula, fiindcă un negru nu se-atinge 
decât de salteaua de fulgi, iar pe aia de paie n-o întoarce 
decât de vreo două ori pe an, aşa încât nu mai era nici o 
primejdie ca sacul să facă picioare. 

Eu însă ştiam mai bine ca ei. L-am scos de-acolo înainte să 
fi ajuns ei jos. M-am urcat pe bâjbâite în chichineaţa mea şi 
l-am ascuns acolo, pân-oi putea să-i găsesc un loc mai bun... 
Îmi ziceam c-ar fi mai bine să-l pitesc undeva pe-afară, 
fiindcă ăia aveau să scotocească toată casa, văzând că le 
lipseşte sacul. Puteam să jur ca aşa o sa se-ntâmple. M-am 
culcat cu ţoalele pe mine, dar să fi vrut şi tot n-aş fi putut 
adormi, atât de nerăbdător eram să isprăvesc treaba. 

Nu trecu mult şi cei doi se întoarseră. M-am dat jos din 
culcuş şi m-am lungit pe scăriţă, cu bărbia proptită de 
marginea ei, aşteptând să văd ce se-ntâmplă. Spre norocul 
meu, nu s-a întâmplat nimic. 

Când s-au stins ultimele zgomote ale nopţii şi până să- 
nceapă acelea ale dimineţii, am coborât tiptil pe scăriţă. 


CAPITOLUL XXVII. 

M-am strecurat până la uşile odăilor lor şi am tras cu 
urechea. Sforăiau. Am mers mai departe în vârful 
picioarelor, şi am ajuns cu bine jos. Nu se auzea niciun 
zgomot, nicăieri. Uitându-mă printr-o crăpătură a uşii de la 
sufragerie, am văzut că oamenii care privegheau mortul 
dormeau duşi în jilţurile lor. Uşa care dădea în salonul unde 
se afla mortul era deschisă şi în amândouă încăperile ardea 
câte o candelă. Am intrat cu băgare de seamă în sufragerie 
şi de-acolo în salon; nu era nimeni acolo, afară de 
rămăşiţele lui Peter. Am încercat să merg mai departe, dar 
am văzut că uşa-i încuiată şi că nu-i nici o cheie în broască. 
În clipa aceea am auzit zgomot de paşi care coborau scara, 
drept în spatele meu. Am fugit în salon şi, aruncând o 
privire în jur, am văzut că singura ascunzătoare potrivită 
pentru sac era sicriul. Capacul era niţeluş tras şi prin 
deschizătură se putea vedea faţa mortului, acoperită cu un 
ştergar ud, iar deasupra giulgiul. Am vârât sacul cu bani pe 
sub capac şi l-am lăsat ceva mai jos, cam pe unde se 
încrucişau pe piept braţele răposatului. Brr! ce reci erau! 
Apoi am luat-o la fugă înapoi şi m-am tupilat după uşă. 

Paşii care se apropiau erau ai lui Mary Jane. Veni încet 
până aproape de sicriu, îngenunche şi se uită la mort, apoi 
îşi duse batista la ochi şi-ncepu să plângă. N-o auzeam, 
fiindcă stătea cu spatele la mine. Mă furişai afară şi, 
trecând pe lângă sufragerie, îmi veni în gând să mă 
încredinţez că cei care privegheau mortul nu mă văzuseră. 
M-am uitat prin crăpătura uşii şi-am văzut că totul 
rămăsese neschimbat. Ăia nu se clintiseră. 

Ajuns sus, m-am culcat, ce-i drept cam necâăjit de 
întorsătura pe care o luaseră lucrurile, după ce mă 
canonisem atâta şi mă vârâsem în atâtea primejdii. Ar fi 
bine dacă sacul ar rămâne acolo - îmi ziceam - fiindcă mai 
târziu, când o să fiu iar pe râu cu vreo sută-două de mile 
mai jos, o să-i scriu lui Mary Jane să dezgroape mortul şi să- 
şi ia banii. Dar, din păcate, n-o să se întâmple aşa, ci 


dimpotrivă: banii au să fie găsiţi când or să vină să 
înşurubeze capacul - şi atunci regele o să pună gheara pe 
ei şi-o să cam treacă multă vreme până ce-o să mai dea el 
cuiva prilejul să i-i ia din mână. 

Tare-aş fi vrut să cobor şi să-i scot de-acolo, dar nu 
îndrăzneam. Noaptea era pe sfârşite şi mă gândeam că în 
curând cei care privegheau mortul au să înceapă să se 
mişte, şi-atunci puteam să fiu prins ţinând în mână şase mii 
de dolari pe care nu mi-i dăduse nimeni în grijă sau cu 
împrumut. N-are rost să fiu amestecat într-o treabă ca asta, 
îmi ziceam. 

Dimineaţa, când m-am dus jos, salonul era închis şi 
oamenii nu mai erau acolo. Plecase toată lumea, afară de 
mine, de cei din familie, de văduva Bartely şi de cei doi 
potlogari. M-am uitat la mutrele lor ca să văd dacă 
prinseseră de veste, dar n-am băgat de seamă nimic 
deosebit. 

Pe la prânz veni dricarul cu un om de-al lui şi, după ce 
aşezară coşciugul în mijlocul încăperii, pe două scaune, 
puseră în jurul lui toate celelalte scaune, başca alte câteva 
împrumutate de prin vecini, încât acum veranda, salonul şi 
sufrageria erau pline. 

Capacul coşciugului era întocmai cum îl văzusem mai 
înainte, dar nu-mi venea să mă uit înăuntru de faţă cu alţii. 

În curând începu să sosească lumea. Cei doi coţcari şi 
fetele se aşezară în rândul din faţă, lângă coşciug. Vreme 
de o jumătate de ceas oamenii se perindară unul câte unul 
prin faţa sicriului, oprindu-se o clipă să privească chipul 
mortului. Câte unii vărsau şi-o lacrimă. 

Totul era tăcut şi solemn. Numai fetele şi ăia doi stăteau cu 
batistele la ochi şi gemeau înăbuşit, cu capetele plecate. Nu 
se-auzea decât târşâitul picioarelor pe podea şi, din când în 
când, smiorcăiala nasurilor suflate în batiste. Am băgat de 
seamă că nicăieri oamenii nu-şi suflă nasul mai des ca la o 
înmormântare; poate doar la biserică să şi-l mai sufle atâta. 


Când nu mai încăpu nimeni în casă, dricarul îşi trase 
mănuşile negre şi începu să se foiască fără zgomot, cu 
mişcări mlădioase şi uşoare, ca de pisică, punând rânduială 
în lucruri şi aşezându-i pe oameni aşa fel ca să se simtă bine 
fiecare. Fără să scoată o vorbă, îi muta pe unii dintr-un loc 
într-altul, le găsea loc celor întârziaţi, îşi croia drum prin 
mulţime - şi pentru toate astea îi ajungea doar să clatine 
capul sau să facă un semn cu mâna. În cele din urmă, se 
statornici şi el, rezemându-se cu spatele de perete. N-am 
văzut în viaţa mea om mai tăcut şi mai lunecos ca ăsta. Pe 
deasupra, nu se lipea surâsul de el, cum nu se lipeşte de-o 
halcă de slănină. 

Împrumutaseră un armoniu, cam hodorogit, şi când totul 
fu gata, o domnişoară se aşeză şi-ncepu să zdrăngăne şi să 
scârţâie din el, de te-apuca la lingurică. Toată lumea se 
porni să cânte, încât singurul care cred că se distra era 
mortul. 

Apoi cuvioşia sa, pastorul Hobson, începu să vorbească, 
domol şi ceremonios. Deodată, dinspre pivniţă se auzi un 
tărăboi grozav. Era un biet câine, dar făcea gălăgie, nu 
glumă, şi nici gând să se potolească. Pastorul fu nevoit să-şi 
întrerupă cuvântarea şi rămase aplecat deasupra 
coşciugului, aşteptând să contenească larma. Nu-ţi mai 
auzeai nici gândurile! Toată lumea se simţea stânjenită şi 
nimeni nu ştia ce să facă. Dar curând lunganul ăla de dricar 
îi făcu preotului un semn ce părea a spune: „Nu te teme, 
las” pe mine!” Şi încovoindu-se niţel, o porni pâş-pâş de-a 
lungul peretelui; nu i se vedeau decât umerii, lunecând pe 
deasupra capetelor oamenilor. Între timp, gălăgia se 
înteţise. Dricarul îşi urmă drumul şi, după ce străbătu doua 
laturi ale încăperii, dispăru pe scara ce ducea spre pivniţă. 
Nici două secunde nu trecură şi se auzi un pocnet, după 
care câinele îşi isprăvi concertul cu un schelălăit straşnic. 
Se aşternu din nou o tăcere de moarte şi pastorul îşi urmă 
cuvântarea solemnă. 


Peste câteva clipe, spinarea şi umerii dricarului se arătară 
din nou, lunecând pe lângă perete. Se strecură aşa prin 
încăpere şi deodată se opri, se îndreptă din spate, îşi duse 
mâinile pâlnie la gură şi, lungindu-şi gâtul înspre pastor, îi 
şuieră pe deasupra capetelor celorlalţi: „Umbla să prinză 
un şobolan!” Zicând acestea, îşi îndoi iar spinarea şi se 
strecură înapoi, de-a lungul pereţelui, spre locul lui. 

Oamenii se arătară încântați să afle ce se-ntâmplase, 
fiindcă erau curioşi de felul lor. 

Lunganul nu făcuse mare lucru, dar tocmai cu asemenea 
lucruri mărunte cucereşti stima şi simpatia celorlalţi. Nu 
degeaba dricarul ăsta era omul cel mai iubit din tot 
târguşorul. 

Pastorul a ţinut o predică pe cinste, dar cam plicticoasă şi 
lungă cât o zi de post. După aceea, regele a tras şielun 
discurs, cu obişnuitele-i aiureli, şi cu asta basta. Dricarul se 
apropie, lunecând, de coşciug, cu şurubelniţa lui. Mă uitam 
la el şi mă treceau nădugşelile de atâta încordare. Nu se- 
atinse însă de nimic, mulţumindu-se să închidă cu mare 
băgare de seamă capacul şi să-l înşurubeze zdravăn. 

Alta acum! Nu ştiam dacă banii mai sunt sau nu în coşciug. 
Ce mă fac dac-a şterpelit careva sacul? De unde să ştiu eu 
dacă e cazu' să-i mai scriu sau nu lui Mary Jane? Dacă o să 
dezgroape sicriul şi n-o să găsească nimic înăuntru, ce-o să 
zică de mine? La naiba, s-ar putea să fiu urmărit şi băgat la 
răcoare! Mai bine tac mâlc şi nu-i scriu nimic. Grozav s-au 
mai încurcat iţele! Căutând să le descurc, am stricat totul. 
Mai bine nu m-amestecam de loc în povestea asta afurisită! 

După înmormântare ne-am întors cu toţii acasă şi m-am 
apucat din nou să cercetez feţele oamenilor. N-aveam 
astâmpăr şi nu mă puteam linişti. Dar degeaba mă uitam la 
feţele oamenilor, fiindcă tot nu-mi spuneau nimic. 

Seara, regele merse în vizită la vecini şi cuceri inimile 
tuturor prin purtarea lui curtenitoare. Cu acest prilej le 
dădu a înţelege că enoriaşii lui din Anglia abia-l aşteaptă să 
se-ntoarcă în mijlocul lor aşa încât trebuie să se grăbească 


să-şi lichideze moştenirea, ca să poată pleca numaidecât 
acasă. Îi părea rău, cică, tare rău că trebuie să se 
grăbească; oamenii ar fi vrut, fireşte, să-i mai aibă printre 
ei, dar îşi dădeau seama că nu se poate. 

Regele le mai spuse că, bine-nţeles, el şi William le vor lua 
şi pe fete cu ei, ceea ce îi bucură nespus pe oameni, fiindcă 
în felul ăsta fetele aveau să scape de griji şi să se simtă 
bine, în sânul familiei. Fetele se arătară la rându-le foarte 
bucuroase şi, uitând de toate necazurile, îl rugară pe rege 
să vândă cât mai repede lucrurile, ca să poată pleca. Bietele 
fete erau aşa de fericite, că mă durea inima să le văd duse 
de nas şi batjocorite în felul ăsta, dar nu vedeam cum aş 
putea să mă amestec şi să schimb ceva, fără s-o păţesc. 

Pramatia de rege lipi numaidecât un afiş în care spunea că 
va scoate la mezat casa, negrii şi celelalte lucruri, la două 
zile după înmormântare, adăugând că doritorii puteau 
cumpăra şi înainte de această dată, prin bună învoială. 

A doua zi după înmormântare, cam pe la amiază, bucuria 
fetelor primi cea dintâi lovitură. Doi negustori de sclavi se 
înfăţişară şi regele le vându negrii la un preţ bunicel, contra 
unei poliţe plătibile în trei zile. Şi duşi au fost negrii - cei 
doi fii în susul râului, la Memphis, iar mama lor în josul 
râului, la Orleans. Credeam că bietele fete şi nenorociţii de 
negri au să se prăpădească de inima rea. Mă rupea la ficaţi 
văzându-i cum plâng şi se căinează. Fetele ziceau că nu şi- 
ar fi închipuit niciodată că negrii ar putea fi despărțiți sau 
vânduți undeva afară din oraş. N-am să uit în viaţa mea 
despărţirea dintre nenorocitele alea şi negri: se îmbrăţişau 
şi plângeau de-ţi era mai mare jalea şi cred că mi-aş fi 
pierdut răbdarea şi i-aş fi dat pe faţa pe ticăloşi, ca să curm 
aceasta ticăloşie, dacă n-aş fi ştiut că vânzarea nu face doi 
bani şi că într-o săptămână sau două negrii au să se 
întoarcă acasă. 

Afacerea asta stârni mare vâlvă în târguşor şi mulţi veniră 
şi le spuseră verde-n obraz că-i ruşinos să desparţi în felul 
ăsta o mamă de copiii ei. Potlogarii o cam băgaseră pe 


mânecă, dar zgripţuroiul ăl bătrân făcu mai departe pe 
nebunul, fără să-i pese de amenințările ducelui, care era 
tare speriat, zău! 

A doua zi urma să aibă loc scoaterea lucrurilor la mezat. 
Dimineaţa, nu prea devreme, regele şi ducele veniră în 
chichineaţa mea şi mă treziră. După mutrele lor, am ghicit 
că-i de rău. 

— Ia ascultă - mă luă la rost regele - nu cumva ai fost în 
odaia mea alaltăieri seară? 

— Nu, măria ta! (Aşa-i spuneam totdeauna când eram 
între noi.) 

— Dar ieri seară? 

— Nu, măria ta! 

— Pe onoarea ta că nu minţi? 

— Pe onoarea mea, măria ta, spun adevărul. N-am fost în 
odaia matale din ziua când duduia Mary Jane v-a arătat-o 
matale şi ducelui. 

— Da” n-ai văzut pe altcineva intrând? mă descusu ducele. 

— Nu, alteţă. Nu-mi amintesc să fi văzut pe cineva. 

— Ia gândeşte-te niţel! 

Am stat puţin pe gânduri şi mi-a venit o idee: 

— Da, mi se pare că i-am văzut pe negri intrând acolo de 
câteva ori. 

Tresăriră amândoi, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la una ca 
asta, dar privindu-i bine, mi se păru că totuşi se 
aşteptaseră. 

— Ce, toţi trei? întrebă ducele. 

— Nu toţi, adică nu toţi la un loc; cred că i-am văzut ieşind 
împreună numai o dată. 

— Ia te uită! Când a fost asta? 

— Păi, în ziua înmormântării, dimineaţa. Da' nu prea 
devreme, fiindcă am dormit mai mult ca de obicei. Tocmai 
coboram scara când i-am văzut ieşind din odaie. 

— Ei, zi mai departe! Ce făceau? Ce mutre aveau? 

— Nimic neobişnuit, pe cât mi-aduc aminte. Mergeau tiptil, 
aşa că mi-am zis că intraseră acolo ca să vă deretice odaia, 


crezând că v-aţi trezit, dar când au văzut că mai dormiţi, au 
şters-o în vârful picioarelor, ca să nu vă tulbure somnul, 
dacă nu cumva v-au şi trezit. 

— Mii de draci, ne-au tras clapa! izbucni regele. 

Amândoi păreau cam buimăciţi, şi aveau nişte mutre 
plouate ca vai de lume. Rămaseră câteva clipe pe gânduri, 
scărpinându-se în cap, apoi ducele începu să chicotească, 
cam hârâit: 

— Grozav ne-au mai dus de nas negrii ăia! S-au prefăcut 
că le pare rău că pleacă din locurile astea şi i-am crezut şi 
noi, şi toţi ceilalţi. Să nu-mi mai spui al'dată că negrii nu se 
pricep să joace teatru. Păi ar fi putut duce de nas pe oricine 
cu purtarea lor! Ascultă-mă pe mine, oamenii ăştia sunt o 
comoară! De-aş avea capital şi-o sală de teatru, nu mi-aş 
dori un plasament mai bun. 

— Şi când te gândeşti că i-am vândut pentru-o bagatelă, 
da, şi nici măcar n-avem dreptul s-o cântăm deocamdată! Ia 
zi, unde-i bagatela... vreau să zic poliţa? 

— La bancă, ne-aşteaptă s-o încasăm, unde vrei să fie? 

— Atunci e-n regulă, slavă Domnului. 

— Da” ce s-a întâmplat? am întrebat eu cam cu sfială. 

Regele se repezi la mine furios: 

— Nu te priveşte! Vezi-ţi de treaba ta şi ţine-ţi gura! Cât 
timp te afli în târgul ăsta, să nu uiţi ce-ţi spusei, ai priceput? 

Apoi către duce: 

— Trebuie să-nghiţim găluşca şi să nu suflăm o vorbă. 
Mormânt, asta să ne fie deviza acum. 

În vreme ce coborau scara, ducele spuse chicotind: 

— Vânzare rapidă şi profit mititel! Bună afacere, n-am ce 
zice! 

Regele mârâi la el: 

— Am căutat să iasă cât mai bine, vânzându-i aşa de 
repede. Dacă nu ne-am ales cu nici un profit şi-am rămas în 
pagubă, crezi că numai eu sunt de vină? 

— Oricum, dacă sfaturile mele ar fi fost ascultate, negrii ar 
fi şi acum în casa asta, iar noi n-am mai fi aici... 


Regele se răsti niţel la el, atât cât să nu-l calce pe coadă, 
apoi se întoarse sus şi-şi vărsă iar năduful pe mine. Mă făcu 
cu ou şi cu oţet, că de ce nu m-am dus să-i spun că-i 
văzusem pe negri ieşind aşa din odaia lui. Şi un tâmpit - 
spunea el - ar fi ştiut că-i ceva necurat la mijloc. 

Apoi se lua singur în tărbacă, zicând că totul se-ntâmplase 
din pricină că în dimineaţa aceea se sculase prea devreme 
şi nu se odihnise ca de obicei. 

— Al dracului să fiu dacă mai fac aşa altă dată! 

Şi plecară bodogănind, iar eu nu mai puteam de bucurie 
că ieşisem basma curată, dând vina pe negri fără să le 
căşunez totuşi vreun rău. 

CAPITOLUL XXVIII. 

Veni şi vremea să mă scol. Am coborât pe scăriţă, ca să mă 
duc jos, dar trecând pe lângă odaia fetelor, am văzut-o prin 
uşa deschisă pe Mary Jane, care şedea lângă cufărul ei 
vechi de piele şi-ndesa în el tot felul de boarfe. Se pregătea, 
pasămite, să plece în Anglia. 

Tocmai atunci se oprise, ţinând pe genunchi o rochie 
împăturită, şi plângea cu faţa în palme. Mă durea inima s-o 
văd în starea asta - şi cred că oricine ar fi simţit la fel. 

— Duduie Mary Jane - i-am zis intrând în odaie - ştiu că nu 
poţi răbda să vezi oameni care suferă. Ei bine, nici eu. 
Spune-mi, ce-i cu dumneata? 

Îmi mărturisi că suferă din pricina negrilor. Bănuisem eu. 
Zicea că pentru ea călătoria în Anglia nu mai poate fi 
frumoasă, cum ar fi putut să fie. Ştiind că negresa aia a fost 
despărțită pentru totdeauna de copiii ei, se-ntreba cum ar 
mai putea fi fericită acolo. Şi izbucnind într-un plâns şi mai 
amarnic, ridică braţele spre cer: 

— Doamne! Doamne! Când te gândeşti că n-au să se mai 
vadă niciodată! 

— Ba da, au să se vadă... şi încă până-n două săptămâni. 
Sunt sigur de-asta! 

Hait! Mă luase gura pe dinainte, dar până să-mi vin în fire, 
ea mă şi cuprinsese cu braţele pe după gât şi mă ruga să-i 


mai spun o dată. 

Era limpede că vorbisem prea mult, dar nu mai puteam da 
înapoi. Am rugat-o să mă lase câteva clipe să mă gândesc. 
Mă uitam la ea: era nespus de frumoasă în tulburarea ei şi 
ardei de nerăbdare, dar arăta fericită şi uşurată ca un om 
căruia tocmai i s-a scos o măsea stricată. Tot privind-o aşa, 
mă zbuciumam să găsesc o ieşire. Mă gândeam că unul 
care spune tot adevărul când e strâns cu uşa, este pândit de 
multe primejdii. Mie aşa mi se părea, dar n-aş fi băgat 
mâna-n foc că-i aşa, fiindcă nu încercasem niciodată. Şi 
totuşi - îmi ziceam - iată un caz în care să mă ia naiba dacă 
adevărul nu-i de zece ori mai bun şi mai sigur decât o 
minciună! Am să ţin minte treaba asta şi-am să cuget 
neapărat la ea mai târziu, că prea-i curioasă şi neobişnuită. 
E ceva nemaipomenit. Da, am să-ncerc, de data asta am să 
spun adevărul, cu toate că e ca şi cum m-aş aşeza pe-un 
butoi cu pulbere şi i-aş da foc ca să văd cât de sus am să 
zbor. 

— Duduie Mary Jane - i-am zis - ştii cumva vreun loc afară 
din orăşel, unde să poţi sta vreo trei-patru zile? 

— Da. La domnul Lothrop. Dar de ce mă întrebi? 

— Ai să vezi mai p-ormă. la spune, dacă am să-ţi dovedesc 
că ştiu că negrii au să fie iar împreună până-n două 
săptămâni aici, în casa asta, ai să te duci să stai vreo patru 
zile la domnul Lothrop? 

— Patru zile? strigă ea. Aş sta şi-un an! 

— Bine, nu-ţi cer decât cuvântul de onoare; pun mai mult 
preţ pe el decât pe vorbele unuia care jură cu mâna pe 
scriptură. 

Fata zâmbi şi obrajii i se îmbujorară uşor. 

— Dă-mi voie să-nchid uşa cu zăvorul - i-am zis şi, 
întorcându-mă, m-am aşezat la loc. Să nu ţipi. Stai liniştită 
şi ascultă bărbăteşte ce-am să-ţi spun. Am să-ţi destăinui 
adevărul şi trebuie să ai curaj, duduie Mary, fiindcă-i ceva 
urât şi cam greu de înghiţit, dar asta e, n-ai ce-i face. Unchii 
ăştia ai dumitale nu sunt de loc unchi, ci nişte potlogari, 


nişte borfaşi de rând. Ei, asta-i, ce-a fost mai greu a trecut, 
ce-o să urmeze e mai uşor de îndurat. 

Bineînţeles, a sărit ca arsă, dar trecusem hopul ăl mare, 
aşa că nu m-am mai oprit. Să fi văzut cum îi străluceau ochii 
în timp ce-i istoriseam în amănunt toată povestea, de la 
întâlnirea cu flăcăul ăla nătâng care se ducea la vapor, şi 
până în clipa când ea se aruncase la pieptul regelui, iar el o 
sărutase de şaisprezece-şaptesprezece ori. Deodată, fata 
sări în picioare şi spuse, cu obrajii roşii ca focul: 

— Ticălosul! Hai, vino, n-avem nici o clipă de pierdut, o să-i 
tăvălim în catran şi-n fulgi şi-o să-i azvârlim în fluviu! 

— Sigur - i-am zis. Da' parcă era vorba că te duci mai întâi 
la domnu' Lothrop, sau... 

— Vai! Ce-mi trecu prin cap? izbucni ea şi se aşeză repede 
la loc. Uită ce-am spus, uită, te rog! Ai să uiţi, nu-i aşa? 

Şi-şi puse palma catifelată pe mâna mea, încât am jurat că 
mai bine mor decât să nu-i fac pe plac. 

— Eram atât de tulburată, încât am uitat făgăduiala. 
Spune mai departe şi-ţi jur că n-am să mai uit. Spune-mi ce 
să fac, şi-o să mă supun, orice mi-ai cere. 

— Bine. Uite ce e: potlogarii ăştia sunt daţi dracului şi 
vrând-nevrând trebuie să mai merg o bucată de vreme cu 
ei, mai bine să nu afli de ce. Şi dacă te-ai apuca să-i dai în 
vileag, ştiu că oamenii m-ar scăpa din ghearele lor, dar mi-e 
de altcineva, de unul pe care nu-l cunoşti şi care-ar fi în 
mare primejdie. Trebuie să-l salvăm şi pe-ăsta, nu-i aşa? Aşa 
că deocamdată nu-i putem da în vileag. 

Vorbindu-i astfel, mi-a venit o idee grozavă: Jim şi cu mine 
am putea scăpa de tâlharii ăia doi, dac-ar fi băgaţi la 
puşcărie chiar în târgul ăsta, însă n-avea rost să pornim cu 
pluta pe lumină, fără să mai fie cineva în afară de mine, 
care la o adică să poată răspunde la întrebări. Aşa încât nu- 
mi convenea să-mi pun planul în aplicare decât noaptea 
târziu. 

— Uite ce e, duduie Mary Jane - i-am zis. N-o să mai fie 
nevoie să rămâi aşa de mult la domnu' Lothrop. Stă 


departe? 

— Cale de vreo patru mile de-aici, în plin câmp. 

— Nu-i rău. Te duci şi stai acolo până la nouă, nouă şi 
jumătate seara, pe-urmă îl rogi să te-aducă înapoi acasă, 
fiindcă ai ceva treabă; dac-ajungi înainte de unsprezece, 
aprinde o lumânare la fereastra asta. Aşteaptă până la 
unsprezece şi dacă vezi că eu nu m-arăt, înseamnă c-am 
plecat şi că-s departe de orice primejdie. Te duci apoi şi dai 
sfoară-n ţară şi-i pui pe ticăloşi la popreală. 

— Bine - zise ea. Aşa am să fac. 

— Şi dacă se-ntâmplă să nu pot fugi şi să fiu prins o dată 
cu ei, spune-le oamenilor că eu ţi-am dezvăluit totul 
dinainte şi ia-mi apărarea. 

— Mai e vorbă? Sigur c-o să te apăr. N-au să se-atingă nici 
de-un fir de păr din capul tău - spuse ea, cu nările 
fremătând şi cu ochii strălucitori. 

— Dacă izbutesc să plec, n-am să fiu de faţă ca să 
dovedesc că ticăloşii ăştia nu-s unchii voştri, şi chiar de-aş fi 
aici, tot n-aş fi în stare. Aş putea doar să jur că-s nişte 
pungaşi şi nişte trântori. Atâta tot, măcar că nu-i de lepădat 
nici asta. Dar sunt alţii care pot face mai mult şi pe care 
lumea o să-i creadă mai degrabă decât pe mine. Am să-ţi 
spun unde-i găseşti. Dă-mi un plaivaz şi o bucăţică de 
hârtie. Uite: „Minunea regească, Bricksville”. Pune-o bine, 
vezi să n-o pierzi. Dacă judecătorii vor voi să ştie ceva 
despre ăi doi, să trimită pe careva la Bricksville ca să spună 
că tâlharii care-au jucat „Minunea regească” au fost prinşi 
şi să aducă vreo câţiva mar-tori. Până să zici pis, tot târgul 
ăla are să fie aici, domnişoară Mary. Cu o falcă-n cer şi cu 
una-n pământ au să vie, zău aşa! 

Socotind că acum totul e-n regulă, i-am zis: 

— Să nu-ţi pese de licitaţie, lasă-i s-o ţină. Până mâine, n- 
aU. Să poată cere nimănui bani pentru lucrurile vândute, c- 
aşa-i obiceiul, şi n-au să se care ei de-aici fără bani, fii pe 
pace! Şi după cum am brodit noi lucrurile, vânzarea nu face 
două parale, iar ăia n-au să pună mâna pe nici un gologan. 


La fel şi vânzarea negrilor, nu-i o vânzare după lege, iar ne- 
grii au să se-ntoarcă în curând, iar până una alta, pungaşii 
n-au să poată încasa banii. Zău, domnişoară Mary, au intrat 
rău de tot la apă, tâlharii! 

— Bine - zise ea - acum mă duc la masă şi numaidecât 
dilpă aia plec la domnul Lothrop. 

— Nu, aşa nu-i bine, domnişoară Mary Jane. Trebuie să 
pleci înainte de masa de dimineaţă. 

— De ce? 

— Da” de ce crezi că vreau să te duci acolo, domnişoară 
Mary? 

— Păi nu ştiu, nu m-am gândit la asta. la spune, de ce? 

— Pentru că n-ai obrazul de toval, ca alţii. Pe chipul matale 
se poate citi ca-ntr-o carte şi slovele-s aşa de groase, că le 
poate citi oricine de la o poştă. Crezi cumva că ai putea da 
ochi cu unchii matale când vor veni să-ţi spună bună 
dimineaţa şi să te sărute, fără ca... 

— Taci, taci! Bine, am să plec înainte de masa de 
dimineaţă, cu dragă inimă! Dar să-mi las surorile cu ăştia?! 

— Lasă, nu te gândi la ele! Trebuie să mai rabde puţin. 
Dacă aţi pleca tustrele, ăia ar intra la bănuială. Nu vreau 
să-ţi vezi nici surorile, nici pe ăia, pe nimeni din târguşor. 
Dacă vreun vecin te-ar întreba ce mai fac unchii, ar vedea 
după faţa matale că s-a-ntâmplat ceva. Du-te repede, 
domnişoară, Mary Jane, şi am să am eu grijă de tot. 
Domnişoarei Suzana am să-i cer să-ţi sărute unchii şi să le 
spună că te-ai dus să te odihneşti câteva ceasuri şi să mai 
schimbi aerul, sau să vezi o prietenă, şi c-ai să te întorci 
acasă seara, sau mâine dimineaţă. 

— N-am nimic împotrivă să le spună că m-am dus la o 
prietenă, da' nu vreau să-i sărute din partea mea. 

— Bine, fie şi-aşa - am liniştit-o eu, gâridindu-mă că 
hatârul ăsta nu mă costă nimic. Era o nimica toată, dar 
tocmai nimicurile astea au darul de a-i linişti pe oameni şi 
de a-i face să se simtă mai bine. Mai e ceva - adăugai - 
sacul ăla cu bani. 


— Păi, e la ei. Ah, mor de necaz când mă gândesc cum au 
ajuns să pună mâna pe el! 

— Aici te-nşeli. Nu-l mai au. 

— Cum aşa? Atunci la cine e? 

— Tare-aş vrea să ştiu şi eu! Într-o vreme, îl aveam chiar 
eu, după ce-l şterpelisem de la ei ca să ţi-l dau matale. Ştiu 
unde l-am ascuns, dar mă tem că nu mai e acolo. Îmi pare 
nespus de rau, domnişoară Mary Jane, crede-mă, dar am 
făcut tot ce-am putut, îţi jur. Erau cât pe ce să mă prindă şi 
de-aia l-am ascuns unde s-a nimerit şi-apoi am şters-o. Dar 
nu era o ascunzătoare bună. 

— Ah, încetează, nu te mai învinovăţi atâta, nu-ţi dau voie! 
Nu eşti tu de vină, n-aveai încotro. Dar spune-mi, unde l-ai 
ascuns? 

Nu voiam să-i aduc iar aminte de durerea ei şinu mă 
răbda inima să rostesc o vorbă care i-ar fi amintit iarăşi de 
mortul ăla aşezat în coşciug, cu sacul de bani pe pântec. 

— Domnişoară Mary Jane - i-am zis, după câteva clipe - 
mai bine nu-ţi spun unde l-am ascuns. Dar am să-ţi scriu pe 
o bucăţică de hârtie şi, dacă vrei, o poţi citi în drum spre 
domnu' Lothrop. Ce zici, e bine aşa? 

— Da, da. 

M-am apucat şi am scris, cele ce urmează: „L-am ascuns în 
coşciug. Se afla acolo ieri noapte, când ai venit să-l boceşti 
pe mort. Eu eram după uşă şi mi se rupea inima văzându-te, 
domnişoară Mary Jane”. 

Mi s-au umezit ochii amintindu-mi cum plânsese acolo, 
singură în noapte, sub acelaşi acoperiş cu împieliţaţii ăia 
care-şi băteau joc de ea şi o jefuiau. Când i-am dat hârtiuţa 
împăturită, am văzut că şi ochii ei erau plini de lacrijmi. Îmi 
strânse mâna cu putere şi-mi zise: 

— La revedere! Am să fac întocmai cum mi-ai spus şi dacă 
nu ne vom mai vedea niciodată, să ştii că n-am să te uit. Mă 
voi gândi adesea la tine şi mă voi ruga pentru sufletul tău! 

Şi plecă. Auzi, să se roage pentru sufletul meu! Dacă m-ar 
fi cunoscut cât de cât, nu şi-ar mai fi luat pe cap o asemenea 


corvoadă. Dar cred c-ar fi făcut-o şi-n cazul ăsta, fiindcă 
aşa-i era felul. Ar fi fost în stare să se roage şi pentru Iuda; 
când îşi punea în gând ceva, s-a isprăvit, n-o mai pirteai opri 
nici în ruptul capului. Orice-aţi spune, eu unul zic c-avea 
mai mult coraj decât toate fetele pe care le-am văzut 
vreodată. Era plină de coraj! Ce spun eu miroase a tămâie, 
dar să ştiţi că n-o tămâiez de loc. Cât despre frumuseţe şi 
bunătate, să nu mai vorbim... era cu un cap mai sus ca toate 
fetele. N-am mai văzut-o de-atunci, din clipa când a ieşit pe 
uşa aceea, dar cred că m-am gândit de milioane şi milioane 
de ori la ea şi la făgăduiala ei c-o să se roage pentru sufletul 
meu. Şi, zău aşa, dacă mi-ar fi dat vreodată prin gând că ar 
folosi la ceva să mă rog pentru ea, să mor că m-aş fi rugat! 

Mary Jane a ieşit pesemne pe uşa din dos, nu sunt sigur, 
fiindcă nimeni n-a văzut-o când a plecat. Cum am dat ochii 
cu Suzana şi Buza de iepure, le-am zis: 

— Cum îi cheamă pe ăia de peste râu, la care vă duceţi 
uneori în vizită? 

— Care din ei, că-s mai mulţi? Dar mai des mergem la 
Proctori - răspunseră ele. 

— Da, ăsta-i numele. Mai-mai să-l uit. Domnişoara Mary 
Jane m-a rugat să vă spun că s-a dus degrabă acolo, fiindcă 
unul din ei s-a îmbolnăvit. 

— Care din ei? 

— Nu ştiu, adică am uitat. Da” cred că-i... 

— Doamne păzeşte, nu cumva-i Hanna? 

— Îmi pare rău, dar chiar despre ea e vorba. 

— Dumnezeule! Şi era sănătoasă tun săptămâna trecută! 
E rău bolnavă? 

— Nici nu vă închipuiţi. Domnişoara Mary Jane zicea c-au 
stat la căpătâiul ei toată noaptea şi se crede că n-o mai duce 
decât vreo câteva ceasuri. 

— Vai, ce groaznic! Da' ce-are? 

Nu mi-a dat prin gând nimic serios, aşa că le-am spus: 

— Gâlci. 


— Să i-o spui lu' mutu! Nu se stă la căpătâiul unuia bolnav 
de gâlci. 

— Nu zău! Ce tot vorbiţi? Aflaţi că se stă când e vorba de 
gâlci de-astea. Sunt gâlci de-un soi nou, aşa zicea 
domnişoara Mary Jane. 

