Douglas Preston — Codicele

Douglas Preston 


Codicele 


Pentru Aletheia Vaune Preston şi Isaac Jerome Preston 


Mulţumiri. 

Există cineva, mai presus de toţi ceilalţi, căruia trebuie să- 
i mulţumesc pentru existenţa acestui roman, iar acesta este 
bunul meu prieten şi nepreţuitul Forrest Fenn: colecţionar, 
învăţat şi publicist. Nu voi uită niciodată prânzul nostru, cu mulţi 
ani în urmă, în Dragon Room din Pink Adobe, când mi-ai spus o 
poveste ciudată, dându-mi astfel ideea acestui roman. Sper că 
am folosit ideea respectivă la adevărata ei valoare. 

După ce l-am pomenit pe Forrest, consider că este 
necesar să fac o precizare: personajul meu, Maxwell Broadbent, 
este în întregime fictiv. În ceea ce priveşte personalitatea, 
caracterul, etica şi valorile familiale, cei doi sunt complet diferiţi, 
fapt pe care doresc să-l subliniez pentru oricine ar avea 
impresia că recunoaşte un roman â clef în această carte. 

Cu mulţi ani în urmă, un tânăr editor a primit un 
manuscris pe jumătate terminat, numit Relicva, de la un cuplu 
de scriitori necunoscuţi; a cumpărat manuscrisul şi le-a expediat 
scriitorilor o modestă scrisoare editorială, subliniind modul în 
care considera el că romanul trebuie rescris şi terminat, 
scrisoare care i-a propulsat pe cei doi autori pe drumul autorilor 
de bestselleruri, precum şi spre un film de locul întâi în box- 
office. Acest editor era Bob Gleason. li datorez foarte mult 
pentru acele vremuri de început şi pentru faptul că a îndrumat 
terminarea acestui roman. In aceeaşi măsură, aş dori să-i 
mulţumesc lui Tom Doherty pentru că a primit înapoi cu braţele 
deschise un fiu risipitor. 

Aş vrea să-i mulţumesc aici incomparabilului domn Lincoln 
Child, cu adevărat jumătatea cea mai bună din parteneriatul 
nostru literar, pentru excelentele şi pertinentele sale critici 
asupra manuscrisului. 

li datorez multă recunoştinţă lui Bobby Rotenberg, nu 


numai pentru ajutorul susţinut dat în privinţa personajelor şi a 
poveştii, dar şi pentru marea şi îndelunga sa prietenie. 

Vreau să le mulţumesc agenţilor mei, Eric Simonoff, de la 
Janklow & Nesbit din New York, şi Matthew Snyder, din 
Hollywood. Îi mulţumesc lui Mare Rosen, pentru că m-a ajutat să 
dezvolt unele dintre ideile acestui roman, şi Lyndei Obst, pentru 
felul în care i-a întrevăzut potenţialul într-o prezentare de şapte 
pagini. 

Îi sunt profund îndatorat lui Jon Couch, care a citit 
manuscrisul şi a făcut multe sugestii utile, mai ales în ce 
priveşte instrumentele de luptă şi armele de foc. Niccolă 
Capponi mi-a oferit câteva dintre ideile sale întotdeauna 
strălucite cu privire la mai multe scene dificile din carte. De 
asemenea, îi sunt dator lui Steve Elkins, care caută adevăratul 
Oraş Alb în Honduras. 

Mai multe cărţi mi-au fost de ajutor în timp ce am scris 
Codicele, mai ales cea a lui Redmond O'Hanlon, În Trouble Again 
(„Din nou, probleme”), şi Sastun: My Apprenticeship with a 
Maya Healer („Sastun: Ucenicia mea cu un tămăduitor maya”), 
de Rosita Arvigo, o carte excelentă, pe care i-o recomand oricui 
este interesat de medicina maya. 

Fiica mea, Selene, a citit manuscrisul de mai multe ori şi 
mi-a oferit observaţiile ei de excepţie, pentru care-i sunt profund 
recunoscător. Şi vreau să-i mulţumesc soţiei mele, Christine, şi 
celorlalţi copii ai mei, Aletheia şi Isaac. Vă mulţumesc tuturor 
pentru dragostea cu care m-aţi înconjurat tot timpul, pentru 
bunătatea şi sprijinul fără de care această carte, ca şi celelalte 
lucruri minunate din viaţa mea, nu ar exista. 


Tom Broadbent trecu de ultimul colţ al aleii şerpuite şi-şi 
văzu cei doi fraţi care aşteptau deja în faţa uriaşelor porţi din 
fier ale conacului Broadbent. Philip, nervos, îşi scutura scrumul 
din pipă, ciocănind cu ea într-unul dintre stâlpii porţii, în timp ce 
Vernon apăsa cu putere de câteva ori pe sonerie. Casa se 
întindea în faţa lor, tăcută şi mohorâtă, înălțându-se de pe vârful 
unui deal precum palatul unui paşă, cu lucarnele, hornurile şi 
turnurile aurite de lumina bogată a după-amiezii din Santa Fe, 
New Mexico. 


— Nu e în firea tatei să întârzie, spuse Philip. 

Îşi strecură pipa între dinţii albi, apucând muştiucul cu un 
uşor clănţănit. Apăsă şi el pe sonerie, îşi privi ceasul, îşi trase 
manşetele. Philip arăta aproape neschimbat, se gândi Tom: pipă 
din lemn de măceş, privire sardonică, obrajii bine bărbieriţi şi 
îmbibaţi cu aftershave, părul pieptănat drept pe spate, deasupra 
unei frunţi înalte, un ceas din aur care-i sclipea la încheietură, 
îmbrăcat în pantaloni gri şi sacou bleumarin. Accentul său 
britanic părea să fie cu o idee mai slab. Vernon, pe de altă 
parte, în pantaloni de gaucho, cu sandale, părul lung şi barbă, 
aducea neobişnuit de mult cu Isus Hristos. 

— lar joacă unul dintre jocurile lui cu noi, spuse Vernon, 
împungând soneria din nou de câteva ori. 

Vântul şoptea printre pini, aducând cu el un iz de răşină 
caldă şi de praf. Casa uriaşă rămânea tăcută. 

În aer plutea mirosul de tutun scump al lui Philip. Acesta 
se întoarse către Tom. 

— Şi cum mai merg lucrurile acolo, printre indieni, Tom? 

— Bine. 

— Mă bucur să aud asta. 

— Tu ce faci? 

— Grozav! Nici nu se putea mai bine. 

— Vernon? Întreba Tom. 

— Totul e bine. Nemaipomenit! 

Discuţia se poticni, iar ei se priviră, după care-şi întoarseră 
capetele, stânjeniţi. Tom nu avusese niciodată prea multe de 
vorbit cu fraţii lui. O cioară zbură pe deasupra lor, croncănind. O 
tăcere stingheritoare se lăsă peste grupul din faţa porţii. După o 
pauză îndelungată, Philip apăsă din nou soneria de câteva ori şi 
privi încruntat prin fierul forjat, apucându-se de bare. 

— Maşina lui e încă în garaj. Cred că soneria e stricată. 
Trase aer în piept. Alooo! Tată! Alooo! Fiii tăi ascultători sunt 
aici! 

Se auzi un scârţâit, în timp ce poarta se deschise un pic 
sub greutatea lui. 

— Poarta e descuiată, anunţă Philip, surprins. El nu lasă 
niciodată poarta descuiată. 

— E înăuntru, ne aşteaptă, zise Vernon. Asta-i tot. 

Îşi proptiră umerii în poarta grea şi o deschiseră, cu toată 
împotrivirea balamalelor. Vernon şi Philip se întoarseră la 


maşini, pe care le parcară înăuntru, în timp ce Tom intră pe jos. 
Ajunse faţă în faţă cu casa: căminul copilăriei lui. Câţi ani 
trecuseră de la ultima sa vizită? Trei? Se simţi învăluit de 
senzaţii ciudate şi contradictorii, în pielea adultului care se 
întorcea pe scena copilăriei sale. Era un conac din Santa Fe în 
adevăratul sens al cuvântului. Aleea cu pietriş şerpuia în 
semicerc dincolo de o pereche de uşi zaguanl masive, din 
secolul al şaptesprezecelea, legate între ele prin plăci sculptate 
în trunchiuri de mesquite2, cioplite manual. Casa în sine era o 
clădire joasă din chirpici, cu ziduri curbate, cu contraforturi 
sculptate, cu grinzi, traverse, nişe, portaluri şi hornuri: o 
adevărată operă de artă, din punct de vedere al sculpturii. Era 
înconjurată de plopi şi de o pajişte ca de smarald. Aşezată în 
vârful unui deal, avea o privelişte cuprinzătoare a munţilor şi a 
deşertului înalt; luminile oraşului şi norii de furtună de vară se 
pierdeau deasupra munţilor Jemez. Casa nu se schimbase, dar 
părea diferită. Tom se gândi că poate el era cel care se 
schimbase. 

Una dintre uşile garajului era deschisă, iar Tom zări 
Mercedesul Gelaendewagen verde al tatălui său parcat într-o 
boxă. Celelalte două boxe erau închise. Auzi maşinile fraţilor săi 
scrâşnind pe alee şi oprindu-se lângă intrarea principală. Aceştia 
trântiră portierele şi se alăturară lui Tom, care stătea în faţa 
casei. 

Tocmai atunci, fiorul unei nelinişti începu să se facă simţit 
în stomacul lui Tom. 

— Ce mai aşteptăm? Întrebă Philip, trecând de intrare şi 
îndreptându-se spre uşile zaguan. 

Trase apoi hotărât clopoţelul de câteva ori. Vernon şi Tom 
îl urmară. 

Nu le răspunse decât tăcerea. 

Philip, mereu nerăbdător mai trase pentru ultima dată de 
clopoțel. Tom auzea sunetele profunde răspândindu-se prin 
casă. Semănau cu primele măsuri din Mame3 ceea ce, se gândi 
el, era tipic pentru simţul umorului tatălui său. 

— Alo! Strigă Philip prin mâinile făcute căuş. 

Nimic, în continuare. 

— Crezi că a păţit ceva? Întrebă Tom. Sentimentul 
prevestitor de rău devenea mai puternic. 

— Bineînţeles că nu are nimic, replică Philip, supărat. E 


doar unul dintre jocurile lui. 

Bătu cu pumnul strâns în marea uşă mexicană, bubuind şi 
zgâlţâind-o. 

Privind în jur, Tom observă că grădina avea un aer 
neîngrijit, iarba nu era tunsă, iar buruienile răsăreau printre 
straturile de lalele. 

— Mă duc să mă uit pe fereastră, spuse Tom. 

Işi croi drum printr-un gard viu de chamisa4 tuns, păşi pe 
vârfuri peste un strat de flori şi aruncă o privire prin fereastra 
salonului. Ceva nu era deloc în regulă, dar îi trebui un timp ca 
să-şi dea seama ce anume. Camera arăta ca de obicei: aceleaşi 
canapele şi fotolii înalte din piele, acelaşi şemineu din piatră, 
aceeaşi măsuţă pentru cafea. Dar deasupra şemineului, unde 
fusese un tablou mare, nu-şi mai amintea care anume, nu mai 
era nimic. Işi stoarse creierul. Să fi fost Braque sau Monet? 
Atunci, observă că statueta romană din bronz, care înfăţişa un 
băiat şi străjuia în stânga şemineului, dispăruse la rândul ei. 
Rafturile pentru cărţi dădeau la iveală spaţii goale, acolo unde 
volumele fuseseră scoase. Incăperea era în dezordine. In spatele 
uşii care dădea spre hol putea zări gunoi împrăştiat pe jos, nişte 
hârtie mototolită, o bandă de folie protectoare, o rolă de bandă 
pentru împachetat. 

— Ce se întâmplă, doctore? Veni plutind vocea lui Philip de 
după colţ. 

— Ai face mai bine să vii şi să arunci o privire. 

Philip îşi croi drum printre tufişuri cu eleganţii săi pantofi 
Ferragamo, cu o expresie de enervare întipărită pe chip, iar 
Vernon îl urmă. 

Philip aruncă o privire pe fereastră şi rămase fără 
răsuflare. 

— Tabloul de Lippi, zise el, cel de deasupra canapelei. 
Lippi a dispărut! Şi cel de Braque, de deasupra şemineului! A 
luat totul! Le-a vândut! 

Vernon interveni: 

— Philip, nu te nelinişti. Poate că doar le-a împachetat. 
Poate că se mută. De ani de zile îi tot spui că e o casă prea 
mare şi prea izolată. 

Chipul lui Philip se destinse brusc. 

— Da. Desigur. 

— Poate că despre mutare e vorba, cu întâlnirea asta 


misterioasă, zise Vernon. 

Philip încuviinţă şi-şi şterse fruntea cu o batistă din 
mătase. 

— Cred că sunt obosit după zbor. Vernon, ai dreptate. 
Bineînţeles că le-au împachetat. Dar ce mizerie au făcut! Tata o 
să aibă o criză, atunci când o să vadă. 

Cei trei fii stăteau în tufăriş, în tăcere, privindu-se. 
Sentimentul de nelinişte al lui Tom ajunsese la cote înalte. Dacă 
tatăl lor se muta, o făcea într-un mod ciudat. 

Philip îşi scoase pipa din gură. 

— Ce ziceţi, credeţi că e tot una dintre micile lui provocări 
la adresa noastră? Un mic puzzle? 

— Eu intru cu forţa, anunţă Tom. 

— Alarma. 

— La naiba cu alarma! 

Tom ocoli clădirea, îndreptându-se către spatele casei, iar 
fraţii săi îl urmară. Se căţără pe un zid, dând într-o grădiniţă 
închisă, cu fântână. Fereastra unui dormitor se afla la nivelul 
ochilor. Tom se chinui să scoată o piatră din stratul de flori. 

Merse cu ea în dreptul ferestrei, se propti pe picioare şi o 
ridică la nivelul umărului. 

— Chiar ai de gând să spargi fereastra? || întrebă Philip. Ce 
amuzant! 

Tom aruncă piatra, iar aceasta zbură prin fereastră. Cât 
timp se auzi clinchetul sticlei sparte, cu toţii aşteptară, 
ascultând atent. 

Tăcere. 

— Nici o alarmă, constată Philip. 

Tom scutură din cap. 

— Nu-mi place asta. 

Philip privea prin fereastra spartă, iar Tom observă cum 
faţa i se luminează subit. Philip scoase o înjurătură şi, într-o 
clipă, se săltă prin rama ferestrei sparte, cu tot cu pipă şi cu 
pantofii Ferragamo. 

Vernon privi spre Tom. 

— Ce l-a apucat? 

Fără să răspundă, Tom se căţără pe fereastră. Vernon îl 
urmă. 

Dormitorul arăta ca şi restul casei: golit de toate operele 
de artă. Era mizerie: urme murdare de paşi pe covor, gunoi, 


folie protectoare şi polistiren pentru împachetat, pe lângă cuie şi 
bucăţi de mobila tăiate cu fierăstrăul. Tom se duse pe hol, dar 
acolo unde îşi amintea că se aflaseră un Picasso, un alt Braque 
şi o pereche de stele maya nu mai era nimic. Toate dispăruseră. 

Cu un sentiment crescând de panică, îndrăzni să înainteze 
de-a lungul holului, oprindu-se în dreptul arcadei dinspre salon. 
Philip era acolo, stând în mijlocul camerei, privind în jur, cu 
chipul foarte palid. 

— l-am spus de atâtea ori că asta o să se întâmple. Era 
extrem de neglijent, ţinând toate lucrurile astea aici! Al naibii de 
neglijent! 

— Ce? Strigă Vernon, alarmat. Ce este, Philip? Ce s-a 
întâmplat? 

Philip răspunse, cu vocea în agonie abia auzindu-se puţin 
mai tare decât o şoaptă. 

Am fost jefuiţi! 

Detectivul locotenent Hutch Barnaby, de la Departamentul 
de Poliţie din Santa Fe, îşi puse o mână peste pieptul său osos şi 
se lăsă pe spate în scaun. Duse la buze o cană cu cafea 
proaspătă de la Starbucks, a zecea pe ziua respectivă. Aroma de 
cafea amară şi prăjită îi invadă nasul coroiat în timp ce se uită 
pe fereastră la plopul singuratic. O zi frumoasă de primăvară în 
Santa Fe, New Mexico, Statele Unite ale Americii, se gândi el, 
strângându-şi şi mai mult în scaun membrele lungi. 15 aprilie. 
Idele lui Aprilie. Ziua Impozitului pe Venit. Toţi erau acasă, 
numărându-şi banii, treziţi la realitate de gândurile despre 
moarte şi despre lipsuri. Până şi infractorii îşi luaseră zi liberă. 

Sorbi din cafea cu un sentiment de imensă mulţumire. Cu 
excepţia sunetului înăbuşit al unui telefon dintr-un alt birou, 
viaţa era minunată. 

Auzi, vag conştient, vocea competentă a lui Doreen 
răspunzând la telefon. Sunetele înviorătoare ale vorbelor ei 
plutiră prin uşa deschisă: 

— Numai un pic, scuzaţi-mă, puteţi vorbi mai rar? Vi-l dau 
pe sergentul. 

Barnaby acoperi tonul conversaţiei cu o sorbitură 
zgomotoasă din cafea şi-şi întinse un picior către uşa biroului, 
împingând-o încet ca să se închidă. Binecuvântata tăcere se 
întoarse. Aştepta. Atunci se auzi un ciocănit în uşă. 

La naiba cu telefonul ăla! 


Barnaby îşi puse cafeaua pe birou şi se ridică puţin din 
poziţia sa comodă. 

— Da? 

Sergentul Harry Fenton deschise uşa, cu o expresie 
concentrată pe chip. Fenton nu era genul de om căruia să-i 
placă o zi liniştită. Numai privirea lui era de ajuns să-i spună lui 
Barnaby că tocmai se întâmplase ceva important. 

— Hutch? 

— Îmmm? 

Fenton continuă, fără suflare: 

— Casa Broadbent a fost jefuită. Acum am vorbit cu unul 
dintre fii la telefon. 

Pe chipul lui Hutch Barnaby nu se mişcă nici un muşchi. 

— Jefuită de ce anume? 

— De tot. 

Ochii negri ai lui Fenton străluceau de încântare. 

Barnaby sorbi din cafea, mai sorbi o dată, apoi îşi lăsă 
scaunul să cadă cu un pocnet uşor. „La naiba.” 

In timp ce Barnaby şi Fenton mergeau cu maşina pe Old 
Santa Fe Trail, Fenton povesti despre jaf. Colecţia, auzise el, 
valora o jumătate de miliard. Dacă adevărul era măcar pe 
aproape, spunea Fenton, o să fie o ştire de prima pagină în New 
York Times. El, Fenton, pe prima pagină în Times. Poţi să-ţi 
închipui una ca asta? 

Barnaby nu-şi putea închipui. Dar nu spuse nimic. Era 
obişnuit cu entuziasmul lui Fenton. Se opri la capătul aleii 
şerpuite care ducea către domeniul Broadbent. Fenton cobori pe 
partea cealaltă, cu chipul strălucind de nerăbdare, cu capul . 
înainte, cu imensul său nas ca o toporişcă indicând drumul. În 
timp ce mergeau, Hutch cercetă din priviri pământul. Zărea 
urmele vagi ale unei dube, venind şi plecând. Intraseră cu multă 
îndrăzneală. Aşa că Broadbent fie era plecat, fie îl omorâseră; 
cel mai probabil, ultima variantă. Probabil că îl vor găsi ţeapăn 
în casă. 

Aleea ocolea un colţ şi apoi se îndrepta, o pereche de porţi 
deschise apărând în raza vizuală, păzind un conac mare de 
chirpici, aşezat în mijlocul unei pajişti întinse, presărate cu plopi. 
Se opri să cerceteze poarta. Era una mecanică, prevăzută cu 
două motoare. Nu părea să fi fost forţată, dar cutia electrică era 
deschisă, iar înăuntru văzu o cheie. Ingenunche şi o examina. 


Cheia se afla într-o încuietoare şi fusese răsucită pentru a 
dezactiva poarta. 

Se întoarse spre Fenton. 

— Ce crezi despre asta? 

— Au venit cu o dubă până aici, aveau o cheie de la 
poartă. Tipii ăştia erau profesionişti. Probabil c-o să găsim 
cadavrul lui Broadbent în casă. 

— De asta îmi placi, Fenton! Tu eşti al doilea creier al 
meu. 

Auzi un strigăt şi privi în sus, zărind trei bărbaţi care 
traversau pajiştea, venind spre el. Cei trei fii, care treceau chiar 
peste straturile de verdeață. 

Barnaby se ridică, furios. 

— Isuse Hristoase! Nu ştiţi că ăsta e locul în care s-a comis 
o infracţiune?! 

Ceilalţi se opriră, dar personajul din fruntea grupului, un 
bărbat înalt îmbrăcat în costum, continuă să meargă. 

— Şi dumneata cine eşti? 

Vocea îi era glacială, trufaşă. 

— Sunt locotenentul Hutchinson Barnaby, se prezentă, iar 
el e sergentul Harry Fenton. Departamentul de Poliţie din Santa 
Fe. 

Fenton îi aruncă un zâmbet rapid, abia dezvelindu-şi dinţii. 

— Dumneavoastră sunteţi fiii? 

— Noi suntem, îi răspunse tipul în costum. 

Fenton le dărui un alt zâmbet neprietenos. 

Barnaby îşi rezervă câteva clipe în care să-i evalueze în 
postura de posibili suspecți. Acel hippy îmbrăcat în cânepă avea 
un chip deschis, cinstit; poate că nu era cel mai strălucit din 
grup, dar nu era nici hoţ. Cel în cizme de cowboy avea baligă 
adevărată de cal pe cizme, observă Barnaby cu respect. Şi mai 
era şi tipul în costum, care arăta ca şi cum ar fi fost din New 
York. În ceea ce-l privea pe Hutch Barnaby, oricine din New York 
era un posibil infractor. Chiar şi bunicuţele. li cercetă din nou: 
nici nu se puteau închipui trei fraţi mai diferiţi. Ciudat cum de se 
întâmpla asta într-o singură familie. 

— Acesta este locul în care s-a comis o infracţiune, aşa că 
trebuie să vă cer, domnilor, să părăsiţi zona. leşiţi pe poartă, 
staţi pe sub vreun copac, sau unde vreţi, şi aşteptaţi-mă. O să 
vin cam peste douăzeci de minute, să vorbesc cu 


dumneavoastră. Bine? Vă rog să nu umblaţi pe aici, să nu 
atingeţi nimic şi să nu vorbiţi între dumneavoastră despre 
infracţiune sau despre ceea ce aţi observat. Se întoarse, apoi, la 
un alt gând, se răsuci din nou. Lipseşte întreaga colecţie? 

— Asta e ceea ce am spus la telefon, îi răspunse tipul în 
costum. 

— Cam cât valora, în mare? 

— Cam cinci sute de milioane. 

Barnaby îşi atinse borul pălăriei şi aruncă o privire spre 
Fenton. Expresia de plăcere pură de pe chipul lui Fenton era de 
ajuns ca să sperie şi un proxenet. 

În timp ce Barnaby se îndrepta spre casă, ajunse la 
concluzia că ar fi mai bine să se poarte cu grijă: se vor face 
multe presupuneri în cazul acesta. Federalii, Interpolul şi 
Dumnezeu mai ştie cine se vor implica. Se gândi că se impunea 
o examinare rapidă a locului, înainte de venirea celor de la 
laboratorul criminalistic. Îşi agăța degetele mari de curea şi privi 
spre casă. Se întrebă dacă fusese asigurată colecţia. A trebuit să 
se intereseze. Daca aşa era, poate ca Maxwell Brcadbent nu era 
chiar atât de mort, în cele din urmă. Poate că Maxwell 
Broadbent sorbea mărgărita cu o bucăţică bună pe o plajă din 
Phuket5. 

— Mă întreb, oare domnul Broadbent o fi fost asigurat? 
Zise Fenton. 

Hutch îi zâmbi larg partenerului său, apoi îşi întoarse 
privirea către casă. Privi fereastra spartă, învălmăşeala urmelor 
de pe pietriş, tufărişul călcat în picioare. Urmele proaspete 
aparţineau fiilor, dar mai erau şi multe urme mai vechi. Văzu 
locul în care fusese parcată duba, locul de unde pornise cu 
greutate cu spatele. Părea că de la jaf trecuse o săptămână, 
poate două. 

Lucrul cel mai important era găsirea cadavrului, în cazul în 
care exista vreunul. Intră în casă. Privi în jur, observând banda 
adezivă, folia protectoare, cuiele, bucăţile de lemn aruncate. Pe 
covor zări rumeguş şi mici adâncituri. Instalaseră chiar o masă 
cu fierăstrău. Lucraseră excepţional de competent. Dar şi foarte 
gălăgios. Oamenii ăştia nu numai că ştiau ce făceau, dar nu se 
grăbiseră, ca să lucreze cum trebuie. Adulmecă aerul. Nu se 
simţea mirosul dulce-acrişor al unui cadavru. 

înăuntru, jaful părea la fel de vechi ca şi pe afară. O 


săptămână, poate chiar două. Se aplecă şi mirosi un fragment 
de lemn de pe jos. Nu mai avea mirosul acela de lemn proaspăt 
tăiat. Ridică un fir de iarbă care fusese adus în casă şi îl 
frământă între degete: uscat. Cocoloaşele de noroi, purtate 
înăuntru pe ghete, erau la fel de bine uscate. Barnaby făcu un 
efort de memorie: ultima ploaie fusese cu două săptămâni în 
urmă. Atunci se întâmplase: la mai puţin de douăzeci şi patru de 
ore după ploaie, când pământul era încă noroios. 

Se plimbă de-a lungul holului central imens şi boltit. Erau 
acolo piedestaluri cu plăcuţe din bronz, pe care se aflaseră 
statui. Erau urme dreptunghiulare şterse, cu cârlige, pe pereţii 
tencuiți, acolo unde fuseseră tablouri. Erau cercuri din paie şi 
suporturi din fier, pe care fuseseră vase antice, şi rafturi goale, 
cu urme în praf, unde se aflaseră cine ştie ce alte comori. Erau 
crăpături întunecate pe rafturile de bibliotecă, de unde fuseseră 
scoase cărţile. 

Ajunse la uşa dormitorului şi privi defilarea de urme 
murdare care veneau şi plecau. Şi mai mult noroi uscat. 
Hristoase, fuseseră cel puţin jumătate de duzină! Fusese o 
muncă de amploare şi durase o zi întreagă, poate două. 

O maşinărie zăcea în mijlocul dormitorului. Barnaby o 
recunoscu: un aparat de spumă pentru umplut coletele, de 
genul celor folosite de UPS. Într-o altă cameră, găsi o maşină 
pentru împachetat etanş, folosită la operaţiuni importante. Găsi 
grămezi de scânduri, role de pâslă, benzi metalice pentru legat, 
bolţuri şi piuliţe-fluture, precum şi o pereche de fierăstraie mici. 
Echipament aruncat în valoare de două mii de dolari. Nu se 
deranjaseră să ia altceva; în salon lăsaseră un televizor de zece 
mii de dolari, împreună cu un video, un DVD-player şi două 
calculatoare. Se gândi la televizorul amărât de acasă şi la 
aparatul său video şi la ratele pe care încă le mai plătea, în timp 
ce nevastă-sa şi noul ei prieten le foloseau, fără îndoială, ca să 
se uite în fiecare seară la filme porno. 

Păşi atent peste o casetă video care zăcea pe podea. 
Fenton spuse: 

— Pariez trei contra cinci că individul e mort şi doi contra 
cinci că e o înscenare pentru asigurare! 

— Tu-mi răpeşti toată distracţia din viaţă, Fenton! 

Cineva trebuia să fi văzut toată agitația de acolo. Casa, 
aşezată în vârful dealului, era vizibilă din orice colţ al oraşului 


Santa Fe. Chiar el, dacă s-ar fi deranjat să privească pe 
fereastra casei sale din vale, acum două săptămâni, ar fi putut 
să vadă jaful, casa luminată toată noaptea, luminile camionului 
coborând dealul. Se minună din nou de îndrăzneala hoţilor. 

Ce-i făcuse atât de siguri c-o să scape cu faţa curată? 
Părea o chestie mult prea neglijentă. 

Aruncă o privire fugară spre ceas. Nu mai avea mult timp 
înainte de sosirea maşinii laboratorului criminalistic. 

Se deplasă iute şi metodic prin încăperi, privind, dar fără 
să-şi ia notițe. Notiţele, învățase el, se întorceau mereu 
împotriva ta. Fiecare cameră fusese jefuită. Treaba fusese dusă 
până la capăt. Intr-o încăpere, o grămadă de cutii rămăseseră 
deschise, iar pe jos erau împrăştiate hârtii. Ridică o foaie: era un 
fel de chitanţă de primire, datată cu o lună în urmă, pentru vase 
şi tigăi franţuzeşti şi cuțite germane şi japoneze, în valoare de 
douăzeci şi patru de mii de dolari. Ce făcea individul ăsta, îşi 
deschidea un restaurant? 

In dormitor, în fundul unui dulap încăpător, descoperi o 
uşă imensă din oţel, întredeschisă. 

— Fort Knox6, comentă Fenton. 

Barnaby încuviinţă. Într-o casă plină cu picturi de milioane 
de dolari, se întreba ce ar fi putut să fie atât de valoros, încât să 
trebuiască păstrat într-un seif. 

Fără să atingă uşa, se strecură înăuntru. Seiful era gol, cu 
excepţia gunoiului împrăştiat pe jos şi a unor suporturi din lemn 
pentru hărţi. Scoţându-şi batista, o folosi pentru a deschide un 
sertar. Catifeaua mai avea încă urme, acolo unde fuseseră 
odată aşezate obiecte. II închise şi se întoarse spre uşă, 
cercetând rapid încuietoarea. Nu erau semne de spargere. La 
fel, niciuna dintre cutiile încuiate pe care le văzuse în camere nu 
fuseseră sparte. 

— Hoţii au avut toate codurile şi toate cheile, zise Fenton. 

Barnaby încuviinţă cu un semn din cap. Aici nu era vorba 
despre un jaf. 

leşi, dând repede ocol grădinilor. Arătau neîngrijite. 
Buruienile începuseră să răsară. Nimic nu mai fusese întreţinut. 
larba nu mai fusese tunsă de vreo două săptămâni. Locul părea 
părăsit. Această neglijenţă, i se păru lui, începuse cu mult mai 
înainte de cele două săptămâni trecute de la aşa-zisul jaf. Părea 
că locul căzuse în paragină de o lună sau două. 


Dacă era vorba despre asigurare, era vorba şi despre fii. 
Poate. 

li găsi aşezaţi la umbra unui pin, cu braţele încrucişate, 
tăcuţi şi mohorâţi. In timp ce Barnaby se apropia, tipul în 
costum întrebă: 

— Aţi găsit ceva? 

— Cum ar fi? 

Bărbatul se încruntă. 

— Aveţi idee ce s-a furat de aici? Vorbim despre sute de 
milioane. Doamne Sfinte, cum de se-aşteaptă cineva să scape 
cu aşa ceva? Unele sunt opere de artă faimoase în întreaga 
lume. Este un Filippo Lippi, care valorează numai el patruzeci de 
milioane de dolari. Cred că se află pe drum spre Orientul Mijlociu 
sau Japonia. Trebuie să-i sunaţi pe cei de la FBI, să contactaţi 
Interpolul, să închidă aeroporturile. 

Se opri, ca să tragă aer în piept. 

— Locotenentul Barnaby are câteva întrebări, spuse 
Fenton, preluând rolul pe care-l juca atât de bine, cu vocea 
curios de înaltă şi liniştită, având o nuanţă de ameninţare. 
Spuneţi-vă numele, vă rog! 

Cel cu cizme de cowboy păşi înainte. 

— Eu sunt Tom Broadbent, iar ei sunt fraţii mei, Vernon şi 
Philip. 

— Uite ce este, domnule ofiţer, continuă cel numit Philip, e 
clar că operele astea de artă se îndreaptă deja către dormitorul 
vreunui şeic. Nu pot spera să vândă tablourile în mod deschis, la 
licitaţie, sunt prea renumite. Fără supărare, dar chiar nu cred că 
poliţia din Santa Fe e suficient de pregătită să se ocupe de asta. 

Barnaby îşi deschise agenda şi se uită la ceas. Tot mai 
avea aproape treizeci de minute până când dubiţa laboratorului 
criminalistic urma să sosească din Albuquerque. 

— Pot să pun câteva întrebări, Philip? E vreo problemă 
dacă o să vă spun pe nume? 

— Bine, bine, numai daţi-i drumul. 

— Câţi ani aveţi? 

— Eu am treizeci şi trei, zise Tom. 

— Treizeci şi cinci, răspunse Vernon. 

— Treizeci şi şapte, spuse Philip. 

— Spuneţi-mi, cum se face că toţi trei aţi venit aici în 
acelaşi timp? 


Îşi îndreptă privirea spre cel care arăta în stilul new age, 
Vernon, fiindcă părea cel mai puţin priceput la minciuni. 

— Tatăl nostru ne-a trimis o scrisoare. 

— Despre ce? 

— Ei bine. Vernon privi neliniştit spre fraţii săi. Nu ne-a 
spus. 

— Aveţi vreo bănuială? 

— Nu prea. 

Barnaby îşi mută privirea. 

— Philip? 

— N-am nici cea mai vagă idee. ă 

Îşi îndreptă privirea către celălalt, Tom. Îşi dădu seama că- 
i plăcea chipul lui Tom. Era o figură fără şmecherii. 

— Tom, vrei să mă ajuţi? 

— Cred că dorea să ne vorbească despre moştenirea 
noastră. 

— Moştenire? Câţi ani avea tatăl vostru? 

— Şaizeci de ani. 

Fenton se aplecă în faţă ca să intervină, pe un ton dur. 

— Era bolnav? 

— Da. 

— Cât de bolnav? 

— Se stingea din cauza cancerului, răspunse Tom, pe un 
ton rece. 

— Îmi pare rău, zise Barnaby, punând o mână pe Fenton, 
ca şi cum ar fi vrut să-l oprească să mai pună alte întrebări fără 
tact. Are vreunul dintre voi un exemplar al scrisorii? 

Toţi trei scoaseră câte un exemplar al aceleiaşi epistole, 
scrise de mână, pe o hârtie de culoarea fildeşului. Interesant, se 
gândi Barnaby, că fiecare avea câte un exemplar. Asta spunea 
ceva despre importanţa pe care o dădeau întâlnirii. 

Barnaby luă una dintre foi şi citi: 

Draga Tom, Vreau să vii la casa mea din Santa Fe, pe 15 
aprilie, exact la oră 13.00, pentru o problemă importantă cu 
privire la viitorul tău. l-am chemat şi pe Philip şi pe Vernon. Am 
anexat banii necesari pentru plata drumului. Te rog să vii la 
timp: unu fix. Fă-i bătrânului tău acest ultim hatâr. 

Tata 

— Avea vreo şansă să se vindece de cancer sau era pe 
ducă? Întrebă Fenton. 


Philip privi spre Fenton, apoi se întoarse către Barnaby. 

— Ăsta cine mai e? 

Barnaby îi aruncă o privire de avertizare lui Fenton, care 
depăşea deseori măsura. 

— Suntem toţi de aceeaşi parte a baricadei, încercăm să 
rezolvăm infracţiunea. 

— Din câte am înţeles eu, zise Philip morocănos, n-avea 
nici o şansă de vindecare. Tatăl nostru a făcut tratamente cu 
raze şi chimioterapie, dar cancerul era în ultima fază şi nu mai 
avea cum să scape. A refuzat orice alt tratament. 

— Îmi pare rău, spuse Barnaby, încercând fără succes să 
arate o urmă de simpatie. Întorcându-ne la scrisoare, 
pomeneşte aici ceva despre nişte fonduri. Câţi bani au sosit 
împreună cu ea? 

— O mie două sute de dolari, bani gheaţă, zise Tom. 

— Bani gheaţă? Sub ce formă? 

— Douăsprezece bancnote de câte o sută de dolari. Era 
obiceiul tatei să trimită bani în felul acesta. 

Fenton îl întrerupse din nou: 

— Cât mai avea de trăit? 

Îi adresă întrebarea direct lui Philip, azvârlindu-şi capul 
înainte. Fenton avea un cap urât, foarte îngust şi ascuţit, cu 
arcade groase, ochii afundaţi în orbite, un nas enorm din ale 
cărui nări ieşeau fire groase şi negre de păr, dinţi încovoiaţi şi 
maronii şi o bărbie retrasă. Avea pielea măslinie; în ciuda 
numelui anglo-saxon, Fenton era un hispanic din oraşul Truchas, 
pierdut în munţii Sangre de Cristo. Părea înfricoşător, dacă n-ai 
fi ştiut că era cel mai bun om în viaţă. 

— Cam şase luni. 

— Atunci pentru ce v-a invitat aici? Să-şi împartă lucrurile, 
una mie, una ţie? 

Fenton putea să fie îngrozitor, atunci când voia. Dar aşa 
obținea rezultate. 

Philip răspunse cu răceală: 

— Ce mod de exprimare încântător! Cred că este posibil. 

Barnaby interveni cu grijă: 

— Dar cu o astfel de colecţie, Philip, n-a făcut o înţelegere, 
să o lase unui muzeu? 

— Maxwell Broadbent dispreţuia muzeele. 

— De ce? 


— Muzeele erau primele care criticau metodele de 
colecţionare mai puţin ortodoxe ale tatălui nostru. 

— Cum ar fi? 

— Cumpăra opere de artă de provenienţă îndoielnică, 
avea de-a face cu jefuitori de morminte şi cu tâlhari şi făcea 
contrabandă cu antichităţi de-a lungul graniţei. El însuşi a jefuit 
morminte. Îi pot înţelege aversiunea. Muzeele sunt bastioane 
ale ipocriziei, lăcomiei şi avariţiei. Critică la toţi ceilalţi metodele 
pe care le folosesc chiar ele pentru a-şi aduna colecţiile. 

— Dar dacă lăsa colecţia unei universităţi? 

— Îi ura pe academicieni. Zicea că sunt ca Tweedle-dum şi 
Tweedle-dee7. Academicienii, mai ales arheologii, l-au acuzat pe 
Maxwell Broadbent că a jefuit temple în America Centrală. Nu 
dezvălui nici un secret de familie: e o poveste bine-cunoscută. 
Poţi să iei orice număr al revistei Archaeology şi vei citi că tatăl 
nostru era diavolul în persoană, în versiunea lor. 

— Plănuia să vândă colecţia? Insistă Barnaby. 

Buzele lui Philip se mişcară cu dispreţ. 

— S-o vândă? Tata a avut de-a face cu negustori de artă şi 
case de licitaţii de-a lungul întregii sale vieţi. Ar prefera să 
moară de o mie de ori înainte să le încredinţeze spre vânzare 
chiar şi o pânză mediocră. 

— Prin urmare, plănuia să vi le lase vouă pe toate? 

Urmă o tăcere. 

— Asta presupunem, spuse Philip, în cele din urmă. 

Fenton interveni: 

— Religie? Nevastă? lubită? 

Philip îşi scoase pipa dintre dinţi şi, reproducând la 
perfecţie stilul sec al lui Fenton, îi răspunse: 

— Ateu. Divorţat. Misogin. 

Ceilalţi doi fraţi izbucniră pe loc în râs. Chiar şi Hutch 
Barnaby se trezi amuzându-se de încurcătura lui Fenton. Rareori 
reuşea cineva să-l prindă pe picior greşit în timpul unui 
interogatoriu. Individul acesta, Philip, în ciuda aerelor lui, era un 
dur. Dar exista ceva trist pe chipul prelung şi inteligent, ceva 
pierdut. 

Barnaby întinse chitanţa de primire pentru articolele de 
bucătărie. 

— Ştiţi cumva despre ce este vorba sau unde au dispărut 
lucrurile acestea? 


Cei trei fraţi o cercetară, clătinară din cap şi i-o înapoiară. 

— Nici măcar nu-i plăcea să gătească, zise Tom. 

Barnaby îndesă documentul în buzunar. 

— Spuneţi-mi câte ceva despre tatăl vostru. Cum arată, ce 
personalitate şi temperament are, ce afaceri face, lucruri de 
genul acesta. 

Tom fu cel care răspunse: 

— E. unic. 

— Cum aşa? 

— Din punct de vedere fizic, e un uriaş, un metru şi 
nouăzeci şi cinci, chipeş, cu umeri largi, nici un pic de grăsime, 
părul şi barba albe, voinic precum un leu şi cu o voce tunătoare, 
pe măsură. Unii spun că seamănă cu Hemingway. 

— Personalitatea? 

— E genul de om care nu greşeşte niciodată, care trece 
peste oricine şi orice ca să ajungă acolo unde vrea. Trăieşte 
după propriile reguli. N-a terminat liceul, dar ştie mai multe 
despre artă şi arheologie decât cei mai mulţi dintre doctorii în 
ştiinţe. Colecţionarea e religia lui. Dispreţuieşte credinţele 
religioase ale altora şi tocmai de aceea îi place atât de mult să 
cumpere şi să vândă lucruri furate din morminte, ori să jefuiască 
el însuşi mormintele. 

— Povestiţi-mi mai multe despre jefuirea acestor 
morminte. 

De data aceasta, vorbi Philip. 

— Maxwell Broadbent s-a născut într-o familie din clasa 
muncitoare. A plecat în America Centrală de tânăr şi a dispărut 
timp de doi ani în junglă. A făcut o descoperire importantă, a 
jefuit un templu maya şi a făcut contrabandă cu acele obiecte la 
întoarcere. Aşa a început. Era negustor de opere de artă şi de 
antichităţi de provenienţă îndoielnică: orice, de la statui romane 
şi greceşti şterpelite din Europa, basoreliefuri khmere smulse 
din templele funerare cambodgiene, până la picturi 
renascentiste furate din Italia în timpul războiului. Făcea negoţ 
nu ca să câştige bani, ci ca să-şi finanţeze propria colecţie. 

— Interesant. 

— Metodele lui Maxwell, zise Philip, erau în realitate 
singurele prin care o persoană din zilele noastre putea 
colecţiona opere de artă cu adevărat valoroase. Probabil că nu 
exista o singură piesă curată în colecţia lui. 


Vernon interveni: 

— Odată a jefuit un mormânt asupra căruia fusese aruncat 
un blestem. Îl tot cita la petreceri. 

— Un blestem? Ce spunea? 

— Ceva de genul: „Cel care deranjează aceste oase va fi 
jupuit de viu şi aruncat hienelor turbate. Apoi o turmă de măgari 
se va împerechea cu mama lui.” Sau alte cuvinte cu acelaşi 
înţeles. 

Fenton lăsă să-i scape un hohot de râs. : 

Barnaby îi aruncă o nouă privire de avertizare. li adresă 
următoarea întrebare lui Philip, acum că tot îl făcuse să 
vorbească. Amuzant lucru, cum le place oamenilor să se plângă 
în legătură cu părinții lor. 

— Ce-l emoţiona? 

Philip se încruntă, sprâncenele sale groase făcând cute. 

— Era cam aşa. Maxwell Broadbent îşi iubea Madonna de 
Lippi mai mult decât pe orice femeie în carne şi oase. lubea 
portretul micuţei Bia de Medici, semnat de Bronzino, mai mult 
decât şi-a iubit vreunul dintre copii. Işi iubea cele două tablouri 
Braque, un Monet şi craniile maya din jad mai mult decât pe 
oamenii adevăraţi din viaţa lui. Işi venera colecţia de relicve 
franceze din secolul al treisprezecelea, formată din oasele unor 
pretinşi sfinţi, mai mult decât venera vreun sfânt adevărat. 
Colecţiile lui îi erau amante, copii şi religie. Asta îl emoţiona: 
lucrurile frumoase. 

— Nimic din toate astea nu este adevărat, zise Vernon. Pe 
noi ne iubea. 

Philip pufni în semn de batjocură. 

— Aţi spus că divorțase de mama voastră? 

— Vrei să spui, de mamele noastre? Divorţase de două 
dintre ele şi fusese lăsat văduv de cealaltă. Au mai fost două 
soţii cu care n-a avut copii şi un şir fără număr de iubite. 

— Vreun proces pentru pensie alimentară? 

— Bineînţeles, spuse Philip. Pensie alimentară, 
nealimentară, nu se termina niciodată. 

— Dar pe voi v-a crescut chiar el? 

Philip se opri, apoi răspunse: 

— În felul lui unic, da. 

Cuvintele rămaseră în aer. Barnaby se întreba ce fel de 
tată ar fi putut să fie. Dar mai bine rămânea la subiect. Nu prea 


mai avea timp. Băieţii de la Criminalistică trebuiau să ajungă din 
clipă în clipă, iar după aceea ar fi fost un noroc dacă mai putea 
reveni la locul infracţiunii. 

— Există vreo femeie în viaţa lui acum? 

— Doar pentru ceva activitate neînsemnată, seara, spuse 
Philip. Ea nu va primi nimic, vă asigur! 

Tom interveni: 

— Credeţi că tatăl nostru a păţit ceva? 

— Ca să fiu sincer, n-am văzut nici o urmă a unei crime 
aici. N-am găsit nici un cadavru în casă. 

— L-ar fi putut răpi? 

Barnaby scutura din cap. 

— Putin probabil. De ce să se încurce cu un ostatic? 

Îşi privi ceasul. Mai rămăseseră cinci, poate şapte minute. 
Era timpul să lanseze întrebarea. 

— Era asigurat? 

Făcu ca întrebarea să sune cât mai normal posibil. 

O privire întunecată umbri chipul lui Philip. 

— Nu. 

Nici măcar Barnaby nu-şi putu ascunde surpriza. 

— Nu? 

— Anul trecut am încercat să-i intermediez o asigurare. 
Nimeni n-a vrut să asigure colecţia, atâta timp cât era păstrată 
în casă, cu acest sistem de securitate. Puteţi vedea şi 
dumneavoastră cât de vulnerabil este locul acesta. 

— De ce n-a îmbunătăţit tatăl vostru sistemul de 
securitate? 

— Tata era un om foarte dificil. Nimeni nu-i putea spune 
ce să facă. Avea o grămadă de arme în casă. Cred că s-a gândit 
că-i putea pune pe fugă, în stilul Vestului Sălbatic. 

Barnaby îşi răsfoi notițele şi-şi privi din nou ceasul. Era 
nedumerit. Piesele nu se potriveau. Era sigur că n-avea de-a 
face cu un simplu jaf, dar fără asigurare, de ce să-ţi înscenezi un 
jaf? Mai era apoi şi coincidenţa scrisorii către fii, care-i chema la 
întâlnire chiar în acest moment. Îşi reaminti scrisoarea:,... 
Problemă importantă cu privire la viitorul tău. Foarte dezamăgit 
dacă nu vii...” Era ceva foarte sugestiv în felul în care-şi alesese 
cuvintele. 

— Ce era în seif? 

— Să nu-mi spuneţi că au ajuns şi la seif! 


Philip îşi şterse faţa transpirată cu o mână tremurătoare. 
Costumul de firmă i se boţise şi tulburarea de pe chipul său 
părea autentică. 

— Ba da. 

— Of, Doamne! Înăuntru erau pietre preţioase, bijuterii, 
aur din America de Sud şi Centrală, monede rare şi timbre, toate 
extrem de valoroase. 

— Se pare că hoţii au avut cifrul de la seif, precum şi toate 
cheile. Aveţi idee cum a fost posibil? 

— Nu. 

— Poate tatăl vostru avea un om de încredere, un avocat, 
de exemplu, care să deţină un al doilea rând de chei sau 
combinaţia de la seif? 

— N-avea încredere în nimeni. 

Aceasta era o observaţie importantă. Barnaby privi spre 
Vernon şi spre Tom. 

— Sunteţi de acord? 

Amândoi încuviinţară din cap. 

— Avea o menajeră? 

— Era o femeie care venea zilnic. 

— Grădinar? 

— Un bărbat angajat cu normă întreagă. 

— Altcineva? 

— Angajase un bucătar cu normă întreagă şi o asistentă 
medicală, care venea trei zile pe săptămână. 

Fenton îl întrerupse în acest moment, aplecându-se 
înainte şi zâmbind în felul lui fioros. 

— Te superi dacă te întreb ceva, Philip? 

— Dacă trebuie. 

— Cum se face că vorbeşti despre tatăl dumitale la timpul 
trecut? Ştii ceva ce noi nu ştim? 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu! Izbucni Philip. Cine 
mă scapă de imitaţia asta de Sherlock Holmes? 

— Fenton? Murmură Hutch Barnaby, aruncându-i o privire 
de atenţionare. 

Fenton îşi întoarse capul spre el, văzu privirea aprigă a lui 
Barnaby şi se strâmbă. 

— Îmi pare rău. 

Barnaby întrebă: 

— Unde sunt acum? 


— Unde sunt. Cine? 

— Menajera, grădinarul, bucătarul. Jaful a avut loc acum 
două săptămâni. Cineva a scăpat de ajutoare. 

— Jaful a avut loc acum două săptămâni? Se miră Tom. 

— Exact. 

— Dar eu mi-am primit scrisoarea prin Federal Express 
acum trei zile! 

Asta era o informaţie interesantă. 

— A observat vreunul dintre voi adresa expeditorului? 

— Era ceva de genul unui depozit, un fel de căsuţă 
poştală, spuse Tom. 

Barnaby reflectă o clipă. 

— Trebuie să vă spun, zise el, că acest aşa-zis jaf miroase 
de la o poştă a fraudă de asigurare. 

— Ţi-am explicat deja că această colecţie nu era 
asigurată, spuse Philip. 

— Mi-ai explicat, dar eu nu cred. 

— Eu cunosc piaţa asigurărilor de artă, locotenente. Eu 
sunt istoric de artă. Colecţia asta valora cam jumătate de 
miliard de dolari, şi stătea pur şi simplu într-o casă de ţară, 
protejată de un sistem de securitate depăşit. Tata n-avea nici 
măcar un câine. Şi, repet, colecţia nu putea fi asigurată. 

Barnaby îl privi pe Philip îndelung, apoi se uită la ceilalţi 
doi fraţi. 

Philip lăsă să-i scape un şuierat, apoi îşi verifică la rândul 
lui ceasul. 

— Locotenente, dumneata nu eşti de părere că un 
asemenea caz este prea greu pentru Departamentul de Poliţie 
din Santa Fe? J 

Dacă nu era o fraudă de asigurări, atunci ce era? Asta nu 
era un jaf. O idee nebunească începu să ia formă, încă 
nedefinită. O idee ţicnită. Dar începea să se contureze aproape 
împotriva voinţei lui, închegându-se în ceva asemănător unei 
teorii. Îl privi pe Fenton. Fenton nu sesizase. Cu toate calităţile 
lui, Fenton n-avea simţul umorului. Barnaby îşi aminti atunci de 
televizorul cu ecran mare, de aparatul video şi de caseta video 
aruncată pe jos. Nu, nu aruncată: aşezată pe jos, lângă 
telecomandă. Care era titlul scris de mână? „UITA-TE LA MINE”. 

Asta era. Precum apa care îngheaţă, totul începea să se 
lege. Ştia exact ce se întâmplase. Barnaby îşi drese vocea. 


— Veniţi cu mine. 

Cei trei fii îl urmară înapoi în casă, în salon. 

— Staţi jos. 

— Despre ce e vorba? Philip devenea neliniştit. Chiar şi 
Fenton îl privea nedumerit pe Barnaby. 

Barnaby ridică telecomanda şi caseta. 

— Vom vedea un filmuleţ. 

Dădu drumul la televizor şi puse caseta în aparatul video. 

— E cumva o glumă? Întrebă Philip, refuzând să stea jos, 
aprins la faţă. 

Ceilalţi doi stăteau în apropiere, încurcaţi. 

— Blochezi ecranul, spuse Barnaby, aşezându-se pe 
canapea. Stai jos! 

— E scandalos. 

Sunetul care se auzi brusc din aparatul video îl amuţi pe 
Philip, iar după aceea chipul lui Maxwell Broadbent, mai mare 
decât în realitate, apăru pe ecran. Toţi trei se aşezară. 

Vocea lui, adâncă şi răsunătoare, vibră în încăperea goală. 

Salutări din viaţa de apoi. 

Tom Broadbent se holba la imaginea tatălui său, care se 
focaliza încet pe ecran. Camera video se trase înapoi treptat, 
arătându-l pe Maxwell Broadbent aşezat la biroul uriaş din 
camera lui de lucru, ţinând câteva foi de hârtie în mâinile mari. 
Camera nu fusese golită încă; Madonna de Lippi era încă pe 
peretele din spatele lui, rafturile încă gemeau de cărţi, iar 
celelalte picturi şi statui se aflau la locurile lor. Pe Tom îl trecu 
un fior. Chiar şi imaginea electronică a tatălui îl intimida. 

După salut, tatăl său se opri, îşi drese glasul şi-şi aţinti 
privirea albastră asupra camerei. Hârtiile îi tremurau uşor în 
mâini. Părea să fie frământat de o emoție puternică. 

Maxwell Broadbent îşi întoarse privirea către hârtii şi 
începu să citească: 

— Dragii mei Philip, Vernon şi Tom. Şi în mare, şi pe scurt, 
lucrurile stau cam aşa: mi-am luat averea cu mine, în mormânt. 
M-am închis, împreună cu colecţia mea, într-un mormânt. Acest 
mormânt este ascuns undeva în lume, într-un loc pe care numai 
eu îl cunosc. 

Se opri, îşi drese din nou vocea, îşi ridică privirea pentru 
scurt timp cu o fulgerare albastră, apoi îşi lăsă ochii în jos şi 
continuă să citească. Vocea lui căpătă acel ton uşor pedant pe 


care Tom şi-l amintea atât de bine de la masa de seară. 

— De mai bine de o sută de mii de ani, fiinţele umane s-au 
îngropat cu cele mai de preţ posesiuni ale lor. Obiceiul 
înmormântării decedaţilor alături de comori are o istorie 
îndelungată, începând cu oamenii de Neanderthal, trecând pe la 
egiptenii antici şi continuând până aproape de zilele noastre. 
Oamenii se îngropau alături de aurul lor, de argint, de opere de 
artă, cărţi, leacuri, mobilă, mâncare, sclavi, cai şi uneori chiar cu 
soțiile şi concubinele lor, cu orice credeau că le va fi de folos în 
viaţa de apoi. Doar în ultimele două secole oamenii nu şi-au mai 
îngropat rămăşiţele alături de obiecte, întrerupând astfel o 
tradiţie străveche. 

Este o tradiţie pe care mă bucur s-o reiau. 

Adevărul este că aproape tot ceea ce ştim despre trecut 
ne-a parvenit prin intermediul obiectelor din morminte. Unii m- 
au numit hoţ de morminte. Nu este aşa. Nu sunt un hoţ, sunt un 
reciclator. Mi-am întemeiat averea pe bogăţiile pe care oamenii 
aceia fără minte credeau că le iau cu ei în lumea de apoi. Am 
hotărât să fac exact ce au făcut ei şi să mă înmormântez cu 
bunurile mele lumeşti. Singura diferenţă dintre mine şi ei este 
că eu nu sunt prost. Ştiu că nu există o lume de apoi în care să 
mă bucur de averea mea. Spre deosebire de ei, eu mor fără 
iluzii. Când ai murit, eşti mort. Nu mai eşti decât un sac de carne 
putredă, grăsime, creier şi oase. Nimic mai mult. 

lau averea cu mine în mormânt dintr-un motiv cu totul 
diferit. Unul foarte important, care vă priveşte pe voi trei. 

Se opri, apoi privi în sus. Mâinile încă-i tremurau uşor, iar 
muşchii din jurul maxilarelor se încordau. 

— Isuse Hristoase, şopti Philip, ridicându-se pe jumătate 
din locul său, cu pumnii încleştaţi. Nu-mi vine să cred! 

Maxwell Broadbent apropie hârtiile ca să mai citească, se 
încurcă în cuvinte, şovăi, apoi se ridică brusc şi aruncă foile pe 
birou. 

— La naiba cu asta, zise el, împingând scaunul înapoi cu o 
mişcare violentă. Ceea ce vreau să vă spun este prea important 
pentru un discurs. 

Ocoli biroul din câţiva paşi mari, silueta lui masivă 
umplând ecranul şi, prin extindere, camera în care stăteau. Se 
plimbă prin faţa camerei video, agitat, mângâindu-şi barba 
tunsă scurt. 


— Nu este uşor. Nu prea ştiu cum să vă explic asta. Se 
întoarse, păşi înapoi. Când eram de vârsta voastră, n-aveam 
nimic. Nimic. Am venit în New York din Erie, Pennsylvania, cu 
doar treizeci şi cinci de dolari în buzunar şi cu costumul vechi al 
tatălui meu. N-aveam rude, prieteni, şi nici diplomă de 
bacalaureat. Nimic. Tata era un om bun, dar era zidar. Mama 
murise. Eram aproape singur pe lume. 

— Nu, iarăşi povestea asta, gemu Philip. 

— Era în toamna lui 1963. Am tocit asfaltul până când am 
făcut rost de o slujbă, o slujbă de nimic, spălam vase la Mama 
Gina, la intersecţia East 88 cu Lex. Un dolar şi douăzeci şi cinci 
de cenți pe oră. 

Philip clătina din cap. Tom se simţea amorţit. 

Broadbent se opri din mers, se aşeză înaintea biroului, cu 
faţa la cameră, uşor aplecat, rânjind spre ei. 

— Parcă vă văd pe toţi trei acum. Philip, fără îndoială că tu 
clatini cu tristeţe din cap, Tom, tu probabil că eşti în picioare şi 
înjuri, iar tu, Vernon, tu crezi că sunt de-a dreptul nebun. 
Doamne, parcă vă văd pe voi trei! Îmi pare rău pentru voi, chiar 
îmi pare. Nu este uşor. Începu din nou să se plimbe. Localul 
Ginei nu era departe de Muzeul Metropolitan de Artă. Am intrat 
acolo într-o zi, din întâmplare, şi asta mi-a schimbat viaţa. Mi- 
am cheltuit ultimul dolar pe un abonament şi am început să mă 
duc la muzeul acela în fiecare zi. M-am îndrăgostit de acel loc. 
Ce revelaţie! Nu mai văzusem niciodată atâta frumuseţe, atâta. 
Îşi flutură mâna lui mare. Hristoase, dar ştiţi asta deja. 

— Sigur că ştim, comentă Philip, sec. 

— Ideea este că am început de la nimic. Nada. Am muncit 
din greu, ştiam ce să fac cu viaţa mea, aveam un ţel. Am citit 
tot ce mi-a căzut în mână. Schliemann şi descoperirea Troiei, 
Howard Carter şi mormântul faraonului Tutankhamon, John 
Lloyd Stephens şi oraşul Copan, dezgroparea Villei Misterelor din 
Pompei. Visam să găsesc astfel de comori, să sap după ele, să 
fie ale mele. Am privit în jur: unde, în lume, mai existau 
morminte pierdute şi temple de descoperit? Răspunsul era: în 
America Centrală. Acolo încă mai puteai găsi un oraş pierdut. 
Încă mai aveam o şansă. 

De data aceasta, se opri ca să deschidă o cutie de pe 
birou. Scoase un trabuc, îl tăie la capete şi-l aprinse. 

— Isuse Hristoase, oftă Philip. Bătrânul e incorigibil. 


Broadbent flutură chibritul ca să se stingă, îl aruncă pe 
birou şi zâmbi. Avea dinţi frumoşi, albi, care străluceau. 

— Voi muri oricum, de ce să nu mă bucur de ultimele luni? 
Nu-i aşa, Philip? Incă mai fumezi pipa aceea? Aş renunţa la ea, 
dacă aş fi în locul tău. Se întoarse şi începu să se plimbe, lăsând 
în urmă norişori albaştri. Aşa că mi-am economisit banii până 
când am strâns suficient cât să plec în America Centrală. Am 
plecat acolo nu pentru că doream să fac bani, deşi conta şi asta, 
recunosc, ci pentru că aveam o pasiune. Şi l-am descoperit. Am 
descoperit oraşul meu pierdut. Se răsuci, se întoarse, merse mai 
departe. Acesta a fost primul pas. Aşa am început. Am făcut 
comerţ cu opere de artă şi cu antichităţi doar ca să-mi finanţez 
colecţia. Şi iată. Se opri, făcând un gest cu mâna deschisă către 
colecţia nevăzută din spatele lui. lată. Aici este rezultatul. Una 
dintre cele mai mari colecţii particulare de artă şi de antichităţi 
din lume. Acestea nu sunt doar obiecte. Fiecare piesă de aici are 
o poveste şi reprezintă pentru mine o amintire. Cum am văzut-o 
prima dată, cum m-am îndrăgostit de ea, cum am obținut-o. 
Fiecare piesă este o parte din mine. Luă un obiect din jad de pe 
birou şi-l ridică în faţa camerei. Precum acest cap olmec, pe care 
l-am găsit într-un mormânt din Piedra Lumbre. Îmi-amintesc 
acea zi. Arşiţa, şerpii. Şi îmi-amintesc cum l-am văzut prima 
dată, zăcând acolo, în praful mormântului, unde se afla de două 
mii de ani. 

Philip pufni. 

— Bucuriile furtului! 

Bătrânul puse obiectul la loc. 

— De două mii de ani se odihnea acolo. Un obiect de o 
frumuseţe atât de deosebită, încât te face să plângi. Aş vrea să 
vă pot descrie sentimentele mele din clipa în care am văzut 
jadul acela fără cusur, aruncat acolo în praf. Nu fusese creat ca 
să zacă în întuneric. Eu l-am salvat şi l-am readus la viaţă. 
Glasul i se frânse de emoție. Se opri, îşi drese vocea, puse capul 
de jad la loc. Apoi bâjbâi după spătarul scaunului şi se aşeză, 
lăsându-şi trabucul deoparte, în scrumieră. Se întoarse cu faţa la 
cameră, aplecându-se peste birou. Sunt tatăl vostru. V-am văzut 
pe toţi trei crescând. Vă cunosc mai bine decât vă cunoaşteţi voi 
înşivă. 

— Nu prea cred, comentă Philip. 

— Privindu-vă cum creşteţi, am fost dezamăgit să văd 


cum trăiţi cu impresia că totul vi se cuvine. Că sunteţi 
privilegiați. Sindromul unui copil de bani gata. Sentimentul că nu 
trebuie să munciţi prea mult, să învăţaţi prea mult, să vă 
chinuiţi, pentru că sunteţi fiii lui Maxwell Broadbent. Pentru că 
într-o zi, fără să ridicaţi măcar un deget, veţi fi bogaţi. Se ridică 
din nou, plin de energie. Uite, ştiu că în mare parte este vina 
mea. Am cedat la văicărelile voastre, v-am cumpărat tot ceea ce 
aţi vrut, v-am trimis la cele mai bune şcoli particulare, v-am 
plimbat prin toată Europa. M-am simţit vinovat din cauza 
divorţurilor şi a celorlalte lucruri legate de ele. Cred că n-am fost 
croit să fiu bărbat însurat. Ce am făcut în schimb? Am crescut 
trei copii care, în loc să trăiască nişte vieţi extraordinare, îşi 
aşteaptă moştenirea. Marile Speranţe, într-o nouă versiune. 

— Prostii, exclamă Vernon, supărat. 

— Philip, tu eşti seminarist de istoria artei la un colegiu 
oarecare din Long Island. Tom? Veterinar în Utah. lar Vernon? Ei 
bine, nici nu ştiu ce faci acum. Trăieşti probabil în vreun 
ashram8, pe undeva, dăruindu-ţi banii vreunui păcălici de guru. 

— Nu e adevărat! Spuse profund jignit Vernon. Nu e 
adevărat! Du-te dracului! 

Tom nu putea vorbi. Simţea o senzaţie de greață undeva 
în stomac. 

— Şi, peste toate astea, continuă tatăl, voi trei n-aţi 
înţeles nimic. N-aţi învăţat să cooperaţi, să fiţi fraţi. Am început 
să reflectez: ce am făcut? Ce am făcut? Ce fel de tată am fost? l- 
am învăţat pe fiii mei să fie independenţi? l-am învăţat care este 
valoarea muncii? l-am învăţat despre încrederea în sine? l-am 
învăţat să aibă grijă unul de celălalt? Se opri şi strigă de-a 
dreptul: Nu! După toate astea, după tot, şcolile, Europa, 
excursiile de pescuit şi mers cu cortul, am crescut trei 
cvasieşecuri. Hristoase, e vina mea că s-a terminat în felul 
acesta, dar asta este. Apoi am aflat că eram pe moarte, şi am 
intrat în panică. Cum puteam să mă revanşez? Se opri şi se 
întoarse. Acum respira greu, iar faţa îi era îmbujorată. Nimic nu 
te face să meditezi mai mult decât moartea, atunci când îţi 
împunge faţa cu degetul ei putred. A trebuit să mă gândesc ce 
să fac în privinţa colecţiei mele. Sub nici o formă n-aveam de 
gând s-o dăruiesc vreunui muzeu sau unei universităţi, ca să se 
bucure de ea o adunătură de netoţi. Şi nici nu voiam să las vreo 
casă de licitaţii sau vreun comerciant hoţ să se îmbogăţească pe 


seama muncii mele, s-o împartă şi s-o împrăştie în cele patru 
colţuri, după ce mi-am petrecut toată viaţa adunând-o. Absolut 
deloc. Îşi şterse fruntea, mototoli batista în pumn şi gesticula 
către cameră cu ea. Mereu am plănuit să vă las vouă totul. Dar 
când am ajuns la asta, mi-am dat seama că era cel mai mare 
rău pe care puteam să vi-l fac. N-aveam de gând să vă laso 
jumătate de miliard de dolari, bani pe care nu i-aţi câştigat. Se 
duse înapoi în spatele biroului, îşi aşeză silueta masivă în scaun 
şi scoase alt trabuc dintr-o cutie învelită în piele. Uitaţi-vă la 
mine, încă mai fumez. E prea târziu acum. 

Tăie capătul şi-l aprinse. Norul de fum dezorienta 
focalizatorul automat al camerei şi acesta se înceţoşa, 
mişcându-se înainte şi înapoi, încercând să capteze imaginea, în 
clipa în care fumul se risipi, plutind, în stânga, în afara cadrului, 
faţa pătrată şi arătoasă a lui Maxwell Broadbent reapăru în 
imagine. 

— Şi atunci mi-am dat seama. Era o idee strălucită. Toată 
viaţa dezgropasem morminte şi comercializasem obiecte din 
morminte. Ştiam toate şmecheriile pentru ascunderea 
mormintelor, fiecare capcană, totul. Mi-am dat seama dintr- 
odată că şi eu puteam să-mi iau comoara cu mine. Şi astfel, 
puteam să fac ceva pentru voi care să însemne cu adevărat o 
moştenire. Se opri, îşi împreună palmele şi se aplecă înainte. Va 
trebui să câştigaţi banii aceştia. Am aranjat să mă îngrop, 
împreună cu colecţia mea, într-un mormânt undeva în lume. Vă 
provoc să mă găsiţi. Dacă veţi izbuti, puteţi să-mi jefuiţi 
mormântul şi să puneţi mâna pe tot. Aceasta este provocarea 
mea pentru voi, cei trei fii ai mei. Inspiră şi încercă să râdă. Vă 
avertizez: va fi dificil şi periculos. Nimic din ceea ce merită făcut 
în viaţă nu e uşor. Şi iată care-i şmecheria: nu veţi reuşi decât 
dacă veţi lucra împreună. Îşi lăsă pumnul masiv pe birou. Asta 
este, pe scurt. N-am făcut prea multe pentru voi cât timp am 
fost în viaţă, dar, pentru numele lui Dumnezeu, voi remedia asta 
prin moartea mea! Se ridică din nou şi se îndreptă către cameră. 
Îşi întinse braţul ca s-o închidă, dar atunci, răzgândindu-se, rosti, 
cu chipul înceţoşat strălucind gigantic pe ecran: N-am fost un 
sentimental, aşa că vă spun doar la revedere. La revedere, 
Philip, Vernon şi Tom! La revedere şi noroc! Vă iubesc! 

Ecranul se stinse. 

Tom rămase pe canapea, incapabil pe moment să se 


mişte. Hutch Barnaby fu primul care reacţiona. Se ridică şi tuşi 
delicat, încercând să spargă tăcerea provocata de şoc. 

— Fenton? Se pare că nu mai e nevoie de noi aici. 

Fenton încuviinţă, ridicându-se stângaci, chiar roşind. 
Barnaby se întoarse către cei trei fraţi şi-şi atinse politicos borul 
pălăriei. 

— După cum vedeţi, nu e o problemă de competenţa 
poliţiei. Vă lăsăm să. Ăâă. Să lămuriţi lucrurile singuri. 

Începură să se îndrepte spre arcada uşii care dădea în hol. 
De-abia aşteptau să plece. 

Philip se ridica. 

— Domnule ofiţer Barnaby? 

Vocea îi era pe jumătate înecată. 

— Da? 

— Sper că nu vei pomeni nimănui despre asta. N-ar fi de 
ajutor dacă. Dacă toată lumea ar începe să caute mormântul. 

— Bună observaţie. N-am de ce să pomenesc faţă de 
nimeni. Absolut deloc. Îi voi chema înapoi chiar acum pe băieţii 
de la Criminalistică. 

Se retrase şi dispăru. O clipă mai târziu, auziră zgomotul 
uşii mari din faţă, închizându-se. 

Cei trei fraţi rămaseră pe loc. 

— Ticălosul, rosti Philip cu glas pierit. Nu-mi vine să cred! 
Nemernicul! 

Tom privi chipul palid al fratelui său. Ştia că trăise 
oarecum bine din salariul său de asistent. Avea nevoie de bani. 
Şi fără îndoială că-i cheltuise deja. 

Vernon întrebă: 

— Şi acum? 

Cuvintele lui plutiră prin tăcere. 

— Nu-l cred pe bătrânul ticălos, spuse Philip. Să ia o 
duzină de picturi renumite în mormânt, în felul ăsta, fără să 
punem la socoteală tot aurul şi jadul maya, inestimabile. Mă dau 
bătut. Scoase o batistă din mătase din buzunarul vestei şi-şi 
tamponă fruntea. N-avea nici un drept. 

— Atunci, ce facem? Repetă Vernon. 

Philip îl privi fix. 

— Plecăm să găsim mormântul, bineînţeles! 

— Cum? 

— Un om nu se poate îngropa cu opere de artă în valoare 


de o jumătate de miliard fără să-l ajute cineva. Aflăm cine l-a 
ajutat. 

— Nu pot să cred, se împotrivi Tom. N-a avut încredere în 
nimeni toată viaţa! 

— Nu putea să reuşească singur. 

— E atât de tipic pentru el, constata Philip, deodată. 

— Poate că a lăsat indicii. 

Vernon păşi către sertarele din faţă, smuci unul şi-l răscoli, 
în jurând. Trase de altul şi încă de unul, devenind atât de agitat, 
încât sertarul ieşi de tot, vărsându-şi conţinutul pe jos: cărţi de 
joc, Parcheesi9, şah, dame chinezeşti. Tom îşi amintea de toate: 
vechile jocuri ale copilăriei lor, acum îngălbenite şi roase de 
vreme. Simţi un nod rece în gât: la asta se ajunsese. Vernon 
scăpă o înjurătură şi trase un şut în grămada de pe jos, 
împrăştiind piesele prin toată camera. 

— Vernon, n-are rost să întorci casa pe dos! 

Vernon, ignorându-l, continuă să deschidă sertarele, 
aruncând conţinutul pe jos şi trecând mai departe. 

Philip îşi scoase pipa din buzunarul pantalonilor şi o 
aprinse cu o mână tremurătoare. 

— Îţi pierzi timpul. Eu zic să mergem la Marcus Hauser. El 
e cheia. 

Vernon se opri. 

— Hauser? Tata n-a mai luat legătura cu el de patruzeci 
de ani. 

— El e singurul care l-a cunoscut cu adevărat pe tata. Au 
petrecut împreună doi ani, în America Centrală. Dacă ştie cineva 
unde a plecat tata, el e acela. 

— Tata îl urăşte pe Hauser. 

— Cred totuşi că s-au împăcat, tata fiind bolnav şi aşa mai 
departe. 

Philip deschise o brichetă placată cu aur şi duse flacăra 
spre cupa pipei cu un susur. 

Vernon intră în camera ascunsă. Tom auzea cum se 
închideau şi se deschideau dulapurile, cum erau trase cărţile de 
pe rafturi, cum se prăbuşeau lucrurile pe podea. 

— Îţi spun, Hauser e implicat. Trebuie să ne mişcăm 
repede. Am datorii. Am obligaţii. 

Vernon se întoarse din camera ascunsă, aducând o cutie 
plină cu hârtii, pe care o trânti pe măsuţa pentru cafea. 


— Să înţeleg că deja ţi-ai cheltuit moştenirea. 

Philip se întoarse către el, cu chipul încremenit. 

— Oare cine a luat două mii de la tata chiar anul trecut? 

— A fost un împrumut. 

Vernon începu să răsfoiască printre hârtii, golind dosarele, 
împrăştiindu-le pe jos. Tom zări carnetele lor din şcoala generală 
căzând dintr-un dosar. Îl surprindea că tatăl lor catadicsise să le 
păstreze, mai ales că nu fusese deloc mulţumit de notele lor, în 
primul rând. 

— l-ai dat înapoi? Întrebă Philip. 

— Îi voi da. 

— Bineînţeles că-i vei da, spuse Philip sarcastic. 

Vernon se înroşi. 

— Dar cele patruzeci de mii pe care tata le-a cheltuit ca să 
te trimită la facultate? Le-ai dat înapoi? 

— Au fost un cadou. A plătit şi pentru facultatea de 
medicină veterinară a lui Tom, nu-i aşa, Tom? lar dacă tu te-ai fi 
dus la facultate, ar fi plătit-o şi pe a ta. Însă tu ai plecat şi ai trăit 
cu Swami nu-ştiu-cum ăla al tău, în India. 

Se lăsă o tăcere tensionată. 

— Du-te dracului, spuse Vernon. 

Tom privea de la un frate la celălalt. Se întâmpla la fel 
cum se întâmplase de o mie de ori înainte. De obicei, intervenea 
şi încerca să joace rolul mediatorului. De fiecare dată, nu era de 
nici un folos. 

— Du-te tu dracului, ripostă Philip. 

Îşi puse pipa la loc între dinţi cu un clănţănit şi se răsuci 
pe călcâie. 

— Aşteaptă! Strigă Vernon, dar era prea târziu. 

Atunci când Philip se înfuria, pleca, iar acum tocmai asta 
făcea, iarăşi. Uşa cea mare bubui închizându-se, cu un zgomot 
care se stinse treptat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Vernon, nu puteai să 
găseşti alt moment ca să te cerţi? 

— Lua-l-ar naiba! El a început, nu-i aşa? 

Întors la birou, Hutch Barnaby stătea pe scaunul lui, cu o 
cană de cafea proaspătă rezemată de pântece, privind pe 
fereastră. 

Fenton stătea pe celălalt scaun, cu propria cană, fixând 
mohorât podeaua cu privirea. 


— Fenton, trebuie să încetezi să te mai gândeşti la asta. 
Lucruri de genul ăsta se mai întâmplă. 

— Nu pot să cred. 

— Ştiu, e o nebunie ca tipul să se îngroape cu o jumătate 
de miliard de dolari. Nu-ţi face griji. Cândva, cineva din oraşul 
ăsta va comite o crimă demnă de prima pagină din New York 
Times, iar numele tău va fi acolo. De data asta, nu ţi-a mers. 

Fenton îşi îndreptă atenţia spre cafea, întorcându-se la 
dezamăgirea lui. 

— Ştiam, Fenton, chiar înainte să văd caseta video. Mi-am 
închipuit. Atunci când am înţeles că nu era un şiretlic ca să-i 
păcălească pe cei de la asigurări, a fost ca şi cum mi s-ar fi 
aprins un bec în cap. Hei, ar fi un film grozav, nu crezi? Tipul cel 
bogat îşi ia toate rahaturile cu el. 

Fenton nu zise nimic. 

— Cum crezi c-o fi reuşit bătrânul? Gândeşte-te. Avea 
nevoie de ajutor. Erau o mulţime de lucruri. Nu poţi să plimbi 
câteva tone de opere de artă prin lume, fără să te vadă cineva. 

Fenton sorbi din cafea. 

Barnaby privi în sus la ceas, apoi în jos, spre hârtiile 
rânduite pe biroul său. 

— Două ore până la prânz. Cum se face că nimic 
interesant nu se întâmplă în oraşul ăsta? Uită-te la astea. 
Droguri şi iar droguri. De ce nu jefuiesc copiii ăştia o bancă, în 
schimb? 

Fenton goli paharul. 

— E acolo, undeva. 

Tăcere. 

— Ce vrei să spui? Ce-ai vrut să spui cu comentariul ăsta? 
E acolo, undeva. Şi ce dacă? Multe lucruri sunt acolo, undeva. 

Fenton strivi paharul. 

— Nu sugerezi nimic, nu-i aşa? 

Fenton arunca paharul la gunoi. 

— Ai spus: Este acolo, undeva. Vreau să ştiu ce ai vrut să 
spui prin asta. 

— Mergem s-o luăm. 

— ŞI? 

— Şi o păstrăm! 

Barnaby râse. 

— Fenton, mă uimeşti! În cazul în care n-ai observat, 


suntem ofiţeri în slujba legii. Amănuntul ăsta minor ţi-a scăpat? 
Ar trebui să fim cinstiţi. 

— Da, aprobă Fenton. 

— Sigur, spuse Barnaby după o clipă. Cinste. Dacă n-ai 
aşa ceva, Fenton, atunci ce mai ai? 

— O jumătate de miliard de dolari, răspunse Fenton. 

Clădirea nu era o casă de epocă, aşa cum ar fi fost într-un 
film cu Bogart, ci o monstruozitate din sticlă şi oţel, care 
străpungea cerul de deasupra West Fifty-seventh Street, un 
zgârie-nori urât din anii optzeci. Cel puţin, reflectă Philip, chiria 
probabil că era piperată. lar dacă era chiria mare, însemna că 
Marcus Aurelius Hauser era un detectiv particular de succes. 

Mersul prin hol era precum o plimbare printr-un uriaş cub 
din granit lustruit. Locul mirosea puternic a produse pentru 
curăţenie. Un ghiveci cu bambus veştejit se înălța într-un colţ. 
Un ascensor îl purtă, smucindu-l, la etajul treizeci şi, foarte 
curând, se afla în faţa uşilor vişinii care dădeau spre birourile lui 
Marcus Hauser, detectiv particular. 

Philip se opri în pragul uşii. Oricum şi-ar fi imaginat el că 
arată biroul unui detectiv particular, era contrazis de acest 
interior postmodernist incolor, din ardezie cenuşie, mochetă şi 
granit negru lustruit. Cum de putea cineva să lucreze într-un 
spaţiu atât de steril? Camera părea goală. 

— Da? Se auzi o voce din spatele unui perete în forma de 
semilună, din cărămizi de sticlă. 

Philip ocoli peretele şi se pomeni privind spinarea unui 
bărbat aşezat la un birou în formă de rinichi, care, în loc să fie 
îndreptat către uşă, era orientat invers, către un perete din 
sticlă ce dădea spre vest, peste luciul ca de zinc al râului 
Hudson. Fără să se întoarcă, bărbatul gesticulă spre un fotoliu. 
Philip traversă încăperea, se aşeză şi se cufunda în studierea lui 
Marcus Hauser: fostă Beretă Verde10 în Vietnam, fost jefuitor de 
morminte, fost locotenent în BATF11, subunitatea din 
Manhattan. 

În albumele cu fotografii ale tatălui său văzuse poze 
decolorate şi neclare ale lui Hauser tânăr, îmbrăcat în haine de 
camuflaj, sprijinind un fel de armă de şold. Zâmbea mereu. 
Philip se simţea puţin tulburat să-l vadă în carne şi oase. Arăta 
chiar mai mic decât şi-l imaginase Philip şi era împopoţonat cu 
un costum maro, cu ac la guler, vestă şi ceas cu lănţişor din aur. 


Un om din clasa muncitoare, maimuţărind burghezia. În jurul lui 
plutea un iz de apă de colonie, iar puţinul păr pe care-l avea era 
pomădat peste măsură şi ondulat, fiecare şuviţă fiind aranjată 
pe rând, ca să-i acopere cât mai bine chelia. Inele din aur îi 
străluceau pe nu mai puţin de patru degete. Avea manichiura 
făcută, unghiile curățate şi lustruite, părul din nas tuns cu 
atenţie. Chiar şi capul chel, strălucind sub stratul de şuviţe care- 
| acoperea, lăsa impresia că fusese cerat şi lustruit. Philip se 
pomeni întrebându-se dacă era vorba despre acelaşi Marcus 
Hauser care hoinărise prin junglă cu tatăl său, în căutarea 
oraşelor pierdute şi a mormintelor străvechi. Poate că fusese o 
greşeală, îşi drese glasul. 

— Domnule Hauser? 

— Marcus, veni răspunsul prompt, precum pocnetul unui 
voleu rapid la tenis. 

Vocea îi era la fel de tulburătoare: înaltă, nazală, cu un 
accent necizelat, specific clasei muncitoare. Totuşi, ochii îi erau 
la fel de verzi şi de reci precum cei ai unui crocodil. 

Philip se simţi agitat. Îşi încrucişa din nou picioarele şi, 
fără să ceară permisiunea, îşi scoase pipa şi începu s-o umple. 
Văzând asta, Hauser zâmbi, îşi trase sertarul biroului, deschise 
un humidor12 şi scoase un Churchill13 enorm. 

— Sunt atât de bucuros că fumezi, spuse el, rulând 
trabucul între degetele perfecte, scoțând un cuţitaş din aur cu 
monogramă din buzunar şi tăind capătul. Nu trebuie să-i lăsăm 
pe barbari să preia conducerea. După ce aprinse trabucul, se 
lăsă pe spate în scaun şi, privindu-l printr-un rotocol dens de 
fum, întrebă: Ce pot face pentru fiul vechiului meu partener, 
Maxwell Broadbent? 

— Putem să vorbim în regim de confidenţialitate? 

— Desigur. 

— Acum şase luni, tatăl meu a fost diagnosticat cu cancer. 
Philip se opri, urmărind chipul lui Hauser, încercând să vadă 
dacă acesta ştia deja. Dar chipul lui Hauser era la fel de opac 
precum biroul său din lemn de mahon. Cancer la plămâni, 
continuă Philip. L-au operat şi a urmat tratamentul obişnuit cu 
raze şi chimioterapie. A renunţat la trabucuri şi a intrat în 
remisiune. Pentru o vreme, a părut că depăşise boala, dar 
aceasta s-a reinstalat. A început din nou chimioterapia, însă o 
detesta. Într-o zi, şi-a smuls perfuziile, a doborât un asistent şi a 


plecat. A cumpărat o cutie de Cuba Libre în drumul spre casă şi 
nu s-a mai întors niciodată. l-au mai dat şase luni de trăit, iar 
asta s-a întâmplat acum trei luni. 

Hauser asculta, pufăind din trabuc. 

Philip se opri. 

— A luat legătura cu dumneata? 

Hauser clătină din cap şi mai trase un pufăit. 

— Nu, de patruzeci de ani. 

— La un moment dat, luna trecută, zise Philip, Maxwell 
Broadbent a dispărut, împreună cu toată colecţia lui. Ne-a lăsat 
o casetă video. 

Hauser ridică din sprâncene. 

— Era o ultimă dorinţă şi un fel de testament. În ea, a spus 
că şi-a luat colecţia cu el în mormânt. 

— Ce a făcut? 

Hauser se aplecă, pe figura lui apărând dintr-odată 
interesul. Masca de pe chip îi căzuse pentru o clipă: era cu 
adevărat uimit. 

— A luat-o cu el. A luat tot. Bani, opere de artă, colecţia 
lui. Exact ca un faraon egiptean. S-a îngropat într-un mormânt, 
undeva în lume, iar după aceea ne-a lansat o provocare. Dacă 
găsim mormântul, putem să-l jefuim. Acesta, înţelegi, este felul 
lui de a ne face să ne merităm moştenirea. 

Hauser se lăsă pe spate şi râse prelung şi tare. Când în 
sfârşit îşi reveni, mai trase două pufăituri leneşe din trabuc, apoi 
se întinse şi scutură scrumul care se făcuse de vreo cinci 
centimetri. 

— Doar Max ar putea inventa o schemă ca asta! 

— Atunci, înseamnă că nu şti nimic despre asta? Întrebă 
Philip Broadbent. 

— Nimic. 

Hauser părea să spună adevărul. 

— Eşti detectiv particular, zise Philip. 

Hauser îşi mută trabucul dintr-un colţ al gurii în celălalt. 

— Ai crescut alături de Max. Ai petrecut doi ani cu el în 
junglă. Îl cunoşti pe el şi felul în care acţiona mai bine decât 
oricine. Mă întrebam daca ai vrea, în calitate de detectiv 
particular, să mă ajuţi să-i găsesc mormântul. 

Hauser sufla o coloană de fum albastru din gură. 

— Nu mi se pare că ar fi o sarcină dificilă. O colecţie de 


artă ca a lui nu călătoreşte neobservată, adăugă Philip. 

— Ba da, dacă e urcată în avionul Gulfstream IV al lui Max. 

— Mă îndoiesc că s-a îngropat în avion. 

— Vikingii se înmormântau în navele lor. Poate că Max şi-a 
strâns comoara într-un container vidat, rezistent la presiune, 
după care şi-a aruncat avionul în mare, deasupra gropii abisale 
din Pacificul Mijlociu, unde s-a scufundat în apă la peste trei mii 
de metri adâncime. 

Îşi întinse mâinile şi zâmbi. 

Philip reuşi să spună: 

— Nu. Îşi şterse fruntea, încercând să alunge imaginea 
tabloului de Lippi, la peste trei mii de metri adâncime, înţepenit 
în mâlul abisal. Nu crezi asta cu adevărat, nu-i aşa? 

— Nu spun că asta a făcut. Îţi arăt doar unde pot duce 
zece secunde de gândire. Lucrezi alături de fraţii dumitale? 

— Fraţii vitregi. Nu. M-am hotărât să găsesc mormântul de 
unul singur. 

— Care sunt planurile lor? 

— Nu ştiu şi, sincer vorbind, nu-mi pasă. O să împart cu ei 
ceea ce găsesc, desigur. 

— Povesteşte-mi despre ei. 

— Tom este, probabil, cel care trebuie supravegheat. El e 
cel mai mic. Când eram copii, el era cel sălbatic. E genul de 
puşti gata să sară primul de pe stâncă în apa, primul care ar 
arunca piatra în cuibul viespilor. A fost dat afară de la vreo două 
şcoli, dar s-a îndreptat în facultate şi a fost corect şi atent de 
atunci. 

— lar celălalt, Vernon? 

— Momentan, face parte dintr-un cult pseudobudist, 
condus de un fost profesor de filosofie de la Berkeley. El a fost 
mereu cel rătăcit. Le-a încercat pe toate: droguri, secte, guru, 
grupuri de întâlniri. Când era copil, aducea acasă pisici oloage, 
căţeluşi loviți de maşini, păsărele aruncate din cuib de suratele 
lor mai mari. Lucruri de felul acesta. Tot ceea ce aducea acasă, 
murea. In şcoală, era puştiul de care celorlalţi le plăcea să se 
lege. S-a lăsat de facultate şi n-a fost în stare să aibă o slujbă 
stabilă. E un puşti simpatic, dar. S-a dovedit incompetent la 
capitolul maturitate. 

— Ce fac ei acum? 

— Tom a plecat acasă, la ferma lui din Utah. Ultima dată, 


am auzit că renunţase la căutarea mormântului. Vernon spune 
că o să găsească mormântul de unul singur, nu doreşte ca eu să 
particip. 

— Mai ştie cineva despre asta, în afară de cei doi fraţi ai 
tăi? 

— Doi poliţişti din Santa Fe, care au văzut caseta şi ştiu 
toată povestea. 

— Numele? 

— Barnaby şi Fenton. 

Hauser îşi notă. Un beculeţ de pe telefon se aprinse o 
singură dată, iar Hauser ridică receptorul. Ascultă timp 
îndelungat, vorbi încet şi repede, dădu un telefon, altul, apoi 
încă unul. Philip se simţi enervat de faptul că Hauser se ocupa 
de alte afaceri în faţa lui, irosindu-i timpul. 

Hauser închise. 

— Ceva soţii sau iubite? 

— Cinci foste soţii: patru în viaţă, una decedată. Fără 
iubite care să merite atenţia. 

O strâmbătură uşoară îi întinse lui Hauser buza de sus. 

— Max a fost mereu tipul cu femeile. 

Din nou se lăsă tăcerea. Hauser părea că se gândeşte. 
Atunci, spre enervarea lui Philip, mai dădu un telefon, vorbind 
pe un ton coborât. În cele din urmă, lăsă jos receptorul. 

— Ei bine, Philip, ce ştii despre mine? 

— Doar că ai fost partenerul de explorări al tatălui meu, 
amândoi aţi colindat prin America Centrală vreo doi ani. Şi că 
voi doi v-aţi certat. 

— Aşa este. Am petrecut aproape doi ani în America 
Centrală împreună, căutând morminte maya ca să le 
dezgropăm. Asta se întâmpla la începutul anilor şaizeci, când 
era mai mult sau mai puţin legal. Am găsit câteva lucruri, dar 
abia după ce am plecat eu Max a dat lovitura cea mare şi s-a 
îmbogăţit. Eu am plecat în Vietnam. 

— Şi cearta? Tata n-a vorbit niciodată despre asta. 

Urmă o scurtă ezitare. 

— Max n-a pomenit niciodată despre asta? 

— Nu. 

— Abia dacă-mi mai amintesc. Ştii cum este, când doi 
oameni sunt împreună o perioadă prea lungă de timp, ajung să 
se calce pe nervi. 


Hauser îşi lăsă trabucul într-o scrumieră din cristal şlefuit. 
Scrumiera era la fel de mare precum o farfurie şi cântărea, 
probabil, zece kilograme. Philip se întrebă dacă nu cumva 
făcuse o greşeală venind aici. Hauser părea prea puţin 
important. 

Beculeţul telefonului clipi din nou, iar Hauser ridică 
receptorul. Aceasta fu ultima picătură: Philip se ridică. 

— Mă voi întoarce când vei fi mai puţin ocupat, rosti el, pe 
un ton tăios. 

Hauser îşi flutură unul dintre degetele cu inel din aur către 
Philip, ca să aştepte, ascultă un minut, apoi închise. 

— Spune-mi, Philip, de ce este Honduras atât de special? 

— Honduras? Ce legătură are cu restul? 

— Pentru că acolo a plecat Max. 

Philip se holbă la el. 

— Prin urmare, ai fost implicat în asta. 

Hauser zâmbi. 

— Deloc. Acesta era conţinutul mesajului telefonic pe care 
tocmai l-am primit. Cu aproape patru săptămâni în urmă, pilotul 
lui l-a dus pe el şi avionul plin de marfă către un oraş din 
Honduras, numit San Pedro Sula. De acolo, a luat un elicopter 
militar spre un loc numit Laguna Brus. După aceea, a dispărut. 

— Ai descoperit toate acestea chiar acum? 

Hauser dădu drumul unui imens nor de fum. 

— Sunt detectiv particular. 

— Şi nu unul prost, se pare. 

Meditativ, Hauser eliberă alt nor. 

— De îndată după ce o să vorbesc cu pilotul, o să aflu mai 
multe. Ca, de exemplu, ce fel de încărcătură ducea avionul şi 
cât cântărea. Tatăl tău n-a făcut nici un efort ca să-şi ascundă 
urmele, mergând în Honduras. Ştiai că noi doi am fost acolo 
împreună? Nu mă surprinde că s-a dus în zona aia. E o ţară 
mare, cu cel mai inaccesibil teritoriu din lume: junglă deasă, 
nelocuită, muntoasă, întretăiată de trecători adânci şi închisă de 
coasta Mosquito. Acolo cred că s-a dus: spre interior. 

— E plauzibil. 

Hauser adăugă, după câteva clipe: 

— Accept cazul. 

Philip se enervă. Nu-şi amintea să-i fi oferit cazul lui 
Hauser, deocamdată. Dar tipul îşi demonstrase deja abilitatea şi, 


pentru că acum ştia povestea, probabil că i l-ar fi dat. 

— N-am discutat despre onorariu. 

— Am nevoie de un avans. Mă aştept ca, în cazul acesta, 
cheltuielile să fie mari. De fiecare dată când ai treabă într-o ţară 
împuţită din Lumea a Treia, trebuie să-i mituieşti pe toţi de-alde 
Tomás, Rico şi Orlando. 

— Eu mă gândeam la un comision, în funcţie de 
evenimentele neprevăzute, spuse Philip repede. Dacă 
recuperăm colecţia, primeşti, să spunem, un mic procent. 
Trebuie să menţionez că plănuiesc s-o împart cu fraţii mei. Aşa e 
corect. 

— Comisioanele în funcţie de evenimente neprevăzute 
sunt pentru avocaţii care se ocupă cu accidentele de maşini. Am 
nevoie de un avans în bani lichizi chiar acum. Dacă reuşesc, va 
mai exista o plată fixă suplimentară. 

— Un avans? Cam cât? 

— Două sute cincizeci de mii de dolari. 

Philip aproape că izbucni în râs. 

— Ce te face să crezi că am atâţia bani? 

— Eu nu cred nimic, domnule Broadbent. Eu ştiu. Vinde-ţi 
tabloul de Klee. 

Philip simţi cum i se opreşte inima o clipă. 

— Poftim? 

— Vinde mica acuarelă de Paul Klee pe care o deţii, Blau 
Kirk. E o frumuseţe. Eu aş putea să-ţi obţin patru sute pe ea. 

Philip explodă. 

— S-o vând? Niciodată! Tata mi-a dăruit-o. 

Hauser ridică din umeri. 

— Şi, oricum, de unde ştiai despre tablou? 

Hauser zâmbi şi-şi deschise palmele albe şi moi, precum 
doi crini. 

— Îţi doreşti să-l angajezi pe cel mai bun, nu-i aşa, 
domnule Broadbent? 

— Da, dar asta e şantaj. 

— Lasă-mă să-ţi explic cum lucrez eu. Hauser se aplecă 
înainte. Loialitatea mea se manifestă în primul rând faţă de caz, 
nu faţă de client. Atunci când iau un caz, îl rezolv, indiferent de 
consecinţele sale pentru client. Păstrez avansul. Dacă reuşesc 
să rezolv cazul, primesc un onorariu suplimentar. 

— Discuţia asta e inutilă. Nu vând tabloul de Klee. 


— Câteodată, clientul îşi pierde curajul şi vrea să se 
retragă. Câteodată, tot felul de lucruri rele se pot întâmpla unor 
oameni buni. Eu le sărut copiii, particip la înmormântare şi îmi 
văd de treaba, până când cazul este rezolvat. 

— Doar nu crezi că o să vând tabloul ăla, domnule Hauser! 
E singurul lucru de valoare pe care-l am de la tatăl meu. lubesc 
pictura aia! 

Philip observă că Hauser îl fixa într-un fel care-l făcea să 
se simtă ciudat. Ochii detectivului erau goi, chipul calm, fără nici 
o urmă de emoție. 

— Gândeşte-te în felul următor: tabloul e sacrificiul pe 
care trebuie să-l faci ca să-ţi recuperezi moştenirea. 

Philip ezită. 

— Crezi că vom reuşi? 

— Da. 

Philip îl privi cu atenţie. Putea oricând să-şi răscumpere 
tabloul. 

— Foarte bine. Voi vinde pictura de Klee. 

Ochii lui Hauser se îngustară şi mai mult. Mai trase un fum 
cu grijă. După aceea, scoase trabucul din gură şi vorbi. 

— Dacă reuşesc, onorariul meu va fi de un milion de 
dolari. Apoi adăugă: N-avem mult timp, domnule Broadbent. Am 
rezervat deja bilete pentru amândoi către San Pedro Sula; 
plecăm chiar la începutul săptămânii viitoare. 

După ce-şi termina incantaţia, Vernon Broadbent rămase 
câteva clipe în camera răcoroasă, întunecată, cu ochii închişi, 
pentru a-şi reveni după meditaţia îndelungată. In timp ce se 
întorcea la starea de conştienţă, începu să audă bubuitul 
îndepărtat al Pacificului şi să miroasă aerul sărat care abia 
pătrundea peste tufişurile înmiresmate de mirt ce înconjurau 
templul budist. Strălucirea lumânărilor pe pleoapele sale îi 
umplea vederea interioară cu o sclipire roşiatică, tremurătoare. 

Deschise ochii, respiră de câteva ori adânc şi se ridică, 
încă păstrând sentimentul fragil de pace şi linişte pe care i-l 
dăduse oră de meditaţie. Se duse la uşă şi se opri, privind peste 
dealurile de la Big Sur, presărate cu stejari şi manzanita14, la 
oceanul întins şi albastru care se zărea dincolo de ele. Briza rece 
a oceanului îi încurcă faldurile robei. 

Trăia în ashram de mai mult de un an, iar acum, în cel de- 
al treizeci şi cincilea an al vieţii sale, credea în sfârşit că găsise 


locul în care voia să rămână. Străbătuse un drum lung, trecând, 
de la acei doi ani în India, prin meditaţie transcendentală, 
teozofie, EST15, Izvorul Vieţii16 şi chiar un pic de creştinism. 
Respinsese materialismul din copilărie şi încercase să descopere 
un adevăr mai adânc în viaţă. Ceea ce altora, mai ales fraţilor 
lui, li se părea o viaţă irosită, pentru el fusese o viaţă de bogăţie 
sufletească şi străduinţă. Care era scopul vieţii, dacă nu acela 
de a afla de ce? 

Acum avea şansa, cu moştenirea lui, să realizeze ceva cu 
adevărat bun. De data asta nu numai pentru sine, ci şi pentru 
alţii. Era şansa lui să facă ceva pentru lume. Dar cum? Ar trebui 
să încerce să găsească mormântul de unul singur? Ar trebui să-l 
sune pe Tom? Philip era un nenorocit, dar poate că Tom arvrea 
să facă echipă cu el. Trebuia să ia o decizie cât mai repede. 

Işi suflecă roba din pânză de în şi porni în jos pe cărarea 
care ducea la coliba învățătorului, o clădire vastă din lemn de 
sequoia, aşezată într-o vâlcea lină, cuibărită într-un pâlc de 
stejari înalţi, cu vedere la Pacific. Pe drum, trecu pe lângă Chao, 
băiatul asiatic voios care îndeplinea comisioanele învățătorului, 
ţopăind pe drum şi ducând un teanc de scrisori. Era viaţa pe 
care o căuta: liniştită şi necomplicată. Păcat că era atât de 
scumpă. 

In timp ce înconjura coasta dealului, coliba îi apăru în faţă. 
Se opri - era puţin intimidat de învăţător - dar după aceea 
continuă, hotărât. Ciocăni la uşă. După un timp, o voce joasă, 
sonoră, se auzi din adâncul casei: 

— Intră, eşti foarte bine-venit! 

Işi scoase sandalele pe verandă şi păşi înăuntru. Casa era 
în stil japonez, simplă şi ascetică, cu paravane glisante din 
hârtie de orez, podeaua acoperită cu rogojini bej şi plăci din 
lemn lustruite. Interiorul mirosea a ceară de albine şi a tămâie. 

Se auzea susurul blând al apei. Printr-un şir de 
deschizături, Vernon putea vedea de-a lungul casei până la o 
grădină japoneză aflată pe partea cealaltă, cu fragmente de 
stâncă acoperite de muşchi, înălțate printre pietricele, şi un 
bazin cu totuşi înfloriţi. Nu-l vedea pe învăţător. 

Se întoarse şi scrută un alt hol din stânga sa prin nişte 
deschizături succesive, care scoaseră la iveală o adolescentă 
desculţă, în robă, cu o coadă lungă şi blondă în stil franțuzesc 
atârnându-i pe spate, împletită cu flori ofilite. Toca legume în 


bucătăria învățătorului. 

— Eşti aici, învăţătorule? 

Fata continua să toace. 

— Pe aici, se auzi o voce joasă. 

Vernon porni în direcţia sunetului şi-l găsi pe învăţător 
stând în camera de meditaţie, cu picioarele încrucişate pe o 
rogojină, cu ochii închişi. Îi deschise, dar nu se ridică. Vernon 
rămase în picioare, aşteptând respectuos. Silueta viguroasă, 
bine făcută, a învățătorului era drapată într-o robă simplă din în 
nevopsit. O perdea de păr lung, cenuşiu, pieptănat drept în jos, 
cădea pe umeri, dându-i o înfăţişare ca a lui Leonardo da Vinci. 
Avea ochii albaştri inteligenţi, încreţiţi sub muchiile foarte 
arcuite ale orbitelor, săpate în bolta largă a frunţii. O barbă 
căruntă, tunsă, completa înfăţişarea. Atunci când vorbea, vocea 
îi era liniştită şi sonoră, subliniată de un ton uşor răguşit, cu un 
slab accent de Brooklyn, care-i trăda originea umilă. Avea cam 
şaizeci de ani; nimeni nu-i ştia vârsta exactă. Fusese odinioară 
profesor de filosofie la Berkeley, primise titlul de Art Brewer, dar 
renunţase la funcţie ca să se retragă şi să-şi trăiască viaţa întru 
spirit. Aici, la ashram, pusese bazele unei comunităţi dedicate 
rugăciunii, meditaţiei şi creşterii spirituale. Era îmbietor de 
nonconfesională, bazată doar în principiu pe budism, dar fără 
disciplina excesivă, intelectualismul, celibatul şi fatalismul care 
tindeau să pună în primejdie acea tradiţie religioasă deosebită. 
Mai degrabă, ashramul era un refugiu frumos într-un 
amplasament superb unde, sub conducerea blândă a 
învățătorului, fiecare venera în felul lui, la preţul de şapte sute 
de dolari pe săptămână, cazarea şi masa incluse. 

— Stai jos, spuse învățătorul. 

Vernon se aşeză. 

— Cum pot să te ajut? 

— E vorba despre tatăl meu. 

Invăţătorul ascultă. A 

Vernon îşi adună gândurile şi trase aer în piept. li povesti 
învățătorului despre cancerul tatălui său, despre moştenire, 
despre provocarea de a-i găsi mormântul. După ce termină, se 
lăsă o tăcere lungă. Vernon se întrebă dacă învățătorul îi va 
spune să renunţe la moştenire. Îşi amintea numeroasele 
comentarii mustrătoare ale învățătorului despre efectele 
malefice ale banilor. 


— Serveşte-te cu un ceai, îl îndemnă învățătorul, cu vocea 
neobişnuit de blândă, lăsându-şi mâna delicată pe cotul lui 
Vernon. 

Se aşezară şi cerură ceai, care le fu adus de fata cu păr 
împletit. Sorbiră în tăcere şi atunci învățătorul întrebă: 

— Cât valorează cu exactitate această moştenire? 

— Cred că, după impozitare, partea ce mi-ar reveni ar fi 
de o sută de milioane. 

Invăţătorul păru să ia o înghiţitură lungă de ceai, apoi alta. 
Dacă suma îl surprinsese, n-o arăta. 

— Să medităm. 

Vernon închise şi el ochii. Nu putea să se concentreze 
asupra mantrei, simțindu-se agitat din cauza întrebărilor pe care 
le înfrunta, care păreau să devină şi mai complicate pe măsură 
ce se gândea la ele. O sută de milioane de dolari. O sută de 
milioane de dolari. Fraza, nepotrivită cu ritmul mantrei, se 
amestecă în meditaţia lui, oprindu-l să atingă pacea ori liniştea 
interioare. O sută de milioane. Om mani padme hum. O sută de 
milioane. 

Se simţi uşurat în clipa în care învățătorul îşi înălţă capul. 
Luă mâinile lui Vernon şi le strânse în ale sale. Ochii lui albaştri 
erau neobişnuit de strălucitori. 

— Puţini au şansa care ţi-a fost dată ţie, Vernon. Nu 
trebuie să laşi aceasta şansă să treacă pe lângă tine. 

— Cum aşa? 

Invăţătorul se ridică şi vorbi cu forţă şi rezonanţă. 

— Trebuie să recuperăm acea moştenire. Trebuie s-o 
recuperăm acum. 

Până când Tom termină de îngrijit calul bolnav, soarele 
apusese peste podişul Toh Ateen, aruncând umbre lungi şi aurii 
peste tufărişurile de salvie şi chamisa. Dincolo de ele, se înălța 
un perete de trei sute de metri din gresie sculptată, strălucind 
roşiatic în lumina apusului. Tom îi mai aruncă animalului o 
privire rapidă şi-l bătu pe grumaz. Se întoarse către fata din 
tribul navajo, proprietara calului. 

