Mark Twain — Aventurile lui Tom Sawyer

se "a 
Aventurile lui 


M SAW 


j 

= fi 

J) Ay De i 
pi 


MA | lig | | f ) | A | 
4... 


Mark Twain 


AVENTURILE LUI TOM 
SAWYER 


www.virtual-project.eu 


CAPITOLUL I 


— TOM! 

Niciun răspuns. 

— Tom! 

Niciun răspuns. 

— Ce-o fi cu băiatul ăsta? Un să fie... Tom, n-auzi? 

Bătrânica îşi trase ochelarii pe nas şi privi pe deasupra lor prin 
odaie, apoi îi săltă şi privi pe sub ei. Rareori catadicsea să se 
uite prin sticla lor la o gâză de băieţel ca Tom. Erau ochelarii ei 
de zile mari, la care ţinea care ţinea ca la ochii din cap şi pe 
care îi purta aşa, de podoabă, căci la fel de bine ar fi putut să 
vadă prin nişte ochiuri de plită. Rămase locului o clipă, uluită 
parcă, apoi fără mânie, dar totuşi destul de tare ca s-o poată 
auzi pereţii, spuse: 

— Stai tu, că pun eu mâna pe tine şi-o să vezi ce... 

Dar n-apucă să termine, fiindcă între timp se aplecase şi 
începuse a izbi cu măturoiul pe sub pat, astfel încât nu-i mai 
rămânea suflu decât pentru icneala cu care îşi însoțea loviturile. 
Sub pat, însă, nimic; doar pisica o zbughi speriată afară. 

— Dumnezeule mare, de când sunt n-am mai văzut un băiat 
ca ăsta! 

Indreptându-se apoi din şale, păşi spre uşa deschisă şi 
rămase în prag, iscodind cu privirea aracii roşii şi bălăriile din 
grădină. Dar Tom nicăieri. Atunci ridică glasul, ca să se facă 
auzită de departe, şi începu să strige: 

— To-o-om! 

Deodată auzi un fâşâit în spatele ei. Se întoarse tocmai la 
timp ca să prindă de pulpana slobodă a hainei un băieţel şi să-l 
oprească din fugă. 

— la te uită! Cum de nu m-am gândit la cămară! Ce-ai căutat 
acolo, drace? 


— Nimic. 

— Cum nimic? Uite ce-i pe mâinile tale, uite ce-ai la gură! Cu 
ce te-ai mânjit în halul ăsta? 

— Nu ştiu, mătuşă. 

— Da eu ştiu. Cu dulceaţă, da... De câte ori nu ţi-am spus să 
nu mai umbli la dulceaţă, ai? Am să te jupoi de viu, 
împieliţatule! la dă nuiaua încoace! 

Nuiaua zvâcni în aer, semn că se-ngroaşă gluma... 

— liii! la te uită ce-ai în spate, mătuşă! 

Când bătrânica se răsuci pe loc, strângându-şi fustele, ca să 
vadă ce primejdie o păştea, băiatul o şi luase la sănătoasa, 
căţărându-se pe gardul înalt de uluci şi pierind îndărătul lui. 
Mătuşa Polly rămase o clipă locului, zăpăcită, apoi râse cu 
blândeţe. 

— Bată-te norocul să te bată! E-ei! Că nu mai mă-nvâţ minte 
odată! De câte ori nu m-a dus de nas până-acu, şi uite că tot 
mai mă las păcălită. Ce ţi-e şi cu bătrânii! Vorba ceea: nu mai 
înveţi cal bătrân în buiestru. Da nici că le-ar potrivi de două ori 
la fel, împieliţatul! Şi-atunci, cum să ştiu, biata de mine, la ce să 
m-aştept de fiece dată? Parcă le-ar cântări cu dea-amănuntul, 
cât să mă chinuie până să-mi sară ţandăra. Şi mai ştie, 
afurisitul, că, dacă-mi dă o clipă răgaz sau mă face să râd, s-a 
dus supărarea... Nu-l mai pot bate. Da, da, nu mă port cu el cum 
trebuie. Bătaia e ruptă din rai. Stric copilul, ăsta-i adevăru- 
adevărat. Multe o să mai avem. De pătimit şi unul şi altul, dacă-l 
las de capul lui. Parc-a intrat diavolu-n el. Doamne iartă-mă!... 
Da, ce să fac, e băiatul sor-mi, răposata, Dumnezeu s-o ierte, nu 
mă lasă inima să-l bat. De câte ori îl iert îmi pare rău, şi de câte 
ori dau în el mi se rupe inima. Bine spune sfânta scriptură: omul 
născut din femeie are viaţa scurtă şi plină de griji; vezi bine că 
aşa-i. După-masă o să chiulească de la şcoală şi, vreau nu 
vreau, iar o să fiu silită să-l pun la treabă mâine, drept 
pedeapsă. Greu îmi vine să-l pun să lucreze duminica, când 
ceilalţi copii n-au şcoală şi se joacă, dar ce pot face? Fuge de 


treabă ca dracul de tămâie, n-am însă încotro, trebuie să-mi fac 
datoria cât de cât faţă de băiat, că doar nu-i vreau pierzarea. 

Intr-adevăr, Tom a tras chiulul şi a petrecut de minune. S-a 
întors acasă tocmai bine înainte de cină ca să-i ajute lui Jim, 
micul negru, să taie lemne pentru a doua zi şi să facă surcele — 
cu alte cuvinte, la timp ca să-i povestească lui Jim isprăvile sale, 
în vreme ce Jim făcea mai toată treaba. Fratele mai mic al lui 
Tom (sau mai bine zis frate-său vitreg), Sid, îşi terminase partea 
lui de muncă (adunatul surcelelor). Sid era un băiat cuminte, el 
nu se prea ţinea de şotii şi năzbătii, ca alţi copii. 

In timp ce Tom lua masa de seară şi şterpelea zahăr de câte 
ori se ivea prilejul, mătuşa Polly îi punea fel de fel de întrebări 
meşteşugite, doar-doar l-o prinde cu mâţa-n sac. Ca multe 
suflete nevinovate, se credea vicleană nevoie mare, înzestrată 
cu darul unei diplomaţii misterioase şi de nepătruns. Îi plăcea să 
creadă că străveziile-i urzeli erau şiretlicuri nemaipomenite. 

De pildă acum: 

— Tom, a fost cam cald azi la şcoală, nu-i aşa? întrebă ea. 

— Da, tuşă. 

— Cald rău, nu? 

— Da, tuşică. 

— Nu ţi-a venit să te duci la scăldat? 

Tom tresări: îi încolţi în minte o bănuială, neliniştitoare. 
Cercetă atent chipul mătuşii. Răspunse: 

— Nu-u... adică nu prea... 

Bătrânica întinse mâna şi-i pipăi cămaşa! 

— Ei, dar parcă acum nu ţi-e prea cald. 

O măgulea gândul că-i găsise cămaşa uscată, fără să ştie 
nimeni unde ţintea ea. Dar Tom ştia acum dincotro bătea 
vântul, aşa încât întrebarea următoare îl găsi pregătit: 

— Unii dintre noi ne-am pus capul sub cişmea, uite, al meu e 
ud şi-acu. 

Pentru o clipă mătuşii Polly îi fu necaz că trecuse cu vederea o 
dovadă atât de grăitoare şi că pierduse prilejul de a-şi arăta 
iscusinţa. Dar numaidecât îi veni o idee şi mai şi: 


— Tom, când ţi-ai pus capul sub cişmea, nu ţi-ai desfăcut 
gulerul la cămaşă, unde ţi l-am cusut eu? la descheie-te la 
haină, să văd! ` 

De pe faţa lui Tom pieri orice urmă de tulburare. Işi descheie 
liniştit haina. Gulerul cămăşii era cusut în toată legea. 

— Ei comedie! Hai, du-te şi vezi-ţi de treabă! Am vrut să ştiu 
dacă n-ai tras cumva chiulul de la şcoală ca să te duci la 
scăldat! De data asta, hai, treacă de la mine. Te pomeneşiti, 
vorba aia, că ăi fi fiind vreo brânză bună în burduf de câine! Ai fi 
mai bun decât pari. Barem pe ziua de azi! 

Era cam înciudată că agerimea ei dăduse greş şi totodată 
bucuroasă că se întâmplase ca Tom să umble şi el o dată pe 
calea cea bună. 

Dar Sid, să nu-şi vâre el coada? 

— De - zise - dacă n-aş şti că i-ai cusut guleru cu aţă albă... şi 
uite, asta-i neagră. 

— lii! Sigur că cu albă l-am cusut!... Tom!! 

Dar Tom, păzea!... Atâta mai avu timp să spună zbughind-o 
pe uşă: - Sid, puiule, las că ţi-o plătesc eu!... 

Când se află în siguranţă, privi cu luare-aminte două ace mari 

de cusut, înfăşurate unul cu aţă albă şi altul cu aţă neagră, 
înfipte sub reverul hainei, apoi îşi spuse: 
„De nu era Sid, n-ar fi băgat nici acu de seamă. Fir-ar a naibii de 
treabă! Ba coase cu alb, ba coase cu negru! Barem de s-ar 
hotări să coasă la fel! Aşa, cum dracu să mai ţii minte? Şi Sid 
ăsta... las că-i arăt eu lui!” 

Tom nu ar fi putut să fie dat ca exemplu celorlalţi băieţi din 
târg. Cunoştea el un băiat „model”, dar nu putea să-l sufere. 

Nu trecură însă nici două minute şi uită de toate necazurile. 
Nu fiindcă necazurile lui ar fi fost cu un dram mai uşoare sau 
mai puţin amare decât acelea ale unui om în ţoală firea, ci 
fiindcă, până una-alta, acum avea o nouă şi arzătoare 
preocupare, care-l făcea să uite, după cum şi nefericirile 
oamenilor mai în vârstă sunt uitate în entuziasmul noilor 
iniţiative. De data asta era vorba de un fluierat nou, care-i 


plăcea în chip deosebit şi pe care-l învățase de la un negru. 
Ardea de nerăbdare să-l încerce nestingherit. Fluieratul ăsta 
aducea oarecum cu al păsărilor; era un fel de tril curgător, 
obţinut prin atingerea cerului gurii cu limba, la răstimpuri scurte, 
în mijlocul unei melodii. 

Tot repetându-l silitor şi atent, Tom izbuti să-i prindă 
meşteşugul şi iată-l acum păşind alene pe stradă, cu gura izvor 
de triluri melodioase şi cu inima plină de mulţumire. Starea lui 
sufletească era foarte asemănătoare cu aceea a unui astronom 
care descoperă o planetă nouă, dar fără doar şi poate că băiatul 
simţea o bucurie cu mult mai adâncă şi netulburată decât ar fi 
simţit astronomul. 

După-amiezile de vară erau lungi. Nu se întunecase încă. 
Deodată Tom se opri din fluierat. | se ivise în faţă un străin, un 
băiat puţintel mai mare ca el. Un nou venit, de orice vârstă, 
băiat sau fată, stârnea vâlvă mare în biet târguşorul St. 
Petersburg!! Şi unde mai pui că băiatul ăsta era şi frumos 
îmbrăcat - auzi colo: îmbrăcat frumos în zi de lucru! 
Nemaipomenit! Purta o pălăriuţă frumoasă, o hăinuţă din postav 
albastru, încheiată până-n gât, nou-nouţă şi curată, ca scoasă 
din cutie, pantalonii la fel. Şi avea şi ghete în picioare, deşi nu 
era decât vineri; cravată la gât-o panglică colorată, de toată 
frumuseţea — şi o mutră de orășean care pe Tom îl scotea din 
sărite. Şi cu cât se zgâia la minunea asta grozavă, cu atât era 
mai scârbit de găteala străinului şi cu atât îi părea propria lui 
îmbrăcăminte mai jerpelită. Amândoi stăteau şi se uitau unul la 
altul fără să scoată o vorbă. Când unul făcea vreo mişcare, 
celălalt se mişca şi el, dar tot în lături roată. Se priveau mereu 
faţă-n faţă, pândindu-se ca doi cocoşi. În cele din urmă, Tom 
spuse: 

— Dacă vreau, te bat de te snopesc! 

— Încearcă, dacă-ţi dă mâna! 

— De ce să nu-mi dea? 

— Uite-aşa, că nu poţi! 


1 Mic oraş pe fluviul Mississippi, în centrul S.U.A. 


— Eu nu pot?... 

— Vezi bine că nu! 

— Ba pot foarte bine! 

— Ba nu poţi! 

— Ba pot! 

— Ba nu poţi! 

Tăcere încordată. Şi iar Tom: 

— Cum te cheamă? 

— Ce te priveşte? Ai ceva de împărţit cu mine? 

— O să-ţi arăt eu acuşi ce am şi ce n-am! 

— N-ai decât să-mi arăţi! 

— Mai zi o dată şi vezi tu ce păţeşti! 

— Poftim că mai zic o dată! 

— Te crezi mare deştept, ai? Dacă vreau, c-o mână te fac 
pilaf. 

— Nu zău? Aş vrea să-o văd şi p-asta. Numa gura-i de tine. 

— Ba vezi tu ce bătaie-ţi trag, dacă mai faci mult pe nebunu. 

— Nu mai spune! Uite, mor de frică! 

— Deşteptule! Crezi că-i cine ştie ce de capul tău! la uite la el 
pălărie! 

— Ce-ai tu cu pălăria mea? Înghite-o dacă nu-ți place! Să 
pofteşti să te-atingi de ea... Care îndrăzneşte, praf îl fac. 

— Lăudărosule! 

— Lăudăros eşti tu! 

— Eşti un mincinos, asta e, şi ţi-e frică să te baţi. 

— Mie, frică? Mă bat cu tine numai c-o mână. 

— Dacă mai îndrugi multe, iau o piatră şi-ţi fac capul chiseliţă. 

— Nu mai spune! 

— Vezi tu acuşica! 

— Hai, să te văd! Îţi turuie gura, atâta ştii! De ce nu dai? De 
frică! 

— Mie, frică? 

— Da, ţie. 

— Ba nu mi-e frică deloc. 

— Ba ţi-e. 


lar pauză, iar priviri sfidătoare, iar ţopăieli unul împrejurul 
celuilalt. Curând stăteau umăr la umăr. 

Tom spuse: 

— Cară-te de-aici! 

— Cară-te tu! 

— Nici nu mă gândesc. 

— Nici eu. 

Acum se propteau fiecare ţeapăn într-un picior, îmbrâncindu- 
se din răsputeri şi înfruntându-se, cu scăpărări de ură în priviri. 
Dar niciunul nu-l putea clinti din loc pe celălalt. Se opintită ce se 
opintiră, până li se sui tot sângele în obraz, apoi încetul cu 
încetul îşi muiară încordarea, fără a se slăbi o clipă din ochi. 
Tom rupse cel dintâi tăcerea: 

— Eşti un laş şi un papă-lapte. O să te spui lu frate-meu ăl 
mare. Să vezi ce-o să păţeşti! El, dacă-şi pune mintea cu tine, te 
striveşte numai c-un deşt! 

— Nu mai pot eu de frate-tu! Eu am un frate mai mare ca al 
tău—şi, dacă vrea, dă de-a azvârlita cu-al tău tocmai peste 
gardu ăla. (Amândoi fraţii erau născociţi.) 

— Minţi! 

— Aşa crezi tu! 

Atunci Tom, îndârijit, trase o linie în ţărână, cu degetul mare 
de la picior, şi spuse: 

— Dacă-ndrăzneşti să treci peste asta, te zvânt în bătaie. 
Încearcă şi-ai să vezi. Băiatul cel străin păşi îndată peste linie, 
spunând: 

— la să te vedem, moară neferecată ce eşti! 

— Mă, să nu mă scoţi din sărite, atâta-ţi spun! 

— Am văzut eu de mult că numa gura-i de tine, da când e 
vorba de bătaie... 

— Mă nenorocitule! Al naibii să fiu dacă nu te bat pă două 
parale. 

Băiatul cel străin scoase din buzunar doi bani mari de aramă 
şi-i întinse batjocoritor. Tom îl plesni peste mână, de-i zburară 
banii cât colo. 


O clipă mai târziu, amândoi băieţii se rostogoleau şi se 
tăvăleau prin ţărână, încăieraţi ca doi cotoi. Se trăgeau de păr, 
îşi rupeau hainele, se repezeau unul în nasul celuilalt, cu pumnii, 
cu unghiile, acoperindu-se de praf şi de glorie. Când iureşul se 
potoli, prin ceața bătăliei putea fi zărit Tom şezând călare pe 
noul venit şi cărându-i la pumni cu nemiluita. 

— Zi că te predai! Striga Tom. 

Celălalt se zbătea să scape, ţipa, dar de furie neputincioasă. 

— Zi că te predai! Şi-i căra mai departe la pumni. 

În cele din urmă, străinul icni înăbuşit: 

— Mă predau! 

Tom îl lăsă să se ridice şi-i spuse dispreţuitor: 

— Altă dată să te-nveţi minte să mai faci pe grozavul! 

Băiatul cel străin o luă din loc, scuturându-şi hainele, 
sughiţând şi miorcăindu-se. Din când în când, se mai uita înapoi, 
dând din cap şi ameninţându-l pe Tom că o să-i arate el „când l- 
o prinde”. Tom răspundea cu vorbe de ocară, se umfla în pene... 
Când întoarse spatele, dând să plece, celălalt se repezi, luă o 
piatră de jos şi svârrr... îl lovi pe Tom drept între umeri, apoi, 
făcând stânga-mprejur, o rupse la fugă, sprinten ca o căprioară. 
Tom îl fugări pe ticălos până acasă la el, aflând cu prilejul acesta 
şi unde locuia. După aceea, rămase acolo câtva timp, ocupând o 
poziţie strategică în faţa porţii şi sfidându-l pe inamic, doar-doar 
o ieşi afară; dar inamicul se mulțumea să se strâmbe la el de la 
fereastră, făcându-se că nu vede provocarea. In cele din urmă 
apăru mama inamicului, care îl făcu pe Tom cu ou şi cu oţet, 
numindu-l derbedeu, prost-crescut, mojic, şi poftindu-l să plece. 
Neavând încotro, Tom se văzu nevoit să părăsească poziţia, nu 
însă înainte de a spune „c-o să aibă el grijă de băiatul ăla”. 

Ajunse acasă pe întuneric; se caţără cu luare-aminte pe 
fereastră, dar, când să sară, întâlni un obstacol neaşteptat în 
persoana mătuşii Polly, care pândea la geam. Când văzu ea în 
ce hal îi erau hainele, intenţia de a-l pune să lucreze duminica 
drept pedeapsă se prefăcu în hotărâre de neclintit. 


CAPITOLUL II 


Sosi şi dimineaţa de duminică. Întreaga fire, proaspătă, 

strălucitoare, fremăta de viaţă. 
Inimile erau pline de cântec, iar celor cu inima tânără cântecul li 
se revărsa pe buze. Pretutindeni nu vedeai decât chipuri 
voioase, peste tot domnea primăvara, văzduhul era plin de 
mireasma salcâmilor în floare. 

Dincolo de sat, dominându-l cu înălţimea ei, se zărea măgura 
Cardiff, acoperită de verdeață. Nu era nici prea departe, nici 
prea aproape, ci tocmai la depărtarea potrivită ca să-ţi pară un 
ţinut de basm, tihnit, îmbietor. 

La capătul drumului apăru Tom, ducând o căldare cu var şi o 

bidinea cu coadă. Când dădu cu ochii de gard, întreg peisajul se 
posomori şi o adâncă melancolie îi întunecă sufletul. Douăzeci şi 
şapte de metri de gard, de doi metri şi jumătate înălţime! 
Lumea îi păru fără rost, viaţa o povară. 
Oftând, muie bidineaua şi trecu peste şipca de sus, repetă 
operaţia, mai dete o dată; măsură din ochi neînsemnata fâşie 
văruită, apoi vasta întindere de gard nevăruit şi se lăsă 
descurajat pe o buturugă. 

Tocmai atunci ieşi Jm pe poartă, sărind într-un picior, cu o 
găleată goală în mână şi cântând „Fetiţele din Buffalo”. Lui Tom 
niciodată nu-i plăcuse să se ducă la fântână după apă, dar astăzi 
era de altă părere. Işi aminti că la fântână se adună fel de fel de 
lume, băieţi şi fete de toate culorile: albi, mulatri şi negri, care 
îşi aşteptau rândul flecărind, schimbând între ei tot felul de 
nimicuri de joacă, ciorovăindu-se, luându-se la bătaie şi 
zbenguindu-se în fel şi chip. Işi mai aminti, că, deşi până la 
fântână nu erau decât vreo sută şi ceva de metri, Jim zăbovea 
totdeauna cel puţin un ceas până să se întoarcă cu căldarea cu 
apă; şi chiar şi atunci trebuia să se ducă cineva după el să-l 


tragă de mânecă. Aducându-şi aminte de toate acestea, Tom 
spuse: 

— Măi Jim, mă duc eu să aduc apă dacă dai tu niţel cu 
bidineaua. Jim scutură energic din cap şi răspunse: 

— Nu poate, dom Tom. Stăpâna spus la mine trebui aduci apă 
şi nu opreşti pierzi timp şi joci. Spus dânsa şti dom Tom roagă 
eu văruieşte, şi spus dânsa că eu vede treabă, văruit ai grijă 
dânsa! 

— Lasă, mă Jim, nu te lua după ea. Aşa vorbeşte ea totdeauna. 
Dă-ncoa găleata, nu stau mult... un minut. Nici n-o să ştie. 

— Ba, mi-e frică, dom Tom. Stăpâna spus suceşte gâtu Jim. 
Crede, dom Tom. 

— Dânsa?!... Fugi de-acolo! Nu bate niciodată pe nimeni, îţi 
ciocăne niţel capu cu degetaru, ce, asta-i bătaie? Spune şi tu! 
Aşa te sperie ea cu vorba. Da ce, vorbele le simţi? Mai rău e 
când începe să plângă, Jim, auzi Jim?... Iti dau o bilă albă, una de 
marmură! 

Jim începu să se cam moaie. 

— O bilă albă, Jim!... Uite-aici. Aşa-i că-i grozavă? 

— Tii!... Jim nu văzut aşa bil. Da, dom Tom, Jim frică bate 
stăpâna... 

— Şi hai să-ţi arăt şi buba mea de la picior! 

Jim era şi el om; cum ar fi putut să reziste unei asemenea 
ispite! Puse găleata jos, luă în primire bila albă şi, uitând de 
toate, se aplecă plin de curiozitate peste piciorul cu bubă, în 
timp ce Tom desfăcea pansamentul. Un minut mai târziu, Jim 
fugea de-i sfârâiau călcâiele, la vale, spre fântână, cu găleata 
zdrăngănind a gol. Tom văruia de mama focului, iar mătuşa 
Polly părăsea câmpul de bătaie, cu un papuc în mână şi eu 
bucuria învingătorului în priviri. 

Dar zelul lui Tom nu dură mult. Începu să-şi amintească ce 
planuri făurise el pentru ziua aceea. In curând băieţii care nu 
fuseseră pedepsiţi aveau să iasă pe stradă şi să facă fel de fel 
de năzdrăvănii. Ce-or să-şi mai bată joc de el că era pedepsit să 
lucreze! Gândul ăsta îl seca la inimă. 


începu să se scotocească prin buzunare, inventariindu-şi cu 
băgare de seamă avuţiile: frânturi de jucării, bile şi o mulţime de 
alte nimicuri. Poate că i-ar fi ajuns ca să ademenească pe 
careva să lucreze în locul lui, dar n-ajungeau nici pe departe ca 
să-şi cumpere o jumătate de oră de libertate deplină. Aşadar îşi 
băgă înapoi în buzunare averea, mai bine rânduită decât o 
scosese, şi renunţă mâhnit la ideea de a încerca să-i cumpere 
pe băieţi. Deodată, însă, în acea clipa întunecată şi plină de 
deznădejde, îi veni o idee! O idee straşnică, măreaţă! Luă iar 
bidineaua şi se apucă liniştit de lucru. Nu trecu mult, şi la orizont 
apăru Ben Rogers; tocmai băiatul de a cărui gură se temea cel 
mai mult. Ben venea ţopăind: hop-ţop-hop, dovadă că inima-i 
era voioasă şi plină de speranţe mari. 

Mugşca dintr-un măr şi la răstimpuri scotea câte un chiot lung şi 
melodios, urmat de un sonor „ding-dong-dong, ding-dong- 
dong”, fiindcă făcea pe vaporul. Când se apropie, reduse viteza, 
o luă prin mijlocul străzii, înclină mult la tribord şi făcu nişte 
manevre maiestuoase de acostare. Era nici mai mult, nici mai 
puţin decât „Marele Missouri”?, cu cala cufundată, chipurile, la 
vreo trei metri în apă; el era vapor, căpitan şi clopoţelul 
telegrafului în acelaşi timp, astfel încât trebuia să-şi închipuie că 
stă pe propria-i punte de comandă, că dă ordine şi că tot el le şi 
execută. 

— Stopaţi, domle comandant! Ting-ling-ling! Încetini şi se 
îndreptă prudent spre marginea drumului. Maşina înapoi! Ting- 
ling-ling! Braţele i se încordară şi coborâră ţepene de-a lungul 
corpului. Tribordu-înapoi! Ting-ling-ling! Zdup-zdup-zdup! Braţul 
drept descria între timp cercuri falnice, fiindcă înfăţişa un zbat: 
de treisprezece metri. Babordu-înapoi! Ting-ling-ling! Zdup- 
zdup- zdup! Mâna stângă începu să descrie cercuri. Stop 
tribordu! Ting-ling-ling! Stop babordu! Vino la tribord! Stop! 
Lasă-ncet zbatu de-afară! Ting-ling-ling! Zdup-zdup-zdup! Dă 


Unul din cele mai mari vase care navigau pe atunci pe fluviul Mississippi. 
3 Zbat - roată propulsoare, folosită ca mijloc de locomoţie navală pentru 
vasele de altădată 


bandula“. Mai iute! Dă şi parâma! Haide, ce stai? Prinde-o de 
ciotu ăla! Volta peste tot! Dă-i drumul! Stop maşinile, domle 
comandant! Ting-ling-ling! Şşt! Ş-s-ş-t! Ş-ş-t! (Încerca ventilele.) 

Tom văruia înainte liniştit, de parcă nici n-ar fi văzut vaporul. 
Ben se zgâi o clipă la el, apoi zise: 

— Hi-hi! Ai păţit-o, a? 

Niciun răspuns. Tom cercetă ultima dâră de var cu o privire 
lungă şi scrutătoare de artist, mai plimbă o dată cu gingăşie 
bidineaua peste acelaşi loc şi iarăşi examină rezultatul cu o 
privire critică. Între timp, Ben se apropiase de el ca la un pas. 
Lui Tom îi lăsa gura apă după măr, dar părea cu totul şi cu totul 
absorbit de treaba pe care o făcea. Pierzându-şi răbdarea, Ben 
spuse: 

— Ce e, şefule? Te-a pus la treabă? 

— A, tu erai, Ben? Nici nu te văzusem. 

— Ştii? Eu mă duc la scăldat... Sâc!... Ce-ai mai vrea şi tu, te 
cred!... Ori te pomeneşti că-ţi place mai bine să dai cu 
bidineaua?... Sigur, tu te dai în vânt după muncă, mie-mi spui! 

Tom îl privi o clipă lung, apoi spuse: 

— Ce, tu zici că asta-i muncă? 

— Da ce-i? 

Tom se apucă iar de văruit. Mai dete de două-trei ori cu 
bidineaua, apoi răspunse nepăsător: 

— O fi, n-o fi... eu atâta ştiu, că-mi place. 

— Fugi d-aci... nu cumva vrei să te cred? 

Tom văruia înainte de zor. 

— Cum să nu-mi placă? Da ce zici tu, că în fiecare zi îţi pică 
norocul să văruieşti un gard ca ăsta? 

lată că lucrurile apăreau într-o lumină cu totul nouă. Ben 
încetă brusc să mai ronţăie mărul. Tom plimba grațios bidineaua 
în sus şi-n jos, se dădea câte un pas înapoi, ca să vadă efectul, 
mai migălea pe ici, pe colo, îşi privea din nou opera, iar Ben - 


+ Bandulă - frânghie la capătul căreia este atârnată o greutate, cu ajutorul ei 
se aruncă pe mal parâma de legarea vaporului. 


Ben îi urmărea fiece mişcare, din ce în ce mai îngândurat. Nu 
trecu mult şi, nemaiputându-se stăpâni, zise: 

— Mă Tom, lasă-mă să văruiesc şi eu niţel! 

Tom se opri o clipă, chibzuind adânc în sinea lui, fu cât p-aci 
să încuviinţeze, dar numaidecât se răzgândi: 

— Nu, nu se poate, Ben. Mătuşa Polly ţine mult la gardu ăsta, 
fiindcă, ştii, e la stradă... Să fie ăl din dos, n-aş zice nimica, şi 
nici ea. Zău, nu-ş ce-are ea cu gardu ăsta: zice că trebuie văruit 
cu mare, mare grijă. Eu zică din o mie de băieţi, ce din o mie... 
din două mii, unu dacă s-o pricepe să-l văruiască bine! 

— Ce spui, mă!... Hai, Tom, nu mai fi aşa, lasă-mă şi pe mine 
să încerc numai un pic. Ce, să fiu eu în locul tău, nu te-aş lăsa? 

— Cum, Ben, crezi că eu nu vreau să te las?... Vreau, mă Ben, 
zău că vreau... da tuşa Polly... uite, ca să vezi, a vrut Jim să 
văruiască gardul, nu i-a dat voie; şi Sid a vrut să-l văruiască, şi 
nici lui nu i-a dat voie. Tu nu vezi că nu pot? Nu pot şi gata. 
Dacă te las să-l văruieşti şi se întâmplă vrun bucluc, ce mă fac, 
ai? Spune şi tu. 

— Fugi d-acolo, că n-o să se întâmple nimic, o să-l fac la fel de 
bine ca tine! Hai, lasă-mă să-ncerc! Haide! Hai, că-ţi dau cotoru 
mărului, cu toţi sâmburii! 

— De, ştiu şi eu ce să zic... Nu, zău, Ben, nu se poate, mi-e 
frică. 

— Îţi dau tot măru! 

Tom se despărţi de bidinea cu şovăială pe chip şi cu bucurie 
în suflet. lar în timp ce fostul vapor „Marele Missouri” trudea şi 
năduşea în soare, artistul scos la pensie şedea pe un butoi din 
apropiere, la umbră, bălăbănindu-şi picioarele, molfăind din măr 
şi urzind planuri cum să mai prindă în laţ şi pe alţi proşti. Se 
găsiră destui; una-două răsărea câte un băiat. Venea să-şi bată 
joc şi rămânea să văruiască. In clipa când Ben nu mai putu de 
oboseală, Tom îi şi cedă rândul lui Billy Fisher, în schimbul unui 
zmeu bine cârpit, şi când îi expiră termenul lui Billy, Johny Miller 
oferi un guzgan mort, plus sfoară de hâţânat; şi tot aşa în şir, 
timp de câteva ceasuri. De unde, dimineaţa Tom fusese un biet 


băiat nevoiaş, pe la mijlocul după-amiezii abia îşi mai putea 
număra avuţiile. În afară de obiectele mai sus numite, avea 
douăsprezece bile, un ciob de sticlă albastră străvezie, un mosor 
fără aţă, o cheie care nu descuia nimic, o bucată de cretă, un 
dop de sticlă, un soldat de plumb, o pereche de mormoloci, şase 
pocnitoare, un pisoi chior, o clanţă de alamă, o zgardă de câine 
(păcat că n-avea câine!), nişte plăsele de briceag, patru coji de 
portocală şi o cercevea veche, stricată. Timpul trecuse plăcut, 
fără nicio oboseală, fusese înconjurat de prieteni şi unde mai pui 
că gardul avea pe el trei straturi de văruiala! Dacă nu s-ar fi 
isprăvit varul, i-ar fi ruinat pe toţi băieţii din târg. 

Tom spunea că, la urma urmei, lumea nu era chiar aşa de 
plicticoasă. Descoperise fără să ştie că pentru a face pe om să 
dorească un lucru, fie că-i bărbat în toată firea, fie că-i băieţaş, 
trebuie să-i înfăţişezi acel lucru ca greu de obţinut. Dacă ar fi 
fost un filosof mare şi înţelept, de pildă ca scriitorul acestei cărţi, 
ar fi învăţat de pe urma întâmplării de mai sus că muncă 
înseamnă ceea ce eşti nevoit să faci, iar joc ceea ce nu eşti 
nevoit să faci. Ar fi înţeles mai uşor de ce acela care face flori de 
hârtie sau cel care învârte cu piciorul o roată înseamnă că 
munceşte, pe când acela care dărâmă popice sau cel care suie 
Mont-Blanc-ul se cheamă că se distrează. 

Există gentlemeni bogaţi, în Anglia, care mână poştalioane cu 
patru cai, treizeci până la cincizeci de kilometri pe zi, în toiul 
verii, fiindcă această plăcere este neaccesibilă oamenilor de 
rând: îi costă o mulţime de bani; dar dacă ar primi leafă pentru 
treaba asta, s-ar chema că sunt puşi să muncească şi atunci s-ar 
lăsa repede păgubaşi. 


CAPITOLUL II! 


Tom se înfăţişă înaintea mătuşii Polly, care şedea în faţa unei 
ferestre deschise, într-o cameră prietenoasă din fundul casei - 
un fel de dormitor, sufragerie şi bibliotecă în acelaşi timp. Aerul 
înmiresmat al verii, liniştea îmbietoare la odihnă, parfumul 
florilor şi zumzetul monoton al albinelor o făcuseră, pe mătuşă 
să aţipească. Moţăia cu andrelele în mână; motanul îi ţinea de 
urât, dar şi el adormise în poală. Ca să nu-i pice ochelarii, şi-i 
proptise pe tâmple, printre şuviţele sure. Era încredinţată că 
Tom o zbughise de mult de la treabă şi se minună când îl văzu 
predându-se iar puterii ei, cu atâta semeţie. 

— Mătuşă, acu îmi dai voie să mă duc să mă joc? 

— Cum, aşa repede? Cât ai făcut până acu? 

— Tot gardul, mătuşica. 

— Tom, nu minţi! Toate ca toate, dar minciuna n-o înghit! 

— Nu te mint, tuşă, zău că-i gata tot! 

Mătuşii Polly nu-i prea venea să creadă. Se duse să vadă cu 
ochii ei. S-ar fi mulţumit să se dovedească adevărat măcar şi un 
sfert din ce-i spusese Tom. Dar care nu-i fu mirarea când văzu 
gardul spoit tot, cu grijă, strat peste strat, ba încă şi împodobit 
cu un brâu. Parcă nu-i venea să-şi creadă ochilor. 

— Ei comedie! exclamă ea... N-am încotro, trebuie să 
recunosc că ştii să munceşti când vrei, băiete! Apoi cobori preţul 
laudei, adăugând: 

— Da tare rar vrei, ce să zic!... Hai, du-te la joacă; să nu uiţi 
însă să te întorci săptămâna asta, diavole, că de nu, îţi pun 
pielea pe băț! 

Era atât de copleşită de măreaţa lui ispravă, încât merse cu el 
la cămară şi-i alese un măr de soi. l-I dete împreună cu o 
predică despre însemnătatea şi gustul sporit al unui lucru bun, 
dobândit nu prin păcat, ci prin cuviincioasă osteneală. Pe când 


încheia cu o frumoasă înfloritură în stil biblic, Tom şterpeli o 
gogoaşă. 

Apoi se strecură afară şi-l văzu pe Sid, care tocmai urca scara 
ce ducea la odăile de sus. Puse mâna pe nişte bulgări de 
pământ şi zvâr cu ei în Sid. Până ce mătuşa Polly, luată prin 
surprindere, să-şi vină în fire şi să se grăbească a sări într- 
ajutor, vreo şase-şapte bulgări îşi nimeriseră ţinta, iar Tom o şi 
zbughise peste gard, făcându-se nevăzut. Sigur că exista şi o 
poartă, dar Tom era de obicei prea grăbit pentru a o folosi. Se 
simţea cu inima împăcată, acum că se răfuise cu Sid, care îi 
arătase mătuşii aţa neagră şi-l băgase în bucluc. 

Ocoli cu băgare de seamă casele de la drum şi ajunse într-o 
ulicioară noroioasă, care trecea prin dosul grajdului mătuşii. 
Trecu dincolo de zona periculoasă în care putea fi prins şi 
pedepsit. Se îndreptă spre piaţa publică a târgului, unde două 
„armate” de băieţi aveau întâlnire pentru a-şi măsura forţele, 
conform unei înțelegeri prealabile. Tom era generalul- 
comandant al uneia din oşti, 

Joe Harper (prietenul său cel mai bun) era căpetenia celeilalte. 
Aceşti doi mari comandanţi de oaste nu se înjoseau să ia ei 
înşişi parte la luptă, asta era treaba răcanilor; aşezaţi pe o 
movilă, conduceau amândoi operaţiile, transmițând ordine prin 
aghiotanţi. Oastea lui Tom cuceri o mare victorie, după o luptă 
îndelungată şi aprigă. Apoi se numărară morţii, se făcu schimb 
de prizonieri şi se căzu de acord asupra condiţiilor conflictului 
următor, stabilindu-se şi ziua bătăliei ce devenea necesară— 
după care oștile se aliniară şi părăsiră încolonate câmpul de 
bătaie, iar Tom se îndreptă singur spre casă. 

Trecând pe lângă locuinţa lui Jeff Thatcher, văzu în grădină o 
fetiţă necunoscută, o fiinţă drăgălaşă, mică, cu ochi albaştri şi 
părul bălai împletit în două coade lungi; purta o rochie albă de 
vară şi pantalonaşi lungi, brodaţi. Proaspăt încununatul erou 
căzu învins fără să fi tras un singur foc. 

O oarecare Amy Lawrence îi pieri din inimă, fără a lăsa în urmă 
nici umbra unei amintiri. Crezuse c-o iubeşte la nebunie, îşi 


închipuise că o adoră, şi iată că nu fusese decât un capriciu. Îi 
trebuiseră luni întregi ca s-o cucerească; nu era decât o 
săptămână de când i se destăinuise şi ea. Timp de şapte zile, 
numai şapte zile, fusese cel mai fericit şi cel mai mândru băiat 
din lume, şi iată că într-o singură clipă ea îi ieşise din inimă, ca 
un oaspe întâmplător, a cărui vizită a luat sfârşit. 

Sorbi din ochi, în taină, pe acest idol nou, până băgă de 
seamă că şi ea îl văzuse; atunci prefăcându-se că n-o vede, 
începu să facă fel de fel de giumbuşlucuri, ca să-i câştige 
admiraţia. Se maimuţări aşa un timp, dar în toiul unor acrobaţii 
primejdioase, trăgând cu coada ochiului spre fetiţă, văzu că se 
îndrepta nepăsătoare spre casă. Tom făcu câţiva paşi şi se 
sprijini mâhnit de gard, nădăjduind că fata va mai zăbovi un pic. 
Ea se opri o clipă pe trepte, apoi păşi spre uşă. Când puse 
piciorul pe prag, Tom scoase un suspin adânc. Dar îndată faţa i 
se lumină căci, o clipă înainte de a dispare, ea aruncă o pansea 
peste gard. Băiatul alergă roată, până la un pas-doi de floare, se 
opri punând mâna streaşină la ochi şi privi în josul străzii, ca şi 
cum s-ar fi petrecut acolo ceva interesant. Apoi culese de pe jos 
un pai şi căută să-l ţină în echilibru pe nas, lăsându-şi capul pe 
spate. Şi tot mişcându-se aşa când într-o parte, când într-alta, 
adânc cufundat, chipurile în exerciţiile acestea, se apropia 
întruna, pieziş, de pansea, până ce picioru-i desculţ atinse 
floarea şi degetele-i încârligate o înhăţară; atunci se depărtă, 
ţopăind într-un picior, şi, ţinând strâns comoara, dispăru după 
colţ, dar numai un minut, cât îi trebui ca să vâre floarea 
înăuntrul surtucului, lângă inimă, sau poate lângă stomac — nu 
se prea pricepea la anatomie şi nici nu făcea caz de asemenea 
mici deosebiri. Apoi se înapoie şi zăbovi pe lângă gard se înseră, 
tot făcând la giumbuşlucuri, ca şi mai înainte, deşi fata nu se 
mai arătă deloc. Tom se mângâia întrucâtva cu gândul că între 
timp s-o fi apropiat de vreo fereastră şi o fi băgat de seamă cum 
îşi da el osteneală să-i placă. În cele din urmă, desprinzându-se 
eu greu de lângă gard, o porni spre casă, cu capul roi de visuri şi 
închipuiri. 


În tot timpul cinei fu atât de vesel şi neastâmpărat, încât 
mătuşă-sa se întreba: „Ce-o fi cu băiatul?” li trase o săpuneală 
zdravănă că zvârlise cu bulgări în Sid, dar lui nici nu-i păsa. 
încercă să şterpelească o bucată de zahăr chiar de sub nasul 
mătuşii, care îl plesni peste mână. 

— Pe Sid nu-l baţi, tuşă, când ia zahăr — se jelui Tom. 

— Fiindcă Sid e băiat cuminte şi nu mă chinuie ca tine. De n- 
aş fi cu ochii pe tine, tu toată ziua ai ronţăi la zahăr. 

Apoi, mătuşa intră în bucătărie, şi Sid, fericit că el nu era 
supus pedepsei, întinse mâna spre chiseaua cu zahăr 
înfruntându-l astfel pe Tom, care abia se stăpânea să nu-l 
plesnească. Dar Sid făcu o mişcare greşită, chiseaua căzu jos şi 
se sparse. Tom era în al nouălea cer. Atât de mult îl bucură 
întâmplarea, încât îşi tinu limba în frâu şi tăcu. Işi spuse că n-are 
să sufle o vorbă, chiar când va intra mătuşa, ci are să stea 
liniştit, până va întreba ea cine făcuse boroboaţa. Abia atunci 
are să-i spună; ce plăcere să-l vadă pe băiatul cuminte şi alintat 
luând câteva scatoalce! Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie şi 
cu greu se stăpâni când intră bătrâna şi se opri în faţa cioburilor, 
aruncând fulgere de mânie pe deasupra ochelarilor. Tom îşi 
spuse: „Acum îi dă drumul!” şi în clipa următoare se văzu zvârlit 
la pământ! Când palma grea a mătuşii se ridică să lovească din 
nou, Tom strigă: 

— Stai! De ce mă croieşti pe mine? Sid a spart-o! 

Mătuşa Polly rămase cu mâna în vânt, iar Tom ridică privirea, 
aşteptând cuvintele de milă, alintătoare. Dar când îi reveni 
graiul, mătuşa Polly spuse doar atât: , 

— Hm! Las că n-ai mâncat tu degeaba papara! Ai fi făcut tu 
vreo altă trăsnaie cât n-am fost p-aci. 

Apoi începu s-o mustre conştiinţa, vru să spună o vorbă bună, 
drăgăstoasă, socoti însă că o astfel de vorba ar fi tălmăcită 
drept mărturisire că greşise; disciplina interzicea asemenea 
purtare. De aceea tăcu şi-şi văzu de treabă, cu inima tulburată. 
Tom şedea ursuz într-un colţ şi cugeta cât e de nenorocit. Ştia 
că în sufletul ei mătuşa îi cerea iertare în genunchi şi asta îl 


umplea de o mulţumire posacă. Dar el unul n-avea de gând să 
dea semne de mâhnire şi nici pe-ale ei nu voia să le bage în 
seamă. Ştia că din când în când o privire înlăcrimată stăruia 


asupră-i, dornică de  împăcare, dar se împotrivea s-o 
întâlnească. Se închipuia zăcând, bolnav de moarte, iar pe 
mătuşă-sa aplecată deasupră-i, implorând un cuvinţel de 


iertare, dar el se va întoarce cu faţa la perete şi va muri fără a 
rosti un cuvânt. O, cum se va simţi ea oare în clipa aceea? Apoi 
se închipuia adus acasă de la râu, înecat, cu zulufii uzi, cu 
bietele-i mâini de-a pururi liniştite, cu inima rănită odihnind în 
pace. Cum se va arunca mătuşa asupra trupului lui neînsufleţit 
şi cum îi vor curge lacrimile şiroaie! Cum se va mai ruga 
Dumnezeu să-i dea înapoi băiatul, făgăduind că niciodată, 
niciodată nu-l va mai năpăstui! El însă va zăcea neclintit, rece şi 
alb ca varul, biet mucenic plăpând, ajuns la capătul suferințelor. 
Aceste tragice vedenii, cu care îşi înfierbânta închipuirea, îi 
răvăşiră într-atâta sufletul, încât era nevoit să înghită neîncetat; 
cât p-aci să se înece de atâta suspine înăbușite. Ochii îi înotau în 
lacrimi, care se revărsau când clipea şi se prelingeau pe obraji, 
picurându-i din vârful nasului. Şi atâta plăcere simţea să-şi 
alinte supărarea, încât nu putea îndura nicio voioşie de rând în 
juru-i; veselia altora îl scotea din sărite, îi jignea cele mai sfinte 
sentimente. 

Când vară-sa Mary năvăli în odaie cu paşi de dans, plină de 
bucuria de a se vedea iar acasă — după o vizită la ţară ce 
durase o săptămână, şi-i păruse o veşnicie, el se ridică şi, 
învăluit în nori şi negură, ieşi din cameră, pe altă uşă decât acea 
prin care intrase ea, aducând cu sine cântece şi soare. 

Rătăci departe de obişnuitele locuri de joacă ale băieţilor, 
căutând colţuri triste şi părăsite, care se potriveau cu starea lui 
sufletească. O plută de buşteni, pe râu, i se păru locul cel mai 
nimerit; se aşeză pe marginea ei. Contempla întinderea vastă şi 
mohorâtă a apei, dorind să se poată îneca dintr-o dată şi pe 
nesimţite, fără a mai încerca obişnuitele suferinţe hărăzite de 
natură. Apoi îşi aminti de floarea lui. O scoase din buzunar. 


Boţită şi veştedă cum era, ea sporea parcă amara-i fericire. Se 
întreba dacă „ei” i-ar fi milă, de-ar şti. Ar plânge oare, ar dori să- 
| poată cuprinde după gât, şoptindu-i vorbe de mângâiere şi 
îmbărbătare? Sau i-ar întoarce spatele cu răceală, ca toată 
această lume perfidă? Vedenia asta îi dădea chinuri atât de 
plăcute, încât şi-o readucea întruna în minte, privind-o mereu 
sub altă lumină, până când în cele din urmă ea se destramă, de 
mult ce-o folosise. 

În cele din urmă, Tom se ridică oftând şi se cufundă în 
întuneric. Pe la nouă şi jumătate - zece, trecu pe strada, pustie 
la acea oră, unde locuia necunoscuta adorată şi se apropie de 
casa ei. Se opri o clipă şi ascultă încordat. Niciun zgomot nu 
tulbura tăcerea; în perdeaua unei ferestre de la catul al doilea 
se răsfrângea pâlpâirea slabă a unei lumânări. Oare acela să fie 
lăcaşul binecuvântat în care sălăşluia ea? Sări gardul, se furişă 
printre răzoare, până ajunse sub fereastră. Privi în sus, vreme 
îndelungată, stăpânit de o emotie puternică; apoi căută un loc în 
dreptul ferestrei şi se lungi la pământ, pe spate, ţinând strâns în 
mâinile-i împreunate pe piept biata floare veştedă. Aşa ar fi vrut 
să moară: afară, în lumea aspră şi haină, sub bolta rece a 
cerului; biet băiat fără cămin, fără o mână prietenă care să-i 
şteargă sudoarea morţii de pe frunte, fără o faţă iubitoare care 
să se aplece milostivă, asupră-i, când avea să vină chinul cel de 
pe urmă. Aşa îl va vedea ea, când va veni a doua zi la geam, să 
privească zorile voioase, şi, ah, vărsa-va ea oare o lacrimă peste 
sărmanul lui trup neînsufleţit, va scoale ea oare un suspin, cât 
de uşor, văzând o viaţă tânără şi plină de făgăduieli atât de 
nemilos zdrobită, atât de timpuriu secerată? 

Deodată fereastra se deschise cu un scârţâit, glasul strident 
al unei slujnice profană liniştea sfântă şi un potop de apă inundă 
rămăşiţele mucenicului care zăcea la pământ! 

Eroul, mai-mai să se înăbuşe, sări în picioare şi se uşură 
strănutând. În aer se auzi un vâjâit ca de proiectil, însoţit de o 
înjurătură înfundată, urmă un zgomot de sticlă spartă, apoi o 
făptură măruntă şi nedesluşită sări gardul şi, ca o săgeată, se 


împlântă în beznă. Nu mult după aceea, Tom, dezbrăcat pentru 
culcare, îşi revizuia la lumina unei lumânări de seu veşmintele 
ude leoarcă. Sid se deşteptă, dar chiar dacă îi trecu prin minte 
să facă „anumite aluzii la anumite subiecte”, se răzgândi şi tăcu 
chitic, căci privirea lui Tom nu făgăduia nimic bun. 

Tom se întoarse cu faţa la perete, fără să-şi mai bată capul cu 
rugăciunea, iar Sid trecu la catastif abaterea. 


CAPITOLUL IV 


Zorile luminară o lume liniştită. Razele soarelui se revărsau ca 
o binecuvântare asupra paşnicului târguşor. După gustarea de 
dimineaţă, mătuşa Polly ţinu slujba religioasă în familie. 

Începu printr-o rugăciune, clădită pe temelii solide de citate 
biblice, cimentate între ele cu un strat subţire de idei originale. 
Din vârful acestei clădiri, ca de pe Muntele Sinai, dete drumul 
uneia din cele zece porunci. După asta, Tom „se duse în pustie”, 
ca să spunem aşa, adică se apucă să-şi înveţe versetele; Sid 
învățase lecţia cu câteva zile înainte. Tom lupta din răsputeri să 
ţină minte cinci versete. Alesese o parte din predica de pe 
Munte, fiindcă alte versete mai scurte nu putuse găsi. 

După o jumătate de oră dobândise o vagă idee despre lecţie, 
dar numai atât, căci mintea lui străbătea întregul câmp al 
gândirii omeneşti, iar mâinile-i neastâmpărate se îndeletniceau 
cu tot felul de jocuri odihnitoare. Mary luă cartea să-l asculte; el 
începu să bâjbâie, ca prin ceaţă: 

— Fericiţi cei... a... a... 


— Săraci... 

— Da... săraci; fericiţi cei săraci... a... a... 

— Cu duhul... 

— Cu duhul. Fericiţi cei săraci cu duhul, că ei... ei... 
— Că a lor... 


— Că a lor... Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este 
împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia... aceia... 


— Se... 
— Aceia se... 
— V... 0... Vor! 


5 Duminică, la şcoală, elevii erau siliţi să înveţe pe de rost pasaje întregi din 
Biblie; şcoala duminicală dubla oarecum studiul religiei care dispunea de ore 
curente în cursul săptămânii. 


— A da, vor! Că aceia se vor, că aceia se vor... a... a... vor 
plânge... a... fericiţi cei ce vor... cei ce vor... a... ce vor... plânge, 
că aceia... că aceia se vor... Ce se vor? De ce nu-mi spui, Mary? 
Cum poţi să fii aşa rea? 

— Vai, Tom, nerod mai eşti! Nici prin gând nu-mi trece să te 
necăjesc, cum poţi să crezi aşa ceva? Du-te şi mai învaţă. Nu te 
descuraja, Tom, să vezi c-ai să poţi, şi când ai să ştii bine, o să-ţi 
dau ceva frumos! Hai, fii băiat de treabă! 

— Bine! Dar ce-mi dai, Mary? Hai, spune, ce? 

— Ai răbdare. Dacă-ţi spun că e ceva frumos, poţi să mă crezi. 

— Aşa e, Mary. Ai dreptate. Bine. Mă pun iar pe tocit. 

Şi se puse iar pe tocit. Împins de curiozitate, cât şi de dorinţa 
de câştig, se apucă să înveţe cu atâta însufleţire, încât ajunse la 
un rezultat strălucit. 

Mary îi dete un briceag nou-nouţ, marca „Barlow”, în valoare 
de doisprezece cenți şi jumătate. Tom era beat de fericire. 
Adevărat că briceagul nu tăia defel, dar era chiar „Barlow”, aşa 
că Tom avea de ce să fie mândru. Nu ştiu cine le-a băgat în cap 
băieţilor din Vest că existau contrafaceri după o armă ca asta. 
Niciodată n-am să înţeleg cum puteau crede unii asemenea 
lucru. Străduindu-se, Tom izbuti să cresteze muchia bufetului, şi 
tocmai se pregătea să împodobească în acelaşi fel şi biroul, 
când fu chemat să se îmbrace pentru şcoala de duminică. 

Mary îi dădu un lighean şi o bucată de săpun. Tom ieşi cu ele 
afară şi aşeză ligheanul pe un scăunel, muie săpunul în apă şi-l 
puse iar jos; îşi suflecă mânecile, vărsă binişor apa în ţărână, 
apoi intră în bucătărie şi începu să-şi şteargă de zor obrazul cu 
prosopul agăţat după uşă. Dar Mary îi luă prosopul şi-l dojeni. 

— Nu ţi-e ruşine, Tom? Ce ţi-e aşa frică de apă? Hai, fii băiat 
cuminte şi spală-te! 

Tom se cam fâstâci. Mary îi puse iarăşi apă în lighean. De da 
asta, stătu câtva timp aplecat deasupra ligheanului, până să 
prindă curaj; apoi răsuflă adânc şi începu. Când intră în 
bucătărie, cu amândoi ochii închişi şi bâjbâind cu mâinile întinse 
după prosop, dârele de clăbuc şi de apă ce i se prelingeau pe 


faţă dovedeau îndeajuns de grăitor intenţiile lui onorabile. Dar 
când se arătă de după prosop, înfăţişarea lui tot nu era 
multumitoare, zona curată se sfârşea brusc în dreptul bărbiei, ca 
o mască, mai jos începea un ţinut întunecos şi neirigat, care-i 
cuprindea tot gâtul şi ceafa. Mary se hotărî să-l ia ea în primire. 
Când ieşi din mâinile ei, Tom era om ca toţi oamenii, fără 
deosebire de culoare. Părul bine udat era periat cu îngrijire, iar 
cârlionţii scurţi aşa fel rânduiţi, încât produceau un efect general 
cochet şi simetric. (Când scăpa de sub supraveghere, băiatul îşi 
descreţea părul cu multă trudă şi-l netezea cât putea: cârlionţii îi 
umpleau viaţa de amărăciune, deoarece îi socotea ceva 
femeiesc.) 

Mary îi aduse rândul de haine pe care de doi ani încoace le 
purta numai duminicile; erau numite „hainele alelalte”, ceea ce 
ne arată cuprinsul garderobei lui. După ce se îmbrăcă singur, 
fata îl mai dichisi: îi încheie până la gât haina curată, îi răsfrânse 
gulerul mare al cămăşii peste umeri, îi zbârli iar părul, cu peria, 
şi la urmă îi aşeză pe creştet pălăria pestriță de pai. Acum arăta 
cu mult mai îngrijit şi totodată mai stingherit; se simţea cum nu 
se poate mai prost: hainele întregi şi curăţenia îl stânjeneau din 
cale-afară. Nădăjduia că Mary va uita ghetele, dar speranţa 
aceasta se dovedi deşartă; fata le unsese zdravăn cu seu, după 
cum era obiceiul, şi i le aduse. Tom îşi ieşi din fire şi spuse că 
totdeauna era silit să facă ce nu-i plăcea. 

Mary răspunse pe un ton convingător: 

— Hai, Tom, te rog, fii băiat de treabă! 

Se încălţă aşadar, bombănind. Mary fu repede gata şi cei trei 
copii porniră spre şcoala de duminică, un loc pe care Tom îl ura 
din toată inima, dar unde Sid şi Mary se simțeau bine. 

Lecţiile duminicale de religie ţineau de la nouă până la zece şi 
jumătate şi erau urmate de slujba religioasă. Doi dintre copii 
rămâneau totdeauna de bunăvoie la predică, celălalt — stătea şi 
el, din motive mai puternice. În băncile tari, cu spetează înaltă, 
ale bisericii, încăpeau vreo trei sute de inşi; clădirea era mică şi 
lipsită de orice frumuseţe; un fel de ladă din scânduri de brad o 


încununa în chip de turn. La uşă, Tom rămase puţin în urmă şi 
aţinu calea unui coleg îmbrăcat şi el de duminică. 
— l-ascultă, Bill, ai vreun bileţel galben? 


— Ce dai? 

— O acadea şi un cârlig de undiţă. 

— Să văz. 

Tom scoase la iveală cele oferite. Erau satisfăcătoare şi târgul 
se făcu. După asta, Tom negocie două bilete albe pe trei bileţele 
roşii şi alte câteva nimicuri pe două bileţele albastre. Pândi şi pe 
alţi băieţi care soseau şi timp de vreun sfert de oră tot cumpără 
bilete de diferite culori. 

După aceea intră în biserică, într-un cârd de copii, care de 
care mai sclivisiţi şi mai gălăgioşi, apoi se duse la locul lui şi se 
luă la harţă cu primul venit. Învățătorul, un om în vârstă, 
interveni. Cum îşi luă ochii de la el, Tom trase de păr pe un băiat 
din banca din faţă şi când băiatul întoarse capul, Tom se prefăcu 
că citeşte cu atenţie. După aceea îl împunse pe un altul cu un 
ac, pentru plăcerea de a-l auzi ţipând, şi se alese iar cu o 
mustrare de la învăţător. 

Toţi din clasa lui Tom erau după acelaşi calapod: 
neastâmpăraţi, gălăgioşi şi poznaşi. Când venea timpul să spună 
lecţiile, niciunul nu-şi ştia ca lumea versetele. Profesorul trebuia 
să le sufle întruna, de la început până la sfârşit. Totuşi, până la 
urmă, cu chiu cu vai o scoteau şi fiecare îşi primea răsplata sub 
formă de bileţele colorate, pe care era tipărit un citat din 
scriptură. Un bileţel albastru era răsplata pentru două versete 
ştiute pe de rost. Zece bileţele albastre preţuiau cât unul roşu şi 
puteau fi schimbate pentru un asemenea bilet, zece bilete roşii 
făceau cât unul galben; pentru zece bileţele galbene directorul 
fericea pe şcolar cu o biblie legată în pânza, care costa 
patruzeci de cenți în acele timpuri. Câţi dintre cititorii mei ar 
avea siguranţa şi răbdarea să memoreze două mii de versuri, 
chiar şi în schimbul unei biblii ilustrată de Dore? 


Totuşi, Mary dobândise în felul acesta două biblii, după o 
muncă răbdătoare de doi ani, iar un băiat strânse patru sau 
cinci exemplare. Recitase odată trei mii de versete în şir, dar îşi 
încordase într-atât mintea, încât, începând din ziua aceea, 
rămăsese aproape cretin, un mare ghinion pentru şcoală, fiindcă 
la zile mari, când era de faţă lume străină, directorul pe el 
obişnuia să-l scoată şi, după cum spunea Tom, cu el „se fălea”. 
Numai şcolarii mai mari izbuteau să-şi păstreze bileţelele şi să 
se ţină de această muncă plicticoasă un timp destul de 
îndelungat pentru a dobândi o biblie, aşa că înmânarea unui 
asemenea premiu era o împrejurare rară şi vrednică de ţinut 
minte. Premiantul era în ziua aceea un personaj atât de măreț şi 
de admirat, încât în inima fiecărui şcolar se aprindea o ambiţie, 
care adesea dăinuia două săptămâni. Se prea poate ca mintea 
lui Tom să nu fi râvnit serios la asemenea hrană, dar fără 
îndoială că sufletul lui jinduia de mult la faima şi strălucirea 
legată de cucerirea premiului. 

La timpul cuvenit, directorul şcolii se urcă pe amvon şi 
porunci  luare-aminte. Tinea în mână o carte de imnuri 
religioase, între ale cărei file îşi vârâse degetul arătător. 

Când un director de şcoală duminicală rosteşte obişnuita 
cuvântare introductivă, trebuie neapărat să ţină în mână o carte 
de imnuri religioase, după cum un cântăreţ solist, la un concert, 
nu-şi face intrarea fără o partitură în mână. De ce? Nu se ştie, 
fiindcă nici cartea de imnuri religioase, nici partitura nu sunt 
vreodată consultate de bietul om. 

Directorul nostru era o făptură firavă, de treizeci şi cinci de 
ani, cu o bărbiţă de ţap şi cu păr scurt, de culoarea nisipului. 
Purta un guler înalt şi ţeapăn, cu marginea de sus aproape până 
la urechi, şi ale cărui vârfuri se îndoiau în afară, în dreptul 
colţurilor gurii, o îngrădire care-l silea să privească drept înainte 
şi să întoarcă capul cu trup cu tot, când voia să se uite într-o 
parte. Bărbia îi era proptită într-o cravată înnodată ca o fundă, 
lată şi lungă cât o bancnotă şi cu marginile în franjuri. Purta 
ghete cu vârfurile întoarse mult în sus, după moda zilei, ca nişte 


tălpice de sanie: efectul acesta îl obțineau tinerii de pe atunci cu 
multă răbdare şi trudă, şezând ore întregi cu vârfurile picioarelor 
apăsate pe un perete. Domnul Walters avea o înfăţişare gravă şi 
era sincer şi cinstit până în fundul sufletului. Respecta într-atâta 
lucrurile şi locurile sfinte şi într-atâta le deosebea de cele 
lumeşti, încât, fără să-şi dea seama, glasul cu care vorbea la 
şcoala de duminică dobândise o anume intonaţie, care-i lipsea 
cu desăvârşire în zilele obişnuite ale săptămânii. Incepu cam 
aşa: 

— Copii, acum vă rog să şedeţi cât puteţi de drept şi frumos şi 
să mă ascultați un minut-două, cu toată băgarea de seamă. Aşa, 
foarte bine. Aşa trebuie să stea băieţii şi fetele cuminţi. Văd o 
fetiţă uitându-se pe fereastră — o fi crezând că sunt afară şi că 
m-am urcat într-un copac, să ţin o cuvântare păsărelelor. 
(Râsete înfundate.) Trebuie să vă spun cât de plăcut îmi este să 
mă aflu într-un lăcaş ca acesta, unde copiii învaţă să facă fapte 
bune şi să fie cuminţi. 

Şi aşa mai departe... Nu e nevoie să aşternem pe hârtie restul 
cuvântării. Era întocmită după un tipic care nu se schimbă, aşa 
încât ne este tuturor binecunoscut. 

Ultima parte a cuvântării fu ştirbită de neastâmpărul unor 
copii răi, care îşi reluaseră înghiontelile şi alte năzbâtii 
distractive; şoaptele se răspândeau în valuri tot mai gălăgioase, 
atingând la răstimpuri chiar şi stânci izolate şi de neclintit cum 
erau Sid şi Mary. 

Dar când glasul domnului Walters se potoli, tot zgomotul 
încetă şi încheierea discursului fu întâmpinată cu o revărsare 
recunoscătoare de tăcere. 

Cele mai multe şoapte se stârniseră din pricina unei 
întâmplări oarecum rare — intrarea unor oaspeţi: notarul 
Thatcher, însoţit de un bătrân pirpiriu, de un domn frumos şi 
voinic, de vârstă mijlocie, cu păr cărunt, şi de o doamnă 
impunătoare, care fără îndoială era soţia celui din urmă. 
Doamna ducea de mână un copil. 


Până atunci Tom stătuse ca pe ghimpi, se tot frământa, 
parcă-l înţepa şi-l rodea ceva, apoi mai avea şi conştiinţa 
încărcată; nu putea să se uite în ochii Amyei Lawrence, nu putea 
îndura privirea ei iubitoare. Dar în clipa în care o văzu pe fetiţa 
nou-venită, sufletul i se umplu de o fericire fără seamăn. In clipa 
următoare începu „să facă pe grozavul” pe cât putea, 
ghiontindu-şi vecinii, trăgându-i de păr, schimonosindu-se în fel 
şi chip, pe scurt, folosindu-se de toate meşteşugurile ce-i păreau 
potrivite pentru a vrăji inima unei fete şi a-i câştiga admiraţia. 
Doar amintirea ruşinii păţite în grădina acelui înger îi cam 
tulbura fericirea; nu era însă mai mult ca o urmă de nisip, 
repede ştearsă de valurile de fericire ce se revărsau asupră-i. 
Oaspeţii fură aşezaţi la cele mai înalte locuri de cinste şi îndată 
ce domnul Walters îşi sfârşi cuvântarea, îi prezentă elevilor. 

Bărbatul de vârstă mijlocie se dovedi a fi un personaj cu vază. 
Nici mai mult, nici mai puţin decât judecătorul districtului, cea 
mai ilustră făptură omenească ce le fusese dat până acum 
acestor copii s-o vadă de aproape. Se întrebau dacă era la fel ca 
toţi oamenii; ar fi vrut să-l audă răcnind ca un leu, dar în acelaşi 
timp le era teamă că aşa va face. Era din Constantinopole, 
orăşel la douăzeci de kilometri depărtare, călătorise deci şi 
văzuse lumea. Ochii aceştia priviseră tribunalul districtului, 
despre care se spunea că are acoperiş de tablă. Veneraţia 
inspirată de aceste reflecţii se manifesta prin tăcerea 
impresionantă ce domnea şi prin şirurile de ochi holbaţi. Aveau 
în faţa lor pe marele jude Thatcher, frate cu propriul lor notar. 
Jeff Thatcher ieşi numaidecât în întâmpinarea acestui bărbat de 
seamă, stârnind invidia întregii clase. Ar fi fost peste măsură de 
încântat, dacă ar fi auzit şoaptele băieţilor. 

— la uite la el, Jim! Se suie sus, acolo! lii, ia te uită, mi se pare 
că vrea să dea mâna cu el, zău, mă, îi strânge mâna. Spune tu, 
ce n-ai da să fii în locul lui Jeff? 

Domnul Walters începu să-şi arate importanţa căutând să 
facă tot felul de treburi şi trebuşoare oficiale, cu şi fără rost: 
dădea porunci, pronunţa sentinţe, împărțea instrucţiuni încolo şi 


încoace. Bibliotecarul îşi arăta importanţa şi el, alergând de... 
colo până colo cu teancuri de cărţi în braţe şi făcând împrejurul 
lui larma cu care se mângâie de obicei oamenii mărunţei. 
Tinerele învăţătoare îşi arătau importanţa, aplecându-se cu 
drăgălăşenie asupra şcolarilor pe care mai adineaori îi trăseseră 
de urechi, ridicând cu gingăşie degete amenințătoare spre 
băieţaşii răi şi mângâindu-i drăgăstos pe cei buni. Tinerii 
învăţători îşi arătau importanţa cu dojeni mărunte şi cu alte mici 
exhibiţii de autoritate şi deosebită atenţie pentru disciplină, şi 
cea mai mare parte dintre învăţători şi învăţătoare îşi căutau de 
lucru pe la biblioteca din preajma amvonului, fiind adesea 
nevoiţi a face de două-trei ori în şir această treabă şi părând 
foarte supăraţi din pricina asta. Fetiţele îşi arătau importanţa în 
fel şi chip; băieţii îşi arătau importanţa cu atâta însufleţire, încât 
peste tot nu vedeai decât ghemotoace de hârtie şi n-auzeai 
decât zvon de încăierări. Şi deasupra tuturora trona marele 
personaj, revărsând asupra întregii adunări un zâmbet larg şi 
maiestuos de judecător, încălzindu-se la soarele propriei lui 
măreţii, căci şi el îşi arăta importanţa. Nu lipsea decât un singur 
lucru pentru ca încântarea domnului Walters să fie deplină, şi 
anume prilejul de a acorda o biblie ca premiu şi de a se făli cu 
un copil-minune. Unii dintre copii aveau câteva bilete galbene, 
dar niciunul n-avea destule: făcuse el o inspecţie printre aşii 
clasei, dar în zadar. Ce n-ar fi dat acum ca acel mic elev să aibă 
din nou mintea sănătoasă! 