— De ce-i un soi nou? 

— Păi, fiindcă-s amestecate şi cu alte socoteli. 

— Ce socoteli? 

— Păi, cu pojar, tuse măgărească, brâncă, oftică, 
gălbinare, meningită şi câte şi mai câte. 

— Dumnezeule! Şi asta se numeşte gâlci? 

— Aşa spunea domnişoara Mary Jane. 

— Bine, da' de ce-i zice gâlci, pentru numele lui 
Dumnezeu? 

— Păi, fiin'că tocmai de gâlci e vorba. Cu asta şi începe. 

— Prostii! E ca şi cum cineva şi-ar scrânti degetul ăl mare 
de la picior, ar lua otravă, ar cădea într-un puț, şi-ar frânge 
gâtul şi-apoi şi-ar zbura creierii, iar altcineva, întrebând 
cine l-a omorât, ar afla de la un neghiob că omul a murit 
fiindcă şi-a scrântit degetul. Ar fi o nerozie. Tot aşa şi cu 
gâlcile astea. Ia zi, se ia? 

— Dacă se ia? Auzi întrebare! Dar o grapă se ia de tine 
când dai peste ea noaptea? Dacă nu te-agăţi de unul din 
dinţii ei, te-agăţi de altul, aşa-i? Şi nu poţi scăpa de dintele 
ăla fără să răstorni grapa peste tine. Aşa-i şi cu gâlcile, şi 
zău că-s o grapă parşivă de tot: când te-agăţi de ea, nu mai 
scapi. 

— E groaznic! oftă Buza de iepure. Mă duc la nenea 
Harvey şi... 

— Da, da, du-te repede! i-am spus. Să fiu în locul matale, 
n-aş mai zăbovi o clipă. 

— De ce spui asta? 

— Gândeşte-te puţin şi-ai să pricepi. Nu-i aşa că unchii 
matale trebuie să se înapoieze cât mai degrabă în Anglia? 
Şi crezi că sunt aşa de hapsâni încât să plece, lăsându-vă să 
veniţi singure dup-aceea? Doar ştii c-au să v-aştepte. Pân- 


aici e bine. Unchiul Harvey e preot, nu-i aşa? Foarte bine. 
Credeţi oare că un preot ar fi în stare să-l mintă pe 
căpitanul unui vapor, pe căpitanul unui mare vapor? Şi 
pentru ce, mă rog? Ca să-l înduplece s-o primească pe bord 
pe domnişoara Mary Jane? Ştiţi bine că n-ar fi în stare de 
aşa ceva. Şi atunci, ce-o să facă? O să spună: „Îmi pare rău, 
dar biserica mea va trebui să se descurce cum ştie, căci 
nepoată-mea s-a molipsit poate de gâlcile astea extra şi sunt 
dator să rămân aci şi s-aştept trei luni, până ce-o să se 
poată vedea dacă s-a molipsit sau nu cu adevărat”. Dar nu 
face nimic, dacă crezi că-i mai bine să te duci să-i spui lui 
nenea Harvey... 

— Ce tot vorbeşti? Când am putea petrece de minune în 
Anglia, să ne pierdem vremea aici aşteptând să vedem dacă 
Mary Jane s-a molipsit sau nu?! Da' nerod mai eşti! 

— N-ar fi mai bine să daţi de veste prin vecini? 

— Alta acum! N-ai pereche de tont ce eşti. Nu-ţi dai seama 
că ar umple tot târgul? Ăl mai bine e să nu spunem nimănui 
NIMIC. 

— S-ar putea s-aveţi dreptate. Da, aşa e. 

— Cred totuşi, c-ar trebui să-i spunem unchiului Harvey că 
Mary a ieşit să se plimbe puţin, nu de alta, dar s-ar putea să 
fie îngrijorat. 

— Da, da, domnişoara Mary Jane mi-a zis: „Roagă-le pe 
fete să-i sărute pe nenea Harvey şi pe nenea William şi să le 
spună că m-am dus pe malu' ălălalt la domnu...” cum naiba 
le zice bogătaşilor ălora de care tot pomenea unchiul vostru 
Peter? E vorba de ăia care... 

— Aha, poate familia Apthorp, aşa-i? 

— Da, da. Ce pacoste-i şi cu numele astea, una-două îţi ies 
din cap! Da, zicea să le spuneţi că s-a dus să-i roage pe 
Apthorpi să vină la licitaţie şi să cumpere ei casa, nu alţii, 
fiindcă aşa ar fi vrut şi unchiul Peter. Şi mai zicea că o să 
stăruie, până ce ăia au să primească să vină şi p'ormă, dacă 
n-o să fie prea obosită, o să se-ntoarcă acasă. lar dacă o să 
fie prea obosită, o să se-ntoarcă abia mâine dimineaţă. Şi vă 


mai roagă să nu pomeniţi nimic despre Proctori, ci numai 
despre Apthorpi; şi n-o să fie nici o minciuna, fiindcă, tot o 
să se ducă acolo ca să le vorbească în legătură cu casa. 
Chiar ea mi-a spus-o, zău! 

— Bine - ziseră ele şi se duseră după unchii lor, ca să-i 
sărute şi să le spună povestea. 

Acum totul era în regulă. Ştiam că fetele n-au să sufle o 
vorbă, pentru că mureau să plece în Anglia, iar regelui şi 
ducelui le convenea ca Mary Jane să fie cât mai departe şi 
să se ocupe de vânzarea casei, decât să stea pe-aici, 
aproape de doctorul Robinson. Eram foarte mulţumit, 
gândindu-mă că potrivisem lucrurile cum se putea mai bine. 
Nici Tom Sawyer nu le-ar fi brodit mai straşnic. Fireşte că el 
ar fi pus ceva mai mult „stil”, dar eu unul nu prea mă pricep 
la asta, fiind-că-mi lipseşte deprinderea. 

Vânzarea a avut loc în piaţa târgului şi-a ţinut mult de tot, 
lungindu-se până către seară. Bătrânul stătea lângă 
preţăluitor, mai smerit ca oricând, şi din când în când 
trântea câte-un cuvinţel din evanghelie sau câte o cugetare 
pioasă, în vreme ce ducele se foia pe lângă el şi gângurea 
necontenit, ca să înduioşeze lumea. Se vedea că-şi dă toată 
osteneala. 

În curând nu mai rămase nimic de vânzare, afară de un 
petic de pământ din cimitir. Nu s-au lăsat până nu l-au 
vândut şi pe-acela. N-am pomenit căpcăun mai hulpav ca 
regele ăsta; voia să înghită totul. Încă nu isprăviseră 
vânzarea, când un vaporaş trase la mal şi peste două-trei 
minute se apropie un cârd de oameni care urlau, chiuiau şi 
râdeau. 

— lată şi concurenţa! strigau ei. Bietul Peter Wilks are- 
acum două rânduri de moştenitori! Alegeţi, înainte de a 
plăti banii! 

CAPITOLUL XXIX. 

Duceau în mijlocul lor un om mai în vârstă, foarte simpatic, 
şi unul mai tânăr, cu braţul drept prins într-o eşarfă. Tii, 
cum mai urlau şi râdeau oamenii! Eu însă nu vedeam ce-i 


de râs, şi cred că ducele şi regele tot aşa simțeau. Mă aştep- 
tam să-i văd pălind la faţa, dar nici gând. Făcându-se că nu 
ştie ce se-ntâmplă, ducele îşi văzu de-ale lui şi dondăni mai 
departe, fericit şi încântat, ca o putinică din care se scurge 
zerul. Cât despre rege, se uita lung şi cu jale la noii veniţi, 
ca şi cum gândul că pământul rabdă asemenea potlogari l- 
ar fi secat la ficaţi. Se pricepea de minune s-o facă pe 
prostul. În jurul regelui se strânseră o mulţime de fruntaşi 
ai târgului, ca să-i arate că sunt de partea lui. Domnul ăla 
bătrân, care abia sosise, părea uimit din cale-afară. De 
îndată ce deschise gura, mi-am dat seama că vorbea ca un 
englez sadea, nu ca regele, cu toate că nici englezeasca 
ăstuia nu era de lepădat, aşa de bine se fandosea. 

N-aş fi în stare să repet cuvintele bătrânului şi nici să-l 
maimuţăresc. Întorcându-se cu faţa spre mulţime, vorbi 
cam aşa: 

— Aceasta este pentru mine o surpriză la care nu m-am 
aşteptat şi-am să vă mărturisesc cinstit şi deschis că nu 
prea sunt pregătit să-i fac faţă. Fratele meu şi cu mine am 
avut mari neplăceri. El şi-a rupt braţul, iar ieri noapte 
bagajele noastre au fost debarcate, din greşeală, în târgul 
dinaintea acestuia. Eu sunt Harvey, fratele lui Peter Wilks, 
iar acesta e fratele nostru William, care-i surdomut, şi- 
acum, că are o mână betegită, nu mai poate să facă nici 
semne ca lumea. Suntem ceea ce spunem că suntem, şi într- 
o zi-două, când au să ne sosească bagajele, voi putea dovedi 
acest lucru. Dar pânatunci n-am să mai spun nimic. Am să 
mă duc la han şi-am să aştept. 

Şi spunând acestea, plecă împreună cu mutul numărul doi. 
Regele izbucni în râs. 

— Şi-a rupt braţul, nu zău? E foarte lesnicios, nu zic ba, 
mai ales pentru un şarlatan care trebuie să facă semne şi 
nu se pricepe. Ha-ha! Şi-au pierdut bagajele! Nu e rău! Ba 
e chiar grozav într-o ocazie ca asta! 

Şi-ncepu iar să râdă. Râseră şi ceilalţi, afară de vreo trei- 
patru, cel mult şase oameni, printre care şi doctorul. Mai 


era unul care nu râdea: un tip cu o mutră isteaţă, care 
purta o taşcă de pâslă cam veche. Coborâse şi el de pe 
vapor şi vorbea acum pe şoptite cu doctorul, uitându-se din 
când în când spre rege şi dând din cap. Era Levi Bell, 
avocatul, care fusese plecat la Louisville. Mai era acolo şi un 
zdrahon de bărbat, care se ţinuse scai de bătrân şi 
ascultase tot ce spusese acesta, iar acum trăgea cu urechea 
la ce spunea regele. După ce regele isprăvi, zdrahonul îl luă 
din scurt: 

— Ia ascultă, dacă zici că eşti Harvey Wilks, când ai sosit în 
târgul ăsta? 

— În ajunul înmormântării, prietene - răspunse regele. 

— Dar la ce oră? 

— Spre seară, cu o oră-două înainte de apusul soarelui. 

— Şi cum ai venit? 

— Am venit cu vaporul „Susan Powell”, de la Cincinnati. 

— Dar cum se face că-n dimineaţa aia te aflai într-o barcă, 
la cotul râului? 

— N-am fost acolo dimineaţa. 

— Minţi! 

Câţiva dintre cei de faţă săriră la el şi-l rugară să nu 
vorbească aşa unui om bătrân, care pe deasupra mai era şi 
preot. 

— Pe dracu, preot! E un pungaş şi-un mincinos. În 
dimineaţa aia era la cotul râului. Mă ştiţi că locuiesc în 
partea aia. Ce mai, am fost acolo şi eu, şi dumnealui. L-am 
văzut. Sosise cu o barcă împreună cu Tim Collins şi-un 
băieţaş. 

Doctorul se amestecă şi el în vorbă: 

— Dacă l-ai vedea pe băieţaş l-ai recunoaşte, Hines? 

— Cred că da, dar nu garantez. Ba uite-l colo, ele! L-am 
recunoscut dintr-o privire. 

Şi arătă cu degetul spre mine. 

— Oameni buni - rosti doctorul - nu ştiu dacă noii veniţi 
sunt nişte şarlatani sau nu. Dar dacă ăştialalţi doi nu-s 
şarlatani, se cheamă că eu sunt un dobitoc. Socot că e de 


datoria noastră să nu-i lăsăm să fugă de-aici până nu se 
lămu-resc bine lucrurile. Vino, Hines, veniţi şi voi, ceilalţi. O 
să-i ducem pe dumnealor la han ca să-i confruntăm cu 
cealaltă pereche. Cred c-o să aflăm noi ceva pân” la urmă. 

Mulțimea sări în sus de bucurie, dar se-nţelege că amicii 
regelui nu erau de loc bucuroşi. Am pornit cu toţii. Era pe la 
asfinţit. Doctorul mă ţinea de mână şi se purta destul de 
bine cu mine, dar nu-mi dădea drumul nici o clipă. Ajunşi la 
han, am intrat cu toţii într-o odaie mare. După ce aprinseră 
câteva lumânări, îi aduseră înăuntru şi pe cei doi noi veniţi. 
Cel dintâi vorbi doctorul: 

— N-aş vrea să fiu prea aspru cu aceşti doi domni, dar 
cred că-s nişte şarlatani şi s-ar putea să aibă părtaşi pe care 
nici nu-i ştim. În cazul ăsta, se prea poate ca părtaşii să 
dispară cu sacul cu galbeni lăsat de Peter Wilks. Dacă nu-s 
nişte şarlatani, aceşti domni n-au să aibă nimic împotrivă să 
tri-mită după banii ăia şi să ni-i încredinţeze nouă până se 
va dovedi că n-au nici o vină, nu-i aşa? 

Toată, lumea fu de aceeaşi părere. Ce mai, coţcarii erau 
strânşi zdravăn cu uşa, de la bun început. Regele spuse 
însă, cu o mutră plouată: 

— Domnii mei, aş trimite bucuros după bani, fiindcă nici 
prin gând nu-mi trece să pun beţe-n roate unei cercetări 
cinstite, deschise şi temeinice asupra acestei nenorocite 
afaceri. Dar, din păcate, banii nu mai sunt acolo. Puteţi să vă 
încredinţaţi şi singuri, dacă doriţi. 

— Dar atunci, unde sunt? 

— Când nepoată-mea mi i-a dat în păstrare, i-am luat şi i- 
am ascuns sub salteaua de paie din patul meu; socoteam că 
n-are rost să-i depun la bancă pentru cele câteva zile cât 
aveam de stat aici şi credeam că patul e un loc sigur, nu de 
alta, dar nefiind obişnuiţi cu negrii, ne-nchipuiam că sunt 
oameni cinstiţi, ca servitorii de la noi, din Anglia. Ei bine, 
negrii au furat banii chiar a doua zi dimineaţa, de îndată ce- 
am coborât în salon. Nu mi-am dat seama că-mi lipsesc 
banii decât după ce i-am vândut pe negri şi între timp ei au 


fugit cu banii. Valetul meu vă poate spune totul, domnilor, 
dacă doriţi. 

— Baliverne! strigară câţiva, în frunte cu doctorul. 

Era limpede că nimeni nu-l credea pe rege. Unul din eimă 
întrebă dacă-i văzusem pe negri furând banii. I-am răspuns 
că nu, dar că-i văzusem ieşind tiptil din odaie şi depărtându- 
se în grabă, ceea ce mă făcuse să cred că li-era teamă că l- 
au trezit pe stăpânul meu şi-ncercau s-o şteargă de acolo, 
ca să nu-i muştruluiască. 

Altceva nu mă mai întrebară. Dar deodată doctorul se 
întoarse spre mine, spunându-mi: 

— Şi tu eşti englez? 

— Da. 

— Se şi vede! zise el, în râsetele celorlalţi. 

După aceea trecură la anchetă. O făcură pe-ndelete, 
temeinic, fără să se uite la ceas. Orele treceau şi nimeni nu 
pomenea o vorbă despre cină, parcă nici nu le dădea prin 
gând să mănânce. Ai fi zis că n-o să se sfârşească niciodată. 
În viaţa mea n-am văzut brambureală mai mare. Îl puseră 
pe rege să-şi spună povestea, apoi ascultară povestea 
domnului ăla bătrân. Trebuia să fii bătut în cap şi de rea- 
credinţă ca să nu-ţi dai seama că bătrânul spunea adevărul, 
pe când celălalt turna la minciuni. La un moment dat mă 
puseră şi pe mine să spun tot ce ştiu. Regele mă privi cu 
coada ochiului, dându-mi a-nţelege să spun doar ce trebuie. 
Am început să vorbesc despre viaţa noastră la Sheffield, 
despre familia Wilks din Anglia, şi-aşa mai departe, dar n- 
apucai să spun prea multe, că doctorul izbucni în râs, iar 
Levi Bell, avocatul, îmi zise: 

— Stai jos, băiete! În locul tău nu m-aş osteni atât. Se vede 
treaba că nu prea eşti obişnuit să minţi. De! Nu-i aşa de 
uşor, ai nevoie de practică. Minţi cu destulă stângăcie. 

Complimentul ăsta mă lăsă rece dar în sinea mea mă 
bucuram c-am scăpat cu-atâta. 

Doctorul începu să vorbească, întorcându-se cu faţa la 
avocat: 


— De-ai fi fost aici de la-nceput, Levi Bell... 

Regele îi tăie vorba, întinzând mâna spre avocat: 

— Cum, acesta-i oare vechiul prieten al sărmanului meu 
frate, despre care-mi scria atât de des? 

Regele îi strânse mâna, iar avocatul zâmbi încântat. 
Sporovăiră un timp, apoi trecură într-un colţ şi vorbiră în 
şoaptă. 

— Perfect - rosti avocatul în cele din urmă. Am să tri-mit 
mandatul dumitale o dată cu cel al fratelui, şi-atunci o să se 
vadă că totul e-n ordine. 

Făcură rost de nişte hârtie şi de-un condei, iar regele se 
aşeză, îşi răsuci capul într-o parte şi, învârtindu-şi limba în 
gură, începu să mâzgălească ceva. Apoi îi dădură condeiul 
ducelui, care păli pentru prima oară în cariera lui, dar 
mâzgăli şi el ceva. Avocatul se întoarse atunci spre domnul 
ăl bătrân şi-i spuse: 

— Scrieţi, vă rog, şi dumneata, şi fratele dumitale, un 
rând-două şi iscăliţi-vă! 

Domnul ăl bătrân scrise câteva cuvinte, dar nimeni nu le 
putu citi. Avocatul izbucni, mirat din cale-alară: 

— Nemaipomenit! şi scoțând din buzunar un pachet de 
scrisori vechi, începu să le cerceteze; apoi se uită la hârtia 
mâzgălită de bătrân şi iarăşi la scrisori. Aceste scrisori sunt 
de la Harvey Wilks - spuse el. Oricine poate vedea după 
scrisul acestor doi domni că nu ei sunt autorii scrisorilor. 
(Să fi văzut ce mutre au făcut regele şi ducele când şi-au 
dat seama ce capcană le întinsese avocatul!) De asemenea, 
oricine poate vedea cu uşurinţă, după scrisul acestui domn 
venerabil, că nici el nu le-a scris. De fapt, nici nu se poate 
vorbi de scris, văzând mâzgăliturile astea. Iată aici şi alte 
scrisori, de la... 

— Daţi-mi voie să vă explic - îi tăie vorba domnul ăl bătrân. 
Nimeni nu-mi poate desluşi scrisul în afară de fratele meu, 
care-mi copiază, de altfel, scrisorile pe curat. Ăsta e scrisul 
lui, nu al meu. 


— Aha, va să zică aşa stau lucrurile! Uite, am aici şi câteva 
scrisori de-ale lui William. N-ar fi rău să aştearnă şi el un 
rând-două, ca să putem com... 

— Nu poate să scrie cu mâna stângă! îl întrerupse bătri- 
nul. Dac-ar putea să se folosească de mâna lui dreaptă, aţi 
vedea că el a scris scrisorile astea, şi pe-ale mele, şi pe-ale 
lui. Uitaţi-vă la ele, vă rog, sunt scrise de aceeaşi mână. 

Avocatul se uita la scrisori şi spuse: 

— Da, cam aşa se pare. Oricum, seamănă ceva mai mult 
decât băgasem de seamă la început. Măi, să fie! Credeam 
că suntem pe cale să găsim o soluţie, şi iată că n-a rămas 
mai nimic în picioare. Totuşi, un lucru e limpede - urmă el, 
întorcându-se spre rege şi spre duce. Niciunul din ăştia doi 
nu e din familia Wilks. 

Ce credeţi că s-a întâmplat? Pezevenghiul cu cap de catâr 
n-a vrut să recunoască nimic. Nici nu voi s-audă de aşa 
ceva. Le spuse că asta nu-i nici o dovadă, că frate-su 
William, care era, cică, un mucalit şi jumătate, nici măcar 
nu-ncercase să scrie şi că îşi dăduse seama că William are 
de gând să facă o şotie, chiar în clipa când îl văzuse punând 
condeiul pe hârtie. Tot vorbind aşa, se înfierbântă până ce 
ajunse să creadă în minciunile lui. Dar domnul cel bătrân îi 
tăie vorba: 

— Am o idee. Se află oare pe-aici cineva care a ajutat la 
îngroparea fra... la îngroparea răposatului Peter Wilks? 

— Da - rosti cineva. Eu şi Ab Turner. Suntem amândoi aici. 

Bătrânul se întoarse atunci spre rege: 

— Aţi putea să-mi spuneţi ce tatuaj avea pe piept 
răposatul? 

Luat aşa pe neaşteptate, regele trebui să-şi ţină bine 
balamalele, altminteri s-ar fi năruit ca un mal mâncat de 
ape; o întrebare ca asta ar fi doborât pe oricine, fiindcă, 
zău, de unde naiba să ştie ce tatuaj avea mortul? Regele 
păli, fâstâcindu-se niţel. Toată lumea aştepta în tăcere, 
zgâindu-se la el. 


„Hait! Acum se dă bătut, nu mai are nici o scăpare!” îmi 
ziceam. Dar el, nici gând. N-o să mă credeţi, da' pehlivanul 
nu s-a lăsat. Voia, pesemne, să lungească povestea, 
nădăjduind că până la urmă ăia au să obosească şi-au să 
plece, iar el şi ducele au să-şi poată lua tălpăşiţa. Deodată 
spuse, rânjind: 

— Ha! Grozavă întrebare! Da, domnule, îţi pot spune ce 
tatuaj avea pe piept. O mică săgeată subţire şi albastră, 
asta e. Şi dacă nu te uiţi cu băgare de seamă, nici n-o poţi 
vedea. Acum ce mai ai de zis? 

— N-am pomenit om să mintă cu atâta neobrăzare. 

Domnul ăl bătrân se întoarse spre Ab Turner şi tovarăşul 
său şi le spuse, cu ochii strălucind de bucurie, ca şi cum de 
data asta era sigur că l-a-nfundat pe rege: 

— Aţi auzit ce-a zis. la spuneţi, pe pieptul lui Peter Wilks se 
afla vreun astfel de semn? 

— N-am văzut asemenea semn - răspunseră amândoi într- 
un glas. 

— Bine! zise bătrânul. Acu” ia spuneţi, nu cumva aţi văzut 
pe pieptul lui un mic P aproape şters, un B (asta-i o iniţială 
pe care n-a mai folosit-o din tinereţe) şi un W, cu liniuţe 
între ele, aşa: P-B-W? Nu-i aşa că asta aţi văzut? întrebă el, 
scriind literele alea pe o bucăţică de hârtie. 

— Da' de unde! N-am văzut nici un fel de semne! 
răspunseră cei doi. 

Toţi cei de faţă rămaseră cu gura căscată. Începură să 
strige: 

— Toţi sunt nişte pungaşi! Să-i înecăm în râu, să-i 
spânzurăm! 

Urlau şi zbierau ceva de speriat, dar avocatul sări pe masă 
şi răcni, mai tare ca toţi: 

— Domnilor! Domnilor! Numai o vorbă, ascultați, vă rog! 
Mai e o cale: să mergem să dezgropăm mortul, şi-atunci o 
să vedem. 

Asta le plăcu. 


— Ura! strigară oamenii, gata-gata s-o pornească. Dar 
avocatul şi doctorul îi opriră: 

— Staţi niţel! Legaţi-i de mâini pe ăştia patru şi pe băiat. 
Să-i luăm şi pe ei! 

— Da! Da! urlară oamenii. Şi dacă n-o să vedem semnele, o 
să linşăm toată banda. 

Acum intrase frica-n mine de-a binelea, da' nu era chip să 
scap. Ne înhăţară pe toţi cinci şi porniră cu noi de-a drep- 
tul spre cimitir, care se afla cu vreo milă şi jumătate mai jos, 
pe malul apei. Întreg orăşelul venea pe urmele noastre, 
fiindcă făceam destulă gălăgie, şi-apoi nu era decât nouă 
seara. 

Când am trecut prin faţa casei noastre, mi-a părut rău că o 
alungasem pe Mary Jane din târguşor, fiindcă acum, dacă i- 
aş fi trimis vorbă, ar fi venit să mă scape, dându-i în vileag 
pe cei doi potlogari. 

Oamenii coborâră poteca ce ducea spre fluviu, zbierând ca 
nişte mâţe turbate. Şi parcă înadins ca să mă bage şi mai 
mult în sperieţi, începu să fulgere, cerul se acoperi de nori 
şi frunzişurile fremătară, zgâlţâite de vânt. În viaţa mea nu 
trecusem printr-o primejdie mai mare. Eram năucit de-a 
binelea. Totul îmi ieşise pe dos. În loc să mă bucur şi eu, la o 
adică, de toată comedia asta, având-o în spate pe Mary Jane 
care să mă scape şi să-mi dea drumul când s-o îngroşa 
gluma, iată că acum, între subsemnatu' şi moarte nu se mai 
afla decât tatuajul ăla. Iar de n-au să vadă nici urmă de 
tatuaj... 

N-aveam putere să mă gândesc la chestia asta, dar nu ştiu 
cum se face că la altceva nu mă puteam gândi. 

Era din ce în ce mai întuneric. Ar fi fost prilejul cel mai 
nimerit ca să-mi iau valea, dar vlăjganul ăla de Hines mă 
ţinea strâns; pas de-ncearcă să scapi din strânsoarea mâinii 
lui Goliat! Mă târa înainte şi trebuia s-alerg ca să ţin pasul 
cu el. 

Intrând în cimitir, mulţimea se revărsă ca un puhoi. Când 
ajunseră la mormântul cu pricina, îşi dădură seama că 


aveau de o sută de ori mai multe cazmale decât era nevoie, 
dar că nimănui nu-i trecuse prin gând s-aducă un felinar. 
Totuşi se apucară să sape la lumina fulgerelor şi trimiseră 
totodată pe cineva să împrumute un felinar la casa cea mai 
apropiată, cu o jumătate de milă mai încolo. 

Oamenii săpau de zor, într-o beznă înfricoşătoare. Nu 
trecu mult şi se porni ploaia. Vântul bătea cu putere, 
fulgerele cădeau tot mai amenințătoare, iar tunetul bubuia 
ceva grozav. Dar ălora nici nu le păsa, atât de prinşi erau. 
Din când în când puteai vedea deslugşit fiece chip din 
mulţimea aceea uriaşă, ca şi bulgării de pământ azvârliţi 
afară din groapă, dar numaidecât după aia întunericul 
înghiţea din nou totul şi nu mai vedeai nimic. 

În cele din urmă scoaseră afară sicriul şi începură să-i 
deşurubeze capacul. 

A urmat o îmbulzeală şi o înghesuială nemaipomenită. 
Oamenii se îmbrânceau ca să-şi facă loc până-n faţă şi să 
vadă sicriul. Era ceva de speriat, mai ales pe o noapte ca 
asta. Hines mă trăgea după el cu atâta putere, că-mi suci 
mâna - cred că uitase că mai sunt şi eu pe lume, atât de 
aţâţat era. 

Deodată, fulgerul slobozi deasupra noastră o lumină 
orbitoare şi cineva strigă: 

— Dumnezeule, sacul cu galbeni e colo, pe pieptul lui! 

Hines îmi dădu drumul şi se repezi chiuind, o dată cu toţi 
ceilalţi, ca să vadă şi el. 

Ei, şi-atunci am zbughit-o ca vântul din cimitir, alergând 
prin întuneric spre potecă. Nefiind altcineva pe potecă, 
zburam, nu alta, atât cât îmi îngăduiau bezna, fulgerele, 
răpăiala ploii, palele de vânt şi tunetele asurzitoare. 
Fugeam de-mi sfârâiau călcâiele. 

În târg nu era nici ţipenie de om, din pricina furtunii. Am 
luat-o aşadar pe strada mare, în loc să mă strecor prin 
ulițele lăturalnice. 

Când m-am apropiat de casa noastră, am privit cu 
luareaminte. Nu se zărea nici o lumină, toată casa era 


cufundată în întuneric. Mi se rupea inima de jale, fără să 
ştiu de ce. Dar deodată, tocmai când treceam prin faţa 
casei, la fereastra lui Mary Jane se aprinse o lumină şi inima 
mi se umplu de bucurie. În aceeaşi clipă, casa şi toate 
celelalte pieriră în beznă, înapoia mea, pentru totdeauna. 
Ce păcat! îmi spuneam. În viaţa mea n-am întâlnit fată mai 
bună şi mai inimoasă ca Mary Jane! 

Când am ajuns destul de departe de orăşel ca să pot porni 
spre insuliţă, m-am oprit să caut o barcă de împrumut şi, 
punând mâna pe prima barcă slobodă pe care mi-o dezvălui 
fulgerul, am sărit în ea şi dus am fost. Era o luntre uşoară, 
legată doar c-o frânghie. Insuliţa era departe-al naibii, 
taman în mijlocul fluviului, dar nu m-am mocoşit de loc. 
Când am ajuns în sfârşit la plută, eram aşa de sleit, că de-ar 
fi fost după mine, m-aş fi lungit să-mi trag sufletul. Dar nu 
era vreme de pierdut. Am sărit pe plută şi-am strigat: 

— Hei, Jim, dă drumul plutei! Domnul fie lăudat, am scăpat 
de ăia! 

Jim ieşi din wigwam şi când mă văzu, veni spre mine cu 
braţele deschise. Nu mai putea de bucurie. Dar când 
scăpără odată un fulger şi-i lumină faţa, mi se făcu inima cât 
un purice şi căzui bâldâbâc în apă. Uitasem că era îmbrăcat 
ca regele Lear şi că arăta ca un arap înecat şi, văzându-l, 
era să mor de frică. Jim mă pescui din apă şi începu să mă 
îmbrăţişeze şi să mă blagoslovească, bucuros că mă- 
ntorsesem şi că scăpasem de rege şi de duce. 

— Nu acum - i-am zis - lasă asta pentru desert. Dă drumul 
plutei! 

Peste câteva clipe pluteam la vale. Tii! Ce bine era să fim 
iarăşi liberi, numai noi doi, pe râul acela mare, fără nimeni 
pe capul nostru! Săream în sus de bucurie, ţopăiam şi 
băteam din călcâie, dar tocmai când mă pregăteam să sar 
pentru a treia oară, am auzit un zgomot pe care, din 
păcate, îl cunoşteam prea bine. Mi-am ţinut răsuflarea şi- 
am aşteptat, cu urechea la pândă. Nu mă-nşelasem: când 
fulgerul despică bezna de deasupra apei, i-am văzut cum se 


apropie vâslind de zor, în barca lor sprintenă. Ei erau - 
regele şi ducele! 

M-am trântit pe plută şi m-am dat bătut. Abia-abia mi-am 
putut stăvili lacrimile. 

CAPITOLULXXX. 

Cum puseră piciorul pe plută, regele se repezi la mine şi 
mă luă de guler. 

— Voiai să scapi de noi, ai, mucosule? [i se urâse cu noi, 
ai? 

— Nu, măria ta, nu! Aoleu! mă doare, măria ta! 

— Atunci zi-ne repede ce-aveai de gând. Dacă nu, să ştii că 
scot untul din tine. 

— Da, măria ta. Zău c-am să vă spun tot, întocmai cum s-a 
întâmplat. Omul care mă ducea de mână se purta foarte 
drăguţ cu mine. Îmi tot zicea că avusese un băiat de vârsta 
mea, care a murit anul trecut, şi că-l doare inima să vază un 
băiat ca mine într-o asemenea dandana. Şi când toată 
lumea s-a repezit spre coşciug ca să vază sacul cu galbeni, 
el mi-a dat drumul, şoptindu-mi: „Şterge-o acum, altminteri 
să ştii c-au să te spânzure!” Se-nţelege c-am şters-o. N-avea 
nici un rost să rămân, tot nu puteam fi de folos nimănui, şi 
p-ormă, n-aveam chef să fiu spânzurat: de ce să mă 
spânzure dacă puteam să fug? Am alergat într-un suflet 
până am dat de o barcă. Când am ajuns aici, i-am spus lui 
Jim să se grăbească, altminteri au să pună mâna pe mine şi- 
au să mă spânzure; şi i-am mai spus că mă tem că matale şi 
ducele nu mai sunteţi în viaţă la ora asta. Mi se rupea inima 
de durere, şi lui Jim tot aşa, şi de-aiA. Când v-am văzut 
venind, n-am mai putut de bucurie. Zău, întrebaţi-l pe Jim, 
să vă spuie şi el! 

Jim adeveri spusele mele, dar regele îi porunci să-şi ţină 
gura şi-mi zise: 

— Da, desigur, mă grăbesc să te cred! şi-ncepu iar să mă 
zgâlţâie, ameninţându-mă că mă îneacă. Dar ducele îl opri: 

— Ia lasă-l în pace pe băiat, dobitoc bătrân ce eşti! Ce, tu 
ai fi făcut altfel în locul lui? Tu te-ai întrebat ce-i cu el când 


ai şters-o? Nu-mi amintesc de aşa ceva. 

Regele îmi dădu drumul şi-ncepu să-njure târgul şi pe toţi 
locuitorii lui. 

— Mai bine te-ai înjura chiar pe tine - îi spuse ducele. Ţie 
ţi se cuvin cele mai multe înjurături. De la bun început n-ai 
făcut nimic cu cap, afară de chestia aia cu săgeata albastră, 
pe care le-ai spus-o cu atâta neobrăzare şi sânge rece. Asta 
a fost o idee bună, prima-ntâi, şi ne-a şi salvat. Fiindcă de n- 
ar fi fost chestia asta, ne-ar fi băgat la răcoare până să 
sosească bagajele englejilor ălora, şi p-ormă ocna ne 
mânca! Dar trucul ăla i-a îndemnat să meargă la cimitir şi- 
acolo galbenii ne-au fost de şi mai mare folos, fiindcă dacă 
nătărăii ăia turbaţi nu ne-ar fi dat drumul ca să se repeadă 
să privească, azi-noapte am fi dormit cu cravatele la gât, cu 
nişte cravate mai trainice decât ne trebuie nouă. 

Tăcură câteva clipe, apoi regele spuse, dus pe gânduri: 

— Hm! Şi când te gândeşti că noi credeam că negrii au 
furat sacul! 

Îmi venea să intru-n pământ. 

— Da, cam aşa credeam - zise ducele, tărăgănându-şi 
vorba, a zeflemea. 

Regele tăcu câteva clipe, apoi spuse: 

— Eu unul aşa credeam. 

— Ba din contră, nu tu, ci eu credeam - răspunse ducele, 
cu acelaşi glas tărăgănat. 

— Ascultă, Bilgewater - se burzului regele - ce vrei să 
spui? 

— Dacă-i vorba pe-aşa, te-ntreb eu ce-ai vrut să spui - zise 
ducele înţepat. 

— Scârţ! îl repezi regele, batjocoritor. Te pomeneşti că 
adormiseşi şi habar n-aveai ce făceai. 

Ducele îşi ieşi din fire de-a binelea: 

— Ascultă, lasă-te de goange! Ce, crezi că-s bătut în cap? 
Crezi că nu ştiu cine-a ascuns banii în coşciugul ăla? 

— Ba da, nenicule, ştiu că ştii, doar tu i-ai ascuns! 

— Minţi! răcni ducele repezindu-se la el. 


Regele începu să zbiere: 

— Jos labele! Ia mâna de pe gât! Retrag tot ce-am spus. 

— Mai întâi, mărturiseşte că tu ai ascuns banii acoâo, cu 
gândul să te cărăbăneşti şi să te-ntorci într-o bună zi ca să-i 
dezgropi şi să-i păstrezi numai pentru sufleţelul tău. 

— Stai niţel, duce, răspunde-mi drept şi cinstit la o 
întrebare. Spune-mi că n-ai pus banii acolo şi-am să te cred, 
şi-am să-mi iau înapoi toate vorbele. 

