Stephen King — [Turnul intunecat] 04.5 Vantul prin gaura cheii

KING 


TURNUL INTIME C AT 


PRIN GAURA CHEI a 


STEPHEN KING 


VÂNTUL PRIN GAURA CHEII 


Traducere din limba engleză Ruxandra Toma 


NEMIRA, 2019 


Stephen Edwin King s-a născut în Portland, Maine, în 1947, al 
doilea fiu al lui Donald și Nellie Ruth Pillsbury King. Când avea 
doi ani, tatăl său și-a abandonat familia, iar micul Stephen a 
avut o copilărie grea, marcată de repetate mutări dintr-un oraș 
în altul. A îndrăgit matineele anilor '50, unde se proiectau mai 
ales filme de groază și SF, iar în 1960 l-a descoperit pe H.P. 
Lovecraft, care a avut o influenţă decisivă asupra lui - s-a 
apucat să aștearnă povești la o mașină de scris căreia îi lipsea 
tasta „N”, pe care o vom întâlni mai târziu în Misery. 

Între 1962 și 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar între 
1966 și 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din Orono. În 
această perioadă a lucrat la biblioteca facultății și a publicat 
primele sale povestiri în revista Maine Campus, unde a ţinut și o 
rubrică permanentă. În iunie 1970 a obţinut licenţa în literatură, 
un certificat de profesor de liceu și o diplomă pentru elocuţiune 
și artă dramatică. 

In 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea 
scriitoare și poetă T. King, și împreună au trei copii. O vreme a 
trăit într-o rulotă și a lucrat într-o spălătorie industrială, apoi a 
devenit profesor de engleză la Hampden Academy, Maine. O 
viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va duce la alcoolism. A început 
să scrie Carrie, dar, fiindcă romanul nu avansa deloc, l-a aruncat 
la gunoi. Tabitha însă, care nu se îndoia de talentul lui, a 
recuperat manuscrisul și l-a convins să-l ducă la bun sfârșit. In 
1973, declicul s-a produs: concernul editorial Doubleday a 
acceptat spre publicare Carrie, iar New American Library a 
cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400 
000 de dolari. In 1975, familia sa și-a cumpărat prima casă la 
Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Sa/em's Lot. De 
acum înainte își va consacra viaţa exclusiv creaţiei literare și, 
într-o mai mică măsură, producţiei cinematografice. Aproape 
toate romanele lui au fost ecranizate și King acordă permisiunea 
studenţilor la regie să adapteze povestirile sale pentru suma 
simbolică de un dolar. 

Autor a peste șaizeci de romane și două sute de povestiri, a 
doborât toate recordurile de vânzări și a primit numeroase 
premii, printre care și prestigioasa Medalie pentru Contribuţii 
Deosebite în Domeniul Literaturii Americane oferită de Naţional 
Book Foundation. În 2010, venitul său anual a fost estimat la 
peste 40 de milioane de dolari. 


Pentru tine, Robin Furth, 
și pentru toată gașca de la Marvel Comics 


CUVÂNT ÎNAINTE 


Mulţi dintre cei care și-au cumpărat cartea aceasta au urmărit 
ani întregi aventurile lui Roland și ale grupului său - ka-tet-ul 
său. Unii dintre ei chiar de la bun început. Alţii - și sper să fie 
mulţi nou-veniţi în lumea aceasta și Cititori Fideli deopotrivă - ar 
putea să întrebe: Oare aș putea înțelege cartea aceasta dacă nu 
am citit celelalte volume din seria Turnul Întunecat? Răspunsul 
meu este: da, cu condiţia să rețineţi câteva lucruri. 

În primul rând, Lumea de Mijloc se află în apropierea lumii 
noastre, cu care se întrepătrunde adesea. In anumite locuri 
există uși între cele două lumi, iar uneori se pot găsi niște locuri 
diluate, niște locuri spongioase, unde lumile acestea se 
contopesc. Trei din ka-tet-ul lui Roland - Eddie, Susannah și Jake 
- au fost luaţi, unul câte unul, din vieţile lor tulburate din New 
York și au fost aduși în Lumea de Mijloc, pentru a contribui la 
împlinirea menirii lui Roland. Al patrulea tovarăș de drum, un 
billy-bumbler pe nume Ete, este o făptură cu ochi aurii, originară 
din Lumea de Mijloc. Lumea aceasta străveche a început demult 
să se dezintegreze și acum este înţesată cu monștri și magie 
îndoielnică. 

În al doilea rând, Roland Deschain de Gilead este pistolar - 
membru al unui mic grup ce încearcă să menţină ordinea într-o 
lume din ce în ce mai haotică. Nu vă înșelaţi prea mult dacă vă 
imaginaţi că pistolarii din Gilead sunt o combinaţie ciudată de 
cavaler rătăcitor și șerif din Vestul Sălbatic. Mare parte dintre ei, 
deși nu toţi, se trag din neamul preavechiului Rege Alb, 
cunoscut sub numele de Arthur Eld (cele două lumi se 
întrepătrund, după cum v-am mai spus). 

În al treilea rând, viaţa lui Roland este apăsată de un blestem 
cumplit. Și-a ucis mama, care avea o legătură amoroasă - în 
mare parte împotriva voinţei sale - cu un individ pe care îl veţi 
întâlni în paginile următoare. Cu toate că a fost, de fapt, un 
accident, Roland se consideră răspunzător de moartea 
nefericitei Gabrielle Deschain, iar remușcările nu îi dau pace nici 
acum. Toate aceste întâmplări sunt relatate pe larg în seria 
Turnul întunecat, dar, pentru ce ne trebuie nouă aici, cred că 
este tot ce aveţi nevoie să știți. 

Cititorilor mei de cursă lungă le spun că volumul de faţă 


trebuie pus pe raft între Vrăjitorul și Globul de Cristal și Lupii din 
Calla... de unde rezultă că este volumul 4,5 al seriei Turnul 
întunecat. 

Cât despre mine, ce să vă mai spun? M-am bucurat teribil de 
mult când am aflat că vechii mei prieteni mai aveau ceva de 
spus. Și i-am redescoperit cu nespusă plăcere, mulţi ani după ce 
am crezut că poveștile lor fuseseră spuse până la capăt. 

Stephen King 
14 septembrie 2011 


FURTUNA-FURTUNILOR! 


1 


După ce au plecat din Palatul de Smarald, care se dovedise că 
nu era al lui Oz - dar unde se afla acum mormântul acelui 
individ antipatic pe care ka-tet-ul lui Roland îl cunoscuse sub 
numele de Omul Tic-Tac -, Jake a început să meargă mult 
înaintea lui Roland, Eddie și Susannah. 

— Nu-ţi faci griji? îl întrebă Susannah pe Roland. 

— Îl are pe Ete cu el, spuse Eddie, referindu-se la billy- 
bumblerul care îl adoptase pe Jake, devenind cel mai bun 
prieten al lui. Musiu Ete se înțelege de minune cu oamenii 
cumsecade, iar pentru ceilalți are un botic plin cu colți ascuţiţi. 
Așa cum a avut ghinionul să constate și Gasher? ăla. 

— Jake are și pistolul tatălui său, adăugă Roland. Și se pricepe 
să-l folosească. Foarte bine se pricepe. Plus că n-o să iasă de pe 
Calea Grinzii. 

Întinse mâna cea cu mai puţine degete. Majoritatea norilor 
grei de pe cer erau nemișcaţi, cu excepţia câtorva care pluteau 
neabătuţi spre sud-est. Spre Bubuit de Tunet, dacă biletul lăsat 
de cel care se semnase RF? nu mintea. 

Spre Turnul întunecat. 

— Dar de ce... începu Susannah și se întrerupse brusc atunci 
când scaunul ei cu rotile se poticni într-un hârtop. 

Întoarse capul la Eddie: 

— Vezi pe unde mă împingi, iubire! 

— Scuze, murmură tânărul. Se vede treaba că ăia de la 
drumuri și poduri nu s-au prea ocupat de bucata asta de 
autostradă. Probabil că li s-a tăiat bugetul. 

Nu era o autostradă, ci un drum... sau, mai bine zis, fusese un 
drum din care mai rămăseseră doar două făgașe spectrale, pe 
marginea cărora se vedea din loc în loc câte o bojdeucă 


1 Furtuna-Furtunilor - numită starkblast în Limba de Rând din Lumea de 
Mijloc (n.tr.). 

2 Personaj din Ținuturile pustii (n.tr.). 

3 Randal Flagg (n.tr.). 


dărăpănată. Mai devreme în dimineaţa aceea trecuseră pe lângă 
o prăvălie abandonată, pe a cărei firmă abia se mai puteau 
distinge cuvintele: FRANCIZA LUI TOOK. intraseră să caute 
provizii - Jake și Ete încă erau cu ei la vremea respectivă - însă 
nu găsiseră nimic în afară de praf, pânze vechi de păianjen și 
scheletul unui animal ce fusese ori un raton mai mare, ori un 
câine mai mic, ori un billy-bumbler. Ete amușină în treacăt 
oasele acelea și ridică un picior deasupra lor ca să le ude. După 
aceea ieși din magazinul abandonat și se așeză pe o ridicătură 
din mijlocul drumului vechi, încovrigându-și coada în jurul 
picioarelor, întors spre direcţia din care veniseră, adulmeca 
agitat aerul. 

Roland îl mai văzuse făcând asta în decursul ultimelor ceasuri 
și, cu toate că nu comentă atitudinea micuţului, nu și-o putu 
scoate din minte. Să-i fi urmărit cineva? Nu prea credea una ca 
asta, însă atitudinea bumblerului - nas în vânt, urechi ciulite, 
coadă în jurul picioarelor - îi aducea aminte de ceva din trecut... 
dar de ce anume? 

— De ce vrea Jake să fie singur? întrebă Susannah. 

— Te îngrijorează asta, Susannah din New York? se interesă 
Roland. 

— Da, Roland de Gilead, mă îngrijorează. 

Îi aruncă un zâmbet amabil, dar în ochi i se reaprinse vechea 
flacără maliţioasă. A Dettei Walker, își spuse Roland. Detta nu 
va dispărea niciodată complet, dar nu-i părea rău. Fără femeia 
asta stranie, înfiptă în inima ei ca o așchie de gheaţă, Susannah 
nu ar fi fost decât o negresă frumoasă, fără picioare de la 
genunchi în jos. Cu Detta la bord, era o persoană de care 
trebuia să se ţină seama. 

— Trebuie să se gândească, șopti Eddie. A trecut prin multe. 
Nu toţi copiii se întorc din morţi. Și Roland are dreptate când 
zice că, dacă s-ar lua cineva de el acum, atunci ăluia o să-i pară 
al naibii de rău că n-a stat în banca lui. 

Eddie se opri, își șterse transpiraţia de pe frunte cu mâneca 
de la cămașă și se întoarse către Roland. 

— Dar există oameni în această încântătoare suburbie de 
nicăieri, Roland? Sau au plecat toţi de aici? 

— Presupun că au mai rămas câţiva. 

Era mai mult decât o simplă presupunere; fuseseră câţiva 
care le aruncaseră priviri furișe. Odată fusese o femeie 


înspăimântată ce ţinea doi copii pe după umeri și un bebeluș 
într-un soi de traistă atârnată de gât. Altădată, un ţăran bătrân, 
pe jumătate mutant, din gura căruia atârna un tentacul ce 
tresărea spasmodic. Nici Eddie și nici Susannah nu-i observaseră 
pe aceștia și nu-i simţiseră pe ceilalţi despre care Roland era 
sigur că îi urmăriseră de la adăpostul copacilor și al ierburilor 
înalte. O, da, Eddie și Susannah mai aveau multe de învăţat. 

Deși se părea că ceva-ceva din arta supravieţuirii tot 
deprinseseră, pentru că Eddie îl întrebă: 

— Pe ei îi adulmecă Ete? 

— Nu știu. 

Pistolarul mai vru să adauge că era aproape sigur că strania 
minte de bumbler a lui Ete se frământa dintr-un cu totul alt 
motiv, dar se răzgândi pe loc. Ani lungi trecuseră de când 
avusese un alt ka-tet și îi intrase în obicei să-și țină părerile 
pentru sine. Deși va trebui să se dezbare de asta în cazul în care 
acest ka-tet se va dovedi solid. Însă nu acum, nu în dimineaţa 
asta. 

— Să mergem mai departe! spuse el. Sunt convins că Jake s-a 
oprit și ne așteaptă. 


2 


Două ceasuri mai târziu, chiar înainte de amiază, urcară o 
colină și se opriră privind în jos la un râu mare și leneș, de 
culoarea cositorului, sub cerul înnourat. Pe malul dinspre nord- 
vest - adică pe partea lor - se afla un fel de șopron, zugrăvit 
într-un verde atât de aprins că părea un zbieret în văzduhul 
amuţit. În el se intra dinspre apă, pe un podet sprijinit pe stâlpi 
vopsiți în aceeași nuanţă de verde. De doi dintre ei era legat cu 
parâme groase un bac, cam de douăzeci pe douăzeci de metri, 
acesta vopsit însă în dungi galbene și roșii. Din mijlocul lui ieșea 
o prăjină, probabil cu rol de catarg, dar nu se vedea nicio pânză. 
În faţa prăjinii erau așezate câteva scaune din răchită, cu faţa la 
țărm. Pe unul dintre acestea ședea Jake. Pe altul, un bătrân cu o 
pălărie imensă de paie, o pereche de nădragi verzi, lăbărţaţi, și 
cizme înalte. În partea de sus purta un veșmânt dintr-un 
material subţire și alb - un fel de cămașă pe care Roland o 
cunoștea sub denumirea de „slinkum”. Jake și bătrânul mâncau 


popkinuri* umplute cu multe chestii. La vederea lor, Roland 
începu să saliveze amarnic. 

Ete se afla în spatele celor doi, la marginea bacului vopsit în 
culori ţipătoare, ca de circ, și se uita fascinat la propriul chip, 
oglindit în apă. Sau, poate, la reflectarea cablului de oţel care 
trecea pe deasupra, de pe un mal pe celălalt al râului. 

— Apa asta este Whye? îl întrebă Susannah pe Roland. 

— Da. 

Eddie zâmbi larg. 

— Ştiţi ce-i apa? Ce să fie, un lichid ce-mi place mie! 

Ridică apoi mana deasupra capului și începu să facă semne 
vesele. 

— Jake! Hei, Jake! Ete! 

Jake îi făcu și el cu mâna și, cu toate că râul și bacul ancorat 
la malul lui se aflau la vreo patru sute de metri distanţă, cei trei 
observară sclipirea albă a zâmbetului băiatului. Vederea le 
devenise ciudat de ageră în ultima vreme. 

Susannah duse mâinile căuș la gură și strigă: 

— Ete! Ete! Vin’ la mine, puiut! Vino la mămica ta! 

Cu scheunături ascuţite ce-i ţineau loc de lătrat, Ete traversă 
în goana mare bacul, dispăru în construcția asemănătoare cu un 
șopron și apăru apoi pe malul lor. Urcă poteca alergând mai iute 
ca vântul, cu urechile date pe spate, limbuţa fluturând și ochii 
aurii strălucind voioși. 

— Incet, mai încet, scumpete, că o să-ţi plesnească inimioara! 
îi strigă Susannah râzând în hohote. 

Lui Ete i se păru că-l îndemnase să se grăbească. Ajunse în 
mai puţin de două minute lângă scaunul cu rotile al femeii, îi 
sări în poală, apoi se dădu jos și se uită vesel nevoie mare la toți 
trei. 

— Olan! Ed! Suze! 

— Heil, conașule Throcken! îi spuse amuzat Roland, folosind 
vechiul termen pentru bumbleri, învăţat dintr-o poveste pe care 
i-o citise mama lui în copilărie: Throckenul și Balaurul. 

Ete ridică un picior din spate, stropi un petic de iarbă, apoi se 
întoarse iar în direcţia din care veniseră, amușinând aerul, 
scrutând zările. 

— De ce tot face asta? îl întrebă Eddie pe pistolar. 

— Nu știu. 


t Popkin - (în Limba Nobilă) „sandvici” (n.tr.). 


De fapt, cam știa. Să fi aflat asta tot dintr-o poveste veche? 
Nu din Throckenul și Balaurul, ci dintr-una asemănătoare? Parcă 
da. O clipă se gândi la doi ochi verzi, larg deschiși în întuneric, și 
simţi cum îl străbate un fior - nu de teamă (deși poate că și 
teama avea ceva de-a face cu asta), ci din cauza aducerii 
aminte. Apoi, gata, dispărură și ochii, și înfiorarea. 

Va curge apă, dacă așa va fi vrerea Domnului, își zise el, 
dându-și seama că vorbise cu glas tare doar când Eddie întrebă 
nedumerit: 

— Ei? 

— Nu contează, spuse Roland. Hai să stăm niţeluș de vorbă cu 
noul prieten al lui Jake, ce ziceţi? Poate că mai are vreun popkin 
sau două sau trei în plus. 

Eddie, sătul până-n gât de carnea veche și tare înfășurată în 
frunze pe care o botezaseră „burrito a la pistolar”, se lumină de 
îndată la faţă. 

— Măi, să fie! gemu el, uitându-se la un ceas imaginar de la 
încheietura mâinii lui bronzate. Vai de mine și de mine, când se 
făcu ceasu' de haleală? 

— Tacă-ţi gura și împinge scaunul, dulceaţă! îi ceru Susannah. 

Eddie tăcu din gură și împinse scaunul. 


3 


Bătrânul era pe scaun atunci când cei trei eroi intrară în 
hangarul acela nautic; și în picioare, în poziţie cât de cât de 
drepţi, când ieșiră pe partea râului. Văzu armele purtate la șold 
de Roland și Eddie - pistoale supradimensionate, cu pat din 
lemn de santal - și făcu ochii mari. Căzu într-un genunchi. 
Văzduhul era mut, iar Roland îi auzi trosnetul oaselor bătrâne. 

— Heil, pistolarule! spuse omul, ducând la frunte pumnul 
umflat de artrită. Te salut cu respect! 

— Ridică-te, prietene! îi zise Roland, sperând ca bătrânul să 
fie cu adevărat un prieten. 

Se pare că așa credea Jake, iar pistolarul ajunsese să se 
încreadă în instinctele băiatului. Și ale billy-bumblerului, firește. 

— Ridică-te! 

Bătrânul păru să întâmpine oarece probleme, iar Eddie urcă 
pe bac să îl ajute. 

— Mulţam fain, fiule, mulțam. Eşti tot pistolar sau doar un 


„ucenic”? 

Eddie se uită la Roland. Dar pe chipul acestuia nu se putea citi 
nimic, așa că tânărul privi iar la bătrân, ridică din umeri și rânji 
cu gura până la urechi. 

— Cred că niţeluș din amândouă. Sunt Eddie Dean din New 
York. Aceasta este soția mea, Susannah. lar domnul de colo e 
Roland Deschain. De Gilead. 

Luntrașul căscă și mai mult ochii. 

— Gileadul din trecut? Adevărat? 

— Gileadul din trecut, răspunse Roland, simţindu-și sufletul 
inundat de o tristeţe neobișnuită pentru el. 

Timpul era un chip pe ape și, la fel ca râul imens dinaintea lor, 
doar plutea și nimic mai mult. 

— Atunci, poftiţi la bord și fiţi bine-veniţi! Tânărul acesta și cu 
mine suntem deja prieteni la cataramă. 

Ete se urcase și el pe bac, iar bătrânul se aplecă să-l mângâie 
pe căpșorul ridicat. 

— Şi cu dânsul m-am împrietenit, nu-i așa, drăguţule? Mai ţii 
minte cum mă cheamă? 

— Bix! răspunse prompt Ete și se întoarse din nou către nord- 
vest,  ridicându-și  boticul și urmărind fascinat coloana 
mișcătoare de nori ce delimita Calea Grinzii. 


4 


— Vă e foame? îi întrebă Bix. Bucatele mele îs sărace și 
simple, da' m-aș bucura să le împart cu voi. 

— Mulţumim, spuse Susannah. 

Se uită apoi la cablul de deasupra care traversa în diagonală 
râul și întrebă: 

— Asta-i un feribot, nu-i așa? 

— Așa-i, îi răspunse Jake. Mi-a zis Bix că sunt oameni care 
locuiesc pe malul celălalt. Nu prea aproape, dar nici foarte 
departe. Crede că-s cultivatori de orez, da' zice că nu prea 
călătoresc în direcţia asta. 

Bix cobori de pe bac și intră în căsuţa de pe apă. Eddie 
așteptă puţin, până auzi cum bătrânul cotrobăia înăuntru, apoi 
se aplecă spre Jake și îi șopti: 

— Zici că-i în regulă? 

— E în regulă, spuse Jake. E bucuros că are clienţi pe care să-i 


treacă pe malul celălalt. Zice că sunt ani de când n-a mai dus pe 
cineva cu bacul. 

— Sunt convins, fu de acord Eddie. 

Bix apăru cu un coș din răchită, pe care i-l luă Roland din 
mâini - altminteri bătrânul s-ar fi dezechilibrat și ar fi căzut în 
apă. Apoi, tolăniţi în scaunele de pe bac, începură toţi să 
înfulece  popkinuri umplute cu un fel de pește rozaliu. 
Condimentate și delicioase. 

— Luaţi de poftiţi! le spuse Bix. Plin de pești e râul ăsta și cei 
mai mulţi îs din ăia adevăraţi. Mutanţii îi azvârlu înapoi. Pe 
vremurile celea de demult scria la lege că p-ăia răii să-i zvârlim 
'napoi pe mal, ca să nu se mai prăsească. Și așa am și făcut o 
vreme... 

Ridică din umeri și continuă: 

— Trăiește și lasă-i și pe alţii să trăiască, așa zic eu. Și cred că 
sunt îndrituit s-o zic, pen'că eu unu’ am trăit cam multișor. 

— Câţi ani ai? îl întrebă Jake. 

— Am făcut o sută douăzeci acu' ceva vreme, da' am pierdut 
socoteala de atunci, așa să știți. Timpul se trece mai repede pe 
partea asta a ușii, dacă pricepeţi ce zic. 

Pe partea asta a ușii. Lui Roland îi dădu din nou târcoale 
amintirea unei povești de demult. O clipă doar, apoi dispăru. 

— Mergeţi după ăia? îi întrebă bătrânul arătând spre șirul de 
nori călători. 

— Da. 

— Până la așezările alea de le zicem Calle? Sau mai departe? 

— Mai departe. 

— Spre bezna cea mare? 

Ideea aceasta părea deopotrivă a-l tulbura și fascina pe Bix. 

— Mergem pe drumul nostru, zise Roland. Cât ne iei ca să ne 
treci dincolo, sai barcagiu? 

Bix izbucni în râs. Hohotele erau sparte, dar vesele. 

— La ce bun sunt banii când n-ai pe ce-i cheltui? Și văz că n- 
aveţi animale cu voi, plus că-i limpede ca lumina zilei că eu am 
mai multă mâncare decât voi. Unde mai pui că m-aţi putea 
obliga prin forţă să vă trec dincolo. 

— Vai, niciodată! păru șocată Susannah. 

— Știu asta, flutură Bix din mână către ea. Bandiţii așa ar 
proceda. Și după ce ar ajunge pe malul ălălalt, mi-ar da foc la 
bac, uite așa, de-ai dracului - da’ știu că pistolarii adevăraţi n-ar 


face una ca asta. Și nici femeile-pistolar. Nu pari a fi înarmată, 
coniţă, da’ cu femeile nu se știe niciodată. 

Susannah schiță un zâmbet cam strâmb și nu răspunse. 

Bix se întoarse către Roland. 

— Se vede treaba că veniţi din Lud. Am auzit de locul ăla și 
despre câte se întâmplă acolo. Superb oraș a fost, superb tare! 
Dar aproape de ruină și cam ciudat, atunci când l-am văzut eu. 
Însă tot minunat era. 

Cei patru schimbară o privire de an-tet pur, acea telepatie 
specială, rezervată doar lor. Privire totodată încărcată și de 
„shumew, cuvânt vechi, din Lumea de Mijloc, ce înseamnă 
rușine, dar și tristeţe. 

— Ce e? se neliniști Bix. Ce-am zis? Dacă am spus ceva ce v-a 
supărat, vă cer iertare. 

— Nu ne-ai supărat câtuși de puţin, zise Roland, însă Lud... 

— Lud e doar colb purtat de vânt, murmură Susannah. 

— Mă rog, se opuse Eddie. Nu-i chiar colb. 

— Cenușă, interveni Jake. Care strălucește în beznă. 

Bix cântări cele auzite, apoi încuviinţă încet din cap. 

— Aș vrea să-i aflu povestea, măcar atât cât îmi puteţi spune 
într-un ceas. Că atât durează traversarea apei. 


5 


Bix se oţări la ei atunci când se oferiră să-l ajute cu pregătirile 
de plecare. Asta era treaba lui, le zise el, și încă o mai putea 
face - dar nu la fel de iute ca pe vremuri, când pe ambele maluri 
ale râului erau ferme și câteva puncte de negoț. 

In orice caz, nici nu erau prea multe pregătiri de făcut. Din 
căsuță bătrânul aduse un taburet și un inel de punte din lemn 
de esenţă tare. Se urcă pe taburet și prinse inelul de catarg, 
apoi îl agăţă de cablul de deasupra apei. Duse taburetul înapoi 
înăuntru și se întoarse cu o manivelă mare, din metal, în forma 
literei „Z”, pe care o așeză ceremonios lângă o cutie din lemn 
aflată la capătul bacului. 

— Aveţi de grijă să nu o împingeţi în apă, că fără ea n-am 
cum să mai ajung înapoi acasă, le spuse bătrânul. 

Roland se lăsă pe vine ca să studieze obiectul acela. Făcu un 
semn spre Eddie și Jake, cerându-le să se apropie și ei. Le arătă 
cuvintele ștanţate pe linia lungă a literei Z. 


— Aici chiar scrie ce mi se pare mie că scrie? 

— Mda, mormăi Eddie. Worth Central Positronics. Amicii noștri. 

— De când ai chestia asta, Bix? îl întrebă Susannah. 

— Păi, să tot fie vreo nouăj' de ani, dacă stau să mă gândesc 
bine. E o așezare subterană acolo, zise el arătând în direcţia 
Palatului din Smarald. Se întinde pe kilometri buni și e plină de 
lucruri de-ale bătrânilor, lucruri în stare perfectă. Și încă mai 
cântă o muzică stranie din tavan, o muzică cum n-aţi mai auzit 
în viaţa voastră. Și muzica asta e în stare să-ţi terciuiască 
gândurile, ca să zic așa. Nu-i bine să cutezi a zăbovi prea mult 
acolo, dacă nu vrei să-ţi apară bube urâte și să începi să borăști 
și să-ţi pierzi dinţii. Eu m-am dus o dată. M-am jurat să nu mai 
calc niciodată acolo. Am avut senzaţia că a venit moartea să mă 
ia. 

— Şi ţi-a căzut și părul, nu doar fasolea din gură? se interesă 
Eddie. 

Bix păru surprins de întrebare, apoi dădu din cap. 

— Mi-a căzut ceva, da' după aia mi-a crescut la loc. Manivela 
aia-i din vițel, așa să știți. 

Eddie se uită cruciș. Cum Dumnezeu să fie din piele de vițel? 
Apoi înţelese că bătrânul spusese oțel. 

— Suntem gata de plecare? întrebă Bix, cu ochii aproape la fel 
de strălucitori ca ai lui Ete. Ridicăm ancora? 

Eddie schiță un salut marinăresc: 

— O ridicăm, să trăiţi, domnu’ căpitanu', cum nu! Pornim spre 
Insula Comorii, chiar așa! 

— Haide de mă ajută cu frânghiile astea, Roland de Gilead, 
dacă ești bun! 

Roland era bun și se duse să îl ajute. 


6 


Bacul se deplasa încet, de-a lungul cablului diagonal, tras de 
curentul blând al râului. Peștii zburdau de jur-împrejurul lor, iar 
membrii ka-tet-ului lui Roland îi povestiră pe rând lui Bix despre 
orașul Lud și despre cele petrecute acolo. Ete urmări o vreme 
peștii cu mult interes, ţinându-se bine pe marginea bacului. Apoi 
se așeză iarăși în poponeţ, cu botul ridicat spre direcţia din care 
veniseră. 

Bix mârâi atunci când îi povestiră cum plecaseră din orașul 


blestemat. 

— Monoul Blaine, ziceţi. Trenul ăla ţicnit. Mai e încă unul, da’ 
nu-mi aduc aminte cum îi zice... 

— Patricia, îl ajută Susannah. 

— Aha, ăla! Cu pereţi frumoși din sticlă. Ziceţi că orașul nu 
mai e? 

— Nu mai e, îi confirmă Jake. 

Bix lăsă capul în piept. 

— Trist lucru! 

— Așa este, spuse Susannah, strângându-l ușor de mână. Deși 
foarte frumoasă, Lumea de Mijloc e un loc trist. 

Ajunseseră deja în mijlocul râului și o boare ciudat de caldă le 
răvăşea părul. Îşi scoseseră hainele groase și se tolăniseră în 
scaunele din răchită, prevăzute cu role, ce le permiteau să 
alunece încolo și încoace, pentru ca să poată admira întreaga 
priveliște. Un pește mare - posibil o rudă apropiată a celor din 
care mâncaseră la „ceasu' de haleală” - sări pe bac și începu să 
se zbată chiar în faţa lui Ete. Cu toate că în mod obișnuit 
bumblerul executa de urgenţă orice creatură mai mică ce i-ar fi 
ieșit în cale, pe acesta parcă nici nu-l observă. Roland împinse 
peștele înapoi în apă cu vârful cizmei sale scâlciate. 

—  Throckenul vostru simte că se apropie, remarcă Bix, 
privindu-l pe Roland. Trebuie să aveţi de grijă. 

Roland nu-i răspunse imediat. O amintire clară îi răsări din 
străfundurile minţii, una din zecile de xilografii colorate manual 
dintr-o cane veche și dragă. Semiluna deasupra unei păduri; 
șase bumbleri așezați pe un copac dărâmat, toţi cu boturile 
ridicate. În copilărie iubise cartea aceea, Basmele Fermecate ale 
lui Eld, mai mult decât pe oricare alta. Mama îi citea din ea 
înainte de culcare, în camera lui din turn, în vreme ce vântul 
puternic al toamnei își fredona cântecul singuratic pe lângă 
ziduri, chemând iarna. Da, „Vântul prin gaura cheii” era titlul 
poveștii a cărei ilustrație îi revenise acum în minte din negura 
amintirilor. lar povestea aceasta era deopotrivă 
înspăimântătoare și frumoasă. 

— Pe toţi zeii strânși pe dealuri! exclamă Roland, lovindu-se în 
frunte cu podul palmei drepte. Ar fi trebuit să-mi dau seama 
imediat. Măcar după căldura nefirească din ultimele zile. 

— Vrei să zici că nu ţi-ai dat seama? se minună Bix. Și mai zici 
că ești din Lumea Dinăuntru! 


Bătrânul țâțâi ușor din buze. 

— Roland? interveni Susannah. Despre ce vorbiţi? 

Roland nu o luă în seamă. Privi de la Bix la Ete și iar la Bix. 

— Vine urgia! 

Bix dădu din cap: 

— Da. Așa spune throckenul vostru și throckenii nu se înșală 
niciodată când e vorba de urgie. Pe lângă faptul că știu să 
vorbească niţeluș, asta-i lucoarea lor. 

— Lu... ce? nu înţelese Eddie. 

— Adică iscusinţa, talentul lor, explică Roland. Bix, știi cumva 
dacă există pe malul celălalt vreun loc unde să ne putem 
adăposti până trece? 

— Intâmplarea face să știu. 

Și bătrânul le arătă dealurile împădurite ce se ridicau în pantă 
blândă pe cealaltă parte a râului Whye, unde îi așteptau un alt 
doc și o altă căsuţă nautică - însă nezugrăvită și mai puţin 
impresionantă. 

— Pe partea aia să urmaţi poteca aceea care a fost drum pe 
vremuri. Se întinde pe Calea Grinzii. 

— Păi, cum altfel? exclamă Jake. Toate lucrurile slujesc 
Grinda. 

— Că bine zici, tinere domn, că bine zici. În ce să vă spui, ca 
să pricepeţi mai bine: în roţi ori în kilometri? 

— Şi așa, și așa pricepem, răspunse Eddie, dar mai bine în 
kilometri. 

— Bine. Mergeţi pe drumeagul vechi al Callei cam vreo opt 
kilometri... dacă nu cumva chiar nouă jumate... și o să ajungeţi 
într-un sat părăsit. Cele mai multe case îs făcute din lemn, deci 
nu v-ar fi de niciun folos; da' casa de rugăciuni e din piatră 
solidă. O să fiţi la adăpost. Știu asta, pen'că am fost și eu 
înăuntru. Și vă mai zic că-i și o sobă mare acolo. Da’ negreșit să- 
i verificaţi coșul, dacă vreţi să tragă bine în alea două zile cât o 
să staţi acolo. Şi o să vă luaţi lemne din ce a mai rămas din 
căsuţele alea. 

— Dar ce e urgia asta despre care vorbiţi? întrebă Susannah. 
O furtună? 

— Da, îi răspunse Roland. N-am mai văzut una de foarte, 
foarte mulţi ani. Mare noroc că-l avem pe Ete cu noi! Dar nici 
așa nu mi-aș fi dat seama, dacă nu ar fi fost Bix. 

II strânse pe bătrân de umăr. 


— Mulţam-sai. Îţi mulţumim mult. 
7 


Căsuţa de pe malul din sud-estul râului era aproape o ruină, 
ca mai toate lucrurile din Lumea de Mijloc; din căpriori atârnau 
cu capetele în jos lilieci care-și făceau somnul de zi, iar păianjeni 
dolofani se zoreau încolo și încoace pe ziduri. Se bucurară atunci 
când plecară de acolo, ieșind iar sub cerul liber. Bix legă bacul 
de țărm și veni lângă ei. II îmbrăţișară de rămas-bun, având 
grijă să nu-l strângă prea tare în braţe ca să nu-i frângă oasele 
fragile. 

După ce se isprăviră îmbrăţișările, bătrânul se șterse la ochi și 
se aplecă să-l mângâie pe Ete. 

— Să ai grijă de ei, conașule Throcken! 

— Ete! fu de acord micuțul. Bix! 

Bătrânul se îndreptă de mijloc în zgomot de oase care 
trosnesc, apoi duse mâinile la spate, strâmbându-se de durere. 

— Ai să poți face drumul înapoi cu bine? îl întrebă Eddie. 

— O, sigur că da, răspunse Bix. Aş fi avut ceva de furcă doar 
dacă ar fi fost primăvară, că Whye nu-i chiar atât de paşnic când 
se topesc zăpezile și încep ploile. Da’ acu’? Floricică la ureche. 
Furtuna-i încă departe. O să fie niţeluș mai greu la început, când 
o să dau la manivelă împotriva curenților, da’ după aia o fixez 
bine cu un șurub și io să mai răsuflu puţin și mai încolo o să mai 
dau iar la manivelă. O să dureze cam patru ceasuri, în loc de 
unu', da' o să ajung cu bine acasă. Mereu am ajuns. Îmi doresc 
doar să fi avut mai multă mâncare să v-o dau s-o aveţi la voi. 

— O să ne descurcăm noi, spuse Roland. 

— Bine, atunci. Bine. 

Bătrânul parcă nu voia să plece. Se uită pe rând la fiecare - 
foarte serios - apoi zâmbi larg, dezvelindu-și gingiile știrbe. 

— Binecuvântată a fost întâlnirea noastră, nu credeţi? 

— Ba da, zise Roland. 

— Și dacă vă întoarceţi tot pe drumul ăsta, opriţi-vă să-l 
vizitaţi pe moș Bix, da? Să-i povestiți prin ce-aţi trecut și ce ați 
mai făcut. 

— Așa vom face, promise Susannah, cu toate că știa prea bine 
că nu vor mai trece niciodată pe acolo. 

Toţi știau asta. 


— Şi aveţi de grijă cu urgia. Nu-i de joacă. Mai aveţi o zi, 
poate două, până vine. Am dreptate, Ete? 

— Ete! încuviinţă micuțul. 

Bix oftă: 

— Acu’ vedeţi-vă de drumul vostru, le zise, iar eu am să-mi 
văd de al meu. Tre' să ne adăpostim cât de curând. 

Roland și tet-ul lui porniră. 

— Încă ceva! strigă Bix după ei, făcându-i să se întoarcă. Dacă 
daţi de blestematu' ăla de Andy, să-i ziceţi din partea mea că n- 
am chef de niciun cântec și nu mă interesează niciun horor- 
scop! 

— Cine-i Andy? strigă Jake. 

— Nu contează, probabil nici n-o să-l vedeți. 

Doar atât a mai avut de spus bătrânul despre chestiunea 
aceasta și nimeni nu și-a mai adus aminte, deși l-au cunoscut pe 
Andy în comunitatea rurală din Calla Bryn Sturgis. Dar asta se 
va întâmpla mai încolo, după trecerea furtunii. 


8 


Doar vreo opt kilometri avea drumul până la sătucul părăsit și 
ajunseră acolo cam după o oră de la despărţirea de Bix și bacul 
lui. lar lui Roland îi luă ceva mai puţin timp să le explice ce 
anume era furtuna-furtunilor. 

— O dată sau două ori pe an furtuni din astea se năpusteau 
peste Marele Codru de la nord de Noul Canaan, dar niciodată 
peste Gilead. Și mereu se ridicau mai întâi în văzduh și abia apoi 
porneau mai departe. Imi amintesc că am văzut odată pe 
Drumul Gileadului căruţe încărcate cu cadavre îngheţate. Ţărani 
și familiile lor, așa cred. N-am idee unde fuseseră throckenii lor - 
billy-bumblerii lor - de nu i-au avertizat. Poate se îmbolnăviseră 
și au murit. Oricum, fără bumbleri care să-i prevină, oamenii ăia 
nu au avut cum să se pregătească. Pentru că, pricepeţi voi, 
furtuna-furtunilor vine pe neașteptate. Acum ţi-e cald ca în 
cuptor - că vremea se încălzește foarte tare înainte de urgia 
asta - și imediat dă năvală peste tine, ca o haită de lupi peste o 
turmă de miei. Singurul semn e zgomotul făcut de copaci atunci 
când frigul furtunii se rostogolește peste ei. E un sunet înăbușit, 
ca acela pe care l-ar face grenadele acoperite cu noroi. Probabil 
că așa sună copacii vii când se contractă brusc. lar atunci când îl 


aud oamenii aflaţi la munca câmpului este deja mult prea târziu 
să se mai salveze. 

— Zici că se face frig, spuse Eddie dus pe gânduri. Cam cât de 
frig? 

— Temperatura poate scădea chiar și cu patruzeci de unităţi 
sub punctul de îngheţ în mai puţin de un ceas, zise Roland pe un 
ton lugubru. Lacurile îngheaţă într-o clipită, cu zgomot ca de 
gloanţe ce trec prin geam. Păsările în zbor se transformă în 
statui de gheaţă și se prăvălesc din înalturi ca niște bolovani. 
larba se preface în sticlă. 

— Exagerezi, spuse Susannah. Nu se poate așa ceva. 

— Nu exagerez deloc. Insă frigul e doar un aspect al furtunii, 
începe și vântul - cu forţă cumplită și frânge trunchiurile 
copacilor îngheţaţi ca pe niște paie. Asemenea furtuni pot pustii 
totul în calea lor pe o distanţă de trei sute de roţi, înainte să se 
ridice în văzduh și să se stingă la fel de brusc cum s-au iscat. 

— Şi cum se face că bumblerii prind de veste de venirea lor? îl 
întrebă Jake. 

Roland clătină din cap. Niciodată nu-l preocupaseră prea mult 
motivele pentru care se întâmplă lucrurile. 


9 


În mijlocul potecii zăcea o bucată dintr-un semn indicator. 
Eddie îl ridică și citi literele aproape șterse. 

—  Sintetizează perfect esența Lumii de Mijloc, zise el. 
Misterioasă, dar bizar de hilară. 

intoarse bucata de lemn pentru ca să poată vedea toţi ce 
scrie pe ea cu litere mari, neuniforme: GOOK. 

— Un „gook” este un puț adânc, le explică Roland. lar legea 
pământului zice că orice călător are voie să bea din el, fără să 
fie pedepsit ori pus să plătească. 

— Bine aţi venit în Gook! zise Eddie, aruncând semnul în 
tufele de pe marginea drumului. Imi place cum sună. De fapt, 
mi-aş dori un abţibild auto pe care să scrie „M-am adăpostit în 
Gook de furtuna-furtunilor”. 

Susannah râse. Jake, nu. Li-l arătă pe Ete care începuse să se 
rotească iute, ca și cum ar fi vrut să-și prindă coada. 

— Cred că am face bine să ne grăbim, spuse băiatul. 


10 


Pădurea începuse să se retragă dinaintea lor, făcând loc unei 
poteci mai late, ce pe vremuri fusese strada mare a acelui sat 
din care nu mai rămăsese acum decât o mână de clădiri 
abandonate, înșiruindu-se de-a lungul ei pe distanță de vreo 
patru sute de metri. Unele dintre ele fuseseră locuinţe, altele 
fuseseră prăvălii, deși acum era imposibil să le mai poţi deosebi 
între ele. Nu mai rămăseseră decât scheletele lor cocârjate, 
holbându-se prin găvane goale și negre unde odinioară fuseseră 
geamurile. Singura excepţie o constituia o construcţie aflată în 
marginea de sud a satului. Acolo strada mare, năpădită de 
buruieni, se ramifica, ocolind o clădire asemănătoare cu o 
cazemată, construită din gresie cenușie. Era pe jumătate 
îngropată în tufele crescute de-a valma și parţial ascunsă în 
spatele unor brazi tineri care probabil crescuseră după ce Gook 
fusese abandonat; rădăcinile lor deja începuseră să-și croiască 
drum spre fundaţia sălii de rugăciuni. Cu timpul vor reuși să o 
dărâme, iar Lumea de Mijloc avea timp din belșug. 

— A avut dreptate cu lemnele, observă Eddie. 

Culese de pe jos o scândură roasă și zgâriată și o așeză peste 
braţele scaunului cu rotile al lui Susannah, ca pe o măsuţă. 

— Sunt o mulţime de lemne pe aici, continuă el, aruncând o 
privire la prietenul lui Jake, care se învârtea iar în cerc. Vreau să 
spun că o să avem cu ce să ne încălzim, dacă o să avem vreme 
să le adunăm. 

— Vom începe să le strângem de îndată ce ne vom asigura că 
suntem singuri în clădirea aia, zise Roland. Haideţi să ne 
grăbim! 


11 


În casa de rugăciuni era răcoare și în afară de păsări - acele 
păsări pe care newyorkezii le numeau rândunele, iar Roland le 
zicea „mierle-de-gunoi”, care se instalaseră la etajul al doilea - 
nu mai era nimeni acolo. De îndată ce se simţi la adăpost, Ete 
păru să fi uitat cu totul de imboldul care-l făcuse să stea cu fața 
către nord-vest sau să se învârtească în loc și începu să-și 
manifeste iar firea-i curioasă prin excelenţă: o luă la goană sus 
pe scările șubrede, spre uguitul și sunetul de aripi venit de 


deasupra. Scoase o rafală de hămăituri ascuţite și membrii tet- 
ului avură ocazia să vadă cum mierlele-de-gunoi pornesc în stol 
spre alte regiuni, mai puţin populate, ale Lumii de Mijloc. Jake își 
spuse că, dacă Roland avea dreptate, cele ce se îndreptau către 
Râul Whye se vor preface foarte curând în ţurțuro-păsări. 

La parterul clădirii era o singură încăpere, lângă pereţii căreia 
fuseseră îngrămădite mese și bănci lungi. Roland, Eddie și Jake 
le duseră pe toate lângă ferestrele fără geamuri, dar, din 
fericire, foarte mici, și acoperiră cu ele deschizăturile. Pe cele de 
pe latura dinspre nord-vest le astupară din afară, pentru ca 
vântul puternic să le împingă și să etanșeizeze cât de cât 
spaţiile goale. 

În vremea asta, Susannah își ghidă scaunul cu rotile până în 
gura căminului. Aceasta era destul de mare, iar ea nu a fost 
nevoită să-și aplece capul. Se uită în sus, apucă un belciug 
ruginit care atârna acolo și trase de el. Se auzi un scârţâit 
infernal... urmat de o pauză... și un nor mare de cenușă se 
prăvăli peste ea cu o bufnitură surdă. Reacţia femeii fu 
instantanee, extrem de colorată, definitorie pentru Detta 
Walker: 

— Oofff! Pupă-mă-n cur și du-te pe lumea ailaltă! ţipă ea. 
Muist nesimtit care ești tu, muistule, uite ce căcat ai făcut! 

Se trase înapoi, tușind și dând disperată din mâini în faţa 
ochilor. Roţile scaunului lăsară dâre în cenușa împrăștiată pe 
jos. Poala îi era plină tot de cenușă. Se scutură cu mișcări 
viguroase și nervoase, ca niște lovituri de pumn. 

— Sobă jegoasă ce ești tu! Căca-m-aș în gura ta! Să-ţi sparg 
botul ăla, vită cretină ce... 

Se întoarse și-l văzu pe Jake încremenit, cu gura căscată și cu 
ochii holbaţi la ea. În spatele băiatului, pe scară, Ete făcea la fel. 

— Scuze, scumpete, spuse Susannah. M-a luat niţeluș valul. 
De fapt, pe mine sunt furioasă. Ar fi trebuit să știu ce se va 
întâmpla, că doar am crescut în case cu sobe și șemineuri. 

Jake îi șopti, pe un ton de respect profund: 

—  Înjuri mai bine decât taică-miu. Nu mi-aş fi închipuit că 
poate exista cineva care să înjure mai bine. 

Eddie se apropie de Susannah și începu să o șteargă pe obraji 
și pe gât. Ea îi împinse mâinile la o parte. 

— Încetează, nu faci decât să întinzi mizeria asta! Hai să 
vedem dacă putem să găsim gook-ul ăla, fântâna, sau ce o fi. 


Poate mai are apă. 

— Poate, dacă asta-i vrerea Domnului, zise Roland. 

Femeia se răsuci brusc în scaun și îl privi printre gene. 

— Faci pe deșteptu', Roland? Nu te sfătuiesc să-ţi baţi joc 
când eu tocmai ce m-am transformat în Coana Tarbaby:. 

— Nu, doamnă-sai, nici vorbă, se grăbi să spună Roland, cu un 
zvâcnet în colțul buzelor. Du-te, Eddie, și vezi dacă găsești apă 
de gook ca să se spele Susannah. Eu și cu Jake vom începe să 
strângem lemne. Dar va trebui să veniţi și voi să ne ajutaţi de 
îndată ce veţi putea. Sper că prietenul Bix a ajuns cu bine pe 
malul lui, pentru că mi se pare că avem mai puţin timp la 
dispoziție decât estimase el. 


12 


Fântâna satului se afla în cealaltă parte a sălii de rugăciuni, 
pe locul care probabil că fusese pajiștea așezării. Dispăruseră de 
multă vreme și frânghia, și găleata cu care se aducea apă din 
adâncul ei, dar asta nu era o problemă, căci aveau un colac de 
funie zdravănă în bagaje. 

— Singura chestie e, zise Eddie, că nu știu ce am putea lega 
de capătul ei. Cred că unul din desagii ăia vechi ai lui Roland... 

— Aia ce-i, iubire? 

Susannah arăta spre un petic cu iarbă și rugi din stânga 
fântânii. 

— Unde...? începu el. 

Apoi văzu: o scânteiere ca de metal ruginit. Având grijă să nu 
se zgârie prea tare în ghimpii murilor, Eddie întinse mâna și, cu 
un geamăt de efort, trase din încâlceala de ierburi și arbuști o 
găleată ruginită cu un ghemotoc de iederă moartă înăuntru. 
Avea și toartă, ce noroc pe ei! 

— la s-o văd și eu! îi ceru Susannah. 

Tânărul aruncă iedera uscată și îi întinse găleata. Susannah 
încercă toarta, dar aceasta se frânse la prima atingere, cu un 
suspin abia auzit, ca de lemn putred. Ridică neputincioasă din 
umeri, privindu-l pe Eddie ca și cum ar fi vrut să-și ceară scuze. 

— Nu-i nimic, zise el. Mai bine că s-a rupt acum decât în 
fântână. 

5 Missus Tar-Baby - păpușă din smoală și terebentină din Poveștile 
Unchiului Remus, publicate în 1881 de Joel Chandler Harris (n.tr.). 


Aruncă toarta, tăie o bucată din frânghia lor, o desfăcu la 
capete ca să o facă mai subţire și o trecu prin găurile de care 
fusese atașată toarta cea veche. 

— Nu-i rău deloc, comentă Susannah. Eşti destul de 
îndemânatic pentru un băieţaș alb. 

Se uită apoi peste marginea fântânii și zise: 

— Nu văd apa. Nici la trei metri adâncime nu se vede. Da’ ce 
frig vine de acolo, de jos! 

— Ti-a plăcut să te faci coşar, acum taci și rabdă, spuse 
Eddie. 

Găleata ajunse la suprafaţa apei, se clătină, se înclină și 
începu să se umple. Eddie o trase afară. Apa picura din ea prin 
cele câteva locuri unde o mâncase rugina. Tânărul își scoase 
cămașa, o udă și începu să șteargă obrajii lui Susannah. 

— Ooo, vai de mine și de mine, cine-i fetița asta care a 
apărut? exclamă el. 

Susannah luă cămașa din mâinile lui, o stoarse bine și începu 
să-și curețe braţele. 

— Bine măcar că am desfundat coșul. Să mai scoţi niște apă 
după ce iau grosul de mizerie de pe mine. Și când vom face 
focul, o să mă spăl cu apă caldă... 

Dinspre nord-vest se auzi o bubuitură înfundată. Apoi încă 
una. Și alte câteva. Pe urmă o salvă prelungă apropiindu-se de 
ei ca niște picioare tropăind în marș. Se priviră uluiţi. Fără 
cămașă pe el, Eddie se duse în spatele scaunului cu rotile și 
începu să o împingă. 

— Mi se pare că ar fi cazul să ne cam grăbim. 

Din depărtare - dar categoric apropiindu-se - se auzeau 
zgomote ca de bătălie cruntă. 

— Cred că ai dreptate, fu de acord Susannah. 


13 


Când ajunseră înapoi, îi văzură pe Jake și Roland alergând 
spre casa de rugăciuni, cu braţele încărcate cu lemne putrezite 
și crăpate. Tot de undeva de deasupra râului, însă cu siguranţă 
mult mai aproape, veniră zgomotele acelea înfundate, ca de 
explozii, făcute de copacii din drumul urgiei, copaci care se 
scofâlceau, strângându-și scoarţa spre miezul moale. În mijlocul 
străzii năpădite de buruieni, Ete se învârtea în cercuri. 


Cu dibăcia adusă de exerciţiul îndelungat, Susannah cobori 
din scaun direct în mâini și începu să se târască iute către 
clădire. 

— Ce dracu' crezi că faci? strigă Eddie după ea. 

— Eliberez scaunul ca să aduci lemne în el. Poţi să-l umpli. Eu 
am să-i cer lui Roland cremenea și amnarul ca să fac focul. 

— Dar... 

— Vezi-ţi de treabă, Eddie, și lasă-mă să fac ce pot! Pune-ţi 
cămașa pe tine. Știu că-i udă, dar măcar n-o să te zgării prea 
tare. 

Tânărul o ascultă, apoi întoarse scaunul și-l împinse spre cea 
mai apropiată sursă de combustibil. Când trecu pe lângă 
pistolar, îi transmise mesajul lui Susannah. Roland dădu din cap, 
fără să se oprească din fugă. 

Cei trei au făcut multe drumuri ca să strângă lemne cu care 
să se încălzească de frigul cumplit ce va urma acestei după- 
amiezi ciudat de calde. Dispăruse, pentru moment, Calea Grinzii 
de pe cer, pentru că toţi norii se puseseră în mișcare, 
rostogolindu-se năvalnic spre sud-est. Susannah reușise să facă 
focul, care acum duduia puternic în sobă. Un morman uriaș de 
lemne - unele încă purtând cuiele ruginite ale fostelor meniri - 
se înălța în mijlocul încăperii de la panerul clădirii. Deocamdată 
niciunul dintre ei nu se tăiase și nici nu se înţepase în ele, dar 
Eddie credea că era doar o chestiune de timp până când se va 
răni cineva, încercă să-și aducă aminte când anume făcuse 
ultimul vaccin antitetanos, dar nu reuși. 

Roland, însă, n-are nicio grijă, îşi zise el, căci sângele lui 
probabil că va ucide pe loc orice microb care ar îndrăzni să intre 
pe sub coaja aia groasă a lui de-i zice „piele”. 

— Ce-i de râs? îl întrebă Jake cu răsuflarea tăiată. 

Avea mânecile de la cămașă murdare și acoperite cu așchii. 
Pe frunte i se întinsese o pată de funingine. 

— Nimicuţa, viteaz mic ce ești! Ai grijă la cuiele alea ruginite. 
Mai facem un drum și gata. Furtuna e foarte aproape. 

— Bine. 

Bubuiturile veneau acum de pe malul pe care se aflau ei, iar 
aerul, deși încă destul de cald, parcă se îngroșase cumva. Eddie 
încărcă pentru ultima oară cu lemne scaunul lui Susannah și îl 
împinse spre casa de rugăciuni. Jake și Roland alergau înaintea 
lui. Prin ușa deschisă ieșeau valuri de căldură. Bine ar fi să se 


facă frig pe bune, își zise el. Că, dacă nu, o să ne prăjim naibii 
înăuntru. 

Și, pe când îi aștepta pe ceilalţi doi din faţa lui să intre și să-și 
descarce lemnele, auzi un țipăt slab, dar pătrunzător, pe lângă 
trosnetele și bubuiturile făcute de contracţiile trunchiurilor de 
copaci. Ţipătul acesta îl înfioră pe Eddie, ridicându-i ţepene 
firele de păr pe ceafă. Vântul ce venea peste ei părea viu, părea 
că se zbate în chinuri cumplite. 

Și atunci aerul porni iar să se miște. Cald, mai întâi, apoi 
suficient de răcoros cât să-i usuce sudoarea de pe obraji și 
frunte, după aceea foarte rece. În doar câteva secunde. 
Zbieretul înfiorător al vântului era însoţit de un sunet fâlfâit, ce-l 
duse pe Eddie cu gândul la fanioanele din plastic atârnate în 
locurile unde se vând mașini la mâna a doua. Zgomotul acela se 
intensifică, îngroșându-și tonalitatea până ajunse un uruit 
lugubru. Şi atunci începură să se desprindă frunzele de pe 
ramurile copacilor, mai întâi în mănunchiuri, apoi în valuri. 
Crengile se zvârcoleau sub norii ce se înnegreau chiar sub ochii 
lui uluiţi. 

— Uau, căcat! murmură el și împinse repede scaunul cu rotile 
pe ușa sălii de rugăciuni. 

Se blocă. Pentru prima oară de când începuse să facă 
drumurile după lemne. Scândurile propiite de-a curmezișul 
braţelor erau prea late. In mod normal, așa cum se întâmplase 
până atunci, capetele lor s-ar fi sfărâmat imediat, cu același 
suspin pe care îl făcuse și toarta găleţii. Dar nu și de data 
aceasta. O, nu, n-ai să vezi asta acum, când urgia era atât de 
aproape. De ce nu era nimic simplu în Lumea de Mijloc? Se 
întinse peste spătar ca să dea la o parte scândurile mai lungi. Și 
chiar în momentul acela se auzi urletul lui Jake: 

— Ete! Ete a rămas afară! Ete! Vino aici! 

Ete parcă nici nu-l auzi. Nu se mai învârtea acum, ci stătea în 
fund, cu botul ridicat spre direcţia din care venea furtuna- 
furtunilor, cu ochișorii aurii înceţoșaţi și încremeniţi. 


