Antonin Varenne — Calea razbunarii

calea : 
azbunări 


ANTONIN VARENNE 


ANTONIN VARENNE 


CALEA RĂZBUNĂRII 


Original: Trois miile chevaux vapeurs (2014) 


Traducere din limba franceză: 
TUDOR CALIN ZAROJANU 


p 


virtual-project.eu 


CRIME SCENE PRESS 


Născut la Paris în 1973, Antonin Varenne rămâne în 
capitala Franţei doar câteva luni, înainte ca familia să-şi 
schimbe domiciliul prin toată ţara, ajungând să locuiască 
chiar şi pe un vas cu pânze. Se întoarce abia la douăzeci de 
ani pentru a-şi continua studiile la Nanterre. 


După ce termină un master în filosofie cu o lucrare 
despre Machiavelli şi iluzia politică, părăseşte mediul 
universitar pentru a deveni alpinist utilitar. Locuieşte la 
Toulouse, lucrează în Islanda şi în Mexic. Apoi, în 2005, se 
stabileşte la poalele munţilor Apalaşi, unde se hotărăşte să 
aştearnă pe hârtie prima sa povestire. 


Se întoarce în Franţa însoţit de o americancă, un copil 
bilingv şi un câine mexican. Se mută în Creuse şi îşi 
consacră timpul în exclusivitate scrisului. 


Al treilea său roman, Fakir, apărut în 2009, câştigă 
Marele Premiu Sang d'encre şi Premiul Michel Lebrun, 
două dintre cele mai prestigioase premii acordate polard- 
ului francez şi este tradus în limba engleză. Le mur, la 
Kabyle et le marin câştigă Premiul Quais du polar/20 
minutes în 2011. 


Publicat la Albin Michel, în 2014, romanul Trois mille 
chevaux vapeur a fost laureat al premiului literar al 
Arhipelagului, secţiunea „povestiri de pe alte meleaguri”, 
Saint-Pierre et Miquelon, 2015. A fost tradus în limba 
engleză în martie 2017. Sub titlul Calea răzbunării, acest 
roman este prima operă a lui Antonin Varenne tradusă în 
limba română. 


Printre scriitorii care l-au inspirat să scrie se numără 
James Ellroy şi Cormac McCarthy şi şi-ar fi dorit să poată 
sta de vorbă cu Jack London. 


e3 


În 1600, Regina Elisabeta I a acordat unui grup de 
negustori şi investitori englezi monopolul comerţului în 
Oceanul Indian. Aşa s-a născut prima Companie a Indiilor. 
Acţionarii londonezi şi concurenţii lor europeni au preluat 
controlul comerțului mondial. 

În 1776, elita financiară şi politică a celor treisprezece 
colonii din America de Nord a impus Declaraţia de 
Independenţă față de Coroana britanică. Eliberaţi de 
taxele şi tutela imperială, Statele Unite ale Americii au 
devenit rapid o nouă putere economică. Incă de la 
independenţă, tânăra naţiune americană s-a lansat în 
intervenţii militare pentru a-şi spori şi apăra interesele 
comerciale în Sumatra, Coasta de Fildeş, Mexic, 
Argentina, Japonia, China, Nicaragua, Filipine, Hawaii, 
Cuba, Angola sau Haiti. 

În 1850, Compania Indiilor de Est - pe care acţionarii ei 
o considerau cea mai puternică din univers şi care 
întreținea o armată privată de trei sute de mii de militari - 
îşi impunea legile sale comerciale unei cincimi din 
populația mondială, adică trei sute de milioane de oameni. 

În secolul al XIX-lea, un soldat american sau britanic, 
dacă avea chef să călătorească, putea face înconjurul lumii 
luptându-se când într-o ţară, când în alta. 


I 
1852 


Birmania 


1 


— Rooney! Putoare nenorocită de irlandez! Marş la 
Pallacate! 

Rooney se ridică de pe bancă, traversă curtea târându-şi 
picioarele şi se opri în faţa caporalului. 

— lapa nu mai rezistă. Niciun cal nu mai poate să stea în 
picioare. 

— Ba tu nu mai rezişti! În şa! 

Cu spatele rupt de oboseală şi capul pe jumătate 
cufundat în adăpătoare, iapa înghiţea cu nesat litri întregi 
de apă. Rooney o apucă de căpăstru, îi scoase botul din 
apă şi făcu o grimasă când puse piciorul pe scară. 
Galopase jumătate de noapte de la o cazarmă la alta, îl 
durea fundul, avea pământ în gură şi-n nas, iar soarele îi 
ardea creştetul. 

Avea de străbătut cincisprezece mile până la agenţia! 
din Pallacate. 

Animalul îşi scutură capul, refuzând zăbala. Rooney 
trase de căpăstru, iapa se cabră şi el se agăţă de un 
pomişor ca să nu cadă. Caporalul se amuza. Rooney biciui 
urechile calului strigând: 

— Diii! Diii! Diii! 

Iapa porni în galop pe dalele curţii. Rooney trecu fără să 
încetinească prin poarta de nord a fortului Saint George? şi 
cravaşă iapa cale de o milă. Livezile de duzi îi defilau prin 
faţa ochilor, la fel câmpurile de bumbac pe care munceau 
câţiva ţărani, aplecaţi deasupra uneltelor. De-a lungul 
întregului drum, coloane de cipai’, în uniformele lor roşii, 
tropăiau în lumina soarelui cu rucsaci în spate şi puştile pe 
umăr. 

Garnizoanele se îndreptau spre fort şi spre port. 


1 În original comptoir, în trecut stabiliment comercial-financiar 


european în străinătate (n.tr.). 

? Prima fortăreață engleză din India, construită în 1644 (n.tr.). 

3 Soldaţi indieni în solda francezilor, britanicilor sau a portughezilor 
(n.tr.). 


e 7> 


Localnicii, îngrijoraţi, îşi închiseseră uşile şi ferestrele 
pentru a se proteja de praful ridicat de cizme. Armata din 
Madras făcea mari manevre, iar în calea ei peisajul se 
golise. 

Lordul Dalhousie, guvernator general al Indiei, îi 
declarase război regelui Birmaniei. 

Generalul Godwin, sosit în ajun din Bombay cu zece 
nave, mobiliza toate regimentele. 

De douăsprezece ore, Rooney purta mesaje în cele patru 
zări ale regiunii. 

Pallacate. Încă opt mile. Ultima cursă. 

Poate izbutea să rămână acolo la noapte, să meargă la 
chinezi şi să plătească o fată. Erau curate, iar ginul era 
mai ieftin ca la Saint George. Ideea de a petrece noaptea 
în satul ţesătorilor îi dădu aripi, dar nu şi iepei, care gâfâia 
ca o tuberculoasă. 

Rooney, cu picioarele muiate de spumă, îi trăgea şuturi 
peste şuturi. Era război, aveai dreptul să ucizi un cal. 

Depăşi puşti călare pe măgari şi ţărani în zdrenţe, văzu 
primele case din Pallacate, apoi intră fără să încetinească 
pe strada principală, de unde nişte femei care-şi purtau 
copiii în spate fugiră să se pună la adăpost. 

— Diii! Diii! 

La ieşirea din sat coti la dreapta spre magaziile agenției. 
Va avea prăvălia chinezilor doar pentru el. Şi la fort la fel. 
Fără nimeni, fără corvoade tâmpite săptămâni la rând. In 
timp ce toată lumea pleca spre Rangoon*, el va rămâne să 
lenevească. Regele din Saint George! 

— Diii! Diii! 

Iapa scutură din cap şi pasul i se frânse. Păru că se 
prăvăleşte, de parcă picioarele nu-i mai puteau duce 
greutatea. Rooney se agăță de ea cu toată puterea, iapa îşi 
reveni şi acceleră din nou, fără ca el s-o înghiontească, pe 
jumătate moartă de căldură şi epuizare. In mijlocul 
clădirilor, în curtea delimitată de magazii, Rooney văzu 
drapelul Companiei fluturând în vânt. 


1 Fostul nume al Chennai, capitala statului indian Tamil Nadu (n.tr.). 
> Capitala Buremei (n.tr.). 


e 3 


Depăşind primul şopron, capul iepei se lăsă în jos şi 
dispăru. Auzi picioarele calului frângându-se, un zgomot 
incredibil de oase pulverizate în viteză. Rooney zbură 
drept înainte la doi metri de sol. Întinse braţele, nu simţi 
şocul, nici oasele încheieturilor şi ale mâinilor rupându-se 
brusc. Craniul îi ricoşă din pământ, fundul îi trecu pe 
deasupra capului şi spatele i se izbi de pompa de apă, o 
coloană de fontă din mijlocul curţii. 

Sergentul Bowman îşi luă puşca de pe o rădăcină a 
marelui smochin şi se ridică din şezlongul instalat la 
umbra frunzişului. Norul de praf ridicat de prăbuşirea 
calului şi a călăreţului se ridica încetişor deasupra curţii. 
Iapa scotea ţipete care ar fi trezit şi un mort, iar curierul 
căzut nu se mişca. Sergentul trecu prin faţa animalului 
care biciuia aerul cu picioarele din spate, îşi puse arma 
Enfield de-a latul picioarelor şi se aplecă spre soldat. 

Chircit în jurul pompei, acesta deschise ochii. 

— Ce... Ce s-a întâmplat? 

Capul îi cădea în piept şi un firicel de sânge îi curgea din 
colţul gurii. Avea bazinul rupt şi picioarele încurcate ca 
nişte cârpe. Ochii i se rostogoliră dintr-o parte în alta, 
încercând să recunoască locul. Curtea, depozitele de 
mătăsuri, sergentul care-l privea şi iapa culcată, cu limba 
lingând pământul de parcă ar fi fost apă. 

— Nu mai... simt nimic... 

Ochii îi coborâră pe trupul dezarticulat. O grimasă de 
panică îi deformă faţa. 

— Fir-ar a dracului!... Ce... Ce mi se-ntâmplă? 

Sergentul nu-i răspunse. 

— Ajută-mă!... Fir-ara dracului... Ajută-mă!... 

Rooney privi din nou în jur. Nu mai era nimeni altcineva. 
lapa gemea şi dădea din picioare, dar sergentul rămânea 
acolo fără să se mişte. Încercă să strige după ajutor, dar se 
sufocă şi scuipă sânge. Sergentul Bowman dădu înapoi ca 
să nu fie stropit. 

— Neno... ro... citule... Ajută-mă... 

Sergentul înclină capul. 

Incremenit într-o expresie de panică, chipul soldatului 


e 9» 


Rooney rămase imobil, cu pleoapele ridicate şi ochii fixati 
în cei ai lui Bowman. O bulă de sânge i se formă între buze 
şi explodă. 

Administratorul ieşi alergând din birou. 

Sergentul Bowman se îndreptă de spate, merse la cal, îşi 
încărcă puşca, puse o cizmă pe grumazul iepei şi îi trase 
un glonţ în tâmplă. 

Administratorul îşi făcu o cruce înainte de a deschide 
geanta care atârna la gâtul cadavrului. Extrase de acolo 
plicul sigilat care îi era adresat. 

— Ce absurd! Să mori ducând un mesaj de război! 

Sergentul Bowman puse patul armei în pământ şi îşi 
încrucişă mâinile pe ţeava caldă încă. Câţiva cipai se 
buluceau, făcând cerc în jurul mortului. Contabilul 
Companiei îl percheziţionă pe soldat şi îi găsi permisul 
militar în buzunarul hainei. 

— Sean Rooney. Fortul Saint George... Ăsta n-o să 
moară în Birmania! 

Administratorul se întoarse spre Bowman. 

— Sergent, pleci imediat! Eşti aşteptat la Madras cu 
oamenii tăi. 

Bowman îşi puse arma pe umăr şi se îndreptă spre 
adăpostul de la umbra smochinului. Contabilul strigă: 

— Sergent! Te ocupi să duci la Madras corpul soldatului 
Rooney! 

Bowman continuă să meargă. 

— Ocupaţi-vă voi de iapă. 


În coloană câte doi, douăzeci de cipai aşteptau în soare. 
Lângă calul sergentului, un bou era legat la o cotigă. In 
aceasta era lungit corpul lui Rooney, iar deasupra fuseseră 
aruncate catrafusele soldaţilor. 

Bowman trecu prin faţa oamenilor aflaţi în poziţie de 
drepţi şi bătu la uşa administratorului. 

— Las aici cinci oameni până vine contingentul din 
Madras. 

— E foarte bine aşa. Eu nu fac războaie, sergent, eu sunt 
comerciant. Nu risc nimic aici. Nu regret să te văd 


e 10 - 


plecând, Bowman, dar datoria mea de creştin este să 
doresc binele tuturor. Dumnezeu să vă aibă în pază acolo 
unde mergeţi! 

Bowman încălecă, dădu pinteni calului şi-l făcu să 
meargă până la cadavrul iepei. Calul îşi plimbă nările 
deasupra hoitului, suflă puternic, ca pentru a-şi curăța 
nasul, şi ridică apoi capul. Cipaii trecură la trap urmaţi de 
căruţă. Bowman îi urmă, închizând formaţia. 


În Fortul Saint George, Bowman îi lăsă pe cipai să se 
recupereze după marş şi-l căută pe ofiţerul responsabil al 
curierului, interesându-se la un soldat de gardă. 

— Rooney? Trebuie să vorbiţi cu caporalul, la grajduri. 
Ce s-a-ntâmplat? 

Bowman găsi grajdurile şi pe caporal înconjurat de alţi 
mesageri murdari şi obosiţi, aşezaţi în jurul unei mese, în 
mirosul de balegă. 

— Ce tâmpit! Să omoare un animal, cu el cu tot! 
Totdeauna a fost cu capul în nori Rooney ăsta! Şi 
împieliţaţii ăştia de irlandezi detestă să fie îngropaţi aici! 
N-a suferit prea mult, nu-i aşa? 

— Maimuţele mele o să vă aducă aici cadavrul. Vă las şi 
calul. 

În biroul comandamentului fortului, Bowman îşi primi 
ordinul de misiune. 

Cheiurile erau invadate de mărfuri, de lăzi cu arme şi 
muniţie. Munţi de butoaie se înghesuiau pe zeci de metri 
lungime. Apă, vin, rom, oţet, cuşti cu găini şi iepuri, porci 
care guiţau. Hamalii descărcau tone de mâncare şi de 
armament în vreme ce şalupele făceau drumuri du-te-vino 
până la cele şaptesprezece corăbii ale flotei aflate în rada 
portului Madras. Soarele cobora spre ocean, iar culorile 
Companiei de pe imensele drapele care pluteau deasupra 
mării sclipeau în lumina galbenă. 

Coloane de cipai şi de soldaţi britanici soseau în flux 
continuu, pe şalupe se auzeau oameni care cântau ritmat 
în timp ce trăgeau la rame, transportând soldaţi şi marfă. 

Şaptesprezece vase de prim rang, o mie de tunuri şi 


e 11 


cincisprezece mii de oameni la bord, dintre care trei 
sferturi cipai, care costau de trei ori mai puţin decât 
soldaţii englezi. Armata Companiei era mult mai 
numeroasă decât cea a Coroanei, dar umflată de recruți 
indigeni din motive de economie. 

Acţionarii de pe Leadenhall Street voiau numai pentru ei 
Golful Bengal. Dacă această armată n-ar fi fost de ajuns, 
urmau să fie trimişi alţi treizeci de mii de oameni. Pagan 
Min trebuia să cadă înainte de sezonul musonului; în caz 
contrar, Compania pierdea patru luni aşteptând ca fluviile 
să redevină navigabile. Ofițerii ştiau asta, iar subofiţerii 
răcneau din rărunchi ca să-i facă pe oameni să avanseze, 
să mişte mărfurile şi să-i aducă pe marinari. 

Mica trupă a lui Bowman fu înghițită în vârtejul portului. 

Timp de două ore, dând din coate pe chei, îşi aşteptară 
rândul să sară la bordul unei şalupe. Soarele atingea deja 
orizontul când sergentul şi oamenii lui se agăţară în sfârşit 
de scările de frânghie care atârnau pe copastia lui Healing 
Joy, nava amiral a flotei. 

Cipaii coborâră pe puntea cea mai de jos, sub linia de 
plutire, iar sergentul Bowman se alătură contingentului 
britanic de pe puntea unu. Patru sute de oameni îşi căutau 
în penumbră locul, desfăcându-şi hamacele în care aveau 
să zacă vreme de săptămâni. 

Asta dacă vântul era bun. 

Trecură multe ore înainte ca o lovitură de tun să bubuie 
deasupra capetelor lor şi flota să se pună în mişcare. Pe 
punte se auzeau fluiere şi ordine, glasurile mateloţilor şi 
trosniturile catargelor de lemn, care vibrau până în cală, la 
cipai. 

Era miezul nopţii. Căldura era insuportabilă. 

În mijlocul oamenilor surescitaţi, în timp ce Joy se 
îndepărta în tangaj de coastele indiene şi soldaţii începeau 
să vomite, sergentul Bowman se întinse în hamac şi închise 
ochii, cu mâna pe pumnalul afgan de la centură. Aştepta 
momentul ăsta de trei ani. 


ê Al nouălea rege al dinastiei Konbaung din Birmania (n.tr.). 
e 12 *» 


2 


Un sabord se ridică. 

Bowman, cu coatele aşezate pe parapet, se aplecă un pic 
mai mult în afară. 

Trunchiul unui om se clătină deasupra apei, cu o cămaşă 
albă grosolană trasă pe cap. Trupul lovi apa şi se scufundă 
puţin înainte de a reveni la suprafaţă. Apoi apăru un al 
doilea, mişcându-se încet de-a lungul navei. O primă 
siluetă cenuşie descrise un cerc în jurul cadavrelor. Când 
un al treilea trup căzu peste bord, marea nemişcată din 
zori începu să fiarbă. 

Zeci de aripioare şi cozi loveau apa, prin spumă se 
zăreau mici ochi negri, maxilarele rechinilor se închideau 
peste braţe şi picioare. Pata de sânge creştea pe măsură 
ce corpurile soldaţilor cădeau prin sabord precum puii 
într-o tigaie. 

În dimineaţa aceea, Bowman numără opt. 

Jerbe de apă roşie stropeau carena vasului, busturi fără 
capete se învârteau în bulion, amestecate cu zdrenţele 
cămăşilor. Rechini răniţi de confrații lor isterici continuau 
să se bată pentru o bucată de umăr, alţii, ucişi de 
muşcăturile orbeşti, pluteau în mijlocul festinului cu 
burţile în sus. 

Bowman îşi înălţă capul. În jurul celorlalte nave, la 
câteva lungimi de cablu de vasul amiral, era aceeaşi 
frenezie acvatică, iar mai multe siluete se aplecaseră şi ele 
ca să vadă spectacolul. Frecă un chibrit de parapet, 
protejă flăcăruia cu mâna şi îşi reaprinse pipa. 

La bordul celor şaptesprezece nave, încă o sută de 
oameni muriseră în noaptea dinainte. 

După ce-şi terminară prânzul, rechinii se îndepărtară. 
Pescăruşii se năpustiră în picaj asupra bucăţelelor de 
carne rămase în urmă. Marea era roşie, parcă vopsită de 
lutul roşiatic din estuarul unui fluviu african, însă curentul 
debarasa flota de deşeurile sale, împrăştiind pata colorată, 
din ce în ce mai palidă, în direcţia coastelor. Soarele 


e 13 


matinal urca deasupra liniei întunecate a continentului, iar 
norii rotunzi, grei, încărcaţi de o ploaie care nu mai cădea, 
se rostogoleau la linia joasă a orizontului. 

Bowman scuipă în apă, curăţă vatra pipei şi cobori din 
nou pe prima punte. 

După trei săptămâni de traversare şi trei zile de stat la 
ancoră, Healing Joy puţea ca o menajerie. Vântul nu 
suflase în golf şi flota se târâse lamentabil pe o hulă de 
fund. 

Ridică pânza care îi separa hamacul de cele ale 
soldaţilor şi se întinse pe țesătura care începuse să 
mucegăiască. 


Pe țărm, iscoadelor lui Pagan Min le păsa prea puţin de 
această armada nemişcată. Nu mai priveau decât cerul, 
aşteptând să izbucnească musonul. Plictiseala oamenilor 
din cală se transforma în melancolie, iar bolnavii erau din 
ce în ce mai numeroşi. Frigurile, mişcarea navelor, liniştea 
şi căldura îi dăduseră gata, aşa că rămâneau lungiţi zi şi 
noapte, într-o rumoare permanentă de mormăieli şi tuse. 
Sub linia de plutire, acolo unde aerul nu mai circula, cipaii 
cădeau ca muştele. Din cele opt cadavre aruncate în apă în 
acea dimineaţă, şase erau indieni. Urina şi excrementele 
se scurgeau sub grilajele podelei, aerul era greu, iar 
generalul Godwin le interzisese să iasă pe teugă: cu cât 
starea trupelor se degrada mai tare, cu atât era mai 
important să fie ascunse de iscoadele lui Min. 

Era a doua oară când Compania declara război 
birmanilor. Prima dată, în 1826, Campbell, în fruntea 
trupelor britanice, obținuse agenţii de-a lungul coastei, 
până în regatul Siamului. Şi el ajunsese prea târziu. Ploaia 
şi frigurile omorâseră zece mii de oameni când încercase 
să atingă Ava” pe uscat. Campania se soldase cu o semi- 
victorie şi dreptul de a face comerţ în porturi. De atunci, 
oamenii lui Min prinseseră curaj, încercaseră să 
renegocieze acordurile din '26, îngreunându-le viaţa 


7 Ava sau Ratanapura (azi Innwa), fostă capitală a Regatului Ava (sec. 
XIV-XV), în centrul Birmaniei (n.tr.). 


e 14» 


administratorilor de agenţii, amenințând comerţul din golf 
şi de pe drumul Chinei. Dalhousie îl trimisese la începutul 
anului pe  comodorul Lambert pentru o misiune 
diplomatică. Dar Lambert nu era diplomat. Situaţia se 
înrăutăţise şi ultima soluţie care rămăsese era războiul. De 
data asta, misiunea era să meargă până la capăt: să 
cucerească ţara. 

Dar vântul nu sufla, împietrind flota care aştepta asaltul. 
Oamenii mureau înainte să fi tras un singur foc de tun sau 
de puşcă. 


Bowman scoase din sacul lui o bucată de stofă pe care 
şi-o desfăcu pe burtă. Mestecă ultima bucată de carne de 
porc uscată pe care o luase din Pallacate şi înghiţi încet 
sucul cărnii. Îşi frecă apoi dinţii şi gingiile cu o bucată de 
coajă de lămâie păstrată cu grijă, apoi o înghiţi. 

Proviziile începeau să se împuţineze, fuseseră îmbarcate 
în cantităţi prea mici. Raţiile erau reduse, apa dulce era 
stătută şi trebuia tăiată cu oţet. 

Se înfundă în hamac, blestemându-i pe acţionarii de la 
Londra care declarau războaie fără să fie siliţi să le poarte, 
pe ofiţerii care se îngrăşau în palatele lor, pe cipaii din 
Bengal care fuseseră recrutaţi din caste prea delicate şi 
care refuzaseră să plece în Birmania, drept care Bombay şi 
Madras fuseseră nevoite să furnizeze oameni şi Compania 
ajunsese cu întârziere. 

Printre vaietele şi zgomotele obişnuite de pe punte, nişte 
glasuri îi atraseră atenţia sergentului. Vorbe răstite care 
se transformară în insulte, apoi râsete şi busculade. Se 
ridică şi dădu pânza la o parte. 

Vreo douăzeci de soldaţi înconjurau doi tipi care se 
băteau. Un blond masiv, cu gât de taur, se luase de un 
soldat brunet, înalt, mai uşor cu zece sau cincisprezece 
kilograme. Oamenii se amuzau şi, când slăbănogul încerca 
s-o şteargă, refuzând să se bată, îl împingeau înapoi în 
braţele adversarului. Blondul îl proiectă în carenă, 
brunetul se lovi la cap într-o fierătanie şi sângele începu 
să-i curgă pe frunte. Oamenii din jur râseră şi mai tare. 


e 15» 


Taurul se aruncă înainte, slăbănogul înalt se feri de atac şi 
adversarul lui se izbi de şarpantă. Ameţit şi înfuriat, scoase 
din mâneca uniformei un cuţit. Publicul încetă să râdă şi se 
retrase. Slăbănogul ridică mâinile. 

— Opreşte-te! N-are rost! Nu vreau să mă bat cu tine! 

Cel cu cuțitul nu-l mai asculta. Constrâns să se apere, 
tipul înalt îşi scoase haina uniformei şi şi-o înfăşură în jurul 
braţului, mergând cu spatele spre hamace, fără a scăpa 
din ochi cuțitul. 

Taurul ţâşni înainte, brunetul se eschivă din nou, se 
împiedică, căzu pe jos şi se ridică. 

Bowman, cu umărul sprijinit de un stâlp, privea alături 
de ceilalţi. N-avea să dureze mult. 

La următorul atac, soldatul cel înalt încercă să lovească 
braţul înarmat. Rată lovitura şi lama descrise un rapid arc 
de cerc, de sus în jos, sfâşiindu-i cămaşa. Căzu în genunchi 
şi se încolăci în jurul rănii ca un şarpe. Blondul se repezi 
să-l lovească din nou, dar două mâini îl apucară de gât, îl 
ridicară de la podea şi-l azvârliră înapoi. Se ridică furios, 
însă, descoperindu-l pe sergentul Bowman, clipi cu gura 
deschisă şi răsuflarea tăiată, apoi dădu drumul cuţitului. 

Bowman se aplecă deasupra celui rănit. Rana era lungă 
dar nu adâncă, lovitura nu reuşise. Ceru să fie găsit 
chirurgul. 

— De ce nu l-aţi oprit mai înainte, domnule sergent? 

Bowman se ridică. 

— Aruncaţi-l în hamacul lui. 

Chirurgul ajunse câteva minute mai târziu, protestând 
că oricum avea destui bolnavi ca oamenii să-şi mai şi 
spintece burţile. Odată rana îngrijită, se înfiinţă în faţa 
hamacului lui Bowman. 

— N-ar fi mai bine să faci un raport, sergent? Oamenii 
sunt din ce în ce mai tensionaţi, genul ăsta de incident nu 
trebuie să se repete. 

— Am avut grijă de asta. Nu vor mai fi probleme. Cum se 
simte rănitul? 

— Nu e foarte grav, n-a fost nevoie de sutură. 

Chirurgul avea o gură murdară şi ochii roşii de febră. 


e 16 - 


Rămase pe loc, căzut pe gânduri, şi Bowman îl aşteptă să 
vorbească. 

— Dacă rămânem aici prea mult timp, nu mai pot face 
nimic. Sunt în criză de medicamente, iar jumătate dintre 
indieni sunt bolnavi. Nu suportă marea. 

Se uită în jos. 

— Ai grijă de oameni, sergent. Soldatul rănit este un bun 
creştin, cu toţii sunt buni creştini. 

Gura doctorului ba schiţa un zâmbet nervos, ba se 
contorsiona într-o grimasă de tristeţe deplină. Încă aştepta 
ceva. Bowman îşi frecă gâtul. 

— Am grijă de ei, domnule. Nu-ţi face griji. 

Chirurgul o şterse printre hamace. 

Toată lumea înnebunea, pentru că toată lumea credea că 
războiul nu începuse încă, în vreme ce prima luptă, cea 
mai lungă şi cea mai ucigătoare, se întâmpla deja la bord: 
aşteptarea. Bowman ştia că trebuia să supravieţuiască 
traiului în armată înainte de a supravieţui câmpului de 
luptă. El era deja pe front. 

Îşi luă cartea şi o deschise la pasajul pe care îl citea 
întotdeauna înainte de a intra în luptă. 

Ascuns după pânză, urmări cuvintele cu degetul. Buzele 
i se mişcau în tăcere în timp ce descifra textul: 


Tot argintul, aurul şi obiectele de bronz şi de fier vor fi 
consacrate Domnului: vor intra în vistieria Domnului. 

Au sunat din trâmbiţe. Când a auzit poporul sunetul 
trâmbiţei, a strigat tare şi zidul lerihonului s-a prăbuşit. 
Poporul s-a suit în cetate, fiecare drept înainte. Au pus 
mâna pe cetate şi au nimicit-o cu desăvârşire, trecând prin 
ascuţişul sabiei tot ce era în cetate: bărbați şi femei, tineri 
şi bătrâni, până la boi, oi şi măgariă. 


Biblia era singura carte pe care o avusese vreodată. Lui 
Bowman nu-i venea să creadă că ar putea exista şi altele 
aşa de mari, cu atât de multe poveşti. Inchise ochii, 
întrebându-se de ce lui Dumnezeu, care abătea ploaia 


3 Cartea lui Iosua Navi, 6.20. (n.tr.). 
e 17» 


asupra duşmanilor Săi sau prăbuşea ziduri şi seca râuri 
pentru a-Şi ajuta armatele, îi păsa atât de puţin de soarta 
Companiei. Se întreba, de asemenea, de ce el însuşi nu 
oprise mai devreme încăierarea şi dacă soldatul rănit, în 
cazul în care ar fi reuşit să-şi dezarmeze adversarul sau 
chiar să-i înfigă lama în burtă, i-ar mai fi pus aceeaşi 
întrebare. 

Nimic altceva decât buni creştini... 

Bowman surâse. Bătaia îl distrase iar soldaţii, orice-ar fi 
spus doctoraşul, aveau încă poftă de luptă. Era tot ce-şi 
doreau. 


Mirosul de oţet se ridica din puntea proaspăt curățată, 
amestecându-se cu miasmele mării călduţe şi ale 
putreziciunii lui Joy. Bowman frecă un chibrit de 
balustradă. Flacăra îi lumină o clipă mâinile, apoi, când 
apropie chibritul de tutun, şi faţa. Trase un fum, apoi îl 
suflă întinzându-şi gâtul, cu bărbia ridicată, golindu-şi pe 
deplin plămânii. 

La est, de-a lungul coastei invizibile, luminile din 
Rangoon pâlpâiau ca nişte stele pe cale să se stingă. Sub 
picioarele lui, oamenii se foiau în hamace sperând că a 
doua zi va veni vântul, că nava va înceta să se mai legene, 
sau că oţetul se va preschimba în vin. Pe punte, santinelele 
patrulau cu armele pe umăr şi câţiva ofiţeri ieşiseră la aer 
sub lumina lunii. 

Bowman îi recunoscuse pe câţiva dintre ei în timpul 
traversării. Erau doar şase sau şapte oameni dintre cei 
două sute de pe Joy. Ofiţeri sub comanda cărora se bătuse 
la Panjab, în regimentul lui Cavendish, alţii pe care îi 
întâlnise în garnizoanele agenţiilor unde fusese trimis în 
ultimii trei ani. 

Niciunul dintre cei pe care-i salutase nu-i adresase 
vreun cuvânt. Poate că-l evitau sau poate că se schimbase 
între timp şi nu toată lumea ţinea minte chipurile aşa cum 
o făcea el. Scuipă în mare de parcă ar fi vrut să-i transmită 
o boală. 

— Sergent Bowman? 


e 18 + 


Îl salută fără energie pe ofiţerul de cart, ducându-şi pipa 
la tâmplă. 

— Sunteţi chemat de maiorul Cavendish, trebuie să vă 
conduc acum. 

— Cavendish? 

— Chiar acum, domnule sergent. 

Bowman îşi încheie haina urât mirositoare. 

Cavendish. Comandantul adjunct al flotei. Moştenitorul 
ducatului Devonshire. Familia lui era printre cei mai mari 
acţionari ai Companiei. Singura dată în care Bowman îl 
văzuse fusese după cucerirea Palatului din Amritsar, într-o 
ceremonie de ridicare în rang. Caporalul Bowman, 
promovat sergent, îşi amintea cum Cavendish ţinuse un 
discurs şi spusese că ofiţerii erau vârful de lance al 
Companiei. Găsise că expresia era foarte potrivită. 

Cavendish era la bordul lui Joy şi voia să-l vadă, pe el, pe 
Arthur Bowman. 

Poate că atacul începuse deja şi Godwin aduna ofiţerii ca 
să le împartă ordinele. Dar Bowman era doar sergent. N- 
avea nicio treabă cu statul-major şi, în primul rând, 
niciunul ca el nu se apropiase de un ofiţer de rang înalt. 

Il urmă pe ofiţerul de cart, trecu prin faţa santinelelor şi 
a gărzilor şi traversă câteva culoare cu pereţi lăcuiţi pe 
care se reflectau luminile lămpilor cu ulei. Călăuza lui 
ciocăni la o uşă şi o voce dinăuntru îi spuse să intre. 
Ofiţerul deschise, se dădu la o parte şi închise uşa în urma 
lui. 

Bowman nu înţelegea unde se afla. Nu era sala de 
comandament, ci doar o cabină mică, având o singură 
fereastră, o cuşetă, o masă cu hărţi, două fotolii şi o lampă 
care atârna din tavan. In spatele mesei, într-unul dintre 
fotoliile tapiţate, stătea aşezat maiorul Cavendish, arătând 
aproximativ cum şi-l amintea Bowman. În faţa ferestrei, un 
căpitan în uniformă fuma o ţigară de foi. Îl recunoscu, 
chiar dacă în trecut Wright nu fusese decât locotenent. 
Timp de o secundă, sergentul rămase nemişcat, apoi luă 
poziţia de drepţi lovindu-şi călcâiele roase ale cizmelor şi 
se întoarse cu spatele la ofiţeri şi la masă. 


e 19 œ 


— Sergentul Bowman la ordinele dumneavoastră, 
domnule! 

În spatele lui cineva pufni în râs: 

— Poţi să te întorci, sergent. 

— Domnule, nu aţi strâns harta! 

Bowman aşteptă. Nu urmă niciun zgomot de hârtie, nici 
cea mai mică mişcare. Pe un vas de război, în preajma unui 
atac, subofiţerii, la fel ca soldaţii simpli, nu aveau voie să 
vadă hărţi militare. Dacă-şi aruncau ochi pe ele, fie şi din 
întâmplare, puteau să ajungă în ştreang sau în mare, la 
rechini. 

Cavendish se adresă căpitanului: 

— Wright, cred că de data asta ai făcut alegerea bună. 

Wright nu răspunse, iar Cavendish reluă pe un ton mai 
ferm: 

— Întoarce-te, sergent! 

Bowman se răsuci, ţinându-şi privirea pe deasupra 
mesei. 

— Sergent, o să te uiţi la harta asta care te sperie aşa 
tare şi o să-mi spui ce reprezintă. 

Bowman clipi. 

— Domnule, nu mi-e frică de hartă. Nu ştiam dacă sunt 
autorizat s-o văd. 

— Eşti. Spune-mi ce reprezintă. 

Bowman cobori privirile, îl cercetă în treacăt pe 
căpitanul Wright, apoi pe Cavendish, şi se concentră 
asupra hărţii. 

De unde se afla, văzând-o pe dos, nu izbuti să citească 
numele, dar văzu o mare, o zonă verde, întinsă, iar în 
mijloc desenul albastru şi sinuos care reprezenta un fluviu. 
Miji ochii, dar literele erau prea mici. 

— Domnule, nu ştiu. Dar aş spune că e regatul Ava”. 

— Exact, sergent. Şi care fluviu este acesta? 

Bowman ridică ochii spre tavan. 

— Domnule, nu sunt sigur, dar aş spune că e Irrawaddy. 

— Din nou exact. Ce poţi să-mi spui despre acest fluviu, 


” Regatul dominant în Burma (Myanmar) superioară din 1364 până în 
1555 (n.tr.). 


e 20 - 


sergent? 

Bowman înghiţi în sec. 

— Nu... Nu înţeleg, domnule. 

— Ce ştii despre acest fluviu? 

— E drumul spre Ava, domnule! 

Cavendish zâmbi. 

— Şi? 

— Domnule, nu ştiu... E drumul spre Ava... Şi vine 
musonul. 

— Musonul... Ce-nseamnă asta, musonul, sergent? 

Se instală o nouă tăcere, în timpul căreia Bowman simţi 
cum picioarele i se înmoaie sub greutatea trupului. 

— Domnule, ploile... Înseamnă că flota nu poate urca 
fluviul. 

Cavendish privi un moment harta, preocupat, apoi se 
ridică. 

— Sergent, când a aflat că eşti la bord, căpitanul Wright 
mi-a recomandat să te chem. Mi-a spus că eşti un luptător 
curajos, aproape... Cum ai spus, Wright? Ah! Temerar! 
Căpitanul spune că te-ai bătut ca un leu sub comanda lui în 
atacul asupra Palatului Armitsar. Ce zici, sergent? 

— Domnule... scuzaţi, domnule? 

— Eşti de acord cu căpitanul Wright? 

— Domnule, a fost un asalt de pomină, la sabie şi 
baionetă, dar n-am făcut decât să ascult ordinele, 
domnule! 

— Aha! lată ce voiam să te aud spunând, sergent! Ai 
ascultat ordinele. Şi ai atacat la baionetă! Superb! Deci 
eşti un bun soldat şi eşti şi curajos! 

Cavendish străbătu de mai multe ori cabina dintr-o parte 
în alta, cu mâinile încrucişate la spate, apoi se opri sub 
haloul lămpii şi puse mâinile pe hartă: 

— Sergent, am reflectat şi o să-ţi încredinţez această 
misiune. Căpitanul Wright o să-ţi dea detaliile. 

Cavendish ieşi fără să salute sau să adauge vreun 
cuvânt, trânti uşa în urma lui şi îl lăsă pe căpitanul Wright 
singur cu Bowman. 

Wright trase un ultim fum din ţigară şi o aruncă pe 


e 21 œ» 


fereastră. 

— E un noroc, Bowman, că te afli la bordul acestei nave. 

— Domnule, o şansă cum nu ai totdeauna când ţi-o 
doreşti! 

Wright se întoarse: 

— Ce vrei să spui cu asta, sergent? 

— Domnule, e un fel de-a spune, nu înseamnă ceva 
anume. 

Căpitanul îl studie un moment pe Bowman. 

— Mâine, înainte de prânz, o şalupă a Companiei va veni 
să ne preia de pe Joy. Vei fi sub ordinele mele, comandant 
adjunct al expediției. Treizeci de oameni, dintre care 
douăzeci vor sosi mâine cu nava de gardă şi alţi zece, de 
încredere, trebuie să îi alegi dintre cei de pe Joy. Să fiţi pe 
punte mâine dimineaţă, cu toate bagajele, fără arme, 
pregătiţi să nu vă mai întoarceţi. 

Wright se întoarse spre fereastră. 

— Eşti unul dintre oamenii cei mai violenţi pe care i-am 
avut vreodată sub comanda mea, Bowman, asculţi ordinele 
şi îi faci pe alţii să le asculte pe ale tale. Pentru calităţile 
astea te-am recomandat maiorului Cavendish şi el a decis 
să te aleagă. Sper că vei fi la înălţimea încrederii pe care 
ţi-o acord. Niciun cuvânt nimănui. Liber, sergent. 

Bowman rămase pe loc, parcă țintuit de podea. Cabina 
se învârtea în jurul lui. Se urni cu greu, se îndreptă spre 
uşă, ajunse în coridor şi merse până afară. Sub luna 
neagră, cu gura larg deschisă, trase de mai multe ori aer 
adânc în piept. Aerul era cald, umed şi greu, prea dens ca 
să-i potolească ameţeala. 

Nu ştia nici de ce, nici cum se întâmplase, dar tocmai 
fusese condamnat la moarte. Nu se întâmplase pe un câmp 
de luptă sau în timp ce asalta o poziţie inamică, ci doar în 
faţa unei hărţi, cu un nobil prea grăbit ca să-şi termine 
frazele şi un căpitan care fuma o ţigară de foi. Şi un ordin 
în loc de sentinţă. 

Merse până la parapet, îşi apăsă mâinile pe el şi privi în 
depărtare luminile din Rangoon. Rămase acolo o oră şi 
respiră aerul acela de sicriu, apoi cobori pe teugă şi se 


e 22 œ» 


strecură între mercenarii Companiei, care stăteau întinşi 
în hamace, cu ochii larg deschişi şi nemişcaţi, agăţaţi de 
tavan ca nişte şopârle. 

Zece oameni. 


e 23» 


3 


Nu izbutise să pună geană pe geană. Sub picioarele lui, 
cipaii înnebuniţi de friguri urlaseră toată noaptea. Ridică 
un colţ al pânzei. 

Lumina zorilor îşi croia drum prin sabordurile 
întredeschise, iar oamenii începeau să se mişte, renunțând 
la somn. Bucătarii aduseră fiertura de orez şi raţia de 
alcool care compuneau prima masă a zilei. Soldaţii, cu 
gamelele şi ceştile în mână, se aşezară la coadă unii în 
spatele altora. Odată serviţi, plecau să mănânce, înghițind 
cu scârbă supa insipidă şi luând mici înghiţituri din „apa 
vieţii”, care credeau că o să-i izbăvească de friguri şi 
miasme. 

Bowman nu se mişcă din culcuşul lui şi, în timpul 
ritualului lent şi jalnic al supei, îi privi pe soldaţii care se 
perindau prin faţa lui. Nu ştia nimic despre niciunul dintre 
ei, după cum nu ştia nimic nici despre misiunea în care 
avea nevoie de ei. 

Wright îl alesese pentru că era dur. 

Poate că trebuia să caute oameni care-i semănau? 

Şi ce-nsemna un om de încredere? Wright nu i se părea 
de încredere. Şi nici el nu-i inspira încredere lui Wright. 
Bowman nu avusese niciodată încredere decât în el însuşi, 
dar ideea de a fi înconjurat de zece oameni care-i seamănă 
îl îngrijora cel mai tare. 

Renunţase de mult la ideea de a alege indieni. Nimeni 
nu ştia de ce se supun ordinelor, nici de ce într-o zi n-o vor 
mai face. Pentru el, un ordin primit avea aceeaşi valoare 
ca o decizie proprie. 

Zece oameni la liberă alegere. 

Bowman îl recunoscu pe lunganul din încăierare, cel pe 
care chirurgul îl peticise în ajun. Stătea în coada de 
soldaţi, cu gamela în mână şi cămaşa sfâşiată şi pătată de 
sânge uscat. Bărbatul trecuse noaptea fără să fie atacat de 
friguri. 

— Tu, vino aici! 


e 24» 


Soldatul îl urmă pe sergent până într-un colţ mai liniştit 
al punţii. 

— Ştii de ce n-am oprit mai devreme bătaia? 

— De ce, domnule sergent? 

— Pentru că o bătaie e ca un război: trebuie să cunoşti 
învingătorul ca să ştii cine avea dreptate să se bage în aşa 
ceva. Şi pentru că uneori câştigă ăla care nu voia să se 
bată. Şi atunci el avea dreptate. 

Soldatul îi zâmbi lui Bowman. 

— Dumnezeu iartă fărădelegile, aşa cum eu refuz luptele 
nedrepte sau fără sens. L-aş fi putut dovedi pe individul ăla 
fără să mă bat şi fără să interveniţi, domnule sergent. 

— Rahat! Eşti pastor sau ce!? 

— Nimic altceva decât o oaie în turmă, domnule sergent. 

— O oaie care stă în picioare după o tăietură de treizeci 
de centimetri are carne bună! 

Bowman privi în jur. 

— E cineva pe vasul ăsta în care ai încredere? 

Soldatul era nedumerit. 

— Ce vreţi să spuneţi? Cineva pe care îl cunosc? 

— Mda, în care ai încredere. 

Soldatul îi privi pe oamenii din jur, care stăteau în 
picioare sau lungiţi, care mâncau, erau bolnavi, vorbăreţi 
sau tăcuţi. Arătă spre unul aşezat în hamacul lui, care îşi 
înghiţea fără să crâcnească raţia de mâncare stricată. 

— Îţi baţi joc de mine? 

Soldatul clătină din cap. Bowman surâse pe jumătate: 

— El? Eşti sigur? 

Lunganul aprobă din cap. 

— EL. 

Bowman merse până la blondul care în ajun încercase s- 
o sugrume pe oița Domnului. 

— Tu. 

Soldatul sări din hamac şi luă poziţia de drepţi. 

— Domnule sergent! 

— Vino aici. 

Taurul blond înţepeni când se trezi în faţa soldatului 
rănit. 


e 25» 


— A fost o tâmpenie, domnule sergent, m-am enervat ca 
dracu' fără motiv, vă jur că n-o să se mai întâmple! 

— Gura! Predicatorule, explică-i tu. Şi el va face la fel. 
Când sunteţi zece, vă faceţi bagajul şi mă găsiţi pe punte. 
Ordin de la sergentul Bowman, o să vă lase să treceţi. 
Înţeles? 

Soldatul lui Dumnezeu confirmă, celălalt spuse „Da” fără 
să înţeleagă. 

— Numele voastre? 

Predicatorul se numea Peevish, iar bărbatul pe care se 
hotărâse să-l ierte era Bufford. 

Bowman se grăbi în colţul lui, îngenunche în faţa sacului 
şi-l deşertă pe podea. 

Despături o haină de uniformă care abia arăta puţin mai 
bine decât cea de pe el, aşeză deasupra cornul sidefiu cu 
praf de puşcă, sticla de rom aproape goală, Biblia şi 
rezerva de tutun, vâri documentele militare în micul 
portofel de piele unsă cu ulei, pe urmă împături haina în 
jurul acestor obiecte. Aşeză pe fundul sacului de pânză o 
pereche de cizme noi, îşi scoase pumnalul de la centură şi 
îl puse peste celelalte lucruri. 

Când ieşi pe punte, ceva se schimbase, ceva ce el nu 
înţelese imediat. 

Cele şaptesprezece nave ale flotei, care nu se mişcaseră 
de zile întregi, se legănau dintr-o parte în alta. Velaturile 
lor se încrucişau la orizont. Hula izbea carenele, marea se 
albea şi toţi oamenii de pe puntea lui Healing Joy îşi 
întorceau chipurile spre vântul care începuse să bată. 
Norii se mişcau spre est, spre Rangoon. Pe puntea 
ofiţerilor, un marinar ridica pavilioanele, anunțând astfel 
celorlalte nave ordinele generalului Godwin. 

Vântul sufla în pânzele Companiei, iar ploaia nu pornise 
încă. 

Marinarii se  răspândiră pe catarge, alergând pe 
odgoane şi pe traverse la patruzeci de metri deasupra 
apei. Godwin şi statul său major apărură pe dunetă. 
Medaliile de aur ale uniformelor le sclipeau în lumină. 
Lunetele se îndreptară spre Rangoon. Maiorul Cavendish 


e 26 - 


era şi el acolo, uitându-se spre coastă. 

Soldaţii fură trimişi la posturile de luptă, marinarii la 
manevre. Lanţurile ancorelor ieşiră din apă, za după za, în 
ritmul oamenilor care se opinteau. Pânzele fură desfăcute 
şi se umflară în vânt, sabordurile flotei se deschiseră în 
faţa gurilor de tunuri. Piesele de treizeci, grăsane şi negre, 
ascunse până atunci sub velele strânse, apărură pe punți. 
De pe toate navele, vântul purta pe apă aceleaşi zgomote 
de arme şi manevre. 

În nebunia generală, în mijlocul agitaţiei de pe corabie, 
cei zece oameni ai lui Bowman ieşiră prin trapa cea mare, 
ferindu-şi ochii de lumină. Se învârtiră, căutându-l pe 
sergent. Erau Peevish, Bufford şi alţi opt soldaţi pe care 
Bowman nu-i văzuse niciodată. Se aliniară de-a lungul 
parapetului, cuminţi ca la biserică, dar Bowman nu avu 
timp să-i treacă în revistă. 

Văzu cum printre vasele flotei se strecură către ei, cu 
toate pânzele desfăşurate, o goeletă lungă de vreo treizeci 
de metri, cu trei catarge, albă ca iahturile de pe Tamisa în 
care navigau aristocrații vara. 

Căpitanul Wright ieşi din cabina de comandă, având la 
centură un pistol cu două ţevi, o geantă de curier de-a latul 
pieptului şi urmat de un marinar care-i ducea sacul. 
Goeleta se lipi de bordajul lor şi Bowman îi văzu numele 
scris cu litere aurite pe carena albă. Sea Runner îşi cobori 
velele, marinarii de pe Healing Joy coborâră amortizoarele, 
lansară parâmele şi aplecară pasarela ofiţerilor. Wright 
cobori primul, sări pe puntea lui Runner, pe care o 
traversă în viteză înainte de a dispărea în cabină. Bowman 
strigă la oameni: 

— Imbarcarea! 

Traversară rapid pasarela, împinşi de la spate de 
sergent, şi urcară la bord. 

Odgoanele fură imediat eliberate, goeleta reintră sub 
vânt şi se îndepărtă rapid, croindu-şi drum prin mijlocul 
flotei. Se auzi o lovitură de tun. Navele se smulseră apei în 
care zăceau, stabilind cap compas spre Rangoon şi 
întorcând spatele goeletei. 


e 27» 


Războiul începea fără ei, ca şi când Godwin şi Dumnezeu 
ar fi aşteptat plecarea lui Bowman şi a oamenilor lui ca să 
se pună în mişcare. 


Sea Runner mergea drept spre vest. Bowman revăzu în 
minte harta lui Cavendish, cu fluviul desenat în mijlocul 
întinderii verzi. Se îndreptau spre estuarul lui Irrawaddy şi 
se apropiau de coastă. 

Pământul nu mai era decât la o milă depărtare, paralel 
cu direcţia goeletei. Se ghiceau detaliile pădurii, plajele şi 
stâncile, unii arbori mai înalţi decât ceilalţi, mangrovele şi 
cocotierii  aplecaţi deasupra valurilor. Printre vele 
alunecau mirosuri dinspre uscat, iar vântul parfumat 
aspira ambarcaţiunea din ce în ce mai repede. Când 
Bowman se întoarse, flota nu mai era decât o linie de mici 
puncte albe la orizont. 

Pentru oamenii de pe Healing Joy care se îmbarcaseră, 
căldura de pe continent radia îmbietor după o lună de 
sufocare în hamace. Era o lume nouă, spre care catargele 
goeletei păreau că se întind ca nişte braţe. 

Doar soldaţii care erau deja la bord nu priveau coasta cu 
aceeaşi curiozitate. O văzuseră destul încât să se 
plictisească şi le era clar care este adevărul: pământul 
acela nu era tărâmul făgăduinţei, ci doar începutul unei 
jungle fără sfârşit, imensul teritoriu unde aşteptau 
războinicii regatului Ava. 

Bowman se aşeză pe sacul lui, cu spatele sprijinit de 
peretele cabinei şi îi privi pe cei treizeci de oameni risipiţi 
pe punte. 

Cei zece oameni de pe Joy vorbeau între ei, doi câte doi, 
în partea din faţă a vasului. Fiecare îi cunoştea pe cei cu 
care fusese şi înainte în acelaşi grup, dar niciunul nu-i 
cunoştea pe toţi ceilalţi. Ajunseseră acolo printr-o sumă de 
întâmplări şi cunoştinţe. Peevish se ţinea deoparte şi până 
la urmă Bufford fu cel care stabili aspectul grupului: solid, 
musculos şi probabil destul de prost, omul de încredere pe 
care îl alesese, iar cei care-i urmaseră îi semănau. Duri. 
Genul de care Bowman s-ar fi ferit dacă i-ar fi ales el însuşi 


e 28 - 


şi pe care îi adunase până la urmă Predicatorul, cu 
iertarea şi credinţa lui de mioară a Domnului. 

Oamenii aflaţi dinainte la bord le semănau şi ei: solizi, 
cu uniformele în stare proastă, cu tatuaje pe braţe, cu 
vârste şi fizionomii comparabile cu cele ale soldaţilor, dar 
tăcuţi. Unul avea mânecile de la haină smulse şi pe 
încheieturi i se vedeau răni făcute de oţelul lanțurilor. 
Altul era desculţ şi, la fel ca încheieturile camaradului său, 
pielea gleznelor era o rană vie, fusese jupuită de frecarea 
cu metalul. Alte uniforme erau rupte la umeri, acolo de 
unde fuseseră smulşi epoleţii. 

Oamenii veniţi cu goeleta erau prizonieri ai flotei, soldaţi 
şi subofiţeri indisciplinaţi, scoşi din calele unde-şi aşteptau 
pedeapsa, poate chiar ştreangul. 

Bowman închise ochii şi se bucură de vântul proaspăt 
care-i mângâia faţa, cu nasul plin de parfumurile 
pământului. 

Sea Runner goni vreme de patru ore. După emotia 
îmbarcării, oamenii îşi regăsiseră obiceiurile resemnate de 
soldaţi trambalaţi fără să ştie unde sau de ce. Cei doi 
bărbaţi marcați de lanţuri sfârşiseră prin a se instala într- 
un colţ, amânându-şi visurile de evadare. 

Bowman  somnola cu ochii pe jumătate închişi, 
supraveghind mişcările din jurul lui. 

Mateloţii studiau această trupă ciudată şi tăcută. 
Căpitanul goeletei, un bătrân ofiţer de marină, era la 
timonă pe puntea superioară, încadrat de doi soldaţi ai 
Companiei, cu muschetele în diagonala pieptului. Tunurile 
erau în regim de marş, cu sabordurile ridicate şi Bowman 
presupunea că, sub punte, restul echipajului era în stare 
de alertă. 

Goeleta îşi modifică direcția, iar  trosniturile 
greementului, plesnetul velelor şi traversele care pivotau 
pe deasupra capetelor îi scuturară pe soldaţii somnolenţi. 
Runner schimba capul compas şi se îndrepta spre coastă. 
După-amiaza trecuse şi lumina scădea. În curând avea să 
se lase noaptea, care la acea latitudine se aşternea cât ai 
clipi. 

e 29 œ 


Bowman văzu în faţa provei o plajă gri. Era un golfuleţ 
în formă de semilună, destul de adânc, delimitat de vârfuri 
stâncoase. Pe măsură ce goeleta se apropia, descoperi 
satul şi o pată întunecată pe care la început n-o 
identificase: o joncă mare, aflată în apele puţin adânci, cu 
vele de culoarea argilei roşii. În mijlocul plajei, un ponton 
avansa deasupra apei, câteva pirogi cu tălpică erau târâte 
pe nisip şi o duzină de construcţii, repartizate paralel 
curburii golfului, erau aşezate cu spatele la pădure. Erau 
colibe de lemn, cu acoperişuri din frunze de palmier. Pe 
suporturi de bambus stăteau întinse plase de pescuit, între 
locuinţele de pe plajă patrulau câte doi soldaţi în uniforma 
roşie a Companiei, vreo treizeci în total. Zece erau grupaţi 
în faţa construcţiei celei mai mari, în faţa pontonului, axul 
central al satului. Soldaţii erau aliniaţi pe platforma largii 
sale terase acoperite şi păzeau o uşă închisă. Capcane 
pentru homari, cămine încă fumegânde, păsări de curte, 
câini şi porcuşori negri pe aleile satului care, în afară de 
soldaţi, părea pustiu. 

La un ordin al căpitanului, marinarii coborâră pânzele. 
Ambarcaţiunea alunecă pe apa calmă, în liniştea acelui 
adăpost natural perfect, până la joncă. Marinarii birmanezi 
aruncară frânghiile către cei britanici şi Sea Runner fu 
amarat lângă ambarcaţiunea bulbucată. Pictaţi pe prova ei, 
la doi metri deasupra punţii englezilor, doi ochi roşii şi 
negri se uitau strâmb la ei. 

Odată încheiată manevra, Wright ieşi din cabină. 

— Soldaţii să-şi lase aici obiectele personale şi hârtiile 
militare. Să-şi scoată uniformele şi să se îmbarce pe joncă. 

Bowman repetă după Wright: 

— Să-şi scoată uniformele? 

— Să se dezbrace. Uniformele, cizmele şi lucrurile 
personale rămân pe Sea Runner. Spune-le că le vor găsi la 
întoarcere. E valabil şi pentru tine, Bowman. 

O scară de frânghie căzu din joncă. Wright se agăţă de 
ea şi urcă la bordul vasului birmanez. 

Bowman se aşeză în mijlocul punţii. 

— Adunarea! Sacii la picioare! 


e 30 - 


Oamenii se adunară în dezordine. Sergentul îi făcu să se 
alinieze. 

— Lucrurile voastre rămân la bord. Vă dezbrăcaţi, 
puneţi totul în saci şi urcați în joncă! Executarea! 

Erau douăzeci şi opt, zâmbeau pe jumătate şi se uitau 
unii la alţii. Bowman îşi încrucişă mâinile la spate şi 
aşteptă. Tăcerea lui supuse trupa şi zâmbetele se şterseră. 
Işi trecu privirea de la un om la altul, făcându-şi timp să le 
cerceteze un pic ochii. Se opri la Bufford, care aruncă o 
privire spre tovarăşii lui, apoi reveni la sergent şi începu 
să-şi  descheie  nasturii. Incet, unii după alţii, se 
dezbrăcară. 

În lenjerie sau cu o cămaşă legată în jurul mijlocului, îşi 
umplură sacii, aranjându-şi lucrurile cu grijă. Soarele 
cobori printre copaci; la sol, printre colibe, soldaţii 
Companiei patrulau cu torţe în mâini. 

Oamenii de pe Runner se strânseră unii în alţii în 
mijlocul punţii, cu pielea albă şi liniile negre ale tatuajelor 
atingându-se. Bowman văzu câteva obiecte dispărând în 
cutele izmenelor şi ale cămăşilor. O Biblie, o cruce de aur 
la capătul unui lănţişor, o mică rezervă de tutun sau o 
pipă. Zări cum sunt ascunse în haine şi două cuțite şi îşi 
întipări în memorie chipurile soldaţilor respectivi. 

— Îmbarcarea! 

Se căţărară neîndemânatici şi precipitaţi la bordul joncii, 
arătându-şi fundul alb şi picioarele celor din spatele lor, 
care râdeau până le venea şi lor rândul. Bowman rămase 
ultimul la bordul goeletei şi îşi scoase cizmele şi uniforma. 
Sub țesătura izmenelor, pe burtă, ascunse pumnalul afgan, 
tutunul şi pipa, apoi cântări cornul cu pulbere. 

Şi-l comandase special la Bombay, după ce regimentul 
lui revenise victorios din Panjab. Căptuşit în interior cu 
sevă de copaci de cauciuc şi închis cu un capac etanş, 
cornul păstra pulberea uscată chiar şi scufundat în apă. 
Bowman îşi cheltuise solda pe patru luni pentru 
confecţionarea cornului cu incrustaţii în sidef şi argint. Era 
răsplata lui de soldat, după doisprezece ani în serviciul 
Companiei. Ca să se poată bate şi pe ploaie. 


e 31 œ 


Îşi puse la loc haina şi cizmele, traversă puntea lui Sea 
Runner până la postul de comandă şi-l salută pe căpitan. 
Bătrânul ofiţer de marină îl cercetă pe sergentul fără 
pantaloni. 

— Sergent, goeleta trebuie să plece imediat, ce vrei? 

— Domnule, sergent de trupă Bowman, din prima 
companie, armata preşedinţiei Madras! _ 

— Mă doare-n cot de gradul tău, sergent! Imbarcarea 
imediat pe jonca aia! 

Bowman îşi îndreptă umerii. 

— Vreau să vă dau asta... E ceva... Ceva la care ţin, 
căpitane. Vreau să vi-l las, ca să nu se piardă cu ceilalţi 
saci. 

Bowman îi întinse cornul. 

— Ce tot zici!? Părăseşte nava asta, e un ordin! 

Bowman nu se mişcă. 

— Căpitane, trebuie să vă cunosc numele. 

— Ce!? 

Căpitanul lui Sea Runner se întoarse spre soldaţii 
înarmaţi care îi serveau drept gardă de corp: 

— Debarcaţi-l pe individul ăsta! 

Cei doi îndreptară armele spre sergent. Bowman dădu 
înapoi un pas, se aplecă încet fără să-i scape din priviri, 
puse cornul pe podea şi se ridică. Căpitanul aproape 
zbieră: 

— Şterge-o de aici, sergent, înainte să pun să fii ucis! 

Bowman cobori pe pasarela comandamentului, apoi îşi 
aruncă haina şi cizmele pe punte înainte de a se agăța de 
frânghiile joncii. 

La bord, sub lămpile suspendate de greement, oamenii 
aşteptau în pielea goală, învârtindu-se în jurul unei mase 
întunecate din centrul punţii. Bowman se apropie. Era un 
morman de haine. _ 

— Ce mai staţi! Imbrăcaţi-vă! 

Cu vârfurile degetelor, soldaţii extraseră din muntele de 
zdrenţe birmaneze pantaloni largi de pescari care duhneau 
a peşte şi erau prea scurţi, şi cămăşi cu centură. După ce 
se îmbarcaseră, mai rămăseseră haine cât pentru alte 


e 32 œ 


treizeci de persoane. Bowman ordonă ca restul să fie 
aruncate în mare. 

Marinarii birmanezi începură să manevreze pânzele late 
şi le ridicară, scoaseră ancora din apă şi eliberară 
parâmele de amarare la Sea Runner, care se îndepărtă 
spre ponton. Goeleta se ducea să-i ia de pe țărm pe soldaţii 
care supravegheau colibele pescarilor. 

Oamenii glumeau sau înjurau comparându-şi noile 
ţinute, care păreau nişte haine de copii puse pe adulţi. 
Bowman, care-şi trăsese şi el un pantalon şi alesese o 
cămaşă, îşi prinse pumnalul la centura din bumbac şi se 
întoarse spre sat. 

O colibă era în flăcări. Torţele soldaţilor se deplasau 
rapid de la o casă la alta şi în urma lor acoperişurile din 
frunze de palmier deveneau ruguri. 

Marinarii din joncă scoaseră din cală prăjini lungi de 
bambus ca să-şi împingă ambarcaţiunea pe care briza nu o 
făcea să înainteze îndeajuns de repede. Împingeau cu toată 
forţa, aruncând priviri furişe spre satul din spatele lor. 

Torţele se adunau către casa cea mare. Celelalte 
locuinţe ardeau, jerbe de foc urcând până la douăzeci de 
metri în aer, unde vântul le împingea către larg şi către 
jonca prea lentă. Flăcările luminau golful în roşu şi alb, 
colorând pânzele lui Sea Runner, care era acostat la 
ponton pe o apă de culoarea lavei. Pe terasa casei celei 
mari, soldaţii îşi aruncară torţele spre uşă. Flăcările urcau 
rapid de-a lungul pereţilor până la acoperiş. Oamenii 
Companiei dădură înapoi pentru a încercui clădirea, cu 
puştile pregătite. Din interior se auzeau strigăte. Pescari 
dezbrăcaţi se aruncară prin pereţii în flăcări, doar pentru a 
fi seceraţi de la mică distanţă de gloanţe. Femei cu copii în 
braţe, cu veşmintele arzând, încercară la rândul lor să 
scape, prăbuşindu-se în nisip după câţiva paşi şi fiind 
lichidate de către militari. Şarpanta clădirii se prăbuşi, 
proiectând în aer mii de scântei care se învolburară într-un 
stol uriaş de grauri luminoşi. 

Primele bucăţi de frunze incandescente căzură pe 
oamenii sergentului Bowman. Marinarii birmanezi vâsleau 


e 33» 


ţipând. Jonca depăşi până la urmă capătul golfului, vântul 
îi umflă pânzele şi, în acelaşi timp în care împingea nava 
pe mare, aruncă pe oameni un strat gros de cenuşă. Îşi 
acoperiră gurile cu mâinile şi îşi înfundară nasurile ca să 
nu simtă mirosul de carne arsă. 

Nu mai vedeau satul, dar incendiul încă lumina marea şi 
coasta ca un soare la apus. Zăriră Sea Runner părăsind 
golful în culori de foc, ieşind din halou şi dispărând în 
noapte. 

Înainte ca marinarii birmanezi să stingă lămpile care 
luminau puntea, Bowman îşi văzu oamenii în haine de 
pescari, palizi, muţi, începând să-şi lovească umerii şi să-şi 
scuture părul, trăgând nervoşi de cămăşile şi pantalonii 
acoperiţi de cenuşă. 


e 34» 


4 


Lungiţi unul lângă celălalt de-a latul punţii, oamenii se 
treziseră de mult când soarele apăru deasupra pădurii. O 
primă rază se prelinse pe nava plină de cenuşă. Lipită de 
chipuri în linii negre care urmăreau ridurile frunţilor şi în 
comisurile buzelor, le dădea soldaţilor tente cadaverice. 

Jonca mergea cu vântul în spate în amontele unui fluviu 
de câteva sute de metri lăţime. Trecuseră de estuarul 
râului Irrawaddy în timpul nopţii. Marinarii birmanezi 
traseră găleți de apă legate cu sfori, oamenii se spălară şi 
puntea fu curățată. Bowman interpelă un birmanez, 
întrebându-l unde era căpitanul Wright şi cine comanda 
jonca. Omul scutură din cap şi răspunse în limba lui, din 
care sergentul nu înţelegea nimic. Bowman ridică tonul: 

— Căpitanul! 

Marinarul o luă la fugă spre puntea superioară din spate 
şi reveni însoţit de un tip gras, în cămaşă cu guler drept şi 
brandeburguri, care ţinea în mână un baston cu care 
îndepărta insectele şi biciuia aerul. Un chinez. După 
Companie, ei erau cei care stăpâneau comerţul aici. 
Corăbiile lor erau capabile să navigheze până în Africa şi, 
fiind bine înarmate, puteau să facă faţă vaselor europene. 
Irrawaddy, ca şi celelalte fluvii ale continentului, le 
aparţinea. 

Bowman nu se luptase în China. Când se terminase 
Războiul Opiului era încă în Africa dar ştia că, dintre toţi 
gălbejiţii, chinezii erau cei mai răi. 

Omul vorbea o engleză rudimentară: 

— Eu căpitan Feng, ce-i? 

— Trebuie să-l văd pe căpitanul Wright. lar oamenii au 
nevoie să bea şi să mănânce. 

— Căpitan Wright cabină, tu vii cu mine. Oamenii nu pe 
punte! Nu pe punte! În cală! Ascunde în cală! Nu să văd 
soldaţi! 

— Lasă asta, trebuie să-l văd pe căpitan. Imediat. 

Bowman aşteptă ca patronul joncii să-şi termine 


e 35» 


numărul de fecioară ofuscată, să se-ntoarcă pe călcâie şi 
să-l conducă la cabine. 

Traversară un soi de popotă, în care zece marinari 
mâncau orez în jurul unei mese. Chinezul se opri în faţa 
unei uşi, salută cu un semn din cap şi plecă. Bowman îl 
apucă de mânecă. 

— Du de băut soldaţilor! 

Pe urmă bătu la uşă. 


Wright îmbrăcase şi el haine de pescar. Cu o ţigară de 
foi în mână, lungit într-o cuşetă, sufla fumul spre o 
fereastră acoperită cu un grilaj din trestie. 

— N-am cerut să te văd, sergent. 

Bowman văzu pe masă o farfurie de orez pe jumătate 
goală, un os de pui pe care rămăsese un pic de carne şi o 
sticlă de Gordon's Gin. 

— Ce vrei? 

Bowman ridică ochii spre el. 

— Am nevoie să ştiu unde mergem şi, data viitoare când 
daţi foc unui sat, dacă nu sunt prevenit, m-aş mira să-i pot 
stăpâni pe oameni. Nu ştiu nici măcar cum o să-i hrănim şi 
pentru cât timp. Putem să dăm în orice clipă peste trupele 
lui Min, aşa că ar trebui să-i înarmăm, dar nu ştiu dacă e 
cea mai bună idee, având în vedere atmosfera şi firile 
oamenilor de la bord. 

Wright se ridică în capul oaselor. 

— Nu-mi place tonul tău, sergent. 

Bowman îşi rectifică poziţia. 

— Domnule, n-am vrut să am niciun fel de ton, ci doar să 
ştiu ce am de făcut. Cunoaşteţi, domnule, că dacă ofiţerii 
nu şiiu ce fac, soldaţii nu mai ascultă. Babuinul care 
comandă jonca mi-a spus să-mi bag oamenii în cală. Imi dă 
ordine în faţa lor! O să se termine prost cu nelegiuiţii ăştia. 

Wright se ridică: 

— Nu eşti aşa prost cum pari, sergent. 

Un ochi al lui Bowman se închise, iar un colţ al gurii se 
ridică. Căpitanul Wright îşi strivi ţigara în farfuria de orez. 

— Într-adevăr, oamenii de pe Sea Runner sunt criminalii 


e 36 - 


Companiei care au primit o promisiune de grațiere. O să 
ştii să-i stăpâneşti, de-asta te-am ales. Vom rămâne la bord 
cel mult trei zile înainte de a putea să ne întoarcem. Din 
clipa asta, oamenii tăi vor rămâne ascunși, jonca trebuie să 
pară o navă de comerţ. E inutil să-i înarmezi deocamdată, 
marinarii lui Feng asigură paza până ajungem la obiectivul 
nostru. Şi o să se ocupe şi de bucătărie. 

Wright trase un gât de gin din sticlă. 

— Eşti liber, sergent. 

Bowman deschise gura: 

— Şi dacă dăm peste un vas al lui Min? Marinarii lui 
Feng n-or să fie de ajuns ca să... 

— Ţi-am spus să ieşi, Bowman! Executarea! 


Cerul era mai senin decât fusese pe mare şi dinspre cele 
două maluri venea căldura pădurii. Jonca aluneca rapid, 
silențios, în mijlocul zgomotelor de insecte şi al strigătelor 
păsărilor. De pe crengile înalte, mai multe maimute îi 
priveau cum trec. 

— Stati jos! Niciun cap să nu depăşească parapetul! 

Oamenii se regrupară în mijlocul punţii şi îşi traseră 
genunchi la piept. În hainele acelea prea mici, cu părul gri 
de la cenuşă, ai fi zis că erau un grup de prizonieri bătrâni 
duşi să se spele. Bowman abia îi mai recunoştea. Până la 
urmă îi descoperi pe Bufford şi pe Predicator, pe cei doi 
care visau la o evadare, pe cei care-şi luaseră cuțite când 
coborâseră de pe Runner, unul sau două alte capete din 
grupul de pe Joy. 

— Coborâţi în cală. N-aveţi voie să ieşiţi. Ajungem la 
obiectiv în trei zile. Birmanezii o să vă aducă supă şi apă. 

Făcu o pauză, întâlnind câteva priviri. 

— Pentru cei care au de gând s-o şteargă, puteţi să săriţi 
în apă chiar acum. Dacă reuşiţi să ajungeţi la mal, nu vă 
dau nici două zile înainte să fiţi prăjiţi la un foc de tabără. 
Dacă nu, puteţi să înotaţi în sensul curentului şi în 
douăsprezece ore ajungeţi în mare, asta dacă rechinii nu 
vă mănâncă între timp picioarele. De acolo, cam în şase 
luni ajungeţi în India. 


e 37 œ 


Văzu zâmbete şi auzi murmure. Bowman tăcu şi obţinu 
liniştea. 

— Singurul mijloc în care vă puteţi întoarce de acolo de 
unde mergem este barca asta. Băgaţi-vă asta bine în cap. 
Şi asta: nu există ordine bune şi rele, n-o să ştiţi niciodată 
care vă salvează pielea şi care vă-ngroapă. Deci n-aveţi 
niciun motiv să vă fierbeţi creierii gândind. Când dau un 
ordin, îl urmaţi. Căpitanului Wright nu-i place să fie 
deranjat. Cu mine vorbiţi dacă aveţi vreo problemă. 

Urmară şi acum zâmbete. Bowman aşteptă. 

— Cei care şi-au ascuns cuțite în izmene când am 
debarcat de pe goeletă, vă ridicaţi uşurel şi le aruncaţi în 
apă. Puteţi păstra Bibliile şi tutunul, dar cei care au cuțite 
nu aşteptaţi să vin să vă caut. 

Zâmbetele se împuţinaseră. Preţ de câteva clipe, nimeni 
nu se mişcă. Vântul lovea din ce în ce mai încet leţurile 
pânzelor de catarge. Grăsanul căpitan Feng ieşise din 
cabina de pe teugă cu bastonul în mână şi se uita cu luare 
aminte la Bowman, la fel ca jumătate dintre marinari, care 
se învârteau în jurul trupei. 

Un soldat englez se ridică ezitând, îşi băgă mâna sub 
cămaşă şi scoase un cuţit. Aruncă arma peste bord şi 
încercă să se uite drept în faţă, cât mai departe de sergent. 

Bowman avansă printre oamenii ghemuiţi. 

— Azi nu bagi la ghiozdan. Jumătate de raţie de apă. 
Cine-i strecoară fie şi un bob de orez nu mai mănâncă două 
zile. Aşază-te la loc. 

Soldatul se supuse. Bowman îl privi de sus, profitând de 
o nouă tăcere. 

— Ai scăpat uşor, idiotule. 

Aşteptă un moment ca vorbele să-şi croiască drum în 
capetele grele ale oamenilor şi se întoarse spre un alt 
soldat, un tip musculos, unul dintre tatuaţi, dintre cei care 
nu se opriseră din zâmbit. Unul dintre durii lui Wright. 

— Scoate-ţi cuțitul din cămaşă. 

Tipul nu se clinti. 

— N-am cuţit, domnule sergent. 

li uşura sarcina lui Bowman. Genul ăsta de exemple 


e 38 - 


mergea doar cu cei mai tari. 

— Ridică-te. 

Soldatul se ridică încet. Îl întrecea pe Bowman cu zece 
centimetri. 

— Numele. 

— Colins. 

— Colins, azvârle cuțitul. 

— N-am cutit, domnule sergent. 

Zâmbea. 

Arthur Bowman, cu ochii fixati în cei ai soldatului Colins, 
îşi aminti de iapa pe care o ucisese la Pallacate cu o lună 
în urmă, de ochiul ei mare şi negru care se rostogolea spre 
cer, de limba care lingea pământul. Apoi îl revăzu pe 
curier, tipul ăla rupt în două în curtea agenţiei pe care îl 
văzuse crăpând, şi el cu ochii plini de întrebări. Bowman se 
gândi din nou la asaltul asupra palatului Amritsar, când 
atacaseră la baionetă şi la sabie, la capetele pe care le 
scurtase, burţile pe care le deschisese, ochii sikhilor care-i 
cădeau în braţe, sângele lor cald care-i curgea pe mâini, 
privirile lor mirate şi triste care căutau, înainte să-şi dea 
duhul, un pic de încurajare în ochii sergentului Bowman. 
Vedea munţii de cadavre ridicaţi după bătălii. Erau 
incendiaţi şi ardeau zile întregi, ridicând coloane de fum în 
tot Panjabul, şi puţeau mult mai rău ca satul de pescari. 
Vedea negrii africani cărora le tăiase mâinile, braţele sau 
limbile, cipaii pe care-i biciuise, oamenii pe care-i ucisese 
cu o lovitură de pumn. Bowman vedea Compania care 
avansa mereu tot mai mult spre est şi el în faţa ei, cu o 
puşcă în mâini, trăgând în femei, copii, bătrâni, 
supraveghind depozitele de piper sau ţesături, punând 
mâna pe corăbii de pe care în dimineaţa următoare se 
aruncau cadavre fără a se rosti vreo rugăciune. Vedea 
războiul şi luptele, gloanţele care-l străpunseseră, lamele 
care-l tăiaseră. Se vedea pe sine avansând mereu, „vârful 
de lance” al Companiei în Indiile de Est, tăind urechi, 
marcând copii cu fierul roşu, ucigând bărbaţi pentru a le 
lua femeile, supraveghind transporturile de ceai. Ajunse cu 
gândul până la primul om pe care-l ucisese, la paisprezece 


e 39 œ 


ani, pe când era încă mus pe primul vas la bordul căruia se 
angajase. Nu fusese vreo luptă, doar un tip care-i căuta 
pricină şi râvnea la fundul lui. Li înfipsese un cuţit în gât 
când dormea. 

Cei douăzeci şi şapte de oameni din jurul lui Bowman şi 
Colins înţepeniseră. Cu toţii văzuseră moartea trecând prin 
ochii sergentului. Ştiau s-o recunoască, plutea deasupra 
capetelor lor şi se învârtea în cercuri din ce în ce mai 
strânse în jurul lui Colins. 

Cu toţii întâlniseră oameni ca el. i 

Pe obrajii lui Colins curgeau picături de sudoare. În ochii 
sergentului Bowman nu mai era decât un mare vid, iar pe 
figură Îi apăruse un surâs oarecum visător, precum cele 
aranjate pentru cadavre înainte de înmormântare. 

Colins îşi strecură mâna în cămaşă, dar îşi opri gestul de 
teamă că îl face prea repede. li trebui o veşnicie să 
găsească mânerul cuţitului şi să-i dea drumul pe punte. 
Zgomotul metalului pe lemn îl făcu să tresară. Zâmbetul 
lui Bowman dispăru încet, îşi luă aerul de brută solidă, de 
sergent cu gura mare, păru să se adune în el însuşi şi se 
dădu înapoi cu un pas. 

— Ia cuțitul şi aruncă-l peste bord. 

Colins se aplecă, luă arma şi o azvârli în apă. 

— Nu mănânci până când nu ucizi un duşman al 
Companiei. Stai jos. 

Căpitanul Feng era tot acolo, în spate, privindu-l. 
Sergentul merse până la un marinar birmanez şi rosti rar: 

— Dă-mi pistolul tău. 

Birmanezul clipi şi se întoarse spre Feng. Bowman îi luă 
bărbia în mână şi îi întoarse faţa spre el: 

— Dă-mi pistolul tău! 

Marinarul îşi scoase încet arma de la centură, o apucă 
de ţeavă şi o puse în mâna militarului englez. 

— Cartuşe! 

Birmanezul scoase din poalele cămăşii o cutie conţinând 
gloanţe şi amorse, pe urmă un săculeţ de piele în formă de 
pară umplut cu praf de puşcă. Bowman îşi înfipse arma în 
centură, muniţiile le vâri în cămaşă şi se întoarse spre 


e 40 - 


oamenii lui. 

— La tambuchi. Toată lumea în cală. 

Feng dispăruse, marinarii o şterseră, iar soldaţii 
coborâră sub punte unul după altul. Peevish, printre 
ultimii, se apropie de sergent: 

— Sunteţi mulţumit de oamenii pe care i-am ales pentru 
dumneavoastră? 

— Nu l-ai ales decât pe „Buffalo” Bufford. 

— Şi dumneavoastră m-aţi ales pe mine. 

— Coboară în cală. 

Peevish zâmbi şi-l privi în ochi pe sergentul Bowman: 

— Înţeleg de ce le e aşa frică de dumneavoastră, 
domnule sergent. Şi mie mi-a fost frică prima dată, când 
m-aţi salvat de Bufford şi când l-aţi ridicat de jos. 

— Eşti pe acelaşi picior cu ceilalţi, Predicatorule. 
Coboară! 

— O să fiţi mulţumit de ei, domnule sergent. 

— Coboară! 

Din cală urcau miasme de peşte, legume putrezite şi 
condimente. Bowman se aplecă spre trapă: 

— Cel care avea un cuţit şi care s-a ridicat la timp, 
numele! 

Din penumbră se auzi o voce: 

— Soldat Harris, domnule sergent! 

— Harris, tu îl supraveghezi pe Colins. Dacă ia fie şi o 
singură înghiţitură, nu-ţi las decât un cuţit când o să dăm 
peste maimuţele lui Min. 


Bowman închise la loc tambuchiul şi inspectă arma luată 
de la marinar. Era un pistolet francez de marină, model 49. 
Armele franceze erau rare în teritoriile în care Compania 
engleză negociase acorduri comerciale. Ori Feng făcea 
trafic cu francezii, ori Wright îşi acoperise şi el urmele, 
echipând cu arme străine jonca. 

Pânzele moleşite ale ambarcaţiunii plesniră pe catarge. 
Bowman simţi un aer proaspăt traversându-i veşmintele. 
Urmări privirea birmanezilor către sud şi se uită la norii de 
deasupra fluviului Irrawaddy, care se întreceau cu jonca. 


e 41 >» 


Vântul se înteţea, iar pilotul lui Feng, agăţat de cârmă, se 
uita neliniştit la cerul din spatele lui. 

Dacă ploaia îi ajungea din urmă, putea să dea oricine 
peste ei şi tot n-ar fi văzut pe nimeni venind. Să navighezi 
prin mijlocul musonului era una, să te aperi - cu totul 
altceva. Văzând capetele oamenilor lui Feng, Bowman 
înţelese că-şi făceau aceleaşi calcule. 

Scuipă în apă. 

Oamenii se întoarseră când îl auziră spunând cu voce 
tare: 

— Să se ducă dracului! 

Verifică apoi dacă pulberea era uscată, vărsă zece 
grame în ţeava pistolului, împinse glontele până la capăt, 
aşeză amorsa pe platină şi aşeză arma la loc în centură. 

La masa din popotă, doisprezece marinari fumau ţigări 
de foi lungi, cu tutun verde, şi savurau o băutură tare din 
frunze de palmier, încremeniră când sergentul englez se 
înfipse în faţa lor. 

— Feng! 

Marinarii ezitară, apoi unul dintre ei făcu un semn spre 
uşa de lângă cea a lui Wright. Arthur Bowman străbătu un 
culoar scurt, găsi altă uşă şi intră fără să bată. 

O cuşetă cu perne, o farfurie de mâncare începută, o 
fereastră deschisă prin care zări imaginea fluviului care 
dispărea în spatele bărcii, coamele valurilor făcute de 
joncă şi norii negri care se apropiau. Feng stătea lungit pe 
pat, cu un evantai în mână. Bowman se întoarse, simțind o 
prezenţă în spatele său. 

Un puşti birmanez de şapte sau opt ani, cu pieptul gol, 
era aşezat pe jos, sprijinit de peretele din bambus. 

Feng reîncepu să-şi facă vânt, agitat. 

— Nu venit aici! Cabină căpitan! 

— Unde sunt armele? 

Chinezul se îndreptă, fără să înceteze să dea din evantai: 

— Nu spus. Tu vezi căpitan Wright! 

Sergentul înaintă până la masă şi săpă cu degetele prin 
orez: 

— Armele. 


e 42 » 


— Ordine căpitan Wright! Nu văzut arme! 

Bowman îşi scoase pistolul de la centură şi-şi puse un 
deget pe buze: 

— Şşşşt! Fără zgomot! 

Se întoarse spre băiat şi îi făcu semn cu mâna să se 
apropie. 

Copilul se ridică fixând arma cu privirea. Bowman o ţinu 
în faţa lui, îndreptată spre stomacul căpitanului Feng. Cum 
micul sclav nu înţelegea, sergentul îl încurajă cu un 
zâmbet. Copilaşul, tremurând din cap până-n picioare, îşi 
strânse degetele pe patul armei. Bowman dădu drumul 
pistolului, care cobori puţin spre podea: era prea greu 
pentru micul sclav, care îl apucă atunci cu amândouă 
mâinile, clipi şi ţinti spre burta chinezului. Muşchii 
copilului, încordaţi de efort, jucau sub rănile de pe spate: 
mai multe lovituri de băț îi sfâşiaseră pielea omoplaţilor. 
Sergentul îşi deschise mâna deasupra  pistoletului, 
făcându-i semn să aştepte şi având grijă ca puştiul să nu se 
prăbuşească. Feng îşi pusese evantaiul pe burtă ca să se 
protejeze. Sergentul vorbi încetişor: 

— Armele, nu în mâinile oricui. Unde sunt? 

Ochii chinezului treceau de la ţeava armei la englez. 

— Sub masă. Sub masă mare marinari. 

— Adu-le oamenilor mei mâncare. Şi apă. 

Feng aprobă din cap. Bowman luă înapoi arma din 
mâinile copilului şi, când se retrase spre uşă, micul sclav 
se repezi să-l urmeze. Sergentul închise uşa după el, 
traversă culoarul şi se opri în faţa marinarilor, cu micuțul 
lipit de piciorul lui. 

— Masa! 

Urmă un moment de ezitare. Bowman aşteptă, lăsându- 
le timp să ajungă la singura concluzie care se impunea: 
Feng nu putea face nimic pentru ei, militarul englez 
încălca ordinele căpitanului său şi singura lor şansă era să 
facă la fel. Să facă un pact cu el. Văzuseră şi ei satul în 
flăcări şi nu-şi făceau iluzii în legătură cu soarta lor. 

Unul dintre ei îl privi pe băiat, cobori capul şi murmură 
câteva cuvinte pe un ton grav. Sergentul îşi îndreptă 


e 43» 


uşurel mâna spre pistol. 

Marinarii se ridicară, împinseră masa şi deschiseră o 
trapă ascunsă sub o rogojină. Doi birmanezi coborâră sub 
planşeu şi primele puşti le apărură în mâini: marca Minie, 
cu însemnele VOC; tot arme franceze, dar furnizate sau 
luate de la Compania Olandeză. Din ascunzătoare se iviră 
apoi două butoaie de treizeci de livre!" de praf de puşcă, 
douăzeci de cutii a câte patruzeci de gloanţe Minie unse 
bine, în total patruzeci de puşti plus o duzină de pistoale 
marinăreşti, săculeţi de pulbere olandezi, din piele, amorse 
la discreţie şi o casetă etanşă în care Bowman descoperi 
şase mici bombe cu fitil, de câte două livre!! fiecare. 

Merse până la tambuchi, privi cerul negru care-i ajungea 
din urmă, îl înşfăcă pe puşti de încheietură şi îl ridică 
deasupra calei. 

— Predicatorule! Ai grijă de el! 

Două braţe îl prinseră pe copil de talie şi acesta dispăru 
sub punte. Sergentul apucă scara şi cobori la rândul lui. Se 
ghemui, îşi scoase pumnalul din cămaşă şi, cu mâna pe 
mâner, cu vârful lamei îndreptat spre planşeu, aşteptă. 
Apa fluviului foşnea pe coca navei. Bowman ghicea în 
penumbră siluetele oamenilor din jurul lui. Erau răspândiţi 
în fundul calei, în mirosul greu şi în umezeală, obosiţi şi 
înfometați. 

— Vine ploaia. Dacă o să fie rău, vasul n-o să meargă 
mai departe şi o să trebuiască să acostăm. O să vă împart 
arme. 

Oamenii începură să se ridice. 

— Sunt unii pe barca asta care încă n-au înţeles cine 
sunt, dar nu-i nimic. Când o să aibă o puşcă în mână, o să 
poată încerca să mă doboare dacă îi tentează asta. Dar e 
ceva şi mai important pe care încă nu l-aţi acceptat cu 
toţii. 

Bowman cobori capul şi privi lumina palidă care cădea 
la picioarele lui dinspre tambuchi. 

— N-aţi acceptat că o să crăpăm toţi pe coaja asta de 


10 Circa 14 kg. (n.tr.). 
11 Circa 1 kg. (n.tr.). 
e 44» 


nucă. Cei care aveau lanţuri înainte de a ajunge aici, la fel 
ca ăia care n-aveau. N-am decât un singur lucru să vă 
spun: eu nu vreau să crăp aici şi când o să dau ordine o să 
fie ca să scap. Nu trimit niciodată pe cineva să facă o 
treabă pe care pot s-o fac singur. Dacă nu ne împuşcăm 
unii pe alţii în spate, câţiva s-ar putea să scape. Dacă nu 
mă ascultați, o mierlim cu toţii. 

Vedea capete care se aplecau, altele care îl priveau încă 
neîncrezătoare. 

— O mierlim cu toţii, inclusiv puştiul ăsta. 

Se ridică, îl apucă pe micul sclav al lui Feng de păr şi îl 
smulse din braţele lui Peevish. Îl târî în pătratul de lumină 
şi îi lipi lama pumnalului de gât. 

— Asta înseamnă că pot să-i tai capul imediat. Întrebaţi-l 
pe Peevish, o să vă spună, i-aş face un bine. 

Unele chipuri tresăriră, câteva siluete se desprinseră de 
jos, tipi duri care-şi întorceau deja privirile. 

— Deci? 

Peevish îngenunchease. 

Trăgând de părul copilului, Bowman îl ridică de la sol. 
Puştiul începu să plângă şi să dea din picioare, ţipând în 
birmaneză lucruri pe care nu le înţelegea nimeni. Lama îi 
zgâria pielea când se mişca, iar sângele începu să-i curgă 
pe piept. 

— DECI? 

Un om se ridică. Era cel care nu avusese cizme pe 
Runner şi care, de când erau pe fluviu, privise în tăcere 
coasta, pirogile de pe plaja pescarilor, malurile. Cel căruia 
i se smulseseră epoleţii şi care visa să evadeze, pentru că 
avea perfectă dreptate să nu creadă în promisiunile de 
grațiere ale lui Wright. 

Se opri în faţa lui Bowman, era de aceeaşi înălţime cu el 
şi, la fel ca jumătate dintre oamenii de la bord, cu părul şi 
ochii deschişi la culoare, ca de viking. 

— Lăsaţi copilul în pace, domnule sergent. O să 
ascultăm ordinele. 

— Numele tău şi gradul care-i corespundea înainte să-ţi 
fie rupte galoanele. 


e 45» 


— Sergent Penders. 

Puştiul încetase să se mai zbată, picioarele îi atârnau în 
aer, iar un firicel de sânge îi curgea de pe gât pe pantaloni. 

— Sergent Penders, eşti un bun creştin. Dar oare 
vorbeşti pentru toată lumea? 

Bowman scrută feţele celorlalţi şi reveni la el: 

— Îţi primeşti înapoi gradul. Când eu nu sunt aici, tu le 
tragi şuturi în fund. 

Îl aşeză jos pe băiat, care fugi să se adăpostească la 
Predicator, apoi ridică privirea spre tambuchi şi fluieră. 
Doi birmanezi se năpustiră pe scară cu un butoi de apă, 
apoi cu două boluri mari de orez aşezate pe suporturi 
împletite din frunze de palmier, două găleți de supă şi 
gamele. 

— Aveţi zece minute să băgaţi la ghiozdan. Harris, îl 
supraveghezi mai departe pe Colins, iar tu ai o jumătate de 
raţie. 

Oamenii se năpustiră asupra mâncării, în timp ce 
Bowman urcă pe punte. 


Vântul bătea din ce în ce mai tare, mânat de ploaia care 
îl urma. La o jumătate de milă în aval, peisajul dispărea în 
spatele unui zid alb. Un enorm piston de nori urca fluviul şi 
se apropia de ei, împingându-i spre o clisură: distanţa 
dintre malurile fluviului nu era mai mare de cincisprezece 
metri. Rafalele de vânt treceau şuierând peste apă, 
frunzişul tremura, copacii se legănau, broaştele începuseră 
să orăcăie în toată pădurea, la fel de zgomotoase ca 
furtuna. 

Bowman se aplecă spre tambuchi şi urlă: 

— Vine ploaia! Gata cu haleala! Coborâm armele şi 
pulberea, să fie uscate! 

Lăzile şi puştile trecură din mână în mână, din sala de 
mese până în cală. Bowman supraveghea operaţiunea, 
aruncând câte un ochi şi la cer. Malurile dispărură, 
înghiţite de o brumă albă. Aproape terminaseră să mute 
armele când ploaia căzu peste ei de parcă deasupra 
capetelor lor s-ar fi năruit un zăgaz. Birmanezii isterizaţi, 


e 46 - 


arătau spre cer, spre ploaie şi spre tachelaj. Se apucară să 
bâiguiască pe limba lor în acelaşi timp, iar câţiva 
renunţară la puştile pe care le cărau ca să slăbească 
frânghiile şi să coboare velele. 

Bowman urlă din nou: 

— Armele la adăpost! Mişcaţi-vă! 

Un birmanez care stătea lângă tambuchi cu câte o puşcă 
în fiecare mână căzu în faţă. Zgomotul împuşcăturii fusese 
acoperit de cel al ploii. Omul zăcea pe punte cu faţa în jos, 
cu braţele întinse, ţinând încă puştile Mini€. Proiectilul îi 
sfărâmase ţeasta. 

Din uşa teugii, căpitanul Wright, cu pistolul fumegânăd în 
mână, îl ţintea acum pe Bowman. 

— Sergent! Ce faci!? 

Bowman, la capătul celălalt al punţii, începu să se 
îndrepte spre el. O rafală violentă de vânt trecu peste 
fluviu, jonca se înclină spre babord, pânzele se umflară şi, 
sub picioarele lor, ambarcaţiunea păru să se-ntoarcă din 
drum, începând să se-nvârtească de parcă ar fi fost prinsă 
într-un vârtej. 

— Îi înarmez pe oameni, domnule! 

— Mi-ai încălcat ordinele! 

Bowman se încordă, gata să se ferească de vreun glonte. 
Din postul de pilotaj se auzi un strigăt. Ridicară ochii în 
acelaşi timp. Crengi pline de frunze trecură pe deasupra 
capetelor lor. Jonca lovi ceva care îi opri brusc înaintarea. 
Wright se prinse de tocul uşii, Bowman zbură într-un 
parapet. f, 

Jonca lovise malul cu spatele. Incepu să pivoteze în jurul 
pupei, prinzând din nou viteză. Crengile măturară puntea, 
biciuiră teuga, se agățară de catarge. Lemnăria scârțâia şi 
trosnea, apoi plesni cu un zgomot de obuze şi o ploaie de 
aşchii se abătu asupra echipajului. După o întoarcere 
completă, botul joncii se înfipse în pădure şi ciclul se reluă. 
Ambarcaţiunea se roti de data asta în jurul provei, luând 
curentul din travers. Arborii sfâşiară pânzele, nava luă şi 
mai multă viteză şi lovi a doua oară malul. Întregul ei 
schelet fu zguduit, iar catargul central, slăbit de vela mare 


e 47» 


pe care nu apucaseră s-o strângă, se rupse şi căzu în 
vegetaţie. După o altă răsucire, vasul eşuă pe o parte şi nu 
se mai mişcă. 

Liniştea păru să urmeze şocului. Se ridicară încet, prin 
tambuchi se iţiră pe rând câteva capete, şi descoperiră că 
puntea şi greementul fuseseră răvăşite. Bowman se ridică 
în coate, cu dureri de cap şi de spate. Bufford apăru din 
cală cu o tăietură serioasă pe obraz. Birmanezii treceau de 
la un marinar la altul ca să-i ajute. După senzaţia de 
linişte, zgomotul ploii reîncepuse. Pe cei câţiva metri ai 
fluviului pe care puteau să-i vadă, picăturile răpăiau pe 
suprafaţa apei. 

Bowman  înaintă până la teugă, trecând peste 
sfărâmături. Un copac străpunsese peretele despărțitor şi 
o parte a culoarului care ducea la popotă. Îndepărtă câteva 
crengi şi scânduri, îl găsi pe Wright lungit cu faţa în jos şi-l 
întoarse. Căpitanul avea o gaură neagră în tâmplă. Gemu. 

— E mort? 

Bowman se întoarse. Pe culoarul străpuns, sergentul 
Penders stătea în picioare cu o Minie în mână şi o pălărie 
birmaneză pe cap şi îl privea. Bowman lăsă jos capul lui 
Wright şi se ridică. Sub borurile pălăriei, la adăpost de 
apă, chipul lui Penders era singura imagine clară din 
potopul care înceţoşa toate contururile din jur. 

— N-o să te las să pleci aşa. 

Penders zâmbi. 

— Am salvat pulberea. Sunt trei răniţi grav, ceilalţi se 
descurcă. Lipsesc doi birmanezi, unul fiind pilotul. În 
carenă e o gaură şi cala se umple cu apă. Vreau să ştiu 
dacă abandonăm sau nu nava şi care sunt ordinele tale, 
sergent. 

Lui Bowman îi trebui o secundă până să reacționeze, 
poate din cauza tutuielii, a alurii puţin cavalereşti a lui 
Penders sau a glasului său domol. Îl privi pe Wright, care 
zăcea în continuare fără simţiri. 

— Trebuie întâi să ştim ce naiba facem aici. Tot ce 
contează deocamdată sunt armele şi mâncarea. 

Bowman se şterse pe faţă ca să-şi limpezească privirea, 


e 48 œ 


în vreme ce sprâncenele îi adăposteau ochii de picăturile 
care îi curgeau pe frunte. 

— Trimite aici trei maimute ca să-l ducă pe Wright la 
adăpost. 

Sergentul păşi peste trupul căpitanului, traversă popota 
în sens invers, apoi străbătu culoarul care ducea la cabina 
lui Feng. Uşa era deschisă. Un trunchi de copac 
străpungea camera dintr-o parte în alta după ce zdrobise 
bordajele cu doi stâlpi ale şarpantei şi smulsese o parte din 
acoperiş. În pat, zdrobit de trunchiul masiv, cu pieptul plin 
de sânge, zăcea Feng cu gura larg deschisă şi ochii 
aproape ieşiţi din orbite. Bowman deschise sertarul mesei, 
dar nu găsi nimic. Până la urmă, smulse o uşă de placaj 
ieşită din balamale, aruncă pe jos haine, o pipă cu opiu, 
evantaie, o călimară şi pene de scris. Descoperi o carte 
legată în piele, cu pagini acoperite de caractere chinezeşti, 
pe care o aruncă pe masă înainte de a merge să 
percheziţioneze şi cabina lui Wright. Însă nici aici nu găsi 
vreun document. 

Pe punte, birmanezii începuseră să degajeze greementul 
de vegetaţie, tăind cu lovituri de macetă crengile de pe 
vas. Peevish, cu bustul gol şi mâinile împreunate, 
îngenunchease în faţa a patru trupuri întinse sub ploaie. 
Doi marinari de pe joncă, un soldat englez pe care 
Bowman îl recunoscu a fi unul dintre cei zece de pe Joy şi 
un cadavru peste care Predicatorul îşi aruncase cămaşa: 
picioarele micului sclav al lui Feng ieşeau din pantaloni, 
chipul şi torsul fiindu-i acoperite de  veşmântul 
Predicatorului. Peevish se ruga fără ca vreun sunet să-i 
iasă pe gură. 

— Nu sta acolo, o să faci febră. Trebuie aruncaţi în apă. 

— Trebuie să-i îngropăm, sergent. 

Bowman privi cadavrele: 

— În fluviu. Imediat. 

Cobori în cală şi îl găsi pe Penders ţinând o lampă cu 
ulei în mână. Un birmanez ţipa şi gesticula lângă el. 

— Nu ştiu ce zice, sergent, dar nu pare de bine. 

Apa picura între mai multe bordaje pe o lungime de doi 


e 49 œ 


metri şi mai multe grinzi erau rupte. Ploaia trecea printre 
stinghiile deformate şi ridicate ale punţii. Apa le ajungea 
deja până la glezne. Jonca se apleca spre mal, eşuată pe 
stânci şi împinsă de curentul care-i făcea coca să 
trosnească. 

— Corabia are compartimente etanşe, dar cala se va 
umple până la urmă şi, chiar dacă nu ne scufundăm, n-o să 
putem naviga din nou. 

Bowman gândi rapid. 

— Rămânem la bord cât timp pluteşte. Ducem mâncarea 
şi armele pe teugă, acolo unde nu ajunge apa. 

Urcă din nou pe punte. Birmanezii lucrau la greement. 
Bufford şi Peevish, care în urmă cu două zile încercaseră 
să-şi ia gâtul pe Joy, cărau împreună cadavrul soldatului 
englez, pe care-l aruncară apoi peste bord. Nu mai 
rămăsese decât trupul copilului. Predicatorul trimisese 
până la urmă mioarele lui Buddha la rechini, dar ezita încă 
în faţa puştiului. Vântul îi îndepărtase cămaşa de pe faţă. 
Avea capul despicat, iar ploaia cădea pe ochii lui morţi şi îi 
umplea gura larg deschisă. 

— Bufford! Peevish are scrupule, aruncă tu copilul în 
apă! Tu, Predicatorule, ia cinci birmanezi cu tine şi 
mergeţi să legaţi jonca de copaci. Dacă ne trage din nou 
curentul, nu mai rămâne nimic pentru viermi, totul va fi 
pentru rechini. 

Bowman plecă înapoi spre puntea superioară şi, înainte 
de a intra, se întoarse. Bufford îl ţinea în braţe pe micul 
sclav deasupra  copastiei. Privi murmurând chipul 
micuţului, apoi se aplecă asupra lui şi, înainte de a-l lăsa să 
cadă în fluviu, îl sărută pe frunte. 

Pe chipul lui Arthur Bowman trecu o jumătate de surâs 
şi aproape se înfioră când îşi aminti cum Peevish i-l arătase 
pe Bufford la bordul lui Healing Joy. 

Trebuie că Predicatorul vedea lucruri pe care el nu le 
vedea. 


Căpitanul Wright era lungit în cuşeta lui. În jurul capului 
îi fusese legată o cârpă. Bowman închise uşa cabinei şi 


e 50 - 


zgomotul ploii se stinse. Se aplecă să ridice sticla de 
Gordon's Gin care se rostogolise pe jos, îi scoase dopul, 
trase o duşcă sub ochii lui Wright, apoi îi duse sticla la 
gură. Căpitanul luă o înghiţitură şi se strâmbă: 

— Apă... 

Bowman privi în jur, găsi o ploscă şi îi dădu să bea. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Musonul. Ne-am lovit de mal. 

— Pagube? 

— Ceva stricăciuni în greement, dar se ocupă birmanezii 
de ele, domnule. 

Wright încercă să se ridice, dar durerea îl făcu să cadă 
la loc, se făcu verde şi vomită fiere pe piept. Bowman 
rupse o bucată din cearşaful cuşetei şi îl şterse. 

— Mi-ai nesocotit ordinele, sergent. 

— Pentru siguranţa navei, domnule. 

— Jonca poate să-şi reia cursa? 

— Afirmativ, domnule. 

— Dar eu? 

Bowman îl privi în ochi atât cât trebuia. Ofiţerul îşi 
întoarse capul spre perete, rămase tăcut o clipă, apoi 
reveni la sergent. 

— Trebuie să termini misiunea, Bowman. Ploaia e aici... 

— Ce misiune, domnule? 

— Ambasadorul lui Min... Spaniolii... Cumpără arme... 

— Nu vă aud, domnule. Ce misiune? 

Vocea lui îl îmboldi puţin pe Wright. 

— Un ambasador al lui Min, pe fluviu... O corabie, peste 
două zile... Sau o zi... Negociere arme... cu spaniolii, 
pentru război... Musonul... Războiul... Următorul anotimp 
uscat... arme spaniole pentru Min... Bowman... mor... 

Wright se agăţă de cămaşa lui Bowman şi îl privi cu acea 
expresie pe care el o cunoştea foarte bine. Sergentul luă 
mâna căpitanului într-a sa, îi desfăcu degetele crispate de 
pe țesătură şi se ridică, luând cu el sticla de gin. 

— Bowman... 

Sergentul închise uşa, traversă sala de mese şi ieşi din 
nou pe punte. 


e 51 œ» 


Peevish  debarcase cu o duzină de  birmanezi. 
Predicatorul părea să se facă înţeles, rupea câteva cuvinte 
din limba lor sau din alta, pe care indienii o înțelegeau. 
Când jonca fu legată zdravăn de trunchiuri, Peevish se 
întoarse la bord, urmat de marinarii lui Feng, care aruncau 
priviri îngrijorate spre pădure. 

Bowman ordonă adunarea. Englezi şi  birmanezi 
deopotrivă se regrupară în ultimul spaţiu rămas liber pe 
punte, între teugă şi tambuchiul dinspre cală. 

— Vom construi un adăpost! Doborâţi catargul mare 
peste teugă şi întindeţi peste el pânzele ca să facem un 
acoperiş. Armele şi proviziile se întorc în cabina lui 
Wright! Peevish, pentru că maimuţele par să te înţeleagă, 
eşti şef de şantier. Executarea! 

Oamenii începuseră să tremure de frig în ploaie şi se 
agitară ca să se încălzească. Bowman îl luă de-o parte pe 
Penders. 

— Până mâine dimineaţă trebuie să fim gata. O să treacă 
un vas. Sau poate în două zile. Va trebui să punem mâna 
pe el. 

— De unde ştii asta? 

— De la Wright, înainte s-o mierlească. Dar e un vas al 
lui Min, cu un emisar sau aşa ceva la bord. Wright voia să-l 
aresteze. Ne trebuie nava lor sau ne lăsăm ciolanele pe- 
aici. Ai vreo problemă să arunci un căpitan în apă? 

Penders zâmbi. 


e 52 œ» 


5 


Noaptea căzuse înainte ca oamenii să-i înţeleagă 
prezenţa, într-atât de mult mascase ploaia cerul şi înecase 
orele pe care le petrecuseră desţelenind jonca, demontând 
pânzele, tăind catargul şi aşezându-l deasupra punţii 
superioare. Velele ajungeau acum până la parapeţi, 
îmbrăcând toată suprafaţa punţii ca un acoperiş mansardat 
la marginea căruia trebuie să te apleci. Crengile fuseseră 
evacuate şi trunchiurile culcate peste ambarcaţiune 
împinse la o parte, lăsându-l doar pe cel mai gros, care 
servea drept pasarelă către țărm. 

Bowman autorizase aprinderea focurilor. Pietrele găsite 
pe mal alcătuiau vetre în care ardeau lemne din şarpantă, 
apoi crengi de lemn roşu şi parfumat. Puseră apă la 
încălzit ca să fiarbă orez şi legume. Când trebuiau să 
coboare pe mal, mergeau întotdeauna în grupuri de zece 
oameni înarmaţi. Reveneau să se ghemuiască sub marele 
cort de parcă acesta ar fi fost o fortăreață inexpugnabilă 
când, de fapt, o săgeată, darămite un glonţ, putea s-o 
traverseze dintr-o parte în alta. 

În ciuda fumului de la focuri, insectele se învârteau cu 
sutele în jurul oamenilor, care-şi plesneau feţele şi se 
scărpinau nervoşi, ştiind că unele dintre aceste blestemăţii 
aduceau febra aerului stricat, malaria, un duşman mai 
periculos decât soldaţii lui Min. 

În cală, nivelul apei creştea cu aceeaşi viteză ca fluviul. 
Un metru şi jumătate de când începuse ploaia. 

Birmanezii se strângeau de-a lungul parapeţilor, acolo 
unde pânzele ajungeau cel mai jos şi curenţii de aer erau 
cei mai dezagreabili. Puştile erau aşezate în piramide 
rezemate de ciotul catargului tăiat, de pereţii punţii 
superioare şi în culoarul acoperit cu pânze. Armele 
suplimentare, muniţiile şi proviziile fuseseră depozitate în 
popotă, a cărei masă mare, ciopârţită, fusese folosită 
pentru a fierbe orezul. Penders şi trei soldaţi păzeau 


e 53» 


această Sainte-Barbe! improvizată. 

Bowman se instalase în cabina lui Wright şi savura 
butelca de Gordon's. Sticla lămpii era spartă, dar el lăsă 
uleiul să ardă în fitil, privind luminiţa. Foamea îi rodea 
stomacul în care turna regulat câte o gură de alcool, 
alungându-şi oboseala care îl prindea din urmă şi fumând o 
ţigară de foi. 

Deschise uşa care dădea în cantină şi, când văzu armele, 
pe cei trei gardieni birmanezi şi pe Penders aşezaţi pe jos, 
cu pălăria chinezească pe cap, avu impresia că e căpitanul 
unui vas de pirați. El, Arthur Bowman, cu o ţigară de fiţe 
între dinţi. 

Îi făcu semn lui Penders să vină în cabină, se aşeză 
înapoi în pat, îi arătă fostului sergent, cu bărbia, cutia de 
ţigări de foi şi-i întinse sticla de gin. 

— Dacă mergem până la capăt cu misiunea asta, ai 
putea să-ţi recapeţi gradul. Poate chiar vei ajunge 
locotenent. 

Penders zâmbi: 

— Şi tu? 

— La fel şi eu. 

— Doar că Wright a vrut să te ucidă. 

Bowman luă sticla înapoi: 

— Dacă terminăm misiunea asta şi ne întoarcem vii, vom 
putea spune povestea cum vrem. 

— Vom? 

— Tu şi eu. N-am scăpat încă de aici, dar dacă reuşim, 
de ce să ne întoarcem la Rangoon spunând că l-am aruncat 
pe Wright în apă? În schimb, am putea fi eroi, mai ales că 
tipii ca noi nu reuşesc niciodată să fie altceva decât 
sergenţi. Doar dacă reuşesc să îndeplinească o misiune 
importantă. 

Penders îşi luă acel aer care-l irita pe Bowman, ca şi 
când ar fi ştiut totul un pic mai bine ca el şi considera asta 
amuzant. Avea tonul acela al puştilor care au mers 
împreună la şcoală şi între care există o rivalitate de 


12 Locul unde erau păstrate piesele de artilerie şi pulberea pe vechile 
nave de război (n.tr.). 


e 54» 


cartier, ca între un muncitor dintr-o uzină şi unul din 
canalizare. 

— Şi în ce constă misiunea asta? 

Bowman îi povesti tot ceea ce îi spusese Wright înainte 
de a muri. Fostul sergent suflă scrumul ţigării sale: 

— Să arestăm un ambasador al lui Min? 

— Oricum ne trebuie o navă. Şi, dacă ne întoarcem fără 
să fi reuşit, suntem buni de ştreang. Ai văzut şi tu ce li s-a 
întâmplat pescarilor. 

Penders se ridică, merse până la fereastra cabinei şi 
aruncă ţigara. 

— În ceea ce priveşte nava, e clar. Dar despre misiunea 
lui Wright, pe ploaia asta, nu cred. 

— Nu-i nevoie să crezi. Asta este ceea ce vom face. 

Penders privea afară, la cei câţiva metri de pădure pe 
care focurile de la bord îi luminau prin pânzele înroşite: 

— Tu şi cu mine, sergent, suntem la fel. Puțin îmi pasă 
să devin locotenent sau să fiu un erou al Companiei. Ce ai 
spus în cală, cu cuțitul la gâtul puştiului, e tot ceea ce mă 
interesează: să scap. Şi, dacă găsim o barcă, poţi să te duci 
să povesteşti ce vrei tu la Rangoon, eu o să merg în altă 
parte, unde n-a auzit încă nimeni de Londra. 

Bowman rânji, cu mâna pe pumnal, gata să sară în 
spatele lui Penders: 

— Un colţ de lume unde să nu existe Compania? Mai 
vorbim noi când ajungem la evadarea ta. Până atunci, te 
întorci pe punte şi organizezi turele de pază. 

Penders se răsuci. Nu mai zâmbea, dar aerul de 
superioritate nu-i dispăruse: 

— La ordinele dumneavoastră, domnule sergent. 

— Şi să mi se aducă mâncarea. 

Dimineaţa, ploaia nu încetase. Oamenii nu dormiseră şi 
rămăseseră  lungiţi pe punte, muiaţi, tremurând de 
oboseală, poate deja şi de febră. Focurile se reaprinseră cu 
greu şi apa fu pusă la încălzit. 

Bowman găsise în cabina lui Feng o pereche de sandale 
cu talpă de rafie şi o vestă de piele pe care o îmbrăcase 
peste cămaşă. Urcă până în cabina timonierului şi se 


e 55» 


aplecă pentru a verifica starea carenei. Vasul rezistase 
destul de bine, deşi cala era plină de apă. Frânghiile care îl 
ţineau legat de arbori erau întinse ca nişte corzi muzicale 
ale unor instrumente. Fluviul urcase cu doi metri şi, de-a 
lungul carenei, treceau alunecând crengi şi smocuri de 
iarbă smulse de pe mal. În orice moment, un trunchi putea 
să perforeze coca şi să-i trimită la fund. 

Sergentul cobori înapoi între oamenii somnoroşi. 
Predicatorul, terminându-şi tura de pază, îi dădu raportul: 

— Au plecat nişte birmanezi. Patru. Probabil au coborât 
pe mal în timpul nopţii. 

Sergentul îi privi pe oamenii năuciţi, trânti o înjurătură 
şi trase un picior într-o oală care se încălzea, împrăştiind 
pe punte apa aburindă şi câteva kilograme de orez. 
Soldaţii desculți săriră înapoi. 

— Adunarea! Atenţiune! 

Englezii se aliniară, imitaţi de birmanezi. 

— Penders! Vreau la babord doisprezece oameni 
înarmaţi care să supravegheze fluviul şi şase la tribord, să 
supravegheze pădurea! Trei santinele la prova şi alte trei 
la pupa! Carturi de o oră! Nu vreau să văd niciun ochi care 
priveşte în altă parte decât în faţa lui! 

Luă o macetă din mâinile unui marinar şi plecă de-a 
lungul parapetului de la tribord. Pe măsură ce avansa, tăia 
frânghiile care ţineau pânzele, iar acestea se prăbuşiră pe 
punte. Oprindu-se la o frânghie rulată pe un ţăruş, înfipse 
maceta chiar alături, în copastie. 

— O macetă pentru fiecare parâmă! Când o să dau 
ordinul, vreau ca toate parâmele de ancorare să fie tăiate 
în acelaşi timp! Peevish, faci inventarul prăjinilor de 
bambus. Îmi trebuie pentru jumătate din echipaj. Dacă nu- 
s destule, mergi să le cauţi pe țărm cu maimuţele tale şi 
cinci oameni. Dacă birmanezii încearcă să fugă, îi ucideţi! 
Şi zece oameni la mine! Executarea! 

Cu ajutorul scripeţilor, Bowman şi echipa lui ridicară 
catargul cel mare, îl rostogoliră în fluviu, pe urmă 
doborâră cu toporul celelalte două catarge şi aruncară tot 
greementul peste bord, pentru a uşura jonca. Goliră 


e 56 - 


puntea, calele şi puntea superioară, ridicară baricade de-a 
lungul parapeţilor cu tot ce găsiseră, amenajând ambrazuri 
şi locuri în care să se instaleze cu prăjinile. 

Porunci să se decupeze din vele pătrate de pânză cu 
latura de un metru, care fură distribuite oamenilor ca să-şi 
protejeze de ploaie muschetele şi praful de puşcă. 

Reuşiră să degajeze trunchiul care străpunsese cabina 
lui Feng, o echipă de pe țărm trăgându-l cu frânghiile şi 
alta împingându-l din interior. În alunecare, trunchiul luă 
cu el şi cadavrul chinezului. 

Când jonca fu gata, trecuse de prânz. Popota fu repusă 
în funcţiune în vechea sală de mese, iar stocul de arme şi 
muniţie transferat în cabina lui Wright. Toată ziua, 
santinelele supravegheaseră fluviul şi pădurea, forţându-şi 
ochii în încercarea de a ghici cea mai mică mişcare în 
cenuşiul acela alunecos care-i făcea să se uite cruciş. 

Fu servit orezul, oamenii veniră pe rând să-şi înghită 
raţia la loc uscat înainte de a se întoarce la posturi. Când 
nu erau de pază, se adunau în mijlocul punţii, spate-n 
spate, punându-şi pe capete pătratele de pânză. Cei care 
erau atât de bolnavi încât nu-şi puteau face cartul primiră 
dreptul să doarmă la loc uscat, în cabina lui Feng. 


Penders rămase toată noaptea afară cu oamenii, ţânţarii 
şi zgomotele pădurii. Maimute urlătoare răcneau ca leii, 
mii de broaşte ţinându-le un ison strident. Bowman dormi 
prost în cuşeta lui Wright, în mijlocul armelor şi gloanţelor. 

În zori, doar vântul se potolise, iar ploaia cădea acum 
vertical într-un sunet mai dulce, de cascadă. 

Bowman bău o gură de apă dintr-un butoi aşezat sub o 
pânză impermeabilă găurită, cu senzaţia că a înghiţit un 
pic de sânge de-al unui duşman. 

Oamenii, lipiţi unii de alţii, dormitau. Cei de pază, cu 
umerii aplecaţi, lăsau picăturile să curgă pe ei fără să se 
mişte. Sergentul numără rapid birmanezii lungiţi grămadă 
lângă parapeţi. Santinelele, inutile pentru a preveni un 
atac de noapte, cel puţin îi descurajaseră pe alţii să fugă. [i 
trase un picior soldatului Buffalo, lungit în faţa lui. 


e 57» 


— Buffalo, mergi după lemne cu cinci oameni şi o să 
încălziţi apă pentru supă. Nu ţi-ai uitat consemnele? 

Bufford îşi deschise ochii umflaţi de  înţepăturile 
insectelor şi-şi scărpină firele de barbă. Incă sănătos, 
primul apostol al lui Peevish se ridică: 

— Să trăiţi! Două focuri pentru o problemă, să trăiţi. 

— Şi fără vânătoare. 

— Să trăiţi! Fără vânătoare. 

Penders era pe dunetă, făcând de gardă cu doi alți 
oameni. 

— Ce facem dacă nu apare nicio navă azi, domnule? 

— Mâine transformăm jonca în plută, lăsăm maimuţele 
în pădure şi ne încercăm şansa spre estuar. Trebuie să 
existe un mijloc de a face chestia asta să plutească în 
curent timp de două zile. 

Penders îşi plecă fruntea, înclinându-şi pălăria împletită, 
care începea să se deformeze. 

— În cazul ăsta, ar trebui să i se spună lui Peevish să 
zică o rugăciune ca ploaia să nu se oprească. Am putea 
ajunge până la mare fără să ne vadă nimeni. 

Arthur Bowman aprobă în tăcere. 

— Dar până atunci ordinele nu se schimbă. 

Penders ridică privirea: 

— Nu-ţi trece dorinţa asta de a fi erou? 

— Cred că e mai bine decât dezertor. 

— Bowman, nu-mi explic cum pot deveni eroi oameni ca 
tine. 

— Pentru că oameni ca tine sau ca Predicatorul fac 
diferenţa? 

Ecoul unui foc de armă ricoşă din copaci. Cei doi se 
întoarseră spre mal, îşi ridicară puştile şi le armară. Pe 
punte, toată lumea se uita spre junglă. Zgomotul ploii 
devenea mai puternic pe măsură ce îşi ciuleau urechile 
pentru a ghici ce se întâmplă. 

Nu mai urmă vreun alt foc de armă. 

Bowman nu-şi coborâse încă puşca. 

— Le-am interzis cretinilor ăstora să vâneze. Ce naiba 
fac? Penders, nu te mişti de-aici cu santinelele! 


e 58 - 


Sări pe punte. 

— La posturi! 

Îşi ridică arma în poziţie de tragere. Oamenii lui îl 
imitară, îndreptând muschetele spre pădure. Aşteptară aşa 
un minut întreg, cu braţele tremurând sub greutatea 
armelor. Cu obrazul lipit de patul puştii, Bowman clipea 
pentru a îndepărta apa care-i tulbura vederea. Se întoarse 
spre cabina timonierului. Penders era cu spatele la el. 
Bowman se pregătea să strige pentru a-l întreba dacă vede 
ceva de acolo de sus când fostul sergent îşi ridică puşca 
spre amontele fluviului, ţintind perdeaua de ploaie, şi trase 
înainte de a urla: 

— Velă! 

O sentinelă întoarsă spre pădure ţipă în acelaşi timp: 

— Domnule sergent! 

Bowman se întoarse. 

Bufford şi cei trei oameni soseau alergând ca nebunii 
aruncându-se disperaţi pe trunchiul care servea drept 
pasarelă. Soldatul Buffalo urla: 

— Vin! 

Pe puntea superioară, Penders îşi reîncărca arma şi cele 
două santinele traseră la rândul lor. Un glonte porni de pe 
ţeavă, în timp ce cealaltă puşcă declanşă un foc lung şi 
pulberea umedă fâsâi fără să explodeze, degajând un nor 
de fum alb. 

Bowman trase un răcnet: 

— La tribord! Foc de voie! 

O salvă mătură pădurea încă nemişcată, spărgându-le 
timpanele. Bowman se repezi în partea dinspre fluviu şi 
privi prin spaţiile libere din mormanul de lăzi şi saci. O 
joncă ieşea din ploaie, cu pânzele jos, la treizeci de metri 
de ei. Siluete de oameni şi muschete umpleau parapeţii. 

Bowman se aruncă pe jos şi prima salvă a soldaţilor lui 
Min atinse puntea. Câteva santinele căzură, mai multe 
gloanţe loviră lemnul şi ricoşară şuierând. A doua salvă 
dobori încă doi oameni. 

Sus, Penders îşi pierduse santinelele. Sări pe punte, 
abandonând duneta prea descoperită. 


e 59 œ 


— Mă ocup eu de pădure, sergent! 

Alunecă până la tribord, unde organiză prima şi a doua 
linie. 

— Foc! 

Zece oameni se ridicară şi traseră la întâmplare în faţa 
lor. Se aruncară apoi pe jos pentru a reîncărca, în timp ce 
a doua linie se ridica. Bowman făcuse acelaşi lucru pe 
partea lui şi primele gloanţe engleze atinseră jonca 
duşmană. Bufford, cu faţa deja neagră de pulbere, căzu în 
genunchi pentru a încărca din nou. Bowman îl prinse de 
gulerul cămăşii: 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Maimuţele, domnule sergent. Maimuţele care au 
şters-o! S-au întors cu soldaţi! Pulberea era udă şi n-am 
putut trage decât un singur foc! Au săgeți şi muschete, 
domnule sergent! Harris e mort! Cred că e mort! 

— Câţi sunt? 

Gloanţele şuierau ca şerpii pe deasupra capetelor lor, 
aşa că se lipiră de lăzi. 

— Habar n-am, domnule sergent! Mulţi! 

Toţi oamenii se adunaseră pe punte, cam cincisprezece 
de fiecare parte. Primele săgeți şi gloanţe trase din pădure 
îi atinseră pe oamenii lui Penders chiar înainte de şoc: 
parâmele se rupseră şi simţiră cum jonca se desprinse 
puţin de la mal şi intră mai adânc în curent. Se redresase. 
Apa din cală se balansă dintr-o parte în alta şi greutatea ei 
antrenă întreaga navă, care începu să se aplece în partea 
dinspre fluviu. Timp de o clipă, mai speriaţi de perspectiva 
de a dispărea în curent decât de atacul luptătorilor Ava, cu 
ochii pe ultimele odgoane care prindeau jonca de mal, 
oamenii rămaseră imobili. 

Bowman văzu deasupra lui silueta unui soldat birmanez 
decupându-se în ploaie. 

— Duneta! 

Jonca îi izbise din spate, iar soldaţii lui Min urcau la 
abordaj. 

Bowman puse un genunchi jos şi îşi ridică puşca. Glonţul 
îi zbură maxilarul primului duşman care pusese piciorul pe 


e 60 - 


barca lui. 

— Babordul cu mine! 

Oamenii dinspre fluviu se întoarseră, ţintind în sus, 
secerându-i pe atacatori. 

— Foc de voie! 

Bowman se aruncă pe puntea superioară, alergă până la 
cabina lui Wright şi luă lădiţa cu bombe. Trecu apoi în 
cabina lui Feng, unde se refugiaseră bolnavii. 

— La armurerie! Vă încărcaţi armele şi le aduceţi pe 
punte! Executarea! 

Deschise lădiţa, luă o bombă de două livre într-o mână şi 
cu cealaltă aprinse un chibrit, dădu foc fitilului şi se aplecă 
în exterior prin gaura din carenă. Văzu ochiul pictat al 
joncii lui Min şi braţe şi muschete deasupra provei. 
Aşteptă ca fitilul să fie consumat pe jumătate şi aruncă 
bomba, apoi se rostogoli într-un colţ al cabinei, protejându- 
şi capul cu braţele. 

Explozia zgudui tot vasul. Urmă o linişte de câteva 
secunde, apoi strigătele şi focurile de armă reîncepură. 
Sergentul aprinse o a doua bombă şi o lansă în acelaşi fel. 
Abia avu timp să-şi retragă capul în cabină pentru a se 
ascunde: trei muschete îndreptate spre el traseră şi un 
glonte traversă bordajul, sfâşiindu-i umărul. Cu lădiţa de 
bombe sub braţ, fugi spre uşă. A doua explozie îl propulsă 
până în popotă. 

Bufford şi Predicatorul îşi reîncărcau armele, tunurile 
încinse fumegau în ploaie. Penders trăgea, Colins ţintea 
urlând spre pădure, birmanezii lui Feng se luptau ca 
turbaţi. Gloanţele Minie ale puştilor franceze făceau 
pagube monstruoase, ridicându-i de la sol pe soldaţii pe 
care îi atingeau cât de puţin, smulgând braţe şi găurind 
burţi, proiectând în ploaia verticală nori de sânge care 
cădeau înapoi pe pământ într-o fracțiune de secundă. 

Lui Bowman nu-i mai rămăseseră decât jumătate din 
oameni. 

— Penders! 

Bowman îi aruncă lădiţa cu bombe. 

— Bufford! Toţi oamenii de la babord, cu mine! 


e 6l œ» 


Se puse în fruntea grupului. 

— Baionetele! Şi toate armele încărcate! 

Oamenii îşi prinseră la centură pistoalele pe care le 
încărcaseră bolnavii, apoi întoarseră baionetele ca să le 
fixeze la ţevile muschetelor. Bowman fluieră şi-i făcu un 
semn lui Penders, care aprinse două bombe şi le lansă 
peste dunetă. 

Cele două explozii o măturară, mai multe cadavre căzură 
peste ei, împreună cu bucăţi de lemn şi de carne. Bowman 
urlă din toţi rărunchii, îngrozindu-şi proprii oameni: 

— La atac! Abordaj! 

Fumul bombelor încă nu se risipise când păşiră peste 
cadavre şi săriră peste prova navei inamice, apărând ca 
nişte diavoli din norul alb. Descoperiră birmanezi aflaţi în 
stare de şoc şi-i executară pe loc. Panica îi lovise pe 
soldaţii lui Min. Bowman îşi înfipse baioneta în primul 
care-şi azvârli armele la picioarele lui, ridicând mâinile 
pentru a se preda. 

Dinspre pădure se auziră alte două explozii şi bucăţi de 
lemn şi pământ îi acoperiră. Oamenii lui Bowman 
continuau să înainteze, aţâţaţi de sergentul furios care-i 
comanda. 

Bowman îl văzu pe pilot sărind în apă de acolo, de sus, 
din cabina inamică. Era haos. Un ofiţer birmanez trase un 
ultim foc de pistol, care-l atinse pe Bufford. Sergentul 
Bowman îşi apucă arma ca pe o lance şi o aruncă din toate 
puterile, pironindu-l pe ofiţer de o uşă. Apoi recuperă o 
puşcă birmaneză şi o armă. Pe punte nu mai erau alţi 
luptători în afară de ei. 

Bufford se ridică, ţinându-se de burtă. Glonţul intrase în 
plin şi el privea zâmbind masacrul. Sergentul se întoarse 
spre râu şi, împreună cu oamenii lui Penders de pe cealaltă 
joncă, deschise focul spre pădure. 

Toţi oamenii încă în picioare stropiră pădurea cu plumb, 
cojind arborii şi rupând frunzele, până ce Bowman îl auzi 
pe Penders strigând: 

— Se retrag! Opriţi focul! Opriţi focul! A 

Urechile continuau să le ţiuie, mâinile le tremurau. Işi 


e 62 œ» 


ştergeau sângele de pe faţă fără să ştie dacă e al lor, al 
unui camarad sau al unui duşman. Nimeni nu voia încă să- 
şi lase arma, adrenalina le curgea prin vene, teama 
redevenea mai puternică decât furia oarbă. Încetul cu 
încetul, zgomotul fluviului şi cel al ploii reveneau, 
amestecate cu ţipete şi gemete. 

Nava lui Min era a lor. 

Bowman îi ordonă lui Bufford să lichideze răniții. 
Împreună cu trei oameni, se grăbi spre cabine, izbind uşile 
una după alta. Percheziţionară toată jonca, dar la bord nu 
mai era niciun om viu şi nici urmă de ambasador al lui 
Min. 

Sergentul se întoarse pe epava lui, cât pe-aci să se 
răstoarne în apă. De la înălţimea dunetei, privi puntea şi 
restul trupei. 

Nesiguri, în picioare, şiroind de sânge, o duzină de 
oameni şi cinci sau şase birmanezi îşi trăgeau sufletul, 
fixând jungla Ava unde se refugiase inamicul. Pe vreo zece 
metri, englezii deschiseseră un mic luminiş în pădure, 
curăţat de gloanţe şi bombe. Oamenii îşi încărcau încă o 
dată armele, căutând prin buzunare ultimele muniții. 
Peevish era încă viu, în chip uimitor, şi ridică ochii spre 
sergent. Bowman, triumfător, invincibil, cu părul udat de 
sânge, zâmbea şi mătura cu o privire satisfăcută acea lume 
de furie biciuită de ploaie. 

Arthur îl văzu pe Predicator la picioarele sale şi surâsul 
monstruos i se lăţi. 

Peevish îşi cobori ochii, se întoarse spre fluviu şi se 
închină. 

Bowman se întoarse. 

Singurele pete de culoare din peisajul înecat, două 
perechi de ochi roşii care se apropiau de ei. 

Peevish avu această viziune terifiantă a unui Cerber 
infernal care ieşea din albia lui Irrawaddy pentru a-şi lua 
luptătorul, sergentul Bowman, şi a-l duce la el. 

Două alte jonci coborau fluviul. 


e 603 - 


6 


Generalul Godwin şi comodorul Lambert debarcară la 
Rangoon în 14 aprilie 1852 şi luară oraşul în stăpânire. 
Douăzeci de mii de oameni ai lui Pagan Min, repliaţi pe 
colina Singuttara, în jurul pagodei aurite Shwedagon, se 
predară fără luptă. 

Urmând acelaşi plan precum Campbell în 1826, flota se 
îndreptă apoi spre Irrawaddy şi deveni stăpână a fluviului, 
ocupând estuarul. Compania domina coastele. 

Prins între regatul Siam la est, care nu accepta să rupă 
acordurile cu Anglia, China la nord-est, şi ea în mâna 
Companiei, provinciile din nord anexate guvernanţei din 
Bombay şi coastele ocupate la sud de Godwin, regele din 
Ava refuză să se recunoască învins. Ajutat de anotimpul 
ploios, se retrase în nord în capitala sa înconjurată de 
junglă şi inaccesibilă grosului trupelor, unde tinu piept 
Companiei până în decembrie. Un război fără luptă, între 
doi adversari separați de cinci sute de kilometri de păduri 
şi munţi. 

În golf umblau zvonuri despre posibilele negocieri între 
Pagan şi regatul Spaniei, susţinut de francezi, pentru 
cumpărarea de arme şi materiale care puteau reechipa 
armata birmaneză. Chiar dacă asemenea negocieri 
avuseseră loc, Compania stăpânea totuşi Irrawaddy şi 
niciun alt ajutor, pe mare sau pe uscat, nu avea vreo şansă 
să ajungă în Ava. 

Dalhousie, la Bombay, aşteptă până în decembrie şi apoi 
declară sudul ţării ca fiind teritoriu al Companiei, 
subordonat guvernatorului britanic. Fără armistițiu, tratat 
sau negociere, armata acţionarilor din Londra, acum 
stăpână a Golfului Bengal până în Malaezia, trasă o nouă 
frontieră la două sute de kilometri de coaste şi luă în 
posesie o treime din sudul ţării, lăsându-l pe Pagan Min în 
nord fără resurse. 

Încăpăţânarea lui Pagan şi poziţia lui imposibilă 
determinară disensiuni politice la curte. Cucerind tronul 


e 64» 


prin asasinarea tuturor fraţilor săi, suveranul se trezi până 
la urmă cu fratele lui vitreg, Mindon, revoltându-se 
împotriva sa, susţinut de nababii din Ava. 

O dată ajuns în fruntea regatului, Mindon Min, diplomat 
mai fin decât predecesorul lui, se lansă într-o politică de 
deschidere faţă de englezi, negociind în acelaşi timp cu 
celelalte puteri europene pentru a contrabalansa dictatele 
comerciale ale Londrei. În ziua încoronării sale, în 
februarie 1853, primind ambasadorii Companiei drept 
dovadă de bunăvoință, anunţă eliberarea tuturor 
britanicilor făcuţi prizonieri în timpul războiului. 


La sfârşitul lui martie, cum musonul începuse mai 
devreme în acel an, trei jonci birmaneze intrară în portul 
din Rangoon sub o ploaie torențială. Cele trei nave 
acostară, neobservate în mijlocul zecilor de corăbii 
comerciale care aglomerau rada. Fură coborâte pasarelele 
şi trei coloane de prizonieri debarcară în indiferența 
generală, muraţi până la os, înotând în haine care li se 
revărsau pe umeri şi pe picioare. 

O duzină de soldaţi şi un tânăr locotenent îi aşteptau pe 
uscat şi îi escortară până la un depozit al Companiei din 
care fuseseră scoase mărfurile pentru a fi întinse 
cuverturi. Aşezat la o măsuţă, un alt ofiţer aştepta având în 
faţă foi de hârtie, o călimară şi o pană metalică. In fundul 
hangarului, stând în picioare în spatele sobelor de pământ 
şi al gamelelor fumegânde, al ulcioarelor de apă şi vin, alţi 
trei soldaţi îi priveau pe prizonierii eliberaţi care intrau. 

Mindon Min pusese să fie tunşi şi raşi, dar asta nu 
schimba mare lucru. Dacă unii încă arătau bine - cei care 
petrecuseră cel mai puţin timp în captivitate -, ceilalţi erau 
într-o stare jalnică, un şir de marionete cocoşate şi 
dezarticulate, care mergeau în linie precum nişte boi orbi. 
Unii şchiopătau, alţii îşi muşcau nervoşi buzele între 
gingiile fără dinţi. Ochii le erau înfundaţi în găuri negre 
deasupra obrajilor scofâlciţi, cu pielea cenuşie şi ridată. 
Păreau să fie toţi de aceeaşi înălţime, într-atât erau de 
îndoiţi de şale. Şiroiau de ploaie în faţa măsuţei şi pe 


e 65» 


măsură ce defilau se forma o baltă de apă prin care îşi 
ţărâiau picioarele goale. Unul câte unul îşi spuseră numele 
ofițerului de la măsuţă, care le consemna fără grabă pe 
hârtie data şi locul capturării, numele, prenumele, gradul, 
divizionul, regimentul şi batalionul. 

Ofiţerul întinsese în faţa lui unsprezece coli, una pentru 
fiecare lună scursă de când Godwin şi Lambert 
debarcaseră la Rangoon. În funcţie de datele anunţate, 
alegea foaia corespunzătoare. 

După ce-şi dădeau numele, prizonierii mergeau printre 
cuverturi până la supă, ezitând să străbată singuri acest 
mare spaţiu gol. Întindeau mâna fără să-i privească pe 
oamenii care-i serveau, îşi contemplau gamela plină ochi, 
strângeau cana de tablă umplută cu vin, se aşezau turceşte 
pe câte o cuvertură şi îşi puneau farfuria pe picioare. Se 
puteau auzi plânsete. Prizonierii se aşezau cât mai departe 
unii de alţii, fără a îndrăzni să atingă mâncarea şi 
aruncând în jurul lor priviri de pisici jigărite, gata să fugă 
la prima mişcare. Când alt prizonier trecea pe lângă ei, se 
aplecau asupra mâncării şi o înfundau în gură cu mâinile 
pline, cât mai repede. Alţii îşi umpleau buzunarele. 

Ofiţerul îşi ridică ochii, cu pana suspendată în aer. Omul 
din faţa lui era un adevărat schelet, două oase ascuţite îi 
țineau loc de umeri şi chiar craniul părea să i se fi 
micşorat. 

— Ce dată ai spus, soldat? 

Omul îşi umezi buzele. Vocea îi era slabă. 

— 17 aprilie 1852. 

Ofiţerul luă foaia cu luna aprilie, pe care nu era trecut 
încă niciun nume. Îşi înmuie pana şi întrebă: 

— Numele? 

Omul îşi înmuie din nou buzele: 

— Edmond Peevish. 

Ofiţerul scrise numele pe hârtie şi apoi ridică privirile 
râzând: 

— Băiete, eşti cel mai vechi prizonier din războiul ăsta! 

Soldatul zâmbi, arătându-şi dinţii negri, şi articulă cu 
vocea lui şuierătoare: 


e 66 - 


— Dumnezeu să vă binecuvânteze. Suntem zece. 

Ofiţerul întoarse capul spre coadă şi văzu alţi oameni în 
spatele lui Peevish, despre care se întrebă dacă erau cu 
adevărat oameni, dacă erau chiar vii sau doar fantome. 

Pe pagina lunii aprilie, unul câte unul, scrise zece nume 
sub aceeaşi dată: 


Edmond Peevish. 

Peter Clemens. 

Edward Morgan. 
Christian Bufford. 

Erik Penders. 

Frederick Colins. 

John Briggs. 

Horace Greenshaw. 
Norton Young. 

Sergent Arthur Bowman. 


e 607 œ» 


II 
1858 


Londra 


e 68 œ» 


1 


La 1 iulie, în Piccadilly, în spatele zidurilor de la Casa 
Burlington, membrii Societăţii Linneane!3 se reuniră 
pentru o prelegere excepţională. Biologi, zoologi, botanişti 
şi antropologi aşteptau în faţa uşilor de la marea sală de 
conferinţe,  acoperindu-şi gura şi nasul cu batiste 
mentolate. 

Wallace!“ urma să-şi prezinte articolul despre Tendinţa 
varietăților de a se diferenţia indefinit faţă de tipul 
original, confirmându-se zvonul că Darwin nu va fi acolo, 
copleşit de moartea tânărului său fiu, răpus de scarlatină. 
Wallace se angaja să citească opera lui Darwin: Despre 
variaţia ființelor vii în stare naturală, despre mijloacele 
naturale de selecţie, despre comparația raselor domestice 
şi despre adevăratele specii. 

De luni de zile, discuţiile se învârteau în jurul 
descoperirilor lui Wallace şi Darwin şi un parfum de mister 
înconjura noile teorii, despre care se spunea că sunt 
radicale. Totuşi, ţinându-se cât mai departe de ferestrele 
călăfătuite ale Casei Burlington, savanții erau, în ziua 
aceea, preocupaţi de un alt subiect: în spatele batistelor 
parfumate, nu vorbeau, cu voce joasă, decât despre 
ameninţarea epidemiilor. 

Unii îşi alinau temerile evocând ultimele teorii ale lui 
Snow despre bacteria holerei, care ar fi transportată de 
apă, şi nu de aer, dar existenţa acesteia rămânea să fie 
dovedită însă, în faţa spaimei de miasme, cercetările lui 
Snow nu strângeau decât denigrări, fără a micşora 
îngrijorările. 

Holera era în aer, despre asta nu era nicio îndoială. 