— Potlogar bătrân, ştii bine că nu eu i-am ascuns! 

— Bine, atunci te cred. Da' răspunde-mi la încă o 
întrebare, numai una... hai, nu te pierde cu firea! N-aveai 
cumva de gând să pui mâna pe bani şi să-i doseşti? 

Ducele tăcu câteva clipe, apoi spuse: 

— Ei, şi ce dac-aveam de gând? Chestia e că nu i-am dosit, 
pe când mătăluţă nu numai c-aveai de gând, dar i-ai şi 
dosit! 

— Duce, să-mi sară ochii dacă i-am dosit! Nu zic că n- 
aveam de gând, ar fi să mint. Dar tu, adică cineva, mi-a luat- 
o înainte. 

— Minţi! Tu i-ai ascuns şi dacă nu mărturiseşti, te... 

Regele începu să horcăie şi bâigui cu mare greutate: 

— Bine, mărturisesc! 

Îmi părea tare bine să-l aud vorbind aşa, parcă-mi lua o 
piatră de pe inimă. Ducele îi dădu drumul: 

— Dacă mai tăgăduieşti, să ştii că te-nec! Grozav de bine 
îţi şade să miorlăi ca un sugaci, ţi se potriveşte de minune, 
după tot ce-ai făcut. N-am mai pomenit un asemenea struţ 
bătrân care să vrea să înghită totul. Şi eu care mă- 
ncredeam în tine ca într-un tată! Cum de n-ai intrat în 
pământ de ruşine când ai auzit că dădeau vina pe nişte 
negri nenorociţi şi tu n-ai scos o vorbă ca să-i aperi? Mă 
apucă pandaliile când mă gândesc c-am fost aşa de neghiob 
să cred în balivernele tale. Lua-te-ar naiba, acu' văd eu de 
ce mă tot zoreai să acopăr deficitul: voiai să pui mâna şi pe 
gologanii pe care-i câştigasem cu „Minunea regească” şi cu 
alte socoteli, ca să-i înhaţi pe toţi. 


— Păi bine, duce - îl întrerupse regele cu sfială, 
sclifosindu-se - tu ai spus să acoperim deficitul, nu eu. 

— Gura! Ajunge cât ai vorbit! îl repezi ducele. Şi acum vezi 
bine cu ce te-ai ales. Ăia şi-au luat înapoi toţi banii, başca 
bănişorii noştri; abia de ne-a mai rămas un gologan-doi. 
Hai, cară-te la culcare şi nu-mi mai cânta despre deficituri, 
că-i vai de pielea ta! 

Regele se furişă în wigwam şi-şi căută alinarea în clondirul 
cu rachiu. În curând, ducele îşi găsi şi el clondirul, aşa că, 
după vreo jumătate de ceas, se băteau iar pe burtă. De ce 
se-mbătau, de-aceea se iubeau mai mult, până ce adormiră, 
sforăind, unul în braţele celuilalt. 

Amândoi erau turtă, dar am băgat de seamă că oricât de 
beat era, regele nu uita nici o clipă că n-are voie să mai 
spună că nu ela ascuns sacul. Aveam de ce să mă simt 
uşurat şi mulţumit! Fireşte că de îndată ce i-am auzit 
trăgând la aghioase, m-am aşezat cu Jim la taifas şi i-am 
povestit totul de-a fir-a-păr. 

CAPITOLULXXXI. 

Zile-ntregi nu ne-am mai oprit în nici tm târguşor. Tot 
plutind la vale pe râu, intrasem adânc în sudul cel călduros, 
hăt-departe de locul nostru de baştină. Pe maluri se zăreau 
acum copaci năpădiţi de muşchi spaniolesc, care atârna de 
crengi ca nişte bărbi lungi şi sure. În viaţa mea nu mai 
văzusem aşa ceva. Pădurile aveau acum ceva măreț şi 
înfricoşător totodată. 

Cei doi potlogari începură din nou să bată târgurile, 
socotind că primejdia trecuse. Mai întâi ţinură o conferinţă 
despre temperanţă, dar nu le ieşi nici măcar de-o beţie. 
Într-alt târg deschiseră o şcoală de dans, dar cum nu se 
pricepeau să danseze nici cât un cangur, publicul îi petrecu 
pân-afară din târg, la primii paşi pe care-i făcură. Încercară 
apoi să dea lecţii de oratorie, dar n-apucară bine să 
deschidă gura, că oamenii îi şi puseră pe fugă, huiduindu-i 
de mama focului. Se apucară să facă pe misionarii, pe 
hipnotizatorii, pe doftorii, pe ghicitorii şi câte şi mai câte, 


dar degeaba, nu se lipea norocul de ei. În cele din urmă, 
rămaseră lefteri de-a binelea. Toată ziulica zăceau lungiţi 
pe plută, cufundaţi în gânduri, abătuţi şi dărâmaţi, fără să 
scoată o vorbă. 

În curând însă se petrecu o schimbare: începură să-şi 
vorbească în taină, pe şoptite. Uneori rămâneau câte două- 
trei ore în wigwam. Eu şi cu Jim începusem să ne cam 
temem. Nu mirosea a bine: eram siguri că pun la cale o 
blestemăţie mai diavolească decât toate cele de până 
atunci. Ne-am tot întrebat noi ce să fie şi pân” la urmă ne- 
am gândit că pramatiile se pregătesc să spargă o casă ori o 
prăvălie, sau să fabrice bani falşi. Gândul ăsta ne-a cam 
îngrozit şi-am jurat amândoi să nu ne băgăm pentru nimic 
în lume în afaceri de-astea şi să ne luăm adio de la ei, 
lăsându-i în plata domnului, la ăl dintâi semn necurat. 

Într-o dimineaţă, în zori, ne-am oprit cu vreo două mile 
mai jos de-un târguşor prăpădit, pe nume Pikesville. Regele 
ne spuse să stăm ascunşi cât se duce să dea o raită prin 
târguşor, ca să vadă dacă oamenii de pe-acolo aflaseră ceva 
de „Minunea regească”. În gândul meu îmi ziceam: „Vrei să 
spui că te duci să cauţi o casă bună de jefuit. Şi când ai să 
te-ntorci, după jaf, ai să te-ntrebi ce s-a întâmplat cu mine, 
cu Jim şi cu pluta, dar poţi să te-ntrebi până poimarţi!” Re- 
gele ne mai zise că dacă nu se-ntoarce până la amiază, 
înseamnă că totul e-n ordine şi ducele şi cu mine putem 
veni după el. 

Am stat şi-am aşteptat. Ducele se învârtea de colo până 
colo, cu o mutră tare acră. Ne lua la rost pentru orice fleac 
şi ne-njura că facem totul anapoda. Nimic nu-i plăcea. De 
bună seamă că punea ceva la cale. 

M-am bucurat nespus la amiază văzând că regele nu se 
arăta. 

Oricum, se vestea o schimbare şi, cine ştie, poate chiar 
schimbarea cea mare. 

M-am dus aşadar cu ducele în târguşorul acela: tot 
căutându-l pe rege, am dat de el în odaia din dos a unei 


crâşme murdare. Era beat criţă şi-n jurul lui o ceată de 
trântori se distrau aţâţându-l, iar el îi suduia şi-i ameninţa 
cum îi venea la gură. Dar nu le putea face nimic, fiindcă, de 
beat ce era, abia se mai ţinea pe picioare. 

Ducele începu să-l înjure, că-i un „bou bătrân”, dar nici 
regele nu se lăsă mai prejos. Când am văzut că iese cu 
ceartă, am şters-o repede şi-am gonit ca un cerb pe poteca 
ce cobora spre râu. Alergam de-mi sfârâiau călcâiele, 
fiindcă n-aş fi vrut să scap prilejul, şi-mi spuneam ca de data 
asta s-a isprăvit, n-au să ne mai vadă aşa curând, nici pe 
mine, nici pe Jim. Când am ajuns la plută, abia mai 
răsuflăm, dar nu mai pu-team de bucurie. 

— Dă-i drumul, Jim! strigai. Acu' am scăpat! 

N-auzii însă nici un răspuns şi nu ieşi nimeni din wigwam. 
Jim plecase! Am tras un chiot, şi-ncă unul, şi iar aşa. M-am 
dus apoi în pădure, chiuind, şi cercetând în toate părţile, 
dar degeaba - Jim nu se zărea nicăieri. 


M-am aşezat şi, iară să vreau, am început să plâng. Dar n- 
aveam răbdare să stau locului. Am ieşit pe potecă, 
chibzuind ce-ar fi mai bine să fac. Deodată mi-a ieşit în cale 
un băiat; l-am întrebat dacă nu cumva văzuse un negru 
îmbrăcat aşa şi pe dincolo. 

— Da - îmi răspunse el. 

— Unde l-ai văzut? 

— Cu vreo două mile mai jos, pe moşia lui Silas Phelps. Au 
pus mâna pe el, e un negru fugar. Îl căutai? 

— Da” de unde! Am dat de el în pădure, acu5 o orădouă, şi 
zicea că dacă strig, mă-njunghie. Mi-a poruncit să stau 
locului, fără să mă mişc. Ce era să fac? Mi-era teamă, aşa c- 
am rămas aici. 

— Acu” nu mai ai de ce să te temi, fiindcă l-au prins. Fugise 
de undeva, din Sud. 

— Bine că l-au prins! 

— Cred şi eu! Au pus un preţ de două sute de dolari pe 
capul lui. Bani picaţi din cer, nu alta! 

— Da, aşa-i. Să fi fost eu ceva mai zdravân, mie mi-ar fi 
picat, fiin'că eu l-am văzut ăl dintâi. Da' cine l-a turnat? 

— Un babalăc, care nu-i de pe-aici; a vândut pe patruzeci 
de dolari dreptul la recompensă, că se grăbea s-o 
pornească pe râu în sus şi n-avea timp s-aştepte. Ei, ce spui 
de asta? Să fi fost în locul lui, aş fi aşteptat şi şapte ani. 

— Şi eu la fel - i-am zis. Da” te pomeneşti că l-a vândut aşa 
ieftin, fiindcă nu era sigur de afacere. Cine ştie, poate c-o fi 
ceva necurat la mijloc. 

— Da” de unde! Am văzut cu ochii mei afişul despre negru. 
Îl zugrăvea întocmai, ca o poză. Pomenea şi plantaţia de 
unde fugise, undeva, mai jos de New Orleans. Nu, frăcoare, 
afacerea e-n regulă, fii pe pace. Ascultă, n-ai niţel tabac? 

Aflând că n-aveam nici un pic, băiatul plecă. M-am dus la 
plută şi m-am aşezat în wigwam ca să chibzuiesc. Dar de- 
geaba mi-am frământat eu creierii, că tot n-am văzut nici o 
ieşire. După atâta amar de drum şi după tot binele ce i-l 
făcusem ălor doi potlogari, totul se dusese de râpă. Şi de ce, 


mă rog? Fiindcă-i răbdase inima să-l vândă pe Jim pentru 
patruzeci de dolari murdari, osândindu-l să fie din nou rob 
pe viaţă, şi încă printre străini! 

„Dacă-i e dat să cadă din nou în robie - îmi ziceam - ar fi 
de o mie de ori mai bine pentru Jim să fie rob acasă la el, 
împreună cu ai lui” Mă gândeam să-i trimit lui Tom Sawyer 
o scrisoare, în care să-l rog să-i spună domnişoarei Watson 
unde se află Jim. Dar m-am lăsat repede păgubaş din două 
pricini: întâi, fiindcă domnişoara Watson, scârbită şi 
furioasă pe Jim din pricina ticăloşiei şi-a nerecunoştinţei 
sale, ar fi în stare să-l vânză iarăşi undeva, în josul fluviului. 
Şi chiar dacă nu l-ar vinde, un negru nerecunoscător e 
disprețuit de toată lumea, şi lui Jim i-ar crăpa obrazul de 
ruşine văzând că oamenii i-o scot mereu pe nas. 

Şi-apoi, gândiţi-vă şi la mine! Numaidecât s-ar da sfoară în 
ţară că Huck Finn l-a ajutat pe-un negru să-şi dobândească 
libertatea, şi dacă m-aş mai vedea vreodată cu cineva din 
târgul meu, mi-ar fi aşa de ruşine, c-aş fi în stare să-i cad în 
genunchi şi să-i ling tălpile. Aşa se întâmplă totdeauna: 
când cineva săvârşeşte o faptă rea şi nu se sinchiseşte de 
urmările ei, crede că nu-i nici o ruşine câtă vreme o poate 
ascunde. Taman într-o asemenea încurcătură mă vârâsem şi 
eu. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât maitare mă 
mustra cugetul şi mă simţeam mai ticălos şi mai netrebnic. 
Şi deodată am îngheţat de frică la gândul că providenţa îmi 
trage o palmă şi-mi arată că sus, în cer, se ştie că-s un 
ticălos şi c-am răpit pe negrul unei biete bătrâne, care nu- 
mi căşunase niciodată vreun rău. „Da, da - îmi ziceam -e 
cineva care stă mereu de veghe şi nu rabdă multă vreme 
asemenea ticăloşii!” M-am căznit din răsputeri să mă 
mângâi cu gândul că nu eu, ci felul în care fusesem crescut 
era de vină pentru toate astea. Dar un glas lăuntric îmi tot 
şoptea neîndurător: „Ie puteai duce la şcoala de duminică, 
pentru ce nu te-ai dus? De te-ai fi dus, ai fi învăţat acolo că 
oamenii care fac ce-ai făcut tu cu negrul ăla ajung de-a 
dreptul în iad”. Tremuram de spaimă. M-am hotărât să mă 


rog, doar-doar oi înceta să mai fiu băiatul rău de pân-acu' şi 
m-oi face mai bun. Am îngenuncheat, dar vorbele nu-mi 
veneau. De ce oare? N-avea rost să-ncerc să-l pă-călesc pe 
Al de Sus - şi nici pe mine, de altfel. Ştiam prea bine de ce 
nu-mi veneau vorbele: fiindcă nu mă trăgea de loc inima, 
fiindcă nu eram cinstit, fiindcă umblam după doi iepuri. Mă 
prefăceam că mă lepăd de păcat, dar în sinea mea 
săvârşeam cel mai mare dintre păcate. Încercam să spun 
din gură că am să mă îndrept, c-am să-i scriu stăpânei 
negrului şi-am să-i arăt unde se află Jim, dar în adâncul 
sufletului ştiam că-i minciună, iar Al de Sus de asemenea 
ştia. Mi-am dat seama că nu merge să minţi într-o 
rugăciune. Stăteam ca pe ace şi nu ştiam ce să fac. În cele 
din urmă îmi veni o idee: da, am să scriu răvaşul, iar după 
aia o să văd dacă mă pot ruga. Ei bine! În clipa aceea m-am 
simţit uşor ca un fulg şi cu cugetul împăcat. Nu-mi venea să 
cred! 

Am luat o bucăţică de hârtie şi-un căpătâi de creion şi, 
beat de fericire, am scris cele ce urmează: „Domnişoară 
Watson, negrul dumitale fugar Jim se află aici, cu două mile 
mai jos de Pikesville. Domnul Phelps a pus mâna pe el şi o 
să vi-l dea înapoi dacă trimiteţi recompensa. 

Huck Finn” 

Pentru prima oară-n viaţa mea m-am simţit bine şi izbăvit 
de păcate. Acu' ştiam că pot să mă rog, dar nu m-am apucat 
de îndată, ci am pus hârtiuţa deoparte şi m-am aşezat, 
gândindu-mă ce bine că lucrurile se întâmplaseră aşa, 
fiindcă nu lipsise mult ca să nimeresc de-a dreptul în iad. 

Mi-am amintit apoi de călătoria noastră pe apă, la vale. Jim 
era nelipsit din toate amintirile astea. Îl vedeam şi ziua şi 
noaptea, uneori în bătaia lunii, alteori pe furtună. Mă 
vedeam plutind împreună cu el, sporovăind, cântând şi 
râzând. Nu ştiu cum se face, da' nu găseam nici atâtica să 
mă supăr pe el, ba din contră. Îl vedeam stând de veghe şi 
pentru mine, după ce-şi făcuse partea lui, în loc să mă 
trezească din somn; îmi aminteam cum se bucurase în ziua 


aia cu ceaţă, când m-am întors pe pluta, şi cum ne-am 
întâlnit din nou în smârcul ăla, în ziua „dihoniei”, şi alte 
întâmplări asemănătoare. Şi cum îmi spunea mereu 
„puişorule” şi mă răsfăţa, şi nu ştia cum să mă mai 
cocoloşească, în marea lui bunătate. La urmă mi-am amintit 
cum îl scăpasem de oamenii ăia, zicându-le că pe pluta 
noastră erau bolnavi de vărsat; cât de recunoscător mi-a 
fost Jim atunci! Zicea că-s cel mai bun prieten pe care l-a 
avut vreodată şi singurul lui prieten de astăzi. Tot 
gândindu-mă aşa, privirile îmi căzură asupra răvaşului pe 
care-l scrisesem. Mare belea pe capul meu! Am luat hârtia. 
Tremuram ca o frunză-n vânt, fiindcă trebuia să mă 
hotărăsc o dată pentru totdeauna. Am chibzuit niţel, 
ţinându-mi răsuflarea, apoi mi-am zis: „Fie! Mă duc în iad!” 
şi-am rupt hârtia. 

Erau gânduri şi vorbe îngrozitoare, dar nu le mai puteam 
lua înapoi. Ce-am spus a rămas bun spus şi nu m-am mai 
gândit să mă-ndrept. Mi-am scos din cap ideea asta, 
zicându-mi c-am să fiu iarăşi ticălos, fiindcă aşa mi-era felul 
şi aşa fusesem crescut, pe când cealaltă cale nu era de 
mine. Şi, pentru început, mi-am pus în gând să-l scap din 
nou pe Jim, din robie; să fi putut scorni ceva şi mai râu, aş fi 
făcut-o, nu de alta, dar de vreme ce tot apucasem pentru 
totdeauna pe calea asta, puteam să merg şi pân” la capăt. 

Am început aşadar să-mi bat capul şi m-am gândit la fel de 
fel de lucruri, până s-ajung în sfârşit la un plan care-mi 
convenea. Am dibuit ceva mai la vale un ostrov împădurit şi, 
de îndată ce s-a întunecat, am pornit cu pluta spre el, am 
ascuns-o şi-am rămas să dorm acolo. M-am trezit înainte de 
revărsatul zorilor, am mâncat, mi-am pus straiele de oraş şi, 
după ce mi-am vârât alte câteva lucruşoare într-o 
legăturică, am pornit cu barca la mal. M-am oprit ceva mai 
jos de locul unde socoteam că se afla moşia lui Phelps, mi- 
am ascuns legăturica undeva în pădure şi, umplând apoi 
barca cu apă şi bolovani, am scufundat-o într-un loc unde s- 


o pot găsi la nevoie, cam la un sfert de milă mai jos de un 
mic joagăr. 

Pe urmă am pornit-o la drum. Trecând prin faţa joagărului, 
am zărit o tăbliță pe care scria „Ferăstrăul lui Phelps”. Cu 
vreo câteva sute de paşi mai încolo se zăreau clădirile 
fermei. Mi-am dus mâna streaşină la ochi, dar n-am văzut 
pe nimeni, deşi se luminase bine de ziuă. Da' nu-mi păsa, că 
tot n-aveam eu chef să mă-ntâlnesc cu careva. Voiam doar 
să pipăâi terenul. Planul meu era să mă arăt acolo dinspre 
târg, nu dinspre fluviu. După ce-am cercetat bine locul, am 
pornit-o întins spre târg. Şi, ce' să vezi, primul om peste 
care-am dat acolo a fost ducele. Tocmai lipea un afiş pentru 
„Minunea regească” - urmau s-o joace trei seri la rând, ca 
şi data trecută. Nu-i întrecea nimeni în neobrăzare! Până să 
mă mişc, ducele mă văzu. Păru cam mirat: 

— Iote-l! De unde răsărişi? Şi adăugă, chipurile bucuros şi 
grijuliu: Unde-i pluta? Ai ascuns-o într-un locşor bun? 

— Păi tocmai despre asta voiam să vă-ntreb şi eu, alteţă. 

Vorbele astea nu prea-i plăcură. 

— Da' de ce voiai să mă-ntrebi? 

— Păi, când l-am văzut ieri pe rege în cârciuma aia, mi-am 
zis că până s-o trezi din beţie, ca să-l putem aduce acasă, o 
să mai treacă câteva ceasuri, aşa că m-am gândit să dau o 
raită prin târg. Un cetăţean mi-a zis că-mi dă zece cenți 
dacă-l ajut să treacă cu luntrea până dincolo şi-napoi, ca s- 
aducă o oaie rătăcită. M-am învoit şi m-am dus cu el, dar 
când să băgăm oaia în luntre, omul mă lăsă singur la funie 
şi se apucă să-mpingă oaia de la spate. Dar oaia asta era 
prea voinică pentru unu' ca mine, aşa că s-a smuls din 
strânsoare şi-a luat-o la fugă. Noi, după ea. N-aveam nici un 
câine cu noi, aşa că a trebuit s-o fugărim cale lungă, până i- 
am scos sufletul. Am prins-o abia spre seară; am adus-o- 
ncoace, iar după aceea eu m-am întors la plută. Dar ia-o de 
unde nu-i. Ce mi-am zis eu: „Să ştii c-au dat de bucluc şi-au 
fost nevoiţi să plece, luându-l cu ei şi pe Jim, singuru” negru 
pe care-l am pe lume. Şi-acu', iată-mă printre străini, fără 


nici o avere şi fără putinţa de a-mi câştigă pâinea”. Mi-au 
dat lacrimile, zău. Şi-am dormit în pădure toată noaptea. 
Dar spuneţi-mi, ce-i cu pluta? Şi cu Jim, sărmanul meu Jim? 

— Să mă ia dracu' dacă ştiu, adică dacă ştiu ce s-a- 
ntâmplat cu pluta. Boşorogul ăla tembel a câştigat 
patruzeci de dolari din nu ştiu ce afacere şi când am dat de 
el în crâşma aia, derbedeii îi şi luaseră toţi banii la 
rămăşaguri, afară de âi pe care apucase să-i dea pe 
băutură. Ieri noapte, când l-am dus acasă şi-am văzut că 
pluta e lipsă, ne-am zis: „Să ştii că mucosul ăla ne-a furat 
pluta şi s-a dus cu ea la vale, lăsându-ne de căruţă”. 

— Cum să-mi las negrul, singuru' negru pe care-l am pe 
lume, singura mea avere? 

— La asta nu ne-am gândit. La urma urmelor, când stai să 
te gândeşti, negru” ăla era al nostru. Aşa-l socoteam, că de! 
Dumnezeu ştie că am avut destulă bătaie de cap cu el. Ei, şi 
când am văzut noi că pluta nu mai e, iar noi am rămas 
tinichea, ne-am gândit că altă scăpare n-avem, decât să mai 
încercăm o dată „Minunea”. De atunci mă tot perpelesc, 
uscat ca un butoi de pulbere. Ia zi, unde-s ăi zece cenți? Dă- 
i încoace! 

Aveam bani berechet, aşa că i-am dat zece cenți, rugându-l 
însă să cumpere cu ei ceva demâncare şi să-mi dea şi mie, 
fiindcă alţi bani nu mai aveam şi nu pusesem nimic în gură 
de ieri. Nu-mi răspunse nimic. 

După câteva clipe, se întoarse deodată spre mine şi-mi 
zise: 

— Ascultă, crezi că negrul ăla o să ne toarne? L-am jupui 
de viu, dac-ar îndrăzni! 

— Cum să vă toarne? Da' ce, n-a fugit? 

— Aş, de unde! L-a vândut boşorogul ăla! Mie nu mi-a dat 
Nimic, şi banii s-au topit! 

— Ce? L-a vândut? spusei eu, plângând. Era negrul meu, 
averea mea! Unde-i? Îl vreau înapoi! 

— Află că nu-i chip să-l capeţi înapoi, aşa că degeaba 
miorlăi. Ascultă, nu cumva ai de gând să ne torni? Al naibii 


să fiu dacă pot avea încredere în tine! Să ştii că dacă ne dai 
de gol... 

Se opri şi se uită aşa de urât la mine, că i-am zis, 
sclifosindu-mă: 

— Nu vreau să dau de gol pe nimeni şi nici n-aş avea timp 
de-aşa ceva. Mă duc să-mi caut negrul... 

Ducele făcu o mutră plictisită şi rămase pe gânduri, 
încruntat, cu afişele pe braţ. 

— Uite ce e - zise el. Trebuie să rămânem aici trei zile. 

Dacă făgăduieşti că nu ne torni şi c-ai să-l îndupleci şi pe 
negru să-şi ţină gura, am să-ţi spun unde-l poţi găsi. 

I-am făgăduit. 

— Un fermier, cu numele de Silas Ph... - începu el, dar se 
opri. Voise să-mi spună adevărul, dar când l-am văzut că se 
opreşte şi cugetă, mi-am dat seama că şi-a schimbat gândul. 
Şi chiar aşa era. N-avea încredere în mine. Voia să fie sigur 
că n-o să le stau în cale zilele astea. 

— Omul care l-a cumpărat - spuse el - e unul Abram 
Foster, Abram C. Foster, şi trăieşte la ţară, la vreo patruzeci 
de mile de aici, pe drumul spre Lafayette39. 

— Bine - zic eu. În trei zile am s-ajung eu acolo; şi-am să 
pornesc chiar azi după-prânz. 

— Nu, nu! Ai să pleci chiar acum. Vezi, nu zăbovi o clipă şi 
nu flecări cu nimeni pe drum! [ine-ţi gura şi mergi drept 
înainte, altfel să ştii că ai de-a face cu noi! 

Altă poruncă nici nu voiam de la el. Voiam să mă lase-n 
pace, ca să-mi pot pune planul în aplicare. 

— Hai, cară-te! se burzului el. Domnului Foster poţi să-i 
îndrugi ce pofteşti. Cine ştie, te pomeneşti că până la urmă 
îl faci să creadă că Jim e negrul tău; sunt unii prostănaci 
care n-au nevoie de patalamale, mi s-a spus c-ar fi de-alde 
ăştia pe aici, prin Sud. Când ai să-i spui că afişul şi 
recompensa sunt plăsmuite, poate c-o să te creadă, dac-ai 
să-l lămureşti de ce-a fost scornită toată povestea. Hai, du- 
te şi spune-i orice vrei, numai nu uita să-ţi ţii gura pân- 
ajungi acolo. 


Am luat-o la picior pe drumul arătat de duce. Mergeam 
fără să mă uit înapoi, dar simţeam că-i cu ochii pe mine. Nu- 
mi păsa, ştiam c-o să se plictisească privindu-mă. Am mers 
aşa pe câmp vreo milă, fără să mă opresc. Apoi am luat-o 
înapoi prin pădure, spre ferma lui Phelps. Îmi ziceam că-i 
mai bine să-mi pun numaidecât planul în aplicare, fără să 
pierd vremea, fiindcă doream ca Jim să-şi ţină gura până la 
plecarea celor doi potlogari. Nu voiam să-i mai văd. Mi-era 
lehamite şi voiam să scap de ei pentru totdeauna. 

CAPITOLULXXXII. 

Când am ajuns la fermă, soarele dogorea. Totul era liniştit 
ca-ntr-o zi de duminică. Argaţii erau duşi la câmp. În 
văzduh plutea bâzâitul surd al muştelor şi-al altor gângănii, 
care, când îl auzi, ţi se pare c-ai rămas singur pe lume, 
părăsit de toţi. Te cuprindea jalea când începea să adie 
vreun vânticel prin frunzare, fiindcă freamătul stârnit 
aducea cu şoapta duhurilor unor morţi de demult, care-ar fi 
vorbit despre tine. Când auzi aşa ceva, îţi vine să-ţi iei 
lumea-n cap, ca să se isprăvească o dată cu toate. 

Phelps avea o mică plantație de bumbac, cum erau multe 
prin părţile astea. O ogradă de vreo două pogoane, 
împrejmuită cu un gard; un pârleaz înjghebat din butuci 
ferăstruiţi în chip de trepte, ca nişte ţevi de lungimi felurite, 
pe unde puteai sări gardul şi pe care se căţărau femeile ca 
să-ncalece pe cai. Ograda, smălţată cu smocuri de iarbă 
sfarogită, părea golaşă şi netedă ca o pălărie veche, cu 
pâsla roasă. Într-o clădire mare, de lemn, cu pereţii dubli, 
locuiau albii; golurile dintre grinzi erau astupate cu lut sau 
mortar, alcătuind un fel de fâşii care fuseseră cândva 
văruite. O bucătărie din bârne rotunde era legată de casă 
printr-o tindă largă, deschisă în părţi, dar acoperită. În 
spatele bucătăriei era un şopron de scânduri, unde se 
afumau bucatele, iar alături, se înşirau trei magherniţe, 
pentru negri. Lângă gardul din fund, se zărea o colibă 
singuratică, iar ceva mai încolo, în cealaltă parte, se aflau 
câteva şuri. Lângă colibă, un cazan mare în care se fierbea 


săpun, şi un jgheab pentru cenuşă. Lângă uşa bucătăriei, o 
laviţă, un hârdău şi un urcior. Ici-colo, câte un dulău moţăia 
la soare. Într-un colţ, departe, se vedeau vreo trei copaci 
umbroşi. Lângă gard, într-un loc, creşteau nişte tufe de 
agrişe şi de coacăze, iar dincolo de gard, se vedea o 
grădiniţă şi un strat de pepeni. Apoi lanurile de bumbac şi 
dincolo de ele pădurea. 

După ce-am ocolit ograda, am sărit pârleazul lângă jgheab 
şi am luat-o spre bucătărie. 

După câţiva paşi, am auzit o vârtelniţă care ba scârţăia, ba 
amuţea, de-ţi venea să mori ascultându-i bocetul jalnic. 

Am mers mai departe, fără un gând anume, ci bizuindu-mă 
doar pe pronia cerească să-mi pună în gură vorbele 
nimerite, când o să fiu întrebat ce caut acolo; băgasem de 
seamă că pronia asta, dacă mă lăsam în voia ei, mă scotea 
totdeauna din încurcătură. 

La jumătatea drumului, se repezi, la mine un dulău, apoi 
încă unul. Se-nţelege că m-am oprit şi-am rămas nemişcat. 
Făceau un tărăboi nemaipomenit! În câteva clipe, se 
strânseră în jurul meu vreo cincisprezece potăi cu gâturile 
şi boturile întinse spre mine. Şi lătrau! Aoleo, cum mai 
lătrau! Eram, cum s-ar zice, ca osia unei roţi, iar dulăii erau 
spiţele. Şi tot veneau din toate părţile, sărind peste gard şi 
repezindu-se la mine. 

Din bucătărie ieşi atunci o negresă cu un făcăleţ în mână. 
„Piei, Tigrule! Fugi de-afci, Grivei!” strigă ea şi după ce le 
dădu câte una zdravănă la fiecare, dulăii o luară la goană, 
schelălăind. În clipa următoare, vreo zece din ei se 
întoarseră dând din coadă şi gudurându-se pe lângă mine. 
Câinii nu-s de loc răi la suflet, zău. 

În spatele negresei se iviseră o fetiţă şi doi băieţaşi negri, 
cu câte o cămaşă de pânză pe ei. Se agăţaseră de fusta 
mămucăi lor şi mă priveau sfioşi, aşa cum privesc 
întotdeauna copilaşii negri. 

Nu trecu mult şi se ivi şi stăpâna casei, o femeie de vreo 
patruzeci şi cinci - cincizeci de ani, cu capul gol şi ţinând în 


mână un fus. În spatele ei veneau copiii ei albi, care se 
purtau întocmai ca negrişorii. 

— Iată-te, în sfârşit, tu eşti, nu-i aşa? îmi strigă ea, râzând 
cu gura până la urechi. 

— Da, doamnă! i-am răspuns pe negândite. 

Atunci ea mă luă în braţe şi mă strânse zdravăn, pe urmă 
îmi apucă mâinile şi mi le zgâlţăi. Obrajii îi şiroiau de lacrimi 
şi nu se mai sătura să mă îmbrăţişeze şi să mă strângă, în 
vreme ce gura îi turuia fără-ncetare: 

— Credeam ca semeni mai mult cu maică-ta, dar zău, nu- 
mi pasă, sunt fericită că te văd. Mânca-l-ar mama, dragul de 
el! Copilaşi, ăsta-i vărul vostru, Iom. Spuneţi-i bun venit! 

Copiii îşi lăsară însă capetele în jos şi, băgându-şi degetele 
în gură, se ascunseră în spatele ei. 

— Liza - spuse ea - dă fuga şi pregăteşte numaidecât ceva 
demâncare. Sau te pomeneşti c-ai mâncat pe vapor? 

L-am răspuns că da. Mă luă de mână şi porni cu mine spre 
casă, cu droaia de copii după noi. Când am ajuns înăuntru, 
mă puse să şed pe un jilţ de nuiele, împletite, iar ea se 
aşeză pe un scăunel în faţa mea, ţinându-mi mâinile într-ale 
ei. 

— Acum pot să te privesc pe-ndelete. De ani de zile aştept 
clipa asta şi iată c-a sosit! Ie aşteptam de vreo două zile. De 
ce-ai întârziat? S-a împotmolit cumva vaporul? 

— Da, doamnă, s-a... 

— Zi-mi tuşă Sally, nu mă mai domni atâta! În ce loc s-a 
împotmolit? 

Habar n-aveam ce să-i spun, fiindcă nu ştiam dacă vaporul 
venea de sus sau de jos. Dar mi-am ascultat ca de obicei 
inima şi inima mi-a zis vă vaporul trebuia să vină în susul 
apei, dinspre New Orleans. Numai că asta nu era de ajuns, 
fiindcă nu cunoşteam numele vadurilor de pe acolo. Trebuia 
să le născocesc sau să zic c-am uitat numele aceluia în care 
ne împotmolisem sau... Deodată îmi veni o idee: 

— N-am întârziat din pricina împotmolirii, ci din pricina 
unui cazan care-a sărit în aer. 


— Dumnezeule! A fost rănit careva? 

— Nu! Doar un negru a fost omorât. 

— Mare noroc aţi avut, fiindcă uneori se-ntâmplă să fie 
răniţi şi oameni. Acu' doi ani, de Crăciun, unchiu-tău Silas 
venea de la New Orleans cu vaporul „Lally Rook” şi tot aşa 
a explodat un cazan. Un om a fost schilodit şi cred c-a murit 
curând după aceea. Era baptist. Unchiu-tău Silas cunoaşte 
o familie din Baton Rouge40, oare-i ştia foarte bine 
neamurile. Da, acu' mi-amintesc, a murit, săracul! 
Cangrena s-a-ntins şi au trebuit să-i taie piciorul. Da' tot n-a 
scăpat. Da, da, cangrenă era. Se învineţise tot, săracu'! A 
murit nădăjduind într-o înviere măreaţă. Oamenii ziceau că 
arăta ceva de speriat. De câteva zile, unchiu-tău se duce 
mereu la oraş, ca să te-aducă încoace. Şi azi s-a dus, acu' 
vreo oră trebuie să se-ntoarcă din clipă-n clipă. Nu te-ai 
întâlnit cu el pe drum? Un bătrânel cu un... 

— Nu, n-am văzut pe nimeni, tuşă Sally. Vaporul a sosit în 
zori, aşa că mi-am lăsat cufărul pe ponton şi m-am plimbat 
prin târg şi prin împrejurimi, ca să nu ajung prea devreme 
aici. Aşa c-am venit pe alt drum... 

— Cui i-ai lăsat în grijă cufărul? 

— Nimănui. 

— Vai, copile, o să ţi-l fure! 

— Nu, că l-am ascuns bine. 

— Dar cum se face c-ai luat masa pe vapor aşa devreme? 

O cam sfeclisem, dar i-am răspuns: 

— Căpitanul m-a văzut că mă-nvârt pe-acolo şi mi-a zis că 
n-ar strica să îmbuc ceva înainte de-a cobori pe mal. Aşa că 
m-am dus cu el în cabina unde iau masa ofiţerii şi mi-a dat 
tot ce mi-a poftit inima. 