14 
Jake nu a stat pe gânduri și nici nu s-a uitat după cuiele 


ruginite ce ieșeau din lemnele de pe scaunul împins de Eddie. 
Se căţără la iuțeală pe mormanul plin cu așchii ascuţite și sări în 


partea cealaltă, îmbrâncindu-l cu putere pe Eddie. Luat prin 
surprindere, tânărul încercă să-și recapete echilibrul, dar se 
împletici și ateriză în șezut. La rândul lui, Jake căzu într-un 
genunchi, dar se ridică repede, privind de jur-împrejur cu ochii 
ieșiţi din orbite și părul lung învolburându-i-se în jurul capului. 

— Jake, nu! 

Eddie încercă să-l apuce de mânecă, însă rămase în mână 
doar cu manșeta roasă de prea multe spălări în apele întâlnite în 
drumul lor. 

Roland era în pragul ușii. Împinse în lături scândurile prea 
lungi, la fel de nepăsător ca și Jake față de cuiele ieșite în afară. 
Apoi smuci scaunul peste prag și mărâi: 

— Treci înăuntru! 

— Dar Jake... 

— Cum i-o fi norocul. 

Roland îl apucă pe Eddie de braţ și îl ridică în picioare. Bătuţi 
de vântul puternic, blugii lor vechi scoteau răpăieli de mitralieră. 

— Trebuie să se descurce singur. Treci înăuntru! 

— Nu! Du-te la dracu'! 

Roland nu pierdu vremea cu vreun comentariu la sugestia 
tânărului, ci doar îl trase cu putere înăuntru. Eddie se împletici și 
se întinse pe jos cât era el de lung. Așezată în genunchi în fața 
focului, Susannah îl privi uluită. Transpiraţia îi șiroia pe obraji, 
iar pieptul cămășii din piele de căprioară era leoarcă. 

Roland rămase în prag, privind încruntat cum Jake aleargă 
spre prietenul lui. 


15 


Băiatul simţea cum temperatura aerului din jurul lui scade 
brusc. O creangă se rupse cu un trosnet sec și trecu razant 
peste capul lui, aplecat în ultima fracțiune de secundă. Ete nu 
schiță nicio mișcare până când Jake nu-l ridică de jos. Abia 
atunci bumblerul se uită înnebunit în jur, arătându-și colții. 

— Mușcă-mă, dacă așa vrei, îi zise Jake, dar nu-ţi închipui că 
am să te las jos! 

Ete nu-l mușcă, deși Jake oricum nu ar fi simţit nimic. Faţa îi 
amorţise complet din cauza frigului. Se întoarse spre casa de 
rugăciuni și simţi cum mâna uriașă și îngheţată a vântului îl 
împinge din spate. O luă la fugă, conștient că face niște salturi 


ridicole, precum cele ale unui cosmonaut care aleargă pe 
suprafaţa lunii într-un film SF. Un salt... al doilea... încă unu... 

Dar nu mai ateriză după al treilea. Vântul îl luă pe sus și îl 
îmbrânci tare. Jake îl strânse pe Ete la piept, încercând să-l 
protejeze. Urmă o explozie guturală și gâjâită, atunci când una 
din casele vechi din lemn capitulă în faţa rafalelor și porni în 
zbor spre sud-est, stârnind o grindină de schije. Băiatul apucă să 
vadă cum se ridică la norii grăbiţi o bucată de scară, având încă 
atașată de ea o balustradă rudimentară din lemn. Noi urmăm, își 
spuse. Și chiar atunci o mână încă foarte puternică, deși 
văduvită de două degete, îl înșfăcă de braţ, chiar deasupra 
cotului. 

Roland îl întoarse cu fața spre ușă. Vreme de câteva clipe 
situația rămase incertă, când vântul îi smuci cu forţă, scoțându-i 
de pe drumul către casa de rugăciuni. Dar Roland se repezi la 
ușă, strângând braţul lui Jake în menghina celor trei degete pe 
care le mai avea. Simţiră amândoi cum atacul vântului 
încetează brusc și aterizară înăuntru pe spate. 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! strigă Susannah. 

— Mulţumește-i mai târziu! o repezi pistolarul, zbierând din 
toate puterile ca să se facă auzit peste mugetul vijeliei. 
impingeţi! Împingeţi toţi în ușa asta afurisită! Împinge-o de jos, 
Susannah! Cu toată puterea! Jake, tu zăvorăște-o! Mă auzi? 
Trece bârna prin cârligele alea două! Nu mai sta pe gânduri! 

— N-ai tu grijă de mine! se răsti Jake. 

Se tăiase la tâmplă în ceva și o panglică subţire de sânge i se 
prelingea pe obraz; însă privirea îi era limpede și hotărâtă. 

— Acum! Impingeţi! Impingeţi, dacă vreţi să mai apucaţi ziua 
de mâine! 

Reușiră să închidă ușa. Nu ar fi reușit să reziste mai mult de 
câteva secunde forţei cumplite a vântului. Jake trânti drugul 
gros din lemn și se retraseră toţi din dreptul ei. Dar cârligele 
ruginite nu se fărâmară. Se priviră, încercând să-și recapete 
suflul, apoi se uitară în jos la Ete. Micuţul scoase un hămăit 
vesel și merse iute să se încălzească lângă foc. Se pare că 
fusese ruptă vraja pe care o aruncase furtuna asupra lui. 

Sala cea mare începuse deja să se răcească în locurile aflate 
departe de vatră. 

— Ar fi trebuit să mă lași pe mine să mă duc după puști, îi 
reproșă Eddie lui Roland. Ar fi putut să moară acolo, afară. 


— Ete este responsabilitatea lui Jake. Ar fi trebuit să-l aducă 
mai devreme înăuntru. Să-l lege de ceva, dacă nu ar fi înţeles de 
vorbă bună. Ești cumva de altă părere, Jake? 

— Nu, ai dreptate. 

Băiatul se așeză pe jos lângă Ete și începu să-i mângâie blana 
deasă cu o mână, în vreme ce cu cealaltă își ștergea sângele de 
pe obraz. 

— Roland, interveni Susannah, e doar un copil. 

— Nu mai este, zise rece pistolarul. Îmi cer iertare că te 
contrazic, dar... nu mai este copil. 


16 


În primele două ceasuri ale furtunii-furtunilor, nu au fost prea 
siguri dacă va rezista clădirea din piatră unde se adăpostiseră. 
Vântul urla sălbatic, iar copacii se frângeau cu _ trosnete 
puternice. Unul dintre aceștia se prăbuși pe acoperiș și-l zdrobi. 
Printre scânduri pătrunse până la ei aerul îngheţat de afară. 
Susannah și Eddie se luară în braţe. Jake se puse scut peste Ete 
- care acum stătea liniștit pe spate, cu piciorușele dolofane 
întinse în cele patru puncte cardinale - și ridică ochii spre 
volbura de găinaţ ce se cernea prin crăpăturile din tavan. Insă 
Roland își vedea netulburat de pregătirea cinei. 

— Tu ce crezi, Roland? îl întrebă Eddie. 

— Cred că nu vom avea probleme dacă clădirea asta mai 
rezistă încă o oră. Se va face mult mai frig, dar vântul se va mai 
diminua după lăsarea nopţii. Și mâine, la răsărit, va sufla și mai 
încet; iar poimâine aerul se va domoli și va fi mult mai cald. Nu 
la fel ca înainte de venirea urgiei, însă căldura aceea nu a fost 
normală, așa cum bine știți și voi. 

Îi privi, schiţând un surâs mic ce părea nefiresc pe chipul lui, 
atât de încremenit și serios în mod obișnuit. 

— Până atunci, iată, avem un foc bun - sigur, nu suficient de 
puternic cât să încălzească întreaga sală, dar destul de bun 
dacă avem grijă să stăm lângă el. Și vreme din belșug să ne 
odihnim oasele obosite. Am trecut prin multe, nu credeţi? 

— Cam da, murmură Jake. Prin prea multe. 

— Şi sunt convins că ne așteaptă și alte încercări. Pericole, 
trudă, supărări. Poate chiar moarte. Așa că deocamdată ne vom 
odihni lângă foc, ca în vremurile bune. Și ne vom simţi cât de 


bine vom putea. 

Cu același surâs neobișnuit se uită la fiecare în parte. Flăcările 
îi luminau straniu profilul, întinerindu-i un obraz și, în același 
timp, îmbătrânindu-i-l nespus pe celălalt. 

— Suntem ka-tet. Unul dintre cele multe. Fiţi recunoscători 
pentru căldură și adăpost și pentru faptul că nu sunteţi singuri în 
mijlocul furtunii. Alţii nu au norocul ăsta. 

— Ba eu sper să-l aibă, zise Susannah, gândindu-se la Bix. 

— Hai să mâncăm! spuse Roland. 

Se așezară în jurul dinh-ului lor și începură să mănânce cina 
pregătită de acesta. 


17 


În noaptea aceea, Susannah reuși să doarmă un ceas sau 
două, dar apoi o treziră visele despre nenumărate feluri de 
mâncare scârboase, pline cu viermi, pe care era, dintr-un 
oarecare motiv, obligată să le înghită. Afară, vântul continua să 
urle, deși nu cu la fel de multă fermitate ca mai devreme. Uneori 
părea că s-a oprit complet, apoi se stârnea iarăși, scoțând 
șuierături lungi și îngheţate atunci când trecea pe sub streșini în 
rafale reci și făcea clădirea veche din piatră să se zguduie din 
temelii. Ușa se lovea sacadat de cadru, dar și drugul cu care o 
zăvorâseră și clemele metalice prin care trecea acesta păreau a 
rezista, la fel cum rezista și tavanul. Susannah se întrebă ce s-ar 
fi ales de ei dacă bârna aceea din lemn ar fi fost tot atât de 
putredă și fărâmicioasă ca toarta găleţii găsite lângă „gook”. 

Roland stătea lângă foc, împreună cu Jake. Ete dormea liniștit 
între ei, cu o lăbuţă pe bot. Susannah se duse la ei. Focul nu mai 
ardea cu aceeași intensitate ca mai devreme, dar tot îi simţi 
căldura blândă pe obraji și mâini. Se gândi să rupă în două o 
scândură și s-o arunce în vatră, dar se gândi că zgomotul l-ar fi 
putut trezi pe Eddie, așa că o puse pe foc întreagă. Scântei 
vesele se repeziră în sus pe horn, rotindu-se în curentul de aer. 

Se dovedi însă că grija ei fusese inutilă pentru că, atunci când 
urmărea piruetele scânteilor, o mână tandră îi mângâie ceafa. 
Nu se întoarse; ar fi recunoscut acea atingere oricând. Doar 
prinse mâna aceea, o duse la buze și îi sărută palma. Palma 
aceea albă. Chiar și după tot timpul acesta de când erau 
împreună, după toate momentele lor de dragoste împărtășită, 


parcă tot nu-i venea să creadă că are parte de atâta fericire. Și 
totuși, iată motivul fericirii ei chiar alături. 

Bine măcar că nu va trebui să-l prezint părinților, îşi zise ea. 

— Nu poţi să dormi, iubire? 

— Am dormit puţin. Da’ am avut niște vise ciudate. 

— Din cauza vântului, spuse Roland. Oricine din Gilead ţi-ar 
spune asta. Dar mie îmi place zgomotul vântului. Intotdeauna 
mi-a plăcut. Îmi mângâie inima și mă duce cu gândul la 
vremurile de demult. 

Și își feri privirea, parcă stânjenit că-și deschisese sufletul. 

— Niciunul dintre noi nu doarme, zise Jake. Ce-ar fi să ne spui 
o poveste? 

O vreme, Roland rămase cu ochii aţintiţi la foc; apoi și-i ridică 
și se uită la Jake. Surâdea din nou, dar privirea îi era reţinută. Un 
lemn noduros pocni în cămin. În afara zidurilor din piatră, vântul 
urla cu furie pentru că nu era în stare să pătrundă înăuntru. 
Eddie o cuprinse pe Susannah de talie, iar ea își culcă obrazul pe 
umărul lui. 

— Ce poveste îţi dorești să auzi, Jake, fiu al lui Elmer? 

— Oricare, răspunse băiatul. Una despre vremurile de demult. 

Roland se uită la Eddie și Susannah. 

— Şi voi? Vreţi și voi să ascultați o poveste? 

— Da, te rugăm frumos, murmură Susannah. 

Eddie dădu din cap: 

— Sigur. Dacă ai chef să ne spui una. 

Roland se gândi puţin. 

— Poate am să vă spun chiar două, căci mai avem mult până 
în zori și, în fond, avem toată ziua de mâine la dispoziţie să ne 
odihnim. Poveștile astea două au legătură una cu cealaltă. lar 
prin ele suflă vântul, ceea ce este un lucru bun. Nu-i nimic mai 
plăcut ca o poveste interesantă spusă într-o noapte furtunoasă 
unor oameni care au găsit un loc cald într-o lume rece. 

Luă un fragment de lambriu, împinse cu el tăciunii aprinși, 
apoi îl aruncă în flăcări. 

— Una din ele este o poveste adevărată, trăită de mine 
însumi împreună cu vechiul meu prieten întru ka, Jamie 
DeCurry. Cealaltă, „Vântul prin gaura cheii”, este o poveste pe 
care mi-o citea mama în copilărie. Poveștile vechi au rostul lor, 
așa să știți, și ar fi trebuit să-mi aduc aminte de ea de îndată ce 
l-am văzut pe Ete adulmecând aerul. Doar că a trecut prea mult 


de atunci. 

Oftă și șopti cu glas sugrumat: 

— Zile demult uitate. 

Din bezna de afară veni până la ei urletul de jale al vântului. 
Roland îl așteptă să se stingă și apoi începu. Eddie, Susannah și 
Jake îl ascultară fascinaţi în noaptea aceea lungă și plină de 
zbucium. Uitate au fost toate: și orașul Lud, și Omul Tic-Tac, și 
Monoul Blaine, și Palatul de Smarald. Până și Turnul Întunecat a 
fost dat uitării într-o oarecare măsură. Dispăruse totul, cu 
excepţia inflexiunilor din vocea lui Roland. 

Crescând și descrescând aidoma vântului de afară. 

— La scurtă vreme după moartea mamei mele, de care, așa 
cum știți, eu am fost principalul vinovat... 


METAMORFUL: 


(PARTEA ÎNTÂI) 


6 În orig. Skin-Man - termenul acesta din Limba de Rând se referă la o ființă 
omenească, aparent obișnuită, ce își poate schimba forma după bunul plac, 
luând înfățișarea oricărei creaturi, fie aceasta reală sau mitică (n.tr.). 


— La scurtă vreme după moartea mamei mele, de care, așa 
cum știți, eu am fost principalul vinovat, tatăl meu - Steven, fiu 
al lui Henry cel Înalt - m-a chemat în biroul lui din aripa de nord 
a castelului. Imi amintesc scâncetul vântului în jurul ferestrelor 
înguste. Îmi amintesc rafturile înalte cu cărţi care se încruntau la 
mine - cărți extrem de scumpe, valorând o avere, dar care nu 
fuseseră niciodată citite. Nu de către el, în orice caz. Și îmi mai 
amintesc și gulerul negru de doliu pe care îl purta. Identic cu al 
meu. Toţi bărbaţii din Gilead purtau acest guler sau o banderolă 
neagră peste mâneca de la cămașă. În timp ce femeile își 
acoperiseră părul cu fileuri de asemenea negre. Aveau să le 
poarte până se vor fi împlinit șase luni de la moartea mamei 
mele, Gabrielle Deschain. 

L-am salutat, ducând pumnul la frunte. Nu și-a ridicat ochii din 
hârtiile de pe birou, dar am știut că văzuse. Tatăl meu vedea 
tot, absolut tot. Am așteptat. Și-a scris numele pe câteva 
documente. Afară vântul șuiera, iar ciorile croncăneau în curtea 
castelului. Căminul era o orbită goală și întunecată. Arareori 
poruncea să se facă focul acolo, chiar și în cele mai reci zile. 

În cele din urmă, își ridică ochii la mine. 

— Cum se mai simte Cort, Roland? Ce mai face fostul tău 
profesor? Sunt convins că știi, pentru că mi-a ajuns la urechi 
faptul că îţi petreci mare parte din timp acasă la el, că îi dai de 
mâncare și alte alea. 

— Sunt zile în care mă recunoaște, i-am răspuns eu. Și altele 
când nu știe cine sunt. Încă vede puţin cu un ochi. Celălalt... 

Nu am mai continuat. Nu era nevoie. Celălalt ochi nu mai era. 
I-l scosese șoimul meu, David, în timp ce dădeam proba 
bărbăţiei. La rândul său, Cort îl omorâse pe David, dar aceasta 
avea să fie ultima lui crimă. 

— Ştiu ce-a păţit celălalt. Și chiar îi dai de mâncare? 

— Da, tată, îi dau. 

— Şi îl cureţi după ce face pe el? 

Stăteam în picioare înaintea biroului său, precum un elev 
pedepsit în fața directorului școlii. Și exact așa mă și simţeam. 
Insă, vă întreb eu, câţi elevi și-au ucis mamele? 

— Răspunde-mi, Roland! Nu îţi sunt doar tată, ci îţi sunt și 


dinh și îţi cer să îmi răspunzi. 

— Câteodată. 

Ceea ce nu era chiar o minciună sfruntată. Da, câteodată îi 
schimbam scutecele murdare chiar și de trei sau patru ori pe zi 
(asta în zilele bune), dar și o singură dată ori deloc. Alteori 
reușea să ajungă la privată dacă îl ajutam. Și dacă își amintea 
că are nevoie să ajungă acolo. 

— Nu-i vin amicii în vizită? 

— l-am trimis la plimbare, am spus eu. 

M-a privit cu o curiozitate nedisimulată. Am încercat să 
detectez o urmă de dispreţ pe chipul lui - o parte din mine chiar 
voia să o găsească - însă nu am observat nimic. 

— Oare te-am educat eu în spiritul armelor doar ca să ajungi 
amic și infirmier pentru un boșorog decrepit? 

Am simţit o scânteie de furie la auzul acestor vorbe. Cort 
crescuse destui copii în datina lui Eld și spiritul armelor. Pe cei 
nevrednici îi învinsese în luptă dreaptă și-i alungase în ţinuturile 
de vest fără nicio armă în afară de ce le mai rămăsese din 
minte. Acolo, în Cressia” și în alte locuri de dincolo de ţinuturile 
acelea măcinate de anarhie, mulţi dintre băieţii aceia speriaţi și 
tulburaţi i se alăturaseră lui Farson, Omul cel Bun. Cel care, la 
un moment dat, va distruge tot ce simboliza neamul tatălui 
meu. Farson le-a dat arme, sunt convins de asta. Pentru că el 
avea și arme, avea și planuri. 

— Vrei să te lepezi de el, tată, să-l arunci la gunoi? Asta îi va fi 
răsplata după toți anii în care te-a slujit cu credință? Și cine îi va 
urma? Vannay? 

— Niciodată nu se va întâmpla asta, iar tu știi prea bine. Dar 
mai știi și că ce a fost a fost. Plus că tu nu îl îngrijești din 
dragoste. La fel de bine o știi și pe asta. 

— Îl îngrijesc din respect! 

— Dacă doar despre respect ar fi vorba, cred că te-ai duce pe 
la el din când în când și i-ai mai citi câte ceva - căci mama ta a 
spus mereu că citeşti cu multă simţire, iar ea nu se înșela. Dar 
nu l-ai curăța de rahat și nu i-ai schimba așternuturile. Prin 
faptele astea te pedepsești singur pentru moartea celei care ţi-a 
fost mamă, deși nu ai fost deloc vinovat. 

O parte din mine știa că acesta era adevărul. O altă parte, 


7 Cressia - baronie la vest de Noul Canaan, parte din Baroniile Colinare 
(n.tr.). 


însă, refuza să creadă. Moartea ei fusese anunţată în termeni 
simpli: „Gabrielle Deschain de Arten s-a stins din viaţă fiind 
posedată de un demon care i-a chinuit sufletul.” Intotdeauna se 
folosea exprimarea aceasta atunci când era vorba despre 
sinuciderea unei persoane de viță nobilă. lar cauza morții ei a 
fost acceptată fără discuţii chiar și de cei care, pe ascuns sau 
nu, trecuseră de partea lui Farson. Căci se dusese vestea - și 
doar zeii știu cum, pentru că nici eu și nici prietenii mei nu 
divulgaserăm acest secret - că ea devenise amanta lui Marten 
Broadcloak, vrăjitorul Curţii și principalul sfetnic al tatălui meu, 
și că Marten fugise spre vest. Singur. 

— Ascultă-mă cu luare-aminte, Roland! Știu că te-ai simțit 
trădat de mama ta. La fel m-am simţit și eu. Și mai știu că o 
parte din tine a urât-o pentru asta așa cum a urât-o și o parte 
din mine. Însă amândoi am și iubit-o și o iubim încă. Mintea ţi-a 
fost otrăvită de jucăria pe care ai adus-o din Mejis și ai fost tras 
pe sfoară de vrăjitoarea aia. Doar unul singur din lucrurile astea 
nu ar fi putut să provoace tragedia, dar globul roz împreună cu 
vrăjitoarea*... o, da! 

— Rhea. 

Am simţit cum lacrimile îmi înțeapă ochii și mi le-am înfrânat. 
Nu voi mai plânge în faţa tatălui meu. Niciodată. 

— Rhea de Coos. 

— Da, chiar ea, spurcata aia cu suflet hain. Ea ţi-a ucis mama, 
Roland. Te-a transformat pe tine într-o armă... și a apăsat pe 
trăgaci. 

Nu am spus nimic. 

Probabil că mi-a observat suferința, pentru că a reînceput să 
răsfoiască documentele de pe birou, punându-și semnătura pe 
unul și pe altul. În cele din urmă își ridică iar ochii la mine. 

— Cort va rămâne o vreme în grija amicilor lui. Te trimit în 
Debaria?, împreună cu unul din camarazii tăi de ka. 

— Cum? Mă trimiţi la Serenitate!%? 

Tata a izbucnit în râs. 

— Acolo unde s-a recules mama ta? 

— Da. 


3 Vezi Vrăjitorul și Globul de Cristal (n.tr.). 

” Debaria - localitate în sud-vestul Baroniei Noul Canaan (n.tr.). 

10 Serenitate - comunitate de femei unde s-a retras pentru a se reculege 
Gabrielle Deschain (n.tr.). 


— Nu, nici vorbă. Auzi, Serenitate, ce glumă bună! Femeile de 
acolo sunt niște prefăcute cu sufletele negre. Te-ar jupui de viu 
doar dacă ai cuteza să le treci pragul lor sacru. Majoritatea 
suratelor de-acolo preferă să-și facă plăcere cu un băț lung, nu 
cu un bărbat în carne și oase. 

Habar nu aveam despre ce anume vorbea - nu uitaţi că eram 
foarte tânăr și inocent în multe privinţe, în ciuda tuturor celor 
prin care trecusem. 

— Nu sunt sigur că aș fi pregătit pentru o altă misiune, tată. 
Ca să nu mai vorbesc despre o expediţie în toată regula. 

M-a privit cu răceală. 

— Eu hotărăsc pentru ce ești pregătit sau nu. De altminteri, 
ce vreau eu de la tine nu are nimic de-a face cu belelele în care 
te-ai vârât singur în Mejis. Da, sigur, se prea poate să întâlnești 
pericole în cale, se poate chiar să se lase cu împușcături, dar, 
una peste alta, e doar o misiune ce trebuie dusă la bun sfârșit. 
Pe de-o parte, pentru ca oamenii care au început să aibă îndoieli 
să vadă că Albul este la fel de puternic și de curat; dar mai ales 
pentru că nu putem tolera ca răul să-și facă mendrele printre 
noi. În plus, așa cum am zis, nu vei fi singur. 

— Cine vine cu mine? Cuthbert sau Alain? 

— Nici unul, nici altul. Am nevoie aici și de Zâmbăreţ, și de 
Mers-Apăsat. Tu ai să pleci cu Jamie DecCurry. 

M-am gândit mai bine și mi-am dat seama că îmi va face 
plăcere să pornesc la drum cu Jamie Mână-Roșie. Deși l-aș fi 
preferat pe Cuthbert ori Alain. După cum prea bine știa și tatăl 
meu. 

— Ești de acord să pleci fără alte discuţii, ori ai de gând să mă 
sâcâi și mai tare tocmai acum când am atât de multe de făcut? 

— Am să mă duc, i-am răspuns eu. 

Și, pe drept cuvânt, chiar mi-ar fi făcut bine să plec din palatul 
acela - să scap de încăperile lui posomorâte, de intrigile tesute 
pe la colţuri, de tot mai puternica senzaţie că ne vor cotropi 
întunericul și haosul și că nimic nu le putea sta în cale. Lumea 
va merge mai departe, însă Gileadul nu o va însoţi. Acest 
minunat balon de săpun scânteietor se va sparge curând. 

— Bine. Eşti un fiu bun, Roland. Nu cred că ţi-am mai spus-o 
vreodată, însă acesta este adevărul. Nu am nimic împotriva ta. 
Absolut nimic. 

Mi-am lăsat capul în jos. Când se va termina aceasta discuţie, 


aveam să mă duc undeva unde să îmi pot descătușa inima. Dar 
nu atunci. Nu în faţa lui. 

— La zece sau douăsprezece roţi depărtare de conacul 
femeilor alea - Serenitate, sau cum naiba îi zic ele - se află 
urbea Debaria, la marginea câmpului alcalin. E un oraș prăfuit, 
care miroase puternic a piele netăbăcită, staţie terminus de 
unde sunt expediate vite și blocuri de sare spre sud, est și nord 
- în toate direcţiile, cu excepţia locului unde stă și-și urzește 
planurile-i mârșave ticălosul ăla de Farson. In zilele astea sunt 
tot mai puţine cirezi de transportat și mă aștept ca în scurtă 
vreme și Debaria să se usuce și să se stingă la fel ca multe alte 
orașe din Lumea de Mijloc, însă deocamdată încă este un loc 
destul de aglomerat, cu multe cârciumi și bordeluri frecventate 
de cartofori, aventurieri și șarlatani. Oricât de greu ţi-ar veni să 
crezi, să știi că pe acolo au mai rămas și câţiva oameni 
destoinici. Unul dintre aceștia este Marele Şerif, Hugh Peavy. La 
el vă veţi prezenta când veţi ajunge. Îi veţi arăta armele și 
sigulul pe care ţi-l voi da. Ai priceput tot ce ţi-am spus 
deocamdată? 

— Da, tată, i-am răspuns. Dar, spune-mi, ce anume nelegiuiri 
se întâmplă acolo, care să solicite atenţia unor pistolari? 

Și am zâmbit ușor, lucru ce mi se întâmpla foarte rar după 
moartea mamei mele. După care am continuat: 

— Fie ea și a unor puiuţi de pistolari, așa cum suntem noi? 

— Rapoartele pe care le-am primit - zise el, ridicând câteva 
dintre hârtiile de pe birou și fluturându-le prin faţa ochilor mei - 
spun că pe acolo își face de cap un metamorf. Am îndoielile 
mele în privinţa veridicității acestor zvonuri, dar este cert că 
oamenii sunt îngroziţi. 

— Nu știu ce înseamnă cuvântul ăsta, am zis eu. 

— Metamorful este o creatură care își schimbă forma sau, cel 
puţin, așa pretind superstițiile din bătrâni. Să te duci la Vannay 
după ce pleci de la mine. El are toate rapoartele. 

— Așa voi face. 

— Fă-ţi treaba, găsește-l pe nebunul ăla care poartă piei de 
animale - probabil doar despre asta-i vorba -, dar nu zăbovi. Au 
început să se strângă probleme mult mai grave decât asta. Și 
vreau să vă întoarceţi - tu și camarazii tăi de ka - înainte ca ele 
să se materializeze. 


Ţy 


TEDA 


A 

La două zile după discuţia aceasta, Jamie și cu mine ne-am 
urcat caii în locul special amenajat pentru ei al unui tren cu doar 
două vagoane ce ne fusese pus la dispoziţie. Pe vremuri, Calea 
Ferată de Vest se întindea pe o distanţă de o mie de roți, dacă 
nu mai mult, până departe, în Deșertul Mohaine; însă în anii de 
dinainte de căderea Gileadului mergea doar până la Debaria și 
atât. Mai departe șinele fuseseră în mare parte distruse de 
eroziuni și cutremure. Altele au fost furate de bandiți și de cete 
de proscriși, care se autointitulau „piraţi-de-uscat”. Da, acesta 
este adevărul: nelegiuirea pusese stăpânire pe partea aceea de 
lume. Noi le spuneam „Lumea Dinafară” acestor ţinuturi din 
vestul îndepărtat, care serveau de minune scopurilor lui Farson. 
În fond, și el era un pirat-de-uscat. Însă unul cu mari pretenții. 

Trenul era niţeluș mai mare ca unul de jucărie, acţionat cu 
aburi; locuitorii din Gilead îi ziceau „Țignalul ăl Mic” și râdeau cu 
poftă când îl vedeau pufăind peste pod, pe când se îndrepta 
spre partea de vest a castelului. Dacă am fi mers călare, am fi 
parcurs mult mai repede distanţa respectivă, dar mersul cu 
trenul ne menaja caii. lar scaunele acoperite cu velur din 
vagonul nostru se puteau întinde, transformându-se în paturi, 
spre marea noastră satisfacţie. Până am vrut să ne culcăm pe 
ele. La o hurducătură mai dură, Jamie a fost aruncat din patul lui 
improvizat. Cuthbert ar fi izbucnit în râs la o asemenea păţanie, 
iar Alain ar fi înjurat amarnic, însă Jamie Mână-Roșie doar se 
adună de pe jos, se întinse la loc și adormi instantaneu. 

Nu am vorbit prea mult în prima zi. Ne-am mulţumit să ne 
uităm pe geamurile cu cercevele din foaie de mică la peisajul 
verde și împădurit al Gileadului care treptat făcea loc unui ţinut 
cu arbuști murdari și triști, câteva ferme ce se zbăteau să 
supravieţuiască și colibe de păstori. Am întâlnit pe drum și 
câteva așezări, ai căror locuitori - majoritatea mutanţi - căscau 
gurile la noi, pe când Tignalul ăl Mic șuiera, trecând încet pe 
lângă ei. Câţiva și-au dus mâinile spre mijlocul frunţilor, ca și 
cum ar fi arătat un ochi invizibil. Semnul acesta voia să însemne 
că erau de partea lui Farson, Omul cel Bun. In Gilead, asemenea 
oameni ar fi fost aruncaţi în temniţă pentru trădare, dar acum 
Gileadul se afla mult în urma noastră. Eram consternat să 
observ cât de repede se subţiase loialitatea acestor oameni, 


odinioară considerată drept un lucru sigur. 

In prima zi a călătoriei, tocmai când ieșisem din Beesford-pe- 
Arten, unde mai trăiau câteva din rudele mamei mele, un bărbat 
corpolent a aruncat cu o piatră în trenul nostru. Piatra s-a izbit 
de ușa închisă a vagonului-grajd și am auzit nechezatul speriat 
al cailor noștri. Grăsanul ne-a văzut că ne uităm la el. A rânjit cu 
gura până la urechi, s-a apucat de organ cu ambele mâini și a 
plecat de acolo pe două cărări. 

— Uite-l pe unu care a mâncat bine într-un loc sărac! a 
remarcat atunci Jamie, cu ochii la hâţânatul ca de piftie al 
bucilor individului sub turul nădragilor peticiţi. 

Dimineața următoare, imediat după ce servitorul ne adusese 
micul dejun constând din terci de ovăz rece și lapte încă și mai 
rece, Jamie mi-a zis: 

— Cred că ai face bine să-mi spui despre ce e vorba. 

— Inainte de asta, vrei tu să-mi spui ceva? Dacă știi? 

— Desigur. 

— Tata mi-a zis că femeile de la locul acela de reculegere din 
Debaria preferă să-și facă plăcere mai degrabă cu un băț lung 
decât cu un bărbat în carne și oase. Ştii tu cumva ce a vrut să 
spună? 

Jamie m-a privit tăcut câteva clipe - ca și cum ar fi vrut să se 
convingă că nu îl luam peste picior - apoi colțurile buzelor îi 
zvâcniră ușor. Pentru Jamie grimasa aceasta însemna că râde în 
hohote, se tăvălește pe jos, îi explodează burta de atâta râs. 
Ceea ce precis i s-ar fi întâmplat lui Cuthbert Aligood. 

— Probabil că-i vorba despre instrumentul căruia curvele de la 
periferie îi zic „degeţel”. Acum înţelegi? 

— Serios? Și... cum fac? Îl folosesc câte două sau cum? 

— Așa se spune, dar multe sunt doar vorbe goale. Tu știi mai 
mult decât mine despre cum e cu femeile, Roland. Eu nici măcar 
nu m-am culcat cu vreuna. N-are a face. Cred că mi se va 
întâmpla și asta la un moment dat. Spune-mi acum ce treabă 
avem în Debaria. 

— Se pare că un metamorf îi terorizează pe oamenii buni de 
acolo. Probabil și pe cei răi. 

— Adică un om care se transformă într-un fel de animal? 

De fapt, era mai complicat în cazul acesta, dar prinsese 
esenţa. Vântul începuse să sufle cu putere, aruncând pumni de 
sare în peretele vagonului nostru. După o rafală mai aprigă, 


micuțul tren s-a clătinat cu totul. Castroanele noastre cu terci au 
alunecat de pe masă. Am reușit să le prindem înainte de a se 
face zob pe podea. Dacă nu am fi avut asemenea reacţii 
spontane, nu am fi fost vrednici de armele pe care le purtam. 
Acum, nu că Jamie s-ar fi dat în vânt după pistoale. Dacă ar fi 
avut de ales (și timpul necesar pentru a face această alegere), 
ar fi dus oricând mâna la arc ori la arbaletă. 

— Tata crede că-s doar niște povești, am zis eu. Dar Vannay 
zice că e adevărat. El... 

Chiar în clipa aceea, o altă zguduitură ne-a azvărlit în 
scaunele din fața noastră. Bătrânul servitor, care tocmai ce 
venea să strângă castroanele și cănile, a fost aruncat până în 
ușa dintre vagon și micuța lui chicinetă. Atât de puternică a fost 
izbitura, că i-a sărit proteza din gură și i-a aterizat în poală. 

Jamie se repezi pe coridorul deja înclinat foarte tare și 
îngenunche lângă el. M-am apropiat și eu și am văzut că proteza 
ridicată de prietenul meu fusese confecționată din lemn vopsit, 
prinsă cu o clamă extrem de ingenioasă și greu de observat la o 
primă vedere. 

— Ţi-ai rupt ceva, sai? s-a interesat Jamie. 

Bătrânul s-a ridicat încet în picioare, și-a luat proteza și și-a 
îndesat-o în golul din spatele buzei superioare. 

— Eu sunt bine, dar jigodia asta de tren a deraiat iarăși. Am 
terminat cu cursele la Debaria. Am nevastă. O scorpie rea de 
gură, dar sunt hotărât să trăiesc mai mult decât ea. Aţi face 
bine să vedeţi ce s-a întâmplat cu caii voştri, domnișorilor. Cu 


ceva noroc, nu și-o fi rupt niciunul vreun picior. 
w 


TEDA 


A 

Nu-și rupsese niciun cal nimic, dar amândoi erau extrem de 
agitaţi și loveau din copite, nerăbdători să iasă mai degrabă în 
spaţiu liber. Am coborât rampa și i-am priponit de bara de 
legătură dintre cele două vagoane. Rămaseră trişti acolo, cu 
capetele plecate și urechile lipite de ţeastă, în rafalele fierbinţi și 
nisipoase ale vântului ce sufla din vest. După aceea, am revenit 
în vagonul de pasageri ca să ne luăm bagajele. Mecanicul, un 
dop de om crăcănat și cu umerii laţi, a coborât și el prin partea 
lui a trenului înclinat, cu bătrânul servitor după el. Când a ajuns 
în apropierea noastră, ne-a arătat ce văzuserăm deja foarte 
bine. 


— Colo-șa, pe coama aia, e drumul principal din Debaria - 
vedeţi pietrele de hotar? Pe-acolo ajungeţi la locu' cu muierile în 
mai puţin de-un ceas, da' vă zic eu să nu le întrebaţi n'ica pe 
târfele alea, că n-o să vă alegeţi cu niciun răspuns. 

Şi a adăugat, pe un ton mult mai scăzut: 

— Mâncă bărbaţi, așa am auzit. Şi nu-i o vorbă goală, băieţi: 
Îi... mâncă... pă... masculi. 

Mai ușor mi-ar fi fost să cred în existența metamorfului, decât 
în absurditatea asta, dar nu am zis nimic. Era clar că mașinistul 
nostru era zguduit bine, iar una din mâinile sale era la fel de 
roșie ca a lui Jamie. Dar mâna mecanicului era doar puţintel arsă 
și avea să-i treacă. Mâna lui Jamie avea să fie tot roșie și atunci 
când va sosi clipa îngropăciunii sale. Parcă ar fi fost înmuiată 
bine în sânge, așa arăta. 

— S-ar putea să strige după voi, să vă promită câte în lună și 
în stele. Ba s-ar putea chiar să vă arate țâţoancele, pen'că știu 
bine că niciun tânăr nu poate să rămână indiferent la așa ceva. 
Dar nu le băgaţi în seamă. Astupaţi-vă urechile la promisiunile 
lor și închideţi ochii ca să nu le vedeţi țâțele. Mergeţi direct în 
oraș. Călare, o să faceţi mai puţin de un ceas de-aici. Cât despre 
noi, o să avem nevoie de o echipă de muncitori ca să ridicăm 
curva asta sifilitică. Şinele n-au nimica; le-am verificat eu. Sunt 
doar acoperite cu afurisitul ăla de praf alcalin. Nu cred că aveţi 
bani la voi cât să plătiţi muncitorii, da' știu că sunteţi domnișori 
de viţă nobilă și mă gândesc că puteţi să le daţi o poliţă ori 
cambie, ori cum s-o chema... 

— Avem bani peşin la noi, l-am întrerupt eu. Suficienţi cât să 
angajăm o echipă mai mică. 

Mecanicul a făcut ochii mari când m-a auzit. Și cred că i-ar fi 
ieșit de-a dreptul din orbite dacă i-aș fi zis că tatăl meu îmi 
dăduse douăzeci de monede mari din aur, pe care le pusesem 
bine într-un buzunar ascuns din interiorul vestei. 

— Și cum rămâne cu boii? Că avem nevoie de boi, dacă 
putem să facem rost de ei. Sau de cai, dacă nu găsim boi. 

— Trecem pe la grajduri, să vedem ce au acolo, i-am spus eu, 
în timp ce încălecam. 

Jamie își legase arcul de o parte a șeii, apoi a trecut în partea 
cealaltă ca să pună arbaleta în tocul din piele confecţionat 
anume de tatăl lui. 

— Să nu uitaţi de noi, tinere sai, mi-a zis mecanicul. Că n- 


avem nici cai și nici arme. 

— Nu vom uita, l-am asigurat eu. Staţi în tren. În caz că nu 
vom găsi astăzi o echipă, vom trimite mâine o căruţă să vă ia de 
aici și să vă ducă în oraș. 

— Mulţam mult! Și aveţi de grijă să vă feriți de muierile alea! 
Îi... mâncă... pă... masculi! 

(72 


a DC = 


A 

Ziua era nespus de caldă. Am mers o vreme în galop, 
deoarece caii aveau nevoie să se dezmorţească după ce 
fuseseră închiși în spaţiul acela strâmt atâta timp. Apoi am 
început să mergem la pas. 

— Vannay, mi-a spus Jamie. 

= Ce? 

— Inainte să deraieze trenul, ziceai că tatăl tău nu crede că ar 
fi vorba despre un metamorf, dar că Vannay e de altă părere. 

— A, da! Mi-a spus că nu este de necrezut povestea cu 
metamorful după ce a citit toate rapoartele trimise de Marele 
Şerif Peavy. Ştii cum ne repeta el cel puţin o dată la fiecare 
curs: „Când faptele vorbesc, înțeleptul trebuie să le asculte.” lar 
douăzeci și trei de morţi înseamnă destule fapte. Morți nu de 
glonţ și nici de cuţit, ci făcuţi bucăţi-bucăţele. 

Jamie a scos un geamăt îngrozit. 

— În două cazuri a fost vorba de familii întregi. Familii mari, 
aproape niște clanuri. Casele lor au fost răvășite și împroșcate 
cu sânge. Mâinile și picioarele le-au fost smulse din trupuri și 
duse de acolo; unele au fost găsite - parțial mâncate, altele nu. 
La una din fermele astea, șeriful Peavy și ajutorul lui au 
descoperit capul celui mai mic dintre copiii familiei respective 
înfipt într-un par din gard. Teasta îi era zdrobită, iar creierul 
scos. 

— Martori? 

— Câţiva. Un cioban care tocmai se întorcea după ce adunase 
oile rătăcite de turmă a văzut atacul asupra tovarășului său, 
aflat pe un deal din apropiere. Cei doi câini care îl însoțeau s-au 
repezit să-și apere celălalt stăpân; dar și ei au fost sfârtecaţi. 
Creatura a coborât dealul, intenţionând să-l prindă și pe 
ciobanul ăsta, dar oile i-au distras atenţia și omul a profitat de 
ocazie ca să fugă de acolo. Zice că era un lup ce mergea în două 
picioare, ca un om. A mai fost o întâmplare asemănătoare cu o 


femeie și un cartofor. Individul a fost prins când trișa la 
„Păzea”!! într-una din locantele de aici. Celor doi li s-a dat un 
bilet de liberă trecere și li s-a pus în vedere să părăsească 
orașul până la căderea întunericului, altminteri vor fi biciuiţi în 
piaţa publică. Au fost atacați pe drumul câtre așezarea micuță 
de lângă minele de sare. Bărbatul a opus rezistenţă, dându-i 
timp femeii să scape. Ea s-a ascuns în spatele unor stânci până 
la plecarea creaturii. Zice că a fost un leu. 

— Un leu care mergea pe picioarele dinapoi? 

— N-a văzut asta. În ultimul caz e vorba despre doi văcari. 
Poposiseră pe malul Râului Debaria, în apropiere de doi însurăţei 
manni aflaţi în luna de miere, deși habar nu au avut de ei până 
nu i-au auzit strigând. Au pornit călare spre locul de unde 
veneau urletele celor doi soţi și atunci au văzut creatura ucigașă 
fugind de acolo. Făcea salturi mari și avea un picior al femeii în 
fălci. Nu era o fiinţă omenească, dar se pun chezași că fugea pe 
două picioare exact ca un om. 

Jamie se aplecă într-o parte și scuipă dezgustat. 

— Nu se poate să fie adevărat. 

— Vannay zice că se poate. Zice că au mai existat creaturi din 
astea, cu mulţi ani în urmă. Crede că-i vorba de un soi de 
mutație care a pus încet stăpânire pe individul respectiv. 

— Şi toţi martorii ăștia au văzut fiecare câte un alt animal? 

— Da. Văcarii au zis că li s-a părut a fi fost un tigru. Avea 
dungi. 

— Lei și tigri care fac spectacol ca la circ. Tocmai aici, în 
pustietate. Ești sigur că nu ne ia cineva peste picior? 

Pe atunci nu eram suficient de matur ca să fiu sigur de așa 
ceva, dar știam că vremurile erau mult prea grele ca să ni se 
joace o asemenea festă și să fim trimiși atât de departe spre 
vest. Nu că Steven Deschain ar fi putut fi descris drept un iubitor 
de glume nici măcar în zilele lui cele mai bune. 

— Îţi spun doar ce mi-a zis mie Vannay. Văcarii ăia care au 
adus în oraș ce mai rămăsese din trupurile celor doi manni pe 
un soi de targă nu auziseră în viaţa lor de tigri. Dar așa au 
descris ei creatura. Mărturia lor se află în rapoarte: ochi verzi, 
dungi și restul. 

Am scos din buzunarul vestei cele două foi mototolite pe care 
le primisem de la Vannay. 


11 joc de cărți inventat de Stephen King, asemănător cu pokerul (n.tr.). 


— Vrei să vezi cu ochii tăi? 

— Nu mă prea dau în vânt după citit, a zis Jamie. După cum 
prea bine știi și tu. 

— Mă rog. Atunci, crede-mă pe cuvânt. Descrierea lor este 
aproape identică cu desenul din povestea cu băiatul prins de 
furtuna-furtunilor. 

— Ce poveste-i aia? 

— Cea despre Tim Inimă-Neânfricată!? - „Vântul prin gaura 
cheii”. Lasă. Nu contează. Ştiu că văcarii ar fi putut fi beţi, așa 
cum se întâmplă de obicei când se află în apropierea unui oraș 
unde curge băutura din belșug, însă, dacă mărturia lor este 
sinceră, Vannay zice că acea creatură nu doar că se poate 
transforma în animal, ci își poate schimba și specia. 

— Douăzeci și trei de morţi, zici. Vai și-amar! 

Vântul s-a întețit, spulberând praful alcalin înaintea lui. Caii au 
tresărit speriaţi, iar noi ne-am acoperit gura și nasul cu eșarfele 
de la gât. 

— Al naibii de cald mai e! constată Jamie. Şi praful ăsta 
afurisit... 

Dar tăcu imediat, ca și cum și-ar fi dat seama că vorbise prea 
mult. Nu m-a deranjat, căci aveam multe lucruri la care să mă 
gândesc. 

După mai puţin de un ceas, am urcat pe coasta unui deal și 
am văzut în vale o haci” albă și strălucitoare, de mărimea unei 
reședințe de nobil din baronia noastră. In spatele clădirii, 
coborând spre un pârâu îngust, se întindea o grădină verde pe 
care se afla ceva ce semăna cu o vie. Am simţit atunci că îmi 
plouă în gură. Nu mai mâncasem struguri de pe vremea când 
subsuorile îmi erau încă netede și fără păr. 

Zidurile acelei haci erau înalte, cu cioburi amenințătoare de 
sticlă pe partea de sus, însă porțile mari, din lemn, erau larg 
deschise, ca și cum ne-ar fi poftit înăuntru. În faţa lor, așezată 
pe un fel de tron, stătea o femeie îmbrăcată cu o rochie din 
muselină albă. Pe cap avea o glugă din mătase tot albă, ce 
fâlfâia aidoma unor aripi de pescăruș. Când ne-am apropiat, ne- 
am dat seama că tronul acela era făcut din lemn de carpen. Cu 
siguranţă că nici un alt scaun, nici măcar unul din metal, nu i-ar 
fi putut susţine greutatea, căci era cea mai masivă persoană pe 


12 În original Stoutheart (n.tr.). 
13 „Fermă”, „conac” (n.tr.). 


care o văzusem eu vreodată, un colos de femeie care ar fi putut 
fi cu ușurință perechea potrivită pentru legendarul David 
Quick!*. 

În poală avea un lucru de mână. Poate că împletea o pătură, 
dar, în comparaţie cu statura ei imensă și cu sânii care ar fi 
putut fiecare adăposti de soare câte un copil, lucrul acela nu 
părea mai mare decât o batistuţă. Ne-a observat, a lăsat 
împletitura din mâini și s-a ridicat. Avea cam doi metri înălţime, 
dacă nu mai mult. Vântul nu mai sufla chiar atât de puternic în 
valea aceea, dar tot făcea să-i fluture rochia în jurul pulpelor 
lungi. Muselina scotea sunete de pânză de corabie bătută de 
briza mării. Mi-am adus atunci aminte de vorbele mecanicului: Și 
mâncă pe masculi. însă, când am văzut-o cum își duce pumnul 
la fruntea cât o câmpie și își ridică poala rochiei cu mâna 
cealaltă, făcând o plecăciune înaintea noastră, am tras de 
frâiele calului meu. 

— Heil, pistolarilor! a strigat ea către noi, cu o voce puternică, 
aproape de cea baritonală a bărbaţilor, dar nu tocmai. Vă salut 
în numele Serenităţii și al tuturor femeilor care trăiesc aici. Fie 
ca zilele voastre să fie nenumărate pe fața Pământului! 

Am ridicat și noi pumnii la frunte și i-am urat să trăiască de 
două ori mai mult. 

— Din Lumea Dinăuntru veniți? Așa se pare, căci hainele nu 
vă sunt prea murdare. Deși se vor murdări curând, dacă veți 
zăbovi pe meleagurile astea mai mult de o zi. 

Și a izbucnit în râs. Cu hohot ca de tunete auzite de la 
oarecare distanţă. 

— De acolo venim, i-am răspuns eu. 

Îmi era limpede că Jamie nu avea să zică nimic. Destul de 
tăcut din fire, acum era de-a dreptul amuţit de șoc. Umbra 
femeii pe zidul alb din spate era înaltă cât Lordul Perth”. 

— Și aţi venit să-l prindeţi pe metamorf? 

— Da, am spus eu. L-ai văzut cumva, ori doar ai auzit zvonuri 
despre omul ăsta? Dacă așa stau lucrurile, îți vom mulţumi 
frumos și ne vom vedea de drum. 

— Nu-i un om, flăcăule. Nici să nu te gândești că ar fi un om. 


14 David Quick - prinţ surghiunit, de dimensiuni uriașe, care a încercat să 
cucerească Orașul Lud (vezi Ținuturile pustii) (n.tr.). 

15 Lordul Perth - tiran din Lumea de Mijloc, despre care legendele spun că ar 
fi fost un uriaș (n.tr.). 


M-am uitat la ea fără o vorbă. Așa cum stătea în picioare, mă 
putea privi drept în ochi; or, eu mă aflam pe Tânărul Joe, calul 
meu înalt și zdravăn. 

— Nu-i om, a repetat ea. Ci un monstru venit din Faliile-fără- 
Fund. Sunt sigură de asta, așa cum sigură sunt că voi doi sunteţi 
în slujba neamului lui Eld și a Albului. Poate că a fost om 
odinioară, dar nu mai este. Şi, da, l-am văzut, am văzut ce a 
făcut. Rămâneţi pe loc, nu vă mișcaţi niciun pic, și veţi vedea și 
voi. 

Fără să aștepte vreun răspuns, femeia a intrat pe poarta 
deschisă. Cu rochia aceea albă, părea o goeletă navigând cu 
vântul în față. M-am uitat la Jamie. În fond, pentru asta 
bătuserăm atâta drum, iar dacă aveam să-l lăsăm pe mecanic 
să aștepte ceva mai mult ajutoare ca să pună Ţignalul ăl Mic 
înapoi pe șine, ei bine, asta era situaţia. 

— ELLEN! a zbierat huiduma de femeie. 

La volum maxim, vocea ei suna ca printr-un megafon electric. 

— CLEMMIE! BRIANNA! ADUCEŢI DE-ALE GURIII CARNE ȘI 
PÂINE SI BERE - DIN CEA BLONDĂ, NU NEAGRĂ! ADUCEŢI ȘI O 
MASĂ ȘI VEDEŢI SĂ NU UITAŢI FAŢA AIA BRODATĂ! TRIMITEŢI-O 
LA MINE PE FORTUNA CHIAR ACUM! HAIDEŢI, REPEDE-REPEJOR! 
PAS ALERGĂTOR! 

Poruncile fiind date, femeia s-a întors către noi, ridicând 
delicat poalele rochiei pentru a nu o mânji de praful alcalin ce se 
învolbura în jurul încălţărilor negre din picioarele ei enorme. 

— Doamnă-sai, vă mulţumim pentru ospitalitate, dar noi 
trebuie să... 

— Trebuie să îmbucaţi ceva, asta trebuie să faceţi, m-a 
întrerupt femeia. O să servim masa aici, la marginea drumului, 
ca să nu vi se tulbure digestia. Căci știu bine poveștile care se 
spun în Gilead despre noi, da, da, da, cu toatele le știm. Bărbaţii 
spun mereu aceleași minciuni despre femeile care au cutezanţa 
de a trăi pe cont propriu. Îi fac să se îndoiască de vrednicia 
ciocanelor lor. 

— N-am auzit nicio poveste despre... 

A izbucnit iarăși în râs, iar pieptul i s-a umflat ca marea în 
furtună. 

— Eşti politicos, pistolar micuţ și drăguţ, și foarte abil, dar a 
trecut multă vreme de când am fost înțărcată și nu mai cred 
orice vorbă. Stațţi liniștiți, n-o să vă mâncăm! 


Și un licăr i-a trecut prin ochii la fel de negri ca ciubotele 
acelea enorme. 

— Deși cred că aţi fi o gustare delicioasă. Eu sunt Everlynne 
din Serenitate. Stareţă prin voia Domnului și a Omului lisus. 

— Roland de Gilead, m-am prezentat eu. Și acesta este Jamie, 
tot de acolo. 

Prietenul meu și-a înclinat capul. 

Ea a făcut o altă reverență, de data aceasta coborând mult 
fruntea, drept care aripile glugii ei din mătase i-au acoperit 
obrajii aidoma unei cortine. Pe când se îndrepta de mijloc, pe 
poartă s-a strecurat o femeie micuță. Sau poate că era de 
statură normală și părea doar micuță pe lângă Everlynne. Roba 
ei era din bumbac aspru și cenușiu, în loc să fie din muselină 
albă. Işi ţinea braţele încrucișate peste pieptul sfrijit, cu mâinile 
pierdute în mânecile lungi. Nu purta glugă, dar tot nu i-am putut 
vedea decât jumătate din chip. Cealaltă jumătate era ascunsă 
sub un bandaj gros. Ne-a făcut și ea o reverență, apoi s-a retras 
în umbra considerabilă a stareţei ei. 

— Ridică-ţi capul, Fortuna, și salută-i cum se cuvine pe acești 
tineri domni! 

Când a făcut-o, am înţeles de ce își ținuse fruntea plecată. 
Bandajele nu reușeau să acopere cu totul rana de la nas; îi 
dispăruse o bucată zdravănă din partea dreaptă. Acolo nu mai 
rămăsese decât o gaură cu carne vie. 

— Heil! ne-a șoptit femeia. Să aveţi zile nenumărate pe faţa 
Pământului! 

— lar tu să ai de două ori mai multe, i-a răspuns Jamie. 

Din privirea nefericită pe care i-a aruncat-o cu ochiul 
neacoperit de bandaj, mi-am dat seama că spera ca urarea 
aceea să nu se împlinească. 

— Spune-le ce s-a întâmplat, i-a cerut Everlynne. Ce-ţi mai 
aduci aminte. Ştiu că nu-i prea mult. 

— Trebuie, Maică? 

— Da, i-a spus cu fermitate stareţa. Pentru că ei au venit să-i 
pună capăt. 

Fortuna ne-a aruncat o privire nedumerită, apoi s-a uitat iar la 
Everlynne. 

— Cum ar putea? Par atât de tineri. 

Atunci și-a dat seama că fusese lipsită de politeţe și s-a 
îmbujorat brusc în obrazul lăsat vederii. S-a clătinat puţin, ca 


nesigură pe picioare, iar Everlynne a cuprins-o cu braţul pe după 
umeri. Era evident că fusese grav rănită și nu își revenise încă. 
Dar, din cauza robei sale groase și largi, nu am avut cum să văd 
ce alte părți ale trupului îi mai fuseseră afectate. 

— Poate că nu se bărbieresc decât o dată pe săptămână, dar 
sunt pistolari, Fortie. Și dacă ei nu pot îndrepta lucrurile în 
orașul nostru, atunci nu poate nimeni. In plus, s-ar putea să-ţi 
facă bine să vorbești despre asta. Groaza e ca un vierme care 
trebuie dat afară înainte de a apuca să se împuieze. Haide, 
spune-le! 

