Thomas Dimsdale — Banda serifului Plummer

d» 
Th ormas Josia ka 


Dimsdale 


Cal sare Ta) | p 


DAW 


DATE zel > 


SOURGHM WESTERN 


THOMAS JOSIAH DIMSDALE 


BANDA ŞERIFULUI 
PLUMMER 


Traducerea: ALFRED NEAGU 


Vu Lab 


Profesorul Thomas J. Dimsdale, autorul cărţii „Vigilentii 
din Montana, sau Dreptatea poporului în Munţii Stâncoşi, o 
corectă şi imparțială relatare a urmăririi, judecării, 
capturării (sic!) şi execuției bandei de tâlhari de drumul 
mare a lui Henry Plummer, dimpreună cu istorisirea vieților 
şi fărădelegilor făptuite de mulți hoţi şi bandiți, totul 
presărat cu scene adevărate din viața aşezărilor miniere ale 
far-westului, singura lucrare demnă de încredere cu acest 
subiect, oferită vreodată publicului” a fost nu numai martor 
ocular ci şi participant direct la evenimentele pomenite. 
Publicată la scurt timp de la întâmplările povestite (în 
1866), cu scopul de a apăra cauza vigilenţilor, cartea 
profesorului Dimsdale este o reconstituire scrupuloasă a 
faptelor, pe baza celor ştiute şi văzute de autor, a 
relatărilor martorilor oculari şi a proceselor-verbale de la 
procese şi chiar a mărturisirilor criminalilor înainte de 
execuţie, reconstituire care prefigurează metoda lui 
Truman Capote pentru o altă zguduitoare carte-document: 
„Cu sânge rece”. 


CAPITOLUL | 
Introducere. Comitetele de vigilenţă. 


În zonele miniere colonizate de curând, nevoia unei 
eficiente instituţii cu caracter juridic şi de apărare a legii e 
resimţită mai mult decât în alte părţi unde îndeletnicirile 
care stârnesc mai puţin pasiunile, cum ar fi agricultura şi 
comerţul, concentrează în mod deosebit atenţia celor dintâi 
locuitori şi le umple timpul în cea mai mare măsură. Şi sunt 
motive temeinice pentru aceste deosebiri. Prima se 
datorează firii cu totul diferite a populaţiei; iar cea de-a 
doua, faptului că mari sume de bani ajung pe mâna unor 
oameni lipsiţi de educaţie şi necinstiţi, pretutindeni unde 
preţioasele metale se pot dobândi doar pe seama trudei 
necesare pentru a le da la iveală din straturile în care zac 
ascunse. 

Intr-o regiune agricolă, pionierul abia venit are parte 
totdeauna de o viaţă de muncă trudnică, de lipsuri 
apăsătoare şi de mai multă sau mai puţină singurătate, iar 
cei care se luptă să taie pădurea pentru a face loc fermei, 
sau desţelenesc pământul virgin al preriilor fac parte de 
obicei din rândul celor harnici, dedaţi cu munca, aşa că nu 
prea au nevoie de ajutorul curților cu juri pentru a-şi apăra 
drepturile, care arareori le sunt încălcate şi, în primele zile 
ale colonizării, pricinile dintre ei sunt în cea mai mare parte 
atât de neînsemnate, încât nu merită cheltuiala unui proces 
mai acătării, ci ajunge o judecată prietenească, de obicei 
fără nici o cheltuială, făcută de cei mai respectaţi dintre 
cetăţeni. 


4 


În puternic contrast cu traiul paşnic al truditorului de pe 
ogor şi cu liniştita monotonie a îndeletnicirii sale se află 
viaţa furtunoasă, continua frământare şi permanentele 
ispite la care e supus locuitorul unei zone miniere, fie în 
timpul şederii printre defileuri, fie când se ocupă de 
prospectare, schimbându-şi adesea şi pe neaşteptate 
locurile, minat de ceea ce în mod obişnuit se numeşte 
„febra aurului”. Cu greu se poate închipui o mai mare sau 
mai limpede deosebire decât cea dintre aşezaţii şi liniştiţii 
locuitori ai satelor şi lumea pestriță a minerilor, negustorilor 
şi meseriaşilor de tot felul, bine amestecați laolaltă cu 
pungaşi, fugari şi o întreagă alesătură de oameni periculoși, 
care se plimbă ţanţoşi, înarmaţi până-n dinţi, prin ţinuturile 
miniere, împânzind drumurile ce duc la defileurile abia 
descoperite unde se află obiectul veneraţiei lor: Aurul. 

Din fericire, schimbarea în bine are loc cu paşi repezi şi 
nici unuia dintre cei care bat acum străzile Virginiei nu i-ar 
veni să creadă că, în urmă cu numai doi ani, problema 
principală care se punea era: cine va învinge: dreptul sau 
silnicia? 

„„.„Şi de n-ar fi fost caracterul dintr-o bucată al majorităţii 
minerilor, respectul lor faţă de cinste şi firea lor săritoare şi 
hotărâtă în situaţii extreme, această relatare n-ar fi fost 
scrisă niciodată, fiindcă scursorile tuturor neamurilor ar fi 
făcut din acest ţinut o scenă a vărsărilor de sânge, o cloacă 
a nelegiuirii cum nu s-a mai văzut vreodată. 

Nicăieri, ci numai în munţi se mai află, pe lângă atâta 
ticăloşie, atâta hotărâre de a înfrunta necinstea şi violenţa; 
şi, deşi există multă indiferenţă faţă de manifestările 
exterioare sau de apucăturile fiecăruia într-un grad 
nemaiîntâlnit în altă parte, valorile adânc înrădăcinate ale 
onestităţii şi bărbăţiei nu sunt nici unde mai evidente şi la 
mai mare cinste decât în acest Eldorado al vestului. Cei 
neajutoraţi nu rezistă în aceste regiuni. O călătorie spre 


5 


Pacific face dintr-un bărbat sau o femeie fie un om mai bun, 
fie unul mai rău. Privirea tăioasă a minerului cu experienţă 
îl dibuie dintr-o ochire pe oricare de-i pungaş şi fie că-l 
sorteşte unei totale singurătăţi, fie că-l primeşte în rândul 
celor la care aparţine pe drept. 

Mii de nevolnici pleacă din munţi, după o şedere care 
variază între o singură zi sau un an, părăsind terenul unde 
numai cei tari din fire sunt chemaţi să înfrunte greutăţile şi 
să câştige cununa de aur cu care e răsplătită truda 
necurmată şi hotărârea neclintită. Nimeni nu e mai nimerit 
să-şi slujească patria în orice situaţie care cere curaj, 
cinste, încredere în sine, decât minerul cumsecade, cântărit 
şi declarat om dintr-o bucată de către un juriu de oameni ai 
muntelui. 

Ingăduinţa universală, care la început e o necesitate a 
situaţiei din aceste locuri, ajută la sporirea fărădelegilor şi 
la uşurarea împlinirii lor. Se găsesc în număr uimitor de 
mare crâşme unde băuturile se vând oricărui venit şi se 
consumă în cantităţi îndestulătoare, pentru ca cei 
nestăpâniţi să devină sălbateci şi în stare să comită o crimă 
la cea mai mică provocare; iar amestecurile mizerabile 
vândute acolo sub numele de whisky sunt cunoscute mai 
ales sub poreclele de „Incurcă-picioare”, „Pedeapsa”, 
„Trăsnetul”, „Zeamă de tarantulă!” ş.a., denumiri care le 
dezvăluie cât se poate de bine ştiutele calităţi... 

Pe orice stradă mai umblată, casele de jocuri, cu uşile în 
lături, de unde năvăleşte o muzică zgomotoasă, sunt 
frecventate, ziua în amiaza mare, de sute de indivizi, s-ar 
putea spune că de aproape toate neamurile şi limbile, dând 
naştere unui alt bogat izvor de „încurcături” care sunt de 
obicei rezolvate pe loc, prin forţă brutală, cu o lovitură de 
cuţit sau un foc de revolver. Pot fi văzute plimbându-se prin 
tabără femei uşoare, gătite cu cele mai ţipătoare şi mai 


1 Tarantulă - Specie de păianjen veninos. (n.t.). 


6 


scumpe veşminte şi primind sume fantastice pentru 
vânzarea favorurilor lor. De fapt, se întâlnesc aici lăfăindu- 
se toate ispitele, aflându-se din belşug şi banii necesari 
pentru satisfacerea dorinţei de noutate şi plăcere, ceea ce 
constituie preocuparea de căpătâi a celui ce vieţuieşte în 
munţi... 

Una dintre „instituţiile” care ţine în chip îndoielnic şi 
primejdios locul unui anturaj feminin mai cumsecade merită 
o atenţie specială. E „Flaşnetăria”. Îndată ce bărbaţii îşi 
termină lucrul, se deschid şi aceste lăcaşuri şi începe 
dansul. Cititorul să încerce să-şi închipuie singur o încăpere 
mare, cu un bar în fund - unde se vând cu toptanul, ca să 
vorbim exact, sticle de şampanie la doisprezece dolari, aur, 
bucata, iar duşca - de la douăzeci şi cinci la cincizeci de 
cenți - şi împărţită la capătul dinspre bar cu o îngrăditură 
care ţine dintr-un perete în altul. În despărţitura dinafară e 
multă învălmăşeală (şi în ocazii deosebite şi în incintă) de 
oameni  gătiţi în toate chipurile, din toate colţurile 
continentului. Dincolo de îngrăditură stau partenerele de 
dans numite „flaşnetărese”, uneori îmbrăcate în uniforme, 
dar mai adesea, după gusturile şi capriciile fiecăreia, în cele 
mai alese veşminte ce se pot afla şi croite în cele mai 
îmbietoare feluri la care poate îndemna închipuirea. Într-o 
parte stau în picioare muzicanţii. Brusc atacă muzica şi 
îndată strigarea: „Luaţi-vă partenerele pentru următorul 
dans” găseşte ecou în rândul bărbaţilor care stau şi se uită; 
după ce au plătit cu un dolar de aur biletul, aceştia se 
apropie de banca „doamnelor” şi, cu politeţe sau în altfel, 
după obicei, invită una din doamne la dans. 

Numărul dansatorilor fiind completat, perechile îşi iau 
locul, ca în oricare alt lăcaş de dans şi se opresc aşteptând 
să înceapă primele acorduri ale muzicii. 

Să zugrăvim pe dansatoarea de clasă - „sigură oricând 
de un partener” - şi pe tovarăşul ei. lat-o în fruntea 


7 


celorlalte. E de statură mijlocie, cu forme mai plinuţe şi 
rotunjoare, cu tenul curat ca alabastrul, nişte ochi căprui şi 
căutătura primejdioasă, un nas uşor roman şi o guriţă mică 
şi frumos croită. Părul roşcat e bine strâns cu o bentiţă şi 
adunat într-un coc aranjat cu gust, din care atârnă o buclă 
împodobită cu ciucuri de aur. Cât de serioasă pare în timpul 
primei figuri, fără să schiţeze un zâmbet, până se încheie 
„promenada, opt”, când catadicseşte să-şi arate mânuţa 
albă, cu care îşi aranjează broşa frumoasă la locul ei şi-şi 
potriveşte cerceii lucitori. Şi uite cât de ispititor îi scoate în 
relief silueta graţioasă rochia stacojie, cu cordonul negru, 
lat şi garnitura neagră de pe margini. Nu e de mirare că 
unul venit din creierii munţilor arde de nerăbdare să 
plătească nu numai un dolar, ci tot ce are în pungă, pentru 
un singur dans şi pentru un zâmbet aprobator din partea 
unei femei atât de frumoase. 

lată-l şi pe cavaler, înalt de vreo şase picioare, vârât în 
cizmele care-i ajung până la genunchi, garnisite cu o 
pereche de pinteni spanioli, cu tot felul de rotiţe ca la nişte 
mici mori de apă. Nădragii din piele întoarsă au franjuri pe 
la cusături, iar la brâu sunt strânşi cu o centură americană, 
de care atârnă pistolul încărcat şi cuțitul vârât în teacă. Are 
grumazul gol, vânjos, ars de soare şi de vânt, ca de altfel şi 
faţa împodobită cu o barbă, al cărei aer sumbru e subliniat 
de nişte ochi negri şi pătrunzători. De sub pălăria de fetru, 
cu boruri largi, îi atârnă laţe lungi de păr negru, iar în colţul 
gurii spânzură o ţigară ce se roteşte mereu, ca pârghia unui 
mecanism excentric, în vreme ce cavalerul îi mestecă un 
capăt. 

După ce dansatorii se salută cu un aer deosebit de grav, 
se aude glasul maestrului de ceremonie, strigând: „Toată 
lumea-n joc” şi ţop-ţop saltă eroul nostru cu nădragi de 
piele, când în sus şi când în jos, în ritmul dansului, cu 
stângăcie şi tot mai mult foc, mărturisindu-şi astfel 


8 


plăcerea grozavă. Blonda lui parteneră, dibace şi graţioasă, 
păstrează ritmul muzicii ca ceasul şi se răsuceşte cu 
uşurinţă şi graţie, ca o lebădă. Pe măsură ce se încinge 
jocul, cavalerul în nădragi de piele se aprinde şi el tot mai 
mult şi numai îndelungata experienţă a partenerei lui o 
ajută să nu se trezească luată pe sus la încheierea acestor 
momente de bucurie ale minerului, când se aude: „Daţi 
drumul partenerei”, sau: „Domnii la dreapta”. 

De obicei, o melodie irlandeză sau un cântec de cimpoi 
pune capăt dansului şi atunci tărăboiul de tocuri şi 
bombeuri şi învârtiturile uimitoare încetează la ordinul r 
„Domnii la dreapta” şi „Promenadă la bar” care încheie 
dansul. După trataţie, patronul localului loveşte mecanic cu 
ciocănelul - aluzie la „uşurarea pungii” - doamnele se 
aşează din nou pe bănci şi aproape fără răgaz, începe un 
vals, o polcă, un dans scoţian, o mazurcă varşoviană sau un 
alt cadril. 

Pot fi văzute în ringul de dans tot felul de veşminte, 
chipuri şi fasoane, de la cele mai vesele culori şi mai 
„ţipătoare” stiluri de îmbrăcăminte şi apucături, până la 
rochia de mătase neagră, bine turnată, cu un guleraş alb, 
simplu, care scoate în evidenţă figura unei anglo-saxone la 
locul ei, cu ochi albaştri. Colo, lângă nemţoaica aceea 
brunetă, înaltă, îmbrăcată cu gust, uite  cârlionţii, 
rotunjimile şi mutra zâmbăreaţă a unei irlandeze. Şi în 
ringul flaşnetăriei pot fi văzute reprezentante ale aproape 
tuturor neamurilor de albi care dansează, Câştigul 
dansatoarelor e foarte diferit de la una la alta. Aceea, în 
rochia cu decolteul adânc, cu cingătoare stacojie, o mare 
favorită şi, cu adevărat, o bună dansatoare şi-a numărat în 
poală cincizeci de bilete înainte de a se auzi: „Domnilor, 
ultimul dans”, urmat de: „Numai acesta, înainte ca fetele să 
plece acasă”, cu care se încheie de fapt petrecerea. Să 
câştigi astfel douăzeci şi şase de dolari e o ispravă; dai- 


9 


cincizeci de cadriluri, patru valsuri, din care două numai de 
dragul dansului, e o treabă afurisit de grea. 

De obicei, flaşnetăresele de meserie sunt nemţoaice şi, 
deşi dansatoare de prima mână, ele sunt, cu rare excepţii, 
opusul frumuseţii. 

La dans, unde se adună multă lume, partenerele se aleg 
dintre femeile pentru care plăcerea e mai scumpă decât 
renumele şi aşa cum nu e greu de bănuit, în localurile de 
dans începe şi păcatul... 

In astfel de locuri poţi întâlni judecători, oameni ai legii, 
pe oricine, în afară de preot. Acesta un îndrăzneşte decât 
cel mult să lege, din uşă, o discuţie cu un prieten şi, în 
vreme ce soarbe spectacolul din ochi, predică din răsputeri 
despre păcătoşenia unor astfel de locuri, dar e limpede că e 
cu gândul mai mult la dansatori decât la predică. Uneori, 
printre dansatori, vezi şi oameni cu părul încărunţit, 
nevestele lor adăstând liniştite acasă, într-o fericită 
neştiinţă. In zilele căutătorilor de aur nu s-a pomenit 
niciodată loc de dans care să-şi ducă zilele măcar o vreme 
fără câteva „zgârieturi de revolver”, la asta îmboldind în 
egală măsură gelozia, whiskyul şi dorinţa de răzbunare. 
Peste tot se întâlnesc case de biliard, care au şi un bar, 
unde se cheltuiesc sute de mii de dolari. Cum e lesne de 
bănuit, în asemenea locuri e cu neputinţă să se împiedice 
ciorovăielile, iar în munţi se face de îndată uz de ceea ce e 
mai aproape: picior, pumn, cuţit, revolver ori deringer?... 

O trăsătură de bază a relaţiilor dintre oameni, mai ales 
după ce se zvântă şi nişte băuturi tari: cea mai bogată 
sursă de certuri şi vărsări de sânge e obiceiul, întâlnit peste 
tot, de a folosi cuvinte jignitoare cu orice prilej. Se întâmplă 
ca oamenii să spună mai mult decât au de gând, iar codul 
nescris al minerilor, bazat pe un fals principiu de bărbăţie, îi 
învaţă să reacționeze cu duritate la ceea ce ar trebui 


2 Deringer - pistol scurt, de calibru mare. (n.t.). 


10 


răspuns doar cu tăcere dispreţuitoare. 

lar pe deasupra, un imbold puternic la infracţiune îl dă 
totala neputinţă a legii în astfel de cazuri. Indiferent care 
sunt dovezile, dacă criminalul e simpatizat de obşte, e 
aproape sigur că verdictul juriului va fi „nevinovat”, în ciuda 
strădaniilor judecătorului şi procurorului. Dacă inculpatul e 
om avut şi se bucură de popularitate, procesul e numai o 
farsă - destul de lungă şi gravă, e adevărat, dar neînstare 
să se încheie decât într-un singur fel: o sentinţă de 
achitare. 

Oamenii se conduc mai ales după prejudecățile din 
mintea lor decât după legi şi mulţi socot că a-l face pe 
careva mincinos sau pui de căţea e destul ca să 
îndreptăţească, pe loc, o crimă. Membrii juriului nu-şi bat 
de obicei capul cu instrucţiunile amănunțite care li se citesc 
în tribunal. Dar în cazuri de dispute în doi, violenţă, . Ei nu 
fac decât să cântărească dacă fapta e o încălcare a codului 
muntelui, iar de nu e, de îndată dau verdictul de 
„nevinovat”. Furtul sau oricare altă nelegiuire pe care 
minerul o socoteşte josnică va fi răsplătită cu pedeapsa 
binemeritată de câtre un juriu teritorial. In astfel de situaţii 
nu se arată milostivire crime comise cu revolverul sau 
cuțitul, jaf la drumul mare, legea, în ciuda risipei mari de 
bani şi timp, e mai mult decât neputincioasă... 

În astfel de împrejurări, e absolut necesar ca oamenii 
cumsecade, iubitori de dreptate, care sprijină ordinea, să se 
adune pentru a se apăra unii pe alţii şi pentru a salva 
obştea. Fiind uniţi, trebuie să acţioneze în deplină armonie, 
să îngrădească dezordinea, să pedepsească fărădelegea, să 
împiedice violenţa. Altfel, eforturile lor vor fi de la început 
un eşec, iar societatea se va prăbuşi, prinsă de convulsiile 
anarhiei. Numai pedepsele cele mai severe aplicate pe loc 
mai pot ţine în frâu firea năbădăioasă a celor fără căpătâi 
cu care trebuie să se lupte. Şi e nevoie de mulţi oameni ca 


11 


să facă faţă cu succes bandelor de criminali, desperado şi 
tâlhari ce mişună prin ţinuturile miniere şi care, deşi încalcă 
de obicei orice obligaţie, îşi dau cu bucurie mâna când e 
vorba să facă front comun împotriva legii. O organizaţie 
îndreptată împotriva fărădelegii trebuie să păstreze taina 
asupra numelor membrilor ei, aşa cum secret trebuie să 
rămână şi sfatul lor, fiindcă altfel strădaniile lor de a scoate 
la lumină fărădelegea vor fi fără folos, într-un ţinut unde şi 
cei care încalcă şi cei care apără legea au la îndemână 
aceleaşi mijloace de a se informa şi a se supraveghea. O 
organizaţie pe aceste baze e Comitetul de vigilenţă. 

Cam aşa stăteau lucrurile, când cinci bărbaţi din Virginia 
şi patru din Bannack au pus la cale această acţiune care a 
avut ca urmare formarea unui tribunal, sprijinit de un corp 
executiv omniprezent, înglobând aproape pe toţi cetăţenii 
cumsecade din ţinut, care au jurat să pedepsească, fără 
părtinire, pe prieteni sau pe duşmani, indiferent de locul de 
baştină, de credinţă, neam, opinii politice. În numai câteva 
săptămâni s-a făcut auzit glasul dreptăţii pe un ton care nu 
mai putea fi nesocotit. Infăţişarea obştei se schimbă ca prin 
farmec, deoarece vigilenţii, ţinând într-o mână scutul 
invizibil, dar util al protecţiei drepturilor şi în cealaltă sabia 
pedepsei, care se abate iute şi implacabil, i-au smuls 
criminalului din mâna neputincioasă arma, au ordonat 
ţâfnosului să pună capăt vrajbei, pe hoţ l-au prevenit să nu 
mai fure, au cerut cetăţenilor de ispravă să-şi ia inima în 
dinţi şi să-i silească pe ticăloşii şi pe tâlharii care 
statorniciseră „domnia teroarei” în Montana să aleagă între 
a fugi din acest teritoriu sau a-şi primi pedeapsa cuvenită 
pentru fărădelegile lor. Mai e nevoie să spunem că au fost 
pe dată ascultați? Dar nu înainte de a fi fost jertfite fără 
milă o sută de vieţi preţioase şi înainte ca douăzeci şi patru 
de ticăloşi să aibă parte de o moarte de câine drept 
răsplată pentru crimele lor. 


12 


Până în acest ceas, e destul să audă şoptindu-se 
„Vigilenţii din Virginia”, pentru ca şi cei mai sălbatici şi mai 
de temut netrebnici să pălească de spaimă şi să fie nevoiţi 
să aleagă între fugă sau osândă sigură... 


13 


CAPITOLUL II 
Partea însorită a vieţii în munţi 


În capitolul precedent a trebuit să înfăţişăm cititorului 
partea întunecată a norului; dar acesta are şi o margine 
luminoasă şi, în ciuda faptului că mulţi privitori grăbiţi sau 
spectatori dezamăgiţi ar putea nega acest lucru, totuşi mii 
de oameni au văzut-o şi ştiu, spre bucuria inimii lor, că 
există. Da! Viaţa în munţi are multe bucurii. Libertatea 
deplină e una dintre marile sale binecuvântări. 
Nestingherită de îngrădirile unei vieţi mult mai aşezate, 
natura fiecăruia se dezvăluie atât de deplin şi de sincer, 
încât cel care are un prieten ştie că se poate bizui pe el. Şi 
între cei care trăiesc în aceste pustietăţi se statornicesc 
legături atât de adânci şi de pline de căldură, încât 
preţuiesc cât ani de relaţii searbăde şi nesigure în aşa 
numitele cercuri alese, unde acestea trec drept prietenie şi 
care uneori maimuţăresc cu insolenţă atributele acesteia şi- 
i înjosesc chiar şi numele. Cei care au dormit în jurul 
aceluiaşi foc de noapte şi au străbătut împreună multe mile 
obositoare, împărțind greutăţile şi lipsurile, se unesc prin 
legături pe care lumea civilizată nu le cunoaşte. Când eşti 
rănit sau bolnav şi te afli departe de casă, viaţa ta depinde 
de ajutorul şi îngrijirile pline de blândeţe ale tovarăşului de 
drum, iar amintirea acestor dovezi de milostenie şi 
credincioasă prietenie, adesea reciproc împlinite, e o oază 
în deşert, un pârâu cristalin pentru călătorul ajuns la 
capătul puterilor. 

Indată ce se întemeiază aşezările, viaţa începe să se 
organizeze şi se vădeşte multă bunăvoință, în ospitalitatea 
primitoare, în sinceritatea neprefăcută cu care eşti 


14 


întâmpinat, în îngăduinţa prietenească cu care e privită 
orice ciudăţenie, toate caracterizând relaţiile obişnuite 
dintre locuitorii tărâmului de aur. Fiecare face ceea ce-i 
place. Formalităţile şi ceremoniile nu sunt la mare cinste, 
iar aerul curat al Munţilor Stâncoşi e lăcaşul generozităţii 
însăşi. Această însuşire e caracteristică oamenilor muntelui, 
indiferent din ce categorie socială ar face parte, aşa cum 
sunt caracteristice târnăcopul şi lopata pentru un 
prospector... 

Chiar şi în toiul chefului, un om al muntelui respectă 
femeia şi jignirea unei femei e resimţită de îndată ca atare 
de oricare martor care de obicei reacţionează şi asta are 
consecinţe fatale... 

Dacă doi bărbaţi sunt prieteni, insulta adresată unuia îi 
loveşte pe amândoi, alianţa ofensivă şi defensivă fiind o 
condiţie necesară prieteniei în munţi... 

Mironoselile şi fandoselile aristocratice sunt dispreţuite 
de toată lumea. Numai un smintit ar încerca să le afişeze. 
Asta nu se iartă şi nu se uită şi ucide ca un glonţ... 


15 


CAPITOLUL Ill 
Întemeierea Montanei 


La începutul primăverii anului 1862, în Salt Lake City, 
Colorado şi prin alte aşezări din ţinut, s-a lăţit vestea unor 
noi şi bogate descoperiri pe Râul Somonului. S-a stârnit o 
cumplită febră şi agitaţie. Ceata pestriță, care-şi croia drum 
cu greu pe la Fort Hali şi Râul Snake către noul Eldorado, 
nutrea tot mai multă speranţă şi încredere. Pe când 
convoiul se apropia de ţinta dorințelor sale, s-a aflat că nu 
se putea trece mai departe cu carele şi, curând, pe călători 
i-a ajuns şi vestea descurajatoare că noile mine au fost 
năpădite de o puzderie de vânători de aur din California, 
Oregon şi alte ţinuturi din vest. Li s-a mai spus că, fiindu-le 
cu neputinţă să găsească alte terenuri de exploatat şi nici 
unde să lucreze, cete mari de prospectori se împânziseră şi 
în ţinutul vecin şi că la Deer Lodge au fost descoperite noi 
pământuri aurifere. 

Când i-a ajuns şi această ultimă veste binevenită, şuvoiul 
de emigranţi s-a abătut de la locul de popas. Unii, luând-o 
spre Deer Lodge, au trecut munţii intre Fort Lemmi şi 
pârâul Horse Prairie şi, apucând pe o scurtătură la stingă, 5- 
au străduit să iasă la vechiul drum de la Salt Lake, la Bitter 
Root şi Valea Deer Lodge. Aceşti mineri, plini de energie, au 
trecut pârâul Grasshopper, mai jos de Canon şi, găsind 
locuri bune de prospectat acolo, unii au rămas ca să afle 
cât meritau cu adevărat Alţii au mers mai departe, către 
Deer Lodge, dar, văzând că terenurile nu erau nici aşa de 
bogate şi nici atât de întinse cum socotiseră ei, s-au întors 
la Pârâul Grasshopper, cunoscut mai înainte drept Minele 
Capului de Castor, nume provenind de la Râul Capului de 
Castor în care se varsă pârâul. lar râul îşi datorează 


16 


denumirea unei stânci al cărei contur seamănă leit cu un 
cap de castor. 

Din această tabără - devenită loc de întâlnire a 
emigranților - porneau din vreme în vreme cete de 
căutători care au descoperit şi au cercetat cei dintâi 
defileurile de la răsărit de Munţii Stâncoşi, în ţinutul acum 
vestit în toată lumea al Montanei. Au sosit în zona auriferă 
a Capului de Castor şi alţi emigranţi, venind pe la Deer 
Lodge, apoi a apărut prima ceată din Minnesota... 

Printre ultimii veniţi au fost câţiva nelegiuiţi şi oameni 
fără căpătâi, de pe la minele din vestul munţilor. În această 
bandă erau Henry Plummer, ulterior şerif, Charley Reeves, 
Moore şi Skinner. Abia au făcut recunoaşterea terenului şi 
aceste „podoabe” s-au şi apucat de lucru. 


17 


CAPITOLUL IV 
Tâlharii de drumul mare 


E lesne de închipuit că în zilele de început ale colonizării, 
în Bannack viaţa nu era prea uşoară. Nelegiuiţii, a căror 
sosire am arătat-o, au fost nucleul în jurul căruia s-au 
adunat toţi cei fără căpătâi, deznădăjduiţii şi ticăloşii care, 
organizându-se îndată în bandă, cu un căpitan, locotenenţi, 
om de taină, tălhari de rând şi iscoade, au ajuns spaima 
ținutului. Exodul nebunesc către Alder Gulch?, de la 
începutul lui iunie 1863 şi descoperirea minelor bogate în 
aur de acolo au atras şi mai mulţi oameni periculoşi care, 
adulmecând de departe prada, au dat năvală ca vulturii pe 
câmpul de bătălie. 

Între Bannack şi Virginia s-a statornicit o legătură 
permanentă şi toate drumurile din ţinut erau sub veghea 
„iscoadelor” de care am pomenit. Şi s-a ajuns până acolo, 
încât oamenii, caii, diligenţele erau însemnate într-un chip 
dinainte stabilit care să le arate de erau bune de jefuit şi 
astfel cei ce stăteau la pândă îi puteau încunoştinţa pe 
membrii bandei la vreme, ca nu cumva victimele să scape. 

Un tâlhar de drumul mare avea de obicei o pereche de 
revolvere, o armă de vânătoare de calibru mare, cu două 
tevi retezate şi, pe lângă astea, un cuţit sau un pumnal. Şi 
astfel înarmaţi, călare pe fugari iuți, învăţaţi, bandiții îşi 
aşteptau la pândă prada, ascunşi sub pături şi mascaţi. 
Când victimele erau aproape, ieşeau în goană înaintea lor, 
cu armele de vânătoare îndreptate ameninţător, strigând 
de obicei „Stai! Mâinile sus, pui de...!”. Dacă această 
poruncă din urmă nu era ascultată, pe loc cel care o încălca 


3 Alder Gulch - Canionul Aninului. (n.t.). 


18 


îşi trăia ultima clipă pe acest pământ, dar dacă se 
răspundea cu supunere, cum se întâmpla îndeobşte, unul 
sau doi tâlhari rămâneau călare, ţinându-i pe călători sub 
ameninţarea armelor de vânătoare încărcate cu poşuri, iar 
altul descăleca, dezarma victimele şi le silea să-şi arunce 
pungile cu bani în iarbă. După ce se isprăvea şi asta şi se 
mai făcea şi o buzunăreală în căutarea altor lucruri de 
valoare dosite, tâlharii spălau putina, îşi socoteau dobânda 
şi-şi împărțeau prada. 

Mărturiile a doi din ei, dintre care unul pe nume Erastus 
Yager, alias Red, a fost spânzurat la Stinkingwater Valey, 
au furnizat comitetului de vigilenţă numele căpeteniilor 
bandei, ceea ce, până la urmă, i-a dus pe aceştia la moarte 
sau surghiun Cei mai de frunte tâlhari, cu puţine excepţii, 
au fost ori spânzurați, ori surghiuniţi de către comitet... 

Cartierul general al bandiţilor era la ferma Rattlesnake?. 
Plummer trecea adesea pe la fermă şi acolo obişnuiau să-şi 
facă veacul tâlharii şi acoliţii lor, punând posturi de pază 
mai sus şi mai la vale de fermă, mereu la pândă. Gata de 
încăierare. Fugă sau jaf La vreo două prăjini în faţa clădirii 
era un stâlp unde îşi făceau mâna. Trăgând la ţintă cu 
revolverele. Toţi erau pistolari de elită. Dar între toţi 
oamenii muntelui, Plummer era cel mai iute de mână când 
era vorba de revolver. In trei secunde scotea pistolul şi 
slobozea toate cele cinci gloanţe Stâlpul era ciuruit de găuri 
şi multă vreme a fost socotit drept o atracţie, până a fost 
tăiat în vara anului 1863. 

Un alt bârlog preferat al bandei era ferma Cottonuood, a 
lui Dempsey Stăpânul ei cam ştia cu ce se îndeletniceau 
lotrii, dar n-aveau nimic de-a face cu ei. Şi în acele zile 
viaţa unui om nu făcea nici cât o ceapă degerată de n-avea 
destulă minte să-şi ţină gura şi să nu lase să-i scape că 
bănuia mărar cu ce-şi petreceau tâlharii timpul. Ferma lui 


+ Rattlesnake - crotalul 


19 


Daley, de la Ramshorn Gulch şi fermele sau posturile de 
veghe de la Madison, Jefferson. Pârâul Wisconsin şi pârâul 
Mill erau, de asemenea. In permanenţă ocupate de membrii 
bandei. 

După descoperirea cadavrelor victimelor şi mărturiile 
criminalilor înainte de execuţie, precum şi după relatări 
demne de încredere trimise comitetului, s-a stabilit că 
ticăloşii omorâseră o sută doi oameni, în diferite locuri şi s- 
a socotit, pe baza unor informaţii serioase, că alte zeci de 
nenorociţi au fost jefuiţi şi îngropaţi, dar nu s-au mai aflat 
nici rămăşiţele, nici de soarta lor ceva cu certitudine Se ştie 
doar că s-au pornit la drum spre diferite destinaţii, având 
asupră-le sume mai mici sau mai mari de bani şi nu s-a mai 
auzit de ştirea lor. 


20 


CAPITOLUL V 
Zile negre în Montana 


Henry Plummer... a venit în ţinutul Montanei din Orofino. 
El şi cu Reeves au intrat acolo în conflict cu un individ şi și- 
au încheiat socotelile după tipicul meseriei lor, adică l-au 
împuşcat. 

Plummer, care se pare că de multă vreme plănuia o 
vizită în States, a luat-o de îndată spre Fluviu$, având de 
gând s-o pornească la vale cu vasul de cursă, dar, văzând 
că sosise prea târziu, s-a întors înapoi la Pârâul Aurului, 
unde s-a întâlnit cu Jack Cleveland, veche cunoştinţă şi 
tovarăş de fărădelegi. S-au înţeles să-şi petreacă iarna la 
ferma Sun River. Plummer urma să vadă de treburile casei, 
iar Jack Cleveland să aducă lemne de foc. Perechea de 
podoabe, după cum le era şi firea, n-au rezistat multă 
vreme să trăiască în bună înţelegere şi s-au ciorovăit din 
cauza unei tinere femei, cu care mai târziu Plummer s-a şi 
căsătorit. Nici unul dintre ei nu voia să plece decât dacă 
pleca şi celălalt şi până la urmă s-au pornit amândoi 
împreună către Bannack. 

Acest oraş s-a născut din Minele Grasshopper care au 
fost întâi descoperite în luna lui iulie de către John White şi 
o mică ceată de prospectori pe pârâul Grasshopper, afluent 
al râului Beaverhead. Atât cel care a descoperit locul cât şi 
Rudolph Dorsett au fost asasinați de Charley Kelly, în luna 
decembrie 1863, lângă Ferma Milk, pe drumul care duce de 
la Virginia la Helena. 

Indată după asta au venit Wash Stapleton şi ceata lui, 


5 Se referă la statele de pe coasta Atlanticului care au pus bazele 
Uniunii. (n.t.). 
5 E vorba de Mississippi. (n.t.). 
21 


căreia i s-au alăturat şi alţii. Aşezării i s-a dat denumirea de 
Bannack, după numele indienilor Bannack, stăpânii 
ținutului. A fost cel dintâi teren aurifer mai de seamă 
descoperit pe versantul de răsărit al Munţilor Stâncoşi şi, 
îndată ce s-a răspândit vestea fabuloaselor sale bogății, 
sute de căutători de aur răzleţi s-au îmbulzit într-acolo, aşa 
încât, încă înainte de e se arăta semnele primăverii, 
numărul locuitorilor ajunsese la peste o mie. 

Probabil că nicăieri nu s-a mai pomenit oraş minier de 
această mărime care să fi fost dăruit cu mai mulţi oameni 
fără căpătâi şi mai mulţi nelegiuiţi ca Bannack-ul în iarna lui 
1862-63. Pe când cea mai mare parte a locuitorilor era 
dintr-un neam de oameni cumsecade, din care se trag 
adevărații colonişti americani, acolo s-a pripăşit şi un mare 
număr de tâlhari şi ticăloşi din cei mai primejdioşi, care 
bântuiau munţii, după ce spălaseră putina din alte aşezări 
miniere ca să scape de răsplata ce li se cuvenea pentru 
multele lor fărădelegi. Şi această alesătură, îndată ce a 
auzit de minele bogate din Bannack, a şi pornit spre noua 
aşezare, unde, printre atâţia străini care habar n-aveau de 
crimele lor, criminalii erau feriţi de pedeapsă, cel puţin 
până ieşea la iveală adevărata lor fire. 

În timpul călătoriei lor spre Bannack, când era puţin 
ameţit, Cleveland spunea mereu că Plummer era tainul lui 
de drum. Ajungând la destinaţie, cei doi s-au trezit - pe 
limba oamenilor muntelui - tare strâmtoraţi, adică fără un 
ban, lefteri. Dar Cleveland nu era el omul care să lase săi 
se pună astfel bețe în roate, îndeletnicirea lui aducându-i 
venituri din gros, numai cât să se obosească să facă o 
scurtă plimbare călare şi să strice un cartuş. 

Prin februarie 1863, un tânăr, pe nume George Evans, 
având asupra lui e mare sumă de bani, se dusese după 
vitele lui William Bates, dincolo de pârâul Bizonului, la vreo 
opt mile de Bannack şi se crede că a fost împuşcat de 


22 


Cleveland şi jefuit, deoarece ucigaşul, deşi pe atunci n-avea 
para în buzunar, a fost văzut bătând călare drumurile cam 
prin locurile acelea, iar a doua zi avea bani din belşug. 
Tovarăşul lui Evans, Ed. Hibbert, a luat un cal de la J.M. 
Castner, l-a căutat în van şi s-a întors, convins că murise pe 
undeva îngheţat. La scurtă vreme, un văcar, pe nume 
Duke, tovarăş de-al lui Jemmy Spence, umbla şi el după vite 
când a dat de veşmintele lui Evans vârâte într-o vizuină de 
bursuc. Printre nişte sălcii s-a găsit apoi un cadavru 
despuiat - niciodată identificat cu siguranţă - având o rană 
de glonţ în subsuoara dreaptă. Se pare că victima a zărit un 
individ pe cale să-l împuşte şi a ridicat braţele ca să ceară 
îndurare. 

Curând după asta, Cleveland s-a arătat în saloonul lui 
Goodrich şi a declarat că el e mai-marele marilor, că-i ştia 
pe toţi mişeii din tabăra cealaltă şi că unora dintre ei avea 
să le vină el de hac. Între el şi Jeff Perkins s-a stârnit o 
gâlceavă în legătură cu nişte bani pe care acesta din urmă 
îi datora unuia din regiunea submontană. Jeff l-a încredinţat 
că-şi plătise datoria, la care Jack îi spuse: „Bine, dacă ai 
plătit-o e-n regulă”, dar apoi a continuat să facă aluzie la 
asta şi să tot ducă mâna la pistol. Plummer, care era de 
faţă, i-a replicat că, de nu se potoleşte, are să-l astâmpere 
el, mai ales că Jeff îşi plătise datoria, iar Cleveland ar fi 
trebuit să fie mulţumit. Jeff s-a dus acasă să-şi aducă 
pistoalele şi, în lipsa lui, Jack Cleveland a început să se 
laude că lui nu-i era teamă de nimeni. Plummer a sărit pe 
dată în picioare, aruncându-i vorbele: „Ascultă, pui afurisit 
de..., m-am săturat de sporovăiala ta!” şi, smulgându-şi 
pistolul, începu să tragă în Cleveland. Primul glonţ a nimerit 
într-o grindă, unde a rămas şi mai apoi, al doilea l-a lovit pe 
Jack sub centură, făcându-l să cadă în genunchi. Jack îşi 
apucă disperat pistolul şi strigă: „Plummer, doar n-ai să mă 
împuşti acum când am căzut”, la care Plummer îi răspunse: 


23 


„Nu, pui afurisit de... ridică-te” şi, în vreme ce acesta se 
clătina, nesigur pe picioare, Plummer îl nimeri puţin 
deasupra inimii. Glonţul ricoşă într-o coastă şi o luă în altă 
parte a trupului. Următorul îl lovi sub ochi şi-i pătrunse în 
cap. Ultimul glonţ trecu printre Moore şi un om care stătea 
pe e bancă. Cum e lesne de bănuit, omul îşi aduse deodată 
aminte că are treburi ce nu suferă amânare, în altă parte şi 
ieşind, dădu nas în nas cu George Ives, care era cu pistolul 
în mână, urmat de Reeves, echipat la fel pentru curmarea 
neînțelegerilor. 

Probabil că pentru cetăţenii unor tărâmuri mai aşezate ar 
părea cu totul nefiresc faptul că în timpul acesta în saloon 
un bărbat se bărbierea şi nici el, nici frizerul nu şi-au 
întrerupt treaba - obişnuinţa e totul, iar aici duelurile sunt 
un obicei înrădăcinat. 

Ives şi Reeves l-au luat fiecare pe Plummer de câte un 
braţ şi au pornit-o în josul străzii, întrebându-l din mers: 

— Puii ăştia nevolnici de căţea au să te spânzure? 

In timpul ăsta, Hank Crawford lua masa cu L.W. 
Davenport, din Bannack; stătea cam prost cu sănătatea. 
Gazda intră în cameră şi spuse că un om fusese împuşcat 
într-un saloon, undeva în partea de sus a târgului. Crawford 
se duse de îndată încotro se îmbulzea mulţimea şi văzu că 
teama oamenilor faţă de aceşti ticăloşi era atât de mare, 
încât nimeni nu îndrăznise nici măcar să ridice capul 
muribundului. Hank spuse cu voce tare că un om în halul 
acela nu putea fi lăsat în voia soartei şi întrebă: „Nu e 
nimeni aici care poate să-l ducă la el acasă?”. Câţiva 
răspunseră că n-au unde, la care el le-o întoarse spunându- 
le că nici el n-avea unde, dar o să-i găsească totuşi un loc. 
Şi, ajutat de alţi trei, l-a cărat la gazda lui şi a trimis după 
doctor. 

Nenorocitul a mai trăit vreo trei ceasuri. Înainte de a muri 
l-a trimis pe Crawford la Plummer să-i aducă păturile pe 


24 


care le avea la el. Plummer l-a iscodit pe Crawford să afle 
ce-i spusese Jack despre el. Crawford i-a răspuns că „nimic” 
„E mai bine pentru el - a zis Plummer - că altfel l-aş fi 
împuşcat pe puiul acela afurisit de..., acolo, în patul lui” şi a 
repetat apoi cu insistenţă de mai multe ori aceeaşi 
întrebare. Apoi, la numeroasele sale întrebări şi ale 
celorlalţi în legătură cu relaţiile pe care le avea Cleveland, 
el le-a spus: „Sărmanul Jack, n-are prieteni. Acum l-a ajuns 
ghinionul, dar cred că are să-l înfrunte.” Crawford s-a 
îngrijit să fie îngropat creştineşte şi din clipa aceea şi-a dat 
seama că Plummer l-a însemnat pe răboj ca să-i facă felul, 
temându-se ca nu cumva vreunul din secretele pe care le 
deţinea Cleveland să nu iasă la iveală, fiindcă ştia destul de 
bine că atunci avea să fie spânzurat la prima ocazie. 