Şi iată că în clipa în care orice nădejde era pierdută, Tom 
Sawyer se înfăţişă cu nouă roşii şi zece albastre şi cere o biblie! 
Apariţia lui avu efectul unui trăsnet căzut din senin. Walters nu 
se aşteptase la o cerere din partea unui asemenea băiat nici 
peste zece ani. Dar n-avu încotro: dovezile erau în regulă şi 
indiscutabile! Aşadar, Tom fu înălţat la loc de cinste, lângă 
judecător şi ceilalţi aleşi, iar măreaţa veste se anunţă de la 
amvon. Era cea mai uluitoare surpriză a deceniului şi făcu atâta 
vâlvă, încât îl ridică pe noul erou până la înălţimea judecătorului, 
iar şcoala se putea zgâi acum la două minuni în loc de una. Pe 


toţi băieţii îi rodea invidia, dar mai crunt decât toţi sufereau 
aceia care abia acum şi dădeau seama că la această mărire 
nesuferită contribuiseră ei înşişi, vânzând lui Tom bilete în 
schimbul bogățiilor adunate de el prin concesionarea 
privilegiului de a vărui. Auzi, să se lase ei traşi pe sfoară de un 
şarlatan mârşav, de un şarpe viclean. 

Directorul îi înmână aşadar lui Tom premiul, cu toată căldura 
de care era în stare în asemenea împrejurări; dar avântul lui 
obişnuit se cam domolise. Bietul om simţea că e la mijloc o taină 
care nu prea îndura lumina zilei: ar fi fost ridicol să creadă că 
tocmai băiatul ăsta putea înmagazina în mintea lui două mii de 
snopi de înţelepciune biblică; fără îndoială că şi o duzină i-ar fi 
depăşit puterile. Amy Lawrence era mândră şi bucuroasă şi 
încerca să-l facă pe Tom să citească asta pe chipul ei; darel nu-i 
arunca nicio privire. Întâi fata se arătă mirată, apoi se cam 
îngrijoră. O bănuială îi încolţi în minte, se stinse, pâlpâi iar... 
Începu să pândească; o privire strecurată pe furiş îi dezvălui o 
sumedenie de lucruri, inima i se frânse brusc; era geloasă, 
copleşită de mânie, o podidi plânsul. li ura, îi ura pe toţi şi pe 
Tom mai mult că pe oricare altul. 

Tom fu prezentat judecătorului, dar parcă avea limba legată; 
abia mai răsufla de tare ce i se zbătea inima, în parte din pricina 
măreției copleşitoare a omului în faţa căruia se găsea, dar mai 
ales fiindcă acest om era tatăl ei. Să fi fost întuneric, i-ar fi căzut 
în genunchi şi i s-ar fi închinat. Judecătorul îi puse mâna pe 
creştet, îi spuse că e un băiat de ispravă şi-l întrebă cum îl 
cheamă. Băiatul se bâlbâi, se înecă şi în sfârşit putu să 
rostească: 

— Tom. 

— A, nu Tom. 

— Thomas. 

— Aşa da. Mi-am închipuit eu că nu-i mai lung. Şi bănuiesc că 
mai ai un nume. Vrei să mi-l spui şi pe acela? 


— Spune-i domnului numele tău întreg, Thomas — spuse 
Walters — şi nu uita să spui „domnule”. Trebuie, să fii 
cuviincios. 

— Thomas Sawyer... domnule. 

— Aşa, vezi! Ştiam eu că eşti băiat deştept. Bun băiat, bravo! 
Cuminte, înţelept, mai e vorbă, un băiat şi jumătate! Două mii 
de versete e ceva! Inseamnă învăţătură, nu glumă. N-o să-ți 
pară rău niciodată de osteneala: ce ţi-ai dat-o ca să le înveţi, 
căci învăţătura preţuieşte mai mult decât orice pe lume; 
mulţumită ei avem oameni mari şi oameni buni. Şi tu vei fi într-o 
zi un om mare şi un om bun, Thomas, şi atunci vei privi înapoi şi 
vei spune: „Toate acestea le datorez norocului ce l-am avut de a 
putea merge în copilărie la şcoala de duminică, le datorez 
scumpilor mei profesori, care m-au îndemnat să învăţ, le datorez 
bunului director al şcolii, care m-a încurajat, a vegheat asupra 
mea şi mi-a dat o biblie frumoasă, o biblie splendidă, elegantă, o 
biblie care să fie numai a mea şi pe care am s-o păstrez toată 
viaţa. Toate acestea le datorez unei bune educaţii!” Aşa vei 
spune, Thomas. Şi cele două mii de versete pe care le-ai învăţat 
acum nu le vei schimba pe nicio avere din lume, de asta sunt 
sigur. Ei, şi acum, nu-i aşa că ne vei spune, mie şi acestei 
doamne, câte ceva din cele ce ai învăţat? Sunt sigur că ne vei 
spune — noi suntem mândri de băieţaşii care învaţă greu. E-ei, 
fără îndoială că ştii numele tuturor celor doisprezece apostoli. 
Hai, spune-ne cum îi chema pe primii doi care au fost aleşi de 
Domnul? 

Tom trăgea întruna de un nasture şi făcea o mutră bleagă. 
Apoi roşi şi plecă ochii în pământ. Domnului Walters i se făcu 
inima cât un purice. Işi spuse: „Băiatul ăsta nu e în stare să 
răspundă nici la cea mai simplă întrebare: cine dracu îl pune pe 
judecător să-l întrebe?” Totuşi se simţi dator să spună ceva cu 
glas tare şi zise: 

— Răspunde domnului, Thomas... nu te teme. 

Tom tot mai pregeta. 


— Haide, nu-i aşa că mie îmi spui? zise doamna. Pe primii doi 
apostoli îi chema... 

— David şi Goliat! 

Să fim milostivi şi să tragem perdeaua asupra celor ce au 
urmat. 


CAPITOLUL V 


Pe la zece şi jumătate, clopotul răguşit al bisericuţei începu să 
dăngăne şi curând credincioşii prinseră a se aduna la slujba de 
dimineaţă. Elevii şcolii de duminică se răspândiră prin biserică şi 
luară loc în bănci, în preajma părinţilor, pentru a putea fi 
supravegheați de aproape. Mătuşa Polly sosi şi ea, iar Tom, Sid 
şi Mary se aşezară lângă dânsa; lui Tom i se dădu locul de lângă 
trecerea laterală, pentru ca să fie cât mai departe de fereastra 
deschisă şi de ispitele priveliştii de vară. 

Unul câte unul se perindau enoriaşii printre intervalele dintre 
bănci: bătrânul diriginte al poştei, un om nevoiaş care apucase 
zile mai bune, primarele cu soţia — târgul avea şi un primar 
printre alte lucruri de prisos — judecătorul de pace; apoi 
doamna Douglas, o văduvă bălaie şi dichisită, în vârstă de 
patruzeci de ani, femeie cu dare de mână şi bună la suflet. 
(Locuinţa ei, aşezată pe o colină, era cea mai somptuoasă casă 
din orăşel, casa cea mai primitoare şi mai darnică în petreceri cu 
care se putea făli St. Petersburgul). Veneau apoi venerabilul şi 
gârbovul maior Ward cu doamna; avocatul Riverson, un eminent 
personaj, recent sosit în localitate; apoi „frumoasa” târgului, 
urmată de un stol de fetişcane fermecătoare, gătite cu rochii 
albe din pânză de în şi înzorzonate cu panglici; după ele, toată 
trupa junilor funcţionăraşi ai târgului, filfizoni spilcuiţi care 
stătuseră până atunci în tindă, morfolind mânerelor bastoanelor, 
un adevărat zid de admiratori, zâmbind galeş tuturor fetelor 
care treceau, nevoite să le îndure complimentele. La urmă de 
tot trecu Willy Mufferson, băiatul veşnic dat drept pildă celorlalţi. 
O conducea pe maică-sa cu atâta grijă, de parcă ar fi fost de 
sticlă. 

Totdeauna venea cu ea la biserică; era mândria tuturor 
matroanelor. In schimb, băieţii nu puteau să-l sufere: prea era 


cuminte! Şi-apoi prea li se dădea peste nas cu el: „Willy în sus, 
Willy în jos”. Ca în fiecare duminică, din buzunarul de la spate îi 
atârna o batistă albă, chipurile întâmplător. Tom nu avea 
batistă, iar pe băieţii care aveau îi privea ca pe nişte fanfaroni. 
Parohia fiind acum adunată, clopotul mai dăngăni o dată, pentru 
a dojeni pe cei zăbavnici şi pe cei abătuţi din cale, apoi se lăsă 
peste întreaga biserică o linişte solemnă, întreruptă doar de 
chicotele şi şoaptele corului din strană. 

Corul întotdeauna chicotea şi şoptea în timpul slujbei. Am 
văzut o dată un cor bisericesc care se purta cumsecade, dar nu 
mai ştiu unde. Sunt mulţi ani de atunci şi nu-mi amintesc 
aproape nimic de corul acela, parcă într-o ţară străină era. 

Preotul indică imnul ce trebuia cântat, şi-l citi mai întâi el în 
întregime, cu multă simţire, într-un anumit stil, foarte admirat 
prin partea locului. Vocea sfinţiei sale începea într-un registru 
mediu, şi urca mereu până ajungea la o anumită înălţime, unde 
stăruia cu însufleţire asupra celui mai de sus cuvânt, iar de aci 
se arunca în jos ca de pe o trambulină. 

Să fiu purtat spre slavă-n culcuşuri înflorite, 

Când altii dus-au greul, luptând în mări de sânge. 

Preotul acesta era socotit un minunat recitator. În adunările 
evlavioase, totdeauna era poftit să citească poezii, iar când 
sfârşea, doamnele îşi ridicau braţele şi le lăsau să cadă 
neputincioase în poală, puneau mâna streaşină la ochi şi 
clătinau din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Nu se poate 
exprima prin cuvinte cât e de frumos; e prea frumos, prea 
frumos pentru biata noastră lume trecătoare”. 

După ce toată lumea cântă împreună imnul, cuviosul părinte 
Sprague se preschimbă într-un oficiu de mică publicitate şi citi 
un pomelnic de întruniri şi adunări şi alte asemenea chestii, fără 
sfârşit parcă. E un obicei ciudat, care şi astăzi se mai păstrează 
în America, până şi la oraşe, în era noastră în care ziarele apar 
ca ciupercile după ploaie. Se întâmplă adesea ca un obicei 
moştenit prin tradiţie să fie cu atât mai anevoie de lepădat cu 
cât are mai puţină rațiune de a dăinui. 


După asta, sfinţia sa trecu la rugăciune. Era o rugăciune 
mărinimoasă, cuprinzătoare, care pomenea tot felul de amănunt 
—cerând ajutor şi milostivire pentru biserică şi pentru fiii 
bisericii, pentru celelalte biserici ale târguşorului, pentru tot 
târgul, pentru tot districtul, pentru tot statul, pentru toţi slujbaşii 
statului, pentru Statele Unite, pentru bisericile din Statele Unite, 
pentru Congres, pentru preşedinte, pentru slujbaşii guvernului, 
pentru bieţii marinari navigând pe mări zbuciumate de furtuni, 
pentru milioanele de asupriţi gemând sub călcâiul monarhiilor 
europene şi al despotismelor orientale, pentru cei cărora li s-a 
dăruit lumina şi vestea cea bună şi care totuşi nu au ochi să 
vadă, nici urechi să audă, pentru păgânii din ostroavele 
îndepărtate ale mărilor-şi sfârşea cu ruga fierbinte ca vorbele pe 
care le rostea să fie primite cu milă şi bunăvoință şi să cadă ca o 
sămânță în pământ roditor, dând la vremea lor o recoltă bogată 
de fapte bune. Amin. 

Se auzi fâşâit de rochii şi enoriaşii se aşezară. Băiatul despre 
care povestim aci nu se prea dădea în vânt după rugăciune, 
atâta doar c-o îndura; şi asta destul de greu. Sta liniştit, fără s- 
asculte, dar urechea-i urmărea inconştient scurgerea litaniei. O 
cunoştea prea bine, cu tot tipicul ei. Când se întâmpla ca preotul 
să adauge vreun cuvinţel cât de neînsemnat, îşi dădea seama 
îndată şi se încrunta; privea adăugirile drept ceva necinstit, un 
fel de a trage lumea pe sfoară. În mijlocul rugăciunii o muscă se 
lăsase din zbor pe speteaza băncii din faţă. Tom se perpelea 
privind cu câtă linişte îşi freca picioruşele, îşi prindea capul cu 
braţele, şi-l peria, inimoasă, de parcă ar fi vrut să-l desprindă de 
trup, scoțând la iveală firicelul subţire al gâtului. Îşi scărmăna 
aripile cu picioarele dinapoi, şi le netezea pe lângă trup, ca pe 
nişte pulpane de haină. Îndeplinea pe îndelete toate dichisurile 
toaletei ei complicate, ca şi cum ar fi ştiut că e în afară de orice 
primejdie. Aşa şi era, căci oricât îl mâncau pe băiat degetele s-o 
înşface, nu cuteza. Se temea că sufletul îi va fi pe loc cuprins de 
flăcările gheenei, dacă săvârşea asemenea nelegiuire în timpul 
rugăciunii. Dar o dată cu fraza de încheiere, mâna lui prinse a se 


îndoi şi a se furişa spre locul cu pricina. În clipa când se rostea 
„Amin”, musca era prizonieră. Mătuşa prinse de veste şi-l 
înghionti pe Tom, până dădu drumul muştei. 

Preotul anunţă tema predicii. Glasul lui monoton bâzâia ca un 
bondar. Depăna un subiect atât de searbăd, încât multe capete 
începură a picoti, deşi în predică era vorba de focul cel veşnic şi 
de pucioasă şi până la urmă cei aleşi rămâneau atât de puţini la 
număr încât te întrebai cum de-şi mai bătea capul Dumnezeu 
să-i mântuie, Tom număra filele pe care era scrisă predica şi 
când ieşea de la biserică ştia întotdeauna câte pagini citise 
preotul, dar din cele ce spusese rareori ştia câte ceva. Totuşi, de 
data asta, predica îi trezise câtva timp oarecare interes. Sfinţia 
sa făcuse o descriere măreaţă şi mişcătoare a vremurilor fericite 
când oştile lumeşti se vor aduna laolaltă, iar leul şi mielul se vor 
culca alăturea fără teamă, un copil fiindu-le păstor. Măreţia, 
învăţămintele, morala acestei evocări grandioase nu se 
prindeau de băiat. Ei se gândea doar cu câtă admiraţie avea să 
fie privit eroul de către uriaşa adunare. La gândul acesta faţa i 
se lumină. Işi spuse că i-ar place să fie el acel copil-păstor, dacă 
leul ar fi domesticit. 

O dată cu reluarea temei de căpetenie, pe băiat îl cuprinse 
iarăşi plictiseala, o plictiseală cruntă. Îşi aminti brusc că avea o 
comoară şi o scoase din ascunzătoare. Era un gândac mare, 
negru, cu nişte straşnice coarne dinţate, o răgace. Tom îl 
poreclise „Ciupici”. II ţinea într-o cutie de pocnitori. De cum îi 
dădu drumul, gângania îl înhăţă de deget. Urmă o smucitură 
firească; gândacul zvâcni în aer şi, tremurând din picioruşe se 
prăvăli pe spate, în cărarea dintre bănci. Băiatul băgă degetul în 
gură şi începu să şi-l sugă. Apoi căută din ochi gândacul, care 
zăcea mişcând din lăbuţele-i neputincioase şi trudindu-se în 
zadar să se întoarcă. Tom râvnea să-l aibă iar, dar gândacul era 
departe, nu era chip să-l ajungă de la locul unde şedea. Alţi 
oameni sătui de predică începură să zâmbească privind 
gângania. 


Pe negândite se ivi un căţeluş, un pudel fără stăpân. Rătăcea 
alene prin biserică, mâhnit nevoie mare, toropit de aerul zilei de 
vară şi de liniştea dimprejur. Tânjea după libertate, jinduia după 
o schimbare. Dădu târcoale gândacului; coada-i pleoştită săltă şi 
începu să se mişte. Stătu locului, fără a slăbi din ochi prada. 
Ocoli gândacul cu băgare de seamă, îl adulmecă de la o distanţă 
care-l punea în afară de orice primejdie, iar îl ocoli, prinse curaj 
şi-l mirosi mai de aproape. Îşi dezveli dinţii şi, cu luare-aminte, 
încercă să înhaţe bâzdâgania. N-o nimeri: se mai repezi o dată şi 
înc-o dată; începuse să-i placă jocul. Se lăsă pe burtă, cu 
gândacul între labe, şi se jucă mai departe aşa cu el, până i se 
urî. Îl cuprinse nepăsarea, apoi o desăvârşită uitare de toate. 
Capul începu să-i moţăie, botul cobora puţin câte puţin, până-l 
atinse pe vrăjmaş, care se grăbi să-l înşface. Se auzi un chelălăit 
strident, cățelul smuci capul şi gândacul fu zvârlit cât colo, 
căzând iar pe spate. Pe cei din apropiere îi cuprinse veselia; 
icneau întruna pe înfundate, feţele se piteau pe după evantaie şi 
batiste. Tom era în culmea fericirii. Câinele avea o mutră 
pleoştită; parcă ştia că se făcuse de râs, şi îi era necaz; dar mai 
tare ca orice îl stăpânea setea de răzbunare. Se îndreptă spre 
gânganie şi reîncepu un atac chibzuit. Tot ocolind-o se repezea 
întruna, se oprea cu labele dinainte la un pas de gândac, încerca 
să-l apuce cu dinţii, şi-şi smucea capul, de i se bălăbăneau 
urechile. După câtăva vreme, iar i se uri, încercă să-şi 
amăgească plictisul fugărind o muscă, dar nu-i plăcu jocul. Cu 
nasul în podea, se luă după o furnică, dar se satură curând şi de 
ea, căscă, scoase un oftat, uită cu desăvârşire de gândac şi se 
aşeză pe el. Urmă un urlet înspăimântător, ca din gură de şarpe, 
şi pudelul o zbughi în goană nebună pe lângă şirurile de bănci. 
Chelălăia şi fugea. Traversă biserica, ieşi în dreptul altarului, o 
luă razna de-a lungul celeilalte cărări dintre bănci, coti spre uşă, 
trecu pragul... parcă l-ar fi apucat strechea. In cele din urmă, 
gonind cu o iuţeală turbată, luă înfăţişarea unei comete lăţoase, 
rotindu-se în propria-i orbită cu repeziciunea luminii. In culmea 
desperării, schimbă direcţia şi se năpusti în poala stăpânului 


său, care-l zvârli pe fereastră. Deznădăjduitele-i tânguiri se 
auziră din ce în ce mai slab, până se stinseră în depărtare. 

Între timp, toată lumea din biserică se îmbujorase la faţă şi se 
îneca în râs stăpânit. Predica se împotmolise de-a binelea. In 
curând fu reluată, dar mergea ca vai de lume. Pas de mai mişcă 
sufletele într-o asemenea împrejurare! Enoriaşii nu conteneau 
să răspundă celor mai înalte simţăminte cu izbucniri înăbuşite 
de veselie păcătoasă. În rândurile dinapoi, câte unul, 
ascunzându-şi obrazul în speteaza băncii din faţă, se prăpădea 
de râs, de parc-ar fi auzit din gura bietului părinte cine ştie ce 
caraghioslâc. Întreaga adunare răsuflă uşurată când se isprăvi 
chinul şi auzi rostindu-se binecuvântarea. 

Tom Sawyer se duse acasă înveselit, spunându-şi că era 
destul de plăcut să mergi la liturghie când mai intervenea câte-o 
schimbare în tâmpul slujbei. Un singur gând îi cam strica cheful; 
înţelegea să se joace cățelul cu „Ciupici”, dar să plece cu el, 
asta nu era frumos din partea lui. 


CAPITOLUL VI 


Luni dimineaţa, Tom Sawyer se trezi amărât. Aşa era el 
întotdeauna luni dimineaţa, altă săptămână de şcoală. De 
obicei, Tom începea ziua asta gândindu-se că mai bine n-ar mai 
fi fost sărbătoare; după joacă şi libertate, tare greu îi venea să 
intre iar în robie şi lanţuri. 

Culcat în pat, Tom cugeta, îşi spunea că ar fi bine dacă s-ar 
îmbolnăvi. Atunci ar putea să lipsească de la şcoală. lată o 
posibilitate, începu să privească chestiunea mai de aproape? 
Nu-l durea nimic. Se cercetă din nou. De data asta i se păru că 
simte un fel de crampe la stomac. Işi puse toate nădejdile în ele. 
Curând îl mai lăsară şi după câtva timp nu mai simţi nimic. Tom 
continuă să mediteze. la stai! | se clătina un dinte de sus. Ce 
noroc! Tocmai când se pregătea să se tânguie, îşi dădu seama 


că dacă vine cu o asemenea chestie, mătuşa o să-i scoată 
dintele şi asta o să-l doară. De aceea se hotări să nu sufle o 
vorbă despre dinte deocamdată, şi să caute altceva. Câtăva 
vreme nu se ivi nimic, apoi îşi aduse aminte că-l auzise pe 
doctor vorbind de o anumită boală, care-l făcea pe pacient să 
zacă vreo două-trei săptămâni şi-l ameninţa cu pierderea unui 
deget. Aşa că scoase repede de sub cearceaf degetul cu buba 
şi-l cercetă atent. Buclucul era că nu cunoştea simptomele bolii. 
Totuşi, i se păru că ar merita să încerce aşa că se porni să 
geamă din răsputeri. 

Dar Sid dormea înainte, dus. 

Tom gemu mai tare. Acum parcă-parcă începuse să-l doară 
piciorul. Dar Sid, nimic. 

Intre timp Sid obosise de-a binelea gemând. Se odihni puţin, 
apoi, cu puteri reînnoite, scoase un şir de gemete, care de care 
mai sfâşietoare. 

Sid sforăia înainte. 

Tom nu mai ştia ce să facă. Strigă: „Sid! Sid!” şi începu să-l 
zgâlţâie. Procedeul începea să-şi facă efectul şi Tom se porni iar 
pe gemut. Sid căscă, se întinse, se ridică într-un cot şi se holbă 
la 
Tom. 

Tom îi dădea înainte cu gemutul. Sid zise: 

— Tom! N-auzi, Tom! 

Niciun răspuns. 

— Măi, Tom! Tom! Ce ai, Tom! Îl zgâlţâia şi-i privea faţa cu 
teamă. 

— Au, au, Sid. Nu mă zgudui—începu să se vaiete Tom. 

— Dar ce-i... ce-i cu tine? Ce ai? Mă duc s-o chem pe tuşica. 

— Nu, lasă... Poate-mi trece... Nu chema pe nimeni. 

— Ba o chem... cum să n-o chem? Nu mai geme aşa. Tom, mă 
sperii... De când ţi-e rău? 

— Nici nu mai ştiu de câte ceasuri. Aoleo! Nu mă zgudui aşa, 
Sid! Mor! 


— Tom, de ce nu m-ai deşteptat mai de mult? Ah, Tom, 
încetează odată! Tremură carnea pe mine, când te aud gemând 
aşa. Tom, ce ai? 

— Te iert pentru toate, Sid. (Geamăt.) Pentru toate câte mi le- 
ai făcut până acum. Când o să mă prăpădesc... 

— Vai, Tom, nu cumva eşti pe moarte? Nu, Tom. Te rog, nu 
muri. Poate că... 

— li iert pe toţi, Sid. (Geamăt.) Aşa să le spui, Sid. Şi, auzi tu, 
Sid, cerceveaua mea şi pisoiul meu chior să le dai fetei care a 
venit zilele astea în oraş şi să-i spui... 

Dar Sid, înşfăcându-şi haina, o şi zbughise. Tom suferea acum 
cu adevărat, atât de bine îi lucra imaginaţia, şi gemetele pe care 
le scotea sunau foarte firesc. 

Sid dădu fuga jos. 

— Tuşă Polly, vino repede! Moare Tom! 

— Moare!?! 

— Da, tuşică. Hai, nu mai sta, vino iute! 

— Ce gogoşi îndrugi acolo? Nu te cred. 

Cu toate astea, o luă la goană pe scări, cu Sid şi Mary în urma 
ei. Pălise de spaimă şi-i tremurau buzele. Când ajunse lângă pat 
abia mai sufla: 

— Tom, băiete! Tom, ce e cu tine? 

— Aoleu, mătuşică, nu mai pot. 

— Ce ai, spune mai repede, ce-ai păţit, băiatule? 

— Ah, mătuşică, buba de la picior a dat în cangrenă! 

Mătuşica se prăbuşi pe un scaun, şi râse puţin, plânse puţin, 
apoi râse şi plânse deodată. După asta, putu în sfârşit să 
rostească: 

— Tom, ce spaimă am tras! Acu fă bine, te rog, şi isprăveşte 
cu prostiile. Dă-te jos din pat. Gemetele încetară, durerea pieri 
din deget. 

Băiatul, prins cu ocaua mică, se simţea cam stânjenit. 

— Tuşă Polly, zău, na, dacă nu credeam c-a dat în cangrenă... 
mă durea aşa rău, c-am uitat şi de dinte. 


— Nu mai spune! Acu ţi-ai adus aminte şi de dinte! Ce-i cu 
dintele? 

— Am un dinte care se clatină, şi mă doare de nu mai pot. 

— Haide, haide, lasă, nu mai geme. Deschide gura. Da, ai un 
dinte care se clatină, da nu mori tu din asta Mary, adu-mi te rog 
un fir de mătase şi un tăciune aprins de la bucătărie. 

Tom spuse: 

— Au, te rog. Mătuşica, nu mi-l scoate, că nu mă mai doare. 
Să nu mă mişc de-aci dacă nu spun drept. Te rog, mătuşică, nu 
mi-l scoate. Nici nu mă gândesc să lipsesc de la şcoală. 

— Da? Ce spui, băieţele? Va să zică de asta ai făcut atâta 
tămbălău, ca să lipseşti de la şcoală şi să te duci la pescuit? 
Tom, Tom, cât te iubesc eu, şi tu nu ştii ce să mai scorneşti ca 
să-mi amărăşti inima cu ticăloşiile tale! 

Între timp uneltele dentare erau gata. Dintr-un capăt al firului 
de mătase, bătrânica făcu un laţ, pe care-l prinse de dintele lui 
Tom, iar celălalt capăt îl legă de tăblia patului. După aceea luă 
tăciunele aprins şi odată se repezi cu el spre Tom, mai-mai să-i 
atingă faţa. Dintele atârna acum, legănându-se de tăblia patului. 

Dar orice suferinţă îşi are răsplata. Când se îndreptă Tom spre 
şcoală, după ce îmbucase ceva la repezeală, se văzu invidiat de 
toţi băieţii pe care-i întâlnea în drum, pentru că golul din falca 
de sus îi îngăduia să scuipe într-un fel nou, nemaipomenit. 
Strânse în jurul lui o droaie de flăcăi pe care-i interesa 
demonstraţia. Unul care se tăiase la deget, şi fusese până atunci 
centrul de admiraţie al tuturor, văzu deodată că se face gol în 
juru-i şi că-i apune faima. Mâhnit, spuse cu fals dispreţ că nu era 
nicio scofală să scuipi ca Tom Sawyer, dar când alt băiat îi 
răspunse: „Incearcă şi tu, dacă poţi!”, se depărtă, ca un erou 
căzut în dizgrație. 

In curând Tom dădu peste tânărul paria“ al târgului, 
Huckleberry Finn, fiul beţivanului. Huckleberry era urât şi temut 


ê Paria—în text, în sensul de disprețuit, urgisit, nerecunoscut de nimeni. În 
India paria desemna o persoană în afara oricărei caste, şi deci lipsită de orice 
drepturi. 


de toate mamele din târg, pentru că era leneş, nu ţinea seamă 
de nicio îngrădire, avea purtări de rând - într-un cuvânt, era, 
după cum ziceau ele, un derbedeu. 

Mamele nu-l puteau suferi pentru că toate odraslele lor îl 
admirau, simțindu-se minunat în tovărăşia lui interzisă şi dorind 
din suflet să îndrăznească a se purta ca el. Tom, ca toţi băieţii 
cumsecade, îl invidia pe Huckleberry pentru situaţia lui 
ademenitoare de surghiunit al societăţii şi avea poruncă severă 
să nu se joace cu el. Din care pricină se juca cu el ori de câte ori 
i se ivea prilejul. Huckleberry purta totdeauna haine vechi, de 
căpătat, dar pe el vechiturile dobândeau viaţă veşnică. 
Zdrenţele îi fluturau în jur ca o aureolă, pălăria lui era o vastă 
ruină, ca un creştet imens care se desprindea de margine şi 
sălta în timpul mersului; haina, când avea haină, îi atârna până 
la călcâie, nasturii din spate îi veneau cam îndărătul 
genunchilor. O singură bretea îi ţinea nădragii cu marginile 
ferfenițite pe care îi târa prin toate noroaiele, când nu şi-i 
sufleca; fundul lor era un fel de sac larg umplut cu aer. 

Huckleberry făcea tot ce-i plăcea. De era vreme frumoasă, 
dormea pe treptele caselor, de ploua sau ningea, se muta cu 
domiciliul în vreun butoi gol. Nu era silit să meargă la şcoală sau 
la biserică, n-avea stăpân, nu trebuia să asculte de nimeni, 
putea să meargă la pescuit sau la scăldat când îi poftea inima şi 
oriunde avea chef şi să zăbovească cât voia. Nimeni nu-l oprea 
să se ia la bătaie. Putea să se culce seara cât de târziu. 
Primăvara era cel dintâi băiat care umbla descult şi toamna 
ultimul care se încălţa. Nu era niciodată silit să se spele sau să 
îmbrace haine curate, ştia să înjure de minune, cu alte cuvinte 
băiatul ăsta avea tot ce poate să facă viaţa plăcută. Aşa gândea 
orice băiat „cumsecade” din St. Petersburg, sâcâit şi ţinut în 
frâu de părinţi. Tom îl strigă de departe pe romanticul 
surghiunit: 

— Noroc, Huckleberry! 

— Noroc, bă, şi să creşti mare! 

— Ce-ai acolo? 


— O pisică moartă! 

— la s-o văz şi io. Aoleo, e ţeapănă, mă Huck. De unde-o ai? 

— Am cumpărat-o de la unu... 

— Ce-ai dat pe ea? 

— Un bilet albastru şi-o băşica de porc şterpelită de la abator. 

— Dar cum te-ai învârtit de biletu-albastru? 

— L-am cumpărat de la Ben Rogers acu două săptămâni, p-un 
băț de cerc. 

— Şi la ce-s bune pisicile moarte, Huck? 

— Cum la ce-s bune? Vindecă de negi. 

— Zău? ŢI, ţi, ţi!... Ei, dar eu ştiu ceva mai bun. 

— Fugi d-acolo! Ce? 

— Păi... apă stătută... 

— Apă stătută? Aiurea! Nu face-o para chioară. 

— De unde ştii tu? Ai încercat v-odată? 

— lo, nu. Dar a-ncercat Bob Tanner. 

— Cin ţi-a spus? 

— Ei, i-a spus el lui Jeff Thatcher, şi Jeff i-a spus lu Johnny 
Baker, şi Johnny lu Jim Hollis, şi Jim lu Ben Rogers, şi Ben la un 
negru şi negru mi-a spus mie. Asta e! 

— Ei şi? Fac prinsoare c-au minţit toţi. Poate negrul nu, că pe 
el nu-l cunosc. Gogoşi! la spune, Huck, cum a făcut Tanner? 

— Păi a luat şi-a băgat mâna într-o scorbură cu apă de ploaie. 

— Ziua? 

— Păi dar! 

— Cu faţa la buturugă? 

— Înî... adică aşa cred. 

— Dar a zis ceva? 

— lo cred că n-a zis, dar nu ştiu. 

— Aha!... Păi cum o să vindece negii cu apă stătută, dacă-i 
tâmpit! Nu merge aşa! Trebuie să te duci singur până-n mijlocul 
pădurii, unde ştii că o scorbură cu apă stătută şi, taman la 
miezul nopţii, te razimi cu spatele de buturugă, vâri mâna-n 
scorbură şi zici: 

Bob, bob de mei, 


la negii mei, 

Du-i pe pustie, 

La mine să nu mai vie. 

P-urmă faci repede unşpe paşi înainte, cu ochii închişi, şi dai 
roată buturugii de trei ori, şi după aia te duci acasă şi nu mai zici 
nici pis. Că dacă vorbeşti cu careva, gata, nu prinde descântecu. 

— De, o fi, da Bob Tanner n-a făcut aşa. 

— Cred şi eu, d-aia are ăi mai mulţi negi din tot târgul. Şi-ţi 
spun eu că n-ar mai avea niciun neg pe el dac-ar fi ştiut cum să 
descânte cu apă stătută. Eu am avut o groază de negi pă mâini, 
Huck, şi numa aşa am scăpat. Mereu fac negi pă mâini, fiindcă 
mă joc cu broaştele. Câteodată mai scot negii c-o fasole. 

— Da, fasolea-i bună. Am încercat şi io. 

— Zău? Tu cum faci? 

— lau şi crăp bobu-n două, p-urmă zgândăr negul până dă 
niţel sânge, p-urmă pui sângele p-o juma de bob, după aia iau şi 
fac o gaură-n pământ şi îngrop bobu la o răscruce, pă la miezu 
nopţii, când e luna-n nor, ş-apoi ard jumătatea ailaltă de 
fasole... Acu cred ca-i prins mişcarea: jumătatea cu sângele tot 
trage şi trage s-aducă jumătatea ailaltă, şi aşa sângele trage la 
el negu şi nu trece mult, şi gata! A cazut negu. 

— lhî, aşa e, mă Huck, da, să ştii că mai bine e dacă atunci 
când îngropi bobu zici: 

Bob de fasole uscat, 

Cu negii mei te-am îngropat. 

Tu ăi înverzi, 

Negii mi-or pieri. 

— Aşa face Joe Harper, şi ştii că el a fost până la Coonville, şi 
unde n-a fost!... Da, ia spune, cum vindeci tu negii cu pisica 
moartă? 

— Ei, iac-aşa: iei pisica moartă şi te duci înainte de miezu 
nopţii cu ea în cimitir, la locu unde-a fost îngropat un om 
afurisit. Şi la miezul nopţii vine un drac, ori poate că-i auzi 
şoptind. Când ridică dracii mortu să plece cu el, arunci cu pisica 
moartă după ei, şi zici: 


„Dracii pleacă cu mortu, pisica cu dracii, negii cu pisica, la 
mine să nu vă mai întoarceţi”. Şi s-a zis cu negii! 

— O fi. Da tu ai încercat, Huck? 

— lo nu, da mi-a spus baba Hopkins. 

— Atunci să ştii c-aşa e, fiindcă lumea zice că-i vrăjitoare. 

— Ce-i aia că zice lumea? E vrăjitoare, ce mai vorbă! L-a vrăjit 
şi pe babacu. Mi-a spus el. Într-o zi, venea pe drum şi vede cum 
îl vrăjeşte cotoroanţa, şi-atunci ia o piatră ş-aruncă după ea; de 
nu se ferea baba, o nimerea. Ei ce să-ţi spui, chiar în noaptea 
aia, babacu, s-a rostogolit după un şopron unde adormise beat, 
şi şi-a rupt mâna. 

— ŢI, ţi, ţi!... Şi cum a ştiut că-l vrăjeşte? 

— Ei, ştie el, babacu... El ţi-ar spune numaidecât. Zice că dacă 
o vezi că se holbează la tine, la sigur că te vrăjeşte, mai ales 
dacă mai şi mormăie... Fiindcă atuncea când mormăie, zice 
Tatăl Nostru de-a-ndăratelea. 

— Şi când vrei să-ncerci cu pisica, Huck? 

— La noapte... că la noapte o să vie dracii după moş Hoss 
Williams. 

— Păi l-au îngropat de sâmbătă... Dacă l-au luat sâmbătă 
noaptea? 

— Fugi d-acolo! Cum puteau să prindă farmecele lor pân la 
miezu nopţii? Ei, şi-apoi, a doua zi n-a fost duminică? lo ştiu una 
şi bună: că dracii nu-şi prea fac mendrele duminica. 

— Vezi, la asta nu m-am gândit. Aşa e. Mă iei şi pe mine? 

— Te iau, de ce să nu te iau, dacă nu ţi-e frică. 

— Mie, frică? Aşa mă ştii? Vii la fereastră şi miorlăi? 

— Înî! Numa să miorlăi şi tu cât ăi putea de repede că rându 
trecut m-ai făcut să miorlăi până a-nceput moş Hays să zvârle 
cu pietre-n mine. Zicea: „Zât, zât! Fir-ar a naibii de pisică!” l-am 
trimis şi o cogeamite cărămidă pân fereastră, da să nu mă spui. 

— Nu te spun. În seara aia n-am putut să miorlăi, că era 
mătuşa cu ochii pe mine, da acu o să miorlăi la sigur. Ascultă, 
Huck, asta ce-i? 

— O chichiriţă. 


— Unde ai găsit-o? 

— In pădure. 

— Ce cei pe ea? 

— Ştiu şi io?... Da nu vreau s-o vânz. 

— N-ai decât. Tot e mică. 

— Hm, da. Că nu-i a ta... Mie-mi place. Pentru mine-i destul de 
bună. 

— Fugi d-aci, că sunt în pădure cu duiumul. Eu, dacă m-aş 
duce să caut, aş găsi cu miile. 

— Şi de ce nu te duci? Că ştii că nu găseşti. Asta-i timpurie. E 
a dintâi care am văzut-o anu ăsta. 

— Ascultă-aicea, Huck, îţi dau dintele meu pe ea. 

— Să-l văz. 

Tom scoase o bucată de hârtie şi o despături cu grijă. 
Huckleberry cercetă dintele cu luare aminte. Ispita era prea 
puternică. În cele din urmă, spuse: 

— E dinte adevărat? 

Tom îşi săltă buza, arătând locul gol. 

— În regulă—zise Huckleberry—bate palma. 

Tom închise gângania în cutia de pocnitori, până mai deunăzi 
temniţa răgacei, şi cei doi băieţi se despărţiră, fiecare din ei 
simțindu-se mai bogat ca înainte. 

Când ajunse la şcoală, o clădire mică, pierdută în mijlocul 
câmpului şi întocmită din scânduri, Tom intră în clasă repezit, ca 
şi cum până atunci ar fi alergat într-un suflet. Işi agăţă pălăria în 
cuier şi se trânti la locul lui, cu prefăcută voioşie. Învățătorul, 
tronând deasupra clasei, în scaunul lui mare cu fund de răchită, 
moţăia, legănat de zumzetul adormitor al şcolarilor care repetau 
lecţia. Întreruperea îl trezi: 

— Thomas Sawyer! 

Tom ştia că atunci când i se pronunţa numele întreg era 
bucluc. 

— Da, domnule! 

— Vino sus la mine. Bine, Sawyer, de ce-ai întârziat iar? Când 
ai de când să vii regulat la şcoală? 


Tom tocmai se pregătea să-i tragă o minciună, când deodată 
văzu două cosiţe lungi de păr bălai atârnând pe un spate pe 
care-l recunoscu prin unda magnetică a iubirii. Lângă acel spate 
era singurul loc liber din clasă, pe partea fetelor. Tom spuse 
îndată: 

— M-am întâlnit pe drum cu Huckleberry Finn şi am stat niţel 
de vorbă cu el. 

Învățătorul încremeni, holbând uluit ochii la Tom; murmurul 
din clasă încetă ca prin farmec; toţi şcolarii se minunau 
întrebându-se dacă năzdrăvanul ăsta de Tom era în toate 
minţile. Învățătorul mai întrebă o dată: 

— Ce... ce zici că ai făcut? 

— Am stat niţel de vorbă cu Huckleberry Finn. 

Nu mai încăpea nicio îndoială, învățătorul auzise bine. 

— Thomas Sawyer, asta-i mărturisirea cea mai neruşinată pe 
care-am auzit-o vreodată. Pentru obrăznicia asta n-ai să scapi c- 
o pedeapsă oarecare. Scoate-ţi haina! 

Învățătorul lovi cu sete, până ce braţul îi amorţi şi loviturile 
începură să se rărească. Apoi porunci: 

— Şi-acum, măgarule, du-te să şezi la rând cu fetele şi altă 
dată să te înveţi minte! 

Băiatul părea ruşinat de râsetele înfundate care străbăteau 
clasa, dar, în realitate, era tulburat de adoraţia pentru idolul său 
necunoscut, de bucurie, amestecată cu teamă, faţă de norocul 
ce-l copleşea. Se aşeză la capătul băncii de brad, iar fata se 
trase cât putu mai departe de el, cu o mişcare dispreţuitoare a 
capului. Prin clasă, copiii îşi dădeau coate, îşi făceau semne şi 
şopteau, dar Tom şedea liniştit, cu braţele pe pupitrul lung şi 
mărunt tărând cufundat în cartea de citire. Curând, atenţia se 
abătu de la el şi obişnuitul murmur al clasei se înălţă iarăşi în 
aerul îmbâăcsit de plictiseală. 

Acum băiatul începu să strecoare priviri furişe spre fată. Ea 
băgă de seamă, se strâmbă la el, apoi îi întoarse ceafa şi stătu 
aşa timp de un minut. Când întoarse iar capul, cu băgare de 
seamă, zări o piersică pe pupitrul ei. O împinse deoparte. Tom o 


puse frumuşel înapoi, ea iar o împinse în lături, dar cu mai 
puţină duşmănie. Tom o puse iarăşi la loc, răbdător. După asta, 
ea o lăsă acolo. Tom mâzgăli pe tăbliţa lui: „Te rog, ia-o, am mai 
multe”. Fata aruncă o privire asupra şirului de cuvinte, dar nu 
dădu niciun semn. Acum băiatul, se apucă să deseneze ceva pe 
tăbliță, ascunzându-şi opera cu mâna stângă. Câtăva vreme fata 
nu voia să ia în seamă ce făcea el, dar până la urmă, biruită de 
curiozitate, întoarse capul. Băiatul lucra înainte de parcă n-ar fi 
ştiut nimic. Fata aruncă o privire, chipurile întâmplătoare, dar 
băiatul se făcea că nu observă. In cele din urmă, ea cedă ispitei 
şi şopti cu şovăială: 

— Lasă-mă să văd şi eu. 

Tom descoperi în parte caricatura stângace a unei case, cu 
câte un turn ascuţit la amândouă capetele şi cu un rotocol de 
fum ieşind pe horn. De aci înainte, fata nu-şi mai luă ochii de la 
desen, uitând de toate. Când lucrul fu gata, ea îl privi o clipă, 
apoi şopti: 

— Ce drăguţ! Fă un om. 

Artistul înălţă în curtea casei un om, care semăna mai 
degrabă cu o macara. Un pas să fi făcut şi ar fi încălecat casa. 
Dar simţul critic al fetei nu era prea ascuţit: monstrul o 
mulțumea. Şopti: 

— Ce om frumos! Acum fă-mă pe mine, cum viu spre casă. 

Tom desenă un tub şi îi alătură o lună plină şi nişte braţe şi 
picioare ca paiele, apoi înzestră degetele răsfirate cu un evantai 
impunător. Fata spuse: 

— Vai, ce frumos! Aş vrea să ştiu şi eu să desenez. 

— E lesne—şopti Tom. Te învăţ eu. 

— Da? Vrei? Când? 

— La prânz. Mergi acasă la masă? 

— Stau aici dacă vrei. 

— Bine, ne-am înţeles. Cum te cheamă? 

— Becky Thatcher. Dar pe tine? A, ştiu, Thomas Sawyer. 

— Aşa mă strigă când vrea să mă bată. Când sunt cuminte, 
îmi zice Tom. Zi-mi Tom, da? 


— Bine. 

Tom începu acum să mâăzgălească ceva pe tăbliță, ferind 
cuvintele de privirea fetei. De data asta, ea nu se mai sfii. Se 
rugă s-o lase să vadă ce făcea. Tom spuse: 

— A, nu-i nimic. 

— Ba este. 

— AŞ, nu e. N-o să-ţi placă. 

— Ba o să-mi placă, zău că da. Te rog, lasă-mă să văd. 

— Şi dacă mă spui... 

— Nu, zic zău că nu spun! 

— N-o să mă spui nimănui? N-o să spui cât vei trăi? 

— Nu n-am să spun niciodată, niciodată, la nimeni. Acuma hai 
arată-mi! 

— Zici tu aşa, da nici nu vrei să vezi! 

— Acum chiar că vreau cu tot dinadinsul să-l văd! Tom de ce 
te porţi aşa cu mine? Îşi puse mânuţa mică luptându-se cu el, iar 
Tom se prefăcea că se împotriveşte şi lăsă treptat să-i alunece 
mâna, până ieşiră la iveală cuvintele: „Te iubesc”. 

— Vai, nu ţi-e ruşine? Şi-l lovi repede peste palmă, însă roşind 
şi cu faţa bucuroasă. 

În clipa aceea, băiatul simţi că-l înşfacă încet de ureche o 
mână aprigă, care-l sălta tot mai sus. Se simţi târât astfel prin 
toată încăperea şi aşezat la locul lui obişnuit, sub focul usturător 
al chicotelilor întregii clase. Statura mătăhăloasă a învățătorului 
rămase aplecată asupra lui Tom timp de câteva clipe groaznice. 
În cele din urmă „domnul” se îndreptă către tronul lui, fără să 
rostească un cuvânt. Dar, deşi-l ustura urechea, Tom se simţea 
în al nouălea cer. 

Când clasa se linişti, Tom făcu mari sforţări să fie atent la 
învăţătură, dar zbuciumul din sufletul lui era prea puternic. Rând 
pe rând, fu ascultat la lecţia de citire — o făcu harcea-parcea — 
apoi la lecţia de geografie — unde schimbă lacurile în munţi, 
munţii în fluvii, şi fluviile în continente, până restabili haosul de 
la începutul lumii — apoi la dictare — şi aici se încurcă în aşa fel 
în nişte fleacuri de cuvinte, încât se împotmoli de-a binelea şi fu 


nevoit să predea medalia de cositor pe care o purtase cu fală 
luni în şir. 


CAPITOLUL VII 


Tom se străduia din răsputeri să-şi pironească atenţia asupra 
cărţii, dar gândurile îi zburau mereu aiurea. În cele din urmă, 
oftând şi căscând, se dădu bătut. | se părea că pauza de amiază 
n-avea să mai sosească niciodată. Aerul parcă încremenise. Nu 
adia nicio suflare. Era o zi din cale-afară de moleşitoare. 
Murmurul monoton a douăzeci şi cinci de şcolari, repetându-şi 
lecţiile, te toropea ca zumzetul adormitor al albinelor. Sub 
văpaia soarelui, hăt-departe, măgura Cardiff îşi desena unduirile 
blânde şi verzi îndărătul unui văl sclipitor de aer cald, muiat în 
purpura depărtării. Câteva păsări pluteau leneş în înaltul cerului; 
altă fiinţă vie nu se mai zărea, afară doar de nişte vaci, adormite 
şi ele. Inima lui Tom tânjea după libertate. De-ar fi avut măcar o 
îndeletnicire plăcută, să-i treacă mai repede timpul ăsta 
nesuferit! Se scotoci prin buzunare şi faţa i se lumină: îl săgetă 
un simţământ cald de recunoştinţă, o adevărata rugă de 
mulţumire, pe care, fără să-şi dea seama, o adresa providenţei. 
Scoase pe furiş cutia de pocnitori. Dădu drumul chichiriţei, 
aşezând-o pe tăblia lungă şi netedă a pupitru-lui. Desigur că şi 
gângania era copleşită în clipa aceea de un fel de recunoştinţă 
aidoma rugăciunii lui, prea timpurie însă, căci îndată ce porni 
bucuroasă la drum, Tom o împinse în lături cu un ac şi o sili să-şi 
schimbe direcţia. 

Prietenul nedespărţit al lui Tom, Joe Harper, şedea alături de 
el, suferind deopotrivă. Dar interesul pentru această nouă 
distracţie puse repede stăpânire pe el. Cei doi băieţi erau 
prieteni la cataramă toată săptămâna şi adversari îndârijiţi în 
bătăliile din fiece duminică. Joe scoase un ac de sub gulerul 
hainei şi-şi dădu concursul la dresarea prizonierei. Numaidecât 
interesul jocului crescu. 

Nu trecu mult şi Tom spuse că se încurcau unul pe altul şi că 


niciunul din ei nu se bucura îndeajuns de gânganie. Aşeză 
aşadar tăbliţa lui Joe pe pupitru şi trase o linie de sus până jos 
prin mijlocul ei. 

— Acu- zise el-poţi să măi chichiriţa cât e pe partea ta şi în 
timpul ăsta eu o las în pace, da de cum o laşi să scape pe partea 
mea, nu mai ai voie s-o atingi cât pot eu s-o opresc să treacă 
linia. 

— Foarte bine! Dă-i drumul, atinge-o! 

În curând gângania izbuti să scape de urmărirea lui Tom şi 
trecu ecuatorul. Câtăva vreme o hărţui Joe, apoi scăpă şi de el şi 
trecu iar dincoace. Schimbarea asta de poziţie se petrecea des. 

În timp ce unul din băieţi necăjea de zor chichiriţa, cel de-al 
doilea urmărea jocul cu interes pătimaş. Amândoi stăteau cu 
capetele aplecate asupra tăbliţei, nesimţitori la tot ce se 
petrecea în jur. 

Până la urmă, norocul părea de partea lui Joe. Gângania 
dădea când încolo, când încoace, la fel de întărâtată şi de 
tulburată ca băieţii, dar în clipa în care Tom se credea pe 
punctul de a câştiga victoria şi se pregătea să intre în acţiune, 
acul lui Joe i-o lua înainte cu iscusinţă şi iar punea stăpânire pe 
captivă. 

În cele din urmă, Tom n-a mai putut răbda. Ispita era prea 
mare. A întins acul şi i-a dat o mână de ajutor gâzei. Joe s-a 
mâniat. 

— Tom, las-o-n pace! 

— Numa niţel, Joe! 

— Nu se poate, că nu-i rândul tău. Las-o-n pace-ţi zic! 

— Ei, comedie, da ce-i fac? 

— ţi spun s-o laşi în pace! 

— Nu vreau! 

— Ce-i aia că nu vrei? E pe partea mea. 

— l-ascultă, Joe Harper! A cui e chichiriţa, a ta ori a mea? 

— Puțin îmi pasă a cui e, e pe partea meu şi n-ai voie să te 
atingi de ea. 


— Asta s-o crezi tu! E a mea şi fac ce vreau cu ea. Să ştiu de 
bine că mor şi tot o ating. 

O lovitură straşnică de baston se abătu pe spinarea lui Tom şi, 
numaidecât, perechea ei pe grumazul lui Joe. Timp de două 
minute, un noruleţ de praf ieşit din amândouă surtucele pluti în 
jur, spre marele haz, al întregii clase. Băieţii erau atât de 
cufundaţi în jocul lor, încât nici nu băgaseră de seamă liniştea ce 
se lăsase cu puţin înainte, când „domnul” coborâse în vârful 
picioarelor până la ei şi se aplecase asupră-le. 

Învățătorul asistase la o bună parte a reprezentaţiei, înainte 
de a-şi da concursul. 

În pauza de prânz Tom alergă la Becky Thatcher şi-i şopti la 
ureche: 

— Pune-ţi boneta-n cap şi fă-te că te duci acasă. Când ajungi 
în colţ, şterge-o fără să bage de seamă ăilalţi, coteşte pe 
drumeag şi vino înapoi. Eu mă duc pe partea ailaltă şi scap de ei 
tot aşa. 

Zis şi făcut. Unul din ei a luat-o spre casă cu un grup de 
şcolari, celălalt cu altul. Peste puţin timp s-au întâlnit la capătul 
drumeagului. 

Când au ajuns iar la şcoală, clasa era a lor. 

S-au aşezat unul lângă altul, cu o tăbliță în faţă. Tom i-a dat 
lui Becky creionul, ţinându-i mâna într-a sa şi călăuzindu-i-o. In 
felul acesta au desenat încă o casă nemaipomenită. 

Când pieri interesul pentru artă, cei doi începură să stea de 
vorbă. Tom era în culmea fericirii. O întrebă pe Becky: 

— Îţi plac şobolanii? 

— Nu, nu pot să-i sufăr. 

— Nici eu, p-ăi vii, da te-ntreb de ăi morţi, care poţi să-i 
roteşti c-o sfoară în jurul capului. 

— Nu, nu-mi plac şobolanii, de niciun fel. Mie-mi place guma 
de mestecat. 

— Cred şi eu. Ce n-aş da să am acum niţică! 

— Zău? Am eu o bucată. Te las s-o mesteci niţel, da să mi-o 
dai înapoi. 


O mestecau cu rândul, ceea ce era foarte plăcut, şi-şi 
bălăbăneau picioarele în bancă, de fericiţi ce erau. 

— Ai fost vreodată la circ? întrebă Tom. 

— Da, şi tăticul mă mai duce, dacă sunt cuminte. 

— lo am fost la circ de trei-patru ori, nici nu mai ştiu de câte 
ori. Biserica nu face doi bani pe lângă circ. La circ n-ai când să 
te plictiseşti, mereu e altceva. Eu, când oi fi mare, mă fac clovn 
la circ. 

— Da, adevărat? Ce drăguţ o să fie! Clovnii sunt aşa nostimi, 
bălţaţi de sus până jos. 

— Înî! Şi câştigă bani cu nemiluita, aproape un dolar pe zi, aşa 
zice Ben Rogers. la spune, Becky, ai fost vreodată logodită? 

— Ce-i aia? 

— Ei, logodită, adică gata să te măriţi. 

— Nu. 

— Ai vrea să te logodeşti? 

— Ştiu şi eu? Cred că da. Cum e? 

— Cum e? Păi nu seamănă cu alte jocuri, da nu-i cine ştie ce 
greu. Fata spune băiatului că n-are să se mărite cu altul cât o 
trăi, apoi băiatul şi fata se sărută, şi gata. Asta poate s-o facă 
oricine. 

— Se sărută? Dar de ce se sărută? 

— Ei, păi, ca să... mă rog.. Aşa face totdeauna. 

— Toţi fac aşa? 

— Fireşte. Toţi care se iubesc. Mai ţii minte ce ţi-am scris pe 
tăbliță? — M... da. 

— Ce? 

— Nu spun. 

— Să spun eu? 

— Da, da nu acum. 

— Ba acum. 

— Nu, nu acum, mâine. 

— Haide, acum! Te rog, Becky! Spun încet, încet de tot. 

În timp ce Becky tot mai şovăia, Tom, luând tăcerea drept 
consimţământ, îşi petrecu braţul pe după mijlocul ei şi-i şopti 


mărturisirea, încet de tot, cu gura lipită de urechea ei. Apoi 
adăugă: 

— Acu-mi şopteşti şi tu mie la fel. 

Câtăva vreme ea se împotrivi, apoi spuse: 

— Intoarce-te cu spatele, să nu mă vezi, şi-o să-ţi şoptesc. Dar 
să nu spui niciodată la nimeni, auzi, Tom? N-o să spui, 
făgăduieşti? 

— Se poate, Becky?... Pe cuvântu meu de onoare! Acuma 
hai... 

Se întoarse cu spatele. Becky se apropie eu sfială, până ce 
răsuflarea ei atinse cârlionţii băiatului şi şopti: 

— Te iubesc! 

Apoi o zbughi. Alerga în jurul pupitrelor şi băncilor, iar Tom 
după ea. in cele din urmă, căută adăpost într-un colţ şi-şi 
ascunse faţa în şorţuleţu-i alb. Tom, cuprinzându-i umerii, se 
ruga: 

— Hai, Becky, c-acu e gata. N-a mai rămas decât sărutatul. Ce, 
te temi de-atâta lucru? E-o nimica toată. Hai, Becky, te rog! Şi-o 
tot trăgea de şori; şi de mâini. 

Incetul cu încetul, ea cedă şi lăsă braţele jos. Faţa îmbujorată 
se înălţă şi se supuse. Tom îi sărută buzele roşii, apoi zise: 

— Acuma-i gata, Becky. Asta a fost tot. De acu încolo, ţine 
minte, n-o să mai iubeşti niciodată pe nimeni, afară de mine, şi 
n-o să te măriţi, cât ăi trăi, cu altul decât cu mine. Aşa-i? 

— Da, Tom, n-o să mai iubesc niciodată pe nimeni afară de 
tine şi toată viaţa n-o să mă mărit cu nimeni decât cu tine. Da 
nici tu nu trebuie să te însori decât cu mine. 

— Fireşte, asta se-nţelege, face parte din învoială. Şi 
totdeauna când te duci la şcoală, sau când ne întoarcem spre 
casă, tu trebuie să mergi cu mine, când nu ne vede nimeni, şi la 
joacă tu m-alegi pe mine şi eu te-aleg pe tine, fiindcă aşa se 
face când eşti logodit! 

— Ce drăguţ! Până acum n-am auzit niciodată de toate astea! 

— A, e foarte plăcut! lo şi cu Amy Lawrence... 


Ochii mari aţintiţi asupră-i îi spun lui Tom că a scrântit-o. Se 
opreşte fâstăcit. 

— Tom! Va să zică eu nu sunt prima cu care te-ai logodit! 

Copila începuse să plângă. Tom o mângâia. 

— Hai, Becky, nu mai plânge, te rog! Acu nu-mi pasă de ea 
niciun pic. 

— Ba da, Tom, ştii foarte bine că da. 

Tom încercă s-o îmbrăţişeze, dar ea îl împinse în lături şi se 
întoarse cu faţa la perete, plângând. Tom încercă iar s-o 
îmbuneze cu tot felul de cuvinte de mângâiere, dar ea iarăşi îl 
goni. 

Atunci în sufletul băiatului se aprinse mândria. Se îndepărtă 
cu paşi mari şi ieşi în curte. Stătu câtva timp pe-aproape, 
nemulţumit, fără de astâmpăr, trăgând din când în când cu 
coada ochiului spre uşă, doar-doar ea s-o căi şi o veni după el. 
Dar Becky nu veni. El începu să se simtă prost, temându-se că 
nu s-a purtat cum se cuvine. Trebui să ducă o luptă grea şi 
îndelungată cu sine însuşi, ca să se hotărască să facă noi 
încercări de împăcare... Până la urmă şi-a luat inima-n dinţi şi-a 
intrat. Fata tot mai stătea în colţ, plângând cu sughiţuri, întoarsă 
cu faţa la perete. Lui Tom i se rupea inima. Se duse la ea şi 
rămase o clipă tăcut, neştiind cum s-o îmbuneze. Apoi spuse cu 
şovăială: 

— Becky, nu, nu ţin la nimeni, eu numai la tine ţin! 

Niciun răspuns, doar sughiţuri de plâns. 

— Becky... (rugător): Becky, spune-mi ceva! lar sughiţuri de 
plâns. 

Tom scoase la iveală comoara sa cea mai de preţ, un bumb 
de alamă de la o portiţă de sobă şi, petrecându-şi braţul pe 
după mijlocul fetei, îi vâri giuvaerul sub ochi spunând: 

— Te rog, Becky, îl vrei? 

Ea trânti bumbul de podea. 

„„„Atunci Tom a plecat hăt peste dealuri, departe, departe, şi 
nu s-a mai întors la şcoală în ziua aceea. 


Curând Becky bănui ce se întâmplase. Alergă la uşă. Dar Tom, 
nicăieri. Dete fuga în curte; degeaba. incepu să strige: 

— Tom! Vino înapoi, Tom! 

Ascultă cu încordare; niciun răspuns. Pretutindeni linişte şi 
singurătate; alţi tovarăşi n-avea. Se aşeză pornindu-se iar pe 
plâns şi mustrându-se amarnic. Între timp, şcolarii începuseră a 
se aduna din nou. Se văzu nevoită să-şi ascundă durerea, să-şi 
aline zbuciumul ce-i pârjolea inima, şi să îndure calvarul unei 
lungi după-amiezi plicticoase şi pline de suferințe. Nici unuia 
dintre străinii de care era înconjurată nu-i putea mărturisi focul 
inimii ei. 


CAPITOLUL VIII 


Tom mergea pe cărări lăturalnice, ca să nu dea ochii cu 
şcolarii care se înapoiau de la şcoală. Apoi domoli pasul şi-şi 
urmă drumul, mâhnit. Trecu de două-trei ori un firicel de apă, 
pentru că una din superstiţiile copiilor era că trecând o apă 
zădărniceşti orice urmărire. Jumătate de oră mai târziu, dispărea 
îndărătul casei Douglas, aşezată tocmai pe vârful măgurii 
Cardiff. Şcoala o lăsase mult în urmă, abia se mai zărea, 
departe, printre căsuţele din vale. Intră într-o pădure deasă, îşi 
croi drum până în inima ei şi se aşeză pe un petic de muşchi, 
sub umbra unui stejar. Nu adia o suflare. Zăpuşeala amiezii 
făcuse până şi păsărelele să amuţească. Firea toată era 
cufundată într-un somn adânc, întrerupt când şi când de bătaia 
îndepărtată a unei ciocănitoare, după care tăcerea şi 
însingurarea domneau peste tot locul se lăsau şi mai 
apăsătoare. Sufletului era plin de triste. Simţirea îi era în deplină 
armonie cu cele ce-l înconjurau. Şezu vreme îndelungată aşa, cu 
coatele pe genunchi şi cu bărbia în mâini, adâncit în gânduri. | 
se părea că viaţa nu era în cazul cel mai bun, decât o trudă 
zadarnică; aproape că-l invidia pe Jimmy Hodges, de curând 
răposat. „Cât de odihnitor trebuie să fie, gândea el, să dormi 
uşor şi să visezi de-a pururi, vântul să susure printre ramuri, să- 
ţi mângâie iarba şi florile de pe mormânt, iar tu să nu mai ai 
nicio grijă şi nicio supărare, în vecii vecilor”. Dacă ar şti că e în 
regulă cu notele la şcoală, el unul ar fi gata să părăsească 
lumea, să termine odată cu toate. Şi apoi şi fata aceea! Cu ce-i 
greşise el? Cu nimic. Avusese cele mai bune gânduri şi ea îl 
tratase ca pe-un câine, da, da, curat ca pe-un câine. Are să-i 
pară ei rău odată şi odată, dar poate că atunci va fi prea târziu. 
Ah, de-ar putea să moară pentru câtăva vreme! 


Dar inima schimbătoare a tinereţii nu răbdă multă vreme 
strânsoarea aceluiaşi tipar. Pe nesimţite, Tom lunecă înapoi spre 
preocupări lumeşti. Dacă ar întoarce acum spatele tuturor şi ar 
dispărea în chip misterios? Dacă ar pleca departe, cât mai 
departe, către meleaguri necunoscute, peste mări şi ţări şi nu s- 
ar mai întoarce niciodată? Cum s-ar simţi ea atunci? îşi aminti că 
avusese de gând să se facă clovn; acum gândul ăsta îl scârbea. 
Glumele deşarte şi tricourile bălţate jigneau, de bună seamă, un 
suflet avântat pe culmile neguroase ale visării romantice. Nu, 
soldat are să se facă şi are să se înapoieze după ani îndelungaţi, 
obosit de lupte şi acoperit de glorie. Ba nu, mai bine ar fi să 
meargă cu pieile-roşii să vâneze bivoli sălbatici şi să se 
războiască prin lanţurile de munţi şi prin câmpiile întinse şi fără 
de cărări ale Vestului îndepărtat. Cândva, târziu, are să revină în 
chip de mare căpetenie, cu pletele înţesate cu pene, vopsit 
fioros pe faţă, şi-aşa are să intre la şcoala de duminică, într-o 
dimineaţă somnoroasă de vară. O să scoată un chiot de luptă 
de-o să îngheţe sângele în vinele tuturor, şi ochii colegilor or să 
se aprindă de invidie. Dar stai, exista ceva mai măreț chiar şi 
decât asta! Pirat are să se facă! Acum găsise ce-i trebuia! Acum 
îşi vedea limpede viitorul, plin de neînchipuită strălucire. Lumea 
întreagă o să răsune de numele lui şi, auzindu-l, oamenii se vor 
cutremura. Ce falnic va brăzda mările furtunoase cu corabia lui, 
mai iute ca vântul! 

li va zice „Vijelia” şi va fi lungă, joasă şi neagră, c-un steag 
sinistru fâlfâind la prova! lar când va fi în culmea gloriei, are să 
apară fără de veste în bietul târguşor al copilăriei lui şi are să 
intre falnic în biserică, ars de soare şi de vânturi, îmbrăcat cu 
pantaloni bufanţi şi cu pieptar de catifea neagră, încălţat cu 
cizme înalte până la genunchi, încins cu un brâu stacojiu, cu 
cingătoarea înţesată de pistoale mari şi la şold cu un 
cogeamitea pumnal, ruginit de sângele celor ucişi. Din pălăria 
de pâslă cu marginile mari, îi va flutura o cascadă de pene şi în 
mâini va ţine desfăşurat steagul negru cu hârca şi oasele 
încrucişate. Cum îi va mai creşte inima de încântare, când va 


auzi  şoptindu-se în preajmă: „E Tom Sawyer, piratul, 
Răzbunătorul Negru al Mărilor Vijelioase!” 

Da, se hotărâse asupra carierii sale. O să fugă de acasă şi-o 
să înceapă îndată. Chiar de mâine dimineaţă va porni. Trebuia 
deci să se pregătească de pe acum. Trebuia să-şi adune avutul. 
Se duse lângă un trunchi prăbuşit şi putred ce zăcea în 
apropiere şi cu faimosul lui briceag începu să scormonească sub 
unul din capete. Curând izbi în lemn, sunând a gol. Puse mâna 
pe locul acela şi rosti solemn descântecul: 

Ce n-a fost, să vie! 

Ce a fost, rămăie! 

Apoi scormoni pământul, până ieşi la iveală o scândurică de 
brad. O ridică şi dezveli o casetă micuță făcută din scândurele 
de brad. În casetă se afla o bilă. Mirarea lui Tom nu mai 
cunoştea margini. Scărpinându-se după ceafă, nedumerit, spuse 
pentru sine: 

— Asta-i nemaipomenit! 