Un jurnalist de la Morning Chronicle trecea printre 
profesori, cu un carnet în mână, întrebându-i despre 


13 Societate fondată în sec. XVIII şi dedicată studiului şi promovării 
informaţiilor care ţin de istoria naturală, evoluţie şi taxonomie (n tr.). 
14 Alfred Russel Wallace, naturalist, explorator, geograf, antropolog şi 
biolog britanic (n.tr.). 


e 69 œ» 


riscurile de contaminare şi sistemul de canalizare 
londonez, încercând să obţină răspunsuri la întrebarea pe 
care toată lumea şi-o punea de două săptămâni: când se va 
sfârşi toată nebunia? 

Dacă era uşor să-ţi explici cum începuse, niciun om de 
ştiinţă nu îndrăznea să avanseze vreo soluţie şi nici nu 
risca vreun pronostic cât de vag. Singurul indiciu din care 
jurnalistul putu să tragă o concluzie era faptul că savanții 
reuniți azi erau mai puţini decât de obicei, o parte dintre ei 
fiind deja fugiţi din capitală. 

Lyell şi Hooker, organizatori ai conferinţei, traversară 
culoarul în ritm rapid. Se deschiseră uşile sălii mari şi 
toată lumea se precipită înăuntru cu speranţa că mirosul 
va fi mai puţin pătrunzător acolo. 

Jurnalistul termină de mâzgălit câteva notițe şi intră la 
rândul lui să se instaleze în sala mai mult goală. 

Putoarea era la fel de grea ca în exterior. 


Haznalele nu mai erau la modă. De câţiva ani, bogătaşii 
îşi instalau în casă apă curentă şi toalete individuale. Apa 
era pompată din Tamisa, curgea prin tuburi şi, o dată 
murdărită, se deversa în canalizare, reluând drumul 
fluviului. 

larna fusese uscată şi primăvara caldă. În luna mai, 
nivelul Tamisei scăzuse deja în mod alarmant. În iunie, 
temperaturile atinseseră valori record şi fluviul începuse 
să sece. La robinet, apa pompată îşi schimbase culoarea şi 
canalele, prea uscate, începuseră să se umple sub afluxul 
deşeurilor suplimentare. Chiuvetele, băile şi toaletele se 
înfundaseră, în grădini trebuiseră să fie săpate din nou 
haznale şi, la sfârşitul lunii iunie, se dublase numărul 
vidanjorilor care mai înainte fuseseră trimişi în şomaj de 
apa curentă. 

Tomberoanele lor traversau noaptea străzile, roţile cu 
şine de metal lovind pavajul, cu lămpi agăţate de prăjini 
care  luminau  sărăcăcios bătrânele gloabe obosite, 
încărcăturile de rahat şi oamenii fără formă, îmbrăcaţi în 
cămeşoaie lungi care le ajungeau până la cizme. Treceau 


e 70 - 


în tăcere pe lângă porţile capitalei, la fel cum, cu douăzeci 
de ani înainte, prizonierii transportau către gropile 
comune cadavrele marii epidemii de holeră. Îşi goleau 
cărucioarele pe câmpie, se întorceau în oraş, reîncărcau şi 
se întorceau în câmp, şi tot aşa până în zori, când ţăranii le 
plăteau munca. Doi şilingi şi cinci pence tomberonul de 
îngrăşământ. Preţurile căzuseră atât de repede că 
vidanjorii trebuiseră să se angajeze. Londra avea atât de 
multe excremente de oferit încât cursurile se prăbuşiseră. 
Scotocitorii invadaseră piaţa. Canalele erau atât de uscate 
încât trebuiau să sape cu lopata şi să trieze mocirla prin 
sită. Ca să găsească tot ceea ce cădea din buzunare în 
gurile de canal, sau toate lucrurile pe care oamenii le 
aruncau pentru a scăpa de ele, acum săpau cu târnăcopul 
şi umpleau căruţe pe care le vindeau şi ei grădinarilor. 

Oraşul angajase la rândul lui braţe de muncă 
suplimentare, dar, fără apă pentru a fluidiza canalizările, 
munca nu folosea la nimic şi canalele se umpleau până în 
înaltul bolților. 

Temperatura continuase să crească şi Tamisa până la 
sfârşitul lui iunie se îngroşase până devenise o lentă 
scurgere de lavă putredă. Deşeurile uzinelor, deversate în 
aceleaşi canale sau direct pe câmp, se acumulau în straturi 
negre şi grase. Resturile de la abatoare pluteau la 
suprafaţa fluviului solidificat. Carcase de vaci şi oi, 
încleiate în mâl, treceau încet prin faţa noului Parlament 
din Westminster. Labele scheletelor se iţeau în aer ca pe 
un câmp de luptă abandonat şi corbii veneau să se aşeze 
pe ele. Dura o jumătate de zi până când coarnele unui bou 
de la orizontul Podului Lambeth ajungeau să treacă pe sub 
ferestrele Camerei Lorzilor şi să dispară sub Podul 
Waterloo. 

Se spunea că în unele locuri fluviul putea fi trecut pe jos. 

Pe 2 iulie, canicula atinse temperaturi nemaivăzute şi 
întreg oraşul fu acoperit de un miros ca al unui cadavru 
gigantic. 

De-a lungul malurilor, se blocau ferestrele. 

Străzile erau goale, navigația ca şi întreruptă. Câteva 


e 71 œ» 


vaporaşe cu aburi, destul de puternice, puteau încă să 
avanseze prin mocirlă, zbaturile lor proiectând jerbe 
negre, dar absenţa vântului interzicea deplasarea 
corăbiilor cu pânze. Bacuri şi bărci, împinse cu prăjina, 
reuşeau încă să se deplaseze, dar nimeni nu voia să le 
închirieze. 

Bogatii părăseau oraşul pentru reşedinţele lor de la ţară 
sau plecau la malul mării. Tribunalele îşi scurtau şedinţele, 
oamenii erau judecaţi în câteva minute, primind graţieri 
nesperate sau, pentru o mică greşeală, sentinţe de ucigaşi, 
pronunţate de judecători care alergau între două coridoare 
cu o batistă la nas. 

Nu se mai ţineau şedinţe la Parlament. 

În uzine, cazanele cu vapori, peste căldura caniculară, 
degajau mirosuri despre care se credea că sunt mortale. În 
vreme ce cursul îngrăşămintelor se scufunda, cel al apei 
potabile exploda. Fântânile publice secau. Apa curată din 
izvoare şi puțuri, scoasă departe de albia Tamisei, 
transportată şi vândută la preţ de aur, devenise prea 
scumpă pentru muncitori. Lucrători prost hidrataţi mureau 
în oţelării. 

Poliţiştii metropolitani băteau caldarâmul, patrulând pe 
trotuarele pustii. Oraşul părea în stare de asediu sau după 
o revoltă, când armata a atacat, furia s-a stins şi s-au 
strâns corpurile victimelor. Tălpile cu blacheuri metalice 
ale poliţiştilor răsunau pe străzile abandonate, înlocuind 
zgomotele ciocanelor şi ale ţesătoriilor. In faţa birourilor 
companiilor de apă se adunau grupuri de femei şi bărbaţi, 
din ce în ce mai numeroşi, care-i apostrofau pe oficialii 
urbei. Poliţiştii îi respingeau până în mahalalele lor, unde 
situaţia era cea mai dificilă. Pe străzile joase, canalizarea 
trecea prin jgheaburi, prin grătare şi umplea străduţele şi 
aleile cu un noroi oribil. În pivnițele unde se înghesuiau 
familii întregi, sub nivelul străzilor, copii în zdrenţe se 
bălăceau până la glezne în dejecţiile capitalei. 

Câteva siluete rare alergau ca nălucile, alunecând pe 
lângă râuri, ieşind pe o uşă pentru a dispărea în spatele 
alteia, ca nişte spioni care poartă mesaje înainte de o 


e 72» 


bătălie. 

Nebunia punea stăpânire pe oraş: cum să te fereşti de 
aerul pe care îl respiri? 

Peste mirosul insuportabil şi frica de boli se instalau ura 
şi calomnia. Se căutau tapi ispăşitori. Chinezii, se spunea, 
sunt prea tăcuţi. Pakistanezii zâmbeau, evreii făceau 
afaceri. Bogătanii o duceau prea bine. Papistaşii cloceau 
ceva în colţul lor. Armata urma să înconjoare cartierele, 
totul făcea parte dintr-un plan. Existau locuri în Londra 
care încă miroseau bine. Vidanjorii lucrau pentru bogătaşi, 
aşa că deversau noaptea tomberoanele în cartierele 
săracilor, ca să-i îmbolnăvească doar pe ei. 

Singurul comerţ care încă înflorea era cel al vânzătorilor 
de ţesături. Când magazinele lor se goliră, oamenii folosiră 
scânduri, saltele sau mobile pentru a baricada ferestrele. 

Restaurantele şi hanurile se închiseseră. 

Uzinele funcționau cu încetinitorul şi portul Londrei îşi 
încetase aproape orice activitate. Navele companiilor nu 
mai urcau dincolo de Leamouth şi North Woolwich. 
Mărfurile erau descărcate în aval, acolo unde mareele 
Canalului Mânecii erau suficient de puternice pentru a 
permite navigația şi a dilua curentul dens al fluviului 
negru.  Docherii erau şomeri şi cheiurile Londrei 
rămăseseră pustii. 

În noul port Saint Katharine, magaziile goale erau sub 
lacăt, iar hoţii, zilierii, jefuitorii şi cerşetorii dispăruseră. 
Bandele din East End aşteptau, ca toată lumea, ca portul 
să reînvie, ca Londra să fie eliberată de această teroare şi 
să se poată întoarce la treabă. 

În această atmosferă de tensiune şi inactivitate, toate 
brigăzile de poliţie din Londra primiseră ordinul să se 
arate şi să fie vigilente, pentru a sugruma din faşă cele mai 
mici incidente. La nicio oră din zi sau din noapte nu mai 
exista vreo stradă pe care să nu vezi casca sau lanterna 
unui poliţist. Iar fluierele lor îşi răspundeau unul altuia în 
tot oraşul. 

Dacă infernul avea un miros, nu putea fi diferit de cel al 
oraşului, iar ideea începea să-şi croiască un drum al ei: 


e 73» 


Londra se transforma complet în infern, în spatele acestei 
pedepse divine trebuia să existe o justificare ascunsă, un 
păcat monstruos. Unii predicatori anunțau că marea 
putoare nu era decât începutul, că blestemul era etern şi 
miasmele - primele răni ale unei pedepse şi mai terifiante 
care urma să se abată asupra Angliei. 

În Londra, lumea se ruga mai intens decât o făcuse de 
mult timp. 


Supraveghetorii brigăzii marine din Wapping continuau 
să patruleze în Docklands, ca şi colegii lor din Blackwall şi 
Waterloo, deşi de fapt nu mai aveau nimic de făcut acolo. 
Puşi să vegheze navele, descărcarea mărfurilor şi 
activitatea bandelor, mergeau în lung şi-n lat pe cheiurile 
pustii cu bastoanele în mâini. 

În brigada Tamisei, finanțată de companii, cei mai mulţi 
erau veterani din colonii. Un fel de retragere în muncă 
acordată unor soldaţi meritorii sau nevoiaşi, plătiţi la 
rabat. Încă de la crearea brigăzii, recrutarea se făcea 
astfel în mod tradiţional şi administraţia metropolitană n- 
avea nimic de spus. Aceşti poliţişti aveau o reputaţie 
specială şi răspundeau la fel de bine la ordinele 
administratorilor de companii ca la cele ale ofiţerilor de 
poliţie. 

Deşi mirosul nu era mai suportabil pentru ei decât 
pentru ceilalţi locuitori, cel puţin erau obişnuiţi cu genul 
acela de căldură. Pentru unii, nici putoarea generală de 
cadavre nu era necunoscută. Doar că avea proporţii 
neobişnuite şi evoca, la o scară dementă, un morman de 
indieni sau de negri spintecaţi într-o zi însorită, la o 
latitudine tropicală. 

Gardianul O'Reilly, veteran al Companiei Indiilor de 
Vest, grăbi pasul când auzi clopotele de la Whitechapel 
anunţându-i sfârşitul rondului. Se grăbea să se întoarcă în 
postul de la Wapping, un mic imobil de cărămidă ridicat 
chiar pe marginea fluviului. Era aproape şase seara când 
intră pe o străduţă din zona Execution Dock, la câteva sute 
de metri de post, mergând în ritm alert. 


e 74 -- 


Spânzurătoarea ridicată la marginea Tamisei nu mai era 
folosită din anii 1830, dar amiralitatea o lăsase ca semn de 
avertisment. Un ponton avansa pe piloni deasupra apei şi 
spânzurătoarea din lemn înnegrit îşi arunca umbra subţire 
pe fluviul nămolos. 

O'Reilly îşi amintea de ultimele execuţii şi de mulţimea 
care se înghesuia când, puşti fiind, venise să vadă un pirat 
legănându-se la capătul spânzurătorii. Dacă uciseseră 
ofiţeri englezi, condamnaților li se oferea un ştreang scurt. 
Cum nu cădeau de la o înălţime suficient de mare, şocul nu 
le rupea gâtul şi mureau încet, dând din picioare. Erau 
spânzurările pe care le prefera toată lumea. 

Nişte puşlamale se jucau pe vechiul ponton, nişte 
hămesiţi în zdrenţe pe care mirosul nu părea să-i 
deranjeze mai mult decât pe un veteran al Indiilor de Vest. 
Cerşetori, hoți de buzunare, curieri ai bandelor, 
indisciplinaţi şi orfani, aceşti copii erau o plagă a 
Docklands pe care inactivitatea portului îi aruncase în 
şomaj. Paraziţi ai fluviului şi ai comerţului său erau cei 
dintre care poliţiştii din Wapping găseau în fiecare an o 
duzină de cadavre, prinse între vreun chei şi o carenă, 
între barele unui grilaj sau într-o plasă pescărească. 
Uneori erau găsiţi, de asemenea, brăzdaţi de lovituri de 
cuţit. Bandele erau în război permanent şi reglările de 
conturi se terminau de obicei cu morţi. 

— Ştergeţi-o de acolo! 

Puştii se agăţau de balustradele găurite de carii ale 
spânzurătorii, mergeau pe deasupra mlaştinii jucându-se 
cu umbrele lor, pe care le făceau să alunece până la cea a 
spânzurătorii. Nu-i acordară nicio atenţie poliţistului. 
O'Reilly făcu doi paşi spre ei, ridicându-şi bastonul, drept 
care copiii o şterseră. 

— O'Reilly, irlandez de rahat! 

— Curul tău e ăla care pute, O'Reilly! 

— Caraliii sunt ciuma şi holera! 

— Copoii la spânzurătoare, bogaţii la canalizare! 

O'Reilly îi înjură până ce dispărură, apoi îşi reluă drumul 
spre post. Alţi gardieni se îndreptau spre Wapping High, la 


e 75» 


fel de grăbiţi ca irlandezul. 

Punându-şi căştile şi bastoanele pe mese, se instalară pe 
scaunele din sala postului de pază. 

Superintendentul Andrew îi aştepta, fumând o pipă cu 
tutun oriental care adăuga atmosferei irespirabile o 
greţoasă nuanţă dulceagă. Îşi chestionă oamenii unul după 
altul, iar aceştia nu se oboseau să-şi deschidă carnetul de 
rond pentru a-şi da raportul. Rondurile fuseseră extinse pe 
străzile Aldgate şi Whitechapel, care înconjurau 
Docklands. Se semnalaseră altercaţii, dispute între soţii şi 
soţi beţi, cetăţeni care se încăierau acuzându-se reciproc 
că-şi golesc oalele de noapte în curtea vecinului. Câteva 
furturi şi spargeri de magazine, bătrâni speriaţi pentru 
siguranţa lor. Toţi cei care aveau oarece bunuri erau 
îngrijoraţi din pricina celor care nu posedau nimic. 

Soseau turele de noapte şi sala se umplu. Era tot mai 
înghesuită şi mai caldă. În faţa agenţilor săi obosiţi şi 
exasperaţi, Andrew tinu un discurs ca să le explice că 
situaţia n-o să dureze, că lucrurile or să-şi regăsească în 
curând cursul normal. Învăţase să se descurce cu aceşti 
agenţi cu caractere dificile care, în ciuda puţinelor 
avantaje pe care le aveau slujind la doi stăpâni, comerţul şi 
statul, erau totuşi mândri să continue să lucreze pentru 
companii. Orgoliul lor îl făcea să se amuze puţin, dar 
măcar tipii aceia ştiau să asculte de ordine şi nu se 
plângeau prea mult. 

Andrew trase din pipă, cercetând sala din priviri: 

— Unde e Bowman? 

Oamenii se întoarseră spre el ridicând din umeri. 

— E de zi sau de noapte săptămâna asta? 

Nu obţinu nici acum vreun răspuns şi îşi strânse dinţii 
pe muştiucul pipei. 


Clopotele bisericilor sunară deasupra acoperişurilor. 
Arthur Bowman ieşi din depozitele de vin ale Corney 
Barrow, înghiţi un gât de gin, îşi strecură sticla plată sub 
cămaşă şi coti la dreapta pe pustia stradă Thomas More. 
Oamenii nu ieşeau decât târziu, la căderea nopţii, când 


e 76» 


temperatura scădea un pic, pentru cumpărăturile cele mai 
urgente. Vitrinele erau capitonate, acoperite cu draperii 
sau scânduri care erau udate regulat, pentru că se spunea 
că miasmele trec mai greu prin apă. Vânzătorii, chiar dacă 
se îndoiau de eficacitatea manevrei, se apucaseră cu toţii 
s-o facă atunci când clienţii începuseră să aleagă doar 
buticurile stropite. Scoteau găleți de apă din puțuri şi 
fântâni spurcate şi-şi udau magazinele cu lichidul maro. 

Bowman coti pe strada Chandler şi zări în colţul străzii 
Wapping mica faţadă de la Fox and Hounds şi lampa 
aprinsă deasupra uşii. Nu răspândea nicio lumină în cea a 
zilei, dar semnala că stabilimentul e deschis. 

Uşa fiind închisă cu cheia, ciocăni de mai multe ori şi 
auzi zăvorul scârţâind. Mitchel, servitorul de la Big Lars, 
îşi acoperi nasul şi se dădu la o parte ca să-l lase pe 
sergent să intre. Închise în urma lui şi puse la loc o portiţă 
improvizată de care erau agăţate diverse mânere de unelte 
cu ţesături atârnate de ele. Îl lipi de tocul uşii, luă o 
găleată cu apă şi o aruncă pe draperii. 

Lars era probabil un adept al teoriei apei, numai că o 
împinsese, puţin mai departe şi decisese că fără îndoială 
stropirea era mai eficientă când o făceai direct înăuntru. 

Şase sau şapte clienţi erau la bar, ultimii pe care mirosul 
infernal şi găleţile de rahat aruncate pe pereţi nu-i puteau 
împiedica să le fie sete. 

— Mitch, nenorocitule, nu mai azvârli chestia aia! 

Lars, patronul lui Fox, cu un jurnal deschis pe tejghea şi 
o cârpă umedă acoperindu-i nasul, interveni: 

— Preferi să te alegi cu holeră, tâmpitule? 

Apoi, cu o mişcare de cap, îl salută pe Bowman, care se 
instala la masa lui. Patronul luă o halbă de pe etajeră, o 
umplu de la pompă cu bere de culoarea ambrei, o puse pe 
tejghea şi Mitchell o duse până la masa poliţistului. 

Când Bowman o termină, Lars îi mai puse una. 

Big Lars fusese caporal în Indiile de Vest şi traficase 
destule mirodenii şi blănuri ca să poată cumpăra acest pub 
amărât când se pensionase. O tejghea de lemn luminată de 
două lămpi cu ulei, patru mese şi lumânări stinse, o pompă 


e 77 œ» 


de bere, butoaie de vin, o trapă în spatele tejghelei, pe 
trapă Big Lars şi dedesubt o pivniţă din care nu ieşise 
niciodată vreun pahar gratis. 

Locul era sigur, interzis negrilor, indienilor, 
pakistanezilor, cerşetorilor dacă n-aveau cumva trese 
vechi prin buzunare, semn că fuseseră soldati, 
mahomedanilor, chinezilor, celor cu sânge albastru, pieilor 
roşii şi tuturor celor cărora nu le conveneau interdicțiile 
astea. Agăţată pe zid, deasupra patronului, o vulpe 
împăiată, cu toţi dinţii la vedere, privea spre intrare. 

Bowman începu a treia halbă, aşezat la masă, primind 
pe picioare doar un pic din lumina lămpilor de la bar. 
Berea brună a lui Lars era exact atât de rea pe cât se 
spunea, dar în căldura ambientală părea aproape 
proaspătă. Patronul lui Fox, cu vocea sufocată de cârpa 
care-i acoperea gura, ţipă: 

— Mitch, jigodie retardată! Lumânarea sergentului! 

Mitch se repezi, aprinse lumânarea de pe masă fără a 
îndrăzni să-l privească pe cel numit aici „sergentul” şi se 
întoarse la bar să aibă grijă de ceilalţi clienţi. 

Lars urma să citească ziarul. 

Îi trebuia o zi întreagă ca să citească Morning Chronicle, 
pe care îl păstra de obicei pentru seară, ca să-l 
împărtăşească şi clienţilor care veneau să se informeze în 
timp ce beau. Se uita strâmb timp de cinci minute la un 
singur paragraf, pe urmă ridica privirile şi traducea după 
capul lui ce înţelesese, în aşa fel încât să priceapă şi 
obişnuiţii locului. Azi, articolul părea să-i dea mai mult de 
furcă, pentru că Lars era aplecat deasupra lui de mai bine 
de un sfert de oră, chiorându-se şi revenind mereu, 
urmărind cuvintele unul după altul cu vârful degetului. 
Apropie în sfârşit o lampă şi îndreptă paginile spre lumină. 

Începu cu titlul: 

— Prelegere la Societatea  Linneană, în prezența 
profesorilor Lyell, Hooker şi Wallace: „Natura în război!” 

Capetele se ridicară deasupra paharelor, iar Mitch clipi 
şi-şi contemplă patronul, care se cufundă înapoi în articol: 

— Timp de o oră şi jumătate, ieri, la Casa Burlington, 


e 78 œ 


profesorul Alfred Wallace, biolog, a prezentat în rezumat 
bazele unei presupuse noi teorii ştiinţifice care, la fel ca 
aceea a profesorului Charles Darwin, priveşte originea 
speciilor animale. 

Liniştea era totală în sala de la Fox. Clienţii lui Lars 
făcuseră ochii mari ca nişte funduri de sticlă. 

— Ce-i cu articolul ăsta!? Nu mai ai altceva în foaia aia a 
ta? 

Big Lars ridică ochii: 

— Am citit deja restul. Mă laşi să continui, jigodie? E un 
articol de fond! 

— Ăsta? Chiar că profund, mda. Nu-nţeleg nimic din 
titlu. 

— N-ai Gazette, Lars? Pe cine-au mai spânzurat? 

— Şi canalele, ă? Când o să le desfunde, canalele? 

— Gura! 

Patronul citi din nou articolul timp de alte cinci minute. 
Mitch aduse halba goală a lui Bowman, Lars o umplu la loc 
şi îşi puse din nou degetul pe ziar: 

— Ha! Uite! 

Ridică iar capul spre clienţi, satisfăcut: 

— Articolul zice că tipii ăştia de la conferinţă nu cred în 
Dumnezeu! Pentru că există păsări pe insule şi iepuri în 
Papua care nu sunt destul de mulţi ca să trăiască, deşi se- 
mperechează în draci! 

Urmă o tăcere. 

— Eşti sigur că ai citit bine? 

— Lasă-mă să zic mai departe! Deci, iepurii nu sunt 
suficient de numeroşi, chiar dacă fac mormane de pui, şi 
asta pentru că natura e în război... În război cu ea însăşi! 
Asta zic ei. 

Un beţiv îşi scoase nasul din bere: 

— Nu văd legătura cu Dumnezeu. 

Lars îşi puse mâinile în şolduri: 

— Dobitocule! 

Citi din nou câteva rânduri. 

— Uite! Pentru că natura e în război şi pentru că 
animalele, între ele, scapă de cele mai slabe, şi pentru că 


e 79 œ 


alea mai tari supraviețuiesc! 

Zâmbiră şi turnară pe gâtlejuri înghiţituri de bere. 

— Şi asta-i noua teorie? 

— Păi, da, la naiba! 

— Mda. Trebuia să mă fac profesor. 

Doi clienţi pufniră. Big Lars continuă: 

— Şi ăştia, cei mai tari, de exemplu iepurele care fuge 
cel mai repede sau pasărea care zboară cel mai repede ca 
să găsească haleală... 

— Tot nu văd legătura cu Dumnezeu. 

— Cu războiul sunt de acord, dar în rest... 

— Tăceţi! 

Lars termină paragraful şi ridică un deget: 

— Aha! Deci, cei care merg mai repede fac iepuraşi şi 
puişori care şi ei merg mai repede, pentru că e ereditar! 

Un beţiv îşi aşeză la loc halba: 

— Ereditar? 

— Adică trece de la părinţi la copii, în burta mamei, ca şi 
prostia! 

— Aha... 

Lars începea să se înflăcăreze: 

— Şi aici e legătura cu Dumnezeu, pentru că Darwin şi 
ăstălalt, Wallace, spun că animalele şi toate celelalte fiinţe 
vii, în războiul din natură, dacă păstrează ce le convine 
mai bine, să meargă repede ori să aibă urechi mai mari 
decât tovarăşii lor, prin asta evoluează! 

Patronul lăsă un moment de tăcere, considerând că faza 
cu evoluţia o să aibă un oarece efect asupra asistenţei. Dar 
nimeni nu reacţionă şi clienţii de la Fox aşteptau 
continuarea. Până la urmă, Lars smulse cârpa care îi 
acoperea gura. Vocea lui răsună dintr-odată mai tare şi, 
când se aplecă în faţă, clienţii lui se traseră înapoi pe 
scaunele lor de bar: 

— Evoluţia! Nu  înţelegeţi nimic, tâmpiţilor!? Asta- 
nseamnă că iepurii şi păsările, cu foarte mult timp în urmă, 
nu erau la fel, că au evoluat şi că speciile de iepuri s-au 
schimbat! 

Liniştea fu punctată de câteva înghiţituri. Nu pentru că 


e 80 - 


băutorii de la Fox ar fi renunţat la subiect, dar îi interesa 
totuşi din ce în ce mai puţin. Împinseră halbele goale în 
faţa lor şi Lars făcu din nou plinul. 

— Stau şi mă-ntreb de ce mă mai obosesc să vă citesc 
ştirile. 

Puse halbele pe tejghea şi luă iar ziarul, pe care îl ridică 
într-o mână şi-l bătu cu dosul celeilalte: 

— Nu înţelegeţi? Asta înseamnă că Darwin nu crede că 
Dumnezeu a creat iepurii aşa cum sunt azi! Că n-a făcut 
asta în şapte zile şi că, la început, iepurii, dacă El i-a făcut, 
nu erau bine puşi la punct! 

Lars izbucni în râs şi faza cu iepurele păru să 
funcţioneze, pentru că alte râsete, ezitante, începură să-i 
ţină isonul. Simţindu-şi auditoriul mai atent, continuă: 

— Şi ziaristul de la Morning tot asta spune, că Darwin, 
chiar dacă n-a zis-o, crede că nici oamenii, la început, nu 
erau ca noi, că am evoluat! 

Toţi cei de faţă, din ce în ce mai îmbibaţi, explodară de 
râs. Acum, Big Lars îşi ţinea publicul în mână şi îi umplu 
lui Bowman a patra halbă fără să se oprească din vorbit: 

— Ăştia de la Morning sunt turbaţi! Spun că ce-a spus el, 
Darwin, e că, înainte, mama ta sau tatăl tău erau poate 
oameni neterminaţi, ca negrii, gălbejiţii sau indienii! 

Râsetele se opriră brusc şi îşi aruncară priviri 
îngrijorate. Unii aveau obrajii umflaţi şi păreau gata să 
sară în aer. 

— Aşteptaţi! Aşteptaţi, jigodiilor, că nu e tot! 

Lars îşi lipi nasul de articol şi reciti ultimele rânduri cât 
de repede putu: 

— Aşa! Uite, asta e! Wallace zice că n-am terminat de 
evoluat! 

Un tip mai beat decât ceilalţi sau mai puţin deranjat să 
aibă un tată negru începu să se sufoce de râs. Lars se 
abţinea, ca să poată să continue: 

— Wallace zice că o să mai evoluăm şi că o să ne 
întrajutorăm! Să ne întrajutorăm! Şi că peste o mie de ani 
vom avea o societate perfectă! Cu un guvern SOCIALIST! 

Cel care se sufoca se prăbuşi de pe scaun, ceilalţi 


e 81 œ» 


scuipară o gură de bere pufnind în halbe şi împrăştiind 
spuma. Lars îşi lovea coapsele, iar bătrânii militari dădeau 
cu capul de tejghea. Se răsuceau de râs în lumina lămpilor, 
de parcă ideea de a avea negri drept strămoşi, plus 
anticiparea unei lumi solidare şi juste, era tot ceea ce 
auziseră mai caraghios de la promisiunea măririi salariilor 
încoace. Mitchell, care nu înţelegea totul, dar îi plăcea să 
râdă, stătea la capătul barului şi îi privea zâmbind. Lars nu 
mai avea aer şi râdea cu lacrimi: 

— Ăsta, Wallace ăsta, o să-l invit aici să ne distreze! O să 
ne explice cum e natura în război, tâmpitul ăsta, şi cum o 
să ajungă toţi socialiştii ăia de la Westminster! Ah, 
dobitocul! N-o să mai aibă nevoie nici să-şi plătească 
berile! 

Promisiunea unui tur din partea patronului îi termină pe 
cei care încă mai reuşeau să respire. Lars se întoarse spre 
fundul sălii: 

— Douăzeci de ani de cercetare ca să ajungă aici! Ce 
penibil, nu, sergent? Ce zici tu de războiul naturii şi de 
strămoşii noştri, maimuţele? 

Feţele amuzate se întoarseră spre masa lui Bowman, în 
vreme ce Lars îşi ştergea ochii cu cârpa lui îmbibată de 
apă cafenie. Râdeau urmărindu-l pe Bowman cum îşi 
termină halba, aşteptând să vadă ce va zice, el, soldatul 
veteran din Indii, despre prostia asta cum nu mai auziseră 
una de mult. Pentru că Bowman ascultase de la început, în 
colţul lui, dar nu fusese auzit râzând. Nu era genul 
vorbăreţ, dar despre o chestie ca asta era interesant să 
auzi ce credea, cu gura lui strâmbă şi degetele tăiate, care 
nu invitau la discuţie. Nici ochii, de altfel, nu erau mai 
îmbietori, ascunşi în spatele unor sprâncene care nu 
puteau fi văzute niciodată ridicându-se pe frunte. Nu-i 
cunoşteau prea bine istoria, dar prezenţa lui le devenise 
familiară, chiar dacă după atâţia ani încă inspira teamă. 
Lars vorbea uneori despre asta. Sergentul Bowman nu era 
nici măcar un dur, era altceva: un pericol. 

Dar aveau şi chef să-l audă pe Bowman, pentru că 
despre războiul lui Darwin şi Wallace din sălile de 


q 382 œ» 


conferinţe aristocratice aveau dreptul să râdă un pic, 
uitând de tot restul, de războaiele adevărate şi de oraşul 
cel mai bogat din lume care puţea ca un cadavru. 

El, Bowman, ascultase. Acum ce avea de zis? 

Lars fu primul care se opri din hlizeală şi doar Mitchell, 
cu mutra lui de retardat, îşi mai etala dinţii cariaţi. Ceilalţi, 
cocoşaţi pe scaune, îşi aplecaseră din nou capetele asupra 
băuturii. 

Bowman avea ochii fixaţi în lemnul mesei, cu braţele 
îndepărtate şi mâinile strânse pe marginea tăbliei. Figura i 
se umflase deasupra lumânării şi o linie de lumină galbenă 
îi străbătea fruntea, urmând cuta cicatricei care-i oprea 
ridurile. 

Se ridică, îşi răsturnă scaunul, traversă sala de la Fox şi 
îşi încurcă mâinile în portic şi ţesături, sfârşind prin a 
smulge totul înainte de a trage zăvorul. 

Afară, umbrele imobilelor acopereau drumul, alergau pe 
trotuare şi urcau pe faţade ca o apă neagră. Bowman coti 
pe Strada Reardown şi traversă pasarela Waterman. Se 
înfundă pe străduţe, ajunse în China Court şi o luă pe o 
alee aglomerată de perdele întinse pe frânghii. Dădu la o 
parte ţesăturile umede cu mâinile şi se opri în faţa unei 
lăzi de lemn pe care ardeau beţigaşe parfumate. Bătu cu 
pumnul în scândurile vechi ale unei uşi, lângă beţişoarele 
chinezeşti. 

Un chinez deschise. 

Gardianul Bowman urmă un culoar, prin uşile crăpate 
zări femei cosând, copii întinşi pe rogojini, feţe ca luna şi 
ochi negri, corpuri pe jumătate dezbrăcate şi strălucind de 
sudoare. În faţa lui se deschideau uşi, traversa străduţe, 
plonja din nou în măruntaie de clădiri, până la o nouă uşă, 
păzită de doi chinezi care se ridicară văzându-l că se 
apropia. Deschiseră înaintea lui şi intră într-o încăpere cu 
tavanul jos, cu rânduri de băncuţe, culcuşuri acoperite cu 
rogojini şi covoare, mici perne pătrate, corpuri lungite 
unele lângă altele în căldură şi fum, cu ochii rotunzi fixaţi 
în plafon. Spirale albe ieşeau din gurile deschise, cu buze 
uscate, care nu mai aveau nevoie să bea. Bulinele de opiu 


e 383 - 


pârâiau în pipe. Un chinez cu burta mare, strânsă într-o 
tunică albă, lungă, se înclină în faţa lui, cu mâinile 
împreunate, şi îi indică un pat. Bowman se instală între alţi 
doi englezi cu ten cadaveric. 

Un bătrânel cu buze negre, înfiorător de slab, cu fesele 
şi sexul ascunse de o pânză înnodată, îi scoase încălţările. 

Chinezul în tunică pregăti o pipă şi se apropie de 
poliţist. Arthur muşcă muştiucul, inspiră cât putu de lung 
şi închise gura. Chinezul se ridică şi salută din nou. 

— Alungare gânduri rele, domnule sergent Bowman. 
Alungare gânduri rele. 

Bowman deschise larg gura, dar în locul unui strigăt 
scoase fumul alb pe care, fără să-l sufle, îl lăsă să se ridice 
în aerul saturat al casei de opiu. 

Vocea îi era păstoasă şi se stingea: 

— Şterge-o... jigodie... gălbejită... 


e 384» 


2 


Casa de opiu era pustie şi prin perdele trecea lumina 
zilei. Băncuţele şi pernuţele erau abandonate, cuiburile în 
care oamenii veneau noaptea să se refugieze îşi regăsiseră 
aspectul tern şi prăfos. 

Bătrânul chinez scheletic aduse un ceainic şi un pahar 
de gin. Bowman se aşeză pe băncuţă, îşi frecă faţa şi bău 
încet câteva înghiţituri de ceai negru şi afumat, pe urmă 
dădu peste cap ginul, aruncă doi şilingi pe tavă şi părăsi 
îngreţoşat casa de opiu. 

Pe  străduţele din China Court copiii împingeau 
cărucioare cu lenjerie murdară şi se lipeau de ziduri ca să-l 
lase să treacă. Pe focuri clocoteau ceaune, răspândind 
mirosuri fade de legume, norii de vapori urcând la umbra 
clădirilor dărăpănate. Stomacul lui Bowman se contractă. 
Când trecu prin faţa unei mese acoperite de sânge şi văzu 
rostogolindu-se pe jos un cap de găină tăiat cu o lovitură 
de toporişcă de o chinezoaică, se aplecă şi vomită între 
picioare, în faţa femeii. Se şterse la gură cu mâneca 
uniformei de poliţie şi îşi reluă drumul. leşi dintr-o 
străduţă pe Strada Pennigton. Activitatea din Cartierul 
Chinezesc se oprea acolo iar el regăsi atmosfera de asediu 
care domnea în oraş, cu vitrinele condamnate şi trotuarele 
pustii. 

Ajunse pe Strada Cable şi merse până la intersecţia cu 
Fletcher, împinse uşa imobilului său şi urcă răsuflând greoi 
cele trei etaje. Camera lui era în colţul clădirii, chiar sub 
pod. O fereastră dădea spre Fletcher, cealaltă pe Strada 
Cable şi calea ferată, dincolo de care se întindea cartierul 
Whitechapel. Un pat, o masă şi un scaun, o chiuvetă mică, 
emailată, o etajeră pe care se odihneau un aparat de ras şi 
un pămătuf, un ulcior de metal pe parchet şi o sfoară fixată 
de la un zid la altul, pe care erau atârnate două uniforme. 
Una roşie, a Companiei, alta albastră, a brigăzii Tamisa, cu 
o pălărie mare pentru iarnă. j 

Bowman se întinse pe pat. Cearşaful şi perna puţeau. Işi 


e 385» 


regăsi mirosul în duhoarea Londrei. 

Era ora prânzului când se trezi, transpirat leoarcă. 

Despături pe masă o cârpă, tăie şuncă şi pâine, coji un 
căţel de usturoi. 

Rămase aşezat tot restul zilei, privind lumina care 
scădea şi umbrele care se lungeau. Nu-şi părăsi scaunul 
nici când veni noaptea şi nu se întoarse în pat când afară 
se stinseră ultimele lumini de veghe, când în spatele 
ferestrelor nu mai era decât negru şi nu-şi mai distingea 
mâinile aşezate pe masă, lângă cuţit. 

Când soarele lumină camera, îşi reîmbrăcă uniforma, 
încuie cu cheia, cobori etajele şi ieşi în stradă. 

Pe strada Pennigton, împinse uşa unei taverne, comandă 
o bere şi terci, ceru ca supliment un ou, pe care îl sparse 
pe marginea farfuriei şi îl amestecă în ovăzul fiert. Aruncă 
o monedă pe tejghea şi ieşi, trecând prin faţa lui Fox and 
Hounds, închis la acea oră a zilei. 

La Wapping High, clădirea de cărămidă se scălda în 
soare şi, de partea cealaltă a străzii, invizibila Tamisa 
duhnea într-un hal cum nu mai făcuse până atunci. Era 
şapte şi treizeci şi oamenii din turele de noapte se 
întorceau la post, în vreme ce aceia de zi sosiseră deja. 

Bowman intră în sala supraveghetorilor şi aruncă un 
ochi prin ferestre către fluviul secat. Colegii nu-l salutară, 
în schimb O'Reilly se plantă în faţa lui, îl examină atent şi 
îşi curăţă gâtlejul de parcă urma să scuipe: 

— Superintendentul vrea să te vadă. 

Bowman aşteptă ca O'Reilly să se dea la o parte şi merse 
să bată la uşa lui Andrew, cu casca sub braţ. 

— Voiaţi să mă vedeţi? 

Andrew îşi curăța pipa cu vârful unui cuţitaş. 

— Mi s-a raportat un incident la Saint Katharine. 

— Vreţi să mă ocup, domnule? 

Superintendentul îşi ridică ochii din birou şi zâmbi: 

— Un incident care te priveşte, Bowman. 

Arthur îşi rectifică poziţia, ca şi când ar fi avut în faţă un 
superior din Companie: 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, domnule. 


e 386 - 


— Tu şi colegii tăi nu sunteţi uşă de biserică, Bowman, 
dar există nişte limite la ceea ce pot să tolerez, deşi 
companiile maritime închid ochii la metodele voastre. 

— Nu înţeleg despre ce vorbiţi, domnule. 

Andrew deschise un sertar al biroului şi scoase de acolo 
o foaie de hârtie pe care se făcu că o citeşte, lăsând 
liniştea să se prelungească. 

— Acum două zile ai avut probleme cu un maistru de la 
Corney & Barrow. Nişte angajaţi de la depozite zic că l-ai 
făcut praf sub ochii lor. E adevărat? 

Umerii lui Bowman se ridicară sub uniformă şi el surâse. 

— Asta era problema? 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Raymond, maistrul, lucra pentru o bandă din Saint 
Katharine. Băieţii de la Corney & Barrow sunt cei care mi- 
au vândut pontul. Patronii mi-au zis să-i dau o lecţie. Ca de 
obicei, domnule. Nimic special. 

— Raymond te-a ameninţat după ce l-ai bătut? 

Surâsul lui Bowman se lărgi: 

— Are gura mare, domnule, dar nu e nimic despre care 
să ne facem griji. 

— Într-adevăr, nu mai ai de ce să-ţi faci griji. 

— Asta ce înseamnă? 

— Raymond e mort. L-au găsit ieri seară nu departe de 
depozitele de la Corney, cu degetele tăiate şi gâtul 
spintecat. 

Bowman clipi. 

— Nu ştiam. 

— Ai fi ştiut dacă ai trece mai des pe aici să dai raportul 
şi să-ţi primeşti ordinele. Ai vreo idee despre ce i s-a 
întâmplat lui Raymond? 

— Asociaţii din bandă, domnule. E stilul lor. 

Andrew zâmbi la rândul lui: 

— Şi le cunoşti bine metodele, Bowman, nu-i aşa? 

Arthur simţi că-l mănâncă cioturile arătătorului şi 
degetului mare. 

— Nu înţeleg unde bateţi, domnule. 

Andrew făcu să-i alunece din mână raportul pe care-l 


e 387 œ» 


avea sub ochi şi se lăsă să cadă în fotoliu: 

— Corney & Barrow au cerut să se deschidă o anchetă. 

— Ce!? 

— Asupra morţii maistrului lor. 

Arthur îşi strânse ochii, colţul gurii i se ridică într-o 
jumătate de surâs, apoi căzu la loc: 

— Ei mi-au cerut să-i trag o mamă de bătaie, domnule. 
M-aş mira să aibă ceva de-a face cu Raymond. O reglare de 
conturi cum se-ntâmplă în fiecare săptămână. Toată lumea 
îşi bagă picioarele, domnule. 

Superintendentul îşi încrucişă mâinile pe burtă: 

— Nu te apreciez, Bowman, iar metodele tale cu atât 
mai puţin, şi o să clarific afacerea asta. Din clipa asta eşti 
suspendat. 

Bowman înaintă cu un pas către birou: 

— Dumneavoastră aţi cerut ancheta! Alora de la Corney 
li se fâlfâie! 

— În curând, companiile n-or să mai dea ordine 
administraţiei metropolitane şi nici brigăzii Tamisa. 
Sfârşitul monopolurilor în Indii le slăbeşte. Acţionarii lor n- 
or să poată să domine pe veci Westminster. Tu şi cei ca 
tine veţi fi expulzați din rândurile noastre, Bowman, şi o să 
avem o Poliţie demnă de numele ăsta. Vremea voastră a 
trecut. Dar, dacă asta poate să te consoleze, nu eşti decât 
primul. Du-te acasă şi rămâi la dispoziţia mea pe timpul 
anchetei. 

— Nu puteţi face aşa ceva, n-am nimic de-a face cu 
povestea asta! 

— L-ai tăbăcit în faţa martorilor, care declară că pe 
urmă Raymond te-a ameninţat cu moartea. Nu eşti tu omul 
care să nu ia în serios genul ăsta de declaraţie, nu? Şi nu 
te plânge, o să-ţi plătesc solda pe încă o săptămână. O să 
poţi să-ţi plăteşti ginul şi să mergi la chinezi. 

Arthur îşi descleştă pumnii şi îşi ridică privirea: 

— Dacă-mi daţi două zile, vi-i aduc de gât pe tipii care l- 
au ucis pe Raymond. 

Andrew se ridică din fotoliu şi îi întoarse spatele, privind 
pe geam Tamisa neagră. Corbii ciuguleau burta unui 


e 88 - 


cadavru de oaie care plutea încet în derivă. 

— Putoarea asta nu se va sfârşi niciodată. Cred că va 
trebui să ne obişnuim să trăim cu ea. 

— Domnule, ştiţi că pot să fac treabă bună, am mai 
multă experienţă decât toţi ceilalţi băieţi la un loc. Nu 
suntem mereu de acord, dar ştiţi de ce sunt capabil. 

Andrew îşi umplu pipa şi o aprinse. Parfumul de tutun 
oriental umplu biroul. 

— Tocmai. Şi puţin îmi pasă de trecutul tău, Bowman. 
Istoria ta nu mă interesează. Eşti suspendat până la 
sfârşitul anchetei. 

— Şi pe cine o să puneţi să facă ancheta asta tâmpită? 

Andrew nu reacţionă la grosolănie, dar Bowman ghici 
din vocea lui că zâmbea. 

— Nu m-am gândit încă. 

— Nu era decât o chestiune de timp ca să găsiţi un motiv 
să mă daţi afară. 

— Da. 

— Lăsaţi-mă să-i caut pe... 

— Liber, Bowman! 

— Lăsaţi-mă să-mi fac treaba. Nu pot să stau fără să fac 
nimic. 

— Dacă trebuie să-ți mai spun o dată să pleci, îți 
agravezi situația. 


Şarlatanii vindeau produse despre care spuneau că 
dizolvau în chip miraculos mirosurile, proprietarii de 
restaurante construiseră terase şi compartimente în faţa 
localurilor, făcându-i pe clienţi să treacă prin patru-cinci 
uşi înainte de a-i instala la mese. În buticuri erau angajaţi 
copii care să agite evantaie mari. Jumătate dintre docheri 
se mutaseră în aval pe Tamisa, acolo unde se opreau 
navele, ca să meargă să se înghesuie în hambarele şi 
casele care, de-a lungul râului, începeau să arate a East 
End. Bandele, de asemenea, se relocaseră, mergând să 
acţioneze în porturi mici care debordau de mărfuri, în timp 
ce Poliţia rămăsese în Londra. Parlamentul îşi reîncepu 
şedinţele. Trebuia totuşi să aibă grijă de ţară, după trei 


q 89 œ» 


săptămâni de paralizie. 

Lipsa de activitate provoca o toropeală şi o plictiseală 
generalizate. Speranţa oamenilor de a-şi relua lucrul, în 
condiţii pe care nu le-ar fi suportat înaintea caniculei, 
devenea o stranie contradicţie. Aşa cum se umpluseră 
bisericile, se umflau rândurile asociaţiilor de solidaritate 
muncitorească. În plictiseală şi în acest timp furat din firul 
existenţei lor, săracii îşi ofereau luxul să reflecteze la 
condiţia lor. Dereglarea meteorologică şi nepăsarea 
inginerilor de ape: marea putoare crease condiţiile unei 
gigantice greve generale şi, dacă revendicările nu luau 
încă formă, ele fierbeau la foc mic, amenințând să 
explodeze, în fiecare zi puţin mai mult. 

Lorzii reveniţi să ţină şedinţe în Cameră ştiau că trebuie 
să repună maşina în mişcare înainte de a fi prea târziu. 

Furia creştea şi nebunia se răspândea. Demenţii 
bântuiau pe străzi, într-o lume care era în sfârşit conformă 
cu imaginea din delirurile lor. Halucinaţiile lor deveniseră 
premoniţii, nebunia - o preştiinţă. După pastori şi 
predicatori, demenţii erau acum noii profeţi ai Londrei. 

Oamenii încă sănătoşi la cap se prăbuşeau, ajunşi din 
urmă de temerile şi fobiile morbide şi paralizante ale 
fiecăruia. Se închideau în case, baricadându-şi ferestrele, 
sau alegeau o grindă solidă de care să agaţe un ştreang. 
Printre alte revendicări încă mute, sinuciderile se 
înmulţeau. 

Arthur Bowman îşi găsi locul undeva între muncitorii 
furioşi. Nebunii ţipau că ştiau de mult ce urma să se 
întâmple şi oamenii se lăsau dominați de obsesiile lor. 

Nu mai avea ronduri, nu mai avea bande de vânat, 
corpul îi era oprit, inutil. 

Aşezat la masa lui, Bowman se lăsă pradă gândurilor. 

Andrew şi ancheta lui falsă. Trebuia să-i găsească, în 
ciuda  interdicţiei  superintendentului, pe cei care-l 
omorâseră pe maistru. 

Bowman ştia că asta n-ar fi servit la nimic. Andrew ar fi 
găsit altceva. Un nou pretext. 

Cumpăra gin, pe care începea să-l bea din zori, ca să se 


e 90 œ» 


ameţească suficient cât să nu gândească, să ajungă să 
doarmă fără să viseze şi să-şi calmeze furia. Coşmarurile 
reveneau. 

Istoria asta cu crima nu va ţine. Fluviul avea să 
reînceapă să curgă, iar el îşi va relua serviciul. Va pune 
mâna pe asasinii lui Raymond şi o să-i arunce în Tamisa cu 
pietre legate de gât. O să se ocupe de paraziţii docurilor. 
Corpul o să i se repună în mişcare. 

Dar revenea mereu în acelaşi punct: Andrew n-o să-l 

lase. 
_ Îşi crescu din nou, după o săptămână, dozele de alcool. 
Incepu să cumpere laudanum. Vinul de opiu îi schimba 
coşmarurile în vise, identice, dar pe care putea să le 
înfrunte fără frică. Efectele odată disipate, furia revenea. 
Se trezea urlând. 

Să-i facă de petrecanie lui Andrew. 

Să meargă să-i vorbească. Să-i spună să-i redea serviciul 
sau să-i crape ţeasta cu lovituri de baston. 

Se întoarse la chinezoi. Pipele, mai tari ca laudanumul, îl 
calmau câteva ore în plus. 

Să fugă de somn nu mai era posibil. Bowman se-nvârtea 
în cerc, luptându-se cu amintirile care năvăleau asupra 
fiinţei lui îngrijorate ca viermii pe o cangrenă. Reveneau 
durerile cicatricelor, spatele i se curba, picioarele se 
îndoiau sub greutatea lui când mergea în China Court, îl 
durea să strângă pumnii. Bowman nu înţelesese în ce 
măsură rutina, disciplina cotidiană a celor cinci ani de 
când lucra în brigadă îl ţinuse în picioare. 

Adormea cu fruntea pe masă, se prăbuşea de-a latul 
patului şi se trezea scăldat în sudoare, cu un gust de sânge 
în gură când îşi umfla obrajii visând. 

Când ieşi din casă în acea seară, după două săptămâni 
de frământări, de halucinaţii şi de intoxicare, luase 
hotărârea. O să meargă în strada Wapping. Realiză abia 
afară că era noapte adâncă. Că Andrew nu va mai fi la 
post. Şi că era chiar lângă China Court. 

Chinezului gras care îl întâmpină îi aruncă destule 
monezi ca să plătească patru doze. Să nu viseze în noaptea 


e 91 œ» 


asta şi să meargă a doua zi la Andrew, când o să se simtă 
mai bine şi o să aibă puterea s-o facă. Să îngenuncheze în 
faţa superintendentului, să-l implore să-i redea viaţa de 
poliţist sergentului Bowman, care nu mai dormea. 


În 14 iulie, în zori, urcând cursul Tamisei dinspre est, 
nori negri se îndreptau spre Londra. Noaptea fusese 
umedă, brize calde suflaseră peste oraş şi cerul devenise 
voalat. Când răsunară primele tunete deasupra cartierelor, 
casele şi imobilele se umplură de zgomote. O agitaţie 
stranie domnea în metropola abia trezită. _ 

Bowman, clătinându-se, părăsi cartierul chinezesc. Îşi 
termină sticla de vin şi o aruncă într-un perete. Pantalonii 
uniformei erau plini de praf, cămaşa era deschisă pe piept 
şi o barbă blondă înspicată de fire cărunte îi acoperea 
obrajii. Casca de poliţist era pusă pe-o parte. Se opri 
brusc, balansându-se un pic pe călcâie. Clipi încă sub 
influenţa  opiului, aşteptând ca efectele ginului să-l 
zguduie. 

La ferestre apăreau capete, uşile se deschideau şi 
lumea, strigând în gura mare, se răspândi în strada aflată 
încă sub cenuşiul nopţii. Un mic zgomot pe cască îl făcu să 
tresară. Arthur Bowman ridică ochii spre cer şi pe gură îi 
căzu o picătură, pe care o şterse cu mâneca. 

În jurul lui se urla: 

— Vineee! 

Oameni cocoţaţi pe acoperişuri ca nişte observatori 
tipau de să-şi rupă gâtlejurile: 

— Ploaiaaa! 

I se părea că aude, în mijlocul vorbelor englezeşti, 
cuvinte pe care nu le înţelegea, într-o limbă despre care îşi 
amintea vag. Alte picături căzură pe faţa şi pe umerii lui. 
Gura începu să i se mişte şi, în mijlocul strigătelor 
mulţimii, nimeni nu îi auzi vocea: 

— Trebuie să punem pulberea la adăpost! 

Un trăsnet căzu foarte aproape, albind acoperişurile şi 
străzile, aruncând umbre palide pe pavaj. O formidabilă 
explozie electrică îl însoţi şi Bowman se aruncă spre un 


e 92 œ» 


zid. Vântul sufla pe stradă din ce în ce mai tare. Zâmbi: 

— Armatele lui Pagan... Vin!... 

O uşă se deschise lângă el şi o femeie scoase un țipăt 
strident: 

— 14 iulie! 14 iulie! 

Când îl văzu pe poliţist, faţa i se deformă într-un 
amestec de ură şi bucurie. Se aplecă spre Bowman şi urlă 
din toate puterile: 

— E Bastilia la Londra! Bastilia la Londra! 

El plecă alergând, căutându-şi echilibrul, urmărit de 
râsul femeii. Când ajunse la capătul străzii Wapping, un 
trăsnet căzu în spatele imobilelor, chiar deasupra Tamisei. 
Fu ca un semnal, ca şi când Dumnezeu ar fi lovit inima 
oraşului, centrul împuţiciunii. Aversa se prăbuşi asupra 
Londrei şi într-o clipă înecă decorul. Bowman nu mai 
vedea nici la zece paşi şi se opri din alergat, întinzând 
mâinile şi căutând orbeşte un perete. 

Câţiva puşti trecură alergând şi dispărură în strigăte de 
bucurie. Zgomotul furtunii acoperi totul, streşinile se 
umplură şi cascade de apă începură să curgă de pe 
acoperişuri. Bowman merse de-a lungul zidurilor de 
cărămidă, înaintând încet, vânând cu privirea imaginea 
ochilor roşii care apăreau din ploaie. Prin grătarele 
canalelor, rahatul Londrei urca la suprafaţă, purtat de apa 
cerului şi curgând în torente pe drum, evacuând 
pestilenţialitatea, gonind nebunia şi comploturile, teoria şi 
ştiinţa: Dumnezeul mântuitor se transformase în vidanjor. 

Bowman ajunse la poarta imobilului încuiat cu cheia, îşi 
scoase şperaclul din buzunar, intră în postul de poliţie şi 
merse direct în biroul lui Andrew. Superintendentul nu era 
acolo. Arthur rămase un minut întreg în picioare în 
încăpere, degustând ploaia, incapabil să-şi amintească ce 
căuta aici. Trecu pe coridoare şi prin celelalte camere. 
Postul era pustiu. Probabil că toţi poliţiştii erau afară, 
sărbătorind venirea ploii sau potolind excesele mulţimii. 
Târându-şi picioarele, traversă sala cea mare a 
supraveghetorilor, privi Tamisa pe fereastră şi imaginea 
fluviului pe furtună îl făcu să dea înapoi. Se lovi de o masă, 


e 93 - 


se cuibări într-un colţ şi se prăbuşi acolo. 

Ploaia mitralia imobilul, lovind în ochiurile de geamuri. 
Vântul sufla pe sub uşi şi ferestre. Bowman îşi înfundă 
capul în mâini şi scoase un strigăt ca să nu mai audă 
musonul şi urletele oamenilor cărora li se tăiau degetele, li 
se smulgeau unghiile şi li se ardea pielea. 

Ţipă până îşi pierdu suflul, apoi se ridică şi, apăsându-se 
pe o masă, vomită tot alcoolul pe care îl avea în stomac. Îşi 
şterse gura şi i se păru că a revenit liniştea. 

Sau era pentru că privirea lui găsise de ce să se agate şi 
gândurile i se opriseră brutal, o imagine care nu părea să 
aparţină nici viselor lui, nici realităţii. Un puşti de vreo 
doisprezece ani, care semăna cu micul sclav al lui Feng. 

Da, el era, în picioare în pragul uşii. 

Bowman îşi aplecă într-o parte capul şi murmură: 

— Rechinii din fluviu... 

Îi zâmbi visului. 

— ...nu te-au mâncat? 

Copilul se apropie de el. Bowman nu înţelegea ce 
spunea. Micul sclav era îngrozit, dar Arthur era mulţumit 
să-l revadă şi surâdea ca să-i dea curaj şi să se scuze că 
pusese să i se arunce cadavrul în apă, în fluviul care 
curgea acolo, chiar în faţa ferestrelor bătute de muson. 
Băiatul probabil că tocmai ieşise, pentru că era ud, dar era 
viu şi mirosul de cadavru din aer era pe cale să dispară. 
Oare ce spunea el şi nu înţelegea Bowman? 

— E în canalizare! 

Trebuia ca băiatul să înceteze să mai fie aşa speriat! 
Totul mergea bine, zgomotele bătăliei se opriseră şi Feng 
era mort. Nu trebuia să mai tremure, nu mai avea de ce să 
se teamă. Sau poate îşi amintea de cuțitul sergentului pe 
gâtul lui şi de aceea era îngrijorat. Nu trebuia, Bowman nu 
avea să-i mai facă rău. Dar ce spunea acolo!? 

— E în canalizare! Nu vreau să mă întorc acolo! 

Bowman îşi înclină capul în cealaltă parte: 

— Ce spui tu, micuţule? Nu înţeleg ce spui! 

Puştiul nu mai avea pantalonii de pânză. Găsise nişte 
cizme prea mari şi un cămegşoi, ca acelea ale vidanjorilor. 


e 94 - 


— Nu trebuie să-ţi fie teamă. Totul e bine, micuţule. 

Bowman avansă, dar băiatul făcu un pas înapoi: 

— Nu vreau să mă întorc! 

Bowman înţelegea, puştiul doar se temea să fie viu după 
ce rămăsese atât de mult timp sub apă, cu rechinii. 

— N-o să te întorci, stai liniştit. O să rămâi cu mine. 
Ploaia o să se oprească şi vom putea cobori din nou pe 
fluviu. O să plutim până la estuar şi o să ne-ntoarcem la 
Madras. Amândoi. 

— Domnule, nu înţeleg ce spuneţi... unde sunt poliţiştii? 
Nu sunteţi poliţist? E acolo, în canalizare, nu vreau să mă 
întorc acolo. 

Bowman simţi o durere în craniu, în spatele cicatricei de 
pe frunte. Stomacul i se contractă din nou, se aplecă 
înainte şi îşi deşertă a doua oară stomacul. Când îşi înălţă 
capul şi strânse ochii, recunoscu sala supraveghetorilor, 
mesele şi scaunele, ferestrele şiroind de ploaie. 

Ce făcea acolo? În faţa lui, un puşti îl privea. 

— Ce cauţi aici? 

Se auziră strigăte în stradă. Bowman se întoarse şi 
tresări. Trebuia să iasă de aici înainte să vină colegii lui. Îl 
privi pe băiat: 

— Şterge-o de aici. Valea! 

Copilul nu se mişcă. Îl fixa pe Bowman şi părea incapabil 
să fugă: 

— E în canalizare... 

— Cum? Ce zici acolo? 

— În canalizare. Mortul. 

Arthur făcu un pas spre el. Crezuse un moment că-l 
recunoaşte, dar nu figura îi amintea de ceva, ci doar teama 
din ochii lui, retinele fixe, lipite de imagini de care nu 
reuşea să se descotorosească. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Nu vreau să mă-ntorc acolo. 

Bowman îşi stăpâni ameteala, aşteptă să i se calmeze în 
cap vârtejul de sânge şi se apropie de micul şobolan de 
canalizare. Acesta tremura în cămeşoiul şi cizmele lui 
dezgustătoare, slab, cu pielea găurită de variolă, 


e 95 œ» 


strângând între degete o bască. Avea poate zece sau 
unsprezece ani şi aspectul celor care nu supravieţuiau unei 
vieţi de muncă sub pământ. Doar cei mai solizi scăpau din 
acele bande semi-sălbatice, orfani sau abandonaţi care 
scormoneau rahatul ca să găsească bucățele de fier vechi. 
In canalizare, scotocitorii vedeau trecând aproape la fel de 
multe cadavre ca poliţiştii. Tratau cu bandele şi, uneori, se 
băteau cu ele. Chiar şi caraliii trebuiau să negocieze cu 
şefii lor, cu aceşti puştani cărora nu le mai era frică de 
nimic. 

Arthur ştia. Şi el, la aceeaşi vârstă, scotocise canalizările 
din East End şi supravieţuise. La doisprezece sau 
treisprezece ani, cei mai duri erau angajaţi pe navele 
companiilor. 

Micul scotocitor prea slab întoarse capul ca să scape de 
privirea caraliului care puţea a alcool şi vomă. Bowman îi 
luă bărbia în mână: 

— Ce-ai văzut? 

Ochii puştiului rămaseră larg deschişi. Pe obraji îi 
curgeau lacrimi. 

— Ce-ai văzut? 

— Nu vreau să mă-ntorc acolo. 

Bowman îşi apropie fruntea de cea a copilului şi vorbi 
rar: 

— Cei mai tari supraviețuiesc. 

— Ce... ce spuneţi? 

— E războiul naturii, soldat. Trebuie să te întorci. 

Bowman strânse degetele, copilul se strâmbă de durere 
şi câteva picături căzură între picioarele lui. Făcea pe el. 

— Lăsaţi-mă! Vă rog! Vă spun unde este. Lăsaţi-mă să 
plec! 

Bowman strânse şi mai tare. Mâna începu să-i coboare 
spre gâtul micuţului. 

— O să mă duci acolo! 

Copilul închise ochii şi izbucni în plâns. Bâlbâi cuvinte 
de neînțeles şi Bowman slăbi strânsoarea ca să-l lase să 
vorbească. 

— Ce zici? 


e 96 - 


Copilul redeschise ochii şi privirea lui părea să vrea să 
se cuibărească în cea a lui Bowman. În loc să fugă, acum 
încerca să se refugieze. 

— Sunt... rechinii? Rechinii din fluviu? 

Bowman îi dădu drumul. 

— Ce? 

— Asta aţi spus mai devreme. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Rechinii din fluviu au făcut asta? 

Puştanul îşi şterse nasul mucos cu mâneca. 

— Eu... eu ştiam că nu există rechini aici, dar acum e 
clar, c-aţi spus-o. Ei trebuie să fie. Chiar sunteţi poliţist? 

— Da. Cum te cheamă? 

— Slim. 

Arthur îl împinse spre uşa de intrare, aruncă o privire de 
fiecare parte a străzii, luă copilul de braţ şi începu să 
meargă pe trotuar. Ploua deja de aproape o oră şi Wapping 
High se preschimbase într-un râu. 

— Unde mergem? 

Slim ezită, ridică un braţ în direcţia Saint Katharine, pe 
urmă îl privi pe polițistul cu o cicatrice în mijlocul frunţii: 

— Vă spun unde e, dar nu vreau să merg. 

— Trebuie să te întorci. Mergi. 

Copilul înainta încet, lovindu-se de picioarele lui 
Bowman, care îl respingea de fiecare dată ca să-l 
împiedice să se oprească. Arthur continua să studieze 
perdeaua de ploaie. Efectele  opiumului aproape 
dispăruseră, dar încă se aştepta să vadă jonci apărând la 
colţul străzii. 


Mergeau de-a lungul Tamisei, unde apa curgea peste 
noroi, smulgând bucăţi de deşeuri compactate şi eliberând 
puţin câte puţin malurile de grămezile de excremente. Pe 
Podul Turnului se ghiceau siluete, o mulţime care alerga şi 
sărea în sus şi se apleca deasupra fluviului. Mirosul de 
cadavru era încă acolo, ca şi când corpurile se 
descompuneau acum într-o mlaştină în loc de un deşert. 
Aversa torențială se liniştea, schimbându-se într-o ploaie 


e 97 œ» 


grea şi regulată. Tunetele se îndepărtaseră, furtuna 
depăşise oraşul şi continua să urce în amontele fluviului, 
spre vest. 

Slim şi Bowman trecură prin faţa spânzurătoarei de la 
Execution Dock. Câţiva copii săreau pe ponton, înnebuniţi 
de miracolul ploii. Cântau şi dansau, îşi smulgeau hainele, 
când îi văzură pe Slim şi pe poliţist. 

— L-a prins pe Slim! L-a prins pe Slim! 

— Turnătorii la spânzurătoare! 

— Scotocitorii sunt nişte şobolani! 

Slim grăbi pasul, cu Bowman pe urmele lui, în timp ce 
ceilalţi, pe jumătate dezbrăcaţi, îşi reluau dansul isteric. O 
mulţime de gură-cască invada cheiul de la Saint Katharine. 
Polițistul şi copilul se fofilară între ei, apropiindu-se de 
marele bazin. Cizmele micului scotocitor se loveau de 
bocancii cu blacheuri de fier ai lui Bowman, care-i pusese 
pe umăr mâna cu degete tăiate. 

— Mergi! 

— Nu vreau! 

Vocea sergentului se îndulci: 

— Mergi, micuţule. Trebuie să mergem. 

Copilul se întoarse, ridică ochii către Arthur, apoi cobori 
capul şi continuă să meargă, repetând mereu aceleaşi 
cuvinte: 

— Rechinii. Rechinii au făcut asta. 

— Taci, micuţule. Acum taci! 

Cu hainele ude lipite de piele, cu picioarele încurcându- 
li-se, înaintară pe pontonul portului. Slim se opri la 
marginea unei scări care cobora în bazinul gol!'5, cu fundul 
mâlos, acoperit de câţiva centimetri de apă. Aşteptară o 
clipă. Spatele lui Slim se lipi de pântecul sergentului. 
Tremurăturile copilului treceau în braţele lui Arthur, care- 
şi strânse degetele: 

— Hai. 

— Domnule, cum sunt rechinii? 

Ploaia bătea bazinul, pontonul şi fluviul. Bowman îşi 


15 Este vorba despre ceea ce se cheamă un doc uscat, care însă în acel 
moment nu era uscat (n.tr.). 


e 98 œ» 


închise ochii: 

— Trăiesc în mare, de-a lungul coastelor, şi uneori urcă 
pe râuri ca să caute de mâncare. Pe Gange, atacă oamenii 
care se scaldă în timpul rugăciunilor. 

— Ce-i ăla Gange? 

— Un fluviu din India. Acolo, oamenii se îmbracă în 
pânze largi, roşii. 

— Şi se roagă în apă? 

— Da, pentru că fluviul e sacru. 

Slim se întoarse spre Bowman. 

— Şi rechinii vin totuşi? 

— Da. 

Puştiul reflectă o clipă, apoi ridică ochii. 

— Tamisa e şi ea sacră? 

Bowman se întoarse spre fluviu. 

— Nu. 

Coborâră treptele şi intrară într-un tunel zidit sub 
ponton, un prea-plin al bazinului. La capătul celălalt 
zăreau albia Tamisei. Un canal de scurgere întâlnea 
tunelul în mijlocul lui, plecând spre stânga. Slim o luă pe 
acolo. 

De fiecare parte a bolţii se întindeau trotuare, însoţind 
canalul în care acum apa reîncepea să curgă. Zgomotul 
ploii se oprise şi căldura era din nou acolo, prizonieră sub 
pământ. La douăzeci sau treizeci de metri în faţa lor era un 
puț de lumină care cădea printr-un grilaj, pe unde ploaia 
trecea dreaptă şi strălucitoare, în picături dese. Cotiră 
printr-un un alt tub subteran, care pătrundea sub oraş din 
ce în ce în ce mai departe de fluviu, avansând de la un 
grilaj la altul, regăsind un pic de lumină, cufundându-se 
din nou în întuneric până la următoarea deschizătură. 
Uneori, deasupra lor, pe barele metalice, se auzeau voci, 
strigăte, paşi care răsunau în conducte. Canalizarea era 
din ce în ce mai strâmtă, în curând nu mai era destul loc ca 
să meargă unul lângă altul şi Slim trecu înainte, împins de 
polițistul tăcut. 

— Domnule, aţi văzut asta în India, oameni omorâţi de 
rechini? 


e 99 œ» 


Arthur îşi aplecă puţin capul ca să nu se lovească de 
boltă: 

— Da. 

Grilajele erau din ce în ce mai mici şi mai distanţate. 
Călcând pe pietre, merseră în continuare prin întuneric, 
observând acum doar la intervale mari o sursă nouă de 
lumină, de care li se agăţau ochii. 

— V-au urmărit vasul? 

— Ce? 

— Cum au ajuns până aici? 

Şobolani le ţâşneau printre picioare şi se aruncau în 
noroi la trecerea lor, scoțând mici ţipete ascuţite. 

— Nu. Rechinii au rămas acolo. 

Slim se opri şi Bowman îi simţi muşchii de pe spate 
încordându-se. Băiatul se întoarse. Bowman nu-i vedea faţa 
în întuneric. 

— Imposibil! 

Apa curgea în canal, murmurând încet; departe în faţa 
lor era o mică pată de lumină care cădea în noroi. Grilajul 
următor. Băiatul nu se mai mişca: 

— Imposibil. Dacă nu există rechini, cine a făcut asta? 
Aţi spus că au fost ei... 

Slim căzu ca un sac de-a lungul picioarelor lui Bowman 
şi se ghemui pe pietre. 

Arthur păşi peste el şi continuă să meargă. 

Urcaseră prin canalizare spre nord. Trebuiau să fi ajuns 
undeva sub strada Thomas More şi cartierul pe care 
supraveghetorul Bowman îl patrula de aproape cinci ani. 

Picăturile de ploaie cădeau prin grilaj. Estimă distanţa 
care-i mai separa de lumină, vreo douăzeci de metri, şi, 
fără să vrea, începu să-şi calculeze paşii descrescător. O 
veche deprindere de soldat care calculează distanţa care-l 
separă de pericol. Ca să-şi ocupe mintea pe măsură ce 
înainta şi forma pe care o ghicea sub grilaj devenea mai 
distinctă... 


< 100 œ» 


3 


O rază de soare cădea pe cearşafurile albe. Alături de el, 
pe o mică noptieră se afla o sticlă de sirop, o farfurie, o 
lingură şi un bol de supă. Pe spătarul unui scaun era 
împăturită uniforma de poliţie, care fusese spălată. Işi 
frecă ochii şi, treptat, câmpul vizual i se lărgi. Descoperi 
dormitorul lung, paturile, ceilalţi bolnavi, o tânără soră 
care îi dădea să bea unui bătrân. 

Fiindcă îl durea burta, Arthur întinse mâna spre bolul cu 
supă şi înghiţi o lingură, care îi arse gâtul şi stomacul. Îl 
dureau toţi muşchii. IÎnghiţi încă puţină supă de roşii şi 
ridică privirea. Sora era la capătul patului lui. 

— Cum vă simţiţi? 

Bowman aşeză bolul pe noptieră. 

— Unde sunt? 

Infirmiera se apropie de el şi îi atinse fruntea cu dosul 
mâinii. Bowman se trase puţin înapoi. 

— Sunteţi la spitalul Saint Thomas. 

El se ridică în capul oaselor: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Colegii v-au adus aici acum trei zile, după ce v-au 
găsit în canalul acela. 

— Canalul? _ 

— Nu vă amintiţi? În ziua cu ploaia. 

— Ploaia... 

Arthur închise ochii, văzu un punct de lumină în 
întuneric, picturi strălucitoare care cădeau dintr-o boltă, o 
formă. Strânse din dinţi ca să nu vomite supa pe care 
tocmai o înghiţise. Sora îi dădu să bea un pic de sirop, un 
decoct cu gust de plante, amar, care îi calmă arsura din 
stomac. 

— Aţi delirat mult, va trebui să vă mai odihniţi. O să 
revin să vă văd. 

Privirea surorii întârzie pe pieptul lui Bowman, care îşi 
dădu seama abia acum că e cu torsul gol. Işi acoperi 
cicatricele cu cearşaful. Infirmiera întoarse ochii. 


e 101 œ» 


După ce ea se îndepărtă, Bowman se ridică şi deschise 
fereastra. Saint Thomas era în faţa Podului Londrei şi de la 
etajul la care se afla, oraşul se întindea până la orizont. 
Tamisa era încă întunecată, dar nivelul apei crescuse. 
Macaralele se mişcau în port, iar de-a lungul malurilor 
umblau trecători şi comercianţi. Peste tot, coşurile 
uzinelor îşi scuipau fumul negru, iar mirosul de cărbune 
plutea în aer. Vasele companiilor erau legate la cheiurile 
din Saint Katharine şi baletul lor de-a lungul fluviului 
reîncepuse, depăşind Insula Câinilor. Blestemul era ridicat 
de deasupra capitalei şi Bowman privea acoperişurile 
oraşului reanimat şi nepăsător, ca şi când totul ar fi fost 
uitat. 

Dar el îşi amintea. 

Ochii îi rămaseră fixaţi pe bazinul de la Saint Katharine, 
de partea cealaltă a fluviului, pe depozite. Îşi închipui 
tuburile canalizării care treceau pe sub clădiri. 

Îndepărtă cearşaful şi puse picioarele jos. Erau nesigure, 
iar capul i se învârtea. Îşi puse uniforma curată şi bocancii 
încercând, cu gesturi neîndemânatice, să se îmbrace cât 
mai repede, dar era la fel de slăbit ca după o criză de 
malarie. Aşteptă câteva secunde să-şi recapete suflul şi 
începu să meargă printre paturi. 

Tânăra soră apăru la capătul intervalului, cu braţele 
pline de perne: 

— Ce faceţi? Nu sunteţi în stare să plecaţi, trebuie să 
rămâneţi culcat. 

Când sora se apropie de ei, Bowman făcu un pas într-o 
parte. 

— Vă rog frumos, întoarceţi-vă în pat, nu trebuie să 
plecaţi acum. 

Bowman dădu înapoi şi fugi până la o scară mare, pe 
care o cobori în viteză, agăţându-se de balustradă. 

Afară îl asaltară lumina, soarele, trecătorii şi zgomotele. 
Traversă Podul Londrei printre trecătorii care priveau 
Tamisa cum curgea liberă. O luă de-a lungul cheiului, 
ordonând corpului să meargă mai repede. 


e 102 œ» 


Arthur Bowman intră ca o furie în clădirea Wapping 
High, întâlni supraveghetori care se dădură la o parte din 
faţa lui şi bătu la uşa superintendentului Andrew. Când 
auzi vocea ofițerului, intră. Andrew îşi lăsă pipa. 

— Ce cauţi aici? 

Arthur simţi că se clatină. 

— Ce-am văzut... 

— Ce? 

— Canalizarea... 

Făcu un pas înainte, se lovi de un scaun şi se prinse de 
birou. 

— Cadavrul... ştiu cine... 

Ochii i se rostogoliră peste cap. Andrew se ridică în timp 
ce Bowman căzu pe spate. 

Superintendentul alergă la uşă: 

— Doi oameni la mine în birou! 

Doi supraveghetori se repeziră şi-l descoperiră pe 
Bowman lungit, cu picioarele tremurând atât de tare încât 
călcâiele se izbeau de podea, iar mâinile şi capul loveau 
lemnul. Îşi muşca limba şi sânge amestecat cu salivă îi 
curgea din colţurile gurii. Se aruncară asupra lui ca să-l 
imobilizeze. Un poliţist încercă să-i descleşteze maxilarele, 
ca să nu-şi mai muşte limba, dar Bowman aproape că-i 
smulse vârful unui deget. 

Când îşi reveni, era întins pe o masă din sala 
supraveghetorilor. Arthur se ridică în coate şi îl descoperi 
pe Andrew în picioare în faţa unei ferestre. 

— Ai făcut o criză de nervi. Cine te-a lăsat să ieşi din 
ospiciu? Bowman lăsă picioarele să-i atârne de pe masă şi 
îşi luă capul între mâini: 

— Nu-mi amintesc nimic. 

— Ce cauţi aici? 

— Canalizarea... 

— Continui să-ţi porţi uniforma? 

Bowman nu înţelese despre ce vorbeşte: 

— Ce? 

— Ai fost suspendat, n-ai dreptul să porţi această 
uniformă. 


e 103 * 


Arthur îl privi confuz: 

— N-am altceva. 

— Ce făceai aici când te-a găsit puştiul? 

Bowman cobori de pe masă şi încercă să se ţină în 
picioare. Până la urmă îşi trase un scaun şi se aşeză. 

— Care puşti? 

— Cel care ne-a spus că erati în canalizare. Cel cu care 
te-ai dus acolo. Cel puţin, asta ne-a povestit el. 

— Povestit? _ 

Arthur îşi revenea încet. Îşi băgă un deget în gură ca să- 
şi pipăie limba rănită. Vru să scuipe pe jos, dar înghiţi un 
amestec de sânge şi salivă. Ca şi când gustul metalic al 
propriului sânge ar fi declanşat o alarmă, aşteptă câteva 
secunde înainte de a răspunde: 

— Venisem să vă întâlnesc. Ca să ştiu în ce fază era 
ancheta despre maistru. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă?... Nu era nimeni. Tocmai plecam când 
copilul... Nu mai ştiu cum îl cheamă, dar e puştiul ăsta 
care a apărut pe neaşteptate. Zicea că e ceva în canalizare. 

Andrew începu să meargă printre mese, învârtindu-se în 
jurul lui Bowman: 

— Afacerea asta a provocat scandal. Zvonurile se 
răspândesc. Nimeni n-a mai văzut aşa ceva la Londra şi n- 
am putut identifica victima. 

Limba rănită a lui Bowman i se umfla în gură. Articulă 
rar: 

— Aţi fost acolo? 

— Nu. O'Reilly s-a dus, cu doi alţi supraveghetori. N-am 
găsit martorul. 

— Martorul. 

— Copilul care a venit să ne spună, cel pe care zici că l- 
ai întâlnit aici. A dispărut şi nu l-am mai găsit. 

Andrew se întoarse la fereastră şi privi afară. 

— Când erai în birou adineauri voiai să spui ceva înainte 
să te prăbuşeşti. Ar trebui să vorbeşti. E în interesul tău. 

— Interesul meu? 

— Nu face pe şmecherul. 


e 104 - 


Bowman aplecă puţin capul înainte de a murmura ceva. 
Andrew se apropie de el: 

— Ce spui? 

Arthur îşi curăţă gâtlejul. 

— Misiunea lui Cavendish... 

Superintendentul Andrew înţepeni. 

— Maiorul Cavendish? 

Sergentul Bowman dădu din cap. Vocea lui Andrew urcă 
în acute şi el încercă să o stăpânească: 


— Ducele!? 
Arthur aprobă din nou din cap. Superintendentul 
îngăimă: 


— Ce tot spui!? Despre ce vorbeşti? 

Bowman făcu un efort să deschidă gura. Nu voia să 
pronunţe cuvintele. 

— Cadavrul din canalizare. Am mai văzut asta. În 
Birmania, în pădure. 

Andrew urlă: 

— De ce-mi spui de Cavendish!? Ce-i cu povestea asta cu 
pădurea? Eşti complet nebun! Explică-mi, înainte să mă 
faci să te arunc în închisoare! Te-au găsit inconştient, 
lângă un cadavru, în canalizare, Bowman, bănuielile sunt 
deja prea multe. Explică-mi! 

Strigătele lui Andrew îl îngheţară pe Bowman. Imaginile 
defilau în capul lui, de la cala lui Healing Joy la satul 
pescarilor, musonul, atacul soldaţilor lui Min, coloana de 
prizonieri traversând jungla. Cuştile şi strigătele 
gardienilor. Voia să-şi acopere urechile ca să nu-l mai audă 
pe superintendent. In loc de asta, scoase şi el un urlet: 

— Ştiu cine a făcut asta! 

Doi supraveghetori care făceau de gardă pe culoar 
năvăliră înăuntru. Andrew le făcu semn să nu intervină şi 
să-i lase singuri. 

— Bowman, îţi dau ultima şansă să-mi spui de ce pui în 
aceeaşi frază atâtea lucruri pe care nu le înţeleg, cum ar fi 
numele ducelui de Devonshire şi crima din canalizare! 

Arthur îşi prinse mâinile între genunchi şi strânse din 
toate puterile, ca să le oprească tremuratul. 


<e 105 - 


— N-o să reuşesc... Nu pot... 

— N-ai de ales! E un ordin, Bowman! 

Sergentul respiră încet, căutând aerul, apoi capul îi căzu 
pe genunchi: 

— Eram pe Joy, nava amiral a lui Godwin. Aşteptam 
vântul ca să putem ataca Rangoon şi ofiţerul de cart a 
venit să mă caute. Mi-a spus că maiorul Cavendish voia să 
mă vadă. Pentru o misiune pe fluviu... 


Andrew îl trimise acasă, escortat de un supraveghetor 
din brigadă. Arthur reveni în camera de pe strada Cable. 
Scaunul îl aştepta în faţa mesei, îndreptat spre fereastră. 
Uniforma de sergent atârna de o sfoară. Sticle de vin goale 
zăceau pe jos. 

Omul lui Andrew rămase în josul străzii, supraveghind 
clădirea. 

Bowman se lungi în pat şi dormi douăzeci şi patru de 
ore. Când se trezi, îşi dădu seama că nu se mai simţise de 
mult atât de odihnit, în ciuda durerilor şi mai mari decât în 
spital. li trebuiră cinci minute să iasă din cameră, să 
coboare trei etaje şi să pună o monedă în mâna 
proprietăresei, ca să-i aducă de mâncare. Bătrâna femeie îl 
întrebă de ce în faţa imobilului e un poliţist. Bowman îi 
spuse să nu-şi facă probleme şi să-i aducă şi o sticlă de gin. 

Timp de două zile, încercă să mănânce regulat şi îşi 
supravegheze consumul de alcool. Făcu ordine şi curăţenie 
în cameră. Odată cu odihna, regăsi cât de cât starea de 
calm, nu mai auzea strigăte, iar memoria îi revenise până 
la cel mai mic detaliu. 

Cuvântul i se învârtea în cap şi se surprindea şoptindu-l 
în timp ce stătea aşezat la masă şi privea acoperişurile din 
Whitechapel. Vedea literele pe cărămizile boltei scrise cu 
sângele cadavrului, doar puţin mai întunecate decât zidul. 

Un cuvânt care îl aştepta. Semnătura celui care făcuse 
asta. 

Supravieţuire. 

Când Bowman îl pronunţa, singur în cameră, era o 
întrebare. Acolo, jos, în canalizare, era o afirmaţie. 


e 106 œ» 


Oare O'Reilly şi ceilalţi poliţişti îl văzuseră şi ei? 

După ce trecu o săptămână, Andrew îi bătu la uşă. 
Superintendentul era nervos. Se aşeză la masă şi-şi scoase 
pălăria. Arthur rămase lângă fereastră, privind în jos către 
colegul din faţa clădirii şi aşteptând ca ofiţerul să 
vorbească. 


— l-am trimis şefului de divizie un raport şi declaraţia 
ta. 

Arthur se întoarse. Celălalt îşi încrucişă mâinile pe masă 
şi înclină capul. 

— M-am dus personal la East India House şi am 
consultat registrul prizonierilor de război. Tu şi oamenii tăi 
nu apăreţi pe nicio listă. 

Bowman avansă spre el: 

— Cel? 

— Ieri, şeful de divizie a venit în persoană la Wapping să 
mă vadă. Mi-a spus că mărturia ta e o țesătură de minciuni 
şi fabulaţii. M-a făcut să înţeleg că n-aş avea niciun interes 
să urmăresc pista asta şi mi-a zis să caut în zona bandelor. 

— N-aţi găsit nimic!? 

Andrew îşi încleştă dinţii, ridică spre el capul şi ochii i se 
micşorară. 

— Misiunea asta nu există, Bowman. Cum nu există nici 
oamenii despre care ai vorbit şi sau vreo urmă a 
captivităţii voastre. Şeful a zis că-mi ia capul dacă mai pun 
întrebări. Înţelegi ce-nseamnă asta? 

— Nu suntem pe liste!? 

Andrew se stăpâni şi nu făcu nimic decât să se ridice 
lovind masa cu mâinile. 

— Raportul ăsta o să-mi atragă necazuri serioase şi te 
sfătuiesc să nu mai vorbeşti nimănui despre povestea asta! 
Şeful vrea rezultate rapide şi ca afacerea asta cu 
canalizarea să se încheie aici. N-ar avea nicio problemă 
dacă i-aş livra vreun tip din bande sau pe oricine altcineva. 

Arthur Bowman nu-l mai auzea pe superintendent. 
Privea drept în faţă, absent dintr-odată, în timp ce 
superiorul lui continua să vocifereze. 


e 107 œ» 


— Te-au găsit lângă cadavru, reputaţia ta violentă e 
binecunoscută, povesteşti istorii pe care nimeni nu vrea să 
le audă şi toată lumea ştie că eşti pe jumătate nebun. Toţi 
oamenii mei sunt deja convinşi că tu eşti vinovatul, 
Bowman. E nevoie să mai adaug ceva, sau ne-nţelegem? 

Arthur traversă camera şi se aşeză pe pat. Andrew se 
înfipse în faţa lui. Superintendentul cobori tonul, 
articulând rar şi răspicat astfel încât Bowman, complet 
zăpăcit, să le audă bine: 

— Rămâi sub supraveghere şi nu ieşi de aici până când 
chestia asta nu e lămurită. N-o să te las să-mi arunci 
cariera în aer, m-auzi, Bowman? Dacă faci cel mai mic val, 
îţi pun în cârcă moartea maistrului şi a ăluia din 
canalizare. Ştii că n-o să ezit şi ştii la fel de bine că n-o să 
fie prea mulţi care să-ţi ia apărarea în faţa unui judecător. 

Andrew puse mâna pe clanţă şi se întoarse, măturând 
camera cu privirea. 

— Locul tău e într-un azil, Bowman, dar dacă preferi 
ştreangul nu trebuie decât să cobori în stradă şi să 
pronunţi încă o dată numele maiorului Cavendish, că de 
restul mă ocup eu. 

leşi, lăsând uşa deschisă în urma lui. 

Arthur se apropie de mica oglindă de deasupra 
chiuvetei. Îşi descheie cămaşa, lăsă să-i cadă pantalonii pe 
podea, luă oglinda din cui şi o ţinu în faţa corpului său, 
inspectând liniile de piele mai deschisă la culoare. 
Cicatrice drepte şi paralele, de la umeri la abdomen, 
trecând peste clavicule şi coaste, identice celor care se- 
ntindeau pe spate şi pe picioare. Aplecă într-o parte capul 
şi-şi căută ochii în oglindă, se privi îndelung, scotocindu-şi 
ochii albaştri ca şi când ar fi fost ai altuia, încercând să-şi 
dea seama ce se ascunde în spatele lor. Se strâmbă, făcând 
să-i treacă pe chip expresii exagerate, ca tot atâtea măşti. 
Furie, un zâmbet, tristeţe sau mirare. Deschidea gura ca 
să-şi vadă limba şi dinţii. Pronunţă câteva cuvinte, întâi 
murmurând, apoi mai tare, observându-şi în oglindă chipul 
care voia să-i spună ceva ce el nu auzea încă: 

— Nicio misiune? 


< 108 >» 


Repetă întrebarea o idee mai tare, ridicându-şi mâna 
mutilată pentru a-şi atinge buzele, ca să simtă suflarea 
vorbelor atunci când le pronunţa. 

Se îmbrăcă la loc, făcând să dispară cicatricele sub 
uniforma de poliţie şi se aşeză la masă, aşteptând noaptea, 
cu ochii la fereastră. Pe urmă ieşi pe palier, deschise uşa 
unei debarale, se agăţă, ridică un chepeng pentru 
curăţatul coşului şi se împinse pe acoperiş. La coşul 
următor deschise un alt chepeng, se lăsă să cadă în casa 
scărilor imobilului vecin şi ieşi în Strada Cable, 
îndreptându-se spre est şi evitând polițistul care făcea de 
gardă la poalele clădirii lui. Coti la dreapta pe Butcher 
Row şi ajunse pe cheiuri, pe care le urmă tot spre est, de-a 
lungul Tamisei. 

Mergea în mijlocul câtorva trecători, siluete tăcute pe 
care abia le remarca, şi ridica nasul de parcă ar fi vrut să 
simtă marea care era la o sută de kilometri depărtare. 
Trecu de cheiul Victoria şi de Duke Shore până la bazinul 
Dunbar, se strecură printre barăci şi depozite de mărfuri, 
traversând în întuneric terenuri cu ierburi uscate, pline de 
plase urât mirositoare, lanţuri vechi şi ancore ruginite. Ar 
fi vrut să depăşească Insula Câinilor şi să ajungă la North 
Woolwich, acolo unde Tamisa se lărgea şi unde poate că ar 
fi reuşit să simtă primele brize ale mării. Dar se simţea 
prea obosit şi se aşeză pe chei, lângă apă. Luminile 
Londrei dansau pe suprafaţa neagră a bazinului. Se ridică 
şi reveni pe propriile urme. Căută prin gunoi şi găsi o 
bucată de lanţ de vapor, oxidat. O puse pe umeri şi o 
înfăşură în jurul gâtului ca pe o eşarfă, apoi porni din nou 
spre bazin, merse drept spre chei, fără a încetini, şi căzu în 
apă. 

Când lovi suprafaţa, deschise gura. Bule de aer 
alunecară de-a lungul corpului său, rostogolindu-se pe 
lângă urechi. Regreta că lucrurile nu se-ntâmplă mai 
silențios. Păstră ochii deschişi şi începu să se scufunde. 
Cobori capul şi privi întunericul de sub picioarele lui, 
simțind pe umeri greutatea cablului care-l trăgea la fund. 

Se auziră zgomote, lovituri înfundate, de lemn sau 


< 109 œ» 


metal, care se propagau sub apă. Înălţă capul. O formă 
întunecată înota spre el. 

Un rechin. 

Aspiră din răsputeri toată apa pe care putea s-o înghită 
şi îşi repetă cuvântul pentru ultima oară. O întrebare. 
Supravieţuire? 


Arthur Bowman deschise ochii. Era întins pe fundul unei 
bărci. Cineva îi ţinea capul şi îi desfăşura lanţul din jurul 
gâtului. Un tip gâfâia apăsându-i ambele mâini pe piept. 
Ţipa, dar Bowman nu-l auzea. Deasupra bărcii se vedea 
cheiul pe care mai mulţi curioşi ţineau lanterne ale căror 
raze sclipeau între genele lui ude. Auzi primele cuvinte, 
confirmându-i decepţia: 

— Trăieşte! 

Bowman tuşi. Simţi cum apa îi urcă prin gâtlej şi îi ieşi 
prin gură, curgându-i în barbă. Apă sălcie, cu gust de 
noroi. 

— Eşti bine? Hei! Ne auzi? 

Omul în jachetă, cu apa picurând din ea, era aplecat 
deasupra sergentului. Lui Bowman încă i se scurgea apă 
din gură când vorbi. Se lăsă liniştea, apoi cineva întrebă: 

— Ce zice? 

— N-am auzit. Ce zici? 

Pescarul îşi apropie urechea de gura lui Bowman, îi 
ascultă vocea răguşită, apoi se redresă: 

— Rahat! Cred că are apă la creier! 

— Ce zice? ` 

— Vorbeşte de rechini! Intreabă unde sunt rechinii. 

Trei oameni îl ridicară. Mai multe braţe de pe chei se 
întinseră şi îl lungiră pe piatră. Tremura. li scoaseră 
pălăria. 

— La naiba! E caraliu! 

— Fir-ar, aţi văzut asta!? 

— Ce-i? 

— O cicatrice. 

— Rahat, ăsta a trecut printr-o elice!? 

— Nu o elice a făcut asta. Şi nu de curând. 


< 110 - 


Aruncară o cuvertură peste el. Simţi că e ridicat din nou 
şi auzi roţile unui căruţ pe pavaj. Capul i se bălăngănea 
dintr-o parte în alta şi leşină. 

Flăcările îi jucau în ochi, cineva realimenta soba de gătit 
vărsând o găleată de cărbuni în cămin. Cenuşa se ridica în 
aer şi Bowman o urmări din priviri. 

— Gata, te-ai trezit? 

Bowman privi în jur. Era întins pe nişte lăzi într-un 
şopron de scânduri. 

— Ai sforăit toată noaptea. Se pare că e obositor să-ţi 
pierzi cunoştinţa. 

Pe sobă, omul puse o crăticioară cu apă la încălzit şi 
aruncă înăuntru un pumn de cafea, pe care o amestecă 
folosind vârful unui cuţit. Când şterse lama pe mână, 
Bowman se ridică şi încercă să dea înapoi. 

— Ho! Ce-ţi veni? Eşti bolnav? 

Bărbatul se apropie de el fără să lase cuțitul deoparte. 
Bowman se rostogoli pe o parte şi se aruncă pe burtă pe 
pământul bătătorit, încercând să se târâie până la uşă, 
care se deschise. Un alt om intră, îmbrăcat cu o jachetă. 

— Rahat, e complet dus! 

Omul care tocmai intrase se ghemui lângă Bowman, 
care se rostogolea făcut covrig. 

— Hei, flăcăule! Ce-ai păţit? Nu trebuie să-ţi fie aşa 
frică. Noi suntem ăia care te-am scos din apă ieri seară. N- 
o să-ţi facem rău. Nu vrei cafea? Ai avut frisoane toată 
noaptea. Bea ceva cald şi pe urmă te ducem acasă la tine. 
Unde e casa ta? 

Bowman dădu înapoi. 

— Strada Cable. 

— Cable? Asta ai zis? 

Bărbatul care era aproape de sobă îi aduse o ceaşcă 
aburindă, îl salută pe cel în jachetă şi spuse că se întoarce 
la treabă şi o să treacă mai târziu. Arthur strânse ceaşca 
metalică între degetele lui reci şi o duse la buze, înghițind 
un pic. 

Pescarul se instală pe o ladă, la rândul lui cu o ceaşcă de 
cafea în mână, şi îl privi pe omul aşezat pe jos: 


e 111 œ» 


— Poliţist, nu? 

Bowman ezită, apoi negă din cap. 

— Păi, şi ce e cu uniforma aia pe care o aveai? 

Arthur înghiţi din cafeaua fierbinte fără să răspundă. 
Pescarul îşi scoase boneta şi-şi frecă părul. 

— Eu te-am scos din apă. Ai căzut fix în faţa bărcii mele. 
Nu-ţi aduci aminte? În orice caz, îmi convine că nu eşti 
caraliu. Pentru că s-ar fi făcut rău mişto de mine dacă aş fi 
salvat unul. Cum te cheamă? 

— Bowman. Sergent Bowman. 

— Sergent!? Rahat, atunci am salvat un militar? Ce? Ce 
zici? 

— Compania Indiilor... 

Pescarul îl privi cu un aer întunecat şi scuipă pe jos. 

— Am un fârtat care a petrecut trei ani în Bombay. 
Împuţită ţară. Gunoi de Companie, mda. 

Bowman mai înghiţi cafea şi îşi drese glasul. 

— Madras. 

— Da? Cât timp ai rămas acolo? 

— Cinşpe. 

— Cinşpe ani? Rahat. 

Pe lângă sobă, soarele dădea acum căldură prin mica 
fereastră şi prin acoperişul din scânduri gudronate. Era 
cald în coliba pescarilor, plină de saci de pânză, de plase, 
de undiţe şi de dulapuri. Omul îşi scoase în cele din urmă 
jacheta şi se servi din nou cu cafea. 

— Nu prea e treaba mea, eu doar te-am scos din apă. 
Dar mă-ntreb, totuşi, de ce ai vrut să te duci să te-ntâlneşti 
cu peştii din râul ăsta de rahat. 

Aşteptă câteva secunde, dar sergentul nu răspunse. 

— Din cauza cicatricelor? O chestie care ţi s-a-ntâmplat 
acolo? Fratele meu are coşmaruri de când s-a întors. Din 
pricina a ceea ce a văzut. Şi a ce i s-a făcut şi chiar a ce-a 
făcut el. Nu ştiu, pentru că nu vorbeşte niciodată despre 
asta. 

Pescarul zâmbi. 

— Mă cheamă Frank. Franky. 

Întinse mâna. Bowman îl imită. Frank scoase din 


e 112 œ» 


buzunar o sticluţă de poşircă!$. 

— Una dintre chestiile bune din timpul putorii ăleia era 
că n-aveai suficientă apă ca oamenii să se arunce în 
Tamisa. Un noroc, pentru că erau destui pe care i-a 
înnebunit. Era să ajungem toţi duşi cu capul. Ca şi 
povestea aia din canalizare, bietul om care a fost ucis. O 
hăcuială în toată legea, se pare. După părerea mea, ăla 
care l-a măcelărit pe tip înnebunise din cauza mirosului şi 
a căldurii. Ştii despre chestiile astea, sergent, din ţările 
alea în care soarele îi face dementi pe toţi? 

Bărbia lui Arthur începu să tremure când încercă să 
vorbească şi îşi simţi faţa rece când sângele o părăsi ca să 
i se adune în piept, pompat de inima care-i bătea tot mai 
tare. 

Pescarul se apropie şi îi propuse să bea. 

— OK, nu mai vorbim despre asta, calmează-te, sergent. 
Care e prenumele tău? 

Bowman înghiţi din poşircă: 

— Arthur. 

— Vrei să te duc acasă, Arthur? 

Bowman îl privi, incapabil să răspundă. 

— Bun, aşteptăm să te ţii pe picioare şi vedem după aia. 
O să-ncerc să-ţi găsesc nişte ţoale. Nu mai trebuie să te 
trambalezi în uniforma asta de caraliu. Stai aici şi 
aşteaptă-mă! 

Frank se opri la uşă şi se întoarse. 

— Să nu faci vreo prostie, sergent Arthur, de acord? Ai 
deja şanse bune să crăpi fără să vrei, n-are haz s-o faci cu 
mâna ta. 

Bowman se apropie de sobă, se aşeză pe o ladă şi 
închise ochii. Adormi fără să-şi dea seama. Tresări când 
uşa cabanei se deschise din nou. Se întorsese Frank, cu un 
sac pe umăr. 

— Ai rămas în viaţă în lipsa mea, sergent? 

Individul zâmbea mult. 

— N-am aici o garderobă de lord, dar ţi-am găsit haine 
care ar trebui să-ţi vină. Buna mea soţie mi-a dat şi un 


16 În original, gn6le, whisky sau lichior contrafăcut (n.tr.). 
<e 113 + 


săpun şi cred că are dreptate: sunt destul de tâmpit ca să 
ajut pe careva pe care nu-l cunosc. Cum te simţi? 

— Mai bine. 

— Ştii, nu c-aş fi zgârcit, dar dacă ai putea să-mi dai 
măcar pantalonii mi-ar conveni. 

Bowman îmbrăcă hainele un pic cam scurte, pe urmă se 
aruncă pe pâinea şi şunca pe care le adusese Frank alături 
de o sticlă de vin. 

Gâtul i se relaxa pe măsură ce înghiţea mâncarea, 
atenuând gustul de sare şi mâl pe care-l avea încă pe 
limbă. Însă faptul că-şi regăsise uzul vorbirii îl stingherea, 
fiindcă nu ştia ce să spună. 

— Mersi. 

— N-ai de ce. 

— Vreau să mă întorc acasă. 

Îşi strânse hainele, le rulă într-un sul şi le întinse 
pescarului: 

— Din pelerină se poate face o cuvertură. 

Pescarul zâmbi şi îi luă hainele de poliţist. 

— Mda, nu mă gândeam să ies cu ele... 

Îşi strânseră mâinile. 

— Poţi să te-ntorci când vrei dacă nu-ţi merge bine. N-o 
să te întâmpinăm cu fanfara, nici măcar nu ştiu cine eşti, 
dar dacă ai vreo problemă poţi să vii să mă cauţi. 

Bowman ieşi din cabană, iar pescarul rămase în prag, 
privindu-l cum se îndepărtează. 

— Hei, sergent! O idee trăsnită care-mi veni uite-aşa: 
totuşi, nu cumva din cauza Companiei te-ai aruncat în apă? 

Bowman se întoarse. 

— Ce!? 

— Rahat! Eşti singurul om din Londra care nu e la 
curent? 

Bowman scutură capul. 

— E oficial de ieri. Omule, te-ai aruncat sub barca mea 
în aceeaşi zi în care au închis prăvălia. 

— Nu-nţeleg. 

— O, sergent, îţi baţi joc de mine, nu? Cipaii... n-ai 
urmărit nimic? Întâi s-au revoltat soldaţii indieni. Se pare 


e 114» 


că nu voiau să rupă cartuşele cu dinţii pentru că aveau 
grăsime de vacă pe ele şi nu voiau să înghită! Jumătate din 
India a intrat în război şi Compania şi-a pierdut chiloţii. 
Regina i-a dat dracului. Gata cu Indiile de Est, Coroana 
recuperează tot. Fostul tău angajator a fost curăţat, 
sergent. 

Bowman plecă în fugă. 

La intersecţia cu Fletcher verifică: paznicul era tot 
acolo. Făcu turul grupului de case şi intră prin clădirea 
vecină. Trecu din nou prin acoperişuri şi ajunse în camera 
lui. Îşi luă din cui bastonul de poliţist, îl strecură în gaura 
unei lamele de parchet, făcu pârghie şi ridică lemnul cu 
cealaltă mână. Băgă braţul în gaură şi scoase de acolo o 
cutie metalică încuiată cu lacăt. La celălalt capăt al 
camerei făcu aceeaşi manevră şi ridică altă scândurică, 
recuperând cheia care deschidea micul seif. Bowman 
păstră patruzeci de şilingi din ceea ce economisise din 
pensia militară, înainte de a pune la loc cutia în 
ascunzătoarea ei. Îşi luă de pe sfoară uniforma Companiei 
şi cobori la parter ca să bată la uşa proprietăresei. 
Bowman îşi plăti chiria şi îi dădu în plus doi şilingi ca să-i 
curețe uniforma şi alţi trei ca să-i cumpere mâncare şi 
săpun. Îi ceru bătrânei şi să cumpere câteva sticle de vin. 
Nu gin. 

Când proprietăreasa aduse cumpărăturile, îi mai dădu 
un penny pentru ca un puşti din cartier să-i aducă sus o 
găleată de apă. Deschise o sticlă de vin şi o goli pe toată 
înainte de a mânca. Înghiţi apoi două ouă, carne de porc 
uscată, o pâine de secară, o ceapă şi o pară dulce. Apoi se 
instală în faţa oglinzii, curăţă chiuveta cu un pic de apă, se 
stropi pe faţă şi începu să-şi taie barba. Când lama 
briciului trecu peste gât, îşi aminti de apa neagră din 
Tamisa şi de caraliii care voiau să-l închidă. 


<e 115» 


4 


Pe pat, Bowman îşi avea întinse cămaşa, haina roşie 
decolorată şi pantalonii cărora spălarea nu reuşise să le 
redea albeaţa. Epoleţii hainei şi însemnele de sergent nu 
mai străluceau. Hainele formau conturul unui corp. 

Mesteca pâine, făcând înghiţiturile să alunece cu câte o 
gură de vin roşu, şi aştepta, gol, curajul să-şi îmbrace 
vechea uniformă. Sergentul Bowman îşi imagină că, brusc, 
toţi soldaţii Indiilor de Est se evaporaseră, că, de la Londra 
la Hong Kong, peste tot pe Pământ, în cazarme şi pe 
corăbii, nu mai rămăseseră decât uniformele goale, întinse 
pe saltea ca a kui. Şi nu voia să creadă asta. 

Compania exista de secole, nu putea să dispară. 

Pe masă, scofâlcite, cu pielea rigidă şi îndoită, acoperite 
de mucegai, cizmele trosniră când începu să le curete, 
frecându-le cu vechea lui cămaşă de la Metropolitan. 
Întinse ceara, îmbibând cu grăsime pielea uscată, pe urmă 
le lustrui până reuşi să le redea un pic de strălucire. 
Terminând vinul, îşi încheie cămaşa, cu bărbia în piept, 
privindu-şi degetele, apoi alunecă în pantaloni, potrivi 
bretelele şi îşi trecu braţele prin mânecile hainei. După 
captivitate, nu mai ajunsese la greutatea pe care o avusese 
înainte. Opiul şi alcoolul, alături de mâncarea proastă, îl 
făcuseră să piardă şi mai mult din greutate. Drept care 
uniforma îi era largă, aşezându-i-se pe umeri ca pe un 
cuier. 

Spectrul unei armate-fantomă. 

Rămase un minut în picioare în mijlocul camerei, 
respirând încet, apoi ieşi şi se căţără până la chepeng. Pe 
Royal Mint, verificând să nu fie urmărit, opri o cabrioletă. 

— Strada Leadenhall, vă rog. Sediul Indiilor de Est”. 

Birjarul îl privi o clipă pe militarul în uniformă uzată. 
Apoi biciul plesni şi atelajul porni la trap pe pavaj. 

— Dii! 

Arthur ridică perdeaua de la ferestruică. 


17 În original, East India House (n.tr.). 
< 116» 


Trotuarele se lărgeau, fațadele imobilelor erau tot mai 
albe şi ferestrele înalte. Femei cu pălării ţineau de mână 
copii, gentlemani sprijiniți în bastoane discutau la colţul 
străzilor. În parcuri, la umbra arborilor verzi, erau cupluri 
care se ţineau de braţ. Londra era curată şi senină, vara 
strălucea. Mănuşile albe le desenau femeilor degete lungi, 
iar privirile de sub pălării ale bărbaţilor băteau până 
departe. Priviri de ofiţeri. 

Ca aceea a lui Wright. 

Bowman şi-l aminti pe căpitan cu gaura în cap, când 
închisese uşa cabinei lui Feng ca să-l lase să crape singur. 

Lăsă brusc perdeaua să cadă. Ducându-şi maşinal mâna 
la piept, realiză că nu luase cu el nimic de băut. Vinul nu 
fusese suficient, avea crampe la stomac şi nervozitatea îi 
aţâţa pofta de alcool. 

— Sediul Indiilor de Est. 

Birjarul trase de frâie, calul încetini şi se opri. Sergentul 
sări din cabrioletă, plăti cursa şi se întoarse spre clădire. 
Ridicând ochii pe cele şase coloane dorice ale fațadei, orbit 
de lumină, simţi o ameţeală care fu cât pe ce să-l doboare 
la pământ. Dădu înapoi, se întoarse pe călcâie şi cobori 
înapoi în strada Leadenhall până la un pub unde intră şi se 
opri în prag. 

Lumina cădea prin vitralii pe mese şi pahare, culorile 
emailurilor reflectându-se în ambra whiskyurilor şi a 
berilor. Tapiţerii, tablouri şi trofee de vânătoare decorau 
pereţii. Animale africane şi cerbi cu coarne imense. 
Bowman rămase acolo un timp, nemişcat, trăgând de 
pulpanele hainei sale. De la mese, privirile începură să se 
îndrepte spre el. Bărbaţi în costume citeau ziare, ofiţeri în 
uniforme de culoare închisă vorbeau în şoaptă, chelnerii 
serveau băuturile şi plecau cu spatele aplecat. Vru să iasă, 
îi era teamă să nu fie şi mai ridicol, dar cobori capul într- 
un fel de salut general şi merse până la bar: 

— Un gin. 

— Ce preferaţi, domnule ofiţer? 

— Ce prefer? Gordon's... 

Barmanul îi servi un pahar, pe care îl dădu peste cap. 


e 117 œ» 


— Altul. 

Arthur plăti cele două băuturi la preţul unei nopţi întregi 
petrecute la Big Lars. Urcă înapoi pe Leadenhall, trecu de 
data asta printre coloane fără să ridice ochii, ajungând, 
paralizat, în imensul hol de la East India House, în faţa 
liniilor negre întinse la picioarele lui pe mai mulţi metri 
lungime. 

Încrustate în pavajul deschis la culoare, făcute din 
marmură neagră, erau cele trei cruci legate la bază, cele 
trei litere EIC şi deviza Deo ducente nil nocet (Nu ni se 
poate întâmpla nimic dacă Dumnezeu conduce). O sudoare 
rece i se scurse de-a lungul spinării, degajând un miros de 
zer, înmuindu-i cămaşa, în care mirosul de mucegai deveni 
din nou mai puternic decât cel al săpunului de rufe. 
Bărbaţi în costume şi redingote traversau holul, călcâiele 
tari ale pantofilor lor pocnind pe marmură şi răsunând 
până la marele plafon sculptat. Călcau în picioare fără 
emoție cele trei cruci şi cele trei litere şi dispăreau în 
grabă, cu dosare şi mape sub braţ. 

Arthur închise ochii cât să-şi recapete suflul, apoi îi 
deschise din nou. 

Pe pereţi, imense tablouri cu corăbii în culorile 
Companiei navigând pe mări calme. O scară dublă, de 
marmură, care urca la etaj. Peste tot, oameni aferaţi şi 
grăbiţi, o atmosferă de furnicar dintr-o pădure cuprinsă de 
flăcări. 

Bowman era pe Strada Leadenhall, un nume blestemat, 
auzise atâţia oameni pronunţându-l şi scuipând pe jos când 
nu ajungeau solda sau curierul, când rațiile erau prea mici 
sau lipseau muniţiile cu care să se plece la atac. Se- 
mplineau cinci ani de la întoarcerea lui şi nu trecuse 
niciodată pe acolo. Arthur îşi imaginase altceva. Sediul 
Companiei era o clădire arogantă, dar nu un palat şi niciun 
fort. Birouri, acţionari, administratori şi funcţionari. 

Privindu-i pe aceşti angajaţi zeloşi trecând prin hol, 
Bowman afişă un zâmbet răutăcios. Era singurul de aici 
care purta o veritabilă uniformă a Companiei. Deoarece 
era nevoie, la capătul braţelor Indiilor de Est întinse în 


e 118 œ» 


toată lumea, de degete murdare ca acelea ale sergentului 
Bowman pentru a culege toate aceste bogății. Îşi coborî 
ochii spre cele trei cruci de marmură neagră. Ţipetele îi 
reveniră în minte şi nu mai încercă să le amuţească. Era 
corect ca Bowman să le aducă în clădirea asta, chiar dacă 
nimeni nu putea să le audă şi nici misiunea lui Cavendish 
nu exista. 


În spatele unei tejghele, un om bun la toate înălţă capul 
ca să observe uniforma obosită. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule? 

Prima persoană pe care Bowman o întâlnea în East India 
House nu ştia să recunoască gradele armatei ei. 

— Căpitan. Căpitanul Wright. 

Arthur fu surprins de tonul vocii sale, acela al 
sergentului instructor care fusese. Tipul din spatele 
tejghelei se îndreptă de spate. 

— Scuzaţi-mă, domnule căpitan. Cu ce pot să vă fiu util? 

— Caut un ofiţer. Un căpitan de marină care era în 
serviciu în Birmania în '52. 

— Mă scuzaţi, domnule căpitan? 

— Căpitanul lui Sea Runner, în '52. 

Angajatul Companiei clipi: 

— Căutaţi un nume de ofiţer? Am înţeles bine? 

— Mda. Căpitan de marină. La Rangoon, cu Godwin. 

— Cred că ar trebui să vă adresaţi celor care se ocupă 
de afacerile maritime, domnule căpitan. 

— Unde-i asta? 

— Scara din vest, la primul etaj. 

Bowman se răsuci pe călcâie, urcă scara cea mare până 
la primul etaj, urmă un coridor lung şi, înainte de a bate la 
uşa biroului pentru afaceri maritime, îşi regăsi suflul, 
ştergându-şi fruntea cu mâneca. Uşa dădea spre un 
coridor larg, o anticameră cu două ferestre înalte, uşi 
deschizându-se spre alte încăperi şi, în mijlocul acestei 
intrări, un om aşezat în spatele unui birou. 

Secretarul îl privi cum se apropie şi se ridică 
ceremonios. 


< 119 + 


— Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule sergent? 

Acesta ştia gradele. Bowman îşi dădu seama că şovăie şi 
simţi furnicături în mâini, ca în biroul lui Andrew, înainte 
de a intra în criză. 

— Caut un ofiţer. Comandantul lui Sea Runner în '52, la 
Rangoon. 

Secretarul avu o grimasă, agasat. 

— Cine v-a trimis aici? Dacă nu ştiţi numele ofițerului, 
nu ştiu de ce îl mai căutaţi. Subofiţerii nu au acces la genul 
ăsta de informaţii, sergent. 

Sudoarea curgea pe pieptul lui Bowman şi de-a lungul 
picioarelor, până-n cizme. Cele două ferestre mari 
începură să se deformeze, să se rotunjească şi să se 
legene, iar lumina să îi ardă ochii. Făcu un pas înainte. 
Picioarele îl lăsau şi întinse un braţ spre birou. Secretarul 
se precipită şi îl conduse până la un scaun. 

— Dumnezeule! Ce vi se-ntâmplă? Nu vă simţiţi bine? 

— Ceva de băut... 

Secretarul plecă alergând şi reveni o clipă mai târziu cu 
o carafă de apă şi un pahar, pe care îl umplu şi i-l oferi 
sergentului. Bowman bău, iar omul îl servi din nou. 

— O să deschid un pic, e căldura asta, aveţi nevoie de 
aer. 

Tropăi până la fereastră şi o deschise larg. 

— Iertaţi-mă, domnule sergent, nu v-am primit într-un 
mod agreabil. Dar totul e în momentul ăsta îngrozitor de 
complicat, cu această... Dumnezeule, eu mă plâng când 
dumneavoastră vă întoarceţi de acolo, în mod sigur. Veniţi 
de acolo, nu-i aşa, domnule sergent? 

Arthur îşi termină paharul şi-l privi pe omuleţul în 
costum. 

— Acolo? 

— Revolta, sergent! Nenorocita asta de revoltă a 
cipailor! 

Sergentul se îndreptă un pic în scaun. 

— De acolo vin. 

— Dumnezeule! Da, văd bine că sunteţi extenuat. 
Trebuie să fi văzut lucruri oribile... 


e 120 œ» 


Arthur aprobă din cap. 

— lertaţi-mi atitudinea, domnule sergent. Dar suntem pe 
cale să ne pregătim mutarea la Consiliul Indiei, pe lângă 
Secretariatul de Stat. Toată clădirea e cu fundul în sus. Şi 
dumneavoastră care veniţi de acolo... 

Bowman se mulţumi să ridice din umeri. 

— Căutaţi un ofiţer de marină pe care nu-l cunoaşteţi, 
aşa e? 

— Un mesaj pentru el. 

— O scrisoare? A unui soldat? 

Apa îl liniştise şi Bowman îşi regăsise o parte din forţe. 

— Asta e. Scrisoarea unui soldat. 

Secretarul îşi împreună mâinile pe piept. 

— Cumplit! Trebuie să-i transmiteţi acestui ofiţer ultima 
scrisoare a unui soldat... mort!? 

— Mort. 

Omul îşi puse mâna pe frunte. 

— Un soldat mort, care era prietenul acestui ofiţer... 
Dumnezeule. Şi dumneavoastră care sunteţi epuizat şi care 
duceţi această scrisoare. Cum se numea nava, sergent? 
Spuneţi-mi, o să fac ce pot ca să vă ajut. 

— Sea Runner. În '52, Rangoon. 

— Rangoon? In flota generalului Godwin sau a 
comodorului Lambert? 

— Godwin. 

Secretarul se îndreptă spre o uşă, se opri şi se întoarse. 

— Erau prieteni, da? Şi soldatul mort n-avea familie? 

— Nu, n-avea familie. 

Omul reveni zece minute mai târziu, ducând un registru 
enorm pe care îl aşeză pe biroul lui şi îl deschise. Întoarse 
paginile, urmărind cu arătătorul coloanele de nume şi de 
date, ridicând din când în când capul către sergent ca să 
zâmbească şi să se scuze. 

— Aici lucrăm dur, bineînţeles. Dar dumneavoastră aţi 
fost acolo. Şi v-aţi întors. 

— De-abia întors. 

Secretarul lovi o pagină a registrului. 

— Aha! Sea Runner. '49, '50, '51... '52. Plecat din 


e 121 œ» 


Madras în 12 ianuarie. Sergent, am răspunsul pentru 
dumneavoastră. Sea Runner era comandat de căpitanul... 
Philip Reeves. Căpitanul Reeves e la pensie, s-a retras din 
Companie în '53, după campania din Birmania. 

Bowman se ridică de pe scaun. 

— Cum pot să-l găsesc? g 

— Da, sigur, sigur, adresa lui. N-ar trebui... In mod 
normal n-avem dreptul, dar scrisoarea asta... Aşteptaţi-mă, 
nu durează mult. 

Când reveni, se instală de data asta la birou, scoase o 
foaie de hârtie dintr-un sertar şi scrise deasupra o adresă, 
înmuindu-şi nervos pana în călimară, apoi presă foaia cu 
sugativa. 

— Lată, domnule sergent. Acum puteţi să vă îndepliniţi 
datoria. Sunteţi un om curajos, v-aţi asumat chestiunea 
asta deşi abia v-aţi întors. 

Arthur împături hârtia şi o strecură în buzunarul interior 
al hainei. Înainte să ajungă la uşă, secretarul se repezi şi o 
deschise înaintea lui. 

— Domnule sergent, pot să vă strâng mâna? 

Bowman îi întinse mâna umedă. 

Secretarul îl privi cum se îndepărtează pe coridor şi 
Bowman încercă să-şi păstreze calmul, stăpânindu-şi 
impulsul de a o lua la fugă. 

Traversă holul, ieşi în stradă şi parcurse pe jos, cu 
stomacul strâns de crampe, tot drumul care îl despărţea de 
Fox and Hounds. Îi trebui o oră ca să ajungă pe Strada 
Wapping şi, când intră în sala de la Fox, acoperit de 
transpiraţie în uniforma lui, toate conversațiile se opriră. 
Sergentul cobori capul, merse până la masa lui obişnuită 
şi-şi fixă privirea în lemnul ei. 

În spatele barului, cu un jurnal deschis în faţa lui, Lars 
închise gura. Clienţii vechi îl priveau pe Bowman îmbrăcat 
în uniforma aceea din care aproape toţi aveau un exemplar 
în fundul dulapului, dacă nu cumva o schimbaseră pe un 
pahar într-o seară în care rămăseseră fără bani. Haina 
roşie avea un efect dezagreabil asupra lor, cu atât mai 
mult purtată de fantoma aceea turbată, sergentul Bowman, 


e 122 œ» 


pe care nu-l mai văzuseră de săptămâni întregi şi care ar fi 
putut foarte bine să fie mort. 

Lars umplu o halbă şi o puse pe bar. 

— Mitch! Legumă nenorocită! Du-i berea sergentului! 

Lars îşi puse un pahar mare de poşircă, vărsă un pic la 
picioarele lui şi-l dădu pe gât. Apoi se aplecă asupra 
jurnalului, mai ridică o dată capul spre masa sergentului şi 
îşi reluă lectura. 

— Aha! Se pare că o să se care din Leadenhall! Trebuie 
să fie marile manevre ale contabililor! 

Clienţii sprijiniți în coate pe tejghea nu acordau nicio 
atenţie la istorisirea lui Lars. Nici el nu era prea dedicat 
lecturii. Pe deasupra umerilor, îl urmăreau pe sergent. 
Umplând paharele, în timp ce Mitch făcea drumuri dus- 
întors până la masa lui Bowman, Lars citi cu o voce fără 
convingere articolul din Morning Chronicle care explica de 
ce şi cum, din cauza unei bande de cipai din India, 
Compania fusese făcută praf de către Coroană. Fox and 
Hounds părea plin, în acea seară, de o gaşcă de orfani 
bătrâni, care ţineau doliu pentru Companie şi o blestemau 
cu prima ocazie. În spatele zâmbetelor şi al glumelor 
proaste se afla tristeţea vinovată de a nu mai fi veteranii 
nimănui. Duşmanul lor dintotdeauna murise şi, la o masă 
de acolo, dintr-un colţ de sală, fantoma lui bea bere de să-i 
explodeze burta. 

Arthur goli halbe timp de o oră. Apoi, la căderea nopţii, 
se întoarse acasă, se prăbuşi pe palier sărind prin 
ferestruica din acoperiş şi merse să se năruiască în pat. 
Berea nu era suficient de tare ca să-l adoarmă şi să 
oprească strigătele. 


Reeves locuia la Londra. Cartierul Westminster, parcul 
Saint George, pe malul Tamisei. 

Din cutia lui de sub podea, Bowman scoase câţiva şilingi, 
îşi execută din nou numărul cu escaladarea acoperişului, 
ajunse în Royal Mint şi opri un atelaj. De data asta nu mai 
privi trecătorii prin fereastra trăsurii, care îl lăsă în faţa 
unei case cu două etaje, recent construită, cu faţada albă. 


e 123 


Era întoarsă cu o latură spre fluviu şi cu alta spre 
Grosvenor Road şi parc. Un gard de lemn dădea spre o 
grădină mică, bine întreţinută, pe care o traversă ca să 
bată la uşă. Deschise o femeie de vreo cincizeci de ani, cu 
o basma pe cap şi un şorţ legat peste rochie. Bowman, 
care nu-şi imaginase că o să dea peste soţia lui Reeves, 
rămase mut. 

— Da, ziceţi! 

Din accentul ei de periferie, Arthur îşi înţelese greşeala. 
Nu era soţia căpitanului, ci menajera. 

— Căpitanul Reeves, aici locuieşte, nu? 

— Nu mi-a spus că aşteaptă pe cineva. Cine sunteţi? 

— N-am stabilit o întâlnire. Spuneţi-i că vreau să-l văd. 

— Băiete, miroşi a bere de la o poştă, cred că ai greşit 
adresa. Ce-i cu uniforma asta mizerabilă, cui i-ai furat-o? 

Bowman urcă scările peronului. Bona intră înapoi în 
casă şi vru să închidă uşa. 

El puse mâna pe tocul uşii. 

— Du-te şi spune-i stăpânului tău că vreau să-l văd. 
Sergent Arthur Bowman. Du-te şi spune-i asta. 

Din casă se auzi o voce. 

— Dothy? Ce se-ntâmplă? 

Arthur se aplecă în faţă şi cobori tonul. 

— Du-te şi spune-i că sergentul Bowman vrea să-l vadă. 
Că eram pe nava lui când a ars satul. 

— Lasă uşa sau strig! 

Arthur dădu drumul tocului uşii. 

— Du-te şi spune-i asta. 

Cobori scările şi aşteptă ca Reeves să apară la uşă. 

Avea aceeaşi figură ca în amintirile lui Arthur, când 
stătea în picioare în spatele timonei goeletei, doar că era 
mai bătrân şi mai ridat, cu părul în întregime alb. Nu mai 
avea barbă, ci doi perciuni mari care coborau până în 
partea de jos a obrajilor. Din bărbatul drept şi solid căruia 
Bowman îi păstrase imaginea nu mai rămăsese decât un 
bătrânel cu umerii căzuţi. Cu o mână pe marginea uşii şi 
celălalt braţ ascuns de uşa întredeschisă, Reeves îl privea 
cu un aer îngrijorat. 


e 124 œ» 


— Cine eşti? 

Bătrânul căpitan îşi mijea ochii şi părea să nu mai vadă 
bine. Arthur făcu un pas înainte, în ciuda armei pe care 
Reeves probabil o dosea după uşă. 

— Rămâi unde eşti! 

— Nu vă amintiţi de mine? Sergentul Bowman. Pe Sea 
Runner. M-am îmbarcat pe joncă. 

Reeves miji ochii un pic mai mult. 

— Ce spui? 

— Eram acolo când a ars satul. V-am dat ceva. 

Chipul căpitanului se crispă. Bowman puse un picior pe 
prima treaptă şi vorbi mai rar. 

— Eram acolo. Ca şi dumneavoastră Nu se poate să fi 
uitat. Sergentul Bowman. 

Reeves se agăţă de uşă. 

— Sergentul Bowman? 

Bătrânul lăsă tocul uşii ca să-şi ducă mâna la buzunar, 
de unde scoase nişte ochelari pe care îi puse pe nas. Ochii 
lui apărură dintr-odată măriţi, holbându-se la sergentul în 
uniforma prea mare şi uzată. 

— Ai murit!... Mi s-a spus că aţi murit cu toţii! 

— Nu toţi, căpitane... 

Reeves deschise larg uşa. Ţinea în mâna dreaptă un 
pistol armat, dar nu părea să-şi mai amintească asta. 

— Intră! 

Arthur privi arma şi bătrânul îngăimă: 

— Scuză-mă, am crezut că se întâmplă ceva, n-am 
înţeles ce-mi spunea Dorothy. 

Bătrânul căpitan îşi puse arma pe bufetul de la intrare. 

— Urmează-mă, sergent. 

Traversară salonul până la un solariu semicircular aflat 
în cealaltă parte a casei, ale cărui ferestre dădeau spre 
Tamisa. Catargele micilor ambarcaţiuni acostate în faţa 
casei se legănau blând în soare. Bowman rămas în picioare 
în faţa ferestrelor, se ţinea cât mai departe de orice, de 
mobilele lustruite, de fotoliile brodate şi de vasele cu flori. 
Dacă ar fi putut, şi-ar fi desprins tălpile de covor. 
Suveniruri din călătoriile lui Reeves erau agăţate de 


< 125» 


pereţi: măşti africane, muschete şi săbii, lănci şi pumnale. 
Luminate de soarele jos, şase tablouri cu nave ale 
Companiei. Vasele pe care căpitanul le comandase. O ramă 
era mai mică decât celelalte, din lemn neted şi neaurită, 
reprezentând toate velele unei goelete albe. Sea Runner. 

— Aşază-te, te rog. Vrei să bei ceva? 

— Cum? 

— Vrei să bei ceva? 

— Cafea. 

Reeves plecă la bucătărie şi Bowman îl auzi vorbind cu 
menajera. Femeia protesta şuşotind, sfătuindu-l pe Reeves 
să-l dea afară pe individul ăla. Reeves îi ceru să se calmeze 
şi să aducă o cafea în solariu. 

— Te rog, sergent, ia loc. 

Arthur îşi întoarse ochii de la tablou şi se instală într-un 
fotoliu fără să pună mâinile pe braţele acestuia, cu Reeves 
în faţa lui. Bătrânul ofiţer, aşezat pe marginea scaunului 
său, cu ochii măriţi de sticlele ochelarilor, îl privea intens. 

— Ce... ce ţi s-a-ntâmplat? 

Bowman îşi feri privirea, fugind de aceea prea insistentă 
a bătrânului. 

— Am revenit din misiunea lui Wright. Doar zece. 

— Wright... 

— A murit pe fluviu. Iar noi am fost luaţi prizonieri. 

— Mi s-a spus că nu era niciun supravieţuitor. 

Sergentul plecă ochii. 

— Nimeni nu mai ştie nimic despre misiunea lui Wright. 
De asta am venit. Cei de la afacerile maritime ale 
Companiei mi-au spus unde locuiţi. 

— Misiunea lui Wright? 

Bowman ridică privirea: 

— Ambasadorul. Pe fluviu. 'Trebuia să interceptăm vasul 
ambasadorului. Dar nu pentru asta sunt aici, domnule 
căpitan, ci pentru altceva. 

— Ce, sergent? Dumneata... De ce ai nevoie? 

Arthur se întoarse spre fluviu căutându-şi salivă sub 
limbă. 

— E legat de crima asta. Crima din canalizare, de acum 


e 126 » 


câteva săptămâni. 

Cei doi tresărită şi se întoarseră. Dothy, menajera, era în 
mijlocul salonului, cu braţele depărtate, cu tava de argint 
la picioare, ceştile sparte şi cafetiera răsturnată. 

— Domnule Reeves, spuneţi-i să plece! Spuneţi-i să 
plece! 

Căpitanul se ridică, o luă pe menajeră de braţ şi încercă 
s-o calmeze. 

— Curăţă tot şi lasă-ne, Dothy! Du-te acasă. N-o să mai 
am nevoie de tine în seara asta. 

Servitoarea se împotrivi. Nu voia să-şi lase stăpânul 
singur cu Bowman. Îi trebuiră lui Reeves mai multe minute 
ca să o conducă la uşă. Afară, lumina scădea şi reflexele 
Tamisei se îngălbeneau, aruncând sclipiri aurii pe chilele 
bpărcilor. Reeves scoase din bufet o sticlă de whiskey şi 
două pahare pe care le puse pe masa joasă. Îl servi pe 
Bowman, care ridică paharul. Bătrânul îi privi degetele 
tăiate ale mâinii. 

— Mai pune-ţi, sergent, te rog. Am auzit zvonuri despre 
această poveste cumplită, dar de ce ai venit să-mi spui 
despre ea? 

Sergentul Bowman îşi umplu al doilea pahar. Era poate 
cel mai bun alcool pe care-l băuse vreodată, dar whiskeyul 
nu era mai tare decât un gin de tavernă, iar el avea nevoie 
de mai mult pentru a se linişti. 

— Sunt poliţist acum, la Wapping. Trebuie să găsesc 
ucigaşul. Colegii mei cred că eu sunt acela şi, în orice caz, 
o să-mi pună crima în cârcă. 

— Ce spui acolo!? 

— Eu am găsit cadavrul în canalizare. Iar ei cred că sunt 
nebun. Nu sunt nebun. Doar că... doar că am coşmaruri. 
De când m-am întors, a fost ceva mai bine. Dar nu dorm 
bine, domnule căpitan. 

— Ce coşmaruri? 

— Pădurea. Ce ne-au făcut acolo. 

— Sergent, nu înţeleg. Trebuie să-mi spui de ce eşti aici. 
Sergent? 

Arthur rămase o clipă tăcut, trase de gulerul cămăşii, 


e 127 œ» 


care îl împiedica să respire, şi făcu să-i sară primul 
nasture. 

— Ne-am întors. Cei zece oameni ai lui Wright. 
Criminalul e unul dintre prizonierii care au fost cu mine. I- 
am dat lista superintendentului, dar Compania a zis că 
misiunea n-a existat. lar acum nu mai există Compania! 
Înţelegeţi? 

— Cauţi un fost prizonier? 

— Criminalul. 

Căpitanul Reeves zâmbi pentru a-l încuraja pe Bowman 
şi bău un pic din whiskeyul său, de care nu se atinsese 
până atunci. 

— Povesteşte-mi! 

Arthur îşi termină paharul şi se întoarse spre ferestre şi 
spre Tamisa aproape neagră. 

— După ce ne-am îmbarcat pe joncă, am urcat pe 
Irrawaddy pentru a-l intercepta pe ambasadorul lui Min. 
Ploaia a început să cadă şi am eşuat pe mal. Nu i-am văzut 
sosind. Ne-am bătut cu prima barcă... 

Reeves ascultă relatarea sergentului Bowman timp de o 
oră, cufundat în fotoliu, fără să-l întrerupă sau să facă nici 
cel mai mic gest. Până la intrarea în portul din Rangoon a 
corăbiilor care-i transportau pe prizonierii lui Min, acea 
încărcătură de fantome înfometate. Repatrierea lor la 
Madras, apoi istoria lui Bowman, devenit caraliu al 
Companiei la Wapping, descoperirea cadavrului, vizita lui 
Andrew în camera lui, subterfugiul lui la East India House 
şi sosirea lui până aici. 

Se lăsase noaptea. Reeves se ridică, aprinse lumânările 
şi, puţin câte puţin, lumina reveni în casă. Sticla era goală. 
Bătrânul căpitan aprinse un chibrit şi îl apropie de pipă. 
Faţa obosită i se lumină. Ochii îi fură înlocuiţi o clipă de 
reflexele flăcării pe sticlele ochelarilor. 

— Şi eu am coşmaruri, sergent Bowman. 

— Ce? 

— Satul, sergent. Femeile şi copiii. 

Lumina lumânărilor dansa pe tablourile agăţate de 
pereţi. Sea Runner, în salonul lui Reeves, avea aceeaşi 


< 128 » 


culoare ca în noaptea aceea sub norul de cenuşă. 

— Era război, domnule căpitan... Ordinele... Trebuia... 

— Ce război, sergent? 

— Contra lui Pagan. Ambasadorul... 

— Rubinele. 

— Cum!? 

Bătrânul îşi lăsă capul să-i cadă pe spate, minuscul în 
fotoliul mare. 

— Ceea ce ţi s-a întâmplat n-are nicio legătură cu 
războiul. În niciun caz cel al lui Dalhousie. Nu Compania v- 
a trimis pe fluviu, ci ofiţerii flotei, Cavendish şi câţiva 
dintre prietenii lui, dintre care fac şi eu parte. 

Lui Bowman îi tremurau umerii sub uniformă. Fixă 
ferestrele în care nu se mai vedeau decât scânteierile 
lumânărilor, încercând să ghicească dincolo de ele ceva. 
Vocea lui Reeves, afectată de vârstă şi oboseală, reluă 
încet: 

— Wright era un spion al Companiei. Un om curajos, dar 
mai mult decât asta ambițios, care se apropiase de cercul 
influent al lui Cavendish. Avea misiunea de a stabili ce 
forţe are Pagan Min înainte de declaraţia de război a lui 
Dalhousie. Ajunsese la Rangoon cu misiunea diplomatică a 
lui Lambert. Căutând informaţii, aflase că regele se 
pregătea deja de înfrângere, ştiind bine că nu va învinge 
Compania. În caz de război, avea de gând să fugă, cu tot 
cu comoara lui. Ştii satul Mogok, sergent? E o fundătură 
neinteresantă la câteva zeci de kilometri de Ava, în 
mijlocul junglei. Dar acolo sunt cele mai frumoase mine de 
rubin din lume. Când Bombayul a declarat război regatului 
Ava, Pagan a pus să i se umple cufere şi le-a expediat pe 
fluviu într-o corabie ca să le pună la adăpost înainte de a 
spăla putina. Wright i-a împărtăşit descoperirea lui 
Cavendish. Împreună, şi cu ajutorul altor ofiţeri de 
încredere, au decis să pună la punct această expediţie. În 
timp ce izbucnea războiul! Pentru asta aţi fost aleşi, 
sergent, dumneata şi rebuturile flotei, care-şi aşteptau 
sentinţa. Nu era niciun ambasador la bordul acelor jonci, 
ci doar rubine. Incendierea satului şi a locuitorilor lui nu 


< 129 + 


era un ordin al Companiei, era o precauţie necesară pentru 
a asigura secretul planului nostru. Superintendentul nu te- 
a minţit, această misiune n-a existat niciodată. In ciuda 
acestor precauţii, administratorii Companiei au descoperit 
până la urmă ceea ce făcuserăm. Şi, mai ales, s-au trezit 
într-o mare încurcătură. Nu se putea pune problema ca 
acest scandal să explodeze, să se facă din viitorul duce de 
Devonshire un infractor, un mizerabil hoţ de comori. Până 
la urmă, sub patronajul dragului de Cavendish, nu riscam 
nimic. Compania a muşamalizat afacerea în locul nostru, 
de data asta într-un mod mult mai eficace. Dacă pierderea 
căpitanului Wright era regretabilă, dispariţia unei bande 
de criminali şi a unui pumn de soldaţi nu conta. Puteai să 
cauţi ani de zile, nu ai fi găsi la East India House nicio 
urmă a misiunii voastre. Şi acum, că nu mai există 
Compania, Coroana se va ocupa de tot. Secretul nostru e 
în siguranţă. 

Reeves trase din pipa care se stinsese, aspirând numai 
aer. 

— E destul de ironic, dar dispariţia lui Wright este cea 
care v-a salvat. Dacă misiunea ar fi reuşit şi n-aţi fi fost 
luaţi prizonieri, aţi fi fost executaţi şi voi. 

Arthur se ridică din fotoliu, dezechilibrând şi răsturnând 
sfeşnicul de pe măsuţă. Reeves, cu pipa stinsă atârnată în 
gură, nu reacţionă. Lumânările începeau să ardă lacul de 
pe lemn. Bowman se îndreptă spre bar şi scoase din el o 
sticlă, fără să vadă ce e. Smulse dopul şi dădu pe gât un 
vin de Porto dulce şi cu aspect de lichior, care-i arse gâtul 
şi-i făcu şi mai multă sete. Lăsă sticla să cadă, iar aceasta 
se rostogoli pe parchet şi se opri în piciorul unui fotoliu. 

Felinarele unei nave, agăţate de greement, trecură prin 
faţa solarului. Zgomotul unui vapor cu aburi ajunse până la 
ei şi, în trecere, făcu vitrinele să vibreze. Reeves se ridică, 
părăsi încăperea şi reveni puţin mai târziu. Puse pe măsuţă 
o foaie de hârtie, o călimară şi o pană, apoi aprinse la loc 
lumânările. 

— Te ascult, sergent. 

Vocea lui Bowman era lugubră. 


< 130 - 


— Ce vreţi să vă spun? 

— Lista, sergent Bowman. Dă-mi numele lor. O să-i 
găsesc pentru tine. 

— De ce-aţi face asta? 

— Nu va exista adevărul, sergent. Nu va exista 
niciodată. Dar... e un soi de datorie. 

— Datorie? 

— Omul ăsta care a ucis în canalizare trebuie să ştie. 
Trebuie să-l găseşti, sergent Bowman. 

— Nu-nţeleg nimic din ce spuneţi. Nu aşa trebuie să se 
întâmple. Celui care a făcut asta nu trebuie să i se explice 
nimic. Trebuie ucis. 

Reeves zâmbi şi Bowman avu poftă să-i zdrobească 
imediat capul pe foaia de hârtie. 

— Sper că vei avea timp să înţelegi înainte să-l omori, 
sergent. Acum dă-mi numele lor! 

Arthur îşi descheie haina de uniformă şi cămaşa, îşi 
trecu mâna peste buze şi începu, cu figura scobită de 
umbra lumânărilor, să recite încet numele, ca şi când 
fiecare literă ar fi fost trăsătura unui chip care-i revenea în 
memorie. 

Bătrânul îl secătuise. Arthur abia se ţinea pe picioare 
când Reeves, cu paşi mici, ţinându-l de un braţ, cu un 
sfeşnic în mână, îl conduse la uşă. Căpitanul îi ceru să 
aştepte o clipă, puse sfeşnicul pe bufetul de la intrare şi 
dispăru. Se întoarse din salon şi, oprindu-se la doi metri de 
Bowman, îşi scoase ochelarii, îi făcu să alunece în buzunar 
şi îl înfruntă pe sergent, care îndrepta pistolul spre burta 
lui. 

— Vă meritati coşmarurile! Nu noi! Sunteţi nişte 
lepădături! 

— Sergent, nu poţi face nimic în privinţa asta. De-acum 
eşti ceea ce eşti. Singura alegere pe care o ai, aşa cum mi- 
ai spus, este să-ţi regăseşti vechiul tovarăş. O să mă omori 
după aceea, dacă o să mai ai chef. 