In legătură cu crima asta, e vreme nu s-a luat nici o 
măsură. Era nevoie de o seamă de fărădelegi strigătoare la 
cer care să-i îmboldească pe cetăţeni să întreprindă prima 
parodie timidă de dreptate. Încă de pe timpul întemeierii 
aşezării, schimburile de focuri, duelurile, sudălmile erau 
ceva obişnuit, de fiecare zi, în Bannack şi fuseseră comise 
multe nelegiuiri al căror şir nu s-a mai păstrat. Şi poate sluji 
drept pildă pentru îngăduinţa şi uşurinţa ce domnea pe 
acele vremuri schimbul de gloanţe dintre George Carrhart 
şi George Ives, în toamna lui 1862-63. Stăteau de vorbă 
amândoi pe o uliţă, lângă cabana lui Carrhart. Treptat, se 
pare că au început să se mânie şi s-au despărţit, Ives 
strigând cât îl ţinea gura: „Afurisit să fii tu, am să te 
împuşc” şi a dat buzna într-o băcănie să-şi ia revolverul. 
Carrhart a intrat în cabană şi a ieşit primul în stradă, 
ţinându-şi pistolul lipit de corp, cu ţeava în jos. S-a arătat şi 
George Ives, dar, uitându-se din greşeală în altă direcţie 
după Carrhart, s-a întors cu spatele la el, oferind astfel 
adversarului său prilejul de a-l împuşca pe la spate, dacă 
acesta avea de gând să o facă. Carrhart a stat neclintit 


25 


până ce lves s-a întors cu faţa la el, pândindu-i atent 
mişcările. In clipa când Ives l-a zărit, a tras o sudalmă şi, 
ridicând pistolul, a slobozit un foc, dar şi-a greşit ţinta cam 
cu vreun deget, glonţul lovind peretele casei, alături de 
care stătea adversarul său. Primul foc al lui Carrhart a fost 
un rateu; al doilea glonţ al lui Ives a lovit în pământ; al 
doilea foc al lui Carrhart a ţâşnit drept în faţa lui Ives, dar 
nu l-a atins, glonţul trecând la un fir de păr de el. Carrhart 
dădu buzna în cabană şi, îndreptând arma spre adversar, 
trase Ives îi întoarse darul în acelaşi fel. Şi au continuat aşa 
până ce Ives s-a trezit cu revolverul gol, Carrhart mai având 
un foc. Când Ives a făcut stânga-mprejur ca să scape, 
Carrhart l-a împuşcat în spate, într-o parte Glonţul a ieşit 
prin partea cealaltă şi, lovind pământul, a stârnit praful 
dinaintea lui. Lui Ives nu-i era însă scris să moară de glonţ 
şi a luat-o la fugă în josul străzii. Ives înjura, făcându-şi 
adversarul laş „care împuşcă oamenii pe la spate”. Dar cei 
doi s-au împăcat şi au uitat cearta, iar Ives a stat restul 
iernii împreună cu Carrhart la ferma acestuia din urmă. 
Intâmplări neplăcute se petrec şi în cele mai armonioase 
„familii” şi iată un exemplu de „accident” obişnuit în viaţa 
târgului Bannack din această plăcută epocă Doctorul 
Binele, din Minnesota şi soţia sa, împreună cu domnul şi 
doamna Ehort şi oamenii lor. Stăteau liniştii în jurul focului 
de tabără, la Pârâul Lăcustei, când domnul J.M. Castner, 
socotind că o doamnă într-o situaţie atât de delicată ca 
doamna Binele avea nevoie de adăpostul unei locuinţe, s-a 
îndreptat spre tabără şi, aşezându-se şi el jos, le-a propus 
casa lui. Pentru care i s-a mulţumit cu politeţe, dar a fost 
refuzat de către doamnă pe motiv că totuşi carul lor era 
foarte bun şi comod. Abia a avut loc acest schimb de 
cuvinte, când. Trosc! Se auzi un revolver în uşa unui saloon 
şi un glonţ trecu atât de aproape de urechea lui Castner, că 
vreo două-trei zile i-a tot ţiuit. Se spune că şi-a schimbat 


26 


poziţia capului cu uluitoare iuţeală. Doamna Binele mai-mai 
să leşine, se tulbură foarte tare şi începu să tremure de 
spaimă. Castner se duse în local şi-l văzu pe Cyrus Skinner 
pe cale să-şi aşeze revolverul pe masă. Cerându-i în acelaşi 
timp unuia dintre jucătorii de cărţi să numere gloanţele 
rămase. Acesta, la început. Refuză, zicând că are treabă 
dar, în urma insistențelor, spuse, după ce făcu un grabnic 
control: „Păi nu-s decât patru” Skinner răspunse: „L-am 
băgat pe un tip de acolo în sperieţi”. Castner îi puse mâna 
pe umăr şi adăugă „Amice, mai-mai s-o împuşti pe doamna 
Binele” Skinnei declară că n-ar fi ucis niciodată o femeie 
„pentru nimic în lume” şi se jură că-şi închipuise că era 
vorba de o tabără de indieni, ceea ce, în ochii lui, n-ar fi fost 
decât 0 plăcută petrecere a timpului. Îl pofti pe Castner să 
tragă o duşcă, dar oferta lui generoasă fu refuzată. Probabil 
că glonţul îi stătea lui Castner încă în gât. Doctorul însă 
primi invitaţia. Aceste politeţuri erau ca o invitaţie din 
partea căpitanului către un ofiţer din subordine: „Nu eşti 
obligat, dar e musai”. 

Trebuie să introducem aici un episod care ilustrează o 
metodă uşoară de a achita datoriile, cum aminteşte şi 
Shakespeare... Aplicarea în practică a doctrinei în acest caz 
trebuie pusă pe seama lui Haze Lyons, din Munţii Stâncoşi, 
instituit cu de la sine putere drept harnic colector general al 
tuturor banilor şi bunurilor de valoare nu prea grele sau 
prea incomode de cărat la purtător sau de pus pe cal; şi nu 
îngăduia pentru asta un răgaz prea îndelungat. Părintele 
regelui spune: 

„Când datoria ajunge să te-apese şi nu o poţi plăti, 

Tu şterge-o cu un burete, nu costă mai nimic”. 

In loc de buretele de care se vorbeşte mai sus, într-o 
situaţie ca cea care urmează, se foloseşte de obicei 
revolverul, ce slujeşte cât se poate de bine acestui scop, 
ştergând ori datoria, ori pe creditor, după cum dictează 


27 


împrejurările. 

Haze Lyons datora nişte bani pentru găzduire unui 
cetăţean din Bannack, care a aflat că datornicul câştigase 
cu o noapte înainte trei sute sau patru sute de dolari la joc, 
aşa că i-a cerut datoria. Acesta i-a răspuns: „Ascultă, pui de 
căţea, dacă mi-i mai ceri vreodată, am să fac să-ţi iasă pe 
nas!”. Creditorul, cu mărinimie, s-a ferit să-i mai adreseze 
astfel de cereri neplăcute şi cei doi nu s-au mai întâlnit 
după aceea faţă în faţă decât la spânzurătoare, unde Haze 
şi-a ispăşit multele sale păcate. 

Următoarea întâmplare este pilduitoare pentru unul 
dintre multele feluri de a-ţi arăta nemulţumirea faţă de 
stilul cuiva în relaţii de afaceri. Buck Stinson era chezaş 
pentru datoria unui prieten care a şters-o, dar a fost urmărit 
şi adus înapoi. Un puştan obraznic s-a apucat de nişte 
năzdrăvănii de-ale lui şi omul în supravegherea căruia era - 
tocmai cel căruia i se datorau banii - se răsti la copil şi-i 
spuse să plece acasă. Buck pe dată se amestecă în treabă, 
spunându-i omului că n-avea nici un drept să certe băiatul. 
Dar când îl auzi pe celălalt răspunzându-i că e de datoria 
celui ce se îngrijeşte de copil să-l vegheze, Buck îşi scoase 
revolverul şi, băgându-l sub nasul cetăţeanului, îi spuse: 
„Afurisit să fii, că tot nu mi-e prea dragă mutra ta” şi era pe 
cale să tragă, când acesta din urmă îi apucă revolverul de 
țeavă şi-l îndreptă în sus. Se stârni încăierare şi, văzând că 
nu putea să tragă, Stinson smulse revolverul din mâna 
adversarului său şi-l lovi puternic peste grumaz, dar nu 
reuşi să-l doboare. Când se băgă şi barmanul, Stinson îi 
dădu drumul potrivnicului său. 

Se jură că avea să-l împuşte, însă a fost potolit. Omul 
fiind astfel prevenit, o luă iute spre casă, cât îl ţineau 
picioarele, ba chiar oleacă mai repede şi-şi puse la brâu 
revolverul şi cuțitul. Pe care le purtă apoi timp de 
cincisprezece zile... 


28 


Amploarea fărădelegii şi disprețul total faţă de o viaţă de 
om, ceea ce-i caracteriza pe ticăloşii care se adunaseră în 
această vreme la Bannack, vor ieşi în evidenţă în istorisirea 
primului „conflict cu indienii”. Dacă nici aceste fapte nu 
îndreptăţeau formarea unui comitet de vigilenţă în 
Montana, atunci Domnul aibă-i în pază pe nepoţii unchiului 
Sam când se aventurează dincolo de Mississippi, în căutare 
de noi terenuri aurifere. 

In martie 1863, Charles Reeves, proeminent „funcţionar 
din St. Nicholas”, cumpără femeia unui cioban indian, dar 
aceasta refuză să rămână la el, pe motiv că, se purta urât 
cu ea, drept care se întoarse la tribul ei, care-şi avea tabăra 
pe o înălţime, la sud de Sălaşul lancheului, la vreo cincizeci 
de iarzi de uliţa principală. Reeves se duse după ea şi 
încercă s-o silească să vină înapoi cu el, dar când a vrut să 
folosească forţa, a intervenit unul dintre bătrânii şefi. Cei 
doi s-au încăierat, Reeves, cu un efort, s-a smuls din 
mâinile lui, l-a izbit cu pistolul şi în încăierare s-a descărcat 
un glonţ, dar fără urmări. 

In seara următoare, Moore şi Reeves, beţi, au intrat în 
saloonul lui Goodrich şi au pus pe tejghea două arme de 
vânătoare cu câte două ţevi şi patru revolvere, spre marea 
stânjeneală a patronului, care, bănuim, în acel moment şi- 
ar fi vândut foarte ieftin prăvălia, pe bani gheaţă plătiţi pe 
loc, sau probabil că ar fi acceptat şi o ofertă avantajoasă „în 
rate”. In vreme ce beau mai departe, cei doi se grozăveau 
că lor nu le era frică de nimeni, chiar dacă albii nevolnici 
din Sălaşul lancheului se temeau de indieni şi că îndată 
aveau „să stârnească tămbălăul”. Luându-şi armele, s-au 
dus în spatele caselor din dreptul taberei şi, ochind, traseră 
asupra unui cort. Rănind un indian. S-au întors apoi în 
saloon şi au mai ras câte trei rânduri de pahare, fălindu-se 
cu isprava lor; întovărăşiţi de William Mitchell. Din 
Minnesota şi de încă doi acoliţi, s-au dus înapoi, hotărâți să- 


29 


şi desăvârşească opera criminală. Cei trei pomeniţi mai sus 
au lansat cu bună ştiinţă asupra cortului o salvă ucigătoare. 
Mitchell, care avea pe o ţeavă a puştii plumb de o uncie, iar 
pe cealaltă alice de vânat mare, a ucis un franţuz, pe nume 
Brissette, care venise în fugă să afle pricina primei salve de 
împuşcături, plumbul lovindu-l în frunte, iar alicele în alte 
zece locuri. Au fost ucişi, de asemenea, un şef indian, un 
băieţel şchiop şi un prunc, iar numărul celor răniţi nu s-a 
mai stabilit cu precizie niciodată. John Burnes a scăpat, cu 
degetul mare de la o mână frânt, iar un altul, pe nume 
Woods, a fost rănit în pântece, rană de pe urma căreia nici 
până acum nu s-a înzdrăvenit ca lumea. Şi aceşti doi 
nenorociţi veniseră, ca şi Brissette, să vadă ce era cu 
împuşcăturile şi strigătele indienilor. Când ucigaşilor li s-a 
spus că omorâseră nişte albi, Moore a răspuns cu mult sang 
froid”: „Pe puii aceia afurisiţi de căţea nu i-a poftit nimeni 
acolo”. 


7 Sang froid - Sânge rece (în limba franceză, în original). (n.t.), 


30 


CAPITOLUL VI 
Procesul 


Acest masacru groaznic, pus la cale fără nici o provocare, 
a stârnit indignarea cetăţenilor şi, a doua zi dimineaţă, s-a 
întrunit o adunare a populaţiei ca să se ia măsuri pe plan 
local. Auzind de asta, Charley Moore şi Reeves au pornit-o 
pe jos în zorii zilei, către Crotalul, Henry Plummer, fiind 
călare, le-a luat-o înainte. Atunci, în jurul târgului s-au 
aşezat oameni de pază pentru a împiedica orice fugă şi au 
fost chemaţi voluntari pentru urmărirea criminalilor. Domnii 
Lear, Higgins, O.J. Rockwell şi Davenport le-au luat de 
îndată urma şi i-au ajuns în locul unde se ascunseseră - 
într-un desiş lângă pârâu. Ziua începuse să pălească şi se 
lăsă un frig cumplit când sosiră şi întăririle; după aceea 
fugarii ieşiră din desiş, se dădură prinşi şi fură duşi înapoi la 
Bannack. 

Plummer fu judecat şi achitat, ţinându-se seama că 
Cleveland îl ameninţase. Mitchell fu surghiunit, dar se aţinu 
ascuns prin împrejurimile aşezării, de care de fapt niciodată 
nu s-a îndepărtat prea mult. Apoi au fost judecaţi Reeves şi 
Moore. Domnul Rheem făgăduise, cu o seară înainte, să 
conducă acuzarea, iar judecătorul Smith să-şi asume 
răspunderea apărării, când deodată, în dimineaţa 
procesului, domnul Rheem dădu de veste că fusese angajat 
pentru apărare. În felul acesta, cetăţenii au rămas fără un 
om al legii sau un procuror. În cele din urmă îşi asumă 
răspunderea cazului domnul Coply, dar, nefiind prea 
înzestrat în direcţia asta, n-a prea avut succes ca acuzator. 
Domnul Hoyt, din St. Paul, a fost ales judecător în proces, 
iar Hank Crawford - şerif. Datorită felului deosebit în care 


31 


era împărţită opinia publică, părea aproape imposibil să se 
aleagă un juriu imparţial de prin împrejurimi, aşa încât s-a 
trimis un mesager la Canionul lui Godfrey - unde N.P. 
Langford, R.C. Knos, A. Godfrey şi alţii se apucaseră să 
ridice un gater - invitându-i pe aceştia să vină la Bannack şi 
să formeze juriul... Adunarea cetăţenilor număra vreo cinci- 
şase sute de oameni cărora li se puse întrebarea: prizonierii 
să fie judecaţi de mulţime sau de un juriu ales? Câţiva 
oameni de vază au pledat pentru prima propunere. N.P. 
Langford şi alţi cetăţeni de frunte au susţinut cealaltă 
propunere, subliniind necesitatea unui juriu. După mai 
multe ceasuri de discuţii a fost ales juriul şi a început 
procesul. La încheierea prezentării dovezilor şi a 
dezbaterilor, cazul a fost trecut juriului, fără nici o sentinţă. 
Judecătorul i-a mai informat pe juraţi că, de aveau să-i 
găsească pe prizonieri vinovaţi, trebuiau să-i şi condamne. 
După primul scrutin, voturile erau astfel: pentru 
condamnarea la moarte - un vot, împotrivă - unsprezece. 
Problema vinovăţiei arestaţilor nu admitea nici o îndoială. 
Numai N.P. Langford a votat pentru sentinţa condamnării la 
moarte. In cele din urmă, seara târziu, judecătorului i s-a 
înmânat sentinţa pecetluită: surghiunul şi confiscarea 
averii. Moore şi Reeves erau surghiuniţi din ţinut, dar li se 
îngăduia să rămână la Deer Lodge până când puteau 
traversa munţii. 

Dimineaţa, curtea s-a întrunit din nou şi judecătorul a 
informat mulţimea că a primit hotărârea juriului pe care 
acum o înmâna primului jurat ca s-o citească. În consecinţă, 
domnul Langford o citi cu voce tare. 

Din acea clipă, prietenii lui Moore, Reeves şi Mitchell şi- 
au arătat pe faţă sentimentele de duşmănie înverşunată 
faţă de toţi cei care aveau legături cu procesul. 

In timpul procesului, tot felul de oameni primejdioşi se 
arătau, gravându-se, în spaţiul rezervat judecătorului şi 


32 


juraţilor, dând glas unor ameninţări foarte străvezii pentru 
toată lumea, cum ar fi: „Aş vrea să văd şi eu juriul acela 
afurisit care va cuteza să-l spânzure pe Charley Reeves sau 
pe Bill Moore” etc., etc., ceea ce, fără îndoială, a avut în 
ochii juriului tot atâta greutate cât dovezile procesului. 
Majoritatea juraţilor au acceptat, ca un fel de justificare, 
pretextul oferit de arestaţi că indienii omorâseră nişte albi, 
prieteni de-ai lor, în '49, pe când se îndreptau spre 
California. Dar adevărul e că tremurau pentru vieţile lor şi 
trebuie spus că nu fără temei. 

Pe seama acestui verdict trebuie pusă creşterea 
agresivităţii acestor oameni periculoşi. Erau convinşi că 
lumea se temea de ei. Dacă problema ar fi fost lăsată în 
mâna vechilor californieni sau a minerilor cu experienţă, 
Plummer, Reeves şi Moore ar fi fost spânzurați, în felul 
acesta fiind împiedicată multă vărsare de sânge şi multe 
suferinţe. Tâlharii nu s-ar fi putut aduna în bandă. 


33 


CAPITOLUL VII 
Plummer versus Crawford 


Crawford, care a fost numit şerif la procesul lui Moore şi 
Reeves şi-a cerut demisia în două sau trei rânduri, dar a 
fost convins de către prietenii săi, care au folosit cele mai 
serioase argumente să-şi continue slujba. l-au promis că 
vor fi alături de el în exercitarea atribuţiilor, că o să-l 
plătească, pentru timpul şi banii pierduţi. Crawford a 
vândut armele luate de la Plummer, Reeves şi Mitchell 
pentru a acoperi cheltuielile. 

Dar sentimentele mulţimii sunt schimbătoare şi nesigure 
ca nisipul mişcător. Îndată după cele relatate, „bătrânul 
Tex”, unul din bandă, a reuşit să convoace o adunare a 
minerilor şi, în cadrul acesteia, s-a hotărât să se înapoieze 
tâlharilor armele, Plummer şi Tex reclamându-le drept 
bunuri ale lor. Şeriful a fost nevoit să se ducă şi să le aducă, 
plătind în acelaşi timp toate angaralele, pe listă fiind 
trecute şi cheltuielile pentru găzduirea arestaţilor. Pentru 
toate aceste servicii nu i s-a plătit niciodată nici un cent... 

Când a fost omorât, Cleveland avea trei cai. Unul dintre 
ei era la o fermă, la Bannack, iar ceilalţi doi erau la vale, la 
Big Hole. Crawford a convocat două întruniri şi a fost 
împuternicit să confişte averea lui Cleveland şi s-o vândă 
pentru a-şi acoperi cheltuielile... Aşa că se duse la bătrânul 
Tex, care-i spuse că Jack Cleveland avea un tovarăş, pe 
nume Terwillinger (tot din bandă), care lipsea pe moment 
şi-l sfătui să nu ia lucrurile până nu se întorcea şi acesta. 
Într-una din zile, Crawford trebuia să se ducă la Beaverhead 
şi a vrut să ia unul din cai, dar Tex i-a spus că nu făcea 


34 


bine. O zi sau două mai târziu, Crawford a văzut calul cu 
pricina prin târg şi întrebându-l pe Tex dacă nu cumva 
acela era dobitocul lut Cleveland, acesta i-a spus: „Nu, nu-i 
acela”. Dar Crawford, îndoindu-se de spusele lui, îl iscodi pe 
un altul, de care era convins că ştia totul despre tărăşenia 
aceea şi află că lucrurile stăteau cum bănuise el şi că 
fermierul îi dăduse lui Tex calul ca să-l folosească în 
călătoria pe care o plănuia pentru a-l întâlni pe Terwillinger. 
Crawford îi porunci să ducă înapoi calul şi-i spuse că nu 
dorea să mai fie dat nimănui. Omul îl duse înapoi, aşa cum i 
se poruncise. După ce împricinaţii fură surghiuniţi, Plummer 
se duse la fermă, luă calul, îl încălecă şi porni să-i petreacă 
pe condamnaţi afară din oraş. Apoi îl aduse înapoi. 
Crawford, care răspundea de cal, îl întrebă pe Hunter dacă 
Tex fusese cel care-l luase. Acesta-i răspunse că nu. 

In seara următoare, Crawford, împreună cu nişte prieteni 
de-ai lui, se duse la prăvălia brutarului să bea ceva şi acolo 
se întâlni cu Plummer, care-l acuză că poruncise să nu i se 
dea calul nici lui, ceea ce Crawford negă, spunând că nici 
nu-i pomenise numele. Hunter, fiind chemat de Plummer, 
întări această afirmaţie. Ba mai mult, mărturisi că se 
gândise că, deoarece Plummer îl omorâse pe Cleveland, nu 
se cădea să dorească a-i lua şi banii şi bunurile. Plummer 
declară atunci că Bill Hunter nu mai cuteza să susţină ceea 
ce-i spusese, după care părăsi localul. Îl provocase pe 
Crawford să rămână de faţă la mărturia lui Hunter, sperând 
să se iste ceartă şi să-l împuşte. Crawford primi provocarea 
şi, înconjurat de prietenii săi, care stăteau cu mâinile pe 
pistoalele de şase focuri, aşteptă să vadă ce avea să facă 
acesta: dacă Plummer ar fi mişcat un deget spre pistol, ar fi 
fost un om mort pe loc şi ştiind asta s-a potolit. 

A doua zi îi trimise vorbă lui Crawford, printr-un bătrân 
miner, că fusese greşit informat şi că voia să-l întâlnească 
întocmai ca pe un prieten. Acesta îi răspunse că fusese 


35 


jignit fără motiv şi că, de voia să-l vadă, trebuia să vină el 
în persoană, fiindcă n-avea de gând să primească scuze 
printr-un mijlocitor. Plummer îi trimise lui Hank vorbă de 
vreo două-trei ori, în acelaşi fel şi primi acelaşi răspuns, 
până când, în cele din urmă, câţiva băieţi au reuşit să-i facă 
să se întâlnească şi să-şi strângă mâinile, Plummer 
declarând că dorea să-i fie prieten toată viaţa. 

Câteva zile mai târziu, Hank se afla din întâmplare într-un 
saloon, dăscălindu-l pe unul care stârnise o încăierare, 
când, un individ cu o mutră dubioasă, se făcu la el şi-l 
întrebă despre ce tot vorbea. Hank îi răspunse că nu era 
treaba lui. Omul replică, provocându-l la duel cu pistoalele. 
Hank spuse: „Cu pistolul nu prea ai şanse la mine”. 
Individul insistă să se bată cu pumnii. Hank încuviinţă şi, 
văzând că individul n-avea centură de arme şi-o scoase şi el 
pe-a lui, lăsându-şi pistolul în toc şi o puse pe tejghea. 
Omul se trase înapoi, într-un ungher întunecat, iar 
Crawford, ducându-se spre el, îl plesni peste obraz. Acesta 
îndreptă asupra lui Crawford un pistol de şase focuri pe 
care-l ţinuse ascuns, dar Hank fu mai iute şi, punându-i o 
mână în gât, îl apucă de mână cu cealaltă şi-l dezarmă. 
Plummer trecu de partea individului şi amândoi se munciră 
să-i smulgă lui Hank pistolul. Totuşi Hank şi Harry Flegger 
reuşiră să păstreze pistolul, în ciuda eforturilor celorlalţi, 
Harry îşi conduse prietenul afară, spunându-i: 

— Hai Hank, aici nu-i de tine; sunt puşi să te ucidă. 

Apoi îl însoţi până acasă. Proprietarul localului i-a spus 
după aceea lui Crawford că totul fusese un complot. Se 
pusese la cale să fie momit afară ca să se dueleze cu 
pistoalele, iar acolo banda prietenilor lui Plummer, înarmaţi 
cu arme cu două ţevi, urmau să-l împuşte îndată ce se 
arăta. 

Câteva zile, lucrurile au decurs normal, până când Hank 
şi-a dat seama că trebuia să se ducă la Deer Lodge, după 


36 


nişte vite. Plummer i-a spus că şi el trebuia să plece la 
Benton. Hank a încercat să-l facă să mai aştepte o zi două 
şi aveau să meargă împreună, dar Plummer pornise 
împreună cu George Carrhart, încă de luni dimineaţă, 
înainte ca lui Hank să-i fi fost adus calul de la câmp. După 
ce-au fost aduşi caii, Hank descoperi că îl reţineau nişte 
treburi personale, aşa că-l trimise pe măcelar în locul său. A 
doua zi, văzând că Hank nu mai plecase, Plummer se opri la 
Big Hole, apoi se întoarse. Mai apoi Hank află că Plummer 
pornise de trei cri ca să-l prindă pe drum, dar din fericire 
nu-l găsise. 

În cursul săptămânii, Bill Hunter veni la Hank şi pretinse 
că acesta ar fi zis ceva împotriva lui. Hank, când auzi asta, 
îi spuse că el ştia ce cloceşte în mintea lui şi adăugă! „Dacă 
pofteşti ceva, ţi se poate împlini voia îndată”. Văzând că 
„Nu-i poate lua piuitul” - cum se spune în munţi - şi că nu-l 
putea intimida, Bill se răsuci pe călcâie şi o şterse şi de- 
atunci nu i-a mai adresat lui Hank nici o vorbă. 

Duminica următoare, Plummer se arătă în saloonul unde 
Hank stătea la taifas cu George Purkins şi, adresându-i-se 
acestuia din urmă, îi spuse: 

— George, vezi că trebuşoara aceea dintre tine şi Hank 
trebuie rezolvată odată. 

Hank replică: 

— Păi nu prea ştiu despre ce e vorba - şi începu să râdă. 

Plummer adăugă: 

— N-ai de ce râde, fir-ai afurisit să fii! Trebuie s-o 
rezolvaţi odată. 

Întorcându-se spre Purkins, declară că el şi Crawford ar fi 
afirmat că el umblă după o indiancă şi că încercase să-i 
facă ochi dulci Catharinei. Începu să-l înjure pe Purkins în 
toate felurile, spunându-i să iasă „afară”, fiindcă era „un 
pui fricos de căţea”. Declară apoi sus şi tare că putea să-i 
radă şi pe el şi pe Hank Crawford. George îi răspunse că el 


37 


era un om paşnic nu un bătăuş şi că n-avea de gând să iasă 
în stradă cu oricine. Plummer îl provocă în acelaşi fel şi pe 
Hank, care-i răspunse că nu-i era teamă să iasă în stradă să 
se înfrunte cu nimeni, dar că, după părerea lui, omul nu era 
făcut ca să-şi înspăimânte semenul. Plummer îi spuse 
„haide” şi o porni înaintea lui Hank spre stradă. Hank îl 
urmă îndeaproape, cu ochii în patru tot timpul. 

Plummer îi spuse deodată: 

— Scoate pistolul! 

Hank refuză, zicând: 

— Nu scot nici un pistol. N-am scos niciodată pistolul ca 
să ameninţ un om şi nu vei fi tu primul la care să-l scot. 

Apoi propuse să se lupte în oricare alt fel. 

— Eu nu-s un pistolar grozav - adăugă el - şi nu te-ai fi 
gândit la pistol dacă n-ai fi fost sigur de izbândă. 

Plummer spuse: 

— Dacă nu scoţi pistolul, te împuşc ca pe-un câine. 

Hank îşi puse liniştit mâinile pe umerii lui şi, privindu-l 
adânc în ochi, rosti încet şi rar: 

— Dacă asta ţi-e pofta, cu cât o faci mai repede, cu atât 
mai bine pentru tine şi, întorcându-i spatele, plecă. 

Plummer nu îndrăzni să tragă fără ca mai întâi să işte un 
scandal, ştiind că altfel era bun de spânzurătoare. In timpul 
ciorovăielii redate mai sus, Hank se aţinuse aproape de 
Plummer, gata să se ia la trântă cu el şi la bătaie, în cazul 
când ar fi scos pistolul, ştiind foarte bine că omul acela era 
cel mai iute şi mai dibaci pistolar din munţi şi de-ar fi primit 
provocarea lui, cu mult înainte de a pune el mâna pe 
revolver, ar fi fost ciuruit de trei sau patru gloanţe. La 
despărţire, fiecare a înţeles cât se poate de bine ce-i în 
mintea celuilalt. S-au privit adânc în ochi. Erau oameni ai 
muntelui şi fiecare citise pe fata adversarului: „Ori te ucid 
eu, ori mă ucizi tu”. Plummer socoti că Hank l-a înţeles şi 
că-şi dădea seama că unul din doi trebuia să moară. 


38 


Hank se duse drept la gazda lui şi, luându-şi arma cu 
două ţevi, se pregăti să o pornească în căutarea lui 
Plummer, cu gând să-l ucidă de îndată ce avea să-l 
zărească. Era cât se poate de conştient că orice încercare 
de împăcare ar fi fost socotită drept laşitate, iar moartea lui 
ar fi fost o problemă secundară, depinzând numai de 
calitatea muniției lui Plummer. Dar s-au băgat nişte prieteni 
şi Hank n-a putut porni decât după plecarea lor, seara 
târziu. 

Şi fiindcă veni vorba, oare nu e cât se poate de curios că 
un om, care are şi nişte prieteni, dacă se trezeşte în situaţia 
de a se bate, pomeniţii amici, în loc să-l încolţească pe 
adversar, se apucă şi-l ţin pe el şi se luptă cu prietenul 
până îl sleiesc de puteri, dând prilej duşmanului să-l 
lovească tocmai când se află în mâinile săritorilor săi 
sprijinitori? 

„„„Hank începu să-l vâneze cu stăruinţă pe Plummer, care 
se îndeletnicea şi el cu acelaşi lucru, dar nu le-a fost dat să 
se întâlnească. A doua zi dimineaţă, prietenii lui Hank s-au 
străduit să-l convingă să rămână în casă până la amiază, 
însă n-a fost chip. Ştia ce avea de făcut şi că, într-un fel sau 
altul, lucrurile trebuiau limpezite. l-a ajuns la ureche că 
Plummer se pregătea să părăsească târgul, ceea ce-l puse 
pe dată în gardă. Era limpede că încercau să-l 
îmbrobodească şi să-l împingă spre o fatală lipsă de 
prevedere. 

Luându-şi revolverul, se duse în târg, la un prieten - Buz 
Caven. Împrumută de la el o puşcă pentru a fi gata să 
înfrunte orice situaţie dificilă. După ce aşteptă o vreme, se 
duse la prăvălia unui măcelar; rămase înăuntru şi-l văzu pe 
Plummer de mai multe ori. Dar întotdeauna avea pe cineva 
lângă el, aşa că Hank nu putea să tragă fără a pune în 
pericol şi viaţa altuia. 

În cele din urmă. Plummer se făcu nevăzut, dar trimise 


39 


un om să mijlocească o împăcare şi să i transmită din 
partea lui mesajul de a se întâlni ca nişte cunoscuţi el n- 
avea să-i vorbească lui Crawford, lui Crawford nu trebuia 
să-i adreseze un cuvânt. Hank era însă prea hărşit cu 
treburi de astea ca să cadă în cursă îi trimise răspuns lui 
Plummer că deoarece îşi încălcase odată făgăduiala, 
cuvântul lui de onoare era vorbă în vânt, că ori unul, ori 
altul trebuia să plătească sau să plece. 

Un prieten de al lui Hank veni şi-i spuse că se pusese la 
cale să-l împuşte dintr-o casă de peste drum îndată ce avea 
să se arate în uşa locuinţei sale. Hank se feri să iasă în uşă, 
dar pe la amiază, o doamnă, proprietara unui restaurant, îl 
chemă să vină la o ceaşcă de cafea. Se duse fără armă. Pe 
când îşi sorbea cafeaua, apăru şi Plummer, înarmat cu o 
armă cu două ţevi şi începu să patruleze de cealaltă parte a 
străzii, pândind un moment prielnic să tragă. Un prieten, 
Frank Roy, îi aduse şi lui Hank o puşcă. Acesta îl şi luă la 
ochi pe Plummer şi trase. Glonţul îi zdrobi osul mâinii. 
Prietenii se strânseră în jurul lui, iar el le spuse: 

— M-a împuşcat un pui de căţea. 

Apoi fu dus de-acolo. li trimise lui Hank provocarea de a 
se întâlni după cincisprezece zile, dar acesta nu dădu 
atenţie mâniei unui om cu mâna frântă. După vreo două 
zile, pe când Hank se afla în prăvălia lui Meninghall, intră şi 
George Carrhart. Hank îi citi în ochi parşivenia, se duse 
lângă el îndată şi-i spuse: 

— Hei George, ştiu ce cauţi. Te sfătuiesc să nu faci 
mişcări prea iuți. 

Stickney se duse lângă el de cealaltă parte şi-i repetă 
avertismentul. După o vreme, mărturisi că venise să-l 
ucidă, dar, ascultând relatarea lui Hank, îşi desfăcu haina 
şi-i arătă pistolul înfipt la îndemână, în cingătoarea 
nădragilor, declarând în acelaşi timp că voia să fie prieteni. 

Se puse pe picioare altă ceată care să vină să-l împuşte 


40 


pe Crawford, dar nici aceasta nu reuşi să-şi ducă la 
îndeplinire intenţiile. Auzind toate astea, câţiva cetăţeni se 
oferiră să-l împuşte sau să-l spânzure ei pe Plummer, dacă 
venea şi Crawford cu ei, dar el refuză, spunându-le că o să- 
şi poarte singur de grijă. La 13 martie o porni spre 
Winsconsin, mergând călare până la Fort Benton. Fu 
urmărit de trei bărbaţi, dar nici unul nu se apropie prea 
mult şi, ajungând la fluviu Crawford, luă vasul şi sosi teafăr 
acasă. Avea de gând să se întoarcă în toamnă; fraţii lui îi 
trimiseră bani de drum, dar diligenţa fusese jefuită şi toate 
scrisorile furate. Din nenorocire, banii lui împărtăşiseră 
soarta poştei. În ultima vreme, Crawford locuia la Virginia 
City, unde se întorsese nu demult după ce se căsătorise în 
State. 

Relatarea necazurilor acestui om am făcut-o numai 
pentru a arăta în ce stare se afla societatea care îngăduia 
punerea la cale, în mod făţiş, a unor asemenea fărădelegi şi 
care făcea necesare astfel de măsuri de apărare. 

Glonţul care-l lovise pe Plummer în mână alunecă la vale 
de-a lungul osului şi se opri la încheietură. După execuţia 
sa, glonţul fu găsit lustruit de continua frecare a 
încheieturii. Mina dreaptă cu care ţinea pistolul fiindu-i 
astfel vătămată şi nefolositoare pentru scopuri războinice, 
deşi braţul fusese salvat de priceperea unui ajutor de 
chirurg, Plummer se antrenă să scoată pistolul şi să tragă 
cu stingă şi a dobândit destulă abilitate, dar n-a atins 
niciodată precizia şi îndemânarea fatală a celeilalte mâini, 
pe care prefera s-o folosească chiar şi acum. 


41 


CAPITOLUL VIII 
Un pomelnic al fărădelegilor 


Şi altora care au avut cât de cât legătură cu acel proces 
de batjocură le-a mers cam prost, fiind pândiţi şi bătuţi 
câineşte. Domnul Ellis, principalul martor, era urmărit ori de 
câte ori se ducea sau se întorcea de la terenul lui aurifer şi, 
până la sfârşit, a fost nevoit să se întoarcă în State. A fost 
urmărit cale de vreo trei sute de mile, până la Fort Benton 
şi a scăpat cu viaţă din mâna următorilor lui numai luând-o 
furiş în josul fluviului şi ascunzându-se până ce vaporul a 
ajuns în dreptul lui şi atunci, ţâşnind din ascunzătoare, a 
strigat până s-a făcut auzit şi a fost luat la bord. 

N.P. Langford a fost în mod deosebit ţinta urii lor. Ei 
contaseră pe sprijinul său la proces pentru că fusese în 
favoarea unui juriu, dar când au văzut că a votat pentru 
condamnarea la moarte, au jurat să se răzbune pe el, ca şi 
pe un altul, un bun prieten de-al său. Acesta din urmă n-a 
mai putut să se ducă la lotul lui de lucru fără a avea la el o 
armă încărcată şi un revolver. La un moment dat, ticăloşii 
au pus la cale în toate detaliile un complot pentru 
asasinarea domnului Langford şi numai întâmplarea a dat 
în vileag pregătirile şi intenţiile lor şi conspirația a eşuat 
pentru că victima a fost înştiinţată la vreme de un prieten. 
Solidaritatea prietenilor celor doi bărbaţi - care 
îmbrăţişaseră cauza respectului faţă de ordinea din acea 
aşezare - era prea puternică pentru a fi înfruntată făţiş. 
Totuşi pluti deasupra lor în continuare pericolul de a fi luaţi 
pe nepregătite şi asasinați. 

Într-una din zile, pe când unul din prietenii lui Langford 
mergea fără griji pe Strada Mare, îl zări pe Plummer 


42 


apropiindu-se. Îndată îşi scoase de la brâu un cuţit de 
vânătoare şi începu să ascută o bucată de lemn pe care o 
ridicase de jos tocmai în acest scop. Curând ajunse faţă în 
faţă cu Plummer, care, uitându-se cu multă bănuială la 
armă, îl întrebă: 

— De ce, ori de câte ori te întâlneşti cu mine, ascuţi câte 
o bucată de lemn? 

Omul, aruncându-i o privire încruntată şi hotărâtă, îi 
răspunse de-a dreptul: 

— Domnule Plummer, ştii ce părere am despre dumneata 
şi prietenii dumitale şi n-am de gând să vă las vreodată să 
mă luaţi prin surprindere. Nu vreau să fiu împuşcat ca un 
câine. 

Văzând că Mitchell tot nu părăsise târgul, foarte mulţi 
cetăţeni au socotit că era culmea nedreptăţii să-i ţină pe 
Moore şi pe Reeves departe de aşezare, la Poarta ladului, 
unde zăpada căzută împiedica traversarea munţilor şi, într- 
o duminică, fu convocată o adunare a minerilor la care, prin 
vot, au fost iertaţi de pedeapsă, aşa că aceştia s-au întors 
înapoi. 

Înainte de asta s-a făcut o încercare de a jefui prăvălia lui 
Higgins şi Warden, de la Deer Lodge, dar proprietarii au 
aflat din vreme, reuşind să ascundă banii. 

Tâlharii jefuiră Expresul Walla-Walla. Treaba a fost 
condusă de Plummer şi se crede că la asta a dat o mână de 
ajutor şi Long John. Nu au fost descoperiţi de fapt niciodată 
cei care au fost amestecați în afacere. 

Un oarecare domn Davenport şi nevasta lui mergeau de 
la Bannack la Benton, cu gând să ajungă cu vaporul în 
Statele din est. În vreme ce prânzeau la Crotalul, dintre 
sălciile alături de care îşi aşezaseră tabăra, se arătă 
deodată un individ mascat în negru şi le ceru banii. Domnul 
Davenport îi spuse că nu are; tipul râse şi îi zise că avea 
nevastă-sa şi pe deasupra şi cât anume. Un uşor imbold al 


43 


coltului îndreptat spre capul lui Davenport făcu banii să iasă 
la iveală, iar omului i se porunci, sub ameninţarea pedepsei 
cu moartea, să nu se întoarcă de îndată la Bannack, ci să se 
ducă împreună cu soţia mai departe o bucată de drum. 
Davenport făgădui şi-şi ţinu cuvântul, după care se întoarse 
şi dobândi nişte bani de la oameni ca să iasă din 
încurcătură. Soţia lui merse mai departe şi ajunse 
nevătămată în State. Davenport n-a aflat niciodată cine l-a 
jefuit. 

Casa unui franţuz, pe nume Le Grau, care avea o brutărie 
şi o fierărie în spatele Străzii Mari, în Bannack, a fost 
călcată de hoţi. Au furat tot ce-au găsit, după care tâlharii 
au adunat perdelele grămadă şi au încercat să dea foc 
casei, dar n-au reuşit. Cea mai mare parte a banilor 
proprietarului erau din fericire ascunşi şi tâlharii nu i-au 
găsit. 

Am vorbit mai înainte de Geo Carrhart. Era un bărbat 
foarte arătos, cu multă şcoală şi se spune că fusese 
membru al unei adunări legislative de prin vest. Avea 
purtarea unui gentleman atunci când era treaz, dar o 
nenorocită înclinaţie către whisky îl distrusese. La beţie, o 
dată sau de vreo două ori o luase călare în sus şi-n jos pe 
stradă, cu puşca în mână, amenințând pe toată lumea. Faţă 
de un prieten era deosebit de generos, fiind în stare să-i 
dăruiască şi calul, dreptul asupra fermei sau orice altceva 
socotea că i-ar fi făcut trebuinţă. Slăbiciunea lui pentru 
băuturi tari l-a mânat însă într-o păcătoasă tovărăşie şi i-a 
adus moartea. 

În vreme ce dormea, într-o bună zi în saloonul lui 
Skinner, un tânăr numit Dick Sap, recunoscut drept un om 
cu mult curaj, juca pocher cu George Bonefield, un cartofor 
a cărui dragoste de bani îi depăşea respectul pentru cea 
de-a opta poruncă. Din dorinţa de a face culoare, acest isteţ 
fură o carte. Sap îl acuză pe loc că trişează, la care 


44 


pocheristul sări în picioare, scoase pistolul şi-l îndreptă 
asupra lui Sap, care era neînarmat. Un prieten îi oferi arma 
necesară şi cât ai clipi, Sap şi Bonefield traseră toate 
gloanţele, deşi, ciudat, fără nici un efect, cel puţin în ceea 
ce-i privea pe ei. 

In scurtă vreme, cearta s-a aplanat şi abia atunci se văzu 
că Toodles, câinele lui Buz Caven, care stătea sub masă, 
fusese lovit de trei gloanţe şi zăcea mort. Deodată 
geamătul lui Carrhart atrase atenţia şi, uitându-se la el, 
prietenii lui văzură că fusese împuşcat în măruntaie, din 
greşeală, de către Bonefield. Pe dată Moore îi strigă pe 
Reeves şi pe Forbes, care erau de faţă. 

— Băieți, l-au împuşcat pe Carrhart! Să-i ucidem! 

Şi ridicând pistolul, îl slobozi de două ori spre capul lui 
Sap. Sap ridică mâinile în sus, neavând nici o armă şi 
gloanţele fură atât de bine plasate, că-l răniră serios la 
degetul mic al unei mâini şi-l zgâriară la cealaltă. Bandiţii se 
porniră să-şi descarce armele la întâmplare în mulţimea 
care se trăgea înapoi. Un glonţ îl lovi pe un tânăr, Goliath 
Reilly, trecându-i prin călcâi; Bonefield fu lovit sub genunchi 
şi-şi simţi piciorul amorţit şi de nici un ajutor. Reuşi totuşi 
să se târască până la un loc mai ferit şi primi îngrijirile unui 
chirurg priceput; însă, refuzând să-i fie amputat piciorul, 
muri din cauza cangrenei. 

Ca dovadă a nesiguranţei în care se aflau viaţa şi 
bunurile oamenilor în locurile în care îşi făcuseră cartierul 
general nelegiuiţi ca Plummer, Stinson, Ray şi Skinner 
poate fi amintit următorul episod. 

Cam pe la sfârşitul primăverii lui '63, Winnemuck, 
căpetenia războinicilor Bannack, veni cu oamenii lui şi îşi 
aşeză tabăra pe un loc acoperit de desişuri cam la trei 
sferturi de milă mai sus de oraş. Skinner şi acoliţii lui 
organizară o adunare şi alcătuiră o bandă ca să atace şi să 
omoare tot tribul de indieni. Dar căpeteniile bandei s-au 


45 


îmbătat în aşa hal, încât oamenilor li se făcu ruşine şi, rând 
pe rând se împrăştiară până n-au rămas decât atât de 
puţini, că acţiunea a fost lăsată baltă. Intre timp, un metis l- 
a prevenit pe Winnemuck şi bătrânul, războinic cu 
experienţă, nu mai pierdu nici o clipă şi se pregăti să-şi 
primească musafirii cum se cuvine, îşi trimise femeile şi 
plozii în spate, iar pe cei trei sau patru sute de războinici îi 
aşeză în partea dreaptă a unui canion, astfel încât ar fi 
putut cu uşurinţă măcelări toată şleahta. Avea de gând s-o 
facă, de era atacat şi, în plus, voia să jefuiască târgul şi să-i 
ucidă pe toţi albii. Şi nu era o ispravă pentru care să fie 
nevoie de mari eforturi, iar dacă beţia nu le-ar fi zădărnicit 
nelegiuiţilor intenţiile lor criminale, acest plan ar fi fost 
înfăptuit. De fapt, cei care au fost mai apoi executaţi de 
către vigilenţi erau copţi pentru orice ticăloşie, fiind lipsiţi 
de teamă şi de Dumnezeu, nişte oameni de nimic şi spaima 
întregii obşte. 