— O să scape. E doar o colică din cauză că a înghiţit nisip. 

Ea afişă un zâmbet de uşurare. 

— Acum e flămând. Du-l să înconjoare ţarcul de câteva ori, 
iar apoi dă-i o linguriţă de psyllium17amestecat în ovăz. După 
aceea, lasă-l să se adape. Aşteaptă o jumătate de oră, apoi dă-i 


ceva fân. O să fie bine. 

Bunica navajo care venise călare vreo opt kilometri până 
la clinica veterinară ca să-l cheme - drumul era inundat, ca de 
obicei - îi luă mâna. 

— Mulţumesc, doctore! 

El se înclina uşor. 

— În slujba dumneavoastră. 

Se gândea deja cu nerăbdare la drumul înapoi către Bluff. 
Era bucuros că fusese inundat, oferindu-i scuza unei partide 
lungi de călărie. Pierduse o jumătate de zi, dar cărarea îl dusese 
prin cel mai frumos ţinut din piatră roşie din sud-vest, printre 
straturile de gresie din jurasic cunoscute drept Formaţiunea 
Morrison, bogate în fosile de dinozauri. Erau multe canioane 
îndepărtate care urcau către podişul Toh Ateen, iar Tom se 
întreba dacă paleontologii exploraseră vreodată locul până sus. 
Probabil că nu. Cândva, se gândi el, va face o mică excursie 
până la unul dintre acele canioane. 

Dădu din cap şi zâmbi în sinea lui. Deşertul era un loc 
minunat dacă voiai să-ţi limpezeşti mintea, iar el avusese multe 
de limpezit. întâmplarea asta ţicnită cu tatăl său fusese cel mai 
mare şoc din viaţa lui. _ 

— Cât îţi datorăm, doctore? Il întrebă bunica, 
întrerupându-i visarea. 

Tom privi în jur la coliba dărăpănată din carton gudronat, 
la maşina stricată, pe jumătate înecată de buruieni, la oaia 
slăbănoagă care rumega în ţarc. 

— Cinci dolari. 

Femeia se căută în bluza din diftină şi scoase câteva 
bancnote soioase, numărând cinci pentru el. 

Tom îşi dusese mâna la pălărie şi tocmai se întorsese ca 
să-şi ia calul, când observă un nor subţire de praf la orizont. 
Cele doua femei navajo îl văzuseră şi ele. Un cal şi călăreţul lui 
se apropiau rapid dinspre nord, din direcţia din care venise şi el, 
mica pată întunecată devenind tot mai mare în imensa 
depresiune aurie a deşertului. Se întrebă dacă era Shane, 
partenerul său. Intră în panică. Ar fi trebuit să fie ceva foarte 
urgent pentru ca Shane să călărească până aici ca să-l aducă. 

În timp ce silueta se contură, îşi dădu seama că nu era 
Shane, ci o femeie. Şi călărea pe armăsarul lui, pe Knock. 

Femeia intră la trap în mica aşezare, plină de praf după 


drum, cu calul înspumat şi gâfâind. Se opri şi descălecă. Călărise 
fără şa, fără frâu, aproape treisprezece kilometri de deşert. 
Absolut, complet nebună. Ce căuta ea cu unul dintre cei mai 
buni cai ai lui, şi nu cu una dintre gloabele lui Shane? O să-l 
omoare pe Shane. 

Femeia veni către el. 

— Sunt Sally Colorado, se prezentă ea. Am încercat să te 
caut la clinica, dar partenerul dumitale mi-a spus că ai plecat 
încoace. Aşa că, iată-mă! 

Cu un foşnet al părului auriu ca mierea, întinse mâna. 
Tom, luat pe nepregătite, i-o apucă. Părul i se răsfirase pe 
umeri, peste o cămaşă albă din bumbac, acum pudrată cu praf. 
Cămaşa era suflecată pe talia subţire, strânsă la rândul ei într-o 
pereche de blugi. Se simţea un iz uşor de mentă în jurul ei. 

Când zâmbi, păru că ochii îşi schimbaseră culoarea din 
verde în albastru, atât de luminos era efectul. Purta o pereche 
de cercei cu turcoaze, dar culoarea ochilor ei era mai intensă 
decât cea a pietrelor. 

După un timp, Tom îşi dădu seama că-i ţinea încă mâna și- 
i dădu drumul. 

— Trebuia neapărat să te găsesc, spuse ea. Nu puteam să 
mai aştept. 

— E o urgenţă? 

— Nu e o urgenţă veterinară, dacă la asta te referi. 

— Atunci, ce fel de urgenţa e? 

— Îţi spun pe drum, la întoarcere. 

— La naiba, exploda Tom, nu-mi vine să cred că Shane te- 
a lăsat să-mi iei cel mai bun armăsar şi să-l călăreşti în halul 
ăsta, fără şa şi frâu! Ai fi putut să mori! 

— Nu mi l-a dat Shane. Fata zâmbi. 

— Atunci, cum l-ai luat? 

— L-am furat. 

Urmă un moment de consternare, înainte ca Tom să 
izbucnească în râs. 

* 

Soarele apusese în timp ce ei se îndreptau către nord, 
călărind împreună înapoi către Bluff. Pentru o vreme, merseră în 
tăcere, după care Tom spuse, în cele din urmă: 

— Foarte bine. Să auzim ce era atât de important, încât a 
trebuit să furi un cal pentru asta şi să-ţi rişti viaţa. 


— Ei bine. Ezită ea. 

— Sunt numai urechi, domnişoară. Colorado. Dacă acesta 
este într-adevăr numele dumitale. 

— E un nume ciudat, ştiu. Străbunicul meu era actor de 
vodevil. Vindea leacuri miraculoase, deghizat în indian, şi şi-a 
spus Colorado, ca nume de scenă. Era mai bun decât vechiul 
său nume, Smith, şi aşa a rămas. Spune-mi Sally. 

— Foarte bine, Sally. Să-ţi auzim povestea! 

Tom se surprinse privind-o cum călăreşte cu un sentiment 
de încântare. Arăta ca şi cum s-ar fi născut în şa. Mulţi bani se 
duseseră probabil până ca ea să ajungă să aibă postura aceea 
dreaptă, lejeră şi echilibrată. 

— Sunt antropolog, începu Sally. Mai precis, sunt 
etnofarmacolog. Studiez medicina indigenă cu profesorul Julian 
Clyve, la Yale. El e cel care a descifrat hieroglifele maya, acum 
câţiva ani. O realizare cu adevărat nemaipomenită. A apărut în 
toate ziarele. 

— Fără îndoială. 

Avea un profil ascuţit, frumos, un nas mic şi un fel 
amuzant de a-şi scoate în afară buza de jos. Făcea o gropiţă 
atunci când zâmbea, dar numai pe o parte a gurii. Părul ei era 
auriu-închis şi făcea o curbă strălucitoare peste umerii înguşti, 
înainte să-i cadă pe spate. Era o femeie uimitor de frumoasă. 

— Profesorul Clyve a strâns cea mai mare colecţie de 
înscrisuri maya din câte există, o bibliotecă în care intră toate 
inscripţiile cunoscute în vechea limbă maya. E alcătuită din 
desene copiate după inscripţii în piatră, pagini din codice maya 
şi copii după inscripţii pe vase şi tăblițe. Biblioteca lui e 
consultată de savanţi din toată lumea. 

Tom îl şi vedea pe bătrânul pedagog abia ţinându-se pe 
picioare, răsfoind printre grămezile sale de manuscrise prăfuite. 

— Cele mai importante dintre inscripţiile maya se găseau 
în ceea ce numim codice. Acestea erau cărţile de căpătâi ale 
populaţiei maya, scrise cu pictograme pe hârtie obţinută din 
scoarță de copac. Spaniolii le-au ars pe cele mai multe dintre 
ele, ca fiind cărţi ale diavolului, dar câteva codice incomplete au 
reuşit să supravieţuiască ici, colo. Un codice maya complet n-a 
fost găsit niciodată. Anul trecut, profesorul Clyve a găsit asta în 
spatele unui dulap pentru acte, care-i aparținuse unuia dintre 
colegii lui decedați. 


Scoase o foaie de hârtie îndoită din buzunarul de la piept 
şi i-o înmână. Tom o luă. Era o fotocopie veche, îngălbenită, a 
unei pagini dintr-un manuscris cu câteva desene de frunze şi 
flori pe margini. Părea vag familiar. Tom se întrebă unde îl mai 
văzuse înainte. 

— Scrierea a fost inventată doar de trei ori, independent, 
în istoria rasei umane. Pictogramele maya reprezintă unul dintre 
cazuri. 

— Cunoştinţele mele despre scrierea maya sunt cam 
învechite. Ce spune? 

— Descrie proprietăţile medicinale ale unei anumite 
plante, găsite în pădurea tropicală din America Centrală. 

— Ce face? Vindecă şi cancerul? 

Sally zâmbi. 

— Măcar de-ar fi aşa. Planta se numeşte Kiik'-te sau 
copacul-sângelui. Pagina asta descrie cum se fierbe scoarţa, se 
adaugă cenuşă ca bază şi se aplică pasta, ca o cataplasmă, pe 
rană. 

— Interesant. 

Tom îi întinse înapoi hârtia. 

— E mai mult decât interesant: din punct de vedere 
medical e corect. Există un antibiotic uşor în scoarță. 

Se găseau pe platoul de piatră alunecoasă. O pereche de 
coioţi urla a jale într-un canion îndepărtat. Trebuiau să meargă 
unul după altul acum. Sally călărea în spate, în timp ce Tom 
asculta cu atenţie. 

— Pagina aceea provine dintr-un codice maya de 
medicină. A fost scris probabil în jurul anului 800 după Hristos, 
la apogeul civilizaţiei maya clasice. Conţine două mii de reţete 
medicale şi preparate, nu numai din plante, dar din orice produs 
al pădurii tropicale: insecte, animale şi chiar minerale. De fapt, 
s-ar putea să existe un remediu pentru cancer acolo, sau cel 
puţin pentru anumite feluri de cancer. Profesorul Clyve mi-a 
cerut să-l găsesc pe proprietar şi să văd dacă nu pot să aranjez 
ca el să traducă şi să publice codicele. E singurul codice maya 
complet, cunoscut. Ar fi o uimitoare încununare a carierei lui, 
deja extraordinare. 

— Şi pentru cea a dumitale, îmi imaginez. 

— E o carte care conţine toate secretele medicinale ale 
pădurii tropicale, adunate de-a lungul secolelor. Vorbim despre 


cea mai bogată pădure tropicală din lume, cu sute de mii de 
specii de plante şi animale, multe încă necunoscute ştiinţei. 
Vechii maya cunoşteau fiecare plantă, fiecare animal, orice din 
pădurea aceea. Şi tot ceea ce ştiau ei a fost trecut în cartea 
aceasta. 

Işi aduse calul lângă al lui. Părul ei lăsat liber se răspândi 
şi se legăna, în timp ce-l ajungea din urmă. 

— ţi dar seama ce înseamnă asta? 

— In mod sigur, spuse Tom, medicina a evoluat mult de la 
populaţia maya antică. 

Sally Colorado pufni. 

— Douăzeci şi cinci la sută dintre toate medicamentele 
noastre sunt făcute din plante. Şi totuşi, numai jumătate dintr- 
un singur procent din cele două sute şaizeci şi cinci de mii de 
specii de plante din lume au fost cercetate pentru proprietăţile 
lor medicinale. Gândeşte-te la potenţial! Cel mai de succes şi 
eficient medicament din istorie, aspirina, a fost descoperit iniţial 
în scoarţa unui copac folosit de indigeni ca să vindece dureri. 
Taxolul, un important medicament anticanceros, provine tot din 
scoarţa unui copac. Cortizonul provine din cartofi, iar digitalina 
folosită pentru inimă provine din degeţelul-roşu. Penicilina a fost 
extrasă iniţial din mucegai. Tom, acest Codice ar putea fi cea 
mai mare descoperire medicală din toate timpurile! 

— Inţeleg. 

— Atunci când eu şi profesorul Clyve vom traduce şi 
publica documentul acesta, vom revoluţiona medicina. Şi dacă 
asta nu te convinge, mai e ceva. Pădurea tropicală central- 
americană dispare sub fierăstraiele tăietorilor de lemne. Cartea 
aceasta o va salva. Pădurea tropicală va valora dintr-odată mult 
mai mult aşa cum este, decât tăiată. Producătorii de 
medicamente le vor plăti acelor ţări miliarde pentru drepturi. 

— Fără îndoială, păstrând un profit frumos pentru ele. 
Aşadar, ce are de-a face cartea asta cu mine? 

Luna plină răsărea acum peste stâncile Hobgoblin, 
îmbrăcându-le în argintiu. Era o seara încântătoare. 

— Codicele aparţine tatălui dumitale. 

Tom opri calul şi o privi. 

— Maxwell Broadbent l-a furat dintr-un mormânt maya 
acum aproape patruzeci de ani. A scris la Yale, cerându-le ajutor 
ca să-l traducă. Dar scrierea maya nu fusese descifrată pe 


atunci. Tipul care a primit scrisoarea a presupus că era un fals şi 
a aruncat-o într-un dosar vechi, fără ca măcar să răspundă. 
Profesorul Clyve a găsit-o, patruzeci de ani mai târziu. A ştiut 
imediat că era autentică. Nimeni nu putea falsifica scrierea 
maya acum patruzeci de ani, pentru simplul fapt că nimeni nu 
ştia s-o citească. Dar profesorul Clyve poate s-o descifreze: el e 
singurul om de pe pământ, de fapt, care poate să citească fluent 
scrierea maya. Am încercat să dau de tatăl dumitale de 
săptămâni întregi, dar se pare că a dispărut de pe faţa 
pământului. În final, în disperare de cauză, te-am găsit pe 
dumneata. 

Tom se holbă la ea în lumina amurgului, iar apoi începu să 
râdă. 

— Ce e atât de amuzant? Întrebă femeia, cu însufleţire. 

Tom inspiră adânc. 

— Sally, am veşti proaste pentru tine. 

Când termină de povestit totul, se lăsă tăcere. 

Sally spuse: 

— Cred că glumeşti. 

— Nu. 

— N-avea nici un drept! 

— Avea sau nu, asta a făcut. 

— Şi ce vei face în privinţa asta? 

Tom oftă. 

— Nimic. 

— Nimic? Ce vrei să spui cu nimic? Nu renunţi la 
moştenirea ta, nu-i aşa? 

Tom nu răspunse imediat. Ajunseră în vârful platoului şi se 
opriră să admire priveliştea. Nenumăratele canioane care 
coborau spre râul San Juan erau gravate precum nişte fractali 
întunecaţi în peisajul luminat de lună; în spate, putea vedea 
ciorchinele galben de lumini ale oraşului Bluff şi, la marginea 
localităţii, cele câteva clădiri care formau modestul său cabinet 
veterinar. Spre stânga, se înălţau imensele vertebre de piatră 
ale Crestei Comb, oase fantomatice în noapte. Îşi reamintea din 
nou de ce se afla aici. În zilele de după şocul aflării a ceea ce 
făcuse tatăl lui cu moştenirea lor, luase una dintre cărţile sale 
preferate: Republica lui Platon. Citise din nou pasajele despre 
mitul lui Er, în care Ulise fusese întrebat ce ar fi vrut să fie în 
următoarea viaţă. Ce alesese marele Ulise, războinic, iubit, 


marinar, explorator şi rege, să fie? Un bărbat necunoscut, care 
să trăiască într-un colţ ferit, „neluat în seamă de ceilalţi”. Tot 
ceea ce-şi dorea era o viaţă liniştită şi simplă. 

Platon îl aprobase. La fel şi Tom. 

Acesta, îşi reaminti Tom, era motivul pentru care venise 
de la bun început în Bluff. Viaţa cu Maxwell Broadbent ca tată 
era imposibilă: o succesiune nesfârşită de îndemnuri, de 
provocări, de întreceri, de critici şi comenzi. Venise aici ca să 
scape, să-şi găsească pacea, să lase toate acestea în urmă. 
Toate astea şi, bineînţeles, pe Sarah. Cu Sarah se întâmplase la 
fel: tatăl lor încercase să le aleagă chiar şi prietenele. Un 
adevărat dezastru. 

Indrăzni să-i arunce o privire lui Sally. Adierea răcoroasă a 
nopţii îi răsucea părul, iar faţa îi era întoarsă în lumina lunii, 
buzele uşor deschise de încântare şi uimire în faţa priveliştii 
surprinzătoare. Ţinea o mână pe coapsă, iar corpul subţire i se 
odihnea pe spatele fără şa al calului. Doamne, era frumoasă. 

Işi scoase asta din minte mânios. Viaţa lui era acum în 
mare parte aşa cum şi-o dorise. Nu reuşise să devină 
paleontolog, tatăl lui distrusese asta, dar să fie veterinar în Utah 
era aproape la fel de bine. De ce să strice totul? Mai fusese pe 
drumul ăsta înainte. 

— Da, răspunse el, în cele din urmă. Renunţ. 

— De ce? 

— Nu sunt sigur că pot să explic. 

— Încearcă. 

— Pentru asta trebuie să-l înţelegi pe tatăl meu. De când îl 
cunosc, a încercat să controleze tot ceea ce făceam eu şi cei doi 
fraţi ai mei. Ne conducea. Avea planuri mari pentru noi. Dar, 
orice aş fi făcut eu, orice ar fi făcut oricare dintre noi, nu era 
niciodată suficient de bine. Nu eram niciodată suficient de buni 
pentru el. lar acum ne-a pregătit asta. Însă nu mai joc după cum 
cântă bătrânul. Mi-a ajuns. 

Se opri, întrebându-se de ce-i spunea ei atât de multe. 

— Continuă, îl îndemnă Sally. 

— Dorea ca eu să devin doctor. Eu voiam să fiu 
paleontolog, să caut fosile de dinozauri. Tata credea că era 
ridicol. „infantil”, spunea el. Am ajuns la un compromis, cu 
şcoala veterinară. Bineînţeles, se aştepta ca eu să plec în 
Kentucky să îngrijesc cai de curse de milioane de dolari şi, 


poate, să ajung cercetător în medicina ecvestră, să fac 
descoperiri importante şi să aduc numele Broadbent în cărţile 
de istorie. În loc de asta, eu am venit aici, în rezervaţia navajo. 
Asta este ceea ce vreau să fac; asta este ceea ce-mi place să 
fac. Caii şi oamenii aceştia au nevoie de mine. lar peisajul ăsta, 
din sudul statului Utah, e cel mai frumos din lume, cu unele 
dintre cele mai frumoase straturi fosile din jurasic şi cretacic de 
oriunde. Dar pentru tatăl meu venirea mea aici, în rezervaţie, 
reprezenta un enorm eşec şi o dezamăgire. Nu se câştigau bani, 
nici renume, nu era nimic înălţător în asta. Eu îi luasem banii ca 
să mă duc la facultatea veterinară şi l-am înşelat venind aici. 

Se opri. Acum, chiar că spusese prea multe. 

— Şi asta e tot? Pur şi simplu, vei lăsa întreaga moştenire 
să-ţi scape, cu Codice cu tot? 

— Exact. 

— Pur şi simplu? 

— Cei mai mulţi dintre oameni îşi trăiesc viaţa fără să aibă 
parte de vreo moştenire. Cabinetul meu veterinar nu-mi oferă 
un trai prea rău. lubesc viaţa asta, ţinutul acesta. Priveşte în jur. 
Ce ţi-ai dori mai mult? 

Observă că, în loc să privească în jur, Sally îl privea pe el, 
părul ei fiind un pic mai strălucitor în razele argintii ale lunii. 

— La ce sumă renunti, dacă pot să întreb? 

Tom simţi o înţepătură, nu pentru prima dată, numai 
gândindu-se la mărimea sumei. 

— O suta de milioane, mai mult sau mai puţin. 

Sally fluiera. Urmă o tăcere îndelungată. Un coiot urlă pe 
undeva prin canioanele de sub ei, primind ca răspuns un urlet 
mai îndepărtat. În cele din urmă, ea zise: 

— Dumnezeule, ai tupeu! 

El ridică din umeri. 

— Dar fraţii tăi? 

— Philip s-a aliat cu vechiul partener al tatălui meu, ca să 
găsească mormântul ascuns. Vernon se va duce singur, din câte 
am auzit. De ce nu te alături unuia din ei? 

Observă că ea îl privea atentă, prin întuneric. În cele din 
urmă, femeia spuse: 

— Am încercat deja. Vernon a părăsit ţara acum o 
săptămână, iar Philip a dispărut şi el. Au plecat în Honduras. Tu 
erai ultima mea şansă. 


Tom clătină din cap. 

— Honduras? Ce repede s-au mişcat! Când se vor întoarce 
cu prada, poţi să iei Codicele de la ei. Ai binecuvântarea mea. 

Altă tăcere îndelungată. 

— Nu pot să risc. Niciunul din ei nu ştie ce este, cât 
valorează. S-ar putea întâmpla orice. 

— Îmi pare rău, Sally, nu pot să te ajut. 

— Eu şi profesorul Clyve avem nevoie de ajutorul tău. 
Lumea are nevoie de ajutorul tău. 

Tom fixă pâlcurile întunecate de plopi din lunca râului San 
Juan. O bufniţă strigă dintr-un ienupăr îndepărtat. 

— Sunt hotărât, zise el. 

Femeia rămase privindu-l, cu părul căzându-i dezordonat 
pe umeri şi pe spate, cu buza de jos strânsă. Plopii proiectau 
asupra ei o lumină pestriță, petele argintii de lumină încreţindu- 
se şi schimbându-se odată cu vântul. 

— Într-adevăr? 

El oftă. 

— Într-adevăr. 

— Măcar ajută-mă puţin. Nu cer mult, Tom. Vino la Santa 
Fe cu mine. Poţi să mă prezinţi avocaţilor tatălui tău, prietenilor 
săi. Poţi să-mi povesteşti despre călătoriile lui, despre obiceiurile 
lui. Dăruieşte-mi două zile. Ajută-mă să fac asta. Doar două zile. 

— Nu. 

— Ţi-a murit vreodată un cal? 

— Mereu. 

— Un cal pe care-l iubeai? 

Tom se gândi imediat la propriul cal, Pedemal, care murise 
îmbolnăvindu-se de o formă de gurmă18 rezistentă la 
antibiotice. N-o să mai aibă niciodată un cal atât de frumos. 

— Nişte medicamente mai bune l-ar fi salvat? Intrebă 
Sally. Tom privi către luminile îndepărtate din Bluff. Două zile nu 
însemnau mult, iar ea avea dreptate. 

— Foarte bine. Ai câştigat. Două zile. 

Lewis Skiba, director general la Llampe-Denison 
Pharmaceuticals, stătea nemişcat la birou, privind de-a lungul 
şirului de zgârie-nori de pe Avenue of the Americas, din mijlocul 
Manhattanului. Ploaia de după-amiază adusese nori negri 
deasupra oraşului. Singurul sunet din biroul său izolat era 
murmurul unui foc adevărat de lemne într-un şemineu din 


marmură de Siena, din secolul al optsprezecelea, o tristă 
amintire a unor timpuri mai bune. Nu era o zi friguroasă, dar 
Skiba scosese din funcţiune aerul condiţionat ca să facă focul. | 
se părea liniştitor. li reamintea oarecum de copilărie, de vechiul 
şemineu din piatră al casei din scânduri de lângă lac, cu 
schiurile încrucişate deasupra politei de lemn şi cufundării care 
strigau de pe apă. Doamne, dacă ar putea să fie acolo acum. 

Aproape fără să-şi dea seama, mâna sa deschise micul 
sertar al biroului şi se strânse în jurul unei sticle reci din plastic. 
Deschise capacul cu unghia degetului mare, scoase un mic oval, 
uscat, îl duse la gură şi mestecă. Amar, dar asta mai scurta 
aşteptarea. Asta, şi un pahar de scotch. Skiba se întinse spre 
stânga, deschise un panou din perete, scoase o sticlă de 
Macallan vechi de şaizeci de ani şi un pahar pentru whisky şi-şi 
turnă o porţie generoasă. Avea culoarea mahonului. Un deget 
de Evian rece trezi aroma, iar el duse la buze paharul, luă o 
gură, savurând gustul de turbă, hamei, apă de mare rece, 
mlaştini din Highland şi Amontillado19 spaniol de calitate. 

In timp ce un sentiment de linişte se revărsă asupra lui, se 
gândi cu dor la marea croazieră, o plutire în depărtări pe o mare 
de lumină. Dacă ajungea în punctul ăsta, nu mai avea nevoie 
decât de încă două duzini din tabletele acelea, urmate de restul 
de Macallan şi se va scufunda pe veci în adâncul albastru. Nu ar 
mai fi fost nevoit să invoce al Cincilea Amendament20 în faţa 
Congresului, să pretindă că era doar un alt director general 
amărât, indus în eroare şi incompetent în faţa SEC21, nimic din 
tot rahatul ăla cu Kenneth Lay22. Va fi propriul judecător, juriu 
şi călău. Tatăl lui, un sergent de armată, îl învățase ce înseamnă 
să ai onoare. 

Singurul lucru care ar fi putut să salveze firma, dar care 
până atunci se dovedise un dezastru, era marea lovitură cu 
medicamentul acela pe care crezuseră că îl aveau. Phloxatane. 
Odată obţinut, contabilii se gândiseră că era o strategie sigură 
să elimine fondurile pentru cercetare şi dezvoltare pe termen 
lung, ca să ridice profiturile curente. Spuneau că analiştii nu vor 
observa niciodată, şi, într-adevăr, la început nici nu observaseră. 
Mergea ca pe roate, iar preţul acţiunilor lor crescuse până la cer. 
După aceea, au început să schimbe costurile curente de piaţă ca 
să amortizeze fondurile pentru cercetare şi dezvoltare, iar 
analiştii tot nu au observat, şi acţiunile au continuat să crească. 


Apoi, au pus pe seama partenerilor mărunți şi neînregistraţi din 
Insulele Cayman şi din Antilele Olandeze o serie de pierderi, au 
înregistrat împrumuturile ca profituri şi au azvârlit banii care mai 
rămăseseră ca să răscumpere acţiunile companiei şi să le 
crească preţul şi mai mult, ridicând (normal) valoarea opţiunilor 
pentru stocul executiv. Stocul luase avânt; ei încasaseră banii, 
făcuseră milioane. Doamne, fusese un joc deştept! Incălcaseră 
toate legile, regulile şi regulamentele din cărţi şi avuseseră un 
geniu creativ pe postul de director adjunct, care inventase altele 
numai ca să fie încălcate. Şi toţi brokerii aceia carierişti. Se 
dovediseră la fel de înţelegători precum Fratele Urs23. Un dola' 
pe minut uşo' de câştigat. 

Acum erau la capătul liniei. Nu mai existau reguli de ocolit 
sau de încălcat. In cele din urmă, piaţa se trezise, acţiunile se 
prăbuşiseră, iar ei nu mai aveau trucuri disponibile în pălărie. 
Corbii devoratori de stârvuri dădeau târcoale deasupra clădirii 
Lampe de la numărul 725 de pe Avenue of the Americas, 
croncănindu-i numele. 

Cu o mână tremurătoare strecură cheia în broască; 
sertarul se deschise. Skiba mai mestecă o pastilă amară, mai 
luă un pahar de scotch. 

Se auzi un bâzâit, anunţându-l pe Graff. 

Graff, director adjunct care-i adusese până aici. 

Skiba mai luă o înghiţitură, apoi încă una. Işi trecu mâna 
prin păr, se lăsă pe spate pe scaun şi-şi compuse o fizionomie 
liniştită. Simţea deja cum îl cuprinde acea senzaţie plăcută, 
însoţită de furnicături, care-i pornea din piept şi se deplasa spre 
exterior, către vârfurile degetelor, înviorându-l şi umplându-l cu 
o lumină aurie. 

Işi legănă scaunul, ochii căzându-i pentru o clipă pe 
fotografiile celor trei copii frumoşi ai lui, zâmbind din ramele din 
argint. Atunci, privirea i se mută fără chef de pe birou, oprindu- 
se pe chipul lui Mike Graff, care tocmai intrase în cameră. 
Acesta stătea în faţa lui Skiba, straniu de delicat, îmbrăcat din 
cap până-n picioare în lână toarsă impecabil, mătase şi bumbac. 
Graff fusese tânărul căruia i se protejase ascensiunea în Lampe, 
intervievat în Forbes, curtat de analişti şi bancheri investitori, a 
cărui pivniţă de vinuri apăruse în Bon Appetit, iar casa, în 
Architectural Digest. Acum, protejatul lui nu mai urca: se ţinea 
de mână cu Skiba în timp ce executau un picaj dincolo de 


marginea Marelui Canion. 

— Ce este atât de important, Mike, încât nu putea aştepta 
până la întâlnirea noastră de după-amiază? | se adresă Skiba cu 
amabilitate. 

— E un tip afară, pe care trebuie să-l cunoşti. Are o 
propunere interesantă pentru noi. 

Skiba închise ochii. Se simţea dintr-odată obosit, aproape 
de moarte. Tot sentimentul plăcut dispăruse. 

— Nu crezi că am avut destule „propuneri” de-ale tale, 
dragă Mike? 

— Aceasta e diferită. Crede-mă. 

Crede-mă. Skiba îşi flutură mâna a lehamite. Auzi uşa 
deschizându-se şi-şi ridică privirea. Acolo, stând în faţa lui, se 
afla un pungaş mărunt îmbrăcat într-un costum cu revere largi, 
purtând prea mult aur. Era unul dintre tipii aceia care-şi 
pieptănau cinci fire de păr peste toată chelia şi credeau că aşa 
au rezolvat problema. 

— Isuse Hristoase, Graff. 

— Lewis, spuse Graff, luându-i-o înainte, dumnealui e 
domnul Marcus Hauser, detectiv particular, fost angajat la Biroul 
pentru Alcool, Tutun şi Arme de Foc. Are ceva să ne arate. Graff 
luă o bucată de hârtie din mâinile lui Hauser şi i-o întinse lui 
Skiba. 

Skiba îşi aruncă privirea spre foaie. Era acoperită cu 
simboluri stranii, marginile desenate cu viţe încolăcite şi cu 
frunze. Era o nebunie. Graff o luase razna. 

Graff insistă. 

— Este o pagină dintr-un manuscris maya din secolul al 
nouălea. Se numeşte codice. E un catalog de două mii de pagini 
cu leacuri din pădurea tropicală, despre cum să le extragi şi să 
le foloseşti. 

Skiba simţi o senzaţie de fierbinţeală pe piele, în timp ce 
uşor, uşor înţelegea ce i se spune. Pur şi simplu, nu putea să fie 
adevărat. 

— Exact. Mii de reţete farmaceutice indigene, identificând 
substanţe medicale active găsite în plante, animale, insecte, 
păianjeni, mucegai, ciuperci. Orice vrei. Toate cunoştinţele 
medicale ale străvechilor maya, într-un singur volum. 

Skiba privi în sus, mai întâi la Graff, apoi la Hauser. 

— De unde ai asta? 


Hauser stătea cu mâinile grăsuţe strânse în faţa lui. Skiba 
era sigur că simţea mirosul unui soi de aftershave sau apă de 
colonie. leftină. 

— Să spunem doar că am auzit despre ea indirect, pe 
diferite căi, de la un profesor de la Yale căruia îi place să-şi facă 
singur reclamă, spuse Hauser. 

Vocea lui era înaltă şi enervantă, cu ceva ce suna a accent 
de Brooklyn. Un Pacino copilăros. 

— Domnule Hauser, zise Skiba, este nevoie de zece ani şi 
de o jumătate de miliard investite în fonduri pentru cercetare şi 
dezvoltare, înainte ca oricare dintre aceste medicamente să 
poată fi fabricat. 

— Adevărat. Dar gândiţi-vă cum va influenţa preţul 
acţiunilor dumneavoastră acum. Din câte înţeleg eu, aveţi o 
barcă plină de rahat care pluteşte pe râuleţul de aici. 

Descrise cu o mână plinuţă un cerc, cuprinzând camera. 

Skiba se holbă la el. Nenorocit obraznic! Ar trebui să-l 
arunce afară acum. 

Hauser continuă: 

— Vânzarea de acţiuni Lampe s-a deschis azi-dimineaţă la 
paisprezece şi trei optimi. In decembrie anul trecut, se negociau 
la cincizeci. Dumneavoastră, personal, aveţi două milioane de 
acţiuni cu opţiune de cumpărare la un preţ de contract între 
treizeci şi treizeci şi cinci, care va expira în următorii doi ani. 
Toate sunt acum fără valoare, doar dacă nu creşteţi din nou 
preţul acţiunilor. Pe lângă asta, noul dumneavoastră 
medicament care tratează cancerul, Phloxatane, este un nimic 
şi e pe cale să fie respins de FDA24. 

Skiba se ridică de pe scaun, roşu la faţă. 

— Cum îndrăzneşti să-mi spui minciunile astea aşa, în 
biroul meu? De unde ai luat informaţiile astea false? 

— Domnule Skiba, zise Hauser cu blândeţe, să lăsăm 
vorbăria. Eu sunt detectiv particular, iar acest manuscris va 
ajunge în posesia mea în patru sau şase săptămâni. Vreau să vi- 
| vând. Şi ştiu că aveţi nevoie de el. Aş putea la fel de uşor să-l 
duc la Genedyne sau la Cambridge Pharmaceuticals. 

Skiba înghiţi în gol. Era uimitor cât de repede i se 
limpezea mintea. 

— Cum ştiu că nu este vreo hoţie? 

Graff spuse: 


— Am verificat. E la fel de bun ca aurul, Lewis. 

Skiba îl fixă pe speculantul în costum de prost gust. Înghiţi 
din nou, cu gura uscată. Atât de jos ajunseseră. 

— Să auzim propunerea dumitale, domnule Hauser. 

Hauser zise: 

— Codicele este în Honduras. 

— Prin urmare, vinzi cai verzi pe pereţi! 

— Ca să pun mâna pe el, am nevoie de bani, arme şi 
echipament. Imi asum un mare risc personal. A trebuit deja să 
mă ocup de o afacere urgentă care priveşte cazul. Nu va fi 
ieftin. 

— Nu mă forţa, domnule Hauser. 

— Cine este cel care forţează? Sunteţi băgat şi-aşa până-n 
gât în nereguli contabile. Dacă SEC află cum aţi procedat 
dumneavoastră şi domnul Graff, aici de faţă, înregistrând 
costurile de piaţă drept cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare 
amortizabile pe termen lung, în ultimele trimestre, amândoi aţi 
pleca din clădire cu cătuşe la mâini. 

Skiba privi spre detectiv, apoi spre Graff. Directorul 
adjunct se albise la faţă. In tăcerea îndelungată, o bucată de 
lemn pocni în foc. Skiba simţi un muşchi tresărindu-i undeva în 
spatele genunchiului stâng. 

Hauser continuă: 

— Atunci când vă voi preda Codicele şi-l veţi autentifica, 
aşa cum în mod normal veţi insista să faceţi, veţi depune 
cincizeci de milioane de dolari într-un cont dintr-o bancă străină, 
la alegerea mea. Acesta este târgul pe care vi-l ofer. Fără 
negocieri: doar un nu sau un da va fi de ajuns. 

— Cincizeci de milioane? E o nebunie! Las-o baltă! 

Hauser se ridică şi se îndreptă către uşă. 

— Stai, spuse Graff, sărind în sus. Domnule Hauser? Nimic 
nu este bătut în cuie. 

Transpiraţia se prelingea pe faţa lui ferchezuită, în timp ce 
alerga după bărbatul în costum ieftin. 

Hauser continuă să meargă. 

— Suntem mereu deschişi. Domnule Hauser! 

Uşa se închise în faţa lui Graff. Hauser dispăruse. 

Graff se întoarse către Skiba. Mâinile îi tremurau. 

— Trebuie să-l oprim! 

Skiba nu zise nimic preţ de câteva clipe. Ceea ce spusese 


Hauser era adevărat: dacă puneau mâna pe manuscris, numai 
anunţul acestui fapt le-ar fi repoziţionat acţiunile. Totuşi, 
cincizeci de milioane însemna un şantaj. Era odios să ai de-a 
face cu un om ca acesta. Dar unele lucruri nu puteau fi evitate. 
Skiba rosti: 

— Dacă există doar un singur mod să plăteşti o datorie, 
există în schimb milioane de moduri ca să n-o plăteşti. După 
cum bine ştii, Mike. 

Graff nu prea reuşi să zâmbească prin stratul de sudoare 
de pe faţă. 

Skiba vorbi în interfon. 

— Bărbatul care tocmai a fost aici. Nu-l lăsaţi să plece din 
clădire. Spuneţi-i că suntem de acord cu condiţiile sale şi 
escortaţi-l înapoi aici. 

Puse receptorul la loc în suportul lui şi se întoarse către 
Graff. 

— Sper, de dragul amândurora, că individul ăsta spune 
adevărul. 

— Aşa este, zise Graff. Crede-mă, am cercetat în detaliu. 
Codicele există, iar pagina-mostră e veritabilă. 

Intr-o clipă, Hauser era în pragul uşii. 

— Îţi vei primi cele cincizeci de milioane, zise Skiba brusc. 
Acum, stai jos şi spune-ne care e planul dumitale. 

Charlie Hemandez se simţea secătuit. Slujba fusese lungă, 
iar înmormântarea propriu-zisă, şi mai lungă. Încă simţea 
scrâşnetul pământului în palmă. Întotdeauna era groaznic când 
unul dintre ai lor trebuia îngropat, cu atât mai mult doi. Şi mai 
avea o înfăţişare la tribunal şi o jumătate de schimb de 
terminat. Privi spre partenerul său, Willson, care se grăbea să 
recupereze timpul pierdut cu problemele birocratice. Deştept 
tip, păcat că scrisul lui semăna cu cel al unui copil de grădiniţă. 

Telefonul sună, iar Doreen anunţă: | 

— Două persoane vor să-i vadă pe. Aăă. pe Barnaby şi pe 
Fenton. 

Hristoase, exact asta îi trebuia! 

— De ce? 

— Nu vor să spună. Nu vor să stea de vorbă cu nimeni, 
decât cu Barnaby şi cu Fenton. 

El oftă din greu. 

— Trimite-i înăuntru. 


Willson se oprise din scris şi privea în sus. 

— Vrei să. 

— Rămâi. 

Apărură în pragul uşii: o blondă uimitoare şi un tip înalt în 
cizme de cowboy. Hemandez se încruntă, se ridică, îşi netezi 
părul cu o mână. 

— Staţi jos. 

— Suntem aici ca să vorbim cu locotenentul Barnaby, nu. 

— Ştiu de ce sunteţi aici. Vă rog, staţi jos! 

Se aşezară ezitând. 

— Eu sunt ofiţerul Hemandez, spuse el, adresându-i-se 
blondei. Pot să întreb ce problemă aveţi cu ofiţerul Barnaby? 

Vorbea cu o voce oficială, rar, indiferent şi hotărât. 

— Preferăm să ne adresăm direct ofițerului Barnaby, 
spuse bărbatul. 

— Nu se poate. 

— De ce nu? Se înfuriase. 

— Pentru că e mort. 

Se holbară la el. 

— Cum? 

Doamne, cât de obosit se simţea Hemandez! Barnaby 
fusese un om bun. Ce pierdere. 

— Accident de maşină. Oftă. Poate dacă mi-aţi spune cine 
sunteţi şi cu ce vă pot ajuta.? 

Se priviră reciproc. Bărbatul vorbi: 

— Eu sunt Tom Broadbent şi cam acum zece zile 
locotenentul Barnaby a investigat o posibilă spargere în casa 
noastră din Old Santa Fe Trail. Barnaby a preluat apelul şi mă 
întrebam dacă a completat un raport. 

Hemandez privi spre Willson. 

— N-a făcut un raport, spuse Willson. 

— A spus ceva? 

— Ne-a spus că a fost un fel de neînțelegere, că domnul 
Broadbent a mutat câteva opere de artă, iar fiii lui au crezut din 
greşeală că acestea fuseseră furate. Aşa cum i-am explicat 
săptămâna trecută fratelui dumneavoastră, nu fusese comisă o 
infracţiune, aşa că nu era nevoie să deschidem un dosar. 

— Fratele meu? Care dintre ei? 

— Numele îmi scapă. Păr lung, barbă, stil hippy. 

— Vernon. 


— Exact. 

— Putem să vorbim cu partenerul lui, cu Fenton? 

— Şi el a murit în acelaşi accident. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Maşina a derapat pe drumul care duce către pârtia de 
schi, la Nun's Corner. 

— Îmi pare rău. 

— Şi nouă. 

— Prin urmare, nu exista hârtii, nimic despre investigația 
de la casa Broadbent? 

— Nimic. 

Se lăsă tăcerea, iar Hemandez întrebă: 

— AŞ mai putea să vă ajut cu ceva? 

Gunoiul ardea într-un şir de butoaie de câte optzeci şi trei 
de litri de-a lungul mizerabilei plaje de la Puerto Lempira, fiecare 
dintre ele trimițând câte un fuior de fum acru în oraş. O femeie 
grasă gătea pe un comal25, deasupra unuia dintre butoaie, 
mirosul de friptură de porc bine prăjită fiind purtat către Vernon 
de o briză fetidă. Mergea împreună cu învățătorul pe strada 
murdară paralelă cu plaja, urmăriţi şi îmbrânciţi de o mulţime de 
copii, urmaţi la rândul lor de o haită prăpădită de câini. Copiii îi 
urmăreau de aproape o oră, strigând: 

— Dă-mi dulce! Dă-mi dolari! 

Vernon Îîmpărţise mai multe pungi de bomboane şi 
renunţase la toate bancnotele pe care le avea la el, încercând să 
scape de copii, dar generozitatea lui nu reuşise altceva decât să 
îngroaşe rapid rândurile gloatei. 

Vernon şi învățătorul ajunseră la un doc dărăpănat din 
lemn care se întindea în laguna noroioasă, la capătul lui fiind 
legate mai multe pirogi cu motoare exterioare. Bărbaţii erau 
întinşi în hamacuri, iar femei cu ochi negri îi priveau din 
pragurile uşilor. Un bărbat înaintă către ei, cu un şarpe boa 
înfăşurat în jurul gâtului. 

— Şarpe, zise el. Cincizeci dolar. 

— Nu ne trebuie şarpe, zise învățătorul. Ne trebuie o 
barcă. Barca. Barcă. Căutăm biroul de închirieri Juan Freitag. Tu 
sabe26 Juan Freitag? 

Omul începu să descolăcească şarpele şi-l întinse de parcă 
ar fi oferit un şir de cârnaţi. 

Şarpe. Treizeci dolar. 


Învățătorul trecu pe lângă el. 

— Şarpe! Ţipă bărbatul, urmărindu-i. Douăzeci dolar. 
Cămaşa aproape îi cădea de pe umeri, de câte găuri avea. 

Îl apucă pe Vernon cu degete lungi, maronii, în timp ce 
trecea. Vernon, căutându-se în buzunar după mărunţiş şi 
bancnote, nu găsi decât o monedă de cinci cenți. l-o întinse 
omului. Copiii năvăliră, înteţindu-şi urletele, revărsându-se către 
chei, din maldărele de gunoaie forfotitoare. 

— Du-te naibii, nu mai împărţi bani, îl certă învățătorul. 
Vom fi jefuiţi. 

— Îmi pare rău. 

Învățătorul apucă un copil mai mare de ceafă. 

— Biroul de închirieri Juan Freitag, strigă el nerăbdător. 
Unde? Donde? Se întoarse spre Vernon. Cum ziceai că se spune 
„barcă” în spaniolă? 

— Barca. 

— Barca. Donde barca? 

Băiatul, înspăimântat, îndreptă un deget murdar către o 
clădire din blocuri de zgură, peste doc. 

Învățătorul îi dădu drumul şi se grăbi de-a lungul cheiului 
prăfuit, cu Vernon în urmă, hăituiţi de copii şi de câini. Uşa 
biroului era deschisă, iar ei intrară. Un bărbat din spatele 
biroului se ridică, se duse la uşă cu un plici pentru gângănii, 
alungă copiii care-i urmăreau pe cei doi şi o trânti. Când îşi reluă 
locul, era numai zâmbet. Capul şi corpul îi erau mici, curate, şi 
avea trăsături ariene, de blond. Dar atunci când vorbi, o făcu cu 
accent spaniol. 

— Vă rog să vă faceţi comozi. 

Se aşezară pe două scaune de răchită, lângă o masă 
acoperită cu reviste despre scufundări. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră, domnilor? 

— Vrem să închiriem două bărci cu ghizi, spuse 
învățătorul. 

Bărbatul zâmbi. 

— Scufundări sau pescuit de tarpon? 

— Niciuna. Vrem să mergem în susul râului. 

Zâmbetul păru să se şteargă de pe chipul bărbatului. 

— În sus pe Patuca? 

— Da. 

— Înţeleg. Sunteţi aventurieri? 


Învățătorul privi spre Vernon. 

— Da. 

— Cât de departe vreţi să mergeţi? 

— Nu ştim încă. Departe. Poate că până la munţi. 

— Trebuie să luaţi pirogi cu motor, pentru că râul este 
prea puţin adânc pentru bărcile obişnuite. Manuel! 

După o clipă, un tânăr apăra din spate. Clipi în lumina. 
Avea sânge de peşte şi solzi pe mâini. 

— El e Manuel. El şi vărul lui, Ramon, vă vor conduce. Ei 
cunosc bine râul. 

— Cât timp ne va lua până în susul râului? 

— Puteţi merge până la Pito Solo. O săptămână. După 
aceea, urmează mlaştina Meambar. 

— Şi mai departe? 

Omul îşi flutură mâna. 

— Nu vreţi să traversaţi mlaştina Meambar. 

— Ba din contră, zise învățătorul, este foarte posibil să o 
facem. 

Bărbatul îşi înclină capul, ca şi cum a le face pe plac 
americanilor nebuni ar fi însemnat totul într-o zi de lucru. 

— Cum doriţi. După mlaştină sunt munţi, apoi alţi munţi. 
Va trebui să luaţi provizii pentru cel puţin o lună. 

O viespe zumzăi în camera văruită, lovindu-se de 
fereastra crăpată, învârtindu-se şi ciocnindu-se din nou de ea. 
Cu o mişcare fulgerătoare, bărbatul o lovi cu pliciul pentru 
muşte. Viespea căzu, zvârcolindu-se şi înţepenind în agonie. Un 
pantof lustruit se întinse de sub birou şi-i curmă viaţa cu un mic 
scrâşnet. 

— Manuel! Adu-l pe Ramon. Se întoarse spre învăţător. Vă 
putem aproviziona noi, sehor, cu tot ceea ce vă trebuie. Corturi, 
saci de dormit, plase de țânțari, combustibil, mâncare, GPS, 
echipament de vânătoare. Tot. Le plătiţi pe toate cu cartea de 
credit. Îşi puse mâna respectuos pe un POS conectat la o priză 
strălucitoare din perete. Nu trebuie să vă faceţi griji pentru 
nimic, pentru că ne ocupăm noi de toate. Suntem o afacere 
modernă. Zâmbi. Vă oferim aventură, dar nu prea multă 
aventură. 

Motorul zumzăia în timp ce automobilul se îndrepta spre 
nord, prin bazinul deşertului San Juan, către graniţa cu statul 
Utah, de-a lungul unei autostrăzi largi şi pustii, prin preria de 


arbuşti de salvie şi chamisa. Shiprock se înălța în depărtare, o 
protuberanţă din piatră pe cerul albastru. Tom, la volan, simţea 
o mare uşurare pentru că terminase cu povestea asta. Făcuse 
ceea ce promisese, o ajutase pe Sally să afle unde plecase tatăl 
său. Ce făcea ea mai departe, o privea. Putea fie să aştepte 
până când fraţii lui se întorceau din junglă cu Codicele - asta, 
dacă găseau mormântul - fie să încerce să-i prindă ea însăşi din 
urmă. El, cel puţin, era acum în afara problemei. Putea să se 
întoarcă la viaţa lui liniştită şi simplă din deşert. 

Aruncă o privire pe furiş spre Sally, care stătea pe scaunul 
din dreapta lui. Fusese tăcută în ultima oră. Nu-i vorbise despre 
planurile ei, iar Tom nu era sigur că dorea să ştie. Tot ceea ce îşi 
dorea el era să se întoarcă la caii lui, la rutina de la cabinet, la 
casa lui răcoroasă din chirpici, umbrită de plopi. Muncise din 
greu ca să-şi construiască viaţa nepretenţioasă pe care şi-o 
dorea şi era mai hotărât ca niciodată să nu-i permită tatălui său, 
cu planurile lui nebuneşti, să i-o dea peste cap. Fraţii săi n- 
aveau decât să se aventureze dacă doreau, puteau chiar să 
păstreze toată moştenirea. El n-avea nimic de dovedit. După 
relaţia cu Sarah, nu va mai înota niciodată în ape adânci. 

— Prin urmare, s-a dus în Honduras, spuse Sally. Incă n-ai 
nici o idee pe unde? 

— Ţi-am spus tot ceea ce ştiu, Sally. Acum patruzeci de 
ani, a petrecut ceva timp în Honduras cu vechiul lui partener, 
Marcus Hauser, căutând morminte şi culegând banane, ca să 
câştige bani. Au fost păcăliţi, din câte am auzit, să cumpere un 
fel de harta a unei false comori, au petrecut câteva luni 
hoinărind prin junglă şi era cât pe-aci să moară. Intre ei a avut 
loc un fel de ceartă şi asta e tot. 

— Şi eşti sigur că n-a găsit nimic? 

— Asta a susţinut el mereu. Munţii din sudul Hondurasului 
erau nelocuiţi. 

Ea clătină din cap, privind deşertul din faţa lor. 

— Ce vei face? O întrebă Tom în cele din urmă. 

— Plec în Honduras. 

— Singură? 

— De ce nu? 

Tom nu zise nimic. Ce făcea ea era numai treaba ei. 

— Tatăl tău n-a dat de necaz pentru că jefuia morminte? 

— FBl-ul l-a tot investigat de-a lungul anilor. N-au găsit 


nimic. Tata era prea deştept. Îmi aduc aminte odată, când 
agenţii ne-au percheziţionat casa şi au luat câteva figurine din 
jad pe care tata tocmai le adusese din Mexic. Eu aveam zece ani 
pe atunci şi m-au speriat de moarte agenţii care băteau la uşă 
înainte de răsărit. Dar n-au putut să dovedească nimic şi au 
trebuit să returneze toate lucrurile. 

Sally clătină din cap. 

— Oamenii precum tatăl tău sunt o adevărată ameninţare 
pentru arheologie. 

— Nu sunt sigur că văd o diferenţă mare între ceea ce 
făcea tata şi ceea ce fac arheologii. 

i — E o mare diferență, spuse Sally. Hoţii distrug un sit. 
Imprăştie obiectele care încotro. Un prieten drag al profesorului 
Clyve a fost bătut în Mexic, în timp ce încerca să oprească vreo 
câţiva săteni să jefuiască un templu. 

— Imi pare rău să aflu asta, dar nu poţi să învinovăţeşti 
nişte oameni muritori de foame pentru că încearcă să-şi 
hrănească copiii şi pentru că se opun unui norteamericano care 
vine şi le spune ce să facă. 

Sally îşi scoase buza în afară, iar Tom îşi dădu seama că 
era furioasă. Maşina bâzâia pe asfaltul lucios. Tom deschise 
aerul condiţionat. O să fie tare bucuros atunci când totul se va 
termina. N-avea nevoie în viaţa lui de o complicaţie precum 
Sally Colorado. 

Sally îşi scutură părul auriu, greu, răspândind un miros 
slab de parfum şi şampon. 

— Ceva nu-mi dă pace. Nu-mi iese din minte. 

— Ce anume? 

— Barnaby şi Fenton. Nu ţi se pare ciudat că, imediat 
după ce investighează aşa-zisul jaf de la tatăl tău, ajung să 
moară? E ceva legat de sincronizarea „accidentului” lor care nu- 
mi place. 

Tom îşi scutură capul. 

— Sally, e doar o coincidenţă ca oricare alta. 

— Mie nu mi se pare în regulă. 

— Eu cunosc drumul spre pârtia de schi, Sally. Nun's 
Corner e o curbă dată naibii! Nu sunt primii care mor acolo. 

— Dar ce făceau pe drumul către pârtia de schi? Sezonul 
de schi s-a terminat. 

Tom oftă. 


— Dacă eşti atât de îngrijorată, de ce nu-l suni pe polițistul 
acela, Hemandez, şi afli despre ce e vorba? 

— Aşa o să fac. 

Sally îşi scoase telefonul mobil din geantă şi formă 
numărul. Tom ascultă în timp ce femeia era transferată de 
câteva ori, de la o secretară blazată la alta, până când în sfârşit 
dădu de Hemandez. 

— Aici Sally Colorado, zise ea. Vă amintiţi de noi? 

Pauză. 

— Voiam să vă întreb ceva despre moartea lui Barnaby şi 
a lui Fenton. 

Altă pauză. 

— De ce s-au dus la pârtia de schi? 

O foarte lungă aşteptare. Tom se pomeni încercând chiar 
el să asculte, deşi simţea că era o pierdere de timp. 

— Da, a fost o tragedie, spuse Sally. Şi unde voiau să se 
ducă, în excursia de pescuit? 

O ultimă tăcere. 

— Mulţumesc. 

Sally închise telefonul încet şi privi spre Tom. Tom simţi un 
nod în stomac; chipul ei pălise. 

— S-au dus la pârtia de schi ca să răspundă unei 
reclamaţii despre un act de vandalism. S-a dovedit că era fals. 
Frânele i-au lăsat pe drumul de întoarcere. Au încercat să 
încetinească lovindu-se de parapet, dar drumul era prea abrupt. 
Atunci când au ajuns la Nun's Corner, aveau aproape o sută 
patruzeci şi cinci de kilometri pe oră. 

— Dumnezeule! 

— N-a mai rămas mare lucru din maşină după ce a căzut 
de la peste o sută douăzeci de metri înălţime şi a explodat. Nu 
se bănuieşte c-ar fi fost o mână criminală. E cu atât mai tragic, 
cu cât a intervenit cu o zi înainte ca Barnaby şi Fenton să plece 
în excursia vieţii lor, să pescuiască tarpon. 

Tom înghiţi şi puse întrebarea pe care nu voia s-o pună. 

— Unde? 

— În Honduras. Într-un loc numit Laguna de Brus. 

Tom încetini, verifică oglinda retrovizoare şi, cu scârţâit de 
cauciucuri, acţionând atât frâna, cât şi acceleraţia, întoarse la o 
sută optzeci de grade. 

— Eşti nebun? Ce faci? 


— Merg spre cel mai apropiat aeroport. 

— De ce? 

— Pentru că acel cineva care a omorât doi poliţişti ar 
putea la fel de bine să-i omoare pe cei doi fraţi ai mei. 

— Crezi că a aflat cineva despre moştenirea ascunsă? 

— În mod sigur. Tom acceleră către punctul care dispărea 
la orizont. Se pare că mergem în Honduras. Impreună. 

Philip Broadbent îşi schimbă poziţia, încercând să stea 
confortabil în pirogă, aranjând grămezile de echipament mai 
moi pentru a patruzecea sau a cincizecea oară, ca să 
improvizeze un fel de scaun. Barca înainta în amonte printre 
două ziduri tăcute de vegetaţie verde, cu motorul bâzâind, cu 
prova tăind apa netedă şi neagră. Era ca şi cum ar fi călătorit 
printr-o peşteră verde, fierbinte, răsunând de ţipete păgâne, 
urlete şi fluierături ale animalelor junglei. Ţânţarii formau un nor 
ţiuitor permanent în jurul bărcii lor, urmându-i. Aerul era dens, 
înăbuşitor, lipicios. Era ca şi cum ar fi respirat supă de țânțari. 

Philip îşi scoase pipa din buzunar, scobi restul de tutun 
neconsumat, o bătu de marginea bărcii şi o umplu din cutia de 
Dunhill pe care o depozitase într-unul dintre buzunarele 
costumului său de safari Barbour. Zăbovi aprinzând-o, apoi suflă 
fumul în norul de țânțari, privindu-l cum decupa o bucată în roiul 
păzâitor, care se închise la loc imediat în clipa în care fumul 
pluti mai departe. Coasta Mosquito făcuse cinste numelui27 ei şi 
chiar şi insecticidul pe care Philip îl pulverizase peste haine şi 
piele nu avusese nici un efect. Pe deasupra, era uleios şi 
mirosea îngrozitor şi probabil că-i pătrundea în sânge şi-l 
otrăvea până în vârful unghiilor. 

Murmură o înjurătură şi trase iar din pipă. „Tata şi testele 
lui ridicole”. 

Se mişcă, neizbutind să stea confortabil. Hauser, purtând 
un Diseman28, se întoarse de la prora pirogii şi se lăsă în jos 
chiar lângă el. Mirosea a apă de colonie în loc de insecticid şi 
arăta la fel de rece şi de proaspăt, pe cât se simţea Philip de 
fierbinte şi de lipicios. Îşi scoase căştile ca să poată vorbi. 

— Gonz a dat toată ziua peste urme ale trecerii lui Max. 
Vom afla mai multe când vom ajunge mâine la Pito Solo. 

— Cum poate să ia urma cuiva pe un râu? 

Hauser zâmbi. 

— Asta-i o artă, Philip. O viţă tăiată aici, un loc de 


debarcare colo, urma prăjinii unui şlep pe un banc de nisip 
scufundat. Râul e atât de leneş, încât urmele de pe fund rezistă 
timp de săptămâni. 

Philip trase nervos din pipă. Va îndura şi această ultimă 
tortură a tatălui său, apoi va fi liber. Liber, în sfârşit, să trăiască 
viaţa pe care dorea s-o trăiască, fără ca băgăciosul ăla bătrân să 
se amestece, să critice, împărțind cu zgârcenie câţiva bănuţi, 
precum Scrooge29. Îşi iubise tatăl şi, la un moment dat, îi 
păruse rău pentru că suferea de cancer şi pentru iminenţa 
morţii lui, dar asta nu-i schimba opinia faţă de acest plan. Tatăl 
său făcuse multe măgării la viaţa lui, dar asta le întrecea pe 
toate. Făcea parte din „colecţia” Maxwell Broadbent, acest beau 
geste de despărţire. 

Fuma şi-i privea pe cei patru soldaţi din partea din faţă a 
bărcii, jucând poker cu un pachet soios de cărţi. Cealaltă barcă, 
în care urcaseră opt soldaţi, era la vreo cincizeci de metri în faţa 
lor, lăsând o urmă îmbâcsită de gaze de eşapament albastre 
deasupra apei. Gonz, „copoiul” principal, stătea întins pe burtă 
la prora, holbându-se în apa întunecată, câteodată înmuind un 
deget în apă ca s-o guste. 

Dintr-odată, se auzi un strigăt dinspre unul dintre soldaţii 
din faţa pirogii lor. Acesta se ridicase şi arăta, agitat, către ceva 
care înota în apă. Hauser îi făcu cu ochiul lui Philip şi sări în 
picioare, trăgând maceta pe care o ţinea legată la talie şi 
luptându-se să ajungă în faţă. Barca viră către animalul care 
înota, în timp ce Hauser se aşeză, cu picioarele deschise, chiar 
la prora. În timp ce barca plutea paralel cu animalul care acum 
înota disperat, el se aplecă şi, cu o mişcare bruscă, tăie apa cu 
maceta, apoi se întinse şi trase afară animalul care semăna cu 
un şobolan lung de vreo şaizeci de centimetri. Aproape că 
fusese decapitat în urma loviturii, iar capul îi atârna de o fâşie 
de piele. Mai tresări o dată convulsiv, apoi rămase nemişcat. 

Philip privi cu un vag sentiment de groază cum Hauser 
aruncă animalul spre el. Acesta ateriză cu o bufnitură pe fundul 
bărcii, cu capul legănându-se liber, rostogolindu-se şi oprindu-se 
la picioarele lui Philip, cu gura deschisă, cu dinţii galbeni de 
şobolan lucind, cu sângele încă şiroind. 

Hauser îşi clăti maceta în râu, o înfipse la loc sub curea şi 
se duse înapoi la Philip, păşind peste animalul mort. Rânji. 

— Ai mâncat vreodată agouti30? 


— Nu, şi nu sunt sigur că vreau să încep. 

— Jupuit, eviscerat, porţionat şi fript pe cărbuni, era unul 
dintre felurile favorite ale lui Maxwell. Seamănă un pic la gust cu 
puiul. 

Philip nu zise nimic. Asta avea de spus Hauser despre 
toată carnea aceea revoltătoare de vânat pe care fuseseră 
forţaţi s-o mănânce: Seamănă la gust cu puiul. 

— Ah, exclamă Hauser, privind cămaşa lui Philip. Îmi cer 
scuze! 

Philip îşi cobori privirea. 

Un singur strop de sânge proaspăt sărise pe cămaşa lui, 
iar acum se impregna în material. Philip îl şterse, dar nu făcu 
decât să-l întindă. 

— Aş fi recunoscător dacă ai fi mai atent atunci când o să 
mai arunci cu animale decapitate, zise el, înmuindu-şi batista în 
apă şi frecând pata. 

— E atât de greu să te menţii curat în junglă, spuse 
Hauser. A 

Philip mai frecă un pic, apoi renunţă. Işi dorea ca Hauser 
să-l lase în pace. Tipul începea să-i dea fiori. 

Hauser scoase două CD-uri din buzunar. 

— lar acum, pentru a diminua efectele sălbăticiei atât de 
copleşitoare din jurul nostru, ai prefera să asculţi Bach sau 
Beethoven? 

Tom Broadbent se desfăta într-un fotoliu-sofa îndesat, în 
„apartamentul executiv” din hotelul Sheraton Royale din San 
Pedro Sula, examinând o hartă a ţării. Maxwell zburase cu toată 
încărcătura lui spre oraşul Bras Laguna de pe Coasta Mosquito, 
la gura râului Patuca. Apoi dispăruse. Presupuneau că urcase pe 
râu, care era singurul drum spre interiorul vast, muntos şi 
sălbatic din sudul Hondurasului. 

Urmări linia albastră şerpuitoare a râului cu degetul pe 
hartă, printre mlaştini, dealuri şi platouri înalte, până când 
dispăru într-o reţea de afluenţi curgând dintr-o linie zdrenţuită 
de munţi. Harta nu indica drumuri sau oraşe; era, într-adevăr, o 
lume pierdută. 

Tom descoperise că erau cu cel puţin o săptămână în 
urma lui Philip şi cu aproape două în urma lui Vernon. Era foarte 
îngrijorat pentru fraţii lui. Era nevoie de sânge rece ca să omori 
doi poliţişti şi s-o faci atât de repede şi de bine. Ucigaşul era, 


clar, un profesionist. Cei doi fraţi ai lui erau mai mult ca sigur 
următorii pe lista ucigaşului. 

Sally, înfăşurată într-un prosop, ieşi din baie murmurând 
ceva pentru sine şi traversă salonul, cu părul ud sclipind 
revărsat pe spate. Tom o urmări cu privirea în timp ce dispărea 
în dormitorul ei. Era chiar mai înaltă decât Sarah. 

Omori din faşă acel gând. 

În zece minute Sally era înapoi, îmbrăcată în pantaloni de 
camuflaj, o cămaşă cu mânecă lungă, o pălărie de pânză cuo 
plasă de țânțari lăsată peste faţă şi o pereche de mânuşi 
groase, toate achiziţionate în timpul unei expediţii de 
cumpărături din dimineaţa aceea. 

— Cum arăt? Întrebă ea, întorcându-se. 

— De parcă ai purta iaşmac. 

Ea rulă plasa de țânțari şi-şi scoase pălăria. 

— E mai bine. 

Aruncă pălăria şi mănuşile pe pat. 

— Trebuie să recunosc că sunt foarte curioasă în privinţa 
tatălui tău. Cred că a fost un adevărat excentric. 

— A fost. 

— Cum era? Dacă nu te superi că întreb. 

Tom oftă. 

— Atunci când intra într-o cameră, făcea să se întoarcă 
toate capetele. Emana ceva. Autoritate, putere, siguranţă. Nu 
sunt sigur ce anume. Oamenii erau îngroziţi de el, chiar dacă nu 
ştiau cine era. 

— Cunosc genul. 

— Oriunde mergea, orice făcea, ziariştii îl vânau. 
Câteodată paparazzii aşteptau în faţa porţii casei noastre. Vreau 
să spun că mergeam la şcoală, iar blestemaţii de paparazzi ne 
alergau pe Old Santa Fe Trail, de parcă am fi fost prinţesa 
Diana, sau cam aşa ceva. Era ridicol. 

— Ce greu trebuie să vă fi fost! 

— Nu era mereu aşa. Câteodată era chiar distractiv. 
Căsătoriile tatei reprezentau mereu ştiri importante şi toată 
lumea se simţea datoare să dezaprobe într-un fel. S-a însurat cu 
femei extraordinar de frumoase, pe care nimeni nu le mai 
văzuse înainte; nu voia s-audă despre actriţe sau manechine. 
Mama mea, înainte ca el s-o fi cunoscut, era secretară la un 
cabinet stomatologic. El adora să fie în centrul atenţiei. 


Câteodată, doar de dragul distracţiei, lovea câte un paparazzo, 
iar apoi trebuia să plătească daune. Nu-şi mai încăpea în piele. 
Era precum Onassis, mai grandios decât însăşi viaţa. 

— Ce s-a întâmplat cu mama ta? 

— A murit atunci când eu aveam patru ani. O formă rară şi 
brusca de meningită. A fost singura dintre nevestele lui de care 
n-a divorţat. Cred că n-a avut suficient timp. 

— Îmi pare rău. 

— Abia mi-o amintesc, cu excepţia modului în care se 
purta cu mine. Era caldă şi iubitoare, lucruri de genul ăsta. 

Ea scutură din cap. 

— Tot nu înţeleg. Cum a putut tatăl vostru să le facă asta 
fiilor lui? 

Tom privi în jos la hartă. 

— Tot ceea ce făcea şi tot ceea ce avea trebuia să fie 
extraordinar. Asta ne includea şi pe noi. Dar noi n-am ajuns aşa 
cum îşi dorea el. Să fugă şi să se îngroape cu banii lui a fost 
ultima sa găselniţă, încercând să ne forţeze să facem un lucru 
care să rămână în istorie. Ceva care l-ar fi făcut mândru de noi. 
Râse amar. Dacă presa află vreun zvon despre asta, va fi ceva 
incredibil! Gigantic! O comoară de o jumătate de miliard de 
dolari, îngropată într-un mormânt, ascuns undeva în Honduras! 
Toată lumea ar veni aici s-o caute. 

— Cred că a fost greu să ai un astfel de tată. 

— A fost. Nu mai ştiu la câte partide de tenis am 
participat, de la care el a plecat mai devreme, ca să nu mă vadă 
pierzând. Era un jucător de şah nemilos, dar dacă-şi dădea 
seama că-l va învinge pe vreunul dintre noi, renunţa la joc. Nu 
suporta să ne vadă pierzând, nici măcar în faţa lui. Atunci când 
veneam cu notele de la şcoală, nu spunea nimic, dar puteai să 
citeşti dezamăgirea în ochii lui. Orice altceva decât zece pe linie 
era o asemenea catastrofă, încât nici măcar nu putea să 
vorbească despre asta. 

— Ai avut vreodată zece pe linie? 

— O dată. Şi-a pus mâna pe umărul meu şi m-a strâns cu 
afecţiune. Asta a fost tot. Dar a însemnat mult. 

— Îmi pare rău, cât de îngrozitor. 

— Fiecare dintre noi şi-a găsit un refugiu. Eu l-am găsit pe 
al meu mai întâi în colecţionarea de fosile - doream să fiu 
paleontolog - iar apoi, în animale. Ele nu te judecă. Ele nu-ţi cer 


să fii altcineva. Un cal te acceptă aşa cum eşti. 

Tom tăcu. Era uimitor pentru el cât de mult îl durea să se 
gândească la copilărie, chiar şi acum, la vârsta de treizeci şi trei 
de ani. 

— Îmi pare rău, spuse Sally. N-am vrut să-mi bag nasul. 

Tom flutură din mână. 

— Nu vreau să-l denigrez. A fost un tată bun în felul lui. 
Poate că ne-a iubit prea mult. 

— Ei bine, zise Sally după o clipă, ridicându-se, pentru 
moment, trebuie să ne găsim un ghid care să ne ducă în sus pe 
râul Patuca, şi n-am nici o idee de unde să începem. Luă cartea 
de telefoane şi începu s-o frunzărească. N-am mai făcut astfel 
de lucruri înainte. Mă întreb dacă există o categorie aici şi 
pentru „Călătorii de aventură”, sau ceva de genul ăsta. 

— Am o idee mai bună. Trebuie să găsim sursa locală de 
ponturi pentru jurnaliştii străini. Ei sunt cei mai înţelepţi călători 
din lume. 

— Ai o bilă albă pentru asta. 

Sally se aplecă şi scoase o pereche de pantaloni pe care i-i 
aruncă lui, urmaţi de o cămaşă, o pereche de şosete şi o 
pereche de ghete de drumeţie uşoare. Toate aterizară grămadă 
în faţa lui. 

— Acum poţi să-ţi scoţi cizmele alea macho de cowboy. 

Tom îşi luă hainele, se duse în camera lui şi se îmbrăcă. 

Păreau să fie făcute mai mult din buzunare. În clipa în 
care ieşi, Sally îl măsură dintr-o parte şi spuse: 

— După câteva zile în junglă, poate că nu vei mai arăta 
atât de caraghios. 

— Mulţumesc! 

Tom se duse la telefon şi sună la recepţie. Ziariştii, se 
părea, se adunau într-un bar numit Los Charcos. 

Tom fu surprins să afle că Los Charcos nu era bomba 
ieftină pe care şi-o imaginase, ci un local elegant, cu pereţii 
lambrisaţi cu lemn, în holul unui hotel vechi şi respectabil. Avea 
aer condiţionat la temperaturi abia cu puţin peste cele arctice, 
iar atmosfera era plină de aroma trabucurilor. 

— Lasă-mă pe mine să vorbesc, zise Sally. Spaniola mea e 
mai bună decât a ta. 

— Şi arăţi şi mai bine. 

Sally se încruntă. 


— Glumele cu tentă sexuală nu mi se par prea amuzante. 

Se aşezară la bar. 

— Holâ31, îi zise Sally voioasă barmanului, un bărbat cu 
chipul foarte încercănat. Îl caut pe tipul de la New York Times. 

— Pe domnul Sewell? Nu l-am mai văzut de la uragan, 
senorita. 

— Dar pe reporterul de la Wall Street Journal? 

— N-avem nici un reporter de la Wall Street Journal. Nu 
suntem decât o ţară săracă. 

— Ei bine, atunci ce reporteri aveţi? 

— Este Roberto Rodriguez, de la El Diario. 

— Nu, nu, eu caut un american. Cineva care cunoaşte 
ţara. 

— Un englez ar fi de ajuns? 

— Bine. 

— Acolo, murmură el, arătând cu bărbia, el e Derek Dunn. 
Scrie o carte. 

— Despre ce? 

— Călătorii şi aventuri. 

— A mai scris alte cărţi? Dă-mi un nume. 

— Apa liniştită a fost ultima sa carte. 

Sally lăsă o bancnotă de douăzeci de dolari pe bar şi se 
îndreptă către Dunn. Tom o urmă. „Asta o să fie tare”, se gândi 
el. Dunn stătea singur într-un fotoliu, făcându-şi de lucru cu o 
băutură - un bărbat cu o claie de păr blond peste o faţă roşie şi 
cărnoasă. Sally se opri, arătă cu degetul şi exclamă: 

— Hei, dumneata eşti Derek Dunn, nu-i aşa? 

— Se ştie că răspund la numele ăsta, da, zise el. 

Nasul şi obrajii îi erau colorați de un roz permanent. 

— Ah, ce emoţionant! Apa liniştită e una dintre cărţile 
mele favorite! O ador! 

Dunn se ridică, oferind priveliştea unei siluete robuste, 
îngrijite şi viguroase, îmbrăcate în pantaloni kaki uzaţi şi o 
cămaşă simplă din bumbac cu mâneci scurte. Era un bărbat 
chipeş, în stilul Imperiului Britanic. 

— Mulţumesc foarte mult, zise el. lar dumneata eşti.? 

— Sally Colorado. li strânse mâna. 

„Deja l-a făcut să rânjească precum un idiot”, se gândi 
Tom. Se simţea prost în noile sale haine, care miroseau a 
magazin pentru haine bărbăteşti. Dunn, dimpotrivă, arăta ca şi 


cum fusese până la capătul pământului şi înapoi. 

— Stai cu mine la un pahar? 

— Ar fi o onoare, strigă Sally. 

Dunn o invită pe banchetă, lângă el. 

— Beau ce bei şi dumneata, zise ea. 

— Gin tonic. Dunn îi făcu semn barmanului, iar apoi îşi 
întoarse privirea spre Tom. Eşti bine-venit să iei şi dumneata 
loc, să ştii. A 

Tom se aşeză, fără să zică nimic. Incepea să-şi piardă 
entuziasmul. Nu-i plăcea domnul Dunn cel cu faţă roşie, care o 
privea absorbit pe Sally. Şi nu se mărginea doar la faţa ei. 

Barmanul veni la ei. Dunn vorbi în spaniolă. 

— Gin cu apă tonică pentru mine şi pentru doamna. ŞI.? 

Privi la Tom. 

— Limonadă, zise Tom, acru. 

— Y una limonada, adăugă Dunn, tonul său dezvăluind 
exact ceea ce gândea despre gustul în materie de băuturi al lui 
Tom. 

— Sunt atât de bucuroasă că te-am întâlnit! Continuă 
Sally. Ce coincidenţă! 

— Prin urmare, ai citit Apa liniştită, zise Dunn, schiţând un 
zâmbet. 

— Una dintre cele mai bune cărţi de călătorii pe care le- 
am citit. 

— Chiar aşa, spuse Tom. 

— Şi dumneata ai citit-o? 

Dunn se întoarse către el cu o privire plină de aşteptare. 

Tom observă că Dunn dăduse deja gata jumătate din 
băutura lui. 

— Sigur că am citit-o, confirmă Tom. Mi-a plăcut mai ales 
partea în care ai căzut în rahatul de elefant. A fost amuzant. 

Dunn făcu o pauză. 

— Rahat de elefant? 

— Nu era rahat de elefant în cartea ta? 

— Nu există elefanţi în America Centrală. 

— Ah, cred că o confund cu altă carte. Imi cer scuze! 

Tom observă ochii verzi ai lui Sally care îl fixau. Nu-şi 
dădea seama dacă era supărată sau dacă nu-şi putea stăpâni 
râsul. 

Dunn se răsuci pe scaun, mutându-şi spatele pătrat în faţa 


lui Tom, dedicându-şi întreaga atenţie lui Sally. 

— Cred că ai fi interesată să afli că lucrez la altă carte. 

— Ce emoţionant! 

— O voi intitula Nopti în Mosquitia. E o carte despre 
Coasta Mosquito. 

— Ah, exact acolo unde mergem noi! 

Sally bătu din palme de încântare, ca o fetiţă. Tom sorbi, 
regretând băutura aleasă. Avea nevoie de ceva mai tare ca să 
treacă prin asta. N-ar fi trebuit niciodată s-o lase pe Sally să 
vorbească. 

— Sunt mai mult de opt mii de kilometri pătraţi de mlaştini 
şi pădure tropicală în zona muntoasă din estul Hondurasului 
care au rămas complet neexplorate. Unele părţi nu sunt nici 
măcar cartografiate din aer. 

— Habar n-aveam! 

Tom împinse limonada la o parte şi privi în jur după 
ospătar. 

— Cartea mea istoriseşte o călătorie pe care am făcut-o 
de-a lungul Coastei Mosquito, prin labirintul de lagune care 
marchează locul în care jungla întâlneşte marea. Eu am fost 
primul alb care a făcut o asemenea călătorie. 

— Incredibil! Cum naiba ai reuşit? 

— Cu piroga cu motor. Singurul mijloc de transport prin 
locurile acelea, în afară de mersul pe jos. 

— Când ai făcut călătoria asta uimitoare? 

— Cam acum opt ani. 

— Opt ani? 

— Am avut nişte necazuri cu publicarea. Nu poţi să 
grăbeşti o carte bună. Termină băutura şi-şi flutură mâna pentru 
alt rând. E o ţară dură, aici. 

— Adevărat? 

Dunn păru să interpreteze asta ca fiind un îndemn să se 
dezlănţuie. Se lăsă pe spate. 

— Pentru început, sunt ţânţarii obişnuiţi, puricii de nisip, 
căpuşele, muştele negre, tăunii. Nu te omoară, dar pot să-ţi facă 
viaţa nesuferită. Odată am fost muşcat de un tăun, pe frunte. 
Părea o înţepătură de ţânţar la început. A început să se umfle şi 
să se înroşească. Durea ca naiba! O lună mai târziu a erupt, iar 
larvele lungi de doi centimetri şi jumătate au început să se 
zvârcolească şi să pice pe pământ. Odată ce eşti muşcat, cel 


mai bine este să le laşi să-şi urmeze cursul. Dacă încerci să le 
scoţi, nu reuşeşti decât să faci mizerie. 

— Sper sincer că experienţa nu ţi-a afectat creierul, 
interveni Tom. 

Dunn îl ignoră. 

— Apoi mai este şi boala Chagas. 

— Boala Chagas? 

— Trypanosoma cruzi32. O insectă infestată care te 
muşcă şi defechează în acelaşi timp. Parazitul trăieşte în 
excremente, iar atunci când scarpini locul muşcat te infectezi. 
Nu-ţi dar seama pe loc că e ceva în neregulă. Decât zece sau 
doisprezece ani mai târziu. Mai întâi, observi că ţi se umflă 
stomacul. După aceea, nu mai poţi să respiri, nu poţi să înghiţi. 
În cele din urmă inima ţi se umflă. Şi explodează. Nu se 
cunoaşte nici un remediu. 

— Încântător, zise Tom. Reuşise în cele din urmă să-i 
atragă atenţia ospătarului. Whisky. Să fie dublu. 

Dunn continuă să-l privească pe Tom, cu un zâmbet 
jucându-i pe buze. 

— Ai auzit despre crotalul-fier de lance33? 

— N-aş putea spune. 

Poveştile scârboase despre junglă, se părea, erau 
specialitatea lui Dunn. 

— Cei mai otrăvitori şerpi cunoscuţi de oameni. Un 
nemernic maroniu cu galben; localnicii îi spun barba amarilla34. 
Când sunt tineri, trăiesc în copaci şi pe ramuri. Cad peste tine, 
atunci când sunt deranjaţi. Muşcătura îţi opreşte inima în 
treizeci de secunde. Mai este apoi vipera de tufiş, cel mai mare 
şarpe veninos din lume. Lung de aproape patru metri şi gros cât 
coapsa. Nu este nicidecum la fel de letal ca fier de lance; cu o 
muşcătură a viperei de tufiş trăieşti, să zicem, cam douăzeci de 
minute. 

Dunn chicoti şi mai luă o înghiţitură. 

Sally murmură ceva despre cât de îngrozitor suna. 

— Desigur că ai auzit despre peştele-scobitoare, nu? Nu 
este o poveste pentru doamne. 

Dunn privi spre Tom, făcând cu ochiul. 

— Povesteşte, zise Tom. Sally a mai auzit poveşti din 
astea. 

Sally îi aruncă o privire. 


— Trăieşte în râurile de pe-aici. Să zicem că te duci să faci 
o mică baie matinală nevinovată. Peştele-scobitoare înoată 
drept în sus prin „jucăria” ta, apoi scoate un set de ţepi şi se 
ancorează în uretră. 

Paharul lui Tom se opri la jumătatea drumului spre gură. 

— Blochează uretra. Dacă nu găseşti un chirurg al naibii 
de repede, vezica îţi explodează. 

— Chirurg? Îngăimă Tom. 

Dunn se lăsă pe spate. 

— Exact. 

Gâtul lui Tom se uscase. 

— Ce fel de operaţie? 

— Amputare. 

Băutura ajunse în sfârşit la gura lui Tom, iar acesta luă o 
înghiţitură, apoi alta. 

Dunn râse tare. 

— Sunt sigur că ai auzit despre piranha, leishmania35, 
tipari electrici, anaconda şi alte lucruri din astea. Dunn îşi flutură 
mâna într-un gest dispreţuitor. Pericolele lor au fost extraordinar 
de mult exagerate. Piranha te vânează doar dacă sângerezi, iar 
anaconde sunt rare şi departe spre nord, şi nu mănâncă oameni. 
Există şi un avantaj în mlaştinile din Honduras: nu sunt lipitori. 
Totuşi, aveţi grijă la păianjeni-maimuţă. 

— Îmi pare atât de rău, dar va trebui să lăsăm păianjenii- 
maimuţă pentru altă dată, spuse Tom, privindu-şi ceasul. 

Îşi dădu seama de faptul că domnul Derek îşi ţinea mâna 
sub masă, odihnindu-se pe genunchiul lui Sally. 

— Doar nu te răzgândeşti, amice? Asta nu este o ţară 
pentru mucoşi. 

— Deloc, spuse Tom. Doar că aş prefera să aflu câte ceva 
despre întâlnirea dumitale cu un peşte-scobitoare. 

Derek Dunn îl privi pe Tom fără să mai zâmbească. 

— Asta-i o glumă proastă, prietene! 

— Spune-mi, interveni Sally, voioasă. Ai fost singur în 
călătorie? Noi căutam un ghid şi ne întrebam dacă ne-ai putea 
recomanda pe cineva. 

— Încotro vă îndreptaţi? 

— Laguna Brus. 

— Chiar ieşiţi de pe rutele turistice. Dintr-odată, ochii i se 
îngustară. Nu eşti scriitoare, nu-i aşa? 


Sally râse. 

— O, nu, sunt arheolog, iar el este medic veterinar, de cai. 
Dar suntem aici ca turişti. Ne place să ne avântăm în aventuri. 

— Arheolog? Nu sunt prea multe ruine pe aici. Nu poţi să 
construieşti într-o mlaştină. Şi nici un popor civilizat n-ar trăi în 
munţii aceia interiori. Nu există pădure tropicală mai deasă 
decât acolo sus, în Sierra Azul, iar dealurile sunt atât de 
abrupte, încât abia poţi să te târăşti pe ele în sus sau în jos. Nu 
există un loc suficient de întins ca să fixezi un cort cale de sute 
de kilometri. Trebuie să-ţi croieşti drum cu o macetă, iar într-o zi 
grea de călătorie eşti norocos dacă străbaţi mai mult de un 
kilometru şi jumătate. Un drum croit cu maceta pe acolo se va 
închide la loc într-o săptămână, încât nici nu vei şti că a existat. 
Dacă tot cauţi ruine, Sally, de ce nu te duci la Copán? Poate că 
aş putea să-ţi spun mai multe în timpul cinei. 

Mâna era încă pe genunchiul ei, strângând şi frecând. 

— Bine, acceptă Sally. Poate. Să revenim la ghid. Poţi să 
ne faci vreo recomandare? 

— Ghid? A, da! Omul potrivit pentru voi este Don Orlando 
Ocotal. Un indian tawahka. Absolut de încredere. Cunoaşte 
ţinutul ca-n palmă. A fost cu mine în ultima mea călătorie. 

— Cum Îl găsim? 

— Trăieşte pe râul Patuca, într-un loc numit Pito Solo, 
ultima aşezare de pe râu, înainte ca marea mlaştină să înceapă. 
E pe la vreo şaptezeci, poate optzeci de kilometri în amonte faţă 
de Brus. Rămâneţi pe canalul principal al râului, altfel nu veţi 
mai ieşi vii. În perioada aceasta a anului, pădurile sunt inundate 
şi există nenumărate canale laterale, care duc în toate direcţiile. 
Ţara asta e practic neexplorată, de la mlaştini până dincolo de 
Sierra Azul, în jos pe râul Guayambră. Patruzeci de mii de 
kilometri pătraţi de terra incognita36. 

— Nu ne-am hotărât cu adevărat unde mergem. 

— Don Orlando. El e omul vostru. 

Apoi, Derek Dunn se răsuci pe scaun şi-şi întoarse faţa lui 
mare şi transpirată spre Tom. 

— Ştii, sunt un pic strâmtorat momentan. Cecul pentru 
drepturile de autor n-a sosit încă. Poate ne faci cinste cu încă un 
rând, ce zici? 

Pe monitorul calculatorului, ascuns cu grijă printre 
panourile din lemn de cireş din biroul său, Lewis Skiba urmărea 


evoluţia acţiunilor Lampe-Denison Pharmaceuticals la Bursa de 
Valori din New York. Investitorii licitaseră acţiunile toată ziua, iar 
acum se negociau cu puţin peste zece puncte. Chiar în timp ce 
privea, valoarea acţiunilor cobori cu încă o optime de punct, 
fiind negociate fix la zece. 

Skiba nu dorea să-şi vadă compania tranzacţionată cu 
numere dintr-o singură cifră. Stinse monitorul. Ochii îi alunecară 
către panoul de lemn care ascundea sticla de Macallan, dar era 
prea devreme pentru asta. Prea devreme. Avea nevoie deo 
minte limpede pentru convorbire. 

Circulau zvonuri că Phloxatane avea necazuri la FDA. 
Speculanţii de la bursă viermuiau în jurul acţiunilor precum 
larvele asupra unui cadavru. Două sute de milioane de dolari 
investite în fonduri pentru dezvoltare şi cercetare se duseseră 
pe acel medicament. Lampe lucrase cu cei mai buni cercetători 
medicali şi oameni de ştiinţă de la trei universităţi din Ivy 
League. Testele prin metoda dublu-orb37 fuseseră bine 
concepute, informaţiile bine colectate şi aranjate în cea mai 
bună formă posibilă. Prietenii lor de la FDA fuseseră scoşi la vin 
şi la cină. Dar, în cele din urmă Phloxatane nu a putut fi salvat. 
Nu conta în ce fel aranjai datele, acest medicament rămânea tot 
un eşec. lar el, iată, stătea pe şase milioane de acţiuni Lampe 
de care nu putea să scape - nimeni nu uitase ce se întâmplase 
cu Martha Stewart38 - ca şi peste două milioane de acţiuni cu 
opţiune de vânzare, până acum atât de devalorizate, încât ar fi 
fost mai folositoare ca hârtie de şters pe mâini în baia lui din 
marmură de Carrara. 

Mai mult decât orice pe lume, Skiba îi ura pe speculanţii 
de la bursă. Erau ca vulturii, larvele, muştele necrofage ale 
pieţei. Ar fi dat orice ca să vadă cum acţiunile Lampe se întorc 
împotriva lor şi încep să crească; i-ar plăcea să le contemple 
panica, în timp ce se văd forţaţi să se replieze. l-ar plăcea să se 
gândească la toate telefoanele isterizate pe care le-ar primi ei. 
Ar fi un lucru minunat. lar atunci când va pune mâna pe Codice 
şi va face anunţul, acest lucru minunat se va întâmpla. l-ar arde 
pe jucători atât de rău, încât ar trece luni, poate ani, înainte ca 
ei să revină pe piaţă. Ă 

Un sunet moale veni dinspre telefonul de pe biroul lui. Işi 
privi ceasul. Convorbirea prin satelit venea exact la timp. 
Detesta să vorbească cu Hauser; dispreţuia atât omul, cât şi 


principiile lui. Dar trebuia să aibă de-a face cu el. Hauser 
insistase să „îl ţină la curent”; chiar dacă Skiba era, de obicei, 
un director general implicat, de data asta avusese o ezitare. Era 
mai bine ca unele lucruri să rămână neştiute. Dar, în cele din 
urmă, fusese de acord, chiar dacă numai pentru a-l opri pe 
Hauser să facă vreo faptă prostească sau ilegală. Cât timp 
Codicele va fi la el, îl voia curat. 

Ridică receptorul. 

— Skiba. 

Vocea lui Hauser, semănând cu cea a rățoiului Donald din 
cauza dispozitivului de bruiaj, se auzi în receptor. Ca de obicei, 
detectivul particular nu-şi pierdu timpul cu politețuri. 

— Maxwell Broadbent a mers în sus pe râul Patuca, cu un 
grup de indieni munteni. Suntem pe urmele lui. Nu ştim încă 
încotro se îndrepta, dar eu cred că undeva, în munţii interiori. 

— Ceva probleme? 

— Unul dintre fii, Vernon, a fost mai grăbit şi ne-a luat-o 
înainte pe râu. Se pare că jungla va avea grijă să rezolve 
lucrurile în locul nostru. 

— Nu înţeleg. 

— A angajat doi ghizi beţivi din Puerto Lempira şi s-au 
rătăcit în mlaştina Meambar. E foarte probabil să. Aâă. Să nu 
mai vadă soarele vreodată. 

Skiba înghiţi în sec. Erau mai multe informaţii decât dorea 
să ştie. 

— Uite, domnule Hauser, rămâi la fapte şi lasă 
presupunerile pe seama altora. 

— Avem o mică problemă cu celălalt, Tom. Are cuelo 
femeie, o absolventă de etnofarmacologie din Yale. 

— Etnofarmacologie? Ştie despre Codice? 

— Poţi să pariezi că ştie. 

Skiba tresări. 

— Nu e prea convenabil. 

— Da, dar nu e nimic care să ne încurce. 

— Uite ce e, domnule Hauser, zise el tăios, las totul în 
mâinile dumitale capabile. Am o întâlnire la care trebuie să mă 
duc. 

— Trebuie să ne ocupăm de oamenii aceia. 

Lui Skiba nu-i plăcea felul în care conversaţia se întorcea 
la acest subiect. 


— N-am idee despre ce vorbeşti şi nici nu vreau să ştiu. 
Mă mulţumesc să te las pe dumneata să te ocupi de detalii. 

Se auzi un chicotit la celălalt capăt. 

— Skiba, câţi oameni mor în Africa tocmai în clipa asta, 
pentru că dumneata insişti să încasezi douăzeci şi trei de mii de 
dolari pe an pentru acel nou medicament împotriva 
tuberculozei, care te costă o sută zece dolari la fabricare? 
Despre asta vorbesc. Când spun „să ne ocupăm de ei”, nu fac 
decât să mai adaug câţiva la totalul ăsta. 

— Lua-te-ar naiba, Hauser, e revoltător ce spui. 

Skiba se întrerupse şi înghiţi în sec. Îl lăsa pe Hauser să-l 
momească. Nu erau decât vorbe, nimic altceva. 

— E minunat, Skiba! lţi vrei Codicele pe căi curate, legal, 
vrei să nu apară nimeni care să pretindă proprietatea şi nu vrei 
să fie rănit cineva. Nu-ţi face griji, nici un alb nu va fi omorât 
fără permisiunea dumitale. 

— Ascultă-mă. Nu voi încuraja uciderea nimănui, alb sau 
nu. 

Convorbirea asta imprudentă trebuie să se termine. Skiba 
simţea sudoarea alunecându-i pe gât. Cum de-i permisese lui 
Hauser să obţină controlul situaţiei în felul acesta? Mâna lui se 
jucă uşor cu cheia. Deschise sertarul. 

— Inţeleg, zise Hauser. Aşa cum spuneam. 

— Am o întâlnire. 

Skiba întrerupse legătura, cu inima bubuindu-i. Hauser era 
acolo, scăpat de sub control, fără supraveghere, în stare de 
orice. Individul era un psihopat. Muşcă dintr-o felie de lămâie, 
mestecă, apoi îşi spălă amăreala cu un pahar de Macallan şi se 
aşeză la loc, respirând adânc. Focul ardea voios în cămin. 
Discuţia despre omoruri îl făcuse să se simtă agitat, îngreţoşat. 
Privi fix în flăcări, căutând efectul lor liniştitor. Hauser promisese 
să-i ceară permisiunea, iar Skiba nu avea să i-o dea niciodată. 
Nici compania, nici chiar averea personală nu meritau să facă un 
asemenea pas. Ochii îi rătăciră către şirul de fotografii argintii 
de pe birou, cu cei trei copii ai lui, întorcându-i privirea cu 
zâmbete pe chipurile ciufulite. Işi reglă respiraţia. Hauser era 
plin de vorbe dure, dar asta era tot: vorbărie. Nimeni nu va fi 
ucis. Hauser va aduce Codicele. Lampe îşi va reveni şi, în doi 
sau trei ani, el va fi cel pentru care se va toasta pe Wall Street, 
pentru faptul că şi-a salvat compania de la ruină. 


Skiba îşi privi ceasul: piaţa bursieră se închisese. Cu un 
sentiment de nelinişte şi de reţinere, aprinse monitorul 
calculatorului. Negocierile de încheiere împinseseră acţiunile în 
sus în ultimele douăzeci de minute. Se închiseseră la zece şi 
jumătate. 

Skiba simţi cum îl cuprinde un val de uşurare. Nu fusese o 
zi chiar atât de rea, până la urmă. 

Sally privi neîncrezătoare spre rabla de avion pe care doi 
muncitori o scoteau din hangarul dărăpănat. 

— Poate că ar fi trebuit să vedem avionul, înainte să 
cumpărăm biletele, îi spuse Tom. 

— Sunt sigură că e bun, zise Sally, ca şi cum ar fi încercat 
să se convingă pe ea însăşi. 

Pilotul, un expatriat american subţire, cu un tricou rupt, 
pantalonii tăiaţi, părul prins în două cozi şi barbă, veni agale 
spre ei şi se prezentă cu prenumele de John. Tom îl măsură, apoi 
aruncă o privire acră spre avion. 


— Ştiu, ştiu. Arată ca naiba, spuse John, zâmbind şi 
ciocănind fuzelajul avionului cu încheieturile degetelor, ceea ce-l 
făcu să zornăie. Contează ceea ce se găseşte sub capotă. Eu 
singur mă ocup de întreţinerea lui. 

— Nici nu ştii cât mă linişteşte asta, îi zise Tom. 

— Vă duceţi aşadar, la Brus? 

— Exact. 

John scrută bagajele. 

— Veţi pescui tarpon? 

— Nu. 

— E cel mai bun loc de pescuit tarpon din lume. Nu prea 
mai există altceva acolo, de fapt. 

John deschise un compartiment din flancul avionului şi 
începu să îndese bagajele cu braţele lui slabe. 

— Atunci, ce faceţi aici? 

— Nu ştim sigur, spuse Sally repede. 

Cu cât spuneau mai puţin despre ceea ce făceau, cu atât 
mai bine. N-avea rost să declanşeze o goană după comoară pe 
râu. 

Pilotul îndesă şi ultimul sac înăuntru, îi dădu câteva 
lovituri ca să-l aşeze şi trânti trapa, producând un zgomot 
puternic de tinichea ieftină. Avu nevoie de trei încercări ca să se 
închidă cum se cuvine. 

— Unde o să staţi în Brus? 

— N-am hotărât nici asta. 

— Nimic nu se compară cu pregătirea unui plan, comentă 
John. Oricum, nu există decât un singur loc unde puteţi sta, iar 
acesta e La Perla. 

— Câte stele i-a dat Michelin? 

John râse uşor. Deschise trapa pentru pasageri şi trase în 
jos scările, iar ei se urcară la bord. John îi urmă, iar în clipa în 
care intră, Tom simţi ceva care i se păru că era un iz de 
marijuana. „Grozav”. 

— De când zbori? Întrebă Tom. 

— De douăzeci de ani. 

— Ai avut vreun accident? 

— O dată. Am lovit un porc în Paradiso. Indivizii nu 
tunseseră pista, iar al naibii animal dormea în iarba înaltă. Şi era 
un porc mare. 

— Ai calificare de pilot? 


— Să spunem doar că ştiu cum să-mi fac treaba. Nu sunt 
prea multe cereri pentru evaluări oficiale pe aici în orice caz, nu 
pentru zboruri în pustietate. 

— Ai completat un plan de zbor. 

John scutură din cap. 

— Tot ceea ce trebuie să fac e să urmez coasta. 

Avionul decolă. Era o zi superbă. Sally simţi un fior în timp 
ce avionul se înclina, iar lumina soarelui strălucea deasupra 
Mării Caraibilor. Întoarseră, ca să urmeze linia coastei, joasă şi 
plată, cu multe lagune şi insule care arătau precum nişte bucăţi 
verzi de junglă care se desprinseseră din continent şi pluteau pe 
mare. Sally putea să vadă locurile de unde drumurile o luau spre 
inima junglei, mărginite de câmpuri neregulate sau de petice 
zdrenţuite, acolo unde copacii fuseseră tăiaţi de curând. Adânc 
în interior, vedea un lanţ de munţi albaştri, cu vârfurile 
acoperite de nori. 

Sally îl privi pe Tom. Soarele îi decolorase părul şaten- 
deschis, brăzdându-l cu auriu, iar el avea un fel de a se mişca 
agil, vânjos, tipic de cowboy, care-i plăcea. Se întrebă cum 
putea cineva, pur şi simplu, să-şi ia rămas-bun de la o sută de 
milioane de dolari. Asta o impresionase mai mult decât orice 
altceva. Trăise suficient de mult încât să-şi dea seama de faptul 
că oamenilor bogaţi le păsa de bani mult mai mult decât 
oamenilor care nu-i avuseseră niciodată. Tom se întoarse şi o 
privi, iar ea zâmbi repede şi îşi aruncă ochii pe geam. In timp ce 
coasta se întindea mai departe spre est, peisajul de dedesubt 
devenea tot mai sălbatic, lagunele mai mari şi mai 
întortocheate. În cele din urmă, cea mai mare lagună de până 
atunci apăru la vedere, presărată cu sute de insulițe. Un râu 
mare se vărsa în capătul îndepărtat. In timp ce se înclinau ca să 
aterizeze, Sally văzu un oraş acolo unde râul se unea cu laguna, 
un mănunchi de acoperişuri din tablă strălucitoare înconjurate 
de câmpuri neregulate, aruncate în peisaj precum nişte cârpe 
rupte. Pilotul înconjură o dată şi se îndreptă către un câmp care 
în timp ce se apropiau, se transformă într-o pistă de aterizare 
acoperită cu iarbă. Execută coborârea, dar Sally avu impresia că 
manevra se desfăşura îngrozitor de repede. Se apropiau tot mai 
mult de pământ, însă avionul părea doar să accelereze. Sally se 
apucă de braţele scaunului. Pista fulgera sub ei, dar avionul tot 
nu cobora. Ea văzu peretele de frunziş al junglei de la capătul 


îndepărtat apropiindu-se cu viteză. 

— Isuse Hristoase, strigă Sally, o să depăşeşti pista! 

Avionul se ridică uşor, iar jungla dispăru sub ei, vârfurile 
copacilor fiind la vreo cinci metri mai jos de avion. In timp ce 
urcau, Sally auzi râsul uscat al lui John în căştile ei. 

— Relaxează-te, Sal, făceam puţin zgomot ca să eliberez 
pista. Mi-am învăţat lecţia. 

În timp ce avionul se înclina şi se întorcea din nou ca să 
aterizeze, Sally se lăsă pe spate, ştergându-şi fruntea. 

— Drăguţ din partea ta că ne-ai avertizat! 

— Doar ţi-am povestit despre porc, omule! 

Îşi lăsară bagajele în La Perla, o adunătură de barăci din 
blocuri de zgură care-şi zicea hotel, apoi plecară la râu ca să 
caute o barcă de închiriat. Rătăciră pe străzile noroioase din 
Brus. Era după-amiază, iar arşiţa făcuse ca aerul să devină inert. 
Totul era tăcut, iar din băltoacele de pe jos ieşeau aburi. 
Transpiraţia îi uda pe mâneci, îi picura pe spate şi între sâni. Toţi 
oamenii întregi la minte îşi făceau siesta la oră asta, i se părea 
lui Sally. 

Găsiră râul la capătul cel mai îndepărtat al oraşului. Se 
întindea între maluri abrupte de pământ, măsura cam două sute 
de metri în lăţime şi avea culoarea mahonului. Râul se ondula 
între doi pereţi groşi de junglă şi mirosea a noroi. Apa densă se 
mişca leneş, suprafaţa i se încreţea cu vârtejuri. Ici, colo, câte o 
frunză verde sau o rămurică îşi croia drum în josul curentului. O 
potecă formată din buşteni cobora malul abrupt, terminându-se 
cu o platformă din bețe de bambus construită deasupra apei, 
formând un doc şubred. Patru pirogi erau legate. Fiecare avea o 
lungime de aproape zece metri şi o lăţime de un metru şi 
douăzeci şi erau scobite într-un singur trunchi gigantic, 
ascuţindu-se la proră ca o lance. Pupa fusese tăiată drept şi 
avea o placă deasupra, destinată susţinerii unui mic motor 
exterior. Nişte scânduri erau culcate de-a curmezişul în faţă şi la 
pupă, în chip de banchete. 

O luară în jos pe terasament, ca să privească mai de- 
aproape. Sally observă că trei dintre pirogi aveau motoare 
Evinrude, de şase cai putere, lăsate în afara pupei. A patra, mai 
lungă şi mai grea, etala un motor de optsprezece cai putere. 

— Asta este bolidul local, spuse Sally, arătând-o. Asta e 
pentru noi. 


Tom privi în jur. Locul părea părăsit. 

— Acolo e cineva. 

Sally arătă către o coliba din bambus deschisă pe o parte, 
la cincizeci de metri mai jos pe mal. Un foc mic fumega lângă o 
grămadă de cutii goale din tablă. Un hamac fusese atârnat între 
doi copaci într-un loc cu umbră, iar în hamac dormea un bărbat. 

Sally înainta. 

— Holá, zise ea. 

După câteva clipe, omul deschise un ochi. 

— Si? 

— Vrem să vorbim cu cineva despre închirierea unei bărci. 

| se adresase în spaniolă. 

Cu un şuvoi de mormăieli şi bombăneli, omul se ridică din 
hamac, se scărpină în creştet şi rânji. 

— Eu vorbesc bine americana. Noi vorbim americană, într- 
o zi, eu merg în America. 

— Foarte bine. Noi ne ducem la Pito Solo, zise Tom. 

Omul încuviinţă din cap, căscă, se scărpină. 

— Bine. Vă iau. 

— Am vrea să închiriem barca aia mare. Cea cu motor de 
optsprezece cai putere. 

El clătina din cap. 

— Aia proastă barcă. 

— Nu ne pasă dacă barca e proastă, spuse Tom. Pe aceea 
o vrem. 

— Vă iau în barca mea. Barca aia proastă e a oamenilor 
din armată. Îşi întinse mâna. Ai bomboane? 

Sally scoase o pungă pe care o cumpărase mai devreme, 
special în acest scop. g 

Chipul bărbatului se lumină cu un zâmbet. Işi vâri în pungă 
o mână zbârcită, scormoni printre bomboane, alese cinci sau 
şase, le desfăcu şi le îndesă pe toate în gură. Imediat, îi apăru o 
umflătură în obraz. 

— Bueno, zise el, cu vocea înfundată. 

— Vrem să plecăm mâine, de dimineaţă, spuse Tom. Cât 
durează călătoria? 

— Trei zile. 

— Trei zile? Eu credeam că sunt vreo şaptezeci sau 
optzeci de kilometri. 

— Apa merge jos. Poate rămânem înţepeniţi. Trebuie cu 


prăjina. Bălăceală. Nu pot să folosesc motor. 

— Bălăceală? Întrebă Tom. Cum rămâne cu renumitul 
peştele-scobitoare? 

Omul îl privi nedumerit. 

— Nu te îngrijora, dragă Tom, zise Sally, poţi să porţi 
lenjerie strâmtă. 

— A, si. Candiru! Râse bărbatul. Povestea aia preferată de 
gringos39. Candiru. Eu înot în râu în fiecare zi şi tot mai am 
chuc-chuc. Merge bine! 

Îşi plescăi buzele vulgar, făcându-i cu ochiul lui Sally. 

— Scuteşte-mă, îl opri Sally. _ 

— Prin urmare, peştele ăla e doar o sperietoare? Intrebă 
Tom. 

— Nu, e adevărat. Dar trebuie pipi în râu mai întâi. 
Candiru miroase pipi în apă, înoată şi hap! Dacă nu pipi când 
înoţi, nu ai problemă! 

— A mai trecut cineva pe aici în ultimul timp? Alţi albi, 
vreau să spun. 

— Noi foarte ocupați. Luna trecută, om alb vine cu multe 
cutii şi indieni din munţi. 

— Ce indieni? Întrebă Tom, agitat. 

— indieni dezbrăcaţi din munţi, răspunse bărbatul şi 
scuipă. 

— De unde şi-au luat bărcile? 

— A adus multe pirogi noi din La Ceiba. 

— lar bărcile s-au întors? 