— E prea uşor. 

— Da. 

Bătrânul ridică mâna. Ţinea o bucăţică din acele ţesături 


e 131 œ» 


colorate pe care Bowman le păstra la Madras, o stofă din 
satul ţesătorilor. Reeves o despături. Sideful şi incrustaţiile 
argintate scânteiară în lumina lumânărilor. Arthur aşeză la 
loc, încet, pistolul şi îşi deschise palmele. Căpitanul Reeves 
aşeză în ele cornul cu praf de puşcă. 

— Nu credeam că vei reveni într-o zi, dar l-am păstrat, 
totuşi. Nu te uitasem, sergent. 

Arthur privea cornul, mângâind sideful cu vârful 
degetelor. 

— Revino într-o săptămână, până atunci îţi găsesc 
oamenii. 

Bowman traversă grădina, se opri pe trotuar şi privi în 
jurul lui. Strada era pustie, nu erau nici trecători, nici 
lumini. Traversă Grosvenor Road şi se topi sub arborii 
negri din parcul Saint George, strângând pe burtă cornul 
cu pulbere. 


e 132 + 


5 


Bowman se îmbătă şi bău laudanum până pierdu şirul 
zilelor. Culcat covrig în pat, privea bucăţelele de cochilie 
irizate cum îşi schimbă culoarea în lumină. Mângâia 
incrustaţiile argintate, deschidea capacul etanş de piele şi 
îşi lipea cornul de ureche ca să audă ce are să-i spună. [Íi 
povestea tot ceea ce trăise de la despărţirea lor, îşi cerea 
scuze că îl abandonase pe acea corabie, îi spunea că e 
totul bine, acum că s-au regăsit. 

Arthur îi aştepta răspunsul. Cornul rămânea mut, dar el 
continua să îi vorbească. 

Trimitea proprietăreasa să cumpere droguri, în vreme ce 
jos caralii lui Andrew continuau să facă cu schimbul. Sub 
podea, cutia era aproape goală, îşi prăpădise economiile. 

— De ce ar trebui să mă duc eu să le caut asasinul, ă? 
De ce nu se ocupă ei? Doar ei ne-au trimis acolo! Să 
rămână liberi. Toți zece! Să ne lase liberi sau s-o facă ei! 

Vecinii veneau să-i bată la uşă când se punea pe strigat 
şi vorbea cu cornul lui. Arthur îi gonea urlând. Poliţiştii 
care-l supravegheau nu interveneau. Bowman era nebun, 
fără discuţie. 

Se trezea fără să recunoască încăperea, adormea 
crezând că e pe joncă, într-un hamac de pe Healing Joy, 
sau în cuşca din mijlocul pădurii. 

— Nu pentru război. Pentru rubine ne-au trimis acolo. 
Nu mai aveam pulbere şi muniţie când au apărut celelalte 
jonci. Am continuat să mă lupt, dar nu mai avea sens, erau 
prea numeroşi. Am încercat să tai pa râmele. Ca să fim 
luaţi de curent, dar şi asta era prea târziu. Nu ştiam atunci 
pentru ce mă bat. Acum ştiu. Ştiu de ce-am rămas luni de 
zile în cuştile alea. 

Petrecea zile întregi privind pe fereastră. Femeile care 
ieşeau din magazine, supraveghetorii din Wapping care le 
acostau, puştii cu găleți de apă pe cap, pietrele de tocilă 
care făceau să sară scântei din lame, uşa deschisă a unei 
forje şi sunetul ciocanelor pe nicovale. 


e 133 + 


— Cu un corn ca ăsta, puteam să mă arunc în Tamisa 
fără să ud praful de puşcă. 

I se întâmpla şi să râdă. 

După ce golea o sticlă de laudanum, vedea pe Strada 
Fletcher pescari birmanezi cu pantalonii lor largi, ofiţeri ai 
Companiei în uniformă de paradă care defilau pe trotuar, 
corăbii cu patru catarge şi sabordurile deschise, care 
urcau pe şine de-a lungul Străzii Cable. 

Cu cornul la ureche, asculta zgomotul mării sufocat de 
răşina de cauciuc. 

— N-auzi strigătele? Ăsta e al lui Clement, când i-au ars 
ochiul. Şi Peevish, prima dată când l-au luat. Nu le auzi? 

Trecuseră zece zile. Bowman nu-şi mai amintea de 
Reeves când, într-o dimineaţă, cu fruntea lipită de geam, 
privind la spectacolul vieţii din stradă, trei etaje mai jos, 
ieşind dintr-o siestă începută în noaptea precedentă, cu 
cinci minute sau două zile mai devreme, văzu o şaretă 
oprindu-se la poalele clădirii şi un om cu joben şi pardesiu 
lung coborând din ea. Copilandrii se apropiară de calul cu 
cap frumos, drept care vizitiul plesni biciul pe deasupra lor 
şi ei o şterseră. Omul în negru nu mai era acolo. 

— Ăla era un călău. Îi Ştiu eu. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

— Lăsaţi-mă-n pace! Plecaţi! 

Se auzi o nouă bătaie în uşă şi o voce răsună pe palier: 

— Sergent Bowman? 

Traversă camera, deschise şi se dădu înapoi poticnindu- 
se. 

Căpitanul Reeves, în impozantul lui pardesiu negru şi 
pălăria satinată trecu prin faţa lui ca un spectru, fără ca 
pliurile hainelor sale să se mişte sau ca picioarele să 
scoată vreun zgomot. Căpitanul avea trăsături obosite, era 
palid, mai bătrân cu o sută de ani faţă când venise 
Bowman la el. 

Reeves aşeză un plic pe masă, între sticle, şi se întoarse. 
Când se opri în faţa lui, Arthur rânji. 

— Duceţi-vă dracului! Trebuia să-i găsiţi singuri pe 
nenorociţii ăştia pe care i-aţi trimis pe fluviu. 


e 134 œ» 


Şi îl scuipă pe Reeves în faţă. Bătrânul îşi şterse ochii cu 
palma înmănuşată: 

— Din nefericire pentru voi, Bowman, aţi supravieţuit 
unor lucruri pe care un om normal nu le-ar fi suportat. Ar 
fi trebuit să te sinucizi de mult, dar dacă n-ai făcut-o 
înseamnă că există în dumneata ceva mai tare decât ceea 
ce ai suferit. Dumneata trebuie să decizi acum ce o să faci 
ca să supravieţuieşti. Nu uita că acela pe care îl cauţi îţi 
seamănă, dar poate n-a fost la fel de tare. 

Reeves întinse mâna şi o puse pe umărul lui Bowman: 

— Îmi pare foarte rău, sergent, pentru ceea ce ţi s-a 
întâmplat. Şi ţie, şi oamenilor tăi. 

Arthur îi respinse mâna. Bătrânul cobori capul, îşi 
ascunse faţa sub pălărie şi ieşi din cameră. Bowman îl 
prinse din urmă pe palier şi strigă: 

— Am încercat să crăp şi m-a salvat cineva! De ce am 
fost salvat!? Ce vrea asta să însemne! 

Reeves se răsuci pe scară, cu mâna înmănuşată pe 
balustradă şi chipul ascuns de joben. 

— Că viaţa ta nu-ţi mai aparţine cu totul, sergent 
Bowman. Trebuie să pleci de-aici cât mai repede. Lista n- 
am obținut-o fără să se afle. N-o să întârzie. Adio, 
Bowman! 

Reeves cobori treptele. Arthur rămase nemişcat pe 
palier până ce dispăru ultimul zgomot de paşi. Se întoarse 
în cameră, luă plicul şi-l rupse. Scoase o foaie de hârtie, 
observă rândurile scrise îngrijit şi din foaia împăturită 
alunecară cinci bancnote de câte zece lire sterline. Solda 
pe un an în brigada Tamisei. 

Dădu drumul listei de adrese ca să prindă bancnotele şi 
o a doua foaie căzu la picioarele sale. Arthur îngenunche şi 
ridică documentul. Antetul şi adresa unei bănci. O 
obligaţiune pe numele lui, în sumă de cinci sute de lire. 

Arthur se repezi la fereastră şi o deschise, dar şareta 
dădea colţul străzii. Se întoarse auzind zgomote în partea 
opusă. Cinci poliţişti de la Wipping, cu O'Reilly în frunte, 
plus  superintendentul Andrew, mergeau de-a lungul 
trotuarului de pe Fletcher în direcţia clădirii lui. Preţ de 


e 135» 


câteva secunde, Bowman îi privi incapabil să se mişte. Pe 
urmă alergă la chiuvetă, îşi înfipse în gât trei degete de la 
mâna stângă şi-şi vărsă ficaţii. Nici nu-şi mai puse pantofii, 
vâri în buzunar bancnotele şi lista, bonul la purtător şi 
cornul de pulbere, ieşi pe palier şi se căţără până la 
oberliht. In patru labe pe creastă, trecu pe acoperişul 
imobilului vecin. Cu picioarele însângerate, alergă pe 
străduţe, oprindu-se la fiecare colţ ca să se asigure că nu-l 
aşteaptă alţi poliţişti. Descriind un cerc larg în jurul 
cartierului, Arthur  traversă Cartierul Chinezesc cu 
plămânii arzând, pentru a continua şi mai alert către est şi 
cartierul Limehouse. 

Nu se opri înainte de a ajunge la cabană, cu crampe în 
tot corpul. Făcu uşa să sară cu umărul şi se repezi în 
interior. După două mile fără să fi încetinit, trupul lui 
refuză să meargă mai departe şi se prăbuşi pe pământul 
bătătorit. Burta i se ridica şi cobora în timp ce gura 
deschisă larg căuta aer. Avea senzaţia că o curea de piele 
îi strângea capul ca să-l strivească. 


Aprinse focul în sobă. Înghesuit între cutii, Arthur se 
lupta să nu adoarmă. Când redeschise ochii, căzuse 
noaptea. N-avu timp să se ridice, corpul îi era prea 
anchilozat şi dureros ca să se poată mişca. Uşa se deschise 
şi intrară doi bărbaţi. Unul dintre ei ţinea în mână o lampă 
cu ulei, celălalt o măciucă. Bowman ridică o mână ca să se 
protejeze de lumină, iar cealaltă tatonă în întuneric şi 
degetele găsiră o bară de fier pe care o ridică pentru a se 
apăra. 

— Rahat! 

— Ce naiba caută aici? 

Bowman lătră: 

— Nu vă apropiati! 

— La naiba, sergent, noi suntem! Era să facem pe noi de 
frică! 

Bowman recunoscu chipul pescarului. 

— Frank? 

— Cine naiba vrei să fie!? Ce faci aici? 


e 136 >» 


Pescarul văzu hainele lui Bowman şi râse. 

— Unde ai găsit acum zdrenţele astea? 

Celălalt pescar rămăsese prudent lângă uşă, având încă 
măciuca în mână. 

— Individul ăsta nu e sigur, ţi-am zis deja. Trebuie să-l 
dăm afară de aici. 

— N-o să ne facă probleme. Nu-i aşa, sergent? 

Arthur îi privi pe cei doi. 

— N-o să fac probleme. Am nevoie doar de un acoperiş, 
nu pentru multă vreme. 

— Ţi-am spus, aici eşti ca acasă. Ce ţi s-a-ntâmplat de 
data asta? 

Celălalt pescar îi puse mâna pe umăr lui Frank. 

— Franky, nu face asta. O să se-ntoarcă împotriva ta. De 
data asta nu mă bag. 

— Am eu grijă, întoarce-te acasă. 

Colegul lui Frank îi aruncă o ultimă privire lui Bowman, 
ieşi din cabană şi închise uşa. 

— Nu pune la suflet. Aşa e Stevens, mereu puţin 
suspicios, dar n-o să-ţi facă nici el probleme, îl cunosc. 

Pescarul agăţă lampa de o bârnă a cabanei. 

— Arthur, n-ai vrea să laşi bara aia? 

Bowman dădu drumul fierului. 

— N-o să rămân mult. Doar câteva zile. Am bani. 

Arthur scoase din buzunar o bancnotă de zece lire. 
Franky fluieră a mirare. 

— La naiba, cum ai pus mâna pe toţi banii ăştia? O! 
Sergent, poate că are dreptate colegul meu, cum poţi fi pe 
stradă cu banii ăştia!? Ce prostie ai făcut? 

— Banii sunt ai mei. Nu i-am furat. 

— Sergent, nu e vorba de bani. Ce vreau eu să ştiu e de 
ce te-ai întors. Şi să nu-ţi baţi joc de mine. 

Arthur mototoli bancnota şi o puse la loc în buzunar: 

— Mă caută caraliii. 

— Ce-ai făcut? 

— Nimic. 

— Nu? 

— Ei cred că am omorât pe cineva. 


e 137 œ» 


— Şi ai omorât pe cineva, sergent? 

Bowman înclină capul. 

— Am omorât zeci de oameni când eram militar. Femei, 
bătrâni şi copii. Dar pe ăsta nu l-am omorât. 

Franky scoase sticluţa de poşircă din buzunar şi o goli 
pe jumătate fără să respire. Işi şterse buzele şi puse sticla 
pe o ladă, lângă Bowman. 

— Bănuiam eu că n-ai stat cinşpe ani în India numărând 
cocoloaşe de bumbac, sergent, dar cu ce schimbă asta 
lucrurile, ce-mi spui aici? 

Arthur luă sticla. 

— Asasinul, celălalt, trebuie să-l găsesc. N-o să ai 
probleme cu mine, dar am nevoie de o mână de ajutor. O 
să-ţi dau bani. Mai am. Destui. 

— Ar trebui să ştiu mai multe sau deja e prea mult ce mi- 
ai povestit? 

Un colţ al gurii lui Bowman se ridică: 

— Nu l-am ucis eu pe omul ăla. 

— N-o s-o iei razna şi să te iei de cineva, Arthur? Sau să 
te arunci iar în apă? 

— Trebuie să-l găsesc pe Individul ăla. 


e 138 œ» 


6 


Primul nume era cel al lui Edmond  Peevish. 
Predicatorul. O adresă din Plymouth. 

Bowman înmuie pana în călimară şi făcu câte o cruce în 
faţa a patru adrese. Patru dintre foştii săi oameni, din 
nouă, locuiau la Londra sau în împrejurimi. Peter Clemens 
şi Christian Bufford, zis Buffalo, recrutaţi de Bowman la 
bordul lui Joy. Frederick Colins, caporalul cu cuţit, şi Erik 
Penders, cel care voia să evadeze, doi oameni ai lui 
Wright. John Briggs, alt bărbat de pe Joy, locuia la Bristol. 
Norton Young, recrut al lui Wright, trăia la Southampton, 
Edward Morgan şi Horace Greenshaw, doi soldaţi ai lui 
Bowman, la Coventry, respectiv Birmingham. Cea mai 
mare parte a numelor erau precedate de menţiunea Ultima 
adresă cunoscută. Tot fantome, ca şi pe lista de la 
Rangoon, când fuseseră eliberaţi. 

Adresele din Londra puteau să fie mai serioase, chiar 
dacă până la urmă nu putea fi sigur de nimic. El nu se 
mutase de ani de zile, dar asta nu însemna că restul nu 
călătoreau. Trebuiau să trăiască, să meargă acolo unde era 
de lucru. 

Luând o altă hârtie, copie adresa lui Peter Clemens. 
Strada Lamb nr. 16, cartierul Spitalfields. 

Apoi deschise uşa sobei încălzite la alb şi aruncă 
înăuntru vechea sa uniformă de la Companie. 

În faţa unui ciob de oglindă spartă, pus pe masă, îşi rase 
barba, se spălă într-o găleată şi îşi trase pe el hainele noi 
pe care şi le cumpărase cu ajutorul lui Frank. Pantofi de 
bună calitate, pantaloni din lână, groşi şi confortabili, o 
cămaşă, o haină din tweed înspicat, o şapcă de piele 
dublată cu lână moale şi lenjerie. 

Arthur nu mai fusese atât de bine îmbrăcat de când i se 
dăduse prima uniformă de soldat. De asemenea, de mult 
nu mai avusese haine pe mărimea lui. Nu putea să se vadă 
în mica oglindă dar, având un costum nou pe el, se ţinea 
un pic mai drept. 


< 139 + 


Strecură o sticlă plată de gin în buzunarul interior al 
vestei, îşi puse şapca pe cap şi se îndepărtă de Dunbar, 
îndreptându-se spre nordul oraşului bătut de un vânt rece. 
Bowman îşi ridică gulerul hainei. Pe Strada Commercial 
întrebă încotro s-o ia. Ca mulţi alţi locuitori din East End, 
Arthur nu prea cunoştea restul Londrei, doar câteva nume 
de locuri despre care se vorbea, printre care piaţa de la 
Spitalfields, în care ajunse la o oră după ce plecase din 
cabană. 

Ocoli piaţa, buticurile ei de mătăsuri şi atelierele de 
croitorie. Majoritatea standurilor vindeau lucruri din 
bumbac indian, importate. La colţul străzilor Commercial 
şi Lamb îşi despături hârtia şi verifică adresa lui Peter 
Clemens. 

Spitalfields fusese un refugiu pentru ţesătorii protestanți 
refugiaţi din Franţa. Întregul cartier era dedicat ţesăturilor 
şi comerţul lor prosperase până ce produsele indiene 
invadaseră piaţa. Cei pe care Bowman, încă de copil, îi 
auzise întotdeauna numiţi mătăsoşii erau o bandă de 
muritori de foame care nu făcea mai mult decât cea din 
East End. 


Parterele de pe strada Lamb erau ocupate de magazine 
cu vitrine, la etaj fiind apartamente din cărămidă cu 
ferestre în stare proastă. Strada gemea de lume, 
aglomerată de şarete şi hamali, de vânzători şi cerşetori 
care ţi se agăţau de picioare. Bowman îi respingea fără să 
înţeleagă ce vor de la el. Nu era încă obişnuit cu noile lui 
haine, nici cu reacţiile pe care acestea le provocau. 
Oamenii se dădeau la o parte din calea lui şi îl salutau. 

Se opri o clipă pe trotuar în faţa numărului 16. Uşa care 
ducea spre etaje, înghesuită între două vitrine, se legăna 
fără încuietoare şi fără clanţă. La primul etaj, alese la 
întâmplare un apartament. O femeie grasă deschise şi făcu 
un pas în spate. Un individ îmbrăcat ca el, care venea să-i 
bată la uşă, era cu siguranţă o veste rea. Arthur întrebă 
unde locuia Peter Clemens şi femeia păru liniştită că 
nenorocirea greşise etajul. 


e 140 œ» 


— Clemenşii? La doi, pe stânga. Au probleme? 

Arthur urcă la al doilea etaj şi se opri în faţa uşii. 
Transpiraţia îi curgea sub braţe, mâinile i se agitau, se 
strângeau în gol căutând o armă care nu era acolo. Puțin 
mai înainte, nu erau decât nişte nume pe o bucată de 
hârtie, acum se afla în faţa acestei uşi. Peter Clemens era, 
poate, în spatele ei. Cel mai solid dintre oamenii care se 
îmbarcaseră pe Sea Runner. Clemens cel mare. 

Arthur bătu şi-şi îndoi picioarele, gata să fugă. Deschise 
o puştoaică de vreo doisprezece ani, slăbuţă, într-o bluză 
de lucru ajustată pe la toate cusăturile. Părul blond îi era 
la fel de palid ca figura, iar degetele înnegrite de 
vopseluri. Avea mâini de muncitor pe braţe de fetiţă care 
crescuse anapoda. Îl privi pe bărbatul bine îmbrăcat cu 
ochi prea obosiţi ca să exprime cea mai mică surpriză şi 
Arthur simţi că se descompune: fantomele fără adresă 
aveau şi copii! 

— Peter Clemens? 

Fetiţa lăsă uşa deschisă şi plecă înapoi în apartament, 
târându-şi picioarele. 

În micul hol, Bowman văzu apărând o lungă siluetă 
aplecată. Peter Clemens se opri în prag. Acelaşi păr blond 
pai ca fata lui, ochiul drept deformat de cicatrice, corneea 
albită şi umflată de arsura fierului. Pleoapa era lipită de 
arcada sprâncenei şi nu se mişca. 

— Sergent? _ 

Arthur nu-şi imaginase că Peter îl va recunoaşte. În 
hainele acelea, fără uniformă, dar mai ales slăbit cum era. 
Realiză că pentru oamenii de pe listă Bowman era în 
continuare o mână de oase în fundul unei cuşti. Că 
singurul care mai avea o imagine a sergentului Arthur 
Bowman dinainte era el însuşi. 

— Domnule? Dumneavoastră sunteţi? 

Buzele lui Clemens tremurau şi ochiul drept începu să 
strălucească. 

— Sunteţi viu? 

Sergentul era în faţa lui, dar Clemens îi punea 
întrebarea în ciuda evidenţei. Emoţiile se succedau şi se 


e 141 œ 


amestecau pe chipul lui. Când zâmbi, fruntea i se zbârci de 
durere, când ochiul lui se lumină de bucurie, colţurile gurii 
îi căzură şi bărbia începu să-i tremure. 

— Spuneţi ceva, domnule sergent. Vă rog! 

— Eu sunt, Clemens 

— Ce... ce faceţi aici? 

— Te căutam. 

— Pe mine!? 

— Şi pe ceilalţi. 

— Ceilalţi. 

— Ceilalţi, de acolo... 

— Trăiesc şi ei!? 

Arthur îşi descleştă buzele şi înghiţi un pic de aer. 

— Nu ştiu. 

Clemens cobori capul. 

— Nu ştie... 

— Clemens, trebuie să-ţi vorbesc. 

— Despre ce? 

Clemens îşi trecu mâna prin cap şi îşi ridică fruntea. 

— Ce vreţi să-mi spuneţi? 

— Nu aici. 

— Vreţi să intraţi? 

Se trase înapoi în apartament, fără să-l scape pe 
Bowman din privire. 

— Haideţi, domnule sergent. Intraţi, dacă trebuie să-mi 
vorbiţi. 

Înainte de a-l urma, cum şapca îi reducea câmpul vizual, 
Bowman o scoase şi o băgă în buzunar. Clemens era 
slăbănog, pierduse chiar şi din înălţime, cu spatele lui 
cocoşat pe care sergentul îl urmă până în bucătărioară. Un 
pătrat de doi metri pe doi, o maşină de gătit lângă 
fereastra deschisă şi o cratiţă pusă la încălzit. Fetiţa lui 
Clemens amesteca mâncarea cu o lingură şi un miros de 
terci de ovăz umpleau încăperea. Clemens luă o sticlă de 
pe o etajeră. 

— Vreţi să beţi ceva? 

Fostul soldat îl privea încă suspicios. Bowman se 
întoarse spre puştoaică, apoi spre tatăl ei. 


e 142 œ» 


— Clemens, spune-i să iasă. 

Peter avu o mică tresărire şi o grimasă de tristeţe. Îşi 
lăsă capul pe un umăr, privindu-l pe sergent. 

— De ce să plece, domnule? 

— Fă ce-ţi spun. 

Clemens i se adresă fetei lui cu blândeţe: 

— May, du-te pe-afară, te rog. Trebuie să vorbesc cu 
domnul sergent. Înţelegi? Trebuie să ne laşi singuri. 

Fetiţa îl privi pe bărbatul în haine noi, lăsă lingura şi ieşi 
din bucătărie. 

Nu existau scaune, nici masă. Prin uşa salonului, singura 
altă cameră a apartamentului, Bowman văzu două paturi 
înghesuite unul lângă altul, saltele la fel de împrăştiate pe 
jos, cuverturi în dezordine şi un vraf de haine. 

Clemens bău un gât din sticlă, uitând să-i mai ofere şi 
sergentului. 

— A plecat. Aveţi dreptate, domnule sergent. E mai bine 
să fim numai noi doi. 

Bău din nou. Membrele i se mişcau sacadat, ca şi când 
articulațiile ar fi fost stricate, iar braţele şi picioarele 
treceau dintr-o poziţie în alta de parcă ar fi sărit peste 
nişte carne. 

— M-am întrebat tot timpul dacă sunteţi în viaţă. Şi 
ceilalţi? Eu nu i-am căutat, sergent. Şi totuşi voiam, dar nu 
ştiam cum să fac, nu ştiam unde locuiesc. 

Vocea lui Clemens se ambala, starea de agitaţie i se 
accentua, dar cel mai straniu era că nu părea să i se 
adreseze lui Bowman. Ca şi când ar fi avut obiceiul să 
discute cu indivizi care nu erau acolo. 

— De ce nu vreţi ca fata mea să audă ce vorbim, 
domnule? Nevastă-mea şi fiul meu sunt la lucru. Eu nu 
lucrez în momentul ăsta. E greu. Cum m-ati găsit, sergent? 
Este... E bine să vă văd. Serios. Sunteţi aici şi nu mai e 
nevoie să-mi imaginez. Înţelegeţi? Pentru că e groaznic să- 
ţi imaginezi. Când mă gândesc, mă doare peste tot. Nu pot 
să vorbesc despre asta, nu e frumos şi nu vreau să audă 
asta copiii mei. De-asta e mai bine să plece, mica mea May. 
Să nu audă. Copiii şi nevasta se trezesc noaptea când mă 


e 143 - 


gândesc la asta în visele mele. Ei nu înţeleg. 

Clemens se agită, braţele dezarticulate îi fluturară prin 
bucătărie şi el înaintă spre Bowman. Se aplecă înainte, 
astfel încât sergentul să-l audă mai bine, cu chipul tras de 
frica de a nu fi înţeles sau ca interlocutorul lui să dispară 
dintr-odată. 

— Mi-a fost greu să lucrez când m-am întors. Au vrut să 
mă primească înapoi la abatoare, acolo unde eram înainte 
de a pleca în Indii. Fiul meu avea trei ani şi micuța tocmai 
se născuse - opt şi cinci ani când m-am întors. Cu pensia 
abia ne descurcăm şi n-am putut să lucrez la abatoare. Nu 
mai puteam. Am încercat, pentru că ne trebuia un salariu, 
dar mi se făcea rău de la stomac. Vomitam toată ziua. 
Atunci m-au dat afară şi am căutat în altă parte. Băiatul 
meu a început să muncească şi nevastă-mea la fel, şi asta 
mică. Ne descurcăm cum putem, merge mai bine când pot 
să găsesc ceva de făcut din când în când. Dar sunt atâtea 
lucruri pe care nu pot să le mai fac! Din cauza durerilor de 
cap şi uneori a oboselii care mă doboară. Tremur tot şi mi 
se umflă limba. Ăilalţi nu vor să lucreze cu mine pentru că 
nu ştiu niciodată când mi se-ntâmplă. Şi-atunci mă dau 
afară. Nu că n-aş mai avea curaj, dar nu mai am putere. 
Înţelegeţi, domnule sergent? 

Căzu o clipă într-un soi de muţenie. Ochiul ars rămase 
aţintit drept în faţă, celălalt privi în jos. 

— Încerc, sergent. În fiecare zi merg să caut de lucru, 
uneori departe, la ţară, să muncesc pe câmp, la recoltă. 
Plec şi-mi las familia. Nu-mi place să-i las singuri. Nu-mi 
place să fiu singur, domnule sergent. Dar asta nu durează 
niciodată prea mult. Din cauza durerilor, care mă fac să 
cad pe jos, şi când îmi revin nu mai ştiu unde sunt. 

Arthur nu mai reuşea să privească faţa deformată a lui 
Clemens. Zise dintr-o suflare: 

— Ai încercat să munceşti la canalizare? 

Clemens nu reacţionă şi continuă pe acelaşi ton abătut. 

— Nu pot... Am vrut, am cerut... Chiar şi în timpul 
putorii, oroarea aceea, am întrebat vidanjorii şi pe cei de la 
canale, dar era împuţiciunea aia, sergent, rahatul, 


e 144 œ 


precum... precum... în c... 

Nu putea s-o spună, se împiedică de cuvântul care nu-i 
putea ieşi din gură, se bâlbâi fără a putea vorbi despre 
cuşcă. Incepu să tremure din tot corpul şi aproape ţipă, 
apropiindu-se de Arthur: 

— Rahatul e ca şi... mirosul meu acolo! 

Bowman crezu că Peter urma să-i cadă la picioare în 
bucătărie şi să facă o criză de nervi. 

— Nu înţelegeţi, sergent! E ca o frică pe care nu pot s-o 
opresc, frica de a ajunge din nou acolo... Dumneavoastră 
nu vă e frică. Nu v-a fost niciodată frică. Nici pe fluviu, nici 
după aceea, acolo... Nu ştiţi ce e frica. 

Arthur se îndreptă spre ieşire. 

— Trebuie să plec, Clemens. 

Fostul soldat se opri. Avea un aer teribil de trist: 

— Da, înţeleg, aveţi treabă. Păreţi în formă, bine 
îmbrăcat, aveţi de lucru. Aveţi o familie care vă aşteaptă şi 
trebuie să aveţi grijă de ea. Înţeleg, când eşti viu trebuie 
să faci lucrurile astea, să te ocupi de ai tăi şi să lucrezi. 

Un zâmbet îi lumină faţa sub ochiul ars cu fierul, care 
arunca o privire fixă şi lăptoasă lângă ochiul viu şi trist. 

— Mă bucur că sunteţi aici. 

Bowman era la uşă. 

— Plecaţi deja? 

Arthur îşi căută prin buzunare, scoase o monedă de o 
guinee!’ şi i-o întinse lui Clemens. 

— A! nu, domnule sergent! Nu e nevoie, o să mă 
descurc, nu-i nimic, doar un moment greu, dar o să treacă, 
nu trebuie să vă faceţi griji pentru mine! Chiar dacă nu e 
mare lucru pentru dumneavoastră, pentru că văd că aveţi 
o slujbă bună. 

Clemens încercă să respingă moneda oferită şi în 
aceeaşi mişcare se agăţă de mâna lui Bowman. 

— Pentru micuță, Clemens, să-i iei ceva. Pentru copiii 


18 Monedă de aur pusă în circulaţie în anul 1662 şi folosită până în 
1817, când a fost înlocuită de sovereign. Iniţial valoarea era de 21 de 
şilingi, adică o liră şi un şiling. Ulterior, valoarea a fost recalculată 
după raportul dintre preţul aurului şi cel al argintului (n.tr.). 


< 145» 


tăi. Acum trebuie să plec. 

— E frumos din partea dumneavoastră, domnule 
sergent. Foarte frumos. Dar trebuie neapărat să mai veniţi 
şi să putem să mai vorbim! Soţia mea o să pregătească o 
masă bună şi o să staţi mai mult data viitoare, de acord? 

Bowman mergea cu spatele pe palier, dar Clemens nu-i 
dădea drumul la mână. 

— Am putea, de asemenea, să vă facem noi o vizită şi 
soţia dumneavoastră o să poată vorbi cu a mea şi copiii 
dumneavoastră o să poată să îi întâlnească pe ai mei. Ca 
între prieteni. Nu ieşim aproape niciodată, ştiţi cum e, dar 
am putea să venim să vă vizităm, dacă nu locuiţi prea 
departe. Unde locuiţi, domnule sergent? Pun pariu că în 
Westminster, lângă parc! Am putea merge să ne plimbăm. 
Copiilor le-ar plăcea asta foarte tare! Cu ce mi-aţi dat, le- 
aş putea cumpăra ţinute mai drăguţe şi nişte dulciuri, să 
mănânce în parc. Acolo locuiţi, domnule sergent? Da? 

— Trebuie să plec, Clemens. 

Fostul soldat îi eliberă mâna lui Arthur, cu lacrimi 
curgându-i din ochi: 

— Mulţumesc, domnule sergent, mulţumesc că aţi venit! 
Şi banii ăştia, nu trebuia, o să mă descurc, dar e atât de 
frumos din partea dumneavoastră! Aveţi grijă de mine. 
Cum aţi avut şi acolo, nu? Nu ne-aţi uitat, domnule 
sergent! Ne căutaţi, nu-i aşa? Ca să aveţi grijă de noi! 

Bowman cobori prima treaptă a scării. Vocea lui 
Clemens răsuna din ce în ce mai tare: 

— Cum aţi avut grijă de noi acolo! Aveţi dreptate, 
domnule sergent, e mai bine că fata mea nu e aici să audă. 
Cum v-aţi ocupat de noi, cu băieţelul acela, când i-aţi pus 
cuțitul la gât! Ca să înţelegem, nu? Este? 

Arthur se îndepărta fără să-i întoarcă spatele, se ţinea 
de balustradă şi cobora cu faţa spre el. Peter Clemens 
urlă: 

— Ca să înţelegem ce-nseamnă să supravieţuieşti! Nu, 
sergent? Că nu toată lumea urma să scape şi că trebuia să 
vă urmăm ordinele! Ordinele lui Bowman! Ca să nu 
crăpăm în junglă! Ca să putem să ne-ntoarcem acasă! 


e 146 œ» 


Trebuia să omorâm maimuţele, Bowman! Să le omorâm şi 
să ne-ntoarcem acasă! 

Arthur fugi în jos pe scară. Strigătele lui Clemens îl 
urmăriră până la parter: 

— Nouă ne e frică, sergent! Dumneavoastră nu ştiţi ce e 
aia! Dar ne-am întors! O să vă-ntoarceţi să mă vedeţi, 
sergent! O să vă-ntoarceţi? 

Arthur trânti uşa imobilului în urma lui şi se opri pe 
trotuar, unde goli jumătate din sticluţa lui de gin. De 
vizavi, în bluza ei peticită, cu figura scobită de oboseală, îl 
privea fata lui Clemens. Puştoaica nu-l scăpa din ochi, 
palidă, murdară, o mică fantomă ieşită din coşmarele 
tatălui ei. Arthur se şterse la gură şi părăsi Strada Lamb. 

Când ajunse înapoi la cabană, era noapte. Îşi scoase 
haina, îşi descheie cămaşa şi se aruncă pe proviziile aduse 
de Frank. Dădu la o parte mâncarea şi destupă o sticlă de 
Gordon's. 


e 147 œ 


7 


Ultima adresă cunoscută a soldatului Buffalo, Christian 
Bufford, era în zona Walworth. 

Bowman se îmbrăcă, ieşi discret din colibă şi se fofilă 
printre depozitele din Dunbar. Traversă Wapping pe 
străduţe, făcând un ocol pentru a evita docurile şi traseele 
de rond ale oamenilor lui Andrew, apoi o luă spre Tamisa 
şi traversă Podul Londrei. Ajunse pe malul drept, pe 
străzile largi din Southwark, se opri în faţa unei vitrine cu 
costume de vânătoare puse pe manechine fără cap. In 
interior, alte manechine, haine din piele şi din pânză 
impregnată cu ulei atârnate, uniforme de vânătoare cu 
câini, cizme de echitație. În rastelurile prinse în zid erau 
expuse puşti şi, în spatele unei vitrine, pumnale. Vânzătorii 
îl lăsară să se învârtă singur în mijlocul articolelor, în timp 
ce dădeau jos arme pe care i le prezentau unui gentleman 
în mantou. Bărbatul lua puştile una câte una şi, cu 
picioarele uşor îndepărtate, le ridica în faţa lui făcând 
gesturi circulare, măturând magazinul cu ochiul fixat în 
vizor. Arthur tresări văzând cum îi trec prin faţă ţevile 
îngemănate ale unei puşti, îşi îndoi genunchii şi se ascunse 
în spatele unor stative de pălării. Aristocratul cobori arma 
şi râse. 

— Nu e încărcată, staţi liniştit! 

Râdeau şi vânzătorii. Bowman se îndreptă de spate, făcu 
o grimasă pe post de zâmbet şi un vânzător se apropie de 
el. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? 

Arthur îi arătă un pumnal din vitrină, o lamă dreaptă cu 
o muchie de vreo douăzeci de centimetri: 

— Acesta. 

— Un model foarte frumos. Avem însă, cu lamă dreaptă, 
cuțite de calitate la fel de bună, dar un pic mai ieftine, 
domnule. 

— Acesta. 

Vânzătorul deschise vitrina şi îi prezentă arma: 


< 148 >» 


— Mânerul e din lemn de cireş, garda şi măciulia sunt 
din nichel, iar lama din oţel călit. Cuţitul vine dintr-una 
dintre cele mai bune armurării din ţară, iar gravurile sunt 
realizate de un maestru artizan din Londra. 

Înainte de a-i întinde pumnalul, mai preciză: 

— Această armă prestigioasă costă şase lire sterline, 
domnule. 

Mânerul era exact de mărimea mâinii drepte a lui 
Bowman, care îl trecu în stânga. Chiar şi cu două degete 
mai puţin, ţinea bine cuțitul, uşor pentru cât de mare era, 
bine echilibrat şi perfect drept. 

— Îmi trebuie şi teaca. 

Vânzătorul rămase neîncrezător până când Bowman 
scoase zece lire, în monede, din buzunar. Arthur prinse 
arma la centură şi se uită spre rafturile cu puşti. 

— Ultima pe care a încercat-o clientul dinainte, pot s-o 
văd? 

Vânzătorul desprinse o carabină şi i-o prezentă. 

— Aceasta, domnule? 

— Ce e? 

— Mă scuzaţi? 

— Nu cunosc modelul ăsta. 

— E o noutate, o carabină americană! 

Arthur o luă în mâinile sale. Aproape că nu cântărea 
nimic. 

— Cum funcţionează? 

I-o dădu înapoi vânzătorului, care aşeză în fața lui 
Bowman o cutie de cartuşe şi îi făcu o demonstraţie. 
Gloanţele erau din cupru, lungi de patru centimetri, 
terminate cu un vârf de plumb. Bowman învârti unul între 
degete. 

— Gloanţele sunt cămăşuite cu o teacă din cupru, cu 
percuție centrală. Amorsa, încărcătura şi proiectilul sunt 
asamblate. Incărcaţi aşa. 

Acţionă levierul armei, plasat sub patul ei, opri cocoşul 
în poziţia semi-armat, făcu ţeava să basculeze şi împinse 
cartuşul în camera lui în mai puţin de trei secunde. 

— Ce bătaie are? 


e 149 + 


— La calibrul .44 puteţi să trageţi după vânat mic. 
Precizia e excelentă la cincizeci de metri şi de la o distanţă 
de până la douăzeci de metri trece printr-o scândură 
groasă de doi centimetri. Nu e o puşcă de bătaie lungă, dar 
tehnologia asta nouă strânge numeroşi adepţi. Muniția e şi 
ea importată din Statele Unite de către compania Wesson. 

Vânzătorul îi dădu carabina lui Bowman, care ridică 
arma, îşi fixă patul în umăr şi îşi lipi obrazul de lemn. Găsi 
la capătul mirei un manechin fără cap, în uniforma de 
vânătoare cu câini - pantaloni albi şi haină roşie. 

— Domnul este interesat? Puteţi încerca arma, dacă 
vreţi! 

Cu ţeava ţintind pieptul roşu al manechinului, Bowman 
nu se mişca. Carabina era încărcată. Indexul lui mângâia 
trăgaciul. 

— Domnule... 

Tot fixând costumul, ţinta deveni ceţoasă şi ochii 
începură să-l înţepe. Descleştă degetele. Transpiraţia lăsă 
dâre umede pe lemn. 

— Nu-i nevoie. 

Când ieşi din magazin, mâinile încă îi tremurau. Îl 
revăzu pe Bufford, pe Joy, când încercase să-i deschidă 
burta lui Peevish. Prezenţa pumnalului la şold îi dădu un 
pic de încredere. Poate că toţi ceilalţi din listă erau la fel 
de nebuni ca Peter Clemens, dar nu şi la fel de slabi. 
Bufford era periculos. Arthur îşi strânse mâna infirmă pe 
mânerul cuţitului. 

Când ajunse pe Strada Searles crezu că făcuse o 
greşeală. Citise greşit sau greşise cartierul. Adresa 
corespundea celei mai mari case de pe stradă. O grădină 
în spatele gardului de trei metri înălţime, o poartă de fier 
forjat, câte zece ferestre la fiecare dintre cele trei etaje, 
perdele, flori care se căţărau pe faţadă, şase şemineuri 
enorme, soclu din piatră sculptată, o uşă de intrare mai 
mare decât cabana lui Frank şi, în lateral, o alee închisă de 
o altă poartă care ducea la intrarea trăsurilor. 

Arthur traversă strada, se opri o clipă în faţa porţii 
monumentale şi ezită derutat înainte de a merge mai 


< 150 œ» 


departe. Trecând prin faţa porţii pentru atelaje, văzu un 
băiat cu şorţ care ţinea în mână un făraş şi o mătură şi 
strângea balega proaspătă de pe pavaj. Arthur privi în jur 
şi-l fluieră pe grăjdar: 

— Asta e casa lui Christian Bufford? 

— Ce? 

— Buftord. 

Puştiul, de partea cealaltă a gardului, îl privi pe tip cu 
un aer suspicios. Bowman scoase doi pence din buzunar. 

— Zi-mi dacă e un tip Bufford în casa asta. 

Grăjdarul vâri monedele în buzunar. 

— Nu-i decât nevasta lui. 

— Nevasta? Locuieşte aici? 

Băiatul se uită spre casă, pe urmă înapoi la Bowman. 

— Păi, da. 

— Trebuie s-o văd. 

Puştanul îşi ridică sprâncenele. 

— Nu se poate, dom'le. 

Arthur îi vântură în faţă alte două monede. 

— Du-te-n casă şi spune-i că sunt un prieten al soţului ei. 
Cineva care îl ştie de demult, din India. 

Celălalt se scărpină în cap, luă monedele şi o porni pe 
intrarea trăsurilor. Câteva minute mai târziu reapăru la 
capătul aleii şi îl arătă cu degetul unei servitoare cu rochie 
neagră şi şorţ. Femeia veni până la gard. Arthur îşi duse 
vârful degetelor la şapcă. 

— Nu voiam să-l sperii pe puşti. Dar îl cunosc pe domnul 
Bufford şi aş avea nevoie să-l văd. 

Servitoarea îl privi o clipă, încruntându-se: 

— Nu ştiu cine sunteţi, domnule, dar soţul meu a murit. 
Plecaţi, vă rog. 

Bowman era să pufnească în râs înţelegându-şi eroarea. 

Văduva lui Bufford îi întoarse spatele şi începu să se 
îndepărteze. 

— Staţi puţin! Nu ştiam. Trebuie să vă vorbesc! 

Ea se opri şi se întoarse spre el. 

— Soţul meu e mort şi nu vreau să vorbesc cu 
dumneavoastră, nu ştiu cine sunteţi. 


e 151 œ» 


— Sergent Bowman. Am fost cu Bufford pe Healing Joy. 
Am fost împreună. În Birmania. 

Femeia puse o mână albă pe barele gardului. 

— Bowman? Asta aţi spus? 

— Arthur Bowman. Am fost cu soţul dumneavoastră. 

— Îmi amintesc numele dumneavoastră. Vorbea despre 
dumneavoastră. 

Nevasta lui Bufford era drăguță. Avea ochii negri şi 
pielea netedă. Trăsături obosite, dar sănătoase, iar dinţii îi 
avea frumoşi. Avea părul împletit într-un coc. 

— Trebuie să vă vorbesc. Nu durează mult. 

Femeia se uită spre casă. 

— Stăpânii sunt plecaţi, dar nu trebuie să rămâneţi mult 
timp. 

Bowman o urmă, privind cum i se mişcă rochia când 
mergea. Şoldurile ondulau țesătura în cercuri drăguţe. 
Locuinţele servitorilor erau de cealaltă parte a casei, la 
capătul unei a doua grădini, mare cât un parc. O clădire 
doar foarte lungă, numai parter, spate-n spate cu 
grajdurile. O cabană din cărămidă, cu cinci uşi, separate 
unele de altele prin câte două ferestruici. Bowman ghici 
siluete în spatele perdelelor care îi priveau cum trec, 
văduva Bufford şi el. 

Ea scoase o cheie din buzunarul şorţului, deschise una 
dintre uşi şi îi spuse să intre. Pe o sobă în care focul ardea 
mocnit era un ceainic şi femeia făcu ceai. Locuinţa era 
impecabilă. Două uşi dădeau spre camera principală. Două 
camere. Şi bucătăria în faţa grădinii celei mari. În fund, în 
spatele arborilor, se observa o pergolă aflată pe o terasă 
mare a casei stăpânilor. Dacă Bowman ar fi trebuit să 
descrie locuinţa şi femeia, ar fi spus că erau exact opusul 
lui Bufford cel murdar, mitocan şi brutal. 

Ea turnă ceai într-o ceaşcă şi o puse înaintea 
sergentului, alături de o zaharniţă şi o linguriţă. 

— Nu ştiam de Bufford. Nu voiam să vă deranjez. 

— Vă rog să nu vorbiţi prea tare. Se aude totul prin 
zidurile astea. 

Bowman privi prosteşte peretele. 


e 152 + 


— Bine. 

Se uită apoi la chipul femeii, după care plecă ochii în 
ceaşca de ceai, cu care nu ştia ce să facă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Ea izbucni în lacrimi. Într-o clipă, trăsăturile ei frumoase 
se deformară. Scoase din mânecă o batistă şi o duse la nas. 

— Elliot... Elliot a murit în iunie! 

Realizând că nu-şi scosese încă şapca, sergentul se 
precipită s-o pună pe masă. 

— Elliot? 

— Fiul nostru. 

— Nu... Nu ştiam nici asta. 

Ea îşi suflă nasul şi chiar şi acest gest i se păru drăguţ 
lui Bowman. 

— Avea unsprezece ani... S-a înecat în puţul casei, în 
timpul uscăciunii din vara asta, când a trebuit să-l 
redeschidem pentru că nu mai era apă curentă. Christian... 
Christian s-a înfuriat, zicând că puţul era prea vechi şi 
prea periculos, dar era nevoie de cineva mic ca să poată 
cobori... 

Neştiind ce să spună, Bowman bău o gură de ceai, pe 
care era cât pe ce s-o scuipe. 

— A a avut loc o surpare... Elliot a rămas blocat pe fund. 
Nici Christian, nici ceilalţi, toţi ceilalţi, n-am putut face 
nimic. S-a înecat aproape sub ochii noştri... 

li curgea nasul. Bowman îşi scoase sticluţa din buzunar 

şi i-o oferi văduvei. Ea refuză dintr-o mişcare a capului. 
Inainte s-o pună la loc, Arthur bău un gât. 
__— Christian nu şi-a mai revenit. Spunea că e vina lui. 
Incepuse s-o ia razna, spunea că e şi vina stăpânilor care 
voiau apă ca să se spele, când noi crăpam de sete şi Elliot 
murise! Au angajat zidari se refacă puţul şi cu ocazia asta 
au scos şi trupul... $Şobolanii, domnule... Şobolanii nu 
lăsaseră nimic din el. 

Acum scotea răgete animalice, care se amestecau în 
gâtul ei cu hohote de plâns. Bowman vru să se ridice şi să 
plece, dar ea continuă să vorbească şi-l prinse de braţ. 

— Dumneavoastră îl ştiaţi pe Christian al meu! Aţi fost 


e 153 + 


acolo cu el, ştiţi cât a fost de dură revenirea, nu-i aşa? Nu 
era aşa înainte să plece! Se mai enerva un pic, dar nu aşa! 
Spunea că o să se întoarcă din India cu bani, că n-o să mai 
am nevoie să lucrez aici, că Elliot o să meargă la şcoală... 
De-asta ne-a lăsat şi a plecat cu Compania. Dar când s-a 
întors avea visele alea, coşmarurile... Şi cicatricele alea. 
Dumnezeule, ce i-au făcut!... 

Nu mai lăsa mâneca sergentului. Cuţitul de la centură îi 
intrase în coaste, dar Bowman nu putea să se elibereze ca 
să-l pună la loc. 

— A înnebunit de durere după moartea fiului nostru. Era 
prea fragil. L-aţi cunoscut şi înţelegeţi ce vreau să spun, 
nu? 

Bowman îl revăzu pe Bufford înaintând cu el la atacul 
asupra joncăi, scoțând strigăte de sălbatic, înfigându-şi 
baioneta în burţile birmanezilor, urlând de bucurie în 
ploaie. 

— L-am cunoscut, doamnă. Un băiat bun, da. 

— N-a mai suportat. Când cu mirosul îngrozitor şi 
căldurile, a plecat. 

Arthur se aplecă în faţă: 

— A plecat? 

— Ne-a părăsit ca să i se alăture lui Elliot. Aţi fost cu el 
în pădurea aceea, e-adevărat? Aţi luptat împreună, ştiţi că 
era un om bun. Dacă m-a lăsat, înseamnă că n-a mai putut, 
că a fost mai bine aşa. E un păcat, da, să-ţi iei viaţa, dar 
dacă el a ales asta înseamnă că era alegerea cea bună, nu-i 
aşa? 

Bufford într-o cuşcă, bătându-se pe viaţă şi pe moarte cu 
un alt prizonier, ca să-i ia orezul. Îi muşca urechea şi 
scuipa bucăţi din ea. Poate că le şi înghiţea. 

— Da, a fost mai bine, doamnă. Cu siguranţă. 

— Trebuie să-l iertăm, nu-i aşa? 

— Cum a... plecat? 

— În cel mai simplu mod, domnule. Ca să ajungă la 
Elliot, a urmat acelaşi drum. 

Arthur înghiţi în sec. 

— Puţul? 


e 154» 


Ea se prăbuşi pe masă, strângând braţul lui Bowman 
lângă obrazul ei, ştergându-şi ochii şi nasul mucos de 
haina lui nouă. 

— Şi şobolanii, bestiile alea dezgustătoare... 

Unghiile i se înfigeau în braţul lui Bowman. 

— Nu mi-au dat nimic nici din Christian al meu. Stăpânii 
au refuzat să plătească pentru înmormântare, pentru că 
era un păcat. Groapa comună - pentru el, care avusese 
grijă atât de mult timp de casa lor, casa lor care ne luase 
deja copilul... 

Îi dădu drumul brusc, se lăsă înapoi pe scaun şi-şi ridică 
şorţul, înfundându-şi faţa în pânza albă. Bowman se ridică, 
cu şapca în mână. Ea îşi ceru scuze, fără să se poată opri 
din plâns, şi vru să-i curețe hainele cu o cârpă. El îi spuse 
că nu contează, scoase din buzunar restul primit de la 
cumpărarea cuţitului şi puse pe masă cele patru lire. 

— Pentru Bufford şi fiul vostru. Pentru un mormânt sau 
o piatră, ce vreţi. 

Ca şi cu banii daţi lui Clemens, rezultatul fu catastrofal. 
Văduva se prăbuşi din nou pe masă şi începu să plângă şi 
mai tare. 

— Scuzaţi-mă, doamnă, dar Bufford a plecat înainte sau 
după ploaie? 

Văduva înălţă capul. Întrebarea o oprise în mijlocul 
plânsetelor. 

— Ce spuneţi? 

— Soţul dumneavoastră, Bufford, a plecat înainte sau 
după sfârşitul mirosurilor? 

Întrebarea, în loc să i se pară absurdă şi deplasată, 
aprinse o lumină în ochii negri ai femeii. 

— Înainte. A murit în timpul putorii, domnule. Ea l-a 
luat! 

Bowman îi mulţumi şi o lăsă aşezată la masă, dreaptă şi 
iluminată, cu ochii ei mari deschişi. El îşi puse şapca şi se 
îndepărtă cât putu de repede, traversând parcul. Când 
ajunse pe Podul Londrei, o imagine îi veni în minte şi se 
opri în loc. Poate din cauza văduvei, cu toate nenorocirile 
ei şi chipul frumos, dar avea furnicături în ochi. Chiar dacă 


< 155» 


ştia că Bufford era o brută oribilă, că văduva lui îi trimitea 
flori în paradis când el era, de fapt, în iad să se bată pentru 
o bucată de mate, această imagine fu cât pe-aci să-i 
smulgă lacrimi: cea a soldatului Buffalo pe puntea joncii, 
muiat de ploaie, cu cadavrul micului sclav al lui Feng în 
braţe; Bufford care săruta trupul unui copil în timp ce se 
gândea la fiul lui de la celălalt capăt de lume. Micul Elliot 
înecat în puţul stăpânilor. 


În loc să se îndrepte spre Limehouse, Bowman făcu 
stânga după pod şi merse până pe Grosvenor Road. 
Rămase o vreme aşezat pe o bancă din parc, privind casa 
albă şi mica grădină, urmărind trecătorii. 

Traversă apoi strada, împinse portiţa şi bătu la uşă. 

Când o întrebă pe menajera îmbrăcată în negru, cu un 
batic pe cap, dacă poate să-l vadă pe căpitanul Reeves, 
servitoarea se descompuse, după aceea începu să urle că 
totul e din vina lui, că a adus nenorocirea asupra acestei 
case şi că o se cheme poliţia. Arthur fugi în parc şi nu se 
opri din alergat decât după ce depăşise cartierele 
frumoase şi ajunsese din nou în port, întrebându-se dacă 
Reeves murise de bătrâneţe, îşi zburase creierii sau dacă 
bătrânul ofiţer, după ce îi adusese plicul, îşi făcuse capul 
să sară în aer cu pistolul. Bowman se gândi la asta în timp 
ce traversa Cartierul Chinezesc şi labirinturile lui, 
făcându-şi calculele astfel încât să evite patrulele 
supraveghetorilor din Wapping. 

Puțin îi păsa. Într-un fel sau altul, bătrânul Reeves era 
sub pământ. Şi trăise destul înainte să ajungă acolo. 

În cabană porni soba şi puse pe foc o cratiţă, în care 
aruncă un cub de unt, patru ouă şi slănină, puse cartofi la 
copt în jar şi bău încet câteva înghiţituri de vin. Mâncă 
repede, apoi tăie de pe listă numele lui Bufford. Neputând 
să doarmă, îşi puse şapca şi ieşi să se plimbe până la 
bazinul din Dunbar, unde o luă pe chei, privind apa neagră 
peste care coborâse noaptea. 

Incă şapte nume pe listă. Două la Londra, după care 
trebuia să părăsească oraşul pentru a-i găsi pe ceilalţi. 


e 156 œ» 


8 


Arthur amestecă în cafeaua de pe sobă. Frank se 
apropie de foc şi-şi frecă mâinile deasupra lui. 

— Acum chiar că e ger! 

Pescarul privi în jur. 

— S-ar zice că te-ai instalat bine. 

Cabana era ordonată. Bowman stivuise lăzile, aşezase 
sculele pe bancă, împinsese plasele într-un colţ şi întinsese 
cuverturi pe jos, lângă sobă. Pe o ladă, pescarul văzu 
călimara, pana şi hârtiile. Bowman îşi luă haina şi o aruncă 
peste ele. Frank îşi suflă în pumni privind pumnalul lung 
trecut prin centura fostului sergent: 

— Ai înaintat cu cercetările? 

Arthur umplu o ceaşcă şi i-o întinse lui Frank. Întăriră 
cafeaua cu poşircă şi băură în tăcere. 

— Ei, bine, te las. Trebuie să prindem mareea. 

Bowman îl opri înainte să iasă. 

— Nu încerca să afli mai multe. E mai bine să nu te bagi. 

Frank îi zâmbi. 

— Pari în cea mai bună formă, sergent! 

Salută cu un semn din mână şi închise uşa în urma lui. 
Bowman îşi începu pregătirile. 


Adresa lui Colins era în Millwall, pe Insula Câinilor. 
Bowman ieşi din cabană în aerul rece. Reîncepuse să 
numere zilele. Era 13 septembrie şi toamna se apropia 
deja. După vara caniculară, schimbarea de anotimp se 
anunţa rapidă. 

Părăsi Limehouse şi ajunse în Canary Wharf, afundându- 
se mai departe în peninsulă - teritoriu al Companiei 
Indiilor de Vest - până la şantierul enorm din bazinul 
Millwall. Sute de oameni la lucru, coloane de boi trăgând 
căruţe cu pământ, macarale şi scripeţi, pontoane pe piloni 
deasupra foselor, pe care grupuri de ingineri, cu ochii în 
lunetele aflate pe trepiede, făceau calcule şi dădeau 
ordine. Mâlul excavat era aruncat în canale, amestecat cu 


e 157 œ» 


apă pompată din Tamisa şi se deversa mai departe pe 
terenurile virane ale peninsulei. Terasieri acoperiţi de 
noroi, scufundaţi până la genunchi în pământ, îndepărtau 
rebuturile şantierului la capătul conductelor. Cascade 
negre curgeau în flux continuu. Bazinul avea sute de metri 
lungime, dimensiune egalată de numărul de oameni 
aplecaţi deasupra lopeţilor şi a târnăcoapelor. Portul 
Londrei nu înceta să se mărească şi, ca şi la Saint 
Katharine, cu ocazia construirii bazinului, locuinţele 
fuseseră rase de pe faţa pământului ca să facă loc 
proiectului Companiei, împingându-i la periferie pe docheri 
şi familiile lor, înghesuiți pe cheiuri în case suprapopulate. 

Bowman traversă şantierul privindu-i pe muncitori care 
trudeau şi, fără să-şi dea seama, începu să le privească 
feţele, întrebându-se dacă nu era şi Colins pe-acolo, 
printre ei, săpând în noroi. De-a lungul malului zărea 
morile de făină şi catargele corăbiilor trase la cheiurile 
unde se descărcau porumbul şi grâul. Merse pe mal, 
îndepărtându-se de oamenii aflaţi la lucru şi de zgomotul 
pompelor cu aburi. Trecu prin faţa şantierelor navale. În 
cale mari, pe rampele de lansare la apă, nave în 
construcţie şi aceeaşi rumoare, strigătele oamenilor 
amestecate cu loviturile de ciocan, stive de scânduri şi 
stâlpi mai înalţi decât o casă, scripeţi uriaşi şi bărbaţi 
trăgând de lanţuri, mijindu-şi ochii în rumeguşul ridicat de 
vânt. Când era copil, Insula Câinilor era o zonă unde se 
creşteau animale şi se făcea agricultură, „ţara” cea mai 
apropiată de Wapping, unde Bowman mergea uneori să 
fure legume şi fructe. 

Continuă să meargă pe străzile drepte şi paralele ale 
cartierului Millwall, care purtau numele cheiurilor în care 
se sfârşeau. Ferry Street. Empire Wharf Road. Caledonian 
Wharf. Mariners Mews. Glenaffric Avenue. 

Pe Sextant Avenue, câteva case erau de cărămidă, dar 
cele mai multe imobile erau din lemn. Se vedeau niveluri 
adăugate recent construcţiilor mai vechi şi dărăpănate. 
Barăcile păreau că nu rămân în picioare decât sprijinindu- 
se unele pe altele. Bowman se opri în faţa clădirii a cărei 


e 158 œ» 


adresă o notase. Deschise un bătrân care rumega ca o 
vacă, frecându-şi unul de altul maxilarele fără dinţi. Avea 
un accent cockney!” de să-l tai cu cuțitul, făcut şi mai greu 
de înţeles de gura lui de şopârlă. 

— Colins? 

Bătrânul scuipă pe pridvorul casei: 

— N'l-am văz't pe nenorocitul ăsta dă luni dă zile. 
N'merită să ştii unde-i. V'deţi în crâşmele din port. Acolo 
stă dacă nu-i la mititica. 

Bătrânul trase o înjurătură şi trânti uşa în nasul lui 
Bowman, care se îndreptă spre chei. Fiecare grup de case, 
la capătul străzilor, se termina cu câteva dughene, dintre 
care cel puţin jumătate erau taverne. Uneori nu era nimic 
altceva decât o uşă şi, deasupra, o mică firmă sau litere 
pictate chiar şi pe zid. 

Intră la nimereală în prima bodegă, una dintre cele mai 
mari, pustie ca şi restul cartierului. Înăuntru, câţiva beţivi 
şi bătrâni în faţa unei beri trezite, împingând pioni într-un 
joc de dame sau ţinând în mâinile lor răsucite cărţi ieşite 
din uz. Bowman comandă o bere şi aşteptă ca barmanul să 
se obişnuiască un pic cu prezenţa lui înainte de a-i pune 
întrebarea: 

— Colins? 

Ca şi în cazul bătrânului de pe Sextant Avenue, numele 
nu stârni prea mult entuziasm. 

— Ce vreţi cu el? 

— Nimic. Îl caut. 

— Il căutaţi pe Colins? Nu-s sigur că-i o idee bună. 
Oricum, n-o să-l găsiţi aici. Nu-l mai las să intre. Sunt luni 
întregi de când nu l-am văzut. 

— Dar e tot pe-aici? 

— Posibil. 

— Un loc unde ar putea merge? 

— Habar n-am. Incercaţi la Greenland, poate curvele 
alea de irlandezi îl mai servesc încă. 

— Unde-i asta? 

— Urmati rigola, o să-l găsiţi. 


19 Jargonul atribuit clasei muncitoare londoneze (n.tr.). 
< 159 + 


Dintre toate pub-urile pe care le văzuse, Greenland avea 
faţada cea mai îngustă şi uşa cea mai putredă, pictată în 
verde, ca numele stabilimentului. 

Urmă un culoar fără lumină, asaltat de mirosuri de 
urină, de tutun rece şi de parchet îmbibat cu bere. Sala era 
prost luminată. În fund, două ferestre dădeau spre nişte 
ziduri şi o curticică interioară care nu vedea niciodată 
soarele. Câteva lumânări pe mese, o lampă cu ulei agăţată 
de o bârnă, alta pe perete, în spatele barului. 

Colins nu slăbise. Parcă vrând ca Bowman să-l găsească 
uşor, era aşezat la una dintre ferestre, în singura rază de 
lumină naturală din pub. La masa lui stăteau aşezaţi trei 
bărbaţi cu umeri şi braţe de docheri. Alte două mese erau 
ocupate de jucători. Greenland era un tripou. Se juca 
faraon şi în faţa lor se aflau monede şi câteva bancnote 
fixate sub halbe. Se juca de asemenea pe tutun, unul îşi 
mizase chiar şi pipa. Doi clienţi beau la bar, fiecare la câte 
un capăt, cu spatele la sală. Barmanul, cu braţele 
încrucişate pe piept, privea spre mese. O privea pe cea a 
lui Colins. Ca şi ceilalţi jucători, peste umăr. 

Bowman se apropie de bar. Unul dintre indivizii de lângă 
el bău o înghiţitură de bere şi vorbi în pahar ca să-şi 
acopere vocea: 

— A tras la măsea. O să piardă imediat. 

Barmanul, un individ mai înalt şi de două ori mai lat 
decât Bowman, îşi trecu degetele prin mustaţa roşcată. 

— Gura! _ 

Arthur n-avu timp să comande de băut. În spatele lui se 
auziră zgomote, în această ordine: o lovitură dată cu palma 
în lemnul mesei; apoi, o voce cu un foarte pronunţat 
accent irlandez, care spuse „culoare“; linişte; un scaun 
care zgârie parchetul; o linişte şi mai intensă; paşi care se 
apropiară de bar făcând parchetul să trosnească. Arthur îl 
văzu pe patron descrucişându-şi braţele şi umflându-şi 
pieptul când inspiră o mare cantitate de aer. 


20 Joc de cărţi, în vogă mai ales la Versailles în timpul regilor Loudovic 
XV şi XVI (n.tr.). 
<e 160 œ» 


Colins îşi puse mâinile pe tejghea chiar lângă Bowman, 
în faţa mustăciosului. 

— N-am avut baftă azi. Dă-mi o bere! 

— Ii fac o notă? 

— De ce-mi spui asta? 

— Aşa. 

— Atunci nu merită să mai spui. 

Bowman se întoarse spre Colins. 

Ultima oară când se găsise în faţa lui erau pe puntea 
joncii şi Colins tocmai îşi ascundea un cuţit sub cămaşă. 
Arthur încercă să se stăpânească, dar era prea târziu, 
spaima trecuse deja prin ochii lui. 

— Tu cine eşti? 

Arthur era hipnotizat. Pupilele lui Colins se strânseră, 
ridurile de pe chip se adânciră şi capul i se aplecă spre 
sergent: 

— Bowman!? 

În colţul ochiului, Arthur îl văzu pe barman mişcându-se 
în spatele tejghelei. Un mârâit creştea în gâtul lui Colins. 

— Bowman? 

Colins îşi desprinse mâinile de pe bar. Cei doi clienţi 
care îi încadrau se mişcau şi ei. Mâinile urcau spre gâtul 
lui, dar Bowman nu era în stare să facă niciun gest. [i 
înconjurară gâtul şi traheea i se frânse sub presiunea 
degetelor. Apoi se auzi un zgomot ciudat, de clopot din 
lemn lovit cu o bâtă tot din lemn. Ochii lui Colins se 
încrucişară, apoi se dădură peste cap. Mâinile se 
desprinseră şi se prăbuşi la picioarele sergentului. 

Cu o măciucă în mână şi chipul încă umflat de efortul 
din spatele loviturii, barmanul îl privi pe Colins căzând. 
Nişte braţe îl apucară pe sergent de umeri şi îl dădură la o 
parte. Clientul de la celălalt capăt al barului se aplecă 
peste tejghea şi luă o a doua măciucă. Patronul mustăcios 
înconjurase barul. Cei doi se aplecară asupra lui Colins 
care, năuc, îşi pipăia capul spart, încă uitându-se cruciş. 
Cele două bâte se ridicară în acelaşi timp şi barmanul urlă. 

— Asta-i pentru O'Neil, imbecilule! 

Bowman rămase acolo, privind cum bastoanele îl loveau 


e 161 œ» 


pe fostul soldat, care la început reuşi să-şi ridice mâinile, 
protejându-şi capul. Apoi, braţele lui frânte căzură şi 
loviturile continuară să curgă. Mazxilarul i se dislocă, faţa 
se umflă în câteva secunde şi explodă. Sângele ţâşni pe 
măciuci. Celălalt băutor se băgase şi el, înarmat cu o bâtă. 
Cei trei irlandezi îl insultau pe Colins şi-l loveau răcnind 
numele prietenului lor: 

— Pentru O'Neil! 

Când se opriră, Colins nu era mort. Din nasul lui spart, 
aproape smuls de pe faţă, aerul ieşea şuierând şi făcând să 
se spargă mai multe bule de sânge. La mese, jucătorii 
priveau în linişte. Cei trei docheri aşezaţi cu Colins se 
ridicaseră şi unul dintre ei scuipă pe jos. 

— Exact ceea ce merita! 

Altul îşi ridică paharul: 

— Ţi-am spus să nu te mai întorci! 

Patronul şi ceilalţi doi indivizi cu bâte în mâini se 
întoarseră spre Bowman: 

— De ce-a vrut nenorocitul ăsta să te strângă de gât? 

Bowman îşi masă gâtul. Încă nu putea să vorbească. Se 
uita la Colins, la degetele cu care zgâria fără zgomot 
parchetul. 

— Cum ţi-a zis? Bowman, da? 

Arthur confirmă dând din cap. 

— De ce s-a aruncat pe tine? 

Sergentul articulă cu greu. 

— Armata. Împreună în armată. 

Patronul de la Greenland se întoarse spre Colins, care 
era întins pe jos. 

— Mda, dobitocul ăsta nu se mai oprea din povestit ce-a 
făcut el în război. 

Scuipă pe pieptul fostului soldat: 

— Că era un războinic! Bietul idiot! 

Unul dintre oamenii de la bar, agitat, întrebă ce urmau 
să facă. Patronul se apropie un pic mai mult de Bowman. 

— Ce-ai venit să faci aici? 

— Să-l caut. O reglare de conturi. 

Tipul îşi trecu mâna plină de sânge peste mustață. 


e 162 » 


— O reglare de conturi? 

— Mda. 

— Pare că ne-am ocupat noi pentru tine, ă? 

— Îl căutam. De mult. Nu ştiam unde e. 

Patronul îl privi o clipă: 

— Cretinul ăsta era în puşcărie de un an. E tot ce-a 
primit pentru că a înjunghiat un irlandez. Îi spusesem să 
nu se mai întoarcă. E ziua ta norocoasă, Bowman. Încă un 
pic şi-l ratai. 

Patronul zâmbi. Arthur îl privi pe Colins. Ochii lui cu 
arcade îndepărtate erau  întredeschişi. Il privea pe 
sergentul Bowman şi buzele i se mişcau pe maxilarul rupt. 

— Ce-o să faceţi cu el? 

— N-ai fost aici, Bowman. Nu te-am văzut niciodată şi nu 
te mai întorci. El nu mai e problema ta. 


Ultima adresă cunoscută a lui Erik Penders era în 
Battersea Fields, la sud de Tamisa, pe partea cu Lavender 
Hill şi grădinile Londrei. 

Simţindu-se prea obosit să parcurgă pe jos distanţa care 
îl separa de Battersea, cel puţin şapte sau opt mile, 
Bowman închirie o trăsură. Birjarul îl întrebă pe unde voia 
să treacă: 

— Malul drept sau malul stâng? 

— Pe unde-i mai scurt. 

— Atunci podul Chelsea, tocmai l-au deschis. Dar e cu 
taxă, domnule, va fi peste preţul cursei. 

— Un pod nou? 

Vizitiul o luă pe malul stâng şi Bowman se lăsă legănat 
de trăsură. O jumătate de oră mai târziu, cel care mâna 
caii strigă că ajunseseră la pod. Comentă despre edificiu şi 
Regina Victoria care venise în persoană la inaugurare. 
Sergentul privi curgerea Tamisei, apoi birjarul lansă 
vehiculul pe mica pantă cu care se termina podul pe malul 
drept. Trecură pe lângă parcul Battersea, aproape la fel de 
recent deschis ca podul, iar surugiul îşi continuă 
comentariile turistice descriind mărimea parcului, două 
sute de hectare, cel mai mare din oraş, dimensiunile 


e 163 + 


lacului pe care se puteau face plimbări cu barca, numărul 
de copaci şi cel al anilor care au fost necesari pentru a-l 
amenaja. Îndepărtându-se de parc, traversară câmpuri 
cultivate, înconjurate de câteva case, mici ferme cucerite 
deja de oraş, apoi trecură printre câmpiile de lavandă deja 
cenuşie. Zona era liniştită, vegetaţia oprind mirosurile 
uzinelor de pe mal. Străzile şi drumurile nu mai erau 
pavate, drept care trăsura ridica în spatele ei un nor de 
praf, singurul obiect mişcător în acel peisaj monoton. 

Ajunşi pe Strada Kennard, vizitiul strânse frâna şi 
Bowman îi plăti cursa. 

— Vreţi să vă aştept, domnule? Pe aici n-o să găsiţi pe 
nimeni să vă aducă înapoi. 

Arthur îi spuse că putea să plece. 

Strada era mărginită de construcţii recente. Două linii 
drepte de case albe, de cărămidă, identice şi lipite unele 
de altele, ca o lungă familie de surori siameze. Kennard se 
termina într-o fundătură. La capătul ei, linia caselor nu era 
întreruptă, făcea o curbură pentru a continua în celălalt 
sens. Impresia era cea a unei lungi curţi interioare. 
Locuită, dar fără viaţă, ca o bucată de cartier nou pe care 
timpul n-a şlefuit-o încă după imaginea locuitorilor săi sau 
poate invers: locuitori care încă nu seamănă cartierului. 

Bowman mergea pe stradă trecând în revistă numerele 
până la 27 şi intră în mica grădină. O bătrână deschise 
uşa. 

— Erik Penders? 

Bătrâna îi zâmbi. 

— Nu mai locuieşte aici. Pot să vă ajut? 

Ea pregăti un ceai, pe care Bowman îl bău fără zahăr. 

— Soţul meu şi cu mine am cumpărat casa acum şase 
ani. El lucra la uzina de porțelan din Battersea. Când a 
murit, a trebuit să închiriez o cameră. Domnul Erik a fost 
primul meu locatar, a venit în toamna lui '57. Şi el lucra la 
uzină. A rămas aproape un an înainte de a pleca. A părăsit 
uzina şi de atunci n-am mai avut veşti. Aţi fost împreună în 
India, nu-i aşa? 

— În Birmania. 


e 164 œ» 


— Vorbea uneori despre vremea aceea când era militar. 

— Ştiţi unde a plecat? 

— Nu. Vorbea puţin, era un tânăr discret. Foarte amabil, 
dar nu spunea prea multe. N-a evocat decât de două-trei 
ori călătoriile sale şi nici eu nu-i puneam vreo întrebare. 
Nimic altceva decât conversațiile uzuale. În afară de cărţi. 

— Cărţi? 

— Citea mult. Şi eu iubesc cărţile. 

Zâmbi. 

— Am fost învăţătoare. A citit toate cărţile din casă. 
Uneori mi le împrumuta pe ale lui. Mai ales cărţi de 
călătorie. Nu sunt preferatele mele, dar unele erau 
amuzante. Când vorbeam despre cărţi, era de neoprit! 

— Când a plecat? 

— Vara asta, după seceta aceea odioasă. Aici mirosul nu 
era prea puternic, suntem destul de departe de Tamisa şi 
mai sunt şi câmpurile. Dar era totuşi greu, mai ales pentru 
cei ca domnul Erik, care munceau în uzinele de la 
marginea fluviului. M-a anunţat într-o dimineaţă că-şi 
părăsise locul de muncă şi nu va mai închiria camera. 

Bowman privi fundul ceştii goale dintre degetele lui. 

— Îmi pare foarte rău, domnule Bowman. Nu am ce să 
vă spun mai mult. 

Îl servi din nou cu ceai. Arthur îşi umezi buzele. 

— leşea în oraş? _ 

— Deseori, da. Ca să meargă prin librării. li plăcea să se 
plimbe. Aproape în fiecare duminică pleca pe jos. Nu se 
întorcea decât seara şi uneori îmi povestea ce-a văzut. 
Chiar şi în timpul secetei pleca să se plimbe. Spunea că a 
cunoscut şi lucruri mai rele, dar niciodată ca un oraş 
întreg să se transforme în felul ăsta. Să devină prizonier al 
mirosurilor. Aşa l-a descris, îmi amintesc bine, era 
impresionant: un oraş prizonier. 

Arthur simţi un frison coborându-i pe ceafă, ca şi când 
aerul ar fi devenit deodată mult mai rece decât el. 

— Nu ştiu cum să zic asta, dar aş vrea să ştiu, domnul 
Erik era... Era bine? Era normal? 

Bătrâna învăţătoare îl privi cu un aer surprins, aproape 


e 165 » 


supărat. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— A rămas mult timp aici. N-aţi remarcat nimic bizar? 

— Bizar? Dar despre ce vorbiţi, domnule Bowman!? 
Domnul Penders era un locatar ireproşabil! 

— Nu asta vreau să spun, doamnă. Doar că... în colonii 
nu era întotdeauna uşor şi sunt unii care nu s-au întors 
prea bine... Din cauza a ceea ce au văzut acolo... 

— Nu cumva vorbiţi mai degrabă despre dumneavoastră, 
domnule Bowman? 

Sergentul îşi roti umerii sub haină şi plecă privirea: 

— Nu e întotdeauna uşor... 

Bătrâna doamnă se îmblânzi, privi un moment mâinile 
lui Bowman încrucişate pe masă şi degetele tăiate: 

— Domnul Erik avea uneori coşmaruri, e adevărat. Nu 
vorbea despre asta şi eu nu l-am întrebat niciodată - nu se 
face aşa ceva. Aproape întotdeauna era bine. Dar uneori 
dormea prost şi părăsea casa fără să-şi ia micul-dejun. Am 
văzut destui oameni revenind din război, domnule 
Bowman, ca să ştiu ce-nseamnă. Am înţeles ce i s-a 
întâmplat. Domnul Erik era un tânăr foarte în regulă, dar 
avea vise rele. 

— A plecat când, exact? 

— Dumnezeule, exact după ploaie, în iulie. 

— După ploaie? Şi a plecat aşa, fără să anunţe? 

— Da, a plecat brusc. L-am întrebat dacă era aici ceva ce 
nu-i convine. Mă întrebam chiar dacă nu cumva a întâlnit 
pe cineva. A spus că nu era asta, dar trebuia să plece. 

— Să întâlnească pe cineva? 

Bătrâna doamnă roşi. 

— O femeie, domnule Bowman... 

Arthur îi mulţumi, iar fosta învăţătoare îl conduse până 
la uşă: 

— Îmi pare foarte rău că nu puteţi să vă regăsiţi 
prietenul, domnule Bowman. Am impresia că asta contează 
mult pentru dumneavoastră. 

Bowman îşi puse şapca şi surâse pe jumătate. Bătrâna 
doamnă îi puse mâna pe braţ. 


e 166 » 


— Nu ştiu unde este domnul Erik, dar dacă mă întrebaţi 
ce cred, aş zice că a plecat foarte departe. 

— Departe? 

— Da. Citea atât de multe cărţi despre... O! dar staţi! Vă 
rog, aşteptaţi-mă o clipă. 

Traversă rapid salonul, revenind cu un pachet în mână, 
legat cu un cordon colorat. 

— E o carte pe care o comandasem pentru el, un cadou 
pentru aniversarea sosirii lui aici. Istoria unei ţări despre 
care vorbea mult. Poate că e acolo acum! 

Roşi din nou: 

— Coletul a ajuns după plecarea lui. L-am păstrat 
spunându-mi că poate mai trece pe-aici. Dar acum nu mai 
cred că va reveni. Vă rog, acceptaţi-l. Sunteţi prietenul lui, 
îmi face plăcere să vi-l ofer. Şi dacă într-o zi aveţi nevoie 
de o locuinţă, domnule Bowman, nu ezitaţi să veniţi să mă 
căutaţi. Dacă... dacă îl găsiţi pe domnul Erik, spuneţi-i că 
mă gândesc la el! 

Arthur luă coletul fără să ştie ce să răspundă. Bătrâna 
doamnă îi zâmbi din pragul uşii, făcându-i cu mâna şi 
privindu-l cum se îndepărtă. 


Era la trei ore de mers de cabana lui, în mijlocul 
câmpurilor, şi picioarele refuzau să-l ducă mai departe. 
Merse până la parcul Battersea şi, aproape de bazin, se 
aşeză pe o bancă. Soarele era blând. Ochii i se închideau 
de oboseală şi bău un pahar de gin, apoi scoase pachetul 
din buzunar, desfăcu panglica şi rupse ambalajul. In 
preerile din Vestul îndepărtat, de Washington Irving. 
Invârti cartea în mână, pe urmă o puse pe bancă şi privi 
lebedele şi gâştele trecând pe iaz, alunecând pe apă ca 
împinse de vânt. Parcul era imens, dar fără plimbăreţi. Nu 
era nimeni de partea aceasta a Tamisei, iar de cealaltă 
parte, în cartierul Chelsea, muncitorii de la porţelanuri n- 
aveau să plătească trecerea peste noul pod pentru a privi 
nişte rațe pe un lac. Locul era magnific şi inutil. Bowman 
se simţea bine în acea verdeață fără un suflet viu. 

Luă din nou cartea. In afară de Biblie, era singura pe 


e 167 œ» 


care o deschisese vreodată. Urmărind literele cu un deget, 
murmurând cuvintele, începu să citească: 

În aceste regiuni în care frontierele noastre de vest 
avansează zi de zi, şi care sunt pe cât de lăudate, pe atât 
de puţin căutate, la mai multe sute de mile dincolo de 
Mississippi se întinde un spaţiu imens de pământuri 
necultivate unde nu se vede nici cabana omului alb, nici 
wigwam-ul indianului... 

Ochii i se deschiseră larg. Continuă să citească, aplecat 
peste literele tipărite, până la crepuscul. Când se făcu prea 
întuneric, se lungi pe bancă, cu cartea în mână şi capul pe 
ea. Spiritul lui îşi luă zborul departe, fără alcool sau opiu, 
spre Arkansas şi malurile râului Red River. Adormi 
gândindu-se la Penders, pe care nu-l găsise, şi la acest 
cadou lăsat în urmă. 

Frigul zorilor îl trezi. Pe drum se opri la o tavernă să 
mănânce. Întremat, parcurse pe jos traseul până la 
cabană, rămânând pe malul drept multă vreme după 
Docklands înainte de a traversa Tamisa pe bacul de la 
Canary Wharf. Voia să-şi regăsească soba şi cuverturile şi 
să redeschidă cartea. 

Când ajunse, primul lucru pe care îl văzu fu lista pe ladă, 
lângă pană şi călimară. Se aşeză, privi numele, înmuie 
pana în cerneală şi mâna lui rămase suspendată deasupra 
hârtiei. Picături negre cădeau pe foaie. Trase o primă linie 
peste numele lui Penders, apoi a doua, continuând până 
când îl acoperi cu totul. Lângă numele şters desenă un 
semn de întrebare, pe care îl accentuă până găuri hârtia. 

John Briggs locuia în Bristol. Trebuia să ia un tren şi să 
părăsească oraşul. Să facă din nou o călătorie. 

Aşeză cadoul bătrânei învăţătoare lângă listă, se 
înfăşură în cuverturi şi desfăcu o sticlă. 


< 168 » 


9 


În gara Paddington, Bowman plăti un bilet de clasa a 
doua şi aşteptă o oră pe peron plecarea trenului. Soarele 
traversa vitraliile din plafonul marii săli, desenând raze de 
lumină în fumul locomotivelor. Peronul era plin de lume, 
de hamali şi călători, familii sau muncitori, comercianţi şi 
oameni de afaceri, aristocrați plecând spre staţiunile 
balneare de pe coasta de vest. 

Bowman cumpără dintr-un butic puţin tutun de Virginia 
şi o pipă nouă. Fumă privind, cu nasul în vânt, imensul 
tunel de oţel şi sticlă al gării, porumbeii cu cuiburi în 
şarpantă învârtindu-se deasupra capetelor trecătorilor şi 
aterizând pentru a ciuguli firimituri înainte de a-şi lua 
zborul din nou, trecând razant pe lângă pălăriile 
oamenilor. Angajatul de la Great Western Railway îl 
asigurase că va ajunge fix la ora 12.35. Arthur încă nu 
putea să creadă că Bristol, o lume de neatins în memoria 
copilului din el, nu mai era decât la patru ore şi jumătate 
de Londra. 

În vagon, înainte ca altcineva să se aşeze pe băncuţă 
lângă el, Arthur îşi administră o porţie consistentă de gin. 
Hainele lui începeau să fie murdare, dar în vagonul de 
clasa a doua era încă prezentabil. În locul unui domn cu 
mijloace avea acum aspectul unuia care are un singur rând 
de haine bune. Când se aşezase, centura pantalonilor îl 
strânsese de mijloc: luase un pic în greutate. Pe peron 
răsunară sunete de fluier, trenul se mişcă şi foarte curând 
periferia Londrei dispăru, iar trenul lansat în viteză 
traversă câmpia. 

Deşi de o rapiditate de neconceput, călătoria fu 
monotonă. Arthur fumă tot drumul şi regretă că nu-şi luase 
cartea cu el. Cerul era acoperit deasupra staţiei Temple 
Meads. Bristol nu părea foarte diferit de Londra. Din tren, 
zărise un fluviu, nave, coşuri de uzine, docuri - viaţa părea 
organizată în acelaşi fel, cu ritmuri, parfumuri şi zgomote 
identice. Singura diferenţă notabilă între Bristol şi Londra 


< 169 + 


se simţea în aer: aici, mirosea a mare. 

Sergentul fluieră după o trăsură şi despături hârtia pe 
care copiase adresa lui John Briggs, omul căruia Bufford îi 
devorase urechea. Vizitiul îl privi cu un aer mirat: 

— Stapleton? Închisoarea sau spitalul? 

Bowman răspunse că habar n-avea, se refugie în interior 
şi trase perdeaua ferestrei. Nu văzu nimic din restul 
oraşului, dar cursa i se păru lungă. Stapleton trebuia să fie 
la celălalt capăt al Bristolului. Birjarul se opri până la urmă 
în faţa unui zid de incintă înalt de cinci metri şi a unei 
porţi care stătea drept mărturie a furiei populare. Arthur 
contemplă acea zidărie de cărămizi şi de fier, strivită de 
dimensiunile şi austeritatea construcţiei. De fiecare parte a 
porţilor din metal nituit şi blindat, doi militari făceau de 
gardă. Sergentul le spuse că el căuta pe cineva. 

— Aici e închisoarea. Spitalul e la cealaltă poartă, un pic 
mai încolo. 

Bowman urmări zidul vreo cincizeci de metri. Un 
gardian dintr-o gheretă îi notă numele într-un caiet şi îl 
lăsă să intre. În mijlocul unui parc era un fel de conac sau 
de cazarmă cu o clopotniţă, construit din pietre închise la 
culoare. Arborii erau încă tineri şi arhitectura construcţiei 
recentă. Trebui să treacă printr-o primă recepţie, apoi încă 
un birou, plin de secretare care se fâţâiau de colo-colo, 
prea ocupate ca să-l conducă direct unde voia să ajungă. In 
trecere, auzea vorbe, înțelegând încet spre ce 
compartiment al instituţiei era dirijat. 

Izolare. Securitate. 

Arthur întâlni infirmiere cu umeri largi, paznici având pe 
şolduri legături de chei şi bastoane, ajungând în fine în 
faţa unui ultim birou şi a unui paznic cu bluză albă, pe un 
culoar închis de un grilaj cu bare de doi centimetri 
diametru. Se prezentă din nou. 

— Scopul vizitei dumneavoastră, domnule Bowman? 

— Vin să vizitez pe cineva. 

Paznicul zâmbi. 

— Nu mă îndoiesc! Nimeni nu vine aici singur pentru a 
se lăsa închis. Numele internatului? 


e 170 œ» 


— Briggs. John Briggs. 

Omul păru mirat. 

— Sunteţi din familie? 

— Nu. De fapt, nu vreau decât să aflu de când e aici. 

Paznicul se ridică. 

— Păreţi să nu vă simţiţi bine. Probleme? 

— Călătoria. Oboseala. g 

Bowman începuse să transpire cu stropi mari. li făcea 
rău mirosul care urca din celulele de dincolo de grilaj. 

— De unde veniţi? 

— Londra. 

Paznicul ridică din sprâncene: 

— Ca să-l vedeţi pe Griggs? De fapt, nu chiar ca să-l 
vedeţi? E ciudată povestea dumneavoastră. 

— Doar am nevoie să ştiu. 

Celălalt îşi puse mâinile în şolduri. 

— Îl ştiţi pe Briggs, veniţi de la Londra să-l vedeţi şi 
odată ajuns aici nu mai vreţi să-l vedeţi. 

— Aşa este. 

— Doar să ştiţi de cât timp e închis? 

În azilul acela de nebuni, tipul părea să vrea cu adevărat 
ca lucrurile să fie clare. 

— Sunteţi primul vizitator pentru Briggs de când e 
închis aici. Nu vă las să plecaţi până nu-l vedeţi. 

— Cel? 

Bowman clipi, privi în lungul coridorului şi în faţa lui 
barele grilajului se dedublau, făcându-l să privească 
strâmb. 

— Nu e cazul, doar spuneţi-mi... 

— Nu vă spun nimic până nu-l vedeţi! 

Vocea paznicului răsună pe culoar, ecoul provocând 
câteva reacţii în celule, ca nişte schelălăituri într-o cuşcă. 

— De unde-l ştiţi pe Briggs? Pentru că nu se ştie nimic 
despre el, închipuiţi-vă, cu toate că după părerea mea asta 
n-ar schimba mare lucru, ar fi totuşi bine să ştim mai 
multe. 

Bowman îşi şterse mâinile pe haină. 

— De cât timp e aici? 


e 171 œ» 


Paznicul nu răspunse şi învârti o cheie în încuietoare. 

— Urmaţi-mă. Şi nu vă faceţi probleme, barele sunt 
solide. 

Arthur se clătină, trecu prin poartă şi tresări când 
paznicul o încuie după ei. Cele câteva găuri în partea de 
sus a zidurilor nu reuşeau să împrăştie căldura şi mirosul. 
Merse pe mijlocul coridorului, ţinându-se cât mai departe 
posibil de grilaje. Celulele nu erau mai mari decât nişte 
cuşti. Făcuţi covrig prin colţuri, indivizi în pijamale 
sfâşiate şi murdare salivau în palme. Majoritatea nu 
păreau să-i vadă trecând. Aveau priviri de fumători de 
opiu, fără îndoială înceţoşate de laudanum, pierduţi în 
gânduri dezordonate cărora le căutau începutul sau 
sfârşitul. Paznicul nu le acorda nicio atenţie nebunilor şi 
continua să vorbească tare: 

— Tot ce ştim e ce povesteşte când delirează. Mai ales 
când vin să-l ia pentru duş. E destul de agresiv, dar 
doctorii spun că e spaima, că nu trebuie s-o luăm ca pe un 
atac personal. Cu toate astea, deseori suntem obligaţi să 
ne apărăm. S-a redus numărul de toalete. Vă spun asta ca 
să nu fiţi surprins. 

Bowman cobori capul, urmând spatele omului în bluză. 

— Pare că ne ia drept soldaţi care-i vor răul, chinezi sau 
aşa ceva. I se întâmplă de asemenea să se rănească. 
Doctorii zic că toate cicatricele sunt din automutilare. 
Nimeni n-a reuşit vreodată să discute cu el. Au încercat 
totul, hipnoza, drogurile, băile reci, nimic nu merge. E 
unul dintre primii noştri clienţi. E aici de la deschiderea 
spitalului. Trei ani. 

Se opri şi sergentul era să dea peste el. 

— Aţi ajuns până aici, aşa că spuneţi-i bună ziua lui 
Briggs! 

Arthur inspiră adânc, îşi puse toate forţele în picioare, 
ca să nu se prăbuşească, şi privi în interior. 

Era Briggs. Exact acelaşi ca în cuşca de bambus. 
Scheletic. Îngrozit. Un pantalon murdar de rahat, torsul 
gol, acoperit de cicatrice, urechea sfâşiată de dinţii lui 
Bufford. Chipul îi era umflat, marcat de lovituri. 


e 172 œ» 


Paznicul îl privi pe Bowman. 

— Ieri a încercat să mă muşte. 

Celălalt înaintă încet până la bare, de care se prinse. 

— Aveţi grijă, nu staţi prea aproape! 

Bowman nu îl asculta: 

— Briggs? 

Fostul soldat avea fruntea apăsată de zid şi braţele 
strânse în jurul genunchilor. 

— Briggs? 

Se întoarse, tresări când îl văzu pe paznic şi-şi protejă 
capul cu mâinile. Bowman îl strigă din nou. Briggs 
îndepărtă degetele şi îl privi. 

— Sunt eu, sergentul Bowman. Mă recunoşti, Briggs? 

Ochii soldatului se deschiseră mai mari şi îl fixară pe 
sergent. 

— Eu sunt. La naiba, Briggs, ce-ai păţit? 

Acesta începu să-şi scuture capul şi să murmure: 

— Nu... 

Suferinţa, grimasa de neputinţă şi de supliciu când 
veneau să-l caute şi totul reîncepea şi nimic nu folosea, 
nici să se bată, nici să urle, nici să ceară milă... Briggs se 
puse să strige, balansându-se înainte şi-napoi: 

— Nu! 

Bowman alunecă de-a lungul barelor şi căzu în 
genunchi. 

— Gata, Briggs, s-a terminat! S-a terminat... 

Ţipetele deveniră urlete. 

— NUUUI!I!! 

Sergentul se agăţă de grilaj. 

— Nu e decât un coşmar. Gata. S-a terminat, amărâtule. 
E doar un vis, Briggs. Trebuie să scapi acum. Trebuie să 
ieşi! 

Briggs îşi acoperi capul cu braţele, îşi astupă urechile şi 
continuă să urle în timp ce Bowman îl implora să se 
oprească. 

— Briggs! Opreşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! 
Trebuie să opreşti asta! S-a terminat! Nu mai eşti acolo! 
Ne-am întors! Nu mai eşti în pădure! 


e 173 + 


Strigătele lui Briggs şi ale lui Bowman îi treziră 
ocupanţii celorlalte celule. Pe culoare se declanşă un cor 
de nebuni, ca acela al unei haite pe urmele unui animal 
rănit. Paznicul începu să strige şi el, să le spună să-şi ţină 
gura, apoi scoase un fluier din buzunar şi suflă în el din 
toate puterile. 

— Briggs, lasă-ne să ne întoarcem. Nu mai sunt aici. Nu 
trebuie să ne mai fie frică, Briggs... 

Alţi gardieni soseau în goană. Briggs se ridică şi, cu tot 
elanul pe care şi-l putea lua în minuscula celulă, se izbi de 
zid. Capul îi sări înapoi şi el se prăvăli. Sergentul Bowman 
se rostogoli şi el pe jos. Îşi înghiţea limba salivând şi ţeasta 
îi sălta pe gresie, cu ochii daţi peste cap. 


— Se trezeşte. 

— Vă simţiţi mai bine? 

Arthur deschise ochii. 

— Unde sunt? 

— La Spitalul Beaufort. Aţi făcut o criză de epilepsie. 

Un om în costum se apleca deasupra lui. Bowman văzu 
degetele acestuia apropiindu-i-se de ochi şi simţi cum îi 
este ridicată pleoapa. 

— Sunteţi mai bine. 

Nu reuşea să se mişte. Era întins pe pat. Pe lângă un 
medic se afla acolo un infirmier în colţul camerei. Lui 
Bowman i se păru că-l recunoaşte. 

— Sunteţi la infirmerie, nu încercaţi să vă ridicaţi. 

— Ce caut aici? 

— Aţi fost în vizită la unul dintre pacienţii noştri şi vi s-a 
făcut rău. Dar nu e o chestiune simplă, starea 
dumneavoastră este gravă, domnule... 

Medicul se întoarse spre infirmier. 

— Cum îl cheamă? 

— Bowman. 

— Starea dumneavoastră e gravă, domnule Bowman. 
Aveţi nevoie de tratament. Ce vă amintiţi? 

Mugşchii îi erau rigizi şi dureroşi. Ridică un braţ care 
căzu la loc înainte dea-i atinge faţa. 


e 174 + 


— Bristol. Am luat trenul... 

— Aţi băut, domnule Bowman? 

— Cum!? 

Doctorul se întoarse din nou spre infirmier. 

— Nu e încă refăcut, dar având în vedere culoarea 
ochilor, ca să nu mai vorbesc despre respiraţie, băuse. 
Rămâne sub observaţie, o să trec din nou mai târziu. 
Briggs cum e? 

— Nu prea bine. De data asta şi-a aplicat o lovitură 
gravă în cap. 

Medicul avu un ton amuzat: 

— Fără îndoială, cel mai bun tratament pentru el. 

Infirmierul râse. 

— Ăstuia ce-i dau? 

Bowman închise ochii. 

— Nimic, deocamdată, o să văd mai târziu. Lăsaţi-l să 
doarmă. Ce spunea, când vorbea cu Briggs? 

— N-am înţeles prea bine. Dar părea să ştie ce-a păţit. I- 
a spus că s-a terminat şi că s-au întors. O chestie de genul 
ăsta. 

— Interesant. Acelaşi delir ca Briggs. 

— Şi asta nu-i tot. 

Bowman simţi mâini pe pieptul lui, dar rămase cu ochii 
închişi şi se lăsă în voia lor: cămaşa îi era descheiată. 

— Fascinant! Exact aceleaşi mutilări! 

Infirmierul adăugă: 

— S-a găsit asta asupra lui. 

— De ce a venit aici cu aşa o armă? 

— Habar n-am. 

— Mi-l păstrezi la rece, vreau să ştiu mai multe despre 
omul ăsta. 

— Bine, doctore. Îl punem într-o celulă? 

— Vedem mai târziu. Deocamdată rămâne aici. 

Bowman îi auzi ieşind din cameră, aşteptă câteva clipe şi 
deschise ochii. 

Îşi acordă un moment de odihnă, cât să-şi revină, 
încercând să-şi mişte braţele şi picioarele unul după altul. 
Muşchii răspundeau puţin mai bine. Se rostogoli pe o 


e 175» 


parte, îşi lăsă picioarele să cadă din pat şi se ridică. Îşi 
trecu mâna în dosul craniului, simţi o umflătură şi îşi privi 
degetele pătate de sânge. 

Să iasă de aici. 

Arthur îşi cufundă mâna într-un bazin în care pluteau 
comprese însângerate. Îşi udă faţa, bău apă şi un pic din 
propriul sânge. Limba muşcată îi era umflată, iar apa 
redeşteptă durerea. 

Se apropie de uşă şi răsuci clanţa cât putu de încet. Un 
culoar cu o perspectivă ameţitoare. Nimeni. leşi din 
infirmerie, urmă peretele până la un alt culoar şi se pierdu, 
bântuind prin spital. Îşi puse basca şi încercă să se ţină 
drept când întâlni gardieni sau infirmiere. Până la urmă 
găsi o uşă care dădea în exterior şi ajunse în parc. 
Înconjură clădirea până la faţada principală şi aleea care 
ducea la poartă. Omul din gheretă îl opri, îi căută numele 
în registru, notă ora ieşirii şi-şi ridică privirea spre el: 

— Ei, bine, nu prea păreţi în formă. Ce chestie, nu? Văd 
în fiecare zi unii de-alde dumneavoastră, care ies de-aici în 
halul ăsta! Vreţi un sfat? Mergeţi să beţi un pahar, o să 
treacă. 


Trei zile mai târziu, Arthur Bowman urcă, în gara 
Euston, într-un tren al North Western Railway cu 
destinaţia Birmingham. Pentru drum, îşi cumpărase o 
geantă de piele pe care o umpluse cu mâncare şi o sticlă 
de vin, luând de asemenea cartea învăţătoarei. 

Traversând o pădure, întâlnirăm după aceea un câine 
rătăcit şi pe jumătate mort de foame, care umbla pe urma 
de care ne tineam şi noi, cu ochii injectaţi şi un aer 
complet înspăimântat. Deşi putea fi aproape strivit de 
primii călăreţi, nu se ferea de nimic şi continua să alerge 
în mijlocul cailor într-un trap incert. Urletul de câine 
turbat se auzi dintr-odată şi puşca unui ranger se îndreptă 
spre animal. Dar bunătatea comisarului, mereu gata să se 
manifeste, îl opri: „E orb, spuse el, e câinele vreunui biet 
indian care-şi urmează stăpânul pe pistă; ar fi tare păcat să 
ucizi o vietate aşa credincioasă”. 


e 176 œ» 


Bowman citi pe tot traseul, nu se opri decât la sosire, 
patru ore mai târziu. Cu capul limpezit de un pic de vin, 
după ce avusese grijă să mănânce când stomacul îşi ceruse 
drepturile, Bowman traversă oraşul în trăsură. 


Originar din Birmingham şi din cartier, Morgan nu 
locuia la ultima adresă pe care o găsise Reeves, ci câteva 
străzi mai încolo. Oamenii din cartier îl ştiau şi, până la 
urmă, îi indicară lui Arthur noua adresă. 

Morgan nu-şi părăsise patul de aproape un an. Era pe 
cale să crape după ce fusese otrăvit muncind patru ani 
într-o topitorie unde se fabricau tacâmuri, fire de plumb 
pentru confecţionarea vitraliilor şi muniții pentru armata 
britanică. Soţia lui îi spuse că mulţi alţi angajaţi ai uzinei 
sufereau de aceeaşi boală, din cauza vaporilor de plumb 
care intrau în corp şi nu mai ieşeau. Trupul soţului ei era 
chircit de crampe, pumnii strânşi fără să poată să-i 
deschidă, dinţii îi căzuseră, pielea îi crăpa şi el gemea, 
incapabil să articuleze un cuvânt. 

Era primul om de pe listă care nu-l recunoscu pe 
Bowman. Boala îl slăbise atât de mult încât nu-şi mai 
recunoştea nici soţia, nici copiii. Arthur inventă pentru ei o 
poveste, că lucrase cu Morgan cu ani în urmă, că era în 
trecere prin cartier şi îşi amintise de el. Familia lui 
supravieţuia graţie asociaţilor de solidaritate. Bowman le 
lăsă două lire şi, pentru prima dată, banii pe care îi 
distribuia păreau să fie bineveniţi. I se mulţumi îndelung. 

După întâlnirile pe care le avusese până aici, vizita la 
Edward Morgan pe patul său de moarte era aproape o 
uşurare. Dar mizeria care domnea în această casă şi 
mirosul de cadavru al acelui corp încă viu îi rămaseră în 
suflet. Bău vin, exact ce-i trebuia ca să se simtă mai bine, 
şi tocmi un vizitiu pentru călătoria până la Coventry, la 
douăzeci de mile de Birmingham. Arthur spera că 
întâlnirea cu Horace Greenshaw se va desfăşura la fel de 
simplu. 

Uzinele din periferia Birminghamului nu erau despărțite 
de cele din Coventry decât de câteva câmpuri. Oraşul era 


e 177 œ 


în plină expansiune, străzi întregi, pline de noroi, erau în 
curs de construcţie, cu aliniamente de case de cărămidă 
cum se ridicau peste tot în jurul oraşelor englezeşti. 

Când găsi adresa, descoperi că locuinţa era într-adevăr 
ocupată de membri ai familiei Greenshaw. Nişte ţărani 
recent convertiți la proletariat, care-l priveau pe Bowman 
în costumul lui, coborât din caleaşcă, drept un căpitan al 
industriei. Copiii fură expediaţi cu scatoalce, masa din 
bucătărie se curăţă şi vizitatorul fu instalat pe cel mai bun 
scaun. Lui Bowman i se oferi un pahar de vin din care nu 
luă decât o înghiţitură, apoi întrebă unde-l putea găsi pe 
Horace. Familia păru decepţionată că vizita era pentru 
verişor. După câteva ezitări, temându-se ca Bowman să nu 
plece imediat, îi arătară cimitirul. Horace Greenshaw, 
verişorul care fusese militar, era îngropat acolo din 1856. 
Când Arthur întrebă cum murise, i se răspunse că îl 
ucisese progresul. Căzuse într-o secerătoare cu aburi. 

— N-a ieşit decât îngrăşământ cu miros de ţuică. 


Înapoi în Birmingham, Bowman reuşi să prindă un tren 
de noapte. Aşezat sub o lampă din compartimentul lui, îşi 
reluă lectura, cufundându-se în cuvintele lui Washington 
Irving ca să uite strigătele lui Briggs şi mirosul trupului 
otrăvit al lui Morgan. 

Mai mulţi indieni din satul prin care trecuserăm se 
amestecau printre oamenii noştri şi trei dintre ei veniră să 
se aşeze lângă focul nostru. Priveau în tăcere şi 
imobilitatea le dădea aspectul unor figuri sepulcrale din 
bronz. Le dădurăm să mănânce şi, ceea ce le plăcu şi mai 
mult, să bea cafea: căci indienii ne împărtăşesc gustul 
pentru această băutură atât de răspândită în Vest. 

Irving vorbea despre indieni cu simpatie. Bowman îşi 
aminti de poveştile lui Big Lars, care îi întâlnise şi le 
povestea că aceştia sunt precum toţi ceilalţi sălbatici din 
lume, murdari, împuţiţi, hoţi, nişte indivizi pe care nu 
trebuie să-i laşi să-ţi stea în spate. Dar erau mai multe 
triburi. Osagii, care veneau să bea cafea cu Irving, şi 
pawnii, de care el şi trupa lui fugeau ca de ciumă. Arthur 


e 178 + 


se îndoia profund că indigenii din America nu valorau mai 
mult decât cei din Asia, dar ceea ce-i stârnea invidia era 
felul în care Irving îşi povestea călătoria. Mai ales peisajele 
pe care le descria. 

Când ajunse la Londra, nu dormise de douăzeci de ore, 
dar nu se simţea obosit. Din cartierul Camden merse până 
în Limehouse, cu sacul de călătorie pe umăr. 

A doua zi dimineaţă, după ce se odihnise câteva ore, 
desfăcu lista şi mai tăie două nume. Nu-i mai rămânea de 
făcut decât un singur drum, de data asta în sud. Norton 
Young, unul dintre oamenii lui Wright, a cărui adresă era 
în Southampton, şi ultimul, Edmond Peevish. Predicatorul, 
în Plymouth. 

Arthur privi pagina pe jumătate ştearsă. Când se uitase 
pe ea prima dată, i se păruse o sarcină imposibilă să se 
lanseze în aceste cercetări. Câteva săptămâni mai târziu, 
nu mai rămăseseră decât două nume. Bowman îşi aminti 
ce îi spusese căpitanul Reeves. Că nu va exista un adevăr 
şi că-i va trebui timp să înţeleagă. 

Şi, deja, era în criză de timp. În curând nu va mai avea 
pe cine să caute şi certitudinea că nu trebuia să găsească 
pe cineva, ci ceva, îi va intra încet în minte. Dacă Young nu 
era ucigaşul din canalizare, nu-şi imagina că Predicatorul 
ar fi putut să omoare pe cineva în felul ăsta. 

Era profund deprimat, fără să înţeleagă diferenţa pe 
care o făcea asta, prea subtilă, faţă de disperarea lui 
obişnuită. Nu avea chef să citească. Se instală pe lada de 
lemn, îşi trase mai aproape călimara, netezi cu mâna o 
foaie de hârtie neatinsă şi înmuie pana. Cu mâna în aer, 
ezitând, încercă să-şi amintească primele rânduri din 
cartea lui Irving. Cu litere mici, sus de tot şi în stânga foii, 
desenă primele cuvinte: 

Arthur Bowman. Londra. 1858. 

26 septembrie. 

Am găsit şapte adrese. 

Mai sunt două. 

Se opri şi privi cuvintele, impresionat. Putea să 
continue, dacă voia. Să noteze tot ceea ce-i trecea prin 


e 179 + 


minte. Se mai gândi şi-şi spuse că pusese data de azi, dar 
era prea târziu. Că începuse mult înainte şi că ar trebui să 
povestească. Vru să şteargă primele cuvinte, dar le lăsă 
până la urmă şi continuă dedesubt. 

Primul pe care l-am găsit... 

Şterse cuvântul găsit şi-l înlocui cu ales, nesigur de 
ortografie. 

Primul pe care l-am ales este Predicatorul şi acum e 
ultimul de pe lista lui Reeves. Dar nu l-am găsit pe 
Penders. 

Uterele erau neîndemânatice, cuvintele tăiate şi pline de 
greşeli, era sigur de asta, dar se dădu un pic înapoi şi privi 
cu mândrie cele două rânduri pe care tocmai le scrisese. 
Le reciti de mai multe ori, neştiind ce să adauge. Reflectă 
îndelung, bău un pic, băgă cărbuni în sobă şi privi pe 
fereastră terenurile virane dintre magazii. Se întoarse apoi 
la ladă şi luă din nou pana. 

Lista e aproape gata şi nu ştiu dacă voi găsi. Şi ce voi 
face după, dacă nu găsesc. 

Arthur împături hârtia şi o aşeză cu grijă între lucrurile 
lui, cornul sidefat, cartea şi hainele. Scoase banii şi bonul 
la purtător din ascunzătoarea lor, îngropate sub pământul 
bătătorit al cabanei. Din cele cincizeci de lire îi rămăseseră 
două bancnote de zece şi trei lire în monede. Cheltuise 
jumătate în mai puţin de o lună, dar mai avea bonul la 
purtător, o adevărată avere. 

A doua zi îşi pregăti ultima călătorie. 


< 180 - 


10 


După Colins, Arthur nu-şi mai cumpărase alt cuţit. Arma 
de la centură îi dăduse încredere dar în aceeaşi măsură şi 
nelinişte, iar când i-ar fi fost de folos nu izbutise să se 
servească de ea. În drum spre gara Waterloo, se întrebă 
dacă asta merită să fie scris, că pleca să-i întâlnească pe 
Norton Young şi Edmond Peevish fără a avea o armă. 

Întrebă un agent South Western Railway. O linie ducea 
la Southampton, cealaltă la Plymouth, dar între cele două 
oraşe legătura feroviară nu era terminată. Trebuia fie să 
treacă din nou prin Londra, fie să parcurgă traseul dintre 
cele două cu trăsura sau pe apă. Existau trenuri la 
intervale şi călătoria dura douăzeci şi patru de ore. 
Bowman plăti doar dus spre Southampton şi se hotări să 
aleagă o dată ajuns acolo. 

Trenul ajunse la destinaţie în mai puţin de trei ore. 

La Bristol doar simţise prezenţa mării. De data asta, se 
trezi în faţa ei. Gara era pe chei, la capătul golfului. 
Călătorii ieşeau din terminal în mijlocul portului comercial. 
Bowman întrebă un angajat cum poate ajunge la Hamble. 

— Nu-i aproape, domnule! Trebuie să luaţi un bac care 
traversează Copse şi apoi trebuie să traversaţi Weston, pe 
urmă West Wood şi să continuaţi încă până la estuarul 
Hamble, cartierul conservelor. La bac, de partea cealaltă, 
puteţi găsi trăsuri. Dacă nu, sunt cel puţin şase sau şapte 
mile de făcut pe jos. 

Bowman trecu cureaua sacului peste umăr şi porni la 
drum către debarcaderul bacului. Plăti trei şilingi pentru 
traversare şi, odată ajuns pe malul celălalt, se hotări să 
meargă pe jos. 

Urmă cheiurile, văzând cum în golf urcau sau coborau 
corăbii cu patru catarge şi  maşinării cu aburi, 
îndepărtându-se uneori de mare pe drumeaguri, mergând 
printre casele de muncitori aşezate cu spatele la câmpuri 
şi mlaştini. Se opri să mănânce ceva. Aici, pământul se 
amesteca peste tot cu apa mării şi cea a râurilor. Se 


e 181 œ» 


adunau păsări cu sutele şi, în aerul răcoros de septembrie, 
îndopându-se cu hrană, se pregăteau pentru plecarea în 
sud. Bowman îşi amintea de sosirea lor în octombrie 
deasupra coastelor africane. Îşi reluă drumul, grăbindu-se 
un pic. După-amiaza trecea şi voia să ajungă înaintea 
nopţii. 

Ajunse în cartierul conservăriilor după trei ore de mers. 
Nimeni nu răspunse la adresa lui Norton Young. Casa era 
pustie. Bătu la uşa locuinţei alăturate. Deschise un bărbat 
care îi privi îmbrăcămintea cu un aer suspicios. 

— İl caut pe Norton Young, îl cunoaşteţi? 

Omul avea mâini enorme şi faţa plină de pete roşii 
specifică marinarilor. 

— Nu ştiu unde e. 

— Mai locuieşte aici? 

— De ce îl căutaţi? 

Bowman nu reacţionă la tonul agresiv, cobori ochii, apoi 
se întoarse spre stradă. 

— II cunosc. Il caut. 

— Nu ştiu unde-i nenorocitul ăsta. Căraţi-vă! 

— Nu vreau necazuri, domnule, dar trebuie să-l văd pe 
Young. 

— Pe-aici, să-l cunoşti pe Young înseamnă necazuri. Să 
nu vă mai întoarceţi la mine! 

Bowman traversă strada până la taverna din care putea 
să vadă casa lui Young. Locul era gol când intră şi se 
instală la o masă aproape de fereastră. Comandă o bere. 
La căderea nopţii, taverna se umplu. Muncitorii întorşi de 
la serviciu se opreau să bea un pahar. Când nu mai fu 
niciun loc liber la tejghea, se aşezară la mese, iar ultimii 
sosiți rămaseră în picioare. 

Le ascultă conversațiile. Indivizii aruncau priviri furişe 
spre tipul bine îmbrăcat, singur în faţa berii lui, pe care 
nimeni nu-l cunoştea. În rumoarea generală îi auzea pe 
unii care vorbeau mai tare decât ceilalţi. Ceva despre o 
grevă într-o fabrică de conserve. Reduceri de salarii, 
săptămâna de şase zile şi program de zece ore. 'Tăvile cu 
bere treceau pe deasupra capetelor şi glasurile erau tot 


e 182 » 


mai aspre, vociferările mai agresive. Urmărea mulţimea 
beată, cerceta discret chipurile celor care intrau şi ieşeau, 
dar nu-l recunoscu pe Norton Young. Continua să 
supravegheze atent şi strada, când văzu o siluetă 
alunecând până la casă, deschizând uşa şi strecurându-se 
rapid înăuntru. Bowman aşteptă. La ferestrele de vizavi nu 
se aprinse nicio lumină. Îşi termină berea şi ieşi. 

Bătu de mai multe ori, fără rezultat, apoi strigă: 

— Young? Norton Young? 

În spate auzea zgomotele din tavernă. 

— Ştiu că eşti acolo. Deschide! Sunt Bowman. Sergentul 
Bowman. 

În casa de alături era lumină. Văzu ridicându-se un colţ 
de perdea, zări o siluetă în spatele geamului şi strigă din 
nou: 

— Young? 

Bătu violent în uşă până auzi un zgomot în spatele ei, 
apoi o voce slabă. Cineva îi răspundea vrând să nu fie 
auzit: 

— Ce-i prostia asta? Cine e? 

— Sergentul Bowman. 

Urmă o tăcere. La fereastra de alături, perdeaua se 
mişcă din nou. Silueta dispăru şi vocea se auzi iar în 
spatele uşii: 

— Bowman!? Dumneavoastră sunteţi, domnule sergent? 
E adevărat? 

— Eu sunt. 

— Astea-s prostii! Cine eşti, nenorocitule? 

Arthur cobori şi el tonul. 

— Eram cu tine pe joncă, cu Colins, Penders şi ceilalţi. 

Uşa de deschise rapid. 

— Intraţi! La naiba, nu staţi afară! 

Bowman se strecură în intrarea întunecată şi simţi un 
trup atingându-l. Uşa se închise şi luminile străzii 
dispărură. 

— Veniţi pe aici. 

Urmă paşii din faţa lui. Intrară pe o uşă. Se lovi deo 
mobilă, de un scaun şi o masă, apoi urmă altă uşă şi un pic 


e 183 + 


de lumină. Într-o încăpere minusculă din fundul casei, o 
lumânare ardea pe o etajeră. Young era alături, zâmbind, 
în mână cu un baston plumbuit: 

— La dracu’! Chiar dumneavoastră sunteţi, sergent? 

Era încordat ca un arc şi nu se oprea din tropăit. 

— Îmi face mare plăcere să vă văd! 

Bowman nu ştia ce să răspundă şi încercă să surâdă. 

— Ce faceţi aici, sergent? 

— Dar tu? 

Young izbucni în râs. 

— Arde pe-aici, sergent! Acum-acum o să bubuie. Am 
venit să-mi iau nişte lucruri şi o şterg! 

— Ce se-ntâmplă? 

Arthur se obişnuia cu obscuritatea şi evita să privească 
flacăra lumânării ca să nu fie orbit. Young tot privea în 
spatele vizitatorului, spre camera cealaltă şi fereastra care 
dădea în stradă. 

— Lucrez pentru nişte tipi de la fabrica de conserve. 
Acolo e grevă de săptămâni întregi. Tipii nu vor să 
renunţe. E război, domnule sergent! 

— Ce!? 

— Lucrez pentru patroni. Am o echipă, cum aveaţi şi 
dumneavoastră! Soldaţi curajoşi. M-au angajat să sparg 
greva. Pe mine mă doare-n cot de chestiile astea, doar mă 
fac să râd. li căutăm pe ăia care organizează greva, le 
spargem mutra şi-i protejăm pe cei care vor să muncească. 
Ştiţi cum ne spun muncitorii? 

Bowman îşi puse încet sacul la picioare, fără a-şi lua 
ochii de pe baston. 

— Cum vă spun? 

— Gălbejiţi! 

Young izbucni din nou în râs: 

— Ca maimuţelor! Scârbe de gălbejiţi! Dar ce faceţi 
dumneavoastră aici, domnule sergent? Aă? Căutaţi de 
lucru? Un tip ca dumneavoastră sigur i-ar interesa pe 
patroni. Sergentul Bowman! V-ar trebui mai puţin de o zi 
ca să-i puneţi la lucru pe toţi cretinii ăştia! 

— Nu caut de lucru. De ce stai aşa cu bastonul ăla, 


e 184 œ» 


Young? 

— Vor să mă termine, de-aia! De fiecare dată e la fel. 
Dar n-o să pună mâna pe mine. Am văzut noi altele şi mai 
şi, nu-i aşa, sergent? 

— Lasă bastonul, Young. 

— Ce? A, da! Vreţi să beţi ceva? 

Lăsă bastonul lângă lumânare. Erau într-un soi de 
cămară. Young căută pe etajeră şi deschise o sticlă pe care 
o întinse sergentului. 

— Bem un gât şi pe urmă trebuie s-o tăiem, bine? Nu că 
n-aş vrea să discutăm, domnule sergent, nici că nu mi-ar 
face plăcere, dar nu trebuie să zăbovim pe aici! 

Bowman ridică sticla păstrând un ochi pentru Young. 

— Jos!! 

Un geam explodă în spatele lui Arthur. Acesta căzu în 
genunchi. 

— Ce se-ntâmplă!? 

— Vin, sergent! Ne atacă! 

O altă piatră, apoi o mulţime de pietre pulverizară 
fereastra. Din stradă se auzeau strigăte care-l chemau pe 
Young, promiţându-i tot felul de lucruri... Se apropie în 
patru labe de Bowman, cu un pistol în mână: 

— Trebuie să ne cărăm de-aici! Urmaţi-mă! 

Arthur îşi apucă sacul şi, în trecere, luă bastonul. Young, 
îndoit de mijloc, mişcă o mobilă care era lipită de zid. La 
lumina lumânării, Bowman văzu o gaură în zid, unde 
cărămizile fuseseră scoase cu barosul, destul de mare 
pentru trecerea unui om. 

— Haideţi, sergent! 

Bowman simţi pământ sub mâini când trecu de partea 
cealaltă. Young îl urmă şi trase la loc mobila în faţa 
deschizăturii. Auziră răcnete. Uşa de la intrare fu spartă. 
Oamenii beţi de la tavernă se repeziră în casă. 

— Pe aici! 

Era de partea cealaltă a străzii, pe o alee de pământ din 
spatele caselor. Young alerga deja, lua avans strigând, pe 
jumătate sufocat de râs, că o să-nceapă imediat. Arthur se 
aruncă înainte şi se lovi de ceva, sau ceva îl lovi, ceva care 


e 185 


îl azvârli pe jos. Ridică picioarele din reflex şi, când simţi 
deasupra lui greutatea unui corp, îl respinse din toate 
puterile. Ghici pe cineva care se ridica şi revenea la atac. 
Lovi la întâmplare cu bastonul şi auzi o trosnitură urmată 
de un geamăt de durere. Silueta se clătină în faţa unei 
ferestre luminate şi Bowman îl recunoscu pe vecinul care îl 
trimisese la naiba, apărut din alee ca să-i atace prin spate. 

În interiorul casei, muncitorii turbaţi se dezlănţuiau. 
Distrugeau tot şi în curând descoperiră gaura din zid. 
Norton Young dispăruse. Vecinul se puse pe urlat: 

— Sunt aici! Sunt... 

Bowman se aruncă asupra lui, îl izbi de zid şi-i strivi 
gâtul cu bastonul: 

— Young era aici pe 14 iulie? 

— Ce!? 

Apăsă pe măciucă. 

— Young! Era aici în iulie? 

— Cine eşti? Ce spui acolo? 

— Răspunde! 

Tipul bâlbâi, cu traheea strivită şi nasul spart: 

— Nu era plecat... Era aici, era grevă... 

Bowman lăsă bastonul şi bărbatul, pe jumătate asfixiat, 
căzu la pământ. Din casă se auzeau strigăte. Arthur o luă 
la goană. Când nu mai avu forţa să alerge, continuă să 
meargă, cotind mereu între depozite şi case, până ce 
regăsi drumul pe care venise. Ajunse la debarcaderul 
micului bac de pe râul Copse, unde se ghemui covrig într-o 
barcă acostată la ponton şi aşteptă zorile fără să doarmă. 

Nici în tren nu închise ochii. Ajuns la cabană, goli o 
sticlă de vin, după care luă pana şi se aplecă asupra 
hârtiei. 

L-am găsit pe Young. Şi el era nebun. 

Am fugit şi mi-a fost frică toată noaptea într-o barcă, să 
nu mă găsească muncitorii. 

Nu mai rămâne decât Peevish. 

Bowman scrise încă un rând, pe care ezită să-l taie şi 
până la urmă îl lăsă. 

In acelaşi timp nu sunt liniştit, pentru că e ultimul, şi 


e 186 œ» 


totodată îmi doresc să-l revăd pe Predicator. 


În acest timp, văzu la mică distanţă Canadiana care 
şerpuia între păduri şi vederea acestui râu mare îi dădu 
ideea consolatoare că, dacă nu va găsi tabăra şi niciunul 
dintre noi nu-l va găsi pe el, va urma fluviul şi va ajunge la 
vreun post de frontieră sau la vreun cătun indian. 

Arthur închise cartea. Nu-i mai rămâneau decât câteva 
pagini pentru călătoria de întoarcere. 

Gara Millbay, la marginea Plymouthului, nu era una 
dintre acele clădiri de piatră, metal şi sticlă, ci o 
construcţie de lemn. Evoca un simplu avanpost, un depozit 
fără ambiţie, ridicat nu ca să dureze, ci ca etapă a unei 
cuceriri viitoare, la periferia acestui alt avanpost pe ocean 
care era Plymouth însuşi. În faţa gării, Arthur întrebă un 
vizitiu unde se află Strada Herbert şi, văzându-l că ezită, îi 
oferi un preţ bun. Bowman urcă în cabrioletă. 

Oraşul era animat, soarele încălzea încă aerul în acel 
sfârşit de după-amiază. Arthur era absorbit de gândurile 
lui în timp ce birjarul îi vorbea despre oraş, luându-şi în 
serios rolul de ambasador pe lângă călătorul venit de la 
Londra. li vorbea despre clădirile în construcţie, îi explica 
numele străzilor, îi arăta în ce direcţie e portul pentru 
vapoare, marile veliere, care plecau spre Europa sau spre 
Americi. 

Le trebuiră douăzeci de minute ca să ajungă în Strada 
Herbert, liniştită şi largă, primind căldura soarelui. 
Bowman îl plăti pe vizitiu şi aşteptă ca trăsura să se 
îndepărteze înainte să poată traversa peluza micii capele. 

Interiorul era întunecat şi gol. O şarpantă dreaptă, un 
altar din lemn şi deasupra lui o cruce fără ornamente. Prin 
ferestrele asemănătoare unor lungi ambrazuri, fără viralii, 
intra exact câtă lumină aveai nevoie ca să-ţi găseşti 
mâinile şi să vezi unde îţi pui genunchii. 

Un băiat mătura printre băncile de rugăciune. 

— Peevish e aici? 

Copilul avea spatele deformat, un picior mai scurt şi un 
aer tâmp. 


e 187 œ» 


— Pastorul? 

— Peevish. 

— E la el, domn'le. 

— Unde e asta, la el? _ 

— Păi, aici. Dar acolo. În spate. 

Arătă o uşă lângă altar. Bowman se duse şi bătu. O voce 
îi răspunse: 

— Ai terminat de curăţat? 

Deschise fără să răspundă. 

Peevish ezită o clipă în faţa apariţiei, apoi zâmbetul i se 
lărgi, luminându-i figura. Pe maxilarul superior nu mai 
existau incisivi; doi canini galbeni terminau surâsul în 
fiecare colţ al gurii, încadrând limba roz. 

— Sergentul Bowman! 

Peewish se închină şi închise o clipă ochii, fără să 
înceteze să zâmbească, apoi îi redeschise. 

— Omul care îmi ocupă gândurile de atât de mult timp! 

Predicatorul avea aceeaşi voce, aceiaşi ochi de câine de 
companie şi comportamentul lui de om iluminat, pe care 
nu le abandonase niciodată, nici măcar când birmanezii îi 
spărseseră dinţii cu lovituri de pietre. Chiar şi ei se 
săturaseră până la urmă de acest zâmbet. 

Bowman aruncă o privire în mica încăpere: un scaun şi o 
masă, o Biblie, un pat lipit de perete, un lighean de fier şi o 
cană. 

— Salut, Pastore. 

În spatele capelei era o grădină înconjurată de un mic 
zid, cu un copac şi o bancă. 

— Ce faceţi aici, domnule sergent? 

— De ce-ai spus că te gândeai la mine? 

Peevish zâmbi. 

— Datoria mea e să merg către cei care au nevoie. Şi să- 
i caut pe cei care au cea mai multă nevoie. Ca să-i 
recunosc, mă gândesc la dumneavoastră, sergent. 

— Prostiile tale nu merg cu mine, Pastore. 

— Şi totuşi v-aţi schimbat. Văd bine asta. 

Bowman îl privi pe Peevish şi surâsul lui fără dinţi. 

— Mereu ai crezut că mă cunoşti, dar habar n-ai. 


e 188 >» 


— Atunci de ce aţi venit? 

— Pentru că a avut loc o crimă la Londra. 

Peevish nu mai zâmbi. 

— E îngrozitor, desigur, dar vedeţi bine că v-aţi 
schimbat, sergent. Nu eraţi omul care să se preocupe de 
un cadavru. De ce aţi venit să vorbiţi cu mine? 

— Unde erai în iulie? 

— Scuze? 

— Răspunde la întrebare. 

Peevish păru din nou amuzat. 

— Îmi vorbiţi despre o crimă, pe urmă mă întrebaţi unde 
eram în luna iulie? Nu e prea delicat, sergent. 

Arthur îşi puse mâinile pe picioare şi îşi ridică privirea. 

— Peevish, spune-mi unde erai, nu aştept prea mult. 

— Eram aici. Aveţi nevoie de martori? E toată parohia 
mea. Mă-ntreb, totuşi, de ce vă răspund. Şi tot nu înţeleg 
rostul vizitei dumneavoastră. 

Peevish, cu tandreţea lui de sfânt şi zâmbetul de martir, 
îl privi pe Bowman. 

— Da, v-aţi schimbat... Vă amintiţi ce v-am spus prima 
dată când v-am vorbit? Eu îmi amintesc perfect şi nu-mi 
închipuiam că atâţia ani mai târziu asta va lua o 
întorsătură atât de profetică. Dacă sunteţi amabil să-mi 
iertaţi expresia. 

— Nu-ţi iert nimic, Predicatorule. Nu-mi amintesc 
despre ce vorbeşti. 

— V-am întrebat de ce n-aţi oprit mai devreme bătaia de 
la bordul lui Healing Joy. 

— Şi de aici ce concluzie profetică extragi? 

— Aţi răspuns că nu se ştie niciodată cine are dreptate 
să înceapă un război. Că uneori e provocat de cel care nu 
vrea să se bată. Aţi recunoscut, domnule sergent, că nu 
există laşi şi, fără să vreţi, aţi admis că nu credeţi în curaj. 

Arthur încercă să zâmbească, dar corpul i se crispă. 
Vocea lui Peevish căpătase acum siguranţa unei predici. 

— V-aţi schimbat pentru că aţi descoperit teama, 
sergent. Poate că o să învăţaţi acum adevăratul curaj. De 
ce căutaţi un asasin? 


< 189 + 


Arthur se ridică de pe bancă şi făcu un pas ca să se 
îndepărteze de Peevish. 

— Pentru că la Londra se crede că eu sunt ucigaşul şi 
vor să-mi pună mie în cârcă crima. 

— Vreţi să vă dovediţi nevinovăția? 

Predicatorul luase un ton ironic. Bowman îşi încleştă 
maxilarele. 

— Şi tu ai ucis oameni, Peevish. 

— Dar nu fac greşeala să mă cred inocent. De ce-l 
căutaţi pe acest criminal? 

Arthur, livid, veni în faţa lui. 

— Pentru că e unul dintre noi! 

— Noi? E o metaforă? 

— Nu face pe şmecherul! Eşti ultimul de pe listă. 

— Listă!? 

Arthur scrâşni din dinţi. 

— I-am găsit. Pe toţi. 

— Pe toţi? 

Peevish păli şi mâinile sale împreunate a rugăciune nu 
mai reuşiră să-i mascheze tremurăturile. Bowman se 
aplecă spre el. 

— Toţi erau duşi cu capul. Şi pentru mine tu ai fost 
mereu nebun. Capela ta şi purtarea ta de sfânt n-o să mă 
facă să cred că eşti diferit de ceilalţi! Bufford s-a aruncat 
într-un puț pentru că i se înecase copilul. Colins... Nici 
Colins nu mai era el însuşi, dar am văzut nişte tipi 
crăpându-i capul pentru că era deja prea mult timp de 
când căuta cuțitul care urma, într-un final, să-i taie 
beregata. Clemens trăieşte ca o fantomă. Briggs este în 
fundul unei cuşti, la nebuni, crezând că vor veni să-l caute 
pentru... ştii tu pentru ce, Peevish, ce-avem toţi sub haine, 
chiar şi sub zdrenţele tale de pastor nenorocit. Cu Morgan 
n-am putut să vorbesc, dar e pe cale să moară otrăvit cu 
plumb şi, dacă vrei să faci o metaforă, de data asta nu te 
abţine. Greenshaw era atât de mangă încât l-a tocat o 
maşinărie. Young e complet dus, îşi riscă pielea bătându-şi 
joc şi nu aşteaptă nici el altceva. Eram zece, ăştia zece, 
Peevish, despre cine crezi că vorbesc? 


< 190 œ» 


Bowman izbucni într-un hohot de râs. 

— Schimbat!? Asta zici, Predicatorule? Nici măcar nu 
sunt supărat pe colegii mei de la Wapping care mă cred 
criminalul, pentru că şi eu am crezut că aş fi putut s-o fac. 
Au fost nopţi întregi în care m-am întrebat dacă nu cumva 
sunt eu. Când o să-ţi vezi coşmarul devenit realitate, 
Peevish, o să-mi explici cum faci diferenţa între ceea ce e 
în capul tău şi ce se întâmplă în realitate! Dar ar trebui să 
ştii asta. Tu ai locuit mereu într-un rahat de vis. Şi eu îmi 
amintesc de o chestie pe care ţi-am zis-o, că eşti la acelaşi 
nivel cu ceilalţi. Eşti trufaş crezând că te afli de-a dreapta 
Domnului şi poţi să-l şopteşti cuvinte în ureche aşteptând 
să te scoată din rahatul tău. Vrei o blasfemie, 
Predicatorule? Hai să-ţi povestesc eu una! O chestie pe 
care am văzut-o într-o galerie de canalizare când tot oraşul 
dansa în ploaie! 

Peevish închise ochii şi nu reacţionă când Bowman îl 
apucă de gulerul hainei, ducându-şi pumnii până la bărbia 
lui. 

— Un copil m-a dus până acolo! Mă asculţi, Peevish!? 
Deschide ochii, dobitocule! 

Predicatorul deschise ochii şi privi chipul sergentului 
lipit de al lui. 

— Cu ceilalţi n-am putut să vorbesc dar tu, care ierţi tot, 
Predicatorule, vei avea acest drept şi după aia o să vedem 
dacă te scoţi. N-am crezut niciodată că poţi face o chestie 
ca asta, dar meriţi măcar să ştii. N-am uitat niciun 
amănunt! Nu închide ochii! O să ai nevoie şi de ei. 


Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi un lung moment, aşezaţi 
pe banca din grădiniţă. Bowman uşurat, cu furia stinsă, şi 
Peevish plin de tot ceea ce-i deversase în urechi sergentul. 
Noaptea se apropia şi frigul începea să-i cuprindă. Edmond 
Peevish se ridică până la urmă şi merse pe iarbă, urmând 
un drum deja trasat, un mic cerc în jurul arborelui, cu 
mâinile încrucişate la spate. Reveni la Bowman şi se opri. 

— Buftord e mort? 

— Şi Colins, Greenshaw şi Morgan. Iar Briggs nu va mai 


e 191 œ» 


rezista mult. 

Predicatorul plecă privirea: 

— Şi prietenul dumneavoastră, sergent? 

Arthur îl privi. 

— Cine? 

— Nu i-aţi găsit pe toţi, nu mi-aţi spus despre prietenul 
dumneavoastră 

— Despre cine vorbeşti? 

— Despre Penders. Unde este? 

— Nu ştiu. Buna femeie la care locuia a zis că a plecat. 
Poate în America. De ce i-ai spus aşa? 

— Prietenul dumneavoastră? Pentru că era fără îndoială 
singurul, alături de mine, poate, care v-a înţeles cât de cât 
şi a putut să vă vorbească. 

Predicatorul se aşeză din nou lângă el. 

— C-a fost curaj sau nu, fără dumneavoastră nimeni nu 
s-ar fi întors viu din pădure. Am fost nedrept faţă de 
dumneavoastră adineauri. Nu vă cer să mă iertaţi, doar să 
mă scuzaţi. 

— Las-o moartă, Predicatorule. Mai bine crăpam toţi 
acolo. 

— Dar suntem vii! 

Arthur privi micul zid de incintă din faţa lui. 

— Mai era ceva în canalizare. 

Peevish avu un gest de jenă, ca o mâncărime pe care se 
reţinuse s-o scarpine şi care-l făcu să se sucească pe 
bancă. 

— Cred că am auzit destul... 

— După tot ceea ce ţi-am spus, asta nu va schimba mare 
lucru. Cel care a comis crima a scris cu sângele un cuvânt 
pe cărămizile boltei. 

— Un cuvânt? 

— Supravieţuire. 

Liniştea care îi strivi părea imposibil de rupt. Cei doi 
simţiră nevoia să se plimbe îndelung înainte ca 
Predicatorul să reuşească să vorbească. 

— O să continui să-l cauţi? 

Bowman se întoarse spre el: 


e 192 œ» 


— Pe Penders? 

— Pe cine altcineva? 

Sergentul se ridică. 

— Trebuie să plec. 

Peevish îi propuse să petreacă noaptea în capelă, dar 
Bowman surâse şi refuză invitaţia. Traversară clădirea 
cufundată în întuneric şi pastorul Peevish deschise uşa în 
faţa sergentului. 

— Peevish, ce-ai fi făcut dacă veneam să mă spovedesc 
şi-ţi spuneam că eu am fost? 

Predicatorul zâmbi. 

— Asta-i întrebarea pe care v-o puneţi, domnule 
sergent? Ce vă faceţi dacă îl găsiţi!? 

Bowman îşi potrivi cureaua de la sac pe umăr. 

— Habar n-am. 

— Nici eu, domnule sergent. 

— Adio, Predicatorule. 

— Reveniţi când vreţi, domnule sergent. 


Următorul tren nu pleca decât în zori. Arthur închirie o 
cameră într-un hotel, în faţa gării din Plymouth, şi cină în 
mica sală a restaurantului, în mijlocul comis-voiajorilor 
care conversau zgomotos. 

La lumina lămpii de pe noptieră, termină de citit cartea 
primită de la bătrâna învăţătoare. 

A doua zi, împreună cu vrednicul meu prieten, 
comisarul, am luat drumul Fortului Gibson, unde am ajuns 
destul de daţi peste cap, zdrențăroşi, tăbăciţi, cu dureri, 
dar, în afară de asta, perfect sănătoşi, veseli şi viguroşi. 


e 193 + 


11 


Arthur munci două luni cu Frank şi asociatul lui, 
Stevens. Învăţă meseria de pescar. Mai întâi pe nimic, în 
schimbul faptului că-l lăsau să locuiască în cabană. 

Lui Stevens îi trebui timp să-l accepte pe Bowman. Şi 
Arthur îl ţinea sub supraveghere. Îşi recuperase forţele. 
Corvoadele nu-l speriau, nici programul de lucru. Stevens, 
mai taciturn decât Franky, nu era un tip rău, doar mai 
prudent. Dacă la început îl lăsase pe Arthur, timp de mai 
multe luni, să se descurce singur, sfârşi prin a-i oferi 
câteva sfaturi, apreciindu-i rezistenţa şi discreţia. Când 
erau la bord, Bowman dădea dovadă de disciplină şi calm. 
După câteva săptămâni, trecutul sergentului Bowman fu 
uitat, devenind o zonă de umbră care nu era evocată, aşa 
cum mai aveau mulţi tipi din port. 

După sărbătorile de Anul Nou, Stevens, Frank şi Arthur 
se regăsiră în cabană. Bowman încălzise soba şi 
cumpărase o sticlă de băutură bună. Cei doi pescari 
ciocniră cu el în tăcere, ursuzi, şi îi explicară situaţia. 
Barca era prea mică pentru trei oameni. Poluarea Tamisei 
de către uzinele din Londra îi obliga să meargă din ce în ce 
mai departe spre estuar, aducând de fiecare dată tot mai 
puţin peşte. Bowman trebuia, fireşte, să ajungă să ia un 
salariu, dar ei nu puteau să-l plătească. Nu în acele 
condiţii. Să-l plătească pe el ar fi însemnat să-şi lase 
familiile flămânde. 

Arthur întrebă ce puteau face. Cei doi bărbaţi ridicară 
din umeri. Ce le trebuia era altă barcă, mai mare, un 
velier?! mai rapid şi capabil să navigheze până la mare. Ce 
le trebuia erau o sută cincizeci de lire şi nimeni nu le-ar fi 
împrumutat atâţia bani. 

Arthur se duse la banca Peabody & Morgan, emiţătoarea 
bonului la purtător de la Reeves. Primi o sută de lire şi 
făcu formalităţile pentru un alt bon de patru sute. Se oferi 


21 În original dâriveur, ambarcaţiune dotată cu o aripă verticală sub 
carenă (derivor) (n.tr.). 


e 194 œ» 


să plătească jumătate din barcă, fără ca numele lui să 
apară pe actul de achiziţie, şi-i puse pe asociaţi să promită 
că nu vor vorbi despre asta. Găsiră repede ambarcaţiunea 
care le convenea, pentru suma de o sută treizeci de lire. 
După vânzarea vechii bărci, Frank şi Stevens trebuiră să 
împrumute douăzeci şi trei de lire, rambursând în fiecare 
lună o rată de zece şilingi fiecare. Bowman plăti lucrările 
necesare pentru velier, ca în februarie să poată începe să 
lucreze. 

Cu greementul pus la punct, rebotezat Sea Sergeant, 
vasul îşi ţinu toate promisiunile. Frank, Stevens şi Bowman 
plecau în campanii de două-trei săptămâni, pe orice vreme, 
şi reveneau cu cala plină ca să-şi vândă peştele la licitaţia 
de la Limehouse sau pe şantierul bazinului Millwall. Din 
estuar scoteau merlan şi păstrăvi, din Canalul Mânecii 
veneau încărcaţi de bibani, heringi şi macrou. 

Arthur aranjă cabana, schimbă uşa şi repară fereastra, 
lucră la acoperiş. Cumpără un pat şi un dulap în care îşi 
puse costumul, tranzacţionat pe haine de lucru şi o 
jachetă. Lăsă să-i crească părul şi barba, pe care o tundea 
regulat, îşi supraveghe consumul de alcool când erau la 
pescuit, mulţumindu-se cu vinul pe care îl luau cu ei şi un 
pic de tărie când cala era plină şi urcau fluviul. Acasă, 
continua să bea. Dacă zilele erau mai uşoare, nu-şi putea 
petrece nopţile fără să se amorţească bând ginul. Pe Sea 
Sergent, Bowman se simţea mai bine. Era mereu ceva de 
făcut şi oboseala îi asigura toate orele complete de somn. 
Insomniile i se reglau cu ritmul carturilor şi al lucrului. 
Când era pe uscat, nu ieşea din cabană decât pentru a-şi 
întâlni asociaţii în port, uneori pentru a merge în oraş să 
cumpere câte o carte. 