Și ne-a spus. Pe când o ascultam, pe poartă au ieșit și alte 
Surate ale Serenităţii: două cărând o masă, celelalte aducând 
de-ale gurii și băutură. După cum arătau și după aroma 
degajată, am fost convins că erau feluri de mâncare mult mai 
bune decât cele de care avuseserăm noi parte în călătoria cu 
Țignalul ăl Mic. Însă, după ce Fortuna și-a terminat scurta 
poveste, dar cu totul înspăimântătoare, foamea mi-a dispărut 
definitiv. Și, din câte puteam vedea, nici Jamie nu se mai 


gândea la mâncare. 
(A 


DC = 


A 
Se întâmplase pe la asfinţit, în urmă cu două săptămâni și o 
zi. Împreună cu o altă surată, pe nume Dolores, ieșise să închidă 
poarta și să scoată apă pentru muncile de seară. Fortuna ţinea 
găleata, iar găleata aia i-a salvat viaţa. Când Dolores a dat să 
închidă poarta, o creatură s-a năpustit înăuntru, a înșfăcat-o și i- 
a smuls capul de pe umeri cu o singură mușcătură a fălcilor 
imense. Fortuna zicea că a văzut foarte bine scena, deoarece 
Luna Neguţătorului tocmai ce se ridicase pe cer. Fiara aceea era 
mai maltă decât un om, cu solzi în loc de piele și coadă lungă pe 
care și-o târa pe jos. Ochii galbeni, cu pupile crestate, îi 
străluceau pe faţa teșită. Gura era un hău cu colţi lungi cât o 
mână de om. Din ei picura sângele lui Dolores. A scuipat cât 
colo, pe pietrele curții, trupul zvâcnind încă al bietei femei și s-a 
repezit pe picioarele-i solide, spre fântâna unde era Fortuna. 
— M-am întors ca să fug... m-a prins... și după aia nu-mi mai 
aduc aminte de nimic. 
— Dar eu îmi amintesc, a intervenit atunci Everlynne 
încruntată. Am auzit urlete și am ieșit în fugă cu pușca noastră. 
O armă lungă, cu un clopoțel la capătul ţevii. A fost încărcată 


cândva, demult, în negura vremurilor, dar niciuna dintre noi nu 
a tras vreodată cu ea. Ştiu că era foarte posibil să-mi explodeze 
în mâini. Dar am văzut cum creatura aia îi sfârtecă faţa bietei 
noastre Fortie și am mai văzut încă ceva. Și când am tras, nu m- 
am gândit la mine, la pericolul care mă pândea. Nu m-am gândit 
nici că aș fi putut s-o omor pe draga noastră, nu doar creatura, 
dacă arma ar fi tras. 

— Mai bine m-ai fi omorât, a șoptit Fortuna. Of, ce bine ar fi 
fost! 

Se așezase pe unul din scaunele aduse la masă și acum și-a 
dus mâinile la obraji și a început să plângă. Mă rog, ochiul teafăr 
a început să plângă. 

— Nu mai vorbi așa, i-a zis Everlynne, mângâindu-i părul pe 
partea fără bandaj. E o blasfemie. 

— Ai nimerit monstrul? am întrebat-o eu. 

— Puțin. Pușca noastră cea veche și ruginită a tras o dată și 
una dintre alice - sau poate mai multe - i-a sfâșiat niște 
proeminențe și solzi de pe cap. Și de acolo a ţâșnit o mâzgă 
neagră ca smoala. Am văzut-o mai târziu pe pietrele curții și am 
acoperit-o cu nisip, fără să o atingem, pentru că ne-a fost teamă 
să nu ne intre prin piele și să ne otrăvească. Monstrul ăla ucigaș 
i-a dat drumul suratei noastre și cred că avea de gând să se 
repeadă la mine. Așa că am ţintit iarăși pușca asupra lui, deși 
arma aceea nu poate trage decât o singură dată și după aia 
trebuie reîncărcată pe ţeavă cu alice și praf de pușcă. Şi am 
zbierat la el să vină după mine. l-am zis că o să aștept până 
ajunge mai aproape, ca să nu prăpădesc bunătate de alice. 

Everlynne s-a întrerupt și a tușit gros ca să-și dreagă glasul. 

— Probabil că încă avea ceva creier în capul ăla, chiar dacă nu 
mai arăta a om, pentru că mi-a înţeles amenințările și a fugit de 
acolo. Dar atunci când a ajuns la colţul zidului, s-a întors și s-a 
uitat la mine. Ca și cum ar fi vrut să mă ţină mine. Păi, să mă 
țină! Nu mai avem muniţie pentru pușcă și nici nu vom avea 
dacă nu dăm de vreun negustor de alice, dar mai am asta. 

Și-a ridicat poalele rochiei până la genunchi și am văzut 
amândoi un cuțit de măcelar într-o teacă din piele netăbăcită, 
prinsă cu curele de gamba ei uriașă. 

— Așa că, las' să vină după Everlynne, fiică a Roseannei, și 
vom vedea atunci care pe care! 

— Ai zis că ai mai văzut ceva, am observat eu. 


S-a uitat la mine cu străluciri ciudate în ochii ei mari și negri, 
apoi s-a întors către celelalte femei. 

— Clemmie, Brianna, începeţi să serviţi masa! Fortuna, tu ai 
să spui rugăciunea și să nu uiţi să-i ceri iertare lui Dumnezeu 
pentru blasfemia ta și să-i mulţumești pentru că încă îţi bate 
inima în piept. 

Apoi Everlynne m-a înșfăcat de cot și m-a tras pe poartă, 
ghidându-mă către fântâna unde fusese atacată nefericita 
Fortuna. Voia să fim singuri. 

— l-am văzut organul, mi-a zis ea pe ton scăzut. Era lung și 
curbat ca un iatagan și zvâcnea și se vedea bine că era plin cu 
zeama aia neagră ce-i ţine loc de sânge... mă rog, îi ţine loc de 
sânge când are forma aia. Da, sigur, voia s-o ucidă așa cum 
făcuse cu Dolores, dar voia și să o reguleze. Voia s-o reguleze în 


vreme ce ea și-ar fi dat ultima suflare. 
N 


a DC = 


A 

Am mâncat împreună cu ele. Ba chiar și Fortuna a mâncat 
puţin. După masă am încălecat iar ca să pornim spre oraș. Insă, 
înainte să ne luăm rămas-bun, Everlynne s-a postat în faţa 
calului meu ca să îmi mai spună ceva. 

— După ce vă terminaţi treaba, vino iar pe la mine. Am ceva 
să-ţi dau. 

— Ce anume, sai? 

Însă ea doar a clătinat din cap. 

— Nu-i acum momentul. Dar vino după ce omori nenorocirea 
aia hidoasă. 

Și mi-a luat mâna, a dus-o la buze și mi-a sărutat-o. 

— Stiu cine ești, căci ești oglinda vie a mamei tale. Să te 
întorci la mine, Roland, fiu al lui Gabrielle. Nu mă dezamăgi! 

S-a dat la o parte înainte ca eu să apuc să articulez vreo 


vorbă și s-a strecurat pe poartă. 
y 


TEDA 


A 

Strada principală din Debaria era largă și pot spune că era și 
pavată, chiar dacă pavajul începuse deja să se fărâmiţeze în 
multe locuri și avea să dispară cu totul în câţiva ani. De-a lungul 
ei se desfășurau o grămadă de activităţi comerciale și, după 
zgomotele venite din birturi și stabilimente, se poate presupune 
că afacerile erau înfloritoare la vremea respectivă. Insă noi nu 
am văzut decât câţiva cai și catâri priponiţi de stâlpii din fața 


clădirilor; în acea parte de lume animalele se foloseau în negoţ 
și alimentaţie, nu pentru călărie. O femeie, ducându-și coșul pe 
braţ, a ieșit dintr-o prăvălie, a dat cu ochii de noi și ne-a privit 
surprinsă. A dat fuga înapoi înăuntru și a ieșit iar însoţită de mai 
mulţi oameni. Pe când am ajuns la biroul Marelui Şerif - o căsuţă 
mică din lemn, lipită de clădirea mult mai mare, din piatră, a 
închisorii comunale - curioșii se îmbulzeau deja pe ambele părți 
ale străzii. 

— Aţi venit să-l omorâţi pe metamorf? a strigat la noi cucoana 
cu coșul pe brat. 

— Puiuţii ăștia nu par în stare să dea gata nici măcar o sticlă 
cu bere! a comentat un bărbat din faţa localului pe a cărui firmă 
scria „La Băieţii Veseli - Saloon & Cafe”. 

Vorba lui de duh a fost însoţită de râsete și murmure de 
aprobare. 

— Orașul pare destul de aglomerat, a constatat Jamie, 
descălecând și privind în urmă la cei patruzeci sau cincizeci de 
bărbaţi și femei care își abandonaseră treaba (și distracţia) ca 
să caște gura la noi. 

— Nu va mai fi așa după asfinţit, i-am zis eu. Atunci pornesc la 
vânătoare creaturile de felul metamorfului nostru. Cel puţin așa 
zice Vannay. 

Am intrat în biroul șerifului. Hugh Peavy era un om cu 
burdihanul mare, păr lung și alb și mustață pe oală. Chipul îi 
părea măcinat de griji și brăzdat de riduri adânci. Ne-a observat 
armele și parcă s-a mai liniștit puţin. Dar când ne-a văzut obrajii 
imberbi, liniștea aceea s-a evaporat ca prin farmec. A șters 
peniţa tocului cu care scria, s-a ridicat de pe scaun și ne-a întins 
mâna. Omul ăla nu le avea cu salutul tradiţional, cu pumnul la 
frunte. 

După ce ne-am strâns mâinile și ne-am prezentat, ne-a zis: 

— Nu că aș vrea să vă ofensez, tineri domni, dar speram să-l 
văd pe însuși Steven Deschain. Poate și pe Peter McVries!*. 

— McVries a murit acum trei ani, l-am informat eu. 

Peavy păru șocat. 

— Nu mai spune! Ce priceput era cu armele de foc! Foarte 
priceput! 


15 Peter McVries - tânăr aventurier din romanul distopic „Marșul cel lung”, 
publicat de Stephen King sub pseudonimul Richard Bachman, Ed. Lucman, 
2004 (n.tr.). 


— A murit de friguri. 

Foarte probabil provocate de o otravă puternică; dar detaliul 
acesta nu trebuia adus la cunoștința Marelui Şerif din Debaria 
autonomă. 

— Cât despre Steven Deschain, el are alte treburi, așa că m-a 
trimis pe mine. Sunt fiul lui. 

— Da, da, da, am auzit de tine și mi-au ajuns la ureche și 
câteva din aventurile tale din Mejis, că veștile ajung chiar și 
până în colţul ăsta uitat de lume. Să știți voi că avem și teligraf, 
și telifun. 

Și ne-a arătat o mașinărie agăţată de perete. Sub ea era un 
semn pe care scria: NU SE PUNE MÂNA FĂRĂ AUTORIZAȚIUNE! 

— Pe vremuri puteam să vorbim chiar și cu Gileadul, dar acu' 
nu mai ajungem decât la Sallywood, în sud, la cătunele din 
Jefferson, la nord, și la așezarea de pe dealurile submontane - 
Mica Debaria, îi zicem noi. Ba mai avem și câteva felinare pe 
străzi care încă funcţionează - sigur, nu cu gaz ori petrol 
lampant, ci cu un amărât de generator de scântei, pricepeţi voi? 
Localnicii cred că lumina poa’ să ţie creatura la distanţă. 

A oftat și a continuat pe un ton amărât: 

— Eu, unul, nu sunt chiar atât de sigur. E o treabă afurisită, 
tinerii mei domni. Câteodată am impresia că lumea și-a ieșit din 
ţâţâni. 

— Așa este, am spus eu. Dar ce s-a desfăcut poate fi legat la 
loc, șerifule. 

— Dacă zici tu... 

Şi-a dres glasul și ne-a mai spus: 

— Acum, v-aș ruga să nu mi-o luaţi în nume de rău, știu că 
sunteţi cine pretindeţi a fi, dar mi s-a făgăduit un sigul. Dacă mi 
l-aţi adus, vă rog să mi-l daţi, pentru că are o semnificaţie 
specială pentru mine. 

Mi-am deschis traista și am scos din ea obiectul primit în 
acest scop: o cutie mică din lemn, cu emblema tatălui meu 
ștanţată pe capac - un S înăuntrul unui D. Peavy a luat-o, 
schițând un zâmbet abia sesizat pe sub mustaţa căzută, care 
însă îl întinerea cu mulţi ani. Mie mi s-a părut că surâdea unei 
amintiri. 

— Ştii ce-i înăuntru? 

— Nu. 

Mi se ceruse să nu mă uit. 


Peavy a deschis cutiuța, a aruncat o privire înăuntru, apoi și-a 
ridicat ochii la mine și la Jamie. 

— Pe vremuri, pe când eram doar ajutor de șerif, Steven 
Deschain ne-a condus pe mine, pe Marele Şerif de atunci și o 
poteră de șapte oameni în lupta împotriva Brigăzii Corbilor. Ti-a 
povestit tatăl tău vreodată despre Corbi? 

Am clătinat din cap: nu-mi povestise. 

— Nu sunt metamorfi, nu, nici vorbă, dar tot niște netrebnici. 
jefuiau tot ce era de jefuit nu numai în Debaria, dar și pe moșiile 
din jur. Prădau chiar și trenurile, dacă prindeau de veste că 
vreunul merita să fie oprit. Dar principala lor ocupaţie era să 
răpească oameni pentru răscumpărare. Da, delict de laș, de 
acord - și am aflat că Farson încurajează asemenea acte -, dar 
extrem de profitabil. 

Și taică-tău a sosit în oraș la o zi după ce nemernicii ăștia au 
răpit-o pe Belinda Doolin, nevasta unui fermier. Bărbatul ei a dat 
un telifun imediat după ce ăia au plecat și el a reușit să-și 
desfacă legăturile. Acu, bine că exista un pistolar care își făcea 
rondul prin partea asta de lume; că pe vremurile alea încă 
aveau darul de a-și face apariţia exact la locul și la momentul 
potrivit. 

Ne-a privit lung și a adăugat: 

— Poate că încă au harul ăsta. În orice caz, noi am pornit 
imediat în căutarea ticăloșilor. Sunt locuri pe-aici unde le-am fi 
putut pierde urma - vedeţi și voi că terenul e din rocă tare - da’ 
n-o să-ți vină să crezi ce ochi avea taică-tău. Până și șoimii ar fi 
fost invidioși pe el, drăguță, da, până și vulturii. 

Cunoșteam bine vederea ageră a tatălui meu și harul lui de a 
lua urma oricărui fel de vânat. Dar la fel de bine știam că 
povestea asta nu avea nimic a face cu treaba pentru care 
veniserăm noi. Ar fi trebuit să-i cer să ajungă la subiect. Insă 
tatăl meu nu vorbea niciodată despre tinereţea lui și doream să 
ascult povestea asta până la capăt. Și să știți că s-a dovedit a 
avea mai mult de-a face cu treburile noastre în Debaria decât 
mi-am imaginat eu la început. 

— Urmele duceau către mine - „case-de-sare” le zic oamenii 
din Debaria. Pe atunci fuseseră abandonate exploatările; abia 
acum douăzeci de ani s-a descoperit vâna aia nouă. 

— Vână? a întrebat Jamie, neînţelegând la ce se referea 
șeriful. 


— Zăcământ, i-am explicat eu. Adică un zăcământ nou. 

— Așa, cum zici. Da' pe vremea aia minele erau abandonate 
și prin urmare deveniseră ascunzători sigure pentru tâlhari de 
teapa Corbilor ăia afurisiţi. După ce ieșeau din câmpie, urmele 
străbăteau un teren cu stânci înalte, ca să ajungă în final pe 
Şesul Imaculat, adică pe pajiștea de la poalele dealurilor, mai jos 
de minele de sare. De curând pe Șesul Imaculat a fost ucis un 
cioban de ceva ce semăna cu un... 

— Cu un lup, l-am întrerupt eu. Știm asta. Continuă! 

— V-aţi făcut temele, se pare. Cu atât mai bine. Unde 
rămăsesem? Aha, da, știu - stâncile alea și-au căpătat atunci 
numele de Ambuscada de la Golf. Nu că ar fi vreun golf prin 
părţile alea, da' mi se pare că oamenilor le place cum sună 
cuvântul ăsta. Pe acolo treceau urmele, numai că Deschain a 
vrut să ocolească și să intre de la est. Dinspre Dealul Imaculat. 
Șeriful de atunci, Pea Anderson îl chema, nici n-a vrut s-audă. 
Lacom ca o pasăre care a pus ochii pe vierme, ardea de 
nerăbdare să meargă înainte. Zicea că ocolul le-ar fi luat trei zile 
și până atunci femeia va fi moartă și Corbii ia-i de unde nu-s. 
Mai zicea că se va duce chiar și de unul singur pe drumul cel 
drept. „În caz că nu-mi veţi porunci în numele Gileadului să fac 
altminteri”, i-a spus el lu' taică-tău. 

„Nici să nu te gândești”, i-a zis atunci Deschain, „căci Debaria 
este ţinutul tău natal; eu nu sunt de prin partea locului.” 

Și potera a plecat. Eu am rămas cu tătâne-tău. Din șa, șeriful 
Anderson s-a întors către mine și mi-a zis: „Sper că se fac 
angajări la ferme, Hughie, pentru că n-ai să mai porţi steaua aia 
de tinichea pe pieptul hainei. M-am săturat de tine!” 

Astea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a mai spus 
vreodată. Au plecat. Steven de Gilead s-a așezat pe vine și m- 
am ghemuit și eu alături de el. După cam o juma de ceas, poate 
mai mult, în care niciunul dintre noi n-a zis nimica, m-am 
hotărât eu să casc gura. „Credeam că o să facem ocolul ăla”, i- 
am zis eu, „... dacă nu cumva ai de gând să mă concediezi și 
tu”. 

„N-am gândul ăsta”, mi-a răspuns el. „Nu-i treaba mea dacă 
ai sau nu o slujbă.” 

„Atunci ce mai așteptăm?” 

„Focuri de armă”, îmi zice tată-tău; și n-au trecut cinci minute 
că le-am și auzit. Focuri de armă și strigăte. N-au durat mult. 


Corbii ne văzuseră - probabil că le atrăsese atenţia doar o 
licărire a soarelui pe pintenul de la o cizmă, ori pe alama de la 
șei, că Papa Corb era al naibii de precaut - și s-au întors. S-au 
căţărat pe stâncile alea de acolo și au tras asupra lui Anderson 
și a oamenilor lui. În vremurile alea erau mai multe arme, iar 
Corbii erau înarmaţi până-n dinţi. Ba aveau chiar și un automat 
sau două. 

Așa că am făcut ocol, da? Ne-a luat doar două zile, pentru că 
Steven Deschain s-a grăbit cât a putut el de tare. În ziua a treia, 
am făcut popas în vale și am fost în picioare înainte de răsăritul 
soarelui. Acu’, pentru că nu aveţi de unde să știți, vă zic eu că 
acele case-de-sare sunt niște peșteri în peretele dealului de 
acolo. Acolo trăiau familii întregi, nu doar minerii singuri. Din ele 
pornesc tuneluri care coboară în adâncuri. Dar, cum v-am zis 
adineauri, pe vremea aia erau toate părăsite. Totuși, am 
observat că iese fum din hornul uneia. 

„Acu-i momentul”, zice Steven către mine, „pentru că au 
crezut că sunt în siguranţă și au băut toată noaptea. lar acum 
probabil că-și dorm somnul de beţie. Ești cu mine?” 

„Da, pistolarule, cu tine sunt”, îi zic și eu. 

La vorbele astea, Peavy s-a îndreptat involuntar de spate. 
Părea mult mai tânăr astfel. 

— Așa că ne-am furișat ultimii patruzeci, cincizeci și ceva de 
metri; tătâne-tău cu arma în mână pentru cazul că ăia ar fi pus 
pe cineva de pază. Puseseră, da’ era doar un băieţaș care 
dormea buștean și el. Nobilul Deschain și-a vârât pistolul în toc, 
l-a trăsnit pe puști cu o piatră și l-a lăsat lat. Mai târziu l-am 
văzut pe flăcăul ăla așezat pe o trapă, plângând de sărea 
cămașa pe el, cu pantalonii plini de scârnă și cu o funie în jurul 
beregăţii. N-avea decât vreo paișpe ani, da’ tot și-a făcut și el 
mendrele cu sai Doolin, amărâta aia pe care o răpiseră, că v-am 
zis, femeie care i-ar fi putut fi bunică. Așa că nu m-a impresionat 
când funia aia i-a stins zbieretele după îndurare. Că trebuie să 
plătești pentru sarea pe care o iei, așa cum știe orice om de prin 
locurile astea. 

Pistolarul s-a strecurat înăuntru și eu m-am ţinut după el. 
Zăceau cu toţii care pe unde-l apucase somnul și toţi sforăiau ca 
niște câini turbaţi ce erau. Belinda Doolin era legată de un stâlp. 
Ne-a văzut și a făcut ochii mari. Steven Deschain a arătat spre 
ea, după aia spre el, după aia și-a împreunat mâinile și după aia 


a arătat iar către ea. Adică Esti în siguranță, asta voia el să-i 
zică. Niciodată n-o să uit expresia de recunoștință de pe faţa 
bietei femei când a dat din cap ca să-i arate că a priceput. Esti 
în siguranţă - asta-i lumea în care am crescut noi, domnișorilor, 
lume care acum e aproape dispărută. 

Şi după aia nobilul Deschain a zis: „Scoală-te, Allan Corb, 
dacă nu vrei să ajungi cu ochii închiși în Poiana de la capătul 
cărării! Sculaţi-vă cu toții!” 

Și s-au sculat. Nicio clipă nu intenţionase taică-tău să-i 
captureze vii - că asta ar fi fost o nebunie, după cum sunt 
convins că vă daţi și voi seama - da’ nici nu voia să-i împuște în 
somn. Așa că s-au trezit, de bine, de rău, da’ n-au rămas treji 
multă vreme. Steven a scos atât de repede pistolul, că nici n-am 
văzut cum i se mișcă mâinile. Îs mai iuți decât fulgerul, drăguță. 
Acu' am văzut că revolverele alea cu paturi de santal îi atârnă 
pe lângă șolduri; și nici n-am apucat să clipesc din ochi, că ţevile 
au și început să scoată flăcări și să bubuie ca tunetul în spaţiul 
ăla închis al peșterii. Da' asta nu m-a împiedicat să-mi scot și eu 
arma. Un pistol vechi, cu ţeava scurtă, pe care-l aveam de la 
bunelu-meu, da’ tot am reușit să pun doi la pământ cu el. Primii 
doi oameni pe care i-am ucis la viaţa mea. Şi-mi pare rău să zic, 
dar le-au urmat mulți. 

Singurul care a scăpat primului tir a fost chiar Papa Corb - 
Allan, pe numele lui adevărat. Asta era un bărbat bătrân, cu o 
parte a feţei schimonosită și ţeapănă din cauza vreunei crize de 
apoplexie mai veche sau așa ceva, da' tot se mișca mai iute 
decât diavolul însuși. Era doar în izmene și pistolul îl avea înfipt 
într-una din cizmele lăsate la capătul așternutului. L-a înșfăcat și 
s-a întors la noi. Steven l-a împușcat, da' nemernicul ăla bătrân 
a apucat și el să tragă o dată. Glonţul lui s-a dus pe pustii, da’... 

Peavy, care la vremea respectivă probabil că nu fusese mai 
vârstnic decât noi doi, a deschis cutia pe care i-o adusesem eu, 
a privit lung la obiectul dinăuntru, apoi s-a uitat la mine. Surâsul 
acela mic, adresat unei amintiri din trecutul destul de 
îndepărtat, îi apăruse iarăși pe buze. 

— Spune-mi, Roland, ai văzut vreodată cicatricea de pe braţul 
tatălui tău? Chiar aici? 

Și și-a atins locul de deasupra încheieturii dintre braț și 
antebrațţ. 

Trupul tatălui meu era o hartă de cicatrice, însă o hartă pe 


care o cunoșteam bine. Cea despre care vorbea șeriful era o 
gropiță adâncă, nu prea deosebită de cele care apăreau în 
obrajii lui Peavy când zâmbea amintirilor. 

— Glonţul tras de Papa Corb lovise peretele deasupra 
stâlpului de care era legată femeia și a ricoșat de acolo. 

Șeriful a întors cutia spre mine. lnăuntru se afla un glonţ 
turtit, de calibru mare. 

— Uite, pe ăsta l-am scos eu din braţul lu' tătâne-tău, cu 
cuţitașul meu. Și i l-am dat. Mi-a mulţumit și m-a asigurat că mi- 
| va înapoia într-o bună zi. Și uite-l! Ka este o roată, sai 
Deschain. 

— Ai mai spus cuiva povestea asta? l-am întrebat eu. Pentru 
că nu am mai auzit-o. 

— Că am scos un glonţ din carnea urmașului legitim al lui 
Arthur? Din carnea lui Eld din neamul Eld? Nu, niciodată până 
acum. Cine m-ar fi crezut? 

— Eu te cred, i-am spus, și îți mulțumesc. L-ar fi putut otrăvi. 

— Ne, ne, ne! a chicotit atunci Peavy. Pe el nu-l otrăvește 
nimic. Sângele de Eld este prea puternic. lar dacă eu aș fi fost la 
pământ... ori dacă aș fi fost prea laș... și l-ar fi scos singur. Dar 
așa, m-a lăsat pe mine să-mi asum meritul pentru distrugerea 
Brigăzii Corbilor și de atunci încoace sunt șerif aici. Insă n-o să 
mai fiu multă vreme. Toată treaba asta cu metamorful m-a 
terminat. Am văzut mult prea mult sânge și nu sunt amator de 
enigme. 

— Cine îţi va lua locul? l-am întrebat eu. 

Mi s-a părut surprins de curiozitatea mea. 

— Probabil că nimeni. Minele vor seca în câţiva ani, definitiv 
de data aceasta; iar câte șine de tren mai sunt nu vor mai dura 
multă vreme după aceea. Și astea două lucruri vor distruge 
Debaria, care a fost un orășel frumos și prosper pe vremea 
bunicilor voştri. S-ar putea să mai reziste doar coteţul ăla cu 
găini evlavioase pe lângă care ați trecut pe drum; nimic altceva. 

Jamie părea tulburat: 

— Şi până atunci? 

— Din partea mea, să se ducă la dracu' și fermierii, și codoșii, 
și cartoforii - fiecare după norocul lui. De multă vreme nu-mi 
mai pasă de ei. Dar n-am să mă retrag până nu văd treaba asta 
rezolvată într-un fel sau altul. 

l-am zis atunci: 


—  Metamorful a atacat-o pe una dintre femeile de la 
Serenitate. E desfigurată rău. 

— Aţi fost pe la ele, nu? 

— Femeile alea sunt îngrozite. 

Mi-am adus aminte de cuțitul legat de o gambă groasă ca 
trunchiul de mesteacăn tânăr și am adăugat: 

— Mai puţin stareţa. 

Şeriful a chicotit amuzat: 

— Everlynne. Mulierea aia l-ar scuipa în obraz și pe diavol. Și 
dacă ar duce-o în adâncuri, în Nis”, în mai puţin de o lună ar 
ajunge ea să-i comande pe toţi de acolo. 

L-am întrebat: 

— Ai cumva idee cine poate fi metamorful ăsta atunci când 
are înfățișare de om? Rogu-te să ne spui, dacă știi. Căci, așa 
cum a spus odinioară tatăl meu șerifului Anderson, noi nu 
suntem de prin partea locului. 

— N-am cum să vă dau un nume, dacă asta căutaţi. Dar s-ar 


putea să am o informaţie folositoare pentru voi. Urmaţi-mă. 
72 


a DC = 


A 

A luat-o înainte pe sub arcada din spatele biroului său și ne-a 
condus în clădirea închisorii, construită în forma literei „T”. Am 
numărat opt celule mari de-a lungul coridorului principal și încă 
douăsprezece mai mici pe cel transversal. Erau toate goale, mai 
puţin una dintre cele mici, unde sforăia gros un beţiv trântit pe 
un așternut de paie. 

— Pe vremuri, celulele astea erau pline ochi cu beţivani și 
scandalagii, mai ales în zilele de Efday și Ethday!f. Văcarii 
separați de fermieri, fiecare cu priciul lui. Nimeni nu își dorea să 
plece beat-criță spre casă și să dea nas în nas cu metamortul. 

— Şi cei care lucrau în ocnele de sare? l-a întrebat Jamie. Îi 
băgai și pe ei la zdup? 

— Nu prea des, pentru că aveau crâșmele lor în Mica Debaria. 
Două. Infecte locuri! Când curvele noastre de la „Băieţii Veseli”, 
ori de la „Beleaua Dracului”, ori „Micul Milog” se trec prea tare 
ori sunt prea bolnave ca să mai atragă mușterii, ajung în 
speluncile alea două din Mica Debaria. Și cum de iau la bord 


17 În universul Turnului întunecat, Nis este numele tărâmului somnului și al 
zeului care îl stăpânește (n.tr.). 


18 Probabil așa se numeau zilele de sâmbătă și duminică în Debaria (n.tr.). 


ceva Trăscău Alb, sărarilor ălora de-acolo nu le mai pasă dacă 
vreo putoare mai are sau nu nas, atâta vreme cât rândunica îi e 
la locul ei. 

— Superb! a murmurat Jamie. 

Peavy a deschis ușa de la o celulă din cele mari. 

— Intraţi aici, băieţi! N-am hârtie, dar am niște cretă și 
peretele ăsta e tocmai bun. Plus că n-o să ne deranjeze nimeni, 
dacă Sam Sărăţelul nu se trezește. De obicei își vine în fire abia 
pe la asfinţit. 

Şeriful a scos o bucată măricică de cretă din buzunarul 
pantalonilor săi cu țesătură diagonală și a desenat pe perete un 
soi de cutie lungă cu zimţi în partea de sus. Ca un șir de „V”-uri 
întoarse cu fundul în sus. 

— Asta-i Debaria, ne-a explicat Peavy. Aici e calea ferată pe 
care aţi venit voi. 

Şi a hașurat zona respectivă, iar eu mi-am adus atunci aminte 
de mecanicul trenuleţului și de bătrânul care ne fusese 
majordom. 

— Țignalul ăl Mic a sărit de pe șine, i-am zis eu. Ai cum să 
strângi o echipă de oameni care să-l pună la loc? li vom plăti 
pentru truda lor și vom munci bucuroși cot la cot cu ei. 

— Astăzi nu se poate, mi-a răspuns Peavy cu minţile aiurea și 
cu ochii la harta de pe perete. Mecanicul a rămas acolo? 

— Da. Și mai este un om cu el. 

— O să-i trimit pe Kellin și pe Vikka Frye cu o căruţă. Kellin e 
cel mai bun ajutor al meu - ăilalți doi nu-s prea breji - și Vikka e 
fiu-său. O să-i aducă în oraș înainte de lăsarea întunericului. E 
vreme, pentru că zilele sunt lungi în perioada asta. Dar acum, 
băieţi, fiți atenţi la ce vă arăt eu. Uite șinele și uite Serenitatea, 
unde a fost schilodită fetișoara aia de care ziceţi voi. Nu se vede 
de pe strada principală. 

Spunând astea, a desenat un dreptunghi mai mic care să 
reprezinte clădirea Serenităţii și a pus un X” în el. Şi a pus încă 
unul, mai spre zimţii din partea de sus a hărţii, la nord de 
lăcașul femeilor. 

— Uite aici a fost omorât Yon Curry, ciobanul. 

La stânga acelui „X”, dar cam pe aceeași linie - adică sub 
zimţi - a mai pus unul. 

— Ferma Alora. Şapte morți. 

Și mai la stânga, dar puţin mai sus, alt „X”. 


— Acolo-i ferma Timbersmith, pe Dealul Imaculat. Nouă morţi. 
Aici am găsit capul băiatului înfipt într-un par. Și urme de jur- 
împrejur. 

— Urme de lup? l-am întrebat eu. 

A clătinat din cap. 

— Nu, parcă de pisică. De pisică mare. La început. Și înainte 
să le pierdem, s-au transformat și au început să semene cu niște 
copite. Și după aia... 

S-a încruntat la noi și a continuat: 

— Urme de om. Primele erau foarte mari - aproape ca de 
uriaș. Dar după aia s-au făcut tot mai mici, până au ajuns de 
dimensiunea piciorului de om normal. În orice caz, le-am pierdut 
când am dat de solul tare. Poate că tatăl tău nu le-ar fi pierdut, 
sai. 

A continuat să deseneze harta și, când a terminat, s-a tras 
înapoi ca să o putem vedea mai bine. 

— Despre cei ca voi se spune că au și minte în cap, nu doar 
mâini iuți. Deci, ce părere aveţi despre treaba asta? 

Jamie a înaintat printre rândurile de saltele din paie (căci se 
pare că celula respectivă fusese amenajată pentru un număr 
destul de mare de clienţi închiși, fără doar și poate, pentru beţie 
și tulburarea ordinii publice) și a urmărit cu vârful degetului 
zimţii din partea de sus a hărții, întinzând puţin creta. 

— Casele-de-sare se întind pe toată lungimea asta? În toate 
dealurile submontane? 

— Da. Dealurile alea chiar se cheamă Stâncile de Sare. 

— Și unde e Mica Debaria? 

Atunci Peavy a desenat un alt dreptunghi care să reprezinte 
orășelul minerilor. Aproape de „X”-u/ care marca locul unde 
fuseseră uciși femeia și cartoforul... pentru că aceștia doi se 
îndreptau spre Mica Debaria. 

Jamie a mai studiat o vreme harta, apoi a dat din cap. 

— Mie mi se pare că metamortul ar putea fi unul dintre cei 
care lucrează la minele de sare. Asta crezi și tu? 

— Da, un sărar. Deși au fost sfârtecațţi și vreo doi dintre ei. 
Dar are noimă - mă rog, câtă noimă poate să aibă o poveste 
smintită ca asta. Vâna cea nouă e mult mai adâncă decât cele 
din trecut și toată lumea știe că în adâncurile pământului 
sălășluiesc demoni. Poate că unul dintre mineri a dat de 
vreunul, l-a trezit și uite așa au început necazurile. 


— În pământ mai sunt și rămășițe ale Bătrânilor din vechime, 
am spus eu. Și unele, nu toate, pot fi destul de periculoase. 
Poate unul din lucrurile acelea vechi... cum le zici tu, Jamie? 

— Artifacţi. 

— Așa, vezi? Poate că-i de vină o chestie dintr-astea. Poate că 
individul ne va putea spune, dacă vom reuși să-l prindem viu. 

— Slabe șanse! a mârâit Peavy. 

Mie însă mi se părea că şansele erau destul de mari. Cu 
condiția să-l identificăm și să-l capturăm pe lumină. 

— Câţi sărari dintr-ăștia sunt acolo? l-am întrebat eu. 

— Nu câţi au fost în vremurile bune de demult, pentru că 
acum e doar o singură vână, pricepeţi voi? Aș zice că nu-s mai 
mulţi de... două sute. 

M-am uitat la Jamie și am observat un licăr amuzat în ochii lui. 

— Nu te enerva, Roland, mi-a zis el. Sunt sigur că vom reuși 
să-i interogăm pe toţi până la Seceriș. Totul e să-i dăm zor. 

Exagera, firește. Dar tot îmi dădeam seama că urma să 
rămânem destule săptămâni în Debaria. Și chiar dacă l-am fi 
prins și interogat pe metamorf, s-ar fi putut foarte bine să nu 
aflăm nimic de la el, fie pentru că ar fi fost un mincinos iscusit, 
fie pentru că nu s-ar fi simţit vinovat de nimic; era foarte posibil 
ca eul lui diurn să nu aibă habar cu ce anume se îndeletnicea 
eul lui nocturn. Și mi s-a făcut atunci dor de Cuthbert care cu o 
singură privire putea să descopere legăturile dintre lucruri 
aparent disparate; și de Alain, care avea harul de a atinge 
minţile celorlalţi. Dar nici Jamie nu era de lepădat. În fond, el 
sesizase ce ar fi trebuit să-mi sară mie în ochi. Intr-o privinţă 
eram cu totul de acord cu șeriful Hugh Peavy: nici mie nu-mi 
plăceau enigmele. Și asta nu s-a schimbat în toţi anii care au 
trecut de atunci. Nu mă pricep să le dezleg; mintea mea nu a 
fost niciodată bună la așa ceva. 

Ne-am întors în birou și eu i-am spus lui Peavy: 

— Mai am câteva întrebări, șerifule. Prima este: îţi vei 
deschide sufletul în faţa noastră dacă noi ni le vom deschide pe 
ale noastre? A doua... 

— A doua e dacă vă văd așa cum sunteţi și accept ce faceţi. 
Și în a treia e vorba despre ajutorul și sprijinul pe care le caut eu 
la voi. lar șeriful Peavy vă răspunde: da, da și iarăși da. Și acum, 
în numele tuturor zeilor, vă rog, băieţi, să vă puneţi mintea la 
treabă, pentru că au trecut mai bine de două săptămâni de când 


creatura aia le-a atacat pe femeile de la Serenitate și nu a 
apucat atunci să se sature. Curând va porni iar la vânătoare. 

— Eşti sigur că își caută prada doar pe timpul nopţii, l-a 
întrebat Jamie. 

— Foarte sigur. 

— Şi fazele lunii au vreun efect asupra lui? am vrut și eu să 
știu. Pentru că sfetnicul tatălui meu - și fostul nostru profesor - 
zice că sunt niște legende vechi... 

— Cunosc legendele alea, săi, dar se înșală în privinţa 
monstrului cu care avem noi de-a face. A atacat și pe lună plină 
- Luna Neguţătorului era mare și rotundă atunci când a apărut 
la Serenitate, acoperit cu solzi și gâlme ca un aligator din Marile 
Mlaștini Sărate -, dar la ferma Timbersmith a atacat când nu era 
lună pe cer. Mi-aș dori să vă spun că nu-i așa, însă nu pot. Și mi- 
aș mai dori să punem capăt poveștii ăsteia fără să mai fiu nevoit 
să culeg maţele vreunui localnic din tufe sau să scot capul 
vreunui copilaș dintr-o ţeapă. Dacă tot mi-aţi fost trimiși în 
ajutor, sper din suflet să fiți în stare să faceţi ceva... deși am 


dubiile mele. 
LA 


DC = 


A 

Peavy a izbucnit în râs când l-am întrebat dacă exista vreun 
hotel sau pensiune mai de Doamne-ajută în Debaria. 

— Ultima pensiune de prin părţile astea a fost aia ţinută de 
Văduva Brailley. Acu’ vreo doi ani un călăreț beat, venit nu se 
știe de unde, a încercat s-o violeze în propria ei căsuţă pe când 
încerca să-i închirieze o cameră. Dar tare aprigă și isteaţă a fost 
mereu muierea aia! l-a observat licărul din privire și a avut grijă 
să-și ascundă un cuţit sub șorţ. l-a tăiat beregata cu el, așa să 
știți. Stringy Bodean, care a fost judecătorul nostru înainte de a- 
și încerca norocul la creșterea cailor în ţinuturile din Semilună, 
în doar cinci minute a declarat-o nevinovată pe temei de 
autoapărare. Dar cucoana s-a săturat până peste cap de 
Debaria și a luat trenul înapoi spre Gilead, unde sunt convins că 
mai trăiește și astăzi. La două zile după plecarea ei, un cretin 
beat a ars casa până în temelii. Hotelul încă există. Se cheamă 
„Priveliște încântătoare”. Sigur că priveliștea nu-i deloc 
încântătoare, tinerii mei domni, iar paturile sunt doldora de 
ploșniţe, mari cât ochii de broască râioasă. Nici prin cap nu mi- 
ar trece să mă culc în vreunul fără armura completă a lui Arthur 


Eld pe mine. 

Şi astfel am ajuns să ne petrecem prima noapte din Debaria 
în celula mare pentru cei beţi și turbulenţi, sub harta desenată 
cu cretă. Sam Sărăţelul fusese eliberat și aveam toată 
închisoarea la dispoziţia noastră. Afară se pornise un vânt 
puternic ce sufla praful alcalin spre vestul orașului. Gemetele lui 
în jurul streșinilor mi-au adus aminte iarăși de povestea pe care 
obișnuia să mi-o citească mama pe vremea când nu eram decât 
un năpârstoc de copil - despre Tim Inimă-Neânfricată și despre 
furtuna-furtunilor care l-a prins în Marele Codru de la nord de 
Noul Canaan. Gândul la bietul băiat rătăcit în pădurea aceea mi- 
a înfrigurat întotdeauna inima, așa cum mi-a încălzit-o vitejia lui. 
Poveștile pe care le auzim în copilărie sunt acelea pe care ni le 
vom aminti toată viaţa. 

După ce o rafală mai puternică s-a izbit de zidul închisorii, 
aruncând pietriș salin printre gratiile ferestrei - vântul din 
Debaria era cald, nu îngheţat ca al furtunii-furtunilor - l-am auzit 
pe Jamie. Şi m-am mirat, pentru că nu-i stătea în fire să 
deschidă el o discuţie. 

— Nu pot să sufăr sunetul ăsta, Roland. Cred că n-o să mă 
lase să dorm toată noaptea. 

Eu însă îl adoram; sunetul vântului m-a făcut mereu să mă 
gândesc la vremurile bune de demult și la locurile îndepărtate 
ale copilăriei mele. Deși, ca să vă mărturisesc cinstit, m-aș fi 
putut lipsi de praful salin. 

— Cum să găsim creatura aia, Jamie? Sper să ai tu vreo idee, 
că eu, unul, nu am habar. 

— Va trebui să stăm de vorbă cu minerii de la ocne. Să 
începem de acolo. Trebuie să-l fi văzut cineva pe unul de-ai lor 
furișându-se acasă mânijit de sânge. Și despuiat în pielea goală. 
Că n-are cum să se fi întors cu hainele pe el decât dacă a avut 
grijă să și le scoată înainte de transformare. 

Vorbele lui mi-au dat ceva speranţă. Dacă cel pe care îl 
căutam știa ce urma să i se întâmple, atunci probabil că-și 
dădea hainele jos când simţea că i se apropie criza. Le ascundea 
undeva și se întorcea după ele mai târziu. Pe de altă parte însă, 
dacă nu știa ce se petrece cu el... 

Era un fir mic, dar uneori - dacă ai grijă să nu-l rupi - poţi să 
tragi de un asemenea firișor și să destrami o haină întreagă. 

— Noapte bună, Roland! 


— Noapte bună, Jamie! 

Am închis ochii și m-am gândit la mama. În anul acela mă 
gândeam adesea la ea, dar de data aceasta nu mi-am mai 
imaginat-o moartă, ci tânără și frumoasă, așa cum fusese în 
copilăria mea, când îmi citea așezată pe pătuţul meu din 
încăperea cu ferestre colorate. 

— Priveşte, Roland, îmi zicea ea, uite billy-bumblerii care 
adulmecă aerul! Ei știu, nu crezi? 

— Da, îi răspundeam eu, bumblerii știu. 

— Şi ce anume știu ei? mă întreba femeia pe care aveam să o 
ucid într-o zi. Ce anume știu ei, inimioara mea scumpă? 

— Că vine furtuna-furtunilor, îi dădeam eu răspunsul corect. 

Deja îmi simţeam ochii grei de somn, iar după doar câteva 
minute adormeam legănat de muzica dulce a glasului ei. 

Așa cum am adormit și în prima noapte din Debaria, legănat 


de rafalele puternice ale vântului de afară. 
(A 


DC = 


A 

M-am deșteptat când tocmai se crăpa de ziuă din cauza unor 
zgomote puternice: ȚÂRRAR! TÂRRRR! ŢÂRRRRRH! 

Întins pe spate și cu picioarele rășchirate, Jamie sforăia 
nestingherit mai departe. Mi-am scos din toc unul dintre 
revolvere, am ieșit din celulă și m-am dus pe urmele zgomotului 
aceluia imperios. Venea de la telifunul cu care se mândrea atâta 
șeriful Peavy. Însă nu mai era acolo ca să răspundă; plecase și 
omul acasă să se culce. Biroul lui era pustiu. 

Cu arma în mână și îmbrăcat doar în izmene și slinkum!* - 
pentru că era foarte cald în celulă - m-am apropiat de peretele 
unde era drăcia aia, am luat conul de ascultat și mi l-am 
apropiat de ureche, apoi am spus în tubul pentru vorbit: 

— Da? Alo? 

— Care mă-ta ești? 

Vocea de la celălalt capăt al firului aproape că mi-a perforat 
timpanul. Erau telifune și în Gilead, cam o sută care încă mai 
funcționau, dar la niciunul nu se auzea atât de clar și de tare. 
Mi-am îndepărtat conul de ureche și vocea aia tot îmi sfredelea 
creierii. 

— Alo? Alo? Să te blesteme toți zeii, drăcovenie afurisită ce 


19 Nume dat de Roland unei cămăși foarte subţiri, purtate pe sub haine, 
asemănătoare cu un maiou (n.tr.). 


ești! ALO? 

— Te aud, i-am spus eu. Vorbește mai încet, pentru numele 
tatălui tău. 

— Cine-i acolo? 

Persoana respectivă mai redusese puţin volumul glasului, așa 
că mi-am apropiat iar conul de ureche. Dar nu mi l-am lipit de 
ea; nu aveam de gând să fac aceeași greșeală de două ori. 

— Un ajutor de șerif. 

Firește că Jamie DeCurry și cu mine nu puteam fi numiţi în 
niciun caz astfel, dar răspunsul cel mai simplu este, de obicei, și 
cel mai bun. Ba, de fapt, este intotdeauna cel mai bun, mai ales 
atunci când stai de vorbă la telifun cu un individ panicat. 

— Unde-i șeriful Peavy? 

— Acasă, cu nevastă-sa. Cred că nu-i nici ceasul cinci. Acum, 
ia să-mi spui cine ești, de unde suni și ce s-a întâmplat. 

— Mi-s Canfield de la Jefferson. Am... 

— De la care Jefferson? 

Atunci am auzit pași în spatele meu și m-am întors, ridicând 
revolverul. Insă nu era decât Jamie, cu părul zburlit de somn. Și 
el avea arma în mână și apucase să-și tragă jeanșii, chiar dacă 
era tot desculți. 

— Ferma Jefferson, că mare dobitoc mai ești! Trimite-l imediat 
pe șerif aici! Fuga-fuguţa! Toţi e morți! Jefferson, familia lui, 
bucătarul, simbriașii, toţi! li sânge peste tot! 

— Câţi? l-am întrebat eu. 

— Poate cinșpe. Poate douăzeci. Cine mai știe? 

Și atunci Canfield de la ferma Jefferson a început să plângă cu 
sughiţuri. Ş 

— E cu toţii făcuţi bucăţi-bucăţele. Al de făcu prăpădu' ăsta 
nu s-a atins de câini, de Rosie și Mozie. Doar ei doi a mai rămas. 


A trebuit să-i împușcăm. Lingea sângele și molfăia creierii. 
72 


DC = 


A 

Era drum de zece roţi până acolo, drept spre nord, către 
Dealurile de Sare. Ne-am dus într-acolo împreună cu șeriful 
Peavy, Kellin Frye - ajutorul cel destoinic - și fiul lui, Vikka. A 
venit cu noi și mecanicul trenului, pe care am aflat că îl chema 
Travis, deoarece își petrecuse noaptea acasă la familia Frye. Ne- 
am mânat din greu caii și am ajuns pe lumină la locul măcelului 
de la ferma lui Jefferson. Bine măcar că vântul tot mai puternic 


bătea acum din spate. 

Peavy bănuia că omul care ne dăduse vestea, Canfield, era un 
pokie - adică un văcar rătăcitor, care nu era angajat la vreo 
fermă anume. Uneori asemenea indivizi o luau pe de lături cu 
legea, dar majoritatea erau oameni cinstiţi, oameni care pur și 
simplu nu se puteau stabili într-un loc. L-am văzut de cum am 
intrat pe poarta fermei, deasupra căreia scria JEFFERSON cu 
litere cioplite din mesteacăn alb. Era împreună cu alți doi văcari 
- colegii lui. Stăteau toți trei lângă gardul din pari al ţarcului 
pentru cai, în apropiere de clădirea principală. Cam la vreo șase 
sute de metri mai spre nord, pe culmea unei coline, se afla 
baraca pentru argaţi. De la distanţa aceea, doar două lucruri nu 
ni s-au părut a fi fost în regulă: unu - ușa de la capătul de sud al 
barăcii era deschisă și se mișca înainte și înapoi în vântul sărat; 
și al doilea - trupurile uriașe ale celor doi câini negri zăceau 
întinse în țărână. 

Am descălecat, iar șeriful Peavy s-a dus să dea mâna cu cei 
trei bărbaţi care păreau nespus de bucuroși să ne vadă. 

— Hei, Bill Canfield, ce bine că te văd întreg, văcar vagabond 
ce ești! 

Individul cel mai înalt din grup și-a scos pălăria și și-a lipit-o 
de piept. 

— Nu mai sunt vagabond. Sau poate că încă mi-s. Habar n- 
am. Am fost o vreme Canfield de la Jefferson, cum i-am zis și lu' 
ăla de mi-a răspuns la blestemata’ ăla de teli-draci, pen’ că 
tocma ce m-am angajat pe bune luna trecută. Mi-am pus deștu 
pe perete, ca toţi ăilalţi; și chiar bătrânu' Jefferson a fost de faţă, 
da’ acu-i mort. Muri și el și tot neamu' lui. 

S-a înecat. Am observat cum mărul lui Adam i se zbate în 
susul și în josul gâtlejului. Din cauză că avea pielea foarte albă, 
țepii bărbii murdare păreau foarte negri. Pe piepţii cămâășii se 
vedeau dâre de vomă uscată. 

— Soaţă-sa și fetele se duseră și ele în Poiana de la capătul 
cărării. Doar după păr le mai poţi deosebi și după... după... vai 
de mine și de mine, Omule lisus, o dată doar să vezi o 
grozăvenie ca asta și-ţi dorești să te fi născut orb! 

Și-a acoperit chipul cu pălăria și a început să plângă în 
hohote. 

Unul dintre colegii lui Canfield a zis: 

— Ăştia e pistolari, șerifule? Cam tinerei pentru treaba asta, 


nu ţi se pare? 

— Dă-le pace! i-a închis gura Peavy. Spune-mi mai bine ce v-a 
adus aici? 

Canfield și-a lăsat pălăria jos. Ochii îi erau roșii, iar lacrimile 
încă șiroiau din ei. 

— Păi, noi ne-am dus să ne facem somnu' colo sus, pe 
Imaculat. Că așa ne-a obișnuit viaţa asta fără căpătâi de-o 
ducem. Şi atunci am auzitără zbieretele alea venind dinspre est. 
Ne-a trezit din somnu' ăl greu, că așa de istoviţi eram. Şi după 
aia auzitărăm și focuri de armă, două, ori trei. Şi după aia s-au 
oprit și au începutără iar strigătele. Şi niște urlete și mărâieli ca 
de animal mare. 

Atunci a intervenit unul dintre colegii lui: 

— Ca de urs. 

— Ba nu, l-a contrazis al treilea văcar. Ba deloc. 

Canfield a continuat: 

— Şi am știut că se aude de la fermă. Crez că eram la 
depărtare de patru roţi, ba chiar șase, da' zgomotele circulă 
bine pe lmaculat, știi și tu, șerifule. Am încălecat, da’ eu am 
ajuns primu' acolo, pentru că eu mi-s angajat, iar ei e doar niște 
văcari vagabonzi. 

— Cum adică? l-am întrerupt eu. 

Canfield s-a întors spre mine: 

— Cum adică? Adică eu am un cal de la fermă, da? Un cal 
bun. Și ăștia, Snip și Am, n-are decât doi catâri. l-am băgat 
acolo, cu ăialalţi. 

Şi ne-a arătat spre ţarcul cailor. Chiar atunci o rafală 
puternică de vânt a ridicat un nor de praf printre animale, care 
au început să se agite. 

— Incă sunt speriaţi, vezi bine, a zis Kellin Frye. 

Cu ochii la baraca angajaţilor, Travis, mecanicul trenului meu, 
a murmurat: 

— Nu-s singurii. 

72 


a DC = 


A 

Povestea pe care ne-a relatat-o apoi Canfield, cel mai recent 
argat al Fermei Jefferson, a sunat cam așa: strigătele încetaseră 
până a ajuns el la casa principală. La fel și urletele bestiei, deși 
se mai auzeau mârâieli furioase. Astea veneau de la cei doi câini 
care se băteau pe resturile de mâncare. Înţelegând foarte bine 


față de cine anume trebuia să-și manifeste loialitatea, Canfield a 
trecut pe lângă baraca angajaţilor - și pe lângă câinii care 
mârâiau înăuntru - și s-a dus glonţ la casa cea mare. Ușa de la 
intrare era dată de perete, iar în hol și în bucătărie ardea 
lumina; a strigat, dar nu a primit niciun răspuns. 

Acolo, în bucătărie a găsit-o pe doamna-sai a lui Jefferson: 
trupul îi era sub masă, iar capul, pe jumătate mâncat, se 
rostogolise până la cămară. Se vedeau urme ducând la ușa de la 
pridvor, care pocnea în cadru, izbită de vânt. Unele dintre 
acestea erau urme de om; altele de urs infernal de mare. lar 
urmele de urs erau înecate în sânge. 

— Am luat o lumânare de pe marginea ghiveţii și m-am dus 
afară după urmele alea, ne-a spus Canfield. Văzui pe alea două 
fete întinse în ţărână, între casă și șopron. Una reușise să i-o ia 
înainte lu' soru-sa cu vreo tri or patru pași, da' amândouă erau 
moarte-moarte, cu cămeșuţele de noapte sfâșiate și spinările 
despicate până la șiră. 

Și omul a clătinat amărât din cap, nescăpându-l pe șeriful 
Peavy din ochii-i inundaţii de lacrimi. 

— Nu voi să văz ce fel de gheare făcutără așa ceva. Niciodată- 
niciodată-niciodată cât oi mai trăi pe pământu' ăsta. Văzui ce 
făcură și mi-i de ajuns. 

— Şi baraca? l-a întrebat Peavy. 

— Așa, da. Acolo mă dusei după aia. Și poţi să vezi cu ochii tăi 
ce-i înăuntru. Nu m-am atins de nimic; și femeile zac tot acolo 
unde le-am găsit. Da' nu te duc eu acolo. O să meargă cu tine 
Snip și Am... 

— Ba io nu, a zis Snip. 

— Nici io, a zis și Am. Mi-i destul că le văz în vise. 

— Nu cred că avem nevoie de călăuză, le-a spus Peavy. 
Rămâneţi aici! 

Șeriful Peavy, urmat îndeaproape de cei doi Frye și de Travis, 
mecanicul de tren, a pornit spre casa cea mare. Dar Jamie l-a 
oprit, punându-i mâna pe umăr. Și i-a spus cu sfială, atunci când 
șeriful s-a întors către el: 

— Aveţi grijă la urme. S-ar putea să fie importante. 

Peavy a dat din cap: 

— Da. O să avem mare grijă. Mai cu seamă la alea care ne 
arată încotro s-a dus fiara. 


N 


a DC = 


A 

Femeile erau acolo unde ne spusese sai Canfield. Sigur, mai 
văzusem masacre și înainte - o, da, destule, și în Mejis, și în 
Gilead -, dar niciodată nu mai întâlnisem așa ceva. Și nici Jamie. 
Prietenul meu era la fel de palid ca văcarul Canfield și tot ce 
puteam eu face era să sper că nu va leșina, ca să nu păteze 
onoarea tatălui său. Dar era cazul să-mi fac griji: cum am intrat 
în bucătărie, prietenul meu s-a pus în genunchi și a început să 
examineze urmele însângerate de animal. 

— Chiar că sunt urme de urs, a zis el, dar nu a existat 
niciodată vreunul într-atât de mare, Roland. Nici măcar în 
Pădurea Fără Sfârșit. 

— Și totuși a fost unul aici azi-noapte, băiete, a spus Travis, 
cutremurându-se cu ochii ţintă la cadavrul nevestei de fermier, 
cu toate că trupul bietei femei și cele ale fiicelor ei fuseseră 
acoperite cu pături aduse din casă. Abia aștept să mă întorc în 
Gilead, unde asemenea grozăvii sunt doar legende. 

— Mai vezi ceva la urmele alea? l-am întrebat eu pe Jamie. 
Ce? 

— Mai văd că întâi și întâi s-a dus la baraca argaţilor, unde 
erau mai mulţi... era mai multă mâncare. Și zgomotele de acolo 
probabil că i-au deșteptat pe cei patru din casa principală... doar 
patru erau, șerifule? 

— Da, a răspuns Peavy. Jefferson mai avea și doi fii, dar 
presupun că i-a trimis să ia parte la licitaţiile din Gilead. Vai de 
steaua lor ce-or găsi la întoarcere! 