Zvârli bila cât colo şi rămase pe gânduri. Adevărul era că îi 
dăduse greş un descântec, în care ca toţi tovarăşii săi de joacă, 
avusese o încredere nezdruncinată. Dacă îngropi o bilă cu 
descântece de cuviinţă, o laşi aşa două săptămâni şi-apoi o 
dezgropi cu descântecul rostit de el adineaori, găseşti toate 
bilele pe care le-ai pierdut vreodată, adunate în acel loc, oricât 
de departe ar fi fost una de alta. Dar iată că acum chestia asta 
dăduse greş. Nu mai exista nici umbră de îndoială. 

Întreg edificiul credinţei lui Tom era zguduit până în temelii. 
Despre reuşita acestei metode auzise până acum de 
nenumărate ori, dar niciodată nu aflase ca ea să fi dat greş. Uita 
că el însuşi încercase până atunci de câteva ori, fără să fie în 
stare să regăsească ascunzătoarea. 

Câtva timp se strădui să înţeleagă şi în cele din urmă se 
dumiri; vreo vrăjitoare îşi băgase nasul şi-i stricase descântecul. 
Îşi puse în gând să se lămurească pe deplin în această privinţă 
şi începu a cerceta de jur împrejur, până dădu de un petic 


nisipos, cu o gaură în el, în chip de pâlnie. Se culcă la pământ, 
puse gura lângă marginea găurii şi strigă: 

Găâză mică, frumuşică, 

Spune-mi rogu-te frumos, 

Spune-mi tu a cui e vina, 

De-mi ieşi treaba pe dos? 

Nisipul a început a se surpa şi curând a ieşit la iveală un 
gândăcel negru, care, speriat, s-a cufundat iar după o clipă. 

„Nu vrea să spună! Va să zică tot o vrăjitoare mi-a făcut-o! 
Ştiam eu!” 

Tom era încredinţat că e zadarnic să încerci să lupţi cu 
vrăjitoarele, aşa că, descurajat, se dădu bătut. Dar socoti că era 
păcat să piardă bila pe care o aruncase adineaori şi se apucă s-o 
caute cu răbdare. Dar n-o mai găsi. Se întoarse la tezaurul lui şi 
luă întocmai aceeaşi poziţie în care se afla când zvâărlise bila. 
Scoase altă bilă din buzunar şi o zvârli în acelaşi fel, grăind: 

— Surioară, mergi de-ţi cată sora! 

O urmări cu luare-aminte să vadă unde se opreşte şi se duse 
după ea. Dar bila se oprise pesemne prea aproape, sau se 
rostogolise mai departe decât trebuia. Tom mai încercă de două 
ori. La ultima încercare, izbuti. Cele două bile erau acum la un 
pas una de alta. 

In clipa aceea, răzbătând slab prin bolțile verzi ale pădurii, se 
auzi sunetul de tinichea al unei trompete de jucărie. Tom lepădă 
la iuţeală surtucul şi pantalonii, îşi făcu dintr-o bretea 
cingătoare, zgândări prin nişte vreascuri de lângă trunchiul cel 
putred şi scoase la iveală un arc şi o săgeată de lemn, o sabie 
fabricată dintr-o şipcă şi o trompetă de tinichea. Intr-o clipă le 
înşfăcă şi o zbughi cu ele, desculţ, cu cămaşa fluturând în fugă. 
Se opri curând sub un ulm bătrân şi trâmbiţă un răspuns, apoi, 
călcând _tiptil, începu să cerceteze cu  luare-aminte 
împrejurimile, iscodind când într-o parte când într-alta. Vorbea, 
cu glas cumpănit, unor tovarăşi închipuiţi: 

— Staţi locului, voinicii mei! Staţi ascunși până dau semn din 
goarnă! 


Chiar atunci se ivi Joe Harper, în veşminte la fel de sumare şi 
cu arme la fel de impunătoare ca şi cele ale lui Tom. Tom răcni: 

— Stai! Cine cutează a intra în codrul Sherwood fără învoirea 
mea? 

— Guy de Guisborne nu cere învoirea nimănui. Cine eşti tu 
care... care... 

— ... te încumeţi a-mi vorbi astfel - îi suflă Tom, căci vorbeau 
pe de rost, „după carte”. 

— Cine eşti tu, care te-ncumeţi a-mi vorbi astfel? 

— Cine sunt eu? Ce întrebare! Eu sunt Robin Hood, după cum 
curând va afla leşul tău nemernic. 

— De eşti tu cu adevărat acel vestit haiduc, bucuros lupta- 
mă-voi cu tine, pentru domnia acestui falnic codru. În gardă! 

Şi strângând amândoi în mână săbiile de lemn şi trântind la 
pământ celelalte catrafuse, luară poziţie de scrimă, picior lângă 
picior, după care porniră o luptă aprigă, după toate regulile 
artei: 
două lovituri de ameninţare sus, două de degajare jos, până ce 
în curând Tom îşi dădu cu părerea: 

— Acu, ca-i prins mişcarea, dă-i drumul iute! 

Şi începură să lupte şi mai crâncen, gâfâind şi năduşind de 
atâta trudă. Nu trecu mult şi Tom strigă: 

— Hai, cazi, cazi odată! Ce nu mai cazi? 

— Că nu vreaul!... Cazi tu! Tu de ce nu cazi? Ai luat mai multe 
lovituri ca mine. 

— N-are-a face. Eu nu pot să cad. Dacă nu scrie la carte... La 
carte scrie: „Apoi, cu o lovitură măiastră din stânga, el dobori pe 
bietul Guy de Guisborne”. Dă-te mai aşa, să pot să te lovesc din 
stânga! 

Cum nu se putea trece peste scrisa cărţii, Joe se dete „mai 
aşa”, primi lovitura din stânga şi se prăvăli la pământ. 

Apoi se ridică, spunând: 

— Acum e rândul meu să te omor. Aşa-i cinstit. 

— Dar de unde, asta nu scrie la carte. 

— Atunci să-i fie ruşine lui ăl de n-a scris. Păi, ce, aşa merge? 


— Ascultă, mă Joe, n-ai decât să fii tu călugărul. Burtă-mare 
sau băiatul morarului. Berechet şi să mă croieşti c-un băț sau să 
mă fac eu judecătorul din Nottingham şi tu eşti niţeluş Robin 
Hood şi mă omori. 

Joe spuse că aşa mai merge, după care fură săvârşite acele 
isprăvi. 

După aceea Tom redeveni Robin Hood şi călugăriţa trădătoare 
îl lăsă să sângereze din rana-i neîngrijită, până ce viteazul îşi 
pierdu vlaga. In cele din urmă, Joe, închipuind o ceată întreagă 
de haiduci jelindu-şi căpetenia, îl trase cu mâhnire pe Robin 
Hood deoparte şi-i aşeză arcul în mâinile slăbite, iar Tom grăi: 

— Unde va nimeri săgeata aceasta, acolo să-l îngropaţi pe 
sărmanul Robin Hood, în inima codrului verde. 

Apoi trase cu arcul şi se lăsă pe spate, pentru a-şi da duhul. 
Dar, nimerind în nişte urzici, sări iar în sus, cam prea vioi pentru 
un cadavru. 

Băieţii s-au îmbrăcat şi au plecat spre casă mâhniţi că nu mai 
existau haiduci şi întrebându-se ce dăduse în schimb lumii 
civilizaţia modernă. Amândoi erau de părere că e mai bine să fii 
timp de un an haiduc în cadrul Sherwood-ului decât preşedinte 
pe viaţă al Statelor Unite. 


CAPITOLUL IX 


În aceeaşi seară, la orele nouă şi jumătate, Tom şi Sid au fost, 
ca de obicei trimişi la culcare. Şi-au spus rugăciunile şi Sid a 
adormit îndată. Tom sta întins în pat, treaz, şi aştepta, plin de 
nerăbdare şi neastâmpăr. Când, în sfârşit, crezu că se crapă de 
ziuă, auzi ceasornicul bătând abia zece! Să înnebunească, nu 
altceva! S-ar fi sucit în aşternut, s-ar fi întors pe o parte şi pe 
alta să-şi mai potolească nervii aţâţaţi, dar se temea să nu-l 
trezească pe Sid. Aşa că sta liniştit, cu privirea pironită în 
întuneric. Era o tăcere înfiorătoare. Treptat, începu să audă 


zgomote uşoare, pe care mai întâi abia le desluşea şi care, 
încetul cu încetul se întăreau. Acum auzea până şi tic-tacul 
ceasornicului. Grinzile vechi începură a scârţâi tainic. Scările 
trosneau încetişor. De bună seamă că pe undeva pe-aproape 
umblau duhuri. Un sforăit înfundat venea la intervale regulate 
din camera mătuşii. Şi acum, iată că se porni să mai ţârâie 
întruna şi un greiere, de a cărui ascunzătoare n-ai fi putut da, 
oricât ţi-ai fi bătut capul. 

În clipa următoare, Tom tresări de spaimă, auzind în tăblia 
patului ronţăitul sinistru, ticăitul unui cariu, căruia i se mai 
spune şi „ceasul morţii”. Asta însemna că zilele cuiva erau 
numărate. După aceea se înălţară, departe în noapte, urletele 
unui dulău. De la o depărtare şi mai mare îi răspunseră alte 
urlete, mai slabe. 

Tom nu mai ştia ce să facă de frică. În cele din urmă, simţi cu 
uşurare că vremea încetase a se mai scurge şi că peste toate se 
înstăpânise veşnicia. Curând-curând începu să moţăie. 

Când  ceasornicul bătu unsprezece, Tom dormea dus. 
Deodată, din caierul încâlcit al viselor se desprinse un mieunat 
jalnic de cotoi. O fereastră se deschise în vecini şi mieunatul 
încetă brusc. Cineva strigă: „Zât, cotoi afurisit!” O sticlă zvârlită 
undeva, în spatele şopronului mătuşii, se sparse cu zgomot. 
Toate astea îl deşteptară de- a binelea pe Tom. Un minut mai 
târziu era îmbrăcat şi ieşea pe fereastră în patru labe de-a 
lungul acoperişului pridvorului, miorlăind între timp discret, o 
dată, de două ori. 

Apoi sări pe acoperişul şopronului şi de acolo jos. Huckleberry 
Finn îl aştepta, cu pisica moartă în mână. Amândoi o luară din 
loc, făcându-se nevăzuţi în întuneric. O jumătate de oră mai 
târziu, îşi croiau drum prin bălăriile cimitirului. Era un cimitir 
după moda veche a Vestului, aşezat pe un deal, la vreo doi 
kilometri depărtare de târguşor. Gardul sta aiurea, aplecat pe o 
rână, ba în afară, ba înăuntru; nicio ulucă nu era dreaptă. larba 
şi buruienile năpădiseră întreg cimitirul. Toate mormintele vechi 
erau scufundate şi strâmbe, nicio lespede nu rămăsese la locul 


ei. Scânduri rotunjite la capăt, mâncate de cari, gata să cadă, se 
aplecau deasupra mormintelor, căutând zadarnic un sprijin. 

Odinioară fusese scris pe ele cu vopsea: „Veşnică pomenire 
lui... (cutare şi cutare), dar pe cele mai multe dintre ele nu se 
mai putea citi nimic, chiar pe lumină. 

Un vânticel de noapte suspina printre arbori. Lui Tom îi era 
frică să nu fie duhurile răposaţilor, jeluindu-se că li se tulbură 
odihna. Băieţii vorbeau puţin şi numai în şoaptă. Locul, ceasul 
tainic, solemnitatea şi tăcerea adâncă ce domnea în jur le 
apăsau sufletele. Găsiră movila proaspătă pe care o căutau şi se 
tupilară îndărătul unor ulmi bătrâni, crescuţi câteşitrei dintr-o 
tulpină, la câţiva paşi de mormânt. 

Apoi aşteptară în tăcere un timp, care li se păru o veşnicie. 
Ţipătul îndepărtat al unei bufniţe era singurul zgomot care 
liniştea aceea de mormânt. Gândurile lui Tom deveneau tot mai 
apăsătoare. Simţea tot mai mult nevoia să spună ceva, să audă 
un glas răspunzându-i. Luându-şi inima în dinţi, şopti: 

— Huck, m-auzi?... Ce-or fi zicând morţii, că umblăm aşa p- 
aci?... Huckleberry răspunse tot în şoaptă: 

— La asta mă gândesc şi io. Simt aşa... că mi se face păru 
măciucă... 

— Şi mie... 

lar tăcere îndelungată, apăsătoare. 

Apoi iar şoapta lui Tom: 

— Auzi, Huck, ce zici, Hoss Williams ne-o fi auzind cum 
vorbim? 

— Ba bine că nu. Duhul lui ne aude la sigur. 

După o nouă tăcere, iar Tom: 

— Îmi pare rău că n-am zis „domnul Williams”. Da n-am vrut 
să-l supăr. Toată lumea îi zicea Hoss. 

— Trebuie să fii cu luare-aminte când vorbeşti de morţi, Tom. 

După această încercare neizbutită, lui Tom îi pieri iar curajul şi 
iar amuţiră amândoi. 

Deodată Tom înşfacă braţul tovarăşului său: 

— Sst! 


— Ce e, Tom? 

Se agăţară unul de altul, cu inimile cât un purice. 

— Sst! auzi, iar! N-ai auzit? 

— Ce? 

— l-auzi! Acu cred c-auzi! 

— Doamne, Dumnezeule! Tom, să ştii că vin! Vin la sigur. Ce 
ne facem? 

— Nu ştiu. Crezi c-or să ne vadă? 

— Aoleo, Tom, dracii văd pe-ntuneric, ca pisicile. Mai bine nu 
mai veneam. 

— Hai şi nu te mai speria aşa... Eu nu cred c-o să se lege de 
noi... Doar nu facem niciun rău. Dacă nu mişcăm, poate nu ne 
dibuie. 

— Să stăm aşa nemişcaţi, Tom. Aoleo, mi s-au muiat 
picioarele. 

— Ascultă!... 

Băieţii ciuliră urechea, cu capetele apropiate, ţinându-şi 
răsuflarea. Un zgomot înăbuşit de glasuri venea adus de vânt, 
tocmai din partea cealaltă a cimitirului. 

— lete colo - şopti Tom. Ce să fie? 

— E focu iadului. Aoleo, Tom, mor de frică! 

Nişte siluete se apropiau prin întuneric, bălăbănind un felinar 
vechi de tinichea, care împestriţa pământul în juru-i cu o 
puzderie de fluturi de lumină. 

Curând Huckleberry şopti, cutremurându-se: 

— Dracii sunt, ce mai vorbă! Şi încă trei! Doamne sfinte! Ne- 
am dus pe copcă, Tom! Tu ştii să te rogi? 

— Să-ncerc, da nu te mai speria aşa, că n-o să ne facă nimic. 

— St! 

— Ce e, Huck? 

— Sunt oameni, mă! Unul din ei e la sigur om. E glasul lu moş 
Muff Potter. 

— Nu zău? 

— Pun rămăşag. Ce, nu-l ştiu eu? Stai aşa, nu te mişca. Da 
lasă, că nu-i el chiar atât de treaz, ca să ne simtă. Mai mult ca 


sigur că-i pilit, păcătosu, ca de obicei. 

— Bine, n-ai grijă că nu mă mişc. lete că s-au oprit. Nu ştiu 
încotro s-o ia. Acu uite... Ptii, o ia de-a dreptu încoace. Eu parc- 
aș mai cunoaşte un glas... Eii! Să ştii că ăsta-i Joe Indianu! 

— Aşa e, e banditu ăla! Ticălosu! Mai bine erau dracii! Ce-or fi 
vrând? Ce blestemăţii or fi punând la cale? 

Şoaptele se stinseră cu totul. Cei trei bărbaţi ajunseseră lângă 
mormânt şi erau acum la câţiva paşi de ascunzătoarea băieţilor. 

— Aici e - glăsui cel de-al treilea. 

Felinarul se înălţă şi lumină faţa tânărului doctor Robinson. 

Potter şi Joe Indianul duceau o targă, pe care se aflau o 
frânghie şi două lopeţi. Aşezară targa jos şi se apucară să 
deschidă mormântul. Doctorul puse felinarul la un capăt al 
gropii şi şezu şi el pe jos, cu spatele rezemat de unul din ulmi. 
Era atât de aproape, încât băieţii ar fi putut să-l atingă. 

— Daţi zor! spuse el cu glas scăzut. Luna poate să iasă dintr-o 
clipă în alta. 

Ceilalţi doi bombăniră un răspuns săpând mai departe. Câtăva 
vreme nu se mai auzi decât hârșâitul lopeţilor, care-şi descărcau 
povara pe pământ şi pietriș. În cele din urmă, s-a auzit un sunet 
înăbuşit de lemn lovit; o lopată izbise coşciugul. Cei doi bărbaţi 
ridicară sicriul şi-l aşezară la marginea gropii. Forţară cu lopeţile 
capacul, scoaseră trupul mortului şi-l trântiră jos. Luna ieşi de 
după nori şi-i dezvălui faţa galbenă ca ceara. Aşezară targa la 
îndemână, culcară cadavrul pe ea, îl acoperiră cu o pătură şi-l 
legară ţeapăn cu frânghii. Potter scoase un cuţit mare şi, pe 
când tăia capătul de prisos al frânghiei spuse: 

— Acum suntem gata cu treaba asta parşivă, felcere, şi- 
mneata fă bine şi mai scoate pe loc cinci biştari, că de nu, ţi-l 
lăsăm aci plocon. 

— Aşa, aşa! încuviinţă Joe Indianul. 

— l-ascultaţi: ce va să zică asta? se miră doctorul. Aţi cerut 
plata înainte şi v-am plătit. 

— Cum să nu, mi-ai plătit cu vârf şi îndesat izbucni Joe 
Indianul, înaintând spre doctor, care sărise în picioare. Acu cinci 


ani când intrasem în bucătăria lui taică-tu, să cer ceva de 
mâncare, m-ai gonit, zicând că venisem cu gând rău. M-am jurat 
atunci să mă răfuiesc cu tine, de-ar fi să fie şi peste o sută de 
ani. Da taică-tu, de frică, m-a băgat la gherlă pentru 
vagabondaj. Ce, crezi c-am uitat? Nu degeaba am sânge de 
indian în vine. Acu te am la mână şi-ai să mi-o plăteşti, aşa să 
ştii! 

In timp ce vorbea astfel, începuse să-l amenințe pe doctor, 
vârându-i pumnul sub nas. Deodată doctorul îi dete el un pumn 
şi-l trânti pe ticălos la pământ. Potter scăpă cuțitul, strigând: 

— l-ascultă, să nu dai în pretenu meu! 

lar în clipa următoare se încaieră cu doctorul. Se luptau 
amândoi cu sete, răscolind pământul cu tălpile. Joe Indianul 
ţâşni în picioare, cu ochii scânteind de patimă, puse mâna pe 
cuțitul lui Potter şi începu să le dea târcoale, târându-se cu 
capul aplecat înainte, ca o pisică. Aştepta momentul potrivit. 
Deodată doctorul se smuci şi scăpând din strânsoare, apucă 
tăblia grea de pe capul gropii lui Williams şi îl pocni pe Potter, 
doborându-l la pământ. Pe loc, Indianul profită de prilej şi înfipse 
cuțitul până în plăsele în pieptul tânărului, care se împletici 
căzând peste Potter şi împroşcându-l cu sânge. In aceeaşi clipă 
norii înfăşurară în negură îngrozitoarea privelişte, iar cei doi 
băieţi, înfricoşaţi, o luară la goană prin întuneric. 

În curând luna s-a ivit iar dintre nori. Joe Indianul, aplecat 
peste cele două trupuri, le privea îndelung. Doctorul a mai 
murmurat ceva nedesluşit, a scos un suspin lung, şi încă unul, 
apoi s-a liniştit. Ticălosul bombăni:"Cu blestematu ăsta-mi 
încheiai socotelile!” După aceea scotoci cadavrul şi-l jefui, apoi 
puse cuțitul ucigător în dreapta desfăcută a lui Potter şi se aşeză 
pe sicriul deschis. Trecură astfel trei, patru, cinci minute. 

Deodată Potter începu să se frământe şi să geamă. Mâna i se 
încleştă şi cuprinse cuțitul. Îl ridică, îl privi o clipă, îl lăsă din 
mână, cutremurându-se; se ridică în capul oaselor, împinse 
deoparte cadavrul, îl cercetă cu ochi tulburi, apoi aceeaşi privire 
rătăcită o roti împrejur, până întâlni privirea lui Joe. 


— Doamne, cum s-a întâmplat, Joe? 

— În mare încurcătură te băgaşi, vere! spuse Joe fără să 
clintească. Ce-ţi veni? De ce-ai sărit la el cu cuțitul? 

— Eu?! Ferească sfântu! N-am făcut eu una ca asta! 

— l-ascultă! Crezi c-o să scapi dacă îndrugi de-alde astea?... 
Fii serios! Potter se cutremură şi se îngălbeni la faţă. 

— Credeam că mi-am venit în fire. Cin mă puse să beau în 
seara asta! Văd că mi s-a urcat la cap, mai rău decât când ne 
apucarăm de treaba asta blestemată. M-am fâstăcit de tot. Nu 
mai ţiu minte nimic. Spune, Joe, te rog din suflet băiatule, i- 
adevărat că făcui una ca asta? Joe, n-am vrut! Să mor dac-am 
vrut, afurisit să fiu! Pe cinstea mea că nici prin gând nu mi-a 
trecut! Spune tu cum a fost, Joe? Ce grozăvie! Om tânăr, în 
pragu vieţii!” 

— Cum a fost? V-aţi luat la harţă, v-aţi ghiontit, ş-apoi dânsu 
te-a pocnit o dată cu scândura de colo, de-ai rămas lat jos. După 
aia te-ai ridicat, împleticindu-te, ai înşfăcat cuţitu şi l-ai băgat în 
el, tocmai când te izbea zdravăn a doua oară. De atunci şi până 
acu ai zăcut colo, ţeapăn ca o buturugă. 

— Of, of, of! Vai şi-amar de mine! N-am ştiut ce fac. Să mă 
trăsnească Dumnezeu dac-am ştiut. lo zic că numa rachiul e de 
vină... şi treaba asta blestemată, care m-a făcut să-mi ies din 
fire. De când sunt n-am pus mâna pe cuţit ori pe armă, Joe. M- 
am bătut şi eu, da niciodată cu arme. Poate să spuie oricine mă 
cunoaşte! Joe să nu mă dai în vileag! Te rog, Joe, băiatule, zi că 
n-o să mă spui! Totdeauna am ţinut la tine, Joe şi ţi-am luat 
parte. Adu-ţi aminte! Aşa-i că nu mă spui, Joe? 

Cu mâinile împreunate a rugăciune, bietul om căzu în 
genunchi în faţa ucigaşului netulburat. 

Aşa e, totdeauna ai fost de treabă cu mine, Muff Potter, şi n-o 
să te las. Ai cuvântul meu. Mai mult decât atâta ce vrei să-ţi 
spun? 

Joe eşti un înger, nu alta. O să te binecuvântez cât oi trăi! Și 
Potter începu să plângă. 


Haide, potoleşte-te. Ce, acuma-i vreme de bocit? Fă bine şi ia- 
o pe drumul ăla şi eu o iau p-ăstălalt. Hai, mişcă şi vezi să nu 
laşi urme. 

Potter o luă repede la picior şi în curând începu să alerge. 
Ticălosul de Joe ce stătu, uitându-se după el, apoi mormăi: 

— Dacă-i ameţit de lovitură şi pilit pe cât se pare, nu-şi mai 
aduce aminte de cuţit pân se depărtează şi nu mai are el curaj 
să vie singur înapoi, într-un loc ca ăsta, niciodată! 

Două-trei minute mai târziu, omul ucis, cadavrul învelit cu 
pătura, sicriul descoperit şi groapa căscată rămăseseră sub 
singura priveghere a lunii. Peste tot locul se lăsase iar linişte 
deplină. 


CAPITOLUL X 


Cei doi fugeau într-un suflet spre târg, muţi de spaimă. Din 
când în când aruncau câte o privire speriată înapoi, ca şi cum s- 
ar fi temut să nu fie urmăriţi. În fiecare ciot ivit în care li se 
părea că văd un om, un duşman şi li se tăia răsuflarea. Când 
trecură în fugă prin dreptul câtorva cocioabe lăturalnice aflate în 
apropierea târgului, lătratul câinilor îl făcu să gonească de parcă 
ar fi avut aripi la picioare. 

— Numa de-am ajunge la tăbăcăria veche cât mai putem fugi- 
şopti Tom, gâfâind din greu. N-o mai ţin mult. 

Drept răspuns nu se auzi decât gâfâiala şuierătoare a lui 
Huckleberry. Amândoi alergau cu ochii aţintiţi spre limanul 
nădejdilor lor şi se sileau din răsputeri s-ajungă. Se apropiau 
văzând cu ochii. In cele din urmă, se năpustiră amândoi deodată 
pe uşa deschisă a tăbăcăriei şi se prăvăliră în bezna ocrotitoare 
dinăuntru, plini de recunoştinţă şi istoviţi din cale-afară. Încetul 
cu încetul, vijelioasa bătaie a inimilor se mai alină şi 
Tom şopti: 

— Huck, tu cum crezi c-o să iasă afacerea asta? 

— Dacă moare doctoru Robinson, iese cu spânzurătoare. 

— Zău, aşa crezi? 

— Sunt sigur, Tom. 

Tom se gândi ce se gândi, apoi zise: 

— Cin să spuie? Noi? 

— Ce eşti nebun? Inchipuie-ţi că cine ştie ce se-ntâmplă şi Joe 
Indianu scapă nespânzurat. Mai curând ori mai târziu, ne face de 
petrecanie, cum te văz şi mă vezi. 

— Aşa m-am gândit şi eu, Huck. 

— Dacă e să spuie careva, n-are decât să spuie Muff Potter, 
dac-o fi dobitoc. Cum e el mai totdeauna beat, nu m-aş mira... 


Tom nu răspunse nimic. Stătea dus pe gânduri, chibzuind în 
sinea lui. Curând şopti iar: 

— Huck, da Muff Potter nici nu ştie. Cum poate să spună? 

— Cum nu ştie? 

— Păi ălălalt tocmai îl pocnise cu scândura-n cap când a-nfipt 
Joe Indianu cuţitu în el. Ce, tu crezi c-a văzut ceva? Crezi c-are 
habar? 

— Aşa e, Tom! Ai dreptate! Aşa e cum spui tu! 

— Ş-apoi, mai ştii, poate că scândura aia-n scăfârlie l-o fi dat 

gata şi pe el. 
_ — Asta n-o prea cred, Tom. Era afumat rău, se vedea cât colo. 
Ala când îl cauţi e beat. Ştiu de la babacu, el când e pilit, poate 
să-i cază şi-o turlă de biserică-n cap şi n-are nici pe dracu. Chiar 
el zice aşa. Sigur c-aşa e şi Muff Potter. P-altul, treaz, o lovitură 
ca aia l-ar fi dat gata. 

Tom mai tăcu o bucată de vreme, apoi întrebă: 

— Huck, tu eşti sigur că poţi să-ţi ţii gura? 

— Tom, noi doi, vrem nu vrem, trebuie să ne ţinem gura, ştii 
prea bine. De suflăm ceva, diavolul ăla indian ne suceşte gâtul 
la amândoi dacă scapă de spânzurătoare. lo ştiu ce zic! Hai să 
ne jurăm unu altuia, asta trebuie să facem, să ne jurăm că nu 
suflăm o vorbă. , 

— Foarte bine, Huck. Al mai bun lucru. Ridică mâna şi jură 

că... 
— AŞ, pentru aşa ceva n-ajunge. Jurământu ăsta e bun pentru 
fleacuri, ori când ai d-a face cu fete, care şi-aşa tot nu ştie să-şi 
ţie gura şi te pârăşte când e la o ananghie. Într-o chestie 
serioasă ca asta, trebuie să avem ceva în scris. Cu sânge 
trebuie să iscălim jurământul. 

Tom încuviinţă cu înflăcărare. Era o idee pe placul lui: neagră, 
înfiorătoare, plină de tâlc. Şi toate se potriveau de minune: şi 
ceasul de noapte, şi împrejurările, şi locul unde se aflau. Culese 
de pe jos o scândurică netedă de brad, care lucea în bătaia lunii, 
scoase din buzunar o fărâmă de cretă roșie, se trase mai la 
lumină şi, încruntând din sprâncene, mâzgăli rândurile ce 


urmează, opintindu-se la fiecare literă, îndesând limba între dinţi 
sau îndoindu-şi-o, după cum literele coborau sau suiau: 

” Huck Finn şi cu Tom Sawyer jură să tacă chitic la chestia 
asta şi să pice Morți pe loc dac-or sufla ceva şi oasele să le să le 
Putrezească.” 

Iscusinţa cu care scria Tom şi stilul lui ales îl dădură gata pe 
Huck. Numaidecât scoase de sub gulerul hainei un ac cu 
gămălie, şi tocmai se pregătea să se înţepe în deget când Tom îI 
opri: 

— Stai! Nu cu ăsta. Acu cu gămălie-i de aramă. Să nu fie 
coclit. 

— Şi ce dacă-i coclit? 

— E otravă, mă. Înghite tu cocleală de aramă şi-o să vezi ce 
păţeşti. 

Tom desfăşură aţa de pe acul de cusut pe care-l purta 

întotdeauna la el şi se înţepară pe rând, în buricul degetului 
mare storcând din el câte o picătură de sânge. 
Încetul cu încetul, tot storcându-şi cu putere degetul, Tom izbuti 
să-şi semneze inițialele folosind drept condei degetul mic. Apoi îi 
arătă lui Huckleberry cum să tragă un H şi un F. Acum 
jurământul era pecetluit. Nu le mai rămânea decât să îngroape 
scândurica lângă zid, cu un ceremonial sinistru cu tot felul de 
descântece, după care însemna că-şi puseseră lacăt gurii şi 
lepădaseră cheia. 

În clipa aceea, printr-o gaură din celălalt capăt al şandramalei 
se furişă o făptură; dar niciunul dintre băieţi nu băgă de seamă. 

— Tom şopti Huckleberry oare asta ne fereşte pe vecie să nu 
trăncănim? Bagi mâna-n foc? 

— Fireşte! Orice s-o întâmpla, noi trebuie să tăcem chitic. N- 
am văzut, n-am auzit nimic. C-altminteri e vai de noi, am pica pe 
loc morţi... ce, parcă tu nu ştii? 

— Ba ştiu... 

Mai şuşotiră aşa câtăva vreme. 


Deodată, de afară, ca de la o depărtare de zece paşi, se auzi 
urletul lung şi jalnic al unui dulău. Băieţii se agăţară unul de 
altul, înnebuniţi de spaimă. 

— Pentru care din noi o fi urlând? gâfâi în şoaptă Huckleberry, 
cu sufletul la gură. 

— Nu ştiu. Uită-te prin crăpătură. Hai, vezi repede! 

— Nu! Uită-te tu, Tom! 

— Nu pot, zău că nu pot, Huck! 

— Haide, Tom, te rog! l-auzi... iar! 

— O, Doamne, Dumnezeule, îţi mulţumesc! răsuflă uşurat 
Tom. Acum ştiu ce e... Asta e dulăul lui Harbison. 

— A, ce bine! Îți spui drept, Tom, că mie mi se tăiase 
picioarele de frică; puteam să fac prinsoare că-i câine bagabont. 

Câinele mai urlă o dată. 

Băieţii se băgară unul într-altul, cu inima cât un purice. 

— Aoleo! Nu-i dulău lu Harbison- şopti Huckleberry. la uită-te, 
Tom! 

Temurând din tot trupul, Tom îi împlini voia şi se uită prin 
crăpătură. Abia i se mai auzea şoapta când spuse: 

— liii, Huck, adevărat că-i câine bagabont. 

— la te uită repede, Tom, repede, pentru care din noi urlă? 

— Huck, eu cred că pentru amândoi, că stăm alături. 

— Aoleo, Tom, ne-am dus pe copcă. lo unu, la sigur că mă duc 
în iad, prea mi-am făcut de cap. 

— M-a luat dracu! Aşa-mi trebuie, dacă trag chiulul de la 
şcoală şi fac tot ce mi se spune că n-am voie. Puteam să fiu şi 
eu băiat de treabă, ca Sid, dacă mă căzneam, da ţi-ai găsit, nici 
măcar să-ncerc n-am vrut. Da acu, dacă scap, mă jur c-o să ştiu 
totdeauna lecţia ca pe apă la şcoala de duminică! 

Şi Tom începu să băzâie. 

— Tu şi rău! îi ţinu isonul Huckleberry, începând şi el să 
bâzâie. Afurisit să fiu dacă nu eşti tu... sfânt, pe lângă păcătosu 
de mine. Ehei, să fiu io măcar pe juma cât tine! 

Înăbuşindu-şi cu greu un sughiţ, Tom şopti: 

— la te uită, Huck, ia te uită! Stă cu spatele la noi! 


Huck aruncă şi el o privire prin crăpătură şi încredinţându-se 
că dulăul stătea cu spatele la ei, inima i se umplu de bucurie. 

— Da, zău, stă cu spatele la noi! Aşa sta şi-nainte! 

— Da, aşa sta. Şi prostu de mine n-am băgat de seamă. Păi, 
atunci e bine. Ei, da pentru cine o fi urlând? 

Urletele încetară. Tom ciuli urechile, - St! Dar asta ce-o mai 
fi? 

— Parcă... parc-ar grohăi nişte porci. Ba nu, sforăie careva, 
Tom. 

— Să ştii c-aşa el Da unde-o fi oare, Huck? 

— lo crez că-i colo, în capu alălalt. Aşa mi se pare. Babacu 
doarme din când în când printre porci, da el când sforăie, să te 
ţii! Urneşte, şi casa din loc. Şi-apoi, io zic că n-o să se mai 
întoarcă niciodată pân târgu nostru. 

Spiritul de aventură se trezi din nou în băieţi. 

— Hucky, ai curaj să vii după mine, dacă merg io înainte? 

— Tom, parcă n-aş avea chef. Dacă e Joe Indianu?... 

Tom se înfricoşa. Dar, curând, ispita se trezi iar în ei şi mai 
puternică. Se hotărâră să rişte, după ce mai întâi se înţeleseră s- 
o ia numaidecât la sănătoasa, dacă sforăitul ar fi încetat. Porniră 
în vârful picioarelor către celălalt capăt al magaziei, unul în 
urma celuilalt. Când ajunseră la cinci paşi de cel ce sforăia. Tom 
calcă pe un băț, care se frânse, trosnind. Omul gemu, se 
zvârcoli puţin şi faţa îi nimeri în bătaia lunii. Era Muff Potter. 
Băieți îngheţară de spaimă când îl văzură mişcând prin somn. 
Dar, încetul cu încetul, le veni inima la loc. leşiră tiptil de sub 
streaşina dărăpănată, apoi se opriră la o mică depărtare să-şi ia 
rămas bun. Urletul prelung şi sinistru de adineaori se înălţă în 
noapte. Intorcând capetele, văzură făptura ciudată a câinelui la 
câţiva paşi de culcuşul lui Potter. Sta cu faţa la cel ce dormea şi 
cu botul înălţat spre cer. 

— Aoleo, la el urlă! exclamară amândoi într-o suflare. 

— Auzi, Tom, lumea zice că un câine bagabont a urlat odată 
lângă casa lu Johny Miller, pe la miezu nopţii, sut vreo două 
săptămâni d-atunci, ş-o cucuvaie i-a intrat pe uşă, s-a lăsat pe 


parmalâcul scării ş-a cântat, tot în noaptea aia şi pân acu n-a 
dat nimeni din casă ortul popii. 

— Ei, o fi. Şi ce dacă! Da Gracy Miller n-a căzut peste cuptor 
chiar în sâmbăta ailaltă? Şi n-ai văzut ce-a păţit. A luat foc. 

— Da, asta aşa e, da vezi că n-a dat ortu popii. Şi unde mai 
pui că fata pe zi ce trece e mai bine. 

— Aşteaptă tu, şi-ai să vezi! Nicio nădejde să scape! 

O ia Aghiuţă, cum o să-l ia şi pe Muff Potter. Ascultă tu ce 
spun negrii, că ei se pricep la de-alde astea. 

S-au despărţit apoi îngânduraţi. 

Când Tom se furişa de-a buşilea pe fereastra odăii sale, 
noaptea era pe sfârşite. Se dezbrăcă cu mare băgare de seamă 
şi adormi, mulţumit că nu ştia nimeni de fuga lui nocturnă. Nu 
bănuia că Sid, care sforăia încetişor, sta treaz de mai bine de o 
oră. 

Când se deşteptă Tom, Sid se şi îmbrăcase şi plecase. După 
lumină, părea a fi târziu. Tom sări în sus, speriat. Oare de ce nu- 
| strigaseră, de ce nu-l sâcâiseră ca de obicei, să se scoale? 
Gândul ăsta îl muncea şi-l făcu să cadă la bănuială. In cinci 
minute era gata îmbrăcat şi cobora scările. Pica de somn şi-l 
durea tot trupul, de parc-ar fi fost bătut. Cei ai casei mai erau 
încă adunaţi în jurul mesei, dar sfârşiseră gustarea de 
dimineaţă. Niciun glas nu se ridică să-l dojenească, dar cu toţii îi 
ocoleau privirea. 

Domnea o tăcere, o gravitate, care-l îngheţa pe vinovat. Tom 
luă loc la masă şi se căzni să pară voios, dat truda era 
zadarnică; nu izbutea să trezească niciun zâmbet, nicio reacţie 
din partea celorlalţi. În cele din urmă tăcu şi inima i se cufundă 
într-o adâncă deznădejde. 

După gustarea de dimineaţă, mătuşă-sa îl luă deoparte şi 
băiatul parcă se mai învioră, gândindu-se la bătaia care-l 
aştepta. Dar ea nu-l bătu; plânse şi-l întrebă cum de-l lăsa inima 
să mâhnească într-atât o biată bătrână. La urmă, îi spuse că n- 
are decât să meargă înainte pe calea pierzaniei, pe care o 
apucase şi s-o bage în mormânt, de griji şi de inimă rea, fiindcă 


acuma ştie că degeaba se mai străduieşte să facă din el băiat 
de treabă. Toate astea Tom le găsea mai usturătoare decât o 
sută de bătăi şi inima îi era acum mai îndurerată decât trupul. 

A plâns, s-a rugat să-l ierte, a făgăduit iarăşi şi iarăşi că se va 
îndrepta şi apoi a fost lăsat să plece, simțind că nu dobândise 
nici iertare deplină, nici prea mare încredere. 

Plecă atât de mâhnit, încât în inima lui n-avu timp să 
încolţească nici cel mai mic gând de răzbunare împotriva lui Sid, 
a cărui retragere grăbită pe portiţa din dos era inutilă. O porni 
spre şcoală, îngândurat şi trist. Chelfăneala ce-o luă, împreună 
cu Joe Harper, pentru chiulul din ajun, o îndură ca unul care, 
copleşit de griji cu mult mai apăsătoare, e indiferent faţă de 
nimicuri. Se îndreptă apoi spre locul său, îşi propti coatele pe 
pupitru şi obrajii în mâini, cu privirea pironită în perete, privire 
ajunsă la limita îndurării. Deodată simţi sub cot ceva tare. 
Vreme îndelungată rămase nemişcat, apoi agale, mâhnit, îşi 
schimbă poziţia şi oftând, ridică obiectul. Era înfăşurat într-o 
hârtie. O despături. Urmă un oftat lung, nesfârşit, formidabil. 
Tom simţea că i se frânge inima, că-i fuge pământul de sub 
picioare. Era bumbul lui de alamă. 

Asta le punea vârf la toate. 


CAPITOLUL XI 


Cam pe la amiază, întreg orăşelul fu zgâlţâit ca de un curent 
electric de înspăimântătoarea veste. Fără telegraf, despre care 
în zilele acelea nici nu se visa încă, vestea zbura din gură în 
gură, de la grup la grup, din casă în casă, cu o iuţeală nu mult 
mai mică decât a telegrafului. Fireşte că învățătorul îi lăsă liberi 
pe şcolari în după-amiaza aceea; tot târgul l-ar fi socotit drept 
un om ciudat, de n-ar fi făcut-o. 

Lângă cel ucis fusese găsit un cuţit plin de sânge închegat. 
Cineva îl recunoscuse ca fiind al lui Muff Potter, aşa zicea lumea. 
Se mai spunea ca un cetăţean întârziat dăduse peste Potter pe 
când se spăla la gârlă, în ceasul întâi sau al doilea al dimineţii, 
Potter încercase să se ascundă, apoi îşi luase iute tălpăşiţa. 
Toate astea dădeau de bănuit, dar mai ales spălatul, care, nu 
prea făcea parte din obiceiurile lui Potter. Se mai spunea că 
oamenii cotrobăiseră peste tot în oraş ca să-l găsească pe 
„ucigaş”. (E ştiut că lumea nu se prea codeşte când e vorba să- 
şi dea părerea asupra vreunei mărturii şi să condamne.) Totuşi 
nu se putuse da de urma ucigaşului. Pâlcuri de călăreţi 
plecaseră pe toate drumurile din preajma târgului, iar şeriful 
„spera” că-l va aresta pe Potter înainte de lăsarea întunericului. 

Tot târgul îmbulzea spre cimitir. Tom, uitându-şi mâhnirea, se 
alătură convoiului. Ar fi preferat de o mie de ori să meargă 
aiurea, dar o vrajă puternică, de neînțeles, îl trăgea cu tot 
dinadinsul într-acolo. Când ajunse în sfârşit în acel loc 
înspăimântător, îşi strecură trupul firav prin mulţime până dădu 
cu ochii de lugubra privelişte. | se părea un veac de când fusese 
acolo. Cineva îl ciupi de braţ. Când se întoarse, întâlni privirea 
lui Huckleberry. Apoi, repede se uitară amândoi în altă parte, 
întrebându-se dacă nu băgase cineva de seamă schimbul lor de 


priviri. Dar toată lumea vorbea cu însufleţire şi se înghesuia să 
vadă sinistrul spectacol. 

„Bietul băiat!” „Sărmanul de el, să moară aşa tânăr!” „Să fie 
pedepsiţi cum se cuvine profanatorii de morminte!”” Dacă-l 
prinde pe Muff Potter, să-i pună ştreangul de gât!” Cam acestea 
erau vorbele care umblau prin mulţime. lar preotul spuse: 
„Aceasta a fost o judecată; iată mâna Celui de sus!” 

Deodată, pe Tom îl trecu un fior din creştet până în tălpi; 
dăduse cu ochii de faţa calmă a lui Joe Indianul. În aceeaşi clipă, 
mulţimea începu să freamăte şi să se îmbulzească. 

Se ridicară glasuri care strigau: 

— El e! El e! Uite-l vine singur! 

— Cine? Cine vine? strigară zeci de glasuri deodată. 

— Muff Potter. 

— la uitaţi-vă, s-a oprit! 

— Priviţi, o ia înapoi! Nu-l lăsaţi să fugă! 

Câţiva oameni, cocoţaţi în copacii de lângă Tom, spuneau că 
Potter nu voise să fugă, ci că rămăsese pironit locului cu o 
mutră şovăitoare şi zăpăcită. 

— Auzi neruşinare! exclamă un spectator. A avut chef să vină 
să-şi privească isprava pe-ndelete, nu se aştepta să găsească 
lume aici. 

Prin mulţimea care se dete în lături, trecu acum şeriful, 
trăgându-l pe Potter de braţ, cu un aer triumfător. Faţa bietului 
om avea o expresie rătăcită; ochii trădau spaima care îi gâtuia. 
Când ajunsese în faţa celui ucis, începu să tremure ca varga, îşi 
acoperi faţa cu mâinile şi izbucni în plâns. 

— Nu-s vinovat, oameni buni! striga printre hohote de plâns, 
pe cinstea mea că nu-s vinovat! 

— Cine te-a învinovăţit? strigă un glas. 

— Lovitura mersese la ţintă. Potter înălţă capul şi privi în jur 
cu o deznădejde cumplită în ochi. Văzându-l pe Joe Indianul, 
strigă: 

— Ah, Joe, Joe, îmi făgăduiseşi că n-o să... 


— Cuţitul ăsta e al dumitale, sau nu? întrebă brusc şeriful, 
vârându-i cuțitul sub nas. 

Potter se clătină pe picioare şi s-ar fi prăvălit dacă cei din jur 
nu-l prindeau, aşezându-l pe iarbă. Apoi zise: 

— Parcă-mi spunea ceva, că de nu mă-ntorc... 

Se înfioră, apoi cu mâna-i neputincioasă făcu o mişcare de 
renunțare. 

— Spune-le, Joe, acu poţi să le spui... e totuna. 

Huckleberry şi Tom ascultară muţi, cu ochii holbaţi, cum 
ticălosul cu inimă de piatră înşira netulburat mărturia-i 
mincinoasă. Clipă de clipă se aşteptau ca Dumnezeu să 
sloboadă fulgere din cer senin asupra capului acelui păcătos. Se 
întrebau cu mirare până când avea să mai întârzie pedeapsa 
înfricoşătoare. lar când termină şi îl văzură stând în faţa lor 
întreg şi teafăr, se stinse şi pieri şovăitoarea lor pornire de a-şi 
călca jurământul, pentru a salva viaţa bietului om trădat şi 
năpăstuit. Căci era limpede că nelegiuitul se vânduse satanei şi 
cum puteau ei cuteza să înfrunte asemenea putere? Ar fi 
însemnat să abată asupra capetelor lor cele mai mari 
nenorociri... 

— De ce n-ai fugit? Ce te-a făcut să te întorci aici? Întreabă 
cineva. 

— Nu ştiu ce m-a împins, nu ştiu. A trebuit cu tot dinadinsul să 
vin. gemu Potter. Am vrut să, da numa-ncoace mă duceau 
picioare. Şi iarăşi izbucni în plâns. 

Joe Indianul îşi repetă declaraţia, la fel de liniştit, câteva 
minute mai târziu, iar băieţii, văzând că fulgerele divine tot mai 
întârzie, se întăriră în credinţa lor că Joe se vânduse diavolului. 
Devenise acum pentru ei cel mai interesant subiect de groază 
întâlnit vreodată. Erau ca vrăjiţi, nu-şi mai puteau lua ochii de la 
el. 

Fiecare din ei hotărî în sinea lui să-l pândească odată 
noaptea, cu nădejdea că va da astfel ochii cu fiorosul lui stăpân. 

Joe Indianul ajută la ridicarea cadavrului şi la aşezarea lui într- 
un camion. Prin mulţimea înfiorată se şopti cum că rana 


sângerase puţin cu acest prilej. Băieţii prinseră nădejdea că 
această împrejurare fericită ar putea îndrepta bănuiala pe calea 
cea bună. Dezamăgirea urmă însă curând; câţiva târgoveţi 
spuseră: „Fireşte, Muff Potter l-a lovit de la trei paşi”. 

Timp de o săptămână, cumplita taină şi conştiinţa lui 
încărcată tulburară somnul lui Tom. Odată, în timpul gustării de 
dimineaţă Sid spuse: 

— Măi Tom, atâta te frămânţi şi vorbeşti prin somn, că nu mă 
laşi să dorm toată noaptea. 

Tom se îngălbeni şi lăsă ochii în jos. 

— Asta-i semn rău. spuse cu gravitate mătuşa Polly. Ce ai pe 
suflet Tom? 

— Nimic. Eu nu ştiu de nimic... Dar mâna băiatului tremura 
atât de tare, încât vărsă cana cu cafea. 

— Şi vorbeşti nişte năzbâtii!... urmă Sid. Azi noapte ziceai: „E 
sânge, nu vedeţi că-i sânge?” O ţineai aşa întruna. Şi apoi ai zis: 
„Nu mă mai chinuiţi, o să spun tot ce ştiu.” Ce să spui? Ce ştii? 

Lui Tom i se făcuse negru înaintea ochilor. Nici nu îndrăznea 
să se gândească ce se putea întâmpla acum. Dar, din fericire, 
îngrijorarea pieri de pe chipul mătuşii Polly. Fără să-şi dea 
seama, ea îi veni în ajutor lui Tom, zicând: 

— la mai taci şi tu! Vezi bine că visează nenorocita aia de 
crimă! Şi eu o visez aproape în fiecare noapte. Câteodată mă 
pomenesc visând că-s eu ucigaşul! 

Mary spuse că şi ea se speriase într-atâta, încât visa adesea 
urât. Sid se dădu bătut şi Tom o şterse cât putu mai repede. 
După asta, o săptămână se văită de dureri de măsele şi se culcă 
în fiecare seară cu fălcile legate. Habar n-avea că Sid sta la 
pândă noapte de noapte, că adesea îi trăgea binişor la o parte 
legătura, şi apoi rezemat în cot, asculta o bună bucată de 
vreme, după care trăgea iarăşi legătura la loc. Cu timpul, Tom 
îşi mai veni în fire. Se plictisise de durerea de măsele şi renunţă 
la ea. Chiar dacă Sid izbutea să priceapă câte ceva din 
mormăielile lui Tom, păstra pentru sine descoperirile. 


Pe Tom îl scotea din fire că băieţii, la şcoală, nu se mai 
saturau să se joace de-a ancheta, folosind stârvuri de pisici 
drept victime. Tom era astfel silit să-şi amintească mereu de 
spaima ce-l apăsa. Sid băgă de seamă că Tom nu făcea 
niciodată pe judecătorul de instrucţie la aceste anchete, cu 
toate că de obicei el era capul tuturor jocurilor noi. Mai băgă de 
seamă că Tom nu făcea nici măcar pe martorul-ciudat lucru-şi 
că vădea o mare scârbă pentru acel joc de-a ancheta; de câte 
ori putea, îl ocolea. Sid se minuna, dar nu spunea nimic. Peste 
puţin trecu şi moda anchetelor; astfel scăpă şi Tom de chinul ce 
i-l pricinuiau. 

În această vreme de grea cumpănă, nu era zi în care Tom, 
pândind prilejul, să nu se apropie de ferestruica zăbrelită a 
închisorii şi să nu-i strecoare „ucigaşului” bunătăţile mărunte de 
care putea face rost. Închisoarea era o şandrama mică, din 
cărămidă, aşezată într-o mlaştină, în marginea târgului. N-avea 
paznici, prea arareori era ocupată. Darurile acelea contribuiau în 
mare măsură să-i uşureze lui Tom cugetul. 

Tare ar fi dorit localnicii să-l ungă cu păcură pe Joe Indianul şi 
să-l poarte prin târg călare pe o prăjină ca pe-un jefuitor de 
morminte! Joe era însă pentru tot târgul un personaj atât de 
înfricoşător, încât nu se găsea nimeni care să îndrăznească a lua 
conducerea acestei trebi, şi în cele din urmă oamenii se lăsară 
păgubaşi. La anchetarea cazului, el avusese grijă să-şi înceapă 
amândouă declaraţiile cu momentul încăierării, fără a pomeni 
de jefuirea mormântului, care avusese loc mai înainte. Aşa încât 
oamenii se gândiră că e mai cuminte să renunţe deocamdată la 
darea lui în judecată. 


CAPITOLUL XII 


Una din pricinile pentru care gândul lui Tom se mai abătuse 
de la taina ce-l rodea era o preocupare nouă şi plină de 
gravitate. Becky Thatcher nu mai venea la şcoală. Tom se 
luptase câteva zile cu mândria lui, încercând să nu se 
sinchisească, s-o uite pe Becky, dar nu izbutea. Se trezea dând 
târcoale pe întuneric casei tatălui ei, cu inima plină de jale. 
Becky era bolnavă. Dacă murea! Gândul ăsta îl umplea de 
desperare. Nu-l mai interesa războiul şi nici măcar pirateria. 
Farmecul vieţii pierise totul era searbăd, cenuşiu. Lăsă deoparte 
cercul şi bastonul de crichet, joaca nu-i mai făcea nicio plăcere. 
Mătuşă-sa băgă de seamă şi se îngrijoră. Începu să încerce tot 
felul de fleacuri ca să-l învioreze. Ea făcea parte din acei oameni 
care se dau în vânt după doctorii brevetate şi după orice 
metode puse în practică de curând. O viaţă întreagă făcuse 
experienţe în acest domeniu. Cum se ivea o doctorie sau o 
metodă nouă, ardea de nerăbdare s-o încerce, nu pe pielea ei, 
căci ea una nu era niciodată bolnavă, ci pe a cui se nimerea să-i 
fie la îndemână. Citea regulat toate revistele de „sănătate” şi 
toate  înşelătoriile „frenolice”” care apăreau. Neştiinţa lor 
solemnă îi pria ca peştelui apa. 

Credea ca-n evanghelie în toate prostiile de care erau pline 
acele broşuri, despre aerisire, despre cum să te culci şi cum să 
te scoli, ce să mănânci şi ce să bei, câtă mişcare să faci, ce 
dispoziţie sufletească să-ţi impui şi ce îmbrăcăminte să porţi. Nu 
băga niciodată de seamă că revistele ei de igienă din luna în 
curs răsturnau tot ce recomandaseră cu o lună înainte. Era 


7 Frenologic-adjectiv, de la frenologie, ştiinţă idealistă, falsă, conform căreia 
calităţile psihice şi intelectuale ale omului pot fi recunoscute după 
conformaţia craniului. 


naivă şi încrezătoare, şi cădea astfel lesne în capcana oricărei 
reclame. 

Aduna laolaltă tot arsenalul revistelor şi doctoriilor ei 
înșelătoare şi, astfel înarmată, oficia ca o vrăjitoare, aducând 
iadul pe urmele ei, dar neîndoindu-se o clipă că e un înger 
alinător, care dăruieşte aproapelui suferind balsamul tămăduirii. 

Acum era la modă hidroterapia. Starea jalnică în care se afla 
Tom fu pentru mătuşă-sa Polly un prilej căzut din cer să 
experimenteze noua metodă. In fiecare dimineaţă îl silea pe 
băiat să iasă din aşternut de cum mijea de ziuă şi, punându-l să 
stea în picioare în şopron, îl îneca într-un potop de apă rece. 
După asta, îl fricţiona cu un ştergar aspru ca o răzătoare, până îl 
aducea iar în simţiri; apoi îl înfăşura într-un cearceaf ud şi-l lăsa 
împachetat între pături, „să năduşească şi sufletul din el” şi „să- 
i iasă prin piele toată răutatea din inimă”, cum spunea Tom. 

Cu toate acestea, băiatul era zi de zi mai tăcut, mai palid şi 
mai abătut. Mătuşa adăugă tratamentului băi fierbinţi, băi de 
şezut, duşuri şi băi de cadă. Tom rămânea mohorât ca un dric. 
Atunci mătuşa începu să combine hidroterapia cu o dietă severă 
de fulgi de ovăz şi cu foi de muştar. Calcula puterea de 
absorbţie a băiatului ca pe a unui hârdău şi zilnic îl umplea până 
la refuz cu leacuri atotvindecătoare. 

De la un timp pe Tom îl lăsau nepăsător „tratamentele 
acestea, fapt ce o îndurera nespus pe biata bătrână. Ea îşi 
spunea că nepăsarea lui Tom trebuia înfrântă cu orice preţ. 
Atunci auzi pentru prima oară de medicamentul numit “Moartea 
durerilor". 

Comandă numaidecât o probă. Gustă doctoria şi inima i se 
umplu de mulţumire. Era foc şi văpaie sub înfăţişare de lichid. 
Renunţă la hidroterapie şi la toate celelalte remedii şi-şi puse 
toată nădejdea în „Moartea durerilor”. li dete lui Tom o linguriţă 
din leacul miraculos, apoi, înfrigurată, aşteptă rezultatul urarea i 
se risipi într-o clipă şi sufletul ei tulburat îşi regăsi liniştea, căci 
„apatia” lui Tom se spulberase. Pe jăratic să-l fi pus mătuşa şi 
tot nu l-ar fi trezit mai bine. 


Tom înţelesese că era timpul să-şi vină în fire: felul ăsta de 
viaţă o fi fost el destul de romantic pentru starea lui amărâtă, 
dar simţea că nu mai merge; trebuie să termine cu viaţa asta 
searbădă, plină de necazuri. Fel de fel de planuri îi treceau prin 
minte, cum să facă să scape. In cele din urmă, îi dădu în gând să 
se prefacă ahtiat după „Moartea durerilor“. 

Cerea atât de des doctoria, încât începuse să o plictisească pe 
mătuşă. Până când, obosită, mătuşa Polly îi spuse să şi-o ia 
singur şi să n-o mai bată la cap. Să fi fost vorba de Sid, nicio 
bănuială n-ar fi umbrit bucuria bătrânei, dar fiindcă era Tom la 
mijloc, mătuşa începu să supravegheze pe furiş sticla. Care nu-i 
fu mirarea când văzu că într-adevăr conţinutul scădea. Cum să-i 
treacă prin gând că Tom îngrijea sănătatea unei crăpături din 
duşumeaua salonului? 

Într-o zi, Tom tocmai dădea crăpăturii porţia de doctorie, când 
se apropie de el motanul cel galben al mătuşii, torcând, privind 
cu jind linguriţa şi rugându-se să-i dea şi lui să guste. 

Tom îl preveni: 

— Mă Peter să n-o iei, dacă n-ai neapărată nevoie. Dar Peter îi 
dădu a înţelege că avea neapărată nevoie. 

— Eu zic să te gândeşti bine. 

La care motanul răspunse că se gândise bine. 

— Ei, dacă vrei cu tot dinadinsul, ce să-ţi fac, să-ţi dau, ca să 
nu zici că-s zgârcit, da dacă nu ţi-o place, să n-ai nicio pretenţie: 
cum îţi aşterni, aşa dormi. 

Peter încuviinţă cu un miorlăit. Tom îi căscă gura şi-i vărsă pe 
gât „Moartea durerilor”. Peter sări în sus de doi metri, scoase un 
strigăt sălbatic de luptă, şi se năpusti val vârtej împrejurul 
camerei, pocnindu-se cu capul de mobile, răsturnând glastrele 
cu flori şi făcând o harababură nemaipomenită. După asta, se 
ridică pe labele dinapoi şi începu să umble ca la paradă cu capul 
într-o parte, strigând sus şi tare nepotolita-i bucurie. Apoi iar o 
zbughi, dând de câteva ori ocol camerei, răvăşind şi nimicind 
totul în cale. 


Mătuşa Polly intră tocmai la timp pentru a-l vedea executând 
câteva salturi duble, scoțând un chiot puternic de adio şi 
zburând prin fereastra deschisă, cu rămăşiţele glastrelor de flori 
după el. Mătuşica încremenise în prag, privind nedumerită pe 
deasupra ochelarilor. Tom se tăvălea pe jos, prăpădindu-se de 
râs. 

— Tom, ce naiba are cotoiul ăsta? 

— De unde să ştiu eu, mătuşico? îngăimă Tom printre hohote 
de râs. 

— Doamne sfinte! De când sunt, n-am văzut una ca asta. Da 
ce-o fi având? 

— Habar n-am, tuşă Polly, aşa fac pisicile când sunt vesele. 

— Nu zău, aşa fac? 

Acum Tom desluşi în glasul mătuşii ceva care-l neliniştea. 

— Da, tuşică. Adică, aşa mi se pare. 

— Daa, aşa ţi se pare? 

— Înî... 

Între timp mătuşa se aplecase iar Tom o pândea cu atenţie 
plină de îngrijorare. Când ghici ce o preocupa era prea târziu. De 
sub marginea cuverturii de pat se zărea coada linguriţei; care-l 
dăduse de gol. Mătuşa Polly apucă linguriţa şi i-o băgă sub nas. 
Tom se făcu mic şi lăsă ochii în jos. Mătuşa îl ridică, după cum îi 
era obiceiul, de-o ureche, şi-l ciocăni zdravăn în cap, cu 
degetarul. 

— Bine, musiu, ce-ţi veni să te porţi aşa c-o biată lighioană, 
neputincioasă? 

— Mi-era milă de el, că n-are nicio mătuşă. 

— N-are nicio mătuşă? Neghiobule! Ce vrei să zici? 

— Păi, dacă avea şi el o mătuşă, avea ea grijă să-l 
doctoricească. Îi ardea ea maţele cu „Moartea durerilor”. Nu-i 
era mai milă de lighioană ca de-o fiinţă omenească. 

Pe mătuşa Polly o cuprinse fără de veste căinţa. Deodată 
lucrurile îi apărură într-o lumină nouă; ce era cruzime faţă de un 
motan s-ar fi putut să fie cruzime faţă de un băieţel. Punând 
mâna pe creştetul lui Tom, spuse blând: 


— Tom, eu nu ţi-am vrut decât binele! Zău că ţi-a făcut bine 
doctoria, Tom. 

Tom înălţă privirea spre ea, cu o seriozitate prefăcută, prin 
care răzbea licărirea unui zâmbet. 

— Ştiu că mi-ai vrut binele, mătuşică. Şi eu i-am vrut binele lui 
Peter. Şi zău că şi lui i-a făcut bine doctoria. Nu l-am văzut 
niciodată aşa vioi... 

— Hai, piei din ochii mei, până nu mă scoţi iar din sărite. 
Încearcă să fii şi tu o dată băiat de treabă... Şi doctoria nu e 
nevoie s-o mai iei. 

Tom sosi la şcoală cu mult înainte de începerea lecţiilor. Se 
observase că acest lucru ciudat se petrecea zilnic de la o vreme. 
lar acum, după obiceiul ce-l prinsese de curând, stătea în curtea 
şcolii, pe lângă poartă, în loc să ia parte la jocurile celorlalţi. 

Spunea că e bolnav; aşa şi arăta. Se făcea că se uită aşa, într- 
o doară; adevărul era că supraveghea foarte atent drumul care 
urca spre şcoală. 

Curând îl zări pe Jeff Thatcher. 

Tom se lumină la faţă; îl privi o clipă lung, încordat, apoi 
întoarse capul, plin de mâhnire. Când Jeff Thatcher ajunse în 
dreptul lui, Tom intră în vorbă cu el, căutând cu dibăcie să 
aducă vorba despre Becky, dar afurisitul de Jeff nici nu băga de 
seamă. Şi în tot acest timp, Tom nu-şi lua ochii de la drum. 

De câte ori se ivea vreo rochiţă fluturând în mers, inima 
începea să-i bată cu putere şi ce ciudă pe el când îşi dădea 
seama că se înşelase, că nu era Becky! In cele din urmă, cum nu 
se mai zărea nicio rochiţă, Tom pierdu orice nădejde şi se 
prăbuşi într-o neagră mâhnire. Intră în casa goală şi se aşeză la 
locul lui, pregătit sufleteşte să sufere o veşnicie. Dar tocmai în 
clipa aceea se mai ivi în poartă o rochiţă şi Tom sări ca ars. |n 
clipa următoare era în curte, chiuind ca un sălbatic, râzând, 
urmărindu-i pe ceilalţi băieţi, sărind gardul cu o îndrăzneală 
nemaipomenită, mai-mai să-şi frângă oasele, făcând tumbe, 
sprijinindu-se când în mâini când în cap, pe scurt, executând 
toate acele acte de vitejie ce-i dădeau prin gând şi trăgând 


mereu cu coada ochiului la Becky Thatcher, să vadă dacă ea 
bagă de seamă. 

Dar Becky părea că nu observă nimic; nici nu se uita la el. 
Oare era cu putinţă nici să nu-l fi văzut măcar? Atunci Tom îşi 
mută arena de demonstraţie în imediata ei vecinătate. Se repezi 
cu chiote fioroase de luptă, îi smulse unui băiat şapca din cap, i- 
o aruncă pe acoperişul şcolii, năvăli ca un vârtej într-un grup de 
băieţi, împrăştiindu-i în toate părţile şi la urmă căzu lat chiar sub 
nasul lui Becky, cât p-aci s-o trântească. Ea se întoarse cu nasul 
în vânt. O auzi spunând: 

— Hm! Deştepţi ce se mai cred unii! Fac pe grozavii, doar- 
doar le-o da cineva atenţie! 

Tom se înroşi ca para focului. Se ridică anevoie de pe jos şi se 
depărtă hoţeşte, plouat şi cu inima zdrobită. 


CAPITOLUL XIII 


Acum Tom se hotărâse definitiv. Era abătut şi deznădăjduit 
din cale afară. Îşi spunea că e un băiat părăsit şi fără de 
prieteni, că nimeni nu-l iubea. S-or căi poate, când or auzi la ce-l 
împinseseră. El unul încercase să fie băiat de treabă, să meargă 
pe calea cea bună, dar cei din jur mereu i se puseseră de-a 
curmezişul. Bine! Dacă voiau cu tot dinadinsul să scape de el, 
fie şi-aşa!... Tot pe el or să-l scoată vinovat de urmări şi n-aveau 
decât. 

Nici nu se putea altminteri. El, sărmanul, singur pe lume, ce 
drept avea să se plângă? 

Da, da, până la urmă îl siliseră să facă pasul ăsta şi al lor va fi 
vina dacă de aci înainte va duce o viaţă plină de nelegiuiri. Altă 
cale nu-i rămânea. Tot vorbindu-şi aşa, coborâse mult la vale pe 
Drumul Poienii şi auzea slab, din depărtare sunetul clopoţelului 
care vestea şcolarilor începerea lecţiilor. Îl podidiră lacrimile la 
gândul că în veci n-avea să mai audă acest sunet prietenos, atât 
de binecunoscut urechii sale. Era cumplit, dar n- avea încotro. 
De vreme ce-l alungau în lumea rece şi haină, el nu putea decât 
să se supună, dar îi ierta pe toţi. Aci, sughiţurile de plâns se 
înteţiră. 

Tocmai atunci îi ieşi în cale bunului său amic, Joe Harper, cel 
mai apropiat tovarăş de şcoală şi băiatul de care îl lega prin 
jurământul o prietenie veşnic. Joe avea căutătura aspră şi se 
vedea cât de colo că sinea lui urzea un plan mare şi sumbru. De 
bună seamă se întâlniseră aici două inimi într-un gând. 
Ştergându-şi ochii cu mâneca, Tom începu să îngaime, bocind, 
că el se hotărâse să scape de asuprirea şi lipsa de înţelegere de 
acasă, să-şi ia lumea în cap şi să nu se mai întoarcă în vecii 
vecilor, exprimându-şi în cele din urmă nădejdea că Joe nu-l va 
da uitării. 


Dar numaidecât îşi dădu seama că şi Joe aveau de gând să-l 
roage acelaşi lucru că de aceea pornise pe urmele lui. 

II bătuse maică-sa pentru că mâncase, cică, nişte smântână 
din care el nici nu gustase; habar n-avea de smântâna aia. De 
bună seamă că maică-sa se săturase de el şi-acum voia să-l 
silească să plece-n lume. Dacă aşa îi era voia, ce putea face el, 
decât să se supună?! Spera că ea va fi fericită şi că nu se va căi 
niciodată de a-şi fi alungat sărmanul băiat în lumea haină, să 
pătimească şi să moară printre străini. 

Cum umblau aşa, împreună, amărâţi, cei doi băieţi reînnoiră 
legământul să se ajute întotdeauna şi fraţi să-şi fie nedespărţiţi 
până ce moartea avea să le închidă ochii, izbăvindu-i de toate. 
După asta începură să ticluiască la planuri. 