Din săptămânile petrecute căutând oamenii de pe listă 
nu-i mai rămăseseră, după şase luni de muncă, decât 
gustul pentru lectură, un apetit şi mai mare pentru 
singurătate şi doi tovarăşi pe care nu-i considera prieteni, 
ci oameni de care avea nevoie pentru a continua viaţa, 
alături de cărţile şi sticlele lui. li rămânea, de asemenea, 
amintirea unei femei la care se gândea deseori în 


e 195 œ» 


momentul în care adormea şi a cărei frumuseţe se 
confunda cu cea a doliului. Apoi cea a unui om pe care nu-l 
găsise şi pe care Peevish îl numise prietenul lui şi o 
incertitudine care-şi diminua sensul, dar nu şi prezenţa. Şi 
mai păstra amintirea unui soldat şi a unui poliţist care nu 
mai existau deloc dar pe care, aidoma ţipetelor şi 
coşmarurilor, nu putea să-i şteargă definitiv din memorie. 

Li se întâmpla uneori să navigheze cu Sea Sergeant 
până la Wapping. Atunci, Arthur îşi înfunda boneta pe cap 
şi privea din mers postul de poliţie, încercând să ghicească 
siluete în spatele ferestrelor de la sala supraveghetorilor. 
Când mergea pe străzile din Londra, evita şi atunci 
cartierul. Nu se întoarse niciodată la chinezi, dar cumpăra 
uneori un pic de laudanum. Atunci când ploua peste oraş şi 
somnul îl înspăimânta. 

În primăvară, la vărsarea unui afluent al Tamisei, 
Bowman şi asociaţii săi pescuiră doi somoni mari. Peşti 
prea delicati, somonii fugiseră de peste douăzeci de ani din 
fluviul murdar. Frank, Stevens şi Bowman deciseră să 
păstreze prada pentru ei. Frank propuse să se întâlnească 
în familie ca să-i mănânce. Arthur refuză invitaţia. A doua 
zi, Stevens îi aduse partea lui, pe care o mâncă singur în 
cabană. 

În timpul verii, pescuitul fu bun, chiar mai bun decât 
toamna şi, când veni iarna, Frank şi Stevens vorbiră să 
angajeze un mus, un puşti din port care ar vrea să înveţe 
meseria şi să lucreze la bordul lui Sea Sergeant. Arthur se 
gândi un moment să-l caute pe micul Slim ca să-l ia pe 
fluviu, dar era imposibil. Până la urmă fu angajat un nepot 
al lui Stevens, un puşti solid de treisprezece ani. 


În luna decembrie 1859, în costumul lui de oraş, Arthur 
Bowman intra în librăria Mudie de pe Strada New Oxford. 
Acceptase invitaţia lui Frank şi Stevens de a împărţi masa 
de sărbătoare cu soțiile şi copiii lor. Era agitat la gândul 
acestei reuniuni şi, timp de câteva zile, neîndrăznind să 
creadă în scenariul pe care şi-l imagina, se gândise la 
văduva Bufford. În afară de jucăriile cumpărate pentru 


196 œ» 


copiii asociaţilor, de cadourile pentru soţii, o haină 
frumoasă pentru Frank şi o haină nouă pentru Stevens, 
voia ceva special pentru văduvă, drept care intrase în 
librărie. Dacă ea nu accepta invitaţia, cel puţin nu voia să 
meargă la ea cu mâinile goale. 

Un vânzător de la Mudie îl întrebă ce caută, dar 
Bowman nu ştia dacă văduva Bufford citea cărţi. 

— Pentru o femeie... 

Vânzătorul îi propuse cărţi de bucătărie sau de croitorie, 
adică manuale casnice. Când Arthur ceru un roman, 
librarul păru surprins. 

— Un roman pentru o femeie? Sigur, există Jane Eyre, 
de Doamna Bronte, cred că mai avem un exemplar. E 
oarecum o poveste romantică. 

Bowman cântări volumul. 

— L-a scris o femeie? 

— La început sub un nume de împrumut, Domnul Bell. 

Vânzătorul ezită. 

— Nu ştiu dacă este o lectură recomandabilă pentru... 
pentru o femeie. 

Bowman cumpără exemplarul din Jane Eyre şi ceru un 
ambalaj cu panglică, alegând una albastru deschis. Înainte 
de a pleca, se informă despre noi cărţi de călătorie. I se 
prezentă un text de Sir Francis Burton, povestea unei 
expediţii în India. Arthur o refuză şi vru să ştie dacă 
existau noutăţi despre America. Vânzătorul îi spuse că nu 
şi în disperare de cauză îi propuse ziare. 

— Primim regulat câteva exemplare. Ştirile nu prea sunt 
de actualitate, dar dacă vă interesează America veţi găsi 
multe lucruri. Desigur, nu sunt cărţi. 

Bowman, curios, cumpără două numere din New York 
Tribune vechi de o lună şi la sfârşit îl întrebă pe librar ce 
aşteptau toţi acei oameni în faţa tejghelei mari. Vreo 
douăzeci de burghezi, prinşi într-o discuţie aprinsă, 
stăteau la coadă de când intrase el. 

— Aşteptăm o livrare, domnule, a unei lucrări a Editurii 
Murray care face senzaţie. Un tratat ştiinţific. 

Vânzătorul îi dădu lui Bowman o mică foaie tipărită, un 


e 197 œ» 


anunţ publicitar care vestea apariţia lucrării. 

— Dacă domnul este interesat, putem să vă trecem pe o 
listă de aşteptare. 

Arthur ieşi din librărie şi, pe trotuar, citi hârtia: 


De profesorul Charles Darwin, publicat de Editura John 
Murray: Originea speciilor prin selecţie naturală sau 
păstrarea raselor favorizate în lupta pentru viaţă. 


Mototoli anunţul şi aruncă hârtia într-o rigolă. 


Înapoi la cabană, Arthur căzu pe gânduri. Nu va putea 
niciodată să o invite pe văduvă aici. 

Pentru că avea mijloacele, hotări să-şi găsească, atunci 
când va fi posibil, o locuinţă mai decentă, nu departe de 
port. Pescuitul mergea bine. Cu toţi banii care îi 
rămâneau, putea reuşi. Dacă nu cheltuia mult, chiar putea 
să trăiască din noua sa ocupaţie. 

Invârtea între degete cartea ambalată, încercând să-şi 
amintească în amănunt chipul văduvei Bufford. Puse cu 
delicateţe cadoul pe masă, lângă cele câteva cărţi ale sale, 
călimara şi foile de hârtie. Nu mai scrisese nimic de la 
vizita la Predicator, cu un an în urmă. 

Se apropie de oglindă şi se privi fără grabă. Îşi 
recuperase corpul de dinainte de detenţie. Mugşchii se 
conturaseră din nou, îşi recâştigase greutatea iar figura, 
rotunjită de ani, se îmblânzise. Cicatricea de pe frunte era 
mai discretă, pielea uşor bronzată de munca pe mare. Îşi 
îndepărtă buzele în faţa oglinzii, antrenându-se pentru 
văduva Bufford, şi descoperi că zâmbetul îi era agreabil. 
Dinţii îi avea solizi încă de copil. Cum fusese bine hrănit de 
Companie timp de cincisprezece ani, dantura îi rezistase la 
un an de foamete în pădure. Doar alcoolul şi opiul o 
stricaseră puţin. Avea treizeci şi şase de ani. 

Când Frank bătu la uşa cabanei a doua zi dimineaţă, îl 
găsi pe Arthur aşezat pe jos, cu sticle goale în jurul lui. 
Când îi vorbi, sergentul nu răspunse. Chipul îi era alb şi 
privirea goală. Frank se ghemui în faţa lui, dar Bowman nu 


< 198 » 


părea să-l vadă. 
— Arthur? 


e 199 œ» 


III 
1860 


Lumea Nouă 


e 200 œ» 


NEW YORK TRIBUNE 
Funeralii la Reunion 


De Albert Brisbane 
21 noiembrie 1859 


Cititori, prieteni, fraţi şi surori. În această cronică 
dedicată de atâţia ani celei mai frumoase dintre realizări, 
noi, asociaţioniştii, moştenitori şi renovatori ai unui vis 
născut în ţări străvechi şi care se construieşte azi pe solul 
noii noastre naţiuni, noi, poporul de mâine, nu am ascuns 
nimic din scopurile noastre, din speranţele noastre şi din 
greutățile noastre. Este vorba de a schimba Omul. Să ne 
gândim la guvernări incapabile, cu toată puterea lor, să 
armonizeze relaţiile între concetăţenii lor, şi să ne gândim 
la noi, care nu avem nimic altceva decât ideile pentru a 
reuşi. Ar fi cu totul necinstit din partea noastră să 
pretindem că nu cunoaştem eşecul. Dar nu renunţăm, 
aceasta e diferenţa, căci noi credem că o omenire fericită 
este posibilă. Eliberată din jugul unei munci sterile, al unei 
educaţii care nu pregăteşte decât pentru datorii şi 
supunere, în vreme ce responsabilitatea şi liberul arbitru 
vor fi, graţie pasiunilor şi creativităţii noastre, singurele 
repere pe care le vom recunoaşte într-o lume a păcii. 

Aici, în acest ziar, şi deja de mult timp, noi v-am vorbit 
despre această lume nouă. În care cred tot mai mulți. 

Și totuşi, azi trebuie să vorbim dacă nu despre un eşec, 
cel puţin despre un şoc şi o profundă tristeţe. 

Sunt cinci ani de când pe malurile râului Trinity din 
Texas, foarte aproape de Dallas, ghidaţi de prietenul 
nostru Victor Considerant, trei sute de bărbaţi şi femei, 
familiile lor, veniți din Franţa, din Elveţia şi din Belgia, au 
construit un oraş nou, Reunion, primul pas spre o cetate la 
nivelul idealurilor noastre. Și ei au întâmpinat dificultăți, 
căci, în plus faţă de ceea ce înfruntă toți pionierii acestei 


e 201 œ» 


țări, trebuiau să facă faţă unui teritoriu încă necultivat, cel 
al unei omeniri în curs de transformare. Inimile lor sunt 
pure şi determinarea lor magnifică. 

Printre ei, în acest oraş Reunion unde fiecare este bun, 
Domnul Kramer meritase numele de gentilom. Cel mai 
blând dintre blânzi. 

Aşadar, în inima visului lor a lovit trăsnetul, pe 
terenurile lor deschise tuturor şi în casele lor construite 
pentru a primi lumea. Alături de ei noi purtăm astăzi doliu. 
După proiectul nostru? Nu. Căci nu vom renunţa. Ci după 
un om care reprezenta ceea ce iubim. 

Speranţa pe care o purta în el Domnul Kramer, 
gentilomul, este cea care a fost ucisă. 

O crimă de o violenţă indescriptibilă, ca şi când asasinul 
ar fi ştiut că nu corpul trebuia distrus la acest om, ci 
spiritul lui. Ceea ce era în el nu putea dispărea odată cu 
Jjupuirea. 

Monstrul a eşuat. Căci noi rămânem pe poziţii. Spiritul 
Domnului Kramer il celebrăm împreună azi şi vom 
continua să-l facem să trăiască. 

Asasinul fugar a lăsat în urma lui un mesaj. Semnându-şi 
crima odioasă. Nu cu numele lui, nu! N-a avut curajul. Ci 
cu un cuvânt, unul singur, Scris cu sângele victimei şi care 
ne face să medităm. 

Supravieţuire. 

Ne este adresat acest mesaj? Nu cred. Căci noi trăim un 
vis mai mare, luptăm pentru o viaţă mai bună. 

Cuvântul acesta nu este decât imaginea bestiei umane 
care a comis crima. Căci un individ capabil de aşa ceva nu 
trăieşte, el nu face decât să supravieţuiască, la un nivel 
uman mult mai jos decât cel pe care noi vrem să-l atingem. 
În timp ce noi ne ridicăm treaptă cu treaptă spre un stadiu 
superior, acest asasin se află la baza scării. Un animal care 
nu face decât să supravieţuiască fără conştiinţă. 

El lasă în urma lui o comunitate tristă şi şocată, dar care 
va fi încă acolo când amintirea crimei lui va fi dispărut de 
mult. Domnul Kramer a fost îngropat în pământul visului 
său şi va exista întotdeauna acolo cineva care să-i viziteze 


e 202 » 


mormântul, pe când animalul responsabil de moartea lui 
va sfârşi singur într-un Colț pustiu de lume. Să-şi sape 
singur gaura şi să dispară în ea. Noi vom rămâne alături 
de gentilomul Kramer. 

Doliul nu este pentru ideile noastre şi această tristeţe se 
va şterge în curând în faţa fericirii pe care o construim. Fie 
ca această cronică de azi să fie ocazia să ne reculegem, 
cititori şi prieteni, şi să ne regăsim forțele pentru a 
continua. Visul nu e spulberat. 


e 203 >» 


1 


— Mă sperie. 

Frank îşi trase jacheta pe el şi îşi puse boneta pe cap, 
stând în picioare la intrarea în apartament. 

— Nu trebuie decât să-i duci de mâncare, n-ai nevoie să-i 
vorbeşti. 

— Asta nu schimbă nimic, Franky. Ştii că nu-mi place. 

Mary îşi aruncase un şal pe umeri şi ţinea în mână un 
coş cu mâncare pentru soţul ei. Sea Sergeant urma să iasă 
în larg timp de o săptămână. 

— Treci pe la cabană odată pe zi, laşi mâncarea şi doar 
verifici dacă e în regulă. 

Mary cobori capul, contrariată. 

— Nu-mi place când plecaţi mult şi acum îmi ceri şi să 
mă ocup de el. Numai tu nu vezi că nu e normal. O să ne 
facă probleme. 

— Arthur nu e un tip rău, doar că a trăit nişte chestii. 
Chestii pe care nici nu putem să ni le imaginăm. Şi, pe 
urmă, nu uita că a plătit jumătate de barcă. Datorită lui am 
scăpat de griji. 

Soţia îi întinse panerul şi îl sărută pe obraz. 

— Ce-ţi spune pastorul când te duci la biserică? Că 
trebuie să-i ajuţi pe alţii, nu-i aşa? 

— A suferit pentru că a provocat suferinţă. E un om rău. 

Frank o privi cu un aer de reproş. 

— Îl judeci, Mary. Nu ţi se potriveşte. 

— Mă înspăimântă. N-am ce face. 

Frank se impacientă, căci Stevens probabil îl aştepta 
deja în port. 

— N-o să repet! Laşi mâncarea şi doar te uiţi dacă el e în 
regulă. Oricum, n-a zis un cuvânt de două săptămâni, nici 
n-aude când îi vorbeşti. Dacă n-o faci pentru el, fă-o pentru 
mine! Fără el am număra şi-acum bănuţii la sfârşitul 
fiecărei săptămâni. 

Sângele urcă în obrajii lui Mary. 

— O s-o fac. Dar nu-mi place. 


e 204 œ» 


Frank o mai sărută o dată şi deschise uşa. 

— Franky! Sărută-i pe copii! 

Se-ntoarse bombănind, îi sărută pe copiii instalaţi în 
bucătărie în faţa supei, apoi trecu în goană prin hol. 

Mary îl privi cum coboară scara, abţinându-se să-i ureze 
„Noroc”. Nu credea în superstiţiile astea marinăreşti şi tot 
timpul îi venea să-i spună să fie prudent, să aibă un pescuit 
bun şi să revină repede. Dar se abţinu şi îl ascultă cum 
cobora treptele în viteză până la baza imobilului. Cu şalul 
strâns în jurul ei, rămase în bucătăria încă întunecată şi îi 
privi pe copii cum mâncau. Bowman nu venise decât de 
două ori la ea. Prima dată când începuse să lucreze cu 
Frank şi Stevens, cu mai mult de un an în urmă. Era slab, 
avea tenul bolnăvicios şi privirea furişă. A doua oară cu 
câteva săptămâni înainte de Crăciun, când venise să spună 
că le acceptă invitaţia la masa de sfârşit de an şi să întrebe 
dacă poate veni însoţit de o femeie. De data asta, Bowman 
câştigase în greutate, plesnea de sănătate şi părea mai 
puţin stingher. Era mare şi puternic, liniştit, dar îi stârnea 
în acelaşi timp şi teamă. 

li îmbrăcă pe copii pentru şcoală şi le spuse la revedere 
pe palier, apoi îi ascultă cum coborau etajele. Se îmbrăcă 
la rândul ei cu haine călduroase, umplu o sacoşă şi ieşi din 
casă. Ziua abia se ridica şi vântul rece îi făcea ochii să 
lăcrimeze. Traversă străzile din Limehouse în direcţia 
portului, o luă spre depozite şi intră, printre ierburile 
înalte, îngălbenite de frig, pe poteca îngustă, trasată de 
drumurile dus-întors ale lui Stevens, Frank şi Bowman. O 
dâră de fum ieşea din coşul cabanei. Bătu la uşă şi, 
neprimind răspuns, intră. La început nu distinse nimic în 
penumbră. Avansă prudent până la masă şi lăsă mâncarea 
acolo. Fostul militar era lungit pe pat, învelit în cuverturi. 
Avea ochii deschişi şi privea înainte, fără să reacționeze la 
prezenţa ei. Mary se retrase până la uşă. Afară se închină 
şi se întoarse acasă. Îşi reproşă toată ziua că nu pusese 
cărbuni în sobă şi că nu-l întrebase pe Bowman cum se 
simte. Ar fi putut chiar să fie mort, atât îi era de fixă 
privirea. Seara, fu prost dispusă, se luă de copii, care 


e 205 œ» 


făceau tărăboi, şi îi culcă devreme. 

A doua zi se întoarse la cabană. Focul era stins şi 
înăuntru era frig. Bowman nu se atinsese de mâncare. De 
data asta se apropie de sobă, învârtindu-se în jurul 
sergentului, dar încercând să rămână cât mai departe de 
el. Cărbunii începură să trosnească. Lumina flăcărilor 
alerga pe chipul nemişcat al militarului. Ochii lui limpezi 
erau în continuare ficşi, şi ţinea între mâini faimosul corn 
cu pulbere despre care îi vorbise Franky. 

Când focul prinse să ardă cu vioiciune, ea cobori tirajul. 

— Mă-ntorc mâine, domnule Bowman. 

Şi se întoarse ziua următoare. De data asta, Mary 
aşteptă şi mai mult să se încălzească bine cabana. Făcu un 
pic de ordine, sperând că activitatea ei o să-i atragă 
atenţia lui Bowman până la urmă. Nu reuşi. El rămânea 
imobil în pat, fără măcar s-o vadă. Tot nu se-atinsese de 
mâncare. Când veni a patra oară, Bowman se mişcase din 
locul său. Se apropiase de foc, fără îndoială ca să se 
încălzească atunci când flăcările păliseră. Se înfăşurase în 
cuverturi pe podea şi mâncase un pic de pâine. Mary îl 
privi mai mult timp, aşezându-se pe pat în faţa lui. Era 
ceva dramatic în bărbatul acela, viu şi mort deopotrivă, 
care era orb la prezenţa ei. Ar fi putut să defileze prin 
cabană tot portul din Dunbar fără ca el să se mişte. Soba 
începu să încălzească prea tare şi Bowman se ridică, încet, 
ca un bătrân pe care îl doare spatele, ca să se întoarcă în 
pat. Mary tresări, se dădu la o parte ca să-l lase să se 
întindă şi se refugie într-un colţ al camerei. Apoi se 
apropie. 

Puţea. Gulerul descheiat al cămăşii lăsa să se vadă un 
pic din pielea umărului. Mary îşi muşcă buza. Voia să vadă 
cicatricele despre care îi vorbise Franky. 

Ţinându-şi respiraţia, dădu la o parte cămaşa şi 
descoperi umărul lui Bowman. Se abţinu să nu tipe, 
acoperindu-şi gura cu mâna. Cu cealaltă, curioasă şi 
speriată, atinse linia unei cicatrice care cobora de la ceafă 
la umăr. Arthur avu un frison. Mary sări în spate şi fugi din 
cabană. Seara, se rugă îndelung. 


e 206 » 


Soţia lui Frank credea în lume aşa cum a creat-o 
Dumnezeu, cu bune, cu rele, cu lupta şi echilibrul dintre 
ele. Doar sfinţii sufereau din pură nedreptate şi Bowman 
nu era unul dintre ei. Poate că nu mai era omul de 
odinioară, dar aceste urme pe trupul lui erau dovada că 
fusese un monstru. După rugăciuni, după ce învârtise în 
minte până târziu în noapte aceste idei înspăimântătoare, 
adormi şi a doua zi dimineaţă refuză să-şi creadă visul. 

Mary nu visa. Sau, cel mult, visa întâmplările zilei care 
tocmai trecuse, uneori ale celei care urma, treburi pe care 
le avea de făcut, aşa cum stabileşti o listă de cumpărături. 

De data asta, visul fusese complet diferit. 

Înainte de a merge la cabană, se duse la biserica 
parohiei şi ceru să-l vadă pe pastor. li povesti visul, 
explicând situaţia - un om bolnav, pe care nu-l plăcea, dar 
de care trebuia să se ocupe. Părintele îi spuse că e o bună 
credincioasă şi că visul era bun, poate chiar un fel de 
viziune. 

— Dar bărbatul acela mă înspăimântă! 

— Visul vă cere să-i veniţi în ajutor, e o poruncă de la 
Dumnezeu. 

La cabană nu făcu nimic, se mulţumi să pună mâncarea 
aproape de pat şi să se ocupe de foc înainte să plece acasă. 
În noaptea următoare, Mary avu acelaşi vis, chiar mai 
amănunţit şi mai îngrijorător. După plecarea copiilor, 
ştiind că nu mai poate scăpa cerinţei divine, se pregăti, 
exact aşa cum îi ceruse Dumnezeu. Încălzi apă, se 
dezbrăcă şi se spălă în bucătărie, îşi perie părul, îşi puse o 
fustă curată, o cămaşă albă cu guler înalt şi corsajul pe 
care Franky i-l făcuse cadou de Crăciun. Se acoperi cu o 
haină largă de iarnă şi traversă rapid cartierul. 

Bowman era aşezat pe pat, cu cornul pe genunchi, 
privind ultimele sclipiri din sobă. Mâncase puţin, câteva 
înghiţituri. Chipul lui avea în acea dimineaţă o expresie de 
profundă tristeţe, iar privirea îi era neobişnuită. Mary 
umplu soba cu cărbuni şi deschise tirajul la maximum. 
Avea gesturi nervoase şi îşi spunea: 

— Nu trebuie să-ţi fie frică, fata mea. Trebuie să faci ca 


e 207 œ» 


în visul tău. Bunul Dumnezeu vrea asta. Nu încerca să 
înţelegi, fă-o şi gata. 

Afară, un butoi colecta dintr-o streaşină apa de ploaie 
care se scurgea de pe acoperiş. Mary sparse gheaţa cu o 
piatră ca să umple găleţile, puse un ceainic la încălzit şi 
pregăti un lighean. 

— Fă cum a zis pastorul, nu te gândi. 

Temperatura creştea în coliba de scânduri. Mary stătea 
dreaptă în faţa lui Bowman, stăpânindu-şi răsuflarea, 
strânsă în corsajul prea incomod pentru ceea ce avea ea de 
făcut. 

Visul era prostesc de la un capăt la celălalt. Din nou îi 
pierise încrederea, aşa că se adună şi încercă să-şi curețe 
gâtlejul: 

— N-o să-mi faceţi rău, nu-i aşa, domnule Bowman? 

Arthur nu reacţionă, privea în continuare cornul sidefat. 

— Pastorul a spus că e o datorie. Aşa că n-o să-mi faceţi 
rău, nu? 

Începu să-i descheie cămaşa, o făcu să alunece de-a 
lungul braţelor lui Bowman şi i-o scoase, tulburată de o 
impresie de déjà-vu. Respinsă de mirosul bărbatului şi 
impresionată de cicatrice, se îndreptă de spate: 

— Trebuie să le spălăm, domnule Bowman. Să vă spălăm 
rănile. 

Mary îngenunche, muie o cârpă în apa caldă, o stoarse şi 
frecă pe ea o bucată de săpun. Începu cu un umăr, abia 
îndrăznind să apese, apoi, încetul cu încetul, regăsindu-şi 
gesturile de mamă, se puse să spele braţele, bustul şi gâtul 
lui Bowman. Îşi vorbea în timp ce îi curăța pielea: 

— Asta s-a întâmplat pentru că aţi făcut rău, dar 
pastorul a zis că trebuie să vă spăl. 

Îndepărtându-i braţele, îl frecă pe laterale, apoi pe 
burtă. Transpiraţia sclipea pe tâmplele lui Mary, care îşi 
scoase corsajul şi-l puse pe pat. Când se aplecă să-i spele 
spatele lui Bowman, sânul ei, sub țesătura cămăşii, atinse 
umărul brăzdat de cicatrice. Tresări. 

În vis existase şi această scenă, dar nu i-o povestise 
pastorului. 


e 208 » 


Picături de transpiraţie îi curgeau de la rădăcina părului 
până pe gât. Îşi descheie gulerul şi se şterse cu dosul 
palmei. Căldura o făcea să stea cu capul întors, iar 
gesturile ei bruşte de mamă erau din ce în ce mai lente. Se 
aplecă, urmărind cu cârpa umedă liniile cicatricelor de-a 
lungul omoplaţilor şi a spatelui, cu sânul strivit de braţul 
lui Bowman. 

Luă cu delicateţe cornul de pe picioarele lui Arthur şi îl 
puse pe pat. Bowman îl urmări din ochi. 

— N-o să mai faceţi rău, domnule Bowman. Nici mie, nici 
lui Frank, nimănui. O să vă spăl şi pe urmă o să plecaţi. 

Îi puse mâinile pe umeri şi îl dirijă până când el se 
întinse pe pat. Îi desfăcu nasturii pantalonilor şi îi trase de 
pe picioare. 

Mary îngenunche lângă pat, îşi feri privirea de sexul lui 
Bowman şi începu să-i curețe picioarele, pulpele şi 
genunchii, toate acoperite de cicatrice. Apoi îi frecă şi 
coapsele. 

Până şi sexul lui avea urme de răni. 

Mary înmuie cârpa. Faţa lui Arthur nu exprima nimic, 
dar între degetele soţiei lui Frank sexul i se ridică. Ea 
închise ochii, în vreme ce furnicături îi alergau între 
picioare. Scoase un mic strigăt, sări în picioare, aruncă o 
cuvertură pe trupul lui Bowman şi se îndepărtă de pat. Îşi 
şterse transpiraţia de pe frunte şi îşi descheie puţin mai 
mult cămaşa, în dimineaţa aceea, se trezise cu mâinile 
lipite de piept. Acum, degetele îi urmară acelaşi drum ca în 
vis, între piepţii deschişi ai cămăşii, mângâindu-i pielea 
încălzită de sobă, până la sâni. 

— Sunt nebună. 

Degetele i se jucau acum cu sfârcurile întărite, pe care 
le strânse până la durere. Inspiră profund, scobindu-şi 
pântecul, şi cealaltă mână îi cobori sub fustă. Picioarele nu 
o mai ţineau. Îşi strânse sexul cu toată puterea, tresări de 
parcă tocmai ar fi fost surprinsă de cineva, îşi strânse 
mâinile şi le lipi de gură. Se întoarse spre pat, se ghemui şi 
înmuie țesătura ca să curețe faţa lui Arthur. 

— Sunteţi într-un purgatoriu, domnule Bowman. Şi eu la 


e 209 œ» 


fel. Acum veţi pleca. Sunteţi spălat. Ca în visul meu. Veţi 
pleca şi o voi face şi eu. 

Convinsă că el n-o aude, continuă să vorbească singură: 

— În visul meu, vă spălam. Şi pe urmă... era acea 
iubire... Nu dragostea lui Dumnezeu. Iubirea... de femeie... 

Mary îşi apăsa sânii de marginea patului, în genunchi, 
strângându-şi picioarele. 

— Dar eu nu pot. Nu trebuie. 

Nu mai avea cârpa în mână, dar continua să-i mângâie 
faţa lui Bowman. 

— Femeia aceea... cea care trebuia să vină la noi... Dacă 
vreţi, pot să merg s-o caut. 

Trase cuvertura care îl acoperea pe Bowman, aplecă 
încet capul şi îşi puse obrazul pe braţul lui. 

— Pot să merg s-o caut... 

Vorbea din ce în ce mai în şoaptă. 

— Poate că ea o să vă dea acea iubire. Eu nu pot... 

De sub pleoape îi curgeau lacrimi. 

— Îmi era frică de dumneavoastră. V-am judecat. N- 
aveam dreptul. E pedeapsa mea să am grijă de 
dumneavoastră. O să merg să o caut pe femeia aceea 
pentru dumneavoastră. După, o să plecaţi. 

Mary îşi mângâia gâtul, în acelaşi timp mângâindu-l şi 
pe cel al lui Bowman. Acum gemea şi îşi ridică fusta între 
coapse, îşi făcu să alunece chiloţii şi îşi strecură mâna 
între picioarele desfăcute. Sărută umărul soldatului, apoi 
pântecul, apoi cobori până la pubis, mângâindu-se din ce 
în ce mai tare. 

Nu-i făcuse asta niciodată lui Frank. 

Bowman nu se mişca. Doar sexul lui era tare între 
buzele ei. La fel ca în vis, ea simţea orgasmul venind şi 
încerca să-l oprească, cercetându-i sexul cu degetele, 
masturbându-l pe Arthur şi înghiţindu-l cu totul. Urcă în 
pat, îşi ridică fusta în cap ca să nu-l vadă, muşcând din 
țesătură, şi se aşeză în el. 

Vocea lui Bowman o făcu să tresară! căzu, răsturnându- 
se pe pământul bătătorit, cu picioarele dezgolite şi sânii 
scoşi din cămaşă. Nu mai putea să-şi oprească plăcerea, 


e 210 œ» 


închise ochii şi-şi strânse sexul cu ambele mâini, ca pentru 
a sufoca strigătul care urma să iasă de acolo. 

Arthur repeta slab aceleaşi cuvinte, pe care ea nu le 
înţelegea. Îşi muşcă mâna în timp ce-şi regăsea suflarea. 
Sudoarea îi cobori pe spate, deodată rece. Inaintă spre pat 
în genunchi şi îşi lipi urechea de gura lui Bowman: 

— Peevish. Pastor Peevish. Pastorul Peevish. Peevish. 

Mary începu să ţipe. Dintre picioare îi curgeau picături 
respingătoare. Se învârti ca o nebună în cabană, apucă 
hainele de pe unde erau, se îmbrăcă plângând, apoi îşi 
aruncă mantoul pe umeri şi fugi. 

A doua zi, tremurând de febră, soţia lui Frank se 
întoarse acolo. Arthur dormea pe pat, cu faţa la zid, cu 
spatele la ea. 

— Domnule Bowman? Mă auziţi? 

Rămase aproape de uşă, fără să se mişte. 

— Nu trebuie să spunem ce s-a întâmplat. N-a fost nimic. 
O rătăcire. Nu ştiam ce fac... Mi-era frică. O să plecaţi? 

Bowman nu răspunse. Pe masă, lângă mâncare, Mary 
văzu un plic. O scrisoare adresată pastorului de la capela 
de pe Strada Herbert, în Plymouth. Îşi făcu cruce şi luă 
scrisoarea, jurând că nu va mai reveni. 


Când Frank se întoarse din campania de pescuit, îşi găsi 
femeia la pat, cu febră. Ea îi povesti că răcise, fiind 
obligată să meargă la cabană, prin vânt şi ploaie. Mary îi 
spuse că Bowman nu se mişcase, că nu mâncase aproape 
nimic, dar scrisese o scrisoare pe care o pusese ea la 
poştă. 

— Unui pastor? 

— Din Plymouth. 

Mary era obosită şi nu voia să vorbească. Frank insistă: 

— Plymouth? Cred că a fost acolo, înainte de a începe să 
lucreze cu noi. N-a spus nimic? 

— Lasă-mă să mă odihnesc... Am făcut cum ai zis. Nu 
vreau să mai merg acolo. Nu mai merg. Acum, lasă-mă să 
dorm. 

Frank îşi lăsă soţia să se odihnească. 


e 211 œ» 


A doua zi, împreună cu Stevens, merseră la rândul lor să 
afle noutăţi despre Bowman. Sergentul părea un pic mai în 
formă. Uneori ridica privirile când îi vedea intrând şi le 
răspundea la întrebări prin „Da” sau „Nu”. Nu mai era 
fantoma din primele săptămâni, dar încă părea să aştepte 
ceva ca să revină la viaţă. 

Mary rămase mult timp în pat, dar îşi recuperă şi ea 
forţele. Nu mai întrebă niciodată de Bowman. 


La sfârşitul lui ianuarie, un pastor sosi la docul din 
Dunbar căutând doi pescari, Frank şi Stevens, proprietarii 
lui Sea Sergeant. I se arătă locul unde era andocată barca. 
Se prezentă celor doi şi întrebă unde putea să-l găsească 
pe Arthur Bowman. Cei doi asociaţi, cu bonetele în mână, 
îi explicară drumul spre cabană şi îi urmăriră din ochi 
silueta dispărând între depozite. 

Bărbatul bătu la uşa cabanei. Arthur îi privi gulerul alb 
din jurul gâtului, apoi chipul: 

— Cine eşti? 

— Sunt părintele Selby. Am primit scrisoarea 
dumneavoastră la capelă. 

— Peevish unde e? 

Tânărul pastor se apropie de sobă. Bowman îl urmări cu 
privirea. 

— Îl înlocuiesc în parohia Herbert. Pot să mă încălzesc 
un pic înainte de a vă răspunde? Nu-mi mai simt degetele 
şi abia reuşesc să vorbesc. 

Selby îşi frecă mâinile deasupra focului. 

— Îmi cer scuze pentru această vizită pe care n-o 
aşteptaţi, ca şi pentru faptul că mi-am permis să deschid 
scrisoarea dumneavoastră. Dar trebuie să înţelegeţi: 
pastorul Peevish n-ar fi primit-o niciodată. După ce am 
citit-o, ştiind că nu va putea să vă vină în ajutor, am decis 
să fac drumul în locul lui. 

— El unde e? 

Pastorul Selby zâmbi. 

— Pastorul Peevish a părăsit Anglia în urmă cu mai mult 
de un an. 


e 212 œ» 


— A plecat? 

— Scuzaţi-mă, domnule Bowman, dar în scrisoarea 
dumneavoastră era vorba de un asasin, de o crimă la 
Londra şi de o a doua în America. N-am înţeles nimic, dar 
ceea ce-aţi scris dumneavoastră m-a îngrijorat. 

Tânărul Selby se apropie de el. 

— De aceea am hotărât să vin la dumneavoastră. Vedeţi, 
pastorul Peevish a urmat învăţătura părintelui nostru 
fondator, John Weslaz, şi a luat aceeaşi cale ca şi el. A 
plecat să predice credinţa Bisericii Metodiste în America. 
Cum în scrisoare vorbeaţi despre o crimă petrecută acolo, 
am considerat că era important să vin. 

Arthur se aşeză pe pat. 

— Ce tot spui acolo? 

Selby nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de 
ani, avea pielea la fel de netedă precum vocea şi mâinile 
fine. Era palid, obosit de drum şi îngrijorat. 

— Pastorul Peevish a plecat în Statele Unite în 
septembrie anul trecut. Trebuie să-mi spuneţi despre ce e 
vorba, domnule. Am înţeles, citind printre rândurile 
scrisorii, că dumneavoastră şi pastorul cunoaşteţi un 
asasin. Pastorul Peevish e în pericol acolo? Vă rog, spuneti- 
mi ce se întâmplă! 

— În septembrie? 

Arthur ridică ochii spre tânărul pastor. 

— Imediat după vizita mea? 

— Vizita dumneavoastră? 

— A plecat imediat după? 

Selby se aşeză alături de Bowman. 

— Ştiu bine că n-ar fi trebuit să deschid scrisoarea. Îmi 
reproşez şi acum. Dar, în acelaşi timp, cred că am făcut un 
lucru bun. Mi-e imposibil să ştiu unde se află pastorul 
Peevish în clipa aceasta. Spuneaţi că aveţi nevoie de 
ajutorul lui. El nu e aici, dar eu da. Puteţi să contaţi pe 
discreţia mea, domnule. Dar răspundeţi-mi, vă rog. 
Prietenul dumneavoastră, pastorul, este cumva în pericol? 


Când Stevens trecu pe la cabană, Bowman nu mai era 


e 213 + 


acolo. Lucrurile lui rămăseseră, iar în cameră domnea 
dezordinea, de parcă ar fi fost lovită de o tornadă de furie. 
Patul şi mobilele răsturnate, hainele aruncate pe jos. 

A doua zi ajunse şi Frank acolo. Cabana fusese aranjată, 
dar Arthur tot nu apăruse. Pe masă erau stivuite pachete 
de cadouri şi pe fiecare stătea scris cu pana un nume. 
Pentru Stevens, soţia lui şi copiii lor, pentru puştii lui 
Frank de asemenea, şi pentru el. Alături era aşezată o 
scrisoare adresată lui şi lui Stevens. 

Frank luă cadourile şi scrisoarea, le puse acasă pe masa 
din bucătărie şi îi întinse mesajul lui Mary. El nu ştia să 
citească. Mary era palidă, scrisoarea îi tremura între 
degete şi începu să citească. 


Vasul e al vostru. Vă las partea mea. 

Nu ştiu când o să mă întorc. Tot ceea ce este în cabană 
este de asemenea pentru voi. La fel şi cadourile pe care le 
pregătisem pentru Crăciun. 

Arthur. 


Frank căzu pe un scaun. 

— Ce-i cu toată povestea asta!? 

Mary era mută. 

— A plecat? Pur şi simplu? Fir-ar, e din cauză că a venit 
pastorul ăla! A distrus totul pe-acolo şi pe urmă a plecat... 

Frank îi căută privirea soţiei sale. 

— Tu pricepi ceva? Da? N-a spus nimic când eram noi pe 
mare? Legat de scrisoarea pentru pastor? 

— N-a spus niciun cuvânt în tot timpul cât aţi fost pe 
mare. Într-o zi am găsit scrisoarea şi am pus-o la poştă, 
asta-i tot. 

Mary scotoci printre cadouri şi găsi un pacheţel legat cu 
o panglică albastră. Desfăcu ambalajul şi îşi strecură 
degetele dedesubt. O carte. Deasupra, scris cu pana: 
Pentru Mary. 

Frank era tulburat. 

— Eşti sigură că n-a spus nimic? N-ai nicio idee unde a 
plecat? 


e 214 œ» 


Vocea lui Mary urcă o octavă. 

— Nu-mi mai pune întrebări! Nu ştiu mai mult decât 
tine! Iar faptul că a plecat e tot ce putea să se întâmple 
mai bun pentru toată lumea! 

leşi furioasă din bucătărie, luă furioasă cartea şi-l lăsă 
pe Frank aşezat la masă, cu capul în mâini. 


e 215» 


2 


Arthur intră în holul mare al Băncii Peabody & Morgan 
de pe Strada Commercial. Funcţionarul îl recunoscu şi îl 
rugă să aibă răbdare o clipă. Reveni cu un angajat al 
conducerii, care ducea sub braţ o geantă de piele. 

— Totul e gata, domnule Bowman. 

Angajatul deschise  sacoşa şi-i făcu inventarul 
conţinutului. 

— Scrisorile de credit pentru Duncan, Sherman & C. 
partenerii noştri din New York, şi lista celorlalte bănci 
americane cu care lucrăm. Biletul dumneavoastră pentru 
Linia? Cunard, plus cel de tren pentru Liverpool. O trăsură 
o să vă aştepte la gară, iar camera e rezervată pentru 
seara asta la Hotel Atlantic. In fine, suma pe care ne-aţi 
cerut-o, în bancnote de douăzeci de lire. Sunteţi mulţumit, 
domnule Bowman? 

Ca şi la vizita din ajun, angajatul nu ştia cum să se 
comporte în faţa acestui om cu aspect de muncitor, care 
pleca să călătorească în America ducând cu el o mică 
avere şi îmbrăcat într-un costum care văzuse şi zile mai 
bune. li trebuise ceva timp ca să-i explice acestui domn 
Bowman, un prost cu bani, cum funcţionează scrisorile de 
credit şi să-l facă să înţeleagă că echivalentul în dolari a 
ceea ce ducea cu el îi permitea să-şi construiască acolo un 
ranch, să cumpere zeci de hectare şi-i rămâneau bani şi 
pentru turmele de vite. Bowman avea două mii de dolari în 
scrisori de credit, pe care le vâri în geanta de călătorie 
care valora o jumătate de liră. 

In Gara Euston urcă într-un vagon de clasa a doua. O oră 
mai târziu, când în trenul care alerga spre nord, 
controlorul îi atrase atenţia că avea bilet la clasa întâi, 
Bowman îl ignoră şi rămase pe loc. Apoi deschise geanta şi 
mapa cu documente, îngrijorat de ideea că angajatul de la 
Peabody cumpărase biletul pentru traversarea Oceanului 
tot la clasa întâi. El ceruse clasa a treia, iar bancherul 


22 Maritimă (n.tr.). 
e 216 œ» 


aproape se sufocase: N 

— Nu vindem aşa ceva, domnule! În plus, doar biletele 
de a doua şi a-ntâia vă salvează de formalităţile vamale şi 
sanitare, atât la Liverpool cât şi la sosirea în New York. 

Bilet de clasa a doua, cabină individuală la bordul navei 
Persia a Liniei Cunard, pentru 27 ianuarie, anul 1860. 

Sub desenul imprimat al navei - un lung vapor cu aburi 
având două catarge -, îi reţinu atenţia deviza Liniei 
Cunard: Noi n-am pierdut niciodată vreo viaţă. 

Arthur reciti de mai multe ori această frază stranie şi îi 
veni ideea că şi East India Company ar fi putut s-o 
folosească la rândul ei, într-o reclamă pentru cei care 
voiau să se angajeze. Ca şi când traversarea oceanului cu 
vaporul putea fi ceva la fel de sigur ca mersul la război. 

Scoase o sticluţă din geantă şi bău rapid jumătate. 

Neavând nimic altceva de citit, frunzări documentele 
care-i fuseseră date. Lista băncilor americane, scrisorile de 
credit pe care le ascunse de ceilalţi călători şi broşura 
Cunard. Persia, spunea reclama, deţinea de patru ani Blue 
Riband, recordul de viteză al traversării Atlanticului, în 
nouă zile, şaisprezece ore şi şaisprezece minute. Când 
Bowman revenise de la Madras la Londra, după eliberarea 
şi transferul lui în India, îi trebuiseră patru luni ca să 
ajungă la destinaţie. 

Persia, cel mai mare vapor din lume cu cei o sută de 
metri lungime ai săi, era, de asemenea, primul construit 
integral din oţel, având o greutate de trei mii trei sute de 
tone şi era propulsat cu viteza de treisprezece noduri”. 
Pentru a atinge această viteză de neconceput, Persia era 
echipată cu un motor de trei mii de cai putere, care 
consuma în fiecare zi a traversării o sută cincizeci de tone 
de cărbune. Bowman îşi imagină trei mii de cai legaţi la 
coca unei nave, galopând pe crestele valurilor. 

Două sute de cabine de clasa întâi şi cincizeci de a doua. 
La bordul Persiei nu exista clasa a treia. 

Broşura continua cu o descriere a New Yorkului, 


23 Cea 24 km/h. Nodul este unitatea de măsură pentru viteza navelor, o 
milă marină (1.852 m) pe oră (n.tr.). 


e 217 œ» 


moderna capitală a Lumii Noi. Oraşul părea un paradis 
pentru cei care voiau să facă afaceri aici, o cetate dotată 
cu toate tehnologiile de ultimă oră, plină de oportunităţi, 
de resurse economice inepuizabile, frumoasă şi curată, 
unde se construiau în fiecare zi noi clădiri din ce în ce mai 
mari pentru a găzdui întreprinderile şi imigrantii din lumea 
întreagă. 

Gravuri ale portului Manhattan şi ale râului Hudson 
ilustrau textele, cea a bulevardului Broadway însoțea 
promovarea activităţilor turistice, spectacolele de dans şi 
teatru, concertele şi expoziţiile. Trenuri părăseau oraşul în 
toate direcţiile, spre Philadelphia sau Chicago, ajungând la 
destinaţie în câteva ore. Altele plecau spre vest, la Saint 
Louis, sau spre sud, la New Orleans. Din Saint Louis, cu 
vaporul pe Mississipi sau în diligenţă, cei care voiau 
puteau să plece în descoperirea Vestului Sălbatic. În 
continuare, Bowman găsi câteva rânduri despre marile 
câmpii şi indieni, care păreau să fi ieşit direct din cărţile 
lui Fenimore Cooper pe care el le citise, dacă nu cumva 
erau copiate de-a dreptul din acestea. Parcurse broşura 
până la capăt, fără să găsească nici cea mai mică aluzie la 
Texas. 

Arthur îşi termină ginul şi privi afară. Îi trebui o vreme, 
după toate acele imagini ale Americii, ca să recunoască 
preerile cultivate, peisajele monotone şi reci din Midlands. 

Zări un grup de case şi recunoscu gara din Birmingham 
când trenul intră în ea. După o escală de două ore, în 
timpul căreia majoritatea călătorilor coborâră din vagoane, 
fiind înlocuiţi de alţii, convoiul îşi reluă drumul spre nord. 

Trenul ajunse în gara Liverpool şase ore mai târziu, la 
căderea nopţii. Un vizitiu în livrea aştepta la ieşire cu o 
plăcuţă de ardezie pe care era scris cu cretă numele lui 
Bowman. Arthur urcă la bordul atelajului. Când cobori în 
faţa hotelului, nu-şi crezu ochilor. Atlantic era luminat de 
zeci de lămpi agăţate de faţadă, uşa de la intrare era înaltă 
de trei metri, din sticlă şi cupru, sclipind ca aurul. La 
recepţie, roşu de ruşine, îşi pronunţă numele din vârful 
buzelor şi angajatul hotelului, la fel de surprins ca şi el, îi 


<e 218 » 


confirmă rezervarea. Îi dădu apoi cheia camerei sale de la 
etajul al doilea. 

Ar fi putut intra în ea toată cabana, cu tot cu terenul 
viran. Încremenit în prag, contemplă decoraţiunile, patul 
imens şi cuverturile brodate, radiatoarele de fontă care o 
încălzeau, oglinda mare de deasupra bufetului cu 
ornamente aurii. Îi trecu prin minte să-şi numere din nou 
banii, să fie sigur că oamenii din bancă îi mai lăsaseră ceva 
după ce plătiseră acest castel cu mochetă! Lângă pat, 
atârnând din plafon, un cordon terminat cu un ciucure. 
Arthur îl luă în mână şi trase de el. Cordonul era prins de 
un arc şi se ridică la loc de unul singur. Bowman se uită în 
jurul lui, ca şi când urma să se deschidă o uşă secretă, dar 
nu se întâmplă nimic. Se aşeză pe pat, în faţa oglinzii şi se 
privi fără să înţeleagă ce căuta în acel loc. Tresări când 
auzi o bătaie în uşă. Fusese descoperit! Il confundaseră din 
greşeală, hotelul lui era mai departe pe stradă, în port, un 
han potrivit mijloacelor lui. 

Când deschise, un tânăr în uniformă, cu o pălărioară pe 
cap, îl întrebă ce doreşte. 

— Ce!? 

— Aţi sunat la serviciul de cameră, domnule. Ce doriţi? 

Bowman privi cordonul cu arc. 

— Am tras de el fără să ştiu ce e. 

Băiatul, mai degrabă curios decât deranjat, îl studie pe 
Bowman. 

— Nicio problemă. Dar nu doriţi totuşi nimic? 

În faţa acestui prost îmbrăcat, băiatul luase un ton mai 
dezinvolt. Bowman ezită. 

— E posibil să mănânc ceva aici? 

— Nicio problemă. Vă aduc un meniu. 

— Un meniu? 

Tânărul ridică o sprânceană. 

— Avem carne în sos, cu legume. Vă convine? 

Bowman se simţi ridicol şi aprobă. 

— Şi de băut. 

— Vin, domnule? 

— Da, şi gin, aveţi? 


e 219 + 


— O sticlă, domnule? 

— Intreagă? 

— Da' ce, credeţi că domnii ăştia beau în degetare? Urc 
lăzi în fiecare seară, domnule. Şi, dacă acceptaţi sfatul 
meu, cereţi o baie. Intră în preţul camerei. 

Puştiul plecă pe culoarul tapisat, lăsându-l pe Bowman 
înţepenit în faţa uşii. 

O oră mai târziu aluneca într-o baie caldă şi parfumată. 
Mâncă în pat, încercând să nu stropească pe cuverturi cu 
sos, apoi, sătul, cu pipa aprinsă şi cu o sticlă de gin pe 
burtă, privi flăcările lumânărilor dansând pe bufet, 
reflectate în oglindă. Nu reuşea să adoarmă, aşa că scoase 
călimara şi pana din sac, despături foaia şi citi din nou ce 
era scris pe ea: 


Arthur Bowman. Londra. 1858 

26 septembrie. 

Am găsit şapte adrese. 

Incă două. 

Wright şi Cavendish mi-au spus să găsesc zece oameni 
pe Healing Joy. 

Primul pe care l-am ales a fost Predicatorul şi acum e 
ultimul pe lista lui Reeves. Dar nu l-am găsit pe Penders. 

Lista e aproape terminată şi nu ştiu dacă voi găsi. Și ce- 
o să fac după, dacă nu găsesc. 

L-am găsit pe Young. Era şi el nebun. 

Am fugit m-am ascuns toată noaptea într-o barcă şi mi-a 
fost frică să nu mă găsească muncitorii. 

Nu mai rămâne decât Peevish. 

În acelaşi timp, nu sunt sigur, pentru că e ultimul, şi în 
acelaşi timp vreau să-l revăd pe Peevish. 

Nu înţelegea. Îşi amintea că povestise toată istoria 
căutărilor lui şi tot ce păţise dar, de fapt, nu scrisese cu 
totul şi cu totul decât vreo douăzeci de rânduri care nu 
spuneau nimic, un rezumat laconic al ultimilor doi ani din 
viaţa lui. 

Se gândi o clipă, se instală pe un scaun în faţa bufetului 
şi înmuie pana: 


e 220 » 


Am găsit un ziar american în care era scris despre o altă 
crimă asemănătoare într-un oraş din Texas. 

După aceea, nu-mi amintesc de prea multe. 

Soţia lui Franky a venit la cabană când am avut o criză. 
M-a spălat şi pe urmă a zis că vrea să caute o femeie 
pentru mine şi în acelaşi timp m-a atins. Nu puteam să mă 
mişc şi ea mi-a spus să plec. 

Am scris o scrisoare pentru Peevish şi ea a luat-o. Un alt 
pastor a venit la cabană şi mi-a spus că Peevish plecase în 
America după vizita mea la capela lui. 

Peevish a minţit şi credeam că-l caut pe Penders. Acum 
nu ştiu dacă e el sau Predicatorul. 

Le-am lăsat o scrisoare lui Frank şi Stevens ca să le 
spun că vasul e al lor şi că o să mă-ntorc. 

Le-am lăsat cadourile de Crăciun. Cartea văduvei 
Bufford era pentru soţia lui Frank. 

Mâine iau un vapor care merge la New York şi mi-e 
teamă să fiu pe mare şi să merg acolo. 

Când sfârşi să scrie, reciti de mai multe ori, întins pe 
pat. 

În zori, mult înaintea orei de îmbarcare, Bowman 
aştepta în frig în faţa debarcaderului Liniei Cunard. Nu era 
primul. 

Petrecuseră noaptea pe chei. O mulţime de bărbaţi, 
femei şi copii, bătrâni şi bătrâne. Cu pături aruncate pe 
umeri, tăcuţi, cu mâncarea ascunsă sub pardesie, se 
treziseră în zorii gri, tremurând de frig sub fulgii de 
zăpadă topită. Somnoroşi, se aşezaseră în şiruri în faţa 
intrării birourilor Cunard rezervate clasei a treia. Trei sau 
patru sute de persoane înghesuite unele în altele, cu 
valizele în mână. Avansau tropăind, centimetru cu 
centimetru, nervoşi şi obosiţi, expirând nori de aburi. 

Bowman îi depăşise pentru a intra în clădire pe uşa 
clasei a doua. Ghişeul era liber, un angajat îi verificase 
biletul, apoi îi ceruse numele, data şi locul naşterii. 

— Arthur Bowman. 1824. Londra. 

Înainte de a ajunge la recepţie, călătorii de clasa a treia 


e 221 œ» 


treceau prin faţa unor mese la care erau aşezaţi angajaţi ai 
Cunard şi medici care îi consultau. Dinţi, urechi, păr. li 
puneau să tuşească, ascultându-le plămânii. O dată la zece 
sau cincisprezece pasageri, unul dintre doctori făcea un 
semn din cap. Atunci, emigrantul îşi lua valiza şi ieşea, 
parcurgând coada în sens invers, cu capul plecat, însoţit 
de familie, dacă avea. 

Arthur se adresă angajatului care-i nota numele: 

— Există vreun risc de boală? 

— Vămile americane dau amenzi de o sută de dolari 
companiilor maritime când descoperă imigranţi bolnavi. 
Aşa că-i verificăm înainte de a se îmbarca, dar nu vă 
îngrijoraţi, domnule, nu navigaţi pe aceeaşi navă cu ei! 

Arthur ieşi de partea cealaltă a clădirii, pe debarcader, 
unde aşteptau două nave. Persia, acostată cu aroganță la 
chei, ca şi când ceva ar fi ţinut-o acolo împotriva voinţei, 
cu coca neagră de oţel, părea să întoarcă spatele celuilalt 
vas al Liniei Cunard, o corabie cu patru catarge, care 
trăise zile mai bune şi semăna cu navele burtoase şi lente 
ale Indiilor de Est. Cei de la clasa a treia se îmbarcau pe 
velier. La capătul pasarelelor, treceau printre mateloţii 
înarmaţi cu pulverizatoare. Udaţi din cap până-n picioare 
cu produsul dezinfectant, lăcrimau şi tuşeau. Angajaţii 
Cunard dezinfectau şi conţinutul bagajelor. Ajunşi pe 
punte, cei de la clasa a treia coborau în cală, unde aveau 
să rămână înghesuiți timp de cinci sau şase săptămâni. 
Arthur estimă că rata de victime trebuia să fie aceeaşi ca 
în cazul cipailor din Indiile de Est: unul din zece. Fără a 
socoti copiii. 

Noi n-am pierdut niciodată vreo viaţă. 

Persia era încă pustie. În susul pasarelei, Bowman îşi 
prezentă biletul unui ofiţer al companiei care fluieră după 
un mus. Era primul pasager la bord, sosit cu patru ceasuri 
înainte de ora îmbarcării. Îl urmă pe puştiul care purta o 
uniformă de marinar prea scurtă la braţe şi la picioare, 
trecând pe la baza unui coş mare, negru cu roşu, din care 
ieşea o dâră de fum. Sub puntea de oţel simţi vibraţiile 
motorului care mergea la ralanti, loviturile pistoanelor 


e 222 + 


decalate cu câteva secunde, bătând ca inima unui bivol. 
Cabina lui era una dintre cele mai joase de pe navă, cu 
hubloul exact deasupra liniei de plutire. Un pat, o masă, un 
dulap şi o toaletă. Un lavabou emailat, toaleta echipată cu 
o pompă de mână şi un duş. Musul îi spuse că avea apă 
caldă. 

Arthur îşi puse geanta pe pat şi îi dădu doi pence 
băiatului care aştepta zâmbitor în faţa uşii. 

— E ca un hotel vaporul ăsta, nu-i aşa? 

— Da, domnu”, e un hotel pe mare. 

— Pot primi de mâncare în cabină? 

— Nu ştiu dacă merge la clasa a doua. Dar pot să mă 
duc să întreb. 

Arthur îl studie o clipă, apoi îi mai dădu o monedă. 

— Vreau să mănânc de două ori pe zi, aici, cu o sticlă de 
vin. E bar la bord? 

— Sigur, domn'le. 

— Du-te să-mi iei o sticlă de gin. Nu vreau să văd pe 
nimeni altcineva. Tu-mi aduci mâncarea. O să primeşti alţi 
şilingi la sfârşitul călătoriei. 

Musul plecă alergând. Bowman încuie uşa de două ori. 
Pereţii, vopsiți în alb, erau tot din oţel şi propagau 
vibraţiile motorului aflat în apropiere. Cabina era deja 
caldă. Hubloul prin care se vedeau împletiturile de alge 
agăţate de stâlpii debarcaderului, nu se deschidea. Arthur, 
care nu ştia nici măcar că aşa ceva există, deschise 
robinetul duşului şi aşteptă ca apa să-i ardă pielea ca să 
poată crede. Se aşeză în faţa măsuţei, puse deasupra pana, 
călimara, foile de hârtie şi exemplarul din New York 
Tribune. Desfăcu prospectul de la Cunard, apoi îndoi 
reclama în aşa fel încât să vadă mica hartă a New Yorkului 
reprodusă în interior. Oraşul era construit pe o insulă, în 
mijlocul unei reţele de fluvii mari, de braţe ale mării şi de 
golfuri. Alte nume de orăşele, ilizibile pe reproducere, 
înconjurau New York-ul în această împletitură de ape şi 
pământuri. Complexitatea reţelei maritime îl îngrijoră. 
Portul New York era în mijlocul unui labirint căruia nu 
reuşea să-i estimeze dimensiunile. 


e 223 + 


Îşi scoase pantofii şi haina, se lungi pe pat şi bău restul 
din sticla cumpărată la Hotelul Atlantic. O oră mai târziu 
auzi zgomote deasupra lui, apoi pe culoar. Ceilalţi pasageri 
urcau la bord. Trecură alte două ore înainte de a se auzi 
sirena de ceaţă a Persiei. Motorul îşi mări turaţia, 
zguduind toată coca. Zgomotul pistoanelor, al bielelor şi al 
angrenajelor era impresionant şi, odată cu el, temperatura 
din cabină crescu rapid cu mai multe grade. 

Nava se puse în mişcare. Arthur îşi suci gâtul ca să vadă 
prin hublou. Zări cheiul, nava cu patru catarge încă 
acostată şi, pe cer, nori negri alergând către uscat, 
deasupra Plymouthului. Valurile începură să lingă mica 
fereastră. Vizibilitatea nu era bună, dar ghicea coastele 
Angliei pe o distanţă de vreo douăzeci de mile. Persiei nu-i 
trebuiră decât câteva ore ca să iasă din Marea Irlandei. 
Când părăsi adăpostul coastei, hula se  accentuă, 
scufundând la fiecare zece secunde hubloul cabinei şi 
aruncând-o în întuneric. Arthur aprinse lampa cu ulei 
agăţată de plafon. 

Se auzi o bătaie în uşă. Musul aducea o sticlă de gin. 

— E în contul dumneavoastră de la bar, domnu', camera 
263. 

— Să-mi aduci de mâncare. Pâine, şuncă şi fructe. Dacă 
găseşti, adu-mi şi o lămâie. 

Puştiul plecă galopând pe culoar fără dificultate în timp 
ce Persia experimenta tot mai violent tangajul şi ruliul, 
lovind marea ca un berbec în poarta unei cetăţi. Nu era de 
glumă. Vaporul, cu motorul funcţionând la putere maximă, 
intrase într-o furtună. 

Musul reveni o jumătate de oră mai târziu cu o sticlă de 
gin, o pâine întreagă, şuncă, brânză, o portocală şi o 
lămâie, totul legat într-un şervet mare. 

— Cum te cheamă? 

— Chris. 

— Câţi ani ai? 

— Doişpe ani, domnu”. 

Un puşti cu privirea rapidă, unghiile roase şi picioare 
lungi. În plină creştere şi descurcăreţ. 


e 224 œ» 


— Cum e afară? 

— Suntem într-o furtună, domnu', şi bag seama că o să 
ţină o bună parte din drum. Pasagerii sunt toţi în cabine şi 
la jumătate le e deja rău. Restaurantul e gol şi barul la fel. 
Trec des pe culoarul dumneavoastră, aşa că dacă aveţi 
nevoie de ceva, prindeţi şervetul în uşă şi o să mă opresc 
să văd. Şi-n zece zile, când om ajunge, o să-mi daţi o liră. 

Arthur scoase un briceag din buzunar, tăie portocala în 
două şi îi întinse o jumătate. Musul refuză. 

— Nu potolul lipseşte la bord, domnu’! Agăţaţi pânza 
dacă aveţi nevoie de ceva. 

Bowman se instală la masă, îşi reciti însemnările, înmuie 
pana în cerneală şi îşi potrivi gesturile cu mişcările navei. 

Sunt pe vapor. 

Prima luptă, într-un război, e să ştii să aştepţi. 

Apoi tăie pâinea, înghiţi bucățele de şuncă, tăie lămâia 
în patru, scobi în pulpă şi-şi frecă gingiile cu coaja înainte 
de a o înghiţi. 

Musul reveni la sfârşitul zilei. Arthur îi mai comandă 
ceva de mâncare. 

— Cum ajung pe punte fără să mă întâlnesc cu ceilalţi 
pasageri? 

— Dacă vreţi cu adevărat să nu vedeţi pe nimeni, o luaţi 
la stânga pe culoar, treceţi de prima scară şi urcați pe a 
doua. Iese la piciorul primului catarg, domnu”, la provă. 

— Poţi să-mi găseşti o scurtă sau o haină de ploaie? 

Musul se gândi o clipă. 

— Păi, asta depinde, domnu”. 

Arthur îi dădu trei şilingi. Chris se-ntoarse cu o haină 
din pânză cerată care, deşi-i venea cam fix, îl încăpea. 
Bowman îşi puse ghetele şi şapca, strecură scrisorile de 
credit în buzunarul interior şi îmbrăcă haina marinărească. 

Puntea Persiei, imensă şi largă, cu luminile sale ataşate 
la greement, părea să fie o bucată de oraş - o stradă sau 
un bulevard pustiu plutind în plin ocean. Perdelele de 
spumă măturau puntea ca o şosea într-o noapte ploioasă, 
fulgere luminau crestele albe şi aruncau umbre în golurile 
valurilor. Nava părea să avanseze fără echipaj şi pasageri. 


e 225» 


Arthur făcu un tur, urmând parapetul. Pânzele fuseseră 
strânse, motorul lupta singur contra furtunii. Maşinăriile 
ocupau o treime din lungimea ambarcaţiunii şi, când 
Bowman mergea deasupra lor, în frig şi sub rafalele de 
ploaie, le simţea căldura sub picioare. 

Cobori la loc pe aceeaşi scară. Zâmbi când ajunse pe 
culoarul luminat: de aproape toate clanţele cabinelor erau 
legate cârpe. Musului îi mergeau bine afacerile. 

Arthur îşi puse hainele la uscat pe peretele încălzit de 
motor. Făcu un duş, lăsând mult timp apa caldă să curgă 
pe cicatricele sale, apoi se lungi în pat, cu o sticlă de vin în 
mână. Combinația dintre alcool şi zgomotul regulat al 
maşinilor, destul de puternic pentru a-i pune stăpânire pe 
spirit, fu benefic. Bowman dormi mai multe ore, un somn 
greu şi fără vise. 


leşea în zori sau la crepuscul, când era sigur că nu va 
întâlni niciun pasager pe punte. Mateloţii îl salutau, 
obişnuiţi cu rondurile lui. 

În a patra zi furtuna se calmă, lăsând loc unei hule 
leneşe care nu mai zbuciuma atât de mult Persia, dar care 
încă îi descuraja pe ceilalţi pasageri să urce pe punte. 
Arthur petrecea ore întregi acolo, sus, privind orizontul şi 
fumându-şi pipa. Când timpul se amelioră cu adevărat, 
renunţă să mai iasă din cabină. Pasagerii ieşeau să se 
plimbe pe punte la orice oră din zi, părăsind cabinele unul 
după altul, demni dar încă palizi, ca să se afişeze pe punte 
ca pe trotuarele din Westminster. Câteva femei cu pălării 
aveau chiar câini în lesă, care vomitau prin toate 
ungherele vaporului. Bărbaţii fumau pipă sau ţigări de foi 
şi se salutau mergând cu pas lung, flecărind despre 
rapiditatea Persiei. leşeau pentru a pune din nou stăpânire 
pe această navă care-i tratase atât de rău timp de patru 
zile. Cei trei mii de cai-putere erau ai lor şi cele nouă zile, 
şaisprezece ore şi şaisprezece minute ale traversării erau 
suficient de rapide pentru afacerile pe care urmau să le 
facă în America. 

Arthur mai ieşi de câteva ori în mijlocul nopţii, când nu 


e 226 » 


reuşea să doarmă, regăsindu-şi strada pustie care plutea în 
mijlocul Atlanticului. 

Chris îi aducea în fiecare zi tot ce avea nevoie şi îl ţinea 
la curent cu ritmul de mers al vaporului. 

— Ajungem mâine, domn'le. Cu furtuna aia, avem 
întârziere. Normal se debarcă la prânz, ca să vină toată 
lumea să vadă Persia. Dar acum o să ajungem în timpul 
nopţii, chiar înaintea zorilor. 

Arthur îi comandă o ultimă livrare de hrană şi băutură, 
cât să ia cu el când debarca la New York. Când Chris trecu 
din nou, câteva ore mai târziu, Bowman îi plăti salariul. [i 
puse o monedă de o liră în mână. 

— Bună traversarea? 

Musul râse. 

— Domnu', nimic nu e mai bun pentru mine ca vremea 
proastă. Uitaţi, am şutit asta din restaurant. De fiecare 
dată, în seara de dinainte de sosire, se dă acolo o 
petrecere. 

Chris îi întinse o sticlă de şampanie, apoi execută un fel 
de salut militar, încercând să facă să-i pocnească papucii. 

— Călătorie frumoasă, domn/'le! 

O şterse cu buzunarele pline de toate monedele pe care 
Bowman le găsise într-ale sale. Arthur se aşeză pe pat, 
desfăcu sârma din jurul gâtului sticlei şi trase dopul. 
Explozia şampaniei îl făcu să tresară. Bău o duşcă din 
sticlă, cu ochii pişcaţi de bule, apoi privi eticheta scrisă 
într-o limbă pe care n-o cunoştea. Ştia că şampania e un 
vin franțuzesc. Încercă să ghicească sensul cuvintelor, bău 
încă un pic şi râgâi. Bulele îi ardeau stomacul. Puse pe 
masă sticla aproape plină şi se lungi, nereuşind să 
adoarmă, pândind zgomotul motorului şi aşteptând sirena 
de ceaţă. 

Când chila Persiei se lovi de chei, în mijlocul nopţii, 
Arthur era îmbrăcat. Stătea aşezat pe pat, cu geanta 
închisă şi pusă între picioare, cu călcâiele lovind nervos 
podeaua de oţel. 


Îmbarcat primul, Bowman fu ultimul pasager care puse 


e 227 œ» 


piciorul pe uscat. 

Nu călătorise niciodată atât de departe pentru ca apoi să 
debarce într-o ţară în care era la fel de frig ca în Anglia! 
Luminile de pe Persia aruncau un halou de lumină galbenă 
în ceaţă, iar portul era acoperit cu o peliculă fină de 
gheaţă. Ferestrele şi uşile clădirii companiei Cunard 
luminau şi ele. În spatele ei, oraşul era invizibil, înecat în 
noapte şi ceaţă. Arthur îşi ridică gulerul hainei şi urmă 
felinarele care duceau către biroul de vamă. Se prezentă la 
un ghişeu. Un bărbat în uniformă îi ceru numele. 

— Scopul vizitei dumneavoastră în Statele Unite, 
domnule Bowman? 

— Scopul vizitei? 

— Afaceri sau imigrare, domnule? 

— Vin să văd pe cineva. 

— Cineva? 

— Din familie. 

— Familia dumneavoastră are naţionalitate americană? 

— Nu ştiu. 

— Doriţi să obţineţi naționalitatea americană, domnule 
Bowman? 

— Poftim? 

— Puteţi încă de-acum să completaţi un formular care 
probează sosirea dumneavoastră pe teritoriul naţional. 
Peste cinci ani, prezentând acest document în orice 
tribunal din ţară, puteţi cere să deveniți cetăţean 
american. 

Angajatul de la Cunard ridică ochii spre el. 

— Doriţi să completaţi formularul? 

— N-o să rămân cinci ani. 

— Trebuie să ştiţi că puteţi procura acest document de 
la autorităţi în orice moment al sejurului dumneavoastră. 
Bun venit în Statele Unite ale Americii, domnule Bowman! 

Arthur semnă lângă numele lui în registrul prezentat de 
funcţionar, traversă clădirea şi ieşi în stradă, în mijlocul 
unui haos de hamali şi de călători care se făceau nevăzuţi 
în caleşti. Lăzile mari şi valizele din piele erau încărcate în 
cărucioare. Cei de la clasa întâi, contrariaţi de această 


e 228 » 


sosire nocturnă lipsită de fast, lansau ordine seci să fie 
duşi de-acolo cât mai repede. 

Bowman opri un hamal. 

— Căutaţi Strada John? 

— Mda, biserica metodistă. 

— Nu ştiu nimic de biserică, dar dacă mergeţi pe Strada 
South o să întâlniți Strada John după cinci sau şase 
cvartale. La stânga. Dar, dacă aş fi în locul 'mneavoastră, 
n-aş prea merge acolo la ora asta! 

N-avu timp să-l întrebe de ce, hamalul îşi reluase lucrul. 

Urmă trotuarul şi dispăru în ceaţă. Se mijea de ziuă, o 
lucire gri urca dinspre est. Strada urma cheiurile unui port 
imens şi ghici siluetele navelor acostate, cu catargele 
ridicate în ceaţă. În stânga lui, fațadele unor depozite 
închise, litere pictate pe cărămizi alcătuiau numele 
firmelor de comerţ. 

Arthur, care pierduse socoteala străzilor, coti până la 
urmă la stânga şi se înfundă în oraş fără să ştie încotro 
mergea. Abia vedea la douăzeci de metri în faţa lui, în timp 
ce trecea pe lângă imobile cu etaje invizibile. Din ceaţă 
începură să apară lucrători şi muncitori. Era ora când se 
făceau primele angajări. Cu şepci pe cap şi mâinile în 
buzunare, mergeau grăbiţi, cu capul între umeri, frigul 
zorilor alunecându-le pe pielea gâtului. Bowman coti la 
încă un colţ de stradă, pe urmă la încă unul, şi ajunse pe 
un bulevard mai larg, unde vizibilitatea era un pic mai 
bună. Urmă gardurile unui parc. Copaci desfrunziţi, cu 
siluete fantomatice, îşi întindeau degetele contorsionate 
spre lumina cerului, cu trunchiurile prinse încă într-o 
pânză lăptoasă şi vătuită. Pe trotuar nu era nimeni. Citi o 
pancartă agăţată de gard: City Hall Park. 


Arthur mergea acum fără niciun scop, aşteptând ca 
oraşul să i se dezvăluie. Din gură îi ieşeau nori de aburi, 
diluându-se în ceaţă ca şi cum ar fi intrat în însuşi sufletul 
oraşului încă adormit. De altfel, îi auzea respiraţia, un 
murmur îndepărtat, ca un foşnet de pânză sau ca susurul 
unui pârâu. Probabil că atmosfera ireală şi lipsa de somn îi 


e 229 + 


jucau feste. Bowman se opri să asculte. Nu visa. Zgomotul 
creştea. Merse până în mijlocul şoselei pustii şi se întoarse 
către partea străzii dinspre care urca straniul zumzet. O 
masă întunecată apăru din ceaţă, ocupând toată lăţimea 
bulevardului. Arthur se dădu înapoi până la gard. 

Mai multe femei veneau spre el cu coatele înlănţuite. 
Foşnetul  veşmintelor şi zgomotul paşilor uşori se 
amestecau producând sunetul ireal care umplea liniştea 
oraşului. Pe măsură ce veneau spre el şi intrau în lumină, 
Bowman descoperi cortegiul: erau sute. Poate mii. Un 
şuvoi de haine negre, din care nu se vedeau picioarele, 
doar capete zbârlite, şi care părea fără sfârşit. Aveau figuri 
grave şi palide şi purtau bluze peste rochii. Erau 
muncitoare. 

Arthur se întoarse şi porni înaintea acestei mase 
silenţioase, mergând cu pas grăbit. Mărind distanţa dintre 
ele şi el, rămase singur în ceața pe cale să se ridice, 
urmărit de un cor din ce în ce mai puternic. Sute de voci 
blânde strânse într-una singură, care mârâia ca un tunet: 

— La Primărie! 

— La Primărie! 

— Textilele în grevă! 

Arthur urmă gardul, căutând o intrare în parc. O altă 
rumoare începu să crească, un sunet pe care de data asta 
îl recunoscu. La douăzeci de metri în faţă văzu sosind în 
direcţia lui un şir de soldaţi. O trupă mergând în pas 
cadenţat, cizmele lor lovind caldarâmul în acelaşi ritm, cu 
tevile puştilor îndreptate deasupra capetelor şi corpurilor 
înceţoşate. Bowman era prins între militari şi 
manifestante. Traversă rapid bulevardul şi se refugie pe o 
alee. Ecoul sloganelor şi al cizmelor ricoşa pe străduţă. 
Strângându-şi geanta, continuă să fugă când auzi un ordin 
strigat de un ofiţer: 

— Stai! 

Se opri şi se întoarse de unde venise. Călcâiele cizmelor 
plesniră toate odată, ca un foc de armă. Vocile femeilor 
tăcură şi murmurul cortegiului se stinse încet. Treizeci de 
metri le separau pe manifestante de soldaţi. Liniştea dură 


e 230 - 


câteva secunde. Aburii respiraţiilor muncitoarelor şi 
militarilor încălziţi de marş se ridicau în norişori subţiri, 
asemenea celor care ies din corpurile cailor care au 
galopat în frig. Femeile aveau obrajii roz, frunţile încreţite, 
şi se ţineau de braţe. Militarii, drepţi şi nemişcaţi, nu le 
priveau. Ochii lor fixau un punct deasupra mulţimii. 

Arthur ştia să recunoască soldaţi agitaţi. Poate că nu le 
era frică de aceste femei fără arme, dar nici liniştiţi nu 
erau faţă în faţă cu mulţimea de muncitoare de toate 
vârstele. Bătrâne şi tinere, adolescente, drăguţe sau grase, 
rebele. Erau şi câteva negrese. Pe umerii unora se 
cocoţaseră copii. 

Bowman nu cunoştea uniformele acestei armate şi nu 
recunoscu gradul ofițerului care avansă, trecând printre 
rândurile oamenilor săi. 

— Greva trebuie să ia sfârşit! Nu vor mai fi negocieri! 
Dacă mai faceţi un pas, deschidem focul! 

O voce de femeie se ridică din cortegiu pentru a-i 
răspunde: 

— Ne mor copiii de foame! 

O altă lucrătoare strigă şi ea: 

— Vrem să vorbim cu primarul! 

— Da! Să iasă din palatul lui, domnul Wood! Avem 
lucruri să-i spunem! 

Şi strigătele reîncepură: 

— La Primărie! La Primărie! 

Ofiţerul se retrase în spatele puştilor oamenilor săi. 

Arthur, de pe străduţa lui, privi spre celălalt capăt al 
bulevardului. În spatele gardului de la parc, în ultimele 
perdele de ceaţă reţinute de vegetaţie, se deplasau rapid 
nişte siluete: alţi soldaţi îşi luau poziţiile pe flancul 
manifestaţiei, ascunşi în spatele copacilor şi al băncilor. 
Lucrătoarele erau prinse între gard, dintr-o parte, clădiri 
din cealaltă şi trupa care le bara trecerea. Sloganele se 
opriră încet. O femeie de vreo patruzeci de ani, cu părul 
prins în coc, înaintă spre soldaţi. 

— Bărbaţii o să ni se alăture în curând! Oţelăriile au 
votat pentru grevă! Nu ne puteţi împiedica să mergem mai 


e 231 œ» 


departe! 

Făcu încă doi-trei paşi spre tinerii soldaţi. 

— Militari! In curând nevestele voastre şi copiii voştri 
vor muri de foame! Mamele voastre sunt azi în stradă! Ce 
căutaţi aici? Spuneţi! Întoarceţi-vă acasă sau hai alături de 
noi! Pentru că şi ai voştri îşi dau duhul muncind şi se 
spetesc pentru mai puţini bani decât îţi trebuie ca să 
trăieşti! Armata e cu noi! 

Primele rânduri de lucrătoare reluară în cor, apoi tot 
cortegiul: 

— Armata e cu noi! Armata e cu noi! La Primărie! 

Bowman, obişnuit să distingă ordinele chiar sub o ploaie 
de gloanţe şi obuze, auzi vocea unui ofiţer în mijlocul 
vacarmului: 

— Prima line, în poziţie! 

Douăzeci de soldaţi puseră un genunchi jos. 

— A doua linie! Ochiţi! 

Patruzeci de puşti se  ridicară spre  piepturile 
manifestantelor. Militarii din parc luaseră şi ei linia de 
ochire. Strigăte urcară din coloană, dinspre gard, înghiţite 
de solgane: 

— Sunt şi-n parc! Ne încercuiesc! Trebuie să fugim! 

Arthur se dădu un pas înapoi şi se lipi de cărămizile 
aleii. 

În primele rânduri, unele femei închideau ochii, altele 
plângeau şi tremurau, susţinute de colegele lor. Făcură un 
pas înainte. Manifestaţia se puse în mişcare. Puştile 
soldaţilor tremurau. Ofiţerul urlă: 

— Foc! 

Prima salvă păru să nu facă zgomot. Fie pentru că 
nimeni nu credea, fie pentru că strigătele muncitoarelor 
erau la fel de puternice ca focurile de armă. Un nor de fum 
umplu spaţiul dintre cele două trupe. Când se împrăştie, se 
auziră strigăte de teroare, acoperite de sloganele pe care 
mulţimea din spate continua să le scandeze. Femeile din 
primele rânduri, împinse din spate, se împiedicau de 
cadavre încercând să se întoarcă. Dinspre parc plecă o altă 
salvă. Gloanţele ricoşară pe gard, şuierând, iar geamurile 


e 232 + 


clădirilor explodară. De data asta, corul lucrătoarelor se 
opri şi panica puse stăpânire pe toată manifestaţia, 
sloganele devenind ţipete ascuţite. 

Bowman îşi acoperi capul cu braţele. Fu nevoie de un 
minut interminabil ca muncitoarele să înceteze să mai 
alerge bezmetic, ciocnindu-se unele de altele, ca sensul de 
mişcare al şuvoiului să se inverseze şi ca femeile să 
înceapă să-şi caute scăparea. În acest răstimp plecară alte 
cinci rafale de gloanţe. Străduţa lui Bowman fu invadată. 
Trecând în goană, cu urlete, pe lângă el, femeile fugeau 
susţinându-le pe cele rănite şi ducând copii. Militarii 
trăgeau acum foc de voie. Bulevardul se golea şi urletele 
lucrătoarelor se îndepărtau. 

— La baionetă! Inainte, marş! 

Trupa înainta pe bulevard, călcând peste corpurile 
culcate de-a latul şoselei. Arthur îi privi pe soldaţii care 
treceau prin faţa străduţei. Când se îndepărtară, merse 
până în mijlocul străzii, în norul de fum şi mirosul de praf 
de puşcă. Corpurile erau lungite pe spate sau pe burtă, cu 
chipurile umilite de moarte, cu muşchii crispaţi de şocul 
gloanţelor. Rochii sfâşiate descopereau picioare jupuite şi 
pântece albe, şuviţe lungi de păr despletit se etalau pe sol, 
udate de pârâiaşe de sânge care curgeau în linii drepte 
între pietrele pavajului. _ 

Bowman rămase acolo fără să se mişte. În parc, ultimii 
soldaţi se dispersau. 

Cineva îl strigă: 

— Ajutaţi-mă! 

La picioarele lui, făcută ghem, o tânără femeie îl privea. 

— Vă rog! Ajutaţi-mă! 

Îi trecu câte un braţ sub gât şi sub genunchi. Era 
neverosimil de uşoară. O fetiţă de cincisprezece sau 
şaisprezece ani. Sângele gâlgâia pe haina lui Bowman, 
aburind în aerul rece. 

O sprijini de un zid al străduţei. Faţa îi era albă şi buzele 
uscate. Arthur căută în geantă, dar n-avea decât o sticlă de 
gin pe jumătate goală. Se ridică şi se răsuci, întrebându-se 
unde să găsească apă, dar ştiind că era deja prea târziu. 


e 233 + 


Apăsă pe abdomenul fetei ca să încetinească sângerarea. 
Ea îşi puse mâinile pe ale lui. 

— Trebuie un doctor! Vă rog! Mă doare! 

Privea în jurul ei, apoi revenea la bărbatul necunoscut, 
implorându-l. 

— Părinţii mei! Trebuie să-i găsiţi pe părinţii mei! 

Ochii ei nu-i părăseau pe cei ai lui Bowman şi îşi 
strângea degetele pe mâinile lui. 

— Vă rog... 

Se îndreptă, strâmbându-se de durere, şi se agăţă de el. 
Vocea i se stingea. 

— Părinţii mei... 

Îi muşcă umărul ca să nu ţipe. Sângele nu mai curgea pe 
Arthur, rana secase. Se cuibări în braţele lui ca în cele ale 
unei mame.  Răsuflarea  sacadată începuse să-i 
încetinească. Capul îi căzu pe spate, sprijinindu-se în mâna 
bărbatului. Muşchii gâtului nu îl mai susțineau şi Bowman 
simţi în palmă greutatea craniului. Încă îl privea. 

Prea tânără ca să poată pleca împăcată. Mai tare ca 
orice, frica de a muri singură fără să ştie motivul. 

— Nu pot să fac nimic pentru tine, fetiţo... 

Inima îi bătea încă şi ea îl implora, până când n-a mai 
putut nici să audă şi nici să spună nimic. Bowman îşi 
apropie mâna de chipul ei. Fata, văzând degetele cum i se 
aşază pe ochi, avu o tresărire de panică. 

— Şşşşt... Nu pe mine trebuie să mă priveşti. Nu trebuie 
să-ţi fie teamă. E clipa ta, micuţo. Respiră. Nu mai există 
nimic altceva. Doar încă un pic de aer. 

Corpul i se destinse. Pieptul i se ridică încet, apoi Arthur 
simţi pe mână aerul expirat pe gură, un mic suflu călduţ 
care se opri când corpul, ca un balon, termină să se 
golească. Degetele lui alunecară pe faţa ei, închizându-i 
pleoapele. Se desprinse din strânsoarea cadavrului şi îl 
întinse pe jos. 

Pe bulevard, soldaţii strângeau corpurile lucrătoarelor şi 
le aruncau în căruţe, iar rănitele erau aliniate pe trotuar, 
fără vreo îngrijire, nici măcar o pătură. Ziua se ridicase 
peste New York. Arthur Bowman, acoperit de sânge, se 


e 234 œ» 


strecură pe mica alee, repetându-şi o întrebare, cu un 
zâmbet răutăcios pe buze. Se întreba dacă tânăra fată, 
întinsă pe străduţă, alesese să completeze formularul 
pentru a deveni cetăţeană americană... 


Biserica de pe Strada John era o construcţie modernă, 
simplă, din pietre negre. Aproape pătrată, faţada era 
marcată de un fronton triunghiular cu cornişe aurite. Două 
ferestre înalte şi înguste încadrau uşa de intrare. Un fel de 
monolit fixat între două blocuri de locuinţe care îşi 
aruncau umbra pe biserică. 

Interiorul era la fel de sumbru. Lumânări ardeau de cele 
două părţi ale culoarului, iar pe bănci bătrâni şi bătrâne se 
rugau. În faţa altarului, un pastor vorbea cu un cuplu de 
tineri. Pastorul era vârstnic, cu capul descoperit şi câteva 
fire rare de păr alb. Îi asculta zâmbind pe tineri. 

Bowman aşteptă lângă lumânări, privind câteva cuvinte 
ale conversaţiei şi înțelegând că tinerii îşi pregăteau 
nunta.  Organizau ceremonia cu pastorul, care le 
răspundea pe un ton liniştitor. 

Când se îndepărtară, Arthur se apropie de bătrân. 

— Pot să vă vorbesc? 

— Desigur, fiul meu. Despre ce e vorba? 

— Părintele Selby, din Plymouth, mi-a dat această 
adresă. 

Bătrânul pastor surâse. 

— Îmi pare foarte rău, nu-l cunosc pe părintele Selby. Eu 
sunt părintele Ryan. Veniţi din Anglia? 

Arthur era gata să răspundă, dar Ryan îi privi haina şi se 
aplecă înainte. 

— Dumnezeule! E sânge!? Sunteţi rănit!? 

Bowman îşi cobori privirea spre haine. 

— Nu-i al meu. 

— Ce s-a întâmplat, fiule? 

— Am ajutat un rănit. 

Ryan puse o mână pe braţul lui Arthur. 

— Urmaţi-mă! 

Ocoliră altarul şi trecură într-o încăpere din fundul 


e 235» 


bisericii. Nu era o cameră de locuit, doar un mic birou 
ticsit cu găleți şi mături, o măsuţă şi trei scaune. Lumina 
cădea printr-o fereastră strâmtă cu geamuri protejate de 
bare. 

— Aşezaţi-vă. 

Părintele Ryan luă o carafă şi două pahare de pe o 
etajeră şi îl servi pe Bowman, care bău fără să comenteze. 
Apa era rece şi îl durură dinţii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost prins în mijlocul unei manifestații. 

— Eraţi acolo!? Rănitul cum e? 

Arthur mai bău un pic. 

— Era o femeie. O fată. A murit. 

Pastorul Ryan îşi făcu semnul crucii. De obicei, lui 
Arthur acest semn i se părea ridicol. Dar bătrânul nu-şi 
făcuse cruce cu aerul acela care inspiră milă şi nici 
mecanic. Părea, mai degrabă, un gând neplăcut, tradus în 
gesturi politicoase, care spunea că toate astea, la urma 
urmei, nu erau altceva decât o ticăloşie afurisită. 

Arthur îşi deschise geanta şi puse pe masă sticla de gin. 

— Trebuie să beau un gât. Serviţi-vă. 

Ryan se aşeză în faţa lui şi îşi turnă un deget pe fundul 
paharului. 

— Fiul meu, nu din meschinărie iau aşa puţin, ci pentru 
că de ceva vreme mă doare teribil de rău ficatul. De vreo 
douăzeci de ani, dacă vreţi să ştiţi. 

Ryan îşi ridică paharul. 

— Aveţi haine de schimb? 

Arthur confirmă dând din cap. 

— Ştiţi unde veţi dormi? 

Arthur îi spuse că nu. 

— Dati-mi hainele. O să le dau la spălat şi o să vă 
instalaţi aici. 

— Nu sunt nevoiaş, pot să-mi plătesc o cameră. 

— Dar vă va fi mai bine aici! 

Bowman se ridică, îşi scoase haina şi cămaşa fără să 
stea pe gânduri şi rămase în torsul gol în faţa măsuţei. 
Pastorul se închină. O ticăloşie afurisită. 


e 236 » 


3 


— Pot să vă întreb ce-aţi păţit? 

— Poveste veche... 

— Nu vreţi să vorbiţi despre asta? 

— De ceva vreme, am impresia că nu întâlnesc decât 
pastori care vor să mă facă să vorbesc şi nebuni care ar 
vrea să tac! 

Bătrânul cobori ochii şi învârti paharul în mâini, ca şi 
când ar fi ezitat să-şi mai otrăvească puţin stomacul. 

— Există cazuri în care nu cred în spovedanie, domnule 
Bowman. Să povesteşti ceva dureros, asta deseori nu face 
decât să reaprindă durerea. Oricine-aţi fi, nu cred că 
trebuie să vă pocăiţi pentru rănile astea. 

Bowman îşi umplu pipa şi frecă un chibrit pe masă. 

— Nu-i chiar aşa sigur. 

Pastorul zâmbi. 

— Vreţi să spuneţi Tatăl Nostru? 

— Aş putea la fel de bine să urinez într-o vioară, 
aşteptând să facă muzică. 

Surâsul bătrânului deveni mai larg. 

— Bunii creştini nu sunt întotdeauna cei despre care se 
crede că ar fi, fiul meu. Aţi încercat să o salvaţi pe fata 
aceea - majoritatea dintre noi ar fi fugit. 

— Nu mai era nimeni altcineva. Şi nu puteam s-o salvez. 

— Întâmplarea e un lucru de care am învăţat să mă 
îndoiesc. Ar trebui să vă spun că asta aparţine lui 
Dumnezeu, dar bănuiesc că o să-mi spuneţi iar de vioara 
aceea... 

— N-am făcut nimic, doar am ridicat-o. 

— l-aţi spus ceva? 

— Ce poţi să-i spui cuiva care urmează să-şi dea duhul? 

Pastorul Ryan se lăsase pe spate în scaun şi-l studia pe 
bărbatul aşezat în faţa lui. Arthur îi susţinu privirea: 

— De ce-au tras în ele? 

— Domnule Bowman, nu păreţi un om prea încurcat de 
iluzii. Dacă aţi fi avut vreunele legate de această ţară, iată- 


e 237 œ» 


le spulberate. Statele Unite nu sunt o naţiune tânără, ci un 
comerţ înfloritor de fiinţe umane. Cei care discută azi la 
Washington despre emanciparea sclavilor sunt proprietarii 
uzinelor în care muncesc aceste femei. Ei sunt cei care 
trag în lucrători. În Sud, un alb care omoară un negru nu 
face închisoare, dar un alb care ajută un sclav evadat e 
trimis să putrezească într-o celulă. Calculul e înscris în 
lege, domnule Bowman: săracii sunt prea mulţi, nu trebuie 
lăsaţi să se grupeze. Lucrătoarele din textile sunt în grevă 
de trei săptămâni. Lucrătorii din oţelării urmau să li se 
alăture. Negocierile s-au oprit aici. Dacă s-ar ţine cont în 
mod onest de revendicări, de grevele şi de revoltele care 
izbucnesc aici în fiecare an, niciun politician n-ar mai 
îndrăzni să vorbească despre prosperitate, de teamă să nu 
ia pietre în cap. Şi când nu e criză economică, ca asta de 
aici, care durează de trei ani, se găsesc oricând mijloace 
de a declanşa un război. Uzinele sunt puse la lucru pentru 
armată, vânzându-i arme, hrană şi trenuri. 

Bătrânul pastor se aplecă deasupra mesei. 

— Dar ştiaţi deja toate astea, nu-i aşa? 

— Nu mă ocup de politică. 

— Sunteţi sigur că n-aţi fi putut să-i spuneţi nimic acelei 
tinere femei? 

— Când mori, eşti singur. Restul sunt prostii. 

— Domnule Bowman, dumneavoastră cred că nu vă e 
frică să muriţi singur, în ţara asta în care tocmai aţi ajuns 
şi unde nu ştiţi pe nimeni. Aşa este? 

Arthur îşi umplu paharul şi pe cel al pastorului. 

— Ştiu pe cineva. De-asta sunt aici. 

— Avem oare o cunoştinţă comună, domnule Bowman? 

— II caut pe pastorul Peevish. Selby, la Plymouth, mi-a 
zis că s-ar putea să fi trecut pe aici. 

Ryan împinse paharul din faţa lui, luptând cu pofta de a 
bea. 

— Da. Peevish. 

— ÎI ştiţi? 

— N-a rămas decât câteva zile. 

— Ştiţi unde e? 


e 238 » 


— N-am nici cea mai vagă idee. Când plecăm să 
predicăm, nu ne dăm de ştire. Ne deplasăm acolo unde e 
nevoie de ajutorul nostru. În oraşe care uneori nu sunt 
decât corturi ridicate pe malul unui râu şi biserica o ladă 
de lemn sub un copac, de pe înălţimea căreia oricine ştie 
să citească devine pastor. Peevish a plecat de mai mult de 
un an. Poate că azi e în California, sau îngropat la 
marginea unui drum din Utah. Îmi puteţi spune de ce îl 
căutaţi? 

— Cred că era în Texas în noiembrie. Într-un oraş care 
se cheamă Reunion”. 

— Cum ştiţi asta? 

— E vreo biserică acolo? 

— V-am spus, ceea ce numiţi oraş şi care exista acum 
patru luni, s-ar putea să fi dispărut până azi. Dar nu 
cunosc acest loc. Ştiţi ce făcea pastorul Peevish acolo? 

— Nu e un oraş ca oricare altul. E o comunitate ideală. 
Utopică. 

Ryan zâmbi: 

— Sunt mulţi cei care încearcă să fondeze comunităţi în 
Vest, oameni care speră să găsească terenuri virgine, fără 
autorităţi religioase sau politice. Dar idealul nu durează 
niciodată prea mult timp pe aici, domnule Bowman. 
Teoreticienii, visătorii şi iluminaţii, dacă nu cumva au o 
armată serioasă, ca mormonii, ajung să fie jefuiţi. Ce ştiţi 
despre Reunion? 

— E în Texas. 

— Şi? 

— Acolo a fost comisă o crimă. 

Bătrânul pastor reflectă un moment. Zâmbetul îi 
încremenise şi fruntea îi era încreţită. 

— Domnule Bowman, aş vrea să vă pun câteva întrebări, 
pentru ca lucrurile să fie clare între noi. Nu vă cer o 
confesiune, ci doar să-mi acordaţi încredere. 

Arthur se aplecă pe spate în scaun, iar Ryan îşi încrucişă 


24 Comunitate socialist-utopică fondată de colonişti francezi, belgieni şi 
elveţieni în 1855 pornind de la ideile lui François Marie Charles 
Fourier. A funcţionat vreme de doi ani (n.tr.). 


e 239 œ» 


mâinile pe masă. 

— Aţi făcut această călătorie pentru a ucide pe cineva? 

— Da. 

— Il căutaţi pe pastorul Peevish pentru a-l ucide? 

— Nu ştiu. 

— Vreţi să-l ucideţi sau nu? 

— Nu ştiu dacă e el. Peevish sau altcineva. 

— Aceste cicatrice vi le-a făcut cel pe care îl căutaţi? 

— Nu. Dar are unele la fel. 

Ryan era palid. 

— Ucigaşul din Reunion, domnule Bowman, vine din 
acelaşi infern ca dumneavoastră? 

Arthur strânse din dinţi: 

— Acelaşi. 

Pastorul începu un gest pe care nu-l termină, ca şi când 
ar fi vrut să se închine, dar asta nu mai folosea la nimic: 

— Toţi pastorii care pleacă spre Vest trec prin Saint 
Louis, în Missouri. E drumul pe care va trebui să-l faceţi şi 
dumneavoastră pentru a ajunge în Texas. O să vă dau 
adresa bisericii metodiste şi numele pastorului de acolo, 
care poate l-a întâlnit pe Peevish. O să aranjez un pat 
pentru dumneavoastră şi mâine vă aduc hainele. O să am 
grijă, de asemenea, să aveţi de mâncare. 

Pastorul se îndreptă, ţinându-se de spate cu ambele 
mâini. Arthur se ridică în acelaşi timp cu el. 

— O să vă plătesc toate astea. 

— O să faceţi o donaţie parohiei, domnule Bowman. 


Un copil de cor întinse o saltea pe jos şi-i dădu lui 
Bowman pături. Îi aduse pâine şi tocană, un pic de rom şi 
apă. Puştiul îi spuse că urma să-nchidă şi să se-ntoarcă în 
zori. 

Arthur bântui prin biserică, cu o pătură aruncată pe 
umeri, merse până la intrarea principală şi ascultă 
zgomotele străzii de partea cealaltă. Se opri în faţa 
lumânărilor, se încălzi la flacăra lor şi luă două lumânări 
neîncepute în birou. Aşezat pe saltea, cu spatele la zid şi 
păturile aşezate pe picioare, fumă o pipă şi bău romul, 


e 240 œ» 


privind lumânarea consumându-se. 

A doua zi, pastorul Ryan găsi mica încăpere goală. Pe 
masă era o scrisoare, iar deasupra câteva monede 
englezeşti. 


Pastore, dacă-i puteţi găsi pe părinţii fetei care a murit, 
banii sunt pentru ei şi pentru înmormântare. Dacă nu, 
pentru biserica dumneavoastră. 

Nu ştiu dacă e Peevish. Pentru că e şi un alt sergent şi îi 
caut pe amândoi. Ne-am întors toţi din acel infern despre 
care ati vorbit şi e trist că monştri ca noi trăiesc, iar copiii 
mor în stradă. 

Poate că voi trimite veşti aici sau voi reveni. 


Arthur Bowman 


Ryan se închină, împături veşmintele curate ale 
sergentului şi le aşeză într-un dulap. 


Îşi cumpără o haină nouă, din tweed, cu umerii dublaţi 
cu piele, un pantalon asortat, cizme îmblănite cu tocul jos 
şi o pereche de mănuşi din piele de bizon. Nu-şi păstră din 
vechiul costum decât şapca şi adăugă la cumpărături un 
palton lung de culoare neagră. 

Intrând în banca Duncan, Sherman & C. pe Strada 
William nr. 48, Bowman avea aerul unui client ca oricare 
altul. La ghişeu, ceru plata celor două scrisori de credit 
pentru un total de două sute de dolari în monezi de aur şi 
argint, care îi fură oferiţi într-o pungă de piele cu inițialele 
băncii. Întrebă cum putea ajunge la Saint Louis şi i se 
răspunse ca şi cum ar fi fost un lucru evident: 

— Gara Centrală din New York! O să fiţi la Chicago în 
două zile, apoi, de acolo, după altă zi cu trenul, veţi ajunge 
în Saint Louis. Cel mai frumos drum din ţară, domnule! 
Trebuie să luaţi o trăsură, gara e la capătul celălalt al 
oraşului. 

Bowman se aruncă în puhoiul de pietoni de pe 
bulevardul Broadway, de-a lungul parcului Primăriei. Nu 
recunoscu locul invadat de mulţime, şoseaua aglomerată 

e 241 » 


de căruţe, trăsuri şi tramvaie cu cai. În parc se plimbau 
oameni, pe trotuare erau familii şi vânzători ambulanți, 
vânzători de gogoşi şi lustragii. Nu rămăsese nicio urmă a 
împuşcăturilor. 

işi schimbă traseul, îi împinse pe câţiva şi se opri la 
intrarea pe străduţă, descoperind la baza unui zid o 
cizmuliţă cu şiretul desfăcut. O ridică de jos şi o învârti 
între degete, apoi o aruncă pe un morman de haine vechi 
şi îşi continuă drumul. 

Oraşul era desenat ca o tabără militară. Linii drepte şi 
numere. Părăsi Broadway, continuând încă o milă pe Park 
Avenue, până la intersecţia cu Strada 42. 

În interiorul Grand Central Depot ar fi încăput de trei ori 
gara din lemn a Plymouthului. Pentru treizeci şi unu de 
dolari, primi un bilet de clasa a doua cu destinaţia 
Chicago. Avea un tren peste două ore. 

— Va trebui să cumpăraţi alt bilet acolo. Mai multe 
companii deservesc Saint Louis fără să schimbaţi nici 
vagonul, nici mecanicul. 

— Sunt schimbări până la Chicago? 

— Trei, domnule. 

In galeriile comerciale, Bowman se instală la terasa unui 
restaurant, comandă friptură şi bere şi se uită la pasagerii 
care treceau. Cumpără un ziar de la un vânzător. Prima 
pagină anunţa candidatura lui Abraham Lincoln, un 
republican, la viitoarele alegeri prezidenţiale. Arthur lăsă 
ziarul, prea distras ca să citească mai mult. 

N-avea nicio idee despre distanţa care separa New York 
de Chicago. Calculând că trenurile trebuiau să meargă cu 
aceeaşi viteză ca acelea din Anglia, îşi spuse că două zile 
de călătorie însemnau mii de mile. Apoi, îi mai trebuia o zi 
ca să ajungă în Saint Louis, ultima etapă înaintea Vestului 
lui Irving. 

Ameti realizând că Statele Unite erau la fel de mari ca 
India şi că el căuta nişte oameni care se ascundeau. Dar în 
spaţii atât de mari, imense, rutele de transport erau rare, 
mai ales că teritorii întregi nu erau colonizate încă. Toţi cei 
care mergeau dintr-un loc în altul erau obligaţi să 


e 242 œ» 


folosească aceleaşi rute. În ciuda întinderii ţării, rămânea 
posibil să regăseşti urma unui om. Aşezat în faţa fripturii, 
în hainele sale noi, Bowman înţelese, de asemenea, că în 
curând averea lui nu avea să mai slujească la nimic şi că 
trebuia să-şi abandoneze costumul de burghez. Penders şi 
Peevish nu aveau bani. Trebuia să călătorească la fel ca ei, 
să treacă prin aceleaşi locuri, cu aceleaşi mijloace, ca să 
aibă şansa să-i găsească. Pentru că - era sigur acum - ei 
supravieţuiau undeva departe de oraşe. 

Urcă în tren şi nu se simţi mai bine decât după ce 
depăşiră limitele oraşului, când calea ferată intră pe 
serpentine între coline şi lacuri, trecând pe deasupra 
râurilor umflate de ploaie. Arthur privi cum peisajul i se 
perindă prin faţa ochilor până la căderea nopţii, o lume de 
păduri întunecate şi acoperite de zăpadă, fără să poată 
zări colinele cu iarbă înaltă descrise de Irving. 

Băncile de la clasa a doua erau îmbrăcate în piele. După 
o primă senzaţie de confort şi câteva ore de călătorie, 
pasagerii se răsuceau în toate părţile ca să nu-i doară 
spatele şi fesele. În vagon era frig, trenul se dezarticula în 
viraje, scuturat din faţă-n spate de vagoanele care se 
izbeau unele de altele. Zgomotul era la fel de puternic ca 
în cabina de pe Persia. 

Cu mintea ocupată de vacarm, Bowman începu să 
picotească, înfăşurat în palton, cu geanta lipită de el. Când 
se trezi, era tot noapte şi trenul încetinea. Intrau într-o 
gară luminată de trei lămpi, în mijlocul pustietăţii. Un 
controlor trecu prin compartimente şi anunţă că toţi 
pasagerii trebuiau să schimbe trenul. Bowman aşteptă pe 
culoar, unde sufla un vânt îngheţat. Douăzeci de minute 
mai târziu, un alt tren se opri pe o a doua linie. Un tip 
trecu prin faţa lui trăgând un cărucior: vindea pături. 
Arthur îi dădu douăzeci de cenți şi îşi acoperi umerii, apoi, 
pipăind grosimea bumbacului, mai cumpără una, pe care o 
negocie la zece cenți. 

— De ce schimbăm trenul? 

Vânzătorul îşi suflă în mâinile amorţite: 

— Pentru că schimbaţi compania, domnule. Şi cum 


e 243 œ» 


fiecare are alt ecartament, e obligatoriu să schimbaţi 
maşinăriile. 

— N-am plătit decât un singur bilet. Trebuie să cumpăr 
altul? 

— Nu, domnule. Pentru că toate companiile aparţin de 
fapt de una singură, New York Central, a lui Vanderbilt?. 
Central cumpără toate companiile din nord-est, dar încă nu 
s-au refăcut căile, aşa că trebuie schimbat trenul. 

Ceea ce nu se schimba era calitatea scaunelor. Bowman 
împături o cuvertură pe bancă, se înfăşură în a doua şi-şi 
continuă noaptea. A doua zi, de-a lungul întregii dimineţi, 
trenul goni prin păduri de brazi, întrerupte doar de câteva 
barăci forestiere. 

Bowman plecase fără să-şi ia de mâncare. Controlorul îi 
spuse că făceau curând escală la Rochester pentru 
schimbarea trenului şi că acolo avea timp să mănânce. 

Calea ferată urma pe câteva mile un imens lac? 
îngheţat. Pe gheaţă zburau vârtejuri de zăpadă, iar prin 
spaţiile dintre vagoane treceau curenţi de aer şi câţiva 
fulgi. 

La Rochester, Bowman avu timp să facă unele 
cumpărături: mâncare şi o sticlă de bourbon. 

Toată după-amiaza şi până la căderea nopţii, al treilea 
tren pe care îl luase urmă malul lacului. În gara din Buffalo 
se refăcu plinul de apă şi de cărbune. La Cleveland, după o 
altă schimbare, se îmbarcă în ultimul tren, cu destinaţia 
Chicago, unde cobori din compartiment la sfârşitul zilei şi 
îşi cumpără de îndată un bilet pentru Saint Louis de la 
Alton Chicago Railroad. Câteva ore mai târziu plecă mai 
departe şi călători noaptea fără să vadă nimic din ţinutul 
pe care-l traversa mergând acum spre sud. 


Arthur sperase că Saint Louis avea să fie un oraş calm. 
Domnea însă o activitate şi mai intensă decât la New York, 
în ciuda unui frig de crăpau pietrele. Gara era un nod 
25 Cornelius Vanderbilt, magnat şi filantrop american care şi-a 
construit averea în domeniile căilor ferate şi navelor (n.tr.). 

26 Este vorba despre Lacul Ontario, lac glacial de 19.000 km? (n.tr.). 


e 244 œ» 


feroviar cum nu mai văzuse niciodată. Trenurile erau 
încărcate cu mărfuri, atelaje de doisprezece sau 
şaisprezece catâri trăgând căruţe legate unele de altele 
cărau lăzi şi butoaie, biciurile plesneau şi vizitiii urlau. 

Gara era construită pe malul unui fluviu?” cu apa maro, 
la fel de larg precum Gangele sau Irrawaddy, pe care erau 
acostate zeci de vapoare mari cât nişte clădiri, un fel de 
barje cu aburi, enorme, de trei etaje, înconjurate de 
pasarele. Mărfurile treceau din trenuri în vapoare şi de pe 
nave în trenuri. Străzile erau de pământ, brăzdate de 
şleauri întărite de ger, pe care căruțele derapau şi săltau. 
Bowman nu văzuse niciodată o asemenea agitaţie. Ca şi 
când toate mărfurile din ţară ar fi ajuns aici în acelaşi timp 
iar locuitorii din Saint Louis, cuprinşi de panică, se luptau 
să le evacueze înainte ca acestea să-i înghită. Ca să se 
poată auzi în acea frenezie, toată lumea ţipa. Animalele 
contribuiau şi ele la vacarm, gemând sub loviturile de bici, 
cu copitele prinse în gheaţă. 

Îşi aruncă o pătură pe umeri şi, acoperindu-şi capul, 
traversă strada până la un saloon a cărui zarvă se auzea de 
pe trotuarul din faţă. 

La intrarea în 'Two Rivers Saloon, o pancartă anunţa: „La 
o băutură cumpărată, o masă gratis”. Cu toate astea, în 
interior toată lumea era ocupată să bea şi pe mese erau 
prea puţine farfurii. Densitatea populaţiei era apropiată de 
cea dintr-o piaţă alimentară din Bombay. Era cald şi aerul 
saturat de fum era irespirabil. Bowman îşi croi drum până 
la tejghea, unde un barman îl întrebă ce voia. 

— Bourbon. 

— Vă servesc masa? 

Pentru a se decide, aşteptă întâi să guste bourbonul de 
cinci cenți. Când barmanul aşeză în faţa lui un pahar 
minuscul, întrebă unde se afla biserica metodistă din Saint 
Louis. Tipul izbucni în râs, fără să spună nimic, şi plecă să 
servească alţi clienţi. Bowman îşi goli paharul şi ieşi, 
urmând trotuarul de scânduri, un fel de ponton aşezat pe 
deasupra noroiului, apoi intră într-un butic, Magazinul 


27 Mississippi, 3734 km lungime (n.tr.). 
e 245 » 


Universal Rover's. Galantarele şi etajerele erau pline de 
alimente, haine, scule, tutun, muniţie şi alcool. Intr-un 
dulap cu vitrină, în spatele tejghelei, arme noi şi de ocazie, 
pistoale şi puşti. Arthur îşi aşteptă rândul şi se apropie de 
casă. Patronul, chel, cu obrazul umflat de un cocoloş de 
tutun, îl întrebă ce voia, fără să ridice capul. 

— Nişte tutun. 

— Cât? 

— O jumătate de livră?5. Şi o sticlă de bourbon. Nici cel 
mai scump, nici cel mai ieftin. 

Arthur îşi plăti cumpărăturile. 

— Caut o biserică. O biserică metodistă, în Saint Louis. 
Vă spune ceva? 

De data asta, patronul magazinului îl privi şi zâmbi. 

— Metodiştii? Trebuie să fie la Manchester, cu toţi 
ceilalţi. Eu, unul, n-am atâta timp să merg acolo, dar 
trebuie să vă spun că regret nespus. Dacă dumneavoastră 
căutaţi un predicator, mergeţi acolo şi trageţi un picior 
într-un copac: o să vă cadă trei în cap. 

— Manchester? 

— La cincizeci de mile de aici, o tabără în afara oraşului. 
Dacă vreţi, vă pot aranja transportul. 

— Faceţi şi asta? 

Omul păru mirat. 

— N-ar fi o problemă nici dacă vreţi un vapor! La mine 
găsiţi orice, mai puţin fete. 

Izbucni în râs. 

— Sunt la cumnată-miu, vizavi! 

În spatele unui cal de povară cu fundul mare cât o 
locomotivă era legată o şaretă lată, cât să-ncapă două 
persoane. Birjarul părea rudă cu barmanul. Îşi ascundea 
craniul pleşuv sub o tocă de blană, şi avea şi el cu un 
cocoloş de tutun în gură: 

— "Mneavoastră sunteţi englezul? V-a zis cumnată-miu 
tariful? Tre' să plătiţi înainte. 

Bowman îi plăti jumătate din cursă. 

— Sunteţi suspicios din fire sau mutra mea e de vină? 


28 Cca. 250 g. (n.tr.). 
e 246 œ» 


— Putin din fiecare. 

Vizitiul izbucni în râs şi plesni din frâie. 

— Diii, Lincoln! 

— E numele lui adevărat? 

— Nu, dar gloaba asta e un adevărat politician: 
răspunde la toate numele! Lincoln e ca să vă fac plăcere 
dumneavoastră, aveţi aerul unui republican! 

Îşi luă biciul şi lovi fundul calului, explicând: 

— Ăştia nu plătesc niciodată ce datorează! 

Scoase un nou hohot de râs şi şareta începu să sară prin 
şleauri, în spatele calului care tropăia în ritmul lui, 
indiferent la loviturile de bici şi la strigătele vizitiului. 
Când acesta încercă să tragă de frâie ca să încetinească, 
animalul cobori brusc capul şi omul zbură de pe locul lui. 
Îşi puse toca la loc şi scuipă pe gloabă zeamă de tutun 
negru: 

— Ticălos blestemat! Pân' la urmă o fi democrat! Aveţi şi 
d-ăştia în Anglia? 

Peisajul era plat, câmpurile goale şi arborii din livezi îţi 
făceau frig doar privindu-i. Pe drumul pietruit, calul, un 
animal politic flegmatic, mergea la trap destul de repede. 
Vizitiul trăsese la greu din plosca lui de rom şi picotea 
când ajunseră în tabăra din Manchester. 

Pe fiecare baracă de lemn, cu ferestre etanşate cu stofă, 
era pictat de mână numele câte unei congregaţii: 
evanghelişti, baptişti, adventişti, studenţi în Biblie, luterani 
reformaţi sau universali, catolici - toţi reprezentanţii 
negoţului cu Dumnezeu erau la un loc. Un avanpost cu 
coşuri fumegânde, grajduri improvizate, şcoli făcute din 
patru scânduri şi acele capele pe care doar literele pictate 
le deosebeau de şoproanele cu cărbuni. De jur-împrejur, 
pânze de cort se zbăteau în vânt şi siluete cu capetele 
înfăşurate se grăbeau să se pună la adăpost. În mijlocul 
acestor barăci trona capela bisericii episcopale metodiste. 
Singura clădire de cărămidă, pictată în roşu, cu un fronton 
de coloane şi o clopotniţă albă. Metodiştii se instalaseră 
confortabil în acest sat provizoriu iar absenţa curenților de 
aer din clădirea lor trebuie că le asigura un oarecare 


e 247 œ» 


succes spiritual. Bowman îi dădu un cot vizitiului, care 
deschise ochii şi trase tare de frâie. 

— Hooo, Victoria! 

Arthur coborî din şaretă, luând cu el şi geanta. 

— Nu durează mult. Aşteptaţi-mă aici. 

— La ordinele dumneavoastră, majestate! 

Cincisprezece minute mai târziu, când Bowman ieşi din 
capelă, birjarul se refugiase sub fronton şi bătea din 
picioare pe trepte ca să se încălzească. În şaretă, Bowman 
se înfăşură în pătură, scoase bourbonul şi goli un sfert fără 
să ia sticla de la gură, sub ochii atenţi ai fratelui Rover. 

— Cum ajung în Texas de aici? 

— Păi, fie cu vaporul până la New Orleans şi pe urmă la 
Houston, fie cu Butterfield, care merge până la Fort Worth. 

— Butterfield? 

— Poşta. Iau şi pasageri în diligente. 

— Fort Worth e departe de Dallas? 

— Habar n-am. 

— Şi e departe de-aici Fort Worth? 

Vizitiul îl privi pe Bowman. 

— Cam ce credeţi? Sunt cel puţin şase sute de mile între 
Texas şi noi. 

— Cum e cel mai repede? 

— Chiar vă grăbiţi să ajungeţi? 


Diligenţele Butterfield Overland Mail plecau de două ori 
pe săptămână din Saint Louis, iar următoarea cursă era a 
doua zi dimineaţă. In faţa magazinului general al fraţilor 
Rover, lupanarul cumnatului lor închiria camere cu un 
dolar pe noapte, cu o cină şi un mic-dejun incluse dacă luai 
o fată şi cumpărai o sticlă. Sora Rover nu era cheală, ţinea 
socotelile stabilimentului, nu mesteca tutun şi era la fel de 
urâtă ca fraţii ei. Bowman avu dreptul la o masă gratuită 
după ce ceruse o sticlă de bourbon, aceeaşi ca vizavi, 
plătită însă la preţ dublu. 

Parterul era un salon mare cu bar, comparabil în toate 
cu Two Rivers Saloon, în afară de perdelele de la ferestre, 
băncuţele cu perne şi faptul că era mult mai puţină lume. 


e 248 œ» 


Fetele arătau mai degrabă a servitoare decât a dansatoare, 
treaba lor fiind mai mult să-i facă pe clienţi să consume 
decât să-i ducă în camere. De altfel, trebuia să bei bine 
înainte de-a te lansa într-o asemenea aventură. Deşi erau 
amabile şi politicoase, era preferabil să eviţi să le faci să 
zâmbească: aveau dinţi mizerabili şi chipul trist al 
mamelor care şi-au pierdut copiii. Chinezul din Pallacate, 
prin comparaţie, avea un palat şi întreținea prințese. 
Bowman mâncă într-un colţ, respingând avansurile 
comerciale ale fetelor, sub privirea decepţionată a 
patroanei. 

Camera era curată şi încălzită cu cărbuni, dar patul 
desfundat. Se culcă şi, câteva minute mai târziu, patroana 
îi bătu la uşă. Văzând că insistă să doarmă singur, ea 
acceptă o reducere substanţială de preţ şi-i propuse să-i 
trimită o fată cuminte care să-i ţină de cald în acea noapte. 
Bowman o întrebă dacă fata făcea parte din familie. Sora 
Rover plecă trântind uşa. Singura companie pe care 
Bowman o păstră în pat fu geanta lui de voiaj cu scrisorile 
de credit. 

În biserica din Manchester, pastorul îşi amintise de 
Peevish. Trecuse pe-acolo cu un an în urmă, apoi revenise 
de două ori în tabără pentru scurte sejururi. Ultima dată 
când trecuse fusese în urmă cu cinci sau şase luni, în 
timpul verii, înainte de a pleca spre Colorado. După 
părerea pastorului, Peevish nu fusese să predice în sud, ci 
mai degrabă dusese Cuvântul lui Dumnezeu de-a lungul 
drumului spre Oregon şi Santa Fé. Adăugase că Peevish 
era un călător neobosit şi era posibil să fi plecat în Texas 
fără ca el să ştie. 

Bowman se răsucea în pat încercând să doarmă. 
Noaptea trecea şi, pe măsură ce patroana vindea jos 
alcool, camerele de la etaj se umpleau una după alta. 
Imaginea de ansamblu, prin pereţii de placaj şi planşeele 
trosnind, evoca puţin trenul în munţi şi puţin Persia în 
valuri. 


e 249 » 


4 
În atenţia călătorilor Butterfield Overland Mail 


Consumul de alcool este interzis la bordul diligenţei dar, 
dacă trebuie să beti, împărțiţi-vă sticla. 

Dacă la bord sunt doamne, gentlemanii nu trebuie să 
fumeze nici ţigări, nici pip, căci mirosul lor este neplăcut 
femeilor. Mestecatul de tutun este autorizat, dar scuipați 
în direcţia vântului, nu contra lui. 

În caz de vreme rea vor fi distribuite piei de bizon. 

Nu dormiţi pe umărul vecinului. Nu sforăiţi prea tare. 

Armele de foc sunt autorizate şi nu trebuie să fie folosite 
decât în caz de urgenţă. Nu trageţi de plăcere, nici în 
animalele sălbatice, împuşcăturile pot speria caii. 

Dacă se enervează caii, rămâneţi calmi. Sărind din 
diligenţă riscaţi să vă răniţi şi să rămâneți la mâna stihiilor 
naturii, a indienilor ostili sau a coioţilor flămânzi. 

Subiecte de conversaţie interzise: atacurile de diligenţe 
şi revoltele indienilor. 

Bărbaţii care se vor purta de manieră nepoliticoasă faţă 
de doamne vor fi daţi jos din diligență. Marşul de 
întoarcere e lung. Acest avertisment să vă fie suficient! 


Mai erau patru călători aşezaţi pe băncile din sala de 
aşteptare. Un cuplu de tineri bine îmbrăcaţi, cu bagajele la 
picioare, liniştiţi. Un omuleţ rotund, cu melon şi vinişoare 
roşii pe faţă, cu un palton de ocazie pe umeri, citind un 
jurnal. Ultimul era un bărbat mai vârstnic care citea o 
carte sprijinit cu coatele pe valiză. De unde stătea, Arthur 
nu putea vedea titlul lucrării. Vizitiul, cu o blană aruncată 
pe umeri, era înarmat cu o carabină automată semănând 
cu cea pe care Bowman o văzuse în armureria din 
Walworth. Se numea Perkins şi anunţă că diligenţa era 
gata. Omul cu melon îl cunoştea. Îşi strânseră mâinile. 

Pe fiecare banchetă a diligenţei abia încăpeau trei 
persoane, iar sacii de scrisori pe care-i aveau sub picioare 


e 250 œ» 


le ridicau genunchii la nivelul burţii. Cum călătoria până în 
Texas dura şase zile, câteva dintre recomandările firmei 
Butterfield nu erau de prisos. Bowman se instală alături de 
bătrân şi de omul cu melon pe o banchetă, cu spatele la 
sensul de mers, în faţa cuplului, căruia îi lăsară o banchetă 
doar pentru ei doi. La ferestre, erau întinse pânze care 
obturau vederea, dar nu reuşeau să oprească vântul care 
sufla în continuare peste Saint Louis. Odată pasagerii 
îmbarcaţi, Perkins plesni din bici şi diligenţa se avântă în 
oraş. 

Omuleţul gras se numea Ernst Dietrich, era angrosist de 
vite şi mergea la Fort Worth să cumpere o cireadă de şase 
sute de capete care trebuia să fie livrată în primăvară la 
Saint Louis. Dietrich era vorbăreţ şi, în ciuda regulii 
menite să liniştească doamnele, afirma că în această parte 
a drumului nu exista riscul vreunui atac. De când armata 
împinsese pieile roşii în rezervaţii, ţinutul era liniştit. 
Ultimii cherokee şi choctaw” care trăiau în regiunea 
Fortului Smith erau angajaţi de Butterfield să furnizeze 
hrană şi furaje popasurilor, uneori chiar lucrând acolo. Cât 
despre atacurile bandiţilor, nici de ele nu era cazul să se 
teamă: bandele de proscrişi jefuiau mai ales în New 
Mexico. Mândru de el, Dietrich îşi deschise geanta şi 
scoase un revolver. 

— Şi, dacă e vreo problemă, sunt pregătit! 
Remington .44. Luaţi-l, domnule, să vedeţi cât e de uşor! 

Tânărul soţ cântări revolverul cu o admiraţie palidă, în 
mod clar ignorant în materie de arme de foc. Cuplul 
Bradford nu mergea până la Fort Worth, se oprea la Fort 
Smith ca să-şi întâlnească acolo familia şi să viziteze nişte 
pământuri. Domnul Bradford avea în plan să se lanseze în 
cultivarea şofranului. Această mirodenie importată din 
Africa şi Orient, spunea el, avea să se aclimatizeze perfect 
în Arkansas. Şi nimeni nu avusese încă ideea. Soţia lui, cu 
o atitudine atât de severă încât îi deforma trăsăturile mai 
degrabă armonioase, îl asculta fără să spună un cuvânt, o 
mic-burgheză convinsă că seriozitatea proiectului intra în 


2929 Triburi de amerindieni, aşa-zişii indieni sau piei roşii (n.tr.). 
e 251 » 


planurile lui Dumnezeu, calculând deja în hectare plantate 
numărul copiilor pe care îi va aduce pe lume. Dietrich, 
jovial şi zgomotos, continuă să arunce amabilităţi, 
întorcându-se spre bătrânul cu ochelari. 

— Dar dumneavoastră, domnule, unde mergeţi? 

Celălalt îl privi pe deasupra ochelarilor şi surâse. 

— La Dallas. Conduc o şcoală acolo. Alfred Brewster. 

Bătrânul institutor era cam firav, Dietrich se strângea 
peste Bowman ca să nu-l strivească. Comerciantul se 
răsuci spre sergent. 

— Dar dumneavoastră, domnule? 

— Tot la Dallas. În apropiere. Se cheamă Reunion. 

Dietrich îşi frecă bărbia: 

— Reunion? Nu-mi spune nimic. Dumneavoastră, 
domnule Brewster, îl ştiţi? 

Bătrânul îşi ridică ochii din carte şi negă din cap. 

— Mergeţi acolo să faceţi ce, domnule...? 

— Să văd pe cineva. 

— Afaceri sau familie? 

Bowman se pregătea să-i ceară să-şi ţină gura, dar 
bătrânul i-o luă înainte: 

— V-aţi instalat comod, doamnă Bradford? 

Soţul răspunse în locul ei: 

— Suntem obişnuiţi, domnule Brewster, nu vă faceţi 
griji. 

Drumul era bun iar vizitiul, în ciuda ploii, ţinea caii în 
galop. Suspensiile de piele scârţâiau, lemnul trosnea şi apa 
trecea prin perdele. Dietrich scotoci din nou în geantă şi 
scoase de data asta o sticlă. 

— Doamnă Bradford, sper că n-o să vă deranjeze dacă 
bem un pahar. Pe frigul ăsta, chiar şi-un medic din New 
York ar recomanda acest bourbon de Kentucky! 

Doamna roşi, iar soţul ei refuză să bea. 

— Ei, bine, dar ce fel de ţăran sunteţi, domnule 
Bradford? 

Manierat, Dietrich scoase din geantă şi un pahar. 
Bătrânul acceptă un deget, apoi Dietrich îl servi pe 
Bowman, care bău până la fund. Dietrich era deja afumat 


252 + 


când urcase la bord. Când îşi termină bourbonul, se 
prăbuşi peste bătrânul învăţător şi începu să sforăie. 

După şase ore de călătorie, Perkins se opri la un prim 
popas. În cabana de buşteni, prost încălzită, li se servi o 
fiertură de cereale, carne mustind de apă şi cafea. O 
jumătate de oră mai târziu, odată înlocuiţi caii, animalele 
odihnite plecară mai departe în galop. După cinci minute, 
Doamna Bradford se aplecă pe o fereastră şi vomită, având 
grijă să facă asta în direcţia vântului. Bătrânul învăţător, 
Brewster, scoase din buzunar un sirop şi îi propuse să bea 
un pic. 

—E de plante, nimic contraindicat în situaţia 
dumneavoastră 

Doamna Bradford îşi privi soţul. Brewster le zâmbi. 

— Doamna aşteaptă un copil, nu-i aşa? Eu sunt şi 
botanist. Siropul o să-i facă bine, nu vă faceţi griji. 

Dietrich tinu neapărat să sărbătorească viitoarea sosire 
pe lume a unui nou american, aşa că extrase o altă sticlă 
din geantă şi insistă ca domnul Bradford să ia o 
înghiţitură. Soţia acestuia bău pic din soluţia lui Brewster 
şi, câteva minute mai târziu, sforăia la fel de tare ca 
angrosistul de vite. 

Noaptea, caii fură din nou schimbaţi, însă fără ca 
pasagerii să coboare. În zori, făcură haltă într-o altă 
clădire a firmei Butterfield şi avură dreptul la aceeaşi 
mâncare, pe post de mic-dejun. 

La bord, când Dietrich nu vorbea despre piaţa de carne 
în plină expansiune, cu minele din Pikes Peak care 
trebuiau aprovizionate şi oraşele din Est în care ajungea în 
fiecare zi tot mai multă lume, atunci Bradford descria 
infinitele virtuţi ale şofranului. Vorbeau despre bani, 
niciunul dintre ei nu voia să rămână mai prejos şi fiecare 
umfla cifrele şi pronosticurile. 

Bowman reuşise până la urmă să vadă titlul cărţii lui 
Brewster. Pe copertă era gravat desenul unei cabane, 
deasupra titlului şi a numelui autorului: Walden sau Viaţa 


e 253 + 


în pădure, de David Henry Thoreau“. Ar fi vrut să-l întrebe 
pe bătrân despre ce era vorba în carte sau să discute 
despre cele pe care le citise, dar nu îndrăznea în faţa 
celorlalţi călători. 

După alte trei schimburi de cai şi tot atâtea opriri în 
popasuri, înfăşuraţi în blănuri de bizon pe care umezeala 
le făcuse puturoase, diligenţa Butterfield ajunse la Fort 
Smith. Se despărţiră de soţii Bradford şi vizitiul anunţă că 
plecarea urma să fie abia la miezul nopţii, fiind nevoiţi să 
aştepte curierul din Memphis. Exista un hotel lângă 
birourile companiei, spuse el, unde puteau să mănânce, să 
bea şi chiar să închirieze o cameră pentru a dormi câteva 
ore. 

Bowman cină singur în restaurantul hotelului şi 
comandă o tărie pentru a-şi termina masa. Bătrânul 
Brewster, care ronţăise ceva la o altă masă, îl întrebă dacă 
putea să i se alăture. 

— Am observat că vă interesează cartea mea. Vă place 
să citiţi, domnule...? 

— Mi se-ntâmplă. Bowman. Arthur Bowman. 

— Puteţi să-mi spuneţi de ce mergeţi în oraşul acela, 
Reunion, despre care aţi vorbit? 

— Trebuie să văd pe cineva. 

— Aşa aţi spus. Sunteţi englez, nu-i aşa? Şi aţi făcut 
această lungă călătorie doar ca să vedeţi pe cineva? 

— Aşa este. 

— Persoana aceea trebuie să însemne mult pentru 
dumneavoastră. 

Bowman îşi termină paharul de alcool, fără îndoială 
produsul de fermentație al câtorva surcele şi şoareci: 

— Se poate spune că e singurul meu prieten. 

Învățătorul zâmbi scurt înainte de a se ridica. 

— Mă duc să mă odihnesc puţin înainte de plecare, 
domnule Bowman. Pe curând! 

Arthur rămase la masă şi continuă să bea. La miezul 
nopţii, când urcă la bordul diligenţei, suportabil de beat, 


30 Eseist, poet, filosof, aboliţionist, naturalist, militant anti-taxe şi anti- 
dezvoltare, inspector şi istoric american (1817-1862). (n.tr.). 


e 254 œ» 


Brewster şi Dietrich erau deja instalaţi. Nu erau călători 
noi, dar sacii de scrisori ocupau tot locul liber de pe 
banchete. Din cauza ploii care continua, Perkins îşi pusese 
toată încărcătura la adăpost. Arthur adormi de la primele 
zguduituri ale drumului. 


La jumătatea drumului dintre Fort Smith şi Fort Worth, 
diligenţa făcu haltă într-o vale largă de o milă. Drumul 
urma un curs de apă“! mărginit de plopi şi sălcii care 
curgea printre coline cu ierburi uscate, punctate de roci 
cafenii şi salvie pipernicită. Perkins opri diligenţa în 
mijlocul unui vad, într-un cot al râului. Caii îşi scufundară 
capetele în apă şi pasagerii coborâră ca să lenevească şi să 
profite de soarele care în cele din urmă răsărise. Vizitiul 
rămase cocoţat pe locul lui, cu carabina în mână. Dietrich 
îi oferi de băut şi-l întrebă dacă putea să tragă cu 
Remingtonul lui. Vizitiul, curios să vadă revolverul sclipitor 
de nou în acţiune, îi spuse că putea să facă nişte încercări. 
Înfipt pe picioare, cu ambele mâini pe mâner, micuțul tinti 
trunchiul unui plop. Ecoul bubuiturilor răsună în vale. 
După ce goli un butoiaş întreg, nu înfipsese decât un 
singur glonţ în scoarță. Angrosistul de vite părea 
decepţionat şi declară că nu cunoştea încă arma şi nici nu 
se mai antrenase de mult. Perkins încercă şi el. De la 
douăzeci de metri, înfipse în trunchi două gloanţe din 
patru. Îi înapoie Remingtonul lui Dietrich, spunând că era 
o armă excelentă şi îi propuse chiar să i-o cumpere. 
Celălalt, jignit, refuză să se despartă de ea. 

— Domnule Bowman, nu vreţi să încercaţi? 

Arthur îl privi în timp ce încărca butoiaşul, şase gloanţe 
în câteva secunde, apoi luă pistolul în mână şi îl cântări: 

— N-am mai tras de mult. 

Perkins zâmbi. 

— Pe-aici, faptul că ai o armă nu-nseamnă că ştii să te 
foloseşti de ea. Am văzut tipi trăgând unii în alţii pe stradă, 
de la cincisprezece paşi, fără să atingă altceva decât 
ferestrele şi casele. 


31 Râul Arkansas, 2364 km. (n.tr.). 
e 255 


Arthur îşi scoase mănuşile, se aşeză în profil şi, cu braţul 
drept întins, ţinti trunchiul. Trase de trei ori şi de trei ori 
făcu scoarţa să zboare. Îşi trecu revolverul în mâna stângă, 
infirmă, rată primul foc, se concentră, închise un ochi şi 
trase în arbore următoarele două gloanţe. 

În timpul celor două ore care urmară, în diligenţă, 
Dietrich îi sufocă pe Brewster şi Bowman cu istorii despre 
bătăi, atacuri de bancă şi regi ai revolverelor. 

Ajunseră la Fort Worth a doua zi la sfârşitul după- 
amiezii, cu mai puţin de o oră întârziere faţă de orarul 
anunţat de Butterfield. Parcurseseră şapte sute de mile 
spre sud. Cerul era albastru şi temperatura mult mai 
blândă decât la Saint Louis, ca şi când ar fi trecut de la 
iarnă la primele zile de primăvară. 

Dietrich îşi luă la revedere de la tovarăşii de drum, îl 
asigură pe Bowman că, dacă avea nevoie de ceva, urma să 
fie în Fort Worth timp de o săptămână, îl felicită încă o 
dată pentru precizia bărbatului şi în final îl întrebă dacă 
voia să cumpere Remingtonul. Arthur refuză oferta şi îl 
întrebă pe vizitiu cum să ajungă la Dallas. 

— De-aici pleacă frecvent convoaie. Dacă nu, puteţi 
închiria o trăsură sau chiar un cal. E la douăzeci de mile. 
În seara asta nu mai găsiţi nimic, dar mâine va fi în mod 
sigur cineva care pleacă într-acolo. 

Arthur se îndepărtă în direcţia hotelului celui mai 
apropiat. Bătrânul Brewster îl ajunse din urmă. 

— Domnule Bowman, o să vină cineva să mă caute în 
oraş. Plecăm mâine dimineaţă. Dacă vreţi, putem face 
drumul împreună. 

— Puteţi să mă duceti la Reunion? 

— Nici măcar nu va trebui să ocolim, eu merg tot acolo. 

— La Reunion? 

Bătrânul zâmbi. 


Fort Worth era un oraş comercial. Vreo douăzeci de 
clădiri lipite una de alta, separate de o stradă largă şi 
nepietruită. De fapt, strada nu era altceva decât un drum 
care se întindea perfect drept de la vest la est, iar oraşul 


e 256 » 


era construit de-o parte şi de alta, ca un fel de popas mare. 
Magazine generale, prăvălii de materiale agricole şi de 
seminţe, o agenţie a guvernului texan pentru vânzare de 
terenuri, sediul Butterfield, o fierărie, un saloon şi două 
hoteluri. La fiecare capăt se construiau alte clădiri, 
adăugându-se la centrul oraşului în dezvoltare. Aproape 
toate prăvăliile anunțau că au camere de închiriat. 
Brewester luă o cameră în acelaşi hotel cu Arthur. 

— Vreţi să cinaţi cu mine, domnule Bowman? 

Locul era curat, mobilierul nou şi patul confortabil. 
Arthur se lungi un pic, cu spatele rupt din pricina 
călătoriei. Când ieşi pe palier, îl văzu pe Brewster aşezat la 
o masă a restaurantului, discutând cu o femeie. Nu-i vedea 
chipul, era ascuns de o pălărie bărbătească cu borul lat. 
Purta o rochie neagră acoperită de praf şi o haină de lucru 
din pânză, şi ţinea în mână o valijoară îngustă. Brewster îi 
zâmbea. 

Bowman o întâlni pe scară. Ea nu ridică deloc capul, dar 
el îi zări în fugă faţa şi câteva şuviţe de păr roşu scăpate 
de sub pălărie. 

Brewster bea o bere a cărei spumă se agăța de mustaţa 
lui gri. Masa era aranjată pentru trei persoane. 

— De ce n-aţi spus că sunteţi din Reunion, când eram la 
Fort Smith? 

— Pentru că voiam să ştiu puţin mai multe despre 
dumneavoastră. 

— Şi ştiţi acum? 

Brewster zâmbi, îşi scoase ochelarii şi curăţă lentilele cu 
o batistă. 

— Nu mare lucru, decât că sunteţi un trăgător excelent. 
Un stil militar perfect. În ce armată aţi învăţat să mânuiţi 
armele, domnule Bowman? 

Îşi pusese la loc ochelarii şi-l privea pe Arthur. 

— Compania Indiilor. 

— Orient sau Occident? 

— Africa şi India. De ce aţi aşteptat să ajungem aici ca 
să-mi spuneţi? 

— Domnule Bowman, oraşul Reunion nu are numai 


e 257 œ» 


prieteni. Ce ştiţi mai exact despre acest loc? 

Bowman comandă şi el o bere: 

— Nimic. Doar un articol pe care l-am citit, al unui 
jurnalist pe care îl cheamă Brisbane. 

Celălalt aşeză halba şi îşi şterse mustaţa cu dosul 
palmei. 

— Un articol al lui Brisbane? 

— Care datează din noiembrie. 

Bătrânul deveni palid. 

— Din câte ştiu eu, n-a scris niciodată decât un singur 
articol despre Reunion. Cel care relata moartea domnului 
Kramer. 

— Ăla. 

— Pe cine vreţi să vedeţi la Reunion? 

— De ce-aţi spus că nu aveţi numai prieteni? 

— Răspundeţi-mi la întrebare. 

— N-am motive să vă explic. 

Brewster era livid, bătrânul lui cap alb tremura pe 
umerii înguşti. 

— Ce-aţi venit să faceţi aici? 

Ridicase tonul. Arthur se uită în jurul lui la clienţii de la 
mese. 

— N-o să rămân mult timp, dacă asta vă îngrijorează. 

— Domnule Bowman, dacă nu-mi răspundeţi, nu vă duc 
la Reunion! 

— O să merg oricum. 

Brewster se ridică, ofuscat. 

— Vă interzicem să călcaţi pe pământul nostru, domnule 
Bowman! 

Feţe de la mesele învecinate se întorceau spre ei. Arthur 
îşi încleştă fălcile şi vorbi cu o voce şuierată: 

— Aşezaţi-vă naibii! 

Brewster se aşeză la loc, pe marginea scaunului. 

— ÎI cunoşteaţi pe Richard? De asta sunteţi aici? 

— Richard? 

— Domnul Kramer. 

— Nu. Îl caut pe cel care l-a ucis. 

Brewster întoarse capul şi ridică ochii. Femeia era acolo, 


e 258 » 


zâmbea, dar expresia i se schimbă când văzu în ce stare 
era bătrânul. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

lşi pusese o rochie curată, strânsă pe talie, iar părul îi 
era strâns într-un coc. De la mese, bărbaţii o priveau. 

— Alfred, ce s-a-ntâmplat? 

li aruncă o privire bărbatului cu fruntea brăzdată de 
cicatrice. Arthur se ridică. 

— Dacă nu vreţi să mă duceţi, mă descurc singur. 

Se îndepărtă de masă, se instală la bar şi comandă de 
băut. Goli câteva pahare observându-i pe Brewster şi pe 
femeie, angajaţi într-o discuţie aprinsă. Apoi părăsi hotelul 
şi merse până la saloon, plin de fum şi vibrând de voci 
cherchelite. Bău bourbon şi-l întrebă pe barman dacă a 
doua zi pleca vreun convoi spre Dallas. Tipul îi arătă o 
masă ocupată de doi bărbaţi. 

— Sunt de la Guadalupe Salt. 

Bowman se apropie de ei. 

— Pot să vă ofer un pahar? 

Erau deja beţi, propunerea le surâse. 

Minele din Munţii Guadalupe erau lângă El Paso. 
Parcurseseră patru sute de mile cu două căruţe încărcate 
cu blocuri de sare, printr-un deşert care, ziceau ei, îţi face 
teribil de sete. Bowman le plăti al doilea rând. Erau 
murdari, puturoşi, dar mai degrabă simpatici. Aruncau în 
jur priviri care sugerau că, pentru ei, o seară reuşită 
trebuia să se termine neapărat cu bătaie. 

— Ştiţi de Reunion? 