In iunie, acelaşi an, veni vestea că Joe Carsigan, William 
Mitchell, Joe Brown, Smith, Indian Dick şi alţi patru au fost 
ucişi de indienii pe care-i urmăriseră ca să dobândească 
înapoi nişte vite; i-au ajuns pe indieni din urmă, au 
descălecat şi au tras asupra corturilor lor; când au terminat 
muniţia, i-au atacat indienii, i-au ucis pe toţi nouă şi le-au 
luat şi caii. 

Bătrânul Snag, o căpetenie care nutrea sentimente de 
prietenie faţă de albi, sosi la Bannack, cu tribul său, îndată 
după ce se răspândise această veste. Haze Lyons trase 
asupra unuia dintre indieni, cumnat cu Johnny Grant, la 
Deer Lodge, ca să-şi încerce revolverul, sau aşa într-o 
doară, sau din principiu, sau pentru a-i lua calul, nu se ştie 
din ce motiv. Mai mulţi cetăţeni, crezând că e o încăierare 
cu indienii, veniră în goană şi începură să tragă şi ei. 
Indianul sări jos de pe cal şi, aruncându-şi pătura din spate, 
fugi cât îl ţineau picioarele ca să-şi scape pielea, strigând 


46 


„Indian bun”. Un glonţ îl lovi în şold... Dar, deşi grav rănit, 
el urcă panta muntelui şi scăpă, strigând încă în vreme ce 
alerga „Indian bun, indian bun”, vrând să spună că era 
prieten al albilor. Caroll, un cetăţean din Bannack, creştea o 
fetiţă de indian şi bătrânul Snag îi făcu o vizită ca s-o vadă. 
Caroll, care fusese martor la împuşcăturile de care am 
amintit, alergă acasă şi-i povesti lui Snag, implorându-i pe 
el şi pe fiul lui să fugă şi să scape cu viaţă. Fiul alergă afară 
şi sări pe cal. Bătrânul Snag rămase în picioare în faţa uşii, 
pe marginea şanţului, rezemându-se de arma învelită într-o 
apărătoare de piele groasă. In mână ţinea lasoul şi vorbea 
cu fiica lui, femeia lui Jemmy Spencer, pe nume Catherine. 
Buck Stinson, fără să scoată o vorbă, veni până la patru 
paşi de el, scoase revolverul şi-l împuşcă într-o parte. 
Indianul ridică mâna dreaptă şi spuse: 

— Ah, nu, nu... 

Răspunsul fu un glonţ care-l lovi în grumaz, după care 
urmă replica bine amestecată cu înjurături: 

— Te-nvâăţ eu minte să mai ucizi albi! 

Apoi îl împuşcă în cap. Când sosi în fugă, atras de 
împuşcături, un alt om, indianul era mort. Caroll stătea în 
uşă şi striga: 

— Nu trageţi în casă, o să-mi omorâţi familia! 

Stinson se întoarse deodată asupra lui şi urlă o salvă de 
înjurături, cărora le-a pus vârf obişnuita expresie a 
bandliţilor: 

— Bagă-ţi minţile în cap sau îţi salt eu tărtăcuţa! 

Cyrus Skinner veni şi luă scalpul indianului. Ceata de 
indieni se împrăştie în fugă. Unul, care rămăsese în urmă, 
fiind rănit, se aruncă în pârâu, încercând să scape, dar fu 
ucis pe când se târa pe panta malului şi se prăbuşi printre 
sălcii. Şi acesta fu scalpat. Ceilalţi scăpară, iar fiul 
căpeteniei, strunindu-şi calul la oarecare distanţă, le făcu 
semne celor care-i uciseseră tatăl, provocându-i la duel, dar 


47 


când gloanţele începură să ricoşeze în pământ, în jurul lui, 
îşi smuci bidiviul şi o luă la fugă... 


48 


CAPITOLUL IX 
Primejdiile drumului 


În ziua de 14 a lunii noiembrie 1863, Sam. T. Hauser şi 
N.P. Langford s-au pornit către Statele din est, laolaltă cu 
şapte sau opt cărăuşi. Din cauză că s-au încurcat oarecum 
cu pregătirile şi au întârziat, n-au fost gata de drum la ora 
stabilită (ora două) şi, după multă insistenţă, au izbutit să 
convingă pe unul din cărăuşi să-şi amâne plecarea până la 
ora cinci, arătându-i că, de mergeau o parte din noapte, 
aveau să ajungă convoiul la Horse Prairie, unde făceau 
popas. Toate discuţiile astea au avut loc în prăvălia lui 
George Chrisman, unde-şi avea sediul şi Plummer, aşa încât 
toate planurile lor de plecare au fost ştiute de acest 
învederat ticălos. 

La Bannack, în acea după-amiază s-a răspândit vestea că 
s-a descoperit un filon de argint şi Plummer, a cărui şedere 
în Nevada i-a creat faima de cunoscător în materie de 
zăcăminte  argintifere, a fost chemat să examineze 
descoperirea. Plummer a fost invitat în mai multe rânduri 
să cerceteze cu atenţie diverse filoane şi niciodată nimeni 
nu s-a gândit că aceste plimbări ale lui erau de fapt pentru 
altceva decât pentru ceea ce se pretindea. Când lui 
Plummer i se transmitea că a fost descoperit „un filon de 
argint”, însemna că împrejurările reclamau prezenţa şefului 
bandei, de care era mare nevoie pentru a conduce vreo 
expediţie de jaf ce necesita o căpetenie iscusită şi care 
promitea, în schimb, o pradă bogată ca răsplată a izbânzii. 
Plummer se supunea totdeauna acestei chemări, aşa că şi 
de data asta a plecat din Bannack îndată după-amiază, 
luând-o înspre nord către Rattlesnake, dar după ce s-a 


49 


îndepărtat de târg şi-a schimbat drumul şi s-a îndreptat 
spre sud, către Horse Prairie. 

Inainte de a pleca din Bannack, i-a dăruit domnului 
Hauser un fular de lână, spunându-i că „o să-i prindă bine la 
drum, în nişte nopţi aşa de friguroase”. 

Cei doi domni nu şi-au terminat pregătirile de plecare 
decât la şapte şi jumătate seara şi, pe când ei plecau de la 
cabana lui Hauser, în marginea dealului, la sud de Bannack, 
s-au auzit deodată plescăitul făcut de un corp greu care 
cade în apă şi strigăte de ajutor. Cei care s-au dus la locul 
cu pricina au văzut că Henry Tilden, încercând să treacă 
şanţul de la Bannack, nu nimerise puntea şi se răsturnase 
în apă, calul venind peste el. După ce l-au scos de la 
strâmtoare, omul s-a dus drept la judecătorul (acum 
guvernatorul) Edgeston şi i-a adus la cunoştinţă că fusese 
jefuit de trei bandiți - unul din ei fiind Plummer - între 
Horse Prairie şi Bannack. După ce povesti împrejurările, se 
iscă multă îngrijorare în legătură cu soarta domnilor 
Langford şi Hauser, despre care toată lumea credea că 
porniseră la ora cinci pe acelaşi drum. 

Nevinovaţii călători, deşi nu ştiau nimic de cele 
întâmplate, erau cu ochii în patru. În dimineaţa aceea, 
Hauser îi împărtăşise prietenului său Langford bănuielile că 
erau supravegheați şi că aveau să fie urmăriţi de tâlhari, cu 
intenţia de a fi jefuiţi. Şi în vreme ce Langford îşi băga pe 
fiecare ţeavă a puştii câte o duzină de gloanţe de revolver, 
George Dart îl iscodi de ce-şi punea „atâta plumb pe 
ţeavă”, la care Langford îi răspunse că numai în noaptea 
aceea se putea întâmpla să aibă necazuri cu bandiții. Erau 
atât de siguri că se punea la cale un atac asupra lor, încât 
nu şi-au lăsat din mână puştile, cu cocoaşele trase, tot 
drumul până la Horse Prairie, cale de douăsprezece mile, 
dar n-au dat nici de urma tâlharilor care-l jefuiseră pe 
tânărul Tilden. 


50 


Plummer şi banda lui s-au gândit că, aflând de cele 
petrecute în cursul după-amiezii, călătorii nu s-au mai 
arătat şi că nu aveau să mai plece de loc în noaptea aceea. 

„„.E posibil ca Plummer, văzând că victimele pe care 
pusese el ochii nu se mai arătau, să se fi temut ca nu 
cumva cetăţenii din Bannack să fi pornit în căutarea 
tâlharilor care-l atacaseră pe Tilden şi să fi socotit mai 
prudent să se întoarcă acasă pe drumuri ocolite, ceea ce şi 
făcură. Un lucru e sigur: când bandiții s-au întors fără nici o 
scofală, Plummer s-a dus valvârtej la gazda lui Langford, s-a 
interesat dacă acesta plecase şi, primind un răspuns 
afirmativ, o porni îndată călare pe urmele lor. 

Alături de Langford şi Hauser, în car mai era şi un al 
treilea călător - un străin - care-şi trimisese aşternutul de 
dormit cu una din căruțele ce plecaseră la amiază şi acum, 
ajungând la popas, străinul văzu că ceilalţi drumeţi 
abandonaseră speranţa de a-l mai vedea sosind până 
dimineaţa şi vreo câţiva îi luaseră calabalâcurile de dormit 
şi se culcaseră. 

Ca să nu-i mai supere pe cei care dormeau, Langford îşi 
pofti tovarăşul de drum, care nu se simţea prea bine, să se 
culce în car împreună cu Hauser, iar el luă o învelitoare din 
piele de bizon şi-şi făcu şi el culcuş pe pământul gol, la 
sânul primitor al naturii. 

Era e noapte rece şi, trezindu-se îngheţat bocnă, 
Langford se sculă şi o porni mai întâi iute în sus şi-n jos pe 
lângă tabără ca să se mai încălzească. După o vreme îşi 
îndreaptă paşii spre pârâul ce curgea la vreo sută cincizeci 
de iarzi, dar având instinctul de prevedere al celor trăiţi în 
munţi, îşi luă cu el şi credincioasa armă cu două ţevi; 
cufundat în gândurile care-l purtau spre alte peisaje şi alte 
zile, o porni agale de a lungul apei care clipocea. 

Dar deodată fu trezit din reverie de un zvon de glasuri 
adus de vânt şi de binecunoscutul ropot de copite al cailor 


51 


în goană. Malul apei era mărginit de sălcii şi oferea 
adăpostul întunericului şi doar printr-o rarişte se putea 
vedea, de cealaltă parte a pârâului, câmpia odihnind 
netulburată în bătaia lunii. Trăgându-se lângă desiş, văzu 
patru călăreţi pe cale să străbată una din poteci în plin 
galop. Simţind instinctiv primejdia, trase cocoaşele armei şi 
merse pe urmele lor în josul pârâului, până într-un loc unde 
o spărtură în desişul ce mărginea apa de ambele părţi îi 
îngădui să-i vadă bine pe acei călăreţi ai nopţii; ieşi la 
vedere şi rămase cu puşca sprijinită în scobitura braţului, 
gata de folosit în orice clipă. 

Indată ce Langford ieşi din adăpostul sălciilor, călăreţii, 
simţindu-i prezenţa, se opriră câteva momente, apoi îşi 
continuară drumul în josul apei; hotărât să vadă până la 
capăt despre ce era vorba, în plus fiind la adăpostul 
desişului şi ştiind că tovarăşii săi erau aproape, numai cât 
să-i strige la nevoie, cel care-i dibuise pe nepoftiţi o luă iute 
la picior încă vreo două sute de iarzi şi, trecând prin apă, 
abia urcă celălalt mal, că văzu patru oameni care chiar 
atunci încălecau. Îndată ce l-au zărit şi-au înfipt pintenii în 
coastele cailor şi au pornit în goană spre Bannack. Erau 
Plummer, Buck Stinson, Ned Ray şi George Ives... 

Dar de n-ar fi fost împrejurarea providenţială cu 
aşternuturile care l-a făcut pe Langford să doarmă pe 
pământul gol şi de nu s-ar fi arătat apoi din întâmplare cu 
arma în mână, ca şi cum ar fi stat de pază, toţi călătorii ar fi 
fost ucişi, deoarece urmăritorii ştiau că au asupra lor o 
considerabilă cantitate de aur. 

Fularul dăruit lui Hauser fusese oferit pentru a îngădui 
vicleanului tâlhar să-şi găsească omul pe întuneric. lar 
faptul că Plummer a fost spânzurat în ziua de naştere a lui 
Hauser, 10 ianuarie 1864, e o coincidenţă rar întâlnită. 

Drumeţii şi-au continuat călătoria fără oprelişti şi, 
ajungând la Salt Lake City, au fost asediați de cunoscuţi 


52 


care-i întrebau de mai multe cete de călători despre care se 
ştia că porniseră cu vreo săptămână înaintea lor la drum 
spre aceeaşi ţintă, dar cei de soarta cărora se interesau n- 
au mai ajuns niciodată la destinaţie şi nici nu s-a mai aflat 
nimic despre ei vreodată. Işi dorm somnul de veci în 
morminte însângerate şi niciodată nu se va şti unde, cum şi 
când şi-au găsit moartea în mâinile tâlharilor. Dar această 
soartă necruțătoare a fost totuşi răzbunată. 


53 


CAPITOLUL X 
Respingerea bandiţilor 


„„La vreo trei săptămâni de la cele relatate în capitolul 
de mai înainte, M.S. Moody (Milt Moody) porni spre Salt 
Lake City cu trei care şi mai mulţi cai de povară... 

In toată caravana să fi fost între 75.000 şi 80.000 de 
dolari în aur şi nu e de crezut că o pradă atât de mănoasă 
putea să scape agerimii de linx a tâlharilor de drumul mare. 

Pentru treaba asta, Plummer i-a năimit pe Dutch John 
(Wagner) şi pe Steve Marshland, iar alegerea lui n-a fost 
deloc proastă în ce-l privea pe Dutch John, pentru că nu s-a 
mai pomenit vreodată să-şi fi înfipt pintenii în coastele unui 
bidiviu sau să răcnească „Stai” unui bărbat dintr-o bucată 
un desperado mai îndrăzneţ, mai hotărât şi mai nesăbuit 
decât el. Steve Marshland, când se punea pe treabă, era 
cutezător, dar prefera mai degrabă „o milostenie”, cum 
spuneau oamenii muntelui, decât omorul făţiş. Această 
slăbiciune nepotrivită meseriei nu numai că a salvat vieţile 
multora dintre cei pe care acum suntem mândri a-i numi 
prieteni, ci a înlesnit prinderea sa şi a prietenilor săi şi 
executarea lor de către mâna vigilenţilor. 

In canionul Blanck Tail Deer, călătorii poposiseră să ia 
masa de dimineaţă aproape de o cotitură bruscă a 
drumului, când deodată auziră, foarte aproape de ei, dar 
ascunşi vederii de desişuri, doi oameni sporovăind. Şi 
primul bandit spunea: 

— Eu iau revolverul tău, tu pe-al meu şi vii îndată după 
mine. 

Cât ai clipi, fiecare bărbat s-a aflat cu puşca pe genunchi 
şi nu puţini au fost cei care s-au trezit cu cocoaşele 


54 


revolverelor trase. Pulsul începu să bată mai repede şi 
toate capetele erau „aliniate” spre cotitură. După câteva 
momente, Dutch John şi Steve Marshland au dat cotul, 
călare, cu puştile îndemână. Văzând ceata pregătită să-i 
primească aşa cum se cuvenea, s-au fâstăcit şi au strunit 
scurt caii. Steve Marshland l-a recunoscut pe Billy Sloon şi i- 
a strigat: „Ce mai faci, dom'le Sloon?”, la care Billy i-a 
răspuns: „Binişor, mulţumesc dumitale”. De atunci, ultimele 
două cuvinte l-au tulburat mereu, fiind cu prea mult tâlc 
pentru conştiinţa lui. Căutând să-şi justifice prezenţa acolo, 
tâlharii i-au întrebat de n-au văzut nişte cai şi de n-aveau 
cumva cu ei nişte animale rătăcite, zi când că vreo câţiva 
mulatri le spuseseră că dobitoacele ce pretindeau să le fi 
pierdut erau în convoiul lor. Întorcându-li-se un hotărât 
răspuns negativ, ei porniră mai departe. 

Bandiţii nu se aşteptau să dea peste ei atât de curând şi 
nu erau mascaţi. Şi de n-ar fi fost asta, precum şi armele 
aşezate la îndemână gata de a fi folosite la nevoie, convoiul 
ar fi fost uşurat fără zăbavă de răspunderea care revenea 
celor ce transportau lucruri de valoare în acele zile. 

Călătorii nici nu şi-au închipuit că soarta bunurilor şi 
vieților lor atârnase de-un fir de aţă şi că numai cu o seară 
înainte „sfiala” lui Steve Marshland îi salvase pe vreo şase- 
opt dintre ei de la moarte neaşteptată. Dar aşa a fost. 
Wagner şi Marshland s-au aţinut pe urmele lor şi, după ce 
şi-au priponit caii de nişte tufişuri, s-au apropiat târâş până 
la vreo cincisprezece paşi de tabără, cu puştile cu două ţevi 
încărcate cu poşuri şi cocoaşele trase şi i-au cercetat în 
voie la lumina focului. Călătorii stăteau tolăniţi fără să le 
treacă prin minte cât de aproape se aflau tâlharii, armele 
zăceau peste tot numai acolo unde trebuiau să fie nu erau 
şi, neavând nici măcar un om de veghe care să-i vestească 
în caz de pericol, îşi primejduiau din neglijenţă vieţile şi 
bunurile. 


55 


Wagner propusese ca el şi Marshland să-şi aleagă 
oamenii şi să-i doboare cu puştile, iar apoi să dea buzna şi 
să îndrepte asupra călătorilor un foc rapid de revolvere, în 
acelaşi timp strigând cât îi ţinea gura ca să-i facă să creadă 
că erau atacați de o forţă mult mai mare. Nu se temeau că 
vor rămâne fără muniţie după ce aveau să-şi descarce 
armele, fiindcă aveau la îndemână armele celor doborâţi 
fără îndoială şi şansele erau de o sută la unu ca cei ce vor 
rămâne în picioare s-o ia la fugă, lăsându-şi averea pe 
mâna hotilor. Totuşi Steve a dat înapoi şi atacul a fost 
amânat până a doua zi. 

Îndeobşte, spre seară, cei cu caii de povară aveau 
obiceiul s-o ia înaintea convoiului pentru a alege locul de 
popas pentru noapte şi tocmai când aceştia erau plecaţi, a 
avut loc atacul asupra carelor. Când au ajuns la creasta 
dintre Red Rock şi Junction, tâlharii s-au îndreptat spre 
care, au strigat să oprească şi, după ce i-au strâns pe 
cărăuşi grămadă la un loc, Dutch John a rămas călare, 
ţinându-i sub ameninţarea puştii, în vreme ce Steve a 
descălecat şi a început să-i cotrobăiască şi pe ei şi carele. 

Moody îşi lăsase revolverul să alunece într-o cizmă şi nu 
i-a fost găsit, au scăpat, de asemenea, o sută de dolari în 
bancnote pe care-i avea în buzunarul de la cămaşă. A ieşit 
la iveală că toată averea lui Kit Erskine şi a tovarăşului său 
era o păpuşă de tutun şi Kit pledă mult ca să-i fie lăsată, 
dar Steve îi răspunse că era „tocmai ce-i trebuia” şi lui şi 
puse mâna pe ea. După ce buzunări oamenii, Steve se duse 
la care, le cercetă, spintecă sacii de călătorie şi găsi o mie 
cinci sute de dolari în bancnote, dar nu reuşi să dea de 
aurul care era băgat în bidoanele puse în boccelele de pe 
cai. În ultimul car se afla un bolnav, Kennedy şi tovarăşul 
său, Lank Forbes. Dar nervii celui dintâi erau atât de slăbiţi, 
încât n-a fost în stare să apese pe trăgaci când Steve s-a 
urcat în car şi a tras într-o parte marginile coviltirului. Nu la 


56 


fel s-au petrecut lucrurile cu al doilea. Acesta îşi descărcă 
pistolul în pieptul lui Steve. Steve, slobozind o sudalmă şi 
un urlet, căzu în genunchi, îşi reveni şi, sărind din car, se 
prăbuşi din nou, dar se ridică şi o luă pe jos cu o iuţeală 
uimitoare spre pădurea de copaci înalţi. Răsunetul 
împuşcăturii sperie calul lui Dutch John, care se trase 
înapoi, în vreme ce stăpânul îşi slobozea amândouă ţevile 
armei asupra căruţaşilor, dar plumbii trecură chiar pe 
deasupra capetelor lor; Moody îşi vâri mâna în cizmă şi, 
scoţându-şi revolverul, deschise focul asupra lui Dutch John, 
care se străduia să mărească distanţa dintre el şi căruţe, 
cât de repede îi îngăduia fuga calului. 

În direcţia lui s-au slobozit trei gloanţe dintre care unul l- 
a lovit în umăr. Dacă Moody ar fi sărit pe calul lui Marshland 
şi l-ar fi urmărit, l-ar fi putut lesne omori, fiindcă de 
oblâncul şeii era prinsă o armă. Dar astfel de idei trec mai 
uşor prin mintea unuia care odihneşte într-un fotoliu decât 
prin capul celor mai mulţi dintre nenorociţii ce sunt atacați 
de bandiți mascaţi. 

Rănile lui John şi Marshland au constituit dovezi 
temeinice ale vinovăţiei lor atunci când au fost arestaţi. 
John s-a îndreptat spre Bannack şi a fost îngrijit acolo, iar 
Steve Marshland a fost doftoricit la Deer Lodge. 

Cei plecaţi înainte cu caii de povară se întrebau ce s-a 
întâmplat cu căruțele şi, deşi neliniştea li s-a potolit, 
uimirea în schimb le-a sporit când, pe la ora opt, Moody 
veni în goana calului şi le spuse că nişte bandiți au atacat 
convoiul, dar au fost respinşi şi răniţi. 

Calul, armele şi lucrurile lui Steve, laolaltă cu douăzeci de 
livre de ceai, care au fost găsite zăcând pe drum şi pe care 
acesta le furase mai înainte de la un convoi de mormoni, au 
fost - după cum spune o cunoştinţă de-a noastră - 
„confiscate” 

J.S. Rockfelow şi alţi doi tovarăşi s-au întors înapoi şi, 


57 


dând de urmele lui Steve, s-au ţinut după ele până pe la ora 
11 noaptea. Mai târziu, după ce-a fost arestat, acest 
pungaş a recunoscut că la un moment dat urmăritorii au 
trecut la numai cincisprezece paşi de el. 

De-a lungul drumului banditului fugar s-au găsit 
împrăştiate pe jos toate lucrurile furate, plicurile cu 
bancnote. Aşa că de pe urma atacului nu s-a ales cu nimic 
decât cu picioarele degerate şi, în plus şi-a pierdut calul, 
armele şi capcanele. J.X. Beidler s-a întâlnit cu Dutch John şi 
i-a bandajat mâinile degerate, neştiind cine era această 
nouă cunoştinţă atât de lovită de ger. Şi ori de câte ori îşi 
istoriseşte întâmplarea, adaugă: „Aşa a fost să fie norocul 
meu afurisit” şi în acelaşi timp îşi mângâie cu o mână tocul 
pistolului său de marină - iar cu cealaltă se scarpină în cap, 
iar ochii cenuşii îi scapără ca stelele înainte de ploaie, 
jucând şăgalnici şi plini de inteligenţă. 

Lank Forbes a pretins calul şi echipamentele lui Steve, 
cuvenite pe bună dreptate pentru focul lui de revolver şi 
drept răsplată pentru curajul său Milt Moody, care-i făcuse 
pocinogul lui Dutch John, a adus o întâmpinare la aceste 
pretenţii, iar căruţaşii au adus şi ei un blând amendament 
în numele lor, în baza principiului maritim care spune că 
prada capturată se împarte între toate vasele aflate în 
câmpul vizual Aceştia pretindeau ca „schoonerele*” lor să 
fie reprezentate de către „cârmaci” Acest subiect a stârnit 
multă însufleţire la fiecare popas. Până la urmă a fost 
desemnat un judecător, a fost ales juriul, iar procurorii s-au 
ciorovăit pe seama dreptului cărăuşilor. Verdictul a fost 
următorul Lank avea să rămână în posesia dobânzii smulse 
inamicului, plătind câte douăzeci de dolari fiecărui căruţaş 
şi treizeci de dolari lui Milt, după care curtea şi-a suspendat 
şedinţa. Călătorii au ajuns teferi la Salt Lake City. 


3 Schooner - velier cu 2-6 arbori. Aici, car cu coviltir din timpul 
primilor colonişti (n.t.). 


58 


CAPITOLUL XI 


jefuirea diligenţei Peabody and 
Caldwell 


Spre sfârşitul lui octombrie 1863, pentru că unul dintre 
vizitii s-a îmbolnăvit, a fost nevoie să i se caute un 
înlocuitor şi William Rumsey a fost angajat să mine 
diligenţa până la Bannack Pasageri erau domnii Mattison, 
Percival şi Wilkinson. După ce-au trecut munţii, în apropiere 
de Virginia City a început să ningă cu furie şi viscolul a 
continuat fără ostoire până au ajuns la vreo două mile de 
ferma lui John Baker, lângă Stinkingwater? apă care-şi 
datorează sonorul nume faptului că oamenii muntelui care 
au botezat-o au dat pe malurile sale de cadavre de indieni 
intrate în  putrezire, suspendate orizontal deasupra 
pământului pe o construcţie din pan. După datinile lor. 

Când au ajuns la staţie, au găsit ocolul gol şi au fost 
trimişi oameni să prindă caii. Oamenii de la grajd veniră. În 
cele din urmă, numai cu vreo câţiva din caii companiei 
Peabody and Caldwell, restul aparţinând companiei A. J. 
Oliver and Co Treaba asta le-a luat vreo două ceasuri şi, 
văzând că altceva mai bun nu le rămânea de făcut, au 
înhămat înaintaşii care trăseseră la diligenţă, au pus la 
roată doi din caii lui Ohver şi au ţinut-o tot o goană până la 
staţia lui Bob Dempsey. Ca să mai câştige din timpul 
pierdut. 

In acest loc luară în diligenţă un alt pasager, Dan 
Mefadden, familiar cunoscut mai degrabă sub numele de 


? Stinkingwater - Împuţită. (n.t.). 


59 


„Bummer Dan!” Tot drumul până la Point of Rocks, pe 
atunci denumit Ferma lui Copeland, n-au slăbit goana. Au 
schimbat caii şi acolo şi, fiind tot în întârziere, au tras un 
galop până la ferma lui Bill Bunton. La Rattlesnake, unde au 
ajuns spre amurg. 

Aici au aflat că toţi caii fuseseră sloboziţi cu un ceas 
înainte de sosirea lor, oamenii locului spunând că nu se mai 
aşteptau să vadă diligenţa la atâta timp după ce sorocul ei 
trecuse Ramsey le-a poruncit să trimită un om să adune 
caii, ceea ce s-a şi făcut şi după lăsarea întunericului, omul 
se întoarse zicând că nu aflase caii nicăieri. Ca urmare au 
fost nevoiţi să rămână acolo peste noapte Nu era mare 
nenorocire. Aşa că şi-au trecut vremea trăgându-i cu 
whisky, după obiceiul muntelui, Bill Bunton făcând onorurile 
casei şi împărțind băuturi. Aveau destulă minte ca să nu se 
îmbete, fiind pătrunşi de convingerea că în acest caz s-ar fi 
putut ca principiul dreptului de proprietate să fie încălcat. 
Vizitiul mai rămăsese fără o pereche de mănuşi groase, în 
acelaşi loc. Când se crăpă de ziuă, se sculară cu toţii şi doi 
rândaşi o porniră în căutarea cailor. Unul se întoarse pe la 
ora 8 şi spuse că herghelia nu era de găsit. Cu puţin înainte 
de ora 9 veni al doilea rândaş, cu perechile de cai care 
trăseseră diligenţa pe ultima etapă a drumului. 

Nu le rămânea altceva de făcut decât să înhame înainte 
o pereche de cai de diligenţă şi să pună rotaşi două 
mârţoage bătrâne. Toată tărăşenia era pusă la cale pentru 
ca diligenţa să întârzie, deoarece caii aduşi erau sleiţi de 
oboseală - fuseseră lăsaţi în voia lor ca să se mai întremeze 
- şi deci nepotriviţi pentru ham... Pe când amărâţii de cai 
erau aduşi şi înhămaţi, se ivi diligenţa companiei Oliver şi 
încă una, tocmai la vadul apei. Indată Rumsey strigă: 
„Toată lumea sus!”, dar celelalte diligenţe ajunseră şi ele 


10 joc de cuvinte: în engleză, (o bum, a tăia frunză la câini şi a bea 
vârtos. (n.t.). 
60 


acolo şi toţi pasagerii celor trei vehicule au intrat din nou 
înăuntru, în baza principiului consolării reciproce, ca să bea 
un pahar împreună. Rumsey, care rămăsese nemişcat pe 
capră, strigă din nou! „Toată lumea pentru Bannack, sus!” 
şi toţi îşi ocupară locurile... Bill Bunton ieşi afară, cu o sticlă 
şi un pahar în mână şi-i dădu şi lui Ramsey să bea, 
reproşându-i că n-a fost înăuntru cu ceilalţi şi spunându-i că 
şi el mergea la Bannack, aşa că doreşte să-l aştepte până 
termină de servit şi pe ceilalţi pasageri, după care avea să 
vină cu ei. În vreme ce Bunton intră din nou în clădire, 
Rumsey pocni din bici, după cum se cădea s-o facă un 
vizitiu, însă văzu că mâna îi înţepenise de-a binelea din 
cauza efortului făcut cu o zi înainte şi nu o mai putea mişca. 
Îi întrebă pe ceilalţi dacă se pricepe careva să mânuiască 
biciul dar toţi răspunseră negativ. Era vijelie, o vreme rece 
şi mohorâtă, vântul bătea nemilos. Au lăsat perdelele la 
geamuri în cele din urmă se arătă şi Bunton, iar Rumsey îl 
întrebă: 

— Billy, te descurci cu biciul? 

La care acesta răspunse: 

— Da. 

Şi urcându-se pe capră, începu să pocnească din bici, iar 
Rumsey apucă hăţurile. După ce s-a muncit destul de mult 
cu treaba asta, Bunton spuse că era „afurisit de priceput cu 
biciul”. Au trecut pârâul şi au luat-o la goană pe câmpia 
întinsă. Însă caii au început curând să slăbească fuga, iar 
Bunton s-a pornit să-i şfichiuie cu nemiluita, intenţia sa fiind 
să-i obosească. Rumsey i-a spus să-i mai cruţe, că altfel n- 
au să mai ajungă la destinaţie Bunton i-a răspuns că rotaşii 
îşi dăduseră sufletul pe drum şi fuseseră sloboziţi să se 
întremeze, adăugind apoi că, de erau lăsaţi mai domol, 
aveau să se înmoaie de tot. Au tinut-o mai departe în trap 
uşor până la defileu şi acolo au luat-o la pas, iar Bunton 
renunţă la bici, spunându-i lui Rumsey că acum putea şi el 


61 


folosi biciul cât de cât, la nevoie şi intră înăuntru. Se aşeză 
pe o cutie lângă Bummer Dan. Percival şi Madison stăteau 
pe banca din faţă, cu spatele la vizitiu. 

După asta, diligenţa mai merse vreo patru minute, când 
deodată vizitiul văzu doi indivizi acoperiţi cu nişte pături, cu 
glugă trasă pe cap şi câte e puşcă de vânătoare în mână. 
Când îi zări, în aceeaşi clipă îl fulgeră „ca praful de puşcă” - 
cum avea să spună el mai târziu - gândul că erau tâlhari de 
drumul mare şi strigă cât îl ţinu gura: 

— Hei băieţi, uite, uite cine vine! Luaţi-vă armele! 

Toţi se repeziră să se uite prin ferestruica cea mai 
apropiată, dar numai Matteson, de la locul lui, fu singurul 
care-i zări. Veneau spre diligenţă în plină goană, apărând 
dintr-o albie de torent uscată ce dădea în canionul principal 
ceva mai înainte, în dreapta drumului. Cât ai clipi. Îşi 
descheie veşmântul, îşi smulse mănuşile şi puse mâna pe 
pistol exact când bandiții ajunseră în dreptul înaintaşilor şi 
strigau cu voce prefăcută, în dialect. 

— Mânile sus! 

Rumsey struni caii, iar bandiții din nou! 

— Mânile sus, bă...! (vezi formula). 

Când auzi asta, Bill Bunton începu să se văicărească: 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, oameni buni, nu 
omorâţi pe nimeni! (îşi exagera puţin rolul ca să-i 
influenţeze şi să le arate şi celorlalţi pasageri ce au de 
făcut). Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă omorâţi! Vă 
dau toţi bănişorii mei! 

Matteson mai-mai să-şi scoată pistolul când tâlharii 
urlară din nou: 

— Mânile sus! etc., etc. Şi ţineţi-le aşa! 

Bunton continua să se milogească: 

— Oh, pentru Dumnezeu, oameni buni, nu mă omorâţi! 
Staţi că viu singur Mă puteţi cerceta, n-am nici e armă. 

In timpul ăsta se dădu jos din diligenţă cu fereală, în 


62 


aceeaşi parte în care erau şi ei. Tâlharii răcniră: 

— Jos! Toţi până la ultimul... şi mâinile sus, că-i zbor 
scăfârlia la ăl dintâi care le lasă-n jos! 

Toţi pasagerii coborâră cu grabă. Apoi bandiții se 
întoarseră spre Rumsey şi-i spuseră: 

— Hai, coboară, mă... (ca de obicei) şi adună armele 
pasagerilor. 

Dar asta nu-i prea veni omului la socoteală, aşa că le 
răspunse: 

— Trebuie să fiţi nebuni ca să vă-nchipuiţi că am să 
cobor şi am să las caii s-o ia razna. De cai n-aveţi trebuinţă 
şi tot nu v-ar folosi. 

— Hai, jos, bă!... răcni mânios purtătorul de cuvânt. 

— E unul care v-a arătat că n-are arme. Să le ia el - le 
dădu Billy ideea. 

Bunton îşi întoarse căptuşeala pe dos ca să arate că n- 
avea nici un fel de armă. Şi fiindcă îşi cunoştea meseria, 
spuse: 

— Ţin eu caii! Ţin eu caii! 

Tâlharul care cuvânta se întoarse spre el şi-i zise: 

— Hai, măi lungane... şi ţine-i! 

Bunton se duse pe dată la înaintaşi, în spatele celor doi 
tâlhari şi aceştia, răsucindu-se spre Billy Rumsey, îi 
porunciră să coboare de pe capră. Billy strânse funiile în 
jurul minerului frânei, cobori şi i se aminti cu politeţe ce 
avea de făcut: 

— Ei, acum, bă... ia armele! 

„Te faci frate cu dracul ca să treci puntea”, spune o 
vorbă, aşa că Billy se duse drept la Bummer Dan, care avea 
la brâu două revolvere marinăreşti, câte unul de fiecare 
parte. Rumsey le luă, apoi o apucă pieziş, gândind că poate 
avea prilejul să sloboadă vreunul spre ei, dar tâlharii erau 
prea hârsiţi în treburi de astea şi-i porunciră pe dată să le 
arunce jos. Le puse jos şi, ducându-se la Matteson, îi săltă 


63 


şi lui pistolul şi-l puse lângă celelalte, în vreme ce tâlharii 
urlau la el: 

— Hai, dă-i zor, mă... 

Se duse apoi la Percival, dar acesta n-avea arme la el. 
Apoi tâlharii îi porunciră să adune banii călătorilor şi să-i 
arunce la pământ lângă pistoale. Rumsey se îndreptă spre 
Percival, care, scoţându-şi punga, i-o întinse. În vreme ce i- 
o dădea, Bill Bunton îşi scoase şi el punga şi o aruncă jos, 
spre Rumsey, cam la jumătatea distanţei dintre ei şi-i 
spuse: 

— Is o sută şi douăzeci de dolari, vi-i dau, toată averea 
mea pe lumea asta, numai nu mă omorâţi. 

Billy se apropie apoi de Bummer Dan, care scoase din 
buzunare două pungi şi i le întinse. Rumsey le luă şi pe 
acestea şi le aruncă jos lângă pistoale. Apoi urmă Matteson, 
dar când îşi lăsă mâinile în jos să-şi ia banii, capul bandiţilor 
urlă: 

— Ţine mâinile sus, bă!... la-i banii! 

Rumsey se apropie de el şi, băgând mâna în buzunarul 
din stânga, află o pungă şi un portmoneu. Profitând de 
ocazie, îl întrebă în şoaptă de avea ceva în portmoneu. 
Acesta îi spuse că nu. Rumsey se întoarse apoi spre tâlhari 
Şi le zise: 

— Pesemne că ăsta nu vă trebuie, aşa-i? spuse el, 
ridicând portmoneul în sus. 

Matteson îi informă că nu era nimic în el decât nişte 
hârtii. Bandiţii îi răspunseră morocănoşi: 

— Nu ne trebuie! 

Cercetându-i celălalt buzunar, mai găsi o pungă care 
ajunse şi ea jos, lângă pistoale. 

Apoi bandiții îl întrebară pe Rumsey dacă luase totul şi 
când acesta răspunse că „da”, şeful, întorcându-se spre 
Matteson, îl iscodi: 

— Asta-i tot ce ai? 


64 


— Nu - răspunse acesta - mai e aici o pungă. 

Ţinea mâinile în sus în vreme ce vorbea şi arătă 
buzunarul cu cotul. Banditul îi porunci mânios lui Rumsey s- 
o ia şi pe aceea şi să nu mai lase nimic. Rumsey făcu 
precum i se ceruse şi aruncă punga la pământ, după care 
se îndreptă spre diligenţă şi-şi şi puse un picior pe butucul 
roții, când tâlharii începură să urle: 

— Păi un te-ai pornit, bă? ... 

— Pe capră, bezmeticule - îi răspunse vizitiul, supărat. Aţi 
luat tot ce-aţi avut de luat. 

Banditul îi replică pe loc: 

— Du-te înapoi şi ia taşca aceea umflată - adăugă el, 
arătând la Bummer Dan. După tine umblam, dom'le. la dă-ţi 
jos chinga aia de pe umăr, irlandez afurisit... 

Bummer Dan avea o curea petrecută peste umăr, de 
care era legată o pungă mai mare strecurată în pantaloni. 
Înainte mai zvârlise două pungi. Văzând că nu era nici o 
cale să-şi salveze banii, acesta începu să dezlege cureaua 
şi când Rumsey ajunse la el, el o desfăcuse. Billy apucă de 
capăt să tragă punga afară, dar aceasta nu se lăsă scoasă, 
aşa că-i dădu drumul şi se trase deoparte. Dan se apucă să- 
şi descheie pantalonii, căpetenia poruncindu-i lui Rumsey 
să smulgă punga aia odată, că de nu, îl împuşcă pe loc. In 
vreme ce vorbea banditul, Rumsey văzu că Dan avea şi altă 
curea pe sub cămaşă în jurul trupului. Aşa că se trase din 
nou îndărăt şi spuse: 

— Bezmeticilor, doar n-aveţi de gând să omorâţi un om 
care face tot ce poate pentru voi. Lăsaţi-l domol! 

Îi porunciră să-i dea zor, îl făcură nepriceput... şi-i 
spuseră că nu mai aveau vreme de pierdut cu el. In timpul 
ăsta, Dan descurcase cingătoarea şi-i dădu lui Rumsey o 
pungă mare, cu găitane, în care erau două pungi mai mici. 
Vizitiul o luă şi pe asta şi-o zvârli lângă pistoale. 

Bandiţii încheiară tot tacâmul, spunând: 


65 


— Hai, sus, bă... cu toţii! Şi spălaţi putina! Şi de ciripeşte 
careva dintre voi ceva, viaţa lui nu mai plăteşte nici o para 
chioară. 

Se urcară cu toţii în diligenţă, în mare grabă, Bunton se 
cocoţă lângă vizitiu (acum nu mai voia să stea înăuntru) şi 
începu să şfichiuiască din răsputeri caii, spunând că în locul 
acela îi cam ardeau călcâiele şi voia să o şteargă de acolo 
cât mai iute. Rumsey, uitându-se în urmă la un cot al 
drumului, văzu că bandiții descălecaseră, unul ţinea caii în 
vreme ce celălalt aduna prada care se ridica la vreo două 
mii opt sute de dolari. 

Diligenţa ajunse la Bannack şi se declară jaful la oficiul 
de poştă al companiei Peabody. Când sosi diligenţa, la 
oficiu se înfiinţă şi George Hilderman. Păru la fel de uluit ca 
şi ceilalţi. Misiunea lui era să afle ce s-a întâmplat şi să 
trimită vorbă de cumva călătorii pomeneau numele 
vreunuia dintre tâlhari, fiindcă atunci, la întoarcere, erau 
sortiţi morţii. Geo Ives şi bandiții din preajma lui au fost 
prinşi în casa acestei iscoade. Când Ives a fost spânzurat, 
acesta a fost surghiunit. De-ar fi fost prins puţin mai târziu, 
când au ieşit la iveală toate ticăloşiile lui, ar fi fost 
spânzurat laolaltă cu ceilalţi. 

Tâlharii aveau un semn ştiut numai de ei pe care-l 
puneau pe diligenţă când aceasta transporta bani şi astfel 
ei telegrafiau vestea de-a lungul întregului drum. Când 
ajunse în Bannack, Rumsey spuse pe cine bănuia, dar nu 
nimeri. Bummer Dan şi Percival îi ştiau pe tâlhari şi-i 
spuseră şi lui Matteson, dar nici unul nu scoase o vorbă 
decât după ce bandiții fură spânzurați. Se temeau să nu-şi 
piardă viaţa. Frank Parish a mărturisit că a fost părtaş la 
tâlhărie. George Ives i-a fost tovarăş. 


66 


CAPITOLUL XII 
Întemeierea oraşului Virginia şi 
uciderea lui Dillingham 


Pe la începutul lui iunie 1863, Tom Cover, Bill 
Fairweather, Barney Hughes, Edgar şi alţi vreo câţiva au 
descoperit terenurile miniere de la Defileul Alder!!. A fost o 
pură întâmplare. După ce-au bătut drum lung şi fără 
succes, se întorceau prin defileu, îndreptându-se spre 
Bannack, când unuia dintre ei i-a trecut într-o doară prin 
minte să încerce să spele un căuş de pământ. A fost 
obţinută o recoltă bună şi fericitul „căuşar” îşi împrumută 
numele faimosului „Fairweather District”. 

Tom Cover şi alţii din ceată s-au dus la Bannack după 
provizii şi spre a împărtăşi prietenilor vestea descoperirii. A 
urmat o nebunie în masă. Un amărât, care se întâmplase 
printre sălciile de la Beaverhead!?, fu împuşcat din greşeală 
de tovarăşul său, care-l luă drept castor. Mai trăi câteva 
zile, doftoricit cu multă grijă chiar de cel ce-l împuşcase şi 
care era adânc îndurerat. Înnebuniţi, căutătorii de aur 
veneau doar cu animale de povară. Primul vehicul care s-a 
pomenit în defileu a fost adus de colonelul Melean. Valul 
căutătorilor de aur a ajuns la defileu în 6 iunie. Cursul râului 
era marcat de arini negri, care erau atât de deşi, încât în 
unele locuri nu se putea trece mai departe. Unii poposiră 
cam la trei sferturi de milă de oraş, la marginea desişului şi 
din greşeală îi puseră foc şi desişul arse cu un vuiet 
îngrozitor, flăcările o porniră în josul râului şi făcură scrum 
toate tufişurile. 