Joe înclina să se facă sihastru, să-şi ţină zilele cu pâine uscată, 
departe, în vreo peşteră, şi să moară cândva de frig, mizerie şi 
inimă rea. După ce-l ascultă însă pe Tom, recunoscu că sunt 
într-adevăr câteva avantaje serioase în viaţa de tâlhar şi 
consimţi să se facă pirat. 

Vreo cinci kilometri mai la vale de St. Petersburg, într-un loc 
unde fluviul Mississippi n-avea nici doi kilometri lăţime, se afla o 
insulă lungă şi îngustă, împădurită, în capul căreia era un banc 
de nisip, cu apa mică. Insula aceasta era un loc de întâlnire 
foarte potrivit. Era nelocuită şi aşezată departe, către malul 
celălalt, în dreptul unei păduri dese, aproape pustii. Aşadar, 
insula Jackson fu aleasă ca sălaş. Pe cine anume aveau să 
jefuiască nu s-au gândit o clipă. 

S-au dus să-l caute pe Huckleberry Finn, care li s-a alăturat 
fără zăbavă, căci lui orice carieră îi era totuna; n-avea nicio 
predilecție. Apoi se despărţiră, cu gândul să se reîntâlnească 
într-un loc singuratic pe malul apei, la vreo trei kilometri mai sus 
de târg, la ceasul preferat, care era miezul nopţii. Ştiau acolo o 
plută mică din buşteni pe care aveau de gând s-o captureze. 
Urma s-aducă fiecare undiţe şi cârlige şi orice provizii ce le 
puteau fura cât mai pe ascuns şi misterios, cum se cuvine unor 
nelegiuiţi. 


Nici nu se sfârşise după-amiaza, şi toţi trei avuseseră plăcerea 
să răspândească ştirea că; în curând, „o s-audă târgul ceva!” 
Cei cărora li se dăduse a înţelege pe departe că se va întâmpla 
ceva nemaipomenit, fuseseră preveniţi să nu sufle o vorbă şi s- 
aştepte. 

Pe la miezul nopţii, Tom sosi cu o bucată de şuncă fiartă şi cu 
alte câteva mărunţişuri, şi se opri într-un desiş de lăstari, la 
marginea unei râpe care domina locul de întâlnire. Cerul era 
înstelat şi peste tot domnea o tăcere adâncă. Fluviul, ca un 
şarpe uriaş, dormea liniştit. Tom ciuli urechea câtăva vreme, dar 
niciun sunet nu tulbură tăcerea. Atunci fluieră încet şi limpede. 
De sub râpă veni răspuns. Tom mai fluieră de două ori; i se 
răspunse în acelaşi fel. Apoi un glas rosti cu fereală: 

— Cine-i acolo? 

— Tom Sawyer, Răzbunătorul Negru al Mărilor Vijelioase. Voi 
cine sunteţi? 

— Huck Finn, Mână însângerată şi Joe Harper, Spaima Mărilor. 

Tom spicuise aceste nume din cărţile lui preferate. 

— Bine. Parola! 

Şi atunci, în tăcerea neagră a nopţii, acelaşi cuvânt fioros se 
înălţă din două guri deodată, în şoaptă aspră: 

— „Sânge!” 

Apoi Tom zvârli şunca peste marginea râpei şi se lăsă şi el 
după ea, zgâriindu-se puţin în această strădanie şi sfâșiindu-și 
straiele. De-a lungul malului se deschidea o cărare uşoară, lină, 
pe sub râpă, dar era lipsită de greutăţile şi primejdiile atât de 
preţuite de un pirat. 

Spaima Mărilor adusese o halcă de slânină şi se istovise 
cărând-o până aci. Finn, Mână Insângerată, furase o tigaie şi o 
mulţime de frunze de tutun, pe jumătate uscate şi mai adusese 
şi câţiva coceni de porumb, ca să facă lulele. Dar niciunul din 
pirați nu fuma, nici nu „mesteca” tutun, afară de el. 
Răzbunătorul Negru al Mărilor Vijelioase era de părere că nu se 
poate începe nimic până nu aveau foc. Era un gând înţelept, 


chibriturile fiind pe atunci aproape necunoscute prin meleagurile 
acelea. 

Deodată văzură un foc fumegând pe o plută mare, cam lao 
sută de metri mai la vale; se furişară până acolo, să fure un 
tăciune aprins, prilej să ia parte la o aventură grozavă. Din când 
în când se opreau brusc, sâsâind cu degetul pe buze, înaintau 
prudent, cu mâinile pe mânerele unor pumnale închipuite şi 
porunceau în şoaptă înfricoşătoare să i se „împlânte tăişul până- 
n plăsele” „vrăjmaşului”, dacă clinteşte cumva, căci „numai 
morţii tac”. Ştiau prea bine că plutaşii erau plecaţi cu toţii în 
târg şi stăteau la taifas prin dughene, sau la câte un păhărel, 
dar asta nu era o scuză pentru a nu respecta regulile pirateriei. 

Apoi o luară numaidecât în larg. Tom la comandă, Huck la 
rama din urmă şi Joe la cea dinainte. Tom sta în picioare în 
mijlocul plutei, încruntat, cu braţele încrucişate, şi dădea 
comenzile în şoaptă gravă: 

— Cârmiţi şi aduceţi-o în vânt! 

— S-a-nţeles, căpitane! 

— Drept, dre-e-e-pt! 

— E drept, căpitane! 

— Lăsaţi să mai meargă un cart! 

— S-a făcut, căpitane! 

Cum băieţii îndreptau întruna pluta spre mijlocul apei, nimeni 
nu se îndoia că aceste comenzi erau date de formă şi nu aveau 
pretenţia să însemne ceva. 

— Ce pânze avem întinse? 

— Velele mari, gabierii şi focurile, căpitane! 

—  Ridicaţi rândunicile! Întindeţi-o, sus, neisprăviţilor! La 
catargul din prova! Hai, iute, acum să vă văd! 

— Da, da, căpitane! 

— Scoborâţi zburătorii! La scote şi la braţe! Acum, băieţi! 

— S-a-nţeles, căpitane! 

— Cârma sub vânt, toată la babord! Atenţiune, o îndreptaţi 
când va veni la drum! Babord, babord! Acum, băieţi, să vă văd, 
cu putere! Dre-e-ept! 


— E drept, căpitane! 

Pluta trecuse dincolo de mijlocul râului. Băieţii îi puseseră 
capul drept în firul apei şi, încetând lopătatul, gustară un pic de 
răgaz. Apele erau scăzute, astfel încât curentul n-avea o iuţeală 
mai mare de patru-cinci kilometri. În următoarele trei sferturi de 
oră, rar se mai auzi câte o vorbă. 

lată că pluta trecea acum prin faţa târgului îndepărtat. Doar 
sclipirile a două-trei luminiţe îi arătau aşezarea. Dincolo de 
întinderea  nelămurită şi vastă a şuvoiului împodobit cu 
nestematele stelelor, târgul dormea neştiutor de fapta 
senzaţională care se petrecea la câţiva kilometri de el. 

Răzbunătorul Negru sta liniştit cu braţele încrucişate, 
„aruncând o ultimă privire” spre locul fostelor sale bucurii şi 
recentelor sale suferinţe şi dorind ca „ea” să-l poată vedea 
acum, pe puntea unei nave ce plutea pe valurile mării 
dezlănţuite, înfruntând primejdia şi moartea cu inima neînfricată 
şi mergând spre pieire cu un zâmbet amar pe buze. 

Era un fleac pentru imaginaţia lui să mute insula Jackson 
dincolo de orizontul târguşorului, aşa încât îşi aruncă „ultime 
priviri”. Aruncau cu toţii priviri atât de lungi încât mai-mai să-i 
abată curentul din direcţia insulei. Şi-au dat seama însă la timp 
de primejdie şi au cârmit, reuşind astfel s-o evite. Cam pe la 
ceasurile două dimineaţa, pluta atinsese pământul, bancul de 
nisip ce se găsea la vreo două sute de metri mai sus de capul 
insulei. 

Băieţii trecură în picioare prin apa mică a bancului, spre 
insulă, şi înapoi, până sfârşiră de cărat pe uscat toată 
încărcătura lor. Parte din echipamentul plutei consta dintr-o 
prelată veche, pe care o întinseseră în chip de cort într-un colţ al 
zăvoiului, să-şi adăpostească proviziile, urmând ca ei să 
doarmă, pe vreme frumoasă, sub cerul liber, cum le sade bine 
unor pirați. 

La adăpostul unui buştean mare, aţâţară un foc în adâncul 
întunecos al pădurii; prăjiră apoi pentru cină nişte slănină la 
tigaie şi dădură gata jumătate din provizia de turtă de mălai. Li 


se părea o petrecere straşnică să se ospăteze astfel, în deplină 
libertate, în pădurea virgină a unei insule neumblate, departe de 
hărţuielile lumii, şi se hotărâră să nu se mai întoarcă niciodată 
printre oamenii civilizaţi. 

Flăcările focului le luminau feţele şi aruncau reflexe roşietice 
pe trunchiurile copacilor care alcătuiau coloanele templului lor 
din pădure, pe frunzişul lucios şi pe iedera ce unduia în 
ghirlande. După ce au dat gata cea din urmă felie de slănină 
rumenită şi au înghiţit şi ultima fărâmă de turtă de mălai, s-au 
tolănit pe iarbă, cuprinşi de o adâncă mulţumire. Ar fi putut găsi 
un loc mai răcoros, dar nu se îndurau să se lipsească de tabloul 
atât de romantic al focului de tabără. 

— Nu-i aşa că-i frumos? zise Joe. 

— Pă cinste - răspunse Tom. 

— Ce-ar zice băieţii dacă ne-ar vedea? 

— Ce-ar zice? Ar da orice să fie şi ei aici, tu ce crezi, Hucky? 

— Aşa zic şi io—fu de părere Huckleberry. In tot cazu, mie-mi 
place. Mai bine ca aşa nici că se poate! lo, ştiţi, de obicei, nu 
prea mănânc pe săturate, şi unde mai pui că aci nu poate să vie 
nimeni să te-nhaţe şi să te ia la bătaie. 

— Aşa viaţă zic şi eu! spuse Tom. Mai întâi că nu eşti silit să te 
scoli cu noaptea-n cap, să te duci la şcoală, să te speli şi toate 
astea, care de care mai plicticoase şi neroade. Vezi, Joe, că un 
pirat n-are nicio treabă când e pe uscat, pe când un pustnic 
trebuie să se tot roage, şi apoi n-are niciun fel de distracţie, 
orice-ai zice, aşa, singur cuc. 

— Da, ai dreptate, asta aşa e —încuviinţă Joe— da vezi că nu 
prea mă gândisem eu mult la treaba asta. Da acum, când ştiu 
cum e, îmi pare bine că m-am făcut pirat. 

— Vezi tu — urmă Tom — în zilele noastre lumea nu prea se 
mai dă în vânt după pustnici, ca-n vremurile de demult, da 
piratu e totdeauna respectat. Şi-apoi, un pustnic, vrea, nu vrea, 
trebuie să doarmă pe locul ăl mai tare pe care-l găseşte, trebuie 
să poarte straie de sac, şi să-şi puie cenuşă-n cap, şi să stea 
afară în ploaie, şi... 


— Da de ce trebuie să poarte straie de sac şi să-şi puie cenuşă-n 
cap? întrebă Huck. 

— Habar n-am. Da aşa trebuie. Aşa fac pustnicii totdeauna. 
Dacă te faci pustnic, musai să faci aşa. 

— Să fiu al dracului dac-aş face io aşa-spuse Huck. 

— Păi, da cum, ce-ai face? 

— Habar n-am. Da atâta ştiu, că n-aş face de-alde astea. 

— Ei, şi tu, Huck! N-auzi că-i musai? Cum ai face altminteri? 

— Ei, uite-aşa, n-aş răbda. Aş fugi. 

— Ai fugi! Bravo ţie, halal pustnic! Te-ar arăta lumea cu deştu. 

Mână Însângerată nu răspunse, având o îndeletnicire de mai 
mare folos. 

Isprăvise de scobit un cocean de porumb şi îi potrivea o coadă 
dintr-o tulpină de buruiană. Îndesă tutun în scobitură, apăsă 
înăuntru un cărbune aprins şi slobozi pe nas un nor de fum 
îmbălsămat. Era în al nouălea cer. 

Ceilalţi pirați îl invidiau pentru acest nărav ispititor şi hotărâră 
pe tăcute să-l deprindă şi ei cât de curând. După un răstimp, 
Hucky vorbi: 

— Da piraţii cam ce fac? 

Tom îi răspunse: 

— A, piraţii numa-ntr-o petrecere o duc, capturează corăbii şi 
le dau foc, iau banii şi îngroapă în locuri groaznice, în insula lor, 
unde sunt stafii şi alte de-alea de le păzesc, omoară oamenii de 
pe vase, îi pun să sară-n mare cu ochii legaţi. 

— Şi pe femei le duc pe insulă -s puse Joe - pe femei nu le 
omoară. 

— Nu - încuviinţă Tom - pe femei nu le omoară, sunt prea 
mărinimoşi ca să facă una ca asta. Şi apoi femeile-s totdeauna 
frumoase. 

— Şi să vezi ce mai straie poartă. Numa aur şi argint şi 
breleante. adăugă Joe, înfierbântându-se. 

— Cine? întrebă Huck. 

— Ei cine? Piraţii! 


Huck îşi cercetă pe rând zdrenţele, cu luare-aminte şi 
deznădejde. 

— Mi se pare că-n ţoalele mele nu prea am io mutră de pirat— 
rosti el, cu durere în glas-da altele n-am! 

Ceilalţi băieţi îi spuseră însă că îmbrăcămintea frumoasă are 
să vină destul de curând, după ce-şi vor începe pirateria. li 
deteră a înţelege că bietele sale zdrenţe erau destul de bune 
pentru început, deşi piraţii bogaţi îşi începeau de obicei cariera 
cu o garderobă potrivită. 

Treptat, convorbirea se stinse şi somnul prinse a se furişa 
printre genele micilor fugari. 

Mână însângerată lăsă să-i scape luleaua şi căzu într-un somn 
adânc, cu inima împăcată şi trupul trudit. Spaima Mărilor şi 
Răzbunătorul Negru al Mărilor Vijelioase au adormit ceva mai 
greu. Şi-au spus rugăciunile în gând şi culcaţi, de vreme ce nu 
era nimeni care să-i silească să îngenunche şi să se roage tare. 
De fapt, ar fi avut chef să nu le spună deloc, dar se temeau să 
meargă chiar atât de departe, ca nu cumva să se abată asupră- 
le un trăsnet din cer senin. Apoi au lunecat până la hotarul 
somnului şi-au zăbovit acolo, căci între timp se înființase un 
oaspe nepoftit, care nu se lăsa alungat. Era conştiinţa. Mai întâi 
au simţit o teamă nelămurită că făcuseră rău fugind, apoi şi-au 
amintit de carnea furată, şi abia atunci a început chinul 
adevărat. Au încercat să-l înlăture, amintind conştiinţei lor de 
câte şi de câte ori nu şterpeliseră zaharicale şi mere, dar 
conştiinţa nu se lăsa înduplecată cu asemenea şubrede 
argumente. 

Până la urmă, vrând-nevrând, au rămas la părerea că era 
furtişag nevinovat să-ţi iei singur din cămară dulciuri, însă hoţie 
în toată regula să iei slănină şi şuncă şi alte asemenea provizii; 
de altfel era şi în Biblie o poruncă ce oprea astfel de fapte. Aşa 
încât au luat în sufletul lor hotărârea că atâta vreme cât se vor 
ține de meseria de pirat, să n-o mai spurce cu păcatul hoţiei. 
După asta, conştiinţa le-a îngăduit un răgaz şi aceşti pirați plini 


de ciudate contraziceri s-au cufundat într-un somn adânc şi 
liniştit. 


CAPITOLUL XIV 


Când se trezi a doua zi dimineaţa, Tom se întrebă cu mirare 
unde se află. Se ridică în capul oaselor, se frecă la ochi şi privi 
împrejur; apoi înţelese. Mijeau zorile, răcoroase şi cenușii, iar 
liniştea adâncă a pădurii îţi dădea o senzaţie înviorătoare de 
odihnă şi pace. Nicio frunză nu se clintea, niciun sunet nu 
tulbura meditaţia măreţei naturi. Pe frunze şi pe firele de iarbă 
se înşirau ca nişte mărgele picăturile de rouă. Un strat alb de 
cenuşă acoperea focul şi firicele albastre de fum se înălţau 
împletindu-se în văzduh. Joe şi Huck mai dormeau încă. 

Curând se auzi bătaia unei ciocănitoare. Treptat, cenuşiul 
răcoros şi tulbure al dimineţii se lumina şi în aceeaşi măsură 
creştea şi zvonul pădurii. În faţa băiatului, care privea gânditor, 
se desfăşura minunea naturii trezindu-se şi pornind la treabă. 
Un viermuşor verde venea târându-se pe o frunză înrourată; îşi 
sălta la răstimpuri în aer două treimi din trup, adulmecând 
iscoditor în juru-i, apoi o pornea iar la drum. „Fireşte, măsoară 
ceva” gândi Tom. Când viermele se apropie de el, rămase 
neclintit, ca o stană de piatră. Acu-i sporeau, acu-i piereau 
nădejdile, după cum gângania continua să se îndrepte spre el, 
sau părea că vrea să-şi schimbe direcţia. lar când, în cele din 
urmă, cu trupul ondulat în aer, viermele stătu în cumpănă-o 
clipă de neplăcută aşteptare şi apoi o luă hotărât la vale, peste 
piciorul lui Tom şi porni într-o călătorie peste întregul lui trup, 
inima băiatului fu copleşită de bucurie. 

Asta însemna negreşit c-avea să capete un rând de haine noi, 
de bună seamă o uniformă de pirat. Acum iată că se ivi nu se 
ştie de unde un convoi de furnici care, cu sârg, începură să-şi 
vadă de treburile lor. Una trecu ţinând cu bărbăţie în braţe un 
păianjen mort, de cinci ori mai mare decât ea, şi-l cară drept în 
sus, pe un trunchi de copac. O Măriuţă stropită cu pete cafenii 


se căţăra pe ameţitoarea înălţime a unui fir de iarbă. Tom se 
aplecă până la ea şi-i şopti: 

— Hai, Măicuţă-Măriuţă, 

Zboară, nu mai sta! 

Ţi-a luat foc bordeiul 

Copilaşii-s singurei, 

Du-te iute de vezi ce-i? 

lar Măriuţa îşi luă zborul şi se duse glonţ să vadă ce se 
întâmplase. 

Tom, care ştia bine cât de mult se teme de foc gâza asta, nu 
se miră; de câte ori nu o păcălise el aşa! După aceea veni o 
lăcustă, care părea că vrea să-şi smulgă capul. Tom o atinse, 
ştiind că îşi va strânge piciorușele pe lângă trup şi se va preface 
moartă. Între timp, păsărelele cântau cât le ţinea gura. Un graur 
se lăsă din zbor într-un copac deasupra capului lui Tom şi începu 
să îngâne în triluri toate cântecele vecinelor, petrecând, pare-se, 
de minune. O gaiţă, ţipător colorată, săgetă din senin - fulger cu 
flacără albastră - şi se opri pe o ramură, atât de aproape, încât 
băiatului i se părea c-ar fi putut s-o atingă cu mâna. Işi ţinea 
capul într-o parte şi-i privea pe străini cu o curiozitate arzătoare. 

O veveriţă cenuşie şi o dihanie din neamul vulpilor se 
apropiau, ţopăind cu paşi mărunţei şi repeziţi, se aşezau din 
când în când în coadă, priveau cu luare-aminte spre băieţi şi 
sporovăiau în limba lor. Sălbătăciunile acestea de bună seamă 
că nu mai văzuseră vreo fiinţă omenească şi nu ştiau dacă 
trebuie să se teamă ori ba. 

Natura întreagă se trezise acum de-a binelea şi era în 
mişcare; sulițe lungi de soare străpungeau ici şi colo frunzişul 
des, câţiva fluturi intrară şi ei în scenă, fâlfâind din aripioare. 

Tom îi trezi şi pe ceilalţi pirați şi cu toţii o zbughiră chiuind. Nu 
trecu un minut şi, goi-puşcă, se fugăreau şi se rostogoleau unii 
peste alţii prin apa mică şi limpede a bancului cu nisip alb. Nu le 
era câtuşi de puţin dor de târguşorul care dormea în depărtare, 
dincolo de vasta întindere a apei. Pluta dispăruse, luată de 
vreun curent trecător sau de vreo uşoară creştere a apelor 


fluviului, dar asta nu făcea decât să le sporească bucuria; 
rupseră astfel orice legătură între ei şi lumea civilizată. 

Se întoarseră la tabără nespus de împrospătaţi, cu inimile 
voioase şi cu o poftă de mâncare cumplită. In curând focul ardea 
iarăşi cu vâlvătăi. Huck descoperi în apropiere un izvor cu apă 
limpede, rece, şi băieţii îşi făcură numaidecât ceşti din frunze 
mari de stejar şi de arțar şi fură de părere că apa astfel îndulcită 
cu aroma codrului sălbatic înlocuieşte de minune cafeaua cu 
lapte. 

Pe când Joe tăia feliile de slănină pentru gustarea de 
dimineaţă, Tom şi Huck îi spuseră să aştepte o clipă. Plecară 
către un ascunziş ademenitor al malului, unde-şi zvârliră 
undiţele. Numaidecât se văzură răsplătiți. Nici nu avusese timp 
Joe să-şi piardă răbdarea, că ei se şi înapoiaseră cu o ştiucă 
frumoasă, cu două plătici şi cu un ciortănaş, provizie 
îndestulătoare pentru o întreagă familie. Au fript peştele laolaltă 
cu slănina şi s-au minunat; niciodată nu li se păruse mâncarea 
de peşte atât de gustoasă. Nu ştiau că peştele de apă dulce, cu 
cât e mai degrabă pus la foc după ce a fost prins, cu atât e mai 
gustos. Nici nu prea şi-au bătut capul să cugete ce gust bun dau 
mâncării dormitul afară, mişcarea în aer liber, scăldatul şi o 
foame straşnică. 

După gustare au trândăvit la umbră, în vreme ce Huck a tras 
o pipă; apoi au pornit spre pădure, într-o expediţie de explorare. 
Mergeau mereu înainte, fără ţintă şi plini de voie bună, sărind 
peste trunchiuri putrede, străbătând tufişuri încâlcite, trecând 
printre măreţii domnitori ai pădurii, învăluiţi din creştet până jos 
cu o bogată mantie de viţă sălbatică. Dădeau pe alocuri peste 
încântătoare poieniţe ascunse, aşternute cu iarbă deasă şi 
bogat împodobite cu flori. 

Găseau nenumărate locuri care le stârneau încântarea, dar 
nimic care să-i mire. 

Descoperiră că insula avea vreo cinci kilometri lungime şi 
vreo patru sute de metri lăţime şi că n-o despărţea de malul 
celălalt decât un canal îngust, care să tot fi avut vreo două sute 


de metri. Cam la un ceas o dată se scăldau şi înotau, aşa încât 
abia pe la mijlocul după-amiezii se întoarseră în tabără. Erau 
prea flămânzi pentru a zăbovi cu pescuitul, dar se ospătară din 
belşug cu slănină rece şi-apoi se tolăniră la umbră, să mai 
tăifăsuiască. Dar curând conversaţia începu a lâncezi şi apoi 
băieţii rămaseră muţi. 

Liniştea gravă care se aşternuse peste pădure, senzaţia de 
singurătate începeau să li se răsfrângă în suflete. Căzură pe 
gânduri. Un fel de dor nelămurit li se furişa în inimi; curând, se 
înfiripă, tulbure. Era dorul de casă care încolţea. Până şi Finn - 
Mână însângerată - visa la treptele lui de casă şi la butoaiele 
goale. Dar niciunul nu avea curaj să-şi dea gândul pe faţă, atât 
de ruşinoasă li se părea slăbiciunea lor. 

De câtăva vreme băieţii îşi dădeau seama nedesluşit de un 
anumit zgomot, care venea din depărtare, aşa cum îţi dai seama 
uneori de ticăitul ceasornicului, fără să-l auzi lămurit. Acum, iată 
că acel zgomot ciudat se întărea, silindu-i să se străduiască a-l 
înţelege. Băieţii tresăriră, se uitară unul la altul, apoi începură să 
asculte cu încordare. Vreme îndelungată domni o tăcere adâncă, 
neîntreruptă, apoi o bubuitură surdă, înfiorătoare, străbătu 
întinderea apei, venind din depărtare. 

— Ce-o fi fost asta?! exclamă Joe, ţinându-şi răsuflarea. 

— Mă-ntreb şi eu ce să fie, spuse Tom în şoaptă. 

— Tunet nu-i, zise Huckleberry, sfios şi înfiorat, că tunetu... 

— Huck, îl întrerupse Tom, nu vorbi, mai bine ascultă! 
Aşteptară un timp, care li se păru nesfârşit. Apoi, aceeaşi 
bufnitură surdă tulbură liniştea gravă. 

— Să mergem să vedem! 

Au sărit în picioare şi au zorit spre malul din dreptul târgului. 
Dând la o parte tufişurile, s-au uitat pe apă. Vaporaşul de curse 
plutea cam la un kilometru şi jumătate mai la vale de târguşor, 
dus de curent. Puntea cea mare părea înţesată de lume. 

În jurul vaporaşului se vedeau o mulţime de bărci, vâslind 
încoace şi încolo sau plutind duse de curent, dar băieţii nu 
puteau desluşi ce făceau oamenii din bărci. Deodată, din coasta 


vaporaşului ţâşni o coloană mare de fum alb; pe când se 
desfăşura şi se înălța într-un nor domol, bufnitura înfundată de 
adineaori pluti din nou peste apă, până la ascultătorii noştri. 

— Ştiu acu! strigă Tom. S-a înecat careva! 

— Aşa el Spuse şi Huck. Aşa au făcut ş-astă-vară, când s-a 
înecat Bill Turner. Trage cu tunu pe apă ş-atunci mortu iese la 
iveală. Da, zău, ş-apoi ia nişte pâini, bagă-n ele argint viu şi le 
azvârle pe apă, şi unde s-a înecat careva, drept într-acolo 
plutesc pâinile şi taman în locu ăla se opresc. 

— Da, am mai auzit eu aşa ceva, spuse Joe. Da stau şi mă 
gândesc, cum o fi putând pâinea să facă una ca asta? 

— A, nu-i atât pâinea, lămuri Tom, cât descântecul, da, 
descântecul pe care-l spun oamenii înainte de-o aruncă. 

— Da n-o descântă deloc, spuse Huck. l-am văzut eu când au 
aruncat-o, n-a zis nimeni nimic. 

— Asta mi se pare ciudat, spuse Tom. Da poate că oamenii zic 
descântecu-n gând. Sigur c-aşa fac. E la mintea cocoşului. 

Ceilalţi băieţi fură şi ei de părere că ce spunea Tom avea o 
noimă, căci altfel cum te-ai fi putut bizui pe o bucată de pâine, 
neînvăţată de un descântec, să se poarte cu înţelepciune, când 
era trimisă într-o misiune atât de serioasă? 

— Zău dacă n-aş vrea să fiu acum acolo, spuse Joe. 

— Şi eu la fel, zise Huck. Ce n-aş da să ştiu cine-i ăla de s-a 
înecat. 

Băieţii ascultau mereu şi nu slăbeau din ochi apa. Deodată, 
adevărul fulgeră prin mintea lui Tom: 

— Măi băieţi, acu ştiu, strigă el. Noi suntem înecaţii! Într-o 
clipă s-au simţit eroi. 

lată o victorie măreaţă! Li se simţea lipsa, erau jeliţi, se 
frângeau inimi din pricina lor, se vărsau lacrimi, amintirile 
răutăţilor săvârşite faţă de aceşti bieţi copii se ridicau 
mustrătoare, iar vinovaţii erau copleşiţi de zadarnice păreri de 
rău şi remuşcări. Şi, ce era mai măgulitor din toate: târgul întreg 
nu vorbea decât de cei dispăruţi şi toţi băieţii îi invidiau pentru 


această nemaipomenită faimă. Asta era straşnic. La urma urmei, 
tot merita să fii pirat! 

Înspre seară, vaporaşul se întoarse la îndeletnicirea-i 
obişnuită şi bărcile dispărură. Piraţii se înapoiară la tabără. Nu-şi 
mai încăpeau în piele de înfumurare că dobândiseră atâta faimă, 
nu mai puteau de bucurie că stârniseră atâta zarvă şi 
îngrijorare. Au prins peşte, au pregătit cina şi s-au ospătat, apoi 
au încercat a ghici, care mai de care, ce gândea şi ce vorbea 
târgul despre dânşii. Erau foarte satisfăcuţi închipuindu-şi ce 
desperare pricinuiseră printre oameni. Dar când îi învăluiră 
umbrele nopţii, încetară treptat a mai vorbi şi rămaseră cu 
privirile aţintite în flăcări, duşi pe gânduri. Aţâţarea trecuse, 
Tom şi Joe îşi aminteau acum că anumite persoane de acasă nu 
se bucurau ca ei de această petrecere straşnică. In suflet le 
încolţiră temeri întunecate. 

Erau din ce în ce mai tulburaţi şi mai amărâţi; pe negândite, 
le scăpa câte un oftat. 

Încetul cu încetul, Joe îşi luă inima în dinţi şi căută să iscodească 
cam ce-ar zice ceilalţi despre o întoarcere la civilizaţie, sigur, nu 
chiar acuma, dar... 

Tom îl zdrobi cu batjocura lui! Huck, care nu se dăduse încă 
pe faţă, se alătură lui Tom. Atunci cel care şovăise dădu 
degrabă o „explicaţie”, bucuros să iasă din încurcătură cât mai 
puţin pătat de bănuiala că i-ar fi dor de casă, că-i un „papă- 
lapte”. Pentru moment, revolta de pe vas era înăbuşită. 

Pe când întunericul se adâncea, Huck prinse a moţăi şi curând 
începu să sforăie. După el, adormi şi Joe. Tom rămase câtăva 
vreme nemişcat, sprijinit în cot, supraveghindu-şi cu atenţie 
tovarăşii. În cele din urmă, se sculă cu băgare de seamă în 
genunchi, şi începu să caute prin iarbă, printre reflexele jucăuşe 
zvârlite de focul taberei. 

Culese de pe jos câteva fâşii mari, aproape cilindrice, din 
coaja albă şi subţire a unui sicomor şi după ce le cercetă pe-o 
parte şi pe alta, alese două dintre ele care i se părură potrivite. 
Îngenunche lângă foc şi cu creta lui roşie scrise cu sârg şi trudă 


ceva pe fiecare din ele, apoi făcu una sul şi o vâri în buzunarul 
hainei sale, iar pe cealaltă o băgă în pălăria lui Joe, pe care o 
mută în apropierea stăpânului ei. Puse de asemenea în pălărie 
nişte rarităţi de o valoare aproape nepreţuită, printre care o 
bucată de cretă, o minge de cauciuc, trei cârlige de undiţă şi 
una din acele bile cunoscute drept „cristal sută-n sută”. 

După aceea se desprinse cu luare-aminte, păşind în vârful 
picioarelor printre arbori, şi când simţi că nu mai putea fi auzit, 
o luă la fugă în direcţia vadului. 


CAPITOLUL XV 


Peste câteva minute, Tom străbătea apa mică a bancului de 
nisip, trecând spre ţărmul statului Illinois. Inainte ca apa să-i 
ajungă până la mijloc, făcuse jumătate de distanţă. De aci încolo 
curentul nu-i mai îngăduia mersul în picioare; se avântă în înot 
voinicesc, spre a străbate şi suta de metri rămasă. Înota pieziş 
în susul apei, dar curentul îl trăgea la vale mai tare decât se 
aşteptase. Ajunse în cele din urmă la mal şi apoi pluti, până găsi 
un vad, unde ieşi din apă. Duse mâna la buzunarul hainei, se 
încredința că bucata de coajă de sicomor scăpase cu bine, apoi, 
cu hainele şiroind de apă, o luă prin pădure, de-a lungul malului. 
Putin înainte de ora zece, ieşi într-un luminiş, în dreptul târgului, 
şi văzu vaporaşul odihnind în umbra pomilor şi a malului înalt. 
Sub stelele scânteietoare liniştea era deplină. Cobori de-a 
buşilea malul, cu ochii în patru, se lăsă binişor în apă şi, din trei, 
patru zvâcnituri de înot, ajunse la bărcuţa „de serviciu” de la 
pupa vasului. Se ascunse sub băncuţa vâslaşului şi aşteptă, 
gâfâind. 

Curând clopoţelul dogit sună semnalul şi un glas dădu ordinul 
de pornire. Un minut-două mai târziu, botul bărcii se înalţă până 
la pupa vaporului. Călătoria începuse. Tom se bucura de norocul 
lui, căci ştia că era ultima cursă a vaporaşului în seara aceea. 
După vreo cincisprezece minute, care i se părură un veac, 
zbaturile se opriră şi Tom se strecură peste bord şi înotă spre 
mal prin întuneric, ieşind la uscat cu vreo treizeci de metri mai 
jos, unde era ferit de primejdia întâlnirii cu niscaiva hoinari. 
Străbătu în goană nişte drumeaguri neumblate şi în curând 
ajunse lângă gardul din dos al mătuşă-si. II sări, se apropie de 
pridvor şi privi pe fereastra iatacului, unde ardea o lumină. Văzu 
pe mătuşa Polly, pe Sid şi pe Mary, şi pe mama lui Joe Harper. 
Stăteau de vorbă, strânşi laolaltă, de partea cealaltă a patului. 


Patul era lângă uşă. Tom se duse până la uşă şi ridică binişor 
ivărul, apoi împinse uşurel. Uşa se crăpă puţin, el o mai împinse 
cu băgare de seamă, tresărind la fiecare scârţâit. Când socoti că 
poate să se strecoare de-a buşilea, vâri capul întâi şi porni, cu 
prudenţă. 

— Da de ce-o fi pâlpâind aşa lumânarea? spuse mătuşa Polly. 
Tom se grăbi. 

— Mi se pare că s-a deschis uşa. Da, fireşte că s-a deschis! Of, 
fel de fel de lucruri ciudate se întâmplă de la o vreme. Nu se mai 
termină! Hai, du-te şi închide-o, Sid. 

Tom dispăru sub pat tocmai la vreme. Rămase locului până i 
se potoli răsuflarea, apoi se târî mai aproape de mătuşă-sa; mai- 
mai să-i atingă piciorul. 

— Şi cum spuneam, zicea tuşa Polly, nu era rău, doar poznaş 
cum nu se mai află, zăpăcit şi neastâmpărat din cale-afară, atât 
păcat avea. Da el nu-şi da seama ce făcea, mititelul; era ca un 
mânz. Nu voia să facă rău, avea inima bună ca pâinea caldă... şi 
începu să plângă. 

— Aşa şi cu Joe al meu; se ţinea numai de drăcii şi de pozne, 
da n-avea răutate-n el nici cât negru sub unghie. Era bun la 
inimă şi iubitor cum nu se mai poate... Of, să mă ierte 
Dumnezeu. Când mă gândesc că am fost în stare să-l bat pentru 
pârdalnica aia de smântână... şi ce crezi, o lepădasem chiar eu 
cu mâna mea, că se acrise, şi-acu n-am să-l mai văd cât oi trai; 
of, of, of, băieţaşul mamei, băieţaş, oropsit şi necăjit! 

Şi mama lui Joe plângea cu sughiţuri, de credeai că i se frânge 
inima. 

— Poate lui Tom îi mai bine acolo unde se află, spuse Sid, dar 
dacă era şi el mai aşezat... 

— Sid! (Tom simţea văpaia din privirea bătrânei, deşi n-o 
vedea). O vorbă să nu mai rosteşti împotriva lui Tom al meu, 
acu când nu mai e printre noi! Are Dumnezeu grijă de el, nu te 
sinchisi tu, musiu! Vai, doamnă Harper, nu ştiu cum o să mă 
împac cu gândul că l-am pierdut, nu ştiu cum o să mă împac! 


Atât de drag mi-era să-l văd, cu toate că mă chinuia adesea de 
credeam că-mi scoate sufletul, nemernica de mine! 

— Domnul a dat, Domnul a luat! Fie numele Domnului 
binecuvântat! Da tare-i greu, of, greu mai el Uite, nu mai 
departe ca sâmbăta trecută, Joe al meu ce crezi c-a făcut? Mi-a 
zvârlit o pocnitoare drept în faţă, şi eu l-am bătut de l-am spetit. 
Să fi ştiut atunci ce curând... of, de l-aş mai vedea o dată făcând 
aşa, l-aş strânge în braţe şi l-aş binecuvânta. 

— Da, da, da, ştiu ce e-n sufletul dumitale, doamnă Harper. 
Ştiu prea bine. Uite şi eu... ieri - ieri pe la amiază - Tom al meu 
s-a apucat şi i-a turnat pe gât motanului „Moartea durerilor”; 
biata lighioană, am crezut că dărâmă casa. Şi păcătoasa de 
mine, Dumnezeu să mă ierte, l-am ciocănit în cap cu degetarul. 
Ah, băieţaşul mamei, cum s-a prăpădit el! Eh, acuma, mititelul, 
a scăpat de toate supărările. Şi cu cele din urmă vorbe pe care 
le-am auzit din gura lui m-a mustrat... 

Amintirea aceasta era de neîndurat pentru biata bătrână, aşa 
că începu să bocească. Tom începu să smiorcăie şi el, cuprins 
de o milă de sine mai mare decât a tuturora. O auzea pe Mary 
plângând şi rostind din când în când câte o vorbă bună despre 
el. 

Începuse să aibă despre sine însuşi o părere mai aleasă ca 
până acum. Pe de altă parte, era atât de mişcat de mâhnirea 
mătuşii, încât îi dădea ghes inima s-o zbughească de sub pat şi 
s-o bucure la culme (felul spectaculos în care s-ar fi desfăşurat 
scena îl ispitea grozav). Rezistă însă şi rămase locului liniştit, 
ascultând mai departe. Din frânturi şi aluzii înţelese că mai întâi 
s-a crezut că băieţii se înecaseră la scăldat, apoi se descoperise 
lipsa micii plute. După aceea veniseră nişte băieţi şi povestiseră 
cum dispăruţii au vestit că „în curând va auzi târgul ceva”. Cei 
cu scaun la cap însăilaseră una cu alta şi rămăseseră 
încredinţaţi că băieţii au plecat cu pluta şi că aveau să iasă la 
iveală mai la vale, în târgul următor. 

Dar către amiază, pluta fusese găsită împotmolită în mal, la 
vreo opt kilometri mai la vale de târguşor, şi atunci se 


spulberară toate nădejdile. Trebuie să se fi înecat, îşi ziceau 
oamenii, altminteri i-ar fi mânat foamea spre casă la lăsarea 
nopţii, dacă nu şi mai înainte. Căutaseră în zadar cadavrele, 
fiindcă desigur băieţii se înecaseră hăt-departe, pe la mijlocul 
apei; altfel, buni înotători cum erau, ar fi izbutit ei să ajungă la 
mal. 

Acum era miercuri seara. Dacă până duminică nu li se găseau 
trupurile, înseamnă că orice nădejde era pierdută şi în acea 
dimineaţă avea să se facă slujba de îngropăciune. Tom se 
cutremură. 

Doamna Harper îşi luă rămas bun cu un ultim sughiţ de plâns 
şi dădu să plece. Dar, mânate de acelaşi imbold, cele două 
femei deznădăjduite se aruncară una în braţele celeilalte şi 
traseră împreună un plâns zdravăn, care le mai mângâie, apoi 
se despărţiră. 

Mătuşa Polly se arătă cu mult mai drăgăstoasă decât îi era 
obiceiul, când le ură copiilor noapte bună. Sid vărsă şi el câteva 
lacrimi, iar Mary ieşi din odaie hohotind din toată inima. 

După aceea, mătuşa Polly îngenunche şi se rugă pentru Tom. 
Se ruga atât de duios, cu atâta înfocare şi cu atâta nespusă 
dragoste în vorbele şi în glasul ei bătrân şi tremurat, încât 
băiatului îi curgeau lacrimile şiroi pe obraz cu mult înainte ca ea 
să fi terminat. 

După ce mătuşa se culcă, rămase multă vreme aşa, nemişcat. 
Din când în când mătuşa Polly scotea câte un oftat jalnic şi se 
tot zvârcolea în pat, sucindu-se mereu, când pe-o parte, când pe 
alta. Dar în cele din urmă se linişti doar prin somn mai gemea 
câte puţin. 

Atunci băiatul se furişă de sub pat, se ridică binişor până la 
căpătâiul bătrânei şi, umbrind cu mâna flacăra lumânării, stătu 
nemişcat şi o privi îndelung. | se rupea inima de milă. Scoase din 
buzunar sulul de coajă de sicomor şi-l aşeză lângă lumânare. 
Dar deodată îi veni în gând ceva; şovăi chibzuind. Când găsi o 
soluţie multumitoare, faţa i se lumină. Vâri repede coaja de 


sicomor în buzunar, se aplecă, sărută buzele veştede, apoi se 
îndreptă tiptil spre uşă şi o închise cu grijă în urma lui. 

Luă iar drumul spre debarcader, unde nu găsi ţipenie de om, 
şi păşi cutezător pe puntea vasului, ştiind că nu era nimeni 
acolo afară de un paznic, care totdeauna se culca pe-o ureche şi 
dormea buştean. Dezlegă barca de la pupă, se strecură în ea şi 
în curând mânuia cu luare-aminte lopeţile, îndreptându-se în 
susul apei. Când ajunse la vreun kilometru şi jumătate mai sus 
de târg, o luă pieziş, vâslind vârtos. Acostă cu îndemânare pe 
malul celălalt. Asta era o treabă obişnuită pentru el. 

Se simţea ispitit să captureze barca, spunându-şi că ar putea 
fi socotită navă şi deci pradă legitimă pentru un pirat, dar ştia că 
va fi căutată cu de-amănuntul şi că ar fi fost descoperită. Sări 
aşadar pe mal şi intră în pădure. Se întinse pe iarbă şi se odihni 
o bună bucată de vreme, străduindu-se să rămână treaz, apoi 
luă cu luare-aminte drumul înapoi spre sălaş. Noaptea era pe 
sfârşite. 

Până să ajungă în dreptul bancului de nisip, se luminase de-a 
binelea. Tom mai făcu un popas până ce soarele se înălţă bine 
pe cer, învăluind marele fluviu în strălucirea-i aurie, apoi se 
aruncă în apă. Peste puţin se opri în pragul taberei cu trupul 
şiroind de apă şi îl auzi pe Joe spunând: 

— Nu, Huck, Tom nu e din ăia, pun mâna-n foc pentru el. O să 
vină negreşit înapoi. Nu dezertează el. Ştie foarte bine c-aşa 
ceva ar fi ruşinos pentru un pirat. Tom e prea mândru ca să facă 
una ca asta. Să ştii că pune ceva la cale. Mă întreb şi eu ce-o fi. 

— Bine, da lucrurile în tot căzu sunt ale noastre, nu? 

— Aşa aş zice, Huck, da încă nu e sigur. Răvaşul spune că 
sunt ale noastre dacă nu se-ntoarce până la gustarea de 
dimineaţă. 

— Şi iată că s-a-ntors! exclamă Tom, cu un frumos efect 
dramatic, păşind cu măreție în tabără. 

În curând fu gata o gustare împărătească, alcătuită din 
slănină cu peşte, şi pe când înfulecau de zor, Tom îşi povestea 
cu de-amănuntul isprăvile (înfrumuseţându-le). 


Când povestea se termină, toţi se simțeau viteji, nişte viteji 
înfumuraţi şi lăudăroşi! Mai apoi Tom se piti undeva la umbră, 
să mai tragă un pui de somn până către amiază, în timp ce 
piraţii ceilalţi să pregăteau să pescuiască şi să facă noi explorări 
în insulă. 


CAPITOLUL XVI 


După prânz toată banda de pirați plecă spre plaja bancului, să 
caute ouă de broască ţestoasă. Umblau de colo până colo, 
vârând bețe în nisip şi, unde dădeau de un loc moale, se lăsau 
în genunchi şi scormoneau cu degetele. Uneori scoteau câte 
cincizeci, şaizeci de ouă dintr-o singură gaură. Erau rotunde de 
tot şi albe, puţintel mai mici ca o nucă. In seara aceea şi-au 
pregătit un ospăț straşnic cu jumări de ouă, şi a doua zi, vineri, 
altul. 

După gustarea de dimineaţă, au plecat spre banc, chiuind şi 
gonind ca nebunii. S-au tot fugărit, lepădând hainele pe drum şi 
rămânând goi-puşcă, apoi s-au tot zbenguit prin apa mică a 
bancului, până departe, unde începea curentul iute, care le 
smucea pe alocurea fundul albiei de sub picioare, sporind mult 
hazul jocului. lIci-colo, se opreau roată şi îşi împroşcau cu 
palmele apă în obraji, apropiindu-se încet unul de altul, cu feţele 
întoarse, spre a se feri de stropi. La urmă se înşfăcau şi se luau 
la trântă, până când cel mai isteţ îşi dădea la fund vecinul; 
atunci se cufundau cu toţii, într-un vălmăşag alb de picioare şi 
braţe, şi scoteau iar capul pufnind, împroşcând, râzând şi 
gâfâind în acelaşi timp. 

Când nu mai puteau de oboseală, fugeau şi se trânteau pe 
nisipul uscat şi fierbinte; zăceau tolăniţi, se acopereau cu nisip, 
dar nu trecea mult şi iar se repezeau în apă, ca să ia joaca de la 
cap. În cele din urmă, le dădu în gând că, în pielea goală cum se 
aflau, arătau aproape ca îmbrăcaţi în tricouri de circ, de 
culoarea pielii; aşa că au tras un cerc în nisip şi au înjghebat un 
circ cu trei clovni, căci niciunul nu voia să cedeze celuilalt acest 
rol de frunte. 

După asta au scos bilele şi au jucat cu ele tot felul de jocuri, 
până li s-a urât. 


Apoi, Joe şi cu Huck au mai înotat, dar Tom nu cuteza. Băgase 
de seamă că, scoțând în grabă pantalonii, îşi smulsese de la 
gleznă brăţara din inele de şarpe cu clopoței. Se minuna cum de 
scăpase atâta vreme de cârcei, fără ocrotirea acelui talisman. 
Nu mai îndrăznea să intre în apă fără brățară şi, până s-o 
găsească, băieţii ceilalţi, obosiţi, se pregăteau să iasă pentru a 
se odihni. Pe nesimţite se despărţiră, mergând fiecare într-altă 
parte, năpădiţi de melancolie, şi aruncând de la un timp peste 
întinderea apei priviri lungi şi pline de jind către locul unde 
dormita în soare târgul. 

Tom se pomeni scriind în nisip, cu degetul mare de la picior: 
Becky. Şterse repede acest nume, supărat în sinea lui de atâta 
slăbiciune. Dar cu toate astea, îl mai scrise o dată; nu se putea 
stăpâni. lar îl şterse, apoi se smulse ispitei, chemându-i la el pe 
băieţi, ca să stea împreună. g 

Joe era cufundat într-o tristețe de moarte. Intr-atâta tânjea de 
dor de-acasă, încât mâhnirea îi ajunse o povară de neîndurat, 
cât pe ce să-l podidească lacrimile. Şi pe Huck îl năpădise 
melancolia. Tom era tare abătut, dar se străduia să nu arate 
nimic. Avea o taină, pe care nu voia încă s-o dezvăluie, dar dacă 
această mâhnire rebelă nu putea fi spulberată, curând avea să 
fie silit să-şi dea taina în vileag. Prefăcându-se nespus de voios, 
spuse: 

— Mă băieţi, fac prinsoare că pe insula asta au mai fost pirați. 
Hai s-o mai explorăm. Or fi îngropat ei pe undeva vreo comoară. 
Ce aţi zice dac-am da de un cufăr putrezit, plin cu aur şi argint, 
hai? 

Vorbele lui treziră însă un prea slab entuziasm care se stinse 
fără răspuns. Mai încercă vreo două momeli, dar şi ele dădură 
greş. Tom se cam descurajă. Joe şedea cu o mutră din ochi 
pregătirile de plecare ale lui Joe şi păstrând o tăcere care nu era 
a bună. Peste puţin, fără o vorbă de despărţire, Joe porni prin 
apa mică a bancului către malul celălalt. Lui Tom îi pieri curajul. 
Se uită pieziş la Huck. Neputând să-i înfrunte privirea, Huck lăsă 
ochii în jos. Apoi spuse: 


— Şi eu vreau să plec, Tom; şi-aşa eram singuri, acu o să fie şi 
mai rău. Hai să plecăm şi noi, Tom! 

— Nici nu mă gândesc. N-aveţi decât să plecaţi! Eu rămân. 

— Tom, eu parcă tot aş pleca. 

— Poftim, n-ai decât, cine te opreşte? 

Huck începu să-şi culeagă boarfele risipite pe jos. 

— Tom, ar fi bine să vii şi tu. Hai, stai niţel şi te mai gândeşte. 
Când ajungem la mal, o să te aşteptăm. 

— Puteţi s-aşteptaţi mult şi bine! Am terminat cu voi! Huck 
porni la drum, mâhnit. 

Tom sta şi se uita după el. O dorinţă aprigă de a-şi lepăda 
mândria şi a pleca şi el îi dădea ghes. Nădăjduia că băieţii se vor 
opri, dar ei mergeau încet înainte, prin apa mică a bancului. 
Deodată, Tom îşi dădu seama că în jurul lui se lăsă o mare 
linişte şi singurătate. Dete o ultimă luptă cu mândria lui, apoi se 
repezi după ceilalţi, zbierând cât îl ţinea gura: 

— Staţi! Staţi! Să vă spun ceva! 

Joe şi Huck se opriră numaidecât şi-şi întoarseră feţele spre el. 
Când îi ajunse, Tom începu să-şi dezvăluie secretul, în timp ce ei 
îl ascultau posomorâţi. Dar în clipa când şi-au dat în sfârşit 
seama ce urmărea, s-au pornit să chiuie ca nebunii, strigând că 
e „grozav!” şi că, de le-ar fi spus de la început, n-ar mai fi 
plecat. Tom se dezvinovăţi într-un fel oarecare, dar adevăratul 
lui motiv fusese teama că nici secretul acesta n-ar fi fost în stare 
să-i mai ţină mult alături de el; de aceea îl şi păstrase drept 
ultimă ispită. 

Băieţii se întoarseră voioşi înapoi şi se puseră iarăşi din toată 
inima pe joacă, vorbind întruna de planul nemaipomenit al lui 
Tom şi admirându-i isteţimea. După o gustare aleasă, alcătuită 
din ouă şi peşte, Tom spuse că acum avea chef să înveţe să 
fumeze. Lui Joe îi plăcu ideea şi mărturisi că şi el ar voi să 
încerce. Aşa că Huck fabrică repede pipe şi le umplu. Ageamiii 
ăştia nu fumaseră în viaţa lor decât ţigări din foi de viţă, care te 
pişcă la limbă, ţigări nevrednice de bărbaţi. Se tolăniră pe iarbă, 


sprijiniți în coate şi începură să pufăie, cam stângaci şi grijulii. 
Fumul avea un gust nesuferit şi-i cam îneca, dar Tom spuse: 

— A, păi e uşor de tot! Dacă ştiam eu că atâta-i, de mult 
învăţam să fumez. 

— Şi eu la fel, făcu Joe. E-o nimica toată. 

— Zău aşa, de câte ori nu mă uitam la lumea care fuma şi 
ziceam în gândul meu: „Ce n-aş da să pot şi eu să fumez!” Şi 
habar n-aveam că pot! spuse Tom. 

— Şi eu tot aşa ziceam. Spune tu, Huck, dacă nu ziceam şi eu 
aşa. Să spuie Huck. 

— Înî, de multe ori a zis el tot aşa, confirmă Huck. 

— Da eu? spuse Tom. Eu am zis aşa de o mie de ori. Odată, 
când eram devale la abator, mai ţii minte, Huck? Era şi Bob 
Tanner când am zis aşa, şi Johny Miller şi Jeff Thatcher, ce, nu 
mai ţii minte, Huck, când am zis atunci aşa? 

— Înî, ţiu, cum să nu tiu, aprobă Huck. Era taman o zi după ce 
pierdusem bila aia albă. Ba nu, era c-o zi-nainte! 

— Aşa, vezi, nu v-am spus eu? zise Tom. Vezi că Huck ţine 
minte! 

— Eu zic c-aş putea să trag toată ziua din lulea, spuse Joe. Mie 
unuia nu-mi face rău. 

— Nici mie, spuse Tom. Toată ziua aş putea să fumez, da fac 
prinsoare că Jeff Thatcher n-ar putea. 

— Jeff Thatcher! Păi ăla s-ar da peste cap din două fumuri. Să 
poftească încoa, să-ncerce, că vede el pe dracu... 

— Te crez, da Johny Miller? Aş vrea să-l văz pe Johny Miller 
trăgând din lulea. 

— Ala? făcu Joe. Păi ăla, numa să-i dea fumul pe la nas şi cade 
jos. 

— Înî, Joe, chiar aşa... Auzi? Ce n-aş da să ne vază băieţii 
acuma! 

— Da eul! 

— Auziţi, mă băieţi, voi să nu spuneţi nimica, ş-odată, când 
sunt strânşi toţi, viu eu la tine şi zic: „Mă Joe, n-ai o pipă? Că n- 
am mai fumat de nu ştiu când!” Şi tu zici, aşa-ntr-o doară, 


scârbit: „Cum să nu, am... am luleaua veche şi mai am una, da 
nu-ş-cum, e cam prost tutunu, fir-ar al dracului...” Şi eu de colo: 
„Las-că nu-i nimica, numa tare să fie”. Şi pe-urmă tu scoţi 
lulelele din buzunar şi amândoi ni le aprindem aşa, tacticos; să 
vezi cum o să se mai zgâiască ăia la noi! 

— Mă, să fie-al dracului, să vezi ce-o să ne mai râdem, Tom. 
Abia aştept! 

— Da eu! Şi după aia le spunem c-am învăţat când eram la 
piraterie şi să vezi ce rău o să le pară că n-au fost şi ei cu noi! 

— Te crez! Pui mâna-n foc c-o să moară de necaz. 

Şi-aşa o ţineau întruna. Dar de la o vreme, conversaţia începu 
să cam lâncezească, să se destrame. Tăcerile se lungeau, băieţii 
scuipau uimitor de des. Fiece por din gură se prefăcuse într-o 
fântână ţâşnitoare. Abia mai pridideau să-şi descarce depozitele 
de sub limbă, destul de rapid pentru a împiedica o inundație; în 
ciuda tuturor sforţărilor, tot le mai alunecau valuri de salivă pe 
gâtlej şi de fiece dată urmau opintiri subite. Amândoi băieţii 
arătau acum foarte palizi şi nenorociţi. 

Lui Joe începură să-i tremure degetele şi-i căzu luleaua din 
mână. În curând pică şi a lui Tom. Amândouă fântânile ţâşneau 
cu  vehemenţă, amândouă pompele lucrau din plin la 
descărcare, într-un târziu Joe zise cu glas stins: 

— Mi-am pierdut briceagul. Ar trebui să mă duc să-l caut. Tom 
spuse cu buze tremurătoare, dar cu o intonaţie demnă: 

— ţi ajut şi eu. Du-te tu într-acolo şi eu o să caut la izvor. Nu, 
Huck, nu-i nevoie să vii şi tu, o să-l găsim noi. 

Aşa că Huck şezu iar jos şi aşteptă timp de un ceas. După 
aceea, începu să i se urască singur şi merse să-şi caute 
tovarăşii. Erau amândoi în pădure, însă la o mare depărtare unul 
de altul. Amândoi erau foarte galbeni la faţă şi aproape 
adormiti. Dar ceva îi spunea lui Huck că, de vor fi avut vreo 
supărare, scăpaseră între timp de ea. 

Nu prea au fost vorbăreţi în seara aceea la cină. Aveau o 
privire sfioasă, şi când 


Huck îşi umplu luleaua şi se pregăti să le umple şi pe ale lor, 
ei spuseră că nu prea le era bine şi că preferau să nu fumeze, 
nu-ş-ce dracu mâncaseră la prânz şi nu le priise. 


CAPITOLUL XVII 


Pe la miezul nopţii Joe se deşteptă şi-i strigă şi pe ceilalţi. Se 
lăsase o zăpuşeală apăsătoare, care părea să prevestească 
ceva. Băieţii se ghemuiră laolaltă, aproape de tovărăşia 
prietenoasă a focului, cu toate că în aerul fără de suflare 
mocnea o căldură înăbugşitoare. Şedeau nemişcaţi şi aşteptau cu 
încordare. Dincolo de văpaia focului bezna înghiţise totul. 

Curând scapără pe cer, în zare, o flacără tremurătoare, 
luminând o clipă, tulbure, frunzişul şi pierind; peste puţin timp, 
alta, mai puternică. Şi iar alta. Apoi un vaier slab şuieră printre 
ramurile pădurii şi băieţii simţiră o adiere trecătoare pe obraji şi 
se înfiorară că trecuse Duhul Nopţii. Urmară câteva clipe de 
linişte. Deodată o fulgerare stranie schimbă noaptea în zi, dând 
în vileag, cât se poate de limpede, fiecare firicel de iarbă care 
creştea la picioarele lor. Şi mai dădu în vileag trei feţe albe care 
tresăriseră de frică. Un şir de bubuituri se rostogoli bufnind din 
ceruri şi se pierdu duduind înfundat în depărtare. O pală de aer 
rece trecu, stârnind frunzişul şi viscolind cu fulgi albi de cenuşă 
în jurul focului. Altă văpaie aprigă lumină orbitor pădurea şi în 
aceeaşi clipă un trăsnet cumplit păru să sfâşie vârfurile 
copacilor, chiar deasupra capetelor băieţilor. Se agăţară unul de 
altul, cuprinşi de spaimă, în bezna groasă ce se lăsase iar. 
Câteva picături mari de ploaie căzură răpăind pe frunze. 

— Fuga, băieţi, la cort! strigă Tom. 

Au sărit repede şi-au luat-o la goană, poticnindu-se în 
rădăcini, încâlcindu-se în bălării, alergând care-ncotro. Un vânt 
năprasnic mugea printre arbori. Unul după altul zvâcneau 
fulgerele orbitoare, urmate de bubuituri prelungi care-ţi luau 
auzul. Şi-acum începu să toarne cu găleata, udându-i până la 
piele, iar vântul sălbatic, care tot creştea, mâna cu şfichiul 
trâmbe de ploaie de-a lungul pământului. Băieţii se strigau unul 


pe altul, dar glasurile lor se înecau în mugetul vântului şi în 
exploziile trăsnetelor. Totuşi, după ce rătăciră aşa câtăva 
vreme, au nimerit în cele din urmă, unul câte unul, în adăpostul 
cortului, pătrunşi de frig, înspăimântați, cu hainele şiroind de 
apă. Dar bine că se regăsiseră; în astfel de clipe grele era mare 
lucru să nu fii singur. Nu puteau vorbi, chiar dacă celelalte 
zgomote le-ar fi dat pas, fiindcă prelata cea veche a cortului se 
zbătea cu furie. Furtuna tot sporea fără încetare şi în curând 
prelata se smulse din legături şi zbură, dusă de vijelie. 

Băieţii se prinseră de mâini şi izbutiră să fugă, căzând adesea 
şi alegându-se cu o sumedenie de cucuie, până sub adăpostul 
unui stejar bătrân de pe malul râului. Acum furtuna se 
dezlănţuise la culme. Sub văpaia neîncetată a fulgerelor care 
brăzdau cerul, totul se desprindea în contururi limpezi, desluşit 
şi fără umbre; copacii încovoiaţi, şuvoiul năvalnic şi înspumat al 
fluviului, stropii de spumă ţâşnind din valuri. 

Liniile nelămurite ale râpelor înalte de pe celălalt mal mijeau 
printre norii călători şi prin urzeala piezişă a ploii. La răstimpuri 
dese câte un copac uriaş, istovit de împotrivire, se prăvălea 
trosnind printre tufişurile tinere, iar trăsnetele se ţineau lanţ 
acum, cu izbucniri de explozie, care-ţi sfâşiau urechile cu 
zgomotul lor năprasnic, strident, nespus de înspăimântător. 
Furtuna culmina într-o sforţare fără pereche, ce părea că vrea, 
în aceeaşi clipă, să sfâşie în bucăţi insula întreagă, s-o mistuie în 
flăcări, s-o înece până în vârfurile copacilor, s-o spulbere, şi să 
asurzească orice vietate de pe cuprinsul ei. Pentru nişte 
copilandri, departe de-acasă, era cumplit să petreacă afară o 
asemenea noapte. 

Dar în cele din urmă bătălia se sfârşi, puterile duşmane se 
retraseră, cu ameninţări şi mormăieli tot mai slabe, şi pacea îşi 
reluă domnia. Băieţii se întoarseră la tabără cu inima strânsă. 
Descoperiră însă că tot aveau pentru ce să fie bucuroşi, căci 
sicomorul cel mare care le slujise de adăpost culcuşurilor era 
acum o ruină, fiind fărâmat de trăsnet; noroc că se aflaseră 
departe de el când se întâmplase nenorocirea. 


Totul era inundat în tabără, fireşte şi focul, căci fuseseră nişte 
flăcăi nechibzuiţi, ca toţi cei de-o seamă cu dânşii, şi nu 
prevăzuseră nimic împotriva ploii. lată o pricină de deznădejde. 
li pătrunsese ploaia şi frigul până-n măduva oaselor. Se jeluiră 
amarnic, descoperiră însă curând că focul mâncase atâta, pe 
dedesubt, din buşteanul cel mare ce-i slujea de adăpost (în locul 
unde arcuia în sus, depărtându-se de pământ), încât un lat de 
palmă ori două scăpase de udătură şi păstrase puţină spuză. Se 
trudiră răbdători, până ce, cu bucățele de scoarță de copac 
adunate de sub buştenii adăpostiţi, izbutiră să aţâţe iar focul. 
Apoi îngrămădiră crengi uscate, până făcură un rug care trosnea 
zdravăn, şi iarăşi li se umplură inimile de voie bună. După ce 
zvântară slănină şi se ospătară, şezură până dimineaţa lângă 
foc, tot înflorind şi slăvind peripeţiile de la miezul nopţii, căci nu 
era jur-împrejur niciun locşor uscat unde ar fi putut dormi. 

Când soarele îşi strecură cele dintâi raze până la ei, îi 
cuprinse o toropeală şi se duseră pe plaja bancului de nisip, 
unde se tolăniră să doarmă. Curând însă soarele începu să 
dogorească atât de tare, încât, mahmuri, se sculară şi se duseră 
să-şi pregătească gustarea de dimineaţă. După ce mâncară, se 
simţiră greoi, cu încheieturile ţepene şi năpădiţi iarăşi de un 
uşor dor de casă. Tom desluşi semnele şi se strădui să-i 
învioreze pe pirați cum se pricepea mai bine. Dar nu le păsa nici 
de bile, nici de circ, nici de scăldat, de nimic. Tom le aminti de 
secretul lor straşnic şi trezi o rază de veselie. 

Cât dăinui, se grăbi să le stârnească interesul pentru un plan 
nou, anume: să lase baltă câtăva vreme pirateria şi, ca variaţie, 
să se facă piei-roşii. Această idee îi ademeni. Aşa că nu trecu 
mult şi, goi-puşcă, vărgaţi din cap până în picioare cu nămol 
negru, ca nişte zebre, fiecare din ei o căpetenie, fireşte, dădeau 
goană prin pădure, să atace o colonie engleză. 

Curând s-au despărţit în trei triburi duşmane, care zvâcneau 
din ascunzători, atacându-se unul pe altul cu înfiorătoare 
răcnete războinice, ucigându-se şi scalpându-se cu miile. Fu o zi 
sângeroasă, aşadar mulţumitoare. 


Către vremea cinei s-au strâns în tabără, flămânzi şi bucuroşi. 
Dar iată că se ivea o dificultate: indienii vrăjmaşi nu puteau 
frânge laolaltă pâinea ospitalităţii, fără să facă pace mai întâi, şi 
asta era absolut imposibil, dacă nu fumau împreună „pipa 
păcii”. 

Niciodată nu auziseră de vreun alt procedeu. Doi dintre 
sălbatici aproape c-ar fi preferat să fi rămas pirați. Dar cum altă 
cale nu era, au cerut pipa, căutând să pară cât mai bucuroşi, şi 
au tras din ea, precum se cuvenea, trecându-şi-o unul altuia. 
Băgau de seamă că fusese o idee bună să se sălbăticească, căci 
iată, se aleseseră cu ceva: acum puteau fuma niţeluş, fără să fie 
nevoiţi să plece după aceea în căutarea unui briceag pierdut. Nu 
li se făcu chiar atât de greață, încât să se simtă cu adevărat rău. 
Nu erau proşti să se lipsească, din lene, de o perspectivă atât de 
promițătoare. Dimpotrivă, făcură cu prudenţă exerciţii care, 
după cină, se vădiră încununate de un real succes. Petrecură 
astfel o seară de bucurie şi de triumf. Erau mânari şi fericiţi de 
noua lor cucerire. Să-i lăsăm să fumeze, să flecărească şi să se 
laude, căci deocamdată nu mai avem nevoie de dânşii. 


CAPITOLUL XVIII 


În târguşor, însă, nu era nici urmă de veselie, în acea paşnică 
după-amiază de sâmbătă. Cu mare jale şi cu multe lacrimi 
familia Harperilor şi aceea a mătuşii Polly îmbrăcaseră veşminte 
de doliu. O linişte neobişnuită se aşternuse peste tot târgul, la 
drept vorbind destul de liniştit de felul lui. Târgoveţii îşi vedeau 
de treburi cu un aer distrat şi nu prea vorbeau; în schimb, oftau 
adesea. Vacanţa de duminică le părea copiilor o povară. Jocurile 
lor erau lipsite de voioşie şi încetul cu încetul le lăsau baltă. 

In acea după-amiază Becky Thatcher se plimba abătută prin 
curtea pustie a şcolii, cu sufletul plin de melancolie. Dar nici 
acolo nu găsea nimic care s-o mângâie. Îşi vorbea sieşi: „Ah, de- 
aş fi păstrat bumbul lui de alamă! Acum n-am nimic care să-mi 
aducă aminte de el!” şi un hohot de plâns i se înecă în gât. 

Curând se opri locului şi îşi spuse: „Chiar aci a fost. Ah, dac-ar 
fi să se mai întâmple vreodată, n-aş mai vorbi aşa pentru nimic 
în lume! Dar acum el s-a dus; şi n-o să-l mai văd toată viaţa, 
niciodată, niciodată n-o să-l mai văd!” 

Gândul acesta o făcu să-şi piardă cumpătul pe de-a-ntregul; 
rătăci mai departe, cu şiroaie de lacrimi pe obraji. 