— Cred că fermierul și-a lăsat femeile în casă și a dat fuga la 
baracă. Probabil că focurile pe care le-au auzit Canfield și ceilalți 
doi erau de la arma lui. 

— Şi la ce i-a folosit? a mormăit Vikka Frye. 

Tatăl său l-a lovit în umăr, cerându-i să-și pună lacăt la gură. 

— Şi după aia creatura a venit aici, a continuat Jamie. 
Bănuiesc că doamna-sai Jefferson și fetele ei coborâseră în 
bucătărie. Și mai bănuiesc că doamna le-a zis să fugă de acolo 
ca să-și salveze viața. 

— Da, chiar așa, a fost de acord Peavy. Ca să încerce să 
întârzie ea monstrul, pentru ca fetele să poată scăpa. Cam asta 
ar fi explicația. Doar că nu le-a mers. Dacă s-ar fi aflat în camera 
din faţă și ar fi văzut cât de mare-i fiara, poate că și-ar fi dat 


seama că orice încercare ar fi fost în zadar și atunci le-am fi 
găsit pe toate trei afară. 

A oftat din rărunchi și a continuat: 

— Haideţi să vedem ce-i în baracă, băieţi! N-are rost să mai 
așteptăm, că tot n-o să se schimbe nimic. 

— Ba eu cred c-am să rămân cu văcarii, lângă ţarcul 
animalelor, a zis Travis. Am văzut destul. 

Şi Vikka Frye a bolborosit iute: 

— Pot să rămân și eu cu el, taică? 

Kellin a privit lung chipul înspăimântat al fiului său, apoi i-a 


spus că da, poate. Și l-a sărutat pe obraz. 
(72 


DC = 


A 

Cam la trei metri în fața barăcii, pământul era plin de urme 
însângerate de cizme și dâre lăsate de gheare de animal uriaș. 
In apropiere, într-o tufă de jugil”, am descoperit pușca veche, 
cu încărcător de patru gloanţe. Teava îi fusese îndoită. Jamie ne- 
a arătat talmeș-balmeșul de urme, apoi ne-a arătat arma și, la 
sfârșit, ușa deschisă a barăcii. După aceea a ridicat din 
sprâncene la mine, ca și cum ar fi vrut să mă întrebe dacă 
observasem. O, da, observasem totul foarte bine. 

— Aici s-a întâlnit monstrul - metamorful cu înfățișare de urs - 
cu fermierul, am explicat eu. A tras de câteva ori; după aia a 
scăpat pușca pe jos... 

— Ba nu, m-a contrazis Jamie. Creatura i-a smuls-o din mână. 
De-aia e îndoită ţeava. Poate că Jefferson a vrut s-o ia la fugă de 
acolo. Sau poate că a rămas pe poziţie. Orice ar fi făcut, tot nu i- 
a folosit la nimic. Urmele lui se opresc aici, de unde deduc că 
monstrul l-a înșfăcat și l-a zvârlit în baracă prin ușa deschisă. Și 
după aia s-a îndreptat spre casa mare. 

— Deci îi refacem traseul, a arătat Peavy că înţelesese. 

Jamie a dat din cap adăugând: 


— În scurtă vreme i-o vom lua înainte. 
A 


DC = 


AS 

Creatura transformase baraca angajaţilor într-un adevărat 
abator. In cele din urmă, bilanţul măcelului a ajuns la 
optsprezece morţi: șaisprezece văcari, bucătarul - care murise 
lângă cuptorul lui, cu chipul acoperit cu șorţul rupt și plin de 


2 În orig. Jugweed - buruiană ce crește pe solurile încărcate de sare ale 
fermelor de la nord de Debaria (n.tr.). 


sânge, ca de un giulgiu - și Jefferson însuși, căruia monstrul îi 
smulsese și mâinile și picioarele. Ochii din capul lui despărţit de 
trup se holbau la grinzile clădirii, iar gura i se strâmbase într-un 
rânjet ce-i dezvelea doar dinţii de sus. Asta pentru că 
metamorful îi smulsese cu totul falca de jos. A găsit-o Kellin Frye 
sub un prici. Unul dintre oameni încercase să se apere cu șaua, 
folosind-o drept scut, dar nu-i ajutase la nimic, deoarece 
creatura o sfâșiase cu ghearele. Nefericitul văcar încă strângea 
oblâncul în mână. Dar nu mai avea față: monstrul îi mâncase 
jumătate din cap. 

— Roland, mi-a șoptit sugrumat Jamie. Trebuie să găsim fiara 
asta. Neapărat! 

— Să vedem ce aflăm de la urmele de afară, înainte să le 
șteargă vântul, i-am zis eu. 

l-am lăsat pe Peavy și pe ceilalți lângă baracă și ne-am dus la 
locul unde se aflau trupurile celor două fete, lângă casa mare. 
Urmele de acolo începură să-și mai piardă din contur, dar le-ar fi 
observat chiar și unul care nu avusese norocul să-l aibă profesor 
pe Cort de Gilead. Nu mă îndoiam că fiara care le făcuse 
cântărea peste trei sute cincizeci de kilograme. 

— Uite aici! mi-a atras Jamie atenţia, lăsându-se în genunchi 
lângă o urmă. Vezi că-i mai adâncă în partea din vârf? Inseamnă 
că alerga. 

— Pe picioarele din spate, am spus eu. Ca un om. 

Urmele mergeau pe lângă casa pompelor de irigație, dar 
construcţia era acum aproape complet distrusă, de parcă 
monstrul îi dăduse un ghiont - uite așa, de-al dracului - când 
trecuse pe lângă ea. Pe o potecă ce urca dealul spre nord, am 
ajuns la o altă dependinţă, o clădire lungă și nezugrăvită, nici 
magazie pentru harnașamente, nici potcovărie. Mai departe de 
ea, cam la douăzeci de roţi spre nord, începeau ţinuturile sterpe 
de sub Stâncile de Sare. Din locul unde ne aflam puteam zări 
intrările în minele secătuite; căscate și tâmpe ca niște orbite 
goale. 

— Ne putem opri acum, am spus eu. Am aflat unde duc 
urmele - către locurile unde trăiesc minerii. 

— Nu încă, m-a contrazis Jamie. Uită-te aici, Roland! N-ai mai 
văzut niciodată așa ceva. 

Intr-adevăr, nu mai văzusem. Urmele de gheare începuseră să 
se transforme, luând conturul curbat al unor copite nepotcovite. 


— Şi-a schimbat înfățișarea de urs, am zis eu, și a devenit... 
ce? Un taur? 

— Cred că da, a fost Jamie de acord cu mine. Hai să mai 
mergem puţin! Mi-a venit o idee. 

Când ne-am apropiat de construcţia aceea lungă, am văzut 
cum urmele de copite se transformă și ele, devenind urme de 
labe. Taurul devenise un fel de pisică gigantică. Mari la început, 
urmele acestea deveneau din ce în ce mai mici, ca și cum 
creatura se micșora și ea, acum leu uriaș, la pasul următor - 
pumă zveltă. In locul unde au ieșit de pe cărare și au intrat pe 
drumeagul ce ducea la magazie, am descoperit un petic mare 
de jugi călcate la pământ. Tulpinile frânte ale plantelor erau 
pline de sânge. 

— A căzut, a spus Jamie. Așa cred... și a început să se 
zvârcolească. 

Și-a ridicat ochii de la ierburile zdrobite. Părea dus pe gânduri. 

— Cred că îl durea foarte tare. 

— Foarte bine! am exclamat eu. Acum, ia privește aici! 

Şi i-am arătat poteca, pe care se vedeau urmele mai multor 
cai. Şi altele. Urme de tălpi goale care duceau la poarta 
deschisă a clădirii. 

Jamie s-a holbat la mine. Am pus degetul la buze și mi-am 
scos unul din revolvere. Jamie a făcut la fel și ne-am apropiat 
tiptil de magazie. l-am făcut semn să se ducă în spate. A dat din 
cap, în semn că înţelesese, și s-a îndreptat spre stânga. 

Am rămas în faţa porţii deschise, cu arma în mână, ca să-i 
dau vreme lui Jamie să treacă în celălalt capăt al clădirii. Nu se 
auzea niciun zgomot. Când am considerat că prietenul meu 
ajunsese la locul lui, m-am aplecat și, cu mâna liberă, am luat 
de pe jos o piatră mare pe care am aruncat-o înăuntru. A căzut 
cu pocnet, apoi s-a rostogolit pe podeaua din lemn. Dar atât. 
Nici un alt zgomot. Îndoit de spate, m-am repezit în magazie cu 
arma pregătită. 

Locul părea pustiu, dar nu aveam cum să fiu sigur de asta din 
cauza umbrelor dese. Vremea se încălzise deja și știam că pe la 
amiază ne vom simţi ca într-un cuptor. Am zărit câte două boxe 
goale de-o parte și de cealaltă, un cuptor micuţ de fierărie 
așezat lângă niște lăzi pline cu potcoave ruginite și cuie la fel de 
mâncate de rugină, vase prăfuite pline cu tot felul de unsori, o 
găleată plină cu fiare pentru marcat animalele și un maldăr 


mare de harnașamente vechi - unele de reparat, cele mai multe 
de aruncat la gunoi. Mai erau și două laviţe, deasupra cărora 
atârnau diverse unelte, agăţate în cuiele bătute în perete. Am 
mai văzut câteva cârlige din lemn pentru priponit caii și o 
pompă de apă deasupra unei adăpători din ciment. Apa nu mai 
fusese schimbată de ceva vreme, pentru că, după ce ochii au 
început să mi se obișnuiască cu întunericul, am observat că pe 
suprafaţa ei pluteau o mulţime de paie. Și mi-am dat seama că 
locul acela fusese mai mult decât o simplă magazie pentru 
harnașamente. Fusese și un soi de grajd, unde erau îngrijite 
animalele de la fermă. Caii intrau printr-o parte, oamenii se 
ocupau de ei, apoi erau conduși afară pe cealaltă poartă. Insă 
acum clădirea abandonată era într-o stare foarte proastă. 

Acolo urmele creaturii erau deja cele ale unui om și ele 
duceau direct spre poarta deschisă din spate. Am mers după 
ele. _ 

— Jamie? Eu sunt. In numele tatălui tău, ai grijă să nu mă 
împuști. 

Am ieșit la lumina zilei. Jamie și-a pus pistolul înapoi în toc și 
mi-a arătat o grămadă mare de baligă de cal. 

— Creatura știe ce este, Roland. 

— Şi ţi-ai dat seama de asta de la o grămadă de balegă? 

— Uite că da. 

Nu mi-a spus cum de ajunsese la concluzia aceea, dar am 
înţeles singur câteva secunde mai târziu. Probabil că grajdul 
fusese abandonat, deoarece fusese construit un altul mai 
aproape de casa cea mare, însă rahatul de cal de acolo era 
proaspăt. 

— Dacă a venit călare până aici, înseamnă că avea formă de 
om. 

— Da. Şi tot ca om a plecat. 

M-am așezat pe vine și m-am gândit la descoperirea făcută. 
Jamie și-a răsucit o ţigară și m-a lăsat cu gândurile mele. Când 
mi-am ridicat ochii la el, l-am văzut că zâmbește ușor. 

— Pricepi ce înseamnă asta, Roland? 

— Acolo trăiesc cam în jur de două sute de mineri, două sute 
de sărari, cum li se zice pe aici, am spus eu. 

N-am fost niciodată prea ager la minte, dar mereu am reușit 
să înţeleg cum stau lucrurile. 

— Cam așa. 


N 


a DC = 


A 

— Sărari, să fim bine înţeleși, nu văcari și nu ciurdari nomazi. 
Mineri, nu călăreţi. În general. 

— Cum zici. 

— Și cam câţi dintr-ăia crezi tu că au cai? Câţi știu să 
călărească măcar? 

Zâmbetul i s-a lăţit pe toată faţa. 

— Vreo douăzeci sau treizeci, cam așa. 

— Mai bine decât să avem două sute de suspecți, am zis eu. 
Mult mai bine. Ne ducem acolo de îndată ce... 

Dar n-am mai apucat să-mi duc vorba până la capăt, pentru 
că atunci au început gemetele. Veneau din magazia pe care o 
considerasem pustie. Nici nu vă puteţi imagina cât de bucuros 
am fost că nu era și Cort cu noi. Mi-ar fi tras una peste cap de aș 
fi văzut stele verzi. Adică în tinereţe așa ar fi făcut. 

Jamie și cu mine ne-am uitat uluiţi unul la celălalt, apoi am 
dat fuga înăuntru. Gemetele nu încetaseră, dar magazia părea 
la fel de goală ca mai devreme. Apoi maldărul acela mare de 
harnașamente vechi - hamuri, căpestre, chingi și frâie, toate 
rupte - a început să se miște în sus și în jos, de parcă ar fi prins 
viaţă și ar fi respirat. Mănunchiurile încâlcite de piele s-au dat 
de-a dura și de sub ele a apărut un băiat. Avea părul bălai și 
zbârlit. Era îmbrăcat cu blugi și o cămașă veche, descheiată 
până jos. Nu părea rănit, dar, sigur, în bezna dinăuntru era greu 
să-mi dau seama. 

— A plecat? ne-a întrebat el cu voce tremurândă. Vă implor, 
domnii mei, spuneţi-mi că da. Spuneţi-mi că a plecat! 

— A plecat, l-am liniștit eu. 

A dat să iasă din grămada de hamuri și toate alea, dar i s-a 
înfășurat o bucată de piele în jurul gleznei și a fost mai-mai să 
cadă în nas. L-am prins la timp și m-am pomenit privind în doi 
ochi foarte albaștri și foarte înspăimântați. 


Apoi a leșinat. 
N 


DC = 


A 

L-am dus în braţe până la adăpătoare. Jamie și-a desfăcut 
eșarfa de la gât, a udat-o bine și a început să-i șteargă obrajii 
mânijiţi cu ţărână. Nu cred că avea mai mult de unsprezece ani; 
ba poate avea doar nouă sau zece. Era într-atât de slab că nu-ți 
puteai da seama. A deschis ochii după câteva secunde. S-a uitat 


la mine, apoi la Jamie, apoi iar la mine. 

— Cine sunteţi? ne-a întrebat el. Nu lucraţi la fermă. 

— Suntem prieteni, i-am zis eu. Tu cine ești? 

— Bill Streeter, a răspuns băiatul. Văcarii îmi zic Bill cel Tânăr. 

— Nu mai spune? lar tatăl tău este Bill cel Bătrân? 

S-a ridicat în capul oaselor, a luat eșarfa din mâinile lui Jamie, 
a înmuiat-o singur în adăpătoare și a stors-o bine, udându-și tot 
pieptul cu apă. 

— Nu, Bill cel Bătrân e tata-mare, care a plecat în Poiana de la 
capătul cărării acu' doi ani. Taica e doar Bill și atât. 

Şi-a dat seama de ceva și a făcut ochii mari. 

— Nu-i mort, nu? Zi-mi că n-a murit, săi! 

Am făcut un alt schimb de priviri cu Jamie, iar asta l-a speriat 
și mai tare pe copil. 

— Ziceţi-mi că nu! Vă implor, ziceţi-mi că tăicuţu' meu e viu! 

Şi a început să plângă în hohote. 

— Ssst, liniștește-te! i-am spus eu. Ce e tăicuţul tău? Văcar? 

— Nuuu, taica-i bucătaru'. Zi-mi că-i viu! 

Dar știa că nu este așa. l-am văzut jalea din ochi, la fel de 
limpede cum îl văzusem pe bucătarul simbriașilor zăcând mort, 


cu șorţul pătat de sânge peste faţă. 
yw 


TEDA 


A 

L-am descusut pe Bill Streeter cel Tânăr lângă salcia din 
apropiere de casa cea mare. Doar eu, Jamie și șeriful Peavy. li 
trimisesem pe ceilalţi să ne aștepte la umbra barăcii, gândindu- 
ne că băiatul s-ar necăji și mai tare în prezenţa mai multor 
curioși. Din păcate, însă, nu ne-a putut oferi decât foarte puţine 
răspunsuri. 

— Taica mi-a zis c-o să fie o noapte cu zăduf și că să mă duc 
pe pajiștea aia de dincolo de ţarc și să mă culc sub ceru’ liber, 
ne-a spus Bill cel Tânăr. Mi-a zis că o să-mi fie mai răcoare și c-o 
să dorm mai bine. Da' eu am știut de ce mă trimite de-acolo. 
Elrod avusese o sticlă pitită pe undeva - iarăși - și era mangă. 

— De Elrod Nutter vorbești, băiete? l-a întrebat șeriful Peavy. 

— Da, de el. Mai-marele la băieți. 

— II știu bine, ne-a zis Peavy. Păi, nu l-am băgat eu la răcoare 
de vreo șase ori, dacă nu de mai multe? Jefferson nu l-a dat 
afară doar pentru că-i un călăreț al dracu’ de bun și mânuiește 
lasoul ca nimeni altul. Da' când bea, e un pui de lele afurisit, 


asta e. Am dreptate, Tinere Bill? 

Bill cel Tânăr a bâţâit din cap și și-a îndepărtat apoi părul 
murdar din ochi. 

— Da, domnule, așa-i. Și atunci se lua de mine. Și taica știa. 

— Erai ajutor de bucătar? l-a întrebat apoi Peavy. 

Ştiam că șeriful încerca să se poarte cu blândeţe, dar îmi 
doream din suflet să aibă grijă ce spune și să nu-i mai vorbească 
bietului copil pe tonul ăla, ce lăsa de înţeles că asta a; fost în 
trecut, da’ acum s-a terminat. 

Însă băiatul nu a băgat de seamă. 

— Nu-s ajutor de bucătar. Îs fecior la toate alea în casa 
simbriașilor. 

Şi s-a întors către mine și Jamie ca să ne explice: 

— Fac paturile, strâng frânghiile și sacii de dormit, lustruiesc 
șeile, închid porţile la sfârșitu' zilei, după ce-s duși caii înăuntru. 
Tiny Braddock m-a învăţat cum să-mi fac un lasou și am ajuns 
să-l arunc binișor. Roscoe mă-nvaţă să trag cu arcu’. Freddy Doi- 
Pași zice că la toamnă o să-mi arate cum se înfierează 
animalele. 

— Bun băiat! am zis eu, lovindu-mă ușor cu degetul la gât. 

Copilul a zâmbit. 

— Da, îs băieţi buni, cei mai mulţi dintre ei. 

lar zâmbetul i s-a stins la fel de repede cum apăruse, ca 
soarele când intră în nori. 

— Numai Elrod nu-i. Când e treaz, e doar ursuz, da' când bea 
îi place să-și bată joc de tine. Să-și bată joc urât, dacă pricepeţi 
ce vreau să zic. 

— Pricepem foarte bine, l-am asigurat eu. 

— Așa, și dacă nu râzi și nu te porţi de parcă nu-i decât o 
glumă - chiar dacă-ţi răsucește mâna la spate ori te trage de 
păr prin toată baraca - îl apucă și mai rău. Așa că, atunci când 
mi-a zis taica să mă duc să dorm afară, mi-am luat pătura și 
pologu' și m-am dus. Al cu minte în cap n-are nevoie de multe 
vorbe ca să priceapă, cum zice taica. 

— Ce-i ăla polog? l-a întrebat Jamie pe Şerif. 

— O bucată de pânză tare, i-a răspuns Peavy. Nu te apără de 
ploaie, dar te ferește de umezeala de la rouă. 

— Şi unde te-ai dus? l-am întrebat eu pe băiat. 

Mi-a arătat locul din spatele ţarcului, în care caii încă 
nechezau nervoși din cauza rafalelor puternice de vânt. Salcia 


de deasupra noastră ofta și se legăna. Frumoase sunete, încă și 
mai frumoasă priveliște. 

— Crez că pătura și pologu’ încă mai sunt colo-șa. 

M-am uitat de la locul pe care ni-l indicase înapoi spre 
magazia cu hamuri unde îl găsiserăm, apoi spre baracă. Cele 
trei formau colţurile unui triunghi cu laturi cam de patru sute de 
metri fiecare, cu ţarcul în centrul lui. 

— Cum ai ajuns sub maldărul de harnașamente, Bill? l-a 
întrebat șeriful Peavy. 

Băiatul l-a privit lung, fără să-i răspundă. Apoi ochii i s-au 
umplut iarăși de lacrimi. Şi-a acoperit fața cu palmele ca să nu i 
le vedem. 

— Nu-mi aduc aminte, a șoptit printre degete. De nimicuța 
nu-mi aduc aminte. 

Apoi mâinile i-au căzut pe genunchi, de parcă i-ar fi devenit 
prea grele și nu le mai putea ţine ridicate. 

— Vreau la tăicuţu' meu. 

Jamie s-a ridicat și s-a îndepărtat de noi, cu mâinile îndesate 
adânc în buzunarele de la spate. Am vrut să spun vorbele 
potrivite în asemenea împrejurări, dar nu am fost în stare. Nu 
uitaţi că, deși Jamie și cu mine aveam arme, acestea nu erau 
încă armele taţilor noștri. Și, sigur, nu aveam cum să fiu la fel de 
inocent ca înainte să o întâlnesc pe Susan Delgado și să mă 
îndrăgostesc de ea și să o pierd, dar tot eram prea tânăr ca să-i 
pot spune deschis acestui copil tot adevărul: și anume că tatăl 
lui fusese făcut bucăţi de un monstru. Așa că i-am cerut din 
priviri ajutorul șerifului Peavy. Am cerut ajutorul unui adult. 

Peavy și-a scos pălăria și a așezat-o alături, pe iarbă. Apoi a 
luat mâinile băiatului într-ale sale. 

— Fiule, a început el. Am să-ţi dau o veste foarte dureroasă. 
Vreau să tragi aer în piept și să o primești ca un adevărat 
bărbat. 

Însă Bill Streeter cel Tânăr avea doar nouă sau zece 
primăveri. Unsprezece, cel mult. Și nu avea cum să se poarte ca 
un bărbat adevărat. A început să hohotească. lar atunci am 
văzut chipul palid și fără viaţă al mamei mele cu atâta claritate, 
de parcă ea ar fi zăcut alături de mine sub salcia aceea. Și n-am 
mai putut răbda. Ştiam că dau dovadă de lașitate, dar asta nu 
m-a împiedicat să mă ridic și să plec de acolo. 


N 


a DC = 


A 

Copilul a plâns și a tot plâns până a adormit. Sau și-a pierdut 
cunoștința. Jamie l-a luat în braţe, l-a dus în casa cea mare și l-a 
culcat în unul dintre paturile de la etaj. Micuţul nu era decât fiu 
de bucătar, sigur că da, dar acum tot nu mai era cine să se 
culce în ele. Șeriful Peavy s-a dus la telifun și a sunat la birou ca 
să vorbească cu unul dintre ajutoarele sale mai puţin destoinice, 
căruia îi ordonase să aștepte o vorbă de la el. Nu peste multă 
vreme groparul sau proprietarul pompelor funebre din Debaria - 
presupunând că exista așa ceva - avea să organizeze un mic 
convoi de căruţe care să vină și să ridice morții. 

Șeriful Peavy a intrat apoi în cămăruţa în care își instalase 
biroul sai Jefferson și s-a trântit într-un scaun cu rotile. 

— Şi acum, băieţi? ne-a abordat el. Gândesc că ne vom ocupa 
de sărari... și zic eu că veţi dori să urcăm la ei înainte ca vântul 
ăsta să se transforme în simun?!. Ceea ce se va întâmpla cu 
siguranţă destul de curând. 

A scos un oftat lung și a continuat: 

— E clar că băiatul nu vă e de niciun folos. Grozăvenia aia de 
a văzut-o a fost atâta de oribilă, că i-a șters mintea. 

Jamie a început să spună: 

— Roland cunoaște o metodă prin care... 

— Nu prea știu ce urmează să facem, am intervenit eu. Aș 
dori să discut puţin cu prietenul meu. S-ar putea chiar să facem 
o pasear”? până la magazia aia. 

— Urmele s-au șters deja, a spus Peavy, dar voi faceţi cum 
credeţi. 

Clătină din cap: 

— Eu sunt sfârșit. Tare greu mi-a fost să-i spun copilului ce s-a 
întâmplat. Tare, tare greu. 

— Ai procedat cum trebuie, i-am zis eu. 

— Crezi tu? Chiar așa? Mulţam mult. Bietul copilaș! Mă 
gândesc să stea o vreme cu mine și cu nevastă-mea. Până ne 
gândim ce facem mai departe cu el. Voi duceţi-vă de staţi de 
vorbă, dacă așa poftiți. Eu am să șed aicea și o să mă hodinesc 
puţin. Nu mai e grabă acuma; blestemăţia aia a mâncat bine 
azi-noapte. Şi o să mai treacă ceva vreme până pleacă iarăși la 
21 Vânt extrem de puternic, uscat și fierbinte, specific deșerturilor africane 


(n.tr.). 
2 „Plimbare”, în limba spaniolă în original (n.tr.). 


vânătoare. 
A 


DC = 


A 

Tot discutând, Jamie și cu mine am făcut două ture în jurul 
magaziei și ţarcului pentru animale. Din ce în ce mai puternice, 
rafalele de vânt făceau să ne fluture cracii de la pantaloni și ne 
răvășeau părul. 

— Chiar nu-și mai aduce aminte absolut nimic, Roland? 

— Tu ce crezi? 

— Păi, nu cred, mi-a zis prietenul meu. Pentru că primul lucru 
pe care l-a întrebat a fost dacă „a plecat”. 

— Şi știa că tatăl lui murise. l-am citit-o în ochi chiar atunci 
când ne-a întrebat de el. 

Jamie a continuat să meargă alături de mine, cu ochii în 
pământ și fără să vorbească. Din cauza prafului și ţărânii aduse 
de vânt, ne acoperiserăm gurile și nasurile cu eșarfele pe care le 
purtam la gât. A lui Jamie era încă udă de la apa din adăpătoare. 
În cele din urmă, mi-a zis: 

— M-ai întrerupt atunci când am vrut să-i spun șerifului că tu 
ai o metodă prin care poţi afla lucrurile ascunse, lucrurile 
îngropate în minţile oamenilor. 

— Nu trebuie să afle acum despre asta, pentru că nu merge 
întotdeauna. 

Însă mersese în Mejis, cu Susan Delgado”; și asta pentru că o 
parte din Susan voise foarte mult ca eu să aflu ce anume 
încercase să ascundă Rhea, vrăjitoarea, din locul acela al minţii 
ei, unde gândurile noastre sunt extrem de clare. Voise ca eu să 
aflu ce era acolo pentru că ne iubeam. 

— Dar ai să încerci? Ai să încerci, așa-i? 

Nu i-am răspuns până nu am început să ocolim ţarcul pentru 
a doua oară. Încă încercam să-mi pun gândurile în ordine. După 
cum cred că v-am mai spus, nici atunci și nici acum nu-mi este 
prea ușor s-o fac. 

— Sărarii nu mai locuiesc în mine; au propria lor așezare la 
câteva roți mai la vest de Mica Debaria. Mi-a povestit Kellin Frye 
pe drumul până aici. Vreau să te duci acolo cu Peavy, cei doi 
Frye și cu Canfield, dacă vrea să meargă. Şi cred că o să vrea. 
Ceilalţi doi ciurdari - tovarășii lui Canfield - pot rămâne aici ca 
să-i aștepte pe cioclii. 


% Vezi Vrăjitorul și Globul de Cristal (n.tr.). 


— Vrei să-l duci pe băiat înapoi în oraș? 

— Da. Singur. Dar nu-ţi imagina că te trimit cu ei acolo doar 
ca să scap de tine. O să luaţi cai odihniţi și o să mergeţi repede 
și chiar s-ar putea să daţi de un cal care să fi fost călărit de 
curând. 

L-am simţit zâmbind sub basmaua de la gură: 

— Mă cam îndoiesc. 

Și eu mă îndoiam. Totuși ar fi fost posibil, dacă nu era vântul 
ăla nenorocit, căruia Peavy îi zicea „simun”. Vântul ăla era în 
stare să usuce sudoarea de pe un cal cât ai bate din palme. 
Sigur, mai era și varianta ca Jamie să descopere un cal mai 
murdar decât ceilalți, un cal cu coada plină de ciulini și crăcuţe 
de jugi; dar dacă aveam dreptate, iar metamorful știa ce se 
petrece cu el, cel mai probabil era să-și fi spălat și ţesălat bine 
calul, de la copite până la coamă, de îndată ce ajunsese acasă. 

— Poate l-o fi văzut cineva. 

— Poate... dacă nu cumva s-a dus mai întâi în Mica Debaria, s- 
a spălat și apoi a intrat în tabăra sărarilor. Așa ar face un om 
deștept. 

— Chiar și așa, tot veţi putea afla câţi din ei au cai. 

— Şi câţi știu să călărească, chiar dacă nu au un cal al lor, a 
completat Jamie. Da, asta putem afla. 

— Strângeţi-i pe toţi, i-am zis, oricât de mulţi puteţi, și 
aduceţi-i în oraș. Dacă vociferează cineva, amintește-le că dau o 
mână de ajutor la prinderea monstrului care terorizează 
Debaria... și Mica Debaria... și întreaga Baronie. Nu va mai fi 
nevoie să le spui că cel care va refuza să dea informaţii va fi 
considerat suspect; chiar și prostul-proștilor și-ar da seama de 
asta. 

Jamie a dat din cap și s-a agăţat cu mâna de gardul ţarcului 
când o rafală foarte puternică de vânt ne-a izbit, amenințând să 
ne dea de-a rostogolul. M-am întors ca să-i mai spun ceva. 

— Incă un lucru. Ai să te porţi frumos, ai să te dai bine pe 
lângă ei, iar Vikka, feciorul lui Kellin, îţi va cânta în strună. Vor 
crede că nu ești decât un puști care vorbește vrute și nevrute ca 
o moară stricată, deși i s-a atras atenţia să nu o facă. Și se 
poartă așa tocmai pentru că i s-a atras atenţia să nu o facă. 

Jamie m-a așteptat să continui, dar eram convins că știa ce 
anume aveam să adaug. Am citit asta în ochii lui tulburațţi. Nu 
mai făcuse niciodată așa ceva, chiar dacă își imaginase de 


multe ori cum va fi când o va face. lar din exact acest motiv mă 
alesese tata să fiu eu șeful. Nu pentru că mă descurcasem bine 
în Mejis - căci nu mă descurcasem, nu tocmai - și nici pentru că 
eram fiul lui. Deși avea cumva legătură cu asta. Mintea mea era 
la fel ca a lui: rece și calculată. 

— O să le zici sărarilor că există un martor al măcelului de la 
fermă. Dar că, evident, nu le poţi spune cine este persoana 
respectivă, ci doar că l-a văzut pe metamorf în forma lui de om. 

— Nu știm dacă Bill cel Tânăr l-a văzut, Roland. Și chiar de-ar 
fi așa, poate că nu i-a văzut chipul. Pentru numele tatălui tău, 
nu mai ţii minte? Se ascundea sub maldărul ăla de hamuri. 

— Foarte adevărat, însă metamorful nu are de unde să știe 
asta. Nu va ști decât că s-ar putea să fie adevărat, pentru că el 
a plecat de la fermă cu înfățișarea de om. 

Am pornit din nou, cu Jamie lângă mine. 

— Aici intervine Vikka. Se va îndepărta de tine și de ceilalţi și 
va șopti la urechea cuiva - ar fi minunat dacă ar găsi un alt 
copil, preferabil unul cam de vârsta lui - că supravieţuitorul este 
fiul bucătarului. Bill Streeter. 

— Bietul băiat tocmai și-a pierdut tatăl și tu vrei să-l folosești 
ca momeală. 

— S-ar putea să nu ajungem până acolo. Dacă povestea 
voastră ajunge la urechile cui trebuie, este posibil ca acela pe 
care îl căutăm noi să o ia la goană către oraș. Și atunci îţi vei da 
seama. lar dacă ne înșelăm și metamorful nu este unul dintre 
sărari, atunci nu are nicio importanţă ce zvonuri lansezi. Pentru 
că, să știi, s-ar putea să ne înșelăm. 

— Dar dacă nu ne înșelăm, însă individul nu se trădează cu 
nimic? 

— Atunci, îi veți aduce pe toţi la închisoare. Am să-l pun pe 
băiat într-o celulă - una încuiată, pricepi tu - și îi veţi perinda pe 
suspecți prin faţa lui, unul câte unul. Am să-i cer lui Bill cel 
Tânăr să nu spună nimic, nici că da, nici că ba, până nu-i vede 
pe toţi. Tu ai dreptate: s-ar putea să nu-l recunoască pe vinovat, 
chiar dacă îl voi ajuta să-și amintească o parte din cele 
întâmplate azi-noapte. Dar omul nostru nu are de unde să știe 
asta. 

— E riscant, a zis Jamie. Pentru copil. 

— Riscul e foarte mic, l-am contrazis eu. E ziuă, iar 
metamorful are înfățișare de om. Și, Jamie... 


L-am apucat de braţ și i-am șoptit: 
— Voi fi și eu în celula aia. Nenorocitul va trebui să treacă de 


mine dacă vrea să pună mâna pe băiat. 
yw 


TEDA 


A 

Peavy s-a declarat mai încântat de planul meu decât se 
arătase Jamie. Nu m-a surprins. In fond, era vorba despre orașul 
lui. Și ce era Bill cel Tânăr pentru el? Fiul unui bucătar mort, 
doar atât și nimic mai mult. 

Imediat ce mica expediţie a pornit spre Sălașul Sărarilor, l-am 
trezit pe băiat și i-am spus că plecăm la Debaria. A fost de 
acord, fără să pună nici măcar o singură întrebare. Părea ameţit 
și cu minţile duse. Din când în când se freca la ochi cu pumnii. 
Când mergeam spre ţarcul animalelor, m-a mai întrebat o dată 
dacă eram sigur că tăicuţul lui murise. l-am spus că da. A oftat 
adânc, și-a lăsat capul în jos și s-a sprijinit cu mâinile de 
genunchi. L-am lăsat în pace câteva clipe, apoi l-am întrebat 
dacă vrea să-i înșeuez un cal. 

— Dacă îmi dai voie să o iau pe Millie, pot să-i pun şaua și 
singur. Eu îi dau de mâncare și suntem prieteni buni. Oamenii 
zic că animalele ca ea, catârii adică, nu-s deloc deștepţi, da’ 
Millie e. 

— Hai să te văd cum poţi să îi pui şaua fără să te pomenești 
cu o copită în dos, i-am spus eu. 

Şi mi-a arătat că poate, ba chiar repede și bine. S-a urcat pe 
catâr și mi-a zis: 

— Socot că-s gata de drum. 

Ba chiar a încercat să-mi zâmbească. Aproape că n-am putut 
să-l privesc. Incepuse să-mi pară rău de planul pe care îl 
concepusem, dar nu trebuia decât să mă gândesc la masacrul 
pe care-l lăsam în urmă și la chipul desfigurat al Suratei Fortuna 
ca să-mi amintesc care era miza. 

— N-o s-o dărâme vântul? l-am întrebat eu, făcând un semn 
din cap spre catârul firav. 

Picioarele lui Bill cel Tânăr aproape că atingeau pământul, 
încă un an și băiatul va fi prea mare ca să o mai poată călări pe 
Millie, dar era foarte posibil ca anul următor să nu-l mai 
găsească în Debaria. Probabil că fiul bucătarului va fi atunci un 
alt rătăcitor într-o lume tot mai palidă și fără viaţă. lar Millie nu 
va mai fi decât o amintire. 


— Nu există vântul ăla care s-o dărâme pe Millie, mi-a 
răspuns el mândru. E zdravănă ca un dromader. 

— Aha, așa zici tu? Şi, ia spune-mi, te rog, ce-i ăla dromader? 

— Nu știu eu asta, că de unde să știu? Așa zice tăicuţu' meu. 
Da' l-am întrebat odată și nici el n-a știut ce-i aia. 

— Hai să mergem! i-am spus eu. Ca să scăpăm de vântul și 
praful ăsta. 

Insă intenționam să mă opresc o dată înainte de intrarea în 


oraș. Voiam să-i arăt ceva băiatului cât încă mai eram singuri. 
yw 


DC = 


A 

Cam pe la jumătatea drumului dintre fermă și Debaria, am dat 
peste un șopron părăsit, probabil al vreunui cioban de prin 
părţile locului; și am sugerat să ne adăpostim acolo de praf și să 
îmbucăm ceva. Bill Streeter a acceptat bucuros. Işi pierduse 
tatăl și pe toţi cei care-i fuseseră aproape, dar tot copil era, un 
copil în creștere, și nu mai pusese nimic în gură de cu o seară în 
urmă. 

Ne-am priponit calul și catârul la loc ferit de vânt și ne-am 
așezat pe jos în șopronul cu pricina, sprijinindu-ne cu spatele de 
perete. In coburii de la șa aveam niște bucăţi de păstramă de 
vită înfășurate în frunze. Carnea era sărată rău, dar aveam în 
ploscă destulă apă de băut. Băiatul a hăpăit vreo șase felii de 
carne, făcându-le să-i alunece mai ușor pe gât cu câte o 
înghiţitură de apă. 

O rafală puternică de vânt a zguduit șopronul în care eram. 
Millie a scos un behăit nemulţumit, apoi a tăcut. 

— O să-nceapă sigur simunul până la lăsarea întunericului, 
mi-a spus Bill cel Tânăr. Stai să vezi de n-am dreptate. 

— Mie îmi place sunetul făcut de vânt, i-am mărturisit eu. Mi- 
aduce aminte de o poveste pe care mi-o citea mama când eram 
mic. „Vântul prin gaura cheii”, așa se chema. O știi? 

Bill cel Tânăr a clătinat din cap și m-a întrebat, evident 
interesat de cu totul altceva: 

— Chiar ești pistolar, domnule? Nu mă păcălești? 

— Da, chiar sunt. 

— Îmi dai și mie unul din pistoalele tale, măcar un minuţel să-l 
ţin în mână? 

— Nici prin cap să nu-ţi treacă una ca asta, l-am refuzat eu. 
Dar îţi dau voie să te uiţi la unul din astea, dacă vrei. 


Am scos un cartuș și i l-am întins. L-a studiat cu atenţie, de la 
baza din alamă și până la vârful din plumb. 

— Pe toţi zeii, ce greu e! Și lung! Bag mâna-n foc că ăla de-l 
capătă nu se mai scoală de jos. 

— Așa este. Cartușul este un lucru periculos. Dar poate fi și 
ceva frumos. Vrei să vezi ce șmecherie știu să fac cu el? 

— Sigur. 

L-am luat înapoi și am început să-l mișc peste încheieturile 
degetelor, mișcându-mi-le ca pe claviatura unui pian. Bill cel 
Tânăr îl privea fascinat. 

— Cum de reușești? 

— Așa cum reușești orice, i-am răspuns eu. Prin exerciţiu 
îndelungat. 

— Mi-arăţi și mie cum faci? 

— Dacă te uiţi cu atenţie, ai să-ţi dai seama și singur. Acum îl 
vezi... acum nu mai este. 

Am palmat iute cartușul, dând impresia că se topise în aer. 
Eram cu gândul la Susan Delgado, așa cum mi se întâmplă 
mereu când fac scamatoria asta. 


— Şi uite-l iar! 
Cartușul a dansat repede... apoi mai încet... și din nou 
repede. 


— Urmărește-l cu ochii, Bill, și încearcă să-ţi dai seama cum îl 
fac să dispară. Nu-ţi lua ochii de la el. 

Mi-am coborât vocea până am ajuns să șoptesc cu blândeţe: 

— Uită-te la el cum se mișcă... urmărește-l... urmărește-l! Ti 
s-a făcut somn? 

— Niţel, mi-a răspuns băiatul. 

Ochii i s-au închis încet, apoi s-au deschis la loc. 

— N-am prea dormit azi-noapte. 

— Știu că n-ai dormit. Uită-te cum se mișcă. Uită-te cum 
încetinește. Uită-te cum dispare... și cum se răsucește iarăși. 

Și am continuat să mișc cartușul înainte și înapoi. Înainte și 
înapoi. Și glasul vântului mi se părea la fel de blând ca șoaptele 
mele. 

— Dormi, dacă vrei, Bill. Ascultă vântul și dormi. Dar ascultă și 
vocea mea. 

— Te ascult, pistolarule. 

A închis iar ochii și de data asta nu i-a mai deschis. Mâinile i 
se odihneau vlăguite pe genunchi. 


— Te ascult cu luare-aminte. 

— Vezi cartușul, da? Chiar dacă ai ochii închiși, tot îl vezi. 

— Da... da'-i mai mare acum. Şi strălucește ca aurul. 

— Așa ţi se pare? 

— Da... 

— Cufundă-te în somn, Bill, dar fii atent la vocea mea! 

— Sunt atent. 

— Vreau să te gândești la noaptea trecută. Vreau să-ţi aduci 
aminte ce ai văzut și ce ai auzit. Bine? 

O cută i-a apărut pe frunte. 

— Nu vreau. 

— E în regulă. Nu ai să păţești nimic. Totul s-a întâmplat în 
trecut și eu sunt cu tine acum. 

— Eşti cu mine. Și ai pistoale. 

— Da, am. Nu ţi se va întâmpla nimic atâta vreme cât îmi auzi 
glasul, pentru că sunt lângă tine. Am eu grijă să nu păţești 
nimic. Înţelegi? 

— Da. 

— Tăicuţul tău ţi-a spus să pleci și să te culci sub cerul liber. 

— Da. Avea să fie o noapte caldă. 

— Dar nu ăsta a fost motivul pentru care te-a trimis să dormi 
afară, nu-i așa? 

— Nu. Din cauza lui Elrod m-a trimis. Odată a învârtit de 
coadă motanul pe care-l aveam în baracă și l-a zvârlit cât colo și 
cred că a păţit ceva, că nu s-a mai întors. Câteodată i se năzare 
pe mine și mă trage de păr și cântă „Băietu' care a iubit-o pe 
Jenny”. Taica nu poate să-l oprească, pen' că Elrod e mai 
zdravăn și l-ar dobori cu o singură lovitură. Unde mai pui că are 
și un cuţit în carâmbu' de la cizmă. Și taie cu el. Da’ uite că n-a 
putut să taie fiara. 

Mâinile împreunate pe genunchi au început să-i zvâcnească. 

— Elrod a murit și mă bucur tare. Îmi pare rău de toţi ăilalți... 
și de tăicuţu' meu. Nu știu ce o să se aleagă de mine fără 
tăicuţu' meu... da’ mă bucur că Elrod nu mai e. N-o să-mi mai 
facă rău. N-o să mă mai sperie. Am văzut, da, am văzut. 

Prin urmare știa mai multe decât îl lăsa mintea să-și 
amintească. 

— Acum ești pe pășune. 

— Pe pășune. 

— Învelit cu pătura și porocul. 


— Pologu”. 

— Cu pătura și pologul. Nu dormi încă. Poate că te uiţi în sus, 
la stele. La Steaua Bătrână și la Mama Bătrână... 

— Ba nu, ba nu. Dorm, s-a împotrivit Bill. Da' mă trezesc 
tipetele. Ţipetele din baracă. Și zgomotele de luptă. Ceva se 
sparge. Şi ceva rage. 

— Şi ce faci? 

— Mă duc acolo. Mi-e frică, da’ taica... tăicuţu' meu e acolo. 
Mă uit pe geamu' din capăt. E din hârtie, da’ tot se vede prin el. 
Mai mult decât îmi doresc. Pentru că văd... văd... pot să mă 
trezesc acum, domnule? 

— Încă nu. Ţine minte că sunt lângă tine. 

— Ti-ai scos pistoalele, domnule? 

Bietul băiat tremura tare. 

— Le-am scos. Ca să te apăr. Ce vezi? 

— Sânge. Şi o dihanie. 

— Îţi dai seama ce este? 

— Urs. Da'-i atâta de înalt că ajunge cu capul la tavan. Merge 
prin mijlocul barăcii... printre paturi, pe picioarele de dinapoi... 
și-i înhaţă... îi înhaţă pe ăia dinăuntru și-i face harcea-parcea cu 
ghearele alea mari și lungi pe care le are. 

Lacrimile au început să-i șiroiască de sub pleoapele închise. 

— Ultimu' a fost Elrod. S-a repezit la ușa din spate... știi tu, 
aia care dă la stiva de lemne... da' când a priceput c-o să-l 
prindă înainte să apuce să iasă pe ea, s-a întors să se lupte. Cu 
cuțitul ăla de-l avea la cizmă. S-a repezit să-l înfigă în 
lighioană... 

Și atunci mâna dreaptă a băiatului s-a ridicat foarte încet, ca 
și cum s-ar fi mișcat prin apă. Avea pumnul strâns. A făcut 
gestul de a înjunghia pe cineva. 

— Ursu’ i-a apucat braţul și i l-a smuls din umăr. Elrod a urlat. 
Am văzut odată un cal care a zbierat așa ca el, atunci când a 
călcat într-o groapă și și-a rupt piciorul. Creatura aia... ea l-a 
lovit peste față pe Elrod chiar cu brațul lui. Și a ţâșnit sângele în 
toate direcţiile. Și zgârciurile fluturau și se încolăceau în jurul 
pielii ca niște corzi. Elrod s-a sprijinit de ușă și a început să 
alunece în jos. Ursu’ l-a săltat de acolo și și-a înfipt colții în gâtu' 
lui și s-a auzit un zgomot... i-a retezat capul cu o singură 
mușcătură. Vreau să mă trezesc acum. Te rog. 

— Ai să te trezești imediat. Ce ai făcut atunci? 


— Am fugit. Către casa mare, da' sai Jefferson... el... el... 

— Ce a făcut? 

— A tras în mine! Nu zic că dinadins. Cred că m-o fi văzut cu 
colțu' ochiului și și-a zis că... Am auzit cum șuieră glonțu' pe 
lângă mine. Vâjjj/! Așa de aproape a trecut. Şi am fugit spre 
ţarcu' de animale. Am trecut printre pari. Pe când fugeam, am 
mai auzit încă două pușcături. Şi alte urlete. Nu m-am uitat în 
urmă, da' am știut că era sai Jefferson. 

Partea aceasta o înțeleseserăm și noi din urme și rămășițele 
oamenilor: fiara ieșise în goana mare din baracă, smulsese arma 
din mâna fermierului și-i îndoise ţeava, apoi îl spintecase pe 
Jefferson, îi scosese maţele și îl aruncase în baracă alături de 
cadavrele angajaţilor lui. Bill cel Tânăr fusese salvat de focul 
tras asupra lui. Dacă Jefferson nu ar fi încercat să-l împuște, 
băiatul s-ar fi refugiat în casa mare și ar fi fost măcelărit acolo, 
alături de femeile din familia fermierului. 

— Şi te-ai ascuns în magazia aia veche, unde te-am găsit noi. 

— Da, da, așa fac. Mă ghemuiesc sub hamuri. Da’ aud ceva... 
fiara, fiara se apropie. 

Trecuse iar la timpul prezent al amintirii, iar cuvintele îi ieșeau 
mai lent din gură, întrerupte de hohote de plâns. Imi dădeam 
seama că îl rănesc, știam și eu câtă suferință pot produce 
amintirile cumplite, dar am insistat să continue. Trebuia să o 
fac, întrucât ce se petrecuse în magazia abandonată era cea 
mai importantă parte a întâmplării și doar Bill cel Tânăr fusese 
acolo. De două ori a încercat să se întoarcă la timpul trecut al 
aducerii aminte, iar acesta era semnul că încearcă să iasă din 
transă, așa că l-am dus mai adânc. Până la urmă am aflat totul. 

Mi-a povestit despre groaza care l-a cuprins când se apropia 
de el creatura care mârâia și fornăia fioros. Despre cum 
sunetele astea s-au transformat în zbierete de pisică. 
Blestemăţia aia a și urlat la un moment dat, așa mi-a spus Bill 
cel Tânăr; și atunci și-a dat drumul în pantaloni. N-a putut să se 
stăpânească. Aștepta ca pisica aia să intre în magazie, știind că- 
| va găsi imediat după miros - după mirosul de urină -, dar 
pisica nu l-a găsit. Nu a mai auzit nimic o vreme... nimic... apoi 
au început alte urlete. 

— Mai întâi zbieretele alea sunt de pisică; și după aia sună ca 
un om. Sunt piţigăiate, ca de femeie, apoi coboară și coboară 
până ajung să fie urlete de bărbat. Și zbiară și zbiară. Şi mă face 


și pe mine să simt că vreau să zbier. Și m-am gândit... 

— Te gândești, i-am spus eu. Te gândești, Bill, la prezent, 
pentru că toate astea se petrec chiar acum. Doar că eu sunt aici 
și te apăr. Mi-am scos pistoalele. 

— Și mă gândesc că o să mi se crape capul. Da’ se oprește... 
și intră în magazie. 

— Merge prin mijloc și se îndreaptă spre cealaltă ușă, așa 
este? 

Băiatul a clătinat din cap: 

— Nu merge. Se târșâie. Se împleticește. De parcă-i rănit. 
Trece chiar pe lângă mine. Acuma-i om. Un bărbat. Dă să cadă, 
da’ se apucă de ușa boxei și își revine. Şi pornește iar și parcă 
se ţine pe picioare ceva mai bine. 

— TȚi se pare că a mai căpătat ceva putere? 

— Da. 

Dar deja știam răspunsul. 

— Nu. Nu-i văd decât picioarele. Printre curele și hamuri. E 
lună și i le văd foarte bine. 

Poate că i le văzuse foarte bine, așa cum spunea, însă eram 
sigur că nu-l vom putea identifica pe metamorf după picioare. 
Am deschis gura, intenţionând să-l scot din transă, dar chiar 
atunci a mai spus ceva. 

— Are un inel la gleznă. 

M-am aplecat spre el, de parcă m-ar fi putut vedea... deși, 
poate că ar fi putut, chiar și cu ochii închiși, dacă era în transă 
adâncă. 

— Ce fel de inel? Din metal, ca o cătușă? 

— Nu știu ce-i aia. 

— Ceva ca un inel de căpăstru? 

— Nu, nu, nu. Ca aia de pe braţul lu’ Elrod, numa’ că acolo-i o 
femeie despuiată. 

— Despre un tatuaj vorbeşti tu, Bill? 

Băiatul zâmbi prin transă. 

— Aha, așa se cheamă. Da' ăsta nu era un desen, numa' un 
inel albastru în jurul gleznei. Un inel albastru în pielea lui. 

Atunci mi-am zis: Te-am prins, nenorocitule! Tu nu știi încă, 
sai metamorfule, dar te-am prins. 

— Pot să mă trezesc acum, domnu’? Vreau să mă trezesc. 

— Mai ai ceva să-mi spui? 

— Semnul alb? 


Mi s-a părut că își adresa sieși întrebarea asta. 

— Ce semn alb? 

A clătinat foarte încet din cap, fără să-mi răspundă. Am decis 
să-l las în pace. li ajunsese. 

— Urmează sunetul vocii mele. Vei lăsa în urmă tot ce s-a 
întâmplat azi-noapte și nu te vei mai necăji, pentru că s-a 
terminat. Vino, Bill, vino! 

— Vin. 

Şi a început să-și rotească ochii în spatele pleoapelor închise. 

— Eşti în siguranţă. Măcelul de la fermă a fost în trecut. Eşti 
de acord cu mine? 

— Da... 

— Unde ne aflăm noi acum? 

— Pe drumul spre Debaria. Mergem la oraș. N-am fost acolo 
decât o singură dată. Tăicuţu' meu mi-a cumpărat bomboane. 

— O să-ţi cumpăr și eu, i-am promis, pentru că te-ai descurcat 
de minune, Tinere Bill, de la Ferma Jefferson. Acum deschide 
ochii. 

l-a deschis, dar în primele câteva clipe s-a uitat la mine fără 
să mă vadă. Apoi privirea i s-a limpezit și a zâmbit nesigur. 

— Am aţipit. 

— Chiar așa. Acum trebuie să ne grăbim să ajungem în oraș 
până nu se înteţește vântul și mai tare. Te simţi în stare să 
mergi, Bill? 

— Da. 

S-a ridicat în picioare și a adăugat: 


— Am visat bomboane. 
A 


DC = 


N 

Le-am găsit pe cele două ajutoare (mai puțin destoinice) în 
biroul șerifului. Unul dintre cei doi bărbați - un ins corpolent, cu 
pălărie neagră, încinsă cu o bandă bălţată și vulgară din piele de 
șarpe cu clopoței, se odihnea în scaunul lui Peavy. Mi-a observat 
pistoalele și a sărit în picioare. 

— Eşti pistolaru' de care am auzit, așa-i? Bucuros de 
cunoștință, bucuros de cunoștință, bucuroși suntem amândoi. 
Da' ăsta mic cine-i? 

Fără să catadicsesc a-i răspunde, l-am condus pe Bill cel 
Tânăr pe sub arcadă, spre închisoare. Băiatul s-a uitat curios la 
celule, dar fără pic de teamă. Sam Sărăţelul fusese eliberat de 


ceva vreme, dar duhoarea lui încă persista. 

L-am auzit pe celălalt ajutor în spatele meu: 

— Şi ce anume crezi că faci aici, tinere sai? 

— Treaba mea ce fac, i-am răspuns eu. Du-te în birou și adu- 
mi cheile de la celulele astea. Şi grăbește-te, dacă ești amabil. 

În niciuna din celulele mai mici paturile nu aveau saltele, așa 
că l-am dus pe Bill cel Tânăr în celula pentru beţivi și turbulenti, 
unde îmi petrecusem noaptea dinainte împreună cu Jamie. Pe 
când apropiam două paturi, încercând să-i ofer niţeluș mai mult 
confort băiatului - și, în fond, după câte pătimise, avea dreptul 
la tot confortul din lume - Bill s-a uitat la harta desenată pe 
perete. 

— Ce-i asta, sai? 

— Nu te privește, i-am răspuns eu. Acum, ascultă bine la ce-ţi 
spun. Am să te încui înăuntru, dar nu trebuie să te sperii, pentru 
că nu ai făcut nimic rău. Te încui ca să fii în siguranţă. Am ceva 
de făcut și, după ce termin, o să intru și eu lângă tine. 

— Și o să stăm amândoi încuiaţi, a zis băiatul. Să ne încui pe 
amândoi. Că poate se întoarce creatura. 

— Acum îţi aduci aminte? 

— Puțin, mi-a spus el, privind în pământ. La început nu era 
om... da' după aia a fost. L-a omorât pe taica. 

Și-a apăsat ochii cu podul palmelor și a suspinat adânc: 

— Bietu' tăticuţu' meu! 

Ajutorul de șerif cu pălăria cea neagră s-a întors cu cheile. 
Celălalt era chiar în spatele lui și amândoi se holbau la băiat, de 
parcă era capra cu două capete de la bâlci. 

Am luat cheile. 

— Bun! Acum, valea înapoi în birou, amândoi! 

— Mi se pare că te cam întreci cu gluma, tinere, mi-a zis 
Pălărie-Neagră. 

lar celălalt - un individ mititel, cu o bărbie proeminentă - l-a 
aprobat bâţâind energic din cap. 

— Plecaţi acum, am spus din nou. Băiatul are nevoie de 
odihnă. 

M-au măsurat din priviri și apoi au plecat. Adică au adoptat 
atitudinea corectă. Unica atitudine, de fapt. Căci nu eram deloc 
într-o stare de spirit bună. 

Băiatul nu și-a dat jos mâinile de la ochi până nu s-au stins 
zgomotele pașilor celor doi. 


— Ai să-l prinzi, sai? 

— Da. 

— Şi ai să-l omori? 

— Asta vrei tu? 

S-a gândit puţin și apoi a dat din cap. 

— Da, vreau. Pentru tot ce i-a făcut lu’ tăicuţu' meu și lu’ sai 
Jefferson și la toţi ăilalți. Chiar și lu’ Elrod. 

Am închis ușa de la celulă, am găsit cheia potrivită și am 
încuiat-o. Mi-am atârnat inelul cu chei de încheietura mâinii, 
pentru că era prea mare ca să-mi încapă în buzunar. 