11 Defileul Alder - Defileul Arinului. (n.t.). 
12 Beaverhead - Cap de castor. (n.t.). 


67 


Aproape îndată după primul mare exod din Bannack, pe 
lângă corturi, colibe din crengi şi alte improvizații de 
adăposturi, au fost ridicate şi mici cabane din bârne. Prima 
a fost Brutăria Mecanică, care acum se află în capătul din 
jos al străzii Wallace. Cam tot pe atunci s-a înălţat şi 
saloonul lui Morier, iar prima casă de locuit a fost cea a lui 
John Lyons. După acest început, casele s-au înmulţit ca prin 
farmec. 

Primul nume al actualei capitale a Montanei a fost „Va- 
rina” în cinstea soţiei lui Jeff Davis, dar a fost curând 
schimbat în „Virginia”... 

Ca o dovadă a abilității şi priceperii lui Plummer, ca şi a 
situaţiei dezastruoase în care se afla obştea, se poate 
aminti faptul că el a reuşit să facă să fie ales şerif la 
Bannack, în ciuda caracterului său bine cunoscut şi de 
îndată numi ca ajutoare pe doi dintre tâlharii săi - Buck 
Stinson şi Ned Ray. Dar nu s-a mulţumit cu atât, ci avu 
neruşinarea să sfătuiască pe un bărbat cumsecade şi 
curajos din Virginia să-i deschidă cale şi acolo; iar cum 
refuzul ar fi atras după sine drept pedeapsă o moarte 
sigură, omul încuviinţă. În acest fel, Plummer ajunse de fapt 
şerif în amândouă locurile în acelaşi timp. Această mişcare 
politică îi puse cu desăvârşire pe nefericiţii cetăţeni la 
cheremul său şi, prin mijlocirea bandiţilor săi de adjuncţi - a 
căror funcţie oficială acoperea multe fărădelegi - el stăpâni 
cu mână de fier. 

Bogăţiile fabuloase ale Defileului Alder au atras puhoi de 
oameni din tot vestul şi apoi şi din est, iar printre aceştia 
erau mulţi într-atât de pătrunşi de microbul nelegiuirii, încât 
pentru vindecarea lor nu era alt remediu decât o funie 
groasă şi o smucitură zdravănă. 

În cele din urmă, Plummer îşi numi drept ajutoare pe Jack 
Gallagher, Buck Stinson şi Ned Ray. Primul său adjunct era 
un om de cu totul alt fason, pe nume Dillingham, care 


68 


cunoştea foarte bine numele membrilor bandei de tâlhari, 
ştia multe din planurile lor, deşi el nu avea nici un amestec. 
El îl preveni pe un anume Dodge, care se ducea în Virginia 
împreună cu Wash Stapleton şi încă un tovarăş, că Buck 
Stinson, Haze Lyons şi Charley Forbes aveau de gând să-i 
jefuiască. Dodge, în loc să-i asculte sfatul, dădu ca un 
zănatic în vileag toată tărăşenia, spunând-o chiar bandiţilor, 
care, bineînţeles, s-au arătat foarte surprinşi de această 
veste. Haze exclamă: 

— Ei, pe..., chiar aşa? 

Cei trei hotărâră pe dată să-l ucidă pe Dillingham. La 
Rattlesnake, pe drumul dintre Bannack şi Virginia, Haze 
Lyons îl întâlni pe Wash Stapleton şi-l întrebă dacă auzise 
despre scorneala cu jaful şi-i mai spuse că-i luase urma lui 
Dillingham până acolo, cu gând să-l ucidă, dar se temea ca 
Dillingham să nu fi aflat şi să fi fugit din ţinut. Wash, care 
acum spune că şi când a adormit în biserică s-a simţit mai 
bine decât atunci, îi răspunse pe dată: 

— Nu, e prima oară că aud de treaba asta şi nici n-am 
decât vreo sută de dolari în bancnote, iar dacă au poftă să-i 
ia, n-au decât, numai să-mi dea drumul să plec. 

Celălalt se jură că totul nu era decât o minciună 
sfruntată, după care se despărţiră. 

Tâlharii îşi  continuară drumul spre Virginia. Jack 
Gallagher veni la X şi-i ceru un cal ca să aibă amicul său 
Stinson cu ce să se ducă în josul defileului. La început, 
cererea i-a fost refuzată, proprietarul spunându-i că şi el 
voia s-o ia la vale prin defileu. Jack insistă şi, după ce 
promise că avea să se întoarcă în jumătate de ceas, omul îi 
dădu calul. Dar umblă vreo două ceasuri şi când se 
întoarse, proprietarul era turbat de furie. De fapt, ei se 
duseseră să se sfătuiască şi să pună la cale crima, care 
fusese sorocită pentru a doua zi, deoarece aflaseră că 
Dillingham era în defileu. 


69 


Dimineaţa, Buck Stinson, Haze Lyons şi Charley Forbes 
puteau fi văzuţi cufundaţi într-o adâncă „dezbatere 
profesională”, în apropierea unei colibe din crengi unde 
ţinea şedinţă de judecată dr. Steele, cântărind o pricină în 
legătură cu drepturile asupra unui teren aluvionar... 
Dillingham stătea în picioare lângă improvizatul local de 
tribunal când se arătară cei trei tâlhari. 

— Avem o treabă cu dumneata! îi spuse Haze. 

Stinson o luă cu un pas sau doi înaintea celorlalţi. Haze 
mergea într-o parte, iar Forbes venea din urmă. 

— Aduceţi-l încoace! la fă-l să vină! spuse Buck Stinson, 
întorcându-se pe jumătate şi aruncând o privire peste 
umăr. 

Mai făcură vreo zece paşi, se opriră şi toţi trei se 
întoarseră deodată spre Dillingham. 

— Mă... ia înghite-ţi minciunile! răcni Haze. 

Şi brusc toţi trei îşi scoaseră pistoalele şi le descărcară în 
aceeaşi clipă, încât numărul focurilor trase se putu stabili 
mai degrabă după scăpărarea revolverelor decât după 
sunetul împuşcăturilor. Totuşi a fost o deosebire: Haze a 
tras cel dintâi, rănind victima în coapsă; Dillingham şi-a dus 
mâna la rană şi a gemut; glonţul lui Buck Stinson i-a trecut 
pe deasupra capului; însă glonţul lui Charley Forbes i-a 
străpuns pieptul. Când fu lovit în piept, Dillingham se 
prăbuşi ca un sac gol. Fu dus într-o colibă, unde nu mai trăi 
decât foarte puţin. 

Jack Gallagher, fiind ajutor de şerif, aranjă treburile 
foarte prompt şi nimerit (pentru prietenii săi). Se repezi la 
ei. De parcă ar fi fost înţeleşi, le luă pistoalele, îl reîncărcă 
pe cel al lui Buck Stinson, ca să nu se mai ştie (dacă ar fi 
avut careva chef să vorbească) din ce pistol a pornit glonţul 
fatal împricinaţii au fost, desigur, arestaţi. Formalismul încă 
nu se prăsise printre mineri. Oamenii au ales un căpitan al 
pazei şi un grup de mineri i-a luat în primire pe arestaţi, 


70 


care au fost conduşi într-o cabană din bârne. Unde-i acum 
prăvălia lui John Minos. 

Fu alcătuit un tribunal şi începu judecata. A fost o 
judecată făcută de tot poporul laolaltă... James Brown şi 
H.P.A. Smith au fost în favoarea unui juriu format din 
doisprezece oameni, însă E.R. Cutler se opuse, ştiind că 
lista juriului avea să fie întocmită de un şerif tâlhar. S-a pus 
la vot, fiecare strigând da sau nu după cum socotea de 
cuviinţă, dar nu s-a ajuns la nici un rezultat, aşa că au fost 
trase două care unul lângă altul, lăsându-se un interval 
între ele. Întâi au trecut prin strungă cei care erau pentru 
un juriu format din doisprezece oameni. Cei care erau 
pentru un tribunal al poporului au trecut după aceea prin 
spaţiul dintre care. A biruit propunerea în favoarea unui 
juriu format din toţi cei prezenţi. 

Judecătorul G.G. Bissell a fost numit preşedinte în 
virtutea funcţiei sale. El declară că procedura era cam 
neobişnuită, dar dacă cetăţenii numeau încă doi oameni de 
nădejde care să stea alături de el, atunci avea să o scoată 
la capăt. S-a aprobat şi asta, iar dr. Steel şi dr. Rutar au fost 
aleşi să-i ţină tovărăşie... E.R. Cutler, un fierar, a fost numit 
procuror public; Jem Brown a fost ales asistent, judecătorul 
H.P.A. Smith a fost desemnat pentru apărare şi toţi 
cetăţenii aflaţi acolo erau juraţi. Putem adăuga că boxa 
juraţilor era Defileul Alder, tronul dreptăţii, o căruţă trasă 
unde începe acum strada Wallace. 

Procesul se deschise prin rechizitoriul lui Buck Stinson şi 
Haze Lyons şi continuă până la lăsarea serii când curtea 
ridică şedinţa. În timpul nopţii, arestaţii au fost lăsaţi sub 
pază straşnică. Gardienii au vrut să-i pună în fiare, dar 
tâlharii au refuzat. Charley Forbes spuse că „numai mort” 
se va supune. Ceea ce (cum să nu?) convenea de minune 
minerilor care-l păzeau şi într-o clipă şase puşti se 
îndreptară spre căpăţâna lui Charley. Părerea acestor 


71 


domni asupra principiului practic al priponirii cu lanţuri 
suferi o schimbare bruscă. Charley spuse domolit: 

— Puneţi-mi fiarele! 

Fiarele erau de fapt un lanţ uşor de tras butuci şi un 
lacăt. Restul nopţii a fost linişte. Doar Haze insistă să se 
trimită după un cetăţean de vază, care se apropie, urmărit 
de ţevile puştilor paznicilor şi-l întrebă ce poftea. 

— Păi - făcu el - vreau să-i sloboziţi pe oamenii ăştia. Eu 
l-am împuşcat pe Dillingham. Am venit într-adins pentru 
asta, iar oamenii ăştia n-au nici o vină. Am fost trimis aici 
de cei mai de seamă cetăţeni din Bannack. 

Când fu apoi întrebat cine erau aceştia, spuse numele 
câtorva din cei mai de vază oameni, apoi adăugă: 

— Henry Plummer mi-a zis să-l împuşc. 

Prima parte a mărturiei lui era minciună sfruntată, mulţi 
dintre aceşti oameni neavând habar de cele petrecute timp 
de multe zile chiar după aceea. Ultima parte însă era 
adevărul adevărat. După ce oamenii şi-au luat masa de 
dimineaţă, a reînceput judecata, care a continuat până la 
prânz. În vremea asta, procurorii îşi  încheiaseră 
rechizitoriile, iar pricina fu supusă poporului de faţă: 
vinovaţi sau nevinovaţi? Verdictul a fost aproape unanim: 
vinovaţi! Apoi preşedintele a supus mulţimii modalitatea 
pedepsei şi din toate părţile se ridică un cor de glasuri 
uriaş: 

- La ştreang cu ei! 

Indată fură desemnați oameni care să ridice 
spânzurătoarea şi să sape gropile criminalilor condamnati. 

* 


x x 
În vremea asta, judecata lui Charley Forbes continua. Se 
făceau eforturi pentru a-l salva pe Charley, punându-se în 
cumpănă înfăţişarea lui plăcută şi educaţia sa aleasă, se 
prezentă un pistol cu toate gloanţele în el, făcându-se 


72 


dovada (?) că era al său. De fapt, era al lai Buck Stinson şi 
fusese „aranjat” de către Galagher. Dar minerii se cam 
săturaseră şi când se puse problema sentinţei, mulţi dintre 
ei se împrăştiaseră. În plus, pledoaria sa măiestrită, care a 
constituit una dintre cele mai reuşite dovezi de elocinţă 
făcute vreodată în munţi, l-a salvat. 

Forbes era un tip minunat clădit, drept ca un brad, 
arătos, îndrăzneţ şi ager în mişcări ca o pisică. Prietenii îl 
socoteau chiar mai iute şi mai iscusit în mânuirea pistolului 
decât Plummer. Îşi cususe tocul direct de brăcinar şi-l purta 
exact în faţă, în aşa fel încât să poată apuca oricând tocul, 
fără nici o ezitare, cu arătătorul pe trăgaci şi degetul mare 
pe cocoş, ori de câte ori era nevoie, ceea ce se întâmpla 
destul de des. 

Charley i-a mărturisit unui domn demn de cea mai mare 
încredere că el îl ucisese pe Dillingham şi, în plus, obişnuia 
să facă haz de „slăbiciunea” minerilor care l-au achitat. L-a 
mai prevenit pe omul cu pricina că va fi atacat când va 
pleca la Salt Lake, dar cetăţeanul nu s-a speriat de loc şi i-a 
spus: 

— N-ai decât să încerci, Charely. Oamenii dumitale vor fi 
răzleţiţi pe când noi vom fi toţi la un loc şi o să vă facem o 
primire... dacă veţi veni. 

Convoiul bătu în prima zi un drum de vreo şaizeci de mile 
şi, în felul acesta, scăpă de atac. 

Charley mai scria şi pentru presă; i-au apărut în ziarele 
din California chiar câteva articole cu privire la situaţia şi 
perspectivele teritoriului şi erau foarte bine scrise. 

Charley fu achitat prin vot aproape unanim. Judecătorul 
Smith izbucni în lacrimi, i se aruncă de gât şi-l sărută, 
îngăimând: 

— Băiatul meu, băiatul meu! 

Sute de oameni s-au adunat în jurul lui, i-au strâns mâna 
şi l-au felicitat, până când deodată îşi aduseră aminte că 


73 


mai erau şi doi indivizi de spânzurat, ceea ce promitea să 
fie şi mai interesant, aşa că mulţimea se împrăştie, 
îndreptându-se spre „închisoare”. 

Lumea împinse până în uşa „închisorii” căruţa în care 
criminalii urmau să fie duşi la spânzurătoare. Apoi li s-a 
poruncit să urce în car, ceea ce şi făcură, o dată cu ei acolo 
înghesuindu-se mai mulţi prieteni de-ai lor. 

Când s-a ajuns aici, lumea a cerut să-l vadă pe 
judecătorul Smith şi în mijlocul zarvei şi tulburării generale, 
în vreme ce Haze Lyons plângea şi cerea îndurare, mai 
multe cucoane, adânc impresionate, clamau cu insistenţă: 
„Salvaţi vieţile sărmanilor băieţi”. Doamnele recunosc că au 
plâns, dar spun că au vărsat lacrimi pentru a se împlini o 
judecată dreaptă. Una dintre ele îl văzuse pe Forbes 
împuşcându-l pe Dillingham şi acum socotea că era o crimă 
pentru care ar fi fost vinovaţi toţi cei de faţă dacă-i 
spânzurau numai pe Stinson şi pe Lyons şi-l slobozeau pe 
capul tâlharilor doar pentru că era mai arătos. Tot ea 
oferise pânza cu care fusese acoperit trupul celui ucis... 

leşi la iveală şi o scrisoare (ticluită de alţii ca să 
impresioneze) şi un prieten de-al lui Lyons susţinu „să se 
citească scrisoarea lui Haze către maică-sa”. Se făcu şi asta 
în timp ce din mulţime se auzeau glasuri: „Citiţi 
scrisoarea!”, „La dracu' cu scrisoarea!”, iar alţii care au 
priceput cam cum vor evolua lucrurile strigau: „Daţi-i un cal 
şi să se ducă la mă-sa!”. 

În ciuda faptului că totul fusese hotărât cum am arătat 
mai sus, se trecu din nou la vot, întâi prin „da” şi „nu”. 
Fiecare tabără susţinu că ea avusese câştig de cauză. Lao 
a doua rundă s-a stabilit ca acei care erau pentru 
spânzurătoare să treacă în partea din sus a dealului, iar cei 
pentru achitare în partea de jos. Între timp, în jurul carului 
domnea o totală confuzie. Cel de-al treilea vot s-a organizat 
altfel. Au fost desemnate două grupuri de câte doi bărbaţi. 


74 


Printre primii doi treceau cei care erau pentru executarea 
sentinţei, iar printre ceilalţi doi mergeau cei care erau 
pentru punerea în libertate a condamnaților. Ultima echipă 
şi-a mărit în mod iscusit numărul de voturi, folosind o 
metodă simplă şi eficientă: trecerea votanţilor de mai multe 
ori la rând. Până la urmă, un miner irlandez mai cinstit, 
căruia nu-i tremurau nădragii pe el ca celorlalţi, exclamă: 

— la te uită drăcie, negrul ăla afurisit a votat de trei ori 
până acum! 

Când auzi asta, urmaşul lui Ham o rupse la fugă spre 
sălcii cât îl ţineau picioarele. Acest mod de votare puse 
capăt disputei şi Gallagher, cu revolverul în mână, strigă: 

— Daţi-le drumul, sunt achitaţi! 

In mijlocul a o mie de glasuri, care mai limpezi, care mai 
nedumerite - „Daţi-le criminalilor un cal!”, „Lăsaţi-i să 
plece!”, „Ura!” etc. — Unul dintre cetăţeni, văzând un 
bidiviu cu o şa indiană pe spinare, aparţinând unei femei 
din neamul Blackfoot}, puse mâna pe el, cei doi criminali 
se săltară amândoi în spinarea animalului şi o tuliră în 
galop din defileu. Unul dintre gardieni, arătând spre 
spânzurătoare, îi spuse altuia: 

— Uite monumentul dreptăţii dezamăgite! 

In vreme ce se desfăşura această farsă mizerabilă, 
victima criminalilor iertaţi zăcea ţeapănă şi despuiată pe o 
masă de pocher, într-o colibă de crengi din defileu. 
Judecătorul Smith veni la X şi-l întrebă dacă nu se aflau 
destui oameni ca să-l îngroape pe Dillingham. X îi răspunse 
că erau destui, reuşi să găsească un car, puseră mortul în 
sicriu şi o luară în sus pe Afluent, către cimitirul de astăzi 
de pe Dealul Cimitirului, unde fu săpat primul mormânt din 
Virginia, care primi trupul celui ucis. Când procesiunea se 
puse în mişcare, cineva îi spuse judecătorului Smith: 

— De n-ar fi fost scumpa mea soţie şi fiica mea, sărmanii 


13 Blackfoot - Picior Negru. (n.t.). 
75 


băieţi ar fi fost spânzurați. 

Un om care văzuse că numitele doamne nu vărsaseră o 
lacrimă pentru victimă, îi replică pe dată: 

— Bag scamă că scumpa dumitale soţie şi fiica dumitale 
n-au plâns pentru sărmanul Dillingham, ci şi-au păstrat 
lacrimile numai pentru ucigaşi. 

— Oh! exclamă soţul. Pentru Dillingham am plâns eu. 

— Fir-ar să fie, te-ai gândit şi la asta - îi răspunde 
munteanul. 

În jurul mormântului se adunase un grup de vreo opt sau 
zece bărbaţi şi unul întrebă cine avea să slujească 
prohodul. Altul spuse: 

— Domnule judecător, tot ai vorbit mai mult numai 
dumneata în astea trei zile, ar fi bine să-i tragi şi cu 
rugăciunea. 

Cel căruia i se adresase, îngenunche şi murmură o lungă 
rugă, aşa cum se cuvenea, dar trebuie spus că era atât de 
beat, încât a îngenunchea era în aceeaşi măsură un semn 
de respect, dar şi o necesitate. Unii nu ajung la Dumnezeu 
decât dacă se îmbată. Aceştia trec de la veselia chefului şi 
paharul de vorbă la sporovăială, de unde o apucă drept 
spre religie şi sunt adânc tulburaţi. Spre final, scena se 
transformă într-o smiorcăială lacrimogenă şi se încheie într- 
o toropeală dobitocească. Orice om tulburat de băutură nu 
mai e om de nădejde. 


76 


CAPITOLUL XIII 
jaful diligenţei poştale de la Salt Lake 


Târziu, la sfârşitul lui noiembrie 1864, diligenţa 
companiei Oliver de la Salt Lake, condusă de Thos. C. 
Caldwell, părăsi Virginia, îndreptându-se spre Salt Lake, 
având ca pasageri pe Leroy Southmayde şi căpitanul 
Moore. Mai era şi un vizitiu care era slobod în ziua aceea, 
pe nume Billy. Cam pe la ora trei după-amiază au ajuns la 
ferma Loraine, unde se arată călare şi George Ives, care 
făcu popas acolo. Voia să i se schimbe şi lui caii, dar nu 
reuşi. Atunci spuse să i se dea ovăz calului pe care-l avea şi 
se învârti apoi numai pe lângă Southmayde tot timpul. 
Deodată îi spuse: 

— Am veşti de la Tex. E la ferma Cold Spring'*. 

Ceru să i se aducă apoi calul. Era însoţit de Steve 
Marshland. Între Loraine şi Cold Spring au depăşit diligenţa 
şi când aceasta ajunse la fermă, cei trei erau, bineînţeles, 
în plin sfat. 

Tex, alias Jem Crow”, a mărturisit după aceea că cei doi 
i-au împărtăşit intenţia de a jefui în noaptea aceea 
diligenţa. Bătrânul Tex pândea diligenţa pe când aceasta se 
pregătea de plecare din Virginia, iar căpitanul Moore, 
văzându-l şi cunoscându-i năravul, îi spuse lui Southmayde 
că nu-i prea venea la socoteală că-l întâlnise acolo. Cele 
petrecute, ca şi mărturii concludente, au dovedit că Tex era 
iscoadă şi, având un bidiviu iute de picior, o luase la goană 
înaintea diligenţei, străbătând ţinutul, după cum s-a arătat. 

Diligenţa a mers mai departe şi a ajuns la Rocks, iar 


14 Cold Spring - Izvorul rece. (n.t.). 
15 Crow - Cioară. 


77 


acolo a rămas până dimineaţa. La ferma Stone, tâlharii au 
făcut un ocol şi au depăşit diligenţa, nebăgaţi în seamă. In 
vremea asta, lui Ives i s-au alăturat Whiskey Bill şi Bob 
Zachary. Pe la ora unsprezece ziua, călătorii i-au ajuns din 
urmă pe tâlhari. Aceştia îşi ţineau puştile rezemate de 
braţul sting şi, din spate, păreau a fi nişte vânători. Când 
diligenţa ajunse în dreptul lor, ei îşi suciră deodată caii şi-şi 
îndreptară puştile asupra călătorilor. Bill Graves:* îl luă la 
cătare pe Tom Caldwell, Ives pe Southmayde, în timp ce 
Bob Zachary, îndreptându-şi puşca spre diligenţă, nu-i 
pierdu din ochi pe căpitanul Moore şi pe Billy. 

Southmayde avu prilejul să se uite pe ţevile puştii lui Ives 
şi aproape că zări plumbii mari gata-gata să ţâşnească 
afară. Şi dacă-i vorba de gust, chiar şi acum socoate că 
priveliştea a fost atât de atrăgătoare şi plină de 
învăţăminte, încât ne-a mărturisit în mod confidenţial că, de 
va avea vreodată ghinionul să ajungă din nou în preajma 
vreunor tâlhari în exerciţiul funcţiunii, atunci va prefera să 
privească toată scena mai de la distanţă, stând mai 
deoparte, tocmai ca să o poată povesti cu obiectivitate. 
Fiindcă e greu să relatezi „fără teamă, părtinire sau 
duşmănie”, când ţi se oferă din faţă şi de la foarte mică 
distanţă priveliştea a două guri de ţeavă de puşcă. Se 
poate „fără părtinire şi duşmănie”, dar ca să respecţi şi 
primul principiu, ar fi fost nevoie de multă nepăsare faţă de 
o ploaie de „plumb rece”, nepăsare pe care o au numai 
iubitorii învederaţi ai romanţurilor ieftine, iar aceştia nu se 
arată niciodată prin munţi, apa leşioasă, tufişurile de salvie 
în flăcări şi dieta numai pe bază de carne de vită trezind o 
înclinaţie hotărât „materialistă” şi ucigând în foarte mare 
măsură sentimentele. 

Ives urlă: 

— Stai, mâinile sus! 


16 Graves - Mormânt. 


78 


Apoi îi spuse lui Zachary: 

— Dă-te jos şi ia-i în primire pe tipii ăştia! 

În consecinţă, Bob descălecă şi, slobozindu-şi calul, se 
îndreptă cu arma în mână drept către Southmayde. In 
vreme ce-l vămuia pe Southmayde de aurul pe care-l avea 
la el, tâlharul tremura din cap până-n picioare (şi nu de 
frig). 

Înfăţişarea bandiţilor în acel moment era 
înspăimântătoare şi nu aducea de loc cu cea pe care ar fi 
dorit-o fraţii mai vârstnici ai „Corpului Păcii”. Fiecare se 
înfăşurase într-o pătură verde şi albastră care le ascundea 
tot trupul. Whiskey Bill îşi tuflise în cap un joben (exact 
opusul farfuriei de supă purtată îndeobşte în est), avea 
mânecile suflecate mai sus de coate, pe faţă îşi pusese o 
batistă neagră de mătase, cu găuri pentru ochi şi nas. Avea 
un cal sur, acoperit şi el de la urechi la coadă cu o pătură 
care lăsa să i se vadă capul şi picioarele. Calul lui Ives era 
acoperit la fel. Avea un sur rotat, cu coama tăiată perie. Se 
mascase şi el cu o bucată de pătură cenuşie în care făcuse 
găurile necesare. Zachary călărea un  vânăt-suriu 
aparţinând lui Bob Dempsey (tot ţinutul era grajdul lor), 
acoperit ca şi ceilalţi şi se mascase cu e bucată de jerseu. 

— Închide ochii! 

Cu tot respectul, Southmayde refuză şi nu fu silit s-o 
facă. Bob îi luă apoi pistolul şi banii lui Leroy şi-i aruncă jos. 
În vreme ce Southmayde era astfel jefuit, Billy, simțindu-se 
obosit, lăsă mâinile în jos, la care, pe dată, Ives urlă: 

— Ţine-le sus, bă...! 

Se ştie că Billy s-a supus cu grabă, deşi nu cu multă 
bucurie. Zachary se duse la căpitanul Moore, căruia îi ceru 
acelaşi lucru. Căpitanul declară cu multă solemnitate, în 
timp ce-i întindea punga, că asta era tot ce avea pe lume, 
dar mai apoi reieşi că vreo douăzeci şi cinci de dolari nu 
fuseseră incluşi în acea evaluare a averii sale lumeşti şi-i 


79 


scoase la iveală numai după ce tâlharii dispăruseră. 

Continuându-şi cercetările, cel desemnat cu buzunăreala 
veni la Billy şi-i ceru pistolul, care-i fu înmânat pe dată. Ives 
îl întrebă: 

— E încărcat? 

Răspunzându-i-se că nu, îi spuse lui Bob să-l restituie 
stăpânului. Billy avea asupra lui mai multe sume mici de 
bani care aparţineau altora şi-i fuseseră încredințate pentru 
a le duce unor prieteni sau pentru a face unele 
cumpărături. Când Bob se apropie, el începu să se căineze: 

— Oh, Doamne, ce vreţi de la mine?! N-am nimic. 

Graves îi spuse lui Zachary să-l păsuiască şi întrebă dacă 
în sacii de poştă mai era ceva care le făcea trebuinţă. Tom 
îi răspunse că nu credea să se afle aşa ceva. Zachary puse 
piciorul pe pârghia frânei, se săltă şi începu să cerceteze, 
dar nu găsi nimic. Pentru că în timp ce se îndeletnicea cu 
astea, Caldwell îl privise pe Zachary mai lung, Ives îi 
porunci să se uite în altă parte. Tom se întoarse şi întrebă 
dacă putea să se uite la el. Ives încuviinţă. 

După ce-şi termină căutările, Zachary îşi luă puşca şi se 
trase înapoi. Ives porunci încheierea „defilării” şi ordonă 
scurt: 

— Sus şi valea! 

Caii erau cam neliniştiţi, dar Tom îi stăpâni bine, iar 
Southmayde, gândindu-se să mai vadă ce era de văzut, îi 
şopti: 

— Tom, ia-o încet! 

Ives urlă: 

— Mână! 

Leroy, cum stătea jos, se răsuci, hotărât să dibuiască 
cine erau tâlharii şi-i cercetă cu atenţie un minut, însă până 
la urmă Ives băgă de seamă şi răcni: 

— Dacă nu te suceşti la loc şi nu-ţi vezi de treabă, îţi 
găuresc scăfârlia. 


80 


Cei trei tâlhari se strânseră la un loc şi supravegheară 
diligenţa până când dispăru din ochii lor. Leroy Southmayde 
pierduse patru sute de dolari în aur, iar căpitanul Moore 
lăsase o sută de dolari în bancnote, care aparţineau de fapt 
altcuiva. 

Diligenţa îşi continuă drumul spre Bannack fără a mai 
întâmpina greutăţi şi, când sosi acolo, Plummer îi şi aştepta 
şi-i întrebă: 

— Diligenţa n-a fost cumva jefuită astăzi? 

Răspunzându-i-se afirmativ, când Southmayde se dădu 
jos, el îl luă de braţ, iar acesta, gândindu-se că avea de-a 
face cu şeriful, era gata-gata să-i spună tot ce ştia, dar 
judecătorul G.G. Bissell îl înghionti uşor cu cotul, silindu-l să 
se întoarcă, ceea ce Leroy şi făcu; judecătorul îl preveni să 
fie cu mare băgare de seamă şi să aibă grijă ce-i 
povesteşte aceluia, adică lui Plummer. Southmayde îi făcu 
cu ochiul, semn de înţelegere numai de ei ştiut, apoi se 
întoarse Plummer, care-i zise: 

— Cred că pot să-ţi spun cine v-a jeluit. 

Leroy îl iscodi: 

— Cine? 

Plummer spuse: 

— Unul din ei era George Ives. 

Southmayde îi răspunse: 

— lar ceilalţi doi erau Whiskey Bill şi Bob Zachary şi sper 
să ajung să-i văd în ştreang, nu mai departe de trei 
săptămâni. 

Plummer ieşi de îndată afară şi deşi Leroy mai rămase 
vreo trei zile în târg, nu-l mai întâlni de-atunci. Plummer îl 
acuzase pe lves ca să afle dacă Southmayde ştia cu 
adevărat ceva. La scurt timp, judecătorul Bissell, care-l 
auzise pe Southmayde spunându-i lui Plummer cine erau 
tâlharii, îi zise: 

— Leroy, nu dau o para chioară pe viaţa dumitale. 


81 


A doua zi, pe când Tom se întorcea, îl întâlni la ferma 
Cold Sping pe Graves şi, luându-l deoparte, îl întrebă dacă 
auzise de „mica tâlhărie”. Graves îi spuse că auzise şi-l. 
Iscodi dacă ştia cine erau făptaşii. Tom îi răspunse că nu şi 
adăugă: 

— Şi nici n-aş vrea să ştiu, pentru nimic în lume. Fiindcă 
dacă aş şti şi le-aş spune numele, n-aş avea multe zile de 
trăit. 

— Asta aşa-i, Tom - încuviinţă Graves. N-ai mai trăi nici 
cincisprezece minute. Da' am să-ţi istorisesc o întâmplare, 
cum am fost eu jefuit prin Californy. Într-o noapte, pe la ora 
zece, eu şi un tovarăş al meu mergeam călare şi doi tipi ne- 
au ajuns din urmă şi ne-au poruncit să ridicăm pe dată 
mâinile sus şi să le dăm banii. Am făcut ce ne-au cerut cât 
s-a putut de iute. Ne-au uşurat de vreo două mii de dolari în 
monede de aur. Şi le zic: „Băieți - le spun eu - e cam greu 
că ne luaţi tot ce avem”. Tipul spune şi el că e cam greu şi 
ne dă înapoi patruzeci de dolari. La vreo săptămână după 
aia, îi văd pe cei doi tipi jucând faro. Mă uit crunt la ei şi ies. 
Unul din indivizi se ia după mine şi-mi zice: „Nu eşti 
dumneata cel care a fost jefuit acum câteva nopţi?”. „Nu”, 
spun eu, fiindcă mă temeam să-i destăinui adevărul. Spune 
el atunci: „Vreau să recunoşti că aşa-i. Ştiu că dumneata 
eşti. Am să-ţi dau patru mii de dolari fiindcă ţi-ai ţinut gura” 
şi aşa a şi făcut, să fiu... Ei, vezi, Tom, ce-am dobândit eu 
dacă mi-am ţinut gura?! Am scăpat şi cu viaţă şi m-am ales 
şi cu patru mii de dolari. 

Ives se îndreptă spre Virginia şi acolo, într-o casă 
deocheată, declară că el fusese capul bandei care-l ţinuse 
pe Tom Caldwell cu mâinile sus şi că, pe..., avea s-o mai 
facă şi altă dată. Ives plecă împreună cu un vizitiu, prieten 
de-al lui Caldwell, către Nevada. Fiecare avea câte o puşcă 
de vânătoare. Ives era beat turtă. Vizitiul îl întrebă pe Ives 
cine erau, după părerea lui, bandiții, la care el răspunse 


82 


îndată: 

— Eu mi-s capul bandei care... etc., etc., aşa cum s-a 
amintit. 

Atunci omul îl iscodi: 

— Şi bănuieşti că Tom ştie şi el? 

— Sigur că da! răspunse George. 

Când ajunseră în târg, vizitiul îl zări pe Tom şi-i făcu 
semn să stea deoparte, cu fereală. Acesta se supuse, dar 
trimise un om ca să afle ce voia să spună cu acel semn. 
Când se întoarse, omul îi povesti ce se petrecuse şi-l sfătui 
să nu iasă în calea lui Ives fiindcă era beat şi putea să-l 
omoare. 

În aceeaşi seară, Tom şi prietenul său vizitiul au plecat cu 
diligenţa spre ferma Cold Spring şi, în timpul discuţiei, i-a 
istorisit toate amănuntele. Vizitiul încheie spunându-i că, pe 
când era călare, stătea pregătit să tragă în Ives dacă acesta 
îl lua la cătare pe Caldwell. 

Trei zile mai târziu, Southmayde se gătea de plecare din 
Bannack, când, în clădirea staţiei, intrară Buck Stinson şi 
Ned Ray, care se interesau cine mergea la Virginia. Când li 
se răspunse că nimeni în afară de Southmayde ei spuseră: 

— Păi atunci mergem şi noi. 

Agentul companiei veni la Leroy şi-l sfătui: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu te duce! Cred că au 
să te omoare. 

Southmayde îi răspunse: 

— Trebuie să mă duc şi de-mi aduci o puşcă din aia cu 
două ţevi. Am să-mi încerc norocul. 

Ca urmare, agentul companiei Oliver îi înzestră pe Leroy 
Southmayde, pe Tom Caldwell şi pe un tânăr de vreo 
şaisprezece ani, care mergea şi el cu diligenţa la Virginia, 
cu câte o puşcă. Leroy merse călare împreună cu Tom. Nu 
i-au slăbit din ochi pe cei doi tâlhari, dintre care unul mâna 
caii, iar celălalt stătea la pândă. Călătoria fu la fel de 


83 


plicticoasă ca un rond de noapte până ce diligenţa ajunse la 
răscrucea de la Stinkingwater, unde, în faţa staţiei, stăteau 
laolaltă doi din trei, cei trei care jefuiseră diligenţa, Bob 
Zachary şi Bill Graves, împreună cu Aleck Carter. Buck 
Stinson îi zări şi răcni: 

— Hei, măi tâlharilor! 

Leroy îi spuse lui Tom Calwell! 

— Tem, am încurcat-o! 

Tom îi răspunse: 

— Asta cam aşa.-i. 

La staţia Cold Spring, unde diligenţa se opri pentru cină, 
plăcutul trio se înfiinţă. Erau, fireşte, înarmaţi, până-n dinţi, 
fiecare cu puşcă, pistoale şi cuţit. Doi dintre ei îşi lăsară 
puştile rezemate la uşă şi apoi intrară înăuntru. Aleck 
Carter îşi purta puşca la spate, cu cureaua petrecută pe 
după umăr. Bob Zachary, făcându-se că-i beat, răcni: 

— la să-l văd eu pe ăl de zice că nu-i place mutra lui 
Stone! 

Încredinţându-se că atât cât îşi putea da el seama, toţi 
cei de faţă aveau o părere foarte bună despre Stone, el 
porunci să se dea la toată lumea câte un rând de băut, iar 
după ce se împlini şi asta, plăti şi luă cu el o sticlă de 
whisky şi se purtă cam „amestecat” până porni diligenţa. 

După ce străbătură cam un sfert de milă, îşi smuciră caii 
şi strigară: 

In clipa când cuvântul le zbură de pe buze, Leroy îşi 
îndreptă arma asupra lui Aleck Carter, iar Tom Caldwell şi 
celălalt călător, în acelaşi moment, îşi aleseră omul şi-l 
luară la cătare. Aleck Carter exclamă: 

— Păi noi nu voiam decât să bem şi noi ceva, dar dacă 
poftiţi, n-aveţi decât să trageţi, fir-aţi... să fiţi! 

Şi scoțând sticla, o făcu să treacă din mână în mână. 
Leroy şi Tom abia îşi muiară buzele. Tom bănuia că băutura 


84 


fusese otrăvită. După ce se interesară cu multă politeţe 
dacă vreunul dintre afurisiţii de călători mai voia un pic de 
whisky, îşi smuciră din nou caii şi se îndreptară spre fermă, 
în pas grăbit. 

Inainte de a părăsi ferma Cold Spring, Leroy Southmayde 
spuse că pentru el totul era foarte străveziu şi că avea de 
gând să părăsească diligenţa, însă Tom îi arătă că avea să-l 
ia pe Buck lângă el, iar celălalt putea să-l ţină sub 
supraveghere pe Ray. Lui Buck nu-i prea veni la socoteală 
aranjamentul, dar Tom îi spuse: 

— Eşti vizitiu bătrân şi vreau să te am lângă mine pe 
capră, fir-ar... 

Cei doi călători au stat tot timpul cu puştile pe genunchi, 
gata să tragă la orice mişcare a vreunuia din cei doi tâlhari. 
La ferma Lorraine, Leroy şi Caldwell se traseră puţin 
deoparte, ţinându-şi caii de dârlogi şi vorbiră despre 
„Ssituaţie”. 

Au fost de acord că era cam încurcată şi discutară dacă 
nu era cazul s-o ia prin păduri şi să lase diligenţa în plata 
Domnului, dar nici asta nu le aduse linişte sufletească 
pentru că-l văzură pe Buck Stinson aproape de ei şi 
probabil să fi tras cu urechea şi să fi auzit fiece cuvânt pe 
care-l rostiseră. Buck se strădui să le alunge teama, 
spunându-le că nu-i păştea nici o primejdie. li arătară că 
sunt înarmaţi şi, de vor fi atacați, o să le dea de furcă unora 
dintre ei sau, în orice caz, o să le vină de hac la trei sau 
patru. Buck le răspunse: 

— Domnilor, pun la bătaie cuvântul, onoarea, viaţa mea 
că de aici până la Virginia n-are să vă facă nimeni nimic. 

Diligenţa fu trasă, caii înhămaţi, porniră la drum, iar Buck 
se apucă să lălăie cât îl ţinea gura un cântec, fără să se 
oprească, până când obosi de-a binelea şi atunci, la cererea 
lui, se puse pe cântat Ray. Acesta era semnalul pentru ca 
cei trei să se ţină mai departe. Dacă înceta cântecul, avea 


85 


să urmeze atacul, dar şi fără să se cufunde prea tare în 
algebră, puteau calcula că o astfel de încercare se putea 
solda mai mult cu pierderi decât cu câştiguri, aşa că i-au 
lăsat în pace. Vizitiul, Southmayde şi tânărul călător nu 
arătau deloc supăraţi că au ajuns teferi şi nevătămaţi în 
târg. Ned Ray se duse la Southmayde şi-i spuse că de-ar şti 
cine a comis jaful, el, unul, n-ar sufla nimănui vorbă, fiindcă 
nu s-ar alege decât cu moartea. 


86 


CAPITOLUL XIV 
Începe balul - George Ives 


După ce justiţia se arătase neputincioasă în cazul 
asasinilor lui Dillingham, starea obştei, din rea cum fusese, 
se deteriora repede şi mai mult, până ce omul ajunse de nu 
mai trăgea nădejde să trăiască măcar o singură zi în 
siguranţă. De mai multe ori mi s-au arătat golurile dintre 
bârne pe unde răzbeau de obicei gloanţele dintr-un saloon 
într-o prăvălie de alături. Răniţilor care zăceau prin târg nici 
nu li se mai dădea vreo importanţă, iar de s-ar fi întâmplat 
o zi sau o noapte fără împuşcături, înjunghieri sau bătăi, ar 
fi fost socotită o scurtă, dar binevenită, epocă de aur. După 
lăsarea întunericului, nimeni nu mai îndrăznea să se 
aventureze de la Virginia la Nevada sau Summit. Ajung 
doar câteva exemple din sutele ştiute. Un olandez, 
cunoscut sub numele de Dutch Fred, se întâlni cu un bandit 
care-i porunci să ridice mâinile sus, ca de obicei. Văzând că 
omul nu avea la el decât cinci dolari în bancnote, banditul îi 
spuse că o să-i ia şi pe aceia atâţia câţi erau şi adăugă, 
însoţindu-şi vorbele cu o salvă de blesteme: 

— Dacă se mai întâmplă vreodată să mai treci pe aici 
numai cu cinci dolari în buzunar, te-mpuşc. Fir-ai să fii, stai 
să te împuşc de pe-acum... 

Şi, ridicând pistolul, îl răni pe om la mână. 

Un altul fu jefuit de doi sau trei dolari, la vreo două sau 
trei mile de Nevada şi i se puse şi lui în vedere că, de avea 
să mai vină numai cu atâţia bani la el, aveau să-l ucidă. 

George Ives era un tânăr cu o înfăţişare atrăgătoare, cam 
de vreo douăzeci şi şapte de ani. Avea tenul şi părul 
deschise la culoare şi ochii albaştri. Nu purta favoriţi. 


87 


Măsura vreo şase picioare înălţime şi purta o manta 
soldăţească şi o pălărie uşoară de fetru. Acest faimos 
desperado se mişca cu multă vioiciune şi avea o stăpânire 
de sine neclintită. O îndelungată experienţă în a înfrunta 
primejdia îl făcuse într-adevăr să nu se teamă de nimic. Era 
în stare să înfrunte moartea, cu o nepăsare firească, iar 
îndrăzneala lui nesăbuită, care nu-l lăsa în pace, devenise 
spaima cetăţenilor. Işi încasa şantajele sub masca unui 
împrumut şi, ca să se distreze şi să arate cât de bine dresat 
era calul lui, îl silea să se dea înapoi până ce intra în vitrina 
vreunei prăvălii şi apoi pleca în galop, râzând. La prima 
vedere, oricine-l privea era plăcut impresionat, dar unul mai 
priceput la fizionomii ar fi surprins, la o cercetare mai 
atentă, în liniile gurii, în lucirea ciudată, necruțătoare şi 
sinistră a ochilor, acea fire iute care a făcut din el nu numai 
teroarea obştei, ci şi spaima bandei de tâlhari cu care era în 
cârdăşie. 

Cum s-a mai arătat, era cu Plummer când s-au pornit să-i 
sfeterească pe Langford şi pe Hauser, participase la jefuirea 
diligenţelor în octombrie şi noiembrie, iar după aceea se 
apucă de tâlhărit la drumul mare, ţinându-i tovărăşie lui 
Aleck Carter, în regiunea din josul râului Snake, unde 
ajunse sub numele de Lewis. 

Impreună cu un prieten le-au făcut o vizită lui Hunter şi 
lui Carter, la defileul Brown, iar la întoarcere, printre 
înălțimile care formează de fapt linia avanposturilor 
munţilor Ramshorn, cei doi se întâlniră cu Anton M. Holter, 
acum locuitor al Virginiei. L-au invitat cu poliţele să le 
împrospăteze visteria, achitându-şi o poliţă pusă în seama 
lui, ceea ce, în împrejurările respective, omul făcu pe dată, 
dar pentru moment nu era în stare să onoreze un cec prea 
mare. l-au ţinut o predică serioasă, arătându-i cât era de 
nepotrivit să călătorească având asupra sa o sumă atât de 
mică şi apoi, ca să-şi sublinieze nemulţumirea exprimată 


88 


înainte, George îşi scoase revolverul şi, îndreptându-l spre 
capul victimei, slobozi un glonţ care-i găuri pălăria şi-i 
şterse ţeasta. Al doilea glonţ, mult mai bine ţintit, n-a pornit 
din cauza unei capse defecte. După ce rată astfel, acest 
„perfect gentleman” îşi văzu de drum, iar Halter făcu la fel, 
binecuvântându-l, fără îndoială, pe cel ce confecţionase 
capsa... 