O ceată întreagă de băieţi şi fete, tovarăşi de joacă de-ai lui 
Tom şi Joe, trecu pe lângă gardul şcolii. Se opriră să privească 
peste uluci, povestind cu evlavie despre câte nu făcuse Tom 
când îl văzuseră pentru ultima dată şi cum spunea Joe cutare ori 
cutare lucru de nimic (care acum vedeau ei bine că fusese plin 
de-un teribil înţeles profetic). 

Fiecare dintre vorbitori arăta spre locul unde stătuseră atunci 
cei dispăruţi şi apoi adăuga ceva cam în felul acesta: „Şi eu 
stăm, uite-aşa, cum stau acu, şi el sta cu faţa la mine, aşa cum 
stai tu, uite-aşa stăm de-aproape unu de altul, şi el odat-a 
zâmbit, uite-aşa, şi atuncea parcă m-a trecut un fior, nu ştiu 


cum să-ţi spui, măi, era ceva aşa, grozav, dar mie nu-mi da-n 
gând ce-nseamnă, fireşte, abia acuma-mi dau seama!” 

Apoi urmă o controversă aprinsă spre a se stabili care anume 
dintre băieţi îi văzuseră pentru ultima dată pe răposaţi, şi mulţi 
aspirară la această tristă distincţie, aducând dovezi mai mult 
sau mai puţin autentice. Când în cele din urmă rămase hotărât 
care dintre dânşii îi văzuseră cu adevărat pentru cea din urmă 
oară şi schimbaseră cu ei cele din urmă cuvinte, acei fericiţi îşi 
luară un aer de importanţă sacră, în timp ce toţi ceilalţi se 
zgâiau la ei şi-i invidiau. Un biet băiat, care nu se putea făli cu o 
amintire mai măreaţă, spuse, cu vădită mândrie în glas: 

— Dacă vreţi să ştiţi, mie Tom Sawyer mi-a tras o dată o 
chelfăneală!... 

Această năzuinţă către glorie nu fu luată în seamă. Mai toţi 
băieţii puteau spune la fel, ceea ce cobora prea de tot preţul 
distincţiei. Ceata se îndepărtă, zăbovind din loc în loc şi tot 
evocând, cu glasuri pătrunse de venerație, amintiri despre eroii 
dispăruţi. 

A doua zi de dimineaţă, când se sfârşi lecţia şcolii de 
duminică, clopotul începu să bată domol, ca pentru pomenirea 
morţilor, şi nu repede ca de obicei. Era o zi de sărbătoare foarte 
tăcută, şi acel sunet jalnic părea în armonie cu liniştea 
meditativă ce domnea peste întreaga fire. Târgoveţii începură 
să se adune, zăbovind câte puţin în tindă, pentru a schimba în 
şoaptă câteva cuvinte despre tragicul eveniment. În biserică 
însă nu se auzeau şoapte; acolo, pe când femeile se adunau la 
locurile lor, doar foşnetul trist al rochiilor de doliu tulbura 
tăcerea. Nimeni nu mai ţinea minte când mai fusese atâta lume 
la biserică. In cele din urmă se lăsă o tăcere desăvârşită, ca-n 
preajma unui eveniment, o tăcere plină de aşteptare - după 
care intră mătuşa Polly, urmată de Sid şi de Mary şi apoi de 
familia Harper. Cu toţii erau în negru, din cap până-n picioare. 
Toţi enoriaşii, precum şi bătrânul preot, se sculară respectuoşi şi 
rămaseră în picioare, până ce familiile nemângâiate luară loc pe 
banca din faţă. Urmă o nouă tăcere de reculegere, străbătută la 


răstimpuri de sughiţuri de plâns înăbuşite. După aceea preotul 
întinse larg braţele şi se rugă. Cântară cu toţii un imn 
emoţionant şi-apoi preotul citi textul din evanghelie pe care-l 
alesese ca temă pentru predică: „Eu sunt Învierea şi Viaţa”. 

In timpul predicii, preotul zugrăvi cu atâta măiestrie 
drăgălăşeniile, purtările cuceritoare ale băieţilor pierduţi şi 
speranţele rare pe care le îndreptăţeau, încât fiecare ascultător, 
recunoscând aceste portrete, simţea un junghi în inimă când îşi 
amintea că până în clipa aceea rămăsese mereu orb faţă de 
acele însuşiri frumoase şi că nu văzuse la bieţii băieţi decât 
cusururi şi năravuri. Preotul povesti de asemenea o mulţime de 
întâmplări înduioşătoare din vieţile răposaţilor, întâmplări care 
toate dovedeau firea lor blândă şi mărinimoasă, iar lumea vedea 
bine acum cât de învăţătoare şi de frumoasă erau acele fapte şi- 
şi amintea cu mâhnire că, la vremea când avuseseră loc, 
păruseră pozne de rând, care nu meritau decât nuiaua. Parohia 
era tot mai mişcată, pe măsură ce zguduitoarea poveste 
continua, până când, în cele din urmă, toată adunarea, 
deznădăjduită, se alătură bocetelor familiilor nemângâiate şi 
alcătui un cor de jalnice sughiţuri. Predicatorul însuşi, dând frâu 
liber sentimentelor sale, plângea în amvon. 

Sus, la galerie, se stârni un freamăt, pe care nimeni nu-l băgă 
în seamă. O clipă mai târziu uşa bisericii scârţâi. Preotul îşi 
ridică din batistă ochii, din care ţâşneau șiroaie de lacrimi şi 
rămase încremenit! Una câte una, alte perechi de ochi priviră 
încotro privea preotul, pentru ca, în cele din urmă, aproape într- 
o pornire, parohia întreagă să se ridice în picioare, holbându-se 
la cei trei băieţaşi morţi, care se apropiau de-a lungul cărării 
dintre bănci. Tom în frunte, după el Joe şi în coadă Huck, cu 
hainele mai zdrenţuite şi mai mototolite ca oricând, cu capul 
plecat şi zâmbind prosteşte. Stătuseră ascunşi în galeria 
nefolosită, ascultând predica la propria lor înmormântare! 

Mătuşa Polly, Mary şi Harperii se năpustiră asupra scumpilor 
lor regăsiţi, înăbuşindu-i cu sărutări şi multumind întruna 
Cerului, pe când bietul Huck sta stingherit, neştiind ce trebuie să 


facă şi unde să se ascundă de atâtea priviri ce nu erau 
bucuroase să-l vadă. După oarecare şovăială, o luă din loc, pe 
furiş, dar Tom puse mâna pe el şi zise: 

— Mătuşă Polly, drept e asta? Nu se bucură nimeni că-l vede 
pe Huck? 

— Fireşte, copile! Fireşte că mă bucur să-l văd, sărman 
băieţaş fără de mamă! 

Atenţiile drăgăstoase cu care îl copleşea acum mătuşa Polly 
erau tocmai ce-i trebuia lui Huck ca să fie şi mai fâstâcit ca 
înainte. 

Deodată preotul strigă cât îl ţinea gura: 

— „Lăudaţi pe Domnul, de la carele se revarsă asupră-ne 
toate bucuriile!” Cântaţi! Haideţi! Din toată inima! 

Şi-aşa făcură. Pe când psalmul al o sutălea se înălța 
triumfător din tot mai multe piepturi, zguduind grinzile vechi, 
Tom Sawyer piratul privea spre flăcăii invidioşi din juru-i şi 
mărturisea în inima lui că aceasta era clipa cea mai măreaţă din 
viaţa sa. 

Pe când parohia păcălită se îmbulzea spre ieşire, spuneau cu 
toţii că n-ar avea nimic împotrivă să mai fie iar duşi de nas ca 
nişte caraghioşi, numai pentru a mai auzi o dată cântat în aşa 
chip psalmul o sută. 

În ziua aceea Tom a luat mai multe ghionturi şi mai multe 
pupături, după dispoziţia schimbătoare a mătuşii Polly, decât 
dobândise mai înainte într-un an întreg, şi nici el nu ştia prea 
bine care din ele arătau recunoştinţa către Dumnezeu şi care 
dragostea pentru el. 


CAPITOLUL XIX 


Asta fusese marea taină a lui Tom; planul de a se înapoia 
acasă, împreună cu fraţii săi pirați şi de a lua parte la propria lor 
înmormântare. Sâmbătă pe înserate trecuseră apa către malul 
dinspre statul Missouri, călare pe un buştean vâslit din mâini. 

Debarcaseră la vreo nouă kilometri mai la vale de târguşor, 
dormiseră până spre ziuă în pădurea din marginea târgului, iar 
apoi se furişaseră pe drumeaguri lăturalnice, sfârşindu-şi somnul 
sus, în galeria bisericii, printre băncile stricate care zăceau 
acolo, vraişte. 

Luni, în timpul gustării de dimineaţă, mătuşa Polly şi Mary se 
arătară foarte drăgăstoase cu Tom şi foarte atente faţă de 
dorinţele lui. Se vorbi cu mult mai mult ca de obicei. Cu acest 
prilej, mătuşa Polly spuse: 

— De, Tom, nu zic că n-a fost o glumă straşnică, să lăsaţi să 
se perpelească o lume-ntreagă, aproape o săptămână în şir, ca 
să vă distraţi voi, băieţii, da-i păcat că te-a răbdat inima să mă 
laşi pe mine să mă amărăsc atâta. Dac-ai putut trece apa pe-un 
buştean, ca să te duci la înmormântarea ta, puteai s-o mai treci 
şi-altă dată, ca să-mi dai de ştire că nu eşti mort, ci doar fugit 
de-acasă. 

— Da, zău, Tom, c-ai fi putut să faci asta, spuse Mary, şi cred 
c-o şi făceai, dacă-ţi dădea prin gând. 

— Ai fi făcut-o, Tom? întrebă mătuşa Polly, luminându-se la 
faţă în aşteptarea răspunsului. Hai, zi! Făceai asta dacă-ţi da 
prin gând? 

— Hm, de! Ştiu şi eu? Ne-ar fi stricat tot planul. 

— Tom, eu credeam că atâtica ţii şi tu la mine, spuse tuşa 
Polly cu glas mâhnit, care-l făcu pe băiat să se simtă prost. Tot 
era ceva, dacă te gândeai măcar la una ca asta, chiar dacă până 
la urmă să zicem că n-o făceai. 


— Lasă, mătuşica, nu-i nimic, nu-ţi fă inimă rea din atâta 
lucru, sări Mary, nu ştii cât de zăpăcit e Tom? Totdeauna se 
pripeşte şi de-aia nu-i dă prin gând să facă ce trebuie. 

— Cu atât mai rău! Lui Sid i-ar fi dat în gând! Şi nu numai 
atât, dar Sid chiar c-ar fi venit să-mi dea de ştire. Tom, când o 
să-ţi aduci aminte odată şi-odată, o să fie prea târziu şi o să-ţi 
pară rău că n-ai ţinut mai mult la mine şi că nu te-ai purtat mai 
bine,când ti-ar fi fost atât de uşor. 

— Mătuşico, de ce vorbeşti aşa, ştii foarte bine că ţin la tine, 
spuse Tom. 

— Aş şti mai bine dac-ai dovedi-o prin purtările tale. 

— Acum Îmi pare rău că nu mi-a dat prin gând, zise Tom, cu 
glas de căinţă, da să ştii că într-o noapte te-am visat. Tot e 
ceva, nu? 

— Mare lucru nu e, să viseze ştie şi cotoiul, dar tot e mai bine 
ca nimic. Şi ce-ai visat? 

— Uite, miercuri noaptea am visat că tu şedeai colo lângă pat 
şi Sid şedea pe lada de lemne, şi Mary alături de el. 

— Aşa şi şedeam. Aşa şedeam totdeauna. Imi pare bine că-n 
visele tale ţi-ai adus aminte măcar de atâta lucru. 

— Şi mai visam că era aci şi mama lu Joe Harper. 

— Ce vorbeşti?! Chiar a fost aci! Şi ce-ai mai visat? 

— A, o groază. Da acu, abia mai mi-aduc aminte. 

— Ei, haide, încearcă să-ţi aminteşti! Nu poţi? 

— Parcă mi se pare că vântul, vântul era să stingă-ă-ă... 

— Sileşte-te să-ţi aminteşti, Tom! Gândeşte-te bine! Adevărat 
că vântul era să stingă ceva; hai spune, ce? 

Tom îşi apăsă degetele pe frunte, o clipă plină de înfrigurare, 
şi-apoi spuse: 

— Acu ştiu! Acu ştiu! Lumânarea era s-o stingă! 

— Doamne, fie-ţi milă de păcatele noastre!... Hai, Tom, zi- 
nainte! 

— Şi mi se pare că atunci ai zis aşa: „Da ce s-a-ntâmplat? Uşa 
aia mi se pare că s-a...” 

— Hai, zi, Tom! 


— Stai, lasă-mă, să-mi aduc aminte... lasă-mă numai niţel. Da, 
da, ai spus că ţi se pare că s-a deschis uşa. 

— E-adevărat, cum stau acu aci, aşa am spus! N-am spus aşa, 
Mary? Hai, zi! 

— Şi-atunci, şi atunci... de, parcă n-aş fi chiar aşa sigur, da 
parcă mi se pare că l-ai trimis pe Sid să... să... să... 

— Ai? Ai? Haide, zi! Ce l-am trimis pe Sid să facă? Ce l-am 
trimis pe Sid să facă, Tom? Ce l-am trimis să facă? 

— L-ai trimis să., l-ai trimis... a, da, l-ai trimis să-nchidă uşa! 

— Doamne sfinte! Să-mi spuie cineva că nu crede în vise! N- 
am mai auzit una ca asta de când trăiesc! Trebuie să-i spun 
numaidecât Serenei Harper. S-o văz acu pe unde scoate 
cămaşa, cu trâăncăneala ei despre „superstiţii”! Hai, Tom, zi- 
nainte! 

— Da, acuma-mi amintesc desluşit tot visul. După aia, tu ai zis 
de mine că nu-s rău, ci doar poznaş şi neastâmpărat şi că nu-mi 
dau seama ce fac, ca un mânz, parc-ai spus, sau aşa ceva. 

— Da, aşa am spus! Doamne, Dumnezeule! Nemaipomenit! 
Hai, zi-nainte, Tom! 

— Şi apoi ai început să plângi. 

— Da, da, aşa e. N-am plâns eu numai atunci... Ei, şi după 
aia? 

— După aia, a-nceput şi doamna Harper să plângă şi să spuie 
c-aşa era şi Joe al ei şi că-i pare rău că-l bătuse pentru motiv 
cum c-ar fi şterpelit smântână, care-o aruncase ea cu mâna ei. 

— Tom! Să ştii că intrase-n tine Duhu Sfânt şi te făcuse 
proroc! Da, zău! Să ştii c-aşa e! Doamne Sfinte. Hai, zi-nainte, 
Tom! 

— După aia, Sid a zis... Sid a zis... 

— Eu nu cred c-am zis ceva, spuse Sid. 

— Ba da, ai zis ceva, Sid, spuse Mary. 

— Tăceţi din gură şi lăsaţi-l pe Tom să povestească! Spune, 
Tom, ce-a zis Sid? 

— A zis, mi se pare c-a zis, că poate mi-e mai bine acolo unde 
sunt, dar că să fi fost şi eu mai cuminte... 


— Auziţi? Chiar aşa a spus, cuvânt cu cuvânt! 

— Şi tu l-ai repezit... 

— Te cred că da! Trebuie c-a fost un înger al Domnului aci 
printre noi! Sigur c-a fost un înger în vreun ungher. 

— Şi doamna Harper a povestit cum a speriat-o Joe c-o 
pocnitoare şi tu ai povestit chestia cu Peter şi cu „Moartea 
durerilor”... 

— Da, da, chiar aşa el 

— Şi-apoi aţi mai vorbit o grămadă... cum căutau oamenii prin 
apă ca să ne găsească, şi despre înmormântarea care avea să 
fie duminică, şi-apoi tu şi cu doamna Harper aţi plâns una-n 
braţele alteia, şi-apoi ea a plecat. 

— Chiar aşa a fost! Chiar aşa a fost! E adevărat precum stau 
aci pe locșorul ăsta! Tom, de faţă să fi fost şi nu puteai să spui 
mai aidoma! Şi-apoi? Hai, zi, Tom! 

— Şi-apoi se făcea că te rugai pentru mine. Te vedeam şi 
auzeam fiecare cuvinţel pe care-l rosteai. Şi-apoi te-ai culcat, şi 
eu eram atâta de mâhnit, c-am scos din buzunar o coajă de 
sicomor şi-am scris pe ea: „Nu suntem morţi, ci doar am plecat 
să ne facem pirați” şi-am pus coaja pe măsuţă lângă lumânare, 
şi când m-am uitat la tine, era atâta bunătate pe faţa ta, cum 
dormeai aşa, că se făcea că m-am apropiat şi te-am sărutat pe 
gură. 

— Zău, Tom, zău că m-ai sărutat? Toate ţi le iert pentru asta! 
Şi se repezi să-l îmbrăţişeze pe băiat, strângându-l la piept, mai 
să-l înăbuşe, pe când el se simţea cel din urmă dintre păcătoşi. 

— Foarte frumos din partea lui, cu toate că n-a fost decât un 
vis, bombăni Sid ca pentru sine, dar destul de tare ca să fie 
auzit. 

— Taci din gură, Sid! Omu face-n vis ce-ar face şi treaz. Uite 
colea un măr mare, domnesc, pe care-l păstram pentru tine, 
Tom, la caz că te mai găsesc; acu hai şi du-te la şcoală! Sunt 
recunoscătoare bunului Dumnezeu, părintele nostru al tuturor, 
că te am iarăşi lângă mine, carele îndelung răbdător este şi 
iertător cu cei ce cred în el şi-i ascultă poruncile, cu toate că 


Domnul ştie că-s nevrednică, dar vezi că de-ar fi numai ăi 
vrednici blagosloviţi cu îndurarea lui şi dac-ar fi să-i simtă numai 
aceia mâna ajutătoare, când e de trecut un hop greu, prea 
puţini s-ar bucura în această vale a plângerilor şi puţini ar intra 
în pacea Domnului, când va să vie noaptea cea lungă. Hai, 
duceţi-vă, Sid, Mary, Tom, căraţi-vă, destul m-aţi bătut la cap. 

Copiii s-au dus la şcoală, iar bătrâna la doamna Harper, ca să- 
i povestească visul minunat al lui Tom. Sid fu destul de înţelept, 
încât să nu rostească tare ce era în gândul lui, pe când ieşea din 
casă. Şi anume: 

„Cam străvezie poveste. Aşa vis lung şi fără nicio greşeală!” 

Ce mai erou devenise Tom! Acum nu mai umbla ţopăind sau 
sărind ca un cal nărăvaş, ci cu pas legănat şi plin de demnitate, 
cum se cuvenea unui pirat care simţea ochii lumii aţintiţi 
asupră-i. Vezi bine c-aşa era. Încerca el să nu dea atenţie 
privirilor şi vorbelor care se schimbau când trecea el, dar le 
sorbea cu nesaţ şi toate îl ungeau la inimă. Băieţii mai mici se 
îmbulzeau pe urmele lui, mândri de a fi văzuţi cu el şi răbdaţi pe 
lângă dânsul, de parc-ar fi fost toboşarul unei defilări sau 
elefantul care conduce menajeria când intră în târg. Băieţii de-o 
seamă cu el se făceau a nu şti că fusese plecat, dar în sinea lor 
se prăpădeau de invidie. Ar fi dat orice să aibă pielea lui 
oacheşă şi tăbăcită de soare şi faima lui strălucită. Tom însă nu 
s-ar fi lipsit de ele nici în schimbul unui circ întreg. 

La şcoală, copiii făceau atâta caz de el şi de Joe, sorbindu-i din 
ochi cu atâta admiraţie, încât nu trecu mult şi celor doi eroi nici 
cu prăjina nu le-ai mai fi putut ajunge la nas. Începură să 
povestească  nesăţioşilor ascultători  peripeţiile prin care 
trecuseră, dar povestea nu avea decât început, sfârşit era puţin 
probabil să aibă vreodată, cu o închipuire bogată ca a lor. lar 
când în cele din urmă şi-au scos lulelele şi-au început a se 
plimba, pufăind cu seninătate, gloria lor ajunse la apogeu. 

Tom hotărî că acuma putea să nu-i mai pese de Becky 
Thatcher. Gloria îi ajungea. Va trăi pentru glorie. Acum că el 
ajunsese o persoană atât de suspusă, poate că ea va voi să se 


împace. Foarte bine, n-avea decât! O să vadă ea că ştia şi el să 
fie nepăsător. Curând sosi şi Becky. Tom se făcu că n-o vede. Se 
îndepărtă şi, alăturându-se unei cete de băieţi şi fete, începu să 
povestească. Băgă de seamă că ea alerga veselă de colo până 
colo, cu faţa îmbujorată şi cu ochii jucăuşi, făcându-se că-şi 
fugăreşte colegii şi râzând cu hohote când prindea pe câte unul. 
Nu-i scăpă faptul că prindea mereu pe câte cineva chiar în 
apropierea lui, şi că de fiece dată arunca spre el o privire plină 
de tâlc. Aceasta-i mulțumea din plin păcătoasa lui vanitate, şi, în 
loc să-l împace, îl întărâtă şi mai mult... Acum evita cu tot 
dinadinsul să se trădeze că o ştie în apropiere. 

In cele din urmă, ea încetă să mai zburde. Se plimba 
nehotărâtă de colo până colo, scoțând uneori câte-un suspin şi 
aruncând către Tom priviri furişe, pline de aşteptare. 

Observă că Tom vorbea cu Amy Lawrence mai mult decât cu 
oricine. li trecu un junghi prin inimă, se simţi deodată neliniştită, 
stânjenită. Incercă să plece, dar picioarele o trădau; în loc să se 
depărteze, se dădea mai aproape de grupul în care se afla Tom. 
Cu vioiciune prefăcută, îi spuse unei fete care stătea chiar lângă 
el: 

— Bine, Mary Austin, răutate ce eşti, cum de n-ai venit la 
şcoala de duminică? 

— Sigur c-am venit. Nu m-ai văzut? 

— Nu te-am văzut! Unde şedeai? 

— Cu clasa domnişoarei Peters, unde şed totdeauna. Eu te-am 
văzut pe tine. 

— Nu, zău! Ce curios! Eu nu te-am văzut deloc. Am vrut să-ţi 
vorbesc de-o serbare... 

— A, ce bine! Cine-o dă? 

— Mămica o dă pentru mine. 

— A, bravo, sper că o să mă chemi şi pe mine. 

— Mai e vorbă! Serbarea-i dată pentru mine. O să chem pe 
oricine vreau eu să vie, şi bineînţeles că vreau să vii şi tu. 

— Ce bine! Când o să fie? 

— Curând. Poate că în preajma vacantei. 


— A, ce bine-o să petrecem! O să chemi toate fetele şi toţi 
băieţii? 

— Da, pe toţi care-mi sunt prieteni, sau care vor să-mi fie, şi 
pe furiş îi aruncă o privire lui Tom. El însă vorbea mai departe cu 
Amy Lawrence, povestindu-i despre îngrozitoarea furtună de pe 
insulă şi cum izbise trăsnetul sicomorul cel mare, de-l „făcuse 
praf”, în timp ce el, Tom, era „la trei paşi”. 

— A, ce frumos o să fie! Eu pot să vin? întrebă Gracie Miller. 

— Da. 

— Dar eu? sări şi Sally Rogers. 

— Da. 

— Şi eu? întrebă Susy Harper. Şi Joe? 

— Fireşte. 

Aşa întrebară pe rând, bătând bucuroşi din palme. După ce 
toţi din grup se rugaseră să fie invitaţi, Tom întoarse cu răceală 
spatele şi, povestind mai departe, plecă, luând-o cu el pe Amy. 
Bietei Becky îi tremurau buzele şi-i dădură lacrimile. Ascunse 
aceste semne sub o veselie silită şi continuă să ciripească cu 
vioiciune. Dar gândul la serbare pierduse orice farmec şi nimic 
nu o mai interesa. Căută să plece cât mai repede, ca să se 
ascundă şi să-şi verse focul plângând, după obiceiul femeilor. 
Apoi şezu posomorâtă, rănită în mândria ei, până ce sună 
clopoţelul. Atunci se ridică, cu o privire răzbunătoare în ochi, îşi 
scutură cozile lungi şi spuse că ştie ea ce-o să facă. 

În recreaţie, Tom continuă flirtul cu Amy, grozav de bucuros 
că găsise un plan atât de isteţ! Nu-şi mai găsea locul; voia să 
dea de Becky şi s-o rănească jucând teatru în faţa ei. Dar când 
în cele din urmă o zări, însufleţirea îi scăzu brusc. Becky şedea, 
foarte bine dispusă, pe o bancă mică din spatele şcolii, cu Alfred 
Temple alături. Se uitau amândoi la nişte poze; erau atât de 
absorbiți şi îşi ţineau capetele atât de alăturate deasupra cărții, 
încât păreau că nu mai ştiu de nimic altceva pe lume. In vinele 
lui Tom începu să fiarbă gelozia. Acum suferea, căindu-se 
amarnic că dăduse cu piciorul prilejurilor de împăcare oferite de 
Becky. Îşi zice că a fost un nerod, şi câte şi mai câte - toate 


vorbele de ocară ce-i treceau prin cap. Îi venea să plângă de 
necaz. lar Amy, în timp ce se plimbau, continua să vorbească, 
însufleţită şi fericită. Lui Tom însă îi înţepenise limba în gură. 
Nici nu auzea ce spunea Amy şi de câte ori fata se oprea, 
aşteptând un răspuns, el doar bâlbâia câte o încuviinţare 
stângace, nimerind-o de cele mai multe ori ca nuca-n perete. O 
lua mereu spre spatele şcolii, ca şi cum ar fi vrut să-şi pună sare 
pe rană, privind scena aceea nesuferită. Făcea ce făcea şi tot 
acolo ajungea. 

| se suia sângele la cap, când vedea că lui Becky Thatcher nu- 
i pasă de el, de parcă nici n-ar fi fost pe lume. Fata însă îl vedea; 
ea ştia foarte bine că e pe cale să câştige bătălia şi se bucura că 
suferă şi el cum suferise ea. Flecăreala veselă a lui Amy ajunse 
de neîndurat. Tom dădu a înţelege că avea treburi serioase, 
nişte lucruri care trebuiau neapărat rezolvate şi că era cam 
târziu. Dar în zadar; fata ciripea înainte. Tom gândea: „Fir-ar a 
naibii, nu mai scap odată de ea!” Până la urmă plecă să vadă de 
acele treburi. Ea spuse, nevinovată, că va fi „pe-aproape” la 
sfârşitul orelor de şcoală, în timp ce el o luă la fugă, fiindu-i 
ciudă pe dânsa. 

„Oricare alt băiat, gândea Tom, scrâşnind din dinţi, oricare 
alt” băiat din târg să fi fost, decât filfizonul ăsta de la Saint 
Louis, care se crede gătit cum nu mai e altul, şi, mă rog, din 
aristocrație! Lasă, domle, nu degeaba ţi-am tras eu o 
chelfăneală din prima zi când te-ai arătat în târgul ăsta, îţi mai 
trag eu una să mă ţii minte. Stai că-mi cazi tu în mână! Te 
aranjez eu..." 

Şi execută pe rând toate mişcările cu care-ar fi snopit în 
bătaie pe-un băiat imaginar, trăgând pumni în aer, izbind cu 
piciorul în vânt, făcându-se că-i scoate ochii. 

„Aha, ţi-a venit mintea la cap, ai! Zbieri să te las? Să te iert? 
Hai, marş acum, şi să nu te mai prind altă dată...” Şi astfel, 
snopeala închipuită luă un sfârşit care-l mai răcori niţel. La 
amiază, Tom dădu fuga acasă. Nu mai putea îndura 
recunoscătoarea fericire a lui Amy, iar cealaltă nefericire îi 


amăra şi mai mult sufletul. Becky începu din nou să contemple 
pozele în tovărăşia lui Alfred, dar cum minutele treceau încet ca 
melcul, fără ca Tom să apară şi ea să-l vadă chinuindu-se, 
triumful începu să-i pălească. Fata pierdu orice interes pentru 
poze, luă mai întâi o înfăţişare gravă, apoi distrată, şi în cele din 
urmă melancolică. De vreo două-trei ori ciuli urechea la auzul 
unor paşi, dar în zadar nădăjduia; Tom nu veni. In cele din urmă 
se simţi cât se poate de nenorocită şi se căi de a fi mers atât de 
departe. Bietul Alfred, văzând că o pierde, fără să ştie pentru ce, 
exclama întruna: 

— Vai, uite ce frumoasă e asta! la uită-te la asta! Ea, până la 
urmă, îşi pierdu răbdarea şi-i spuse: 

— la lasă-mă-n pace! M-am săturat de ele. O podidiră 
lacrimile, se sculă şi plecă. 
Alfred se luă după ea, încercând s-o îmbuneze, dar ea izbucni: 

— Pleacă şi lasă-mă-n pace, n-auzi? Nu pot să te sufăr! 
Băiatul rămase locului, întrebându-se mirat în sinea lui cu ce 
greşise. Nu-i spusese chiar ea că în toată pauza de la amiază se 
vor uita amândoi la poze? Ea îşi văzu de drum, plângând. Atunci 
Alfred intră îngândurat în clasa goală. Era supărat şi totodată se 
simţea umilit. Nu-i fu greu să ghicească adevărul: fata îl folosise 
drept unealtă ca să se răzbune pe Tom Sawyer. Gândul acesta, 
odată încolţit în mintea lui, fireşte că nu făcu decât să sporească 
ura ce-o nutrea împotriva lui Tom. l-ar fi plăcut să găsească 
ceva ca să-l bage pe băiatul ăla la apă, fără ca el însuşi să rişte 
mare lucru. Atunci îi căzură ochii pe cartea de citire a lui Tom. 
lată prilejul! Foarte mulţumit, deschise cartea la pagina unde 
era lecţia din acea după-amiază şi vărsă cerneală peste ea. 

Becky, aruncând chiar în acea clipă, îndărătul lui, o privire pe 
fereastră, îi văzu fapta. Se dete la o parte, ca el să n-o observe. 
Porni repede spre casă, cu gândul să-l caute pe Tom şi să-i 
spună. Tom îi va fi recunoscător şi supărarea lor va lua astfel 
sfârşit. Dar nu făcuse nici jumătate de drum, când îşi schimbă 
părerea. Îşi aduse aminte de purtarea lui Tom faţă de dânsa, pe 
când vorbea de serbare, şi gândul acesta o fripse la inimă şi-o 


copleşi de ruşine. Se hotărî să-l lase să fie bătut, pentru foaia de 
carte stricată, şi pe deasupra să-l urască veşnic. 


CAPITOLUL XX 


Tom se întoarse acasă posomorât. De la primele vorbe pe 
care le rosti mătuşă-sa, înţelese că nu era chip să scape de 
necazuri. 

— Tom, îmi vine să te jupoi de viu. 

— Da ce-am făcut, mătuşica? 

— Prea destul! auzi! Mă duc la Serena Harper, ca o neroadă, 
şi mă apuc să-i povestesc bazaconia aia de vis al tău, gândind c- 
o s-o crează şi ea... Şi când colo, auzi dumneata, aflu de la ea 
că-l iscodise pe Joe şi aflase, nici mai mult nici mai puţin, cum c- 
ai fost aci în noaptea cu pricina şi c-ai auzit tot ce am vorbit noi! 
Tom, nu ştiu ce-o să se aleagă de tine, dacă eşti în stare să te 
porţi aşa! la închipuieşte-ţi şi tu cum mă simt eu acum, când mă 
gândesc c-ai putut să mă laşi să mă duc la Serena Harper şi să 
mă fac de râs... şi tu să nu spui o vorbă! 

lată că lucrurile se înfăţişau sub o nouă lumină. Până acum, 
povestea scornită de dimineaţă îi păruse lui Tom o glumă bună 
şi chiar foarte isteaţă. Acum i se părea ticăloasă şi de prost gust. 
Tom lăsă capul în jos şi o clipă nu ştiu ce să răspundă; apoi zise: 

— Mătuşica, îmi pare rău că te-am lăsat să te duci, da nu mi- 
am dat seama. 

— Vai, copile, niciodată nu-ţi dai seama! Numai la tine şi la 
năzbâtiile tale te gândeşti. Ca să vii cale lungă, noaptea, de la 
insula Jackson şi pân-aci, să faci haz de supărarea noastră, şi să- 
ţi râzi de mine cu născoceala aia de vis, la asta te-a tăiat capul, 
da ca să-ţi fie milă de noi şi să ne cruţi de supărare, nici prin 
gând nu ţi-a trecut! 

— Mătuşica, acum văd şi eu c-a fost o ticăloşie, da n-am 
făcut-o înadins, crede-mă. Şi-apoi, în noaptea aceea, n-am venit 
ca să fac haz de voi. 

— Da pentru ce-ai venit? 


— Ca să-ţi spun să nu te amărăşti din pricina noastră, că nu 
ne înecasem. 

— Tom, aş fi cea mai fericită fiinţă de pe lume dac-aş putea 
crede c-ai avut asemenea gând bun, da ştii foarte bine că nu-i 
adevărat, şi eu ştiu la fel de bine ca şi tine, Tom. 

— Mătuşica, zău că asta am vrut să fac, să nu mă mişc d-aci 
dacă nu spui drept. 

— Haide, Tom, nu minţi, te rog din suflet! Minciuna-ţi sporeşte 
păcatul de-o mie de ori. 

— Da nu mint, mătuşica, spui drept. Am vrut să nu mai fi 
supărată, numai d-aia am venit. 

— Aş da orice ca să pot crede una ca asta, ti-ar răscumpăra o 
groază de păcate, Tom. Mai c-aş fi bucuroasă c-ai fugit şi că te- 
ai purtat atât de rău. Da cum să te crez? Că dac-ai fi vrut să-mi 
spui, îmi spuneai, nu-i aşa, băiatule? 

— Vezi, mătuşica, după ce ai vorbit matale de înmormântare, 
mi-a dat în gând să ne întoarcem şi să ne ascundem în biserică, 
şi-atâta mi-a plăcut planul ăsta, că nu m-a răbdat inima să mă 
las de el. Şi atunci am pus coaja înapoi în buzunar, şi-am tăcut 
chitic. 

— Care coajă? 

— Coaja de copac pe care-ţi scrisesem că ne-am făcut pirați. 
Mai bine te deşteptai când te-am sărutat, zău aşa. 

Pe faţa mătuşii se topiră liniile aspre şi în ochi îi năvăli 
duioşia. 

— Adevărat că m-ai sărutat, Tom? 

— Dacă-ţi spui că te-am sărutat! 

— Eşti sigur, Tom? 

— Te-am sărutat, mătuşica, crede-mă, dacă-ţi spui... 

— Şi de ce m-ai sărutat, Tom? 

— Fiindcă mi-erai tare dragă, cum gemeai aşa prin somn, şi- 
mi părea rău de tine. 

Vorbele băiatului păreau sincere. Bătrânica nu-şi putu 
ascunde un tremur în glas când zise: 


— Mai sărută-mă o dată, Tom!... şi-acu fă bine şi şterge-o la 
şcoală şi nu mă mai necăji. 

Cum ieşi pe uşă Tom, mătuşa Polly dădu fuga la un dulap şi 
scoase o zdreanţă de surtuc, fostul costum de pirat al lui Tom. 
Stătu cu surtucul în mână şi-şi zise: „Nu, nu mă-ncumet. Bietul 
băiat... eu zic c-a minţit, da e-o minciună pornită dintr-o inimă 
bună. Dumnezeu să i-o răsplătească, ce bine mi-a făcut! 
Nădăjduiesc c-o să-l ierte Domnul, ştiu bine c-o să-l ierte. Da eu 
mai bine să nu mă-ncredinţez că-i minciună. N-o să mă uit...” 

Puse la loc surtucul şi rămase o clipă pe gânduri. De două ori 
întinse mâna să ia haina şi de fiece dată iar se stăpâni. A treia 
oară, îşi făcu curaj, zicându-şi: „E-o minciună nevinovată, e-o 
minciună de copil bun, n-o să-mi fac sânge rău.” Căută în 
buzunarul surtucului. O clipă mai târziu, citea coaja de copac a 
lui Tom printr-un văl de lacrimi şi-şi spunea: „L-aş ierta pe băiat 
acu, să fi făptuit şi o mie de păcate!” 


CAPITOLUL XXI 


În aşa fel îl sărutase mătuşa Polly pe Tom, că parcă îi luase cu 
mâna supărarea. Acum se simţea iar vesel şi cu inima împăcată. 
Porni spre şcoală şi avu norocul să dea peste Becky Thatcher în 
capul Drumului Poienii. Tom se purta întotdeauna după starea 
sufletească în care se găsea. Fără să şovăie o clipă, alergă la ea 
şi-i spuse: 

— Am fost un ticălos azi, Becky, şi-mi pare foarte rău. N-o să 
mă mai port niciodată aşa, cât oi trăi. Te rog, împacă-te cu 
mine, vrei? 

Fata se opri şi-i aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Te-aş ruga să nu mă plictiseşti, domnule Thomas Sawyer. 
N-am să mai vorbesc cu dumneata niciodată! 

Şi, cu o mişcare mândră din cap, îşi văzu de drum. Tom 

rămase atât de uluit, încât n-avu nici măcar prezenţa de spirit 
să-i spună: „Atâta pagubă, domnişoară Ţâfnă!” 
Până să-i vină în gând, trecuse momentul potrivit. Aşa că n-a 
mai spus nimic. Dar fierbea de necaz. Intră înciudat în curtea 
şcolii, zicându-şi ce bine ar fi să fie Becky băiat. Cum ar mai 
snopi-o în bătaie! Curând se întâlni nas în nas cu ea şi în trecere 
îi aruncă o vorbă înţepătoare. Ea îi zvârli alta înapoi şi iată 
ruptura gata. Becky era atât de mânioasă, încât abia aştepta să 
reînceapă lecţiile; era nerăbdătoare să-l vadă pe Tom bătut 
pentru cartea de citire pătată cu cerneală. Dacă până atunci se 
mai gândise oarecum să dea în vileag fapta lui Alfred Temple, 
noua batjocură a lui Tom îi alungă cu desăvârşire acest gând. 

Biata fată nu ştia cât de aproape o păştea şi pe ea necazul, 
învățătorul, domnul Dobbins, atinsese vârsta matură cu o 
ambiţie nepotolită în suflet. Dorinţa lui cea mai arzătoare fusese 
să ajungă doctor, sărăcia însă hotărâse să nu fie decât un biet 
învăţător de ţară. În fiecare zi scotea din catedră o carte 


misterioasă şi se adâncea în ea, când nu-i asculta pe elevi. 
Cartea o ţinea totdeauna sub cheie. Nu era ştrengar în toată 
şcoala care să nu moară de curiozitate să arunce măcar o 
privire în ea, dar până atunci niciodată nu se ivise prilejul. 
Fiecare dintre băieţi şi fete aveau o părere a sa despre ce putea 
fi în acea carte; nu erau două păreri la fel, dar n-avea nimeni 
cum să se încredinţeze de adevăr. Când trecu Becky pe lângă 
catedră, care era în apropierea uşii, văzu cheia uitată în 
broască. lată momentul prielnic! Aruncă o privire de jur- 
împrejur, nu era nimeni... în clipa următoare, ţinea cartea în 
mâini. Coperta, cu titlul „Anatomie” de profesorul „Cutare”, nu-i 
spuse nimic; începu să întoarcă paginile. Dădu îndată peste o 
planşă frumos colorată, un trup omenesc. In clipa aceea o 
umbră căzu pe pagină. Tom Sawyer intrase pe uşă şi apucă să 
vadă o clipă poza. Becky smuci repede cartea ca s-o închidă şi 
avu ghinionul îngrozitor să sfâşie planşa pe jumătate, din mijloc 
şi până jos. Zvârli volumul în catedră, întoarse cheia în broască 
şi apoi, ruşinată şi furioasă, izbucni în plâns: 

— Tom Sawyer, mai josnic nici că te puteai purta! Te ţii după 
mine şi pândeşti la ce mă uit! 

— Cum era să ştiu că te uiţi la ceva? 

— Să-ţi fie ruşine, Tom Sawyer, acum sigur c-o să mă pârăşti! 
Ah, ce-o să mă fac, ce-o să mă fac! O să mănânc bătaie - eu 
care niciodată n-am mâncat bătaie la şcoală! Apoi, izbind cu 
piciorul în podea, zise: N-ai decât să fii ticălos, dacă vrei! Las că 
ştiu şi eu ceva! Aşteaptă şi-o să vezi tu! Nesuferitule, urâciosule, 
nesuferitule! Şi dădu buzna afară din clasă, cu o nouă explozie 
de plâns. 

Tom rămase neclintit, uluit de această izbucnire. După câtva 
timp, Îşi spuse: 

„Neroade mai sunt şi fetele! Auzi! N-am mâncat niciodată 
bătaie la şcoală! Mare scofală! Numai o fată poate să vorbească 
aşa! Piele gingaşă şi curaj cât un pui de găină! Fireşte că n-am 
de gând s-o pârăsc lui moş Dobbins pe prostuţa asta, fiindcă am 
eu ac de cojocul ei şi altminteri, fără să fiu ticălos. Da degeaba! 


Moş Dobbins o să-ntrebe cine i-a rupt cartea. N-o să răspundă 
nimeni. Şi-atunci o să facă ce face totdeauna: o să întrebe pe 
toţi la rând şi când i-o veni rândul vinovatei, o să afle el, fără să- 
i mai spuie nimic. Pe fete le trădează totdeauna mutra. Sunt 
nişte papă-lapte. O să mănânce bătaie. Ei, comedie, a intrat rău 
la apă Becky Thatcher şi nu văd ce-i de făcut. „Tom mai cântări 
câtva timp situaţia, apoi adăugă:” Ei i-ar plăcea să mă vadă pe 
mine la ananghie, acu să rabde şi ea!” 

Tom se alătură gloatei de copii care zburdau pe afară. După 
câteva clipe sosi „domnul” şi cu toţii intrară în clasă. Pe Tom nu- 
| prea interesau lecţiile. De câte ori furişa o privire spre locul 
unde şedeau fetele, faţa lui Becky îl neliniştea. Dacă se gândea 
bine, n-avea chef s-o compătimească. Şi, totuşi, numai 
gândindu-se bine, se putea opri de a o compătimi. Nu izbutea să 
simtă nici pic de satisfacţie. Nu trecu mult şi domnul descoperi 
cartea de citire pătată. Câtăva vreme, Tom uită de necazurile 
altora. 

Becky se trezi din lâncezeala ei plină de deznădejde şi arătă 
pentru ceea ce se întâmpla un interes destul de viu. Nu credea 
că Tom va reuşi să iasă din bucluc tăgăduind că vărsase 
cerneala pe carte şi avea dreptate. Tăgada părea a înrăutăţi şi 
mai mult situaţia lui Tom. Becky aştepta ca toate acestea s-o 
bucure, dar constată că nu prea se bucura. Când lucrurile 
ajunseră la culmea încordării, Becky voi să se scoale în picioare 
şi să-l dea de gol pe Alfred Temple, dar se stăpâni şi se sili să 
şadă liniştit, spunându-şi: „Acuşi-acuşi o să mă pârască el c-am 
rupt poza, fără-ndoială. Nu suflu o vorbă, chiar de-ar fi să-l scap 
de la moarte!” 

Tom încasă bătaia şi se întoarse la locul său, defel mâhnit, 
căci îşi închipuia că, fără să ştie, zbenguindu-se, vărsase 
cerneala pe carte. Tăgăduise de formă, fiindcă aşa era obiceiul 
şi stăruise în tăgadă din principiu. 

O oră întreagă se scurse cu încetineală. „Domnul” şedea 
moţăind pe tronul lui. Zumzetul şcolarilor care-şi repetau lecţia îl 
îmbia la somn. După câtăva vreme, domnul Dobbins se îndreptă 


în spetează, căscă, apoi deschise catedra şi întinse mâna să-şi 
ea cartea. Parcă era nehotărât; s-o scoată, să n-o scoată?... Cei 
mai mulţi dintre şcolari ridicau ochii nepăsători, dar doi dintre ei 
îi urmăreau mişcările cu priviri aprinse. Câteva clipe domnul 
Dobbins se juca distrat cu cartea, apoi o scoase, se suci în scaun 
până-şi găsi o poziţie comodă şi se pregăti să citească. 

Tom aruncă iute o privire spre Becky. Văzuse cândva un biet 
iepuraş urmărit de vânător. Când acesta îi ţintise capul, 
iepuraşul privirea asta o avusese. Uită numaidecât că erau 
certaţi. Trebuia să facă ceva, şi cât de repede, în clipa asta! Dar 
iuţeala cu care se apropia catastrofa îi paraliza gândirea. Stai! îi 
venise o idee! O să dea fuga la catedră, o să smulgă cartea din 
mâna „domnului” şi o să fugă cu ea! Şovăi o clipă până să se 
hotărască şi pierdu prilejul: „domnul” deschise cartea! O, de-ar 
fi putut recâştiga clipa pierdută! „Prea târziu, acum nu mai e 
nicio scăpare pentru Becky!” îşi zise Tom. In clipa următoare 
„domnul” îşi înfrunta şcolarii; toţi lăsară ochii în jos, căci avea 
ceva în privire care îi îngrozea chiar şi pe cei nevinovaţi. 
Tăcerea tinu cât ai număra până la zece. „Domnul” îşi aduna 
mânia. Apoi vorbi: 

— Cine a rupt cartea aceasta? 

Tăcere deplină. Ai fi putut auzi picând un ac. Tăcerea stăruia. 
„Domnul” cerceta chip după chip, pentru a descoperi semnele 
păcatului. 

— Benjamin Rogers, tu ai rupt cartea asta? 

Tăgadă. Şi iarăşi tăcere. 

— Joseph Harper, tu ai rupt-o? 

larăşi tăgadă. Tom se simţea din ce în ce mai rău chinuit de 
această anchetă care nu se mai sfârşea. 

După ce luă la rând toate băncile în care şedeau băieţii, 
„domnul” rămase puţin pe gânduri, apoi îşi îndreptă privirea 
spre băncile fetelor. 

— Amy Lawrence? 

Fata clătină din cap. 


— Gracie Miller? 
Acelaşi semn. 

— Suzan Harper, tu ai făcut treaba asta? 

Alta care nega. Acum venea la rând Becky Thatcher. De 
tulburat ce era, Tom tremura ca varga. Sigur, nu mai era nicio 
scăpare. 

— Rebeca Thatcher... (Tom aruncă o privire spre faţa ei; era 
albă de groază) tu ai rupt-o... nu-i aşa? la uită-te la mine! 
(Mâinile ei se ridicară, rugătoare.) Tu ai rupt cartea? 

In clipa aceea un gând îi fulgeră prin minte lui Tom. Sări în 
picioare şi strigă: 

- Eu am rupt-o! 

Toată clasa se holbă la el, uluită de această nebunie de 
necrezut. Tom stătu o clipă să-şi vină în fire, iar când înainta 
spre catedră ca să-şi primească pedeapsa, mirarea, 
recunoştinţa, adoraţia ce se revărsau asupră-i din ochii bietei 
Becky erau răsplată pentru o sută de bătăi. Însufleţit de măreţia 
propriei sale purtări, îndură fără să crâcnească cea mai cruntă 
bătaie pe care o dăduse vreodată domnul Dobbins. Tot cu 
nepăsare primi şi adaosul de cruzime care-l silea să rămână în 
arest două ceasuri după ce li se dădea drumul celorlalţi. Ştia el 
bine cine are să-l aştepte afară, fără să i se urască, până o să-i 
sune ceasul eliberării. 

In acea seară, Tom puse capul pe pernă urzind planuri de 
răzbunare împotriva lui Alfred Temple, căci, cu ruşine şi căinţă, 
Becky îi povestise totul, fără a ascunde nici propria ei trădare. 
Dar în curând, până şi setea de răzbunare trebui să dea 
întâietate unor gânduri mai plăcute şi Tom adormi în cele din 
urmă, răsunându-i în urechi, ca prin vis, ultimele vorbe rostite 
de Becky: „Ah, Tom, ce suflet nobil ai!” 


CAPITOLUL XXII 


Vacanţa se apropia. Învățătorul, de obicei aspru cu copiii, era 
din zi în zi mai aspru şi mai pretenţios: voia cu tot dinadinsul ca 
elevii să facă o impresie bună în ziua „examenului”. Nuiaua şi 
linia lui rar se odihneau: cel puţin în ce-i privea pe şcolarii mai 
mici. Nebătuţi scăpau doar cei mai mari şi „domnişoarele” de 
optsprezece-douăzeci de ani. Pedepsele domnului Dobbins erau 
de altfel foarte drastice, căci deşi sub perucă purta un cap cu 
desăvârşire chel şi lucios, bătrân nu era şi muşchii nu-i slăbiseră 
câtuşi de puţin. Pe măsură ce se apropia ziua cea mare, toate 
pornirile tiranice care-i mocneau în suflet ieșeau la iveală; cu o 
plăcere cruntă pedepsea până şi cele mai mici abateri. 

Urmarea firească era că băieţii cei mici tremurau toată ziua 
de spaimă, iar noaptea urzeau tot felul de planuri de răzbunare. 
Şi niciodată nu pierdeau prilejul de a-i juca „domnului” câte un 
renghi. Dar tot el rămânea câştigător. Represaliile care urmau 
după fiecare răzbunare izbutită erau atât de năprasnice şi de 
copleşitoare, încât băieţii părăseau totdeauna câmpul de bătaie 
amarnic înfrânți. În cele din urmă s-au vorbit cu toţii în taină şi 
au ticluit un plan care promitea o victorie strălucită. L-au atras 
în complot pe băiatul zugravului de firme, destăinuindu-i planul 
şi cerându-i ajutor. 

Băiatul avea motivele lui să fie încântat, căci „domnul” locuia 
şi lua masa acasă la părinţii lui şi-i dăduse nenumărate pricini 
să-l urască. Soţia „domnului” pleca peste câteva zile într-o vizită 
la ţară şi atunci nimic n-avea să mai stea în calea reuşitei 
planului. Domnul învăţător se pregătea totdeauna pentru 
marele evenimente trăgând serios la măsea, şi băiatul 
zugravului de firme spuse că în seara examenului, când domnia 
sa va fi afumat tocmai cât trebuia, el va aranja „chestia”, pe 


când „domnul” va moţăi acasă în scaun, apoi va avea grijă să fie 
trezit la timp, ca să plece în mare grabă la şcoală. 

În cele din urmă, sosi şi mult aşteptata zi. La orele opt seara, 
şcoala era luminată din belşug şi împodobită cu ghirlande şi 
cununi de frunze şi flori. Pe o estradă trona „domnul”, în scaunul 
său mare, având îndărătul lui tabla neagră. Părea destul de bine 
dispus. Trei şiruri de bănci de fiece parte şi şase şiruri în faţa sa 
erau ocupate de către demnitarii târgului şi părinţii elevilor. La 
stânga sa, înapoia rândurilor de cetăţeni, se afla improvizată o 
estradă spațioasă, pe care fuseseră aşezaţi şcolarii ce urmau să 
ia parte la reprezentaţia din seara aceea: şiruri de băieţi mici, 
care se simțeau cât se poate de prost, de mult ce se spălaseră 
şi din pricina hainelor de sărbătoare, şiruri de băieţi mari, 
stângaci şi  neciopliţi; valurile de zăpadă ale fetelor şi 
domnişoarelor înveşmântate în organdi şi muselină, prea 
conştiente de braţele lor goale, de anticele imitații de bijuterii ce 
le aveau de la bunica, de fundiţele lor roze sau albastre şi de 
florile din păr. Restul sălii era ocupat de şcolari care nu luau 
parte la program. 

Demonstraţiile începură. Un băiat mititel de tot se sculă în 
picioare şi cu o mutră bleaga recită: „Ştiu bine că vă miraţi şi că 
nici nu v-aşteptaţi, mic cum sunt că îndrăznesc, eu în public să 
vorbesc” ş.a.m.d., însoţindu-şi performanţa cu mişcările penibil 
de regulate şi spasmodice pe care le-ar fi executat o maşină 
puţintel deranjată. O scoase la capăt cu bine, deşi grozav de 
înspăimântat, şi obţinu un ropot de aplauze, când se retrase 
făcând ca un automat plecăciunea de rigoare. 

O fată mică, cu o feţişoară sfioasă, spuse peltic: „Mary cea 
mică avea o mieluşică” ş.a.m.d., execută o plecăciune care 
înduioşa publicul, îşi primi şi ea porţia de aplauze şi se aşeză la 
loc îmbujorată şi fericită. 

Tom Sawyer se înfăţişă plin de trufaşă încredere, se avântă 
către înălțimile  înflăcăratului şi  nemuritorului poem 
declamatoriu „Daţi-mi libertatea, sau de nu, daţi-mi moartea!” - 
rostit cu patima cuvenită şi cu o frenetică gesticulare” - şi se 


poticni brusc, pe la mijloc. Îl cuprinse o fâstâceală grozavă, îi 
tremurau picioarele şi simţea că se înăbuşă. E drept că se 
bucură de multă înţelegere din partea întregii săli - dar şi de o 
tăcere desăvârşită care, de bună seamă, era mai neplăcută 
chiar decât înţelegerea. 

Învățătorul se încruntă şi asta întregi catastrofa. Tom se mai 
luptă ce se luptă, apoi se retrase, zdrobit. Se înregistra o slabă 
încercare de aplauze, care se stinse curând. 

Urmară  „Flăcăul sta pe puntea-n flăcări”, „Căderea 
asirienilor” şi alte nestemate ale genului declamator. Apoi avură 
loc exerciţii de lectură şi o încercare în demonstraţii de 
ortografie. Cei câţiva elevi din clasa de latină recitară cu cinste. 
Acum venea la rând partea cea mai însemnată a serii, 
„compoziţiile” originale ale tinerilor domnişoare. Fiecare la 
rândul ei înainta până la marginea estradei, tuşea puţin ca să-şi 
dreagă glasul, ridica manuscrisul (legat gingaş cu o panglicuţă) 
şi începea să citească, trudindu-se a da o deosebită atenţie 
„expresiei” şi punctuaţiei. Erau aceleaşi teme pe care, cu 
prilejuri similare, le elucidaseră mamele lor, bunicile lor, şi fără 
îndoială că şi străbunicele, de la cruciade încoace. „Prietenia” 
era una dintre ele; alta „Amintiri de odinioară”, apoi 
„Sentimentul religios în istorie”, „Ţara visurilor”, „Avantajele 
culturii”, „Asemănări şi deosebiri între diferitele forme de 
cârmuire politică”, „Melancolie”, „Dragoste filială”, „Năzuinţele 
sufletului” ş.a.m.d., ş.a.m.d. 

Una din trăsăturile izbitoare ale acestor compoziţii era o 
melancolie cultivată cu grijă şi scumpă autoarei, alta era o 
revărsare inutilă şi îmbelşugată de „vorbire aleasă”, alta o 
tendinţă de a vâri cu tot dinadinsul cuvinte şi fraze care se 
bucurau de mare trecere şi de a le folosi până se toceau cu 
desăvârşire. O particularitate ce le caracteriza şi le strica pe 
toate era nelipsita şi nesuferita predică moralizatoare; La 
sfârşitul fiecăreia dintre ele, apărea şi ea, gudurându-se şi dând 
din coada-i bearcă. Oricare ar fi fost subiectul, autoarea îşi 
torturase creierii şi-l sucise până izbutise să-i găsească o latură 


ce putea fi contemplată cu folos de către simţul moral şi religios. 
Făţărnicia  bătătoare la ochi a unor asemenea fraze 
moralizatoare nu era de ajuns ca să impună alungarea acestei 
mode din şcoli şi nu este de ajuns nici astăzi. 

Nu e şcoală, în tot cuprinsul ţării noastre, unde tinerele 
domnişoare să nu se simtă obligate a-şi încheia compoziţiile cu 
o morală. Şi veţi găsi până la urmă că morala celei mai 
fluşturatice şi mai puţin evlavioase fete din şcoală este 
totdeauna cea mai lungă şi cea mai accentuat pioasă. Dar 
destul despre asta. Adevărul curat nu se înghite uşor. Să ne 
întoarcem la „examen”. Cea dintâi compoziţie căreia i se dădu 
citire era întitulată: „Aşadar, asta e viaţa?” Sperăm că cititorul 
va putea îndura un extras: 

„Pe cărările bătătorite ale vieţii, cu ce delicioase emoţii 
soarbe mintea adolescentei scena mult aşteptată a unei 
festivități! Imaginaţia schiţează în nuanţe roze nesfârşite icoane 
de fericire. In închipuirea-i robită simţurilor, adoratoarea modei 
se vede în mijlocul mulţimii festive,” cea mai admirată de către 
toţi admiratorii”. 

Graţioasa-i făptură, înveşmântată în valuri albe ca zăpada, 
pluteşte în vârtej prin labirintul plin de delicii al sălii de bal. Ai ei 
sunt ochii cei mai strălucitori, al ei pasul cel mai înaripat în 
întreaga voioasă adunare. Cu aceste închipuiri nespus de 
fericite, timpul trece în zbor şi iată că soseşte mult dorita clipă a 
intrării sale în Câmpiile Elizee pe care atât de dulce le-a visat. 
Ca-n basmele cu zâne apare totul privirilor ei vrăjite! Fiece nouă 
scenă este mai răpitoare decât cea dinainte! Dar nu trece mult 
şi copila descoperă că îndărătul acelor măreţe arătări totul nu e 
decât  deşertăciune -  complimentele care odinioară îi 
încântaseră sufletul, urechii sale îi sună acum fals şi strident, 
sala de bal şi-a pierdut vraja. Cu sănătatea zdruncinată şi cu 
inima plină de amărăciune, tânăra abandonează pentru 
totdeauna aceste deşertăciuni - încredinţată că plăcerile 
pământeşti nu pot satisface năzuinţele sufletului". 


Şi tot aşa şi iar aşa. În timpul cititului, se auzea pe alocuri 
câte un zumzet de admiraţie, însoţit de exclamaţii şoptite: „Ce 
frumos!”, „Câtă elocvenţă!”, „Aşa e!” ş.a.m.d., iar după ce 
chestia se încheie cu o morală deosebit de întristătoare, 
aplauzele fură entuziaste. 

Se ridică apoi o tânără subţire şi melancolică, pe a cărei faţă 
era aşternută „interesanta” paloare ce-o dau pilulele şi 
indigestia. Ea citi un poem, din care două strofe ne vor ajunge: 

„O FECIOARĂ DIN MISSOURI ÎŞI IA RĂMAS BUN DE LA STATUL 

ALABAMA 

— La revedere, Alabama, te iubesc! 

ȘI totuşi plec acum pentru un timp de lângă tine! 

Mi-e tristă inima, la tine când gândesc 

Și-n fruntea-mi amintirile-s ciorchine! 

Căci m-am plimbat prin codrii tăi în floare; 

Am hoinărit lângă izvorul Talapuzei şi-am citit, 

Am ascultat cascada locului Talas, fremătătoare, 

Din valea Coosei raza aurorei am privit. 

Sunt mândră că mie inima prea plină, 

Cu ochii-nlăcrimaţi privesc înapoi, 

Nu mă despart de-o țară ce-i străină, 

Nu-nchin unor străini acest şuvoi. 

Ce bun a fost şi primitor ca mama, 

Statul acest cu văi şi munți ce-mi pier! 

Când te-oi uita, prea scumpă Alabama, 

În sufletu-mi va fi de-a pururi ger!” 

Nu prea se dumeriseră oamenii ce era cu gerul din suflet, 
totuşi poezia le plăcu foarte mult. 

Apăru apoi o tânără domnişoară, cu pielea oacheşă, cu ochii 
negri, cu părul negru. După un moment de tăcere, menit să 
creeze atmosferă, ea luă o expresie tragică şi începu să citească 
cu glas solemn şi măsurat: 

„VEDENIA _ 

Neagră şi frumoasă era noaptea. In jurul tronului suprem, 
nicio stea nu sclipea; doar adâncile intonaţii ale tunetelor 


masive îţi vibrau constant în auz, iar fulgerele sinistre se 
dezlănţuiau furioase în cămările înnourate ale cerului, părând 
să-şi râdă de puterea ce-o exercita asupra teroarei lor ilustrul 
Franklin! Până şi vânturile vehemente coborâseră unanim din 
misticele lor adăposturi, vâjâind atât de înfiorător, ca şi cum ar fi 
voit să sporească grozăvia scenei. Într-astfel de clipe, atât de 
întunecate, atât de nebuloase, simţirea mea profundă tânjea 
după apropierea unui suflet omenesc, când, dimpotrivă, iată că: 

Prietena-mi cea mai iubită 

Cea ce cu sfat şi mângâiere 

De-a pururi m-a călăuzit. 

Durerii dându-i alinare 

Şi bucuriei gust sporit, 

Veni alăturea să-mi steie. 

Ea se mişca asemeni acelor fiinţe radioase, închipuite pe 
cărările însorite ale Paradisului, de carte cei cu imaginaţia 
romantică şi jună, o regină a frumuseţii, împodobită doar cu 
propriul ei farmec transcendent. Atât îi era de uşor pasul, atât 
de lin şi catifelat, încât fără de vraja magică ce emana eterica-i 
fiinţă, ea ar fi lunecat pe lângă mine şi s-ar fi destrămat în 
neant, nesimţită, necercetată, asemenea atâtor altor frumuseți 
din cale afară de sfioase. 

O stranie mâhnire era aşternută pe chipu-i, asemenea 
lacrimilor de gheaţă pe hlamida lui Dechemvrie, pe când cu 
braţul întins arăta către elementele ce se înfruntau dezlănţuite 
în natură şi înfăţişa contemplaţiunii mele cele două aspecte ale 
creaţiunii faţă în faţă”.e 

Această vedenie înfiorătoare ocupa vreo zece pagini de 
manuscris şi se revărsa către sfârşit într-o predică atât de 
distrugătoare de nădejdi pentru nepresbiterieni”, încât luă 


3 Bucăţile citate mai sus drept „compuneri” sunt scoase fără nicio modificare 
dintr-un volum întitulat "Versuri şi proză, de o doamnă din Vest". Fiind 
aidoma după tipicul fetelor de şcoală, sunt cu mult mai reuşite decât ar fi 
nişte simple imitații (n.a.). 

? Presbiterieni - sectă religioasă creştină, răspândită cu deosebire în secolul 
trecut, în Anglia, Scoţia, America; membrii acestei secte nu recunosc 


premiul întâi. Compunerea aceasta a fost considerată ca 
reprezentând cea mai frumoasă strădanie a serii. Primarul 
târgului, înmânând autoarei premiul, tinu o călduroasă 
cuvântare, în care spuse că aceasta era cea mai „elocintă operă 
literară pe care i-a fost dat s-o asculte şi că însuşi Daniel 
Webster! s-ar fi mânarit pe bună dreptate s-o fi scris”. 

În treacăt fie spus, la fel de numeroase erau compunerile care 
foloseau din belşug cuvântul „minunat” şi în care întâmplări 
banale ale oamenilor se numeau „pagini de viaţă”. 

Apoi domnul învăţător, foarte bine dispus, îşi împinse scaunul 
la o parte, întoarse spatele către public şi începu să deseneze 
pe tablă harta Americii, pentru a face cu elevii demonstraţii de 
geografie. Dar cum mâna îi tremura, harta ieşea ca vai de ea şi 
chicote înăbuşite se răspândeau prin sală. Invăţătorul ştia care e 
pricina şi se străduia s-o dreagă. Şterse cu buretele câteva linii 
şi le desena din nou, dar mai rău le strică. 

Chicoteala sporea. Învățătorul îşi concentra toată atenţia 
asupra desenului, hotărât să nu se lase descurajat. Simţea toţi 
ochii aţintiţi asupră-i. | se părea că desenul iese mai bine, dar 
chicoteala nu mai contenea, ba chiar se înteţea. Avea şi de ce. 
Prin gura podului, deschisă drept deasupra capului său, se lăsa 
o pisică, prinsă de o sfoară ce-i era petrecută pe după labele 
dinapoi. În jurul capului era legată cu o cârpă, care-i strângea 
fălcile, ca să nu poată mieuna. Pe când cobora cu încetineală, 
ba se încovriga, înfigându-şi ghearele în sfoară, ba scăpa iar în 
jos şi-şi încleşta ghearele în vânt. Lumea era în culmea veseliei; 
pisica ajunsese la o palmă de capul învățătorului, care n-avea 
ochi decât pentru hartă. Tot cobora, mai jos, mai jos, şi mai jos, 
până ce, cu energia desperării, pisica se agăţă de peruca 
„domnului”, îşi înfipse ghearele în ea şi, în aceeaşi clipă, fu 
repede trasă înapoi în pod, ţinând strâns trofeul. Ce mai 
strălucire radia din tigva cheală a „domnului”, pe care băiatul 
zugravului de firme o poleise cu aur! 


conducerea episcopală, ci numai pe aceea a preoţilor. 
19 Daniel Webster (1782 -1852) - om de stat american. 


Această întâmplare puse capăt serbării. Băieţii erau răzbunaţi. 
Vacanţa sosise. 


CAPITOLUL XXIII 


Atras de insignele lor arătoase, Tom s-a înscris în organizaţia 
de curând înfiinţată: „Voluntarii cumpătării” (secţia tineret). A 
făgăduit să se abţină de la fumat, de la mestecat tutun şi de la 
luarea în deşert a celor sfinte, atâta vreme cât va fi membru al 
acestei organizaţii. 

Descoperi acum ceva: că făgăduiala de a nu face un lucru 
este calea cea mai sigură pentru a fi mereu ispitit să-l faci. Tom 
se văzu în curând chinuit de o dorinţă: să bea şi să înjure. 
Dorinţa aceasta ajunse atât de aprigă, încât nu-l mai împiedica 
să se retragă din organizaţie decât speranţa unui prilej de a se 
arăta în public cu brâul roşu. Se apropia 4 iulie!!, dar Tom 
renunţă la acest prilej înainte să-şi fi purtat cătuşele patruzeci şi 
opt de ore şi îşi puse nădejdea în bătrânul judecător de pace 
Fraser, care trăgea să moară. De vreme ce ocupa o funcţie atât 
de înaltă în stat, desigur că avea să i se facă o înmormântare de 
toată frumuseţea. 

Timp de trei zile, Tom arătă un interes foarte viu pentru 
sănătatea judecătorului; ardea de nerăbdare să ştie cum se mai 
simte. Din când în când, speranţele îi creşteau într-atâta, încât 
îndrăznea să scoată insignele şi să facă repetiţie în faţa oglinzii. 
Dar judecătorul putea să te aducă la desperare cu toanele lui. În 
cele din urmă se auzi că merge spre bine, apoi că intrase în 
convalescenţă. Tom nu numai că era scârbit, dar mai avea şi 
senzaţia că i se făcuse o nedreptate. Îşi dete imediat demisia, în 
aceeaşi noapte judecătorul avu o recidivă şi muri. Tom se hotărî 
să nu mai acorde niciodată încredere unui om atât de neserios. 
Inmormântarea a fost într-adevăr o frumuseţe. „Voluntarii” au 
defilat într-un stil anume studiat ca să-l facă pe fostul membru 
să moară de invidie. 