Mă simţeam aşa de stânjenit, că nici n-auzeam bine. Tot 
timpul eram cu gândul la copii: voiam să-i iau deoparte şi 
să-i trag de limbă, ca să aflu drept cine mă ia. Nu se ivi însă 
nici un prilej, fiindcă Phelpoaia îi dădea înainte cu ale ei. 

Am simţit că mă ia cu frig când am auzit-o că-mi spune: 


— Dar uite că mă luai cu vorba şi nu mi-ai spus încă nimic 
despre soră-mea şi despre ceilalţi. Ei, acu' să-mi hodinesc 
puţin limba, ca să te-ascult. Povesteşte-mi tot ce ştii despre 
fiecare din ei. Cum o duc, ce mai fac şi ce ţi-au zis să-mi 
spui. Tot, tot, tot. 

De data asta mi se-nfundase. Pronia mă ajutase pân-aici, 
dar acum intrasem rău de tot la apă. Mi-am dat seama că n- 
are rost să merg mai departe şi că-i musai să mă predau. 
lată încă un loc unde trebuie să-ncerc cu orice preţ să spun 
adevărul. Dar când să deschid gura, ea mă trase de pe 
scaun şi mă împinse îndărătul patului, zicându-mi: 

— Uite-l că vine! Bagă capul sub pat, aşa... Acu' nu te mai 
poate vedea. Să nu ştie că eşti aici. Îi trag o păcăleală, cum 
nu s-a mai pomenit. Copii, să nu suflaţi o vorbă! 

Alta acum! Dar n-avea rost să-mi fac sânge rău. Nu-mi 
rămânea decât să stau liniştit şi s-aştept acolo unde eram 
izbitura trăsnetului. 

L-am zărit pe bătrân când a intrat în odaie, apoi tăblia 
patului mi l-a ascuns. 

— A venit? îl întrebă Phelpoaia, sărind în întâmpinarea 
soţului ei. 

— Nu - răspunse el. 

— Doamne Dumnezeule, da' ce-o fi păţit? 

— Nu-mi pot da seama - zise bătrânul. Drept să-ţi spun, 
sunt tare îngrijorat. 

— Îngrijorat? Eu simt că înnebunesc. Trebuie să fi venit, şi 
se vede că nu l-ai întâlnit pe drum. Asta trebuie să fie, inima 
îmi spune ca aşa e. 

— Dar, Sally dragă, ştii prea bine că nu puteam trece pe 
lângă el fără să-l vad. 

— Vai, ce încurcătură! Ce-o să zică soră-mea? Trebuie să fi 
venit! Ai trecut pe lângă el, asta e... 

— Nu mă mai chinui, că-s destul de chinuit şi-aşa. Nu 
pricep ce-a putut să se-ntâmple. Mi se-nvârte capul şi nu 
mi-e ruşine să spun că-s speriat de-a binelea. Dar nu-i nici o 
nădejde să fi venit. De-ar fi venit, cu siguranţă că l-aş fi 


văzut. Sally, e îngrozitor, să ştii că s-a întâmplat ceva cu 
vaporul! 

— Hei, Silas, ia uită-te colo, parcă vine cineva pe drum! 

Bătrânul se repezi spre fereastra de deasupra patului. 
Phelpoaia atâta aştepta: se aplecă şi mă trase repede de 
sub pat, iar când bătrânul se întoarse cu spatele la 
fereastră, o văzu stând lângă mandea, cu faţa toată numai 
un zâmbet şi strălucind ca o casă în flăcări. Mă treceau 
nădugşelile şi aveam o mutră tare plouată. 

Bătrânul strigă, cu ochii cât cepele: 

— Cine-i ăsta? 

— Cine crezi că e? 

— N-am idee. Cine-i? 

— Tom Sawyer. 

Pe legea mea, îmi venea să intru-n pământ! Dar nu era 
vreme de fleacuri. Bătrânul îmi strânse mâna şi începu să 
mi-o scuture, în vreme ce dumneaei ţopăia în jurul nostru, 
plângând de bucurie. Apoi mă copleşiră amândoi cu 
întrebări despre Sid, Mary şi celelalte rubedenii. 

Dar bucuria lor era nimica toată pe lângă a mea - parcă 
mă născusem a doua oară, aşa de fericit eram că ştiu cine 
sunt. M-au pisat aşa vreo două ceasuri, până când mi-au 
înţepenit fălcile de atâta pălăvrăgeală, îndrugându-le 
despre familia mea, adică a lui Iom Sawyer, mai multe 
lucruri decât se puteau întâmpla în şase familii Sawyer. Le- 
am povestit, de asemenea, cum la gura Râului Alb a sărit în 
aer un cazan şi cum am stat trei zile până l-au dres. l-am 
legat frumuşel la gard cu povestea asta, fiindcă habar n- 
aveau cum devine cazu'. Să fi vorbit despre explozia unui 
piron, ăia tot m-ar fi crezut. 

Acum mă simţeam grozav de bine pe de o parte, dar pe de 
alta mă simţeam cam prost. Era plăcut şi uşor să fii Tom 
Sawyer, dar când am auzit pufăitul unui vapor ceva mai la 
vale, nu prea mi-a mai plăcut. le pomeneşti că Tom Sawyer 
vine cu vaporul ăsta! mi-am zis. Dacă intră fără veste în 


casă şi, până să-i fac eu semn să-şi ţină gura, îmi şi spune pe 
nume? 

Treaba asta nu-mi plăcea de loc. Trebuia să-i ies în 
întâmpinare şi să-l pun în gardă. Le-am spus Phelpsilor că 
mă duc în târg să-mi aduc calabalăcul. Bătrânul ar fi vrut să 
mă-nsoţească, dar i-am spus că nu-i nevoie, fiindcă ştiu să 
mân calul şi singur, aşa că n-are rost să se ostenească. 

CAPITOLUL XXXIII. 

Am pornit spre târg cu căruţa; cam la jumătatea drumului, 
zărind o altă căruţă, m-am oprit şi-am aşteptat să se 
apropie. 

— Opreşte! strigai şi căruţa se opri. Era Tom Sawyer, 
fireşte! Văzându-mă, căscă gura ca un cufăr şi, după ce în- 
ghiţi de două-trei ori în sec, izbuti în cele din urmă să 
îngaime: 

— Ştii bine că nu ţi-am făcut nici un rău, niciodată. De ce 
te-ai întors de pe lumea ailaltă şi nu-mi dai pace? 

— Nu m-am întors de loc, fiindcă nici nu m-am dus. 

Când îmi auzi glasul, se linişti puţin, dar nu de tot. 

— Nu-ţi bate joc de mine, că nici eu nu mi-aş bate joc de 
tine să fiu în locul tău! Pe onoarea ta că nu eşti strigoi? 

— Pe onoarea mea că nu-s. 

— Ei, atunci se schimbă chestia. Da” tot nu pricep. Ascultă, 
n-ai fost de loc omorât? 

— Nu, de loc, m-am prefăcut doar, ca să-i duc de nas. Vino- 
ncoace şi pune mâna pe mine, dacă nu mă crezi. 

Mă pipăi şi se încredinţă numaidecât. Şi se arătă atât de 
bucuros de revedere, că nu mai ştia ce să facă. Voia să afle 
de îndată tot ce se-ntâmplase, cică era o aventură grozavă, 
misterioasă, care-l răscolea până-n adâncul sufletului. 

— Ai răbdare - i-am zis - avem tot timpul. 

Şi spunându-i căruţaşului său să aştepte, m-am dus cu Tom 
ceva mai încolo şi i-am povestit în ce dandana mă băgasem. 

— Ce crezi c-ar fi bine să facem? l-am întrebat. 

Mă rugă să-l las să se gândească niţel în linişte. 

Se gândi ce se gândi, apoi spuse: 


— E-n regulă. Am găsit cheia. a-mi cufărul în căruţa ta şi 
zi că-i al tău. Te-ntorci iavaş-iavaş, aşa ca s-ajungi acasă la 
ora potrivită, iar eu o să dau o, raită prin târg şi o să mă- 
ntorc, ca s-ajung cu vreun sfert sau jumătate de ceas după 
tine. La-nceput, te prefaci că nu mă cunoşti! 

— Bine - zic eu - dar stai niţel. Mai e ceva, un lucru pe 
care nu-l ştie nimeni în afară de mine. E vorba de un negru, 
pe care vreau să-l scot din robie, unul Jim, ştii care, negrul 
domnişoarei Watson. 

— Ce? Păi Jim e... 

Se opri şi căzu pe gânduri. 

— Ştiu ce-o să spui. O să spui că-i o ticăloşie. Ei, şi ce? 
Sunt un ticălos şi-am să-l răpesc. le rog să-ţi ţii gura şi să 
nu mă pârăşti. Ce zici, vrei? 

— O să te-ajut să-l răpeşti! răspunse el, cu ochii 
strălucitori. 

Parcă mă izbise în moalele capului! Nu-mi venea să-mi 
cred urechilor şi zău că în clipa aia Tom Sawyer a scăzut 
mult în ochii mei. Era cevA. De necrezut: Tom Sawyer să 
răpească un negru! 

— Vezi-ţi de treabă! Glumeşti! 

— Nu glumesc de loc - spuse el. 

— Bine. Glumă sau neglumă, dacă auzi de-un negru fugar, 
nu uita că nu ştii nimic despre el şi că nici eu nu ştiu nimic. 

Apoi i-am luat cufărul, i l-am pus în căruţa mea şi am 
pornit înapoi, iar el spre târg, aşa cum ne înţelesesem. Dar 
eram aşa de bucuros şi cu capul atât de plin de gânduri, 
încât am uitat că trebuie să merg încet. Am ajuns acasă 
mult mai repede decât s-ar fi cuvenit după un drum aşa de 
lung. Bătrânul mă întâmpină în prag: 

— Ia te uită! Cine-ar fi crezut că gloaba asta e-n stare să 
alerge aşa de repede! Bine-ar fi fost să cronometrez. Şi nici 
n-a năduşit, dar de loc! Mare minunăţie! Acu' n-aş mai 
vinde-o nici pentru o sută de dolari, zău! Şi eu care 
credeam că nu merită mai mult de cincisprezece! 


Altceva n-a mai zis. Ce om de treabă era bătrânul, şi-aşa 
de nevinovat! Nu găseai altul ca el în toată lumea. Şi nu-i de 
mirare, fiindcă nu era numai fermier, ci şi predicator. 
Ridicase cu mâna lui şi pe cheltuiala lui o bisericuţă de 
lemn, în spatele plantaţiei. Era şi şcoală, şi biserică. Şi nu 
lua nici un ban pentru predică, măcar că predica făcea 
toate paralele. Prin. Sud erau mulţi fermieri-predicatori 
dintr-ăştia, care tot aşa se purtau. 

Peste vreo jumătate de ceas, căruţa lui Tom se opri în faţa 
porţii. Când o văzu, tuşa Sally, care stătea la fereastră, 
strigă: 

— Vine cineva! Cine-o fi? S-ar zice că-i un străin. Jimmy 
(ăsta era unul din copii) du-te şi spune-i Lizei să mai pună 
un tacâm! 

Se repeziră cu toţii spre uşa din faţă, fiindcă de! nu pică în 
fiecare an un străin prin locurile astea şi când pică 
stârneşte mai multă vâlvă decât frigurile de baltă. Tom 
sărise pârlcazul şi venea acum spre casă, iar căruţa pornise 
înapoi spre târg. Noi toţi ne strânsesem buluc la uşă şi 
aşteptam. 'Iom era îmbrăcat în straie de oraş şi avea lucrul 
pe care-l preţuia cel mai mult: un public care să caşte gura 
la el. În asemenea împrejurări, nu-i venea de loc greu să se 
poarte „cu stil”. Nu era el omul care să străbată curtea sfios 
ca un mieluşel. Dimpotrivă, venea tacticos şi ţanţoş ca un 
ţap. Când ajunse în faţa noastră, îşi scoase pălăria cu atâta 
graţie, de parc-ar fi fost vorba de capacul unei cutii cu nişte 
fluturaşi adormiţi, pe care n-ar fi vrut să-i trezească. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Archibald Nichols? 
întrebă el. 

— Nu, băiete - răspunse bătrânul - îmi pare rău, dar 
căruţaşul te-a amăgit. Nichols locuieşte cu vreo trei mile 
mai la vale. Dar poftim înăuntru. 

Tom aruncă o privire peste umăr şi spuse: 

— Prea târziu, nici nu se mai vede! 

— Da, da, s-a dus, fiule. Vino în casă şi ia masa cu noi. 
După aia o să te ducem cu căruţa până la ferma lui Nichols. 


— Nu, nu vreau să vă fac atâta deranj. Am să merg pe jos, 
nu-mi pasă că-i departe. 

— Nu te putem lăsa să pleci aşa; pe la noi, în Sud, oamenii 
sunt primitori şi nu vreau să câlcăm obiceiul. Poftim 
înăuntru! 

— Hai, vino - se amestecă în vorbă tuşa Sally. Nu-i nici un 
fel de deranj pentru noi. Trebuie să rămâi. Trei mile e un 
drum tare lung, şi-i plin de praf. Nu te putem lăsa să mergi 
pe jos pân-acolo. Şi-apoi, cum te-am văzut venind, am şi 
poruncit să mai pună un tacâm. Nu ne refuza; Vino şi sjmte- 
te ca la dumneata acasă! 

Tom le mulţumi frumos şi cu căldură şi catadicsi să intre. 
Făcu apoi o plecăciune şi spunându-le că-i din Hicksville 
(statul Ohio) şi că-l cheamă William Thompson, urmă să 
toarne la poveşti despre Hicksville şi despre locuitorii săi. 

Auzindu-l, stăteam ca pe ace şi mă întrebam cum naiba o 
să mă scoată din încurcătură cu aiurelile astea. Deodată 
însă, în timp ce vorbea, se aplecă spre mătuşa Sally şi o 
sărută drept pe gură. Apoi se aşeză la loc şi urmă să 
povestească, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Tuşa Sally 
însă a sărit ca arsă şi, ştergându-şi gura cu dosul palmei, s-a 
burzuluit la el: 

— Marţafoi obraznic ce eşti! 

— Mă mir de dumneavoastră, doamnă! spuse el, făcând pe 
jignitul. 

— Te miri, ai, dar drept cine mă iei? îmi vine să te... 
Ascultă, ce-ţi veni să mă săruţi? 

— N-a fost cu gând rău, doamnă - răspunse Tom cam 
spăsit. Vă rog să mă iertaţi. Credeam s-o să vă facă plăcere. 
— Zurliule! izbucni ea, înşfăcând fusul şi abia stăpânindu- 

se să nu i-l azvârle în cap. Ce-ţi veiii să crezi una ca asta? 

— Păi, ştiu şi eu... De! ... aşa mi s-a spus... 

— E nebun cin' ţi-a spus. N-am mai pomenit aşa ceva. Cine 
ţi-a spus? 

— Păi, toată lumea. Toţi mi-au zis aşa, doamnă. 


Tuşa Sally clocotea de mânie. Ochii îi scăpărau şi-şi sucea 
degetele de parcă voia să-l sfâşie. 

— Care „toată lumea”? Zi repede cum îi cheamă, că de nu, 
are să fie un nătărău mai puţin pe lume! 

Tom se ridică de pe scaun cu o mutră plouată şi-i spuse, 
mototolindu-şi în mâini pălăria: 

— Îmi pare rău, şi nu m-am aşteptat la una ca asta. Aşa mi 
s-a spus să fac. Toţi mi-au spus: „Sărut-o, c-o să-i facă 
plăcere”. Aşa mi-au spus. Dar îmi pare rău, doamnă, şi pe- 
onoarea mea că altă dată n-o să vă mai sărut. 

— Zău, ştii că eşti bine! Cred şi eu că n-ai să mai 
îndrăzneşti! 

— Da, doamnă, zău că n-am să vă mai sărut decât dac-o să 
mă rugaţi! 

— Să te rog?! N-am mai pomenit obrăznicie ca asta, de 
când mama m-a făcut! Ai să ajungi la vârsta lui 
Matusalem41 până să te rog eu aşa ceva pe tine sau pe alţii 
de-o seamă cu tine! 

— Doamnă, sunt de-a dreptul uluit! Nu mai pricep nimic. 
Ziceau c-o să vă facă plăcere şi aşa credeam şi eu... dar... 

Nu-şi sfârşi vorba şi se uită în jur, ca şi cum ar fi vrut să 
întâlnească o privire prietenoasă. Ochii i se opriră asupra 
bătrânului. 

— Domnule, nu-i aşa că şi dumneavoastră credeaţi c-o să-i 
facă plăcere s-o sărut? 

— Nu, nu, da' de unde, eu... eu... nu credeam de loc... 

Apoi se întoarse spre mine şi-mi spuse: 

— Tom, nici tu nu credeai că tuşa Sally o să mă primească 
cu braţele deschise şi-o să-mi zică: „Sid Sawyer...?” 

— Dumnezeule! izbucni ea repezindu-se la el. Mă, 
derbedeu obraznic ce eşti, nu ţi-e ruşine să-ţi baţi joc de 
oameni în felul ăsta? 

Şi dădu să-l îmbrăţişeze, dar el o îndepărtă: 

— Nu, mai întâi roagă-mă să-ţi dau voie. 

Ea îl rugă fără să stea pe gânduri, apoi îl strânse-n braţe 
şi-l sărută de o mie de ori. În cele din urmă, îl trecu 


bătrânului, care adună, cum s-ar zice, firimiturile. 

— Doamne, ce surpriză! spuse ea după ce se mai răcori. 
Nu ne-aşteptam de loc să vii şi tu. Soră-mea nu-mi scrisese 
decât de Tom. 

— Aşa-i, trebuia să vină numai Iom - răspunse el - dar am 
rupt pielea de pe ea să mă lase şi pe mine să plec şi pân' la 
urmă mi-a dat voie. Pe vapor, eu şi Iom ne-am gândit c-ar fi 
o surpriză straşnică să sosească doar el aici, iar eu să 
zăbovesc pe drum şi să mă dau apoi drept un străin. Dar am 
săvârşit o mare greşeală, tuşă Sally. Ăsta nu-i un loc potrivit 
pentru un străin. 

— Fireşte că nu-i potrivit pentru nişte obrăznicături ca 
tine, Sid. Meritai să-ţi mut fălcile. N-am mai fost de nu ştiu 
când păcălită în halul ăsta. Dar nu-mi pasă. Ca să vă am 
aici, aş înghiţi şi o mie de păcăleli de-astea! Hm! Ce 
îndrăzneală! Când m-ai pupat, era să-nlemnesc de uimire, 
zău aşa! 

Am luat prânzul în tinda aia largă dintre casă şi bucătărie. 
Şapte familii s-ar fi putut hrăni cu mâncărurile aduse la 
masă; toate erau fierbinţi şi nici pomeneală de came de-aia 
fleşcăită şi aţoasă, care zace toată noaptea în dulăpior într- 
o cămară umedă şi-a doua zi dimineaţa are gustul unei fleici 
reci de canibal mort în ajun. 

Unchiul Silas binecuvântă îndelung bucatele, dar era o 
plăcere să-l asculţi, mai cu seamă că-n tot acest timp 
mâncarea nu se răcea de loc, cum se-ntâmplă de obicei în 
astfel de ocazii. 

După ce ne-am pus burta la cale, ne-am aşezat cu toţii la 
taifas - şi fireşte că Tom şi cu mine am fost numai urechi. 
Dar degeaba, fiindcă ăia n-au pomenit nimic de vreun 
negru fugar. lar nouă ne-a fost frică să aducem vorba 
despre chestia asta. Dar seara, la cină, unul din băieţaşi 
spuse: 

— 'Tăticule, ce-ar fi să mă duc la teatru cu Iom şi cu Sid? 

— Nu se poate - răspunse bătrânul. Cred că astă-seară nu 
joacă, şi chiar dac-ar juca, nu-ţi dau voie să te duci. Negrul 


fugar ne-a povestit, mie şi lui Burton, ce-i cu trupa aia de 
pungaşi. Burton zicea c-o să dea de veste tuturor, aşa că la 
ora asta cred că trântorii ăia au şi fost alungaţi din târg. 

Va să zică aşa stăteau lucrurile! Dar nu mai puteam face 
nimic. Tom şi cu mine urma să dormim în aceeaşi odaie şi-n 
acelaşi pat. Fiind obosiţi, le-am spus noapte bună şi ne-am 
dus la culcare îndată după cină. Cum am ajuns sus, am ieşit 
pe fereastră, am coborât pe paratrăsnet şi-am pornit spre 
târg; eram sigur că regele şi ducele n-aveau habar de ce-i 
aşteaptă şi, dacă nu mă grăbeam să-i previn, avea să fie vai 
de pielea lor. 

Pe drum, Tom îmi povesti cum toată lumea crezuse c-am 
fost omorât şi cum nu mult după aceea babacu' a dispărut şi 
nu s-a mai întors de-atunci. Mi-a spus apoi ce vâlvă stârnise 
fuga lui Jim, iar eu i-am povestit despre cei doi potlogari, 
despre „Minunea regească”, şi despre călătoria noastră pe 
plută. Până să-mi deşert eu tot sacul, am ajuns în inima 
târgului - cam pe la vreo opt şi jumătate - şi deodată am 
zărit în faţa noastră o ceată de oameni cu făclii. Urlau şi 
zbierau, băteau darabana în nişte tingiri şi suflau în goarne. 

Ne-am dat la o parte ca să le facem loc să treacă şi când s- 
au apropiat, am văzut că târau în mijlocul lor pe rege şi pe 
duce, călări pe o prăjină. Mai bine zis, am ghicit că ei erau, 
fiindcă de atâta smoală, şi fulgi, nu mai aveau nimic 
omenesc în ei. Păreau o pereche de panaşe uriaşe. 

Mi se întorceau maţele când mă uitam la ei, şi mi-era milă 
să-i văd în ce hal au ajuns, ticăloşii! Nu mai puteam să le 
port nici o pică. Era o privelişte îngrozitoare! Ce cruzi ştiu 
să fie oamenii cu semenii lor! 

Era prea târziu ca să mai putem face ceva pentru ăia. Am 
întrebat pe câţiva ce se-ntâmplase, şi-am aflat că oamenii se 
duseseră la teatru cu mutrele cele mai nevinovate, 
aşteptând nemişcaţi până ce bietul rege a început cu 
schimonoselile. Atunci, la un semnal, spectatorii au tăbărât 
pe ei. 


Am pornit înapoi spre casă. Nu mă mai simţeam aşa bine 
că-nainte. Mi-era niţeluş ruşine şi silă, deşi nu săvârşisem 
nimic rău. Aşa se-ntâmplă totdeauna: fie că faci bine, fie că 
faci rău, totuna e - conştiinţa omului n-are nici o noimă şi, 
oricum s-ar purta, tot în contra lui se-ntoarce. De-aş avea 
un câine la fel de ageamiu ca o conştiinţă, i-aş da 
şoricioaică, zău aşa. Conştiinţa asta ocupă mai mult loc 
decât toate celelalte măruntaie ale omului, măcar că nu e 
de nici un folos. Tom Sawyer e de-aceeaşi părere. 

CAPITOLULXXXIV 

Am lăsat vorba şi-am căzut pe gânduri. După câtăva 
vreme, Tom rupse tăcerea: 

— Mă Huck, ce tâmpiţi am fost că nu ne-am gândit la asta 
mai înainte! Pun prinsoare că ştiu unde-i Jim! 

— Nu cred! Unde-i? 

— În coliba aia de lângă jgheab. Ia ascultă, când eram la 
masă,: n-ai băgat de seamă că un negru ducea acolo 
mâncare? 

— Ba da. 

— Pentru cine crezi că era mâncarea? 

— O fi fost pentru vreun câine. 

— Aşa credeam şi eu, dar nu era pentru un câine. 

— De unde ştii? 

— Fiindcă era şi o felie de pepene. 

— Da, da, am băgat şi eu de seamă. Cum de nu m-am 
gândit că un câine nu mănâncă pepeni? Asta dovedeşte că 
poţi să te uiţi şi să nu vezi nimic. 

— Când a intrat acolo, negrul a deschis lacătul, şi după ce 
a ieşit, l-a închis la loc. Cam pe la sfârşitul mesei, i-a adus 
unchiului o cheie, pun rămăşag că era aceeaşi cheie. 
Pepene, va să zică om, lacăt, va să zică prizonier. Nu-mi vine 
să cred c-ar putea fi doi prizonieri pe-o plantație aşa de 
mică, unde oamenii sunt atât de cumsecade şi de buni la 
suflet. Sunt sigur că Jim e prizonierul, şi-mi pare bine c-am 
descoperit treaba asta ca nişte detectivi. Nu dau doi bani pe 
alte metode. 


Şi-acum, fă bine şi gândeşte-te la un plan pentru răpirea 
lui Jim. Am să mă gândesc şi eu şi-apoi o să-l alegem pe ăl 
mai bun. 

Ce cap avea băiatul ăsta! Păi, de-aş avea eu capul lui Tom 
Sawyer, nu l-aş da nici pentru rangul de duce, de secund de 
vapor, de clovn într-un circ sau mai ştiu eu ce. M-am apucat 
să ticluiesc un plan, mai mult ca să mă aflu în treabă. Ştiam 
prea bine al cui o să fie âl mai bun. 

— Gata? mă întrebă Tom peste câteva minute. 

— Da. 

— la să vedem! 

— Uite ce m-am gândit eu. O să ne fie uşor să aflăm dacă 
Jim e acolo. După-aceea, mâine seară, mă duc cu barca şi 
aduc pluta de la insuliţă încoace. În cea dintâi noapte 
întunecoasă şterpelesc cheia din buzunarul bătrânului, 
după ce s-o culca, şi-l duc pe Jim cu pluta la vale. Ziua o să 
stăm ascunşi, iar noaptea o să plutim, cum făceam şi-nainte. 
Ce zici, merge? 

— Nici vorbă că merge, dar e simplu ca bună ziuă. E prea 
uşor. Lia ce-ţi foloseşte planu' dacă n-ai nici o primejdie în 
cale? Apă de ploaie! N-ar stârni vâlvă nici cât o spargere la 
o fabrică de săpun. 

Am tăcut chitic, fiindcă m-aşteptam la vorbele astea. Ştiam 
prea bine că odată ce-şi pune el în gând ceva, nu-i chip să-l 
contrazici. 

Mi-a vorbit apoi despre planul lui şi mi-am dat numaidecât 
seama că era de cincisprezece ori mai bun ca al meu în ce 
priveşte stilul, şi nu numai că-i asigura lui Jim libertatea, în 
aceeaşi măsură ca şi planul meu, dar putea să ne coste şi 
viaţa pe toţi trei. Am fost încântat şi i-am zis c-ar fi bine să- 
ncepem. N-are rost să vă arăt despre ce era vorba, fiindcă 
tot n-avea să rămână aşa pân” la urmă. Ştiam eu că Iom o 
să-l schimbe pe ici pe colo, adăugând la tot pasul câte-un 
clenci nou. Şi chiar aşa a fost. 

Un lucru era sigur: Tom Sawyer nu glumea de loc şi avea 
într-adevăr de gând să mă ajute să-l răpesc pe negru din 


robie. Nu pricepeam în ruptul capului treaba asta. Îmi zi- 
ceam: „Uite un băiat bine-crescut, de familie bună, care 
are-un caracter de pierdut, nu ca mine! E deştept, nu bătut 
în cap, învăţat, nu ageamiu, bun la suflet, nu josnic. Şi cu 
toate astea, lasă la o parte orice mândrie şi cinste şi se 
apucă de o treabă ca asta, care-o să-l facă de râsul lumii şi 
pe el, şi pe-ai lui”. Nu puteam pricepe nici să mă tai. Era 
prea din cale-afară şi, ca prieten adevărat, s-ar fi cuvenit să 
io spun şi să-l îndemn să se lase păgubaş cât mai e timp. Mă 
pregăteam chiar să-i spun, dar el îmi tăie vorba: 

— Ce, îţi închipui că nu ştiu ce fac? M-ai auzit tu vorbind 
vreodată aiurea? 

— Nu. 

— N-am spus c-am să te-ajut să-l răpeşti pe negru? 

— Ba da. 

— Şi-atunci? 

Altceva n-a mai spus, şi nici eu. N-avea nici un rost să-i mai 
spun ceva. Când zicea el c-o să facă o treabă, se ţinea 
totdeauna de cuvânt. Dar tot nu pricepeam ce-i venise să se 
vâre într-o treabă ca asta - aşa că l-am lăsat în pace, fără 
să-mi mai bat capul. Dacă ţinea neapărat la chestia asta, n- 
aveam cum să-l opresc. La urma urmelor, treaba lui. 

Când ne-am întors, toată casa amuţise, învăluită în beznă. 
Ne-am furişat până la coliba de lângă jgheab, ca s-o 
cercetăm. Am luat-o prin ogradă, ca să vedem cum au să se 
poarte dulăii. Ne cunoşteau, aşa că n-au lătrat mai mult 
decât latră de obicei câinii de la ţară, când se-apropie 
cineva de ei, noaptea. Ajungând lângă colibă, am cercetat-o 
şi din faţă şi pe de laturi. În partea pe care n-o cunoşteam - 
cea dinspre miazănoapte - am văzut o ferestruică pătrată, 
foarte înaltă, cu o stinghie groasă bătută de-a curmeziş. 

— Asta-i ce ne trebuie - am zis eu. Gaura asta-i destul de 
mare ca să treacă Jim prin ea, dacă scoatem stinghia. 

— E simplu ca bună ziua şi uşor ca trasul la fit. Sper să 
găsim un mijloc ceva mai complicat, Huck Finn. 


— Ce-ar fi atunci să tăiem stinghia cu ferăstrăul, aşa cum 
am făcut eu înainte de-a fi omorât? 

— Aşa mai vii de-acasă - zise el. E plin de farmec, de 
mister şi de primejdii. Dar pun rămăşag că putem găsi un 
mijloc de două ori mai complicat. Nu-i nici o grabă. la să 
mai vedem. 

Între colibă şi gard era un şopron de scânduri în 
prelungirea acoperişului; şopronul ăsta era la fel de lung ca 
şi coliba, dar ceva mai îngust - să tot fi avut vreo doi metri. 
Spre miazăzi avea o uşă încuiată c-un lacăt. Tom merse 
până la cazanul de săpun şi, după ce se uită cu băgare de 
seamă în jur, se întoarse cu drugul de fier cu care oamenii 
ridicau capacul cazanului. Cu ajutorul drugului el smulse 
unul din belciuge şi lanţul căzu. Am deschis uşa şi-am intrat 
înăuntru, închizând-o la loc. Am scăpărat apoi un chibrit şi- 
am văzut că şopronul era doar lipit de colibă, fără să 
comunice cu ea. Nu era podit şi înăuntru nu se vedea nimic 
afară de nişte gioarse ruginite: cazmale, sape, târnăcoape 
şi-un plug şchiop. Când chibritul s-a stins, am ieşit afară şi- 
am pus la loc belciugul, închizând uşa la fel de bine cum 
fusese şi-nainte. Tom era încântat: 

— Acu' suntem pe drumul ăl bun. Săpăm un tunel şi-l 
scoatem pe Jim afară. Săpatul o să ne ia vreo săptămână. 

Am pornit înapoi spre casă: eu am intrat pe uşa din dos, 
care se deschidea uşor, trăgând de-o clampă de piele (în 
locurile astea uşile nu sunt zăvorâte), dar Tom, găsind că 
asta nu-i destul de romantic, ţinu morţiş să se caţăre pe 
paratrăsnet. După ce se urcă de trei ori până la jumătate şi 
căzu jos istovit, a patra oară fu cât pe ce să-şi spargă capul; 
atunci se hotări să se lase păgubaş. Dar după ce se odihni 
niţel, se apucă să-şi mai încerce norocul o dată şi izbuti să 
se caţăre până sus. 

A doua zi, în zori, ne-am trezit şi ne-am dus la colibele 
negrilor ca să ne împrietenim cu câinii şi să ne punem bine 
cu negrul care-i aducea demâncare lui Jim (dacă despre Jim 
era vorba). 


Negrii tocmai sfârşiseră masa de dimineaţă şi se 
pregăteau să plece la câmp. Negrul lui Jim umplea o 
strachină cu pâine, carne şi alte merinde. În clipa când 
ceilalţi ieşeau, cineva aduse din casă cheia. 

Negrul ăla avea o faţă blajină şi surâzătoare, şi-şi legase 
cu aţă, în ciucuraşi, părul lânos, pasămite ca s-alunge 
vrăjitoarele. Zicea că de la o vreme vrăjitoarele nu-i dădeau 
pace de loc, înfăţişându-i vedenii ciudate şi aducându-i în 
urechi tot felul de vorbe şi zvonuri năstruşnice. Cică în viaţa 
lui nu fusese vrăjit vreme atât de îndelungată. 

Tot povestindu-şi necazurile, se înfierbântă şi uită ce avea 
de făcut. 

— Pentru cine-i mâncarea asta? îl întrebă 'lom. Pentru 
câini? 

Negrul surâse şi faţa i se încreţi toată, ca o băltoacă în 
care arunci o piatră. 

— Da, dom” Sid - spuse el - pentr-un câine, un câine 
grozav. Vreţi să-l vedeţi? 

— Da. 

L-am înghiontit cu cotul pe Tom, şoptindu-i: 

— Ce, te duci acolo, ziua-n amiaza mare? Nu era în planu' 
nostru! 

— Nu era, da-i acum. 

Ce mai tura-vura, ne-am dus, dar mie nu-mi prea plăcea 
treaba asta. În colibă era întuneric beznă, nu vedeai nici la 
doi paşi. Jim era de bună seamă acolo şi ne văzuse, căci 
strigă: 

— Huck! Tu eşti? Doamne! Uite-l şi pe dom” Tom! 

Eram sigur că aşa o să se întâmple. Nu ştiam ce să fac şi 
chiar de-aş fi ştiut, totuna era, căci negrul ăla strigă: 

— Doamne sfinte! Cunoaşte pe dumneavoastră? 

Acuma se vedea ceva mai bine. Iom se uită la negru fără 
să clipească şi spuse, cu mirare în glas: 

— Cine să ne cunoască? 

— Negru' ăsta fugar. 

— Nu cred că ne cunoaşte! Cin! ţi-a băgat în cap aşa ceva? 


— Cum cine? Păi n-a strigat el adineauri, ca şi cum vă 
cunoaşte? 

Tom zise atunci, şi mai nedumerit: 

— Ce tot vorbeşti? Cine-a strigat? Când a strigat? Ce-a 
strigat? 

Şi întorcându-se spre mine, îmi spuse cât se poate de 
liniştit: 

— Ai auzit pe careva strigând? 

Ce era să-i răspund? 

— Nu, n-am auzit pe nimeni. 

Tom se întoarse apoi spre Jim şi-l întrebă, uitându-se la el 
de parcă nu l-ar mai fi văzut pân-atunci: 

— Ai spus ceva? 

— Nu, dom'le, n-am spus nimic. 

— Nici o vorbă? 

— Nu, dom'le, nici o vorbă. 

— Ne-ai mai văzut vreodată? 

— Nu, dom'le, nu ţin minte. 

Atunci 'Tom se întoarse spre negru, care părea buimac şi 
speriat din cale-afară, şi-i spuse cu asprime în glas: 

— Ce-ţi veni? Ce te-a făcut să crezi c-a strigat cineva? 

— O, e vrăjitoarele alea afurisite! Mai bine mor decât să 
trăiesc aşa! O clipă nu mă lasă, dom'le, mă omoară cu zile, 
aşa de tare mă sperie. Vă rog să nu spuneţi la nimeni, că 
dacă află dom” Silas, mă ceartă. Dumnealui zice că nu se 
află pe lume vrăjitoare. Aş vrea să fie şi dânsu' aici, ce-ar 
mai zice dacă le-ar vedea cu ochii lui? N-ar mai putea să 
zică nimic de data asta! Dar aşa se-ntâmplă mereu, omu- 
ncăpăţânat rămâne încăpățânat toată viaţa, nu vrea să vază 
şi să afle singur nimic, iar când tu afli şi-i spui şi lui, nu te 
crede. 

Tom îi făgădui că n-o să spună nimănui şi-i dădu un ban, 
sfătuindu-l să-şi mai cumpere nişte aţă ca să-şi lege părul. 
Apoi îmi spuse, uitându-se la Jim: 

— Mă-ntreb dacă nenea Silas o să-l spânzure pe negrul 
ăsta. De-aş pune mâna pe un negru pe care l-ar răbda 


inima să fugă de la stăpân nu l-aş da stăpânului, ci l-aş 
spânzura. 