Probabil că cea mai îndrăzneață crimă dintre toate, 
săvârşită cu deplin sânge rece, a fost cea comisă de el în 
apropiere de ferma Cold Spring. În împrejurimile Nevadei, 
un individ a fost biciuit pentru furtişag şi, pentru a scăpa de 
usturimea şfichiului, s-a oferit să dea informaţii despre 
banda de tâlhari. Ives auzi şi el despre asta, îi ieşi dinadins 
în cale, între Virginia şi ferma Dempsey şi îşi descărcă 
asupra lui arma cu două ţevi. Arma fusese atât de prost 
încărcată, iar omul atât de gros îmbrăcat, încât plumbii de 
vânat mare n-au avut prea mare efect; drept care Ives şi-a 
scos fără şovăială revolverul şi, în vreme ce vorbea cu 
omul, l-a împuşcat mortal. Fapta a fost săvârşită ziua în 
amiaza-mare, pe şleaul principal - într-un fel de vale- 
nsângerată-a obştii - şi acolo, sub ochii fermelor Daley şi 
Cold Spring, în timp ce se vedeau două sau trei căruţe 
venind şi-a ucis Ives victima, cu calm de profesionist, iar 
când mortul se prăbuşi de pe cal, tâlharul luă animalul de 
dârlogi şi dispăru cu el în munţi. 

Apoi Ives se duse la George Hilderman şi-i spuse că voia 
să rămână la coliba lui vreo câteva zile fiindcă omorâse un 
om lângă ferma Cold Spring şi se putea stârni zarvă şi 
tărăboi. La locul crimei, după vreo jumătate de oră, 
ajunseră mai mulţi călători. Trupul victimei era cald încă, 
dar fără viaţă şi câţiva fermieri de prin împrejurimi i-au 
săpat în acea vale frumoasă un mormânt singuratic şi 
acolo, fără nume, fără sicriu şi ne plâns de nimeni, bietul 
om: 


89 


Doarme somn adânc, 
Cruţat de-a vieții valuri. 


Toţi fermierii de-a lungul drumului îi ştiau pe tâlhari, dar 
teama de moartea care i-ar fi ajuns fără întârziere dacă ar fi 
deschis gura le-a pecetluit limba, chiar şi atunci când voiau 
cu adevărat să dea lucrurile în vileag sau să prevină pe 
cineva. 

Nicholas Tbalt a vândut o pereche de catâri patronilor 
săi, care i-au plătit animalele dinainte. Luând aurul cu el, 
omul o porni spre ferma lui Dempsey să aducă animalele. 
Dar după ce e vreme Tbalt nu s-a mai arătat deloc, 
cumpărătorii au Bocotit că el a fugit cu tot cu bani şi 
animale şi au fost destul de supăraţi că un om în care 
avuseseră atâta încredere i-a înşelat. Însă nu aveau 
dreptate. Credincios făgăduielii sale, el pornise să aducă 
animalele, dar îi fu dat să moară de mâna lui George Ives, 
care-l împuşcă, îl jefui de bani şi-i luă catării. La început, 
Ives aruncă vina asupra lui Long John, care Insă nu avusese 
nici un amestec, aşa cum nu avusese nici Hilderman, 
pungaş mărunt şi tăinuitor, dar în nici un caz criminal sau 
tâlhar... Când a fost cercetat la judecată, Long John a spus 
că el n-a fost martor când s-au tras gloanţele, dar că-l 
văzuse mai înainte pe Nicholas venind cu animalele, iar pe 
George Ives ieşindu-i în cale şi la scurt timp, aducând 
catârii cu el şi spunând că olandezul n-avea să mai supere 
pe nimeni. 

Cadavrul tânărului ucis zăcu despuiat, ţeapăn şi îngheţat, 
ascuns oricărei priviri omeneşti, printre tufele de salvie 
unde fusese târât... William Palmer trecea într-o zi pe valea 
Stinkingwater, în apropierea locului crimei şi mergea 
înaintea carului, cu puşca pe umăr. Dinaintea lui ţâşni o 
potârniche, omul trase, pasărea se prăbuşi moartă pe 


90 


cadavrul lui Tbalt. Când descoperi potârnichea pe trupul lui 
Tbalt, el se întoarse până la o colibă, cam la vreun sfert de 
milă de la locul crimei, unde-i găsi pe Long John şi pe 
George Hilderman, le spuse că mai la vale era un cadavru 
şi-i întrebă dacă nu voiau să-l ajute să urce mortul în car, ca 
să-l ducă în târg şi să vadă de putea să afle cine era. 
Aceştia îi răspunseră: 

— Nu, n-are nici un chichirez. În Virginia, în fiecare zi e 
omorât ba unul, ba altul şi nu mai zice nimeni nimic. Nu 
vrem s-avem nimic de-a face cu tărăşenia asta. 

Ţeasta îi fusese străpunsă de un glonţ care-l nimerise 
deasupra ochiului stâng... La încheietura mâinilor şi în jurul 
gâtului se vedeau urmele unui lasou subţire, semn că după 
ce fusese împuşcat fusese târât prin desiş încă pe când mai 
trăia, iar când a fost găsit zăcea cu faţa în jos, cu mâna 
dreaptă îndoită la piept şi cu stânga agăţată de nişte crengi 
de salcie ce spânzurau deasupra lui... 

Nicholas Tbalt a fost adus în Nevada, după ce fusese dat 
dispărut vreme de zece zile... În Nevada, mortul a fost lăsat 
în car, în văzul lumii, o jumătate de zi. Elk Morse, William 
Clark şi Tom Baume au făcut rost de un sicriu, l-au îngropat 
creştineşte, iar la capătul mormântului au înfipt în pământ 
o crăcană de lemn, care, cred, se mai află şi azi acolo. 

Această privelişte stârni indignarea populaţiei. În aceeaşi 
după-amiază, trei sau patru cetăţeni au adunat douăzeci şi 
cinci de oameni şi au plecat din Nevada pe la orele şase 
seara. Inainte de a pleca, ei au întărit o obligaţie prin care 
se legau să-şi acorde sprijin unul altuia ş.a., apoi au pornit 
la drum, în tăcere şi cu toată graba, spre valea 
Stinkingwater... Ferindu-se de drumurile bătute, pâlcul de 
călăreţi o luă pe la râpe ca să ocolească ferma lui 
Dempsey. La vreo şase mile mai departe, s-au oprit la o 
cabană pentru a lua o călăuză care să-i îndrume până la 
locul sorocit. Pe la ceasurile trei şi jumătate dimineaţa au 


91 


trecut pârâul Wisconsin, pe la un vad aflat la vreo şapte 
mile mai jos de ferma lui Dempsey, unde au văzut că apa 
era îngheţată, dar gheaţa nu era destul de groasă ca să 
ţină greutatea calului şi a călăreţului, aşa că au trecut unul 
după altul prin diferite locuri; unii, fiind nevoiţi să descalece 
ca să-şi ajute caii, au ieşit în cealaltă parte pe jumătate 
înecaţi şi şi-au continuat drumul, strânşi în platoşa hainelor 
îngheţate bocnă, care se lipeau de ei „ca moartea de un 
hoit”, cum spuse careva. Până şi neînfrântul Tom Baume fu 
obligat să mestece o gură de tutun şi să-şi adune toată 
puterea ca să poată înfrunta frigul, acum că era cu toate 
„pânzele” îngheţate. La vreo milă mai departe, căpetenia 
pilcului îi opri şi le spuse: 

— Toată lumea jos de pe cai, ţineţi-i bine de dârlogi şi nu 
faceţi nici un zgomot până nu se crapă de ziuă. 

Aşa că au rămas toţi stană de piatră încă un ceas 
jumătate. Când miji o geană de lumină, se dădu semnalul. 

— Băieți, pe cai şi nici o vorbă până nu ajungem la 
colibă! 

Nu merseră prea mult şi se auzi un lătrat de câine. În 
aceeaşi clipă dădură pinteni cailor şi, rupând rândurile, care 
în dreapta, care în stingă, au desfăşurat potera şi-au strunit 
apoi caii, după ce-au înconjurat coliba şi şi-au îndreptat 
armele asupra bârlogului. Căpetenia poterei sări jos şi. 
Văzând vreo opt-zece oameni dormind, înveliţi în pături, pe 
jos, în faţa sălaşului, strigă: 

— Primul care se ridică se alege cu o mână de plumbi, 
cât n-apucă să zică vai! 

Era prea întuneric ca să se vadă cine erau, aşa că se 
îndreptă spre colibă, lăsându-şi calul în seama unuia din 
ceată Jumătate dintre oameni au descălecat iar ceilalţi an 
rămas să ţină caii. Căpetenia întrebă: 

— Long John e aici? 

— Da - răspunse cel al cărui nume îi trăda înălţimea. 


92 


— Fă-te încoace, după tine am venit! 

— Păi - bâigui acesta - mă cam bate gândul că de ce mă 
căutaţi. 

— Poate, dar dă-i zor, n-avem vreme de pierdut. 

— Ei - spuse John - aşteaptă până-mi pun mocasinii, zău 
aşa! 

— Atunci dă-i brânci mai iute, îi răspunse cel care venise 
să-l ia. 

Indată după aceea, John ieşi din colibă şi aşteptară încă 
vreo jumătate de oră până se făcu lumină destulă ca să se 
vadă ca lumea. Conducătorul poterei şi încă patru oameni îl 
luară pe Long John şi-l duseră la locul unde fusese săvârşit 
omorul, lăsând restul oamenilor să-i păzească pe ceilalţi 
Ajunseră la locul cu pricina şi acolo îl acuzară pe Long John 
de crimă. Palmer arătă cum găsise cadavrul. Dar John le 
spuse: 

— N-am făcut eu asta, băieţi! 

| se atrase atenţia că va plăti cu viaţa pentru viaţa lui 
Nicholas Tbalt, iar de nu săvârşise el crima, atunci ştia 
foarte bine cine o înfăptuise de refuzase să dea o mână de 
ajutor la urcarea în căruţă a cadavrului. 

— Long John - spuse unul dintre oameni, în vreme ce-şi 
răsucea pistolul în mână - pregăteşte-te pentru lumea 
cealaltă. 

— Nu aşa - se băgă între ei conducătorul. Dacă va fi ceva 
de făcut, atunci o s-o facem cu toţii. 

Long John fu luat deoparte de trei bărbaţi şi se aşeză jos. 
Apoi toţi se întoarseră şi îşi ridicară privirea: în lumina 
palidă a zorilor, la vreun sfert de milă, se vedea Black Bess, 
catârul cumpărat de X. Beiller la canionul Washington. 
Arătându-i-se cu mâna animalul, John fu întrebat: 

— John, al cui e catârul? 

— E catârul pe care-l călărea Tbalt când a trecut pe aici - 
răspunse el. 


93 


— Deci ştii al cui e catârul. Cam urâtă treabă. la fă bine şi 
gândeşte-te acum la altceva. 

Fu trimis un om după catâr şi animalul fu adus dinaintea 
lui John. Care fu întrebat unde erau ceilalţi catâri, dar el 
răspunse că nu ştia. Atunci i se spuse să se gătească de 
drum pentru lumea cealaltă, fiindcă pe lumea asta îşi 
încheiase socotelile. Dar omul le spuse: 

— Nu eu am săvârşit omorul. Dacă-mi daţi răgaz, am să 
vă arăt că-s nevinovat. 

— John - îi spuse căpitanul poterei - n-ai să reuşeşti 
niciodată, fiindcă vreme de nouă zile ai ştiut că lângă 
sălaşul tău zace cadavrul unui om şi n-ai suflat o vorbă de 
moartea lui. Şi chiar şi numai pentru atât meriţi ştreangul. 
De ce n-ai venit în Virginia să spui oamenilor ce s-a 
întâmplat? 

John răspunse că-i fusese teamă şi nu îndrăznise să facă 
asta. 

— De cine te-ai temut? întrebă căpetenia. 

— De cei de prin preajmă. 

— Cine-s? 

— Mi-e teamă să spun. Unul dintre ei e pe-aproape. 

— Unde? 

— Cel care l-a omorât pe Nick e aici, la colibă. 

— Care-i acela? 


— George Ives. 
— E devale, la colibă? 
— Da. 


— Voi rămâneţi aici şi nu-l slăbiţi din ochi pe Long John, 
că eu mă duc acolo. 

Zicând acestea, se îndreptă spre sălaş. Ajungând la 
colibă, se opri şi, ochind pe unul care aducea cu descrierea 
lui George Ives, îl întrebă. 

— Tu eşti George Ives? 

— Da - răspunse podoaba. 


94 


— După tine am venit - sună laconic răspunsul. 

— Ce treabă ai cu mine? veni firesc întrebarea. 

— Ca să te duc la Virginia City - urmă răspunsul 
neplăcut. 

— In regulă - încuviinţă George - bănuiam eu că o să 
ajung şi acolo. 

Fu îndată luat sub pază. Doi din poteră se duseră la Tex, 
care se chinuia să-şi schimbe cămaşa, treabă ce se cerea 
negreşit făcută. 

— Cred că o să te luăm şi pe tine - îi spuse unul dintre ei. 

Tex îşi scoase şi veşmintele de pe dedesubt şi, 
aruncându-le spre Tom Baume, îi strigă: 

— Na şi fleandura asta de cămaşă veche că-i plină da 
mişcăţei. Poate-i arestezi şi pe ei. 

| se aduse politicos la cunoştinţă că obiectul acestei 
„neconstituţionale  îngrădiri” nu era nici cămaşa, nici 
populaţia ei, ci doar persoana lui şi fu întrebat dacă 
pistoalele care zăceau aruncate pe jos sunt ale lui; după ce 
răspunse afirmativ, fu informat că şi acestea aveau să fie 
luate, iar el trebuia să se considere sub stare „de arest”, o 
formulă cam tehnică, dar simplă, adoptată de oamenii 
muntelui pentru a-l încunoştinţa pe omul în cauză că ţeasta 
îi era în pericol să-i fie dogită, fără nici un fel de 
avertisment, de va încerca s-o „şteargă”. Tex se îmbrăcă şi 
aşteptă desfăşurarea evenimentelor. Atât Tex cât şi Ives 
păreau să nutrească speranţa că o s-o dreagă ei cumva, 
dar când îi văzură şi pe ceilalţi venind cu Long John, s-au 
mohorât şi n-au mai scos o vorbă. 

Când ceata s-a arătat la colibă, în jurul ei mai erau 
tolăniţi Aleck Carter, Bob Zachary, Whisky Bill, Johnny 
Cooper şi doi străini, cu totul nevinovaţi, care au continuat 
să-şi mai tragă sufletul pe lumea asta numai datorită 
faptului că se aflase amănuntul că, în acel moment, n- 
aveau asupra lor para chioară. Băieţii din ceată nu ştiau 


95 


legăturile celorlalţi cu banda, aşa că s-au aşezat cu ei la o 
cană de cafea şi şi-au lăsat armele la îndemână tâlharilor, 
chiar pe aşternuturile lor. Bandiţii i-ar fi putut face zob pe 
toţi dacă ar fi avut îndrăzneala să încerce a pune mâna pe 
ele. Unul din băieţi îi spuse conducătorului, arătând spre 
Aleck Carter. 

— Între ei e cel puţin un om de treabă. Îl ştiu din partea 
cealaltă (la vest de munţi). 

Dar părerile căpitanului asupra situaţiei nu se schimbară 
numai la această remarcă binevoitoare. El strigă pe un ton 
care însemna „Atenţie, băgaţi de seamă!”: 

— Fiecare să-şi ia puşca şi să aibă grijă ce face cu ea. 

În expedițiile următoare n-a mai fost nevoie să repete 
avertismentul. Cinci oameni fură trimişi să inspecteze 
coliba, iar ceilalţi rămaseră în picioare în jurul ei. Ga 
rezultat al acestei cercetări au fost capturate şapte pistoale 
de dragoni şi de marină, nouă arme de vânătoare şi 
treisprezece flinte. Au fost scoase toate afară şi, în vreme 
ce erau aruncate jos, pe pământ, una din ele se descărcă 
aproape de capul lui Tom Baume între arme se afla şi 
pistolul lui Leroy Southmayde, luat cu prilejul jafului asupra 
diligenţei. Fu recunoscut în cursul judecării lui Ives, după 
seria gravată pe el. 

Toate fiind gata, potera o luă spre Dempsey şi, o dată cu 
ea şi George, călare pe poneiul lui ţintat cu coadă scurtă 
Era hotărât s-o şteargă şi ca să-şi înfăptuiască planul, îşi 
arătă dorinţa de a-şi încerca bidiviul împotriva celorlalţi cai. 

Provocându-i pe vreo câţiva călăreţi să se ia la întrecere 
cu el. Ideea lui fu acceptată prosteşte şi, de n-ar fi 
intervenit un accident care să-i zădărnicească planul de a 
pune mâna pe calul lui neîntrecut, cel puţin o duzină de 
nume s-ar fi adăugat la lunga listă a victimelor sale. 

La ferma Dempsey se afla un pod în curs de construcţie 
şi doi dintre cei care călăreau înainte îl zăriră pe George 


96 


Hilderman lucrând în mijlocul podului. Fu întrebat dacă se 
numea George Hilderman şi când acesta încuviinţă, i se 
spuse că trebuie să meargă şi el la Virginia. El îi iscodi dacă 
aveau vreo hârtie în sensul acesta, iar când i se spuse că 
nu, le declară că n-avea de gând să se mişte din locul 
acela. Insă veni căpitanul poterei şi acesta îi zise s-o 
pornească „fără mofturi”, pe un ton care-l convinse că era 
în zadar să se opună, aşa că se găti să-i însoţească, dar nu 
chiar de bunăvoie. Spuse mai întâi că nu avea cal şi Tom 
Baume îi oferi un catâr. Apoi nu găsi şa. Acelaşi prieten 
cumsecade îi făcu rost şi de şa şi trebui să meargă cu ei. Cu 
un ultim efort de a găsi o chichiţă, declară că animalul nu 
voia să pornească. Pe jos era un băț şi i se porunci, după 
cum dicta obiceiul pe atunci, „ori baţi catârul şi mergi 
călare, ori îl duci de dârlogi şi-o iei la vale”. Felul practic de 
a aborda lucrurile îl împăcă pe dată cu încălcarea 
prevederilor din Magna Charta şi Declaraţia Drepturilor care 
se făcuse prin arestarea lui şi o porni fără tragere de inimă 
la drum, chiar dacă nu prea confortabil, cel puţin, în linişte. 

In acest timp, cel mai parşiv ticălos, aflat în mâinile cetei 
mai numeroase, îşi juca rolul cu multă pricepere şi deplin 
succes. Îşi mărturisi totala nevinovăție în legătură cu oribila 
crimă de care era acuzat şi lăsă să i se înţeleagă dorinţa de 
a fi dus în Virginia, unde avea prieteni şi de a fi judecat de 
autorităţile civile (sarcina întocmirii listei  juraţilor 
revenindu-i lui Plummer) şi, ca din întâmplare, declară că 
nu i-ar fi convenit să fie judecat în Nevada, fiindcă prin 
părţile acelea împuşcase un câine care-i speriase calul, 
pentru care motiv cei de acolo erau porniţi împotriva lui, 
ceea ce îi putea aduce prejudicii serioase dacă ar fi fost 
judecat în acel loc. 

Fără îndoială că aparenta promptitudine cu care s-a 
supus constrângerilor paznicilor săi le-a muiat acestora 
vigilenţa, aşa că i s-a îngăduit să călărească, e drept fără 


97 


arme, dar altfel nestânjenit, alături de escortă. 

Până atunci, pe minunatele drumuri ale Montanei nu s-a 
mai pomenit trupă atât de numeroasă, călare pe fugari iuți, 
fără să se nască ispita de a încerca puterile bidiviilor, iar 
detaşamentul nostru de poteră nu făcea nici el excepţie de 
la regulă. Aceste întreceri în devălmăşie erau, aşadar, la 
ordinea zilei, până când, în cursul uneia din ele, Geo Ives, 
care se afla în frunte, atrase atenţia întregii cete pentru că 
îşi continuă cursa în goana mare, cât de iute îl putea purta 
calul. Dar abia când ajunse la vreo zece lungimi de 
călăreţul cel mai din frunte, îşi dădură paznicii seama că 
pasărea scăpase; în colivia lăsată deschisă. Douăzeci şi 
patru de perechi de pinteni se înfipseră în coastele a 
douăzeci şi patru de cai şi, într-un ropot de copite cum nu s- 
a mai auzit vreodată pe şleaul acela, au ţâşnit înainte ca o 
bandă zănatică. O vreme, fugarul s-a depărtat încet, dar 
sigur, de urmăritori, îndreptându-se spre ferma Daley, 
unde-l aştepta iapa sa favorită, iute de fugă, cu dârlogii şi 
şaua pusă; pregătită gata, într-atât de repede se 
răspândeau zvonurile în acele vremuri. Dar soarta s-a 
îndreptat împotriva tâlharului, care, fiind urmărit prea 
îndeaproape, n-a mai putut să se folosească de această 
şansă. Urmăritorii, văzând un cal odihnit şi un catâr gata de 
drum, săriră în spinarea lor şi continuară goana. Ives suci 
calul spre munţi, luând-o pe lângă Defileul Bivens, apoi 
aceşti reprezentanţi ai crimei şi ai dreptăţii, cu nervii 
încordaţi, goniră peste câmp, în această cursă pentru viaţă. 
Încă trei mile şi tâlharul simţi că pe bidiviul său îl lasă 
puterile, iar iuţeala galopului se muie. Caii lui Wilson şi 
Burtchey nu arătau nici ei mai breji. Dar soarta cursei putea 
fi hotărâtă acum de arme, aşa că, sărind de pe cal, Ives 
ţâşni într-o râpă, fericit ieşită în cale, ale cărei maluri 
pietroase, cu mulţi bolovani mari, puteau să-i ofere adăpost 
în faţa duşmanilor neîndurători. lute ca gândul, şeile 


98 


urmăritorilor rămaseră goale şi cursa vitezei continuă pe 
jos. Când ajunseră la capătul râpei, nu văzură urmă de Ives, 
dar era limpede că se ascundea pe undeva pe aproape. 
Burtchey dădu târcoale locului şi iată-l şi pe Ives, ghemuit 
după o stâncă. Luându-l la ochi cu arma, îi porunci să iasă 
afară, iar acesta se supuse, râzând nestânjenit. Vicleanul 
boemian era mult prea hărşit ca să se lase păcălit şi, 
înainte ca Ives să ajungă destul de aproape pentru a-şi 
folosi cu succes revolverul, ordinul hotărât „Nu mişca” îi 
spulberă şi ultima speranţă: rămase stană până ce sosi 
ajutorul, în persoana lui Wilson. De când prizonierul 
scăpase şi până fusese prins şi adus înapoi trecuseră două 
ceasuri Căpitanului i se propuse să se înalțe un stâlp, iar 
Ives să fie spânzurat pe loc, dar propunerea fu respinsă. 
Băieţii se porniră veseli pe sporovăială, se omeniră, apoi se 
dădu ordinul „încălecaţi!”; atunci, în mijlocul careului 
format în Jurul lui, Ives începu să-şi dea seama de situaţia 
disperată în care se afla. 

Vestea prinderii sale zbură iute, până departe. Noutatea 
se lăţi prin toate colţurile şi văioagele părţii locuite a 
teritoriului. Johnny Gibbons, care mai târziu o şterse iute şi 
dibaci către Utah, bântuit de spectrul comitetului de 
vigilenţă, ajunse din urmă potera, înainte ca aceasta să 
atingă canionul la pârâul Alder şi o însoţi spre Nevada. Pe 
vremea aceea era coproprietar al fermei Cottonwood (a lui 
Dempsey) şi-i informa pe cei din bandă asupra tuturor 
călătorilor care treceau pe acolo cu sume mai mari de bani. 

In seara zilei de 18 decembrie, pe când detaşamentul 
ajunse în Nevada, soarele scăpătase dincolo de înălţimi şi 
se discută problema dacă să-l ducă pe Ives mai departe în 
Virginia sau să-l ţină în noaptea aceea în Nevada... S-a 
hotărât ca Ives să rămână în Nevada până dimineaţa, apoi 
aveau să aleagă locul judecății. 

Prizonierii au fost despărțiți unul de altul şi puşi în fiare. 


99 


Înăuntru şi în jurul casei fu instituită pază puternică şi 
noaptea veni şi trecu fără nici un incident de seamă. Dar, în 
acea noapte chinuitoare, „putea fi văzut un călăreț 
singuratic” galopând în goană mare şi schimbând mereu 
caii, de-a lungul drumului către Bannack City. Era 
locotenentul George Lane, alias Şontorogul, care fusese 
trimis să ducă vestea samavolniciei ce se săvârşise, în 
pofida legii şi fără nici un respect faţă de autorităţile 
constituite legal. Fu instruit să propună ca Plummer să vină 
de îndată în Nevada, să ceară ca inculpatul să fie predat 
autorităţilor civile, să impună această cerere pe baza 
acelui, pe drept numit, Hocus Pocus ca-n Habeas Corpus şi 
să se străduie ca Ives să aibă parte de o judecată dreaptă 
(2)! 
De îndată ce se hotărî ca Ives să rămână în Nevada. 
Gibbons porni ca din puşcă spre Virginia, în drum 
întâlnindu-se cu unul sau doi avocaţi - „Unde-i hoit, acolo-s 
şi vulturi” etc. ... Toţi prietenii lui Ives au fost convocați la 
Nevada, a doua zi dimineaţă, devreme. 

În prima parte a dimineţii de 19 puteai să vezi puhoi de 
mineri, negustori, meseriaşi, croindu-şi drum către Nevada, 
din ce în ce mai mulţi şi toată dimineaţa trecu repede cu 
cercetarea fiecărui arestat şi cu discuţii restrânse asupra 
celei mai nimerite proceduri. În toate păturile sociale se 
aflau şi apărători şi acuzatori, mulţi străduindu-se din 
răsputeri să creeze un curent de opinie în favoarea lui Ives, 
în vreme ce un mare număr de cetăţeni, încă nesiguri dacă 
el era vinovatul, luaseră hotărârea ca, în cazul când se 
vădea că acesta este adevărul, să nu-i lase nici o portiţă de 
scăpare, prin nici un fel de tertip avocăţesc. 

Deşi era în ajunul „Zilei părinţilor naţiunii!””, stăruia o 


17 Ziua părinţilor naţiunii - Sărbătoare oficială în Statele Unite, care 
are loc în ultima joi a lunii noiembrie în amintirea debarcării primilor 
colonişti din Massachusetts. (n.t.). 


100 


vreme blândă şi senină de octombrie. Încă nu căzuse 
zăpada, gheaţa prinsese coajă numai la malul apelor mai 
leneşe, iar un soare strălucitor şi plăcut încălzea aerul 
limpede şi muia glodul îngheţat din mijlocul străzilor. Pe 
uliţi se hârjoneau ţâncii şi o mie cinci sute de oameni 
stăteau în picioare, arzând de nerăbdare să intre în acţiune, 
dar aşteptând liniştiţi, fără un murmur, pentru ca totul să se 
împlinească după cuviinţă şi în deplină rânduială. 

Nu mai e nevoie să zugrăvim judecata sau să 
recapitulăm dovezile. E destul să amintim că alibiuri, 
bazate pe mărturiile lui George Brown şi ale preacinstitului 
Whiskey Joe, au căzut. Printre avocaţi nu mai domnea 
obişnuita aroganță, fandoseală plină de tehnicisme, 
amestecată cu etalări de elocinţă şi savantlăcuri. Dar nici 
retorica lui Blair, toată învăţătura lui Coke, metafizica lui 
Alexander, înţelepciunea lui Jerrolt sau izul lui Oberlin n-au 
putut adormi vigilenţa acelor încercaţi oameni ai muntelui 
şi n-au reuşit să-i abată de la țelul neînduplecat şi justiţiar 
al acestei acţiuni: asigurarea vieţii şi proprietăţii obştei, 
garantarea unei ocrotiri asemănătoare celor care aveau să- 
şi lege soarta de Montana în anii următori. 

Dovezile nu s-au mărginit numai la învinuirea de crimă, ci 
au vădit că Ives fusese şi tâlhar şi criminal. Şi încă e 
îndoielnic că ar fi fost condamnat, dacă în timpul judecății 
n-ar fi ieşit la iveală fapte primejdioase pentru reputaţia şi 
viaţa unora dintre prietenii săi, ceea ce i-a făcut, în chip 
misterios, pe aceştia să nu se arate pe acolo, iar de atunci 
nici că s-a mai auzit de ei. Toţi nutreau instinctiv 
convingerea că inculpatul era cel mai înveterat criminal, 
dar cu toate dovezile şi toate resentimentele faţă de el era 
greu să fie condamnat... 

E încă vie în mintea mea mulţimea adunată în jurul 
focului care ardea dinaintea „curţii de judecată”. Văd încă 
şi acum carul în care stă judecătorul, pe avocatul care 


101 


pledează cu toată ardoarea şi elocinţa în favoarea 
netemătorului tâlhar, pe ale cărui trăsături neclintite nu se 
poate zări urmă de descurajare, în văpaia şovăielnică a 
buştenilor ce ard şi care-şi aruncă în acelaşi timp lumina 
asupra  feţelor aspre şi  împietrite ale  paznicilor, 
înveşmântaţi în felurite chipuri, stând în diferite poziţii şi 
formând un cerc în jurul juraţilor. Buzele strânse, feţele 
atente ale acestora le trădează sentimentul imensei 
responsabilităţi ce le apasă umerii, ca şi hotărârea 
neclintită de a-şi împlini datoria. Din când în când, câte o 
văpaie mai înaltă dezvăluie mulţimea minerilor ce stau în 
aşteptare, privind gânditori, ţintă, spectacolul şi ascultând 
cu atenţie desfăşurarea procesului. lar dincolo de acest 
cerc... se frământă, cu mişcări nesigure şi agitate, valul 
neclintit al celor fără căpătâi şi al partizanilor criminalului, 
chipul lor pierdut, sălbatic şi alarmat vădind, cât se poate 
de limpede, că tremură în faţa acestui proces care, atunci 
când se va încheia, îi va împinge la exil sau îi va proclama 
drept acoliţi ai criminalilor, iar răsplata neîndoielnică nu va 
putea fi amânată. 

O astfel de privelişte nu se va mai vedea în Montana. 
Soarta teritoriului cunoştea cel mai grav moment de criză. 
Şi numai un cetăţean curajos, supus legilor şi-ar alege sau 
ar accepta misiunea de procuror, paznic, jurat sau 
judecător. Însemnaţi de către ticăloşi pentru a fi asasinați, 
aceşti oameni îşi riscau viaţa pentru binele obştei. O luptă 
pe viaţă şi pe moarte între colonelul Sanders şi unul din 
avocaţii părţii adverse n-a putut fi împiedicată decât de 
intervenţia promptă a unor oameni stăpâni pe ei care i-au 
înconjurat pe combatanții ce se îndreptau spre locul 
duelului. Eroul acelui ceas a fost W F. Sanders, fapt 
recunoscut. Oricare dintre ticăloşii aflaţi acolo s-ar fi simţit 
onorat să fie ucigaşul său şi totuşi, cutezător ca un leu, el 
rămase să înfrunte şi să sfideze intenţiile criminale ale 


102 


duşmanilor săi înarmaţi... 

Dezbaterile asupra cazului încheindu-se, problema a fost, 
mai întâi, trecută, pentru a decide asupra ei, celor douăzeci 
şi patru de cetăţeni aleşi în acest scop, iar aceştia s-au 
retras să delibereze... 

Juriul a stat pentru a delibera asupra hotărârii doar ceva 
mai mult de jumătate de oră, iar după ce s-a întors, 
douăzeci şi trei de juraţi au declarat că vinovăția lui Ives 
fusese dovedită, iar unul - Henry Spivey - s-a abținut să se 
pronunţe, din motive necunoscute... 

Mulţi au crezut că dezbaterile se vor încheia aici, iar 
curtea îşi va ridica şedinţa până a doua zi, deoarece se 
lăsase întunericul. Însă colonelul Sanders se urcă în car şi, 
după ce reaminti că Ives fusese declarat criminal şi tâlhar 
de către mulţimea adunată acolo, propuse ca: „Ives să fie 
de îndată spânzurat cu gâtul în ştreang până ce se vădeşte 
că a murit” şi această propunere îndrăzneață şi directă, 
care nu stârni decât o vagă împotrivire, fu adoptată înainte 
ca acuzatul să-şi dea seama de situaţie Doar unul sau doi 
prieteni şi câțiva vechi cunoscuți, ce  obţinuseră 
permisiunea de a rămâne în cercul unde era păzit Ives 
pentru a-şi lua rămas bun de la el, reuşiră să-i deschidă 
ochii asupra situaţiei în care se afla, iar inculpatul şi 
sfetnicii săi încercară să amine execuţia. Câţiva dintre 
sprijinitorii sui  vărsară lacrimi... Această simpatie 
lacrimogenă faţă de un asasin ne aduce în faţa ochilor 
imaginea unei ființe prelungi şi acoperită cu solzi ce 
viețuieşte în Nil... Apoi începură strădanii mişcătoare pentru 
a obţine amânarea execuţiei până a doua zi dimineaţa, Ives 
dând asigurări, pe cuvânt de onoare (!), că nu se va 
întreprinde nici o încercare de a-l salva sau elibera. Dar 
David şi Hereford şi căutau un loc de execuţie nimerit. 
Rugăminţile lui lves şi  Thurnmond erau atât de 
emoţionante, încât slăbiciunea omenească numai anevoie 


103 


putu să reziste. Şi este tare greu să fii obligat să-i refuzi 
condamnatului chiar şi o zi de răgaz, pentru ca să-i scrie 
mamei şi surorii sale şi să primească iertarea bisericii, pe 
care, în astfel de împrejurări, chiar şi cei mai înrăiţi o caută. 
Dar acei oameni care se strânseseră acolo, adânc indignaţi 
de repetatele crime şi jafuri voiau să „încheie socotelile”. 
Pe atunci, amintirea celorlalte judecăţi era încă proaspătă şi 
mai adânc întipărită în minţile oamenilor decât este acum şi 
ei aveau în faţa ochilor imaginea consecinţei acelor 
momente de nehotărâre. Cea mai mişcătoare clipă, când 
Ives se porni să implore păsuire, apucându-l de mână pe 
colonelul Sanders, îşi pierdu întreaga forţă de emoţionare, 
vestejită de o interpelare sarcastică ce se auzi din mulţime: 

— Intrebaţi-l pe el cât timp l-a păsuit pe olandez. 

Ives îi dictă lui Thurnmond scrisori pentru ai săi. Îşi făcu 
testamentul, în care erau pomeniţi laolaltă, deopotrivă, 
avocaţii şi tovarăşii săi de fărădelegi, nefiind deloc amintite 
mama şi surorile lui din Wisconsin. 

Indiferent dacă era sau nu timp de lacrimi, fără îndoială 
că atunci era vremea lor, dar nici slăbiciunea, nici 
remuşcarea n-au umezit ochii lui Ives. Nu arăta nici sfidare, 
dar nici umilinţă; de fapt era netulburat. Fu condus la locul 
execuţiei, aflat la nu mai mult de zece metri de locul de 
desfăşurare a judecății. 

In tot cursul procesului, cu inima îndoită, tremurând de 
teamă şi cuprinşi de disperare, prietenii lui Ives şi-au pus la 
bătaie toată ingeniozitatea, căutând cu orice chip să-l 
scape, încercând rând pe rând să intimideze, să implore şi 
să stârnească simpatie, iar din când în când îşi dădeau în 
vileag încrederea nestrămutată în „drăguţele de tertipuri 
deştepte ale avocaţilor”. 

In acest timp, nelegiuiţii aşteptau, într-o chinuitoare 
nerăbdare, ce sporea cu fiecare ceas, sosirea lăudatei lor 
căpetenii, care sprijinise atâta timp şi cu atât succes pe trei 


104 


mârşavi indivizi din şleahta lor, el prietenul poporului şi 
apărătorul legilor... Însă evenimentele erau cunoscute în tot 
ţinutul, ceea ce iscă multă tulburare, iar zvonul, cu cele o 
mie de picioare ale sale, se răspândi pretutindeni, bătând 
cele mai absurde cărări. 

Vestea arestării lui Ives ajunse la Bannack înaintea lui 
Lane şi se vorbea că cei din Defileul Alder erau cuprinşi de 
turbare, pradă unor sentimente de nestăpânit, că se 
formase un comitet de vigilenţă, iar câţiva dintre cei mai de 
frunte cetăţeni atârnau în ştreang, că o mulţime, între trei 
şi cinci sute de oameni, se îndrepta spre Bannack să-i 
spânzure pe Plummer, Ray, Stinson, George Chrismas, AJ. 
McDonald şi alţii. Acest ultim „Buletin de front” e probabil 
rodul minţii lui Plummer. Se poate ca la naşterea acestei 
poveşti să fi dat o mână de ajutor Lane, Ray şi Stinson. 

E destul să spunem că Plummer o repetă adesea şi varsă 
lacrimi amare de crocodil, mirându-se că în mintea cuiva 
putuse încolţi ideea uciderii prietenilor săi - deocamdată 
încă ne jefuiţi - Chrisman, McDonald şi Pitt. Mâhnirea sa era 
o prefăcătorie de ochii lumii din Bannack şi, în mare număr, 
cetăţenii se adunară laolaltă pentru a se apăra unul pe 
celălalt în faţa atacului care se aştepta şi al cărui ceas 
precis iscoadele lui Plummer îl şi aflaseră; şi cât a fost 
noaptea de lungă, mulţi au stat de veghe pentru a 
întâmpina „cu toată căldura” pe agresori. 

Fără îndoială că Plummer era încredinţat că o astfel de 
ceată se îndrepta spre Bannack ca să pună mâna pe el. Pe 
Ray, pe Stinson şi compania. Tot lucrătura lui a fost aceea 
de a pomeni şi alte nume alături de cele ale tâlharilor, ceea 
ce era de fapt un tribut faţă de integritatea şi respectul de 
care se bucurau aceştia în rândul obştei, tribut plătit însă 
prin reversul său. 

„Conştiinţa face din noi toţi nişte laşi” şi Lane descoperi 
că Plummer era mai preocupat de a-şi salva propria-i piele 


105 


decât pe cea a lui George Ives. Era uimitor cât de exact şi 
cu cită iuţeală ajungeau la membrii bandei, răzleţite în 
diferite colţuri ale teritoriului, veştile asupra desfăşurării 
judecății, dar noutăţile erau măsluite în fiecare loc de către 
cei interesaţi, după cum le convenea lor mai bine, pentru a 
sluji ţelurilor lor tâlhăreşti şi, prin astfel de tertipuri, au 
câştigat de partea lor mulţi oameni de treabă, cinstiţi, 
trezindu-le simpatia faţă de soarta şi nenorocirile lor. 

Cel mai potrivit loc aflat la îndemână pentru împlinirea 
sentinţei de condamnare la moarte era o casă aflată în 
construcţie, numai cu pereţii laterali ridicaţi. Pregătirile au 
fost simple şi de scurtă durată, deşi pe deplin 
satisfăcătoare. Piciorul unui stâlp de vreo doisprezece metri 
a fost fixat în casă, la baza unui perete, iar partea 
orizontală a spânzurătorii a fost sprijinită de o grindă. 
Aproape de capăt a fost legată funia, iar laţul desfăcut se 
legăna înspăimântător în partea de jos. Eşafodul era de fapt 
o ladă mare de mărfuri. Se lăsase noapte adâncă şi se ivise 
o lună plină, strălucitoare, aşa încât în jurul acestui altar al 
răzbunării se vedeau bine figurile neşovăielnice şi 
neîndurătoare ale gărzii, în toate tonurile de lumină şi 
umbră  imaginabile. Hotărârea lor neclintită se citea 
limpede în fiecare trăsătură a feţelor arse de soare şi 
încercate de vreme. 

La cincizeci şi opt de minute de la fixarea sentinţei, 
George Ives fu condus la eşafod. Acest moment fu salutat 
de o adevărată babilonie de strigăte. Mulțimea pusese 
stăpânire pe toate acoperişurile din jur şi din toate părţile 
se auzeau îndemnurile: „La ştreang cu el!”, „Nu-l 
spânzuraţi!”, „Surghiuniţi-l!”, „Să ştiţi că trag!”, „Fir-ar ei 
afurisiţi cu sufletul lor de criminali cu tot!”, „Să-l atârnăm în 
laţ pe Long John!”. Garda rămase neclintită ca o stâncă... 

Când prizonierul păşi pe platforma fatală, strigătele 
conteniră deodată şi se lăsă o linişte apăsătoare. 


106 


Condamnatului i se aşeză laţul de gât şi fu întrebat dacă 
mai are ceva de spus. Cu voce fermă rosti: 

— De crima asta nu sunt vinovat. Aleck Carter l-a omorât 
pe olandez. 

Accentul pus pe „asta” îi convinse pe toţi cei din jur că 
vrea să lase impresia că este vinovat de alte crime. Până 
atunci îl învinovăţise de crimă pe Long John. Ives îşi 
manifestă dorinţa să-l vadă pe Long John, iar mulţimea 
partizanilor săi urlă în semn de aprobare, dar cererea fu 
respinsă fiindcă se temeau de o încercare de a-l elibera pe 
osândit. 

Prizonierul declarase în nenumărate rânduri că n-avea de 
gând „să moară în propriile-i ciubote'*” aşa încât ceru 
sergentului pazei o pereche de mocasini; i s-au dat 
mocasinii, dar, după o vreme, i se făcu frig şi ceru să i se 
pună din nou ciubotele. Aşa că Georges Ilves „n-a murit 
totuşi de moarte bună”. 

Toate pregătirile fiind terminate, oamenii gărzii primiră 
ordinul: 

— Faceţi-vă datoria! 

Răsună ţăcănitul strident al închizătoarelor armelor, care 
fulgerară apoi în lumina lunii în timp ce erau duse la ochi; 
lada zbură trosnind de sub picioarele criminalului şi George 
Ives rămase legănându-se în bătaia vântului nopţii, 
înfruntând luna palidă ce lumina această scenă a împlinirii 
dreptăţii... 

Când  ţăcănitul  ameninţător al armelor vesti 
avertismentul de moarte adresat celor ce aveau de gând 
să-l facă scăpat pe criminal, mulţimea se buluci înapoi, 
cuprinsă de o panică sălbatică, oamenii călcându-se unii pe 


18 7o die în one's boots - a muri în propriile ciubote, înseamnă a nu 
muri de moarte bună. Prin acest ritual al ciubotelor, Ives vrea să 
respingă ideea că s-a lăsat luat prin surprindere de către adversari, 
(n.t.). 


107 


alţii în picioare, ţipând, urlând de groază. 

După ce condamnatul rămase bălăbănindu-se în funie, 
judecătorul, care stătea aproape de Ives, anunţă: 

— Şi-a frânt gâtul! E mort! 

Vestea şi certitudinea acestui adevăr - osânditul nu-şi 
mai mişcă nici un mădular - îi convinse şi pe cei câţiva 
nelegiuiţi care nu ştiau ce-i teama că nu mai era nici o 
speranţă şi aceştia se retraseră clănţănind din dinţi, 
mormăind blesteme în barbă... 

În sfârşit se făcuse dreptate. Cei cu frica legii în suflet 
respirau mult mai uşuraţi şi toţi ştiau acum că cel mai mare 
ticălos al obştei era mort, că fusese frânt însuşi grumazul 
crimei şi că domnia teroarei se încheiase. Trupul lui Ives 
rămase o oră în ştreang. După acest răstimp, funia fu 
tăiată, cadavrul dus într-un atelier de roabe şi întins pe un 
banc de lucru. Un om rămase de pază până dimineaţa, 
când prietenii criminalului îl îngropară aşa cum se 
cuvenea... 