— Comunitatea? Mda. 

— Nişte nebuni. 

— Işi împart totul şi fac toate corvoadele, unii după alţii, 
bărbaţi şi femei. Mă rog, făceau asta. 

— Mda, pentru că nu mai e aproape nimeni acolo. La 
început erau peste trei sute. Acum au rămas... câţi? 

— Douăzeci sau treizeci. 

— Mda, nu mai mult. 

— Au cumpărat nişte pământuri de rahat şi nimeni nu 
ştia cum să le lucreze! 


e 259 + 


— Şi p-ormă a fost o chestie nasoală. 

— Un tip a fost asasinat. 

— Jumate din ăia care erau acolo au şters-o. 

Arthur negocie preţul transportului, le dădu întâlnire a 
doua zi şi merse la tejghea să cumpere o sticlă: 

— Îi cunoaşteţi pe băieţii din convoi? 

Barmanul îi răspunse fără să se uite spre masă. 

— Îi vedem trecând pe-aici uneori. 


La restaurantul hotelului, câţiva clienţi erau încă la 
masă, bând alcool. Alţii îşi luau ultimul pahar la bar. 
Brewster plecase, dar femeia era tot acolo, aşezată lângă 
un tânăr bine îmbrăcat, de vreo douăzeci de ani. Ea 
trebuia să aibă vârsta lui Bowman, poate ceva mai puţin. 
Arthur rămase la tejghea cu ultimii întârziaţi, cu spatele la 
sală, observând-o în oglinda mare. Femeia se aplecă în faţă 
şi-i murmură ceva băiatului înainte de a se ridica. Arthur 
se întoarse. Ea trecu prin faţa barului, aruncându-i o 
privire englezului solid, cu un zâmbet în colţul gurii şi ochii 
obosiţi de alcool. Uşa camerei ei dădea pe prispă. Bowman 
o privi intrând. Plecarea femeii păru să grăbească 
închiderea stabilimentului: clienţii dispărură, tânărul odată 
cu ei, servitorii debarasară mesele, le pregătiră pentru 
micul-dejun şi stinseră luminile. Barul se închise şi nu 
rămaseră aprinse decât câteva veioze în holul de intrare. 

Tânărul pretendent reveni zece minute mai târziu, 
împinse discret uşa, trecu pe sub veioze şi urcă scara. Bătu 
la o uşă. În lumină se decupă silueta roşcatei în cămaşă de 
noapte. Băiatul intră şi închise uşa în urma lui. 

Jos, în penumbră, aşezat pe un scaun al restaurantului, 
Arthur zâmbi şi ridică sticla de bourbon. 


Mânca ouă şi friptură, însoţite de o cană de cafea. 
Bătrânul Brewster cobori din camera lui cu bagajele în 
mâini, lăsă cheia la recepţie şi se apropie de masa lui. 
Bowman îşi termină friptura mestecând încet. 

— Am găsi un convoi. V-am zis că mă descurc. 

Se aplecă asupra farfuriei şi o curăţă cu o bucăţică de 


e 260 » 


pâine. 

— Domnule Bowman, dacă sunteţi în căutarea asasinului 
lui Richard, vă conducem noi la Reunion. Dacă aveţi 
întrebări, vom încerca să vă răspundem. În schimb, vrem 
să ştim de ce aţi venit până aici. 

— Noi? 

— Doamna Desmond şi cu mine. 

— Doamna Desmond? 

— Femeia pe care aţi văzut-o ieri. Ea a venit după mine. 

Arthur îşi termină cafeaua şi se ridică. 

— Când plecăm? 

Căruţa, trasă de o iapă bătrână, ieşi din grajdul 
hotelului. Femeia îşi pusese din nou haina de lucru, pălăria 
mare şi rochia de lână. Brewster era aşezat lângă ea. 
Bowman îşi aruncă geanta pe fundul căruţei şi se instală în 
spate. 

Drumul mergea drept, plat, prin mijlocul unei preerii 
presărate cu arbuşti ghimpaţi. Coline luminoase şi rotunde 
închideau orizontul. Vite, mici pete întunecate, în 
depărtare, căutau ceva de păscut prin ierburile galbene. 
Preeria era brăzdată de revene, albii uscate de râuri 
sezoniere. În ciuda aerului încă rece, sub cerul albastru 
soarele încălzea capetele şi provoca sete. 

Parcurseră şapte sau opt mile fără ca Bowman să fie 
sigur de distanţă în acest decor fără sfârşit. In faţa lor, la 
est, se desena o linie întunecată. 

Iapa respira foarte greu şi mergea la pas. Când ajunseră 
în apropierea unui tufiş aflat în mijlocul pietrelor, doamna 
Desmond părăsi drumul principal şi se luă după nişte urme 
către un pâlc de arbuşti fără frunze, noduroşi şi albi. Acolo 
era o gaură de apă nămoloasă, din care era captat un izvor 
cu debit ezitant. lapa se îndreptă spre apa maro. Femeia îl 
ajută să coboare pe bătrânul Brewster, care merse să se 
aşeze la umbra unui arbore rahitic, iar ea îi aduse o ploscă 
de apă şi pâine. Se întinse, privind drumul spre vest, în 
direcţia Fort Worth. In spatele lor se vedea un nor de praf. 
Poate convoiul celor de la Gauadalupe Salt, pe cale să-i 
ajungă. Se aşeză lângă bătrân, acceptă plosca şi bău 


e 261 œ» 


câteva înghiţituri. Femeia rămase la distanţă, lângă izvor. 

— Domnule Bowman, sper că nu mi-aţi luat în nume de 
rău reacţia de ieri. Autorităţile locale nu şi-au dat prea 
multă osteneală să-l găsească pe ucigaşul domnului 
Kramer. Să se amestece un necunoscut venit din Anglia, 
după atâta timp - aveam motive să fim tulburaţi. Acest 
oribil eveniment a fost un şoc pentru comunitatea noastră. 

Bowman culese o piatră, o învârti între degete şi începu 
să o frece ca să curețe praful de pe ea. 

— Nu-i o chestie pe care o uiţi uşor. 

Bătrânul se întoarse spre el: 

— Ce spuneţi? 

Arthur strânse piatra în mână, privind pe drum norul de 
praf care se apropia. 

— Sunt aici pentru cel care l-a ucis pe Kramer. A făcut 
acelaşi lucru la Londra. Acum aproape doi ani. L-am căutat 
acolo, dar nu l-am găsit. 

— Acelaşi lucru? 

— Eu am găsit trupul. 

Bătrânul spuse cu un glas neutru: 

— Când eram la Fort Worth aţi spus că-l căutaţi pe un 
prieten. 

— Partea asta din poveste nu merită să v-o povestesc, e 
prea veche. 

— Ştiţi cine a făcut asta? 

— Posibil. 

— De ce n-aţi vorbit despre asta cu poliţia americană? 

Bowman lăsă piatra să cadă şi o împinse cu piciorul. 

— Nu pot. 

— Omul ăsta trebuie arestat indiferent dacă vă e sau nu 
prieten. 

— Nu pot, pentru că poliţiştii din Londra cred că eu sunt 
ucigaşul. 

Arthur se ridică. Distingea acum forma unei căruţe pe 
drum, zgomotul copitelor potcovite şi al roţilor lovind în 
pietre, care ajungea până la ei. Doamna Desmond se 
apropie de bătrân şi de englez. Bowman îşi puse mâna 
streaşină la ochi. 


e 262 » 


— Ce faceţi când întâlniți pe cineva pe drumul ăsta? 

Ea păru să se forţeze ca să-i răspundă. 

— În vremuri normale, nu sunt probleme pe aici. 

— Aveţi vreo armă în căruţă? 

— De ce? 

— Indivizii ăştia erau în saloon ieri. Nu-mi inspiră 
încredere. Or să se oprească? 

— Râul Trinity e la doar opt mile de aici, dar deseori 
convoaiele fac o pauză la izvor ca să lase animalele să-şi 
tragă sufletul. 

— Rămâneţi aici. 

Bowman îşi descheie paltonul, îşi vâri mâinile în 
buzunare şi se îndreptă spre drum. Cei doi indivizi din 
saloon conduceau fiecare câte o căruţă cu coviltir trasă de 
patru cai, cu puştile puse pe genunchi. Nu deviară din 
cursă, rămaseră pe drum şi trecură unul după altul 
salutându-l pe Bowman cu un semn din cap, fără a încetini. 
Arthur aşteptă să se îndepărteze şi se întoarse la cei doi. 

— Ar fi trebuit să aveţi o armă. 

Urcară în căruţă şi femeia luă hăţurile. 

— Spuneţi că oamenii aceia nu vă inspiră încredere? Eu 
mă întreb ce impresie le-aţi făcut dumneavoastră lor! 


Două ore mai târziu, ajunseră la primii copaci de pe 
marginea râului Trinity, linia întunecată care se ghicea 
încă de la Fort Worth. La o răspântie o luară pe un drum 
secundar, mergând spre nord pe lângă râu. Pe maluri, 
pământurile erau cultivate şi irigate. Din câte putea să-şi 
dea seama Bowman, era un loc propice culturilor, o 
curgere verde în mijlocul decorului arid. 

Căruţa urmă un alt drum şi începu să se îndepărteze de 
apă. Când trecură printre primele construcţii din Reunion, 
se îndepărtaseră la două mile de Trinity. 

Garduri ca vai de lume înconjurau parcele de pământ 
nisipos pe care nu creşteau decât pietre. Unele case 
fuseseră abandonate în stadiul de şantier, patru stâlpi şi 
căpriori smulşi de vânt. Uşi şi ferestre se zbăteau în 
curentul de aer, placajele prăfoase luaseră culoarea 


e 263 + 


pământie. Străzile nu erau desenate ca în celelalte oraşe 
americane pe care le văzuse Arthur: în loc să fie paralele şi 
perpendiculare, toate convergeau spre un punct central, o 
clădire mare căreia i se zărea silueta. Bowman bănuia cum 
ar fi putut să arate planul oraşului neterminat după ţăruşii 
înfipţi în sol şi legaţi între ei prin sfori. Proiectul fusese 
imaginat şi desenat, început şi apoi abandonat, ca şi 
terenurile goale, înconjurate de bariere. 

Căruţa se opri în faţa unei case. Alfred Brewster se 
întoarse spre el. 

— Cei care locuiau aici au plecat la începutul iernii. Au 
rămas înăuntru suficiente lucruri ca să vă puteţi instala. 
Noi trebuie să discutăm cu ceilalţi cetăţeni din Reunion 
înainte de a şti ce să facem cu dumneavoastră 

— Ce să faceţi cu mine? 

— Nu putem lua o decizie fără ei. 

Arthur cobori şi privi căruţa îndepărtându-se. Interiorul 
casei era plin de praf, dar ordonat. O masă şi scaune, trei 
paturi fără saltele, un şemineu de zidărie înnegrit şi lângă 
el un cuptor de pâine din cărămidă. Curenţi de aer treceau 
printre scândurile de placaj desprinse din cuie. 

Arthur îşi puse geanta pe masă şi ieşi. În spatele casei 
găsi o grămadă de lemne, resturi din placajul care fusese 
folosit la acoperirea şarpantei, din care luă un braţ. Lângă 
o grădină de legume acum uscată, rupse crengile unui 
arbust şi făcu surcele. Aprinse focul şi, când placajul 
începu să trosnească, ieşi din nou. Cu ajutorul unei pietre, 
bătu la loc în cuie scândurile care stăteau să cadă. 

Se auzi un clopot. Văzu femei şi bărbaţi, singuri, în 
cupluri sau ţinând de mână copii, ieşind din case şi 
mergând spre clădirea centrală. 

Şemineul nu trăgea bine şi camera se umplu de fum. 
Rupse traversele unuia dintre paturi şi aruncă bucăţile în 
şemineu. Pietrele din structură începură să se încălzească 
şi focul să ardă mai bine. Arthur se aşeză pe un scaun şi 
desfundă bourbonul. 

Brewster bătu la uşă o oră mai târziu. Bătrânul botanist 
tinea în mână o lampă şi un coş. Bowman apropie de foc 


e 264 œ» 


un alt scaun şi îi oferi musafirului sticla. Acesta refuză 
politicos. 

— V-am adus de mâncare. 

Îşi frecă mâinile deasupra flăcărilor. 

— Domnule Bowman, sosirea dumneavoastră a fost 
subiectul unei vii discuţii. Cetăţenii din Reunion ar vrea să 
ştie cât timp rămâneţi. 

— Habar n-am. O zi. Poate plec chiar mâine. Nu am 
decât câteva întrebări. Nu cred că o să găsesc aici mare 
lucru. 

— Ceilalţi nu vor să stea de vorbă cu dumneavoastră, 
dar puteţi conta pe Alexandra şi pe mine. 

Cu vârful cizmei, Arthur împinse o bucată de lemn la loc 
în foc: 

— Alexandra? 

— Doamna Desmond. 

— Locuieşte aici cu soţul ei? 

— Familia Desmond a venit din Franţa odată cu primii 
cetăţeni din Reunion. Domnul Desmond a murit acum trei 
ani, de malarie. Ca mulţi alţii. Dacă iernile sunt foarte reci, 
verile în Texas sunt sufocante şi malurile lui Trinity 
infestate de țânțari. Am suferit, de asemenea, mult, din 
cauza lipsei de hrană. Jerome Desmond era slăbit şi n-a 
supravieţuit frigurilor. 

Bătrânul se întoarse către el. 

— Cum o să-l găsiţi pe omul pe care îl căutaţi? 

— Tot ce ştiu se opreşte aici. De aici, nu ştiu încotro să 
merg. 

Brewster privi bucăţile din pat care ardeau în vatră. 

— De fiecare dată când privesc un foc, îmi spun acelaşi 
lucru: că primele amintiri sunt focurile de tabără ale 
copiilor şi că bătrânii, la sfârşitul vieţii lor, îşi trag fotoliul 
în faţa şemineului ca să-şi aducă aminte. 

Surâse, pierdut în gânduri. 

— Îl cunoaşteţi pe Charles Fourier, domnule Bowman? 

— Cine? 

— E un gânditor francez, un filosof. Cărţile şi ideile lui 
ne-au condus aici, să întemeiem acest oraş. Ceea ce 


e 265 - 


Newton a numit atracţia universală, legea fundamentală a 
universului, Fourier a imaginat în varianta umană, numind- 
o atracţia pasionată. O forţă care conduce raporturile între 
oameni. Pasiunile şi naturile noastre sunt în număr limitat, 
o societate este o combinaţie a acestor naturi, iar indivizii 
de asemenea. Inventariindu-le şi cultivându-le, putem să 
alegem viaţa în care să ne realizăm din plin. Să găsim 
meseria care ne place, la fel şi tovarăşul de viaţă. O 
condiţie a armoniei şi a fericirii este să eviţi monotonia. 
Dacă o meserie nu-ţi mai place, trebuie s-o schimbi, la fel 
şi partenerii. Fourier a numit asta „pasiune fluture”. E 
drăguţ, nu credeţi? 

Bowman se întrebă dacă exista o legătură între această 
pasiune de fluturi şi roşcata în cămaşă de noapte de la 
hotelul din Fort Worth. 

— De ce-mi spuneţi toate astea? 

— Pentru că la asta mă gândesc de când mi-aţi vorbit 
despre acel asasin. 

Bowman înghiţi nişte bourbon. Alcoolul i se păru tare şi 
îi arse gâtlejul. 

— Care-i legătura? 

— Spuneţi că îl căutaţi de mult. Că faceţi acelaşi drum 
ca el şi că în Anglia aţi fost luat drept el. Atracția 
pasionată, domnule Bowman! Asta e legătura care există 
între dumneavoastră şi el. 

Cum flăcările i se reflectau în ochelari, Brewster îi 
aducea aminte de căpitanul Reeves în salonul de la 
marginea Tamisei. 

— Astea-s prostii. Nu există atracţia asta. Şi, pe urmă, 
aţi spus că era o forţă folosită la construirea oraşelor. 

— Cetăți armonioase, da. 

Bowman şi Brewster contemplau focul, jucându-se, 
poate, cu ideea de a-şi băga mâinile în aceste ruguri pline 
de amintiri. 

— Spuneţi că la Londra a avut loc o altă crimă. Ca şi 
când ar exista la acest asasin o atracţie pentru oroare, o 
pasiune care-l împinge să reînceapă. Dumneavoastră, 
urmăritorul lui, poate aveţi o pasiune complementară. 


e 266 » 


Bătrânul aşteptă o reacţie de la englez, dar Bowman nu 
spuse nimic. 

— Vestea pe care o aduceţi, domnule Bowman, este că 
nu va exista o lume nouă. Pentru că aici libertatea de a 
deveni tu însuţi e oferită şi unor monştri precum amicul 
dumneavoastră Şi, în faţa lor, noi nu suntem suficient de 
bine înarmaţi. E lupta oamenilor ca dumneavoastră şi, cât 
timp existaţi, noi vom rămâne utopii. Sunteţi o obiecţie la 
proiectul nostru. 

Se ridică. Lumina mişcătoare a flăcărilor îi scobea 
obrajii. 

— Înţeleg de ce ezitaţi să vă spuneţi povestea. V-am 
văzut această teamă în ochi, domnule Bowman, aceea de a 
fi luat drept un monstru. Dar nu trebuie să vă fie frică. 
Nimeni nu ştie ce veţi deveni aici, ce fel de om liber veţi fi. 

Brewster deschise uşa şi un val de aer îngheţat traversă 
încăperea, culcând flăcările în şemineu. 

— O să vă ajutăm mâine şi, după ce vă răspundem la 
întrebări, dacă sunteţi amabil, va trebui să plecaţi. 

Arthur privi lemnul consumându-se în timp ce-şi bău 
sticla, apoi dezmembră şi celelalte paturi din casa 
abandonată, până nu mai rămase nimic de ars. 


e 267 œ» 


5 


— Nu se simte bine. Călătoria către Saint Louis l-a 
obosit. 

Ea făcu un pas înapoi pe prag. 

— M-a rugat să-l înlocuiesc. 

Bowman nu dormise, faţa îi era trasă şi uscată, cu ochii 
adânciţi în orbite. Işi puse şapca şi ieşi fără palton. 
Reunion, chiar şi sub cerul albastru, avea acelaşi aspect 
demoralizant de oraş-fantomă şi de vis abandonat. Bărbaţii 
şi femeile care treceau pe străzi luaseră culoarea 
pământului şi a caselor, siluete gri cu mina palidă, iar 
copiii îşi pierduseră pofta dea se juca, târându-şi picioarele 
în spatele părinţilor, între  cocioabele abandonate. 
Brewster şi visele sale de cetate perfectă îl impresionaseră 
cu o seară înainte lângă foc. La lumina zilei, distanţa între 
teorie şi realitate îţi dădea ghes să râzi. Bowman văzuse în 
Africa sate de negri pe jumătate goi care te atrăgeau mai 
mult decât locul ăsta. 

Femeia se opri în faţa unei case cu obloanele închise. 

— Aici locuia Richard şi aici l-am găsit. 

Arthur o privi pe femeie. 

— Ce accent aveţi? 

— Dacă vreţi să intraţi, vă rog. Vă aştept aici. 

Bowman se întoarse spre casă. Era una dintre 
construcţiile cele mai solide şi bine concepute din oraş. Cu 
zidurile sale din buşteni, era singura care putea să reziste 
câteva minute la un atac. Singurul loc din toată America în 
care ştia sigur că fuseseră Peevish sau Penders. 

— Cine l-a găsit? 

— Cineva care a plecat. S-a întors în Franţa. 

— Vorbiţi bine engleza. Eu nu ştiu alte limbi. Doar 
câteva cuvinte pe care le-am învăţat de la maimuțe. 

Alexandra Desmond îl privi pe Arthur Bowman. 

— Maimuţe? 

— Indigenii din armata Indiei. 

Arthur fixa cu privirea uşa casei lui Kramer. 


e 268 » 


— Mă duc să văd. 

Acoperit de praf, interiorul era încă mobilat şi amenajat. 
Pahare, farfurii, ustensile de bucătărie, covor sub masa de 
dejun, rame pe pereţi în care ghici gravuri de plante şi de 
străzi urbane. Pe masă, o tavă cu fructe uscate şi acoperite 
de un strat de mucegai. Pe peretele din spate erau două 
uşi, de fiecare parte a şemineului. O împinse pe cea din 
dreapta, intrând într-o cameră mai mică; deschise o 
fereastră, pe urmă îndepărtă obloanele. Camera. Patul 
făcut, un macat şi perne gri de la praf, un dulap plin de 
haine, o carte pe noptieră. Peste tot unde punea mâinile, 
urmele degetelor marcau obiectele. Mai exista o uşă în 
cameră. Intră în a treia încăpere, de data asta un birou, şi 
în lumina care intra pe fereastră descoperi o bibliotecă 
plină de cărţi, volume de toate mărimile. Citi câteva titluri 
pe cotoare. Lucrări ştiinţifice, de chimie şi mecanică, de 
botanică, manuale de agricultură. Pe secreter, hârtii, 
caiete de notițe, pagini de corespondenţă, pene şi o 
călimară pe care Bowman o împinse cu degetul. Fundul 
era uscat şi negru. Din birou, o altă uşă înapoi în încăperea 
principală. Casa era construită în jurul marelui şemineu. 

În camera de zi, Arthur deschise cele două ferestre care 
dădeau în stradă şi o văzu pe Alexandra Desmond vizavi, 
privindu-l. Rochia de culoare deschisă şi părul roşcat 
ieşeau în evidenţă pe fundalul uşilor unui hambar cu 
faţada pictată în negru. Schimbară o privire, apoi el se 
întoarse şi se îndreptă spre şemineu. 

Capete de sfoară atârnau de ambele părţi ale 
buiandrugului, agăţate de cuie mari înfipte în şarpantă. 
Bowman se aşeză pe vine în faţa vetrei. Pietrele erau 
negre de funingine şi planşeul ars de scânteile sărite. 

Nu. 

Dar mai erau şi alte pete pe pietre. Şi pe jos era murdar, 
ca şi când acolo s-ar fi răsturnat o oală pusă pe foc. 
Sângele se uscase şi se înnegrise de mult. Însă existau 
urme pe pietrele şemineului. Semne. Litere. Negre pe 
negru. Le descifră pe primele. S. U. P. R... Arthur se ridică 
şi privi din nou capetele de sfoară de pe buiandrug: 


e 269 » 


fuseseră folosite să-i ţină victimei braţele întinse. 

leşi din casă şi se aplecă pentru a vomita. In faţa 
hambarului negru, femeia îl privea. Arthur merse spre ea 
cu picioarele moi şi privirea înceţoşată. Deschise gura să 
întrebe unde putea găsi apă, pentru că îi era teribil de sete 
şi corpul întreg îi era cuprins de furnicături, iar mâinile, 
grele la capătul braţelor, păreau să se umfle. Nu reuşea să 
vorbească şi strada se lăţea pe măsură ce o traversa. 
Femeia făcu un pas spre el. Fluturele de noapte al lui 
Brewster, cu părul roşu ca flacăra. Simţea nevoia să-şi 
strecoare în el mâinile amorţite, ca să simtă arsura aceea. 
Un vertij îl făcu să-şi piardă echilibrul şi se rostogoli în 
praf. E 

Când redeschise ochii, ea era aplecată deasupra lui. Il 
târâse până la umbra hambarului şi îl sprijinise cu spatele 
de acesta. Gura lui era plină. Scuipă. Din buzele moi un fir 
de sânge şi salivă se scurse pe haină. Se şterse cu un gest 
neîndemânatic cu mâneca. 

— Mă auziţi? 

Nu reuşea să vorbească. 

— Ce-aţi păţit? 

Bowman articulă: 

— Prea multă lumină. 

— Ce spuneţi? 

— Prea multă lumină. Îmi face rău. 

Arthur închise ochii şi lăsă ca ameţeala să-l cuprindă din 
nou. 

Brewster îl puse să bea un decoct de plante, un lichid 
opac, gros şi amar care îi răscoli stomacul. Incet, 
furnicăturile din membre se diminuară şi simţurile îşi 
regăsiră cât de cât acuitatea. Era prăbuşit într-un fotoliu. 
Roşcata era acolo, iar Brewster stătea aşezat pe un scaun 
lângă el. 

— Trebuie să mâncaţi şi să vă refaceţi forţele, domnule 
Bowman. Doamna Desmond o să se ocupe de 
dumneavoastră. Eu o să trec mai târziu. 

Bătrânul o salută pe Alexandra şi ieşi. Afară se lăsa 
noaptea. Geanta de voiaj a lui Bowman era aşezată, 


e 270 œ» 


împreună cu paltonul, pe masa la care se servea cina. O 
cratiţă se încălzea pe o plită, un miros greţos de supă urca 
în aer, iar caroiajul ferestrelor era acoperit de aburi. 
Femeia se agita în bucătărie, cu spatele la el, şi Arthur 
bănuia că făcea totul ca să nu-l privească. Avea limba 
zgâriată şi umflată. 

— Am crize din astea de ceva vreme. 

— Ceva vreme? 

— De doi ani. 

Ea puse o farfurie pe masă şi îl privi cu un amestec de 
dispreţ şi indiferenţă. 

— Nu vă credeam atât de sensibil. 

— Sensibil? 

— Nu mai e nimic în casa lui Richard. 

— Nu înţelegeţi. S-a întâmplat pentru că eu am văzut 
deja aceste lucruri. 

Ea deschise ventilaţia maşinii de gătit şi focul începu să 
toarcă. 

— Mi-a explicat Alfred. Din povestea asta de la Londra 
eu nu cred un cuvânt. Nu ştiu cine sunteţi, nici ce-aţi venit 
să faceţi în Reunion, dar ceea ce i s-a întâmplat lui Richard 
n-are nimic de-a face cu dumneavoastră. Minţiţi. E altceva. 

Era din ce în ce mai cald. Bowman simţea sudoarea 
îmbrobonindu-i fruntea şi capul îi căzu pe spate, pe 
spătarul fotoliului. Poate că erau plantele lui Brewster sau 
starea aceea de plutire, corpul fără vlagă după criză, dar 
se simţea bine. 

— Nu înţelegeţi. Am văzut lucrurile astea de zeci de ori. 

Ea se întoarse. Avea ochii de culoarea acelor perle gri pe 
care le găseşti în scoicile din Oceanul Indian. 

— Ce tot spuneţi acolo? 

— Acolo, nu făceau asta ca să ne omoare, chiar dacă 
jumătate dintre oamenii mei au crăpat. Şi toţi birmanezii. 
Pe birmanezi i-au ucis mai repede, dar acolo erau toţi 
oamenii mei. 

Bowman lăsă cuvintele să i se rostogolească în gură, ca 
acele pietricele rotunde pe care soldaţii le sugeau în 
timpul marşurilor lungi ca să le taie setea. Ea se aşezase la 


e 271 œ» 


masă, cu mâinile pe coapse. Şuviţe de păr îi cădeau pe 
fruntea încruntată. Il asculta. 

— Eram cel mai dur sergent dintr-o flotă de zece mii de 
oameni, poate cel mai dur din toată India. Aşa spunea 
Wright şi de asta mă alesese, să câştige Compania războiul 
cu birmanezii. O minciună. Mi-a spus căpitanul Reeves. Iar 
un individ care dă foc unui sat, cu tot cu femei şi copii, e 
cineva căruia poţi să-i dai crezare. Misiunea pe fluviu a 
eşuat. Am fost luaţi prizonieri şi duşi într-o tabără din 
mijlocul junglei. Zile întregi de marş, tot mai departe de 
coasta unde avea Compania trupe. Cu tot cu maimuţele, 
eram douăzeci. Până într-un sat cu case pe piloni, un 
râuleţ, femei cu haine roşii şi copii. Soldaţii lui Min au 
evacuat satul şi au rămas doar ei şi câţiva ţărani care se 
ocupau de tabără. Timp de un an. La început, au vrut să 
ştie ce făceam pe fluviu, dacă eram spioni, dacă mai 
veneau şi alte corăbii. N-am spus nimic. Oricum, nu ştiam 
nimic. Dar au continuat. La sfârşit, nu mai eram decât 
zece. Cel care l-a ucis pe Kramer era într-o cuşcă lângă 
mine. Acolo a învăţat. Privind ce făceau gardienii altora şi 
ce-i făceau lui. E adevărat că nu mai e nimic în casa lui 
Kramer. Nimic-nimic. Ca şi când ar fi doar un coşmar în 
capul meu, halucinaţii. Şi asta-i cel mai rău. Pentru că sunt 
obligat să-mi amintesc tot, pădurea, cuşiile şi canalul, ca 
să mă conving că nu sunt nebun. Îmi privesc cicatricele ca 
să fiu sigur că sunt tot acolo. Şi, uneori, nu mai ştiu ce 
sunt. Mă-ntreb dacă nu sunt cumva podoabe, ca alea ale 
negrilor care-şi însemnează pielea ca să arate că sunt 
războinici. Odată mi s-au părut frumoase, când le-a curăţat 
soţia lui Frank în cabană. Cel pe care îl caut - ar fi putut să 
fie invers. Cum a zis Brewster. Cu atracţia pasională. Aş fi 
putut să-l omor eu pe Kramer iar un pastor să stea aşezat 
aici, sau celălalt sergent, Penders, cu zâmbetul lui. Am 
putea să o facem pe fluturii de noapte, ca dumneavoastră 
cu tânărul din Fort Worth. Şi să schimbăm rolurile când 
ne-am săturat de aceeaşi persoană! 

Bowman era în extaz şi surâdea. 

— Atunci o să putem face împreună oraşul perfect. Ca 


e 272 œ 


acesta. Un oraş de fantome în praf. 

Închise ochii şi pe buze îi rămase un zâmbet. Înainte să 
adoarmă, avu o imagine a micii case de opiu din China 
Court şi a viselor care îl bântuiau acolo. Poate că în 
licoarea lui Brewster erau opiu sau alte plante cu acelaşi 
efect. Uitase ce bine era să le zâmbeşti monştrilor din 
amintiri. 

Alexandra Desmond se apropie de soldatul englez care 
încă murmura cuvinte dezarticulate, urmându-şi delirul 
într-o lume de vise. Trase în lături pătura, îi desfăcu 
nasturii cămăşii şi o dădu la o parte. 


A doua zi dimineaţă pregăti o masă pentru doi. Arthur, 
aşezat în faţa ei, observa cu reţinere decorul, incapabil să 
discearnă între vise şi ceea ce văzuse sau spusese. 

Atitudinea femeii se schimbase, ostilitatea fusese 
înlocuită de prudenţă. În loc să-l ignore, se învârtea în 
jurul lui. 

Mâncară în tăcere, apoi ea îşi împinse farfuria la o parte. 

— Richard Kramer îmi era prieten, prieten foarte 
apropiat. Dar era un om dificil, care nu reuşea să-şi 
găsească locul în comunitate. Unele personalităţi sunt mai 
complicate decât altele când e vorba de trăit împreună. 
Dacă vă simţiţi mai bine, pot să vă arăt oraşul. Ce-a mai 
rămas din el. Şi să vă explic. 

Bowman se ridică odată cu ea. Cu toate că era soare, îşi 
puse paltonul, simțindu-se prea slăbit să înfrunte aerul 
rece. Ea mergea alături de el, în ritmul lui, oprindu-se 
când el avea nevoie să se odihnească. Nu purta decât o 
fustă şi o cămaşă şi avea părul despletit. Pe obraji şi pe nas 
îi ieşeau pistrui. 

— Pământurile au fost cumpărate din Franţa, prin 
societatea Victor Considerant*?. Am dat cu toţii bani, iar un 
asociat al societăţii s-a ocupat de tranzacţie aici, în 
America, în timp ce noi ne pregăteam călătoria. 
Considerant venise aici în persoană să negocieze 
terenurile, dar  emisarul lui s-a lăsat păcălit de 


32 Numele fondatorului este real (n.tr.). 
e 273 a 


reprezentanţii guvernului texan, care iau prime în funcţie 
de numărul hectarelor vândute şi al imigranţilor pe care îi 
fac să vină, păstrând cele mai bune terenuri pentru ei şi 
prietenii lor. La sosirea noastră, parcelele nu erau cele 
promise şi am descoperit că preţul lor era mult prea 
ridicat. Solul e argilos, nepotrivit pentru agricultură şi 
departe de râu, la aproximativ trei mile. O parte era o 
mlaştină infestată de insecte. Am făcut lucrări de drenaj, 
dar culturile erau proaste şi proprietarii de terenuri de-a 
lungul lui Trinity au refuzat să ne lase să ne irigăm 
câmpurile sau să ne vândă câteva hectare cultivabile. Am 
săpat puțuri care nu dau destulă apă. Timp de trei ani am 
avut parte de secete şi ierni violente. Când situaţia a 
devenit dificilă, au izbucnit conflictele între noi şi cu liderii 
societăţii. Alfred era la Saint Louis să întâlnească un 
avocat pentru că noi încă încercăm să ne valorificăm 
drepturile pe terenurile negociate în timpul vizitei lui 
Considerant. 

Arthur se opri la umbra unui acoperiş ca să-şi recapete 
suflul. Ea îl aşteptă. Când el începu din nou să meargă, ea 
îşi continuă povestea: 

— Veneam din aproape toate oraşele. Erau printre noi 
meşteri, oameni plini de intenţii bune, dar care nu ştiau 
nimic despre viaţa la ţară. Richard Kramer era inginer 
chimist. Un om strălucit în faţa dificultăţilor, spunea că 
trebuie să acţionăm şi nu să vorbim, că oraşul avea să 
dispară dacă nu făceam ceva. Căuta un mijloc să ne 
îmbogăţim pământurile, sperând să rezolve problemele 
legate de hrană. Căuta o soluţie pentru toată lumea şi, în 
acelaşi timp, refuza sistemul pe care noi voiam să-l 
stabilim. Asta era contradicţia lui. Mergea din ce în ce mai 
des la Dallas ca să-şi vândă serviciile de inginer şi să aducă 
o brumă de bani pentru comunitate. Societatea 
Considerant, îndatorată şi ea, a acceptat în final să le 
ramburseze banii celor care voiau să părăsească Reunion. 
Mulţi au revenit în Europa, unii au rămas în America, 
încercându-şi norocul în altă parte. La începutul ultimei 
ierni, nu mai erau decât vreo şaizeci de cetăţeni. După 


e 274 œ» 


asasinarea lui Richard, au plecat jumătate. Cei care sunt 
încă aici se pregătesc să revină în Europa. Terenurile au 
fost cumpărate nominal, trăim împreună, dar suntem 
fiecare proprietarii terenurilor noastre. 

Mergeau între casele goale. Când întâlneau pe cineva, 
Alexandra Desmond schimba un zâmbet şi un salut. 
Cetăţenii din Reunion aveau ceva din coloniile de ciumaţi 
pe care Bowman le văzuse în Asia: monştri care evitau 
prezenţa oamenilor sănătoşi, aruncându-le priviri curioase 
şi temătoare. 

— A venit vreun predicator aici? 

— Comunitatea e deschisă pentru toate cultele. La 
început erau mai mulţi preoţi. Ultimul a plecat după 
moartea lui Richard. Era un francez bătrân, s-a întors 
acasă. După ce-aţi ieşit din criză aţi vorbit despre un 
pastor, el e omul pe care-l căutaţi? 

— Un englez. Cam de vârsta mea. Erau britanici aici la 
momentul crimei? 

— Nu. 

— Vreun fost militar? Un tip de talia mea, blond şi el? 
Care să aibă accentul de-aici? 

Ea zâmbi. 

— Încă nu există cu adevărat, încă, un accent american, 
dar nici cineva care să semene cu această descriere. 

Făcu doi-trei paşi şi se întunecă. 

— Asasinul lui Richard nu locuia în Reunion. Suntem la 
marginea unui drum umblat şi Dallas nu e decât la două 
mile de-aici, pe celălalt mal al lui Trinity. Cum v-am spus, 
Richard se ducea acolo din ce în ce mai des. 

Ajunseră în faţa marii clădiri centrale. Era locul în care 
se reuneau, îi explică ea, şi unde organizau activităţile 
comune, căsătoriile şi sărbătorile - când aveau -, 
botezurile şi învăţământul. 

— Toţi cei care au cunoştinţe într-un domeniu le 
împărtăşesc copiilor, dar şi adulţilor. E în acelaşi timp 
templu, primărie, şcoală şi loc de întâlnire. 

Se îndepărtară de oraş, îndreptându-se spre dunga 
întunecată a râului. Arthur se simţea mai bine, aerul era 


e 275 a 


întăritor. Îşi aruncă paltonul pe umăr. Mergeau încet, paşii 
lor stârnind norişori de praf de argilă. 

— N-am făcut niciodată aşa o plimbare. 

— Adică? 

— La Londra mergeam tot timpul. Făceam ture singur. 
Dar n-am mers niciodată cu o doamnă. 

Alexandra Desmond avu un zâmbet vag, care se şterse 
repede. 

— Nici eu nu m-am plimbat de mult. De la moartea lui 
Jérôme. 

Arthur aşteptă câteva secunde înainte de a pune 
întrebarea: 

— De ce aţi venit aici cu el? 

— Pentru că am citit prea multe cărți. 

— Citiţi cărți? 

— Femeile n-ar trebui să citească? 

Arthur se împurpură şi cuvintele i se învălmăşiră în 
gură: 

— Am cumpărat odată o carte pentru o femeie. O carte 
care era scrisă tot de o femeie. 

Ea îl privi din nou. 

— Nici eu nu vă imaginam pe dumneavoastră cu o carte 
în mâini. 

El ezită. 

— Înainte, când eram soldat, citeam Biblia. Pe urmă, o 
bătrână mi-a dat altă carte, care vorbea despre America... 

Se oprise în mijlocul frazei. 

— Continuaţi, îmi place povestea asta! 

Arthur se întoarse spre oraş, la câteva sute de metri în 
spatele lor. 

— Cartea era un cadou pentru unul dintre englezii pe 
care îi caut. Gândurile mele se întorc mereu la asta. 

În asta, Bowman părea să includă siluetele gri ale 
caselor din Reunion. 

— Domnule Bowman, când aţi adormit, după criză, v-am 
privit cicatricele... 

Arthur fu cuprins de un val de căldură. Ochii cenuşii ai 
doamnei Desmond erau aţintiţi într-ai lui. 


e 276 » 


— Aţi spus că odată vi s-au părut frumoase. După ce v-a 
spălat o femeie. 

— Am spus asta? 

— Aşa am auzit eu. 

Îşi reluă mersul şi Arthur îşi potrivi pasul cu al ei. 

— Am venit aici ca să trăim viaţa pe care o visam. 

El cobori capul. 

— Eu n-aş putea trăi aici, ca soţul dumneavoastră. 

— Nici eu nu cred asta. 

Se opri. 

— Dar sunteţi aici. 

Îl privi într-un fel ciudat. 

— Aţi fi de acord să vă iau de braţ şi să mergem până la 
râu? 

Intimidat, el îşi ridică braţul, fără să ştie dacă urma s-o 
însoţească el pe văduva Desmond sau dacă ea avea să fie 
cea care îl susţinea pe el. 

— Aţi mai spus că nu suntem decât fantome. Poate că e 
adevărat. Şi când vom fi plecat cu toţii, dumneavoastră 
veţi moşteni acest oraş, domnule Bowman. Dar mai eo 
imagine pe care aţi folosit-o şi care e preferata mea. 

— O imagine? 

— Fluturii de noapte. 

Nu-şi amintea. Mâna femeii se aşeză delicat pe a lui. 

— Credem că înţelegem fluturii de noapte pentru că vin 
să se învârtească în jurul lămpilor deşi trăiesc în întuneric. 
Când sunt atraşi de lumină, nu mai sunt ei înşişi şi 
înnebunesc. Comunitatea aceasta poate că e o asemenea 
lumină, o sclipire derutantă, şi că adevărul e în întuneric, 
acolo unde noi nu putem vedea. Domnule Bowman, 
dumneavoastră sunteţi o lumină stranie, care aruncă 
umbre în loc să lumineze! Mie nu-mi place noaptea şi, 
totuşi, îmi place imaginea dumneavoastră. 


Era întuneric atunci când se întoarseră în Reunion. 
Arthur se instală în fotoliu, cu o pătură pe el. Alexandra 
Desmond dormea în camera de alături. El se luptă cu 
somnul, ascultând trosniturile casei care se răcea şi 


e 277 œ» 


întrebându-se dacă nu era zgomot de paşi pe podea. 

Dimineaţă mâncară în tăcere. Când el îşi termină micul- 
dejun, conversaţia se reluă de parcă n-ar fi trecut o noapte. 

— De fapt, nu cred că am citit prea multe cărţi. Doar că 
trăiam înconjurați de oameni care nu citiseră destul, la fel 
de inculţi ca pământul pe care calcă. Dacă am fost naivi a 
fost pentru că am crezut în oamenii de afaceri mai mult 
decât în ideile noastre. Dacă ar exista în altă parte un alt 
loc în care aş putea să fiu o femeie liberă, să citesc sau să 
scriu cărţi, să particip la viaţa politică, să învăţ ceea ce 
cred, să vorbesc oricând socotesc că trebuie şi să aleg 
oamenii cu care vreau să trăiesc, atunci aş pleca. 

Ca şi când ar fi existat între ei o intimitate despre care 
Arthur nu ştia nimic. Alexandra îl privea într-un mod 
stingheritor. 

— N-am prea dormit, m-am tot întrebat unde o să 
plecaţi, pentru o clipă am vrut să vin la dumneavoastră ca 
să vă rog să rămâneţi... 

Se ridică şi îi zâmbi. 

— Dar nu se poate. Cicatricele nu sunt încă frumoase. 
Sunteţi încă soldat, un bărbat al târfelor din toată lumea, şi 
aţi fi nefericit lângă o femeie ca mine. Ştiţi că în unele 
triburi de indieni din ţara asta - cei pe care dumneavoastră 
îi numiţi „maimuţe”, „gălbejiţi” sau „piei roşii”, când o 
femeie nu-şi mai vrea bărbatul, îi scoate noaptea lucrurile 
în faţa uşii de la casă? Când soţul le găseşte dimineaţa, le 
culege şi pleacă să găsească altă casă, cu altă femeie! 

Arthur îşi căută din priviri geanta şi paltonul. Nu mai 
erau în cameră. 

— O să vă conduc la Dallas. Acolo trebuie să vă 
continuaţi căutările. Nu sunteţi obligat să-mi răspundeţi, 
sinceritatea mea n-o implică pe a dumneavoastră şi cred că 
aţi vorbit deja destul. Dacă puteţi suporta această linişte, 
atunci acceptaţi-o. 

Avea gura uscată: 

— Linişte este ceea ce aş vrea. 

Alexandra Desmond deschise uşa în faţa lui. Lucrurile îi 
erau puse cu grijă în pridvor. 


e 278 » 


Bowman merse să-l salute pe Brewster. Bătrânul 
botanist îi dădu un flacon din licoarea pe care i-o 
administrase şi-l sfătui, dacă poate, să ia câte o lingură 
înainte de crize, când simţea că se apropie, sau să ia două 
linguri după, dacă nu putea evita criza. Bătrânul nu arăta 
bine. Se descompunea, la fel ca oraşul lui, şi urmau să-şi 
dea duhul rapid împreună. Brewster nici nu mai pomeni de 
căutarea ucigaşului şi îl privi pe Bowman îndepărtându-se 
în căruţă cu aceeaşi privire pe care o avusese când privea 
flăcările din şemineu, o absenţă nostalgică, în curând 
senilă. 

Căruţa părăsi Reunion o jumătate de oră mai târziu, iar 
văduva lui Desmond se opri la intrarea în Dallas: 

— Nu merg mai departe, detest oraşul ăsta. Dar aproape 
aţi ajuns. 

li strânse mâna, dar nu-i dădu drumul. 

— N-aveţi nicio vină, evident, dar sosirea dumneavoastră 
mi-a redeşteptat toată tristeţea, domnule Bowman. Şi, 
odată cu ea, speranţa de a scăpa. Trebuie să ne felicităm 
pentru asta. 

Arthur nu înţelegea nimic din ceea ce spunea ea, dar nu 
mai voia să-i dea drumul. Când cobori din căruţă, 
genunchii Alexandrei erau la înălţimea feţei lui. Îi venea 
să-şi pună mâna pe piciorul ei, dar ezita, şi degetele lui se 
aşezară stupid pe lemnul căruţei, atingând în treacăt 
țesătura rochiei. Ea zâmbi, scutură hăţurile şi iapa fornăi. 

Bowman trecu prin faţa pancartei de la intrarea în 
Dallas, oraş texan în plină expansiune în care portul 
armelor era interzis şi în care numărul locuitorilor, în acel 
an 1860, se ridica la şase sute şaptezeci şi opt de suflete. 

Nu se întoarse s-o privească pe Alexandra plecând 
înapoi spre Reunion. 


În aceeaşi seară, după ce se informase în magazinele din 
Dallas, cobora dintr-o remorcă încărcată cu lemn de 
şarpantă la intrarea în ferma Paterson. Mai multe hambare 
şi garduri erau în construcţie în jurul unei case noi, de 
două etaje, lungă de douăzeci de metri. Clădirile se 


e 279 œ» 


înmulţeau cât vedeai cu ochii, de parcă ranch-ul se înălța 
pe măsură ce, de partea cealaltă a râului, scândurile 
caselor din Reunion erau smulse. Supraveghetorul angajat 
de Paterson dirija ridicarea scheletului unui perete de 
hambar, tras de cai şi de oameni care acționau scripeţi. 
Odată structura ridicată şi stabilizată, Bowman se apropie 
de el. 

— Mi s-a spus în oraş că faceţi angajări. 

Maistrul, care trebuia să fie expert şi în construcţii, şi în 
animale, îl privi din cap până-n picioare. 

— Ce ştii să faci? 

Arthur întoarse capul spre şantiere şi spre pământurile 
pe care treceau turme. 

— Pot să învăţ totul. Dar dacă aveţi nevoie de cineva 
care să tragă şuturi în fund la treizeci de tipi, asta ştiu 
deja. 

— Vrei postul meu, nu? Şi ce-i costumul ăsta de vânător 
de rațe pe careţi l-ai tras pe tine? 

— N-am avut timp să mă schimb. Şi nu vreau probleme. 
Ordinele nu mă deranjează, dar nu trebuie să aflu că 
salariul meu nu e bun. 

— Îi ştii pe Patersoni? 

— Sunt patronii. 

— Şi n-au ajuns aici lăsându-se călcaţi pe bătături de 
slugi. Ce-ai lucrat înainte? 

— Cincisprezece ani în India, eram sergent. 

— Îţi las pe mână echipa care aprovizionează ferma cu 
materiale. Nu se omoară să se încadreze în timp. Opt 
dolari pentru o săptămână de muncă de şase zile, cu un 
pat şi haleală. Dacă merge ca lumea, în două săptămâni 
trecem la şaişpe dolari. Avem optzeci de oameni care 
lucrează în ranch. Din echipă, o să fie sigur trei sau patru 
care or să facă mişto de accentul tău britanic. Nu-i spargi 
gura nimănui. 

Arthur întinse mâna. 

— Bowman. 

— Shepard. 

Întrebă unde avea să doarmă. 


e 280 » 


— În baraca mare de-acolo. Vorbeşte cu Bill, el o să se 
ocupe să-ţi găsească un pat. 

Arthur îşi luă geanta. 

— Cât costă aici un cal? 

— Ca să ataci o bancă sau vrei o mârţoagă care să te 
aştepte în faţa adăpătoarei saloon-ului? 

— Ca să vizitez regiunea. 

— Ca să ducă un tip ca tine prin soare, un mustang cu 
douăzeci de dolari ar trebui să fie bun. Dacă îl laşi la 
fermă, pensiunea e o juma’ de dolar pe săptămână. 

Arthur scoase cinci dolari din buzunar. 

— Dacă peste o săptămână sunt încă aici, îmi opriţi cinci 
dolari din simbrie. E suficient ca acont ca să merg să fac 
un tur? 

— O să ai chiar şi o şa în banii ăştia. Şi îţi mai fac un 
hatâr, n-o să merg să povestesc la toată lumea că ai venit 
cu buzunarele pline de bani. Du-te să te schimbi. 

— Bill? 

— Unul dintre ăia care nu-i iubesc pe englezi. 

— Nicio problemă. 

Maistrul izbucni în râs. 

— Tâmpitul ăla vine din Ucraina, poţi să-l pui la punct 
dacă e nevoie. 

Arthur se îndepărtă în direcţia clădirii angajaţilor. 

— Bowman! 

Se întoarse. 

— Dacă dai în oraş de tipii de la Hollis Ranch sau ai lui 
Michaeli, vino să mă vezi înainte să te cari. 


e 281 œ» 


6 


În clădirea angajaţilor lui Paterson, oamenii se 
împărțeau în două categorii: cei care se ocupau de animale 
şi cei care se ocupau de tot restul. Era o cazarmă în care 
gradele nu erau prea clare, disciplina era limitată la orele 
de lucru şi demisiile erau la fel de frecvente ca angajările 
şi concedierile. Ambianţa era bună şi, ca peste tot pe unde 
trecuse Bowman în această parte a ţării, cu un aer de 
provizorat, de trecere, în aşteptarea realizării unor vise şi 
mai mari. Văcarii economiseau ca să-şi construiască 
propria fermă, meşterii ca să-şi lanseze afacerea, bucătarii 
ca să-şi deschidă restaurante. Şi, în timp ce toţi aceştia 
visau, ranch-ul Paterson creştea. Începuse cu trei mii de 
hectare, trecuse la cinci, acum avea zece mii, toate de-a 
lungul râului Trinity. Bowman află că-şi putea cumpăra în 
Texas aproape la fel de mult pământ ca Patersonii cu două 
mii de dolari. Problema unei ferme de zece mii de hectare 
era însă grămada de bani care-ţi trebuia pe urmă ca să faci 
ceva. 

Punând deoparte cinci dolari pe săptămână, un văcar 
trebuia să muncească doi ani ca să-şi cumpere pământ, 
câteva vite şi patru scânduri să-şi facă o casă. Asta dacă 
între timp rămânea suficient pământ de vânzare. La preţul 
acela, bucăţi întregi de ţară erau cumpărate în fiecare zi. 

Toată lumea vorbea despre King Ranch, lângă Rio 
Grande, care bătea spre cincizeci de mii de hectare. King 
trecuse frontiera, înglobând sate întregi de mexicani. 
Numele tuturor acelor mari proprietari erau explicaţia 
pentru care toate restaurantele, magazinele şi fermele 
despre care se vorbea seara la masă urmau să fie 
construite în Vest. Acolo unde nu era încă nimeni, doar 
pământuri fertile pe care era suficient să le alegi ca să le 
iei în proprietate, râuri, vânat, cei mai frumoşi cai sălbatici 
din ţară şi păduri magnifice. Ca să pleci în Vest îţi trebuia 
o căruţă, o pereche de boi, merinde pentru drum, o puşcă, 
muniţie, o femeie şi să mai aştepţi încă puţin, să termine 


e 282 » 


armata cu indienii. Drept care, visul fiind mereu amânat cu 
câteva luni, li se oferea tuturor o soluţie, de data asta 
rapidă, sigură şi fără dureri: să meargă în Colorado să 
caute aur. Cei care vorbeau despre mari companii miniere 
care descopereau filoane şi îi expulzau pe micii mineri 
erau fluieraţi şi consideraţi fricoşi. Ca să devii bogat în 
Colorado era suficient să ai boaşe şi doar un dram de 
noroc. Seara, printre toţi tipii care strigau din ce în ce mai 
tare că au dreptate pe măsură ce descopereau că se înşală, 
vreo cincisprezece nu ziceau nimic. Erau cei care n-aveau 
niciun proiect, pentru care Vestul se terminase la Dallas, 
şase sute şaptezeci şi opt de suflete. Băieţii din echipa de 
aprovizionare. 

Primii fuseseră angajaţi văcarii şi tâmplarii, pe urmă cel 
mai amărât individ care se pricepea la câte ceva şi, astfel, 
cele trei mari ferme ale regiunii nu mai lăsaseră prin oraş 
decât nişte terchea-berchea, ceea ce explica de ce 
Bowman fusese luat imediat şi echipa de aprovizionare nu 
era bună de nimic. Erau, în majoritate, nişte musculoşi 
care aveau destule lucruri în comun cu catârii lor, mai 
puţin abnegaţia. 

În prima zi pe care Bowman o petrecu la ranch, nimeni 
nu făcu vreun comentariu asupra accentului lui, nici în a 
doua, şi nimeni nu râse de hainele de lucru străine, 
pantalonii şi jacheta de pescar. Ferma era la opt mile nord 
de oraş - o oră şi jumătate de mers călare, dublu cu 
căruțele pline. Lemnul cumpărat la Dallas venea fie din 
zona marilor lacuri din nord, cu vaporul pe Mississippi, 
apoi în convoi de catâri de la Vicksburg, fie din 
Pennsylvania în portul Houston din Golful Mexic, trecând 
întâi prin Atlantic. Doi angrosişti din oraş îşi împărţiseră 
filierele nord şi sud. Ca să construieşti din piatră, era 
suficient să te apleci şi să dai cu târnăcopul în pământul 
Patersonilor, dar zidarii nu avansau suficient de repede. 
De cinci ani, ranch-ul îşi dubla în fiecare an dimensiunile 
cirezilor şi convoaiele de lemn soseau încontinuu din 
Dallas. Oraşul trimitea cu gândul la un cuib de albine 
agăţat de o cracă de copac în mijlocul deşertului. 


e 283 + 


Pe lângă faptul că oamenii de la aprovizionare nu erau 
prea motivaţi, mai erau şi probleme cu furnizorii. Cei trei 
mari proprietari, Paterson, Hollis şi Michael, erau în 
concurenţă atât pentru vânzările de primăvară, cât şi 
pentru ridicarea celui mai mare ranch din regiune. In 
birourile vânzătorilor de lemn, aranjamentele pe sub masă 
erau la ordinea zilei şi, când Bowman îl întâlni pe omologul 
lui de la Hollis, înţelese de ce îl angajase Shepard. Şeful de 
echipă de la Hollis Ranch era un tip înalt şi puţin amabil, 
care le punea bețe în roate cu ajutorul dolarilor şi al 
amenințărilor subtile la adresa furnizorilor. Se numea 
Brisk şi nimeni nu râdea de accentul lui german, nici de 
engleza lui aproximativă. Când se duseră a doua oară la 
Dallas, însoţiţi de Bowman, băieţii lui îl văzură luându-l pe 
Brisk deoparte, discutând cu el în mijlocul străzii şi totul se 
încheiase acolo. De fapt, Bowman nici nu vorbise, îl privise 
un moment şi se separaseră cu calm. Din ziua aceea, Brisk 
nu le mai făcuse probleme. Hamalii şi conducătorii de 
catâri ai lui Bowman începură, astfel, să capete tragere de 
inimă pentru munca lor. 


După opt zile consecutive de lucru, într-o duminică, 
Arthur înşeuă un mustang în grajdul fermei. Shepard îl 
alesese pentru el, cu un zâmbet în colţul gurii. Avea talia 
mijlocie pentru un mustang şi arăta ca un fel de 
încrucişare arabo-angaluz, dar puţin mai mic şi mai 
îndesat. Un roib de opt ani, musculos, cu picioare negre. 
Încă tânăr, calul fusese încercat de văcarii lui Paterson, 
dar era prea nervos ca să muncească la vite - o trăsătură 
de caracter curentă la mustangii care trăiseră prea mult în 
sălbăticie înainte de-a fi domesticiţi. Prins la trei ani, calul 
lui Bowman avea nervii pe muchie de cuţit. A 

Animalul îi plăcuse, avea ceva distant în privire. Işi 
imaginase că, atunci când urma să-l încalece, nu se vor 
apropia prea mulţi de ei şi că vor face pereche. 
Mustangului nu i se mai pusese şaua de mai multe luni şi 
contactul cu pielea îl agasa. Bowman rămăsese puţin cu el 
în boxa din grajd, aşezat pe un gard, fumând o pipă, în 


e 284 + 


timp ce animalul dădea cu copitele în scânduri. Încetul cu 
încetul, calul se apropiase pentru a mirosi parfumul 
tutunului. Bowman aşteptase să-l atingă el întâi, apoi îl 
bătuse uşurel pe grumaz, promiţându-i un glonte-n cap 
dacă va încerca să-l arunce din şa. La sunetul vocii lui, 
patrupedul dăduse înapoi un pas şi îşi culcase urechile pe 
spate. 

Mustangul nu avea nume. Dacă revenea viu din primul 
lui drum la Reunion, Arthur avea să se gândească la unul 
potrivit. Îl lăsă să urmeze drumul spre Dallas fără să se 
atingă de frâie, observându-i reacţiile la trecerea printr-un 
hăţiş sau când întâlneau un călăreț ori un atelaj. Când 
întâlni alt cal, mustangul păru să nici nu-l vadă. La 
trecerea căruţelor cu hrană, întorcea urechile spre călăreț, 
fără să încetinească ori să întoarcă privirile. Aştepta să 
afle mai multe, ca şi când ar fi ştiut că hăţurile lăsate pe 
grumaz erau o capcană. La apropierea vadului lui Trinity, 
Arthur îl lansă la trap. Mustangul menţinu o alură 
constantă, fără ca stăpânul lui să fie nevoit să-i dea 
pinteni. Calul era viclean şi Bowman îşi dădu seama că în 
mod sigur nu era prea nervos ca să muncească, doar că n- 
avea chef! leşind din apă, îi dădu un ghiont în coaste cu 
călcâiele. Cu picioarele răcorite de râu, mustangul porni 
într-un galop rapid şi suplu care îl scuti de Bowman nu de 
puţine suferinţe. Dacă mustangului nu i se pusese şaua de 
luni de zile, sergentul nu mai călărise de mai mult de şase 
ani. 

Intră în Reunion la pas. De data asta, calul se agită, 
întorcând capul de la dreapta la stânga când vântul trântea 
uşile caselor abandonate. Poate că simţea şi el 
nervozitatea călăreţului său. 

Alexandra Desmond ieşi din casă văzându-l pe Arthur că 
se apropie. 

— Deja v-aţi întors? Sunteţi mai curajos decât credeam, 
domnule Bowman. 

Zâmbi. 

— Intraţi, vă rog. 

Îl servi cu ceai, scuzându-se pentru formalismul ei mic- 


e 285» 


burghez şi Bowman nu înţelese de ce spunea asta. Îl 
ascultă povestind în câteva cuvinte despre angajarea lui la 
ranch-ul Paterson şi despre primele vizite la Dallas în 
calitate de şef de echipă. 

— Şi ce i-aţi spus în mijlocul străzii? 

— Nimic. Am făcut ca atunci când eram sergent: îi 
privesc în ochi, nu fac decât să mă gândesc la ce-mi trece 
prin minte şi nimeni nu mai are nimic de comentat. 

— Şi Brisk ăsta a încetat să vă mai pună bețe în roate? 

— Mda. 

Era amuzată, ca în faţa unui copil care-şi povestea 
isprăvile. Lui Bowman nu-i păsa. 

— Am avut o idee, o imagine, când am ajuns la ferma 
Paterson. Parcă îşi construiesc hambarele în acelaşi timp 
în care oraşul vostru, aici, cade în ruină. 

Alexandra Desmond îşi cobori privirea. Bowman n-o mai 
amuza. 

— Încă două familii au plecat săptămâna asta... 

Arthur îi privi mâinile fine, abia deformate de muncă, 
aşezate în jurul ceştii de ceai. 

— Dar dumneavoastră cât timp o să mai rămâneţi? 

Ea nu răspunse şi Bowman reluă mai delicat: 

— O să mergeţi să-l căutaţi, locul acela? Cel care va fi 
mai bun ca Reunion? 

Alexandra se ridică, luă o carte de pe etajeră şi o aşeză 
în faţa lui. 

— Spuneaţi că uneori citiţi cărţi. Cred că asta o să vă 
intereseze. 

Arthur luă volumul în mâini şi îşi trecu vârful degetelor 
peste gravura copertei. 

— E cea pe care o avea Brewster în diligenţă. 

— I-o împrumutasem eu. Să-mi spuneţi ce părere aveţi. 
Şi, dacă trebuie să plecaţi, luaţi-o cu dumneavoastră. Aş fi 
a doua femeie pe lumea asta care v-a oferit o carte. Mă 
mulţumesc cu poziţia asta, dar numai pentru că sunt mai 
tânără şi mai frumoasă ca prima! 

Pistruii îi ieşeau din nou pe obrajii roz. Inima lui Arthur 
bătu tare de tot, trimiţându-i până în tâmple un val de 


e 286 » 


sânge arzător. 

În seara aceea, Bowman, culcat în patul lui separat de 
restul dormitorului printr-un cearşaf suspendat, deschise 
cartea lui Thoreau şi începu să citească: 


Economie 


Când am scris paginile care urmează, sau mai precis am 
scris esenţialul, trăiam singur, în pădure, la o milă de orice 
vecinătate, într-o casă construită de mine însumi, la 
marginea lazului Walden, în Concord, Massachusetts, şi 
nu-mi datoram viaţa decât muncii mâinilor mele. Locuiam 
acolo de doi ani şi două luni. In prezent, iată-mă încă o 
dată în trecere prin lumea civilizată... Pretind de la orice 
scriitor, mai devreme sau mai târziu, povestea simplă a 
propriei sale vieţi, şi nu doar ce-a auzit povestindu-se 
despre viaţa altor oameni. O asemenea poveste pe care, de 
exemplu, ar trimite-o alor lui dintr-o ţară îndepărtată. Căci, 
dacă a dus o viaţă sinceră, aceasta ar trebui, după părerea 
mea, să fi fost într-o ţară îndepărtată. 


Citi două ore şi, când închise cartea, după ce reflectase 
la paginile pe care le parcursese, adormi surâzând. 


Începând cu săptămâna următoare, maistrul îi trecu 
salariul la şaisprezece dolari şi îi ceru să se ocupe şi de 
aprovizionarea ranch-ului cu mâncare şi materiale pentru 
vite. 

— Eşti omul lui Paterson în Dallas. Tot ceea ce ajunge 
aici trece pe la tine. Eu mă ocup de muncă, tu te ocupi ca 
tot ceea ce ne trebuie să ajungă la timp. Dacă merge bine 
mai departe, o să-ţi rediscutăm şi salariul. Şi, Bowman, 
data viitoare când mergi în oraş, îţi cumperi nişte ţoale în 
contul fermei. Dacă n-o face altcineva, trebuie să-ncep eu 
să mă ocup de zdrenţele tale de pescar. 


Fără să fie nevoie ca Bowman să-i dea pinteni, calul 
plecă în galop de îndată ce trecu de Trinity. Arthur trase 


e 287 œ» 


uşor de frâie şi mustangul coti la dreapta spre Reunion. Nu 
era ziua de odihnă, dar îşi terminase treburile în Dallas şi, 
grăbindu-se, putea petrece o oră acolo înainte de a se 
întoarce să înnopteze. 

Alexandra nu era acasă. Calul, din nou nervos pe străzile 
oraşului în ruină, se lăsă condus până la casa lui Brewster. 
Ea era acolo, în cocioaba plină de cărţi şi de flacoane, cu 
obloanele închise, scufundată în penumbră. Bătrânul era 
căzut la pat şi Alexandra se ocupa de el. Arthur discută un 
pic cu ea şi încercă să schimbe câteva cuvinte cu Brewster, 
palid şi mut. Agonia lui începuse fără să sufere de vreun 
rău anume, mai degrabă dintr-o epuizare generală, ca şi 
când aerul din jurul lui ar fi devenit prea rar. Alexandra 
rămânea la căpătâiul lui toată ziua, ascultând cum se 
stingea ultima inimă caldă din Reunion. Brewster nu-l 
recunoscu pe Bowman, care se întrebă dacă nu cumva 
sosirea lui îl terminase pe bătrânul botanist. Locul lui nu 
era acolo: 

— Trebuie să mă întorc la ranch. 

Alexandra îl însoţi până afară: 

— Domnule Bowman, cu calul dumneavoastră şi hainele 
noi, semănaţi din ce în ce mai mult cu un locuitorii acestor 
ţinuturi! 

Era obosită şi, în lumina asfinţitului, chiar şi părul ei 
căpătase culoarea cenuşie a oraşului. Arthur dezlegă calul, 
care îşi îngropă nasul în părul femeii, trăgând pe nări o 
porţie zdravănă din parfumul ei. 

— ÎI cheamă Walden. 

Ea îi zâmbi bărbatului şi-i strânse mâna. Arthur încălecă. 

— Dacă sunteţi aici, vin din nou duminică. 

Trecând prin faţa casei lui Richard Kramer, Arthur simţi 
un frison trecând prin spinarea lui Walden. La ieşirea din 
oraş, bazându-se pe ochii calului, Bowman se lansă în 
galop pe drumul întunecat. 


Unde am trăit şi de ce am trăit 


Într-o anume epocă a vieţii noastre avem obiceiul să 


e 288 » 


privim orice loc drept locul posibil al unei case 


— Bowman, domnul Paterson vrea să te vadă. Te 
aşteaptă. 

Everett Paterson era, în acelaşi timp, mai tânăr şi mai 
bătrân decât îşi imaginase Bowman. Întors din călătorie, îl 
primi pe Bowman în biroul său. Îşi aruncase hainele de 
oraş pe jos, îmbrăcând o ţinută de călărie de pe spătarul 
unui fotoliu. 

— Shepard mi-a vorbit despre dumneata, domnule 
Bowman. 

În spatele lui Paterson, agăţat de perete, tabloul unui 
bărbat în picioare îi domina din toată înălţimea lui. 
Paterson-tatăl avea un chip ascuţit şi ochi înfundaţi pe 
care arta pictorului nu reuşise să-i retuşeze. Fiul avea 
aceeaşi oboseală pe figură, aceeaşi privire matură şi lipsită 
de lumină. Sub imaginea ochilor cu sprâncenele groase ai 
tatălui său, Everett Paterson se ţinea în umbra portretului, 
cu spatele încovoiat sub o greutate invizibilă şi maladivă 
care îl îmbătrânea. De ce suferea, Bowman n-ar fi putut 
spune, dar de mulţi ani durerea îi ofilise pielea şi îi săpase 
cearcăne adânci. Un om fără somn, pe care şi-l imagina 
petrecându-şi nopţile într-un fotoliu, cu ochii întredeschişi, 
construind vise ca să-şi uite durerea. 

Everett Paterson zăbovi puţin cu privirea pe umerii largi 
şi spatele drept al lui Bowman. Ştia, fără îndoială, să 
judece dintr-o privire forţa unui cal, a unui taur, sau a unui 
bărbat, el, care se ţinea în picioare doar prin forţa voinţei. 
Bowman fu impresionat de privirea lui, acea sclipire de 
mândrie interzicând mila pe care o inspirau spatele lui 
frânt şi umerii căzuţi. 

— Shepard nu mai conteneşte să spună că faci o treabă 
excelentă. Ferma are nevoie de astfel de oameni. Ţineam 
să ţi-o spun personal. În plus, mă întorc din New Orleans şi 
pot să-ţi spun că situaţia devine dificilă: Washingtonul 
încearcă să-şi impună legea în statele din Sud, 
aboliţioniştii profită de ocazie ca să încerce să ne 
discrediteze şi să rupă acordurilor dintre noi. Sudul n-o să 


q 289 + 


se dea bătut, fii sigur de asta. Experienţa militară a 
dumitale ne va fi de folos. Un veteran al coloniilor engleze 
ştie despre ce e vorba în materie de comerţ. Dacă vrei să 
rămâi, locul şi viitorul tău sunt asigurate la ranch. 

Bowman se întreba cât timp îi mai rămăsese de trăit 
moştenitorului Paterson. La urma urmei, ce spunea n-avea 
niciun sens. 

— Deocamdată n-am alt proiect, domnule Paterson. 

Patronul zâmbi şi se aşeză în fotoliu. 

— Bine, în acest caz îţi urez o zi bună. O să ne revedem. 

Bowman salută cu o mână dusă la frunte şi traversă 
biroul. Înainte de a ieşi, se întoarse şi îl surprinse pe 
Everett Paterson strâmbându-se de durere în timp ce-şi 
punea cizmele. El era proprietarul de pământuri de-a 
lungul lui Trinity, cel care le refuzase accesul la apă 
cetăţenilor din Reunion. 

Când i se termină ziua de lucru, Arthur puse şaua pe cal 
şi plecă de-a lungul râului, căruia îi urmă malul până în 
dreptul oraşului-fantomă în care Alexandra Desmond îl 
veghea pe bătrânul Brewster. Îl lăsă pe Walden să meargă 
la pas printre plopi, gândindu-se la averea pe care i-o 
lăsase Reeves. Nu se întoarse decât târziu în noapte în 
clădirea angajaţilor. 

Ca să-şi liniştească sufletul, deschise cartea lui Thoreau 
şi citi câteva rânduri: 


Călătorul prin preerie este în mod natural vânător. La 
izvoarele râurilor Missouri şi Columbia foloseşte capcane, 
la Cascada Sfânta Maria pescuieşte. Cel care nu este decât 
un călător, aflând doar lucruri de mâna a doua şi numai pe 
jumătate, nu este decât o biată autoritate. 


În duminica următoare, Bowman părăsi ferma înainte de 
zori, îl duse pe Walden în trap în cea mai mare parte a 
drumului şi, trecând de Trinity, se lansară într-un galop 
furios. Ajunseră la Reunion sub un soare de noapte încă 
galben, abia desprins de orizont. În faţa casei bătrânului 
botanist erau adunaţi ultimii cetăţeni din oraş. Bowman se 


e 290 » 


opri la câţiva metri şi rămase în şa, privind cum trece 
sicriul, o cutie rudimentară asamblată din scânduri de 
pardoseală. Brewster pleca în pământ învelit în bucăţi din 
cetatea lui armonioasă. Arthur îşi scoase pălăria la 
trecerea cortegiului, din care Alexandra Desmond se 
desprinse ca să-l salute. Walden îi puse botul pe umăr. 

— Puteţi să mă aşteptaţi la mine. 

Se întoarse o jumătate de oră mai târziu. Funeraliile lui 
Brewster nu duraseră mult. Comunitatea nu avea puterea 
să înfrunte acest nou doliu, ritualul fusese scurtat şi 
oboseala Alexandrei se preschimba în melancolie. Pregăti 
cafea şi se aşezară la locurile lor, de o parte şi alta a 
mesei. 

— Am venit acasă azi-noapte, cel mult o oră, ca să fac de 
mâncare. Murise deja, când m-am întors la el. 

Făcu o pauză. 

— Când veghezi un bolnav, trebuie să faci şi asta, chiar 
dacă te sperie. 

— Ce să faci? 

— Să-l laşi. Dacă vrea să plece singur. Avem noi ideea 
asta, că e mai bine să mori înconjurat de lume, dar 
muribunzii preferă uneori să fie singuri. N-am lipsit mult. 

— În pădure, când murea careva, nu ne uitam la el. 
Poate că ar fi vrut să fie singur, dar nu putea. Atunci 
întorceam capul. Pentru cei care nu voiau să plece singuri, 
n-aveam ce face. Eram în cuşti şi nu aveam dreptul să 
vorbim. Peevish, Predicatorul, spunea totuşi de fiecare 
dată o rugăciune, dar nu cu voce tare, doar mişcând 
buzele. Dacă o femeie ca dumneavoastră ar fi fost acolo, 
poate că ei n-ar fi murit aşa de urât. 

— Cum de sunteţi în viaţă? 

Arthur îşi trecu peste faţă mâna infirmă, atingând 
cicatricea de pe frunte într-un reflex jenat. 

— Pentru că sunt puternic. Pentru că am avut noroc. 

— Credeţi cu adevărat că urmărirea acestui asasin este 
singura dumneavoastră rațiune de a trăi, domnule 
Bowman? 

— Ce vreţi să spuneţi? 


e 291 œ» 


— Suficient ca să dea un sens vieţii dumneavoastră? 

El cobori ochii. 

— Habar n-am. Pentru moment, da. Pe urmă, dacă-l 
găsesc, nu ştiu ce se va întâmpla. 

— Asta era întrebarea mea. 

Avea un ton ironic. Poate că, interogându-l, se gândea la 
propria ei soartă, dar Arthur îşi simţi sângele urcându-i-se 
la cap. 

— În ceea ce vă priveşte pe dumneavoastră, acum că 
oraşul ăsta e praf şi v-aţi pierdut soţul şi a murit şi 
Brewster, viaţa dumneavoastră ce sens mai are? 

Văduva Desmond răspunse liniştită: A 

— Nu vă supăraţi, doar încerc să vă înţeleg. În ceea ce 
priveşte viaţa mea, o să ştiu să mă descurc. Dar sunt 
curioasă să ştiu ce poate răspunde la întrebarea asta un 
om ca dumneavoastră. 

— Un om ca mine? 

— Un om de acţiune. 

— Un prost? 

Ea îl privi cu un aer de reproş. 

— Nu fiţi ridicol. 

— Nu sunt inginer şi n-am citit atâtea cărţi ca 
dumneavoastră, dar ştiu bine că nimeni nu poate da 
răspunsul la întrebarea asta aşa, în câteva cuvinte. Există 
ceea ce faci acum şi ceea ce speri pentru după. Asta e tot. 

— Deci lucraţi la ferma Paterson şi nimic altceva. 

— Deocamdată. 

— În cazul ăsta, ce speraţi pentru după? 

Arthur se străduia s-o asculte, dar ar fi vrut să plece din 
casa văduvei şi să abandoneze discuţia aceea care-i 
provoca greață. 

— Nu aşa merge. Nu pentru mine. 

— N-aveţi nicio speranţă, domnule Bowman, asta vreţi 
să spuneţi? 

El îşi încleştă pumnii. 

— Rahat, ştiţi bine că mă gândesc la nişte lucruri! Dar 
nu merge aşa! Nu mai pot să fac ce vreau. Şi 
dumneavoastră... 


e 292 œ» 


— Eu? 

El privea masa, tentat să o azvârle de-a latul camerei. 

— Mai bine plec. 

— V-aţi înfuriat? 

— Terminaţi! 

— Pentru că nu vă vreau? Pentru că nu vreau să staţi 
acolo fără să ştiţi de ce şi să plecaţi mâine-poimâine ca să-l 
găsiţi pe asasinul amantului meu? 

Furia lui Bowman se stinse. O tristeţe de neînțeles îl 
străbătu: 

— De ce faceţi asta? 

Alexandra îşi muşcă buzele. Ridică mâna şi Arthur nu 
reacţionă când ea îi trase o palmă. 

— Credeţi că o femeie o să vă salveze din starea 
dumneavoastră, domnule Bowman? Că e treaba noastră să 
închidem ochii la cine sunteţi? Eu nu vă vorbesc despre o 
iubire de felul ăsta, servilă şi arhaică. Există unele mai 
mari! Nu aveţi speranţe, ci fantasme mediocre! 

Înclină capul, frecându-şi mâna înroşită de pe urma 
plesniturii: 

— Nu ştiţi nici măcar dacă umblaţi după o viaţă 
onorabilă sau o moarte onorabilă! Până la urmă va trebui 
să alegeţi dar, cât timp n-o faceţi, locul dumneavoastră nu 
va fi nici aici, nici într-o altă parte de pe pământ. 

Arthur aşteptă ca ea să ridice capul, dar Alexandra nu se 
mişca. leşi din casă şi o lăsă singură. Îşi petrecu restul zilei 
urmând cursul lui Trinity spre sud, înainte de a urca spre 
ranch pe malul celălalt. 

Când ajunse la Paterson era noapte. Unii după alţii, 
întinşi prin căruţe, câţiva deja adormiţi, angajaţii îşi reluau 
locurile după ce băuseră la greu toată duminica în Dallas. 
Cu jumătate din solda lor cheltuită pe alcool şi curve, 
plecarea spre Vest tocmai se amânase cu o săptămână. Bill 
ucraineanul pregătise, ca de fiecare dată, o supă de fasole 
roşie â la mexicaine: nimic special, în afară de câţiva 
pumni de chili iute ca să dea gust mâncării. Cât să asuzi şi 
să dai afară puţin bourbon înainte să te pui în pat. 

Bowman renunţă să citească. Tocmai venise un ultim lot 


e 293 + 


de văcari, beţi şi zgomotoşi, cerându-şi porţia de supă. 
Bowman îi ascultă ciondănindu-se şi zbierând. Se ridică şi 
dădu cearşaful la o parte. Oamenii încetară să vorbească 
văzând cum apare marele Bowman cu ochii ieşiţi din 
orbite. 


Reunion era pustiu şi tăcut, fără nicio briză care să 
împingă uşile căscate ale caselor abandonate. Zece oameni 
se târau încă, răspândiţi prin colibele împrăştiate. Calul 
sufla puternic, ca pentru a-şi alunga din nas aerul trist al 
locului. Arthur cobori privirile, îndreptându-se spre casa 
văduvei, cu chipul în umbra pălăriei, sub razele piezişe ale 
răsăritului. 

Era în picioare, sub portic, cu umerii ridicaţi în frigul 
dimineţii. Înţelese înainte ca el să pună piciorul jos, înainte 
chiar de a observa desagii plini şi geanta de voiaj legată de 
şa. Intră în casă şi lăsă uşa deschisă. Arthur o urmă şi se 
aşeză la masă în timp ce ea puse apă la încălzit pe plită. 

El vorbi încet, forţându-se să pronunţe cuvinte inutile: 

— Am primit veşti. Nişte tipi de la ranch care au discutat 
cu conducătorii de catâri dintr-un convoi de la El Paso. A 
ajuns la Fort Bliss. Am demisionat de la Paterson. 

Ea puse pe masă ceştile, zahărul şi linguriţele. 

— Sunteţi sigur? 

— Poate că n-are nicio legătură. La Londra, după crimă, 
erau tot atâtea versiuni câţi oameni care vorbeau despre 
ea. Toată lumea inventa. Nu, nu sunt sigur. 

Ea se aşeză în faţa lui. 

— Ştiţi foarte bine că nu asta este întrebarea mea. 

El întoarse capul spre o fereastră acoperită de praf, 
ghicind dincolo de sticla murdară şi grosolană siluetele 
deformate ale caselor goale. 

— Nu foloseşte la nimic să o luăm de la capăt. 

— Nu vă cer să rămâneţi. Spun doar că nu sunteţi 
obligat să-l urmăriţi. 

Arthur îşi adună tot curajul, privind în continuare afară. 

— Şi dacă aş rămâne, totuşi? 

Ea puse cafeaua. 


e 294 œ» 


— După ce aţi sosit, am trimis o scrisoare la New York. 
Societatea lui Victor Considerant a acceptat să-mi 
plătească întoarcerea în Franţa. 

Afară, Walden aştepta, lovind pământul cu copitele şi 
fornăind zgomotos. Rămaseră în tăcere o vreme, aplecaţi 
deasupra ceştilor. Arthur îşi acoperi gura cu mâna, ca şi 
când ar fi vrut să-şi reţină cuvintele. 

— Şi dacă m-aş întoarce după ce-l găsesc? 

— Nu ştiţi dacă o să vă întoarceţi. 

— Dacă aş avea de ce, asta ar schimba tot. 

Femeia se ridică şi, la fel ca în prima zi când el se 
trezise la ea după criză, îi întoarse spatele. 

— Aceste presupuneri sunt inutile. Ştiţi la fel de bine ca 
şi mine că totul e absurd. 

El scoase din buzunar scrisorile de credit şi o legătură 
de bancnote de zece dolari şi le puse pe masă. 

— Aţi spus că nu vreţi să mai fiţi tristă. Iar eu - tot ce 
ştiu e că sunt încă în viaţă. 

Ea se întoarse, privi scrisorile băncii şi bancnotele fără 
nicio emoție şi căută privirile lui Bowman. 

— Ce vreţi să cumpăraţi cu banii ăştia? 

— Nimic. Singurul lucru pe care l-am făcut cu ei a fost 
să plătesc înmormântările pentru nişte oameni pe care nu-i 
cunoşteam. Poate că dumneavoastră o să puteţi face ceva 
mai bun. 

— N-am nevoie de ei. 

Arthur se agăţă de ideea lui. 

— Ceea ce ştiu este că în Franţa sau Anglia nu mai e 
nimic pentru noi. O să puteţi să vă căutaţi locul aici sau în 
altă parte. 

Ea îşi strânse braţele pe burtă ca şi când ar fi vrut să se 
împiedice să respire. 

— Opriţi-vă! 

— O să mă-ntorc. Chiar dacă n-o să mai fiţi aici. O să am 
mai multe de făcut. 

Ea se aşeză la loc şi îşi puse mâinile pe masă, oprindu-şi 
însă gestul înainte de a o atinge. 

— Nu pot să vă împiedic. 


e 295 œ» 


— Când plecaţi? 

— În câteva săptămâni, trebuie organizat totul. Domnule 
Bowman, aveţi dreptul să speraţi chiar şi la un lucru 
imposibil. Noi asta am venit să facem aici. Nu trebuie să v- 
o interziceţi. 

— La ce-ar folosi? 

Ea îşi întinse în sfârşit mâna şi o puse pe braţul lui. 

— Doar o imagine, domnule Bowman. Un pic de lumină 
pentru fluturi. 

Arthur ridică atunci capul şi descoperi surâsul ei trist şi 
ochii cenuşii în pragul lacrimilor. Reuşi să-i redea 
zâmbetul. 

— Când mi-am pregătit lucrurile, în noaptea asta, m-am 
gândit la ceva. Soldaţii au întotdeauna o femeie care îi 
aşteaptă. Cea mai frumoasă din lume. Sunt vise care nu 
trebuie întrerupte - dacă nu, nu mai sunt bune de nimic. 
Dar, de data asta, e adevărat. Şi adevărul este că femeia 
cea mai frumoasă din lume nu te aşteaptă niciodată. 

Degetele Alexandrei Desmond se strânseră pe braţul lui. 
Arthur îşi puse delicat mâna infirmă pe cea a văduvei şi 
rămaseră aşa, tăcuţi, până când puterea de a se bucura de 
acest moment îi părăsi. 

Arthur urcă în şa. Ea se apropie de Walden, calul 
taciturn care îşi puse capul pe umărul ei. 

— Întotdeauna e trist când trebuie s-o spui, dar îmi pare 
foarte rău. 

El îşi înfundă pălăria pe cap. 

— Banii sunt ai Companiei. Faceţi ceva bun cu ei. Nu va 
exista vreun mijloc mai bun de a-i cheltui. 

Trase de hăţuri. Walden se puse în mişcare şi sergentul 
nu întoarse capul. Când trecu prin faţa casei lui Kramer, n- 
avu nevoie să dea din călcâie, calul porni în galop. 


Ajunse la Fort Worth în două ore şi, înainte de a merge 
mai departe pe drumul spre El Paso, făcu o pauză într-un 
magazin universal ca să-şi completeze echipamentul şi să 
cumpere provizii. 

Păstrase două sute de dolari, de care trebuia să tragă 


e 296 » 


cât mai mult timp posibil. Trebuia să găsească echilibrul 
între supraviețuirea lui, cea a calului şi greutatea pe care 
Walden o putea suporta. Un pumnal cu mânerul din corn, 
mai rustic decât cel pe care-l cumpărase la Londra şi mult 
mai puţin scump, douăzeci de metri de frânghie de cânepă, 
o toporişcă, cinci kilograme de ovăz pentru animalul lui şi 
o găleată din pânză pe care putea s-o turtească şi s-o pună 
în desagi, două burdufuri de piele de câte un litru şi 
jumătate fiecare, o livră de slănină şi două de mălai, cafea, 
o farfurie şi o cratiţă din tinichea, o cutie pentru aprins 
focul, conţinând o brichetă din oţel şi două bucăţi de 
cremene, o mică rezervă de iască şi chibrituri. 

Hainele şi încălţările sale cumpărate din New York le 
schimbă cu gestionarul magazinului pe o haină lungă de 
ploaie, o pătură bună, tutun şi o sticlă de whiskey. Pentru 
scurta şi pantalonii de pescar obţinu două pene, o sticluţă 
de cerneală neagră şi un top de hârtie. Ultimul lucru pe 
care îl cumpără, pentru un preţ dublu celui dat pe cal, fu o 
puşcă Henry de calibru .44 cu o magazie de şaisprezece 
gloanţe şi destulă muniţie ca să vâneze timp de douăzeci 
de zile. Când îşi plăti achiziţiile pentru un total de cincizeci 
şi opt de dolari, patronul magazinului îi oferi un toc pentru 
armă, o sticluţă de ulei şi o perie circulară s-o curețe pe 
dinăuntru. 

— Unde mergeţi echipat aşa? 

— Fort Bliss. 

— Dacă e primul dumneavoastră drum în Vest, nu vă 
faceţi probleme. O mulţime de oameni au murit deja acolo 
pentru dumneavoastră. Acum nu mai e decât o chestiune 
de răbdare. Singurul lucru care vă poate ucide, în afară de 
crotali şi câţiva comanşi, e haleala din popasul Butterfield! 

Popasurile unui călăreț erau la două zile unul de altul. 
Până la râul Pecos, ţinutul era bine irigat. Singura zonă 
aridă era între Munţii Guadalupe şi El Paso, pe ultimele o 
sută de mile ale drumului. Ca toate marile drumuri din 
Vest, spunea patronul, era o veche pistă indiană. 

— Pieile roşii ştiu izvoare pe care noi nu le-am găsit 
încă. Fac drumul chiar şi pe jos. Asta nu înseamnă însă că 


e 297 œ» 


e uşor, chiar şi cu o mârţoagă. Sălbaticii ăştia nu beau mai 
multă apă decât şopârlele şi sunt în stare să fugă două zile 
întregi în plin soare. 

Arthur îl regăsi pe Walden la grajdul hotelului, unde 
mustangul îşi mâncase toată porţia de furaj. Umplu 
ploştile, încărcă echipamentul şi merse alături de patruped 
până la ieşirea din oraş, ca acesta să aibă timp să digere 
un pic înainte să-i lege cureaua pe sub burtă. 

Fort Blis era la şase sute de mile spre vest, două 
săptămâni de drum dacă totul era în regulă. În spatele lui, 
Reunion încă era la doar douăzeci de mile. Când urcă în 
şa, Walden icni sub greutate. 

— Când o să ajungem, poate că o să am câteva 
kilograme mai puţin, e tot ce pot face pentru tine. 

Sunetul vocii sale îi păru străin, ca şi când nu ar fi auzit- 
o de mult. Şi totuşi nu se schimbase, numai că acum 
vorbise singur. Soarele era drept în faţa lui. Cobori capul 
şi se lăsă purtat în cadenţa mişcărilor calului. 

Plecat din Fort Worth la începutul după-amiezii, 
Bowman parcurse cincisprezece mile înainte de a părăsi 
pista şi de a trage pe dreapta o jumătate de oră. 
Observând copacii, sfârşi prin a găsi un curs de apă 
mărginit de sălcii şi mesteceni. Iarba nu era încă foarte 
crescută, dar era deja verde. După ce Arthur puse şaua şi 
desagii la pământ, Walden, legat de o creangă se puse să 
mănânce, ridicând capul ca să asculte zgomotele din 
tufişuri. Când, după două ore, reveni cu mâna goală de la 
vânătoare, Arthur îşi regăsi lucrurile, noaptea cădea deja 
şi frigul odată cu ea. Aprinse un foc, prepară o turtă şi o 
puse la copt. Regăsea pe acest continent o faună şi o floră 
pe care le cunoştea, cum era cresonul iute care creştea la 
marginea apei, care li se dădea soldaţilor după lungile 
traversări pe mare, remediu împotriva daunelor provocate 
de scorbut. Recunoştea plante, dar nu era încă pregătit să 
mănânce carne. Talentele lui de vânător nu mai erau la 
înălţime. Îi scăpaseră o căprioară şi doi iepuri. Era prea 
greu, prea zgomotos, îi lipseau reflexele. Animalele 
fugiseră de el înainte să le observe. 


e 298 œ» 


Odată masa terminată, întinse pe iarbă pelerina de 
ploaie şi se lungi îmbrăcat, cu cizmele în picioare, 
trăgându-şi pătura până la gât. Cu capul pe geanta de 
voiaj, ascultă focul pârâind, căutând, fireşte stele, pe cer. 
Neputând să doarmă, întreţinu focul până-n zori. Walden 
adormise sprijinit de un mesteacăn, nepăsător la insomnia 
stăpânului. Arthur îşi stropi faţa în pârâu şi, după ce 
coapse o altă turtă, muşcând dintr-o bucată de carne 
sărată, îşi deschise geanta, puse deasupra cartea lui 
Thoreau şi o folosi ca pe un pupitru. Pe pagina întreruptă 
în timpul traversării cu Persia, notă în dimineaţa aceea: 


Am ajuns la Reunion, dar acolo nu era nimic. Nişte tipi 
dintr-un convoi din El Paso au povestit la Dallas că avusese 
loc o crimă teribilă lângă Fort Bliss şi atunci am plecat mai 
departe. La New York, soldaţii au tras în femei şi una mi-a 
murit în braţe. Abia ce coborâsem de pe vapor. Am 
cumpărat o puşcă. 


Îşi reciti notițele, lăsă cerneala să se usuce şi împături 
foaia. Apoi scoase blocul de corespondenţă cumpărat la 
Fort Worth, înmuie pana şi trasă încet literele, 
concentrându-se cât putea mai bine. 


Alexandra, 

Am plecat de o zi din Reunion şi am dormit cu Walden la 
marginea unui pârâu. N-am reuşit să vânez şi cafeaua pe 
care am făcut-o nu era aşa bună ca la dumneavoastră. Am 
decis să vă scriu des. Pentru că e ca un fel de companie pe 
lângă Walden, dar mai frumoasă, şi pentru că soldaţii fac 
mereu aşa, scriu scrisori celei mai frumoase femei din 
lume. 


Ezită, apoi adăugă câteva cuvinte înainte de a închide 
bloc-notesul şi de a-şi strânge lucrurile. 


Sper că veţi primi într-o zi această scrisoare sau că o să 
pot să v-o aduc. 


e 299 œ» 


Primul popas la care ajunse se numea Sweet Water”. În 
jurul clădirii Butterfield se năştea un embrion de sat, trei 
cabane şi un cort. Un fierar îşi pusese nicovala pe 
marginea drumului şi, în faţa cârciumii companiei de 
transport, doi nemti instalaseră sub o prelată patru scaune 
şi o masă, servind mâncare călătorilor. Concurența era 
probabil dură între popas şi tavernă, care anunţa pe o 
pancartă pictată de mână: Cea mai bună bucătărie din 
Sweet Water. Bowman lăsă calul în grajdul Butterfield şi 
se instală să mănânce sub prelată. După-amiaza aproape 
trecuse, dar se hotări să forţeze nota şi să doarmă în 
pădure. Pentru un dolar, şi om, şi animal îşi reluară 
drumul sătui şi hidrataţi. 

Nu fu mai greu decât în ajun să găsească alt curs de 
apă. Arthur nu încercă să vâneze, doar pregăti focul 
pentru noapte şi, în ultimele licăriri ale zilei, se instală cu 
capul pe geantă ca să citească alte câteva pagini din 
Thoreau.  Începu un capitol intitulat  Singurătate. 
Descrierile de natură şi stările sufleteşti ale autorului nu-i 
spuneau nimic. Crezuse, văzând titlul, că avea să înţeleagă 
mai multe despre ceea ce i se întâmpla, dar cuvintele îi 
erau străine. Povestea asta de fuziune poetică şi spirituală 
cu lumea îi scăpa cu totul. Privind pădurea în jurul lui, nu 
înţelegea că aceasta ar putea să-l liniştească, că - la fel ca 
Thoreau - ar putea să se confunde cu ea. Oamenii nu 
făceau altceva decât să traverseze natura şi peisajele. 
Acolo, în tabără, jungla din Birmania nu fusese niciodată o 
oază de confort. 

Se gândi din nou la colinele verzi pe care şi le imaginase 
citindu-l pe Irving, spunându-şi că erau, poate, precum 
acele vise imposibile despre care vorbea Alexandra 
Desmond, imagini pe care trebuia să le păstrezi ca să nu-ți 
pierzi speranţa, dar despre care ştiai că nu existau cu 
adevărat. Ca acea cabană idilică a lui Thoreau, despre care 
Bowman înţelesese până la urmă, din descrierile preţioase 
şi înflăcărate, că nu era decât un fel de ideal imaginar. 


33 Apă Dulce (n.tr.). 
e 300 >» 


În noaptea aceea reuşi să doarmă şi, trezindu-se, îl 
descoperi pe Walden aplecat deasupra lui, cu ochii închişi, 
ca şi când mustangul ar fi dormit inspirându-i mirosul. 

Nu scrise nimic despre călătorie, dar reluă scrisoarea 
pentru Alexandra. Luptând cu tristeţea de a-i scrie cuiva 
care ar putea să nu-i citească niciodată cuvintele, se 
strădui să deseneze frumos literele. 


Noroc că nu există decât o singură cale care traversează 
țara asta, altfel cred că m-aş fi pierdut. Am plecat de 
numai două zile, dar deja nu mai ştiu unde sunt. Walden a 
dormit lângă mine. Cred că e un cal bun. 


Până la Pecos trebui să se îndepărteze din ce în ce mai 
mult de pistă ca să găsească pârâuri, lungindu-şi astfel 
drumul şi ajungând cu o zi întârziere faţă de cele două 
săptămâni pe care le făcea până la El Paso o căruţă 
încărcată cu apă. Evita micile ferme împrăştiate de-a 
lungul drumului, ţinându-se departe de zonele locuite, şi 
începu să doboare nişte vânat. O potârniche, un iepure şi, 
în altă zi, o tânără căprioară de douăzeci de kilograme pe 
care o jupui şi o tranşă, frigând cât mai multe bucăţi 
posibil pentru a le conserva. După ce tăie prada cu 
pumnalul, Arthur avu coşmaruri în noaptea aceea şi se 
trezi tresărind, cu un strigăt care înspăimântă calul. 

În satul Pecos trăiau vreo cincizeci de oameni. Bowman 
îl traversă fără să se oprească, ştiind că de-acum încolo 
urma să aibă toată apa şi tot vânatul de care avea nevoie. 
Timp de cinci zile urmă râul, urcând spre nord-vest, în 
direcţia Munţilor Guadalupe, şi coşmarurile continuară. 
Nu se opri decât o dată, ca să cumpere provizii şi o sticlă 
de whiskey. Râul Pecos mergea mai departe spre nord, în 
vreme ce drumul spre El Paso cotea spre vest. Inainte de a 
se lansa în traversarea zonei aride, făcu haltă la ultimul 
popas din această porţiune a drumului, cumpără două 
burdufuri suplimentare şi o raţie de ovăz. Murdar şi 
mirosind, cu spatele curbat după două săptămâni pe cal, 
Arthur Bowman intră în podişul pietros şi alb, zărind la 


e 301 œ» 


orizont, şaizeci de mile mai departe, siluetele munţilor. 
Diligenţele Butterfield plecau cu un atelaj de cai odihniţi şi 
parcurgeau distanţa în mai puţin de o zi. El trebuia să 
menţină o viteză bună ca să reuşească acelaşi lucru. 
Walden, de îndată ce intrară în deşert, cobori capul şi, fără 
să fie nevoie ca Bowman să-l îndemne, ghicind că 
următoarea picătură de apă este de cealaltă parte a 
peisajului dezolant, grăbi pasul. 

Arthur mai traversase deserturi, dar cu toată intendenţa 
şi resursele unei armate. Dacă Thoreau s-ar fi lansat cu 
adevărat în această cavalcadă, poate n-ar fi uitat să 
vorbească despre singurătatea în care natura putea şi ea 
să te abandoneze. 

Walden tinu ritmul atât cât putu înainte de a încetini. 
Bowman îi dădea doar un pic de ovăz, ca să nu-l înseteze, 
şi împărțea apa cu el. Trei burdufuri erau pentru cal, unul 
pentru călăreț. 

Era noapte de mult când ajunseră la tabăra minei. După 
cele treizeci de grade ale zilei, temperatura scăzuse brutal. 
Zona companiei Butterfield, semnalată cu o lampă 
deasupra firmei, era în mijlocul barăcilor minerilor, 
construcţii lungi, fără lumină sau ferestre. Arthur, ars de 
soare, bătu la uşa popasului tremurând de frig. Un băiat se 
ocupă de calul lui, apoi îl conduse într-o cameră minusculă, 
traversată de curenţi îngheţaţi de aer. Bowman se prăbuşi 
pe un pat moale şi scoase sticla de whiskey din geantă. O 
bău încet, o înghiţitură după alta, până la ultima picătură. 
Nu lupta doar cu frigul. O zi călare îl despărţea de El Paso 
şi Fort Bliss. Dacă Penders sau Peevish se duseseră acolo, 
trebuie să fi petrecut noaptea aici. Coşmarurile îl treziră 
pe Arthur, acoperit de o transpiraţie pe care aerul rece din 
cameră o îngheţa pe faţa lui înroşită de soare. Înfăşurat în 
hainele sale, pătura lui şi cea a popasului, dârdâi până în 
zori, luptând cu somnul. Nu se simţise atât de rău de la 
plecarea din Londra. Regăsea vechi dureri, murmure 
familiare care-i dădeau ocol gândurilor şi pe care se apucă 
să le supravegheze din nou. Cu două sticle în desagi, plecă 
mai departe de îndată ce soarele fu suficient de sus. 


e 302 » 


Mina de sare era una de suprafaţă, în bazinul unui fost 
lac secat ale cărui maluri, tăiate în terase cu lopeţi şi 
târnăcoape,  lingeau versanții muntelui. Un drum 
supraînălţat, cu taluzurile construite, la rândul lor, în 
terase, îl traversa spre vest. In fundul castronului, alb de 
să-ţi ardă ochii, oamenii încărcau blocuri de sare în căruţe. 
Sute. Mici, cu picioarele arcuite, cu pielea întunecată, în 
haine de bumbac, lucrau desculți în sarea corozivă. Vara, 
cei despre care Bowman presupunea că sunt mexicani 
probabil crăpau precum cipaii în cală. La umbra căruţelor 
sau a gheretelor, câţiva albi îi supravegheau pe mineri, 
salutându-l din când în când pe călăreţul care traversa 
şantierul. 

Walden avansa încet pe acest dig alb, cu urechile 
culcate, pentru a-i lăsa lui Arthur timp să privească. 
Imaginea de aici îi amintea de altele. Şantiere de 
construcţii în India, negri ridicând un pod, mii de gălbejiţi 
săpând un canal, şantierul noroios al marelui bazin de la 
Millwall, la Londra. După atmosfera dezolantă din 
Reunion, mina de sare se adăuga unei fresce care desena 
peisajul interior al lui Arthur Bowman. Scoase o sticlă de 
bourbon din desagă, intrând într-o nouă câmpie deşertică 
pe care, de data asta, n-o încheia niciun munte, cu drumul 
fugind mereu în faţa lui, larg şi drept. Walden acceleră. 

La jumătatea drumului spre El Paso întâlniră o diligenţă 
Butterfield lansată în plină viteză, plină cu saci poştali şi 
pasageri. Arthur o privi trecând, spunându-şi că, dacă ar 
arunca o scrisoare înăuntru, ar fi posibil să ajungă la 
Reunion înainte ca Alexandra Desmond să plece. 


El Paso era la fel de mare ca Fort Worth, cam cât un 
cătun englezesc. Înainte de a intra, Bowman se opri 
aproape de fluviul pe malul căruia era construit oraşul. Rio 
Grande, despre care vorbeau oamenii lui Paterson, 
frontieră cu acest ţinut necunoscut, Mexicul, era la fel de 
lat ca Tamisa, puternic ca Irrawaddy şi nămolos precum 
Gangele. Pe malul celălalt, mai întins şi mai populat decât 


<e 303 + 


El Paso, era un oraş albst în care ghicea siluete, un fort cu 
creneluri, chiar pe malul apei, aflat în faţa oraşului 
american. Walden îşi afundă capul în curent şi Bowman, 
aşezat lângă el, termină o sticlă. Nu mai băuse de mult 
atât şi se simţea îngreţoşat. 

În oraş, întrebă de drumul către Fort Bliss, aplecându-se 
de pe cal spre cetăţenii pe care-i consulta. Pe străzi erau 
altfel de mexicani, oameni cu părul lung şi negru, 
înfăşuraţi în pături, mergând câte doi sau aşezaţi în praf în 
faţa platformei câte unui saloon. Poate că erau indieni, 
chiar dacă nu semănau cu ideea pe care şi-o făcuse despre 
ei: războinicii sălbatici care aleargă toată ziua sub soare, 
vânătorii rapizi despre care vorbea Irving sau călăreţi 
plini de culori pe care îi descria Cooper. În timp ce 
traversa El Paso, Walden răsufla puternic, ca pe străzile 
din Reunion, confirmându-i călăreţului său că locul 
duhnea. 

Spre deosebire de Fort Worth sau Fort Smith, Bliss nu 
era un oraş care luase numele unei tabere militare, ci chiar 
cartierul general al Companiei a Opta de Infanterie, la o 
milă nord de El Paso. Bowman se opri la două sute de 
metri de fortificațiile din piatră şi studie patrulele de 
călăreţi, coloanele de soldaţi ieşind şi intrând pe porţile 
mari, în uniformele lor albastre, asemănătoare celor ale 
soldaţilor din New York. Işi scoase a doua sticlă şi o 
termină privind agitația fără sfârşit a trupelor. Santinelele 
de pe pasarele îl priveau apropiindu-se şi doi gardieni de la 
intrare îi ordonară să se oprească. 

— Ce doriţi? 

Arthur era beat. Îi privi de sus, de pe calul lui nervos. 
Buzele i se lipeau una de alta şi cuvintele i se amestecau în 
gură. Adoptă un ton sec în faţa tinerilor recruți nesiguri: 

— Tre'să-l văd pe comandant. 

— Pe comandant? Cine sunteţi? 

Cei doi soldaţi se uitară unul la altul: 

— E complet mangă. 

— Ce vrei cu comandantul? 


34 Este vorba despre Ciudad Juárez (n.tr.). 
e 304 » 


— Tre'să vorbesc cu careva. 

— Civilii nu intră aşa în fort. Tre' să ai o autorizaţie sau 
un motiv serios. 

Walden tropăia pe loc şi Bowman îl lăsă în pace. 

— Lăsaţi-mă să trec. 

— Ce vorbeşti! 

Walden avansă spre ei scuturându-şi capul. Cei doi puşti 
dădură înapoi strângându-şi puştile. O santinelă îşi 
îndreptă din postul ei arma spre Bowman, care vorbi şi mai 
tare: 

— Trebuie să-l văd pe comandant în legătură cu omul 
care a fost jupuit! 

Walden necheză şi avansă din nou. 

— Stai! 

Celălalt tânăr strigă: 

— Caporal! Problemă la poartă! 


Fu împins într-o celulă, o construcţie mică, adiacentă 
zonei ofiţerilor. Printr-o vizetă, îşi vedea calul legat care îşi 
azvârlea din toate puterile picioarele din spate, făcând să-i 
zboare încărcătura prin curtea fortului. Nimeni nu reuşea 
să-l calmeze şi Bowman îl privea ce face în vreme ce 
aştepta să vină cineva după el. Zâmbea când îi vedea pe 
soldaţi şi ofiţeri în acel du-te-vino obişnuit, cu mersul lor 
ţeapăn şi bărbile rase, armele curate şi ţinuta mândră. 

Când un sergent îl scoase din gaura lui, greata îi trecuse 
puţin, ca şi dorinţa de a-l vedea pe Walden zdrobind 
militari sub copite. Fu condus în biroul unui tânăr căpitan 
cu mustață, care-şi ridică nasul atunci când el intră. 

— Gardian, lasă-ne. Aşezaţi-vă, vă rog. 

Arthur se instală pe un scaun. 

— Puteţi să-mi daţi nişte apă? 

Ofiţerul îi servi un pahar din carafa de pe birou. Arthur îl 
înghiţi şi întinse paharul gol. Căpitanul îl umplu din nou. 

— Mersi. 

— Aveţi, deci, maniere, în ciuda apariţiei pe care v-aţi 
făcut-o la fort. 

— Băusem. 


e 305 œ» 


— Mirosiţi destul de tare, domnule, dar într-adevăr 
mirosul de alcool se simte încă. Sunteţi în stare să-mi 
spuneţi ce faceţi aici? 

— Sergent Arthur Bowman, Compania Indiilor de Est. 
Britanic. 

— Accentul o dovedeşte. Nu şi uniforma. 

— Nu mai sunt militar. 

Căpitanul surâse. 

— Am bănuit. Ce faceţi în America, domnule Bowman, şi 
în particular în Fort Bliss? 

Arthur ar fi vrut să mai bea puţină apă. 

— La Dallas, nişte oameni au vorbit despre o crimă 
comisă aici, o chestie dezgustătoare. Vreau să aflu dacă 
are legătură cu ceva care s-a petrecut acolo, cu luni în 
urmă. O altă crimă. 

Căpitanului i se aşternuse pe chip o expresie stranie, de 
dezgust şi de frică. Împreună cu micul Slim, copoii din 
Wapping, văduva Desmond şi bătrânul Brewster - făcea 
clar parte din clubul celor care văzuseră. Cei doi bărbaţi 
schimbară o privire, în timp ce căpitanul îşi turnă şi el un 
pahar cu apă: 

— De ce vă interesează? 

Arthur îşi mângâie barba cu cele trei degete. 

— Victima, de la Dallas, Richard Kramer, mi-era prieten. 

Ofiţerul luă un aer de circumstanţă şi îi prezentă 
condoleanţe. 

— În această ţară, încă prost organizată, armatei îi 
revine sarcina de a ancheta şi de a judeca. Prea mulţi cred 
că pot face justiţie de capul lor. De aceea aţi venit la Fort 
Bliss? 

— Că sunteţi dumneavoastră sau eu, asta nu schimbă 
nimic. 

— Şi dacă l-aţi executa, presupun că niciun judecător nu 
v-ar trimite în închisoare. Dar nu se pune problema. În 
plus, sunteţi prost informat, domnule Bowman. 
Intâmplarea despre care aţi auzit nu a avut loc aici, ci la 
Las Cruces, cincizeci de mile înspre nord. 

Bowman zâmbi. 


e 306 » 


— Şi eu am făcut parte dintr-o armată care făcea justiţie. 
Făcea asta atât de bine încât s-a trezit cu o întreagă ţară în 
cârcă. 

— Deci înţelegeţi despre ce vorbesc. 

— Nu, dumneavoastră sunteţi cel care nu înţelege. 

In curtea  fortului, Walden scotea mai departe 
nechezături care ar fi putut să pună un tigru pe fugă. 
Bowman privi spre fereastră: 

— În armata Companiei, eu eram călăul. Nu sunt sigur 
că aş face-o din nou. 

Căpitanul îşi mângâie mustăţile lungi şi îl studie un 
moment, pe urmă deschise un sertar al biroului, scoțând 
de acolo o servietă de piele din care extrase două foi de 
hârtie. 

— Domnule Bowman, n-am niciun motiv să vă comunic 
aceste informaţii. Dacă o fac, este pentru că socotesc că 
aceste două afaceri n-au nicio legătură. Pe de altă parte, 
dacă aveţi nişte informaţii care ar putea să ne ajute, v-aş 
ruga să mi le împărtăşiţi. Ca de la un soldat la altul. Şi 
sper că, după asta, o să vă întoarceţi cuminte acasă. 

Arthur fu de acord. 

— Asta sper şi eu. 

Căpitanul Phillips îi citi raportul anchetei. Zece minute 
în timpul cărora Bowman făcu tot ceea ce era capabil să 
facă pentru a memora faptele, data, locul, martorul, 
identitatea victimei, aşteptând ceea ce era mai important - 
descrierea cadavrului. Când căpitanul Phillips sfârşi de 
citit, el era palid. Carafa se ciocni de pahar când se servi 
din nou. 

— Date fiind condiţiile morţii, am tras concluzia că a fost 
un ritual indian. M-am luptat cu comanşii şi apaşii şi pot să 
spun că nimeni altcineva nu e capabil de ceea ce am văzut 
la Las Cruces. Are vreo legătură cu moartea prietenului 
dumneavoastră? 

Bowman reflectă. 

— Niciuna. 

Căpitanul se ridică. 

— Aşa bănuiam şi eu. Şi cred că e mai bine aşa. Cât 


e 307 œ» 


despre dumneavoastră, domnule Bowman, mergeţi să vă 
vedeţi de viaţa dumneavoastră din Dallas. 

Arthur se ridică, luptând contra ameţelii pe care i-o 
produseseră atât alcoolul, cât şi ceea ce aflase. Căpitanul îl 
conduse la uşă şi îi întinse mâna. 

— Întorceţi-vă acasă. 

Bowman încercă să zâmbească şi privi afară, unde calul 
lui continua să terorizeze fortul. 

— Cred că lui Walden nu-i place locul ăsta şi n-o să pot 
eu să-l fac să-şi schimbe părerea. 

Un gardian îi înapoie lucrurile şi el merse să dezlege 
mustangul care încetă într-un final să necheze. Când 
Arthur se aşeză în şa, îşi strânse picioarele din toate 
puterile, ştiind ce urma: Walden plecă în triplu galop şi 
trecu prin porţile mari ale fortului scoțând un ultim 
nechezat. 

Reluă direcţia lui El Paso până când ieşi din raza vizuală 
a celor din Fort Bliss, apoi trase de frâu. Descriind un arc 
de cerc în jurul câmpului, urcă din nou spre nord şi regăsi 
pista spre Santa Fe. La cincisprezece mile nord de Fort 
Bliss drumul se bifurca. O pancartă indica New Mexico şi 
Santa Fe la nord, pe cealaltă, perpendiculară şi laconică, 
scria Vest. Bowman continuă spre nord. Se mulţumi se 
înnopteze într-un adăpost de stânci în acel peisaj 
semideşertic, lăsându-l pe Walden fără pripon, ca să poată 
să-şi găsească arbuşti uscați pe care să-i pască. 

Ca să lupte împotriva frigului, Arthur nu găsi decât 
câteva crengi de ars. Nu mai avea alcool, noaptea era 
geroasă, hainele şi pătura nu erau suficiente să-l protejeze. 
Se trezi pe jumătate febril şi scuturat de accese de tuse. 
Cu mâinile tremurânde, bău un gât din decoctul lui 
Brewster, apoi îşi scoase hârtiile şi cerneala, grăbindu-se 
să noteze ceea ce îşi amintea. 


Le-am regăsit urma la Fort Bliss. Erau la las Cruces 
acum o lună şi militarii cred că indienii au făcut asta, dar 
sunt ei. Mortul se numea Amadeus Richter şi era un 
vânzător ambulant care lucra între Mexic şi Statele Unite, 


< 308 + 


dar şi cu comanşii. Nişte oameni din sat l-au găsit într-o 
dimineaţă într-un hambar şi l-au recunoscut doar după 
haine. Nimeni n-a văzut nimic şi, cum crede că au fost 
indienii, căpitanul Phillips nici măcar n-a întrebat dacă 
Richmond era cu albi înainte de a fi ucis sau dacă existau 
albi cu un comportament diferit în Las Cruces. Mă duc 
acolo ca să pun întrebările pe care el nu le-a pus. 


Arthur nu-şi deschise bloc-notesul şi, în loc de a relua 
scrisoarea către văduva Desmond, continuă pe aceeaşi 
foaie. 


Căpitanul mi-a zis că ar trebui să mă întorc acasă şi, 
dacă aş fi avut un cămin acolo unde sunteţi, cred că aş fi 
plecat într-acolo. Am trecut prin aceleaşi locuri ca ei şi 
acum sunt la doar o lună şi jumătate întârziere. 


Poţiunea lui Brewster începea să acţioneze. Se simţea 
plutind şi continuă să scrie ceea ce îi trecea prin cap: 


Nu mă simt bine. Ajungând la Fort Bliss, am crezut că o 
să fac o criză. Nu ştiu dacă asta v-ar face plăcere, dar când 
am traversat minele de la Gadalupe m-am gândit la ce aţi 
spus. Apropo de ceea ce trebuie să speri şi ce este mai 
important decât lucrurile pe care mi le imaginam. Asta m-a 
făcut să mă gândesc la un truc de care zicea Peevish, 
predicatorul pe care-l caut. El zicea că păstrezi ceea ce 
dai. Spunea asta oamenilor din Companie care le 
împărțeau moarte celorlalți. 


Când intră în Las Cruces, efectele licorii îi trecuseră în 
mare parte şi febra scăzuse. Oraşul semăna cu cel pe care 
îl zărise de partea cealaltă a lui Rio Grande. Construcţii de 
chirpici, cu unghiurile rotunjite, de culoare pământie sau 
văruite alb erau lipite una de alta într-un mod care-i păru 
mai frumos decât construcţiile de lemn ale americanilor. 
Spre deosebire de Fort Worth sau Dallas, străzile din Las 
Cruces erau protejate de vânt. În loc de o clădire centrală 


< 309 + 


precum cea a visătorilor din Reunion, centrul oraşului era 
o piaţă pătrată, pavată, în jurul căreia erau instalate 
magazinele. Taverna unde ceru să i se servească mâncare 
şi să se ocupe cineva de cal avea un nume mexican: 
Cantina de la Plaza. Clientela era de asemenea mexicană 
şi, pentru prima dată de la sosirea lui în New York, Arthur 
Bowman avu impresia că se află într-o ţară străină. Pentru 
prima oară după mai mult timp era singurul alb în mijlocul 
indigenilor, indivizi asemănători minerilor din Munţii 
Guadalupe, îndesaţi, negricioşi şi cu părul negru. 

Arthur plăti pentru mâncare, lăsă un bacşiş patronului 
şi-l întrebă dacă ştia unde fusese ucis un bărbat alb în 
urmă cu o lună. Respectivul făcu un pas înapoi şi turui 
ceva rapid în spaniolă, făcându-şi cruce de mai multe ori în 
cercuri neîntrerupte de la frunte la piept. 

— Nu înţeleg ce spui acolo. Hambarul, unde e 
hambarul? 

— Ars, señor, cineva i-a dat foc. Nu mai rămâne nimic, 
decât mormântul din cimitir. Nimic altceva, señor. 

Bowman plecă pe jos şi urcă pe colina acoperită de 
morminte la fel de albe ca oraşul. lederă înflorită, lumânări 
şi vase de lut decorau mormintele împrăştiate sub lumina 
soarelui în cimitirul fără zid de incintă. Pierzându-şi suflul 
la urcare, Arthur se ghemui la umbra unui cavou şi îşi 
scoase pălăria. Chiar la capătul cimitirului, îi atrase atenţia 
un grup de morminte fără cruce. Erau doar nişte scânduri 
înfipte în pământ, unele anonime. Bowman le inspectă 
până îl găsi pe cel al lui Amadeus Richter, cel mai recent 
dintre mormintele ostracizate. Cineva îşi dăduse, totuşi, 
osteneala să-i scrie numele. Arthur nu rămase prea mult 
timp să mediteze în faţa acelei movile de pământ. 
Mormântul nu-i spunea nimic despre uciderea lui Richter 
şi ideea că urma să sfârşească el însuşi cu o scândură la 
căpătâi, fără nimeni care să-i scrie numele pe ea, nu-l 
interesa prea mult. 

Cobori în oraş şi comandă de băut la bar. Patronul puse 
pe masă o sticlă fără etichetă cu un alcool perfect 
transparent. Bowman gustă tequila şi nu lăsă sticla până n- 


e 310 œ» 


o termină. 

Când se trezi, era culcat pe un morman de paie, cu 
picioarele într-o iesle din care Walden, placid, mesteca fân 
privindu-l. Işi refăcu plinul de apă, cumpără cu patruzeci 
de cenți două sticle din alcoolul mexican şi îşi umplu 
desagii cu mălai, slănină şi câteva legume. Un vânzător îi 
recomandă fructele de cactus care, zicea el, te ajutau să 
lupţi contra setei, foamei, mahmurelii şi uneori, „la nevoie, 
señor, ca să-ţi regăseşti forţa şi vigoarea în pat”. Smochine 
de Barbarie“5, identice celor pe care Bowman le mâncase 
în Africa. Mahomedanii, de partea cealaltă a Atlanticului, 
pretindeau şi ei că aceste fructe îţi dau puterea să mergi 
douăzeci de kilometri fără să bei şi că niciun bărbat bine 
făcut n-are nevoie de aşa ceva pentru a onora o femeie. Tot 
ceea ce producea deşertul era un dar al cerului, capabil să 
vindece moartea. Bowman cumpără o carte. 


35 Specie de cactus (n.tr.). 
e 311 œ» 


7 


Drumul spre Santa Fe era drumul aurului. Colorado, la 
care visau angajații lui Paterson, era acum la patru sute de 
mile în fața lui. Următoarele oraşe din cale erau 
Albuquerque şi Rio Rancho, la cinci zile de drum, înainte 
de Santa Fe şi frontiera cu New Mexico. Intre Las Cruces 
şi Albuquerque, drumul traversa deşertul Chihuahua, 
platouri înalte tăiate în două de valea lui Rio Grande. 
Popasurile nu mai aparțineau companiei Butterfield, ci 
erau posturi ale American Express Company. Bowman 
continuă să facă opriri cât se putea de scurte şi, când avu 
posibilitatea, traversă Rio Grande pentru a călări pe malul 
opus drumului principal, pe care treceau diligenţe şi 
convoaie de căruţe. Circulaţia era din ce în ce mai 
aglomerată. Comercianţi sau imigranţi, aproape toţi se 
îndreptau către nord şi un nume trecea dintr-o gură în alta 
în popasuri: Pikes Peaks. 

Vânătoarea nu mergea, aşa că trebuia să-şi cumpere 
esenţialul hranei la popasuri, ca şi alcoolul. Nu mai putea 
nici să doarmă, nici să se trezească, fără o doză suficientă. 
Când îi lipsea, bea un pic din medicamentul bătrânului 
Brewster. 

Ajunse în apropierea oraşului Albuquerque după şase 
zile şi decise să petreacă noaptea pe marginea fluviului 
înainte de a intra în oraş. Aprinse un foc şi îşi coapse 
ultima raţie de mălai. Sprijinit de trunchiul căzut al unui 
copac mort, cu puşca alături şi o sticlă în mână, privi cum 
pe malul celălalt treceau căruţe cu coviltir trase de boi, 
lângă ele femei şi copii obosiţi şi bărbaţi mergând alături 
de animale ca să le menţină ritmul. Plecate împreună sau 
grupându-se pe drum la întâmplare, convoaiele numărau 
două, trei sau patru încărcături. Pline de mobilă, unelte şi 


3 Vârf montan de 4301 m, numit după Zebulon Montgommery Pike, 
locotenentul desemnat de Preşedintele Jefferson ca să stabilească 
noile frontiere din vest. Din 1858 în 1861 a avut loc goana după aurul 
din Pikes Peak. 


e 312 + 


butoaie, trăgând în urma lor o vacă sau un cal de povară, 
căruțele semănau toate între ele, de la obiecte la 
proprietarii acestora. Dacă eforturile lor lente şi dureroase 
îl făceau să surâdă pe Bowman, care-şi degusta bourbonul, 
faptul că-i vedea că avansau în felul acela, decişi să-şi 
atingă scopul, îl făcea să aplece capul. Destupă sticluţa cu 
poţiunea. Walden îşi ciuli urechile şi fornăi. Bowman privi 
peste trunchiul copacului şi puse mâna pe puşcă, 
încercând să ţintească, în ciuda plantelor lui Brewster, 
care începeau să-l amorţească. Pe malul unde-şi găsise 
refugiul, coborând dinspre nord, o cabrioletă trasă de un 
catâr se oprise la zece metri distanţă. Un tip înalt şi slab, 
într-un costum negru, cu o pălărie rotundă pe cap, ridică 
mâna să-l salute: 

— Bună seara. 

Avea un accent ciudat. Privi în jurul lui, cuprinzând râul 
şi arborii şi colţul în care Arthur aprinsese focul. 

— Am câteva chestii mici de mâncat. Şi cafea proaspătă. 

Zâmbea şi nu era înarmat. Bowman îi făcu semn să se 
apropie. Catârul avansă câţiva paşi şi se opri în faţa 
taberei. Omul cobori din şaretă. Avea vreo cincizeci de ani, 
bărbia punctată cu o barbă grizonată şi chipul la fel de 
alungit ca braţele. Descărcă o lădiţă de lemn pe care o 
aşeză lângă foc. Primul lucru pe care-l scoase din ea fu o 
ploscă de lut cu tărie. 

— Nu suntem obligaţi să mâncăm imediat. O să fie bine 
la noapte. 

Îşi ridică butelca, iar Bowman o înălţă pe a lui, încă 
ametit. 

— Vladislav Breziski, american de cinci ani. Caut norocul 
în paragini. O să vă răsplătesc într-o zi ospitalitatea, într-o 
casă mare sau poate un oraş pe care o să-l construiesc cu 
mâinile mele. Până atunci, fac o cafea bună şi, dacă vă 
doare pe undeva, pot să mă ocup de dumneavoastră, sunt 
medic. Împotriva alcoolului n-am ce face. Am prea mult 
respect pentru această pasiune. Cauţi aur sau uitarea, 
prietene? 

Walden fornăi şi lovi cu piciorul. Breziski privi 


e 313 >» 


mustangul: 

— Nu-i un cal uşor de strunit, nu-i aşa? Sarcastic, fără 
îndoială. Catârul meu, şi asta convine acestei rase 
infecunde, practică mai ales ironia şi tăcerea. Dar nu v-am 
lăsat timp să vă prezentaţi. 

Era la fel de beat pe cât era Bowman de prostit de către 
decoct. Cu gura uscată, Arthur articulă rar, sprijinindu-şi 
puşca de arborele uscat: 

— Bowman. Vin din Anglia. 

— Ei, cu atât mai bine! Nu-mi place să beau singur. 

Breziski privi cum pe malul celălalt trecea o căruţă al 
cărei coviltir tremurător lua culorile apusului. 

— La drept vorbind, tovărăşia acestor ipocriţi avizi de 
proprietate îmi face greață. Dacă nu vedeţi niciun 
inconvenient în asta, o să pregătesc până la urmă ceva de 
mâncare, cât mai pot să mă ţin pe picioare. 

Scoase din ladă gamele, un săculeţ de fasole neagră, 
slănină, pâine şi trei ouă. Înteţi focul şi puse apă la fiert, 
continuând să vorbească în timp ce se agita, oprindu-se 
doar, din timp în timp, ca să bea. Povesti despre oraşul lui 
natal, ţara sa. Polonia, descrise calitatea delicateselor care 
se făceau acolo, universitatea în care urmase Medicina şi 
descoperise morfina, cum era să crape în cala unui vapor 
de clasa a treia, de ce murise soţia lui, acolo, în Varşovia, 
înainte ca el să se decidă să se îmbarce pentru această 
ţară de sălbatici, de nebuni, de târfe fără inimă şi de femei 
prea pioase. Îi servi lui Bowman fasole şi ouă prăjite cu 
mici bucăţi de slănină şi o felie de pâine. 

Căzuse noaptea. Când termină de mâncat, doctorul puse 
cafeaua la încălzit. 

— Bine, dar dumneavoastră, domnule Bowman, ce-aţi 
venit să faceţi aici? Până la urmă, e singura întrebare pe 
care o poţi pune în ţara asta de rahat. 

Bowman îşi şterse barba cu mâneca. Alcoolul şi plantele 
lui Brewster îi apăsau pleoapele pe jumătate închise. 
Zâmbi privind flăcările. 

— Caut un ucigaş. 

— Foarte interesant, dar am deja de lucru, domnule 


e 314 >» 


Bowman. 

— Cineva care ucide în acelaşi fel. A ajuns la trei. 

Medicul se ridică în lumina focului. 

— Vorbiti serios? 

— La Londra, un tip căruia nu i s-a aflat niciodată 
numele. Un an şi jumătate mai târziu, un inginer, lângă 
Dallas. Şi, acum două luni, un comerciant, la Las Cruces, la 
cinci zile călare de aici. 

Breziski izbucni în râs, apoi, văzând că englezul rămâne 
serios, îşi schimbă expresia. Sperând, poate, că poşirca 
înghițită cu altă intenţie urma să-l trezească, polonezul 
scurse ultimele picături din ploscă şi scoase alta din ladă. 

— Nu glumiti? Vreţi să spuneţi că face asta repetitiv? Ca 
un ritual? 

— Aşa au zis militarii din Fort Bliss. Ei cred că e un 
ritual indian. 

— Crime care se aseamănă, dintr-un colţ al lumii în 
altul... N-am auzit niciodată aşa ceva. Dar, atunci, domnule 
Bowman, dumneavoastră sunteţi un soi de poliţist 
internaţional? 

Arthur se înecă bându-şi whiskeyul şi tuşi: 

— Nu chiar. 

Breziski se lăsă să cadă pe spate până ajunse să se 
sprijine de trunchiul de copac, îşi privi plosca şi păru să 
mediteze un moment dacă mai voia să ia o înghiţitură sau 
nu. 

— E matematică. 

— Ce? 

— Un şir. 

Arthur îl privi. 

— Un şir matematic? 

— Elemente care se preced şi se succed conform unei 
legi constante, domnule Bowman. Poate fi finită sau 
infinită. E repetiţia unei funcţii dar, în cazul ăsta, funcţia e 
un individ. 

Arthur nu înţelegea nimic din ce spunea polonezul: 

— Am întâlnit în Dallas un bătrân care spunea că nu e 
ştiinţă, ci pasiune. 


e 315 » 


— Un şir pasional... Şi sunteţi aici ca să-l arestaţi? E de 
departe cel mai frumos motiv de a veni aici pe care l-am 
auzit în cinci ani! 

Bău pentru asta. Bowman îl imită. 

— Deocamdată nu fac decât să-l urmăresc. Nimic 
altceva. Nu mai ştiu nici dacă sunt pe drumul cel bun. 

— Şi armata crede că sunt indienii? 

— Ei spun că un alb nu poate face o chestie aşa 
monstruoasă. 

Doctorul Breziski se îndreptă. 

— Ce-aţi zis? 

— Ei spun că sunt indienii, pentru că albii nu-s aşa de 
cruzi. 

Bowman pufni în râs şi efectul plantelor se multiplică. 
Capul i se învârtea. Polonezul era întors spre el, cu chipul 
panicat: 

— Dumnezeule! 

— Ce se-ntâmplă? 

— Negrul pe care urmau să-l spânzure... 

— Care negru? 

— A fost o crimă la Rio Rancho, acum câteva săptămâni. 
Ceva despre care nimeni nu îndrăznea să vorbească. 

Îl privi pe celălalt cu ochii larg deschişi. 

— E asasinul dumneavoastră! 

Arthur îl apucă de gulerul hainei. Walden tresări şi 
catârul deschise un ochi. 

— Unde? 

— Rio Rancho... Şeriful oraşului arestase un negru şi se 
pregătea să-l spânzure când am trecut pe-acolo. Ca şi la 
indienii dumneavoastră, locuitorii pretindeau că doar un 
negru ar fi putut să facă aşa ceva! 

Arthur se ridică, ţinându-se de arborele uscat, şi fugi 
până la râu. Îşi înfundă degetele în gât, vomă, pe urmă se 
stropi cu apă rece timp de un minut. Breziski se plimba ca 
leul în cuşcă în jurul focului de tabără: 

— Nu mai are niciun rost! Trebuie să fie mort acum! Nu 
veţi ajunge la timp! 

Bowman cotrobăia prin lucrurile din geantă şi din 


e 316 » 


desagi, luptând cu ameţelile. Aruncă şaua pe spatele lui 
Walden. 

— Domnule Bowman, Albuquerque e la o oră călare şi 
mai aveţi nevoie de încă două pentru a ajunge în Rio 
Rancho. Spânzurătoarea era deja ridicată. 

Walden bătea pământul în timp ce Arthur lega geanta şi 
cuvertura. Şi polonezul îşi arunca lucrurile în cabrioletă. 

— Vă găsesc acolo! 

Arthur îşi lansă calul în apa neagră a lui Rio Grande şi 
ajunse pe malul celălalt. 

— Diii! Diii! 

Mustangul plecă în galop pe drumul cel mare către 
Santa Fe. Nu încetinise nici treizeci de minute mai târziu, 
când intrară în Albuquerque. Oraşul era adormit, spuzit cu 
câteva lumini. Il traversară în trombă, stârnind un nor de 
praf. 

— Diii! 

Walden pufăia ca o locomotivă, potcoavele scoteau 
scântei din pietrele drumului. Ajunseră la Rio Rancho în 
două ore, cu Walden la pas, ud de spumă şi pompând sute 
de litri de aer pe nările dilatate, în vreme ce Bowman avea 
corpul paralizat de crampe. De la intrarea în oraş ghici, în 
noaptea senină, liniile caselor de lemn, construcții recente 
care precedau locuințele tradiționale din pământ. Ca în 
Las Cruces, centrul din Rio Rancho era o piaţetă pătrată. 
Walden, târâindu-şi potcoavele pe dalele de piatră şi 
respirând greu, părea o fantomă gălăgioasă. Luna se 
reflecta în fațadele albe, luminând spânzurătoarea ridicată 
şi corpul suspendat la doi metri de sol. Animalul gâfâia, iar 
călăreţul lui, încă năucit de cavalcadă, contempla 
spânzuratul pictat în gri de lună. Faţa negrului era umflată 
ca aceea a unui înecat, limba enormă îi acoperea bărbia. 

Bowman cobori de pe cal şi merse până la arcadele care 
înconjurau piaţa, aşezându-se pe jos, cu spatele lipit de un 
stâlp, aşteptând răsăritul soarelui. 

Se deschideau uşi şi ferestre, Rio Rancho se trezea în 
tăcere şi locuitorii se fofilau fără să îndrăznească să 
traverseze piaţa, aruncând priviri furişe spânzurătorii şi 


e 317 » 


făcându-şi cruce. Evitară astfel să treacă prea aproape de 
călăreţul alb aşezat pe jos, care privea cadavrul negrului 
cum se balansa în bătaia brizei. Mirosul corpului, în aerul 
care începea să se încălzească, ajungea până la el. Având 
în vedere starea cadavrului, execuţia avusese loc în ajun. 
Americanii păstraseră din Europa gustul execuțiilor 
matinale şi Bowman ajunsese cu douăzeci şi patru de ore 
prea târziu. Timpul pe care-l pierduse pilindu-se în Las 
Cruces. 

Se ridică, intră în barul cel mai apropiat şi ceru cuiva să 
se ocupe de calul lui, să i se scoată o masă afară şi să i se 
aducă o sticlă de tequila. Bowman începuse să bea când 
Breziski ajunse acolo în cabrioleta lui rahitică, salutându-l 
pe Arthur cu mâna. Polonezul se învârti în jurul 
spânzurătorii fără să-l slăbească din ochi, până când 
catârul se opri în faţa mesei şi doctorul se instală lângă 
englez: 

— Dacă justiţia noastră e departe de-a fi perfectă, pe cea 
din ţara asta chiar e mai bine să o evitaţi. Aici, sincer vă 
spun, domnule Bowman, magistraţii seamănă cu o mulţime 
turbată. 

Arthur se uită la spânzurat. 

— Cât o să-l lase aşa? 

— Nu ştiu obiceiurile locale, dar cred că e mai degrabă 
neobişnuit să-l expună atât de mult timp. De altfel, 
majoritatea spânzurărilor la care am fost martor până 
acum nu aveau loc în centrul oraşului, ci de obicei la 
intrare. Să-i avertizeze pe nou-sosiţi, presupun. În cazul 
ăsta, pare mai degrabă adresată chiar locuitorilor. 

Până să-şi termine comentariile, Breziski golise deja 
jumătate de tequila. Când sticla fu goală, Bowman se 
ridică, merse până la eşafod, urcă scările şi îşi scoase 
pumnalul de la centură ca să taie funia. Cadavrul căzu ca 
un sac pe pavaj. Cetăţenii, sideraţi, îl priviră în tot acest 
răstimp. Arthur se întoarse la bar, îl chemă pe patron, îl 
privi în ochi şi îi puse în mână două monede de un dolar. 

— Îngropaţi-l. 

Mexicanul nu îndrăzni să refuze banii şi plecă alergând 


e 318 + 


în fundul tavernei. După o oră, trei oameni terorizaţi sosiră 
să ridice cadavrul pe un catâr şi să-l ducă. 

— Domnule Bowman, cred că tovărăşia dumneavoastră 
va deveni din ce în ce mai interesantă! 

Breziski privea de cealaltă parte a piaţetei doi albi care 
veneau spre ei. Pe hainele lor străluceau stele de metal şi 
la centură pistoale. Unul era puternic, cu o mustață 
atârnându-i pe maxilarul pătrat, celălalt mult mai tânăr, 
imberb şi nervos. Cel mai slăbuţ se înfipse în faţa mesei. 

— Ce-i porcăria asta? Cine sunteţi? 

Polonezul se ridică. 

— Vladislav Breziski, doctor. Am alergat, prietenul meu 
şi cu mine, sperând că mai e o şansă să-l salvăm pe negrul 
acela. 

Şeriful se întoarse spre spânzurătoare, abţinându-se să 
nu râdă: 

— L-aţi dat jos ca să-l salvaţi? 

— A, nu! Asta nu ţine din noi, din păcate. Speram să 
ajungem înaintea execuţiei. 

Şeriful îl privi pe Bowman, încă aşezat. Tonul poliţistului 
se schimbă după ce li se încrucişară privirile. 

— Cine v-a autorizat să-l daţi jos? 

Ceva la individul ăsta nu se potrivea. Arthur, fără să ştie 
de ce, îl revăzu pe Colins în barul irlandezilor, ridicând 
mâinile ca să-l sugrume. Sergentul îşi încleştă maxilarele. 

— Negrul pe care l-aţi spânzurat nu era cine trebuia. 

Tânărul adjunct avu un tic nervos pe figură. Şeriful vorbi 
cu o voce sufocată: 

— Ce ştiţi dumneavoastră despre asta? 

Arthur se ridică sprijinindu-se pe masă, cu capul greu de 
alcool şi oboseala nopţii albe. Adjunctul sări în spate şi 
mâna i se aşeză pe patul armei. Bowman îl privi apoi pe 
şerif şi îşi desfăcu haina ca să-şi poată descheia nasturii de 
la cămaşă. Şeriful nu se mişcă. 

— Ce-ai de gând? 

Bowman continuă să-şi deschidă cămaşa, smulgând 
ultimii nasturi când trase de țesătură. Breziski articulă 
ceva în limba ţării sale, iar adjunctul îşi acoperi gura. 


e 319 » 


— Cadavrul pe care l-aţi găsit semăna cu asta? 

Mexicanii care nu fugiseră la sosirea şerifului plecară 
acum alergând. Mătăhălosul cu mustață nu avu nici cea 
mai mică reacţie. 


Îi escortară pe Bowman şi Breziski până la biroul lor, o 
cabană în mijlocul cartierului de case din lemn, de pe 
trotuarele căruia mai mulţi albi îi priveau trecând. 

— Doctore, tu rămâi aici şi nu te mişti. Tu, intră acolo. 

Şeriful se instală în fotoliu. Adjunctul trase un scaun 
pentru Bowman. 

— Fără scaun, rămâne în picioare! Numele! 

— Bowman. 

— De unde ai apărut, Bowman? 

— Când aţi găsit cadavrul? 

Şeriful îşi puse pălăria pe birou şi îşi trosni degetele 
dându-le peste cap: 

— De ce trebuie să ştii? 

— Dacă vreţi să vă spun ce ştiu. 

— Şi ce ştii? 

Tânărul poliţist, lipit de perete, îl urmărea pe şerif şi 
ăsta era al doilea lucru care nu se potrivea. li era frică de 
şeful lui. Mustăciosul zâmbi, fără ca asta să producă o 
impresie agreabilă. 

— L-am găsit pe Rogers acum trei săptămâni într-o 
veche casă indiană, la ieşirea din oraş. Specialitatea lui 
Rogers era să facă pe ghidul pentru pionieri“. Am putut 
să-l identificăm pentru că îi rămăsese o mână de păr pe 
cap. Rogers era metis, avea păr de negru, dar blond ca 
fânul. Tâmpitul îl ascundea tot timpul sub o pălărie ca să 
nu se creadă că e alb. Cel mai caraghios este că-i detesta 
pe negri mai mult ca oricine. 

Şeriful îşi privi subalternul, care avu din nou un tic. 

— Jumătate dintre locuitorii din Rio Rancho sunt 
mexicani, ceilalţi - piei roşii care au coborât din munţi să 
vină să cerşească pe-aici. Avem şi negri, chiar şi o familie 
de chinezi, şi albi veniţi nu ştiu de unde, la fel de săraci ca 


37 Este vorba despre pionierii explorării Vestului american (n.tr.). 
< 320 œ» 


metecii** şi care nu ştiu o boabă de engleză. Cei care mă 
plătesc să-mi fac treaba sunt alţii, americanii, cei care 
încearcă să-şi trăiască viaţa cinstit. După uciderea lui 
Rogers, toată lumea a început să caute acul în carul cu fân. 

Se întoarse spre adjunct. 

— Câte bătăi am avut după istoria cu Rogers? 

Băiatul clipi repede. 

— Cel puţin douăzeci. 

— Cel puţin douăzeci. lar când mexicanii îşi scot 
macetele nu e ca să taie fasolea în patru! N-am văzut 
niciodată aşa o porcărie în văgăuna asta. In mijlocul 
chestiei ăsteia, săptămâna trecută Willy a apărut în oraş cu 
pălăria lui Rogers pe cap şi vesta lui. Rogers mai juca şi 
cărţi. Vesta aia şi-o punea când se aşeza la mesele de 
poker, era talismanul lui, aşa zicea. În plus, Willy era 
mangă. Când m-am dus să-l întreb unde găsise boarfele, a 
înnebunit. A început să vorbească despre Diavol, pe care-l 
întâlnise şi care intrase în el. Tâmpenii de genul ăsta. 
Negrii au luat religia prea în serios şi, în plus, asta s-a 
amestecat cu prostiile lor africane. Willy spunea că-şi 
pusese hainele mortului ca să nu-l recunoască Lucifer. 
Când am vrut să-l arestăm, s-a făcut varză. Şi era... Şi-a 
înfipt cuțitul peste tot în piept, ca Rogers... 

Şeriful avu un frison. Scuipă într-o scuipătoare aşezată 
la picioare, ridică privirea spre Bowman şi, ştergându-se la 
gură, îi privi cămaşa întredeschisă: 

— Ca la cicatricele dumneavoastră. 

Bowman aruncă un ochi pe fereastră. Breziski aştepta 
aşezat în şaretă, cu Walden alături şi puşca Henry în tocul 
ei de la şa. 

— L-aţi întrebat cu ce semăna diavolul lui sau doar l-aţi 
spânzurat? 