— Îţi promit ceva, Tinere Bill, i-am spus eu înainte să plec. Și, 
uite, mă jur pe numele tatălui meu că am să-mi ţin cuvântul. Nu 
am să-l omor acolo unde-l voi găsi, ci am să-l aduc să atârne în 
ștreang în faţa ta, iar eu însumi am să-ţi dau pâinea pe care s-o 


împrăștii sub picioarele lui moarte. 
w 


TEDA 


A 

Când m-am întors în biroul lui Peavy, am observat că cele 
două ajutoare (mai puţin destoinice) ale sale mă priveau cu 
prudenţă și ostilitate evidentă. Nu mi-a păsat câtuși de puţin. 
Am atârnat inelul cu cheile de la celule într-un cui aflat lângă 
telifun și le-am spus: 

— Am să mă întorc într-un ceas, poate chiar mai puţin. Până 
atunci nu intră absolut nimeni în închisoare. Și când spun 
„nimeni” mă refer și la voi doi. 

— Cam obraznic pentru unu' așa necopt ca tine! a fost de 
părere cel cu bărbia proeminentă. 

— Vă sfătuiesc să faceţi exact ce v-am spus, am continuat eu, 
prefăcându-mă că nu l-am auzit. Nu-i bine să mă supăraţi. Aţi 
înțeles? 

Pălărie-Neagră a dat din cap în silă. 

— Da’ n-ai tu grijă, că o să-i zicem lu’ Şerifu' cum te-ai purtat 
cu noi. 

— Pentru asta va trebui să mai fiţi încă în stare de vorbit 


atunci când veţi da ochii cu el, le-am mai spus eu și am ieșit. 
N 


a DC = 


A 

Vântul se tot înteţise și stârnea valuri mari de praf grunţuros, 
cu iz de sare, printre clădirile cu faţade false. Cu excepţia 
câtorva bieţi cai priponiţi, cu capetele plecate și cu dosurile 
întoarse în direcţia de unde bătea vântul, eram singur pe strada 


mare din Debaria. M-am necăjit când am văzut nefericitele 
animale, căci eu niciodată nu mi-aș fi părăsit calul așa, nu aș fi 
lăsat-o așa nici pe Millie, catărul băiatului; așa că i-am dezlegat 
și i-am dus în grajdul comunal de la capătul străzii. Grăjdarul i-a 
primit cu bucurie, mai ales atunci când i-am întins una din 
monedele de aur pe care le aveam în buzunarul secret al vestei. 

l-am pus și două întrebări. lar la prima el mi-a răspuns că nu, 
nu există niciun giuvaiergiu în Debaria; și, din câte știe, nu a 
existat niciodată. Însă la a doua mi-a zis că da, și mi-a arătat 
atelierul potcovarului de peste drum. Fierarul stătea în prag și 
vântul puternic îi flutura poalele șorţului din piele, plin cu unelte. 
Am traversat strada și el m-a întâmpinat ducând pumnul la 
frunte. 

— Hail! 

L-am salutat și eu și i-am explicat ce anume îmi trebuie - mai 
bine spus, ce anume îmi spusese Vannay că mi-ar trebui. M-a 
ascultat cu atenţie, apoi a luat cartușul pe care i l-am întins, cel 
folosit atunci când îl hipnotizasem pe Bill cel Tânăr. Meșterul l-a 
ridicat în lumină. 

— Ştii cumva cam câte dramuri?* de praf de pușcă are? 

Firește că știam: 

— Cincizeci și șapte. 

— Atât de mult? Zeilor! Mare minune că nu-ţi explodează 
ţeava de la pistol când apeşi pe trăgaci! 

Cartușele din armele tatălui meu - cele care vor deveni ale 
mele într-o bună zi - aveau câte șaptezeci și șase, dar nu i-am 
spus asta fierarului. Oricum nu m-ar fi crezut. 

— Poţi face ce ţi-am cerut, sai? 

— Cred că da. 

A mai cugetat un pic, apoi a dat din cap mai hotărât. 

— Da, pot. Numa’ că nu azi. Nu vreau să dau foc la cuptor cât 
bate vântul ăsta. Un singur tăciune dac-o ia razna, și tot orașul 
ia foc. Nu mai avem pompieri de pe vremea când se juca taica 
cu puţa în ţărână. 

Mi-am scos punga cu galbeni și am luat de acolo două 
monede. Am chibzuit puţin și am adăugat-o pe a treia. Fierarul 
se holba uluit la ele. Reprezentau câștigul lui pe doi ani. 

— Astăzi îmi trebuie, i-am spus eu. 

A rânjit la mine, dezvelindu-și dinţii incredibil de albi prin 


* Dram - 3,23 grame (n.tr.). 


pădurea deasă a bărbii lui roșcate. 

— Of, sai, banu-i ochiu' dracului, nu știi? Pentru ăia de-i ţii în 
mână aș fi în stare să dau foc la toată Baronia Gilead! Din 
temelii! ţi fac ce mi-ai cerut până la apus. 

— Până la ora trei. 

— Da, da, asta am vrut și eu să zic. Chiar când o bate ceasu', 
niciun minuţel mai târziu. 

— Bine. Acum, spune-mi, te rog, în care cârciumă de pe-aici 
se mănâncă cel mai bine? 

— Păi, nu-s decât două și în niciuna nu-i mâncare ca la mama 
acasă, da' nici nu te otrăvești dacă bagi la ghiozdan. Probabil a 
mai bună e Bodega lu’ Racey. 

Mi-a fost suficient; un băiat în creștere ca Bill Streeter va 
prefera oricând cantitatea în locul calităţii. Așa că am pornit 
spre bodega cu pricina, mergând mult mai greu acum când 
vântul îmi bătea din faţă. O să-nceapă sigur simunul până la 
lăsarea întunericului, îmi spusese băiatul și mi se părea că 
avusese dreptate. Bietul copil trecuse prin multe și avea nevoie 
de odihnă. Şi acum, că aflasem despre tatuajul acela de la 
glezna metamorfului, probabil că nu mai aveam nevoie de el... 
însă bestia nu avea cum să știe asta. Dar Bill cel Tânăr era în 


siguranţă în închisoare. Cel puţin așa speram. 
yw 


DC = 


A 

Am luat niște tocană. Și aș fi putut să jur că fusese sărată cu 
pulbere alcalină în loc de sare normală, dar băiatul și-a hăpăit 
toată porţia și a terminat-o și pe a mea atunci când am dat 
farfuria la o parte. Unul dintre ajutoarele de șerif mai puţin 
destoinice făcuse cafea, pe care am băut-o din cănuţe din tablă. 
Am mâncat în celulă, așezați pe jos, cu picioarele încrucișate. 
Eram atent la ţărâitul telifunului, dar aparatul a rămas mut. Nu 
m-a surprins. Chiar dacă Jamie și Marele Şerif ajunseseră în 
preajma unuia, era foarte posibil ca vântul să fi dat jos cablurile. 

— Cred că știi foarte multe despre furtunile astea cărora tu le 
zici „simunuri”, i-am spus eu Tânărului Bill. 

— O, da. Acu’ e vremea lor. Văcarii nu pot să le sufere, iar ăia 
angajaţi cu ziua și mai și, pen' că, dacă-s plecaţi pe câmp, tre' 
să doarmă afară și asta-i rău. Și nici nu pot face un foc de 
tabără, din cauza... 

— Din cauza tăciunilor aprinși, am spus eu, aducându-mi 


aminte de vorbele fierarului. 

— Exact așa. Nu mai e tocană, nu? 

— Nu mai e, dar mai am ceva pentru tine. 

Și i-am dat o pungă mică. S-a uitat înăuntru și s-a luminat la 
faţă. 

— Bomboane! Cioco! 

A întins punga spre mine: 

— Na! la tu primul! 

Am luat o bomboană micuță de ciocolată, apoi i-am dat punga 
înapoi. 

— Mănâncă tu restul. Ai grijă doar să nu te strici la burtă. 

— N-o să mă stric! _ 

Și a început să-și îndese bomboanele în gură. Imi făcea 
nespusă plăcere să-l văd cum le mănâncă cu atâta poftă. După 
cea de-a treia, pe care o studiase cu multă atenţie înainte să și- 
o vâre în gură, dându-mi senzaţia că urmăresc o veveriţă cu 
aluna dintre lăbuţe, m-a întrebat: 

— Ce o să se aleagă de mine, sai? Acu' că taica nu mai e? 

— Nu știu, dar va curge apă dacă asta-i vrerea Domnului. 

Deja aveam oarece idee despre locul unde avea să curgă apa 
aceea. Dacă reușeam să-l răpunem pe metamorf, o anumită 
doamnă, peste poate de trupeșă, pe numele ei Everlynne, ne va 
datora un favor. Și mă îndoiam că Bill Streeter ar fi fost primul 
copil de pripas căruia i-ar fi oferit adăpost. 

Am revenit la problema cu simunul. 

— Cât de mult se va mai înteţi vântul? 

— Păi, o să se facă vijelie-vijelie. Şi o să o ţină tot așa până 
după miezul nopţii. Da' o să se stingă până mâine la amiază. 

— Ştii cumva unde locuiesc sărarii? 

— Da, ba chiar am și fost acolo. O dată am fost cu taica la 
niște curse de le fac acolo. Și altădată m-am dus cu niște văcari 
de-ai noștri să căutăm animalele rătăcite. Sărarii le iau în ograda 
lor și tre' să plătim bani grei pentru alea care poartă semnul lui 
Jefferson. 

— Prietenul meu s-a dus într-acolo cu șeriful Peavy și cu încă 
doi oameni. Crezi că au vreo șansă să se întoarcă înainte de 
căderea nopții? 

Eram convins că îmi va răspunde că nu, nici vorbă; dar cea 
spus m-a surprins: 

— Pentru că locul ăla e mai la vale de Târgu' Sărat, care-i pe 


partea asta de Mica Debaria, eu zic că da. Dacă dau bice. 

M-am bucurat atunci că avusesem inspiraţia să-i spun 
fierarului să se grăbească, cu toate că aveam destulă minte cât 
să nu pun mare bază pe spusele unui băieţel. 

— Ascultă la mine, Tinere Bill. Când se vor întoarce, probabil 
că vor aduce cu ei și câţiva sărari. Poate peste zece, poate chiar 
douăzeci. Jamie și cu mine îi vom purta prin închisoare, ca să 
poţi să te uiţi bine la ei. Dar să nu-ţi fie teamă, pentru că ușa de 
la celula ta va rămâne încuiată. Și nu trebuie să spui nimic, nicio 
vorbuliță nu-ţi cer să rostești, ci doar să te uiţi cu mare atenţie 
la ei. 

— Dacă tu crezi că l-aș putea recunoaște pe ăla de l-a ucis pe 
tăicuţu' meu, să știi că nu pot. Nici măcar nu-mi aduc aminte 
dacă l-am văzut sau nu. 

— Probabil nici nu va fi nevoie să te uiţi la toţi, i-am spus eu. 

Și chiar asta credeam. Urma să-i băgăm în biroul șerifului 
Peavy în grupuri de câte trei și să le cerem să-și suflece cracii 
pantalonilor. Când îl vom descoperi pe cel cu tatuajul albastru la 
gleznă, ne vom fi prins omul. Nu că era om. Nu mai era. Nu 
tocmai. 

— Mai vrei o bomboană, sai? Au mai rămas trei și eu nu mai 
pot. 

— Păstrează-le pentru mai târziu, i-am spus eu ridicându-mă 
de pe dușumeaua celulei. 

Văzând ce fac, s-a înnegurat la faţă. 

— Ai să te întorci? Nu vreau să stau singur aici. 

— Am să mă întorc, sigur. 

Am ieșit, am încuiat ușa celulei și i-am aruncat cheile printre 
gratii. 

— Vezi, să-mi descui tu când am să mă întorc. 

(72 


DC = 


A 
Pe ajutorul gras, cu pălăria neagră, îl chema Strother. Pe cel 
cu bărbia ieșită în afară îl chema Pickens. S-au uitat amândoi la 
mine cu îngrijorare și neîncredere, combinaţie ce mie mi s-a 
părut destul de bună venind din partea unora de teapa lor. Mă 
descurcam cu îngrijorarea și neîncrederea. 
— Dacă v-aș întreba despre un bărbat cu un inel albastru 
tatuat pe gleznă, aţi fi în stare să-mi spuneţi ceva? 
Au schimbat o privire, apoi Pălărie-Neagră, adică Strother, mi- 


a răspuns: 

— Fortul. 

— Despre care anume fort este vorba? 

Deja nu-mi plăcea cum sună. 

— Fortul Beelie, a catadicsit să-mi explice Pickens, uitându-se 
la mine de parcă eram cel mai idiot dintre idioţi. N-ai auzit de el? 
Şi mai zici că ești pistolar? 

— Orașul Beelie se află la vest de aici, nu-i așa? 

— S-a aflat, mi-a zis Strother. Acum e Orașul Fantomă Beelie. 
Mai acu’ cinci ani, au trecut bandiții prin el și l-au distrus. Unii 
zic că erau oamenii lui John Farson, da' eu nu cred. Nu se poate. 
Aia de au făcut prăpăd au fost doar niște tâlhari de rând, de-ăia 
normali. Odinioară acolo era un avanpost de miliție” - adică în 
vremurile când încă mai exista miliție - și Fortul Beelie era 
punctul lor de lucru. Acolo-i trimitea judele pe hoţi și pe asasini 
și pe trișori atunci când ţinea judecăţi. 

— Şi pe vrăjitoare, și pe magi, s-a băgat în vorbă Pickens. 

Avea aerul unuia care-și amintește de zilele bune de demult, 
când trenurile își respectau orarul și telifunul suna mai des. 

— Practicanţi ai artelor întunecate. 

— Odată au prins un canibal, mi-a spus Strother. O mâncase 
pe nevastă-sa. 

lar vorbele astea l-au făcut să chicotească prostește, deși nu 
mi-am putut da seama dacă se hlizea din cauza felului de 
mâncare ales de individul despre care îmi povestea ori a relaţiei 
pe care o avusese acela cu mâncarea lui. 

— Tipu’ a fost spânzurat, mi-a  destăinuit Pickens 
deznodământul poveștii. 

A luat o îmbucătură din tutunul de mestecat și a început să-l 
rumege, mișcându-și caraghios falca aia ieșită în afară. Nu-și 
pierduse aerul de om care-și aduce aminte de un trecut mai 
bun, mai roz. 

— În vremurile alea se spânzurau oameni cu duiumul în Fortul 
Beelie. M-am dus și eu de câteva ori cu tătâne-miu și cu maica 
să mă uit. Maica lua de-ale gurii. 

Începuse să dea încet și visător din cap. 

— Da, da, multă lume era acolo. Veneau oameni din toate 
colţurile ținutului ca să se uite cum îs spânzurați ticăloșii. Era ca 


25 Armată nepermanentă sau de rezervă, în vechea organizare militară 
(n.tr.). 


la iarmaroc. Tot felu' de tarabe și oameni șmecheri care făceau 
chestii șmechere. Jonglau și făceau scamatorii și alte alea. Ba 
chiar se puneau la cale și lupte între câini. Da' sigur că 
spectacolul adevărat era atunci când îi spânzurau pe ăia. 

Acum începuse să chicotească. 

— Mi-aduc aminte de unu care s-a apucat să danseze o 
commala îndrăcită atunci când nu s-a deschis trapa și... 

— Şi ce legătură au toate astea cu tatuajul albastru de la 
gleznă? 

— Ohoho! a exclamat Strother, aducându-și aminte de unde 
pornisem. Orice deţinut din Beelie are unul din astea, pricepi 
matale? Deși nu țiu minte dacă erau făcute ca să-i pedepsească 
ori ca să-i identifice în caz că evadau atunci când îi scoteau la 
muncă. Da' toate astea s-au terminat acu' zece ani, când s-a 
închis Fortu’. De-aia bandiții au putut să-și facă mendrele prin 
oraș, pricepi matale, pen’ că miliția a plecat și Fortu’ s-a închis. 
Acu' tre' să ne descurcăm singuri cu toate elementili alea 
negative și cu toate scursorile care e pe-aici. 

Și m-a măsurat din cap și până în picioare cu o insolenţă pe 
care nu o mai întâlnisem până atunci. 

— Nu prea căpătăm ajutor de la Gilead. Nu, dom'ne, nu prea 
căpătăm mai deloc. Ba mai degrabă ne-ar ajuta John Farson. Și 
e unii care ar vrea să trimită o echipă de negociatori către vest 
să-i ceară sprijinul. 

Poate că a văzut ceva în ochii mei, că s-a îndreptat imediat în 
scaun și s-a grăbit să mă asigure: 

— Da' nu io, io nu, niciodată! lo cred în puterea legii și în 
Neamul lu' Eld. 

— Toţi credem, a întărit și Pickens, bâţâind energic din cap, 
mai să și-l scoată din gât. 

— Aţi putea să vă daţi cu presupusul și să-mi ziceţi dacă voi 
credeţi că unii dintre cei care lucrează în minele de sare au fost 
închiși în Fortul Beelie înainte de desființare? i-am întrebat eu. 

Mi s-a părut că Strother s-a gândit ceva mai mult înainte de a- 
mi răspunde: 

— O, probabil că a fost câţiva. Zic io că cam patru la fiecare 
zece, nu mai mulți. 

În anii care au urmat am învăţat să-mi stăpânesc reacţiile, dar 
atunci eram fără experienţă și probabil că mi-a sesizat groaza. 
Și l-a bucurat. A zâmbit. Mă îndoiesc că bănuia măcar cât de 


aproape de lacrimi îl aducea zâmbetul acela. Însă avusesem 
două zile foarte grele și nu mă puteam gândi decât la Bill cel 
Tânăr. 

— Da' cine-ţi închipui dumneatale că s-ar băga în curu’ 
pământului să sape la sare pe o leafă de nimic? m-a întrebat 
ironic Strother. Cetăţenii model ai urbei? 

Prin urmare, Bill cel Tânăr urma să aibă ceva treabă. Tot ce 
puteam spera era ca individul pe care îl căutam să nu-și fi dat 


seama că băiatul nu-i văzuse decât glezna. 
72 


a DC = 


A 

Când m-am întors la celulă, l-am găsit pe Bill cel Tânăr culcat 
pe unul din așternuturile din paie și mi-am închipuit că doarme. 
Dar s-a ridicat în fund de îndată ce mi-a auzit zgomotul pașilor. 
Avea ochii roșii și obrajii uzi. Deci jelise, nu dormise. Am intrat, 
m-am așezat lângă el și l-am luat cu braţul pe după umeri. Nu 
mi-a fost deloc ușor să fac gestul ăsta - știu ce înseamnă să 
oferi mângâiere și compasiune, dar niciodată nu m-am priceput 
s-o fac. Dar știam și ce înseamnă să-ţi pierzi un părinte. Măcar 
atât aveau în comun Tânărul Bill și Tânărul Roland. 

— Ţi-ai terminat bomboanele? l-am întrebat eu, încercând să 
glumesc. 

— Nu mai vreau, a oftat el. 

O rafală vârtoasă de vânt aproape că a zguduit clădirea. Apoi 
vijelia s-a mai calmat. 

— Nu pot să sufăr sunetul ăsta, mi-a zis el - exact cum îmi 
spusese și Jamie DeCurry mai devreme. 

Am zâmbit și i-am ascultat și celelalte nemulțumiri. 

— Și nu pot să sufăr să fiu închis aici. E ca și cum eu aș fi 
făcut ceva rău. 

— N-ai făcut nimic rău, i-am spus eu. 

— Poate că n-am făcut, da’ deja mi se pare că stau aici 
dintotdeauna. Că sunt întemnițat aici. Și dacă oamenii tăi n-o să 
se întoarcă până la noapte înseamnă că o să mai am de stat. 
Nu-i așa? 

— ţi ţin eu de urât, i-am zis. Am să le cer ajutoarelor de șerif 
un pachet de cărţi și o să jucăm macao sau toci sau ce vrei tu. 

— Tociu-i pentru copii, a mormăit el ursuz. 

— Atunci, jucăm „Păzea” sau poker - pokerul e pentru oameni 
mari, nu? Ştii să joci? 


A clătinat din cap, apoi și-a șters obrajii. Începuse iarăși să 
plângă. 

— Te învăţ eu. Jucăm pe bețe de chibrituri. 

— Mai bine îmi spui povestea aia de care mi-ai zis atunci când 
ne-am oprit în adăpostul ciobanului. Nu mai știu cum se 
cheamă. 

— „Vântul prin gaura cheii”, i-am spus eu. Dar e o poveste 
lungă. 

— Păi, avem vreme, nu? 

Nu l-am contrazis. 

— Are și părți mai de groază. Pe mine nu m-au impresionat 
prea tare, pentru că, atunci când mi-a citit-o mama, eram în 
patul meu, în siguranţa căminului meu. În schimb, tu ai pătimit 
atâtea... 

— N-are a face, mi-a zis băiatul. Poveștile te fac să uiţi de 
toate. Dacă sunt bune, firește. Asta-i bună? 

— Da. Sau așa mi se pare mie. 

— Atunci, spune-mi-o. 

Mi-a zâmbit ușor și a glumit: 

— Dacă-mi place, am să-ţi dau două din bomboanele alea 
care mi-au rămas. 

— Păstrează-le pentru tine, iar eu am să-mi răsucesc o țigară. 

M-am gândit puţin la cum anume să încep, apoi l-am întrebat: 

— Ştii poveștile alea care încep cu „A fost odată ca niciodată, 
pe vremea când nu se născuse încă bunicul bunicului tău”? 

— Toate încep așa. Așa începeau și alea pe care mi le-a zis 
tăticuțu”' meu. Înainte să-mi spună că am crescut prea mare 
pentru povești. 

— Nimeni nu-i prea mare pentru povești, Bill. Că ești bărbat 
sau băieţel, femeie în toată firea ori fetiţă, niciodată nu ești prea 
bătrân pentru povești. Trăim pentru ele. 

— Așa zici tu? 

— Așa zic. 

Mi-am scos tutunul și foițele. Mi-am răsucit încet și cu grijă 
ţigara, căci pe atunci abia ce începusem să mă deprind cu 
obiceiul acesta. Când am considerat că ţigara era bine făcută, 
am aprins un băț de chibrit frecându-l de perete. Bill se așezase 
cu picioarele încrucișate pe salteaua din paie. Luase o 
bomboană pe care o răsucise între degete, așa cum îmi 
răsucisem și eu ţigara, și acum se pregătea să o mănânce. 


Am început să-i spun povestea. Vorbele îmi ieșeau încet și cu 
multe ezitări din gură, pentru că în vremurile acelea nici la arta 
povestirii nu eram bun... deși, cu timpul, am învăţat să mă 
pricep. Am fost nevoit să învăţ. La fel ca toţi pistolarii. Însă, pe 
măsură ce vorbeam, cuvintele au pornit să mi se lege mai lesne 
și mai firesc. Pentru că auzeam în minte vocea mamei mele. Și 
parcă ea spunea povestea cu gura mea: fiecare intonaţie, 
fiecare pauză exact așa cum le auzisem și eu demult. 

Am observat cum povestea mea îl captivează tot mai mult pe 
Bill cel Tânăr. Și m-am bucurat - era ca și cum l-aș fi hipnotizat 
din nou, însă într-un mod mult mai plăcut. Într-un mod mult mai 
onest. Insă cel mai mult m-am bucurat pentru că auzeam din 
nou vocea mamei. Era ca și cum trăia iarăși, dar undeva în 
adâncul meu. M-a durut, desigur, dar am descoperit cu timpul 
că adesea lucrurile minunate te dor. Probabil că voi nu credeţi, 
dar, așa cum spun bătrânii, lumea stă într-o rână și are un 
sfârșit. 

— A fost odată ca niciodată, pe vremea când nu se născuse 
încă bunicul bunicului tău, a fost un băiat pe care îl chema Tim 
și care locuia împreună cu mama lui, Nell, și cu tatăl lui, Ross cel 
Mare, la marginea unui ţinut virgin, numit Pădurea Fără Sfârşit. 
O vreme toţi trei au dus o viaţă destul de bună, cu toate că nu 
aveau prea multe... 


VÂNTUL PRIN GAURA 
CHEII 


Odată ca niciodată, pe vremea când nu se născuse încă 
bunicul bunicului tău, a fost un băiat pe care îl chema Tim și 
care locuia împreună cu mama lui, Nell, și cu tatăl lui, Ross cel 
Mare, la marginea unui ţinut virgin, numit Pădurea Fără Sfârșit. 
O vreme toţi trei au dus o viaţă destul de bună, cu toate că nu 
aveau prea multe. 

— Doar patru lucruri îţi voi lăsa moștenire, i-a zis Ross cel 
Mare fiului său, dar sunt suficiente. Poţi să îmi spui care sunt 
lucrurile acestea, băiete? 

Tim i le mai enumerase de multe, foarte multe ori, dar nu se 
plictisea niciodată de asta. 

— Toporul dumitale, moneda dumitale cea norocoasă, parcela 
dumitale de pământ și locul dumitale, care-i la fel de bun ca 
acela al oricărui rege ori pistolar din Lumea de Mijloc. 

Făcea o pauză și apoi adăuga: 

— Şi pe mama mi-o lași. Adică cinci. 

Ross cel Mare izbucnea în hohote de râs și săruta fruntea 
fiului său culcat în pat, deoarece ritualul acesta avea loc, de 
obicei, la sfârșitul zilei. Nell îi urmărea din pragul ușii, așteptând 
să-și sărute și ea bărbatul pe frunte. 

— O, da, spunea Ross cel Mare, să nu o uităm pe mama, căci 
fără ea, totul ar fi în zadar. 

Şi așa adormea Tim, știind că este iubit și că are un loc al lui 
pe lume și ascultând cum vântul nopţii învăluie căsuţa lor mică 
în strania-i răsuflare: dulce de la parfumul teilor sălbatici de la 
marginea Pădurii Fără Sfârșit și ușor amară, dar la fel de 
plăcută, de la mirosul carpenilor din adâncurile ei, unde doar cei 
curajoși cutezau a pătrunde. 

Aceștia au fost ani buni, dar, după cum știm - și din povești, 


dar și din viaţă - anii buni nu durează prea mult. 
w 


TEDA 


A 

Într-o bună zi, pe când Tim ajunsese la vârsta de unsprezece 
ani, Ross cel Mare și tovarășul lui, Kells cel Mare, au pornit cu 
căruțele pe Drumul Arborelui spre locul unde Cărarea 
Carpenului intra în pădure, așa cum obișnuiau să facă în fiecare 
zi, mai puţin în cea de-a șaptea a săptămânii, care era zi de 
odihnă pentru toţi locuitorii din Cătunul Arborelui. În ziua despre 
care îți povestesc, doar Kells cel Mare s-a mai întors acasă. 
Pielea-i era neagră de funingine, iar haina arsă. Prin gaura mare 


din cracul stâng al pantalonilor i se vedea carnea plină de bășici. 
Stătea gârbovit pe capră, ca și cum ar fi fost mult prea istovit ca 
să-și mai îndrepte spatele. 

Nell Ross a ieșit în grabă pe ușa casei și a strigat la el. 

— Unde-i Ross cel Mare? Unde-i bărbatul meu? 

Kells cel Mare a clătinat încet din cap. Multă cenușă i s-a 
cernut din păr pe umeri. A rostit un singur cuvânt, de ajuns să-i 
înmoaie genunchii lui Tim și să o facă pe mama lui să urle. 


Cuvântul acela era „dragonul. 
72 


DC = 


A 

Niciun om care trăiește astăzi pe pământ nu a văzut vreodată 
ceva care să semene cu Pădurea Fără Sfârșit, pentru că lumea a 
mers mai departe de atunci. Locul acela era întunecat și plin de 
pericole. Pădurarii din Cătunul Arborelui o cunoșteau mai bine 
decât oricine altcineva din Lumea de Mijloc, dar nici măcar ei nu 
aveau habar ce fel de plante creșteau ori ce fel de vieţuitoare 
trăiau la depărtare de zece roţi de locul unde se sfârșea crângul 
cu tei sălbatici și începea codrul de carpeni - santinelele acelea 
înalte și solemne. Măruntaiele Pădurii Fără Sfârșit erau pentru 
toți un mister, populat cu plante stranii, vietăţi și mai stranii, 
ţinuturi mlăștinoase rău mirositoare și cufundate în ceţuri și - 
cel puţin așa mergea vorba - rămășițe ale Bătrânilor din 
vechime, cel mai adesea otrăvitoare. 

Oamenii cumsecade din Cătunul Arborelui, acei folken despre 
care îţi povestesc, se temeau de Pădurea Fără Sfârşit, și pe 
bună dreptate. Ross cel Mare nu a fost primul pădurar care să 
cuteze a merge pe Cărarea Carpenului și să nu se mai întoarcă 
de acolo. Dar o și îndrăgeau, pentru că lemnul de carpen le 
punea hrană pe mese și haine pe umerii familiilor lor. Inţelegeau 
(deși niciunul nu ar fi mărturisit-o cu voce tare) că pădurea 
aceea era vie. Și, aidoma tuturor vieţuitoarelor, trebuia să se 
hrănească. 

Închipuie-ţi că ai fi o pasăre și că ai zbura pe deasupra acelui 
tărâm sălbatic, necălcat de picior de om. Din văzduh, s-ar putea 
să ţi se pară o mantie de un verde atât de închis, că zici că-i 
negru. Tivul acestei mantii este de un verde ceva mai deschis. 
Acolo se află crângurile cu tei sălbatici. Dincolo de aceștia, la 
capătul cel mai îndepărtat al Baroniei de Nord, se afla Cătunul 
Arborelui: ultima așezare a unei regiuni încă civilizate la vremea 


respectivă. Odată Tim își întrebase tatăl ce înseamnă „civilizat”. 

— Biruri, i-a răspuns Ross cel Mare râzând, dar fără pic de 
haz. 

Majoritatea pădurarilor nu depășeau crângurile de tei. Chiar și 
acolo puteau apărea primejdii nebănuite. Șerpii erau cei mai 
periculoși, dar mai existau acolo și rozătoare otrăvitoare, numite 
jerboa, dar care crescuseră cât câinii. Mulţi oameni dispăruseră 
în crângurile cu tei de-a lungul anilor, dar, una peste alta, 
considerau că merită să riște. Lemnul de tei era minunat, cu 
granulaţie fină, auriu și atât de ușor încât puteai crede că 
plutește singur în aer. Din el se construiau ambarcaţiuni 
excelente pentru navigația pe lacuri sau râuri, însă nu era deloc 
bun pentru corăbiile care pluteau pe mare; chiar și o furtună de 
intensitate moderată ar fi sfărâmat o navă construită din lemn 
de tei sălbatic. 

Lemnul de carpen era cel căutat pentru corăbiile mari, iar 
Hodiak, cumpărătorul din baronie care venea de două ori pe an 
la joagărul din Cătunul Arborelui, oferea un preţ foarte bun 
pentru el. Verdele aproape negru al Pădurii Fără Sfârșit se 
datora carpenilor și doar cei mai curajoși pădurari cutezau să 
intre acolo ca să îi taie, căci existau nenumărate pericole și pe 
drum, pe Cărarea Carpenului, despre care ţi-am spus că de-abia 
dacă ajungea la marginea pădurii. lar în comparaţie cu 
pericolele acestea, șerpii și jerboa și albinele mutante din 
crângurile cu tei păreau jucării de copii. 


Dragonii erau unul dintre ele. 
72 


a DC a-i 


A 

Cum spuneam, Tim Ross tocmai ce împlinise unsprezece ani 
când și-a pierdut tatăl. Și nu a existat niciun topor care să fie 
moștenit și nicio monedă norocoasă nu atârna de lanţul fin de 
argint de la gâtul solid al lui Ross cel Mare. lar în curând nu mai 
avea să fie nicio parcelă de pământ și niciun loc în lume. Pentru 
că, atunci când venea sărbătoarea Pământului Larg, odată cu ea 
apărea și Perceptorul Baroniei, ducând cu el un sul de 
pergament pe care erau trecute numele tuturor familiilor din 
Cătunul Arborelui, cu câte un număr în dreptul fiecăreia. 
Numărul acela reprezenta birul pe care îl aveau de plătit. Dacă 
aveai de unde să-l plătești - patru, șase sau opt fișicuri de 
arginţi, ba chiar unul de galbeni, în cazul gospodăriilor mai 


răsărite -, totul era în regulă. Dar dacă nu îl plăteai, Baronia îţi 
confisca terenul și erai alungat din ţinut. Fără drept de a face 
apel. 

Tim își petrecea jumătate din fiecare zi acasă la văduva 
Smack, care se angajase să le fie învăţătoare copiilor din 
comunitate și accepta să fie plătită în alimente - de obicei 
legume, câteodată și câte o bucată de carne. Demult, înainte ca 
bubele să-i distrugă jumătate din faţă (cel puţin așa șușoteau 
copiii pe la colţuri, deși niciunul nu văzuse ce se întâmplase), ea 
fusese o doamnă cu stare pe una din îndepărtatele moșii ale 
Baroniei (cel puţin așa susțineau părinţii copiilor, deși niciunul 
nu știa cu exactitate). Acum purta un voal ca să-și ascundă 
chipul desfigurat și îi învăţa să citească pe băieţașii mai 
destupaţi la minte, ba chiar și pe câteva fetiţe mai răsărite. Le 
preda, de asemenea, și o artă destul de controversată, numită 
mathematica?€. 

Era o femeie extraordinar de inteligentă, neobosită în 
majoritatea zilelor, și care nu tolera prostiile. Elevii ei ajungeau 
să o îndrăgească, în ciuda voalului și a ororilor pe care le 
bănuiau a fi ascunse sub el. Dar se întâmpla uneori să o apuce 
tremuratul și atunci începea să plângă, spunând că simte cum îi 
crapă capul de durere și că trebuie neapărat să se întindă. In 
astfel de zile îi trimitea pe copii acasă, cerându-le uneori să le 
transmită părinţilor că nu-i părea rău de nimic, cu atât mai puţin 
de minunatul ei prinţ. 

Cam la o lună după ce balaurul îl făcuse scrum pe Ross cel 
Mare, sai Smack a avut unul din puseurile ei de amnezie, iar 
atunci când Tim s-a întors mai devreme la căsuţa lui care purta 
numele „Priveliștea”, a surprins-o pe mama lui plângând în 
hohote, cu capul pe masa din bucătărie. 

Băiatul a scăpat din mână tăbliţa de ardezie cu exerciţiile de 
mathematica (învăţaseră împărţirea, de care el se temuse, dar 
care se dovedise a fi doar înmulţire de-a-ndoaselea) și s-a 
repezit la ea. Femeia și-a ridicat ochii și a încercat să îi surâdă. 
Contrastul puternic dintre zâmbetul ei forțat și lacrimile care-i 
șiroiau din ochi l-a făcut pe Tim să simtă că și lui îi vine să 
plângă. Mama lui arăta de parcă ar fi ajuns la capătul puterilor. 

— Ce-i, mamă? Ce s-a întâmplat? 

— Mă gândeam la tatăl tău. Mi se face câteodată dor de el. De 


26 În limba latină în original (n.tr.). 


ce ai venit acasă așa devreme? 

Tim a început să-i povestească, dar a observat punga din 
piele cu șireturi la gură și s-a oprit brusc. Mama lui o acoperise 
cu braţele, ca și cum ar fi vrut să o ascundă de el. lar când i-a 
surprins privirea, a tras-o iute de pe masă. 

Vezi tu, Tim nu era deloc prost, așa că i-a pregătit mamei sale 
o ceașcă cu ceai înainte de a începe să-i pună întrebări. După ce 
femeia a băut puţin - la insistenţele lui își îndulcise ceaiul cu 
zahăr, deși mai aveau foarte puţin în cutie - și s-a mai liniștit, 
băiatul a întrebat-o ce altceva se mai întâmplase. 

— Nu pricep ce vrei să spui. 

— De ce numeri banii? 

— Parcă și am ce să număr... a oftat ea. O să vină Perceptorul 
de îndată ce se va isprăvi Sărbătoarea Secerișului - da, da, o să 
apară când încă nu se va fi stins jarul focurilor, că îi cunosc bine 
metodele șirete - și ce o să ne facem atunci? Anul ăsta ne va 
cere șase fișicuri de arginţi, ba poate chiar opt, pentru că se 
spune că au crescut birurile din cauza unui alt război prostesc 
pe care l-au pornit undeva, departe de aici; și sunt cheltuieli mai 
mari cu toţi soldaţii ăia și cu toate flamurile alea ale lor, da, da, 
da, splendid... 

— Şi noi cât avem? 

— Patru fișicuri și ceva mărunţiș. N-avem nici vite ca să le 
vindem și nici măcar o buturugă de carpen nu mai avem de 
când a murit taică-tău. Ce-o să ne facem? 

Și a început iarăși să plângă. 

— Ce-o să se aleagă de noi? 

Tim era la fel de speriat ca ea, însă, de vreme ce nu mai 
exista bărbatul casei care să o mângâie, băiatul și-a luat mama 
în braţe și a încercat să o liniștească. 

— Dacă am avea toporul și moneda lui, i le-aș trimite lui 
Destry, a spus femeia într-un sfârșit. 

Cu toate că și toporul, și moneda norocoasă dispăruseră în 
aceleași flăcări care-l luaseră și pe posesorul lor cel vesel și bun 
la suflet, Tim s-a îngrozit la auzul acestor vorbe. 

— N-ai face una ca asta! 

— Ba da. Aș face-o dacă așa ne-am putea păstra pământul și 
casa. Lucrurile astea le iubea el cu adevărat; și pe tine, și pe 
mine. Dacă ne-ar mai putea vorbi, ar zice „Fă-o, Nell, și să vă fie 
cu folos”, pentru că Destry are bani frumoși. 


A oftat și a continuat: 

— Dar în anul următor va veni iarăși Perceptorul Baroniei... și 
în anul celălalt... 

Și-a acoperit chipul cu mâinile. 

— Of, Tim, o să fim expulzați și deloc nu știu ce am putea 
face. Tu știi? 

Tim ar fi dat tot ce avea (ceea ce nu era prea mult) ca să-i 
poată răspunde. Dar nu a putut. A întrebat-o doar cât timp mai 
aveau până când Perceptorul își va face apariția în Cătunul 
Arborelui, călare pe calul lui mare și negru, a cărui șa valora mai 
mult decât făcuse Ross cel Mare în cei douăzeci și cinci de ani 
de când își riscase viaţa pe drumul acela îngust, cunoscut sub 
numele de Cărarea Carpenului. 

Nell a ridicat patru degete. 

— Atâtea săptămâni mai sunt, dacă vremea va fi bună. 

Apoi a mai ridicat încă patru. 

— Şi atâtea, dacă va fi neprielnică și el va fi reținut în satele 
din inima Baroniei. Cred că nu putem spera la un răgaz mai 
mare de opt săptămâni. Și după aia... 

— Se va întâmpla ceva până la venirea lui, a zis Tim. Taica 
spunea mereu că pădurea îi ajută pe cei care o iubesc. 

— Eu nu am văzut-o decât luându-i de lângă noi pe bărbaţii 
noștri, a oftat Nell și și-a acoperit iarăși chipul cu mâinile, 
clătinând din cap atunci când Tim a vrut să o ia din nou în braţe. 

Atunci Tim s-a dus până afară să-și ia tăblița de ardezie. 
Niciodată nu se mai simţise atât de trist și înfricoșat. Cu 
siguranţă se va întâmpla ceva care să schimbe lucrurile, şi-a zis 
el. Nu-mi doresc nimic mai mult decât să se întâmple ceva care 
să schimbe lucrurile. 

Partea cea mai rea cu dorinţele este aceea că uneori se 


îndeplinesc. 
72 


DC = 


A 

Sărbătoarea Pământului Plin a fost una bogată în anul acela; 
chiar și Nell și-a dat seama de asta, deși o durea să vadă 
recoltele acelea mănoase. Probabil că la anul ea și cu Tim, cu 
ranițele din pânză în spinare, vor merge pe urma recoltelor, 
departe, tot mai departe de Pădurea Fără Sfârșit, iar gândul ăsta 
îndolia frumuseţea acestei veri. Pădurea era un loc cumplit și îi 
răpise bărbatul, dar era unicul loc pe care ea îl cunoștea. In 


timpul nopţilor, atunci când vântul bătea dinspre nord, se furișa 
prin fereastra deschisă până la patul ei, aidoma unui amant, 
aducându-i mirosul acela deosebit, amar, dar și dulce 
deopotrivă, miros de sânge, dar și de căpșuni. Când dormea, îi 
visa uneori coastele adânci și coridoarele secrete și lumina 
soarelui, atât de difuză, că sclipea adesea ca alama cocilită. 

Când vântul bate dinspre nord, mirosul pădurii te face să ai 
vedenii, spuneau folkenii bătrâni. Nell nu știa dacă era adevărat 
sau dacă era doar o vorbă de clacă; știa însă că parfumul Pădurii 
Fără Sfârşit era parfumul vieţii, dar era și parfumul morţii. Și mai 
știa că Tim iubea pădurea, la fel cum o iubise și tatăl lui. Așa 
cum o iubea uneori și ea (cel mai adesea împotriva propriei 
voințe). 

In adâncul sufletului, se temuse mereu de ziua când băiatul ei 
va fi suficient de înalt și de puternic și tatăl lui îl va lua cu el pe 
cărarea aceea periculoasă; iar acum îi părea rău că ziua aceea 
nu va mai sosi niciodată. Erau bune și frumoase sai Smack și 
mathematica ei, dar Nell știa ce-și dorește fiul ei și îl ura pe 
dragonul care-l privase de asta. Probabil că fusese o femelă- 
dragon, care nu făcuse nimic altceva decât să-și protejeze 
ouăle. Dar și așa Nell o ura din tot sufletul. Spera ca jigodia aia 
cu ochi galbeni și cu solzi să se înece în propriul ei foc, așa cum 


spuneau poveștile că se întâmplă uneori, și să explodeze. 
yw 


TEDA 


A 

Într-o zi, la puţină vreme după ce Tim ajunsese acasă mai 
devreme și o găsise plângând, Kells cel Mare a trecut pe la Nell. 
De două săptămâni Tim îl ajuta pe fermierul Destry la cosit, așa 
că ea era singură în grădină, unde se așezase în genunchi ca să 
smulgă buruienile. Când l-a văzut pe prietenul și ortacul 
răposatului ei soţ, s-a ridicat și și-a șters mâinile de șorțul din 
pânză groasă căruia îi zicea „pestelcă”. 

Doar ce s-a uitat la mâinile lui curate și la barba îngrijită, ca 
să-și dea seama de ce venise. Odată ca niciodată, Nell 
Robertson, Jack Ross și Bern Kells copilăriseră împreună și 
fuseseră prieteni la cataramă. Frați făcuți de mame diferite, 
spuneau despre ei oamenii din cătun când îi vedeau împreună; 
și îi vedeau adesea pentru că, în vremurile acelea, cei trei erau 
de nedespărțit. 

Când s-au făcut mai mari, cei doi băieţi s-au îndrăgostit de ea. 


Și, cu toate că ei îi erau amândoi dragi, după Ross cel Mare 
suspina ea, cu Ross cel Mare voia ea să se mărite și să aibă 
copii (deși nimeni nu știa în care ordine și oricum nimănui nu-i 
păsa). Kells cel Mare suportase respingerea ca un bărbat. 
Stătuse lângă Ross la nuntă și-i legase pe cei doi miri cu sfoara 
de mătase la terminarea slujbei, așa cum cerea tradiția locului. 
Când a desfăcut-o, la ușă (deși se spune că panglica aceea care 
unește doi miri nu este niciodată desfăcută cu totul), i-a sărutat 
pe amândoi și le-a urat o viaţă plină de zile lungi și nopţi senine. 

Deși după-amiaza aceea când Kells i-a intrat în grădină era 
una fierbinte, bărbatul era îmbrăcat cu o jachetă din postav 
negru. Din buzunar a scos o sfoară de mătase cu noduri, exact 
așa cum știa ea că va face. Pentru că o femeie simte lucrurile 
astea. Le simte chiar dacă e măritată de multă vreme. lar 
sentimentele lui Kells față de ea nu se schimbaseră. 

— Vrei să fii soția mea? a întrebat-o el. Dacă vrei, am să-mi 
vând pământul Bătrânului Destry, care a pus de mult timp ochii 
pe el, pentru că se învecinează cu terenul lui de la răsărit. Și 
vom păstra pământul tău. Nu mai e mult și vine Perceptorul, 
Nell. Și va întinde palma la tine. Cu ce o să i-o umpli, când nu 
mai ai bărbat care să te ajute? 

— Nu am cu ce, iar tu știi prea bine asta, i-a răspuns ea. 

— Atunci, spune-mi, vrei să ne unim cu sfoara asta de 
mătase? 

Emoțţionată, și-a șters iar palmele de pestelcă, deși acum erau 
cât de curate puteau fi, fără să fi fost spălate cu apă din pârâu. 

— Trebuie... trebuie să mă gândesc. 

— Ce e de gândit? 

Și-a scos năframa, pe care o ţinea împăturită frumos în 
buzunar, în loc să o poarte înnodată la gât, ca toţi pădurarii, și 
și-a șters fruntea cu ea. 

— Ori te măriţi cu mine și trăim mai departe împreună în 
Cătunul Arborelui - ba chiar am să-i găsesc ceva de lucru 
băiatului, ca să câștige și el un ban, deși e prea micut să intre în 
pădure - ori nu te măriţi și veţi fi amândoi alungaţi de aici. Pot 
să-mi împart câștigul, dar nu-l pot da pe tot, oricât de mult mi- 
aș dori. Nu am decât un singur teren de vânzare, pricepi? 

Nell și-a spus atunci: Se simte singur în patul pe care l-a 
părăsit Millicent. Dar gândul acesta era unul nedemn de 
bărbatul pe care îl cunoștea de dinainte să fie bărbat, cel care 


înfruntase primejdia ani buni alături de mult iubitul ei soţ printre 
copacii de la capătul Cărării Carpenului. Unu/ stă de pază și 
celălalt muncește, spuneau bătrânii. Lucrează împreună și nu se 
despart niciodată. Pentru că Jack Ross nu mai era printre ei, 
Bern Kells îi cerea să lucreze ea împreună cu el. Foarte firesc. 

Şi cu toate acestea, a ezitat să-i dea răspunsul. 

— Dacă nu ai să te răzgândești, vino iarăși mâine, tot pe 
vremea asta, i-a spus Nell. Îţi voi răspunde atunci. 

El n-a privit cu ochi buni amânarea asta; iar ea a observat și a 
mai văzut în ochii lui un licăr pe care îl surprinsese uneori pe 
vremea când ea era doar o tânără necoaptă curtată de doi 
băieţi de viitor și invidiată de toţi prietenii ei. Licărul acela a 
făcut-o să ezite, deși Kells era un înger pentru că-i oferea ei - și, 
firește, lui Tim - o cale prin care să iasă din situaţia îngrozitoare 
provocată de moartea lui Ross cel Mare. 

Se prea poate ca el să fi remarcat cum îl studiază, căci și-a 
lăsat ochii în pământ. Și-a examinat o vreme picioarele și, când 
și-a ridicat iar privirea, își agăţase un zâmbet de buze. Zâmbetul 
acela îl făcea aproape la fel de chipeș pe cât fusese în tinereţe... 
deși niciodată nu fusese tot atât de chipeș ca Jack Ross. 

— Mâine, atunci. Nu mai târziu. Există o zicală în Ținuturile 
din Apus, draga mea. „Nu cerceta prea mult ce ţi se oferă, 
pentru că toate lucrurile de valoare au aripi și pot zbura de la 


tine.” 
A 


a DC = 


A 

Nell s-a spălat în pârâu, a mai rămas puţin acolo să inspire 
parfumul dulce-amărui al pădurii, apoi s-a întors acasă și s-a 
întins pe pat. Niciodată nu se mai întâmplase ca Nell Ross să se 
culce în toiul zilei, dar acum trebuia să se gândească la multe 
lucruri și să-și amintească din zilele acelea când doi tineri 
pădurari se întreceau să-i câștige săruturile. 

Chiar dacă înclina spre Bern Kells (în vremurile acelea nu 
căpătase încă numele de Kells cel Mare, cu toate că tatăl îi 
fusese ucis în pădure de una din creaturile de coșmar care 
sălășluiau acolo) și nu spre Jack Ross, nu era tocmai sigură că își 
dorea să se lege de el cu sfoara de mătase. Simpatic și mereu 
binedispus atunci când era treaz, Kells era un om pe care te 
puteai bizui. Dar atunci când bea avea accese de furie și sărea 
iute la bătaie. Și în vremea aceea bea adeseori. Beţiile lui au 


devenit mai lungi și mult mai frecvente după ce Ross și Nell s-au 
căsătorit și au fost multe dăţile când s-a trezit în închisoare. 

Jack a suportat cât a suportat, dar după o beţie din acestea, 
când Kells a distrus toată mobila din cârciumă înainte de a-și 
pierde cunoștința, Nell i-a spus soţului ei că trebuie făcut ceva. 
Mai de voie, mai în silă, Ross cel Mare i-a dat dreptate. Și-a scos 
din pușcărie vechiul prieten și ortac, așa cum o făcuse în 
nenumărate rânduri înainte, dar de această dată nu l-a mai 
trimis să se arunce în pârâu și să rămână acolo până i se 
limpezesc minţile, ci i-a spus tot ce avea pe suflet. 

— Destupă-ţi bine urechile și ascultă-mă, Bern! Îmi eşti 
prieten de când mergeam amândoi de-a bușilea și îmi ești ortac 
de când am fost amândoi suficient de mari ca să trecem de 
crângul cu tei sălbatici și să ne aventurăm singuri în pădurea cu 
carpeni. Tu ai avut grijă de mine și eu am avut grijă de tine. 
Când ești treaz, nu există nici un alt om pe lumea asta în care să 
am mai multă încredere. Dar și nisipurile mișcătoare sunt mai 
de nădejde decât tine atunci când începi să-ți torni rachiu pe 
gât. Eu nu pot să intru singur în pădure și toată agoniseala mea 
- agoniselile noastre - sunt în pericol dacă nu mă pot baza pe 
tine. Nu aș vrea să-mi caut un alt ortac, dar mi se pare corect să 
te avertizez: am nevastă și un copil ce se va naște curând și voi 
face ce trebuie ca să le pot asigura traiul. 

Câteva luni după asta, Kells tot a băut și s-a încăierat și s-a 
dus la bordel, de parcă ar fi vrut să-i facă în ciudă vechiului său 
prieten (și noii soţii a vechiului său prieten). Ross cel Mare era la 
un pas de a pune punct parteneriatului lor, când s-a petrecut 
minunea. O minune micuță, de-abia un metru cincizeci din tălpi 
și până în creștet, iar numele ei era Millicent Redhouse. lar Bern 
Kells a fost de acord să facă pentru Milly ceea ce nu a vrut să 
facă pentru Ross cel Mare. Un an și jumătate mai târziu, când ea 
a murit în chinurile facerii (iar pruncul lor a murit la scurtă 
vreme după aceea, încă înainte ca trupul bietei femei să apuce 
să se răcească sau, cel puţin, asta i-a mărturisit moașa lui Nell), 
Ross s-a luat cu mâinile de cap. 

— lar o să se apuce de băut și doar zeii știu ce o să se aleagă 
de el. 

Dar Kells cel Mare nu a mai pus picătură în gură și, atunci 
când se întâmpla ca treburile să-l ducă în vecinătatea Cârciumii 
lui Ginny, trecea pe cealaltă parte a uliţei. Zicea că așa îi ceruse 


Milly cu limbă de moarte și că i-ar insulta amintirea dacă nu ar 
asculta de rugămintea ei. 

— Mai bine mor decât să mai pun gura pe băutură, spunea el. 

Și își ţinuse promisiunea... dar erau dăţi când Nell simţea cum 
o fixează cu privirea într-un mod nu tocmai cuvenit. Destul de 
des. Niciodată nu o atinsese într-un mod ce ar fi putut fi numit 
intim, sau de-a dreptul neobrăzat; niciodată nu-i furase mai mult 
de un sărut la Sărbătoarea Secerișului; însă îi simţea ochii 
aţintiți asupra ei. Privind-o nu așa cum își privește un bărbat 
prietenul, sau soţia prietenului, ci așa cum un bărbat privește o 


femeie. 
A 


DC = 


A 

Tim a venit acasă când mai era un ceas până la asfinţit, cu 
fân lipit de toată pielea lui asudată, dar fericit. Pentru munca lui, 
fermierul Destry îi dăduse bonuri pentru prăvălia din localitate, 
plus o sumă bunicică, iar soţia lui adăugase un sac cu gogoșari 
și roșii mari și rumene. Nell a luat bonurile și sacul, i-a mulţumit, 
l-a sărutat, i-a dat un popkin cu de toate și l-a trimis la pârâu să 
se spele. 

Și stătea el așa în apa cea rece și se uita lung înainte la 
câmpurile de vis, învăluite în ceţuri fine, ce duceau către 
Baroniile Lumii Dinăuntru și către Gilead. La stânga lui era 
pădurea, care începea la mai puţin de o roată depărtare. Acolo 
părea a fi amurg și în miezul zilei, așa îi spusese taica. Și când 
și-a amintit de tatăl lui, toată bucuria simțită pentru că primise 
simbrie de adult (sau aproximativ) pentru o singură zi de lucru i 
s-a scurs din suflet, tot așa cum curg boabele de grâu dintr-un 
sac găurit. Tristeţea aceasta îl copleșea adesea, dar îl lua mereu 
prin surprindere. A rămas o vreme acolo, în mijlocul pârâului, 
așezat pe un bolovan, cu genunchii strânși la piept și cu capul 
pe braţe. Greu de crezut că-l răpusese dragonul atât de aproape 
de marginea pădurii. Greu de crezut și cumplit de nedrept; dar 
se mai întâmplase și în trecut. Tatăl lui nu a fost prima victimă și 
nu va fi nici ultima. _ 

Vocea mamei a plutit până la el peste câmpie. Il chema la 
cină. Tim i-a răspuns cu voioșie, apoi s-a așezat în genunchi pe 
bolovan ca să își dea cu apă pe ochii pe care și-i simţea umflaţi, 
cu toate că nicio lacrimă nu cursese din ei. S-a îmbrăcat repede 
și a urcat malul. Pentru că se lăsase întunericul, mama 


aprinsese lămpile care aruncau săgeți lungi de lumină în grădina 
lor mică și îngrijită. Istovit, dar simțindu-se iarăși bucuros - căci 
dispoziția băieţilor se schimbă mai iute decât își schimbă 
giruetele poziţia, așa să știți - Tim s-a grăbit să ajungă la lumina 
primitoare a căminului său. 

(72 


a DC = 


A 

După ce au terminat de mâncat și strânseseră farfuriile, Nell i- 
a spus: 

— Uite, Tim, vreau să stăm de vorbă ca o mamă cu fiul ei... și 
puţin mai mult. Ești destul de mare ca să poţi munci și nu peste 
multă vreme îţi vei lăsa copilăria în urmă, deși mai curând decât 
mi-aș fi dorit eu, așa că mi se pare corect să ai un cuvânt de 
spus în cele ce se întâmplă. 

— Despre Perceptor e vorba, mamă? 

— Într-un fel, dar... dar cred că-i vorba de mai mult. 

Aproape că spusese mă tem în loc de crea, dar de ce să o fi 
făcut? Da, sigur, era vorba despre o hotărâre dificilă, o hotărâre 
importantă, dar ce era de temut în ea? 

A intrat prima în salonașul lor - atât de mic încât Ross cel 
Mare îi putea atinge pereţii dacă stătea în mijlocul lui cu braţele 
întinse în lateral. Și acolo, așezați amândoi în faţa vetrei reci 
(căci noaptea Pământului Plin era caldă), ea i-a povestit întreaga 
discuţie avută cu Kells cel Mare. Tim a ascultat-o cu mirare și 
neliniște tot mai mare. 

— Deci, i-a zis Nell când a terminat de vorbit. Ce părere ai? 

Dar s-a grăbit să adauge, poate unde văzuse pe chipul fiului 
său aceeași îngrijorare care îi apăsa ei pe suflet: 

— Să știi că e un om bun, iar tatălui tău i-a fost mai mult frate 
decât ortac. Și cred că ţine la mine și ţine și la tine. 