George Ives, deşi tâlhar atât de faimos, nu se 
îndeletnicea de prea multă vreme cu meseria asta. Prin 
1857-58 era încă miner şi trudea din greu şi cinstit în 
California şi, cu toate că era nestăpânit şi zănatic, n-a fost 
învinuit de nici o pungăşie. Prima lui iniţiativă tâlhărească 
mai mare a fost furtul  catârilor convoaielor 
guvernamentale, lângă Wala-Wala. Fusese angajat să 
păzească herghelia şi, de fiecare dată când avea loc o 
furtună mai straşnică, obişnuia să aducă la cunoştinţa mai- 
marilor lui că vreo câteva animale aflate în grija sa se 
prăpădiseră. Ofiţerul postului îi credea balivernele şi nu mai 
intra în amănunte. În felul acesta, Ives îşi încropi şi el o 
herghelie bunicică, cu ajutorul unor prieteni. Aflându-se în 
Elk City, îl băgă în sperieţi pe fostul lui stăpân, de pe 
vremea mineritului în California, intrând călare în saloonul 
acestuia, iar când bietul om apucă animalul de dârlogi, Ives 


108 


îşi smulse revolverul şi cu siguranţă că l-ar fi ucis pe loc, de 
n-ar fi zărit, din fericire, faţa posibilei victime; îşi băgă 
pistolul în toc şi-şi ceru iertare pentru purtarea lui. Înainte 
de a părăsi oraşul a vrut să dăruiască minunata lui iapă 
sură prietenului său, care, în numele vechii lor amiciţii, îl 
omenise cum se cuvenea. Insă darul oferit cu insistenţă de 
mai multe ori a fost refuzat tot în atâtea rânduri, fiindcă, în 
ciuda tuturor protestelor lui Ives, nimic nu l-a putut 
convinge pe bietul om că iapa ar fi pe drept proprietatea 
lui. li spusese că o câştigase muncind cinstit ca miner. Dar 
chiar relatarea lui asupra felului în care furase catârii 
guvernamentali, cum am amintit mai sus, era suficientă 
pentru a lămuri deplin această problemă. Ives venise în 
Montana, care ţinea pe atunci de Idaho, din „cealaltă parte” 
a munţilor şi se apucase cu tot sârgul de meseria căreia i s- 
a pus capăt în Nevada, atât de tragic şi ruşinos pentru el şi 
atât de fericit pentru oamenii ținutului. 

Nu avem de adăugat decât puţine cuvinte la relatarea 
soartei acestui tâlhar şi criminal. Fusese crescut la Ives 
Grove, districtul Racine, Wisconsin şi provenea dintr-o 
familie de oameni deosebit de respectaţi. Se pare că viaţa 
pe care a dus-o în vestul sălbatic i-a cam amorţit simţul 
moral, pentru că, încet-încet, s-a cufundat în fărădelegile 
care s-au încheiat în Nevada. Multă vreme maică-sa a 
crezut că fiul ei şi-a găsit sfârşitul în mâinile indienilor, 
versiune ticluită chiar de el şi trimisă părinţilor. Se ştie că 
de atunci încoace, mâhnirea şi moartea au făcut mereu 
victime printre ai săi... 

Judecata lui Hilderman a fost treabă simplă... Nu era 
cunoscut drept un ticălos prea mare, ci mai degrabă ca un 
bătrân cam slab de minte şi de caracter, destul de treabă 
într-o colectivitate de oameni într-adevăr de treabă, dar 
uşor de momit să dosească mici lucruri de valoare, să 
păstreze diverse secrete şi să facă tot felul de treburi 


109 


murdare pentru diferiţi oameni fără căpătâi cu mai multă 
minte şi mai multă tărie de caracter decât ei şi asta fie din 
bunăvoie, fie din teamă - lucru pe care judecata nu l-a 
putut stabili precis. 

Mărturia doctorului Glick l-a demascat a fi mai degrabă 
laş şi mâncău. Ştiuse de uciderea lui Tbalt, dar nu suflase 
nimănui o vorbă. Ştia şi de crima de la Cold Spring, dar le 
oferise adăpost şi ascunzătoare făptaşilor. Tot el ascunsese 
şi catârii furaţi. Dar, ţinând seama de dezvăluirile făcute de 
mulţi alţii, după execuţia lui Ives, precum şi de faptul că 
puterea bandei fusese zdrobită, astfel de păcate nu erau 
chiar atât de dăunătoare în ochii unui cumsecade om al 
muntelui. Adesea, la patul unor tâlhari răniţi, erau aduşi 
medici să le panseze rănile; li se spunea în ce încăierări se 
aleseseră cu ele, precum şi pedeapsa care-i aştepta dacă ar 
fi relatat povestea mai departe; însă altora li se sugerau 
consecinţele printr-o tăcere mai elocventă decât cuvintele. 
Mulţi ştiau de tragediile puse în scenă de tâlhari, chiar din 
gura lor şi în împrejurări în care păstrarea tăcerii era o 
necesitate imperioasă. Nu era o situaţie de invidiat să fii 
părtaşul groaznicelor lor taine. Era dezgustător cum 
spionau fiecare cuvânt al nefericitului păstrător al tainei şi 
nu constituia nici o mângâiere gândul că putea plăti cu 
viaţa pentru orice destăinuire ar fi făcut; şi cel prins într-o 
astfel de capcană era de fapt ostaticul ce putea plăti pentru 
indiscreţia oricăruia dintre cei ce împărtăşeau aceeaşi 
taină. 

Dacă unii cu mai multă minte decât putea pretinde 
Hilderman au păstrat, la porunca tâlharilor, tăcere asupra 
tainelor pe care le ştiau şi asta în locuri cu lume multă, 
unde, în mod sigur, se mai aflau şi alţii care le puteau sări 
în ajutor, atunci - s-a argumentat - cu atât mai mult avea o 
scuză că ascultase de ordinul lor unul slab de minte ca 
Hilderman, aflat departe de orice vecin, putând fi ucis şi 


110 


ascuns de orice ochi omenesc, fără teamă de pedeapsă... 

Hilderman a fost surghiunit din Montana şi a fost păsuit 
zece zile ca să-şi încheie socotelile şi să plece. Când a ajuns 
la Bannack City, Plummer i-a spus să nu plece, dar bătrânul 
îşi cântări propriile temeri şi, comparând ţinuta sprintenă, 
efeminată a lui Plummer, cu cea a neclintiţilor oameni ai 
muntelui, ajunse la concluzia că putea să parieze mai 
degrabă pe aceştia decât pe Plummer şi, după ce acesta 
din urmă îi procură un ponei şi provizii, Hilderman părăsi 
pentru totdeauna Montana... 

Pentru că depusese mărturie împotriva celorlalţi criminali 
ca martor al acuzării, Long John fu lăsat liber şi credem că 
şi acum se mai află în ţinut. 

Pentru toţi cei care fuseseră prezenţi la judecarea lui 
Ives, un lucru era limpede: dacă pentru condamnarea 
fiecărui tâlhar avea să se cheltuiască atâta muncă, timp şi 
bani, toate eforturile cetăţenilor vor fi zadarnice. Trebuia 
găsită o procedură mai urgentă, mai sigură şi cel puţin tot 
atât de echitabilă... 


111 


CAPITOLUL XV 
Formarea comitetului de vigilenţă 


Cei care nu cunosc despre execuţia lui Ives decât cele 
citite în aceste pagini nu-şi vor putea niciodată da seama 
pe deplin de tulburarea intensă care a cuprins peste tot 
populaţia ținutului în timpul acestei perioade furtunoase şi 
critice, nici de primejdiile imediate la care erau expuşi 
principalii actori ai acestei drame. Ca pildă a poftei de omor 
şi răzbunare care-i însufleţea pe ticăloşi, putem aminti că în 
noaptea executării lui Ives, colonelul Sanders îşi vedea 
liniştit de lectura lui în prăvălia lui John Creighton, când, 
deodată, un desperado, numit Harvey Meade - cel care 
pusese la cale răpirea unei nave federale la San Francisco - 
intră în încăpere, cu revolverul înfipt la brâu, în faţă, se 
îndreptă spre colonel şi începu să-l insulte, numindu-l... etc. 
Colonelul Sanders, nefiind croit pentru a-şi da teama în 
vileag, continuă să citească mai departe, însă îşi scoase 
liniştit revolverul dintr-un buzunar. Îl făcu să alunece în 
buzunarul de la haină şi trase cocoşul, pregătindu-se pentru 
un mic schimb de focuri. Apoi, ridicându-şi privirea spre 
intrus, îi spuse: 

— Harvey, dacă cineva mi-ar adresa vreodată astfel de 
vorbe, m-aş cam simţi ofensat, dar, venind din partea unei 
javre ca tine, nici nu merită să le bag în seamă. 

Un doctor care se afla de faţă puse mâna pe coada unui 
hârleţ şi părea că înfruntarea era de neocolit, însă John 
Creighton se îndreptă liniştit spre noul venit şi-i spuse: 

— Hai, ia cară-te de aici... şi repede! 

Toţi cei cărora le place să tragă cu pistolul, în alte situaţii 
decât în legitimă apărare, nu se străduiesc să împingă 


112 


lucrurile până la extrem, dacă nu au un avantaj sigur 
asupra victimei alese, aşa că Meade spălă putina, umilit. 
Mai apoi recunoscu faţă de Sanders că avusese de gând să- 
| ucidă, dar că în ultima vreme sentimentele lui suferiseră o 
schimbare explicabilă. Toţi partizanii de frunte ai dreptăţii 
erau urmăriţi, ameninţaţi, pândiţi de către sceleraţi dar. 
Temea acestora trecuse şi încă de pe atunci zorii unei stări 
mai bune a lucrurilor începea să risipească bezna ce 
domnea asupra obştei ca un giulgiu. 

Două oraşe înfrăţite - Virginia şi Nevada - îşi dispută 
onoarea de a fi făcut primii paşi spre formarea unui comitet 
de vigilenţă. Adevărul e că în acelaşi timp cinci locuitori din 
Virginia şi unul din Nevada au avut iniţiativa. Nici nu se 
scurseră bine două zile şi aceştia îşi uniră eforturile, iar 
după ce se făcu începutul, într-o săptămână sau două 
ramificaţiile acestui organism al ordinii şi siguranţei se 
întinseră în tot ţinutul; la 14 ianuarie 1864 se dădu lovitura 
de graţie puterii bandei prin executarea, în Virginia City, a 
cinci dintre principalii ticăloşi... 

Mineri, negustori, meseriaşi şi meşteşugari se alăturară 
acestei organizaţii şi, într-o perioadă de timp uimitor de 
scurtă, tâlharii şi prietenii lor ajunseră să trăiască într-o 
bine întemeiată spaimă continuă, ca nu cumva vreo vorbă 
de-a lor, spusă în taină vreunei cunoştinţe, să nu fie de fapt 
adresată unui membru al temutului comitet... 


113 


CAPITOLUL XVI 
Potera de la Deer Lodge 


Aproape în acelaşi timp cu întemeierea comitetului de 
vigilenţă s-a hotărât să se pornească în urmărirea 
sceleraţilor - tovarăşii lui Ives - şi acţiunea să se continue 
cu neobosit sârg, fără o clipă de răgaz, până când ultimul 
tâlhar pătat de sânge va plăti cu viaţa, în ştreang, pentru 
fărădelegile sale, de nu va reuşi să scape, fugind în alte 
ţinuturi, de pedeapsa care-l aştepta. In capul listei figura 
Aleck Carter, complice, cel puţin, la asasinarea lui Tbalt. 

S-au strâns laolaltă douăzeci şi patru de bărbaţi echipați 
cu arme, muniții şi cele mai modeste provizii necesare 
nevoilor fireşti ale omului. Voluntarii formau un grup 
amestecat, dar printre ei erau destui bărbaţi de un 
neîndoielnic curaj, pe care nici o greutate nu-i putea abate 
şi nici un pericol înspăimânta. |Indeobşte aveau câte o 
pereche de revolvere, o puşcă sau o armă de vânătoare, 
nişte pături şi FRÂNGHIE. Băuturile erau interzise... 

La 23 decembrie 1863, potera, călare pe cai şi catâri, o 
porni prin Stinkingwater către Big Hole şi apoi, peste 
creastă, pătrunse în principalul masiv muntos. Era o vreme 
geroasă, iar pământul fusese acoperit cu un strat gros de 
zăpadă. Noaptea, când era mai mare nevoie, nici atunci nu 
puteau aprinde focul de teamă să nu atragă atenţia. 
Oamenii lăsau o pază la cai, îşi întindeau pe zăpadă păturile 
şi cei mai cu experienţă se înveleau cu totul în ele. Cum 
fuseseră luaţi direct de la treabă, fără să aibă vreme să se 
pregătească mai ca lumea în ceea ce privea veşmintele, 
nimeni nu prea era îmbrăcat ca să înfrunte suflarea 
îngheţată a viscolelor şi vântoaselor ce băteau prin munţii 


114 


şi văile pe unde treceau în această călătorie trudnică. Puţini 
au încercat vreodată greutăţile care li s-au ivit în cale... 

La pârâul Deer Lodge, cei care se aflau înaintea 
detaşamentului se întâlniră cu Red (Erastus Yager), dar nici 
unul dintre ei nu l-a recunoscut, aşa că l-au lăsat să treacă 
pe lângă diferitele grupuri ale poterei înşirate pe drum. 
Red, care îndeplinea misiunea de mesager al bandei, era un 
bărbat mărunţel şi vânjos, de vreo cinci picioare şi cinci inci 
înălţime!*, cu un păr şi nişte favoriţi roşcovani. Fiind 
întrebat, el îi încredinţă pe conducătorii detaşamentului că 
Aleck Carter, Whiskey Bill (Graves), Bill Bunton şi alţi tâlhari 
zăceau beţi morţi la Cottonwood, după ce fuseseră la un bal 
organizat acolo, de la care fuseseră daţi afară... Această 
poveste iscusită fusese ticluită pentru a-i face pe cei din 
detaşament să fie neprevăzători şi pentru a le da fugarilor 
cât mai mult răgaz. În aceeaşi noapte, toţi cei din poteră 
trecură creasta şi poposiră lângă pârâul Deer Lodge, la vreo 
şaptesprezece mile mai sus de Cottonwood, la ferma lui 
John Smith. 

Oamenii rămaseră aici până la ora trei după-amiază, 
când, punând şaua pe cai, o porniră spre Cottonwood ca să- 
şi ia prada prin surprindere. Ajungând acolo, îşi duseră caii 
la adăpost, mâncară pentru seară şi apoi, cercetând la faţa 
locului şi din câte aflară iscoadele trimise în jur, văzură că 
păsările îşi luaseră zborul şi nimeni nu ştia încotro; departe, 
pe o culme, se vedea un foc de tabără, ceea ce smulse de 
pe buzele câtorva din vechii oameni ai muntelui blesteme 
amarnice, fiindcă ochii lor încercaţi dibuiră de îndată 
vâlvătaia şi ştiau că asta însemna „valea, că se lasă cu 
pârjol!”. 

Când au cercetat lucrurile mai de-aproape, au aflat că 
din Virginia sosise un mesaj care le dăduse de veste 
tâlharilor: „Sus, roiul şi trageţi la umbră că vin curcanii!”. 


19 Aproximativ 1,60 m. (n.t.) 


115 


Mai apoi se găsi o scrisoare către Tom Reilly pe care acesta 
o arătă vigilenţilor i fusese scrisă de Brown şi Red se 
însărcinase s-o ducă la destinaţie, călărind cu atâta grabă, 
încât doi cai crăpară sub el. 

Mâhniţi şi descurajaţi, oamenii o porniră înapoi, luând-o 
pe la Beaverhead Rock, unde poposiră într-un desiş de 
sălcii, fără nici un alt adăpost şi fără putinţa de a face 
măcar un foc mai ca lumea, decât atât cât se putea cu cele 
câteva ramuri verzi pe care le aveau la îndemână. Sâmbătă 
se lăsă o vreme rece, ninse din belşug şi, din rău cum era, 
se făcu şi mai rău, iar duminică se aşternu un ger bicisnic şi 
tot detaşamentul suferi chinuri cumplite. Câteva animale 
fugiră din calea viscolului şi se refugiară în defileu, iar 
restul fură priponite bine printre sălcii. Nu era chiar treabă 
uşoară să-i prinzi pe fugari. 

La staţia de poştă din apropierea locului de popas, cei din 
poteră s-au întâlnit cu doi prieteni care le-au spus că Red se 
afla la Rattlesnake şi de îndată s-au căutat câţiva voluntari 
să pornească în urmărirea lui. Un mic grup format din 
câţiva oameni aleşi pe sprinceană o luă pe urmele acestui 
iute călăreț şi, în timpul marşului, au avut de îndurat mari 
greutăţi din cauza vremii neîndurătoare. „Restaurantul în 
aer liber” la care poposise grosul poterei nu era înzestrat cu 
prea multe de-ale gurii. Uneori meniul era compus din 
slănină şi pâine - dar fără slănină - alteori din pâine şi 
slănină - dar fără pâine. Câteva suflete mai vesele au 
încercat în câteva rânduri să tulbure liniştea cu un cântec 
sau o glumă, dar aceste izbucniri de voie bună s-au potolit 
de la sine când bărbile şi mustăţile s-au acoperit cu 
chiciură. Nemângâiaţii membri ai poterei, ca să se mai 
încălzească, se loveau cu mâinile de parcă îmbrăţişau pe 
cineva, dar era o îmbrăţişare tristă şi zadarnică, oferind tot 
atâta căldură şi alinare cât amintirea din vis a celui drag şi 
pierdut. 


116 


În acest timp, mica ceată de voluntari îşi croia anevoie 
drum prin zăpada adâncă şi, mergând până spre miezul 
nopţii, ajunse abia la ferma lui Stone. Aici au dobândit cai 
de schimb din herghelia companiei Oliver şi şi-au reluat 
drumul ne îmbietor către Rattlesnake, unde au sosit după 
vreo douăzeci şi patru de mile de mers călare. Mai târziu, 
într-un cerc restrâns, unul dintre ei spuse: „Era atât de 
amarnic de frig, că îngheţa şi coada unei maimuțe de 
bronz”, vorbă care avea cel puţin meritul de a fi deosebit 
de metaforică şi puternic evocatoare. 

Ferma fu înconjurată şi unul din poteră, intrând înăuntru, 
îi găsi pe Buck Stinson, Ned Ray şi un prizonier pe care-l 
arestaseră în calitatea lor de ajutoare de şerif (?). Stinson, 
care nutrea o antipatie puternică faţă de primul intrus, îi 
ieşi înainte cu revolverul în mână, dar văzând că nimerise 
cam prost, îşi stăpâni pornirile războinice şi, în cele din 
urmă, nefiind în stare să sondeze până la capăt intenţiile 
acestui musafir nepoftit, care-l făcu să zâmbească, scornind 
împotriva lui Red învinuirea de a fi furat cai, îşi puse în 
libertate prizonierul - după ce acesta se jurase să se ducă şi 
să se predea singur - care, cu sufletul plin de tulburare, îşi 
sili bidiviul să arate tot ce putea în materie de galop pe 
drumul către Bannack. 

Potera, care ştia acum unde să-şi caute omul, galopă 
sfoară spre o colibă la vreo câteva sute de iarzi în susul 
râului şi o înconjură într-o clipită, cu armele aţintite asupra 
ei. Unul dintre ei descălecă şi, dând la o parte pătura din 
uşă, intră înăuntru, făcând remarca prietenească: 

— În noaptea asta e afurisit de frig. Poate un biet drumeţ 
să intre şi să se încălzească? 

Văzându-l şi pe Red, îi spuse: 

— Pe dumneata te caut. Hai cu mine! 

Acesta se arătă total indiferent. Dintre toţi cei care şi-au 
îndreptat vreodată puşca asupra unei diligenţe, Red avea 


117 


cei mai tari nervi. | se spuse că avea să fie dus în Virginia, 
dar el nu puse nici întrebare. Din momentul arestării şi 
până în clipa execuţiei sale, păru stăpânit de ideea că aşa-i 
fusese lui scris să fie prins atunci, chiar în acel loc şi că 
soarta-i era definitiv pecetluită. Au rămas în noaptea aceea 
la fermă, Red s-a culcat încălţat cu ciubotele, totul 
rămânând „în aceeaşi poziţie”, cum spun marinarii, până în 
zori. 

A doua zi dimineaţa au încălecat, Red, neînarmat, pe 
calul său. Unul din poteră a mers alături de el tot timpul, iar 
ceilalţi s-au înşirat ca mărgelele pe drum. In vreme ce 
săltau ei aşa mai departe, catârul căpitanului se împiedică 
şi se răsturnă dându-se de-a dura de vreo două sau trei ori 
înainte de a se trezi din nou în picioare, însă zăpada era 
atât de groasă, încât nimeni nu păţi mare lucru şi un râs 
voios învioră pe toată lumea Escorta aduse fără nici o 
piedică prizonierul până la ferma lui Dempsey, unde ajunse 
din urmă grosul poterei care poposise acolo două zile, 
aşteptând sosirea acesteia. Prinsul arăta vesel şi părea un 
tovarăş destul de plăcut. Nu puse nici o întrebare în 
legătură cu arestarea lui şi merse de la Rattlesnake la 
ferma Dempsey, de parcă făcea o plimbare de plăcere, tot 
timpul purtându-se cât se poate de cuviincios, ca un 
gentleman şi asta, nu uitaţi, în momentul când nutrea 
convingerea că ceasurile îi sunt numărate şi că sângele 
victimelor sale este pe cale de a fi răzbunat. După ce 
raportă prinderea lui Yager, escorta cină şi se duse la 
culcare. 

Atunci, în aceeaşi casă, se afla şi omul de taină - Brown - 
care scrisese scrisoarea în care-i prevenise pe tovarăşii săi 
să dispară de la Cottonwood, scrisoare pe care Red o 
dusese cât putuse de repede. El era şi barman şi om la 
toate treburile fermei. În toate privinţele era opusul lui 
Yager. Era laş, nu tâlhărise niciodată la drumul mare, dar se 


118 


străduise din răsputeri să-i sprijine, dinafara bandei, pe 
tâlhari, dându-le informaţii menite să-i ajute să iasă la 
vreme în cale victimelor care aveau asupra lor lucruri de 
valoare. Era nărăvit în găinării mărunte şi apărea ca martor 
mituit ori de câte ori era nevoie. 

Dimineaţă, după ce-au mâncat, cei doi au fost puşi faţă 
în faţă. Brown - care mirosise, de bună seamă, primejdia 
din clipa sosirii vigilenţilor - era tare îngrozit. Red apăru 
stăpân pe el şi netulburat, ca un veteran la paradă. Inainte 
de a avea loc confruntarea dintre ei, căpitanul îl luă pe Red 
deoparte, într-o cameră separată şi-i spuse că era bănuit a 
fi în cârdăşie cu banda de tâlhari şi asasini. El nu recunoscu 
nici o clipă învinuirea. Atunci căpitanul îl întrebă de ce, 
dacă n-avea nici o vină, se străduise atât de mult să-i 
prevină pe tâlhari că vigilenţii le luaseră urma? El îi 
răspunse că, în drum spre Deer Lodge, ajunsese la ferma 
lui Bob şi acolo Brown îl rugase să ducă o scrisoare către 
Aleck Carter şi nişte prieteni de-ai lui şi fiindcă apucase să 
promită că o va duce, o dusese. Cei doi au fost chemaţi la 
judecată şi Red recunoscu din nou că dusese scrisoarea 
scrisă de Brown. 

Brown le spuse celor care-l cercetau că pe unul dintre ei 
îl văzuse şi mai înainte şi-l cunoştea. Fu întrebat cine era 
cel despre care vorbea şi le răspunse că, după părerea lui, 
era vorba de un metis. Fiind şi el înăuntru, respectivul 
membru al detaşamentului de vigilenţă auzi descrierea 
care i se făcuse şi izbucni: 

— Ascultă... pentru tine olandezii sunt metişi, hai? 

Se năpusti la el cu pumnii. Tovarăşii săi, aproape 
înecându-se de râs, îl împiedicară să ajungă la Brown, care, 
îngrozit, se făcu alb ca varul de teamă să nu-şi sfârşească 
zilele în mâinile furiosului olandez. 

Apoi căpitanul îi spuse că se putea socoti sub stare de 
arest şi că urma să rămână acolo. Fu dus în locuinţa lui 


119 


Dempsey şi ţinut până se încheie cercetarea şi judecarea 
lui Red. Fiind adus înapoi şi întrebat, el mărturisi că Red 
venise la ferma lui Dempsey şi-i spusele că se duce să le 
facă o vizită băieţilor, îl întrebase dacă nu avea să le 
transmită ceva şi Red se oferise să-i ducă scrisoarea. Le 
mai spuse că Red era vărul lui Ives (ceea ce nu era 
adevărat). Recunoscu apoi că el scrisese scrisoarea în care- 
i sfătuia să se facă nevăzuţi, pentru că vigilenţii erau pe 
urmele lor... 

Se dovedi indiscutabil că Red făcea parte din bandă. 
Mărturia unuia stabilea definitiv vinovăția celuilalt. 

Cei doi fură puşi sub pază, iar restul vigilenţilor ieşiră; 
ducându-se pe pod, au pus la vot dacă împricinaţii trebuiau 
executaţi sau puşi în libertate. Căpitanul spuse: 

— Cei care sunt pentru a-i spânzura să treacă în dreapta 
drumului, iar cei care-s pentru a le da drumul, la stânga 
drumului. 

Înainte de a trece la vot el mai adăugă: 

— Băieți, aţi auzit totul în ceea ce-i priveşte şi vreau să 
votaţi după cum vă îndeamnă conştiinţa. Dacă socotiți că 
trebuie pedepsiţi, spuneţi-o. Dacă credeţi că trebuie lăsaţi 
liberi, votaţi pentru asta. 

Punându-se la vot, tot detaşamentul trecu în dreapta şi 
soarta tâlharilor fu pecetluită. 

Unul dintre vigilenţi, care fusese deosebit de curajos din 
gură mai înainte, începu acum să dea înapoi şi descoperi 
deodată că de nu se ducea numaidecât acasă putea pierde 
două mii de dolari. Încercarea de a-l convinge să rămână nu 
reuşi decât să-l facă să strângă şi mai tare din buze şi să 
pornească, însă ţăcănitul a patru arme îi călăuziră temerile 
pe un făgaş mult mai personal, în aşa măsură încât se 
hotări să rămână. 

Inculpaţii au fost informaţi că aveau să fie duşi în Virginia 
şi au fost daţi în seama unui om de încredere şi viteaz şi a 


120 


unui grup de şapte bărbaţi, aleşi pe sprinceană din tot 
detaşamentul. Această escortă ajunse la Lorraine în două 
ore, iar restul oamenilor ajunse abia la apusul soarelui. 
Prizonierii au fost predaţi şi conducătorul micului grup, care 
nu dormise de patru sau cinci nopţi, se întinse să fure un 
scurt, dar binevenit somn. Pe la ora zece seara a fost trezit 
şi semnificativul: „Hai, e nevoie de dumneata”, îl vesti că 
„aveau treabă”. Tonul şi felul în care a fost anunţat îi 
împrăştie pe dată somnul adânc de care avusese atâta 
nevoie. Se sculă fără o vorbă şi se duse din saloon în 
încăperea barului, unde. Într-un colţ. Red şi Brown dormeau 
întinşi pe jos. La sunetul paşilor săi, Red se trezi şi spuse: 

— V-aţi purtat cu mine de parcă aş fi fost un gentleman; 
ştiu că voi muri... că voi fi spânzurat. 

— Da - zise fostul său paznic - e o pedeapsă aspră. 

În ciuda instinctului datoriei, spunea ceea ce simţea. 

— E cam aspră - continuă Yager - dar o meritam de ani 
de zile. Vreau să spun că ştiu totul despre bandă şi că sunt 
printre ei oameni care merită ştreangul mai mult decât 
mine şi aş muri fericit dacă i-aş vedea atârnaţi de funie sau 
dacă aş şti măcar că tot îi va ajunge pedeapsa odată şi- 
odată. Şi nu spun toate astea ca să-mi găsesc o portiţă de 
scăpare. Nu vreau să scap. 

| s-a arătat că ar fi fost bine dacă relata tot ceea ce ştia, 
chiar dacă acum slujea numai celorlalţi semeni ai săi. 

— Au trecut peste noi vremuri grele, Red - îi spuse 
vigilentul - şi, cum bine ştii, ziua în amiaza-mare au fost 
împuşcaţi oameni şi nici măcar pentru jaf sau din 
răzbunare, ci aşa într-o doară şi trebuie să se pună un 
capăt. 

Red încuviinţă. A fost chemat căpitanul şi i s-a relatat tot 
ceea ce s-a întâmplat. A susţinut ca prizonierul să-şi 
înceapă de îndată depoziţia, iar spusele lui să fie 
consemnate. Red începu prin a declara că şeful bandei era 


121 


Plummer, Bill Bunton - al doilea în ierarhie şi informator, 
Sam Bunton - tâlhar de drumul mare (înlăturat pentru că 
era beţiv), Cyrus Skinner - tâlhar, tăinuitor şi iscoadă... 
Parola lor era „inocent”. La gât purtau o legătoare cu un 
nod marinăresc şi se bărbiereau lăsându-şi mustață şi 
favoriţi. A recunoscut că şi el făcea parte din bandă, dar a 
negat, la fel ca toţi ceilalţi, că ar fi fost criminal. Despre Bill 
Bunton vorbea cu o duşmănie neîmpăcată, cu totul 
nepotrivită cu felul lui potolit şi cuviincios. Din cauza lui, 
pretindea el, ajunsese în situaţia nenorocită în care era 
acum. El îl momise şi-l împinsese să comită prima 
fărădelege, la Lewiston. Furniză amănunte despre jafuri 
asupra diligenţelor şi alte nelegiuiri, dând în vileag şi 
numele făptaşilor... 

După o adâncă chibzuinţă s-a hotărât ca cei doi 
condamnaţi să fie executaţi fără întârziere, aşa că funestele 
pregătiri pentru împlinirea hotărârii începură imediat... 

Nu era nevoie de multe pregătiri. Din casă au fost aduse 
câteva scaune şi un felinar şi tot grupul, trecând peste 
pârâu, în spatele fermei lui Lorraine, se îndreptă spre 
copacii care încă mai poartă şi acum urmele toporului cu 
care au fost tăiate ramurile de prisos. Mergând spre 
spânzurătoare, Red arăta netulburat, stăpân pe sine. 
Brown, în schimb, hohotea, implora iertare şi se ruga 
Domnului să o aibă în pază pe soţie şi pe ceilalţi ai săi, din 
Minnesota. Era însurat cu o indiancă. Auzindu-l, Red îi spuse 
mohorât, dar ferm: 

— Brown, de te gândeai la asta acum trei ani, n-ai fi 
acum aici şi nu le-ai fi dat băieţilor bătaie de cap. 

La copacul fatal, condamnaţii au fost legaţi cu mâinile la 
spate şi urcați pe scaunele puse unul peste altul ca să aibă 
destulă înălţime. Brown şi cel care-i aşeza ştreangul în jurul 
gâtului se clătinară şi se prăbuşiră amândoi în zăpadă, dar, 
ridicându-se iute, acesta din urmă zise calm: 


122 


— Brown, de data asta trebuie să lucrăm mai ca lumea. 

Ultimele cuvinte ale lui Brown au fost: 

— Doamne atotputernic, mântuieşte-mă! 

Eşafodul şubred se prăbuşi, iar el îşi dădu sufletul de 
îndată ce funia se întinse în cădere sub greutatea lui. 

Red îşi văzu tovarăşul murind, dar nici urmă de tulburare 
nu se zări la el. Vocea îi era stăpânită şi calmă, de parcă ar 
fi purtat o discuţie cu nişte vechi prieteni. Le spuse că încă 
de când întâlnise potera pe creastă ştiuse că avea să fie 
urmărit. Ar fi vrut să fie pus în lanţuri şi dus unde se aflau şi 
ceilalţi ca să-i vadă primindu-şi pedeapsa. Chiar înainte de 
a i se face vânt în eternitate, ceru să dea mâna cu toţi şi, 
după ce i se împlini cererea, îl rugă pe cel care-l însoţise de 
la ferma Lorraine să-i caute şi să-i pedepsească şi pe 
ceilalţi. 

| se răspunse cu aceste cuvinte: 

— Red, dacă sunt pe răboj, aşa vom face. 

Ultimele lui cuvinte au fost: 

— Adio, băieţi! Dumnezeu să vă binecuvânteze! V-aţi 
apucat de-o treabă bună. 

Eşafodul nesigur îi fugi de sub picioare şi acest criminal 
curajos, dar plin de păcate, muri fără o tresărire. Era 
dureros să-l vezi pe unul pe care natura îl zidise după 
tiparul unui erou. Murind şi pe bună dreptate, ca un câine. 

În spate i s-a prins o hârtie pe care scria: „Red, tâlhar şi 
curier al bandiţilor”. Pe hârtia prinsă de veşmântul lui 
Brown scria: „Brown, iscoadă” ... 

„„Fiat justitia ruat caelum. Cele două cadavre au fost 
lăsate în ştreang şi aşa au stat mai multe zile înainte de a fi 
îngropate. Mesagerii dreptăţii se aşteptau la un adevărat 
război, la sosirea lor în Nevada, însă comitetul de vigilenţă 
era o forţă bine organizată, aşa că oamenii, slobozind 
cocoaşele armelor la loc, descălecară şi oftară adânc 
uşuraţi... 


123 


CAPITOLUL XVII 
Dutch John (Wagner) 


Vestea execuţiei lui Ives şi zvonul cumplit al formării 
organizaţiei vigilenţilor în taberele de la Defileul Alder se 
împrăştiară ca fulgerul şi oriunde ajungeau, stârneau o 
îngrozitoare panică în minţile celor a căror conştiinţă le 
spunea că prinderea lor era sinonimă cu execuţia. _ 

Printre aceştia se număra şi Dutch John (Wagner). In 
memorie îi era adânc imprimată amintirea rolului său în 
jefuirea convoiului şi urma rănii făcute de pistolul lui Lank 
Forbes. Deci avea motive concrete să nu uite nici în somn 
că primejdia îl aştepta în fiecare viroagă, îl pândea pe 
fiecare potecă sau cărare pe unde spera să părăsească 
scena crimelor sale. Plummer îl sfătui să plece din ţinut de 
îndată, dar nu-i oferi nici un mijloc de deplasare. Insă 
pentru Wagner, asta nu era o piedică prea mare. Ştia el 
cum se face rost de cal. Luându-şi şaua de-a spinare, e 
porni spre ferma companiei Barret şi Shinenberger, la 
Horse Prairie, unde ştia el un sur minunat, cel mai grozav 
din tot ţinutul. Totul era să pună mâna pe el; de avea sau 
nu dreptul, nu mai conta. Un prieten, văzându-l pornind din 
Bannack numai cu şaua, trimise vorbă stăpânilor 
minunatului cal sur, care îndată o luă pe urmele lui Wagner, 
având grijă să se ferească de desişul de sălcii de teama 
unui întâmplător foc de armă. Unul dintre ei, după ce urcă o 
înălţime, îl zări pe tâlhar culcat printre tufişuri. Locul a fost 
înconjurat şi omul prins. Nu i s-a dat prea mult răgaz de 
spovedanie. Nimeni n-a crezut povestea ticluită de el, iar 
cei care l-au prins i-au luat numai echipamentul, nu şi 
punga. | s-a ţinut apoi o predică aspră asupra ticăloşiei în 


124 


care trăia, singura care-l putea împinge la furt de cai şi apoi 
îl îndemnară s-o şteargă la vale, fără şa şi fără pistol, dar în 
schimb cu un catâr bătrân şi o pătură. 

Cu aceste minunate mijloace de locomoţie, Dutch John 
părăsi Horse Praire şi o apucă pe drumul către Salt Lake. 
Era întovărăşit de un indian din tribul Bannack, înarmat cu 
un arc, o tolbă cu săgeți şi un cuţit. Cel dintâi care-i zări fu 
Ben. Peabody. Mergea spre Salt Lake City după marfă cu un 
convoi de cai de povară şi-i văzu pe tâlhar şi pe băştinaş la 
ferma Dry Creek Canyon, folosită de atunci, de către 
compania Oliver, drept staţie de poştă pe drumul către 
oraşul mormonilor. 

La vreo două mile mai la vale, se întâlni cu Neil Howie, ce 
venea din acelaşi oraş al apelor? cu trei care încărcate cu 
articole de băcănie şi făină. Ţinură sfat îndelungat şi Neil 
primi asigurarea că oamenii convoiului îl vor ajuta să-l dea 
pe fugar pe mâna justiţiei. Aceeaşi promisiune o făcură şi 
oamenii lui Neil şi stăpânul unui convoi mai mare, aflat mai 
la vale. 

Curând se arătă şi Dutch John împreună cu indianul, dar 
asta nu rezolvă treaba fiindcă toţi ceilalţi se muiară pe loc 
şi-l lăsară singur pe Neil să-i blagoslovească pentru 
laşitatea lor, dar hotărât să nu-şi scape omul din mână. 
Wagner se îndreptă călare spre ei şi ceru nişte tutun. | se 
răspunse că nu aveau de dat, dar că, mai la vale, era un 
convoi mai mare (al lui Vivion) şi poate să găsească acolo 
vreun pic. În timpul discuţiei arăta bănuitor şi stânjenit, dar 
la urmă se despărţi prieteneşte de ei şi, întovărăşit de 
arămiul său satelit, al cărui chip apatic nu trăda nici o 
emotie, o porni la drum. 

Neil se simţi la ananghie; însă decis să nu lase omul să-i 
scape aşa uşor, îşi încălecă poneiul şi porni în galop după 
el, hotărât să caute ajutor printre oamenii convoiului mai 


% Oraş al apelor - e vorba tot de Salt Lake. (n.t.). 


125 


mare. Curând îi ajunse din urmă pe cei doi şi lui Neil i se 
păru că Wagner îi dăduse nişte instrucţiuni indianului, 
pentru că acesta îşi duse mâna la tolbă, ca şi cum ar fi vrut 
să vadă dacă totul e pregătit. Dutch John ţinea puşca la 
îndemână şi-l cercetă bănuitor pe Neil. Indianul rămase mai 
în urmă, gata de intervenţie. 

După obişnuitul schimb de saluturi între drumeţi, Neil îi 
spuse lui John că vrea să încerce să facă rost de un ciocan 
de potcovărie pentru a-şi potcovi animalele ca să le treacă 
peste creastă; la aceste vorbe văzu cum privirea lui Dutch 
John se luminează deodată şi, după ce se salutară 
prieteneşte, se despărţiră. 

Lui Neil nu i-a fost prea lesne s-o ia înainte şi să-şi ofere 
spatele lui Wagner, simţindu-i în spinare gura puștii, dar 
curajosul bărbat porni la drum, ca şi cum n-ar fi bănuit 
nimic şi nu-şi struni calul decât când ajunse la convoi. 
Stăpânul convoiului, care ţinuse adesea, fără să-şi prea 
aleagă cuvintele, prelegeri asupra felului în care trebuia să 
se pună capăt tâlharilor (de fapt, absenţi), se arătă 
categoric împotriva acestei idei, în ciuda tuturor 
argumentelor lui Neil, unele de natură să stârnească şi 
umbra de curaj ce-ar fi existat în sufletul prietenului său. 

Wagner se apropie călare şi, fulgerându-i tăios, drept în 
faţă, cu privirea pe cei doi care stăteau de vorbă, ceru 
tutun; dar în locul jinduitei buruiene fu întrebat dacă avea 
vreun ban la el; nefiind cazul, i se aduse la cunoştinţă că 
pentru el nu se găsea deloc tutun. Neil îi spuse de îndată 
negustorului să-i dea omului ce dorea, în contul său. 
Wagner păru adânc recunoscător pentru acest gest de 
bunăvoință şi, după ce-şi primi tutunul, o porni iar la drum. 
Neil mai făcu un apel solemn ca tâlharul să nu fie lăsat să 
scape, dar negustorul nu-i răspunse. 

Într-o clipă se hotărî să-l aresteze singur pe tâlhar, cu 
orice risc. Strigă după el: 


126 


— Hei şefule, ia stai puţin! 

Wagner îşi suci pe jumătate calul şi Neil, fără să-l 
slăbească din ochi, o porni cu mâinile goale drept spre el. 
La brâu avea înfipt totuşi credinciosul său revolver şi cei 
care văzuseră iuţeala şi precizia de maşină cu care Howie 
îşi scotea şi-şi încărca pistolul, ca şi iuţeala şi precizia cu 
care trăgea, ştiau cât se poate de bine că într-o confruntare 
cu el puţini aveau vreo şansă, sau poate nimeni. Cu toate 
astea, nici măcar unul dintr-o mie nu s-ar fi pornit, de la o 
distanţă de treizeci de iarzi, către un faimos desperado ce 
stătea liniştit, cu o armă încărcată în mână şi ştiind cam 
încotro bate urmăritorul lui. La douăzeci de iarzi, privirile li 
se încrucişară şi lucirea de mânie, ură şi disperare ce 
scăpără în ochii lui Dutch John vorbea atât de elocvent, 
încât făcea cât volume întregi. El chiar îşi suci puşca, 
apucând cu stânga de ţeavă şi cu dreapta de gâtul patului. 
Howie îl privi cu un dispreţ făţiş şi când Wagner făcu acea 
tentativă cu arma, îşi duse mâna la brâu. 

Nemai intervenind nici o demonstraţie de forţă, îşi 
continuă înaintarea, fără nici o şovăire, ca la început, până 
ajunse la câţiva paşi de olandez; în privirea turbată a 
acestuia se citea stupefacţie, nehotărâre, furie şi 
deznădejde. Ochii aceia cenuşii, hotărâți, neclintiţi păreau 
să-l fascineze pe Wagner. li mai despărţeau doar cinci paşi 
şi tremurul muşchilor lui Wagner arăta că se ajunsese într- 
un moment primejdios de încordare, când orice pas greşit 
putea să declanşeze explozia: care pe care, da ori ba! 
Patru! ... Trei! ... Doi! ... Unu! Din ochii lui Wagner ţâşnesc 
fulgere. In cele din urmă se dezmeticeşte, dar e prea târziu. 
Neil trecuse de patul armei şi, pe un ton potolit, dar 
hotărât, rupse tăcerea, spunându-i: 

— Dă-mi puşca şi coboară de pe catâr. 

Un impuls, apoi un fior îl străbătu pe Wagner, ca un şoc 
electric, din cap până-n picioare. Totuşi se supuse şi se 


127 


arătă gata să-l însoţească pe Neil, lucru pe care-l afirmă în 
mai multe rânduri, adăugind că din partea lui nu avea de ce 
se teme. 

Să nu-şi închipuie cineva că era vorba de un ticălos de 
rând, uşor de capturat. Avea peste şase picioare înălţime, 
zdravăn, bine clădit, foarte puternic, vioi şi nu numai 
stăpân pe sine, ci şi deosebit de îndrăzneţ. Era oacheş, 
avea pomeţii obrazului proeminenţi, o bărbie care trăda 
hotărâre şi nişte ochi întunecaţi a căror lucire primejdioasă 
puţini o puteau înfrunta fără să dea înapoi. La astea mai 
adăugaţi şi faptul că ştia care îi era soarta dacă avea să fie 
prins. Ţinea deci o puşcă în mână, avea o statură de 
Hercule, o inimă de piatră, o voinţă de fier. Şi, mai trebuie 
adăugat, un ştreang în jurul gâtului. 

Capturarea lui Dutch John întreprinsă de Neil Howie, 
singur, fără sprijin de nicăieri, cu o rară stăpânire de sine şi 
îndrăzneală, este pentru noi cea mai remarcabilă acţiune 
din această campanie împotriva crimei. De s-ar fi întâlnit 
numai ei doi şi l-ar fi arestat el singur, ar fi însemnat că-şi 
riscase viaţa în mod eroic pentru binele obştei. Dar să vezi 
zeci de oameni zdraveni, bine înarmaţi, refuzând să-ţi dea 
măcar o mână de sprijin şi apoi să înfăptuieşti tu singur 
ceea ce toţi ceilalţi s-au ferit să facă de teama 
consecinţelor pe care persoana lor putea să le îndure e, în 
cel mai înalt grad, un gest nobil, plin de abnegaţie. Curaj 
fizic se întâlneşte şi la cei fără căpătâi, curajul moral e 
numai însuşirea bărbăţiei. 

Fiind adus la focul de tabără, prizonierului i s-au arătat 
acuzaţiile îndreptate împotriva sa şi a fost informat că 
vinovatul putea fi găsit după cicatricea de pe urma unei 
răni de glonţ în umăr. Scoţându-i-se cămaşa, se descoperi 
şi semnul fatal. El încercă să se justifice, spunând că odată, 
pe când dormea la un foc de tabără, hainele i s-au aprins şi 
pistolul i s-a descărcat singur. Dar atât direcţia 


128 


împuşcăturii, care nu întărea o astfel de afirmaţie, cât şi 
cauza invocată au fost socotite drept dovezi că încerca să 
inducă lumea în eroare şi deci dovezi de vinovăţie Pistolul 
nu se putea descărca singur din cauza focului fără ca 
stăpânul lui să nu se aleagă cu arsuri mortale, cu mult 
înainte ca explozia să aibă loc, aşa cum s-a dovedit printr-o 
adevărată probă a focului, cu o capsă pusă pe un băț şi 
ţinută unde era vâlvătaia mai mare. 