11 Ziua independenţei S.U.A. 


În schimb, Tom era un om liber; avea de ce să fie mulţumit. 
Acum putea să bea şi să înjure. Dar, spre surprinderea lui, îşi 
dădu seama că nu-i ardea de aşa ceva: de îndată ce nu-l mai 
împiedica nimeni, dorinţa şi farmecul opreliştii pieriseră. 

Curând, Tom băgă de seamă cu mirare că nu prea ştia ce să 
facă în vacanţa atât de mult dorită. 

Incercă să ţină un jurnal intim, dar timp de trei zile nu se 
întâmplă nimic, aşa că-l lăsă baltă. 

Cea mai bună trupă de cântăreţi negri veni să dea un 
spectacol în târguşor şi stârni mare vâlvă. Tom şi Joe Harper 
înjghebară şi ei o trupă de artişti şi fură foarte fericiţi timp de 
două zile. 

Până şi marea zi de 4 iulie a fost o păcăleală, pentru că a 
plouat cu găleata şi n-a mai avut loc nicio defilare; iar cel mai 
mare bărbat din lume (după cum crezu Tom), domnul Benton, 
un senator al Statelor Unite, în carne şi oase, nu era înalt de 
şapte metri, nici pe departe. A venit apoi un circ. Timp de trei 
zile, băieţii s-au jucat de-a circul în corturi înjghebate din 
covoare rupte, taxa de intrare fiind trei ace cu gămălie pentru 
băieţi şi două pentru fete; apoi circul fu dat uitării. 

După asta au venit un frenolog şi un hipnotizator. Au plecat şi 
ei, lăsând târgul mai pustiu şi mai adormit ca oricând. 

S-au mai aranjat câteva petreceri pe la băieţi şi pe la fete, dar 
fură atât de puţine şi atât de minunate, încât golurile dintre ele 
păreau şi mai greu de îndurat. 

Becky Thatcher plecase cu părinţii să petreacă vacanţa în 
casa lor de la 
Constantinopole!?, aşa încât în viaţa lui Tom nu era nicio rază de 
lumină. 

Îngrozitoarea taină a omorului îl apăsa mereu; un adevărat 
cancer care-l rodea fără încetare. 

Apoi veni pojarul. 

După săptămâni nesfârşite Tom zăcu închis în casă, nepăsător 
faţă de lumea dinafară şi de întâmplările ei. Era bolnav, nimic 


12 Constantinopole - orăşel în ţinutul Missouri. 


nu-l mai interesa. Când, în cele din urmă, fu iarăşi pe picioare şi 
se îndreptă sleit către centrul târgului, îl găsi schimbat; o 
posomorâre neaşteptată se abătuse peste toţi şi peste toate. O 
campanie de propagandă religioasă strânse o aşa-zisă 
„renaştere sufletească” şi toată lumea - nu numai cei vârstnici, 
dar şi băieţii şi fetele - dobândise „harul credinţei”. Tom umbla 
de colo până colo, tot sperând să întâlnească măcar o singură 
faţă de păcătos, deşi ştia bine că nu era nicio nădejde. 
Pretutindeni numai şi numai dezamăgiri. Îl găsi pe Joe Harper 
studiind Vechiul Testament şi se îndepărtă mâhnit de această 
tristă privelişte. Îl căută pe Ben Rogers şi-l găsi vizitând pe 
săraci, cu un coş plin de broşuri religioase. Umblă multă vreme 
după Jim Hollis şi, când dădu de el, acesta-i atrase luarea- 
aminte asupra minunatei binecuvântări cereşti ce pogorâse 
asupră-i, în forma pojarului, ca să-l abată de la rele. Fiecare 
băiat pe care-l întâlnea îi încărca sufletul cu o neţărmurită 
tristeţe. lar când, deznădăjduit, se refugie în braţele lui 
Huckleberry Finn şi fu întâmpinat cu un citat din evanghelie, 
inima i se frânse de-a binelea şi se târî spre casă, unde se vâri 
iar în pat; îşi dăduse seama că, din tot târgul, numai el era 
pierdut pe vecie. 

In noaptea aceea se dezlănţui o furtună cumplită, cu o ploaie 
cu băşici, cu trăsnete înfiorătoare şi cu fulgere care te orbeau. 
Tom trase plapuma peste cap şi aşteptă îngrozit să-i bată ceasul 
cel de pe urmă; fără doar şi poate că toată zarva asta pentru el 
se stârnise. Abuzase până la limită de răbdarea puterii cereşti, şi 
iată urmarea. Ar fi putut să-i treacă prin gând că cerul prea 
făcea mare risipă de fast şi muniții, ca şi cum ar fi vrut să 
omoare un gândac cu o baterie de tunuri, dar nu vedea nimic 
nepotrivit în montarea unei furtuni atât de costisitoare numai 
pentru a sufla pământul de sub picioarele unei biete gâze ca el. 

Furtuna trecu prin toate fazele, apoi încetă fără să-şi fi 
împlinit scopul. Primul imbold al băiatului fu să-i mulţumească 
lui Dumnezeu şi să caute să se îndrepte, al doilea să mai 
aştepte - poate n-or mai veni alte furtuni. 


În ziua următoare, s-au înfiinţat iar doctorii; lui Tom îi revenise 
boala. Cele trei săptămâni pe care le petrecu întins pe spate i-au 
părut de data aceasta un veac. Când, în cele din urmă, ieşi iar în 
lume, aproape că nici nu se bucura că scăpase, când îşi amintea 
în ce stare de singurătate se găsea, cât de părăsit şi de lipsit de 
tovarăşi! O luă agale pe uliţă în jos şi dădu peste Jim Hollins 
făcând pe judecătorul într-un tribunal de copii care judeca o 
pisică, inculpată într-un proces de omor, de faţă fiind şi victima, 
o păsărică. Se întâlni pe un drumeag cu Joe Harper şi cu Huck 
Finn care mâncau cu mare poftă un pepene şterpelit. Bieţii 
băieţi, le revenise şi lor boala, ca şi lui Tom. 


CAPITOLUL XXIV 


În sfârşit, târguşorul fu zgâlţâit din amorţire, şi încă zdravăn; 
începu să se judece procesul omorului. Tot târgul nu mai vorbea 
despre altceva. Tom nu putea scăpa în niciun chip de povestea 
asta. Ori de câte ori se pomenea de omor, îi trecea un fior rece 
prin inimă. Conştiinţa tulburată şi temerile îl făceau mereu să 
creadă că cei ce vorbeau în preajmă-i aveau de gând să-l tragă 
de limbă. Nu vedea cum putea fi bănuit că ştie ceva despre 
omor şi totuşi nu se simţea în largul lui, auzind mereu vorbindu- 
se numai de asta. Îl treceau întruna sudori reci. 

Într-o zi luă deoparte pe Huck şi-l trase după dânsul într-un 
loc mai dosnic, departe de ochii lumii, ca să stea de vorbă cu el. 
Să-şi mai uşureze sufletul, dezlegându-şi niţel limba, să împartă 
povara ce-l apăsa cu altul care suferea deopotrivă cu el. Afară 
de asta, mai voia să se încredinţeze dacă Huck îşi ţinuse 
cuvântul. 

— Ascultă, Huck, ai vorbit vreodată cu cineva despre chestia 
aia? 

— Care chestie? 

— Ştii tu. 

— AŞ, da ce-am mâncat mătrăgună? 

— Nimic, nicio vorbă? 

— Dacă-ţi spui... Să-mi saie ochii, na! Da ce-ţi veni să mă- 
ntrebi? 

— De, ştiu şi eu... Mi-era teamă. 

— Se poate, Tom? Păi am mai sta noi la taifas azi, acilea, dacă 
ar şti lumea? Tu ce zici? 

Lui Tom parcă îi mai veni inima la loc. După o pauză: 

— Huck, eu crez că pe tine nu poate nimeni să te facă să spui 
ceva, dacă nu vrei... a, ce zici? 


— Pe mine să mă facă să spui?... Aoleu! Da ce, crezi c-am 
chef să mă dea de mâncare la peşti nenorocitu ăla? 

— Ei, atunci stăm bine. Eu zic că dacă ne ţinem gura, e-n 
regulă. Da hai să ne mai jurăm o dată-n tot căzu, ca să fim mai 
siguri. 

— Hai! 

Jurară aşadar din nou, cu un ritual înfricoşător. 

— Ce mai zice lumea, Huck? Mie mi-au împuiat urechile. 

— Ce să zică? Tot îi dă zor cu Muff Potter. Muff Potter în sus, 
Muff Potter în jos! Mă trec năduşelile când îi auz, îmi vine să-mi 
iau câmpii. 

— Tot aşa o ţin întruna ş-ai mei. Să ştii că se duce pe copcă 
moşu. Nu-ţi pare rău de el câteodată? 

— Cum să nu! mai totdeauna... Nu-i nicio scofală de capu lui, 
da are inimă bună, n-a făcut niciodată rău la nimeni. Mai 
pescuieşte şi el câte niţel, să puie mâna pe-un ban, mai trage la 
măsea, şi stă toată ziulica cu burta la soare. Da la fel facem toţi, 
şi ăl de ridică ochii la cer şi dăscăleşte lumea. De, el e om bun; o 
dată, din ce-avea, din ce n-avea, mi-a dat şi mie o juma de 
peşte, uite-atâtica; şi de câte ori nu m-a ajutat la necaz, săracu! 

— Şi mie, Huck, mi-a dres zmeul şi mi-a legat cârlige de 
undiţă... Ce ai zice să-l scoatem de-acolo? 

— Aoleo! Nu putem să-l scoatem noi, Tom! Şi chiar să putem, 
tot degeaba ar fi; că l-ar prinde iar. 

— Da, să ştii că ai dreptate, Huck. Da nu pot să rabd când îi 
aud cum îl vorbesc de rău, ca pe-un diavol, când el nici nu-i 
vinovat de... chestia aia. 

— Şi eu la fel, Tom. Cică ar fi ăl mai mare bandit din ţară - se 
miră, auzi, că nu l-a spânzurat până acu. 

— Da, aşa spun toţi. Unii ziceau că dacă i-ar da drumul l-ar 
omori lumea. 

— Şi să ştii c-aşa ar face. 

Băieţii au stat mult de vorbă, dar linişte tot n-au găsit. Spre 
seară, s-au trezit dând târcoale micii închisori singuratice, cu 
nădejdea nelămurită că s-ar putea întâmpla ceva care să 


înlăture toate greutăţile. Dar nu se întâmplă nimic; părea că nici 
unui înger, nici unei zâne nu-i păsa de nefericitul care zăcea în 
închisoare. 

Ca şi alte daţi, băieţii se duseră la gratiile celulei şi-i dădură 
lui Potter tutun şi chibrituri. El sta închis în partea de jos a 
clădirii şi paznici nu erau. 

Recunoştinţa ce le-o arăta pentru darurile lor le apăsa 
totdeauna conştiinţa, dar acum le făcu mai rău ca oricând. Se 
simţiră cei de pe urmă laşi şi trădători, când Potter le spuse: 

— Aţi fost tare buni cu mine, băieţi, mai buni ca orişicine din 
târgul ăsta. N-o să uit, nu. Stau acilea şi vorbesc singur şi-mi zic: 
la toţi băieţii din târg le dregeam zmeiele şi câte şi mai câte 
lucruşoare, şi le arătam unde-s locurile bune de pescuit şi-i 
ajutam cât puteam şi acu toţi l-au uitat pe bietu Muff, când a dat 
necazu peste el; da Tom nu, şi Huck nu, ei nu-l uită, zic, şi nici 
eu pe ei... Oooh, dragii mei dragi, că ticăloasă şi cumplită faptă 
făcui. Eu zic că eram turbat de beat, altfel nu pricep cum de-o 
făcui, şi-acu uite, na, o să-mi puie ştreangul de gât, c-aşa e 
legea... Poate-i ăl mai bun lucru pentru mine, eu aşa crez - da, 
da, da... Ei, ce să mai vorbim de asta! La ce să vă mai amărăsc 
şi pe voi acu; voi numa bine mi-aţi făcut. Da atâta vă spui: de 
îmbătat să nu vă-mbătaţi niciodată, dragii mei, şi n-o să ajungeţi 
unde-am ajuns eu. Daţi-vă niţel mai la stânga, aşa, acu e bine... 
Tare bine-ţi face să vezi un om bun la faţă, când ai intrat la 
necaz ca mine... şi nu vine nimenea să te vază... Numa voi! 
Numa voi sunteţi prietenii mei... Suiţi-vă unu-n cârca ăluilalt, să 
vă pot mângâia pe faţă! Aşa! Daţi mâna cu mine. Mânuşiţele 
voastre o să treacă printre gratii, laba mea e prea mare. Mâini 
mititele şi făr de putere, da lu Muff Potter i-au făcut mult bine... 
şi dac-ar putea şi mai mult bine i-ar face... 

Tom se întoarse acasă tare amărât; în noaptea aceea avu 
nişte vise îngrozitoare. A doua zi şi a treia zi a tot dat târcoale 
judecătoriei. O curiozitate de neînvins îl tot îmboldea să intre; 
trebuia să se stăpânească din toate puterile ca să rămână afară. 
Acelaşi lucru se petrecea şi cu Huck. Se ocoleau unul pe altul. 


Din când în când, unul din ei pleca, dar de fiece dată îl aducea în 
curând înapoi aceeaşi pornire întunecată. De câte ori ieşea din 
judecătorie vreun cârd de pierde-vară care asistase la dezbateri, 
Tom trăgea cu urechea şi mereu auzea doar veşti care-l 
deznădăjduiau. Tot mai nemilos se strângea laţul în jurul bietului 
Potter. La sfârşitul zilei a doua, reieşea din vorbele care circulau 
prin târg că mărturia lui Joe Indianul rămăsese în picioare, 
nezdruncinată, şi că nu era nici cea mai mică urmă de îndoială 
cu privire la verdictul juraţilor. 

În seara aceea, Tom rămase afară până târziu şi intră la 
culcare pe fereastră, foarte tulburat. Ceasuri întregi se zvârcoli 
în pat până să aţipească. În dimineaţa următoare, tot târgul se 
îmbulzea către judecătorie; sosise ziua cea mare. Sala gemea 
de lume. După o lungă aşteptare, intrară pe rând juraţii şi se 
aşezară la locurile lor; puţin după aceea fu adus Potter, ferecat 
în lanţuri, galben şi sfios, cu o privire rătăcită, deznădăjduită. Fu 
aşezat astfel încât toţi ochii din sală să-l poată privi. Tot în văzul 
tuturor şedea şi Joe Indianul, mai netulburat ca oricând. După o 
altă pauză, intră şi judecătorul. Şeriful declară şedinţa deschisă. 
Începură obişnuitele şuşoteli printre avocaţi şi foşnetul hârtiilor. 
Toate aceste amănunte şi întârzierile ce le însoțeau măreau 
încordarea publicului, din ce în ce mai impresionat şi mai 
nerăbdător. 

Primul martor chemat adeveri că-l văzuse pe Muff Potter 
spălându-se la gârlă, în zorii zilei când se descoperise omorul şi 
că inculpatul, de îndată ce îl băgase de seamă, se îndepărtase 
hoţeşte. După alte câteva întrebări, procurorul se adresă 
apărării: 

— Aveţi de pus întrebări martorului? 

Acuzatul ridică o clipă ochii, dar îi cobori iar, când apărătorul 
lui răspunse: 

— Nu avem de pus nicio întrebare. 

Martorul următor declară că găsise cuțitul în preajma celui 
ucis. Procurorul întrebă: 


— Apărarea are vreo întrebare de pus martorului? Apărătorul 
lui Potter răspunse: 

— Nu avem de pus nicio întrebare. 

Un al treilea martor jură că acela era cuțitul lui Potter, că 
deseori îl văzuse la el. 

— Aveţi vreo întrebare de pus martorului? 

Apărătorul lui Potter renunţă să pună întrebări martorului. 

Publicul din sală începu să dea semne de nemulţumire. Oare 
avocatul acesta n-avea de gând să-şi dea nici cea mai mică 
osteneală ca să salveze viaţa clientului său? 

Câţiva martori declarară că Potter avusese o purtare de om 
vinovat, când fusese adus la locul crimei. Cu toţii au fost lăsaţi 
să părăsească bara, fără a li se mai pune întrebări de către 
apărare. 

Martorii de încredere  confirmară fiece amănunt al 
întâmplărilor agravante care se petrecuseră la cimitir în acea 
dimineaţă atât de bine întipărită în mintea tuturor, dar avocatul 
lui Potter se abţinu şi de data aceasta să pună întrebări. Publicul 
îşi arăta prin murmure mirarea şi nemulţumirea, ceea ce îi 
atrase o mustrare din partea curţii. Apoi procurorul rosti: 

— Pe temeiul mărturiilor, depuse sub jurământ, ale unor 
cetăţeni al căror cuvânt stă mai presus de orice bănuială, se 
dovedeşte fără niciun dubiu posibil că nefericitul de pe banca 
acuzaților este făptuitorul acestei crime fioroase. lată concluziile 
noastre. 

Un geamăt zvâcni din pieptul sărmanului Potter; îşi ascunse 
faţa în mâini şi-şi legăna domol trupul încoace şi încolo, în timp 
ce în sală domnea o tăcere apăsătoare. Mulţi dintre bărbaţi erau 
mişcaţi şi pe multe femei le podidiră lacrimile. 

Atunci apărătorul acuzatului se ridică şi spuse: 

— Onorată Curte! În consideraţiile ce le-am făcut la începutul 
acestui proces neam arătat intenţia de a dovedi că clientul 
nostru a comis această faptă îngrozitoare într-o stare de 
inconştienţă, fiind, prin urmare iresponsabil, rătăcire provocată 


de băutură. Neam schimbat părerea. Nu vom pleda pe acest 
temei. (Apoi către grefier): Chemaţi-l pe Thomas Sawyer! 

Uimirea şi nedumerirea se zugrăviră pe toate feţele, şi 
deopotrivă pe aceea a lui Potter. Toate privirile se aţintiră 
asupra lui Tom, pe când se ridica şi lua loc la bară. 
De speriat ce era, băiatul avea o înfăţişare rătăcită. | se luă 
jurământul. 

— Thomas Sawyer, unde te găseai la 17 iunie, pe la miezul 
nopţii? 
Tom aruncă o privire spre faţa împietrită a lui Joe Indianul şi 
limba îi rămase încleştată. Publicul aştepta cu răsuflarea tăiată, 
dar băiatul nu putea scoate un cuvânt. 

După câteva minute, prinzând oarecari puteri, izbuti să se 
facă auzit de o parte din sală. 

— În cimitir! 

— Puțin mai tare, te rog. Nu-ţi fie teamă. Te aflai... 

— În cimitir! 

Un zâmbet dispreţuitor fulgeră pe faţa lui Joe Indianul. 

— Te aflai prin apropierea mormântului lui Horse Williams? 

— Da, domnule. 

— Vorbeşte puţintel mai tare. Cât de aproape erai? 

— Cum sunt acum de dumneavoastră. 

— Erai ascuns sau nu? 

— Eram ascuns. 

— Unde? 

— Îndărătul ulmilor de la marginea mormântului. Joe Indianul 
avu o uşoară tresărire. 

— Mai erai cu cineva? 

— Da, domnule. M-am dus acolo cu... 

— Stai! Stai o clipă! Nu e nevoie să spui numele celui care te- 
a însoţit. Îl vom chema aci la timpul potrivit. Ce căutaţi acolo? 
Duceaţi ceva? 

Tom şovăi, fâstâcit de tot. 

— Vorbeşte, băiatule, nu te sfii. Adevărul mai presus de toate. 
Ce duceaţi în acel loc? 


— 0... 0... o pisică moartă. 

In sală se stârni un val de râsete, pe care Curtea îl stăvili 
numaidecât. 

— Vom arăta aici scheletul pisicii. Acum, băiete, spune-ne tot 
ce s-a întâmplat, povesteşte aşa cum te pricepi, nu sări nimic şi 
nu-ţi fie teamă. 

Tom începu să povestească, mai întâi şovăind, apoi, pe 
măsură ce subiectul îl însufleţea, vorbele prinseră a curge cu tot 
mai multă uşurinţă. Sala amuţise: nu se mai auzea decât glasul 
lui Tom. Toate privirile se pironiseră asupra lui; cu buzele 
întredeschise şi cu răsuflarea tăiată toţi oamenii din sală îi 
sorbeau cuvintele. Prinşi în mrejele înfiorătoarei poveşti, nu mai 
băgau de seamă cum trecea timpul. Încordarea atinsese 
culmea, când băiatul rosti: 

— Şi când doctorul a ridicat scândura şi Muff Potter s-a 
prăvălit, Joe Indianul a sărit cu cuțitul şi... 

Zdup! lute ca fulgerul, Joe se repezi spre o fereastră, zvârli în 
lături pe toţi care încercau să i se împotrivească, şi dus fu! 


CAPITOLUL XXV 


lată-l pe Tom iarăşi eroul zilei, răsfăţat de oamenii în vârstă, 
pizmuit de tineri. Numele lui cunoscu până şi tiparul ce dă 
nemurire, căci gazeta târgului vorbi despre el, ridicându-l în 
slăvi. Unii credeau că va ajunge preşedinte al Statelor Unite, 
bineînţeles dacă între timp n-avea să fie spânzurat. 

După cum se întâmplă de obicei, oamenii, schimbători şi 
nesăbuiţi cum sunt, acum îl luau în braţe pe Muff Potter, 
răsfăţându-l cu aceeaşi lipsă de măsură cu care mai înainte îl 
oropsiseră. Dar această purtare face cinste lumii, aşa că nu se 
cuvine să o criticăm. 

Ziua, Tom era în culmea triumfului şi a strălucirii, dar 
noaptea, noaptea îi venea să intre în pământ de groază. Numai 
pe Joe Indianul îl visa. Şi ochii lui arzători îi vesteau mereu 
pierzanie. După ce se lăsa seara, nicio ispită din lume nu mai 
era în stare să-l urnească pe Tom din casă. Bietul Huck se 
simţea şi el la fel de prost şi de înspăimântat. 

In seara din ajunul mari zile a procesului, Tom îi destăinuise 
avocatului toată povestea, şi Huck tare se temea să nu iasă la 
iveală şi amestecul lui, cu toate că fuga lui Joe Indianul îl scutise 
de suferinţa de a depune mărturie în faţa Curţii. Bietul băiat 
obținuse de la avocat făgăduiala că nu-l va da în vileag. Dar 
parcă poţi să ai încredere în cuvântul unui om? Uite, Tom de 
pildă - să se ducă el noaptea la avocat acasă şi să-i spună toată 
tărăşenia, el care se legase cu cel mai straşnic şi mai fioros 
jurământ! Atunci, spuneţi şi dumneavoastră cum să nu-şi piardă 
Huck încrederea în neamul omenesc! Ziua, recunoştinţa lui Muff 
Potter îl făcea pe Tom să se bucure că vorbise, dar noaptea se 
căia că nu-şi ţinuse gura. Ba se înspăimânta că Joe Indianul nu 
va fi niciodată prins, ba îi era groază că-l vor prinde. Era 


încredinţat că niciodată nu se va mai simţi în siguranţă şi nu va 
putea răsufla în voie, până nu-l va vedea, cu ochii lui, mort. 

Se oferiseră recompense. Joe Indianul fusese căutat prin tot 
ținutul, dar nimeni nu-i dăduse de urmă. De la St. Louis veni 
unul din acei oameni minunati şi atotştiutori, care inspiră atâta 
respect, un detectiv. Îşi băgă nasul prin toate colţurile, dădu din 
cap cu o mutră de înţelept şi recoltă succesul uimitor de care se 
bucură îndeobşte membrii acestei bresle, cu alte cuvinte, obţinu 
unele „indicii”. Dar cum „indiciile” nu pot fi spânzurate pentru 
omor, după ce detectivul îşi isprăvi cercetările şi plecă acasă, 
Tom se simţi în aceeaşi nesiguranţă ca şi mai înainte. 

Zilele se târau ca melcul, dar, din fericire, cu fiecare zi care 
trecea, groaza ce-i apăsa sufletul mai scădea câte puţin. 


CAPITOLUL XXVI 


În viaţa oricărui băiat vine un timp când îl apucă o dorinţă 
nebună să plece undeva, să sape ca se dea de comori ascunse. 
Dorinţa aceasta se abătu într-o bună zi şi asupra lui Tom. Alergă 
să-l caute pe Joe Harper, dar n-avu noroc să-l găsească. Atunci 
se duse după Ben Rogers; acesta însă plecase la pescuit. Până 
la urmă dădu peste Huck Finn - Mână însângerată. Huck fireşte 
că era disponibil. Tom îl duse într-un loc ascuns şi-i dezvălui 
confidenţial planurile sale. Huck era gata să-l urmeze. Aşa era 
el, totdeauna gata să ia parte la orice întreprindere care 
făgăduia distracţie şi nu cerea capital; căci timp, de cel care nu 
costă bani'”, avea şi prea avea, de nu ştia ce să facă cu el. 

— Şi-unde o să săpăm? Intreba Huck. 

— Aşa, peste tot. 

— Da ce, sunt ascunse peste tot? 

— Ei, şi tu, Huck, cum o să fie peste tot? Comorile sunt 
ascunse în nişte locuri anume, câteodată în insule, alteori în lăzi 
putrede, sub câte o cracă de copac uscat, în locul unde-i cade 
umbra la miezul nopţii, da mai totdeauna le găseşti sub 
duşumeaua caselor bântuite de strigoi. 

— Cine le ascunde acolo? 

— Ei, cine? Bandiţii, fireşte, cine alţii? Doar n-o să le-ascundă 
vrun director de la şcoala de duminică? 

— De unde vrei să ştiu eu? Să fie comorile mele, eu nu le-aş 
ascunde deloc; le-aş cheltui şi aş petrece. 

— Şi eu la fel. Da bandiții nu fac aşa; ei totdeauna le ascund şi 
apoi le lăsă în plata Domnului. 

— Nu mai vin să şi le ia? 

— AŞ, de unde! Au ei de gând să vie, da mai totdeauna uită 
semnele, ori dacă nu, dau ortu popii. În tot cazul comoara zace 


13 Aluzie la zicala „time is money” (timpul costă bani) 


multă vreme într-un loc, până rugineşte, şi într-o bună zi dă 
careva de-o hârţoagă gălbejită care-l învaţă cum să găsească 
semnele, o hârţoagă veche, de trebuie să se căznească omu o 
săptămână s-o citească, fin că e tot numa semne şi ieroclife. 

— lero... ce? 

— leroclife, astea-s un fel de poze şi drăcii, înţelegi, care-ai 
crede întâi că nu-nseamnă nimic. 

— Şi tu ai pus mâna pe-o hârţoagă d-alea, Tom? 

— Noo... 

— Păi atunci cum găseşti semnele? 

— Eu n-am nevoie de semne. Bandiții ascund totdeauna 
comorile sub o casă bântuită de strigoi, ori într-o insulă, ori sub 
craca cea mai mare a unui copac uscat. Foarte bine! Noi cam 
cunoaştem insula Jackson, fin c-am explorat-o şi putem să 
încercăm şi-acolo într-o zi; pe-urmă e casa aia veche cu stafii, 
sus, pe drumul Casei Morților, şi copaci uscați găsim câţi vrem, 
că sunt cu duiumul. 

— Da ce, sub fiecare copac uscat e câte-o comoară? 

— Ce prostii vorbeşti şi tu! Cum o să fie? 

— Păi atunci cum ştii sub care sapi? 
— Sapi sub toţi! 

— Ei, şi tu, Tom! Păi atunci trebuie să stai să sapi toată vara. 

— Ei şi ce? Da dacă găseşti o oală de aramă cu o sută de 
dolari în ea, ruginiţi colo de mai mare dragul, ori un cufăr 
putred, plin cu breleante... ai? Ce-ai zice? 

Lui Huck îi sticliră ochii. 

— Hm! Ce să zic... Brava mie! Ei, să pui eu mâna pe-o sută de 
dolari, că nu mai îmi trebuie brelantele. 

— Treaba ta! Eu unu îţi dau cuvântul meu că n-am de gând să 
zvârl la gunoi brelantele. Sunt câte unele care face şi douăzeci 
de dolari bucata. Nu e unu să nu facă pe puţin şaptezeci şi cinci 
de cenți sau un dolar. 

— Nu zău! Chiar aşa? 

— Păi sigur! Asta poate să-ţi spuie orişicine. N-ai văzut nici 
unu, Huck? 


— Nu-mi aduc aminte să fi văzut. 

— A, regii au breleante cu grămezile. 

— Da ce, mă Tom, eu am avut de-a face cu regi? 

— Crez şi eu că nu. Da să te duci în Europa, i-ai vedea cu 
droaia, pe-acolo ţopăie pe toate drumurile. 

— Da de ce ţopăie? 

— Ei, ţopăie! Deşteptule! Nu ţopăie deloc. 

— Păi atunci de ce-ai zis că ţopăie? 

— Aiurea! Am vrut să zic că i-ai vedea, nu ţopăind, cum o să 
ţopăie? Că ce-ar ţopăi?... Adică vreau să zic că i-ai vedea, uite- 
aşa, pân tot locul... Ca ghebosu ăla de Richard. 

— Richard şi mai cum îi zice? 

— Richard. Atât. Ce, nu-ţi ajunge? Regii n-au alt nume, numa 
ăl de i-l dă lumea. 

— Ei?! 

— Dacă-ţi spui eu! 

— La urma urmei, treaba lor, Tom, îi priveşte, da mie unu nu 
mi-ar conveni să fiu rege şi să n-am numele meu, să-mi zică 
lumea cum îi place, de parc-aş fi negru. Da i-ascultă, unde te- 
apuci să sapi întâi? 

— De, ştiu eu? Ce-ar fi să ne-apucăm să săpăm întâi sub 
copacu ăla uscat de pe povârnişul din faţa drumului Casei 
Morților? 

— Bine, acolo să săpăm, dacă zici tu. 

Au făcut rost de un târnăcop prăpădit şi de-o lopată şi au 
întins-o la drum, spre locul cu pricina, cale de vreo cinci-şase 
kilometri. Au ajuns înfierbântaţi şi suflând din greu şi s-au trântit 
în iarbă, la umbra unui ulm din apropiere, ca să se odihnească şi 
să fumeze o pipă. 

— Îmi place treaba asta! îşi dete cu părerea Tom. 

— Şi mie! 

— la spune, Huck, dacă găsim noi aici o comoară, tu ce-ai de 
gând să faci cu partea ta? 


— Ce să fac?... Îmi cumpăr în fiecare zi plăcintă şi câte un 
pahar cu sifon şi-o să mă duc la toate circurile care-or veni. 
Petrec eu straşnic, n-ai grijă! 

— Cum, şi din toată comoara nu pui deoparte nimic? 

— Să pui deoparte? Ca ce? 

— Ei, ca să ai şi tu bani albi pentru zile negre. 

— Aiurea! Tot degeaba ar fi. Intr-o bună zi s-ar întoarce 
babacu-n târg şi-ar pune laba pe toţi banii, dacă nu m-aş grăbi 
să-i cheltuiesc; i-ar papa el, n-ar mai lăsa o leţcaie, n-ai grijă. Da 
tu, Tom, ce-ai de gând să faci cu partea ta? 

— Eu îmi cumpăr o tobă nouă, şi-o sabie prima-ntâi, şi-o 
cravată roşie, şi-un căţel mops, şi apoi mă-nsor. 

— Te-nsori? 

— Îhî. 

— Tom, eşti... zău dacă n-ai căpiat! 

— Las c-o să vezi tu. 

— Mă, n-auzi, asta-i cea mai mare neghiobie! Uite la babacu şi 
la maică-mea! Numa-ntr-o bătaie o duceau. [iu foarte bine 
minte. 

— Ce-are a face! Fata cu care mă-nsor eu n-o să sară la 
bătaie. 

— Mă Tom, toate-s la fel! Toate-ţi scot peri albi! Mai bine mai 
gândeşte-te la chestia asta. lţi spui eu că mai bine să te mai 
gândeşti. Cum o cheamă pe gagica ta? 

— Ce gagică, mă! E logodnica mea. 

— Ei, parcă nu-i totuna! Unii-i zic gagică, alţii logodnică, poţi 
să-i zici şi-aşa, şi-aşa. Da vorba e, cum o cheamă? 

— Îți spun eu altă dată, nu acuma. 

— Bine! Da dacă te-nsori tu, o să mă plictisesc al dracului, o 
să-mi fie şi mai urât ca până acu. 

— Ba deloc. O să vii să stai la mine. Acu lasă asta şi hai să 
săpăm. 

Au muncit şi-au năduşit vreo jumătate de oră. Degeaba. S-au 
mai trudit încă o jumătate de oră. Tot degeaba. Huck întrebă: 

— Totdeauna ascund bandiții comoara aşa adânc? 


— Câteodată, nu chiar totdeauna. De obicei n-o îngroapă aşa 
adânc. Cred că n-am nimerit noi locu ăl bun. 

Aleseră alt loc şi se apucară iar să sape. Treaba mergea mai 
greu acum, totuşi aveau spor. Câtva timp săpară întruna, în 
tăcere. În cele din urmă, Huck, proptindu-se în lopată şi 
ştergându-şi cu mâneca broboanele de sudoare de pe frunte, 
zise: 

— Când terminăm aci, unde vrei să mai sapi? 

— Păi, eu zic că sub copacu ăla bătrân de colo, de pe partea 
ailaltă a măgurii Cardiff, în dosu casei văduvei. 

— Mă, să ştii c-ăla-i un loc bun! Da n-o să ne-o ia văduva? Că-i 
pe locu ei. 

— Să ne-o iaaa?! Să poftească să-ncerce! Care găseşte o 
comoară de-asta, i-a lui, aşa să ştii! Poate să fie pământul al cui 
o fi! 

Aşa mai mergea. Săpară înainte. Nu trecu mult şi Huck spuse: 

— Fir-ar a naibii, crez că iar am greşit locul. Tu ce zici? 

— Mă mir şi eu... Ce dracu să fie, Huck? Nu pricep. Acu, ştii, 
câteodată îşi mai vâră nasul şi vrăjitoarele. Eu zic că asta e... 

— Prostii! Vrăjitoarele n-au nicio putere ziua... 

— De, asta aşa e. Mie nu-mi dădea în gând. Aa! Acuma ştiu ce 
e. Măă, da proşti mai suntem şi noi! Păi trebuie să vezi întâi 
unde cade umbra crengii la miezu nopţii, şi acolo să sapi! 

— Fir-ar a dracului de treabă! Înseamnă că ne-am căznit de 
pomană pân-acu! 

Dă-o naibii, trebuie să venim iar la noapte. Şi e departe rău. 
Tu poţi s-o mai tuleşti de-acasă? 

— Mai e vorbă? Sigur c-o s-o tulesc! Trebuie neapărat să 
facem treaba asta la noapte, fiindcă dacă văd alţii gropile, o să 
ştie imediat ce e-n ele şi-o să caute ăia! 

— Bine. Atunci viu şi miorlăi la noapte. 

— În regulă. Hai s-ascundem sculele în tufişuri. 

Noaptea, la timpul hotărât, băieţii se înfiinţară iarăşi la locul 
cu pricina. Se aşezară undeva în umbră şi începură să aştepte. 
Era un loc singuratic şi o oră socotită solemnă, potrivit unor 


tradiţii vechi. Năluci şuşoteau printre frunzele fremătânde, 
strigoi se cuibăreau prin colţuri întunecoase, lătratul gros al unui 
dulău se auzea de departe, adus de vânt, o cucuvea răspundea 
cu ţipătul ei funebru. Copleşiţi de această atmosferă stranie, 
copiii abia îndrăzneau să deschidă gura. În curând, socotind că 
sosise miezul nopţii, făcură semne unde cădea umbra şi se 
apucară să sape. Nădejdi noi le încolţiră în suflet. Curiozitatea le 
sporea şi o dată cu ea şi hărnicia. Groapa se tot adâncea, dar de 
câte ori tresăreau de bucurie, izbind cu târnăcopul în ceva, 
aveau o nouă dezamăgire. Nu fusese decât o piatră sau un ciot 
de rădăcină. In cele din urmă, Tom zise: 

— Degeaba mai săpăm, mă Huck, iar am dat greş. 

— Bine, da acu nu se poate să fi greşit. N-a rămas niciun picuţ 
de umbră să nu-l fi însemnat. 

— Ştiu, da poate să mai fie şi altceva. 

— Ce? 

— Ei, timpu, mă! Am mers pe ghicite. Se vede c-a fost ori prea 
târziu, ori prea devreme. 

Huck zvârli lopata. 

— Aia el Să ştii că d-aicea ni se trage tot buclucul. Trebuie s-o 
lăsăm baltă. Nu facem nimic acilea fiindcă niciodată n-o să ştim 
la tanc cât e ceasul, ş-apoi prea e fioros pe-aci, pe vremea asta, 
cu vrăjitoare şi cu năluci care ne dau mereu târcoale!... Parcă 
simţ întruna pe cineva îndărătul meu; şi mi-e frică să mă-ntorc, 
să nu mă pândească alţii din faţă şi să se repează când le vine 
la socoteală. Tremură carnea pe mine de când am venit aici. 

— Lasă, că şi mie cam tot aşa mi-e. Ştii că mai totdeauna 
bagă şi câte-un mort, când îngroapă comoara sub copac, ca s-o 
păzească. 

— Măiculiţă Doamne.!... 

— Da, aşa fac. De multe ori am auzit... 

— Tom, mie nu-mi place să-mi vâr nasul pe unde sunt morţi. 
Până la urmă dai de dracu cu ei. 


— Nici mie nu-mi place să stârnesc morţii, Huck. Dacă ăstuia 
de-aicea îi dă în gând acuma să-şi scoată tigva şi să ne zică 
ceval... 

— Aoleo, Tom, taci, zău, că mi se face păru măciucă! 

— Parcă mie nu?! Spui drept că nu-mi place deloc. 

— Hai, Tom, eu zic să ne lăsăm păgubaşi şi să-ncercăm în altă 
parte. 

— Aşa zic şi eu. 

— Şi unde mai săpăm? 

Tom chibzui câtăva vreme, apoi răspunse: 

— La casa cu stafii, Acolo-i locul ăl bun. 

— Dă-o naibii, mă Tom. Mie nu-mi place casele cu stafii. Dacă 
vrei să ştii, stafiile e de-o mie de ori mai rele ca morţii. Morţii s- 
or fi întâmplând ei să vorbească, da nu vine către tine lunecând, 
înveliţi într-un cearşaf, când nici nu gândeşti, şi-odată s-apleacă 
peste umăr şi se holbează la tine, şi scrâşneşte din dinţi! Aşa 
face stafiile. Eu, Tom, zău că n-aş putea să rabd una ca asta. ŞI 
crez că nimeni n-ar putea. 

— Ai dreptate, Huck, da vezi tu, strigoii nu umblă decât 
noaptea, aşa că n-o să se lege de noi dacă săpăm ziua. 

— Hm! O fi. Ei, da ştii şi tu foarte bine că de casa aia unde 
umblă stafii nu se apropie nimenea, nici ziua, nici noaptea?... 

— Ei, fiindc-aşa-s oamenii, nu le place locul unde a fost 
omorât careva, nu de alta. Că nu s-a văzut niciodată nimica, 
noaptea, prinprejurul casei ăleia, doar câte-o lumină albastră 
sclipind pe la ferestre, da strigoi în toată regula nu! 

— Ei, da, să ştii, Tom, că unde se văd lumini d-alea albastre 
pâlpâind din loc în loc, poţi să pui rămăşag că e un strigoi pe- 
aproape. Asta-i la mintea cocoşului. Fiindcă ştii şi tu foarte bine 
că numa strigoii umblă cu lumini de-alea! 

— Da, asta aşa e. Da în tot căzu, strigoii nu umblă ziua, aşa că 
de ce ne-ar fi nouă frică? 

— Bine, fie şi-aşa. Să săpăm şi la Casa cu stafii, dacă zici tu, 
da eu crez că nu facem bine. 


Între timp începuseră să coboare dealul. Jos, în mijlocul văii 
luminate de lună, 
Casa cu stafii zăcea singuratică. Gard nu mai avea de mult, 
bălăriile o năpădiseră cu totul, acoperindu-i până şi pragul. 
Hornul i se năruise pe jumătate, ferestrele se căscau, goale, iar 
un colţ al acoperişului se povârnise rău, mai-mai să atingă 
pământul. Băieţii o priviră câtăva vreme, aşteptându-se să vadă 
din clipă în clipă o lumină albăstruie fulgerând pe lângă vreo 
fereastră, apoi, vorbind în şoaptă, cum se cuvenea într-un astfel 
de ceas şi în asemenea loc, o luară mult spre dreapta, pentru a 
ocoli casa, şi se îndreptară spre târg, prin pădurile care 
împodobeau cealaltă faţă a măgurii Cardiff. 


CAPITOLUL XXVII 


A doua zi, băieţii au sosit pe la amiază la copacul uscat; 
veniseră să-şi ia uneltele. Tom abia aştepta să meargă la Casa 
cu stafii. Huck era ceva mai puţin nerăbdător. Deodată întrebă: 

— l-ascultă, mă Tom, tu ştii ce zi e azi? 

Tom înşiră în minte zilele săptămânii, apoi ridică repede o 
privire speriată: - Tii! Cum de nu ne-am gândit la asta, mă Huck! 

— Nici eu... ca să vezi, da uite acu, dintr-o dată, mi-adusei 
aminte că e vineri. 

— Ei, comedia dracului! Vezi cum trebuie să fii mereu cu 
ochii-n patru, Huck? Dacă ne apucam acu, vinerea, de o treabă 
ca asta, la sigur că intram în bucluc. 

— Oho, şi încă ce bucluc! Or fi ele şi zile norocoase, da 
vinerea numa norocoasă nu-i. 

— Asta o ştie toată lumea; nu eşti tu ăl dintâi care-a băgat de 
seamă. 

— Da ce, am zis eu aşa? Şi-apoi nu numai că-i vineri, da am 
mai şi visat rău azi-noapte, am visat şobolani. 

— Ei, taci! Asta-i bucluc curat, Huck. Şi se mâncau între ei? 

— Nu! 

— Ei, atuncea-i bine. Dacă nu se mâncau între ei şobolanii, 
înseamnă doar că te pândeşte vreo belea, da te poţi feri. 
Trebuie să fim cu mare băgare de seamă, şi-atunci n-o să păţim 
nimica. Eu zic să ne lăsăm de chestia asta pe ziua de azi, şi mai 
bine să ne jucăm. Huck, tu ai auzit de Robin Hood? 

— Nu. Cine-i ăla Robin Hood? 

— Ehei! A fost unul din ăi mai mari bărbaţi care-a existat 
vreodată în Anglia, şi ăl mai bun dintre toţi. A fost un haiduc. 

— lete, mă! Aşa ceva mi-ar plăcea şi mie. Şi pe cine jefuia? 


— Numa şerifi, şi episcopi, şi bogătaşi, şi regi, şi de-alde ăştia. 
Da la săraci niciodată nu le făcea nimic. Ţinea cu ei. Totdeauna 
împărțea cu ei, juma-juma. 

— Ce om de treabă! 

— Te crez! Păi era ăl mai galanton şi mai nobil om care s-a 
văzut vreodată! Nu mai găseşti în ziua de azi oameni ca el, îţi 
spun eu! C-o mână îl făcea praf pe-oricare viteaz din Anglia. Şi 
când îşi lua arcul lui de chiparos şi trăgea la ţintă, îţi nimerea un 
bănuţ de zece de la un kilometru, de nu ştiu câte ori la rând! 

— Cum e ăla, arc de chiparos? 

— Habar n-am. O fi şi-ăla vrun soi de arc. Şi dacă nimerea 
bănuţu-n margine, se aşeza jos şi ţipa şi blestema. Hai să ne 
jucăm de-a Robin Hood; o să petrecem împărăteşte. Te-nvăţ eu. 

— Hai! 

Se jucară de-a Robin Hood toată după-amiaza, aruncând din 
când în când câte o privire plină de jind spre Casa cu stafii şi 
schimbând câte-o părere, cum să facă şi să dreagă a doua zi, ca 
să le meargă bine. Când soarele cobori spre asfinţit, porniră 
spre casă, luând-o de-a curmezişul printre umbrele lungi ale 
copacilor, şi curând se înfundară în pădurile de pe măgura 
Cardiff. 

Sâmbătă, îndată după-amiază, băieţii erau iar la copacul 
uscat. Au tras o pipă şi au mai tăifăsuit puţin, la umbră; apoi au 
mai scormonit niţel cu târnăcopul în groapa de rândul trecut. Nu 
prea trăgeau nădejde să găsească ceva, dar vezi că Tom 
spusese că foarte adesea se întâmplă ca unii să se lase 
păgubaşi tocmai când ajung cu săpatul la o palmă de comoară, 
şi-apoi să vină alţii şi s-o scoată la iveală dintr-o aruncătură de 
lopată. Cum nici de data aceasta nu izbutiră, îşi luară uneltele la 
spinare, plecând mulţumiţi că nu se jucaseră cu norocul şi că 
împliniseră întocmai toate regulile căutatului de comori. 

Când ajunseră la Casa cu stafii, tăcerea mormântală ce 
domnea în preajmă-i, sub soarele dogoritor, era atât de stranie 
şi înfiorătoare, atât de apăsătoare singurătatea şi tristeţea 
acelui loc, încât, înspăimântați, şovăiră o clipă dacă să intre sau 


nu. Se furişară până la uşă. Tremurând, aruncară o privire 
înăuntru. Văzură o odaie năpădită de buruieni, fără duşumea, cu 
pereţii netencuiţi, cu găurile ferestrelor căscându-se hâde, o 
vatră de pe vremuri, o scară dărăpănată; şi pretutindeni pânze 
de păianjen prăfuite, atârnând în zdrenţe. Se hotărâră să intre. 
Păşeau binişor şi vorbeau în şoaptă; bătăile inimii li se iuţiseră, 
ciuleau urechile să prindă cel mai mic zgomot, muşchii le erau 
încordaţi, gata de fugă în orice clipă. 

După ce se mai obişnuiră cu atmosfera, frica li se preschimbă 

în curiozitate. Cercetară amănunţit locul, admirându-se oarecum 
şi totodată minunându-se că au atâta curaj. Acum ar fi vrut să 
ştie ce era în încăperea de sus, la care ducea scara. Asta 
însemna să nu mai poată fugi în caz de primejdie, dar tot 
lăudându-se, care mai de care, că nu le e frică, fireşte că până 
la urmă au aruncat uneltele într-un colţ şi au urcat scara. 
Sus, aceeaşi paragină. Într-un ungher, dădură peste un dulap, 
zidit în perete, promiţător de mistere, dar care se vădi înşelător. 
Acum li se urcase curajul nevoie mare şi erau siguri de ei. 
Tocmai se pregăteau să coboare scara şi să se apuce de lucru 
când, deodată, Tom făcu: 

— Sst! 

— Ce e? întrebă în şoaptă Huck, îngălbenindu-se de spaimă. 

— Sst! Colo! Auzi? 

— Da! Aoleo!... Am păţit-o! Hai să fugim! 

— Taci! Nu mişca! Vin drept spre uşă. 

Băieţii se întinseră jos, cu ochii lipiţi de nişte găuri din 
scândurile podelei. Aşteptau îngroziţi să vadă ce se va întâmpla. 

— S-au oprit... Nu, iar vin. Uite că intră! Nu mai sufla o vorbă! 
Doamne, ce n-aş da să nu fiu aici! 

Intrară doi bărbaţi. Amândoi băieţii îşi ziseră în gând: 

„Asta-i spaniolul ăla bătrân, surd şi mut, care-a fost prin târg 
de vreo două ori, acu de curând, pe-ălălalt nu-l ştiu, nu l-am 
văzut niciodată”. 

„Alălalt” era un individ zdrenţăros, cu părul vâlvoi şi cu o faţă 
respingătoare. Spaniolul era înfăşurat într-o pelerină. Avea 


favoriţi albi, zbârliţi, părul lung şi alb îi ieşea de sub pălăria cu 
marginile late şi purta ochelari verzi. Pe când intrau în odaie, 
„alălalt” vorbea cu glas scăzut. Se aşezară pe jos, cu faţa spre 
uşă şi cu spatele spre perete; „ălălalt” continua să vorbească. 
Acum nu se mai ferea şi cuvintele lui se desluşeau mai limpede. 

— Nu, m-am gândit destul de bine şi nu-mi place. E 
primejdios. 

—  Primejdios! Bombăni, spre marea mirare a băieţilor, 
spaniolul „surdo-mut”. Curcă plouată! 

Auzind glasul acesta, băieţii rămaseră cu gura căscată şi 
începură să tremure. Era glasul lui Joe Indianul! Câtva timp nu 
se mai auzi nimic. Apoi Joe spuse: 

— Ce poate fi mai primejdios ca dincolo, rându trecut? Ei, şi-uite 
că nu s-a-ntâmplat nimic! 

— Aia-i altă socoteală. Tocma hăt-departe de apă şi nicio 
casă-mprejur! N-o să afle niciodată nimeni c-am încercat, de 
vreme ce n-am reuşit. 

— Ei, şi-apoi ce e mai primejdios decât să venim aci ziua-n 
amiaza mare? Oricine ne-ar vedea ne-ar lua la ochi. 

— Ştiu foarte bine. Da vezi că nu era alt loc mai la îndemână, 
după ce o scrântirăm dincolo. Vreau s-o şterg din şandramaua 
asta. Şi ieri am vrut, da nu puteam să ne mişcăm de-aici din 
pricina dracilor ălora de băieţi care se jucau colo sus pe deal, 
tocma în faţa casei. 

„Dracii de băieţi” începură să tremure când auziră vorbele 
astea şi se gândeau ce noroc avuseseră să-şi aducă aminte că 
era vineri şi că trebuie să mai aştepte o zi. Ce bine ar fi fost să 
mai fi aşteptat un an! 

Cei doi bărbaţi scoaseră nişte merinde şi se apucară să 
mănânce. După o tăcere lungă şi îngândurată, Joe Indianul zise: 

— Ascultă aici, băiete, tu să te duci înapoi la locu tău, în susu 
apei şi s-aştepţi acolo până-ţi dau de veste. Eu, fie ce-o fi, mai 
dau o dată o raită prin târgu ăsta, să văz cam ce e de făcut. 
Treaba aia „primejdioasă” o facem după ce mai miros eu cum 
stau lucrurile, şi când oi vedea că-mi vine la socoteală! Şi-apoi 


pe-aci ţi-e drumu! O luăm către Texas! Să vezi c-o scoatem noi 
la cap! 

Amândoi păreau mulţumiţi. Începură să caşte. Joe Indianul 
spuse: 

— Mor de somn! Acum e rândul tău să stai de veghe. 

Se ghemui printre buruieni şi începu să sforăie. Celălalt îl 
ghionti o dată, de două ori, până încetă. Nu trecu mult şi începu 
şi cel de strajă să moţăie; capul îi pica tot mai jos; peste puţin 
sforăiau amândoi. 

Băieţii scoaseră un suspin lung de uşurare. Tom şopti: 

— Acu-i momentu, hai! 

Huck răspunse: 

— Nu pot... mor dacă s-or deştepta! 

Tom îi dădea ghes, Huck şovăia. În cele din urmă Tom se 
sculă binişor, cu băgare de seamă, şi porni singur. Dar la primul 
pas pe care-l făcu, podeaua şubredă scoase un scârţâit atât de 
îngrozitor, încât băiatul se lăsă iar jos, pe jumătate mort de 
spaimă. Nu mai încercă a doua oară. Rămaseră amândoi întinşi 
la pământ, numărând timp de o veşnicie minutele care se târau 
cu încetineală. In sfârşit băgară de seamă, bucuroşi, că soarele 
asfinţea. 

Deodată, una dintre sforăieli încetă. Joe Indianul se ridică în 
capul oaselor, holbă ochii împrejur, zâmbi înciudat văzându-l pe 
celălalt cum dormea cu capul pe genunchi, apoi îl trezi, lovindu-l 
cu piciorul: 

— Hei, halal de-aşa paznic! Noroc că nu s-a întâmplat nimic! 

— Aoleo! Da ce, am adormit? 

— Cam aşa ceva. Hai, mă, că se cam apropie timpu s-o luăm 
din loc. Ce facem cu bănuţii care-i mai avem? 

— Nu ştiu. Eu zic să-i lăsăm aci, ca şi-altă dată. Ce să-i mai 
cărăm cu noi până nu plecăm în Sud? Şase sute şi cinci zeci de 
arginţi e niţică greutate. 

— Bine, fie şi-aşa, nu-i mare lucru să mai venim o dată pân- 
aci. 


— Sigur, da eu aş spune să venim noaptea, cum veneam și- 
altă dată, e mai bine. 

— Da, dar ascultă aci: cine ştie cât poate să treacă până apuc 
să termin daravela aia, mai ştii ce se-ntâmplă? Şi locul ăsta nu e 
prea sigur. Hai mai bine să-i îngropăm, săi îngropăm cum se 
cade. 

— Bună idee! încuviinţă celălalt şi se îndreptă spre colţul opus 
al camerei. Ingenunche şi, ridicând o piatră din dosul vetrei, 
scoase un săculeţ care zornăia plăcut. 

Numără din el vreo douăzeci-treizeci de dolari pentru sine şi 
tot atâta pentru Joe Indianul, căruia îi întinse apoi sacul. Joe 
îngenunchease între timp în colţ şi săpa de zor cu pumnalul. 

Intr-o clipă, băieţii uitară de spaimă şi de toate grijile. Cu ochi 
lacomi, urmăreau fiece mişcare. Ce noroc nemaipomenit! 
Intrecea orice închipuire! Şase sute de dolari erau destul ca să 
îmbogăţească şi şase băieţi! Acum puteau căuta comori în cele 
mai bune condiţii, fără să-şi bată capul unde să sape, mai mare 
plăcerea! Işi dădeau mereu coate, cu tâlc, vrând parcă să-şi 
spună: „Ei, acu nu-ţi pare bine că suntem aci?” 

Cuţitul lui Joe izbi în ceva tare. 

— la vino-ncoa! strigă el. 

— Ce e? îl întrebă celălalt. 

— O scândură aproape putredă... Ba nu, mi se pare că-i o 
ladă. Hai şi dă-mi o mână de ajutor, să vedem ce e cu ea. Las că 
nu mai e nevoie, am găurit-o. 

Vâri mâna înăuntru şi o scoase degrabă: 

— Mă omule, sunt bani! 

Cei doi cercetară pumnul de monede. Aur! Sus, băieţii erau la 
fel de tulburaţi ca şi ei, şi la fel de încântați. Complicele lui Joe 
zise: 

— Hai să nu pierdem vremea. E o rablă de târnăcop printre 
buruieni, colo-n colţul din dreptu vetrei, l-am văzut adineauri. 

Dete fuga şi aduse târnăcopul şi lopata băieţilor. Joe Indianul 
luă târnăcopul, îl cercetă încruntat, mormăi ceva şi începu să 
sape. 


În curând lada fu dezgropată. Nu era prea mare; era ferecată 
cu cercuri de fier şi părea să fi fost foarte trainică înainte de a o 
fi măcinat anii. Câtăva vreme cei doi bărbaţi rămaseră neclintiţi, 
sorbind din ochi comoara, prea fericiţi ca să poată scoate o 
vorbă. 

— Mă, frate-miu, aicea sunt mii de dolari, zise în sfârşit Joe 
Indianul. 

— Tot auzeam eu că banda lui Murrel se aciuiase pe-aci într-o 
vară, spuse străinul. 

— Ştiu, spuse Joe, şi, după cum vezi, se pare că n-a fost 
minciună. 

— Ei, acu poţi să te laşi păgubaş de chestia ailaltă. 

Joe Indianul se încruntă: 

— Nu mă cunoşti. Sau nu înţelegi cum stă chestia. Acolo 
vorba de jaf, e vorba de răzbunare! Şi ochii îi sclipiră cu răutate. 
O să trebuiască să-mi ajuţi. Când terminăm, plecăm în Texas. 
Acu du-te acasă la nevastă şi copii şi-aşteaptă până-ţi dau de 
ştire. 

— Bine, dacă aşa vrei. Şi cu asta ce facem? O îngropăm iar? 

— Da. (Bucurie nemărginită sus.) Ba nu! Pe marele Sachem! 
că nu! (Mare deznădejde sus.) Era să uit. Târnăcopu ăsta avea 
pământ proaspăt pe el! (Băieţii să leşine de spaimă.) Ce caută 
aci un târnăcop şi o lopată? Ce caută aci, cu pământ proaspăt 
pe el? Cine le-a adus aci, şi unde-s ăi de le-au adus? Ai auzit sau 
ai văzut tu pe careva?... Ce? S-o îngropăm iar şi să vie ăia să 
vază că s-a lucrat aci? Nici gând, nici gând! O ducem în bârlogu 
meu. 

— Sigur c-aşa! Cum de nu ne-am gândit mai nainte? Vrei să 
zici la număru unu? 

— Nu, la număru doi, sub cruce. Locu ălălalt nu-i bun, e prea 
la-ndemână. 

— Foarte bine. Începe să se-ntunece. Nu mai e mult şi putem 
pleca. 


14 Zeu indian (n.r.). 


Joe Indianul se sculă şi trecu de la o fereastră la alta, privind 
cu băgare de seamă afară. Peste puţin spuse iar: 

— Cine să fi adus sculele alea-ncoa? Crezi că s-ar putea să fie 
cineva sus? 

Băieţilor li se tăie răsuflarea. Joe Indianul puse mâna pe 
pumnal, stătu locului o clipă, şovăind, apoi se îndreptă spre 
scară. Băieţii îşi aduseră aminte de dulapul din perete, dar nu 
mai aveau pic de vlagă în ei. Paşii se apropiau scârţâind pe 
scări. 
încordarea cumplită a acelei clipe trezi energia paralizată a 
copiilor. Erau gata să se repeadă spre dulap, când auziră 
trosnind treptele putrede şi Joe Indianul ateriza printre 
rămăşiţele scării sfărâmate. Se ridică cu chiu cu vai, 
blestemând. Tovarăşul lui zise: 

— Ce rost are? Dacă e careva sus, n-are decât să stea acolo, 
ce ne pasă nouă? Dacă are chef să sară jos acu şi să dea de 
bucluc, n-are decât. Până într-un sfert de ceas se-ntunecă de-a 
binelea, să poftească să se ia după noi, dacă le dă mâna; eu unu 
n-am nimica-mpotrivă. Eu zic că cine-a zvârlit astea acilea ne-o 
fi văzut şi ne-o fi luat drept strigoi ori aşa ceva. Fac prinsoare că 
mai fug şi-acu de le sfârâie călcâiele. 

Joe mai bombăni câtva timp, apoi recunoscu şi el că e mai 
cuminte să pregătească totul de plecare, cât mai era un pic de 
lumină. Peste puţin, se furişau amândoi din casă, prin 
întunericul tot mai adânc, şi se îndreptau spre râu, cu lada lor 
prețioasă. 

În sfârşit, Tom şi Huck putură să se ridice. Erau sleiţi de 
puteri, dar parcă li se luase o piatră de pe inimă. Prin crăpăturile 
dintre bârnele casei se uitau după cei doi bandiți. Să se ia după 
ei? Nici prin gând nu le trecea!... Au fost mulţumiţi s-ajungă jos 
fără să-şi frângă gâtul şi s-o ia cât mai degrabă peste deal către 
târg. Nu vorbeau mult, prea le era ciudă pe ei înşişi. Ciudă pe 
ghinionul care-i făcuse să aducă în casă lopata şi târnăcopul. De 
n-ar fi fost ele, Joe Indianul nici gând să fi bănuit ceva! Ar fi 
ascuns acolo argintul şi aurul, la adăpost, până îşi potolea setea 


de răzbunare şi mai târziu ar fi avut nenorocul să descopere că 
banii se topiseră. Grozav, afurisit ghinion, s-aducă ei uneltele 
acolo! Se hotărâră să pândească pe aşa-zisul spaniol când va 
veni în târg să iscodească în ce chip îşi putea împlini 
răzbunarea, şi-apoi să se ia după el la „numărul doi”, oriunde ar 
fi să fie. Dar, deodată, un gând îngrozitor încolţi în mintea lui 
Tom: 

— Răzbunare?... Huck, te pomeneşti că de noi e vorba? 

— Fugi de-acolo! răspunse Huck, simțind că-i vine să leşine. 

Au discutat bănuiala asta din toate punctele de vedere, iar 
după ce au intrat în târg, au căzut de acord să creadă că poate 
Joe se gândea la altcineva, sau barem numai la Tom, că doar 
numai Tom depusese mărturie împotriva lui! 

Slabă mângâiere pentru Tom, să se ştie singur în primejdie! 
„Să mai fi avut un tovarăş, ar fi fost cu mult mai bine!” gândea 
el. 


CAPITOLUL XXVIII 


Noaptea, peripeţiile zilei se întoarseră chinuitor în visele lui 
Tom. De patru ori se văzu cu nepreţuita comoară în mâini şi de 
fiecare dată i se destrăma fără urmă printre degete, în clipa 
când, trezindu-se, revenea la cruda realitate a nenorocului său. 
In zorii zilei, pe când zăbovea în pat, amintindu-şi episoadele 
marii lui aventuri, băgă de seamă că erau ciudat de şterse şi de 
îndepărtate, de parcă s-ar fi întâmplat în altă lume sau într-o 
vreme de mult trecută. Apoi, îi dădu prin gând că însăşi marea 
lui aventură trebuie să fi fost un vis! Prea era mare numărul de 
monede pe care le văzuse, ca să poată exista aievea! Până 
atunci el nu văzuse niciodată cincizeci de dolari laolaltă şi, ca 
toţi băieţii în situaţia lui şi la vârsta lui, îşi închipuia că „sutele” 
şi „miile” nu erau decât nişte vorbe scornite de oameni, că 
astfel de sume nici nu existau pe lume. Niciodată nu crezuse o 
clipă că s-ar putea găsi la cineva suma de o sută de dolari în 
bani sunători. De s-ar fi cercetat cu de-amănuntul ce-şi închipuia 
el când se gândea la comori ascunse, s-ar fi aflat că era un 
pumn de gologani de argint şi o grămăjoară de dolari 
strălucitori, văzuţi ca prin ceaţă şi cu neputinţă de atins. 

Dar pe măsură ce se gândea la ele, episoadele aventurii lui se 
desprindeau tot mai vii şi mai limpezi, astfel încât în curând fu 
ispitit să creadă că poate nu visase. Trebuia să termine cât mai 
repede cu nedumerirea asta. După ce îmbucă în grabă ceva, se 
duse să-l caute pe Huck. Il găsi şezând pe marginea unei luntre 
şi bălăcindu-şi alene şi melancolic picioarele în apă. Tom se 
hotări să-l lase pe Huck să vorbească întâi. Dacă n-o să aducă 
vorba despre întâmplarea cu pricina, înseamnă ca totul nu 
fusese decât un vis. 

— Noroc, Huck! 

— Noroc, Tom! 


Un minut de tăcere. 

— Tom, să fi lăsat afurisitele alea de scule la copacul uscat, 
puneam mâna pe bani. Să nu-ți vie să crapi de ciudă?! 

— Va să zică n-a fost vis! N-a fost vis! Zău dacă nu era mai 
bine să fi visat! Să nu fiu al naibii dacă nu era mai bine! 

— Ce să fi visat? 

— Chestia aia de ieri. Mai-mai să cred c-a fost un vis! 

— Vis? Vedeai tu vis dacă nu se fărâmau scările alea!... 

Am avut eu la vise azi-noapte cu duiumul!... Şi-n toate mă- 
nhăţa diavolu ăla de chior, putrezi-i-ar oasele! 

— Ba mai bine lasă să trăiască, Huck, să-l găsim şi să dăm de 
urma banilor. 

— Da ce crezi, Tom, că mai dăm noi ochii cu el?... Ehei, nu te 
mai întâlneşti a doua oară c-o baftă ca asta, s-a dus! De altfel, 
drept să-ţi spui, să-l mai văz o dată, nu-ş ce-aş face, m-ar apuca 
o dârdâială!... Mamă doamne.!... 

— Parcă pe mine nu?! Da tot aş vrea să-l văz şi să mă ţiu 
după el pân-la număru doi, ăla de care vorbea. 

— Aşa, aşa, număru doi! Şi eu m-am tot gândit la asta, da nu 
mă taie capu ce poa să fie. Tu ce crezi? 

— Habar n-am! E încâlcită rău daravela asta... l-ascultă, Huck, 
n-o fi un număr de casă? 

— Brava! Asta el... Aş, Tom, nu e. Şi chiar aşa să fie, nu e-n 
prăpăditu ăsta de târguşor al nostru. Pe-aci nu-s numere. 

— Aşa e. Stai să mă gândesc niţel. Aa! Să ştii c-o fi un număr 
de odaie în vreun han, pricepi? _ 

— Mă, să ştii că asta el Şi nu e decât două hanuri! Inseamnă 
că-l găsim la repezeală. 

— Stai aicea, Huck, până mă-ntorc. 

Tom o zbughi îndată. Prefera să nu fie văzut în tovărăşia lui 
Huck. Lipsi jumătate de ceas. Află că în hanul mai bun, numărul 
doi era ocupat de multă vreme de un tânăr avocat, în hanul mai 
modest, în jurul camerei numărul doi plutea un mister. Băiatul 
hangiului îi povestise că era toată ziua încuiată; dar noaptea 
vedeai pe câte cineva intrând în ea sau ieşind. Nu ştia din ce 


pricină. Fusese şi el cam curios, dar nu din cale-afară; până la 
urmă se mulţumise să creadă că în camera aceea „umblau 
strigoi”; nu mai departe decât noaptea trecută văzuse 
aprinzându-se acolo o lumină. 

— Asta am aflat, Huck, şi sunt sigur că-i camera doi pe care-o 
căutăm. 

— Şi eu tot aşa zic, Tom. Acu ce vrei să faci? 

— Stai să mă gândesc. 

Se gândi îndelung. Apoi zise: 

— Uite ce e: uşa din dos a camerei dă în fundătura aia mică 
dintre han şi şandramaua de depozit de cărămidă. Tu vezi de 
pune mâna pe câte chei poţi, şterpelesc şi eu toate cheile 
mătuşii, şi-n prima noapte întunecoasă ne ducem acolo şi le- 
ncercăm. Să ai grijă să fii cu ochii-n patru după Joe Indianul, 
fiindcă ştii ce-a spus, că are de gând să dea o raită prin târg şi 
să mai pândească un prilej să se răzbune. Dacă-l vezi, ţin-te 
după el. Dacă nu se duce la număru doi ăla, înseamnă că nu e 
ce căutăm. 

— Aoleo, Tom, nu mă ţiu singur după el! 

— Ei, şi tu, Huck! O să fie noapte, mai mult ca sigur. Poate nici 
nu te vede, şi chiar dacă te vede, poate nici nu-i dă în gând 
nimica. 

— Bine, bine... dac-o fi întuneric de tot, mă ţiu după el. Ştiu şi 
eu—nu ştiu, o să-ncerc. 