Ba nu, și-a spus Tim atunci. Eu vin la pachet cu tine. Nici 
măcar nu s-a uitat la mine vreodată cu luare aminte. Dacă nu 
eram cu taica. Sau cu tine. 

— Nu știu ce să zic, mamă. 

Gândul că ar putea Kells cel Mare să locuiască cu ei, să stea 
în pat cu mama pe locul tatălui său... gândul ăsta îi făcea rău la 
stomac, de parcă i-ar fi căzut greu mâncarea de la cină. De fapt, 
așa și era. 

— S-a lăsat de băutură, a spus mama, dând impresia că 
vorbește mai degrabă cu sine însăși. Cu ani în urmă. A fost 


desfrânat în tinereţe, dar tatăl tău a reușit să-l potolească. Şi 
Millicent, firește. 

— Se prea poate, dar niciunul dintre ei nu mai este aici, a 
precizat Tim. Și, mamă, uite că încă nu și-a găsit un ortac. Se 
duce singur să taie carpenii, or, ăsta e un lucru foarte periculos. 

— Este încă devreme, a spus ea. O să-și găsească pe cineva 
cu care să se asocieze, pentru că e om puternic și știe unde sunt 
copacii cei buni. l-a arătat tatăl tău cum să-i găsească pe 
vremea când erau amândoi începători în ale meseriei și și-au 
pus semne începând din locul unde se termină cărarea ca să nu 
se rătăcească. 

Tim știa că acesta era adevărul, dar nu era prea convins că 
Kells cel Mare își va găsi un alt ortac. S-a gândit că ceilalţi 
pădurari se fereau de el. Parcă fără să-și dea seama că o fac, la 
fel cum un pădurar cu experienţă ocolește o tufă cu ghimpi 
veninoși pe care a zărit-o doar cu coada ochiului. 

Poate doar mi se năzare, și-a spus el. 

— Nu știu, a repetat. Nu se cade să fie dezlegată sfoara cu 
care te-ai legat în biserică. 

Nell scoase un hohot de râs nervos. 

— Pentru numele Pământului Plin, de la cine ai mai auzit și 
aiureala asta? 

— De la tine, i-a răspuns Tim. 

Mama i-a zâmbit. 

— Da, poate că așa este, pentru că n-are minte gura mea. 
Haide la culcare! Noaptea este un sfetnic bun și dimineaţă vom 
ști ce avem de făcut. 

Dar niciunul dintre ei nu a dormit prea mult în noaptea aceea. 
Tim a stat cu ochii în tavan, încercând să-și imagineze cum ar fi 
să-l aibă pe Kells cel Mare drept taică vitreg. Oare se va purta 
frumos cu ei? Oare îl va lua cu el în pădure și îl va învăţa 
meșteșugul de pădurar? Ar fi bine, și-a zis el, dar oare mama și- 
ar dori ca el să facă meseria care i-a omorât tatăl? Sau îi va cere 
să nu pună piciorul în Pădurea Fără Sfârșit și să se facă 
agricultor? 

Îmi place destul de mult Destry, şi-a zis el atunci, dar nici în 
ruptul capului n-as vrea să mă fac agricultor. Mai ales când 
Pădurea Fără Sfârşit este atât de aproape și când am de 
cunoscut o lume întreagă. 

Nell era în dormitorul de alături, cu propriile-i gânduri 


apăsătoare. Mai cu seamă se întreba care va fi viața lor dacă 
refuza cererea lui Kells cel Mare și erau izgoniți de pe pământul 
lor, expulzați din singurul loc pe care îl cunoșteau. Care va fi 
viaţa lor dacă nu vor avea ce să-i dea Perceptorului atunci când 


li se va înfiinţa la poartă, călare pe calul lui mare și negru. 
72 


a DC = 


A 

În ziua următoare a fost și mai cald, dar Kells cel Mare a 
apărut tot cu haina neagră de postav pe el. Chipul îi era roșu și 
lucios. Nell a încercat să se convingă că nu simţea iz de graf, 
berea aceea tare din mere, în respiraţia lui și, în fond, ce dacă 
simţea? Orice bărbat ar bea o gură sau două de cidru înainte să 
asculte o asemenea hotărâre cum îi ceruse ei să ia. În plus, știa 
ce îi va răspunde. Sau pe aproape. 

Inainte ca el să-și repete întrebarea, ea i-a vorbit cu 
îndrăzneală. Cu atâtă îndrăzneală de câtă era ea în stare. 

— Băiatul meu mi-a amintit că sfoara legată în biserică nu mai 
poate fi dezlegată. 

Atunci Kells cel Mare amarnic s-a încruntat, deși Nell nu și-a 
putut da seama dacă supărarea i se trăgea de la pomenirea 
tradiţiei cu sfoara din mătase sau de la pomenirea fiului ei. 

— Așa, și ce-i cu asta? 

— Te vei purta cumsecade cu Tim și cu mine? 

— Cât de cumsecade pot eu. 

Incruntătura i s-a făcut și mai adâncă. Nell nu știa dacă era 
vorba de furie sau de nedumerire. Spera să fie nedumerire. Ştia 
bine că bărbaţii care taie copaci și înfruntă monștrii pădurii 
adesea se simt rătăciţi când vine vorba de probleme ale inimii 
ca aceasta. Și la gândul acesta inima lui Nell s-a mai înmuiat. 

— Îmi dai cuvântul tău? l-a întrebat ea. 

Bărbatul și-a descreţit fruntea. Dinţii i-au sclipit albi în barba 
neagră și proaspăt ferchezuită atunci când i-a zâmbit. 

— Da, mă pun chezaș că așa va fi. 

— Atunci, răspunsul meu este da. 

Și s-au căsătorit. Multe povești sfârșesc cu o nuntă; din 
păcate - și îmi pare rău să ţi-o spun - povestea mea abia acum 


începe. 
FE 
A 
S-a servit graf la ospăţul de după nuntă și, pentru unul care 


se jura că nu mai pune picătură de alcool în gură, Kells cel Mare 


și-a turnat pe gâtlej o cantitate măricică din băutura tare din 
mere. Tim l-a urmărit cu neliniște, cu toate că mama părea că 
nici nu observă. Pe Tim l-a mai tulburat și faptul că foarte puţini 
pădurari au răspuns invitaţiei noilor însurăţei, deși era duminică. 
Dacă ar fi fost fată, nu băiat, ar mai fi băgat de seamă și că 
unele dintre prietenele lui Nell se uitau lung la ea, cu milă 
precaută în privire. 

În noaptea aceea, de fapt mult după miezul nopţii, l-au trezit 
o bufnitură și un țipăt ce puteau fi parte a vreunui vis uitat când 
a deschis ochii, dar care în realitate veneau de dincolo de 
peretele camerei pe care mama lui o împărțea acum (foarte 
adevărat, dar încă imposibil de conceput) cu Kells cel Mare. Tim 
a rămas în patul lui, cu urechile ciulite, și era cât pe ce să 
adoarmă la loc când parcă a auzit niște hohote înfundate de 
plâns. Urmate imediat de vocea tatălui vitreg, coborâtă, dar 
dură. 

— Tot nu-ţi tace fleanca? Nu ai păţit nimic, nu-ţi curge sânge, 
iar eu trebuie să mă scol la primul cântat al cocoșilor. 

Plânsul a încetat. Tim a ascultat, dar nu s-a mai auzit nimic. Și 
a adormit la scurtă vreme după ce Kells cel Mare a început să 
sforăie. Dimineaţa următoare, când mama era lângă plita pe 
care prăjea ouă, Tim a observat o vânătaie pe braţul ei, chiar 
deasupra cotului. 

— Nu-i nimic, a spus Nell când și-a văzut fiul unde se uită. M- 
am sculat azi noapte să-mi fac nevoile și m-am lovit de stâlpul 
patului. De acum, că nu mai dorm singură, va trebui să mă învăţ 
cum să mă descurc pe întuneric. 


Tim și-a zis atunci: Da, de asta mă temeam și eu. 
N 


DC = 


A 
În a doua duminică din viaţa lui de proaspăt căsătorit, Kells 
cel Mare l-a luat pe Tim cu el la casa pe care i-o vânduse 
Chelbosului Anderson, al doilea fermier înstărit din Cătunul 
Arborelui. Cei doi au mers până acolo în căruţa lui Kells. Catării 
au tras cu ușurință la căruţa în care nu erau nici trunchiuri și nici 
crăci groase de carpen, ci doar câteva grămezi mici de 
rumeguș. Și mai era, firește, și parfumul acela persistent, dulce- 
amărui, parfumul pădurii adânci. Fosta locuinţă a lui Kells avea 
un aspect trist și părăsit. Obloanele erau trase, iar iarba 
necosită crescuse până la stinghiile crăpate ale pridvorului. 


— Facă Baldy ce-o pofti cu ea, doar să-mi iau lucrurile 
dinăuntru, a mormâit Kells. Din partea mea, poa' s-o facă și 
lemne de foc. 

După cum avea să afle Tim, doar două obiecte îi trebuiau lui 
Kells cel Mare din fosta lui casă: un taburet pentru picioare, 
vechi și vai de el, și un cufăr mare din piele, cu lacăt din alamă 
și curele. Acesta se afla în dormitor, iar Kells a început să-l 
mângâie de parcă ar fi fost câinele lui credincios. 

— Nu pot să mă lipsesc de el, a murmurat. Niciodată. A fost al 
lui taica. 

Tim l-a ajutat să-l scoată afară, dar se poate spune că tatăl lui 
vitreg a făcut mai toată treaba, căci cufărul era foarte greu. 
După ce l-a urcat în căruţă, Kells cel Mare s-a aplecat din șale, 
sprijinindu-și mâinile pe genunchii pantalonilor lui peticiţi (foarte 
îngrijit) de curând. Când și-a recăpătat suflul și au început să-i 
dispară petele roșii din obraji, a mângâiat iarăși cufărul cu o 
duioșie pe care Tim nu i-o observase nici măcar în gesturile față 
de mama lui. 

— Toată agoniseala mea strânsă într-un singur cufăr. Cât 
despre casă, oare mi-a plătit Baldy preţul cuvenit? 

S-a uitat provocator la Tim, de parcă s-ar fi așteptat să-l 
contrazică. 

— Nu știu, a răspuns băiatul cu prudenţă. Lumea zice că sai 
Anderson e cam cărpănos. 

Kells a râs cu asprime: 

— Cărpănos? Cărpănos, zici? E mai strâns la pungă decât 
fofoloanca de fată mare, așa e. Nu, nici vorbă, eu am căpătat 
fărâme, când mi se cuvenea o felie, pentru că știa bine că nu 
puteam să aștept. Haide băiete, pune mâna și ajută-mă să leg 
cufărul ăsta aici, băiete, nu fi trândav! 

Tim nu era deloc trândav. A legat strâns partea dinspre el a 
cufărului înainte ca tatăl lui vitreg să termine de făcut nodul slab 
și neglijent pe latura lui, nod care l-ar fi făcut pe Ross cel Mare 
să izbucnească în râs. Apoi, Kells cel Mare și-a dezmierdat iar 
cufărul. Atitudinea aceasta i se părea foarte bizară lui Tim, însă 
băiatul nu a spus nimic. 

— Asta-i tot. Toată averea mea. Baldy știa că-mi trebuie banii 
înainte de Sărbătoarea Pământului Larg, nu? Că atunci o să vină 
Ştii Tu Cine și o să stea cu mâna întinsă la voi. 

Și Kells a scuipat cu obidă între cizmele lui vechi și scâlciate. 


— E numai vina maică-tii. 

— Vina mamei? De ce? Nu dumneata ai vrut să te însori cu 
ea? 

— Ai grijă cum vorbești, băiete! 

Kells s-a uitat în jos și a părut surprins să vadă că-și încleștase 
pumnul. Și-a desfăcut degetele și a continuat: 

— Eşti prea mic ca să pricepi. Când ai să mai crești, ai să afli 
și tu cum știu femeile să profite de pe urma bărbaţilor. Haide să 
ne întoarcem! 

Înainte să se urce pe capră, Kells s-a uitat peste cufăr la Tim. 

— O iubesc pe maică-ta și asta tre’ să-ţi fie de ajuns. 

Și, când catârii au ajuns pe uliţa mare a cătunului, a adăugat 
oftând: 

— L-am iubit și pe taică-tău și mi-e tare dor de el. Mi-e greu să 
intru în pădure fără el ori să le văd ca acum pe Bitsy și pe Misty 
trăgând la căruţă în faţa mea și el să nu mai fie lângă mine. 

Auzind vorbele astea, Tim a simţit o vagă duioșie pentru 
bărbatul acela înalt și gârbovit, cu hăţurile în mâini. Insă 
sentimentul acesta nu a avut vreme să crească, deoarece Kells 
cel Mare a vorbit din nou: 

— M-am săturat de cărţi și de numere și de zbanghia aia de 
Smack. Cu toate vălurile alea pe faţă și cu toţi tremuricii ei - în 
veci n-o să fiu în stare să pricep cum se șterge la cur când se 
duce la căcăstoare. ` 

Și parcă inima lui Tim s-a închis cu un pocnet. li plăcea să 
înveţe și îi era dragă văduva Smack. Și nu-i păsa nici de vălurile 
și nici de tremuricii ei. Și l-au înspăimântat cuvintele astea 
grosolane și urâte. 

— Şi atunci, ce am să fac? Să merg cu dumneata în pădure? 

Tim se și vedea în căruţa tatălui său, în spatele lui Bitsy și 
Misty. Nu ar fi rău. Nu, nu ar fi rău deloc. 

Atunci Kells a scos un hohot scurt de râs, ca un lătrat. 

— Tu? În pădure? Și nici n-ai încă doișpe ani? 

— Împlinesc doișpe luna vi... 

— Nici când ai să ai de două ori doișpe tot n-o să fii în stare să 
tai copaci pe Cărarea Carpenului, pentru că semeni cu mă-ta și 
pentru asta o să fii Ross cel Mic toată viaţa ta. 

Și a scos iar lătratul ce voia să aducă a hohot de râs. Tim a 
simţit fierbinţeala din obrajii care-i luaseră foc. 

— Nu, băiete, am aranjat să lucrezi la joagăr. Că pentru stivuit 


lemne nu ești prea mic. O să-ncepi după ce se termină secerișul, 
înainte de prima zăpadă. 

— Mama ce zice? 

Deși Tim a încercat să-și ascundă panica din voce, nu a reușit 
prea bine. 

— Maică-ta n-are treabă să-și dea cu părerea în chestiunea 
asta. Eu mi-s bărbatul ei și asta înseamnă că doar eu și numai 
eu hotărăsc ce trebuie să facem. 

Și a plesnit din hăţuri pe spinările catărilor care trăgeau la 
căruţă. 

— Diii! 

(72 


a DC = 


A 

Trei zile mai târziu, Tim s-a dus la Joagărul din Cătunul 
Arborelui, împreună cu unul din băieţii lui Destry - Pai Willem, 
numit astfel din cauza părului său aproape fără culoare. 
Amândoi fuseseră angajaţi ca să stivuiască lemnele, însă 
deocamdată nu era nevoie de ei; și li s-a mai spus că, atunci 
când vor începe lucru, vor munci la început doar cu jumătate de 
normă. Tim venise cu catării tatălui său, ca să le mai 
dezmorţească picioarele; așa că băieţii au pornit spre casă 
călare. 

— Parcă ai zis că tătâne-tău vitreg nu mai bea, a spus William 
când treceau pe lângă cârciuma lui Gitty, care avea obloanele 
trase, căci era miezul zilei. 

— Nu mai bea, a răspuns Tim, amintindu-și însă de ospăţul de 
după nuntă. 

— Așa zici tu? Înseamnă că omul ăla de l-a văzut azi-noapte 
frate-meu ieșind de-a bușilea din crâșma de colo era tătuţu' 
vitreg la un alt orfan, că Randy zicea că era cuc de beat și că 
dădea la bojoci peste bârna de priponit caii. 

Încheind, William se plesni peste nădragi, așa cum făcea 
mereu când avea impresia că a făcut o poantă bună. 

Ar fi trebuit să te las să te întorci pe jos, păduche ce ești! i-a 
spus Tim doar în gând. 

În noaptea aceea l-a trezit iarăși vocea mamei sale. Tim s-a 
sculat în capul oaselor și și-a dat picioarele jos din pat. Apoi a 
înlemnit. Kells vorbea în șoaptă, însă peretele dintre cele două 
încăperi era foarte subţire. 

— Taci, femeie! Dacă trezești băiatul și-l faci să vină aici, o s-o 


încasezi dublu. 

Plânsetele mamei au încetat. 

— A fost un accident, o greșeală. M-am dus cu Mellon să bem 
câte un suc de ghimbir și să-mi povestească despre nicovala lui 
cea nouă și cineva mi-a pus în faţă un pahar cu rachie. L-am dat 
pe gât fără să știu ce beau și după aia am plecat de-acolo. N-o 
să se mai întâmple. Pe cuvântul meu. 

Tim s-a culcat la loc, sperând că așa va fi. 

S-a uitat fix în tavanul pe care nu-l vedea și a ascultat o buhă 
cum hohotea în apropiere, așteptând să vină ori somnul, ori zorii 
zilei. Se gândea că, dacă o femeie se leagă în căsătorie cu 
bărbatul nepotrivit, atunci sfoara din mătase menită să-i lege 
seamănă mai degrabă cu un ștreang. Şi s-a rugat să nu fie asta 
situaţia mamei sale. Deja îi era limpede că nici vorbă să-i placă 
noul ei soț, darămite să-l iubească, dar poate că mama ţinea la 
el. Femeile sunt altfel. Au inimile mai încăpătoare. 

Tim a adormit cu gândul la mama lui pe când zorii timizi 
îmbujorau cerul. În ziua aceea a observat vânătăi urâte pe 
ambele braţe ale lui Nell. Se vede treaba că stâlpul patului pe 


care îl împărțea acum cu Kells cel Mare se făcuse foarte urâcios. 
(72 


a DC = 


A 

A trecut Sărbătoarea Pământului Plin și a venit cea a 
Pământului Larg, așa cum se întâmplă în fiecare an. Tim și Pai 
William au început să stivuiască lemne la joagăr, însă doar trei 
zile pe săptămână. Maistrul, un sai cumsecade pe nume Rupert 
Venn, le-a spus că s-ar putea să aibă mai mult de lucru dacă 
iarna va fi una ușoară și nu va ninge mult - ceea ce însemna că 
tăietorii de lemne, așa cum era și Kells, ar fi urmat să aducă 
cantităţi mai mari de carpen din pădure. 

Vânătăile lui Nell s-au vindecat și ei i-a reapărut zâmbetul pe 
buze. Însă lui Tim i se părea că zâmbetul acesta era mai prudent 
și mai puţin vesel decât cel cu care îl obișnuise mama, dar 
oricum tot era mai bun decât deloc. Kells își înhăma catârii la 
căruţă și pornea de unul singur pe Cărarea Carpenului, pentru 
că, în ciuda cantităților mari de lemne pe care le strânsese 
alături de Ross cel Mare, nu se înghesuia nimeni să-i fie ortac. 
Prin urmare, aducea mai puţine acum, dar carpenul e carpen și 
se vindea bine pe bani adevăraţi, nu pe bonuri la prăvălie. 

Tim se întreba uneori - de obicei când ducea lemnele cu 


roaba în magaziile joagărului - dacă viaţa le-ar fi mai bună în 
caz că tatăl vitreg ar fi răpus de vreun șarpe ori o jerboa 
veninoasă. Sau de vreun vurt, una din creaturile acelea 
zburătoare și agresive cărora locuitorii din Cătunul Arborelui le 
spuneau „păsări-glonţ”. Una din astea îi făcuse felul tatălui lui 
Bern Kells atunci când l-a găurit cu ciocul ei ca de piatră. 

A alungat de îndată gândurile astea, uimit să descopere că 
exista în sufletul lui un asemenea loc - un asemenea loc 
întunecat - în care se zămisleau astfel de sentimente urâte. Și 
Tim era convins că tatăl lui s-ar fi simţit copleșit de rușine dacă 
ar fi știut. Poate chiar era copleșit de rușine, căci se spunea că 
acei oameni ajunși în Poiana de la capătul cărării cunoșteau 
toate secretele ascunse de cei vii. 

Bine măcar că nu mai simţea iz de graf în respiraţia tatălui 
său vitreg și nu a mai auzit povești - nici de la Pai Willem și nici 
de la nimeni altcineva - despre cum era văzut Kells cel Mare 
ieșind pe două cărări din cârciuma Bătrânului Gitty, la ora 
închiderii. 

Și-a dat cuvântul și nu și-l încalcă, îşi spunea Tim. Și stâlpul 
patului nu se mai mișcă prin dormitorul mamei pentru că o văd 
că nu mai are vânătăile alea urâte. Viața noastră a luat-o pe 
calea cea bună. Doar la asta trebuie să mă gândesc. 

Când se întorcea acasă de la joagăr, în zilele acelea când 
avea de lucru, mama îl aștepta cu cina pregătită. Kells cel Mare 
venea mai târziu, pentru că mai întâi se oprea la izvorul dintre 
casă și șopron ca să-și curețe rumegușul de pe mâini, braţe și 
gât. După aceea se așeza la masă. Infuleca lacom cantităţi 
uriașe de mâncare, mereu cerând încă o porţie și încă una, iar 
Nell îi punea imediat farfuriile dinainte. Nu scotea niciun cuvânt 
atunci când îl servea la masă; dacă i-ar fi venit să spună ceva, 
răspunsul soţului ei cel nou ar fi fost doar un mârâit neinteligibil. 
După cină, Kells se ducea în vestibulul din spate, unde fuma, 
așezat pe cufărul lui cel drag. 

Uneori Tim ridica ochii de pe tăbliţa pe care își rezolva 
problemele de mathematica, primite și acum de la Văduva 
Smack, și îl vedea pe Kells uitându-se lung la el prin fumul de 
pipă. Era ceva tulburător în privirea aceea, așa că Tim a început 
să-și facă lecţiile afară, cu toate că zilele se răciseră în Cătunul 
Arborelui, iar întunericul se lăsa tot mai devreme. 

Odată a ieșit și mama lui, s-a așezat pe prispă lângă el și l-a 


cuprins cu braţul pe după umeri. ` 

— La anul ai să te duci iar să înveţi cu sai Smack, Tim. iți 
promit. Am să-l conving eu. 

Tim i-a zâmbit și i-a mulţumit frumos, dar nu și-a făcut iluzii. 
La anul tot la joagăr va lucra, doar că atunci va fi mai mare și va 
putea face mai multe munci; prin urmare, va avea și mai puţin 
timp de învăţătură, pentru că va fi obligat să muncească cinci 
zile pe săptămână, nu trei ca acum. Poate chiar șase. lar în anul 
celălalt va începe să lucreze cu rindeaua și după încă un an va 
avea voie să folosească fierăstrăul circular, ca un adevărat 
bărbat. Şi în câţiva ani chiar va fi un bărbat adevărat și când va 
ajunge seara acasă va fi mult prea istovit să-i mai ardă de citit 
cărţile Văduvei Smack, cu toate că și atunci ea se va oferi să i le 
împrumute; iar sistemele logice care ţin de mathematica vor 
începe să i se șteargă din minte. Acel Tim Ross adult nu-și va 
mai dori nimic altceva după o zi de muncă decât să mănânce și 
să doarmă. Va începe să fumeze din când în când câte o pipă și 
poate va prinde gustul grafului sau berii. Va observa cum 
surâsul mamei pălește tot mai mult pe măsură ce trec zilele; va 
observa cum privirea ei își pierde strălucirea. 

lar pentru toate astea lui Bern Kells va trebui să-i 


mulțumească. 
N 


DC = 


A 

Și a trecut Sărbătoarea Secerișului; Luna Vânătoresei s-a 
făcut mai palidă, a început să crească și și-a întins arcul; 
furtunile Pământului Larg au venit urlând dinspre apus. Şi chiar 
atunci când se părea că anul acela nu va mai veni, într-o zi rece 
și vântoasă, Perceptorul Baroniei, slab și uscat ca Doamna cu 
Coasa, a apărut în Cătunul Arborelui, călare pe calul lui mare și 
negru. Mantia neagră și grea flutura în jurul lui ca aripile unui 
liliac. Sub pălăria largă (și la fel de neagră ca mantia), chipul lui 
ca un felinar galben se întorcea în toate părţile, înregistrând 
acolo un gard nou, dincolo o vacă sau trei în plus la o cireadă. 
Sătenii mormăiau nemulţumiţi, dar plăteau; celor care nu 
puteau plăti li se confisca pământul în numele Gileadului. Poate 
că și atunci, în vremurile acelea de demult, erau unii care să 
murmure că nu era corect, că birurile erau prea mari, că Arthur 
Eld murise de multă vreme (presupunând că existase vreodată) 
și că își achitaseră partea din înţelegere de zeci de ori, atât cu 


arginţi, cât și cu sânge. Poate unii dintre ei sperau să vină un 
Om Bun, care să-i întărească și să le dea curajul de a spune 
Gata, ajunge, lumea a mers mai departe! 

Poate... însă nimeni nu a spus nimic în anul acela și nici în anii 
mulţi care au urmat. 

Spre sfârșitul după-amiezii, pe când norii grei și posomorâţi se 
rostogoleau pe cer și cocenii de porumb clămpăneau în grădina 
lui Nell, aidoma dinţilor din gura unui om rebegit de frig, sai 
Perceptorul și-a îmboldit calul mare și negru printre stâlpii porţii 
ridicaţi de însuși Ross cel Mare (sub privirea și cu ajutorul lui 
Tim). Calul înaintă încet și solemn până la treptele casei. Acolo 
se opri, dând din cap și fornăind. Kells cel Mare era pe prispă, 
dar tot a fost nevoit să-și ridice privirea ca să vadă chipul palid 
al vizitatorului. Kells își ţinea pălăria apăsată pe piept. Vântul îi 
sufla părul negru și rărit (prin care se vedeau deja primele fire 
albe, căci se apropia de patruzeci de ani și în curând va fi 
bătrân). Nell și Tim stăteau în pragul ușii, în spatele lui. Ea își 
ţinea fiul de umeri și-l strângea tare lângă ea, de parcă i-ar fi 
fost teamă (sau poate că era intuiţia ei de mamă) ca nu cumva 
să i-l fure Perceptorul. 

Câteva clipe nu se auzi nimic altceva în afară de zgomotul 
făcut de mantia musafirului nepoftit și de cântecul straniu al 
vântului prin streșini. După aceea Perceptorul Baroniei se aplecă 
peste gâtul calului, uitându-se fix la Kells, cu ochi mari și negri 
care nu păreau a clipi. Tim observă că avea buzele roșii ca ale 
femeilor care și le spoiau cu rădăcină de roibă. Din străfundurile 
mantiei sale nu scoase un teanc de tăblițe din ardezie, ci un sul 
de pergament adevărat, pe care îl desfășură cât era de lung. Îi 
studie o vreme, apoi îl strânse la loc și îl băgă înapoi în 
buzunarul acela ascuns în faldurile negre. Își fixă privirea asupra 
lui Kells cel Mare, care tresări și cobori ochii în pământ. 

— Kells te cheamă, da? 

Vocea aceasta aspră și răgușită i-a făcut pielea de găină lui 
Tim. Il mai văzuse și în alte dăţi pe Perceptor, însă doar de la 
distanţă; tăicuţul lui avusese mereu de grijă să-l trimită de 
acasă atunci când avea loc vizita anuală a încasatorului de 
biruri. Abia acum Tim a priceput de ce. Și își zise că la noapte s- 
ar putea să viseze urât. 

— Da, Kells. 

Vocea tatălui vitreg era nesigură și forțat veselă. Reuși să-și 


ridice iarăși ochii. 

— Bine aţi venit, sai! Zile lungi și nopţi... 

— Mda, bla-bla-bla, îi reteză Perceptorul vorbele cu un gest 
nepăsător al mâinii. 

Ochii lui întunecaţi priveau acum peste umărul lui Kells. 

— Și... Ross, da? Doi în loc de trei. Am aflat că Ross cel Mare 
a avut oarece ghinion. 

Tonul îi era coborât, fără inflexiuni. Parcă ar fi un surd care 
încearcă să cânte un cântec de leagăn, își spuse Tim. 

— Așa este, zise Kells cel Mare. 

Tim aproape că-l auzi când încercă să-și înghită nodul din gât. 
Apoi tatăl lui vitreg începu să bâiguie: 

— lo și cu el eram în pădure, luminăţia voastră, dacă pricepeţi 
ce voiesc io a zice, într-unul din locurile alea ale noastre 
aproape de Cărarea Carpenului - patru sau cinci avem și pe tăte 
ne-am pus numele așa cum se cuvine și io nu le-am șters pen' 
că el mi-o fost ortac și așa va rămâne - și după aia ne-am 
depărtat un pic unul de altul. Și după aia am auzit io un sâsâit. ÎI 
recunoști de îndată ce îl auzi, că nu-i alt sunet pe lumea asta ca 
sâsâitul de dragoniţă atunci când... 

— Gura! spuse Perceptorul. Când am chef să ascult vreo 
poveste, vreau una din alea care încep cu „A fost odată ca 
niciodată”. 

Kells căscă gura să zică altceva, poate doar să-și ceară scuze, 
dar se gândi mai bine și o închise la loc. Perceptorul se sprijini 
de oblâncul șeii și îl aţinti cu privirea. 

— Inţeleg că ţi-ai vândut casa lui Rupert Anderson, sai Kells. 

— Da, și m-a tras pe sfoară, da' io am... 

Musafirul nu-l lăsă să termine. 

— Birul este nouă fișicuri de arginţi sau unul de monede de 
rodonit, de care știu că nu aveţi prin părţile astea, dar eu sunt 
obligat să vă spun că așa stă scris în înţelegerea originară. Un 
fișic pentru tranzacţia făcută și opt pentru casa unde-ţi odihnești 
dosul la căderea serii și te joci cu puţica după ce răsare luna. 

— Nouă? sughiţă Kells cel Mare. Nouă? Asta e... 

— Este ce anume? întrebă Perceptorul cu vocea lui aspră și 
monotonă. Ai de grijă cum îmi răspunzi, Bern Kells, fiu al lui 
Mathias și nepot al lui Peter Șontorogul! Ai mare grijă, pentru că 
o să-ți subţiez gâtul ăla gros. Da, da, așa să știi. 

Kells cel Mare se făcu palid la faţă... deși nu la fel de palid ca 


Perceptorul Baroniei. 

— Foarte corect. Asta am vrut să zic. Aduc acum arginții. 

Intră în casă și reveni după câteva clipe cu o pungă din piele 
de căprior. Îi aparținuse lui Ross cel Mare și peste ea vărsase 
lacrimi amare mama lui Tim în ziua aceea de la începutul 
Sărbătorii Pământului Plin. Zi în care viaţa părea puţin mai bună, 
chiar dacă Ross cel Mare murise. Kells întinse punga lui Nell și o 
puse să numere preţioasele fișicuri cu arginţi în mâinile lui 
făcute căuș. 

În tot acest timp, musafirul stătea tăcut pe calul lui mare și 
negru, dar atunci când Kells cel Mare dădu să coboare treptele 
prispei ca să-i dea birul - aproape toţi banii pe care îi aveau, cu 
tot cu simbria lui Tim - Perceptorul clătină din cap. 

— Stai pe loc! Vreau să mi-i aducă băiatul, pentru că e un 
copil frumos, leit taică-su. Da, trăsăturile lui taică-su le văd eu 
acum pe chipul lui. 

Tim luă cei doi pumni de arginţi - cât de grei erau! - de la 
Kells cel Mare, abia auzindu-l cum îi șoptește în ureche: 

— Vezi să nu-i scapi pe jos, prostule! 

Ca prin vis, Tim cobori treptele prispei. Întinse mâinile, dar, 
înainte de a apuca să-și dea seama ce i se întâmplă, Perceptorul 
îl și apucase de încheieturi și-l ridicase pe cal, alături de el. Tim 
observă că oblâncul era împodobit cu puzderie de rune din 
argint: luni și stele, și comete, și potire din care curgeau focuri 
albe. Tot atunci își dădu seama că-i dispăruseră din mâini 
fișicurile de arginţi. | le luase Perceptorul, firește, deși Tim nu-și 
amintea când fusese asta. 

Nell scoase un țipăt și alergă spre ei. 

— Prinde-o și ţine-o bine, tună Perceptorul, aproape 
asurzindu-l pe băiat. 

Kells își apucă nevasta de umeri și o trase cu brutalitate 
înapoi. Femeia se poticni de scândurile prispei și căzu, iar 
poalele lungi ale rochiei i se înfășurară în jurul gleznelor. 

— Mama! zbieră Tim. 

Încercă să sară din șa, însă Perceptorul îl opri cu multă 
ușurință. Individul mirosea a carne friptă și a sudoare stătută. 

— Şezi cuminte, tinere Tim Ross, n-a păţit nimic mumă-ta! la 
uite cât de sprintenă e! 

Apoi i se adresă lui Nell, care, într-adevăr, se ridicase de jos: 

— Nu te agita, doamnă-sai! Vreau doar să schimb o vorbă cu 


micuțul. Cum îţi închipui că i-aș face vreun rău unui viitor 
plătitor de biruri? 

— Dacă te atingi de el, am să te omor cu mâinile mele, 
diavole! zise femeia. 

Kells ridică pumnul la ea. 

— Tacă-ţi fleanca aia proastă, femeie! 

Nell nu se feri de pumnul lui. Nu avea ochi decât pentru Tim, 
copilașul ei, urcat pe calul mare și negru, în faţa Perceptorului 
care îl ţinea strâns cu ambele mâini. 

Apoi Perceptorul le zâmbi celor doi soţi de pe prispă, bărbatul 
cu pumnul încă ridicat ameninţător, iar femeia cu lacrimi 
șiroindu-i pe obraji. 

— Nell și Kells! strigă el. Ce cuplu fericit! 

Își îmboldi calul cu genunchii și îl mână încet până la poartă, 
fără să-i dea drumul lui Tim din strânsoare. Băiatul îi simţea în 
obraz duhoarea acră a respirației. Când ajunseră la poartă, 
Perceptorul, strânse din genunchi și calul se opri. Șopti în 
urechea lui Tim, care încă mai ţiuia de la urletul lui de mai 
devreme: 

— la spune-mi, tinere Tim, îţi place de tăticuţul tău vitreg? 
Vreau să-mi zici adevărul, dar vreau să mi-l zici încet. Discuţia 
asta este numai între noi. Părinţii tăi n-au nicio treabă cu ea. 

Tim nu voia să se întoarcă, nu voia să se apropie și mai mult 
de fața palidă a Perceptorului, dar avea un secret care îl 
otrăvea. Așa că se întoarse și-i șopti la ureche: 

— O bate pe mama atunci când e băut. 

— Nu mai spune? Şi de ce m-aș mira? Oare tătâne-su nu o 
bătea pe mumă-sa? Când ne facem mari imităm purtările pe 
care le-am văzut în copilărie, așa să știi. 

O mână înmănușată trase faldurile mantiei negre peste ei, ca 
pe o pătură, și Tim simţi cum cealaltă mână îi strecoară în 
buzunarul de la pantaloni un obiect mic și tare. 

— Un dar pentru tine, tinere Tim. O cheie. Ştii de ce este 
deosebită cheia asta? 

Tim clătină din cap. 

— E vrăjită. Poate să descuie orice, însă doar o singură dată. 
După aia e la fel de inutilă ca o baligă de cal, așa că ai de grijă 
cum o folosești! 

Incepu să râdă, de parcă spusese cea mai bună glumă din 
toate câte erau. Duhoarea răsuflării lui îi întoarse pe dos 


stomacul lui Tim. 

— N-am... zise băiatul înghițind cu greu nodul din gât, n-am 
nimic de descuiat. În Cătunul Arborelui, doar birtul și temniţa au 
lacăte. 

— Ooo, dar mie mi se pare că tu ai cunoștință și de un altul. 
Nu-i așa? 

Tim se uită în ochii plini de voioșie întunecată ai Perceptorului 
și nu zise nimic. Dar slujbașul Baroniei dădu din cap, de parcă 
băiatul i-ar fi răspuns. 

— Ce-i spui tu acolo băiatului meu? zbieră Nell de pe prispă. 
Nu-i turna venin în urechi, diavole! 

— N-o lua în seamă, tinere Tim, va afla curând despre ce e 
vorba. Va afla multe, dar va înţelege puţin. 

Și Perceptorul râse înfundat. Avea dinţi foarte mari și foarte 
albi. 

— Asta-i o ghicitoare pentru tine! Ştii răspunsul? Nu? Nu-ţi 
face griji, ai să-l afli curând. 

— Uneori îl descuie el, zise Tim cu vocea slabă a unuia care 
vorbește în somn. Își scoate piatra de ascuţit. Pentru tăișul de la 
topor. Dar după aia îl încuie la loc. Seara se așază pe el ca să 
fumeze, se așază pe el ca pe un scaun. 

Perceptorul nu-l întrebă ce anume era acel lucru. 

— Îl și mângâie de fiecare dată când trece pe lângă el, tinere 
Tim? Așa cum și-ar mângâia câinele credincios? 

Firește că îl mângâia, dar Tim nu spuse asta. Nici nu era 
nevoie. Avea senzaţia că nu poate ascunde niciun secret de 
mintea din spatele chipului acela lunguieţ și palid. Absolut 
niciunul. 

Face haz pe seama mea, îşi zise băiatul. Sunt doar o jucărie 
cu care se distrează într-o zi mohorâtă, într-un cătun posomorât, 
din care va pleca în scurtă vreme. Numai că omul ăsta își rupe 
jucăriile. E de ajuns să te uiţi la zâmbetul lui ca să-ţi dai seama. 

— La noapte și poate și noaptea următoare am să mi le petrec 
în tabăra pe care mi-o voi ridica la o roată sau două mai departe 
de cătun, pe Cărarea Carpenului, îi zise Perceptorul cu glasul lui 
aspru, fără intonaţie. Am bătut un drum lung până aici și m-au 
obosit toate trăncănelile pe care le-am auzit. In pădurea aia sunt 
și vurţi, și jerboa, și șerpi, dar ei nu trăncănesc. 

Tu nu obosesti, îl contrazise Tim în gând. Niciodată. 

— Dacă vrei, vino să mai stăm de vorbă. 


De data asta nu mai râse înfundat, ci se hlizi ca o fetișcană 
neastâmpărată. 

— Și dacă ai curaj, firește. Dar să vii la vreme de noapte, căci 
îmi place să dorm ziua, dacă apuc. Sau rămâi aici, dacă ţi-e 
frică. Mie mi-e totuna. Dii! 

Ultimul îndemn se adresa calului, care se întoarse încet spre 
prispa pe care Nell își frângea disperată mâinile, sub privirea 
cruntă a lui Kells cel Mare. Mâinile puternice ale Perceptorului îl 
strânseră iar pe Tim de încheieturi - aidoma unor cătușe - și îl 
ridică din șa. O clipă mai târziu, băiatul era în faţa casei, privind 
în sus la chipul cel palid și la buzele roșii și surăzătoare. Simţea 
cum parcă îl arde cheia din adâncul buzunarului. Se auzi un 
bubuit prelung de tunet și se porni ploaia rece. 

— Baronia vă mulțumește, le zise Perceptorul, ducând un 
deget înmănușat la borul lat al pălăriei. 

Apoi își întoarse calul și porni prin ploaia deasă. Tim văzu în 
fugă un ultim dar foarte curios detaliu: când vântul umflă 
mantia neagră și grea, el observă un obiect mare, din metal, 
legat lângă crupa calului, deasupra bagajelor Perceptorului. 


Semăna cu un lighean. 
(72 


a DC = 


A 

Kells cel Mare cobori treptele cu pași hotărâți, îl apucă pe Tim 
de umeri și începu să-l scuture. Ploaia îi lipise părul rărit de 
tâmple și îi șiroia din barbă. Neagră la momentul când se legase 
de Nell cu sfoara din mătase, barba lui era acum brăzdată de 
fire albe. 

— Ce ţi-a zis? A zis ceva de mine? Ce minciuni ţi-a înșirat? 
Spune! 

Dar Tim nu putea spune nimic. Capul i se hâţâna atât de tare, 
că îi clănțăneau dinţii în gură. 

Nell cobori în fugă treptele. 


— Încetează! Dă-i pace! Ai promis că n-o să mai... 

— Nu te băga unde nu-ţi fierbe oala, muiere! mârâi Kells și o 
lovi cu pumnul. 

Mama lui Tim se prăbuși în noroiul unde ploaia torențială 
umplea urmele lăsate de calul Perceptorului. 

— Ticălosule! urlă Tim. N-o lovi pe mama! Să n-o lovești 
niciodată! 


Nu simţi nicio durere în momentul când pumnul greu al lui 
Kells îl lovi și pe el, dar o lumină albă îi străbătu vederea. Când 
lumina asta trecu, se pomeni și el în noroiul curţii, alături de 
mama sa. Era buimăcit, îi ţiuiau urechile, dar cheia aceea tot îi 
mai ardea în buzunar ca un tăciune aprins. 

— Să vă ia Nis pe amândoi! zise Kells și plecă prin ploaie. 

Cum ieși pe poartă, o luă la dreapta, în direcţia micuţei ulițe 
principale a cătunului. La cârciuma lui Gitty se ducea. Tim nu 
avea nici cea mai mică îndoială în privința asta. Nu se atinsese 
de băutură cât ţinuse Sărbătoarea Pământului Larg - sau așa 
credea Tim -, dar în seara aceea va recupera timpul pierdut. lar 
Tim citi pe chipul îndurerat al mamei sale - chip ud de ploaie, 
înroșit de lovitură și mânjit de noroi - că și ea știa asta. 

Tim o luă pe după mijloc, iar ea îl luă pe după umeri. Urcară 
încet treptele și intrară în casă. 

Nell se prăbuși în scaunul ei de la masa din bucătărie. Tim 
turnă în lighean apă din urcior, udă o cârpă și i-o apăsă cu 
blândeţe pe obrazul care începuse să se umile. Ea ţinu cârpa 
câteva clipe acolo, apoi i-o întinse fără vreun cuvânt. Ca să-i 
facă plăcere, Tim o luă și și-o lipi și el de faţă. Era rece și îi mai 
alina durerea fierbinte din falcă. 

— Bine ne-am mai descurcat, nu? încercă ea să glumească. 
Nevasta a luat-o pe coajă, băiatul a fost tăvălit în noroi, bărbatul 
cel nou a plecat să se îmbete. 

Tim habar nu avea cum ar fi putut răspunde la cuvintele 
astea, așa că nu zise nimic. 

Nell își sprijini bărbia în palmă și se uită în gol. 

— Ce mare prostie am făcut. Eram speriată și mă dădeam de 
ceasul morţii să găsesc o soluţie, dar asta nu-i o scuză. Cred că 
ne-ar fi mers mai bine dacă eram pe drumuri. 

Dacă ar fi fost izgoniți din casa lor? De pe pământul lor? Nu 
era de ajuns că dispăruseră și toporul, și moneda norocoasă a 
lui taica? Într-o singură privință mama lui avea dreptate: făcuse 
o mare prostie. 

Dar eu am cheia, îşi spuse Tim, strecurându-și degetele în 
buzunar ca să o atingă din nou. 

— Unde o fi plecat? întrebă Nell. 

Și Tim înţelese că nu despre Bern Kells vorbea ea. 

O roată sau două mai departe de cătun, pe Cărarea 
Carpenului. Unde mă va aștepta pe mine. 


— Nu știu, mamă. 

Din câte ţinea el minte, acum era pentru prima dată când o 
minţea. 

— Dar știm unde s-a dus Bern, nu-i așa? 

Nell încercă să râdă, dar tresări când o săgetă durerea din 
obraz. 

— l-a promis lui Milly Redhouse că a terminat-o cu băutura. Şi 
mi-a promis și mie. Dar n-are voinţă, e slab. Sau... o fi vina mea? 
Crezi că bea din cauza mea? 

— Nu, mamă. 

Deși Tim se întrebă dacă nu cumva era un sâmbure de adevăr 
în vorbele ei. Nu în sensul că ea ar fi fost o nevastă cicălitoare, 
care nu știa să ţină o casă și care refuza să-i dea ce ar trebui să- 
i ofere o nevastă cuminte soţului ei în pat, după căderea nopţii. 
Ci altfel. Era un mister în toată povestea asta și se întrebă dacă 
cheia din buzunarul lui îl va ajuta să-l dezlege. Ca să nu o atingă 
din nou, se ridică și se îndreptă spre cămară. 

— Ce vrei să mănânci? Ouă? Ti le prăjesc eu, dacă vrei. 

Nell îi surâse stins. 

— Mulţam mult, fiule, dar nu-mi este foame. Cred că am să 
mă duc să mă întind puţin. 

Şi se ridică de pe scaun puţin cam nesigură pe picioare. 

Tim o ajută să ajungă în dormitor. Acolo se întoarse cu spatele 
la ea, prefăcându-se că vede ceva interesant pe fereastră, câtă 
vreme ea își scoase rochia mânjită cu noroi și își puse cămașa 
de noapte. Când Tim se întoarse cu faţa la ea, Nell se vârâse 
deja în așternuturi. Lovi ușor cu palma locul de lângă ea, așa 
cum făcuse adesea pe vremea când el era micuţ. Pe atunci era 
și tăicuţul lui în pat, alături de ea, îmbrăcat în izmenele lungi de 
pădurar și fumând o ţigară pe care și-o învârtise singur. 

— Nu pot să-l dau afară, zise Nell. L-aș da cu dragă inimă, 
dacă aș putea, dar, pentru că ne-am legat cu sfoara din mătase, 
casa asta e acum mai mult a lui decât a mea. Legile ținutului 
ăsta sunt nedrepte cu femeile. N-am avut motiv să mă gândesc 
până acum la asta, dar... dar... 

Ochii i se înceţoșaseră și parcă priveau undeva, departe. Va 
adormi curând, iar ăsta probabil că era un lucru bun. 

Tim o sărută pe obrazul sănătos și vru să se ridice de pe pat, 
dar ea îl opri. 

— Ce ţi-a zis Perceptorul? 


— M-a întrebat dacă îmi place de tatăl vitreg. Nu-mi aduc 
aminte ce i-am răspuns. Eram prea speriat. 

— Și eu m-am speriat, mai ales atunci când a tras mantia aia 
neagră peste tine. M-am gândit că vrea să te răpească, așa cum 
făcea Regele Purpuriu din vechime. g 

Închise ochii, apoi îi deschise iar, foarte încet. În ei se 
deslușea acum ceva foarte asemănător cu groaza. 

— Mi-aduc aminte că a venit odată la taica, pe când eram un 
copilaș abia ieșit din scutece. Mi-aduc aminte calul negru, 
pelerina și mănușile negre, şaua cu sigulurile din argint. Chipul 
lui alb și lung, atât de /ung, mi-a dat coşmaruri. Și mai vrei să-ţi 
spun ceva, Tim? 

Băiatul dădu încet din cap. 

— Și l-am văzut tot cu ligheanul ăla din argint legat deasupra 
bagajului, la fel ca astăzi. Și au trecut douăzeci și mai bine de 
ani de atunci, da, da, douăzeci și încă vreo doi, dar el nu s-a 
schimbat câtuși de puţin. Nu pare a fi îmbătrânit nici măcar cu o 
singură zi. 

Închise iarăși ochii și, de această dată, nu-i mai redeschise. 


Tim se furișă tăcut afară din încăpere. 
(72 


a DC = 


A 

Când a fost sigur că mama adormise, Tim intră în holișorul din 
spatele casei, unde, chiar la intrarea în vestibul, se afla cufărul 
lui Kells cel Mare, sub o bucată de pătură veche. Atunci când îi 
spusese Perceptorului că nu știe decât două lacăte în Cătunul 
Arborelui, acela îl contrazisese: Oooo, gar mie mi se pare că tu 
ai cunoștință și de un altul. 

Ridică pătura și privi lung la cufărul tatălui său vitreg. Cufărul 
acela pe care bărbatul îl mângâia uneori ca pe un câine drag și 
credincios și pe care se așeza adesea, după cină, ca să-și 
fumeze pipa și lăsa ușa din spate întredeschisă ca să iasă fumul. 

În ciorapi, ca să nu-și trezească mama, Tim se grăbi la ușa din 
față și se uită pe geam afară. Curtea era goală și nu se vedea 
nici urmă de Kells cel Mare pe drumul noroios de la ploaie. Exact 
la asta se așteptase Tim. Probabil că tatăl lui vitreg ajunsese 
deja la cârciuma lui Gitty, unde dovedea pahar după pahar 
înainte de a cădea în nesimţire. 

Sper să caute scandal și să-l rupă careva cu bătaia, să vadă și 
el cum este. L-as bate eu însumi dacă aș fi mai mare. 


Pășind fără zgomot pe vârful picioarelor desculțe, se întoarse 
la cufăr, îngenunche în faţa lui și scoase cheia din buzunar. Era 
argintie și micuță, cât o jumătate de fișic. Emana o căldură 
stranie, de parcă ar fi fost însufleţită. Gaura cheii din lacătul de 
alamă era cu mult mai mare. Niciodată n-o să meargă aici cheia 
pe care mi-a dat-o, își spuse Tim. Dar imediat își aminti 
cuvintele Perceptorului: £ vrăjită. Poate să descuie orice, însă 
doar o singură dată. 

Tim introduse cheia în lacăt, unde se potrivi perfect, ca și cum 
ar fi fost cheia originală. Se întoarse ușor, dar imediat își pierdu 
căldura aceea vie. Acum băiatul ţinea între degete doar o 
bucată de metal mort și rece. 

— După aia e la fel de inutilă ca o baligă de cal, șopti Tim și se 
uită în jur, pe jumătate sigur că o să-l vadă pe Kells cel Mare în 
pragul ușii, uitându-se urât la el și ținând pumnii strânși. 

Dar nu era nimeni acolo, așa că desfăcu repede curelele și 
deschise cufărul. Tresări puternic atunci când auzi scrâșnetul 
balamalelor și privi iarăși peste umăr. Inima îi bătea cu putere 
și, cu toate că seara ploioasă era rece, simţi cum i se acoperă 
fruntea cu stropi de sudoare. 

In cufăr erau cămăși și izmene, majoritatea rupte și 
zdrenţuite, aruncate alandala. Și băiatul își spuse (cu o 
ranchiună ursuză, ce nu-i stătea în fire): Mama mea o săi le 
spele și o să i le cârpească și o să i le pună în ordine. Oare cum 
o să-i mulțumească pentru strădania ei? Cu o lovitură în umăr 
ori cu un pumn în gât sau obraz? 

Scoase hainele și sub ele descoperi obiectul din cauza căruia 
era cufărul atât de greu. Tatăl lui Kells fusese tâmplar și în cufăr 
se aflau uneltele lui. Tim și-a dat singur seama că erau de mare 
preţ, pentru că erau făcute din metal. Ar fi putut să le vândă, ca 
să avem cu ce să plătim birul. Pot să jur că nu le-a folosit 
vreodată și nici habar nu are cum să le folosească. Le-ar fi putut 
vinde cuiva căruia să-i fie de trebuinţă, lui Haggerty Cui, de 
pildă, și cu banii primiţi să plătească birul și să ne mai și rămână 
ceva. 

Acest tip de comportament avea un nume pe care Tim îl 
învățase de la Văduva Smack. Cuvântul acela era calicie. 

Incercă să scoată cutia cu scule din cufăr, dar nu reuși din 
prima. Era mult prea grea pentru braţele lui de copil. Atunci Tim 
scoase pe rând ciocanele și șurubelniţele și piatra de ascuţit și 


le puse alături de el, peste maldărul de haine. Și acum reuși să 
scoată cutia. Sub ea se aflau cinci capete de topor, la vederea 
cărora Ross cel Mare s-ar fi plesnit peste frunte, scârbit și uluit 
deopotrivă. Oţelul acela preţios era pătat de rugină și Tim nu 
avu nevoie să încerce tăișurile cu buricul degetului ca să-și dea 
seama că erau boante. Din când în când, soţul cel nou al lui Nell 
își ascuţea toporul pe care îl folosea la lucru, dar nu se atinsese 
de multă vreme de capetele acestea de rezervă. Probabil că nu-i 
vor mai fi de niciun folos atunci când va avea nevoie de ele. 

Intr-un colţ al cufărului erau îndesate o pungă mică din piele 
de căprioară și un obiect înfășurat într-o piele fină de capră 
neagră. Tim luă obiectul, îl despachetă și se pomeni că ţine în 
mână statueta unei femei cu un zâmbet încântător pe buze. 
Părul negru îi cădea valuri-valuri pe umeri. Tim nu și-o aducea 
aminte pe Millicent Kells, căci nu avusese mai mult de trei sau 
patru ani când aceasta plecase spre Poiana de la capătul cărării 
unde ne vom strânge la un moment dat cu toţii, dar era convins 
că al ei era chipul acela. 

Impachetă statueta la loc și ridică punga. Pipăind-o, și-a dat 
seama că înăuntru nu era decât un singur obiect, foarte mic, dar 
destul de greu. Desfăcu baierile și deșertă punga. Afară bubui 
năprasnic tunetul. Tim tresări puternic și obiectul ascuns în 
fundul cufărului lui Kells i se rostogoli în palmă. 


Era moneda norocoasă a tatălui său. 
A 


a DC = 


A 

Cu excepţia obiectului care aparținuse tatălui său, Tim puse 
cu grijă toate celelalte lucruri înapoi în cufăr: cutia, în care 
avusese grijă să așeze uneltele pe care le scosese ca să o facă 
mai ușoară, și toate hainele. Apoi legă la loc curelele. Toate 
bune și frumoase, dar, când încercă cheia argintie, aceasta se 
învârti în gol. 

Inutilă ca o balegă de cal. 

Tim își dădu seama că nu mai are rost să încerce, așa că 
acoperi cufărul cu bucata veche de pătură, aranjând-o un pic 
într-un colţ, un pic în celălalt, până fu de părere că arată ca la 
început. O să fie de ajuns. Işi văzuse adesea tatăl vitreg 
mângâind cufărul și așezandu-se pe el, dar foarte rar îl și 
deschidea, iar atunci doar ca să scoată piatra de ascuţit. Pozna 
lui Tim nu va fi descoperită o vreme, dar băiatul știa că, la un 


moment dat, tot va ieși la iveală. Și va veni o zi, poate luna 
viitoare, dar mai probabil chiar săptămâna viitoare (ori mâine!), 
când Kells cel Mare va avea nevoie de piatra de ascuțit, sau își 
va aduce aminte că mai are și alte haine decât cele pe care le 
adusese în desagă. Și atunci va descoperi cufărul descuiat, va 
căuta în el punga din piele de căprioară și va vedea că a 
dispărut moneda. Şi atunci? Atunci proaspăta lui nevastă și 
proaspătul lui fiu vitreg vor lua bătaie. Probabil una soră cu 
moartea. 

Tim se temea de asta, dar când se uită la bine cunoscuta 
monedă arămie prinsă pe lanţul din argint, se simţi cu adevărat 
furios pentru prima dată în viaţă. Și nu era mânia neputincioasă 
a unui băieţel, ci furia turbată a unui bărbat în toată firea. 

ÎI întrebase pe Bătrânul Destry ce erau dragonii și ce ţi-ar 
putea face ei. Te-ar durea? Ar mai... cum să zic eu... ar mai 
rămâne bucăți din tine? Fermierul observase suferinţa lui Tim și 
îl cuprinsese cu blândeţe de umeri. 

— Nici una, nici alta, fiule. Focul dragonului este cel mai 
fierbinte din toate câte există - fierbinte ca rocile alea lichide 
care se preling uneori din crăpăturile pământului la sud de noi. 
Așa se zice. Omul prins în focul dragonului se transformă într-o 
clipită în cenușa cea mai fină - cu tot cu haine, cizme și curele. 
Așa că, de vrei să știi dacă tătâne-tău a suferit, eu îţi zic să nu-ţi 
mai faci griji. Nici nu și-a dat seama ce i se întâmplă. 