Dovada vinovăţiei prizonierului, oferită de descoperirea 
cicatricei, era certă. Neil îl lăsă sub pază. La convoi şi se 
întoarse înapoi călare ca să vadă de nu găsea pe cineva să- 
| ajute să escorteze prizonierul la Bannack. Abia atunci s-a 
vădit că voluntarii nu mai erau la modă, iar recruți nu se 
aflau. Neil o porni îndărăt şi-şi duse prizonierul la Dry Creek, 
unde se găseau vreo cincizeci sau şaizeci de bărbaţi, dar 
nici unul dintre ei nu se arătă prea dornic să aibă de-a face 
cu tărăşenia asta. Teama de răzbunarea tâlharilor era atât 
de mare, încât toţi păreau a socoti că a avea în pază pe 
unul dintre ei însemna aproape sigur să-ţi pui viaţa în joc. 

Unul dintre prietenii lui Neil Howie veni la el şi-i spuse că 
ştia exact omul de care avea nevoie, iar acesta poposea cu 
un convoi în apropiere. Era o veste bună pentru el fiindcă 
îşi făcuse socoteala că trebuia să-l ducă singur pe prizonier. 
John Fetherstun, îndată ce auzi cum stăteau lucrurile, se 
oferi să-l însoţească, fiindu-i indiferent dacă era vorba de 
tâlhari, hoţi de cai sau alt soi de netrebnici. 

Prizonierul, care îşi declara sus şi tare nevinovăția, 
precum şi dorinţa de a nu le da de furcă, părea destul de 
împăcat cu situaţia şi, după toate aparențele, mergea 
alături de ei de bunăvoie, fără nici o constrângere. De 
obicei călărea cu vreo cincizeci de iarzi înaintea lor, însă 
paznicii aveau cai mai buni şi, pe deasupra şi pistoale şi 
puşti, pe când el era neînarmat. Prizonierul îi câştigă prin 
purtarea lui plăcută într-atât de mult, încât începură să 


129 


simtă un fel de simpatie faţă de el, deşi ştiau că era un 
ticălos şi un criminal. Însă următorul incident puse capăt 
primejdioasei simpatii trezindu-i la realitate. 

Deoarece era foarte frig, cei trei se opreau după fiecare 
zece sau cincisprezece mile, aprindeau un foc şi se mai 
dezmorţeau. Fetherstun - care ţinea de obicei caii, în vreme 
ce Neil încropea focul - ca să se simtă mai comod, se duse 
la vreo zece paşi mai încolo şi puse armele jos. Nici nu 
apucă bine să vină înapoi, că Wagner o rupse la fugă spre 
arme şi, de nu s-ar fi repezit într-acolo Howie şi Fetherstun, 
tăindu-i tâlharului calea spre jinduitul arsenal, probabil că 
acest capitol n-ar fi fost scris niciodată, iar cei doi prieteni 
ar fi avut parte de un sfârşit sângeros, omorâţi de mâna lui 
Dutch John. 

Într-una din nopţi făcură popas în aer liber, la Red Rock, 
iar oboseala îl dobori pe cel lăsat de pază, care începu să 
sforăie, ca semn că-şi lăsase datoria ce-i revenea în seama 
„Neadormitelor stele ce veghează cerul”. 

Era tocmai ceea ce aştepta şi Wagner. Gândind că omul 
de pază era adânc cufundat în somn, se ridică şi aruncă o 
privire jur împrejur, în ochi sticlindu-i o bucurie cruntă. Dar 
când făcu prima mişcare pentru a-şi înfăptui dorinţa, Neil, 
care în astfel de împrejurări dormea cu un ochi deschis, iar 
în situaţia de faţă era cu ambele organe ale văzului la post, 
îşi îndreptă brusc privirea asupra lui. Lucirea din ochii lui 
Wagner se stinse şi, mormăind ceva banal despre frig, se 
întinse la loc. După un răgaz de vreun ceas-două el socoti 
că, în fine, totul era în regulă şi, mult mai hotărât, se ridică 
din nou. Neil se ridică şi el în capul oaselor şi-i spuse liniştit: 

— John, dacă mai încerci încă o dată, te ucid. 

O privire deznădăjduită făcu să pară şi mai întunecată 
mâhnirea ce i se citea pe faţa oacheşă şi rostind scuze fără 
şir, tâlharul se culcă la loc. 

Într-un alt moment al călătoriei lor, în apropierea 


130 


drumului se zări fumul unui foc de tabără şi Wagner, care-l 
ochise înaintea paznicilor săi, se gândi pe dată că trebuia 
să fie vorba de cei veniţi să-l salveze. Cât timp a socotit că 
putea fi auzit, o ţinu tot într-un cântat şi fluierat, însă apoi 
deveni din nou tăcut, mohorât. 

„Norocul îi ajută pe cei viteji” şi cei trei ajunseră fără nici 
o piedică la Horse Prairie. Neil porni spre Bannack în 
recunoaştere, promițând ca aproximativ într-un ceas să fie 
înapoi dacă se arăta vreo primejdie. După ce aşteptă două 
ore, Fetherstun îşi reluă drumul, aducându-l şi pe prizonier 
la hotelul unde locuia el. 

Neil se întâlni cu Plummer şi-i spuse despre prinderea lui 
Wagner. Şeriful (?) pretinse ca prizonierul să-i fie predat lui, 
dar Neil refuză... Ştia destul de bine că o gardă formată din 
Buck Stinson, Ned Ray şi ceilalţi indivizi şi condusă de 
Plummer n-avea să tragă asupra prizonierului dacă acesta 
încerca să fugă. 

Dutch John îi propuse lui Fetherstun să facă o mică 
plimbare şi omul încuviinţă. Fetherstun nu cunoştea târgul 
Bannack, însă, luând-o agale, ajunseră la salonul lui 
Durand. După vreo câteva minute intră şi Neil, care-i spuse 
lui Fetherstun să nu-l slăbească din ochi pe Wagner, 
adăugind că se întoarce în câteva minute. Cei doi se 
aşezară şi se apucară să joace cărţi. Nu trecu mult şi se 
arătară Buck Stinson şi Ned Ray, care-i strânseră mâna 
prizonierului. Se mai adunară încă vreo patru-cinci indivizi, 
unul dintre ei puse multă căldură în această ceremonie, 
apoi îl măsură cam tăios din ochi pe Fetherstun. După ce 
trase o duşcă, se răsuci în loc şi, declarând că era pus pe 
beţie, ieşi afară, ceea ce trezi în mintea lui Fetherstun o 
bănuială care se dovedi întemeiată, când, după câteva 
minute, omul se întoarse înapoi în fruntea unei şleahte de 
vreo nouă inşi. Acum erau cincisprezece. Fetherstun se 
convinse că erau cu toţii din bandă fiindcă unul dintre ei se 


131 


apropie de John şi-i spuse: 

— Eşti prizonierul meu! 

john se uită la fostul său paznic şi râse. Fetherstun 
înţelese ce voia să spună: „Mai înainte eram eu în mâna ta, 
acum eşti tu în a mea”. Aşa că Fetherstun se retrase într-un 
colţ şi scoase revolverul, aşteptându-şi moartea, dar 
hotărât să le dea la cât mai mulţi câte un cep cam de 
calibrul gloanţelor pe care le avea. li lăsă să ia prizonierul 
cu ei, pentru că-şi dădea seama că orice împotrivire era 
absurdă, apoi se îndreptă către hotelul său, unde se mai 
aflau vreo patru-cinci bărbaţi. Interesându-se de Neil, află 
că nu trecuse pe acolo şi atunci spuse: 

— Domnilor, nu ştiu cu cine vorbesc, dar dacă sunteţi 
oameni cinstiţi, vă rog să veniţi cu mine. Mi-e teamă ca 
tâlharii să nu-l fi ucis pe Neil Howie, fiindcă a plecat acum o 
jumătate de oră, zicând că se întoarce în cinci minute. 

Au sărit în picioare cu toţii şi Fetherstun îşi dădu seama 
că erau oameni de nădejde. Tocmai îşi luase puşca în mână 
când un bărbat băgă capul pe uşă şi-i spuse să nu-şi mai 
facă griji. Ceilalţi s-au arătat mulţumiţi cu atât. Fetherstun 
întrebă dacă putea să plece şi i se răspunse că nu. Atunci el 
le spuse că totuşi o să plece şi o luă la vale pe stradă, cu 
arma în mână. Nu putuse să-şi vadă omul ca lumea, dar, 
mergând mai departe, ajunse la o cabană unde-l zări pe 
Dutch John, înconjurat de vreo douăzeci de inşi. Bătu la uşă, 
dar nu i se îngădui să intre: cei de acolo nu-l cunoşteau. Era 
o confuzie reciprocă, fiecare parte gândind că cealaltă era 
din tagma tâlharilor. Fetherstun le spuse că Wagner era 
prizonierul lui şi că nu avea de gând să renunţe la el. li 
răspunseră că din partea lor totul era în regulă şi că nu 
voiau decât să-i pună câteva întrebări. Aceeaşi confuzie se 
petrecu şi în cazul lui Neil, pe care Fetherstun, cu ajutorul 
unuia dintre noii anchetatori, îl găsi curând. Aflând că 
Wagner le scăpase din mână, se aprinse iute ca un foc de 


132 


paie, dar se stinse la fel de repede când văzu că lucrurile se 
află pe făgaşul cel bun. 

Oamenii predară îndată prizonierul lui Neil şi Fetherstun, 
care-l duseseră înapoi la hotel şi apoi într-o cabană. Vreo 
şapte sau opt grupuri de bărbaţi au venit să-l descoasă, 
îndemnându-l să mărturisească tot ce ştia. De fiecare dată 
promise că aşa va face. Dar de fapt nu încerca decât să-i 
tragă pe sfoară şi să câştige timp. Căpetenia celor de faţă 
luă o carte şi spuse că de trâăncăneală era sătul şi n-avea de 
gând să se mai lase prostit. Ceilalţi  continuară 
interogatoriul, dar, în cele din urmă, renunţară la ideea de a 
scoate măcar o umbră de adevăr de la John. 

Literatul îşi închise cartea şi, apropiindu-se de Wagner, îi 
spuse că era un tâlhar şi un criminal cunoscut de toată 
lumea şi deci urma să fie spânzurat; dar dacă avea vreo 
preferinţă asupra momentului exact al execuţiei, putea s-o 
spună şi avea să se ţină seamă de dorinţa lui, dacă era cât 
de cât acceptabilă. 

John începu să măsoare încăperea în sus şi-n jos, iar 
după o vreme, izbucni în plâns şi, căinându-şi soarta 
nenorocită, spuse că avea să mărturisească, nădăjduind, 
fireşte, ca mărturia lui să atârne destul de greu în balanţă 
ca să-i convingă să-i cruţe viaţa. Apoi făcu o lungă 
depoziţie, confirmând mărturia lui Red în toate punctele 
importante, dar până la ultima lui suflare a tăgăduit că ar fi 
fost vinovat, chiar şi atunci când şi-a recunoscut rolul în 
jaful comis de el şi de Marshland asupra convoiului. Aici se 
încheie cercetarea în seara aceea... 

Când se lăsă noaptea, aproape toţi cei din Bannack aflară 
că Wagner era tâlhar şi ţinut sub stare de arest şi nimeni 
nu-i îngădui să intre în casă. Neil Howie şi Fetherstun îl 
duseră într-o cabană goală la Teşitura lancheului... 

În acelaşi timp se întemeia la Bannack comitetul de 
vigilenţă. În prăvălia lui Peabody fusese fixată o adunare 


133 


publică pentru a discuta această chestiune şi întemeierea 
acestei organizaţii era privită favorabil. Însă cel mai de 
nădejde cetăţean preferă să nu se arate încântat de 
propunere. Văzându-i acolo de faţă pe Ned Ray şi pe 
Stinson, chibzui că nu era momentul pentru o astfel de 
acţiune şi se trase deoparte să aştepte un prilej mai 
nimerit, într-un cadru mai potrivit şi prilejul se ivi în aceeaşi 
seară. 

Pe la miezul nopţii, abia se întinsese să se culce când fu 
trezit din somn, supunându-i-se să se scoale fiindcă era 
căutat de nişte oameni din Virginia. Se îmbrăcă în grabă şi 
află că patru oameni de nădejde aduseseră un mesaj din 
partea comitetului de vigilenţă din Virginia şi, examinându-l 
îndeaproape, au înţeles cu toţii că formau o organizaţie şi 
că erau subordonați autorităţii centrale... Era un lucru 
binevenit pentru că mesajul conţinea ordinul pentru 
executarea lui Plummer, Stinson şi Ray, primul în calitate 
de căpetenie, iar ceilalţi ca membri ai bandei de tâlhari. La 
început, comitetul de vigilenţă din Bannack n-a avut decât 
patru membri. S-a hotărât ca restul zilei să fie consacrat 
pentru recrutarea de noi membri, deşi prea mare lucru nu 
s-a făcut... 


134 


CAPITOLUL XVIII 


Arestarea şi executarea lui Henry 
Plummer, căpetenia bandei de tâlhari, a 
lui Buck Stinson şi Ned Ray 


La lăsarea amurgului, în oraş au fost aduşi trei cai - 
proprietate personală a trei bandiți des pomeniţi până 
acum, respectiv Plummer, Stinson şi Ray. Se bănui, pe bună 
dreptate, că tâlharii erau decişi să părăsească ţinutul, aşa 
că se hotări să fie arestaţi încă în acea noapte. Fiecărui 
grup i se spuse ce avea de făcut. Cei însărcinaţi cu această 
treabă o împliniră exemplar. Când a fost luat de acasă, 
Plummer tocmai se dezbrăca. Avea pistolul (care se arma 
singur) stricat şi deci nefolositor. Chiar de-ar fi fost înarmat, 
orice rezistenţă ar fi fost zadarnică fiindcă a fost imobilizat 
în momentul când a venit să deschidă uşa să vadă cine 
bătea. Stinson a fost arestat în localul lui Toland, unde-şi 
omora seara. Ar fi stârnit şi el o mică petrecere cu 
împuşcături, dar cei veniţi să-l ia au fost mai iuți de mână 
decât el. Când a fost arestat. Ray zăcea pe o masă de 
pocher. Cele trei grupuri şi-au dus prinşii într-un loc 
dinainte stabilit unde au făcut popas, în drum spre eşafod. 
Conducătorul detaşamentului de vigilenţă şi încă vreo 
câţiva oameni, retraşi într-o cabană, au hotărât să nu stea 
de vorbă cu Plummer, pe care-l ştiau atât de bine, ca să-şi 
cruţe un moment neplăcut. Totuşi grupul se opri acolo şi 
Plummer îşi făcu apariţia în uşă... Sosise momentul critic. 
Văzând că împrejurările erau de aşa natură, încât nu 
admitea nici şovăială, nici întârziere, cel ce conducea 
grupul se îndreptă spre oameni şi dădu milităreşte ordinul: 

— Companie, înainte marş! 

135 


Ordinul fu executat pe dată. O funie luată de la patul 
unui funcţionar de vază dispăruse şi nu reuşea nimeni să 
dea de ea. Un puştan negru fu trimis după acel neplăcut, 
dar foarte necesar, remediu al crimei şi puştiul se dovedi 
atât de iute de picior, încât, încă înainte ca detaşamentul să 
ajungă la locul execuţiei, acolo se şi aflau mai multe sute 
de metri de material pentru „cravate de cânepă”. 

Pe drum, Plummer auzi oamenii vorbind şi recunoscu 
vocea conducătorului. Veni la el şi-l imploră să i se cruţe 
viaţa, dar i se răspunse: 

— N-are rost să te rogi să fii cruțat. S-a hotărât şi nu mai 
poate fi schimbat nimic. Vei fi spânzurat. Şi mie-mi vine 
greu. Dar n-am ce face chiar dacă aş vrea. 

Ned Ray, parcă învăluit de sus până jos în înjurături, 
încercă să se încaiere, dar curând îşi dădu seama că nu-şi 
alesese bine oamenii pentru astfel de demonstraţie; la 
rândul lui, Buck Stinson făcu văzduhul să se cutremure de 
sudălmile lui păcătoase, murdare, pe care le arunca la 
adresa gardienilor săi. Plummer folosi toate argumentele 
care-i veniră în minte şi se milogi în toate felurile pentru a-i 
face pe vigilenţi să-i cruţe viaţa Imploră să fie pus în fiare şi 
băgat în cea mai netrebnică dintre cabane, se jură să 
părăsească ţinutul pentru totdeauna, voia să fie judecat de 
un juriu, se rugă să i se dea răgaz să-şi rezolve socotelile, 
să-şi vadă cumnata, iar apoi, căzând în genunchi, plin de 
lacrimi şi sughiţuri, declară în faţa Domnului că era prea 
ticălos ca să moară. Mărturisi multele sale crime şi 
nelegiuiri şi se arătă înnebunit la gândul morţii. 

Prima funie fiind trecută pe după o grindă şi laţul făcut, 
se dădu ordinul: 

— Aduceţi-l pe Ned Ray! 

In timp ce oamenii se luptau cu el, din gura tâlharului 
curgeau numai blesteme. Nefiind bine legat cu mâinile la 
spate, îşi vâri degetele între gât şi ştreang, ceea ce-i 


136 


prelungi chinul. 

Buck Stinson îşi văzu tovarăşul de tâlhării luptându-se cu 
moartea în ştreang şi bâigui: 

— S-a dus sărmanul Ed Ray. 

Dar faţă de nenumăratele lui victime nu arâătase nici o 
îndurare. Făcând o mişcare bruscă din cap în clipa când era 
săltat în ştreang, nodul îi alunecă sub bărbie şi trecură 
câteva minute până să moară. 

Atunci se auzi de mai multe ori ordinul: 

— Aduceţi-l pe Plummer! 

Conducătorul se apropie de acel „perfect gentleman”, 
cum îi spuneau prietenii şi fu întâmpinat cu cererea: 

— Lasă-i omului măcar răgaz să se roage. 

Ştiind cât se poate de bine că Plummer îşi aştepta 
salvarea din altă parte şi nu din cer, îi răspunse scurt şi 
hotărât. 

— Sigur, dar omul să-şi spună rugăciunea colo sus! 

Văzând că toate încercările de a scăpa de moarte sunt 
zadarnice, Plummer se ridică şi nu mai rosti nici o 
rugăciune. Stând sub spânzurătoare... acest al doilea 
Haman îşi scoase de la gât cravata şi o aruncă peste umăr 
unui tânăr prieten. 

— Care locuia la el şi-l socotea nepătat de nici o crimă - 
spunându-i între timp: 

— Ţine asta, să-ţi aduci aminte de mine! 

Tânărul, în culmea durerii, se aruncă pe jos plângând şi 
jeluindu-se. Plummer ceru să aibă parte de o cădere 
zdravănă, ca să moară pe loc. În măsura în care s-a putut, 
dorinţa i-a fost împlinită; oamenii l-au ridicat pe braţe cât 
de sus au putut şi apoi i-au dat drumul brusc. A murit 
îndată, fără să se chinuie prea mult. 

A trebuit apoi, cu mult efort, să i se desprindă lui Ned 
Ray degetele de sub laţ, ca să poată muri. Probabil că din 
acel trio al morţii, el şi-a dat sufletul cel mai târziu. 


137 


În orice ţinut al vestului, zvonul spânzurării cuiva zboară 
mai iute decât oricare altă veste şi, în seara acelei zile de 
sărbătoare, în jurul eşafodului se adunară mulţi acoliţi ai 
tâlharilor. Privitorilor nu li s-a îngăduit să se apropie decât 
până la un anumit punct, unde erau opriţi de garda care nu 
le dădea voie să păşească dincolo de o anumită linie de 
demarcaţie sub pedeapsa de a fi împuşcaţi pe loc. 

Era o vreme cumplit de geroasă, însă oamenii gărzii au 
rămas multă vreme în jurul tâlharilor, hotărâți să 
zădărnicească orice încercare de a-i da jos. 

Vaiete şi gemete puternice din apropiere atraseră atenţia 
oamenilor de pază şi un grup restrâns se îndreptă într- 
acolo. Curând dădură peste madam Hali, binecunoscută 
curtezană, prietenă a lui Ned Ray, care, cu tângulirile ei 
lugubre, făcea noaptea şi mai sinistră. După ce o 
determinară iute să tacă, ea începu să întrebe ce i se 
întâmplase iubitului ei şi i se relată astfel soarta lui: 

— Ei bine, dacă vrei să ştii, e în ştreang. 

Vestea dezlănţui un potop de blesteme şi sudalme, dar 
oamenii n-aveau vreme de pierdut şi o însoţiră până la 
locuinţa ei, fără prea mult exces de politeţuri... 

Curând după asta, garda se întoarse, în formaţie, în târg, 
lăsând cadavrele ţepene în suflarea vântului îngheţat. Apoi 
prietenii tâlharilor tăiară în cele din urmă funiile şi-i 
îngropară pe cei executaţi. Domnia teroarei la Bannack 
luase sfârşit. 


138 


CAPITOLUL XIX 
Execuţia Mexicanului (Joe Pizanthia) 
Şi a lui Dutch John (Wagner) 


Tonul general al atitudinii populaţiei suferi o profundă 
schimbare după executarea sângeroşilor criminali a căror 
soartă a fost relatată în capitolele precedente. Oamenii 
respirau uşuraţi, fiindcă aproape toată lumea tremurase de 
teama lui Plummer şi Stinson, în special. Ultimul era de 
teapa acelor brutali sceleraţi a căror formulă de prezentare, 
când nimereau în câte un bar, era atât de cunoscută celor 
din munţi: „lu-iu-iu-iu! lo mi-s din Pike, Missouri şi-s o 
namilă de trei metri, mi-am făcut bârlog pe unde mişună 
numai otrepe şi din Munţii Stâncoşi mi-am făcut salon; put 
ca un lup, beau apă din pâraie ca un cal. Hei, bagă de 
seamă, mă..., că acuşi mă pornesc” etc. ... 

Vigilenţii se organizau repede, iar opinia publică îi 
sprijinea. 

Luni dimineaţă se hotărî să fie arestat Mexicanul, Joe 
Pizanthia, să se vadă cam cu ce se îndeletnicise el prin 
ţinut. În afara acestuia, era cunoscut drept om fără nici un 
căpătâi, criminal şi tâlhar, dar asta nu era treaba 
vigilenţilor. Un grup porni spre cabana lui construită în 
coasta unui deal. Părea şi mai întunecată decât de obicei, 
din cauza strălucirii zăpezii din jur. Pentru că nu răspunse 
nimeni când fu chemat să iasă afară, Smith Ball şi George 
Copley pătrunseră înăuntru, în ciuda sfaturilor prietenilor 
lor şi fură întâmpinați cu focuri de armă de către adversarul 
care se ascunsese şi-i aştepta. Copley fu împuşcat în piept, 
Smith Ball se alese cu un glonţ în coapsă. Amândoi ieşiră 
clătinându-se şi văitându-se: 

139 


— M-a împuşcat. 

Copley fu sprijinit de doi prieteni şi dus ceva mai încolo şi 
muri curând de pe urma rănii. Smith Ball îşi reveni şi fu în 
stare să-şi descarce revolverul în trupul asasinului său mai 
târziu, când acesta fu târât afară. 

Oamenii parcă înnebuniseră. Copley era foarte stimat, iar 
Smith Ball avea mulţi prieteni. Toţi cei de faţă se hotărâră 
pe loc să se răzbune pe Mexican. 

Un grup de bărbaţi cu o proaspătă experienţă militară 
porni cât îi ţineau picioarele să aducă un obuzier de munte 
ce zăcea părăsit acolo unde fusese desprins de atelaj. Fără 
să mai aştepte să se aducă afetul, obuzierul fu purtat de 
braţe nerăbdătoare până la câteva zvârlituri de băț de 
peretele fără geamuri al cabanei şi câţiva bătrâni artilerişti, 
aşezându-l pe o ladă, îi puseră proiectilul pe ţeavă şi-l 
îndreptară spre locuinţă. Ca totdeauna în momente de 
tulburare, uitară şi acum ceva şi anume să elibereze 
focosul, aşa că proiectilul nu mai explodă, ci se făcu ţăndări 
când trecu prin bârne, lăsând o spărtură în perete, din care 
zburau aşchii în toate părţile. Se puse al doilea proiectil pe 
țeavă, se eliberă focosul, dar distanţa era aşa de mică, 
încât explozia se produse abia după ce proiectilul ieşise 
prin celălalt perete, afară. Gândindu-se că Pizanthia putea 
să se fi ascuns în vatra sobei, îndreptară ţeava într-acolo şi 
trimiseră o lovitură zdravănă În timpul ăsta, conducătorul 
îşi vădi aptitudinile militare şi postă câţiva puşcaşi care să 
menţină un tir rapid asupra spărturii din perete pentru ca 
individul asediat să nu o poată folosi drept crenel de după 
care să tragă asupra asediatorilor. Neprimindu-se nici un 
răspuns la tirul de obuzier şi de arme, atacanţii se gândiră 
să ia cu asalt cabana. Conducătorul chemă câţiva voluntari 
să-l urmeze... Cei şase atacanţi se mişcau fără întrerupere 
spre casă la adăpostul celorlalte locuinţe, apoi, când au 
ajuns pe teren descoperit, au dat buzna spre cabană. Uşa 


140 


fusese doborâtă de tirul armelor şi, uitându-se cu fereală 
înăuntru, nu zăriră nimic, până când un ochi mai ager văzu 
cizmele Mexicanului ieşind de sub dărâmături. Doi inşi 
dădură uşa la o parte, în vreme ce Smith Ball îşi scosese 
revolverul şi stătea pregătit. Ceilalţi îl apucară de cizme. 

Pizanthia zăcea sub uşă, grav rănit. Revolverul era alături 
de el. Tâlharul fu târât îndată afară şi Smith Ball îi plăti cu 
vârf şi îndesat pentru rana făcută... Luară o frânghie de 
rufe şi i-o legară în jurul gâtului. Căpitanul se căţără pe un 
stâlp. Ceilalţi ridicară trupul cât mai sus, iar el legă frânghia 
de capătul unei grinzi, înnodând-o zdravăn. Pe când 
căpitanul se cocoţase acolo sus, să lege frânghia ca lumea, 
mulţimea se porni să-şi descarce armele cu furie asupra 
criminalului, care se bălăngănea sub picioarele sale 
Căpitanul strigă: 

— Hei. Băieți, potoliţi-vă o clipă! 

Tirul încetă şi căpitanul se lăsă binişor să lunece la vale. 
Asupra trupului ce se legăna de funie se trăseseră peste o 
sută de gloanţe. Un prieten - unul din cei patru întemeietori 
ai organizaţiei din Bannack - îl luă pe căpitan de braţ şi-i 
spuse: 

— Hai să-ţi arăt rugul! 

Indreptându-se spre cabană, văzu că fusese făcută una 
cu pământul de către mulţimea dezlănţuită, iar ce mai 
rămăsese era pradă flăcărilor. Propunerea de a-l arde şi pe 
Mexican fu primită cu chiote de entuziasm. Cadavrul fu dat 
jos şi aruncat deasupra rugului, unde arse de nu se mai 
găsi nici un oscior când se stinse focul. 

Dimineaţa, vreo câteva femei pierdute se apucară să 
cearnă cenuşa ca să vadă dacă tâlharul n-avusese aur în 
pungă. Ne bucură să putem spune că strădaniile lor n-au 
fost răsplătite, ele neaflând nici o mină de aur în felul 
acesta. 

Dorinţa de răzbunare a populaţiei n-a fost decât parţial 


141 


satisfăcută în ceea ce-l privea pe Pizanthia. Cei care au 
predicat împotriva vechiului comitet de vigilenţă ar face 
bine să mediteze asupra marii diferenţe care a existat între 
severitatea promptă, dar cu adevărat necesară, pe care au 
exercitat-o vigilenţii şi pasiunile dezlănţuite ce stăpânesc 
masele pretutindeni, încât ajung să comită acte de 
răzbunare ca cele de mai sus, în faţa cărora umanitatea se 
trage înapoi cutremurându-se. Nu de puţine ori am auzit pe 
câte unul spunând că era „tare păcat” să spânzuri un om 
pe care ar fi vrut să-l vadă pedepsit ca lumea. Auzeam: „Pe 
rug cu el! Mă duc eu să adun vreascuri tocmai din creierul 
munţilor”, „Mentă prăjit în grăsimea lui” etc., etc. ... 

În toate cazurile când şi-au mărturisit păcatele în fata 
vigilenţilor din Montana, tâlharii se temeau după aceea de 
răzbunarea tovarăşilor lor, mult mai tare decât de execuţia 
care-i aştepta în mâinile vigilenţilor, încât se agăţau de 
aceştia socotindu-i adevăraţi prieteni şi apărători. 

Un exemplu deosebit în acest sens îl oferă purtarea lui 
John Wagner. În vreme ce era ţinut sub pază în cabana de 
la Teşitura lancheului, afară, în noapte, se auziră paşi şi 
voci înăbuşite. Fetherstun sări în picioare, hotărât să-şi 
apere propria piele, ca şi pe cea a prizonierului, până la 
capăt. În timp ce-şi pregătea armele, aruncă o privire peste 
umăr să vadă ce făcea Dutch John. Tâlharul stătea cu arma 
de vânătoare cu două ţevi în mână, urmărind să vadă de se 
ivea prilejul să lupte alături de paznicul său. Fetherstun 
încuviinţă din ochi, apoi îi spuse: 

— Aşa, aşa, John, să-i facem să-l vadă pe... 

John zâmbi crunt şi aprobă din cap, cu ţeava puştii 
îndreptată într-acolo de unde se auzea zgomotul, ochii 
sticlindu-i ca la un tigru înfuriat. Dacă ar fi avut poftă, l-ar fi 
putut împuşca pe Fetherstun pe la spate, fără nici o bătaie 
de cap şi fără vreun pericol. Probabil că asediatorii au auzit 
ţăcănitul închizătoarelor armelor în tăcerea nopţii şi au 


142 


socotit că nu era cazul să pornească un atac plin de riscuri, 
care nu-s pe placul ticăloşilor, indiferent din ce soi. 

In seara de după execuţia lui Pizanthia, comitetul nou 
organizat se întruni şi, după câteva discuţii preliminare, se 
puse la vot soarta lui Dutch John. Toţi au votat pentru 
executarea lui, singura pedeapsă pe măsura faptelor. Ani 
de zile se îndeletnicise cu tâlhării şi crime. 

Unul din cei prezenţi la întrunire a fost însărcinat să-i 
transmită lui Wagner vestea, aşa că omul se duse la locul 
unde era ţinut tâlharul şi-i citi sentinţa de condamnare la 
moarte, aducându-i la cunoştinţă că urma să fie spânzurat 
într-un ceas. Wagner fu zguduit la aflarea sentinţei. Se 
ridică în picioare şi străbătu agitat, cu paşi nesiguri, 
încăperea, o dată sau de două ori. Se milogi să i se cruţe 
viaţa, imploră să i se taie mâinile şi picioarele, apoi să fie 
lăsat slobod: 

— Că doar ştiţi, atunci n-am să mai pot face nici un rău. 

| se aduse la cunoştinţă că dorinţele sale nu puteau fi 
împlinite şi că deci trebuia să se gătească de moarte. 
Văzând că moartea era de neocolit, Wagner îşi adună toată 
bărbăţia şi nu mai vădi nici un semn de slăbiciune. Era 
destul de dureros că pentru curajul pe care-l arăta nu putea 
fi totuşi salvat, pentru că, în ciuda îndeletnicirilor lui 
ticăloase, purtarea bună de care dăduse dovadă câştigase 
inima paznicilor şi a judecătorilor într-o atât de mare 
măsură, încât nu le venea la socoteală nici acestora s-o 
recunoască. Curajul, buna purtare de acum nu puteau însă 
plăti crimele şi jafurile de dinainte, aşa că Dutch John 
trebuia să se pregătească pentru o moarte ticăloasă şi 
judecata de pe urmă, având doar un scurt răgaz pentru 
căinţă. 

Spuse că dorea să-i trimită mamei sale din New York o 
scrisoare şi întrebă de nu se afla cumva vreun olandez pe 
acolo care să scrie în limba sa maternă. Găsindu-se unul 


143 


după cum se ceruse, Wagner îi comunică ce dorea, iar 
scribul puse pe hârtie tot ce i se spusese. Wagner avea 
degetele bandajate în cârpe şi nu putea mânui condeiul 
decât cu multă greutate, fiindcă încă nu se înzdrăvenise de 
pe urma  degerăturilor... Scribul, după ce termină 
scrisoarea, i-o citi cu voce tare, dar lui Wagner nu-i plăcu ce 
auzi. Îi arătă că în mai multe locuri nu-i respectase spusele, 
atât în ceea ce privea forma cât şi substanţa şi, în cele din 
urmă, smulgându-şi bandajele, se aşeză şi-şi scrise singur 
epistola. 

Îi arăta mamei sale că era sortit morţii şi nu mai avea 
decât puţine clipe de trăit; că, după ce trecuse munţii ca să 
se ocupe de afaceri cu cai, se înhăitase cu nişte ticăloşi ce-l 
siliseră să ducă viaţa mizerabilă care-l adusese în situaţia 
nenorocită de acum; că de data asta era condamnat la 
moarte fiindcă luase parte la jefuirea unui car, împrejurare 
în care el se alesese cu o rană şi fusese prins, iar soţul său, 
omorât. (Probabil că şi el credea ultima afirmaţie.) 
Recunoscu, la urmă, că pedeapsa era dreaptă. 

Încheind scrisoarea, o înmână vigilenţilor pentru a fi 
trimisă mamei sale. Apoi, liniştit, îşi bandajă din nou 
degetele... Fu dus de la locul unde era ţinut, la o casă în 
curs de construcţie, unde zăceau şi cadavrele lui Stinson şi 
Plummer - unul întins pe jos, iar celălalt pe o bancă. 
Cadavrul lui Ray fusese predat iubitei lui, la cererea 
acesteia. Cel ce-şi aştepta moartea privi fără o tresărire 
rămăşiţele pământeşti ale tâlharilor şi ceru voie să se 
roage. | se îngădui şi Wagner îngenunche. Buzele i se 
mişcau repede, dar nu se auzea un singur sunet. Ridicându- 
se în picioare, continuă să se roage, dar se uita de fapt tot 
timpul la vigilenţii adunaţi în jur. O funie fu trecută peste o 
grindă, iar dedesubtul ei se aşeză un butoi pe care urma să 
se urce osânditul. În timp ce se făceau aceste ultime 
pregătiri, fiindcă nu mai văzuse niciodată cum e spânzurat 


144 


un om, Dutch John întrebă cât de mult avea să se chinuie 
până să-şi dea sufletul. | se răspunse că puţin. li puseră 
latul în jurul gâtului, butoiul fu legat cu o funie şi cei 
însărcinaţi cu execuţia apucară de capăt. Când se dădu 
comanda „gata”, butoiul fu smuls într-o clipă de sub 
picioarele condamnatului şi acesta se prăbuşi în braţele 
morţii. Un timp se zbătu cu multă putere; constituţia lui de 
fier se lăsa greu înfrântă, neputând renunţa la viaţă la fel 
de uşor ca unul mai şubred clădit. Rămase în ştreang până 
îl înţepeni gerul, apoi i se tăie funia şi fu îngropat după 
cuviinţă. 


145 


CAPITOLUL XX 
Prinderea şi execuţia lui Boone Helm, 
Jack Gallagher, Frank Parish, 
Haze Lyons şi George Şontorogul (Lane) 


Execuţiile amintite în capitolele precedente au avut un 
efect puternic şi binefăcător. Dar pentru a asigura obştei o 
pace durabilă, mai erau multe de făcut. Ives, Yager, Brown, 
Plummer, Stinson, Ray, Pizanthia şi Wagner erau morţi, dar 
cei cinci ticăloşi, ale căror nume au fost trecute în fruntea 
acestui capitol, împreună cu Bunton, Zachary, Marshland, 
Shears, Cooper, Carter, Graves, Hunter şi alţii, erau încă 
slobozi şi erau ajutaţi de mulţi alţii, la fel de păcătoşi, dar 
mai puţin îndrăzneţi şi periculoşi decât aceştia. 

Vigilenţii erau mereu ţinta unor ameninţări de răzbunare 
şi o încercare de a jefui mai multe prăvălii din Virginia a fost 
cât pe ce să reuşească de n-ar fi fost descoperită la timp şi 
zădărnicită. Toţi cei care luaseră parte la urmărirea 
criminalilor erau trecuţi pe răboj pentru a fi asasinați de 
către tot soiul de sceleraţi şi nu rămânea nimic altceva de 
făcut decât să se ducă până la capăt treaba utilă, începută 
sub auspicii atât de favorabile, cu vigoare şi o neclintită 
asprime care să nu cunoască răgaz până când ultimul 
nelegiuit, cu mâinile pătate de sânge, avea să fie prins 
pentru a împărtăşi soarta care-i paşte pe toţi ticăloşii. 

In noaptea de 13 ianuarie 1864, comitetul executiv, 
reunit în adunarea solemnă, condamnă la spânzurătoare pe 
şase din cei pomeniţi. Unul dintre ei - Bill Hunter - mirosind 
primejdia, se târî printr-un şanţ de scurgere, reuşind să 
treacă de linia celor care înconjuraseră târgul şi să scape. 


146 


Degerase rău de tot şi J.A. Slade îl descoperi ascuns sub un 
vraf de crengi uscate şi-i spuse că vigilenţii erau pe urmele 
lui, veste care-l făcu să-şi mute bârlogul în valea Gallatin, 
unde fu găsit şi executat curând, aşa cum se va povesti mai 
departe. 

În vreme ce comitetul delibera în secret, câţiva din cei 
care chiar în acel moment erau condamnaţi la moarte se 
adunaseră într-o încăpere de la etajul unei case de cartofori 
şi se apucaseră de o partidă de faro. Jack Gallagher, la un 
moment dat, se trezi spunând: 

— Noi prăpădim cărţile şi vigilenţii ăia blestemaţi ne 
condamnă! 

Se crede că acestea au fost cele mai adevărate şi mai cu 
miez vorbe spuse vreodată de el; dar merită iertat, fiind 
prima dată că a spus şi el adevărul, din întâmplare. 

Au fost trimişi în grabă mesageri pentru a mobiliza 
oamenii din aşezările vecine, din defileu şi s-a răspuns pe 
dată acestei chemări. Veni şi dimineaţa, ultima de care mai 
aveau parte cei cinci ticăloşi. Primele raze ale soarelui 
dezvăluiră pichete de vigilenţi staționate în fiecare punct 
mai important în jurul târgului. Vestea se răspândi ca 
fulgerul în toată aşezarea. Multe conştiinţe păcătoase 
începură să dârdâie de spaimă, buzele tremurându-le de o 
nestăpânită groază. Călcând apăsat, detaşamente de 
vigilenţi, cu fălcile încleştate, veniră din Nevada, Răscrucea, 
Piscul, Pădurea Pinului, înălţimea şi Seninul şi se opriră, toţi 
ca unul, în Strada Mare. De îndată fură desemnate grupuri 
pentru arestarea tâlharilor şi toţi îşi îndepliniră însărcinarea, 
în afară de cei trimişi după Bill Hunter, care scăpase. 

Primul fu adus Frank Parish. Fusese arestat fără multă 
bătaie de cap într-o prăvălie şi nu părea deloc să creadă că- 
| aşteaptă moartea. Il luă deoparte pe ofiţerul grupului şi-l 
întrebă: 

— Da' pentru ce-s arestat? 


147 


| se spuse: 

— Pentru vina de a fi tâlhar şi hoţ, de a fi luat parte la 
crime şi jafuri la drumul mare. 

La început se declară nevinovat, dar în cele din urmă 
mărturisi că făcuse parte din bandă, îşi recunoscu 
complicitatea la jefuirea diligenţei între Bannack şi Virginia, 
vinovăția de a fi furat cai şi vite... 

George Şontorogul (George Lane) fu arestat în localul 
Dance şi Stuart. Acolo locuia şi lucra el din când în când. 
Era foarte calm, stăpân pe el şi întrebă, la fel ca şi Parish 
mai înainte, care era motivul arestării sale. Primind acelaşi 
răspuns, păru surprins şi spuse: 

— Dacă mă spânzurați, să ştiţi că spânzurați un om 
nevinovat. 

| se spuse că dovezile erau certe şi că, de mai avea ceva 
de aranjat, trebuia s-o facă de îndată fiindcă sentinţa sa era 
condamnarea la moarte. Arăta pocăit şi se aşeză jos, 
acoperindu-şi o vreme faţa cu mâinile. Apoi ceru să i se 
aducă un preot, se trimise îndată după acesta şi George 
porni să se spovedească şi să se roage împreună cu preotul 
până se formă procesiunea, care se îndrepta către 
spânzurătoare. În carnetul său de note se găsi un fragment 
dintr-un ziar ce apărea în vest, în care se spunea că George 
Lane, faimosul hoţ de cai, era şerif în Montana. Lane era un 
om cu nervi de oţel şi nu părea să-şi bată capul cu 
spânzurătoarea mai mult decât ar fi făcut-o altul pentru a-şi 
termina micul dejun. 

Apoi fu adus Boone Helm. Fusese arestat în faţa Hotelului 
Virginia. Pentru prinderea lui au fost aleşi vreo doi-trei 
oameni faţă de care Helm să nu aibă urmă de bănuială, iar 
aceştia şi-au jucat rolul atât de bine şi fără efort, încât a 
fost prins fără să fie în stare să opună nici o rezistenţă. La 
locul de întâlnire, Helm a venit dus de fiecare braţ de câte 
un om, iar în spate mergea un altul, cu revolverul încărcat. 


148 


Se tângui amarnic că, atunci când fusese luat, nu apucase 
să stârnească „nici un bâlci”, aşa după cum spusese: 

— Le făceam eu o distracţie pe cinste când m-au umflat. 
Dacă miroseam ce puseseră ei la cale! ... 

Avea mâna dreaptă într-o eşarfă. După ce fu adus, se 
aşeză cuminte pe o bancă şi când i se aduse la cunoştinţă 
soarta care-l aştepta, declară că era absolut nevinovat. 
Spuse: 

— Îs la fel de nevinovat ca un prunc nou-născut. N-am 
omorât, nici n-am furat, nici înşelat pe nimeni la viaţa mea. 
Jur pe biblie oricând vreţi. 

Din dorinţa de a se vedea dacă, într-adevăr, era atât de 
ticăloşit, încât să şi jure, i se dădu o biblie, iar el, cu cea 
mai mare seriozitate, se jură precum spusese, chemând 
cele mai aspre pedepse asupra sufletului său dacă jura 
strâmb şi săruta biblia, cu o pioşenie făţarnică. Apoi se 
adresă unuia dintre cei prezenţi, rugându-l să treacă numai 
ei amândoi într-o cameră alăturată. Gândindu-se că Boone 
voia să se roage împreună, omul îi propuse să trimită după 
un slujitor al bisericii. Dar acesta îi spuse: 

— Nu, cu dumneata vreau. 

Ajungând în altă cameră, prizonierul spuse: 

— Nu e nici o cale de scăpare? 

După ce i se răspunse că nu era nici una şi că urma să 
moară, zise: 

— Ei bine, atunci am să-ţi spun că am omorât pe unul 
Shoot, în Missouri şi am şters-o în vest şi am ucis un alt 
individ în California. În Oregon am ajuns la puşcărie, dar am 
scăpat săpând pe dedesubt cu uneltele pe care mi le-a 
adus muierea mea. 

Fiind întrebat dacă nu voia să dea în vileag ce ştia despre 
bandă, Boone răspunse: 

— Întreabă-l pe Jack Gallagher, că ştie el mai bine ca 
mine. 


149 


Jack, care era în spatele unui paravan, îl auzi şi izbucni 
într-o salvă de blesteme, spunând că numai din cauza unor 
afurisiţi de laşi şi trădători intrase el în beleaua aceea... 
Văzând că toate jurămintele şi toată pledoaria lui nu-l 
ajutau în nici un fel, Helm încheie: 

— Am înfruntat moartea sub toate chipurile şi nu mi-e 
teamă să mor. 