Negrul se duse la uşă, ca să vadă banul la lumină, şi 
începu să-l muşte, ca să se încredinţeze că-i bun. Tom îi 
şopti atunci lui Jim: 

— Fă-te că nu ne cunoşti. Dac-ai să auzi noaptea zăngănit 
de cazmale, să ştii că noi suntem. Vrem să te stobozim. 

Jim abia avu timp să ne strângă mâna, căci negrul se 
întoarse lângă noi. l-am spus c-o să venim şi altă dată, dacă 
mai vrea. Negrul ne răspunse că i-ar face mare plăcere, mai 
cu seamă seara, fiindcă vrăjitoarele îl canoneau îndeosebi 
pe întuneric, şi atunci nu strica să aibă pe cineva în 
preajmă. 

CAPITOLULXXXV 

Până la prânzişor mai rămăsese vreun ceas, aşa că ne-am 
dus în pădure. Tom era de părere că nu putem săpa fără 
puţină lumină. Şi cum un felinar ne-ar fi putut da de gol, ăl 
mai bun lucru era - zicea el - să adunăm nişte vreascuri 
putrede, care se cheamă „focul vulpii” şi care dau o 
pâlpâire slabă dacă le pui într-un loc întunecos. Am strâns 
un braţ de vreascuri dintr-astea şi le-am ascuns într-un 
tufiş, apoi ne-am aşezat să ne odihnim. 

Tom nu prea era în apele lui: 

— La naiba! După mine, treaba asta e prea uşoară. E al 
dracului de greu să ticluieşti uri plan complicat! Nici tu 
paznic ca să-l otrăveşti, nici tu câine ca să-i vâri pe gât 
vreun hap adormitor; şi p-ormă, Jim e legat de-un picior cu 
un lanţ de trei metri: ridici patul, scoţi lanţul şi gata 
povestea. Şi mai e şi nenea Silas ăsta, care după ce că se- 
ncrede în toată lumea, îl trimite cu cheia pe negrul ăla cu 
cap de bostan şi nu pune pe nimeni să-l supravegheze! De 
mult putea Jim să iasă din vizuină, de nu era legat cu 
lănţoiul ăla de picior! Mă Huck, n-am văzut combinaţie mai 
tâmpită ca asta! Eşti silit să născoceşti singur toate 
piedicile. Dar n-avem încotro, asta-i marfa şi trebuie să 
scoatem cât mai mult din ea. Numai că, să ştii de la mine, e 


mai mare gloria dacă-l răpeşti trecând printr-o sumedenie 
de greutăţi şi primejdii, când ăi care aveau datoria să ţi le 
ridice în cale s-au lăsat pe tânjală şi-a trebuit să le 
născoceşti singur, din capul tău. Uite, de pildă, chestia cu 
felinarul. Când stai să te gândeşti, de fapt ne minţim când 
zicem că un felinar ar fi primejdios. Cred că am putea lucra 
şi c-un alai de torţe, dac-am vrea. Uite ce zic eu: e musai să 
meşterim un ferăstrău, la prima ocazie. 

— Ce să facem cu el? 

— Ce să facem?! Păi nu ştii că trebuie să tăiem piciorul 
patului lui Jim, ca să putem scoate lanţul? 

— Dar adineauri spuneai c-ar fi de ajuns să ridicăm patul. 

— Numai tu eşti în stare să judeci aşa, Huck Finn. Vorbeşti 
ca un copil de grădiniţă. Ce naiba, n-ai citit niciodată o 
carte despre baronul Trenk42 despre Casanova43, despre 
Benvenuto Cellini44, despre Henric al patrulea45 sau 
despre ăilalţi eroi? Unde s-a mai pomenit să slobozeşti un 
prizonier cu trucurile astea de fată bătrână? Nu, băiatule. 
Autorii ăi mai celebri ne învaţă că piciorul patului trebuie 
despicat în două şi lăsat aşa, după ce-ai înghiţit, fireşte, 
talaşul ca să nu mai poată fi găsit, şi după ce-ai pus niţel 
pământ şi niţică unsoare în jurul locului ferestruit, pentru 
ca nici cel mai ager majordom să nu poată vedea măcar o 
urmă şi astfel să creadă că piciorul patului e neatins. În 
noaptea evadării, te duci şi dai un bobârnac patului, şi-ai 
terminat cu el; desprinzi lanţul şi gata povestea. Nu-ţi mai 
rămâne decât s-agăţi de metereze scara de frânghie şi să 
cobori pe ea până jos, rupânduc-ţi fireşte piciorul în şanţ, 
fiindcă scara e cu vreo nouăsprezece picioare mai scurtă 
decât trebuie. Dar nu face nimic, fiin'că te-aşteaptă caii şi 
vasalii credincioşi, care te adună de pe jos şi te-aruncă-n şa. 
Şi iată că porneşti spre Languedocul46 tău de baştină, spre 
Navarra47 sau încotro pofteşti. E straşnic, Huck. Tare-aş 
vrea să fie un şanţ şi-n jurul colibei noastre. Să ştii că dacă 
ne mai rămâne timp, o să săpăm unul chiar în noaptea 
evadării. 


— Ce nevoie-avem de un şanţ, când ne-am hotărât să-l 
scoatem pe sub colibă? l-am întrebat eu. 

Dar el n-auzea nimic. Uitase şi de mine şi de tot. Stătea cu 
bărbia-n palmă şi se gândea. În curând începu să ofteze şi 
să dea din cap: 

— Nu, din păcate nu e neapărată nevoie de treaba asta. 

— Care treabă? zic eu. 

— Adică, nu mai e nevoie să tăiem cu ferăstrăul piciorul lui 
Jim. 

— Dumnezeule! Cum o să fie nevoie de aşa ceva? Da' ce-ţi 
veni să te gândeşti să-i tai piciorul? 

— Unii din cei mai celebri autori aşa făceau. Neputând să 
se descotorosească de lanţuri, îşi tăiau mâna ca să poată 
evada. C-un picior ar fi şi mai bine. Dar trebuie să 
renunţăm. În cazu” de faţa, nu-i musai, şi p-ormă Jim e 
negru şi n-ar pricepe de ce e nevoie de-aşa ceva şi c-aşa-i 
obiceiul în Europa. Aşa că treacă de la noi. Dar o scară de 
frânghie i-am putea da. Ştii ce? Ne rupem cearşafurile şi-i 
însăilăm o scară. Nu-i mare lucru. I-o putem trimite într-o 
plăcintă. Aşa se obişnuieşte. Am mâncat eu şi plăcinte mai 
rele. 

— Vorbeşti aiurea, Iom Sawyer! Jim n-are nevoie de-o 
scară de frânghie. 

— Ba da, are nevoie. Tu vorbeşti aiurea, Huck! Habar n-ai. 
Musai să aibă o scară de frânghie! 'Toţi prizonierii au. 

— Ce naiba să facă cu ca? 

— Cum ce să facă? O ascunde-n pat, ce, nu poate? Ioţi fac 
la fel. Trebuie să facă şi el ca toată lumea. Huck, văd că nu 
vrei de loc să ţii seama de reguli. Una-două, ai vrea să 
începi ceva nou. Să zicem că nu face nimic cu scara. Ei şi? O 
să rămână în pat, ca o urmă, după ce-o să fugă. Ce, crezi că 
ăia n-or să aibă nevoie de urme? Oho, şi-ncă cum! După 
tine, ar fi să nu le lăsăm nici o urmă. Frumos îţi şade, n-am 
ce zice! Unde s-a mai pomenit una ca asta? 

— Bine - zic eu - dac-aşa-s regulile şi nu se poate altfel, să- 
i dăm o scară. Nu vreau să calc regulamentu”. Dar uiţi un 


lucru, Tom Sawyer: dacă rupem cearşafurile ca să-i croim 
lui Jim o scară de frânghie, pun mâna-n foc că ne găsim 
beleaua cu tuşa Sally. Uite ce cred eu: o scară din scoarță 
de nuc nu costă nimic, nu aduce nici o pagubă şi poţi s-o 
îndeşi într-o plăcintă sau s-o vâri într-un mindir de paie, la 
fel de bine ca pe-o scară de cârpă. Cât despre Jim, nu se 
pricepe de loc la socoteli d-astea, aşa că nu-i pasă ce fel 
de... 

— Uf! Măi, Huck, de-aş fi la fel de ageamiu ca tine, mi-aş 
ţine gura, măcar atât. Cine-a mai auzit ca un prizonier de 
stat să evadeze pe-o scară făcută din scoarță de nuc? Te râd 
şi curcile! 

— Bine, fă cum vrei, Tom. Dar te-aş sfătui să mă laşi să 
împrumut un cearşaf de pe frânghia de rufe. 

— Asta mai merge - spuse el, fulgerat de o nouă idee. 
Împrumută şi-o cămaşă. 

— Ce ne trebuie-o cămaşă, Iom? 

— Pentru Jim, ca să-şi ţină jurnalul. 

— Pe dracu” jurnal! Păi Jim nici nu ştie să scrie. 

— Ei şi? Da' ce, nu poate să facă semne pe cămaşă dacă-i 
dăm o pană cioplită dintr-o lingură veche de cositor sau 
dintr-un capăt de doagă? 

— Dar, Tom, n-ar fi mai bine să prindem o gâscă şi să-i 
smulgem o pană? l-ar fi mai lesne să scrie cu ea. 

— Mă, da' nătăfleţ mai eşti! În temniţele fortăreţelor n- 
aleargă gâştele, ca prizonierii să le poată jumuli. Ei îşi fac 
totdeauna penele din sfeşnice vechi de alamă sau din alte 
asemenea lucruri grele şi butucănoase care le cad sub 
mână. Şi trec săptămâni şi luni întregi până să le 
meşterească, fiindcă trebuie să le ascută de zid. Chiar de-ar 
avea o pană de gâscă, tot nu s-ar folosi de ea, n-ar fi după 
tipic. 

— Bine, dar cerneala din ce-o să i-o facem? 

— Mulţi o fac din rugină de fier şi din lacrimi, dar ăsta-i 
obiceiul oamenilor de rând şi-al muierilor. Aşii se folosesc de 
propriul lor sânge. Şi Jim o să poată. De câte ori o să vrea 


sa trimită vreun răvaş misterios, fie el cât de mic şi obişnuit, 
ca lumea să afle unde-i captivat, Jim o să poată să-l scrie cu 
furculiţa pe fundul unui talger de tinichea şi să-l arunce 
apoi pe fereastră. Aşa obişnuia şi Masca de Fier48, e al mai 
bun clenci. 

— Dar Jim n-are nici un talger de tinichea, i se aduce 
mâncarea într-o oală. 

— Nu-i nimic, îi facem noi rost! 

— Nimeni n-o să-i poată citi talgerele! 

— Nu despre asta-i vorba, Huck Finn. Treaba lui e să scrio 
pe talgere şi să le-arunce afară. Nu-i musai să le poţi citi. 
De cele mai multe ori nu poţi citi nimic din ce-a scris 
prizonierul pe-un talger de tinichea sau pe alte lucruri. 

— Atunci ce rost are să mai strici bunătate de talger? 

— La naiba, doar nu-s talgerele prizonierului! 

— Bine, bine, da' sunt ale cuiva, nu? 

— Să zicem că da. Ei şi? Ce-i pasă prizonierului ale cui 
sunt? 

Se opri, auzind clopoţelul care vestea masa de dimineaţă. 
Am pornit spre casă. 

În aceeaşi dimineaţă am împrumutat de pe frânghia de 
rufe un cearşaf şi o cămaşă albă şi le-am băgat într-un sac 
vechi, pe care-l găsisem. Apoi ne-am dus în pădure, am scos 
din ascunzătoare vreascurile de „focul vulpii” şi le-am vârât 
şi pe ele în sac. Zic c-am împrumutat, fiin'c-aşa obişnuia să 
spună babacu'. Iom însă zicea că ăsta nu-i împrumut, ci 
curată hoţie - numai că furam, cică, în numele unui 
prizonier, iar prizonierii, când au nevoie de ceva, nu se dau 
în lături de la nimic şi lumea nu-i osândeşte pentru asta. 

Nu-i nici o crimă dacă prizonierul fură lucrul de care are 
nevoie ca să poată evada. E dreptul lui - zicea Tom - aşa că 
atâta vreme cât noi lucram pentru un prizonier, aveam tot 
dreptul să furâm tot ce ne trebuia ca să-l scoatem din 
puşcărie. Cu totul altceva ar fi dacă n-ar fi vorba de-un 
prizonier; în cazul ăsta, numai un ticălos ar fi în stare să 
fure. Ne-am hotărât aşadar să furăm tot ce ne-o cădea sub 


mână. Şi cu toate astea, într-o zi, după aceea, mi-a tras un 
perdaf număru' unu, când am şterpelit un pepene din 
grădina negrilor şi l-am mâncat. Nu s-a lăsat până nu m-a 
silit să mă duc la negri şi să le dau un gologan, fără să le 
spun pentru ce. lom zicea că n-avem dreptul să furăm 
decât ceea ce ne trebuie. Şi când i-am spus că mie-mi 
trebuia pepenele, mi-a răspuns că n-aveam nevoie de el 
pentru evadarea din temniţă. 

— Asta-i deosebirea - adăugă el. Dac-ai fi vrut să-l iei ca să 
ascunzi în el un pumnal şi să i-l strecori în taină lui Jim, ca 
să aibă cu ce să-l omoare pe majordom, totul ar fi fost în 
regulă. 

N-am mai zis nimic, cu toate că mă-ntrebam la ce-mi 
foloseşte că lucrez pentr-un prizonier, dacă-s nevoit să-mi 
frământ creierii cu o sumedenie de fineţuri de-astea ori de 
câte ori mi se iveşte ocazia să şterpelesc un pepene! 

Ei, şi cum spuneam, în dimineaţa aceea am aşteptat până 
ce s-a dus fiecare la treaba lui şi ograda s-a golit de oameni. 
Atunci Tom a dus sacul în şopron, iar eu am stat de caraulă 
ceva mai încolo. N-a zăbovit mult şi, când s-a întors, ne-am 
aşezat amândoi pe stiva de lemne, să mai vorbim de una, de 
alta. 

— Acum avem tot ce ne trebuie, afară de unelte - zise el. 
Da' n-o să fie greu nici cu ele. 

— Unelte?! zic eu. 

— Da. 

— La ce ne trebuie? 

— Ca să săpăm. Doar n-o să scoatem pământul cu dinţii! 

— Da” ce, gioarsele alea de târnăcoape şi sape din şopron 
nu-s de ajuns de bune, când e vorba de scos afară un 
negru? 

Se întoarse spre mine şi-mi aruncă o privire plină de 
compătimire, să-ţi dea lacrimile, nu alta. 

— Huck Finn, ai auzit tu vreodată ca un prizonier să aibă 
în garderoba lui târnăcoape, sape şi toate aparatele 
moderne, ca să-şi poată săpa singur un tunel pân-afară? Ia 


zi, dacă ai în devlă măcar un dram de minte, ce fel de erou 
ar fi prizonierul ăla? Spune şi tu! Atunci mai bine dă-i cheia, 
şi gata! Auzi! ... Târnăcoape, sape... Păi, lucruri d-astea nu 
se dau nici măcar unui rege! 

— Da” dacă n-avem nevoie de târnăcoape şi de sape, ce 
naiba ne trebuie? 

— O pereche de bricege. 

— Ca să săpăm la temelia colibei? 

— Da. 

— Asta-i curată prostie, Iom! 

— Prostie, neprostie, aşa se cuvine să facem, aşa scrie la 
carte! Altă cale nu ştiu să fie şi am cam citit toate cărţile în 
care e vorba de lucrurile astea. Prizonierii se folosesc 
totdeauna de bricege şi, bagă de seamă, de multe ori nu ca 
să sape pământul, ci ca să taie în stâncă tare. Şi asta le ia 
săptămâni întregi, de nu se mai termină. Gândeşte-te, de 
pildă, la unul din prizonierii închişi în carcera a mai din 
fund a castelului Dif 49. Cât crezi că i-a trebuit pân! să iasă 
afară? 

— Habar n-am. 

— Ghici! 

— Nu ştiu... o lună jum ate? 

— Treizeci şi şapte de ani! Şi a ieşit taman în China. Aşa se 
lucrează! Ce bine era fi fost de granit şi temelia fortăreței 
noastre! 

— Bine, dar Jim nu cunoaşte pe nimeni în China! 

— Ce legătură are una cu alta? Nici tipul ăla nu cunoştea 
pe nimeni. Ei, dar văd că nu ţi-e capul decăt la fleacuri! De 
ce nu te gândeşti la lucrul ăl mai important? 

— Bine, fie. Nu-mi pasă unde o să iasă, totul e să iasă, şi 
cred că nici Jim nu se sinchiseşte. Dar, ia zi, nu crezi că Jim 
e prea bătrân ca să-l scoatem afară săpând c-un briceag? 
N-o să mai apuce ziua a mare, săracu'! 

— Ba da. Ce, crezi că o să ne ia treizeci şi şapte de ani ca 
să săpăm la nişte temelii de lut? 

— Da” cât o să ne ia, Iom? 


— Din păcate, nu ne dă mâna să zăbovim cât s-ar cuveni la 
treaba asta, fiindcă s-ar putea ca-n curând nenea Silas să 
afle de la âi din New Orleans că Jim nu-i de prin părţile alea 
şi-atunci o să se grăbească să dea sfoară-n ţară, prin afişe 
sau mai ştiu eu cum. Aşa că trebuie să ne cam grăbim cu 
săpatul. Normal, ar trebui să ne ia vreo doi ani, dar ar fi 
periculos. Având în vedere că situaţia e atât de nesigură, 
uite ce propun: să săpăm în linie dreaptă, cât mai repede cu 
putinţă. După aia, n-avem decât să zicem c-am muncit 
treizeci şi şapte de ani. Pe Jim îl scoatem de-acolo la prima 
alarmă. Cred că aşa-i cel mai bine. 

— Da, aşa mai merge. Dacă-i vorba numai să zicem aşa, nu 
ne costă nimic. Din partea mea, dacă n-ai nimic împotrivă, 
n-avem decât să zicem c-am muncit la treaba asta şi-o sută 
cincizeci de ani, că vorba aia, tot n-o să ne doară palmele. 
Mă duc să fac rost de două bricege. 

— Fă rost de trei - spuse Tom. Dintr-unul o să meşterim un 
ferăstrău. 

— "Tom, dacă-mi dai voie şi nu-i cumva contra 
regulamentului şi-a religiei, eu zic să ne folosim de custura 
aia veche şi ruginită, care zace colo, sub streaşină, în 
spatele afumătoarei. 

Tom se uită la mine, cu jale şi deznădejde: 

— Ei, Huck, Huck, degeaba se osteneşte omul cu tine să 
te-nveţe ceva! Hai, du-te după bricege, fă rost de trei! 

L-am ascultat fără să crâcnesc. 

CAPITOLUL XXXVI. 

Cum am simţit că toată lumea doarme, ne-am dat jos pe 
paratrăsnet, ne-am închis în şopron şi ne-am pus pe lucru, 
la licărul vreascurilor putrede. Am curăţat podeaua pe o 
lungime de vreo doi metri de o parte şi de alta a bârnei din 
mijloc. Tom îmi spuse că acum ne aflăm taman în spatele 
patului lui Jim şi c-o să săpăm dedesubtul lui şi nimeni n-o 
să poată şti că pe acolo-i un tunel, fiindcă pătura lui Jim 
atârna până la pământ. Ca să vezi groapa, trebuia să ridici 
pătura şi să te vâri sub pat. Am săpat noi aşa cu bricegele 


până pe la miezul nopţii; eram morţi de oboseală şi mâinile 
ni-erau pline de băşici, dar gaura săpată abia se vedea. 

— Tom Sawyer - i-am zis - asta nu-i treabă de treizeci şi 
şapte, ci de treizeci şi opt de ani. 

Nu-mi răspunse nimic, dar ofiă şi în curând se opri din 
săpat. Se vedea că-i muncit de gânduri. 

— Nu mai merge aşa - spuse el peste câteva clipe - n-are 
nici un rost, Huck. Altceva ar fi dac-am fi prizonieri. Am 
avea atunci în faţa noastră ani cu duiumul, n-ar fi nici o 
grabă. Şi fiindcă n-am putea săpa decât câteva minute pe 
zi, la schimbarea gărzii, mâinile nu ni s-ar mai băşica şi am 
putea munci temeinic, cum scrie la carte, ani şi ani de-a 
rândul. Dar aşa, n-avem vreme de pierdut, trebuie să-i dăm 
zor. Înc-o noapte ca asta de muncă pe brânci, şi ieşim din 
circulaţie pe-o săptămână, ca să ne tămăduim mâinile, altfel 
n-o să ne mai putem atinge de-un briceag. 

— Atunci ce-i de făcut, Iom? 

— Îţi spun numaidecât. Nu-i drept şi nu-i cinstit, şi nici n- 
aş vrea să se afle, dar n-avem altă cale: trebuie să săpăm cu 
târnăcoapele, dar o să zicem că-s bricege. 

— Aşa mai vii de-acasă! Ei, Iom Sawyer, văd că a început 
să-ţi vină mintea la cap! Cinstit, necinstit, târnăcoape ne 
trebuie! La drept vorbind, mie nici nu-mi prea pasă de 
cinste. Când m-apuc să fur un negru, un pepene sau o carte 
de religie, nu mă priveşte cum, ci ce anume iese, adică 
negrul, pepenele sau cartea. Şi dacă târnăcopul e lucrul cel 
mai la-ndemână, atunci cu el mă pun pe treabă. Nu dau doi 
bani pe ce spun învățații. 

— În cazuri de-astea, e voie să te foloseşti de târnăcoape, 
şi să zici că-s bricege. Altminteri, n-aş încuviinţa una ca asta 
şi nici n-aş sta cu mâinile-n sân, văzând cum regulamentul e 
călcat în picioare, fiindcă ce-i rău e rău şi ce-i bun e bun şi 
n-are rost să faci totul anapoda, dacă nu eşti ageamiu. Tu, 
de pildă, ai putea să-l scoţi pe Jim săpând cu un târnăcop, 
fără să zici că-i briceag, fiindcă tu nu te pricepi. Dar eu, 


care ştiu despre ce-i vorba, n-aş fi în stare. Dă-mi un 
briceag! 

Avea şi el unul, dar i l-am dat totuşi pe al meu. Îl azvârli cât 
colo:. 

— Dă-mi un briceag, zic! 

N-am înţeles ce vrea, dar m-am gândit niţel şi, cotrobăind 
printre gioarsele alea, am găsit un târnăcop şi i l-am dat. L.- 
a luat şi s-a pus pe treabă, fără să scoată o vorbă. 

Aşa-i era felul, de! Era plin de prinţipuri... 

Am pus şi eu mâna pe o cazma şi dă-i bătaie, când eu cu 
cazmaua, când el cu târnăcopul. Treaba mergea strună. 
După o jumătate de ceas, nu mai puteam de oboseală, dar 
groapa săpată era destul de măricică. Când am ajuns în 
odaia noastră, m-am uitat pe fereastră la Iom, care se 
căznea să se caţăre pe paratrăsnet, dar nu putea, aşa de 
tare îl dureau mâinile. 

— Nu-i chip! îmi strigă el în cele din urmă. Ce mă sfătuieşti 
să fac? Ai vreo idee? 

— Da, dar cred că nu-i cum scrie la carte. Suie-te pe scări 
şi zi că te-ai căţărat pe paratrăsnet. 

El îmi urmă povaţa. 

A doua zi, lom şterpeli de prin casă o lingură de cositor şi 
un sfeşnic de alamă, ca să-i meşterească lui Jim niscaiva 
pene de scris, precum şi şase lumânări de seu. Cât despre 
mine, am dat târcoale pe lângă colibele negrilor şi, la 
primul prilej, am furgăsit trei blide de tinichea. Tom a fost 
de părere că n-o să fie de ajuns, dar l-am liniştit spunându-i 
că de vreme ce nimeni n-o să vadă blidele aruncate de Iom, 
fiindcă au să cadă în tufele de ciumăfaie şi de dudău de sub 
ferestruie, o să le putem lua înapoi şi Jim o să le folosească 
din nou. Lui Tom îi plăcu treaba asta. 

— Acum - îmi spuse el - trebuie să ne gândim cum să-i 
strecurăm lui Jim toate lucrurile astea. 

— O să i le trimitem prin tunel, când va fi gata. 

Îmi aruncă o privire dispreţuitoare şi după ce-mi spuse că 
m-a mai auzit în viaţa lui o gugumănie ca asta, căzu iar pe 


gânduri. Nu trecu mult şi mă înştiinţă că i-au venit două-trei 
idei, dar că deocamdată nu-i nevoie să hotărâm. Mai întâi - 
zicea el - trebuie să-i dăm de ştire lui Jim. 

În noaptea aceea, pe la orele zece, ne-am dat jos pe 
paratrăsnet, luând cu noi una din lumânări. Ne-am aşezat 
sub ferestruică şi-am tras cu urechea. Jim sforăia. Am 
zvârlit lumânarea înăuntru, dar nu l-a trezit. Atunci ne-am 
apucat iarăşi să săpăm cu târnăcopul şi cazmaua şi după 
vreo două ceasuri şi jumătate, treaba a fost gata. Ne-am 
târât de-a buşilea până sub patul lui Jim, şi de-acolo în 
încăpere. Am dibuit lumânarea, am aprins-o şi-am stat niţel 
să-l privim pe Jim: arăta sănătos şi voios. L-am trezit 
încetişor, cu blândeţe, ca să nu se sperie. Când ne-a văzut, i- 
a venit să plângă de bucurie, începu să ne alinte, cu toate 
vorbele de răsfăţ care-i treceau prin cap. Ne rugă să facem 
numaidecât rost de-o daltă ca să-i tăiem lanţul de la picior, 
căci voia s-o şteargă cât mai repede. Tom îl lămuri însă că 
aşa ceva n-ar fi de loc după tipic şi după ce-i povesti de-a fir 
a-păr planurile noastre, îi spuse că, de altminteri, la caz de 
alarmă le putem schimba numaidecât. 

— Să nu-ţi fie frică, fiindcă tot o să te scoatem de-aici - 
adăugă el. 

Jim se arătă mulţumit. După ce am sporovăit toţi trei 
despre vremurile bune de altădată, Tom începu iar să-l 
descoasă pe Jim. Când auzi că unchiul Silas vine zilnic sau 
odată la două zile ca să se roage împreună cu Jim, iar tuşa 
Sally vine şi ea să vadă dacă se simte bine şi are destulă 
mâncare, şi că amândoi se purtau cum nu se poate mai 
frumos, 'lom se lumină la faţă. 

— Acum ştiu ce ne trebuie - îi zise el. O să-ţi trimitem prin 
ei unele lucruri. 

— Nu cumva să faci o prostie ca asta! i-am spus. 

Dar el îşi urmă vorba, fără să mă bage-n seamă, aşa cum 
obişnuia ori de câte ori îşi punea ceva în gând. Îi spuse 
aşadar lui Jim că o să-i trimitem într-o plăcintă scara de 


frânghie şi alte lucruri, prin Nat, negrul care-i aducea de 
mâncare. 

— Vezi să fii cu ochii-n patru şi să nu te arăţi mirat, pentru 
ca Nat să nu bage de seamă nimic. Lucrurile mai mici o să 
le punem în buzunarele hainei lui nenea Silas şi când o veni 
el, le iei de acolo. Dacă s-o putea, o să-ţi trimitem şi prin 
tuşa Sally ceva lucruri; i le vârâm în buzunarul şorţului sau 
le legăm de cordon. 

Tom îl învăţă ce să facă cu toate lucrurile astea şi cum să-şi 
scrie cu sânge jurnalul pe cămaşă. Nu-l cruţă de nici un 
amănunt. Deşi nu pricepea ce rost au toate astea, Jim zicea 
că noi, fiind albi, ştim mai bine ca el, aşa că se arătă 
mulţumit şi-i făgădui lui Tom să-i urmeze întocmai 
poruncile. 

Am petrecut de minune, mai ales că Jim avea o grămada 
de tutun şi pipe de pănuşe. După aceea ne-am strecurat 
afară prin tunel şi ne-am întors în odaia noastră, cu mâinile 
rău julite. Tom părea însă încântat. Zicea că în viaţa lui n-a 
avut parte de-o distracţie mai plăcută şi mai „interectuală”. 

— Ce bine ar fi dacă ne-am putea distra aşa toată viaţa, 
lăsând pe seama copiilor noştri să-l elibereze pe Jim! Cred 
că lui Jim o să-i placă din ce în ce mai mult treaba asta, pe 
măsură ce-o să se deprindă cu ea. În felul ăsta, povestea ar 
putea să ţină vreo optzeci de ani şi-ar fi cea mai grozavă din 
istorie, iar noi toţi, care am luat parte la ea, am ajunge 
celebri. 

A doua zi dimineaţa ne-am dus la stiva de lemne şi-am 
tăiat sfeşnicul de alamă în bucățele, pe care Tom le vâri în 
buzunar, împreună cu lingura de cositor. Ne-am dus apoi la 
colibele negrilor. În vreme ce eu îl ţineam de vorbă pe Nat, 
Tom vâri o bucată de sfeşnic într-o turtă de mălai din 
strachina cu merinde pentru Jim. L-am însoţit pe Nat, ca să 
vedem cum merge treaba. A mers de minune! Când Jim a 
muşcat din turtă, era cât pe ce să rămână ştirb: „Ce mai - 
îmi zise Tom - a mers cum nu se poate mai bine”. Jim lăsă să 
se creadă că nu fusese decât o pietricică sau vreun grunz, 


din ăi care se găsesc mai totdeauna într-o pâine, dar de- 
atunci încoace n-a mai pus nimic în gură fără să-ncerce mai 
întâi cu furculiţa de vreo câteva ori. 

În vreme ce stăteam acolo pe întuneric, de sub patul lui 
Jim ţâşniră doi dulăi, apoi alţii şi alţii, până ce se-adunară 
vreo cincisprezece, c-abia mai puteai să răsufli. Drace! 
Uitasem să închiclcm uşa şopronului. Când îi văzu, Nat 
strigă: „Vrăjitoarele!” şi se prăbuşi la pământ în mijlocul 
dulăilor şi începu să geamă de-ai fi zis că se dă de ceasul 
morţii. Tom deschise repede uşa şi zvârli afara o bucată de 
carne din porţia lui Jim. Câinii o zbughiră după ea, iar în 
câteva clipe Tom se repezi şi el afară şi se întoarse 
numaidecât, închizând uşa. Am priceput că se dusese s-o 
închidă şi pe cealaltă. Trecu apoi la bietul Nat şi începu să-l 
alinte şi să-l îmbuneze, întrebându-l dacă i se năzărise iar 
vreo nălucă. Negrul se ridică şi spuse clipind din ochi: 

— Dom” Sid, ai să spui că-s nebun, dar să mă lovească 
damblaua dacă nu mi s-a părut că văd un milion de câini, 
diavoli sau nu ştiu ce. Nu mint, dom” Sid. l-am simţit şi i-am 
văzut lângă mine. O, doamne, tare-aş vrea să pun mâna pe 
o vrăjitoare din astea, o dată, numai o dată! Dar mai bine 
să-mi deie pace, numai vreau s-aud de ele! 

— Uite ce zic eu - îi spuse Tom. Ce le aduce încoace taman 
când negru' ăsta fugar îşi ia masa de dimineaţă? Foamea, 
asta-i pricina. Trebuie neapărat să le faci o plăcintă 
vrăjitorească. 

— Dar, domn” Sid, cum să fac eu aşa plăcintă? Nu ştiu şi 
nici n-am auzit pân-acu' de-aşa ceva! 

— Atunci o s-o fac chiar eu. 

— O, ce bine! Nato să sărute tălpile lu' dom” Sid! 

— Aşa rămâne, am s-o fac de hatârul tău, fiin'c-ai fost 
cumsecade şi ni l-ai arătat pe negrul fugar. Dar trebuie să 
bagi bine de seamă: când o să venim cu plăcinta, tu să te- 
ntorci cu spatele şi să nu cumva să tragi cu ochiul, orice-am 
pune noi în strachină. Să nu te uiţi când Jim o să golească 


strachina, că e de rău, nu garantez ce poa! să se-ntâmpâe. 
Şi mai ales, nu te-atinge de lucrurile vrăjitoreşti. 

— Eu să m-ating de ele, dom” Sid? Ce tot vorbeşti? Nu le- 
aş atinge nici c-un deget, chiar de mi-ai da zece sute de mii 
de milioane de dolari! 

CAPITOLU LXXXVII. 

Totul era pus la punct. Ne-am dus de-am socotit prin 
mormanul de vechituri din fundul curţii, unde se aruncau 
ghetele scâlciate, zdrenţele, sticlele sparte, tinichelele şi 
alte asemenea nimicuri. Am găsit acolo un lighean vechi de 
cositor şi i-am astupat găurile cum ne-am priceput, ca să 
putem coace în el plăcinta. L-am cărat apoi în pivniţă şi 
după ce l-am umplut bine cu făină, am pornit spre casă, 
unde ne aşteptau cu gustarea de dimineaţă. Pe drum am 
găsit două piroane. Iom zicea că au să-i prindă bine 
prizonierului ca să-şi scrie cu ele numele şi păsurile pe 
pereţii închisorii. Strecură unul din piroane în buzunarul 
şorţului mătuşii Sally, care atârna pe un scaun, iar pe 
celălalt îl înfipse în panglica pălăriei unchiului Silas, care se 
afla pe birou. (Copiii ne spuseseră că în dimineaţa aceea 
tăticu şi mămica lor au să se ducă să-l vadă pe negrul 
fugar.) 

Apoi ne-am aşezat la masă. Tom vâri lingura în buzunarul 
hainei unchiului Silas. Tuşa Sally încă nu venise, aşa că a 
trebuit să mai aşteptăm puţin. Când îşi făcu în sfârşit 
apariţia, obrajii îi ardeau de mânie. Abia se putu stăpâni în 
timpul rugăciunii. Apoi, în vreme ce cu o mână turna 
cafeaua şi cu cealaltă ciocănea capul copilului care stătea 
mai aproape, îi spuse lui nenea Silas: 

— Am cotrobăit peste tot şi n-am dat de ailaltă cămaşă a 
ta. Parc-a intrat în pământ! 

Inima îmi căzu printre măruntaie şi o coajă tare de mălai 
porni după ea pe gâtlej, întâlnindu-se pe drum cu o tuse 
care o repezi afară tocmai în celălalt capăt al mesei, de 
nimeri în ochiul unuia dintre copii, care se zvârcoli ca o 
râmă în undiţă şi slobozi un urlet mai grozav decât chiotul 


războinic al unei pieiroşii. Cât despre Tom, se făcuse verde. 
Vreme de un sfert de minut sau cam aşa ceva a fostun 
teatru nemaipomenit, dar zău că mi-aş fi vândut biletul pe 
jumătate preţ, de s-ar fi ivit vreun cumpărător. Dar dup- 
aceea, ne-am venit în fire - numai surpriza ne luase piuitul. 

— E foarte ciudat - zise unchiul Silas. Nu pot să pricep. 
Ştiu bine c-am dezbrăcat cămaşa aia, fiindcă... 

— Fiindcă n-ai decât una pe tine. Ce tot vorbeşti? Ştiu că 
ai dezbrăcat-o, ştiu asta mai bine decât ştii tu cu mintea ta 
de câlţi; ieri mai era pe frânghie, am văzut-o acolo cu ochii 
mei. Dar acum nu mai e, asta-i socoteala, şi până să-ţi fac 
una nouă, ai s-o cam porţi pe-aia roşie de flanelă. Asta-i a 
treia cămaşă pe care ţi-am lucrat-o în doi ani de zile. Ce 
dracu” faci cu ele? Nu mai poate omul să răsufle de grija 
cămăşilor tale! La vârsta ta ar fi cazul să ţi le păzeşti şi 
singur! 