Adjunctul se mişcă în colţul lui, dar şeriful ridică o mână 
spre el, fără a-l scăpa pe Bowman din ochi. 

— Stai la locul tău, micuţule. 

Tânărul nu avusese intenţia să se mişte, ci să vorbească. 


38 În Grecia antică, străinii veniţi într-o cetate, lipsiţi de drepturi, 
inclusiv acela de a avea proprietăţi (n.tr.). 
e 321 œ» 


Şeriful îi spusese să-şi ţină gura. 

— În casa în care l-am găsit pe Rogers nu era nimic 
altceva decât cadavrul, nici măcar un lucru de-al lui. Willy 
le avea pe el. Şi a fost mereu un pic dus. Chiar Rogers îi 
dăduse la un moment dat câteva şuturi în fund. Ţinând 
cont că era negru... 

— Deci nu i-aţi pus nicio întrebare. 

— Nu era nicio îndoială. 

— Dar n-a fost el. 

Şeriful se trase înapoi în fotoliu şi îşi puse mâinile pe 
coapse. 

— N-a fost o idee bună să-l daţi jos pe Willy. Până la 
chestia asta, totul mergea bine. 

— Şi judecătorul e de acord şi el? 

— Bowman, nu înţeleg ce-ai venit să faci aici. Pe Rogers 
nu-l cunoşteai, pe Willy nici atât. De fapt, toate astea nu te 
privesc. Judecătorul cel mai apropiat trebuie să fie la El 
Paso, dacă nu mi s-au îndrugat gogoşi. Şi, chiar dacă am 
făcut o greşeală trimiţându-l pe Willy la spânzurătoare, nu- 
ţi imagina că un judecător, de aici până la New York, mi-ar 
reproşa ceva. Aşa că acum ori îmi spui ce ştii, ori... mă 
trezesc cu al doilea tip din Rio Rancho care are aceleaşi 
cicatrici ca Rogers şi atunci avem cu toţii o problemă 
serioasă. 

Pe Arthur îl furnicau picioarele. Nu ca atunci când urma 
să facă o criză, ci era ceva care tremura undeva în 
străfundul cărnii. Se gândea la Brewster şi la atracţia 
pasională. 

Bărbatul aşezat în faţa lui era ca ei. Ca Peevish sau 
Penders. Şi adjunctul, în colţul lui, lipit de zid, făcea pe el 
de frică în pantaloni. Tânărul îl privea pe Bowman, care îi 
făcea faţă şefului, şi aştepta să vadă urmarea. 

Arthur vorbi încet: 

— ÎL cunosc pe cel care a făcut asta. 

Şeriful clipi. 

— Cel care a făcut asta? 

Se uită încă o dată la cămaşa descheiată a lui Bowman. 
Arthur aruncă o privire spre adjunct. 


e 322 » 


— Negrul era nevinovat, dar el l-a văzut şi voi l-aţi 
spânzurat! 

Şeriful strecură o mână sub birou. Tânărul asistent avea, 
de asemenea, mâna pe armă şi vocea lui spartă îi surprinse 
pe amândoi: 

— L-am tăbăcit fără să-i punem vreo întrebare! 

Băiatul era furios şi, pentru prima dată poate, nu-i mai 
era frică. Strângea patul armei şi îl privea pe şerif. 

— L-am spânzurat pe Willy şi nu era el. Iar celălalt a 
plecat de mult. 

— Taci din gură, puştiule! 

Arthur se abţinu să nu ţipe. 

— Celălalt!? 

Adjunctul continua să se uite la şeful său şi arma îi era 
pe jumătate ieşită din toc. 

— Un alt englez. Cel care a sosit în oraş odată cu 
Rogers. 

Inainte ca şeriful să aibă timp să mişte, tânărul ofiţer îşi 
scoase arma. Nu ţintea cu adevărat, arma era doar pe 
jumătate ridicată spre birou, iar el era palid şi tremura. 

— Noi nu am făcut nimic, dar el îl poate găsi. Trebuie să- 
l lăsăm se plece. 

Bowman îl privea pe şerif şi continuă să-l interogheze pe 
asistent: 

— Cum era? 

— Un englez. Părul deschis. A sosit împreună cu un 
convoi şi alţi pionieri. Rogers făcuse pe ghidul pentru ei. 
Când... când am găsit cadavrul, era singurul care mai 
rămăsese în oraş. Dar nu l-am întrebat nimic pe Willy, doar 
l-am bătut şi l-am spânzurat. El nici măcar nu era în oraş 
când s-a întâmplat! 

Şeriful strigă mai tare decât puştiul: 

— Taci din gură! 

Adjunctul ridică arma şi îi ţinti pieptul. 

— Lasă-l să plece! El îl va găsi. 

Bowman simţea că-şi pierde minţile: 

— Cum era? Cum îl chema? 

— Nu ştiu! Nimeni din convoi nu ştia. Doar un englez, şi 


e 323 + 


au spus că era blond. Nu mai era în oraş a doua zi. 

Arthur făcu un pas înapoi şi începu să se întoarcă spre 
uşă. 

— Nu te mişca! Stai aici, Bowman! 

Şeriful striga, dar tânărul îşi armă cocoşul pistolului şi îi 
tăie vorba: 

— Lasă-l să plece! N-o să mai repet! 

Arthur deschise uşa şi se întoarse spre adjunct. Tânărul 
îi făcu semn din cap. 

— Duceţi-vă! 

Bowman închise uşa în spatele lui. Walden lovea 
pământul cu picioarele. Arthur urcă în şa, cu o mână pe 
arma Henry. Breziski, în şareta lui, îl întrebă ce se 
întâmpla. 

— Trebuie să plecăm de aici. Grăbeşte-te. 

Forţând ritmul, ajunseră aproape de Santa Fe după- 
amiază şi hotărâră să evite oraşul. Breziski spuse că Munţii 
Sangre de Cristo, la câteva mile distanţă, erau un loc bun 
pentru popas. Apropiindu-se de vârfurile acoperite de 
păduri, Arthur o luă înainte şi se înfundă între larice şi 
pini. Urmă un traseu pe care şareta se putea strecura, 
până la un mic lac de câţiva acri, cuibărit în munţi ca în 
căuşul unei mâini. Cobori apoi în drum şi-l aşteptă pe 
Breziski. Era prea târziu să meargă la vânătoare, drept 
care cei doi bărbaţi cinară cu turte şi fasole, apoi începură 
să bea. Medicul aşteptă momentul potrivit să vorbească, 
atunci când amândoi erau destul de beţi. 

— Ce s-a întâmplat în biroul şerifului? 

Numele Penders se învârtea în capul lui Arthur de când 
plecase din Rio Rancho. Doar numele şi amintirea 
zâmbetului cu care îl asocia. Sergentul Erik Penders 
fusese în Rio Rancho. 

Breziski, neprimind răspuns, încercă altă întrebare: 

— Cum vă simţiţi? 

Arthur se uită la el. 

— Cum mă simt? Habar n-am. 

— Domnule Bowman, pot să vă întreb ceva? 


39 „Sângele lui Hristos”, cel mai sudic grup al Munţilor Stâncoşi (a.tr.). 
e 324 » 


— Ce? 

— Cicatricele... Asasinul ăsta vi le-a făcut? 

Bowman scoase din buzunar flaconul lui Brewster şi i-l 
întinse polonezului. 

— Ce-i asta? 

— Habar n-am. Plante, dar funcţionează. Ca laudanumul. 
Mai tare. 

Breziski acceptă fără să se lase rugat. Celălalt bău şi el. 

— Altfel n-aş putea să mai povestesc. Şi o să-ţi fie de 
folos ca să poţi dormi după aia. 


Arthur se trezi odată cu soarele, cu pumnalul la centură 
şi carabina în mână. 

In aceşti munţi fără aur, neglijaţi de pionieri, vânatul nu 
era sperios. Bowman se putu apropia cu uşurinţă de un 
mic grup de cerbi care păşteau într-un luminiş. De 
dimensiunea unui căprior, masculii aveau coarne scurte şi 
curbate şi capul negru. Cu blana roşiatică, burta şi gâtul 
pătate de alb, îi simțeau mirosul, dar nu-l asociau cu 
pericolul, mulţumindu-se să-şi aplece din nou capul în 
iarbă. Arthur reperă un tânăr mascul de treizeci şi cinci - 
patruzeci de kilograme. Existau şi exemplare mai 
frumoase, dar el şi Breziski nu aveau nici timpul, nici 
mijloacele să săreze carnea. Cu umărul lipit de trunchiul 
unui pin, îşi ridică puşca şi luă în cătare capul animalului. 
Impuşcătura făcu turma să tresară, dar animalele 
rămaseră pe loc, cu capul ridicat şi urechile ciulite, în timp 
ce tânărul mascul se prăbuşea. Arthur îşi cobori arma, se 
îndepărtă de arbore şi făcu un pas în luminiş. Cozile 
măturau aerul, ochii negri, mari şi rotunzi îl urmăreau. 
Merse mai departe, până ce un mascul mare făcu un pas şi 
plecă alergând, cu turma după el. 

Luă animalul în cârcă şi plecă spre lac. Acolo, îl 
suspendă de o creangă, îi tăie burta şi îl goli de intestine. 
Tăie pielea în jurul picioarelor, până la coapse, trase de ea 
şi o dădu peste cap, după care aruncă blana în iarbă, 
detaşă carcasa şi o aşeză pe o piatră la marginea apei. 
Rupând articulațiile şi spărgând în două cutia toracică, 


e 325 + 


separă cartilajele, picioarele şi umerii, apoi îşi spălă în lac 
toporişca, pumnalul şi braţele sale acoperite de sânge. 
Atraşi de resturile de carne, peştii se agitau în apă. 

Breziski înteţise focul tăind ramuri de larice. Pe măsură 
ce Bowman decupa bucăţi de carne, polonezul le înfigea în 
ţepuşe fixate în pământ în jurul focului. În curând, mirosul 
a cincisprezece kilograme de carne friptă urcă în aer. 
Arthur tăie inima şi ficatul, puse pe jar o piatră plată şi 
aşteptă să se încălzească. Aruncă deasupra cele două 
organe şi le întoarse apoi cu vârful cuţitului. In timp ce 
supravegheau frigerea, amândoi mestecau îmbucături de 
carne. 

— Ce animal e ăsta? 

Breziski, curăţându-şi dinţii, spuse că americanii îi 
spuneau pronghorni sau antilope. Bowman surâse. 

— In Africa, antilopele au coarne de un metru şi sunt 
unele care cântăresc şi două sute de kilograme. Aleargă de 
două ori mai repede ca un cal şi pot să sară peste el fără 
probleme. Fiarele sunt obligate să atace în haită ca să le 
prindă. 

— Antilopele americane nu au asemenea performanţe, 
dar carnea e excelentă. Avem de mâncare o vreme. 

Arthur luă o bucată de inimă şi o apucă între dinţi. 

— O să ai de mâncare, Doc. O să-ţi continui drumul 
singur. 

Polonezul îi zâmbi. 

— Trebuie să mergem pe drumuri diferite din cauză că 
mi-aţi mărturisit povestea dumneavoastră? 

— Ce? 

— N-o să încerc să vă fac să vă schimbaţi decizia, dar 
îmi pun întrebarea: aţi rămas vreodată lângă cineva care 
vă cunoştea? 

Arthur răsuci un antricot înfipt pe o ţepuşă, se îndepărtă 
de căldura focului şi se aşeză în iarbă. 

— Am trăit singur dintotdeauna. Chiar şi înainte. Iar ce 
fac acum nu priveşte pe nimeni. 

Breziski scotoci prin lada lui în căutarea unui rest de 
tărie: 


e 326 œ» 


— În plus, tovărăşia dumitale nu e lipsită de pericole. 
Deşi arterele mele nu mai sunt la prima tinereţe, totuşi mă 
bazez pe faptul că într-o zi voi construi casa aceea mare. O 
să merg pe drumul meu, prietene, dar întrebarea asta o să 
trebuiască să v-o puneţi. 

— S-ar fi putut întâmpla. Dar deocamdată nu e posibil. 

Medicul reflectă o clipă. 

— Există în Japonia o insulă pe care bărbaţii şi femeile 
sunt toţi centenari. Nişte afurisiţi de mâncători de peşte. 
Vieţile noastre şi lumea noastră ne uzează mult mai repede 
de atât. Nu aveţi încă vârsta mea, dar anii au trecut brutal 
peste dumneavoastră. Nu aşteptaţi să ajungeţi la fel de 
bătrân ca mine, domnule Bowman, pentru că singurătatea 
devine greu de combătut. Astea fiind spuse, nu sunt în 
pielea dumneavoastră. 

Breziski se înecă şi îl privi pe Arthur. 

— lertaţi-mă. N-am vrut să spun asta. 

Sergentul ezită un moment, apoi îi zâmbi polonezului. 
Doctorul îi întoarse zâmbetul, pe urmă începu să râdă cu 
toţi dinţii măcinaţi de alcool. 


Walden privea catârul cu o oarecare ironie, dar acestuia 
părea să nu-i pese de el. 

— De partea cealaltă a munţilor aveţi de ales între 
drumul spre Denver, care trece prin câteva oraşe de pe 
traseul căutătorilor de aur, sau să urmaţi Rio Grande. În 
primul caz o să întâlniți aceleaşi convoaie de care aţi dat 
până aici, în al doilea veţi da de câmpii pustii. Apa nu eo 
problemă dacă nu vă îndepărtați de fluviu, o să puteţi vâna 
câte ceva, dar trebuie să vă placă iepurele sau calul 
sălbatic şi să nu se supere mustangul. Dacă vreţi să fiţi 
singur, Rio Grande e drumul dumneavoastră. 

Breziski îi dădu un săculeţ de fasole, făină de grâu şi 
ultima lui rezervă de cafea: 

— O să ajung repede într-un oraş şi, cum cred că ştiu 
unde mergeţi, o să aveţi nevoie mai mult decât mine. 

Bowman îi propuse să-i plătească mâncarea. 

— Un pic de generozitate nu strică acestei ţări, domnule 


e 327 œ» 


Bowman, şi cu atât mai puţin nişte prietenie. Mulţumesc 
încă o dată pentru băutura minunată. Nu ştiu ce-a mai pus 
bătrânul botanist pe lângă cânepă, dar e o reuşită! Ştiaţi 
că Domnul Washington, primul preşedinte al Statelor 
Unite, era el însuşi producător al acestui excelent 
psihotrop? Chiar dacă presupun că îl prefera sub formă de 
ţesături şi de drapele americane. 

Arthur zâmbi. 

— Ar fi mai bine să eviţi să treci din nou prin Rio 
Rancho. 

— Mulţumesc că vă faceţi griji pentru mine, dar era în 
intenţiile mele. 

— Noroc! 

— Domnule Bowman, ţara asta blestemată nu are încă 
decât câteva trasee, sper că ne vom mai întâlni. Dacă este 
evident absurd să bem pentru succesul dumneavoastră, eu 
măcar vă urez noroc. Şi, când va izbucni războiul, încercaţi 
să vă aflaţi cât mai departe de această prostie. 

— Războiul? 

— Lincoln şi oamenii lui de afaceri din Nord o să câştige 
cu siguranţă alegerile viitoare. Sudul a anunţat că face 
secesiune dacă e ales. Ţara va fi ruptă în două. 

— N-o să particip la război, Doc. Nicio şansă. 

Breziski îşi ridică plosca de tărie şi catârul se puse în 
mişcare. 

Arthur Bowman se înfundă în pădurea Sangre de Cristo. 
De pe versantul nordic vedea, ca două ţepuşe ale unei 
furci, drept în faţa lui, linia verde a lui Rio Grande 
traversând câmpurile gri şi, mai la vest, linia clară a pistei 
principale urcând spre Pueblo şi minele din Colorado. O 
luă oblic spre fluviu, dar nu părăsi imediat muntele. Se 
opri aproape de un izvor, descărcă mustangul şi îl lăsă să 
pască liber, îşi luă puşca şi începu să caute urme de 
antilope. 

Aduse la izvor o femelă de douăzeci de kilograme. Odată 
animalul tranşat şi porţionat, Bowman îşi ascuţi cuțitul şi 
decupă felii subţiri de carne pe care le puse la uscat în 
fumul de la foc. Walden se culcase în iarbă, aproape de 


e 328 œ» 


pârâu. Arthur îşi scoase materialele de scris. 


Am povestit în câteva cuvinte călătorii care au durat 
săptămâni. Acum ar trebui să scriu pagini întregi ca să 
povestesc numai câteva ore pe care le-am trăit la Rio 
Rancho. L-am găsit. E Penders. 

Nu ştiu la ce să mă gândesc. Dacă aş fi vrut să fie mai 
degrabă Peevish. 

La Rio Rancho un şerif spânzurase un negru în mijlocul 
unui sat şi eu am rămas aşezat privindu-l. Negrul nu 
făcuse nimic decât că-l văzuse, cred, pe Penders, poate 
Chiar şi crima. Căpitanul Reeves spunea că nu e vina mea, 
că nu e nici măcar vina ucigașului. Şi spânzuratul? Şeriful 
din Rio Rancho mi-a văzut cicatricele şi pentru prima dată 
am dat de cineva care le considera frumoase. Cred că le 
admira. Am descoperit că alţi oameni, care nu vin din 
acelaşi loc ca şi noi, pot să fie la fel de nebuni ca Penders. 

Azi i-am spus adio unui medic polonez care mi-a urat 
noroc şi care a spus că îmi e prieten. 

Walden s-a culcat în iarbă la marginea apei şi e prima 
dată când îl văd aşa. Mă-ntreb dacă îi e dor de catârul 
polonezului. 

Am depăşit punctul care mă speria când am plecat din 
Reunion. Cel în care aş fi făcut cale întoarsă. Pentru că nu 
pot lăsa negri să crape în locul lui Penders. Au trecut opt 
ani de la Birmania şi sunt la doar trei săptămâni în spatele 
lui, la celălalt capăt al lumii. 

E un rezumat din tot ceea ce mi s-a întâmplat, dar 
trebuie să mai scriu ceva. Prietenul meu, medicul polonez, 
a zis că aş putea alege să trăiesc cu oameni care mă 
cunosc. M-am gândit la dumneata, chiar dacă în fond nu ne 
cunoaştem prea mult. 


Era noapte. Arthur scrise ultimele cuvinte apropiindu-se 
de foc, pe foaia roşie ca părul Alexandrei Desmond, apoi 
împături scrisoarea pe care n-o va trimite niciodată. Dormi 
în iarbă, gândindu-se la deşertul în care urma să coboare a 
doua zi. 


e 329 œ» 


8 


Era ca şi când nimeni nu voia apa asta. Rio Grande 
curgea în mijlocul pietrelor şi tufişurilor spinoase, 
trasându-şi drumul printre câmpii şi podişuri, săpând 
culoare în rocile moi fără ca vreun copac să crească pe 
malurile sale. Părea mai degrabă să treacă peste pământ 
decât să facă parte din el, căutându-şi drumul, tot mai jos, 
pe acel teren cafeniu fără sfârşit. Nicio urmă a trecerii 
cuiva, în afară de cele ale animalelor sălbatice. Fluviul era 
al lui. 

In cheiurile înalte, ecoul paşilor lui Walden se confunda 
cu cel al pietrelor rostogolindu-se de pe stânci, împinse în 
gol de şopârlele mari care ţâşneau la apropierea lui. Pe 
măsură ce avansau, calul încetinea, nemaigăsind suficientă 
hrană ca să-şi refacă forţele. Când Bowman zărea o pată 
verde, cea mai mică plantă care-şi agăţase rădăcinile de o 
fisură umedă, îşi ducea mustangul într-acolo. 

Nopțile nu mai erau mai reci decât zilele. Ca şi apa din 
fluviu, soarele părea să treacă deasupra acestei naturi fără 
a face parte din ea. Roca îşi producea propria căldură şi 
propria lumină. Dacă aceste câmpii uscate se înrudeau cu 
ceva, atunci se înrudeau cu luna, care le oferea 
adevăratele lor culori. Cele ale spânzuratului din piaţă. În 
griul şi albastrul nopţii, câinii deşertului, invizibili ziua, 
alergau hămăind după iepuri. Insectele, broaştele țestoase, 
şopârlele şi şerpii erau locuitorii zilei, culorile, solzii şi 
carapacele confundându-se cu roca. 

Avea destulă carne de antilopă. Ca să facă focul, trebuia 
să caute timp de o oră crenguţe care ardeau mult timp cu 
o flacără mică, galbenă, fără să degaje căldură. Cât timp 
mai avea cafea, Arthur continuă să culeagă lemn în zilele 
de marş. Apoi se opri. Nu mai avea nimic de fript, nopţile 
erau calde şi flăcările acelea reci, în locul unei tovărăşii 
reconfortante, îi aminteau de flăcările albastre“ care se 


4 Ignis fatuus, fenomen care apare odată cu oxidarea fosfinei, 
difosfinei şi metanului rezultate din descompunerea materiei organice 


e 330 œ» 


ridicau din gropile comune ale câmpurilor de luptă. 

În locul colinelor verzi la care visa de la Londra găsise 
un pustiu. 

Nu scrise în timpul traversării şi când ajunse la Alamosa, 
după cinci zile şi cinci nopţi, abia dacă putea spune la ce 
se gândise în tot acest timp. Îşi amintea doar câteva 
cuvinte care se repetau ca ecourile paşilor lui Walden, ca 
zgomotul pietrelor care se rostogoleau până în fundul văii 
lui Rio Grande: Alexandra. Să ajung. Peevish. Penders. 
Reunion. Rechinii. 

Dacă nu vorbise şi nici nu scrisese, recitise, în schimb, 
capitolul lui Thoreau despre singurătate: 


Ce fel de spaţiu este acela care il separă pe un om de 
semenii săi şi îl face solitar? Am observat că nicio mişcare 
a picioarelor nu poate apropia prea mult două spirite unul 
de celălalt. Lângă ce ne dorim cel mai mult să trăim? În 
mod sigur nu lângă mulți oameni, ci lângă izvorul etern al 
vieții noastre, de unde, din toată experiența noastră, ne-am 
dat seama că ţâşneşte ea, aşa cum salcia se ridică în 
apropiere de apă şi îşi proiectează rădăcinile în această 
direcţie. 


În după-amiaza celei de-a şasea zile merse de-a lungul 
unui imens banc de nisip pe care vântul îl modelase în 
dune. Rio Grande se strâmtase, malurile erau mai verzi şi 
mai împădurite. Văzând luminile din Alamosa, se opri ca 
să-l lase pe Walden să mănânce, dându-şi timp să încheie 
singur această etapă a drumului său. Arthur Bowman, cu 
barba căzându-i pe piept şi cu ridurile feţei pline de praf, 
se simţea bine când intră în micul oraş. 


Alamosa se afla într-o pădure formată din arbori pe care 
nu-i recunoştea, cu trunchiurile netede şi de culoare 
deschisă, înalţi şi acoperiţi de mici umflături albe care 
semănau cu seminţele explodate ale bumbacului. Vreo 
zece construcții, fiecare clădită într-o mică poiană 


(n.red.). 
e 331 œ» 


defrişată de pionieri. Fără magazine, fără popas, nimic 
altceva decât fermieri şi crescători albi care se reuniseră 
să muncească împreună, sau cel puţin să trăiască unii 
lângă alţii. 

Sosirea lui Bowman atrase curioşii, mai întâi copii, apoi 
bărbaţi în pragul caselor, pe urmă siluete de femei la 
ferestre. Era satul cel mai curat şi liniştit pe care-l văzuse 
până atunci. Pe malul opus, în faţa caselor cu hornuri de 
zidărie, exista un alt sat. Mai degrabă o tabără. Cabane din 
crengi, focuri chiar şi pe pământ, păsări de curte şi câini în 
libertate cu care se jucau copii în zdrenţe. Indienii care 
trăiau acolo erau îmbrăcaţi straniu, purtând doar părţi din 
hainele europene, partea de sus sau cea de jos, asociate cu 
portul lor tradiţional. La prima vedere, erau de două sau 
trei ori mai numeroşi decât albii, separați de ei de râul în 
care fuseseră rostogolite stânci pe post de pod. 

Bowman mergea la pas printre case, întorcând ochii 
dintr-un colţ în altul al acestui sat cu două feţe. Contrastul 
între perfecțiunea albilor şi dezinvoltura indienilor era 
frapant, ca o garnizoană militară instalată lângă nişte 
ţărani izgoniți de acasă de război. 

Un tată de familie solid, cu barba crescută de-a lungul 
maxilarului şi obrajii roşii, se apropie de el zâmbitor. 
Arthur trase de hăţuri şi Walden se opri cu părere de rău. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, fiule! Bun venit la 
Alamosa, pământul Evangheliei. 

Erau primele cuvinte pe care le auzea de şase zile. 

Arthur decise să nu rămână, întrebă dacă putea 
cumpăra de mâncare şi cum să găsească drumul către 
Pueblo. 

Fiecare bucată de pâine, bob de fasole sau gram de 
făină pe care-l primi în schimbul banilor fu binecuvântat de 
două ori. Întrebă dacă putea cumpăra puţin alcool şi primi 
drept consecinţă preţioase sfaturi privind abstinenţa. După 
care negocierile deveniră mai dificile şi tonul schimburilor 
mai puţin amical. Ar fi pariat că, traversând Rio, ar fi găsit 
la indieni tot ce voia. Singurul lucru pe care-l mai putu 
obţine fu un pic de tutun şi indicaţii privind cel mai bun 


e 332 + 


mod de a părăsi satul. Plecă din Alamosa cu imagini stranii 
în minte: aceea a femeilor şi tinerelor închise în casă, 
ascunzându-se în spatele ferestrelor când toţi bărbaţii 
ieşiseră în prag; a indienilor care-şi împărțeau resturile de 
haine de la albi; copiii sălbatici abia evanghelizaţi, cu 
pielea lor de toate culorile, de la tuciuriul indienilor la 
pielea mai deschisă a mexicanilor, până la copiii cu pielea 
albă care alergau printre găini şi focuri. Şi podul acela din 
pietre care-i lega şi-i despărţea pe evanghelişti, demni capi 
de familie, de femeile indiene. 

Lăsă în urma lui acest paradis verde şi fraged, dar 
înainte de a continua spre est, către Pueblo, făcu o ultimă 
oprire la marginea apei. 

Îl eliberă pe Walden de încărcătura lui, se dezbrăcă de 
tot şi, trăgând de căpăstru, aduse mustangul în mijlocul 
râului. Îl stropi şi-l frecă până când acesta se sătură, ieşi 
din apă în galop şi fugi să se tăvălească pe jos. Arthur 
smulse mănunchiuri de iarbă, le îndoi şi le răsuci ca să-şi 
facă o mănuşă de baie. Cu capul pe o piatră, lăsă apa 
proaspătă şi curentul să-i maseze corpul. După aceea, 
construi din pietre un mic baraj lângă mal. Pe suprafaţa 
netedă a minusculului lac de acumulare, aplecat deasupra 
reflecţiei sale, îşi tăie barba cu cuțitul. Se bărbieri cât putu 
de bine în această oglindă de culoarea cerului şi îşi tăie 
părul. Îşi spălă hainele pe o piatră, le întinse la soare şi se 
culcă în iarbă ca să-şi facă siesta. Se trezi la sfârşitul după- 
amiezii şi aprinse focul aproape de râu. 

A doua zi dimineaţă, cu vasele umplute cu apă din Rio 
Grande, îşi reluă drumul fără să se grăbească şi petrecu 
două nopţi lângă izvoarele pe care i le indicaseră locuitorii 
din Alamosa. 

În fiecare seară îi scria Alexandrei Desmond, povestindu- 
i cât de bine putea drumul, deşertul tăcut şi baia în râu, 
prezenţa din ce în ce mai îngrijorătoare a lui Penders, 
distanţa care creştea în fiecare zi, tot mai mult, între el şi 
Reunion. 

În a treia zi reîntâlni drumul principal şi convoaiele de 
căruţe care urcau către aurul din Pikes Peak. Ajunse la 


< 333 + 


sfârşitul zilei la Pueblo, punctul de joncțiune între drumul 
nordului şi pista către Santa Fe, care se întâlnea cu cea de 
la Oregon la Independence, pe Missouri. Pompos denumit 
oraş, Pueblo număra doar câteva barăci, de data asta toate 
magazine. 

Adevărata activitate se desfăşura în jurul acestor 
construcţii. Acolo erau înghesuite zeci de căruţe şi de 
pânze de cort şi se aglomerau sute de pionieri care dădeau 
unii peste alţii între catări, cai şi vaci. Totul se schimba, se 
vindea şi se negocia: cuie, mânji sau informaţii. Ghizii îşi 
ofereau serviciile, femeile de asemenea. Bordeluri de 
campanie erau ridicate alături de slujbe şi botezuri 
celebrate sub cerul liber, iar predicatorii îşi vărsau 
plămânii prin vacarm. Fierarii izbeau în potcoave şi 
îndreptau şinele roţilor. Bătrâne vindeau tocană, coceau 
pâine şi ghiceau în palmă. Se vorbeau douăzeci de limbi 
diferite. La fiecare trei corturi şi două căruţe, pe o 
scândură şi două lăzi, cineva vindea alcool. 

Walden avea urechile culcate pe spate. Bowman 
traversă tabăra până în centru şi căută un grajd, apoi 
saloon-ul. Stabilimentul era plin ochi şi se îndoi că urma să 
se obţină cea mai mică informaţie. Comandă de băut, 
înghesuit între alţi doi bărbaţi, cot la cot. Atmosfera era 
festivă şi violentă. Pionierii veniseră acolo cu puştani 
cărora abia le mijise barba, care priveau cu ochi speriaţi 
cum capul familiei se face pulbere. O cântăreaţă răgea 
într-un colţ în timp ce un pianist masacra un pian 
dezacordat, cu clape lipsă. Căni de bere treceau pe 
deasupra capetelor şi câţiva indivizi se rostogoleau pe jos. 

Patronul localului, în picioare pe un scaun în spatele 
tejghelei, lovi cu un ciocan într-un clopot dezarticulat. 

— Următoarea tură e în contul casei! 

Anunţul fu întâmpinat cu urale, prin încăpere zburară 
pălării, agăţându-se de lustre sau căzând pe alte capete. 

Bowman avu şi el dreptul la un whiskey gratuit, ca toţi 
ceilalţi. După tura patronului, socotind fără îndoială că 
făcuseră economie, beţivii se puseră să comande din ce în 
ce mai multe pahare. Le plăteau câte patru sau cinci şi le 


e 334 + 


împărțeau în jur la necunoscuţi. O veselie feroce îi 
întovărăşea pe clienţii din saloon, hotărâți să petreacă. 

Un tip puse un pahar în faţa lui Bowman, care ciocni cu 
ei. 

— Pentru ce bem? 

— Nu eşti la curent? 

Arthur îşi înghiţi băutura. 

— Ce se-ntâmplă? 

Omul, rostogolindu-şi rurile cu un puternic accent 
irlandez, se întoarse spre mulţime şi răcni batjocoritor: 

— Nu e la curent!! 

Nimeni nu-i acordă atenţie şi el se apropie de Bowman 
ca să-i ţipe în ureche: 

— l-am avut! Nenorocitele de piei roşii! Tipii din Saint- 
Vrain au pus gheara pe ei! Trei ştreanguri pentru fiii ăştia 
de căţea! 

— S-au revoltat indienii? 

Irlandezul îl privi cu un aer serios şi ochii încrucişaţi de 
alcool. 

— O revoltă!? Despre ce vorbeşti, prietene? E vorba 
despre cei trei indieni de pe drum. I-au găsit pe toţi şi o să 
le pună cravata de cânepă! 

— Indienii de pe drum? 

— Rahat, de unde vii!? Nu eşti la curent că indienii îi 
atacau pe pionieri? 

O busculadă îl îndepărtă pe bărbat de Bowman. Tot mai 
strigau ceva când un grup de irlandezi îl trăseseră spre o 
masă unde se puseseră pe cântat. Arthur nu auzise decât 
câteva cuvinte din ultima lui frază. Se strecură prin 
mulţime, îl prinse pe tip de umăr şi-l întoarse, strigând din 
mijlocul corului de beţivi: 

— Ce-ai zis? 

Omul se opri din cântat: 

— La naiba, du-te să bei ceva şi lasă-mă să cânt! 

Arthur îl prinse de haină şi îl trase spre tejghea. 

— Ce-ai zis despre indieni? 

— Vreau să beau! 

Bowman comandă trei whiskey-uri şi le puse în faţa 


e 335 >» 


irlandezului. 

— Zi! 

Irlandezul bău primul pahar. 

— Comanşii care atacau pionierii ca să-i devalizeze o s-o 
mierlească! Harşt! 

— Ce-ai spus mai devreme? 

— Că nenorociţii ăştia o să-şi primească răsplata după 
tot ce le-au făcut bieţilor oameni! 

Al doilea pahar dispăru. 

— Ce le-au făcut? 

— Tortură, prietene! Ororile pe care le-au făcut, cadavre 
până-n Mexic! Se pare c-au ucis douăzeci de albi! 
Săptămâni întregi toată lumea a scotocit pista! Gata! Cuic! 

Termină un al treilea pahar, îi mulţumi lui Bowman cu o 
plecăciune şi îi spuse că acum totul mergea bine, că nu 
trebuia să-şi mai facă griji, că aurul din Pikes Peak îi 
aştepta şi că se-ntoarcea la cântat. 

— Unde-i spânzură? 

— În Fortul Bent, pe Drumul Independenţei. Frate, 
mergem toţi să vedem asta! 

Irlandezii cântau ceva despre un drum care ducea la 
Liverpool trecând prin Dublin, agitând bastoane“! 
deasupra capetelor. În celălalt capăt al sălii, englezii 
începuseră şi ei să cânte, încercând să facă mai mult 
zgomot decât irlandezii. Bătaia stătea să înceapă. 

Bowman dădu la o parte coate şi umeri ca să iasă din 
pub, în sunetul cântecelor nostalgice din ce în ce mai 
furioase. Afară îşi regăsi suflul, aplecat, cu mâinile pe 
genunchi, apoi se îndreptă şi plecă alergând până la grajd, 
să-l recupereze pe Walden. Traversă tabăra pionierilor şi 
se opri să-i întrebe în ce direcţie e Fortul Bent pe patru tipi 
adunaţi în jurul unui joc de cărţi. 

— În partea cealaltă a oraşului. Nu-i complicat, nu-s 
decât două drumuri. Aia din est. 

— Şaizeci de mile. 

— Nu-i spânzură decât poimâine, n-ai de ce să te 


+1 În original shillelagh, bastoane specifice irlandeze din lemn de stejar 
(n.tr.). 
< 336 » 


grăbeşti aşa! A 

Insă Arthur plecă în galop. Înconjură oraşul, corturile şi 
căruțele, descrise o jumătate de cerc în jurul focurilor şi 
găsi bifurcația celor două drumuri. O luă spre est prin 
noapte. Luna era la jumătatea boltei. Mustangul galopă 
patru ore. Un minut mai mult l-ar fi putut termina, dar 
Bowman ajunse în zori la Fortul Bent şi Walden era încă în 
picioare. 


Ca şi la Pueblo, fortul era înconjurat de o tabără de 
căruţe. Arthur trecu printre imigranții care abia se trezeau 
şi o mulţime de alţi călători cu înfăţişarea puţin diferită. 
Câţiva erau curioşi sosiți deja pentru execuţie sau 
comercianţi veniţi să-şi vândă produsele, băutura şi 
mâncarea, negustori de arme, atracţii de bâlci, magicieni 
şi jocuri de îndemânare. Comis-voiajorii, cu ochii umflaţi 
de la beţia din ajun, îi fugăreau pe puştii băgăcioşi afară 
din corturile lor colorate. Curvele îşi clăteau gura în găleți, 
în timp ce tot felul de bărbaţi încă sforăiau, lungiţi direct 
pe pământ, cu hainele pline de praf şi sticle de băutură 
prin buzunare. 

Apropiindu-se de fort, Arthur auzi lovituri de ciocan. 
Bent nu era un oraş, nici măcar un sat, ci o construcţie 
mare, fortificată, ridicată în manieră tradiţională, din 
cărămizi şi pământ, cu ziduri groase de un metru, găurite 
de ambrazuri. Clădiri cu un etaj, ocru închis, un fel de 
hanuri mari, concepute şi pentru război, şi pentru comerţ. 
Grajduri, depozite şi birouri, locuinţe pentru angajaţi. 
Deasupra porții principale era agăţată o pancartă: 
Compania de comerţ Bent şi Saint-Vrain. 

În mijlocul curţii mari, o echipă de tâmplari termina de 
ridicat eşafodul, destul de mare pentru a spânzura trei 
oameni deodată. Lemnul nu era nou, eşafodul nu era 
folosit mereu şi trebuia asamblat pentru execuţia de a 
doua zi. 

Arthur se apropie de grajduri. Un indian bătrân luă 
frâiele lui Walden: 

— Obosit. Bun cal. Cazare cu doi dolari. Multă lume 


e 337 a 


pentru execuţie. 

Bowman cobori din şa, desfăcu tocul carabinei Henry şi 
şi-o puse pe umăr. În faţa uşii unei mici clădiri fără altă 
deschidere, trei oameni înarmaţi cu puşti şi revolvere 
stăteau de gardă. Arthur merse spre ei. 

— Cine e responsabil aici? 

— Nu zăboviţi aici, domnule. Îndepărtaţi-vă. 

— Doar îl caut pe responsabil. 

— Responsabil? 

— Şeriful, judecătorul, cine se-ocupă de toată chestia 
asta. 

Arthur arătă eşafodul cu degetul. 

— Nu-i şerif aici, e mandatarul. E la birou. 

— Mandatarul? 

— De la companie. El se ocupă de toate aici. Circulaţi! 

Bowman se îndepărtă, aruncând o privire uşii. Stejar 
gros, cu o mică deschizătură în centru, închisă de trei 
bare. 

Mai mulţi oameni intrau şi ieşeau dintr-un birou cu uşa 
deschisă. Arthur se strecură între ei şi-şi aşteptă rândul să 
ajungă în faţa unui om aşezat la o masă. Citea liste, semna 
hârtii, dădea ordine, bifa şi nota cifre pe nişte caiete. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Dumneavoastră sunteţi mandatarul? 

— Vine imediat. Căutaţi de lucru? 

— Nu. Unde e? 

— Dacă vreţi să-l vedeţi, aşteptaţi aici. Următorul! 

Arthur ieşi şi se aşeză la umbra unui perete, observând 
eşafodul şi uşa păzită de cei trei angajaţi înarmaţi. Alte 
gărzi se postaseră la intrarea principală şi  filtrau 
trecătorii, respingându-i pe puşti şi pe curioşii care se 
înghesuiau să vadă spânzurătoarea. Îl lăsară însă să treacă 
pe un bărbat într-o căruţă mică. Pe pânza ei îi erau pictate 
numele şi ocupaţia: Charles Bennet, fotograf. Bowman îl 
privi făcând turul curţii, mergând încolo şi-ncoace căutând 
cel mai bun unghi, apoi descărcându-şi sculele. Ridică o 
mică estradă în faţa eşafodului, puse deasupra un trepied 
şi, în cele din urmă, camera fotografică. Privi în obiectiv, 


e 338 + 


deplasă aparatul până când fu satisfăcut de cadraj, apoi 
marcă poziţia trepiedului cu creta înainte de a-l demonta. 

Paznicii de la intrare lăsară să treacă un alt bărbat, 
călare, bine îmbrăcat şi înarmat, care nu le răspunse la 
salut. Cel despre care Bowman presupuse că era 
mandatarul se opri în faţa celulei ca să arunce o privire, 
schimbă câteva vorbe cu gardienii şi îşi continuă drumul 
spre biroul lui. E 

Arthur se ridică şi-i ieşi în întâmpinare. Înşelat de talia şi 
alura lui solidă, îşi dădu seama că mandatarul era mai 
vârstnic decât ar fi crezut, poate de şaizeci de ani. 

— Pot să vă vorbesc? 

Mandatarul nu se opri. 

— Dacă vă căutaţi de lucru, vedeţi la maistru. 

Arthur îl urmă. 

— Nu-i pentru lucru. E vorba despre indienii pe care o 
să-i spânzurați. 

Omul se opri şi se uită în sfârşit la Bowman. 

— Cine v-a lăsat să intraţi? Cine sunteţi? 

— Arthur Bowman. 

— Nu ştiu cine sunteţi şi n-am timp. Dacă aveţi blănuri 
de vânzare, vedeţi la... 

— N-am nimic de vânzare, dar trebuie să vă vorbesc. 

— Îmi pare rău, nu acum. 

— Nu indienii i-au ucis pe pionieri. 

Mandatarul se opri din nou: 

— Ce? 

— La Las Cruces au spânzurat deja un negru spunând că 
el era ucigaşul. Nu sunt nici indienii. 

Celălalt se gândi o clipă. 

— Nu ştiam. 


Biroul lui John Randell era un mic refugiu de lux şi de 
calm în mijlocul fortului. Covoare şi trofee de vânătoare, 
fotografii pe perete, deasupra mesei, arătându-l în picioare 
alături de alţi doi bărbaţi, în costum închis la culoare. Bent 
şi Saint-Vrain, patronii companiei de comerţ. Alta, cu el 
singur, într-o pădure de brazi, cu piciorul pe burta unui urs 


< 339 + 


de o mărime impresionantă. Portretul unei femei aşezate 
pe o canapea, cu un bebeluş în braţe. Cel al unui tânăr 
ofiţer de armată în poziţie de drepţi, părând să fie tatăl lui. 

Arthur îşi ţinea puşca de ţeavă, în picioare în faţa unei 
mese din lemn masiv. 

— Bowman, o mulţime de indivizi povestesc aiureli 
despre aceste asasinate şi nu mă miră că un negru a sfârşit 
pe eşafod. Toată lumea era îngrozită şi zvonurile au luat 
forme ridicole de-a lungul întregului drum. Oamenii, cu cât 
ştiu mai puţin, cu atât fabulează mai mult. Păreţi foarte 
sigur de dumneavoastră, dar nu sunteţi primul care a 
debarcat aici cu o nouă teorie. Nici nu pot să vă povestesc 
tot ce am auzit în aceste ultime săptămâni. Şi vă scutesc 
de apariţiile Diavolului pe drumul spre Santa Fe! Dar de 
data asta avem probe. Îmi pare rău pentru omul ăla 
spânzurat la Las Cruces, dar ştiu să-mi păstrez sângele 
rece şi n-o să-i trimit pe oamenii ăştia la ştreang fără să fiu 
sigur de ce fac. De ce spuneţi că nu sunt ei? 

Arthur era calm, pentru că şi Randell era. I se adresă ca 
şi când ar fi dat raportul unui ofiţer. 

— Cel care omoară pe drumul ăsta a început în Anglia. 
Se numeşte Erik Penders şi era sub ordinele mele când 
eram sergent al Companiei Indiilor. A ucis un om la 
Londra, altul lângă Dallas, care se numea Kramer, şi un al 
treilea, Rogers, la Las Cruces. Nu i-am văzut pe ultimii doi, 
doar pe cel din Londra. Dar ştiu că i-a ucis în acelaşi fel şi 
ştiu de asemenea unde a învăţat să facă asta pentru că 
atunci eram cu el. Pe vremea când eram militari în 
Birmania. L-am văzut deja pe negru atârnând de o funie. Şi 
ştiu că nu sunt nici cei trei indieni ai voştri. 

Randell îşi aprinse pipa şi suflă fumul spre tavanul 
biroului: 

— Bowman, n-am mult timp, dar o să vă explic totuşi. În 
ciuda a ceea ce ziceţi, sunteţi prost informat. Se spune 
peste tot că ar fi omorât vreo douăzeci de oameni. Habar 
n-am, dar mai sunt cel puţin încă doi în afară de cei despre 
care spuneţi. Unul în Mexic, acum câteva luni. N-am fost 
acolo, dar mărturia vine de la un om pe care-l cunosc şi în 


e 340 >» 


care am încredere, un asociat al companiei noastre. Şi 
altul, care a avut loc acum cel puţin o săptămână, un pic 
mai departe pe drumul Independenţei. 

Arthur şovăi, încercând să-şi pună ordine în gânduri. 

— Despre crima din Dallas nu eraţi la curent. Nici 
dumneavoastră nu ştiţi totul. 

Randell continuă pe acelaşi ton serios. 

— De cât timp n-aţi mai dormit, Bowman? Aşezaţi-vă, vă 
TOg. 

Arthur îşi trase un scaun în faţa biroului. 

— Ce s-a întâmplat acum o săptămână? 

— Fedor Petrovici... Îl primisem chiar eu în biroul ăsta, 
cu câteva zile înainte, stătea unde sunteţi dumneavoastră 
aşezat. Petrovici era un inventator care căuta parteneri 
financiari ca să lanseze un nou procedeu de extragere a 
aurului, pe bază de cianură. Venise să-mi vorbească despre 
asta, ca să ştie dacă firma Bent şi Saint-Vrain era 
interesată. Angajatorii mei însă nu voiau să investească în 
extracția minieră şi asta i-am şi spus. 

Randell îşi aplecase capul şi tasa tutunul în vatra pipei. 

— Sunt comanşi, ultimii luptători ai unei bande care a 
refuzat să depună armele şi să meargă în rezervaţiile din 
New Mexico. Administraţia indiană îi ştia deja. Bântuiau 
de aproape un an de-a lungul pistei, şi treceau regulat 
frontiera mexicană într-un sens şi în celălalt. Grupul lor s-a 
diminuat, ca şi resursele, pe măsură ce triburile au fost 
împinse în rezervaţii. Nu sunt un duşman al indienilor, 
Bowman, şi succesul acestei Companii e datorat în mare 
măsură schimburilor comerciale pe care le-am făcut cu ei. 
Am învăţat să-i cunosc. Ştiu că nu sunt sălbaticii care se 
pretinde că ar fi şi că oamenii ăştia nu suportă disperarea, 
la care constituţia lor rezistă la fel de puţin ca la alcool. 
Oamenii ăştia pot pleca la luptă timp de luni de zile şi să 
trăiască precum animalele în fundul unei grote, dacă ştiu 
că-şi vor regăsi pământurile şi copiii. Dar dacă le iei asta, 
atunci sunt deja morţi şi devin capabili de orice. Cum v-aţi 
comporta, Bowman, într-o lume care a distrus-o pe a 
dumneavoastră? 


e 341 » 


Arthur simţea furnicături în mâini, ameţeală, limba 
uscată începuse să i se umfle în gură. Îşi scoase din 
buzunar fiola lui Brewster şi înghiţi câteva picături ca să 
reziste fără să se prăbuşească. Randell îl privi zâmbind, 
crezând, poate, că era vorba despre alcool, şi reluă: 

— De multă vreme, până când autoritățile 
guvernamentale vor fi într-o zi reprezentate aici, compania 
noastră se ocupă să facă să domnească un fel de ordine. 
Ceran de Saint-Vrain, fondatorul acestei întreprinderi 
alături de Bent, s-a bătut, cu oamenii lui, umăr la umăr cu 
armata, a mătrăşit cu mâna lui revoluționari în New 
Mexico, dar, ca şi mine, nu e un războinic. Considerăm 
doar că e responsabilitatea noastră să ne asumăm sarcina 
asta. Cei trei războinici care o să fie spânzurați au încercat 
să atace un convoi al companiei. Dar erau beţi şi prea 
puţini. Au fost făcuţi prizonieri şi aduşi aici. Unul dintre ei 
călărea calul lui Petrovici. Am găsit asupra lor şi alte 
lucruri care îi aparținuseră. Şi scalpul lui! L-am interogat 
şi au sfârşit prin a spune unde era corpul. Am trimis o 
echipă acolo, care l-a adus aici. l-am văzut rămăşiţele, 
Bowman, şi nu pot să vă spun decât atât: cadavrul ăla era 
cel al unei lumi fără speranţă. 

Mandatarul din Fortul Bent surâse cu curaj omului 
aşezat în faţa sa: 

— Încă o dată, sunt întristat de vestea pe care mi-o 
aduceţi, Bowman, cea că un nevinovat a fost executat 
pentru crima acestor oameni. Sunt îngreţoşat de tot circul 
ăsta şi de gură-cască veniţi să asiste la execuţie, dar din 
nefericire nu am nicio îndoială. 

Arthur simţea că simptomele crizei i se stabilizau, 
luptând în acelaşi timp să-şi păstreze controlul asupra 
simţurilor sub efectul licorii. 

— Aşa a fost şi la Rio Rancho. Negrul doar găsise 
lucrurile mortului. 

Randell scutură capul cu un aer obosit. 

— Nu există nicio îndoială. 

— Dar englezul, cel pe care-l caut, n-a fost aici? 

— Soldatul despre care aţi vorbit? În afara unei zile 


e 342 » 


absurde ca asta, acest fort este un loc liniştit, pe care îl 
vizitează puţini străini. Nu, n-am văzut aici niciun fost 
soldat britanic. Familia mea e engleză şi, chiar dacă n-am 
trăit niciodată în Anglia, am pentru  concetăţenii 
dumneavoastră o atenţie specială. Singurul britanic pe 
care l-am întâlnit aici în ultima vreme a fost chiar înainte 
de asasinat, dar nu era soldat, ba din contră! Era un 
predicator foarte amabil, care a rămas câteva zile la noi. 
M-am gândit la el când l-am îngropat pe Petrovici. Poate că 
ar fi găsit cuvintele care mie nu mi-au venit... 

Arthur Bowman se aplecă în faţă şi începu să alunece 
din scaun. 

— Peevish? 

Faţa lui John Randell se lumină. 

— Îl cunoaşteţi? 

Arthur închise ochii ca să nu vadă camera învârtindu-se 
în jurul lui. 

— E Peevish... El i-a ucis... 

Randell se ridică. 

— Ce tot spuneţi acolo? Bowman, v-aţi albit, ce aveţi? 

Musafirul întinse o mână spre birou şi se prăvăli pe 
covor. 


Se trezi în mijlocul cailor, culcat pe fân, la umbra 
acoperişului grajdului. Bătrânul indian scotea apă dintr-un 
puț şi vărsa găleți în adăpători. Trecu prin faţa lui Bowman 
fără să-l privească, continuându-şi treaba cu paşi mărunți. 

Lui Arthur îi trebuiră câteva secunde înainte să poată 
privi spre curtea prea luminoasă. Criza nu fusese foarte 
violentă, simţea asta în corp, şi îşi revenea rapid, 
amintindu-şi totul. Ierburile lui Brewster îl ajutaseră. 

— Bătrâne, dă-mi apă! 

Indianul se opri, privi pe după Bowman, aşeză în faţa lui 
o găleată de apă şi plecă mai departe. Arthur se întoarse. 

— Cine e acolo? 

Nu răspunse nimeni, dar o siluetă se decupă în umbră. 
Omul se sprijini de un stâlp. Bătrânul indian trecu pe lângă 
el plecând capul. Un alb cu faţa arsă de soare, ochii 


e 343 + 


deschişi la culoare şi o carabină lipită de picior. 

— Ai ieşit din visele tale? 

— Nu e sigur încă. 

— O să revină. 

— Ce? 

— Tot ceea ce nu voiai să vezi. 

Omul îşi întorsese capul spre curte. Bowman îi urmări 
privirea până la eşafod şi reveni la el. 

— Eşti un angajat de-ai lui Randell? Te-au pus să mă 
supraveghezi? 

Omul zâmbi. 

— Nu. Doar un curios, ca toţi ceilalţi. 

— Mda, vederea unor piei roşii care crapă atrage o 
mulţime de lume... 

Celălalt zâmbi din nou şi trecu prin faţa lui Bowman, 
ieşind din grajd şi mergând direct în plin soare. Arthur se 
uită în altă direcţie. 

— Bătrâne, cine e omul ăsta? 

Indianul lăsă găleata să cadă în put, fără să răspundă. 
Arthur se ridică, îşi scutură capul şi ieşi în curte. Intră din 
nou în biroul maistrului şi ceru să-l vadă pe Randell. 

— Tu eşti ăla dus la grajd? Domnul Randell n-are timp să 
stea de vorbă cu tine. De fapt, a zis că nu vrea să te mai 
vadă. Şterge-o înainte să se complice lucrurile! 

Un bărbat înarmat păzea uşa de la biroul şefului. 

— Unde-i puşca mea? 

— Ţi-o dăm înapoi când ieşi din fort. 

— Tre'să vorbesc cu Randell. 

— Nu vrea să te mai vadă şi eu nici atât. 

Supraveghetorul făcu un semn şi omul înarmat făcu un 
pas spre Bowman. 

— Trebuie să ieşi acum. 

Arthur făcu stânga-mprejur. 

Walden băuse şi mâncase, recâştigându-şi o parte din 
forţe. Bowman trecu pe lângă el până la poarta cea mare şi 
se opri în faţa gărzilor. 

— Am de recuperat o puşcă. 

— Henry? 


e 344 » 


Angajatul îi înapoie arma după ce o admiră în trecere. 

— Eu prefer Winchester, e mai uşoară. Dar e o piesă 
frumoasă. Ce vânezi cu ea? 

Bowman legă tocul armei de şa şi părăsi fortul, intrând 
în iarmarocul instalat la porţile lui. In picioare, în faţa unei 
tejghele din scânduri, la umbra unei prelate, înghiţi nişte 
fasole, gătită cu seu de oaie şi nişte whiskey tare ca 
spirtul. Fusese inconştient mai multe ore, poate că mai 
mult dormise după criză, recuperând o parte din noaptea 
petrecută în galop. Walden, cu fundul în soare, îşi 
strecurase capul sub un colţ al prelatei şi, la umbră, îşi 
reluase siesta. Tabăra era calmă, cei care începuseră să 
bea încă din zori căutau umbra ca să poată dormi un pic 
înainte de căderea nopţii şi de cea de-a doua beţie. 

Arthur privea marea poartă a fortului. 

— Altul! 

I se umplu din nou paharul. 

— Dai ceva? 

Bowman se întoarse: tipul de la grajd îi scărpina capul 
lui Walden. Mustangul, cu ochii pe jumătate închişi, îl lăsa. 

— De ce-aş face asta? 

— Pentru că te-am păzit când dormeai. 

— Nu văd ce-a schimbat asta. 

— Nimic. Numai că eu nu doar te-am privit dormind, am 
şi ascultat ce povesteai. 

Ochii îi erau aproape la fel de gri ca ai Alexandrei 
Desmond, faţa ascuţită, bronzată şi fără niciun rid. Arthur 
comandă două pahare. 

— Şi ce-ai auzit? 

— Vorbeai despre un preot şi îi tot repetai numele. 

— Nu cunosc preoţi, am visat şi nu-mi aduc aminte. 

— Spuneai că el este. Că indienii n-au niciun amestec. 
Mai spuneai un nume, Penders. Şi cel al preotului, Peevish. 

Bowman se întoarse spre om, se apropie de el şi cobori 
vocea. 

— Am delirat. Acum şterge-o. 

Bărbatul îşi termină poşirca fără vreo grimasă şi aşeză 
paharul. De la ambele mâini îi lipsea câte un deget, cel 


e 345 » 


mic, tăiat de la nivelul primei falange. Ridică privirea spre 
cer, privind la nord un şir de nori care alunecau spre fort. 

— Noaptea va fi înnorată. 

Işi duse o mână la pălărie şi se îndepărtă printre corturi. 
Arthur aşteptă să treacă ce mai rămăsese din după-amiază, 
bând fără grabă, pahar după pahar, până veni noaptea. 

Când tabăra se însufleţi din nou şi mulţimea reîncepu să 
petreacă, el se îndepărtă la vreo sută de metri de corturi, 
fără să-şi descarce mustangul, doar se înfăşură în 
cuvertură şi închise ochii ca să se odihnească. Să rămână 
în alertă şi să-şi lase corpul să se destindă - o veche 
obişnuinţă de santinelă. Supraveghea tabăra şi fortul, 
neavând nevoie de ceas ca să ştie ora. 

Mai întâi auzi zgomotele din tabără potolindu-se, ultimii 
băutori, vânzătorii care-şi închideau prăvăliile între orele 
trei şi patru ale dimineţii, apoi liniştea, insectele şi fiarele 
plecate la vânătoare. În fine, momentul în care gărzile din 
Fortul Bent, chiar înaintea zorilor, erau cel mai obosite. 
Ora la care un sergent adevărat face turul posturilor ca să- 
i ia la şuturi pe soldaţii aţipiţi. 

Walden zgâria încet pământul sub copite. Arthur mai 
aşteptă. Pe măsură ce se simţea mai bine, îşi dădea seama 
că paznicii erau mai ineficienţi. Reuşise să-şi stăpânească 
valurile gândurilor,  nelăsându-le să-l domine. Le 
examinase aşa cum ar fi citit o carte. 

Penders la Las Cruces. 

Peevish la Fortul Bent. 

La o lună distanţă. Zece zile călare. 

O altă crimă în Mexic. Rumoarea, legenda asasinilor de 
pe pista spre Santa Fe în timp ce el îşi traversa deserturile 
pe drumul lui. Altul decât al lui Penders şi Peevish, dar cu 
care se intersecta mereu. 

Oare Peevish şi Penders călătoreau împreună? 

Coioţii urlau, luna era ascunsă de nori. Bowman nu avea 
nevoie decât de puţin mai multă lumină. Ochii lui odihniţi 
urmau să vadă, în vreme ce ochii oamenilor obosiţi nu 
aveau să distingă încă nimic. Doar acea primă dungă de 
lumină la orizont. Îşi amintea curtea, distanţele, numărul 


e 346 >» 


de oameni, ascunzişurile, şareta fotografului lângă zid, 
foarte aproape de grajduri, locul în care bătrânul indian îşi 
instalase culcuşul şi dormea. 

Nu. Acela nu avea să doarmă. Vechii luptători erau 
mereu treji la ora atacului. 

Ştia unde urmau să cadă umbrele dacă luna ieşea din 
nori şi pe ce uşi aveau să iasă angajaţii fortului în caz de 
alarmă. Reperase şi puţurile. Incă de când trecuse prin 
porţile fortului, ieri dimineaţă. 

Arthur se ridică. 

Se apropie de tabără şi trecu pe lângă corturi şi căruţe, 
ascultând zgomotele şi sforăiturile. Cobori de pe cal, 
aprinse un chibrit, apoi o grămăjoară de iască, aruncă 
deasupra câteva vreascuri şi le împinse sub un cort în care 
era depozitat whiskey. Apoi sări în şa, se îndepărtă în 
galop şi ocoli fortul. Ajunse rapid în partea opusă intrării şi 
taberei. 

Se declanşă o explozie. Un butoi de alcool. Foarte 
repede, lumina roşie a incendiului urcă spre cer. Auzi 
clopotul fortului şi primele strigăte: 

— Foc! Toată lumea afară! 

Panica se răspândea. Arthur îl lansă pe Walden în triplu 
galop până la zidul de apărare şi sări de pe cal. Lipit de 
zid, continuă să asculte, aşteptând momentul haosului 
maxim. Chiar deasupra lui o santinelă ţipa: 

— Dumnezeule! Tabăra e distrusă de flăcări! Coborâţi, 
băieţi, trebuie să mergem acolo! 

Urletele animalelor, bărbaţilor şi femeilor răsunau în 
câmpie. Baza zidului era în umbra incendiului care lumina 
cerul deasupra capului lui Arthur. Începu să alerge, 
trăgându-l pe Walden după el. Numără ambrazurile. Cea 
din biroul maistrului, cea din încăperea unde vorbise cu 
Randell. Încă trei. Şi a patra, cea din grajduri. Se ridică în 
picioare pe şa şi îşi trase toporişca de la centură, începând 
să lovească în tencuială cu toată puterea. Fanta avea 
douăzeci de centimetri lăţime, trebuia s-o lărgească dublu 
ca să se strecoare. Sub un prim strat de pământ uscat 
descoperi o structură de lemn şi începu s-o cioplească. 


e 347 œ» 


Lemnul, un trunchi întreg de douăzeci de centimetri 
diametru, înecat în pământ, era plin de noduri în care lama 
se înfigea cu un zgomot surd. 

Prin deschiderea ambrazurii vedea caii panicaţi, curtea, 
eşafodul şi, dincolo de porţile mari, deschise, tabăra 
transformată în rug. Puţul de la grajd era cel mai departe 
de ieşire şi, cum sperase, lanţul de găleți se organizase în 
preajma acesteia, folosind celălalt puț. 

Lama se blocă în lemn după ce se înfundase mai 
profund. Arthur făcu pârghie şi auzi un trosnet. Îşi eliberă 
unealta, o puse la centură şi săpă pământul cu mâinile 
goale până făcu un spaţiu în jurul lemnului. 

Odată funia legată la bucata de tâmplărie, o învârti în 
jurul oblâncului şeii şi-i dădu pinteni mustangului. O 
singură smucitură a lui Walden fu suficientă pentru a 
smulge lemnul, care rămase agăţat de zid. Arthur legă 
frâul de el, îşi scoase puşca Henry din toc şi se strecură în 
interiorul grajdului. Se rostogoli în paie, sări peste iesle şi 
se fofilă printre cai. Se lipi în colţul zidului, trase levierul 
carabinei şi nu uită să o verifice. Intorcându-şi capul spre 
colţul bătrânului indian, ridică ţeava în direcţia lui. 
Bătrânul, aşezat în faţa unui vas cu cafea, îl privea şi duse 
un deget la buze, făcând semnul tăcerii. Arthur se lăsă pe 
vine şi studie terenul: să treacă prin spatele şaretei 
fotografului, să alerge până la uşa unde nu mai rămăseseră 
decât două gărzi, asta însemna vreo cincisprezece metri în 
câmp deschis. 

Încet, deschise bariera grajdului, luă o mână de fân şi 
aprinse al doilea chibrit. Aruncă grămăjoara de paie 
aprinse în mijlocul cailor iar animalele, deja agitate, 
începură să se repeadă în toate direcţiile înainte de-a 
năvăli prin curte. Respinşi de flăcările care începuseră să 
lingă poarta cea mare a fortului, caii înnebuniră şi 
începură să se învârtă în curte. Lanţul oamenilor care 
încercau să stăpânească incendiul se rupse, paznicii celulei 
o luară la goană din faţa cailor înnebuniţi şi Arthur ţâşni. 
Ajunse la uşa de stejar fără să fie văzut, sprijini puşca de 
zid şi scoase toporişca. Din trei lovituri furioase făcu 


e 348 » 


lacătul să sară, îşi luă arma, intră în celulă şi închise în 
urma lui. Nu vedea nimic. Singura lumină era cea a 
flăcărilor, care trecea prin mica deschizătură a uşii. 
Pupilele i se dilatară şi zări trei siluete aşezate pe jos. 

— Trebuie să mă urmaţi! O să deschid uşa şi o să veniţi 
cu mine. 

Nu reacționară. 

— Inţelegeţi ce vă spun? 

Cei trei indieni aveau pături pe cap şi îl priveau fără să 
se mişte. Se apropie de ei, vorbind mai tare decât ar fi 
vrut: 

— Nenorociţilor, înţelegeţi ce spun? 

Ghici o mişcare din cap. Unul dintre cei trei făcea semn 
că înţelesese. 

— Mişcaţi-vă dracului! Dacă nu plecăm acum, o să fie 
prea târziu! 

Se aplecă şi le şopti: 

— Trebuie să ieşim acum. Urmaţi-mă. 

Cel care înţelegea clătină din cap. Bowman privi cele 
trei perechi de ochi negri în care se reflecta mica fereastră 
cu zăbrele. Comanşii îl studiau. Ridică ţeava puştii spre cel 
din mijloc: 

— Ridicaţi-vă! 

Nicio pleoapă nu se mişcă. Afară se auzi foarte aproape 
vocea unui bărbat: 

— Ce se-ntâmplă aici? 

O altă voce îi răspunse: 

— Uşa... 

Arthur se repezi spre perete şi îşi ridică puşca. Indienii 
continuau să-l privească. Bowman închise ochii. Un 
gardian deschise uşa dintr-o lovitură de picior. Lumina 
intră odată cu el şi îi descoperi pe cei trei prizonieri care 
nu se mişcaseră de unde erau. 

— Rahat, sunt tot aici! 

Colegul lui îl urmă în interior. 

— Cine a spart lacătul? 

Se întoarseră în acelaşi timp când uşa se închise în urma 
lor. Aruncaţi în întuneric, ochii nu le serviră la nimic în 


e 349 » 


primele secunde. Arthur îi deschise pe ai lui. Ştia puţini 
oameni capabili să stea cu ochii închişi când erau în 
pericol, dar aceste câteva secunde de teroare, când vrei să 
vezi şi trebuie să te lupţi cu toate instinctele să nu-i 
deschizi, îţi oferă un bun avantaj. Li lovi pe cei doi paznici 
cu patul puştii. Nu apucară să vadă de unde plecaseră 
loviturile. 

Se apropie de comanşi. 

— E ultima voastră şansă. Veniţi cu mine! 

Ochii negri sclipeau slab, dar cei trei indieni nu se 
mişcară. 

— Maimute cretine de căcat! Ar trebui să vă ucid chiar 
eu! 

Il apucă pe unul de haine şi încercă să-l ridice. Indianul 
era greu ca un bolovan. Arthur îl trase spre uşă. Se lăsă 
târâit ca un sac şi Bowman îl abandonă. 

— O să crăpaţi ca nişte câini pentru ceva ce n-aţi făcut! 

Nu mai putea să aştepte. Intredeschise uşa, privi afară, 
apoi se întoarse o ultimă dată spre ei. Indianul pe care-l 
târâse pe jos rămăsese pe loc. Bowman vorbi cu voce tare: 

— Rahat, dacă asta vreţi, n-o să crap odată cu voi! 

Inchise în urma lui. Caii tot nu se liniştiseră, dar 
incendiul, fie că fusese stăpânit, fie că nu mai era nimic de 
ars, se domolise. Se făcea ziuă. Arthur străbătu distanţa 
care-l separa de şareta fotografului, se strecură prin 
spatele ei şi intră în grajd. 

— Ce naiba cauţi aici!? 

Vocea din spatele lui era puternică, un strigăt de 
surpriză şi de frică. 

— Sus mâinile! 

Îşi ridică mâinile şi arma. Paznicul care-l surprinsese 
urlă din toate puterile: 

— Alarmă! Nenorociţilor, veniţi aici! Celula e deschisă! 
E cineva în grajd! 

Din ambrazura pe care o desfundase Bowman ţâşni o 
sclipire şi detunătura îl făcu să tresară. Se întoarse. 
Bărbatul care dăduse alarma era ghemuit pe jos. O voce îi 
strigă lui Arthur: 


e 350 >» 


— Grăbeşte-te! 

N-apucă să facă un pas când o rafală de gloanţe şuieră 
prin grajd. Se repezi spre ambrazură. O lovitură în spate îl 
aruncă în faţă şi capul i se izbi de zid. Conştient, dar 
incapabil să se mişte, simţi cum nişte mâini îl apucă şi-l 
trag şi, pentru o fracțiune de secundă, nu mai percepu 
nimic. Apoi, o senzaţie de gol, de imponderabilitate, 
înainte de a se lovi de o şa de cal şi de a se rostogoli pe 
pietriş. 

— Eşti mai greu ca un sicriu! Ș 

Fusese aruncat peste şaua lui Walden. Intr-o 
străfulgerare se trezi cu o funie legată de încheieturi şi de 
picioare. Mai auzi nişte împuşcături şi, cu capul în jos, 
văzu în faţa ochilor pietrele defilând în viteză şi mişcarea 
frenetică a picioarelor negre ale lui Walden înainte de a-şi 
pierde cunoştinţa. 


e 351 >» 


9 


Bărbatul cu ochi cenuşii privea valea, cu carabina 
aşezată pe braţe. Nori negri se rostogoleau peste câmpie, 
fulgerele loveau pământul în linii drepte şi tunetul bubuia. 

— Trebuie să plecăm mai departe. 

Aruncă apa din cratiţă peste micul foc, făcu sul fâşiile de 
pânză pătate de sânge şi le puse în buzunare, apoi acoperi 
vatra cu pietre. 

— Merge? 

Bowman se ridică sprijinindu-se de ţeava puştii Henry, 
apoi îşi încheie cămaşa şi haina pe deasupra bandajelor 
care-i strângeau pieptul. 

— Merge. 

Gemu când urcă în şa şi îşi trase haina largă de ploaie ca 
să se protejeze de vânt. Celălalt apucă hamul lui Walden. 

— 'Ţine-te bine. 

Conducându-şi calul cu o mână şi trăgându-l pe-al 
englezului în spatele lui, continuă să urce colina, avansând 
încet pe acel teren pietros periculos pentru glezne. 
Animalele nu se recuperaseră după cavalcadă şi se 
poticneau pe pietre. Când Walden derapa, Arthur strângea 
din dinţi ca să nu tipe de durere. Ploaia îi prinse din urmă 
când ajunseseră într-o primă trecătoare şi în faţa lor se 
deschidea un mic lanţ de coline erodate, ca un câmp de 
dune stâncoase. Primele picături căzură pe piatră şi 
rămaseră lipite de praf, vântul sufla în rafale violente, 
cerul se înnegri iar ploaia se prăvăli peste ei. Arthur îşi 
cobori capul şi se lăsă condus de bărbat, ascultând doar 
zgomotul apei care îi cădea pe pălărie şi haină şi 
tremurând de frig. 

Traversară văi minuscule, trecură peste alte coline, ceas 
după ceas, până la un vârf puţin mai înalt decât celelalte, 
terminat cu o extremitate stâncoasă. Ploaia nu mai cădea 
pe ei, mergeau la adăpostul unei stânci, urmând un drum 
îngust pe lângă peretele de piatră care se prăvălea abrupt 
în partea cealaltă. Bărbatul opri animalele şi cobori din şa. 


e 352 + 


— Culcă-te pe cal. 

Bowman se lungi pe spinarea lui Walden şi îşi trecu un 
braţ în jurul gâtului acestuia. Călăuza lui tăcută intră într- 
un pasaj între stânci şi lumina dispăru. Înaintară timp de 
un minut pe un culoar întunecat şi ajunseră într-o grotă cu 
tavanul fisurat prin care treceau o rază slabă de lumină şi 
picături de ploaie. 

Bărbatul îl ajută pe englez să coboare de pe cal şi îl 
lungi pe o pătură. 

Arthur îl privi cum aprinde focul într-o vatră deja 
pregătită. Era acolo o mică rezervă de lemne şi, ridicând 
capul, întrezări bolta înnegrită de funingine a grotei. Când 
Bowman simţi căldura ajungând până la el, închise ochii. 


Fumul urca spre fisura boltei. Ploaia încetase, dar grota 
era încă umedă. Mirosul cailor şi cel al focului se 
amestecau cu acela al hainelor ude. Bărbatul nu era acolo. 
Arthur stătea sprijinit de şaua lui şi o nouă rezervă de 
lemne era aşezată aproape de vatră. Se îndreptă şi durerea 
îi trecu prin spate ca veninul prin vene. Dintr-o ploscă 
aşezată lângă el bău apă cu gust de pământ, apoi îşi turnă 
în palmă şi îşi curăţă colţurile gurii de salivă uscată. Cei 
doi cai dormeau unul lângă altul, capetele lor aproape 
atingând tavanul grotei. N 

Bărbatul îi refăcuse pansamentul. Îşi strecură mâna spre 
spate şi căută rana. Douăzeci de centimetri sub omoplat. 
Glonţul nu-l traversase, ricoşase pe coaste. Oasele rupte îi 
tăiau răsuflarea când se mişca. Aruncă în foc două crengi 
şi se lăsă să alunece încet înapoi spre şa. Ar fi vrut să bea 
un pic din fiola lui Brewster, ca să-şi calmeze durerea, dar 
preferă să aştepte întoarcerea bărbatului. Se mulţumi cu 
sticla de whiskey pusă lângă bandaje. 

Când auzi zgomot de paşi, Arthur îşi aşeză puşca pe 
picioare. 

— Cine e? 

— Calm, englezule. Eu sunt. 

Se întorcea cu ploştile pline atârnate pe umăr şi în mână 
tinea de coadă un rozător mare şi o iguană. 


e 353 + 


— Asta e pentru noi, dar n-o să putem rămâne foarte 
mult, caii n-au mâncat nimic de două zile. 

— Mai e un pic de ovăz în desagii mei. Două zile!? 

— Le-am dat deja ovăz. Ai dormit aproape douăzeci şi 
patru de ore, englezule. O să ies imediat cu animalele, să 
căutăm nişte tufişuri. 

Arthur lăsă arma. 

— Mă cheamă Bowman. Arthur Bowman. 

Celălalt îşi scoase pălăria. Părul îi era negru şi ţepos. 

— John Doe. 

— În Anglia aşa sunt numiţi necunoscuţii în timpul unui 
proces. 

John Doe îl privi, curios. 

— Nu ştiam că asta vine de prin părţile tale. Aici, e 
numele care se dă cadavrelor fără identitate. 

Arthur se sprijini într-un cot şi se ridică. 

— Nu e numele tău adevărat? 

— E cel pe care mi l-am ales, numele meu de alb. 

— Eşti metis? 

John Doe îi surâse lui Bowman. 

— Mandanii“ au pielea şi ochii deschise la culoare. Un 
german a venit la noi cu mult timp în urmă ca să ne 
studieze. Spunea că suntem descendenţii unui prinţ galez 
venit aici înaintea spaniolilor. Aşa că nu suntem doar 
indieni, mai suntem şi bastarzi. 

Râse scurt şi nervos, trase un cuţit de la centură şi 
începu să tranşeze micile animale pe care le adusese. 

— De ce ai un nume de alb? 

— Am fost crescut de protestanți care socoteau că e bine 
să adopte un pui de indian orfan. Dar n-am păstrat numele 
pe care mi l-au dat. 

Arthur privi grota şi întrebă ce era locul acela. 

— O ascunzătoare în care vin uneori. 

— Lumea trece des pe-aici? 

— Numai indienii o ştiu. 

Mandanul golise de intestine micile sale prăzi, pe care le 
aruncă pe jar. 


42 Neam de agricultori trăind pe malurile fluviului Mississipi (n. tr.). 
e 354 œ» 


— John Doe e numele meu de infractor. 

— Infractor. 

— Sunt un hoţ. Dar indienii nu au nici măcar dreptul de 
a fi nelegiuiţi ca alţii. Noi suntem renegaţi, nu facem parte 
din lumea albilor. 

Zâmbi din nou. 

— Vreau să fiu tratat ca un criminal adevărat, de-aia mi- 
am ales numele ăsta. În schimb, tu ai nume de indian. 
Omul cu arcul“. De unde vin cicatricele tale, Bowman? 

Arthur se crispă, dându-şi seama că John Doe îl 
dezbrăcase în timp ce dormea. Privi mâinile cu degetele 
mici tăiate ale mandanului. 

— În ţările în care am fost, hoţilor li se taie degetele sau 
mâinile. Tu ce-ai păţit? 

John Doe puse carnea la fript pe foc şi rămase o clipă pe 
gânduri, privindu-şi mâinile. 

— Când am plecat de la albi, m-am întors pe pământurile 
tribului meu. Şi voiam să port numele meu adevărat de 
indian. 

— Ţi-au tăiat degetele? 

Celălalt se întoarse spre el. 

— Am făcut-o eu însumi. E Okipa. 

— Okipa? 

— Ceremonia de trecere. Ca să-mi iau numele şi locul în 
trib, să devin un războinic. 

Arthur avu un frison. 

— Ţi-ai tăiat degetele ca să ai un nume? 

— Degetele sunt doar sfârşitul. 

— Sfârşitul? 

— Albii nu trebuie să ştie, e o ceremonie secretă. Dar şi 
tu ţi-ai făcut Okipa, aşa că pot să-ţi spun. După aceea, va 
trebui să-mi povesteşti ce-ai făcut. 

— Eu nu mi-am tăiat singur degetele. 

Arthur cobori capul şi strânse în mână sticla de whiskey: 
John Doe îi zâmbise ca Alexandra Desmond. O intimitate 
pe care încă n-o înţelegea. Indianul vorbi rar. 

— Mai întâi, trebuie să nu mănânci vreme de patru zile 


+3 Bowman = arcaş (n.tr.). 
e 355 


şi patru nopţi, şi să stai afară, în mijlocul satului. Când se 
termină postul, intri în coliba cea mare cu ceilalţi bărbaţi, 
care te biciuiesc până când ţi se desprinde pielea. După ce 
au terminat, îţi înfig ţepuşe sub muşchii umerilor, leagă 
sfori de ele şi te suspendă de plafonul colibei. Iţi agaţă de 
picioare capete de bizon şi, cu prăjini, te leagănă şi te 
învârt. 

Indianul îl privi pe Bowman surâzând. 

— În tot acest timp, n-ai voie să nu zâmbeşti! 

Arthur se abţinu să scuipe înghiţitura de alcool. 
Mandanul privea flăcările şi zâmbetul îi dispăru de pe chip. 

— Când leşini, bătrânii te dau jos şi aşteaptă să vadă 
dacă Spiritele te aduc înapoi la viaţă. Dacă te trezeşti, 
trebuie să ieşi din colibă şi să alergi de cinci ori în jurul 
satului. Când ai terminat de alergat, îţi tai degetele mici cu 
o toporişcă şi atunci eşti primit în sânul tribului ca mandan 
demn de a fi păstrat în amintiri. 

Se întoarse spre Bowman. Surâsul îi revenise. 

— Patru Urşi, cel mai mare şef dintre toţi mandanii, a 
făcut Okipa de două ori la rând. Eu n-am rezistat decât o 
dată şi am avut noroc, pentru că variola îmi ucisese 
aproape tot neamul. Nu mai rămăseseră decât vreo 
treizeci de mandani în toată ţara. Satul e foarte mic şi e 
foarte uşor să alergi în jurul lui. 

Arthur se rostogoli pe o parte, se puse în patru labe şi se 
ridică sprijinindu-se de peretele grotei. Se clătină până 
într-un colţ neluminat şi se îndoi, încercând să verse. Nu 
vomită decât câteva înghiţituri de bilă amestecată cu 
whiskey şi aşteptă, frânt în două, să-şi recapete răsuflarea. 

— Ai făcut acelaşi lucru, Bowman, de ce te sperii aşa? 

Arthur îşi şterse gura. Respira adânc şi fiecare inspiraţie 
îi ridica dureros coastele rupte. 

— N-am făcut acelaşi lucru. N-am vrut să mi se-ntâmple 
asta. Trebuie să fii nebun să faci aşa ceva! 

— Nebun? 

Bowman reveni lângă foc, tremurând din cap până-n 
picioare: 

— N-am auzit niciodată ceva atât de bolnav. Nu poţi 


e 356 » 


alege asta. 

Se prăbuşi pe pătură. Mandanul se ridică, o scutură pe a 
lui şi o puse pe umerii englezului. 

— Crezi că am ales să-mi văd familia şi tribul murind de 
variolă sau otrăviţi de către vânzătorii de blănuri care ne 
râvneau pământurile? Okipa e o ceremonie a vieţii, 
Bowman. Forţa care mi-a trebuit ca să suport durerea o 
păstrez în mine. Şi tu ai făcut-o, şi Spiritele te-au păstrat în 
viaţă! 

— A fost tortură! Ca şi ceea ce faceţi voi! 

Indianul se aşeză la loc lângă foc ca să taie şopârla şi 
rozătorul în bucățele. 

— Spiritele m-au adus pe pământ şi eu de-acum pe 
pământ merg. Când te învârţi în aer, spânzurat de tavanul 
colibei, singurul lucru la care te gândeşti este să cobori la 
loc pe pământ şi să trăieşti acolo. După, ştii unde sunt 
Spiritele, unde eşti tu şi care îţi este locul printre cei vii. 
Amintirea suferinţei nu rămâne decât în corp, spiritul e 
liber. Tu, Bowman, ai rămas suspendat în durerea ta şi 
încă mai cauţi pământul. 

— Nu mă cunoşti. Şi n-am avut de ales. Ei mi-au făcut 
asta. 

John Doe îl privi cu un aer amuzat. 

— La ce-ţi foloseşte să le porţi încă pică? Nu poţi fi 
victima propriei tale vieţi, Bowman. Şi asta înseamnă 
Okipa - să înţelegi tot ceea ce nu poţi alege. 

Arthur îşi strânse pătura în jurul lui, privindu-l pe 
indianul alb care mesteca încet carnea. 

— Şi numele tău adevărat care e? 

— Inyan Sapa. În limba ta înseamnă Piatră Neagră. Albii 
nu mă vor găsi niciodată, căci sunt un indian ascuns sub 
pielea unuia de-al lor. 

Încă zâmbea, dar Bowman n-avea încredere în acel 
surâs, ţinând cont că indianul îl învățase când era 
suspendat de tavanul unei colibe. 

— De ce m-ai ajutat, dacă îi deteşti pe albi? 

— E o întrebare la care nu am încă răspuns. Poate 
pentru că ai vrut să-i salvezi pe comanşi, dar nu sunt sigur. 


e 357 a 


Uneori John Doe e cel care alege. Uneori Piatră Neagră. N- 
au aceleaşi raţiuni. Albul şi indianul nu văd lucrurile la fel, 
dar se-ntâmplă să cadă de acord ca să facă împreună ceva. 

John Doe îi dădu un pic de mâncare lui Bowman. 

— Comanşii n-au vrut să te urmeze? 

Arthur înghiţi sucul cărnii şi clătină din cap. Indianul se 
ridică şi vocea lui crescu în grotă: 

— Eu nu sunt ca ei. Albii ne omoară pentru că suntem 
indieni. Eu n-o să crap pentru că sunt unul dintre ei. Vor să 
ne forţeze să ne schimbăm şi atunci eu am ascuns indianul 
în străfundul meu. N-o să-l găsească. Albii au inventat în 
America o ţară fără trecut ca să aibă o viaţă nouă. Dar 
pământul ăsta are memorie. De asta ne omoară, ca s-o 
şteargă. Ce crezi? 

— Ce cred? Că e aceeaşi porcărie peste tot pe unde-am 
fost! 

Indianul inspiră lent. 

— Okipa înseamnă reunirea celor doi oameni care sunt 
în noi: războinicul şi cel care merge pe pământ în pace. Va 
trebui să trăieşti cu ei, Bowman, cu amândoi. 

Arthur zâmbi la rândul lui. 

— Care dintre cei doi s-a revoltat, John Doe sau Piatră 
Neagră? 

Indianul se întoarse spre el. 

— Revoltat? Variola ne-a ucis, nu mai suntem decât o 
mână de oameni, împotriva cui vrei să mă revolt? Fur 
pentru că vreau bani, ca şi albii. 

Bowman încetă să zâmbească. 

— „Tribul” meu e şi mai mic ca al tău. Noi rămăseserăm 
zece după „Okipa”, dacă vrei să-i spui aşa. Trei au murit 
deja şi doi au venit aici. Cei care au ucis pe pistă. Comanşii 
au fost spânzurați pentru ceea ce au făcut ei. 

— Am auzind vorbindu-se despre crimele comise de 
fraţii tăi. Acum înţeleg. Sunt ca şi tine, suspendaţi în aer. 

— Fraţii mei? 

— Cum vrei să le spun? 

Arthur nu răspunse. Mandanul se aşeză la loc. 

— Acum trebuie să dorm. Odihneşte-te, Bowman, că 


e 358 >» 


mâine trebuie să plecăm mai departe. 

— Pe omul din Fortul Bent l-ai omorât? 

— Nu, dar am tras în el şi au fost oameni răniţi în 
incendiul provocat de tine. Ne caută. 

John Doe adormi în câteva minute şi corpul lui începu să 
tremure, scuturat de spasme nervoase. 


Lumina îi arse mult timp ochii înainte să poată 
recunoaşte peisajul, mereu acelaşi, un şir de mici munţi 
pietroşi. Caii, slăbiţi, se chinuiau sub greutatea lor. Le 
trebuiră trei ore să ajungă la ultima trecătoare, care se 
deschidea spre o câmpie uscată şi de unde, în depărtare, 
se vedea linia verde a unui râu. Inainte să părăsească 
adăpostul munţilor, John Doe privi în zare, mirosind aerul 
mai multe minute. 

— Fortul Lyon este la doar patruzeci de mile de aici, dar 
trebuie să ducem caii la apă. O să ajungem la miezul nopţii 
şi nu putem rămâne mult. 

Cerul era curat, luna plină şi stelele palide. Zgomotul 
râului era din ce în ce mai puternic şi, în curând, se zăriră 
în faţa lor siluetele arborilor. 

Legară caii, lăsându-le suficientă libertate ca să 
mănânce tot ceea ce voiau, iar cei doi bărbaţi, cu puştile în 
mână, se instalară pe mal. Arthur îşi curăţă faţa şi bău, 
indianul rămase în picioare, fără să se atingă de apă. Când 
Bowman observă asta, încremeni şi se uită în jur. 

— Ce se-ntâmplă? N 

John Doe sau Piatră Neagră nu răspunse imediat. In mod 
ciudat, luna care îi albea pielea îi dezvăluia trăsăturile 
indiene. 

— Ceva nu e în regulă cu locul ăsta. 

Bowman continuă să scruteze penumbra de dincolo de 
curentul sclipitor al râului. 

— E doar un râu în mijlocul unei câmpii. 

— Nu-ţi plac râurile? 

— De ce spui asta? 

— Vocea ta. 

Arthur se îndepărtă de apă. Se mişca mai bine, rana 


e 359 + 


începea să se cicatrizeze, doar coastele rupte îi puneau 
probleme. Se aşeză în iarbă şi-l privi pe indianul rămas 
nemişcat. 

— Unde suntem? 

— Râul Sand Creek. La o sută de mile nord de Fortul 
Bent. Trebuie să hotărăşti unde vrei să mergi, Bowman. 

— Ăia de la Bent şi Saint-Vrain nu ştiu cine era cu mine. 
Poţi să pleci acum. Mă descurc. 

— Nu încă. 

— Nu încă? 

— Trebuie să călătorim mai departe. 

— Eu nu ştiu unde merg, tu m-ai salvat deja şi nu-mi eşti 
dator cu nimic. 

John Doe se întoarse spre el. 

— Cei doi fraţi pe care-i cauţi sunt diferiţi de ceilalţi 
oameni? 

— Ce-ai zis?! 

— Sunt diferiţi? 

Arthur privi râul negru pătat de sclipirile lunii: 

— Poate că nu prea mult. Sau poate că doar din cauza a 
ceea ce li s-a-ntâmplat. Înainte nu eram la fel. 

John Doe surâse şi, în întuneric, Arthur zări strălucirea 
dinţilor lui, asemenea unei reflexii pe apa lui Sand Creek. 

— Dacă fraţii tăi nu sunt diferiţi de ceilalţi oameni, 
atunci ştim unde să mergem! 

— Ce spui acolo? 

— Dacă albii ar fi aici pentru altceva, atunci ar fi venit să 
ne vadă şi ne-ar fi ascultat. 

Arthur se ridică încet. 

— Nu înţeleg ce spui, indianule. 

Piatră Neagră zâmbi din nou şi, de data asta ochii, lui 
sclipiră sub lumina lunii. 

— Aurul, Bowman, aurul! 


În zorii zilei intraseră într-un deşert. 

John Doe se orienta la fel ca un animal, urmând un 
itinerar înscris într-o memorie mai veche decât a lui, fără 
repere vizibile pentru Bowman. Când acestuia începea să-i 


< 360 » 


fie sete şi se îngrijora că nu vedea până-n zare decât 
pietre, John se oprea la poalele unei stânci din care curgea 
un fir de apă, lângă care oricine altcineva ar fi murit“ fără 
să ştie că era salvat. Pentru cai găsea mereu câte-un colţ 
în care creşteau nişte arbuşti la fel de uscați ca pietrele, pe 
care aceştia îi devorau imediat. Drumul lor era cumva 
sinuos, dar într-un mod necesar, urmând ocolişuri de 
neînțeles care îi duceau seara până la câte un mic izvor 
care ţâşnea dintr-o fisură şi dispărea un metru mai 
departe, sub o rocă. Uneori le trebuiau două ore ca să-şi 
umple vasele dintr-o picătură miraculoasă care curgea de- 
a lungul unei pietre. Dar aveau apă, mâncare şi lemn ca să 
fiarbă şerpi şi şopârle. John săpa găuri la baza tufişurilor 
moarte, tăia bucăţi de mestecat dintr-o rădăcină care avea 
un gust acid, provoca salivă şi tăia foamea. În fiecare seară 
schimba pansamentul şi aşternea pe rana lui Bowman 
ierburi pe care le păstra în desagii lui, strivite şi 
amestecate cu cenuşă din foc. John Doe şi Piatră Neagră 
continuau să coabiteze în capul mandanului care, fără să 
prevină, trecea de la engleză la o limbă stranie care 
semăna cu cea a negrilor după ce trăiseră în contact cu 
britanicii.  Creştinul  binecrescut, hoţul sau indianul 
nostalgic - Bowman nu putea spune care e adevăratul John 
Doe. Dar, fie că era unul, fie că era celălalt, găsea tot 
timpul drumul şi ceva de mâncare. 

Traversară cu bine, virând tot timpul dinspre nord spre 
sud, un imens labirint ai cărui pereţi invizibili erau 
moartea sub toate formele pe care le putea oferi deşertul: 
sete, foame, epuizare, urmărire sau ambuscadă. 
Parcurseră de trei ori distanţa care îi separa de drumul 
dintre de la Pueblo şi Denver, dar acesta era singurul 
traseu care putea să-i ducă acolo. In ultima seară dormiră 
foarte aproape de drum, nu aprinseră focul şi lăsară caii 
înşeuaţi. 

— Aici, unde nu e nimeni, trebuie să te ascunzi. Dar 


14 Posibilă aluzie a autorului la cunoscutul vers al lui Francois Villon 
„Je meurs de soif aupres de la fontaine.” („Mor de sete lângă 
fântână.”) (n.tr.). 

e 361 - 


când vom fi la Pikes Peak, în mijlocul altora, n-o să mai fie 
nevoie. Acum dormi. Te trezesc eu. 

— John? 

— Ce-i? 

— În tribul tău, ce faceţi cu nebunii? 

— Cei care merg pe alt pământ nu trăiesc printre noi. 

— Şi fraţii mei? 

— Dormi. Oboseala este lumea Spiritelor înşelătoare. 

— Nu cred că pot să dorm. 

— Pe curând. 

John Doe se înfăşură în pătură, şi câteva momente mai 
târziu, corpul lui începu să fie scuturat de spasme. 
Bowman se lungi fără să închidă ochii. Tresări, trei ore mai 
târziu, când Piatră Neagră îl trase de umăr. 

— Luna e cu noi, e momentul să traversăm drumul 
albilor. 

Momentul cel bun, când toată lumea dormea, inclusiv 
sergentul Bowman. Jignit, Arthur se ridică şi-şi rulă pătura. 
Indianul înnodase pânză în jurul copitelor cailor şi, sub un 
plafon de nori mai negri ca noaptea, îşi asumară riscul să 
traverseze pista. Merseră la pas câteva mile şi se opriră ca 
să scoată pânza care înăbuşea zgomotul potcoavelor. 

— Caii vor să galopeze până la pădure. Cum ţi-e rana, 
Bowman? 

— Cum adică vor să galopeze? 

— Partea asta de ţinut e a lor, mulţi s-au născut aici. 

Arthur zâmbi. 

— Ce tot spui acolo? 

Nu terminase de pus întrebarea că armăsarii începură 
să frământe pământul. Urcă la loc în şa şi simţi între 
picioare muşchii lui Walden străbătuţi de tremurături. 
Indianul sări pe calul lui. 

— Frate Bowman, nu te atinge de frâu! 

Arthur se agăţă de oblânc. 

— La naiba! 

După trei zile de ocolişuri şi precauţii, caii plecară în 
galop nebun şi trasară prin noapte o linie dreaptă perfectă, 
mai rapizi ca un tren, fără să încetinească atunci când 


e 362 » 


terenul începu să urce. John Doe ridică privirea spre cer şi- 
şi desfăcu braţele. Arthur luă întâi o mână de pe oblânc, 
apoi şi cealaltă, deschizând braţele ca să simtă aerul pe 
corp. Strigă: 

— Şi când se opresc? 

Piatră Neagră izbucni în râs. 

Aerul era din ce în ce mai tare pe măsură ce traversau 
pădurea şi urcau. Din când în când, caii se îndepărtau unul 
de celălalt, urmând fiecare propriul lui traseu înainte de a 
se regăsi, sărind peste un pârâu, ţâşnind de-a latul unui 
luminiş cu iarbă grasă. Călăreţii apucară frâiele şi 
încetiniră în sfârşit ritmul. John Doe îi conduse până la un 
promontoriu, o masă stâncoasă care atârna ca o falcă 
deasupra hăului, tapiţată la vârf cu iarbă înaltă, între pini 
cu rădăcinile agăţate de piatră. Eliberară caii de 
încărcătura lor, îi lăsară să pască şi nu aprinseră focul, 
ştiind că ziua urma să vină în curând. Când Arthur se trezi, 
umbra crengilor de pin dansa pe chipul lui şi mirosul dulce 
de răşină îi umplu nările. Se întinse până la limita durerii, 
simțindu-se odihnit şi respirând calm. 

Indianul nu era acolo. 

Bowman îşi luă puşca şi merse până la buza stâncii, 
cercetând de unde veneau sunetele pe care le auzea. La 
picioarele lui, în vale, un convoi de căruţe urma un drum 
de-a lungul unui torent. Talangele boilor şi strigătele 
căruţaşilor urcau până la el şi, în acelaşi timp cu şirul 
neîntrerupt de pionieri, ridicând capul, descoperi Pikes 
Peak şi vârful lui încă înzăpezit. Muntele era la câteva zeci 
de mile, dominând poalele Munţilor Stâncoşi. În depărtare, 
la răsărit, câmpiile deşertice pe care le traversase cu John 
Doe. De jur-împrejurul lui, muntele verde, brăzdat de râuri 
şi spuzit de flori. 

Nu-l auzi pe indian venind. Când se întoarse, John Doe, 
zâmbitor, era chiar în spatele lui, ducând pe umeri un 
tânăr mascul de antilopă. Aprinseră un foc, dezmembrară 
şi tăiară animalul, lăsând deoparte bucăţile bune de uscat 
şi afumat şi punând o pulpă la frigare. Cei doi înghiţiră 
carnea în îmbucături mici, având grijă să nu mănânce prea 


< 363 + 


mult după zilele de privaţiuni. Când se simţiră sătui, John 
Doe scoase din buzunar un pumn de merişoare cu gust 
dulce-acrişor. Arthur deschise sticla de whiskey şi îşi 
împărţiră ultimele înghiţituri. 

— Toţi merg la Pikes Peak? 

— Prima tabără importantă pe versantul ăsta este 
Woodland. O fi devenit oraş de la ultima mea trecere pe- 
aici. Cele mai mari tabere sunt pe partea cealaltă, pe faţa 
nordică, acolo unde s-a găsit prima dată aur. Idaho Spring, 
Black Hawk, Mountain City şi, spre câmpia dinspre est, 
Denver. Zăcămintele încep să se termine, tot mai multă 
lume îşi împarte filoanele. Concesiunile sunt mai scumpe şi 
aurul mai rar. Banii s-au făcut deja. Cei de-acum vin 
pentru firimituri sau pentru că le-a trebuit prea mult ca să 
ajungă. 

Se aşezaseră cu picioarele în gol ca să privească baletul 
fără sfârşit al imigranţilor care luau muntele cu asalt. 
După câmpiile pietroase şi tovărăşia şerpilor, această 
transhumanță absurdă dădea impresia că lumea devenise 
prea mică. 

Arthur îşi imaginase Pikes Peak ca o piatră mare şi 
cheală în mijlocul unui pustiu, înconjurată de oameni care 
săpau în ea cu târnăcoapele. Pikes Peak era însă un munte 
maiestuos şi paşnic, poarta sudică a marilor Stâncoşi, 
transformat în furnicar de către căutătorii de aur care-şi 
biciuiau boii în timp ce acolo, sus, filoanele se subţiau. 

— Dacă fraţii tăi sunt nebuni, Bowman, o să-ţi fie greu 
să-i găseşti printre toţi ăştia! 

Arthur zâmbi şi aruncă o piatră în gol, privind-o cum se 
rostogoleşte pe pantă înainte de-a se opri în iarbă. 

— Nu vreau să par că aş crede în Spiritele tale, 
indianule, dar ei şi cu mine ne regăsim oricând... 

Piatră Neagră îi surâse la rândul lui. 

— Atunci să spunem că e norocul. 

— Mda, afurisit noroc... 

John Doe îl bătu pe umăr. 

— Trebuie să pregătim carnea, să facem rezerve pentru 
restul drumului. Mâine dimineaţă putem pleca. 


e 364 » 


La apus, furnicarul se transformă în vulcan. Lămpile 
căruţelor arătau ca torente subţiri de lavă în fundul văii, 
care se acumulau în cratere strălucitoare pe măsură ce 
pionierii se adunau şi aprindeau focuri. Tot muntele era 
presărat cu puncte luminoase, desenând o galaxie de stele 
galbene, oglindă efemeră a astrelor cerului. Sunete de 
instrumente şi cântece, deformate de vânt şi de relief, 
urcau până la cei doi bărbaţi lungiţi în culcuşul lor stâncos. 

— Frate Bowman, la Woodland va trebui să ne 
despărţim. 

Arthur râse încet. 

— Aţi hotărât asta împreună, tu şi omul alb? 

— Întâlnirea noastră a fost bună, ca o recompensă dată 
celor care călătoresc singuri, dar şi eu trebuie să-mi urmez 
drumul. 

Bowman se gândi ce să răspundă, dar nu reuşi să pună 
în cuvinte ce voia să-i spună lui John Doe. 

— Mulţumesc. 

Indianul alb răspunse în limba lui ceva ce Bowman nu 
înţelese. 

Arthur scoase din buzunar fiola lui Brewster. 

— În Anglia, când voiam să-mi opresc coşmarurile, 
fumam opiu. Aici, un bătrân mi-a dat asta. E contra durerii, 
dar plantele astea te fac şi să visezi. Bătrânul acela trăia 
într-un oraş care se numea Reunion, pe care îl construise 
împreună cu alţi imigranţi, un oraş în care încercau să fie 
fericiţi împreună. Poate că ei erau albii pe care trebuia să-i 
întâlneşti şi care ar fi putut să te asculte. În mijlocul 
oraşului lor se afla o casă mare, pentru toată comunitatea. 
Nu mai poţi alerga în jurul ei, pentru că nu mai există. 
Visul lor este acum pe fundul acestei sticle. 

Indianul se aşezase în faţa lui Bowman. Acceptă 
licoarea, bău un gât şi i-o înapoie englezului. 

— Şi noi aveam o colibă mare, în care ne adunam. 

Piatră Neagră zâmbi, aşezat turceşte, şi închise ochii. 

Arthur se sprijini de şa şi privi în vale cum focurile 
căutătorilor de aur se năşteau şi mureau. Urmând liniile şi 


e 365 » 


punctele, după câteva minute începu să ghicească forme, 
desene care se rearanjau pe firul gândurilor lui. O şuviţă 
de păr roşcat, focul din casa abandonată care se reflecta în 
ochelarii bătrânului Brewster, strălucirea răsăritului pe 
râul Trinity, când ajungea în zori la Reunion. 

Indianul începu să cânte. 


e 366 » 


10 


Înaintară toată ziua către muntele înzăpezit, rămânând 
pe înălţimi şi urmând potecile de creastă, la câteva sute de 
metri deasupra şuvoiului de căruţe, înainte să fie nevoiţi să 
coboare din nou spre vale. Aşezat la poalele lui Pikes Peak, 
în mijlocul unui cerc maro de pădure defrişată, Woodland 
nu era încă oraş, ci doar o întindere imensă de acoperişuri 
lipite unele de altele, fără vreo logică pe care s-o poţi 
distinge de la acea distanţă. 

Ghemuiţi în iarba unui luminiş în pantă, Bowman şi 
indianul studiau tabăra, ţinând hamurile cailor. John Doe 
mesteca o rădăcină şi surâdea cu acel zâmbet care nu voia 
să spună nimic. 

— Nu cred că Reunion semăna cu asta! 

— Cel puţin acolo existau scânduri ca să le facă sicrie 
ultimilor locuitori. Aici trebuie să fii aruncat la porci pe 
post de funeralii. 

John Doe îşi scoase carabina şi îi încărcă magazia. 
Arthur îl urmări, apoi îşi luă Henry-ul, acţionă levierul“, 
ascultă mecanismul armei şi o încărcă. $Şaisprezece 
gloanţe. 

Urcară în şa şi mandanul se apropie de Bowman. 

— Indienii nu-şi strâng mâna. Poate singurul lucru pe 
care ar fi trebuit să-l învăţăm de la voi. Din păcate, atâtea 
minciuni au fost pecetluite printr-o strângere de mână 
încât am devenit reticenţi la tradiţia asta. N-ar trebui 
făcută decât între prieteni. 

Piatră Neagră îşi întinse mâna stângă. Arthur pe a lui, 
împletindu-şi cele trei degete pe care le mai avea cu cele 
patru ale indianului. 

— Nu cobori în oraş? 

— N-am intenţia să ratez asta, dar prefer să-mi iau 
rămas-bun de la tine aici. Şi ultimul lucru: când ajungem 


4 Puşca Henry, la fel ca alte arme ale perioadei, folosea un levier 
situat în preajma gărzii trăgaciului pentru a introduce un nou glonţ pe 
ţeavă când acesta este acţionat (n.red.). 


e 367 » 


jos, lasă-mă pe mine să vorbesc. Oi fi tu alb, dar nu cunoşti 
locurile astea. 

— Nu spun nimic? 

— Stai pur şi simplu, tu îi sperii pe oameni iar eu 
vorbesc. 

John Doe dădu pinteni calului, iar Arthur îl lansă pe 
Walden la galop în urma lui. 


Woodland era un amestec între tabăra pionierilor din 
Pueblo şi ranch-ul în construcţie al lui Paterson, la care 
trebuia să adaugi frenezia din Saint Louis şi să înmulţeşti 
totul cu zece. De zece ori mai mulţi vânzători de alcool, 
magazine, curve şi predicatori. Tabăra creştea cu viteza cu 
care tăietorii de lemne doborau arborii şi n-avea timp să 
crească şi în înălţime. Aproape nicio clădire nu depăşea un 
etaj, majoritatea nu erau decât corturi de mărimi diferite, 
inclusiv saloon-uri care puteau primi câte două sute de 
clienţi odată. lar străzile erau râuri de noroi în care 
căruțele se afundau până la osii. 

În faţa câtorva construcţii mai solide, din scânduri 
prinse în cuie, oameni înarmaţi făceau de gardă. Birourile 
angrosiştilor. În afară de vânzătorii de aur, comerţul cel 
mai înfloritor era cel al vânzătorilor de unelte. Târnăcoape, 
lopeţi, site şi cratiţe erau aduse cu căruțele şi descărcate 
sub corturile magazinelor, în care se strângeau cu sutele. 
Unii ieşeau cu echipamente noi, alţii intrau ca să-şi vândă 
sculele uzate. Atmosfera oraşului minier nu era veselă, ci 
febrilă, mai mult tensionată decât serioasă şi, în mod sigur, 
mai degrabă agresivă decât primitoare. 

În mijlocul tuturor celor lipsiţi de şansă, cei câţiva tipi 
care aveau aur de cheltuit ieşeau imediat în evidenţă şi 
Woodland nu exista decât ca să le golească buzunarele cât 
mai repede posibil. În ritmul orchestrelor care cântau în 
corturi, micile averi agonisite într-un sezon întreg de 
căutat aur erau risipite în ture generale de băutură, până 
când ultima noapte într-un pat uscat înainte de a pleca să 
scormoneşti din nou filonul ajungea să fie plătită pe credit. 
Patronii barurilor, codoşii şi vânzătorii de târnăcoape 


< 368 » 


angajaseră nişte namile care, lucrând liniştit dar cu 
perseverenţă, îi apucau pe beţivi de turul pantalonilor şi-i 
aruncau, cu milă, afară. Cei care opuneau rezistenţă erau 
aruncaţi puţin mai tare şi mai departe, aterizând în noroi. 

Când se hotărâră pentru un saloon care oferea şi 
camere, fete, fripturi de primă calitate, bere proaspătă, 
scule pentru decantarea aurului, arme de ocazie şi un 
grajd pentru animale, Arthur se linişti că tovarăşul lui 
indian putea trece drept alb. Nu febra aurului rodea 
Woodland, ci febra decepţiei, tratată cu mari cantităţi de 
tărie. Prezenţa unei piei roşii la bar ar fi fost, fără îndoială, 
cea mai proastă veste pentru căutătorii de aur lipsiţi de 
noroc. 

În cort încă se putea circula, semn că ora de vârf nu 
începuse. Cerură două camere. Patronul îi conduse în 
dormitoare şi le spuse că trebuiau să împartă unul. 

— Nu-i spaţiu destul pentru toată lumea, aşa că ne 
înghesuim. Şi plătim înainte. 

Sub un acoperiş care nu proteja de soare - şi cu atât mai 
puţin de ploaie - atârnau nişte bucăţi de pânză prinse cu 
sfoară: pereţii. Pe planşeul plin de găuri erau instalate 
nişte cearşafuri murdare, cusute şi umplute cu fân: 
paturile. Suma modestă, cincisprezece cenți, pe care 
stabilimentul o cerea fiecărui musafir, era nouăzeci la sută 
furt. 

— Unde ne punem lucrurile? 

Pentru zece cenți de persoană, efectele personale urmau 
să fie în siguranţă într-o odaie specială a saloon-ului: o 
încăpere tot cu pereţi de pânză, păzită de un bătrân bărbos 
înarmat cu o puşcă cu cremene şi cu o sticlă. 

— Dacă mi se fură lucrurile de la tine, îmi dai în 
compensatie nişte hălci de slănină de pe burtă? 

John Doe zâmbea şi patronul, foarte gras, izbucni în râs. 

— În cazul ăsta, domnii mei, ascultați sfaturile unui 
prieten şi păstraţi-vă lucrurile asupra voastră. Economisiţi 
douăzeci de centi şi, mai mult, dacă luaţi un pahar, vi-l ofer 
eu pe următorul! 

Patronul îi împrăştie pe cei câţiva beţivi căzuţi peste bar 


< 369 + 


- singura mobilă solidă din tot saloon-ul - şi le servi două 
pahare de whiskey. 

— E din ăla bun? 

— Domnule, există întotdeauna unul mai bun, dar nu e 
ce le dăm indienilor, dacă asta vă îngrijorează. 

John Doe râse o dată cu patronul şi îşi goli paharul. 
Patronul, fără să zăbovească, aruncă o privire mâinilor 
celor doi bărbaţi, cel cu pielea bronzată şi lunganul cu o 
cicatrice pe frunte. 

— Nu păreţi să fiţi căutători de aur. Ce vânt v-aduce pe 
aici? 

— Lucrăm pentru Bent şi Saint-Vrain. 

Bowman aprobă tăcut, ridicând paharul. 

— Şi ce caută în munţii noştri nişte bărbaţi bine ca 
dumneavoastră? 

— Căutăm pe cineva. De fapt doi oameni. Englezi. 

John Doe vorbise aplecându-şi capul şi aruncând priviri 
misterioase de sub borurile pălăriei. 

— Şi de ce-i căutaţi? 

Doe îl fixă pe patron cu ochii lui cenușii. 

— Trebuie să-i ducem la Fortul Bent. Dacă se poate. 

Patronul le umplu din nou paharele, fără ca ei s-o fi 
cerut. 

— Eu îi cunosc pe toţi, dacă vă găsesc informaţii o să fie 
ceva şi pentru mine? 

— Posibil. 

— Ce-au făcut englezii ăştia ai voştri? 

Mandanul privi în jur şi cobori şi mai mult vocea: 

— Au dat foc la căruţe şi au încercat să ajute nişte 
prizonieri să evadeze. 

Tipul îşi umflă obrajii. 

— Fir-aş al dracului, indivizii ăia care au vrut să-i 
elibereze pe cei patru indieni? Care i-au mătrăşit pe cei doi 
tipi din Bent? Nimeni nu vorbeşte aici decât despre asta. 
Acum o săptămână a trecut pe-aici până şi un detaşament 
de cavalerie care îi căuta. Aţi întârziat, băieţi! 

Bowman şi Doe schimbară o privire. Patronul le servi 
generos al treilea pahar. 


e 370 » 


— La naiba, nu ştiam că sunt englezi, dar nu mă miră, 
numai ei şi nenorociţii ăia de francezi se înhăitează cu 
pieile roşii! Şi spuneţi, e-adevărat că le tăiau capetele 
pionierilor? Cică au măcelărit o familie întreagă, cu tot cu 
copii şi femei, lângă frontiera mexicană. 

— Acum sunt englezi în oraş? 

— Mda, mereu sunt unii care pierd vremea. 

Arthur încercă să-şi mascheze accentul londonez, 
imitându-l pe cel al lui John Doe. 

— E unul care se dă predicator, un lungan slăbănog, cu 
părul negru şi fără niciun dinte. Celălalt e un tip blond şi 
înalt. 

— Nu ne lipsesc predicatorii şi blonzii! Călătoresc 
împreună? 

— Posibil. 

— O să-ntreb. 

Locul se umplea. Când ieşiră, era plin ochi şi noaptea se 
lăsase. 

Woodland era în efervescenţă. Sub fiecare felinar agăţat 
de corturi, grupuri de oameni se strângeau ca să bea, cu 
picioarele în noroi, schimbând informaţii despre ultimele 
filoane descoperite, sau îşi jucau salariile la poker. 
Majoritatea se lăsaseră păgubaşi să mai strecoare aurul pe 
cont propriu şi lucrau pentru marile companii miniere. 
Arthur şi indianul alb se amestecară în mulţime, trecând 
de la un bar la altul şi căutând grupuri de englezi. Işi 
puneau desagii pe scândurile tejghelelor, cu puştile pe 
umăr, şi comandau un pahar ciulind urechile, punând 
câteva întrebări despre destinaţia pionierilor, de unde 
veneau sau dacă printre ei era vreun predicator metodist. 
Mulţi nu se opreau în Munţii Stâncoşi, nefiind decât în 
trecere în drumul lor spre Wyoming şi Oregon, ca să 
ajungă în California. Odată ajunşi aici, nu le trebuia mult 
timp să înţeleagă că se terminase, sau poate că nici măcar 
nu începuse şi că doar companiile aveau acum resursele să 
angajeze şi să finanţeze extracția. Aşa că plecau din Pikes 
Peak mai departe, schimbând aurul munţilor pe soarele 
Vestului, averea subsolului pe cea a fermelor idilice de la 


e 371 » 


Oceanul Pacific. 

Se târâră multe ore prin tabără, neobţinând nicio 
informaţie utilă, doar tone de poveşti care semănau între 
ele - plecări şi sosiri, greutăţi şi înverşunare. Alcoolul îl 
făcea pe John Doe din ce în ce mai taciturn şi agresiv. La 
final nu mai vorbea aproape deloc şi Bowman punea 
întrebările. Noaptea trecea şi cea mai puternică însuşire a 
tuturor acelor bravi oameni era tenacitatea cu care 
refuzau să se ducă la culcare. 

Se întoarseră la marele saloon. Indianul se ţinea încă 
tare pe picioare, dar arunca priviri rele în jur. 

— Ar trebui să plecăm şi să dormim în munţi. În orice 
caz, ne va fi mai bine acolo sus decât în dormitoarele astea 
putrede. Aici, oricum n-o să găsesc nimic. 

Vocea lui John Doe era alterată de whiskey, groasă şi 
lentă. 

— Trebuie să petrec un timp cu semenii mei. Du-te în 
munţi, Bowman, eu rămân cu albii. 

— Nu plec fără tine. 

— Ți-e frică să fii singur-singurel, fratele meu? 

Arthur îşi cobori capul. 

— Mai degrabă mă îngrijorezi tu. Unde e Piatră Neagră? 
Cred că ar trebui să vorbesc cu el. 

— Când sunt printre albi, nu vine. Se ascunde, pentru că 
e un laş. 

— Ai curajul alcoolului, o să ne faci probleme. 

— Vreau să mai beau un pahar cu fraţii mei albi, după 
aia putem pleca să ne ascundem în munţi, dacă vrei. 

Arthur intră cu el în saloon. John Doe se proţăpi la 
intrarea în marele cort, duse o mână la gură şi scoase un 
urlet sălbatic, un țipăt ascuţit de călăreț indian atacând. 
Jumătate dintre băutori se întoarseră. Indianul îşi scoase 
pălăria, descoperindu-şi părul negru, făcu un fel de 
reverență nesigură şi zâmbi. 

— Bună seara, civilizaţie! 

Se auziră câteva râsete, apoi privirile se întoarseră încet 
de la ele şi John Doe traversă sala până la tejghea. 
Patronul nu mai era acolo. Un alt barman le turnă de băut. 


e 372 a 


Continuau să fie studiaţi şi Bowman îşi înghiţi repede 
whiskey-ul. 

— Eşti complet dus. O şterg. Mă duc să iau caii. 

— Mai beau unul. 

— Fă cum vrei, eu plec. 

Arthur îşi aruncă desagii pe umăr şi strânse arma lângă 
el. La intrarea în cort îl observă pe patronul cel gras, care 
se întorcea însoţit de trei oameni înarmaţi. Ridicat pe 
vârfuri şi cu nasul deasupra capetelor, căuta pe cineva în 
sală. 

Arthur se aplecă şi îl luă pe John Doe de braţ. 

— Trebuie s-o ştergem! 

Indianul rămase însă aplecat deasupra tejghelei şi se 
smulse din mâna lui Bowman. 

— Nu m-atinge, Bowman, ţi-am zis că aici ne despărţim! 

— Termină cu tâmpeniile, vino cu mine! 

Patronul şi escorta lui străbăteau mulţimea în direcţia 
lor. 

— De-a ce te joci!? 

— Şterge-o, Bowman. O să te regăsesc într-o zi. 

— Patronul nu e căzut în cap. Ştii ce-o să ţi se întâmple, 
biet idiot? O să mai faci o Okipa atârnat de-o frânghie, iar 
eu n-am văzut niciodată vreun spânzurat cu zâmbetul pe 
buze! 

— Eu mi-am făcut treaba, fratele meu alb. Du-te! 

Arthur încercă să-l smulgă de la bar. John Doe se 
întoarse, se desprinse printr-un singur gest din priza lui 
Bowman şi îşi armă carabina. 

Timp de o fracțiune de secundă, ochii lui cenuşii se 
opriră în cei ai lui Bowman. Avea un zâmbet imens întins 
pe faţa netedă. 

În sală, patronul ţipa, arătând cu un deget spre bar: 

— Ei sunt! La naiba, sunt acolo! 

Mandanul îşi ridică arma şi trase un foc în sus, făcând o 
gaură în pânză. În jurul lui, oamenii se îndepărtară, iar 
alţii scoaseră ovaţii. Cobori ţeava şi tinti exact deasupra 
capului patronului care zbiera. Glonţul şuieră de-a latul 
sălii şi de data asta toată lumea începu să se 


e 373 a 


îmbrâncească. 

— Du-te, Bowman, o să ne revedem pe pistă, aici sau 
altundeva. 

John Doe ţinti din nou plafonul şi trase de trei ori, 
făcând să explodeze şi să cadă lămpi cu ulei. 

— Vino cu mine, putem încă să scăpăm de-aici! 

Indianul nu-l mai auzea şi sări peste tejghea, apoi îşi fixă 
cotul pe tabla de zinc ca să ţintească. Gloanţele sale 
zburau pe deasupra capetelelor şi toţi beţivii se puseră pe 
urlat, începând să rupă fâşii din pânză ca să fugă. Cei trei 
bărbaţi veniţi cu patronul luptau împotriva curentului, 
încercând să riposteze. Arthur se aruncă printre clienţi, îşi 
croi drum până la peretele de pânză, îşi scoase pumnalul 
de la centură şi tăie țesătura. 

Schimbul de focuri izbucni înainte ca el să apuce să sară 
în noroi. În spatele lui, John Doe scotea strigăte de război, 
iar sticlele şi paharele din bar explodau pe rafturi. Arthur 
ezită să se întoarcă, trase o înjurătură şi sări afară. Alergă 
până la grajd, aşteptă ca grăjdarii să iasă să vadă ce se- 
ntâmpla la saloon, apoi se repezi înăuntru şi aruncă şaua 
pe spatele lui Walden. Canonada continua iar el încă auzea 
focurile carabinei. Sfâşie pânza grajdului, desfăcând-o în 
două, sări pe mustang şi fugi. 

Galopă direct spre munte, lansându-şi calul pe pante 
abrupte, şi nu se opri înainte ca luminile din Woodland să 
dispară în spatele lui. Evitând taberele căutătorilor de aur, 
dormind fără să aprindă focul, culcat lângă cal, Bowman 
ocoli Pikes Peak, avansând prin zăpada tot mai groasă. În a 
patra zi, după ce depăşise muntele şi începea să coboare 
pe versantul nordic, se opri să petreacă noaptea într-o 
pădure, deasupra unui orăşel cuibărit pe fundul unei văi, 
singura trecere practicabilă pentru a-şi continua drumul. 
Invelit în haina de ploaie, cu gulerul ridicat şi pălăria 
înfundată pe cap, intră a doua zi pe străzile unui Idaho 
Springs pustiu, traversă oraşul fără să se oprească şi, la 
ieşire, găsi o intersecţie. Îl puse pe Walden în trap, 
îndepărtându-se spre Mountain City la cincisprezece mile 
în faţă, coti înainte de a atinge zonele locuite, apoi părăsi 


e 374 a 


valea şi pista, lansându-se pe pante. 

Durerea din spate era din ce în ce mai rea. Făcu un 
popas şi se ghemui lângă buturuga enormă a unui conifer 
cu lemn roşu. Îşi strecură mâna sub bandajele pe care nu 
le schimbase de când se despărţise de John Doe. Pipăi cu 
degetele şi înjură: rana se redeschisese şi se infecta. Îşi 
goli buzunarele şi numără banii care îi rămăseseră. 
Treizeci şi şapte de dolari şi câţiva cenți. Făcu, de 
asemenea, inventarul muniției: douăzeci de gloanţe în 
afara celor şaisprezece din magazia puştii. Decise să 
doarmă departe de oraş şi să se ducă acolo a doua zi ca să 
cumpere ceva cu care să se îngrijească. li mai rămăsese o 
oră de lumină înaintea nopţii. Arthur Bowman, tremurând 
de febră, îşi deschise sacul şi scoase pana şi cerneala. 


Alexandra, 

Nu ştiu ce zi este, nici de cât timp am plecat din 
Reunion. O lună, poate acum s-au făcut două. 

În seara asta m-am ascuns pe un munte şi am o rană 
care s-a infectat. Un om a tras în mine când încercam să 
eliberez nişte comanşi, care au fost spânzurați până la 
urmă. Un alt indian m-a ajutat să fug. Ne-am despărțit la 
Woodland, acum patru zile. Era tipul cel mai ciudat pe 
care l-am întâlnit, dar am vorbit cu el. Pentru că făcuse 
lucruri care semănau cu ceea ce mi s-a întâmplat în 
Birmania. Zicea că nu văd cum trebuie istoria mea. Că pot 
fi un om nou. M-am gândit la dumneata când a spus asta. 
Sunt trist că a rămas la Woodland, pentru că oamenii de 
acolo o să-i facă de petrecanie. Fra nebun şi cred că asta 
căuta, dar nu merita să sfârşească aşa. Sper că a reuşit să 
scape. Eu merg pe pământ, cum spunea el, dar ca să fug şi 
să mă ascund, pentru că sunt căutat. Eu îi caut pe Peevish 
şi Penders, iar alţii mă caută pe mine. 

Mi-a mai rămas foarte puţin din poțiunea bătrânului 
Brewster. O păstrez pentru după ce termin scrisoarea, ca 
să pot să iţi scriu fără să adorm. 

Mâine trebuie să merg în Mountain City ca să cumpăr 
medicamente. Sper că n-o să am probleme şi că o să pot 


e 375 a 


din nou să îţi scriu. 

Pare scrisoarea cuiva care va muri. Eu nu vreau să mor. 

Aş fi vrut să ţi-l prezint pe prietenul meu, indianul alb. I- 
am vorbit despre Reunion şi i-am zis că indienii ar trebui 
să întâlnească oameni ca dumneata. 

Acum e noapte şi nu mai văd hârtia. Mă simt singur 
prima dată după mult timp. 

Somn uşor! 


Sub pancarta care anunţa intrarea în oraş fusese 
adăugată o frază: Cel mai bogat kilometru pătrat din lume. 

Mountain City era abandonat. Micii căutători care 
scotoceau filoanele sub cerul liber o şterseseră şi nu mai 
rămăseseră în picioare decât birourile goale ale 
angrosiştilor de aur, uşi bătute în cuie şi obloane închise. 
Oraşul semăna cu un Woodland din care s-ar fi demontat 
toate corturile şi s-ar fi închis toate casele. În jurul 
construcţiilor, vegetaţia îşi relua drepturile pe vasta 
suprafaţă defrişată, acoperită de ierburi şi de puieţi de 
brazi. Cele câteva corturi încă lipite de barăci erau pline 
de chinezi care găteau la foc. Câteva căruţe de albi formau 
cercuri izolate, îndepărtate unele de altele şi, după 
trecerea nopţii, se pregăteau deja de plecare. Arthur trecu 
prin faţa unui mare morman de sape şi târnăcoape rupte, 
cratiţe ruginite şi site găurite. Plantele începeau să 
crească şi pe acest monument dedicat amintirii 
căutătorilor care abandonaseră, un adevărat cimitir al 
uneltelor părăsite la plecarea din oraş. 

Chinezii păreau minusculi în tunicile lor cu umeri 
înguşti, cu mânecile prea scurte şi uzate de muncă. Palizi 
şi slabi, plecau capul când călăreţul trecea prin faţa lor. 

Un singur magazin universal mai era deschis. Arthur îl 
legă pe Walden pe o străduţă de lângă prăvălie, se târî 
până la uşă şi, înainte de a intra, se îndreptă de spate, îşi 
şterse sudoarea care-i curgea pe frunte şi îşi înfundă mai 
bine pălăria pe cap. 

În spatele micii tejghele, în picioare pe un scaun, o 
femeie cu şoldurile rotunde ca un butoi umplea rafturile cu 


e 376 œ» 


cutii de conserve. Auzind clopoţelul de la uşă, se întoarse, 
salută clientul şi apoi îşi continuă treaba. În interior era 
cald, o sobă mare din faianţă torcea iar Arthur trecu încet 
pe lângă ea. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? 

Clientul îşi drese vocea. 

— Mi-ar trebui ceva cu care să-mi îngrijesc calul. S-a 
rănit pe pietre şi e pe cale să se infecteze. 

Femeia se întoarse să-l studieze pe călăreț. Lăsă 
conservele şi cobori de pe scaun. Vreo patruzeci de ani, 
obrajii rotunzi şi roz, păr blond şi buclat - părea de o 
sănătate anormală în acel loc decrepit. Se aplecă înainte şi 
sânii ei mari debordară prin decolteul rochiei cu cordonul 
desfăcut. 

— Nici dumneavoastră nu arătaţi prea bine. 

— Am răcit în munţi. 

Îl privea prea insistent şi Arthur încercă să-i deturneze 
atenţia întorcându-se spre vitrina magazinului. 

— A plecat toată lumea? 

Ea îi urmări privirea cu un aer absent. 

— E debandadă. Acum un an, erau zece mii. N-au mai 
rămas decât o mână de gălbejiţi şi tipii de la Gregory, dar 
nu mai vin aici. Sunt la mina de sus, pe drumul spre Black 
Hawk. E ultima mină încă activitate, în afară de câţiva 
nebuni care sunt încă în munţi şi pe care aşteptăm să-i 
revedem ca să fim siguri că nu-s morţi. 

Puse câteva vase de pământ ars pe tejghea, desfăcu 
nişte foi de ziar şi începu să verse peste ele linguri de 
pulbere şi seminţe. 

— Am vândut bine timp de câţiva ani, dar acum e 
sfârşitul şi nici eu n-o să mai întârzii să vând grămada asta 
de scânduri cui o vrea. Dumnezeule, dacă mi-ar cere-o 
cineva, i-aş da-o pe gratis. Soţul meu e îngropat la ieşirea 
din oraş, ucis de o febră pe care n-a vrut să şi-o 
îngrijească. „N-am nevoie de medicamentele tale!” - zicea 
- „Clienţii aşteaptă!” Ei, bine, au călcat pe el când au fugit 
de aici, clienţii ăia. 

Împături foile de hârtie. 


e 377 » 


— Pentru animal, dai în clocot seminţele de in şi le 
întinzi pe rană. De două ori pe zi. După trei zile, continuaţi 
cu cataplasme cu argilă. Pentru dumneata, alcoolul ăsta ca 
să te frecţionezi pe piept şi pe frunte înainte de culcare. Şi, 
cum se ştie că nu face nimic, dar toată lumea crede în el, 
îţi pun şi nişte whiskey. De trei ori pe zi fierbi ierburile 
astea, le laşi să infuzeze bine zece minute şi înghiţi fără să 
te gândeşti la gust. E cea mai dezgustătoare chestie pe 
care ai băut-o vreodată. 

Arthur deschise imediat sticla de whiskey şi trase un 
gât. 

— Ce ziceam! Altul care nu crede în medicină. Să-l 
salutaţi pe soţul meu când treceţi prin faţa cimitirului. 
Unde mergeţi aşa? 

— În California. 

— Ce surpriză. Grăbeşte-te să ajungi la Denver şi să ieşi 
din munţii ăştia, pentru că frigul o să te prindă repede de 
picioare, băiete. Pe-aici, primăvara nu soseşte înainte să se 
termine vara. Uite, îţi pun şi siropul ăsta, e în mare parte 
tărie, dar cică ar fi şi nişte plante prin el. Cadou din partea 
casei. 

— Mi-ar trebui şi nişte bandaje. 

Femeia intră în depozitul din spatele magazinului şi 
reveni cu un cearceaf pe care îl rupse cu dinţii în fâşii, în 
timpul în care înfigea rulourile în decolteul rochiei. 

— Eu nu răcesc niciodată la bronhii! 

Izbucni în râs. 

Arthur îi plăti trei dolari şi-i spuse să păstreze restul. 

— Care-i cel mai scurt drum spre Denver? 

— Mina Gregory şi pe urmă Black Hawk, la zece mile de 
aici - pe urmă, numai la vale, şaizeci de mile până-n 
Denver. 

Arthur îşi strânse cumpărăturile. 

— Noroc! 

— Şi ţie! Dacă armăsarul tău n-ar fi rănit şi eu aş avea 
cu treizeci de kilograme mai puţin, aş sări pe cal cu tine! 

Izbucni din nou în râs şi Bowman se îndreptă spre uşă. 

— Dacă afară e prea frig şi te răzgândeşti, eu sunt aici... 


e 378 œ» 


Se opri în mijlocul frazei. 

— La naiba, dar tu şiroieşti de sânge, băiete! 

Pe spatele lui Bowman, sângele traversase pansamentul, 
cămaşa şi haina. 

Arthur se repezi afară, alergă schimonosindu-se până la 
cal, încărcă desagii şi ieşi din oraş lansându-se într-un 
galop care fu cât pe-aci să-l facă să cadă în cap. Fulgi mari 
de zăpadă cădeau pe Mountain City şi valea se umplea de 
ceaţă. De îndată ce găsi o cărare ce se îndepărta de drum, 
se înfundă pe sub brazi, făcu un foc, puse apă la fiert şi 
aruncă înăuntru seminţele de in. Durerea îi paraliza ceafa 
şi ameţeala îl împiedica să se ridice. Bău un gât de sirop, 
plus un pic de whiskey, se dezbrăcă şi începu să-şi desfacă 
bandajele. Ultimul strat de țesătură din jurul pieptului 
rămase lipit de rană. Inspiră adânc şi trase brusc. Durerea 
îl izbi ca o lovitură în cap şi se prăvăli pe covorul din ace 
de pin. 

Când se trezi, apa de pe foc se evaporase şi seminţele de 
in arseseră. Curăţă cratiţa şi o luă de la început cu 
amestecul. Îşi trecu lama cuţitului prin foc şi îl folosi pe 
post de spatulă ca să întindă cataplasma pe rană, 
contorsionându-se. Înnodă fâşiile de cearceaf, îşi puse la 
loc hainele şi aruncă în foc atâta lemn şi ace de pin câte 
putuse aduna fără să se deplaseze prea mult. 

Când frisoanele i se calmară un pic, urcă la loc în şa şi 
îşi reluă drumul. Prin munţi nu se putea trece, aşa că 
trebui să urmeze drumul până la mina Gregory. Ceaţa era 
din ce în ce mai deasă şi, la început, nu ghici decât cabane 
răzlețe. Auzea zgomotul unui râu care curgea foarte 
aproape, dar zăpada începea să se depună pe pistă şi 
acoperişuri, înăbuşind sunetele. Putea să traverseze mina“$ 
fără să fie văzut. Trecu pe lângă căruţe şi clădiri mai mari 
fără să zărească nici măcar un singur miner. Walden îşi 
culcă brusc urechile şi se dădu într-o parte: un călăreț 
apăru în galop din ceaţă, cravaşându-şi calul, fără să-i 
arunce nicio privire lui Bowman. Arthur pusese mâna pe 
patul armei şi se opri până ce bătăile inimii i se calmară, 


46 Este vorba despre o exploatare de suprafaţă (n.tr.). 
e 379 + 


apoi reluă frâul mai ferm şi-şi continuă drumul cu atenţie. 
Zgomotul râului era mai puternic. Depăşi stâlpii unei mici 
căi ferate care trecea pe deasupra acoperişurilor şi pe care 
erau oprite vagonete cu minereu. Crezu că zăreşte ceva 
între două şoproane. Se opri şi ciuli urechile. Walden era 
nervos, fornăia. Râul acoperea celelalte sunete, dar 
Bowman văzuse şi auzise ceva. Făcu atunci cale-ntoarsă, 
trecu pe sub micul viaduct şi ocoli clădirile. 


Toţi minerii erau acolo, în luminile torţelor şi ale 
lămpilor care iradiau prin ceaţă. Poate o sută de oameni 
tăcuţi, umăr la umăr, făcând cerc în jurul a ceva ce el nu 
vedea. Arthur ascultă mai departe şi începu să creadă că 
delira, că zgomotul apei îi juca feste sau îi revenea febra. 
Cobori din şa, merse fără zgomot de-a lungul peretelui de 
scânduri şi se apropie. Tăcerea tuturor acelor oameni 
adunaţi într-un colţ de mină pustie îl înspăimânta. Se opri, 
ascultă şi nu putu să se împiedice să meargă mai departe. 
Era acum chiar în spatele celui mai apropiat rând de 
mineri. Nimeni nu se întoarse. Puse o mână pe umărul 
unuia dintre ei şi îl dădu la o parte, strecurându-se între 
muncitori. Cu bărbiile în piept, buzele lor se mişcau, 
repetând tăcut rugăciunea care urca din cercul în al cărui 
centru ajunsese Arthur. 

Lămpile luptau cu opacitatea lăptoasă a ceţii. Pe solul 
albit de zăpadă era lungit un corp acoperit de un cearşaf 
îmbibat de sânge. 

Aerul rece îi strângea gâtul. Se concentră să respire. 

Nu intuiţia îl făcuse să se întoarcă, şi nici delirul febrei. 
Nici atracţia pasionată a lui Brewster, nici Spiritele lui 
Piatră Neagră nu-l făcuseră să ghicească prezenţa acelui 
cadavru. Ceva din el îşi amintise, pe când traversa mina, 
un sunet amestecat cu cel al râului, înainte chiar să vadă 
luminile. 

O voce. 

Îşi desprinse ochii de pe cadavru şi ridică apoi capul, 
căutându-l pe cel care recita rugăciunea. In picioare în 
mijlocul muncitorilor, în haine mizerabile, palid ca bruma, 


e 380 œ» 


cu ochii închişi şi mâinile împreunate, Edmond Peevish 
recita un Tatăl Nostru cu aceeaşi voce fragilă pe care 
Bowman o auzise timp de un an din fundul cuştii lui. 

Predicatorul îşi termină litania şi deschise ochii, privind 
lung cadavrul. 

Câţiva mineri aduseră o cotigă şi încărcară corpul. Un 
picior stacojiu, fără piele, alunecă de sub cearceaf şi un 
bărbat se repezi să-l acopere la loc. 

Peevish îşi ridică privirea. 

Bowman se dădu înapoi în mijlocul minerilor, se întoarse 
la cal, scoase puşca Henry din teacă şi se lipi de peretele 
şopronului. 

Cortegiul minerilor se îndepărta în spatele cotigii, cu 
torţe în mâini. Peevish rămăsese singur, în picioare, în 
locul unde fusese întins mortul. Sergentul alunecă prin 
brumă, trecu în spatele celuilalt şi studie un moment 
silueta lungă a Predicatorului, cu capul plecat, umerii 
înguşti şi braţele slabe, care se reculegea în faţa unui 
petec de pământ din America. Bowman făcu un pas şi-i 
înfipse ţeava puştii între rinichi. 

— Dacă mişti, te omor pe loc. 

Peevish încremeni, apoi, încet, ignorând ordinul, se 
întoarse. Faţa Predicatorului era brăzdată de mici riduri, 
vene umflate îi înconjurau ochii adânciţi în orbite, iar 
buzele abia desenate îi tremurau, înnegrite de frig. Arthur 
Bowman îşi simţi picioarele înmuindu-se. 

— Ce naiba faci aici, Predicatorule? Ce se-ntâmplă? 

Puşca alunecă din mâinile lui Bowman, iar ochii scobiţi 
ai lui Peevish se umplură de lacrimi: 

— Sergent? 

Incet, ridică un braţ, dar îşi opri gestul înainte de a-l 
pune pe umărul lui Bowman. 

— Sunteţi aici? 

Peevish, ca un spectru în alb şi negru în ceaţă, părea să 
ezite să-l atingă pe sergent, luptându-se cu raţiunea. 

Arthur era paralizat. 

— Ce se-ntâmplă, Peevish? 

— Dumneavoastră eraţi? 


e 381 - 


— Ce? 

— Dumneavoastră aţi făcut asta? 
Bowman se dădu un pas înapoi: 

— Ce tot spui acolo!? 

Predicatorul îşi aplecă într-o parte capul. 
— Nu sunteţi dumneavoastră? 

— Peevish, unde e Penders? 

— Erik? 


e 382 + 


11 


Aşezaţi sub copertina unui depozit, cei doi bărbaţi 
amorţiţi de frig nu reuşeau să se privească. Arthur îi 
întinse lui Peevish sticla de whiskey. Predicatorul înghiţi o 
duşcă şi tuşi. 

— Am sosit ieri cu un convoi de pionieri. L-au găsit în 
dimineaţa asta. 

Bowman îşi pusese arma pe picioare, cu ţeava 
îndreptată spre Predicator, care nu părea să-şi dea seama. 

— A murit în noaptea asta? 

— Cum? 

— S-a întâmplat în noaptea asta? N 

— Frigul l-a conservat, dar era mort de mult. Il căutau. 

— Cine era? 

— Un maistru de la mină. Cineva furase aur. Credeau că 
e el pentru că a dispărut în acelaşi timp, în urmă cu vreo 
douăsprezece zile. 

Arthur privi în jur mina pustie înecată în brumă şi care 
dispărea sub zăpadă. 

— Trebuie să plecăm de aici. Ai un cal? 

Predicatorul spuse că nu. 

— Îţi trebuie unul. 

— N-am bani. 

Celălalt scoase din buzunar trei monezi de cinci dolari. 

— Găseşte ceva. Trebuie să plecăm. 

— Sergent? 

— Ce-i? 

— Aţi venit aici să mă ucideţi? 

Bowman înclină capul. 

— Habar n-am. Nu mai ştiu ce se-ntâmplă. 

Predicatorul se ridică, făcu doi paşi şi se-ntoarse. 

— Şi el era aici. 

— De cine vorbeşti? 

— Penders. Minerii au văzut un englez. Un bărbat blond 
care spunea că fusese soldat. A trecut prin mină nu cu 
mult timp înainte să dispară maistrul. 


< 383 + 


Pentru cincisprezece dolari, Peevish nu găsi de vânzare 
nici măcar un catâr. Animalele erau prea preţioase la mină 
şi muncitorii nu voiau să se despartă de ele, oricare ar fi 
fost preţul. Pentru zece dolari i se vându o şaretă cu 
platforma în stare proastă şi pentru doi dolari în plus un 
ham peticit, cu pielea uscată şi crăpată. Îl legară la ea pe 
Walden. 

Sub neaua care cădea din ce în ce mai deasă, Bowman şi 
Peevish părăsiră mina Gregory şi se pierdură în ceaţă. 

În şaretă nu era mai confortabil decât călare şi Arthur 
suferea în timp ce atelajul se zdruncina pe pietrele 
drumului, încercând să se ţină drept în faţa Predicatorului. 
Dar, mai ales, îi era frig fără căldura lui Walden. Peevish 
avea pe el haine uzate, un guler de pastor, negru de jeg, şi 
o pălărie găurită şi nu purta palton, dar nu reacţiona la 
temperatură. După câteva înghiţituri, refuză şi whiskey-ul. 

Arthur îi lăsase frâul şi-şi strângea braţele în jurul burţii 
ca să-şi susţină coastele rupte. Şaua şi desagii lui erau 
legaţi de platformă, alături de bătrâna valiză desfundată a 
Predicatorului. Bowman îşi pusese puşca între picioare şi, 
în tot acest vălmăşag, ţeava i se lipise de obraz. 

— Părintele Selby mi-a spus că ai venit să predici aici. La 
New York l-am întâlnit pe Ryan de la biserica de pe Strada 
John. Mi-a zis că ai trecut prin Saint Louis şi acolo, la 
biserica metodistă, mi-au spus că ai plecat în Vest. 

Peevish se întoarse spre sergent. 

— Nu-nţeleg. 

Arthur bău un gât şi strânse sticla în braţe. 

— La Londra am dat peste un articol despre o crimă din 
Texas. 

— Texas? Despre ce vorbiţi, sergent? 

Bowman îl privi pe Predicator. 

— Tipul din mină, unde l-au găsit? 

— Într-un canal abandonat. De ce spuneţi că a mai fost o 
crimă? 

Arthur îşi apăsă tâmpla de ţeava armei. 

— Şi mai era ceva în afară de cadavru? Ceva scris? 


e 384 >» 


Predicatorul începu să tremure. 

— Pe o grindă, cu sânge... 

Arthur articulă încet: 

— Supravieţuire? 