Bărbatul zâmbi, îşi frecă degetele într-un gest universal, şi 
întinse mâna. Sally puse o bancnotă de cinci dolari în ea. 

— Bărcile nu întorc. Bărbaţi merg sus pe râu, niciodată 
întorc. 

— A mai trecut altcineva? 

— Si. Apoi, săptămâna trecută, Isus Hristos venit cu ghizi 
beţi din Puerto Lempira. 

— Isus Hristos? Întrebă Sally. 

— Da, Isus Hristos cu păr lung, barbă, cămaşă şi sandale. 

— Trebuie să fi fost Vernon, zise Tom, zâmbind. Mai era cu 
cineva? 

— Da. El cu Sfântul Petru. 

Tom îşi dădu ochii peste cap. 

— Au mai fost şi alţii? 


— Si. Apoi vine doi gringos cu doisprezece soldaţi în două 
pirogi, tot din La Ceiba. 

— Cum arătau gringos? 

— Unul foarte înalt, fuma pipă, supărat. Celălalt, mai 
scund, cu patru inele din aur. 

— Philip, spuse Tom. 

Incheiară repede o înţelegere pentru o barcă spre Pito 
Solo, iar Tom îi dădu un avans de zece dolari. 

— Plecăm mâine în zori. 

— Bueno. Eu gata! 

In timp ce se întorceau de la râu la barăcile din zgură care 
treceau drept hotelul local, fură surprinşi să vadă un jeep parcat 
acolo, cu un ofiţer din armată şi doi soldaţi. În apropiere, o 
mulţime de copii, îmbrâncindu-se şi şuşotind, aşteptau să se 
întâmple ceva. Proprietăreasa stătea într-o parte, cu mâinile 
încleştate, cu faţa albă de frică. 

— Nu-mi place cum arată asta, zise Sally. 

Ofiţerul, un bărbat cu spatele foarte drept, cu o uniformă 
impecabilă şi ghete mici lustruite păşi în faţă. Făcu o plecăciune 
rigidă. 

— Am onoarea să-i salut pe domnul Tom Broadbent şi pe 
domnişoara Sally Colorado? Eu sunt locotenentul Vespân. Le 
strânse mâinile, câte una pe rând, apoi păşi înapoi. Vântul îşi 
schimbă direcţia, iar Tom mirosi dintr-odată un amestec de Old 
Spice, trabucuri şi rom. 

— Care ar fi problema? Zise Sally. 

Omul zâmbi larg, dezvăluind un rând de dinţi argintii. 

— Regret nespus să vă anunţ că sunteţi arestaţi. 

Tom se holbă la micuțul ofiţer de armata. Un câine mic, 
care nu-l plăcea pe unul din soldaţi, se ghemuise în faţa lui, 
arătându-şi colții şi chelălăind. Ofiţerul îl îndepărtă cu un şut 
delicat, iar soldaţii râseră. 

— Conform căror acuzaţii? Se interesă Tom. 

— Vom discuta asta înapoi în San Pedro Sula. Acum vă rog 
să veniţi cu mine. 

Urmă o tăcere ciudată. Sally zise: 

— Nu. 

— Seforita, să nu creăm probleme. 

— Nu creez nici un fel de problemă. Pur şi simplu, nu 
merg. Nu poţi să mă obligi! 


— Sally, zise Tom, pot în vreun fel să-ţi atrag atenţia că 
oamenii aceştia au arme? 

— Bine. Să mă împuşte, apoi să explice asta în faţa 
guvernului Statelor Unite. 

Îşi întinse braţele şi se aşeză în faţa armelor. 

— Seforita, vă rog! 

Cei doi soldaţi care-l însoțeau se foiră, nervoși. 

— Haide, daţi-i drumul! 

Ofiţerul făcu un semn cu capul către cei doi oameni, iar 
aceştia îşi lăsară armele jos, se repeziră la ea şi o înşfăcară. Ea 
scoase un țipăt şi începu să se zbată. 

Tom făcu câţiva paşi înainte. 

— Luaţi-vă mâinile de pe ea! 

Cei doi bărbaţi o ridicară şi se îndreptară spre jeep 
încercând să o domolească. Tom îl lovi pe primul din ei şi-l 
aruncă într-o parte. Sally se luptă să se elibereze, în timp ce 
Tom se ocupa de celălalt. 

Următorul lucru de care Tom fu conştient era că zăcea pe 
spate, privind cerul albastru şi fierbinte. Ofiţerul stătea deasupra 
lui, cu faţa roşie, cuprinsă de furie. Tom simţea o zvâcnire la 
baza craniului, acolo unde acesta îl lovise cu patul armei. 

Soldaţii îl ridicară cu brutalitate în picioare. Sally nu se mai 
zbătea şi era palidă. 

— Macho nenorociţi, spuse ea. Vom raporta atacul vostru 
Ambasadei americane! 

Locotenentul îşi clătină cu tristeţe capul, ca şi cum ar fi 
deplâns nebunia situaţiei. 

— Acum, putem, vă rog, să plecăm în linişte? 

Se lăsară duşi la jeep. Ofiţerul îl îndesă pe Tom pe locul 
din spate şi o împinse pe Sally lângă el. Rucsacurile şi bagajele 
lor fuseseră deja luate de la hotel şi erau îngrămădite în spate. 
Jeepul porni pe drumul care ducea la pista de avioane. Acolo, un 
elicopter militar rablagit stătea pe iarbă. Un panou metalic de 
pe o parte a elicopterului era ridicat, iar un bărbat cu o cheie îşi 
făcea de lucra la motor. Jeepul patină şi se opri. 

— Ce faci? Intrebă ofiţerul, pe un ton tăios, în spaniolă. 

— Imi pare rău, teniente40, dar există o mică problemă. 

— Ce problemă? 

— Avem nevoie de o piesă. 

— Poţi să zbori fără ea? 


— Nu, teniente. 

— Fecioară Maria, mamă a lui Isus! De câte ori trebuie să 
se mai strice elicopterul ăsta? 

— Să-i chem prin radio, ca să trimită un avion cu piesa? 

— Pe boaşele lui losif! Da, incompetentule, cheamă-i prin 
radio să aducă piesa! 

Pilotul se urcă în elicopter, efectuă apelul radio, apoi ieşi. 

— O să ajungă mâine-dimineaţă, teniente. E cel mai 
devreme posibil. 

Locotenentul îi închise într-o baracă din lemn de lângă 
pistă şi-i postă pe cei doi soldaţi afară, ca să-i păzească. După 
ce uşa se închise, Tom se aşeză pe un butoi de două sute şi 
ceva de litri şi-şi cuprinse capul îndurerat. 

— Cum te simţi? ÎI întrebă Sally. 

— Ca şi cum capul mi-ar fi un gong care tocmai a fost 
lovit. 

— Ţi-a dat o lovitură urâtă. 

Tom încuviinţă. 

Se auzi un zăngănit, iar uşa se deschise din nou. 
Locotenentul se trase la o parte, în timp ce unul din soldaţi 
aruncă înăuntru sacii lor de dormit şi o lanternă. 

— Regret sincer neplăcerile pricinuite. 

— Vei regreta cu adevărat atunci când te voi raporta, 
spuse apăsat Sally. 

Locotenentul o ignoră. 

— Vă sfătuiesc să nu faceţi nimic necugetat. Aş fi foarte 
dezamăgit dacă ar fi împuşcat cineva. 

Sally spuse: 

— N-ai îndrăzni să ne împuşti, nazist de tinichea! 

Dinţii locotenentului Vespân luciră galben-argintiu în 
lumina slabă. 

— S-au mai întâmplat accidente, mai ales în cazul 
americanilor care vin în La Mosquitia, nepregătiţi pentru toate 
provocările junglei. 

O luă spre uşă, iar soldatul o trânti în urma lor. Tom auzea 
vocea înăbuşită a locotenentului spunându-le soldaţilor că, dacă 
adormeau sau se îmbătau în timpul slujbei, le va tăia personal 
testiculele, le va usca şi le va folosi ca mânere pentru uşi. 

— Al naibii nazist, zise Sally. Mulţumesc pentru că mi-ai 
luat apărarea mai devreme. 


— N-a servit la mare lucru. 

— Te-a lovit tare? Îi examină capul. E un cucui tare urât. 

— Sunt bine. Ş 

Sally se aşeză lângă el. li simţea căldura trupului. O privi 
şi-i zări profilul, abia subliniat în semiîntunericul barăcii. Ea îl 
privi la rândul ei. Erau atât de aproape, încât îi simţea căldura 
feţei, îi vedea buza răsfrântă, gropiţa din obraz, pistruii 
împrăştiaţi pe nas. Incă mirosea a mentă. Fără să se gândească 
la ceea ce face, se aplecă înainte, cu buzele abia atingându-le 
pe ale ei. Pentru o clipă, nu se întâmplă nimic, apoi ea se trase 
brusc înapoi. 

— Asta nu e o idee bună. 

La ce naiba se gândise? Tom se retrase, supărat şi umilit. 

Momentul stânjenitor fu întrerupt de un bubuit brusc în 
uşă. 

— Cina, strigă unul din soldaţi. 

Uşa se deschise scurt, lăsând să pătrundă lumina, apoi se 
trânti la loc. Auziră cum soldaţii închideau zăvorul. 

Tom lumină cu lanterna într-acolo şi ridică tava. Cina 
consta în două Pepsi calde, câteva tortillas cu fasole şi o movilă 
de orez călduţ. Niciunul din ei n-avea chef de mâncare. Pentru 
un timp, rămaseră acolo în întuneric. Durerea de cap îi dădu 
pace lui Tom, iar el începu să se enerveze. Soldaţii n-aveau nici 
un drept. El şi cu Sally nu făcuseră nimic rău. Simţea că falsa lor 
arestare fusese, probabil, pusă la cale de inamicul necunoscut 
care-i omorâse pe Barnaby şi pe Fenton. Fraţii lui erau într-un 
pericol mai mare decât crezuse el. 

— Dă-mi lanterna! 

Lumină în jur. Baraca nu putea fi construită mai prost: 
doar un cadru din stâlpi, grinzi cu plăci bătute în cuie peste el şi 
un acoperiş din tablă. O idee începu să capete contur: un plan 
de evadare. 

La oră trei, în dimineaţa aceea, se aşezară la locurile lor: 
Sally lângă uşă, iar Tom, pregătit, lângă peretele din spate. El 
numără în şoaptă până la trei, după care amândoi loviră 
simultan, bubuitura în uşă acoperind sunetul loviturii lui Tom în 
plăcile peretelui din spate. Loviturile combinate păreau ca una 
singură, răsunând cu putere în spaţiul restrâns. Placa şubredă 
pocni aşa cum spera Tom. 

Câinii începură să latre în sat, iar unul din soldaţi slobozi o 


înjurătură. 

— Ce faceţi? 

— Trebuie să mă duc la toaleta! Strigă Sally. 

— Nu, nu, trebuie să faci înăuntru. 

Tom şopti din nou: unu, doi, trei, loveşte. Sally dădu altă 
lovitură uşii, în timp ce el izbea o altă scândură. 

— Opreşte-te! Spuse soldatul. 

— Dar trebuie să merg la toaleta, cabron41! 

— Seforita, îmi pare rău, dar trebuie să faci înăuntru. Eu 
am ordine să nu deschid uşa. 

Unu, doi, trei, loveşte! 

Cea de-a treia placă plesni. Deschiderea era acum 
suficient de largă încât să se strecoare prin ea. Câinii din oraş 
lătrau isteric. 

— Încă o lovitură şi-l chem pe teniente! 

— Dar trebuie să merg la toaletă! 

— N-am de ales. 

— Voi, soldaţii, sunteţi nişte barbari! 

— Acestea sunt ordinele noastre, seforita. 

— Aşa au spus şi soldaţii lui Hitler. 

— Sally, las-o baltă, şuieră Tom, făcându-i semn în 
întuneric. 

— Hitler n-a fost un om atât de rău, senorita. El a făcut ca 
trenurile să ajungă la timp. 

— Ala a fost Mussolini, idiotule! Voi doi veţi sfârşi în 
ştreang, şi nimănui n-o să-i pese. 

— Sally! Strigă Tom. 

Sally se întoarse. 

— Ai auzit ce-au spus naziştii ăia? 

El o împinse prin deschizătură şi-i înmână sacii lor de 
dormit. Alergară, aplecaţi, pe cărarea prin junglă, către oraş. 
Oraşul nu avea electricitate, dar cerul era senin, iar lumina lunii 
scălda străzile pustii. Câinii lătrau, iar ei putură să treacă fără să 
mai declanşeze vreo altă alarmă. În ciuda zgomotului, nimeni nu 
ieşi să vadă despre ce e vorba. 

„Oamenii ăştia au învăţat să-şi vadă de treburile lor”, se 
gândi Tom. 

În cinci minute, erau lângă bărci. Tom aprinse lanterna 
peste piroga de armată, cea cu motorul de optsprezece cai 
putere. Era în stare bună, cu două bidoane mari cu benzină, 


amândouă pline. Începu să dezlege funia de la prora. Dintr- 
odată auzi o voce, vorbind încet, din întuneric. 

— Nu vrei să iei barca aia. 

Era bărbatul pe care-l angajaseră ceva mai devreme, în 
ziua aceea. 

— Ba sigur că vrem, şuieră Tom. 

— Lasă oamenii din armată proşti să ia barca aia. Apa 
scade. La fiecare cot, ei rămân înţepeniţi. Tu iei barca mea. Tu 
nu înţepeneşti. Aşa scapi. 

Omul sări ca o pisică pe doc şi dezlegă o pirogă îngustă, 
cu un motor de şase cai putere. 

— Urcaţi acolo. 

— Vii cu noi? Îl întrebă Sally. 

— Nu. Eu spun oamenilor proşti din armată voi jefuit la 
mine. . 

Incepu să desprindă bidoanele de benzină din barca 
armatei şi să le încarce în spatele pirogii lor. Le mai dădu şi 
bidonul din cealaltă barcă. Tom şi Sally urcară în pirogă. Tom 
căută în buzunar şi-i dădu omului nişte bani. 

— Nu acum. Dacă soldaţi caută la mine şi bani găsesc, eu 
împuşcat. 

— Dar cum să te plătim? Întrebă Tom. 

— Dai la mine milion dolar mai târziu. Numele meu Manuel 
Waono. Eu mereu aici. 

— Stai puţin. Un milion de dolari? 

— Voi americani bogaţi, voi uşor plătiţi la mine milion 
dolar. Eu, Manuel Waono, salvez viaţa voastră. Acum voi plecaţi. 
Repede! 

— Cum găsim Pito Solo? 

— Ultimul sat pe râu. 

— Dar cum ştim. 

Pe indian nu-l interesa să mai dea alte explicaţii, îi împinse 
cu un picior mare, desculţ, iar barca alunecă în întuneric. 

Tom cobori motorul în apă, umplu rezervorul, acţionă 
clapeta de pornire, apoi trase de manşă. Imediat, acesta se trezi 
la viaţă. Prin tăcerea din jur, sunetul se auzea înalt şi puternic. 

— Plecaţi! Zise Manuel de pe țărm. 

Tom conduse barca înainte. Deschise supapa pentru 
benzină la maximum, iar micul motor se tângui şi tremură. 

Piroga lungă din lemn începu să se mişte prin apă. Tom 


pilota, în timp ce Sally stătea la prora, cercetând râul de 
dinaintea lor cu lanterna. 

Nici un minut mai târziu, în spate, pe doc, Manuel începu 
să strige în spaniolă: 

— Ajutor! Sunt jefuit! Barca mea, mi-au furat barca! 

— Hristoase, n-a aşteptat mult, bombăni Tom. 

Foarte curând, o cascadă de voci agitate se auzi pe râul 
întunecat până la ei. Apoi, lumina strălucitoare a unei lămpi cu 
gaz apăru săltând pe mal, odată cu lanternele, luminând un 
grup de oameni adunaţi pe docul improvizat. Se auziră strigăte 
furioase şi confuze, apoi brusc se făcu tăcere. O voce răsună în 
engleză; vocea locotenentului Vespân. 

— Intoarceţi, vă rog, sau le ordon oamenilor mei să tragă! 

— Vorbeşte prostii, zise Sally. 

Tom nu era chiar atât de sigur. 

— Să nu credeţi că glumesc, strigă teniente. 

— Nu va trage niciodată, prezise Sally. 

— Trei. 

Se lăsă liniştea. 

— Ce ţi-am spus eu? 

Deodată, o rafală de arme de foc automate se auzi peste 
apă, şocant de tare şi de aproape. 

— Rahat! Ţipă Tom, aruncându-se pe fundul pirogii. 

In timp ce barca începu să se clatine, el întinse iute o 
mână şi apucă maneta motorului menţinându-i echilibrul. 

Sally stătea încă la prora, fără să se arate îngrijorată. 

— Tom, trag în aer. Nu vor risca să ne lovească pe noi. 
Suntem americani. 

Urmă o a doua rafală de armă. De data aceasta, Tom auzi 
clar plesniturile gloanţelor care loveau apa în jurul lor. Imediat, 
Sally ateriza lângă el. 

— Dumnezeule, chiar trag în noi! Strigă ea. 

Tom se întinse şi mişcă într-o parte cârma, forțând piroga 
să facă o manevră bruscă de evitare. Se auziră încă două rafale 
scurte. De data aceasta, el auzi gloanţele deasupra şi spre 
stânga, bâzâind precum albinele. Era clar că ţinteau spre locul 
de unde venea zgomotul motorului, ciuruind apa în spate şi în 
faţă cu armele lor automate. Şi trăgeau ca să-i omoare. 

Cârmi barca pe un curs în zigzag, încercând să-i deruteze 
pe trăgători. In momentele de acalmie, Sally îşi înălța capul şi 


îndrepta fasciculul lanternei înainte, ca sa poată vedea încotro 
mergeau. Vor fi în siguranţă, cel puţin temporar, odată ce vor 
trece de cotul râului. 

Se auzi o altă rafală, iar de data aceasta mai multe 
gloanţe atinseră marginea bărcii, acoperindu-i cu aşchii. 

— Rahat! 

— O să va prindem! Se înălţă vocea locotenentului, acum 
mai slabă. O să vă găsim, iar atunci vă va părea foarte rău 
pentru foarte scurtul rest al vieților voastre mizerabile! 

Tom numără până la douăzeci şi riscă o altă privire 
înainte. Incet, barca trecu de cotul râului, ajungând afară din 
linia focului. Tom cârmi atât de aproape de peretele de 
vegetație cât putea să îndrăznească. În acest timp, luminile de 
pe micul debarcader pâlpâiră printre frunze, apoi dispărură. 

Reuşiseră. 

Mai izbucni o rafală slabă de armă. Tom auzi un trosnet şi 
o detunătură în jungla din stânga lor, în timp ce gloanţele se 
opreau în copaci. Sunetele se depărtară, stingându-se în ecouri, 
apoi râul rămase tăcut. 

Tom o ajută pe Sally să se ridice. Chipul îi era palid, 
aproape fantomatic în lumina slabă. El roti lanterna în jur. Două 
ziduri de copaci se ridicau de fiecare parte a râului. O singură 
stea arse o clipă pe un petic de cer descoperit, apoi clipi şi 
pâlpâi pe boltă, în timp ce se deplasau. Motoraşul se tânguia în 
continuare. Pentru moment, erau singuri pe râu. Noaptea 
umedă, întunecată, îi învăluia. 

Tom îi luă mâna lui Sally. Observă că tremura, iar atunci 
îşi dădu seama că şi mâna lui tremura. Soldaţii trăseseră în ei, 
încercând să-i omoare. Văzuse asta de mii de ori în filme, dar să 
se tragă în tine de-adevăratelea era cu totul altceva. 

Luna apunea în spatele peretelui de junglă, iar întunericul 
se lăsa peste râu. Tom aprinse lanterna, încercând să vadă ceea 
ce era în faţă, conducând barca printre cioturi şi valuri. Un nor 
crescând de țânțari zumzăia în jurul lor. Păreau să atragă mii de 
insecte în timp ce treceau. 

— Nu cred că ai un insecticid, într-unul dintre buzunarele 
alea ale tale, nu-i aşa? Întrebă Tom. 

— De fapt, chiar am reuşit să-mi strecor borseta în jeep. 
Am îndesat-o în pantaloni. 

Scoase gentuţa dintr-un buzunar imens de pe coapsă şi 


deschise fermoarul. Începu să scotocească prin ea, scoțând 
afară tot felul de obiecte: o sticluţă cu tablete pentru purificarea 
apei, câteva pachete cu chibrituri rezistente la apă, un sul de 
bancnote de câte o sută de dolari, o hartă, un baton de 
ciocolată, câteva carduri de credit nefolositoare. 

— Nici nu mai ştiu ce e pe-aici. 

Începu să scotocească prin talmeş-balmeşul de lucruri, în 
timp ce Tom ţinea lanterna. Nu era nici o sticlă de insecticid. 
Sally înjură şi începu să pună totul la loc. În timp ce făcea asta, 
căzu o fotografie. Tom îndreptă lumina spre ea. Infăţişa un tânăr 
izbitor de chipeş, cu sprâncene negre şi o bărbie cizelată. 
Expresia gravă care-i încrunta sprâncenele negre, linia hotărâtă 
a buzelor, jacheta de tweed şi felul în care-şi înclina capul, toate 
îl trădau ca fiind un bărbat care se lua foarte în serios. 

— Cine este? Întrebă Tom. 

— A, exclamă Sally. E profesorul Clyve. 

— Ăsta e Clyve? Dar e atât de tânăr! Mi-l imaginam ca 
fiind un bătrân neputincios, înfăşurat într-un pulover, pufăind 
din pipă. 

— N-ar fi prea fericit să te audă spunând asta. E cel mai 
tânăr titular din istoria departamentului. A intrat la Stanford la 
şaisprezece ani, a absolvit la nouăsprezece şi şi-a luat 
doctoratul la douăzeci şi doi. 

Îşi vâri cu grijă poza înapoi în buzunar. 

— De ce porţi o fotografie a profesorului tău? 

— Pentru că, îi răspunse Sally, pe un ton degajat, suntem 
logodiţi. Nu ţi-am spus? 

— Nu. 

Sally îl privi, curioasă. 

— N-ai vreo problemă cu asta, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că nu. 

Tom simţi cum se înroşeşte, sperând că întunericul îi va 
ascunde reacţia. Era conştient de faptul că ea îl fixa în lumina 
slabă. 

— Pari surprins. 

— Ei bine, am fost. Până la urmă, nu porți inel de logodnă. 

— Profesorul Clyve nu crede în toate conveniențele astea 
burgheze. 

— Şi e de acord ca tu să vii în călătoria asta cu mine.? 

Tom se opri, dându-şi seama că spusese exact ceea ce nu 


trebuia. 

— Crezi că trebuie să obţin permisiunea „bărbatului meu” 
ca să plec într-o călătorie? Sau sugerezi cumva că nu sunt de 
încredere, din punct de vedere sexual? 

Îşi înclină capul, privindu-l cu ochii îngustaţi. 

Tom îşi întoarse privirea într-o parte. 

— Îmi pare rău că am întrebat. 

— Şi mie. Credeam că tu eşti mai emancipat. 

Tom îşi făcu de lucru conducând barca, ascunzându-şi 
jena şi confuzia. Râul era tăcut; arşiţa mocirloasă a nopţii plutea 
pe lângă ei. O pasăre ţipă în întuneric. În tăcerea care urmă, 
Tom auzi un zgomot. 

Opri imediat motorul, cu inima bubuindu-i. Sunetul se auzi 
din nou: bolboroseala unui motor care tocmai pornea. Liniştea 
se aşternu peste râu. Barca mergea de-a lungul țărmului. 

— Au găsit nişte benzină. Vin după noi. 

Barca începea să alunece înapoi, purtată de curent. Tom 
scoase o prăjină de pe fundul bărcii şi o înfipse în apă. Barca se 
legănă un pic în curent, apoi reveni pe linia de plutire. Ţinând 
barca nemişcată în curent, ascultară. Se mai auzi un bolborosit, 
apoi un bubuit. Bubuitul se transformă în bâzâit. Nu mai încăpea 
nici o îndoială: era sunetul unui motor de barcă. 

Tom se duse să pornească motorul. 

— Nu, spuse Sally. Il vor auzi. 

— Nu putem să-i întrecem dacă folosim prăjina. 

— Nici să înaintăm prea mult nu putem. Ne vor ajunge în 
cinci minute, cu motorul acela de optsprezece cai putere. Sally 
lumină cu lanterna de-a lungul peretelui de junglă de fiecare 
parte a râului. Apa ajungea între copaci şi se întindea, inundând 
jungla. In schimb, ne putem ascunde. 

Tom dirijă barca cu ajutorul prăjinii până la marginea 
pădurii inundate. Găsi o mică deschizătură: o potecă îngustă de 
apă, care arăta ca un râu pe timp de secetă. O luară pe acolo, 
iar barca se izbi imediat de ceva. Era un buştean scufundat. 

— Jos, zise Tom. 

Apa era adâncă doar de vreo treizeci de centimetri, dar 
sub ea mai era încă de două ori pe-atâta noroi, în care se 
afundară într-o rafală de bule. O duhoare grea de gaz de 
mlaştină se ridică. Partea din spate a bărcii ieşea în afară pe 
râu, de unde putea să fie văzută imediat. 


— Ridică şi împinge. 

Se luptară să aducă vârful bărcii pe buştean, iar apoi, 
ridicând împreună, împinseră barca deasupra. După aceea, se 
târâră şi ei peste buştean şi se urcară în pirogă. Sunetul 
motorului Evinrude se auzi mai tare. Barca soldaţilor venea 
repede pe râu. 

Sally folosi a doua prăjină şi amândoi împinseră înainte, 
mai adânc, în pădurea inundată. Tom stinse lanterna, iar o clipă 
mai târziu o lumină puternică clipi printre copaci. 

— Încă suntem prea aproape, zise Tom. O să ne vadă. 

încerca să împingă cu prăjina, dar aceasta se adânci în 
noroi şi se înţepeni. O smulse şi o lăsă pe fundul bărcii, apucă 
nişte liane folosindu-le ca să tragă barca mai adânc în pădure, 
pe jumătate într-un desiş de ferigi şi tufişuri. Motorul Evinrude 
se auzea aproape de ei. Raza de lumină străluci prin pădure 
tocmai în momentul în care Tom o înşfăcă pe Sally şi o trase pe 
fundul pirogii, rămânând întinşi unul lângă celălalt, el cu braţul 
în jurul ei. Tom se ruga ca soldaţii să nu le vadă motorul. 

Sunetul bărcii cu motor deveni foarte puternic. Barca 
încetinise, iar fasciculul de lumină iscodea pădurea în care erau 
ascunşi ei. Tom auzea pârâitul aparatelor de emisie-receptie, 
murmurul vocilor. Fasciculul lumină jungla din jurul lor ca într-o 
scenă de film şi, după aceea, trecu încet mai departe. 
Binecuvântatul întuneric se întoarse. Sunetul motorului trecu şi 
se pierdu. 

Tom se ridica la timp ca să vadă strălucirea razei de 
lumină printre copaci, în faţă, în timp ce barca dispărea după 
cot. 

— Au plecat, anunţă el. 

Sally se ridică, înlăturându-şi părul încurcat de pe faţă. 
Ţânţarii se adunaseră în jurul lor într-un nor gros, bâzâitor. Tom 
îi simţea peste tot, în păr, intrându-i în urechi şi în nas, 
strecurându-se pe gât. Fiecare lovitură omora o duzină, care era 
înlocuită imediat de o alta. Atunci când încerca să respire, 
respira țânțari. 

— Trebuie să ieşim urgent de aici, zise Sally, plesnindu-se 
cu palmele. 

Tom începu să strângă rămurele uscate din tufişurile de 
lângă ei. 

— Ce faci? 


— Fac un foc. 

— Unde? 

— Vei vedea. 

După ce adunase o grămadă de rămurele, se aplecă peste 
margine şi adună noroi din mlaştină. Îl bătători ca pe o clătită pe 
fundul bărcii, îl acoperi cu frunze, apoi construi un mic cort de 
bete şi frunze uscate deasupra. 

— Chibrit. 

Sally îi întinse un chibrit, iar el aprinse focul. De îndată ce 
se înteţi, adăugă câteva frunze verzi şi rămurele. Un rotocol de 
fum pluti în aerul nemişcat. Tom culese o frunză mare dintr-un 
tufiş apropiat şi o folosi pe post de evantai, ca să dirijeze fumul 
spre Sally. Norul furios de țânțari se trase înapoi. Fumul avea un 
miros plăcut, dulce şi picant. 

— Ce şmecherie interesantă, aprecie Sally. 

— Tatăl meu mi-a arătat asta într-o excursie de canotaj în 
nordul statului Maine. 

Se întinse, mai smulse câteva frunze din tufiş şi le puse pe 
foc. 

Sally luă harta şi începu s-o cerceteze la lumina lanternei. 

— Se pare că există o mulţime de canale laterale care duc 
la râu. Sunt de părere că trebuie să nu le părăsim, până 
ajungem la Pito Solo. 

— Bună idee. Eu zic să folosim prăjina, de acum înainte. 
Nu putem risca să pornim motorul. 

Sally încuviinţă. 

— Tu ai grijă de foc, spuse Tom. Eu mânuiesc prăjina, apoi 
schimbăm. Nu ne oprim până la Pito Solo. 

— De acord. 

Tom împinse barca înapoi în râu şi o dirijă cu prăjina fără 
să se îndepărteze de pădurea inundată, cu urechea pâlnie după 
zgomotul de motor. Foarte curând, ajunseră la un mic canal 
lateral, desprinzându-se de cel principal, şi-l urmară. 

— Ceva îmi spune că locotenentul Vespân nu avea de 
gând să ne ducă înapoi la San Pedro Sula, zise Tom. Cred că 
plănuise ca noi să cădem din elicopter. Dacă nu reuşeam să 
fugim, acum am fi fost morţi. 

Vernon privi imensa boltă a cerului care se arcuia 
deasupra capului său şi observă că se lăsa noaptea în mlaştina 
Meambar. Odată cu ea, se făcu auzit bâzâitul insectelor, iar o 


miasmă ca un abur cu iz de putreziciune se ridica din hectarele 
tremurătoare de nămol care-i înconjurau, plutind ca un gaz 
otrăvitor printre trunchiurile de copaci gigantice. Undeva, în 
adâncul mlaştinii, auzi ţipătul îndepărtat al unui animal, urmat 
de răgetul unui jaguar. 

Era a doua noapte la rând în care nu dăduseră de pământ 
uscat ca să facă tabăra. In loc de asta, priponiseră piroga sub un 
grup de bromeliazi42 uriaşi, în speranţa că frunzele lor îi vor 
apăra de ploaia continuă. Nu fusese deloc aşa, pentru că 
frunzele strângeau ploaia în şuvoaie care nu puteau fi evitate. 

Învățătorul zăcea pe fundul pirogii, în ploaie, ghemuit 
lângă movila de provizii, înfăşurat într-o pătură udă şi tremurând 
în ciuda căldurii sufocante. Norul de țânțari care-i învăluia într-o 
ceaţă închisă era mai gros, în special în jurul feţei sale. Vernon îi 
vedea chiar târându-se pe gura şi pe ochii lui. Vernon se întinse 
şi-l mai unse cu nişte insecticid pe faţă, dar era un gest inutil. 
Dacă ploaia nu-l spăla, o făcea sigur transpiraţia. 

Îşi ridică privirea. Cei doi ghizi erau în faţa bărcii, jucând 
cărţi la lumina lumânării şi bând. Abia dacă fuseseră treji de la 
începutul călătoriei, iar Vernon fusese îngrozit să descopere că 
unul dintre bidoanele din plastic de treizeci şi şapte de litri, în 
care credea că este apă, era de fapt plin cu aguardiente43 
preparat în casă. 

Vernon se încovoie, legănându-se şi cuprinzându-se cu 
braţele. Nu era chiar întuneric; noaptea părea să cadă foarte 
încet. Nu exista apus în mlaştină: lumina se transforma din 
verde în albastru, în violet şi apoi în negru. In zori, această 
ordine se inversa. Chiar şi în zilele însorite, nu exista soare, ci 
doar un semiîntuneric de un verde adânc. Era avid după un pic 
de lumină, după o gură de aer proaspăt. 

După patru zile de hoinăreală prin mlaştină, ghizii lor 
recunoscuseră în sfârşit că se rătăciseră şi că trebuiau să se 
întoarcă. Şi întoarseră bărcile. Dar nu păreau decât să se afunde 
mai adânc în mlaştină. Acesta, sigur, nu era drumul pe care 
veniseră. Era imposibil să te înţelegi cu ghizii; cu toate că 
Vernon vorbea spaniola destul de bine, iar ghizii ştiau ceva 
engleză, erau adesea prea beţi încât să vorbească în vreo limbă. 
În ultimele patru zile, cu cât situaţia părea mai disperată, cu 
atât ghizii negaseră mai tare şi băuseră mai vârtos. lar după 
aceea, învățătorul se îmbolnăvise. 


Vernon auzi un blestem din faţă. Unul din ghizi îşi aruncă 
jos cărţile şi se clătină ridicându-se în picioare, cu puşca în 
mână. Barca se legănă. 

— Cabron! 

Celălalt se înălţă balansându-se şi apucă o macetă. 

— Opriţi-vă, ţipă Vernon. 

Dar, ca de obicei, îl ignorară. Înjurară şi se îmbrăţişară 
într-o încăierare de betivi; puşca se descărca fără să rănească 
pe nimeni, urmă un val de mormăieli, apoi încăierarea, iar după 
aceea cei doi ghizi, niciunul învingător în luptă, se aşezară la loc 
în barcă, îşi adunară cărţile de joc aruncate şi le împărţiră, ca şi 
când nu s-ar fi întâmplat nimic. _ 

— Ce a fost împuşcătura aceea? Intrebă învățătorul cu 
întârziere, deschizând ochii. 

— Nimic, zise Vernon. Beau din nou. 

Învățătorul tremură, trăgându-şi pătura mai strâns. 

— Ar trebui să le iei arma aia. 

Vernon nu zise nimic. Ar fi fost o prostie să încerce să le ia 
arma, chiar dacă erau beţi. Mai ales atunci când erau beţi. 

— Ţânţarii, şopti învățătorul, cu vocea tremurând. 

Vernon stoarse mai mult insecticid în palme şi-l întinse cu 
blândeţe peste faţa şi în jurul gâtului învățătorului. Învățătorul 
oftă de uşurare, tremură brusc şi-şi închise ochii. 

Vernon trase de cămaşa udă, simțind ploaia deasă pe 
spate, ascultând sunetele pădurii, strigătele străine de 
împerechere şi violenţă. Se gândi la moarte. Părea că întrebarea 
la care căutase răspuns toată viaţa lui va primi unul în curând, 
într-un fel neaşteptat şi destul de înfricoşător. 

De două zile, o mantie deasă şi protectoare de ceaţă se 
întindea pe râu. Tom şi Sally împingeau cu prăjina în amonte, pe 
canalele laterale şerpuitoare, într-o tăcere desăvârşită. 
Călătoreau zi şi noapte, dormind cu rândul. Aveau puţin de 
mâncare, cu excepţia celor două batoane de ciocolată ale lui 
Sally, pe care le raţionalizară, muşcătură cu mușcătură, şi a 
unor fructe pe care Sally le culesese pe drum. Nu văzură nici o 
urmă a soldaţilor care-i urmăreau. Tom începuse să spere că 
renunţaseră şi că se întorseseră în Brus sau că întârziaseră pe 
undeva. Râul era presărat cu bancuri de nisip, bancuri de noroi 
şi buşteni scufundaţi, care puteau să încetinească o barcă. 
Waono avusese dreptate. 


În dimineaţa celei de-a treia zile ceața începu să se ridice, 
descoperind două ziduri de junglă picurând, care mărgineau râul 
cu apă neagră. Curând după aceea, zăriră o casă pe piloni, 
construită deasupra apei, cu pereţi din nuiele şi acoperiş din 
stuf. In spatele ei, răsărea malul râului cu bolovani de granit şi 
terasament abrupt: prima bucată de pământ uscat pe care o 
vedeau de câteva zile. Un doc apăru la marginea apei, precum 
cel din Brus: o platformă şubredă cu stâlpi din bambus, legată 
de trunchiuri subţiri de copaci scufundate în mâl. 

— Ce crezi? Întrebă Tom. Ar trebui să ne oprim? 

Sally se ridică. Un băiat pescuia de pe platformă cu un arc 
mic cu săgeată. 

— Pito Solo? 

Dar băiatul îi văzuse şi deja se pornise pe fuga, 
abandonându-şi ustensilele. 

— Să încercăm aici, zise Tom. Dacă nu găsim ceva de 
mâncare, suntem terminaţi! 

Impinse cu prăjina spre doc. 

Sally şi Tom săriră din barcă, iar platforma scârţâi şi se 
legăna periculos de mult. În spate, o pasarela şubreda conducea 
spre malul abrupt de pământ care se înălța din jungla inundată. 
Nu se vedea nimeni. Se târâră în sus pe terasamentul lucios, 
alunecând în noroi. Totul era îmbibat cu apă. În vârf se afla o 
colibă, mică, deschisă şi un foc, iar un bătrân stătea într-un 
hamac. Un animal se rumenea pe o frigare din lemn. Tom îl 
privi, adulmecând aroma delicioasă de carne friptă. Pofta i se 
tăie puţin în clipa în care-şi dădu seama că era o maimuţă. 

— Holă, zise Sally. 

— Holá, îi răspunse bărbatul. 

Sally continuă în spaniolă. 

— Aici e Pito Solo? 

Urmă o tăcere lungă, timp în care bărbatul o privi lipsit de 
expresie. 

— Nu vorbeşte spaniola, constată Tom. 

— In ce direcţie e oraşul? Donde? Unde? 

Bărbatul le arătă spre ceaţă. Se auzi ţipătul ascuţit al unui 
animal, iar Tom sări în sus. 

— E o potecă acolo, spuse Sally. 

O porniră pe potecă şi, curând, ajunseră în oraş. Se înălța 
pe o ridicătură deasupra pădurii tropicale inundate, o adunătura 


pestriță de colibe din nuiele şi tencuială, cu acoperişuri din tablă 
sau din stuf. Pui de găină păşeau ţanţoş ferindu-se din calea lor, 
iar câini costelivi se furişau de-a lungul zidurilor, privindu-i dintr- 
o parte. Rătăciră prin sat, care părea părăsit. Se termina la fel 
de repede cum începuse, într-un zid solid de junglă. 

Sally privi spre Tom. 

— Şi acum? 

— Batem la o uşă. 

Tom alese o uşă la întâmplare, apoi ciocăni. 

Tăcere. 

Tom auzi un foşnet şi privi în jur. La început, nu văzu 
nimic, dar apoi îşi Dădu seama că o sută de ochi întunecaţi îl 
priveau pe furiş din frunzişul junglei. Toţi erau copii. 

— Mi-aş dori să am bomboanele la mine, zise Sally. 

— Scoate un dolar. 

Sally scoase un dolar. 

— Bună! Cine vrea un dolar american? 

Se înălţă un strigăt şi o sută de copii dădură buzna din 
frunziş, ţipând şi îmbrâncindu-se, cu mâinile întinse. 

— Cine vorbeşte spaniola? Întreba Sally, ridicând dolarul. 

Cu toţii strigară dintr-odată în spaniolă. leşind din 
învălmăşeală, o fată mai mare veni în faţă. 

— Pot să vă ajut? Întrebă ea, cu multă demnitate. 

Părea cam de treisprezece ani şi era drăguță, purtând un 
tricou imprimat, o pereche de pantaloni scurţi şi doi cercei din 
aur. Cozi groase, castanii, îi cădeau pe spate. 

Sally îi dădu dolarul. Un oftat adânc de dezamăgire se _ 
înălţă dinspre grup, dar se părea că suportau bine pierderea. În 
sfârşit, gheaţa fusese spartă. 

— Cum te numeşti? 

— Marisol. 

— E un nume frumos. 

Fata zâmbi. 

— İl căutăm pe Don Orlando Ocotal. Poți să ne duci la el? 

— A plecat cu yanquis44 cu o săptămână în urmă. 

— Care yanquis? 

— Gringo înalt şi supărat cu muşcături pe toată faţa şi cel 
zâmbitor cu inele din aur pe degete. 

Tom scăpă o înjurătură şi privi spre Sally. 

— Se pare că Philip ne-a luat ghidul. 


Se întoarse înapoi spre fată. 

— Au spus unde se duc? 

— Nu. 

— Sunt oameni mari în sat? Mergem în susul râului şi 
avem nevoie de un ghid. 

Fata spuse: 

— Vă duc la bunicul meu, Don Alfonso Boswas, care e 
căpetenia satului. El ştie tot. 

O urmară. Emana siguranţă şi pricepere, subliniate de 
ţinuta ei dreaptă. In timp ce treceau printre colibele încovoiate, 
se simţi un miros de mâncare care aproape că-l făcu pe Tom să 
leşine de foame. Fata îi conduse către ceea ce părea să fie cea 
mai amărâtă colibă din sat, o grămadă de bețe stând să cadă, 
aproape că nu mai avea nici noroi în crăpături. Era construită 
lângă un teren noroios care servea drept piaţă a oraşului. În 
mijlocul pieţei se afla un pâlc înnămolit de lămâi şi bananieri. 

Fata se dădu la o parte din dreptul uşii, iar ei intrară. Un 
bătrân stătea în centrul colibei, pe un scaun prea jos pentru el, 
cu genunchii osoşi ieşind printre găurile mari din pantaloni, cu 
câteva şuviţe de păr alb coborând pe craniul pleşuv în diferite 
direcţii. Fuma o pipă din cocean de porumb, care umpluse coliba 
cu un miros de gudron. O macetă zăcea pe jos lângă el. Era mic 
şi purta ochelari care-i făceau ochii să pară mai mari, dându-i un 
aer surprins. Era greu de imaginat că el era căpetenia satului; în 
loc de asta, părea cel mai sărac om din sat. 

— Don Alfonso Boswas? Întrebă Tom. 

— Cine? Strigă bătrânul, ridicând maceta şi fluturând-o în 
jur. Boswas? Derbedeul ăla? A plecat! L-au alungat din oraş cu 
mult timp în urmă. Trântorul ăla a trăit prea mult şi nu făcea 
altceva decât să-şi fumeze pipa toată ziua şi să se uite la fetele 
care treceau pe lângă coliba lui. 

Tom se holbă luat prin surprindere la bărbat, apoi se 
întoarse s-o caute pe fată. Aceasta stătea în prag, înăbuşindu-şi 
un chicot. 

Bătrânul lăsă jos maceta şi râse. 

— Intraţi, intraţi! Eu sunt Don Alfonso Boswas. Aşezaţi-vă! 
Sunt doar un bătrân căruia îi place să mai glumească. Am 
douăzeci de nepoți şi şaizeci de strănepoţi, iar ei nu vin 
niciodată să mă viziteze, aşa că sunt nevoit să spun glume 
străinilor. 


Vorbea într-o spaniolă ciudat de formală, de modă veche, 
folosind cuvinte ca usted45. 

Tom şi Sally se aşezară pe două scaune şubrede. 

— Eu sunt Tom Broadbent, se prezenta el, iar dumneaei 
este Sally Colorado. 

Bătrânul se ridică, se înclină politicos şi se aşeză la loc. 

— Căutăm un ghid care să ne ducă în susul râului. 

— Hmm, mormăi el. Dintr-odată, yanquis ăştia sunt toţi 
înnebuniţi să meargă pe râu şi să se piardă în mlaştina 
Meambar, ca să fie mâncaţi de anaconda. De ce? 

Tom ezită, încurcat de întrebarea neaşteptată. 

— Încercăm să-l găsim pe tatăl lui, spuse Sally. Maxwell 
Broadbent. A venit pe aici acum vreo lună, cu un grup de indieni 
în pirogi. Probabil că aveau o mulţime de cutii cu ei. 

Bătrânul îl privi pe Tom scrutător. 

— Vino aici, băiete! 

Întinse o mână tăbăcită şi apucă braţul lui Tom într-o 
strânsoare ca de menghină, trăgându-l mai aproape. Il privi, cu 
ochii măriţi grotesc de ochelari. 

— Văd că tu şi soţia ta sunteţi flămânzi. Marisol! 

Vorbi ceva cu fata într-un dialect indian. Apoi ea plecă, iar 
el se întoarse către Tom. 

— Aşadar, acela era tatăl tău, cel care a trecut pe aici, nu? 
Nu-mi pari nebun. Un băiat cu un tată nebun este şi el nebun, 
de obicei. 

— Mama mea era normală, spuse Tom. 

Don Alfonso râse zgomotos şi se plesni peste genunchi. 

— Asta-i bună! Şi tu eşti un glumet! Da, s-au oprit aici ca 
să cumpere mâncare. Bărbatul alb era ca un urs, iar vocea lui se 
auzea la un kilometru. l-am spus că era nebun să intre în 
mlaştina Meambar, dar nu m-a ascultat. Sigur era o mare 
căpetenie din America. Am petrecut o seară plăcută împreună, 
cu multe râsete, şi mi-a dat asta. 

Se întinse într-o parte, unde mai mulţi saci din pânză 
groasă erau împachetaţi, răscoli şi întinse ceva către ei, în 
palmă. Razele soarelui atinseră obiectul de culoarea sângelui de 
porumbel, făcându-l să sclipească, cu o stea perfectă strălucind 
înăuntru. Îl puse în mâna lui Tom. 

— O stea din rubin, şopti Tom. 

Era una dintre pietrele preţioase din colecţia tatălui său, 


valorând o mică - poate chiar o mare - avere. Simţi un val brusc 
de emoție: era atât de tipic pentru tatăl lui să-i facă un dar 
extravagant cuiva de care-i plăcea! Odată, îi dăduse unui 
cerşetor cinci mii de dolari, pentru că tipul îl amuzase cu o 
observaţie isteaţă. 

— Da. Un rubin. Cu el, nepoţii mei vor merge în America, îl 
ascunse cu grijă printre sacii murdari din pânză. De ce face tatăl 
tău asta? A tot ocolit răspunsul precum un coati46, atunci când 
am încercat să aflu. 

Tom îi aruncă o privire lui Sally. Cum ar fi putut să-i 
explice bătrânului? 

— Incercam să-l găsim pe tatăl meu. E. bolnav. 

Auzind asta, ochii lui Don Alfonso se deschiseră larg. Îşi 
scoase ochelarii, îi şterse cu o cârpă murdară şi-i puse la loc, 
mai soioşi decât înainte. 

— Bolnav? E contagios? 

— Nu. Aşa cum spui dumneata, e doar puţin loco47, asta-i 
tot. E un joc pe care a vrut să-l joace cu fiii lui. 

Don Alfonso se gândi pentru un timp, apoi îşi scutură ferm 
capul. 

— l-am văzut pe yanquis făcând multe lucruri ciudate, dar 
ăsta e mai mult decât ciudat. Tu îmi ascunzi ceva. Dacă vrei să 
te ajut, trebuie să-mi spui totul. 

Tom oftă şi privi spre Sally. Ea făcu un semn de 
încuviinţare din cap. 

— Tata e pe moarte. A plecat în sus pe râu cu tot ce avea, 
ca să fie înmormântat, şi ne-a provocat: dacă ne vrem 
moştenirea, trebuie să-i găsim mormântul. 

Don Alfonso clătină din cap, ca şi cum acesta ar fi fost cel 
mai normal lucru din lume. 

— Da, da, e un lucru pe care şi noi, indienii tawahka, îl 
făceam odinioară. Ne înmormântam cu averea noastră şi asta îi 
înfuria mereu pe fiii noştri. Dar au sosit misionarii şi ne-au 
explicat că Isus ne va da lucruri noi în Rai, aşa că nu era nevoie 
să îngropăm nimic alături de morţi. În consecinţă, ne-am oprit. 
Dar eu cred că vechiul obicei era mai bun. Şi nu sunt sigur că 
Isus are pregătite toate lucrurile astea noi pentru oameni, când 
mor. Icoanele îl înfăţişează ca pe un om sărac, fără vase de 
gătit, porci, pui, pantofi sau măcar o nevastă. Don Alonso pufni 
cu zgomot. Dar poate că e mai bine să te îngropi cu averea ta, 


decât să-ţi laşi fiii să se certe pentru ea. Se ceartă chiar înainte 
să mori. De aceea, eu le-am dat deja tot ce aveam fiilor şi 
fiicelor mele şi trăiesc precum un sărman. Acesta este cel mai 
înţelept lucru pe care-l puteam face. Acum, fiii mei n-au pe ce să 
se certe şi, ceea ce este mai important, nu-şi doresc să mor. 

Îşi termină discursul şi-şi vâri pipa la loc în gură. 

— Au mai trecut alţi oameni albi? Întrebă Sally. 

— Acum zece zile, două pirogi cu patru oameni, doi indieni 
din munţi şi doi oameni albi s-au oprit. Am crezut că bărbatul cel 
mai tânăr ar putea să fie Isus Hristos, dar cei de la şcoala 
misionară au zis că era doar un fel de persoană numită hippy. 
Au stat o zi şi au plecat. Apoi, cu o săptămână în urmă, au sosit 
patru pirogi cu soldaţi şi doi gringos. L-au angajat pe Don 
Orlando ca să-i conducă şi au plecat. De aceea mă întreb: de ce 
toţi yanquis ăştia nebuni se duc dintr-odată în mlaştina 
Meambar? Toţi caută mormântul tatălui tău? 

— Da. Sunt cei doi fraţi ai mei. 

— De ce nu mergeţi împreună? 

Tom nu răspunse. 

Sally vorbi: 

— Ai amintit de indienii munteni care au trecut împreună 
cu primul bărbat. Ştii de unde veneau? 

— Sunt indieni sălbatici, dezbrăcaţi, din munţi, care se 
pictează în roşu şi negru. Nu sunt creştini. Noi suntem puţin 
creştini aici, în Pito Solo. Nu mult, suficient cât să ne descurcăm 
atunci când vin misionarii cu mâncare şi medicamente nord- 
americane. Atunci, cântăm şi batem din palme pentru Isus. Aşa 
mi-am căpătat ochelarii cei noi. 

Îi scoase şi i-i întinse lui Tom, ca să-i admire. 

— Don Alfonso, zise Tom, avem nevoie de un ghid care să 
ne ducă pe râu şi mai avem nevoie de provizii şi de echipament. 
Poţi să ne ajuţi? 

Don Alfonso pufăi şi iar pufăi, apoi făcu un semn de 
aprobare din cap. 

— Vă duc eu. 

— A, nu, spuse Tom, privindu-l alarmat pe bătrânul 
plăpând. Nu asta ceream. Nu te putem lua din sat, unde e 
nevoie de dumneata. 

— Eu? Să fie nevoie? Nimic nu le-ar face mai mare plăcere 
celor din sat decât să scape de bătrânul Don Alfonso! 


— Dar eşti căpetenia lor. 

— Căpetenie? Pfui! 

— Va fi o călătorie lungă, grea, zise Tom, nepotrivită 
pentru un bărbat de vârsta dumitale. 

— Încă sunt la fel de puternic precum un tapir! Sunt 
suficient de tânăr ca să mă însor din nou. De fapt, am nevoie de 
o fată de şaisprezece ani, care să se strecoare în locul acela gol 
din hamacul meu, să mă legene ca să adorm în fiecare seară cu 
şoapte şi sărutări. 

— Don Alfonso. 

— Am nevoie de o fată de şaisprezece ani ca să mă 
tachineze şi să-şi vâre limba în urechea mea, ca să mă 
trezească dimineaţa şi să mă scol odată cu păsările. Nu vă mai 
faceţi atâtea griji: eu, Don Alfonso Boswas, vă voi duce prin 
mlaştina Meambar. 

— Nu, refuză Tom, pe cât de hotărât putea. Nu vei face 
asta. Avem nevoie de un ghid mai tânăr. 

— Nu aveţi încotro. Am visat că veţi veni şi că eu voi 
merge cu voi. Aşa că s-a hotărât. Eu vorbesc engleza şi 
spaniola, dar prefer spaniola. Engleza mă sperie. Sună ca şi 
când cineva ar fi strâns de gât. 

Tom privi la Sally, exasperat. Bătrânul acesta era 
imposibil! 

În acel moment, Marisol se întoarse cu mama ei. Fiecare 
din ele purta funduri din lemn aşternute cu frunze de palmier, 
pe care erau îngrămădite tortillas proaspete şi fierbinţi, banane 
prăjite, carne şi nuci prăjite, şi fructe proaspete. 

Tom nu fusese niciodată mai înfometat. El şi Sally 
înfulecară bucatele, alături de Don Alfonso, în timp ce fata şi 
mama ei priveau cu satisfacţie tăcută. Discuţia încetă pe timpul 
mesei. După ce el şi Sally terminară, femeia le luă în tăcere 
farfuriile şi le umplu din nou, apoi încă o dată. 

Când masa se termină, Don Alfonso se lăsă pe spate şi se 
şterse la gură. 

— Uite ce este, spuse Tom cât de ferm putea, vis sau nu, 
dumneata nu vii cu noi. Avem nevoie de un bărbat mai tânăr. 

— Sau de o femeie, spuse Sally. 

— O să iau doi tineri cu mine, pe Chori şi pe Pingo. Eu sunt 
singurul, pe lângă Don Orlando, care ştie drumul prin mlaştina 
Meambar. Fără ghid, veţi muri. 


— Trebuie să-ţi refuz oferta, Don Alfonso. 

— N-aveţi prea mult timp. Soldaţii sunt pe urmele voastre. 

— Au fost aici? Întrebă Tom, alarmat. 

— Au venit în dimineaţa asta. Se vor întoarce. 

Tom îi aruncă o privire lui Sally, apoi se întoarse spre Don 
Alfonso. 

— N-am făcut nimic rău. O să le explic. 

— Nu trebuie să explici. Soldaţii sunt oameni răi. Trebuie 
să începem aprovizionarea imediat. Marisol! 

— Da, bunicule? 

— Avem nevoie de prelată, macete, petrol, ulei de motor 
în doi timpi, unelte, o tigaie, vase pentru gătit, tacâmuri şi 
bidoane pentru apă. 

Continuă să depene lista cu provizii. 

— Aveţi medicamente? Întrebă Tom. 

— Avem multe medicamente nord-americane, mulţumită 
misionarilor. Am bătut mult din palme pentru Isus ca să primim 
medicamentele alea. Marisol, spune-le oamenilor să vină cu ce 
au de vânzare la un preţ corect. 

Marisol Dădu fuga, cu cozile în vânt, şi în mai puţin de 
zece minute se întoarse, conducând un şir de bătrâni, femei şi 
copii, fiecare ducând câte ceva. Don Alfonso rămase în colibă, 
departe de activitatea înjositoare de cumpărare şi vânzare, în 
timp ce Marisol părea să se descurce de minune cu mulţimea. 

— Cumpăraţi ce vreţi şi spuneţi-le celorlalţi să plece, zise 
Marisol. Ei vă vor spune preţul. Nu vă târguiţi; noi nu facem aşa. 
Doar spuneţi da sau nu. Preţurile sunt corecte. 

Vorbi tăios cu oamenii îngrămădiţi într-o linie dezordonată, 
iar ei se vânzoliră, formând un rând. 

— Ea va fi căpetenia satului, îi spuse Tom lui Sally în 
engleză, privind peste rândul ordonat de oameni. 

— Este deja. A 

— Suntem gata, spuse Marisol. li făcu semn primului om 
din linie. Acesta păşi înainte şi întinse cinci saci vechi din pânză. 

— Patru sute, zise fata. 

— Dolari? 

— Lempiras48. 

— Cât înseamnă asta în dolari? Se interesă Tom. 

— Doi. 

— Îi luăm. 


Următoarea persoană veni în faţă cu un sac mare cu 
fasole, un sac cu boabe de porumb uscate şi un vas din aluminiu 
cu capac, în ultimul hal de uzat. Mânerul original lipsea şi în 
locul lui se găsea o bucată de lemn de esenţă tare unsă, 
minunat sculptata. 

— Un dolar. 

— Le luăm. 

Bărbatul le puse jos şi se retrase, în timp ce următorul se 
apropie ţinând două tricouri, două perechi de pantaloni scurţi 
destul de murdari, o şapcă şi o pereche nou-nouţă de pantofi de 
sport Nike. 

— lată şi hainele mele de schimb, zise Tom. Privi 
încălţările. Şi sunt tocmai mărimea mea. Imaginează-ţi că am 
găsit o pereche nou-nouţă de pantofi Air Jordan tocmai aici! 

— Aici îi fac, îi explică Sally. Îţi aduci aminte de 
scandalurile atelierelor de exploatare? 

— A, da. 

Procesiunea de bunuri continuă: prelată, saci cu fasole şi 
orez, câmuri uscate şi afumate, pe care Tom se hotărî să nu le 
cerceteze prea îndeaproape, banane, un butoi de o sută 
douăzeci de litri cu petrol, o cutie cu sare. Destul de mulţi 
veniseră cu tuburi de Raid superputernic, insecticidul cel mai 
bun, dar Tom le refuză. 

Dintr-odată, se lăsă tăcerea peste mulţime. Tom auzea 
huruitul slab al unui motor de barcă. Fata vorbi iute. 

— Trebuie să mă urmaţi în pădure. Repede! 

Imediat, mulţimea se împrăştie, iar satul rămase tăcut, 
aparent părăsit. Fata îi conduse liniştită pe drumul care ducea 
spre pădure, mergând pe o potecă aproape invizibilă. Ceaţa 
amurgului plutea printre copaci. Era mlaştină peste tot în jur, 
dar poteca se răsucea încolo şi încoace, rămânând pe teren 
înalt. Sunetele satului se topiră, iar ei erau ascunşi în mantia 
ocrotitoare a pădurii. După zece minute de mers, fata se opri. 

— Aşteptăm aici. 

— Cât de mult? 

— Până când pleacă soldaţii. 

— Cum rămâne cu barca? Intrebă Sally. Nu vor recunoaşte 
barca noastră? 

— V-am ascuns deja barca. 

— A fost o idee bună. Mulţumim! 


— Cu plăcere! 

Fata aceea atât de stăpână pe sine îşi întoarse ochii negri 
către potecă şi aşteptă, la fel de nemişcată şi tăcută precum o 
căprioară. 

— Unde te duci la şcoală? Întrebă Sally, după o clipă. 

— La şcoala baptistă, mai jos, pe râu. 

— O şcoală misionară? 

— Da. 

— Eşti creştină? 

— A, da, spuse fata, întorcând un chip serios către Sally. 
Tu nu eşti? 

Sally se înroşi. 

— Ei bine. Aăă. Părinţii mei erau creştini. 

— Asta e bine, zise Marisol zâmbind. N-aş vrea să ajungi în 
iad. 

— Ei bine, interveni Tom, spărgând tăcerea neobişnuită. 
Sunt curios, Marisol, dacă mai există cineva în sat, în afară de 
Don Alfonso, care să cunoască drumul prin mlaştina Meambar. 

Ea îşi scutură capul cu gravitate. 

— El e singurul. 

— E dificil de traversat? 

— Foarte. 

— De ce e atât de nerăbdător să ne ducă? 

Ea doar îşi scutură capul. 

— Nu ştiu. Are vise şi viziuni, iar asta a fost una dintre ele. 

— Chiar a visat despre venirea noastră? 

— A, da! Atunci când a venit primul bărbat alb, a spus că 
fiii lui îl vor urma curând. Şi iată-te. 

— O încercare norocoasă, spuse Tom în engleză. 

O împuşcătură îndepărtată răsună prin pădure, apoi alta. 
Se rostogoli ca tunetul, distorsionată ciudat de junglă, dispărând 
după un timp îndelungat. Efectul asupra lui Marisol era teribil. 
Se făcuse albă, tremura şi se legăna. Dar nu zise nimic şi nu 
fugi. Tom era îngrozit. Fusese cineva împuşcat? 

— Nu împuşcă oameni, nu? Întrebă el. 

— Nu ştiu. 

Tom vedea cum i se umpleau ochii de lacrimi. Dar în afară 
de asta nu trădă nici o altă emoție. 

Sally apucă braţul lui Tom. 

— S-ar putea să împuşte oameni din cauza noastră. 


Trebuie să ne predăm! 

— Nu, zise fata, pe un ton tăios. Poate trag în aer. Nu 
putem face nimic, decât să aşteptăm. 

O singură lacrimă lăsă o dâră pe chipul fetei. 

— N-ar fi trebuit niciodată să oprim aici, spuse Sally în 
engleză. N-aveam dreptul să-i punem pe oamenii ăştia în 
pericol. Tom, trebuie să ne întoarcem în sat şi să-i înfruntăm pe 
soldaţi! 

— Ai dreptate. Tom se întoarse să plece. ` 

— Sigur ne vor împuşca dacă vă întoarceţi, spuse fata. In 
faţa soldaţilor, suntem neputincioşi. 

— Nu vor scăpa nepedepsiţi pentru asta, promise Sally, cu 
vocea tremurătoare. Voi raporta Ambasadei americane. Soldaţii 
aceia vor suporta consecinţele. 

Fata nu zise nimic. Rămăsese tăcută şi stătea iar 
nemişcată, asemeni unei căprioare, abia tremurând. Chiar şi 
lacrimile i se opriseră. 

Lewis Skiba rămăsese singur în birou. Era încă după- 
amiază devreme, dar îi trimisese pe toţi acasă, vrând să-i ţină 
departe de presă. Scosese din priză telefonul şi închisese cele 
două uşi exterioare ale biroului. Acum, în timp ce compania se 
prăbuşea în jurul lui, era închis într-un cocon de tăcere, 
înconjurat de un nimb auriu. 

Comisia pentru Acţiuni şi Schimb nu aşteptase nici măcar 
până la închiderea negocierilor ca să anunţe investigația pentru 
nereguli în contabilitate la Lampe-Denison Pharmaceuticals. 
Anunţul căzuse ca o lovitură de ciocan, iar acum Lampe era 
cotată la şapte şi un sfert şi scădea. Compania era precum o 
balenă muribundă, paralizată, zbătându-se, înconjurată de o 
grămadă furioasă de rechini fără minte - vânzătorii - care o 
dezmembrau, bucată cu bucată. Era o frenezie a ospăţului 
primitivă, darwiniană. Şi cu fiecare dolar pe care-l apucau din 
preţul acţiunilor se smulgea câte o sută de milioane de dolari 
din capitalizarea de piaţă a companiei. Era complet neajutorat. 

Avocaţii de la Lampe îşi făcuseră treaba şi declaraseră, 
aşa cum se obişnuieşte în aceste situaţii, că acuzaţiile nu aveau 
„Nici o valoare” şi că Lampe era dornică să coopereze şi să-şi 
reabiliteze numele. Graff, directorul adjunct, îşi jucase rolul, 
publicând o declaraţie în care afirma că Lampe urmase strict 
principiile general acceptate de contabilitate. Auditorii care 


verificaseră compania îşi exprimaseră şocul şi consternarea, 
spunând că ei se bizuiseră pe declaraţiile financiare şi pe 
mărturisirile celor de la Lampe şi că, dacă existau nereguli, ei 
fuseseră la fel de grav înşelaţi ca şi ceilalţi. Toate clişeele pe 
care Skiba le auzise din partea tuturor celorlalte companii 
corupte şi de la legiunile lor de reprezentanţi fuseseră etalate. 
Totul era la fel de pompos şi de programat precum o dramă 
japoneză Eabuki. Cu toţii îşi respectaseră scenariul, cu excepţia 
lui. Acum, toţi voiau să audă ceva de la el, marele şi teribilul 
Skiba. Voiau să se mai ridice o dată cortina. Fiecare dorea să-l 
vadă pe şarlatanul care trăsese sforile. 

Dar aşa ceva nu se va întâmpla. Nu atâta vreme cât el mai 
respira. Lasă-i să trăncănească şi să dea târcoale; el va rămâne 
tăcut. lar apoi, când va sosi Codicele, iar acţiunile lor se vor 
dubla, tripla, împătri. 

Işi verifică iar ceasul. Două minute. 

Vocea lui Hauser se auzi atât de limpede, cu toate că 
legătura era făcută prin satelit, încât tipul putea la fel de bine să 
sune din camera de alături; doar dispozitivul de bruiaj îi făcea 
vocea să sune ca a răţoiului Donald. Cu toate acestea, 
fanfaronada de bătăuş a tipului şi familiaritatea sa insolentă se 
simțeau din plin. 

Hauser spuse: 

— Lewis! Ce mai faci? 

Skiba lăsă să treacă o clipă de gheaţă. 

— Când voi avea Codicele? 

— Skiba, asta este situaţia. Fratele mijlociu, Vernon, 
credem că s-a rătăcit în mlaştină şi probabil că nu o să mai iasă 
de acolo. Celălalt frate, Tom. 

— N-am întrebat de fraţi! Nu-mi pasă de fraţi! Am întrebat 
de Codice! 

— Ar trebui să-ţi pese! Şi ştii motivul. Oricum, aşa cum 
spuneam, Tom a reuşit să se strecoare pe lângă nişte soldaţi pe 
care i-am angajat ca să-l oprească. Il urmăresc pe râu şi mai au 
şanse să-l prindă înainte să intre în mlaştină, dar se dovedeşte 
mai descurcăreţ decât anticipasem. Dacă va trebui oprit, ultimul 
loc potrivit este la capătul mlaştinii. Nu pot să risc să le pierd 
urma, lui şi a fetei care îl însoţeşte, în munţi. Mă urmăreşti? 

Skiba reduse volumul vocii arogante, măcăitoare. Nu 
credea că mai urâse vreodată un om atât de mult, pe cât îl ura 


pe Hauser chiar acum. 

— O a doua problemă este fiul cel mai mare, Philip. La un 
moment dat, va trebui să mă ocup de el. Voi mai avea nevoie de 
el o perioadă, dar după asta, ei bine, nu ne putem permite să 
„apară” (era expresia ta sau a mea?) şi să-şi pretindă dreptul 
asupra Codicelui. Nici Vernon sau Tom. lar asta este valabil şi 
pentru femeia cu care călătoreşte Tom, Sally Colorado. 

Urmă o tăcere îndelungă. 

— Inţelegi ce spun, nu-i aşa? 

Skiba aşteptă, încercând să se controleze. Aceste 
convorbiri erau o pierdere de timp colosală. Chiar mai mult, erau 
periculoase. 

— Mai eşti acolo, Lewis? 

Skiba zise, nervos: 

— De ce nu termini odată? Ce rost au telefoanele astea? 
Treaba ta este să-mi aduci Codicele. Cum faci asta este treaba 
ta, Hauser. 

Chicotitul se transformă în râs. 

— A, e minunat! Nu vei scăpa atât de uşor. Ştiai tot timpul 
ce se va întâmpla. Sperai că voi avea grijă de asta de unul 
singur. N-ai norocul ăsta. Nu va fi nici o negare aici, nu-l vei 
vinde pe tipul cel neînsemnat, nu te vei târgui. Atunci când va 
veni vremea, Îmi vei spune să-i omor. E singura cale, şi tu ştii 
asta. 

— Încetează imediat să vorbeşti aşa. Nu va fi nici un omor. 

— Of, Lewis, Lewis. 

Lui Skiba i se făcu rău. Simţi cum greaţa îi strânge 
stomacul convulsiv. Cu coada ochiului, văzu acţiunile scăzând 
din nou. SEC nici măcar nu oprise negocierile, lăsase Lampe să 
se răsucească în vânt. Erau douăzeci de mii de angajaţi care 
depindeau de el, milioane de oameni bolnavi care aveau nevoie 
de medicamentele lor, erau nevasta şi copiii lui, casa lui, două 
milioane de acţiuni proprii şi cele şase milioane de obligaţiuni. 

Auzi un sunet strident pe fir: evident, un hohot de râs. Se 
simţi, dintr-odată, foarte slab. Cum de permisese să se întâmple 
una ca asta? Cum de-i scăpase bărbatul acesta de sub control? 

— Nu omori pe nimeni, zise el, înghițind chiar înainte de a 
termina propoziţia. 

Stomacul avea să i se ridice în orice clipă. Exista o metodă 
legală să facă asta; fiii vor aduce Codicele, iar el va negocia cu 


ei, va încheia o înţelegere. Dar ştia că nu se va întâmpla aşa, nu 
cu Lampe hărţuită de acuzaţii şi cercetări, cu preţul acţiunilor 
prăbuşindu-se. 

Vocea deveni dintr-odată blândă: 

— Uite, ştiu că este o decizie grea. Dacă tu chiar ţii la 
asta, mă întorc şi uităm totul despre Codice. Serios. 

Skiba înghiţi. Simţea că nodul acela din gât îl va sufoca. 
Cei trei fii ai lui îi zâmbeau din ramele argintate de pe birou. 

— Spune doar cuvântul şi o pornim toţi înapoi. Punem 
punct afacerii. 

— Nu va fi nici un omor. 

— Uite, deocamdată nu trebuie luată nici o hotărâre. De 
ce nu te mai gândeşti la asta? _ 

Skiba se clătină pe picioare. Incercă să ajungă la coşul său 
de hârtii florentin, aurit şi acoperit cu piele, dar nu reuşi să 
meargă decât până la şemineu. Se întoarse la telefon, cu voma 
pocnind şi sfârâind în foc în urma lui, îl ridică să spună ceva, 
apoi se răzgândi şi-l puse încet în furcă, cu o mână 
tremurătoare. Aceeaşi mână se furişă către sertarul de sus al 
biroului şi căută flaconul rece din plastic. 

Treizeci de minute mai târziu, Tom observă mişcare în 
pădure şi nu după mult timp o femeie bătrână, cu un şal, veni 
pe drum. Marisol se repezi înainte cu un suspin, apoi cele două 
vorbiră iute în limba lor. 

Marisol se întoarse către Tom şi Sally cu o expresie de 
mare uşurare. 

— E aşa cum am spus eu. Soldaţii au tras doar în aer, ca 
să ne sperie. După aceea, au plecat. L-au convins că n-aţi venit 
în sat, că n-aţi trecut pe acolo. Au plecat înapoi, în josul râului. 

In timp ce se apropiau de colibă, Tom îl zări pe Don 
Alfonso stând afară, fumându-şi pipa, arătând la fel de lipsit de 
griji, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Chipul i se destinse 
într-un zâmbet larg în clipa în care-i văzu apropiindu-se. 

— Chori! Pingo! Veniţi aici! leşiţi ca să-i vedeţi pe noii 
voştri şefi yanquis! Chori şi Pingo nu vorbesc spaniola, vorbesc 
doar limba tawahka, dar eu ţip la ei în spaniolă ca să le arăt cine 
e şeful, iar voi trebuie să ţipaţi la ei, de asemenea. 

Două exemplare magnifice de bărbaţi ieşiră aplecându-se 
pe uşa colibei, dezgoliţi de la talie în sus, cu corpurile 
musculoase lucind de ulei. Cel numit Pingo avea tatuaje în stil 


vestic pe braţe şi tatuaje indiene pe faţă şi ţinea o macetă de 
aproape un metru lungime în mână, în timp ce Chori avea o 
carabină veche Springfield azvârlită peste umăr şi ducea un 
Pulaski, un topor de pompier, într-o mână. 

— Vom încărca barca imediat. Trebuie să părăsim satul 
cât mai curând posibil. 

Sally îl privi pe Tom. 

— Se pare că Don Alfonso va fi ghidul nostru. 

Strigând şi gesticulând, Don Alfonso îi îndrumă pe Chori şi 
Pingo în timp ce duceau proviziile până la marginea râului. 
Piroga lor era la locul ei, arătând ca şi cum n-ar fi fost mutată 
din loc niciodată. Într-o jumătate de oră, totul era aşezat, 
proviziile încărcate şi adunate într-o grămadă mare în mijlocul 
pirogii şi legate cu o folie de plastic. Între timp, mai mulţi săteni 
se adunaseră pe mal şi fuseseră aprinse focuri pentru gătit. 

Sally se întoarse către Marisol. 

— Eşti o fată minunată, zise ea. Ne-ai salvat vieţile. Ai 
putea face orice ai vrea în viaţă, ştii asta? 

Fata o privi hotărâtă. 

— Vreau doar un singur lucru. 

— Ce anume? 

— Să merg în America. 

Fata nu mai zise nimic, dar continuă s-o privească pe 
Sally, cu figura ei serioasă, inteligentă. 

— Speri să ajungi în America, zise Sally. 

Fata zâmbi încrezătoare şi-şi îndreptă şi mai mult spatele. 

— Voi ajunge. Don Alfonso a promis. Are un rubin. 

Malul râului era acum aglomerat de oameni. Plecarea lor 
părea să se transforme într-o festivitate. Un grup de femei gătea 
o cină comună la un foc. Copiii alergau, se jucau, râdeau şi 
alergau după pui. În sfârşit, când se părea că se adunase tot 
satul, Don Alfonso trecu prin mulţime, care se dădu la o parte 
din faţa lui. Purta o pereche nou-nouţă de pantaloni scurţi şi un 
tricou pe care scria: „Fără teamă”. Era tot numai zâmbete în 
timp ce li se alătura pe docul din bambus. 

— Toată lumea a venit să-şi ia rămas-bun, îi spuse el lui 
Tom. Vedeţi că sunt un personaj îndrăgit în Pito Solo. Sunt Don 
Alfonso Boswas al lor, cel special. Vedeţi aici dovada că aţi ales 
persoana potrivită ca să vă ghideze prin mlaştina Meambar. 

Câteva petarde pocniră în apropiere şi urmară ţipete 


vesele. Femeile începură să împartă mâncare. Don Alfonso îi luă 
pe Sally şi pe Tom de mâini. 

— Acum urcăm în barcă. 

Chori şi Pingo, încă dezbrăcaţi până la talie, îşi ocupaseră 
deja locurile, unul la prora şi celălalt la cârmă. Don Alfonso îi 
ajută, în timp ce doi băieţi stăteau la fiecare capăt al bărcii, 
ţinând frânghiile, gata să le arunce. Atunci, Don Alfonso se urcă 
şi el. Atent să nu cadă, se întoarse şi înfruntă mulţimea. Se lăsă 
tăcerea: Don Alfonso era gata să ţină un discurs. Când liniştea 
fu deplină, el începu, vorbind în spaniola lui foarte formală. 

— Prieteni şi conaţionali, cu mulţi ani în urmă a fost prezis 
că oameni albi vor veni, iar eu îi voi duce într-o călătorie lungă. 
lar acum, ei sunt aici. Plecăm într-o călătorie periculoasă prin 
mlaştina Meambar. Vom trece prin aventuri şi vom vedea multe 
lucruri stranii şi minunate, niciodată văzute de om până acum. 
Vă întrebaţi, poate, de ce facem această călătorie măreaţă! Vă 
voi spune. Acest american a venit aici ca să-şi salveze tatăl, 
care şi-a pierdut minţile şi şi-a abandonat nevasta şi familia, 
luând cu el toată averea lor, lăsându-i săraci. Biata lui soţie a 
vărsat lacrimi pentru el în fiecare zi şi nu poate să-şi hrănească 
familia sau s-o apere de animalele sălbatice. Casa lor se 
prăbuşeşte şi stuful a putrezit, lăsându-i în ploaie. Nimeni nu se 
însoară cu surorile lui şi în curând vor fi silite să se prostitueze. 
Nepoţii lui au început să bea. Acest tânăr, acest fiu bun, a venit 
să-şi vindece tatăl din nebunia sa şi să-l ducă înapoi în America, 
unde poate să trăiască până la o vârstă respectabilă şi să moară 
în hamacul lui şi să nu mai aducă dezonoare şi foamete familiei. 
Atunci, surorile lui îşi vor găsi soţi, iar nepoţii şi nepoatele lui vor 
avea grijă de milpas49 pentru el, iar el va putea să joace 
domino în după-amiezile fierbinţi, în loc să muncească. 

Satul era vrăjit de discurs. Don Alfonso, se gândi Tom, ştia 
cu siguranţă cum să spună o poveste bună. 

— Cu mult timp în urmă, prieteni, am avut un vis, că vă 
voi părăsi în felul acesta, că voi pleca departe într-o mare 
călătorie către capătul pământului. Am o sută douăzeci de ani 
şi, în sfârşit, acest vis devine realitate. Nu sunt mulţi bărbaţi 
care ar putea să facă un asemenea lucru la vârsta mea. Mai am 
încă mult sânge în vene, iar dacă Rosita mea ar mai trăi, ar 
zâmbi în fiecare zi. La revedere, prieteni, iubitul vostru Don 
Alfonso părăseşte satul cu lacrimi de tristeţe în ochi! Amintiţi-vă 


mereu de mine şi spuneţi-le povestea mea copiilor voştri şi 
îndemnaţi-i să o povestească şi copiilor lor, până la sfârşitul 
timpului! 

Se făcură auzite aclamații prelungi. Se declanşară petarde 
şi toţi câinii începură să latre. Câţiva dintre bătrâni începură să 
lovească nişte bețe unele de celelalte, într-un ritm complicat. 
Barca fu împinsă în curent, iar Chori porni motorul. Barca, plină 
ochi, începu să spintece apa. Don Alfonso continuă să stea în 
picioare, făcând cu mâna şi trimițând sărutări către mulţimea 
care ovaţionă sălbatic, mult timp după ce piroga trecu de primul 
cot. 

— Mă simt de parcă tocmai mi-am luat zborul într-un 
balon cu vrăjitorul din Oz, zise Sally. 

Don Alfonso se aşeză în sfârşit, ştergându-şi lacrimile din 
ochi. 

— Ah, vedeţi cât îl iubesc pe Don Alfonso Boswas al lor! 

Se aşeză confortabil pe grămada de provizii, îşi scoase 
pipa din cocean de porumb, o îndesă cu tutun şi începu să 
fumeze cu o expresie gânditoare pe chip. 

— Chiar ai o sută douăzeci de ani? Intrebă Tom. 

Don Alfonso ridică din umeri. 

— Nimeni nu ştie cu adevărat ce vârstă are. 

— Eu ştiu ce vârstă am. 

— Ai numărat fiecare an pe care l-ai trăit, de la naştere? 

— Nu, dar au numărat alţii pentru mine. 

— Aşadar, nu ştii cu adevărat. 

— Ba ştiu. Este trecut pe certificatul meu de naştere, 
semnat de doctorul care m-a adus pe lume. 

— Cine e doctorul acesta şi unde se găseşte acum? 

— N-am idee. 

— Şi tu chiar crezi ce scrie pe o bucată de hârtie 
nefolositoare, semnată de un străin? 

Tom îl privi pe bătrân, învins de logica sa nebunească. 

— Există o profesie pentru oameni ca tine în America, zise 
el. Noi le spunem avocaţi. 

Don Alfonso râse zgomotos, plesnindu-şi genunchiul. 

— E o glumă bună! Eşti ca tatăl tău, Tomasito, care era un 
om foarte amuzant. 

Chicoti o vreme, pufăindu-şi pipa. 

Tom scoase harta Hondurasului şi o cercetă. Don Alfonso o 


privi critic, iar apoi i-o smulse din mână. O examina dintr-o 
parte, apoi din cealaltă. 

— Ce este asta? America de Nord? 

— Nu, e Hondurasul de sud-est. Acesta e râul Patuca, iar 
aici e Brus. Satul Pito Solo ar trebui să fie aici, dar nu e marcat. 
Se pare că nici mlaştina Meambar nu e marcată. 

— Atunci, potrivit hărţii, noi nu existăm, iar mlaştina 
Meambar nu există nici ea. Ai grijă să ţii această foarte 
importantă hartă uscată. Poate vom avea nevoie de ea, ca să 
facem un foc, într-o zi. 

Don Alfonso râse de gluma lui, gesticulând către Chori şi 
Pingo, care pricepură semnele şi începură să râdă împreună cu 
el, cu întârziere, chiar dacă nu înţeleseseră nici un cuvânt din 
ceea ce spusese. Don Alfonso continuă să râdă tare, lovindu-se 
peste coapse, până când îi dădură lacrimile. 

— Ne-am început călătoria bine, zise el, când îşi reveni. 
Vom face mult haz de necaz şi vor fi destule glume în călătoria 
noastră. Altfel, mlaştina ne va înnebuni şi vom muri. 

Tabăra fusese ridicată cu obişnuita de-acum precizie 
militară pe o limbă ridicată de pământ, înconjurată de mlaştină. 
Philip stătea lângă foc, fumându-şi pipa şi ascultând sunetele de 
seară ale pădurii tropicale. Il surprindea cât de competent se 
dovedise Hauser în privinţa supravieţuirii în junglă, organizând, 
ridicând o tabără şi împărțind soldaţilor diferite sarcini. Hauser 
nu-i cerea nimic lui Philip şi-i respinsese toate încercările de a se 
face util. Asta nu însemna că Philip era nerăbdător să se târască 
prin noroi vânând şobolani gigantici pentru cină, aşa cum se 
părea că făceau acum. Dar lui Philip îi displăcea să se simtă 
nefolositor. Nu era asta încercarea la care se gândise tatăl lui, 
să stea lângă foc, fumându-şi pipa, în timp ce alţii făceau toată 
treaba. 

Philip împinse cu piciorul un băț înapoi în tăciunii aprinşi. 
La naiba cu „provocarea”! Era cea mai mare măgărie pe care un 
tată le-o făcuse copiilor săi, de când îşi împărţise regele Lear 
regatul. 

Ocotal, ghidul pe care-l luaseră din oraşul acela amărât de 
pe râu, stătea de unul singur, îngrijind focul şi gătind orez. Era 
un tip ciudat, acest Ocotal: mic, tăcut, cu adevărat demn. Era la 
el ceva ce merita admirat din perspectiva lui Philip: părea să fie 
unul dintre oamenii aceia care au o convingere interioară, 


neclintită, despre propria valoare. Ştia, cu siguranţă, ce face, 
ghidându-i printr-un labirint incredibil de canale, zi după zi, fără 
cea mai mică ezitare, fără să dea atenţie îndemnurilor, 
comentariilor şi întrebărilor lui Hauser. Era impenetrabil la orice 
încercare de conversaţie, fie din partea lui Philip, fie a lui 
Hauser. 

Philip scutura tutunul ars din pipă, bucuros pentru faptul 
că se gândise să-şi facă provizii de cutiuţe cu Dunhill Early 
Moming, apoi îşi umplu pipa. Se gândi că ar fi trebuit să se lase 
de fumat, mai ales din cauza cancerului tatălui său. După 
călătorie. Deocamdată, fumul era singura modalitate de a ţine la 
distanţă tântarii. 

Se auziră strigăte, iar Philip se întoarse şi-l zări pe Hauser 
revenind de la vânătoare, cu un tapir mort atârnat de o prăjină, 
cărat de patru soldaţi. Ridicară animalul cu ajutorul unui trunchi 
şi-l agăţară de o creangă de copac. Hauser îi părăsi pe oameni şi 
veni să se aşeze lângă Philip. Se simţea un iz de loţiune 
aftershave, amestecat cu fum de tutun şi cu miros de sânge. 
Scoase un trabuc, îl tăie şi-l aprinse. Trase în piept un fum şi-l 
suflă pe nas, ca un dragon. 

— Facem progrese mari, Philip, nu crezi? 

— Admirabil! 

Philip plesni un ţânţar. Nu înţelegea cum reuşea Hauser să 
evite să fie muşcat, în ciuda faptului că nu părea să folosească 
vreodată spray contra insectelor. Poate că sângele lui avea deja 
o concentraţie mortală de nicotină. Philip observă că îşi fuma 
trabucurile lui groase Churchill aşa cum cei mai mulţi dintre 
oameni trag din ţigări. Ciudat cum un bărbat moare din asta, iar 
altul trăieşte. 

— Ai auzit de dilema lui Genghis-Han? Întrebă Hauser. 

— N-aş zice. 

— Atunci când Genghis-Han se pregătea să moară, voia să 
fie înmormântat cu tot fastul cuvenit unui mare conducător, 
cum se găsea: cu grămezi de comori, concubine şi cai de care 
să se bucure în viaţa de apoi. Dar ştia aproape sigur că 
mormântul său va fi jefuit, ceea ce l-ar fi lipsit de toate bucuriile 
care i se cuveneau pe lumea cealaltă. S-a gândit la asta mult 
timp şi nu putea să găsească un răspuns. În cele din urmă, şi-a 
chemat marele vizir, cel mai înţelept om din regatul său. „Ce să 
fac ca să împiedic jefuirea mormântului meu?” l-a întrebat el pe 


vizir. Vizirul s-a gândit la asta mult timp şi, în cele din urma, a 
găsit un răspuns. | l-a prezentat lui Genghis-Han, iar marele 
conducător a fost mulţumit. Când Genghis-Han a murit, în cele 
din urmă, vizirul şi-a pus planul în aplicare. A trimis zece mii de 
muncitori în îndepărtaţii munţi Altai, unde au construit un 
mormânt măreț, tăiat în piatră vie, pe care l-au umplut cu atu, 
pietre preţioase, vinuri, mătăsuri, fildeş, lemn de santal şi 
tămâie. Peste o sută de fecioare frumoase şi o mie de cai au fost 
sacrificați pentru plăcerile Marelui Han în lumea de apoi. A 
urmat o înmormântare măreaţă, un ospăț uriaş pentru 
muncitori, iar apoi corpul lui Genghis-Han a fost închis în 
mormânt, iar intrarea pecetluită cu grijă. Locul a fost acoperit cu 
pământ, apoi o mie de luptători au călărit înainte şi înapoi prin 
toată valea, ştergând urmele muncii lor. lar atunci când 
muncitorii şi călăreţii s-au întors, vizirul i-a aşteptat cu armata 
hanului şi i-a ucis până la ultimul om. 

— Urât. 

— După aceea, vizirul s-a sinucis. 

— Prostul! Putea să fie bogat. 

Hauser chicoti. 

— Da. Dar era credincios. Ştia că nici chiar lui, celui mai 
de încredere dintre oameni, nu i se putea încredința un astfel de 
secret. L-ar fi putut rosti noaptea, în vis, sau i-ar fi fost smuls 
prin tortură. Ori chiar propria lăcomie l-ar fi învins, până la urmă. 
El era veriga slabă în plan. Prin urmare, trebuia să moară. 

Philip auzi un zgomot şi, privind într-acolo, îi zări pe 
vânători eviscerând animalul cu macetele. Măruntaiele se 
vărsară pe jos cu un sunet umed. Philip tresări şi se întoarse. Şi 
stilul de viaţă vegetarian era de luat în consideraţie, reflectă el. 

— Ăsta-i necazul, Philip, slăbiciunea din planul vizirului. Îi 
cerea lui Genghis-Han să-şi încredinţeze secretul cel puţin unei 
alte persoane. Hauser expiră un nor de fum înţepător. 
Intrebarea mea pentru tine, Philip, este: Cine a fost singura 
persoană în care tatăl tău a avut încredere? 

Era o întrebare bună, una la care Philip se gândea de ceva 
vreme. 

— N-a fost o prietenă sau vreo fostă soţie. El se plângea 
încontinuu de doctorii şi de avocaţii lui. Secretarele lui 
demisionau mereu. N-avea prieteni adevăraţi. Singurul om în 
care avea încredere era pilotul lui. 


— Şi am descoperit deja că n-a fost implicat în afacere. 
Hauser înclină trabucul. Ăsta este necazul, Philip. Avea tatăl tău 
un fel de viaţă ascunsă? O aventură secretă? Un fiu născut 
nelegitim, pe care-l prefera? 

Philip simţi că îngheaţă la această din urmă sugestie. 

— N-am idee. 

Hauser îşi flutură trabucul. 

— Ceva care îţi dă de gândit, nu, Philip? 

Rămase tăcut. Apropierea îl încurajă pe Philip să pună o 
întrebare pe care aştepta să i-o adreseze de mult timp. 

— Ce s-a întâmplat între tine şi tata? 

— Ştiai că am fost prieteni din copilărie? 

— Da. 

— Am crescut împreună în Erie. jucam baseball împreună 
în cartierul în care locuiam, mergeam împreună la şcoală, am 
mers împreună la primul nostru bordel. Credeam că ne 
cunoşteam reciproc destul de bine. Dar atunci când te duci 
acolo, în junglă, atunci când lupţi pentru a supravieţui, se 
întâmplă tot felul de lucruri. Descoperi în tine lucruri despre care 
nu Ştiai că sunt acolo. Afli cine eşti cu adevărat. Asta s-a 
întâmplat cu noi. Am ajuns acolo, în inima junglei, pierduţi, 
muşcaţi, înfometați, pe jumătate morţi de febră, şi am 
descoperit cine eram cu adevărat. Ştii ce am descoperit eu? Am 
descoperit că îl dispreţuiam pe tatăl tău. 

Philip îl privi pe Hauser. Acesta îi întoarse privirea, cu 
chipul la fel de calm, neted şi impenetrabil ca întotdeauna. Îşi 
simţi pielea furnicându-l. Întrebă: 

— Ce ai descoperit în tine, Hauser? 

Îşi dădu seama că întrebarea îl luase pe Hauser pe 
nepregătite. Acesta râse, aruncă trabucul în foc şi se ridică. 

— Vei afla destul de curând! 

Piroga se opintea în apa densă, neagră, cu motorul 
tânguindu-se de efort. Râul se împărţise şi iar se împărţise, până 
când se transformase într-un labirint de canale şi de bălți 
stătătoare, cu întinderi de nămol negru, împuţit, tremurător, la 
vedere. Peste tot, Tom zărea nori învolburaţi de insecte. Pingo 
stătea la proră, fără cămaşă, ţinând o macetă lungă, cu care 
tăia din când în când câte o liană care atârna în apă. Canalele 
erau adesea prea mici pentru a folosi motorul, iar Chori îl ridica 
şi împingea cu prăjina. Don Alfonso rămânea la locul lui obişnuit, 


cocoţat în vârful grămezii de provizii acoperite cu pânză, ca un 
înţelept, pufăind cu furie din pipă şi privind înainte. De mai 
multe ori, Pingo trebui să coboare şi să taie câte-o bucată dintr- 
un trunchi pe jumătate scufundat, ca să poată înainta. 

— Ce-i cu insectele astea ale naibii? Strigă Sally, 
plesnindu-se furioasă. 

— Muşte-tapir, îi explică Don Alfonso. Căută în buzunar şi-i 
întinse o pipă înnegrită din cocean de porumb. Senorita, ar 
trebui să te apuci de fumat, asta descurajează insectele. 

— Nu, mulţumesc, fumatul cauzează cancer. 

— Din contră, fumatul este foarte sănătos, ajută la 
digestie asigurând o viaţă lungă. 

— Sigur! 

În timp ce înaintau mai adânc în mlaştină, vegetaţia părea 
să apese din toate părţile, formând pereţi stratificaţi de frunze 
lucioase, ferigi şi liane. Aerul era încremenit şi gros şi mirosea a 
metan. Barca se opintea prin el, ca şi cum ar fi fost o supă 
fierbinte. 

— De unde ştii că acesta e drumul pe care a mers tatăl 
meu? Întrebă Tom. 

— Sunt multe cărări prin mlaştina Meambar, spuse Don 
Alfonso, dar există un singur drum prin ea. Eu, Don Alfonso, ştiu 
acest drum, şi la fel îl ştia şi tatăl tău. Citesc semnele. 

— Şi ce citeşti? 

— Au fost trei grupuri de călători înaintea noastră. Primul 
grup a trecut acum o lună. Cel de-al doilea şi cel de-al treilea au 
fost doar la câteva zile distanţă şi au trecut pe aici în urmă cu o 
săptămână. 

— Cum poţi să spui toate astea? Intrebă Sally. 

— Eu citesc apa. Văd o scobitură făcută într-un trunchi 
scufundat. Văd o liană tăiată. Văd un semn de prăjină pe un 
banc scufundat sau o groapă făcută de o chilă în fundul noroios. 
Semnele acelea, în apa asta moartă, durează săptămâni întregi. 

Sally arătă către un copac. 

— Uite, acolo e un copac gumbo-limbo, Bursera simaruba. 
Poporul maya îi folosea seva pentru muşcăturile de insecte. Se 
întoarse către Don Alfonso. Să mergem acolo şi să luăm un pic 
de seva. 

Don Alfonso îşi scoase pipa din gura. 

— Bunicul meu obişnuia să culeagă frunze din copacul 


ăsta. Noi o numim lucawa. O privi pe Sally cu un respect nou 
descoperit. Nu ştiam că eşti curandera50. 

— Nu prea sunt, mărturisi Sally. Am petrecut ceva timp în 
nord trăind printre maya, când eram în colegiu. Studiam 
medicina lor, sunt etnofarmacolog. 

— Etnofarmacolog? Pare o profesie foarte grea pentru o 
femeie. 

Sally se încruntă. 

— În cultura noastră, femeile pot să facă orice face un 
bărbat. Şi invers. 

Sprâncenele lui Don Alfonso se ridicară. 

— Nu cred. 

— E adevărat, insistă Sally, cu un aer sfidător. 

— În America, femeile vânează, iar bărbaţii fac copii? 

— Nu asta am vrut să spun. 

Don Alfonso, cu un zâmbet de triumf pe chip, puse coada 
pipei la loc în gură, partida fiind câştigată. Îi făcu cu ochiul lui 
Tom, cu o grimasă exagerată. Sally îi aruncă lui Tom o privire. 

„Nici de data asta n-am spus nimic”, se gândi Tom, 
enervat. 

Chori conduse barca lângă copac. Sally tăie scoarţa cu 
maceta ei şi apoi jupui o fâşie verticală. Seva începu să se 
scurgă imediat în picături roşietice. Ea răzui un pic, îşi ridică 
pantalonii şi o întinse peste muşcăturile de insecte, apoi se frecă 
pe gât, pe încheieturi şi pe dosul mâinilor. 

— Arăţi înfiorător, spuse Tom. 

Ea mai răzui puţin cu maceta seva lipicioasă de pe scoarță 
şi i-o întinse. 

— Tom? 

— Nu pui chestia aia pe mine. 

— Treci încoace! 

Tom făcu un pas înainte, iar ea îi întinse substanţa pe 
ceafa rău muşcată de țânțari. Senzaţia arzătoare de mâncărime 
dispăru. 

— Cum e? 

Tom îşi mişcă gâtul. 

— Lipicioasă, dar bine. Îi plăcea senzaţia mâinilor ei reci 
pe gâtul lui. 

Sally îi întinse cocoloşul de sevă cu maceta. 

— Poţi să-ţi dar singur pe picioare şi pe braţe. 


— Mulţumesc! 

Se apucă să-şi întindă peste tot seva, surprins de cât de 
eficientă era. 

Don Alfonso se servi şi el din sevă. 

— E cu adevărat remarcabil, o yanqui care ştie secretele 
medicinale ale plantelor, o adevărată curandera. Am trăit o sută 
douăzeci de ani şi încă mai sunt lucruri pe care nu le-am văzut. 

In după-amiaza aceea, trecură pe lângă prima stâncă pe 
care Tom o vedea de zile întregi. În spate, lumina soarelui se 
filtra printr-un luminiş făcut de mâna omului, acum în paragină, 
plasat pe o limbă de pământ. 

— Aici vom face tabăra, anunţă Don Alfonso. 

Aduseră piroga de-a lungul stâncii şi o legară. Pingo şi 
Chori săriră afară cu macetele în mâini, se căţărară pe pietre, 
apoi începură să taie buruienile care crescuseră. Don Alfonso se 
plimbă în jur şi cercetă solul, frecându-l cu piciorul, ridicând o 
liană sau o frunză. 

— E uimitor, spuse Sally privind în jur. Sunt aici şi 
zorillo51. Rădăcina-sconcsului, una dintre cele mai importante 
plante folosite de popoarele maya. Se face o infuzie din frunze, 
iar rădăcina se foloseşte pentru dureri şi ulcer. Ei o numesc 
payche. lar aici este suprecayo. Incepu să culeagă frunze dintr- 
un tufiş, făcându-le sul şi mirosind. lar acolo este un copac 
Sweetia panamensis. E uimitor! Aici e un mic ecosistem unic. Se 
supără cineva dacă mă duc să culeg plante? 

— Chiar te rugăm, zise Tom. 

Sally se duse în pădure să adune mai multe plante. 

— Se pare că şi-a făcut cineva tabăra aici înaintea 
noastră, îi spuse Tom lui Don Alfonso. 

— Da. Zona asta întinsă a fost tăiată pentru prima dată 
cam acum o lună. Văd vatra unui foc şi rămăşiţele unei colibe. 
Ultimii oameni au fost aici poate cu o săptămână în urmă. 

— Toate astea au crescut într-o săptămână? 

Don Alfonso încuviinţă din cap. 

— Pădurii nu-i plac locurile goale. 

Scormoni prin rămăşiţele focului, apoi ridică un obiect, 
înmânându-i-l lui Tom. Era un capăt de trabuc Cuba Libre, 
mucegăit şi pe jumătate putrezit. 

— Marca favorită a tatălui meu, spuse Tom privindu-l. 

li inspira un sentiment ciudat. Tatăl său venise aici, făcuse 


tabăra chiar în acest loc, fumase un trabuc şi lăsase acest mic 
indiciu. Îl puse în buzunar şi începu să adune lemne pentru foc. 

— Înainte să ridici o cracă, îl sfătui Don Alfonso, trebuie s- 
o loveşti cu un băț ca să alungi furnicile, şerpii şi veinte cuatros. 

— Veinte cuatros? 

— E o insectă care seamănă cu o termită. O numim veinte 
cuatros, douăzeci şi patru, pentru că, după ce te muşcă, nu poţi 
să te mişti timp de douăzeci şi patru de ore. 

— Ce drăguţ! 

O oră mai târziu, o văzu pe Sally ieşind din junglă cu o 
prăjină lungă atârnată de umăr, de care erau legate 
mănunchiuri de plante, scoarță şi rădăcini. Don Alfonso îşi ridică 
privirea de la papagalul pe care-l fierbea într-un vas, ca s-o 
urmărească sosind. 

— Curandera, îmi-aminteşti de bunicul meu, Don Cali, care 
obişnuia să se întoarcă tot aşa din pădure, în fiecare zi. Doar că 
tu eşti mai drăguță decât el. El era bătrân şi ridat, pe când tu ai 
carnea tare şi coaptă. 

Sally îşi făcu de lucru cu plantele ei, legând ierburile şi 
rădăcinile pe un băț, ca să se usuce lângă foc. 

— Există o varietate incredibilă de plante aici, îi spuse ea 
entuziasmată lui Tom. Julian va fi cu adevărat încântat! 

— Minunat! 

Tom îşi îndreptă atenţia către Chori şi Pingo, care 
construiau o colibă, în timp ce Don Alfonso le striga instrucţiuni 
şi-i copleşea cu critici. Începură prin a înfige şase stâlpi solizi în 
pământ, alcătuind o structură de bete flexibile, peste care 
legară prelata. Hamacuri erau agăţate între stâlpi, fiecare având 
o plasă contra ţânţarilor, iar ultima bucată de prelată fu atârnată 
vertical, formând o cameră separată pentru Sally. 

Când terminară, Pingo şi Chori păşiră în lături, iar Don 
Alfonso examină coliba cu un ochi scrutător, apoi încuviinţă din 
cap şi se întoarse. 

— lată, vă ofer o casă la fel de bună ca oricare alta din 
America. 

— Data viitoare, zise Tom, îi voi ajuta pe Chori şi pe Pingo. 

— Cum doreşti. Curandera are dormitorul ei, care poate fi 
lărgit pentru un oaspete, dacă are nevoie de companie. 

Bătrânul îi făcu din nou acelaşi semn exagerat cu ochiul 
lui Tom. Acesta se pomeni înroşindu-se. 


— Sunt foarte mulţumită să dorm singură, replică Sally, pe 
un ton rece. 

Don Alfonso păru dezamăgit. Se aplecă spre Tom, ca şi 
cum ar fi vrut să-i vorbească în particular. Totuşi, vocea lui 
putea fi auzită perfect de cei din tabără. 

— Este o femeie foarte frumoasă, Tomas, chiar dacă e 
bătrână. 

— Scuză-mă, am douăzeci şi nouă de ani. 

— Ei, senorita, eşti chiar mai bătrână decât credeam! 
Tomas, trebuie să te grăbeşti! Acum e aproape prea bătrână ca 
să se mărite. 

— In cultura noastră, ripostă Sally, la douăzeci şi nouă de 
ani eşti tânăr. 

Don Alfonso continuă să scuture trist din cap. Tom nu-şi 
mai putu stăpâni râsul. 

Sally se întoarse spre el. 

— Ce este atât de amuzant? 

— Micuta ciocnire dintre culturi, spuse el, recăpătându-şi 
răsuflarea. 

Sally trecu de la spaniolă la engleză. 

— Nu apreciez acest tete-â-tete sexist dintre tine şi 
bătrânul acela obscen. Se întoarse către Don Alfonso. Pentru un 
bărbat care pretinde că are o sută douăzeci de ani, dumneata îţi 
petreci foarte mult timp gândindu-te la sex. 

— Un bărbat niciodată nu încetează să se gândească la 
dragoste, sehorita. Chiar şi când îmbătrâneşte şi membrul i se 
usucă precum un fruct de yuco lăsat la soare. Poate că amo 
sută douăzeci de ani, dar am la fel de mult sânge ca un 
adolescent. Tomas, mi-ar plăcea să mă însor cu o femeie ca 
Sally, doar dacă ar avea şaisprezece ani şi sâni fermi, ridicaţi. 

— Don Alfonso, îl întrerupse Sally, nu s-ar putea ca fata 
viselor dumitale să aibă optsprezece ani? 

— Atunci, s-ar putea să nu mai fie virgină. 

— În ţara noastră, zise Sally, cele mai multe dintre femei 
nu se mărită până n-au cel puţin optsprezece ani. Este jignitor 
să vorbeşti despre căsătoria unei fete de şaisprezece ani. 

— Imi pare rău! Ar fi trebuit să ştiu că fetele se dezvoltă 
mai încet în climatul Americii de Nord. Dar aici, o fată de 
şaisprezece ani. 

— Opreşte-te, strigă Sally, punându-şi mâinile peste 


urechi. Nu mai vreau! Don Alfonso, m-am săturat de 
comentariile dumitale despre sex! 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Sunt un om în vârstă, curandera, ceea ce înseamnă că 
pot să vorbesc şi să glumesc cum vreau. N-aveţi tradiţia asta în 
America? 

— În America, bătrânii nu vorbesc încontinuu despre sex. 

— Dar despre ce vorbesc? 

— Vorbesc despre nepoti, despre, vreme, despre Florida, 
lucruri de genul ăsta. 

Don Alfonso îşi scutură capul. 

— Cât de plictisitor este să îmbătrâneşti în America! 

Sally se îndepărtă şi închise uşa colibei, aruncându-i lui 
Tom o privire furioasă chiar înainte să dispară. Tom o privi 
plecând, enervat. Ce făcuse sau ce spusese el? El fusese 
etichetat pe nedrept ca sexist. 

Don Alfonso ridică din umeri, îşi aprinse din nou pipa şi 
continuă să turuie cu voce tare: 

— Nu înţeleg. Are douăzeci şi nouă de ani şi e nemăritată. 
Tatăl ei va trebui să plătească o zestre enormă ca să scape de 
ea. lar tu, aproape un bătrân, şi n-ai soţie. De ce nu te însori? 
Poate că eşti homosexual? 

— Nu, Don Alfonso. 

— N-are nimic dacă eşti, Tomas. Chori te va primi. Nu e 
pretenţios. 

— Nu, mulţumesc! 

Don Alfonso îşi scutură capul cu uimire. 

— Atunci, nu înţeleg. Tomas, nu trebuie să laşi să-ţi scape 
ocaziile! 

— Sally, îi explică Tom, e logodită cu alt bărbat. 

Sprâncenele lui Don Alfonso se ridicară. 

— A! Şi unde e bărbatul acela acum? 

— În America. 

— N-o iubeşte! 

Tom tresări, privind către colibă. Vocea lui Don Alfonso 
avea calitatea de a se auzi foarte departe. 

Vocea lui Sally se auzi din colibă. 

— Mă iubeşte, iar eu îl iubesc pe el, şi v-aş mulțumi- 
amândurora dacă aţi mai şi tăcea din gură! 

Se auzi sunetul unei carabine în pădure, iar Don Alfonso 


se ridică. 

— Acesta este felul doi. 

Işi luă maceta şi plecă în direcţia sunetului. 

Tom se ridică şi-şi duse hamacul în colibă, ca să-l agaţe. O 
găsi pe Sally atârnând câteva ierburi de unul dintre stâlpii 
dinăuntru. 

— Acest Don Alfonso e un bătrân desfrânat şi un porc 
sexist, spuse ea, înfierbântată. lar tu eşti la fel de rău. 

— El ne duce prin mlaştina Meambar. 