— Ai dreptate, Sally, dar zău că îmi dau toată silinţa! Cred 
însă că nu-s numai eu de vină, fiindcă de obicei nu-mi văd 
cămăşile şi n-am de-a face cu ele decât când sunt pe mine. 
Nu ştiu să fi pierdut vreuna de pe mine până acum. 

— Nu-i meritul tău, Silas. Să fi fost după tine, le-ai fi 
pierdut chiar şi-aşa. Dar stai să vezi, nu-i numai cămaşa. 
Mai lipseşte şi o lingură. Şi nu numai atât. Erau zece şi- 
acum sunt doar nouă. Să zicem că viţelul a furat cămaşa, 
dar pot să jur că nu ela luat lingura. 

— Dar ce, a mai dispărut ceva, Sally? 

— Au dispărut şase lumânări. Să zicem că le-au mâncat 
şobolanii. Mă mir cum de n-au furat pân-acuma toată casa, 
de când te tot lauzi că ai să le astupi găurile. Într-o bună zi, 
au să-şi facă culcuş în părul tău, Silas, şi tu nici n-ai să bagi 
de seamă. Dar sunt sigură că nu şobolanii au furat lingura. 

— Da, Sally, recunosc că eu sunt de vină... am uitat, dar să 
ştii că până mâine am să astup găurile. 

— A, nu te grăbi! Mai bine la anul! Matilda Angelina 
Araminta Phelps! strigă ea pocnind cu degetul în scăfârlia 
copilului care răspundea la numele acesta şi care se grăbi 


să-şi tragă gheruţele din zaharniţă. În clipa aceea, o 
negresă se ivi în pragul uşii, strigând: 

— Coniţă, lipseşte un cearşaf! 

— Un cearşatf?! Dumnezeule! 

— Am să astup găurile chiar azi, bolborosi unchiul Silas, cu 
o mutră plouată. 

— Tacă-ţi gura! Ce, crezi că şobolanii au luat cearşaful? 
Unde-i cearşaful, Liza? 

— Liza nu ştie, coniţă Sally. leri mai era pe frânghie, dar 
acu' nu mai este, s-a dus. 

— Să ştiţi că vine sfârşitul lumii! în viaţa mea n-am mai 
pomenit una ca asta! O cămaşă, un cearşaf, o lingură, şase 
A pIRRE 

— Coniţă, lipseşte un sfeşnic de alamă! spuse o mulatră 
tânără care tocmai intra pe uşă. 

— Cară-te de-aici, că-ţi dau cu ceva în cap! 

Fierbea, nu alta. Mă gândeam s-o şterg în pădure, şi s- 
aştept până s-o mai potoli furtuna. Tuna şi fulgera, făcând 
răzmeriţă de una singură, în timp ce toţi ceilalţi tăceau 
chitic, cu capetele plecate. În cele din urmă, unchiul Silas 
băgă mâna în buzunar şi, buimăcit, scoase de-acolo lingura. 
Tuşa Sally rămase cu gura căscată şi-şi ridică braţele spre 
cer. Cât despre mine, aş fi vrut să fiu la Ierusalim sau 
altundeva, dar, auzind-o, m-am liniştit. 

— Eram sigură! A fost tot timpul la tine în buzunar; şi 
celelalte lucruri tot acolo sunt, de bună seamă. Cum de-a 
ajuns acolo? 

— Zău că nu ştiu, Sally! se dezvinovâăţi el. Dac-aş şti, ţi-aş 
spune! înainte de masă îmi pregăteam predica despre 
faptele apostolilor, capitolul şaptesprezece, şi cred că eu am 
pus-o în buzunar, fără să-mi dau seama, în loc să pun sfânta 
evanghelie. Acu' bag de seamă că sfânta evanghelie nu-i în 
buzunar. Mă duc să văd şi, dacă e la locul ei, înseamnă că 
nu am pus-o în buzunar şi că în schimb am pus lingura şi... 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Isprăveşte-odată! Hai, 
căraţi-vă toţi, blestemaţilor! Şi să nu-mi mai ieşiţi în cale 


până nu-mi liniştesc sufletul! 

I-aş fi ghicit gândul şi fără să-l spună cu voce tare şi aş fi 
ascultat-o chiar din mormânt. 

Tocmai când treceam prin salonaş, bătrânul îşi luă pălăria 
şi pironul căzu pe podea. ELîl ridică şi-l puse pe policioara 
căminului, ieşind apoi fără să scoată o vorbă. Văzându-l ce 
face, Tom îşi aminti de lingură şi-mi spuse: 

— Vezi, n-are rost să mai trimitem lucruri prin el, nu te 
poţi bizui. Cu toate astea, fără să vrea, moşul ne-a făcut un 
bine în chestia cu lingura. Hai să-i facem şi noi un bine, fără 
ca el să ştie: să astupăm găurile de şobolani. 

În pivniţă erau o sumedenie de găuri şi-am pierdut o oră 
întreagă cu astupatul lor, dar a ieşit o treabă pe cinste. La 
urmă, auzind zgomot de paşi pe scară, am stins lumânarea 
şi ne-am ascuns. Bătrânul se ivi, ţinând într-o mână o 
lumânare şi într-alta o legăturică. Bietul de el, părea cu 
gândurile aiurea, ca de obicei. 

Dădu ocol pivniţei, oprindu-se câte puţin la fiece gaură, 
până ce le cercetă pe toate. Vreme de vreo cinci minute 
rămase pe gânduri, cojind lumânarea de grunjii de ceară 
topită. 

Apoi o porni încet şi visător spre scară, bolborosind: 

— Ei, drăcie, nu pot să-mi aduc aminte când am făcut 
treaba asta! I-aş putea dovedi acum că nu eram eu de vină 
în privinţa şobolanilor. Dar treacă de la mine. Tot n-ar folosi 
la nimic. 

Şi după ce urcă scările bodogănind, plecarăm şi noi. Tare 
drăguţ mai era bătrânul ăsta! Şi mai e şi acum. 

Tom era cam necăjit din pricina lingurii ăleia, fiindcă zicea 
că-i musai s-avem una. 

După ce se gândi niţel, mă lămuri cum o să ne descurcăm. 

Ne-am dus amândoi la coşul unde se ţineau lingurile şi ne- 
am învârtit pe-acolo până ce s-a ivit tuşa Sally. Tom începu 
atunci să numere lingurile şi să le aşeze deoparte. 

— Tuşă Sally - spuse el în timp ce eu vâram una în mânecă 
- văd că nu-s decât nouă linguri. 


— Vezi-ţi de joaca ta şi nu-mi mai bate capul - se burzului 
ea. Ştiu eu mai bine ca tine, adineauri le-am numărat. 

— Dar le-am numărat de două ori, tuşă, şi nu mi-au ieşit 
decât nouă. 

Tuşa Sally veni fireşte să le numere, deşi se vedea că-i la 
capătul răbdării. 

— Dumnezeule, aşa-i, sunt doar nouă! Lua-le-ar dracu' de 
linguri! la să mai număr o dată. 

Am pus repede la loc lingura pe care o şterpelisem. 

— Fir-ar ale dracului acuma-s zece! izbucni ea, când 
isprăvi de numărat. Părea năucită şi plictisită totodată. 

— Nu cred că-s zece, tuşă - zise Iom. 

— Mă zevzecule, n-ai văzut că le-am numărat? 

— Ştiu, dar... 

— Bine, uite că le mai număr o dată. 

Am dosit la repezeală una, aşa că iar au fost nouă, ca şi 
data trecută. S-o fi văzut în ce hal era; tremura toată de 
ciudă; dar nu se lăsă şi numără într-una, până ce, de atâta 
zăpăceală, ajunse să numere şi coşul, luându-l drept 
lingură. De trei ori îi ieşi socoteala şi de trei ori ba. Până la 
urmă puse mâna pe coş şi-l azvârli cât colo, pocnindu-l 
zdravăn pe motan. Apoi ne pofti afară, spunându-ne s-o 
lăsăm în pace şi ameninţându-ne că ne jupoaie de vii dacă 
mai venim să-i batem capul până la prânz. Înainte de a 
pleca, în vreme ce ea ne dădea paşaportul, i-am strecurat în 
buzunarul şorţului lingura pe care o şterpelisem, aşa că Jim 
o primi înainte de prânz, o dată cu pironul. Eram foarte 
mulţumiţi de isprava noastră. Iom zicea că face să te 
osteneşti şi de două ori pe-atât pentru o treabă ca asta, 
fiindcă de-aci înainte tuşa Sally putea să numere lingurile 
mult şi bine, că tot n-ar fi numărat de două ori la fel. Chiar 
de i-ar ieşi la socoteală, tot nu i-ar veni să creadă, iar după 
vreo trei zile, avea să-i treacă pofta să mai numere. Ba chiar 
l-ar gâtui pe ăl de i-ar cere să le mai numere vreodată. 

În seara aceea am pus la loc cearşaful pe frânghie şi am 
şterpelit altul din garderoba ei. Vreo două zile la rând l-am 


tot luat şi l-am pus la loc, până ce n-a mai ştiut câte 
cearşafuri are şi-a-nceput să spună că nici nu-i pasă, că n-o 
să-şi prăpădească ea sufletul pentru atâta lucru şi n-o să le 
mai numere nici moartă. 

Cu cămaşa, cearşaful, lingura şi lumânările stăteam bine 
acum, mulţumită viţelului, şobolanilor şi numărătoarei 
bramburite. Cât despre sfeşnic, n-a mai pomenit nimeni de 
el şi ne ziceam că fără doar şi poate au să-l uite încetul cu 
încetul. 

În schimb, cu plăcinta a mers mai greu şi ne-a dat mult de 
furcă. Ne-am dus departe, în pădure, ca s-o coacem acolo. 
Fireşte că pân” la urmă ne-a ieşit destul de bine, însă nu 
într-o singură zi. A trebuit să umplem de trei ori ligheanul 
cu făină. În afară de asta, ne-am ales cu arsuri pe tot trupul, 
ba era să şi chiorâm de atâta fum. Ţineam morţiş s-o facem 
cu coajă şi nu ieşea de loc, se coflecea mereu, fir-ar a 
dracului! Până la urmă am găsit clenciul: trebuia să coacem 
plăcinta cu scară cu tot. În seara următoare, ajutaţi de Jim, 
am rupt cearşaful în fâşii pe care le-am înnădit, aşa încât a 
doua zi, în zori, aveam o frânghie pe cinste, bună să 
spânzuri cu ea un om. Bineînţeles, ne-am zis c-am muncit 
nouă luni la ea. 

Dimineaţa am dus scara în pădure, dar ce să vezi, nu intra 
în plăcintă. Fiind făcută din ditamai cearşaful, frânghia asta 
ar fi putut să umple şi patruzeci de plăcinte şi tot ar mai fi 
rămas destul şi pentru o supă, un salam sau mai ştiu eu ce. 
Cred c-ar fi ajuns şi pentr-un prânz întreg. 

Nouă însă nu ne trebuia decât pentru o plăcintă, aşa că 
am aruncat restul. N-am copt plăcinta în lighean, de teamă 
să nu se topească lipitura. Nenea Silas avea însă o tigaie 
straşnică, de aramă, de care era tare mândru, fiin'că fusese 
a unuia dintre strămoşii lui, care venise din Anglia o dată cu 
William Cuceritorul50, pe „Mayflower”51 sau pe una din 
primele corăbii ce străbătuseră Atlanticul52. Avea un 
mâner lung, de lemn, şi moşul o ţinea ascunsă în pod, 
laolaltă cu o grămadă de oale şi alte marafeturi scumpe - 


nu fiindcă ar fi fost de preţ, că nu făceau doi bani, ci pentru 
vechimea lor. Am scos-o în taină din pod şi am dus-o în 
pădure, dar am stricat câteva aluaturi în ea, neştiind cum 
să coacem plăcinta. Pân' la urmă, însă, ne-am descurcat noi. 
Am aşternut pe fundul tigăii un strat de cocă şi-am pus-o pe 
jeratic. Am vârât în ea scara de cârpe şi deasupra am pus 
alt strat de cocă. Dup-aceea, am pus capacul şi-am presărat 
deasupra tăciuni aprinşi. Ne-am tras apoi cu câţiva paşi mai 
încolo, la răcoare, ţinând de mânerul ăla lung. În 
cincisprezece minute a ieşit o mândreţe de plăcintă, numai 
că de-ar fi vrut cineva s-o mănânce, ar fi trebuit să-şi facă 
rost de-o cutie întreagă de scobitori, fiindcă scara de cârpe 
i-ar fi dat nişte crampe nemaipomenite, îmbolnăvindu-l de 
stomac pe vecie. 

Nat nu s-a uitat când am pus plăcinta vrăjitorească în 
strachina lui Jim, Am mai vârât acolo, la fund, sub mâncare, 
cele trei blide de tinichea. Toate lucrurile ajunseră, astfel, 
cu bine la Jim; când rămase singur, el despică plăcinta şi 
ascunse scara de cârpe în mindirul lui de paie, apoi scrijeli 
nişte semne pe un blid şi-l aruncă pe ferestruică. 

CAPITOLUL XXXVIII. 

Ne-a fost greu din cale-afară să meşterim penele alea şi 
ferăstrăul. Jim spunea însă că ăl mai greu lucru o să fie 
inscripţia, adică pisania pe care trebuie s-o mâzgălească pe 
zid orice prizonier. Tom zicea că fără asta nu se poate. Căci 
nu s-a mai văzut în toată istoria ca un prizonier de stat să 
nu lase în urmă o inscripţie şi-un blazon. 

— Uită-te la lady Jane Grey53 sau la Gilford Dudley54, sau 
la bătrânul Northumberland55! Să zicem c-o să fie prea 
greu, Huck. Dar tu ce-ai vrea? Ce propui? Jim trebuie să-şi 
lase inscripţia şi blazonul, ca toată lumea. 

— Domnu' Iom - spuse Jim - da' eu n-am nici un blazon, 
am doar bluza asta veche, pe care ştii că trebuie să ţin un 
jurnal. 

— Mă Jim, n-ai priceput! Un blazon e cu totul altceva. 


— Oricum - spusei eu - Jim are dreptate când zice că n-are 
nici un blazon, fiin'că n-are. 

— Hop şi tu! mă repezi Iom. Parcă eu nu ştiu? Dar pe ce te 
prinzi c-o să aibă un blazon înainte de-a ieşi de-aici? O să 
facă totul cum scrie la carte, fără nici o abatere. 

În vreme ce eu şi Jim ascuţeam penele pe o bucată de 
cărămidă (Jim meşterea o pană din sfeşnicul de alamă, iar 
eu făceam alta din lingură), Iom se gândea la blazon. Nu 
trecu mult şi ne spuse că se gândise la atâtea blazoane 
bune, că nu mai ştia pe care să-l aleagă. E drept că era unul 
care-i făcea cel mai mult cu ochiul. 

— Pe pajură - spuse el - o să avem un câmp de aur cu baza 
dextră, cu o cruce maro la fascie şi un câine culcat drept 
însemn; sub piciorul lui, un lanţ încrenelat ca emblemă a 
sclaviei, cu o tresă verde cu capătul zimţat şi trei linii 
inversate pe un câmp de azur, cu punctele buricului aşezate 
pe o dansetă crestată; în creştet, un negru fugar, cu desaga 
pe umăr, cu bară senestră şi având drept suport două guri, 
adică tu şi cu mine. Deviza: Maggiore fretta, minore atto. 
Am citit-o într-o carte şi înseamnă: cu cât te grăbeşti, cu 
atât mai încet mergi. 

— Ei, comedie! Da' ce dracu înseamnă toate celelalte? 

— N-avem timp de pierdut cu chestia asta, trebuie să ne 
zorim cu inscripţia. 

— Stai niţel, spune-mi măcar o parte! Ce-i aia o fascie? 

— O fascie, hm! O fascie este... nu-i nevoie să ştii ce e. Am 
să-i arăt eu cum devine cazu', când o ajunge acolo. 

— Dă-o-ncolo, Tom, zi şi mie, dacă te rog! Ce-i aia o bară 
senestră? 

— Nu ştiu, dar trebuie s-o aibă. Toţi nobilii au aşa ceva. 

Uite-aşa era Tom: dacă nu-i convenea lui să-ţi lămurească 
un lucru, nu ţi-l lămurea nici mort. Puteai să-l pisezi o 
săptămână şi tot degeaba era. 

Acum, că isprăvise cu blazonul, se apucă de cealaltă 
treabă, întocmirea unei inscripţii funerare. Zicea că Jim 


trebuie neapărat să aibă o inscripţie, ca toată lumea. Scrise 
câteva pe o bucată de hârtie şi ni le citi: 

1 Aici a fost zdrobită o inimă captivă. 

2 Aici şi-a trăit viaţa chinuită un biet prizonier, părăsit de 
lume şi de prieteni. 

3 Aici s-a sfărâmat o inimă singuratică şi un suflet ostenit 
şi-a găsit hodina, după treizeci şi şapte de ani de 
captivitate. 

4 Aici s-a stins, după treizeci şi şapte de ani de amară 
captivitate, departe de casă şi de prieteni, un nobil străin, 
fiul natural al lui Ludovic al XIV-lea. 

În timp ce citea, îi tremura glasul şi era cât pe ce să 
izbucnească în plâns. Nu se putea hotări cu nici un chip pe 
care din inscripţiile astea s-o zgârie Jim pe perete, toate i se 
păreau atât de frumoase! În cele din urmă hotări ca Jim să 
le scrie pe toate, dar Jim îi spuse că i-ar trebui un an până 
să zgârie cu un piron atâtea semne pe nişte bârne, mai ales 
că nici nu cunoştea buchiile. 'Tom îi răspunse însă că o săi le 
deseneze şi că n-o să aibă nimic altceva de făcut decât să le 
copieze întocmai. 

— De fapt - adăugă el peste câteva clipe - mă gândesc că 
bârnele nu prea se potrivesc. Într-o temniţă nu-s pereţi de 
lemn. Trebuie să crestăm în stâncă inscripţiile. O să aducem 
o stâncă. 

Jim îşi dădu cu părerea că o stâncă ar încurca şi mai mult 
lucrurile, fiindcă i-ar lua atâta vreme ca să cresteze 
inscripţiile în ea, încât n-ar mai ieşi niciodată afară. După 
ce-l linişti, spunându-i c-o să-mi îngăduie mie să-i dau o 
mână de ajutor, Iom aruncă o privire să vadă cum merge 
treaba cu penele. Era al dracului de greu şi de plicticos, iar 
mâinile mi-erau numai răni. Pe deasupra, n-aveam de loc 
spor. 

— Uite ce-o să facem - spuse 'Iom. Ne trebuie o stâncă şi 
pentru blazon, şi pentru inscripţiile funerare. În felul ăsta 
împuşcăm doi iepuri deodată. Colo, lângă moară, e un 
pietroi mare şi pestriţ. O să-l aducem aici, o să-l crestăm şi, 


în afară de asta, o să-l folosim la ascuţirea penelor şi a 
ferăstrăului. 

Era o idee, nu glumă! Şi nici cu pietroiul nu era de glumit, 
dar ne-am hotărât să încercăm. Nu bătuse încă de miezul 
nopții, aşa că ne-am dus spre moară, lăsându-l pe Jim să-şi 
vadă de lucru. 

Am urnit piatra de moară şi am început s-o dăm de-a dura, 
dar mergea tare greu. Uneori ne scăpa din mâini şi era 
gata-gata să ne zdrobească. Tom zise că până s-ajungem cu 
ea acasă, piatra o să-i vie de hac unuia din noi. Când am 
ajuns la jumătatea drumului, nu mai puteam de oboseală şi 
eram leoarcă de sudoare. Văzând că singuri n-o s-o scoatem 
la capăt, ne-am gândit să-l aducem şi pe Jim. Jim ridică 
patul, îşi desfăcu lanţul prins de piciorul patului şi şi-l trecu 
în jurul gâtului. Am ieşit unul câte unul pe brânci prin tunel 
şi am pornit spre moară. Când am ajuns, eu şi Jim ne-am 
apucat să-mpingem pietroiul; acum se rostogolea ca o 
minge. Tom ne supraveghea. N-am pomenit băgător de 
seamă mai grozav ca el. La toate se pricepea băiatul ăsta! 

Tunelul săpat de noi era măricel, dar nu destul de mare 
pentru piatra de moară. Jim apucă târnăcopul şi lărgi 
repede trecerea. Apoi Tom desenă cu pironul literele 
inscripţiei ăleia, şi-l puse pe Jim să le scrijelească în piatră 
cu pironul în chip de daltă şi c-un drug de fier, găsit printre 
vechiturile din şopron, în chip de ciocan. Îi porunci să 
muncească până ce lumânarea o să se mistuie toată. După 
aceea, avea voie să se culce, dar mai întâi trebuia să 
ascundă piatra sub mindir, la căpătâi. L-am ajutat apoi să-şi 
lege lanţul la loc de piciorul patului şi eram gata să ne 
ducem şi noi la culcare, când lui Tom îi mai trecu prin minte 
ceva: 

— Ia zi, Jim, ai niscaiva păianjeni pe-aici? 

— Nu, dom” Tom, mulţumesc lu' Dumnezeu, n-am. 

— Bine, o să-ţi facem noi rost de câţiva. 

— Dar, dom' Tom, nu vreau păianjeni! Lu' Jim i-e frică de 
ei. Mai bine-un şarpe cu clopoței decât un păianjen! 


După ce se gândi vreo două minute, Tom spuse: 

— Bună idee! S-a făcut, sigur că da! Tii! E-o idee grozavă! 
Unde-o să-l ţii? 

— Ce să ţin, dom” Iom? 

— Păi, şarpele cu clopoței! 

— Sfinte Dumnezeule, dom” Tom, dacă văd un şarpe cu 
clopoței aici, sparg cu capu' peretele şi fug, zău aşa! 

— Lasă, Jim, cu timpul n-o să-ţi mai fie teamă, ai să te 
obişnuieşti cu el. Ai să-l îmblânzeşti! 

— Să-l îmblânzesc?! 

— Da, nu-i de loc greu. Orice animal e bucuros să-l mângâi 
şi să-l alinţi şi nu i-ar trece prin cap să facă râu unuia care-l 
alintă. Aşa scrie în toate cărţile. Încearcă şi-ai să-ţi dai 
seama, încearcă măcar două-trei zile. N-o să treacă mult şi- 
o să te placă, o să doarmă cu tine-n pat şi n-o să te mai 
părăsească nici o clipă. Ba chiar o să te şi lase să-l înfăşori 
pe după gât şi să-i pui capul în gura ta. 

— Dom” Tom, nu mai vorbi aşa! Simt că mor! Să mă lase pe 
mine să pun capul lui în gura mea, grozav hatâr! Poa' s- 
aştepte mult pân! să-i cer aşa ceva! Şi-apoi, nu vreau să 
dorm cu el în pat. 

— Jim, nu fi prost! Un prizonier trebuie să aibă neapărat 
un animal care să-i ţină de urât, şi dacă un şarpe cu clopoței 
n-a mai fost încercat până acum, cu atât mai mare o să-ţi fie 
gloria dac-ai să-l încerci tu ăl dintâi. O să fie ceva colosal, 
zău aşa! 

— Dar, dom' Tom, lu' Jim nu-i trebuie aşa glorie. Dacă 
şarpele-l muşcă pe Jim de bărbie, ce fel de glorie-i asta? Nu, 
dom'le, Jim nici nu vrea s-audă de-aşa ceva. 

— La dracu', ce, ţi-e greu să-ncerci? Asta-i tot ce-ţi cer. Nu 
te silesc să-l ţii dacă vezi că nu merge. 

— Dar dacă şarpele mă muşcă atunci când încerc, s-a zis 
cu mine! Dom” Tom, Jim este gata să facă tot ce trebuie, da' 
dacă “'mneaţa şi Huck aduci aici şarpe cu clopoțel, ca să-l 
îmblânzesc pe el, Jim îşi ia tălpăşiţa, aşa să ştiţi! 


— Bine, fie, dacă eşti aşa de încăpățânat. O să-ţi aducem 
câţiva şerpi de casă şi-ai să le prinzi niscaiva nasturi pe 
cozi, ca să pară că-s şerpi cu clopoței. Asta-i povestea. 

— Aşa da, dom” Tom, da' zău că merge şi fără ei! Nu ştiam 
că-i aşa bătaie de cap să fii prizonier. 

— Aşa e, dacă faci totul cum scrie la carte. Spune, ai ceva 
şobolani pe-aici? 

— Nu, n-am văzut nici unu! 

— Atunci o să-ţi aducem noi câţiva. 

— Dar, dom” Tom, lu” Jim nu-i trebuie şobolan. Şobolanu' 
ăsta afurisit nu lasă omu' în pace, trece peste tine şi te 
muşcă de picior când vrei să dormi. Nu, dom'le, mai bine 
şerpi de casă, dacă-i musai, dar şobolani nu! Nu-mi trebuie! 

— Bine, Jim, dar nu se poate fără şobolani! Toată lumea 
are. la nu mai face atâta gălăgie. Unde s-a mai văzut prizo- 
nier fără şobolani? Eu unul nu cunosc nici un caz. 
Prizonierii îi dresează, îi răzgâie şi-i învaţă fel de fel de 
trucuri, până ajung să se simtă bine printre oameni, 
întocmai ca muştele. Numai că trebuie să le faci niţică 
muzică. Ai ceva la care să cânţi? 

— N-am decât un piepten vechi, o bucată de hârtie şi o 
drâmbă. Da' Jim crede că drâmbă nu le place. 

— Ba cum de nu. Nu le pasă din ce le cânţi, numai mu-zică 
să fie. O drâmbă e destul de bună pentr-un şobolan. Toate 
jivinele astea se dau în vânt după muzică, mai ales într-o 
închisoare. Muzica tristă le place ăl mai mult, şi dintr-o 
drâmbă nu scoţi decât muzică tristă. Asta-i atrage 
totdeauna şi vin să vadă ce-i cu tine. Da, da, e foarte bine, 
te-ai procopsit. Uite cum o să fie. Seara, înainte de culcare, 
şi dimineaţa, devreme de tot, te-ntinzi pe pat şi cânţi din 
drâmbă. Cânţi, de pildă, „lotul s-a sfârşit”, şi cât ai bate din 
palme te şi pomeneşti cu un şobolan. După ce cânţi aşa vreo 
două minute, ai să vezi că toţi şobolanii, şerpii şi păianjenii 
vin să ia parte la necazurile tale. O să mişune în jurul tău şi- 
o să petreacă de minune. 


— Cred şi eu, dom” Tom, da' Jim n-o să petreacă bine de 
loc. Zău dacă pricep ce rost are! Da' dacă aşa trebuie, fie! 
Mai bine să fie mulţumite jivinele, decât să am ceartă în 
casă. 

Tom stătu niţel pe gânduri, să vadă dacă nu cumva uitase 
ceva, apoi spuse: 

— A, da, era sa uit! Ia zi, ai putea să creşti o floare în 
hruba asta? 

— Nu ştiu, poate ca da, dom” Iom. Numai că aici e tare 
întuneric, şi-apoi Jim n-are nevoie de floare, ar încurca şi 
mai mult lucrurile. 

— Nu-i nimic, nu strică să încerci. Au mai făcut-o şi alţi 
prizonieri. 

— Dom” Tom, Jim crede că o floare de coada-mâţei ar 
putea creşte aici, da-i păcat de-atâta bătaie de cap. 

— Să nu spui asta. O să-ţi aducem una mică şi-ai s-o 
sădeşti colo-n colţ. Vezi să ai grijă de ea! Şi ştii, să nu-i mai 
zici coada-mâţei, zi-i Pitchiola, aşa-i spune când creşte-ntr-o 
temniţă. Trebuie s-o stropeşti cu lacrimile tale. 

— Da” de ce, când e atâta apă-n fântână? 

— Lasă apa de fântână, cu lacrimile tale trebuie s-o uzi, 
aşa se obişnuieşte. 

— Păi, dom” Tom, lasă-mă pe mine să stropesc coadamâţei 
cu apă din puț, şi-o să crească de zece ori mai iute decât 
una udată cu lacrimi. 

— Nu despre asta-i vorba. Trebuie s-o uzi cu lacrimi! 

— Atunci, floarea se prăpădeşte în mâinile lu' Jim, dom” 
Tom, zău aşa, fiin'că Jim nu prea e plângăreţ. 

Tom păru încurcat. Se gândi ce se gândi, apoi spuse că în 
cazul ăsta Jim trebuie să se-ajute cu o ceapă. Îi făgădui c-o 
să fure o ceapă din colibele negrilor şi o să i-o pună pe 
ascuns în cana cu cafea, a doua zi dimineaţa. 

— Mai bine pui la mine tutun în cafea - îi spuse Jim şi 
adăugă că i s-a urât până peste cap de toate astea, de 
floarea pe care trebuia s-o crească, de muzica pe care 
trebuia s-o cânte şobolanilor, de dresatul şi râzgâiatul 


şerpilor şi păianjenilor, de truda cu penele, cu inscripţiile, 
cu jurnalul şi de toate celelalte cazne, care făceau ca 
meseria de prizonier să i se para mai grea şi mai afurisită 
decât toate meseriile ce le încercase vreodată. 

Auzindu-l, Tom îşi cam ieşi din fire şi-i răspunse că, după 
ce că nici un alt prizonier n-a avut un asemenea prilej 
strălucit de a ajunge celebru, nici măcar nu ştie să-l 
preţuiască. 

— Stricăm orzul pe gâşte! izbucni el înciudat, iar lui Jim îi 
păru rău şi-i făgădui că n-o să se mai poarte aşa. 

După aceea, eu şi Iom ne-am dus la culcare. 

CAPITOLUL XXXIĂX. 

A doua zi dimineaţa ne-am dus în târg şi-am cumpărat o 
cursă de şoareci. După ce-am adus-o acasă, am destupat 
cea mai grozavă gaură de şobolani. Într-o oră, am prins 
vreo cincisprezece bucăţi clasa-ntâi. Apoi am dus cursa în 
odaia mătuşii Sally, şi-am pus-o la loc sigur, sub patul ei. Din 
păcate, în vreme ce noi umblam după niscaiva păianjeni, 
piciul ăla de Thomas-Franklin-Benjamin-Jefferson- 
Alexander Phelps a dibuit cursa şi i-a deschis uşiţa, ca să 
vadă dacă şobolanii ies afară. Fireşte c-au ieşit, iar tuşa 
Sally a picat taman atunci în odaie. Când ne-am întors, am 
găsit-o cocoţată în pat şi urlând ca o apucată în vreme ce 
şobolanii se sileau din răsputeri s-o distreze. 

Ne-a luat la rost şi ne-a scărmănat pe-amândoi cu nuiaua, 
iar după aia ne-au trebuit vreo două ceasuri până să 
prindem alţi cincisprezece-şaisprezece şobiolani, şi nu de- 
aceeaşr calitate ca âi dinţii, care erau crema. Fir-ar al 
dracului de mucos, ce i-o fi venit să-şi bage nasul? N-am 
văzut în viaţa mea şobolani mai frumoşi ca ăi din prima 
serie. 

În schimb, am pus mâna pe un sortiment bogat de 
păianjeni, cărăbuşi, broaşte, omizi şi alte gângănii d-astea. 
Tare-am fi vrut să facem rost şi de-un cuib de viespi, dar n-a 
fost chip, fiindcă toată familia era în viespar. Nu ne-am dat 
însă bătuţi cu una cu două şi am rămas acolo cât am putut, 


crezând că viespile au să ostenească înaintea noastră, 
numai că a ieşit taman pe dos. Ne-am frecat bine cu 
pătlagină locurile muşcate, până nu ne-a mai durut aproape 
de loc, doar atât că nu prea mai puteam şedea. Ne-am dus 
apoi după şerpi şi-am dibuit vreo două duzini de guşteri şi 
şerpi de casă, i-am vârât într-un sac şi i-am adus aşa în 
odaia noastră. 

Se lăsase seara şi vă-nchipuiţi că după o zi întreagă de 
muncă pe brânci ne era o foame de lup. 

Când ne-am întors sus, după cină, am băgat de seamă că 
în sac nu mai era nici un şarpe. Se vede treaba că nu 
legasem bine sacul şi ăia făcuseră ce făcuseră şi ieşiseră 
afară. Da' nu ne-am necâjit prea mult, fiindcă ştiam că-s pe 
undeva, pe aproape, aşa că puteam pune mâna măcar pe 
câţiva. Pot să vă spun că multă vreme n-am dus lipsă de 
şerpi în casă! Îi vedeai din când în când ieşind de pe sub 
grinzi şi de prin alte locuri şi te pomeneai, cu ei în farfurie 
sau pe după gât - de obicei acolo unde n-ai fi dorit să-i vezi. 
De altminteri, erau tare frumoşi, dungaţi şi cu totul 
nevătămatori, dar tuşa Sally nu putea să-i sufere, de orice 
soi ar fi fost. Se ferea de şerpi ca dracul de tămâie. Ori de 
câte ori se târa vreunul după ea, lăsa totul baltă şi-o lua la 
fugă, scoțând nişte zbierete ca la zidurile Ierihonului56. N- 
am pomenit femeie ca asta. Nici cu vătraiul nu voia să se 
atingă de ei şi dacă se ducea să se culce în odaia ei şi găsea 
un şarpe în pat, o zbughea pe uşă, răcnind de parc-ar fi luat 
casa foc. Atâta îl amări pe bărbat-su din pricina asta, că 
bietul de el ajunse curând să blesteme tot neamul şerpilor, 
zicând că mai bine nu li s-ar fi ivit pe lume sămânţa. La o 
săptămână după ce casa se goli de şerpi, tuşa Sally tot nu 
se potolise. Când şedea dusă pe gânduri şi-o gâdilai la ceafă 
cu o pană, sărea din papuci, nu alta. Ciudat lucru, îmi 
spuneam, dar Iom zicea că toate muierile sunt la fel, cică 
aşa le-a zămislit Al de Sus, nu se ştie din ce pricină. 

De câte ori îi ieşea în cale vreun şarpe de-al nostru, ne 
trăgea câteva scatoalce, zicându-ne că asta nu-i nimic faţă 


de ce ne-ar aştepta dac-am umple iarăşi casa cu şerpi. Nu- 
mi păsa mie de scatoalce, fiindcă nu durea cine ştie ce, dar 
mă gândeam ce greu o să ne fie să facem rost de-o altă 
colecţie de şerpi. Pân' la urmă, am făcut noi rost şi de şerpi, 
şi de toate celelalte. 

Să fi văzut ce trai era în chilioara lui Jim, când începea el 
să cânte şi toate dihăniile ieşeau din găurile lor şi tăbărau 
pe el! 

Lui Jim nu-i plăceau păianjenii, şi nici ei nu-l plăceau pe el. 
Când se năpusteau asupră-i, era vai de viaţa lui! 

Jim se plângea că şobolanii, şerpii şi piatra de moară 
ocupă tot patul şi nu mai are unde să-şi pună capul. Şi când 
se nimerea să găsească puţin loc, nu putea închide ochii de 
atâta fojgăială. N-avea linişte nici o clipă din pricină că 
dihăniile nu dormeau toate odată, ci pe rând, aşa că atunci 
când picoteau şerpii erau pe covertă şobolanii, iar când 
şobolanii se duceau la culcare, ieşeau şerpii. În felul ăsta, 
Jim avea tot timpul un circ sub el, în vreme ce altă echipă 
juca tontoroiul deasupra lui, iar dacă se scula să-şi caute alt 
loc, tăbărau pe el păianjenii. Jim zicea că de-ar scăpa 
vreodată de-acolo, n-ar mai primi să fie prizonier nici măcar 
pentru o leafă. 

Pe la sfârşitul celei de-a treia săptămâni totul era gata. 
Cămaşa a fost trimisă la timp, în plăcintă. De câte ori îl 
muşca vreun şobolan, Jim se scula şi mai scria un rând în 
jurnal, cât era poaspătă cerneala. Penele erau ascuţite, aşa 
că inscripţiile şi toate celelalte au fost scrijelite pe piatra de 
moară. Piciorul patului fu despicat în două cu ferăstrăul, iar 
noi am înghiţit talaşul alegându-ne cu o durere de burtă 
grozavă. Credeam c-o să dăm ortu'popii, dar am scăpat. N- 
am pomenit talaş mai greu de înghiţit. Iom era de aceeaşi 
părere. Ei, şi cum spuneam, treaba era gata acum. Cât 
despre noi, eram cam dărâmaţi, mai cu seamă Jim. 