Peevish îşi holbă ochii şi fixă drumul din faţa lui. Fulgii 
de zăpadă i se lipeau de retină, fără ca el să clipească. 

— Când Selby mi-a spus că te-ai îmbarcat... 

— Aţi crezut că eu sunt... 

— Ai plecat imediat după vizita mea. Nu-l găsisem pe 
Penders, dar tu erai în America şi avusese loc a doua 
crimă. 

— Au mai fost şi altele? 

Cei doi bărbaţi ascultară zgomotul potcoavelor şi ale 
roţilor şaretei, neştiind cum să acopere golul care se 
căscase între ei. 

— l-am regăsit urma la Rio Rancho, călătorea cu un 
individ care a fost masacrat. Timp de câteva zile am fost 
convins că era el. Apoi mandatarul de la Bent şi Saint- 
Vrain mi-a zis că ai trecut pe-acolo înainte să descopere 
cadavrul tipului ăla cu nume de rus, Petrovici. Peevish, de 
ce ai plecat din Plymouth după vizita mea? 

Predicatorul trase de frâu şi ridică frâna şaretei, oprind- 
o în mijlocul drumului. 

— Voiam de mult să părăsesc Anglia, dar n-aveam 
curajul s-o fac. Când aţi venit să mă vedeţi şi mi-aţi vorbit 
despre lista  supravieţuitorilor, despre Penders care 
dispăruse şi despre crima din canalizare, m-am hotărât. Aţi 
pomenit de America, unde Biserica noastră e bine 
înrădăcinată. Cred că mi-a fost frică după ce m-ati vizitat, 
sergent, să nu înceapă din nou totul, să nu revină 
coşmarurile. Mi-am făcut valiza şi m-am urcat pe vapor. 

Se întoarse spre Arthur. 

— Sergent, sunt în America de aproape doi ani, dar când 
am trecut prin Fortul Bent nu ştiam nimic, mă-ntorceam la 
Saint Louis. Pe Drumul Independenţei am întâlnit un 
convoi de angajaţi de la Bent. Erau complet bulversaţi şi 
m-au întrebat dacă nu le pot spune o rugăciune şi să le 
ascult povestea. Mi-au istorisit că indienii uciseseră un om 


e 385 œ» 


şi îi duceau trupul la fort. 

Predicatorul întinse mâna şi luă sticla de whiskey. 

— Am văzut cadavrul... 

Bău o înghiţitură lungă. N 

— Timp de două zile am avut febră. Imi aminteam ce mi- 
ați spus la capelă despre povestea din canal. Nu putea să 
fie altceva. Dar să se întâmple aici, la mii de kilometri de 
Anglia, când credeam că am scăpat în sfârşit... 

Peevish aproape goli sticla. 

— Auzisem toate zvonurile astea îngrozitoare despre ce 
se întâmplă pe drum, dar credeam că sunt istorii 
exagerate, superstiții. Nu reuşeam să le dau crezare. După 
atâta timp, atât de departe de Londra... Când am putut să 
stau din nou în picioare, v-am urmat pilda şi am revenit pe 
pistă ca să încerca să-l găsesc pe... 

Încercă să-i zâmbească sergentului. 

— Bineînţeles, m-am gândit la Penders, pentru că mi-aţi 
spus că e posibil să se fi îmbarcat pentru continentul ăsta. 
Şi m-am gândit şi la dumneavoastră. Poliţiştii din Londra 
credeau că sunteţi asasinul. Erik sau dumneavoastră, 
sergent, nu exista altă posibilitate. Şi eu vă căutam! 

Arthur cobori din şaretă şi făcu doi-trei paşi, luat de un 
val brusc de căldură, nemaireuşind să respire. Işi scoase 
pălăria şi lăsă zăpada să-i cadă pe faţă. Peevish i se 
alătură, trecându-şi mâna peste buzele crăpate. 

— Deci e adevărat, sigur e el? 

Arthur îşi puse pălăria la loc. 

— E ultimul. 


La Black Hawk nu era aşa frig. Zăpada nu mai cădea şi 
ceața se risipise. Oraşul n-avea alura unei tabere de 
mineri. Mai bine clădit, mai calm, supravieţuise ravagiilor 
febrei aurului şi reuşise să reziste sub o altă formă. Un 
cartier de locuinţe, câteva magazine, nişte lumini care 
începeau să se aprindă la ferestre. 

Arthur nu mai avea deloc forţă, rana îi ardea spatele şi 
se clătina pe băncuţa şaretei, agăţându-se de puşcă 
tremurând. Peevish se opri în faţa unei case şi merse să 


e 386 » 


bată la uşă. Deschise un bărbat care, văzându-i gulerul 
cândva alb, ieşi în pridvor ca să-i strângă mâna. Bowman îi 
auzi vorbind. Predicatorul se întoarse, luă hamul şi 
conduse atelajul într-un hambar alăturat casei. 

— Putem să petrecem noaptea aici. 

Arthur se poticni coborând, apoi merse până la un 
morman de fân şi se prăbuşi. 

— Ce-aveţi? 

— Am încasat un glonţ la Fortul Bent. 

— Ce spuneţi!? 

— Am încercat să-i eliberez pe comanşii pe care i-au 
spânzurat. 

— De ce nu mi-aţi spus că sunteţi rănit? 

— Au medicamente în desagi. 

Peevish îi aduse o ploscă. 

— Beţi. Eu trebuie să mă duc să binecuvântez cina 
gazdelor noastre. N-o să dureze mult şi mă-ntorc să mă 
ocup de dumneavoastră. 

Plecă alergând. Arthur acţionă levierul puştii, băgă un 
cartuş pe ţeavă, îşi puse arma pe piept şi aşteptă 
întoarcerea Predicatorului, încercând să rămână treaz. 


Walden era legat la o iesle. Peevish găsise seminţele de 
in, bandajele şi ceaiul de plante. Folosea un briceag ca să 
amestece într-o cratiţă care scotea aburi. li zâmbi lui 
Bowman. Predicatorul nu mai avea niciun dinte. 

— E aproape gata, sergent. Puteţi să vă scoateţi hainele 
sau vreţi să vă ajut eu? 

Arthur vru să se dezbrace, dar durerea era prea 
puternică. Reuşi doar să-şi scoată haina, apoi lumina 
lămpii începu să-i danseze în faţa ochilor. Când 
Predicatorul întinse mâinile ca să îndepărteze arma, 
Bowman se agăţă de Henry şi dădu înapoi, târându-se 
peste fân. 

— Sergent, n-o să vă fac rău! 

Se priviră câteva secunde, apoi Arthur lăsă puşca lângă 
el şi Peevish, cu gesturi prudente, începu să-i desfacă 
nasturii de la cămaşă. 


e 387 a 


— Am experienţă cu bolnavii, sergent. 

Când trase de mâneci, Predicatorul încremeni şi închise 
ochii. Arthur îl aşteptă să-şi revină. 

— Nu e prima oară când vezi asta. 

Peevish începu să-i desfacă bandajele. 

— Nu de curând. M-am obişnuit să mă spăl îmbrăcat în 
lenjerie. Oamenii cred că e din cauză că sunt om al 
Bisericii! 

Încercă să zâmbească. Bowman la fel. 

— Adevărul e că puţi mai rău ca mine. 

— Dar eu mă rad, asta îmi dă un aer mai curat! 

Peevish aruncă bandajele şi deschise sticla de alcool. 

— Multă vreme n-am putut să mă rad. 

Îmbibă o fâşie şi curăţă rana. Carnea era galbenă şi 
inflamată. Făcu o pauză şi privi plaga. 

— Era întotdeauna mai greu să le vezi pe ale altora 
decât să le suporţi pe ale tale. Nici strigătele nu mi le 
auzeam, doar pe ale voastre. 

Termină să-l panseze şi mâncară puţină carne cu supă 
oferită de proprietarii hambarului. Fiertura trecea printre 
buzele Predicatorului şi-i curgea pe bărbie când bea din 
farfurie. Era mai tânăr decât celălalt, dar îmbătrânise cu 
un secol de la vizita din capela de la Plymouth. 

— Ai o meserie bună, Predicatorule. Mănânci mereu pe 
de-a moaca în schimbul unei rugăciuni? 

— Sergent, nimeni nu se consideră vreodată furat. 

— Totuşi, supa nu e scumpă... 

Sarcasmele lui Bowman erau spuse fără convingere, iar 
răspunsurile lui Peevish lipsite de dorinţa de-a râde. 
Arthur îşi termină gamela şi se lungi pe-o parte, cu un braţ 
sub cap, întorcându-i spatele Predicatorului. 

— Peevish, nu i-ai omorât tu, nu? 

— Sergent, oamenii vă ştiau de frică pentru că vă 
prindeaţi întotdeauna când minţeau. Şi, oricum, n-am 
reuşit niciodată să vă fac să credeţi ceva. 

Peevish râse încetişor. 

— Mie nu-mi era frică, pentru că eu nu mint. N-am ucis 
pe nimeni de când ne-am bătut sub ordinele 


< 388 + 


dumneavoastră. 

— Ne-am bătut ca să nu crăpăm. 

— Asta nu schimbă ce-am făcut. 

Arthur privi puşca din mâinile lui. 

— La mine e la fel: strigătele pe care le aud în coşmaruri 
nu sunt ale mele. 

— Ştiu, sergent. 

Arthur ridică puţin capul. Peevish, aşezat lângă el, cu 
genunchii strânşi la piept, îl privea. 

— Te-ai schimbat, Predicatorule. N-ai încercat nici 
măcar să-mi smulgi o spovedanie sau să-mi explici că merg 
pe urmele lui Dumnezeu. 

Între ei se lăsă tăcerea. Era prima dată, de la mina 
Gregory, când aceasta nu-i separa. 

— Sergent, nu ştiu dacă înţelegeţi, pentru că aţi fost 
mereu un singuratic, dar în aceste ultime săptămâni eu am 
fost singur pentru prima dată. Vreau să spun că Dumnezeu 
nu mai era cu mine. Am fost la un pas să înnebunesc. 

Arthur se gândi la cartea lui Thoreau, la lectura lui 
întreruptă în deşert la capitolul despre singurătate, la 
ultimele cuvinte pe care i le scrisese Alexandrei Desmond. 

— Solitar nu înseamnă solitudine. Şi eu m-am ţicnit. 

Arthur îl auzi pe Peevish întorcându-se spre el. 

— Fără dumneavoastră nimeni n-ar fi supravieţuit. N-am 
murit toţi pentru că nu v-aţi dat bătut niciodată. Deşi... 
deşi pe dumneavoastră s-au înverşunat cel mai mult. Dar 
fără dumneavoastră nici asta nu s-ar fi întâmplat. După 
incendierea satului, dacă nu eraţi acolo, ne-am fi revoltat. 
Niciodată n-am fi urcat atât departe pe fluviu. Vă datorăm 
viaţa, sergent, dar sunteţi cel mai cumplit coşmar al 
nostru! 

Arthur nu se mişca, ascuns sub pătură. 

— Şi eu cred că v-aţi schimbat mult, sergent. 

Bowman lăsă puşca, o împinse şi închise ochii. 

— Peevish, chiar dacă pe tine te căutam, sunt mulţumit 
că nu mai sunt singur. Nu mă pot împiedica să dorm aşa 
că, dacă trebuie s-o faci, omoară-mă repede şi nu rata! 

Predicatorul râse încet, dar Bowman rămase tăcut. 


< 389 + 


Peevish se ridică, suflă în lampă şi se lungi din nou pe 
fân. 

— Noapte bună, sergent. 

— Noapte bună, Predicatorule. 

Se răspândise vestea că un om al Bisericii era în oraş. 
Nu izbutiră să părăsească Black Hawk înainte ca Peevish 
să ţină o predică pe treptele unei băcănii, în faţa a 
jumătate dintre locuitori. Ceilalţi fie erau dintr-o 
confesiune rivală, fie Dumnezeu nu-i interesa destul cât să 
petreacă o oră în ploaie, cu picioarele în noroi şi 
rămăseseră acasă. Publicul care se deplasase ca să asculte 
predica lui Peevish era bizar: bătrâni tari de ureche, copii 
curioşi, notabilităţi care-şi făceau datoria, bigoţi şi bigote 
în criză de iertare, chinezi cu spiritualitatea suplă sau care 
nu înțelegeau nimic şi voiau să vadă ce vindea individul 
ăsta îmbrăcat în gioarse. Mai erau şi câţiva prospectori şi 
nişte beţivi care aşteptau să se degajeze uşile băcăniei ca 
să-şi facă şi ei cumpărăturile. 

Arthur îl înhămase pe Walden. Aşezat pe bancheta 
şaretei, la adăpost de ploaie, în faţa hambarului, asculta 
rugăciunea Predicatorului. În câteva minute, Peevish se 
metamorfoză, trecând de la imaginea de sperietoare 
bolnăvicioasă la cea a unei flăcări albe şi negre care se 
agita dintr-o parte într-alta a treptelor. Vocea lui se limpezi 
şi câştigă în forţă. Bowman nu asistase niciodată la un 
asemenea spectacol. Femeile îşi făceau cruce şi scoteau 
suspine înspăimântate când Peevish evoca infernul ascuns 
sub fiecare dintre paşii lor, ispitele şi rătăcirile, greşelile 
teribile pe care Dumnezeu le va judeca fără milă dacă nu 
se pocăiau suficient de repede. Evocarea alcoolului 
declanşă câteva râsete, dar se făcu linişte când răcni 
împotriva lăcomiei, a păcatului câştigului şi al bogăției, 
care ne îndepărtează de mila divină. Şi tot auditoriul lui, în 
majoritate oameni cinstiţi, veniţi în Munţii Stâncoşi ca să 
facă avere, repetă în cor „Amin”-uri venite drept din inimă. 

— Greutățile noastre sunt probe ale credinţei noastre! 

— Amin! 

— lertaţi şi veţi fi iertaţi! 


e 390 œ» 


Dar apoteoza fu atinsă când Peevish spuse că, dacă ţara 
nu avea încă o guvernare demnă de acest nume şi dacă, 
poate, în fond, creştinii liberi ca ei nici n-aveau nevoie de 
una, Dumnezeu luase deja America în mâinile sale! Sub 
guvernanţa lui divină, națiunea pionierilor avea să-şi 
găsească drumul şi împlinirea cea mai desăvârşită! 

Peevish îşi ştia textul. 

Niciodată nu trebuie să disperi. 

Amin. 

Niciodată nu aveau să fie singuri. 

Amin. 

— Şi amintiţi-vă, fraţii mei, că dacă Dumnezeu n-ar trăi 
în inimile noastre, ci într-o casă, pe pereţii salonului Său ar 
fi câte un portret al fiecăruia dintre voi! 

— Amin! 

Un betiv, înțelegând că Predicatorul urma să coboare de 
pe scară, trase în aer un foc de carabină şi scoase un 
Uraaa! Roşii în obraji, femeile defilară una după alta prin 
faţa fostului soldat rămas fără dinţi, sperând într-un minut 
de intimitate cu bărbatul acela înalt şi punându-i în mână 
monezi şi bancnote. Peevish făcea semnul crucii deasupra 
frunţii fiecăreia dintre ele şi trecea la următoarea. 

Arthur aşteptă încă un sfert de oră ca Predicatorul să 
scape de admiratorii lui şi să i se alăture. Îşi ridică gulerul 
hainei, plesni din hăţuri şi Walden se lansă prin noroi. Fură 
salutaţi până la ieşirea din oraş. 

— Cât ai strâns? 

Peevish dădu din mână şi zâmbi unui copil căţărat pe 
umerii tatălui său. 

— Nu se face să numeri... 

Se întoarse spre sergentul Bowman, zâmbind în 
continuare: 

— ...cât timp n-ai ieşit din oraş! 


Drumul spre Denver era mai larg şi în stare mai bună. 
Arthur îl puse pe Walden la trap şi se deplasară destul de 
repede. Reintrară în pădure şi soarele deveni din ce în ce 
mai blând. Vântul îi ameti o vreme şi nu mai spuseră nimic, 


e 391 œ» 


mulţumindu-se să respire, până ce Predicatorul rosti 
primele cuvinte. 

— Cum o să-l găsim? 

Pe Bowman îl enervă această întrebare inutilă care puse 
capăt tăcerii de care ar fi vrut să mai profite încă. 

— Cum te-am găsit şi pe tine. Providența. 

Peevish nu răspunse provocării. 

— Nu putem să ne mulţumim să urmăm indicii până 
când dăm peste următorul mort. 

— N-am făcut nimic altceva de când am părăsit Londra! 

Arthur îi aruncă lui Peevish o privire ca şi când s-ar fi 
scuzat de agresivitatea lui. 

— După Pueblo, am urmat pista aurului. Acum, după ce 
a fost mină, nu mai are sens. 

— O să continue spre vest? 

— Sau spre nord. Sau să facă stânga-mprejur şi să 
meargă în Mexic. A fost comisă o crimă şi acolo. Ar putea 
să plece şi spre est. 

Dintr-odată, viteza atelajului lor nu mai avea niciun sens. 
Arthur îl încetini pe Walden. 

— Dar mai e ceva. 

Predicatorul se întoarse spre el. 

— Ce? 

— Victimele. 

Peevish avu un tic nervos: i se crispară umerii. 

— Eu nu ştiu decât doi. Petrovici şi maistrul de la mina 
Gregory. 

— La Londra nu s-a ştiut niciodată cine a fost omorât. 
Nu se ştie nici dacă n-au existat alţii înainte. 

Umerii lui Peevish fură scuturaţi de un alt frison. Arthur 
îşi urmări firul gândurilor. 

— Însă ceea ce contează e ceea ce s-a întâmplat aici. 
Cum şi la Londra nu ştim dacă e prima crimă, dar omul din 
Reunion, Kramer, era inginer. 

— Reunion? 

— În Las Cruces, Richter era comis-voiajor. Rogers, la 
Rio Rancho, un mic escroc care acţiona pe pistă şi făcea pe 
ghidul. Petrovici încerca să vândă la Bent şi Saint-Vrain un 


<e 392 + 


procedeu de extracţie. La mină, a ucis un maistru şi a furat 
aur. În Mexic nu ştiu cine era victima. 

Peevish se concentră la ce spunea Bowman, încercând 
să raţioneze ca să-şi alunge starea de rău. Îşi scoase 
pălăria şi îi dădu o formă bătând-o uşor cu degetele lui 
scheletice. 

— Nu e complet aleatoriu. 

— Am întâlnit un bătrân care spunea că e o patimă, că 
nu se poate opri. Şi un alt individ care zicea că e ca un şir 
matematic. Ceva care se repetă. 

Un râgâit acid urcă în gâtul lui Peevish, care-şi acoperi 
gura cu mâna ca să-şi oprească greata. 

— Vreţi să spuneţi că există o logică de la bun început? 

— Cât a furat? 

— Aparent o cantitate importantă. Mina oferă cinci sute 
de dolari recompensă celui care-l va prinde pe hoţ. Armata 
a fost şi ea pusă la curent. Nu suntem singurii care-l 
căutăm. 

— Aur, un escroc şi nişte comercianţi ambulanți. 

Arthur scrâşni din dinţi. 

— Iar Penders a fost militar. Are un plan. 

— Vrea să-şi refacă viaţa. 

Bowman îşi aplecă privirea. 

— Să supravieţuiască... 

Predicatorul îşi trecu limba peste buzele uscate. 

— Victimele... Pare că-şi caută un asociat. 

— Să facă afaceri. 

— Sau e pur şi simplu ca noi, nu mai suportă să fie 
singur dar îi omoară pe cei pe care-i întâlneşte. 

Arthur îl privi pe Predicator şi continuă ca şi când n-ar fi 
auzit. 

— Toţi cei care vor să facă afaceri merg într-un singur 
loc. 

— În Vest. 

— Şi dacă are bani, n-o să mai piardă bani pe aici. Acum, 
toată lumea de pe pistă ştie că nu erau indienii. 

Walden mergea la pas, în vreme ce teoria îşi croia drum 
în mintea celor doi soldaţi. Peevish îşi scoase gulerul de 


< 393 + 


pastor şi se scărpină pe gât: 

— Astea nu sunt decât bănuieli. Poate că e deja în drum 
spre Saint Louis şi o să se-ntoarcă în Anglia. 

— N-o să se întoarcă. 

Cei doi schimbară o privire. Peevish băgă gulerul în 
buzunar şi îşi puse la loc pălăria, pe care şi-o înfundă tare 
pe cap. Arthur ridică braţele şi plesni din frâie: 

— Diii! 


Două ore mai târziu intrau în Denver, cel mai mare oraş 
pe care-l vedea Bowman după Saint Louis. Filoanele secate 
lăsaseră în urma lor destulă lume pentru ca localitatea să 
aibă un sens de a exista: clienţi care să facă să funcţioneze 
magazinele, artizani care să le construiască, economii 
pentru a cumpăra terenuri, copii pentru a justifica 
deschiderea de şcoli, bani pentru a ridica biserici, o 
cantitate suficientă de cetăţeni ca să fie plătită o poliţie şi 
să umple zecile de taverne şi de localuri tip saloon din 
oraş. Sub numele Denver - un număr rotund şi mândru: 
5000 de locuitori. Trecând prin faţa pancartei, Peevish îşi 
puse gulerul la loc. Oraşul avea densitatea unui cartier 
popular din Londra, cu singura diferenţă că aici casele 
erau din lemn. În rest, străzile şi străduţele erau de 
asemenea canale sub cerul liber. Majoritatea construcţiilor 
erau supraînălţate, aşezate pe piloni ca să nu se scalde în 
nămol, iar locuitorii se deplasau pe trotuare din scânduri. 
Doar animalele, căruțele şi indienii mergeau pe străzi. 

Dacă Bowman părea coborât direct de pe munte, după o 
lungă viaţă de pustnic, Peevish, în ciuda chipului său 
îmbătrânit şi osos, a gurii negre şi a ochilor de dement, 
inspira încredere. Era impresionantă puterea gulerului său 
jegos. Era salutat politicos, apoi se adăuga un mic semn 
din cap, neîncrezător, la adresa lui Bowman. 

— Nu credeam că e aşa de mare. Nu mai sunt obişnuit 
cu oraşele. 

— În general sunt bine primit oriunde merg. 

— În general? 

— Mi s-a întâmplat să fiu gonit din câteva ferme şi 


e 394 » 


saloon-uri. 

Arthur zâmbi văzând aerul demn al Predicatorului, 
acceptând cu umilinţă că unele persoane preferă să tragă 
un şut în fund oamenilor Bisericii decât să-i asculte. 

— În orice caz nu vom găsi nimic aici. 

Peevish se încruntă: 

— Sunteţi sigur că e decizia bună, sergent? 

Arthur opri şareta în faţa unei băcănii: 

— N-avem de ales. Era cât pe-aci să-l prindem, dar 
acum, că are bani, trebuie să accelerăm. 

Cobori din atelaj şi încolăci frâiele pe un par: 

— Trebuie să ne ţinem de ce-am zis. 

— Şi dacă a pornit spre est? 

— Atunci o să ne-ntoarcem. Ne trebuie de mâncare şi să- 
ţi găsim un cal. Şareta nu e destul de rapidă. 

Cumpărară rezerve de făină, de slănină, de cafea şi de 
bandaje suplimentare şi întrebară de unde pot cumpăra un 
cal. Patronul le indică un ţarc de animale în nordul 
oraşului. 

După negocieri, vânzătorul de cai acceptă să ia şareta 
pentru şapte dolari şi le propuse un cal castrat în vârstă de 
opt ani, un bicolor în alb şi negru ale cărui pete de pe cap 
erau straniu repartizate, dându-i un aer stupid. Dar 
animalul era bun, Bowman îl verificase şi studiase. 
Picioare bune, spate solid, dinţi care corespundeau vârstei 
anunţate, iar potcoavele ţineau încă la drum. Sigur, mai 
puţin rapid ca mustangul lui, dar un cal foarte musculos. 

Vânzătorul cerea 30 de dolari. După realimentarea din 
oraş, lui Bowman îi rămăseseră treizeci şi trei de dolari, 
plus trei pe care Peevish îi recoltase pentru predica din 
Black Hawk. Proprietarul ţarcului fu de acord să scadă 
preţul la douăzeci şi cinci, pentru că nimeni altcineva nu 
voia mârţoaga: 

— Nu că e un cal rău, dar pare atât de tâmpit că nu 
interesează pe nimeni. 

— Cum îl cheamă? N 

— Tipul care mi l-a vândut nu mi-a spus nimic. li spunem 
Coțofana, asta e tot. 


395 œ» 


Din cei cinci dolari economisiţi, dădură doi pentru o şa 
în stare jalnică. Odată terminată tranzacţia, mai aveau 
nouă dolari în buzunar. Dacă ar fi intenţionat asta, să 
doarmă în oraş nu mai era o opţiune. 

Când Peevish puse piciorul în scăriţă, cureaua se 
despică şi el se prăvăli în noroi. După ce ajunse totuşi în 
şa, calul lui încercă să se apropie de cel al lui Walden, care 
îl muşcă de ureche. 

— Trebuie să botez animalul ăsta, nu poate merge fără 
nume. 

Arthur îl contemplă pentru un moment pe Predicator, 
înclinat şi rigid ca un I, cu valiza lui veche legată la şaua 
calului alb şi negru destul de ciudat şi de nonşalant: 

— Pe lângă culoare, nu aveţi prea multe în comun. 

Peevish zâmbi cu toate gingiile sale negre: 

— E prima dată când am un mijloc de transport! 

— Îmi datorezi încă douăzeci şi patru de dolari. Va 
trebui să propovăduieşti ca să ne hrăneşti şi cât timp nu ai 
rambursat tot, am dreptul să-ţi mănânc mijlocul de 
transport! 

Depăşiră ultimele clădiri din Denver şi trecură râul 
South Platte în spatele unui convoi mare de pionieri în 
drum spre Wyoming. Treizeci de căruţe ridicând un nor de 
praf la fel de mare ca o furtună de nisip. De cealaltă parte, 
se îndepărtară de convoi şi se lansară în galop. Coțofana 
nu o făcea din toată inima şi Peevish nu îndrăznea să-i dea 
pinteni. Arthur trecu în spatele Predicatorului şi-i trase 
calului un şut în fund. Coțofana decolă fără întârziere, 
poate şi ca să scape de Walden, care încerca să-l muşte de 
fund. La nevoie, calul lui Peevish putea fi rapid! Depăşiră 
convoiul şi îşi reluară drumul. După câteva lovituri de 
picioare ale lui Walden, Coțofana se alinie cuminte în 
spatele lui. După o oră la pas, mustangul îi permise să 
meargă în rând cu el, dar fără să-l depăşească nici măcar 
cu un fir de păr. 

La apropierea nopţii, căutară un loc de dormit şi se 


47 Una dintre cele două ramuri principale ale râului Platte, trecând 
prin statele Colorado şi Nebraska, 707 km (n.tr.). 


< 396 » 


instalară lângă un curs de apă. Înainte de a cădea 
întunericul, Peevish tăie un mâner al valizei ca să facă o 
reparaţie improvizată a scăriţei sale. 

De la Denver, coborâseră mereu, trecând pe lângă 
contraforturile Munţilor Stâncoşi aşa că, la crepuscul, 
vremea era încă agreabilă. Vegetaţia era tot mai joasă, dar 
iarba şi tufişurile erau în cantităţi suficiente pentru cai. 
Arborii, mai mici şi mai răspândiţi, le furmizau de 
asemenea lemne de foc. 

În jurul acestuia, cei doi foşti soldaţi rămaseră tăcuţi, 
mâncând ultimele bucăţi din antilopa lui Bowman şi 
privind trecând lămpile marelui convoi. Căruţele, care nu 
se opriseră şi îi prinseseră din urmă, continuând să 
înainteze târziu în noapte, făcură haltă la o jumătate de 
milă mai departe şi îşi instalară tabăra. Bowman privi 
focurile pionierilor în timp ce Peevish, obosit de prima lui 
cavalcadă, se culcase cu capul pe şa. 

Arthur îşi scoase din sac haina de ploaie şi i-o aruncă. 

— Trebuie să-ţi găsim o pătură. 

— Mulţumesc, sergent. 

Bowman îşi aprinse pipa cu ultimele firimituri de tutun. 

— Predicatorule, poţi să nu-mi mai spui sergent? 

Peevish se ridică. 

— Cum vreţi să vă spun? 

— Bowman. Sau Arthur. Cum vrei tu, dar nu mai sunt 
militar. 

Peevish îşi puse braţele sub cap şi privi cerul. 

V-am văzut prima dată prenumele pe lista prizonierilor 
din Rangoon. După un an în pădure, încă nu ştiam cum vă 
spune. 

Arthur muşcă muştiucul pipei: 

— Spune-mi Bowman. 

— Cum vreţi. 

— Predicatorule, nu-mi amintesc prenumele tău. 

— Edmond. 

Bowman suflă un nor de fum. 

— O să încerc, dar nu-ţi garantez nimic. 


e 397 a 


12 


Trecură prin faţa taberei pionierilor, care îşi forţaseră 
prea mult animalele cu o zi înainte şi aşteptau încă înainte 
să plece. Peevish merse până la căruțele puse în cerc. 
Arthur îl văzu pălăvrăgind cu câţiva bărbaţi înainte de a-i 
saluta şi de a se întoarce la el. 

— Nu-i interesa. 

— Nici măcar pentru o pătură? 

Predicatorul nu se tulbură. 

— Sunt mormoni, merg până la Salt Lake City. 

Bowman se uită în spatele lui. 

— Ryan mi-a vorbit despre ei când am trecut pe Strada 
John. Ce-o să facă în Salt Lake? 

— E capitala lor. 

— Ryan spunea că au o armată. 

— După ce au avut prea multe probleme în est, 
mormonii au decis să se mute în Utah, un colţ de lume încă 
pustiu. Dar, acum trei ani, armata americană a trimis acolo 
o expediţie, de frică să nu declare secesiunea: îl aleseseră 
pe profetul lor drept guvernator al statului. 

— Profetul lor? În ce cred ei? 

— Fondatorul Bisericii lor, totodată primul lor profet, 
Joseph Smith, a murit asasinat de către disidenţii cultului. 
Inainte de a deveni profet, avusese o viaţă agitată. 
Probleme cu banii şi altele, cu nişte soţi geloşi. Cel puţin 
aşa povestesc detractorii lui. Se spune că Smith l-ar fi 
întâlnit, sub un arbore, din statul New York, pe îngerul 
Moroni, care i-ar fi dat nişte table de aur gravate într-o 
limbă necunoscută. Dar se pare că ar fi găsit şi nişte 
ochelari magici cu care să le traducă pentru că de acolo a 
scos cartea mormonilor, care a devenit Evanghelia lor. 
Sunt poligami. Adică bărbaţii au mai multe neveste. 
Biserica lor are mare succes. Şi din cauza asta au avut 
probleme cu ceilalţi creştini din ţară. 

Bowman zâmbi. 

— Nu din cauza ochelarilor? 


< 398 + 


— Nu. 

— Cum s-a terminat expediţia armatei? 

— De la goana după aur, acum zece ani, drumul spre 
Vest trece pe la ei. Ei stăpânesc trecerea prin Munţii 
Stâncoşi. Guvernul a trebuit să negocieze dar singurul 
lucru care s-a schimbat a fost că guvernatorul de acum nu 
mai e mormon. Biserica asta a fost mai tare decât guvernul 
american. 

— S-ar zice că-ţi face plăcere. 

— Le înţeleg lupta pentru a-şi apăra credinţa. 

— Poate că totuşi nu te-ai schimbat prea mult, 
Predicatorule. 

Peevish surâse. Arthur de asemenea. 

— Ar trebui totuşi să găseşti la un moment dat câţiva 
buni creştini, pentru că tot n-ai pătură şi nopţile sunt încă 
răcoroase. 

Se deplasară la trap câteva mile, ca să pună un pic de 
distanţă între convoi şi ei. 

Peevish nu cunoştea partea asta a drumului, dar 
călătorise deja de-a lungul râului Platte până la 
avanposturile aflate la o sută de mile pe calea spre Salt 
Lake City, marea pistă a Vestului pe care o străbăteau 
pionierii, serviciile de diligenţă şi Pony Express. 

— Când eram pe-acolo, nu existau oraşe, doar tabere 
provizorii, fermieri care începeau să se instaleze şi 
popasuri. Nu ştiu cum e acum. Oraşele se nasc în câteva 
săptămâni. Ar trebui să ne reîntoarcem pe drum în seara 
asta. 

— E ruta diligenţelor? 

Predicatorul ghici îngrijorarea lui Bowman. 

— De la râul Platte, dacă te urci într-o diligenţă, poţi 
ajunge la San Francisco în două săptămâni şi în Saint 
Louis într-una. 

— La naiba, n-ar fi trebuit să-mi dau toţi banii! 

— Banii? 

— Am avut două mii de dolari, i le-am donat cuiva din 
Texas. 


48 Serviciu poştal care a funcţionat în anii 1860-1861 (n.tr.). 
e 399 œ» 


Peevish îşi înghionti calul ca să se apropie de Bowman. 

— Unde aţi găsit atâta bănet? Şi cui naiba i l-aţi donat!? 

— Mi-am zis că tu şi Penders n-aveţi şi ca să vă găsesc 
trebuia să fac drumul în aceleaşi condiţii. 

Peevish îşi scărpină obrazul. 

— Bănuiesc că şi ideea asta avea sens. Dar tot nu pricep 
cui i-aţi lăsat. Şi nici de unde veneau. Aţi zis serios două 
mii? 

— Erau banii lui Reeves. 

— Reeves? 

— Căpitanul de pe Sea Runner. 

Peevish reflectă o clipă. Numele îi spuneau ceva. Se 
încruntă, zâmbetul îi dispăru şi spuse ca pentru sine. 

— Satul pescarilor... 

Arthur nu-l privi şi avu grijă să nu întrerupă tăcerea care 
urmă. Ca şi când s-ar fi aprins o flacără iar Peevish se- 
ntorsese din nou acolo. Îmbarcarea la bordul lui Sea 
Runner, satul în flăcări, fluviul, ploaia, morţii de pe joncă, 
pădurea, cuştile, ţipetele... 

Chiar şi după ce instalară tabăra şi se culcară, Peevish 
nu mai scoase nicio vorbă. 

În mijlocul nopţii, Arthur se trezi aruncându-se asupra 
puştii: Peevish se trezise dintr-un coşmar urlând. ipetele 
unuia îl trezeau pe celălalt. Ca acolo. Vederea cicatricelor 
lui Bowman îl împiedica pe Peevish să le uite pe ale sale. 

În zori, când Predicatorul adormise la loc, în sfârşit, 
transpirând şi mormăind în somn, Arthur îşi scoase hârtiile 
ca să scrie repede câteva cuvinte: 


Alexandra, 

L-am regăsit pe Predicatorul pe care-l căutam. Nu era el 
făptaşul şi acum călătorim împreună. Îl căutăm pe celălalt, 
Erik Penders, care e undeva în faţă şi care trebuie să aibă 
în fiecare noapte aceleaşi coşmaruri ca noi. 

Împreună, nu putem scăpa de ceea ce suntem şi de ceea 
ce eram. 

E o iluzie să crezi că ne-am putea schimba. 

Mergem pe un drum greşit, dar n-avem altul de urmat şi 


< 400 œ» 


o să ne lăsăm oasele pe el sau o să-nnebunim. 
Mă gândesc la dumneata şi cred că ai făcut bine 
plecând. Nu e nimic de găsit aici. 


Evitară primele popasuri pe care le întâlniră pe drumul 
Pony Express. Arthur reîncepu să vâneze. Pista mergea 
drept peste platourile înalte, scobite de foste râuri care 
lăsaseră în urma lor vârfuri stâncoase cu siluete de 
santinele sau de catedrale. La câteva zeci de mile spre sud, 
vârfurile Stâncoşilor se decupau pe orizont în dinţi de 
ferăstrău, reflectând culorile soarelui în zori şi la apus. 

Cât timp avură mâncare şi găsiră vânat, rămaseră 
departe de pistă, ghicind doar din depărtare praful unui 
convoi sau al unei diligenţe, urmând colinele care 
mărgineau podişul, căutând apă şi adăpostul copacilor. Îşi 
mânau caii tot timpul, aşteptau noaptea ca să se oprească 
şi plecau mai departe înainte de răsăritul soarelui. Rana lui 
Bowman se vindecase, iar coastele îl dureau mai puţin. Ar 
fi putut rezista în acest fel, mulţumindu-se cu vânat şi cu 
fructele pe care le culegeau, dar itinerariul lor paralel îi 
tinea rupţi de orice noutate, nemaiştiind dacă se află în 
continuare pe drumul cel bun, dacă Penders era deja 
departe înaintea lor sau ei trecuseră în faţa lui. 

În a patra zi se apropiară de un popas. Peevish se duse 
singur să cumpere nişte mâncare şi să încerce să afle 
noutăţi. Arthur îl aşteptă ascuns în pădure. Predicatorul 
reveni patru ore mai târziu, descălecă şi descărcă apoi 
cumpărăturile: tutun, făină, un pic de cafea şi două sticle 
de whiskey. 

— Nimeni n-a văzut vreun englez călătorind singur. Nu 
s-a întâmplat nimic pe pistă. 

Sergentul păru decepţionat. 

— Nicio crimă? 

— Nu. E un orăşel la două zile de-aici, Rock Springs, 
poate că o să avem mai mult noroc acolo. 

Tonul Predicatorului era scrâşnit. Bowman începu o 
sticlă. 

— Ce-i, de ce faci mutra asta? 


e 401 œ» 


Peevish se întunecă. 

— N-am aflat nimic despre Erik, dar... 

— Nu-i mai spune aşa! 

— De ce? 

— Nu-l mai cunoaştem. 

Predicatorul se îndreptă de spate. 

— Îi spun cum vreau. Şi dacă n-am aflat nimic despre el, 
în schimb angajații  popasului au vorbit despre 
dumneavoastră... 

— Ce? 

— O patrulă a trecut pe-aici acum două zile, şase oameni 
de la Bent şi Saint-Vrain, plus alţii de la mina Gregory. 
Companiile oferă acum o mie de dolari pentru capturarea 
celui care a dat foc taberei pionierilor, a încercat să 
elibereze indienii şi a furat caseta cu aur. Cele două chestii 
se suprapun. 

— Şi? 

— Începe din nou ca la Londra, sergent. Vă caută pentru 
moartea  maistrului şi cred că sunteţi  complicele 
comanşilor care au fost spânzurați. 

Bowman nu reacţionă. Peevish trase un gât de whiskey 
şi puse sticla între picioare fără s-o mai închidă. 

— Nu ştiu unde sunteţi. Patrula aia o ia spre vest, în 
vreme ce alţii au plecat în est şi în sud. Dar pentru toată 
lumea, acum, nu mai există decât un singur englez, care vă 
seamănă cât semănaţi dumneavoastră cu Erik. 

Bowman strânse pumnii. 

— Încetează să-i mai spui aşa! 

— Pe pistă nu e decât un singur nume şi acela e al 
dumneavoastră, sergent Bowman. 

— Nu mai spune asta! Nu sunt ca el! 

Peevish ridică sticla. Alcoolul îl dezgusta, dar continua 
să bea. 

— Şi eu ar trebui să fiu singurul care o spune? 

Îşi şterse buzele strâmbându-se. 

— Dacă-mi cereţi să nu am compasiune pentru el, ar 
trebui să nu mai am nici pentru dumneavoastră. 

Arthur îi aruncă o privire dispreţuitoare. 


e 402 œ» 


— Ar trebui să te-ntorci să predici în bisericile tale, 
Peevish. Nu eşti făcut pentru treaba asta. 

Bowman se-ntoarse pe călcâie şi se îndepărtă. 

— Greşiţi, sergent. N-o să renunţ. Dar dumneavoastră 
nu puteţi ieşi din logica asta. 

— Care logică? 

— Cea care a început când m-ati ales la bordul lui Joy. 

Predicatorul se lungi şi îşi puse sticla pe burtă: 

— Era prima mea cicatrice. Lovitura de cuţit a lui 
Buftord. 

Bowman privea spre pistă. Era prea târziu ca să-şi reia 
drumul. Cei doi bărbaţi rămaseră acolo unde erau, turnând 
în ei whiskey-ul până ce nu mai rămase nicio picătură, şi 
adormiră beţi, cu gura uscată şi capul greu, fără să fi 
aprins focul. 


Timp de două zile îşi reluară călătoria la poalele 
colinelor şi nu se apropiară de drum decât în dreptul lui 
Rock Springs, un grup de câteva barăci aflate în jurul unui 
popas. La adăpostul copacilor, observară strada principală 
scăldată în soare, văzură trecând o diligenţă care se opri 
cât să ia masa cei trei pasageri şi, un pic mai târziu, 
galopând nebuneşte, un călăreț de la Pony Express care 
sări de pe un cal pe altul şi plecă imediat mai departe. 

Orăşelul nu părea să se anime decât la trecerea 
curierilor şi a diligenţelor. O singură clădire importantă, la 
care muncitorii finisau acoperişul, se învecina cu popasul 
şi grajdurile sale. Restul caselor, cam douăsprezece, erau 
cabane din lemn. 

Aici se termina podişul Wyoming. După Rock Springs, 
drumul începea ascensiunea Stâncoşilor. Ultimă etapă 
înaintea munţilor, oraşul revenea la viaţă acum, când 
zăpezile iernii se topiseră şi trecătorile erau deschise. 
Pentru cei doi, era un popas obligatoriu înainte de a se 
lansa în traversarea către Salt Lake City. 

— Du-te tu primul. Îmi faci semn dacă totul e în regulă. 

Bowman îl privi pe Predicator ajungând în drum, 
traversând oraşul şi oprindu-se în faţa clădirii aflate în 


< 403 >» 


construcţie lângă popas. Peevish privi în interior, făcu 
stânga-mprejur şi, cu aerul că îi salută pe muncitorii 
cocoţaţi pe acoperiş, îşi scutură pălăria în direcţia lui 
Bowman, care părăsi ascunzişul din pădure şi cobori la 
rândul lui. Când traversă strada pustie şi trecu prin faţa 
saloon-hotel-magazinului general din Rock Springs, 
tâmplarii îl salutară. În case zărea siluete, iar în faţa 
grajdului un negru ţesăla calul acoperit de praf pe care-l 
lăsase curierul Pony Express. Negrul îi aruncă o privire. În 
loc să-şi continue drumul, Bowman trase de frâu şi-l legă 
pe Walden la câţiva metri de Coțofana lui Peevish. Să 
traverseze Rock Springs fără să poposească era fără 
îndoială mai suspect decât să se oprească să bea un pahar. 

Tejgheaua prăvăliei se prelungea, devenind barul 
saloon-ului, iar mesele la care se servea de băut erau 
totodată ale restaurantului hotelului. O sobă cu lemne, 
stinsă, piese de mobilier desperecheate, etajere pe 
jumătate goale şi raze de lumină care treceau printre 
scândurile pereţilor. Sala mare era impregnată de un 
miros de condimente şi alcool. 

Peevish discuta cu patronul, sprijinit de bar, cu un pahar 
de apă şi o bere înspumată în faţa lui. Două mese erau 
ocupate. Trei oameni discutau în jurul unei hărţi, unul bine 
îmbrăcat vorbindu-le celorlalţi doi, care purtau haine de 
lucru, despre terenuri, suprafeţe şi preţul la hectar. Un 
bătrân bea singur o carafă de cafea, întorcând paginile 
unui ziar deja murdar şi şifonat. Toţi ridicară capetele la 
intrarea lui. Arthur îşi trase un scaun şi duse mâna la 
pălărie. 

Patronul îşi ceru scuze de la Peevish şi-l întrebă pe 
Bowman ce voia să bea. 

— Whiskey. 

Peevish deschisese ochii larg când îl văzuse sosind şi se 
întorsese spre bar, cu capul între umeri. 

Patronul îi aduse paharul lui Arthur: 

— Ei, bine, după părintele Peevish, care e acolo la bar, 
sunteţi al doilea musafir al zilei în Rock Springs! Unde 
mergeţi? 


e 404 œ» 


Arthur îl salută pe părintele Peevish, care îi întoarse un 
zâmbet crispat, şi răspunse că mergea în vest. Accentul lui 
american nu era prea convingător, dar avea o atitudine 
suficient de distantă ca patronul să-l lase singur şi să se 
întoarcă la bar să discute cu Predicatorul. 

— Tocmai ce-am auzit vorbindu-se despre Bowman! Dar, 
după părerea mea, n-o să-l găsească. În ţara asta, un om 
care ştie să vâneze poate să se ascundă încă două sau trei 
secole înainte de-a fi găsit! Mai ales un tip care a trăit cu 
indienii. Dacă Bowman ar fi trecut pe-aici, l-am fi văzut, 
fără îndoială. Băieţii care aleargă după el ca să încaseze 
recompensa or să meargă până la Pacific şi-napoi, vă spun 
eu! Sunt zvonuri că el sau un tip care seamănă cu el ar fi 
depăşit trecătorile, dar chestii de-astea se aud tot timpul şi 
tipii din patrulă au plecat fără să creadă. După două 
săptămâni de galopat, de la Fortul Bent, începuseră să se 
cam descurajeze. E chiar unul care s-a rănit pe cal şi a 
rămas la mine în hotel. 

— Vreţi să spuneţi că e încă aici? 

— Cred şi eu! Are un picior rupt! 

Patronul, mândru de el, se aplecă spre Peevish şi vorbi 
tare, să-i audă toată lumea confidenţa: 

— Şi l-a văzut personal pe ucigaş, pentru că era în Fortul 
Bent când Bowman a încercat să-i ajute pe indieni să 
evadeze! 

Se îndreptă şi se întoarse spre scară: 

— la te uită! Tocmai vorbeam despre dumneavoastră, 
domnule Nicholson! 

Un bărbat cobora scara sprijinindu-se de balustradă, cu 
o cârjă sub braţ şi o atelă la un picior. Şchiopătă până la 
bar şi se instală acolo. Patronul îi umplu un pahar. 

— Îi povesteam părintelui Peevish ce vi s-a întâmplat în 
timp ce-l urmăreaţi pe ucigaşul de pe pistă şi că l-aţi văzut 
personal. 

Omul cu cârja se întoarse spre Predicator. 

— Cum vă văd şi mă vedeţi. Îi păzeam pe jegoşii ăia de 
indieni şi Bowman a trecut prin faţa mea ca de-aici acolo 
unde sunteţi, părinte! Şi, la scurtă vreme, l-am văzut 


e 405 » 


fugind, după ce mi-a doborât doi colegi. Un adevărat 
sălbatic, trăgea în tot ce mişca. Dar mai era un indian cu el 
şi au reuşit să fugă. 

Tipul goli jumătate de pahar şi-l trânti înapoi pe tejghea. 

— Pe indian l-au găsit la Woodland. S-au ocupat de el, 
dar n-a suflat o vorbă. Un dur şi ăla. 

— E în închisoare? 

Nicholson îl privi pe Predicator cu un zâmbet în colţul 
gurii, apoi îşi luă seama. 

— Nu că aş vrea să am aerul că mă bucur, părinte, dar l- 
au spânzurat fără întârziere. La zece centimetri de 
pământ, că i-au trebuit două minute bune să crape, cu 
picioarele care aproape atingeau pământul... N-am mai 
văzut aşa ceva, părinte, pentru că omul nu s-a zbătut nici 
măcar o singură dată şi chiar a reuşit să ne privească în 
faţă şi să ne zâmbească în timp ce se sufoca! Dur sau 
nebun, mda. Un gunoi de piele roşie. 

Angajatul lui Bent îşi luă paharul, poate pentru a alunga 
amintirea indianului care crăpase zâmbind, dar se opri 
înainte de a bea. Surâse o clipă, crezând că era o glumă: 
patronul era palid şi ridicase mâinile. Nicholson se 
întoarse spre sală, cârja îi căzu pe jos şi el se lipi de 
tejghea. Peevish ieşi din câmpul de tragere al lui Bowman. 
Când armă puşca Henry, oamenii de la mese se traseră 
înapoi cu scaunele, fără să îndrăznească să fugă. 

— Nu mişcaţi! 

Bowman îl ţintea pe Nicholson şi se îndrepta încet spre 
el, până când gura ţevii îi atinse fruntea. 

— Aruncă pistolul. 

Nicholson făcu pe el. Urina curgea pe podea cu un 
zgomot înfundat. 

— Nu mă ucideţi, domnule Bowman! 

Când Nicholson îi pronunţă numele, clienţii şi patronul 
se agitară, fără să se mişte din loc. 

— O să-ţi tai burta şi o să-ţi înfăşor matele în jurul 
gâtului. O să mă aşez la o masă şi o să mă uit la tine cum 
crapi în timp ce încerci să-ţi aduni măruntaiele la loc. 

Peevish se apropie cu grijă. 


e 406 œ» 


— Nu face asta. Pleacă, fiul meu! Pleacă de aici. 

Nicholson îşi scoase încet pistolul din toc şi îl lăsă să 
cadă pe podea. 

— Predicatorule, ia-l şi pune-l în buzunarul meu. 

Peevish se execută. Ţeava puştii tremura, iar mâinile lui 
Bowman erau albe. Mai făcu un pas, împingând înapoi 
capul lui Nicholson şi îndoindu-i spinarea pe tejghea. 

Peevish întinse braţul şi puse mâna pe ţeava puştii. 

— Pleacă, te rog. Nu foloseşte la nimic. Pleacă de-aici. 

Arthur se întoarse spre el. Predicatorul începuse să 
plângă. 

— Te rog... 

Bowman îl privi pe Nicholson şi îi apăsă ţeava pe gât 
aproape să-i smulgă pielea. 

— Tu şi neamul tău de sclavi care se cred justiţiari! Ar 
trebui să vă tragem gloanţe-n spate! 

Peevish închise ochii. 

— Domnule Bowman, lăsaţi-l, vă rog... 

Arthur trase un şut în piciorul vânăt al lui Nicholson, 
rupând atela şi îndoindu-i invers genunchiul. Angajatul lui 
Bent se prăbuşi scoțând un urlet. Bowman traversă sala cu 
spatele, măturând-o cu arma, deschise uşa cu mâna şi o 
îndepărtă cu piciorul. 

— II ciuruiesc pe primul care iese de-aici. 

Continuă să-i ţintească prin vitrină, dezlegând frâul 
calului, apoi urcă în şa şi porni în galop. La capătul străzii 
se opri, îl întoarse pe Walden, îşi ridică puşca şi aşteptă. 
Când uşa se deschise, goli tot încărcătorul, şaisprezece 
gloanţe unul după altul, făcând să explodeze vitrina şi să 
zboare în ţăndări faţada magazinului. Sergentul Bowman 
scoase un strigăt de luptă, urlând în stilul lui John Doe, 
apoi îşi înfundă călcâiele în burta lui Walden, o tăie printre 
barăci şi se lansă drept pe pistă. La ieşirea din oraş, părăsi 
drumul şi dispăru în pădure, descrise un semicerc de mai 
multe mile şi reveni la o sută de metri de pistă, unde sări 
de pe cal, se aşeză în spatele unei roci şi îşi reîncărcă 
puşca. 

Trei ore mai târziu, Peevish trecu prin faţa lui, singur, 


e 407 œ 


mergând la pas. Arthur urcă în şa, îl urmă la distanţă şi 
aşteptă sfârşitul zilei ca Predicatorul să iasă de pe drum şi 
să-şi instaleze tabăra. Când focul începu să strălucească în 
noapte, mai aşteptă o oră, apoi i se alătură lui Peevish. Cei 
doi schimbară o privire, după care Predicatorul urcă pe 
cal, de pe care nu dăduse jos şaua, şi călăriră până 
dimineaţa. 


Dacă trupa aflată în urmărirea lui Bowman fusese pe 
punctul să renunţe, vestea incidentului de la Rock Springs 
se răspândi acum de-a lungul drumului în viteza cailor 
Pony Express. 

Toată săptămâna care le trebui ca să ajungă în Salt Lake 
City dormiră ziua, făcând de pază prin rotaţie, şi se 
mişcară noaptea, căutând trecători prin munte, fără a 
folosi pista. De mai multe ori, dând înapoi în faţa unor 
crevase ori fundături, trebuiră totuşi să coboare şi să 
urmeze drumul noaptea, de-a lungul a câteva mile, înainte 
să se îndepărteze de el cât puteau de repede. O zi 
întreagă, blocaţi într-un defileu, fură nevoiţi să campeze la 
câteva sute de metri de pistă, fără să facă focul, într-un 
vânt îngheţat, fără apă, ascultând cum treceau convoaiele 
pionierilor. 

Ajunseră în patru zile la trecătoarea care separa cei doi 
versanţi ai Munţilor Stâncoşi, la linia de despărţire trasată 
de ape, şi traversară spre vest la miezul nopţii, epuizați, 
înfometați şi mirosind urât. După ce băură din izvoarele 
care curg spre râurile din est şi Oceanul Atlantic, coborâră 
pantele urmând torenţii care se rostogoleau acum spre 
Pacific. Arthur dobori cu un singur glonţ un muflon, pe 
care-l mâncară pe jumătate crud, terminând călătoria cu 
dureri de burtă şi diaree. Tot umblând pe pietre, aveau 
hainele zdrenţuite, iar caii erau epuizați şi fură nevoiţi să 
meargă pe lângă ei jumătate din coborâre. 

Cicatricele şi vechile răni îi dureau cumplit, iar oboseala 
era dintre cele pe care nu le mai poţi recupera. În zilele 
acelea îmbătrâniră câţiva ani, storcând din trupurile lor o 
energie pe care n-aveau s-o mai regăsească niciodată. Cei 


< 408 » 


doi bărbaţi descoperiră Salt Lake City fără nicio uşurare. 
La câteva mile de oraş, aproape de un izvor montan, se 
prăbuşiră şi dormiră o zi şi-o noapte întregi. În ziua 
următoare puteau să se ţină în picioare şi ăsta le era 
singurul motiv de satisfacţie. 

Predicatorul îşi tăie barba, se rase, îşi spălă hainele şi 
gulerul. La izvor, în izmenele sale lungi, se frecă bine cu 
săpun, până ce mirosul i se atenuă cât de cât. Arthur 
hotărâse să ocolească oraşul prin sud, descriind un arc de 
cerc departe de zonele locuite, şi să înainteze până la 
munţii de pe partea cealaltă a văii, unde urma să-l aştepte 
pe Peevish să treacă pe drum. 

Acesta, înviorat pe cât posibil, numără ultimii lor dolari. 

— Va trebui să rezistaţi încă două zile. O să aduc de 
mâncare. 

Cei doi bărbaţi priveau valea şi liniile drepte ale străzilor 
din oraş, care era de două ori mai mare ca Denver. 
Rămaseră o vreme tăcuţi, adunându-şi curajul. Nu 
schimbară vreo vorbă, dar ştiau că, după o săptămână în 
care tremuraseră de frig unul lângă altul, urmau să fie în 
acelaşi timp uşuraţi şi speriaţi să se despartă. 

Bowman se ghemui. Se gândi din nou la John Doe care, 
cu un fir de rădăcină între dinţi, studia oraşul Woodland 
înainte să coboare. Prefer să-mi iau rămas-bun aici. 

— Predicatorule, dacă nu poţi să te întorci, dacă ai o 
problemă, salvează-ţi pielea. Uită de mine, fă ce trebuie să 
faci ca să scapi. Dacă te hotărăşti că-ţi ajunge, o să înţeleg 
şi asta. Socotesc două zile ca să ajung la trecătoare şi mai 
rămân una acolo. După care plec din nou la drum, cu sau 
fără tine. 

— O să fiu acolo, sergent. 

— O să te mai gândeşti când o să fii într-un pat mâncând 
o friptură cu banii mei... Faci ce vrei. Nu-mi datorezi 
nimic, Peevish. Eu am o datorie faţă de tine. 

Peevish se ghemui lângă el. 

— Sergent, o să mă întorc. 

Zâmbi, cu fălcile măcinate la vedere. Bowman îl privi şi 
plecă ochii. 


< 409 » 


— Nu erai obligat să mă urmezi. N-ar fi trebuit s-o faci 
niciodată. Nici tu, nici ceilalţi. Pot să-l găsesc şi singur. 

— Ştiu, sergent. 

Arthur se ridică, merse până la calul lui şi luă geanta de 
călătorie. O deschise şi îi întinse lui Peevish mica mapă de 
piele de la banca engleză. 

— Dacă nu mă mai găseşti, va trebui să te ocupi de asta. 

— Ce-i asta? 

— Tot ce-am făcut de doi ani încoace, de la crima din 
canalizare, şi nişte scrisori. Trebuie să-ţi aminteşti un 
lucru, Peevish: Alexandra Desmond în Reunion, Texas, 
lângă Dallas. Dacă nu ne revedem, trebuie să trimiţi asta 
acolo. Alexandra Desmond din Reunion. Texas. 

Peevish trecu o mână peste pielea uzată a portofelului şi 
încercă să i-l înapoieze sergentului: 

— Nu e cazul, sergent. O să mă întorc. 

— Nu vreau ca lucrurile astea să dispară odată cu mine. 
Tu poţi să scapi. 

— Nu mai ştiţi ce vorbiţi! Scăpaţi întotdeauna, sergent! 

Arthur respinse mapa. 

— Ai grijă de asta, Peevish. E tot ceea ce las în urma 
mea şi nu credeam că se va întâmpla aşa. 

Predicatorul clătină din cap. Bowman îi zâmbi. 

— E ultimul lucru pe care ţi-l cer. 

Peevish aşeză port-documentul în vechea sa valiză 
prinsă de şaua Coţofanei, apoi se întoarse spre Arthur. 

— Cine e această femeie? 

— O femeie pe care am cunoscut-o. Şi ei i-am spus că o 
să mă întorc. Dar nu se poate întotdeauna. 

Celălalt încercă să surâdă. 

— Ei i-aţi dat banii de la Reeves? 

Bowman nu răspunse. Peevish îi întinse mâna. Arthur îl 
privi, o fantomă bătrână în ochii căreia regăsi ceva din 
lumina pe care o văzuse la bordul lui Healing Joy, când îl 
întrebase dacă avea încredere în careva de pe navă. 

— Îmi pare bine că am scăpat împreună. Acum şterge-o. 

Peevish urcă în şa, dădu pinteni Coţofanei şi se întoarse. 

— Ne vedem din nou în trei zile. 


e 410 œ» 


— În trei zile. 


e 411 œ» 


13 


Arthur găsi nişte arbuşti cărora le dezgropă rădăcinile, 

le tăie şi îşi umplu buzunarele. Valea plată şi luminoasă 
era caldă, reţinând între munţi lumina soarelui. Mergea în 
câmp deschis, după ce se ascunsese zile întregi în Munţii 
Stâncoşi, dar nu se mai simţea ameninţat. La cincisprezece 
mile de oraş şi de drum nu mai era nimeni şi, pentru prima 
oară în săptămâni întregi, nu simţea în jurul lui prezenţa 
pionierilor. Cobori rapid albia pietroasă a unui râu, legă 
frânghia de căpăstrul lui Walden, o înnodă de o piatră şi 
lăsă mustangul să bea şi să mănânce în timp ce el plecă să 
vâneze. 
__ Rămase o jumătate de oră ascuns în spatele tufişurilor. 
Impuşcă un iepure şi se întoarse la râu ca să pună carnea 
la gătit. Se dezbrăcă şi se aruncă în apă, îşi înmuie hainele, 
le întinse la soare, apoi se lungi pe o stâncă plată unde 
adormi. Când se trezi, pielea i se înroşise şi ciactricele îl 
dureau. Termină resturile de iepure, pe urmă îşi deschise 
sacul şi îşi întinse lucrurile pe piatră. Uneltele de scris şi 
ce mai rămăsese din teancul de hârtie, cartea lui Thoreau, 
lenjerie la fel de ponosită precum cea de pe el şi o cămaşă 
ceva mai ca lumea, pe care o şi îmbrăcă. Cămaşa plutea în 
jurul braţelor şi umerilor lui slăbiţi. Fără îndoială, semăna 
cu Predicatorul mai mult decât îşi imagina. Despături o 
pereche de pantaloni de lucru care nu erau găuriţi şi 
cornul cu praf de puşcă se rostogoli pe pietre. Îl învârti 
între mâini, jucându-se cu reflexiile soarelui pe sidef. 
Incrustaţiile argintate erau oxidate şi înnegrite. Timp de o 
oră, frecându-l cu un colţ din vechea lui cămaşă, lustrui 
cornul până îl făcu să strălucească din nou, apoi îl puse pe 
o piatră. Atunci luă pana, o ascuţi şi se instală să scrie, 
fără să scape cornul din ochi. 

Incercă să-şi amintească de Thoreau, de modul în care 
ştia el să spună ce simţea şi trăia. Nu voia să scrie ceva 
atât de complicat sau de poetic, ci doar să încerce să 
povestească. Scrisorile şi notele pe care i le dăduse lui 


e 412 œ» 


Peevish erau pentru Alexandra. Ceea ce rămânea din 
teancul de hârtie era pentru el. Schiţă primele cuvinte: 


Scrisoare indianului alb şi tuturor celorlalte fantome ale 
mele 


Sunt sub soarele unei văi din Utah, aproape de un oraş 
plin de oameni care cred că salvarea vine de la o pereche 
de ochelari magici şi de la profeţi asasinați. Privesc cum 
străluceşte în lumină un corn cu praf de puşcă pe care l- 
am comandat la Bombay, din sidef şi argint. Îl port cu mine 
de mult timp, dar am impresia că de fapt el m-a urmărit pe 
mine. E un cadou pe care mi l-am făcut după o victorie, în 
vremea în care eram un ucigaş al Companiei Indiilor. Am 
devenit militar pentru că în cartierul din Londra în care m- 
am născut mizeria îi ucidea pe puştii de vârsta mea mai 
repede decât holera. Cornul m-a urmat după ce l-am lăsat 
pe o corabie, într-un mic golf de pe coasta birmaneză unde 
ardea un sat de pescari. De atunci, e ca şi când strigătele 
femeilor şi copiilor ar fi închise înăuntru, aşa cum, mult 
mai târziu, într-o sticluţă care mi-a fost dată erau închise 
ultimele visuri ale unui oraş care dispăruse. 

Mă numesc Arthur Bowman şi n-am avut niciodată o 
poreclă atunci când eram copil. Mi s-a spus mereu 
Bowman. Când am devenit mus şi am descoperit marea, mi 
s-a făcut rău. Dar am rămas pe punte şi am privit oceanul 
până când greata s-a oprit şi am ajuns să mă uit cruciş tot 
privind hula. Am hotărât că nu mă voi mai opri niciodată 
din călătorie şi iată-mă în America, douăzeci şi cinci de ani 
mai târziu, pe cale să încerc să ies dintr-un corn de 
pulbere în care sunt prizonier de opt ani. 

I-am vorbit mult, acum îl ascult. 


În dimineaţa celei de-a treia zi, Arthur se trezi mult 
înainte de răsăritul soarelui şi acoperi cu pietre ultimele 
sclipiri de jăratic ale focului. Petrecuse două zile scriind, 
cu cornul aşezat în faţa lui, având în plan secund 
întinderea fără sfârşit a lacului de sare. Cobori din munţi şi 


e 413 >» 


găsi între roci o ascunzătoare care îi permitea să 
supravegheze pista. Soarele se ridică în spatele Munţilor 
Stâncoşi şi culorile lui se reflectară pe lacul secat. Toată 
ziua aşteptă sosirea Predicatorului, numărând maşinal 
coloanele de căruţe în drum spre California. Seara urcă la 
loc pe munte ca să campeze. A doua zi de dimineaţă se 
întoarse la postul de supraveghere. Peevish ar fi trebuit să 
sosească în ajun. Când soarele atinse zenitul, tot nu 
trecuse pe drum. Arthur continuă însă să aştepte, până 
când după-amiaza se sfârşi. 

Se pregătise pentru absenţa lui Peevish. Chiar îl 
încurajase, dar dacă Predicatorul era atât de nebun încât 
să vină, lui Arthur i se părea corect să-i mai lase puţin timp 
să se hotărască. În plus, avusese şi el nevoie de timp ca să- 
şi scrie istoria. 

Trecură alte grupuri de călători, de diligenţe şi de 
căruţe. Nu recunoscu silueta lui Peevish, nici culorile 
calului său. Soarele cobora spre vest, lumina scădea, nu 
mai avea sens să aştepte. Privi încă doi călăreţi trecând la 
pas, apoi se ridică, strânse cureaua lui Walden şi urcă în 
şa. 

Cobori stâncile şi ajunse pe pistă, unde curând urma să 
fie ascuns de noapte. Urmă direcţia copacilor şi a 
preeriilor pe care le văzuse de pe munte, spre o mică oază 
la câteva mile de lacul deşertic. Walden părea să 
regăsească singurătatea cu acelaşi calm ca Bowman, pasul 
lui era suplu. Ridica în întuneric capul şi răsufla blând. Îşi 
reluaseră locul sub lună şi sub primele stele. Drumul se 
îndepărta din ce în ce mai mult de lac, iar călăreţul trecea 
silențios printre focurile pionierilor opriţi pe timpul nopţii. 

Walden ciuli urechile. 

— Ce-i? 

Arthur se opri să asculte. Nu auzi nimic altceva în afară 
de cântecul insectelor şi adierea brizei. Plecă mai departe. 
Walden îşi întoarse din nou urechile spre spate şi Bowman 
se opri din nou. Părându-i-se că-şi aude numele purtat de 
vânt, înţelese că visează. Poate că, totuşi, el şi calul aveau 
nevoie de un pic mai mult timp ca să se readapteze la 


e 414 œ 


singurătate. 

— Nu-i nimeni, hai! 

Walden tremură şi, de această dată, auziră în acelaşi 
timp. 

Arthur trase de frâu, răsucindu-se îndărăt, şi rămase 
nemișcat în mijlocul drumului. Sunetul se propaga contra 
vântului ca să ajungă până la el, dar nu mai era nicio 
îndoială: un cal galopa înspre el şi cineva îi striga numele. 
Cobori, trase de hamul mustangului şi îl scoase de pe 
pistă, luă puşca Henry şi vâri un glonţ pe ţeavă. Walden 
tresări la zgomotul metalic. 

— Şşşşt. Linişteşte-te. 

Arthur îşi propti braţele de şa şi scrută noaptea, 
ascultându-şi numele urlat pe drum. Zgomotul copitelor 
era din ce în ce mai apropiat. 

— Bowman! 

Ghici o siluetă. 

— Bowman! 

Cunoştea vocea, fără s-o poată identifica, însă, răguşită 
şi distorsionată din pricina galopului. [inti picioarele 
animalului pe care începea să-l zărească şi puse degetul pe 
trăgaci. 

— Şşşt. Nu mişca. 

Apoi văzu în noapte petele albe, luminate de lună, 
recunoscu coama Coţofenei şi ridică arma cu o clipă 
înainte de a trage. 

— Sergent Bowman! 

Arthur alergă în drum şi urlă: 

— Peevish! 

Predicatorul, surprins de apariţia lui Bowman, trase de 
hăţuri din toate puterile. Coțofana se lăsă pe spate, cu 
picioarele din faţă ţepene şi derapând pe pietre. Peevish îşi 
pierdu echilibrul, se învârti şi se rostogoli pe jos. 

Bowman îl ajută să se ridice. 

— La naiba, Predicatorule, era să te omor! 

Coțofana pufăia ca o locomotivă. Predicatorul începu să-l 
zguduie pe Bowman în timp ce căuta aer ca să poată vorbi. 

— L-am ratat! Era acolo, sergent! In acelaşi timp cu 


<e 415» 


mine! V-am căutat! Nu ştiam unde sunteţi! 

— Calmează-te! 

Predicatorul urlă: 

— Erik era la Salt Lake acum trei ore! E chiar în faţa 
noastră! 

Nu se mai auzeau decât respiraţia sacadată a lui Peevish 
şi a calului său. Arthur se roti, măturând întunericul cu 
ţeava puştii. 

— Unde e? 

— Nu... nu ştiu nimic... a luat-o pe drumul ăsta acum trei 
ore... 

Arthur se bâlbâi: 

— Supravegheam... Supravegheam drumul de 
dimineaţă... Nu l-am văzut. Rahat, Peevish, nu l-am văzut! 

— A plecat cu cineva, doi călăreţi şi animale de 
transport. 

Bowman încălecă. Peevish se agăţă de piciorul lui. 

— Îmi pare rău, sergent! Am vrut să rămân acolo... Nu 
mai puteam... Dar am pus întrebări... Aşa... Şi oamenii îl 
văzuseră la pensiune. Un englez. Un blond. Cu bani... Care 
pleca spre vest cu alt tip... Oameni de afaceri... Alţii 
spuneau că era singur şi nu aşa bine îmbrăcat... Dar l-au 
văzut... Un fost militar... Nu aveam de gând să vin... Darl- 
am găsit, sergent, l-am găsit! 

— Lasă-mă, nenorocitule, lasă-mă! 

Arthur îi trase celuilalt un şut în piept şi plecă în galop. 

Ajunse la un grup de case. O lampă era agăţată de o 
pancartă pentru a-i ghida pe trecători: Grantsville. 

Casele erau încă luminate. 

Arthur  scotoci grajdurile şi îngrăditurile, căutând 
animale de transport şi alţi doi cai, încercând să-şi aducă 
aminte culoarea ultimilor doi cai pe care-i văzuse pe drum. 
Animalele începură să necheze şi să se agite. Oamenii 
ieşiră cu felinare din casă. Arthur se plantă în mijlocul 
satului, făcându-l pe Walden să se rotească în cercuri mici 
şi începu să strige: 

— Penders! 

Galopă apoi de la un capăt al străzii la celălalt, trecând 


e 416 - 


prin faţa torţelor locuitorilor înspăimântați de spectrul 
acela furios. 

— Penders! 

De la ferestre începură să se audă strigătele unor 
bărbaţi şi femei: 

— Pleacă de-aici! 

Lui Bowman i se întunecară minţile. 

— PENDERS! 

Un om ieşi de pe verandă cu o puşcă şi trase un cartuş 
în aer. 

— Pleacă de aici! Cară-te! 

Alţi bărbaţi înarmaţi ieşeau din case şi toate ferestrele 
erau acum luminate. Bowman încercă să-şi calmeze calul, 
care devenise isteric din cauza strigătelor lui şi locuitorilor 
din Grantsville care îl încercuiau. Femei în rochii de 
culoare deschisă ieşeau şi ele, câte trei-patru odată dintr-o 
casă. O comunitate de mormoni. 

— Pleacă sau tragem! 

Urmă un moment de linişte. Walden încremenise. 
Oamenii nu mai mişcau. Bowman, cu chipul luminat de 
torţe, nemaiştiind ce să facă, începu să-şi întindă mâna 
spre armă şi, în tăcerea aceea, se auzi un foc de armă. 

Toată lumea se întoarse spre ieşirea din oraş, înspre 
vest. Lovitura plecase de la câteva sute de metri 
depărtare, poate o milă. Arthur dădu din călcâie, Walden 
se cabră şi plecă în trombă, busculându-i în trecere pe 
mormoni şi trimițând câţiva să se rostogolească în praf. 

Urlând din nou, culcat pe spinarea calului în galop, 
Arthur auzi încă un foc de armă în faţa lui. Şi iarăşi pe 
cineva care-l striga: 

— Sergent! 

Se întoarse. Peevish îl ajunsese din urmă. Coţofanei 
aproape îi plesnise inima încercând să-l ajungă pe 
mustang. Cei doi continuară unul lângă altul. În faţa lor se 
zărea o lumină. Un mic punct galben sub lună. Pe 
marginea pistei defilau garduri şi copaci. Le mai trebuiră 
două minute ca să ajungă la punctul luminos. Un hambar. 

Săriră de pe cai. Bowman puse pistolul lui Nicholson în 


e 417 œ» 


mâna lui Peevish. 

— la ăsta. 

Incălecă o barieră şi se pomeni în mijlocul unei cirezi de 
vaci, cu Peevish pe urmele lui. Arthur se lipi de zidul 
hambarului. Lumina venea de la o fereastră sub care 
aştepta un cal înşeuat, cu frâul atârnând pe pământ. 
Făcură turul clădirii printre vacile care începeau să se 
agite şi să  mugească. Porţile  hambarului erau 
întredeschise şi o dâră de lumină se desena pe sol. 

Bowman îi făcu semn lui Peevish să rămână unde era, se 
îndoi de mijloc şi trecu alergând prin faţa luminii. Se aşeză 
în partea cealaltă a porţilor şi inspiră încet, ca să se 
liniştească. 

— PENDERS! 

Nu se auzi niciun zgomot. 

— Aruncă-ţi arma şi ieşi de-acolo! 

Peevish îşi armă cocoşul pistolului şi strigă şi el: 

— Erik, sunt Peevish! Te-am găsit. leşi din hambar, Erik! 
Sunt cu sergentul. Am venit să te căutăm. S-a terminat, 
Erik! 

Vocea i se spărsese. Regăsi o tresărire de curaj şi urlă 
din toate puterile: 

— S-a terminat, înţelegi? Am venit să te luăm! 

Sergentul Bowman se ridică, păşi până în raza de lumină 
şi îşi ridică puşca. 

— Peevish, deschide poarta! 

Predicatorul se târi până la picioarele lui Bowman. 

— Să nu-l ucideţi, sergent! Să nu-l ucideţi! 

— Deschide uşa! _ 

Peevish cobori capul şi suspină în praf. IÎntinse braţul, 
apucă panoul porţii şi trase de el. Bowman se repezi 
înăuntru. 

Lampa cu ulei era aşezată la înălţime, pe o grindă. Un 
cal încă înşeuat şi alţi doi cu lăzi de materiale pe spate 
tropăiau în faţa lui, învârtindu-se în cerc, împiedicându-l să 
vadă. Se aplecă să privească printre picioarele lor, apoi 
ocoli animalele, lipindu-se de perete. De îndată ce ajunse 
în lateral, caii văzură poarta deschisă şi dădură buzna 


<e 418 » 


afară. Arthur se lipi de zid. Peevish intră la rândul lui, cu 
braţele pe lângă corp, ţinând pistolul fără vlagă, şi căzu în 
genunchi. 

Arthur continuă să ţină arma întinsă, iar buzele lui se 
mişcau. Predicatorul lăsase jos pistolul, îşi împreunase 
mâinile şi închisese ochii. 

Legat de braţe între doi stâlpi, un om cu torsul gol şi 
capul căzut în piept, acoperit de sânge. Ca acolo. 

Lungit pe jos, cu braţele pe lângă corp şi capul pe spate, 
Erik Penders avea ochii deschişi. Încremenit ca un arc, cu 
spatele ridicat de la pământ şi gâtul tăiat, se scălda în 
propriul său sânge, având alături o carabină, iar în mână 
un pistol. 

Arthur îşi lăsă puşca şi se apropie de Penders. Căzu în 
genunchi şi continuă să se târască prin praf. După ce 
urlase de să-şi spargă plămânii, repetă încă o dată, în 
şoaptă: 

— Penders? 

Sergentul Penders era mort de câteva minute sau 
secunde. Bowman îi simţea căldura corpului iar sângele 
încă îi curgea din gât. Poate chiar avusese timp să-i audă 
pe Bowman şi pe Peevish şi încercase să-i strige. 

Ca şi Arthur, avea o barbă blondă în care se amestecau 
fire sure, ca şi Peevish - un chip prematur îmbătrânit, cu 
riduri săpate de o grimasă de durere. Bărbatul care 
odinioară privea de pe Sea Runner cum defilează coasta 
birmaneză, având la glezne urmele fiarelor Companiei. 

Sergentul Bowman se chirci cu genunchii la gură, capul 
îi căzu în piept şi începu să plângă. Predicatorul se apropie 
de ei. Lungile sale degete descărnate trecură peste 
pleoapele sergentului Penders ca să-i închidă ochii, apoi 
merse până la cadavrul suspendat, îşi făcu o cruce, îşi 
şterse lacrimile şi începu să se roage cu vocea lui calmă: 

— Doamne, primeşte acum sufletele acestor doi 
oameni... 

În spatele lui, Arthur începu să vorbească: 

— Nu eşti tu. 

— ...pentru ca lângă Tine să se bucure de pacea pe care 


e 419 + 


n-au cunoscut-o pe pământ... 

— De ce nu m-ai aşteptat? 

— „căci nimeni nu merită să plece astfel, dar acum ei 
sunt cu Tine... 

— Te căutam, Penders! 

— ...şi vor rămâne pentru eternitate... 

— Voiam să cred că eşti tu. 

— „unde îi vom reîntâlni curând ca să cinstim 
frumuseţea a ceea ce am lăsat în urmă. 

— Ce-o să fac acum? 

Vocea  Predicatorului se schimbă, deodată dură şi 
uscată: 

— Şi acum, Doamne, lasă-mă să fac ceea ce am de făcut. 
Poţi să-Ţi întorci spatele dacă vrei, asta nu Te mai 
priveşte! 

Peevish ieşi din hambar şi reveni câteva minute mai 
târziu cu toţi caii. Animalele se puseră să caute resturile 
de furaj de pe jos, indiferente la cadavre şi la Bowman, 
incapabil să se mişte. Descărcă echipamentul legat de şaua 
lui Walden şi făcu acelaşi lucru cu calul lui Penders, care 
rămăsese afară, aşteptând în timp ce ceilalţi cai o luaseră 
la fugă. Îl scotoci pe Erik şi îi goli buzunarele, apoi pe cele 
ale lui Bowman, care nu reacţionă, paralizat. Odată toate 
lucrurile întinse în faţa lui, Peevish le trie şi începu să le 
redistribuie. 

Tot ceea ce putea să-l identifice pe Bowman trecu la 
Penders: hainele şi cornul de pulbere. Tot ceea ce-l 
identifica pe Penders merse la Bowman. Umplu apoi 
desagii de pe calul soldatului mort cu toate proviziile şi toţi 
banii pe care-i putu găsi, scotocind inclusiv hainele 
cadavrului necunoscut, ultima asociere cu ucigaşul fugar. 
Se apropie apoi de Arthur şi îl ajută să se ridice. 

— Trebuie să vă dezbrăcaţi, sergent. 

— Ce faci? 

— Uitaţi-vă la mine! 

Ochii lui Arthur se rostogoleau dintr-un colţ al 
hambarului în altul. 

— Trebuie să aveţi încredere în mine! 


< 420 » 


Celălalt reuşi să se concentreze şi să-l privească în faţă. 

— Aveţi încredere în mine? 

Bowman aprobă din cap. 

Predicatorul îl ajută să se dezbrace, apoi scoase hainele 
cadavrului lui Penders şi i le puse pe cele ale lui Arthur. 

După ce le inversă hainele, luă pistolul şi se apropie de 
corpul lui Erik. 

— Ce faci, Peevish? 

Acesta îl privi pe Bowman. 

— Nimeni de pe lumea asta nu-l cunoaşte pe Erik, în 
afară de noi. Nu mai există acum decât un singur nume pe 
pistă. Deveniţi Erik Penders. Sergentul Arthur Bowman 
dispare azi, eu l-am ucis. 

Ridică revolverul, ţinti pieptul cadavrului şi trase de 
două ori. Gloanţele se înfipseră în corp ca-ntr-un sac cu 
paie. Înălţă ţeava către faţa lui Erik şi trase ultimele patru 
gloanţe din butoiaş. Capul lui Penders explodă. 

Lungit pe jos nu mai era decât un corp de aceeaşi talie 
cu Bowman, cu hainele lui şi părul blond. 

Arthur se  prăbuşi, inconştient, lângă cadavrul 
desfigurat. 

Când îşi reveni, lunganul Peevish, cu braţele lui 
slăbănoage şi vocea calmă, îl căţără pe calul lui Penders. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Ţineţi-vă bine! 

Culcat pe spinarea calului, Bowman articulă: 

— Cine e? Răspunde-mi, Peevish! Pe cine căutăm? 

— Eu nu mai caut, sergent. S-a terminat. Totul se 
opreşte aici. Nu voi merge mai departe. Şi dumneavoastră 
ar trebui să vă salvaţi. E ultima şansă pe care o mai aveţi. 
E mai uşor de trăit cu Dumnezeu decât cu noi înşine, 
sergent. Dumneavoastră ştiaţi asta de mult iar eu am 
descoperit-o abia de câteva săptămâni. Dar s-a terminat. 
Nu vă mai rămâne decât un singur lucru de făcut. 

Peevish surâdea, cu ochii strălucind. 

— Ce trebuie să fac, Predicatorule? 

— Să vă agăţaţi de calul ăsta şi să nu-l lăsaţi înainte de a 
vă fi dus departe de locurile astea. Cei din sat vor ajunge 


e 421 œ» 


aici curând. Trebuie să fiţi plecat când le voi istorisi 
povestea mea. 

Calul lovi pământul cu piciorul. 

— Crezi că are poftă să galopeze? 

— Sunt sigur. 

Predicatorul luă hamul calului şi îl conduse afară. 

— Peevish, n-o să reuşesc! 

Edmond Peevish murmură la urechea lui Bowman: 

— Scrisorile sunt în sac. E tot ceea ce rămâne din 
dumneavoastră, sergent Bowman. Le veţi trimite singur. 

Arthur avu puterea să pună mâna pe umărul celuilalt, 
care o puse şi el pe-a lui pe spatele sergentului. 

— Adio, Predicatorule. 

— Salvează-te, Arthur. Pleacă! 

Peevish lovi calul din toate puterile, scoțând un strigăt 
de luptă demn de un indian mandan. 

Calul lui Erik Penders era mare şi avea un fuleu 
impresionant. După câteva minute de galop obişnuit, 
acceleră din ce în ce mai tare şi se lansă ca un tren pe 
pista întunecată. 


e 422 œ» 


IV 
1860-1864 


Sierra Nevada 


e 423 œ» 


1 


Arthur Bowman părăsi drumul şi o luă după urmele de 
vegetaţie, câţiva arbuşti îngălbeniţi de-a lungul unei râpe 
secate, până ajunse la smocurile de iarbă de pe marginea 
unui firicel de apă care curgea pe o dală. Calul începu să 
bea lingând piatra şi Arthur se lăsă să alunece din şa. Apa 
era călâie. Îşi stropi faţa şi se lungi pe spate. Nu ştia cât 
timp galopase din Grantsville, nici ce distanţă parcursese 
în plin soare, dar câmpia, în jurul lui, nu mai era decât un 
lung deşert sclipitor şi următoarele forme de relief care se 
zăreau la orizont erau la mai multe zeci de mile depărtare. 
Timp de o oră nu schiţă nicio mişcare, fixând albastrul 
cerului şi lăsându-şi gândurile să se risipească în căldură. 
Îşi scoase haina lui Penders, pe care o înmuie în apă şi o 
frecă din toate puterile pentru a curăța petele de sânge. 
Puse hainele să se usuce şi scoase desagii de pe cal, o iapă 
de vârsta lui Walden, cu ochii calmi, o roaibă deschisă la 
culoare, care nu părea să sufere prea mult la soare. 

Arthur deschise traistele şi le înşiră conţinutul pe jos. 
Mălai şi carne uscată, o sticluţă de rom, fasole neagră, trei 
mere, cafea şi unelte de bucătărie. Se concentră pe acest 
inventar, ştiind că supraviețuirea lui nu mai depindea de 
hrană, ci de determinarea de-a nu se lăsa să moară. 

Puse alimentele deoparte. In afară de haine, de o 
brichetă cu cremene, o punguţă cu treizeci de dolari, 
muniţie pentru carabină, un săpun, un aparat de ras, o 
pipă şi tutun, mai găsi între lucrurile lui Penders o carte, 
un caiet mare cu coperte de piele şi o cutiuţă din tablă 
albă. O deschise; conţinea creioane şi un mic briceag cu 
care să le ascută. 

Cartea era protejată cu o hârtie murdărită de mâinile lui 
Penders. Arthur citi pagina de gardă. Poveste de dragoste 
în Blithedale, de Nathaniel Hawthorne. Frunzări paginile 
cu degetul mare, apoi aşeză la loc volumul şi privi caietul. 
Pe copertă erau imprimate numele unei librării şi adresa 
sa din Londra. Desfăcu cureluşa care îl ţinea închis. Nu 


e 424 œ» 


mai rămăseseră decât puţine pagini albe, celelalte erau 
acoperite de un scris strâns, mai ordonat decât literele 
neîndemânatice ale lui Bowman. Paragrafe de lungimi 
diferite curgeau unul după altul, uneori precedate de o 
dată, alteori conţinând câte o singură frază. 

Citi prima pagină: 


Londra, 16 februarie 1857 
Azi, ca să pot să mă ţin pe picioare mi-a trebuit toată 
puterea. 


Bowman întoarse celelalte pagini fără să citească, 
privind rândurile scrise. Închise caietul, îl puse pe haine şi 
se aşeză pe o piatră fără să-l scape din ochi. 

Cornul lui Penders. 

Bowman dispăruse, avea în faţă o viaţă întreagă sub 
noua sa identitate. Întinse mâinile spre jurnal, îl redeschise 
şi căută ultima pagină scrisă. Închise ochii, inspiră, îi 
deschise şi citi ultimul paragraf. Literele erau mai mari şi 
rândurile mai puţin drepte, aşternute în grabă. 


Salt Lake City, 22 aprilie 1860 

Bowman era aici în acelaşi timp cu mine. Niciodată, în 
toate aceste săptămâni, n-am fost atât de aproape de el. 
Mă întorc pe drum ca să-l prind în următoarele zile sau în 
următoarele ore. Sfârşitul călătoriei mele e aproape - cel 
al crimelor lui şi poate al coşmarului meu. 


Simţi cum i se ridică stomacul. Azvârli caietul de parc-ar 
fi avut un şarpe în mână, deschise sticla de rom şi o goli 
dintr-o suflare, apoi alergă la pârâu şi se întinse pe dală 
cât era de lung, cu faţa pe rocă, lăsând apa să-i curgă pe 
sub corp. 


Îşi reluă drumul şi merse patru ore în soare, fără 
pălărie,  golindu-şi cele două ploşti fără să-şi pună 
problema viitorului loc în care va găsi de băut. La sfârşitul 
după-amiezii, cu gâtul umflat şi faţa arsă, prinse din urmă 


<e 425 » 


un convoi care se oprea pentru noapte şi se îndreptă spre 
căruţe fără să răspundă saluturilor familiilor de pionieri. 
Întrebă un cuplu tânăr dacă putea cumpăra apă din butoiul 
lor. Bărbatul şi femeia, un pic îngrijoraţi, se uitară unul la 
altul înainte să accepte. Arthur îşi umplu ploştile. Soţul, un 
om de douăzeci şi cinci de ani, îi zâmbi lui Bowman, 
aruncând priviri spre soţia lui şi spre alţi pionieri care 
stăteau cu ochii pe ei: 

— Unde mergeţi? 

— Erik Penders. 

— Pardon? 

Arthur îl privi. 

— Mă cheamă Erik Penders. 

Scoase câteva monede din buzunar şi le puse în mâna 
tânărului. 

— E suficient? 

Omul văzu cele două monede de un dolar şi ridică 
repede capul. 

— Nu, e mult prea mult! 

Vru să-i înapoieze banii, dar Arthur refuză şi se 
îndepărtă. Femeia îl strigă: 

— Stati! 

Îi dădu soțului o pălărie şi acesta merse până la străin şi 
i-o întinse. Arthur refuză şi pălăria, şi banii. 

— E mult prea mult, nu putem să acceptăm! 

Atunci Arthur întinse mâna după pălăria veche, apoi se 
îndepărtă de tabără ca să se oprească puţin mai departe. 
Vărsă toată apa în gura iepei, puse în faţa ei, pe pământul 
alb, sacul de mălai şi merele, se lungi pe pietre şi 
redeschise jurnalul. 


Londra, 23 februarie 1857 

Îi privesc şi mă întreb cum fac. Se trezesc, merg la 
muncă, aduc copii pe lume. Taţii care or să meargă să 
moară în război sau să-şi dea duhul în uzine le zâmbesc 
copiilor, viitorul lor e deja trasat din bordei în mormânt iar 
ei se încăpăţânează să creadă că urmaşii lor or să aibă o 
viață mai bună. Asta nu e încredere şi nici speranţă, asta 


e 426 » 


se cheamă nebunie. Dacă eu sunt nebun, atunci ei sunt 
dementi şi undeva, în administraţie şi pe culoarele 
Parlamentului, nişte oameni chicotesc o dată cu mine. 


Londra, 17 martie 1857 

Bandele de pe docuri ii taxează pe cei care dorm în 
stradă. Ieri seară m-am bătut cu trei puşti care încercau să 
mă jefuiască. Pe doi i-am pus Jos şi al treilea a fugit. O să 
revină mai mulţi, trebuie să schimb cartierul. 


Asociaţiile de întrajutorare ale muncitorilor nu mă mai 
lasă să dorm în cămin şi refuză să-mi dea de mâncare. Prea 
multe probleme cu ceilalți vagabonzi şi strigătele mele, 
noaptea, trezesc pe toată lumea. Un nebun prea zgomotos. 
Un pastor a vrut să-mi vorbească. Mi-a adus aminte de 
Peevish, cu vocea lui blândă când eu voiam să-i rup capul. 
Mi-ar fi plăcut să-i scuip o confesiune, să-i plimb un cuțit 
pe burtă până când işi reneagă Dumnezeul şi acceptă că 
atotputernicia există pe Pământ. Ar fi trebuit să-i vorbesc 
despre soldații lui Min şi despre sergentul Bowman. Dar ar 
fi refuzat să creadă că sunt oameni, l-ar fi făcut complici ai 
Satanei. Fantomele mele nu sunt însă demoni. Sunt 
oameni pe care un preot din Londra ar trebui să-i 
întâlnească o dată în viaţă înainte de a cere cuiva să se 
risipească în penitente. Nu ştia despre ce vorbeşte 
nebunul ăla. 


Ieri am căzut pe stradă, picioarele m-au lăsat şi m-am 
prăbuşit. 

Am fost în port să văd vasele Companiei, mărfurile care 
erau descărcate şi soldaţii care debarcau. Am strigat ca să- 
i întreb cum a fost călătoria, dacă au ucis multă lume şi 
câți camarazi au aruncat în apă pe drumul de întoarcere. 
Am strigat până au năvălit peste mine doi militari. M-au 
bătut. Am văzut cel puţin trei soldaţi pe care strigătele 
mele i-au terorizat. Pe ăia o să-i văd în curând dormind pe 
acelaşi trotuar cu mine. 


e 427 œ» 


Arthur citi până la căderea nopţii, apoi închise jurnalul 
şi privi focurile pionierilor. Adormi fără să mănânce sau să 
bea, lângă iapa pe care n-o împiedicase. 

În zori, calul lui Penders era tot acolo, scotocind pietrele 
în căutare de ierburi uscate. Întins la soare, Arthur privi 
cum convoiul ridică tabăra şi trecu pe pistă. 


Londra, 18 mai 1857 

Lucrez de trei săptămâni pe chei. La început mă dureau 
muşchii şi acum simt cu dezgust cum corpul îşi regăseşte 
puterea. Maşinăria asta este fără moarte şi are o viaţă de 
sine stătătoare. Pretinde hrană ca să se conserve, pretinde 
sănătate şi puţin îi pasă de spiritul care o locuieşte. Ca şi 
companiile, vrea să devină bogată şi puternică. Dar 
reuşesc încă să mă revolt. Cu banii pe care îi câştig, beau 
cât alcool pot şi, când sunt beat, preiau controlul. Imi fac 
picioarele să şovăie şi umerii să mi se lovească de ziduri, 
îmi fac să cadă corpul care crede că se poate ţine drept 
fără mine. Şi îl duc la luptă. Prin taverne găsesc mereu pe 
cineva cu care să mă bat, care să mă ajute să supun 
aroganta asta a muşchilor. 


Mă-ntreb unde sunt ceilalţi. Ce fac, dacă sunt vreunii 
care trăiesc aici, la Londra, şi dacă am putea vorbi. Şi ce- 
aş face dacă l-aş întâlni pe Bowman. De fapt, la el mă 
gândesc. Aş vrea să ştiu dacă se descurcă mai bine ca 
mine. Nu ştiu dacă aş vrea să-l revăd. Să mă gândesc că e 
şi acum mai tare decât noi e o chestie care-mi face rău. 
Pentru că merită să fie distrus, dar dacă un tip ca el nu 
reuşeşte să scape, asta ar înseamnă că noi n-avem nicio 
şansă. 


Câţi au murit deja? 

Cine are încă forţa să rămână în picioare? 
Unde e sergentul Bowman? 

Trebuie să părăsesc oraşul. 


Portsmouth, 1 septembrie 1857 Care e diferenţa? 
< 428 » 


Străzile sunt la fel de murdare. Cheiurile put la fel. 
Feţele sunt aceleaşi. Și aici muncesc, beau şi mă bat. Dar 
îmi place să privesc marea. 


A fost furtună. O barcă a eşuat pe stânci şi am fost pe 
plajă ca să merg printre sfărâmăturile navei. Cadavre 
umflate şi albastre se rostogoleau pe valuri. Am dormit 
acolo. Cincizeci de tone de mărfuri au fost pierdute şi 
şaptesprezece oameni din echipaj au murit. A fost o 
experienţă stranie să revăd cadavre. Tot rămânând printre 
cei vii uiţi prea repede importanța morții. Această legătură 
a corpului cu spiritul este o problemă. Noi am învăţat asta 
acolo. Nu-ţi poți abandona corpul valurilor mării sau în 
mâinile soldaţilor birmanezi, nu poți să ţi-l separi de spirit 
când vrei tu. Pentru că, dacă o faci, nu vei mai fi în stare să 
fii un om întreg din nou. Vreau să ies din corpul meu. 


Am consumat timp ca să-mi amintesc prenumele lor: 
Arthur 

Edmond 

John 

Peter 

Edward 

Christian 

Nu mi-i amintesc pe ultimii trei. 

Erik. 


Londra, 4 octombrie 1857 

Ies mâine din ospiciu. Tăieturile de pe picioare sunt 
cicatrizate şi pot să merg. Medicul şi surorile cred că sunt 
mai bine. Îi linistesc. Mint pentru că n-am putut să-i fac să 
înțeleagă că e normal pentru un om ca mine să vrea să 
moară. Există această barieră între noi şi nu e doar o 
chestie de religie. Cel mai mult le lipseşte experienţa. 


Ascult zgomotele Londrei şi sunt aproape fericit că m- 
am întors aici după ce am suportat solicitudinea greţoasă a 
acestor oameni. hăutatea e mult mai sigură decât 


e 429 » 


bunătatea, ale cărei mobiluri sunt întotdeauna suspecte. 


Nu-mi amintesc bine motivul exact pentru care am vrut 
s-o fac. Cred că motivaţia mea era solidă, dar mâna nu mi- 
a fost suficient de precisă sau m-a trădat. 


Sunt foarte abătut şi obosit. Vimitor, această melancolie 
profundă pare totuşi să-mi calmeze visele. Reuşesc să 
dorm câteva ore pe zi şi am mai puţine coşmaruri. 


Soarele era sus, iar căldura toridă. Arthur puse deoparte 
jurnalul şi aşeză şaua pe spinarea iepei. După câteva mile 
la pas, îşi înfipse călcâiele cizmelor în burta animalului. 
Galopară patru ore în plin soare înainte de-a ajunge 
convoiul, oprit la marginea unui râu şi acesta pe jumătate 
secat. Depăşi căruțele şi se instală puţin mai departe, pe 
marginea apei. 

Când duse iapa la râu, ea abia bău şi se culcă pe 
pământ, respirând zgomotos. Bowman o privi cu un aer 
curios, lungită acolo, agonizând. Bău şi el, ascultând 
plămânii calului horcăind ca şi când ar fi fost plini de 
pietriş, pe urmă se aşeză lângă iapă. 

— Şi tu eşti obosită? 

Arthur se întoarse. Tânărul din ajun, de la care 
cumpărase apă, se apropia de el. Cu pălăria într-o mână şi 
cu mustaţa abia mijită, avea aerul unui puşti. In cealaltă 
mână avea o cârpă împăturită. 

— Domnule Penders? Vă simţiţi bine? 

— Ce? 

— E totul în regulă? 

Arthur nu răspunse. Tânărul privea iapa. 

— Calul dumneavoastră o să moară, domnule Penders. 
Nu mai are puterea să bea. 

Bowman întoarse capul spre animal. 

— Da, cred că nu se simte bine. 

Pionierul puse jos cârpa şi pălăria, umplu din râu o 
ploscă şi o vărsă încet în gura plină de bale a iepei. 
Animalul înghiţi încet. Tânărul îi arunca scurte priviri lui 


e 430 >» 


Penders care, aşezat pe pământ, învârtea o piatră în mână. 

— Trebuie să i se aducă mâncare. Nu mai are puterea să 
se ridice. 

Arthur ridică privirea. 

— Ce? 

Tânărul pionier plecă spre cercul de căruţe şi se 
întoarse cu o găleată. Îşi băgă mâna înăuntru şi hrăni iapa 
cu ovăz amestecat cu apă. 

Animalul respira mai bine. Mâncă toată găleata şi 
închise ochii. 

— Aveţi un cal frumos, domnule Penders. O să scape, 
dar n-a lipsit mult să-l pierdeţi. Numele meu e Jonathan 
Fitzpatrick. 

Îi întinse mâna lui Bowman, care nu se mişcă. 

— Erik Penders. 

— Da, ne-aţi spus ieri, domnule Penders. 

Aşeză cârpa în faţa lui. 

— V-am adus nişte porridge. 

— N-aveţi cumva şi ceva de băut? 

— Da, sigur. 

Umplu încă o ploscă şi i-o aduse lui Bowman, care îl 
privi cu un aer năuc. 

— Whiskey? 

— Îmi pare rău, dar eu nu beau alcool, domnule Penders. 
Dacă vreţi, pot să-i întreb pe ceilalţi. 

Arthur se scotoci prin buzunare, scoase punguţa cu bani 
şi i-o întinse. Fitzpatrick dădu din mâini, refuzând. 

— Cu ce ne-aţi dat ieri, e prea de ajuns! 

Când reveni, un sfert de oră mai târziu, tânărul 
Fitzpatrick puse în faţa lui Bowman un ulcior, apoi 
despături cârpa de pe porridge-ul de care Arthur nu se 
atinsese şi pe care furnicile începeau să-l atace. li mai 
dădu iepei să bea: 

— Trebuie să se odihnească. Şi dumneavoastră trebuie 
să mâncaţi, domnule Penders. Dacă aveţi nevoie de ceva, 
suntem în apropiere. 

După ce se îndepărtă, Arthur deschise sacoşa legată de 
iapa culcată, se întinse punându-şi capul pe burta ei şi, 


e 431 œ» 


ascultându-i respiraţia neregulată, citi mai departe: 


Londra, Lavender Hill”, 1 decembrie 1857 

Nu luasem cu adevărat decizia să vin aici, încă şi mai 
puțin să-mi găsesc de lucru. Plecasem să umblu pentru că 
voiam să ies din oraş. Când am ajuns pe câmpie, între 
culturi, m-am simțit bine şi am început să dorm pe 
şantierul noului parc de la Battersea. Până la urmă am 
întrebat dacă au ceva de lucru şi o vreme am săpat pământ 
şi am tras cărucioare. Şi după aceea mi s-a spus că e de 
lucru în uzinele de porțelan de la marginea Tamisei. 

M-am angajat acolo. 


Îmi place locul ăsta. 

Mă simt mai bine. 

Lucrul cu porţelanul este delicat şi îmi face bine să mă 
concentrez. 


Londra, Lavender Hill, 1 februarie 1858 

Am găsit o cameră de închiriat la o văduvă, la doi 
kilometri de uzină. Soțul ei lucra acolo şi nişte tipi care o 
ştiau mi-au vorbit despre ea. Se numeşte Doamna Ashburn. 
E în vârstă şi e învăţătoare. La ea în casă sunt cărți. 


Încă nu înţeleg ce mi se-ntâmplă. Poate pentru că, până 
la urmă, am ajuns la fund, cel pe care îl căutam, şi am 
început să ies. 


M-am întors în Anglia de peste patru ani şi deodată am 
impresia că văd din nou lumea aşa cum e, nu doar prin 
propriile mele halucinații. 

Nu-mi fac însă iluzii. Dacă e o vindecare, nu e completă 
încă. Pădurea face încă parte din lume, aşa cum e. Dar pot 
să privesc în cealaltă parte. 

Văd de partea cealaltă. 


Londra, Lavender Hill, 3 iunie 1858 


9 Dealul de Levănţică (n.tr.). 
e 432 » 


În uzina din Battersea e din ce în ce mai cald. Suport 
greu căldura şi am avut friguri, dar tot mă simt bine. Abia 
îndrăznesc să scriu asta, dar cărţile pe care le citesc au 
început să-mi dea idei. M-am surprins, în uzină, gândindu- 
mă la o călătorie. Să plec din nou. 

_ Doamna Ashburn s-a ocupat de mine cât am fost bolnav. 
Ii ascund cicatricele. 


Doamna Ashburn n-a avut copii şi poate că sunt un fel de 
fiu pentru ea. Un fiu întors din război. O mint, mă prefac 
când mi se-ntâmplă să mă simt rău. Chiar dacă e greu 
uneori, şi faptul că simulez mă ajută să mă simt mai bine. 
Pe mine nu mă păcălesc, doar pe ea, şi asta e de fiecare 
dată un prim pas spre o mică remisiune. 


Nu e fraieră. E ca o mamă care ascultă minciunile 
copiilor. Ne prefacem când e greu şi atunci cel mai adesea 
vorbim despre cărțile pe care le citim. 


Londra, Lavender Hill, 11 iulie 1858 

Azi, duminică, mă-ntorc de la o plimbare în oraş. Situaţia 
ia proporţii biblice. Tamisa nu mai e decât o scurgere de 
excremente şi întreaga Londră pare a fi sub ameninţarea 
unei catastrofe. Eu nu cedez panicii locuitorilor terorizați 
de miasme, dar e adevărat că atmosfera de pe străzi te 
poate face să-ţi imaginezi cele mai stranii scenarii. Ca şi 
când  hazardul timpului şi problemele tehnice ale 
canalizării sunt semnele că era ceva putred de demult. Am 
mers de-a lungul docurilor şi cheiurilor pustii. Pe drumul 
de întoarcere spre Lavender Hill m-am hotărât. Ca şi când 
capacitatea mea de a suporta oroarea asta ar fi confirmat 
că sunt pregătit şi că am puterea s-o fac. Nu ştiu încă 
unde, dar o să plec. Ceea ce mă îngrijorează cel mai mult 
este că trebuie s-o anunţ pe doamna Ashburn. Revenind 
aici, m-am întrebat din nou ce s-a ales de ei. Dacă sunt în 
Londra, ascunşi în case pentru a scăpa de miros, dacă sunt 
ca mine şi găsesc în acest oraş pustiu un fel de linişte. Și 
m-am întrebat ce face el, Bowman. În Londra putrezindă, 


e 433 


sergentul ar fi în largul lui. Şi am simţit un fior 
imaginându-mi că aş fi putut să-l întâlnesc, în timp ce 
studia ca şi mine docurile pustii. 


Londra, Lavender Hill, 18 iulie 1858 

Ploaia a măturat în câteva zile toate spaimele oraşului. 
Tamisa a început din nou să curgă de-a lungul uzinei, dar 
de la marea împuţiciune mi-au revenit coşmarurile. M-am 
trezit de mai multe ori ţipând şi Doamna Ashburn este 
îngrijorată. Şi totuşi, de data asta interpretez altfel 
întoarcerea fantomelor. Imi spun că trebuie să plec de aici. 
O să mai lucrez câteva săptămâni şi o să pun nişte bani 
deoparte. Acum ştiu unde vreau să plec. 


Arthur nu mai distingea literele. Iapa adormise, iar burta 
ei se ridica şi cobora regulat. Focurile pionierilor 
străluceau. Luă ulciorul de tărie, privind stelele de 
deasupra deşertului şi ascultând strigătele coioţilor care 
ieşiseră din vizuinele lor să vâneze. 

Dimineaţă, lăsă convoiul să plece. Iapa se ridicase şi îşi 
găsise de mâncare de-a lungul râului. Arthur despături 
cârpa şi înghiţi porridge-ul, apoi deschise jurnalul, 
aşteptând ca iapa să termine de mâncat. 


Pacific Mail Steamship Company, SS California, 

18 septembrie 1858 

A trebuit să ajung la bordul vaporului şi apoi pe mare ca 
să cred ce mi se spusese. Niciodată nu mi-aş fi putut 
imagina că o navă de asemenea dimensiuni se poate 
deplasa cu o asemenea viteză! Merg pe puntea cea mare şi 
aerul din larg îmi aduce aminte de prima mea plecare pe 
un vas al Companiei. Numai că de data asta nu mai sunt 
soldat. Spre deosebire de Bowman, Colins sau Bufford, n- 
am fost niciodată. Era normal să sfârșesc intr-o zi cu 
lanțurile Companiei la picioare. Azi le las în urma mea. În 
patru zile voi acosta la New York. 


Ador acest oraş, dar aştept un singur lucru: să plec la 
e 434 >» 


drum. 


M-am gândit la ceva. O meserie adevărată. Încerc să 
găsesc contacte. 


New York, 2 octombrie 1858 

Redactorii de ziare pe care i-am întâlnit au părut 
interesaţi de proiectul meu, mai ales când le-am explicat 
că e timpul ca această ţară să fie povestită altfel decât 
Cooper şi Irving. Relatările mele ar putea interesa cititorii 
de pe coastă şi ar putea să apară sub formă de cronici 
regulate, pe care le-aş trimite de pe drum. Mi s-a explicat 
că acum curieratul e din ce în ce mai sigur şi nu e nevoie 
decât de o lună ca să traversezi ţara de la est la vest. 

Am în buzunar un bilet de tren pentru New Orleans. Plec 
mâine dimineaţă şi nu reuşesc să dorm. 


Convoiul plecase de două ore. Arthur porni pe drum şi, 
de data asta, menajă iapa lui Penders, lăsând-o să meargă 
la pas. Oricum era mai rapidă decât boii şi avea să ajungă 
din urmă căruțele înaintea nopţii. Termină tăria şi băgă 
vasul gol într-o desagă. În ziua aceea trecu prin faţa unui 
popas fără să oprească, nici să se îngrijoreze. Arthur 
Bowman şi ucigaşul de pe pistă erau morţi, el era Erik 
Penders, englez venit în America să-şi refacă viaţa, 
corespondent itinerant al jurnalelor new-yorkeze, fericit şi 
lipsit de coşmaruri. 


Tabăra era instalată la poalele colinelor rotunde şi 
sterpe. Nu exista apă, pionierii îşi adăpau animalele din 
butoaie. Arthur trecu pe lângă căruţe şi o descoperi pe cea 
a tânărului cuplu Fitzpatrick. Ceilalţi călători îl salutară cu 
prudenţă, recunoscându-l pe călăreţul solitar care-i urma 
de două zile. Tânăra soţie îi dădu bineţe şi Arthur băgă de 
seamă că era însărcinată. Soţul veni spre ei, mângâie 
capul iepei şi o conduse până la butoi, unde o lăsă să bea, 
apoi umplu ploştile lui Bowman. 

— Soţia mea ar vrea să vă invite să mâncaţi, domnule 


e 435 >» 


Penders. Vreţi să vă alăturaţi nouă? 

Arthur negă din cap, apoi trase din buzunar cârpa de la 
porridge şi i-o întinse. Femeia se precipită, luă bucata de 
pânză şi o aduse înapoi după ce pusese înăuntru o nouă 
porţie de hrană. Arthur îşi scoase punguţa, punând pe 
banca din căruţă o monedă de un dolar şi sticla goală de 
băutură. Apoi urcă pe colina cea mai apropiată şi se opri 
un pic mai aproape de tabără decât în ajun. 

Fitzpatrick aduse alcoolul şi o găleată de ovăz pentru 
cal. 

— E bine acum. Chiar este o iapă frumoasă. Ador caii. 
Aveam trei la fermă, acasă, în Cork5. Cum o cheamă? 

Bowman privi iapa. 

— Nu ştiu încă. 


New-Orleans, 1 noiembrie 1858 

Oraşul ăsta e cel mai ciudat din câte am văzut vreodată. 
O capitală colonială care încearcă să pară un vechi oraş 
european într-un decor semitropical. 

Lucrez pentru Southern Traveller, care apare de trei ori 
pe săptămână în Lafayette”. Sunt corespondentul lor la 
New Orleans. Am trimis şi primul meu articol la New York, 
povestindu-mi drumul cu trenul şi aştept răspunsul. 


New Orleans, 28 ianuarie 1859 

Mă gândesc din nou la revolta cipailor care a făcut să 
cadă Compania Indiilor, la generațiile de militari convinşi 
că a le da de mâncare sclavilor era deja prea mult pentru 
ei şi că aceşti sălbatici trebuie că sunt recunoscători să 
înveţe limba stăpânilor. Sunt în New Orleans, pe pământul 
coloniştilor, şi mă simt din ce în ce mai puţin bine. 


Cinismul comercial al americanilor n-are de ce să-l 
invidieze pe cel al britanicilor. Proprietarii de plantații 
vând copiii sclavilor altor mari proprietari, ca pe cai sau 
boi, dar în spatele acestei cruzimi există o altă logică decât 


5% Oraş în Irlanda, în districtul Munster, azi oraş universitar (n.tr.). 
51 Oraş din sud-vestul statului Louisiana (n.tr.). 
e 436 œ» 


valoarea de piaţă a negrilor: separă familiile ca să se 
protejeze. Negrii sunt de zece ori mai numeroşi decât albii. 
Burghezii din New Orleans, oricât de natural ar considera 
mediul în care au crescut şi au fost educați, ştiu că e ceva 
în neregulă. Nicio culpabilitate, desigur. Dar îndoieli 
asupra perenităţii sistemului lor, un formidabil cazan de 
bogăţie. O slăbiciune în raţionamentul lor, care ţine într-o 
atmosferă de ameninţare oraşul ăsta umed şi cald. Ca în 
timpul marii putori londoneze, sfârşitul impunităţii pare 
inexorabil. Viaţa e frumoasă. Aici oamenii nu vorbesc tare, 
ci pe un ton egal, şi râd la fel. Nebunia înfloreşte însă sub 
zâmbete. Sunt la fel de încremeniţi în certitudini şi în 
spaime. 


Memphis, 5 mai 1859 

Plec. lapa mea e un animal magnific şi nu-mi pare rău 
decât de numele ei, Trigger”. Nu ascultă de altcineva, dar 
nu împărtăşesc entuziasmul fostului proprietar, care 
spunea, mândru, că pleacă în galop ca un glonț de puşcă. 
Am cumpărat şi o Winchester, pentru că va trebui să 
vânez. Am tot echipamentul care-mi trebuie şi plec mâine 
în zori. 


Arthur ridică ochii din jurnal şi privi iapa care dormea în 
picioare lângă el. 

— Trigger? 

Ea deschise ochii şi întoarse capul spre el. 


Little Rock, Arkansas, 15 mai 1859 

După aceste prime săptămâni de drum de-a lungul pistei 
spre Butterfield nu rămân decât o zi la Little Rock şi plec 
mâine spre Munţii Ouachita. 


Munţii Ouachita, iulie 1859 

Am pierdut socoteala zilelor. Sunt în munţi de mai bine 
de două luni. N-am scris nimic despre indienii sau despre 
pădurenii pe care i-am întâlnit şi printre care am trăit. O 


“2 Trăgaci (n.tr.). 
e 437 œ» 


să rămân aici până la primele zăpezi, vreau să văd toamna 
şi încă un anotimp trecând peste aceşti munţi. Aş putea să 
plec liniştit după aceea, ştiind că acest loc există. N-am 
nevoie de nimic altceva. 


Fort Worth, Texas, decembrie 1859 

E decepționant să regăsesc pista şi agitația ei, oraşele 
neinsufleţite precum Fort Worth. O să merg mai departe 
spre vest, dar începând de acum nu înaintez decât 
calculând distanţa care mă separă de Ouachita. Drumul e 
un mediu insalubru, plin de zvonuri şi de oameni care se 
pândesc unii pe alţii. La Fort Worth nu se vorbeşte decât 
despre un asasinat dintr-un orăşel aflat la câteva zeci de 
mile depărtare şi vorbăreții insistă cu detalii sordide ca sã- 
şi captiveze auditoriul credul. Plec mai departe de îndată 
ce Trigger va fi odihnită şi bine hrănită. 


Pecos, Texas, 2 ianuarie 1860 

Râul e frumos şi, după câmpiile uscate, regăsesc vânat şi 
un pic de linişte. O să ajung în El Paso într-o săptămână şi, 
cum am tot auzit vorbindu-se despre el, cred că o să trec 
frontiera în Mexic. 


Era noapte. Arthur lăsă jurnalul, mâncă puţină carne 
uscată, alături de porridge, se sprijini de şa şi începu să 
bea. A doua zi continuă să meargă ca o umbră în spatele 
convoiului şi seara se instală lângă căruţe, plătind pentru 
apă, mâncare şi alcool. 

Penders descria indienii, satele şi munţii din Mexic, 
oscilând între euforie şi deziluzie, oprindu-se şi reluându-şi 
drumul. Scria mai mult decât din Statele Unite şi Bowman 
bănuia că se plictisea, în ciuda frazelor care reveneau: „Mă 
simt bine. O să rămân aici.” Nota detalii şi impresii pe care 
Bowman le cunoştea, dar nu reuşise să le exprime, şi 
Arthur îşi refăcea astfel propria călătorie prin ochii lui 
Penders. Senzaţia de bine pe care i-o dădeau spaţiile largi, 
milele parcurse gândindu-se din ce în ce mai puţin la ceea 
ce lăsa în urmă. Doar că Penders nu făcea încă o călătorie 


e 438 » 


în căutarea ucigaşului. Itinerariul lui nu lumina decât o 
parte din cel pe care-l parcursese Bowman. 

În seara următoare, la oprire, Arthur petrecu câteva 
minute cu soţii Fitzpatrick. Cuplul se îndrepta spre 
regiunea San Francisco ca să se întâlnească cu alţi 
irlandezi, membri ai familiei lor deja instalaţi acolo, 
împreună cu care urma să lucreze. Tânărul mărturisi că 
visa să crească acolo cai. Incercară să-i pună câteva 
întrebări lui Penders. O făceau doar pentru că restul 
pionierilor din convoi erau îngrijoraţi de prezenţa lui. 
Curiozitatea şi amabilitatea lor îl tulburară pe Arthur, care 
se întrebă dacă era rezultatul noii sale identități, dacă 
Penders era un om care inspira mai multă încredere decât 
sergentul Bowman. 

Arthur o lăsă pe Trigger să pască alături de boi şi îşi 
instală mica tabără la douăzeci de metri de căruţe, având 
în spate stâncile de unde putea ţine sub supraveghere 
animalele şi convoiul. Citi din jurnal, care continua cu 
Penders vizitând munţii, urmând râurile şi vorbind cu 
indienii întâlniți pe drum, până în data de 17 februarie 
1860 şi oraşul Chihuahua, unde scriitura devenea dintr- 
odată dezordonată şi plină de ştersături: 


De patru zile n-am mai putut să mă ridic şi abia pot să 
Scriu. 

Nu ştiu. E imposibil. 

A fost o crimă în oraş. 

Am văzut cadavrul trecând prin faţa mea pe o cotigă 
trasă de oameni care strigau. Imi amintesc doar că m-am 
prăbuşit pe stradă. M-am trezit în camera unei pensiuni. 

Țipetele şi viziunile au revenit. Cred că sunt nebun. 
Credeam că m-am vindecat. Am văzut trecând un cadavru 
ca acelea din pădure. La Chihuahua, în Mexic. 

Nu mai am puterea să scriu. 


Încă nu mă pot ţine în picioare şi nu mai ştiu de cât timp 
sunt aici. Am încercat să pun întrebări proprietarilor 
pensiunii, dar ei nu vorbesc decât spaniola şi nu mă 


< 439 + 


înțeleg. Tot nu ştiu ce s-a întâmplat şi încă mă îndoiesc că 
am văzut ce-am văzut. Halucinaţiile sunt zilnice. li revăd 
pe toți, defilează noaptea prin faţa patului meu, marinarii 
birmanezi şi soldaţii englezi. 


Au venit să mă interogheze nişte militari mexicani. Unul 
dintre ei vorbea engleza, dar n-au înţeles nimic din ceea ce 
le spuneam. Ceea ce povesteam nu avea pentru ei mai 
mult sens decât pentru mine. Nu las pe nimeni să se 
apropie de mine. Nu trebuie să-mi vadă cicatricele. 
Coşmarul a reînceput. Crima chiar a avut loc. In acelaşi 
fel. Autorităţile locale sunt pierdute, prezența mea şi ceea 
ce le-am spus mă face suspect. Nu sunt nebun şi trebuie să 
fug de aici. 


Frontiera nu mai e decât la o zi călare, 


El Paso, 19 februarie 1860 

Fizic sunt puţin mai bine, dar nu îndrăznesc să dorm, 
pentru că mă trezesc urlând. Imi petrec nopțile încercând 
să înţeleg şi, cu cât vreau mai puțin să cred, cu atât sunt 
obligat să accept evidența. Am văzut cadavrul din Mexic. 
Nu sunt singurul care a venit până aici. Fram zece. Mai e 
unul care a traversat Atlanticul. 


Urma o listă de nume. 

Penders copiase pe o pagină a jurnalului său lista pe 
care i-o adusese Reeves lui Arthur, de data asta cu cele 
zece nume complete. Cel al lui Bowman era în capul listei, 
subliniat. Dedesubt, cele ale lui Colins şi Bufford, 
subliniate la fel, pe urmă ceilalţi şapte. După care 
adăugase: Unul dintre cei trei. Şi copiase din nou numele 
lui Bowman, Colins şi Bufford. Penders inclusese în listă şi 
propriul lui nume. Ca şi când ar fi fost şi el, alături de cei 
mai violenţi trei indivizi de pe joncă, un posibil suspect. Nu 
ştia că Bufford şi Colins muriseră. 

Penders rămăsese o săptămână în El Paso. Era încă 
acolo la sfârşitul lui februarie. Arthur îşi aminti că, la 


e 440 œ» 


vremea respectivă, tocmai se angajase la ranch-ul 
Paterson. Nu auzise vorbindu-se despre crima din Las 
Cruces decât trei săptămâni mai târziu, în timp ce 
Penders, care era în apropiere, aflase vestea aproape 
imediat. Când Erik plecase spre Las Cruces, Arthur făcea 
du-te-vino între ferma Paterson şi Reunion, unde o vizita 
pe Alexandra. 

Citi un ultim paragraf înainte ca literele să se confunde 
cu noaptea. Penders îşi regăsise scrisul ordonat şi strâns: 


Pista spre Santa Fe, martie 1860 

Au ucis încă un om la Las Cruces iar eu sunt acum pe 
drumul spre nord. Nu mai am decât o singură speranţă, 
ultimul lucru care mă face să mă ţin drept: să-l găsesc pe 
ucigaş şi să pun capăt masacrului care a reinceput. Nu pot 
să presupun nimic, nouă oameni au supravieţuit ca şi mine. 
Colins şi Bufford erau deja capabili să facă asta dinaintea 
captivităţii noastre, asta e sigur, dar nu mi-i imaginez 
călătorind singuri de-a latul lumii. 

Cine altcineva decât Bowman? 

În seara asta mă gândesc iar la Edmond Peevish, cel 
căruia îi spuneam Predicatorul şi, dintre toţi oamenii pe 
care i-am cunoscut, pe el l-aş vrea acum lângă mine. 

Nu e adevărat. 

Mai este unul. 

Peevish ar putea să mă reconforteze dar, în situaţia mea, 
prezența unui singur alt om din lume ar putea să-mi dea 
siguranţă, cea a însuşi sergentului Arthur Bowman. 

Curajul lui trebuie să-l găsesc în mine. Ca să-l găsesc pe 
el. 


A doua zi dimineaţă, Arthur o înşeuă pe Trigger în 
acelaşi timp în care pionierii îşi ridicau tabăra. Când 
căruțele se puseră în mişcare, se strecură de-a lungul 
convoiului, prinse din urmă echipajul tânărului cuplu 
Fitzpatrick şi începu să meargă alături de ei. Ei îl priviră, 
tânăra femeie gravidă roşi punându-şi mâinile pe pântece, 
iar soţul ei zâmbi şi-şi duse mâna la pălărie înainte de a 


e 441 œ 


întoarce capul spre drum, ţinându-se un pic mai drept. 


e 442 œ» 


2 
Colorado, aprilie 1860 


Sunt doi oameni. 

Unul fuge de coşmarurile lui şi în acelaşi timp le 
vânează. Celălalt, ascuns, îşi urmează visele în tăcere şi nu 
vrea să renunţe. 


Traversez oraşe fragile, tabere provizorii în mijlocul 
munţilor. Nu le traversez, trec pe deasupra sau dedesubt. 
Urmez valul pionierilor, fără să pot spune cuiva unde 
merg. 


Familiile, treizeci de persoane cu totul, călătoreau fără 
ghid şi acceptaseră prezenţa lui Bowman. După ce 
mersese o zi întreagă alături de familia Fitzpatrick, se 
îndreptase spre capătul convoiului. Pionierii nu erau nici 
pierduţi, nici incapabili, dar călăreţul era de alt soi, 
înarmat cu o carabină serioasă, şi scruta orizontul cu o 
concentrare de santinelă care îi liniştea. Seara, Bowman 
continua să doarmă separat. li aduceau mâncare şi 
băutură şi se ocupau de iapa lui. Dimineaţa, se aşeza din 
nou în fruntea convoiului, alegând cele mai bune trecători, 
căutând locurile potrivite în care să înnopteze. Când 
întâlneau alţi călători, lui i se adresau aceştia. Unii pionieri 
îi evitau privirea sau nu-i vorbeau deloc, dar toţi îi 
acceptaseră poziţia. Ingrijorarea pe care o inspira mergea 
mână în mână cu faptul că toţi îşi dădeau seama cât le era 
de util. În plus, nu cerea niciun ban. 

Când terenul era propice, tânărul Fitzpatrick împrumuta 
un cal şi mergea la vânătoare cu Bowman. Era un trăgător 
destul de bun şi avea o veche armă Springfield a armatei 
americane, cu percuție, o puşcă mai modernă decât 
muschetele pe care Bowman le întâlnise în India, dar 
rudimentară faţă de Winchester-ul lui Penders. Pe câmpuri 
întâlneau herghelii de cai sălbatici şi tânărul, nebun de 


e 443 œ» 


bucurie, îi gonea ca să galopeze cu ei. Îi explica lui 
Bowman cum puteau fi prinşi, cum se putea recunoaşte un 
mânz bine clădit şi cum se alegeau cele mai bune femele. 
Observa hergheliile şi se amuza să-şi imagineze încrucişări 
între cai, alegând armăsarii şi iepele şi descriind ce mânz 
aveau să facă, cum urmau să aleagă dintre ei, construind 
arbori genealogici imaginari prin care să aducă pe lume, 
pornind de la cincizeci de cai văzuţi într-o mică vale, cel 
mai frumos animal pe care îl putea produce herghelia. 

— Ar fi un animal magnific, domnule Penders, pe care 
bogătanii din est şi din vest l-ar cumpăra cu preţul 
greutăţii sale în aur. 

Arthur îl asculta. Fitzpatrick surâdea şi glumea pe 
seama soţiei sale şi a viitorului copil, mânzul lui. Aduceau 
în tabără antilope, pe care le împărțeau seara între 
pionieri, şi îi dădeau partea sa lui Penders, instalat în 
colţul lui. 


Wyoming, aprilie 1860 

Frumuseţea acestor locuri e crudă. Nu pot nici să 
zăbovesc, nici măcar să le privesc prea mult fără să-mi 
vină cheful să renunţ. Și totuşi, doar eu mă pot obliga să 
continui. Aceste ţinuturi nu se vor schimba mai mult dacă 
dispare un asasin decât dacă cineva hotărăşte să se 
instaleze în aceste păduri pustii. 


Drumul spre munţii Ouachita îmi este de-acum interzis. 
Fii blestemat, Bowman! Nu mai exist decât pentru tine. 


Linia întunecată desenată de Sierra Nevada bara acum 
orizontul convoiului. Economiile pionierilor, plecaţi de trei 
luni din Saint Louis, se diminuau. La popasuri, familiile 
făceau troc cu ce aveau - haine, unelte, uneori o bijuterie - 
contra a câteva raţii de legume, repararea unei căruţe sau 
a unui suport pentru transportul poverilor. Când se 
opreau, Bowman rămânea deoparte şi îl trimitea pe 
Fitzpatrick să-i cumpere alcool, adăugând câteva monezi în 


e 444 a 


plus. 

— Dacă găseşti ceva bun pentru soţia ta. 

Aileen Fitzpatrick era din ce în ce mai obosită şi se 
odihnea ziua la umbra coviltirului căruţei, zguduită de 
denivelările drumului. Soţul ei era îngrijorat şi începuse să 
spună că poate urmau să se oprească în Carson City, 
următoarea etapă principală, la poalele Sierrei. Să lase 
convoiul să plece până îşi revenea ea, să aştepte altul şi să- 
şi reia drumul. Poate chiar să aştepte naşterea copilului 
înainte să meargă mai departe. Dar, ca şi pentru ceilalţi, 
economiile nu le permiteau să se oprească prea mult. Soţia 
lui insista că se simţea bine, că de vină era doar căldura şi 
că trebuia să meargă mai departe, că aerul proaspăt al 
munţilor o s-o pună pe picioare - şi totuşi se simţea tot mai 
slăbită cu fiecare zi. Copilul trebuia să se nască în două 
luni. Mai multe femei din convoi se ocupau de ea cu 
rândul, dar în curând competențele lor aveau să nu mai fie 
suficiente. Soții Fitzpatrick recunoşteau asta cu tristeţe. 
Călătoria lor era compromisă. 


Am trecut prin ultimul pas al Stâncoşilor. Am alunecat în 
vest ca într-un gol. De-a lungul drumului găsesc urme ale 
trecerii lui. Nu cadavre noi, doar amintirea difuză a unui 
englez cu păr blond care călătoreşte singur. Uneori în 
urma mea, alteori înainte. Poate că ne-am şi întâlnit deja 
de câteva ori. Traseul lui e lipsit de logică. Incetineşte şi 
trec pe lângă el, apoi face un salt înainte şi aflu dintr-odată 
că am mai multe zile întârziere. O să fiu în curând în Salt 
Lake City şi mă întreb unde se va opri el. Ce eveniment 
sau loc va hotări că drumul lui s-a terminat? Va merge 
până la ocean şi uneori cred că Bowman este un uriaş care 
se va arunca în mare şi va ajunge înotând în Japonia, China 
şi Indii, dând ocol lumii până în pădurea noastră, şi că doar 
acolo îl voi regăsi. Ce forţă i se poate opune lui Bowman, 
care să fie capabilă să-i oprească această cursă? 


Dacă monstrul ăsta este încă om, atunci ceva îl va opri. 
Eu sunt această forță. Va trebui să fiu. Pentru că moartea 


e 445» 


nu va putea face nimic, căci Bowman este etern, niciodată 
nu i-a fost frică de ea. Nici mie. Noi nu trăim. 


Revino la viaţă, Bowman. Mori. Sau, dacă nu, aşteaptă- 
mă. 


Cobor azi în Salt Lake. Oraşul ăsta e prea mare ca să-l 
survolez. Va trebui să intru în el şi să caut. 
Acum aş vrea să renunţ. Să mă întorc la munţii mei. 


Salt Lake City, 22 aprilie 1860 

Bowman era aici în acelaşi timp ca şi mine. Niciodată, în 
toate aceste săptămâni, n-am fost atât de aproape de el. 
Mă întorc pe drum ca să-l prind în următoarele zile sau în 
următoarele ore. Sfârşitul călătoriei mele e aproape - cel 
al crimelor lui şi poate al coşmarului meu. 


Carson City avea câteva sute de locuitori dar numai un 
singur medic. Fitzpatrick împrumută iapa lui Penders şi 
plecă să-l caute de îndată ce convoiul se opri la intrarea în 
oraş, în vreme ce toţi ceilalţi pionieri îşi pregăteau 
traversarea Sierrei Nevada. Reveni cu doctorul, cocoţat pe 
un catâr, în timp ce se lăsa noaptea. În căruţa familiei 
Fitzpatrick se aduseră lămpi. 

Jonathan aşteptă plimbându-se ca un leu în cuşcă şi 
Bowman, pentru prima dată de luni întregi, rămase în faţa 
oraşului fără să facă nimic, nici să se ascundă, nici să 
caute informaţii, în mijlocul unei tabere care semăna cu 
cea pe care o incendiase la Fortul Bent. Ca şi tânărul 
irlandez, neavând nimic altceva de făcut, aştepta 
diagnosticul. 

Medicul rămase cu Aileen o jumătate de oră şi ieşi din 
căruţă ştergându-şi fruntea. Aerul din oraş era aproape la 
fel de proaspăt ca la câmpie, însă era mai umed, iar nori 
de insecte se învârteau în jurul lor, atrase de căldura 
feţelor. 

— Nu sunt motive de îngrijorare peste măsură, tinere 
domn. Nici complicaţii, nici infecţii. Dar asta s-ar putea 


e 446 œ» 


întâmpla dacă soţia dumitale nu se odihneşte. Va naşte 
normal, dar cu o condiţie: trebuie să vă opriţi până atunci. 

Jonathan merse să i se alăture soţiei sale. Bowman îi 
oferi bani doctorului, care refuză: 

— Nu mă las plătit decât de oamenii care posedă ceva. 
Dacă eu aş avea nevoie de un medic, sper că ar avea 
aceeaşi curtoazie faţă de mine. 

Urcă la loc pe catâr. 

— Călătoriţi cu ei? 

Arthur avu o mişcare din umeri care nu voia să spună 
nimic, un fel de ezitare ori de întrebare mută. i 

— Dacă puteţi încerca să-i convingeţi, ar fi foarte util. li 
ştiu pe pionieri, nu vor niciodată să se oprească. Numărul 
celor care mor fiindcă nu vor să piardă o săptămână ca să 
se îngrijească este uluitor! Dacă nu ascultă de rațiune, 
tinerii ăştia vor pierde copilul şi nu garantez nimic nici 
pentru mamă. E foarte slăbită. 

— Ce trebuie să facă? 

— Nimic! Doar să meargă puţin mai sus, acolo unde 
aerul e mai bun. Malurile lacului sunt sănătoase, ea nu 
trebuie să meargă mai departe în starea în care se află. 

— Lac? 

— N-au cum să-l rateze. Drumul trece pe lângă el şi are 
douăzeci de mile lungime. În anotimpul ăsta, e cel mai bun 
loc pentru ea. 

Convoiul se alătură celorlalte şi a doua zi dimineaţă 
patruzeci de perechi de boi părăsiră în acelaşi timp Carson 
City, aproape două sute de pionieri urmând un pluton de 
cavalerie care acceptase să deschidă calea şi să le 
servească drept escortă. Echipajul soţilor Fitzpatrick plecă 
ultimul, avansând cât se putea de încet, ca s-o menajeze pe 
Aileen. În spatele lor, Bowman închidea coloana. Şirul 
căruţelor începea să se întindă pe şerpuirile drumului ca o 
colonie de furnici care-şi mută ouăle. La fiecare curbă, 
aerul era puţin mai curat. Jonathan îşi conducea boii cu 
prudenţă şi lăsa să crească distanţa faţă de celelalte 
atelaje. 

După prima trecătoare, descoperiră marele lac Tahoe, a 


e 447 œ» 


cărui apă albastră reflecta pe kilometri întregi nuanțele 
cerului. Aileen nu ascultă protestele soţului ei şi vru să se 
aşeze alături de el ca să vadă peisajul. Acea abundență de 
culori şi de apă, după câmpiile de la Salt Lake City încolo, 
le depăşea puterea de înţelegere şi niciuna dintre căruțele 
din faţa lor, ca şi miile care trecuseră deja, nu se oprea. 
Convoaiele îşi continuau drumul spre vest, urmărind 
obiective de la care frumuseţea munţilor nu reuşea să-i 
deturneze. Arthur se gândi la mormonii care-şi ridicaseră 
oraşul în fundul unei văi aride, la cetăţenii din Reunion 
instalaţi pe pietrele texane şi căutând disperaţi apă pentru 
culturile lor, la toate satele şi taberele stabilite din motive 
absurde în locuri lipsite de frumuseţe şi de resurse, 
comparându-le cu acest tărâm în care totul părea complet, 
gata-făcut şi pregătit ca să trăieşti în el. Şi se întrebă dacă 
munţii lui Penders semănau cu cei de-aici. 

La mijlocul zilei, căruțele care călătoreau cu Fitzpatrick 
încă de la Saint Louis se opriră pe mal. Presaţi să-i ajungă 
din urmă pe restul pionierilor şi plutonul de cavalerie, 
familiile nu sacrificară decât câteva minute ca să-şi ia la 
revedere de la tânărul cuplu. Aileen îi dădu unei prietene o 
scrisoare pentru familia lor din Rio Vista, în regiunea San 
Francisco, în care explica motivul întârzierii lor şi promitea 
să ajungă după naşterea copilului şi înainte de sfârşitul 
verii. Işi urară cu toţii noroc şi apoi la marginea apei nu 
mai rămase decât căruţa lor. Aileen şi Jonathan Fitzpatrick 
îl priviră pe Bowman, călare pe iapa lui. 

— Ar trebui să mergeţi cu ei, domnule Penders. 

Arthur cobori de pe cal, o duse pe Trigger până la apă şi 
o lăsă să bea, apoi urcă până la căruţă, scoţându-şi pălăria 
veche de pe cap. 

— Ce-o să faceţi? 

Tânărul se îndreptă de spate. 

— Anotimpul e bun, o să căutăm un loc unde să ne 
instalăm pentru trei luni. Pe aici găsim vânat şi o mulţime 
de plante şi fructe de pădure pe care să le culegem. 
Suntem obişnuiţi cu acest mod de viaţă, domnule Penders, 
o să ne descurcăm. Dacă ne grăbim, o să avem chiar o 


e 448 œ» 


grădină la începutul verii. E treabă de câteva săptămâni. 

Bowman privi drumul şi ultimele căruţe care puteau fi 
încă zărite. 

— Câteva săptămâni? 

Aileen se întoarse spre soţul ei. 

— Mai sunt câteva tabere în jurul lacului, vom putea să 
ne instalăm alături de alţi oameni, să nu fii singur când eu 
n-o să mai pot face nimic! 

Zâmbea, cu fruntea şi obrajii încă palizi. Soţul ei îl privi 
pe Arthur. 

— Vedeţi, suntem rezolvaţi! Locul ăsta e perfect. Aileen 
va naşte pe malul lacului şi pe urmă o să ne reluăm drumul 
cu alt convoi. Cu siguranţă vom fi la San Francisco înainte 
de toamnă şi, dacă ajungeţi pe-acolo, trebuie să treceţi să 
ne vedeţi după ce ne instalăm! 

Bowman se uită la tânărul care se străduia să-şi păstreze 
vocea fermă, ca să nu şovăie în faţa soţiei sale. Arthur 
încălecă la loc. Privirea îi trecu peste burta mare a Aileenei 
Fitzpatrick. 

— N-am nevoie să mă ţin după convoi. O să plec după ce 
vă instalaţi. 


Căutătorii de aur şi argint de pe muntele Davidson, la 
patruzeci de mile est de lac şi de Carson City, nu 
ajunseseră încă aici. În micile tabere pe care le vizitară, 
oamenii locului îi întrebau, înainte să-i salute, dacă erau 
prospectori, şi pe urmă scuipau pe jos cu speranţa că 
nimeni nu va găsi filoane în regiune. Pământurile fuseseră 
cumpărate de la indienii paiuţi de către Guvernul 
Teritoriului Utah, ceea ce, de fapt, nu însemna nimic, 
pentru că indienii nu se considerau proprietari ai 
terenurilor, dar şi pentru că sumele plătite erau ridicole. 
Un birou din Carson City gira înregistrarea loturilor şi 
delimitările lor, fixa preţul, emitea titlurile de proprietate 
şi încasa banii. 

Un bătrân care mirosea a hoit şi susţinea că trăia în 
Sierra de mai mult de cincisprezece ani le spuse să nu-şi 
facă probleme şi, ca să spunem aşa, să-i trimită la dracu' 


e 449 » 


pe reprezentanţii statului: 

— Vă instalaţi unde vreţi. Agenţia Teritoriului Utah e o 
bandă de nemernici care ar face bine să nu zăbovească 
prea mult prin munţi. Eu am venit aici în '44, cu Fremont 
şi Carson. Nu m-am mişcat de-atunci şi tare-aş vrea să vină 
să-mi ceară titlul de proprietate! L-am topit şi-am făcut 
gloanţe din el, dacă vrea careva să-l citească cu ochii lui! 

Pe marginea lacului, la una sau două mile una de alta, 
mai multe cabane de lemn erau înşirate una după alta, 
câini şi copii, oale pe foc, piei şi blănuri puse la uscat şi, 
peste tot, mirosul hoiturilor. Familiile sau vânătorii solitari 
erau îmbrăcaţi într-un amestec de piei şi pânză, copiii 
aveau părul lung şi bărbaţii bărbi, iar femeile rochii 
ridicate până la genunchi. Pe jumătate sălbatici, silenţioşi 
şi prudenti când trecea vreo căruţă, oamenii aceştia erau 
undeva între indieni şi albi, o specie intermediară în curs 
de adaptare la mediu. 

Coborâră spre sudul lacului, trecură pe lângă o ultimă 
tabără, salutară o femeie care-i privea urât, cu copii la 
picioarele ei, şi parcurseră apoi două sau trei mile fără să 
întâlnească pe nimeni. Începură să caute un loc în care să 
se aşeze şi zăriră un pic mai departe o întindere verde. Un 
pârâu plonja într-un mic bazin rotund cu un diametru de 
vreo cincizeci de metri şi puţin adânc. Apa era 
transparentă, soarele îi lumina fundul şi se vedeau peştii 
alunecând printre ierburile acvatice. La marginea 
bazinului, albastrul devenea mai întunecat, fundul 
coborând brutal. 