— Nu-mi plac micile lui comentarii. Şi nici tu, rânjind în 
semn de încuviinţare. 

— Nu te poţi aştepta ca el să fie la curent cu ultimele 
principii feministe. 

— N-am auzit nimic despre faptul că tu ai fi prea bătrân ca 
să te însori. Şi eşti mai în vârstă decât mine cu patru ani buni. 
Doar femeia e prea bătrână ca să se mărite. 

— Relaxează-te, Sally! 

— Nu mă relaxez! 

Vocea lui Don Alfonso îi întrerupse răspunsul lui Tom. 

— Felul întâi e gata! Papagal fiert şi tocană de manioc. 
Este foarte sănătoasă şi delicioasă. Nu vă mai certaţi şi veniţi la 
masă! 

— Buenas tardes52, murmură Ocotal, aşezându-se la foc 
lângă Philip. 

— Buenas tardes, răspunse Philip, scoţându-şi pipa din 
gură, surprins. 

Era prima dată în care Ocotal vorbea cu el, de când 
călătoreau. 

Ajunseseră la un lac mare la marginea mlaştinii şi-şi 
făcuseră tabăra pe o insulă nisipoasă care avea chiar şi o plajă. 
Insectele dispăruseră, aerul era proaspăt şi, pentru prima dată 
într-o săptămână, Philip vedea la mai mult de cinci-şase metri 
într-o direcţie. Singurul lucru care strica totul era faptul că apa 
care clipocea pe țărm avea culoarea cafelei negre. Ca de obicei, 
Hauser era plecat la vânătoare cu doi soldaţi, în timp ce restul 
oamenilor stăteau lângă focul lor, jucând cărţi. Aerul era moleşit 
de căldură şi de lumina verde-aurie a după-amiezii târzii. Una 
peste alta, era un loc plăcut, se gândi Philip. 

Ocotal se aplecă brusc înainte şi rosti: 

— l-am auzit pe soldaţi vorbind noaptea trecută. 


Philip îşi ridică sprâncenele. 

— Şi? 

— Nu reacţiona la ceea ce voi spune. Te vor omori. 

Vorbise pe un ton atât de scăzut şi de iute, încât Philip 
aproape crezu că n-auzise bine. Rămase acolo prostit, în timp ce 
cuvintele îşi făceau efectul. 

Ocotal continuă: 

— Mă vor ucide şi pe mine. 

— Eşti sigur? 

Ocotal încuviinţă. 

Cuprins de panică, Philip se gândi la cele auzite. Putea să 
aibă încredere în Ocotal? Putea să fie o neînțelegere? De ce l-ar 
omori Hauser? Ca să fure moştenirea? Era destul de probabil. 
Hauser nu era vreun Domn Rogers53. Cu coada ochiului vedea 
că soldaţii jucau în continuare cărţi, armele fiind sprijinite de un 
copac. Pe de altă parte, părea imposibil. Ca o scenă dintr-un 
film. Hauser va câştiga oricum un milion de dolari. Nu omori 
oameni pur şi simplu, nu? 

— Ce ai de gând să faci? 

— Să fur o barcă şi să fug. Să mă ascund în mlaştină. 

— Vrei să spui. Acum? 

— Tu vrei să mai aştepţi? 

— Dar soldaţii sunt chiar acolo. N-o să scăpăm niciodată! 
Ce i-ai auzit pe soldaţi spunând, ca să crezi una ca asta? Poate 
că e doar o neînțelegere. 

— Ascultă-mă, idiotule, şuieră Ocotal. Nu mai e timp! Eu 
plec chiar acum. Dacă vii, vii acum. Dacă nu, adios! 

Se ridică uşor, leneş, apoi începu să meargă agale către 
plajă, unde erau trase pirogile. Inspăimântat, Philip îşi întoarse 
privirea de la el la soldaţi: aceştia mai jucau cărţi, fără să prindă 
încă de veste. De unde stăteau ei, sub un copac, nu puteau să 
vadă bărcile. 

Ce să facă? Se simţea paralizat. O decizie grea îi fusese 
aruncată pe umeri, fără avertisment sau pregătiri. Era o 
nebunie! Putea Hauser să aibă atât sânge rece? Incerca Ocotal 
însuşi să facă o şmecherie? 

Ocotal hoinărea acum pe plajă, uitându-se din când în 
când spre copaci. Stătea lângă o barcă, şi, cu genunchiul, încet 
şi fără să pară că intenţiona asta, începu s-o împingă în apă. 

Se întâmpla prea repede. De fapt, totul depindea de ce fel 


de om era Hauser. Era el, în realitate, capabil de crimă? Nu 
reprezenta un tip de treabă, asta se putea spune cu certitudine. 
Existau lucruri în neregulă cu el. Philip îşi aminti deodată 
plăcerea cu care decapitase acel agouti, zâmbetul de pe faţa lui 
în clipa în care văzuse pata de sânge de pe cămaşa lui Philip, 
felul în care spusese: „Vei vedea”. 

Ocotal împinsese barca în apă şi, cu o mişcare lină, se 
urcă în ea, ridicând prăjina în acelaşi timp şi pregătindu-se să 
împingă. 

Philip se ridică şi se îndreptă iute către plajă. Ocotal se 
desprinsese deja de țărm, cu prăjina pregătită, gata să împingă 
barca în canal. Se opri suficient de mult ca Philip să treacă prin 
apă şi să urce. Atunci, încordându-şi cu putere muşchii spatelui, 
Ocotal înfipse prăjina în fundul nisipos şi, în tăcere, propulsă 
barca prin mlaştină. 

În dimineaţa următoare, vremea frumoasă încetă. Se 
adunaseră nori, tunetele scuturau vârfurile copacilor, iar ploaia 
se revărsa. Până când Tom şi ceilalţi izbutiră să pornească, 
suprafaţa râului era deja cenușie şi spumega sub forţa unei 
averse, sunetul ploii pătrunzând prin vegetaţie fiind asurzitor. 
Labirintul de canale părea să devină chiar mai îngust şi mai 
încurcat. Tom nu mai văzuse niciodată o mlaştină atât de densă, 
atât de întortocheată şi de impenetrabilă. Nu-i venea să creadă 
că Don Alfonso ştia pe unde să meargă. 

La amiază, ploaia se termină brusc, ca şi cum fusese pus 
un cep. Timp de alte câteva minute, apa continuă să curgă pe 
trunchiurile copacilor, cu un zgomot ca de cascadă, lăsând 
jungla înceţoşată, înmuiată şi tăcută. 

— Insectele s-au întors, constată Sally, plesnindu-se. 

— Jejenes. Muşte negre, explică Don Alfonso, aprinzându- 
şi pipa şi înconjurându-se de un nor albastru urât mirositor. lau 
cu ele câte o bucată din carnea ta. Sunt născute din însăşi 
respiraţia diavolului, după o noapte de băut aguardiente. 

Din când în când, drumul le era blocat de liane atârnate şi 
de rădăcini aeriene care creşteau de sus în jos, formând perdele 
groase de vegetaţie, lăsate chiar până la suprafaţa apei. Pingo 
rămase în faţă, doborându-le cu maceta, în timp ce Chori 
împingea cu prăjina din spate. Fiecare lovitură a macetei alunga 
broaşte, insecte şi alte creaturi care cădeau în apă, asigurând 
un ospăț pentru peştii piranha de sub ei, care se băteau şi 


colcăiau în jurul fiecărui animal nenorocos. Pingo, cu muşchii 
spatelui său lat jucând pe sub piele, tăia în stânga, în dreapta, 
apoi iar în stânga, scuturând cele mai multe liane şi flori 
agăţătoare în apă. Intr-un canal deosebit de îngust, în timp ce 
reteza, scoase dintr-odată un strigăt: 

— Heculu! 

— Avispa! Viespi! Strigă Don Alfonso, ghemuindu-se şi 
punându-şi pălăria pe cap. Nu vă mişcaţi! 

Un nor compact, negru şi fremătător cobori cu viteză din 
vegetaţia agăţătoare, iar Tom, ghemuindu-se şi protejându-şi 
capul, simţi imediat pe spate înţepături de ace fierbinţi. 

— Nu le alunga, strigă Don Alfonso. Le va înnebuni şi mai 
mult! 

Nu puteau să facă nimic, decât să aştepte, până când 
viespile vor termina să-i înţepe. Viespile plecară la fel de repede 
cum veniseră, iar Sally trată înţepăturile cu o cantitate mai mare 
din seva copacului gumbo-limbo. Merseră mai departe. 

Pe la prânz, un sunet ciudat se iţi pe bolta de deasupra 
lor. Se auzea ca o mie de pocnituri, de gâlgâieli, ca o mulţime de 
copii sugând bomboane, doar că mult mai tare, însoţit de un 
freamăt printre crengi, care crescu în volum, până când ajunse 
ca o rafală. Urmă străfulgerarea unor forme negre, abia vizibile 
printre frunze. 

Chori lăsă vâsla în barcă şi imediat îi apărură în mâini un 
arc mic şi o săgeată, aţintite către cer, încordate şi gata să 
tragă. 

— Mono chucuto54, îi şopti Don Alfonso lui Tom. 

Inainte ca Tom să spună ceva, Chori slobozise săgeata. 
Deasupra se porni o vânzoleală şi o maimuţă neagră căzu dintre 
crengi, încă pe jumătate vie, apucând, strângând şi alunecând 
prin frunziş, aterizând în cele din urmă în apă, la un metru şi 
jumătate distanţă faţă de pirogă. Chori sări şi înşfăcă grămada 
de blană neagră din apă, exact înainte ca un vârtej larg de 
dedesubt să indice că mai era cineva care avusese aceeaşi 
intenţie. 

— Ehi! Ehi! Spuse el cu un zâmbet larg. Uakaris! Mmmm! 

— Sunt două! Exclamă Don Alfonso, pradă unei stări de 
agitaţie. A fost o lovitură foarte norocoasă, Tomasito! E o mamă 
cu puiul ei. 

Puiul de maimuţă se agăța încă de mama lui, ţipând de 


frică. 

— O maimuţă? A doborât o maimuţă? Întrebă Sally, cu 
vocea subţire. 

— Da, curandera, nu-i aşa că suntem norocoşi? 

— Norocoşi? E îngrozitor! 

Chipul lui Don Alfonso se descompuse. 

— Nu-ţi place maimuța? Creierul acestei maimuțe e o 
adevărată delicatesă, prăjit puţin în craniu. 

— Nu putem să mâncăm maimute! 

— De ce nu? 

— Dar, e. practic, e canibalism! Se întoarse către Tom. Nu- 
mi vine să cred că l-ai lăsat să doboare o maimuța! 

— Eu nu l-am lăsat să doboare nimic. 

Chori, neînţelegând un cuvânt şi încă zâmbind cu mândrie, 
aruncă maimuța pe fundul bărcii, în faţa lor. Aceasta se holba la 
ei, cu ochii înceţoşându-se, cu limba pe jumătate afară. Puiul 
sări de pe cadavrul mamei sale şi se ghemui îngrozit, cu labele 
pe cap, scoțând un țipăt ascuţit. 

— Ehi! Ehi! Zise Chori, întinzându-se să apuce puiul de 
maimuţă cu o mână, în timp ce ridica maceta cu cealaltă, gata 
să-i aplice lovitura de graţie. 

— Nu! 

Tom îl ridică pe micuțul maimuţoi negru în braţe. Acesta 
se cuibări şi încetă tipetele. Chori, cu maceta pe jumătate 
ridicată, îl privea surprins. 

Don Alfonso se aplecă înainte. 

— Nu înţeleg. De ce ar fi canibalism? 

— Don Alfonso, îi explică Tom, noi considerăm maimuţele 
ca fiind aproape umane. 

Don Alfonso îi spuse ceva pe un ton tăios lui Chori, al cărui 
zâmbet se schimbă într-o expresie de dezamăgire. Don Alfonso 
se întoarse spre ei. 

— Nu ştiam că maimuţele sunt sacre pentru nord- 
americani. Şi e adevărat că sunt aproape umane, în afara 
faptului că Dumnezeu le-a pus mâini şi la picioare. Îmi pare rău! 
Dac-aş fi ştiut, n-aş fi îngăduit să fie omorâtă. 

Îi mai spuse ceva pe acelaşi ton tăios lui Chori, iar barca 
îşi continuă drumul. După aceea, ridică trupul mamei şi-l aruncă 
în apă; se formă un vârtej şi acesta dispăru. 

Tom simţi puiul de maimuţă cuibărindu-i-se mai strâns în 


îndoitura braţului, scâncind şi încercând să se afunde la căldură. 
Privi în jos. Un chip mic, negru se iţea la el, cu ochi mari, iar o 
mânuţă se întinse. Animalul era mic: nu mai mult de douăzeci 
de centimetri în lungime şi cântărind cam două kilograme. Părul 
îi era moale şi scurt şi avea ochi căprui mari, un năsuc roz, 
urechi mici, de formă aproape umană, precum şi patru mâini 
miniaturale cu degete delicate, la fel de subţiri ca scobitorile. 

Tom descoperi că Sally îl privea cu un zâmbet pe chip. 

— Ce este? 

— Se pare că ţi-ai făcut un nou prieten. 

— A, nu! 

— A, da! 

Puiul de maimuţă îşi revenise din spaimă. Se târî pe braţul 
lui Tom şi începu să se împingă în pieptul lui. Mânuţele lui negre 
începură să se încurce şi să tragă de cutele îmbrăcămintei lui, în 
timp ce scotea un plescăit din buze. 

— Te purică, îi explică Sally. Caută păduchi. 

— Sper să fie dezamăgit. 

— Uite, Tomas, spuse Don Alfonso, crede că eşti mama lui. 

— Cum puteţi să mâncaţi o asemenea creatură minunată? 
Întrebă Sally. 

Don Alfonso ridică din umeri. 

— Toate creaturile pădurii sunt minunate, curandera. 

Tom simţea cum puiul de maimuţă căuta şi culegea ceva 
de pe cămaşa lui. Micul maimuţoi se căţără, folosind nasturii ca 
sprijin, apoi săltă clapa buzunarului său uriaş de la vesta de 
explorator. Scormoni înăuntru cu o mână, scoase un plescăit, 
apoi intră în el şi se răsuci înăuntru. Stătea acolo, cu braţele 
strânse, privind în jur, cu nasul uşor ridicat. 

Sally bătu din palme şi râse. 

— Ah, Tom, acum te place cu adevărat! 

— Ce mănâncă? Îl întrebă Tom pe Don Alfonso. 

— Orice. Insecte, frunze, larve. Nu vei avea probleme ca 
să-l hrăneşti pe noul tău prieten. 

— Cine spune că e responsabilitatea mea? 

— Pentru că el te-a ales, Tomasito. Acum îi aparţii. 

Tom privi în jos spre puiul de maimuţă, care privea în jur 
precum un lord în miniatură supraveghindu-şi domeniul. 

— E un ştrengar mic şi păros, spuse Sally. 

— Ştrengar Păros. Aşa îl vom numi. 


În acea după-amiază, ajungând la un labirint de canale 
care părea extrem de întortocheat, Don Alfonso opri barca şi-şi 
petrecu mai mult de zece minute cercetând apa, gustând-o, 
scuipând în ea şi privind cum saliva se ducea până la fund. În 
cele din urmă, se ridică. 

— A apărut o problemă. 

— Ne-am rătăcit? Întrebă Tom. 

— Nu. Ei s-au rătăcit. 

— Cine? 

— Unul din fraţii tăi şi cei care-l însoțesc. Au urmat canalul 
din stânga, care duce la Piaza Negra, Locul Negru, inima 
putrezită a mlaştinii, acolo unde trăiesc demonii. 

Canalul şerpuia printre trunchiuri de copaci enorme şi 
liane atârnătoare, un strat de ceaţă verzuie plutind exact 
deasupra pânzei negre a apei. Părea un drum de apă către iad. 

„Trebuie să fie Vernon”, se gândi Tom. Vernon se pierdea 
mereu, la propriu şi la figurat. 

— Cu cât timp în urmă? 

— Cel puţin o săptămână. 

— Există vreun loc pentru tabără aici? 

— E o insulă mică, la vreo patru sute de metri mai în faţă. 

— Oprim acolo şi descărcăm, zise Tom. Îi lăsăm pe Pingo 
şi pe Sally în tabără, iar eu, tu şi Chori luăm piroga şi-l căutăm 
pe fratele meu. N-avem timp de pierdut. 

Acostară pe o insulă de noroi, mustind de apă, în timp ce 
o ploaie de o intensitate atât de mare încât părea o cascadă se 
revărsa peste ei. Don Alfonso gesticula şi striga, supraveghind 
debarcarea, reţinând proviziile de care aveau nevoie pentru 
călătorie. 

— S-ar putea să lipsim două sau trei zile, spuse Don 
Alfonso. Trebuie să fim pregătiţi să petrecem mai multe nopţi în 
pirogă. S-ar putea să plouă. 

— Serios? Zise Sally. 

Tom îi dădu puiul de maimuţă lui Sally. 

— Ai grijă de el cât timp sunt plecat, bine? 

— Sigur. 

Barca se îndepărtă. Tom o privi prin ploaia torențială, o 
siluetă neclară, dispărând. 

— Tom, te rog să ai grijă de tine, strigă ea, exact când 
silueta îi dispărea din raza lui vizuală. 


Chori împingea prăjina cu putere pe canal, piroga 
neîncărcată mişcându-se iute. Cinci minute mai târziu, Tom auzi 
un țipăt pătrunzător printre crengile de deasupra bărcii, şi un 
ghem mic şi negru îşi făcu apariţia, sărind din creangă în 
creangă, iar în cele din urmă se lăsă să cadă dintr-un copac, 
aterizând pe capul lui, ţipând ca un suflet pierdut. Era 
Ştrengarul Păros. 

— Ticălosule, nu ţi-a luat mult ca să fugi, exclamă Tom, 
vârând puiul de maimuţă înapoi în buzunar, unde acesta se 
cuibări şi tăcu imediat. 

Piroga înainta mai adânc în mlaştina înecată de ploaie. 

Furtuna atinse culmea dezlănţuirii, în timp ce piroga lor 
ajungea la canalul care ducea la Locul Negru. Sclipiri de fulgere 
luminau cerul şi tunete puternice răsunau în pădure, uneori doar 
la câteva secunde unul după altul, ca nişte focuri de artilerie. 
Vârfurile copacilor, la vreo şaizeci de metri deasupra lor, se 
scuturau şi se agitau. 

Canalul se împărţi curând într-un labirint de braţe puţin 
adânci, şerpuind printre întinderi tremurătoare de noroi puturos. 
Don Alfonso se oprea din timp în timp, ca să caute urme de 
prăjină pe fundul nu prea adânc. Ploaia torențială nu înceta 
deloc, iar noaptea sosi pe nesimţite, încât Tom fu uimit atunci 
când Don Alfonso hotărî să oprească. 

— Vom dormi în pirogă, precum sălbaticii, spuse Don 
Alfonso. Aici e un loc bun de înnoptat, pentru că nu sunt crengi 
groase deasupra noastră. Nu vreau să mă trezesc în mirosul 
putred al respirației de jaguar. Trebuie să avem grijă să nu 
murim aici, pentru că sufletele noastre nu vor găsi niciodată 
drumul înapoi. 

— Voi face tot ceea ce pot. 

Tom se înfăşură în plasa lui contra ţânţarilor, îşi găsi un 
loc în mormanul de echipament şi încercă să adoarmă. Ploaia 
încetă în cele din urmă, dar tot era ud până la piele. Jungla 
răsuna de sunetul apei care picura, punctat de strigăte, gemete 
şi ţipete întretăiate de animale, unele dintre ele sunând aproape 
uman. Poate că erau umane, sufletele pierdute despre care 
vorbise Don Alfonso. Tom se gândi la fratele lui, Vernon, rătăcit 
în mlaştină, poate bolnav, poate chiar pe moarte. ŞI-I aminti pe 
băiatul care avea mereu o expresie de speranţă, prietenoasă şi 
permanent pierdută, întipărită pe chip. Se prăbuşi într-o noapte 


frământată de vise. 

Găsiră cadavrul a doua zi. Plutea în apă, o movilă cu dungi 
roşii şi albe. Chori vâsli către el. Movila era o cămaşă udă, 
umflata de gazele descompunerii. In timp ce piroga se apropia, 
se ridică un nor de muşte furioase. 

Cu grijă, Chori aduse piroga aproape. O duzină de piranha 
morţi pluteau în jurul cadavrului, cu ochii bulbucaţi 
împăienjeniţi, cu gurile deschise. Ploaia burniţa în continuare. 

Părul era scurt şi negru. Nu era Vernon. 

Don Alfonso spuse ceva, iar Chori înţepă corpul cu o 
prăjină. Gazul scăpă de sub cămaşa udă cu un bolborosit şi, 
imediat, se simţi un miros urât. Chori aşeză prăjina sub cadavru 
şi, folosind fundul apei ca punct de sprijin, îl întoarse. Muştele se 
ridicară. Apa fierbea şi strălucea argintiu, în timp ce peştii care 
se ospătau dedesubt ţâşneau speriaţi. 

Tom se holbă şocat la cadavru, acum întors cu faţa în sus 
în apă, dacă se mai putea vorbi despre „faţă”. Peştii piranha îi 
devoraseră chipul şi toată partea din faţă a trupului, lăsându-i 
doar oasele. Nasul fusese ros până la o bucată zbârcită de 
cartilaj; buzele şi limba dispăruseră, gura era doar o gaură. Un 
peştişor, rămas într-o orbită, se zbătea, încercând să scape. 
Mirosul de descompunere îl lovi ca o cârpă udă. Apa începu să 
se agite, în timp ce peştii se apucară să se înfrupte din partea 
proaspătă. Bucăţi de material din cămaşă plutiră la suprafaţă. 

— E unul dintre băieţii aceia din Puerto Lempira, zise Don 
Alfonso. A fost muşcat de un şarpe veninos, în timp ce curăța 
porţiunea asta. L-au lăsat aici. _ 

— De unde ştii că a fost omorât de un şarpe? Intrebă Tom. 

— Vezi peştii piranha morţi? Sunt cei care au mâncat 
carnea din zona muşcăturii de şarpe. Sunt otrăviţi, iar animalele 
care-i vor mânca vor fi şi ele otrăvite. 

Chori împinse cadavrul cu prăjina şi porniră mai departe. 

— Asta nu e un loc potrivit ca să mori. Trebuie să plecăm 
de aici până la căderea nopţii. Nu vreau să mă întâlnesc cu 
fantoma bărbatului ăluia din Lempira la noapte, în vis, 
întrebându-mă pe unde s-o ia. 

Tom nu răspunse. Vederea cadavrului îl cutremurase, 
încercă să alunge o presimţire. Vernon, care se speria şi era 
dezorganizat de felul lui, ca să nu spună mai multe despre el, ar 
fi complet pierdut aici. Dumnezeu ştie, putea să fie şi mort. 


— De ce nu s-au întors şi n-au părăsit locul ăsta, nu pot să 
spun. Poate că un demon s-a urcat cu ei în pirogă şi le şopteşte 
minciuni. 

Continuară, avansând încet. Mlaştina era nesfârşită, barca 
brăzdând fundul noroios şi înţepenindu-se des, forţându-i să 
coboare şi să împingă. De multe ori, erau nevoiţi să reia drumul, 
iar şi iar, urmând canale sinuoase. Către mijlocul după-amiezii, 
Don Alfonso îşi ridică mâna. Chori lăsă prăjina şi ascultară. Tom 
auzi o voce îndepărtată, înnebunită: cineva care striga, isteric, 
după ajutor. 

Tom sări în picioare şi-şi făcu mâinile pâlnie. 

— Vernon! 

Se lăsă o tăcere bruscă. 

— Vernon! Sunt eu, Tom! 

Urmă o avalanşă de strigăte disperate care răsunară 
printre copaci, distorsionate şi de neînțeles. 

— El e, spuse Tom. Repede! 

Chori împinse barca înainte şi Tom văzu în curând 
conturându-se vag profilul unei pirogi în amurgul din mlaştină. O 
persoană stătea la proră, ţipând şi gesticulând. Era Vernon. Era 
isteric, dar cel puţin stătea pe picioarele lui. 

— Mai repede, strigă Tom. 

Chori împinse înainte. Ajunseră la barcă, iar Tom îl trase 
pe Vernon în a lor. 

Vernon se prăbuşi în braţele fratelui său. 

— Spune-mi că nu sunt mort, strigă el. 

— Eşti bine, nu eşti mort, acum sunt aici. 

Vernon izbucni în suspine. Tom, ţinându-şi fratele, avu un 
sentiment de deja-vu, amintirea unei clipe: Vernon se întorsese 
într-o zi acasă de la şcoală după ce fusese hăituit de o gaşcă de 
bătăuşi. Se aruncase în braţele lui Tom în acelaşi fel, apucându-l 
şi suspinând dezlănţuit, cu trupul lui slăbuţ tremurând. Tom 
trebuise să iasă şi să se lupte el însuşi cu derbedeii; Tom, fratele 
mai mic, purtând bătăliile fratelui său mai mare. 

— Hai, încercă să-l liniştească Tom. Totul e bine. Sunt aici, 
eşti în siguranţă! 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Mulţumesc lui Dumnezeu! 
Eram sigur că se apropia sfârşitul. 

Vocea i se frânse, înecată. 

Tom îl ajută pe Vernon să se aşeze. Era şocat de 


înfăţişarea fratelui său. Faţa şi gâtul îi erau umflate de 
muşcături şi de înţepături şi erau mânjite de sânge în urma 
scărpinatului. Hainele îi erau incredibil de murdare, părul - 
încurcat şi năclăit, iar el era şi mai slab decât de obicei. 

— Te simţi bine? Întrebă Tom. 

Vernon încuviinţă. 

— În afară de faptul că sunt mâncat de viu, sunt bine. 
Doar speriat. 

Vernon îşi şterse faţa cu o mânecă murdară, care lăsă mai 
multă mizerie decât ştersese şi-şi înăbuşi alt suspin. 

Tom se opri pentru o clipă să-şi privească fratele. Starea 
lui psihică îl îngrijora mai mult decât cea fizică. De îndată ce se 
vor întoarce în tabără, îl va trimite pe Vernon înapoi la 
civilizaţie, împreună cu Pingo. 

— Don Alfonso, zise Tom, să întoarcem barca şi să plecăm 
de aici. 

— Dar învățătorul. Zise Vernon. 

Tom se opri. 

— Învățătorul? 

Vernon făcu un semn din cap către pirogă. 

— Bolnav. 

Tom se aplecă şi privi în jos. Acolo, zăcând într-un sac de 
dormit ud, pe fundul pirogii, aproape ascuns în îngrămădeala de 
echipament şi de provizii ude, se vedea faţa umflată a unui 
bărbat, cu un cap de sălbatic, cu păr alb şi cu barbă. Era pe 
deplin conştient şi se holba la Tom cu ochii lui albaştri, nefericiţi, 
fără să spună nimic. 

— Cine este? 

— Învățătorul meu de la ashram. 

— Ce naiba face aici? 

— Suntem împreună. 

Bărbatul îl privea neclintit pe Tom. 

— Ce-i cu el? 

— Are febră. A încetat să mai vorbească acum două zile. 

Tom scoase trasa de medicamente dintre proviziile lor şi 
trecu în cealaltă pirogă. Învățătorul îi urmări fiecare mişcare. 
Tom se aplecă şi-i pipăi fruntea. Ardea; o temperatură de cel 
puţin 40 de grade. Pulsul îi era puternic şi rapid. Îl ascultă cu 
stetoscopul: plămânii se auzeau limpede, inima bătea normal, 
deşi foarte repede. Tom îi făcu o injecție cu un antibiotic cu 


spectru larg şi încă una împotriva malariei. În aceste condiţii, 
fără teste de diagnostic, era tot ceea ce putea să facă. 

— Ce fel de febră are? Intrebă Vernon. 

— E imposibil de spus, fără un test de sânge. 

— Va muri? 

— Nu ştiu. Tom vorbi în spaniolă. Don Alfonso, ai idee de 
ce boală suferă omul acesta? 

Don Alfonso se urcă în barcă şi se aplecă să-l vadă mai 
bine pe bărbat. Îl bătu pe piept, îi privi ochii, îi luă pulsul, îi 
examină mâinile, apoi îşi ridică privirea. 

— Da, cunosc bine boala asta. 

— Ce e? 

— Se numeşte moarte. 

— Nu, exclamă Vernon, tulburat. Nu spune asta! Nu poate 
să fie pe moarte! 

Lui Tom îi păru rău că-i ceruse părerea lui Don Alfonso. 

— İl ducem înapoi în tabără cu piroga. Chori va împinge 
piroga aceea, iar eu, pe cea a noastră. Tom se întoarse către 
Vernon. Am găsit un ghid mort mai devreme. Unde e celălalt? 

— Un jaguar a sărit asupra lui într-o noapte şi l-a târât într- 
un copac. Vernon se cutremură. l-am auzit ţipetele şi trosnetul 
oaselor. A fost. Propoziția se termină într-un sunet înăbuşit. 
Tom, Sscoate-mă de aici! 

— Aşa o să fac, spuse Tom. O să vă trimitem, pe tine şi pe 
învățătorul tău, înapoi la Brus, cu Pingo. 

Ajunseră înapoi la tabără imediat după căderea nopţii. 
Vernon ridică unul dintre corturile lor şi-l duseră pe învăţător din 
barcă în cort. Acesta refuză să mănânce şi rămase tăcut, 
holbându-se la ei în cel mai neplăcut mod cu putinţă. Tom se 
întrebă dacă omul mai era întreg la minte. 

_ Vernon insistă să-şi petreacă noaptea alături de el, în cort. 
In dimineaţa următoare, atunci când soarele tocmai ajunsese 
deasupra copacilor, Vernon îi trezi pe toţi cu un strigăt de ajutor. 
Tom sosi primul. Învățătorul stătea în capul oaselor, în sacul lui 
de dormit, foarte zbuciumat. Chipul îi era palid şi uscat, iar ochii 
îi străluceau ca nişte bucăţi de porțelan albastru, săgetând 
sălbatic în jur, fără sa se fixeze pe ceva. Mâinile îi săgetau aerul. 

Dintr-odată. Vorbi. 

— Vernon! Strigă el, bâjbâind cu mâinile în jur. Of, 
Doamne, unde eşti, Vernon? Unde sunt? 


Şocat, Tom îşi dădu seama că omul orbise. 

Vernon îi luă mâna şi îngenunche. 

— Sunt aici, învăţătorule. Suntem în cort. Te ducem înapoi 
în America. Te vei face bine. 

— Ce prost blestemat am fost! Strigă învățătorul, cu gura 
răsucindu-i-se în efortul de a vorbi, împroşcând cu salivă. 

— Învăţătorule, te rog! Te rog, linişteşte-te! Ne întoarcem 
acasă, înapoi la Big Sur, înapoi la ashram. 

— Aveam totul! Urlă învățătorul. Aveam bani! Aveam 
adolescente cu care să mă culc! Eram înconjurat de oameni care 
mă venerau! Aveam totul! 

Venele i se umflau pe frunte. Saliva i se scurgea şi-i atârna 
de bărbie. Întregul trup îi tremura atât de violent, încât Tom 
crezu că-i aude oasele trosnind. Ochii orbi îi rătăceau nebuneşte 
în cap, ca bilele mecanice. 

— Te vom duce la spital, învăţătorule! Nu vorbi, totul va fi 
bine, bine. 

— lar eu, ce am făcut? Ha! Nu era destul! Ca un prost, 
voiam mai mult! Voiam cu o sută de milioane de dolari mai 
mult! Şi uite ce mi s-a întâmplat! 

Urlă ultimele cuvinte şi, după ce le rosti, căzu înapoi greoi, 
corpul său scoțând un zgomot precum cel al unui peşte mort 
care loveşte podeaua. Zăcea acolo, cu ochii larg deschişi, dar 
strălucirea dispăruse. 

Murise. 

Vernon privea în gol, îngrozit, incapabil să vorbească. Tom 
îşi puse mâna pe umărul fratelui său şi-l simţi tremurând. 
Fusese o moarte urâtă. 

Don Alfonso era şi el foarte afectat. 

— Trebuie să plecăm, zise el. Un spirit rău a venit şi l-a 
luat pe omul acesta, iar el n-a vrut să plece. 

— Pregătiţi una din bărci pentru întoarcere, îi ceru Tom lui 
Don Alfonso. Pingo poate să-l ducă pe Vernon înapoi la Brus, în 
timp ce noi continuăm. Dacă n-ai nimic împotrivă. 

Don Alfonso dădu din cap. 

— E mai bine aşa. Mlaştina nu e un loc potrivit pentru 
fratele tău. 

Începu să strige împărțind ordine lui Chori şi Pingo, care se 
grăbiră, la fel de îngroziţi, dar foarte fericiţi că plecau. 

— Nu înţeleg, spuse Vernon. Era un om atât de bun. Cum 


a putut să moară aşa? 

Vernon era mereu înşelat de escroci, se gândi Tom; 
financiar, emoţional şi spiritual. Dar acum nu era timpul să 
sublinieze asta. Spuse: 

— Uneori credem că ştim pe cineva, dar ne înşelăm. 

— Am petrecut trei ani cu el. Îl ştiam! Trebuie să fi fost 
febra. Delira, nu era în toate minţile. Nu ştia ce spune! 

— Să-l îngropăm şi să mergem mai departe. 

Vernon se duse să sape un mormânt, iar Tom şi Sally i se 
alăturară. Curăţară un loc mic în spatele taberei, tăind printre 
rădăcini cu toporul lui Chori şi săpând în pământul de dedesubt. 
În douăzeci de minute, fusese deja săpată o groapă nu prea 
adâncă, în argila tare. Târâră corpul învățătorului până la 
groapă, îl puseră înăuntru, aşezară un strat de argilă peste el, 
apoi umplură mormântul cu bolovani rotunjiţi de pe mal. Don 
Alfonso, Chori şi Pingo erau deja în bărci, fremătând, aşteptând 
să plece. 

— Te simţi bine? Întrebă Tom, apucându-şi fratele după 
umeri. 

— Am luat o hotărâre, spuse Vernon. Nu mă întorc. Merg 
mai departe cu tine. 

— Vernon, totul a fost stabilit. 

— La ce să mă întorc? Sunt falit şi n-am nici măcar o 
maşină. În mod sigur, nu pot să mă întorc la ashram. 

— O să găseşti tu ceva. 

— Am găsit ceva deja. Vin cu tine! 

— Nu eşti în stare să mergi cu noi. Aproape că ai murit 
acolo. 

— Este un lucru pe care trebuie să-l fac, insistă Vernon. 
Acum sunt bine. 

Tom ezită, întrebându-se dacă Vernon se simţea bine, cu 
adevărat. 

— Te rog, Tom! 

Rugămintea din vocea lui Vernon era atât de profundă, 
încât Tom fu surprins şi, în ciuda propriei voințe, un pic bucuros. 
Îi apucă umărul lui Vernon. 

— Foarte bine. Vom face asta împreună, întocmai cum a 
vrut tata. 

Don Alfonso bătu din palme. 

— Gata cu vorba? Plecăm acum? 


Tom încuviinţă din cap, iar Don Alfonso porunci să se 
împingă barca. 

— Acum, că avem două bărci, interveni Sally, îmi va veni 
şi mie rândul să împing cu prăjina. 

— Pfui! Asta e treabă de bărbat. 

— Don Alfonso, eşti un porc sexist! 

Don Alfonso încruntă din sprâncene. 

— Porc sexist? Ce fel de animal e ăsta? Oare am fost 
insultat? 

— În mod sigur, îi confirmă Sally. 

Don Alfonso îşi împinse barca printr-o mişcare viguroasă, 
iar aceasta alunecă înainte. Apoi bătrânul zâmbi. 

— Atunci, sunt fericit. Să fii insultat de o femeie frumoasă 
înseamnă totdeauna o onoare. 

Marcus Aurelius Hauser îşi examină pieptul cămăşii albe 
şi, găsind un gândac mic urcând anevoie pe ea, îl smulse, îl 
strivi între degetul mare şi arătător, cu un pocnet care-l 
satisfăcu, apoi îl aruncă. Işi îndreptă din nou atenţia către Philip 
Broadbent. Toată rigiditatea, toată acea indiferenţă falsă 
dispăruse. Philip era ghemuit pe jos, cu cătuşe la mâini şi la 
picioare, murdar, muşcat de insecte, neras. Era ruşinos cum unii 
oameni, pur şi simplu, nu puteau să-şi menţină igiena personală 
în junglă. 

Privi spre Orlando Ocotal, ghidul lor, care era ţinut de trei 
soldaţi. Ocotal îi făcuse destule necazuri. Aproape că-i reuşise 
evadarea, pe care Hauser o împiedicase graţie unei urmăriri 
înverşunate. O zi întreagă fusese irosită. Ocotal greşise în mod 
fatal, crezând că un gringo, un yanqui, nu va fi capabil să-l 
urmărească în mlaştină. Evident, nu auzise despre un loc numit 
Vietnam. 

Cu atât mai bine. Acum, totul era dat în vileag. Aproape că 
ieşiseră din mlaştină, iar Ocotal nu mai era de nici un folos. 
Lecţia pe care i-o va da lui Ocotal va fi una bună şi pentru Philip. 

Hauser inhală aerul fetid al junglei. 

— Îţi aminteşti, Philip, când încărcam bărcile? Atunci ai 
vrut să ştii ce vom face cu lanţurile şi cătuşele astea. 

Philip nu răspunse. 

Hauser îşi aminti cum îi explicase că, de fapt, acele cătuşe 
erau un instrument psihologic important ca să se descurce cu 
soldaţii, un fel de carceră portabilă. Bineînţeles, în realitate nu le 


va folosi cu adevărat. 

— Acum ştii, spuse Hauser. Erau pentru tine. 

— De ce nu mă omori, ca să termini cu asta? 

— Toate la timpul lor. Nu-l ucizi pe ultimul din familie atât 
de uşor. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Mă bucur că ai întrebat. In scurt timp, mă voi ocupa de 
cei doi fraţi ai tăi, care sunt în urma noastră, în mlaştină. Atunci 
când ultimul din linia Broadbent va fi dispărut, voi lua ce este al 
meu. 

— Eşti un psihopat! 

— Sunt un om raţional, îndreptând un mare rău care mi-a 
fost făcut odată, mulţumesc. 

— Despre ce rău vorbeşti? 

— Eu şi tatăl tău am fost parteneri. Maxwell m-a lipsit de 
partea mea de pradă din prima lui descoperire importantă. 

— Asta s-a întâmplat acum patruzeci de ani. 

— Ceea ce agravează fapta! In timp ce eu m-am luptat 
timp de patruzeci de ani ca să trăiesc, tatăl tău s-a scăldat în 
lux. 

Philip se zbătu, zăngănindu-şi lanţurile. 

— Cum se întoarce roata! Acum patruzeci de ani, tatăl tău 
mi-a furat o avere. Eu am plecat într-un loc minunat, numit 
Vietnam, în timp ce el a luat calea bogăției. Acum, sunt pe 
punctul de a recâştiga totul, ba chiar mai mult. Răzbunarea 
sorții e dulce! Şi când te gândeşti, Philip, că tu mi-ai adus asta, 
pe o tavă din argint. 

Philip nu zise nimic. 

Hauser inspiră din nou. lubea arşiţa şi iubea aerul. Nu se 
simţea niciodată atât de sănătos şi de viu ca în junglă. Tot ceea 
ce lipsea era izul slab de napalm. Se întoarse spre unul dintre 
soldaţi. 

— Acum ne ocupăm de Ocotal. Vino, Philip, n-ai vrea să 
ratezi asta! 

Cele două pirogi erau deja încărcate, iar soldaţii îi 
împinseră pe Ocotal şi pe Philip într-una din ele. Soldaţii porniră 
motoarele şi o luară înainte prin labirintul de ochiuri şi canale 
laterale din capătul îndepărtat al lacului. Hauser stătea la proră, 
cu ochii în toate părţile. 

— Pe acolo! 


Bărcile înaintară până când ajunseră la un bazin cu apă 
stătătoare, despărţit de canalul principal de apa scăzută. Peştii 
piranha, ştia Hauser, fuseseră aduşi în baltă de apele retrase. 
Cu mult timp în urmă, terminaseră de mâncat tot, iar acum se 
devorau unii pe ceilalţi. Vai de animalele care nimereau într-unul 
dintre acele bazine stătătoare! 

— Opriţi motorul! Aruncaţi ancora! 

Motoarele se stinseră, iar tăcerea care urmă fu spartă 
doar de cele două plescăituri uşoare ale ancorelor din piatră. 

Hauser se întoarse şi privi spre Ocotal. Va fi interesant. 

— Ridicaţi-l! 

Soldaţii îl săltară pe Ocotal în picioare. Hauser făcu un pas 
înainte şi-l privi în ochi. Indianul, îmbrăcat în cămaşă şi în 
pantaloni scurţi occidentali, stătea drept şi liniştit. Ochii lui nu 
arătau nici frică, nici ură. Acest indian tawahka, se gândi 
Hauser, se dovedise unul dintre cei mai ghinionişti oameni 
animați de principii depăşite precum onoarea şi loialitatea. Și 
Max se dovedise a fi o persoană asemănătoare. 

— Ei bine, Don Orlando, spuse Hauser, subliniind ironic 
tidul onorific. Ai ceva de spus în apărarea ta? 

Indianul îl fixa fără să clipească. 

Hauser îşi scoase briceagul. 

— Ţineţi-l bine. 

Soldaţii îl înşfăcară. Mâinile îi erau prinse la spate, iar 
picioarele - legate nu foarte strâns. 

Hauser deschise briceagul şi ascuţi lama pe o bucată de 
gresie, cu un zgomot strident. Încercă tăişul cu degetul mare şi 
zâmbi. Apoi se întinse, făcu o crestătură lungă peste pieptul lui 
Ocotal, tăind prin materialul cămăşii până la pielea de sub ea. 
Nu era o tăietură adâncă, dar sângele începu să curgă, 
înnegrind cămaşa kaki. 

Indianul nici măcar nu tresări. 

Mai făcu o tăietură subţire peste umeri. Şi încă două pe 
braţe şi pe spate. Indianul tot nu arăta vreo emoție. Hauser era 
impresionat. Nu mai văzuse atâta tărie de pe vremea când îi 
interoga pe prizonierii Viet-Cong55. 

— Lăsaţi sângele să curgă un timp, ceru el. 

Aşteptară. Cămaşa se înnegrea de sânge. O pasăre ţipă, 
undeva, în adâncurile pădurii. 

— Aruncaţi-l! 


Cei trei soldaţi îi făcură vânt, iar el căzu peste margine. 
După plescăit, urmă un moment de tăcere, apoi apa începu să 
bolborosească, mai întâi încet, apoi din ce în ce mai tare, până 
când balta începu să fiarbă. Se vedeau străfulgerări argintii în 
apa maronie, ca nişte monede aruncate, până când un nor roşu 
se ridică spre suprafaţă, făcând apa să devină opacă. Zdrenţe 
de material kaki şi fâşii de piele se ridicau la suprafaţă şi se 
unduiau, ciopârite. 

Involburarea continuă mai bine de cinci minute, înainte să 
dispară. Hauser era încântat. Se întoarse să vadă reacţia lui 
Philip şi fu răsplătit. 

Pe deplin răsplătit. 

Timp de trei zile, Tom şi grupul lui îşi continuară călătoria 
prin inima mlaştinii, de-a lungul unei reţele de canale legate 
între ele, făcându-şi tabără pe insule noroioase, gătind fasole şi 
orez cu lemne ude, deasupra focurilor fumegând, deoarece 
Chori nu putea să găsească vânat. În ciuda ploii continue, apa 
începuse să scadă, dând la iveală trunchiuri de copac, care 
trebuiau tăiate înainte ca ei să treacă. Pretutindeni îi urma un 
nor bâzâitor, răutăcios, de muşte negre. 

— Cred c-o să fumez pipa aia acum, spuse Sally. Prefer să 
mor de cancer, decât să suport una ca asta. 

Cu un zâmbet de triumf, Don Alfonso scoase pipa din 
buzunar. 

— O să vezi, fumatul te ajută să ai o viaţă lungă şi fericită. 
Eu, unul, fumez de peste o sută de ani! 

Se auzi un zgomot puternic dinspre junglă, precum un om 
care tuşeşte, dar mai puternic şi mai lent. 

— Ce-a fost asta? 

— Un jaguar. Unul flămând. 

— E uimitor cât de multe ştii despre pădure, spuse Sally. 

— Da. Don Alfonso oftă. Dar, în zilele noastre, nimeni nu 
vrea să mai înveţe nimic despre pădure. Nepoţilor şi 
strănepoţilor mei nu le pasă decât de fotbal şi de pantofii ăia 
albi care-ţi fac picioarele să putrezească, cei cu o pasăre pe 
margine care se confecţionează în fabricile alea din San Pedro 
Sula. 

Făcu un semn spre pantofii sport ai lui Tom. 

— Pantofi Nike? 

— Da. Lângă San Pedro Sula sunt sate întregi de băieţi ale 


căror picioare au putrezit şi au căzut după ce i-au purtat. Acum, 
trebuie să meargă cu cioturi din lemn. 

— Nu e adevărat! 

Don Alfonso îşi scutură capul, plescăind dezaprobator. 
Barca înainta printre perdele de liane, pe care Pingo le tăia. Tom 
zări un petic de lumină în faţă, o rază care venea de sus, iar în 
timp ce se apropiau văzu un copac gigantic care căzuse de 
curând, lăsând o gaură în boltă. Trunchiul zăcea de-a curmezişul 
canalului, blocându-le calea. Era cel mai mare copac pe care-l 
întâlniseră până acum. 

Don Alfonso murmură o înjurătură. Chori îşi luă toporul 
Pulaski şi sări de pe proră pe buştean. Apucând suprafaţa 
alunecoasă cu picioarele goale, începu să taie, făcând să zboare 
bucăţi de lemn. Intr-o jumătate de oră, scobise buşteanul 
suficient de adânc încât să treacă bărcile prin el. 

Coborâră cu toţii şi începură să împingă. In spatele 
buşteanului, apa deveni brusc adâncă. Tom păşi prin ea, 
scufundat până la brâu, încercând să nu se gândească la peștii- 
scobitoare, la piranha, şi la toate bolile care stăteau la pândă în 
apa ca o supă. 

Vernon era în faţa lui, ţinând piroga de ramă, împingând-o 
înainte, când Tom văzu o şerpuire lentă în apa întunecată din 
dreapta lor. În acelaşi timp, auzi ţipătul pătrunzător al lui Don 
Alfonso. 

— Anaconda! 

Tom se târî înăuntru, dar Vernon fu cu o fracțiune de 
secundă mai lent. Se văzu un vârtej de apă, o înălţare bruscă, 
precum o cocoaşă, şi, cu un strigăt întrerupt, Vernon dispăru 
sub apa maronie. Spatele lucios al şarpelui alunecă pe lângă ei, 
dând la iveală pentru scurt timp un trup la fel de gros ca un 
trunchi mic de copac, înainte să se scufunde şi să dispară. 

— Ehi! L-a luat pe Vernito! 

Tom îşi trase maceta de la centură şi sări în apă. Bătu apa 
cu picioarele, înotând cât de adânc putea. Nu vedea la mai mult 
de câteva zeci de centimetri prin pâcla noroioasă, întunecată. 
Forfecă din picioare, pipăind cu mâna liberă, încercând să 
găsească şarpele. Simţi ceva rece, rotund şi alunecos, şi-l tăie 
înainte să-şi dea seama ca era doar un buştean scufundat. 
Apucându-l, se trase în faţă, pipăind disperat în jur, după şarpe 
sau după fratele său. Plămânii erau pe punctul de a-i exploda. 


Se ridică la suprafaţă şi se scufundă din nou, bâjbâind în faţă. 
Unde era şarpele? Cât timp trecuse? Un minut? Două? Cât timp 
putea să reziste Vernon? Disperarea îl împinse înainte. Işi 
continuă căutarea nebunească, bâjbâind printre buştenii 
scufundaţi, mâloşi. 

Unul dintre buşteni se încordă dintr-odată sub atingerea 
lui. Era un tub musculos, la fel de tare ca lemnul de mahon, dar 
îi simţea pielea mişcându-se, simţea valurile de muşchi 
contractându-se. 

Înfipse maceta în pântecul moale, împingând-o cât de 
adânc putea. Pentru o secundă, nimic; apoi şarpele se zvârcoli 
într-o mişcare de biciuire, care-l arunca pe spate în apă, 
lăsându-l fără aer într-o explozie violentă de bule. Işi croi drum 
către suprafaţă şi trase mai mult aer în piept. Suprafaţa fierbea, 
în timp ce şarpele se zbătea. Işi dădu seama că nu mai avea 
maceta. Acum, inelele nervoase ale şarpelui se ridicară din apă 
într-un arc lucios şi, pentru o clipă, apăru mâna lui Vernon, cu 
pumnul strâns, urmată de cap. Un suspin, apoi dispăru. 

— Altă macetă! 

Pingo îi aruncă una cu mânerul înainte. El o apucă şi 
începu să taie inelele care plesneau suprafaţa apei. 

— Capul! Strigă Don Alfonso din barcă. Du-te după cap! 

Unde era capul, în încolăceala asta de şarpe? Deodată lui 
Tom îi veni o idee şi împunse şarpele cu mânerul macetei, o 
dată, de două ori, înfuriindu-l; iar atunci, ridicându-se din apă, 
apăru capul bestiei, urât şi mic, cu o gură plată şi doi ochi 
despicaţi, căutându-l pe cel care-l chinuia. Se aruncă spre el, cu 
gura căscată, iar Tom înfipse maceta în deschizătura roz, drept 
în gâtul monstrului. Şarpele se smuci, se răsuci şi îl muşcă, dar 
Tom, strângând mânerul, nu-i dădu drumul, chiar dacă braţul îi 
era rănit, răsucind maceta cu putere, iar şi iar. Simţea carnea 
dinăuntru cedând, izbucnirea bruscă a sângelui rece de reptilă; 
capul începu să se smucească înainte şi înapoi, aproape 
smulgându-i braţul din umăr. Cu ultimele puteri, mai răsuci o 
dată maceta, iar lama ieşi prin spatele capului şarpelui. O roti şi 
simţi un tremur spasmodic în fălci, în timp ce decapita reptila 
din interior. Deschise gura şarpelui cu cealaltă mână şi-şi trase 
braţul afară, căutând disperat după fratele lui, prin apa încă 
învolburată. 

Vernon se ridică dintr-odată la suprafaţă, cu faţa în jos. 


Tom îl prinse şi-l întoarse. Faţa îi era roşie, ochii închişi. Părea 
mort. Tom îl târî prin apă până la barcă, iar Pingo şi Sally îl 
traseră înăuntru. Tom se prăbuşi în pirogă şi leşină. 

Sally era aplecată deasupra lui atunci când îşi reveni, cu 
părul ei blond, ca o cascadă, legănându-se peste el, curăţându-i 
urmele de coli, frecându-le cu bumbac înmuiat în alcool. 
Cămaşa îi fusese smulsă deasupra cotului şi avea urme adânci 
pe braţ. Sângele ţâşnea. 

— Vernon.? 

— E bine, spuse Sally. Don Alfonso îl ajută. A înghiţit doar 
puţină apă şi are o muşcătură urâtă pe coapsă. 

încercă să se ridice. Îşi simţea braţul de parcă i-ar fi luat 
foc. Muştele negre zburau în jurul lui mai rău ca niciodată şi le 
înghiţea cu fiecare gură de aer. Ea îl împinse înapoi, cu o mână 
blândă pusă pe piept. 

— Nu te mişca. Inhala fum din pipă şi-l suflă peste el, 
alungând muştele. Norocul tău că şerpii anaconda au dinţi 
mititei! Mai spuse Sally şi îl şterse. 

— Au! 

Tom se lăsă pe spate, privind în sus, spre bolta care se 
deplasa încet. Nu vedea nicăieri nici măcar un petic de cer 
albastru. Frunzele acopereau totul. 

Tom zăcea în hamacul lui în seara aceea, având grijă de 
braţul bandajat. Vernon îşi revenise şi-l ajuta, vesel, pe Don 
Alfonso să fiarbă o pasăre necunoscută pe care Chori o vânase 
pentru cină. Era înăbuşitor în colibă, chiar şi cu prelata ridicată. 

Doar treizeci de zile trecuseră de când Tom plecase din 
Bluff, dar părea o eternitate. Caii lui, movilele din gresie roşie 
profilate pe cerul albastru, lumina învăluitoare a soarelui şi 
vulturii zburând către San Juan. Era ca şi cum totul părea că i se 
întâmplase altcuiva. Era ciudat. Se mutase la Bluff cu Sarah, 
logodnica lui. Ea iubea caii şi spaţiile libere la fel de mult ca şi 
el, dar Bluff se dovedise un loc prea tăcut pentru ea, aşa că, 
într-o zi, îşi încărcase maşina şi plecase. El tocmai luase un 
împrumut mare de la bancă şi-şi instalase cabinetul veterinar, 
motiv pentru care n-avea cum să plece. După plecarea ei, el îşi 
dăduse seama de faptul că, având de ales între Bluff şi femeie, 
alesese să rămână în Bluff. Asta se întâmplase acum doi ani, iar 
Tom nu mai avusese vreo relaţie de atunci. Chiar îşi spusese că 
n-ar avea nevoie de una. Işi spusese că viaţa liniştită, 


frumuseţea ținutului erau suficiente pentru moment. Activitatea 
la cabinetul veterinar fusese intensă, munca istovitoare, 
răsplata aproape lipsă. Lui i se părea mulţumitoare, dar nu 
putuse niciodată să renunţe la pasiunea pentru paleontologie, 
visul său din copilărie, să vâneze oasele marilor dinozauri, 
închise în piatră. Poate că tatăl său avea dreptate, poate că era 
o ambiţie peste care ar fi trebuit să treacă la doisprezece ani. 

Se răsuci în hamac, cu braţul pulsând, întorcându-şi 
privirea spre Sally. Peretele despărțitor era ridicat pentru 
ventilare, iar ea era întinsă în hamac, citind una dintre cărţile pe 
care le adusese Vernon, un roman numit Utopia. Utopia. Asta 
crezuse şi el că găsise în Bluff. Dar în realitate nu făcuse decât 
să fugă de ceva. ca, de exemplu, de tatăl său. 

Ei bine, nu mai fugea de el. 

În fundal, îl auzi pe Don Alfonso dându-le ordine lui Chori 
şi lui Pingo. Curând, mirosul de carne gătită pluti prin colibă. Se 
întoarse iarăşi spre Sally şi o privi citind, dând paginile, 
înlăturându-şi părul de pe frunte, oftând, dând altă pagină. Era 
frumoasă, chiar dacă era o mică pacoste. 

Sally lăsă cartea jos. 

— La cete uiţi? 

— E bună cartea? 

— Excelentă! Îi zâmbi. Cum te simţi? 

— Bine. 

— A fost o salvare în cel mai pur stil Indiana Jones. 

Tom ridică din umeri. 

— Nu puteam să stau degeaba, în timp ce un şarpe îmi 
mânca fratele. Nu prea voia să vorbească despre asta. 
Povesteşte-mi despre logodnicul ăsta al tău, profesorul Clyve. 

— Ei bine. Sally zâmbi amintindu-şi. M-am dus la Yale ca 
să studiez cu el. E îndrumătorul meu pentru teza de doctorat. 
Noi doar. Ei bine, cine nu s-ar îndrăgosti de Julian? E strălucitor. 
N-o să uit niciodată prima întâlnire, la cocktailul săptămânal al 
facultăţii. Credeam că va fi doar alt tip de academician, dar. Ce 
mai. Arăta ca Tom Cruise! 

— Măi să fie! 

— Desigur, înfăţişarea nu înseamnă nimic pentru el. Ceea 
ce contează pentru Julian e mintea, nu corpul. 

— Inţeleg. 

Tom nu se putu abţine să nu-i privească trupul: 


transforma în minciună pretenţiile de puritate intelectuală ale lui 
Julian. Julian era un bărbat ca oricare altul, poate mai puţin 
cinstit decât cei mai mulţi. 

— Şi-a publicat recent cartea, Descifrarea limbii maya. E 
un geniu, în adevăratul sens al cuvântului. 

— Aţi fixat data nunţii? 

— Julian nu crede în nunţi. O să mergem la un judecător 
de pace. 

— Dar părinţii tăi? N-o să fie dezamăgiţi? 

— N-am părinţi. 

Tom simţi cum faţa i se înroşeşte. 

— Îmi pare rău! 

— Să nu-ţi pară, zise Sally. Tata a murit atunci când 
aveam unsprezece ani, iar mama, acum zece ani. M-am obişnuit 
cu asta, în măsura în care poţi să te obişnuieşti cu aşa ceva. 

— Prin urmare, chiar te vei căsători cu individul ăsta? 

Ea îl privi şi urmă un scurt moment de tăcere. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Nimic. „Schimbă subiectul, Tom.” Povesteşte-mi despre 
tatăl tău. 

— Era cowboy. 

„Mda, sigur, gândi Tom. Un cowboy bogat, care creştea 
cai de curse, probabil.” 

— Nu ştiam că mai există aşa ceva, spuse el, politicos. 

— Ba da, doar că nu e ceea ce vezi în filme. Un cowboy 
adevărat e un muncitor care se întâmplă să-şi facă munca de pe 
spinarea unui cal, unul care câştigă mai puţin decât salariul 
minim, care a renunţat la liceu, care are probleme cu băutura şi 
care se răneşte grav sau moare înainte să împlinească patruzeci 
de ani. Tata era supraveghetorul-şef al unei ferme de vaci 
deţinute de o corporație, în sudul Arizonei. A căzut de pe o 
moară de vânt pe care încerca s-o repare şi şi-a rupt gâtul. N-ar 
fi trebuit să i se ceară să se suie acolo, dar judecătorul a ajuns la 
concluzia că era vina lui, pentru că băuse. 

— Imi pare rău. N-am vrut să-mi bag nasul. 

— Imi face bine să vorbesc despre asta. Cel puţin, aşa 
spune psihanalistul meu. 

Tom nu era sigur dacă trebuia să ia asta ca pe o glumă 
sau nu, dar se hotărî să nu rişte. Probabil că majoritatea 
persoanelor din New Haven mergeau la psihanalist. 


— Aş fi crezut că tatăl tău era proprietarul fermei. 

— Credeai că sunt o fetiţă bogată? 

Tom se înroşi. 

— Ei bine, am presupus ceva de genul ăsta. Până la urmă, 
uite că vii de la Yale şi călăreşti atât de bine. 

Se gândi la Sarah. Avusese destul de-a face cu fetele 
bogate, cât să-i ajungă pentru tot restul vieţii, şi presupusese că 
ea era încă una dintre ele. 

Sally râse, dar era un râs amar. 

— A trebuit să lupt pentru fiecare lucruşor pe care-l am. 
Asta include şi Yale. 

Tom simţi cum se înroşeşte şi mai rău. Se grăbise cu 
presupunerile. Ea nu era deloc precum Sarah. 

— În ciuda defectelor lui, tata era un părinte minunat. M-a 
învăţat să călăresc şi să trag cu puşca, să conduc, să mân şi să 
sacrific vitele. După ce a murit, mama s-a mutat la Boston, unde 
avea o soră. Servea la mese, la Homarul Roşu, ca să mă 
întreţină pe mine. Am mers la colegiul de stat Framingham, 
pentru că era singurul la care am putut să intru după ce am 
primit o educaţie mizerabilă la un liceu de stat. Mama a murit în 
timp ce eram la colegiu. Anevrism. A fost ceva foarte brusc. 
Pentru mine, a fost sfârşitul lumii. lar atunci, în cele din urmă, s- 
a întâmplat ceva bun. Aveam o profesoară de antropologie care 
m-a ajutat să descopăr că învățatul era distractiv şi că nu eram 
doar o blondă proastă. A crezut în mine. 

Ea dorea să devin doctor. Eram în stadiul pregătitor, dar 
curând am devenit interesată de biologie farmacologică, iar de 
acolo am trecut la etnofarmacologie. M-am pus pe învăţat şi am 
intrat la Universitatea Yale. lar la Yale, l-am întâlnit pe Julian. Nu 
voi uită niciodată când l-am văzut prima dată. Venisem la acel 
cocktail al facultăţii, iar el stătea în mijlocul camerei, spunând o 
poveste. Julian spune nişte istorii minunate! M-am alăturat 
mulţimii şi am ascultat. Vorbea despre prima lui călătorie la 
Copân. Arăta atât de. Chipeş. Exact ca unul dintre exploratorii 
din vechime. 

— Întocmai, zise Tom. Sigur. 

— Dar copilăria ta? Întrebă Sally. Cum a fost? 

— Aş prefera să nu vorbesc despre ea. 

— Nu e cinstit, Tom! 

Tom oftă. 


— Am avut o copilărie plictisitoare. 

— Mă îndoiesc. 

— De unde să încep? Ne-am născut în puf, ca să zic aşa. O 
casă gigantică, piscină, bucătar, grădinar, menajeră 
permanenta, grajduri, patru sute de hectare de pământ. Tata 
ne-a dăruit totul. Avea planuri mari pentru noi. Avea un raft 
întreg cu cărţi despre creşterea copiilor, şi le citise pe toate. 
„începe cu aşteptări înalte”, spunea fiecare dintre ele. Atunci 
când eram bebeluşi, punea Bach şi Mozart şi ne umplea 
camerele cu reproduceri după vechii maeştri. Când am învăţat 
să citim, a împânzit casa cu etichete pentru fiecare lucruşor. 
Prima chestie pe care-o vedeam atunci când mă trezeam 
dimineaţa era Periuţă de dinţi, Robinet, Oglindă, etichete 
urmărindu-mă din fiecare colţ al camerei. La şapte ani, fiecare 
dintre noi a trebuit să aleagă un instrument muzical. Eu doream 
să cânt la baterie, dar tata a insistat pe ceva clasic, aşa că am 
studiat pianul. „Grădini de ţară”, o dată pe săptămână, cu 
domnişoara Greer cea cu voce stridentă. Vernon studia oboiul, 
iar Philip a trebuit să aleagă vioara. Duminica, în loc să mergem 
la biserică - tata era ateu convins - ne puneam la patru ace şi 
dădeam un concert în faţa lui. 

— Of, Doamne! 

— Of, Doamne, bine zici! Şi cu sportul era la fel. Nu-l 
practicam pentru distracţie sau exerciţiu, înţelegi, ci ca să 
excelăm la el. Am fost trimişi la cele mai bune şcoli private. 
Fiecare minut al zilei era programat: lecţii de călărie, meditații, 
antrenori particulari de sport, fotbal, tabere de tenis, tabere de 
informatică, excursii de Crăciun la schi în Taos şi Cortina 
d'Ampezzo. 

— Îngrozitor! lar mama voastră, cum era? 

— Cele trei mame ale noastre! Suntem fraţi doar pe 
jumătate. Tata a fost ghinionist în dragoste, ai putea spune. 

— A obţinut custodia pentru toţi trei? 

— Max obținea tot ceea ce dorea. N-au fost nişte divorţuri 
liniştite. Mamele noastre n-au fost o parte importantă în viaţa 
noastră, iar a mea a murit oricum când eram mic. Tata dorea să 
ne crească de unul singur. Nu voia nici un fel de amestec. Urma 
să creeze trei genii care vor schimba lumea. A încercat să ne 
aleagă carierele. Chiar şi iubitele. 

— Îmi pare rău. Ce copilărie îngrozitoare! 


Tom se foi în hamac, un pic enervat de comentariul ei. 

— N-aş numi un Crăciun petrecut în Cortina „îngrozitor”! 
Am câştigat ceva din asta, în cele din urmă. Eu am învăţat să 
iubesc caii. Philip s-a îndrăgostit de pictura renascentistă. lar 
Vernon. Ei bine, el s-a cam îndrăgostit de hoinăreală. 

— Şi vă alegea iubitele? 

Tom îşi dorea cu adevărat să nu fi menţionat acest detaliu 
aparte. 

— A încercat. 

— Şi? 

Tom îşi simţi faţa îmbujorându-se. Nu se putea abţine. 
Gândul la Sarah, perfecta, frumoasa, strălucitoarea, talentata, 
bogata Sarah, îl copleşi. 

— Ea cine era? Întrebă Sally. 

Femeile păreau să ştie întotdeauna. 

— Doar o fată cu care mi-a făcut tata cunoştinţă. Fiica 
unui prieten de-al lui. Ironia sorții, a fost singura dată când 
doream cu adevărat să fac ceea ce voia tatăl meu să fac. Am 
ieşit cu ea. Ne-am logodit. 

— Ce s-a întâmplat? 

O privi mai îndeaproape. Părea mai mult decât curioasă. 
Se întreba ce însemna asta. 

— N-a mers. Nu adaugă partea despre el, despre cum o 
găsise culcându-se cu un alt tip, chiar în patul lor. Sarah 
obținea, de asemenea tot ceea ce dorea. „Viaţa e prea scurtă, 
spunea ea, iar eu vreau să experimentez tot ce se poate. Să fie 
ceva greşit în asta?” Nu-şi putea refuza nimic. 

Sally încă îl privea curioasă. Atunci, îşi scutură capul. 

— Tatăl tău era, într-adevăr, o figura. Ar fi putut să scrie o 
carte despre cum să nu creşti copii. 

Tom simţi cum începe să se enerveze. Ştia că n-ar trebui 
s-o spună, dar nu se putu abţine. Zise: 

— Tata l-ar fi iubit pe Julian. 

Urmă o linişte bruscă. O simţea pe Sally fixându-l. 

— Ce ai spus? 

Tom continuă, fără să vrea: 

— N-am vrut să spun decât că Julian e exact aşa cum ar fi 
vrut tata să fim noi. Stanford la şaisprezece ani, profesor 
renumit la Yale, „un geniu în adevăratul sens al cuvântului”, aşa 
cum ai zis tu. 


— Nu voi învrednici comentariul acesta cu un răspuns, 
rosti ea, înţepată, cu faţa aprinsă de mânie, în timp ce-şi lua din 
nou cartea şi începea să citească. 

Philip era înlănţuit de un copac, cu mâinile legate la spate. 
Muştele negre umblau pe fiecare bucăţică de piele expusă de pe 
corp, cu miile, mâncându-i faţa de viu. Nu putea să facă nimic în 
timp ce îi intrau în ochi, în nas, în canalul auditiv. Işi scutura 
capul, încerca să clipească şi să le scuture, dar toate eforturile 
eşuau. Ochii îi erau aproape închişi din cauza umflăturilor. 
Hauser vorbea cu cineva, cu voce joasă, la telefonul prin satelit. 
Philip nu auzea cuvintele, dar cunoştea prea bine acel ton 
liniştit, intimidant, al vocii. Închise ochii. Nu-i mai păsa. Tot ceea 
ce-şi dorea acum era ca Hauser să-i curme suferinţa cât de 
curând cu un glonţ rapid în cap. 

Lewis Skiba stătea la biroul său, cu scaunul întors spre 
fereastră, privind către sud, peste vârfurile zgârie-norilor din 
Manhattan. Nu mai vorbise cu Hauser de patru zile. Cu cinci zile 
în urmă, Hauser îi ceruse să se mai gândească. Apoi, tăcere. 
Fuseseră cele mai rele cinci zile din viaţa lui. Acţiunile scăzuseră 
la şase; SEC trimisese citaţii şi confiscase laptopurile şi unităţile 
centrale de la sediul corporației lor. Ticăloșii luaseră până şi 
calculatorul lui. Nebunia vânzărilor continuase, neabătută. The 
Wall Street Journal anunţase oficial de acum faptul că FDA urma 
să respingă Phloxatane. Standard & Poor's nu mai aveau mult şi 
transformau obligaţiunile Lampe în hârtii fără valoare, şi pentru 
prima dată apăruseră dezbateri publice despre Capitolul 1156. 

În dimineaţa aceea, fusese nevoit să-i spună soţiei lui că, 
date fiind împrejurările, trebuiau să vândă casa de la Aspen 
imediat. Era, până la urmă, cea de-a patra casă a lor, şi o 
foloseau doar timp de o săptămână pe an. Dar ea nu înţelesese. 
Plânsese şi continuase aşa, şi sfârşise prin a dormi în camera de 
oaspeţi. O, Doamne, ce va urma? Ce se va întâmpla dacă vor fi 
nevoiţi să-şi vândă casa în care locuiau? Ce va face ea, dacă vor 
trebui să-şi retragă copiii de la şcoala particulară? 

Şi, în tot acest timp, nu primise veşti de la Hauser. Ce 
naiba făcea? | se întâmplase ceva? Renunţase? Skiba simţi 
sudoarea ieşindu-i prin toţi porii şi invadându-i fruntea. Detesta 
faptul că soarta companiei sale - şi a lui în aceeaşi măsură - era 
în mâinile unui astfel de om. 

Telefonul cu dispozitiv sună, iar Skiba sări în sus, la 


propriu. Era zece dimineaţa. Hauser nu suna niciodată 
dimineaţa. Dar, cumva, ştia că era el. 

— Da? Răspunse, încercând să nu pară că are răsuflarea 
tăiată. 

— Skiba? 

— Da, da. 

— Cum merge? 

— Bine. 

— Te-ai mai gândit? 

Skiba înghiți. Nodul acela era din nou acolo, cu o apăsare 
ca de plumb. Nu prea reuşea să vorbească, îi bloca gâtul, îşi 
făcuse deja plinul, dar încă o sorbitură n-ar strica. Ţinând 
telefonul, deschise biroul, turnă un pahar. Nici măcar nu se 
obosi să adauge apă. 

— Lewis, ştiu că e greu. Dar a venit timpul. Vrei Codicele 
sau nu? Aş putea să renunţ chiar acum, să mă întorc. Ce zici? 

Skiba înghiţi lichidul auriu şi-şi regăsi vocea, dar aceasta 
se auzi ca o şoaptă spartă. 

— Ţi-am spus de atâtea ori, asta n-are nici o legătură cu 
mine. Eşti la opt mii de kilometri depărtare. N-am nici un control 
asupra ta. Faci ce vrei. Doar adu-mi Codicele. 

— N-am înţeles, din cauza bruiajului şi cu toate astea. 

— Fă doar ceea ce trebuie să faci! Urlă Skiba. Nu mă 
amesteca în asta! 

— O, nu, nu, nu, nu, nuuuuuu! Nu. Ti-am explicat deja, 
Skiba. Suntem amândoi implicaţi, partenere! 

Mâna lui Skiba strânse telefonul cu o forţă nimicitoare. Tot 
trupul îi tremura. | se păru că l-ar fi putut strânge de gât pe 
Hauser, dacă strângea suficient de tare. 

— Scap de ei sau nu? Continuă vocea pe un ton jucăuş. 
Dacă nu îi lichidez şi eu o să fiu cel care pune mâna pe Codice, o 
să vină frumuşel înapoi şi-o să facă o plângere împotriva ta. Şi 
ştii ce, Lewis? Partida asta nu poţi s-o câştigi. lţi vor lua 
Codicele. Mi-ai spus că îl vrei, fără complicaţii, fără procese. 

— Le voi plăti drepturi de autor. Vor face milioane. 

— Nu vor negocia cu tine. Au alte planuri pentru Codice. 
Nu ţi-am spus asta? Femeia aceea, Sally Colorado, are planuri, 
planuri mari. 

— Ce planuri? 

Skiba tremura din tot trupul. 


— Nu implică şi compania Lampe, asta este tot ceea ce 
trebuie să ştii. Uite, Skiba, asta e problema cu voi, afaceriştii. Nu 
ştiţi cum să luaţi deciziile grele. 

— Vorbeşti despre vieţi omeneşti! 

— Ştiu. Nu e uşor nici pentru mine. Pune în balanţă binele 
şi râul. Câţiva oameni vor dispărea într-o junglă necunoscută. 
Asta, pe de-o parte. Pe de cealaltă parte, ai medicamente care 
vor salva viaţa a milioane, douăzeci de mii de oameni care vor 
avea în continuare de lucru, acţionari care te vor iubi, în loc să 
strige după sângele tău, iar tu vei fi mândria Wall Streetului, 
pentru că ai salvat Lampe de pe buza prăpastiei! 

Încă o înghiţitură. 

— Mai dă-mi o zi, să mă gândesc la asta. 

— Nu pot. Lucrurile au ajuns la limită. ţi aduci aminte de 
ceea ce ţi-am spus, că trebuie să-i oprim înainte să ajungă în 
munţi? Lewis, pentru liniştea sufletului tău, nici măcar n-o voi 
face eu. Sunt câţiva soldaţi din Honduras aici, renegaţi, pe care 
şi-aşa abia pot să-i ţin în frâu. Tipii ăştia sunt nebuni, gata să 
facă orice. Lucrurile astea se întâmplă mereu pe-aici. Hei, dacă 
ar trebui să mă întorc din drum acum, soldaţii ăştia i-ar ucide 
oricum. Aşa că, Lewis, ce să fac? Scap de ei şi-ţi aduc ţie 
Codicele? Sau mă întorc şi uit de asta? Trebuie să închid. Care e 
răspunsul tău? 

— Fă-o odată! 

Se auzi un bâzâit electric. 

— Spune-o, Lewis. Spune ce vrei să fac! 

— Fă-o! Omoară-i, du-te naibii! Omoară toată familia 
Broadbent! 

La două zile şi jumătate după atacul şarpelui, în timp ce se 
deplasau împingând cu prăjina pe încă un canal care nu se mai 
sfârşea, Tom observă că mlaştina se lumina, iar soarele se 
întrezărea printre copaci; şi apoi, uimitor de repede, cele două 
pirogi ieşiră din mlaştina Meambar. Era ca şi cum ar fi intrat într- 
o lume nouă. Se aflau la marginea unui lac uriaş, cu apa neagră 
precum cerneala. Soarele după-amiezii târzii ieşea printre nori, 
iar Tom simţi un val de uşurare, văzându-se în sfârşit într-un 
spaţiu deschis, eliberat din închisoarea verde a mlaştinii. O briză 
proaspătă alungă muştele. Tom zărea dealuri albastre pe malul 
celălalt, iar în spatele lor, un lanţ de munţi ridicându-se dintre 
nori. 


Don Alfonso se duse la proră şi-şi întinse braţele, cu 
coceanul de porumb strâns în pumnul ridat, arătând ca o 
sperietoare de ciori. 

— Laguna Negra! Strigă el. Am traversat mlaştina 
Meambar! Eu, Don Alfonso Boswas, v-am călăuzit bine şi cu 
cinste! 

Chori şi Pingo coborâră motoarele bărcilor şi le porniră. 
Bărcile începură să se deplaseze către celălalt capăt al lacului. 
Tom se odihnea pe mormanul de provizii şi se bucura de 
curentul de aer, în timp ce maimuţoiul lui, Ştrengarul Păros, îi 
ieşise din buzunar şi-i stătea pe creştetul capului, cu ochii 
închişi, plescăind şi flecărind mulţumit pe limba lui. Tom 
aproape că uitase cum era să simţi adierea vântului pe piele. 

Îşi aşternură tabăra pe o plajă nisipoasă, pe malul lacului. 
Chori şi Pingo se duseră să vâneze şi se întoarseră, o oră mai 
târziu, cu o căprioară eviscerată şi porţionată, cu hălcile 
însângerate înfăşurate în frunze de palmier. 

— Grozav! Strigă Don Alfonso. Tomas, vom mânca friptură 
de căprioară în seara asta şi vom afuma restul pentru călătoria 
prin ţinut. 

Don Alfonso prăji bucăţile de pe spinare pe foc, în timp ce 
Pingo şi Chori construiau o afumătoare deasupra unui al doilea 
foc, în apropiere. Tom îi privi cu interes cum tăiau cu pricepere 
fâşii lungi de carne, cu macetele, punându-le apoi în 
afumătoare, după care îngrămădiră lemn ud peste foc, făcând 
să iasă nori mirositori de fum. A 

Friptura fu gata curând, iar Don Alfonso îi servi. În timp ce 
mâncau, Tom lansă întrebarea pe care voia de mult s-o pună. 

— Don Alfonso, unde mergem de-aici? 

Don Alfonso aruncă un os în întunericul din spatele lui. 

— Cinci râuri se varsă în Laguna Negra. Trebuie să aflăm 
pe ce râu a urcat tatăl tău. 

— De unde izvorăsc? 

— Îşi au izvoarele în şirurile de munţi interiori. Câteva curg 
din Cordillera Entre Rios, câteva din Sierra Patuca, iar altele curg 
din Sierra de las Neblinas. Macaturi este cel mai lung râu şi 
izvorăşte din Sierra Azul, care se află la jumătatea drumului 
către Oceanul Pacific. 

— Sunt navigabile? 

— Se spune că unele porţiuni, mai joase, ar fi. 


— Se spune”? Întrebă Tom. N-ai fost pe ele? 

— Nimeni din poporul meu n-a ajuns pe ele. Ţinutul de 
acolo e foarte periculos. 

— Cum aşa? Intrebă Sally. 

— Animalelor nu le e frică de oameni. Sunt cutremure, 
vulcani şi spirite rele. E un oraş al demonilor, din care nu s-a mai 
întors nimeni. 


— Un oraş al demonilor? Întreba Vernon, brusc interesat. 

— Da. La Ciudad Blanca. Oraşul Alb. 

— Ce fel de oraş e? 

— A fost clădit de zei, cu mult timp în urmă, dar acum 
zace în ruine. 

Vernon roase un os, apoi îl aruncă în foc. Pe un ton 
obişnuit, spuse: 

— Acolo se găseşte răspunsul. 

— Răspunsul la ce? 

— La întrebarea: Unde s-a dus tata? 

Tom îl privi. 

— E prea vag. De unde ştii? 

— Nu ştiu. Dar e exact genul de loc în care s-ar duce tata. 
l-ar plăcea o poveste ca asta. Arverifica-o, ca să fie sigur. lar 
poveştile de felul ăsta sunt adesea bazate pe realitate. Pun 
rămăşag că a găsit un oraş pierdut acolo, vreo ruină uriaşă şi 
veche. 

— Dar n-ar trebui să existe ruine în munţii ăia. 

— Cine spune? Vernon trase o altă bucată friptă de pe 
frunzele de palmier şi începu să înfulece din ea. 

Tom îşi aminti de Derek Dunn, Faţă-foarte-roşie, şi de 
afirmaţiile lui glumeţe despre anaconda care nu mănâncă 
oameni. Se întoarse spre Don Alfonso. 

— Oraşul Alb e cunoscut? 

Don Alfonso clătină încet din cap, cu faţa strânsă într-o 
mască de riduri. 

— Se vorbeşte despre el. 

— Unde e? 

Don Alfonso îşi legănă capul. 

— N-are un loc fix, ci se mută pe cele mai înalte piscuri din 
Sierra Azul, mereu nestatornic şi ascund în ceţurile muntelui. 

— Prin urmare, e un mit. 

Tom îşi întoarse privirea spre Vernon. 

— O, nu, Tomas, e adevărat! Se spune că nu se poate 
ajunge la el decât trecând peste o râpă fără fund. Cei care 
alunecă şi cad, mor de frică, iar trupurile lor continuă să cadă, 
până când se transformă în oase, iar oasele se rostogolesc până 
când se rup. În cele din urmă, nu mai rămâne nimic, decât un 
pumn de praf de oase, care va ajunge în întuneric pentru 
eternitate. 


Don Alfonso aruncă o bucată de lemn în foc. Tom o privi în 
timp ce fumega şi lua foc, cu flăcările înghiţindu-i marginile. 
Oraşul Alb. 

— Nu mai există oraşe pierdute în zilele noastre şi în 
epoca asta, afirmă Tom. 

— Aici greşeşti, îl contrazise Sally. Există zeci, poate chiar 
sute, în locuri precum Cambodgia, Birmania, deşertul Gobi şi, 
mai ales, aici, în America Centrală. Precum situl Q. 

— Situl Q? 

— Situl Q a tot fost prădat timp de treizeci de ani, spre 
disperarea arheologilor. Ei ştiu că trebuie să fie un mare oraş 
maya, probabil aflat pe undeva, prin câmpiile Guatemalei, dar 
nu pot să-l găsească. Între timp, tâlharii îl distrug piatră cu 
piatră şi-l vând pe piaţa neagră. 

— Tata stătea prin baruri, spuse Vernon, făcându-le cinste 
indienilor, cherestegiilor şi căutătorilor de aur, ascultând 
snoavele despre mine şi oraşe dispărute. Învăţase puţin chiar şi 
limba indienilor. Îţi aduci aminte, Tom, cum obişnuia să 
vorbească această limbă la dineuri? 

— Mereu am crezut că inventa. 

— Uite, zise Vernon, gândeşte-te un moment. Tata n-ar 
construi o imitație de mormânt, ca să se îngroape în el. Pur şi 
simplu, ar refolosi unul dintre mormintele pe care le-a jefuit cu 
mult timp în urmă. 

Nimeni nu zise nimic pentru o clipă, apoi Tom spuse: 

— Vernon, e genial! 

— Şi i-a luat pe localnici ca să-l ajute. 

Focul trosni. Urmă o tăcere de moarte. 

— Dar tata n-a pomenit nimic despre vreun Oraş Alb, 
spuse Tom. 

Vernon zâmbi. 

— Exact. Ştii de ce nu a vorbit niciodată despre el? Pentru 
că acolo a făcut marea lui descoperire, cea cu care a început. A 
venit aici lefter şi a plecat cu o barcă plină de comori, după care 
şi-a început afacerea cu galeria. 

— Are sens. 

— La naiba, sigur că are sens! Pun pariu pe orice că acolo 
s-a dus ca să fie înmormântat! E un plan perfect. Pot fi 
nenumărate morminte deja construite în acest aşa-zis Oraş Alb. 
Tata ştia unde sunt, pentru că le-a jefuit chiar el. Tot ceea ce 


avea de făcut era să se întoarcă şi să se instaleze într-unul 
dintre ele, cu ajutorul localnicilor. Acest Oraş Alb e real, Tom! 

— Eu, una, sunt convinsă, îl susţinu Sally. 

— Şi ştiu şi cum i-a convins tata pe indieni să-l ajute, 
spuse Vernon, cu un zâmbet crescând. 

— Cum? 

— Îţi aduci aminte de chitanţele pe care polițistul din 
Santa Fe le-a găsit în casa tatei, pentru toate obiectele alea 
pentru bucătărie, de calitate, franţuzeşti şi germane, pe care 
tata le comandase chiar înainte să plece? In felul ăsta i-a plătit, 
cu vase de gătit. 

Don Alfonso îşi drese glasul, tare şi cu ostentaţie. După ce 
fu sigur că le captase atenţia, spuse: 

— Toată discuţia asta e prostească. 

— De ce? 

— Pentru că nimeni nu poate să meargă în Oraşul Alb. 
Tatăl vostru n-ar fi putut să-l găsească niciodată. Chiar dacă l-a 
găsit, acolo locuiesc demoni care l-ar fi ucis şi i-ar fi furat 
sufletul. Sunt vânturi care l-ar fi întors din drum, sunt ceţuri care 
înşală ochii şi amăgesc mintea, există un izvor de apă care te 
face să uiţi. Îşi scutură capul cu putere. Nu, e imposibil. 

— Pe ce râu o iei ca să ajungi acolo? 

Don Alfonso se încruntă. Ochii lui mari, în dosul lentilelor 
murdare ale ochelarilor, arătau foarte nefericiţi. 

— De ce vreţi să ştiţi un lucru atât de nefolositor? Eu vă 
spun că e imposibil. 

— Nu e imposibil, şi acolo ne ducem. 

Don Alfonso petrecu un minut întreg privindu-l pe Tom. 
Apoi, oftă şi zise: 

— Râul Macaturi te va duce o parte din drum, dar nu poţi 
merge mai departe de cascade. Sierra Azul e la multe zile după 
cascade, în spatele munţilor, al văilor şi al mai multor munţi. E o 
călătorie imposibilă. Tatăl vostru n-ar fi reuşit. 

— Don Alfonso, nu-l cunoşti pe tatăl nostru. 

Don Alfonso îşi umplu pipa, preocupat, cu privirea 
îndreptată asupra focului. Transpira. Mâna lui, ţinând pipa, 
tremura. 

— Mâine, zise Tom, mergem în sus pe Macaturi şi ne 
îndreptăm către Sierra Azul. 

Don Alfonso stătea cu privirea îndreptată asupra focului. 


— Vii cu noi, Don Alfonso? 

— E soarta mea să vin cu voi, Tomas, rosti el încet. 
Desigur, vom muri cu toţii înainte să ajungem la Sierra Azul. Eu 
sunt bătrân şi sunt gata să mor şi să-l întâlnesc pe Sfântul Petru. 
Dar va fi trist pentru mine să vă văd pe toţi murind, pe Chori şi 
Pingo, pe Vernon şi pe curandera, o femeie atât de drăguță pe 
care o aşteaptă mulţi ani de făcut dragoste. Şi va fi foarte trist 
pentru mine să te văd murind pe tine, Tomas, pentru că tu eşti 
acum prietenul meu. 

Tom nu putea să doarmă, pentru că se gândea la Oraşul 
Alb. Vernon avea dreptate. Totul se potrivea perfect. Era atât de 
evident, încât Tom se întreba cum de nu-şi dăduse seama mai 
devreme. 

In timp ce se răsucea de pe o parte pe alta, Ştrengarul 
scheună nervos, iar în cele din urmă se căţără pe stâlpul 
hamacului şi adormi pe un căprior de deasupra capului lui Tom. 
La patru dimineaţa, Tom renunţă. Se ridică din hamac, făcu un 
foc în vatră şi puse un vas la fiert. Ştrengarul cobori, încă 
supărat, se vâri în buzunarul lui şi-şi ridică micuțul cap, ca să fie 
scărpinat sub bărbie. Don Alfonso apăru destul de curând, 
aşezându-se şi acceptând o cană de cafea. Statură în întunericul 
junglei mult timp, fără să vorbească. 

— Mă întrebam ceva, începu Tom. Atunci când am plecat 
din Pito Solo, ai vorbit ca şi cum n-aveai să te mai întorci 
vreodată. De ce? 

Don Alfonso îşi sorbi cafeaua, ochelarii lui reflectând 
lumina dogoritoare a focului. 

— Tomasito, atunci când va veni timpul, vei afla răspunsul 
la această întrebare şi la multe altele. 

— De ce-ai venit cu noi în călătoria asta? 

— Aşa a fost prezis. 

— Nu e un motiv întemeiat. 

Don Alfonso îşi răsuci faţa către Tom. 

— Destinul nu e un motiv. E o explicaţie. N-o să mai 
vorbim despre asta. 

Macaturi era cel mai larg dintre cele cinci râuri care se 
vărsau în Laguna Negra. Era un râu pe care se naviga mai uşor 
decât pe Patuca, adânc şi curat, fără bancuri de nisip sau cioturi 
ascunse. În timp ce se deplasau în susul râului, soarele răsări 
peste dealurile îndepărtate, poleindu-le cu un auriu verzui. Don 


Alfonso îşi ocupase tronul obişnuit, în vârful grămezii de provizii, 
dar starea lui sufletească se schimbase. Nu mai făcea reflecţii 
filosofice despre viaţă, nu mai vorbea despre sex, nu se mai 
plângea de fiii lui cei nerecunoscători, nici nu mai numea 
păsările şi animalele. Stătea doar şi fuma uitându-se înainte, cu 
o privire supărată. 

Cele două bărci continuară să plutească în amonte, în 
tăcere, vreo câteva ore. În timp ce coteau, un copac mare, întins 
de-a curmezişul râului, le stătea în drum. Căzuse de curând, iar 
frunzele îi erau încă verzi. 

— Tare ciudat, murmură Don Alfonso. 

Îl strigă pe Chori şi încetiniră, ca să-i permită lui Pingo, 
aflat în spatele lor, să-i prindă din urmă şi să-i depăşească. 
Vernon stătea la mijlocul bărcii, întins pe margine, răsfăţându-se 
la soare. Le făcu un semn cu mâna în clipa în care trecură. 

Pingo îndrepta piroga spre celălalt mai al râului, unde 
copacul doborât se subţia, fiind mai uşor de trecut. 

Dintr-odată, Don Alfonso se întinse după cârmă şi-o 
împinse spre dreapta până la capăt. Piroga lor se răsuci şi se 
ridică, aproape răsturnându-se. 

— Lăsaţi-vă jos! Strigă el. Jos! 

In aceeaşi clipă, o rafală de arme automate răsună din 
pădure. 

Tom se aruncă peste Sally şi o trânti pe fundul bărcii, în 
timp ce un şir de gloanţe muşcă din lemnul pirogii, acoperindu-i 
cu aşchii. Auzea gloanţele lovind apa în jurul lor şi strigătele 
atacatorilor. Işi răsuci capul şi-l văzu pe Don Alfonso ghemuindu- 
se la cârmă, cu o mână pe mânerul motorului, călăuzindu-i către 
adăpostul unui mal înalt. 

Un țipăt nepământesc se înălţă din barca din spatele lor. 
Cineva fusese lovit. 

Tom era întins peste Sally. Nu vedea nimic, decât coama 
ei de păr blond şi cadrul zgâriat al lemnului. Strigătele continuau 
să se audă din cealaltă barcă: o văicăreală neomenească, de 
groază şi durere. Tom se gândi: „E Vernon. Vernon a fost 
împuşcat”. Focul continuă, dar acum gloanţele păreau să treacă 
pe deasupra capetelor lor. Barca zgârie fundul de două ori, 
elicea frecându-se de pietrele râului. 

Focul şi ţipetele se opriră în acelaşi timp. Ajunseseră la 
adăpostul malului. 


Don Alfonso se luptă să se ridice, însă privi înapoi. Tom îl 
auzea strigând în limba tawahka, fără să primească vreun 
răspuns. 

Tom se înălţă grijuliu, ridicând-o şi pe Sally. Erau pete de 
sânge pe obrazul ei, acolo unde o tăiaseră aşchiile lemnului. 

— Eşti bine? 

Ea făcu un semn de încuviinţare din cap, pe muteşte. 

Barca lor mergea acum de-a lungul unui mal înalt 
bolovănos cu tufişuri mari şi dese, aproape căzute peste 
margine. Se ridică în picioare şi se întoarse spre piroga din 
spate, strigându-şi fratele. 

— Vernon! Vernon! Eşti rănit? Tom zărea o mână 
însângerată strângând mânerul pirogii din spate. Vernon! Strigă 
Tom. 

Vernon se ridică, tremurând, de pe fundul bărcii. Arăta 
năucit. 

— Vernon! Doamne, eşti bine? 

— Pingo e rănit. 

— Cât de rău? 

— Foarte rău. 

Tuşea unui motor de barcă răsună mai sus pe râu, apoi un 
al doilea. Tom auzea împuşcături îndepărtate. 

Don Alfonso îndreptă piroga cât mai aproape de mal. 
Vernon preluase cârma bărcii în care se afla şi venea după el. 

— Nu putem să-i depăşim, zise Tom. 

Sally se răsuci spre Chori. 

— Dă-mi arma ta. 

Chori o privi fără să înţeleagă. 

Fără să mai aştepte, Sally apucă arma, verifică să vadă 
dacă era încărcată, trase cocoşul înapoi şi se ghemui la cârmă. 
— Nu poţi să-i opreşti cu aia, strigă Tom. Ei au arme 

automate. 

— Dar sunt sigură că pot să-i încetinesc. 

Tom vedea cele două bărci venind de după cotul râului, 
soldaţii ochind cu armele. 

— Jos! 

Tom auzi un singur foc din arma lui Sally, tocmai în clipa 
în care o rafală de gloanţe sfâşie vegetaţia de deasupra lor, 
provocând o ploaie de frunze. Sally căzu lângă Tom. 

Don Alfonso cârmea barca aproape de mal, elicea lovind 


pietrele şi gemând în timp ce ieşea din apă. Mai multe gloanţe 
şuierară deasupra lor şi se auzi un clinchet metalic atunci când 
unul dintre proiectile lovi motorul. Motorul se înecă şi urmă un 
zgomot sec când luă foc, barca întorcându-se pe o parte în 
curentul leneş. Focul se întindea cu o viteză incredibilă, flăcările 
cuprinzând tuburile de benzină din cauciuc, care se topeau. 
Prora bărcii lui Pingo şi Vernon se ciocni de cadrul lor, în spate, 
înghesuindu-se, în timp ce gazul arzând se întindea rapid pe 
fundul bărcii, prelingându-se pe rezervoarele de combustibil. 

— Afară! Strigă Tom. Explodează! Luaţi tot ceea ce puteţi! 

Se aruncară peste margini, în apele puţin adânci de lângă 
mai. Vernon şi Chori îl luară pe Pingo şi-l duseră sus pe pământ. 
O altă rafală de focuri de armă lovi malul lângă ei, aruncând 
nisip şi pietricele în jur, dar împuşcătura lui Sally îi făcuse pe 
soldaţi să devină precauţi, aşa că păstrară distanţa. Fugarii 
urcară malul de pământ şi se adăpostiră sub o masă de 
vegetaţie suspendată, oprindu-se pentru a-şi trage răsuflarea. 

— Trebuie să mergem mai departe, strigă Tom. 

Ajungând în vârful malului, Tom privi în urmă doar o dată, 
şi văzu pirogile lor plutind în curent, în flăcări. Urmă o explozie 
înăbuşită, atunci când rezervorul de combustibil al uneia din 
bărci sări în aer, aruncând o minge de flăcări spre cer. In spate, 
bărcile cu soldaţi se apropiau, cu prudenţă, de țărm. Sally, încă 
ducând arma lui Chori, se lăsă în genunchi şi trase pentru cea 
de-a doua oară prin perdeaua de vegetaţie. 

Se retraseră mai adânc în junglă, ducându-l pe Pingo cu 
rândul, croindu-şi drum prin vegetaţia deasă. In spate, Tom 
auzea mai multe strigăte, urmate de unele ţipete izolate prin 
pădure şi de scrâşnetul celui de-al doilea rezervor explodând. 
Cum era de aşteptat, bărbaţii acostaseră şi acum îi urmăreau 
fără tragere de inimă. Dar, cu cât înaintau mai adânc în pădure, 
cu atât focurile de armă deveneau şi mai sporadice, până când 
sunetele dispărură de tot. 

Se opriră într-un luminiş mic, cu iarbă. Tom şi Vernon îl 
lăsară pe Pingo jos, iar Tom se aplecă asupra lui, căutându-i 
disperat pulsul. Nu-l simţea. Găsi rana. Era îngrozitoare. Un 
glonţ îl lovise pe Pingo în spate, între omoplaţi, după care-i 
ieşise prin piept, lăsând o gaură căscată largă de cincisprezece 
centimetri. Trecuse direct prin inimă. Era uimitor că trăise chiar 
şi câteva secunde, după o rană ca aceea. 


Tom privi spre Chori. Bărbatul avea pe chip o expresie 
îngheţată. 

— Îmi pare rău. 

Don Alfonso spuse: 

— Nu e timp pentru păreri de rău. Trebuie să mergem! 

— Şi lăsăm cadavrul aici? 

— Chori o să stea cu el. 

— Dar soldaţii o să vină, cu siguranță. 

Don Alfonso îl întrerupse: 

— Da. lar Chori va face ceea ce trebuie să facă. Se 
întoarse către Sally. Tu păstrează-i arma şi muniţia. Nu-l vom 
mai vedea pe Chori. Să mergem! 

— Nu putem să-l lăsăm aici! Protestă Tom. 

Don Alfonso îl apucă pe Tom de umeri. Mâinile îi erau 
surprinzător de puternice, ca nişte cleşti din oţel. Vorbi încet, 
dar cu intensitate. 

— Chori are nişte treburi de dus la capăt cu ucigaşii 
fratelui său. 

— Fără armă? Întrebă Sally, în timp ce Chori îşi scotea din 
sacul lui din piele o cutie ferfeniţită de muniţie şi i-o întindea. 

— Săgeţile nu fac zgomot şi sunt mai eficiente în junglă. 
Va ucide destui, ca să moară cu onoare. Acesta este felul nostru 
de-a fi. Nu vă amestecați. 

Fără să mai privească în urmă, Don Alfonso se întoarse, 
spintecă un perete de vegetaţie cu maceta şi se avântă prin 
deschizătură. Ei îl urmară, luptându-se să ţină pasul cu bătrânul, 
care înainta cu viteză, în tăcere, ca un liliac. Tom n-avea idee 
încotro se îndreptau. Merseră ore întregi în susul şi în josul 
vâlcelelor, traversând pâraie iuți, uneori croindu-şi drumul prin 
straturi dese de bambus sau de ferigi. Furnici înţepătoare 
cădeau pe ei şi le intrau pe sub cămăşi, iar de mai multe ori Don 
Alfonso străpunse şerpi mici cu maceta şi-i aruncă într-o parte. 
Plouase un pic şi erau uzi până la piele. Soarele apăru, iar din 
hainele lor ieşeau aburi. Nori de insecte îi urmau, muşcându-i cu 
răutate. Nimeni nu vorbea. Nimeni nu putea să vorbească. Tot 
ceea ce puteau să facă era să ţină pasul. 

Câteva ore mai târziu, atunci când lumina începu să 
pălească peste vârfurile copacilor, Don Alfonso se opri. Fără un 
cuvânt, se aşeză pe un copac doborât, îşi scoase pipa şi o 
aprinse. Tom privi chibritul pâlpâind şi se întrebă câte mai 


aveau. Pierduseră aproape totul în urma incendierii bărcilor. 

— Şi acum? Întrebă Vernon. 

— Facem tabăra, spuse Don Alfonso. Arătă cu maceta. 
Faceţi un foc. Acolo. 

Vernon se puse pe treabă, iar Tom îl ajută. 

Don Alfonso îşi îndreptă maceta către Sally. 

— Tu: du-te la vânătoare. Poate că eşti femeie, dar tragi 
ca un bărbat şi ai curajul unui bărbat. 

Tom o privi pe Sally. Avea faţa murdară, părul lung 
răvăşit, arma atârnată pe umăr. Vedea pe chipul ei tot ceea ce 
simţea el: şocul şi surpriza atacului, oroare în urma morţii lui 
Pingo, groază pricinuită de pierderea tuturor proviziilor, 
hotărârea de a supravieţui. Ea încuviinţă cu un semn din cap şi 
dispăru în pădure. 

Don Alfonso îşi întoarse privirea spre Tom. 

— Noi doi vom construi o colibă. 

Un ceas mai târziu, se lăsase noaptea. Stăteau în jurul 
focului, mâncând resturile tocăniţei făcute dintr-un rozător 
mare, pe care-l împuşcase Sally. O colibă mică din stuf se ridica 
alături, iar Don Alfonso stătea în faţa unei grămezi de frunze de 
palmier, pe care le jupuia şi le împletea, făcând hamacuri. 
Fusese tăcut, cu excepţia comenzilor precise. 

— Cine erau soldaţii ăia? Îl întrebă Tom pe Don Alfonso. 

Don Alfonso îşi făcu de lucra cu hamacurile. 

— Aia erau soldaţii care au venit pe râu cu celălalt frate al 
tău, Philip. 

— Philip n-ar permite niciodată un atac asupra noastră, 
spuse Vernon. 

— Nu, încuviinţă Tom. 

Simţi cum i se strânge inima. Probabil că fusese o revoltă 
în sânul expediției lui Philip sau se întâmplase altceva. Oricum, 
Philip putea să fie în mare pericol. Dacă nu cumva era deja 
mort. De aceea, inamicul necunoscut trebuia să fie Hauser. El 
era cel care-i ucisese pe cei doi poliţişti din Santa Fe, aranjase 
capturarea lor în Bras şi se afla în spatele acestui ultim atac. 

— Întrebarea este, zise Sally, dacă mergem mai departe 
sau ne întoarcem. 

Tom clătină din cap. 

— Ar fi curată sinucidere să continuăm, fu de părere 
Vernon. N-avem nimic: nici mâncare, nici haine, nici corturi sau 


saci de dormit. 

— Philip e în faţa noastră, zise Tom. Şi are probleme. E 
destul de clar că Hauser e responsabil de uciderea celor doi 
poliţişti din Santa Fe. 

Se lăsă tăcerea. 

— Poate c-ar trebui să ne întoarcem, să ne aprovizionăm 
cum trebuie şi să venim înapoi. Nu vom putea să-l ajutăm aşa, 
Tom. 

Tom privi spre Don Alfonso, care împletea cu pricepere. 
Simti, după expresia studiat neutră de pe chipul bătrânului, că 
era de altă părere. Mereu arăta aşa, atunci când era gata să 
contrazică pe cineva. 

— Don Alfonso? 

— Da? 

— Ce părere ai? ` 

Don Alfonso lăsă hamacul jos şi-şi frecă mâinile. Il privi pe 
Tom în ochi. 

— N-am o părere. Am, în schimb, o convingere. 

— Şi anume? 

— În spatele nostru este o mlaştină plină de primejdii, în 
care apa scade în fiecare zi. N-avem pirogă. Ne-ar trebui o 
săptămână, cel puţin, ca să facem alta. Dar nu putem să stăm 
într-un loc timp de o săptămână, pentru că soldaţii ne vor găsi, 
iar construirea unei pirogi creează nori de fum, şi ăsta ar fi ca un 
semnal pe care l-ar vedea cu toţii. De aceea, trebuie să 
continuăm să mergem, pe jos, prin junglă, către Sierra Azul. Să 
ne întoarcem înseamnă să murim. Aceasta este convingerea 
mea. 

Marcus Hauser stătea pe un buştean, lângă foc, cu un 
Churchill în gură, dezasamblând o armă automată Steyr AUG. 
Arma n-avea nevoie de asta, dar pentru Hauser era un exerciţiu 
fizic repetitiv care devenise aproape o formă de meditaţie. 
Puşca era făcută în mare parte dintr-un plastic bine finisat, care- 
i plăcea lui Hauser. Trase piedica, apucă ţeava şi, cu degetul 
mare de la mâna stângă, apăsă siguranţa în jos. După aceea, 
roti ţeava în sensul acelor de ceasornic şi o scoase. Aceasta ieşi 
foarte uşor. 

Din timp în timp, privea spre pădure, unde era legat Philip, 
dar nu se auzea nici un sunet. Auzise un jaguar mărâind mai 
devreme, în cursul zilei, un mârâit de frustrare şi de foame, şi nu 


voia ca prizonierul lui să fie mâncat, cel puţin nu înainte să-şi 
dea seama unde se dusese bătrânul Max. Îngrămădi mai multe 
lemne pe foc, ca să alunge întunericul şi jaguarul care pândea. 
In dreapta lui, râul Macaturi trecea pe lângă tabără, scoțând un 
plescăit şi un bolborosit moale, în timp ce se învolbura şi curgea. 
Era o noapte frumoasă, cu cerul catifelat împânzit de stele, care 
se reflectau ca nişte lumini vagi, jucăuşe, pe suprafaţa râului. 
Era aproape două dimineaţa, dar Hauser era unul dintre acei 
norocoşi care au nevoie doar de patru ore de somn pe noapte. 

Mai aruncă un buştean pe foc, pentru mai multă lumină, 
apoi făcu să alunece siguranţa încărcătorului. Mâna lui mângâie 
delicat piesele netede din plastic şi metal, una caldă, cealaltă 
rece, şi savură mirosul uleiului de armă şi clinchetul părţilor bine 
finisate, în timp ce le desprindea. Alte câteva mişcări îndelung 
exersate, şi arma stătea în faţa lui, dezmembrată în cele şase 
părţi de bază. O luă pe fiecare, cercetând-o, curăţând-o, 
trecându-şi mâinile peste ea, apoi începu să le asambleze la loc. 
Lucra încet, aproape ca în vis; nu era nici un zor, nu se afla într- 
o tabără militară. 

Auzi un sunet slab: geamătul bărcilor care se întorceau. 
Se opri, ascultând cu atenţie. Operaţiunea se încheiase, iar 
oamenii se întorceau exact la timp. Hauser era încântat. Nici 
măcar un grup de soldaţi incompetenti din Honduras n-ar fi 
putut să compromită o operaţiune atât de uşoară. 

Sau ar fi putut? Văzu piroga apărând din valurile 
întunecate ale râului, dar cu trei soldaţi în loc de cinci, în ea. 
Barca acostă lângă bolovanul uriaş care servea drept doc. Doi 
bărbaţi săriră afară, siluete luminate de foc mişcându-se în 
întuneric, apoi îl ajutară pe un al treilea să iasă. Acesta avea 
mersul rigid şi Hauser auzi un geamăt de durere. Trei oameni, 
iar el trimisese cinci. 