Bătrânul le scrisese de vreo două ori ălora de pe plantaţia 
de lângă Orleans, ca să vină să-şi ia în primire negrul fugar, 
dar nu căpătase nici un răspuns, fiindcă plantaţia aia nici nu 


exista. În cele din urmă, moşul se hotări să dea un anunţ 
despre Jim în gazetele din Saint Louis şi New Orleans. Când 
l-am auzit pomenind de Saint Louis, m-au trecut fiori şi mi- 
am dat seama că nu era vreme de pierdut. 

— E timpul să trimitem scrisorile “nonime! spuse Tom 
atunci. 

— Ce mai e şi asta? îl întrebai. 

— Ceva cu care dai de veste cuiva că se pune ceva la cale. 
Uneori se face-ntr-un fel, alteori într-altul. Dar întotdeauna 
se găseşte câte o iscoadă, care-l înştiinţează pe 
guvernatorul castelului. Când Ludovic al XVI-lea a vrut s-o 
tulească din palatul Tuleriilor, l-a pârât jupâneasa. E un 
mijloc foarte bun. La fel şi scrisorile “nonime. Vom folosi şi- 
un mijloc, şi celălalt. Se mai obişnuieşte ca mama 
prizonierului să schimbe hainele cu el: ea rămâne-n 
temniţă, iar el o şterge îmbrăcat în straiele ei. O să-ncercăm 
şi asta. 

— Bine, Iom, dar ce rost are să dăm de veste că se pune 
ceva la cale? Lasă-i să afle singuri, e treaba-lor. 

— Da, ştiu, dar nu te poţi bizui pe ăştia. De la bun înce-put 
ne-au lăsat pe noi să facem totul: Sunt aşa de încrezători şi 
de nătângi, că nu bagă de seamă nimic, aşa că dacă nu le 
dăm noi de veste, n-o să ne stânjeanească nimeni, iar după 
atâta caznă şi bătaie de cap, evadarea asta o să meargă ca- 
n brânză, şi n-o să mai facă doi bani. 

— Drept să-ţi spun, Iom, mie aşa mi-ar plăcea. 

— Eşti un prost! spuse el, scârbit. 

— Bine, nu mai zic nimic. Cum spui tu, aşa să fie. Dar unde 
găseşti o jupâneasă? 

— Tu o să fii jupâneasa. La miezul nopţii, te strecori în 
odaia mulatrei şi-i şterpeleşti o rochie. 

— Nu se poate, Tom, fiin'că fata n-are decât o rochie, mai 
mult ca sigur, şi-ar ieşi tămbălău a doua zi. 

— Ştiu, dar n-o s-o ţii decât un sfert de ceas, cât să duci 
“nonima, şi s-o vâri sub uşă. 


— Aşa mai merge. Dar aş putea s-o duc tot aşa de bine şi 
îmbrăcat în ţoalele astea. 

— N-ai mai arăta a jupâneasă atunci! 

— Păi, tot n-o să vadă nimeni cum arăt! 

— Nu contează. Trebuie să ne facem datoria, fără să ne 
pese dacă ne vede sau nu careva. Ce naiba, tu n-ai de loc 
prinţipuri? 

— Bine, fie, nu mai zic nimic. Am să fiu şi jupâneasă. Dar 
cine-o să fie mama lui Jim? 

— Eu. Am să iau o rochie de la tuşa Sally. 

— Asta-nseamnă c-o să rămâi în colibă după ce plec eu şi 
Jim. 

— Da' de unde! Am să umplu hainele lui Jim cu paie şi-am 
să le-ntind pe pat, aşa ca să semene cu mama lui Jim, iar el 
o să îmbrace rochia mătuşii Sally şi-o să evadăm împreună 
cu toţii. Când fuge un prizonier de soi, asta se numeşte 
evadare. De pildă, când e vorba de-un rege ori de-un fiu de 
rege, fie el naturel sau nenaturel. 

Tom scrise aşadar 'nonima. În aceeaşi seară am furat 
rochia mulatrei, am pus-o pe mine şi-am strecurat 
scrisoarea sub uşa din faţă, întocmai cum mă învățase Tom. 

Scrisoarea zicea aşa: „Păzea. Se pune ceva la cale. Fiţi cu 
ochii-n patru. 

UN PRIETEN NECUNOSCUT” 

În seara următoare, Tom desenă cu sânge pe uşa din faţă o 
tidvă şi două oase încrucişate, iar o seară după aceea, 
zugrăvi pe uşa din dos un coşciug. Toată familia începu să 
tre-mure de frică. Dac-ar fi aflat că li-e casa plină de strigoi 
gata să se repeadă asupră-le din toate părţile, de sub paturi 
şi din tavan, n-ar fi fost mai speriaţi. Când se trântea vreo 
uşă sau cădea ceva pe jos, tuşa Sally sărea în sus, zbierând. 
Când şedea în jilţ şi-i puneai mâna pe umăr, tot aşa. Nu mai 
avea linişte, săraca. Una-două, i se părea că-n spatele ei se 
mişcă ceva, aşa că într-una sărea şi ţipa. N-apuca să facă 
doi paşi şi se repezea înapoi, zbierând. Îi era teamă să se 


ducă la culcare, dar nici să stea trează nu-i venea. Iom 
zicea că treaba merge strună: 

— În viaţa mea n-am văzut ceva mai straşnic, asta 
înseamnă că am lucrat cum scrie la carte. Şi-acum - adăuga 
el - să dăm asaltul cel mare! 

A doua zi, în zori, am pregătit o nouă scrisoare. Ne 
întrebam cum o să le-o ducem, fiindcă în ajun, la cină, 
Phelpşii spuseseră că vor să pună câte un negru la fiece uşă 
să stea toată noaptea de veghe. 

Tom cobori pe paratrăsnet ca să cerceteze locurile. 
Văzând că negrul de la uşa din dos adormise, îi lipi 
scrisoarea de ccafă şi se întoarse. Scrisoarea glăsuia: „Nu 
mă trădaţi, vreau să vă fiu prieten. Astă-seară o bandă de 
ucigaşi desperaţi din Teritoriul Indian57 va sosi aici ca să vi- 
| răpească pe negrul fugar. Au încercat să va bage-n 
sperieţi ca să rămâneţi în casă şi să nu-i stânjeniţi. Eu fac 
parte din bandă, dar mi-am păstrat credinţă-n Dumnezeu şi 
vreau să părăsesc banda şi să duc din nou o viaţă cinstită. 
De aceea vă dezvălui planul lor diavolesc. Taman la miezul 
nopţii vor veni dinspre miazănoapte şi, târându-se de-a 
lungul gardului, vor descuia c-un şperaclu coliba negrului, 
ca să pună mâna pe el. Mie mi s-a dat poruncă să stau de 
veghe ceva mai încolo şi să suflu într-o trompetă la caz de 
pericol. În loc de asta, însă, o să behăi ca o oaie de îndată ce 
bandiții vor intra în colibă; în vreme ce ei vor dezlega 
lanţurile negrului, daţi fuga şi închideţi-i acolo. Puteţi să-i şi 
omorâţi dacă vreţi. Faceţi întocmai cum vă spun, altminteri 
au să intre la bănuială şi-au să dea iama-n voi. Nu cer nici o 
răsplată, îmi ajunge să ştiu că mi-am făcut datoria, UN 
PRIETEN NECUNOSCUT” 

CAPITOLULĂXI. 

După micul dejun, simţindu-ne în formă, ne-am dus cu 
barca la pescuit, luând cu noi şi ceva demâncare pentru la 
prânz. Am petrecut pe cinste şi ne-am dus să vedem şi 
pluta: era la locul ei, nevătămată. Ne-am întors acasă 
târziu, la vremea cinei şi i-am găsit pe toţi într-un hal fără 


hal. Nu mai ştiau pe ce lume se află. Cum am isprăvit masa, 
ne-au trimis la culcare, fără sa ne spună ce se-ntâmplă şi 
fără să pomenească de noua scrisoare. Noi însă ştiam mai 
bine ca ei despre ce e vorba, aşa că nu ne păsa. Ajunşi sus 
pe scări, de îndată ce tuşa Sally s-a întors cu spatele, ne-am 
strecurat până la cămară, am luat din dulăpior niscaiva 
merinde şi le-am dus în odaia noastră. Apoi ne-am culcat. 

Ne-am trezit noaptea, pe la unsprezece şi jumătate. Tom 
îşi trase pe el rochia mătuşii Sally, pe care o furase, şi dădu 
să plece cu merindea. 

— Unde-i untul? mă-ntreba el deodată. 

— L-am pus pe-o bucată de mălai. 

— Se vede c-ai uitat-o, că nu-i aici. 

— Merge şi fără ea - i-am zis. 

— Ba merge mai bine cu ea. Du-te-n cămară şi ad-o- 
ncoace. P-ormă coboară pe paratrăsnet. Pân-atunci eu mă 
duc să umplu cu paie hainele lui Jim, ca să semene cu mă-sa 
în travesti. Cum ajungi şi tu acolo, încep să behăi ca o oaie, 
şi-apoi o-ntindem. 

Şi ieşi, iar eu mă dusei în cămară. Felia de unt, groasă de-o 
palmă, era acolo unde-o lăsasem; am luat bucata de mălai 
pe care unsesem untul, am stins lumânarea şi-am urcat 
tiptil scările. Când am ajuns sus, deodată mi-a ieşit în faţă 
tuşa Sally, ţinând în mâna o lumânare. Am vârât repede 
mălaiul în pălărie şi mi-am îndesat-o pe cap. Tuşa Sally mă 
luă la rost: 

— Ai fost în cămară? 

— Mda. 

— Ce-ai căutat acolo? 

— Nimic. 

— Nimic? 

— Îhî! 

— Atunci ce-ţi veni să te duci acolo în puterea nopţii? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii? Ascultă, Tom, mie să nu-mi răspunzi în doi peri. 
Vreau să ştiu ce-ai câutat acolo? 


— N-am căutat nimic, tuşă Sally, să mă bată Dumnezeu 
dacă mint! 

Nădăjduiam c-o să mă lase să plec, şi poate că m-ar fi 
lăsat, dar după toate năzdrăvăniile petrecute în ultima 
vreme, ajunsese să nu mai aibă încredere în nimic. Tremura 
pentru orice fleac. 

— Marş în salon - îmi porunci ea - şi stai acolo până mă- 
ntorc. lar ai făcut vreo boroboaţă; da' aflu eu îndată şi ne 
răfuim noi dup-aceea! 

Când mă văzu că deschid uşa salonului şi intru, porni mai 
departe. Dumnezeule! Ce de lume era în salon! Vreo 
cincisprezece fermieri şi fiecare cu o flintă! M-a apucat 
ameţeala şi m-am prăbuşit într-un jilţ. Oamenii şedeau în 
jurul mesei şi unii din ei vorbeau în şoaptă. Toţi stăteau ca 
pe ace, tulburaţi, deşi se sileau să nu pară. Ştiam eu ce-i în 
sufletul lor, după felul cum îşi scoteau şi-şi puneau mereu 
pălăriile, scărpinându-se-n creştet, schimbându-şi locul şi 
răsucindu-şi câte un nasture. Nici eu nu prea eram liniştit, 
vă-nchipuiţi, dar nu mi-aş fi scos pălăria pentru nimic în 
lume. Ardeam de nerăbdare să se-ntoarcă tuşa Sally şi să 
termine odată cu mine. N-avea decât să mă şi scarmene, 
numai să mă lase să plec ca să-i pot spune lui lom că de 
data asta am cam făcut-o fiartă şi ne-am vârât într-un 
viespar afurisit de tot. Acum nu mai puteam pierde vremea 
cu fleacuri, trebuia s-o ştergem numaidecât cu Jim, înainte 
ce zurbagiii ăştia să-şi piardă răbdarea şi să ne sară-n 
spinare. 

Tuşa Sally se ivi în sfârşit şi-ncepu să-mi pună tot felul de 
întrebări, la care răspundeam cam în bobote. Nu mai ştiam 
ce-i cu mine, fiindcă oamenii ăia erau acum atât de aţâţaţi, 
încât unii din ei voiau să-i găbjească numaidecât pe tâlhari, 
zicând că-i aproape de miezul nopţii. Alţii încercau să-i 
oprească, zicând că-i mai bine s-aştepte pân' s-o auzi 
behăitul. 

În vremea asta, tuşa Sally mă descosea fără milă, iar eu 
tremuram ca varga şi simţeam că mă sfârşesc de frică. Pe 


deasupra, îmi era din ce în ce mai cald şi untul începuse să 
se topească şi să mi se prelingă pe gât şi pe după urechi. 

În curând, unul din oameni spuse: 

— Eu zic să ne ducem numaidecât la colibă şi să punem 
mâna pe ei când vor veni. 

Era să cad jos auzindu-l; o dâră de unt începu să-mi curgă 
pe frunte, iar tuşa Sally, văzând-o, se făcu albă ca un 
cearceaf. 

— Pentru numele lui Dumnezeu - strigă ea - ce se-ntâmplă 
cu băiatul ăsta? Să ştii că i s-au aprins creierii... uite, i se 
topesc! 

Toată lumea se repezi să privească, iar tuşa Sally îmi 
smulse pălăria din cap. Bucata de mălai şi rămăşiţa de unt 
căzură, iar ea mă luă în braţe şi mă sărută spunându-mi: 

— Vai, ce spaimă am tras! Ce bine îmi pare că nu-i decât 
atât! De la o vreme suntem aşa de năpăstuiţi, că mă aştept 
la orice, şi când am văzut că-ţi curge ceva pe frunte, 
credeam că te-am pierdut, puteam să jur că ţi se topesc 
creierii, după culoare şi după tot... Drăguţule, de ce nu mi- 
ai spus că pentru asta te-ai dus în cămară, nu m-aş fi 
sinchisit! Acu” şterge-o la culcare şi să nu te mai văd până 
mâine dimineaţă! 

Într-o clipă am fost sus şi într-alta am coborât pe 
paratrăsnet şi-am alergat spre şopron pe întuneric. Eram 
aşa de speriat, că-mi pierise graiul. Până la urmă, tot am 
izbutit să-i spun lui Tom că trebuie să dăm lovitura chiar 
acum, fără să mai pierdem o clipă, deoarece casa era plină 
de oameni înarmaţi cu flinte. 

Ochii lui Tom străluciră: 

— Zău?! Tii! E straşnic! Păi, Huck, dac-am lua-o de la 
început, pun rămăşag c-ar veni şi două sute de oameni! Ce- 
ar fi să amânăm niţel, până... 

— Hai, iute, iute! i-am zis. Unde-i Jim? 

— Lângă tine, colo, dacă-ntinzi braţul dai de el. E îmbrăcat 
şi totul e gata. Acum o să ieşim şi-o să dăm semnalul. 


Tocmai atunci se auzi însă zgomot de paşi, apropiindu-se 
de uşă. Cineva umbla la lacăt, iar altul spuse: 

— V-am zis eu că-i prea devreme! Încă n-au sosit. Uşa-i 
încuiată. Câţiva dintre voi să rămână încuiaţi în colibă, ca 
să-i pândească pe întuneric şi să-i omoare când or veni. Noi, 
ceilalţi, ne risipim primprejur şi stăm la pândă. 

Dădură buzna în colibă, dar nu ne văzură, fiindcă era prea 
întuneric. Ne-am vârât repede sub pat şi era cât pe ce să 
fim călcaţi în picioare, dar din fericire n-am păţit nimic. 
Odată ajunşi sub pat, am zbughit-o prin tunel, fără nici un 
zgomot, întâi Jim, p-ormă eu şi la urmă Tom, adică întocmai 
aşa cum ne poruncise Tom. Când am ajuns în şopron, am 
auzit zgomot de paşi foarte aproape, afară. Ne-am târât 
până la uşă, iar 'lom ne făcu semn să ne oprim şi-şi lipi 
ochiul de-o crăpătură. Nu văzu nimic din pricina 
întunericului şi ne şopti că de îndată ce o să audă paşii 
depărtându-se, o să ne facă semn să ieşim tot aşa - Jim 
întâi, p-ormă eu şi la urmă el. Îşi lipi urechea de crăpătură 
şi ascultă. Paşii se tot învârteau pe-afară. În cele din urmă, 
ne făcu semn cu cotul. Am ieşit încet, unul câte unul, de-a 
buşilea, fără zgomot, ţinându-ne răsuflarea. Am ajuns cu 
bine la gard; eu şi Jim ne şi aflam dincolo, când 'Tom îşi 
agăţă brăcinarii de un ţăruş al gardului. Auzind paşi înapoia 
lui, se smuci cu putere. 'Ţăruşul se frânse cu zgomot şi de 
îndată ce Tom începu să alerge după noi, cineva strigă din 
urmă: 

— Care eşti? Răspunde sau trag! 

Ce era să răspundem?! Ne-am luat picioarele la spinare şi- 
am întins-o. 

Se auzi năvală de paşi şi-apoi poc! poc! gloanţele începură 
să ne şuiere pe lângă urechi. 

— Uite-i - zbierau oamenii - au luat-o spre râu! După ei, 
băieţi, daţi drumul câinilor! 

Se repeziră buluc pe urmele noastre. Îi auzeam bine, 
fiindcă purtau bocanci şi zbierau, pe când noi eram desculți 
şi tăceam chitic. 


Ajunsesem pe drumul ce ducea spre moară. Când am vă- 
zut că oamenii erau cam prea aproape, ne-am ascuns într- 
un tufiş şi i-am lăsat să treacă, apoi ne-am luat după ei. La 
început oamenii legaseră câinii, ca să nu-i alunge pe hoţi, 
dar acum cineva le dăduse drumul. După hărmălaia pe care 
o făceau, ai fi zis că-s un milion de jigodii. Numai că erau 
câinii noştri! Ne-am oprit şi i-am aşteptat să vină. Câinii ne- 
au recunoscut şi văzând că nu-i rost de nici o petrecere, ne- 
au spus bună seara şi-au zbughit-o în direcţia strigătelor. 
Am pornit-o şi noi după ei, până aproape de moară, apoi am 
luat-o prin desiş spre locul unde-mi priponisem barca. Am 
sărit în ea şi-am vâslit din răsputeri, dar fără zgomot, spre 
mijlocul apei. De-acolo am pornit uşurel spre ostrovul unde 
ascunsesem pluta. Acum strigătele şi lătră-turile de pe mal 
se auzeau tot mai slab, stingându-se în depărtare. 

Când, în sfârşit, am pus piciorul pe plută, i-am spus lui Jim: 

— Mă Jim, acum eşti iar liber şi pun prinsoare că n-ai să 
mai fii niciodată sclav. 

— Straşnică ispravă a fost, Huck! Straşnic gândită şi 
straşnic făcută! Nimeni n-ar putea ticlui un plan mai 
încurcat şi mai grozav ca ăsta. 

Eram cu toţii bucuroşi din cale-afară, mai cu seamă Iom, 
fiindcă avea un glonte în pulpă. 

Când am auzit asta, eu şi Jim n-am mai fost aşa de 
bucuroşi. Rana îi sângera şi-l durea rău de tot. L-am întins 
în wigwam şi am rupt o cămaşă de-a ducelui ca să-l oblojim, 
dar Tom nu ne lăsă! 

— Dă-mi mie cârpa, mă descurc şi singur. Hai, nu mai 
pierdeţi vremea, altfel se duce de râpă minunăţia asta de 
evadare. Puneţi mâna pe lopeţi şi daţi-i drumul! Băieți, am 
lucrat în stil mare, zău aşa! Să fi primit noi misiunea de a-l 
slobozi pe Ludovic al XVI-lea, în cartea vieţii lui n-ar mai fi 
scris nimeni: „Fiu al Sfântului Ludovic, urcă-te-n cer!” Nu, 
nene, noi l-am fi trecut lesne şi repede peste graniţă! Hai, 
puneţi mâna pe lopeţi, daţi-i zor! 

Am stat şi m-am gândit, sfătuindu-mă în şoaptă cu Jim: 


— Ia spune, Jim, tu ce crezi? 

— Uite cum vede Jim lucrurile, Huck - îmi răspunse el. 
Dacă domnu' Iom ar fi fost slobozit, şi alt băiat ar fi fost 
împuşcat, crezi că dom” Tom ar fi zis: „N-avem vreme să 
căutăm doctor pentru rănit, grăbiţi-vă să mă salvaţi pe 
mine”? Nu! Domnu' Tom Sawyer n-ar fi vorbit aşa. Atunci, 
de ce să vorbească Jim aşa? Nu, dom'le, Jim nu se mişcă de- 
aici fără doctor, nici dac-ar aştepta patruzeci de ani! 

Ştiam eu că Jim e alb pe dinăuntru şi nu m-au mirat de loc 
vorbele lui, ba chiar le aşteptasem. I-am spus aşadar lui 
Tom că mă duc să caut un doctor. A făcut gălăgie, dar eu şi 
Jim nu ne-am lăsat. Apoi a încercat să se târască afară din 
wigwam, ca să dea singur drumul plutei, dar l-am oprit. 
Atunci începu să ne ocărască, dar tot degeaba. 

Când văzu că-mi pregătesc barca, îmi spuse: 

— Dacă ţii cu tot dinadinsul să te duci, stai niţel să te-nvâţ 
ce să faci. Când ajungi la doctor, încui uşa şi-l legi la ochi, 
apoi îl pui să jure că n-o să sufle o vorbă. Îi strecori în mână 
o pungă cu galbeni şi-l aduci pe întuneric la barcă, trecând 
prin ulițele cele mai lăturalnice, şi p-ormă vii cu el încoace 
pe ocolite, strecurându-te printre ostroave. Nu uita să-l 
cauţi prin buzunare şi să-i iei tibişirul; nu i-l dai până nu te- 
ntorci cu el în sat. Altminteri, o să facă un semn pe plută ca 
s-o poată găsi mai târziu. Aşa obişnuiesc toţi. 

I-am făgăduit c-o să-l ascult întocmai şi-am plecat. Jim 
urma să stea ascuns în pădure din clipa când îl va vedea pe 
doctor şi până la plecarea lui. 

CAPITOLULĂXLI. 

Doctorul era un bătrânel foarte simpatic şi blajin la 
înfăţişare. I-am povestit cum în ajun mă dusesem cu 
fratemeu la vânătoare pe Ostrovul Spaniolului, cum 
înnoptasem pe o plută părăsită şi cum, pe la miezul nopţii, 
în timp ce dormeam, fratele meu şi-a descărcat pistolul, 
pesemne în vis, iar glonţul l-a nimerit în picior. 

— Vă rog să veniţi cu mine pân-acolo şi să-i legaţi rana, 
dar să nu spuneţi nimănui nimic, fiindcă vrem să ne- 


ntoarcem acasă chiar deseară, ca să le facem o surpriză 
alor noştri. 

— Dar cine-s ai voştri? întrebă el. 

— Phelpsii. Casa noastră-i ccva mai jos, pe mal. 

— Aha! zâse el şi după câteva clipe adaugă: Cum spuneai 
că s-a întâmplat? 

— A visat ceva şi pistolul s-a descărcat. 

— Ciudat vis! 

Îşi aprinse felinarul, îşi luă taşca şi pornirăm. Când văzu 
însă barca, strâmbă din nas, spunându-mi că o fi ea bună 
pentru un singur om, dar pentru doi nu merge. 

— Nu vă temeţi - i-am zis - ne-a dus pe toţi trei, şi-ncă 
destul de uşor. 

— Care trei? 

— Păi, eu, Sid şi... şi... şi pistolul, asta voiam să spun. 

— Aha! 

Puse piciorul pe marginea bărcii şi o clătină puţin. Apoi, 
dând din cap, îmi spuse că se duce să caute o barcă mai 
mare. Văzând însă că toate bărcile sunt ferecate cu lanţuri 
şi lacăte, se sui într-a mea şi-mi zise să aştept până se 
întoarce sau, dacă nu, să mai caut şi eu o barcă. 

— Cel mai bine ar fi să te-ntorci acasă şi să-ţi pregăteşti 
neamurile în vederea surprizei. 

— Nu, n-are rost să mă-ntorc - i-am spus eu şi i-am arătat 
cum s-ajungă la plută. 

După ce porni, mă fulgeră un gând: „Dar dacă nu-i poate 
vindeca piciorul numaidecât? Te pomeneşti că are nevoie de 
trei sau patru zile pentru treaba asta! Atunci ce ne facem? 
Rămânem acolo până ce-o să ne dea în vileag? Nu merge 
aşa, nene! Ştiu eu ce-am ele făcut. Am să-l aştept să se- 
ntoarcă, şi dacă mi-o spune că trebuie să se mai ducă o 
dată, merg şi eu cu el, la nevoie chiar înot... Odată ajunşi la 
plută, îl legăm fedeleş şi-l ducem cu noi la vale, pe fluviu, şi 
când Tom n-o să mai aibă nevoie de el, îi plătim ce i se 
cuvine sau îi dăm toţi banii pe care-i avem şi-l trimitem la 
mal”. 


Ceva mai liniştit, m-am dus la o stivă de lemne ca să trag 
un pui de somn. 

Când m-am deşteptat, soarele era de-o suliță pe cer. Am 
alergat într-un suflet la locuinţa doctorului, unde mi s-a 
spus că dumnealui plecase de cu noapte şi nu se-ntorsese 
încă. „Asta nu-i a bună - mi-am zis. Trebuie să mă duc 
numaidecât la insulă, să văd ce-i cu Tom.” 

Dar când să cotesc după colţul uliţei, m-am ciocnit nas în 
nas cu unchiul Silas. 

— Ce-i cu tine, Tom? se miră el. Pe unde mi-ai fost, 
afurisitule? 

— N-am fost nicăieri; m-am dus şi eu să-l caut pe negrul 
fugar, împreună cu Sid. 

— Dar unde naiba aţi fost? Mătuşă-ţi i-a ieşit sufletul. 

— N-avea de ce, fiindcă n-am păţit nimic. Ne-am luat după 
oameni şi câini, dar le-am pierdut urma, fiindcă alergau 
prea iute. Auzind gălăgie pe râu, am luat o barcă şi-am 
pornit după ei, crezând c-au trecut pe malul celălalt, dar nu 
i-am putut găsi. Am rămas pe-acolo, rupţi de oboseală, şi- 
am dormit până mai adineauri, să tot fie vreun ceas de- 
atunci. Am trecut încoace cu barca, să vedem ce s-a 
întâmplat. Sid e la poştă, după veşti, iar eu m-am dus să fac 
rost de ceva mâncare. După aia ne-ntoarcem acasă, Ne-am 
dus aşadar la poştă, în căutarea lui „Sid”, dar se-nţelege că 
nu l-am găsit acolo. Bănuisem eu că n-o să-l găsim! Bătrânul 
a ridicat o scrisoare de la poştă; am mai aşteptat câtva 
timp, dar Sid tot nu s-a arătat. 

— Hai să mergem - îmi spuse bătrânul. Sid o să se-ntoarcă 
pe jos sau cu barca, după ce-o să se sature de plimbare. Noi 
o să mergem cu căruţa. 

N-a vrut în ruptul capului să mă lase să-l mai aştept pe 
Sid, zicea că n-are nici vin rost şi că trebuie să vin cu el, ca 
s-o liniştesc pe tuşa Sally. 

Când am ajuns acasă, de bucurie că mă vede, tuşa Sally a 
izbucnit într-un râs cu lacrimi, m-a îmbrăţişat şi mi-a tras o 
chelfăneală, dar nu m-a durut cine ştie ce, măcar că 


dumneaei credea că m-a dat gata. Zicea c-aşa o să păţească 
şi Sid când s-o întoarce. 

Casa era plină de fermieri. Fuseseră poftiţi la masă, 
împreună cu nevestele lor, şi trăncăneau ceva de speriat. 
Cea mai nesuferită era cotoroanţa de Hotchkiss, căreia-i 
turuia gura ca o morişcă. 

— Cumătră Phelps - zicea ea - am cotrobăit peste tot pân 
colibă şi socot că negrul ăla nu era în toate minţile. l-am zis 
cumetrei Damrell, nu-i aşa, cumătră Damrell? să ştii că-i 
smintit, soro, chiar aşa i-am zis. Auzitu-m-aţi? E smintit zic. 
Se vede de la o poştă c-aşa e. Uitaţi-vă la piatra asta de 
moară; un om cu scaun la cap, zic, n-ar măzgăli asemenea 
năzbâtii pe o piatră de moară: că nu ştiu cine şi-a zdrobit 
inima, că a zăcut acolo treizeci şi şapte de ani, că-i fiul 
naturel al unuia Ludovic, şi alte bazaconii de-astea. E nebun 
de legat, zic, că altfel nu pot zice. Negrul ăla-i smintit ca 
alde Nabuconodosor, zău aşa. 

— Dar ce spui de scara aia făcută din cârpe, cumătră 
Hotchkiss? sări şi bătrâna Damrell. Dumnezeu ştie la ce-i 
putea folosi... 

— Tocmai asta-i spuneam chia-chiar acum o clipă cumetrei 
Utterback, n-ai decât s-o-ntrebi dacă vrei. „Ce... ce zici de 
sca-scara aia de cârpe?” mă-ntreabă ea. „Da, da”, zic. „Ce... 
ce-o fi vrut să facă cu scara aia?” Atunci, cumătră 
Hotchkiss, ea... ea... 

— Dar cum de-au adus piatra aia de moară pân-acolo? 
Cine dracu' a săpat tunelu' ăla şi cine... 

— Păi, asta ziceam şi eu, cumetre Penrod! Ziceam, dă-mi, 
te rog, şi mie farfuria aia cu melasă! Adineauri îi zisei 
cumetrei Dunlap, cum de-au adus piatra aia în colibă? Se 
poate s-o fi adus fără nici un ajutor? Vezi-ţi de treabă, zic, 
ajutor a fost, şi încă din gros. Doi'şpe oameni pe puţin l-au 
ajutat pe negrul ăla. De-ar fi după mine, să ştiu de bine că i- 
aş jupui de vii pe toţi negrii de-aici şi tot aş afla cine-a făcut- 
O, Zic. Pe deasupra, zic... 


— Doi'şpe, zici? Nici patruzeci n-ar fi fost în stare să facă 
tot ce-au făcutără ei. Uită-te la cuţitoaiele alea prefăcute în 
ferăstraie, ce migălos sunt lucrate; uită-te la piciorul 
patului, pe care l-au tăiat, asta-i treabă de-o săptămână, 
pentru şase oameni. Uită-te la mogâldeaţa aia de paie de pe 
pat şi uită-te la... 

— Ai dreptate, cumetre Hightower. Aşa-i ziceam şi eu 
cumătrului Phelps, chiar dumnealui. Zice el: „Ce crezi 
matale de treaba asta, cumătră Hotchkiss?” „Care treabă, 
cumetre Phelps?” zic. „Ce crezi de piciorul ăla de pat, pe 
care l-au tăiat aşa?” zice el. „Ce cred? zic... zic că nu s-a 
tăiat de unul singur, asta zic. A fost tăiat de careva, de bună 
seamă. Asta-i părerea mea, dacă-ţi place; se prea poate să 
nu fie cum zic eu, şi dacă are careva o părere mai de soi ca 
a mea, s-o spuie.” lar cumetrei Dunlap i-am zis... 

— Cumătră Phelps, află de la mine: coliba aia a fost plină 
de negri pe puţin patru săptămâni, seară de seară, alt- 
minteri nu puteau face atâta treabă. Păi, uită-te la cămaşa 
aia mâzgălită cu sânge de sus până jos, cu semne tainice, 
africane! O ceată-ntreagă trebuie c-a lucrat la ea noapte de 
noapte! Doi dolari i-aş da ăluia care-ar putea să mi-o ci- 
tească. Cât despre negrii care au făcut isprava asta, i-aş 
biciui până ce... 

— Oameni care să-l ajute, cumetre Marples? Ai fi văzut 
matale, dac-ai fi fost mai deunăzi în casa asta. Păi, au furat 
tot ce le-a căzut sub mină, măcar că noi stăteam zi şi noapte 
la pândă. Au furat cămaşa aia chiar de pe frânghia de rufe! 
Cât despre cearceaful din care-au făcut scara, nici nu-ţi 
închipui de câte ori l-au furat! Şi făina, şi lumânările, şi 
sfeşnicele, şi lingurile, şi tigaia cea veche, şi mii de alte 
lucruri care nu-mi vin acum în minte, şi rochia mea nouă de 
stambă! Şi, bagă de scamă, cum îţi spusei, eu şi Silas, şi Sid 
şi Iom stăteam de veghe mereu, zi şi noapte, şi niciunul din 
noi n-a văzut nici o urmă, nici măcar un fir de păr, şi n-a 
auzit nici un zgomot care să-i dea de gol. Şi, poftim, în 
ultimul minut, ce să vezi, ne fug de sub nas şi-şi râd de noi, 


şi nu numai de noi, dar şi de tâlharii de pe Teritoriul Indian. 
Şi pleacă teferi cu negrul ăla, fugăriţi de şaisprezece 
bărbaţi şi douăzeci şi doi de câini! Vă spun că-i ceva să-ţi 
stea mintea-n loc, nu alta. Strigoi să fi fost şi nu ne-ar fi dus 
de nas mai abitir! Şi cred c-au fost chiar strigoi, fiindcă îi 
ştiţi pe câinii noştri ce grozavi sunt. Ei bine, câinii ăştia nu 
le-au găsit măcar o dată urma! Aş vrea sa văd că-mi lămuriţi 
şi mie treaba asta, dacă puteţi. 

— E ceva... 

— De când sunt n-am mai pomenit una ca asta... 

— Doamne fereşte, n-aş fi... 

— Sunt şi hoti, şi... 

— Doamne Dumnezeule, mi-ar fi teamă să trăiesc într-o 
asemenea... 

— Teamă, zici? Eram aşa de îngrozită că nu-mi venea nici 
să mă culc, nici să m-aşez, nici să stau în picioare, cumătră 
Ridgeway. Păi, ar fi furat până şi... Doamne, Doamne, îţi 
închipui în ce hal eram aseară, pe la miezul nopţii! Zău dacă 
nu mi-era teamă c-o să ne fure şi pe noi! Parcă-mi 
pierdusem minţile, zău aşa. Acu”, la lumina zilei, pare o 
prostie, dar aseară îmi ziceam: „Băieţaşii ăştia doi ai mei 
dorm, sărăcuţii de ei, colo sus, în odăiţa aia singuratică”. 
Eram aşa de îngrijorată, că, zău, m-am strecurat pân-acolo 
ca să-i încui cu cheia. Chiar aşa! Oricine s-ar fi purtat la fel, 
fiindcă, ştiţi, când te apucă o spaimă ca asta şi nu se mai 
isprăveşte, începi s-o iei razna şi te pomeneşti făcând fel de 
fel de trăsnăi, de ajungi să-ţi spui: „De-aş fi copil şi-aş fi 
singur colo sus, iar uşa n-ar fi încuiată şi...” 

Se opri cu o mutră mirată şi-şi întoarse încet capul, iar 
când ochii îi căzură asupră-mi, mă ridicai şi mă dusei să iau 
puţin aer. 

Îmi spuneam că dacă m-aş retrage şi m-aş gândi niţel, 
poate c-aş fi în stare s-o lămuresc de ce nu fusesem în 
dimineaţa aia în odaia noastră. Am ieşit afară, dar n-am 
mers prea departe, fiindcă-ar fi trimis după mine. Târziu 
după-amiază, când toată lumea plecase, m-am întors şi i-am 


povestit cum gălăgia şi împuşcăturile ne treziseră pe mine 
şi pe „Sid” şi, văzând noi că uşa era încuiată şi arzând de 
nerăbdare să vedem ce se-ntâmplă, ne-am dat jos pe 
paratrăsnet, dar ne-am cam julit amândoi şi ne-am jurat să 
nu mai coborâm aşa niciodată. Apoi i-am povestit tot ce-i 
istorisisem şi unchiului Silas mai înainte. 

— Bine - zise ea - de data asta vă iert. La ce te poţi aştepta 
din partea unor ştrengari de-alde voi? De, toţi băieţii sunt 
nişte derbedei. La urma urmelor, n-a ieşit nimic râu, aşa că 
să mulţumim cerului c-aţi scăpat cu viaţă, decât să ne mai 
necăjim. Tot ce-a fost a trecut. 