Trestii creşteau de jur-împrejur, apoi o iarbă grasă şi 
după aceea câţiva arbori, înainte să înceapă pantele şi 
pădurea mai deasă. Lemn roşu, ienupăr, aspen şi, mai sus, 
sequoia. Fitzpatrick trase de frâu şi boii se opriră. Bowman 
traversă pârâul călare pe Trigger şi descrise un arc de 
cerc larg, urcând până la copaci, de parcă urmărea şi în 
acelaşi timp trasa limitele unei parcele. Se opri în pantă, 
între trunchiuri, privind poiana şi mica mlaştină din jurul 
bazinului. Rămase acolo câteva minute în timp ce Jonathan 
şi Aileen, coborâţi din căruţă, se apropiau de apă, după 


e 450 œ» 


care li se alătură, descălecă şi îşi scoase Winchester-ul din 
toc. Acţionă levierul şi armă carabina. Cei doi tineri îl 
priveau fără să înţeleagă. Bowman îşi ridică arma, sprijini 
patul în umăr şi ţinti în direcţia muntelui, ochind un 
trunchi mare de lemn roşu, la trei sute de metri. Fără să se 
grăbească, puse degetul pe trăgaci şi trase. Zgomotul 
împuşcăturii ricoşă pe munte, păru să se întoarcă spre ei şi 
să dispară deasupra lacului. 

Arthur cobori arma şi privi, alături de Jonathan şi Aileen, 
cum pe trunchi se vedea clar o pată de culoarea lemnului 
de sub scoarţa smulsă. Se roti spre nord şi ţinti într-un 
singur gest un alt copac, aflat la marginea apei, după care 
trase din nou. Tânăra soţie scoase un mic strigăt de 
surpriză şi spaimă. O altă urmă clară, pe alt trunchi, la 
două sute de metri. Arthur îi întinse carabina lui Jonathan, 
care zâmbi, se întoarse spre sud şi ţinti un brad de la 
periferia poienii. Făcu şi el să zboare aşchii de lemn şi toţi 
trei examinară triunghiul pe care îl desenaseră şi în 
mijlocul căruia se aflau. 

Aileen luă arma din mâna soţului! 

— Ce faci? 

Ea acţionă levierul, se întoarse spre apă, sprijini patul 
carabinei în umăr şi ţinti spre cer. 

— Aileen! Nu în starea ta! 

Ea zâmbi şi trase al patrulea foc, într-un unghi de 
patruzeci şi cinci de grade, drept în azuriul de deasupra 
lacului Tahoe. 

Demontară covilitirul şi arcele căruţei, pe care le 
transformară în cort, înăuntrul căruia transportară 
bunurile cuplului. Soții Fitzpatrick nu posedau aproape 
nimic. În afară de o veche saltea din lână, nu aveau nicio 
mobilă. Aranjară patul pentru Aileen, care refuză să se 
odihnească şi participă la amenajarea locului. 

Nu exista decât un singur lucru în căruţă de care 
Jonathan era mândru: o şa veche. Soţia lui râdea de el. 

— A cumpărat-o în Independence, nu e bună de nimic, 
dar a plătit-o destul de scump! 

Tânărul n-o asculta şi îl privea pe Bowman. 


e 451 œ» 


— E o şa bună, pot s-o repar! 

— A cumpărat-o chiar înainte să găsească o saltea! 

Jonathan continuă să i se adreseze lui Arthur: 

— Domnule Penders, când o să terminăm să ne instalăm, 
în câteva zile o să vă cer un serviciu. 

Bowman rostogoli un butoi până la cort, după care se 
întoarse spre el. 

— Te las să iei iapa. Dar nu te da peste cap să aduci un 
cal când soţia ta naşte în două luni! 

Fitzpatrick zâmbi cu toţi dinţii. 

— Sunt magnifici, domnule Penders, trebuie să duc unul 
la San Francisco! 

Cortul era gata. Aduseră căruţa şi boii la marginea 
pădurii, încărcară în ea nişte pietre şi săpară o groapă în 
pământ, destul de largă încât să poată frige vânat mare şi 
să afume carnea. În jur, construiră o vatră din pietre, 
ocupându-se şi de lemne, târând trunchiuri uscate pe care 
le sparseră cu toporul. 

Ziua fusese lungă. Întinsă pe pat, Aileen privea soarele 
care cobora pe lac. Tânărul Fitzpatrick şi Arthur se spălară 
pe braţe şi pe faţă. 

— O să fac un tur, să văd dacă pot dobori ceva înainte să 
se lase noaptea. 

Jonathan se repezi. 

— Mă ocup eu, domnule Penders, aţi făcut deja destule! 

— Nu cunoşti locul şi vine noaptea. Vreau doar să fac un 
tur. 

— Mai e o oră de lumină, n-o să merg departe şi oricum 
avem ce mânca în seara asta. 

Işi sărută soţia. Bowman îi aruncă Winchester-ul. 

— Măcar ia asta! 

Jonathan se îndepărtă spre munte, se opri la marginea 
pădurii şi scoase un strigăt agitându-şi mâna înainte de-a 
intra între copaci. 

Bowman aprinse focul şi se instală alături de el, ţinând 
puşca Springfield în braţe, pe care începu să o demonteze 
şi să o curețe. Aerul se răcorea şi, în lumina scăzută, pe 
deasupra trunchiurilor zburau insecte. Broaştele ieşeau 


e 452 œ» 


din apă şi peştii se apropiau de suprafaţă ca să vâneze 
libelule. Aileen ieşi din cort cu o pătură pe umeri, părul 
despletit şi trăsăturile obosite. Se aşeză pe o piatră lângă 
Bowman, rămase tăcută o vreme iar Arthur, ridicând ochii 
de pe arma demontată, o privi în voie. Părul trebuie să-i fi 
fost blond când era copilă, acum se întuneca la rădăcini şi 
doar vârfurile, în lumina apusului, mai erau deschise la 
culoare. Avea încă trăsăturile unei adolescente, faţa 
rotundă şi netedă. 

— Frumos din partea dumneavoastră că aţi rămas cu noi 
până am găsit locul acesta, domnule Penders. Când l-am 
văzut, chiar m-am întrebat de ce-ar mai trebui să mergem 
până la Rio Vista! Dar, în orice caz, o să ne fie bine aici 
până la naştere. 

Nu părea să aibă nici douăzeci de ani. 

— Cum se face că nu călătoriţi decât în doi? 

Aileen îşi ridică pătura pe ceafă. 

— Părinţii lui Jonathan au murit. Mergem să-i întâlnim 
pe unchiul şi mătuşa lui. Au plecat din Cork acum cinci ani. 
Părinţii mei sunt prea vârstnici şi nu voiau să-şi părăsească 
ferma. Jonathan a lucrat într-o uzină zi de zi, timp de trei 
ani, ca să strângă bani pentru călătorie. Unchiul lui ne-a 
trimis şi el ceva bani. 

— Soţul tău e un băiat curajos. 

— Da. 

Ea privea spre munte. Umbra începea să acopere lacul şi 
poiana lor, urcând de-a lungul pantelor. 

— Domnule Penders? 

Arthur asambla puşca şi ridică fruntea. Ea îl privi, ezită 
şi se întoarse spre foc. 

— La început eram un pic temătoare. Voiam să mă scuz. 
Mi-a fost greu să vă acord încredere. 

Bowman aşeză puşca şi scoase din buzunar punguţa de 
tutun şi pipa lui Penders. 

— Nu e nevoie să te scuzi. E normal. 

Ea îi zâmbi, dar Arthur vedea bine că mai era ceva. 
Aşteptă ca ea să continue, îşi umplu pipa şi aprinse un 
chibrit. 


e 453 + 


— Pot să vă pun o întrebare? 

— Dă-i drumul. 

— Când aţi venit, în prima zi, nu arătaţi prea bine. 
Păreaţi pierdut. Şi nu încetaţi să vă repetaţi numele. 

Bowman nu spuse nimic. Tânăra femeie se frământa pe 
piatră, căutându-şi următoarele cuvinte, cu braţele aşezate 
în jurul burţii ei mari. 

— Ca şi când n-ar fi fost cu adevărat al dumneavoastră şi 
voiaţi să vă obişnuiţi cu el. Şi pe urmă aţi plecat să citiţi. Şi 
mai e şi mâna dumneavoastră şi cicatricea asta de pe 
frunte... 

— Ce vrei să ştii? 

Ea plecă ochii. 

— Nu v-am pus întrebări şi, dacă nu vreţi să vorbiti, 
respectăm asta. Dar aş vrea să ştiu dacă există lucruri pe 
care le ascundeţi. 

Vârfurile Sierrei se înroşeau în apus şi lacul se 
întunecase, iar baletul insectelor şi cel al batracienilor 
devenea frenetic. 

— Ce ascund nu e important. Când o să plec n-o să vă 
slujească la nimic să ştiţi. Singurul lucru pe care ţi-l pot 
spune este că Erik Penders nu este adevăratul meu nume. 

Ea îl privi timid. 

— Cum vă cheamă? 

— Arthur Bowman. 

— Şi celălalt nume de ce nu încetaţi să-l repetaţi? 

— Este al cuiva pe care-l cunoşteam. A fost ucis. 

Aileen se ridică, cu o mână pe burtă. 

— Trebuie să mă duc să mă odihnesc acum. Mulţumesc, 
domnule Bowman. 

— Nu eu l-am ucis, dacă asta te îngrijorează. 

— Nu mai sunt îngrijorată. 

Intră în cort şi se lungi. Arthur privi muntele. Acum era 
aproape noapte. 


Scoase din buzunar jurnalul lui Penders şi răsfoi paginile 
cu degetul mare. Trucul de magie al lui Peevish nu va 
schimba nimic. Erik Penders murise degeaba, Arthur 


e 454 œ» 


Bowman va urma acelaşi drum şi va face aceeaşi greşeală. 

Aruncă în foc jurnalul lui Penders şi îl privi arzând, apoi 
alimentă focul cu toate lemnele pe care le avea. Flăcările 
urcară la trei metri, trebuiau să se vadă şi de pe malul 
celălalt al lacului şi destul de departe în pădure. Se 
îndepărtă de căldura rugului. Vocea Aileenei se auzi din 
cort: 

— Nu s-a întors? 

Bowman încercă să surâdă, dar lumina flăcărilor desenă 
pe faţa lui o mască îngrijorată. Tânăra femeie se înfioră şi 
nu auzi ce-i răspunse el. 

— O să se-ntoarcă, nu-ţi face probleme. 

Trecură două ore. 

N-ar fi folosit la nimic să plece în căutarea lui în plină 
noapte. Şi nu se punea problema nici s-o lase pe ea 
singură. Arthur făcu de strajă lângă foc, alimentându-l 
toată noaptea. 

Cu o oră înaintea zorilor, puse şaua pe Trigger. Aileen se 
ridicase. Nici ea nu închisese ochii toată noaptea şi 
Bowman nu ştia ce să facă pentru a-i calma neliniştea: 

— Trebuie să rămâi întinsă, nu poţi face nimic în starea 
ta. O să merg să caut ajutor şi o să-l găsim. Mă-ntorc 
repede. 

Sări în şa şi plecă în galop, urmând malul până la ultima 
tabără pe care o văzuseră în ajun. Era încă noapte când 
bătu la uşa cabanei. Vocea unui bărbat îi răspunse de 
partea cealaltă: 

— Cine dracu' e? 

— Am trecut ieri cu o căruţă, familia cu femeia 
însărcinată. Soţul ei a plecat să vâneze ieri seară şi nu s-a 
întors încă. 

— Deschid uşa, dar dacă e o şmecherie am o puşcă în 
mână! N-ar fi în interesul dumneavoastră să fiţi înarmat! 

— N-am armă. Mă dau înapoi. Puteţi să deschideţi. 

Uşa se deschise scârţâind. Arthur ghici silueta unui 
bărbat în izmene lungi şi văzu strălucind ţeava unei puşti. 

— Ce-i toată povestea asta? 

— E tânărul pe care l-aţi văzut trecând ieri. A plecat să 


e 455» 


vâneze înainte să se lase noaptea şi nu s-a întors. Nevasta 
lui e puţin mai încolo, unde s-au instalat. Nu se poate 
mişca, pentru că e însărcinată. Am nevoie de o mână de 
ajutor. Cineva care cunoaşte muntele. 

O femeie apăru în spatele bărbatului, ţinând o lampă. 
Aprinse un chibrit şi lumina dezvălui interiorul cabanei. Îşi 
împinse soţul ca să treacă în faţa lui. 

— Şi aţi lăsat-o singură!? 

— N-am avut de ales, îmi trebuie un ghid ca să merg în 
pădure. Am bani. 

— Nu vorbiţi tâmpenii! 

Se-ntoarse spre soţul ei. 

— Joseph Ervin, pune şaua pe cal, pas alergător! Eu o să 
merg să mă ocup de ea şi tu mergi cu domnul. Coboară 
puşca acum! 

Ervin sprijini puşca de perete. 

— Unde v-aţi instalat? 

— La trei mile de aici. Un pârâu şi un mic bazin. 

Omul scuipă la picioarele lui. 

— E plin de crevase în locul ăla! Trebuie să-l luăm pe 
bătrânul MacBain, el ştie mai bine. 

— MacBain? 

— E cel mai vechi de pe-aici şi blestemata lui de javră o 
să ne fie de folos. 

Bătrânul pe care-l întâlniseră la venire, care le spusese 
să se instaleze unde vor. 

— Puteţi să mergeţi la tabără? Eu o să-l caut pe bătrân. 

Femeia îi spuse să nu-şi facă griji şi Arthur urcă la loc în 
şa. 

Era zi de câteva minute când părăsiră locul - Bowman, 
Ervin şi bătrânul MacBain cu câinele lui. 


Ziua se termina şi soarele dispăruse în spatele piscurilor 
când se întoarseră cu corpul lui Jonathan Fitzpatrick de-a 
latul şeii lui Trigger. Ţipetele Aileenei nu se potoliră decât 
la miezul nopţii, când se prăbuşi sfârşită. A doua zi, Mama 
Ervin o găsi fără suflare în patul ei şi ridică cearceaful plin 
de sânge. Pregătiră căruţa cât de repede fu cu putinţă, dar 


e 456 œ» 


când Bowman ajunse şase ore mai târziu în Carson City nu 
mai folosea la nimic să-l caute pe medic: femeia şi copilul 
muriseră. 


Ervin îl ajută pe Bowman să sape la marginea poienii un 
mormânt pentru cele două trupuri, orientat în direcţia 
focului de armă pe care Aileen îl trăsese deasupra lacului 
Tahoe. Joseph Ervin îşi uitase de mult rugăciunile, dar 
spuse câteva cuvinte, aruncând ici-colo câte un Tatăl 
Nostru, când nu-şi mai amintea. Soţia lui puse pe moviliţa 
de pământ un buchet de flori de munte şi, în curând, la 
marginea lacului nu mai rămase decât Bowman, cu căruţa, 
doi boi, iapa lui şi o saltea pătată de sânge deasupra căreia 
zburau sute de muşte. Reaprinse focul şi aruncă salteaua 
în el. Se aşeză lângă vatră şi îşi puse pe genunchi hârtiile, 
pana şi cerneala, contemplând flăcările şi coloana de fum 
negru scoasă de lâna care se mistuia. Mirosul era 
înspăimântător, dar rămase acolo fără să se mişte, ţinând 
în mână toate scrisorile sale, ale căror colţuri se ridicau 
sub efectul căldurii. 

Apoi, Arthur abandonă locul, cobori din nou în Carson 
City, făcu o vizită în biroul de la Express Mail Company şi 
reluă drumul de la Salt Lake City spre est, înarmat cu o 
veche puşcă Springfield cu percuție. In prima noapte 
dormi la marginea drumului şi, când se trezi, văzu 
diligenţa Express Mail trasă de zece cai, în plină viteză. În 
interior se afla mica lui desagă şi vreo cincizeci de foi, tot 
ceea ce scrisese începând cu cabana din Londra până la 
ultima scrisoare către Alexandra Desmond. 


Alexandra, 

Decât să ard tot ce-am scris, mai bine il trimit la 
Reunion. Nu ştiu cine va găsi într-o zi aceste scrisori, acum 
că dumneavoastră nu mai sunteţi acolo. Poate că mai e în 
acel loc un ultim locuitor care vi le va trimite sau le va citi 
înainte de a le arde aşa cum ar fi trebuit s-o fac eu. Dar n- 
aş vrea să ştiu unde le e cenuşa. 

Am ajuns pe malurile lacului Tahoe, în Sierra Nevada. 


e 457 œ» 


Dacă ați fi continuat să călătoriți în această ţară şi ați fi 
văzut locul acesta, aici v-aţi fi oprit, sunt sigur. 

Eu tocmai am îngropat alt vis. Cel al unei tinere femei, 
al soțului ei şi al copilului lor, care nu se va mai naşte 
vreodată. Drumul meu se opreşte aici. Nu mai plec. 

Asasinul a dispărut. Nu voi dispărea şi eu urmărindu-l. 
Sunteţi undeva în Franţa şi nu mai am ce să vă ofer decât 
o imagine înainte de a trimite aceste hârtii pe pistă, ca să 
facă înapoi tot drumul pe care l-am făcut de când v-am 
cunoscut. 

Suntem două vise care păstrează o amintire unul despre 
celălalt. 

Am împrumutat numele omului pe care îl căutam, atât 
timp cât mi-a trebuit să înţeleg că sunt încă viu. Acest 
miracol este de o tristeţe pe care n-o măsor încă. O datorez 
unui tânăr căruia îi plăcea să galopeze cu caii sălbatici şi 
tinerei sale soţii care se amuza de felul în care îmi 
spuneam numele. Numai dumneavoastră şi Predicatorul 
îmi mai ştiţi adevăratul nume. 

Vă iubesc de când v-am văzut. 


Bătrânul dumneavoastră soldat 
Când ajunse pe câmpiile unde vânase cu Jonathan 


Fitzpatrick, Arthur părăsi drumul şi plecă în căutarea 
cailor sălbatici. 


e 458 » 


3 


Joseph Ervin, care curăța nişte piei în apa lacului, ridică 
privirea auzind zgomotul de cai. Merse până la cărare şi îl 
salută pe englezul care dispăruse de câteva săptămâni. Era 
la fel de murdar ca iapa lui, acoperit de praf şi obosit. 
Ţinea legaţi de Trigger doi cai, un mascul şi o femelă, şi îi 
răspunse la salut cu un semn din cap. 

— Ne-am ocupat de boi. Unde aţi fost plecat? 

Bowman ridică mâna fără să se întoarcă şi îşi continuă 
drumul până la tabără. Soţia lui Ervin ieşi din cabană, 
privindu-l pe Arthur îndepărtându-se. 

— S-a-ntors? 

— O să plece din nou. 

— Că ştii tu! 

— Se vede. 

— Termină de curăţat pieile alea, domnu’ Ştie-tot! 


Nimic nu se mişcase. Boii păşteau în poiană, la marginea 
apei, reţinuţi de iarba bogată mai mult decât de sforile 
legate de copaci. Căruţa goală, cortul care se încovoia, 
vatra rece şi cele două morminte. Florile fuseseră luate de 
vânt sau mâncate de animale. Grămăjoarele de pământ 
începeau să se taseze. 

li legă pe cei doi mustangi de un ienupăr şi se puse pe 
treabă. În primul rând, tăie două cruci din ramuri, pe urmă 
dobori câţiva copaci tineri. li trebuiră trei zile ca să 
construiască un ţarc destul de mare pentru cei trei cai. 
Seara, lângă foc, se apucă să repare şaua de ocazie a lui 
Fitzpatrick. Aproape de ţarc, îşi alese un loc de cabană, 
lipită de o stâncă, care deveni astfel primul ei perete. 

Joseph Ervin îi dădea sfaturi şi îl ajuta atunci când avea 
timp. El şi soţia sa erau tăbăcari, instalaţi acolo de şapte 
ani. La început, încercaseră să vândă blănuri, dar marile 
companii precum Bent şi Saint-Vrain sau Western Furtrade 
Company puseseră mâna pe piaţă. Atunci, Ervin devenise 
specialist în piele, pe care o tăbăcea cu coajă de stejar alb, 


e 459 + 


un tanin mai slab decât cel din stejar negru, dar care 
oferea o supleţe mai mare. Instalaţia lor era rudimentară, 
dar calitatea pieilor se îmbunătăţea şi începuseră să-şi 
vândă, la preţ bun, toată mica lor producţie, printr-un 
angrosist din Carson City. Americani la a treia generaţie, 
Ervin şi nevasta lui se cunoscuseră şi se căsătoriseră în 
Pennsylvania înainte de a-şi încerca şansa în vest. Joseph 
n-avea aplecare nici spre agricultură, nici spre căutarea 
aurului.  N-avea nici visurile de îmbogățire ale 
contemporanilor lui. Privea lacul Tahoe şi spunea: 

— La naiba, dacă asta nu e singura avere care contează, 
vreau să fiu spânzurat! 

Privind mormintele soților Fitzpatrick, se scărpina în 
cap. 

— Doamne, să mori aici tot e mai bine decât în fundul 
unei mine, scormonind pământul. Măcar au văzut locul 
ăsta înainte de-a se sfârşi. 

In schimbul ajutorului lor, Ervinii puteau folosi un bou 
când aveau nevoie. Până la urmă, Arthur le propuse să li-l 
vândă. Tăbăcarii nu puteau să-l plătească, aşa că Bowman 
făcu un târg cu ei: să-l ajute să construiască un ţarc mai 
mare şi, înainte de sfârşitul verii, Joseph să meargă cu el 
să prindă şi alţi cai. 

— Ce-o să faceţi cu toate animalele astea? 

— O crescătorie. 

— Aici? 

Cabana semăna cu un mic fort, cu latura de patru metri, 
ai cărui pereţi din trunchiuri cojite dădeau impresia că 
înăuntru nu mai rămăsese pic de spaţiu. Avea două 
ferestre, una dând spre ţarcul cailor, cealaltă spre lac. 
Acoperişul era şi el din buşteni, acoperit cu scoarță şi 
pământ. Iarba începu să crească repede pe el. Arthur mai 
construi un mic adăpost lipit de casă, patru stâlpi şi un 
acoperiş din scoarță de copac, sub care aşeză căruţa şi 
uneltele. În cabană instală toate lucrurile folositoare ale 
Fitzpatrick-ilor, mai ales cele pentru bucătărie, punând pe 
o etajeră câteva obiecte pe care decisese să le păstreze: o 
fotografie înrămată a cuplului, pozând mândri în faţa 


e 460 » 


căruţei noi şi a atelajului, făcută la Saint Louis înaintea 
plecării; trusa de cusut a Aileenei; un vechi aparat de ras 
pe care Jonathan, încă pe jumătate imberb, probabil nu-l 
folosise prea mult; o broderie, verighetele lor, pe care nu 
voise să le îngroape cu ei, un trusou de haine şi scutece 
pentru un nou-născut. Nici pe acestea nu avusese inimă să 
le arunce. 

Dădu hainele vecinilor: o cămaşă a lui Jonathan pentru 
Joseph, o fustă a Aileenei scurtată pentru Mama Ervin, o 
pereche de pantofi pentru Vernon, fiul lor cel mare, în 
vârstă de doisprezece ani. Tăbăcarii aveau trei copii, doi 
băieţi şi o fată, sălbăticuţi şi zgârciţi la vorbă, care se 
învârteau în jurul taberei lui Bowman, munceau cu părinţii 
lor şi îşi petreceau restul timpului în pădure. Vernon era 
deja un vânător bun şi punea capcane peste tot pe munte, 
făcând ceva bani cu blănurile de vizon şi de jder. g 

Odată instalat, Arthur începu să se ocupe de cai. li 
studie timp de mai multe zile. Comportamentele, reacțiile 
faţă de Trigger, felul în care acceptaseră captivitatea. 
Alesese armăsarul şi iapa încercând să-şi amintească 
sfaturile lui Jonathan. Animalele erau destinate 
reproducerii, dar Bowman voia, totuşi, să le şi dreseze. 

Armăsarul nu era masculul dominant al grupului, fiind 
încă prea tânăr, dar părea destinat acestui rol când îl 
reperase în mijlocul celorlalţi cai. Constituţia fizică îl 
recomanda în mod natural şi Bowman socotea că are 
destulă ambiţie. 

lapa era la fel de calmă şi de indiferentă ca Trigger. 
Când o capturase Arthur, nu opusese prea multă rezistenţă 
odată separată de restul cailor, dar îi făcuse faţă ca şi când 
ar fi vrut să-i înţeleagă intenţiile. Nu era resemnată, dar 
măsurase determinarea lui Bowman. 

Chiar şi cu blândeţe, masculul trebuia să fie dominat. lar 
cu iapa trebuia să facă un soi de înţelegere. 

Trigger îi lăsa să mănânce alături de ea. Iapa lui 
Penders învățase de mult confortul de a nu-şi căuta 
mâncarea şi de a nu-şi mai apăra teritoriul. Şi armăsarul o 
plăcea. 


e 461 œ» 


La mijlocul lui iunie, Arthur începu să lucreze la coardă 
cu el. Era instalat pe malul lacului Tahoe de aproape două 
luni şi îşi luase obiceiul ca în fiecare dimineaţă să facă baie 
în apa acestuia. Pusese un stâlp de lemn la marginea 
bazinului, îşi agăța acolo hainele şi se arunca gol în lac. Pe 
bucata de trunchi aşezase o oglindă găsită printre lucrurile 
lui Fitzpatrick şi se rădea cu aparatul lui Penders. 

Scrisorile sale ajunseseră de mult în Texas. Dacă 
Alexandra Desmond era încă în Reunion, cu banii pe care i- 
i lăsase ar fi avut timp să ia o diligenţă şi să vină acolo. Dar 
poate că-i lua timp să se hotărască şi să-şi aranjeze 
afacerile înainte de a pleca. Aşa cum îl aşteptase pe 
Peevish pe drumul de la Salt Lake, îi lăsa şi ei vreme 
înainte să nu mai creadă, amânând plecarea spre câmpie. 

Începu să taie copaci pentru al doilea ţarc. Rezerva de 
lemn decojit crescu. Plantă ţăruşi şi puse primele traverse. 

Joseph îi spuse că, odată cu căldura, capturarea 
mustangilor avea să devină în curând imposibilă. Se 
pregătiră să plece, Joseph cu calul lui de lucru - unul de 
semitracţiune, încă destul de tânăr ca să galopeze, greoi 
dar robust -, Vernon pe Trigger, mai puţin dificilă ca iapa 
de curând îmblânzită, pe care călărea Arthur. Erau 
înarmaţi cu puşca Springfield şi carabina Colt a Ervinilor. 
Arma Winchester se pierduse în prăpastia de unde 
scoseseră corpul lui Jonathan. O lăsară pe Mama Ervin să 
se ocupe de animale şi să supravegheze proprietatea lui 
Bowman. 

Cu cei cinci dolari care-i rămăseseră, Arthur cumpără 
din Carson City toate proviziile posibile,  ploşti 
suplimentare şi frânghie. Părăsiră oraşul la începutul lui 
iulie şi, pe drum, Arthur îi propuse lui Joseph să îi dea 
jumătate din preţul primelor animale pe care le va vinde 
timp de două anotimpuri. Ervin îşi asuma nişte riscuri. 
Capturarea cailor era periculoasă şi, chiar dacă Bowman 
părea să aibă ochiul bun, nu ştia încă nimic despre 
creşterea cailor. Cu toate acestea, nu se gândi prea mult 
şi-i întinse mâna. 

— Câteva săptămâni departe de nevastă-mea înseamnă 


e 462 » 


deja cel mai frumos contract pe care l-am semnat de la 
căsătoria noastră încoace! 

Când întâlniră o diligenţă gonind spre Carson City, 
Arthur se opri şi o privi trecând, aruncând o privire în 
interior. 

Trei zile mai târziu, ajunseră pe teritoriul hergheliei. 
Obiectivul lor era să ia încă un mascul şi cel puţin cinci 
iepe. Cu doi călăreţi, plus Vernon care să supravegheze 
animalele capturate, sarcina era posibilă, dar ambițioasă. 
Estimară că aveau nevoie de trei săptămâni. Urmau nu 
doar să captureze caii, trebuiau şi să vâneze herghelia, să 
o urmărească pentru a lua, de îndată ce va fi posibil, 
exemplarele interesante. Pentru că nu se punea problema 
să le ia pe oricare. Trebuia să le aleagă conform metodei 
lui Fitzpatrick. 

— Unii trag în ei. Îi rănesc la gât şi aşteaptă să 
obosească pentru a-i captura. Dacă eşti bun trăgător, 
câştigi timp, iar dacă ratezi - întotdeauna există şi alţi cai. 

Bowman refuză categoric şi Joseph nu mai pomeni de 
asta. 

Teritoriul hergheliei se întindea pe sute de hectare. 
Căutară întâi unde erau caii şi trebuiră să revină pe 
propriile urme spre vest şi spre munţi, acolo unde 
mustangii îşi găseau hrana. Dacă uscăciunea şi căldura 
făceau urmărirea mai grea, nici caii în schimb nu mai 
puteau să se îndepărteze prea mult de colţurile cu iarbă şi 
de sursele de apă. 

Odată ajunşi pe urmele lor, căutară un loc în care să-şi 
ridice tabăra. Aveau nevoie de apă şi un teren unde să 
improvizeze un ţarc pe care Vernon urma să aibă sarcina 
de a-l supraveghea. 

Plecaseră de la lac de o săptămână când Arthur şi 
Joseph se treziră de dimineaţă, ca să plece la capturarea 
primelor animale. Vernon rămase în tabără cu iapa cea 
nouă, care nu era dresată să urmărească mustangi. 

Arthur nu mai regăsi herghelia pe care o urmărise prima 
dată, ci alte turme, mai mari, care se amestecau şi se 
despărţeau la întâmplare, după cum aveau loc întâlnirile şi 


e 463 œ» 


luptele pentru un loc în care să se hrănească. Relieful 
făcea şi el urmărirea mai dificilă dar, aşa cum speraseră, 
când un grup de cai fugea din faţa lor, n-aveau decât să 
aştepte ca acesta să se întoarcă în zona de vegetaţie. 
Ervin, deşi nu ştia nici el mare lucru despre cai, era un bun 
vânător. Ştia să se aşeze în vânt, să descopere urmele, să 
ghicească trecătorile şi să aleagă locul potrivit pentru a 
surprinde un animal. 

După patru zile, se întoarseră la tabără cu trei mustangi, 
numai iepe. După o zi de mers legate de funie, animalele, 
care se zbătuseră cu furie în timpul capturării, îi urmau 
docile. De asemenea, omorâseră o antilopă. Rămaseră cu 
Vernon până îşi refăcură forţele, apoi îl lăsară din nou 
singur pe băiat. Acum, trebuiau să se mişte repede. In 
câteva zile, animalele capturate, scăpând de frică şi de 
oboseală şi înfometate nici Vernon şi nici câteva funii nu 
aveau să le mai poată împiedica să fugă. Dacă deveneau 
prea nervoase, trebuiau scoase pe rând, legate zdravăn de 
şaua iepei celei noi şi duse să pască unde se putea. 

În cea de-a cincisprezecea zi, capturară alte două iepe. 

— Le ducem la tabără şi ne întoarcem după mascul. Nu 
mai trebuie să rămânem prea mult aici. 

Căldura devenea prea puternică, hrana şi apa prea rare, 
iar caii lor obosiţi riscau să se rănească. Şi, în ciuda 
încrederii pe care o avea în fiul lui, Joseph începea să se 
îngrijoreze şi pentru el. Noaptea se auzeau lupii şi Ervin 
nu dormea, chiar dacă lăsase în tabără Springfield-ul şi 
Vernon putea nimeri o vrabie de la treizeci de metri. 

Când se întoarseră, nu prinseseră decât încă două iepe 
şi niciun armăsar. Puştiul îi aştepta, cu ditamai cucuiul în 
cap, un ochi învineţit şi cămaşa franjuri. Aşezaţi în jurul 
focului, le povesti că scosese o iapă care încercase apoi să 
fugă. Ea îl târâse cale de douăzeci de metri pe pietre, dar 
el nu dăduse drumul frânghiei. 

— Nu mâncase încă, deci cred că era obosită şi a 
renunţat. 

Joseph îi trase fiului său o serie de pumni în spate, 
râzând din toate puterile şi mândru ca un păun. 


e 464 œ» 


A doua zi, deciseră ca Arthur să plece singur. Dacă 
iepele scăpau, totul ar fi fost zadarnic şi Bowman nu mai 
avea niciun ban ca să se lanseze într-o nouă expediţie. 
Mustangi se găseau peste tot pe câmpii, dar vânarea lor nu 
era gratuită. Ar fi pierdut un an întreg ca să-şi refacă 
economiile, ceea ce însemna şi că ar fi trebuit să-şi caute 
de lucru în Carson City. 


Aşadar Arthur plecă singur şi două zile mai târziu, găsi o 
herghelie pe care o urmări încă o zi. li trebuia un mascul 
bine făcut, dar cu alt caracter decât al celui pe care-l avea 
deja: un animal puternic, însă cu un temperament mai 
liniştit. Un cal smerit care să compenseze mândria şi 
aroganţa primului său armăsar. 

Asta îi spusese Jonathan Fitzpatrick: „Trebuie să alegi 
caractere opuse, domnule Penders. Ca să faci cai de curse 
urmezi întotdeauna aceeaşi linie: talia, muşchii şi viteza. 
Dar ceea ce va plămădi cel mai frumos cal din lume e 
caracterul lui! Aşa că trebuie să-i construieşti 
personalitatea. Mândrie - pentru că trebuie, şi smerenie - 
când e nevoie. Trebuie amestecate, domnule Penders.” 

Alegerea lui fu un cal appaloosa** al cărui colorit era ca 
o boltă cerească pe dos, alb şi pătat cu stele negre. Arthur 
îl mai studie o zi, urmărindu-i mişcările, memorând 
reacţiile când herghelia se lansa în galop, mergea la 
adăpat sau se oprea să mănânce. 

Aşteptă sfârşitul zilei. Turma se mişcase mult şi 
mustangii erau obosiţi. Se regrupaseră într-o mică vale, în 
jurul unei surse de apă aproape secate. Inainte ca 
appaloosa să se apropie să bea, aşteptându-şi rândul după 
primii masculi, Arthur se aruncă în galop în pantă, scoțând 
strigăte războinice. 

Calul viră exact în direcţia pe care o anticipase Bowman 
şi imediat se trezi separat de celelalte animale, galopând 
singur spre munte, cu călăreţul pe urmele lui. 


53 Rasă americană de cai, cunoscută mai ales pentru petele de tip 
leopard (n.tr.). 
e 465 œ» 


Cei şase cai urmară drumul fără greutate. Călăreţii 
încercau să păstreze un ritm bun, ca să-i obosească, însă 
fără să-i epuizeze. Seara, la oprire, mustangii nu-şi doreau 
altceva decât să bea şi să mănânce. 

Ajunseră în Carson City după trei săptămâni pe câmpii, 
mirosind la fel de tare ca bătrânul MacBain. Ervin şi 
Vernon traversară oraşul de parcă ar fi revenit acasă ca 
eroi de război. Joseph avea chef să se oprească într-un 
saloon să sărbătorească, dar Bowman voia ca animalele să 
se odihnească şi ele cât mai repede. 

Ervin se mulţumi să cumpere whiskey dintr-un magazin 
în care avea deja un credit deschis. Acceptară să-i dea 
sticla când declară că e proprietarul a jumătate din ceea ce 
va ieşi din pântecele acelor iepe. Încă înainte să ajungă la 
prima trecătoare o golise pe jumătate şi-l lăsase şi pe fiul 
lui să guste. Vernon zâmbea şi taică-su cânta de să-şi 
spargă plămânii. Bowman îi lăsă la cabana lor, unde Mama 
Ervin îşi întâmpină bărbaţii cu înjurături şi îi trimise să 
facă baie în lac. 

Când Arthur ajunse la locul lui, armăsarul începu să 
necheze şi noii mustangi să-i răspundă. Lăsă animalele în 
ţarcul mare şi umplu cu găleata cele două butoaie, 
lăsându-i să bea în voie, apoi îi mână la iarbă şi-i legă de 
copaci. Pentru noapte, îi aduse înapoi în ţarc, intră în 
cabană şi adormi complet îmbrăcat. 

A doua zi de dimineaţă traversă bazinul înot până în 
locul unde fundul cobora abrupt şi continuă prin apa 
întunecată. Se bărbieri în faţa oglinzii, cu un surâs pe 
buze, întorcând des capul spre caii care îl priveau 
aşteptându-şi masa. Curat şi schimbat, merse să viziteze 
mormintele lui Jonathan şi Aileen. 

— Nu pot să le dau nume creştineşti, altfel i-aş fi botezat 
după voi pe armăsar şi prima iapă. Dar nu se face. În plus, 
nu mi-ar plăcea prea mult. Aşa că m-am gândit la altceva. 
Masculului, ţinând cont că iapa mea se numeşte deja 
Trigger, o să-i spun Springfield. Le place unuia de altul. Iar 
pentru tine, Aileen, i-am spus primei iepe Beauty“. 


+ Frumuseţe (n.tr.). 
e 466 » 


Arthur îngriji mustangii şi îl puse la lucru pe Springfield, 
pe care trei săptămâni fuseseră de ajuns să-l facă refractar 
la exerciţii. Pe urmă începu să se pregătească de toamna şi 
iarna care urmau să vină curând. 

Familia Ervin, în schimbul boului, îşi mărise grădina şi 
urma să facă pentru el rezerve de cereale şi cartofi. Era 
prea târziu să strângă fân pentru animale, aşa că în acea 
iarnă Arthur trebuia să-şi mâne herghelia pe păşuni de mai 
mică altitudine. Nu avea încă prea mulţi cai şi puteau să 
găsească acolo destulă hrană. Mai rămânea să usuce 
carne, să construiască un grajd, să depoziteze lemn de foc 
şi să construiască un cuptor şi un şemineu în cabană. 
Trebuia, de asemenea, să înveţe să pescuiască pe lac. 
Când vânatul avea să doarmă sub zăpadă, putea să prindă 
peşte. 

La începutul lui septembrie avea un cuptor şi destulă 
carne, aşa că începu să construiască grajdul. Beauty şi alte 
două iepe erau deja grele. 

În trei săptămâni ridică scheletul, ajutat când de Vernon 
şi de Joseph, când de bătrânul MacBain. Neavând nici 
banii necesari să cumpere scânduri, nici timp să le taie, 
acoperiră construcţia cu coajă de copac, lipită cu pământ 
scos de pe fundul bazinului. Lui Arthur îi trebuiră două zile 
ca să doboare un copac mare şi să tracteze trunchiul cu 
ramurile tăiate până la ranch, apoi scobi bucăţi din el ca să 
facă adăpători. Scobind în acelaşi fel trunchiuri de pini 
tineri, făcu jgheaburi şi devie o parte din pârâu ca să 
alimenteze grajdul cu apă. 

Inainte de a-şi începe rezervele de lemn pentru foc, 
plantă doi stâlpi alături de borna nordică - arborele în care 
înfipsese un glonţ. Mai tăie o ultimă bucată din copacul cel 
mare şi scoase din ea o placă groasă, lungă de trei metri, 
pe care o sculptă cu toporişca şi pe care gravă litere cu un 
fier încins în foc. Fixă pe stâlpi, îndeajuns de sus încât să 
poţi trece călare pe dedesubt, însemnul ranch-ului 
Fitzpatrick. Familia Ervin şi bătrânul MacBain veniră să-şi 
petreacă seara la el ca să sărbătorească inaugurarea 
oficială, la cinci luni după sosirea soţilor Fitzpatrick şi a 


e 467 œ» 


celui căruia îi spuneau Erik Penders. Bătrânul îi adusese o 
sticlă dintr-un alcool distilat de el însuşi şi a cărui reţetă 
nu dori nimeni s-o cunoască. 

A doua zi de dimineaţă, Arthur se îmbăie şi simţi aerul 
rece pe piele când ieşi din apă, primul frison care anunţa 
schimbarea anotimpului. Era început de octombrie şi 
frunzele arborilor virau în cafeniu şi galben. Îşi săpunii 
bine obrajii în faţa oglinzii. Caii păşteau acum în libertate 
în jurul fermei, îndepărtându-se din ce în ce mai mult ca să 
mănânce toată iarba pe care o puteau găsi. De cele mai 
multe ori, Beauty rămânea în jurul clădirilor. Merse spre el 
şi îi mirosi părul încă ud. Bowman o mângâie pe cap, 
aşteptând să se îndepărteze ca să se poată bărbieri. 

— Hai, lasă-mă, o să mă tai! 

Iapa dădu înapoi. El desfăcu briciul lui Penders, ridică 
bărbia şi puse lama pe gât. Iapa ciuli urechile şi întoarse 
brusc capul, împingându-l pe Arthur. Lama îi zgârie gâtul. 
Bowman se aplecă spre apă, clăti săpunul de pe gât şi se 
îndreptă să se uite în oglindă. 

— La naiba! Vezi ce-ai făcut!? 

Iapa privea fix spre intrarea în ranch, aşa că el îi urmări 
privirea. Pe o căruţă fără coviltir se apropiau un vizitiu şi 
pasagerul lui. Ca pentru a-şi semnala prezenţa, călătorul 
îşi scoase pălăria. O pată de culoare izbucni în soare. 
Arthur plecă în întâmpinarea atelajului fără să-şi pună 
cămaşa. Vizitiul trase de frâie şi rămase nemişcat văzând 
în faţa lui un individ mare pe jumătate dezbrăcat, acoperit 
de cicatrice şi cu sângele curgându-i pe piept. 

Alexandra Desmond cobori din căruţă, îşi scutură rochia 
şi înaintă spre el. 

— Vă temeaţi că mă interesez mai mult de peisaj decât 
de dumneavoastră, domnule Bowman? 

Arthur bâigui ducându-şi mâna la gât. 

— Beauty... Ea m-a împins! 

— Beauty? 

— Iapa cea nouă. 

Vizitiul îşi drese vocea. 

— Eu trebuie să plec. Vă las lucrurile, doamnă? 


< 468 » 


Ea se întoarse spre el. 

— Da, puteţi să le descărcaţi. 

Cât timp vorbi cu el, Arthur pierdu din privire ochii ei şi 
inima păru să-l părăsească. Se înfioră când Alexandra se 
întoarse spre el. 

— Hai să vă îngrijesc. O să-mi povestiţi ce nu ştiu încă. 


Alexandra ieşi goală din cabană, trecu prin faţa ţarcului 
cailor şi intră în lac. Părul ei pluti un moment la suprafaţă 
ca nişte alge roşii, apoi se scufundă. 

Cu o pătură pe umeri, Arthur se apropie de bazin. 

Ea înotă departe, spre apele adânci, şi se întinse pe 
spate, lăsându-se purtată o vreme, înainte de a reveni spre 
mal. Părul ud îi cădea pe umeri şi pe sâni. Stătea în apă 
până la mijloc şi rămase acolo să-l privească pe Bowman. 
Aşteptă ca el să zâmbească înainte de a ieşi din lac. Arthur 
îndepărtă pătura şi ea i se cuibări sub braţ, şiroind de apă 
rece. Se culcară pe pământ ca să lase soarele să-i 
încălzească. 

— Alexandra? 

Ea se întoarse spre el şi îşi lipi obrazul de pieptul lui. 

— Ştiu că e, poate, o întrebare prostească sau că n-ar 
trebui s-o pun, pentru că nu e prea drăguță, dar aş vrea să 
ştiu dacă o să rămâi aici. 

— Arthur? 

Işi cobori ochii spre ea. 

— Ce-i? 

— Aş vrea să mi-o ceri! 

— 'Ţi-am cerut deja. 

Ea zâmbi. Arthur îşi trecu mâna cu degetele tăiate prin 
părul ei. 

— Alexandra, vrei să rămâi aici cu mine? 

— Da. Cu o condiţie. 

— Care? 

— Să-mi spui ce-ai scris. 

Ea se îndepărtă şi îşi puse capul pe braţ. Arthur se 
rostogoli pe o parte şi o privi în ochi. 

— Te temi să nu fie doar o scrisoare de soldat? 


e 469 œ» 


— Nu. Vreau s-o aud din gura ta. 

— De ce? 

— Pentru ca acest loc să devină cel pe care îl visam. 

— Te iubesc de când te-am văzut. 

Ea îi puse mâna pe obraz. 

— Unde se întâmpla asta? 

— Pe scara hotelului, la Fort Worth. 

— Nu-i adevărat! 

Arthur se gândi o clipă, fixându-i ochii cenușii. 

— Ba da, dar n-am înţeles imediat. 

— Când s-a întâmplat? 

— Mai târziu, când i-ai deschis uşa de la camera ta 
acelui tânăr. 

Ea zâmbi. 

— M-ai văzut? 

— Eram jos, în salonul restaurantului. 

— De ce în momentul acela? 

— Pentru că şi tu m-ai văzut, înainte de a-l lăsa pe 
băiatul ăla să intre, şi pentru că ne gândim amândoi la 
acelaşi lucru! 

Ea izbucni în râs, îl împinse pe spate şi se lungi 
deasupra lui, frecându-şi încet sânii şi pântecul de corpul 
lui Bowman. 

— Ai nevoie să te iubesc şi eu? 

— Nu. 

— Atunci n-o să-ţi spun când s-a întâmplat. 

— Ştiu când. 

Ea se ridică, se aşeză pe burtă şi mângâie cu vârful 
degetelor rana de pe gâtul lui şi cicatricele de pe piept. 

— N-ai cum să ştii. 

— Când am intrat în casa lui Kramer să vânez fantomele 
din oraşul tău. Am deschis fereastra şi tu erai în picioare, 
de partea cealaltă a străzii, în faţa hambarului negru. 

Ea îşi opri mângâierile. 

— N-am înţeles imediat. 

Arthur întinse mâna spre sânii ei. Pântecul Alexandrei se 
încordă. El îi mângâie coapsele şi fesele. Ea se ridică în 
genunchi, îi luă sexul în mână, îl ghidă în ea şi cobori încet, 


e 470 œ» 


fără să-l scape din ochi pe Arthur. 

— Nu vor mai fi fantome. 

— Doar una. 

Alexandra închise ochii, se ridică şi cobori la loc, 
muşcându-şi buza. 

— Numele tău? 

— Arthur Bowman nu mai există decât pentru tine. 


e 471 œ» 


4 


Arthur comandă la fierăria din Carson un fier cu care să 
însemneze animalele şi un al doilea, mai mare, pentru a-şi 
marca teritoriul. Alexandra Desmond şi Erik Penders 
cumpărară pământuri şi primiră titlul de proprietate de la 
biroul Teritoriului Utah din oraş. Ferma Fitzpatrick se 
întindea de la marginea lacului Tahoe, mărginită de 
proprietatea Ervin, pe o lăţime de o milă şi o lungime cu 
ceva mai mult de patru mile în direcţia est. O mie de 
hectare, mergând de la câmpiile joase de la poalele 
munţilor pe deasupra lui Carson City, până la lac, trecând 
peste un vârf împădurit. Bornele fură puse la sfârşitul 
toamnei. Lângă fiecare stâlp înfipt în pământ făcură un foc 
ca să încingă fierul cel mare şi să imprime marca ranch- 
ului: un romb vertical cu părţile de sus şi de jos străbătute 
de o linie. Doi „A” reflectându-se unul într-altul. 

Tânărul Vernon Ervin fu angajat ca ajutor la fermă şi, 
înainte de primele zăpezi, Arthur plecă pentru o expediţie 
de trei săptămâni pe câmpiile Teritoriului Utah, de data 
asta cu şase oameni angajaţi în oraş. La prima herghelie 
de şapte cai se adăugară douăzeci de mustangi noi. 

Joseph Ervin fu şi el angajat la fermă ca şef de echipă, 
cu fiul lui drept singur subordonat. Impărţindu-şi timpul 
între ranch şi lucrul la piei, începu să proiecteze o mare 
tăbăcărie. Ferma, în schimbul unui contract de muncă de 
doi ani, urma să-i avanseze banii necesari pentru ridicarea 
noii clădiri. 

Construirea unui ţarc şi a unui adăpost provizoriu în 
preeriile de est fu ultimul lucru pe care iarna le lăsă timp 
să-l facă înainte ca pământul să înceapă să îngheţe. La 
începutul lui decembrie le mai rămăseseră o mie de dolari 
din averea de la căpitanul Reeves. Bazinul se acoperi de 
gheaţă. Alexandra şi Arthur îşi petrecură în cabană prima 
lor iarnă împreună. Rezervele de hrană ale lui Bowman, 
insuficiente pentru doi, îi obligară la mai multe drumuri în 
oraş. Din fericire, în anul acela căderile de zăpadă nu fură 


e 472 œ 


prea mari. Trecând pe pământurile lor, le trebuiau trei ore 
să ajungă în Carson. 

Ranch-ul Fitzpatrick căpătă repede o stranie reputaţie. 
Aparițiile doamnei Desmond călare pe iapa ei, îmbrăcată în 
haine bărbăteşti şi cu părul ei lung şi roşu fluturând 
deasupra unui palton de blană, fără a mai vorbi despre 
sosirea ei în regiune cu atâţia bani, declanşau discuţii şi 
alimentau zvonuri. Îl vizita uneori pe Henry Mighels, în 
biroul ziarului Carson Daily Appeal, şi se spunea că-l 
întâlnea pe jurnalist ca să-i comande cărţi şi să stea de 
vorbă. 

De două ori merse în oraş însoţită de Penders. Când 
Arthur călărea lângă ea, erau salutaţi ca nişte proprietari 
ce erau. Asociaţi cu părţi egale la ranch, trăiau - se spunea 
- într-o casă prea mică să încapă două paturi. Şi nu erau 
căsătoriţi. 

Nu se ştia nimic despre ei şi, în ciuda imoralităţii 
conduitei lor, Arthur şi Alexandra se afişau fără ruşine în 
oraş, ea cu părul desfăcut şi el cu privirea pierdută 
trecând pe deasupra capetelor, cu umerii lui largi şi 
cicatricea din mijlocul feţei. Faptul că ei creşteau cai la 
munte era alt subiect de discuţie, de data asta în 
batjocură. Nimeni nu-şi dorea pământurile acelea ca să 
facă vreun fel de agricultură, cu atât mai puţin ca să 
crească animale. Iarna era prea dură. Era un loc muntos, 
pentru vânători, pădureni şi paiuţii care mâncau stuf. 
Oamenii care participaseră la capturarea celor douăzeci de 
mustangi povesteau că Penders alegea caii după 
personalitatea lor. Nu se mai auzise niciodată o chestie 
atât de ridicolă. Alţii spuneau că Penders şi Desmond nu 
erau deloc nebuni şi că pantele de la estul fermei erau 
păşuni bune. Lumea chiar recunoştea, până la urmă, că 
ranch-ul Fitzpatrick nu era o afacere proastă. Terenurile 
costau de trei ori mai puţin decât în jurul oraşului Carson 
şi ferma putea foarte bine, pe termen lung, să meargă aşa 
cum trebuie. Cu toţii jurau că n-aveau să lucreze niciodată 
acolo, dar câţiva tâmplari deja semnaseră contracte pentru 
clădiri pe care urmau să le construiască acolo la 


e 473 


primăvară. 

Când, în februarie 1861, trecând prin oraş, Penders fu 
salutat de Abraham Curry, proprietarul lui Eagle Ranch şi 
fondatorul Carson City, comentariile despre Fitzpatrick 
coborâră definitiv cu un ton. Ca să nu mai spunem că 
niciunul dintre cei opt sute de locuitori ai oraşului n-avea 
chef să se pună rău cu Penders. 

— L-am văzut prinzând singur un armăsar de care io nu 
puteam să mă apropii înainte să-i înfig două gloanţe-n 
ţeastă şi-ncă unul în inimă, ca să fiu sigur! 

Şi, dacă roşcata ar fi fost vrăjitoare, chiar şi în alte 
timpuri, ar fi ezitat s-o ardă, de teamă ca flăcările să nu-l 
atragă pe diavolul ăla de Penders. 


În noiembrie, candidatul republican Abraham Lincoln 
fusese ales drept noul preşedinte al Statelor Unite. 
Imediat, Carolina de Sud, Mississipi, Florida, Alabama, 
Georgia, Louisiana şi Texas declaraseră secesiunea. În 
februarie, erau oficial grupate în Statele Confederate ale 
Americii. Lincoln fu investit în martie, iar în aprilie izbucni 
războiul civil între Nord şi Sud. 

Primii trei mânji ai ranch-ului Fitzpatrick se născură în 
timp ce guvernul de la Washington începea recrutarea 
pentru a forma o armată de optzeci de mii de oameni. 
Alexandra mergea în fiecare săptămână la Carson City, 
unde se întâlnea cu Mighels de la Daily Appeal ca să fie la 
curent cu evenimentele. 

Abraham Curry de la Eagle Ranch şi alte personalităţi 
influente din Utah hotărâră secesiunea părţii vestice a 
teritoriului, creând noul Teritoriu Nevada şi eliberându-se 
astfel de autoritatea mormonilor din Salt Lake City. 
Trupele americane staționate în Utah, chemate în sud, 
lăsară în urmă un vid de care mormonii profitară ca să-şi 
restabilească autoritatea pe tărâmul promis al Bisericii lui 
lisus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. In Carson City 
ajungeau din ce în ce mai multe zvonuri despre atacuri ale 
indienilor pe drumul Californiei, pe care armata nu-l mai 
proteja. 


e 1474 œ 


Tâmplarii ridicară în mai o clădire mare în preerile 
dinspre est, care putea să adăpostească treizeci de cai şi 
rezerve de furaj pentru lunile cele mai grele ale iernii. La 
începutul lui iunie, Arthur angajă doisprezece oameni 
pentru o altă expediţie pe câmpii. Trebui să le ofere prime 
ca să le domolească frica de-a întâlni indieni. Părăsiră 
Carson City înarmaţi până-n dinţi şi reveniră la Fitzpatrick 
la sfârşitul lunii cu treizeci de iepe şi şapte armăsari. 

Toate iepele din prima generaţie fătaseră mânji, printre 
care fiul lui Trigger şi al lui Springfield şi cel al lui Beauty 
şi al calului appaloosa. Arthur începu selecţia armăsarilor 
şi a femelelor, rezervând în diferite locuri din ranch ţarcuri 
pentru fiecare mascul, notând împreună cu Alexandra 
începutul arborilor genealogici, datele împerecherilor, 
reperând mamele şi alegând, după afinităţile de caracter şi 
de morfologie, armăsarii pe care trebuiau să-i întâlnească. 

In iulie, angajară alţi trei oameni, care instalară o tabără 
sezonieră în pădure, la limita parcelelor de est. 

Tâmplarii începuseră construirea tăbăcăriei Ervin. 
Nevasta lui Joseph se îngrijora de înrolare: Guvernul 
recruta tot mai mulţi soldaţi şi soțul ei, american de trei 
generaţii, urma să ajungă pe listele voluntarilor Uniunii. 
Toate afacerile înfloreau în mod mai mult sau mai puţin 
direct, expediind spre est mărfuri necesare logisticii 
armatei. La câmpie, în ultima expediţie de capturare a 
mustangilor, Bowman şi oamenii lui întâlniseră trei echipe 
de vânători care trăgeau în caii sălbatici - după metoda pe 
care i-o explicase Joseph - în contul companiilor care 
aveau contracte cu armata. Vânătorii de mustangi lăsau în 
urma lor carcasa unui cal din doi, ucişi de focuri lipsite de 
precizie. În august, în aplauzele cetăţenilor din Carson 
City, opt voluntari plecau să îngroaşe rândurile armatelor 
din Nord. 

În septembrie, într-o diligenţă Express Mail, o scrisoare 
părăsea Carson City, semnată de Erik Penders şi adresată 
pastorului Edmond Peevish, Grantsville, în Teritoriul Utah. 

În octombrie, Alexandra şi Arthur le plătiră celor trei 
sezonieri ultimele salarii. Din copaci cădeau frunze cafenii. 


e 4175 


Rezervele de carne, de lemn, de furaj, de cereale şi de 
peşte uscat erau aproape terminate şi banii lui Reeves în 
întregime cheltuiţi. Le rămânea o mică rezervă de vreo 
sută de dolari ca să treacă iarna şi să facă faţă primelor 
cheltuieli ale primăverii următoare. Cabana nu fusese 
mărită. Se pregătiră să petreacă a doua iarnă a lor aşa 
cum o petrecuseră şi pe prima, Alexandra citind din cărţi 
cu voce tare. Prima pe care i-o citise în iarna trecută 
fusese cea a lui Hawthorne, Poveste de dragoste în 
Blithedale. Autorul povestea o istorie care se petrecea într- 
o comunitate utopică şi imaginară, Blithedale, care semăna 
cu Reunion. Citise cartea integral, în timp ce Arthur o 
asculta, lungit lângă ea. 

— Prietenul tău Penders era interesat de subiectul ăsta? 

— Habar n-am. 

— Blithedale, de fapt, e Ferma Brook. O comunitate 
fondată în 1840 în Massachusetts. 

— Ce s-a ales de ea? 

Alexandra se întunecase la faţă. 

— Ca şi Reunion. Mizerie şi boli. Rivalităţi între şefi. 


La sfârşitul lui octombrie, culmile erau deja albe de trei 
săptămâni şi neaua începea să cadă pe lac. Înainte de-a se 
retrage în cabana lor, aprinseră un foc mare la marginea 
bazinului şi se aruncară o ultimă oară în apă. Nu rămaseră 
decât un minut, lipiţi unul de altul, tremurând de frig, apoi 
alergară până la flăcări să se înfăşoare în pături. 

— Gata, am scăpat! 

Ea se întoarse spre el. 

— De ce? 

— De banii lui Reeves. 

Alexandra se lipi de el. 

— Eu, care am venit în America să construiesc o 
comunitate socialistă, mă trezesc în mijlocul munţilor, 
prizoniera unui mizantrop şi asociata unui ranch de o mie 
de hectare finanţat de Compania Indiilor britanice! 

Arthur o cuprinse pe după umeri. 

— Cabana e prea mică pentru mai multă lume. 


e 476 œ» 


— O să rezist încă o iarnă. 

Câteva zile mal târziu, când zăpada începuse să se 
strângă în mod îngrijorător, un tânăr angajat Express Mail 
părăsea Carson City blestemând cerul. Luă drumul spre 
Fitzpatrick, trecu de primele borne ale ranch-ului, de caii 
adunaţi în jurul hambarului mare sau refugiaţi pe sub 
copaci, apoi de trecătoare, şi cobori pe versantul vestic în 
direcţia lacului. Ajunse în patru ore la poiană, la mica 
îngrăditură şi micul grajd acoperite de zăpadă, se opri la o 
distanţă prudentă de cabană şi îl strigă pe domnul 
Penders. 

Arthur întredeschise uşa colibei, cu puşca în mână: 

— Cine e? 

— Sunt Ricky, de la Express Mail, domnule Penders! Am 
pentru dumneavoastră un cal şi o scrisoare! 


Sergent, 

Scrisoarea dumneavoastră, sosită acum o lună, a fost o 
surpriză din care mi-a trebuit mult ca să-mi revin. 

S-a scurs un an şi jumătate de la ultima noastră întâlnire 
şi niciodată nu mi-aş fi putut închipui tot ceea ce vi s-a 
întâmplat, nici să cred că o să vă găsiţi liniştea în munții 
aceia. Vă place sau nu, rugăciunile mele cele mai fierbinți 
au fost ascultate. Speram la veşti din partea 
dumneavoastră, dar cum puteam crede că aveau să fie atât 
de bune şi o să reprezinte pentru mine, în sfârşit, o 
asemenea eliberare! De la tragicele evenimente care ne-au 
reunit, apoi ne-au separat, imi duceam viața ca un 
impostor, îndoindu-mă că am făcut ceea ce trebuia, 
neştiind dacă vă continuaţi sau nu căutările pe care eu le 
abandonasem. 

Astăzi, graţie dumneavoastră, ştiu că am făcut bine 
amândoi. 

Am rămas, aşadar, în Grantsville, mai întâi pentru că n- 
am fost capabil mult timp să plec, slăbit de friguri şi de 
vise rele, apoi pentru că tristul renume pe care il 
obținusem după moartea ucigaşului de pe pistă făcuse din 
mine un soi de celebritate. Comunitatea lisus Hristos a 


e 477 œ 


Sfinţilor din Zilele din Urmă m-a primit ca pe unul dintre ai 
lor. 

M-am convertit la religia acestor oameni. În primul rând 
pentru că voiam să rămân să trăiesc cu ei. 

Îmi e puţin ruşine să vă mărturisesc asta, dar mi-am luat 
femei în Grantsville. Acum am două soții. 

Banii din recompensă au rămas mult timp sub cheie, nu 
mă puteam convinge să-i ating. Dar de la scrisoarea 
dumneavoastră am decis să investesc suma într-o fermă 
din Grantsville, una dintre singurele regiuni de păşuni din 
jurul Salt Lake. Cererea de carne, cu războiul ăsta care a 
izbucnit şi convoaiele de imigranţi, este din ce în ce mai 
mare. Devin, ca şi dumneavoastră, dar poate într-un mod 
mai puţin sălbatic, un cetățean american care-şi conduce 
afacerile şi în plus, un preot care are acum o adevărată 
parohie şi o adevărată comunitate. Aici, printre semenii 
mei, mă simt în siguranţă. 

Aşa cum am promis, am avut grijă de calul 
dumneavoastră. Acest animal are un caracter imposibil, 
care mă face deseori să mă gândesc la dumneavoastră. 
Sper că va fi făcut o călătorie fără probleme, am primit 
garanţii că are să fie tratat perfect. Va fi mesagerul meu 
până în munţii dumneavoastră, unde sper să vă vizitez într- 
O zi. 

Uneori, când mă găseşte oboseala, mi se pare că suntem 
bătrâni de un veac. 

Dragul meu prieteni vechi, gândurile mele vă însoțesc. 

Vă salut cu toată căldura, la fel şi pe companioana 
dumneavoastră. 

Edmond 


În ciuda zăpezii şi a vântului, Arthur puse şaua pe 
Walden şi făcu împreună cu el turul fermei Fitzpatrick, 
arătându-i fiecare bornă ca unui nou asociat, ducându-l 
până la crevasele acoperite de nea, ca să le învețe, 
arătându-i-o pe cea în care căzuse Johnatan şi pe fundul 
căreia ruginea puşca Winchester a lui Erik Penders. Işi 
duse apoi mustangul în grajdul mic şi îl lăsă peste noapte 


e 478 œ» 


cu Beauty, Trigger şi mânjii lor. 


Iarna 1862 fu de o brutalitate pe care bătrânul MacBain 
n-o cunoscuse niciodată în cei cincisprezece ani petrecuţi 
în Sierra Nevada. O treime dintre animalele de la 
Fitzpatrick pieriră ucise de frig, bolnave, devorate de lupi 
sau căzute în crevase în timp ce căutau hrană sub zăpadă. 
Caii aflaţi în adăpostul hambarului mare ieşiră din iarnă 
slăbiţi. În grajdul mic de la lac. Alexandra şi Arthur 
înghesuiseră o duzină, care scăpară şi ei, de bine, de rău. 
În ianuarie şi februarie, alternanţe de neînțeles între ploi 
diluviene şi căderi de zăpadă până atunci nemaivăzute 
decimară vânatul şi inundară câmpiile până la Valea 
Owens, la sud de Sierra. Triburile de paiuţi şi shoshoni, 
înfometate, începură să ucidă turmele taberelor de mineri, 
care veneau pe pământurile lor ca să mănânce. Izbucniră 
incidente, câţiva muncitori fură ucişi. În martie, un 
detaşament de cavalerie părăsi Aurora, la nord de Carson 
City, având ca misiune să potolească Valea Owens. Avură 
loc primele înfruntări şi indienii renegaţi se refugiară în 
munţi. 

În primăvară, munţii se întoarseră încet la viaţă şi ferma 
Fitzpatrick îşi reveni după pagubele din iarnă. Carson 
Daily Appeal raporta bătălii din ce în ce mai violente între 
unionişti şi confederați în sudul ţării. La Shiloh, în 
Tennessee, patru mii de soldaţi îşi pierdură viaţa în patru 
zile. 

În iunie şi iulie, unsprezece iepe muriră, dintre care 
două cu mânjii lor cu tot. Vara însă avea să fie frumoasă şi 
cei patruzeci de cai ai ranch-ului se înzdrăveniră. 
Alexandra şi Arthur nu mai aveau resurse ca să facă 
angajări şi negociară, înaintea toamnei, un credit de la 
Eagle Ranch pentru furaj în caz de nevoie. Dacă iarna avea 
să fie la fel de grea, urmau să şi lase câteva dintre animale 
acolo, în pensiune. Fitzpatrick, specializat în creşterea 
cailor de lux, nu avea să facă profit mai devreme de doi ani 
şi armatei puţin îi păsa de caracterul animalelor: avea 
nevoie de tot atâţia cai câţi călăreţi avea, care să şarjeze 


e 479 a 


câteva minute înainte de a se lăsa ucişi de gloanţe şi 
obuze. Dar Abraham Curry de la Eagle Ranch credea în 
proiectul lor şi acceptă să-i ajute după ce vizitase 
Fitzpatrick şi observase mânji de un an deja promiţători. 

În septembrie, în Antietam, Maryland, se înfruntară 
şaptezeci şi cinci de mii de nordişti şi cincizeci de mii de 
sudişti. Douăzeci de mii de soldaţi fură ucişi sau răniţi în 
timpul unei singure zi şi ambele părţi revendicară victoria. 

Industria şi marile ferme din Statele Unite mergeau în 
plin, ţara ieşind din criza economică începută cu seceta din 
1857. De la sfârşitul iernii, fluxul de imigranţi nu încetă să 
crească şi pista spre California, care trecea prin Carson 
City, deveni un râu continuu de convoaie în drum spre 
Pacific. Oraşul creştea şi, în timp ce o duzină de alţi 
voluntari părăsiseră fermele ruinate de iarna catastrofală, 
două sute de noi locuitori se stabiliseră acolo într-un an. 

Din  Grantsville, părintele Peevish schimbă câteva 
scrisori cu Erik Penders, proprietar al fermei Fitzpatrick. 
Peevish avusese mai mult noroc decât Bowman. Afacerea 
lui mergea deja bine şi iarna proastă din Sierra revigorase 
şi mai mult comerţul de carne. El îi sugeră lui Arthur, dacă 
avea nevoie, să accepte nişte bani. „Banii ăştia ti-i datorez. 
Peevish avea acum trei femei şi mai mulţi copii. Este 
obişnuit, în comunitatea noastră, să ai o familie atât de 
mare pe cât permit mijloacele noastre. Sergent, credeți, 
dacă vreţi, dar eu, cu oasele mele ascuţite şi gingiile mele 
putrede, am devenit un bărbat curtat!” 

Ultimii pionieri trecură prin munţi în luna octombrie, 
apoi reveni zăpada. Noua tăbăcărie a lui Joseph Ervin era 
operaţională şi, când se termină sezonul la Fitzpatrick, el 
şi familia lui se puseră pe lucru, perfecţionând tăbăcirea 
cu scoarță de stejar alb. Nemaiavând timp să vâneze, Ervin 
trimitea acum comenzi de piei vânătorilor din Sierra, care 
îşi luară obiceiul să campeze pe pământurile fermei în 
timpul vizitelor lor. 


Alexandra şi Arthur aprinseră focul lor cel mare la 
marginea apei şi înotară o ultimă oară în acel an. 


e 480 œ» 


Rămaseră tăcuţi sub pături, privindu-şi cabana, caii din 
ţarc şi pădurea dezgolită. 

Alexandra se strânse lângă el. 

— Îţi aminteşti ce-ai spus anul trecut? 

— Nu. 

— Spuneai că nu e destul de mare cabana pentru mai 
multă lume... 

Arthur o privi. 

Ea zâmbi. 

— Ce vârstă ai, Arthur? 

— Patruzeci şi unu. 

— Eu am treizeci şi şapte. 

Avusese un ton ciudat. Arthur plecă ochii. 

— Te plictiseşti aici, nu-i aşa? 

Ea izbucni în râs. 

— Deloc! 

Privi cabana. 

— Va trebui s-o mărim. 

— Dacă asta vrei, o să facem lucrări la anul. 

Ea îi luă mâna, o puse pe pântecul ei şi îşi scufundă ochii 
într-ai lui. 

— Mă-ntrebam de ce nu s-a întâmplat asta mai devreme. 
Poate pentru că ne trebuia timp să ne pregătim. 

El tot nu înţelegea. 

— Eşti pregătit, Arthur? 

Surpriza trecu pe faţa lui, apoi fruntea i se încreţi, o 
îngrijorare şi o teamă pe care Alexandra nu le văzuse 
niciodată. Deschise gura fără să reuşească să pronunţe 
vreun cuvânt. Marele Bowman avea probleme să respire, 
n-o slăbea pe Alexandra din ochi şi mâna lui, încă aşezată 
pe burta ei, tremura. 

Ea îl sărută şi se ridică. 

— Mă duc înăuntru la căldură. 

Se întoarse spre el când ajunse pe pragul cabanei. 
Arthur Bowman se ridicase şi se îndepărta de foc, înfăşurat 
în pătură. Se opri lângă marginea apei şi privi soarele 
dispărând în spatele vârfurilor. Cerul era gri, încărcat de 
zăpadă. Apusul dură doar un moment, aruncând o dâră 


e 481 œ» 


portocalie pe pădurile desfrunzite şi pe învolburările 
lacului. Stătu acolo o clipă, nemişcat şi drept, în frig, 
suflând mici nori de aburi până la căderea nopţii. Înainte 
de a se întoarce la cabană, se opri în faţa mormântului lui 
Fitzpatrick. 

— De data asta, va trebui să iau unul dintre numele 
voastre. N 

Tremura. Il dureau picioarele din cauza pământului 
rece. 

— Dormiţi în pace. 

Înăuntru, focul trosnea. Îşi aruncă pătura pe pat şi se 
încălzi în faţa flăcărilor, care îi alungară durerile 
cicatricelor. Îşi masă cioturile cu mâinile albăstrite de frig, 
apoi alunecă în pat lângă Alexandra. Corpul lui era deja 
fierbinte. Ea se încolăci în jurul lui. 

— 'Ţi-e bine? 

— Da. 

Îşi îngropă faţa în părul ei. 

— Îmi pare rău. 

— De ce? 

— Pentru că nu pot vorbi. 

— Nu contează. 

În timpul iernii, Arthur se uită cu nelinişte cum burta 
Alexandrei Desmond creştea. Deseori părăsea coliba şi 
pleca pe munte cu Walden, pentru plimbări lungi în 
zăpadă, întorcându-se noaptea ca să se culce lângă ea. Îi 
punea mâinile pe pântec ca să simtă mişcările copilului. Şi 
avea uneori coşmaruri, visând satul de pescari şi femeile 
care se aruncau în flăcări cu copiii în braţe. 


Iarna fu uşoară şi Fitzpatrick nu trebui să se îndatoreze 
ca să cumpere furaje. Încă din martie, zăpada începu să se 
topească. 

Alexandra Desmond născu o fată pe 8 mai 1863. Aileen 
Penders veni pe lume în cabana de lângă lac în mijlocul 
după-amiezii, sub cerul albastru şi soarele Sierrei. 

Mama Ervin protestase, ea care îşi născuse cei trei copii 
fără ajutorul nimănui, cu atât mai puţin al soţului ei, dar 


e 482 œ» 


Alexandra refuzase să-l lase pe Arthur afară. El aproape că 
leşinase ţinându-i mâna, fascinat de suferinţele naşterii şi 
de energia feroce a Alexandrei Desmond de a aduce pe 
lume un copil. Mama Ervin i-o prezentase pe Aileen lui 
Arthur, acoperită cu grăsime albă şi sânge, minusculă în 
căuşul palmelor lui. El îndrăzni să o ţină câteva secunde, 
dar la primul ei țipăt, îngrozit, o pusese pe pântecul 
mamei. 

Când putu să se ridice şi să meargă din nou, Alexandra 
traversă ferma ca să alunece în apa proaspătă a lacului, 
unde Aileen făcu prima baie. Purtându-şi fiica lipită de 
piept, înfăşurată într-o pătură, la fel ca indiencele, o lua pe 
Aileen peste tot şi, în aprilie, urcând pe Trigger, făcu turul 
fermei Fitzpatrick cu ea. 

Eagle Ranch rezervă pentru anul următor doi masculi de 
trei ani. In luna iunie, un crescător din Aurora, după ce 
auzise despre ei, se îndreptă spre lac să vadă caii şi plasă, 
de asemenea, o opţiune pentru trei viitori armăsari şi 
patru iepe. Avansurile, încă modeste, fură primii dolari 
câştigaţi în doi ani. Cu acest mic profit, Arthur finanţă o 
nouă expediţie în Utah. In luna septembrie, ranch-ul avea 
din nou şeptelul de dinainte de iarna teribilă a anului 
precedent. Şaizeci de cai, dintre care o duzină de masculi. 
Springfield, acum în vârstă de şapte ani, era un armăsar 
superb. Intr-un an, descendenţii lui şi cei ai calului 
appaloosa urmau să se încrucişeze şi ramurile arborelui 
genealogic să se multiplice. 

La începutul lunii iulie, o sută şaizeci de mii de soldaţi se 
luptau trei zile în Gettysburg, în Pennsylvania. Patruzeci 
de mii mureau pe câmpul de luptă. 


Arthur se îmbăia în fiecare dimineaţă cu fiica sa. La trei 
luni, ea avea bucle roşii ca mama ei şi Bowman o privea 
cum creşte, căutând semne de asemănare cu el. 

— Nu seamănă decât cu tine. 

Alexandra o luă pe micuță în braţe şi-i vorbi, ironizându-l 
pe Arthur: 

— Ai auzit ce-a zis? 


e 483 + 


Aileen avea părul Alexandrei, dar gura subţire şi 
serioasă a lui Bowman, pomeţii, ochii albaştri şi privirea 
lui. 

După naşterea fiicei sale, coşmarurile lui Arthur 
încetaseră. 

O luă în munţi, călărind pe Walden, vorbind despre ceea 
ce vedea, descriind peisajul, caii, povestindu-i amintirile 
sale despre palatele, râurile mari şi deserturile pe care le 
văzuse, descriindu-i Londra şi navele de pe Tamisa, 
pescuitul pe mare şi vapoarele care traversau Atlanticul 
mai repede decât trenurile. Aileen, cu capul pe pieptul lui 
Bowman, adormea ascultându-i vocea. 

Un comerciant din Carson City cumpără de la Joseph 
Ervin tot stocul de piei din anul acela. Printre altele, la 
New York, în atelierele de cusut, se făceau mănuşi pentru 
ofiţerii superiori ai Armatei Nordului. La rândul său, Ervin 
împrumută Fitzpatrick cu două sute de dolari pentru 
construirea unei noi case, de trei camere, pe marginea 
apei. Alexandra desenă planurile, iar Arthur merse în oraş 
să angajeze tâmplari şi să rezolve treburile care-l duceau 
acolo de două ori pe lună. Se duse şi la Daily Appeal ca să 
cumpere exemplarele din săptămâna aceea pentru 
Alexandra şi să-i transmită răspunsul ei lui Henry Mighels: 
jurnalistul îi propusese doamnei Desmond să scrie cronici 
pentru ziar. Alexandra acceptase. 

Ea aşteptă până târziu în noapte întoarcerea lui 
Bowman, care nu reveni decât dimineaţa devreme. Îl găsi 
aşezat sub grinda casei în construcţie, pe podeaua pe care 
lucrătorii tocmai o montaseră, privind lacul cu ochii roşii, 
trăsnind a alcool şi a vomă. La picioarele ei era un 
exemplar din Carson Daily Appeal din data de 7 iulie 1863. 
Alexandra o ţinea pe Aileen în braţe; nu spuse niciun 
cuvânt şi se aşeză lângă el, urmărind soarele care se ridica 
deasupra munţilor. 

Aileen se răsuci şi mâna i se agăţă de mâneca lui 
Bowman. Arthur o cuibări în braţele lui, se aplecă peste ea 
şi murmură: 

— Nu semeni cu tatăl tău. 


e 484 œ» 


Aileen zâmbi şi încercă să-i prindă buzele, care îi gâdilau 
urechea. 

Alexandra se ridică şi îl lăsă pe Arthur singur cu fiica lui, 
intră în cabană şi se aşeză pe pat, cu mâinile pe coapse, 
încercând să-şi controleze respiraţia şi să-şi reţină 
lacrimile. 

A doua zi, un plic părăsi Carson City cu destinaţia 
Grantsville, conţinând o pagină din Daily Appeal şi o scurtă 
notă de la Arthur Bowman pentru părintele Peevish. 


Arthur se închisese de trei săptămâni într-o tăcere 
monstruoasă, nu mai vorbise cu nimeni, doar cu fiica sa, pe 
care o lua în drumuri călare. li povestea despre armata 
Indiilor, luptele pe care le purtase, Africa, garnizoanele 
pierdute, flota lui Godwin şi goeleta albă, războiul din 
Birmania şi musonul, pădurea, seceta din Londra şi 
canalizările din St. Katherine. 

La începutul lunii august, la fermă sosi un curier. Sub 
şarpanta casei noi, al cărei şantier fusese întrerupt, 
Bowman deschise plicul. 


Sergent : 

Nu am dormit de la ultima ta scrisoare. Imi petrec 
noaptea cu o lampă aprinsă în casă. Nu pot înfrunta 
noaptea. Ziua bântui fără să pot vorbi cu nimeni şi, atâta 
cât am reuşit, am încercat să mă gândesc la ce trebuie să 
facem. 

Nu mai am puterea. 

Acum că ştim, ne va fi probabil imposibil să trăim 
normal. Cicatricele noastre sunt deschise din nou, după ce 
reuşiserăm să le uităm. Amândoi avem copii. O viaţă. Si, 
Chiar dacă ne-am minţit, atunci vreau să continui să trăiesc 
în această minciună. Durerea poate se va estompa, se va 
şterge cu timpul. Voi uita. Aceasta este alegerea pe care o 
fac eu şi vă cer să faceţi acelaşi lucru. 

Avem prea mult de pierdut acum. Am realizat 
imposibilul, de ce să distrugem ceea ce am construit? 

Viaţa acestui om nu mai trebuie să o strice pe a noastră. 


e 485 » 


Ați spus că era mort. Aşa să rămână. 

Vă aud cum spuneţi printre dinţi, sergent: Laşitate. 

Nu sunt un laş. Ne-am plătit deja scump vinile şi am 
respectat îndatoriri de care întreaga lume îşi bătea joc. Nu 
mai datorăm nimic nimănui decât nouă înşine. 

Ne-am schimbat. Nu ştiu ce om este astăzi cel care se 
ascunde în spatele fotografiei şi al articolului din ziar, dar 
poate că nebunia lui ucigaşă s-a încheiat. Voia să-şi 
reconstruiască viaţa. Să supraviețuiască. Nu este, ca şi 
pentru noi, exact ceea ce a făcut? A ucis pentru motivele 
pe care le cunoaştem prea bine, sergent. Ca să fure, să se 
îmbogăţească şi să facă avere. Modul în care a făcut-o este 
altă poveste, a noastră, dar ce schimbă asta în această ţară 
în care oamenii de afaceri din Nord trimit zeci de mii de 
soldaţi să fie ucişi ca să-şi rezolve diferendele cu oamenii 
de afaceri din Sud? Ce sunt crimele lui, prin comparație, în 
afară de nişte coşmaruri pe care noi nu le mai aveam? 

Dacă a găsit ce căuta, de ce ar continua? 

Acest lucru nu-i şterge crimele, dar de ce să continuăm 
să suferim pentru ceea ce a făcut el? 

Vă rog să vă reconsideraţi decizia, de dragul fiicei şi 
partenerei dumneavoastră, în numele a tot ceea ce avem 
astăzi mai valoros. Nu mergeţi acolo. Să trăim şi să-L 
lăsăm pe Dumnezeu să-l judece pe acest om. 

In curând va fi mort, ca şi noi toți. 

Vă rog, renunţaţi. Și iertaţi-mă, vreau să-mi păstrez 
ultimele forţe ca să trăiesc. Cei care ne conduceau nu mai 
există. Nu mai suntem soldați. Această luptă nu mai are 
niciun sens. 

Acesta este primul lucru pe care mi l-aţi spus, sergent, 
acum mai bine de zece ani: Cine refuză să lupte este 
uneori cel care câştigă războiul. 

Abandonați. 

Dacă reluaţi această vânătoare, cel care a murit în 
hambarul acela ca să vă salveze va fi fost ucis în zadar. Îi 
purtați acum numele, şi fiica dumneavoastră la fel. Nu-l 
lăsaţi să dispară odată cu dumneavoastră, nu redeveniți 
propriul dumneavoastră coşmar. 


e 486 » 


Predicatorul 


Arthur îl înşeuase pe Walden, iar mustangul aştepta, 
legat de un stâlp al ţarcului mic. Infundă în desagi 
mâncare, o pătură, ustensile pentru călătorie şi muniţie 
pentru vechiul Springfield al lui Jonathan. În buzunar îşi 
puse o parte din ultimii dolari, care trebuiau să fie folosiţi 
pentru a termina casa. 

Îşi dezlegă calul fără a îndrăzni să se uite la Alexandra. 

— Mă întorc. 

Puse mâna pe oblânc şi urcă în şa suflând greu. Walden 
mirosi părul Alexandrei şi al Aileenei. Fetiţa încercă să-l 
mângâie, dar mama ei îl respinse. 

— Stai aici. O să muriţi amândoi. 

Bowman luă frâiele în mâini şi îşi înclină capul. 

— Ştiu. 

Aileen îşi întinse braţele spre el, dorea să ajungă pe cal 
şi să meargă în munţi. 

Arthur trecu pe sub semnul fermei Fitzpatrick fără să se 
întoarcă, urmă ţărmul până la vârful nordic al lacului 
Tahoe şi al marii piste, se strecură printre căruțele 
pionierilor şi urmă traseul lor înspre vest. 


e 487 œ» 


5 
CARSON DAILY APPEAL 


7 iulie 1863 

Alegerile municipale din San Francisco, California, s-au 
încheiat la 1 iulie cu victoria categorică, la aproape o mie 
de voturi avans, a lui Henry Perrin Coon, candidat al 
Partidului Oamenilor  Vigilenţi, în fața candidatului 
republican Robert C. Delauney. 

În timpul unei campanii marcate de preocupările privind 
războiul, cei doi candidaţi au ales programe diferite. 

Henry Perrin Coon, de la Partidului Oamenilor Vigilenţi, 
s-a orientat spre securitatea străzilor din San Francisco, 
corupția instituţiilor şi apărarea drepturilor americanilor 
în fața imigrației din oraş şi din această regiune 
californiană. Coon, nativ din New York, locuieşte în San 
Francisco de zece ani şi este tatăl a patru copii. La anunţul 
victoriei sale, noul primar a declarat: „Nu e victoria mea, 
ci a cetăţenilor americani din San Francisco! Împreună, 
vom lucra ca să facem din acest oraş o capitală sigură şi 
prosperă şi vom susţine din toate puterile noastre Uniunea 
în lupta ei şi în viitoarea victorie contra Confederaţiei 
renegate!” 

Robert C. Delauney, de la Partidul Republican, susținând 
de asemenea războiul cu Uniunea, făcuse la rândul lui 
campanie în jurul prosperității economice a oraşului, a 
deschiderii sale către comerțul cu Asia şi a independenţei 
financiare faţă de statul federal. Antreprenor ambițios, 
specializat în export-import de produse chimice, Robert C. 
Delauney locuieşte de trei ani în Sausalito, foarte aproape 
de San Francisco. Exemplul invidiat al îmbogățirii sale 
rapide şi banii investiţi în campanie nu au fost însă de 
ajuns. 

Aşadar, în această perioadă de război şi de imigrație tot 
mai mare, Coon, mizând pe securitate şi temele cele mai 
apropiate de cetăţenii din San Francisco, a avut câştig de 


e 488 œ» 


cauză. Delauney a salutat victoria adversarului său, 
declarând că va rămâne un cetăţean implicat în viitorul 
politic şi economic al oraşului şi că, dacă îi va fi cerut 
ajutorul, il va susţine pe Coon în toate proiectele 
profitabile din San Francisco. 

Un proces electoral şi candidaţi demni de o mare 
democrație. 


În continuarea articolului, două fotografii ale 
candidaţilor. Coon avea un cap de pastor belicos, Delauney 
unul de tăietor de lemne îmbogăţit, cu gulerul cămăşii 
închis până la bărbie. 


La Stockton, după cinci zile pe pista cea mare şi 
traversarea Sierrei, Bowman se despărţi de pionieri pentru 
a urca spre nord, ocolind imensa reţea de lacuri şi râuri, 
un labirint de pământ şi apă de unde plecau deja vapoare 
către golful San Francisco. Regiunea era invadată de 
prospectori şi de mineri, care se împrăştiaseră de două zile 
de-o parte şi de alta a drumului ca să ajungă în zonele 
unde se separa minereul de aur de steril şi la marile mine, 
unde căutau de lucru. 

Şantierele de excavare erau mai mari decât cele pe care 
le văzuse în Stâncoşi. Instrumente hidraulice rodeau 
colinele şi văile, transformând pământul în râuri de noroi 
care era colectat şi filtrat. Căi ferate şi schelete de lemn, 
înalte şi fragile, erau construite sau reparate permanent. 
În jurul minelor, barăci de tablă şi scânduri adăposteau 
muncitorii, iar solul era presărat cu deşeuri şi vegetaţie 
ucisă. Minele deveneau sate, satele deveneau oraşe sau 
dispăreau, lăsând în urmă doar văi desfigurate şi resturi de 
clădiri abandonate. În această parte a Sierrei, văile mari 
erau mai bine irigate şi mai puţin fierbinţi decât câmpiile 
din Utah. 

Pentru toţi cei care nu mergeau până pe coastă, aici era 
sfârşitul călătoriei. În faţa birourilor companiilor miniere, 
şiruri întregi de bărbaţi aşteptau în soare să li se ofere un 
loc de muncă. Intre mine, fermele mici se grupau uneori 


e 489 œ» 


pentru a da naştere unor cartiere de câteva familii. 
Războiul era la fel de departe de aici ca Lacul Tahoe. 

Arthur ajunse la râul Sacramento şi plăti pentru 
traversarea lui pe un bac care îl depuse pe pontonul 
micului oraş Rio Vista. 

În magazinul general întrebă unde se află ferma 
Fitzpatrick. Îi explicară cum să ajungă acolo, la câţiva 
kilometri spre nord, pe malul râului. Cunoşteau familia 
Fitzpatrick, da. Veneau regulat să cumpere de acolo. 

Noaptea se apropia. Arthur întrebă dacă putea lăsa ceva 
pentru ei. Scrise o scrisoare scurtă şi, într-o pânză 
înnodată, puse pe tejgheaua magazinului fotografia lui 
Jonathan şi Aileen, briciul, o broderie şi două inele de aur. 
Patronul magazinului îl întrebă pe Bowman cine este şi 
dacă are vreun mesaj pentru familia Fitzpatrick. 

— E scris în scrisoare. Nu-i nimic altceva de adăugat. 


Arthur îşi reluă drumul şi merse în ritm alert o parte din 
noapte, printr-o pădure de arbori uriaşi de sequoia. Se opri 
la poalele unui copac lat cât cabana lui şi dormi câteva ore. 
La trezire, aprinse un foc ca să-şi prepare cafeaua. Perdele 
de lumină cădeau printre copaci, aruncând pete de soare 
pe pământ. Sergentul îşi bău cafeaua şi mâncă puţină de 
carne. Pădurea semăna cu un sanctuar abandonat, păzit de 
uriaşi imobili de cincizeci de metri înălţime, o armată 
pietrificată dintr-un mit antic. Bowman îşi ciulea urechile 
ca şi când ar fi aşteptat să audă copacii şuşotind între ei. 
Creşteau de secole unii lângă alţii, trebuiau să se cunoască 
iar lui îi trecu prin minte ideea că învăţaseră să comunice 
în tăcere şi că ar putea schimba idei. Coaja lor era moale şi 
caldă. Nemişcarea şi prezenţa lor impunătoare îl atraseră 
pe Bowman într-o meditaţie lentă. Incepu să se simtă 
sufocat. Aerul era umed şi greu, ca şi când ar fi fost prea 
rar între marile trunchiuri. Copacii nu îi lăsau suficient să 
respire şi braţele lor înalte ascundeau cerul de deasupra 
lui. 

Stinse focul, care poate îi deranja, încălecă şi părăsi 
pădurea, având grijă să nu-i trezească pe uriaşi din somnul 


e 490 » 


lor. Se simţea pândit, intruziunea lui în acest sanctuar nu 
mai era tolerată. 

În seara următoare dormi lângă un mic lac şi dimineaţa 
se dezbrăcă să se scalde. Uitase mirosul trupului său şi al 
hainelor, atunci când transpiraţia şi murdăria i se 
întipăresiră în piele în timpul zilelor petrecute pe pistă. Se 
gândi la Aileen, la băile pe care le făcea cu ea dimineaţa. 
Îşi făcu palmele căuş şi le umplu cu apă, strângând 
degetele ca s-o reţină. Picăturile treceau însă printre 
cioturile sale şi mâinile i se goliră. 

La prânz ajunsese la țărmurile marelui golf din San 
Francisco şi continuă spre sud, pe limba de pământ tot mai 
îngustă, până când văzu, de pe vârful unei coline, în stânga 
golful şi în dreapta oceanul. Se hotări să petreacă încă o 
noapte sub cerul înstelat, înainte de a parcurge ultimele 
mile care îl separau de Sausalito, în capătul nordic al 
strâmtorii pe care o vedea din tabăra lui. Vântul oceanului 
aducea până la el zgomotul valurilor care se spărgeau pe 
coastă. La căderea nopţii văzu cum San Francisco se 
lumina de cealaltă parte a strâmtorii. Feriboturile şi alte 
ambarcaţiuni brăzdau golful, luminile lor avansând lent pe 
apa neagră. Se aşeză cu faţa spre Pacific. Ultima frontieră. 
O fundătură. În prima sa viaţă, Arthur fusese pe cealaltă 
parte a oceanului. Făcuse înconjurul lumii şi lumea lua 
sfârşit. 

Poate ar fi trebuit să scrie o ultimă scrisoare. 
Alexandrei, Aileenei sau lui Peevish. Dar nu mai avea nimic 
de adăugat. Cuvintele s-ar fi învârtit şi ele în cercuri. Se 
uită la masa neagră a Pacificului şi la stelele de deasupra, 
alţi străjeri veşnici, gândindu-se din nou la sequoia. 
Copacii centenari ştiau că evadarea era inutilă. Arthur îşi 
aminti că deja respirase aerul din această pădure. Pe 
puntea lui Healing Joy, înainte de coasta birmaneză, după 
ce ieşise din cabina lui Wright şi a lui Cavendish. Aerul 
unui sicriu închis peste el. Bowman îşi dădu seama, 
ascultând valurile în depărtare, că nu străbătuse 
nepedepsit toate aceste peisaje. De fiecare dată lăsase 
câte o bucată din el, o bucată de timp trecut şi de viaţă 


e 491 œ» 


dispărută. Sergentul Bowman era acum împrăştiat în cele 
patru colţuri ale lumii. Nu mai rămăsese nimic din el. 

Se trezi în zori, puse şaua pe Walden şi plecă spre 
Sausalito. 


În golf era un mic sat de pescari cu case construite pe 
piloni şi pontoane, iar pe înălţimi, dominând strâmtoarea, 
locuinţe mai luxoase, vile de vacanţă ale familiilor bogate 
din San Francisco şi reşedinţele unor cetăţeni înstăriți 
care preferau liniştea de la sat agitaţiei din marele oraş. O 
linie de feriboturi îi lega de capitală, aflată la trei mile pe 
partea cealaltă. Printre aceste case albe şi înalte era una 
mai mare decât celelalte, pe care Bowman o recunoscu 
fără dificultate. Prima dată când o văzuse, la Londra, 
crezuse că se înşela şi casa era veche de un secol. Aceasta 
era nouă şi domina Sausalito, plasată în partea de sus a 
dealului, la capătul unui drum de pământ care ducea doar 
la ea. 

Arthur se apropie de grajduri, care erau deschise. Un 
negru care mătura aleea se opri din treabă. 

— Ce pot să fac pentru dumneavoastră, domnule? 

— Domnul Delauney e aici? 

— În casă, domnule. Vreţi să mă duc după cineva? 

Bowman cobori de pe cal strâmbându-se de durere. 
Zilele pe drum îl obosiseră şi genunchii îl dureau. 

— Nu e cazul. Poţi să ai grijă de calul meu? 

Negrul apucă hamul lui Walden. Arthur mângâie pieptul 
mustangului şi îl bătu uşor cu palma. 

— Ai grijă de el. 

— E un cal frumos, domnule! 

— Mda, are un caracter destul de urât, dar n-am văzut 
prea mulţi care să aibă curajul lui. 

— O să am grijă de el, domnule. O să vă aştepte aici. 

Arthur traversă grădina mică din faţa casei, ajungând pe 
calea principală de acces, care ducea de la poarta mare 
către uşa de intrare. Ridică ciocanul acesteia, o piesă 
metalică în formă de D, şi-l lăsă să cadă. Deschise o tânără 
negresă îmbrăcată în ţinută de servitoare. Trei linii de 


e 492 œ» 


cicatrice îi brăzdau faţa. Semănau cu nişte incizii tribale, 
dar mai mult ca sigur erau însemnul unui proprietar sau o 
pedeapsă. 

— Pot să vă ajut, domnule? 

— Aş vrea să-l văd pe Delauney. 

— Aveţi întâlnire, domnule? 

Arthur schiţă un zâmbet. 

— Da. 

Ea se dădu la o parte ca să-l lase să intre. 

Decoraţiunile de la intrare, în ciuda stilului britanic de 
arhitectura, semănau cu cele ale fermei Paterson. Mobilier 
întunecat, un amestec de rustic şi rafinament. Covoarele şi 
picturile erau prost asortate, culorile prea numeroase 
ţipau una la alta. Pânzele de diferite tipuri şi dimensiuni, 
reprezentau peisaje americane, altele din Asia, scene de 
luptă, bărci, o moară de vânt, cai. 

— Pe cine trebuie să anunţ, domnule? 

Arthur se întoarse spre servitoare, distras de întrebarea 
ei. 

— Spuneţi-i că e vechiul lui prieten, Richard Kramer. 

Bowman rămase la intrare în timp ce ea străbătea holul, 
ale cărui uşi mari de sticlă se deschideau pe o terasă din 
piatră albă. Deschise una dintre uşi şi dispăru. 

Arthur aşteptă în faţa unei imagini reprezentând o piaţă 
indiană, probabil în Bombay sau Madras, unde pictorul 
probabil nu pusese niciodată piciorul. Trebuie să fi lucrat 
după o fotografie sau după amintiri care nu erau ale lui. 
Printre  hinduşii cu turban se strecuraseră indieni 
americani în costume cu pene. 

Menajera se întoarse. Se opri în faţa lui Bowman şi îi 
spuse că domnul Delauney îl aşteaptă pe terasă. Il privi 
trecând, rămânând nemişcată în mijlocul sălii mari. Arthur 
se întoarse spre ea. 

— Ar fi mai bine să părăsiţi casa. 

Ea începu să tremure. 

— Domnul Delauney a spus deja că ar trebui să plecăm 
cu toţii... 

— Bine. 


e 493 + 


Traversă camera mare până ajunse la uşi şi ieşi pe 
terasă. Soarele se reflecta pe plăcile de piatră albă şi el îşi 
strânse ochii. Un parc mare se întindea în faţa lui, la 
poalele unei scări de câteva trepte. Pe un teren încă fără 
iarbă fuseseră plantați de curând mai mulţi copaci tineri. 
La capătul parcului, o lungă clădire de cărămidă, cu un 
singur etaj, semănând cu o cabană englezească. Locuinţele 
servitorilor. 

Bowman recunoştea locul, în ciuda diferenţelor din ce în 
ce mai numeroase. Nu în proiect, ci în realizare. Recrearea 
decorului luase, fără îndoială, prea mult timp pentru 
proprietarul locurilor, căci peste tot se vedeau semne de 
precipitare şi imperfecţiuni. Arborii erau plantați într-un 
mod dezordonat, căsuţa părea prea joasă, ferestrele prea 
mici. 

O pergolă de metal fusese montată pe dalele prost 
potrivite ale terasei. În vase de ceramică, în cele patru 
colțuri, creşteau plante agățătoare încă prea tinere ca să 
facă umbră. Rogojini de trestie fuseseră întinse peste 
structura metalică. Fațada de vest a casei celei mari era şi 
ea asemănătoare, dar prost realizată. În vreme ce modelul 
avea o eleganţă şi o prezenţă rafinată, copia era austeră, 
iar dimensiunile dezechilibrate îi dădeau un aer pretenţios. 
Acestei imitații a unei mari reşedinţe engleze îi lipsea 
patina anilor şi experienţa unui arhitect. Ca şi tabloul 
pieţei din Bombay cu indienii americani, era o amintire 
alterată. Nici banii, nici imaginaţia nu reuşiseră să umple 
golurile din memorie. 


Delauney era aşezat sub rogojini, într-un fotoliu din 
ratan, la capătul unei mese albe din lemn pictat, în faţa 
unei farfurii şi a unei carafe cu alcool. Îşi aşeză paharul, îşi 
scoase şervetul pe care-l avea în jurul gâtului şi îl puse pe 
picioare, privindu-l de Bowman cum se apropia. 

Arthur trase un scaun şi se aşeză în faţa lui la celălalt 
capăt al mesei. 

In fotografia din ziar, candidatul Delauney dădea 
impresia că avea un cap rotund, înfipt într-un costum 


e 494 œ 


închis până la gât, dar în realitate avea aceeaşi faţă 
pătrată ca în amintirile sergentului. Anii nu trecuseră 
peste el ca peste Bowman sau Predicator. Pielea îi era încă 
netedă, chiar dacă părul începea să se rărească la tâmple. 

Un bărbat pe la patruzeci de ani, bine făcut, într-un 
costum alb de bumbac, cu monogramă, cu gulerul cămăşii 
deschis, cu mâini mari, puternice, cu ochii mici, albaştri, 
înfundaţi sub arcadele cu sprâncene blonde, bărbierit la 
sânge, cu buzele abia desenate şi încleştate pe o faţă fără 
expresie. Se uita la Bowman ca printr-un strat gros de 
timp, cu capul pătrat uşor dat pe spate, odihnindu-se pe 
gâtul de taur. 

Există cineva în care ai încredere pe barca asta? Peevish 
întinsese un deget: El. 

Christian Bufford îl studia pe sergentul Bowman fără să- 
şi mişte vreun muşchi al feţei sau al corpului. Arthur se 
lăsă să cadă pe spătarul scaunului şi-şi aţinti ochii în ai lui. 
Nici el nu-l vedea cu adevărat. Încet, îşi reconstruia 
amintirea despre soldatul Buffalo, de pe Healing Joy pe 
joncă, din pădure la văduva cu care băuse ceai în cabana 
din fundul parcului casei din Walworth. Îi dăduse bani 
pentru mormântul soţului ei! 

Poate că faţa i se îndulcise puţin, banii îl îngrăşaseră, 
umerii îi erau rotunjiţi, dar gâtul îl avea la fel de lat. 
Arthur ar fi vrut ca hainele celuilalt să fie ridicole, să 
dezvăluie grosolănia lui Buffalo şi să-i vină ca o deghizare, 
să se ghicească sub straiele scumpe fostul soldat fără 
educaţie. Dar Robert C. Delauney, de partea cealaltă a 
mesei, avea aspectul şi siguranţa unui adevărat om de 
afaceri. Bufford ar fi putut bea un pahar cu clienţii din pub- 
ul de vizavi de East India House, să se plimbe cu un baston 
în parcul Primăriei din New York, să se aşeze la masă cu 
Paterson sau să negocieze aur într-un birou al marilor 
mine din Colorado. 

Bowman se întoarse din nou spre parc şi spre locuinţele 
servitorilor. 

— N-ai săpat un put? 

Ucigaşul de pe pistă, candidat la primăria oraşului San 


e 495 » 


Francisco, nu reacţionă. 

— Văduva ta era neconsolată. Spunea că mirosul e cel 
care te-a luat. Avea dreptate fără să ştie. N-am avut nevoie 
să-i explic cine eşti. De asemenea, spunea că ai plecat. Nu 
că erai mort, doar că ai plecat. 

Buzele lui Christian Bufford se despărţiră şi vocea lui 
ieşi răguşită. 

— Salut, sergent. 

— Salut, Buffalo. 

Bufford era cufundat încă în ceața lui vizionară, cu 
privirea fixă şi faţa fără expresie. 

— Nimeni nu-mi spune aşa. 

— Cred. Nici acolo nu îndrăznea nimeni. 

— Cu excepţia dumneavoastră, sergent. 

— Eu te-am botezat, Buffalo. 

Un umăr al lui Bufford se ridică spre gât, într-o mişcare 
nervoasă. Arthur privi spre partea din faţă a casei. 

— Eşti şef acum. Ai plătit pentru asta cu aurul de la 
mină? 

Bufford se încruntă. 

— Aur? 

— Mina Gregory. 

Subiectul nu părea să-l intereseze, răspunse de parcă s- 
ar fi gândit la altceva: 

— Îngrăşământul e cel care aduce bani. Formula pe care 
o găsise Kramer. 

— Îngrăşământul care trebuia să salveze Reunionul. 

— De ce v-aţi prezentat cu numele lui, sergent? 

— Ce-i cu numele ăsta - Delauney? 

Bufford răspunse mecanic, cu alte gânduri în minte: 

— Numele de fată al soţiei mele... Am trei vapoare acum, 
care circulă între San Francisco şi Asia. Patru sute de 
muncitori care lucrează în fabrici. Cum m-aţi găsit, 
sergent? Penders v-a spus? 

— În Anglia, era singurul pe care nu l-am găsit după 
crima din canale. Pe el îl căutam aici. 

— Pe Erik? 

Visul lui Bufford se destrăma încet şi un rid îi creştea pe 


e 496 » 


frunte. 

— Îmi amintesc de noaptea în care a ajuns în hambarul 
ăla. A încercat să vorbească cu mine, dar... Nu am avut 
timp. A intrat în panică din cauza celuilalt, care nu era încă 
mort. N-am putut să-l întreb cum m-a găsit. 

— Pe cine ai aruncat în fântână? 

— Ce? 

— Pe cine a îngropat văduva ta? 

— Un vagabond, care credea că se apropie sfârşitul 
lumii pentru că oraşul era plin de rahat. 

— După moartea fiului tău. 

— Elliot? 

Bufford se aplecă în faţă: 

— De ce vorbiţi despre el, sergent? 

— Soţia ta spunea că ai înnebunit după moartea fiului 
tău. 

Soldatul Bufford deveni brusc suspicios, gura i se 
îngustă şi vorbi rar: 

— De ce nu eşti înarmat, sergent? 

— La ce-ar folosi? 

Bufford reflectă câteva secunde, ciudat de concentrat. 

— La nimic. 

Strecură o mână sub masă, îşi împinse farfuria şi puse 
un revolver în faţa lui cu un gest oarecare, de parcă ar fi 
scos din buzunar nişte tutun sau bani să-şi plătească masa. 

— Nu înţeleg de ce sunteţi aici, sergent. 

— Cine era în canal? 

— Un veteran din colonii. Când Elliot a murit... Nu-mi 
place să-mi amintesc despre asta, sergent. De ce nu-mi 
spuneţi ce căutaţi aici? 

— A fost primul? 

— Primul? 

— Dintre asociaţii tăi. 

Un zâmbet trecu peste buzele lui Bufford. 

— Da. Aveam nevoie de bani să plec. 

— Pe urmă a fost Kramer. Şi alţi şase. 

Capul i se aplecă uşor în lateral. 

— Aţi făcut o călătorie lungă, sergent, dar nu aţi trecut 


e 497 œ» 


peste tot pe unde am mers eu. 

— Cred. Ai petrecut mult timp pe drum, Buffalo. 

Se încruntă. 

— Nimeni nu-mi spune aşa, sergent. 

— Ştiu. Domnul Delauney! 

— Da. 

— Şi eu mi-am schimbat numele. Pentru că am fost 
considerat ucigaşul. Am fost acuzat că sunt tu. 

— Cum vă numiţi, sergent? 

— Erik Penders. 

Bufford tremura, muşchii gâtului îi jucau sub piele. 

— A murit deja o dată. Este singurul pe care l-am 
revăzut înainte de dumneavoastră. 

— De ce n-ai murit în groapa patronilor tăi, Buffalo? 

Umerii lui Bufford se ridicară mai violent. 

— Nu-mi mai spuneţi aşa, sergent! 

— Nu înţeleg cum am putut să fac greşeala asta. 

— Greşeala asta? 

— Niciunul dintre cei zece nu s-a sinucis. Cum am putut 
să cred că tu ai fi avut curajul ăsta? Tu, care-ţi haleai 
rahatul ca să-i faci să râdă, care te băteai pentru o raţie de 
orez şi mi-ai tăiat degetele când ţi-au spus s-o faci. 

Bufford părea trist, jignit de tonul lui Bowman. 

— Am făcut-o ca să scap, sergent. 

— Ştiu. 

— Toţi am făcut la fel. 

— Nu. 

— Dumneavoastră nu? 

Arthur se uită la arma de pe masă. 

— Nu ca tine. De ce nu erai tu cel pe care îl căutam, 
Buffalo? 

Bufford clipi. 

— Încetaţi cu numele ăsta! 

— Bufford a murit la Londra, pe Delauney nu-l cunosc. 
Cum ar trebui să-ţi spun? 

— Nu ştiu, sergent, dar nu aşa. 

Christian Bufford se lăsă pe spatele scaunului şi-şi trecu 
mâna peste piept ca să-ţi şteargă transpiraţia. 


q 498 » 


Sub liniile de umbră şi soare ale rogojinei, Arthur îi zări 
cicatricele de pe piept. 

— Nu am alt nume pentru tine, Buffalo, de când ai 
încercat să-l ucizi pe Predicator. Cu doişpe ani în urmă. 

Din nou, umerii i se ridicară şi venele se umflară pe gât. 

— Nu-mi plac amintirile despre care vorbiţi, sergent. 

— Despre ce altceva vrei să vorbeşti? 

Bufford se îndreptă, cu un fulger de bucurie feroce în 
ochi. 

— Despre viitor, sergent! 

Bowman zâmbi. 

— Viitor? 

— Țara asta mă aştepta! Eu o s-o construiesc, sergent! E 
a mea! 

— Ştiu. Acum este şi a mea şi sunt un obstacol pentru 
proiectul tău, Buffalo. 

— Un obstacol? 

— Atâta timp cât există cineva, chiar şi o singură 
persoană, care să vină să te privească în faţă, Buffalo, 
proiectul tău va rămâne un vis. Nu se va realiza niciodată. 

Starea lui Bufford se schimbă iar, el căzând din nou în 
acea transă care-i înceţoşa simţurile şi-l făcea să oscileze 
între concentrare şi absenţă: 

— Nu mai aveţi curaj, sergent, ca şi Penders. Am văzut-o 
de când aţi trecut prin uşă. Am întâlnit mulţi ca 
dumneavoastră, care-mi cădeau în braţe, atât de frică le 
era, când îi priveam în ochi şi ar fi putut fugi. Şi 
dumneavoastră o să-mi cereţi să vă termin. 

— De asta i-ai ucis? Pentru a dovedi că sunt la fel de laşi 
ca tine? 

— Când le spuneam, îşi tăiau singuri degetele. Puteam 
să mă aşez şi să-i urmăresc. 

Arthur îşi fixă ochii în cei ai lui Bufford. 

— Dar tu ţi le-ai păstrat pe toate. 

— Credeţi că sunteţi deja mort, sergent, dar încă nu ştiţi 
ce este asta.  Şmecheria dumneavoastră nu mai 
funcţionează cu mine, degeaba mă priviţi aşa cum aţi 
făcut-o cu Colins pe joncă. 


e 499 » 


— N-ai dovedit încă nimic, Buffalo. Nici că mi-era frică 
de tine, nici că întreaga lume e la fel de laşă ca tine. 

— Este ultima dată când îmi mai spuneţi aşa! Le-am dat 
drumul tuturor maimuţelor din casă, nu suntem decât noi 
doi. Ce credeţi că se va întâmpla, sergent? 

— Depinde de tine. 

— De mine? 

— Nu te-ai schimbat deloc, cu tot costumul tău, 
articolele din ziare şi casa ta şuie. 

Bufford îşi puse mâna pe patul revolverului. 

— Să mă schimb? M-am schimbat deja, sergent. Aţi vrea 
să redevin ca odinioară, dar nu mă mai tem de 
dumneavoastră! 

— Încă nu înţelegi. Să te schimbi ca să devii mai 
puternic decât noi, Buffalo! 

Impuşcătura îl aruncă pe Bowman de pe scaun. Se 
rostogoli în lateral şi ajunse în patru labe. Glonţul îi 
străpunsese braţul. Se ridică încet, puse scaunul pe 
picioare, îşi apăsă rana şi se aşeză în faţa lui Bufford. 
Soldatul Buffalo îl privea fix, cu pistolul în mână. Bowman 
îşi aşeză cotul pe masă strâmbându-se şi privind la faţada 
dezechilibrată a casei. Sudoarea îi curgea pe faţă, gura îi 
era uscată. 

— De ce ai reconstruit casa asta, când fiul tău e mort din 
cauza ei? 

— Nu aveţi copii, sergent, nu puteţi să înţelegeţi. 

Imaginea lui Aileen şi a Alexandrei jucându-se în lac îi 
trecu prin minte. Arthur o îndepărtă şi se uită la Bufford, 
care se aplecă înainte, cu un surâs pe buze. 

— Aveţi o familie, sergent! Aşa-i? 

Arthur îşi închise ochii pentru o secundă şi apoi îi 
deschise din nou. Bufford încă zâmbea, iar dinţii lui păreau 
unul singur, o unică bucată de fildeş plantată într-o bucată 
de lemn. 

— V-aţi abandonat şi dumneavoastră familia ca să veniţi 
aici, sergent? 

Arthur îşi încleştă pumnii şi durerea din braţ îi tăie 
respiraţia. 


e 500 œ» 


— Ce i-ai spus micului sclav al lui Feng, Buffalo? 

Bufford ridică cocoşul revolverului, pe care îl îndreptă 
spre celălalt braţ al lui Bowman. 

— Ce? 

— Te-am văzut pe joncă. L-ai sărutat şi ai vorbit cu el 
înainte să-l arunci în râu. Ce i-ai spus? 

Bufford cobori încet pistolul, apoi îşi luă seama, tinti din 
nou, îşi aplecă într-o parte capul şi iar cobori arma. 

— De ce vorbiţi despre asta? 

Pe Arthur îl apucă ameţeala şi strânse rana mai tare 
încercând să oprească sângele. 

— Îţi aminteşti de Reeves, căpitanul vasului care ne-a 
dus în satul de pescari? Mi-a dat bani să plec să te caut. Şi 
mi-a spus că, dacă te găsesc, trebuie să-ţi explic că nu e 
vina ta. Mi-a cerut să nu te omor. Credea că era vina lui şi 
a ofiţerilor care ne-au dat ordine. Se înşela, dar mi-a dat 
banii şi după aceea a murit. 

Bufford izbucni în râs. 

— Credeţi că o să mă sinucid pentru că m-aţi găsit, 
sergent? Aşteptaţi o mărturisire, nu-i aşa? 

— Nu e nevoie, ştiu totul de mult timp, Bufford. Doar că 
nu înţelesem, înainte să citesc articolul ăla şi să-ţi văd poza 
în ziar. 

— Nu mai înţeleg ce spuneţi, sergent, începeţi să 
deliraţi, pierdeţi mult sânge. 

Bufford se uită spre masă. Pata roşie crescuse şi curgea 
spre el, trecând printre carafa de alcool şi paharul lui. 

— Pentru că nu mi-ai spus încă. 

Bufford ridică privirea. 

— Ce? 

— Micul sclav. 

— De ce mai vorbiţi despre asta, sergent? 

— Te-ai gândit la el când a murit fiul tău, Buffalo? 

Pe fruntea lui Bufford se umflă o venă, de la rădăcina 
părului până la nas. 

— Dacă trag din nou, veţi pierde prea mult sânge şi n-o 
să mai pot să fac ceea ce vreau, sergent. Veţi fi prea slăbit. 
Asta vreţi? Să muriţi repede, înainte să-mi spuneţi unde 


<e 501 - 


este familia dumneavoastră? 

Pleoapele sergentului Bowman se ridicau din ce în ce 
mai greu de pe ochi. 

— I-ai vorbit despre fiul tău? 

Bufford îşi trecu din nou mâna peste gât ca să-şi şteargă 
transpiraţia. Arthur cunoştea această mâncărime, când 
sarea transpiraţiei îţi curge peste cicatrice. Gura lui 
Christian Bufford tremura. 

— l-am spus că-l cheamă Elliot. 

— Ce altceva? 

Bufford încercă să zâmbească, dar îşi pierduse 
siguranţa. 

— De ce vă interesează, sergent? Credeţi că mă 
înmuiaţi, da? Că o să plâng şi o să vă dau pistolul? 

— Ce i-ai spus? 

Vocea lui Buffalo îşi schimbă timbrul. 

— Că m-am făcut soldat ca fiul meu să poată să meargă 
la şcoală, ca să nu ajungă pe stradă cerşind sau muncind 
prin canale cu ceilalţi puşti din Londra. Acum am trei 
vapoare, Bowman. Şi patru sute de muncitori. Am făcut ce 
era nevoie ca să ajung acolo, nimic altceva. 

— Dar Elliot e mort. E prea târziu. Ce altceva i-ai spus? 

Bufford îşi încleştă dinţii. 

— l-am spus că s-a terminat, că o să-l las în voia apei şi o 
să poată să plece. I-am cerut iertare şi l-am aruncat în apă. 

— Iertare? 

Bufford se ridică din scaun şi strigă. 

— I-am cerut iertare pentru că ați vrut să-i tăiaţi gâtul în 
faţa noastră! I-am spus că s-a terminat şi poate să plece! 

Arthur îşi plecă ochii şi capul se întoarse spre masă. 

— L-aş fi ucis. Fără ezitare. Şi tu i-ai cerut iertare pentru 
mine, Buffalo? 

Bufford se ridică şi ţinti revolverul spre capul lui Arthur. 

— Când o să termin cu tine, Bowman, o să mă duc după 
familia ta! 

Arthur încercă să se ridice, dar căzu pe spate, 
prăbuşindu-se pe scaun. Zâmbi. 

— Reeves n-avea cum să ştie. 


e 502 » 


Bufford îşi pierdea avantajul. 

— Despre ce vorbeşti, sergent? 

Arthur îşi întinse braţul rănit. Durerea aproape că îl făcu 
să cadă, dar îşi ridică mâna cu cele două degete tăiate, 
îmbibată cu sânge, deasupra mesei. 

— Te-am salvat deja de două ori, Buffalo. Reeves n-avea 
de unde să ştie. 

Bufford se aplecă peste balta de sânge, lăsă pistolul să 
cadă şi îşi puse mâinile pe masă. 

— M-ai salvat? 

— Când mi-ai tăiat degetele ca să-ţi salvezi pielea, 
Buffalo. Aş fi putut să te omor, să-ţi sfâşii gâtul cu dinţii. 

Bufford îşi şterse buzele pe mâneca de la costum. 

— N-ai făcut nimic, pentru că şi tu ai vrut să 
supravieţuieşti, sergent. Nu eşti mai bun decât mine. 

— Să supraviețuiesc? Asta faci tu aici, în casa asta mare 
a ta? Te lupţi să supravieţuieşti, Buffalo? 

— Dacă ai fi încercat să te aperi, te-ar fi ucis ceilalţi. 

— Dar te-am privit în ochi, Buffalo, şi nu m-am mişcat, 
de cele două ori când te-ai năpustit asupra mâinii mele. Nu 
se poate să fi uitat. Deja te priveam cum te privesc acum, 
Buffalo. Nu ca să te sperii, ci ca tu să-ţi găseşti curajul să 
n-o faci, să nu devii sclavul lor, aşa cum ai devenit 
slujitorul bogătanilor cu care vrei să semeni. Lumea este 
laşă, Buffalo. Oameni ca mine ucid copii ca să-şi primească 
salariul, alţii, ca tine, ucid ca să se răzbune pe stăpânii lor, 
dar ei îţi mulţumesc pentru asta, Buffalo. Îţi mulţumesc. Ai 
devenit valetul lor, în casa ta de prost gust, cu picturile şi 
negrii tăi. 

Buftord bufni. 

— Mă implorai să n-o fac, sergent, asta e tot ce făceai! 
Dacă ai fi încercat să mă atingi, te-ar fi ucis. M-ar fi 
protejat! 

Arthur chicoti. 

— Aşteptau să vadă cine va ucide pe cine, aşteptau să le 
facem noi treaba. Ca atunci când aruncau o singură raţie 
de orez pentru doi, când îi mâncai urechea lui Briggs ca 
să-i furi castronul. Nu te-am ucis când totul s-ar fi putut 


e 503 œ» 


oprit acolo. Te-am privit în ochi şi căutam puterea de a nu 
sări pe tine în timp ce-mi tăiai degetele. Ca să reuşesc, mă 
gândeam la tine pe joncă, sărutând copilul pe care eu era 
să-l omor. Reeves n-avea de unde să ştie... 

Bufford urlă: 

— Să ştie ce!? 

Bowman se ridică încet, sprijinindu-se de masă cu braţul 
valid. Se strâmbă de durere şi se uită în ochii lui Bufford. 

— Că te iertasem deja, Buffalo. Trebuia să vin la tine ca 
să-ţi spun asta. Că sunt tot aici, că n-ai scăpat de mine, nici 
măcar la celălalt capăt al lumii, sperând că asasinatele tale 
vor cădea în cârca unor amărâţi ca Penders, Peevish sau 
ca mine. 

— Rămâi unde eşti, sergent! Ce faci? 

Arthur se clătină şi se agăţă de un stâlp al pergolei. 
Bufford scoase un pumnal de sub haina costumului şi îl 
prinse din urmă în doi paşi. 

— Efortul tău e teribil de mare, sergent, dar nu serveşte 
la nimic. Şi, dacă ai ajuns până aici, e pentru că şi tu eşti 
un nenorocit capabil să supravieţuiască orice-ar fi. 

Arthur se uită spre spatele parcului, spre căsuţa 
văduvei, unde băuse ceai gândindu-se că era prea 
frumoasă pentru Bufford. 

— Trebuia doar să ştiu dacă-ţi aminteşti de micul sclav. 

Christian Bufford puse mâna pe umărul lui Arthur, 
izbindu-şi uşor lama pumnalului de pantaloni. 

— Asta ai vrut să ştii, sergent? Ţi-ai părăsit familia ca să 
vii să-mi spui că m-ai iertat deja!? La ce-o să-ţi folosească 
asta acum? 

Arthur îl privi în ochi. Avea vocea calmă. 

— Ca să pot continua să trăiesc o viaţă onorabilă. 

Sprâncenele lui Bufford se ridicară. 

— Despre ce naiba vorbeşti, sergent? 

Arthur îi zâmbi. 

— Tot eu sunt curajul, Bufford! 

— Pentru că ai venit până aici să mă priveşti în ochi? 

— Nu, pentru că o să-ţi întorc spatele! 

Îi împinse încet mâna lui Bufford de pe umăr şi închise 


e 504 >» 


ochii. Simţea mirosul sângelui şi mirosul lui Bufford la 
câţiva centimetri, îi simţea transpiraţia, respiraţia şi 
hainele. Ascultă pentru o clipă cele două respiraţii, gonind 
frica de întuneric, apoi deschise ochii. Bufford nu se 
clintise. 

— Pe Joy, nu am vrut să aleg oameni ca mine ca să nu 
mă confrunt cu ei. În cele din urmă, Predicatorul e cel care 
te-a ales. 

Arthur zâmbi pentru ultima oară. 

— Poţi să-mi înfigi cuțitul în burtă, va dura o secundă. 
Dar ai avea curajul să faci asta, Buffalo? Să întorci spatele 
cuiva ca tine? 

Arthur trase o gură adâncă de aer, lăsă stâlpul de metal 
al pergolei, se răsuci încet pe călcâie şi făcu un pas spre 
uşile din sticlă. 

— Opreşte-te, Bowman! 

Arthur se opri o clipă, căutându-şi echilibrul, apoi făcu 
încă un pas. 

— Nu-mi întoarce spatele! 

El continuă să înainteze. 

— BOWMAN! 

Era la cinci metri de uşi. 

— M-ai implorat să nu fac asta! Ţi-ai salvat pielea la fel 
ca toți ceilalți! 

Puse mâna pe clanță. 

— BOWMAN! 

Arthur deschise uşa şi vorbi încet, fără ca Bufford să-l 
poată auzi. 

— Eşti salvat, Buffalo. Plec. 

Intră în camera mare, iar răcnetele lui Bufford, care-i 
striga numele, îl urmăriră până la uşa din faţă. Arthur se 
sprijini de peretele casei ca să ajungă la aleea care ducea 
la grajduri, unde încălecă pe spatele lui Walden. Se opri în 
mijlocul străzii de pământ, îşi sfâşie cămaşa şi legă o fâşie 
de pânză în jurul braţului. Strânse picioarele şi mustangul 
începu să coboare spre sat. 

Un călăreț, cu faţa acoperită de o pălărie cu borul lat, 
urca spre casa lui Delauney. Purta un costum negru şi 


e 505 » 


călărea un cal a cărui coamă era la fel de neagră ca 
hainele lui. Lanţul unui ceas îi atârna din buzunarul vestei. 
Calul sufla din greu, acoperit cu spumă, cu gura plină de 
bale groase. O puşcă, într-o cutie de piele lucrată, se 
legăna pe coapsa animalului. Arthur trase de hăţuri şi 
Walden bătu pământul cu potcoavele. Bărbatul ridică 
privirea şi se opri în dreptul lui Bowman. 

Schimbară o privire. Predicatorul zâmbi, apoi faţa lui 
redeveni întinsă şi osoasă: 

— Mă bucur să vă văd, sergent. 

— De ce-ai venit, Predicatorule? 

Peevish privi spre casa din capătul străzii înclinate. 

— După ce am trimis scrisoarea... am înţeles că n-o să 
pot, sergent. 

Se uită la casă. 

— E încă acolo? 

Arthur îşi cobori capul. 

— Nu te duce. 

Peevish bătu uşor gâtul calului şi se şterse de 
transpiraţia animalului pe pantalonii lui. 

— Frica, sergent. Nu am de ales. 

Dădu un ghiont cu călcâiele şi calul negru îşi reluă 
mersul. 

Arthur rămase în mijlocul străzii, privind spre golf şi 
spre navele comerciale care zburau cu toate pânzele sus 
spre ocean. 


Când Arthur Bowman sosi la ferma Fitzpatrick la o 
săptămână de la ultima plecare, luna august începuse. 

Dacă reuşi să-şi ia imediat fiica în braţe, dură mai multe 
zile ca să fie în stare să stea de vorbă cu Alexandra. 
Amândoi rămaseră tăcuţi pentru o lungă perioadă de timp, 
sub şocul emoţiilor contradictorii pe care încercau să le 
înăbuşe. Apoi, într-o dimineaţă, la ora când Bowman se 
scălda în lac cu Aileen, Alexandra intră în apă cu ei şi el o 
sărută. 

Lucrul la noua casă se reluase în absenţa lui. Tâmplarii 
începuseră placarea pereţilor. 


e 506 » 


La mijlocul lunii august, în timp ce familia Penders se 
întorcea din preerile estice prin pădure, un bărbat într-un 
costum negru aştepta în faţa cabanei. 

Arthur descălecă, purtându-şi fiica în braţe, şi dădu 
mâna cu Edmond Peevish. Hainele noi de om de afaceri ale 
acestuia erau acoperite cu praf. Îşi scoase pălăria ca s-o 
salute pe Alexandra Desmond şi să-i prezinte omagiile sale. 
Predicatorul părea să fi îmbătrânit şi mai mult. O mânecă 
de la costumul său era sfâşiată şi sângele uscat murdărise 
țesătura. Sub cămaşă, trecând peste umăr, avea un bandaj 
gri de la mizerie. Cei doi bărbaţi se scuzară faţă de 
Alexandra, care o luă pe Aileen din braţele lui Arthur şi îi 
urmări cum se îndreaptă spre golf. Predicatorul îşi clăti 
faţa şi mâinile, apoi merseră de-a lungul malului până ce 
ea îi pierdu din vedere. 

Când se întoarseră la cabană, Bowman şi Peevish erau 
tăcuţi, mergând în acelaşi ritm lent. Feţele lor erau 
sumbre şi aceleaşi riduri adânci le marcau frunţile încă 
tinere. Peevish o salută pe Alexandra Desmond fără să 
zâmbească. 

— Sper că ne vom întâlni din nou, doamnă. Aveţi grijă de 
dumneavoastră şi de familie. 

Se urcă în şa, desprinse tocul puştii şi se uită la ea 
înainte de a i-o întinde lui Bowman. 

— O să vă servească mai mult decât mie în munţii ăştia, 
sergent. 

Îşi dădură din nou mâinile. Predicatorul îşi reluă drumul 
şi, când trecu pe sub firma ranch-ului, se aplecă. 

Arthur se aşeză în iarbă, urmărindu-l cum pleacă. 
Alexandra se lipi de el şi o lăsă pe Aileen să umble de-a 
buşilea în faţa lor. 

— Ce ţi-a spus? 

Bowman privi cum fiica lui se târăşte spre bariera 
ţarcului. Se agăţă de un ţăruş şi se ridică în picioare, 
trăgându-se în braţe. Walden îşi strecură capul printre 
stinghii ca să-i miroasă părul. Fata renunţă la ţăruş ca să 
încerce să-l mângâie, scoase un mic strigăt de emoție şi 
căzu înfund. 


e 507 » 


— S-a terminat. 


La 19 septembrie 1863, în Chickamauga, Georgia, 
douăzeci de mii de soldaţi mureau într-o luptă câştigată de 
Confederație. 

Casa fu terminată în octombrie şi familia îşi mută cele 
câteva lucruri din cabană în noua casă, a cărei terasă pe 
piloni era suspendată deasupra apelor golfului. Făcură o 
ultimă baie înainte de iarnă, de data aceasta şi cu fiica lor, 
şi se încălziră lângă un foc mare. Arthur o întrebă în glumă 
pe Alexandra dacă nu avea nimic să-l anunţe şi anul ăsta. 

— Nu încă! 

În dimineaţa următoare, pe când cenuşa încă fumega, 
zăpada începu să cadă pe lac. Prima ninsoare fu 
semnificativă şi se temură de un anotimp greu. Dar la 
începutul lunii decembrie precipitaţiile se liniştiră şi timp 
de două săptămâni, avură parte de zile însorite. În preerie, 
zăpada se topi şi, câteva zile, caii putură să mănânce 
puţină iarbă. Când se apropie Crăciunul, mai căzu puţină 
zăpadă. 

Arthur Bowman se închidea în tăceri bolnăvicioase şi 
scria scrisori pe care le trimitea la Grantsville. Părea să 
sufere de o singurătate ciudată în mijlocul familiei sale. 
Pacea care predomina în munţi era uneori prea dureroasă 
pentru el. Cu toate astea, nici în oraş nu se mai ducea prea 
des. Alexandra Desmond îl lăsa singur când bântuia astfel 
prin alte locuri şi alte vremuri, pe care ea şi le imagina 
fără să vrea să ştie mai multe. In aceste momente de 
absenţă, Arthur se învârtea în jurul fermei, se oprea 
aproape de colibă sau de poartă, ca şi cum ar fi urmărit un 
traseu adunând amintiri împrăştiate. Apoi se întorcea la ea 
sau la fiica lor şi reuşea să zâmbească, de fiecare dată 
puţin mai mult. 

În a doua zi după Anul Nou 1864, Arthur părăsi casa în 
miezul nopţii, armându-şi puşca. În grajd, caii începuseră 
să necheze şi să dea cu copitele în pereţi. Cu o lampă în 
mână şi arma în cealaltă, Bowman se apropie în tăcere, 
gândindu-se că va surprinde lupi dând târcoale animalelor. 


e 508 œ» 


Apoi auzi voci în interiorul clădirii, cineva care încerca să 
calmeze caii. Stinse lampa, o puse în zăpadă şi continuă să 
avanseze. Luna era plină şi razele ei, reflectate pe stratul 
de zăpadă, luminau noaptea. Işi închise ochii pentru a se 
obişnui cu penumbra, ocoli grajdul şi deschise uşa pentru 
gunoi, aflată în spatele hambarului, ca să arunce o privire 
înăuntru. Walden şi Trigger se cabrau şi îşi izbeau 
potcoavele de pereţi. Arthur se îndepărtă de uşă, ţinând 
carabina cu ambele mâini. 

— leşiţi de acolo, altfel trag! 

Nu primi niciun răspuns. 

— Dacă ieşiţi acum, vă las să plecaţi. Îndepărtaţi-vă de 
cai şi plecaţi! 

Cineva îi răspunse din interior. 

— Ieşim! Nu trageţi! Plecăm! 

Arthur auzi poarta cea mare scârţâind de cealaltă parte 
a clădirii. Fugi prin zăpadă şi trase un foc de armă pe 
deasupra a două siluete care treceau peste gardul 
îngrăditurii. Cei doi bărbaţi se opriră. 

— Nu mişcaţi! 

— Aţi spus că putem pleca! Plecăm. N-am vrut să furăm 
nimic, domn'le. Am vrut doar să dormim în hambar. 

Arthur îşi găsi lampa în zăpadă şi o reaprinse. O ridică în 
acelaşi timp cu ţeava puştii. Doi puşti cu feţele murdare şi 
îmbrăcaţi în nişte haine peticite, ca să se apere de frig, dar 
sub care se întrezăreau uniformele militare ascunse de 
zdrenţe. Se aliniară ca prizonierii de-a lungul gardului. 

— Sunteţi înarmaţi? 

Negară din cap. 

— De unde veniţi? 

Se uitară unul la altul, cu piepturile încă gâfâind de 
alergare, suflând nori mari de aburi în lumina lămpii. 

— Am fost în manevră cu plutonul nostru şi ne-am 
pierdut pe munte, domn'le. 

Arthur cobori lampa care îi orbea şi îi privi atent. 

— Dezertori? 

Unul dintre ei dădu înapoi spre barieră, celălalt îndrăzni 
să ridice o mână în semn de protest. 


e 509 » 


— Nu, domn'le, ne-am pierdut! Ne căutam plutonul şi 
ne-am pierdut. Am vrut doar să petrecem noaptea în 
hambarul dumneavoastră. 

Arthur îşi cobori arma. 

— Daţi-i drumul. Primul care încearcă ceva, îi înfig un 
plumb în spate. 

li împinse cu arma spre cabană, unde le făcu semn să 
intre, blocând din exterior uşa şi obloanele ferestrelor. 
Alexandra îl aştepta pe pragul casei. O duse înăuntru, mai 
puse nişte lemne în sobă şi apoi se aşezară de o parte şi 
alta a mesei. A doua zi dimineaţă, Arthur se întoarse la 
colibă şi bătu la uşă: 

— Mă auziţi? 

— Da, domn'le, vă auzim. 

— O să deschid şi o să ieşiţi fără vreo prostie. Sunt 
înarmat. 

Deschise uşa şi se dădu înapoi câţiva paşi, cu arma la 
picior. Cei doi tineri ieşiră unul după altul, protejându-şi 
ochii de lumină. 

— De unde veniţi? 

— Eram la Aurora cu un convoi de recruți, în drum spre 
sud, domn/'le. 

Cei doi băieţandri arătau la fel. Unul era puţin mai mare 
decât celălalt. Cel care vorbise era mai musculos. 

— Sunteţi fraţi? Cum vă cheamă? 

Cel mai înalt îşi încrucişă braţele pe piept, într-o 
atitudine de refuz. Celălalt se uită la Bowman. 

— Eu sunt Oliver, domn'le. Ferguson. Şi el e Pete. 
Suntem de lângă Portland, în Oregon. 

— De ce-aţi dezertat? 

Cel mai mare cobori braţele. 

— Nu am dezertat, pentru că nu eram voluntari! Ne-au 
recrutat cu forţa, aşa că nu am dezertat. Ne-am eliberat! 

Nu mâncaseră de mai multe zile, erau slăbiţi, iar cel mai 
tânăr avea febră. Fratele lui, Pete, avansase cu un pas în 
timp ce vorbea şi ridicase tonul. 

— Dacă vreţi să ne duceţi înapoi la Carson City, făceţi-o! 
Să ne împuşte sau să ne trimită la măcel, oricum e acelaşi 


<e 510 » 


lucru! 

Fraţii Ferguson se ţineau drepţi în faţa lui Arthur, de 
parcă ar fi fost deja în faţa unui pluton de execuţie. 

— Pe unde aţi venit? 

Ei nu înţeleseră întrebarea. 

— V-a văzut cineva? 

Se uitară unul la celălalt, apoi Oliver se întoarse spre 
Bowman. 

— Am trecut prin oraş noaptea. Suntem pe munte de 
două zile. Nu ne-a văzut nimeni în Carson. 

Arthur ezită o clipă, apoi se întoarse spre casă şi făcu un 
semn din mână. Alexandra ieşi pe terasă. Veni la cabană, 
trecu printre cei doi băieţi, salutându-i, lăsă înăuntru ceva 
de mâncare şi ieşi să se aşeze lângă Arthur. 

— Unde mergeţi? 

— Nu ştim, domn/'le. 

— Nu mergeţi acasă? 

Fratele mai mare răspunse. 

— Nu mai avem pe nimeni. Nu mai suntem decât eu şi 
fratele meu. 

Arthur se uită la Alexandra, care era palidă, nu dormise 
nici ea în noaptea aceea. 

— Duceţi-vă să mâncaţi. O să vedem ce facem în 
continuare. 

Ei ezitară, nu îndrăzneau să se uite nici la femeie, nici la 
bărbat. 

— O să lăsăm deschis, dar nu vă sfătuiesc să ieşiţi. E mai 
bine să nu vă vadă nimeni deocamdată. 

— Plecăm diseară. Mulţumim pentru mâncare, doamnă! 

Bowman îşi cobori capul şi se uită la puşca din mână: 

— Staţi aici diseară. O să pregătesc doi cai în grajd. 
Dacă apare cineva, săriţi pe ei şi alergaţi în munţi. Şi, dacă 
sunteţi prinşi, spuneţi că i-aţi furat, altfel eu o să fiu cel 
care vă omoară. 

Amenințarea îi făcu să tremure. Oliver îşi luă fratele de 
braţ şi îl târî înăuntru. Înainte de a închide uşa, se adresă 
proprietarilor fermei: 

— Mulţumim. 


<e 511» 


— Du-te şi ascunde-te. 


Alexandra şi Arthur rămaseră toată ziua în jurul casei, 
fără a scăpa cabana din ochi. Seara, Alexandra le aduse 
din nou de mâncare fraţilor Ferguson. 

Zăpada începu să cadă iarăşi. Înfăşurat într-o pătură, cu 
arma în mână, Arthur făcea de gardă pe terasă. Alexandra 
i se alătură şi alunecă sub braţul lui. 

— O să-i găsească? 

— Aproape sigur. 

— Şi o să-i împuşte? 

Arthur nu răspunse. 

— Cel mai tânăr nu are nici şaptesprezece ani. 

— Ştiu. 

— Ce se va întâmpla dacă-i găsesc aici? 

— Nimic bun. 

Se uită în sus la el. 

— Arthur, când erai soldat... Când erau dezertori... 

Se uită la ea. 

— S-a întâmplat. 

— Ai făcut-o chiar tu? 

Se întoarse spre cabană. 

— Uneori. 

Simţea că Alexandra se lipea mai mult de el. Îi vorbi cu o 
voce blândă: 

— Trebuie să-i ascundem. 

Arthur se gândi o clipă. 

— Până la sfârşitul războiului. 

— Aici? 

Îşi strânse braţul în jurul umerilor ei. 

— În pădure. Vom face o altă cabană. 

— Şi-n primăvară o să spunem că au venit să lucreze 
aici, că sunt din familia ta? 

Se aplecă spre ea. 

— Vor sta la fermă. 

În casă, Aileen începu să plângă. Alexandra îl luă de 
mână. 

— Haide. 

< 512 » 


O sărută pe frunte. 

— Mai rămân puţin. 

Ea nu-i dădu drumul. 

— Nimeni nu le va face rău? 

— Nu, nimeni. 

Închise uşa în urma ei şi plânsul Aileenei se opri. Arthur 
îşi sprijini umărul de un stâlp şi privi soarele care cobora 
în spatele vârfurilor albe şi cerul care se închidea tot mai 
mult deasupra lacului. Noaptea cădea peste ferma 
Fitzpatrick. 

Sergentul Arthur Bowman se întoarse spre cabana mică 
a dezertorilor, îşi ridică pătura până la gât şi luă carabina 
Predicatorului în braţe. 

— Nimeni. 


| pi > | 


| 


„A | 


PROJECT 


e 513 + 


ANTONIN VARENNE 


calea răzbunării 


„Am devenit militar pentru că în cartierul din Londra în care m-am 
născut mizeria îi ucidea pe puștii de vârsta mea mai repede decât 
holera. Cornul m-a urmat după ce l-am lăsat pe o corabie, într-un 
mic golf de pe coasta birmaneză unde ardea un sat de pescari. De 
atunci, e ca şi când strigătele femeilor şi copiilor ar fi închise 
înăuntru, aşa cum, mult mai târziu, într-o sticluță care mi-a fost dată 
erau închise ultimele visuri ale unui oraș care dispăruse. 
Mă numesc Arthur Bowman și n-am avut niciodată o poreclă atunci 
când eram copil. Mi s-a spus mereu Bowman. Când am devenit mus 
şi am descoperit marea, mi s-a făcut rău. Dar am rămas pe punte și 
am privit oceanul până când greața s-a oprit şi am ajuns să mă uit 
cruciş tot privind hula.” Y ZA 
Antonin Varenne - Calea răzbunării 


„Descoperirea literară a primăverii. Un foc de artificii narativ... 
Antonin Varenne semnează una dintre cele mai entuziasmante 
cărți ale acestui început de an. ...) Împotriva infernului pe care-l 
creează oamenii, a violenței şi cruzimii lor, Varenne opune 
căutarea nestăvilită a unui golfal păcii.” LIRE 


„O carte extraodinară! Puţini autori sunt capabil să contopească 
un roman istoric, un thiller cu un ucigaș în serie și o analiză 
psihologică, astfel încât acest roman al lui Varenne ar trebui să fie 


în fruntea oricărei liste de lectură.” s 
Craig Johnson 


„Un roman care vă bântui încă mult timp după ce terminați să îl 
citiți,” La revue 


Z CRIME SCENE PRESS 


fotz O Kiireteu Fraea | Dre peer, kadra kadamay | Dairena cora 


e 515