Potrivi patul puştii, împinse percutorul înapoi şi montă 
clichetul în stânga, lucrând pe pipăite, cu ochii fixaţi pe siluetele 
care înaintau spre foc. Oamenii se apropiau neîncrezători, 
nervoşi, unul dintre soldaţi susţinându-şi camaradul rănit. O 
săgeată lungă de vreo nouăzeci de centimetri îi trecuse prin 
coapsă, capătul cu pene fiind înfipt în spate, iar vârful metalic 
ghimpat străpungându-l prin faţă. Cracul pantalonului fusese 
sfâşiat şi era ţeapăn din cauza sângelui uscat. 

Oamenii se opriră, fără să spună nimic, privind mai mult în 


pământ, târşâindu-şi picioarele, ruşinaţi. Hauser aşteptă. 
Enormitatea greşelii sale - să creadă că aceşti oameni vor 
executa cea mai simplă operaţiune - era acum evidentă. Se 
întoarse la reasamblarea armei, rotind ţeava la loc, apoi 
repoziţionând încărcătorul, împingându-l în locaş cu un clinchet. 
După asta aşteptă, cu arma întinsă peste genunchi, foarte calm. 

Tăcerea era chinuitoare. Unul dintre bărbaţi trebuia să 
vorbească. ă 

— Jefe57. Incepu locotenentul. 

El aştepta scuzele. 

— l-am omorât pe doi dintre ei, jefe, şi le-am ars bărcile şi 
proviziile. Cadavrele lor sunt în canoe. 

Hauser întrebă, după o pauză: 

— Pe care dintre ei? 

Urmă o ezitare nervoasă. 

— Pe cei doi indieni tawahka. 

Hauser rămase tăcut. Misiunea era un dezastru. 

— Bătrânul care era cu ei a văzut capcana înainte să 
putem să deschidem focul, continuă teniente. S-au întors. l-am 
urmărit în josul curentului, dar au reuşit să acosteze şi să scape 
în junglă. Le-am incendiat bărcile şi proviziile. Apoi, în timp ce-i 
urmăream prin junglă, am fost atacați de unul dintre tawahka. 
Avea un arc şi săgeți, cu atât mai rău pentru noi. Înainte să-l 
localizăm a reuşit să omoare doi dintre noi şi să-l rănească pe al 
treilea, dar după asta l-am ucis. Ştiţi cum sunt indienii ăştia din 
junglă, jefe, neauziţi ca jaguarii. 

Vocea i se curmă în mod jalnic. Se foi nervos, iar bărbatul 
cu săgeata în coapsă lăsă să-i scape un geamăt. 

— Aşa că vezi, jefe, i-am omorât pe doi dintre ei şi i-am 
alungat pe ceilalţi în junglă fără provizii, fără mâncare, fără 
nimic, unde vor muri sigur. 

Hauser se ridică. 

— Scuză-mă, teniente, dar omul acesta are nevoie de 
îngrijiri imediate. 

— SI, sehor. 

Cu arma într-o mână, Hauser se ridică şi-şi petrecu braţul 
liber în jurul bărbatului rănit, luându-l de lângă soldatul care-l 
susţinuse. Se aplecă şi-i spuse, cu blândeţe: 

— Vino cu mine. Lasă-mă să am grijă de tine. 

Teniente aşteptă lângă foc, cu o faţă lungă. 


Hauser îl sprijini pe om şi-l conduse departe de foc. Omul 
gemu, şchiopătând. Pielea îi era fierbinte şi uscată; avea febră. 

— Încet, spuse Hauser. Te ducem aici şi te vindecăm. 

Îl conduse pe bărbat cam la cincisprezece metri de focul 
de tabără, în întuneric, şi-l aşeză pe un buştean. Omul se 
împletici, gemu, dar cu ajutorul lui Hauser reuşi să stea pe 
trunchiul copacului. Hauser luă maceta bărbatului. 

— Senor, înainte să tăiaţi săgeata, daţi-mi whisky. Omul 
scâncea, îngrozit de durere. g 

— Nu durează decât o secundă. II bătu uşor cu palma pe 
umăr. Te vindecăm imediat. Îţi promit, operaţia va fi absolut 
nedureroasă. 

— Nu, seńor, vă rog, whisky mai întâi. 

Hauser se aplecă peste săgeată, cu maceta pregătită. 
Omul se încorda, strângând din dinţi, uitându-se cu groază la 
macetă şi neobservând nimic altceva. Între timp, Hauser 
ridicase gura armei Steyr AUG la mai puţin de doi centimetri de 
ceafa bărbatului. Puse arma pe foc automat, apoi trase o rafală 
scurtă. Proiectilele îl loviră pe om oblic, forţa lor aruncându-l de 
pe buştean, în spatele căruia ateriză, întins cu faţa în jos, 
nemişcat. După aceea, nu se mai auzi nimic. 

Hauser se întoarse în tabără, îşi spălă mâinile şi se aşeză 
la locul lui, lângă foc. Ridică trabucul Churchill pe jumătate 
fumat şi-l aprinse din nou cu o rămurică arzând. Cei doi soldaţi 
nu-l priveau, dar ceilalţi, auzind zgomotul, ieşiseră din corturi. 
Aveau cu ei armele şi se uitau în jur, dezorientaţi şi alarmaţi. 

— Nu e nimic, spuse Hauser, făcându-le semn cu mâna să 
plece. Omul avea nevoie de o operaţie. A fost rapidă, 
nedureroasă şi reuşită. 

Hauser scoase trabucul din gură, trase o duşcă din plosca 
de la brâu, apoi reintroduse capătul umed al trabucului între 
buze, inspirând fumul. Se simţea doar parţial reîmprospătat. Nu 
era prima dată când făcuse greşeala să le încredinţeze o sarcină 
simplă acestor soldaţi din Honduras, doar ca s-o vadă eşuând. 
Din nefericire, el era doar unul singur şi nu putea să facă totul. 
Mereu avea aceeaşi problemă, mereu. 

Hauser se răsuci şi-i zâmbi lui teniente. 

— Sunt un chirurg foarte bun, teniente, dacă vei avea 
vreodată nevoie. 

Îşi petrecură următoarea zi în tabără. Don Alfonso ridicase 


o movilă uriaşă de frunze de palmier şi stătuse cu picioarele 
încrucişate lângă ele, mai toată ziua, tăindu-le în fâşii fibroase şi 
împletind rucsacuri din frunze de palmier şi mai multe hamacuri. 
Sally vână şi se întoarse cu o antilopă mică, pe care Tomo 
curăţă şi o afumă. Vernon adună fructe şi rădăcini de manioc. 
Până la sfârşitul zilei, aveau o mică provizie de mâncare pentru 
călătorie. 

Trecură în revistă proviziile. Printre ele, se găseau mai 
multe cutii de chibrituri rezistente la apă, o cutie de muniţie cu 
treizeci de gloanţe, rucsacul lui Tom, care conţinea o maşina de 
gătit Svea minusculă, cu un set de vase şi tigăi din aluminiu, 
două sticle cu gaz, un tub cu insecticid. Vernon scăpase cu un 
binoclu în jurul gâtului. Don Alfonso avea un buzunar plin de 
bomboane, trei pipe, două pachete de tutun de pipă, o bucată 
mică de gresie şi o rolă de fir de pescuit, cu cârlige, toate 
îngrămădite în sacul lui unsuros din piele, pe care-l înşfăcase din 
piroga incendiată. Cu toţii aveau macete, pe care le purtaseră la 
curea în timpul atacului. 

În dimineaţa următoare, porniră. Tom curăța drumul, 
mânuind o macetă proaspăt ascuţită, în timp ce Don Alfonso era 
în spate, murmurând în ce direcţie s-o ia. După câţiva kilometri 
de tăiat tufişuri, ajunseră la ceea ce părea să fie o veche potecă 
a animalelor, traversând o pădure răcoroasă de copaci cu 
scoarţa netedă. Lumina era slabă şi aproape că nu exista 
vegetaţie sub copaci. Liniştea domnea asupra pădurii. Era ca şi 
cum ar fi mers printre coloanele unei vaste catedrale verzi. 

La începutul după-amiezii, poteca ajunse la poalele unui 
lanţ de munţi. Pământul se înălța deodată, transformându-se 
într-o pantă înţesată cu bolovani acoperiţi de muşchi. Poteca o 
lua aproape drept în sus. Don Alfonso o apucă pe acolo cu o 
viteză uimitoare, iar Tom şi ceilalţi se chinuiră să ţină pasul cu 
el, surprinşi de vigoarea bătrânului. Pe măsură ce urcau, aerul 
devenea tot mai proaspăt. Copacii impunători ai junglei le 
făceau loc rudelor lor mai pitice şi răsucite de la munte, cu 
ramuri acoperite de muşchi. După-amiaza târziu, ajunseră pe o 
creastă netedă, la capătul căreia se zărea un afloriment cu 
stânci în formă de frunze. Pentru prima dată, aveau posibilitatea 
să vadă în spatele lor jungla pe care tocmai o traversaseră. 

Tom îşi şterse fruntea. Muntele se prăvălea pe lângă ei 
într-o pantă fantastică de smarald, aruncându-se la o mie de 


metri în jos, în oceanul verde de viaţă de dedesubt. Nori 
cumulus uriaşi se mişcau deasupra capetelor lor. 

— Nu ştiam că suntem atât de sus, spuse Sally. 

— Mulțumită Sfintei Mame, am călătorit atât de departe, 
spuse Don Alfonso, cu vocea stinsă, lăsând jos rucsacul lui din 
frunze de palmier. E un loc bun pentru tabără. 

Se aşeză pe un buştean, îşi aprinse pipa şi începu să dea 
ordine. 

— Sally, tu şi Tom mergeţi la vânătoare. Vernon, mai întâi 
faci focul, apoi construieşti coliba. Eu mă voi odihni. 

Se întinse pe spate, pufăind leneş, cu ochii pe jumătate 
închişi. 

Sally îşi atârnă arma peste umăr şi plecară, urmând ceea 
ce părea să fie o potecă folosită de animale. 

— N-am avut ocazia să-ţi mulţumesc pentru că ai tras în 
soldaţi, spuse el. Probabil că ne-ai salvat vieţile. Chiar ai curaj. 

— Eşti ca Don Alfonso: pari surprins că o femeie poate să 
mânuiască o armă. 

— Eu vorbeam despre prezenţa ta de spirit, nu despre 
îndemânarea ta, dar da, trebuie să recunosc, sunt surprins. 

— Dă-mi voie să-ţi aduc la cunoştinţă faptul că suntem în 
secolul al douăzeci şi unulea, iar femeile fac tot felul de lucruri 
surprinzătoare. 

Tom scutură din cap. 

— Toată lumea din New Haven este la fel de ţâfnoasă? 

Ea întoarse spre el o pereche de ochi verzi şi reci. 

— Mergem să vânăm? Vorbăria ta sperie vânatul. 

Tom îşi înăbuşi orice alt comentariu şi-i privi în schimb 
trupul subţire mişcându-se prin junglă. Nu, nu era deloc precum 
Sarah. Spontană, ţepoasă, directă. Sarah era plăcută: nu spunea 
niciodată ceea ce gândea în realitate, nu spunea niciodată 
adevărul, era încântătoare chiar şi cu oamenii pe care nu-i 
suporta. Pentru ea, era întotdeauna mult mai distractiv să 
înşele. 

Merseră mai departe, cu paşii înfundaţi prin frunzele 
umede, de primăvară. In pădurea adâncă era răcoare. Printre 
copaci, Tom vedea râul Macaturi curbându-se ca un iatagan 
strălucitor, prin pădurea tropicală de departe. 

Un zgomot profund se auzi dinspre pantele împădurite de 
deasupra lor. Suna ca o tuse omenească, dar mai guturală. 


— Asta, zise Sally, sună a felină. 

— Felină, cum ar fi un jaguar? 

— Da. 

Merseră unul lângă altul prin frunziş, îndepărtând frunzele 
şi ferigile din drum. Versanții muntelui erau straniu de liniştiţi. 
Chiar şi păsările se opriseră din ciripit. O şopârnlă se furişă pe un 
trunchi. 

— Mi se pare ciudat aici, spuse Tom. lreal. 

— E o pădure tropicală de munte, zise Sally. O pădure la 
mare altitudine. 

O luă înainte, cu puşca pregătită. Tom rămase în urma ei. 

Se mai auzi o dată tuşea: adâncă şi răsunătoare. Acum, 
era singurul sunet din pădure, care devenise nefiresc de tăcută. 

— Părea mai aproape, zise Tom. 

— Jaguarilor le este mult mai frică de noi decât ne este 
nouă de ei, îi explică Sally. 

Se căţărară peste o pantă acoperită cu bolovani uriaşi 
căzuţi, strecurându-se printre pereţi de stâncă acoperiţi cu 
muşchi, şi ajunseră faţă în faţă cu un pâlc de bambuşi. Sally îi 
dădu ocol. Norii se lăsau deja peste ei, iar tentacule de ceaţă 
pluteau printre copaci. Aerul mirosea a muşchi ud. Priveliştea de 
sub ei dispăruse în albeaţa ceţurilor. 

Sally se opri, ridică arma şi aşteptă. 

— Ce este? Şopti Tom. 

— În faţă. 

Se târâră înainte. În faţa lor, se ridica o a doua grămadă 
de bolovani înveliţi în muşchi, rostogoliţi şi adunaţi laolaltă, 
formând un fagure de goluri şi de fisuri. 

Tom stătea în spatele lui Sally, aşteptând. Ceţurile se 
rostogoleau rapid, înghițind copacii. Ceaţa absorbea verdele 
fantastic al peisajului, transformându-l într-un gri-albăstrui şters. 

— Ceva se mişcă printre pietrele alea, şopti ea. 

Aşteptară, ghemuiţi. Tom simţea ceţurile adunându-se în 
jurul lui, absorbite de haine. 

După zece minute lungi, un cap apăra într-o deschidere de 
piatră, cu doi ochi negri strălucitori, şi un animal care semăna 
cu un purceluş de Guineea uriaş ieşi afară, adulmecând. 

Impuşcătura răsună imediat, iar animalul guiţă puternic şi 
se întoarse cu burta în sus. 

Sally se ridică, neputând să-şi ascundă un zâmbet. 


— Bine tras, rosti Tom apreciativ. 

— Mulţumesc.! 

Tom îşi scoase maceta şi se duse să cerceteze animalul. 

— Eu mă duc înainte, spuse Sally. 

Tom făcu un semn de încuviinţare din cap şi întoarse 
animalul cu piciorul. Era un fel de rozător mare, cu incisivi 
galbeni, rotund, gras şi bine îmblănit. Nu era prea nerăbdător 
să-şi înceapă treaba. Îl despică, scormoni în pântecele 
animalului şi trase afară intestinele şi organele interne, tăie 
labele şi capul, apoi îl jupui. Se simţea un miros puternic de 
sânge. Cât era de înfometat, începu să-şi piardă pofta de 
mâncare. Nu era sensibil, ca veterinar văzuse destul sânge, dar 
nu-i plăcea să ia parte la sacrificări de animale, chemarea lui 
fiind să le vindece. 

Auzi alt sunet, de data aceasta, un mâărâit puternic. Se 
opri, ascultând. Zgomotul fu urmat de o serie de icnete abia 
auzite. Era greu de spus de unde veneau: de undeva din susul 
pantei, în pietrele de deasupra lor. O căută pe Sally cu privirea 
şi o zări cam la douăzeci de metri depărtare, sub peretele de 
stâncă, o siluetă subţire mişcându-se neauzită prin ceaţă. Apoi, 
dispăru din raza lui vizuală. 

Porţionă animalul şi-l înfăşură în frunze de palmier. Era 
deprimant cât de puţină carne rămânea, de fapt. Abia dacă 
părea să merite efortul. Poate, se gândi el, Sally va vâna ceva 
mai mare, să zicem, o căprioară. 

În timp ce termina de înfăşurat carnea, auzi un alt sunet, 
un tors blând şi moale, atât de aproape de el, încât tresări. 
Aşteptă, ascultând, cu tot trupul încordat. Dintr-odată, un urlet 
care-i îngheţă sângele în vine străpunse pădurea, stingându-se 
într-un mârâit înfometat. Sări în sus, cu maceta în mână, 
încercând să-şi dea seama de unde venise, dar ramurile 
copacilor şi pietrele erau goale. Jaguarul era bine ascuns. 

Tom privi în josul pantei, unde Sally dispăruse în ceaţă. 
Nu-i plăcea faptul că jaguarul nu fusese alungat de focul de 
armă. Ridicându-şi maceta, lăsă rozătorul tăiat şi se îndreptă în 
direcţia în care dispăruse Sally. 

— Sally? 

Jaguarul urlă din nou şi de data aceasta părea să fie chiar 
deasupra lui. Instinctiv, se lăsă în genunchi, cu maceta ridicată, 
dar nu vedea decât pietre învelite în muşchi şi trunchiuri de 


copaci. 

— Sally! Strigă el mai tare. Eşti bine? 

Tăcere. 

începu să alerge în jos pe pantă, cuprins de panică. 

— Sally! 

O voce îndepărtată răspunse: 

— Sunt aici, jos! 

El continuă să coboare, împiedicându-se şi alunecând pe 
frunzele ude, făcând pietricelele să se rostogolească pe panta 
abruptă. Ceaţa devenea mai deasă cu fiecare pas. Auzi altă 
serie de icnete mormăite, în spatele lui, aproape omeneşti. 
Animalul îl urmărea. 

— Sally! 

Sally ieşi din ceaţă, cu arma în mână şi cu faţa încruntată. 

— Strigătele tale m-au făcut să pierd ţinta. 

El se opri din scurt, apoi îşi strecură maceta înapoi sub 
curea, ruşinat. 

— Am fost îngrijorat, asta-i tot. Nu-mi place cum se aude 
jaguarul acela. Ne vânează. 

— Jaguarii nu vânează oameni. 

— Ai auzit ce a spus fratele meu că s-a întâmplat cu ghidul 
lui. 

— Sincer, nu cred. Ea se încruntă. Am putea să ne 
întoarcem. Oricum, nu mai găsesc nimic în ceata asta. 

Urcară înapoi la locul unde Tom lăsase corpul rozătorului. 
Bucăţile de carne dispăruseră, iar pe jos se vedeau câteva 
frunze de palmier sfâşiate şi însângerate. 

Sally râse. 

— Asta este tot ceea ce făcea: te alunga, ca să ne 
mănânce mâncarea. 

Tom se îmbujoră de ruşine. 

— N-am fost alungat, am venit să te caut. 

— Nu-ţi face griji, spuse Sally, probabil că şi eu aş fi fugit. 

Tom reţinu iritat cuvântul „probabil”, dar nu zise nimic. 

Se abţinu de la vreun comentariu caustic. Nu voia s-o mai 
lase să-l ademenească. O porniră înapoi spre tabără, urmând 
poteca pe care veniseră. In timp ce se apropiau de prima 
grămadă de pietre, jaguarul urlă din nou, răgetul său auzindu-se 
straniu de limpede şi de vioi în pădurea înceţoşată. Sally se opri, 
cu arma ridicată. Aşteptară. Picături de apă se adunau şi cădeau 


de pe frunze, ca o răpăială uşoară. 

— Nu era înaintea noastră până acum, Sally. 

— Crezi că încă ne mai vânează? 

— Da. 

— Prostii! N-ar face asemenea gălăgie dacă ne-ar vâna. În 
plus, abia a mâncat, spuse ea zâmbindu-i ironic. 

Merseră cu prudenţă spre stânci. Erau goale, dar cu o 
mulţime de spaţii întunecate şi fisuri. 

— Să fim prevăzători şi să nu stârnim o avalanşă de 
pietre, spuse Tom. 

— Foarte bine. 

Începură să urce, ca să ocolească aglomeraţia de stânci 
pe sus. Ceaţa devenea mai deasă. Tom simţea umezeala 
pătrunzând prin singurul lui rând de haine. Se opri. Se auzea un 
foşnet uşor. 

Sally se opri. 

— Sally, treci în spatele meu, spuse Tom. 

— Eu am arma. Eu ar trebui să fiu în frunte. 

— Treci în spatele meu. 

— Pentru numele lui Dumnezeu. 

Dar trecu în spatele lui. 

El îşi trase maceta şi merse înainte. Erau copaci peste tot 
în jur, copaci aplecaţi, cu ramuri joase, pe care atârnau muşchi. 
Ceaţa era atât de deasă, încât nu izbutea să le vadă vârfurile. 
Tom îşi dădu seama că acum erau în bătaia vântului şi puteau fi 
simţiţi de jaguar. Le dădea târcoale, ca să-i poată adulmeca, 
chiar dacă nu-i vedea. 

— Sally, simt că ne vânează. 

— E doar curios. 

Tom îngheţă. Acolo, cam la vreo zece metri în faţă, stătea 
jaguarul, arătându-se în toată splendoarea. Se odihnea pe o 
cracă deasupra cărării, privindu-i calm, răsucindu-şi coada. 
Măreţia lui îi tăie respiraţia lui Tom. 

Sally nu-şi ridică arma ca să tragă, iar Tom înţelese de ce. 
Era imposibil să te gândeşti să faci rău unui animal atât de 
frumos. 

După un moment de ezitare, jaguarul sări fără efort pe o 
altă ramură şi merse pe ea, privindu-i tot timpul, cu muşchii 
jucând sub blana aurie, mişcându-se precum mierea lichidă. 

— Uită-te cât de frumos este, şopti Sally. 


Era într-adevăr frumos. Cu o mişcare de o agilitate 
incredibilă, animalul sări pe altă creangă, mai aproape de ei. 
Acolo se opri, lăsându-se încet pe labe. Îi privea cu îndrăzneală, 
complet netemător, nefăcând nici un efort ca să se ascundă, 
nemişcat, cu excepţia unei mici răsuciri a vârfului cozii. Avea 
sânge pe bot. Privirea din ochii jaguarului, se gândi Tom, era 
dispreţuitoare. 

— Nu-i e frică, spuse Sally. 

— Asta pentru că n-a mai văzut vreun om până acum. 

Tom se retrase încet, iar Sally îl urmă îndeaproape. 
Jaguarul rămase la locul lui, privindu-i, neslăbindu-i din ochi, 
până când dispăru în ceţurile schimbătoare. 

Când se întoarseră în tabără, Don Alfonso le ascultă 
povestea despre jaguar, cu chipul creol ridat de îngrijorare. 

— Trebuie să fim atenţi, zise el. Nu trebuie să mai vorbim 
despre acest animal. Altfel, ne va urmări ca să audă ce spunem. 
E mândru şi nu-i place să fie vorbit de rău. 

— Credeam că jaguarii nu atacă oameni, spuse Sally. 

Don Alfonso râse şi o lovi peste genunchi. 

— Asta este o glumă bună! Când se uită la noi, ce crezi că 
vede? 

— Nu ştiu. 

— Vede o bucată de carne slabă, proastă, lentă, verticală, 
fără coame, dinţi sau gheare. 

— Atunci de ce n-a atacat? 

— Ca tuturor pisicilor, îi place să se joace cu mâncarea. 

Sally se cutremură. 

— Curandera, nu e tocmai plăcut să fii mâncat de un 
jaguar. Ei mănâncă mai întâi limba şi nu întotdeauna după ce 
eşti mort. Data viitoare când ai ocazia să-l omori, fă-o! 

In noaptea aceea, pădurea era atât de tăcută, încât Tom 
nu reuşi să doarmă. La câtva timp după miezul nopţii, sperând 
că un pic de aer ÎI va ajuta, se furişă din hamac şi ieşi din colibă. 
Fu uimit de priveliştea care-l întâmpină. În jurul lui, pădurea era 
fosforescentă, ca şi când o pudră strălucitoare ar fi fost aruncată 
peste tot, conturând buştenii putreziţi şi cioturile, frunzele 
moarte şi ciupercile, un peisaj luminos care se pierdea în 
pădure, preschimbându-se într-o aură ceţoasă. Era ca şi cum 
raiul ar fi coborât pe pământ. 

După cinci minute, se strecură înapoi în coliba improvizată 


şi o zgâlţâi încet pe Sally. Ea se rostogoli, cu părul într-o 
încurcătură de aur greu. Ca ei toţi, dormea cu hainele pe ea. 

— Ce este? Întrebă ea, cu o voce adormită. 

— Trebuie să vezi ceva. 

— Dorm. 

— Trebuie să vezi asta. 

— Nu trebuie să fac nimic. Pleacă! 

— Sally, măcar de data asta, te rog să ai încredere în 
mine. 

Mormăind, ea cobori din hamac şi ieşi. Se opri şi rămase 
acolo în tăcere, holbându-se. Trecură minute întregi. 

— Doamne, şopti ea. N-am mai văzut ceva atât de frumos. 
E ca şi cum te-ai uită în jos la Los Angeles, de la zeci de mii de 
metri înălţime. 

Pulberea strălucitoare arunca o lumină slabă pe chipul lui 
Sally, care abia se distingea pe fundalul întunecat. Părul lung îi 
atârna pe spate ca o cascadă de lumină, argint în loc de aur. 

Dintr-un impuls, îi luă mâna. Ea nu şi-o retrase. Era ceva 
uimitor de erotic doar în felul în care-i ţinea mâna. 

— Tom? 

— Da? 

— De ce ai vrut să văd asta? 

— Ei bine, zise el, pentru că eu. Se opri. Am vrut să 
împărtăşesc asta cu tine, atâta tot. 

— Asta-i tot? 

Rămase privindu-l pentru mult timp. Ochii îi păreau 
neobişnuit de strălucitori sau poate că era doar un joc al luminii. 
În cele din urmă, zise: 

— Mulţumesc, Tom. 

Dintr-odată, răgetul jaguarului sfâşie noaptea. O siluetă 
neagră se mişca încet pe fondul luminos, ca o absenţă a luminii 
însăşi. În timp ce-şi întoarse capul lui mare spre ei, îi văzură 
lucirea slabă a ochilor reflectând milioane de puncte în cele 
două orbite, precum două galaxii minuscule. 

Tom o trase încet pe Sally de mână, către grămada 
întunecată de cărbune care fusese focul lor. Se aplecă şi puse 
câteva smocuri de iarbă deasupra. Atunci când flăcările galbene 
se înălţară, jaguarul dispăru. 

O clipă mai târziu, Don Alfonso li se alătură lângă foc. 

— Tot mai vrea să se joace cu mâncarea, murmură 


bătrânul. 

În dimineaţa următoare, atunci când plecară, ceața era 
atât de deasă, încât nu puteau să vadă la mai mult de trei metri 
în orice direcţie. Urcară mai departe pe munte, fără să 
părăsească poteca animalelor. Depăşiră o a doua creastă şi 
începură să coboare. Tom auzea tunetul unei ape, la capăt. În 
câteva clipe, ajunseră la malurile abrupte ale unui râu care 
străbătea versantul muntelui, ţâşnind peste bolovani, în drum. 

— Tăiem un copac, anunţă Don Alfonso. Căută în jur şi 
găsi un copac subţire care era aşezat astfel încât, dacă era 
doborât, se prăbuşea peste râu. Tăiaţi aici, ordonă el. 

Făcură echipă şi, în cincisprezece minute, copăcelul căzu, 
formând un fel de pod peste cascada tunătoare, unde râul se 
îngusta terminându-se jos într-un bazin clocotitor, format de 
căderea buştenilor. 

Don Alfonso ciopli apoi un copăcel din apropiere; într-o 
clipă, făcu din el o prăjină de aproape patru metri. L-o întinse lui 
Vernon. 

— Tu primul, Vernito. 

— De ce eu? 

— Ca să vedem dacă podul e suficient de puternic, explică 
Don Alfonso. 

Vernon îl privi o clipă, iar atunci Don Alfonso râse, 
bătându-l pe umăr. 

— Trebuie să-ţi scoţi pantofii, Vernito. Dumnezeu ne-a 
lăsat cu picioarele desculţe cu un scop anume. 

Vernon îşi scoase pantofii, le legă şireturile şi-i petrecu 
după gât. Don Alfonso îi înmână prăjina. 

— Mergi încet şi opreşte-te, dacă buşteanul începe să se 
legene. 

Vernon păşi pe buştean, balansând prăjina ca un acrobat 
pe sârmă, cu picioarele albe pe scoarţa verde-închis. 

— E alunecos precum gheaţa. 

— Încet, încet, îngâna Don Alfonso. 

În timp ce înainta, copacul se lăsa şi se ridica. În câteva 
minute, trecuse. Vernon aruncă prăjina înapoi peste râu. 

— Rândul tău, zise Don Alfonso, întinzându-i prăjina lui 
Tom. 

Tom îşi scoase pantofii şi luă prăjina. Se simţea caraghios, 
ca un circar. Precaut, se aventură pe buştean, trăgându-şi 


picioarele peste scoarţa rece, alunecoasă, un pas după altul. 
Fiecare mişcare părea să facă trunchiul să se legene şi să 
tremure. El înainta, aştepta, înainta din nou. Pe la jumătatea 
dramului, Ştrengarul, care dormise în buzunarul lui, găsi de 
cuviinţă să-şi scoată capul ca să arunce o privire în jur; în clipa 
în care văzu torentul de dedesubt, ţipă şi se căţăra, ieşind din 
buzunar, pe faţa lui Tom, ca să i se cuibărească în păr. Tom, luat 
prin surprindere, lăsă un capăt al prăjinii mai jos. Cuprins de 
panică, încercă să redreseze acel capăt, care, din cauza mişcării 
bruşte, se ridică prea mult; făcu doi paşi iuți, încercând să-şi 
menţină echilibrul, dar nu reuşi decât să facă buşteanul să se 
legene şi mai tare. 

Căzu. 

Pentru o fracțiune de secundă, pluti prin aer, apoi se simţi 
ca şi cum ar fi fost înghiţit de ceva negru şi îngheţat. Simti o 
smucitură zdravănă, în timp ce curentul îl prindea într-un iureş 
îngrozitor, fără greutate, apoi auzi un muget brusc, năucitor. Îşi 
agită braţele, încercând să se zbată ca să urce, dar nu ştia în ce 
direcţie era suprafaţa. Atunci simţi curentul izbindu-l de buştenii 
scufundaţi. Bâjbâi împrejur, simțind o presiune teribilă pe piept, 
aerul fiind împins afară din plămâni. Încercă să se zbată şi să se 
elibereze, dar buştenii care-l înconjurau erau alunecoşi, iar 
presiunea era insuportabilă. Era ca şi cum ar fi fost îngropat de 
viu. Vedea fulgere de lumină în faţa ochilor, şi-şi deschise gura 
ca să strige, simțind doar cum apa îi invada gura. Îşi răsuci 
trupul, fără aer, încercând să iasă din cuibul de crengi; se răsuci 
din nou, dar îşi pierduse orice simţ al direcţiei. Se răsucea şi 
lovea, dar simţea cum îl părăsesc puterile; devenea mai uşor, 
fără greutate, alunecând departe, departe. 

Şi atunci simţi un braţ în jurul gâtului, care-l aduse cu 
brutalitate înapoi la viaţă; fu împins prin apă, tras peste pietre, 
aruncat. Se trezi pe pământ, uitându-se la un chip pe care-l 
cunoştea bine, dar tot avu nevoie de ceva timp până să-şi dea 
seama că era Vernon. 

— Tom! Striga Vernon. Uite, are ochii deschişi! Tom, 
spune ceva! Dumnezeule, nu respiră! 

Sally era şi ea acolo dintr-odată şi simţi o apăsare pe 
piept. Totul părea straniu şi lent. Vernon se aplecă peste el. Îi 
apăsă pieptul şi-şi simţi braţele ridicate. Dintr-odată, presiunea 
dispăru, iar Tom tuşi cu violenţă. Vernon îl rostogoli pe o parte. 


El tuşi, tuşi din nou, şi simţi o durere de cap înţepătoare, 
orbitoare. Acesta era preţul întoarcerii la realitate. 

Tom se strădui să se ridice. Vernon îşi strecură umerii pe 
sub braţele lui şi-l sprijini. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Prostul ăsta, Vernito, a sărit în râu şi te-a tras de sub 
buşteni. N-am văzut o asemenea nebunie în viaţa mea! 

— Aşa a făcut? 

Tom se întoarse şi-l privi pe Vernon. Era ud până la piele, 
iar fruntea îi era crestată. Sângele şi apa i se scurgeau în barbă. 
Vernon îl apucă, iar el se ridică în picioare. Simţi cum 
creierul i se mai limpezeşte un pic, iar durerea care pulsa începe 
să cedeze. Privi în jos, în cascada care se prăbuşea în bazinul 

agitat, plin de trunchiuri de copaci rupte şi de ramuri. Se 
întoarse din nou spre Vernon. 

În cele din urmă, pricepu. 

— Tu, rosti el, neîncrezător. 

Vernon ridică din umeri. 

— Mi-ai salvat viaţa. 

— Ei bine, şi tu ai salvat-o pe a mea, îi răspunse Vernon, 
pe un ton aproape defensiv. Ai decapitat un şarpe pentru mine. 
Eu n-am făcut decât să sar. 

Don Alfonso zise: 

— Pe Fecioara Maria, încă nu-mi vine să cred! 

Tom tuşi din nou. 

— Ei bine, Vernon, mulţumesc! 

— Nu-i aşa că Moartea e dezamăgită azi? Strigă Don 
Alfonso, arătând către puiul de maimuţă ud, înfricoşat, ghemuit 
pe o piatră aflată lângă apă. Chiar şi mono chucuto a înşelat 
Moartea. 

Ştrengarul, cu un aer nefericit, se sui înapoi în buzunarul 
lui Tom, reluându-şi locul, în timp ce scotea tot felul de sunete 
morocănoase. 

— Nu te plânge, zise Tom. La naiba, a fost vina ta! 

Maimuţa îi răspunse cu un plescăit obraznic din buze. 

După râu, poteca urca din nou, iar ei continuară să 
înainteze mai sus în munţi. Întunericul şi răcoarea se strecurară 
în aer. Tom era încă ud leoarcă şi începu să tremure. 

Don Alfonso rosti, pe tonul lui obişnuit: 

— Ştii animalul despre care ţi-am vorbit ieri? 


Lui Tom îi trebui ceva timp până să-şi dea seama la ce se 
referea. 

— E o doamnă şi încă e cu noi. 

— De unde ştii? 

Don Alfonso îşi cobori vocea. 

— Are o respiraţie foarte urât mirositoare. 

— Ai mirosit-o? Întrebă Sally. 

Don Alfonso făcu un semn de încuviinţare. 

— Cât timp o să ne mai urmărească? 

— Până când mănâncă. E gestantă şi flămândă. 

— Grozav! lar noi suntem murăturile şi îngheţata. 

— Să ne rugăm Fecioarei să trimită un animal ţepos în 
drumul ei. Don Alfonso făcu un semn din cap către Sally. Dacă 
se poate, tot o femelă. 

Drumul continua să urce printr-o pădure de copaci 
strâmbi, care păreau că se îndesea, pe măsura ce urcau. La un 
moment dat, Tom observă că aerul devenea mai strălucitor. 
Părea să miroasă diferit, cu un iz uşor de parfum. lar atunci, pe 
neaşteptate, ieşiră din ceaţă în lumina soarelui. Tom se opri, 
uimit. Acum priveau peste o mare de alb. La orizont, soarele se 
scufunda într-un ocean portocaliu de foc. Pădurea era 
înveşmântată în flori strălucitoare. 

— Suntem deasupra norilor, strigă Sally. 

— Facem tabăra în vârf, hotărî Don Alfonso, pornind la 
drum cu un mers sprinten. 

Drumul urmărea creasta străjuit de o pajişte largă, plină 
de flori sălbatice, unduită de briză, şi dintr-odată erau în vârf, 
privind către nord-vest peste un ocean învolburat de nori. La 
vreo optzeci de kilometri depărtare, Tom vedea o linie de piscuri 
albastre, ascuţite, străpungând norii, ca un şir de insule în cer. 

— Sierra Azul, anunţă Don Alfonso cu o voce pierdută, 
ciudată. 

Lewis Skiba privea focul pâlpâitor, pierdut în contemplarea 
culorilor schimbătoare. Nu făcuse nimic toată ziua, nu 
răspunsese la telefon, nu acceptase întâlniri, nu scrisese nici un 
memoriu. Singurul lui gând era: „O făcuse Hauser? M-a 
transformat Hauser într-un criminal?”. Se ţinea cu mâinile de 
cap şi se gândea la clădirile acoperite de iederă din Wharton, la 
posibilităţile nelimitate ale acelor vremuri de început. Lumea 
întreagă era acolo, la picioarele lui, gata de cules. lar acum. Işi 


reaminti că el era cel care crease locuri de muncă pentru mii de 
oameni, că îşi dezvoltase compania şi fabricase medicamente 
care vindecau oamenii de boli şi de maladii teribile. Avea trei fii 
reuşiţi. Totuşi, în ultima săptămână, primul gând care-i venea în 
minte, atunci când se trezea, era: „Sunt un crimina!”. Ar fi vrut 
să-şi retragă cuvintele. Insă nu putea, pentru că Hauser nu 
sunase, iar el n-avea cum să-l contacteze. 

De ce-i spusese lui Hauser s-o facă? De ce se lăsase 
intimidat? Skiba încercă să-şi spună că Hauser ar fi făcut-o 
oricum, că el personal nu provocase moartea nimănui, că poate 
era doar vorbărie. Existau oameni de felul ăsta, cărora le plăcea 
să vorbească despre violenţă, să se laude cu armele lor, lucruri 
din astea. Oameni bolnavi. Hauser putea să fie unul dintre ei, 
doar vorbă goală, fără să treacă la fapte. 

Interfonul sună şi, cu o mână tremurătoare, apăsă 
butonul. 

— Domnul Fenner de la Dixon Asset Management, pentru 
întâlnirea de la oră două. 

Skiba înghiţi. Era o întâlnire pe care nu putea s-o rateze. 

— Trimite-l înăuntru. 

Fenner arăta asemenea celor mai mulţi dintre analiştii de 
piaţă pe care-i cunoştea, mic, uscat, emanând prea multă 
încredere în sine. Aceasta era cheia succesului său: Fenner era 
un om pe care, pur şi simplu, doreai să-l crezi. Skiba îi făcuse o 
mulţime de mici favoruri lui Fenner, îi strecurase nişte informaţii 
despre câteva prime vânzări „fierbinţi”, îl ajutase să-şi înscrie 
copiii la o şcoală particulară exclusivistă din Manhattan, donase 
vreo două sute de mii de dolari pentru acţiunea caritabilă 
preferată a nevestei lui. În schimb, Fenner prezentase tot timpul 
acţiunile Lampe ca pe o „investiţie”, îndrumându-şi clienţii 
ghinionişti spre grămada de bălegar şi împingându-i în ea cu 
capul înainte; câştigase astfel milioane. Pe scurt, era analistul 
tipic de succes. 

— Ce mai faci, Lewis? Spuse Fenner, aşezându-se lângă 
foc. Nu poate să fie prea distractiv. 

— Nu este, Stan. 

— Să nu ne pierdem vremea cu politeţuri în timpuri ca 
acestea. Ne cunoaştem de prea mult timp. Vreau să-mi dai un 
singur motiv pentru care ar trebui să-mi sfătuiesc clienţii să 
păstreze acţiunile Lampe. Am nevoie doar de un motiv bun. 


Skiba înghiţi în gol. 

— Pot să te servesc cu ceva, Stan? Apă minerală? Sherry? 

Fenner scutură din cap. 

— Comitetul de investiţii mă va călca în picioare. Este 
timpul vânzării la preţuri mici. Sunt speriaţi şi, sincer, la fel sunt 
şi eu. Am avut încredere în tine, Skiba! 

Ce escroc! Fenner cunoştea adevărata situaţie a 
companiei de luni întregi. Dar fusese prea tentat de toate 
bucăţelele pe care i le aruncase Skiba şi de afacerea de 
investiţii bancare pe care Lampe i-o oferise companiei Dixon. 
Ticălos lacom! Pe de altă parte, dacă Dixon trecea de la 
„cumpără” la „stai” sau „vinde”, asta ar însemna sfârşitul 
pentru Lampe. Ar însemna Capitolul 11. 

Tuşi, curăţându-şi gâtul. Nu reuşea să scoată nici un 
cuvânt şi tuşi din nou, ca să-şi mascheze neputinţa. 

Fenner aştepta. 

În cele din urmă, Skiba vorbi: 

— Stan, pot să-ţi dau ceva. 

Fenner îşi înclină capul aproape imperceptibil. 

— Este un privilegiu, este confidenţial, şi dacă acţionezi în 
sensul ăsta, ar fi un caz clar de negocieri în care beneficiezi de 
informaţii din interior. 

— Ar fi aşa cum zici doar dacă aş negocia. Eu caut un 
motiv să nu fac asta. Clienţii mei sunt înfundaţi până la gât în 
acţiuni Lampe, iar eu trebuie să le dau un motiv întemeiat să se 
ţină bine. 

Skiba inspiră adânc. 

— Lampe va anunţa, în următoarele săptămâni, achiziţia 
unui manuscris vechi de două mii de ani, un exemplar unic, 
aparţinând străvechilor indieni maya. Manuscrisul cuprinde 
toate plantele şi animalele din pădurea tropicală, cu toate 
proprietăţile medicinale împreună cu reţete despre cum să 
extragi substanţele active, dozajul, efectele secundare. 
Manuscrisul reprezintă suma tuturor cunoştinţelor medicale ale 
poporului maya, şlefuite de-a lungul a mii de ani de istorie, în 
cea mai bogată zonă ca biodiversitate de pe planetă. Va fi 
proprietatea companiei Lampe, în întregime. Va ajunge la noi 
liber şi curat, fără negocieri pentru drepturile de autor, 
parteneriate, litigii sau sarcini. 

Se opri. Expresia feţei lui Fenner nu se schimbase. Dacă 


se gândea mai bine, nu avea niciuna. 

— Când veţi anunţa asta? Imi spui o dată? 

— Nu. 

— Cât de sigur este? 

— Foarte. 

Minciuna era uşoară. Codicele era singura lor speranţă şi, 
în cazul în care ar eşua, oricum nu avea nimic de pierdut. 

O tăcere lungă. Fenner îngădui ca o grimasă, care ar fi 
putut să fie interpretată ca un zâmbet, să-i apară pe trăsăturile 
frumoase, ascuţite, ale feţei sale. Işi luă servieta şi se ridică. 

— Mulţumesc, Lewis! Îmi tai respiraţia. 

Skiba salută din cap şi-l privi pe Fenner parcurgând atent 
drumul scurt spre ieşire. 

Dacă ar fi ştiut, măcar. 

In timp ce coborau din munţi, pădurea tropicală se 
schimba. Terenul era extrem de dur, un peisaj întretăiat de râpe 
adânci şi de râuri torențiale, cu creste înalte între ele. 
Continuară să urmeze poteca pentru animale, dar era atât de 
năpădită de buruieni, încât era nevoie să o curețe cu rândul ca 
să-şi croiască drum înainte. Alunecară şi căzură în timp ce urcau 
pe poteca abruptă, se împiedicau şi cădeau atunci când 
coborau. 

Zile întregi se luptară să meargă înainte. Nu găsiră nici un 
loc întins pentru tabără şi erau obligaţi să doarmă pe pante, cu 
hamacurile agăţate între copaci, dormind toată noaptea în 
ploaie. Dimineaţa, jungla era întunecată şi ceţoasă. Intr-o zi grea 
de călătorie, puteau să străbată opt kilometri, iar seara erau cu 
toţii frânţi de oboseala. Vânatul aproape că nu exista. N-aveau 
niciodată mâncare îndeajuns. Tom nu fusese niciodată atât de 
flămând. Noaptea, visa la fripturi şi la cartofi prăjiţi, pe când ziua 
se gândea la îngheţată şi la homari înmuiaţi în unt, iar în jurul 
focului, seara, nu vorbeau decât despre mâncare. 

Zilele începură să treacă de-a valma. Nici măcar o dată nu 
se opri ploaia şi nu se risipi ceața. Hamacurile lor putreziră şi 
trebuiră împletite din nou, hainele începură să se destrame, 
păduchii le năpădiră îmbrăcămintea şi li se înfipseră în piele, iar 
cusăturile pantofilor se descusură. N-aveau schimburi, iar jungla 
avea să-i lase în curând dezbrăcaţi. Trupurile le erau acoperite 
cu înţepături, muşcături, zgârieturi, tăieturi, cruste şi răni. Când 
urcau printr-o râpă, Vernon alunecă şi se prinse de un tufiş ca 


să-şi oprească alunecarea, făcând să cadă din el o ploaie de 
furnici de foc; îl muşcară atât de rău, încât avu febră timp de 
douăzeci şi patru de ore şi abia mergea. 

Singurul lucru bun pe care îl oferea jungla era vegetaţia 
ei. Sally găsi foarte multe plante medicinale şi reuşi să 
pregătească un unguent din ele, care făcu minuni cu 
muşcăturile de insecte, urticariile şi infecțiile pielii. Băură un 
ceai făcut de ea, despre care pretindea că era un antidepresiv, 
dar licoarea nu avu efectul scontat. 

Şi tot timpul, noaptea şi chiar ziua, auzeau icnetul şi 
simțeau pânda jaguarului. Nimeni nu vorbea despre el, Don 
Alfonso le interzisese asta, dar el era mereu prezent în mintea 
lui Tom. Mai erau şi alte animale de mâncat în pădure. Ce 
dorea? De ce-i urmărea şi nu ataca niciodată? 

In cea de-a patra sau a cincea noapte - Tom începuse să 
piardă noţiunea timpului - făcură tabăra pe o creastă, deasupra 
trunchiurilor unor copaci masivi, putreziţi. Plouase, iar aburul se 
înălța din pământ. Luară cina devreme: o şopârlă fiartă cu 
rădăcini de matta. După cină, Sally se ridică, luându-şi arma. 

— Jaguar sau nu, eu mă duc la vânătoare. 

— Vin şi eu, se oferi Tom. 

Urmară cursul unui mic torent, mai jos de tabără, printr-o 
râpă. Lumina era cenuşie, iar pădurea din jurul lor era moale şi 
udă, cu plantele aburind. Sunetul apei care picura se contopea 
cu ţipetele sparte ale păsărilor. 

Timp de o jumătate de oră, îşi croiră drum în josul râpei, 
peste bolovani plini de muşchi şi trunchiuri de copaci, până când 
ajunseră la un pârâu iute. Merseră de-a lungul lui, unul după 
altul, printre rotocoalele de ceaţă. Sally avea ceva de pisică, se 
gândi Tom, cu felul ei de a se strecura neauzită printre arbuşti. 

Sally se opri, îşi ridică mâna. Incet, înălţă arma, ochi şi 
trase. 

Un animal se zbătu şi guiţă în vegetaţia măruntă, sunetele 
încetând repede. 

— Nu-mi pot da seama ce a fost, ştiu doar că era îndesat 
şi cu blană. 

In tufişuri, găsiră animalul, întins pe o parte, cu cele patru 
picioare înţepenite. 

— Un fel de pecar, spuse Tom, privindu-l cu dezgust. Nu 
se va obişnui niciodată să măcelărească animale. 


— Rândul tău, spuse Sally, aruncându-i un zâmbet. 

El îşi trase maceta şi începu să curețe animalul, în timp ce 
Sally privea. Aburul se înălța din organele interne, în timp ce 
Tom le trăgea afară. 

— Dacă îl dăm într-un clocot, în tabără, putem să-i 
smulgem şi părul, spuse Sally. 

— Abia aştept, zise Tom. 

Termină de eviscerat, tăie o prăjină şi legă picioarele 
laolaltă. Traseră animalul pe ea şi-l ridicară împreună. Nu 
cântărea mai mult de cincisprezece kilograme, dar avea să fie o 
masă bună, rămânând şi carne pentru afumat. Se îndreptară 
spre râpă, luând-o pe drumul pe care veniseră. 

Nu merseseră nici douăzeci de metri, când fură opriţi de 
jaguar, care stătea în mijlocul cărării, chiar în faţa lor. Îi fixa cu 
ochii verzi, vârful cozii mişcându-se înainte şi înapoi. 

— Dă-te în spate, spuse Tom. Incet şi cu grijă. 

Dar, în timp ce se retrăgeau, jaguarul făcu un pas în faţă, 
apoi altul, păşind pe labele cu pernuţe mari. 

— Îţi aminteşti ce a spus Don Alfonso? 

— Nu pot s-o fac, şopti Sally. 

— Trage pe deasupra lui. 

Sally ridică gura armei şi trase un foc. 

Sunetul fu în chip straniu amortizat de ceaţă şi de 
vegetaţia deasă. Jaguarul tresări uşor, dar în afară de asta nu 
dădu nici un semn că auzise ceva, continuând să-i privească, 
vârful cozii răsucindu-i-se la fel de ritmic precum un metronom. 

— ÎI ocolim, propuse Sally. 

leşiră de pe poteca animalelor, în pădure. Animalul nu 
făcu nici o mişcare ca să-i urmeze, dar nu-şi luă ochii verzi de la 
ei, şi curând ieşi din raza lor vizuală. După câteva sute de metri, 
Tom începu s-o ia înapoi spre creastă. Auziră felina mărâind o 
dată sau de două ori în stânga lor, şi se îndepărtară mai mult de 
creastă. Continuară cale de aproape o jumătate de kilometru şi 
se opriră. Aici trebuiau să întâlnească râpa cu pârâul, dar nu era 
acolo. 

— Ar trebui să mergem mai mult spre stânga, zise Tom. 

Cotiră spre stânga. Pădurea deveni mai deasă, mai 
întunecată, copacii mai mici şi mai apropiaţi. 

— Nu recunosc zona asta deloc. 

Se opriră să asculte. Jungla părea să fi devenit ciudat de 


tăcută. Nu se auzea zgomotul vreunui pârâu, nimic altceva 
decât sunetul apei care picura de pe ramuri. 

Un mârâit, răsunător se auzi chiar din spatele lor. 

Sally se întoarse furioasă. 

— Pleacă de aici! Ţipă ea. Zât! 

Porniră mai departe, mărind pasul, cu Tom în frunte, 
croindu-şi drum prin vegetaţia măruntă. Din timp în timp, auzea 
felina în stânga, ţinând pasul cu ei, torcând uneori. Nu era deloc 
un sunet prietenos: era jos şi gros şi suna mai degrabă ca un 
mârâit. Ştia că se rătăciseră, că nu mergeau în direcţia bună. 
Aproape că fugeau. 

lar atunci, ca o fulgerare aurie, păru să se întrupeze din 
ceata din faţa lor. Stătea pe o ramură joasă, încordat. 

Se opriră, se retraseră încet, în timp ce animalul privea. 
Atunci, cu o mişcare fluidă, acesta sări într-o parte, şi din trei 
salturi se aşeză pe o creangă din spatele lor, tăindu-le astfel 
retragerea. 

Sally ţinea arma aţintită spre jaguar, dar nu trase. Se uitau 
la animal, iar animalul se uită la ei. 

— Cred că a venit timpul să-l omori. 

— Nu pot! 

Cumva, acesta era răspunsul pe care Tom dorea să-l 
audă. Niciodată nu mai văzuse un animal atât de plin de viaţă, 
atât de suplu şi atât de minunat. 

Dintr-odată, jaguarul se întoarse şi se îndepărtă, sărind 
uşor din creangă în creangă, până când dispăru în pădure. 

Rămaseră acolo tăcuţi, iar Sally zâmbi. 

— Ţi-am spus că era doar curios. 

— Câtă curiozitate, ca să ne urmărească aproape o sută 
de kilometri! 

Tom privi în jur. În cele din urmă, îşi puse maceta sub 
curea şi ridică prăjina pe care ţinea pecarul mort. Se simţea 
tulburat, neliniştit. Nu se terminase. 

Abia făcuseră cinci paşi, când jaguarul căzu asupra lor cu 
un urlet pătrunzător, ca o ploaie de aur, aterizând în spatele lui 
Sally cu un sunet înăbuşit. Arma se descărcă în gol. Sally se 
răsuci în timp ce cădea; loviră pământul împreună, iar în urma 
izbiturii jaguarul se desprinse, nu înainte însă de a-i fi smuls 
jumătate de cămaşă. 

Tom se aruncă în spinarea animalului, strângându-l între 


picioare ca pe un cal nărăvaş, căutându-i ochii cu degetele mari 
ca să-i scoată; dar, înainte să facă asta, simţi corpul masiv 
încordându-se şi arcuindu-se ca o coardă din oţel sub el. 
Animalul scoase un nou urlet, sărind şi răsucindu-şi corpul în 
aer, în timp ce Tom îşi trăgea maceta. După aceea, fiara era 
deasupra, o grămadă înăbuşitoare de blană fierbinte, deasă, 
prăbuşindu-se peste el şi peste maceta ascuţită; Tom simţi 
carnea cedând; simţea lama alunecând în jaguar. Un şuvoi 
puternic de sânge îi inundă faţa. Jaguarul urlă, se răsuci şi, cu 
toată puterea, Tom smuci maceta într-o parte. Lama probabil că 
perforase plămânii fiarei, pentru că urletul jaguarului se 
transformă într-o bolboroseală sufocată. Animalul se lăsă moale. 
Tom îl împinse şi trase maceta afară. Jaguarul se mai zbătu o 
dată, apoi rămase nemişcat. 

Se grăbi spre Sally, care se lupta să se ridice. Ea scoase 
un țipăt atunci când îl văzu. 

— Doamne, Tom, eşti bine? 

— Tu eşti bine? 

— Ce ţi-a făcut? 

Încercă să-i atingă chipul, iar el înţelese dintr-odată de ce 
era speriată. 

— Nu e sângele meu, e al lui, rosti Tom slab, aplecându-se 
peste ea. Lasă-mă să mă uit la spatele tău. 

Sally se rostogoli pe burtă. Cămaşa era zdrenţe. Văzu 
patru zgârieturi care i se întindeau pe umăr. El îi scoase ceea ce 
mai rămăsese din cămaşă. 

— Hei, mă simt bine, se auzi vocea ei înăbuşită. 

— Linişte. Tom îşi scoase propria cămaşă şi înmuie un 
capăt într-un ochi de apă. O să doară. 

Ea ţipă încet de durere, în timp ce el curăța rănile. Nu 
erau adânci: era mai mult pericol de infecţie. Tom luă o bucată 
de muşchi, făcu un soi de pansament din el şi-l legă peste rană 
cu cămaşa lui. O ajută să-şi îmbrace cămaşa şi să stea în capul 
oaselor. 

Ea îl privi din nou şi tresări. 

— Doamne, eşti scăldat în sânge! Se uită la jaguar, întins 
în toată frumuseţea lui aurie pe jos, cu ochii pe jumătate 
deschişi. L-ai omorât cu maceta? 

— Aveam maceta scoasă, el a sărit şi a făcut singur toată 
treaba. Îşi petrecu un braţ în jurul ei. Poţi să te ridici? 


— Sigur. 

O ajută să se ridice, iar ea se clătină puţin, apoi îşi reveni. 

— Dă-mi arma. 

Tom o aduse. 

— O duc eu. 

— Nu, o s-o duc pe celălalt umăr. Tu duci pecarul. 

Tom n-o contrazise. Legă din nou pecarul de prăjină, îl 
atârnă de umăr şi se opri să mai arunce o ultimă privire la 
jaguarul întins pe o parte, cu ochii smălţuiţi, zăcând într-o baltă 
de sânge. 

— O să ai de spus o poveste dată naibii la cocktailuri, când 
o să scăpăm de-aici, spuse Sally, zâmbind. 

Înapoi în tabără, Vernon şi Don Alfonso le ascultară 
povestea în tăcere. Atunci când Tom termină, Don Alfonso îi 
puse o mână pe umăr, îl privi în ochi şi zise: 

— Eşti un yanqui nebun, Tomasito, ştiai asta? 

Tom şi Sally se retraseră în intimitatea colibei. El îi îngrijea 
din nou rana folosind unele dintre antibioticele ei din plante, iar 
ea stătea cu picioarele încrucişate pe jos, cosându-şi cămaşa cu 
un fir din scoarță de copac, pe care-l făcuse Don Alfonso. Il tot 
privea cu coada ochiului, încercând să-şi stăpânească un 
zâmbet. În cele din urmă, întrebă: 

— Ţi-am mulţumit până acum pentru faptul că mi-ai salvat 
viaţa? 

— N-am nevoie de mulţumiri. 

Tom încerca să-şi ascundă roşeaţa de pe chip. Nu era 
prima dată când o vedea fără cămaşă, renunţaseră de mult timp 
la pretenţiile de pudoare, dar, de data aceasta, simţea o intensă 
tensiune erotică. Observă la ea o roşeaţă care-i urca pe piept, 
răspândindu-se între sâni, şi sfârcurile întărite. Simţea şi ea la 
fel? 

— Ba da, ai nevoie. 

Ea lăsă cămaşa pe care o cosea, se întoarse, îşi petrecu 
braţele în jurul gâtului lui şi-l sărută, moale, pe buze. 

Hauser îşi opri oamenii la râu. In spate, vedea versanţii 
albaştri ai munţilor Sierra Azul înălțându-se în nori, precum 
lumea pierdută a lui Arthur Conan Doyle. Traversă el însuşi 
luminişul şi cercetă poteca noroioasă care ducea dincolo. Ploaia 
neîntreruptă spălase cele mai multe dintre urme, dar avantajul 
era că-i spunea că amprentele de picior desculţ pe care le 


văzuse erau foarte proaspete: nu mai vechi de câteva ore. Părea 
să fie un grup de şase oameni, poate o expediţie de vânătoare. 

Asta însemna că urmele erau ale indienilor cu care se 
aliase Broadbent. Nimeni altcineva nu mai trăia în jungla asta de 
munte, uitată. 

Hauser se ridică din genunchi şi se gândi o clipă. Ar pierde 
orice joc de-a şoarecele şi pisica, în jungla asta. N-ar obţine 
nimic de la ei, nici măcar prin negociere. Asta-i lăsa o singură 
cale posibilă de acţiune. 

Le făcu semn soldaţilor s-o ia înainte, mergând chiar el în 
frunte. Se mişcau repede pe potecă, în direcţia în care 
dispăruseră oamenii. Îl lăsase pe Philip în spate, bine legat şi 
păzit de un soldat. Fiul lui Broadbent era de acum prea slăbit ca 
să mai evadeze, fiind şi încătuşat. Era păcat să renunţe la 
serviciile unui soldat, mai ales că erau puţini cei pe care se 
putea baza, dar, când va veni timpul, Philip va fi o piesă 
importantă în negocieri. Niciodată nu trebuie subestimată 
valoarea unui ostatic. 

Totul se desfăşură exact aşa cum bănuise. Indienii îi 
zăriseră venind la timp şi se topiseră în pădure, dar nu înainte 
ca Hauser să observe încotro dispăruseră. El era un expert în 
urmărirea prin junglă şi-i urmări cu viteză maximă, o strategie 
de tip blitzkrieg58 care nu dăduse greş niciodată, îngrozindu-l 
chiar şi pe cel mai antrenat inamic, darămite un grup de 
vânători care nu bănuiau nimic. Oamenii lui se despărţiră, iar 
Hauser îi luă pe doi dintre ei pe o rută ocolitoare, tăindu-le calea 
indienilor. 

Totul se desfăşură rapid, dezlănţuit şi asurzitor. Jungla se 
cutremură. Atacul îi reaminti cu multă claritate numeroasele 
lupte la care participase în Vietnam. În mai puţin de un minut, 
se şi terminase; copacii erau sfărâmaţi şi jupuiţi, tufişurile 
fumegau, pământul era spulberat, o ceaţă acră plutea spre cer. 
Un copăcel avea ramurile acoperite cu orhidee şi organe 
interne. 

Era uimitor, într-adevăr, ce puteau face vreo două simple 
lansatoare de grenade. 

Hauser adună bucăţile de trupuri la un loc şi ajunse la 
concluzia că muriseră patru oameni. Doi dintre ei scăpaseră. 
Măcar o dată, oamenii lui acţionaseră ca la carte. La asta erau 
buni: uciderea directă, necomplicată. Trebuia să ţină minte asta. 


N-avea mult timp. Trebuia să ajungă în sat cât mai repede 
după cei doi supraviețuitori, ca să lovească în toiul confuziei şi 
groazei, înainte ca ei să poată să se organizeze. 

Îşi strigă oamenii. 

— Ariba! Vamonos! 59 

Soldații începură să aclame, încurajați de entuziasmul lui, 
simțindu-se în sfârşit în elementul lor. 

Către sat! î 

Ploua necontenit de o săptămână întreagă. In fiecare zi 
avansau, în sus şi în jos prin canioane, pe lângă stânci 
periculoase, peste torente furioase, toate îngropate în cea mai 
deasă junglă din câte credea Tom că există. Dacă străbăteau 
şase-şapte kilometri, însemna că fusese o zi bună. După şapte 
zile din acestea, Tom se trezi într-o dimineaţă şi-şi dădu seama 
de faptul că ploaia încetase, în sfârşit. Don Alfonso era deja 
treaz, având grijă de un foc mare. Avea o faţă serioasă. In timp 
ce-şi mâncau micul dejun, anunţă: 

— Am avut un vis noaptea trecută. 

Tonul serios al vocii sale îl făcu pe Tom să şovăiască. 

— Ce fel de vis? 

— Am visat că am murit. Sufletul mi s-a înălţat la cer şi a 
început să-l caute pe Sfântul Petru. L-am găsit stând în faţa 
porţilor Raiului. M-a salutat, atunci când am ajuns. „Don Alfonso, 
tu eşti, poznaş bătrân?” a întrebat el. „Aşa este, am zis eu. Sunt 
eu, Don Alfonso Boswas, care a murit în junglă, departe de casă, 
la vârsta de o sută douăzeci de ani, şi vreau să intru şi s-o văd 
pe Rosita a mea.” „Ce făceai atât de departe în junglă, Don 
Alfonso?” m-a întrebat el. „Eram cu nişte yanquis nebuni, 
mergeam către Sierra Azul”, am zis. „Şi ai ajuns acolo?” a 
întrebat el. „Nu”, am zis eu. „Ei bine, Don Alfonso, poznaşule, va 
trebui să te întorci.” 

Se opri, apoi adăugă: 

— Aşa că m-am întors. 

Tom nu ştia sigur cum să reacționeze. Pentru o clipă, se 
gândi că visul era una dintre glumele lui Don Alfonso, până când 
văzu expresia serioasă de pe chipul bătrânului. Schimbă o 
privire cu Sally. 

— Ce înseamnă un asemenea vis? Întrebă Sally. 

Don Alfonso îşi duse o bucată de rădăcină de matta la 
gură şi mestecă gânditor, apoi se aplecă să scuipe pulpa. 


— Înseamnă că mai am doar câteva zile de trăit alături de 


voi. 

— Doar câteva zile? Nu fi ridicol! 

Don Alfonso îşi termină tocăniţa şi se ridică, spunând: 

— Să nu mai vorbim despre asta şi să mergem spre Sierra 
Azul. 


Ziua era chiar mai rea decât cele dinaintea ei, pentru că, 
atunci când se opreau ploile, apăreau insectele. Călătorii se 
luptau să urce şi să coboare o serie de creste abrupte pe poteci 
afundate în noroi, căzând şi alunecând mereu, hărţuiţi de roiuri. 
Către amiază, coborâră într-o altă râpă răsunând de zgomotul 
apei curgătoare. În timp ce coborau, mugetul devenea mai 
puternic, iar Tom îşi dădu seama că un râu mare curgea în vale. 
Cum frunzişul se rărea pe malurile râului, Don Alfonso, care 
mergea în faţă, se opri şi se trase înapoi, buimăcit, făcându-le 
semn să rămână între copaci. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Tom. 

— E un om mort peste râu, sub un copac. 

— Un indian? 

— Nu, e o persoană care poartă haine nord-americane. 

— Ar putea să fie o ambuscadă? 

— Nu, Tomas, dacă ar fi fost o ambuscadă, acum eram 
deja morţi. 

Tom îl urmă pe Don Alfonso pe mal. De cealaltă parte a 
râului, poate la cincizeci de metri mai sus de punctul de trecere, 
era un luminiş mic, cu un copac mare în mijloc. Tom vedea doar 
un pic de culoare în spatele copacului. Imprumută binocilul lui 
Vernon ca să cerceteze mai de-aproape. Un picior descult, 
umflat îngrozitor, era vizibil, cu o parte dintr-un pantalon 
zdrenţuit. Restul era ascuns în spatele trunchiului. În timp ce 
privea, Tom văzu un fuior albăstrui de fum plutind din spatele 
copacului, apoi altul. 

— Omul acela e viu, doar dacă nu cumva un mort poate să 
fumeze, zise Tom. 

— Pe Maica Domnului, ai dreptate! 

Prăbuşiră un copac peste râu. Sunetul toporului răsună în 
pădure, dar, oricine ar fi fost în spatele copacului, nu se mişcă. 

După ce copacul căzu, servind drept pod, Don Alfonso 
privi neîncrezător peste râu. 

— Poate să fie un demon. 


Traversară pe copacul care se clătina, folosindu-se de 
prăjină. Odată ajunşi de partea cealaltă a râului, nu-l mai 
vedeau pe bărbatul acela. 

— Trebuie să mergem mai departe şi să ne prefacem că 
nu l-am văzut, şopti Don Alfonso. Acum sunt sigur că e un 
demon. 

— E absurd, zise Tom, eu mă duc să verific. 

— Te rog, nu te duce, Tomas! O să-ţi fure sufletul şi-o să-l 
ducă pe fundul râului. 

— Eu vin cu tine, se oferi Vernon. 

— Curandera, tu rămâi aici. Nu vreau ca demonul să vă ia 
pe toţi. 

Tom şi Vernon îşi croiră drum de-a lungul bolovanilor 
lustruiţi de pe malul râului, lăsându-l pe Don Alfonso să 
bombăne, nefericit, de unul singur. Ajunseră curând la luminiş, 
apoi merseră în jurul copacului. 

Acolo, văzură epava unei fiinţe omeneşti. Stătea cu 
spatele sprijinit de copac, fumând dintr-o pipă din lemn de 
măceş, privindu-i fix. Nu părea să fie indian, cu toate că pielea îi 
era aproape neagră. Avea hainele ferfeniţă, iar faţa îi era 
zgâriată până la carne şi sângera de la muşcăturile de insecte. 
Picioarele desculţe aveau tăieturi şi erau umflate. Era atât de 
slab, încât oasele îi ieşeau prin piele într-un chip grotesc, 
întocmai ca ale unui refugiat înfometat. Părul îi atârna în şuviţe 
şi avea o barbă scurtă, plină de bețe şi de frunze. 

N-avu nici o reacţie la sosirea lor. Abia dacă-i privi cu ochii 
goi, fără expresie. Părea mai mult mort decât viu. Tresări, mai 
degrabă tremurând. Pipa îi ieşi din gură şi vorbi, cu vocea doaro 
şoaptă aspră. 

— Ce mai faceţi, fraţilor? 

Tom sări în sus, atât era de uimit să audă vocea fratelui 
său Philip venind dinspre cadavrul acela viu. Se aplecă, 
cercetându-i faţa, dar nu găsi nici o asemănare. Se trase înapoi, 
cuprins de groază privind larvele care colcăiau într-o rană de pe 
gâtul lui. 

— Philip? Şopti Vernon. 

Vocea croncăni a încuviinţare. 

— Ce faci aici? 

— Mor. 

Vorbea pe un ton normal. 


Tom îngenunche şi privi chipul fratelui său mai 
îndeaproape. Era încă prea îngrozit ca să vorbească sau să 
reacționeze, îşi puse o mână pe umărul osos al lui Philip. 

— Ce s-a întâmplat? 

Chipul închise ochii o clipă, apoi îi deschise. 

— Mai târziu. 

— Desigur. La ce mă gândeam? Tom se întoarse către 
fratele său. Vernon, du-te să-i aduci pe Don Alfonso şi pe Sally. 
Spune-le că l-am găsit pe Philip şi că ne facem tabăra aici. 

Tom continuă să-şi privească fratele, prea şocat ca să mai 
spună ceva. Philip era atât de calm. ca şi cum s-ar fi împăcat 
deja cu ideea morţii. Era anormal. Se citea indiferența în ochii 
lui. 

Don Alfonso sosi şi, uşurat să afle că demonul râului se 
dovedise o fiinţă umană, începu să curețe o porţiune de pământ, 
ca să instaleze tabăra. 

Atunci când Philip o zări pe Sally, îşi scoase pipa şi clipi. 

— Eu sunt Sally Colorado, se prezentă ea, luându-i mâna 
în ale ei. 

Philip reuşi să-şi încline capul. 

— Trebuie să te curăţăm şi să te îngrijim. 

— Mulţumesc. 

ÎI transportară pe Philip la râu, îl întinseră pe un strat de 
frunze de bananier şi-l dezbrăcară. Corpul lui Philip era acoperit 
cu răni, multe dintre ele infectate şi câteva în care colcăiau 
larvele. Larvele, se gândi Tom cercetând rănile, fuseseră de fapt 
o binefacere, pentru că mâncaseră țesutul infectat, reducând 
riscul de cangrenă. Vedea că în unele dintre răni, de unde se 
hrăniseră larvele, apăruse deja un nou ţesut. Celelalte nu arătau 
la fel de bine. 

îngrozit, îşi privi fratele. N-aveau medicamente, nici 
antibiotice, nici bandaje, ci doar ierburile lui Sally. Îl spălară cu 
grijă, apoi îl duseră înapoi în luminiş şi-l întinseră pe jos, gol 
puşcă, pe un strat de frunze de bananier, lângă foc. 

Sally începu să aleagă grămezile de plante şi de rădăcini 
pe care le adunase. 

— Sally e o vindecătoare specializată în tratamentele cu 
plante, zise Vernon. 

— Prefer o injecție cu amoxicilină, spuse Philip. 

— N-avem. 


Philip se întinse înapoi pe frunze şi închise ochii. Tom 
îngriji rănile, curăţând carnea necrozată, spălând şi îndepărtând 
larvele. Sally pudră rănile cu un antibiotic din plante şi-l bandajă 
cu fâşii de scoarță sfărâmată, care fuseseră sterilizate în apă 
fiartă, iar apoi uscate la foc. Îi spălară şi uscară hainele 
zdrenţuite şi-l îmbrăcară din nou cu ele, neavând altele. 
Terminară chiar când soarele începea să apună. Il aşezară în 
capul oaselor, iar Sally aduse o cană de ceai din plante. 

Philip luă cana. Arăta mai bine. Spuse: 

— Răsuceşte-te, Sally, şi lasă-mă să văd dacă ai aripi! 

Sally se înroşi. 

Philip luă o sorbitură, apoi încă una. Între timp, Don 
Alfonso pescuise mai mulţi peşti, iar acum îi frigea. Mirosul 
peştelui fript pluti spre ei. 

— Ciudat că n-am poftă de mâncare, spuse Philip. 

— Nu e deloc ceva neobişnuit, atunci când eşti înfometat, 
zise Tom. 

Don Alfonso servi peştii pe frunze. Pentru un timp, 
mâncară în tăcere, iar apoi Philip vorbi: 

— Ei bine, iată-ne aici! O mică reuniune de familie în 
jungla din Honduras. Privi în jur, cu ochii strălucind, apoi zise: G. 

Urmă tăcerea, apoi Vernon spuse: 

— H. 

Tom zise: 

— O. 

Philip adăugă: 

— S. 

Se lăsă o tăcere îndelungată, iar Vernon sfârşi: 

— T.60 

— Vernon spală vasele! Zise Philip. 

Tom se întoarse spre Sally, ca să-i explice: 

— Este un joc pe care-l jucam noi, îi zise el, cu un zâmbet 
ruşinat. 

— Se vede că voi trei sunteţi fraţi. 

— Într-un fel, răspunse Vernon. Chiar dacă Philip este un 
măgar. 

Philip lăsă să-i scape un hohot de râs. 

— Bietul Vernon! Tu mereu ai ajuns la bucătărie, nu-i aşa? 

— Mă bucur să văd că te simţi mai bine, spuse Tom. 

Philip îşi întoarse chipul supt spre el. 


— Mă simt mai bine. 

— Ai chef să ne spui ce s-a întâmplat? 

Faţa lui Philip deveni serioasă, pierzându-şi toată 
aroganta. 

— E o poveste despre inima întunericului, cu tot cu 
domnu' Kurtz61. Sunteţi siguri că vreţi s-o auziţi? 

Da, confirmă Tom. Vrem s-o auzim. 

Philip îşi umplu grijuliu pipa dintr-o cutie din tablă de 
Dunhill Early Moming şi o aprinse, cu mişcările lente şi 
deliberate. 

— Singurele lucruri pe care nu mi le-au luat au fost tutunul 
şi pipa, mulţumesc lui Dumnezeu! 

Pufăi încet, cu ochii pe jumătate închişi, adunându-şi 
gândurile. 

Tom profită de ocazie ca să cerceteze chipul lui Philip. 
Acum că fusese curăţat, putea în sfârşit să recunoască 
trăsăturile prelungi, aristocratice, ale fratelui său. Barba îi dădea 
o înfăţişare de vagabond care-l făcea să semene într-un chip 
straniu cu tatăl lor. In acelaşi timp părea schimbat: ceva se 
întâmplase cu fratele lui, ceva atât de îngrozitor, încât îi 
modificase trăsăturile feţei. 

Cu pipa aprinsă, Philip deschise ochii şi începu să le 
vorbească. 

— După ce v-am părăsit pe voi doi, m-am întors la New 
York şi l-am căutat pe vechiul partener al tatălui nostru, pe 
Marcus Aurelius Hauser. M-am gândit că el ar şti mai bine decât 
oricine unde ar fi putut să se ducă tata. Era detectiv particular, 
în plus. Mi s-a părut că era un individ mai degrabă durduliu, 
parfumat. Cu două telefoane, a putut să afle că tata plecase în 
Honduras, aşa că mi-am imaginat că era competent şi l-am 
angajat. Am zburat amândoi în Honduras; el a organizat o 
expediţie, a angajat doisprezece soldaţi şi a închiriat patru bărci. 
A finanţat totul, forţându-mă să vând acuarela mică şi frumoasă 
de Paul Klee pe care mi-a dat-o tata. 

— Ah, Philip, exclamă Vernon. Cum ai putut? 

Philip îşi închise ochii nefericit. Vernon tăcu. Atunci, Philip 
continuă: 

— Aşa că am zburat cu toţii la Bras şi ne-am îngrămădit în 
pirogi, pentru o călătorie veselă pe râu. Am luat un ghid dintr-un 
cătun de pe un canal înfundat şi am pornit-o prin mlaştina 


Meambar. Atunci, Hauser a preluat conducerea cu forţa. 
Imbecilul parfumat plănuise asta tot timpul. E unul dintre naziştii 
ăia vicleni şi întreprinzători. M-au legat ca pe un câine. Hauser l- 
a aruncat pe ghidul nostru într-un loc cu peşti piranha, iar apoi a 
aranjat ambuscada aceea ca să vă omoare. 

Aici, vocea i se înecă şi trase din pipă de câteva ori, cu 
mâna osoasă tremurând. Povestea era spusă cu o anumită 
bravadă plină de haz, pe care Tom o cunoştea bine la fratele lui. 

— După ce m-a pus în lanţuri, Hauser a lăsat cinci soldaţi 
în spate, în Laguna Negra, ca să vă ia prin surprindere. M-a luat 
pe mine şi pe ceilalţi soldaţi în sus pe râul Macaturi, până la 
cascade. N-o să uit niciodată clipa în care s-au întors soldaţii. 
Erau doar trei dintre ei, iar unul avea o săgeată lungă de 
nouăzeci de centimetri în coapsă. N-am auzit tot ce au spus. 
Hauser era furios şi l-a eliminat pe tip, l-a împuşcat drept în cap. 
Ştiam că omorâseră doi oameni şi eram sigur că unul din voi - 
sau amândoi - era mort. Trebuie să vă spun, fraţilor, că atunci 
când aţi venit, am crezut că murisem şi am ajuns în iad. lar voi 
eraţi comitetul de primire. Râse uscat. Am lăsat bărcile la 
cascade şi i-am luat urma lui tata pe jos. Hauser ar găsi şi un 
şoarece în junglă, dacă şi-ar propune. 

Mă ţinea la îndemână, pentru că-i venise ideea să mă 
folosească drept monedă pentru târguiala cu voi. A dat peste un 
grup de indieni din munţi, i-a ucis pe mai mulţi dintre ei şi i-a 
vânat pe ceilalţi până în sat. După aceea, a atacat satul şi a 
reuşit să captureze căpetenia. N-am văzut nimic din toate astea, 
pentru că mă lăsase în urmă, legat fedeleş, dar am văzut finalul. 
Se înfioră. După ce a pus mâna pe căpetenie şi l-a făcut ostatic, 
am mers mai departe în munţi, către Oraşul Alb. 

— Hauser ştie de Oraşul Alb? 

— A aflat de la un prizonier indian. Dar nu ştie unde 
anume în Oraşul Alb se găseşte mormântul. Se pare că numai 
căpetenia şi câţiva bătrâni cunosc poziţia exactă a mormântului. 

— Cum ai evadat? Întrebă Tom. 

Philip închise ochii. 

— După răpirea căpeteniei, indienii au plecat la război. L- 
au atacat pe Hauser în timp ce era în drum spre Oraşul Alb. 
Chiar şi cu armamentul lor greu, Hauser şi oamenii lui nu au 
făcut faţă. Îmi luase lanţurile, ca să le folosească pentru şeful de 
trib. În toiul atacului, am reuşit să scap. Mi-am petrecut ultimele 


zece zile mergând, târându-mă, de fapt, înapoi aici, 
supraviețuind muşcăturilor de insecte şi de şopârle. Acum trei 
zile, am ajuns la acest râu. N-aveam cum să-l traversez. Eram 
înfometat şi nu puteam să mai merg. Aşa că m-am aşezat sub 
un copac, ca să-mi aştept sfârşitul. 

— Stăteai sub copacul ăla de trei zile? 

— Trei, patru zile. Dumnezeu ştie. Au trecut una după alta. 

— Doamne, Philip, ce îngrozitor! 

— Din contră. A fost un sentiment înviorător. Pentru că nu- 
mi mai păsa. De nimic. Nu m-am simţit niciodată în viaţa mea 
atât de liber ca atunci când stăteam sub copac. Cred că am fost 
chiar fericit, pentru o clipă sau două. 

Focul se stinsese. Tom adăugă câteva bete şi-l răscoli ca 
să-l aprindă. 

— Ai văzut Oraşul Alb? Întrebă Vernon. 

— Am evadat înainte să ajungă acolo. 

— Cât e de aici până la Sierra Azul? 

— Ceva mai mult de cincisprezece kilometri, poate, până 
la dealurile submontane, şi alţi cincisprezece sau douăzeci până 
la oraş. 

Se lăsă liniştea. Focul pocnea, şuiera. Cântecul de jale al 
unei păsări se auzea dintr-un copac îndepărtat. Philip închise 
ochii şi murmură, cu vocea plină de sarcasm: 

— Dragă tată, ce moştenire grozavă le-ai lăsat copiilor tăi 
iubitori! 

Templul zăcea îngropat sub liane, colonada din faţă fiind 
susţinută de stâlpi pătraţi de calcar vărgaţi cu muşchi verde, 
sprijinind o parte dintr-un acoperiş din piatră. Hauser stătea 
afară, privind hieroglifele ciudate sculptate în stâlpi, chipurile, 
animalele, punctele şi liniile stranii. Îi reaminteau de Codice. 

— Rămâneţi afară, le porunci oamenilor lui, apoi tăie o 
deschizătură în perdeaua de vegetaţie. 

Era întunecos. Lumină cu o lanternă în jur. Nu erau şerpi 
sau jaguari, doar o droaie de păianjeni într-un colţ şi câţiva 
şoareci care fugeau care încotro. Era uscat şi adăpostit: un loc 
bun în care să-şi instaleze cartierul general. 

Înaintă mai adânc în templu. În spate, se înălța alt rând de 
stâlpi pătraţi din piatră, încadrând o uşă dărâmată care ducea 
afară, într-o curte întunecoasă. Păşi prin ea. Câteva statui 
zăceau răsturnate, măcinate de timp, ude de ploaie. Rădăcini 


mari de copaci şerpuiau peste pietre ca nişte anaconda graşi, 
ridicând pereţi şi acoperişuri, până când înşişi copacii deveneau 
una cu structura templului. De partea cealaltă a curţii, o a doua 
uşă ducea într-o cameră mică, cu un bărbat sculptat în piatră 
culcat pe spate, ţinând un bol. 

Hauser se întoarse la soldaţii care aşteptau. Doi îl ţineau 
între ei pe şeful de trib captiv, un bătrân cocârjat, aproape gol, 
cu excepţia unei cârpe înfăşurate în jurul şalelor şi a unei bucăţi 
de piele legate peste umăr şi petrecute în jurul taliei. Corpul îi 
era o adunătură de riduri. Era cel mai bătrân om pe care-l 
văzuse Hauser vreodată; şi, cu toate acestea, ştia că probabil nu 
trecuse de şaizeci de ani. Jungla te îmbătrâneşte repede. 

Hauser făcu un semn către teniente. 

— Rămânem aici! Pune-i pe soldaţi să curețe camera asta 
pentru patul şi masa mea. Făcu un semn din cap către bătrân. 
Legaţi-l în camera mică din curte şi puneţi un paznic lângă el. 

Soldaţii îl îmbrânciră pe bătrânul şef indian în templu. 
Hauser se aşeză pe un bloc din piatră şi extrase un alt tub de 
trabuc din buzunarul cămâăşii, deşurubă capacul şi scoase 
trabucul afară. Era încă acoperit în foiţă din lemn de cedru. 
Mirosi hârtia, o mototoli în mână, mirosi din nou, inhalând aroma 
deosebită, apoi începu ritualul, pe care-l iubea atât de mult, de 
aprindere a trabucului. 

În timp ce fuma, privea ruinele unei piramide, aflate chiar 
în faţa lui. Nu se compara cu Chichen ltză sau Copân62, dar, la 
cum arătau piramidele maya, era destul de impresionantă. 
Hauser era convins de faptul că bătrânul Max refolosise un 
mormânt pe care-l jefuise odinioară. Dacă era aşa, trebuia să fie 
un mormânt important, care să adăpostească toate lucrurile lui 
Max. 

Scările care urcau piramida fuseseră dislocate de 
rădăcinile copacilor, care scoseseră multe blocuri şi le, 
împinseseră, făcându-le să se rostogolească la poale. In vârf era 
o cameră mică susţinută de patru stâlpi pătraţi, cu patru uşi şi 
un altar din piatră nu prea mare, unde vechii maya îşi sacrificau 
victimele. Ce privelişte trebuie să fi fost, preotul despicând 
victima de la stern, desfăcând cutia toracică, retezând inima 
care încă bătea şi ridicând-o cu un strigăt de triumf, în timp ce 
corpul se rostogolea pe scări, pentru a fi ciopârţit de nobilii care 
aşteptau jos, ca apoi să ajungă tocăniţă cu porumb! 


Ce barbari. 

Hauser fuma cu plăcere. Oraşul Alb era destul de 
impresionant chiar şi aşa, acoperit de vegetaţie. Max abia 
trecuse de suprafaţă. Erau mult mai multe lucruri care meritau 
să fie luate de aici. Chiar şi o lespede simplă sculptată cu, să 
spunem, un cap de jaguar, putea să aducă o sută de mii. 
Trebuia să fie atent, ca să păstreze secretul locului. 

În perioada sa de înflorire, Oraşul Alb trebuie să fi fost 
uluitor. Hauser aproape că-l vedea cu ochii minţii: templele noi 
şi strălucind albe, jocurile cu mingea (în care învinşii îşi pierdeau 
capetele), mulțimile hohotitoare de spectatori, procesiunile de 
preoţi împodobiţi cu aur, pene şi jad. Şi ce s-a ales de toate 
astea? Acum, descendenţii lor trăiau în colibe din scoarță de 
copac, iar preotul lor era un bărbat în zdrenţe. Ciudat, cum se 
schimbau lucrurile. 

Mai trase un fum. Era adevărat că nu totul mersese 
conform planului. Nu conta. Experienţa îndelungată îl învățase 
că orice operaţiune era un exerciţiu de improvizație. Cei care 
credeau că puteau să plănuiască o operaţiune şi s-o execute 
fără abatere, mureau întotdeauna urmând teoria. La acest 
capitol excela el: improvizaţia. Fiinţele umane erau din fire 
imprevizibile. 

Să-l luăm drept exemplu pe Philip. La acea primă întâlnire, 
păruse un lăudăros, în costumul lui scump, cu maniere afectate 
şi accentul fals de aristocrat. Încă nu-i venea să creadă că tipul 
reuşise să scape. Probabil că va pieri în junglă; era deja cu un 
picior în groapă atunci când fugise. Totuşi, Hauser era îngrijorat. 
Şi impresionat. Poate că puţin din Max trecuse şi în ticălosul ăla 
mic şi răsfăţat, până la urmă. Max. Ce rahat bătrân şi nebun se 
dovedise! 

Important era să-şi respecte priorităţile. Codicele, mai 
întâi, iar restul lucrurilor, mai târziu. Apoi, în al treilea rând, 
Oraşul Alb însuşi. În ultimii ani, Hauser urmărise cu interes 
jefuirea sitului Q. Oraşul Alb va fi propriul lui sit Q. 

Cercetă capătul trabucului, ţinându-l în sus astfel încât 
fuiorul de fum să-i gâdile nările. Trabucurile suportaseră bine 
călătoria prin pădurea tropicală; se putea spune chiar că 
deveniseră mai bune. 

Teniente ieşi şi salută. 

— Gata, domnule! 


Hauser îl urmă în templul în ruine. Soldaţii se ocupau de 
exterior, răzuind excrementele de animale, arzând pânzele de 
păianjeni, stropind cu apă ca să nu ridice praful şi acoperind 
pământul cu ferigi tăiate. Se aplecă pe sub intrarea joasă din 
piatră, traversă curtea interioară, trecu pe lângă statuile 
prăvălite şi intră în camera din spate. Bătrânul indian zbârcit era 
legat de un stâlp din piatră. Hauser îl lumină cu lanterna. Era un 
ticălos bătrân, dar îi susţinu privirea, fără o urmă de frică pe 
chip. Lui Hauser nu-i plăcea asta. li reamintea de chipul lui 
Ocotal. Ai naibii indieni, erau precum cei din Viet-Cong! 

— Mulţumesc, teniente, îi spuse el soldatului. 

— Cine va traduce? Nu vorbeşte spaniola. 

— Mă voi face înţeles. 

Teniente se retrase. Hauser îşi întoarse ochii spre indian, 
şi din nou indianul îi susţinu privirea. Nu sfidător, nici furios, nici 
temător: doar observând. 

Hauser se aşeză pe colţul altarului din piatră, scutură 
atent cenuşa trabucului, care se stinsese, apoi îl reaprinse. 

— Numele meu e Marcus, începu el, zâmbind. Aproape că 
simţea că va avea mult de furcă. Uite care e situaţia, şefule. 
Vreau să-mi spui unde l-aţi îngropat pe Maxwell Broadbent, tu şi 
poporul tău. Dacă-mi spui, nu e nici o problemă, noi doar ne 
vom duce acolo, luăm ceea ce vrem şi te lăsăm în pace. Dacă 
nu, lucruri rele ţi se vor întâmpla ţie şi oamenilor tăi. Voi 
descoperi locul în care se află mormântul şi-l voi jefui oricum. 
Aşadar, pe ce cale vrei să mergi? 

ÎI privi pe bărbat, pufăind puternic din trabuc, făcând să se 
aprindă bine capătul roşu. Omul nu înţelesese nici un cuvânt. 
Nu-i nimic. Nu era prost: ştia ce dorea Hauser. 

— Maxwell Broadbent? Repetă Hauser încet, subliniind 
fiecare silabă. 

Făcu un gest universal, indicând întrebarea, ridicând din 
umeri cu mâinile întoarse. 

Indianul nu spuse nimic. Hauser se ridică şi înaintă către 
bătrân, trăgând puternic din trabuc, obţinând o incandescenţă la 
vârf. Atunci se opri, scoase trabucul din gură şi-l îndreptă spre 
faţa bărbatului. 

— Vrei un trabuc? 

Povestea lui Philip se terminase. Soarele apusese de mult, 
iar focul se transformase într-o grămadă stacojie de cărbuni. Lui 


Tom abia îi venea să creadă prin ce trecuse fratele lui. 

Sally vorbi prima. 

— Hauser comite un genocid aici. 

Urmă o tăcere nefirească. 

— Trebuie să facem ceva. 

— Cum ar fi? Întreba Vernon. Vocea îi suna obosită. 

— Mergem la indienii din munţi, le oferim ajutorul nostru, 
împreună cu ei, putem să-l înfrângem pe Hauser. 

Don Alfonso îşi întinse mâinile. 

— Curandera, ne vor ucide înainte să deschidem gura. 

— Eu voi intra în sat, neînarmată. Nu vor ucide o femeie 
neînarmată. 

— Ba da. Şi ce putem să facem noi? Nu putem lupta 
înarmaţi cu o puşcă împotriva unor soldaţi profesionişti care au 
arme automate. Suntem slăbiţi. Suntem înfometați. N-avem nici 
măcar haine de schimb şi mai avem şi un bărbat care nu poate 
să meargă. 

— Atunci, ce sugerezi? 

— S-a terminat. Trebuie să ne întoarcem. 

— Ai spus că nu vom traversa niciodată mlaştina. 

— Acum ştim că şi-au lăsat bărcile la cascadele Macaturi. 
Mergem şi le furăm. 

— lar apoi? Întrebă Sally. 

— Eu mă întorc la Pito Solo, iar voi vă duceţi acasă. 

— Şi-l lăsăm pur şi simplu pe Hauser aici, să-i omoare pe 
toţi? 

— Da. 

Sally era furioasă. 

— Nu accept asta. Trebuie oprit! Vom contacta guvernul, 
să trimită trupe ca să-l oprească. 

Don Alfonso arăta foarte obosit. 

— Curandera, guvernul nu va face nimic. 

— De unde ştii? 

— Omul ăsta a stabilit deja aranjamente cu guvernul. Nu 
avem cum să facem ceva, decât să acceptăm că suntem lipsiţi 
de putere. 

— Eu nu voi accepta aşa ceva! 

Don Alfonso o privi cu ochi bătrâni, trişti. Îşi curăţă pipa cu 
grijă, scutură resturile, o umplu şi o aprinse din nou cu un 
beţişor din foc. 


— Cu mulţi ani în urmă, spuse el, când eram copil, îmi- 
amintesc că am văzut când a venit primul om alb în satul 
nostru. Era un bărbat mic, cu o pălărie mare şi barbă ascuţită. 
Ar fi putut fi o stafie. A scos grămezile acelea galbene de metal, 
precum găinaţul, şi ne-a întrebat dacă mai văzusem vreodată 
ceva asemănător. Mâinile îi tremurau şi avea o lucire de nebunie 
în ochi. Noi eram înfricoşaţi şi am spus că nu. O lună mai târziu, 
în timpul inundaţiilor, barca lui putrezită a plutit înapoi pe râu, şi 
nu mai era nimic în ea decât craniul şi părul lui. Am ars barca şi 
ne-am prefăcut că nu se întâmplase nimic. 

În anul următor, un bărbat în rochie neagră a venit pe râu. 
Era un om bun, ne-a dat mâncare şi cruci, ne-a cufundat pe toţi 
în râu şi a spus că ne-a salvat. A stat cu noi câteva luni, a lăsat o 
femeie însărcinată, apoi a încercat să traverseze mlaştina. Nu l- 
am mai văzut vreodată. 

După asta, au venit mai mulţi oameni căutând metalul 
galben, pe care ei îl numeau oro63. Erau cu toţii chiar mai 
nebuni decât primul, şi ne-au violat fiicele, ne-au furat bărcile şi 
mâncarea şi au plecat în sus pe râu. Unul s-a întors, dar nu mai 
avea limbă, aşa că n-am aflat niciodată ce se întâmplase cu el. 
După aceea, au venit alţi oameni cu cruci, şi fiecare spunea 
despre crucile celorlalţi că nu erau bune, că ale lor erau 
singurele bune, restul erau gunoaie. Ne-au vârât iar în râu, apoi 
ceilalţi ne-au cufundat şi ei la rândul lor, spunând că primii n-o 
făcuseră aşa cum trebuia, apoi cei dintâi au venit şi ne-au 
cufundat iar, până când am ajuns uzi de-a binelea şi foarte 
nedumeriţi. Mai târziu, un om alb a venit singur, a trăit cu noi, a 
învăţat limba noastră şi ne-a spus că toţi oamenii cu cruci erau 
nişte amatori. El îşi spunea antropolog. Şi-a petrecut un an 
vârându-şi nasul în toate treburile noastre, punându-ne o 
mulţime de întrebări prosteşti despre lucruri precum sexul şi 
despre cine era înrudit cu cine, despre ce se întâmpla cu noi 
după ce muream, despre ce mâncam şi ce beam, despre cum 
mergeam la luptă, despre cum găteam porcul. In timp ce 
vorbeam, el scria totul. Tinerii puşi pe şotii din trib, printre care 
eram şi eu, i-au înşirat multe bazaconii, iar el le-a scris pe toate 
cu o faţă foarte serioasă şi a spus că urma să le adune într-o 
carte pe care o vor citi toţi cei din America şi care ne va face 
vestiți. Noi credeam că era un caraghios. 

După aceea, oamenii au venit pe râu cu soldaţi, şi aveau 


arme şi hârtii, iar noi toţi am semnat hârtiile, apoi ei au spus că 
fusesem de acord să avem o căpetenie nouă, că fusesem de 
acord să le dăm tot pământul şi toate animalele şi toţi copacii, 
toate mineralele şi petrolul de sub pământ, dacă existau, iar 
nouă toate astea ni s-au părut amuzante. Ne-au dat o fotografie 
cu noua noastră căpetenie. Era foarte urât, cu un chip la fel de 
plin de bube ca un ananas. Şi, atunci când căpetenia noastră 
cea adevărată a protestat, ei l-au dus în pădure şi l-au împuşcat. 

Apoi, soldaţii şi oamenii cu serviete au venit şi au spus că 
se întâmplase o revoluţie şi că aveam o căpetenie nouă, iar cea 
veche fusese împuşcată. Ne-au spus să facem semne pe mai 
multe hârtii, apoi au venit mai mulţi misionari şi au făcut şcoli şi 
au adus medicamente, şi au încercat să-i prindă pe băieţi şi să-i 
ducă la şcoală, dar n-au reuşit niciodată. 

În acele vremuri, aveam o căpetenie foarte înţeleaptă, pe 
bunicul meu, Don Cali. Într-o zi, el i-a adunat pe toţi. A spus că 
trebuia să-i înţelegem pe oamenii aceştia care se purtau ca 
nişte nebuni, dar care umblau cu vicleşuguri ca demonii. Trebuia 
să învăţăm cine erau cu adevărat oamenii aceştia. A cerut 
voluntari dintre băieţi. Eu m-am oferit. Următoarea dată când au 
venit misionarii, m-am lăsat prins şi trimis la internat, în La 
Ceiba. Mi-au tăiat părul şi m-au băgat în haine care mă mâncau 
şi în pantofi care se înfierbântau, şi luam bătaie pentru că 
vorbeam limba tawahka. Am stat acolo timp de zece ani şi am 
învăţat să vorbesc spaniola şi engleza, şi am văzut cu ochii mei 
cine erau oamenii albi. Asta era treaba mea: să-i înţeleg. 

M-am întors şi le-am povestit oamenilor mei ceea ce 
învăţasem. Ei au spus: „E îngrozitor, ce putem să facem?” lar eu 
le-am zis: „Lăsaţi asta în seama mea. Le vom rezista, 
înţelegându-ne cu ei”. 

După aceea, ştiam ce să le spun oamenilor care veneau în 
satul nostru cu serviete şi cu soldaţi. Ştiam când să semnez 
hârtiile şi când să le pierd şi s-o fac pe prostul. Ştiam ce să le 
spun oamenilor lui Isus ca să primim medicamente, mâncare şi 
îmbrăcăminte. Ori de câte ori aduceau fotografia unei noi 
căpetenii şi-mi spuneau să arunc poza celei vechi, eu le 
mulţumeam şi agăţam poza nouă în coliba mea, înconjurată de 
flori. 

Şi aşa am ajuns căpetenie în Pito Solo. Aşa că vezi tu, 
curandera, eu înţeleg cum merg lucrurile. Nu putem să facem 


nimic ca să-i ajutăm pe indienii din munţi. Ne vom irosi vieţile 
pentru nimic. 

După ce-l ascultă cu atenţie, Sally zise: 

— Eu, personal, nu pot să le întorc spatele. 

Don Alfonso puse o mână peste a ei. 

— Curandera, eşti cea mai curajoasă femeie dintre câte 
am întâlnit! 

— Nu începe iar cu asta, Don Alfonso! 

— Eşti chiar mai curajoasă decât cei mai mulţi dintre 
bărbaţii pe care i-am cunoscut. Nu-i subestima pe indienii din 
munţi. N-aş vrea să fiu unul dintre soldaţii aceia, în mâinile 
indienilor munteni, iar ultimul lucru pe care-l văd în viaţă să fie 
bărbăţia mea prăjită la foc. 

Nimeni nu vorbi preţ de câteva minute. Tom se simţea 
obosit, foarte, foarte obosit. 

— E vina noastră, Don Alfonso, că se întâmplă asta. Sau, 
mai degrabă, vina tatălui nostru. Noi suntem răspunzători. 

— Tomas, nimic din toate astea nu înseamnă ceva, 
problema asta cu vina ta, vina lui, vina mea. Nu putem să facem 
nimic. Suntem lipsiţi de putere. 

Philip făcu un semn din cap, încuviinţând. 

— Mi-a ajuns călătoria asta nebunească! Nu putem să 
salvăm lumea. 

— Sunt de acord, zise Vernon. 

Tom descoperi că toţi ceilalţi îl priveau. Avea loc un fel de 
vot, iar el trebuia să hotărască. Văzu că Sally îl privea cu un soi 
de curiozitate. Pur şi simplu nu se vedea renunțând. Ajunsese 
prea departe. 

— Nu voi reuşi niciodată să mă împac cu mine însumi 
dacă ne întoarcem. Eu sunt de partea lui Sally. 

Dar erau, oricum, trei la doi. 

Chiar înainte de răsăritul soarelui, Don Alfonso era în 
picioare şi strângea tabăra. Bătrânul indian, de obicei 
impenetrabil, era acum înfricoşat de moarte. 

— A fost un indian din munţi, nu mai departe de câteva 
sute de metri de tabăra noastră, aseară. l-am văzut urmele. Mie 
nu-mi e frică de moarte. Dar Pingo şi Chori au murit din cauza 
mea, şi nu mai vreau alt sânge pe mâinile mele. 

Tom îl privi pe Don Alfonso cum strângea puţinele lor 
lucruri. Se simţea rău. Se terminase. Hauser câştigase. 


Sally zise cu hotărâre: 

— Oriunde se duce Hauser cu Codicele acela, orice ar 
face, eu voi fi pe urmele lui. Nu va scăpa niciodată de mine. 
Poate că ne-om întoarce la civilizaţie, dar eu voi veni înapoi. Nu 
s-a terminat deloc! 

Picioarele lui Philip erau încă infectate, împiedicându-l să 
meargă. Don Alfonso împleti un hamac ca să-l poată transporta, 
ceva ce semăna cu o targa având două prăjini scurte, care se 
ridicau pe umeri. Nu le luă mult să împacheteze. Atunci când 
veni timpul să plece, Tom şi Vernon săltară targa. Porniră în şir 
indian prin coridorul îngust de vegetaţie, cu Sally în frunte, 
deschizând calea cu maceta, Don Alfonso venind la urmă. 

— Imi pare rău că sunt o asemenea pacoste, spuse Philip, 
scoţându-şi pipa. 

— Chiar eşti o pacoste a naibii, zise Vernon. 

— Dă-mi voie să-mi pun cenuşă în cap de remuşcare. 

Tom îşi asculta cei doi fraţi. Aşa fusese mereu, un fel de 
tachinare mai în glumă, mai în serios. Uneori se supărau, alteori 
nu. Tom era bucuros, într-un fel, să-l vadă pe Philip suficient de 
întremat încât să înceapă să-l toace pe Vernon. 

— Sper să nu alunec şi să te scap într-o groapă cu noroi, 
spuse Vernon. 

Don Alfonso mai trecu o dată printre ei, verificând 
preocupat bagajele. 

— Trebuie să fim pe cât se poate de tăcuţi, spuse el. Şi 
fără fumat, Philip. O să simtă mirosul. 

Philip înjură şi lăsă pipa deoparte. Incepu să plouă. Să-l 
ducă pe Philip se dovedi mult mai dificil decât se aşteptase Tom. 
Era aproape imposibil să-l tragă pe potecile alunecoase. Să-l 
care peste buşteni aruncaţi peste râuri clocotitoare era o 
experienţă groaznică. Don Alfonso era mereu vigilent şi impuse 
un regim strict de tăcere; până şi folosirea macetei era interzisă. 
De-a dreptul extenuaţi, îşi făcură tabăra, în după-amiaza aceea, 
pe singura bucată netedă de pământ pe care o găsiră, o baltă 
de noroi. Ploaia cădea cu găleata, apa curgând în coliba şubredă 
pe care o construise Vernon, în timp ce noroiul acoperea totul. 
Tom şi Sally plecară la vânătoare şi rătăciră prin pădure timp de 
două ore, fără să vadă nimic. Don Alfonso interzise aprinderea 
focului, de frică să nu se răspândească mirosul de fum. Cina lor 
în seara aceea fu o rădăcină care avea un gust de carton şi vreo 


două fructe putrede, pline de viermi albi şi mici. 

Ploaia continuă să toarne, transformând pâraiele în 
torente învolburate. Zece ore de efort istovitor îi duseră doar cu 
vreo cinci kilometri mai înainte. Ziua următoare şi cea după ea, 
nu se deosebiră prea mult. Să vâneze era cu neputinţă, iar Don 
Alfonso nu putea să prindă peşte. Supravieţuiau cu rădăcini, 
fructe de pădure şi acele fructe ciudate şi putrede pe care le 
găsea Don Alfonso. In a patra zi, reuşiră să parcurgă mai puţin 
de cinci kilometri. Philip, deja pe jumătate mort de foame, 
slăbea rapid. Avea din nou acea privire goală. Neputând să 
fumeze, îşi petrecea mare parte din zi privind pe bolta junglei, 
abia răspunzând atunci când i se vorbea. Slăbiseră din cauza 
efortului fizic depus pentru transportul hamacului şi erau nevoiţi 
să se odihnească şi mai des. Don Alfonso părea să se 
zbârcească şi arăta oribil, oasele ieşindu-i în afară, cu pielea 
ridată şi atârnând. Tom uitase cum era să aibă haine uscate. 

In cea de-a cincea zi, pe la prânz, Don Alfonso ceru o 
pauză. Se întinse să culeagă ceva de pe potecă. Era o pană, cu 
o bucată micuță de şnur împletit agăţată de ea. 

— Indieni munteni, şopti bătrânul, cu voce tremurândă. E 
proaspătă. 

Se lăsă tăcerea. 

— Trebuie să ieşim de pe potecă imediat. 

Să urmeze drumul fusese destul de rău. Acum, mersul 
devenise aproape imposibil. Se opinteau într-un zid de ferigi şi 
de liane atât de gros, încât părea să-i împingă înapoi. Se târau 
pe dedesubtul copacilor căzuţi sau se căţărau peste ei, se 
bălăceau prin bălți mlăştinoase, cu noroiul uneori până la talie. 
Vegetaţia era plină de furnici şi de insecte înţepătoare, care, 
atunci când erau deranjate, cădeau peste ei furioase, 
mişunându-le prin păr, căzându-le pe gulere, înţepând şi 
muşcând. Philip suferea cel mai mult, atunci când hamacul lui 
era târât şi împins prin tufişurile stufoase. Don Alfonso insista să 
călătorească pe lângă drum. 

Era iadul, în adevăratul sens al cuvântului. Ploaia nu 
înceta niciodată. Făceau cu rândul ca să croiască o potecă lungă 
de o sută de metri prin pădure; după aceea, doi dintre ei îl cărau 
pe Philip, în hamacul lui, pe potecă. Atunci se opreau ca să taie 
alte câteva sute de metri prin pădure. Inaintară în felul acesta, 
cu o viteză de două sute de metri pe oră, încă două zile, fără ca 


ploaia să se întrerupă măcar o dată, scăldându-se prin noroiul 
până la genunchi, alunecând şi uneori târându-se la deal, 
căzând şi alunecând înapoi din nou. Majoritatea nasturilor de la 
cămaşa lui Tom căzuseră, iar pantofii i se desfăcuseră atât de 
rău, încât îşi tăiase picioarele de mai multe ori în bețe ascuţite. 
Ceilalţi erau la fel de zdrenţuiţi. Prin pădure nu se zărea nici o 
urmă de vânat. Zilele se amestecau într-o luptă lungă prin 
desişurile obscure şi prin mlaştinile pline de apă, unde erau 
înţepaţi şi muşcaţi în permanenţă, încât pielea lor se făcuse 
aspră ca pânza de sac. Acum era nevoie de toţi patru pentru a-l 
căra pe Philip, iar uneori trebuiau să se odihnească o oră, doar 
ca să-l ducă doisprezece metri. 