Zicând acestea, mă sărută, mă mângâie pe creştet şi se 
cufundă în gânduri. Deodată se ridică şi spuse: 

— Doamne, Dumnezeule, uite că se întunecă şi Sid încă n-a 
venit! Ce-o fi cu băiatul âia?? 

— Dau o fugă până-n târg şi-l aduc - m-am sumeţit eu, 
crezând că-i rost de ceva. 

— Ba nu - spuse ea. Stai aici. Ajunge că lipseşte unul. Dacă 
nu s-o-ntoarce pân! la cină, o să se ducă unchiul. 

Bineînţeles că Tom nu se arătă pân la cină, aşa că 
numaidecât după masă unchiul se duse să-l caute. Se 
întoarse acasă pe la orele zece, cu o faţă cam lungă. Nu 
dăduse de Tom. 

Tuşa Sally era grozav de tulburată, dar nenea Silas se 
strădui s-o încredinţeze că n-are de ce să fie: 

— Aşa-s băieţii; ai să vezi că se-ntoarce până dimineaţa viu 
şi nevătămat! 

Tuşa Sally n-avu încotro şi se potoli, dar spuse că eatoto 
să-l mai aştepte niţel şi-o să lase o lumânare aprinsă, pentru 
ca Sid s-o poată vedea. 

Când m-am dus la culcare, m-a însoţit cu lumânarea, m-a 
vârât în pat şi m-a mângâiat cu atâta blândeţe, că-mi venea 
să intru în pământ de ruşine şi nu-ndrăzneam să mă uit în 
ochii ei. Se aşeză pe marginea patului şi stătu mult de vorbă 
cu mine despre Sid. Nu se mai sătura să mi-l laude, zicând 
că-i un băiat de zahăr, şi mă tot întreba dacă nu cumva s-o fi 


rătăcit, rănit sau înecat. Îmi zicea cu lacrimi în ochi că, cine 
ştie, s-ar putea ca în clipa asta bietul de el să zacă pe 
undeva, bolnav sau chiar mort, departe de ea! Eu o 
linişteam, spunându-i că Sid e sănătos tun şi c-o sa se- 
ntoarcă la sigur până a doua zi dimineaţă. Îmi strângea 
atunci mâna, ba mă şi săruta şi mă ruga să-i mai spun o 
dată şi încă o dată, fiindc-o ungea la inimă şi-i mai alina oful. 
Înainte de a pleca, mă privi drept în ochi cu duioşie şi-mi 
spuse: 

— Tom, uşa n-o să mai fie încuiată, şi mai e şi fereastra, şi 
paratrăsnetul, dar tu ai să fii cuminte, nu-i aşa? Dacă ţii la 
mine, nu pleca! 

Dumnezeu ştie că muream să mă duc să văd ce-i cu Iom, 
dar după vorbele astea n-aş mai fi plecat nici pentru o 
împărăție. 

Am dormit ca pe ace, tot gândindu-mă la ea şi la Tom. 

De două ori m-am dat jos pe paratrăsnet şi m-am dus în 
curte ca să trag cu ochiul: şedea la fereastră, lângă 
lumânare, cu ochii plini de lacrimi, privind spre potecă. 
Tare-aş fi vrut s-o ajut cu ceva, dar tot ce puteam face era 
să jur că n-am să-i mai căşunez niciodată vreun necaz. 

În zori m-a trezit pentru a treia oară şi m-am dat din nou 
jos: tuşa Sally era tot acolo, lângă lumânare, din care nu 
mai rămăsese decât un muc, iar capul încărunţit i se 
odihnea pe braţ. Adormise. 

CAPITOLUL ĂXIII. 

Bătrânul se mai duse o dată în târg, înainte de masa de 
dimineaţă, dar nici de data asta nu-i dădu de urmă lui Tom. 
Se aşezară la masă, abătuţi şi fără să scoată o vorbă, dar 
nici nu se atinseră de mâncare. Cafeaua li se răci în ceşti. 

— 'Ţi-am dat scrisoarea? o întrebă el într-un târziu. 

— Ce scrisoare? 

— Scrisoarea pe care am ridicat-o ieri de la poştă. 

— Nu, nu mi-ai dat nici o scrisoare. 

— Atunci se vede c-am uitat. 


După ce se scotoci prin buzunare, se duse s-o caute pe 
undeva şi i-o aduse. 

— Ia te uită - spuse ea - e din St. Petersburg, de la soră- 
mea! 

M-am gândit atunci că nu mi-ar strica să mai fac o 
plimbare, dar nu era chip să mă mişc. Din fericire, nu apucă 
să desfacă plicul şi îl şi aruncă, repezindu-se la fereastră; 
văzuse pe cineva pe drum. M-am repezit şi eu după ea. Şi 
cine credeţi că era? Chiar Tom Sawyer, întins pe o targă şi 
însoţit de doctorul ăla bătrân şi de Jim, care era îmbrăcat în 
rochia de stambă a mătuşii Sally şi cu mâinile legate la 
spate. Mai era cu ei o mulţime de oameni. Am ascuns 
scrisoarea unde s-a nimerit şi am luat-o la goană. Tuşa Sally 
se aruncă asupra lui Iom, bocind: 

— Văleu, e mort, e mort, sunt sigură că e mort! 

Tom îşi întoarse puţin capul şi bolborosi ceva, care 
dovedea că nu-i în toate minţile. 

— Domnul fie lăudat, trăieşte! Bine că n-a murit! izbucni 
ea, ridicând braţele spre cer. Apoi îl sărută cu foc şi se 
repezi spre casă ca să-i pregătească patul, împărțind 
porunci în dreapta şi-n stânga, negrilor şi tuturor care-i 
ieşeau în cale. Tii, ce-i mai turuia guriţa! M-am luat după 
oameni, ca să văd ce-au de gând cu Jim. Doctorul ăl bătrân 
şi unchiul Silas intrară după Tom în casă. Oamenii erau 
foarte întărâtaţi şi unii din ei voiau să-l spânzure pe Jim, ca 
sa dea, cică, o lecţie tuturor negrilor din împrejurimi, să le 
treacă pofta de a mai evada ca Jim, care băgase-n sperieţi o 
familie întreagă şi le dăduse atâta de furcă zile şi nopţi în 
şir. Alţii însă erau de părere ca n-ar avea nici un rost, 
fiindcă stăpânul negrului va veni negreşit şi-i va pune să 
plătească. Oamenii se mai potoliră, fiindcă, de! ăi care se 
grăbesc cel mai mult să spânzure un negru vinovat de cine 
ştie ce sunt totdeauna cei mai puţin dornici să plătească 
pentru el după ce şi-au făcut cheful. 

În schimb, îl înjurau pe Jim de mama focului şi-l atingeau 
din când în când la mir, dar Jim nu scotea o vorbă şi se 


prefăcea că nu mă cunoaşte, îl duseră în coliba aia, îl 
îmbrăcară în straiele lui şi-l legară din nou în lanţuri, dar nu 
de piciorul patului, ci de un piron mare, bătut în podea. Îi 
puseră cătuşe la mâini şi la picioare şi-i spuseră că până la 
venirea stăpânului lui n-o să primească decât pâine şi apă, 
iar dacă stăpânul n-o să vină până la o anumită zi, au să-l 
scoată la mezat. Apoi oamenii astupară tunelul nostru, 
zicând că în fiecare noapte doi fermieri înarmaţi cu puşti 
vor sta de pază lângă colibă, iar ziua va fi legat de uşă un 
dulău. După ce isprăviră treaba, mai traseră o porţie de 
înjurături ca de adio. Taman atunci sosi doctorul şi, după ce 
aruncă o privire în jur, spuse: 

— Nu fiţi prea aspri cu el, fiindcă nu-i un negru rău. Când 
am ajuns la locul unde l-am găsit pe băiat, mi-am dat seama 
că fără ajutorul cuiva n-am să pot scoate glonţul, şi nici să-l 
las pe băiat, ca să mă duc după ajutor, nu puteam, fiindcă 
starea lui era din ce în ce mai îngrijorătoare. La un moment 
dat, băiatul începuse chiar să bată câmpii şi nu mă lăsa să 
mă apropii de el, spunându-mi că mă omoară dacă-i însemn 
pluta cu cretă, şi tot felul de bazaconii de-astea. Vedeam eu 
că singur n-am s-o scot la capăt cu el, aşa că-mi trebuia 
neapărat ajutorul cuiva. În clipa aceea, negrul acesta a ieşit 
de nu ştiu unde şi mi-a spuscăelo să mă ajute. Şim-a 
ajutat cât se poate de bine. Îmi închipuiam eu că-i un negru 
fugar, dar ce era să fac? Trebuia să rămân acolo toată 
noaptea, până a doua zi. Mare belea pe capul meu! Pe 
deasupra, în târg aveam doi bolnavi de gripă şi tare-aş fi 
vrut să dau o fugă să-i văd, dar am rămas, fiindcă mi-era 
teamă că negrul o s-o şteargă şi pe urmă vina o să cadă 
asupra mea. N-am avut norocul să ză-resc nici o barcă pe- 
aproape ca să-i pot face semn. De aceea am fost nevoit să 
stau acolo până azi-dimineaţă în zori. N-am văzut negru mai 
devotat şi mai grijuliu ca ăsta. Îşi primejduia libertatea şi pe 
deasupra era obosit mort, se vedea limpede că muncise din 
greu în ultima vreme. Vedeţi, de-aia îmi place de el. Un 
negru ca ăsta merită o mie ele dolari, başca un tratament 


bun. A făcut tot ce i-am spus şi băiatul a fost la fel de bine 
îngrijit ca acasă, poate chiar mai bine, fiindcă a avut mai 
multă linişte. Cum trebuia să am grijă de amândoi, am 
rămas acolo până azi-dimineaţă în zori, când am văzut o 
barcă. Din fericire, negrul dormea tun lângă targă, cu capul 
pe genunchi. Le-am făcut semn oamenilor să se apropie 
fără zgomot cu barca, iar ei l-au înhăţat şi l-au legat înainte 
ca el să-şi dea seama ce i se întâmplă. Nici nu s-a zbătut 
măcar. Băiatul dormea şi el, aşa că am învelit vâslele în 
cârpe, ca să nu facă zgomot, şi legând pluta de barcă, am 
tras-o încetişor până la mal. Negrul a stat liniştit şi n-a scos 
o vorbă tot timpul. Domnilor, să ştiţi de la mine ca nu-i un 
negru rău. 

— Da, văd şi eu că s-a purtat bine, doctore - zise ci-neva. 

Ceilalţi se mai muiară şi ei. Îmi venea să-i mulţumesc din 
inimă doctorului pentru vorbele rostite în apărarea lui Jim, 
şi mă bucuram că eu, unul, mă aşteptasem la asta din parte- 
i: din clipa în care-l văzusem, ştiusem că-i un om de treabă 
Şi inimos. 

După ce oamenii se învoiră cu toţii că Jim se purtase foarte 
bine şi că merita să fie răsplătit pentru asta, făgăduiră să 
nu-l mai înjure. Apoi ieşiră din colibă, încuindu-l înăuntru. 
Nădăjduisem c-au să-i scoată o parte din lanţuri, fiindcă 
tare mai erau grele, şi c-au să-i dea ceva carne şi verdeţuri, 
pe lângă pâine şi apă. Nici prin gând nu le trecu aşa ceva, 
dar mi-am zis că-i mai bine să nu m-amestec. Mă gândeam 
totuşi să-i spun şi tuşii Sally ce povestise doctorul, de îndată 
ce voi trece hopurile care mă mai aşteptau, adică de îndată 
ce-i voi lămuri de ce uitasem să-i pomenesc de rana lui Sid, 
când i-am povestit ce făcusem eu şi cu Sid în noaptea aia 
blestemată, când am pornit şi noi pe urmele negrului fugar. 

Timp aveam berechet. Tuşa Sally rămase toată ziua şi 
toată noaptea în odaia bolnavului; de câte ori îl vedeam pe 
unchiul Silas învârtindu-se pe-acolo, o ştergeam repede. 

A doua zi dimineaţa, auzind că lui Tom îi merge ceva mai 
bine şi că tuşa Sally se dusese să tragă un pui de somn, m- 


am strecurat în odaia bolnavului; dacă-l găseam treaz, mă 
gândeam să ticluiesc împreună cu el o poveste pentru 
familie. Tom însă dormea, şi încă foarte liniştit. Era palid, nu 
cu obrajii îmbujoraţi, ca atunci când sosise. M-am aşezat şi- 
am aşteptat să se trezească. Peste o jumătate de oră, tuşa 
Sally intră tiptil în odaie: na, iar o scrântisem! Ea îmi făcu 
semn să stau liniştit şi se aşeză lângă mine, spunându-mi la 
ureche că acum ne putem bucura, deoarece bolnavul părea 
să se înzdrăvenească: dormea de atâta vreme şi arăta mult 
mai bine. Garantat că avea să se scoale întreg la minte! 

Am stat de veghe aşa, până ce deodată Tom începu să se 
mişte şi, deschizând ochii, ne aruncă o privire cât se poate 
de la locul ei. 

— la te uită - spuse el - sunt acasă! Cum aşa? Unde-i 
pluta? 

— E la adăpost - i-am spus. 

— Şi Jim? 

— La fel - i-am răspuns, fără prea multă convingere. 

Tom însă nu băgă de seamă. 

— Straşnic! Minunat! Acum suntem cu toţii salvaţi! I-ai 
povestit mătuşii? 

Era cât pe ce să zic da, însă ea mi-o luă înainte; 

— Ce să-mi povestească, Sid? 

— Păi, cum s-a petrecut toată povestea. 

— Care poveste? 

— Păi, povestea asta, nu-i decât una. E vorba de felul în 
care eu şi, cu Tom l-am slobozit pe negrul fugar. 

— Dumnezeule! Slobozit pe ne... Ce tot îndrugă băiatul 
ăsta? Doamne, iar şi-a pierdut minţile! 

— Nu, nu mi-am pierdut minţile! Ştiu eu ce spun. Eu şi cu 
Tom l-am slobozit. Ne-am pus în cap să-l slobozim, şi-am 
făcut-o. Şi încă fain de tot. 

Îşi dădu drumul şi ea nu-l mai putu opri; îl lăsă să 
vorbească, zgâindu-şi ochii la el, iar eu îmi dădui seama că 
n-are nici un rost să mă bag. 


— Ştii, tuşă, a fost o treabă tare grea. Am muncit 
săptămâni întregi, noapte de noapte, ceasuri în şir, în vreme 
ce voi toţi dormeaţi. A trebuit să furăm lumânările, 
cearşaful, cămaşa, rochia matale, lingurile, blidele, cuţitele, 
tigaia, piatra de moară, făina şi o sumedenie de alte lucruri. 
Nici nu-ţi poţi închipui ce greu ne-a fost să meşterim 
ferăstraiele, penele, inscripţiile şi toate celelalte. Şi nici n-ai 
idee ce grozav ne-am distrat. A trebuit să desenăm singuri 
coşciugul şi celelalte poze, să scriem scrisorile 'nonime ale 
tâlharilor, să ne suim şi să ne dăm jos pe paratrăsnet, să 
săpăm tunelul din colibă, să facem scara de frânghie şi s-o 
vârâm într-o plăcintă, şi p-ormă să trimitem lingurile şi 
celelalte unelte în buzunarul şorţului matale... 

— Dumnezeule! 

— ...Şi să umplem coliba cu şobolani, şerpi şi alte jivine, ca 
să-i ţină de urât lui Jim. Erai cât pe ce să ne strici toate 
socotelile, oprindu-l atâta vreme pe Tom cu untul în pălărie. 
Oamenii au dat buzna în colibă înainte de a fi ieşit noi de- 
acolo, şi-a trebuit s-o tulim repede, şi ei ne-au auzit şi-au 
pornit pe urmele noastre, iar eu mi-am primit porţia, n-am 
ce zice. Ne-am ascuns prin tufişuri şi i-am lăsat să treacă, 
iar când s-au apropiat câinii, au văzut cine suntem şi au 
şters-o numaidecât, fiindcă n-aveau nimic cu noi. lar noi ne- 
am dus cu barca la plută şi-am scăpat, iar Jim şi-a dobândit 
libertatea. Unde mai pui că toată treaba am făcut-o noi 
singuri! Ce spui, nu-i grozav, tuşă? 

— De când sunt n-am mai pomenit una ca asta! Va să zică 
voi, împieliţaţilor, aţi scornit toată dandanaua asta, de ne-aţi 
scos din minţi şi-aţi băgat groază-n noi? Iare-aş vrea să ţi-o 
plătesc chiar acum, cu vârf şi îndesat! Când mă gândesc că 
seară de seară am fost... A, să te faci tu bine, netrebnicule, 
şi-o să vezi cum mă pun cu sfântu' Niculaie pe-amândoi! 

Dar 'lom era aşa de mândru şi de fericit, că nu se putu 
stăpâni şi-i dădu zor cu-ale lui, în vreme ce ea tuna şi scuipa 
foc pe nări, nu alta. Le mergea gura la amândoi, de-ai fi zis 
că-i un sobor de pisici. 


— Bucură-te acum, cât mai eşti în pat, că dacă te mai 
prind cu ăla vreodată... 

— Cu cine? întrebă Tom cu mirare în glas şi încetând să 
zâmbească. 

— Cum cu cine? Cu negrul ăla fugar. Da' cu cine cre-deai? 

Tom mă privi lung şi-mi spuse: 

— Tom, da' nu-mi spuseşi adineauri că Jim e la adăpost? 
Ce, n-a fugit? 

— EI? zise tuşa Sally. Negrul fugar? Fii pe pace. L-au adus 
înapoi şi l-au vârât din nou în coliba aia, unde-o să stea cu 
pâine şi apă, ferecat în lanţuri grele, până l-o cere careva 
sau l-om vinde! 

Tom se ridică în capul oaselor, cu ochii aprinşi şi cu nările 
umflate, fremătând ca nişte aripioare, şi-mi strigă: 

— N-au nici un drept să-l închidă! Du-te repede, fără 
zăbavă, şi dă-i drumul! Jim nu-i sclav, e la fel de slobod ca 
orice făptură de pe faţa pământului! 

— lar aiurează băiatul... 

— Nu aiurez de loc, tuşă Sally, şi dacă nu se duce nimeni, 
mă duc eu. De mic îl ştiu pe Jim, şi Tom la fel. Bătrâna 
domnişoară Watson a murit acum două luni şi-i era ruşine 
că se gândise să-i vândă în miazăzi. A spus-o chiar ea şi a 
scris în testament că-l slobozeşte. 

— Atunci de ce naiba mai voiai să-l slobozeşti, dacă era 
slobod? 

— Auzi întrebare! întrebare de femeie, eh! ... Păi, eram 
dornic de aventură, tuşico, şi-aş fi trecut prin foc şi sânge ca 
să... Sfinte Sisoe, uite-o pe tuşa Polly! 

Aoleu, chiar ea era! Stătea în prag şi zâmbea fericită, ca 
un înger îndopat cu plăcinte. 

Tuşa Sally i se aruncă de gât, mai-mai s-o înăbuşe cu 
îmbrăţişările, şi începu să plângă pe umărul ei. Cât despre 
mine, mi-am găsit un locşor potrivit sub pat, gândindu-mă 
că-n curând n-o să se mai poată respira în casa asta. Din 
când în când, aruncam o privire afară; deodată mătuşa Polly 
se smulse din braţele mătuşii Sally şi începu să se uite la 


Tom pe deasupra ochelarilor, ca şi cum ar fi vrut să-l bage-n 
pământ. 

— Da, da - îi spuse - mai bine ai întoarce capul. Să fiu în 
locul tău, eu aşa aş face, Iom. 

— Vai de mine - izbucni tuşa Sally - aşa de mult s-a 
schimbat?! Nu-i Tom, ci Sid. Iom e... lom e... dar unde-i 
Tom? Parcă adineauri era aici. 

— Vrei să zici unde-i Huck Finn, de bună seamă. De când îl 
tot cresc pe derbedeul ăsta de Tom, fii sigură că pot să-l 
recunosc şi dintr-o mie. Altminteri frumos mi-ar sta! Hei, 
Huck Finn, ia ieşi de sub patul ăla! 

Ce era să fac? Am ieşit - ce-i drept, cu inima cât un purice. 
Să fi văzut ce ochi a căscat tuşa Sally! Şi nenea Silas la fel, 
când i s-a povestit totul. Ai fi zis că-i beat, nu alta. Toată ziua 
parc-ar fi fost pe altă lume, săracul, iar în seara aceea, la 
biserică, a ţinut o predică de i s-a dus buhul, fiindcă nici âl 
mai înţelept om din lume n-ar fi putut s-o priceapă. 

Mătugşa Polly a lui Tom le povesti tuturor cine şi ce eram 
eu, şi-a trebuit să le-arăt cum în ziua când doamna Phelps 
(„Spune-mi tuşa Sally, ca mai înainte - mă întrerupse ea - 
că aşa m-am obişnuit!”) m-a luat drept Iom Sawyer, eram 
atât de strâns cu uşa, încât n-am avut curajul s-o contrazic, 
şi-apoi eram sigur că Tom n-o să se supere, ba dimpotrivă, o 
să-i placă, fiind ceva misterios, ca o aventură. Şi chiar aşa s- 
a-ntâmplat; când a sosit Tom, s-a dat drept Sid şi m-a ajutat 
cât a putut ca să ies din încurcătură. 

Mătuşa Polly adeveri spusele lui Iom, că în testamentul ei 
domnişoara Watson îi dăruise lui Jim libertatea. Va să zică 
Tom Sawyer se vârâse în atâtea belele ca să slobozească un 
negru slobod! Abia acum pricepeam de ce, în ciuda creşterii 
pe care-o primise acasă, se învoise totuşi să mă ajute să 
slobozesc din robie un negru! 

Mătugşa Polly povesti cum după ce primise scrisoarea 
mătuşii Sally, din care aflase că Tom şi Sid sosiseră cu bine, 
îşi spusese: 


— Alta acum! Dar trebuia să m-aştept la una ca asta din 
parte-i, de vreme ce i-am dat drumul să plece aşa, de capul 
lui.” Şi iată-mă nevoită să bat tot drumul ăsta de o mie şio 
sută de mile, ca să văd ce ispravă a mai făcut derbedeul, 
mai ales că nu primeam nici un răspuns de la tine. 

— Dar n-am primit nici o scrisoare! se miră mătuşa Sally. 

— Cum aşa? Doar ţi-am scris de două ori! le-ntrebam ce 
vrei să spui când zici că Sid e-acolo, la tine! 

— Bine, dar n-am primit nimic, draga mea! 

Atunci mătuşa Polly se-ntoarse încet spre Tom şi se răsti la 
el: 

— Ascultă, Tom! 

— Ce-i, tuşă? întrebă el cu glas mieros. 

— Obraznicule, adă-ncoa' scrisorile! 

— Care scrisori? 

— Scrisorile mele. Ah, stai tu, că pun eu mâna pe tine, să 
vezi ce-o să-ţi... 

— Sunt în cufăr, poftim. Şi-s la fel cum erau când le-am 
luat de la poştă, nu m-am uitat în ele, nici nu le-am atins. 

Dar ştiam c-au să se încurce socotelile şi p-ormă mă 
gândeam că nu te grăbeşti şi... 

— Ei, fir-ai tu să fii, ne socotim noi, lasă... Am mai trimis o 
scrisoare, în care te înştiinţam că sosesc. Te pomeneşti că şi 
pe aia... 

— Nu, aia a sosit ieri şi n-am citit-o încă, dar o am aici, nu 
s-a pierdut - zise tuşa Sally. 

Aş fi pus rămăşag pe doi dolari că n-o are, dar mi-am zis 
că-i mai sănătos să tac, aşa că n-am scos o vorbă. 

N-A MAI RĂMAS NIMIC DE SCRIS. 

De îndată ce-am rămas cu Iom între patru ochi, l-am 
întrebat ce avusese de gând după fuga noastră şi ce-ar fi 
făcut dacă evadarea negrului liber ar fi izbutit? Îmi 
răspunse că de la bun început avusese de gând ca, după 
eliberarea lui Jim, să-l ducem cu pluta la vale şi să trăim o 
viaţă de aventuri, pân-om ajunge la vărsarea fluviului în 
mare; apoi să-i spu-nem că e liber, să-l aducem înapoi acasă 


cu vaporul, clasa-ntâi, şi să-i plătim pentru timpul pierdut. 
Urma să trimitem vorbă despre sosirea lui, pentru ca toţi 
negrii să-i iasă în întâmpinare şi să-l ducă în orăşel cu torţe 
şi cu lăutari. Astlel, Jim ar fi fost un erou, iar noi la fel. 

Cât despre mine, mă gândeam: las” că-i bine şi-aşa! 

Ne-am grăbit să-l scoatem pe Jim din lanţuri, iar când tuşa 
Polly, unchiul Silas şi tuşa Sally aflară cu câtă sârguinţă îl 
ajutase Jim pe doctor să-l îngrijească pe Tom, îl copleşiră cu 
laude şi începură să-l răsfeţe, dându-i să mănânce tot ce-i 
poftea inima şi scutindu-l de orice muncă. L-am dus pe Jim 
în odaia bolnavului şi ne-am aşezat la taifas. Tom îi dădu lui 
Jim patruzeci de dolari ca răsplată că fusese un prizonier 
aşa de răbdător şi destoinic. Jim era în culmea fericirii. 

— Ce ţi-am spus eu, Huck? Ce ţi-am spus eu colo, pe insula 
Jackson? i-am spus că Jim are păr pe piept şi că asta-i 
semn bun. Ţi-am spus că Jim a fost bogat odată şi are să mai 
fie! Şi uite că se-adevereşte. Ascultă ce spune Jim, semnu-i 
semn. Eu am fost sigur c-o să fiu iar bogat, cum sunt sigur 
că-s aici în clipa asta! 

Apoi îi veni rândul lui 'lom să vorbească. Şi vorbi, şi vorbi... 

— Ce-ar fi s-o ştergem de-aici tustrei într-o noapte? spuse 
el. Facem rost de echipament şi mergem pe Teritoriul 
Indian, după aventuri. Stăm acolo vreo două-trei săptămâni. 
Ai, ce ziceţi? 

— Eu zic să mergem - i-am răspuns - da' n-am bani pentru 
echipament şi nu văd cum aş putea căpăta de-acasă, fiindcă 
babacu' s-o fi întors între timp şi-o fi băut toţi banii pe care 
i-a luat de la judele Thatcher. 

— Nu, nu i-a luat - spuse Iom. Banii-s tot acolo, şase mii de 
dolari şi ceva. Iar taică-tu nu s-a mai întors, cel puţin pân- 
am plecat eu. 

Atunci Jim rosti cu voce gravă: 

— Nu se mai întoarce el niciodată, Huck! 

— Cum aşa, Jim? 

— Nu-ntreba, Huck, dar el nu se mai întoarce niciodată. 

Eu însă l-am tot pisat, până când mi-a spus: 


— Ţii minte casa care plutea pe apă? Înăuntru era un om 
acoperit şi eu m-am dus şi l-am descoperit, iar pe tine nu te- 
am lăsat să te-apropii. Da, Huck, te poţi duce oricând să-ţi 
iei banii, fiin'că el era omul ăla. 

Tom e acum aproape cu totul vindecat. Şi-a legat glonţul 
de un lănţug şi-l poartă la gât, uitându-se mereu la el ca la 
un ceasornic. Ei, şi-acu' n-a mai rămas nimic de scris, şi-s 
tare bucuros, fiindcă de-aş fi ştiut dinainte ce greu e să scrii 
o carte, m-aş fi lăsat păgubaş. Oricum, altădată nu mă mai 
apuc eu de-o treabă ca asta. Socot însă c-o să fiu nevoit s-o 
pornesc spre Teritoriul Indian înaintea celorlalţi, fiindcă 
tuşa Sally are de gând să mă înfieze şi să mă ţivilizeze, şi n- 
aş putea îndura aşa ceva. 

Ştiu eu ce-nseamnă! 


SFÂRŞIT 


1 Roman publicat de M. Twain în 1876, ai cărui eroi sunt 
Tom Sawyer şi Huckleberry Finn. 

2 Personaje ale romanului „Aventurile lui lom Sawyer”. 

3 O legendă a mitologiei biblice povesteşte că Moise, după 
ce s-a născut, a fost pus într-un coşuleţ căruia i s-a dat 
drumul pe Nil. Coşuleţul şi copilul au fost găsiţi de fiica 
faraonului. 

4 Expresie stâlcită de la cuvântul francez ranconner - a 
răscumpăra (n.t.) 

5 De fapt, în limba engleză cuvântul înseamnă strigăt de 
luptă, lozincă. 

6 Acţiune de luptă executată prin surprindere, cu efective 
Mici. 

7 Conducător al armatelor americane în timpul războiului 
pentru independenţă. După încheierea războiului, a fost 
ales primul preşedinte al Statelor Unite, între 1789 şi 1797. 


8 Stat în nord-estul Statelor Unite. 

9 O baltă mai puţin întinsă. 

10 Cui de lemn fixat pe marginea bărcii, de care se leagă 
vâsla. 

11 Partizan al abolirii sclaviei negrilor. 

12 Referire la New Orleans, unde se afla un foarte activ 
târg de sclavi, unul dintre cele mai mari din lume. 

13 Cort al indienilor din America de Nord. 

14 Macara instalată pe bordul navelor. 

15 Oraş din statul Illinois, aşezat pe Mississippi. Illinoisul 
era unul dintre statele în care sclavia era abolită. Ajuns aici, 
Jim ar fi fost salvat. 

16 Referire la statele din Nord, unde sclavia fusese 
desfiinţată. 

17 “Totalitatea pieselor care alcătuiesc botul unei corăbii 
(n.t.) 

18 Stat din sudul Statelor Unite. 

19 Roman alegoric al lui John Bunyan, în care scriitorul, 
predicator puritan, prezintă un tablou necruţător al 
moravurilor aristocrației din timpul Restauraţiei Stuarţilor. 

20 Antologie populară de versuri şi proză, publicată în 
1803. 

21 Henry Clay, om de stat american, unul dintre 
conducătorii partidului whig (1777-1852). 

22 George Gunn, medic american, autor al mai multor 
volume de popularizare (1756-1812). 

23 Marie Joseph de La Fayette, general şi om politic 
francez, participant, alături de coloniştii americani, la 
războiul de independenţă. În timpul Revoluţiei Franceze a 
făcut parte din partidul liberal-monarhist (1757- 1834). 

24 Act prin care, la 4 iulie 1776, cele treisprezece colonii 
americane s-au declarat independente şi libere de orice 
obligaţii faţă de coroana engleză. 

25 Şalupă mică cu pânze. 

26 În vremea în care se petrece acţiunea, numeroşi 
escroci pretindeau că practică hipnotismul, provocând 


adică o stare asemănătoare cu somnul, în timpul căreia 
acţiunile celui hipnotizat sunt supuse voinţei 
hipnotizatorului. Mai târziu, hipnoza a început să fie folosită 
şi în medicină. 

27 Frenologia e o teorie idealistă, conform căreia calităţile 
psihice ale omului pot fi recunoscute după conformaţia 
craniului. 

28 În limba engleză, Bilgewater înseamnă apă stătută din 
cala unui vapor (N. 1). 

29 David Garrick fusese în realitate un mare actor englez, 
cunoscut mai ales pentru creaţiile lui în dramele 
shakespeareane (1717-1779). 

30 Celebru teatru londonez, întemeiat în secolul al XVII- 
lea. 

31 Amestecătură de versuri din diferite piese ale lui 
Shakespeare, citate fără nici o noimă. 

32 Edmund Kean murise în 1833. 

33 Celebru teatru londonez, datând din sec. Al XVII-lea. 

34 În tot pasajul care urmează, Huck amestecă în chip 
fantezist ficţiunea cu realitatea istorică, punând pe seama 
regilor citați fel de fel de năzdrăvănii. 

35 De fapt, Cartea Judecaţii de apoi e titlul cărţii în care 
sunt consemnate rezultatele recensământului populaţiei din 
Anglia, efectuat în 1086. 

36 E vorba de unul din incidentele care au precipitat 
războiul de independenţă dus de cele 13 colonii engleze din 
America de Nord împotriva Metropolei; pentru a protesta 
împotriva unei decizii luate de aceasta în 1773 cu scopul de 
a menţine o taxă asupra ceaiului importat, un grup de 
patrioţi americani, deghizați în indieni, a năvălit pe un vas 
al companiei engleze a Indiilor, ancorat în rada portului 
Boston, şi a aruncat în mare toată încărcătura. 

37 Leviticul e una din cărţile Vechiului Testament, dar 
Huck o confunda cu un personaj biblic. 

38 Sărbătoarea naţională a Statelor Unite, în care se 
aniversează proclamarea, în 1776, a Declaraţiei de 


independenţă. 

39 Oraş în statul Louisiana, în apropiere de ţărmul Golfului 
Mexic. 

40 Capitala statului Louisiana, din sudul Statelor Unite. 

41 Personaj din mitologia biblică despre care legenda 
spune că a trăit 969 ani. 

42 Friedrich Trenk, aventurier austriac, celebru prin 
îndelungata sa captivitate. Decapitat în timpul Revoluţiei 
Franceze (1726-1794). 

43 Aventurierul italian Casanova de Seingalt a devenit 
celebru mai ales prin spectaculoasa lui evadare din 
închisoarea „Piombi” din Veneţia (1725-1798). 

44 Tlustru gravor, sculptor şi bijutier italian, întemnițat 
multă vreme la Florenţa (1500-1571). 

45 Henric al IV-lea, regele Franţei între 1589 şi 1610; pe 
când era rege al Navarrei, a fost întemnițat la Bastilia, de 
unde a evadat. 

46 Provincie din vechea Franţa, aflată în sudul ţării. 

47 Regat feudal, aşezat în partea de apus al Pirineilor, pe 
ambele versante ale acestor munţi. În 1589, când Henric, 
fostul rege al Navarrei, a dobândit tronul Franţei, a unit 
regiunea nordică a regatului cu Franţa. 

48 Personaj misterios, mort la Bastilia în 1703, după 24 
ani de detenţiune, în care timp a fost obligat să poarte în 
permanenţă mască de fier. S-a susţinut că el ar fi fost frate 
geamăn al lui Ludovic al XIV-lea; dar s-a demonstrat 
ulterior că el era un oarecare Mattioli, arestat pentru 
trădare. Povestea sa a inspirat lui Alexandre Dumas-tatăl 
romanul „Omul cu masca de fier” (1836). 

49 E vorba de castelul d'If, închisoare clădită de Francisc 1 
pe insula If, în apropiere de Marsilia. (n.t.) 

50 Duce al Normandiei care, în urma luptei victorioase de 
la Hastings (1066), a cucerit Anglia, unde a domnit între 
1066 şi 1087. 

51 Numele corăbiei pe care, în 1607, au sosit, pe coasta 
răsăriteană a Americii de Nord, primii colonişti englezi. 


52 Încă o dată, Huck amestecă aiurea o serie de 
evenimente istorice, în cazul de faţă: cucerirea Angliei de 
către normanzi, sub William Cuceritorul (1088) şi cea dintâi 
imigrație a coloniştilor englezi în America întreprinsă pe 
corabia „Mayflower” (1620). (n.t.) 

53 Nepoată a lui Henric al VIII-lea, regele Angliei, 
executată de Maria Tudor al cărei tron încercase să-l 
cucerească (1537-1554). 

54 Soţul lui Jane Grey, executat şi el de Maria Tudor, în 
1554. 

55 John Dudley, duce de Northumberland, socrul lui Jane 
Grey, decapitat pentru vina de a-şi fi sfătuit nora să lupte 
pentru cucerirea tronului Mariei Tudor (1502-1554). 

56 Vechi oraş fortificat din Palestina pe care, conform 
legendei biblice, evreii întorşi din Egipt l-au cucerit scoțând 
strigăte puternice ce au făcut să se prăbuşească zidurile. 

57 Regiune aridă din centrul Statelor Unite unde, în 
primele decenii ale seC. Al XIX-lea, au fost împinşi indienii 
băştinaşi, interzicându-li-se să o părăsească. Aici, foametea 
şi mizeria au făcut ravagii îngrozitoare, nimicind aproape în 
întregime triburile de indieni.