Cu tot cu haine, cizme și curele. Dar moneda lui taica nici 
măcar mânjită nu era, iar zalele lanţului de argint erau întregi. 
Însă nu și-l scotea de la gât nici măcar atunci când se ducea la 
culcare. Şi atunci, ce s-a întâmplat în realitate cu Ross cel Mare? 
Și de ce era moneda în cufărul lui Kells? Tim avea o oarecare 
bănuială, una îngrozitoare; și credea că există o persoană care 
să-i spună dacă bănuiala asta îngrozitoare a lui era îndreptăţită 
sau nu. Cu condiţia să aibă destul curaj, firește. 

Dar să vii la vreme de noapte, căci îmi place să dorm ziua, 
dacă apuc. 

lar acum era noapte, aproape noapte. 

Mama dormea. Tim îi lăsă tăblița de ardezie pe pat. Pe ea 
scrisese: MĂ ÎNTORC. NU-ŢI FACE GRIJI. 

Dar bineînţeles că niciun băieţel de pe lumea asta nu poate 
pricepe cât de zadarnice sunt vorbele acestea atunci când sunt 
adresate unei mame. 


(YA 


DC = 


A 

Tim nici nu se gândi să ia unul din catâării lui Kells, pentru că 
erau prea nărăvași. Pe când cei doi crescuţi de tatăl lui încă de 
când îi fătase mama lor erau exact pe dos. Misty și Bitsy erau 
femele nesterilizate, teoretic în stare să facă pui, dar Ross le 
păstrase pentru firea lor blândă, nu pentru prăsilă. 

— Nici să nu te gândești la așa ceva, îi spusese el lui Tim 
atunci când băiatul se făcuse destul de mare ca să poată pune 
asemenea întrebări. Animalele ca Misty și Bitsy nu sunt menite 
să se împerecheze și, dacă o fac, aproape niciodată nu nasc pui 
sănătoși și normali. 

Tim o alese pe Bitsy, preferata lui, și o conduse de căpăstru 
până afară din curte. Apoi, fără să-i fi pus șaua, o încălecă și 
porniră spre Cărarea Carpenului. Când îl urcase prima oară 
tăicuţul lui pe spinarea catârului, picioarele lui Tim ajungeau 
până la burta lui Bitsy; acum, însă, îi ajungeau până aproape de 
pământ. 

La început, Bitsy abia se târî, abătută și cu urechile pleoștite. 
Dar când tunetele se mai îndepărtară, iar ploaia se transformă 
în burniţă, se mai învioră puţin. Nu era obișnuită să fie scoasă 
din grajd pe timpul nopţii, dar ea și Misty stătuseră prea multă 
vreme închise de la moartea lui Ross cel Mare, așa că acum 
părea dornică să... 

Dar poate că nu a murit. 

Gândul acesta străbătu mintea lui Tim ca o cometă, aproape 
orbindu-l cu speranţa aceasta neașteptată. Poate că Ross cel 
Mare trăia și rătăcea pe undeva, prin Pădurea Fără Sfârșit. 

Da, sigur, și poate că luna e făcută din urdă proaspătă, aţa 
cum Îmi zicea mama când eram mic. 

Mort era. Inima lui știa asta. Așa cum era convins că ar fi știut 
dacă Ross cel Mare ar mai fi fost încă în viaţă. Și mama ar fi 
știut. Și nu s-ar fi căsătorit niciodată cu... cu... 

— Nemernicul ăla. 

Bitsy ciuli urechile. Tocmai ce trecuseră pe lângă casa 
Văduvei Smack, de la capătul uliţei mari a cătunului, unde 
miresmele pădurii erau mai puternice: parfumul delicat și 
piperat al teilor sălbatici și, peste acesta, mirosul mai tare și mai 
serios al carpenilor. Era nebunie curată ca un copil să meargă 
singur pe cărarea aceea, fără să aibă nici măcar un topor la el 


cu care să se apere. Tim știa asta, dar înaintă fără ezitare. 
— Nemernicul ăla bătăuș 
Vorbele astea le rosti atât de încet, că Bitsy nu auzi decât un 


mormăit gros. 
72 


DC = 


A 

Bitsy cunoștea drumul și nu șovăi atunci când Drumul 
Arborelui se îngustă la capătul pâlcurilor de tei sălbatici. Şi nu 
șovăi nici când se îngustă și mai mult la marginea pădurii de 
carpeni. Dar atunci când Tim își dădu seama că intraseră deja în 
Pădurea Fără Sfârşit, trase de dârlogi și o opri, ca să caute în 
traistă felinarul cu gaz pe care îl șterpelise din grajd. Rezervorul 
micuţ din cositor era plin și Tim credea că va ţine un ceas; poate 
chiar două, dacă îl folosea cu măsură. 

Aprinse de unghia mare un chibrit cu gămălia din pucioasă 
(ș>mecherie învățată de la tăicuţul lui), răsuci butonul din locul 
unde rezervorul cu gaz se unea cu gâtul lung și îngust al 
felinarului și băgă chibritul prin deschizătură. O lumină alb- 
albăstruie prinse viaţă în felinar. Tim îl ridică, se uită în jur... și i 
se tăie respiraţia. 

Mai intrase și înainte în Pădurea de Carpeni; îl adusese de 
câteva ori tăicuţul lui. Dar niciodată nu mai fusese aici la vreme 
de noapte, iar ce văzu acum i se păru atât de înspăimântător, 
încât se gândi serios să facă cale întoarsă. Aici, la marginea 
pădurii, aproape de cătunul lui, carpenii cei mai frumoși 
fuseseră doborâţi, dar cei rămași în picioare se înălţau până la 
ceruri deasupra băiatului călare pe catârul lui cuminte. Mari, 
drepţi și solemni, la fel ca înţelepţii manni la înmormântări (Tim 
văzuse un desen cu aceștia într-una din cărţile Văduvei Smack), 
se ridicau mult peste lumina aruncată de felinarul lui bicisnic. 
Primii doisprezece, treisprezece metri de trunchi erau complet 
netezi. După aceea ramurile carpenilor se ridicau spre cer ca 
niște braţe înălțate în rugă, aruncând asupra cărării înguste o 
pânză de umbre complicate. Se putea trece printre ei. Dar, 
sigur, la fel de bine se putea să-ţi tai gâtul într-o stâncă ascuţită. 
Nesăbuitul care ieșea de pe Cărarea Carpenului, sau trecea 
dincolo de ea, se pomenea de îndată pierdut într-un labirint de 
stânci și arbori, unde ar fi rătăcit până ar fi murit de foame. 
Firește, dacă nu ar fi fost mâncat de vreun monstru până atunci. 
Ca și cum ar fi vrut să sublinieze posibilitatea aceasta, din beznă 


se auzi un gâgâit aspru ce părea a aparține unei creaturi uriașe. 

Tim se întrebă ce face el acolo, când în căsuţa în care 
crescuse îl aștepta un pat cald, cu așternuturi curate. Apoi 
atinse moneda norocoasă a tatălui său (pe care și-o pusese la 
gât) și se simţi mai hotărât să facă ce își propusese. Bitsy se 
uita și ea în jur, parcă ar fi vrut să-l întrebe: Și acum? Incotro? 
Înainte ori înapoi? Tu ești șeful, tu trebuie să ştii. 

Tim nu se crezuse în stare să stingă flacăra felinarului, dar 
uite că o făcuse și acum era iarăși în bezna deasă. Și, cu toate 
că nu mai vedea carpenii, îi simţea cum îl înconjoară din toate 
părţile. 

Și totuși: înainte. 

Strânse ușor cu genunchii coastele lui Bitsy, clămpăni cu 
limba în cerul gurii și catârul porni. Mersul ei egal și lin îi spunea 
că Bitsy se ţinea pe partea dreaptă a potecii. Calmul ei îi spunea 
că nu simţea niciun pericol. Cel puţin nu încă și, sincer acum, ce 
poate ști un biet catâr despre pericole? Era treaba /u; să o apere 
de pericole. In fond, el era șeful. 

Of Bitsy! oftă el. Dacă ai ști... 

Cât de departe ajunsese? Cât mai avea de mers? Cât mai 
avea de gând să meargă până va renunţa, în fine, la toată 
nebunia asta? Numai pe el îl mai avea mămicuţa lui, doar pe el 
îl iubea ca pe ochii din cap și doar pe el conta să o ajute. Deci, 
până unde? 

Avea senzaţia că făcuse deja vreo zece roţi, dacă nu cumva 
mai multe, de când nu mai simţea parfumul teilor sălbatici; însă 
știa că se înșală. Așa cum știa și că foșnetul pe care îl auzea 
acum era doar vântul Pământului Larg suflând printre ramurile 
carpenilor și nu vreo fiară cumplită care se furișează în spatele 
lui, cu botul plin de bale la gândul gustării pe care avea să o ia. 
Ştia foarte bine asta; și atunci, de ce i se părea că foșnetul 
vântului seamănă atât de mult cu răsuflarea unui monstru de 
nedescris? 

Am să număr până la o sută și după aia am s-o întorc pe Bitsy 
și o să mergem acasă, își spuse el. Dar, când ajunse la o sută și 
tot singuri erau în bezna aceea desăvârșită, doar el și curajoasa 
lui catârcă (plus fiara aia care e tot mai aproape în spatele 
nostru, se grăbi să adauge mintea lui perfidă), se hotărî să 
continue drumul până va număra la două sute. La o sută și 
optzeci și șapte, auzi un trosnet de creangă frântă. Aprinse iute 


felinarul și se întoarse ţinându-l ridicat. Umbrele acelea fioroase 
părură că se cabrează și apoi că se năpustesc asupra lui ca să-l 
înșface. Și nu cumva se retrăsese ceva din bătaia luminii? Nu 
cumva văzuse el licărul unui ochi roșu? 

Sigur că nu, însă... 

Tim își ţinuse respiraţia și acum dădu aerul afară printre dinţii 
încleștaţi, răsuci iar butonul felinarului și clămpăni din limbă. Fu 
nevoit să o facă de două ori. Calmă mai devreme, Bitsy nu prea 
părea acum convinsă că-și dorește să meargă mai departe. Dar 
catârcă ascultătoare și cuminte, se supuse poruncii lui și se 
puse în mișcare. Tim începu iarăși să numere și nu dură mult 
până ajunse la două sute. 

Am să număr înapoi până la zero și, dacă nici până atunci n- 
am să dau de el, chiar că am să mă întorc acasă. 

Ajunsese cu număratul la nouăsprezece, când văzu, în faţă și 
la stânga, un licăr roșiatic. Era un foc de tabără și Tim era sigur 
că știa cine îl făcuse. 

Fiara care mă pândește n-a fost niciodată în urmă, își zise el. 
E în față. Poate că de la un foc de tabără vine licărul ăla, dar și 
de la ochiul pe care l-am văzut. Ochiul cel roșu. Ar trebui să mă 
întorc cât mai pot. 

Atinse moneda norocoasă ce-i atârna pe piept și merse 


înainte. 
A 


a DC = 


A 
Aprinse din nou felinarul și îl ridică. Din cărarea principală se 
ramificau multe poteci înguste și scurte. În faţa lui, bătută în 
cuie de un mesteacăn gârbovit, era o bucată de scândură pe 
care erau trecute, cu vopsea neagră, numele proprietarilor 
uneia dintre potecile acestea: COSINGTON-MARCHLY. Tim îi 
cunoștea. Peter Cosington (care avusese și el partea lui de 
ghinion în anul acela) și Ernest Marchly erau doi tăietori de 
lemne pe care Ross îi invitase de multe ori la cină, iar familia 
Ross fusese, la rândul ei, invitată la ei. 
— Buni băieţi, dar nu cutează să intre mai adânc în pădure, i- 
a spus Ross cel Mare fiului său după una din acele mese. Sigur, 
mai sunt mulţi carpeni buni aproape de crângul cu tei sălbatici, 
dar comoara adevărată, lemnul cel mai pur, cel mai dens, se 
află acolo unde se sfârșește cărarea, aproape de Mlaștina 
Fagonard. 


Poate că am mers doar o roată sau două, însă întunericul 
schimbă locurile.. 

O îndemnă pe Bitsy pe poteca Cosington-Marchly și, în mai 
puţin de un minut, intră într-o poiană unde Perceptorul stătea pe 
un buștean, în faţa unui foc vesel. 

— la te uită, tânărul Tim! exclamă acesta. Da’ știu că ai ceva 
boașe, chiar dacă abia peste un an sau trei îi va crește pufuleţul 
pe ele. Haide, vino-ncoace, stai jos, ia de îmbucă niște tocană! 

Lui Tim nu-i prea venea să guste din cina omului ăstuia 
ciudat, dar burta îi era goală și din tuciul atârnat deasupra 
focului venea un miros cum nu se poate mai îmbietor. 

Se vede treaba că Perceptorul putea să citească gândurile 
tânărului său oaspete cu o precizie nefirească, pentru că zise: 

— Nu am de gând să te otrăvesc, tinere Tim. 

— Sigur că nu, spuse Tim. 

Insă, dacă tot se pomenise de otravă, își dădu seama că nu 
era deloc sigur. În orice caz, îl urmări pe Perceptor cum pune o 
porție măricică de tocană pe o farfurie din cositor și îi întinde o 
lingură cam turtită, dar foarte curată. 

Mâncarea aceea nu avea nimic magic: doar carne de vită, 
ceapă, morcovi și cartofi înotând într-un sos apetisant. Când se 
lăsă pe vine ca să mănânce, Tim o văzu pe Bitsy cum se apropie 
de calul mare și negru al gazdei sale. Armăsarul atinse în 
treacăt nasul blândei și smeritei catârce, apoi se îndreptă (cu un 
aer cam dispreţuitor, i se păru lui Tim) spre locul unde 
Perceptorul îi pusese câţiva pumni de ovăz, după ce în prealabil 
curățase pământul de așchiile rămase de la sai Cosington și sai 
Marchly. 

Încasatorul de biruri îl lăsă pe Tim să mănânce în liniște. Nu 
scoase nicio vorbă, ci doar lovi în sol de mai multe ori cu tocul 
cizmei, făcând o groapă mică. Lângă ea se afla ligheanul care 
mai devreme fusese legat deasupra bagajelor lui. Lui Tim îi era 
cam greu să-i dea dreptate mamei, căci un lighean din argint ar 
fi valorat o avere, dar chiar că părea din argint. Oare câte 
fișicuri de arginţi fuseseră topite și răstopite ca să fie făcut 
obiectul acela? 

Cizma Perceptorului dădu de o rădăcină. Atunci individul 
scoase de sub mantie un cuţit aproape la fel de lung ca 
antebraţul băiatului și o reteză dintr-o singură mișcare. Apoi 
continuă să sape cu tocul: buf și bufși buf. 


— Ce sapi acolo? îl întrebă Tim. 

Perceptorul ridică privirea la el și-i aruncă un zâmbet subţire. 

— Poate ai să descoperi singur. Sau poate că nu. Eu cred că 
da. Ai terminat de mâncat? 

— Am terminat și îți mulţumesc mult-mult, spuse Tim, 
atingându-și gâtul de trei ori. A fost foarte bună. 

— Mă bucur. Dragostea nu durează, dar mâncarea da. Așa zic 
oamenii manni. Văd că-i place ligheanul meu. Frumos, nu? E o 
amintire din Garlanul?” de pe vremuri. În Garlan au existat 
dragoni și sunt sigur că focurile lor mai ard și acum în adâncurile 
Pădurii Fără Sfârșit. Uite, tinere Tim, că ai învăţat ceva nou. Mai 
mulţi lei fac o haită falnică; mai multe ciori fac un stol îndoliat; 
mai mulţi bumbleri fac o ceată veselă; mai mulţi dragoni fac un 
foc mare. 

— Un foc de dragoni, repetă Tim, plăcându-i cum sună. 

Abia apoi înţelese deplin sensul vorbelor spuse de Perceptor. 

— Dacă dragonii din Pădurea Fără Sfârșit sunt în adâncul... 

Însă Perceptorul nu-l lăsă să termine: 

— Ta-ta, ţi-ţi, na-na. Tine-ți fanteziile pentru tine! 
Deocamdată, pune mâna și adu-mi niște apă în ligheanul cela. 
De la marginea poienii. Vezi să-ţi iei felinarul, pentru că lumina 
focului meu nu ajunge până acolo și am zărit un șarpe mare într- 
unul dintre copaci. E cam borţoșel, de unde pricep eu că a 
mâncat de curând, dar tot n-aș avea curaj să iau apă chiar de 
sub el. 

Îi mai aruncă un zâmbet. Lui Tim i se păru nemilos, dar de ce 
să se mire? 

— Deși eu, unul, cred că un băiat care a avut atâta curaj cât 
să se aventureze în Pădurea Fără Sfârșit, însoţit doar de unul 
dintre catării lui tătâne-său, trebuie să facă exact ce-i poftește 
inima. 

Ligheanul era din argint; căci i se părea mult prea greu ca să 
fi fost făcut din altceva. Tim îl duse cu stângăcie la subraț. Cu 
mâna liberă ridicase felinarul aprins. Când se apropie de capătul 
poienii, îi veni în nări un miros urât, greţos chiar, și auzi niște 
plescăieli înfundate, ca făcute de o mulţime de guri mici. Se 
opri. 

— Nu-i bine să bei apa asta, sai. E murdară. 

— Nu-mi spune tu mie ce e bine să fac, tinere Tim. Umple 


27 Garlan - Baronie din Lumea de Mijloc, la vest de Gilead (n.tr.). 


ligheanul. Şi ferește-te de șarpe, rogu-te. 

Băiatul se așeză în genunchi, puse ligheanul în faţă și privi la 
apa nămoloasă a pârâului, în care mișunau larve albe și grase. 
Aveau capetele negre și mult prea mari pentru trupurile care le 
purtau, iar ochii le erau suiţi în vârful unor tentacule. Semănau 
cu niște viermi de apă și păreau a fi în conflict unii cu ceilalţi. 
După ce-i privi atent câteva clipe, Tim înţelese că se mâncau 
unii pe alţii. Și i se întoarse stomacul pe dos. 

De deasupra lui se auzi un zgomot ca acela de palmă trecută 
peste o bucată lungă de glaspapir. Ridică și mai mult felinarul. 
La stânga lui, de creanga cea mai de jos a unui carpen atârna 
încolăcit un șarpe uriaș, roșiatic. Capul lui ca un hârleţ, mai 
mare decât cea mai încăpătoare oală din bucătăria mamei, era 
îndreptat către Tim. Ochii chihlimbarii, cu pupile ca două 
crăpături negre, îl priveau somnoroși. Limba, o panglică lungă, 
despicată la vârf, apărea, dansa și intra înapoi în gură, scoțând 
un sunet lichid: s/uuup. _ 

Tim se grăbi să umple ligheanul cu apa aceea împuţită. Insă, 
din cauză că era mai mult atent la creatura care-l fixa cu 
privirea din copac, nu observă imediat cei câțiva gândaci care i 
se urcară pe mâini și începură să-l ciupească. Cu un țipăt de 
durere și dezgust și-i scutură de pe el, apoi se întoarse cu 
ligheanul spre focul de tabără. Păși încet și cu mare atenţie 
pentru ca nu cumva să verse pe el nici măcar o picătură din apa 
mizerabilă, plină de lighioane scârboase. 

— Dacă vrei s-o bei sau să te speli cu ea... 

Perceptorul se uită la băiat cu capul înclinat pe un umăr, 
așteptându-l să termine ce avea de spus, dar Tim nu reuși să-și 
ducă vorba până la capăt. Se mulţumi doar să pună ligheanul 
lângă Perceptorul care se părea că terminase de săpat groapa 
aia mică și fără rost. 

— Nu-i de băut și nici de spălat, deși cred că am putea face 
asta, dacă am vrea. 

— Glumești, sai! E infectă! 

— Lumea este infectă, tinere Tim, dar am reușit să ne 
imunizăm, nu? Îi respirăm aerul, îi mâncăm mâncarea, îi facem 
treburile. Da. Da, i le facem. Nu contează. Dă-te mai aproape și 
pune-te pe vine. 

Perceptorul îi arătă locul, apoi începu să-și scotocească prin 
bagaje. Deși îngreţoșat, Tim nu-și putea lua ochii de la larvele 


care se mâncau între ele. Vor continua până nu va mai rămâne 
decât unul singur, cel mai puternic? 

— Aha! lacăt-o! 

Gazda lui scoase din desagă o tijă metalică, cu vârful alb, 
probabil din fildeș. Apoi se ghemui și el, cu faţa la viermuiala 
dezgustătoare din lighean. 

Tim făcu ochii mari la tija metalică din mâna înmănușată a 
bărbatului. 

— Aia-i o baghetă magică? 

Perceptorul se gândi puţin, apoi răspunse: 

— Cred că da. Deși la începutul vieţii a fost schimbător de 
viteze la un Dodge Dart. Mașina cea mai rentabilă a Americii, 
tinere Tim. 

— Ce-i aia America? 

— O împărăție populată cu idioţi cărora le plac jucărelele. N- 
are a face cu discuţia noastră. Dar află de la mine și ai de grijă 
să le împărtășești taina asta și copiilor tăi, de vei avea ghinionul 
să-i ai: orice obiect poate deveni magic, dacă e ţinut de mâna 
care trebuie. Uită-te! 

Perceptorul își dădu mantia peste umăr, pentru a-și elibera 
braţul, și trecu bagheta pe deasupra ligheanului cu apă 
murdară, infestată. Și, chiar pe dinaintea ochilor bulbucaţi ai lui 
Tim, larvele se potoliră... se ridicară la suprafaţă... dispărură. 
Perceptorul mai făcu o mișcare cu bagheta și dispăru și mizeria. 
Acum apa părea potabilă. lar Tim își văzu chipul consternat 
oglindit în luciul ei. 

— Pe toţi zeii! Cum ai... 

— Taci, băiat prost ce ești! Nimic n-ai să vezi dacă tulburi 
suprafaţa apei! 

Perceptorul trecu bagheta a treia oară peste lighean, făcând 
să dispară chipul lui Tim, așa cum dispăruseră și larvele, și 
mizeria. În locul lui apăru imaginea tremurătoare a căsuţei lui. 
Işi văzu mama acolo, în apa din lighean, îl văzu și pe Bern Kells. 
Acesta intra, pe două cărări (sau mai multe), în bucătărie, 
venind din holișorul din spatele casei, unde își ţinea cufărul. Nell 
stătea în picioare între plită și masă, în cămașa de noapte, cu 
care o lăsase Tim îmbrăcată când plecase de acasă. Kells avea 
ochii injectaţi și ieșiţi din orbite. Părul i se lipise de frunte. Tim 
știa că, dacă el s-ar fi aflat cu adevărat în încăpere, ar fi simţit 
duhoarea de rachie în jurul tatălui său vitreg. Îi citi cuvintele pe 


buzele care tremurau spasmodic: Cum mi-ai deschis cufărul? 

Nu! vru să strige Tim. Eu ţi l-am deschis, nu ea! Dar coardele 
vocale parcă i se blocaseră. 

— Îți place? șopti Perceptorul. Bun spectacol, ce zici? 

Nell se refugie lângă ușa de la cămară, apoi se răsuci pe 
călcâie, dorind să fugă de acolo. Kells o prinse de umeri cu o 
mână și cu cealaltă de păr. O scutură cu putere, ca pe o păpușă 
din cârpe, apoi o îmbrânci cu putere, izbind-o de perete. Apoi el 
se clătină pe picioare, ca și cum ar fi fost pe punctul de a se 
prăbuși în faţa ei, dar reuși să-și recapete echilibrul. Şi, când 
Nell încercă iarăși să fugă, bărbatul înșfăcă urciorul greu, din lut, 
de lângă spălător - același urcior din care Tim îi turnase apă 
mamei sale mai devreme - și i-l sparse în mijlocul frunţii. Vasul 
se făcu ţăndări, iar Kells rămase în mână doar cu coada lui. O 
aruncă cât colo și se năpusti cu pumnii asupra nevestei. 

— NU! urlă Tim. 

Răsuflarea lui tulbură suprafața apei și imaginea celor doi 
dispăru. 

w 


TEDA 


A 

Tim sări în picioare și se repezi spre Bitsy, care îl privi uluită. 
În mintea lui, fiul lui Jack Ross deja era pe Cărarea Carpenului, 
gonind înapoi spre cătun și îmboldind-o cu călcâiele pe Bitsy să 
alerge cât era ea în stare de repede. Realitatea era alta: 
Perceptorul îl prinse pe băiat când nici trei pași nu făcuse și îl 
trase lângă foc. 

— Ta-ta, na-na, tinere Tim, ia-o mai domol! Dreptu-i că 
discuţia noastră a început, dar nici vorbă să se termine curând. 

— Dă-mi drumul! O omoară, dacă n-a omorât-o deja! Sau 
poate... poate a fost o vrajă de-ale tale? O farsă? 

Dar, dacă așa stăteau lucrurile, își zise Tim, aceasta era cea 
mai crudă farsă făcută vreodată unui copil care își adora mama. 
Însă spera din tot sufletul să fie așa. Spera ca Perceptorul să 
izbucnească în râs și să-i spună: Te-am păcălit, tinere Tim, ce 
crezi de asta? 

Dar Perceptorul clătină din cap: 

— Nu-i nicio farsă și nu-i nicio vrajă, pentru că ligheanul nu 
minte niciodată. Din păcate, ce ai văzut tu acolo s-a și 
întâmplat, îngrozitoare lucruri poate face unei femei bărbatul ei 
atunci când e beat, nu? Dar mai uită-te o dată. Poate acum vei 


vedea ceva care să-ţi aline puţin sufletul. 

Tim se lăsă în genunchi în faţa ligheanului. Perceptorul făcu 
un semn cu bagheta deasupra apei. Și o ceaţă fină păru a se 
întinde peste ea... sau poate ochii plini de lacrimi ai lui Tim îi 
jucau o festă. Oricum ar fi fost, ceața se risipi. Acum în lighean 
se vedeau prispa căsuţei lor și o femeie, care nu părea a avea 
chip, aplecată peste Nell. Incet, foarte încet, cu ajutorul 
acesteia, Nell reuși să se ridice în picioare. Femeia fără chip o 
întoarse spre ușă și Nell se îndreptă spre ea, cu pași grei, 
șovăitori. 

— Trăiește! strigă Tim. Măicuţa mea trăiește! 

— Chiar așa, tinere Tim. Însângerată, dar neînfrântă. Mă rog... 
poate niteluș înfrântă. 

Şi chicoti în barbă. 

De data aceasta Tim strigase peste lighean, nu în el, așa că 
imaginea nu se șterse. Işi dădu seama că femeia care îi ajuta 
mama părea a nu avea chip deoarece purta un văl. lar 
măgărușul care se zărea în capătul imaginii pâlpâitoare era 
Rază de Soare. De multe, foarte multe ori îi dăduse el hrană și 
apă lui Rază de Soare. De multe, foarte multe ori îl plimbase ca 
să se dezmorţească. La fel și ceilalți copii de la mica școală din 
Cătunul Arborelui; activitatea aceasta făcea parte din ceea ce 
învăţătoarea lor numea „taxa de școlarizare”. Dar Tim nu o 
văzuse niciodată călărindu-l. Dacă l-ar fi întrebat cineva, ar fi zis 
că probabil nu e în stare. Din cauza crizelor ei de tremurici. 

— Aia-i Văduva Smack! Ce face la noi acasă? 

— Poate o să ai ocazia să o întrebi tu însuţi, tinere Tim. 

— Poate ai trimis-o tu? 

Zâmbind, Perceptorul clătină din cap: 

— Am multe pasiuni, dar salvarea demoazelelor aflate la 
ananghie nu se numără printre ele. 

Se aplecă mai mult deasupra ligheanului. Chipul îi era ascuns 
de borul lat al pălăriei. Ş 

— Of, vai de mine! Mi se pare că totla ananghie este. In fond, 
de ce m-aș mira? A luat o bătaie soră cu moartea. Se spune că 
poţi citi adevărul în ochii omului. Dar eu cred că mâinile spun 
mai multe. Uită-te la mâinile măicuţei tale, tinere Tim! 

Tim se aplecă. Ajutată de Văduvă, Nell traversa prispa cu 
mâinile întinse în faţă și avea tendinţa să o ia spre perete, iar nu 
spre ușa dinaintea ei. Văduva îi corectă cu blândeţe direcţia și 


cele două femei intrară împreună în casă. 

Perceptorul scoase un țâțâit prelung. 

— Nu-i a bine, tinere Tim. Loviturile la cap pot fi al naibii de 
periculoase. Chiar și atunci când nu te omoară, tot îţi pot 
provoca leziuni cumplite. Leziuni permanente. 

Tonul lui era grav, dar ochii îi străluceau cu o voioșie de 
nedescris. 

Însă Tim nici nu băgă de seamă. 

— Trebuie să plec. Mama are nevoie de mine. 

Din nou dădu să se îndrepte spre Bitsy. Acum reuși să facă 
vreo zece pași până când Perceptorul puse mâna pe el. 
Degetele lui parcă erau din oţel. 

— Ai să pleci, Tim, și firește că vei fi însoţit de binecuvântările 
mele. Dar mai ai ceva de făcut înainte. 

Băiatul simţi că-și pierde minţile. Poate, își spuse el, poate nu- 
i nimic adevărat din toate astea. Poate am făcut tifos și zac în 
pat și am vedenii. 

— Du ligheanul înapoi la pârâu și aruncă apa din el. Dar nu tot 
în locul de unde l-ai umplut, pentru că șarpele cela dă semne că 
l-ar interesa ce-i în jurul lui. 

Perceptorul aprinse felinarul lui Tim și îl ridică. Şarpele atârna 
acum de coadă. Partea de jos, cam un metru din lungimea lui, 
care se termina cu capul în formă de hârleţ, era înălţată și se 
legăna dintr-o parte în alta. Ochii lui chihlimbarii priveau 
fascinaţi în cei albaștri ai lui Tim. Limba îi ţâșni din bot - s/uuup 
- și băiatul apucă să vadă doi colţi lungi și curbați care sclipeau 
în lumina aruncată de felinar. 

— Du-te la stânga lui, îl sfătui Perceptorul. Vin și eu cu tine, ca 
să stau de pază. 

— De ce nu arunci tu apa din lighean? Eu vreau să ajung cât 
mai repede la mama. Trebuie să... 

— Nu din cauza maică-tii te-am adus eu aici, tinere Tim, îl 
repezi Perceptorul, care părea mai înalt decât înainte. Fă cum îţi 
spun! 

Tim luă ligheanul și traversă poiana, spre capătul din stânga. 
Ținând sus felinarul, Perceptorul avea grijă să se afle între băiat 
și șarpe. Lighioana se răsucise ca să-i poată urmări cu privirea, 
dar nu încercă să se ia după ei, cu toate că i-ar fi fost foarte ușor 
să o facă, pentru că ramurile de jos ale carpenilor erau aproape 
împletite între ele. 


— Poteca asta e parte din locul lui Cosington și Marchly, spuse 
Perceptorul pe ton de conversaţie lejeră. Îmi închipui că ai putut 
să citești semnul. 

— Da. 

— Un băiat care să știe să citească este o adevărată comoară 
pentru Baronie. 

Perceptorul mergea acum atât de aproape de Tim, încât pe 
băiat îl luă cu fiori reci. 

— O să vină ziua când și tu o să ai biruri grele de plătit, 
presupunând, firește, că n-ai să-ţi pierzi viaţa în Pădurea Fără 
Sfârșit în noaptea asta... sau în cea următoare... sau în noaptea 
cealaltă. Dar de ce să ne amărâm căutând norii de furtună care 
sunt deocamdată dincolo de orizont? 

Nu-l lăsă să-i răspundă și continuă: 

— Știu al cui este locul acesta, dar mai știu ceva. Am aflat pe 
când îmi făceam rondul. Tot atunci am auzit de piciorul rupt al 
lui Frank Simons, de boala pe care o are pruncul soţilor Wyland, 
de vacile moarte ale familiei Riverlys - despre care sunt convins 
că m-au minţit de la obrajii ăia zbărciţi ai lor și, crede-mă, știu 
ce zic - și de alte aiureli cât se poate de interesante. Of, cât le 
mai place oamenilor să dea din gură! Dar, uite ce vreau să-ţi 
spun, tinere Tim: am aflat că, la începutul Pământului Plin, un 
trunchi de copac s-a prăbușit peste Peter Cosington. Se mai 
întâmplă din astea, mai ales în cazul carpenilor. Părerea mea 
sinceră e că ei gândesc - despre carpeni vorbesc. Și de aici s-a 
născut obiceiul de a le cere iertare înainte de a-i tăia. 

— Ştiu de accidentul lui sai Cosington, zise Tim. 

Cu toată neliniștea lui, era curios să vadă unde va duce 
povestea asta. 

— Mămica i-a trimis supă, cu toate că la vremea aia ea era în 
doliu după tăticuţul meu. Copacul l-a lovit la spate, dar nu a 
căzut de-a curmezișul peste el. Că l-ar fi omorât. Și ce-i cu asta? 
Acum se simte mai bine. 

— Da, da, da, Preacinstitul Cosie s-a întors la muncă și noi 
aducem mulţumire multă-multă. Dar când era căzut la pat, 
adică două săptămâni înainte de întâlnirea lui tătâne-tău cu 
dragonul și șase după aia, poteca asta și celelalte de pe terenul 
Cosington-Marchly au fost pustii, pentru că Ernie Marchly nu-i ca 
taica-tu ăla vitreg. Adică nu se încumetă să taie lemne în 
Pădurea Fără Sfârșit fără un ortac alături. Dar, firește, tot spre 


deosebire de tac-tu vitreg, Mocăitul Ernie chiar are un ortac. 

Tim își aduse aminte de moneda care-i atârna pe piept și își 
mai aminti și motivul pentru care pornise în călătoria asta 
nebunească. 

— Nu a fost niciun dragon! Dacă ar fi fost, ar fi ars și moneda 
lui taica așa cum l-a ars pe el! Și ce căuta ea în cufărul lui Kells? 

— Aruncă apa din lighean, tinere Tim. Cred că vei vedea că nu 
mai sunt lighioane în apă care să te sperie. Nu în locul acesta. 

— Dar vreau să știu... 

— Tacă-ţi fleanca și aruncă apa, că n-ai să ieși din poiana asta 
cât mai e ligheanul plin. 

Tim se puse în genunchi ca să facă ce îi ceruse Perceptorul. 
Nu dorea decât să-și termine treaba și să plece de acolo. Nu-i 
păsa nici cât negru sub unghie de Peter „Preacinstitul” 
Cosington și avea impresia că nici bărbatului cu mantie neagră 
nu-i pasă. fsi bate joc de mine sau mă chinuiește. Poate nici nu 
cunoaște diferența. Dar imediat ce afurisitul ăsta de lighean e 
gol, mă urc pe Bitsy și pornesc spre casă cât de repede pot. 
Numai să încerce să mă împiedice. Numai să încerce... 

Gândurile lui Tim se frânseră aidoma unui beţigaș sub un 
călcâi de cizmă. Ligheanul îi alunecă din mâini și se răsturnă în 
lăstărișul des. Avusese dreptate Perceptorul: aici nu era niciun 
gândac; apa era la fel de limpede ca izvorul de lângă căsuţa lui. 
Dar, la doisprezece, șaisprezece centimetri în adâncul ei, se afla 
un cadavru. Hainele de pe el erau acum doar niște zdrenţe care 
pluteau duse de curenţi. Nu mai avea pleoape și nici păr. Chipul 
și brațele,  bronzate pe vremuri, căpătaseră culoarea 
alabastrului. În rest, însă, trupul lui Ross cel Mare se păstrase 
foarte bine. Dacă nu ar fi fost neantul din ochii aceia fără 
pleoape, fără gene, Tim ar fi putut să creadă că tatăl lui se va 
scula de pe fundul pârâului și îl va strânge în braţe. 

Şarpele făcu s/uuup. 


Ceva se frânse în sufletul băiatului și începu să urle. 
72 


a DC = 


A 

Perceptorul îi vâra ceva cu de-a sila în gură. Tim încercă să se 
ferească, dar nu reuși. Perceptorul îl apucă de părul de la ceafă 
și, când băiatul vru să ţipe, îi împinse printre dinţi gâtul unei 
ploști și un lichid arzător i se revărsă în gură. Nu era rachie, 
pentru că nu-l îmbătă, ci reuși să-l calmeze. Mai mult chiar: îl 


făcu să se simtă ca un vizitator indiferent al propriei sale minţi. 

— Efectul va trece în vreo zece minute și atunci am să te las 
să-ţi vezi de drum, spuse Perceptorul. 

Îi dispăruse toată jovialitatea din ton. Și nici nu-i mai zicea 
„tinere Tim”; nu-i mai zicea în niciun fel. 

— Acum cască bine urechile la mine! Când mă aflam în 
Tavares?, la vreo patruzeci de roţi depărtare de aici, am auzit 
niște istorisiri despre un pădurar care a fost prăjit de un dragon. 
Toată lumea numai despre asta vorbea. O femelă mare cât 
casa, așa ziceau oamenii de acolo. Ştiam că e o tâmpenie. Incă 
mai cred că în pădurea asta trăiește un tigru... 

Şi Perceptorul strâmbă din buze: 

— ...dar un balaur? Peste poate. De zece ori zece ani nu s-a 
mai auzit de vreun dragon care să se apropie atât de mult de 
zonele locuite; și niciodată nu a fost vreunul mare cât o casă. 
Dar îmi fusese stârnită curiozitatea. Nu din cauză că Ross cel 
Mare e plătitor de biruri - era, scuze -, deși asta aș fi spus 
ţărănoilor ălora știrbi, dacă ar fi avut vreunul minte și curaj să 
mă întrebe ce-mi pasă. Nu, eram curios și atât, pentru că, de 
când mă știu, mă chinuie năravul ăsta. Și sunt convins că de la 
curiozitatea asta prostească o să mi se tragă moartea într-o 
bună zi. 

Și azi-noapte, înainte să vin la tine în cătun să adun birurile, 
tot lângă Cărarea Carpenului mi-am făcut tabăra. Doar că azi- 
noapte m-am dus până la capătul cărării. Pe semnele de pe 
ultimele poteci de dinainte de Mlaștina Fagonard scrie că locul 
acela apraţine lui Ross și Kells. Acolo mi-am umplut eu ligheanul 
în pârâul curat și ce crezi că am văzut în apa aia? Păi, firește, un 
semn pe care scria Cosington-Marchly. Așa că mi-am strâns 
calabalăâcul, m-am urcat pe Nero și m-am întors aici, să văd ce 
pot să descopăr. N-am mai avut nevoie să aflu ce are a-mi 
spune ligheanul. Am văzut unde nu îndrăznește să se 
aventureze șarpele de colo și unde apa nu-i infestată de larve. 
Lighioanele astea se hrănesc cu carne de om și sunt nesătule, 
dar legendele spun că nu se ating de carnea omului curat. Sigur, 
legendele nu sunt mereu adevărate, dar se pare că nu s-au 
înșelat în privinţa asta. Apa rece l-a conservat bine și nu are 
niciun semn pentru că cel care l-a ucis l-a lovit pe la spate. Când 
l-am întors, i-am văzut ţeasta despicată; dar l-am pus la loc cu 


28 Tavares - localitate din Baronia Mejis, pe țărmul Mării Limpezi (n.tr.). 


faţa în sus ca să nu fii nevoit să-l vezi așa. 

Perceptorul făcu o pauză și apoi adăugă: 

— Și probabil că așa te-ar putea vedea și el, dacă spiritul îi 
mai zăbovește pe lângă trup. Deși legendele nu s-au pus de 
acord în legătură cu treaba asta. Te simţi bine, sau mai poftești 
o dușcă mică de nen? 

— Mă simt bine. 

Niciodată în viaţa lui nu mai spusese Tim o minciună atât de 
sfruntată. 

— Am fost aproape convins că știu numele făptașului - și cred 
că și tu îl știi. Însă, dacă mai aveam vreo îndoială, aceasta mi-a 
fost risipită când m-am oprit la cârciuma lui Gitty, de cum am 
intrat în cătunul tău. Mereu Gitty are câte douăsprezece fișicuri 
de plătit, dacă nu chiar mai multe. Și acolo am aflat că Bern 
Kells s-a căsătorit cu văduva ortacului său. 

— Din cauza ta, zise Tim cu o voce monotonă, care părea a 
aparţine unui străin. Din cauza birurilor tale b/estemate. 

Perceptorul își duse o mână la inimă și îi răspunse pe un ton 
rănit: 

— Mă jigneşti! Nu din cauza birurilor s-a zvârcolit în pat Kells 
cel Mare în toţi anii ăștia, chiar dacă a avut alături o femeie care 
să-i domolească flacăra din piept. 

Continuă să vorbească, dar Tim nu mai pricepea ce zice 
pentru că trecuse efectul poţiunii ăleia pe care el o numea 
„nen”. Şi dintr-odată simţi cum îl ia cu călduri și stomacul parcă 
i se transformase în lavă incandescentă. Se împletici până la 
resturile focului de tabără, se prăvăli în genunchi și vomită cina 
în groapa pe care o făcuse Perceptorul cu tocul de la cizmă. 

— Bravo! exclamă, mulțumit de sine, bărbatul cu mantia 


neagră. M-am gândit eu că o să ne fie de folos. 
yw 


DC = 


A 

— Acum trebuie să te duci la mama ta, spuse Perceptorul 
când Tim terminase de dat afară și se așezase în fund lângă 
focul aproape stins, cu capul în piept și cu părul atârnându-i în 
ochi. Eşti un fiu bun. Dar mai am ceva ce cred că ţi-ar fi de 
trebuință. Ai răbdare un minut doar. Un minut nu mai contează 
pentru Nell Kells. 

— Nu-i zice așa! se răsti Tim. 

— De ce să nu-i zic? Au nu este ea căsătorită? Nuntă pripită, 


regrete veșnice, așa cum zic folkenii bătrâni. 

Și Perceptorul se lăsă din nou pe vine în fața bagajelor lui. 
Mantia i se umflă în jur, aidoma aripilor unei păsări de pradă. 

— Ei mai spun și că sfoara de mătase, odată legată, nu mai 
poate fi dezlegată. Și au dreptate. Pe anumite niveluri ale 
Turnului există un concept amuzant, care se cheamă divorț. Din 
păcate, însă, nu îl găsim și în colţișorul nostru fermecător din 
Lumea de Mijloc. Stai să văd... pe aici pe undeva trebuie să fie... 

— Nu pricep de ce nu l-au găsit Preacinstitul Peter și Mocăitul 
Ernie, murmură Tim. 

Se simţea stors, pustiit. Un singur sentiment îi mai vibra în 
adâncul inimii, însă nu era capabil să-l recunoască. 

— Aici e locul lor... aici taie ei carpeni... și s-au întors la 
muncă după ce s-a făcut bine Cosington. 


— O, da, taie carpeni, dar nu în locul acesta. Mai au o mulțime 
de alte poteci. Pe asta au cam lăsat-o în paragină. Tu nu știi de 
ce? 

Ba Tim avea o oarecare bănuială. Preacinstitul Peter și 
Mocăitul Ernie erau oameni buni și cumsecade, dar departe de a 
fi cei mai îndrăzneţi tăietori de carpeni. Din cauza asta nu 
cutezau să intre mai mult în pădure. 

— Presupun că așteaptă să plece șarpele de aici. 

— Isteţ copil! încuviinţă Perceptorul. Presupune corect. Și cum 
crezi că se simte tac-tu vitreg știind că viermele ăla de copac 
poate dispărea în orice clipă și cei doi se vor întoarce aici? Se 
vor întoarce și-i vor descoperi nelegiuirea, în caz că până atunci 
el nu-și va putea lua inima în dinţi ca să vină și să mute cadavrul 
în străfundurile pădurii. 

Sentimentul cel nou din inima lui Tim vibra și mai puternic. Și 
băiatul era bucuros. Orice era mai bine decât spaima aceea 
neputincioasă pe care o simţise când și-a văzut mama în apa din 
ligheanul Perceptorului. 

— Sper că se simte îngrozitor. Sper că nu mai poate să 
doarmă. 

Și apoi înţelese. 

— De asta s-a apucat iar de băut. 

— Isteţ copil, într-adevăr! Mai isteț decât îl arată vârsta... 
Aha! L-am găsit! 

Perceptorul se întoarse către Tim, care o dezlegase pe Bitsy și 


se pregătea să o încalece. Se apropie de băiat ascunzând ceva 
sub mantia-i neagră. 

— Cu siguranţă că nu și-a premeditat crima și probabil că, 
după ce a comis-o, a intrat în panică. Din care alt motiv să fi 
inventat o poveste atât de ridicolă? Ceilalţi pădurari nu-l prea 
cred, să fii tu convins de asta. A făcut un foc mare și s-a pârlit la 
el cât de mult a fost în stare să suporte, doar ca să-și ardă 
hainele și pielea și să se umple de bășici. Știu asta pentru că mi- 
am făcut focul peste cenușa de la focul lui. Dar mai întâi a 
aruncat lucrurile ortacului său peste apa aia de colo, le-a 
aruncat în adâncurile pădurii, cât de departe a putut. Și chezaș 
mă pun că nici nu i se uscase pe mâini sângele tatălui tău. Am 
trecut pârâul și le-am găsit. Nu era cine știe ce de capul lor, așa 
că doar un singur obiect ţi-am păstrat. Era ruginit atunci când l- 
am găsit, dar zic că l-am curăţat destul de bine și l-am ascuţit cu 
piatra mea. 

Și de sub mantie scoase toporul lui Ross cel Mare. Tăișul 
ascuţit de curând sclipi în lumina focului. Urcat deja pe Bitsy, 
Tim îl luă, îl duse la buze și sărută metalul rece. După aceea îi 
băgă coada la cingătoare, cu lama îndepărtată de corp, exact 
cum îl învățase Ross cel Mare odată ca niciodată. 

— Văd că ai la gât un dublon de rodonit. Tot al tăicuţului tău a 
fost? 

Pentru că era călare pe catâr, Tim îl putea privi acum în ochi 
pe Perceptor. 

— L-am găsit în cufărul mișelului ucigaș. 

— Așadar, acum ai și moneda, și toporul lui. Unde l-ai înfige, 
dacă ţi-ar oferi ka o șansă? 

— În capul lui. 

Sentimentul acela de furie nestăvilită îi ţâșnise afară din 
inimă, aidoma unei păsări cu aripile în flăcări. 

— Ori în frunte, ori la ceafă, mi-ar conveni oricum. 

— Admirabil! lată un băiat care știe ce vrea! Să te ajute toți 
zeii pe care îi știi! Și Omul lisus să te ajute! Să nu-l uităm pe 
Omul lisus. 

Spunând vorbele acestea, Perceptorul se întoarse să-și aţâţe 
focul. Vezi tu, își dădea seama că îl adusese pe Tim într-o stare 
de tensiune maximă. 

— Poate voi mai adăsta încă o noapte sau două pe Cărarea 
Carpenului. Mi se pare un loc curios de captivant în această 


perioadă a Pământului Larg. Fii cu ochii-n patru la Sighea?% 
verde, băiete! Strălucește, așa să știi! 
Tim nu-i răspunse, dar Perceptorul era sigur că îl auzise. 
Intotdeauna victimele aud atunci când sunt în stare de 


tensiune maximă. 
A 


a DC = 


A 

Probabil că Văduva Smack pândea la fereastră, pentru că nici 
bine nu ajunsese Tim în faţa casei împreună cu biata Bitsy (deși 
era tot mai nerăbdător să ajungă mai degrabă acasă, băiatul 
mersese pe jos ultimul kilometru ca să o cruţe), că învăţătoarea 
lui ieși în goană pe ușă. 

— Slavă zeilor, slavă zeilor! Mama ta e pe trei sferturi 
convinsă că ai murit și zaci pe undeva. Haide, intră! Mai iute! Să 
te audă și să te atingă. 

Abia mai târziu avea să înţeleagă Tim sensul vorbelor 
acestea. O legă pe Bitsy lângă Rază de Soare și se grăbi să intre 
în casă. 

— De unde ai știut să vii aici, doamnă-sai? 

Văduva își întoarse chipul spre el (deși, din cauza vălului, 
nimeni nu știa cum arată chipul acela). 

— Ti-ai pierdut minţile, Timothy? Doar pe lângă casa mea ai 
trecut, îmboldindu-ţi bietul catâr din toate puterile. M-am mirat 
că ai ieșit afară la ceas târziu din noapte și m-am mirat și mai 
tare când am văzut că o apuci înspre pădure, așa că am venit s- 
o întreb pe mama ta ce se întâmplă. Dar, haide, haide mai iute! 
Şi, dacă o iubești, vezi să-i vorbești pe un ton vesel. 

Văduva îl conduse prin salonașul unde ardeau două lumânări. 
O altă lumânare ardea pe noptiera de lângă patul lui Nell și la 
lumina ei Tim își văzu mama întinsă și cu mare parte din față 
acoperită de bandaje. In jurul gâtului, ca un guler, avea un alt 
bandaj, plin cu pete de sânge. 

La auzul pașilor lor, Nell se ridică în capul oaselor, cu o 
expresie disperată pe chip. 

— Kells, tu ești? Nu te apropia de mine! Mi-ai făcut destul rău! 

— Sunt eu, mamă. Tim. 

Se întoarse în direcția glasului lui și întinse braţele. 

— Tim! Vino la mama! Vino la mama! 


29 Sighe - zână micuță, de câţiva centimetri, care locuiește în adâncul 
Pădurii Fără Sfârșit (n.tr.). 


Plângând, băiatul se așeză în genunchi lângă pat și îi acoperi 
cu sărutări obrazul fără bandaj. Femeia era tot în cămașa de 
noapte, dar decolteul și pieptul acesteia erau scorțoase din 
cauza sângelui uscat. In ligheanul Perceptorului, Tim văzuse 
cum tatăl vitreg i-a dat o lovitură teribilă cu urciorul din lut și 
apoi a început să o burdușească cu pumnii. De câte ori văzuse 
el că o lovise? Nu știa. Câţi pumni i-a mai dat sărmanei lui 
mame după ce a dispărut imaginea din ligheanul de argint? 
Destul de mulţi, pentru că avea mare noroc să mai trăiască. Insă 
una dintre loviturile acelea, cel mai probabil cea pe care i-a dat- 


o cu urciorul din lut, a fost cea care a orbit-o. 
A 


DC = 


A 

— A fost o lovitură puternică, zise Văduva Smack. 

Se așezase în balansoarul din dormitorul lui Nell. Tim stătea 
pe pat, cu mâna stângă a mamei în mâinile lui. li fuseseră rupte 
două degete de la mâna dreaptă. Văduva, care se vede treaba 
că avusese mult de lucru, le pusese în atele improvizate din 
surcele și legate cu fâșii rupte dintr-o altă cămașă de noapte a 
lui Nell. 

— Am mai văzut din astea. l-a făcut o umflătură pe creier. Dar 
s-ar putea să-și recapete vederea atunci când se va dezumfla. 

— S-ar putea, repetă cu amărăciune Tim. 

— Va curge apă, dacă asta va fi vrerea Domnului, Timothy. 

Apa noastră este otrăvită acum, își zise Tim, iar asta nu are 
legătură cu vrerea Domnului. Deschise gura să-i împărtășească 
Văduvei părerea lui, dar femeia clătină din cap, oprindu-l. 

— A aţipit. l-am dat să bea o fiertură de ierburi. Am făcut-o 
mai slabă, căci n-am cutezat să-i dau ceva mai puternic din 
cauza loviturilor la cap. Insă uite că și-a făcut efectul. Nu eram 
sigură că așa va fi. 

Tim își privi mama: era îngrozitor de palidă, iar pe obrazul 
nebandajat se observau stropi de sânge care abia acum se 
uscau. Apoi ridică ochii la învăţătoarea lui. 

— Dar se va trezi, da? 

Văduva repetă: 

— Va curge apă, dacă asta va fi vrerea Domnului. 

Și buzele fantomatice de sub văl se încreţiră într-o tentativă 
de zâmbet. 

— In cazul acesta, eu cred că va curge. Măicuţa ta e o femeie 


zdravănă. 

— Pot să-ţi spun ceva, doamnă-sai? Cred că o să explodez 
dacă nu vorbesc cu cineva. 

— Firește. Haide afară, pe prispă! Dacă-mi dai voie, am să 
rămân aici în noaptea asta. Ce spui? Și, dacă vrei să stau cu 
tine, ești bun să-l duci în grajd pe Rază de Soare? 

— Da, spuse Tim, schițând un surâs ușurat. Și mulţumire 


multă-multă. 
A 


a DC = 


A 

Văzduhul se făcea tot mai cald. Văduva se așezase în 
balansoarul preferat al lui Ross cel Mare, care își petrecuse în el 
numeroase nopţi de vară. Îi zise lui Tim: 

— Mi se pare că o să vină furtuna-furtunilor peste noi. Poate-ţi 
închipui că sunt nebună, și nici n-ai fi primul, dar să știi că așa 
este. 

— Ce este aia, doamnă-sai? 

— Nu contează, poate că totuși mi se năzare... am să știu că 
am dreptate doar atunci când o să-l vedem pe Musiu Throcken 
ţopăind la lumina stelelor sau întors către nord, cu botul ridicat. 
De când eram doar o copiliță n-a mai fost o furtună a furtunilor 
prin părţile astea și ani fără număr au trecut de atunci. Lasă 
acum asta, că avem altele de vorbit. Te supără doar ce i-a făcut 
animalul ăla mamei tale ori ai și altele pe suflet? 

Tim oftă, neștiind cum să înceapă. 

— Văd la gâtul tău moneda pe care o purta și tătâne-tău. 
Poate cu asta ar trebui să începi. Dar mai înainte trebuie să ne 
sfătuim cum să o protejăm pe maica ta. Chiar dacă-i așa târziu, 
mi-aş dori să te pot trimite la Zapciul Howard acasă, ca să-i 
povestești toată tărășenia, dar am văzut că are geamurile 
întunecate și oblonite. Chiar așa am văzut când veneam spre 
voi. Și nu-i deloc de mirare. Toată lumea știe că, atunci când 
vine Perceptorul în cătunul nostru, Howard Tasley găsește câte 
un motiv ca să se facă nevăzut. Eu sunt femeie bătrână, iar tu 
nu ești decât un copilaș. Ce ne facem dacă Bern Kells se 
întoarce ca să isprăvească ce a început? 

Tim, care nu se mai simţea deloc copilaș, duse mâna la 
cingătoare. 

— Nu doar moneda lui taica am găsit-o în seara asta. 

Scoase toporul lui Ross cel Mare și i-l arătă. 


— Şi ăsta a fost al lui taica și dacă se încumetă să se întoarcă, 
am să i-l împlânt în căpăţână, unde-i este locul. 

Văduva Smack vru să-l dojenească pentru vorbele acelea, dar 
privirea băiatului o făcu să schimbe subiectul. 


— Spune-mi ce ai păţit, zise ea. Spune-mi de-a fir a păr. 
y 


TEDA 


A 

După ce Tim își isprăvi povestea - și, ascultând de dorinţa 
Văduvei, care-i spusese să nu omită nimic, a relatat și spusele 
mamei lui despre strania neschimbare peste vremuri a 
bărbatului cu ligheanul din argint -, bătrâna lui învăţătoare 
rămase tăcută câteva clipe. Vălul, umflat de boarea nopţii, îţi 
dădea impresia că Văduva ar da din cap. 

— Să știi tu că are dreptate, zise ea în cele din urmă. Solul ăla 
al morţii nu a îmbătrânit nici măcar cu o singură zi. Și colectarea 
birurilor nu este slujba lui adevărată. Cred, mai degrabă, că se 
ocupă de asta atunci când are ceva timp liber. Da, e un om cu 
multe pasiuni. Un om cu multe îndeletniciri. 

Văduva își ridică degetele în faţa vălului, păru că le studiază 
cu atenţie, apoi își cobori mâinile la loc în poală. 

— Nu tremuri, îndrăzni Tim. 