Tom începu să piardă noţiunea timpului. Sfârşitul se 
apropia curând, îşi dădu el seama: va veni momentul în care nu 
vor putea să meargă mai departe. Se simţea ciudat, ameţit. 

Nopțile şi zilele se amestecau. Cădea în noroi şi zăcea 
acolo, până când îl trăgea Sally; apoi, o jumătate de oră mai 
târziu, trebuia să facă acelaşi lucru pentru ea. 

Ajunseră la o porţiune deschisă, unde căzuse un copac 
gigantic, făcând o gaură în bolta pădurii. Pământul din jurul lui 
era, în sfârşit, relativ neted. Copacul gigantic se prăbuşise în aşa 
fel, încât puteau să se adăpostească sub trunchiul său uriaş. 

Tom abia mai mergea. Printr-o înţelegere tacită, se opriră 
cu toţii, ca să facă tabără. Se simţea atât de slăbit, încât se 
întreba dacă, după ce s-ar fi întins, ar mai fi putut să se ridice 
din nou. Cu ultimele puteri, cei din grup tăiară prăjini şi le 
sprijiniră de trunchi, acoperindu-le cu ferigi. Părea să fie oră 
prânzului. Se târâră dedesubt şi se adunară, întinşi direct pe 
pământul ud, într-un noroi gros de cinci centimetri. Mai târziu, 
Sally şi Tom încercară din nou să vâneze, dar se întoarseră cu 
mult înainte de lăsarea întunericului, cu mâinile goale. Se 
ghemuiră sub buştean, în timp ce noaptea cobora peste pădure. 

În lumina palidă, Tom îl examină pe fratele său, Philip. Era 
într-o stare deplorabilă. Avea febră şi devenise pe jumătate 
incoerent. Avea găuri mari acolo unde fuseseră odată obrajii, şi 
cearcăne grele sub ochi; braţele îi erau precum nişte bete, cu 
umflături la coate. Câteva dintre infecțiile pe care le trataseră cu 
atâta grijă se redeschiseseră, iar larve noi îşi făcuseră apariţia. 
Tom simţi cum i se rupe inima. Philip era pe moarte. 

Tom ştia, în sufletul lui, că niciunul dintre ei nu va părăsi 


luminişul acela mic şi mizerabil. 

Nepăsarea proprie fazei de început a înfometării îi 
cuprinsese pe toţi. Tom zăcu treaz aproape întreaga noapte, 
incapabil să adoarmă. Ploaia se opri în timpul nopţii, iar atunci 
când se iviră zorii, apăru şi soarele peste vârfurile copacilor. 
Pentru prima dată, după săptămâni întregi, vedea cerul: un cer 
albastru, fără pată. Lumina soarelui se revărsa prin deschizătura 
făcută printre vârfurile copacilor. Razele prindeau în drumul lor 
coloane de insecte, transformându-le în tornade ameţitoare de 
lumină. Aburul se ridica din trunchiul gigantic. 

Era atât de ironic: deschizătura încadra priveliştea, clară 
ca un tablou, a munţilor Sierra Azul. Ei se luptaseră o 
săptămână să meargă în direcţia opusă, iar munţii păreau mai 
aproape ca niciodată: vârfurile care se ridicau printre zdrenţele 
de nori, la fel de albaştri precum safirele şlefuite. Tom nu mai 
simţea foamea. „Aşa se întâmplă când eşti înfometat”, se gândi 
el. 

Simţi o mână pe umăr. Era Sally. 

— Vino aici. Vorbea pe un ton grav. 

Lui Tom i se făcu, dintr-odată, frică. 

— Philip a păţit ceva? 

— Nu. E Don Alfonso. 

Tom se ridică şi o urmă pe Sally de-a lungul trunchiului, 
acolo unde Don Alfonso îşi întinsese hamacul direct pe pământul 
umed. Zăcea pe o parte, uitându-se la Sierra Azul. Tom 
îngenunche şi-i apucă mâna bătrână şi ofilită. Era fierbinte. 

— Imi pare rău, Tomasito, dar sunt un bătrân nefolositor. 
Sunt atât de nefolositor, încât mor. 

— Nu vorbi aşa, Don Alfonso. Îi puse mâna pe frunte şi fu 
şocat de fierbinţeala ei. 

— Moartea a venit să mă cheme, şi nimeni nu-i spune 
morţii: „Vino săptămâna viitoare, sunt ocupat”. 

— L-ai visat din nou pe Sfântul Petru, noaptea trecuta? ÎI 
întrebă Sally. 

— Omul nu trebuie să-l viseze pe Sfântul Petru ca să ştie 
când i-a venit sfârşitul. 

Sally îl privi pe Tom. 

— Ai idee ce a păţit? 

— Fără teste de diagnostic, de sânge, un microscop. 

Injură şi se ridică, luptându-se cu un val de slăbiciune. 


„Ne-a ajuns”, se gândi el. Îl înfuria într-un fel nelămurit. Nu era 
drept. 

Inlătură gândurile acelea fără rost din minte şi se duse să 
vadă cum se simţea Philip. Dormea. Ca şi Don Alfonso, avea 
febră mare, iar Tom nici măcar nu era sigur dacă se va mai trezi 
vreodată. Vernon făcu focul, în ciuda rugăminţilor murmurate 
ale lui Don Alfonso să nu-l aprindă, iar Sally făcu un ceai din 
ierburi. Toată faţa îi era pleoştită ca şi cum s-ar fi prăbuşit, iar 
pielea îşi pierduse culoarea, căpătând o nuanţă de ceară. 
Respirația îi devenise anevoioasă, dar era, deocamdată, 
conştient. 

— Beau ceaiul tău, curandera, zise el, dar nici măcar 
leacul tău nu mă va salva. 

Ea îngenunche. 

— Don Alfonso, te-ai convins singur să mori. Poţi să te 
convingi şi să n-o faci. 

El îi luă mâna. 

— Nu, curandera, mi-a sosit timpul. 

— Nu ştii asta. 

— Moartea mi-a fost prevestită. 

— Nu vreau să mai aud şi alte absurdităţi! Nu poţi să vezi 
în viitor. 

— Atunci când eram băiat, am avut febră mare, iar mama 
m-a dus la o bruja, o vrăjitoare. Bruja mi-a spus că nu-mi venise 
timpul să mor atunci, dar că voi muri departe de casă, printre 
străini, văzând munţi albaştri. 

Ochii i se ridicară către Sierra Azul, priveliştea pe care o 
vedea în deschiderea formată de vârfurile copacilor. 

— Poate vorbea despre alţi munţi albaştri. 

— Curandera, vorbea despre munţii aceia, care sunt la fel 
de albaştri precum însuşi marele ocean. 

Sally clipi ca să-şi alunge o lacrimă. 

— Don Alfonso, nu mai vorbi prostii! 

Aici, Don Alfonso zâmbi. 

— E un lucru minunat, atunci când un bătrân are o fată 
frumoasă să-i plângă lângă patul de moarte. 

— Asta nu e patul tău de moarte, iar eu nu plâng. 

— Nu-ţi face griji, curandera. Nu e o surpriză pentru mine. 
Am plecat în călătoria asta, ştiind că va fi cea din urmă. Eram un 
bătrân nefolositor în Pito Solo. Nu voiam să mor în coliba mea, 


bătrân, slab şi prost. Eu, Don Alfonso Boswas, voiam să mor ca 
un bărbat. Se opri, inspiră, tremură. Doar că nu credeam c-o să 
mor sub un buştean putred, în noroiul ăsta împuţit, lăsându-vă 
singuri. 

— Atunci, nu muri. Noi te iubim, Don Alfonso! La naiba cu 
bruja aia! 

Don Alfonso îi luă mâna şi zâmbi. 

— Curandera, asupra unui singur lucru s-a înşelat bruja. 
Ea a spus c-o să mor printre străini. Nu e adevărat. Eu mor 
printre prieteni. 

Închise ochii şi mai murmură ceva, apoi se stinse. 

Sally plângea. Tom se ridicase şi privea într-o parte, 
simțind cum creşte în el o furie iraţională. Porni să se plimbe 
puţin prin pădure. Acolo, într-un luminiş tăcut, se aşeză pe un 
buştean, încleştând şi descleştând pumnii. Bătrânul n-avea nici 
un drept să-i părăsească. Se lăsase pradă superstiţiilor sale. Se 
convinsese că murea, doar pentru că zărise nişte munţi albaştri. 

Tom îşi reaminti prima lor întâlnire: Don Alfonso stând pe 
scăunelul din coliba lui, fluturând maceta şi glumind. Părea că 
trecuse o viaţă de atunci. 

Săpară un mormânt în pământul murdar. Era un proces 
lent, foarte obositor, iar ei erau atât de slăbiţi încât abia puteau 
să ridice lopata. Tom nu se putu abţine să nu se gândească: 
„Oare când o să fac asta şi pentru Philip? Mâine?” Terminară de 
săpat mormântul în jurul amiezii, înfăşurară trupul lui Don 
Alfonso în hamacul lui, îl rostogoliră în groapa inundată şi 
aruncară câteva flori umede deasupra. După aceea, umplură 
groapa cu noroi. Tom meşteri o cruce rudimentară legată cu 
curmeie de viţă şi o înfipse la capul mormântului. Rămaseră în 
jurul lui după aceea, stânjeniţi. 

— Aş vrea să spun câteva cuvinte, anunţă Vernon. 

Se ridică, legănându-se un pic. Hainele îi atârnau pe corp, 
iar barba şi părul îi stăteau vâlvoi. Arăta ca un cerşetor. 

— Don Alfonso. Vocea i se stinse. Tuşi. Dacă eşti încă pe 
aici, pe undeva, înainte să te înalţi la Porţile de Mărgăritar, mai 
stai puţin şi ajută-ne, da, bătrâne? Nu suntem într-o formă prea 
bună. 

— Amin, zise Sally. 

Nori negri începură să se rostogolească, punând capăt 
scurtului, însoritului lor răgaz. Se auzi un tunet şi sunetul 


împrăştiat al stropilor în bolta de deasupra. 

Sally veni la Tom. 

— Eu mă duc la vânătoare din nou. 

Tom încuviinţă. Luă firul de pescuit şi hotărî să-şi încerce 
norocul în râul pe care-l traversaseră cu doi kilometri în urmă. 
Vernon rămase să aibă grijă de Philip. 

Se întoarseră după-amiaza devreme. Sally nu prinsese 
nimic, Tom aducea un singur peşte care nu cântărea nici măcar 
două sute de grame. În timp ce fuseseră plecaţi, Philip făcuse 
febră mare şi delira. Avea ochii deschişi, strălucind de 
fierbinţeală şi-şi clătina capul înainte şi înapoi într-o mişcare 
neîntreruptă, murmurând frânturi de fraze. Tom era sigur că 
fratele lui era de-acum pe moarte. Atunci când încercară să-l 
facă să bea ceaiul făcut de Sally, începu să scoată tot felul de 
ţipete şi azvârli ceaşca. Fierseră peştele într-un vas, cu puţină 
rădăcină de manioc, apoi îl hrăniră cu linguriţa şi, în cele din 
urmă, o acceptă, după mai multe strigăte şi zbateri. Împărţiră 
restul între ei. După ce mâncară, rămaseră sub buştean, în timp 
ce ploaia cădea cu găleata, aşteptând să vină întunericul. 

Tom fu primul care se trezi, chiar înaintea zorilor. Febra lui 
Philip crescuse peste noapte. Se răsucea şi murmura, trăgând în 
neştire de guler, cu faţa descompusă şi vlăguită. Tom era 
disperat. N-aveau medicamente şi instrumente medicale, nici 
măcar o trusă medicală. Leacurile din ierburi ale lui Sally erau 
ineficiente în faţa furiei febrei. 

Vernon făcu focul şi se aşezară în tăcere în jurul lui, 
răvăşiţi. Ferigile întunecate se conturau în jurul lor ca o mulţime 
amenințătoare, clătinându-şi capetele sub loviturile ploii, 
aruncând o umbră verde asupra adăpostului lor. 

Tom vorbi în cele din urmă. 

— Va trebui să stăm aici până când îşi va reveni Philip. 

Sally şi Vernon clătinară afirmativ din cap, deşi cu toţii 
ştiau că Philip nu-şi va reveni. 

— O să facem cu toţii un efort ca să vânăm, să pescuim şi 
să adunăm plante comestibile. O să folosim tot acest timp ca să 
ne refacem puterile şi să ne pregătim pentru călătoria lungă 
spre casă. 

Din nou, cei doi încuviinţară. 

— Foarte bine, spuse Tom, ridicându-se. Să trecem la 
treabă. Sally se va duce la vânătoare. Eu voi lua firul de pescuit 


şi cârligele. Vernon, tu rămâi aici şi ai grijă de Philip. Privi în jur. 
Nu renunţăm. 

Se ridicară cu toţii, nesiguri, iar Tom fu bucuros să 
observe că se însufleţiseră. Strânse firul de pescuit şi cârligele şi 
pătrunse în junglă. Merse în linie dreaptă, îndepărtându-se de 
Sierra Azul, făcând crestături în marginile ferigilor în timp ce 
trecea, ca să-şi marcheze drumul, aruncând câte o privire după 
plante comestibile. Încă ploua continuu. Două ore mai târziu, 
ajunse, extenuat, la o cascadă de apă noroioasă, după ce 
prinsese o şopârlă mică pentru momeală. Agăţă în cârlig reptila 
care se zbătea, apoi o aruncă în torentul învolburat. 

Cinci ore mai târziu renunţă, grăbindu-se să ajungă la 
tabără pe lumină. Pierduse trei dintre cele şase cârlige şi o 
bucată bună din firul de pescuit, fără să prindă ceva. Se întoarse 
în tabără înainte de lăsarea întunericului, găsindu-l pe Vernon 
îngrijindu-se de foc. Sally era încă plecată. 

— Cum se simte Philip? 

— Nu e deloc bine. 

Tom îl privi pe Philip şi-l găsi răsucindu-se într-un somn 
fără odihnă, într-un fel de visare, murmurând frânturi de 
conversaţie. Chipul şi buzele sale lipsite de culoare îl speriară pe 
Tom; îi reamintea de ultimele clipe ale lui Don Alfonso. Philip 
părea să poarte un monolog cu tatăl lor, un şir întrerupt de 
revendicări şi acuzaţii. Propriul său nume fu amintit, şi cel al lui 
Vernon, şi cel al mamei lui Philip, pe care n-o văzuse de 
douăzeci de ani. După aceea, Philip păru să fie la o petrecere 
aniversară, o petrecere de copii. Era cea de-a cincea aniversare 
a lui, se părea, iar el deschidea cadouri şi exclama de bucurie. 

Tom plecă îndurerat şi întristat. Se aşeză lângă Vernon, la 
foc. Vernon îşi puse braţul în jurul lui. 

— A fost aşa toată ziua. Îi întinse o cană cu ceai. 

— Sally nu s-a întors? 

— Nu, dar am auzit vreo două împuşcături. 

Ca la un semn, auziră foşnetul vegetației şi apăru Sally. Ea 
nu zise nimic, doar lăsă arma jos şi se aşeză lângă foc. 

— Fără noroc? Întrebă Tom. 

— Am nimerit două buturugi. 

Tom zâmbi şi-i luă mâna. 

— Niciuna dintre buturugile din pădure nu va fi în 
siguranţă, cât timp marele vânător Sally îşi urmăreşte prada. 


Sally îşi şterse noroiul de pe faţă. 

— Îmi pare rău. 

— Mâine, zise Tom, dacă plec dimineaţa devreme, poate 
voi reuşi să ajung la râul unde l-am găsit pe Philip. Voi rămâne 
acolo peste noapte, dar ăla era un râu mare şi sunt sigur că voi 
prinde o grămadă de peşte. 

— Bună idee, Tom, spuse Vernon, cu vocea încordată. 

— Nu vom renunţa. 

— Nu, zise Sally. 

Vernon clătină din cap. 

— Mă întreb ce-ar crede tata, dacă ne-ar vedea acum. 

Tom îşi scutură capul. Incetase să se mai gândească la 
Maxwell Broadbent. Dacă ar fi ştiut ce făcuse, să-şi trimită cei 
trei fii către moarte. Nu merita să se gândească la asta. ÎI 
dezamăgiseră în timpul vieţii, iar acum îl dezamăgeau după 
moarte. 

Tom privi spre foc o vreme, apoi întrebă: 

— Eşti furios pe tata? 

Vernon ezită. 

— Da. 

Tom făcu un gest neajutorat cu mâna. 

— Crezi că vom putea să-l iertăm vreodată? 

Mai contează? 

Tom se trezi înaintea zorilor cu o senzaţie ciudată de 
presiune la baza craniului. Era încă întuneric şi ploua. Sunetul 
ploii părea să se furişeze în capul lui. Se întoarse, se răsuci din 
nou pe pământul umed, iar presiunea se transformă în durere 
de cap. Îşi legănă picioarele şi se ridică doar ca să-şi dea seama, 
cu mare surprindere, că abia putea să se ţină drept. Se lăsă 
înapoi, cu capul învârtindu-i-se, holbându-se în întunericul care 
părea să se umple cu vârtejuri de roşu şi maro şi cu şoapte. Auzi 
pălăvrăgeala înceată, îngrijorată, a Ştrengarului lângă el. Privi în 
jur şi, în cele din urmă, în întuneric, îl zări pe puiul de maimuţă 
stând pe jos lângă el, plescăind neliniştit. Ştia că nu era ceva în 
regulă. 

Era o senzaţie complet diferită de cea a înfometării. Tom 
îşi dădu seama că era bolnav. „O, Doamne, se gândi el, nu 
acum.” 

Îşi întoarse capul şi încercă să-i caute pe Sally sau pe 
Vernon, în întunericul care-i dădea amețeli, dar nu vedea nimic. 


Nările i se păreau pline de mirosul săţios de vegetaţie putrezită, 
ploaie şi humă. Sunetul ploii răpăind pe frunzele pădurii, peste 
tot în jurul lui, îi pătrundea în craniu. Simţi cum alunecă în somn, 
apoi deschise ochii şi Sally era acolo, luminându-l cu o lanternă. 

— Mă duc la pescuit azi, spuse Tom. 

— Nu te duci nicăieri, zise ea. Se întinse şi-i pipăi fruntea, 
nereuşind să-şi ascundă expresia de frică de pe chip. Îţi aduc 
nişte ceai. 

Se întoarse cu o cană aburindă şi-l ajută s-o bea până la 
capăt. 

— Dormi, îi zise ea. 

Tom adormi. 

Atunci când se trezi, era mai frumos afară, dar încă ploua. 
Sally era aplecată asupra lui. Când văzu că deschide ochii, 
încercă să zâmbească. 

In ciuda căldurii sufocante de sub buştean, el tremura. 

— Philip? Reuşi Tom să întrebe. 

— La fel. 

— Vernon? 

— Şi el e bolnav. 

— La naiba! O privi pe Sally şi se simţi îngrijorat. Şi tu? 
Cum te simţi? Chipul fetei se îmbujora. Te îmbolnăveşti şi tu? 

Sally îi puse mâna pe obraz. 

— Da, mă îmbolnăvesc şi eu. 

— Eu o să fiu mai bine, zise Tom. lar atunci, o să am grijă 
de tine. leşim noi din încurcătura asta. 

Ea îşi scutură capul. 

— Nu, Tom, nu ieşim. 

Simpla enunţare a stării de fapt păru să-i limpezească 
durerea de cap. Asta era, atunci. Aveau să moară în ploaie, sub 
buşteanul ăsta putred, iar animalele sălbatice îi vor sfâşia. Şi 
nimeni nu va şti vreodată ce se întâmplase cu ei. Încercă să-şi 
spună că, de fapt, febra vorbea aşa, că în realitate lucrurile nu 
stăteau atât de prost, dar în adâncul lui ştia că era adevărat. Îşi 
simţea capul învârtindu-se. Vor muri. Deschise ochii. 

Ea era tot acolo, cu mâna pe obrazul lui. Se uită la el timp 
îndelungat. Faţa îi era murdară, zgâriată, muşcată; avea părul 
încurcat şi murdar, ochii duşi în fundul capului. Dacă existase 
vreo asemănare cu fata care galopase după el fără şa, în Utah, 
aceasta dispăruse, cu excepţia culorii intense de turcoaz a 


ochilor ei şi a felului în care buza de jos încă-i stătea un pic 
răsfrântă. 

În cele din urmă, ea vorbi: 

— N-avem mult timp. Se opri, privindu-l hotărâtă. Trebuie 
să-ţi spun ceva, Tom. 

— Ce anume? 

— Se pare că m-am îndrăgostit de tine. 

Se trezi brusc la realitate. Tom nu putea să mai 
vorbească. 

Ea continuă abrupt: 

— Oricum, uite-acum am spus-o. 

— Dar cum rămâne cu.? 

— Julian? El e bărbatul perfect din vise, chipeş, strălucitor, 
cu toate părerile corecte. E tipul cu care părinţii ar vrea să te 
măriţi. El este Sarah, pentru mine. Cine vrea asta? Sentimentul 
pe care l-am avut pentru el nu este deloc precum ceea ce simt 
pentru tine, cu toate. Ezită şi zâmbi. Imperfecţiunile tale? 

Odată cu aceste cuvinte, toate complicațiile dispărură, iar 
acum totul era clar şi simplu. Incercă să vorbească; în cele din 
urmă reuşi să îngaime răguşit: 

— Şi eu te iubesc. 

Ea zâmbi, şi o scurtă licărire a fostei ei străluciri ieşi la 
suprafaţă. g 

— Ştiu asta, şi sunt bucuroasă. Imi pare rău că am fost 
răutăcioasă cu tine. Eram în faza de negare. 

Tăcură preţ de câteva clipe. 

— Cred că te-am iubit din clipa în care mi-ai furat calul şi 
ai venit călare după mine acolo, în Utah, zise Tom. Dar am ştiut 
cu adevărat atunci când n-ai vrut să împuşti jaguarul. Te voi iubi 
mereu pentru asta. 

— Când m-ai dus afară ca să văd pădurea aceea 
incandescentă, spuse Sally, atunci mi-am dat seama că mă 
îndrăgosteam de tine. 

— N-ai spus niciodată nimic. 

— Mi-a trebuit un timp ca să înţeleg. După cum probabil ai 
observat, sunt încăpăţânată. Nu voiam să recunosc că mă 
înşelasem. 

El înghiţi. Capul începea să i se învârtă. 

— Dar eu sunt doar un tip obişnuit. N-am mers la Stanford 
la şaisprezece ani. 


— Obişnuit? Un bărbat care se luptă corp la corp cu 
jaguari şi cu şerpi anaconda? Care conduce o expediţie în inima 
întunericului cu vitejie şi cu simţ al umorului? 

— Am făcut lucrurile alea doar pentru că am fost nevoit. 

— Asta e o altă calitate a ta: eşti modest. Fiind cu tine, am 
început să văd ce fel de persoană e Julian. N-a vrut să vină cu 
mine, deoarece şi-a închipuit că asta l-ar încurca. l-ar fi întrerupt 
munca. lar eu cred că, dincolo de toate astea, i-a fost frică. 
Julian, mi-am dat seama, e genul de persoană care nu încearcă 
nimic decât dacă ştie absolut sigur că va reuşi. Tu, pe de altă 
parte, ai încerca şi imposibilul. 

Capul lui începu să se învârtă din nou. Se luptă să-l ţină 
nemişcat. li plăcea ceea ce auzea. 

Ea zâmbi trist şi-i puse mâna pe piept. 

— Îmi pare rău că amândoi ne-am irosit timpul. 

EI îşi trecu mâna prin părul ei. 

— Al naibii loc ca să te îndrăgosteşti! 

— Nu glumeşti. 

— Poate în altă viaţă. Tom se luptă să menţină legătura cu 
realitatea. Vom avea o altă şansă, cumva. Undeva. 

Mintea începu să i se înceţoşeze. Ce încerca să spună? 
Închise ochii, încercând să scape de ameţeală, dar nu reuşi 
decât să se simtă şi mai rău. Încercă să deschidă ochii, însă nu 
vedea nimic, decât un vârtej de verde şi maro, şi se întrebă în 
treacăt dacă nu fusese doar un vis, totul, cancerul tatălui său, 
călătoria, jungla, Sally, fratele lui muribund. Da, de fapt fusese 
un vis, îşi dădu seama, unul lung şi straniu, şi se va trezi iar în 
patul lui, din nou băieţel, tatăl său strigând în susul scărilor: 
„Bună dimineaţa, bună dimineaţa, începe o altă zi!” 

Gândindu-se la asta, alunecă în uitare, fericit. 

Marcus Hauser stătea pe un scăunel pliant, în faţa intrării 
templului în ruine, contemplând dimineaţa. Un tucan ţipă şi 
topăi într-un copac apropiat, clătinând din ciocul enorm. Era o zi 
minunată, cerul - de un albastru limpede, jungla - de un verde 
tăcut. Era mai răcoare şi mai uscat în munţii aceştia, iar aerul 
părea mai proaspăt. Parfumul unei flori necunoscute pluti pe 
lângă el. Hauser simţi cum ceva asemănător liniştii revenea. 
Fusese o noapte lungă, iar el era secătuit, golit şi dezamăgit. 

Auzi paşi foşnind pe frunzele căzute. Unul dintre soldaţi îi 
aduse micul dejun: şuncă, ouă, cafea, banane prăjite, pe o 


farfurie smălțuită, cu o rămurică dintr-o plantă garnisind 
marginea. Luă vasul pe genunchi. Garnitura îl enervă, aşa că o 
aruncă, apoi îşi luă furculiţa şi începu să mănânce, cu gândul la 
întâmplările din noaptea precedentă. Venise timpul să forţeze 
lucrurile cu şeful de trib sau să renunţe. La nici zece minute 
după aceea, ştia că bătrânul şef nu va ceda, dar continuase 
oricum. Era ca şi cum ar fi urmărit un film pornografic: incapabil 
să-l închidă, dar blestemând la sfârşit pierderea de timp şi de 
energie. Încercase. Dăduse tot ce avea mai bun. Acum trebuia 
să se gândească la altă soluţie pentru problema lui. 

Doi soldaţi apărură în prag, cu trupul şefului de trib 
atârnând între ei. 

— Ce facem cu el, jefe? 

Hauser arătă cu furculiţa, având gura plină de ouă. 

— În defileu. 

Ei ieşiră, iar el îşi termină dejunul. Oraşul Alb era un loc 
întins, acoperit de vegetaţie. Max putea să fie îngropat aproape 
oriunde. Problema era că satul fusese atât de agitat, încât nu 
prea exista altă şansă să ia un ostatic şi să încerce să stoarcă de 
la el poziţia mormântului. Pe de altă parte, n-avea chef să se 
vâre el personal prin ruinele astea infestate de şobolani pentru 
următoarele două săptămâni. 

Se întrerupse, căută în buzunare şi scoase un tub subţire 
din aluminiu. Într-un minut, ritualul era îndeplinit şi trabucul, 
aprins. Inhală adânc, simțind efectele calmante ale nicotinei 
împrăştiindu-se din plămâni în tot corpul. Toate problemele 
puteau să fie împărțite în opţiuni şi subopţiuni. lată două dintre 
ele: putea să găsească mormântul de unul singur sau putea să 
lase pe altcineva să-l găsească pentru el. Dacă lăsa pe altcineva 
să-l găsească, cine ar fi acea persoană? 

— Teniente? 

Locotenentul, care aşteptase ordinele de dimineața afară, 
se apropie şi salută. 

— Sí, senor? 

— Vreau să trimiţi un om înapoi care să verifice ce fac 
frații Broadbent. 

— Da, domnule. 

— Să nu-i atace şi să fie cât mai discret. Vreau să ştiu în 
ce stare sunt, dacă mai vin sau dacă s-au întors, oricât de multe 
poate afla. 


— Da, domnule. 

— Vom începe cu piramida în dimineaţa asta. Vom 
deschide capătul acesta cu dinamită, lucrând înăuntru pe 
măsură ce înaintăm. Organizează şi pregăteşte oamenii, 
explozibilii să fie gata într-o oră. 

Îşi lăsă farfuria jos şi se ridică, luând pe umăr arma Steyr 
AUG. Păşi în lumina soarelui, privind în sus la piramidă, 
calculând deja unde să pună încărcăturile. Fie că îl găsea pe 
Max în piramidă sau nu, cel puţin îi va ţine pe soldaţi ocupati şi îi 
va şi distra. Toată lumea e încântată în faţa unei explozii uriaşe. 

Lumina soarelui. Îi dusese dorul două săptămâni. Va fi 
plăcut să lucreze în lumină, ca variaţie. 

Moartea venise după Tom Broadbent, dar nu învăluită în 
negru şi ducând o seceră, ci sub forma unui chip hidos şi 
sălbatic, dungat cu roşu şi galben, zbârlit cu pene verzi, cu ochi 
verzi şi păr negru şi dinţi albi ascuţiţi, cercetându-i chipul şi 
împungându-l cu degetele. Moartea, aşa cum şi-o imagina Tom, 
nu veni. În schimb, chipul îngrozitor îi turnă un lichid fierbinte pe 
gât, apoi îl forţă să mai ia o înghiţitură. El se luptă fără vlagă, 
apoi îl acceptă şi adormi. 

Se trezi cu o senzaţie uscată în gât şi cu o durere de cap 
care pulsa. Era într-o colibă din stuf, într-un hamac uscat. Era 
îmbrăcat într-un tricou nou cu un buzunar pe piept şi în 
pantaloni scurţi. Soarele strălucea în afara colibei, iar jungla 
murmura, plină de sunete. Mult timp nu-şi aminti nici măcar cine 
era sau ce făcea acolo, apoi totul reveni, puţin câte puţin: 
dispariţia tatălui, testamentul ciudat, călătoria lor pe râu, 
glumele şi proverbele lui Don Alfonso, poieniţa lor cu vedere 
spre Sierra Azul, somnul lui de moarte sub buşteanul putred, 
ploaie. 

Totul părea că se întâmplase atât de demult. Se simţea 
revigorat, renăscut, la fel de proaspăt ca un bebeluş. 

Îşi înălţă capul cu grijă, ridicându-l doar atât cât îi 
permitea durerea de cap. Hamacul de lângă el era gol. Işi simţi 
inima strângându-se. Cine stătuse în hamacul acela? Sally? 
Vernon? Cine murise? 

— Hei? Întrebă slab, încercând să se ridice. E cineva aici? 

Auzi un zgomot afară şi după aceea intră Sally, ridicând 
copertina. Era ca o explozie bruscă de aur. 

— Tom! Sunt atât de bucuroasă că te simţi mai bine! 


— Ah, Sally, am văzut hamacul acela gol şi am crezut. 

Sally se apropie şi-i luă mâna. 

— Încă suntem cu toţii aici. 

— Philip? 

— Tot bolnav, dar mult mai bine. Vernon ar trebui să fie 
mai sănătos mâine. 

— Ce s-a întâmplat? Unde suntem? 

— Suntem în acelaşi loc. Poţi să-i mulţumeşti lui Borabay 
când se întoarce. A plecat la vânătoare. 

— Borabay? 

— Un indian din munţi. Ne-a găsit şi ne-a salvat. Ne-a 
îngrijit şi ne-a pus pe picioare. 

— De ce? 

— Nu ştiu. 

— Cât timp am fost bolnav? 

— Am fost toţi bolnavi aproape o săptămână. Am avut o 
febră pe care el o numeşte bisi. Este un curandero. Nu ca mine, 
ci un curandero adevărat. El ne-a dat leacuri, ne-a hrănit, practic 
ne-a salvat. Vorbeşte chiar un fel de engleză caraghioasă. 

Tom încercă să se ridice. 

— Nu încă. Ea îl împinse la loc. Bea din asta. 

Îi dădu o cană plină cu o băutură dulce. El o bău toată şi 
simţi cum i se face şi mai foame. 

— Nasul îmi spune că se găteşte ceva bun. ` 

— Tocăniţă de ţestoasă a la Borabay. lţi aduc un pic. li 
puse mâna pe obraz. 

El o privi, amintindu-şi totul acum. 

Ea se aplecă şi-l sărută. 

— Mai avem mult de mers până când se va termina. 

— Da. 

— Să mergem pas cu pas. 

El încuviinţă. Ea îi aduse nişte tocană de ţestoasă; Tom o 
mâncă şi adormi buştean. Când se trezi, durerea de cap 
dispăruse şi reuşi să coboare din hamac şi să iasă, clătinându- 
se, din colibă. Îşi simţea picioarele ca de cauciuc. Se aflau în 
acelaşi luminiş, lângă acelaşi copac prăbuşit, numai că locul 
fusese transformat dintr-un desiş umed într-o tabără deschisă, 
veselă. Ferigile fuseseră tăiate şi folosite ca să acopere 
pământul noroios, formând un covor plăcut, primăvăratic. Erau 
două colibe curate, din frunze de palmieri, şi o vatră pentru foc, 


cu buşteni în loc de scaune. Soarele se revărsa prin 
deschizătura de sus. Munţii Sierra Azul se ridicau prin spărtură, 
purpuriu intens pe cerul albastru. Sally stătea lângă foc, iar în 
clipa în care ieşi, sări în picioare şi-i luă braţul, ajutându-l să se 
aşeze. 

— Cât e ceasul? 

— Zece dimineaţa, spuse Sally. 

— Ce face Philip? 

— Se odihneşte în hamacul lui. E încă slăbit, dar va fi bine. 
Vernon doarme, în ultima fază a febrei. Mai mănâncă tocăniţă. 
Borabay a insistat că trebuie să mâncăm cât de mult putem. 

— Unde e acest misterios Borabay? 

— La vânătoare. 

Tom mai mâncă nişte tocăniţă de ţestoasă; era un vas 
uriaş care fierbea pe foc, umplut nu numai cu bucăţi de carne, 
dar şi cu o varietate de rădăcini şi legume ciudate. După ce 
termină, duse în cealaltă colibă, ca să-l vadă pe Philip. Deschise 
uşa din frunze de palmier, se aplecă şi intră. 

Philip zăcea în hamacul lui, fumând. Era încă şocant de 
slab, dar rănile i se transformaseră în coji, iar ochii nu-i mai erau 
duşi în fundul capului. 

— Mă bucur să văd că te-ai dat jos din pat, Tom, zise el. 

— Cum te simţi? 

— Cu genunchii puţin cam slăbiţi, dar, în rest, binedispus. 
Picioarele sunt aproape vindecate. O să pot să merg într-o zi sau 
două. 

— L-ai întâlnit pe individul ăsta, Borabay? 

— A, da. Ciudat om; pictat tot, discuri în urechi, tatuaje, 
tot tacâmul. Sally l-ar fi propus pentru canonizare, doar că eu nu 
prea cred că e catolic. 

— Arăţi ca un om nou, Philip. 

— Şi tu la fel, Tom. 

Se lăsă o tăcere neobişnuită, întreruptă de un strigăt de 
afară. 

— Hei! Fraţilor! 

— A, s-a întors Borabay, spuse Philip. 

Tom ieşi din colibă şi-l zări pe cel mai uimitor indian, micuţ 
de statură, venind peste pajişte. Toracele şi faţa îi erau pictate 
în roşu, cu câte un cerc negru în jurul ochilor şi cu dungi galbene 
fioroase vopsite în diagonală peste piept. Penele se zbârleau pe 


benzile de pe antebraţe şi era gol, cu excepţia unei bucăţi de 
cârpă peste şale. Două discuri imense îi erau înfipte în lobii 
întinşi ai urechilor, care se legănau la fiecare pas. O cicatrice cu 
un model complicat i se întindea pe abdomen, iar dinţii din faţă 
fuseseră piliţi şi ascuţiţi. Avea părul negru, tăiat drept, iar ochii, 
de cel mai neobişnuit căprui, aproape verzi. Avea un chip izbitor 
de frumos şi bine modelat, pielea netedă şi sculpturală. 

Păşi către foc, mic şi demn, ducând o sarbacană lungă de 
mai mult de doi metri într-o mână şi un animal mort, o specie 
necunoscută, în cealaltă. 

— Frate, eu adus carne, spuse Borabay în engleză şi 
zâmbi. 

După aceea, aruncă animalul pe jos şi păşi peste el. ÎI 
îmbrăţişa pe Tom de două ori, depunându-i câte un sărut de 
fiecare parte a gâtului, un fel de salut ritual al indienilor. După 
aceea, făcu un pas în spate şi-şi puse o mână pe piept. 

— Numele meu Borabay, frate. 

— Eu sunt Tom. 

— Eu, Jane, zise Sally.64 

Borabay se întoarse. 

— Jane? Tu nu Sally? 

Sally râse. 

— Era doar o mică glumă. 

— Tu, eu, el, noi fraţi, concluziona Borabay, dăruindu-i lui 
Tom o altă pereche de îmbrăţişări rituale şi sărutându-l din nou 
pe gât. 

— Mulţumesc pentru că ne-ai salvat vieţile, spuse Tom. 

| se păru că sună neconvingător imediat cum rosti 
propoziţia, dar Borabay păru încântat. 

— Mulţumescu, mulţumescu! Tu mănâncă tocană? 

— Da. Delicioasă! 

— Borabay bucătar bun. Mai mănâncă! 

— Unde ai învăţat engleza? 

— Mama mea învaţă la mine. 

— Vorbeşti bine. 

— Eu vorbesc rău. Dar eu învăţ de la tine şi atunci vorbesc 
bun. 

— Mai bine, îl corectă Sally. 

— Mulţumescu! Eu merg în America într-o zi cu tine, frate. 

Tom fu uimit că tocmai aici, mai departe de civilizaţie 


decât oriunde altundeva pe pământ, oamenii tot voiau să 
meargă în America. 

Borabay îl privi pe Ştrengar, care se afla la locul lui 
obişnuit, în buzunarul lui Tom. 

— Maimuţoi ăsta plânge şi plânge când tu bolnav. Care 
numele lui? 

— Ştrengar Păros, zise Tom. 

— De ce tu nu mâncat maimuta asta când înfometat? 

— Ei bine, m-am ataşat de ea, spuse Tom. Oricum, n-ar fi 
fost mai mult de o îmbucătură. 

— Şi de ce tu chemat la el Ştrengar Păros? Ce este 
Ştrengar Păros? 

— Aăă. E doar o poreclă pentru un animal cu păr. 

— Bine. Eu învăţ cuvânt nou, Ştrengar Păros. Eu vreau 
învăţ engleza. 

— Eu vreau să învăţ engleza, zise Sally. 

— Mulţumescu! Tu spune la mine când greşesc. 

Indianul îşi întinse degetul către maimuţoi. Ştrengarul îl 
prinse cu o lăbuţă şi-l privi, apoi scheună şi se aruncă la loc în 
buzunarul lui Tom. 

Borabay râse. 

— Ştrengar Păros crede că eu vreau mănânc pe el. El ştie 
noi, Tara, place maimuţă. Acum fac mâncare. 

Se duse spre locul în care-şi aruncase vânatul şi-l ridică, 
împreună cu un vas. Se retrase la ceva distanţă de tabără, se 
aşeză pe vine şi începu să jupoaie şi să tranşeze animalul, 
aruncând totul în vas, inclusiv organele interne şi oasele. Tom 
se alătură lui Sally, lângă foc. 

— Incă sunt un pic zăpăcit, spuse Tom. Ce s-a întâmplat? 
De unde a venit Borabay? 

— Nu ştiu mai multe decât tine. Borabay ne-a găsit pe toţi 
bolnavi şi pe moarte, sub buşteanul ăla. A curăţat zona, a 
construit colibe, ne-a mutat în ele, ne-a hrănit, ne-a îngrijit. A 
cules un număr uriaş de ierburi şi chiar câteva insecte ciudate, 
le găseşti legate pe rafturile colibei lui, şi le-a folosit ca să facă 
leacuri. Eu am fost prima care s-a însănătoşit. Asta s-a întâmplat 
acum două zile şi l-am ajutat să gătească şi să aibă grijă de voi. 
Febra pe care am avut-o toţi, această bisi, pare să fie scurtă, dar 
intensă. Nu este malarie, mulţumesc lui Dumnezeu, iar Borabay 
mi-a spus că n-are efecte de durată şi nu revine. Dacă nu mori 


în primele două zile, se termină. Se pare că bisi l-a omorât pe 
Don Alfonso: el zice că oamenii în vârstă sunt mult mai expuşi. 

Amintindu-şi de tovarăşul lor de călătorie, Tom simţi un 
ghimpe de durere. 

— Ştiu, spuse Sally. Şi mie mi-e dor de el. 

— N-o să-l uit niciodată pe bătrân şi înţelepciunea lui 
extravagantă. E greu de crezut că a dispărut de pe lumea asta. 

Îl urmăriră pe Borabay continuându-şi munca, tăind şi 
despicând animalul şi aruncând bucăţile într-un vas. Cânta o 
melodie ca o incantaţie, care se ridica şi cobora odată cu briza. 

— A spus ceva despre individul ăsta, Hauser, şi despre 
ceea ce se întâmplă în munţii Sierra Azul? 

— Nu. Nu vorbeşte despre asta. ÎI privi şi ezită. Pentru un 
timp, atunci, am crezut că eram cu toţii pe moarte. 

— Da. 

— Îţi aminteşti ce am spus? 

— Îmi-amintesc. 

Ea se înroşi zdravăn. 

Tom întrebă: 

— Vrei să-ţi retragi cuvintele? 

Ea scutură din cap, făcând să i se învolbureze părul blond, 
apoi îl privi din nou, cu obrajii îmbujoraţi. 

— Niciodată! 

Tom zâmbi. 

— Bine. 

Îi luă mâna. Întâmplările prin care trecuseră îi sublimaseră 
cumva frumuseţea, îi puseseră în valoare latura spirituală, într- 
un fel pe care nu putea să-l explice. Latura răutăcioasă şi 
defensivă dispăruse. Ajungând atât de aproape de moarte, se 
schimbaseră cu toţii. 

Borabay se întoarse cu câteva delicatese din carne crudă 
înfăşurate într-o frunză. 

— Ştrengar Păros! Strigă el şi scoase un plescăit cu dinţii, 
care semăna ciudat de mult cu cel al maimuţei. 

Ştrengarul îşi îţi capul din buzunarul lui Tom. Borabay 
întinse mâna, iar Ştrengarul, după ce se agită şi chiţăi un pic, se 
întinse, şterpeli o bucăţică de carne şi şi-o îndesă în gură. După 
aceea, mai smulse una, şi încă una, umplându-şi gura cu 
amândouă mâinile, chiţăielile de plăcere fiindu-i înăbuşite de 
mestecat. 


— Ştrengar Păros şi mine prieten acum, anunţă Borabay, 
zâmbind. 

Febra lui Vernon încetă în seara aceea. El se trezi în 
dimineaţa următoare, lucid, dar slăbit. Borabay se foia în jurul 
lui, vârându-i pe gât tot felul de infuzii de plante şi alte fierturi. 
Se odihniră toată ziua, iar Borabay plecă să facă rost de 
mâncare. Indianul se întoarse după-amiază cu un sac din frunze 
de palmier, din care descărca rădăcini, fructe, nuci şi peşte 
proaspăt. Restul zilei şi-l petrecu prăjind, afumând şi sărând 
mâncarea, apoi înfăşurând-o în iarbă uscată şi frunze. 

— Mergem undeva? Întreba Tom. 

— Da. 

— Unde? 

Borabay zise: 

— Noi vorbire mai târziu. 

Philip ieşi şchiopătând din colibă, cu picioarele încă 
bandajate, cu pipa din lemn de măceş în gură. 

— Minunată după-amiază, zise el. Veni lângă foc şi se 
aşeză. In timp ce-şi turna o cană de ceai făcut de Borabay, 
spuse: Băiatul ăsta indian ar trebui să ajungă pe coperta de la 
National Geographic. 

Vernon li se alătură, aşezându-se nesigur pe buştean. 

— Vernon, mănâncă! 

Borabay umplu imediat un castron cu tocăniţă şi i-l 
întinse. Vernon îl luă cu mâini tremurătoare, murmurând 
mulţumiri. 

— Bun venit pe tărâmul celor vii, îl salută Philip. 

Vernon îşi şterse fruntea şi nu zise nimic. Era palid şi slab. 

Duse o altă lingură de tocană la gură. 

— Ei bine, iată-ne aici, spuse Philip. Cei trei fii ai mei65. 

Era o asprime în vocea lui Philip, pe care Tom o observă 
cu îngrijorare. O bucată de lemn pocni în foc. 

— Şi în ce necazuri ne-am băgat, zise Philip. Mulțumită 
dragului de tata! Inălţă ceaşca, într-un toast batjocoritor. In 
cinstea ta, dragă tată! 

Apoi, vărsă ceaiul pe jos. 

Tom se uită mai bine la Philip. Îşi revenise uimitor de bine. 
Privirea îi era în sfârşit însufleţită, dar era aşa pentru că se 
înfuriase. 

Philip privi în jur. 


— Şi acum, fraţii mei? 

Vernon ridică din umeri. Era palid, cu chipul tras, având 
cearcăne cenușii sub ochi. Mai duse o lingură de mâncare la 
gură. 

— Ne grăbim înapoi, cu coada între picioare? Şi-l lăsăm pe 
Hauser ăsta să se servească din Lippi, Braque, Monet şi ceilalţi? 
Se opri. Sau ne îndreptăm către Sierra Azul şi poate sfârşim cu 
intestinele agăţate de tufişuri? Îşi aprinse din nou pipa. Asta e 
alternativa. 

Nimeni nu-i răspunse, în timp ce Philip îşi întorcea capul, 
privindu-l pe fiecare pe rând. _ 

— Ei bine? Insistă Philip. Pun o întrebare serioasă: Il lăsăm 
pe acel Cortes66 îndesat să se ducă acolo şi să ne fure 
moştenirea? 

Vernon privi în sus. Chipul îi era încă vlăguit de boală, iar 
vocea, slabă. 

— Răspunde singur la întrebare. Tu eşti cel care l-a adus 
pe Hauser aici. 

Philip se întoarse spre Vernon cu o privire rece. 

— Credeam că a trecut timpul învinuirilor. 

— În ce mă priveşte, timpul învinuirilor abia a început. 

— Nu e nici timpul, nici locul, interveni Tom. 

Vernon se întoarse către Tom. 

— Philip l-a adus pe psihopatul ăla aici şi trebuie să 
răspundă pentru asta. 

— Eu eram de bună-credinţă. Nu ştiam că omul ăsta, 
Hauser, se va dovedi un monstru. Şi am plătit pentru asta, 
Vernon. Uită-te la mine! 

Vernon îşi scutură capul. 

Philip continuă: 

— Adevăratul vinovat, de vreme ce nimeni nu vrea să 
recunoască, e tata. Nu este nimeni de aici măcar un picuţ furios 
pentru ceea ce ne-a făcut tata? Aproape că ne-a omorât! 

Tom zise: 

— Avrut să ne provoace. 

— Nu-l aperi, sper. 

— Incerc să-l înţeleg. 

— Eu îl înţeleg prea bine. Rahatul ăsta de Tomb Raider 
este doar o altă provocare dintr-o listă lungă. Vă amintiţi de 
antrenorii de sport, instructorii de schi, lecţiile de istoria artei, 


de călărie, de muzică şi de şah, de îndemnurile, discursurile şi 
amenințările lui? Vă amintiţi de ziua când se prezentau situaţiile 
şcolare? El crede că suntem nişte rataţi, Tom! Mereu a crezut 
asta. Şi poate că este adevărat. Uită-te la mine: treizeci şi şapte 
de ani şi tot suplinitor la colegiul De-Tot-Rahatul, tu îngrijeşti caii 
indienilor în Strânge-Fânul, Utah, iar Vernon îşi petrece cei mai 
frumoşi ani făcând incantaţii cu Swami nu-ştiu-cum! Suntem 
nişte rataţi! 

Izbucni într-un râs aspru. 

Borabay se ridică în picioare. Mişcarea în sine era simplă, 
dar fusese executată atât de lent, încât îi amuţi. 

— Asta nu vorbă bună. 

— Nu te priveşte pe tine, Borabay, spuse Philip. 

— Fără altă vorbă rea. 

Philip îl ignoră, vorbindu-i lui Tom: 

— Tata putea să ne lase nouă banii, ca orice persoană 
normală. Sau ar fi putut să-i dea. Foarte bine. M-aş fi împăcat cu 
asta. Erau banii lui. Dar nu, ela trebuit să născocească un plan 
cu care să ne tortureze! 

Borabay îl fixă cu privirea. 

— Taci, frate. 

Philip se întoarse spre el. 

— Nu-mi pasă dacă ne-ai salvat vieţile, nu te băga în 
treburile noastre de familie! 

O venă pulsa pe fruntea lui Philip; Tom îl văzuse rareori 
atât de furios. 

— Ascultă tu la mine, frate mai mic, sau eu tăbăcesc la 
tine fundul! 

Borabay i se adresase pe un ton sfidător, uitându-se de 
sus, de la înălţimea lui un metru şi jumătate, ţinând pumnii 
strânşi. 

După o clipă, Philip începu să râdă şi-şi scutură capul. 
Întregul trup i se relaxă. 

— Dumnezeule mare, omul ăsta e adevărat? 

— Cu toţii suntem puţin tensionaţi, spuse Tom. Dar 
Borabay are dreptate. Nu e locul potrivit să ne certăm. 

— În seara asta, zise Borabay, noi vorbim, foarte 
important. 

— Despre ce? Întrebă Philip. 

Borabay se întoarse la vasul cu fiertură şi începu să 


învârtă, cu chipul pictat de nepătruns. 

— Tu vezi. 

Lewis Skiba se lăsă pe spate în fotoliul din piele din 
bârlogul lui lambrisat şi răsfoi Wall Street Journal până la pagina 
cu editoriale. Încercă să citească, dar ţipetele îndepărtate şi 
hărmălaia stârnită de fiul său care exersa la trompetă îl 
împiedicau să se concentreze. Trecuseră aproape două 
săptămâni de la ultimul telefon al lui Hauser. Era evident că 
tipul se juca în continuare cu el, ţinându-l în suspans. Sau se 
întâmplase ceva? Oare. O făcuse? 

Ochii i se fixară pe editorialul principal, într-un efort de a 
scăpa de sentimentul de autoînvinuire, dar cuvintele îi treceau 
prin faţa ochilor fără să înţeleagă ceva. Hondurasul central era 
un loc periculos. Era posibil ca Hauser să alunece undeva, să 
facă o greşeală, să facă febră. O mulţime de lucruri ar fi putut să 
i se întâmple. Ideea era că dispăruse. Două săptămâni însemnau 
mult timp. Poate că încercase să-i ucidă pe fraţii Broadbent, iar 
ei se dovediseră mai buni decât el şi-l omorâseră, în schimb. 

Skiba spera, în ciuda evidenţei, că asta se întâmplase. 
Chiar îi spusese lui Hauser să-i omoare? La ce se gândise? Gemu 
fără să vrea. Măcar dacă Hauser ar fi mort. Skiba ştia acum, 
prea târziu, că ar fi preferat să piardă totul, decât să se facă 
vinovat de crimă. Era un criminal. O spusese: „Omoară-i”. Se 
întrebă de ce insistase Hauser atât de mult ca el să spună una 
ca asta. Dumnezeule! Cum se făcea că el, Lewis Skiba, jucător 
renumit de fotbal în liceu, absolvent la Stanford şi Wharton, 
bursier Fulbright, director general al unei companii listate în 
topul 500 de Fortune', cum se făcea că se lăsase prins în 
capcană, intimidat şi dominat de un criminal îmbrăcat în 
poliester ieftin? Skiba se crezuse mereu un om cu moralitate şi 
greutate intelectuală, un om cu principii etice, un om bun. Era 
un tată bun. Nu-şi înşela nevasta. Se ducea la biserică. Se ducea 
la mese de binefacere şi dăruia o bună parte din câştigurile sale 
pentru operele de caritate. Cu toate astea, un ticălos de detectiv 
şantajist cu chelie îl citise cumva, îi smulsese masca, arătând 
cine era cu adevărat. Asta nu putea Skiba să uite şi să-şi ierte 
vreodată. Era valabil şi pentru Hauser. 

Gândurile îi zburară din nou către verile copilăriei sale, la 
lac, la căsuţa din lemn, la docul încovoiat care străpungea apa 
nemişcată, la mirosul fumului de lemne şi al pinului. Măcar dacă 


ar fi putut să dea timpul înapoi, să se întoarcă într-una dintre 
verile acelea lungi şi să ia viaţa de la început. Ce n-ar da ca s-o 
ia de la capăt! 

Cu un oftat adânc, alungă totul din minte, luând o 
sorbitură din paharul de scotch de lângă cot. Se dusese, se 
dusese totul. Trebuia să înceteze să se mai gândească la asta. 
Ceea ce fusese făcut nu mai putea fi îndreptat. Nu putea să dea 
timpul înapoi. Vor pune mâna pe Codice şi poate că va exista un 
nou început pentru Lampe, şi nimeni nu va afla vreodată. Sau 
Hauser era mort şi nu vor căpăta Codicele, caz în care tot nu va 
afla nimeni. Nimeni nu va afla. Putea să se împace cu asta. 
Trebuia să se împace cu asta. Doar că el va şti. El va şti că era 
un om capabil de crimă. 

Scutură nervos ziarul şi reluă lectura editorialului. 

In acea clipă, sună telefonul. Era telefonul de la firmă, linia 
securizată. Impături ziarul, se duse într-acolo şi ridică 
receptorul. 

Auzi o voce vorbind ca de departe, totuşi limpede precum 
cristalul. Era propria lui voce. 

— Fă-o! Omoară-i, du-te naibii! Omoară toată familia 
Broadbent! 

Skiba se simţi ca şi cum ar fi fost lovit. Îşi pierdu 
răsuflarea dintr-odată; nu mai putea să respire. Urmă un şuierat, 
iar vocea lui se repetă, ca un ecou din trecut: 

— Fă-o! Omoară-i, du-te naibii! Omoară toată familia 
Broadbent! 

Vocea lui Hauser se auzi după aceea, cu dispozitivul de 
bruiaj activat din nou. 

— Ai auzit asta, Skiba? 

Skiba înghiţi, apoi suspină, încercând să-şi facă plămânii 
să funcţioneze. 

— Alo? 

— Să nu mă mai suni niciodată acasă, orăcăi Skiba. 

— Nu mi-ai spus asta până acum. 

— Cum ai făcut rost de număr? 

— Sunt detectiv particular, îţi aminteşti? 

Skiba înghiţi în sec. N-avea nici un sens să răspundă. 
Acum ştia de ce Hauser insistase atât ca el s-o spună. Fusese 
prins în capcană. 

— Suntem aici. Suntem în Oraşul Alb. 


Skiba aşteptă. 

— Ştim că aici a venit Broadbent. A pus o mână de indieni 
să-l îngroape într-un mormânt de aici, pe care l-a jefuit cu 
patruzeci de ani în urmă. Probabil, acelaşi mormânt în care a 
găsit Codicele. Nu e ironic? Acum suntem aici, în oraşul pierdut, 
şi tot ceea ce trebuie să facem este să găsim mormântul. 

Skiba auzi un zgomot înăbuşit, distorsionat de dispozitiv 
într-un scârţâit prelung. Probabil că Hauser închisese dispozitivul 
tocmai la momentul potrivit ca să-i înregistreze cuvintele. Nu 
avea cum să nu-i mai dea lui pe Hauser cele cincizeci de 
milioane promise. Din contră, Skiba simţea că va plăti mai mult, 
mult mai mult. Pentru tot restul vieţii. Hauser îl ţinea din scurt. 
Ce prost afurisit fusese, manevrat de fiecare dată! Incredibil! 

— Ai auzit? Este minunatul sunet al dinamitei. Oamenii 
mei lucrează la o piramidă. Din nefericire, Oraşul Alb este un loc 
întins, invadat de vegetaţie, iar Max ar putea să fie îngropat 
oriunde. Oricum, am sunat ca să-ţi spun că s-a produs o 
schimbare. După ce găsim mormântul şi luăm Codicele, ne vom 
îndrepta spre vest, peste munţi, prin El Salvador, către Pacific. 
Pe jos, iar apoi pe râu. Ne va lua ceva mai mult timp. Vei avea 
Codicele într-o lună. 

— Ai spus. 

— Da, da. Iniţial, plănuiam să trimit Codicele cu elicopterul 
din San Pedro Sula. Dar, din senin, trebuie să dăm explicaţii 
pentru doi soldaţi morţi din armata Hondurasului. Şi niciodată 
nu se ştie când vreun fanfaron de general îţi va confisca 
posesiunile considerându-le patrimoniu naţional. Singurele 
elicoptere de aici aparţin armatei şi, ca să zbori de aici, trebuie 
să traversezi spaţiul aerian militar. De aceea, continuăm spre 
vest într-o direcţie neaşteptată, frumos şi în linişte. Crede-mă, 
este cea mai bună cale! 

Skiba înghiţi din nou. Soldaţi morţi? Convorbirea cu 
Hauser îi făcuse rău. Voia să-l întrebe pe Hauser dacă o făcuse, 
dar nu reuşea să rostească cuvintele. 

— În cazul în care te întrebi, nu ţi-am îndeplinit ordinul. 
Cei trei fraţi Broadbent sunt încă în viaţă. Tenaci tipi. Dar n-am 
uitat. Îți promit că o voi face. 

Ordinul lui. Nodul acela i se forma din nou în gât. Înghiţi, 
aproape înecându-se. Trăiau. 

— M-am răzgândit, cârâi el. 


— Poftim? 

— N-o face. 

— Ce să nu fac? 

— Nu-i omorî. 

Se auzi un chicotit încet. 

— Este mult prea târziu pentru asta. E 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Hauser, n-o face! |ţi 
ordon să nu-i omori, putem să rezolvăm asta în alt mod. 

Dar linia era moartă. Auzi un zgomot şi se întoarse, cu faţa 
scăldată de sudoare. Fiul lui stătea în pragul uşii, în pijamale 
largi, cu părul blond ciufulit, cu trompeta atârnându-i într-o 
mână. 

— Pe cine să nu omoare, tati? 

În noaptea aceea, Borabay le servi o cină compusă din trei 
feluri, începând cu supă de peşte şi legume, urmată de fripturi şi 
o grămadă de ouă micuţe fierte, cu puii în ele, iar apoi, la 
desert, un terci din fructe. Îi obligă să se servească şi a doua şi a 
treia oară, forţându-i să mănânce, până când aproape că li se 
făcu rău. După ce se termină ultimul fel, fumară din pipe, ca să 
alunge insectele. Era o seară senină şi o lună bombată răsărea 
în spatele liniei întunecate a munţilor Sierra Azul. Stăteau în 
semicerc în jurul focului, cei trei fraţi şi Sally, fumând toţi în 
linişte, aşteptându-l pe Borabay să vorbească. Indianul pufăi un 
timp, apoi îşi lăsă pipa şi privi în jur. Ochii lui, lucind în văpaia 
focului, se opriră pe fiecare chip în parte. Broaştele de seară 
începuseră să se furişeze şi să orăcăie, amestecându-se cu 
sunete mai misterioase ale nopţii: strigăte, urlete, bătăi, ţipete. 

— lată-ne, fraţilor, zise Borabay. Ezită. Eu încep poveste 
chiar de la început, acum patruzeci de ani, în an înainte să mă 
nasc. În an acela, om alb venit pe râu şi peste munţi, singur de 
tot. Sosit la sat Tara aproape mort. El primul om alb cineva 
văzut. Ei luat în colibă, hrănit, readus la viaţă. Omul acesta 
trăieşte cu neamul Tara, învaţă să vorbească limba noastră. Ei 
întreabă de ce a venit. El spune că să găsească Oraşul Alb, care 
noi numim Sukia Tara. Este oraşul străbunilor noştri. Acum noi 
mergem acolo doar să îngropăm morţii. Ei îl duc la Sukia Tara. Ei 
nu ştiu atunci că el vrea să fure din Sukia Tara. Omul acesta 
curând luat femeie Tara de soţie. 

— Se potriveşte, zise Philip cu un râs sarcastic. Tata n-a 
fost niciodată genul care să rateze un strop de acţiune în plus. 


Borabay îl fixă cu privirea. 

— Cine spune poveste, frate, tu sau eu? 

— Bine, bine, continuă, flutură Philip din mână. 

— Omul acesta, spuneam, ia femeie Tara de soţie. Femeia 
aceea, mama mea. 

— S-a însurat cu mama ta? Zise Tom. 

— Sigur că el însoară cu mama mea, spuse Borabay. Cum 
altfel noi fraţi, frate? 

Tom rămase fără cuvinte, şocat, în clipa în care înţelese 
că spusele lui Borabay căpătau sens. Se holbă la Borabay, 
privindu-l cu adevărat pentru prima dată. Îi privi chipul pictat, 
tatuajele, dinţii ascuţiţi, discurile din urechi, ca şi ochii verzi, 
fruntea înaltă, linia încăpăţânată a buzelor, obrajii fin sculptați. 

— Of, Doamne, şopti el. 

— Ce? Întrebă Vernon. Tom, ce este? 

Tom îi aruncă o privire lui Philip şi-şi văzu fratele mai mare 
la fel de uluit. Philip se ridică încet în picioare, holbându-se la 
Borabay. 

Borabay spuse: 

— După ce tata însurat cu mama, mama născut pe mine. 
Eu numit Borabay, după tata. 

— Borabay, murmură Philip, iar apoi - Broadbent. 

Se lăsă tăcerea. 

— Nu înţelegeţi? Borabay, Broadbent: este vorba despre 
acelaşi nume! 

— Vrei să spui că e fratele nostru? Întrebă Vernon cu 
aprindere, înțelegând în cele din urmă. 

Nimeni nu răspunse. Philip, acum în picioare, făcu un pas 
către Borabay şi se aplecă spre el ca să-i privească faţa de 
aproape, ca şi cum ar fi fost vreo ciudățenie. Borabay se foi, îşi 
scoase pipa din gură şi râse nervos. 

— Ce vezi, frate? Fantomă? 

— Într-un fel, da. Se întinse şi-i atinse faţa. 

Borabay rămase calm, fără să se mişte. 

— Doamne, şopti Philip. Eşti fratele nostru. Eşti fratele cel 
mai mare. Doamne Sfinte, nu eu am fost primul născut! Eu sunt 
cel de-al doilea fiu şi n-am ştiut-o niciodată. 

— Este ce spun eu! Noi toţi fraţi. Ce credeţi că spun când 
spun „frate”? Credeţi eu glumesc? 

— Nu credeam că o spuneai de-adevăratelea, zise Tom. 


— De ce credeţi că eu salvez vieţile voastre? 

— N-am ştiut. Păreai un sfânt. 

Borabay râse. 

— Eu, sfânt? Tu amuzant, frate! Noi toţi fraţi. Noi toţi 
avem acelaşi tată, Masseral Borabay. Tu Borabay, eu Borabay, 
toţi Borabay. Se bătu în piept. 

— Broadbent. Numele este Broadbent, îl corectă Philip. 

— Borabeyn. Eu nu vorbesc bine. Tu mă înţelegi. Eu fost 
Borabay atâta timp, rămân Borabay. 

Râsul lui Sally izbucni dintr-odată. Se ridicase în picioare şi 
mergea în cerc în jurul focului. 

— Ca şi cum n-am fi avut deja destui Broadbent pe aici! 
Acum mai este unul! Patru la un loc! Lumea o fi pregătită pentru 
aşa ceva? 

Vernon, ultimul care înţelegea, fu primul care-şi reveni. Se 
ridică şi se duse la Borabay. 

— Sunt foarte bucuros să te salut ca pe un frate, spuse el, 
ŞI-I îmbrăţişă pe Borabay. 

Borabay păru puţin surprins, apoi îi dărui lui Vernon o altă 

După aceea, Vernon se trase la o parte, în timp ce Tom 
păşea în faţă şi întindea mâna. Borabay îi aruncă o privire, 
uimit. 

— Ceva rău cu mâna, frate? 

„Este fratele meu şi nu ştie nici măcar să dea mâna”, se 
gândi Tom. Cu un zâmbet, îl îmbrăţişa pe Borabay, iar indianul 
răspunse cu îmbrăţişările rituale. Făcu un pas înapoi, uitându-se 
la chipul fratelui său, iar acum se vedea pe sine în acel chip. Pe 
el, pe tatăl lui, pe fraţii lui. 

Philip era la rând. El îi întinse mâna. 

— Borabay, mie nu-mi plac îmbrăţişările şi sărutările. Noi, 
gringos, ne strângem mâinile. Te învăţ eu. Întinde mâna! 

Borabay întinse mâna. Philip o apucă şi o scutură bine. 
Braţul lui Borabay se clătină, iar atunci când Philip îi dădu 
drumul, Borabay îşi trase mâna şi o examină, ca şi cum ar fi 
căutat stricăciuni. 

— Ei bine, Borabay, spuse Philip, bine ai venit în club! 
Clubul fiilor-rataţi-ai-lui-Maxwell-Broadbent. Lista membrilor 
creşte în fiecare zi. 

— Ce înseamnă asta, clubul rataţi? 


Philip făcu un semn cu mâna. 

— Nu contează! 

Sally îl îmbrăţişa şi ea pe Borabay. 

— Eu nu sunt din familia Broadbent, spuse ea, cu un 
zâmbet, slavă Domnului! 

Se aşezară din nou în jurul focului şi se aşternu o linişte 
stânjenitoare. 

— Ce reuniune de familie, spuse Philip, clătinând din cap 
de uimire. Dragul de tata, plin de surprize, chiar şi după moarte! 

— Dar asta vreau eu vă spun, zise Borabay. Tata nu mort. 

Se lăsase noaptea, dar asta nu conta în adâncurile 
mormântului, acolo unde nu mai pătrunsese lumina de o mie de 
ani. Marcus Hauser păşi peste pragul distrus, în spaţiul adânc, 
apoi inhala pulberea rece a secolelor. Lucru destul de ciudat, era 
un miros proaspăt, curat, fără urma de mucegai sau de 
putreziciune. Lumină în jur cu raza puternică de halogen, iar 
lucirea împrăştiată a aurului şi a jadului îi făcu cu ochiul ca un 
fel de răspuns, amestecată cu oase maronii şi cu praf. Scheletul 
zăcea pe o platformă mortuară din piatră, sculptată cu 
hieroglife, odinioară bogat împodobit. 

Hauser păşi peste el şi luă un inel din aur, scuturând osul 
degetului pe care încă îl înconjura. Era magnific, incrustat cu o 
piatră de jad, sculptată în forma unui cap de jaguar. ŞI-I strecură 
în buzunar şi scotoci printre celelalte obiecte rămase pe oase: 
un colier din aur, câteva pandantive din jad, un alt inel. Îşi 
îndesă în buzunar obiectele mai mici din aur şi pe cele din jad, în 
timp ce făcea încet turul camerei mortuare. 

Craniul zăcea la capătul îndepărtat al platformei mortuare. 
Cândva, de-a lungul secolelor, mandibula se desprinsese şi 
atârna larg deschisă, dându-i craniului o înfăţişare de uimire, ca 
şi când nu-i venea să creadă că era mort. Carnea dispăruse 
aproape de tot, dar o grămadă de păr împletit atârna liber în 
vârful craniului. Se aplecă şi ridică tigva. Mandibula se legănă, 
atârnând în firele putrezite ale cartilajelor. Dinţii din faţă 
fuseseră ascuţiţi cu pila. 

Vai, sărmane Yorick.67 

Plimbă lanterna peste pereţi. Fresce tocite, înnegrite de 
depuneri de calcar şi de mucegai, erau pictate pe pereţi, într-un 
colţ zăceau vase, pline de praf, împinse laolaltă şi sparte de cine 
ştie ce cutremur străvechi. Rădăcini mici pătrunseseră prin 


tavan şi atârnau formând fire încâlcite în aerul mort. 

Se întoarse spre teniente. 

— E singurul mormânt de aici? Întrebă el. 

— De pe partea asta a piramidei. Mai avem încă de 
explorat partea cealaltă. Dacă aşezarea e simetrică, poate că 
mai există unul ca ăsta. 

Hauser îşi scutură capul. Nu-l va găsi pe Max nicăieri în 
piramidă. Era prea evident. Se îngropase precum regele Tut68, 
într-un loc neobişnuit. Aşa ar fi făcut Max. 

— Teniente, adună-ţi oamenii. Vreau să vorbesc cu ei. 
Vom cerceta oraşul ăsta de la est la vest. 

— Da, domnule. 

Hauser descoperi că încă mai ţinea în mână tigva. După o 
ultimă privire, o aruncă într-o parte. Craniul lovi podeaua de 
piatră cu un pocnet sec, sărind ca şi cum ar fi fost făcut din 
ghips. Mandibula se rostogoli, rotindu-se nebuneşte de câteva 
ori, înainte să se oprească în praf. 

O scotocire agresivă a oraşului, cu dinamită, templu cu 
templu. Hauser îşi scutura capul. Işi dorea ca omul lui să se 
întoarcă din urmărirea fraţilor Broadbent. Exista o cale mai 
uşoară ca să facă asta, o cale mult mai uşoară. 

— Tata e încă în viaţă? Strigă Philip. 

— Da. 

— Vrei să spui că n-a fost îngropat încă? 

— Eu termin poveste, te rog! După ce tata stă cu neamul 
Tara un an, mama naşte pe mine. Dar tata, el vorbeşte despre 
Oraş Alb, se duce acolo zile întregi, poate săptămâni o dată. 
Căpetenie spune că este interzis, dar tata nu ascultă. El caută şi 
sapă după aur. Apoi găseşte loc morminte, deschide mormânt 
de rege Tara străvechi şi jefuieşte. Cu ajutor oameni Tara răi, el 
fuge pe râu cu comoară şi dispare. 

— Lăsând-o pe mama ta desculţă şi cu un copil, comentă 
Philip pe un ton sarcastic, la fel cum a făcut cu celelalte neveste 
ale lui. 

Borabay se întoarse şi-l privi pe Philip. 

— Eu spun poveste, frate! Tu şi pliciul pentru muşte luaţi 
pauză! 

Pe Tom îl izbi familiaritatea replicii. „Tu şi pliciul pentru 
muşte luaţi pauză” era un maxwellism, una dintre expresiile 
favorite ale tatălui său, iar acum uite cum ieşea din gura acestui 


indian nepământean, tatuat, cu lobii urechilor întinşi, pe 
jumătate gol. Mintea i se învârtea. Ajunsese chiar la capătul 
pământului, şi ce găsise? Un frate. 

— Eu nu mai văd tata vreodată. Până acum. Mama moare 
acum doi ani. Apoi, puţin în urmă, tata se întoarce. Surpriza 
mare. Eu foarte bucuros să întâlnesc pe el. El spune el moare. El 
spune pare rău. El spune aduce înapoi comoară furat de el de la 
neam Tara. În schimb, el vrea să fie înmormântat în mormânt 
rege Tara, cu comoară om alb. El vorbit cu Cah, şef neam Tara. 
Cah spune da, în regulă, noi îngropăm pe tine în mormânt. Tu te 
întorci cu comoară, iar noi îngropăm pe tine în mormânt precum 
rege antic. Aşa că tata pleacă şi mai târziu întoarce cu multe 
cutii. Cah trimite oameni pe coastă ca să transporte comoara. 

— Tata te-a ţinut minte? Întreba Tom. 

— A, da! El foarte fericit. Noi merge la pescuit. 

— Chiar aşa? Exclamă Philip, iritat. La pescuit? Şi cine a 
prins peştele cel mai mare? 

— Eu, spuse Borabay mândru. Cu suliță. 

— Eşti un lăudăros! 

— Philip. Începu Tom. 

— Dacă tata ar fi petrecut ceva timp cu Borabay, ar fi 
ajuns să-l urască, la fel de mult cum ne-a urât pe noi. 

— Philip, ştii că tata nu ne-a urât, zise Tom. 

— Aproape că am murit acolo. Am fost torturat. Ai idee 
cum este să ştii că vei muri? Asta a fost moştenirea tatei pentru 
mine. lar acum, îl avem dintr-odată pe indianul ăsta pictat, ca 
frate mai mare, care merge la pescuit cu tata, în timp ce noi 
murim în junglă! 

Borabay zise: 

— Ai terminat eşti furios, frate? 

— Nu voi termina niciodată! 

— Tata om furios, de asemenea. 

— Poţi să mai spui asta o dată! 

— Tu fiu cel mai mult ca tata. 

Philip îşi dădu ochii peste cap. 

— Uite ceva nou, un indian din junglă psihanalist. 

— Pentru că tu cel mai mult ca tata, tu îl iubeşti cel mai 
mult, iar el te răneşte cel mai mult. lar acum tu rănit din nou, 
pentru că tu afli că nu tu cel mai mare fiu, în cele din urmă. Eu 
cel mai mare fiu. 


Urmă o pauză scurtă, iar apoi Philip izbucni într-un râs 
ascuţit. 

— E prea mult! Cum aş putea să mă simt în competiţie cu 
un indian analfabet, tatuat, cu dinţii piliţi? 

După o pauză, Borabay zise: 

— Eu continui poveste acum. 

— Eşti invitatul meu! 

— Cah organizează totul pentru moartea şi 
înmormântarea lui tata. Când zi soseşte, este ospăț mare de 
înmormântare pentru tata. Ospăţ mare, mare. Tot neamul Tara 
vine. Şi tata acolo. Tata se distrează la înmormântare foarte 
mult. El dă multe cadouri. Toţi capătă vase de gătit şi tigăi şi 
cuțite. 

Tom şi Sally se priviră unul pe celălalt. 

— L-a plăcut la nebunie asta, spuse Philip. Parcă-l văd pe 
ticălosul bătrân orchestrându-şi propria înmormântare! 

— Tu dreptate, Philip. Lui tata plăcut. El mănâncă, bea 
prea mult, râde, cântă. Tata deschide cutii ca să se uite toată 
lumea la comori sacre ale om alb. Tuturor le place sfânta Mamă 
Maria ţinând pe copil Isus. Om alb are zei frumoşi. 

— Tabloul de Lippi! Strigă Philip. Era în stare bună? A 
supravieţuit călătoriei? 

— Este cel mai frumos lucru eu văd vreodată, frate. Când 
îl privesc, văd ceva în om alb eu nu văzut înainte. 


— Da, da, este unul dintre cele mai frumoase lucruri 
făcute de Lippi. Să te gândeşti la el înţepenit într-un mormânt 
igrasios! 

Borabay continuă: 

— Dar Cah păcăleşte pe tata. La sfârşit înmormântare, el 
trebuie să dea tata otravă specială să bea, ca să-l facă să moară 
moarte fără durere. Dar Cah nu făcut asta. Cah dă tata băutură 
ca să-l facă să doarmă. Nimeni nu ştie asta, afară de Cah. 

— Sună de-a dreptul shakespearian, zise Philip. 

— Aşa că tata adormit este dus în mormânt cu comoară. 
Ei închis uşă, încuiat pe el în mormânt. Noi toţi credem el mort. 
Doar Cah ştie că el nu mort, el doar doarme. Aşa că, mai târziu, 
el trezit în mormânt întunecat. 

— Stai puţin, zise Vernon, nu reuşesc să înţeleg. 

— Eu da, spuse Philip calm. L-au îngropat pe tata de viu. 

Linişte. 

— Nu „ei”, spuse Borabay. Cah. Neam Tara nu ştiut nimic 
despre şmecheria asta. 

Philip spuse: 

— Fără mâncare şi apă. Doamne, ce îngrozitor! 

— Fraţilor, zise Borabay, în tradiţia Tara, multă mâncare şi 
apă pusă în mormânt pentru viaţă de apoi. 

Tom simţi un fior pe şira spinării, în timp ce înţelegea 
implicaţiile. În cele din urmă, vorbi: 

— Prin urmare, crezi că tata este încă viu, închis acolo în 
mormânt? 

— Da. 

Nimeni nu scoase un cuvânt. O bufniţă ţipă a jelanie în 
întuneric. 

— De cât timp e închis în mormânt? Întrebă Tom. 

— Treizeci şi două de zile. 

Lui Tom i se făcu greață. Era inimaginabil. 

— Acesta lucru teribil, fraţilor, zise Borabay. 

— De ce naiba a făcut Cah una ca asta? Întrebă Vernon. 

— Cah furios că tata jefuit mormânt acum mult timp. Cah 
era băiat atunci, fiu căpetenie. Tata umilit tatăl lui Cah când 
jefuit mormânt. Aceasta este răzbunarea lui Cah. 

— N-ai putut să-l opreşti? 

— Eu nu ştiut plan Cah până tărziu. Atunci, eu încercat să 
salvez tata. La intrare mormânt este uşă uriaşă din piatră. Eu nu 


pot mişcat. Cah aflat că eu mers la Sukia Tara ca să salvez tata. 
El foarte furios. Cah ia prizonier şi vrea să omoare la mine. El 
spune eu om murdar, jumătate Tara, jumătate alb. Atunci, om 
alb nebun cu soldaţi venit şi prins Cah, dus în Oraş Alb. Eu 
scăpat. Eu aud soldaţi vorbit despre voi, aşa că întorc după voi. 

— Cum ai ştiut că eram aici? 

— Eu auzit soldaţi vorbit. 

Focul scăpăra în timp ce noaptea se aduna în jurul celor 
cinci oameni tăcuţi care stăteau pe jos. Cuvintele lui Borabay 
părură să plutească în aer mult timp după ce le rostise. Ochii lui 
Borabay se rotiră în jurul focului, privindu-l pe fiecare dintre ei în 
parte. 

— Fraţilor, este moarte teribilă! Asta moarte pentru 
şobolan, nu pentru fiinţă umană. El tatăl nostru. 

— Ce putem să facem? Întrebă Philip. 

Borabay vorbi după o pauză lungă, cu vocea joasă şi 
răsunătoare: 

— Noi salvăm. 

Hauser examina schiţa oraşului, pe care o desenase în 
ultimele zile. Oamenii lui trecuseră oraşul în revistă de două ori, 
dar era atât de năpădit de vegetaţie, încât întocmirea vreunei 
hărţi corecte era aproape imposibilă. Erau mai multe piramide, 
zeci de temple şi alte structuri, sute de locuri unde ar fi putut să 
fie ascuns un mormânt. Miza pe noroc, altfel ar fi avut nevoie de 
săptămâni întregi pentru a-l găsi. 

Un soldat veni în pragul uşii şi salută. 

— Raportează! 

— Fiii sunt cu mai mult de treizeci de kilometri, domnule, 
dincolo de trecerea peste râul Ocata. 

Hauser lăsă harta jos încet. 

— Teferi şi nevătămaţi? 

— Se refac după boală. Un indian Tara are grijă de ei. 

— Arme? 

— O puşcă veche de vânătoare, nefolositoare, care-i 
aparţine femeii. Arcuri şi săgeți şi o sarbacană, desigur. 

— Da, da. 

Hauser, împotriva voinţei sale, simţea o tresărire de 
respect pentru cei trei fii, mai ales pentru Philip. Pe bună 
dreptate, ar fi trebuit să fie morţi. Şi Max fusese la fel, 
încăpățânat şi norocos. Era o combinaţie fericită. O imagine a lui 


Max îi trecu fugar prin minte: bărbatul dezbrăcat până la talie, 
croindu-şi drum prin junglă, cu spatele transpirat presărat cu 
aşchii, rămurele şi frunze. Luni întregi îşi tăiaseră drumul prin 
junglă, muşcaţi, zgâriaţi, infectați, bolnavi, negăsind nimic. lar 
atunci Max se descotorosise de el, plecase pe râu şi găsise 
premiul pe care-l căutau de peste un an. Hauser se dusese 
acasă falit şi trebuise să se înroleze. Scutură din cap, ca pentru 
a înlătura resentimentele. Acesta era trecutul. Viitorul, şi averea 
lui Broadbent, îi aparţineau. 

Teniente vorbi: 

— Să trimit înapoi un detaşament de soldaţi ca să-i 
omoare? De data asta, vom fi siguri că-i lichidăm, jefe. Îţi 
promit. 

— Nu, zise el. Lasă-i să vină. 

— Nu înţeleg. 

Hauser se întoarse spre teniente. 

Nu-i ataca. Lasă-i în pace. Lasă-i să vină. 

Philip îşi revenea mai încet decât ceilalţi, dar, după încă 
trei zile petrecute sub îngrijirea lui Borabay, era în stare să 
meargă. Într-o dimineaţă însorită, ridicară tabăra şi plecară spre 
satul Tara, situat între dealurile de la poalele munţilor Sierra 
Azul. Fierturile, alifiile şi ceaiurile din plante ale lui Borabay 
avuseseră un efect remarcabil asupra tuturor. Borabay mergea 
în faţă cu maceta lui, impunând un ritm rapid. Până la prânz, 
ajunseseră la râul larg unde-l descoperiseră la început pe Philip, 
parcurgând în cinci ore distanţa pentru care avuseseră nevoie 
de cinci zile ca s-o străbată, în retragerea lor deznădăjduită. 
După ce trecură râul, pe măsură ce se apropiau de Sierra Azul, 
Borabay începu să meargă cu mai multă băgare de seamă. 
Ajunseră la dealurile submontane şi începură să urce. Pădurea 
părea să devină mai însorită, mai puţin mohorâtă. Ramurile 
copacilor erau împodobite cu orhidee, şi petice vesele de soare 
presărau drumul în faţa lor. 

Petrecură noaptea într-o tabără veche a tribului Tara, un 
semicerc de adăposturi din frunze de palmier, îngropate în 
vegetaţia luxuriantă. Borabay cu maceta în mână înota prin 
verdeață până la brâu, cântând, curăţând o potecă spre cel mai 
trainic grup de colibe. Se aplecă să intre, iar Tom auzi loviturile 
macetei, zgomot de picioare şi câteva blesteme murmurate, mai 
întâi într-o colibă mică, apoi în alta. Borabay apăru cu un şarpe 


mic, care se răsucea, străpuns de vârful macetei. Îl aruncă în 
pădure. 

— Colibe acum curate. Voi intraţi, aşezaţi hamacuri, va 
odihniţi. Eu fac cina. 

Tom o privi pe Sally. Îşi simţea inima bătându-i atât de 
tare în piept, încât aproape că o auzea. Fără să schimbe vreo 
vorbă, ştiau amândoi ce vor face. 

Intrară în cea mai mică dintre colibe. Era cald înăuntru şi 
mirosea a iarbă uscată. Raze de soare străpungeau micile găuri 
din acoperişul de frunze de palmier, punctând interiorul cu 
stropi de lumină. Tom îşi agăţă propriul hamac, apoi o privi 
aranjându-l pe al ei. Petele de lumină erau ca un pumn de bani 
din aur răspândiţi în părul ei, făcându-l să sclipească atunci când 
se mişca. După ce văzu că a terminat, Tom păşi către Sally şi-i 
luă mâna. Tremura uşor. O trase spre el, îşi petrecu degetele 
prin părul ei şi o sărută pe buze. Femeia veni mai aproape, cu 
trupul atingându-l pe al lui, iar bărbatul o sărută din nou. De 
data asta, buzele ei se deschiseră, iar el îi gustă limba, apoi îi 
sărută gura, bărbia, gâtul, iar ea îl trase aproape şi-i strânse 
spatele în timp ce el îi săruta gulerul bluzei, mergând mai jos, 
sărutând fiecare nasture în timp ce-l descheia. Îi eliberă sânii şi 
continuă să-i sărute, mai întâi părţile moi, apoi în jurul 
sfârcurilor, tari şi ridicate, apoi îşi cobori mâinile pe abdomenul 
ei neted. Simţea cum mâinile ei îi masau muşchii spatelui. 

După aceea, Sally îl dezbrăcă şi se întinseră amândoi în 
întunericul cald şi făcură dragoste în timp ce soarele apunea, 
bănuţii de lumină devenind roşii, apoi dispărând atunci când 
soarele alunecă în spatele copacilor, lăsând coliba în întunericul 
tăcut, singurele sunete fiind strigătele slabe care umpleau 
lumea stranie din jurul lor. 

li trezi vocea veselă a lui Borabay. Se lăsase noaptea, 
aerul era mai rece, iar mirosul cărnii care se frigea plutea prin 
colibă. 

— Cina! 

Tom şi Sally se îmbrăcară şi ieşiră din colibă, jenaţi. Cerul 
era plin de stele, Calea Lactee arcuindu-se ca un râu de lumină 
deasupra capetelor lor. Tom nu mai văzuse niciodată o noapte 
atât de neagră sau o Cale Lactee atât de strălucitoare. 

Borabay stătea lângă foc, întorcând frigările şi lucrând la o 
ploscă, făcând găuri în ea şi crestând un şanţ la un capăt. După 


ce termină, o duse la buze şi suflă. leşi o notă joasă, dulce, apoi 
alta şi alta. El se opri şi zâmbi. 

— Vreţi să auziţi muzică? 

Începu să cânte, notele rătăcite adunându-se într-o 
melodie răscolitoare. Jungla se linişti în timp ce sunetele pure, 
limpezi, se revărsau din ploscă, acum mai repede, ridicându-se 
şi coborând odată cu goana notelor, la fel de limpezi şi iuți 
precum pâraiele de munte. Urmară clipe de tăcere, în timp ce 
melodia rămânea suspendată în aerul din jurul lor, apoi cântecul 
fu reluat. Se termină cu o serie de note joase, la fel de 
fantomatice precum geamătul vântului într-o peşteră. 

Când se opri, tăcerea dură câteva minute. Treptat, 
zgomotele junglei începură să invadeze golul lăsat de melodie. 

— Minunat, zise Sally. 

— Cred că ai moştenit talentul acesta de la mama ta, 
spuse Vernon. Tata avea ureche de tablă. 

— Da. Mama mea cântă foarte frumos. 

— Eşti norocos, spuse Vernon. Noi abia dacă ne-am 
cunoscut mamele. 

— Voi n-aveţi aceeaşi mamă? 

— Nu. Tata ne-a crescut mai mult de unul singur. 

Ochii lui Borabay se măriră. 

— Eu nu înţeleg. 

— Atunci când are loc un divorţ. Tom se opri. Ei bine, 
uneori unul dintre părinţi ia copiii, iar celălalt dispare. 

Borabay clătină din cap. _ 

— Asta foarte ciudat. Eu îmi doresc eu avut tata. Intoarse 
frigările. Spune-mi cum creşte cu tata este. 

Philip râse strident. 

— Doamne, de unde să încep? Atunci când eram copil, 
credeam că era înfiorător. 

Vernon interveni: 

— lubea frumuseţea. Atât de mult, încât uneori plângea în 
faţa unui tablou frumos sau a unei statui. 

Philip pufni din nou, sarcastic. 

— Mda, plângea pentru că nu putea să-l aibă. Dorea să 
posede frumuseţea. O voia pentru el. Femei, picturi, orice. Dacă 
era un lucru frumos, îl voia. 

— Eşti cam dur, zise Tom. Nu e rău să iubeşti frumuseţea. 
Lumea poate să fie un loc atât de urât. lubea arta pentru ea 


însăşi, nu pentru că era la modă sau îi aducea bani. 

— Nu şi-a trăit viaţa după regulile altor oameni, spuse 
Vernon. Era un sceptic. Mergea în alt ritm. 

Philip îşi flutură mâna. 

— Mergea în alt ritm? Nu, Vernon, îl pocnea pe cel care 
mergea în alt ritm, îi lua toba şi conducea el însuşi parada! Aşa 
aborda el viaţa. 

— Ce faceţi cu el? 

Vernon zise: 

— Îi plăcea să mergem cu cortul. 

Philip se lăsă pe spate şi lătră un hohot de râs. 

— Excursii plăcute cu cortul, cu ploaie şi țânțari, în cursul 
cărora ne brutaliza cu munci de tabără. 

— Eu am prins primul meu peşte într-una dintre excursiile 
alea, spuse Vernon. 

— Şi eu la fel, zise Tom. 

— Cu cortul? Ce este cu cortul? 

Discuţia îl depăşise pe Borabay. 

— Tata avea nevoie să fugă de civilizaţie, să-şi simplifice 
existenţa. Pentru că el însuşi era atât de complicat, avea nevoie 
să creeze simplitate în jur, şi făcea asta ducându-se la pescuit. 
lubea pescuitul la muscă. 

Philip îl luă în râs. 

— Pescuitul, pe lângă sfânta comuniune, este poate una 
dintre cele mai prosteşti activităţi cunoscute de om. 

— Observaţia asta e ofensatoare, spuse Tom, chiar şi 
pentru tine. 

— Haide, Tom! Nu-mi spune că la bătrâneţe te-ai apucat 
de tâmpeniile alea! Tu şi Vernon, cu religia lui pe trei cărări! De 
unde vine toată religiozitatea asta? Cel puţin, tata era ateu. Un 
lucru bun pentru tine, Borabay: tata s-a născut catolic, dar a 
devenit un ateu cu bun-simţ, cu scaun la cap şi nervi de oţel. 

— Philip, există mult mai multe lucruri pe lume decât 
costumele tale Armani, zise Vernon. 

— Corect, spuse Philip, mai există şi Ralph Lauren. 

— Staţi! Strigă Borabay. Toţi vorbit acelaşi timp. Eu nu pot 
înţeleg. 

— Ne-ai dat de lucru cu întrebarea aia, spuse Philip, încă 
râzând. Mai ai şi altele? _ 

— Da. Voi cum ca fii? Intrebă Borabay. 


Râsul lui Philip încetă deodată. Jungla se foia în spatele 
luminii focului. 

— Nu înţeleg prea bine ce vrei să spui, zise Tom. 

Borabay spuse: 

— Voi ziceţi ce fel de tată el este pentru voi. Acum eu 
întreb ce fel de fii voi sunteţi pentru el. 

— Am fost fii buni, spuse Vernon. Am încercat să 
respectăm programul. Am făcut tot ceea ce a vrut. l-am 
respectat regulile, i-am ţinut concertele blestemate în fiecare 
duminică, ne-am dus la toate orele şi am încercat să câştigăm 
jocurile pe care le jucam, poate nu cu mult succes, dar am 
încercat. A 

— Voi faceţi ce cere, dar ce faceţi şi el nu cere? Il ajutaţi la 
vânătoare? ÎI ajutaţi să pună acoperişul la loc după furtună? 
Faceţi pirogă cu el? Il ajutaţi când el bolnav? 

Tom avu dintr-odată senzaţia că era păcălit de Borabay. 
La asta dorise să ajungă tot timpul. Se întreba despre ce vorbise 
Maxwell Broadbent cu fiul său cel mai mare, în ultima sa lună de 
viaţă. 

— Tata a angajat oameni ca să facă toate lucrurile astea 
în locul lui, spuse Philip. Tata avea un grădinar, un bucătar, o 
menajeră, oameni care să repare acoperişul. Şi avea şi o 
asistentă medicală. În America, cumperi ceea ce-ţi trebuie. 

— Nu asta vrea să spună, interveni Vernon. Vrea să ştie ce 
am făcut pentru tata când s-a îmbolnăvit. 

Tom îşi simţi obrajii înroşindu-se. 

— Când el bolnav cu cancerul, voi ce făcut? Vă duceţi la 
casa lui? Staţi cu el? 

— Borabay, zise Philip, cu vocea ascuţită, ar fi fost de-a 
dreptul inutil să ne ducem peste bătrân. Nu ne-ar fi vrut. 

— Voi lăsat străin să îngrijească tata când el bolnav? 

— N-am de gând să ascult o predică de la tine sau de la 
altcineva, despre îndatoririle mele de fiu, strigă Philip. 

— Eu nu predică. Eu întreb întrebare simplă. 

— Răspunsul este da! Am lăsat un străin să aibă grijă de 
tata. Ne-a făcut vieţile mizerabile atunci când creşteam, şi abia 
aşteptam să scăpăm de el. Asta se întâmplă când eşti un tată 
rău: fiii tăi te părăsesc. Pleacă, îşi iau zborul. Abia aşteaptă să 
scape de tine! 

Borabay se ridică în picioare. 


— El tatăl vostru, bun sau rău. El vă hrăneşte, el vă apără, 
el vă creşte. El vă face! 

Philip se ridică şi el, furios. 

— Aşa numeşti tu ţâşnirea aceea scârboasă de lichide din 
corpul lui? Că ne face? Am fost nişte accidente, fiecare dintre 
noi. Ce fel de tată este cel care ia copiii de lângă mamele lor? 
Ce fel de tată este cel care îi creşte ca şi cum ar fi un fel de 
experiment care urmăreşte crearea geniului? Care îi târăşte prin 
junglă ca să moară? 

Borabay îi expedie o lovitură lui Philip, ceea ce se 
întâmplă atât de repede, încât păru că Philip dispare pur şi 
simplu în spate, în întuneric. Borabay se ridică, un metru şi 
jumătate de furie pictată, cu pumnii încleştându-se şi 
descleştându-se. Philip se ridică din praful din spatele focului şi 
tuşi. 

— Câh! 

Scuipă. Buza îi sângera şi se umfla repede. 

Borabay îl fixa cu privirea, respirând greu. 

Philip îşi şterse faţa, apoi un zâmbet se lărgi pe ea. 

— Măi, măi! Fratele mai mare îşi confirmă în cele din urmă 
locul în familie. 

— Tu nu vorbeşti despre tata aşa. 

— Vorbesc despre el cum vreau şi nici un sălbatic 
analfabet nu mă va face să-mi schimb părerea! 

Borabay îşi încleşta din nou pumnii, dar nu mai făcu vreo 
mişcare spre Philip. 

Vernon îl ajută pe Philip să se ridice. Philip îşi şterse buza, 
dar expresia de pe chipul lui era triumfătoare. Borabay şovăi, 
părând să-şi dea seama că făcuse o greşeală, pentru că, 
lovindu-şi fratele, pierduse, într-un fel, cearta. 

— Bine, interveni Sally. S-au spus destule despre Maxwell 
Broadbent. Nu ne permitem să ne certăm într-o perioada ca 
asta, şi o ştiţi cu toţii. 

Îşi întoarse privirea spre Borabay. 

— Se pare că mâncarea s-a ars. 

Borabay îndepărtă în tăcere frigările înnegrite şi începu să 
le împartă pe frunze. 

Fraza tăioasă a lui Philip răsuna în mintea lui Tom: „Asta 
se întâmpla când eşti un tată rău: fiii tăi te părăsesc”. Se 
întrebă: asta făcuseră? 


Mike Graff se instala în fotoliul de lângă foc, aşezându-şi 
ordonat picioarele unul peste celălalt, cu o expresie atentă, 
plăcută, pe chip. Pe Skiba îl uimea cum, în ciuda tuturor, Graff 
reuşea să păstreze aerul acela distins de şcoală bună, de 
încredere în sine. Graff ar fi putut să vâslească chiar la luntrea 
lui Caron, pe râul Styx, către porţile iadului, şi tot ar fi afişat 
privirea aceea proaspătă, convingându-şi pasagerii că raiul era 
chiar după colţ. i 

— Ce pot să fac pentru tine, Mike? Intrebă Skiba amabil. 

— Ce s-a întâmplat cu acţiunile în ultimele două zile? Au 
crescut cu zece procente. 

Skiba clătină din cap. Casa ardea, iar Graff stătea în 
bucătărie şi se plângea că era cafeaua rece. 

— Fii mulţumit că am supravieţuit articolului din Wall 
Street Journal despre Phloxatane. 

— Am cu atât mai multe motive să mă îngrijorez pentru 
faptul că acţiunile noastre cresc. 

— Uite, Mike. 

— Lewis, nu i-ai spus lui Fenner săptămâna trecută despre 
Codice, nu-i aşa? 

— Ba da. 

— Hristoase! Ştii ce ticălos e individul ăla! Avem şi aşa 
destule necazuri, fără să mai adăugăm pe meniu şi furnizarea 
unor informaţii interne. 

Skiba îl privi pe tip. Ar fi trebuit să scape de Graff mai 
devreme. Graff îi compromisese într-o asemenea măsură pe 
amândoi, încât demiterea era acum în afara discuţiei. Ce mai 
conta? Se terminase; pentru Graff, pentru companie şi, mai ales, 
pentru el. li venea să ţipe, pentru că nimic nu mai avea 
importanţă. O prăpastie fără fund se deschisese sub el. Erau în 
cădere liberă, iar Graff tot nu-şi dădea seama. 

— Voia să coboare Lampe pentru vânzare. Trebuia, Mike. 
Fenner nu e prost. Nu va sufla nici un cuvânt. Ar risca el să-şi 
distrugă viaţa pentru câteva sute de mii în plus? 

— Glumeşti? Ar îmbrânci-o chiar şi pe bunică-sa, ca să 
culeagă un bănuţ de pe jos. 

— Nu e vorba despre Fenner, sunt vânzătorii pe termen 
scurt care-şi închid poziţiile. 

— Asta nu explică mai mult de treizeci la sută din tot. 

— Investitori care cumpără contra pieţei. Speculanţi. 


Văduve şi orfani. Mike, de ajuns. De ajuns. Nu-ţi dar seama ce se 
întâmplă? S-a terminat! Am dat faliment. Lampe este la pământ. 

Graff îl privi uimit. 

— Despre ce vorbeşti? Vom trece peste asta. Odată ce 
punem mâna pe Codice, Lewis, vom înota în ape limpezi. 

Skiba îşi simţi sângele îngheţându-i la menţionarea 
Codicelui. 

— Chiar crezi că problemele noastre vor fi rezolvate de 
Codice? Spuse el încet. 

— De ce nu? Îmi scapă mie ceva? S-a schimbat ceva? 

Skiba clătină din cap. Ce mai conta? Mai prezenta oare 
ceva importanţă? 

— Lewis, pesimismul ăsta nu-ţi stă în fire. Unde e 
renumita ta încăpățânare? 

Skiba era obosit, atât de obosit. Discuţia asta era inutilă. 
Se terminase totul. Nu mai avea sens să vorbească. Tot ceea ce 
puteau să facă acum era să aştepte: să aştepte sfârşitul. Erau 
lipsiţi de putere. 

— Când vom scoate la iveală Codicele, continuă Graff, 
acţiunile Lampe vor urca până la cer. Nimic nu atrage mai mult 
decât succesul. Deţinătorii de acţiuni ne vor ierta, iar asta îi va 
tăia tot elanul acelui Nea Fâ-Dreptate de preşedinte al SEC. De 
asta mă îngrijorează scurgerea de informaţii interne. Dacă i-a 
spus cineva ceva cuiva despre Codice, care i-a povestit soacrei 
sale, care i-a dat telefon nepotului din Dubuque. Acuzaţia va sta 
în picioare. E precum evaziunea fiscală, cu ea îi prind pe toţi.69 
Uite ce s-a întâmplat cu Martha. 

— Mike? 

— Ce e? 

— leşi dracului afară! 

Skiba stinse luminile, închise telefoanele şi aşteptă să se 
lase întunericul. Pe biroul lui se aflau doar trei lucruri: sticluţa 
din plastic cu pastile, Macallanul vechi de şaizeci de ani şi un 
pahar curat pentru whisky. 

Era timpul să plece în marea croazieră. 

În ziua următoare părăsiră aşezarea Tara abandonată şi o 
luară printre dealurile de la poalele munţilor Sierra Azul. Drumul 
începu să urce cu intermitențe prin păduri şi pajişti, trecând 
peste câmpuri roşietice năpădite de buruieni. Ici-colo, ascunsă 
în pădurea tropicală, Tom zărea în treacăt câte o colibă din stuf 


abandonată, căzută în ruină. 

Intrară într-o pădure adâncă, răcoroasă. Borabay insistă 
dintr-odată să meargă în frunte şi, deşi de obicei păşea cu grijă 
să nu facă nici un zgomot, acum călca apăsat, cântând, lovind 
fără să fie nevoie vegetaţia şi oprindu-se deseori pentru 
„odihnă”, care i se părea lui Tom mai mult ca o inspecţie. Ceva îl 
neliniştea. 

În clipa în care ajunseră la un mic luminiş, Borabay se 
opri. 

— Prânz! Strigă el şi începu să cânte tare, în timp ce-şi 
despacheta grămezile de frunze de palmier. 

— Am luat prânzul acum două ore, zise Vernon. 

— Luăm prânz din nou! 

Indianul îşi lăsă arcul şi săgețile jos de pe umăr, iar Tom 
observă că le pusese la o oarecare distanţă de el. 

Sally se aşeză lângă Tom. 

— Ceva este pe cale să se întâmple. 

Borabay îi ajută pe ceilalţi cu rucsacurile şi le lăsă alături 
de arc şi săgeată, de partea cealaltă a luminişului. După aceea, 
veni la Sally şi-şi petrecu un braţ în jurul ei, trăgând-o aproape. 

— Dă-mi armă, Sally, zise el cu vocea joasă. 

Ea îi întinse arma. După aceea, Borabay le luă toate 
macetele. 

— Ce se întâmplă? Se interesă Vernon. 

— Nimic, nimic, noi odihnim aici. Începu să împartă câteva 
banane uscate. Voi foame, fraţilor? Foarte bune banane! 

— Nu-mi place asta, zise Philip. 

Vernon, ignorând starea de tensiune, se ospăta din 
bananele uscate. 

— Delicioase, zise el, cu gura plină. Ar trebui să mâncăm 
câte două prânzuri în fiecare zi. 

— Foarte bine! Două prânzuri! Bună idee! Zise Borabay, 
râzând zgomotos. 

Şi atunci se întâmplă. Fără să audă vreun zgomot sau să 
observe vreo mişcare, Tom îşi dădu brusc seama de faptul că 
erau înconjurați de bărbaţi din toate părţile, cu arcurile 
încordate la limită, o sută de săgeți cu vârfuri din piatră 
îndreptându-se către ei. Era ca şi cum jungla s-ar fi retras cu o 
mişcare imperceptibilă, lăsându-i pe bărbaţi să iasă la iveală, 
precum stâncile la reflux. 


Vernon scoase un strigăt şi se aruncă la pământ, fiind 
imediat înconjurat de bărbaţi zburliţi, cu muşchii încordaţi, cu 
cincizeci de săgeți pregătite şi îndreptate la câţiva centimetri de 
gâtul şi pieptul lui. 

— Nu mişcaţi! Strigă Borabay. _ 

Se întoarse şi vorbi repede cu oamenii. Incet, corzile 
arcurilor fură slăbite şi bărbaţii făcură câţiva paşi înapoi. El 
continuă să vorbească, mai puţin repede şi pe un ton mai jos, 
dar la fel de serios. În cele din urmă, bărbaţii mai făcură un pas 
în spate şi-şi coborâră săgețile. 

— Vă mişcaţi acum, spuse Borabay. Ridicaţi-vă. Nu 
zâmbet. Nu scuturat mână. Priviţi toată lumea în ochi. Nu 
zâmbet. 

Făcură aşa cum li se spunea, ridicându-se. 

— Mergeţi şi aduceţi bagaje şi arme şi cuțite. Nu arătaţi 
voi frică. Faceţi faţă supărată, dar nu spuneţi nimic. Zâmbiţi şi 
veţi muri. 

Urmară ordinele lui Borabay. Se auzi un freamăt de săgeți 
ridicate în clipa în care Tom îşi ridică maceta, dar după ceo 
puse la brâu, săgețile se lăsară înapoi în jos. Tom, urmând 
instrucţiunile lui Borabay, îi măsură pe războinicii de lângă ei cu 
o privire cruntă, iar ei îi răspunseră cu căutături atât de feroce, 
încât îşi simţi genunchii înmuindu-se. À 

Borabay vorbea acum cu voce joasă, dar părea nervos. li 
explica unui singur bărbat, mai înalt decât ceilalți, cu un set de 
pene strălucitoare ridicându-se din inelele de pe antebraţele 
sale musculoase. Purta un şnur în jurul gâtului, de care atârnau, 
în chip de bijuterii, vestigii ale tehnologiei occidentale, un CD- 
ROM oferind şase luni de gratuitate la AOL, un calculator de 
buzunar cu o gaură în el, un disc de la un telefon vechi. 

Bărbatul îl privi pe Tom şi păşi în faţă. Se opri. 

— Frate, fă pas spre bărbat, spune-i cu voce furioasă că 
trebuie scuze. 

Tom, sperând că Borabay înţelegea latura psihologică a 
situaţiei, se încruntă şi păşi către războinic. 

— Cum de îndrăzniţi să aţintiţi arcurile asupra noastră? 
întrebă el. 

Borabay traduse. Bărbatul răspunse supărat, agitând o 
suliță aproape de faţa lui Tom. 