De mai multe ori ceru să i se aducă whisky, dar în câteva 
rând uri fu mustrat pentru această purtare nelalocul ei. 

Deşi nu se aşteptau la nici un pericol, cei însărcinaţi cu 
arestarea lui Lyons nu şi-au împlinit misiunea decât vădind 
multă viclenie. Locuia la Arbor Restaurant, lângă „Shades”. 
Oamenii pătrunseră înăuntru, dar patronul spuse că cel 
căutat nu era acolo; dacă voiau, puteau să-l caute şi ei. Se 
apucară să cerceteze locul, fără succes. Insă, în vreme ce-l 
căutau pe Lyons, într-o odaie de jocuri de noroc dădură 
peste Jack Gallagher, înfofolit într-un aşternut, cu puşca şi 
revolverul alături. Dar a fost luat prea iute ca să mai aibă 
timp să-şi folosească armele, chiar de-ar fi avut îndrăzneala 
s-o facă.. 

In vremea asta, altă ceată o porni după Haze Lyons şi 
descoperi că acesta trecuse creasta mai sus de Virginia. Şi, 
după ce bătuse cale de vreo trei mile prin munţi, făcuse un 
ocol şi se întorsese, ajungând la vreun sfert de milă de 
creasta pe unde trecuse, iar de acolo o luase spre cabana 
unui miner, în partea de vest a defileului, chiar deasupra 
târgului. Îndată ce aflară această veste, oamenii porniră în 
cea mai mare grabă într-acolo. Conducătorul cetei izbi uşa 
de perete şi, cu revolverul îndreptat spre cel dinăuntru, îi 
strigă: 

— Mâinile sus! 

Lyons ţinea în mână o furculiţă cu o bucată de plăcintă 
fierbinte, dar imediat le lăsă în jos pe amândouă şi se 
supuse. | se porunci să iasă afară. Se supuse şi de data 


150 


asta. Era numai în cămaşă şi vestă şi ceru să i se dea haina. 
Dorinţa i se împlini. Era atât de tulburat, că nu nimerea nici 
mânecile. Fu căutat de arme, dar tocmai îşi scosese 
centura şi revolverul şi le pusese pe pat. Le mărturisi că era 
prima mâncare pe care o mâncase cu poftă de şase 
săptămâni. | se spuse să-şi termine masa, dar, după ce 
mulţumi căpitanului, declară că nu mai era în stare să 
înghită nimic. Întrebă ce aveau să facă apoi cu el şi dacă 
voiau să-l spânzure. Căpitanul îi spuse: 

— N-am venit încoace ca să-ţi fac promisiuni. Pregăteşte- 
te de ce-i mai rău. 

Le răspunse: 

— Acum două-trei zile, prietenii m-au sfătuit să mă cam 
topesc de pe aici. 

Căpitanul îl întrebă de ce nu plecase, iar el răspunse că 
nu făcuse nimic rău şi nu voia să plece. 

Fusese unul din cei care-l omorâseră pe Dillingham, în 
iunie '63, fusese condamnat la moarte şi apoi cruțat după 
cum s-a arătat. De fapt, nu plecase din cauza legăturii sale 
cu o femeie din târg, al cărei dar - un ceas de aur - Îl avea 
la el când îşi dădu sufletul în ştreang. Il întrebară dacă 
auzise de executarea lui Plummer, Buck Stinson şi Ned Ray. 
Auzise, dar nu-i venea să creadă. | se aduse la cunoştinţă 
că era adevărat, cu aceste cuvinte: 

— Poţi paria cu scumpa dumitale viaţă! 

Îi întrebă: 

— S-au bătut măcar? A 

Fu informat că nu, fiindcă nu avuseseră ocazia. In 
vremea asta au ajuns la locul de întâlnire şi Lyons se trezi 
înconjurat de câteva feţe cunoscute. Jack Gallagher îşi făcu 
apariţia, înjurând cu foc şi părea înclinat să se prefacă a 
socoti toată tărăşenia doar o glumă, aşa că se interesă: 

— Ce mama d... e toată chestia asta? Aţi nimerit cu 
oiştea-n gard! 


151 


După ce i se aduse la cunoştinţă sentinţa, arătă adânc 
tulburat, se aşeză jos şi începu să plângă, apoi sări în 
picioare, slobozi cele mai cutremurătoare înjurături şi-i 
întrebă cine anume îl turnase. | se răspunse: 

— Red. Spânzurat la Stihkingwater. 

ÎI blestemă cum îi veni la gură. Apoi exclamă: 

— Oh, Doamne, oare aşa mi-e dat să mor?! 

După ce toate pregătirile pentru execuţie fură încheiate, 
prizonierilor li s-a poruncit să se aşeze pe un singur rând, 
cu faţa la paznici şi li s-a adus la cunoştinţă că urmau să fie 
duşi la spânzurătoare. Fiind întrebaţi de mai aveau vreo 
dorinţă, acesta fiind ultimul lor prilej, răspunseră că nu. 
Apoi au fost întrebaţi dacă mai aveau ceva de spus, fie 
despre propriile lor fapte, fie ale celorlalţi tâlhari, dar toţi 
refuzară să mărturisească ceva. Garda primi ordinul să lege 
prizonierii cu mâinile la spate. 

Jack Gallagher se jură că n-avea să-l spânzure nimeni în 
văzul lumii şi, punând mâna pe cuţit, îşi înfipse lama în gât, 
spunând că mai bine îşi taie el singur beregata. Ofiţerul 
însărcinat cu paza lor ridică pe dată cocoşul revolverului şi-i 
spuse că, de mai făcea vreo mişcare, avea să-l împuşte pe 
loc; apoi ordonă gărzii să-l dezarmeze. Unul îl apucă de 
încheietură şi-i luă cuțitul, după care fu legat cu mâinile la 
spate, în vreme ce prizonierul blestema cumplit. Boone 
Helm îl încurajă, spunându-i să nu se mai poarte ca un 
caraghios, fiindcă n-avea nici un rost să-i fie frică de 
moarte. 

Căpitanul chemă mai mulţi oameni de nădejde care să 
preia prizonierii pentru a-i duce la locul execuţiei. S-a 
stabilit ca cei condamnaţi, după ce-au fost legaţi cu mâinile 
la spate, să fie încadraţi de doi vigilenţi care cu o mână să 
apuce prizonierul, iar în cealaltă să ţină un revolver de 
marină, încărcat, gata de folosit în orice clipă... 

Criminalii au fost duşi în mijlocul unui careu, încadrat! A 


152 


rândul său de patru şiruri de vigilenţi, iar un detaşament în 
frunte şi altul în urmă, înarmat cu puşti de vânătoare, 
ţinute în cumpănă şi gata pregătite să tragă, completau 
formaţia. Prin mulţime fuseseră împrăştiaţi alţi oameni 
înarmaţi cu pistoale care să urmărească mişcările unor 
nepoftiţi sau, cum spusese un bărbat de ispravă, „să bage 
sceleraţilor minţile în cap”. 

La ordinul „înainte marş!”, toţi se puseră în mişcare şi se 
opriră cu precizie militărească în faţa Hotelului Virginia. 
Când s-au oprit, tocmai se pregăteau spânzurătorile pe 
locul unei case aflate în construcţie... Bârnele erau clădite 
până la tavan, dar acoperişul nu fusese ridicat. Grinda 
principală care sprijinea acoperişul, trecând prin mijlocul 
locuinţei dintr-o parte în alta, era folosită drept 
spânzurătoare, funia fiind petrecută peste ea, dusă mai în 
spate şi legată în jurul unor bârne de la bază. Chiar sub 
grindă au fost puse cinci lăzi, în loc de eşafod. 

În vremea asta, prizonierii se aflau în faţa Hotelului 
Virginia. George Şontorogul chemă pe un cetăţean şi-l rugă 
să le povestească şi celorlalţi ce om de treabă era el, însă 
acesta refuză, spunându-i: 

— Cu mine te-ai purtat cinstit, dar ce-ai făcut tu prin alte 
părţi eu nu ştiu. 

Şontorogul îl imploră să se roage alături de el, ceea ce 
omul făcu pe dată, îngenunche şi înălţă pentru el o fierbinte 
rugăciune către altarul îndurării. George şi Jack Gallagher 
îngenuncheară şi ei. Haze Lyons rugă pe careva să-i scoată 
pălăria din cap şi acesta i-o scoase. Boone Helm însă se 
amuza, aruncând glume şi vorbe în doi peri în toate părţile. 
Frank Parish părea adânc tulburat de apropierea ceasului 
morţii. După ce isprăvi rugăciunea, Boone Helm îi strigă lui 
Jack Gallagher: 

— Jack, dă-mi mie haina aia! Nu mi-ai dat niciodată 
nimic. 


153 


— A dracului de bine ţi-ai ales momentul să te-arăţi cu 
ea. 
Cele două podoabe au continuat să arunce prietenilor din 
jur observaţii scurte şi înțelepte de felul: 

— Hei, Jack, de data asta au pus mâna pe mine! 

— Bill, bătrâne, ne-au găbijit, cum te văd şi cum mă vezi! 

Jack îi strigă unuia care stătea la un geam al Hotelului 
Virginia: 

— Ascultă, mă duc în rai! Am s-ajung la vreme ca să-ți 
deschid poarta, bătrâne! 

Jack purta o tunică arătoasă de ofiţer de cavalerie, 
dichisită cu blană de castor din Montana. 

Haze se ruga de paznicul său să i se îngăduie iubitei să-l 
vadă, dar rugămintea îi fu refuzată. Repetă aceeaşi cerere 
a doua oară, dar cu acelaşi rezultat. Un prieten se oferi să o 
aducă, dar i se porunci s-o şteargă de acolo. Când ceru a 
treia oară s-o vadă, i se răspunse: 

— Oh, Doamne, Haze, chestia cu femeile aduse la locul 
execuţiei s-a fumat din '63! 

Răspunsul lămuri lucrurile. Vigilenţii nu uitaseră scena 
petrecută după judecarea asasinilor lui Dillingham. 

Când primi ordin, garda porni spre locul execuţiei, îşi 
desfăşură rândurile şi prizonierii fură urcați pe lăzi... S-a 
ordonat ca prizonierilor să li se scoată pălăriile. Şontorogul, 
care nu fusese legat ca lumea cu mâinile la spate, îşi apucă 
pălăria tipic californiană şi o izbi mânios de pământ. 
Celorlalţi garda le luă pălăriile. 

Cinci oameni le potriviră ştreangurile în jurul gâtului şi 
când totul era gata, Jack Gallagher, ca o ultimă dorinţă, 
ceru să i se dea ceva de băut, iar după oarecare ezitare 
dorinţa i-a fost acceptată. George Şontorogul se uită în 
preajmă şi, văzând un vechi prieten agăţat de bârnele 
casei, îi strigă: 

— Adio, bătrâne, m-am cărat! 


154 


Şi auzind ordinul: „Faceţi-vă datoria!”, nu mai aşteptă să 
i se smulgă lada de sub picioare, ci se aruncă singur în gol 
şi muri îndată. 

Alături de el stătea Haze, care fusese lăsat la urmă. A 
vorbit tot timpul, spunând celor din jur că avea o mamă 
iubitoare, că fusese crescut cu grijă, că nu se gândise 
niciodată că se va ajunge aici şi că numai proasta tovărăşie 
de care a avut parte l-a împins la acest deznodământ. 

În timp ce stătea cocoţat pe ladă, Jack Gallagher plângea 
necontenit, aruncând cele mai prăpăstioase şi mai 
groaznice blesteme. Le spunea: 

— Trăsni-v-ar să vă trăsnească de criminali afurisiţi! 

Abia când îi fugi lada de sub picioare se puse capăt 
sudalmelor şi vorbelor sale de batjocură, care n-au încetat 
decât când şi-a frânt gâtul. 

Boone Helm, uitându-se calm la trupul celui care se 
zbătea, spuse: 

— Dă-i bătaie, bătrâne! Într-o clipă sunt în iad alături de 
tine. 

Probabil că era singura dată în viaţă că spunea adevărul 
Apoi mai strigă: 

— Fiecare pentru ideile lui! Ura pentru Jeff Davis! Să-şi 
facă sărmana de cap! 

Ca un ecou al cuvintelor lui se auzi plesnetul funiei 
întinse de propria lui cădere. Frank Parish ceru să i se pună 
o batistă pe faţă. | se scoase batista legată la gât cu nodul 
tâlharilor şi i se puse pe faţă ca un giulgiu. Părea liniştit şi 
serios, dar refuză să spună ceva; se prăbuşi în eternitate. 

Unul de pe margine îl întrebă pe cel ce-i pusese ştreangul 
în jurul gâtului: 

— Nu ţi-a fost greu când i-ai pus bietului de el funia de 
gât? 

Omul, al cărui prieten fusese măcelărit de tâlhari, îi 
aruncă celui cu întrebarea o privire cruntă şi-i răspunse 


155 


răspicat. 

— Greu, până am pus mâna pe el! 

Până în ultima clipă, Haze Lyons părea să spere că va 
scăpa de moarte pentru a doua oară; în timp ce se uita în 
dreapta şi în stânga la trupurile tâlharilor ce se legănau în 
ştreang, chipul lui vădea încă nădejdea că avea să fie 
iertat. Văzând că toate rugăminţile erau în zadar, trimise 
vorbă iubitei sale să vină să-şi ia ceasul de aur înapoi şi-i 
transmise, cu limbă de moarte, omagiile sale. Îşi exprimă 
speranţa că ea va avea grijă să nu-l lase să atârne prea 
mult în ştreang, ci să-l coboare cât mai repede şi-i lăsă 
vorbă să-l îngroape după cuviinţă. Muri fără să se chinuie... 

Celui care săpase gropile pentru Stinson şi Lyons, când 
fuseseră condamnaţi la moarte prima oară pentru 
asasinarea lui Dillingham, nu-i dăduse nimeni nici un ban 
pentru munca lui, ba mai mult, în semn de batjocură şi 
dispreţ faţă de judecători şi de puterea lor, cei doi asasini 
pângăriră mormintele. Groparul de ocazie sta acum în faţa 
spânzurătorii, unde Lyons plătea pentru crimele comise şi-i 
spuse tâlharului: 

— Ţi-am săpat odată groapa pe degeaba, dar de data 
asta-s răsplătit. Pun pariu. 


156 


CAPITOLUL XXI 


Potera de la Culcuşul Căprioarei şi 
Poarta ladului 


„„La 15 ianuarie 1864 porni din Nevada un grup de 
douăzeci şi unu de oameni, sub comanda unui cetăţean ale 
cărui fapte şi al cărui nume amintesc trăsnetul. Era iute, 
viteaz, greu de păcălit - într-atât de bine îşi gândea 
mişcările - şi lovea unde se aşteptau adversarii mai puţin. 

În prima zi, potera ajunse la Big Hole şi, încă din mers, 
trimise o patrulă la ferma lui Clarke, pe urmele lui Steve 
Marshland, care fusese împuşcat în piept când atacase 
convoiul lui Forbes. Avea picioarele degerate, aşa că nu 
putea fugi. Lăsându-şi calul în urmă, unul dintre oameni (nr. 
84) intru în cabană ca să-l aresteze, după ce bătu de patru 
ori în uşă fără să primească răspuns. Îl descoperi în 
tovărăşia unui câine - singurii doi clienţi ai fermei. Când 
pătrunse înăuntru, vigilentul fu întâmpinat de întuneric, dar 
luă o mână de frunze uscate, bâjbâi drumul către sobă şi le 
aprinse cu un chibrit. La lumina focului îl zări pe Steve 
Marshland, culcat în pat. 

— Mâinile sus, dacă nu te superi! îi spuse, în loc de salut, 
cel venit să-l aresteze. 

Şi lucirea elocventă a uneia din uneltele de domolire ale 
colonelului Colt îndreptată către el duse la împlinirea 
urgentă a poruncii. Arătând a fi bolnav, prinsul fu întrebat 
ce ivea şi răspunse că era răcit. Povestea cu boala de sezon 
nefiind socotită un motiv serios, o cercetare mai 
amănunţită dădu a iveală că avea picioarele degerate. 
Numărul 84 ridică de linsă patul lui o armă de vânătoare cu 
două ţevi, o puşcă şi încă o flintă şi-l întrebă unde 


157 


degerase. Răspunse că în vreme ce făcea prospecţiuni la 
capul Rattlesnake... Cei veniţi în căutarea lui începură să-şi 
pregătească masa de seară şi prinsul s-a invitat şi el să 
mănânce cu ei Luă o cană de cafea şi păru destui de vesel. 
După masă, conducătorul grupului îi aduse la cunoştinţă 
învinuirile împotriva sa, adică jefuirea convoiului lui Forbes. 
Nu recunoscu să aibă vreo rană şi se lovi cu pumnii în piept, 
spunând că era sănătos tun. Fiind întrebat dacă avea ceva 
împotrivă să fie examinat, el spuse că nu, dar în momentul 
când i se scoase cămaşa, ieşi la iveală semnul fatal - o rană 
recentă de glonţ. 

Prizonierului i se spuse că dovezile erau îndestulătoare şi 
că trebuia să se pregătească de moarte. Atunci mărturisi 
totul şi-i imploră să-i cruţe viața.. Fu împlântat un stâlp în 
pământ şi aplecat deasupra ocolului; sub el se aşeză o ladă 
pentru condamnat şi când totul a fost gata, el se mai rugă o 
dată să fie cruțat, spunându-le să aibă „milă de tinereţea 
lui” Muri aproape instantaneu. 

Deoarece avea picioarele degerate şi parţial prinse de 
gangrenă, mirosul atrase lupii, aşa că şi el şi caii au trebuit 
păziţi. Fu îngropat în apropiere. Apoi patrula porni la drum 
pentru a ajunge din urmă grosul poterei şi, întâlnindu-i la 
vreo patru mile mai sus de ferma lui Evans, raportă 
executarea lui Marshland... 

Până în acel moment, cei trimişi în recunoaştere nu 
întâlniră ţipenie de om, aşa că o ţinură mai departe în 
coloană pe două rânduri, făcând între şaizeci şi şaptezeci 
de mile pe zi. Când poposeau, păzeau caii cu străşnicie, nu 
făceau nici scânteie de foc, de teamă să nu atragă atenţia 
şi să zădărnicească astfel scopul expediției Oamenii 
fuseseră împărţiţi în patru cete, fiecare purtându-şi propria 
„haleală” (termen universal pentru mâncare în munţi), cu 
un bucătar la fiecare ceată Vigilenţii aveau câte un revolver 
şi unii se făleau chiar cu două. Din echipament mai făcea 


158 


parte o armă de vânătoare sau o puşcă în frunte călărea 
căpitanul. Spre târg fu trimisă o iscoadă să cerceteze locul, 
urmând apoi să se întâlnească la pârâul Cottonwood, cu 
restul trupei. Cel trimis în recunoaştere îşi împlini 
satisfăcător misiunea. 

Când ajunseră la vreo  şaptesprezece mile de 
Cottonwood, la ferma lui Smith, pe pârâul Deer Lodge, 
făcură popas cam la vreo patru după-amiază După lăsarea 
întunericului porniră din nou şi călăriră într-o perfectă 
linişte şi cu multă prevedere până la mică depărtare de 
târg. Descoperiră că tâlharii dispăruseră, dar, înconjurând 
saloonul şi casa lui Bill Bunton, se apucară de treabă Bill 
era în casă, însă refuză să deschidă uşa. Cei trei desemnaţi 
să-l aresteze îi spuseră că vor să stea de vorbă cu el, dar 
acesta refuză să se arate încă multă vreme. In cele din 
urmă spuse unuia Yank şi unui tânăr, care poposeau la el, 
să deschidă uşa. Înainte de a intra în încăpere, oamenii îl 
puseră pe Bill să aprindă lumina. După ce se aprinse 
lumina, cei veniţi să-l aresteze dădură buzna înăuntru şi-i 
spuseră că era prizonierul lor. Îi întrebă sub ce motiv şi i se 
răspunse să meargă cu ei şi avea să afle. 

Un vigilent mărunt dar inimos se duse să-l imobilizeze, 
însă îşi dădu seama că-şi găsise naşul şi fu nevoie de încă 
un om care să-i vină în ajutor şi curând prinsul fu legat cu 
mâinile la spate. Câţiva au fost aleşi să-l escorteze până la 
locuinţa lui Pete Martin, iar ceilalţi au fost trimişi să dea o 
mână de ajutor pentru a-l scoate pe Tex din saloon. Aici a 
avut loc o scenă asemănătoare când tâlharul a ieşit afară. A 
fost prins pe dată, legat cu mâinile la spate şi dus să-i ţină 
tovărăşie prietenului său Bill Bunton. 

Pete Martin se sperie de moarte când îşi văzu casa 
înconjurată de vigilenţi. Juca o partidă de cărţi cu nişte 
prieteni şi o vreme refuză să iasă afară, dar, după ce se 
asigură că nu era învinuit „taman de nimic”, cum spunea el, 


159 


se duse să vadă despre ce era vorba şi se întoarse să-şi 
termine partida. Cum imperativul vremurilor făcea 
necesară „puţină spânzurătoare” şi prin părţile acelea, pe 
Martin îl lăsă rece soarta lui Bunton şi a lui Tex, aceştia 
închinându-se unui zeu cam primejdios. 

„„„.Dimineaţa, un străin care stătuse de vorbă cu Bunton îi 
informă pe vigilenţi că acuzatul îi spusese că „avea să 
doboare măcar pe unul dintre blestemaţii de vigilenţi”. 
Fiind cercetat, în buzunarul vestei lui se descoperi un 
deringer. Cum în seara de dinainte fusese percheziţionat cu 
grijă, era limpede că numai vreun acolit de-al lui îi 
strecurase arma. Nu recunoscu nimic... 

Nefiind nici o îndoială că era un nelegiuit, cazul său fu 
pus la vot prin ridicare de mână şi verdictul de vinovat fu 
unanim. Căpitanul îi spuse tâlharului că urma să fie 
spânzurat şi, de mai avea ceva de rezolvat, era bine să 
desemneze pe cineva în acest scop. Condamnatul dărui 
ceasul de aur tovarăşului său Cooke, iar cu celelalte bunuri 
ale lui îşi plăti datoriile. Cu cincisprezece zile înainte, jucând 
cărţi cu proprietarul saloonului, câştigase o parte din 
drepturile acestuia asupra localului... 

La vreo două sute cincizeci de paşi în stânga locuinţei lui 
Martin, la poarta ocolului lui Louis Demorest, erau doi stâlpi 
cu o grindă deasupra lor, care arătau de parcă ar fi fost 
sortite lui Bunton. 

Prizonierul fu dus şi suit pe o scândură sprijinită pe două 
lăzi. Părea foarte interesat de felul în care se prezenta 
nodul şi întrebă de nu putea să-şi dea drumul în gol singur. 
Când i se răspunse că, dacă poftea, putea s-o facă, el 
adăugă că nu-i pasă de ştreang mai mult decât de o cană 
cu apă, dar voia să fie sigur că-şi frânge gâtul. Păru destul 
de mulţumit când primi încuviințarea. Până la ultima suflare 
continuă să nege orice vinovăţie, repetând cuvântul de 
ordine al bandei. 


160 


— Sunt nevinovat! 

La cele două capete ale scândurii a fost aşezat câte un 
om, iar când totul a fost gata, l-au întrebat de mai avea 
ceva de zis. 

— Nu - răspunse el. Nu mai vreau decât un munte de trei 
sute de picioare de pe care să m-arunc. 

Le mai spuse că avea să arate el sorocul, numărând 
„unu, doi, trei”. La comanda „gata”, cei de la capetele 
scândurii s-au pregătit să i-o tragă de sub picioare, de nu 
sărea singur. Dar Bill le făcu semn, după cum făgăduise şi 
adăugând: „Vine!”, se aruncă în braţele morţii... 

Nevasta stăpânului ocolului insistă, în termeni mult prea 
energici pentru a mai fi şi politicoşi, ca soţul ei să taie cei 
doi stâlpi. Omul fu nevoit să-i facă pe plac îndată ce 
cadavrul tâlharului fu coborât şi îngropat. 

... Tex fu dus în altă locuinţă şi judecat separat. După ce-l 
cercetară cu răbdare, tâlharul fu pus în libertate, dovezile 
nefiind destul de convingătoare pentru a-l osândi. De l-ap 
mai fi ţinut sub pază o vreme, Tex ar fi avut şi el parte deo 
oarecare greutate în respiraţie care s-ar fi dovedit îndată 
fatală, pentru că după aceea au fost strânse numeroase 
mărturii care vădeau, fără putinţă de îndoială, că fusese 
tâlhar şi hoţ de rând. Se îndreptă cu toate pânzele sus spre 
Kootenai şi de acolo începu să se grozăvească fără teamă 
că avea să împuşte pe primul vigilent care-i va ieşi în cale... 

Potera ştia că tâlharii ceilalţi erau de găsit la Poarta 
ladului, numită astfel pentru că era drumul pe care apucau 
de obicei indienii când erau pe picior de război şi puşi pe 
scalpat şi alte mici distracţii. 

De la Cottonwood la Poarta ladului, trupa a fost însoţită 
de Jimmy Allen, aşa că s-au îndreptat spre ferma acestuia. 

Vremea era cât se poate de neprielnică pentru plimbare, 
zăpada mare transformând mersul într-o treabă foarte 
anevoioasă, iar gerul era greu de îndurat când ieşeai de la 


161 


adăpost. 

Când au traversat pârâul Deer Lodge, gheaţa s-a rupt şi 
trupa a căzut în apă. Era întuneric beznă şi cu multă 
greutate au putut ieşi afară şi oamenii şi caii. Unul dintre 
călăreţi mai-mai să se înece; dar, petrecându-se un lasou 
pe după gâtul unor cai, cel din apă fu tras pe mal. Călărețul 
se târi şi el într-un fel sau altul afară - în minte nu era loc 
decât pentru rezultat, nu şi pentru amănunte - şi sărind 
iute în spinarea animalului, o porni în galop năvalnic spre 
ferma care se afla la vreo patru-cinci mile. 

Ceilalţi au mers ceva mai domol şi au ajuns şi ei pe la ora 
11 noaptea, iar după ce s-au mai întremat puţin s-au învelit 
în pături şi s-au cufundat fără întârziere în somn. 

A doua zi dimineaţă. Întovărăşiţi de Charley Eaton, care 
cunoştea ţinutul şi oamenii din regiunea Porții ladului, au 
pornit spre acea aşezare şi, după ce-au făcut vreo 
cincisprezece sau şaisprezece mile prin zăpada care 
măsura între treizeci şi şaizeci de centimetri adâncime şi-au 
aşezat tabăra de noapte... În zori au trecut podul şi au 
tinut-o călare până la sălaşul meşterilor, de pe drumul 
Carului lui Mullan, unde făcură iar popas pentru noapte... 
Unul dintre cai, pe când era adus înapoi în tabără, îşi frânse 
piciorul într-o groapă şi cum nu exista nici e posibilitate să 
fie îngrijit, fu împuşcat pe loc... Când se crăpă de ziuă, 
trupa era în şa. Îndreptându-se cu toată graba către 
aşezare. Ajungând la vreo şase mile, potera se opri pe 
malul unui pârâiaş şi rămase acolo până la lăsarea 
întunericului pentru a nu fi zărită de nimeni Când noaptea 
îşi aruncă mantia asupra scenei, oamenii îşi continuară 
drumul, iar la două sute de metri de Poarta radului 
descălecară şi legară caii. 

Iscoada o luase înainte în recunoaştere şi, întorcându-se 
la locul de întâlnire. Îl informă pe căpitan cum stăteau 
lucrurile Intrând în târg în goană, încurcară casele, dar, 


162 


descoperind greşeala, se întoarseră şi înconjurară saloonul 
lui Skinner, iar proprietarului, care tocmai se afla în uşă, i 
se porunci să ridice mâinile sus. Nevastă-sa, Nelly, nu păru 
prea înaintată de această poruncă şi spuse că obiceiurile 
astea nu le puteau deprinde decât de la vizitiii din Bannack. 

Skinner fu luat şi legat îndată. Câţiva oameni au fost 
trimişi după Aleck Carter, care se afla în casa de alături, la 
Miller Dan Harding. Deschizând uşa şi zărindu-l pe Carter, 
spuse: 

— Tu eşti, Alick? 

La care tâlharul răspunse prompt: 

— Da! 

Oamenii îşi îndreptară armele spre el şi căpitanul, 
ducându-se la canapeaua pe care stătea lungit tâlharul, 
cam beat, îi luă pistolul şi-l cetlui înainte ca acesta să apuce 
să se trezească de-a binelea. Când se dezmetici, spuse: 

— Is la ananghie, băieţi, aşa-i? 

Ceru apoi să i se dea ceva să fumeze; dorinţa fiindu-i 
împlinită, se interesă care era situaţia. Auzind de execuţia 
sângeroşilor nelegiuiţi, a căror soartă a fost relatată în 
aceste pagini, Carter spuse: 

— În regulă! Până acum nici un prunc nevinovat în 
ştreang! 

Fu dus, sub pază, la prăvălia lui Higgins, unde era judecat 
Skinner, cercetarea acestuia durând cam trei ceasuri. Se 
arătă acolo şi nevasta lui Skinner, pornită să intervină în 
favoarea lui, însă doamna a fost condusă acasă de o gardă 
care-l dibui acolo şi pe Johnny Cooper, ce zăcea rănit. Era 
împuşcat în trei locuri de Carter, pe care-l învinuise că-i 
furase pistolul. Fu ridicat şi el... 

Cooper era unul dintre locotenenţii bandei. Era un călăreț 
încercat. Unul, pe nume Preşedintele, care fusese martor la 
arestarea lui, îl ştia bine din „cealaltă parte” a munţilor, 
unde omorâse un om şi, după ce fusese ridicat, în drum 


163 


spre locul de judecată, scăpă din mâinile paznicilor săi, 
dintr-un salt se aruncă în spinarea unui cal gata pregătit şi 
o tuli iepureşte. Deşi s-au tras cel puţin o sută de gloanţe 
asupra lui, a scăpat neatins şi s-a făcut nevăzut... 

In aceeaşi noapte, o ceată de opt oameni porni în 
urmărirea lui Bob Zachary şi, ajungând la localul lui Barney 
O'Keefe, îl văzură pe stăpân ieşindu-le înainte în uniformă 
de maior din Georgia, numai pintenii şi gulerul îi lipseau şi 
într-o flanelă. Din greşeală luă ceata drept o bandă de 
tâlhari şi păru să creadă că-i sunase ceasul. Strigă cuprins 
de groază: 

— Nu trageţi, domnilor! Sunt Barney O'Keefe! 

E inutil să spunem că „baronul”, cum i se spune, n-a păţit 
nimic. Peste tot sunt indivizi mai ticăloşi decât Barney, care 
e, în felul lui, un suflet cumsecade şi primitor din fire. 
Aflând că Bob Zachary era înăuntru, unul din ceată intră şi 
când tâlharul se ridică în capul oaselor în pat, se aruncă 
asupra lui şi-l îmbrânci înapoi. Avea la el un pistol şi un 
cuţit. În scurtă vreme fu dus la Poarta Iadului. Aici i se 
aduse la cunoştinţă soarta prietenilor săi, toate spusele 
fiind întărite cu relatarea semnelor de recunoaştere dintre 
ei, a felului cum îşi strângeau mâinile, a parolelor etc. 
Auzind asta, tâlharul se făcu palid, dar nu-şi recunoscu nici 
o clipă vinovăția. 

La întoarcere, cei din gardă smulseră din gura lui Barney 
că la ferma lui Van Dorn, din valea Bitterroot, se aciuase un 
străin. Numărul 84, care conduse grupul de oameni ce-l 
arestară pe Shears, când ajunse acolo, întrebă: 

— Aici locuieşte Van? 

— Da - îi răspunse chiar cel de care era vorba. 

— George Shears se află în casa dumitale? întrebă 
numărul 84. 

— Da - spuse Van. 

— Unde? 


164 


— În odaia de alături. 

— Ai ceva împotrivă dacă intrăm? 

În loc de răspuns, omul deschise uşa camerei şi-l văzură 
pe George, cu un cuţit în mână. Se predă cuminte şi se 
arătă atât de indiferent faţă de moarte, încât îi uimi pe cei 
veniţi să-l aresteze. leşind cu numărul 84 la o mică 
plimbare, îi arătă pe rând, în ocol, caii furaţi şi-şi mărturisi 
păcatele pe tonul cu care se vorbeşte de obicei despre 
vreme. Spuse: 

— Ştiam că odată şi odată o să-mi vie şi mie rândul să 
mă salt, dar credeam că o să-mi mai fac măcar anul ăsta o 
vreme de cap. 

Când i se spuse ce soartă îl aştepta, arătă deosebit de 
satisfăcut. Fu dus într-un hambar, unde era petrecută o 
frânghie peste o grindă, apoi fu invitat să se urce singur pe 
o scară, ca să se rezolve problema căderii. Încuviinţă pe 
dată şi se adresă celor care-l executau, cu aceste cuvinte 
unice: 

— Domnilor, nu prea-s obişnuit cu treaba asta, fiindcă nu 
mi s-a mai întâmplat să fiu spânzurat niciodată până acum. 
Cum trebuie să fac: să sar sau să-mi dau drumul să alunec 
la vale? 

După ce i se arătă că era mai bine dacă sărea, spuse: 

— În regulă, adio! 

Şi sări în gol cu atâta sânge rece, de parcă nu era vorba 
decât de o baie în râu. 

Distanţa de cădere era mare, iar funia slabă, încât se 
deşiră şi, până la urmă, Shears rămase spânzurând doar de 
o singură şuviţă de cânepă... 

Trei oameni, în frunte cu „bătrânul”, porniră spre Fort 
Owen, în valea Bitterroot, în urmărirea lui Whiskey Bill, Bill 
Graves - cel ce jefuise diligenţa. Onorabilul era bine 
înarmat şi cu ochii în patru, ştiind că i se luase urma. Dar se 
pare că, tot zgâindu-se să-şi descopere urmăritorii, lucirea 


165 


zăpezii îl cam orbise. În orice caz nu văzu destul de limpede 
potera venind, ca să-şi dea seama cu cine avea de-a face, 
până când „bătrânul” sări din şa şi-şi îndreptă revolverul 
asupra lui. Se predă, deşi se jurase de nenumărate ori că 
avea să-l dogească pe oricare vigilent blestemat care-i 
ieşea în cale. Vinovăţia sa era cunoscută pretutindeni şi 
arestarea era un moment preliminar execuţiei. 

Potera îl luă de la fort, din respect pentru indieni, care n- 
ar mai fi vrut să sălăşluiască într-un loc unde fusese 
spânzurat un om. Graves nu mărturisi nimic. Era un sălbatic 
crunt, primejdios, o „brută”, cum spuneau cei din munţi. 
După ce tâlharul fu legat de o creangă zdravănă, se văzu că 
singura dificultate era de a încropi un eşafod de pe care săi 
se dea drumul, dar inventivitatea căpitanului era pe măsura 
dificultăţilor. Un om se urcă în şa, iar Graves fu suit pe cal 
în spatele său. Când totul fu gata, cel din şa spuse: 

— Adio, Bill! 

Şi-şi înfipse rotiţele pintenilor uriaşi în coastele calului. 
Animalul făcu un salt de vreo patru metri şi Bill Graves, 
smuls din spinarea animalului de către ştreang, rămase 
legănându-se fără viaţă... 

Se pare că Aleck Carter şi Cooper se pregătiseră s-o 
pornească spre Kootenai, cu o zi înainte şi că plecarea lor 
fusese împiedicată numai de cearta stârnită în legătură cu 
pistolul, când Cooper îl învinuise pe Aleck de furt şi ca 
urmare Cooper fusese rănit, plecarea amânată şi, în sfârşit, 
amândoi executaţi... 

Când se încheie judecarea lui Carter şi Skinner, se puse 
la vot sentinţa, cei pentru şi cei contra urmând a se 
îndrepta spre o latură sau cealaltă a încăperii; verdictul de 
vinovăţie şi condamnarea la moarte a acuzaților au fost 
date în unanimitate. 

Carter şi Skinner au fost duşi la ocolul lui Higgins şi 
executaţi, îndată după miezul nopţii, la lumina torţelor... 


166 


Trupa care-l arestase pe Zachary se întoarse dimineaţa, 
pe la şapte sau opt. A fost judecat pe dată, vinovăția 
dovedită, iar acuzatul condamnat la moarte. Conform 
dorinţei sale s-a redactat o scrisoare către maică-sa, în care 
îşi încunoştinţa fraţii şi surorile să se ferească de whisky, 
jocul de cărţi şi de tovărăşie proastă, pentru că, zicea el, 
astea-l duseseră la spânzurătoare... 

Fiind rănit la picior, Johnny Cooper fu dus pe o sanie 
împinsă de oameni şi urcat pe aceeaşi ladă pe care fusese 
şi Skinner... 


167 


CAPITOLUL XXII 
Prinderea şi executarea lui Bill Hunter 


După cum s-a arătat mai înainte, când au fost executaţi 
Boone Helm şi cei patru complici ai săi la crime, Bill Hunter 
reuşise să scape de urmăritori, împiedicând o vreme 
răzbunarea vigilenţilor, pentru că se ascundea printre 
stânci şi tufişuri, ziua, iar noaptea căuta de mâncare prin 
aşezările risipite în preajma râului Gallatin... La Virginia 
ajunseră zvonuri că Hunter îşi ducea zilele cum am spus 
mai sus, cam la vreo douăzeci de mile de gura râului 
Gallatin. Un viscol puternic îl silise să caute adăpost într-o 
cabană din apropierea locurilor unde se aţinea şi aici fu 
găsit şi prins. 

Pentru treaba asta s-au oferit patru oameni de nădejde, 
care au pornit din Virginia, nădăjduind o vreme bună în 
timpul călătoriei... 

După ce au trecut creasta între Stinkingwater şi Madison, 
au forţat cu multă greutate ultimul dintre cele două râuri 
pomenite, sloiuri mari izbindu-se în coastele cailor şi 
amenințând să-i ia la vale. Loc de popas le-a fost pământul 
îngheţat de pe malul râului şi după ce-au aprins un foc, s-au 
culcat fără alt adăpost decât păturile... Dimineaţa devreme 
au aţâţat din nou focul şi, în vreme ce unii pregăteau masa, 
alţii alergau după cai. Curând, masa a fost gata şi 
mâncarea  înfulecată cu pofta obişnuită a oamenilor 
muntelui; au pus şeile pe cai şi au pornit mai departe în 
misiune. Dar vremea s-a zburlit foarte crunt. Pe la ora zece 
a început să-i izbească din faţă un viscol puternic... dar au 
mers mai departe, chinuindu-se ceas de ceas şi, pe la două 
după-amiază, au ajuns la ferma Milo, la vreo douăzeci de 


168 


mile de locul unde se aşteptau să-şi încolţească omul. Aici 
s-au oprit să mănânce, au luat o călăuză care ştia bine 
ţinutul şi cunoştea locul unde se aciuase tâlharul. După ce 
s-au încălzit şi s-au mai întremat, au pornit mai departe cu 
pas iute şi au ţinut-o aşa până când, pe la miezul nopţii, au 
strunit caii lângă o cabană singuratică unde erau convinşi 
că viscolul necruţător îl mânase pe cel ce constituia ţinta 
călătoriei lor. După ce au descălecat şi au scos şeile de pe 
cai, au bătut cu putere în uşă... Cu armele pregătite pentru 
a fi folosite în orice clipă, vigilenţii s-au apropiat de pat şi 
conducătorul tună: 

— Bill Hunter! 

Cel ce ocupa patul îşi trase iute pătura de pe faţă şi 
întrebă turbat cine-l supăra. Când se întoarse, dădu cu ochii 
de câţiva oameni bine înarmaţi ale căror trăsături hotărâte 
şi priviri încruntate îi lămuriră pe dată motivul călătoriei 
lor... 

| se aduse la cunoştinţă şi lui că era arestat şi, auzind 
asta, ceru să fie dus în Virginia. Unul dintre oameni îi dădu 
de înţeles că acolo avea să fie dus. Mai întrebă de aveau 
vreun mijloc de transport pentru el şi i se spuse că i se 
adusese un cal. 

Se ridică din pat, îmbrăcat gata pentru orice 
eventualitate. - Numai pălărie şi palton nu avea - şi se urcă 
pe calul care i se pregătise. Când tocmai se pregătea să 
apuce frâul, fu împiedicat cu politeţe, frâul fiind încredinţat 
altui călăreț, care duse calul de dârlogi. Se uită bănuitor în 
jur şi se arătă adânc tulburat când zări un om venind în 
urma lor pe jos, fiindcă ghici îndată că tocmai pe calul 
acestuia călărea el şi socoti asta drept semn că nu va avea 
parte decât de o scurtă călătorie. Conştiinţa îi spunea care 
avea să fie probabil sfârşitul acestei arestări... Escorta îşi 
continuă drumul încă vreo două mile şi se opri la rădăcina 
unui copac care părea să fie făcut de natură înadins pentru 


169 


spânzurătoare. La o înălţime numai bună era o creangă 
orizontală, iar pe trunchi, un pinten ca un clenci de legat 
capătul funiei. Dând la o parte cam vreo treizeci de 
centimetri de zăpadă, aprinseră un foc şi pregătiră masa de 
dimineaţă. Un spectator nu şi-ar fi închipuit nici o clipă că 
acolo se putea întâmpla ceva deosebit de grav şi până şi 
Hunter păru să-şi lase temerile deoparte, râzând şi 
sporovăind laolaltă cu ceilalţi. 

După masă ţinură sfat asupra soartei tâlharului şi, după 
ce ascultă părerile fiecăruia separat, conducătorul poterei 
puse cazul la vot. Majoritatea votă ca prizonierul să nu mai 
fie dus până în Virginia, ci să fie executat pe loc... 

Firea hotărâtă a vigilenţilor şi conştiinţa propriei vinovăţii 
îl copleşiră pe Hunter. Se făcu palid ca moartea şi ceru, cu 
voce pierită, nişte apă. Ştia, fără să i se mai spună, că nu 
mai avea nici o speranţă. Unul dintre oameni îi făcu o 
scurtă istorie a fărădelegilor sale şi i se arătă justeţea 
pedepsei. Totul era prea adevărat ca să poată fi tăgăduit. 
Ceru numai ca prietenii săi să nu afle cum îşi sfârşise 
zilele... şi spera să fie îngropat apoi după cuviinţă. | se 
spuse că orice dorinţă rezonabilă avea să-i fie împlinită; dar 
pământul era prea îngheţat pentru a se încerca săparea 
unui mormânt, fără a avea uneltele necesare. Însă i-au 
promis că vor anunţa prietenilor lui execuţia şi aceştia se 
vor îngriji de înmormântare. Apoi Hunter dădu mâna cu 
fiecare pe rând şi le spuse că nu-i condamnă pentru ceea 
ce sunt pe cale să facă. 

Îi legară mâinile la spate în dreptul coatelor, i se puse 
ştreangul fatal de gât; după ce capătul funiei fu petrecut pe 
după creangă, oamenii apucară de funie şi, cu o smucitură 
iute, puternică, îl săltară pe osândit. Muri aproape fără nici 
un chin; însă, destul de ciudat, făcu un gest ca şi cum ar fi 
dus mâna la pistol şi repetă apoi de şase ori pantomima 
armării cocoşului şi descărcării pistolului. Şi nu e de vină 


170 


imaginaţia. Toţi cei de faţă au văzut şi au fost convinşi că 
aşa a fost... 

Locul execuţiei era, de fapt, un copac singuratic, la 
vedere, în calea călătorilor care treceau pe acolo, la vreo 
douăzeci de mile mai sus de gura râului Gallatin. Cadavrul 
nelegiuitului a fost lăsat să atârne în ştreang şi, curând, 
micul pâlc de călăreţi se zări numai ca un punct în 
depărtare... 

Câteva zile mai târziu, nişte oameni care cărau buşteni 
descoperiră cadavrul şi hotărâră să-l îngroape. Cadavrul 
trebuia trecut peste nămeţi, aşa că-l legară de călcâie cu o 
funie şi încercară să-l târâie; dar nu reuşiră, fiindcă, după 
cum spuneau ei, nu mergea în răspăr; aşa că-i puseră iarăşi 
latul de gât şi, trecându-l peste nămeţi, îl încredinţară în 
cele din urmă pământului pe ultimul tâlhar din banda lui 
Henry Plummer. 


Sfârşit