— Fac prinsoare că eu mă ţiu după el pe-ntuneric. Gândeşte- 
te că s-ar putea să vază că nu poate să se răzbune, şi atunci se 
duce glonţ la bani şi-i ia. 

— Aşa e, Tom, aşa e. Să ştii că mă ţiu după el, mă ţiu, zău că 
da! 
— Ei vezi, aşa-mi placi! Ţin-te bine, Huck, că nici eu nu mă las! 


CAPITOLUL XXIX 


Când veni seara, Tom şi Huck erau gata pentru isprava pusă 
la cale. Au dat târcoale hanului până după ora nouă; unul 
supraveghea de departe fundătura, celălalt era cu ochii la uşa 
hanului. Dar nu trecu ţipenie de om prin fundătură şi nimeni 
care să fi semănat cu spaniolul nu intră pe uşa hanului, nici nu 
ieşi. Noaptea se vestea senină, aşa că Tom se duse acasă. Se 
înţeleseră că dacă totuşi se întunecă de ajuns, Huck să vină şi 
să miaune; atunci Tom avea să se strecoare afară şi să vină să 
încerce cheile. Dar noaptea rămase luminoasă şi Huck renunţă 
să mai stea de strajă; pe la douăsprezece se duse să se culce 
într-un butoi gol. 

Marţi, acelaşi ghinion. Miercuri la fel. Noaptea de joi se arăta 
mai promițătoare. La timpul potrivit, Tom se strecură afară din 
casă, înarmat cu felinarul cel vechi de tinichea al mătuşii şi cu 
un prosop, ca să-l poată camufla. Ascunse felinarul în butoiul lui 
Huck şi se aşezară la pândă. La o oră după miezul nopţii, hanul 
se închise şi luminile lui (singurele de prin partea locului) se 
stinseră. Nici urmă de spaniol. Nimeni nu intrase în fundătură, 
nimeni nu ieşise. Împrejurările erau prielnice; linişte adâncă, 
întreruptă doar la răstimpuri de uruitul câte unui tunet 
îndepărtat. 

Tom luă felinarul, îl aprinse în butoi, îl înfăşură bine cu 
prosopul şi cei doi viteji se furişară prin întuneric spre han. Huck 
rămase să stea de veghe, iar Tom înainta, bâjbâind în fundătură. 
Urmă o aşteptare înfricoşătoare, lungă cât o veşnicie şi grozav 
de apăsătoare pentru Huck. De-ar fi văzut o rază de lumină din 
felinarul lui Tom!... S-ar fi speriat, dar ar fi ştiut cel puţin că Tom 
era în viaţă. 

Parcă trecuseră ceasuri întregi de când dispăruse Tom. Cu 
siguranţă că leşinase! Poate că şi murise, poate că de spaimă şi 


de tulburare îi stătuse inima-n loc. În îngrijorarea lui, Huck se 
pomeni apropiindu-se tot mai mult de fundătură. Îşi închipuia fel 
de fel de grozăvii, aştepta să se întâmple din clipă în clipă o 
nenorocire cumplită care să-i îngheţe sângele în vine. Înainta 
mai mult mort decât viu; abia răsufla şi inima-i bătea mai-mai 
să-i sară din piept. Deodată se ivi o rază de lumină şi Tom trecu 
în goană pe lângă el, gâfâind: 

— Fugi! Fugi cât poţi! 

N-apucă să-i spună a doua oară, că Huck se şi pusese pe-o 
fugă de vreo şaizeci de kilometri pe oră. Nu se opriră decât în 
capătul celălalt al târgului, lângă magazia unui abator părăsit. In 
clipa când intrau sub acoperământul ei, se dezlănţui furtuna şi 
începu să toarne cu găleata. De îndată ce putu răsufla mai în 
voie, Tom povesti: 

— Huck, a fost îngrozitor! Am încercat două chei, cât am 
putut de încetişor, da mi se părea că fac un tărăboi, c-abia mai 
răsuflăm de frică. Şi nici nu se-ntorceau în broască, ale naibii. 
Când, ce să vezi, nu-ş cum pun mâna pe clanţă... şi-odată se 
deschide uşa! Nu era încuiată! Eu, ţuşti înăuntru! Scot prosopu 
de pe felinar şi... sfinte Sisoie!... ce crezi că-mi văd ochii? 

— Ce?... ce-ai văzut, Tom? 

— Huck! Cât pe-aci să calc pe mâna lu Joe Indianu! 

— Fugi de-acolo! 

— Să mor, na! Era culcat pe jos şi dormea buştean, cu cârpa 
la ochi şi cu braţele întinse-n lături. 

— Tiii! Şi tu ce-ai făcut? S-a trezit? 

— AŞ, nici nu s-a mişcat. Zic că era beat. Am înhăţat iute 
prosopul, şi tunde-o băiete! 

— Eu unu nici nu m-aş fi gândit la prosop, sunt sigur! 

— Cum era să nu mă gândesc! Mi-arăta ea mătuşa, dacă l-aş 
fi pierdut! 

— la zi, Tom, şi lădiţa ai văzut-o? 

— Da ce, parcă am stat să mă uit?... N-am văzut nimic, nici 
lădiţă, nici cruce. N-am văzut decât o sticlă şi-o cană de tinichea 
pe duşumea, lângă Joe Indianu. Da... şi-am mai văzut două 


butoiaşe şi o groază de sticle prin odaie. Acuma pricepi ce era 
cu odaia cu stafii? 

— Ce? 

— Păi nu vezi? E plină cu whisky. Te pomeneşti că toate 
hanurile de temperanţă!” au câte-o odaie de-asta cu stafii, ce 
zici, Huck? 

— Te pomeneşti c-aşa o fi. Cine-ar fi crezut una ca asta? Da 
ascultă, Tom, dacă Joe Indianu e beat acum, ar fi ăl mai bun 
prilej să punem mâna pe lădiţă... 

— Nu mai spune! incearcă tu! 

Huck se cutremură. 

— Ba nu, nu crez că pot. 

— Cred şi eu că nu, Huck. Numai o singură sticlă lângă Joe 
Indianu nu-i de-ajuns. Să fi fost trei, mai treacă-meargă, aş fi 
ştiut că-i beat-turtă şi aş fi îndrăznit. 

După ce stătu şi se mai gândi bine, Tom adăugă: 

— Ascultă, Huck, eu zic să nu mai încercăm treaba asta până 
n-om şti că Joe Indianu nu-i în cameră. Altfel prea e cu bătaie de 
inimă. Dacă stăm şi pândim noapte de noapte, nu se poate să 
nu-l vedem ieşind cândva, şi-atunci punem mâna pe lădiţă cât ai 
zice peşte. 

— Bine aşa să facem. Eu stau de strajă toată noaptea: stau 
noapte de noapte, dacă faci tu treaba ailaltă! 

— Foarte bine, las pe mine! Tu numai să treci pe uliţa noastră 
şi să miorlăi, şi dacă dorm, s-arunci o mână de nisip în geam şi 
eu numaidecât dau fuga. 

— E-n regulă, Tom, n-ai nicio grijă! 

— Ei, Huck, acu că trecu furtuna, eu mă duc acasă. Nu mai e 
mult şi se crapă de ziuă. Până atunci, tu du-te înapoi şi stai la 
pândă. Bine? 


15 Hanurile de temperanţă - locaruri care nu serveau băuturi alcoolice şi care, 
aflate sub patronajul a diverse „societăţi” filantropice, luptau împotriva 
alcoolismului. 


— Dac-am spus că stau, stau, Tom. Nu-l slăbesc din ochi 
hanu-ăla, noapte de noapte, să ştiu de bine că pândesc şi-un an. 
O să dorm ziua şi-o să stau la pândă toată noaptea. 

— Aşa, foarte bine. Şi-unde o să dormi? 

— In şopronul lui Ben Rogers. El mă lasă şi-mi dă voie şi negru 
lui taică-su, moş Jake. li car apă de câte ori mă cheamă şi dacă 
mă rog de el, totdeauna îmi dă şi mie câte-un pic de mâncare 
când are. E un negru tare de treabă, mă Tom. [Ţine la mine, 
fiindcă nu fac pe fudulul cu el. Mi s-a şi întâmplat să m-aşez să 
mănânc cu el laolaltă. Da, vezi, să nu mai spui şi la alţii! 

— Bine, Huck, dacă n-am nevoie de tine ziua, să ştii că te las 
să dormi. N-o să viu să te bârâi la cap. Şi tu, cum ăi vedea că 
mişcă ceva, în vreo noapte, imediat să dai fuga la mine, să faci 
ca pisica. 


CAPITOLUL XXX 


Vineri, de cum se sculă, Tom auzi o veste îmbucurătoare: cu o 
seară înainte, familia judecătorului Thatcher se înapoiase în 
oraş. Joe Indianul şi comoara trecură pentru moment pe planul 
al doilea. Mai presus de toate îl interesa acum Becky. S-au 
întâlnit şi-au petrecut grozav, jucându-se de-a „hoţul şi 
detectivul” şi de-a „uliul şi porumbeii”, cu un cârd de colegi. 
Ziua se încheie cu un fapt deosebit de îmbucurător. Becky o 
sâcâise pe maică-sa, rugând-o să fixeze pentru ziua următoare 
serbarea în aer liber, de mult făgăduită şi mereu amânată, şi 
doamna Thatcher se învoi. Bucuria fetiţei era fără margini, a lui 
Tom deopotrivă. Încă înainte de înserat, se trimiseră invitaţiile şi 
îndată îi cuprinse pe copiii târgului febra pregătirilor şi a 
nerăbdării. Abia aşteptau desfătările zilei următoare. Tom era 
atât de agitat, încât nu i-a fost greu să rămână treaz până la o 
oră destul de târzie; nădăjduia să audă mieunatul lui Huck şi să 
pună mâna pe comoară, ca să poată a doua zi s-o uluiască pe 
Becky şi pe oaspeţii ei. Rămase însă dezamăgit; niciun semnal 
nu se auzi în acea noapte. 

In sfârşit sosi şi dimineaţa. Pe la ceasurile zece-unsprezece, o 
ceată voioasă şi zburdalnică se strânsese în casa judelui 
Thatcher şi totul era pregătit pentru plecare. Vârstnicii n-aveau 
obiceiul să ia parte la asemenea excursii, pentru ca cei mici să 
se simtă în largul lor. Se socotea că sunt în mâini bune, sub 
paza câtorva fete de vreo optsprezece ani şi a câtorva tineri de 
douăzeci şi trei. Pentru această excursie fusese închiriat 
vaporaşul de curse. Purtând cu toţii coşuri cu merinde, ieşiră 
curând pe uliţa mare, în alai voios. Pe Sid îl durea stomacul şi 
trebuise să renunţe la petrecere; Mary rămăsese şi ea acasă, ca 
să-i ţină de urât. În clipa plecării, doamna Thatcher îi spuse lui 
Becky: 


— Sigur că o să te-ntorci târziu, draga mea. Poate c-ar fi mai 
bine să rămâi peste noapte la vreo fată care locuieşte în 
apropierea debarcaderului. 

— O să rămân la Suzy Harper, mămico. 

— Bine. Ai grijă să te porţi cum trebuie şi să nu superi pe 
nimeni. 

Peste puţin, pe când se îndreptau spre debarcader, Tom avu o 
idee: 

— Auzi, Becky, îţi spun eu ce facem. Decât să mergem 
deseară la Suzy Harper, mai bine suim dealul şi rămânem la 
văduva Douglas. Sigur c-o să aibă îngheţată! In fiecare zi are cu 
toptanul. Şi să vezi ce-o să se mai bucure că venim la ea. 

— Vai, ce drăguţ o să fie! 

Dar apoi Becky se gândi o clipă şi zise: 

— Da mămica ce-o să spună oare? 

— N-are cum să afle. 

Fata se mai gândi un pic, apoi zise cu şovăială: 

— Cred că nu e bine să fac aşa... dar... 

— Dar ce? De vreme ce maică-ta n-o să afle, unde vezi răul? 
Ea nu vrea decât să te ştie în mâini bune. Mă prind că ti-ar fi 
spus chiar ea să te duci acolo, dacă-i dădea prin gând. Sunt 
sigur. 

Buna primire care o făcea văduva Douglas oaspeţilor ei era 
vestită şi o ispitea pe Becky. Mai adăugându-se la aceasta şi 
vorbele lui Tom, ea îşi birui şovăiala. Hotărâră să nu spună 
nimănui nimic despre planurile lor. 

Deodată lui Tom îi dete prin gând că s-ar putea ca tocmai ta 
noaptea aceea să vină Huck să dea semnalul. li cam scăzu 
însufleţirea. Totuşi nu se putu hotărî să-şi calce pe inimă şi să 
renunţe la petrecerea din casa văduvei. Şi de ce-ar renunţa? 
Chibzui el; de vreme ce semnalul nu fusese dat în noaptea 
trecută, ce motive avea să creadă că va fi dat tocmai în noaptea 
asta? Desfătările sigure ale serii de după excursie atârnară mai 
greu în cumpănă decât comoara îndoielnică şi, ca orice copil, se 


hotări să dea urmare pornirii mai puternice şi să nu se mai 
gândească în ziua aceea la lada cu bani. 

Cinci kilometri mai la vale de târg, vaporaşul opri la gura unei 
văi împădurite şi acostă. Roiul de copii cobori şi, peste puţin, 
adâncurile pădurii şi culmile stâncoase răsunau de chiote şi de 
hohote de râs. 

După ce s-au zbenguit şi s-au obosit în fel şi chip, hoinarii se 
întoarseră în cele din urmă la tabără, cu o poftă de mâncare 
straşnică şi se năpustiră asupra bunătăţilor. După ospăț s-au 
tolănit să se odihnească şi au mai stat la taifas, în umbra 
stejarilor stufoşi. Curând cineva strigă: 

— Cine vrea să meargă la peşteră? 

Toată lumea voia. Se scoaseră pachete cu lumânări şi îndată 
începură cu toţii să se caţere de zor pe deal. Gura peşterii era 
destul de sus pe coastă, o deschizătură în forma literei A. Poarta 
masivă de stejar sta nezăvorâtă. Cum intrai, dădeai de-o 
încăpere mică, răcoroasă ca o gheţărie, înzestrată de natură cu 
pereţi masivi de calcar, umeziţi, ca de rouă, de-o năduşeală 
rece. Era romantic şi misterios să stai în acel întuneric şi să 
priveşti spre poienile verzi din vale, scăldate în soare strălucitor. 
Dar curând emoția se risipi şi reîncepu zbenguiala. De cum 
ţâşnea flacăra unei lumânări, toată lumea tabăra asupra celui 
care o aprinsese; urma o luptă şi o vitează împotrivire. 
Lumânarea era degrabă aruncată jos sau stinsă. Râdeau cu 
hohote şi iarăşi se fugăreau. Toate au însă un sfârşit. În curând 
alaiul cobora în şir panta repede a galeriei principale. Luminile 
tremurătoare dezvăluiau tulbure pereţii măreţi de piatră, 
aproape până în punctul unde se uneau, boltindu-se la douăzeci 
de metri înălţime. Această galerie principală nu era mai lată de 
doi-trei metri. La câţiva paşi una de alta, se deschideau de fiece 
parte mereu alte galerii înalte şi mai înguste încă. Peştera lui 
Medougal nu era decât un vast labirint de cărări întortocheate, 
care se întâlneau, iarăşi se despărţeau şi nu duceau nicăieri. Se 
spunea că ai fi putut umbla zile şi nopţi prin vălmăşagul ei 
încâlcit de crăpături şi prăpăstii, fără să-i dai de capăt, şi că ai fi 


putut cobori şi tot cobori şi te-ai fi putut afunda până în 
măruntaiele pământului, întâlnind mereu aceeaşi privelişte, 
labirint după labirint, fără de sfârşit. Nu era nimeni care să 
cunoască toată peştera. Era ceva cu neputinţă; cei mai mulţi 
dintre tineri cunoşteau, ce-i drept, o parte din ea, dar nimeni nu 
s-ar fi încumetat să se aventureze dincolo de partea cunoscută. 
Tom Sawyer cunoştea şi el peştera ca toţi ceilalţi. 

Alaiul merse vreun kilometru de-a lungul galeriei principale; 
apoi se desprinseră pâlcuri şi perechi şi începură să se abată pe 
cărările  lăturalnice, să alerge de-a lungul coridoarelor 
întunecoase şi să se sperie unii pe alţii, în locurile unde 
coridoarele se întâlneau. Grupurile puteau merge astfel pe 
cărări osebite timp de o jumătate de oră, fără să treacă de zona 
cunoscută. 

Curând cei răzleţi se înapoiară, grup după grup, la gura 
peşterii, gâfâind de oboseală, veseli nevoie mare, mâăzgăliţi de 
sus până jos cu seu de lumânare, mânjiţi cu lut şi încântați de 
felul cum îşi petrecuseră ziua. Când au văzut că afară aproape 
că se lăsase noaptea, s-au minunat; nici nu băgaseră de seamă 
când trecuse timpul. De jumătate de oră suna clopoţelul 
adunarea. Această încheiere a isprăvilor zilei era romantică şi 
prin urmare satisfăcătoare. Când vaporaşul, cu încărcătura lui 
zglobie, se depărta de țărm, nimeni, în afară de căpitanul 
vasului, nu regreta timpul pierdut. 

Huck se şi înființase la pândă, când luminile vaporaşului 
trecură sclipind pe lângă debarcader. Nu auzi niciun zgomot pe 
punte, căci micii călători erau potoliţi şi tăcuţi, cum sunt mai 
totdeauna cei obosiţi. Huck se întrebă mirat ce vas putea să fie 
şi de ce oare nu se oprise în faţa debarcaderului, apoi îşi luă 
gândul de la vaporaş şi-şi concentra toată atenţia asupra 
misiunii sale. Noaptea era tot mai înnorată şi întunecoasă. 

Se făcu ora zece. Orice zgomot de care şi trăsuri încetă, luminile 
împrăştiate începeau a clipi şi a se stinge; trecătorii întârziaţi se 
făceau nevăzuţi, intrau prin case. În curând târguşorul se 
cufundă în somn tihnit şi numai Huck rămase de veghe, singur 


cu liniştea nopţii şi cu nălucirile lui. Se făcu ora unsprezece şi se 
stinseră şi luminile hanului. 

Acum era beznă pretutindeni. Huck aşteptă iarăşi vreme 
îndelungată şi obositoare. Nu se întâmpla nimic. Hotărârea care- 
| mânase într-acolo începea să se clatine. La ce bun? Avea oare 
vreo noimă ceea ce făcea? Dar dacă n-avea? Nu era mai bine să 
se lase păgubaş şi să se ducă să se culce? 

Un zgomot îi atrase atenţia. Într-o clipă fu numai ochi şi 
urechi. Uşa din fundătură se închise încetişor. Huck sări în colţul 
depozitului de cărămidă. În clipa următoare, doi bărbaţi trecură 
repede pe lângă el; unul din ei părea că ţine ceva sub braţ. 
Trebuie să fie lădiţa! Va să zică se pregătesc să schimbe locul 
comorii! La ce bun să-l mai cheme pe Tom acum? Ar fi o prostie. 
Bandiţii s-ar depărta cu lădiţa şi nu i-ar mai găsi. Nu, mai bine să 
se ţină scai de ei şi să vadă unde merg; pe întuneric n-aveau să- 
| dibuie. Tot chibzuind aşa în sinea lui, ieşi din ascunzătoare, şi, 
desculţ, se furişă ca o pisică pe urmele celor doi, lăsându-i să se 
depărteze atâta cât să nu-i piardă din ochi. 

Bandiţii o luară în sus, pe uliţa de lângă râu, străbătură trei 
străzi, iar la răspântia următoare apucară la stânga. De aci, 
merseră drept înainte, până ajunseră la cărarea ce suia spre 
măgura Cardiff. O luară pe cărare. Trecură pe lângă casa 
bătrânului Gal, aşezată cam la jumătatea drumului spre culme. 
Nici nu se gândiră să se oprească. Suiră înainte. „Aha, gândi 
Huck, să ştii că îngroapă comoara în cariera veche de piatră.” 
Dar nici la carieră nu se opriră. Trecură mai departe, către vârf. 
Pe cărarea cu tufişuri înalte de sumac s-au cufundat în umbră şi 
de aci încolo nu s-au mai văzut. Huck se apropie; acum putea 
micşora distanţa, căci cu greu ar fi putut fi zărit. Merse câtva 
timp mai repejor, apoi iar încetini pasul, temându-se că prea se 
apropiase. Mai merse o bucată, apoi se opri şi ciuli urechea; 
nimic, niciun zgomot, doar bătăile inimii lui i se părea că le 
aude. 

Un țipăt de cucuvaie veni de peste deal, cobind a rău. Paşi nu 
se mai auzeau deloc. Doamne Dumnezeule, oare totul fusese în 


zadar? Cât pe ce să sară în lături ca muşcat de şarpe, când auzi 
un bărbat dregându-şi glasul, la un metru de el. li zvâcni inima 
din loc şi i se puse un nod în gât; îl înghiţi şi se sili să rămână 
liniştit locului. Tremura din tot trupul, ca scuturat de friguri şi i 
se tăiaseră picioarele de se temea să nu cadă. Ştia unde se află. 
Ştia că e la cinci paşi de pârleazul care ducea în curtea văduvei 
Douglas. „Foarte bine, gândi, n-au decât s-o ascundă aicea, n-o 
să fie greu de găsit.” 

Acum se auzi încet, foarte încet, glasul lui Joe Indianul: 

— Lua-o-ar dracu, te pomeneşti c-are mosafiri, e lumină la ora 
asta! 

— Eu nu văz nicio lumină. 

Asta era vocea străinului, străinul din Casa cu stafii. Lui Huck 
îi trecu un fior rece prin inimă. Va să zică asta era „răzbunarea”! 
Vru s-o ia la fugă. Apoi îşi aminti că văduva Douglas se purtase 
de multe ori bine cu el. Şi poate că ticăloşii ăştia voiau s-o ucidă. 
Ar fi dorit să aibă curaj să-i dea de veste; dar ştia bine că nu va 
îndrăzni; bandiții ar fi putut să se ia după el şi să-l prindă. Toate 
astea şi încă altele îi trecură prin gând în clipa care se scurse 
între vorbele străinului şi răspunsul lui Joe Indianul. 

— Nu vezi, că-ţi stă tufişul în faţă. Dă-te mai aşa, acuma vezi? 

— Da. Se vede că are mosafiri. Mai bine lasă-te păgubaş. 

— Să mă las păgubaş, tocmai acu când am de gând să plec 
de-aci pentru totdeauna?! Să mă las păgubaş, când s-ar putea 
să nu mai am niciodată un prilej ca ăsta?! lţi mai spun o dată, şi 
să-ţi intre bine-n cap ce-ţi spui: nu-mi pasă de bănetul şi de 
boarfele ei... N-ai decât să iei tu tot. Dar bărbată-su a fost hain 
cu mine; de multe ori mi-a făcut rău. Mai întâi de toate, el a fost 
judecătorul care m-a băgat la gherlă pentru vagabondaj. Şi nu s- 
a mulţumit cu atâta. Asta nu-i nici a mia parte din ce mi-a făcut! 
A pus să mă bată cu biciul, auzi, să mă bată cu biciul în faţa 
închisorii, ca pe-un negru! În faţa târgului întreg care venise să 
caşte gura! Să mă bată cu biciul, înţelegi? Mi-a scăpat, a murit 
înainte să mă pot răzbuna. Da las c-o să-mi plătească ea pentru 
el! 


— Mă, să n-o omori! Nu fă una ca asta! 

— S-o omor? Cine-a spus că vreau s-o omor? L-aş omori pe el, 
dac-ar fi aici, da pe ea nu. Când vrei să te răzbuni pe-o femeie 
n-o omori, aş - o sluţeşti. Da, îi crapi nările, îi crestezi urechile, 
ca unei scroafe! 

— Doamne, da asta-i... 

— Nu-ţi mai da tu cu părerea, ţine-ţi părerile pentru tine! O 
să-ţi prindă mai bine! O leg de pat. Dacă-o sângera din cale 
afară şi-o muri, n-o să fie vina mea. Eu unu ştiu că n-o s-o jelesc. 
Şi tu, băiete, să faci bine să m-ajuţi - mi-eşti dator! Şi-apoi de- 
aia ai venit... s-ar putea să nu pot să duc singur la capăt treaba 
asta. Dacă dai înapoi, te omor! Mă-nţelegi? Şi dacă e vorba să te 
omor pe tine, o omor şi pe ea - şi-atunci fac prinsoare că nici 
dracu n-o să mai descurce cine-i făptaşul. 

— Bine, dacă trebuie neapărat s-o facem şi pe-asta - atunci, 
hai să-i dăm drumul! Cu cât om termina mai degrabă, cu atât 
mai bine! Decât să stau să tremur aici... 

— Acum s-o facem? Când e lume acolo? Ce tot vorbeşti, mă? 
Ştii că-ncepi să mă bagi la bănuieli?... Nu, băiatule, o s-aşteptăm 
până se sting luminile, nu e nicio grabă. 

Huck presimţi că o să urmeze o tăcere mai înspăimântătoare 
ca toate vorbele auzite din gura ucigaşilor. [inându-şi 
răsuflarea, începu să păşească de-a-ndăratelea: ridică un picior, 
cu nespusă luare-aminte, şi, după ce se legănă primejdios când 
într-o parte, când în cealaltă, gata-gata să se prăvălească, îl 
înfipse în pământ cu mare băgare de seamă. Mai făcu un pas 
îndărăt, cu aceeaşi luare-aminte şi cu aceleaşi riscuri, apoi încă 
unul şi încă unul, când o creangă îi trosni sub picior. Îşi opri 
răsuflarea, ciuli urechea... Nimic, tăcere desăvârşită. Răsuflă 
nespus de uşurat. La adăpostul tufişurilor de sumac, se întoarse 
cu faţa la cărare, cu prudenţa cu care manevrează pilotul virajul 
unui vapor, apoi păşi înainte, repede, dar cu băgare de seamă. 
Când ajunse în dreptul carierei de piatră, se simţi în siguranţă şi 
o rupse la fugă. Goni spre vale, până la casa Galului; acolo bătu 


cu putere în uşă. Nu trecu mult şi la geam se ivi bătrânul, apoi 
namilele lui de feciori, doi flăcăi vânjoşi. 

— Ce e tărăboiul ăsta? Cine bate? Ce vrei? 

— Daţi-mi drumu repede! Vă spui tot. 

— Bine, da spune întâi cine eşti! 

— Huckleberry Finn. lute, daţi-mi drumu! 

— Nu mai spune! Huckleberry Finn! Asta nu-i un nume care să 
deschidă multe uşi, după câte ştiu; dar, haide, daţi-i drumu, 
băieţi, să vedem ce vrea. 

— Vă rog... vă rog să nu spuneţi niciodată că eu v-am spus! 
Fură cele dintâi vorbe ale lui Huck, când intră. Vă rog să nu mă 
spuneţi—m-ar omori la sigur. Dar văduva s-a purtat bine cu 
mine deseori, şi o să spun, o să vă spun - dar numai dacă 
făgăduiţi că n-o să mă daţi niciodată în vileag. 

— Ei drăcie, ăsta are ceva de spus - se vede cât de colo! zise 
bătrânul mirat. Hai băiete, zi, că n-o să te dea în vileag nimeni 
dintre noi. 

Trei minute mai târziu, bătrânul şi fiii lui, bine înarmaţi, erau 
pe culmea dealului şi intrau pe cărarea cu sumac, ţinând armele 
în mâini şi păşind tiptil. Huck nu-i însoţi mai departe. Se ascunse 
îndărătul unui pietroi mare şi trase cu urechea. Întâi fu tăcere 
lungă, înfricoşătoare, apoi izbucniră deodată detunături de arme 
şi un strigăt. Huck n-a mai aşteptat alte amănunte. 

A sărit în lături şi a luat-o la goană spre vale, cât îl ţineau 
picioarele. 


CAPITOLUL XXXI 


Duminică, până a nu miji zorile, Huck urcă bâjbâind dealul şi 
bătu încetişor la uşa Galului. Cei dinăuntru dormeau iepureşte, 
atât erau de tulburaţi de întâmplările nopţii. Nici nu apucă bine 
să bată Huck şi cineva întrebă de la o fereastră: 

— Cine e? 

Huck răspunse cu glas sfios: 

— Vă rog, daţi-mi drumul înăuntru. Sunt tot eu, Huck Finn. 

— Ei, ăsta-i un nume căruia de-acum îi deschidem bucuroşi 
uşa, la orice oră. Bine-ai venit, băiete! 

Ciudate vorbe pentru urechile micului vagabond, cele mai 
plăcute pe care le auzi vreodată. Mai ales cele din urmă - nu-şi 
amintea să i se mai fi spus cândva. 

Uşa se deschise degrabă şi Huck intră. Fu poftit să şadă, apoi 
bătrânul şi cei doi vlăjgani se îmbrăcară la iuţeală. 

— Ei, acu, băieţaş, cred că ţi-e a mânca; noi tocmai ne 
gândeam să pregătim o gustărică... Ai picat bine. Până se 
luminează de ziuă o să fie gata ceva fierbinte, colo, să-ţi meargă 
la inimă. Eu şi cu băieţii trăgeam nădejde c-o să vii să mâi peste 
noapte la noi. 

— Nu mai puteam de frică, răspunse Huck, şi am fugit. Am 
tulit-o când s-au pornit împuşcăturile şi nu m-am mai oprit... 
cinci kilometri am tot fugit. Acu venii să văz cum a fost, şi am 
venit pân-a nu se lumina de ziuă, fiind-că nu vrui să mai dau 
ochii cu diavolii ăia, nici morţi... 

— Adevărat, băiete, ţi se cunoaşte pe faţă c-ai avut o noapte 
rea, dar las că avem noi pe-aci un pat pentru tine; după ce 
mănânci, să te culci şi să tragi un pui de somn. Nu, băieţaş, nu i- 
am omorât - ne pare destul de rău. Uite cum a fost: Știam unde 
putem pune mâna pe ei, din câte ne spuseseşi mătăluţă, aşa că 
ne-am furişat tiptil, pe cărarea cu sumac, pân-am ajuns cam la 


vreo cinci paşi de ei; era un întuneric pe cărarea ceea, să-ţi bagi 
degetele în ochi. Tocmai atunci nu-ş cum naiba, simt că-mi vine 
să strănut! Auzi, ghinionul dracului! Am încercat eu să mă ţin, 
degeaba, n-a fost chip, a trebuit să-i dau drumul. Eu eram în 
cap, cu pistolul ridicat. Când au auzit strănutul, ticăloşii au dat 
repede să iasă din cărare. Eu strig: „Foc, băieţi!” şi trag de zor 
spre locul de unde venea foşnetul. Băieţii la fel. Dar nemernicii 
au zbughit-o cât ai clipi din ochi. Noi, după ei, la vale prin 
pădure. Nu cred să-i fi nimerit. Au tras şi ei la început câte-un 
foc, dar gloanţele au vâjâit pe lângă noi, fără să ne atingă. Când 
nu li s-au mai auzit paşii, ne-am lăsat păgubaşi, nu i-am mai 
fugărit, ci am coborât la vale, de i-am pus pe roate pe ăi de la 
poliţie. Au înjghebat o poteră şi-au plecat să păzească malul 
apei şi, cum s-o crăpa de ziuă, şeriful cu altă ceată încep să 
cutreiere pădurea. Băieţii mei au să pornească acum şi ei, să-i 
însoţească. Ar fi bine dac-am şti cum arătau bandiții; ne-ar fi de 
mare folos. Dar tu, copile, n-aveai cum să vezi aşa ceva pe- 
ntuneric, aşa-i? 

— Ba da, i-am văzut devale în târg, când m-am luat după ei. 

— Straşnic! Spune-ne repede cum erau; spune-ne băiatule! 

— Unu-i Spaniolu ăla bătrân, surdo-mutu, care a fost pe-aci de 
vreo două ori, şi ălălalt, unu c-o mutră de om de nimic, zbanghiu 
aşa, şi zdrenţăros. 

— Ajunge, fătul meu, acuma-i ştim! Am dat într-o zi de ei în 
pădure, în dosul caselor văduvei, şi cum ne-au zărit, au şi tulit-o, 
hoţeşte. Hai, băieţi, şi duceţi-vă de-i spuneţi şerifului, că de 
mâncat o să mâncaţi mâine dimineaţă! 

Feciorii Galului porniră îndată... Pe când ieşeau din odaie, 
Huck sări de pe scaun, strigând: 

— Vă rog, vă rog... nu spuneţi la nimeni că eu sunt ăl de i-am 
dat de gol! Vă rog din suflet! 

— Bine, copile, dacă aşa vrei tu, dar lumea ar trebui să ştie că 
tu ai făcut fapta asta bună. 

— Ba nu, nu! Vă rog, nu cumva să spuneţi! 

După plecarea flăcăilor, bătrânul Gal zise: 


— N-au să spună nimănui. Şi nici eu. Dar de ce nu vrei tu să 
se ştie? 

Huck mărturisi doar că ştia încă prea multe despre unul din 
oamenii aceia şi că nu voia, pentru nimic în lume, să afle 
banditul că ştia ceva despre el, fiindcă atunci cu siguranţă că l- 
ar omori. 

Bătrânul făgădui încă o dată să-i păstreze taina, şi apoi spuse: 

— Dar ce te-a făcut să-i urmăreşti pe tâlharii ăia, băiete? Ţi s- 
au părut deocheaţi? 

Huck tăcu un timp, ticluind un răspuns cât mai prudent, apoi 
răspunse: 

— De, ştiţi şi dumneavoastră că eu nu prea sunt băiat de 
treabă, cel puţin aşa spun toţi oamenii din târg, şi eu, de, zic c- 
or fi având dreptate - şi câteodată nu se lipeşte somnul de mine 
fiindcă stau şi mă gândesc în fel şi chip şi mă mir cum să fac să 
mă las de rele. Aşa şi azi-noapte. Nu puteam s-adorm şi-atuncea 
am luat-o pe uliţă-n sus, şi tot cutreierând-o în lung şi-n lat, 
când am ajuns la dugheana aia dărăpănată, un se vinde 
cărămidă, a de lângă hanul Temperanţii, m-am răzimat de gard, 
să stau să mă mai gândesc niţel la ale mele. Ei, şi ce să vezi, 
taman atuncea trec ăia doi pe lângă mine, cu ceva sub braţ şi 
tiptil-tiptil... Eu, când i-am văzut, mi-am închipuit că e ceva de 
furat. 

Unu din ei fuma, ălălalt i-a cerut foc, şi-atuncea s-au oprit 
chiar în dreptu meu şi când le-a luminat ţigara feţele, am văzut 
c-ăl mare era Spaniolu surdo-mut; l-am cunoscut după favoriţii 
albi şi după peticu la ochi, şi ălălalt era un nenorocit... mototolit 
şi zdrenţăros. 

— Cum ai putut să-i vezi zdrenţele la lumina ţigărilor? 
Întrebarea asta îl cam fâstâci pe Huck. După o clipă de tăcere, 
răspunse: 

— De, nu-ş cum se face. Da parcă le-am văzut... 

— Ei, şi-apoi ăia au plecat mai departe, şi tu... 

— M-am luat după ei, da... Aşa... Vroiam să văz ce-nvârtesc, 
prea mergeau hoţeşte. Mă ţinui după ei pân-la pârleazu dinspre 


curtea văduvii, şi acolo am stat în întuneric şi-am auzit cum se 
ruga zdrenţărosul de ălălalt s-o cruţe pe văduvă, iar Spaniolu se 
jura c-o s-o sluţească, după cum vă spusei aseară dumnevoastră 
şi băie... 

— Păi cum, mutu a spus toate acestea?! 

Huck călcase iar în străchini, cum nu se putea mai rău. Se 
străduise din răsputeri ca bătrânul să nu bănuiască deloc cine 
era Spaniolul, dar cu toată silinţa ce şi-o dăduse, se părea că 
limba lui voia cu tot dinadinsul să-l dea de gol. Încercă în fel şi 
chip să iasă din încurcătură, dar Galul nu-l slăbea din ochi şi el o 
scrântea din ce în ce mai rău. Peste puţin, bătrânul spuse: 

— Băiatule, nu-ţi fie teamă de mine, nu ţi-aş face cel mai mic 
rău, pentru nimic în lume. Ba te-aş apăra, te-aş apăra din toate 
puterile. Spaniolul ăla nu e surd şi nici mut, ai lăsat să-ţi scape 
fără să vrei, acuma nu mai poţi s-o întorci. Tu ştii ceva despre 
Spaniolul ăla, ceva care nu vrei să dai în vileag. Hai, încrede-te 
în mine, spune-mi ce e, ai încredere, că n-o să te bag în bucluc. 

Huck aruncă o privire în ochii cinstiţi ai bătrânului, apoi se 
apropie, şi-i şopti la ureche: 

— Nu e Spaniolu - e Joe Indianu! 

Bătrânul tresări, mai să sară de pe scaun. După o clipă spuse: 

— Acum înţeleg! Când ai vorbit de crestat urechile şi de tăiat 
nasul, am crezut că mai pui tu de la tine, ca să înfloreşti 
povestea. Dar dacă-i vorba de Joe, ăsta e-n stare de orice! 

În timp ce mâncau, vorba nu conteni. Bătrânul povesti că, 
înainte de a se duce la culcare, el şi băieţii făcuseră rost de un 
felinar şi cercetaseră pârleazul şi împrejurimile, ca să vadă dacă 
nu erau urme de sânge. Sânge nu văzuseră, în schimb puseseră 
mâna pe o boccea mare cu... 

— Cu ce?! 

Fulgere să fi fost cuvintele acestea şi n-ar fi putut zvâcni mai 
năvalnic dintre buzele vinete ale lui Huck. Cu ochii căscaţi, eu 
răsuflarea tăiată, aştepta răspunsul. 

Galul tresări, căscă şi el ochii la copil... trecură trei secunde, 
cinci, zece, apoi răspunse: 


— Cu unelte de spărgători... Dar ce-i cu tine? 

Huck se lăsă înapoi pe scaun, suflând din greu, dar simţindu- 
se nespus de uşurat şi de mulţumit. Galul se uită ţintă la el, cu o 
privire gravă şi curioasă: 

— Da, unelte de spărgători. Parcă ţi s-ar fi luat o piatră de pe 
inimă. Dar de ce te- ai speriat aşa? Ce credeai c-am găsit? 

Huck era la mare strâmtoare; ochii bătrânului stăruiau 
întrebători asupră-i, ar fi dat orice pentru un răspuns ca lumea... 
Nu găsea nimic, ochii iscoditori îl sfredeleau tot mai adânc. li 
veni în gând un răspuns, fără de noimă; n-avea timp să-l 
cumpănească, îl rosti la întâmplare, din vârful buzelor: 

— Ştiu şi eu, poate niscaiva cărticele de rugăciune... 

Bietul Huck era prea nenorocit ca să zâmbească, dar bătrânul 
fu cuprins de un râs nemaipomenit, ce-i zgâlţâia tot trupul, iar 
când îşi mai veni în fire, spuse cu lacrimi în ochi, că un râs ca 
ăsta face parale, fiindcă îţi dă sănătate şi te scuteşte să mai 
cheltuieşti bani cu doctorul. Apoi adăugă: 

— Săracul de tine: tu unul nu prea arăţi sănătos. Eşti galben şi 
frânt de oboseală. Nu ţi-e bine deloc. Nu-i de mirare că eşti cam 
aiurit şi că-ţi pierzi lesne cumpătul. Dar las c-o să-ţi treacă! Iţi vii 
tu în fire, după ce-o să dormi şi-o să te odihneşti! 

Lui Huck îi era necaz că fusese nerod şi că trădase o 
asemenea tulburare. Mai ales că îşi schimbase părerea că 
pachetul adus de la han putea fi comoara, de îndată ce auzise 
convorbirea de lângă pârleaz. Dar asta era o presupunere, de 
ştiut nu ştia sigur. Aşa încât nu-i de mirare că, auzind povestea 
boccelei, îşi dăduse în petic. Dar dacă sta să se gândească, îi 
părea bine de această întâmplare măruntă. Acum nu mai avea 
nicio îndoială că bocceaua nu fusese cea cu pricina şi, prin 
urmare, era liniştit şi chiar foarte bucuros. Totul mergea strună; 
comoara era aşadar tot la numărul doi; bandiții aveau să fie 
prinşi şi închişi chiar în acea zi, iar el şi cu Tom puteau să pună 
mâna pe aur la noapte, fără nicio bătaie de cap şi fără să-i mai 
încurce nimeni. 


Tocmai terminaseră de mâncat, când se auzi o bătaie în uşă. 
Huck căută în grabă o ascunzătoare; nu voia să fie câtuşi de 
puţin amestecat în întâmplările recente. Bătrânul Gal deschise 
uşa mai multor doamne şi domni, printre care se afla şi văduva 
Douglas, şi constată cu acest prilej că grupuri întregi de cetăţeni 
urcau dealul, ca să vadă şi ei pârleazul. Aşadar, ştirea se 
răspândise. 

Bătrânul trebui să le povestească musafirilor întâmplările 
nopţii. Văduva, la rândul ei, îşi exprimă recunoştinţa că fusese 
salvată. 

— Nu mai pomeniţi despre asta, doamnă. Altcuiva îi sunteţi 
mai îndatorată decât mie şi băieţilor mei, însă acela nu-mi dă 
voie să-i spun numele. Fără el, nici prin gând nu ne trecea să ne 
ducem acolo. 

Bineînţeles, vorbele acestea stârniră o nedumerire atât de 
mare încât aproape umbri întâmplarea de căpetenie. Dar Galul îi 
lăsă pe musafiri să se perpelească de o curiozitate pe care 
aveau s-o transmită întregului târg, şi nu se învoi să dea în 
vileag taina. După ce află toate celelalte amănunte, văduva 
spuse: 

— Aţipisem, citind în pat, şi-am dormit dusă, cu toată gălăgia. 
De ce n-aţi venit să mă treziţi? 

— Ne-am zis că nu face... Nu credeam că o să se mai întoarcă 
tâlharii; îşi lăsaseră baltă şi uneltele, şi tot... Aşa că, ce rost 
avea să vă trezesc şi să vă bag în sperieţi?... Negrii mei au stat 
toţi trei de strajă lângă casa dumneavoastră până la ziuă. 
Adineauri s-au întors. 

Mai veniră şi alţi oaspeţi şi istoria fu povestită şi răspovestită 
timp de vreo două ceasuri. 

În timpul vacanței nu se ţinea şcoală de duminică, dar toată 
lumea sosi de timpuriu la biserică. Tulburătoarea întâmplare fu 
discutată de-a fir-a-păr. Veni vestea că tot nu se dăduse de 
urma ticăloşilor. După terminarea predicii, pe când înainta prin 
înghesuială de-a lungul cărării dintre bănci, soţia judecătorului 
Thatcher se nimeri alături de doamna Harper. 


— Oare Becky a mea are de gând se doarmă toată ziua? 
întrebă ea. Bănuiam că o să fie frântă de oboseală. 

— Becky a dumitale? 

— Da... Şi cu o privire speriată: N-a dormit la dumneavoastră 
azi-noapte? 

— AŞ! De unde! 

Doamna Thatcher păli şi căzu pe o bancă. Tocmai atunci 

trecea prin dreptul lor mătuşa Polly, sporovâăind vioaie cu o 
prietenă. 
_ — Bună ziua, doamnă Thatcher. Bună ziua, doamnă Harper. 
Inchipuiţi-vă că unul din băieţii mei, Tom, nu mi-a venit nici până 
acum acasă. O fi rămas peste noapte în casa vreuneia dintre 
dumneavoastră, şi-acum i-o fi fost frică să mai vină la biserică. 
Ah, ce-am să-i fac când oi da ochii cu el! 

Doamna Thatcher clătină din cap, sfârşită, pălind şi mai tare. 

— N-a rămas la noi, spuse şi doamna Harper, stingherită. Pe 
faţa mătuşii Polly se aşternu o vie îngrijorare. 

— Joe Harper, l-ai văzut pe Tom al meu în dimineaţa asta? 

— Când l-ai văzut ultima oară? 

Joe încercă să-şi amintească, dar nu prea ştia sigur. Oamenii 
care ieşeau din biserică se opriseră locului. Treceau şoapte de la 
unul la altul şi pe toate feţele se aşternea o nelinişte 
apăsătoare. Tulburată, lumea punea întrebări copiilor şi tinerilor 
învăţători care-i însoţiseră. Toţi răspundeau că n-au băgat de 
seamă dacă Tom şi Becky se aflau pe puntea vaporaşului, la 
înapoiere; era întuneric, nu se gândise nimeni să cerceteze dacă 
lipsea cineva. În cele din urmă, unul dintre tineri îşi exprimă 
brusc temerea că Becky şi Tom mai erau încă în peşteră! 
Doamna Thatcher leşină; mătuşa Polly începu să se tânguie şi 
să-şi frângă mâinile. 

Vestea îngrijorătoare zbura din gură în gură, din grup în grup, 
din stradă în stradă. Cinci minute mai târziu, clopotele sunau cu 
deznădejde şi tot târgul era în picioare. Întâmplării de pe 
măgura Cardiff nu i se mai dete nicio însemnătate, bandiții fură 
daţi uitării. Se înşeuau caii, se alcătuiau echipe de vâslaşi, 


cineva dăduse fuga la debarcader, după vaporaş. Nu trecuse 
nici jumătate de ceas de când se bănuia grozăvia şi două sute 
de bărbaţi goneau spre peşteră, care pe şosea, care pe apă. 

Toată lunga după-amiază, târguşorul păru pustiu şi mort. 
Multe dintre femei se duceau la mătuşa Polly şi la doamna 
Thatcher, cu vorbe de mângâiere. Mai şi plângeau împreună cu 
ele şi asta le făcea încă mai mult bine ca vorbele. 

Toată noaptea, nesfârşit de lungă, târguşorul stătu de veghe, 
în aşteptarea ştirilor. Când, în cele din urmă, se lumină de ziuă, 
singura veste care veni fu: „Mai trimiteţi lumânări, şi trimiteţi şi 
de-ale mâncării”. Doamna Thatcher era aproape înnebunită. 
Tuşa Polly de asemenea. Judecătorul Thatcher trimitea de la 
peşteră solii de nădejde şi îmbărbătare, care însă nu izbuteau să 
înveselească pe nimeni. 

Bătrânul Gal se înapoie acasă în zorii zilei, stropit de sus până 
jos cu seu de lumânare, mânjit cu lut şi frânt de oboseală. Il găsi 
pe Huck în culcuşul unde-l lăsase, aiurând, zgâlţâit de friguri. 
Medicii erau toţi la peşteră, aşa încât veni să-l îngrijească 
văduva Douglas, care-l luă sub oblăduirea ei, spunând că va 
face pentru el tot ce-i va sta în putinţă, fiindcă oricum ar fi fost, 
bun sau rău, tot al Domnului era, şi dintre toate făpturile 
Domnului, niciuna nu se cade să fie lăsată pierzării. Galul spuse 
că Huck avea şi părţi bune, iar văduva îi răspunse: 

— Puteţi fi siguri. E semnul nelipsit al Domnului. Într-un fel 
sau altul. Domnul înseamnă cu semnul Său fiece făptură ce-i 
iese din mâini. 

Înainte de amiază au început să se înapoieze în târg cete de 
oameni istoviţi, dar cei mai voinici dintre târgoveţi continuau să- 
i caute pe copii. Tot ce s-a putut afla în târg era că se cotrobăia 
prin fiecare ungher şi prin fiece crăpătură, că pe unde umblai, 
prin labirintul de galerii, vedeai în depărtare lumini lunecând 
încoace şi încolo, şi auzeai ecoul găunos al chiotelor şi 
pocnetelor de pistol răsunând prelung prin bolțile întunecate. 
Departe de locurile pe unde treceau de obicei turiştii, se găsise 
undeva numele „Becky” şi „Tom” scris cu fum de lumânare pe 


peretele stâncos şi, în apropiere, o panglică mânjită cu seu de 
lumânare. Doamna Thatcher recunoscu plângând panglica şi 
spuse că era ultima amintire sfântă ce i-a fost dat s-o aibă de la 
fetiţa ei şi că-i va fi pe veci cea mai scumpă relicvă, deoarece se 
despărţise cea de pe urmă de trupul însufleţit al copilului, 
înainte de a-i fi stins ochişorii înspăimântătoarea moarte. Unii 
povesteau că la răstimpuri se vedea în peşteră câte-un strop 
îndepărtat de lumină; atunci izbucnea îndată un chiuit asurzitor 
şi o ceată de douăzeci de oameni pornea de-a lungul galeriei ce 
răsuna de ecouri. De fiecare dată urma însă o dezamăgire 
cruntă—nu erau copiii, ci doar luminiţa vreunuia dintre 
căutători. 

Trei zile şi trei nopţi îngrozitoare îşi târâră în silă ceasurile, şi 
târgul căzu într-o toropeală fără de nădejde. Nimeni nu avea 
chef de nimic. Descoperirea întâmplătoare, făcută de curând, că 
hangiul de la Hanul Temperanţei ţinea băuturi alcoolice, 
emoţiona prea puţin opinia publică, deşi era un fapt destul de 
senzaţional. 

Când frigurile îi dădură un scurt răgaz, Huck, slăbit, aduse 
vorba despre hanuri. Temându-se nelămurit de tot ce putea fi 
mai rău, întrebă în cele din urmă dacă în timpul cât fusese 
bolnav se găsise ceva la Hanul Temperanţei. 

— Da, răspunse văduva. 

— Huck sări în capul oaselor ca ars, şi o privi cu ochi mari, 
speriaţi. 

— Ce? Ce s-a găsit? 

— Băutură. Şi localul a fost închis. Culcă-te înapoi, copilule. 
Vai, ce m-ai speriat! 

— Mai spuneţi-mi un singur lucru, numai atât, vă rog din suflet! 
Tom Sawyer a fost ăla care-a găsit-o? 

Pe văduvă o podidi plânsul. 

— Sst, taci, taci! Ţi-am spus că n-ai voie să vorbeşti. Eşti 
foarte, foarte bolnav. 

Va să zică nu se găsise decât băutură! Să se fi găsit aurul, ar 
fi fost un tărăboi grozav. Va să zică era pierdută comoara, 


pierdută pentru vecie! Dar văduva oare de ce-o fi plângând? 
Ciudat, cum plângea aşa tam-nisam! 

Gândurile acestea învălmăşite şi tulburi frământau mintea lui 
Huck şi-l obosiră într-atâta, încât până la urmă adormi. 

Văduva îşi spuse în sinea ei: 

„Uite-l, a adormit, biet copil fără căpătâi! Întreba dacă a găsit- 
o Tom Sawyer! O, de l-ar găsi cineva pe Tom Sawyer! N-au mai 
rămas mulţi care să aibă putere şi nădejde să-l mai caute!” 


CAPITOLUL XXXII 


Să vedem acum ce au făcut în excursie Tom şi Becky. Au 
umblat împreună cu ceilalţi pe sub bolțile întunecoase, privind 
minunile cunoscute ale peşterii, minuni botezate cu nume destul 
de pompoase: „Salonul”, „Catedrala”, „Palatul lui Aladin” şi aşa 
mai departe. 

Apoi începuse joaca de-a v-aţi ascunselea, la care au luat 
parte cu însufleţire. In cele din urmă, Tom şi Becky se cam 
săturaseră de zbenguială şi au pornit la plimbare de-a lungul 
unei galerii întortocheate. Ţineau lumânările sus, silindu-se să 
citească păienjenişul încâlcit de nume, date, adrese poştale şi 
cugetări, zugrăvite ca o frescă, în fum de lumânare, pe pereţii 
stâncoşi. Tot hoinărind şi flecărind între ei, aproape nici n-au 
băgat de seamă că ajunseră într-o parte a peşterii, în care 
pereţii nu mai erau mâăzgăliţi. Se iscăliră cu fum sub un pervaz 
de piatră care ieşea din perete şi merseră înainte. Curând 
ajunseră într-un loc unde un firicel de apă calcaroasă, picurând 
peste o treaptă, alcătuise de-a lungul erelor o Niagară dantelată 
şi creaţă, din piatră lucie şi nepieritoare. 

Ca să-i facă o bucurie lui Becky, Tom se strecură îndărătul 
cascadei de piatră şi o lumină. Atunci băgă de seamă că acea 
cascadă acoperea ca o perdea un fel de scară naturală, foarte 
abruptă, strânsă între pereţi înguşti. Îndată îl cuprinse râvna de 
a o explora. Becky se lăsă uşor ispitită şi porniră în cercetare, 
după ce, mai întâi, traseră un semn de fum de lumânare, pentru 
a se putea călăuzi mai târziu. Umblară orbecăind ba pe un 
drum, ba pe altul, pătrunzând departe, în adâncurile tainice ale 
peşterii. 

La o răscruce, au mai făcut un semn şi au luat-o în altă 
direcţie, doritori de noutăți pe care să le vestească celor rămaşi 
sus. Intr-un loc dădură de o văgăună largă, din a cărei boltă 


atârnau o mulţime de stalactite sclipitoare, mari cât un picior de 
om. Au dat ocol văgăunii, minunându-se de atâta frumuseţe, 
apoi au părăsit-o intrând într-unul din numeroasele coridoare ce 
porneau din ea. Curând au ajuns la un havuz fermecător, al 
cărui bazin era încrustat cu o horbotă de gheaţă, din cristale 
sclipitoare. Se aflau în mijlocul unei văgăuni cu pereţii sprijiniți 
de un mare număr de piloni cu forme fantastice, alcătuiți din 
îmbinarea unor stalactite şi stalagmite mari, ce se formaseră de 
pe urma neîncetatei picurări a apei, de-a lungul veacurilor. Pe 
bolta văgăunii se strânseseră pâlcuri imense de lilieci, atârnând 
ciorchine, mii şi mii laolaltă. Lumina stârni jivinele, care 
pogorâră roind cu sutele, scoțând ţipete ascuţite şi năpustindu- 
se furioase spre lumânări. Tom le cunoştea obiceiurile şi ştia 
care-i primejdia. O luă de mână pe Becky şi o zori către cel mai 
apropiat coridor, dar ea n-apucă să iasă din văgăună, când aripa 
unui liliac îi stinse lumânarea. Liliecii i-au gonit aşa pe copii o 
bună bucată de drum; dar apucând-o mereu pe alte coridoare 
ce li se deschideau în faţă, au scăpat în cele din urmă de 
lighioanele primejdioase. 

Peste puţin, Tom descoperi un lac subteran; nu putea şti cât 
de mare era, căci malurile lui se pierdeau în negurile peşterii. Ar 
fi vrut să-i exploreze marginile, să vadă cât era de întins, dar 
socoti că e mai bine ca mai întâi să se aşeze puţin jos, pentru a 
se odihni. Pentru întâia oară, tăcerea adâncă ce domnea în juru- 
le se lăsă pe sufletul lor ca o mână de gheaţă. 

— Nici n-am băgat de seamă până acum, spuse Becky, dar 
parcă ar fi trecut o veşnicie de când n-am mai auzit glasurile 
celorlalţi. 

— Păi, dacă stai să te gândeşti, Becky, noi suntem cu mult 
sub dânşii şi nici nu ştiu unde, la nord, la sud, la est... De-aicea 
nici nu putem să-i auzim. 

Becky începu să se îngrijoreze. 

— Oare cât e de când am coborât noi aci jos, Tom. Ar fi bine 
să ne înapoiem. 

— Da, ai dreptate. N-am face rău. 


— Tu ştii drumul înapoi, Tom? Mie mi se pare grozav de 
încâlcit. 

— Cred că l-aş nimeri. Dar nu uita de lilieci. Dacă ne sting 
amândouă lumânările, ce ne facem? Să încercăm alt drum să nu 
mai dăm pe-acolo. 

— Bine, dar numai de nu ne-am rătăci. Ar fi groaznic! 

Copila se cutremură la gândul acesta înspăimântător. 

O luară pe un coridor şi îl străbătură în tăcere, vreme 
îndelungată, aruncând câte o privire în fiece deschidere nouă ce 
se ivea, ca să-şi dea seama dacă mai trecuseră cumva pe acolo 
- dar toate le erau străine. De câte ori cerceta Tom câte o 
galerie nouă, Becky pândea pe faţa lui un semn dătător de 
curaj; el însă îi spunea cu voioşie prefăcută: 

— A, e-n regulă. Nu e ăsta drumu, da o să-l găsim noi 
numaidecât pe-ăl bun. 

Însă cu fiecare nouă dezamăgire îi pierea nădejdea şi curând 
începu s-o ia pe coridoare la voia întâmplării, în dorinţa 
desperată de a găsi drumul cel bun. Tot mai spunea: „E-n 
regulă!”, dar din pricina spaimei ce-i împovăra inima vorbele lui 
îşi pierduseră tonul firesc şi păreau să spună: „E-n zadar!” 
Becky păşea pe urmele lui, înspăimântată până în adâncul 
sufletului, şi făcea sforţări deznădăjduite să nu plângă, dar 
mereu o podideau lacrimile. In cele din urmă, spuse: 

— Hai, Tom, nu-ți fie teamă de lilieci, hai să ne întoarcem tot 
pe drumul pe care am venit! Mi se pare că ne încurcăm din ce în 
ce mai rău! 

Tom se opri: 

— Ascultă! 

Tăcere adâncă, atât de adâncă, încât îşi auzeau răsuflarea. 
Tom dădu un chiot. Chemarea trezi ecouri prelungi în bolțile 
pustii şi se stinse în depărtare, într-un sunet slab, care aducea 
cu un chicotit batjocoritor. 

— Vai, nu mai face aşa, Tom, e îngrozitor! zise Becky. 

— E îngrozitor, da mai bine lasă să mai strig, Becky, poate că 
tot ne-aude careva. Şi strigă iarăşi. 


Acel „poate că tot ne-aude” era şi mai înfiorător decât râsul 
sinistru, căci mărturisea pieirea nădejdii. Copiii statură locului, 
ascultând; nu se auzea nimic. Tom o luă îndată înapoi pe drumul 
pe care veniseră şi grăbi paşii. Nu trecu mult şi o oarecare 
nehotărâre în mişcările lui îi dezvălui fetei alt fapt 
înspăimântător; nu găsea drumul înapoi! 

— Vai, Tom, n-ai făcut niciun semn! 

— Acum văd şi eu, Becky, ce prost am fost! Ce prost! Nici prin 
gând nu mi-a trecut că s-ar putea să ne întoarcem pe acelaşi 
drum! Nu, nu pot să-l găsesc. M-am încurcat de tot. 

— Tom, Tom, ne-am rătăcit! Ne-am rătăcit! N-o să mai putem 
ieşi niciodată din locul ăsta îngrozitor, niciodată! Ah, de ce ne- 
am despărţit de ceilalţi! 

Căzu jos şi începu să plângă cu atâta desperare, încât Tom se 
sperie la gândul că ar putea să moară sau să-şi piardă minţile. 
Se aşeză lângă ea şi o cuprinse cu braţele. Ea îşi îngropa faţa la 
pieptul lui, se agăța de el, îşi revărsa spaima grozavă şi 
zadarnicele păreri de rău, dar ecourile îndepărtate preschimbau 
toate în râsete batjocoritoare. Tom o ruga să nu-şi piardă 
nădejdea; ea îi răspundea că nu poate. Atunci el începu să se 
învinovăţească şi să se mustre amarnic că o adusese într-o 
asemenea nenorocire; aceasta avu un efect mai bun. Becky 
spuse că o să încerce să prindă iar curaj, c-o să se ridice şi o să-l 
urmeze oriunde o s-o ducă, numai să nu mai vorbească aşa. 
Fiindcă, spunea ea, vina lui nu era mai mare ca a ei. 

S-au sculat iar şi au mers fără nicio ţintă, la voia întâmplării. 
Tot ce puteau face era să meargă, să tot meargă înainte. Scurt 
timp, nădejdea păru să se ivească iar, fără niciun temei, ci doar 
fiindcă e în firea ei să reînvie, când izvorul nu-i este secat de 
bătrâneţe sau de neizbândiri repetate. 

Peste puţin timp, Tom îi luă lui Becky lumânarea din mână şi o 
stinse. Era o economie de mare însemnătate! Nu fu nevoie de 
cuvinte! Becky înţelese numaidecât şi nădejdea i se spulberă 
din nou. Ştia că Tom avea în buzunar o lumânare întreagă şi 


încă vreo trei sau patru capete - şi totuşi se gândea să facă 
economie! 

Nu trecu mult şi oboseala începu să-şi ceară drepturile. Copiii 
încercau să nu ţină seamă de ea; era groaznic să te gândeşti să 
şezi jos, când timpul devenise atât de preţios. 

Mergând într-o direcţie oarecare, indiferent încotro, înaintau 
cel puţin şi s-ar fi putut să dea de drumul cel bun, dar să stea 
jos ar fi însemnat să ispitească moartea, să-i scurteze truda. 

In cele din urmă, plăpândele mădulare ale fetiţei nu mai voiră 
s-o ducă. Ea se aşeză şi Tom se odihni alături de ea; vorbiră 
despre casă, despre prietenii de acolo, despre paturile lor moi, şi 
mai ales despre lumină! Becky plângea şi Tom se străduia în fel 
şi chip s-o încurajeze, dar toate îmbărbătările lui se tociseră şi 
parcă sunau a bătaie de joc. Fata era atât de istovită, încât în 
cele din urmă aţipi. Tom se bucură. Şedea şi se uita la faţa ei 
trasă şi vedea cum se destinde şi se înseninează sub înrâurirea 
unor vise plăcute; curând îi miji pe obraji un zâmbet stăruitor. 
Chipul ei paşnic răsfrângea oarecare linişte şi alinare în propriul 
lui suflet şi gândurile sale începură să rătăcească spre timpuri 
trecute şi amintiri ca din vise. Era cufundat în gânduri, când 
Becky se trezi, râzând voioasă; dar în aceeaşi clipă râsul îi 
încremeni pe buze şi fu urmat de un geamăt. 

— Ah, cum de-am putut să dorm?! Ce bine era să nu mă fi 
trezit niciodată!... Nu, Tom, nu, n-am vrut să zic asta! Nu te mai 
uita aşa la mine!... N-o să mai vorbesc aşa... 

— Imi pare bine c-ai dormit, Becky. Acum o să fii odihnită şi să 
vezi c-o să găsim drumul şi-o să ieşim. 

— Să încercăm, Tom! Dar am văzut în vis un ţinut aşa frumos! 
Cred că acolo o să ajungem! 

— Nu se ştie, nu se ştie. Ai curaj, Becky, şi haide să mai 
încercăm. 

Se sculară de jos şi merseră iar, mână în mână, deznădăjduiţi. 

Incercară să-şi dea seama de cât timp se aflau în peşteră; li 
se părea că trecuseră zile şi săptămâni de când erau acolo. Dar 
nu, era cu neputinţă, lumânările nu se sfârşiseră încă. 


După o vreme îndelungată - nici nu mai ştiau cât trecuse - 
Tom stărui să păşească încet şi să asculte cu atenţie dincotro se 
auzea picur de apă; trebuiau să găsească un izvor. Curând 
găsiră unul şi atunci Tom spuse că era timpul să se mai 
odihnească. Amândoi se simțeau frânţi de oboseală; totuşi 
Becky spunea că ar putea să mai meargă puţin. Se miră că Tom 
nu voia. Nu înţelegea de ce. Se aşezară jos. Indată începură să-i 
frământe gândurile; niciunul nu scotea o vorbă, în cele din urmă 
Becky rupse tăcerea: 

— Tom, mi-e foame de nu mai pot! 

Tom scoase ceva din buzunar. 

— Mai ştii ce-i asta? 

Pe chipul fetei se ivi umbra unui surâs. 

— E torta noastră de nuntă, Tom. 

— Da, aş vrea să fie mare cât o roată, fiindcă-i tot ce avem. 

— O pusesem deoparte din excursie, Tom, ca să vedem ce 
visăm după ce-o mâncăm, cum fac oamenii mari cu torta de 
nuntă, dar pentru noi o să fie praznicul de... Nu-şi rosti gândul 
până la urmă. Tom împărţi prăjitura. Becky mâncă cu poftă, pe 
când Tom doar ciugulea din jumătatea lui. Apă rece aveau din 
belşug, pentru a-şi încheia ospăţul. Peste puţin, Becky fu de 
părere s-o pornească iar. Tom rămase o clipă tăcut. Apoi 
întrebă: 

— Becky, ai să fii cuminte dacă-ţi spun ceva? 

Becky păli, dar răspunse că are să fie. 

— Uite, Becky, trebuie să rămânem aici, unde e apă de băut. 
Asta-i ultimul muc de lumânare! 

Becky dădu frâu liber lacrimilor şi tânguirilor. Tom se străduia 
din răsputeri să-i dea curaj, dar nu prea izbutea. 

— Tom! spuse Becky într-un târziu. 

— Da, Becky, ce e? 

— Au să vadă că lipsim şi au să vină să ne caute! 

— Da, or să ne caute! Sigur c-or să ne caute! 

— Poate ne caută şi acum, Tom? 


— Da, şi eu cred că s-ar putea să ne caute şi acum. Aşa sper, 
că ne caută. 

— Când au să bage de seamă că lipsim? 

— Când or să se întoarcă la vaporaş, cred. 

— Tom, până atunci s-ar putea să fie întuneric, oare au să 
bage de seamă că noi n-am venit? 

— Ştiu şi eu? În tot cazul o să bage de seamă maică-ta de 
cum s-or întoarce ceilalţi. 

Privirea speriată a fetei îl aduse la realitate; îşi dădu seama că 
spusese o prostie. 

Becky nu era aşteptată acasă în noaptea aceea! Copiii tăcură 
iar, îngânduraţi. În clipa următoare, o nouă criză de deznădejde 
a fetei îi dovedi lui Tom că se gândise la acelaşi lucru ca şi el; a 
două zi fiind duminică, s-ar fi putut să treacă jumătate din 
dimineaţă până să descopere doamna Thatcher că Becky nu era 
la doamna Harper. Copiii îşi pironiră ochii asupra mucului de 
lumânare urmărind cum se mistuie încet, nemilos, văzură cum 
rămâne în cele din urmă un crâmpei golaş de feştilă, văzură 
flacăra neputincioasă înălțându-se şi coborând, şi iar înălțându- 
se şi coborând, sulul subţire de fum suind şi stăruind o clipă în 
vârf - apoi puse stăpânire pe toată îngrozitoarea beznă. 

Cât timp a mai trecut până Becky să-şi dea nelămurit seama 
că plângea în braţele lui Tom, niciunul dintre ei n-ar fi putut 
spune. Tot ce ştiau era că, după un timp ce le păruse nesfârşit 
de lung, se treziră amândoi uluiţi din nesimţirea somnului, 
pentru a-şi da curând iar seama de nenorocirea lor. Tom spuse 
că s-ar putea ca între timp să se făcut duminică, poate chiar 
luni. Încercă s-o facă pe Becky să vorbească, dar mâhnirea ei 
era prea mare; pierduse orice nădejde. Tom îi aminti că de mult 
trebuie să se fi observat lipsa lor şi că, fără îndoială, cei de 
acasă îi şi căutau. Are să strige, poate vine cineva. Incercă, dar 
ecourile îndepărtate vuiau atât de înfricoşător în beznă, încât 
renunţă. 