Borabay vorbi. 


— El spune: „Cine sunteţi voi? De ce voi venit în teritoriu 
Tara fără invitaţie?” Spune-i, cu voce furioasă, că voi venit să 
salvaţi tatăl vostru. Strigă la el. 

Tom se supuse, ridicând vocea, făcând un pas spre 
războinic şi strigând la câţiva centimetri de faţa acestuia. 

Omul răspunse cu o voce şi mai furioasă, vânturându-şi 
lancea pe la nasul lui Tom. La mişcarea asta, mulţi dintre 
războinici îşi încordară din nou arcurile. 

— El spune tata provocat necaz mare pentru Tara şi el 
foarte supărat. Frate, tu trebuie să fii foarte înfuriat acum. 
Spune-le să pună jos arcuri. Spune că nu vorbeşti decât dacă 
pun săgeți jos. Fă insultă mare. 

Tom, transpirând acum, încercă să-şi înlăture groaza care 
îl cuprinsese şi să simuleze furia. 

— Cum de îndrăzniţi să ne ameninţaţi? Strigă el. Am venit 
în ţinutul vostru cu pace, iar voi ne oferiţi războiul! Aşa îşi 
tratează neamul Tara oaspeţii? Sunteţi animale sau oameni? 

Tom prinse o umbră de aprobare din partea lui Borabay în 
timp ce traducea, nuanţând, fără îndoială. 

Arcurile coborâră, şi de data asta bărbaţii îşi scoaseră 
săgețile şi le puseră la loc în tolbe. 

— Acum zâmbeşti. Zâmbet scurt, nu zâmbet mare. 

Tom schiţă un surâs, apoi reveni la masca dură dinainte. 

Borabay vorbi în cele din urmă, apoi se întoarse spre Tom. 

— Trebuie să îmbrăţişezi şi să săruţi războinicul acela în 
fel Tara. 

Tom îl îmbrăţişă stângaci pe bărbat şi-i depuse o pereche 
de sărutări pe gât, aşa cum făcuse şi Borabay cu el de atâtea 
ori. Se mânji cu vopsea roşie şi galbenă pe faţă şi pe buze. 
Războinicul îi întoarse politeţea, mânjindu-l şi mai mult. 

— Bun, zise Borabay, aproape ţopăind de uşurare. Totul 
bine acum! Mergem la sat Tara. 

Satul era alcătuit dintr-o piaţă deschisă de pământ 
bătătorit, înconjurata de două cercuri neregulate de locuinţe din 
stuf, de felul celor în care dormiseră cu câteva nopţi înainte. 
Colibele n-aveau ferestre, doar câte o deschizătură în vârf. 
Focuri pentru gătit ardeau în faţa multor colibe, în grija unor 
femei care, după cum observă Tom, găteau folosind vasele 
franţuzeşti, cratiţele din cupru pentru înăbuşit şi cuţitele din oţel 
inoxidabil Meissen pe care le adusese cu el Maxwell Broadbent. 


În timp ce urmau grupul de războinici către centrul pieţei, uşile 
din stuf se deschideau şi tot felul de oameni ieşeau ca să stea şi 
să se zgâiască la ei. Copiii mai mici erau complet dezbrăcaţi; cei 
mai mari purtau pantaloni murdari sau pânze în jurul coapselor. 
Femeile purtau o bucată de pânză în jurul taliei şi erau goale în 
partea de sus, având sânii şi pieptul mânjite cu roşu. Mulţi 
aveau discuri în buze şi în urechi. Doar bărbaţii purtau pene. 

Nu avu loc o ceremonie oficială de întâmpinare. 
Războinicii care-i aduseseră se împrăştiară, ducându-se la 
treburile lor cu o indiferenţă totală, în timp ce femeile şi copiii 
satului se zgâiau încă la ei. 

— Ce facem acum? Intrebă Tom, stând în mijlocul pieţei 
murdare şi privind în jur. 

— Aşteptăm, spuse Borabay. 

O bătrână fără dinţi ieşi curând dintr-o colibă, încovoiată 
de vârstă, sprijinindu-se într-un băț; părul scurt şi alb o făcea să 
arate ca o vrăjitoare. Îşi croi drum spre ei cu o încetineală 
chinuitoare, ochii precum mărgelele nedezlipindu-se de pe 
chipurile lor, sugându-şi buzele şi bombănind pentru sine. În 
cele din urmă, ajunse în faţa lui Tom şi-şi ridică privirea spre el. 

Borabay zise încetişor: 

— Nu face nimic. 

Ea ridică o mână zbârcită şi-l lovi pe Tom peste genunchi, 
apoi îl pocni peste coapse, o dată, de două, de trei ori, lovituri 
surprinzător de puternice pentru o femeie în vârstă, tot timpul 
bombănind. După aceea, îşi ridică băţul şi-l lovi peste fluierele 
picioarelor şi din nou peste fese. Aruncă băţul, se întinse şi-l 
pipăi într-un mod obscen între picioare. Tom înghiţi şi încerca să 
nu tresară în timp ce ea îi verifica temeinic bărbăţia. După 
aceea, femeia se ridică spre capul lui Tom, făcând o mişcare din 
degete. Tom se aplecă uşor, iar ea îl prinse de păr şi-l trase atât 
de tare, încât îi dădură lacrimile. 

Femeia se trase înapoi, inspecția părând să fie încheiată. Îi 
aruncă un zâmbet ştirb şi vorbi în cele din urmă. 

Borabay traduse. 

— Ea spune că, împotrivă aparente, tu eşti sigur bărbat. 
Ea invită tu şi fraţii tăi staţi în sat ca oaspeţi ai neamului Tara. 
Ea acceptă ajutor de la tine pentru lupta împotriva oameni răi 
din Oraşul Alb. Ea spune tu acum la conducere. 

— Cine e? 


Tom se uită la ea. Femeia privea în sus şi în jos, 
măsurându-l din cap până în picioare. 

— Ea este nevastă Cah. Ai grijă Tom, ea place la tine. 
Poate vine în coliba ta diseară! 

Tensiunea se risipi şi izbucniră cu toţii în râs, Philip fiind 
cel mai zgomotos. s 

— Ce voi conduce? Intrebă Tom. 

Borabay îl privi. 

— Acum tu şef război. 

Tom era uluit. 

— Cum se poate? Sunt aici de zece minute. 

— Ea spune războinici Tara nu reuşesc în atac împotriva 
om alb şi mulţi omorâţi. Tu tot om alb, poate tu înţelegi inamic 
mai bine. Mâine, conduci luptă împotriva oameni răi. 

— Mâine? Exlamă Tom. Mulţam frumos, dar nu-mi asum 
responsabilitatea. 

— Nu ai alegere, spuse Borabay. Ea spune dacă nu, 
războinici Tara omoară noi toţi. 

In noaptea aceea, sătenii aprinseră un foc de tabără şi se 
stârni un fel de petrecere, începută cu un ospăț din mai multe 
feluri, care sosi pe frunze, culminând cu un tapir fript în groapă. 
Bărbaţii dansară, apoi oferiră o ciudată reprezentaţie 
orchestrală la flaut, emoţionantă, conduşi de Borabay. Toată 
lumea se duse la culcare târziu. Borabay îi trezi după câteva 
ore. Era încă întuneric. 

— Mergem acum. Tu vorbeşti cu oamenii. 

Tom se holbă la el. 

— Trebuie să ţin un discurs? 

— Eu te ajut. 

— Trebuie s-o văd şi pe asta, zise Philip. 

Buştenii ardeau în focul de tabără, iar Tom văzu că tot 
satul era în picioare, tăcut şi respectuos, aşteptând discursul lui. 

Borabay şopti: 

— Tom, spune-mi iau zece cei mai buni războinici pentru 
luptă. 

— Luptă? Care luptă? 

— Noi luptăm Hauser. 

— Nu putem. 

— Taci şi fă ce spun eu, şuieră Borabay. 

Tom dădu ordinul, iar Borabay merse atunci prin mulţime, 


bătând din palme, lovind umerii unor bărbaţi şi în cinci minute 
avea zece războinici aliniaţi lângă el, împodobiţi cu pene, 
vopsea şi coliere, fiecare cu arc şi tolbă. 

— Acum tu ţii discurs. 

— Ce ar trebui să spun? 

— Vorbeşte mare. Cum vei salva tata, omori oameni răi. 
Nu-ţi face griji, orice spui, eu aranjez bine. 

— Nu uită să promiţi câte un pui în fiecare oală70, spuse 
Philip. 

Tom făcu un pas înainte şi privi toate chipurile. Rumoarea 
se stinse rapid. Acum, în ochii tuturor se citea speranţa. Un fior 
de frică îl străbătu. N-avea nici cea mai mică idee despre ceea 
ce făcea. 

— Ăăă. Doamnelor şi domnilor? 

Borabay îi aruncă o privire dezaprobatoare şi după aceea, 
cu o voce războinică, strigă ceva care suna mult mai 
convingător decât introducerea lui fără vlagă. Urmă un foşnet, 
în clipa în care cu toţii deveniră atenţi. Tom avu un sentiment de 
deja-vu; îşi aminti de discursul lui Don Alfonso către satul lui, 
atunci când plecaseră din Pito Solo. Trebuia să ţină un discurs 
precum acela, chiar dacă era plin de minciuni şi de promisiuni 
goale. 

Inspiră adânc. 

— Prieteni! Am venit în ţinuturile Tara dintr-un loc 
îndepărtat numit America! 

La cuvântul America, chiar înainte ca Borabay să traducă, 
se stârni agitaţie. 

— Am mers multe mii de kilometri, cu avionul, cu piroga, 
pe jos. Patruzeci de zile şi de nopţi am călătorit. 

Borabay recită toate acestea. Tom văzu că toată suflarea 
era atentă la el. 

— Un mare rău s-a abătut asupra neamului Tara. Un 
barbar numit Hauser a venit din cealaltă parte a lumii, cu 
mercenari, ca să-i omoare pe oamenii Tara şi să le jefuiască 
mormintele. V-au răpit marele preot şi v-au ucis războinicii. În 
timp ce vorbesc, ei sunt în Oraşul Alb, pângărindu-l cu prezenţa 
lor. 

Borabay traduse şi se auzi un murmur puternic de 
aprobare. 

— Suntem aici, cei patru fii ai lui Maxwell Broadbent, ca să 


scăpăm tribul Tara de omul acesta. Am venit ca să-l salvăm pe 
tatăl nostru, pe Maxwell Broadbent, din întunericul mormântului 
său. 

Se opri ca să traducă Borabay. Cinci sute de chipuri, 
luminate de foc, îl priveau cu atenţie neclintită. 

— Fratele meu de aici, Borabay, ne va conduce în munţi, 
unde-i vom pândi pe oamenii răi şi vom face planuri de atac. 
Mâine, vom lupta! 

La auzul acestor cuvinte, mulţimea scoase nişte sunete 
ciudate, precum un mormăit rapid sau un râs, echivalentul în 
tradiţia Tara, se părea, al ovaţiilor şi aplauzelor. Tom îşi simţea 
puiul de maimuţă, pe Ştrengarul Păros, chircindu-se pe fundul 
buzunarului, încercând să se ascundă. 

Borabay îi vorbi atunci lui Tom, cu voce joasă. 

— Cere-le să se roage şi să facă jertfă. 

Tom îşi drese glasul. 

— Popor Tara, voi toţi aveţi un rol important în lupta care 
va veni. Vă cer să vă rugaţi pentru noi. Vă cer să faceţi jertfe 
pentru noi. Vă cer să faceţi asta în fiecare zi, până când ne vom 
întoarce victorioşi! 

Vocea lui Borabay răsună traducând aceste declaraţii şi 
avu un efect electrizant. Oamenii se unduiau, murmurând 
agitaţi. Tom simţi cum un val de speranţă absurdă se revărsa 
peste el; oamenii aceştia credeau în el mult mai mult decât 
credea el însuşi. 

O voce spartă răsună, iar oamenii se traseră imediat în 
spate, lăsând-o pe bătrână, pe soţia lui Cah, să rămână singură 
în faţă, sprijinită de băţul ei. Ea îşi înălţă capul şi-şi opri privirea 
asupra lui Tom. Urmă o tăcere lungă, după care ea îşi ridică 
băţul, îl aplecă pe spate şi-i dădu o lovitură puternică peste 
coapse. Tom încercă să nu tresară sau să se strâmbe. 

Atunci, bătrâna strigă ceva cu o voce ofilită. 

— Ce a spus? 

Borabay se întoarse. 

— Nu ştiu cum să traduc. Ea vorbeşte o expresie Tara 
puternică. Inseamnă ceva precum: Ucideţi sau muriţi! 

Profesorul Julian Clyve îşi sprijini picioarele şi se lăsă pe 
spate în fotoliul lui vechi, cu mâinile la ceafă. Era o zi de mai 
vijelioasă, vântul răsucind şi chinuind frunzele sicomorului de 
lângă fereastra lui. Sally lipsea de peste o lună. Nu sosise nici o 


veste. Nu se aşteptase să afle ceva, însă Clyve era oricum de 
părere că o tăcere atât de îndelungată devenise supărătoare. 
Atunci când plecase Sally, amândoi se aşteptaseră ca 
străvechiul Codice să aducă încă un triumf academic în cariera 
profesorului Clyve. Dar, după ce se gândise la asta timp de o 
săptămână sau două, Clyve îşi schimbase părerea. Doar era 
ditamai academicianul din Rhodes, profesor titular la Yale, cu un 
şir de premii, realizări academice şi publicaţii pe care cei mai 
mulţi dintre profesori nu le strângeau într-o viaţă întreagă. 
Adevărul era că nu prea mai avea nevoie de o altă realizare 
academică. Avea nevoie, ca să fim cinstiţi, de bani. Valorile 
societăţii americane erau total greşite. Premiul adevărat, banii, 
nu îl primeau cei care-l meritau cel mai mult, motoarele şi 
maşinile intelectuale, creierul central care controla, dirija şi 
disciplina fiara uriaşă, proastă şi adormită care era vulgus 
mobile71. Cine făcea banii? Starurile din sport, cântăreții rock, 
actorii şi directorii generali. lar el, în plină afirmare profesională, 
câştiga mai puţin decât un instalator obişnuit. Era o ruşine. Era 
nedrept. 

Oriunde se ducea, oamenii îi căutau prezenţa, îi strângeau 
mâna, îl lăudau, îl admirau. Toţi oamenii bogaţi din New Haven 
doreau să-l cunoască, să-l invite la cină, să-l colecţioneze şi să-l 
expună ca pe o dovadă a bunului lor gust, ca şi cum ar fi fost un 
tablou al unui Vechi Maestru sau o bucată de argint antic. Nu 
numai că era dezgustător, dar era şi umilitor şi scump. Aproape 
toţi cei pe care-i cunoştea aveau mai mulţi bani decât el. 
Indiferent câte onoruri obținea, indiferent câte premii câştiga 
sau câte monografii publica, tot nu putea să achite nota de plată 
la un restaurant rezonabil din New Haven. În schimb, ei achitau 
nota. Ei îl invitau în casele lor. Ei îl invitau la cinele de caritate în 
smoching şi plăteau pentru masă, respingând ofertele lui 
nesincere de restituire. Şi, atunci când se termina totul, trebuia 
să se strecoare înapoi în apartamentul său de două camere, 
revoltător de burghez, din ghetoul academic, în timp ce ei se 
duceau acasă la conacele lor din Heights. 

Acum, în sfârşit, avea mijloacele să facă şi el ceva în 
privinţa asta. Privi spre calendar. Era treizeci şi unu mai. Mâine, 
prima tranşă din cele două milioane de la Hartz, marea 
companie farmaceutică elveţiană, trebuia să ajungă. 
Confirmarea codată, prin e-mail, trebuia să vină din Insulele 


Cayman cât de curând. Trebuia să cheltuiască banii în afara 
Statelor Unite, desigur. O vilă confortabilă pe Costiera 
Amalfitana72 ar fi fost o bună investiţie; un milion pentru vilă şi 
cel de-al doilea pentru cheltuieli. Se spunea că Ravello73 era 
frumos. El şi Sally şi-ar putea petrece luna de miere acolo. 

Îşi reaminti discuţia cu directorul general şi cu consiliul de 
la Hartz, fuseseră atât de serioşi, atât de elveţieni. Erau sceptici, 
desigur, dar atunci când văzuseră pagina pe care Julian o 
tradusese deja, gurile lor bătrâne şi cenuşii aproape că 
salivaseră. Codicele le va aduce multe miliarde. Cele mai multe 
dintre companiile farmaceutice aveau departamente de 
cercetare care evaluau leacurile tradiţionale; dar aici era vorba 
despre cartea de bucate supremă a medicinei, frumos aranjată, 
iar Julian era cam singura persoană din lume, în afară de Sally, 
care putea s-o traducă exact. Hartz va trebui să încheie o 
înţelegere cu familia Broadbent pentru el, dar, fiind cea mai 
mare companie farmaceutică din lume, avea de unde să 
plătească. lar fără traducerea lui, de ce folos le va fi Codicele 
celor din familia Broadbent, oricum? Totul trebuia să fie făcut 
corect. Desigur, compania insistase asupra acestui lucru. Aşa 
erau elveţienii. 

Se întreba cum va reacţiona Sally, atunci când va afla că, 
de fapt, Codicele va dispărea în stomacul unei corporaţii 
multinaționale gigantice. După cum o cunoştea, nu va reacţiona 
prea bine. Dar, după ce vor începe să se bucure de cele două 
milioane de dolari pe care Hartz convenise să i le plătească lui 
ca onorariu pentru că făcuse această descoperire, ca să nu mai 
menţionăm şi răsplata generoasă pe care se aştepta s-o 
primească pentru traducere, îi va trece. lar el îi va arăta că 
procedase corect, că Hartz era cea mai în măsură să dezvolte 
aceste medicamente noi şi să le aducă pe piaţă. Era cel mai bun 
lucru pe care putea să-l facă. Era nevoie de bani ca să se 
producă medicamente noi. Nimeni n-o va face gratis. Profitul 
făcea lumea să se învârtă. 

Cât despre sine, sărăcia fusese bună vreme de câţiva ani, 
cât timp era tânăr şi idealist, dar va deveni de nesuportat după 
vârsta de treizeci de ani. lar profesorul Julian Clyve se apropia 
rapid de treizeci. 

După zece ore de urcat prin munţi, Tom şi fraţii lui trecură 
o creastă golaşă, bătută de vânt. O privelişte uimitoare a 


munţilor li se aşternu în faţa ochilor, o mare de piscuri şi de văi, 
întinzându-se spre orizont în nuanţe tot mai închise de mov. 

Borabay le arătă cu mâna. 

— Sukia Tara, Oraşul Alb, zise el. 

Tom miji ochii în soarele strălucitor al după-amiezii. Cam 
la opt kilometri depărtare, peste un hău, se înălţau două stânci 
ascuţite de piatră albă. Cuibărită între ele, se afla o şa plată, 
izolată, tăiată în ambele părţi de hăuri şi înconjurată de piscuri 
zimţuite. Era un petic singuratic de verdeață, o bucată 
luxuriantă de pădure tropicală care arăta ca şi cum s-ar fi rupt 
din altă parte, ca să se aşeze între cei doi colţi de stâncă albă, 
suspendată pe marginea unei prăpăstii. Tom îşi imaginase 
oraşul ca pe o ruină cu turnuri şi cu ziduri albe. In loc de asta, nu 
vedea altceva decât un covor gros, îndesat, de copaci. 

Vernon îşi ridică binoclul, examină Oraşul Alb, apoi îi 
întinse instrumentul lui Tom. 

Promontoriul verde făcu un salt mărit de binoclu. Tom îl 
cercetă încet. Platoul era acoperit din belşug cu copaci şi cu 
ceea ce părea să fie un covor impenetrabil de viţe şi de plante 
târâtoare. Indiferent ce oraş în ruine ar fi zăcut în valea aceea 
ciudată, era bine acoperit de junglă. Dar în timp ce Tom ÎI 
cerceta, ici şi colo, ridicându-se din verdeață, distingea 
aflorimente albicioase care începeau să capete contururi vagi: 
un colţ, un zid spart, un pătrat întunecat care arăta ca o 
fereastră. lar atunci când privi mai departe, spre ceea ce credea 
că este un deal abrupt, îşi dădu seama că era o piramidă în 
ruine, năpădită de vegetaţie. Una dintre laturi fusese spintecată 
- o rană albă în verdele viu. 

Podişul pe care fusese construit oraşul era, cu adevărat, o 
insulă în cer. Atârna între două piscuri, separat de Sierra Azul 
prin stânci abrupte. | se părea izolat, până când văzu un fir 
galben curbându-se peste unul dintre hăuri: un pod suspendat, 
rudimentar. În timp ce-l examina mai departe, văzu că podul era 
bine păzit de soldaţi, care foloseau o fortăreață din piatră, 
dărâmată, construită de vechii locuitori, ca să apere Oraşul Alb. 
Hauser şi oamenii lui defrişaseră o porţiune mare de pădure la 
capătul podului, ca să aibă o linie de foc bună. 

De partea cealaltă a Oraşului Alb, nu departe de pod, un 
râu mic izvora din munţi şi se vărsa în prăpastie, transformându- 
se într-un fir alb grațios, dispărând în ceţurile de dedesubt. In 


timp ce Tom privea, ceața se ridica din prăpastie, acoperind 
podul suspendat şi astupându-le vederea spre Oraşul Alb. 
Ceţurile se limpezeau, apoi se înălţau din nou şi iar se 
limpezeau, într-un balet nesfârşit de întuneric şi lumină. 

Tom se cutremură. Tatăl lor, Maxwell Broadbent, stătuse 
probabil în acelaşi loc, acum patruzeci de ani. Fără îndoială că 
reuşise să distingă contururile vagi ale oraşului, prin haosul 
vegetației. Aici făcuse prima lui descoperire şi-şi începuse 
munca de-o viaţă; şi tot aici sfârşise, închis de viu într-un 
mormânt întunecat. Oraşul Alb era alfa şi omega pentru cariera 
lui Maxwell Broadbent. 

Îi trecu binoclul lui Sally. Ea privi Oraşul Alb timp 
îndelungat. După aceea, cobori binoclul şi se răsuci spre Tom, 
cu fata îmbujorată de emoție. 

— E tipic maya, zise ea. Există o sală centrală pentru 
ceremonii, o piramidă şi câteva pavilioane etajate. Aparține 
perioadei maya clasice. Poporul care a construit oraşul acesta a 
venit din Copân, sunt sigură. Probabil că aici s-a retras poporul 
maya, după căderea cetăţii Copán, în anul 900 după Hristos. 
Încă un mare mister rezolvat. 

Ochii îi străluceau, soarele lucea în părul ei auriu. N-o mai 
văzuse niciodată atât de plină de viaţă. Era surprinzător, se 
gândi el, având în vedere cât de puţin dormiseră. 

Sally se răsuci şi privirea i se încleştă de a lui, iar 
bărbatului i se păru că ea ştia la ce se gândise. Obraijii i se 
îmbujorară uşor şi apoi privi într-o parte, zâmbind în sinea ei. 

Philip luă şi el binoclul şi cercetă oraşul. Tom îl auzi cum 
îşi ţinea respiraţia. 

— Sunt oameni acolo, spuse el. Taie nişte copaci la baza 
piramidei. 

Se auzi un bubuit îndepărtat de la dinamită şi un nor de 
praf se ridică deasupra oraşului, precum o floare mică şi albă. 

— Va trebui să găsim mormântul lui tata înaintea lor, rosti 
Tom. Sau. 

Lăsă fraza neterminată. 

Petrecură restul după-amiezii la adăpostul copacilor, 
supraveghindu-i pe Hauser şi pe oamenii lui. Un grup de soldaţi 
curăța copacii de lângă un templu din piatră de la baza 
piramidei, în timp ce un alt grup săpa şi punea explozibil într-o 
piramidă mai mică din apropiere. Vântul schimbător aducea 


sunetele slabe ale fierăstraielor şi, cam la fiecare jumătate de 
oră, murmurul îndepărtat al explozibililor, urmaţi de ridicarea 
unui nor de praf. 

— Unde e mormântul tatei? Îl întrebă el pe Borabay. 

— În stânci, sub oraş, pe parte cealaltă. Locul morţilor. 

— Hauser îl va găsi? 

— Da. Drum în jos ascuns, dar el găseşte în sfârşit. Poate 
mâine, poate două săptămâni. 

La căderea nopţii, o pereche de proiectoare se aprinseră 
în Oraşul Alb, iar altă pereche lumină podul suspendat şi zona 
din jurul lui. Hauser nu lăsa nimic la voia întâmplării, şi venise 
bine echipat cu de toate, inclusiv cu un generator. 

Işi mâncară cina în tăcere. Tom abia putea să guste 
broaştele sau şopârlele, sau orice ar fi fost felul pregătit de 
Borabay. După câte vedea, din observatorul lor de pe creasta, 
Oraşul Alb era bine apărat, aproape inexpugnabil. 

La sfârşitul mesei, Philip dădu glas gândurilor tuturor. 

— Cred că ar fi mai bine să plecăm naibii de aici şi să ne 
întoarcem cu ajutoare. Nu putem face asta singuri. 

— Philip, zise Tom, când vor găsi mormântul şi-l vor 
deschide, ce crezi că se va întâmpla? 

— ÎI vor jefui. 

— Nu, primul lucru pe care-l va face Hauser va fi să-l 
omoare pe tata. 

Philip nu răspunse. 

— Ne-ar trebui cel puţin patruzeci de zile doar ca să ieşim 
de aici. Dacă vrem să-l salvăm pe tata, trebuie să acţionăm 
acum. 

— Nu vreau să fiu eu cel care spune să nu-l salvăm pe 
tata, dar, Tom, pentru numele lui Dumnezeu, noi avem o puşcă 
veche, poate zece gloanţe şi câţiva războinici pictaţi, cu arcuri şi 
săgeți. Ei au arme automate, lansatoare de grenade şi dinamită. 
lar ei mai au şi avantajul că apără o poziţie incredibil de sigură. 

— Nu şi dacă există o cale secretă de acces în oraş, zise 
Tom. 

— Nu drum secret, spuse Borabay. Doar pod. 

— Trebuie să existe un al doilea drum, spuse Tom. Altfel, 
cum au construit la început podul? 

Borabay îl privi ţintă, iar Tom simţi un val de triumf. 

— Zei construit pod, spuse Borabay. 


— Zeii nu construiesc poduri. 

— Zei construit acest pod. 

— La naiba, Borabay! Zeii n-au construit podul ăsta, 
oamenii l-au construit, şi, ca să facă asta, trebuiau să se afle pe 
ambele părţi! 

— Ai dreptate, zise Vernon. 

— Zei construit pod, insistă Borabay. Dar, adăugă el după 
o clipă, oameni Tara ştiu şi ei cum construit pod de pe o singură 
parte doar. 

— Imposibil! 

— Frate, tu mereu aşa sigur că tu dreptate? Îţi spun cum 
Tara construit pod de pe o singură parte. Mai întâi, Tara trage 
săgeată cu frânghie şi cârlig. O înţepenesc de copac de partea 
cealaltă. Apoi trimit băieţel acolo în coş pe roţi. 

— Cum traversează? 

— El se trage. 

— Cum ar putea un bărbat să tragă peste o prăpastie de 
aproape două sute de metri cu o săgeată de care sunt atârnate 
o frânghie şi un cârlig? 

— Tara foloseşte arc mare special şi săgeată specială cu 
pană. Foarte important să aştepte zi cu vânt puternic în direcţie 
bună. 

— Continuă. 

— Când băieţel traversat, bărbat trage a doua săgeată cu 
frânghie. Băieţel leagă două frânghii, pune frânghie pe rotiţă. 

— Un scripete. 

— Da. Atunci, cu scripete, bărbat poate trage multe 
lucruri. Mai întâi trage cablu greu în coş, care descolăceşte cum 
înaintează. Băiat fixează cablu greu de copac. Acum bărbat şi 
băiat de cealaltă parte. Bărbat foloseşte al doilea scripete ca să 
treacă încă trei cabluri, pe rând. Acum, patru cabluri peste 
canion. Acum, mai mulţi bărbaţi trec în coş. 

— Destul, îl întrerupse Tom, am prins ideea. 

Tăcură cu toţii, începând să realizeze în ce situaţie fără 
ieşire se aflau. 

— Războinicii Tara au încercat să-i atace şi să taie podul 
până acum? 

— Da. Mulţi murit. 

— Au încercat cu săgeți aprinse? 

— Nu pot ajung la pod. 


— Să ţinem cont, zise Philip, că, dacă podul este tăiat, şi 
tata este prins înăuntru. : 

— Sunt foarte conştient de asta. Incerc să văd care sunt 
opțiunile noastre. Poate facem o înțelegere cu Hauser, să-l lase 
pe tata să iasă, iar el să păstreze mormântul şi bogăţiile lui. 
Semnăm totul pentru el şi asta este. 

— Tata n-ar fi niciodată de acord, zise Tom. 

— Chiar dacă e vorba despre viaţa lui? 

— Moare de cancer. 

— Sau despre vieţile noastre? 

Philip îi privi fix. 

— Nici măcar să nu vă gândiţi să aveţi încredere în Hauser 
sau să faceţi un târg cu el! 

— Foarte bine, zise Vernon, am eliminat intrarea în Oraşul 
Alb pe altă cale, şi am eliminat şi varianta atacului frontal. Ştie 
cineva de aici cum se construieşte un planor? 

— Nu. 

— Asta înseamnă că ne-a rămas o singură cale de acţiune. 

— Şi care-ar fi? 

Vernon netezi un loc în nisipul de lângă foc şi începu să 
deseneze o hartă, în timp ce-şi explica planul. După ce termină, 
Philip vorbi primul, clătinând din cap. 

— E un plan nebunesc! Eu zic să plecăm, să luăm ajutoare 
şi să ne întoarcem. Ar putea să le ia luni de zile să găsească 
mormântul lui tata. 

Borabay îl întrerupse. 

— Philip, poate tu nu înţelege. Dacă fugim acum, oameni 
Tara omoară la noi. 

— Prostii! 

— Noi făcut promisiune. Nu se poate încălcat promisiune. 

— Eu n-am făcut nici o nenorocită de promisiune, Tom a 
fost acela! Oricum, putem să ne strecurăm pe lângă satul Tara 
şi să dispărem înainte să-şi dea seama că lipsim. 

Borabay clătină din cap. 

— Asta fel laş, frate. Asta lasă tata moare în mormânt. 
Dacă Tara te prinde, moarte pentru laş lungă şi urâtă. Ei taie. 

— Am auzit deja ce fac, spuse Philip. 

— Nu destulă mâncare şi apă în mormânt să ajungă mult 
timp. 

Focul trosni. Tom privi printre copaci. Mai jos, la aproape 


opt kilometri depărtare, vedea un trio de lumini ca de diamant 
adunate în Oraşul Alb. Se auzi o altă explozie, îndepărtată. 
Hauser şi oamenii lui lucrau după ceas. Erau puşi la zid. N-aveau 
nici o opţiune, ci doar un plan mediocru. Dar era tot ceea ce 
puteau să obţină. 

— Destul cu vorba, zise Tom. Avem un plan. Cine este 
pentru? 

— Eu sunt, zise Vernon. 

Borabay făcu un semn din cap. 

— Eu sunt. 

— Eu sunt, spuse Sally. 

Acum, toate privirile erau îndreptate asupra lui Philip. 
Acesta făcu un gest furios cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să-i 
măture pe toţi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ştiţi deja care va fi 
răspunsul meu! 

— Şi anume? Întrebă Vernon. 

— Oficial, este nu, nu, nu! E un plan demn de James Bond. 
Nu va reuşi niciodată. N-o faceţi! 

— Trebuie, Philip, spuse Tom. 

— Nimeni nu trebuie să facă nimic! Poate că eo 
blasfemie, dar într-o oarecare măsură tata şi-a făcut-o cu mâna 
lui, nu? 

— Aşa că-l lăsăm să moară? i 

— Vă cer doar, vă rog, să nu vă puneţi vieţile în pericol. Işi 
ridică mâinile şi dispăru în întuneric. 

Vernon tocmai voia să-i răspundă, dar Tom îi atinse braţul 
şi clătină din cap. Poate că Philip avea dreptate şi era o misiune 
sinucigaşă. Dar Tom, personal, n-avea de ales. Dacă el nu face 
ceva acum, nu va reuşi să se împace cu sine mai târziu. Era 
simplu. 

Chipurile lor luceau în jurul focului în timp ce tăceau de 
ceva vreme, şovăitori. 

— N-avem nici un motiv să aşteptăm, spuse Tom. Plecăm 
în noaptea asta la oră două. Ar trebui să ne ajungă două ore ca 
să coborâm acolo. Toţi ştiu ce au de făcut. Borabay, tu le explici 
războinicilor tăi ce să facă. 

Tom se întoarse spre Vernon. Planul fusese al lui, al lui 
Vernon, fratele care nu lua niciodată iniţiativa. Se întinse şi 
prinse umărul fratelui său. 


— Bine gândit, zise el. 

Vernon îi zâmbi în chip de răspuns. 

— Mă simt de parcă am fi în Vrăjitorul din Oz. 

— Ce vrei să spui? 

— Eu mi-am găsit mintea. Tom, tu ţi-ai găsit inima. Fratele 
Borabay şi-a găsit familia. Singura excepţie este Philip. Nu prea 
şi-a găsit curajul. 

— Într-un fel, îmi vine greu să cred că o mână de oameni îi 
vor veni de hac lui Hauser, spuse Tom. 

Nu, murmură Sally, nu îi vor veni de hac. 

Tom se ridică din hamacul lui la oră unu. Noaptea era 
neagră. Norii acoperiseră stelele, iar un vânt obosit foşnea şi 
murmura printre copaci. Singura lumină venea dinspre grămada 
rumenită de buşteni din vatra focului, care arunca un luciu 
roşiatic pe feţele celor zece războinici Tara. Aceştia încă stăteau 
într-un cerc în jurul focului, fără să se fi mişcat sau să fi vorbit 
toată noaptea. 

Înainte să-i trezească pe ceilalţi, Tom luă binoclul şi ieşi 
dintre copaci, ca să mai arunce o privire la Oraşul Alb. Luminile 
erau încă aprinse la podul suspendat, iar soldaţii stăteau în 
fortul lor ruinat. Tom se gândi la ce-i aştepta. Poate că Philip 
avea dreptate şi urmau un plan sinucigaş. Poate că Maxwell 
Broadbent era mort, iar ei îşi riscau vieţile degeaba. Dar nu mai 
exista loc de întors: trebuia s-o facă. 

Tom se duse să-i trezească pe ceilalţi, dar îi găsi aproape 
pe toţi în picioare. Borabay răscoli focul, îngrămădi nişte lemne 
şi puse o oală la fiert. Sally li se alătură curând după aceea şi 
începu să-şi verifice carabina Springfield la lumina focului. Arăta 
trasă la faţă, obosită. 

— Îţi aminteşti de ceea ce spunea generalul Patton74, 
care era prima victimă a unei bătălii? Îl întrebă ea pe Tom. 

— Nu. 

— Planul de luptă. i 

— Deci crezi că planul nostru nu va funcționa? Intrebă 
Tom. 

Ea clătină din cap. 

— Probabil că nu. 

Îşi mută privirea, apoi reveni la carabină, lustruind-o, fără 
să fie nevoie, cu cârpa de curăţat. 

— Ce crezi că se va întâmpla? 


Ea îşi scutură capul fără cuvinte, vălurindu-şi părul de aur 
greu. Tom îşi dădu seama că era foarte supărată. Îi puse mâna 
pe umăr. 

— Trebuie să facem asta, Sally. 

Ea clătină iarăşi din cap. 

— Ştiu. 

Vernon li se alătură lângă foc, apoi cei patru îşi băură 
ceaiul în tăcere. Când ceaiul se termină, Tom îşi privi ceasul. 
Ora două. Îl căută din ochi pe Philip, dar fratele lui nici măcar nu 
ieşise din colibă. Făcu un semn din cap spre Borabay şi apoi se 
ridicară cu toţii. Sally îşi aruncă arma pe umăr şi luară în spate 
saci mici din frunze de palmier, conţinând provizii de mâncare, 
apă, macete, un aragaz de campanie şi alte lucruri necesare. 
Plecară în şir indian, cu Borabay în frunte, războinicii în spate, 
mergând prin pădurice, apoi în câmp deschis. 

La zece minute depărtare de tabără, Tom auzi pe cineva 
alergând să-i prindă din urmă şi cu toţii se opriră şi ascultară, 
războinicii cu săgețile pregătite. Intr-o clipă, apăru Philip. 
Respira greu. 

— Ai venit să ne urezi noroc? Întrebă Vernon, cu o urmă 
de sarcasm în voce. 

Philip se opri pentru o clipă, ca să-şi tragă răsuflarea. 

— Nu ştiu de ce m-aş gândi măcar o clipă să mă alătur 
planului ăstuia fără minte. Dar, la naiba, nu vă las să înfruntaţi 
moartea singuri! 

Marcus Aurelius Hauser căută în borsetă un alt Churchill 
şi-şi alese unul, răsucindu-l între degetul mare şi arătător înainte 
de a-l scoate. Îl trecu prin ritualul tăierii, umezirii şi aprinderii, 
apoi îl ţinu în întuneric în aşa fel încât să-i admire vârful mare, 
gros, incandescent, în timp ce lăsa satisfăcut aroma tutunului 
cubanez de calitate să-l învăluie cu eleganţă. Trabucurile, 
medită el, întotdeauna păreau să devină mai bune, mai 
parfumate, cu un gust mai intens, în junglă. 

Hauser era bine ascuns, deasupra podului suspendat, într- 
un desiş de ferigi, de unde avea o vedere bună asupra podului şi 
a soldaţilor în fortul lor micuţ din piatră, pe partea cealaltă. 
Împinse câteva plante şi ridică un binoclu. Avea senzaţia clară 
că fraţii Broadbent vor încerca să atace podul în seara aceea. Nu 
vor aştepta; nu puteau să aştepte. Era necesar să ajungă la 
mormânt înaintea lui, dacă voiau să aibă vreo şansă în 


încercarea de a pune mâna pe câteva opere de artă. 

Pufăi mulţumit, gândindu-se la Maxwell Broadbent. Cărase 
opere de artă şi antichităţi în valoare de o jumătate de miliard 
până aici, totul pentru un moft. Oricât de extravagant părea, îi 
stătea perfect în fire. Max era omul acţiunilor de anvergură, al 
spectacolului, al lăudăroşeniei. Trăise pe picior mare şi murise 
pe picior mare. 

Hauser îşi aminti de călătoria aceea hotărâtoare, de 
cincizeci de zile, prin junglă, de zilele acelea de necazuri pe care 
nu le va uită cât timp va trăi. Auziseră că exista un templu maya 
undeva, sus, în Cerros Escondidos, în câmpiile guatemaleze. 
Cincizeci de zile şi cincizeci de nopţi, tăindu-şi drum pe potecile 
invadate de vegetaţie, înţepaţi şi muşcaţi, şi zgâriaţi, înfometați 
şi bolnavi. Atunci când se împotmoliseră în satul acela, 
Lacandon, sătenii refuzaseră să vorbească. Templul era undeva, 
sus, într-adevăr. Nu era nici o îndoială. Dar sătenii erau muţi. 
Hauser tocmai adusese o fată pe punctul de a mărturisi, când 
Max îl înfruntase. Indreptase o armă chiar spre capul lui, 
ticălosul, şi îl dezarmase. Fusese ruptura, ultima picătură. Max îl 
izgonise ca pe un câine. N-avusese de ales şi trebuise să 
renunţe la căutarea oraşelor pierdute şi să se întoarcă acasă, în 
timp ce Max continuase şi găsise Oraşul Alb. Jefuise un mormânt 
bogat aici, iar acest mormânt, patruzeci de ani mai târziu, 
devenise chiar al lui. 

Se închisese cercul, nu-i aşa? 

Hauser trase din trabuc şi savură prelung un alt fum. În 
anii săi din război, învățase ceva important despre oameni: 
atunci când lucrurile se înrăutăţesc, niciodată nu ştii cine va 
rezista şi cine va claca. Tipii uriaşi, gen Army Ranger, în 
uniformele lor, cu pectorali umflaţi ca ai lui Amold 
Schwarzenegger şi vorbe de şmecheri, câteodată se topeau 
precum carnea arsă, în timp ce tocilarul din companie, tipul de 
la informatică sau netotul de la electronică, se dovedea a fi 
adevăratul supravieţuitor. Aşa că nu ştiai niciodată. Aşa era şi 
cu cei trei puşti Broadbent. Trebuia să recunoască. Se 
descurcaseră bine. Vor îndeplini şi această ultimă sarcină, iar 
atunci vor ajunge la sfârşitul drumului. 

Se opri, ascultă. Se auzeau slab urlete, chiote şi ţipete. 
Ridică binoclul. Departe, în stânga fortului de piatră, vedea o 
ploaie de săgeți venind din junglă. Una dintre ele lovi un 


proiector, cu un zgomot surd. 

Indienii atacau. Hauser zâmbi. Era o diversiune, desigur, 
gândită să distragă atenţia soldaţilor lui de la pod. Işi vedea 
propriii oameni îngrămădindu-se în spatele zidurilor de piatră, 
cu armele pregătite, încărcând lansatoarele de grenade. Spera 
că vor reuşi. În sfârşit, aveau de mimat o sarcină la care erau 
deja buni: eşecul. 

Mai multe săgeți fură trase din pădure, urmate de o serie 
de strigate care-ţi îngheţau sângele în vine. Soldaţii răspunseră 
cu o rafală panicată de foc, apoi cu o alta. O grenadă zbură fără 
nici o ţintă înspre pădure, urmată de un fulger şi de un bubuit. 

Măcar o dată, soldaţii pricepuseră. 

Acum, când fraţii Broadbent acţionaseră, Hauser ştia 
exact cum se va desfăşura totul. Era la fel de bine stabilit 
precum o serie de mişcări forţate în şah. 

Şi iată-i, apărând la momentul potrivit. Îşi ridică din nou 
binoclul. Cei trei fraţi şi ghidul lor indian fugeau aplecaţi peste 
terenul deschis din spatele soldaţilor, îndreptându-se către pod. 
Cât de deştepţi se credeau, aruncându-se cu capul înainte într-o 
capcană! 

Hauser se amuza copios. 

Sally se târâse la două sute de metri de soldaţii care 
păzeau podul. Se întinsese în spatele unui trunchi de copac 
doborât, cu arma ei Springfield odihnindu-se pe lemnul neted. 
Totul era tăcut. Nu-şi luase rămas-bun de la Tom. Pur şi simplu, 
se sărutaseră şi plecaseră. Încercă să nu se gândească la ceea 
ce se va întâmpla. Era un plan nebunesc şi se îndoia că vor reuşi 
vreodată să traverseze podul. Chiar dacă-l treceau, şi reuşeau 
să-şi salveze tatăl, nu mai aveau cum să se întoarcă. ` 

Era exact lucrul la care nu dorea să se gândească. Işi 
îndreptă atenţia către armă. Springfieldul 1903 data de 
dinaintea Primului Război Mondial, dar părea în stare bună şi 
cătarea era excelentă. Chori avusese mare grijă de ea. 
Calculase deja distanţa din ascunzătoarea ei până la locul unde 
erau îngrămădiţi soldaţii în fortul de piatră dărâmat, două sute 
zece metri, şi tocmai reglase tirul pentru a putea trage până 
acolo. Muniția pe care i-o dăduse Chori era standard, din cea 
folosită de armată. 30-06 cu un glonţ de 9,7 grame, aşa că nu 
era necesar să calculeze apelând la tabelele de reglare, pe care 
oricum nu le avea. Calculase şi gradul de deviere pe baza celor 


mai bune estimări ale sale legate de condiţiile de vânt. De fapt, 
două sute zece metri nu însemnau cine ştie ce provocare pentru 
ea, mai ales când avea ţintă fixă de mărimea unui bărbat. 

De când îşi ocupase poziţia lângă buştean, se gândise ce 
ar însemna să omoare pe altcineva şi dacă putea s-o facă. 
Acum, când mai erau câteva minute până la începerea acţiunii, 
ştia că putea. Ca să-i salveze viaţa lui Tom, ar face-o. Ştrengarul 
Păros stătea într-o cuşcă mică făcută din viţe împletite. Era 
bucuroasă că-i ţinea companie, chiar dacă se agita şi mormăia 
pentru că Tom lipsea şi pentru că era închis. Sally scoase un 
pumn de nuci, îi dădu câteva Ştrengarului şi mâncă restul. 

Trebuia să înceapă. 

Exact la timp, auzi un țipăt îndepărtat din pădurea de pe 
cealaltă parte, unde se aflau soldaţii, urmat de un cor de chiote, 
strigăte şi urlete, slobozite parcă de o sută de războinici, nu de 
zece. O ploaie de săgeți fulgeră din pădurile întunecate, ţintite 
sus, ca să cadă asupra soldaţilor în unghi cât mai drept. 

Ea îşi potrivi repede cătarea la ochi, ca să urmărească mai 
bine acţiunea. Soldaţii se căţărau înspăimântați, îşi încărcau 
lansatoarele de grenade şi luau poziţie în spatele zidului din 
piatră. Incepură să răspundă cu foc, în rafale haotice, ţintite 
aiurea către liziera pădurii, două sute de metri mai departe. O 
grenadă zbură fără rost către pădure, căzu scurt şi explodă cu 
un fulger şi un bubuit. Mai multe grenade urmară, explodând 
deasupra copacilor şi smulgând crengile. Era o demonstraţie de 
îndemânare militară neobişnuit de incompetentă. 

In stânga ei, străfulgerarea unei mişcări îi atrase atenţia. 
Cei patru Broadbent fugeau ghemuiţi prin zona descoperită, 
către capătul podului. Aveau două sute de metri de tufişuri şi 
copaci căzuţi de traversat, dar se descurcau de minune. Soldaţii 
păreau ocupați din plin cu falsul atac din flancul lor. Sally 
continuă să privească prin cătare, gata să asigure foc de 
acoperire. 

Unul dintre soldaţi se ridică şi se răsuci ca să aducă mai 
multe grenade. Sally ţinti spre pieptul lui cu degetul pe trăgaci. 
El se strecură la loc, ferindu-se de valul de săgeți, mai luă două 
grenade din cutie şi se întoarse, fără să fi privit în sus. 

Degetul lui Sally se relaxă. Fraţii Broadbent ajungeau 
acum la pod. Acesta se întindea peste o prăpastie largă de 
aproape două sute de metri şi fusese bine construit, din patru 


cabluri de fibră răsucită, două deasupra şi două dedesubt, 
pentru a susţine greutatea. Corzi verticale, între perechile 
superioare şi inferioare de cabluri, formau un fel de suport 
pentru balustrada podului, alcătuită din bucăţi de bambus 
legate la mijloc, între cele două perechi de cabluri. Unul câte 
unul, fraţii Broadbent alunecară sub pod, căţărându-se deasupra 
prăpastiei pe unul dintre cablurile inferioare, mergând lateral şi 
ţinându-se cu mâinile de cablurile superioare. Sincronizarea era 
perfectă: ceţurile se ridicau din belşug şi, după mai puţin de 
cincizeci de metri, cei patru fraţi dispărură. Atacul continuă încă 
alte zece minute, cu mai multe ţipete şi valuri de săgeți, înainte 
să se stingă. Era un miracol. Traversaseră. Planul lor nebunesc 
funcţionase. 

Acum, tot ceea ce trebuiau să facă era să se şi întoarcă. 

Podul şubred din bambus se întindea în faţa lui Tom, 
legănându-se şi zăngănind în curenţii ascendenți de aer, 
aruncând fire şi bucăţi de lemn în prăpastia care se căsca sub 
el. Ceţuri groase se ridicau, iar Tom vedea doar la câţiva metri 
în faţa lui. Sunetul cascadei răsuna dedesubt precum răgetul 
îndepărtat al unei fiare furioase, iar podul se clătina la fiecare 
pas. 

Borabay plecase primul, urmat de Vernon, apoi de Philip. 
Tom rămăsese la urmă. 

Mergeau lateral de-a lungul cablului inferior, neputând fi 
văzuţi de sub pod. Tom îşi urma fraţii, înaintând pe cât de 
repede puteau. Cablul principal era ud şi alunecos din cauza 
ceţii care se ridica, fibrele - răsucite, poroase şi putrezite, iar 
multe dintre cablurile verticale se rupseseră, lăsând spaţii goale. 
De fiecare dată când o rafală de vânt răbufnea sub ei, podul se 
legăna şi tremura, iar Tom trebuia să se oprească şi să se agaţe 
de el până când se potolea. Incercă să se concentreze la doar 
cei câţiva metri de pod din faţa lui şi la nimic altceva. „Pas cu 
pas, îşi spunea în sinea lui. Pas cu pas”. 

O frânghie, mai putredă decât celelalte, cedă în mâna lui 
şi trecu prin clipe de groază deasupra abisului, înainte să apuce 
alta. Se opri, lăsându-şi inima care bubuia să se liniştească. In 
timp ce făcea încă alţi câţiva paşi prudenţi înainte, începu să 
testeze fiecare frânghie cu o smucitură, înainte s-o folosească 
drept mâner. Privi înainte. Fraţii lui erau siluete neclare 
mişcându-se în faţă, pe jumătate acoperiţi de ceaţă, scăldaţi 


într-un fel de semilumină schimbătoare provenită de la 
proiectorul puternic, strălucind în spatele lor, în negură. 

Cu cât înaintau mai mult, cu atât podul se scutura şi se 
legăna din toate încheieturile, bambusul scârţâind, iar cablurile 
gemând şi oftând, de parcă ar fi fost vii. La mijlocul podului, 
curenţii de vânt deveniră mai puternici, lovindu-i de-a dreptul 
când suflau în sus. Din când în când, o rafală făcea podul să se 
scuture şi să se răsucească înspăimântător. Tom nu se putea 
abţine să nu se gândească la povestea lui Don Alfonso despre 
abisul fără fund, despre trupurile care cădeau răsucindu-se 
pentru vecie, transformându-se în praf. Tremură şi încercă să nu 
privească în jos, dar, ca să păşească, era forţat să privească 
golul ameţitor al abisului, între coloanele de ceaţă care 
dispăreau într-un întuneric fără fund. Erau aproape la jumătate: 
vedea cum podul atingea, la câţiva metri în faţa lui, cel mai jos 
punct al curbei sale şi începea să se ridice, ca să ajungă la 
capătul celălalt al prăpastiei. 

O rafală de vânt extraordinar de puternică bătu, scuturând 
brusc podul. Tom îşi încorda strânsoarea, aproape alunecând. 
Auzi un strigăt înăbuşit şi văzu, în faţă, două bucăţi de frânghie 
putredă căzând în abis, răsucindu-se sălbatic în curent; Philip 
atârna, cu cablul înfăşurat de îndoitura cotului, cu picioarele 
răsucindu-se şi învârtindu-se deasupra vidului. 

„O, Doamne”, se gândi Tom. Se grăbi înainte, aproape 
desprinzându-se. Fratele lui n-avea cum să reziste aşa mai mult 
de câteva clipe. Ajunse în dreptul lui. Philip atârna în tăcere, 
încercând să-şi arunce piciorul peste cablu, cu chipul 
schimonosit, incapabil să vorbească, îngrozit. Ceilalţi 
dispăruseră în ceaţă. 

Tom se ghemui, cu o mână petrecută după cablu, iar cu 
cealaltă încercând să apuce braţul lui Philip. Picioarele lui 
alunecară deodată de sub el şi se legănă pentru o clipă 
deasupra abisului, înainte să se îndrepte. Îşi simţea inima 
bătând să-i spargă pieptul; vederea i se întunecase de spaimă şi 
abia putea să respire. 

— Tom, zise sufocat fratele lui, cu vocea la fel de subţire 
ca a unui copil. 

Tom se lipi de cablul de deasupra lui Philip. 

— Leagănă-te, îi spuse el lui Philip, cu o voce calmă. Ajută- 
mă. Leagănă-ţi corpul. Intinse un braţ, gata să-i apuce cureaua 


lui Philip. 

Philip încercă să se legene şi să-şi ridice picioarele pe 
cablu, dar nu reuşi să-şi ia avânt, efortul făcându-i braţul să 
alunece. Lăsă să-i scape un strigăt scurt. Tom vedea 
încheieturile albe ale lui Philip strângând cablul, cu mâinile 
încleştate. Scoase un țipăt ascuţit de groază. 

— Încearcă din nou, strigă Tom. Leagănă-ţi corpul! Sus! 

Philip, schimonosindu-se de efort, se legănă, iar Tom 
încercă să-i apuce cureaua, dar alunecă din nou şi, pentru o 
clipă îngrozitoare, îşi văzu piciorul atârnând în gol, în timp ce el 
se ţinea de un cablu putred. Se trase înapoi, încercând să-şi 
potolească inima care bubuia. O bucată de bambus, desprinsă 
din cauza mişcării, căzu, tot mai jos, răsucindu-se încet, iar şi 
iar, până când dispăru din vedere. 

„Mai are cam cinci secunde”, se gândi Tom. Era ultima 
şansă a lui Philip. 

— Leagănă-te! Mai fă un efort, chiar dacă trebuie să te 
desprinzi. Fii gata! Unu, doi, trei! 

Philip se balansă, iar de data asta Tom îşi întinse un braţ, 
ţinându-se de frânghia putredă cu celălalt, ceea ce-i îngădui să 
se aplece suficient de mult încât să apuce cureaua lui Philip cu 
mâna. Timp de un minut, rămaseră suspendaţi amândoi, cu 
aproape toată greutatea susţinută de frânghie. Cu o sforţare 
extraordinară, Tom îl trase pe Philip înapoi pe cablu şi căzu 
peste acesta, agăţându-se de el ca de un colac de salvare. 

Rămaseră acolo, strângând cablurile, amândoi prea 
îngroziţi ca să vorbească măcar. Tom auzea răsuflarea 
accelerată a lui Philip. 

— Philip? Reuşi el să spună în cele din urmă. Eşti bine? 

Răsuflarea gâfâită începu să se liniştească. 

— Eşti bine. Tom încercă să facă vorbele să sune ca o 
afirmaţie. E bine. S-a terminat. Eşti în siguranţă. 

Urmă altă rafală de vânt, iar podul se scutură. Un sunet, 
un gângurit, se auzi dinspre Philip, care avea întregul trup 
încolăcit în jurul cablului. 

Trecu un minut. Un minut foarte lung. 

— Trebuie să mergem mai departe, zise Tom. Trebuie să 
te ridici. 

Veni o altă rafală, iar podul dansă şi oscilă. 

— Nu pot. 


Tom înţelegea ceea ce voia să spună. El însuşi simţea o 
nevoie puternică să se înfăşoare în jurul cablului principal şi să 
rămână acolo o veşnicie. 

Ceaţa se risipea. Mai multe rafale veniră de sub ei, de 
data asta şi mai puternice, iar podul se legănă. Nu era o mişcare 
regulată, ci o legănare cu o răsucire la sfârşit, un plesnet, în aşa 
fel încât de fiecare dată ameninţa să-i arunce în bezna de 
dedesubt. 

Scuturăturile încetară. 

— Ridică-te, Philip! 

— Nu. 

— Trebuie! Acum! Timpul era singurul lucru pe care nu-l 
aveau. Ceţurile se risipiseră. Proiectorul strălucea puternic. Ar fi 
fost suficient ca soldaţii să se întoarcă şi să privească, întinse 
mâna. Apucă-mi mâna şi te ridic eu! 

Philip ridică o mână tremurătoare, iar Tom o prinse şi-şi 
trase fratele în sus, încet. Podul se legănă, iar Philip se prinse de 
corzile verticale. Urmă altă serie de rafale, iar podul începu să 
tremure şi să se legene în felul acela îngrozitor din nou. Philip 
gemu de groază. Tom însuşi se ţinea din toate puterile, cu trupul 
aruncat dintr-o parte în alta. Trecură cinci minute în care podul 
tremură, cele mai lungi cinci minute din viaţa lui. Mâinile îl 
dureau din cauza efortului. În cele din urmă, zgâlţâiturile se 
opriră. 

— Să mergem! 

Philip mişcă un picior, îl puse delicat în faţă, pe cablu, apoi 
pe celălalt, îşi mişcă şi mâinile, mergând lateral. În cinci minute, 
ajunseseră de partea cealaltă. Borabay şi Vernon îi aşteptau în 
întuneric. Se afundară împreună în pădurea tropicală, alergând 
cât de repede puteau. 

Borabay conducea drumul prin pădure, iar cei trei fraţi ai 
lui îl urmau, mergând în şir indian. Drumul le era luminat de 
fosforescenţa aceea stranie, pe care Tom o văzuse cu ceva timp 
în urmă; fiecare ciot putrezit şi buştean era învăluit într-o lumină 
difuză, verde, arătând ca nişte duhuri în pădure. Nu mai arăta 
frumos, ci doar ameninţător. 

După douăzeci de minute, un zid din piatră spart se ivi în 
faţă. Borabay se opri şi se ghemui; dintr-odată se văzu o 
vâlvătaie, iar el se ridică, ţinând un mănunchi de trestii aprinse. 
Zidul se văzu mai bine: era făcut din blocuri gigantice de calcar, 


aproape ascunse de o perdea grea de viţă. Tom zări chipuri 
săpate în basorelief, din profil, un rând de cranii, jaguari 
fantastici, păsări cu gheare uriaşe şi ochi căscaţi. 

— Zidurile oraşului. 

Merseră de-a lungul zidului o clipă şi ajunseră la o intrare 
scunda, cu viţe atârnate peste ea ca o perdea de mărgele, 
împingând viţele la o parte, se aplecară să intre. 

In lumina slabă, Borabay se întinse, apucă braţul lui Philip 
şi-l trase către el. 

— Frăţior Philip, tu curajos! 

— Nu, Borabay, sunt un laş îngrozitor şi o piedică! 

Borabay îi lovi cu afecţiune pe braţ. 

— Nu adevărat. Eu speriat la naiba acolo! 

— Speriat ca naiba. 

— Mulţumescu! Borabay făcu palma căuş în jurul torţei şi 
suflă peste ea, înviorând flacăra. Faţa îi lucea, lumina făcând 
ochii lui verzi să pară aurii, subliniindu-i bărbia de Broadbent şi 
buzele fin cizelate. Mergem la morminte acum. Mergem găsim 
tata. 

Trecură prin uşă într-o curte dărâmată. O scară urca într-o 
parte. Borabay traversă curtea şi urcă scările, iar ceilalţi îl 
urmară. El o luă la dreapta, merse pe creasta zidului, ferind 
torţa ca să ascundă lumina şi cobori o scară de pe partea 
cealaltă. Deodată se auzi un strigăt în copacii de deasupra unde 
era mare agitaţie, vârfurile pomilor lovindu-se şi plesnind. Tom 
sări în sus. 

— Maimute, şopti Borabay, dar se opri, cu chipul 
îngândurat. 

După aceea clătină din cap şi continuară, trecând printr-o 
îngrămădeală de coloane răsturnate, într-o curte interioară. 
Curtea era plină de blocuri din piatră prăbuşite, câteva 
măsurând câte trei metri pe o latură, care alcătuiseră odinioară 
un cap gigantic. Tom vedea un nas colo, un ochi deschis dincolo, 
o ureche în altă parte, ieşind la iveală alandala prin urzitura de 
vegetaţie şi rădăcini şerpuitoare. Se căţărară peste blocuri şi 
trecură, printr-o intrare încadrată de jaguari din piatră, într-un 
pasaj subteran. Aerul care circula prin coridor mirosea a rece şi 
a mucegai. Torța licări. Flacăra le arăta că se aflau într-un tunel 
din piatră, cu zidurile acoperite de calcar, tavanul gemând de 
stalactite. Insectele se foiau şi fugeau pe pereţii umezi, 


ascunzându-se din calea luminii. O viperă grasă se arcui într-o 
buclă în formă de S, cu capul ridicat în poziţie de atac. Şuieră, 
legănându-se încet, ochii ei reflectând flacăra portocalie. Ocoliră 
pe departe şarpele şi îşi continuară drumul. Prin spărturile din 
acoperiş, Tom vedea câteva stele împrăştiate, deşi vârfurile 
copacilor se legănau, bătute de vânt. Trecură pe lângă un altar 
vechi din piatră, la capătul îndepărtat al tunelului, şi peste o 
platformă presărată cu statui sparte, capete, braţe şi picioare 
răsărind din încâlceala de viţe, precum o mulţime de monştri 
înecaţi într-o mare de liane. 

Dintr-odată, ajunseră pe marginea unei prăpăstii uriaşe: 
celălalt capăt al platoului. Dincolo de ea, se întindea o mare de 
piscuri zimţate, negre, conturate vag de lumina stelelor. 
Borabay se opri ca să aprindă o altă torţă. Aruncă torţa folosită 
peste stâncă, unde licări şi dispăru în întunericul de jos. i 
conduse pe un drum care dubla marginea, apoi printr-o 
deschizătură ascunsă ingenios într-o piatră care părea să ducă 
peste stâncile abrupte. Dar, când trecură prin deschizătură, 
apăru un drum, săpat în rocă, devenind o scară abruptă tăiată în 
piatra muntelui. Se răsucea în jurul stâncii şi se termina cu o 
terasă - un fel de balcon din piatră - pavată cu fragmente de 
rocă bine îmbinate, tăiată în stâncă, ceea ce o făcea invizibilă de 
sus. Pe o parte, se înălţau crestele zimţate ale podişului Oraşului 
Alb. De cealaltă parte, era o cădere abruptă de peste trei sute 
de metri, prin întuneric. Sute de intrări negre străpungeau 
stâncile de deasupra, cu drumuri abrupte şi scări care făceau 
legătura între ele. 

— Loc morminte, spuse Borabay. 

Vântul tremura şi bătea în jurul lor, aducând mirosul 
dulce-greţos al unei flori de noapte. Aici, n-auzeau sunetele 
junglei de deasupra lor: doar înteţirea şi potolirea vântului. Era 
un loc straniu, răscolitor. 

„Doamne, îşi spuse Tom, când te gândeşti că tata e sus, în 
stâncile alea, undeva.” 

Borabay îi conduse printr-o trecere întunecată din stâncă, 
iar acum urcau o scară spiralată tăiată în piatră. Peretele 
stâncos arăta ca un fagure din cauza mormintelor, iar scara 
trecea pe lângă nişe deschise, cu oase înăuntru, un craniu cu un 
pic de păr, mâini osoase cu inele sclipind pe degete, trupuri 
mumificate foind de insecte, şoareci şi şerpi mici, deranjaţi de 


lumina şi retrăgându-se la întuneric. Mai multe nişe pe lângă 
care trecură conţineau cadavre proaspete, împrăştiind un miros 
fetid din el; aici, foşnetul animalelor şi al insectelor era şi mai 
zgomotos. Trecură pe lângă un cadavru pe care erau ghemuiţi 
mai mulţi şobolani mari, care mâncau din el. 

— Câte morminte din astea a jefuit tata? Întrebă Philip. 

— Doar unul, spuse Borabay. Dar era cel mai bogat. 

Câteva uşi de morminte erau făcute zob, ca şi cum ar fi 
fost sparte de hoţi sau distruse de cutremure străvechi. La un 
moment dat, Borabay se opri şi culese ceva de pe jos. În tăcere, 
îi întinse obiectul lui Tom. Era o piuliţă lucioasă. 

Scara se răsucea şi sfârşea pe o bordură, aflată la 
jumătatea peretelui stâncos şi largă de vreo trei metri. Acolo era 
o uşă din piatră masivă, cea mai mare pe care o văzuseră 
vreodată, care dădea spre marea întunecată de munţi şi spre 
cerul înstelat al nopţii de deasupra. Borabay ţinu torţa lângă uşă 
şi rămaseră privind afară. Toate celelalte uşi de morminte nu 
erau împodobite; aceasta avea un mic basorelief sculptat pe 
suprafaţă, un semn maya. Borabay ezită, apoi făcu un pas în 
spate, spunând ceva în propria limbă, ca o rugăciune. Apoi, se 
întoarse şi şopti: 

— Mormânt tata. 

Bătrânii cărunţi stăteau aranjaţi ca nişte mumii în jurul 
mesei din camera de şedinţe, deasupra oraşului Geneva. Julian 
Clyve îi înfrunta pe deasupra mesei goale de lemn lustruit, 
dincolo de care, prin peretele din sticlă, se întindea lacul Geneva 
cu fântâna sa imensă, ca o floare mică şi albă, departe, sub ei. 

— Credem că ai primit avansul, zise preşedintele. 

Clyve făcu un semn de încuviinţare din cap. Un milion de 
dolari. În zilele astea, nu însemna prea mulţi bani, dar era mai 
mult decât câştiga la Yale. Oamenii aceştia încheiau un târg şi o 
ştiau prea bine. Nu conta. Cele două milioane erau pentru 
manuscris. Tot trebuiau să-l plătească pentru traducere. Sigur, 
mai erau şi alţii care ştiau acum să traducă limba maya antică, 
dar numai el putea să se descurce cu dialectul arhaic dificil în 
care era scris manuscrisul. El şi cu Sally, de fapt. Nu discutaseră 
încă detaliile onorariului pentru traducere. Pas cu pas. 

— Te-am chemat aici, continuă bărbatul, pentru că a 
început să circule un zvon. 

Vorbiseră în engleză, dar Clyve hotărî să răspundă în 


germană, pe care o vorbea fluent, ca să-i descumpănească. 

— Fac orice ca să vă ajut. 

Urmă o foială stânjenită în zidul cenușiu, iar bărbatul 
continuă să vorbească în engleză: 

— Există o companie farmaceutică în Statele Unite numită 
Lampe-Denison. Ai auzit de ea? 

Clyve continuă în germană: 

— Cred că da. Una dintre cele mari. 

Bărbatul încuviinţă. 

— Se zvoneşte că ei achiziţionează un Codice maya din 
secolul al IX-lea, care conţine două mii de pagini de reţete 
medicale indigene. 

— Nu pot fi două. Este imposibil! 

— Exact. Nu pot fi două. Şi totuşi, zvonul există. Preţul 
acţiunilor Lampe a crescut cu mai mult de douăzeci la sută în 
ultima săptămână, ca urmare. 

Cei şapte bărbaţi cărunţi continuau să-l privească pe 
Clyve, aşteptându-i răspunsul. Clyve se foi, îşi încrucişă 
picioarele, apoi le încrucişa din nou. Simti un frison trecător de 
frică. Dacă fraţii Broadbent făcuseră, cumva, aranjamente 
pentru Codice? Dar nu făcuseră. Inainte să plece, Sally îi 
raportase în detaliu cum stăteau lucrurile, iar de atunci fraţii 
Broadbent erau în junglă, incapabili să încheie înţelegeri. 
Codicele era liber şi curat. lar el avea mare încredere că Sally îi 
va îndeplini ordinul. Era deşteaptă, capabilă şi se afla aproape 
cu totul sub influenţa lui. Ridică din umeri. 

— Zvonul este fals. Eu am sub control Codicele. Din 
Honduras, va ajunge direct în mâinile mele. 

Altă tăcere. 

— Ne-am abținut deliberat să ne amestecam în treburile 
dumitale, domnule profesor Clyve, continuă bărbatul. Dar acum 
ai un milion din banii noştri. Ceea ce înseamnă că suntem 
îngrijoraţi. Poate că zvonul nu este adevărat. Foarte bine. Aş 
vrea o explicaţie pentru însăşi existenţa acestei informaţii. 

— Dacă insinuaţi că eu am fost neglijent, vă asigur că n- 
am vorbit cu nimeni. 

— Nimeni? 

— Cu excepţia colegei mele, Sally Colorado. Normal. 

— lar ea? 

— Sally este departe, în jungla din Honduras. Nu poate să 


mă contacteze nici pe mine. Cum ar putea să contacteze pe 
altcineva? lar ea este întruchiparea discreţiei. 

Tăcerea din jurul mesei ţinu timp de un minut. De asta îl 
chemaseră până la Geneva? Lui Clyve nu-i plăcea. Nu-i plăcea 
deloc. Nu era servitorul lor. Se ridică. 

— Sunt jignit de învinuire, zise el. Eu îmi voi respecta 
partea din învoială, şi asta este tot ceea ce aveţi nevoie să ştiţi, 
domnilor. Veţi primi Codicele şi îmi veţi plăti al doilea milion, iar 
atunci vom discuta despre onorariul pentru traducere. 

Cuvintele fură întâmpinate de tăcere. 

— Onorariu pentru traducere? Repetă bărbatul. 

— Doar dacă nu intenţionaţi să-l traduceţi dumneavoastră 
înşivă. 

Arătau ca şi cum ar fi mâncat lămâi. Ce adunătură de 
idioţi erau! Clyve îi dispreţuia pe oamenii de afaceri de genul 
acestora, needucaţi, ignoranţi, cu lăcomia lor înrobitoare 
ascunsă sub o faţadă rafinată din material scump croit. 

— Sperăm, pentru binele dumitale, domnule profesor, că 
vei face tot ceea ce ai promis! 

— Nu mă ameninţaţi! 

— Este o promisiune, nu o ameninţare. 

Clyve făcu o plecăciune. 

O zi bună, domnilor! 

Şapte săptămâni trecuseră de când Tom şi cei doi fraţi ai 
lui se întâlniseră la porţile domeniului tatălui lor, dar părea o 
viaţă întreagă. În cele din urmă, reuşiseră. Ajunseseră la 
mormânt. 

— Ştii cum să-l deschizi? Întrebă Philip. 

— Nu. 

— Tata trebuie să fi prevăzut asta, pentru că a jefuit 
mormântul odinioară, zise Vernon. 

Borabay aşeză câteva torţe aprinse în nişele din pereţii de 
piatră şi, împreună, făcură o inspecţie a uşii mormântului. Era 
din piatră solidă, aşezată într-un cadru tăiat în calcarul alb al 
stâncilor. N-avea broască, butoane sau plăci, ori mânere 
ascunse. În jurul mormântului, stânca fusese lăsată în starea ei 
naturală, cu excepţia unui număr de găuri săpate în piatră de 
ambele părţi ale uşii. Tom puse mâna peste una dintre ele şi 
simţi un curent rece de aer: erau, în mod evident, guri de 
aerisire ale mormântului. 


Spre răsărit, cerul era luminat uşor, prevestind venirea 
zorilor, în timp ce ei cercetau zona din jurul mormântului. Bătură 
în uşă, loviră şi apăsară, încercând totul ca s-o deschidă. Nimic 
nu funcţiona. Trecu o oră şi uşa rămase de neclintit. 

În cele din urmă, Tom zise: 

— Nu merge. Avem nevoie de altă abordare. 

Se retraseră lângă un pervaz de stâncă din apropiere. 
Stelele dispăruseră, iar cerul se lumina în spatele munţilor. Era o 
privelişte uimitoare, peste o întindere fantastică de piscuri albe 
zimţate, precum dinţi răsăriţi din gura moale şi verde a junglei. 

— Dacă ne uităm la una dintre uşile acelea de mormânt 
sparte, zise Tom, poate ne dăm seama cum funcţionează. 

Se întoarseră pe propriile urme şi, la patru sau cinci 
morminte mai încolo, ajunseră la o uşă spartă. Crăpase la mijloc, 
iar o parte căzuse în afară. Borabay aprinse o altă torţă, apoi 
ezită în faţa uşii. 

Se răsuci spre Philip. 

— Eu laş, zise el, întinzându-i torta. Tu mai curajos ca 
mine, frăţioare! Tu mergi! 

Philip îl strânse pe Borabay de umăr şi luă torţa. Intră în 
mormânt. Tom şi Vernon îl urmară. 

Nu era un spaţiu mare, poate să fi fost doi metri şi 
jumătate pe trei. În centru, era ridicată o platformă din piatră. 
Pe platformă zăcea o mumie împachetată, încă întreagă, cu 
picioarele aduse până la bărbie, cu braţele strânse în poală. 
Părul lung şi negru era împletit pe spate, iar buzele uscate erau 
trase de pe dinţi. Gura se deschisese şi un obiect căzuse din ea. 
Atunci când Tom privi mai îndeaproape, văzu că era o bucată de 
jad sculptată în forma unei crisalide. Mumia ţinea într-o mână un 
cilindru din lemn lustruit, lung cam de patruzeci şi cinci de 
centimetri, decorat cu semne. În jurul ei era răspândită o 
colecţie de obiecte mortuare: figurine din teracotă, vase sparte, 
câteva tăblițe din piatră incrustate. 

Tom îngenunche şi cercetă felul în care funcţiona uşa. 
Exista un şanţ în podeaua de piatră; în şanţ, erau aşezate rotiţe 
din piatră, pe care se odihnea uşa. Erau desprinse, iar Tom o 
ridică pe una dintre ele şi i-o întinse lui Philip. Acesta o răsuci în 
mână. 

— E un mecanism simplu, zise el. Faci uşa să se 
rostogolească de una singură. Şmecheria este: cum faci uşa să 


alunece? 

O cercetară de jur împrejur, dar nu găsiră nici un indiciu 
lămuritor. Când ieşiră din mormânt, Borabay îi aştepta, cu o 
expresie neliniştită pe chip. 

— Ce găsit? 

— Nimic, zise Philip. 

Vernon ieşi din mormânt, ţinând cilindrul din lemn pe 
care-l ţinuse mumia. 

— Ce este asta, Borabay? 

— Cheie către lume de apoi. 

Vernon zâmbi. 

— Interesant! O luă cu el şi se întoarse la mormântul 
tatălui lor. Ciudat că băţul se potriveşte atât de bine în găurile 
astea, zise Vernon, îndesând băţul în mai multe deschizături, 
aproape pierzându-l într-una. Simţi aerul ieşind prin găurile 
astea. Vedeţi? Merse de la o gaură la alta, testând cu mâna 
curentul de aer. In cele din urmă, se opri. Aici este una fără 
curent prin ea. 

Infipse băţul. Acesta intră cam de treizeci şi cinci de 
centimetri şi se opri. Vernon ridică o piatră grea, netedă. L-o 
dădu lui Philip. 

— Tu faci onorurile. Loveşte capătul băţului. 

Philip luă piatra. 

— Ce te face să crezi că va funcţiona? 

— O presupunere, asta-i tot. 

Philip ridică piatra, se pregăti, trase braţul în spate şi lovi 
puternic capătul ieşit al băţului. Se auzi un clămpănit, când vâri 
băţul în gaură, apoi tăcere. 

Nu se întâmplă nimic. Philip privi în gaură. Pivotul din 
lemn intrase până la capăt şi se înţepenise. 

— La naiba! Strigă Philip, pierzându-şi cumpătul. Se 
aruncă pe uşa mormântului şi-i trase o lovitură zdravănă de 
picior. Deschide-te, la naiba cu tine! 

Un zgomot brusc de frecare umplu aerul, pământul vibră, 
iar uşa din piatră începu să se deschidă. Apăru o crăpătură 
întunecată şi se lărgi treptat, pe măsură ce uşa se mişca pe 
şanţ, pe rotiţele din piatră. Intr-o clipă, cu un clinchet, se opri. 

Mormântul era deschis. 

Aşteptară cu toţii, holbându-se în dreptunghiul căscat şi 
negru. Soarele tocmai răsărea peste munţii îndepărtați, 


turnându-şi lumina aurie peste stânci, într-un unghi prea strâns 
ca să ajungă până în mormânt, care rămase într-un întuneric 
absolut. Stăteau neclintiţi, paralizaţi, prea înfricoşaţi ca să 
vorbească sau să strige. O miasmă, mirosul morţii, veni din 
interior. 

Marcus Aurelius Hauser aştepta în lumina plăcută a 
zorilor, degetul lui mângâind trăgaciul armei Steyr AUG. Arma 
era probabil cel mai familiar obiect pe care-l cunoştea, în afară 
de propriul trup, şi niciodată nu se simţea tocmai întreg fără ea. 
Ţeava metalică, încălzită datorită contactului prelungit, părea 
aproape vie, iar patul din plastic, lustruit de mâinile lui de-a 
lungul anilor, era la fel de neted precum o coapsă de femeie. 

Hauser se vârâse într-o nişă confortabilă, undeva, de-a 
lungul drumului care ducea la baza stâncii. Deşi nu putea să-i 
vadă pe fraţii Broadbent din postul lui de supraveghere de 
deasupra, ştia că erau jos şi că trebuiau să se întoarcă pe 
acelaşi drum. Il conduseseră la mormântul lui Max. Şi nu doar la 
un mormânt, ci la o necropolă întreagă. De necrezut! Ar fi găsit 
drumul acesta în cele din urmă, dar i-ar fi luat mult timp. 

Fraţii Broadbent îşi îndepliniseră acum scopul. Nu era nici 
o grabă; era încă devreme şi voia să le lase destul timp să se 
simtă bine, să se relaxeze, să creadă că erau în siguranţă. lar el, 
Hauser, îşi acorda un răstimp să se gândească la operaţiunea 
lui. Una dintre cele mai bune lecţii pe care le învățase în 
Vietnam era cea despre răbdare. Aşa câştigaseră cei din Viet- 
Cong războiul - fuseseră mai răbdători. 

Privi în jur cu încântare. Necropola era uimitoare: o mie de 
morminte pline cu obiecte mortuare, un pom încărcat cu fructe 
gata de cules. Ca să nu mai vorbim despre toate antichităţile 
valoroase, stelele, statuile, basoreliefurile şi alte comori din 
Oraşul Alb. Peste toate, mai era jumătatea de miliard în opere 
de artă şi antichităţi aflată în mormântul lui Broadbent. El ar 
scoate Codicele la lumină, împreună cu câteva dintre lucrurile 
mai uşoare şi şi-ar finanța întoarcerea la aceste morminte cu 
profiturile. Da, sigur s-ar întoarce. Erau miliarde de câştigat din 
Oraşul Alb. Miliarde. 

Căută în borsetă, dezmierdă un trabuc şi, cu regret, îl lăsă 
în pace. Nu trebuia ca ei să simtă mirosul fumului de trabuc. 

Era necesar să facă nişte sacrificii. 

Cei patru fraţi stăteau încremeniţi, holbându-se în 


dreptunghiul de întuneric. Nu puteau să se mişte, nu puteau să 
vorbească. Secundele se transformară în minute, în timp ce 
curentul de aer împuţit se împrăştia. Nimeni nu schiţa nici o 
mişcare ca să intre în mormânt. Nimeni nu voia să vadă ce 
oroare zăcea înăuntru. 

Şi atunci, se auzi un sunet: o tuse. Şi altul: târşâitul unui 
picior. 

Erau paralizaţi, amuţiţi de aşteptare. 

Alt târşâit. Tom ştiu atunci: tatăl lor era în viaţă. leşea din 
mormânt. Totuşi, Tom nu putea să se mişte, şi nici ceilalţi. 
Tocmai când tensiunea deveni de nesuportat, un chip 
fantomatic începu să se materializeze. Alt pas târşâit, iar acum 
o siluetă apăru în întuneric. Alt pas şi silueta deveni reală. 

Era aproape mai îngrozitor decât un cadavru. Arătarea se 
opri în faţa lor, nesigură, clipind. Era gol puşcă, încreţit, aplecat, 
mizerabil, cadaveric, mirosind ca însăşi moartea. Nasul îi 
curgea; gura îi era larg deschisă, ca a unui nebun. Clipi, 
adulmecă, clipi din nou în lumina zorilor, cu ochii decoloraţi, 
absenţi, lipsiţi de înţelegere. 

Maxwell Broadbent. 

Secundele trecură şi ei rămaseră înţepeniţi, fără cuvinte. 

Broadbent se holba la ei, cu un ochi zbătându-i-se. Clipi 
din nou şi se îndreptă. Ochii descărnaţi, adânciţi ca nişte găuri 
mari, se mutau de la fiecare chip la celălalt. Respiră îndelung, 
zgomotos. 

Oricât de mult ar fi vrut, Tom nu putea să se mişte sau să 
vorbească. Privi cum tatăl lor se îndrepta de spate încă puţin. 
Ochii rătăciră încă o dată peste feţele lor, mai pătrunzător. Tuşi, 
gura i se deformă o idee, dar nu ieşi nici un sunet. Broadbent 
ridică o mână tremurătoare şi, în cele din urmă, un sunet spart îi 
ieşi de pe buze. Ei se aplecară înainte, încercând să înţeleagă. 

Broadbent îşi limpezi vocea, horcăi şi făcu un pas, venind 
mai aproape. Inspiră din nou şi, în sfârşit, vorbi: 

— De ce naiba v-a luat atât timp? 

Sunetul bubui, răsunând pe stânci, răspândindu-şi ecourile 
în afara mormântului. Vraja fu ruptă. Era tot tatăl lor, în carne şi 
oase, până la urmă. Tom şi ceilalţi se repeziră înainte şi-l 
îmbrăţişară pe bătrân. El îi strânse tare, pe toţi deodată şi apoi 
pe fiecare la rând, cu braţele lui surprinzător de puternice. 

După un lung moment, Maxwell Broadbent păşi înapoi. 


Părea să fi revenit la înălţimea lui obişnuită. 

— Isuse Hristoase, zise el, ştergându-şi faţa. Isuse, Isuse 
Hristoase! 

Cu toţii îl priveau, neştiind cum să răspundă. 

Bătrânul îşi clătină capul mare şi cărunt. 

— Hristoase Atotputernice, cât mă bucur că sunteţi aici! 
Doamne, cred că put. Uitaţi-vă la mine. Sunt murdar. Gol, 
mizerabil, respingător! 

— Deloc, spuse Philip. Uite, îţi dau asta. 

Işi scoase cămaşa. 

— Mulţumesc, Philip. Maxwell îşi trase pe trap cămaşa lui 
Philip şi o încheie, cu mişcări neîndemânatice. Cine-ţi spală 
rufele? Cămaşa asta e o ruşine! 

Încercă să râdă şi sfârşi tuşind. 

Când Philip începu să-şi scoată pantalonii, Broadbent 
întinse o mână mare. 

— Nu-mi voi dezbrăca fiii! 

— Tată. 

— M-au îngropat gol, m-am obişnuit aşa. 

Borabay căută în sacul lui din frunze de palmier şi trase 
afară o bucată lungă de pânză împodobită. 

— Tu poartă asta. 

— Mă transform în indigen, nu? Broadbent şi-o potrivi 
stângaci în jurul taliei. Cum o legaţi voi? 

Borabay îl ajută să şi-o lege în jurul mijlocului cu o 
frânghie de cânepă înnodată. 

Bătrânul o legă şi rămase acolo, fără să spună nimic. 
Nimeni nu ştia ce să mai zică. 

— Mulţumesc Domnului că eşti în viaţă, spuse Vernon. 

— La început, n-am fost nici eu sigur, zise Broadbent. 
Pentru un timp, am crezut că am murit şi am ajuns în iad. 

— Cum, tu? Vechiul ateu crede acum în iad? Făcu Philip. El 
îşi întoarse privirea spre Philip, zâmbi şi clătină din cap. 

— Atât de multe s-au schimbat. 

— Nu-mi spune că L-ai găsit pe Dumnezeu! 

Broadbent clătină din cap şi-şi puse o mână pe umărul lui 
Philip. Îl scutură cu afecţiune. 

— Mă bucur să te văd, fiule! Se întoarse spre Vernon. Şi pe 
tine, Vernon! Privi în jur, întorcându-şi ochii albaştri şi ridaţi spre 
fiecare dintre ei. Tom, Vernon, Philip, Borabay. Sunt copleșit. 


Puse mâna pe capul fiecăruia, la rând. Aţi reuşit! M-aţi găsit! 
Apa şi mâncarea mea erau aproape pe sfârşite. Aş mai fi rezistat 
doar o zi sau două. Mi-aţi dat o a doua şansă. N-o merit, dar voi 
profita de ea. M-am gândit mult în mormântul ăla întunecat. 

Privi în sus, peste marea purpurie de munţi, la cerul auriu, 
se îndreptă şi inhală. 

— Te simţi bine? Întrebă Vernon. 

— Dacă te referi la cancer, sunt sigur că este tot acolo, 
doar că nu se manifestă deocamdată. Mai am vreo două luni. 
Nenorocitul, a ajuns la creier. Nu v-am spus asta niciodată. Dar, 
până acum, totul e bine: mă simt minunat. Privi în jur. Să ieşim 
naibii de aici! 

— Din nefericire, nu va fi atât de simplu, spuse Tom. 

— Cum aşa? 

Tom îşi privi fraţii. 

— Avem o problemă, iar numele ei este Hauser. 

— Hauser! 

Broadbent era uluit. 

Tom făcu un semn afirmativ din cap şi-i povesti tatălui lor 
în detaliu despre călătoria fiecăruia dintre ei. 

— Hauser! Repetă Broadbent, privindu-l pe Philip. Ai făcut 
echipă cu nemernicul ăla? 

— Îmi pare rău, spuse Philip. Mi-am imaginat. 

— Ţi-ai imaginat că ştie unde am plecat. Vina mea; ar fi 
trebuit să prevăd posibilitatea asta. Hauser e un sadic fără milă, 
aproape că a omorât o fată odată. Cea mai mare greşeală din 
viaţa mea a fost să fiu partener cu el. Broadbent se aşeză pe un 
prag de piatră şi-şi clătină capul zbârlit. Nu-mi vine să cred cât 
aţi riscat venind aici. Doamne, ce greşeală am făcut! Ultima din 
multe, de fapt. 

— Tu tatăl nostru, spuse Borabay. 

Broadbent pufni. 

— Ce mai tată! Să vă trec printr-un test ridicol ca ăsta! 
Părea o idee bună la momentul respectiv. Nu înţeleg ce m-a 
apucat. Ce ticălos bătrân, al dracului de prost, am fost! 

— Nici noi n-am fost tocmai Cei Trei Fii, spuse Philip. 

— Patru fii, completă Borabay. 

— Sau. Poate mai sunt şi alţii? Întrebă Vernon, ridicând o 
sprânceană. 

Broadbent scutură din cap. 


— Nu, din câte ştiu eu. Patru fii grozavi, măcar dacă aş fi 
avut minte să-mi dau seama. Îşi opri ochii albaştri asupra lui 
Vernon. Cu excepţia bărbii, Vernon. Dumnezeule, când o să dar 
jos apendicele ăla păros? Arăâţi ca un mullah75. 

Vernon replică: 

— Nici tu nu eşti proaspăt bărbierit. 

Broadbent îşi flutură mâna şi râse. 

— Uită că am spus asta! Obiceiurile vechi mor greu. 
Păstrează-ţi barba aia blestemată! 

Se lăsă o tăcere ciudată. Soarele se ridica mai sus 
deasupra munţilor, iar lumina se transforma din aurie în albă. 
Un cârd de păsări ciripitoare zbură pe lângă ei, coborând, 
ridicându-se şi înclinându-se la unison. 

Tom se întoarse spre Borabay. 

— Trebuie să ne gândim la planul de scăpare. 

— Da, frate. Eu gândit la asta deja. Aşteptăm aici până 
întuneric. Atunci ne întoarcem. Privi spre cerul limpede. Ploaie în 
seara asta, ne dă acoperire. A 

— Cum rămâne cu Hauser? Întrebă Broadbent. 

— El caută mormânt în Oraşul Alb. El încă nu gândit 
cercetat în stânci. Cred că trecem pe lângă el. El nu ştie noi aici. 

Broadbent privi în jur. 

— Aţi adus ceva mâncare cu voi, din întâmplare? Chestiile 
alea pe care mi le-au lăsat în mormânt nu erau potrivite pentru 
o gustare frugală. 

Borabay despacheta nişte mâncare din rucsacul lui de 
frunze de palmier şi începu să aranjeze masa. Broadbent îşi 
târşâi paşii într-acolo, un pic nesigur. 

— Fructe proaspete. Doamne! Luă un mango şi muşcă din 
el, cu sucul curgându-i din gură şi picurând pe cămaşă. E ca în 
rai! Îndesă fructul de mango în gură, mai mâncă unul, apoi 
curăţă vreo două fructe curwa şi câteva fileuri afumate de 
şopârlă. Borabay, ai putea să-ţi deschizi un restaurant! 

Tom îşi privi tatăl mâncând. Abia îi venea să creadă că 
bătrânul era încă în viaţă. Era ceva ireal în legătură cu asta. 
Totul - şi nimic - se schimbase. 

Broadbent îşi termină masa şi se sprijini de zidul din 
piatră, privind peste munţi. 

— Tată, întrebă Philip, dacă nu te deranjează să ne spui, 
ce ţi s-a întâmplat în mormântul acela? 


— Philip, o să vă spun cum a fost. Am avut o 
înmormântare grandioasă; fără îndoială, Borabay v-a povestit 
totul despre ea. Am băut licoarea infernală a lui Cah. Următorul 
lucru pe care-l ştiu este că mă trezeam. Era întuneric ca smoala. 
Ca un bun ateu, am crezut din totdeauna că moartea era 
sfârşitul conştiinţei. Asta era. Dar iată-mă, tot conştient, chiar 
dacă eram sigur că murisem. N-am fost atât de înspăimântat în 
viaţa mea. lar atunci, pe când mă împleticeam în întuneric într-o 
panică absolută, mi-a trecut prin cap următorul gând: Nu numai 
că am murit, dar am ajuns în iad! 

— Doar n-ai crezut asta cu adevărat, zise Philip. 

El îşi scutură capul. 

— Ba da. Nici nu ştii cât de îngrozit am fost! Am plâns şi 
am urlat ca un suflet pierdut. L-am implorat pe Dumnezeu. M- 
am rugat în genunchi. M-am căit. Am jurat că voi fi bun dacă mi- 
ar da măcar o a doua şansă. M-am simţit ca unul din acele biete 
suflete din Judecata de Apoi a lui Michelangelo, strigând pentru 
iertare în timp ce sunt trase de demoni într-un lac de foc. lar 
atunci, când obosisem de plâns şi de autocompătimire, am 
început să-mi recapăt un pic din sănătatea mintală. Atunci m- 
am târât în jur şi mi-am dat seama că eram în mormânt şi mi-a 
trecut prin cap că nu eram mort, în cele din urmă, că fusesem 
îngropat de viu de Cah. Nu mă iertase niciodată pentru ceea ce-i 
făcusem tatălui său. Ar fi trebuit să ştiu; Cah mi s-a părut 
dintotdeauna un vulpoi bătrân şi perfid. Când am găsit 
mâncarea şi apa, am ştiut că mă aştepta o încercare lungă. 
Plănuisem ca toată chestia asta să fie o întrecere plăcută pentru 
voi trei. Şi, dintr-odată, viaţa mea depindea de succesul vostru. 

— O întrecere plăcută? Repetă Philip sceptic. 

— Voiam să vă şochez, ca să faceţi ceva mai important cu 
vieţile voastre. Ceea ce nu am realizat atunci este faptul că 
fiecare dintre voi face ceva important; adică, trăieşte viaţa pe 
care el vrea s-o trăiască. Cine sunt eu ca să judec? Se opri, îşi 
drese glasul, apoi clătină din cap. lată-mă închis cu ceea ce 
credeam că era comoara mea, munca mea de-o viaţă. Şi totul 
era o prostie! Era fără sens. În întuneric, nu puteam nici măcar 
s-o privesc. Să fiu înmormântat de viu, asta m-a cutremurat 
până în adâncul fiinţei. M-am descoperit privind înapoi la viaţa 
mea cu un fel de dispreţ. Fusesem un tată rău pentru voi, un soţ 
rău, lacom, egoist, iar atunci mi-am dat seama că mă rugam. 


— Nu! Exclamă Philip. 

Broadbent clătină din cap. 

— Ce altceva mai era de făcut? Atunci am auzit voci, un 
bubuit, apoi un scrâşnet, iar lumina s-a revărsat înăuntru şi iată- 
vă! Rugăciunile mele fuseseră ascultate. 

— Vrei să spui, întrebă Philip, că ţi-ai descoperit credinţa? 
Eşti credincios? 

— Al naibii de sigur că mi-am descoperit credinţa! Se 
cufundă în tăcere, privind vastul peisaj care se întindea mai jos, 
munţii nesfârşiţi şi jungla. Se foi, tuşi. Ciudat, mă simt ca şi cum 
am murit şi am renăscut. 

Din ascunzătoarea lui, Hauser auzea murmurul vocilor 
purtate de vânt. Nu distingea cuvintele în sine, dar n-avea 
îndoială de ceea ce se întâmpla: petreceau de minune jefuind 
mormântul. Fără îndoială că plănuiau să scoată lucrurile mai 
mici, inclusiv Codicele. Femeia, Colorado, ştia cât valorează. 
Acesta va fi primul lucru pe care-l vor lua. 

În mintea lui, Hauser parcurse lista celorlalte comori din 
mormânt. O mare parte din colecţia lui Maxwell Broadbent 
putea fi transportată cu uşurinţă, inclusiv câteva dintre cele mai 
valoroase obiecte. Erau câteva pietre preţioase sculptate, rare, 
originare din subcontinentul indian. Era o colecţie mare de 
artefacte din aur, incaşe şi aztece, multe dintre ele fiind mici, 
aşa cum erau şi monedele greceşti din aur. Mai erau două 
figurine etrusce din bronz, extrem de valoroase, fiecare cam de 
zece centimetri înălţime, care cântăreau mai puţin de zece 
kilograme bucata. Toate lucrurile acestea puteau să fie duse în 
spate de un singur om. Valoarea lor: între zece şi douăzeci de 
milioane. 

Ar putea să ducă tabloul de Lippi şi pe cel de Monet. 
Aceste două picturi erau relativ mici: Lippi avea cam şaptezeci 
pe patruzeci şi cinci centimetri, iar Monet, nouăzeci pe şaizeci şi 
cinci. Amândouă fuseseră împachetate neînrămate. Lippi, pictat 
pe lemn ghipsat, cântărea cinci kilograme, iar Monet, patru 
kilograme. Cele două cutii care le adăposteau nu cântăreau mai 
mult de cincisprezece kilograme bucata. Amândouă cutiile 
puteau să fie legate împreună, fixate pe un cadru şi duse în 
spate de o persoană. Valoarea lor: până la o sută de milioane. 

Mai erau, desigur, multe comori pe care nu puteau să le 
ia. Tabloul de Pontormo, valorând probabil treizeci sau patruzeci 


de milioane, era prea mare. La fel era şi portretul de Bronzino. 
Stelele maya şi bronzurile Soderini erau prea grele. Dar cele 
două tablouri de Braque erau portabile. Cel mai mic dintre cele 
două era una dintre capodoperele cubiste timpurii ale lui 
Braque, care ar putea aduce cinci sau zece milioane. Era o 
statuie din bronz a unui băiat, din timpul Imperiului Roman 
târziu, care cântărea vreo cincizeci de kilograme; probabil prea 
mult ca s-o poată duce. Erau figurinele din piatră din templele 
cambodgiene, două urne din bronz din China timpurie, câteva 
plăcuţe maya din turcoaz incrustate. Max avusese ochi bun şi 
căutase calitatea, nu cantitatea. De-a lungul anilor, multe opere 
de artă îi trecuseră prin mâini şi le oprise doar pe cele mai bune 
pentru sine. 

Da, gândi Hauser, dacă n-ar fi fost el, cei patru de 
dedesubt ar putea să ducă în spate opere de artă valorând până 
la două sute de milioane de dolari. Aproape jumătate din 
valoarea întregii colecţii. 

Se mişcă, întinzându-şi picioarele amorţite. Soarele era 
strălucitor şi fierbinte. Îşi privi ceasul. Zece fără cinci. Se 
hotărâse să facă mişcarea la zece fix. Timpul nu avea cine ştie 
ce însemnătate aici, dar obiceiurile disciplinei îi făceau plăcere. 
Era, se gândi el, mai mult o filosofie de viaţă decât orice altceva. 
Se ridică, îşi întinse braţele şi inspiră de câteva ori adânc. Îşi 
verifică rapid arma Steyr AUG. Era, ca de obicei, în stare 
perfectă. Işi netezi părul din nou, îşi examină cuticulele şi 
unghiile. Era o dungă de praf sub una dintre ele; îl îndepărtă cu 
vârful pilei de unghii. După aceea, îşi cercetă dosul palmelor, 
care era curat, fără păr, şi alb, venele de-abia zărindu-se; erau 
mâinile unui om de treizeci de ani, nu ale unuia de şaizeci. 
Avusese mereu mare grijă de mâinile lui. Soarele strălucea pe 
inelele din aur greu cu diamante de pe degetele sale. Îşi flexă 
mâinile de cinci ori, încleştându-le şi deschizându-le, apoi îşi 
scutură pliurile pantalonilor kaki, îşi mişcă gleznele, îşi roti capul 
în jurul gâtului de cinci ori, deschise larg braţele şi inspiră din 
nou. Va considera această operaţiune una de succes dacă, la 
sfârşit, cămaşa îi va fi nepătată. Era o adevărată încercare să-ţi 
păstrezi hainele curate în junglă. 

Hauser îşi puse arma Steyr AUG înapoi pe umăr şi porni în 
jos pe potecă. 

Cei patru fraţi şi tatăl lor se odihneau la umbră, de-a 


lungul pragului de piatră de lângă uşa mormântului. Mâncaseră 
aproape toată mâncarea, iar Tom trecuse din mână în mână o 
ploscă plină cu apă. Erau atât de multe lucruri pe care Tom ar fi 
vrut să i le spună tatălui lor, şi nu se îndoia că şi fraţii lui 
simțeau la fel; şi totuşi, după avalanşa iniţială de cuvinte, 
rămăseseră tăcuţi. Cumva, era de ajuns să fie împreună. Plosca 
făcea ture, gâlgâind atunci când bea fiecare, oprindu-se până la 
urmă la Tom. El îi înşuruba dopul şi o vâri la loc în rucsacul mic. 

În cele din urmă, Maxwell Broadbent vorbi: 

— Prin urmare, Marcus Hauser e undeva acolo, încercând 
să-mi jefuiască mormântul. Îşi scutură capul. Ce lume! 

— Îmi pare rău, spuse Philip din nou. 

— A fost vina mea, îl opri Broadbent. Nu-ţi mai cere scuze. 
Totul este din vina mea. 

Era ceva nou, se gândi Tom: Maxwell Broadbent să admită 
că se înşelase. Părea să fie acelaşi bătrân aspru, dar se 
schimbase. În mod sigur, se schimbase. 

— Un singur lucru vreau acum, ca toţi cei patru fii ai mei 
să scape de aici în viaţă. Voi fi o piedică pentru voi. Lăsaţi-mă 
aici şi îmi voi purta singur de grijă. Îl voi întâmpina pe Hauser 
într-un fel pe care-l va ţine minte. 

— Poftim?! Exclamă Philip. După tot ceea ce am făcut ca 
să te salvăm? Se simţea de-a dreptul insultat. 

— Haide, haide! Voi muri într-o lună sau două, oricum. 
Lăsaţi-mă să mă descurc cu Hauser, în timp ce voi fugiţi. 

Philip se ridică, furios. 

— Tată, n-am venit tocmai până aici ca să te abandonăm 
în mâinile lui Hauser! 

— Nu sunt atât de însemnat ca să vă riscaţi vieţile pentru 
mine. 

— Fără tine, noi nu merge, spuse Borabay. Vânt vine de la 
est, aduce furtună la noapte. Aşteptăm aici până întuneric, apoi 
mergem. Trecem peste pod în timp furtună. 

Broadbent expiră şi-şi şterse faţa. 

Philip îşi drese glasul. 

— Tată? 

— Da, fiule? 

— Nu vreau să ating un subiect sensibil, dar ce vom face 
cu lucrurile din mormântul tău? 

Tom se gândi instantaneu la Codice. Trebuia să-l scoată şi 


pe el, nu pentru sine, ci pentru Sally şi pentru întreaga lume. 

Broadbent privi în pământ o clipă, înainte să vorbească: 

— Nu m-am gândit la asta. Pur şi simplu, nu mi se mai 
pare important. Dar mă bucur că ai adus asta în discuţie, Philip! 
Cred că ar trebui să luăm tabloul de Lippi şi orice altceva este 
mai uşor de dus. Cel puţin, putem să salvăm câteva lucruri din 
mâinile acelui ticălos lacom. Mi se face rău numai la gândul că 
va lua majoritatea lucrurilor, dar cred că nu putem să evităm 
asta. 

— După ce ieşim de aici, vom anunţa FBl-ul, Interpolul. 

— Hauser va scăpa, Philip, ştii asta. Ceea ce-mi aduce 
aminte de alt lucru. Era ceva ciudat la cutiile din mormânt, ceva 
care m-a mirat. Oricât de mult mi-ar displăcea să mă întorc, 
trebuie să le verific. 

— Te ajut eu, zise Philip, sărind în picioare. 

— Nu. Trebuie să intru singur. Borabay, dă-mi o făclie! 
Borabay aprinse un mănunchi de trestii şi i-l întinse tatălui său. 
Bătrânul dispăru prin intrare şi Tom văzu sfera galbenă 
mişcându-se în mormânt printre coşuri şi cutii. Vocea lui 
Maxwell Broadbent se auzi până afară. 

— Dumnezeu ştie de ce toate porcăriile astea erau atât de 
importante pentru mine odinioară! 

Lumina înaintă mai mult în întuneric şi dispăru. 

Philip se ridică şi merse într-un cerc strâns, întinzându-şi 
picioarele. Işi aprinse pipa. 

— Urăsc să mă gândesc că Hauser ar pune mâna pe Lippi. 
O voce, rece şi amuzată, pluti spre ei. 

Mă întreb, oare mi-a pronunţat cineva numele? 

Hauser vorbea încet, liniştitor, cu arma ridicata şi pregătit 
să tragă la cea mai mică mişcare. Cei trei fraţi şi indianul, stând 
de cealaltă parte a uşii mormântului deschis, îşi întoarseră 
capetele spre el, terorizaţi. 

— Nu vă deranjaţi să vă ridicaţi! Nu vă mişcaţi deloc, cu 
excepţia ochilor. Se opri. Philip, este atât de bine să văd că ţi-ai 
revenit! Ai parcurs un drum lung de la răsfăţatul mic care a 
intrat în biroul meu acum două luni, cu pipa aia ridicolă din lemn 
de măceş. 

Hauser făcu un pas uşor înainte, în alertă, gata să-i 
doboare la cel mai mic gest. 

— Ce drăguţ din partea voastră să mă conduceţi la 


mormânt. Şi mi-aţi deschis chiar şi uşa! Foarte politicos! Acum, 
ascultați cu atenţie. Dacă îmi urmaţi instrucţiunile, nimeni nu va 
fi rânit. 

Hauser se opri să cerceteze cele patru chipuri din faţa lui. 
Nimeni nu-şi pierduse controlul şi nimeni nu intenţiona să facă 
pe eroul. Erau oameni rezonabili. Spuse, pe cât de încet şi 
plăcut posibil: 

— Să-i spună cineva indianului că trebuie să lase arcul şi 
săgețile jos. Încet şi cu grijă, fără mişcări bruşte, vă rog! 

Borabay îşi scoase tolba şi arcul şi le lăsă să cadă în faţa 
lui. 

— Prin urmare, indianul înţelege engleza. Bine. Acum, îl 
voi ruga pe fiecare dintre voi, băieţi, să-şi scoată maceta şi s-o 
lase jos, pe rând. Tu primul, Philip. Stai jos! 

Philip îşi scoase cuțitul şi-l aruncă. 

— Vernon? 

Vernon procedă la fel, apoi Tom. 

— Acum, Philip, vreau să te duci acolo unde v-aţi 
îngrămădit bagajele, să le iei şi să mi le aduci. Incetişor. 

Făcu un gest scurt cu arma. 

Philip luă sacii şi-i puse la picioarele lui Hauser. 

— Excelent! Acum, goliţi-vă buzunarele. Întoarceţi-le în 
afară şi lăsaţi-le aşa. Aruncaţi totul pe jos, în faţa voastră. 

Ei se supuseră. Hauser fu surprins să constate că nu 
încărcaseră comoara din mormânt, aşa cum se așteptase el. 

— Acum, ridicaţi-vă. Toţi deodată, cu o mişcare lentă. 
Bine! Acum, mişcându-vă doar picioarele, de la genunchi în jos, 
făcând paşi mici, ţinându-vă braţele cât se poate de nemişcate, 
daţi-vă înapoi. Staţi în formaţie, aşa. Pas cu pas. 

În timp ce ei târşâiau în spate în felul acesta ridicol, 
Hauser păşea înainte. Se adunaseră, instinctiv, aşa cum fac 
oamenii aflaţi în pericol; mai ales membrii unei familii, mânaţi 
cu o puşcă. Mai văzuse asta înainte, astfel totul mergea mai 
Uşor. 

— Totul este bine, zise el moale. Nu vreau să rănesc pe 
nimeni; tot ceea ce vreau sunt obiectele mortuare ale lui Max. 
Eu sunt un profesionist şi, precum celor mai mulţi profesionişti, 
îmi displace să omor. 

„Sigur.” Degetul lui mângâie curba netedă din plastic a 
trăgaciului, îl găsi, începu să-l tragă înapoi pe poziţie automată. 


Ei erau la locul lor. Nu mai aveau ce să facă de-acum. Erau ca şi 
morţi. 

— Nimeni nu va fi rănit. Nu se putu abţine să nu adauge: 
Nimeni nu va simţi nimic. 

Apăsă cu adevărat acum, simţi acea cedare imperceptibilă 
a trăgaciului pe care o ştia atât de bine, acea eliberare de o 
milisecundă după senzaţia de rezistenţă şi, simultan, Hauser 
surprinse o mişcare agilă cu coada ochiului, urmată de o 
explozie de scântei şi de flăcări. Căzu, trăgând la întâmplare, în 
timp ce se prăbuşea, gloanţele ricoşând din pereţii de piatră. 
Ingrozit, văzu pentru o clipă ce-l izbise, înainte să se lovească de 
solul stâncos. 

Fiinţa ieşise chiar din mormânt, pe jumătate dezbrăcată, 
cu chipul palid ca al unui vampir, cu ochi înfundaţi, puţind a 
carne intrată în putrefacție, cu membrele osoase la fel de 
cenuşii şi de goale ca moartea, vânturând în aer o torţă aprinsă 
cu care tocmai îl lovise, năpustindu-se încă spre el şi strigând 
cât îl ţinea gura plină de dinţi murdari. 

La naiba, era însăşi fantoma lui Maxwell Broadbent! 

Hauser se rostogoli după ce atinse pământul, încă 
ţinându-şi arma. Se răsuci, încercând să revină în poziţia de 
tragere, dar era prea târziu şi spectrul răpănos al lui Maxwell 
Broadbent căzuse deasupra lui, urlând, împungându-l şi croindu- 
| peste faţă cu torţa aprinsă; se stârni o ploaie de scântei, iar el 
simţi miros de păr ars în timp ce încerca să pareze loviturile cu o 
mână, apucând arma cu cealaltă. Era imposibil să tragă în timp 
ce atacatorul încerca să-i scoată ochii cu torţa aprinsă. Reuşi să 
se elibereze, apoi trase orbeşte, de pe spate, măturând sălbatic 
cu ţeava armei înainte şi înapoi, sperând să atingă ceva, orice. 
Dar spectrul se pare că dispăruse. ; 

Se opri din tras şi se ridică, prudent. Işi simţea faţa şi 
ochiul drept ca şi când ar fi luat foc. Smulse plosca din sac şi-şi 
aruncă apă pe faţă. 

Dumnezeule, cum mai durea! 

Işi şterse apa de pe faţă. Cărbuni încinşi şi scântei din 
torţă îi intraseră în nas, sub o pleoapă, în păr, şi-i arseseră 
obrazul. Monstruozitatea care ieşise din mormânt putea să fie, 
cu adevărat, o fantomă? Îşi deschise, cu un efort dureros, ochiul 
drept. In timp ce-şi pipăia cu grijă faţa, cu vârful degetului, îşi 
dădu seama că rana se întindea numai pe o sprânceană şi o 


pleoapa. Corneea era intactă şi nu-şi pierduse vederea. Turnă 
puţină apă în batistă, o stoarse şi-şi şterse faţa. 

Ce naiba se întâmplase? Hauser, care se aştepta mereu la 
ceea ce părea neaşteptat, nu fusese atât de şocat în toată viaţa 
lui. Recunoştea acel chip, chiar şi după patruzeci de ani; 
cunoştea fiecare detaliu, fiecare expresie, fiecare tic. Nu avea 
nici o îndoială: cel care ieşise din mormânt urlând ca din gură de 
şarpe era chiar Broadbent; Broadbent, care ar fi trebuit să fie 
mort şi îngropat. Alb ca varul, cu păr dezordonat şi cu barbă, 
scofâlcit, scheletic, sălbatic. 

Hauser înjură. La ce se gândise? Broadbent era viu şi chiar 
în momentul ăsta scăpa. Hauser îşi scutură capul, cuprins de 
furie, încercând să-şi limpezească mintea. Ce naiba se întâmpla 
cu el? Işi îngăduise să fie orbit, iar acum, stând aici, le dăruise 
un avans de cel puţin trei minute. 

Işi puse repede pe umăr puşca Steyr AUG, făcu un pas 
înainte şi se opri. 

Era sânge pe jos: o pată ademenitoare, cât o moneda. lar 
mai departe, altă pată mare. Hauser îşi mai veni în fire. Ca şi 
cum ar fi avut nevoie de altă confirmare, aşa-numita fantomă a 
lui Maxwell Broadbent vărsa sânge adevărat. Reuşise să-l 
nimerească şi poate îi rănise şi pe câţiva dintre ceilalţi, până la 
urmă. Nu era de glumit cu o împuşcătură razantă dintr-un Steyr 
AUG. Stătu o clipă să analizeze modelul stropilor de sânge, 
cantitatea, traiectoria. 

Rana nu era mică. Una peste alta, era încă în avantaj. 

Privi în sus pe scara din piatră şi o luă la fugă, sărind câte 
două trepte o dată. Se va duce după ei, îi va urmări şi-i va 
omori. 

Alergară pe scara sculptată, sunetul împuşcăturilor încă 
răsunând din munţii îndepărtați. Ajunseră la drum în vârful 
stâncilor şi o luară la fugă spre pereţii verzi de liane şi plante 
târâtoare care acopereau fortificațiile în ruine ale Oraşului Alb. 
Când ajunseră la umbra ocrotitoare, Tom îl văzu pe tatăl lui 
împiedicându-se. Şiroaie de sânge îi curgeau pe un picior. 

— Staţi! Tata este rănit! 

— Nu-i nimic. Bătrânul se împletici din nou şi gemu. 

Se opriră pentru puţin timp la baza zidului. 

— Lăsaţi-mă singur! Urlă bătrânul. 

Ignorându-l, Tom cercetă rana, ştergând sângele, 


localizând punctele de intrare şi ieşire. Glonţul trecuse prin 
dreapta abdomenului inferior, oblic, trecând prin rectus 
abdominus şi ieşind prin spate, unde se părea că nu atinsese 
rinichiul. Era imposibil de spus deocamdată dacă şi cavitatea 
peritoneală fusese lovită. Lăsă deoparte această posibilitate şi 
palpă zona; tatăl lui gemu. Era o rană gravă şi pierdea sânge, 
dar cel puţin arterele sau vreo venă importantă nu fuseseră 
lovite. 

— Repede! Strigă Borabay. 

Tom îşi scoase cămaşa şi, cu o smucitură, sfâşie o bucată 
de material, apoi alta. Le legă pe cât de bine putea în jurul 
abdomenului tatălui său, încercând să oprească sângerarea. 

— Pune-ţi braţul în jurul umerilor mei, îl sfătui Tom. 

— Eu îl iau pe celălalt, zise Vernon. 

Tom simţi braţul în jurul lui: era slab şi tare, ca un cablu 
din oţel. Se aplecă înainte ca să preia o parte din greutatea 
tatălui său. Îi simţi sângele cald curgându-i pe picior. 

— Să mergem! 

— Of, spuse Broadbent, împleticindu-se puţin în timp ce 
plecau. 

Alergară de-a lungul zidului, căutând o trecere. Borabay 
se aruncă printr-o intrare acoperită de liane şi se târâră printr-o 
curte, prin altă intrare şi de-a lungul unei galerii prăbuşite. 
Sprijinindu-se de Tom şi de Vernon, Maxwell Broadbent fu în 
stare să se mişte suficient de rapid, sângerând şi gemând de 
durere. 

Borabay se îndreptă direct spre cea mai înghesuită, mai 
adâncă zonă a oraşului în mine. Alergau pe sub galerii 
întunecate şi prin camere subterane pe jumătate prăbuşite, cu 
rădăcini uriaşe străpungând prin acoperişurile de piatră. In timp 
ce alergau, Tom se gândea la Codice şi la toate celelalte lucruri 
pe care le lăsau în urmă. 

Făceau cu rândul ca să-l sprijine pe Broadbent în timp ce 
înaintau, trecând printr-o serie de tuneluri neluminate, cu 
Borabay schimbând brusc direcţia şi întorcându-se pe propriile 
urme pentru a scăpa de urmăritorul lor. Ajunseră la un pâlc de 
copaci gigantici, înconjurat în două părţi de ziduri din piatră 
masivă. Doar o lumină verde foarte slabă se filtra printre ei. 
Stele din piatră, decorate cu însemne maya, străjuiau şanţul 
precum nişte santinele. 


Tom auzi respiraţia întretăiată a tatălui său şi un blestem 
înăbuşit. 

— lmi pare rău că ai dureri. 

— Nu-ţi face griji pentru mine. 

Mai merseră alte douăzeci de minute şi ajunseră într-un 
loc în care jungla devenea luxuriantă şi deasă. Plante târâtoare 
şi căţărătoare sufocau copacii, dându-le înfăţişarea unor 
fantome mari, înfofolite cu verdeață. In vârful fiecărui copac, 
tentacule de viţe, care căutau o nouă victimă, se întindeau 
drepte, ca nişte fire de păr ţepoase. Flori grele atârnau 
pretutindeni. Apa picura neîncetat. 

Borabay se opri, iscodind în jur. 

— Pe aici, spuse el, arătând către cea mai deasă porţiune. 

— Dar cum? Întrebă Philip, privind zidul impenetrabil de 
vegetaţie. 

Borabay se lăsă în genunchi şi se târî înainte, printr-o mică 
deschizătură. Procedară şi ei întocmai, Max gemând de durere. 
Tom văzu că, ascunsă sub viţele împletite, se afla o reţea de 
poteci de animale, tuneluri ducând în toate direcţiile prin 
vegetaţie. Se târâră spre partea cea mai deasă, strecurându-se 
prin tunelurile pe care le făcuseră animalele. Era întuneric şi 
mirosea urât. Li se păru că se târau de o eternitate, dar probabil 
nu trecuseră mai mult de douăzeci de minute. Străbătură un 
labirint fantastic de poteci care se bifurcau şi se reîntâlneau, 
până când ajunseră într-o zonă deschisă, o peşteră în vegetaţie, 
sub un copac înăbuşit de liane ale cărui ramuri creaseră un 
spaţiu asemănător unui cort de nepătruns. 

— Stăm aici, spuse Borabay. Aşteptăm până noapte. 

Broadbent se încovoie rezemându-se de trunchiul 
copacului, cu un geamăt. Tom îngenunche lângă tatăl lui, 
înlătură bandajele scăldate în sânge şi cercetă rana. Nu arăta 
bine deloc. Borabay îngenunche lângă bătrân şi o examină şi el 
cu atenţie. După aceea, luă câteva frunze pe care le smulsese în 
timpul retragerii lor, le zdrobi, le frecă între palme şi făcu două 
cataplasme. 

— Pentru ce sunt? Şopti Tom. 

— Opresc sângerare, ajută durere. 

Aranjară cataplasmele peste rănile de ieşire şi de intrare. 
Vernon îşi oferi cămaşa, iar Tom o făcu fâşii, pe care le folosi ca 
să lege cataplasmele. 


— Of, gemu Broadbent. 

— Îmi pare rău, tată! 

— Nu mai spuneţi că vă pare rău, niciunul. Vreau să gem 
fără să fiu obligat să vă ascult scuzele. 

— Tată, ne-ai salvat vieţile acolo, zise Philip. 

— Vieţi pe care eu le-am pus în pericol de la început. 

— Am fi fost morţi dacă n-ai fi sărit pe Hauser. 

— Păcatele tinereţii se întorc să mă bântuie, rosti bătrânul 
şi tresări. 

Borabay se ghemui pe călcâie şi privi în jur, la toţi. 

— Eu acum plec. Eu întorc în jumătate oră. Dacă nu întorc, 
când vine noapte aşteptaţi până începe ploaie şi traversaţi pod 
fără mine. Bine? 

— Unde pleci? Îl întrebă Vernon. 

— După Hauser. 

Sări şi dispăru. 

Tom ezită. Dacă voia să se întoarcă după Codice, trebuia 
s-o facă acum sau niciodată. 

— Am şi eu ceva de făcut. 

— Ce anume? 

Philip şi Vernon îl priviră neîncrezători. 

Tom scutură din cap. Nu găsea cuvintele, nici timpul, să-şi 
justifice hotărârea. Poate nici măcar nu putea fi justificată. 

— Nu mă aşteptaţi. Mă întâlnesc cu voi la pod în noaptea 
asta, după ce începe furtuna. 

— Tom, ai înnebunit? Mormăi Max. 

Tom nu răspunse. Se întoarse şi se strecură în junglă. 

In douăzeci de minute, se târâse afară din labirintul de 
vite. Se ridică, încercând să vadă unde se afla. Necropola se afla 
la est, măcar atât ştia. Deşi era atât de aproape de ecuator, 
soarele dimineţii târzii se afla tot în partea de est, şi se putea 
ghida după el. Nu voia să se gândească la hotărârea pe care 
tocmai o luase: dacă era bine sau rău să-şi părăsească tatăl şi 
fraţii, dacă era o nebunie, dacă era prea periculos. Totul se 
găsea în afara discuţiei, pentru că obţinerea Codicelui era un 
lucru pe care trebuia să-l facă. 

O luă spre est. 

Ochii lui Hauser scrutară pământul din faţă, citindu-l ca pe 
o carte: o păstaie cu seminţe apăsată în pământ; un fir de iarbă 
îndoit; roua ştearsă de pe o frunză. Invăţase cum să ia urma în 


Vietnam, iar acum fiecare detaliu îi spunea exact unde se 
duseseră cei din familia Broadbent, la fel de clar ca şi cum ar fi 
lăsat o urmă din firimituri de pâine. Urmă drumul lor rapid, dar 
metodic, cu arma Steyr AUG pregătită. Se simţea mai bine 
acum, relaxat, dacă nu împăcat. Hauser considerase 
dintotdeauna vânătoarea o activitate ciudat de captivantă. Şi 
nimic nu se compara cu senzaţia vânării animalului uman. Era, 
într-adevăr, cel mai periculos joc. 

Soldaţii lui care nu erau buni de nimic încă săpau şi 
aruncau în aer ziduri la celălalt capăt al oraşului. Bine. Asta îi va 
ţine ocupați. Urmărirea şi uciderea lui Broadbent şi a fiilor lui era 
o treabă pentru un vânător singuratic, strecurându-se nevăzut 
prin junglă, nu pentru un grup zgomotos de soldaţi 
incompetenti. Hauser era avantajat. Ştia că familia Broadbent 
era neînarmată şi mai ştia că trebuia ca ei să traverseze podul. 
Era doar o problema de timp înainte să-i ajungă din urmă. 

Odată ce va fi scăpat de ei, putea să jefuiască mormântul 
după pofta inimii, să scoată Codicele şi operele de artă 
transportabile, lăsând restul pentru mai târziu. Acum că-l 
înmuiase pe Skiba, era destul de sigur că putea să stoarcă mai 
mult de cincizeci de milioane de la el, poate şi mai bine. Elveţia 
ar fi fost o bază bună de operaţiuni. Aşa obişnuia să facă însuşi 
Broadbent: spăla antichităţi dubioase prin Elveţia, susţinând că 
erau dintr-o „veche colecţie elveţiană”. Capodoperele nu puteau 
fi vândute pe piaţa deschisă, erau prea faimoase şi proprietatea 
lui Broadbent asupra lor prea bine-cunoscută, dar puteau fi 
plasate în linişte ici şi colo. Exista mereu câte un şeic saudit, un 
industriaş japonez sau un miliardar american care dorea să 
posede un tablou frumos şi căruia nu-i păsa de unde provenea. 

Hauser abandonă aceste fantezii încântătoare şi-şi 
întoarse atenţia înapoi, asupra pământului. Mai multă rouă 
ştearsă de pe o frunză; o pată de sânge pe jos. Urmele îl 
conduceau într-o galerie dărâmată şi-şi aprinse lanterna. Muşchi 
smuls de pe o piatră, o urmă imprimată în solul moale: orice 
idiot ar fi putut să urmeze indiciile acestea. 

Urmă semnele cât de repede putea, mâncând pământul, 
cum se spune. În clipa în care intră într-o pădure mare, zări o 
urmă deosebit de clară, unde agitaseră câteva frunze putrezite 
în fuga lor precipitată. 

Prea clară. Îngheţă locului, ascultă, apoi se ghemui şi 


cercetă cu de-amănuntul pământul din faţa lui. Amatori. Cei din 
Viet-Cong ar fi râs de asta: un pomişor îndoit, un laţ dintr-o liană 
ascuns sub frunze, un dispozitiv improvizat de declanşare a 
capcanei aproape invizibil. Făcu un pas prudent în spate, ridică 
un băț aflat la îndemână pe jos şi-l aruncă în capcană. Se auzi 
un plesnet, pomişorul biciui aerul, laţul se smulse. Atunci, 
Hauser simţi un curent brusc de aer şi o smucitură pe cracul 
pantalonilor. Privi în jos. Înfiptă într-un pliu larg al pantalonilor 
se afla o săgeată mică, din vârful ei întărit în foc picurând un 
lichid. 

Săgeata otrăvită îl ratase cu mai puţin de doi centimetri. 

Timp de câteva minute, rămase încremenit. Cercetă 
fiecare centimetru pătrat de teren din jurul lui, fiecare copac, 
fiecare ramură. Satisfăcut că nu mai era altă capcană, se aplecă 
şi tocmai voia să-şi smulgă săgeata din pantaloni, când se opri 
din nou, şi tocmai la timp. Laturile săgeţii aveau înfipte în ele doi 
spini aproape invizibili, şi ei înmuiaţi în otravă, gata să înţepe 
degetul oricui i-ar fi apucat. 

Luă o surcea şi aruncă săgeata de pe pantaloni. 

Foarte isteţ. Trei capcane combinate într-una singură. 
Simplu şi eficient. Era lucrătura indianului, fără îndoială. 

Hauser păşi înainte, ceva mai încet acum, şi cu un respect 
proaspăt dobândit. 

Tom alergă prin pădure, viteza fiind mai importantă decât 
păstrarea unei tăceri absolute, abătându-se mult de la drumul 
lor de mai devreme, ca să evite să dea peste Hauser. Poteca îl 
ducea printr-un labirint de temple aflate în ruină, îngropate sub 
covoare groase de viţă. N-avea lumină şi câteodată trebuia să-şi 
pipăie drumul prin pasajele întunecate sau să se târască pe sub 
pietrele căzute. 

Ajunse curând la marginea estică a platoului. Se opri, 
trăgându-şi răsuflarea, apoi se târî către stâncă şi privi în jos, 
încercând să se orienteze. | se părea că necropola ar trebui să 
se afle undeva spre sud, aşa că o luă în dreapta, urmând drumul 
care ocolea stâncile. În alte zece minute, recunoscu terasa şi 
zidurile de deasupra necropolei şi găsi drumul ascuns. Alergă pe 
drum, ascultând la fiecare cotitură, în eventualitatea în care 
Hauser ar mai fi fost acolo, dar se pare că dispăruse. O clipă mai 
târziu, ajunse la deschizătura întunecată care ducea către 
mormântul tatălui său. 


Sacii lor zăceau încă într-o grămadă, pe jos, acolo unde îi 
aruncaseră. Tom îşi ridică maceta şi o puse la brâu, apoi 
îngenunche, scormonind prin saci, scoțând câteva mănunchiuri 
de trestii şi o cutie de chibrituri. Aprinse un mănunchi şi păşi în 
mormânt. 

Aerul era pestilenţial. Respiră pe nas şi se aventură mai 
adânc. Un fior de groază i se furişă pe şira spinării în clipa în 
care-şi dădu seama că aici îşi petrecuse tatăl lui ultima lună, 
închis în întunericul acesta infernal. Lumina pâlpâitoare 
descoperi o lespede funerară din piatră închisă la culoare, 
sculptată cu cranii, monştri şi alte motive stranii, înconjurată de 
cutii stivuite şi de coşuri pline din oţel inoxidabil şi închise cu 
zăvoare. Nu era mormântul regelui Tut. Arăta mai degrabă ca 
un depozit aglomerat şi mizerabil. g 

Tom veni mai aproape, învingându-şi repulsia. In spatele 
cutiilor, tatăl lui aranjase un spațiu de locuit rudimentar. Arăta 
ca şi când ar fi adunat laolaltă nişte paie uscate şi pământ, ca să 
alcătuiască un fel de pat. De-a lungul peretelui din fund se afla 
un şir de vase din lut, care conţineau evident mâncare şi apă, o 
duhoare de putreziciune înălțându-se din ele. Şobolanii săriră 
din vase şi fugiră din faţa luminii. Dintr-un amestec de fascinaţie 
şi milă, Tom aruncă o privire într-unul şi găsi rămăşiţe de 
banane uscate pe fund; mâncarea era plină de gândaci negri 
unsuroşi, care se ciocneau şi se furişau speriaţi din lumina 
torţei. Şobolani morţi şi şoareci pluteau în vasele cu apă. Lângă 
un perete se afla o movila de şobolani intraţi în putrefacție: 
evident, omorâţi de tatăl lui, în ceea ce trebuie să fi fost 
competiţia zilnică pentru mâncare. În fundul mormântului, Tom 
văzu ochii strălucitori ai şobolanilor vii, pândindu-l să plece. 

Cât îndurase tatăl lui aici, aşteptându-i în întunericul ca de 
smoală pe fiii lui, care ar fi putut să nu apară niciodată. Era mult 
mai îngrozitor decât şi-ar fi putut imagina vreodată. Faptul că 
Maxwell Broadbent îndurase şi supravieţuise, şi chiar sperase, îi 
spunea lui Tom ceva despre tatăl lui, un lucru pe care nu-l ştiuse 
înainte. 

Işi şterse faţa. Trebuia să ia Codicele şi să plece. 

Cutiile erau marcate şi etichetate, iar lui Tom îi trebuiră 
doar câteva minute ca să descopere coşul în care se afla 
Codicele. 

Târi coşul greu afară, la lumină, şi se odihni, trăgând în 


piept aerul proaspăt de munte. Cutia în sine cântărea patruzeci 
de kilograme şi conţinea şi alte cărţi în afara Codicelui. Tom 
cerceta încuietorile de o jumătate de centimetru şi şuruburile 
care strângeau benzile de oţel folosite la închiderea laturilor din 
lemn acoperit cu fibră de sticlă ale cutiei. Şuruburile erau bine 
strânse şi tari. Avea nevoie de o cheie ca să le deşurubeze. 

Găsi o piatră şi lovi unul dintre şuruburi cu o izbitură 
puternică, desprinzând-o. Repetă acţiunea şi, în câteva minute, 
le desprinsese pe toate. Smulse benzile din oţel. Câteva lovituri 
puternice crăpară stratul din fibră de sticlă, iar Tom reuşi să-l 
desfacă. O jumătate de duzină de cărţi preţioase se revărsară, 
toate atent înfăşurate în hârtie fără acid: o Biblie Gutenberg, 
manuscrise cu anluminuri, un breviar. Dădu la o parte cărţile şi 
căută înăuntru, prinse Codicele aflat în coperte din piele şi-l 
trase afară. 

Pentru o clipă, îl examină. Îşi amintea atât de limpede 
cum stătea într-o cutiuţă din sticlă din salon. Tatăl lui obişnuia 
să descuie cutia în fiecare lună şi să dea câte o pagină. Paginile 
aveau desene mici şi frumoase cu plante, flori şi insecte, 
înconjurate de semne. Îşi aminti cum privea acele stranii 
hieroglife maya, punctele şi liniile groase şi chipurile 
zâmbitoare, toate încolăcite unele în jurul altora. Nici nu-şi 
dăduse seama că era un fel de scriere. 

Tom goli unul dintre sacii lor abandonaţi şi puse cartea în 
el. Ridică pachetul pe umăr şi privi înapoi către drum. Hotări s-o 
ia către sud-vest, cu ochii după Hauser. 

Intră în oraşul în ruină. 

Hauser urma drumul mai atent acum, cu toate simţurile în 
alertă. Simţi un fior de incitare şi de teamă. Indianul reuşise să 
întindă o capcană precum aceea în mai puţin de cincisprezece 
minute. Uimitor! Indianul era încă pe undeva pe acolo, fără 
îndoială pregătind o altă ambuscadă pentru el. Hauser se 
minună de loialitatea foarte curioasă demonstrată de ghidul 
acesta indian faţă de familia Broadbent. Hauser nu subestimase 
niciodată calităţile indigenilor în pădure, în materie de 
ambuscade şi de omor. Cei din Viet-Cong îl învăţaseră să-i 
respecte. În timp ce urmărea familia Broadbent, îşi lua toate 
precauţiile, mergând pe o singură parte şi oprindu-se la câteva 
minute ca să cerceteze terenul şi vegetaţia din faţă, şi chiar 
adulmecând aerul după iz de om. Nici un indian cocoţat într-un 


copac nu-l va surprinde cu o săgeată otrăvită. 

Văzu că familia Broadbent se îndrepta către centrul 
platoului, unde jungla era mai deasă. Fără îndoială că sperau să 
se ascundă acolo până la căderea nopţii. Nu vor reuşi, pentru că 
Hauser nu întâlnise aproape niciodată o urmă pe care s-o 
piardă, mai ales una lăsată de un grup de oameni panicaţi, unul 
dintre ei sângerând din greu. lar el şi oamenii lui exploraseră 
deja temeinic tot platoul. 

Curând, pădurea tropicală din faţă începu să fie sufocată 
de plantele târâtoare şi de liane. La prima vedere, părea 
impenetrabilă. Se apropie prudent şi aruncă o privire. Erau 
poteci mici de animale care duceau în toate direcţiile; 
majoritatea, poteci de coatimundi. Picături de apă mari, care se 
legănau, atârnau de fiecare frunză, viţă şi floare, aşteptând cea 
mai mică vibraţie ca să cadă. Nimeni nu putea să meargă printr- 
un astfel de câmp minat fără să lase urme ale trecerii sale, sub 
forma frunzelor curățate de rouă. Hauser vedea exact pe unde 
merseseră. Porni mai departe pe drumul lor prin vegetaţia 
deasă, unde părea să dispară. 

Hauser scrută pământul. Acolo, în salteaua moale a solului 
pădurii, erau două amprente aproape invizibile, formate de o 
pereche de genunchi de om. Interesant. Se furişaseră în inima 
coloniei de plante târâtoare, de-a lungul potecilor de animale. 
Se ghemui şi privi în întunericul verde. Adulmecă aerul. Cerceta 
terenul. Pe care drum merseseră? Acolo, la aproape un metru în 
interior, era o ciupercuţă zdrobită, nu mai mare decât un bănuţ, 
şi o frunză deranjată. Merseseră pe pământ în masa de 
vegetaţie, aşteptând căderea nopţii. Fără îndoială, se gândi 
Hauser, indianul organizase o altă ambuscadă aici. Era locul 
perfect. Se ridică din nou şi examină frunzişul pădurii tropicale. 
Da, indianul s-ar ascunde undeva pe o creangă, deasupra 
hăţişului de poteci, cu săgeata otrăvită pregătită, aşteptându-l 
să se târască pe sub el. 

Ce avea el de făcut era să-l atace pe atacator. 

Hauser se gândi o clipă. Indianul era deştept. Ar anticipa 
asta. Ar şti că Hauser s-ar aştepta la o ambuscadă pe drum. De 
aceea, indianul nu aştepta să-l atace pe drumul acesta. Nu. Mai 
degrabă, se aştepta ca Hauser să meargă în cerc şi să vină din 
partea cealaltă. De aceea, indianul aştepta de partea cealaltă a 
masei gigantice de vegetaţie, ca să-l atace pe Hauser. 


Hauser începu să înconjoare încet marginea coloniei de 
plante târâtoare, mişcându-se la fel de tăcut şi de agil ca şi 
indianul. Dacă bănuielile lui erau corecte, indianul ar trebui să 
fie de partea cealaltă, probabil undeva sus, aşteptând ca el să 
treacă pe dedesubt. Îl va elimina mai întâi pe băştinaş, care era, 
de departe, cel mai mare pericol, iar apoi îi va scoate pe ceilalţi 
din ascunzătoarea lor şi-i va mâna către pod, unde vor fi încolţiţi 
şi omorâţi uşor. 

Hauser dădea ocol de la distanţă, oprindu-se la fiecare pas 
ca să cerceteze ramurile de deasupra capului său. Dacă indianul 
făcuse aşa cum credea el, ar trebui să fie în dreapta lui. Se 
deplasa cu atenţie sporită. li lua timp, dar cel puţin timpul era 
de partea lui. Avea cel puţin şapte ore până la lăsarea 
întunericului. 

Merse înainte, scrută din nou. Era ceva într-un copac. Se 
opri, înaintă puţin, privi iar. Doar colţul cămăşii roşii a indianului 
era vizibil, pe o creangă aflată cam la cincizeci de metri spre 
dreapta lui, iar acolo - abia îl vedea - era vârful unei sarbacane 
mici din trestie, ţintind în jos, aşteptând să-l nimerească pe 
Hauser când va trece. 

Hauser se deplasă lateral până când putu să ia în bătaia 
armei cămaşa indianului. Îşi ridică puşca, ţinti cu grija şi trase 
un singur glonţ. 

Nimic. Totuşi, ştia că l-a lovit. O spaimă bruscă îl cuprinse: 
era o altă capcană. Se propulsă în lateral exact în momentul în 
care indianul căzu asupra lui ca o pisică, cu un băț ascuţit în 
mână. Folosind o mişcare de jiu-jitsu, Hauser se aruncă înainte 
şi într-o parte, folosind elanul atacatorului împotriva acestuia, 
proiectându-l cât colo de pe el; în următoarea clipă era în 
picioare, trăgând câteva focuri spre locul în care ar fi trebuit să 
se afle indianul. 

Acesta nu mai era, dispăruse. 

Inspectă locul. Indianul fusese şi de data asta cu un pas 
înaintea lui. Privi în sus şi văzu copacul în care era prinsă 
bucăţica de material roşu, vârful ţevii pentru săgeți, toate la 
locul lor, unde le pusese indianul. Hauser înghiţi în sec. Nu avea 
timp să-i fie frică sau să fie mânios. Avea o treabă de făcut. Nu 
va mai intra în jocul de-a şoarecele şi pisica al indianului, pe 
care Hauser avea acum impresia că-l va pierde. Venise timpul 
să-i scoată pe cei patru Broadbent cu forţa. 


Se întoarse şi merse pe marginea coloniei de plante 
târâtoare, îşi înţepeni picioarele, ţinti cu arma Steyr AUG. Mai 
întâi o salvă, apoi a doua, apoi continuă, revărsând focul în 
vegetaţia deasă. Obţinu exact efectul pe care-l aşteptase: îi 
împinse afară pe cei din familia Broadbent. Auzea cum fug 
înspăimântați, gălăgioşi ca nişte potârnichi speriate. Acum ştia 
unde se aflau. Alergă de-a lungul zidului de vegetaţie ca să le 
taie calea în timp ce ieşeau şi-i mână spre pod. 

Se auzi un sunet brusc în spatele lui, iar el se răsuci 
pentru a înfrunta pericolul mai mare, apăsând trăgaciul şi 
dirijând focul spre adăpostul dens de unde venise zgomotul. 
Frunze, viţe şi surcele săreau de pe crengi şi zburau în toate 
direcţiile, iar el auzea şuierul şi pocnetul gloanţelor care loveau 
lemnul peste tot. Văzu o mişcare şi sfâşie din nou vegetaţia cu o 
salvă, iar atunci auzi scheunat şi zbatere. 

Coatimundi, la naiba! Impuşcase un coatimundi! 

Se întoarse, concentrându-şi atenţia în faţă, îşi cobori 
arma şi trase în direcţia familiei Broadbent care fugea. Auzi 
animalul scheunând de durere în spatele lui, trosnetul 
rămurelelor şi-şi dădu seama, tocmai la timp, că nu era nici un 
coati rănit, era indianul, din nou. 

Căzu, se rostogoli, trase, dar nu ca să ucidă, pentru că 
indianul dispăruse între viţe, ci ca să-l mâne pe acesta spre 
dreapta, către zona deschisă din faţa podului. II va împinge în 
aceeaşi direcţie ca pe cei patru Broadbent. Acum îl pusese pe 
fugă pe indian, mânându-l laolaltă cu ceilalţi. Şşmecheria era să-i 
ţină în mişcare, trăgând încontinuu, împiedicându-i să se 
întoarcă şi să vină din spatele lui. Alergă, ghemuindu-se şi 
trăgând focuri scurte, la stânga şi la dreapta, tăind orice 
posibilitate de întoarcere în ruinele oraşului. Trăgând din stânga, 
îi conducea mai aproape de prăpastie, înghesuindu-i, 
împingându-i către terenul deschis. Cu încărcătorul gol, se opri 
să pună altul. In timp ce alerga, auzi cum familia Broadbent 
trecea prin frunzişul din faţă, fugind exact în direcţia în care 
sperase el că vor fugi. 

Erau la mâna lui acum. 

Tom era deja la jumătatea drumului de întoarcere peste 
platou, când auzi salvele ritmice ale armei lui Hauser. Alergă 
instinctiv către locul dinspre care venea sunetul, fiindu-i frică să 
se întrebe ce însemna, dând la o parte ferigi şi vite, sărind peste 


buşteni căzuţi, târându-se peste ziduri prăbuşite. Auzi a doua şi 
a treia salvă de foc, mai aproape şi mai spre dreapta lui. O viră 

înspre sunet, sperând într-un fel să-şi salveze fraţii şi tatăl. Avea 
o macetă, ucisese un jaguar şi o anacondă cu ea. Decenu şi pe 
Hauser? 

Pe neaşteptate, ieşi din frunziş în lumina soarelui; cincizeci 
de metri mai departe, se întindea marginea prăpastiei, o cădere 
abruptă de mai mult de un kilometru şi jumătate, într-un vârtej 
întunecat de ceţuri şi de umbre. Era acum la marginea marelui 
abis. Privi în dreapta şi văzu silueta graţioasă a podului 
suspendat atârnând deasupra canionului, legănându-se încet în 
bătaia curenților verticali. 

Auzi mai multe focuri de armă în spatele lui şi zări 
mişcare. Vernon şi Philip apărură dintre copacii din spatele 
podului, sprijinindu-l pe tatăl lor, fugind cât de repede puteau. 
Borabay se ivi o clipă mai târziu în spate, prinzându-i din urmă. 
O serie de gloanţe trecu pe lângă ei, smulgând vârfurile ferigilor 
dinapoia lor şi Tom îşi dădu seama, prea târziu, că şi el era prins 
în capcană. Tom fugi spre ceilalţi, în timp ce alt sunet sacadat al 
armei se auzi dintre copaci. Tom vedea acum că Hauser era la 
câteva sute de metri în spate, trăgând spre stânga lor şi 
mânându-i către marginea abisului şi către pod. Tom alergă spre 
capul podului şi ajunseră cu toţii la el în acelaşi timp. Se opriră, 
ghemuindu-se. Tom văzu că soldaţii de pe partea cealaltă, 
alertaţi de focurile de armă, luaseră deja poziţii de acoperire şi 
le tăiaseră calea. 

— Hauser încearcă să ne ducă pe pod, strigă Philip. 

Altă rafală de armă smulse câteva frunze de pe o ramură 
a unui copac de deasupra lor. 

— N-avem de ales! Strigă Tom. 

In următorul moment, alergau pe podul care se legăna, 
mai mult târându-l pe tatăl lor. Soldaţii de pe partea cealaltă 
îngenuncheară, blocându-le ieşirea, cu armele aţintite. 

— Continuati, urlă Tom. 

Parcurseseră cam o treime din drumul peste pod, când 
militarii din faţă traseră o rafală de avertizare peste capetele lor. 
In acelaşi timp, o voce răsună din spate. Tom se întoarse. 
Hauser şi mai mulţi soldaţi le blocau retragerea la celălalt capăt 
al podului. 

Erau prinşi la mijloc, toţi cinci. 


Soldaţii traseră un al doilea foc, de data asta mai jos. Tom 
auzea gloanţele zumzăind ca nişte albine peste capetele lor. 
Ajunseseră la mijlocul podului, iar acesta se legăna acum şi se 
zgâlţâia sub paşii lor. Tom privi în spate, apoi în faţă. Se opriră. 
Nu mai aveau ce să facă. Se terminase. 

— Nu mişcaţi, strigă Hauser la ei, venind pe pod zâmbind, 
cu arma aţintită asupra lor. 

ÎI priviră apropiindu-se. Tom îşi întoarse ochii spre tatăl lui. 
Acesta se uită la Hauser cu frică şi ură. Expresia de pe chipul 
tatălui său îl înfricoşa chiar mai mult decât situaţia disperată în 
care se aflau. 

Hauser se opri la treizeci de metri de ei, încercând să-şi 
menţină echilibrul pe podul instabil. 

— Măi, măi, zise el. Ce avem aici? Pe bătrânul Max şi pe 
cei trei fii ai lui. Ce reuniune drăguță de familie! 

În timpul celor douăsprezece ore în care Sally stătuse 
întinsă în spatele trunchiului de copac, gândurile i se 
îndreptaseră, dintr-un motiv anume, spre tatăl ei. In ultima vară 
din viaţa lui o învățase să tragă cu puşca. După ce murise, ea 
continuase să meargă pe faleză ca să-şi exerseze tirul în mere şi 
portocale, iar mai târziu în monede şi bănuţi. Devenise un 
trăgător excelent, dar era o calitate nefolositoare, pentru că n-o 
interesa competiţia sau vânătoarea. Pur şi simplu, îi plăcuse. 
Unora le place să meargă la popice, altora le place să joace 
ping-pong. Ei îi plăcea să tragă. Desigur, în New Haven era cea 
mai condamnabilă abilitate dintre toate. Julian fusese îngrozit 
atunci când aflase. O făcuse să promită că va păstra secretul; 
nu pentru că el era împotriva armelor, ci pentru că era ceva 
declass€. Julian. Şi-l şterse din minte. 

Îşi mişcă pulpele amorţite şi-şi mişcă degetele de la 
picioare, încercând să-şi încălzească muşchii înţepeniţi. li mai 
dădu nuci Ştrengarului Păros, care stătea tot morocănos în 
cuşca lui din liane. Era bucuroasă că el fusese acolo ca să-i ţină 
companie în ultimele ore, chiar dacă era prost dispus. Bietul 
animal iubea libertatea. 

Ştrengarul scoase un chiţăit de alarmă, iar Sally intră 
imediat în alertă. Atunci auzi împuşcăturile îndepărtate din 
Oraşul Alb, o rafală vagă dintr-o armă automată, apoi alta. Cu 
binoclul, scrută pădurea de partea cealaltă a prăpastiei. Urmară 
mai multe împuşcături, încă şi mai multe, auzindu-se mai tare. 


Trecură câteva minute, apoi văzu o mişcare. 

Era Tom. Apăruse pe marginea stâncilor, alergând. Philip 
şi Vernon ieşiră din junglă în faţa lui, sprijinind un om rănit între 
ei, un bătrân în zdrenţe, Broadbent. Borabay fu ultimul care ieşi 
la iveală, cel mai aproape de pod. 

Urmară mai multe Împuşcături, iar acum ea îl zări pe 
Hauser ieşind dintre copacii din spate, împingându-i şi 
mânându-i ca pe un vânat înspre pod. 

Ea lăsă la o parte binocilul şi-şi ridică arma, privind prin 
luneta carabinei Springfield. Nu se putea imagina o situaţie mai 
rea. Familia Broadbent era pe punctul de a fi prinsă în capcană 
pe pod. Dar n-aveau de ales, cu Hauser în spatele lor şi cu 
prăpastia în faţă. Ezitară la capul podului, apoi alergară pe el. 
Hauser ieşise dintre copaci şi striga la soldaţii de pe partea 
cealaltă, care îngenuncheară şi traseră focuri de avertizare. 

Intr-o clipă, toţi cei cinci Broadbent fură prinşi la mijlocul 
podului, cu Hauser şi patru soldaţi la un capăt, iar alţi patru la 
celălalt. Prinşi fără scăpare. Focurile de armă se stinseră şi nu se 
mai auzi nimic. 

Hauser, cu o grimasă pe faţă, începu acum să meargă pe 
podul şubred către ei, cu arma ridicată. 

Sally îşi simţi inima bătând să-i spargă pieptul. Venise 
momentul să acţioneze. Mâinile îi tremurau, transpirate. Îşi 
aminti de tatăl ei. „Linişteşte-ţi respiraţia. Lasă aerul să se 
oprească. Ascultă-ţi ritmul inimii. Trage între două bătăi.” 

Sally ţinti către Hauser în timp ce acesta mergea pe pod. 
Podul se legăna, dar simţea că şansele ei să-l nimerească erau 
mai mari de jumătate. Ar fi fost şi mai mari atunci când el s-ar fi 
oprit din mers. 

Hauser înainta cam până la treizeci de metri de familia 
Broadbent şi se opri. Ar fi putut să-l omoare, îl va omori. Centră 
toracele lui în cătarea armei, dar nu apăsă pe trăgaci, în loc de 
asta, se întrebă: „Ce se va întâmpla după ce-l omor pe Hauser?” 

Răspunsul nu era greu de găsit. Nu era în Vrăjitorul din Oz, 
iar soldaţii din Honduras de pe fiecare parte a podului nu-şi vor 
pune armele jos, strigând: „Trăiască Dorothy!” Erau mercenari 
brutali. Dacă ea îl împuşca pe Hauser, soldaţii mai mult ca sigur 
că vor deschide focul şi-i vor masacra pe cei cinci Broadbent de 
pe pod. Erau zece soldaţi, patru pe partea ei şi acum şase de 
cealaltă parte, şi nu putea să spere că-i va dobori pe toţi, mai 


ales pe cei şase de dincolo de pod, care erau teoretic în afara 
razei de tragere. Încărcătorul armei Springfield avea numai cinci 
gloanţe, iar atunci când se terminau, trebuia să tragă înapoi 
piedica şi să încarce manual alte cinci, un proces care lua timp. 
Şi, oricum, mai avea doar zece gloanţe. 

Orice făcea, trebuia să facă din cinci focuri. 

Simţi o senzaţie de panică. Trebuia să se gândească la un 
plan, o modalitate prin care să asigure un deznodământ în care 
toţi să supravieţuiască. Hauser mergea ţanţoş spre ei cu arma şi 
era limpede că intenţiona să-i ucidă pe toţi. Da, va trebui să-l 
omoare, iar atunci totul se va termina pentru familia Broadbent. 

Capul i se învârtea. Nu era permisă nici o greşeală, n-avea 
o altă şansă. Trebuia s-o facă aşa cum trebuia. Întoarse pe toate 
părţile fiecare opţiune pe care o avea, dar toate se terminau în 
acelaşi fel, cu cei cinci Broadbent morţi. Mâna îi tremură; chipul 
lui Hauser tresări în lunetă. „Dacă-l omor pe Hauser, ei mor. 
Dacă nu-l omor pe Hauser, ei mor.” 

Privi neajutorată cum Hauser fixa ţinta cu arma. Zâmbea. 
Arăta ca un om pe cale să se distreze. 

Tom privi cum mergea Hauser pe pod, cu un zâmbet 
arogant de triumf pe chip. Se opri la treizeci de metri de ei. Îşi 
îndreptă gura armei spre Tom. 

— Scoate sacul şi dă-l jos! 

Tom scoase atent sacul dar, în loc să-l pună jos, îl ţinu 
deasupra prăpastiei de o bretea. 

— E Codicele! 

Hauser trase un foc de armă, care făcu să plesnească o 
bucată de bambus din balustradă la mai puţin de treizeci de 
centimetri de Tom. 

— Lasă-l jos! 

Tom nu se mişcă. Continuă să ţină sacul deasupra râpei. 

— Impuşcă-mă şi o să cadă. 

Se lăsă tăcerea. Hauser îşi îndreptă gura armei spre 
Maxwell Broadbent. 

— Foarte bine. Lasă-l jos sau tăticul moare. Este ultimul 
avertisment! 

— Lasă-l să mă omoare, mârâi Broadbent. 

— Şi, după tăticul, urmează cei doi fraţi. Nu fi prost şi 
pune-l jos! 

După un moment de ezitare, Tom îl lăsă jos. N-avea de 


ales. 

— Scoate şi maceta. 

Tom dezlegă maceta şi o aruncă. g 

— Măi, măi, spuse Hauser, cu chipul destinzându-i-se. Işi 
întoarse privirea spre tatăl lor. Max. Ne întâlnim din nou! 

Bătrânul, ţinându-se de fiii lui ca să poată sta în picioare, 
îşi înălţă capul şi vorbi: 

— Răfuiala ta este cu mine, lasă-i pe băieţi să plece! 

Zâmbetul de pe faţa lui Hauser căpătă o expresie de 
gheaţă. 

— Din contră, vei avea deosebita plăcere de a-i vedea pe 
ei murind înainte. 

Capul lui Broadbent tresăltă un pic. Tom îşi întări 
strânsoarea. Podul se legănă încet, ceţurile reci înălțându-se. 
Borabay făcu un pas înainte, dar fu reţinut de Philip. 

— Ei bine, atunci, cine e primul? Indianul? Nu, să ne 
ocupăm de el mai târziu. O luăm în funcţie de vârstă. Philip? 
Depărtează-te de ceilalţi, ca să nu vă omor pe toţi deodată! 

După o ezitare scurtă, Philip păşi într-o parte. Vernon se 
întinse spre el, îi apucă braţul şi încercă să-l tragă înapoi. Philip 
se scutură şi mai făcu un pas. 

— Vei arde în iad, Hauser, urlă Broadbent. 

Hauser zâmbi şi ridică ţeava armei. Tom îşi întoarse 
privirea în altă parte. 

Dar împuşcătura nu veni. Tom îşi ridică privirea. Atenţia 
lui Hauser se îndreptase brusc către ceva din spatele lor. Tom se 
întoarse şi zări o străfulgerare neagră. Un animal sărea de-a 
lungul unuia dintre cablurile podului, către ei, o maimuţă 
alergând cu coada în sus. Era Ştrengarul Păros. 

Cu un țipăt de bucurie, Ştrengarul sări în braţele lui Tom, 
iar Tom văzu că avea o canistră, aproape la fel de mare cât şi el, 
legata în jurul taliei. Era bidonul din aluminiu, plin cu gaz, de la 
maşina lor de gătit de campanie. Era ceva mâzgălit pe ea: 

POT SĂ NIMERESC ASTA. S. 

Tom se întreba ce naiba însemna asta, ce avea Sally de 
gând. 

Hauser ridică arma. 

— Bine, toată lumea să se liniştească. Rămâneţi toţi 
nemişcaţi. Acum: arată-mi ce ţi-a adus maimuța. Incet. 

Dintr-odată, Tom ghici planul lui Sally. Dezlegă canistra. 


— Ţine-o cu braţul întins. Lasă-mă s-o văd. 

Tom întinse canistra. 

— E un litru de gaz. 

— Arunc-o peste margine. 

Tom vorbi încet. 

— Avem un trăgător de elită de partea noastră, care 
ţinteşte sticla asta chiar în timp ce vorbim. După cum ştii, gazul 
e inflamabil şi exploziv. _ 

Chipul lui Hauser nu trăda nici o emoție sau reacţie. Işi 
ridică doar arma. 

— Hauser, dacă loveşte canistra asta, podul arde. Vei fi 
izolat. Vei fi prins pentru totdeauna în Oraşul Alb. 

Trecură zece secunde electrizante, iar atunci Hauser 
vorbi: 

— Dacă arde podul, muriţi şi voi. 

— Ne omori tu, oricum. 

— E o cacealma! Spuse Hauser. 

Tom nu răspunse. Secundele treceau. Chipul lui Hauser nu 
trăda nimic. 

— Hauser, ar putea să tragă pur şi simplu un glonţ în tine, 
zise Tom după un moment de tăcere. 

Hauser ridică arma şi, în acea clipă, un glonţ lovi 
balustrada de bambus a podului la şaizeci de centimetri în faţa 
ghetelor lui Hauser, aruncându-i în faţă un val de aşchii. Ecoul 
veni puţin mai târziu, rostogolindu-se peste prăpastie. 

Hauser îşi cobori grăbit arma. 

— Acum, dacă tot am stabilit că nu este o cacealma, 
spune-le soldaţilor tăi să ne lase să trecem. 

— Şi? Zise Hauser. 

— Ai podul, mormântul şi Codicele. Tot ceea ce vrem sunt 
vieţile noastre. 

Auzind asta, Hauser îşi puse arma pe umăr. 

— Complimentele mele, spuse el. 

Tom, cu mişcări lente, luă canistra şi, folosind o bucată 
desprinsă din împletitura podului, o legă în jurul unuia dintre 
cablurile principale. 

— Spune-le oamenilor tăi să ne lase să trecem. Tu rămâi 
acolo unde eşti. Dacă ni se întâmplă ceva, trăgătorul nostru 
nimereşte canistra şi podul tău preţios va arde cu tine cu tot. Ai 
înţeles? 


Hauser făcu un semn de încuviinţare din cap. 

— N-am auzit ordinul, Hauser! 

Hauser îşi făcu mâinile pâlnie în dreptul gurii. 

— Soldaţi! Strigă el în spaniolă. Lăsaţi-i să plece! Nu-i 
atacați când trec! li eliberez! 

Urmă o pauză. 

Hauser strigă: 

— Vreau un răspuns la ordin! 

— SÍ, sehor, veni răspunsul. 

Familia Broadbent se îndreptă spre celălalt capăt al 
podului. 

Hauser stătea în mijlocul podului, mintea lui trebuind să 
accepte faptul că un ţintaş de elită - fără îndoială, femeia aceea 
blondă care venise cu Tom Broadbent - îl avea în vizor. „O armă 
veche şi nefolositoare”, îi spusese soldatul. Sigur. Trăsese un 
glonţ la picioarele lui, de la trei sute cincizeci de metri. Gândul 
că acum îl avea în cătarea armei era neplăcut, dar încerca în 
acelaşi timp o senzaţie straniu de excitantă. 

Privi canistra legată de cablu. Distanţa de unde stătea el, 
până la canistră, era de mai puţin de treizeci de metri. Podul se 
legăna din cauza curenților. Ar fi dificil să lovească o ţintă 
mişcându-se în trei planuri. O împuşcătură aproape imposibilă, 
de fapt. In zece secunde el ar ajunge la canistră, ar smulge-o de 
pe cablu şi ar arunca-o în prăpastie. Dacă apoi s-ar întoarce şi ar 
alerga spre celălalt capăt al podului, ar fi reprezentat o ţintă în 
mişcare ieşind rapid din bătaia armei. Care era probabilitatea 
să-l nimerească? El ar alerga iute de-a lungul unui pod care se 
legăna: din nou mişcându-se în trei planuri, în raport cu punctul 
ei de tragere. N-ar fi în stare să-l nimerească. In plus, era 
femeie. Evident că ştia să tragă, dar nici o muiere nu ştia să 
tragă atât de bine. 

Da, totul putea să fie făcut repede, înainte ca familia 
Broadbent să scape, iar ea nu-l va nimeri niciodată pe el sau 
canistra. Niciodată. 

Se ghemui şi sări către canistra de gaz. 

Aproape imediat auzi o bufnitura de la un glonţ tras în faţa 
lui, apoi ecoul. Continuă să fugă şi ajunse la canistră tocmai 
când un al doilea ecou îi răsuna în urechi. Altă lovitură ratată. 
Era prea uşor. Tocmai pusese mâna pe canistră, când auzi un 
pocnet şi văzu o explozie de lumină declanşându-se în faţa lui 


cu un fâşâit, urmată de o căldură dogoritoare. Se clătină înapoi, 
fluturându-şi braţul, surprins să vadă flăcări albastre târându-se 
peste tot pe el, pe braţe, pe piept, pe picioare. Căzu şi se 
rostogoli, lovindu-se, izbindu-şi braţul, dar era ca un Midas76 în 
flăcări, şi tot ceea ce atingea lua foc. Lovi, urlă, dădu din 
picioare şi, dintr-odată, se simţi ca un înger, plutind pe aripi de 
aer, apoi închise ochii şi se abandonă într-o cădere lungă, rece, 
delicioasă. 

Tom se întoarse tocmai la timp ca să vadă meteorul uman 
în flăcări în care se transformase Hauser, căzând în prăpastia 
fără fund, licărind slab şi încet, în timp ce se izbea de norii de 
ceaţă înainte să dispară, nelăsând nimic altceva în urmă decât o 
dâră subţire de fum. 

Întreaga secţiune de mijloc a podului, unde stătuse 
Hauser, era în flăcări. 

— Plecaţi de pe pod! Strigă Tom. Fugiţi! 

Ezită, apoi alergă înapoi şi smulse sacul care conţinea 
Codicele. O clipă mai târziu, îşi prinse din urmă fraţii, care-l 
sprijineau pe tatăl lor, fugind cât de repede puteau spre capătul 
celălalt al podului. Soldaţii care păzeau partea aceea se 
retrăseseră pe teren solid, întorcându-se cu faţa spre ei, iar 
acum blocau drumul, părând confuzi şi nesiguri, în stare să facă 
orice. Ultimul ordin al lui Hauser fusese să lase familia 
Broadbent să treacă, dar i-ar fi lăsat să treacă, până la urmă? 

Conducătorul grupului, un locotenent, îşi ridică arma şi 
strigă: 

— Opriţi-vă! 

— Lasă-ne să trecem! Strigă Tom în spaniolă. 

Continuară să înainteze. 

— Nu. Întoarceţi-vă! 

— Hauser v-a ordonat să ne lăsaţi să trecem! 

Tom simţea podul vibrând. Cablul aprins putea să cedeze 
în orice clipă. 

— Hauser e mort, spuse aspru locotenentul. Acum eu sunt 
la conducere. 

— Podul arde, pentru numele lui Dumnezeu! 

Un zâmbet se furişă pe chipul lui teniente. 

— Da. 

Ca la un semn, întregul pod se clătină, iar Tom, tatăl şi 
fraţii lui se pomeniră aruncaţi în genunchi. Unul dintre cabluri se 


rupsese, trimițând o jerbă de scântei în prăpastie, în timp ce 
podul şerpuia sub eliberarea bruscă de tensiune. 

Tom se luptă să se salte în picioare, ajutându-şi fraţii să-l 
ridice pe tatăl lor. 

— Trebuie să ne lăsaţi să trecem! 

Soldatul răspunse cu o salvă de foc pe deasupra capetelor 
lor. 

— Pieriţi odată cu podul. Acesta este ordinul meu! Oraşul 
Alb este al nostru acum! 

Tom se răsuci; fum şi flăcări izbucneau din secţiunea de 
mijloc a podului, înteţite de curenţii ascendenți de aer. Tom 
văzu un al doilea cablu începând să se destrame, aruncând 
bucăţi de fibre aprinse în aer. 

— Ţineţi-vă! Strigă el, apucându-şi tatăl. 

Cablul se rupse cu un plesnet violent şi întreaga suprafaţă 
a podului căzu, precum o cortină. Ei se agăţară de cele două 
cabluri rămase, luptându-se să-l susţină pe tatăl lor, slăbit. Podul 
se mişca înainte şi înapoi, ca un arc. 

— Soldaţi sau nu, zise Tom, să ieşim naibii de pe podul 
asta! 

Incepură să înainteze de-a lungul celor două cabluri 
rămase, cu picioarele pe cel de jos, ţinându-se de celălalt cu 
mâinile, ajutându-l şi pe Broadbent. 

Teniente şi cei trei soldaţi ai lui înaintară cu doi paşi. 

— Pregătiţi-vă să trageţi! 

Se aşezară în poziţie stabilă pentru tragere şi ţintiră. 

Tom şi familia lui erau acum la doar şapte-opt metri de 
pământ, iar soldaţii ar fi tras din plin în ei. Ştia că nu puteau 
decât să înainteze spre oamenii care se pregăteau să-i omoare. 

Cel de-al treilea cablu se rupse ca un arc, iar unda şocului 
aproape că îi aruncă pe toţi de pe pod. Rămăşiţele podului 
atârnau de un singur cablu, legănându-se înainte şi înapoi. 

Teniente îşi îndreptă arma spre ei. 

— Muriţi acum, spuse el în engleză. 

Se auzi o bufnitură surdă, dar nu venea din arma lui. O 
expresie surprinsă apăru pe chipul lui teniente, care păru că 
face o plecăciune în faţa lor, cu o săgeată lungă ieşindu-i prin 
ceafă. Asta provocă o confuzie de moment printre ceilalţi cinci 
soldaţi şi, în acea clipă, un strigăt care-ţi îngheţa sângele se auzi 
de la marginea pădurii, urmat de o ploaie uriaşă de săgeți. 


Războinicii Tara se revărsară din junglă şi începură să gonească 
pe suprafaţa netedă, sărind şi urlând, trăgând cu săgeți din 
fugă. Soldaţii, luaţi prin surprindere din flanc, în câmp deschis, 
îşi aruncară armele, încercând să se retragă panicaţi, dar fură 
transformati instantaneu în pernuţe de ace, loviți în acelaşi timp 
de zeci de săgeți; se clătinară, ca nişte porci spinoşi beţi, înainte 
să cadă la pământ. 

O clipă mai târziu, Tom şi fraţii lui puneau piciorul pe 
pământ. Tocmai când ultimul cablu se rupea într-un nor mare de 
scântei. Cele două capete în flăcări ale podului se legănară 
leneş spre pereţii canionului şi se izbiră de ei cu un târşâit şi cu 
o cascadă de resturi incandescente. 

Se terminase. Podul dispăruse. 

Tom privi înainte şi o zări pe Sally ridicându-se din 
tufişurile din faţă şi alergând spre ei. Inaintară către ea, 
sprijinindu-şi tatăl, ajutaţi de războinicii Tara. In câteva clipe, 
ajunseseră la ea. Tom o cuprinse în braţe şi se îmbrăţişară, în 
timp ce Ştrengarul Păros, acum din nou în siguranţă în 
buzunarul lui Tom, chiţăi prins la mijloc. 

Tom privi în spate. Cele două bucăţi de pod atârnau 
deasupra prăpastiei, încă arzând. Şase bărbaţi fuseseră prinşi în 
Oraşul Alb. Stăteau pe marginea prăpastiei, holbându-se la 
resturile care se legănau. Ceţurile începură să se ridice şi, încet, 
încet, feţele tăcute, stupefiate, dispărură. 

Coliba era caldă şi vag parfumată de fum şi de ierburi 
medicinale. Tom intră, urmat de Vernon, Philip şi Sally. Maxwell 
Broadbent zăcea într-un hamac, cu ochii închişi. Broaştele 
orăcăiau afară, în noaptea liniştită. Un tânăr vraci Tara pisa 
ierburi într-un colţ al colibei, sub ochiul vigilent al lui Borabay. 

Tom îşi puse o mână pe fruntea tatălui său. Temperatura 
creştea. Gestul îl făcu pe tatăl lui să deschidă ochii. Chipul îi era 
tras, ochii îi luceau de febră şi de lumina focului. Bătrânul schiţă 
un zâmbet. 

— Cum mă fac bine, Borabay îmi va arăta cum să 
pescuiesc cu sulița, în stil Tara. 

Borabay îl aprobă cu un semn din cap. 

Privirea neliniştită a lui Broadbent se plimbă peste cei 
prezenţi, căutând sprijin. 

— Ei, Tom? Ce zici? 

Tom încercă să spună ceva, dar nu reuşea să scoată nici 


un cuvânt. 

Tânărul vraci se ridică şi-i oferi lui Broadbent o cană din 
lut plină cu un lichid întunecat şi maroniu. 

— Nu încă una din astea, bombăni Broadbent. E mai rău 
decât uleiul din ficat de cod pe care mi-l turna mama pe gât în 
fiecare dimineaţă! 

— Bea, tată, spuse Borabay. Bun pentru tine. 

— Ce este? Intrebă Broadbent. 

— Medicament. 

— Ştiu asta, dar ce fel de medicament? Nu te poţi aştepta 
să înghit ceva, fără să ştiu ce este. 

Maxwell Broadbent se dovedea un pacient dificil. 

Sally vorbi: 

— Este Una de Gato, Uncaria tomentosa77. Rădăcina 
uscată este un antibiotic. 

— Cred că nu strică. Broadbent luă cana, înghiţi. Se pare 
că avem un exces de doctori pe aici. Sally, Tom, Borabay, iar 
acum vraciul ăsta tânăr şi vrăjitor. Ai crede că sunt grav bolnav. 

Tom îşi întoarse privirea spre Sally. 

— Lucrurile pe care le vom face împreună, când o să mă 
însănătoşesc, spuse Broadbent. 

Tom înghiţi în sec din nou. Tatăl lui, văzându-i stânjeneala 
- nimic nu-i scăpa - se răsuci spre el. 

— Ei bine, Tom? Tu eşti singurul doctor adevărat de aici. 
Care e diagnosticul? 

Tom încercă să schiţeze un zâmbet. Tatăl lui îl privi mult 
timp, apoi se lăsă pe spate, oftând. 

— Pe cine păcălesc eu? 

Se lăsă o tăcere îndelungată. 

— Tom? Deja mor de cancer. Nu poţi să-mi spui nimic mai 
rău decât asta. 

— Ei bine, începu Tom, glonţul ţi-a perforat cavitatea 
peritoneală. Ai infecţie şi de aceea ai făcut şi febră. 

— Şi diagnosticul? 

Tom ezită iar. Cei trei fraţi ai lui şi Sally îl priveau, 
concentrați. Tom ştia că tatăl lui nu se va mulţumi cu altceva 
decât cu adevărul gol-goluţ, netrunchiat. 

— Nu este unul bun. 

— Continuă. 

Tom nu reuşea să rostească. 


— Atât de rău? Zise tatăl lui. 

Tom încuviinţă din cap. 

— Dar cum rămâne cu antibioticele pe care mi le dă 
vraciul ăsta? Şi cu toate remediile alea minunate din Codicele pe 
care tocmai l-ai salvat? 

— Tată, tipul de infecţie pe care o ai, septicemie, nu poate 
fi vindecată de nici un antibiotic. Nimic altceva decât o operaţie 
serioasă n-o poate vindeca, iar acum este probabil prea târziu 
chiar şi pentru asta. Medicamentele nu pot să facă totul. 

Se lăsă liniştea. Broadbent se întoarse şi privi în sus. 

— La naiba, zise el în sfârşit, către tavan. 

— Ai încasat glonţul acela pentru noi, spuse Philip. Ne-ai 
salvat vieţile. 

— Cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată. 

Tom îşi puse mâna pe braţul tatălui său. Era extrem de 
fierbinte. 

— Îmi pare rău. 

— Prin urmare, cât timp mai am? 

— Două sau trei zile. 

— Dumnezeule! Atât de puţin? 

Tom încuviinţă din cap. 

Se întinse înapoi cu un oftat. 

— Cancerul m-ar fi răpus în câteva luni, oricum. Deşi ar fi 
fost al naibii de bine să-mi petrec lunile alea cu fiii mei. Sau 
numai o săptămână. 

Borabay veni şi-şi puse mâna pe pieptul tatălui său. 

— Eu pare rău, tată. 

Broadbent îi acoperi mâna cu cea alui. 

— Şi eu pare rău. Se întoarse şi se uită la fiii lui. Şi nici nu 
pot să mai privesc Madonna lui Lippi o singură dată. Atunci când 
eram în mormânt, m-am tot gândit cum, dacă aş mai privi 
măcar o dată Madonna, totul ar fi bine. 

Îşi petrecură noaptea în colibă, veghindu-şi tatăl 
muribund. El era neliniştit, dar antibioticele, cel puţin pentru 
moment, controlau infecția. Când se crăpă de ziuă, bătrânul era 
încă lucid. 

— Am nevoie de nişte apă, spuse el, cu vocea aspră. 

Tom ieşi din colibă cu un urcior, îndreptându-se spre 
pârâul din apropiere. Satul Tara tocmai se trezea. Focurile 
pentru gătit erau aprinse şi frumoasele vase, tigăi şi supiere 


franţuzeşti suflate cu nichel şi cupru îşi făceau apariţia. Fumul 
se ridica în spirale spre cerul dimineţii. Găinile scurmau în piaţa 
murdară şi mulţi câini hoinăreau, căutând resturi. Un copilaş ieşi 
legănându-se dintr-o colibă, purtând un tricou cu Harry Potter, şi 
făcu pipi. Chiar şi într-un trib atât de izolat, se gândi Tom, 
ajunsese civilizaţia occidentală. Cât va dura până când Oraşul 
Alb îşi va oferi comorile şi secretele lumii? 

În timp ce Tom se întorcea ducând apa, auzi o voce 
ascuţită. Bătrâna, nevasta lui Cah, ieşise din coliba ei şi 
gesticula spre el cu o mână încovoiată. 

— Wakha! Spuse ea, agitându-se. 

Tom se opri, îngrijorat. 

— Wakha! 

El făcu un pas prudent către ea, aşteptându-se într-o 
măsură să fie tras de păr sau să-i fie pipăite testiculele. 

În schimb, bătrâna îl luă de mână şi-l trase spre coliba ei. 

— Wakha! 

El urmă fără tragere de inimă silueta aplecată în coliba 
plină de fum. 

Şi acolo, în lumina slabă, sprijinită de un stâlp, stătea 
Madonna cu struguri de Fra Filippo Lippi. Tom se holbă la 
capodopera renascentistă şi făcu un pas nesigur spre ea, apoi 
rămase locului, abia venindu-i să creadă că era adevărat. 
Discrepanţa dintre coliba dărăpănată şi tablou era prea mare. 
Chiar şi în întuneric, strălucea frumos, iradiind, Fecioara cu păr 
auriu, doar o adolescentă, ţinându-şi copilaşul, care îndesa un 
strugure în gură cu două degete roz. Un porumbel plutea 
deasupra lor, răspândind o lumină aurie. 

El se întoarse spre bătrână, uimit. Ea îl privea cu un 
zâmbet larg pe chipul ridat, cu gingiile roz lucind. Se duse la 
pictură, o ridică şi i-o înfipse în braţe. 

— Wakha! 

Ea îi făcu semn s-o ducă în coliba tatălui său. Merse în 
urmă, împingându-l uşor cu mâinile. 

— Teh! Teh! 

Tom porni prin luminişul umed, strângând tabloul în brate. 
Cah probabil că-l păstrase pentru el. Era un miracol! Intră în 
colibă şi întinse tabloul. Philip îl privi, scoase un strigăt şi căzu 
pe spate. Broadbent se holbă la el, cu ochii din ce în ce mai 
mari. La început, nu zise nimic, apoi se lăsă în hamacul lui, cu o 


expresie de frică pe chip. 

— La naiba, Tom! Încep halucinaţiile! 

— Nu, tată. Îi aduse tabloul mai aproape. E adevărat. 
Atinge-l! 

— Nu, nu-l atinge, strigă Philip. 

Broadbent întinse o mâna tremurătoare şi atinse suprafaţa 
tabloului. 

— Bună, murmură el. Se întoarse spre Tom. Nu visez? 

— Nu, nu visezi. 

— Cum Dumnezeu ai făcut rost de el? 

— Era la ea. 

Se răsuci spre bătrână, care stătea în pragul uşii, cu un 
zâmbet ştirb pe faţă. Borabay începu să-i pună întrebări, iar ea 
vorbi în cele din urmă. Borabay ascultă, clătinând din cap. După 
aceea, se întoarse spre tatăl lui. 

— Ea spus soţul ei lacom, păstrat multe lucruri din 
mormânt. Ascuns în peşteră din spate sat. 

— Ce lucruri? Întrebă Broadbent, tăios. 

— Ea nu ştiut. Ea spus Cah furat aproape toată comoară 
din mormânt. El umplut cutii cu pietre, în loc. El spus el nu vrut 
pune comoară om alb în mormânt Tara. 

— Ca să vezi, spuse Broadbent. In timp ce eram în 
mormânt, erau câteva coşuri care păreau mai uşoare decât ar fi 
trebuit să fie, aproape goale. Dar nu puteam să le deschid în 
întuneric. Asta făceam în mormânt, chiar înainte să apară 
Hauser, verificam să văd dacă puteam să rezolv misterul. Al 
naibii Cah, ce şmecher! Ar fi trebuit să ştiu. A plănuit totul de la 
început. Dumnezeule, era la fel de lacom ca şi mine! 

Broadbent îşi aruncă ochii înapoi la tablou. Reflecta văpaia 
focului, lumina care pâlpâia jucându-se pe chipul tânăr al 
Fecioarei. Se lăsă o tăcere îndelungată cât timp privi. După 
aceea închise ochii şi spuse: 

— Aduceţi-mi un stilou şi o hârtie. Acum am ceva să vă 
las. Voi face un testament nou. 

Îi aduseră un creion şi o rolă de hârtie din scoarță de 
copac lui Maxwell Broadbent. 

— Să te lăsăm singur? Întrebă Vernon. 

— Nu. Am nevoie de voi aici. Şi tu, Sally. Veniţi! Adunați- 
vă în jurul meu! 

Veniră şi se aşezară în jurul hamacului său. Atunci, el îşi 


drese glasul. 

— Ei bine, fiii mei. Şi. (îşi întoarse privirea spre Sally) 
viitoarea mea noră. lată-ne împreună. Se opri. Şi ce fii grozavi 
am. Păcat că mi-a luat atât de mult până să-mi dau seama, îşi 
drese vocea. Nu mai am multă vlagă, iar capul mi-l simt ca un 
dovleac, aşa că voi fi scurt. 

Ochii lui, încă limpezi, se rotiră în jurul camerei. 

— Felicitări! Aţi reuşit. V-aţi câştigat moştenirea şi mi-aţi 
salvat viaţa. Mi-aţi arătat ce tată neghiob am fost. 

— Tată. 

— Fără întreruperi! Am câteva sfaturi la despărţire. Hărâi. 
lată-mă pe patul de moarte, cum să rezist tentaţiei? Inspiră 
adânc. Philip, dintre toţi fiii mei, tu semeni cel mai mult cu mine. 
Am văzut, în ultimii ani, cum aşteptările tale la o moştenire 
mare ţi-au umbrit viaţa. Nu eşti lacom de la natură, dar, atunci 
când aştepţi o jumătate de miliard de dolari, asta are un efect 
coroziv. Te-am văzut trăind peste posibilităţile tale, încercând să 
te pretinzi un cunoscător bogat, sofisticat, în cercul tău din New 
York. Ai aceeaşi boală ca şi mine, nevoia de a poseda 
frumuseţea. Uită de ea. Pentru asta sunt muzeele. Trăieşte o 
viaţă mai simplă. Preţuieşti cu adevărat arta, şi asta ar trebui 
să-ţi fie răsplata, nu recunoaşterea şi faima. Şi am auzit că eşti 
un profesor dat naibii! 

Philip făcu un semn scurt de aprobare din cap, cu toate 
astea nu prea încântat. 

Broadbent mai trase două guri de aer, anevoios. După 
aceea, se întoarse spre Vernon. 

— Vernon. Tu eşti un căutător, iar acum văd, în sfârşit, cât 
de importantă este această alegere pentru tine. Problema ta 
este că te laşi înşelat. Tu eşti un inocent. Există o regulă 
generală, Vernon: atunci când se cer bani, religia este un rahat. 
Nu costă nimic să te rogi într-o biserică. 

Vernon încuviinţă, la rândul lui. 

— lar acum, Tom. Dintre toţi fiii mei, tu eşti cel mai diferit 
de mine. Nu te-am înţeles niciodată cu adevărat. Tu eşti cel mai 
puţin materialist dintre fiii mei. M-ai respins cu mult timp în 
urmă, poate din motive întemeiate. 

— Tată. 

— Taci! Spre deosebire de mine, tu eşti disciplinat în felul 
în care îţi trăieşti viaţa. Ştiu că tot ceea ce doreai să faci era să 


devii paleontolog şi să cauţi fosile de dinozauri. Ca un prost, eu 
te-am împins spre medicină. Ştiu că eşti un veterinar bun, deşi 
n-am înţeles niciodată de ce-ţi iroseşti talentul tău nemăsurat 
vindecând cai în rezervaţia indienilor navajo. Ceea ce am 
înţeles, în sfârşit, este că trebuie să-ţi respect deciziile din viaţă. 
Dinozauri, cai, orice. Fă ce vrei să faci, ai binecuvântarea mea! 
Ce am mai văzut eu este integritatea ta. Integritatea este un 
lucru pe care eu nu l-am avut cu adevărat şi mă deranja să-l văd 
atât de puternic într-unul dintre fiii mei. Nu ştiu ce ai fi făcut cu 
o moştenire mare şi cred că nici tu nu ştii. N-ai nevoie de bani şi 
nu-i vrei cu adevărat. 

— Da, tată. 

— lar acum, Borabay. Tu eşti cel mai vârstnic şi totuşi cel 
mai nou fiu al meu. Te-am cunoscut pentru puţin timp, dar într- 
un fel ciudat simt că pe tine te cunosc cel mai bine. Te-am 
cercetat şi-mi dau seama că eşti un pic lacom, ca mine. Abia 
aştepţi s-o ştergi de aici, să mergi în America şi să te bucuri de o 
viaţă bună. Nu-ţi prea găseşti locul printre războinicii Tara. Ei 
bine, nu-i nimic! Vei învăţa repede. Ai un avantaj, deoarece ai 
avut o mamă bună şi nu m-ai avut pe mine ca tată, să te stric. 

Borabay voia să spună ceva, dar Broadbent îşi ridică 
mâna. 

— Nu poate omul să ţină un discurs pe patul de moarte, 
fără să fie întrerupt? Borabay, fraţii tăi te vor ajuta să ajungi în 
America şi să obţii cetăţenia. Odată ajuns acolo, vei deveni mai 
american decât americanii, n-am nici o îndoială. 

— Da, tată. 

Broadbent oftă şi-şi aruncă privirea spre Sally. 

— Tom, aceasta este femeia pe care n-am întâlnit-o 
niciodată, dar îmi doresc s-o fi întâlnit. Ai fi un mare prost dacă 
ai lăsa-o să-ţi scape! 

— Nu sunt un peşte, spuse Sally, pe un ton tăios. 

— Ah! Exact ce spuneam! Un pic înţepată, poate, dar o 
femeie uimitoare! 

— Ai dreptate, tată! 

Broadbent se opri, respirând greu. Acum, vorbitul însemna 
un efort; sudoarea îi apăruse pe frunte. 

— Sunt pe punctul de a-mi scrie testamentul. Vreau ca 
fiecare să-şi aleagă un obiect din colecţia din peşteră. Restul, 
dacă puteţi să-l scoateţi din ţară, mi-ar plăcea să-l donați unui 


muzeu sau muzeelor pe care le alegeţi. Începem de la cel mai 
mare la cel mai mic. Borabay, tu începi. 

Dar Borabay zise: 

— Eu aleg ultimul. Ce vreau eu nu în peşteră. 

Broadbent făcu un semn de încuviinţare din cap. 

— Foarte bine. Philip? De parcă n-aş fi ghicit. Ochii îi 
rătăciră spre Madonna. Tabloul de Lippi este al tău. 

Philip încercă să zică ceva, dar nu reuşi. 

— lar acum, Vernon? 

Urmă tăcerea, iar Vernon spuse: 

— Mi-ar plăcea tabloul de Monet. 

— Mă gândeam că asta vei spune. Cred că ai putea să iei 
cincizeci de milioane sau mai mult pe el. Şi sper că-l vei vinde. 
Dar Vernon, te rog, fără fundaţii. Nu risipi nici un ban. Când, în 
sfârşit, vei găsi ceea ce cauţi, poate că atunci vei avea 
înţelepciunea să dai un pic din banii tăi, un pic. 

— Mulţumesc, tată! 

— Te voi mai trimite înapoi cu un sac plin de pietre 
preţioase, ca să-l plătesc pe Unchiul Sam78. 

— Foarte bine. 

— lar acum, Tom, este rândul tău. Care e alegerea ta? 

Tom privi spre Sally. 

— Nouă ne-ar plăcea Codicele. 

Broadbent încuviinţă din cap. 

— Interesantă alegere! Este al vostru. lar acum, Borabay, 
ultimul, dar nu cel din urmă. Care să fie lucrul misterios care nu 
se găseşte în peşteră? 

Borabay veni lângă pat şi şopti la urechea lui Broadbent. 

Bătrânul încuviinţă. 

— Excelent! Consideră că s-a făcut! 

Îşi pregăti creionul. Faţa îi era toată numai broboane de 
sudoare, respiraţia - rapidă şi superficială. Tom vedea că nu va 
mai fi pentru mult timp lucid. Şi ştia cum era moartea prin 
septicemie. 

— Acum, zise el, lăsaţi-mă zece minute singur, ca să-mi 
fac testamentul, apoi vom aduna martori şi-l vom pune în 
executare. 

Tom stătea cu fraţii lui şi cu Sally sub nişte copaci, ca într- 
o catedrală, privind uriaşa procesiune funerară şerpuind pe 
drumul spre mormânt, care fusese proaspăt săpat în stâncile de 


calcar, mult deasupra satului. Era o privelişte uimitoare. Duceau 
corpul lui Maxwell Broadbent în fruntea procesiunii, purtat pe o 
targă de patru războinici. Fusese îmbălsămat după o străveche 
tehnică maya. În timpul ceremoniei funerare, noul şef al satului 
transformase cadavrul în El Dorado, Cel Aurit din legendele 
indiene, aşa cum populaţia maya îşi înmormântase odinioară 
împărații. Unseseră corpul cu miere, apoi îl presăraseră cu praf 
de aur, învelindu-l complet, pentru a-i da forma nemuritoare pe 
care o va lua în viaţa de apoi. 

În spatele tărgii tatălui lor venea o procesiune lungă de 
indieni ducând obiecte de pus în mormânt: coşuri cu fructe şi 
legume uscate, nuci, ollas79 cu ulei şi apă, apoi un număr mare 
de artefacte tradiţionale maya, precum statuete din jad, vase 
pictate, urcioare din aur bătut, arme, tolbe pline cu săgeți, 
plase, sulițe, toate lucrurile de care Maxwell Broadbent ar fi avut 
nevoie în viaţa de apoi. 

După aceea, şontâcăind, veni un indian ducând un tablou 
de Picasso cu o femeie dezbrăcată cu trei ochi, cap pătrat şi 
coame, urmată de scena uriaşă a Bunei Vestiri pictată de 
Pontormo, dusă de doi indieni transpiraţi, apoi portretul Biei de 
Medici, de Bronzino, o pereche de statui romane, alte câteva 
tablouri de Picasso, un Braque, două Modigliani, un Cezanne, 
mai multe statui, obiecte mortuare din secolul al XX-lea. 
Procesiunea aceea bizară îşi croi drum pe coasta dealului, spre 
mormânt. 

În sfârşit, veni şi fanfara, dacă se putea numi aşa. Era un 
grup de bărbaţi cântând la flaute făcute din tigve, suflând în 
trompete lungi din lemn şi bătând cu bețe, cu un băiat care 
încheia şirul, lovind cât îl ţineau puterile într-o tobă mare 
occidentală, jerpelită. Ştrengarul Păros, care fusese adoptat de 
trib, mergea pe umărul băiatului, urmărind spectacolul cu o 
privire plină de dispreţ. 

Tom simţea un amestec de tristeţe şi de eliberare. Era 
sfârşitul unei ere. Tatăl lui era mort. Era ultimul rămas-bun spus 
copilăriei lui. Vedea trecând prin faţa ochilor lui lucrurile pe care 
le cunoscuse şi le iubise, lucrurile cu care crescuse. Erau 
lucrurile pe care le iubise şi tatăl lui. In timp ce procesiunea 
intra în mormântul din stânci, întunericul înghiţea tot, oameni şi 
obiecte laolaltă, iar apoi oamenii ieşiră, clipind şi cu mâinile 
goale. Colecţia tatălui său va fi închisă acolo, în siguranţă, 


uscată, păzită şi protejată, până în ziua în care el şi fraţii lui 
puteau să se întoarcă şi să ceară ceea ce era al lor. Comorile 
maya, desigur, vor rămâne în mormânt pentru totdeauna, ca să- 
i asigure lui Maxwell Broadbent o viaţă bună şi fericită în lumea 
de apoi. Dar comorile occidentale le aparţineau, lăsate în 
păstrarea tribului Tara. Era o înmormântare de pomină. Doar 
împărații maya fuseseră înmormântați aşa, şi nu în ultimii o mie 
de ani. 

La trei zile după semnarea testamentului, Maxwell 
Broadbent murise. Nu mai avusese decât o zi de luciditate 
înainte să se cufunde în delir, comă şi moarte. Nici o moarte nu 
era frumoasă, se gândi Tom, dar aceasta avusese o anumită 
nobleţe în ea, dacă putea să folosească un asemenea cuvânt. 

Nu atât moartea, cât ultima zi lucidă din viaţa tatălui său 
era cea pe care Tom n-o va uită niciodată. Cei patru fii stătuseră 
cu el. Nu vorbiseră mult, iar atunci când o făceau, era despre 
lucruri minore: amintiri neînsemnate, poveşti, locuri uitate, 
glume pe care le spuseseră, oameni dispăruţi de mult. Totuşi, 
ziua aceea când vorbiseră despre nimicuri fusese mai valoroasă 
decât toţi anii de conversații importante despre lucruri 
însemnate, predicile, îndemnurile de la tată la fiu, sfaturile, 
filosofiile şi discuţiile din timpul cinei. După o viaţă de 
contraziceri, Maxwell îi înţelesese în cele din urmă, iar ei îl 
înţeleseseră la rândul lor. Şi abia puteau să stea de vorbă, atât 
de extaziaţi erau. Era simplu şi profund. 

Tom zâmbi. Tatălui său i-ar fi plăcut propria 
înmormântare. Ar fi fost încântat să vadă procesiunea uriaşă 
prin pădure, trompetele gigantice din lemn mugind, tobele 
bătând, fluierele din bambus acompaniind, femeile şi bărbaţii 
cântând şi bătând din palme, pe rând. Un mormânt imens 
fusese proaspăt săpat în stâncă, inaugurând o nouă necropolă 
pentru tribul Tara. Oraşul Alb fusese izolat prin arderea podului, 
lăsându-i pe şase dintre mercenarii lui Hauser în urmă. În cele 
şase săptămâni, timp în care fusese construit mormântul, satul 
zumzăise zilnic cu ştiri despre soldaţii prinşi în capcană. 
Veniseră la capul podului din timp în timp, trăgând cu armele, 
strigând, implorând, amenințând. Pe măsură ce zilele şi 
săptămânile treceau, cei şase se împuţinaseră, rămânând patru, 
apoi trei, apoi doi. Acum mai era numai unul, iar acesta nu mai 
striga şi nu-şi mai agita arma. Doar stătea acolo, o siluetă 


sfrijită, mică, fără să spună nimic, aşteptându-şi moartea. Tom 
încercase să convingă tribul Tara să-l salveze, dar Tara erau 
intransigenti; doar zeii puteau să refacă podul. Dacă zeii doreau 
să-l salveze, ar fi făcut-o. 

Bineînţeles că nu l-au salvat. 

Bubuitul tobei mari îl readuse pe Tom la spectacolul din 
prezent. Toate obiectele mortuare fuseseră îngrămădite în 
mormânt, iar acum venise timpul să-l închidă. Bărbaţii şi femeile 
stăteau în pădure, cântând o melodie de jale, răscolitoare, în 
timp ce un preot flutura o legătură de ierburi sacre, fumul 
parfumat plutind pe lângă ei. Ceremonia continuă până când 
soarele atinse orizontul vestic, iar atunci se opri. Şeful împlântă 
capătul cheii din lemn, iar uşa cea mare din piatră a 
mormântului se închise cu un bubuit sonor, tocmai când 
ultimele raze dispăreau. Totul era liniştit. 

În timp ce se întorceau în sat, Tom spuse: 

— Îmi doresc doar ca şi tata să fi văzut asta. 

Vernon îl luă după umeri. 

— A văzut, Tom. Desigur că a văzut. 

Lewis Skiba stătea în balansoarul de pe veranda 
încovoiată a cabanei din lemn, privind peste lac. Dealurile erau 
învăluite în aureola toamnei, apa părea o oglindă întunecată 
care reflecta bolta cerului de seară. Era exact aşa cum îşi 
amintea el. Docul înainta aplecat în apă, cu o canoe legată la 
capăt. Parfumul acelor încălzite de pin plutea în aer. Un 
cufundar striga de pe celălalt mai, ţipătul lui jalnic pierzându-se 
printre dealuri, un alt cufundar răspunzându-i de la mare 
distanţă, cu vocea la fel de pală precum lumina unei stele. 

Skiba sorbi apa proaspătă de izvor şi se legănă încet pe 
spate, scaunul şi veranda scârţâind amândouă în semn de 
protest. Pierduse totul. Prezidase prăbuşirea celei de-a noua 
companii farmaceutice din lume, în ordinea mărimii. Urmărise 
cum acţiunile căzuseră până la cincizeci de cenți, înainte ca 
negocierea lor să fie suspendată pentru totdeauna. Fusese 
obligat să invoce Capitolul 11, şi douăzeci de mii de angajaţi îşi 
văzuseră fondurile de pensii şi economiile de-o viaţă dispărând. 
Fusese concediat de consiliu, calomniat de acţionari şi de 
comitetele din Congres şi ajunsese ţinta emisiunilor târzii de 
televiziune. Era cercetat penal pentru fraude în contabilitate, 
manipularea acţiunilor, dezvăluire de informaţii interne şi 


autonegociere. Skiba îşi pierduse casa şi nevasta, iar avocaţii 
aproape că terminaseră să mestece din averea lui. Nimeni nu-l 
mai iubea acum, cu excepţia copiilor săi. 

Cu toate acestea, Skiba era un om fericit. Nimeni nu-i 
înţelegea fericirea. Credeau că-şi pierduse minţile, că avea un 
fel de cădere nervoasă. Nu ştiau cum era să fii scos chiar din 
flăcările iadului. 

Ce anume îi pătase mâinile, acum trei luni, în biroul acela 
întunecos? Sau în cele trei luni care urmaseră? Acele trei luni de 
tăcere din partea lui Hauser fuseseră cele mai înnegurate din 
viaţa lui Skiba. Tocmai când i se părea că acest coşmar nu se va 
mai termina vreodată, dintr-odată primise veşti. New York Times 
publicase un articol mic, îngropat în secţiunea B, care anunţa 
crearea Fundaţiei Alfonso Boswas, o organizaţie nonprofit 
dedicată traducerii şi publicării unui anumit Codice maya din 
secolul al nouălea, găsit în colecţia răposatului Maxwell 
Broadbent. Potrivit preşedintelui fundaţiei, doctorul Sally 
Colorado, Codicele era o carte maya despre vindecare, de o 
utilitate extraordinară în cercetările pentru noi medicamente. 
Fundaţia fusese întemeiată de către cei patru fii ai răposatului 
Maxwell Broadbent. Articolul menţiona că acesta murise pe 
neaşteptate în timpul unei vacanțe cu familia în America 
Centrală. 

Asta era tot. Nu se menţiona numele lui Hauser, Oraşul 
Alb, mormântul pierdut, tatăl nebun îngropându-se cu banii lui, 
nimic. 

Câteva zile mai târziu, observase un alt articol curios în 
Times, unul pe care aproape că-l trecuse cu vederea, înainte ca 
semnificaţia lui să-l lovească. Se petrecuse un scandal 
neînsemnat la Yale, unde un profesor îşi pierduse funcţia şi 
fusese dat în judecată de compania farmaceutică gigant Hartz, 
care susţinea că el fraudase compania cu un milion de dolari, 
pentru un manuscris „ierbologic” maya inexistent. Altcineva, se 
părea, sperase să se îmbogăţească de pe urma Codicelui. 

Skiba se simţise de parcă întreaga greutate a lumii i-ar fi 
fost ridicată de pe umeri. Familia Broadbent era în viaţă. Nu 
fusese niciunul omorât. Hauser nu reuşise să ia Codicele şi, ceea 
ce era mai important, nu reuşise să-i omoare. Skiba nu va şti 
niciodată ce se întâmplase şi ar fi prea periculos să cerceteze. 
Singurul lucru pe care-l cunoştea era că nu se făcea vinovat de 


crimă. Da, era vinovat de infracţiuni teribile şi avea multe de 
ispăşit, dar luarea unei vieţi de om, chiar şi a lui, nu se număra 
printre ele. 

Mai era ceva. Fiind deposedat de orice, bani, proprietăţi, 
reputaţie, putea, în sfârşit, să vadă din nou. Scara valorilor se 
prăbuşise. Vedea la fel de limpede ca şi cum ar fi fost copil din 
nou, toate lucrurile rele pe care le făcuse, infracțiunile pe care le 
comisese, egoismul şi lăcomia. Putea să urmărească acum, cu o 
claritate exactă, spirala decăderii etice pe care alunecase în 
timpul carierei sale de succes. Era atât de uşor să devii 
ambiguu, să confunzi prestigiul cu cinstea, puterea cu 
responsabilitatea, linguşeala cu loialitatea, profitul cu meritele! 
Trebuia să fii un om cu o excepţională putere de înţelegere ca 
să-ţi păstrezi integritatea într-un sistem precum acesta. 

Skiba zâmbi în timp ce privea peste oglinda lacului, 
urmărind cum totul dispărea în amurg, toate lucrurile pentru 
care muncise, tot ceea ce fusese atât de important pentru el 
odinioară. La sfârşit, chiar şi cabana din lemn va trebui să 
dispară, iar el nu se va mai uită niciodată la lacul acesta. 

Nu conta. Murise şi renăscuse. Acum putea să-şi înceapă 
noua viaţă. 

Jimmy Martinez, din cadrul Departamentului de Poliţie al 
oraşului Santa Fe, se aşeză pe scaun. Tocmai pusese telefonul 
în furca. Frunzele din plopul de afară căpătaseră un galben 
auriu, bogat, şi un vânt rece cobora din munţi. Privi spre 
partenerul lui, Willson. 

— Reşedinţa Broadbent, din nou? Întrebă Willson. 

Martinez făcu un semn de încuviinţare din cap. 

— Mda. Ar fi trebuit ca vecinii aceia să se fi obişnuit până 
acum. 

— Bogătaşii ăştia. Cine îi înţelege? 

Martinez clătină din nou din cap, în semn de aprobare. 

— Cine crezi că este cu adevărat personajul ăsta? Ai mai 
văzut aşa ceva? Un indian tatuat din America Centrală, 
plimbându-se în costumele bătrânului, fumându-i pipa, 
călărindu-i caii, prin ferma aia de cinci sute de hectare, 
comandându-le servitorilor, jucându-se de-a nobilul de ţară, 
insistând ca toată lumea să-i spună sir? 

— El deţine domeniul, spuse Martinez. Am verificat, totul 
este legal. 


— Sigur că deţine domeniul! Dar întrebarea mea este: 
Cum naiba a pus mâna pe el? Proprietatea aceea valorează 
douăzeci, treizeci de milioane. Şi, ca s-o întreţii, ce mama naibii, 
ai nevoie de două milioane pe an. Chiar crezi că un tip ca ăsta 
are bani? 

Martinez zâmbi. 

— Da. 

— Ce vrei să spui cu „da”? Jimmy, individul are dinţii piliţi! 
E un nenorocit de sălbatic! 

— Nu, nu este. Este un Broadbent. 

— Ai înnebunit? Crezi că indianul ăla cu lobii urechilor 
până la pământ este un Broadbent? Fugi de-aici, Jimmy, ce-ai 
luat? 

— Seamănă cu ei. 

— l-ai întâlnit? 

— M-am întâlnit cu doi dintre fii. Îţi spun, el este un alt fiu 
de-al bătrânului. 

Willson se holbă la el, uluit. 

— Bătrânul avea o reputaţie în sensul ăsta. Ceilalţi fii au 
luat operele de artă, el s-a ales cu casa şi cu un sac de bani. 
Simplu. 

— Un fiu al lui Broadbent indian? 

— Sigur. Pun pariu că bătrânul s-a culcat cu o femeie din 
America Centrală, într-una din expedițiile lui. 

Willson se lăsă pe spătarul scaunului, profund 
impresionat. 

— Vei fi locotenent într-o zi, ştii asta, Jimmy? 

Martinez încuviinţă din cap cu modestie. 

— Ştiu. 


SFÂRŞIT 


1 Stil de construcţie a porţilor, specific fermelor şi 
conacelor de tip central-american. Acestea sunt confecţionate în 
general din lemn, din două părţi imobile, masive, în care sunt 
încastrate uşile mobile, (n.tr.) 

2 Nume purtat de mai multe specii înrudite de copaci, 
care trăiesc în zonele calde (chiar şi deşertice). (n.tr.) 


3 Musical de mare succes pe Broadway, jucat pentru 
prima dată în 1966. (n.tr.) 

4 Plantă decorativă, care creşte sub formă de tufişuri, cu 
flori galbene sau de un alb strălucitor, (n.tr.) 

5 Cea mai mare insulă din Thailanda, o foarte căutată 
zonă turistică, (n.tr.) 

6 Localitate în care este păstrat tezaurul naţional al 
Statelor Unite ale Americii. Expresia desemnează un loc care 
beneficiază de măsuri de securitate la cel mai înalt nivel, (n.tr.) 

7 Personaje din romanul Dincolo de oglinda, de Lewis 
Carroll: doi gemeni nedespărţiţi, dar care se ceartă mereu. 
Numele au fost împrumutate dintr-un poem al lui John Byrom, 
On the Feuds Between Handel and Bononcini („Despre vrajbele 
dintre Handel şi Bononcini”). (n.tr.) 

8 Comunitate religioasă închisă, derivată din hinduism, 
condusă de un guru (n.tr.) 

9 Joc adaptat de americani după Pachisi, apărut în India cu 
aproximativ cinci secole înainte de Hristos, pionii de culoare 
roşie, galbenă, albastră şi verde înfăţişând sclave de la palatul 
maharajahului (n.tr.) 

10 Denumire sub care mai sunt cunoscute trupele de elită 
ale Forţelor Speciale din armata Statelor Unite, (n.tr.) 

11 Bureau of Alcohol, Tobacco, Firearms and Explosives, 
organizaţie federală din cadrul Departamentului de Justiţie, 
având ca scop prevenirea şi investigarea infracţiunilor federale 
legate de deținerea şi folosirea ilegală a substanţelor alcoolice, 
a tutunului, a armelor de foc şi a substanţelor explozive, (n.tr.) 

12 Cutie specială pentru păstrarea trabucurilor sau a 
tutunului de pipă, astfel concepută încât să asigure permanent 
un anumit nivel de umiditate, (n.tr.) 

13 Tip de ţigări de foi, numite astfel după Sir Winston 
Churchill, prim-ministru al Marii Britanii în timpul celui de-al 
Doilea Război Mondial (n.tr.) 

14 Arbore mic specific zonei Americii de Nord şi Centrale 
(n.tr.) 

15 Abreviere de la Erhard Seminars Training, o mişcare 
new age, iniţiată în anii şaptezeci, care promovează idei Zen şi 
budismul occidentalizat, prin intermediul seminariilor şi al 
întâlnirilor de grup. (n.tr.) 

16 Lifespring, mişcare new age foarte asemănătoare cu 


EST (n.tr.) 

17 Planta folosită în farmacologie, cu proprietăţi curative 
pentru aparatul digestiv. In medicina veterinară este folosită ca 
un adaos natural de fibre în dieta animalelor, (n.tr.) 

18 Boală infecțioasă la cai, în special la mânji, manifestată 
prin scurgeri nazale ţi abcese ale ganglionilor limfatici (n.tr.) 

19 Varietate de sherry (n.tr.) 

20 Al Cincilea Amendament la Constituţia Statelor Unite ii 
permite unei persoane aflate sub jurământ să refuze să 
răspundă la o anumită întrebare, dacă prin aceasta se 
autoincriminează. (n.tr.) 

21 Securities and Exchange Commission, agenţie 
guvernamentală în Statele Unite, care asigură respectarea 
legilor federale în domeniul securităţii pieţei bursiere, (n.tr.) 

22 Fostul director general al companiei americane Enron, 
din 1986 până în 2002. Compania a fost implicată în 2001 într- 
un imens scandal economic şi de corupţie, care a şi dus la 
căderea ei. Numele lui Lay a devenit sinonim cu abuzul 
corporativ şi frauda financiară, (n.tr.) 

23 Personajul unui film de animaţie produs în 2003 de 
compania Walt Disney, Kenai, un băiat transformat de spiritele 
pădurii într-un urs (n.tr.) 

24 Food and Drug Administration, Administraţia 
Alimentelor şi Medicamentelor, agenţie a Departamentului 
Sănătăţii din SUA (n.tr.) 

25 Un fel de grătar specific bucătăriei hispanice (n.tr.) 

26 „Cunoaşte” - în limba spaniolă, în original 

27 Mosquito înseamnă ţânţar, în limba spaniolă, (n.tr.) 

28 Porecla data primului tip de CD-player portabil de la 
Sony, D-50, apărut în 1984 (n.tr.) 

29 Ebeneezer Scrooge, personajul principal din Un colind 
de Crăciun, de Charles Dickens, prototipul avarului antisocial 
(n.tr.) 

30 Rozător înrudit cu purceluşul de Guineea, cu care 
seamănă foarte mult, fiind doar puţin mai mare şi cu picioarele 
mai lungi. Trăieşte în păduri tropicale sau savane, (n.tr.) 

31 „Salut” - în limba spaniolă, în original 

32 Protozoar flagelat care provoacă boala Chagas. 
Aceasta este transmisa oamenilor şi altor mamifere prin 
muşcătura unor insecte, dar şi prin ingerarea hranei infestate 


sau prin transfuzii de sânge, (n.tr.) 

33 „Fer-de-lance”. În limba franceză; termenul se referă la 
mai multe specii de vipere din genul Bothrops. (n.tr.) 

34 „Barba galbenă” - în limba spaniolă, în original 

35 Paraziţi care provoacă o boală cunoscută şi sub numele 
de febra neagră, (n.tr.) 

36 „Pământ necunoscut” - în limba latină, în original 

37 Double-blind desemnează o metodă importantă de 
testare a unui produs, înainte de a fi lansat pe piaţă. În acest 
caz, nici cercetătorii, nici subiecţii nu ştiu care dintre ei fac parte 
din grupul de control şi care din cel experimental, (n.tr.) 

38 Femeie de afaceri americană, realizatoare de emisiuni 
de televiziune, a cărei carieră a fost zguduită, în 2002, de 
implicarea într-un scandal privind tranzacţionarea ilegală de 
acţiuni. (n.tr.) 

39 Denumire pe care hispanicii le-o dau străinilor, (n.tr.) 

40 „Domnule locotenent” - în limba spaniolă, în original. 

41 Ticălosule” - în limba spaniolă, în original 

42 Plante tropicale din familia Bromeliaceae, care include 
şi ananasul, (n.tr.) 

43 In spaniolă, „apa de foc”, termen generic care 
desemnează băuturile alcoolice 

44 Termen folosit de hispanici pentru desemnarea 
yankeilor, adică a nord-americanilor [n.tr.) 

45 In spaniolă, pronume pentru persoana a doua, singular 
şi plural. Este echivalent cu „dumneavoastră”, (n.tr.) 

46 Coatimundi - denumire care se referă la trei specii de 
mamifere mici din genul Nasua, întâlnite din sudul Arizonei până 
în nordul Argentinei, (n.tr.) 

47 „Nebun” - în limba spaniolă, în original 

48 Moneda naţională a Hondurasului, introdusă din 1931 
(n.tr.) 

49 Cuvânt provenit din limba aztecă, însemnând „câmp” 
sau „recoltă” (n.tr.) 

50 Curandero (la feminin, curandera) este un vindecător 
care foloseşte metode tradiţionale, în America Latină, (n.tr.) 

51 Un alt nume sub care e cunoscut sconcsul în America 
Latină, (n.tr.) 

52 Formula de salut în limba spaniolă, utilizată în perioada 
după-amiezii (n.tr.) 


53 Referire la reverendul Frederick McFeely Rogers, 
cunoscut sub numele de Domnul Rogers, învăţător american, 
preot şi gazdă a unui cunoscut spectacol de televiziune pentru 
copii, prin intermediul căruia milita pentru educaţia şi binele 
copiilor, (n.tr.) 

54 „Maimuţă fără coadă” - în limba spaniolă, în original 
(n.tr.) 

55 Trupele militare ale Frontului Naţional pentru 
Eliberarea Vietnamului de Sud, de orientare comunistă, 
susţinute şi conduse atât de Vietnamul de Sud, cât şi de 
Vietnamul de Nord. Au dus un război de gherilă împotriva 
forţelor americane în timpul Războiului din Vietnam, (n.tr.) 

56 Capitolul 11 al Titlului 11 din Codul Comercial al 
Statelor Unite este cel care reglementează regulile reorganizării 
în urma falimentului, (n.tr.) 

57 „Şefule” - în limba spaniolă, în original 

58 „Război-fulger”, în limba germană 

59 „Haideţi! Să mergem!” - In limba spaniolă, în original 
(n.tr.) 

60 Echivalentul aproximativ al jocului cunoscut la noi sub 
numele de „fazan”, cuvântul complet fiind ghost, adică 
„fantoma” (n.tr.) 

61 Referire la personajul principal al controversatului 
roman de aventuri Inima întunericului, de Joseph Conrad, 
publicat în 1902, a cărui acţiune se desfăşoară în jungla din 
Congo. Kurtz este un negustor de fildeş, trimis al unei companii 
belgiene, care se transforma pe parcurs într-un semizeu 
charismatic pentru triburile din regiune, (n.tr.) 

62 Situri arheologice situate în Mexic şi Honduras, cu 
vestigii precolumbiene ale populaţiei maya (n.tr.) 

63 „Aur” - în limba spaniolă, în original 

64 Referire la celebra replică din Tarzan: „Eu, Tarzan, tu, 
Jane”. (n.tr.) 

65 Aluzie la un serial de televiziune american foarte 
popular între anii 1960-1972, despre un bărbat rămas văduv, 
care se vede nevoit să-şi crească singur cei trei fii (titlul original: 
My Three Sons), (n.tr.) 

66 Hernando Cortes, marchiz de Valle de Oaxaca, 
conchistador renumit, cunoscut mai ales pentru cucerirea 
Imperiului Aztec (n.tr.) 


67 Aluzie la o celebra replică din Hamlet, de William 
Shakespeare, în scena în care Hamlet ţine în mans craniul lui 
Yorick, fostul bufon al Curţii. (n.tr.) 

68 Referire la faraonul Tutankhamon, al cărui mormânt a 
fost descoperit în 1922 şi, odată cu el, o comoară fabuloasă. În 
jurul acestui personaj istoric s-a creat o aură de mister datorită 
zvonurilor conform cărora ar exista un blestem împotriva celor 
care îi profanează mormântul, (n.tr.) 

69 Aluzie la celebrul cap al lumii interlope. Al Capone, care 
a scăpat de acuzaţiile de contrabandă cu băuturi alcoolice sau 
de crimă, fiind prins şi închis în cele din urmă pentru evaziune 
fiscală, (n.tr.) 

70 Aluzie la celebra frază rostită de preşedintele american 
Herbert Hoover în cadrul campaniei sale electorale din 1928: „A 
chicken în every pot and a car în every garage” („Câte un pui în 
fiecare oala şi câte un automobil în fiecare garaj”), (n.tr.) 

71 Oamenii de rând, pătura de jos a societăţii (în limba 
latină) (n.tr.) 

72 Coasta Amalfi, zona din Italia, în provincia Salerno, 
cunoscută pentru peisajul deosebit şi oraşele pitoreşti (n.tr.) 

73 Oraş de pe coasta Amalfi (n.tr.) 

74 George Smith Patton jr. (1885- 1945), general al 
armatei SUA, conducător, printre altele, al campaniilor din 
nordul Africii, Franţa, Sicilia şi Germania, din cadrul celui de-al 
Doilea Război Mondial (n.tr.) 

75 Preot musulman (n.tr.) 

76 Personaj din mitologia greacă, rege pe care zeii l-au 
pedepsit pentru lăcomia lui, făcând ca tot ceea ce atingea să se 
transforme în aur. În cele din urmă, a murit de foame şi de sete, 
pentru că mâncarea şi băutura se transformau, şi ele, în aur. 
(n.tr.) 

77 Specie de plantă cu flori, răspândită în America de Sud, 
numită popular gheara-mâţei. Are proprietăţi antiinflamatoare, 
ajutând mai ales în infecţii virale, (n.tr.) 

78 Numele popular al statului american (n.tr.) 

79 „Oale” - în limba spaniolă, în original 


Table of Contents 


Douglas Preston 
Codicele