Ceasurile se scurgeau zadarnic, foamea începu iar să-i 
chinuie. Mai rămase o parte din jumătatea de prăjitură a lui 


Tom; au împărţit-o şi au mâncat-o. Dar acum parcă le era şi mai 
foame ca înainte. Biata fărâmă nu făcuse decât se le aţâţe 
pofta. 

Deodată Tom exclamă: 

— Sst!... Ai auzit? 

Amândoi ascultară cu încordare. Se auzea un sunet stins, ca o 
chemare de la mari depărtări. Tom răspunse într-o clipă; apoi, 
ţinând-o de mână pe Becky, porni bâjbâind în direcţia sunetului. 
Peste puţin se opri iar să asculte. Sunetul se auzea din nou, şi 
de data asta parcă ceva mai lămurit. 

— Ei sunt, zise Tom, se apropie! Haide, Becky, am scăpat! 

Bucuria copiilor era nemărginită, dar nu se puteau grăbi, 
fiindcă ştiau că drumul era plin de gropi; trebuiau să fie atenţi. 
Curând dădură peste o astfel de groapă şi fură siliţi să se 
oprească. Putea să aibă un metru adâncime, putea să aibă şi 
patruzeci; în tot cazul nu erau în stare s-o treacă. Tom se culcă 
la pământ, rezemându-şi pieptul de marginea gropii şi întinse 
mâinile cât putu. Nu dădea de fund. Trebuiau aşadar să rămână 
acolo să-i aştepte pe cei care porniseră în căutarea lor. 
Ascultară din nou cu încordare. Nu mai încăpea îndoială, 
strigătele acelea stinse se tot depărtau! Încă o clipă, două, şi nu 
se mai auziră. Îi cuprinse o jale cumplită. Li se rupea inima de 
deznădejde! 

Tom strigă până răguşi, dar în zadar. Vorbind cu Becky, se 
prefăcea vesel, încrezător; dar se scurse iarăşi un veac de 
înfricoşată aşteptare fără a se mai auzi vreun sunet. 

Copiii orbecăiră pe acelaşi drum înapoi până la izvor. Timpul 
se târa încet, obositor. Adormiră iarăşi şi se treziră înfometați şi 
covârşiţi de mâhnire. Tom era încredinţat că între timp mai 
trecuse o zi şi că trebuia să fie marţi acum. 

Deodată îi dădu prin gând că mai bine ar explora galeriile 
laterale din apropiere, decât să îndure povara timpului apăsător 
fără a face nimic. Scoase din buzunar o sfoară de zmeu, o legă 
de o piatră ieşită din perete şi apoi porniră. Tom mergea în 
frunte, desfăşurând sfoara, pe măsură ce înaintau bâjbâind. 


Făcuseră vreo douăzeci de paşi, când coridorul se sfârşi într-un 
fel de trambulină. Tom se lăsă în genunchi, pipăi dedesubt, apoi 
după colţ, cât ajungea cu mâinile; se sili să se mai întindă încă 
puţin spre dreapta, când deodată, la o depărtare de vreo zece 
metri, apăru de după stâncă o mână omenească ţinând o 
lumânare! Tom scoase un chiot lung de bucurie şi, în aceeaşi 
clipă, omul cu lumânarea se arătă întreg: era Joe Indianul! Tom 
încremeni. Nu mai putea face o mişcare, în clipa următoare însă, 
răsuflă uşurat, căci „Spaniolul” o rupse la fugă şi se făcu 
nevăzut. Tom se mira că Joe nu-i recunoscuse glasul şi că nu se 
năpusti asupra lui, să-l ucidă fiindcă depusese mărturie 
împotrivă-i când cu procesul. Dar se vede că ecoul îi schimbase 
glasul. „Fără îndoială că de asta nu m-a recunoscut”, gândi el. 
De spaimă i se muiaseră toţi muşchii; simţea că i se taie 
picioarele. Işi zise că dacă avea putere să ajungă până la izvor, 
va rămâne acolo, şi pentru nimic în lume nu se va mai expune 
primejdiei de a da ochii cu Joe Indianul. Avu grijă să-i ascundă lui 
Becky ceea ce văzuse, îi spuse că strigase aşa într-o doară, 
poate avea norocul să-l audă cineva. 

Dar foamea şi deznădejdea pot creşte într-atâta, încât până la 
urmă să fie mai tari decât frica. Altă nesfârşită aşteptare lângă 
izvor, alt somn îndelungat aduseră schimbări. 

Copiii se deşteptară chinuiţi de o foame sălbatică. Tom era 
încredinţat că între timp se făcuse miercuri sau joi, poate chiar 
vineri sau sâmbătă, şi că cei de acasă renunţaseră să-i mai 
caute. Propuse să meargă amândoi să exploreze altă galerie. 
Era gata să-l înfrunte pe Joe Indianul şi orice alte grozăvii. Dar 
Becky era foarte slăbită. Căzuse într-o lâncezeală mohorâtă din 
care Tom nu izbutea s-o scoată. Spunea că de-acu are să 
aştepte acolo unde se găsea, până să vină moartea - tot nu mai 
era mult până atunci. Il îndemna pe Tom să meargă în explorare 
cu sfoara de zmeu, dacă voia, dar îl rugă fierbinte să se 
înapoieze din când în când şi să-i vorbească. Obţinu de la el 
făgăduiala că atunci când va veni ceasul cel înfricoşător, va sta 
alături de ea şi o va ţine de mână până se va sfârşi chinul. Tom 


o sărută, simțind că-l îneacă un nod în gât şi se prefăcu foarte 
încrezător că-i va întâlni pe cei care umblau în căutarea lor sau 
că va găsi vreo ieşire din peşteră. Apoi luă în mână sfoara de 
zmeu şi porni orbecăind de-a buşilea, chinuit de foame şi cu 
sufletul împovărat de negre presimţiri. 


CAPITOLUL XXXIII 


Venise şi ziua de marţi, se lăsă şi seara. Târguşorul St. 
Petersburg tot cufundat în jale zăcea. Copiii pierduţi nu fuseseră 
găsiţi. Oamenii se rugaseră pentru ei din toată inima, şi cu 
preotul în biserică şi singuri acasă. Dar de la peşteră tot nu 
sosea nicio veste bună. Cei mai mulţi dintre târgoveţi încetaseră 
căutatul şi-şi reluaseră îndeletnicirile obişnuite, spunând că era 
limpede că cei doi copii nu vor fi găsiţi niciodată. Doamna 
Thatcher căzuse greu bolnavă şi aproape toată vremea aiura. 
Lumea spunea că ţi se rupea inima văzând-o cum îşi cheamă 
copilul, cum înalţă capul de pe pernă şi ascultă aşa în neştire, 
câte un minut întreg, pentru ca apoi să cadă iar obosită în 
culcuş, gemând. Mătuşa Polly se cufundase într-o posomorâre 
statornică şi părul ei cărunt aproape că albise de tot. În noaptea 
de marţi spre miercuri, locuitorii târgului merseră la culcare 
mâhniţi şi fără de nădejde. 

Dar în toiul nopţii, se porniră deodată să bată clopotele, de 
răsuna tot târgul. Într-o clipă, ulițele roiau de oameni pe 
jumătate îmbrăcaţi, care alergau de colo-colo, ca ieşiţi din minţi, 
strigând cât îi ţinea gura: „Sculaţi-vă! Sculaţi-vă! Au fost găsiţi, 
au fost găsiţi!” Hărmălaia spori când se apucară să bată în 
tingiri şi să sufle în goarne, până ce toată populaţia se grămădi 
buluc, îndreptându-se către râu, în întâmpinarea copiilor. Îi 
întâlni venind într-o trăsură deschisă, trasă de cetăţeni care 
chiuiau. 

Mulțimea se îmbulzi împrejurul trăsurii, însoţind-o în marşul ei 
triumfal spre casă, pe uliţa mare, asemenea unui şuvoi năvalnic, 
în răcnete de ura şi iar ura! Tot târgul era luminat, nimeni nu se 
mai duse la culcare. Nicicând nu mai văzuse târguşorul nostru o 
noapte atât de măreaţă. 


În prima jumătate de ceas, un alai de târgoveţi se perindă 
prin casa judecătorului Thatcher. Se năpusteau să-i sărute pe 
cei salvaţi, strângeau din răsputeri mâna doamnei Thatcher, 
încercau să vorbească şi nu izbuteau, şi în cele din urmă plecau 
vărsând şiroaie de lacrimi. 

Fericirea mătuşii Polly era deplină; a doamnei Thatcher 
rămăsese însă tulburată de o grijă; nu putea fi întreagă decât 
după ce mesagerul trimis cu marea veste spre peşteră avea să-i 
dea de ştire şi soţului ei. 

Tom sta întins pe canapea, înconjurat de o mulţime de lume 
ce asculta cu sufletul la gură povestea miraculoasei aventuri, pe 
care el o mai înflorea pe ici, pe colo cu amănunte 
impresionante. Incheie istorisind cum o lăsase pe Becky şi 
plecase într-o expediţie de explorare, cum trecuse prin două 
coridoare cât îl dusese sfoara de zmeu, cum întinsese de ea cât 
putuse, ca să-i mai ajungă pentru un al treilea coridor, cum era 
cât pe-aci să se înapoieze, când zărise mijind în depărtare un 
strop de lumină, ce parcă aducea cu lumina zilei... Scăpase 
sfoara, orbecăise într-acolo, vârâse capul şi umerii printr-o gaură 
mică şi văzuse marele Mississippi rostogolindu-şi domol apele la 
vale! lar dacă s-ar fi nimerit să fie noapte, n-ar fi văzut stropul 
de lumină şi n-ar mai fi explorat coridorul acela! Povesti cum se 
înapoiase s-o ia pe Becky, aducându-i vestea cea bună, şi ea îi 
răspunsese s-o lase în pace, să n-o mai hărţuiască cu asemenea 
năzbăâtii, fiindcă era obosită şi ştia prea bine c-o să moară, şi 
abia aştepta. Descrise cum se trudise s-o convingă şi cum ea 
aproape că leşinase de fericire când, bâjbâind până în acel loc, 
văzuse aievea stropul albastru de lumină. Povesti cum se vârâse 
el mai întâi prin gaură şi cum îi ajutase apoi şi ei să iasă, cum se 
aşezară jos, plângând de bucurie, cum trecuseră nişte oameni 
într-o barcă, iar Tom îi strigase şi le povestise ce păţiră şi cât 
erau de înfometați, cum oamenii mai întâi nu crezuseră 
năstruşnica povestire, fiindcă, ziceau, „sunteţi la opt kilometri 
mai jos, pe râu, de valea în care se află peştera”; cum îi luaseră 
apoi cu ei în barcă, şi vâsliseră până la o casă, unde le dăduseră 


să mănânce şi, în sfârşit, cum, după ce îi lăsaseră să se 
odihnească două-trei ceasuri din noapte, îi aduseseră acasă. 

Cu ajutorul colacilor de frânghie pe care îi desfăşuraseră în 
urmă-le, judecătorul Thatcher şi cei câţiva bărbaţi, care 
împreună cu el mai căutau copiii, fură găsiţi în peşteră încă 
înainte de răsăritul soarelui şi aflară vestea cea mare. 

Tom şi Becky descoperiră curând că cele trei zile şi trei nopţi 
petrecute în peşteră lăsaseră urme de care nu puteau scăpa cu 
una cu două. Statură în pat miercuri şi joi, şi parcă se simțeau 
din ce în ce mai obosiţi şi mai sfârşiţi. Tom se sculă puţin joi, 
vineri ieşi în târg, iar sâmbătă se plimbă aproape toată ziua. Dar 
Becky nu ieşi din casă până duminică, şi chiar atunci tot mai 
arăta ca după o boală grea. 

Tom află de boala lui Huck şi vineri se duse să-l vadă; dar nu i 
se îngădui să intre în camera bolnavului. Sâmbătă şi duminică la 
fel. După asta i se dete voie să-l vadă zilnic, însă cu rugămintea 
de a nu-şi povesti peripeţiile şi a nu-i pomeni de nimic care să-l 
poată tulbura. Văduva Douglas sta de faţă, ca să fie sigură că 
băiatul se ţine de cuvânt. Tom aflase acasă despre întâmplarea 
de pe măgura Gardiff şi mai află că trupul zdrenţărosului fusese 
găsit în apă, în apropierea debarcaderului; se înecase, poate, în 
timp ce încerca să fugă. 

Cam la două săptămâni după scăparea sa din peşteră, Tom se 
duse iar să-l vadă pe Huck care între timp se înzdrăvenise 
îndeajuns pentru a fi în stare să asculte întâmplări tulburătoare. 
Tom ştia câte ceva care putea să-l intereseze. 

Casa judecătorului Thatcher era în drum şi Tom se opri s-o 
vadă pe Becky. Judecătorul şi câţiva prieteni ai săi îl traseră de 
limbă pe Tom, să audă ce mai zice. Cineva îl întrebă în râs dacă 
n-ar vrea să mai meargă o dată în peşteră. Tom răspunse că da, 
că nu i-ar părea rău. 

Atunci judecătorul interveni: 

— Da, da, şi fără îndoială că mai sunt şi alţii ca tine. Dar am 
avut noi grijă de asta. N-are să se mai rătăcească nimeni în 
peştera aceea. 


— Cum aşa? 

Judecătorul răspunse: 

— Fiindcă acum două săptămâni am pus să se căptuşească 
poarta cea mare a peşterii cu tablă de fier din cea mai groasă şi 
să fie zăvorâtă cu trei zăvoare; iar cheile-s la mine. 

Tom se făcu alb ca varul. 

— Ce e, băiatule? Nu ţi-e bine? la, s-alerge careva s-aducă un 
pahar cu apă! Apa fu adusă şi i se stropiră obrajii băiatului. 

— Aşa, acu ţi-ai revenit. Ce-ai avut, Tom? 

— Vai, domnule judecător! In peşteră... Joe Indianul e în 
peşteră! 


CAPITOLUL XXXIV 


Vestea se răspândi ca fulgerul şi vreo douăsprezece bărci 
încărcate cu oameni porniră îndată spre peştera lui Medougal, 
iar vaporaşul ticsit de lume, îl urmă peste puţin. Tom Sawyer se 
afla în barca ce-l ducea pe judecătorul Thatcher. 

Când fu descuiată uşa, o privelişte înfiorătoare se desprinse 
din penumbra văgăunii. Joe Indianul zăcea întins pe jos, mort, cu 
faţa aproape de crăpătura uşii - ca şi cum ochii lui ar fi fost 
aţintiţi până în ultima clipă asupra luminii şi voioşiei vieţii de 
afară. Tom era mişcat, căci ştia din proprie experienţă cât 
trebuie să fi suferit ticălosul acela. Îi era milă şi totodată îl 
năpădi un simţământ de uşurare şi de siguranţă, care îl făcea 
să-şi dea seama abia acum cât de mare fusese povara spaimei 
ce-i apăsa sufletul, din ziua în care îşi ridicase glasul împotriva 
fiorosului bandit. 

Pumnalul lui Joe Indianul zăcea în apropiere, cu lama frântă în 
două. O parte din grinda cea mare, de temelie, a uşii fusese 
făcută  aşchii-aşchii, cioplită până în partea cealaltă, cu 
migăloasă trudă—zadarnică trudă, deoarece stânca muntelui 
alcătuia, dincolo de grindă, un prag de cremene, în care cuțitul 
neputincios se frânsese. Dar chiar să nu fi existat acel obstacol 
de piatră, şi tot zadarnică i-ar fi fost truda, căci Joe Indianul nu s- 
ar fi putut strecura pe sub uşă, măcar de-ar fi tăiat grindă în 
întregime - şi asta o ştia prea bine. Aşa că nu crestase lemnul 
decât ca să facă ceva, ca să-i treacă timpul, timpul apăsător, şi 
să-şi ocupe cu ceva mintea chinuită. 

De obicei, la intrarea peşterii se găseau cel puţin cinci-şase 
capete de lumânări lăsate înfipte în crăpăturile peretelui de 
turiştii care plecau; acum nu se vedea niciunul. Captivul le 
culesese pe toate şi le mâncase. Se străduise să prindă şi lilieci, 
şi prinsese câţiva, pe care-i mâncase în întregime, nelăsând 


decât ghearele. Nenorocitul murise de foame. Aproape de el se 
afla o stalagmită, înălţată încetul cu încetul, de-a lungul 
veacurilor, de picurul unei stalactite de deasupra ei. Captivul 
retezase vârful stalagmitei şi pe ciotul ei aşezase o piatră în 
care scobise o adâncitură, ca să prindă stropul nepreţuit ce 
cădea o dată la douăzeci de minute, cu regularitatea oarbă a 
unui mecanism de ceasornic; o linguriţă în douăzeci şi patru de 
ore. 

Picătura cădea pe vremea când piramidele abia se înălţau, 
când era asediată Troia, când se puneau temeliile Romei, când 
Isus era răstignit pe cruce, când William Cuceritorul întemeia 
imperiul britanic, cădea pe când Columb rătăcea pe întinsul 
mărilor şi pe când lumea abia auzise de măcelul de la Lexington. 
Mai cade şi acum şi va mai cădea când toate faptele povestite 
mai sus vor fi pogorât în după-amiaza istoriei, în penumbra 
tradiţiei şi se vor fi topit în noaptea fără de sfârşit a uitării. Oare 
picătura aceea de apă a căzut cu răbdare timp de cinci mii de 
ani, ca să astâmpere odată şi odată, la nevoie, setea unei biete 
fiinţe omeneşti? Şi oare ce-i va mai fi dat să facă timp de zece 
mii de ani de acum încolo? 

Dar asta nu are nicio însemnătate. Mulţi ani s-au scurs de 
când nefericitul metis a cioplit piatra ca să prindă în scobitura ei 
nepreţuitul strop de apă, dar turistul care vine să vadă minunile 
din peştera lui Medougal priveşte şi azi încă îndelung, cu uimire, 
tulburătoarea piatră şi stropul de apă ce picură pe îndelete. 
„Ceaşca lui Joe Indianul” este cel mai minunat lucru pe care-l 
poţi vedea, dintre toate minunăţiile peşterii. Cu ea nu se poate 
măsura nici măcar „Palatul lui Aladin”. 

Joe Indianul a fost înmormântat chiar lângă gura peşterii. S-au 
adunat acolo oameni venind cale de şapte poşte, pe apă şi pe 
uscat, din târg şi din toate cătunele şi fermele de prin 
împrejurimi; şi-au adus şi copiii, şi tot felul de provizii, şi au 
mărturisit că s-au distrat aproape tot atât de bine la 
înmormântarea banditului, pe cât se aşteptau să se distreze la 
spânzurarea lui. 


O dată cu înmormântarea s-a sfârşit şi cu demersurile pentru 
obţinerea iertării lui Joe Indianul, care luau mereu amploare. Se 
făcuse o petiție către guvernator, pe care se strânsese o 
mulţime de semnături, se ţinuseră numeroase „adunări” 
lacrimogene şi elocvente şi se numise un comitet de doamne 
plângăreţe, care, îmbrăcate în straie cernite, urmau să meargă 
să se tânguie la picioarele guvernatorului, implorându-l să se 
lase prostit, să fie milos şi să-şi calce în picioare datoria. Existau 
unele indicii după care 
Joe Indianul ar fi omorât cinci cetăţeni ai târgului, dar ce-are-a 
face? Satana în carne şi oase să fi fost, şi tot s-ar fi găsit destui 
oameni slabi de înger gata să-şi mâzgălească numele pe o 
cerere de grațiere şi să verse pe ea o lacrimă din ochii lor, 
cişmele pururi curgătoare. 

A doua zi după înmormântare, dimineaţa, Tom îl duse pe 
Huck într-un loc al lor, ca să stea serios de vorbă cu el. Intre 
timp, Huck aflase de la Gal şi de la văduva Douglas peripeţiile 
prietenului său, dar Tom spuse că mai era un lucru pe care nu-l 
putuse afla de la el, şi tocmai despre asta voia să-i vorbească 
acum. Huck se întrista: 

— Ştiu ce este. Ai intrat la număru doi şi n-ai găsit decât 
whisky. Nu mi-a spus nimeni că tu ai fost ăla care-ai găsit 
băutura, da cum am auzit de chestia asta, mi-am închipuit 
numaidecât şi am ştiut că nu găsiseşi banii, fiindcă altminteri 
mi-ai fi dat de ştire într-un fel, chiar dacă tăceai chitic faţă de 
ăilalţi. Tom, eu am presimţit totdeauna că n-o să punem mâna 
pe comoara aia cât îi lumea. 

— Aş, Huck, nu l-am pârât eu pe hangiu. Nu ştii că era linişte 
la han, sâmbătă, când am plecat în excursie? Nu ţii minte că 
trebuia să stai la pândă în noaptea aia? 

— Ba da, cum să nu ţiu minte? Aoleo, parcă ar fi trecut un an 
de atunci! Chiar în noaptea aia m-am luat după Joe Indianul şi |- 
am urmărit pân la casa văduvei. 

— Tu l-ai urmărit? 


— Da, da auzi, o vorbă să nu scoţi! Joe Indianul e-n cârdăşie 
cu alţii de teapa lui şi n-am chef să-mi poarte sâmbetele şi să-mi 
facă mai ştii ce! Să nu fi fost eu, ehe! Ala era acum hăt în Texas 
şi nici capu nu-l durea. 

Huck îi povesti lui Tom toate peripeţiile prin care trecuse. Tom 
nu avea de unde să ştie, fiindcă până acum nu aflase decât 
despre ceea ce făcuse bătrânul Gal. 

— De, zise Huck, întorcându-se numaidecât la problema care 
îi frământa, cine-a dat de urma rachiului de la număru doi a pus 
mâna şi pe bani, aşa crez. În tot căzu, noi ne-am lins pe bot, 
Tom, asta el 

— Huck, banii ăia n-au fost niciodată la număru doi. 

— Ceee?... Huck se uită uluit la tovarăşul lui. Tom, nu cumva 
ai dat tu de urma comorii? 

— E-n peşteră, Huck! 

Ochii lui Huck scăpărau. 

— Mai zi o dată, Tom! 

— Comoara e-n peşteră! 

— Tom, potoleşte-te! Glumeşti, ori vorbeşti serios? 

— Serios, mă, în viaţa mea n-am fost mai serios ca acum. Vrei 
să mergi cu mine şi să-mi ajuţi s-o scot de-acolo? 

— Înî, mai e vorbă? Vreau, cum să nu vreau—dacă-i într-un 
loc până unde putem face semne, să nu ne rătăcim. 

— Putem, Huck, fără nicio primejdie. 

— Bravo! Asta zic şi eu treabă!... Da ce te face pe tine să 
crezi că banii... 

— Huck, aşteaptă pân-om ajunge acolo. Dacă nu-i găsim, să 
mor dacă nu-ţi dau tot ce am pe lume. 

— Bine. S-a făcut. Şi când mergem? 

— Şi-acuma dacă vrei. Te simţi în stare? Ţi-ai mai venit în 
puteri? 

— E departe-n fundu peşterii, Tom? Eu sunt pe picioare de 
mai bine de trei-patru zile, da nu pot să umblu mai mult de vrun 
kilometru, cel puţin aşa crez. 


— Huck, e mult pân-acolo, vreo opt kilometri. Eu aş merge... 
merg şi cu ochii închişi. Da mai e un drum de-a dreptu, care-l 
ştiu numai eu, Huck, las că te duc eu drept acolo, cu barca. O 
las să plutească la vale până colo, şi-napoi vâslesc numai eu. Tu 
n-ai nevoie să mişti un deşt. 

— Hai să plecăm numaidecât. 

— Bine. Da trebuie să ne luăm ceva de mâncare, pipe şi 
tutun, vreo doi săculeţi şi vreo două-trei sfori de zmeu, şi-apoi şi 
nişte drăcovenii de-alea noi... cum naiba le zice?... cribituri. Află 
de la mine că atunci când eram în peşteră, aş fi dat nu ştiu ce să 
am un cribit la mine. 

Îndată după prânz, băieţii au... împrumutat o barcă mică de la 
un cetăţean care nu era de faţă şi au pornit-o la drum. După ce 
trecură câţiva kilometri mai la vale de „Peştera adâncă”, Tom 
zise: 

— Ai văzut şi tu acuma: pe tot drumu, de la „Peştera adâncă” 
încolo, malu apei e mereu la fel: nici case, nici depozite de 
buşteni, numa tufişuri şi iar tufişuri, de nu vezi nimic prin ele. Da 
vezi locu ăla alb colo, unde-i surpătura? Ei, ăla-i un semn de-al 
meu. Acu debarcăm. 

Au debarcat. 

— Huck, de unde stăm acu, poţi s-atingi c-o nuia de undiţă 
deschizătura pe unde m-am strecurat eu. la să văz, o găseşti? 

Huck se uită în stânga, se uită în dreapta... nu găsi nimic. 
Atunci Tom, călcând semet într-un tufăriş de sumac, zise: 

— Uite-aicea! Uită-te bine, mă Huck! Să dai cu puşca şi nu 
găseşti în toată ţara un ascunziş mai bun. Da... gura, să nu ne 
afle nimeni. Ehei, de când vream eu să mă fac haiduc, da-mi 
trebuia o ascunzătoare ca asta şi nu ştiam cum să dau de ea. 
Acuma uite-o aici. S-avem grijă să nu ne-o miroasă nimeni; 
numa pe Joe Harper şi pe Ben Rogers îi aducem să le-o arătăm, 
că... nu-i aşa, o să facem o bandă, altfel n-ar avea niciun haz. Şi, 
ştii, să lucrăm aşa, în stil mare! Banda lui Tom Sawyer! Grozav 
nume, ce zici, Huck? 

— Adevărat, Tom... Şi pe cine o să jefuim? 


— A, mai pe toată lumea. Îi pândim la drumu mare. Aşa-i 
obiceiu. 

— Şi-i omorâm? 

— Nu, nu chiar totdeauna. l-ascundem în peşteră până se 
răscumpără. 

— Cum adică se răscumpără? 

— Ne dau bani. li pui să ceară de la prietenii lor şi dacă i-ai 
ţinut un an şi nu ţi-au adunat paralele care le-ai cerut, le faci de 
petrecanie. Aşa-i obiceiu. Da pe femei nu le omori. Pe femei le 
închizi, da nu le omori. Ele sunt totdeauna foarte frumoase şi 
bogate, şi moarte de frică. Le iei cesuleţele şi inelele, da 
vorbeşti politicos cu ele şi nu uiţi să scoţi pălăria înaintea lor. Nu 
există oameni mai politicoşi ca bandiții; în orişice carte poţi să 
vezi asta. Ei, şi până-la urmă femeile se amorezează de tine şi 
după ce stau în peşteră o săptămână, două, nu mai plâng. ŞI 
după aia, să vrei, şi nu poţi să mai scapi de ele. Şi dacă le 
goneşti, ele tot se-ntorc înapoi. In toate cărţile e aşa. 

— Ei, nu mă-nnebuni! Eu zic că asta-i mai bine decât să fii 
pirat! 

— Da, într-un fel e mai bine, fiincă e mai aproape de-acasă, 
de circuri şi de-alde-astea. 

Intre timp  terminaseră pregătirile şi intraseră prin 
deschizătură, Tom făcând pe călăuza. Merseră aşa orbecăind în 
dreapta şi în stânga, până la capătul din fund al tunelului. Acolo 
legară bine de o stâncă sforile de zmeu înnădite şi porniră mai 
departe. După câţiva paşi, ajunseseră la izvor. Tom se 
cutremură. Îi arătă lui Huck bucăţica de feştilă lipită de un 
cocoloş de lut, sus pe perete, şi-i povesti cum priviseră el şi 
Becky flacăra pâlpâind şi pierind. 

Băieţii vorbeau din ce în ce mai încet şi în curând începură să 
şoptească. Tăcerea şi întunericul erau apăsătoare. Merseră mai 
departe şi peste puţin intrară într-un coridor, prin care înaintară 
până ajunseră la trambulină. La lumina lumânărilor îşi dădură 
seama că dedesubt nu era o prăpastie, ci doar un perete drept 
de lut, de vreo opt metri. Tom şopti: 


— Acu o să-ţi arăt ceva, Huck. 

Inălţă lumânarea. 

— Uite-te cât poţi mai departe după colţ. Vezi ceva? Colo pe 
stânca aia mare! Mai încolo! Ceva mânijit cu fum de lumânare! 

— Tom, e o cruce! 

— Ei, acu spune tu unde era faimosu număru doi? Nu era „sub 
cruce”? Chiar acolo l-am văzut pe Joe Indianu întinzând 
lumânarea, Huck! 

Huck se zgâi câtăva vreme la semnul misterios, apoi spuse cu 
glas tremurător: 

— Tom, hai să plecăm de-aci! 

— Ce, şi să lăsăm comoara?... 

— Da, s-o lăsăm... La sigur că stafia lu Joe Indianu dă târcoale 
pe-aci... _ 

— AŞ, Huck, ce ţi s-a năzărit? Inţeleg să umble pe unde-a 
murit, da el şi-a dat sufletu taman la gura peşterii, la opt 
kilometri de-aici. 

— Ba nu, Tom, nu umblă pe-acolo. Dă mereu târcoale banilor. 
Ştiu eu obiceiu stafiilor, şi-l ştii şi tu foarte bine. A 

Tom începu să se teamă că poate Huck avea dreptate. In 
suflet i se furişă îngrijorarea. Dar deodată îi veni o idee. 

— Ascultă aici, mă Huck, suntem nişte caraghioşi! Cum o să 
umble stafia lu Joe Indianu într-un loc unde-i o cruce? 

Era un argument convingător. 

— Vezi, la asta nu m-am gândit, răspunse Huck. Da, aşa e... 
Avem mare noroc de cruce. Eu zic să coborâm pân-acolo şi să 
căutăm lădiţa. 

Tom porni cel dintâi, bătând trepte în povârnişul de lut; în 
timp ce cobora, Huck îl urmă. Patru drumuri se deschideau din 
mica văgăună în care se afla stânca. Băieţii cercetară fără niciun 
rezultat trei dintre ele. În cel mai apropiat de poalele stâncii 
găsiră un cotlon în care erau aşternute nişte pături, mai găsiră 
acolo un cuier vechi, nişte şorici de slănină şi câteva oase de 
pasăre, bine roase. Dar nici urmă de lădiţa cu bani. Zadarnic au 
cotrobăit peste tot. 


— A spus sub cruce, zise în sfârşit Tom. Ei, aici ar fi ăl mai 
aproape sub cruce. Nu poate să fie chiar sub stâncă, fiindcă 
stânca stă ţeapăn în pământ. 

Au scotocit încă o dată peste tot, apoi s-au aşezat jos, 
descurajaţi. Lui Huck nu-i venea nicio idee. Dar nu trecu mult şi 
Tom spuse: 

— la uite, Huck; aici sunt urme de paşi şi seu de lumânare; 
dincolo, în partea cealaltă a stâncii, nu-s. Ce-o fi însemnând 
asta? Te pomeneşti că banii sunt tot sub stâncă. M-apuc să sap. 

— Bună idee, Tom! răspunse Huck cu însufleţire. Briceagul 
„Barlow veritabil” intră numaidecât în funcţiune. 

Tom nu săpase nici de-o palmă, când izbi în lemn. 

— l-auzi, Huck! auzi? 

Huck începu şi el să sape şi să scurme. 

Nu trecu mult şi dădură de nişte scânduri; scoţându-le din 
pământ, băgară de seamă că ele acopereau o spărtură naturală 
ce ducea sub stâncă. Tom se vâri în ea şi întinse lumânarea cât 
putu mai adânc dedesubtul stâncii, dar nu putea să vadă până 
în capătul crăpăturii. Îi propuse lui Huck s-o exploreze. Se aplecă 
şi intră sub stâncă; hornul îngus cobora treptat. li urmă cursul 
şerpuitor, întâi spre dreapta, apoi spre stânga. Huck venea pe 
urmele lui. Peste puţin, cotind brusc, Tom strigă: 

— Măiculiţă Doamne!! Huck, ia te uită ce-i aici! 

Era, vezi bine, lădiţa cu comoara. Într-o văgăună mică şi 
adăpostită, sta laolaltă cu un butoiaş gol, pentru praf de puşcă, 
o pereche de puşti în învelitori de piele, două-trei perechi de 
mocasini vechi, un centiron de piele şi alte boarfe, muiate de 
umezeală. 

— Care va să zică, tot am pus mâna pe ea! zise Huck, trăgând 
brazde cu degetele prin monedele umede. Tiii! Tom, acuma ştiu 
că suntem bogaţi! 

— Huck, eu totdeauna am fost sigur c-o s-o găsim! Hai să nu ne 
mai pierdem timpul pe-aci, s-o ştergem. Da stai, mai întâi să 
văd dacă pot să ridic lădiţa. 


Cântărea vreo douăzeci şi cinci de kilograme. Tom o săltă din 
loc cam anevoie; dându-şi seama că n-ar fi putut s-o care de 
acolo. Spuse: 

— Mi-am închipuit eu că-i grea atunci când i-am văzut pe 
bandiți ieşind cu ea din Casa cu stafii. De-abia o duceau, de 
parcă erau înăuntru pietroaie. Ce bine am făcut că am luat cu 
noi săculeţii! 

Deşertară degrabă banii în săculeţi şi-i duseră sus, la stânca 
însemnată cu o cruce. 

— Acum, hai s-aducem puştile şi celelalte lucruri, zise Huck. 

— Nu, Huck, lasă-le acolo. Sunt tocmai ce ne trebuie când ne- 
om apuca de haiducie. Le păstrăm acolo, şi tot acolo o să ne 
ţinem şi orgiile. E un loc straşnic pentru orgii. 

— Ce-s alea orgii? 

— Nu ştiu. Da haiducii totdeauna fac orgii, aşa că, vezi bine, 
trebuie să facem şi noi. Hai, Huck, c-am stat mult aci înăuntru. O 
fi târziu. Mi s-a făcut foame. Când ajungem la barcă mâncăm şi 
fumăm. 

leşiră curând la lumina zilei, în tufărişul de sumac, scrutară cu 
luare-aminte împrejurimile şi, văzând că nu era nimeni pe mal, 
se aşezară în barcă, unde au prânzit şi au tras câte o pipă. Când 
soarele începu să scapete, porniră la drum. Barca luneca uşor 
de-a lungul malului prin umbrele asfinţitului. Tom abia atingea 
cu lopeţile luciul apei, în timp ce vorbea voios cu Huck. Coborâră 
pe uscat, curând după ce se întunecase. 

— Acu, Huck, hai s-ascundem banii în podu şopronului de 
lemne al văduvii. Mâine dimineaţă viu şi-i numărăm şi-i 
împărţim, după aia căutăm un loc afară-n pădure, unde putem 
să-i păstrăm fără frică. Tu stai liniştit aici şi vezi de ei, până dau 
eu o fugă să şterpelesc roaba lu Benny Taylor. Mă-ntorc 
numaidecât. 

Se făcu nevăzut, şi curând se întoarse cu roaba; puse săculeţii 
în ea, aruncă pe deasupra nişte zdrenţe şi porniră, trăgând după 
ei încărcătura. Când ajunseră în dreptul casei Galului, băieţii se 


opriră să se odihnească. Tocmai când erau să pornească iar, ieşi 
dinăuntru Galul şi strigă după ei: 

— Hei, cine-i acolo? 

— Huck şi Tom Sawyer. 

— Straşnic! Mă băieţi, haideţi cu mine că v-aşteaptă lumea. 
Hai, luaţi-o voi înainte, că vă duc eu roaba. Ei, da ştiţi că nu-i 
aşa uşoară cum s-ar crede. Ce-aţi pus în ea, cărămidă ori fier 
vechi? 

— Fier vechi, răspunse Tom. 

— Mi-am închipuit eu. Băieţii din târgul nostru mai degrabă-şi 
bat capul şi pierd o groază de vreme ca s-adune fier vechi, să-l 
vânză la turnătorie pe şaptezeci şi cinci de cenți, decât să 
câştige de două ori pe-atâta muncind ca lumea. Dar aşa e omul 
făcut! Hai, grăbiţi-vă, grăbiţi-vă! 

Băieţii îl întrebară de ce trebuiau să se grăbească. 

— Lasă, lasă! O să vedeţi voi când o s-ajungem la casa 
doamnei Douglas. Huck, deprins să fie adesea învinovăţit pe 
nedrept, zise: 

— Domnule Jones, noi n-am făcut nimica. 

Galul râse. 

— De, Huck, băiatule, eu nu ştiu. Asta n-am cum să ştiu. Doar 
tu şi cu văduva sunteţi prieteni. Nu? 

— Da, nu pot să zic că nu s-a purtat frumos cu mine. 

— Atunci e foarte bine. De ce-ţi mai e frică? 

Cu mintea lui înceată, Huck nu apucă să găsească răspuns la 
întrebarea asta, că se şi văzu împins, împreună cu Tom, în 
salonul doamnei Douglas. Domnul Jones lăsă roaba lângă uşă şi- 
i urmă. 

Camera strălucea de lumină, ca la zile mari, şi nu era om de 
vază în târg care să nu fie de faţă. Şi Thatcherii, şi Harperii, şi 
Rogerii, mătuşa Polly, Sid, Mary, preotul, gazetei şi mulţi alţii; 
toţi îmbrăcaţi cu ce aveau mai bun. Văduva îi întâmpină pe 
băieţi cât poate cineva să întâmpine de prietenos pe nişte biete 
făpturi în halul lor. Din cap până în picioare erau mânjiţi cu lut şi 
cu seu de lumânare. Tuşa Polly se făcu stacojie la faţă de ruşine, 


se încruntă şi-l ameninţă din cap pe Tom. Dar nimeni nu suferea 
nici pe jumătate cât cei doi băieţi. 

Domnul Jones spuse: 

— Tom nu era acasă şi-mi luasem gândul să-l mai găsesc, 
când colo, ce să vezi, cu cine credeţi că mă întâlnesc chiar în 
uşa casei mele? Cu dumnealor, aşa că i-am adus repede, aşa 
cum se găseau. 

— Bine-aţi făcut! răspunse văduva. Haideţi cu mine, copii. Şi-i 
duse numaidecât într-un iatac. 

— Acum copii, spălaţi-vă şi îmbrăcaţi-vă. Uite două rânduri de 
haine noi, cămăși, ciorapi, tot ce vă trebuie. Sunt ale lui Huck - 
n-ai pentru ce să-mi mulţumeşti, Huck, domnul Jones a adus un 
rând, eu pe celălalt. Împrumută-i unul lui Tom pentru astăseară. 
Cred c-o să-i vină bine. Hai, îmbrăcaţi-vă; noi vă aşteptăm. După 
ce vă faceţi frumoşi, coborâţi! 

Apoi plecă. 


CAPITOLUL XXXV 


— Tom, putem s-o ştergem dacă găsim o frânghie. Fereastra 
nu e prea sus. 

— Aiurea! De ce s-o ştergem? 

— De, eu nu-s învăţat cu lume de-asta, şi încă aşa multă la un 
loc. N-o să poci să rabd. Eu nu cobor colo jos, Tom, să ştii... 

— Hai, nu fi copil! N-o să fie nimic. Mie nici nu-mi pasă. Las că 
am eu grijă de tine. 

Apăru Sid. 

— Tom, zise el, te-a aşteptat mătuşica toată după-masa. Mary 
îţi pregătise hainele de duminică şi toată lumea era îngrijorată şi 
se întreba ce e cu tine. Uliuuu... da ce-i cu petele alea de seu şi 
de pământ pe hainele tale?... 

— Musiu Sid, te rog să nu-ţi bagi nasu unde nu-ţi fierbe oala. 
Mai bine spune de ce s-a adunat atâta lume jos? 

— E-o sindrofie de-a văduvii. De data asta o dă în cinstea 
Galului şi a feciorilor lui, fiindcă au scăpat-o în noaptea aia când 
era să dea de bucluc. Şi dacă vreţi, vă mai spun ceva. 

— Ce? 

— Domnul Jones are de gând să anunţe o veste mare în seara 
asta şi să uluiască lumea cu ea, da eu l-am auzit astăzi 
spunându-i-o mătuşicăi în secret. Acum cred că nu prea maie 
secret. Ştie toată lumea, şi chiar şi văduva, cu toate că se 
preface că habar n-are. Ce se făcea domnul Jones, dacă nu 
venea Huck! Fără el n-avea niciun haz cu secretul lui. 

— Care secret, Sid? 

— Cum le-a luat Huck urma bandiţilor până la casa văduwvii. 
Cred că domnul Jones se aşteaptă la un succes nebun cu 
surpriza lui, când colo n-o să mai fie nicio surpriză pentru 
nimeni! 

Şi Sid rânji, foarte fericit. 


— Sid, ia uită-te la mine, tu ai răspândit povestea? 

— Ce-ţi pasă cine-a răspândit-o? Vorba e c-a povestit careva. 

— Sid, din tot târgu, numai unu e-n stare să facă o ticăloşie ca 
asta, şi ăla eşti tu. Să fi fost tu în locul lui Huck, colo sus pe deal, 
îţi luai tălpăşiţa şi nu suflai o vorbă nimănui despre bandiți. Nu 
eşti în stare decât de ticăloşii, nu poţi să rabzi să vezi pe altu 
lăudat pentru fapte bune. Asta e: n-ai pentru ce să-mi 
mulţumeşti, vorba văduvei. Şi Tom îl scoase pe Sid în pumni 
afară, trăgându-i şi câteva picioare în spate. Acu du-te şi spune- 
mă mătuşicăi, dacă îndrăzneşti, că mâine ne răfuim noi iar. 

Câteva minute mai târziu, oaspeţii văduvei erau aşezaţi la 
masa cea mare, iar o duzină de copii şedeau cocoţaţi la nişte 
măsuţe rânduite mai la o parte, în aceeaşi încăpere, după 
obiceiul locului şi al vremii. La timpul potrivit, domnul Jones îşi 
tinu micul discurs, multumind văduvei pentru cinstea ce i-o 
făcea lui şi feciorilor săi, adăugând că mai era însă o altă 
persoană, a cărei modestie... şi aşa mai departe. In felul cel mai 
meşteşugit şi mai dramatic de care era în stare, dădu în vileag 
amestecul lui Huck în isprăvile ştiute. Dar surprinderea ce o 
stârni era în mare parte prefăcută şi nu atât de zgomotoasă şi 
de spontană pe cât ar fi fost în împrejurări mai prielnice. Cu 
toate acestea, văduva se arătă cât putu de uluită. II copleşi pe 
Huck cu atâtea laude şi cu atâta recunoştinţă, încât bietul băiat, 
destul de nenorocit şi aşa, a pricina hainelor noi care-l 
strângeau grozav, se simţea am din cale-afară de nenorocit, 
văzându-se ţinta privirilor şi laudelor tuturor. 

Văduva spuse că avea de gând să-l ia pe Huck în casa ei, că 
avea să-i dea o educaţie bună şi că, în momentul în care va 
dispune de banii necesari, îl va ajuta să-şi facă o situaţie 
modestă. Tom atâta aştepta: 

— Huck n-are nevoie de-aşa ceva! Huck e bogat! 

Silindu-se cu greu să nu calce buna-cuviinţă, cei de faţă abia 
îşi ţineau râsul, auzind o glumă atât de năstruşnică. Liniştea 
care se lăsă curând după aceea începea să fie cam neplăcută, 
dar Tom o curmă: 


— Huck are bani. Poate că nu mă credeţi, dar are o groază de 
bani. Degeaba zâmbiţi; pot să vi-i arăt. Staţi numa niţel. 

Şi dete buzna afară. Oamenii se uitau unii la alţii, uluiţi şi 
curioşi, şi-l priveau întrebător pe Huck, care nu sufla o vorbă. 

— Sid, ce i-a venit lui Tom? întrebă mătuşa Polly. Zău dacă 
mai ştiu ce să mă fac cu zănaticul ăsta. N-am mai pomenit... 

Dar n-apucă să-şi termine vorba că, opintindu-se sub 
greutatea unor săculeţi încărcaţi, intră iar Tom. Se apropie de 
masă şi răsturnă pe ea toată grămada de monede galbene. 

— Poftim! Ce v-am spus? Jumătate din ei sunt ai lui Huck şi 
jumătate ai mei! 

Priveliştea neaşteptată a aurului tăie răsuflarea întregii 
adunări. Toţi căscau ochii şi nimeni nu scoase o vorbă timp de 
un minut. Apoi începură să strige cu toţii, cerând o explicaţie. 
Tom răspunse că poate s-o dea, ceea ce şi făcu. Istorisirea fu 
lungă, dar cât se poate de interesantă. Aproape nimeni nu 
întrerupse cu o vorbă farmecul depanării ei. Când se sfârşi, 
domnul Jones spuse: 

— Şi eu care credeam că vă pregătisem o surpriză pentru 
astă-seară. Sunt gata să recunosc că pe lângă surpriza care ne- 
a făcut-o Tom, a mea a rămas de ruşine! Apoi numărară banii. 
Totalul se urca la peste douăsprezece mii de dolari. Niciunul 
dintre cei de faţă nu mai văzuse atâta bănet laolaltă, deşi se 
aflau acolo câţiva inşi care stăpâneau o avere cu mult mai mare 
în proprietăţi. 


CAPITOLUL XXXVI 


Încredinţăm pe cititori că norocul neaşteptat ce dăduse peste 
Tom şi Huck a iscat vâlvă mare în modestul târguşor St. 
Petersburg. O sumă atât de impunătoare în bani peşin părea 
aproape de necrezut. Atâta fu de comentată, de jinduită, de 
lăudată, încât mulţi dintre târgoveţi îşi pierdură minţile de-a 
binelea. Toate „Casele cu stafii” din St.Petersburg şi din 
târgurile învecinate fură demontate scândură cu scândură şi 
săpate la temelie, în căutare de comori ascunse. Şi asta n-o 
făceau băieţandri, ci bărbaţi în toată firea - dintre care unii 
oameni foarte aşezaţi şi cu scaun la cap, nu dintre cei porniţi pe 
aventuri. Oriunde se arătau Tom şi Huck, lumea îi copleşea cu 
măguliri, îi admira, îi privea cu nespus interes. 

Băieţii nu-şi aminteau ca vorbele lor să fi avut vreodată atâta 
greutate, acum tot ce le ieşea din gură era socotit ca sfânt: se 
punea mare preţ pe spusele lor, care umblau din gură în gură, 
tot ce făceau părea să fie vrednic de băgat în seamă. Trecea 
drept de la sine înţeles că ei nici n-ar mai fi putut spune sau face 
lucruri de rând. Nu numai atât, dar scotocindu-li-se cu băgare de 
seamă trecutul, se descoperiră nenumărate dovezi ale unei 
izbitoare originalităţi. Ba chiar gazeta târgului le publică pe scurt 
biografiile. 

Văduva Douglas plasă banii lui Huck cu o dobândă de şase 
sută, iar la cererea mătuşii Polly, judecătorul Thatcher procedă 
la fel cu banii lui Tom. Amândoi băieţii aveau acum un venit 
fabulos; făcând toate socotelile, le revenea câte un dolar pentru 
fiecare din zilele lucrătoare ale anului şi câte un dolar pentru 
jumătate din numărul duminicilor. Exact cât primea şi preotul, 
mai bine zis, cât i se făgăduise; de obicei nu izbutea să strângă 
tot. Pentru un dolar şi un sfert pe săptămână, în acele vremuri 
de demult, când lumea trăia cu simplitate, un băiat putea avea 


casă, masă, învăţătură, şi pe deasupra, şi îmbrăcăminte, şi 
spălatul rufelor. 

Judele Thatcher îşi făcuse o părere foarte înaltă despre Tom. 
Spunea că un băiat oarecare n-ar fi putut s-o scoată niciodată 
pe fiica lui din peşteră. 

Când Becky îi povesti tatălui ei, între patru ochi, cum încasase 
Tom la şcoală bătaia ce i se cuvenea ei, judecătorul fu vădit 
mişcat, iar când Becky încercă să scuze minciuna gogonată ce o 
născocise Tom pentru a lua asupră-i vina ei, judecătorul spuse, 
într-o izbucnire de elocinţă, că era o minciună generoasă, 
măreaţă, o minciună vrednică de a străbate cu fruntea sus 
istoria, alături de faimoasele adevăruri rostite de George 
Washington în auzul lumii întregi. Becky găsi că tatăl ei nu 
arătase niciodată atât de falnic şi de minunat ca acum, când, 
plimbându-se în lung şi în lat prin odaie şi bătând din picior, 
rostea aceste vorbe. Nemaiputând de bucurie, se duse îndată să 
i le împărtășească şi lui Tom. 

Judecătorul Thatcher spera să-l vadă într-o zi pe Tom mare 
jurisconsult sau mare oştean. Spunea că o să aibă el grijă ca 
Tom să fie primit la Academia Militară, iar după aceea să 
studieze la cea mai bună şcoală de drept din ţară - să fie 
pregătit pentru oricare din aceste cariere sau pentru amândouă 
odată. 

Avuţia lui Huck Finn şi faptul că se afla sub ocrotirea văduvei 
Douglas l-au introdus în buna societate, mai bine zis, l-au târât, 
l-au aruncat cu tot dinadinsul în ea, şi suferinţele lui erau 
aproape de neîndurat. Servitorii văduvei aveau grijă să fie curat 
şi dichisit, pieptănat şi periat; îl culcau în fiecare seară într-un 
aşternut nesuferit, care n-avea pic de murdărie pe el, nicio pată 
cât de mică, pe care s-o strângă la inimă şi să şi-o simtă 
prietenă. Trebuia să mănânce cu furculiţă şi cuţit şi să se 
folosească de şervet, de ceaşcă şi de farfurie, trebuia să înveţe 
carte şi să meargă la biserică şi trebuia să vorbească atât de 
frumos, încât îi era şi lehamite să mai vorbească. Oriunde se 


îndrepta, zăvoarele şi cătuşele civilizaţiei îl încuiau şi-l legau de 
mâini şi de picioare. 

îndură cu vitejie toate necazurile timp de trei săptămâni, dar 
apoi, într-o bună zi, dădu bir cu fugiţii. Timp de patruzeci şi opt 
de ore, văduva îl căută pretutindeni, cu mare mâhnire şi 
îngrijorare, la care luară parte toţi cetăţenii târgului. L-au căutat 
în lung şi în lat, au sondat râul, ca să vadă dacă nu cumva se 
înecase. În dimineaţa zilei a treia, Tom Sawyer, mai înţelept 
decât toţi, s-a băgat printre nişte butoaie goale, tocmai în dosul 
abatorului vechi, şi într-unul din ele l-a găsit pe fugar. 

Huck  dormise acolo; tocmai îşi terminase gustarea de 
dimineaţă - nişte rămăşiţe de mâncare, şterpelite - şi acum sta 
tolănit în tihnă, cu pipa în gură. Era ciufulit, mototolit, îmbrăcat 
cu aceleaşi zdrenţe, care-i dădeau un aer pitoresc pe vremea 
când era liber şi fericit. Tom îl scoase afară, îi povesti ce spaimă 
trăseseră oamenii din pricina lui şi stărui să se întoarcă acasă. 
Dar faţa lui Huck îşi pierdu expresia de mulţumire tihnită şi se 
posomori. 

— Nu-mi mai vorbi de asta, Tom. Am încercat, da-i degeaba, e 
degeaba, mă Tom! Nu-i de mine; nu-s deprins. Văduva e pâinea 
lui Dumnezeu, dar nu mă-mpac eu cu obiceiurile lor. Mă pune să 
mă scol în fiştecare dimineaţă la oră fixă; zor nevoie să mă spăl, 
mă piaptănă slugile ei până mă apucă ameţelile... şi nu mă lasă 
să dorm în şopron pentru nimic în lume. Trebuie musai să port 
afurisitele alea de toale, în care mă-năbuş, nu alta—nu-ş ce 
dracu are, parcă nu trece pic de aer prin ele, şi-apoi aşa-s de 
scrobite şi de dichisite, că nu-i chip să mă aşez cu ele, ori să mă 
trântesc pe jos, ori să mă dau d-a berbeleaca dac-am chef. Nu 
m-am mai dat la vale pe-o uşă de pivniţă nici nu mai ţiu minte 
de când, parcă de ani şi ani. Şi musai să mă duc la biserică... Şi- 
acolo mă trec năduşelile - nu pot să sufăr păcătoasele alea de 
predici. În biserică n-ai voie să prinzi o muscă, n-ai voie să 
mesteci tutun, şi, vrei nu vrei, trebuie să stai toată duminica 
încălţat! Văduva mănâncă după clopoțel, se culcă după clopoțel, 


se scoală după clopoțel, mă rog, toate după tipic, de ţi se şi 
apleacă. Da cine dracu poa să rabde asta?! 

— Bine, Huck, da aşa trăieşte toată lumea! 

— Aşa o fi, da degeaba, eu nu-s ca toată lumea, eu nu pot. E 
grozav să fii aşa legat. Până şi haleala, prea-ţi pică mură-n gură, 
dă-o-ncolo! Că nu mai are niciun gust aşa. Ca să mă duc la 
pescuit, trebuie să cer voie, ca să mă duc la scaldă, trebuie să 
cer voie - să fiu al dracului dacă nu trebuie să cer voie pentru 
toate alea. Ei, ş-apoi trebuie să te mai izmeneşti, să vorbeşti, 
aşa, frumos, de-ţi piere şi pofta să mai vorbeşti! Zău dacă nu 
trebuia să mă sui în pod în fiştecare zi să mai înjur câte niţel - 
până îmi mai venea inima la loc. Eu zic că dacă mai stăteam - 
zău că muream, mă Tom. Văduva nu-mi dă voie să fumez, nu-mi 
dă voie să ţip, nu-mi dă voie să casc, nici să mă-ntind, nici să 
mă scarpin în faţa oamenilor... Apoi, foarte supărat şi jignit: Şi 
dă-o dracului de treabă: toată ziulica se roagă. N-am pomenit de 
când sunt o femeie ca asta! Nu, Tom, zău că trebuia să mă car - 
nu mai puteam!... Şi unde mai pui că azi-mâine se mai deschide 
şi şcoala, şi mai mult ca sigur trebuia să mă duc şi-acolo! Ei, 
asta le-ar fi pus vârf la toate!... Ascultă ce-ţi spun eu, Tom! Nu-i 
nicio scofală să fii bogat, geaba zice lumea. Griji şi iar griji, de te 
trec năduşelile şi ai vrea mai bine să fii pe lumea ailaltă. 

Ei, şi dacă-mi place mie să stau în butoi, cu ţoalele astea pe 
mine... Să ştii că de-aci încolo nu le mai lepăd pentru nimic în 
lume... Tom, să nu fi fost banii ăia, nu mai intram în bucluc. Şi 
de-aia, ascultă aici ce-ţi spun eu; ia tu şi partea mea şi, din când 
în când, mai dă-mi şi mie câte-un gologan, da nu prea des, că ce 
nu-i anevoie de căpătat nu-mi face nicio plăcere, şi să te duci 
să-i ceri iertare văduvei în locu meu. 

— AŞ, Huck, nu pot să fac una ca asta, doar ştii foarte bine. 
Nu-i frumos! Şi-apoi îţi spui eu, că dacă mai încerci, pân la urmă 
o să-ţi placă. 

— Să-mi placă! Cum mi-ar plăcea să şed pe-o plită încinsă, 
dac-ar fi să şed mult. Nu, Tom, nu vreau să fiu bogat şi nu vreau 
să stau în afurisitele alea de case îmbâcsite. Mie-mi place 


pădurea, şi apa, şi butoaiele şi nu le las de-aci încolo. Fir-ar a 
dracului de treabă! Tocmai când pusesem şi noi mâna pe arme 
şi pe-o peşteră şi când era totu gata ca să ne-apucăm de 
haiducie, taman atunci a trebuit să ne vie pe cap beleaua asta şi 
să ne strice toate socotelile! 

Tom prinse prilejul: 

— la ascultă, Huck, pe mine bogăţia nu mă sperie, eu tot mă 
fac haiduc, nu mă las. 

— Ce spui? Nu, zău! Adevărat? Vorbeşti serios, Tom? 

— Adevărat, cum te văd şi cum mă vezi. Da, Huck, pe tine să 
ştii că nu putem să te primim în bandă dacă nu eşti bine văzut, 
auzi tu? 

Bucuria lui Huck se domoli brusc. 

— Nu puteţi să mă primiţi? Da ce, ca pirat cum m-aţi primit?... 

— Da, da aia-i altceva. Un haiduc e de obicei mai ceva decât 
un pirat. 

— Ascultă, Tom, n-ai fost tu totdeauna prieten bun cu mine? 

Ai fi tu în stare să mă laşi acu pe mine pe dinafară? Poţi să faci 
tu una ca asta, Tom, spune drept? 
— Huck, nu mi-ar plăcea, şi zău n-aş face-o în ruptu capului, da 
spune şi tu, ce-ar zice lumea? La sigur c-ar strâmba din nas şi-ar 
zice: „Hm! Banda lui Tom Sawyer! la, acolo o adunătură de 
coate goale!” Şi sigur că la tine s-ar gândi când ar zice aşa. Ei, 
ti-ar plăcea asta? Nu ţi-ar plăcea nici ţie şi nici mie. 

Huck tăcu un timp, frământat de gânduri, apoi, luându-şi 
inima-n dinţi spuse: 

— Bine, Tom, dacă mă primeşti în bandă, mă-ntorc la văduvă 
o lună şi-o să mă căznesc să văz dacă poci să mă deprind... 

— Bravo, Huck, bate palma! S-a făcut! Hai, mă băiete, cu 
mine, şi-o s-o rog eu pe văduvă s-o lase mai domol. 

— Zău, Tom, faci tu asta pentru mine?! Brava, mă, să trăieşti! 
Dacă nu m-o mai strânge aşa rău în chingi, o să fumez şi eu 
când nu mă vede nimeni şi o să-njur când nu m-aude nimeni şi o 
să rabd până la urmă, să ştiu de bine că crap. Când faci banda, 
să ne apucăm de haiducie? 


— Chiar acu. Mergem să-i strângem pe băieţi şi poate facem 
iniţierea diseară. 

— Ce faceţi? 

— Iniţierea. 

— Adică cum? 

— Adică ne jurăm să ţinem unu cu altul şi să nu spunem la 
nimeni secretele bandei, să ştim de bine că ne taie în bucăţi, şi 
să-l omoram cu tot neamul lui pe orişicare ar face rău vreunuia 
din bandă. 

— Ei, ştii că-mi place, grozav îmi place! 

— Păi da, te crez! Şi toate jurămintele astea trebuie făcute 
neapărat la miezu nopţii, în locul ăl mai părăsit şi mai 
înfricoşător care putem să-l găsim - o casă cu stafii e locu ăl mai 
bun, da vezi că acu nu mai e niciuna întreagă. 

— Ei, da măcar să fie la miezu nopţii, Tom! 

— Da, fireşte! Şi trebuie să te juri în faţa unui coşciug şi să 
iscăleşti cu sânge. 

— Tii, grozav! Păi e de un milion de ori mai teribil ca pirateria! 
Stau la văduvă, Tom, stau pân-oi putrezi, şi dac-o să mă fac 
haiduc de frunte, să-mi meargă vestea, să vezi ce-o să se mai 
fudulească văduva cu mine că m-a cules de pe drumuri! 


ÎNCHEIERE 


Aşa se sfârşeşte cronica de faţă. Fiind numai şi numai 
povestea unui băiat, trebuie să se oprească aici; dacă ar mai 
înainta mult, ar deveni povestea unui bărbat. Când scrii o 
poveste despre oameni maturi, ştii foarte bine unde trebuie să 
te opreşti, ştii că trebuie să închei cu o căsătorie. Când scrii însă 
despre copii, te opreşti unde-ţi vine mai bine la socoteală. 

Cei mai mulţi dintre eroii acestei cărţi sunt în viaţă, o duc bine 
şi-s fericiţi. 

S-ar putea ca într-o bună zi să fim ispitiţi a relua povestea 
celor mici, ca să vedem ce fel de bărbaţi şi femei au ajuns, așa 
că nu este înţelept să dezvăluim deocamdată nicio fărâmă din 
acea parte a vieţii lor. 


DESPRE AUTOR 
Copilăria și tinerețea 


Samuel Langhorne Clemens s-a născut în localitatea Hannibal, 
statul Missouri, într-un hambar.fiul lui John Marshall Clemens și 
Jane Lampton Clemens al șaselea din șapte copii. Se spune caa 
avut o copilărie nefericita. Doar un frate și o soră au ajuns la 
vârsta maturității. 

Când Samuel avea patru ani, familia s-a mutat la Hannibal, un 
oraș portuar pe fluviul Mississippi, care mai târziu a servit ca 
inspiraţie pentru orașul fictiv St. Petersburg din „Aventurile lui 
Tom Sawyer” și „Huckleberry Finn”. Missouri s-a numărat printre 
statele americane în care sclavia a fost legală din 1821, și de la 
o vârstă fragedă Twain a fost expus sclaviei, temă pe care a 
explorat-o în operele sale. Ca amănunt interesant, Twain a fost 
daltonist, fapt care i-a stimulat discuţiile ironice din cercurile 
sociale de atunci. În 1847, când Twain avea unsprezece ani, 
tatăl său s-a îmbolnăvit de pneumonie și a decedat în luna 
martie din același an. La scurt timp după aceea, Twain și-a găsit 
de lucru ca ucenic la un tipograf; la vârsta de șaisprezece ani a 
început să scrie articole amuzante și schiţe. La optsprezece ani 
a plecat din Hannibal, lucrând ca tipograf la New York, 
Philadelphia, St. Louis și Cincinnati. 

La 22 de ani, Twain s-a întors în Missouri. În timpul unei 
călătorii la New Orleans pe fluviul Mississippi, pilotul vasului, pe 
nume „Bixby”, l-a inspirat pe Clemens să devină pilot de vas cu 
zbaturi, meserie care pe atunci era una din cele mai bine plătite 
profesii din America. 

Datorită faptului că vasele cu zbaturi din acea perioadă erau 
construite dintr-un lemn foarte uscat și ușor inflamabil, nu se 
foloseau nici un fel de lămpi sau felinare pentru iluminat, ceea 
ce făcea deplasarea foarte dificilă în timpul nopţii. Piloții erau 


nevoiți să cunoască cursul fluviului în cele mai mici detalii 
pentru a putea opri la sutele de porturi și pontoane de pe 
maluri. Clemens a studiat cu meticulozitate cursul fluviului pe o 
distanță de aproximativ două mii de mile (3200 km) timp de mai 
bine de doi ani până a primit brevetul de pilot în 1859. In timp 
ce se pregătea pentru obţinerea licenței de pilot, Samuel l-a 
convins pe fratele său mai tânăr, Henry Clemens, să lucreze 
împreună cu el pe Mississippi. Henry a fost ucis la data de 21 
iunie 1858, când vasul pe care servea a explodat. Samuel s-a 
autoînvinovăţit pentru moartea fratelui său și s-a considerat 
responsabil pentru tot restul vieţii sale. In ciuda acestui fapt, a 
continuat să lucreze ca pilot pe fluviu până la izbucnirea 
Războiului civil din America în 1861, când traficul de pe 
Mississippi a fost mult redus. 

Missouri, deși stat sclavagist și considerat ca făcând parte din 
Sud, nu a făcut parte din Statele Confederate ale Americii și a 
rămas loial Uniunii. Când a început războiul, Twain și prietenii 
săi au format o miliţie confederată (eveniment descris în 1885 în 
nuvela „The Private History of a Campaign That Failed”), dar nu 
au fost implicaţi în acţiuni militare și miliția s-a destrămat după 
două săptămâni. Prietenii săi s-au înrolat în armata confederată; 
Twain s-a alăturat fratelui său Orion, care fusese numit secretar 
al guvernatorului statului Nevada, și a plecat spre vest. Au 
călătorit mai bine de două săptămâni într-o diligenţă peste 
Marile Câmpii și Munţii Stâncoși până la orașul minier Virginia 
City, statul Nevada. Aceste aventuri în „Vestul Sălbatic” au 
contribuit semnificativ la formarea sa ca scriitor și au format 
baza celui de-al doilea roman al său, „Roughing It” (în traducere 
românească „Sub cerul liber”). 


Mark Twain în tinereţe 
Ajuns în Nevada, Twain a devenit miner, sperând să se 


îmbogăţească descoperind argint. A petrecut mult timp în 
tabăra minieră alături de tovarășii săi - încă o experienţă de 


viață de care s-a folosit în activitatea literară. După eșecul ca 
miner, a găsit de lucru la un ziar din Virginia City numit „The 
Daily Territorial Enterprise”. Acolo a început să folosească 
pseudonimul literar „Mark Twain”. 


Viaţa ca scriitor 


În 1867, călătorind prin Europa și Orientul Mijlociu (eveniment 
aflat la baza colecţiei de scrisori de călătorie The Innocents 
Abroad), Twain l-a cunoscut pe Charles Langdon, care i-a arătat 
o fotografie a surorii sale, Olivia. Twain susţine că s-a îndrăgostit 
la prima vedere; abia în anul următor a cunoscut-o pe Olivia. Cei 
doi s-au logodit în 1869 și s-au căsătorit în februarie 1870, la 
Elmira, New York. După ce s-au stabilit la Buffalo, Olivia a născut 
un băiat, Langdon, care din nefericire a murit de difterie la 
vârsta de un an și șapte luni. Twain și soția au mai avut trei 
fiice: Susy, Clara și Jean Clemens. Căsnicia lor a durat timp de 
34 de ani, până la decesul Oliviei în 1904. 

Twain a trăit mai mult decât Jean și Susy. Ela trecut printr-o 
perioadă de depresie profundă, începută în 1896, pe când se 
afla într-un turneu de lecturi în Anglia, la aflarea veștii că fiica sa 
favorită, Susy, a murit de meningită. Decesul soției, precum și 
decesul altei fiice, Jean, la 24 decembrie 1909, i-a adâncit 
depresia 

In 1909, Twain este citat ca spunând: 

„Am sosit cu Cometa Halley în 1835. Va apare din nou la anul, 
și mă aştept să mă duc cu ea. Ar fi cea mai mare dezamăgire a 
vieţii mele dacă nu mă duc cu cometa lui Halley. Atotputernicul 
a spus, fără îndoială: «Aici sunt ciudaţii ăștia doi, fără rost; au 
sosit împreună, trebuie să plece împreună»>.” 

Samuel Langhorne Clemens - Mark Twain - a murit de angina 
pectorală la 21 aprilie 1910 în Redding, Connecticut. La aflarea 
veștii, președintele Statelor Unite, William Howard Taft a 
declarat: 


„Mark Twain a dat bucurie -- distracţie cu adevărat 
intelectuală -- la milioane de oameni, iar operele sale vor 
continua să facă plăcere altor milioane din generaţiile 
următoare... Umorul său a fost american, dar el a fost aproape 
la fel de apreciat de englezi și alte naţii ca și de conaţionalii săi. 
El a creat o parte trainică a literaturii americane.”