— Nu, uite că în seara asta nu tremur, iar asta îmi este de 
mare ajutor în cazul că va trebui să o veghez pe măicuţa ta. Și 
exact asta intenţionez să fac. lar tu, Tim, îţi vei înjgheba un 
așternut de paie în spatele ușii. N-o să-ţi fie prea moale acolo, 
dar dacă e să se întoarcă taică-tu vitreg și dacă vrei să ai vreo 
șansă să-l iei prin surprindere, va trebui să-l ataci de la spate. 
Nu-i tocmai ce ar face Viteazul Bill din povești, nu-i așa? 

Tim strânse pumnii, împlântându-și unghiile în podul 
palmelor. 

— Așa l-a omorât mișelul pe taica. Asta merită și el. 

Văduva îi luă o mână într-ale ei și o mângâie, desfăcându-i 
pumnul. 

— Probabil că n-o să se întoarcă. Cu siguranţă că nu se va 
întoarce dacă-și închipuie că i-a făcut felul. Și poate că asta și 
crede, pentru că a fost mult sânge. 

— Ticălosul! mârâi Tim cu glas înecat. 

— Probabil că zace beat prin vreun șanț. Neapărat să te duci 
mâine să vorbești cu Preacinstitul Peter Cosington și cu Mocăitul 
Ernie Marchly, pentru că pe locul lor este trupul tatălui tău. 


Arată-le moneda de la gât și spune-le cum ai găsit-o în cufărul 
lui Kells. Poate vor vrea să adune o poteră care să-l caute și să-l 
bage în temniţă. Sunt convinsă că vor da repede de el; dar la fel 
de convinsă sunt că, atunci când se va trezi din beţie, va susține 
sus și tare că habar n-are ce a făcut. Și să știi că s-ar putea să 
nu mintă, pentru că băutura tare are darul de a arunca un văl 
peste mintea unor bărbaţi. 

— Mă duc și eu cu ei. 

— Ba nu te duci nicăieri! Asta nu-i treabă de copil. E destul de 
rău că-l aștepți acum cu toporul tatălui tău în mână. Dar în 
noaptea asta tu trebuie să fii bărbat. Mâine vei redeveni copil, 
iar locul unui copil este alături de mama lui grav rănită. 

— Perceptorul mi-a zis că poate va mai adăsta pe Cărarea 
Carpenului încă o noapte ori două. Poate că ar fi bine să... 

Mâna care îi mângâiase până atunci degetele apucă strâns 
încheietura slăbuţă a lui Tim. 

— Nici să nu te gândești la așa ceva! N-a făcut destul rău? 

— Ce vrei să zici? Că el a făcut toate astea? Dar Kells singur l- 
a omorât pe taica și Kells singur a bătut-o pe mama! 

— Insă Perceptorul ţi-a dat cheia aia și nu avem de unde să 
știm ce altceva o mai fi făcut. Ori ce va face, dacă va avea 
ocazia, pentru că, din vechime, el lasă numai prăpăd și lacrimi 
în urma lui. Crezi tu că oamenii se tem de el doar pentru că are 
puterea de a-i exila dacă nu-și pot plăti birurile? Nu, Tim, nici 
vorbă. 

— Ştii cumva cum îl cheamă? 

— Nu știu, dar nici nu am nevoie, pentru că știu ce este: 
personificarea celei mai cumplite năpaste. Demult de tot, după 
ce a făcut în locurile astea o mârșâvie pe care urechile unui 
copil nu au treabă să o afle, m-am hotărât să aflu tot ce pot 
despre el. Așa că i-am scris unei mari doamne pe care am 
cunoscut-o odinioară în Gilead, o femeie înzestrată cu multă 
discreţie, precum și cu o frumuseţe deosebită, rară combinaţie, 
crede-mă; și am plătit cu bani grei un sol care să-i ducă 
scrisoarea și să-mi aducă răspunsul... pe care doamna de la oraș 
m-a implorat să-l ard. Din scrisoarea asta am aflat că, atunci 
când Perceptorul Gileadului nu se ocupă cu îndeletnicirea lui 
favorită şi nu se desfată la vederea lacrimilor vărsate de 
sărmanii oameni care trudesc din greu ca să-și plătească 
birurile, dânsul este sfetnic al lorzilor care își zic Consiliul lui Eld. 


Deși ei sunt singurii care pretind că ar avea vreo legătură de 
sânge cu Eld. Se spune că Perceptorul acesta, cum îl cunoaștem 
noi, este, de fapt, un mare mag și s-ar putea să fie ceva adevăr 
în zvonurile astea, pentru că tu însuţi ai fost de faţă la o vrajă 
de-ale lui. 

— Într-adevăr, spuse Tim, cu gândul la lighean și la felul cum 
sai Perceptorul părea a crește în înălţime atunci când se mânia. 

— Doamna de la oraș mi-a scris că sunt unii care susţin că el 
ar fi Maerlyn, magul de la Curtea lui Arthur Eld, căci se spune că 
Maerlyn e veșnic, o creatură ce întinerește odată cu trecerea 
timpului. 

Văduva Smack pufni cu dispreţ în spatele vălului. 

— Mă apucă durerea de cap numai când mă gândesc la 
aiureala asta ridicolă și absurdă. 

— Dar legendele spun că Maerlyn practica magia albă. 

— Cei care pretind că Perceptorul ar fi Maerlyn deghizat spun 
că răutatea lui de acum vine de la vraja malefică, de la 
glammerul din Curcubeul Vrăjitorului, pentru că lui i-a fost 
acesta dat în păstrare în zilele de dinainte ca împărăţia lui Eld să 
fie distrusă. Sunt și alții care susțin că, după destrămarea 
împărăției, el ar fi cutreierat prin lume și ar fi dat peste anumite 
artefacte ale Bătrânilor care l-ar fi vrăjit și i-ar fi înnegrit în 
întregime sufletul. Se spune că asta s-ar fi întâmplat în Pădurea 
Fără Sfârșit, unde el are o casă în care timpul a încremenit. 

— Mi se pare greu de crezut, zise Tim... fascinat, însă, de 
ideea existenţei unei case în care acele ceasornicului să nu se fi 
mișcat niciodată și în care nisipul să stea neclintit în clepsidră. 

— Aia care vorbesc așa mănâncă rahat cu polonicul! 

Și, observând privirea şocată a băiatului, Văduva se grăbi să 
adauge: 

— Îți cer iertare, micuțul meu, dar sunt momente când doar 
vulgarităţile pot exprima ceea ce simţi cu adevărat. Nici măcar 
Maerlyn, cât ar fi fost el de mare mag, nu putea fi în două locuri 
în același timp, adică să rătăcească prin Pădurea Fără Sfârșit de 
la un capăt al Baroniei de Nord și să-i slujească pe lorzii și 
pistolarii din Gilead, de la celălalt capăt. Nu, nici vorbă, 
Perceptorul nu-i Maerlyn, însă este un vrăjitor care practică 
magia neagră. Așa mi-a scris doamna aceea căreia i-am fost 
învăţătoare pe vremuri. Și eu o cred. Și din cauza asta tu nu 
trebuie să te mai apropii vreodată de el. Bagă bine la cap că te 


minte atunci când îţi zice că te poate ajuta. 

Tim se gândi la vorbele Văduvei, apoi o întrebă: 

— Ştii ce-i aia o Sighe, doamnă-sai? 

— Sigur că știu. Sighele sunt niște zâne, despre care se spune 
că trăiesc în adâncul pădurilor. Nu cumva ţi-a vorbit despre ele 
omul acela negru? 

— Nuuu... Pai Willem mi-a zis o poveste despre ele într-o zi, 
când eram amândoi la joagăr. 

Oare de ce am minţit? 


În adâncul sufletului său, Tim cunoștea răspunsul. 
72 


DC = 


A 

Bern Kell nu s-a întors în noaptea respectivă. Și foarte bine că 
s-a întâmplat așa. Tim a intenţionat să stea de veghe, dar nu 
era decât un copil, și încă unul epuizat. Am să-nchid ochii doar 
câteva secunde ca să mi-i odihnesc, şi-a spus el atunci când s-a 
întins pe așternutul de paie din spatele ușii. Și exact câteva 
secunde i s-a părut că trecuseră când a deschis ochii și a văzut 
camera inundată de lumina dimineţii. Scăpase din mână toporul 
tatălui său în timpul somnului și acum îl ridică, și-l vâri iar la 
cingătoare și se repezi în dormitor la mama lui. 

Văduva Smack dormea dusă în balansoarul pe care îl trăsese 
lângă patul lui Nell. Vălul îi flutura prelung în ritmul sforăiturilor. 
Nell avea ochii larg deschişi și întoarse capul spre ușă atunci 
când auzi pașii lui Tim. 

— Cine-i acolo? 

— Sunt Tim, mamă, spuse băiatul așezându-se pe marginea 
patului. Ai început să vezi? Măcar puţin? 

Femeia încercă să surâdă, dar buzele tumefiate nu reușiră 
decât să zvâcnească ușor. 

— Din nefericire, tot în beznă sunt. 

— Nu-i nimic, nu te necăji, o consolă Tim sărutându-i mâna 
fără atele. Probabil că-i prea devreme. 

Vocile lor o treziseră pe Văduvă, care se grăbi să întărească: 

— Copilul tău are dreptate, Nell. 

— Oarbă sau nu, precis că la anul pe vremea asta vom fi 
izgoniți de pe pământul nostru. Și ce o să se aleagă de noi 
atunci? 

Nell își întoarse chipul spre perete și izbucni în plâns. Neștiind 
cum să reacționeze, Tim se uită la Văduvă. Ea îi făcu semn să 


iasă din încăpere. 
— Am în traistă un leac care o s-o mai liniștească. Tu trebuie 
să te întâlnești cu cei doi pădurari, Tim. Pleacă acum, ca să-i 


prinzi înainte să ajungă în pădure. 
72 


DC = 


A 

Probabil că nu i-ar mai fi găsit pe Peter Cosington și Ernie 
Marchly, dacă Chelbosul Anderson, unul dintre fermierii înstăriți 
din Cătunul Arborelui, nu s-ar fi oprit la magazia celor doi să 
schimbe o vorbă cu aceștia în timp ce își priponeau catării și se 
pregăteau de muncă. Cei trei bărbaţi îi ascultară povestea într-o 
tăcere cruntă și, când Tim le zise că mama lui nu-și recăpătase 
nici în dimineaţa aceea vederea, Preacinstitul Peter îl apucă de 
umeri și îi spuse: 

— Contează pe noi, băiete. Chiar acum îi vom strânge pe toţi 
tăietorii de lemne din cătun; și pe cei care muncesc în crângul 
cu tei sălbatici, și pe cei care urca pe Cărarea Carpenului. 
Nimeni nu mai taie lemne astăzi. 

Anderson adăugă și el: 

— lar eu îmi voi trimite băieţii la fermele din jur. La Destry și 
la joagăr. 

— Zapciul ce zice? se interesă, puţin cam neliniștit, Mocăitul 
Ernie. 

Anderson lăsă capul în jos, scuipă cu ciudă între cizme, apoi 
se șterse pe bărbie cu podul palmei 

— Am auzit că a plecat spre Tavares, fie în căutare de 
braconieri, fie în vizită la muierea aia a lui de acolo. Totuna e. 
Howard Tasley nu ne-ar fi de folos nici cât o bășină trasă în 
direcția vântului. O să ne ocupăm singuri de povestea asta. Şi, 
când zapciul nostru va binevoi să se întoarcă, Kells va fi deja în 
temniţă. 

— Ba chiar cu mâinile rupte, dacă se împotrivește și face 
tărăboi, adăugă Cosington. De când îl știu, nu-i în stare să se 
abţină de la băutură și nici să-și stăpânească firea aia 
năbădăioasă. L-a mai ţinut în frâu Jack Ross cât a trăit. Dar uite 
ce a ajuns să facă acum! S-o orbească în bătaie pe Nell Ross! 
Incredibil! Dintotdeauna Kells cel Mare a avut o slăbiciune 
pentru ea și singurul care habar n-avea era... 

Anderson îl înghionti, făcându-l să tacă; apoi se întoarse spre 
Tim și, pentru că era cam înalt, se aplecă în faţa băiatului, 


sprijinindu-și mâinile pe genunchi. 

— Zici că Perceptorul a găsit trupul lui tătâne-tău? 

— Așa zic. 

— Şi tu l-ai văzut. 

Ochii lui Tim se umplură de lacrimi, dar răspunse cu o voce 
destul de sigură: 

— Da, l-am văzut. 

— Pe terenul nostru, spuse Mocăitul Ernie. Lângă una dintre 
poteci. Unde și-a făcut cuib șarpele ăla mare. 

— Da. 

— Doar și pentru atât și îmi vine să-l omor, zise Cosington, dar 
îl vom aduce în viață dacă vom putea. Uite, Ernie, eu zic că ar fi 
bine ca noi doi să mergem mai întâi acolo și să aducem... 
pricepi tu... să aducem rămășițele pământești ale sărmanului 
Ross. Chelbosule, crezi că te descurci să dai de veste de unul 
singur? 

— Sigur. Ne vom strânge la prăvălie. Aveţi grijă să fiţi cu 
ochii-n patru pe Cărarea Carpenului, băieţi, deși sunt aproape 
sigur că-l vom găsi pe mizerabil în sat, zăcând beat mort pe 
undeva. 

Și Anderson adăugă, parcă mai mult pentru sine decât pentru 
ceilalţi: 

— Niciodată n-am crezut povestea aia cu dragonul. 

— Să-l căutaţi mai întâi în spatele crâșmei lui Gitty, îl sfătui 
Mocăitul Ernie. De multe ori a dormit acolo. 

— Așa vom face, zise Chelbosul Anderson privind la cer. Să vă 
zic drept, mie nu prea îmi place vremea asta. E prea cald pentru 
perioada Pământului Larg. Sper să nu vină vreo furtună și, de-o 
fi să vină, mă rog la zei să nu fie o furtună a furtunilor. Asta ne- 
ar distruge pe toți și niciunul dintre noi nu va mai avea cu ce să 
plătească birurile la anul. Dar, dacă băiatul ăsta zice adevărul, 
Perceptorul ne-a făcut un serviciu, arătându-ne cine-i mișelul din 
mijlocul nostru. 

Nu i-a făcut niciun serviciu mamei mele, își spuse Tim. Dacă 
nu mi-ar fi dat cheia aia și dacă eu n-aș fi folosit-o, mama n-ar fi 
orbit. 

— Acum du-te acasă, băiete! îi zise Marchly pe un ton blând, 
dar care nu suporta contrazicere. Și, rogu-te, oprește-te la mine 
acasă și spune-i nevesti-mii să adune câteva femei și să vină la 
tine acasă. Văduva Smack trebuie să se ducă să se odihnească 


puţin, că nu mai e tânără și nici cu sănătatea n-o duce prea 
bine. Și mai spune-i... 

Oftă adânc și continuă: 

— ...mai spune-i că mai târziu va avea nevoie de ele și cioclul 
Stokes. 


N 


a DC = 


A 

De data aceasta Tim venise călare pe Misty, care avea 
obiceiul de a se opri la toate tufele întâlnite pe drum ca să 
mănânce frunze din ele. Încă nu ajunsese acasă când au trecut 
pe lângă el două căruţe și o brișcă trasă de un căluţ, fiecare cu 
câte două femei care se grăbeau să-i ajute mama aflată în mare 
necaz și suferință. 

Abia ce o dusese pe Misty în grajd, alături de Bitsy, că Ada 
Cosington a și ieșit pe prispă, ca să-l anunţe că trebuie s-o ducă 
acasă pe Văduva Smack. 

— Poţi să iei șareta mea. Dar vezi să mergi încet pe unde sunt 
hârtoape, pentru că biata femeie e stoarsă de oboseală. 

— Au apucat-o iar tremuricii, doamnă-sai? 

— Nu, cred că sărmana e prea istovită ca să mai tremure. 
Vezi să nu uiţi niciodată că a venit aici când a fost mare nevoie 
de ea și se poate să-i fi salvat viața mamei tale. 

— A început mama să vadă? Măcar puţin? 

Expresia de pe chipul femeii i-a răspuns lui Tim, mai înainte 
ca vocea ei să o facă. 

— Încă nu, fiule. Trebuie să te rogi pentru asta. 

Tim a vrut să-i spună ce obișnuia tatăl lui să zică uneori: 
Roagă-te să plouă cât îţi poftește inima, dar în timpul ăsta fă 
bine și sapă și o fântână. Dar s-a gândit mai bine și nu a mai 


spus nimic. 
72 


DC = 


A 

Au mers încet până la casa Văduvei. Măgărușul acesteia 
fusese legat în spatele șaretei Adei Cosington. Nu se domolise 
deloc căldura aceea nefirească pentru anotimpul în care se aflau 
și nu se mai simţea adierea cu parfum dulce-amar care sufla de 
obicei dinspre Pădurea Fără Sfârșit. Văduva a încercat să spună 
lucruri optimiste despre starea lui Nell, dar a renunţat curând. 
Tim bănuia că și ei i se par mincinoase vorbele alea, la fel cum i 
se păreau lui. Cam pe la jumătatea uliţei principale, băiatul auzi 
un bolborosit gros din dreapta lui. Se uită speriat în direcția 


aceea, dar se liniști de îndată. Văduva adormise, cu bărbia 
sprijinită în pieptul slab, ca de pasăre. Tivul vălului îi atârna în 
poală. 

Când ajunseră în faţa casei de la marginea cătunului, băiatul 
se oferi să o conducă înăuntru. 

— Nu-i nevoie. Te rog doar să mă ajuţi să urc treptele și totul 
va fi bine. Mai întâi vreau să-mi fac o cană de ceai îndulcit cu 
miere și după aia să mă culc, așa de obosită mă simt. Tu trebuie 
să stai lângă mama ta, Tim. Știu că vor fi acolo jumătate din 
cucoanele de aici, dar de tine are ea nevoie. 

Pentru prima oară în cei cinci ani de când îi era învăţătoare, 
Văduva îl strânse tare pe Tim în braţe. Și el simţi cum vibra 
trupul bătrânei pe sub rochie. Așadar nu era prea epuizată ca să 
nu mai poată tremura. Nici să aducă alinare unui băiat, unui 
băieţel obosit, furios și profund tulburat, care avea mare nevoie 
de mângâiere. 

— Du-te la ea! Şi ferește-te de omul ăla negru, dacă-ţi va mai 
ieși în drum. Din cap și până-n picioare e numai minciună, iar 


învăţăturile lui nu aduc decât lacrimi amare. 
72 


FE > 


A 

Pe drumul de înapoiere, se întâlni pe uliţa mare cu Pai Willem 
și fratele lui, Hunter (căruia i se spunea Hunter Pătatul, din 
cauza puzderiei de pistrui de pe faţă). Cei doi se duceau să se 
alăture poterei, care pornise deja pe Drumul Arborelui. 

— Au de gând să-l caute pe fiecare bucată de pământ și 
potecă de lângă Cărarea Carpenului, îl anunţă surescitat Hunter 
Pătatul. O să-l găsim, cu siguranţă. 

Așadar potera nu dăduse de Kells în sat. Tim avea 
sentimentul că nu-l va găsi nici pe Cărarea Carpenului. 
Sentimentul ăsta nu avea niciun temei real și totuși era foarte 
puternic. La fel de puternică era și senzaţia că Perceptorul nu-și 
terminase încă treburile cu el. Omul cu mantia neagră se 


distrase pe socoteala lui... dar era departe de a fi isprăvit. 
(A 


DC =) 


AS 

Mama dormea, dar s-a trezit atunci când Ada Cosington l-a 
lăsat să intre în dormitor. Celelalte cucoane se aflau în camera 
mare și se pare că nu stătuseră degeaba câtă vreme Tim fusese 
plecat. Cămara fusese umplută ca prin minune - toate rafturile 
gemeau sub greutatea sticlelor și sacilor - și, cu toate că Nell 


era o gospodină desăvârșită, Tim nu-și amintea să fi văzut casa 
sclipind de atâta curăţenie. Până și grinzile din tavan fuseseră 
curățate de funingine. 

Fusese înlăturat tot ce ar mai fi putut aminti de Bern Kells. 
Cufărul acela oribil fusese surghiunit sub prispa din spatele 
casei, unde avea să se bucure de tovărășia păianjenilor, a 
șoarecilor de câmp și a broaștelor râioase. 

— Tim? Tu ești? 

Când băiatul prinse mâinile întinse către el, Nell oftă ușurată. 

— Cum te simţi, puiul meu? 

— Bine mă simt, mamă. 

Dar amândoi știau că e o minciună. 

— Oricum știam că-i mort, nu? Dar asta nu ne ajută acum. E 
ca și cum ar fi fost ucis din nou. _ 

Și lacrimile ţâșniră din ochii ei fără vedere. Incepu să plângă 
și Tim, dar reuși să nu scoată niciun sunet. Nu ar fi ajutat-o cu 
nimic dacă i-ar fi auzit suspinele. Ba chiar dimpotrivă. 

— O să-l ducă în salonașul ăla din spatele potcovăriei lui 
Stokes. Și multe dintre doamnele acestea cumsecade vor merge 
acolo, ca să-l pregătească pentru înmormântare. Dar, Tim, vrei 
să te duci tu înaintea lor? Vrei să-i duci toată dragostea ta și a 
mea? Că eu nu sunt în stare. N-am avut deloc minte și m-am 
măritat cu un bărbat care m-a schilodit atât de rău, că nici să 
merg nu mai pot... și nici să mai văd lumina zilei. Of, ce ka-mai3 
uite că sunt! Și ce preţ am avut de plătit! 

— Nu mai vorbi așa! Te iubesc, mamă. Firește că mă duc 


acolo. 
A 


a DC = 


A 

Dar, pentru că mai avea ceva vreme, s-a dus mai întâi în 
șopron (căci în casă erau mult prea multe femei pentru gustul 
lui) și și-a înjghebat un pat din fân și o cergă veche pe care o 
puneau peste catâri. Adormi imediat ce puse capul jos. La ora 
trei îl trezi Preacinstitul Peter, care își ţinea pălăria în dreptul 
pieptului și pe chip avea o expresie gravă și îndurerată. 

Frecându-se la ochi, Tim se ridică iute în capul oaselor. 

— L-aţi găsit pe Kells? 

— Nu, băiete, dar l-am găsit pe tatăl tău și l-am adus în sat. 
Mama ta zice că tu ai să-ţi iei rămas-bun de la el din partea 


3 Ka-mai (în Limba Nobilă) - „proasta lui Ka”, „proasta destinului” (n.tr.). 


amândurora. Adevărat? 

— Da, adevărat. 

Tim se ridică în picioare și își scutură de fân pantalonii și 
cămașa. Îi era rușine că fusese surprins dormind, dar nu se 
odihnise mai deloc cu o noapte în urmă și somnul superficial îi 
fusese bântuit de coşmaruri. 


— Vino, atunci! Vom merge cu căruţa mea. 
72 


DC = 


A 

Salonașul mortuar din spatele potcovăriei fusese amenajat 
pentru acei localnici care doreau să-și vadă morţii ca să le poată 
aduce un ultim omagiu și să-i înmormânteze în pământul pe 
care trăiseră, cu o cruce din lemn ori o piatră gravată la căpătăi, 
care să le marcheze mormântul. Dustin Stokes - poreclit, firește, 
Stokes cel Fierbinte - stătea în faţa ușii, îmbrăcat cu o pereche 
de pantaloni albi din bumbac, în locul celor din piele pe care îi 
purta în mod obișnuit. Peste ei avea o cămașă tot albă, care i se 
revărsa până aproape de genunchi, dând impresia că-i mai 
degrabă o rochie. 

Când îl văzu, Tim își aduse aminte că obiceiul cerea să se 
poarte veșminte albe la doliu. In clipa aceea înţelese tot 
adevărul pe care nu-l văzuse nici măcar atunci când privise la 
ochii deschişi și la trupul tatălui său în apa curgătoare. Și i se 
înmuiară genunchii. 

Preacinstitul Peter îl sprijini cu o mână de fier. 

— Nu poţi s-o faci, copile? Nu-i nimic, nu-i nicio rușine. A fost 
tatăl tău și știm cât de mult l-ai iubit. Toţi l-am iubit. 

— N-am nimic, abia reuși să șoptească Tim, pentru că parcă i 
se goliseră plămânii de aer. 

Stokes cel Fierbinte duse pumnul la frunte și se înclină. Pentru 
prima oară Tim a fost salutat ca un bărbat. 

— Heil, Tim, fiu al lui Jack! Ka-ul lui a plecat în Poiana de la 
capătul cărării, dar ce a rămas se află aici. Vrei să intri și să-l 
vezi? 

— Da, te rog. 

Preacinstitul Peter rămase în spatele lui și acum a fost luat de 
mână de Stokes; Stokes, care nu mai era îmbrăcat cu pantalonii 
de piele și nici nu mai zbiera și înjura ca atunci când ațâța focul 
din cuptor, ci care purta acum haine albe de ceremonie; Stokes, 
care îl conduse în încăperea micuță, cu pereţii pictaţi cu peisaje 


din pădure; Stokes, care îl conduse către catafalcul din lemn de 
carpen din mijlocul încăperii - locul care reprezenta Poiana de la 
capătul cărării. 

Jack Ross cel Mare era acoperit cu un linţoliu din in, de 
asemenea alb. Ochii lui fără pleoape priveau ţintă tavanul. 
Sicriul era sprijinit de un perete, iar sala se umpluse de mirosul 
lui amar, dar plăcut, pentru că fusese confecţionat tot din lemn 
de carpen și astfel va păstra foarte bine bietele rămășițe 
pământești vreme de o mie de ani, dacă nu cumva și mai mult. 

Stokes îi dădu drumul la mână și Tim înaintă de unul singur. 
Se așeză în genunchi. Îşi strecură degetele pe sub linţoliu și găsi 
mâna tătălui său. Era rece, însă băiatul nu ezită să-și 
împletească degetele vii și calde cu cele moarte. Așa se ţineau 
ei de mână pe vremea când Tim era micuţ și de-abia făcuse 
primii pași. In zilele acelea, bărbatul care mergea alături de el 
părea înalt de patru metri și părea nemuritor. 


In genunchi lângă catafalc, Tim privi la chipul tatălui său. 
(72 


a DC = 


A 

Când ieși de acolo, Tim rămase surprins să vadă că soarele 
coborâse destul de mult spre asfinţit și își dădu seama că 
petrecuse mai mult de un ceas la căpătâiul tatălui său. 
Cosington și Stokes stăteau în spatele potcovăriei, lângă movila 
de cenușă, înaltă cam cât un om în toată firea, și fumau ţigări 
pe care și le răsuciseră singuri. Tot nu se știa nimic de Kells cel 
Mare. 

— Poate s-o fi aruncat în râu și s-o fi înecat, presupuse Stokes. 

— Urcă în căruţă, fiule! îi zise Cosington. Te duc înapoi acasă, 
la mama ta. 

Însă Tim clătină din cap. 

— Mulţam frumos, dar am să mă duc pe jos, dacă nu-ţi este 
cu supărare. 

— Vrei să fii singur cu gândurile tale? Foarte bine. Eu o să mă 
duc acasă. Cina va fi rece, că nevasta mi-este la tine acasă, dar 
o voi mânca bucuros. Să știi, Tim, că nimeni nu-i poartă pică 
mamei tale în vreme de restriște ca asta. Absolut nimeni. 

Băiatul surâse stins. 

Cosington puse piciorul pe treapta căruţei, apucă dârlogii și 
vru să se urce. Dar își aduse aminte de ceva și se întoarse spre 
Tim. 


— Doar să fii cu ochii în patru după Kells. Nu cred că ai să te 
întâlnești cu el, nu la lumina zilei. Și vezi că am hotărât să 
punem doi sau trei băieţi zdraveni să stea de pază la noapte la 
voi acasă. 

— Mulţam-sai. 

— Nee... nu-mi mai zice așa. Spune-mi Peter, băiete. Eşti 
destul de mare și sincer mi-ar face plăcere. 

Se aplecă și strânse mâna lui Tim. 


— Imi pare atât de rău de tăicuţul tău. Teribi/ de rău îmi pare. 
yw 


TEDA 


A 

Tim porni pe Drumul Arborelui, cu soarele roșu scăpătând 
spre linia orizontului în dreapta lui. Se simţea pustiit, golit de 
orice simţământ și poate că era mai bine să se simtă așa. 
Deocamdată, cel puţin. Ce viitor mai aveau ei acum, când 
mama îi orbise, iar în casă nu mai era niciun bărbat care să le 
aducă pâinea cea de toate zilele? Ceilalţi pădurari, foștii tovarăși 
ai lui Ross cel Mare, îi vor ajuta cum vor putea și cât vor putea, 
dar aveau și ei problemele lor. Tatăl lui spusese mereu că 
terenul și casa sunt proprietatea lor, transmise din tată în fiu, 
dar Tim își dădea acum seama că nicio casă, nicio fermă, niciun 
petic de pământ din Cătunul Arborelui nu era cu adevărat 
proprietatea celor care locuiau acolo. Avea grijă de asta 
Perceptorul care va veni din nou la anul și în toţi anii care vor 
urma și va aduce cu el pergamentul ăla cu numele tuturor pe el. 
Și brusc, Tim simţi cum îl cuprinde ura față de îndepărtatul 
Gilead, care i se păruse întotdeauna (întotdeauna când se 
gândea la el, adică foarte rar) un tărâm al minunilor și viselor. 
Dacă Gilead nu ar mai exista, nu ar mai fi nici biruri. Și abia 
atunci ar putea ei să fie stăpânii caselor și pământului lor, abia 
atunci ar putea ei să fie liberi cu adevărat. 

Observă un nor de praf la sud. Soarele la asfinţit îl transformă 
într-o ceaţă însângerată. Ştia că acolo erau femeile care 
fuseseră la el acasă. Se urcaseră în căruţe și șarete și porniseră 
către salonul mortuar de unde el tocmai plecase. Vor spăla încă 
o dată trupul tatălui său, curățat deja de apa pârâului în care 
fusese aruncat. Il vor unge cu mir. Vor pune în mâna dreaptă a 
mortului o bucată de scoarță de mesteacăn cu numele soției și 
fiului. li vor pune semnul albastru pe frunte și îl vor culca în 
coșciug, iar Stokes cel Fierbinte va bate în cuie capacul... cu 


lovituri de ciocan cumplite. 

Femeile îi vor oferi lui Tim condoleanţele lor, împreună cu 
toate urările de bine. Insă băiatul nu avea nevoie de ele. Nu știa 
dacă va fi în stare să le audă fără să izbucnească iarăși în 
lacrimi. Și ostenise de atâta plâns. Cu gândurile astea în minte, 
Tim ieși de pe uliţă și o luă peste câmp, îndreptându-se spre un 
pârâu cu ape vesele, purtând numele Scăriţa. Mergând pe malul 
lui, va ajunge numaidecât la sursa lui: izvorul limpede dintre 
casa și șopronul familiei Ross. 

Mergea încet, ca în vis, gândindu-se mai întâi la Perceptor, 
apoi la cheia ce nu funcţiona decât o singură dată, apoi la 
șarpele cel mare, apoi la mâinile întinse ale mamei lui atunci 
când îi auzea vocea... 

Atât de adâncit în gânduri era Tim, că aproape trecu pe lângă 
obiectul ce ieșea din poteca de pe malul pârâului: o tijă din 
metal, cu vârful alb, ca din fildeș. Se lăsă pe vine și se uită cu 
ochi mari la ea. Işi aminti cum îl întrebase pe Perceptor dacă era 
o baghetă magică și își aminti și răspunsul enigmatic al 
acestuia: La începutul vieţii a fost schimbător de viteze la un 
Dodge Dart. 

Cineva puternic o îngropase pe jumătate în pământul tare. 
Tim întinse mâna, șovăi, apoi se dojeni singur, spunându-și să 
nu fie prostuţ, că doar nu era un șarpe care să-l paralizeze cu 
mușcătura lui și apoi să-l mănânce de viu. O trase afară și se 
uită cu atenţie la ea. Tija era făcută din oţel, oţel minunat 
prelucrat, așa cum numai Bătrânii știau să facă. Foarte preţios, 
cu siguranţă. Dar oare chiar era magică? Lui i se părea că era 
doar un obiect din metal și nimic mai mult, un obiect din metal 
rece și mort. 

În mâna potrivită, îi șopti Perceptorul în minte, orice lucru 
poate căpăta puteri magice. 

Tim observă o broască ţopăind pe o buturugă uscată de 
mesteacăn din partea cealaltă a pârâului. intinse vârful din 
fildeș către ea și spuse unicul cuvânt magic pe care îl cunoștea: 
abracadabra. Se așteptă cumva ca broasca să cadă moartă ori 
să se preschimbe în... în a/tceva. Dar nici nu muri și nici nu-și 
schimbă înfățișarea. In schimb, vietatea sări jos de pe buturugă 
și dispăru în iarba înaltă de la capătul pârâului. Și totuși bagheta 
asta fusese lăsată aici anume pentru el. Cumva Perceptorul 
știuse că va trece pe aici. Și când va trece. 


Tim se întoarse iar spre sud și văzu o străfulgerare de lumină 
roșie. Între casă și șopron. Câteva clipe rămase nemișcat, 
privind la reflexia aceea stacojie. Apoi o rupse la fugă. 
Perceptorul îi lăsase cheia; Perceptorul îi lăsase bagheta lui 
magică; și, chiar lângă izvorul din care își luau ei apă, îi lăsase și 
ligheanul din argint. 


Acela în care văzuse. 
wW 


PEDA 


A 

Însă nu era ligheanul, ci doar o căldare turtită din tablă. Cu 
umerii gârboviţi, Tim porni către șopron, intenţionând să dea de 
mâncare catărilor înainte de a intra în casă. Dar se opri și se 
întoarse. 

Da, o căldare era acolo, însă nu era căldarea /or. A lor era mai 
mică și era din lemn de carpen și avea toarta din tei sălbatic. 
Tim se apropie de izvor și o ridică de jos. Lovi ușor în ea cu 
capătul din fildeș de la bagheta Perceptorului. Căldarea scoase 
un sunet profund, ca de clopot, făcându-l pe Tim să se dea un 
pas înapoi. Nicio bucată de tablă nu putea produce un 
asemenea sunet. Și, dacă se gândea mai bine, își dădea seama 
că nicio căldare veche din tablă nu putea reflecta soarele la 
asfinţit cu atâta claritate. 

Cum să crezi că aș fi renunţat la ligheanul meu pentru un 
pițigoi abia ieșit din ou, ca tine, Tim, fiu al lui Jack? Și de ce să 
renunţ, când orice obiect poate fi magic? Și, că tot vorbim 
despre magie, oare nu ţi-am dat eu bagheta mea? 

Tim știa bine că singur își imagina vorbele acestea ale 
Perceptorului, dar era sigur că, dacă s-ar fi aflat acolo, omul cu 
mantia neagră ar fi spus cam același lucru. 

Apoi o altă voce îi vorbi în minte: Din cap și pâna-n picioare e 
numai minciună, iar învăţăturile lui nu aduc decât lacrimi amare. 

Respinse vocea aceasta și se aplecă să umple căldarea ce-i 
fusese lăsată anume pentru asta. Dar imediat îl cuprinse din nou 
neîncrederea. Încercă să-și amintească dacă Perceptorul făcuse 
anumite pase cu bagheta deasupra apei - adică, nu erau oare 
pasele mistice parte a magiei? - dar nu reuși. Nu-și aducea 
aminte decât că omul în negru îi spusese că nu va mai vedea 
nimic dacă va tulbura suprafaţa apei. 

Nesigur, nu atât de puterea baghetei magice, cât de 
capacitatea lui de a o folosi, Tim flutură la întâmplare bagheta 


deasupra apei din căldare. Câteva clipe nu se întâmplă nimic. 
Tocmai voia să renunţe când o ceaţă fină acoperi suprafaţa 
apei, ștergându-i chipul oglindit în ea. Apoi se limpezi și îl văzu 
pe Perceptor cum se uită în sus la el. Era noapte acolo unde se 
afla el, dar deasupra capului lui plutea o luminiţă verde, o 
luminiţă stranie, nu mai mare decât unghia de la degetul mare. 
Luminiţa asta se ridică și mai sus, descoperindu-i lui Tim o placă 
bătută în cuie de trunchiul unui carpen. ROSS-KELLS erau 
cuvintele scrise acolo. 

Luminiţa verde începu să se învârtă repede și urcă până 
aproape de suprafața apei din căldare, luându-l prin surprindere 
pe Tim. In lumina aceea se afla o persoană - o femeie verde, 
minusculă, cu aripi transparente pe spate. 

Este o sighe - din neamul zânelor! 

Aparent mulţumită că reușise să-i capteze atenţia, sighea își 
luă zborul, ateriză o clipă pe umărul Perceptorului, apoi sări de 
pe el. Acum plutea între doi stâlpi cu o bârnă între ei. De 
aceasta atârna un alt semn și Tim recunoscu scrisul îngrijit al 
tatălui său, același de pe semnul care marca terenul echipei 
Ross-Kells. CĂRAREA CARPENULUI SFÂRȘEȘTE AICI, scria acolo. 

DINCOLO ÎNCEPE MLAȘTINA FAGONARD. Și mai jos, cu litere 
mai mari și mai îngroșate: Al GRIJĂ, CĂLĂTORULE! 

Sighea zbură înapoi la Perceptor, făcu două cercuri în jurul lui, 
lăsând în urmă-i străluciri spectrale verzi ce se ștergeau încet; 
apoi se ridică și se opri sfioasă în dreptul obrazului lui. 
Perceptorul se uită la Tim; chipul lui pâlpâi ușor (la fel cum 
pâlpâise chipul tatălui său atunci când băiatul îl descoperise sub 
apa curgătoare). Cu toate acestea, părea cât se poate de real, 
părea întru totul aco/o. Ridică o mână și făcu un semicerc prin 
aer deasupra capului, mișcând arătătorul și degetul mijlociu ca 
pe o foarfecă. Aceasta era o expresie din limbajul semnelor pe 
care Tim o cunoștea foarte bine, deoarece toată lumea din 
Cătun o folosea din când în când: Grăbește-te, grăbește-te! 

Perceptorul și însoţitoarea lui dispărură complet, lăsându-l pe 
Tim să privească fix la propriul lui chip uluit. Trecu iarăși 
bagheta pe deasupra căldării, fără să ia prea mult aminte la tija 
metalică ce începuse să-i vibreze în pumn. Ca de nicăieri, 
reapăru vălul subţire de ceaţă. Se învolbură și apoi pieri. Acum 
Tim văzu o casă înaltă, cu multe frontoane și multe hornuri. Se 
afla într-o poiană înconjurată de carpeni atât de groși și de înalţi 


că, în comparaţie cu ei, carpenii de pe marginea cărării păreau 
niște pigmei. Precis, îşi zise Tim, că străpung norii cu vârfurile 
lor. Inţelese că locul acesta pe care îl vedea el acum se afla în 
adâncul Pădurii Fără Sfârșit, mult mai departe decât cutezase să 
ajungă cel mai curajos dintre tăietorii de lemne ai Cătunului. 

Pe apa din căldare apăru un Tim mic, al cărui contur pâlpâia 
ușor. Se apropie de ușa casei și bătu în ea. Era deschisă. Din 
casă ieși un bătrân surâzător, a cărui barbă albă, lungă până la 
brâu, sclipea de nestemate. Pe cap avea o pălărie conică, în 
culoarea galbenă a soarelui din perioada Pământului Plin. Tim- 
cel-din-Apă i se adresă cu sinceritate lui Maerlyn-cel-din-Apă. 
Maerlyn-cel-din-Apă se înclină, apoi intră înapoi în casa... care 
părea a-și schimba încontinuu forma (deși s-ar fi putut să fie 
vorba doar de un efect vizual produs de apa din căldare). Magul 
se întoarse cu o bucată de material negru ce părea a fi mătase. 
O ridică, demonstrându-i menirea: era o legătură pentru ochi. l-o 
întinse lui Tim-cel-din-Apă, dar, înainte ca acesta să o ia, 
reapăru ceața. Când se împrăștie, Tim nu mai văzu nimic în 
căldare, în afară de propriul său chip și o pasăre care trecea pe 
deasupra lui, fără doar și poate grăbită să ajungă în cuibul ei 
înainte de lăsarea nopţii. 

Tim trecu a treia oară bagheta peste apa din căldare și, oricât 
de captivat era, acum reuși să simtă vibrația puternică a tijei din 
metal în mâna lui. Când ceața se risipi, îl văzu pe Tim-cel-din- 
Apă așezat lângă patul lui Nell-cea-din-Apă. Legătura era la ochii 
mamei lui. Tim-cel-din-Apă o îndepărtă și o expresie de negrăită 
bucurie lumină chipul lui Nell-cea-din-Apă. Râzând, mama îl 
strânse în braţe. Râdea și Tim-cel-din-Apă. 

Ceaţa se așternu din nou peste imaginea aceasta, la fel cum o 
făcuse și peste cele două de dinainte, iar vibrația din baghetă 
încetă. /nutilă ca o baligă de cal, repetă Tim în gând. Acesta era 
adevărul. Când ceața se împrăștie, în apa din căldare nu se mai 
vedea decât lumina ce se stingea pe cer. Mai trecu de câteva ori 
bagheta Perceptorului peste apă, dar nu se mai întâmplă nimic. 
Nu conta. Ştia ce are de făcut. 

Tim se ridică în picioare, se uită spre casa lui și nu văzu pe 
nimeni acolo. Dar vor veni curând bărbaţii care se oferiseră să 
stea de veghe. Așa că trebuia să acţioneze repede. 

Când ajunse în grajd, o întrebă pe Bitsy dacă mai vrea să 
plece la o altă plimbare nocturnă. 


N 


a DC = 


A 

Văduva Smack era epuizată din cauza orelor lungi trudite 
pentru salvarea lui Nell Ross, dar era și bătrână, și bolnavă, iar 
vremea aceea ciudată o tulbura mai mult decât voia să 
recunoască. Din toate aceste motive se trezi de îndată, cu toate 
că Tim nu îndrăznise să-i bată prea tare în ușă (de fapt avusese 
nevoie de toată voinţa lui ca să cuteze a-i bate în ușă după 
apusul soarelui). 

Bătrâna aprinse lampa și simţi cum i se frânge inima când, la 
lumina ei, văzu cine îi stătea în prag. Dacă boala care îi 
degenerase trupul nu i-ar fi răpit și capacitatea de a vărsa 
lacrimi cu singurul ochi rămas, ar fi izbucnit în plâns la vederea 
chipului aceluia tânăr, atât de plin de hotărâre nesăbuită și 
voinţă fatală. 

— Vrei să te întorci în pădure, îi spuse ea. 

— Da, încuviinţă Tim pe un ton scăzut, dar ferm. 

— În ciuda a tot ce ţi-am zis. 

— Da. 

— Te-a vrăjit. Pentru ce? Ar avea ceva de câștigat din asta? 
Nu, nu el. A văzut o lumină în bezna din răstoaca asta uitată de 
lume și ţine morţiș să o stingă. 

— Doamnă-sai, dar mi-a arătat... 

— Ţi-a arătat ceva în legătură cu mama ta, sunt convinsă. 
Ştie prea bine ce-i stârnește pe oameni; știe mai bine ca oricine 
altcineva. Are cheile magice de la inimile lor. Știu că vorbele 
mele nu te pot opri, pentru că singurul meu ochi îmi este de 
ajuns ca să-ţi citesc hotărârea pe chip. Și mai știu că nu te pot 
reține cu forţa; la fel de bine știi și tu. Atunci, din care pricină ai 
venit la mine și ce anume poftești? 

Tim păru stingherit, însă hotărârea nu-i slăbi câtuși de puţin. 
lar Văduva pricepu că îl pierduse definitiv. 

— Ce anume poftești? 

— Doar să-i dau de veste mamei, dacă nu-ţi este cu supărare. 
Te rog să-i spui că m-am dus în pădure și că îi voi aduce ceva 
care-i va reda vederea. 

Sai Smack nu spuse nimic câteva secunde, ci doar îl privi ţintă 
prin vălul ei. La lumina lămpii, Tim vedea mai bine decât și-ar fi 
dorit prăpădul de pe chipul ei. Într-un sfârșit, Văduva îi zise: 

— Așteaptă aici. Să nu care cumva să-ţi iei tălpășiţa fără o 


vorbă de rămas-bun, pentru că atunci am să te cred laş. Și ai 
răbdare, pentru că știi bine că mă deplasez mai greu. 

Deși abia aștepta să pornească spre pădure, Tim a făcut ce i 
se ceruse. Secundele i s-au părut minute, iar minutele i s-au 
părut ore, dar, în cele din urmă, bătrâna lui învăţătoare se 
întoarse. 

— Eram convinsă că ai plecat, îi spuse ea. 

Nu l-ar fi putut râni mai tare pe Tim nici dacă l-ar fi lovit peste 
obraz cu o cravașă. li întinse apoi lampa: 

— la-o ca să-ţi luminezi drumul, căci observ că nu ai niciun 
felinar la tine. 

Adevărat. Mult prea nerăbdător să ajungă cât mai repede în 
pădure, uitase să-și ia un felinar la el. 

— Mulţam, doamnă-sai. 

In cealaltă mână, Văduva avea o desagă din pânză. 

— Ti-am pus aici o pâine. Nu-i prea mare și-i veche de două 
zile, dar nu am altceva de mâncare în casă. 

Nodul pe care Tim îl simţea acum în gât era prea mare ca să-i 
îngăduie să mai spună ceva, așa că băiatul își lovi ușor beregata 
de trei ori, apoi întinse mâna să ia desaga. Dar Văduva nu i-o 
dădu încă. 

— Ti-am mai pus ceva înăuntru, Tim. A aparţinut fratelui meu, 
care și-a găsit moartea în Pădurea Fără Sfârșit, acum aproape 
douăzeci de ani. L-a cumpărat de la un negustor ambulant și, 
când l-am certat și i-am spus că nu-i decât un prost, ușor de tras 
pe sfoară, m-a dus pe câmpul de la apus de cătun și mi-a arătat 
cum funcţionează. Şi, vai, zei ai mei, ce zgomot puternic a mai 
făcut! Mi-au ţiuit urechile ore-n șir! 

Și din desagă bătrâna scoase un pistol. 

Tim făcu ochii mari. Văzuse desene cu arme în cărţile 
Văduvei, iar Bătrânul Destry avea pe peretele salonului un 
desen înrămat al unei arme care se numea pușcă. Însă nici prin 
cap nu-i trecuse vreodată că va ajunge să ţină așa ceva în 
mână. Avea cam treizeci de centimetri lungime, mânerul era din 
lemn, trăgaciul și ţevile din metal fără luciu. Ţevile erau patru la 
număr, unite între ele cu benzi dintr-un metal ce semăna cu 
alama. Găurile de la capetele lor, pe unde ieșea pușcătura, erau 
pătrate. 

— Doar de două ori a tras cu el înainte de demonstraţia 
făcută pentru mine și nu s-a mai tras niciodată de atunci, pentru 


că a murit la scurtă vreme după aceea. Habar nu am dacă mai 
funcţionează, dar am avut grijă să îl ţin la loc uscat și să îl ung, 
așa cum mi-a arătat el, o dată pe an, de ziua lui de naștere. 
Toate camerele sunt încărcate și ţi-am mai pus în desagă încă 
cinci proiectile. Gloanţe se cheamă. 

— Cloanţe? se încruntă nedumerit Tim. 

— Nu, nu, gloanțe, cu g. Uite! 

li întinse desaga cu mâinile ei noduroase și adăugă: 

— Joshua zicea că pistolul nu trebuie niciodată îndreptat către 
cineva decât în cazul că vrei să rănești ori să ucizi persoana 
respectivă. Pentru că, mai spunea el, armele au inimi pasionale. 
Sau o fi zis „raţionale”? Nu-mi mai aduc aminte, au trecut prea 
mulţi ani de atunci. Uite, e o manetă mică pe latura asta... uite, 
aici... 

Se auzi un ţăcănit și pistolul se frânse în locul dintre mâner și 
ţevi. Văduva îi arătă acolo patru pătrate din alamă. Trase afară 
unul dintre acestea și Tim văzu că pătratul era, de fapt, capătul 
unui proiectil - al unui glont. 

— Capătul ăsta din alamă rămâne în armă după ce tragi, îi 
explică bătrâna. Trebuie să ţii minte să-l scoţi înainte să pui alt 
glonţ înăuntru. Înţelegi? 

— Da. 

Tim ardea de nerăbdare să atingă gloanţele. Mai mult încă: 
ardea de nerăbdare să ţină pistolul în mâinile lui și să apese pe 
trăgaci și să simtă reverberaţia detunăturii. 

Văduva închise arma (care făcu același ţăcănit scurt, fără 
cusur), apoi îi arătă capătul dinspre mâner. Băiatul observă 
acolo patru mecanisme micuţe de armare pe care trebuia să le 
tragi înapoi cu buricul degetului mare. 

— Astea sunt ciocănelele percutoare. Fiecare pușcă pe câte o 
ţeavă... presupunând, firește, că  blestemăţia asta mai 
funcţionează. Înţelegi? 

— Da. 

— Se cheamă armă cu patru focuri. Joshua zicea că nu face 
niciun rău atâta vreme cât ciocănelele sunt trase. 

Văduva Smack se clătină ușor pe picioare, de parcă ar fi luat- 
o cu ameţeală. 

— Ce minte am eu să dau o armă unui copil? Și unuia care 
vrea să se ducă în Pădurea Fără Sfârșit în creierii nopţii, la 
întâlnire cu diavolul? Dar ce altceva aș putea face? 


Şi adăugă, tot pentru sine: 

— Dar el nu se așteaptă ca băiatul să fie înarmat, nu? Și 
poate că Albul nu a dispărut cu totul din lume și unul din 
gloanţele astea vechi îi va găuri inima aia neagră. 

Acum i se adresă lui Tim: 

— Pune pistolul la loc în desagă, rogu-te. 

li întinse arma cu patul înainte. Tim aproape că o scăpă din 
mână. | se părea incredibil ca un obiect atât de mic să fie atât 
de greu. Şi parcă vibra, la fel cum vibrase bagheta magică a 
Perceptorului atunci când o trecuse peste apa din căldare. 

— Celelalte gloanţe ţi le-am învelit în vatelină. Ai nouă, cu tot 
cu cele patru din pistol. Vezi de te poartă cu chibzuială cu ce ți- 
am dat, ca să nu mă pomenesc blestemată când oi ajunge în 
Poiana de la capătul cărării. 

— Mulţu... mulțaaam, doamnă-sai! 

Atât reuși Tim să bâlbâie. Puse cu grijă arma în desagă. 

Bătrâna își luă capul în palme și scoase un râset amar. 

— Eşti un prost și eu sunt o proastă și mai mare. In loc să-ţi 
dau pistolul fratelui meu, ar fi trebuit să te bat cu coada de la 
mătură. 

Scoase din nou râsetul acela îndurerat. 

— Deși nici n-ai fi simţit, că sunt bătrână și nu mai am putere. 

— Vrei să-i spui mamei ce e cu mine? Mâine-dimineaţă? 
Pentru că acum am de gând să merg până la capătul Cărării 
Carpenului. 

— O, da, am să-i spun și am să-i frâng inima. 

Marginea vălului se undui ușor atunci când Văduva se aplecă 
spre el. 

— La asta te-ai gândit? Văd pe chipul tău că da. De ce faci ce 
faci când știi bine că ai să-i rănești sufletul? 

Tim se îmbujoră până la rădăcina părului, dar rămase neclintit 
în hotărârea luată. In momentul acela semăna nespus de mult 
cu tatăl lui drag. 

— Vreau să-i redau vederea. Perceptorul mi-a lăsat destule 
din obiectele magice ca să știu ce trebuie să fac. 

— Magie neagră! Pe care-și sprijină minciunile! Minciunile, 
Tim Ross! 

— Așa spui dumneata. 

Acum băiatul își împinse bărbia înainte, făcând asemănarea 
cu Jack Ross și mai mare. 


— Dar n-a minţit în privinţa cheii - pentru că a funcţionat. Și 
n-a minţit nici în privinţa bătăii - pentru că așa s-a întâmplat. Și 
n-a minţit nici când a zis că mama o să orbească - pentru că a 
orbit. Cât despre taica... știi și dumneata. 

— Ştiu, spuse Văduva cu un pronunţat accent rustic, pe care 
Tim nu i-l mai auzise niciodată. O, da, și fiecare din adevărurile 
lui te-a rănit și te-a ademenit în cursa pe care ţi-a întins-o. 

La început băiatul nu o contrazise, ci doar plecă privirea și își 
studie bombeurile cizmelor vechi și uzate. Datorită tăcerii lui, 
Văduva îndrăzni să spere că va renunţa la toată nebunia aceea. 
Dar Tim ridică fruntea, o privi drept în ochi și îi zise: 

— O s-o leg pe Bitsy mai sus de terenul Cosington-Marchly. Nu 
vreau s-o las acolo unde l-am găsit pe taica, pentru că-i un 
șarpe mare în copac. Când ai să te duci la mama, vrei să-l rogi 
pe sai Cosington s-o aducă pe Bitsy acasă? 

O femeie niţeluș mai tânără ar fi continuat discuţia, poate ar fi 
stăruit mai mult pe lângă el - dar Văduva nu mai era de mult 
tânără. 

— Mai poftești și altceva? 

— Încă două lucruri. 

— Spune. 

— Vrei s-o săruţi pe mama din partea mea? 

— Da, cu multă plăcere. Altceva? 

— Vrei să-mi dai binecuvântarea dumitale? 

Bătrâna se gândi puţin, apoi clătină din cap: 

— Pistolul fratelui meu e toată binecuvântarea pe care ţi-o pot 
da. 

— Înseamnă că va trebui să-mi ajungă. 

Băiatul flexă ușor un genunchi și-și duse pumnul la frunte, 
salutându-și învăţătoarea. Apoi se răsuci pe călcâie și cobori 
treptele prispei către locul unde îl aștepta micuța și credincioasa 
lui catârcă. 

Pe ton scăzut, dar perfect audibil, Văduva Smack spuse în 
urma lui: 

— Te binecuvântez în numele lui Gan! Acum să-l lăsăm pe ka 


să-și facă treaba. 
72 
Sa DC 
Deja apusese luna când Tim a descălecat de pe Bitsy și a 


legat-o de o tufă de pe marginea Cărării Carpenului. Când 


plecase de acasă își umpluse buzunarele cu ovăz, pe care i-l 
așternu acum înainte, așa cum îl văzuse făcând pe Perceptor cu 
calul lui cu o noapte în urmă. 

— Stai cuminte, că dimineaţă o să vină sai Cosington să te ia 
de aici, îi spuse Tim. 

In minte îi apăru o imagine în care Preacinstitul Peter o găsea 
pe Bitsy moartă, în burtă cu o gaură mare, făcută de unul dintre 
prădătorii din pădure (poate chiar de acela pe care îl simţise în 
spatele lui în timpul acelei pasear de cu o noapte în urmă). Dar 
ce altceva putea să facă? Bitsy era o scumpă, însă nu avea 
destulă minte cât să poată ajunge acasă de una singură, 
indiferent de câte ori mai fusese pe drumul ăsta. 

— N-ai să păţești nimic, îi zise el mângâindu-i botul neted... 
dar chiar așa va fi? 

Refuză să se gândească la faptul că Văduva avusese dreptate 
întru totul și că aceasta era doar prima dovadă. 

Perceptorul mi-a spus adevărul despre toate celelalte; cu 
siguranţă că nici în privința asta nu m-a minţit. 

După ce a parcurs trei roți pe Cărarea Carpenului a ajuns să 
fie convins că așa stăteau lucrurile. 


Nu trebuie să uiţi că Tim nu avea decât unsprezece ani. 
yw 


TEDA 


A 

Nu zări niciun foc de tabără în noaptea aceasta. Dar, aproape 
de capătul Cărării Carpenului, Tim observă o lumină rece și 
verde, care pâlpâia și dispărea, reapărând mereu cu destulă 
forță pentru a arunca umbre care i se încolăceau în jurul 
gleznelor, aidoma unor șerpi. 

Cărarea - mai puţin distinctă acum când singurele urme de pe 
ea erau doar cele de la roţile căruţelor lui Ross cel Mare și Kells 
cel Mare - o luă puţin spre stânga, ocolind un carpen străvechi, 
cu trunchiul mai gros decât cea mai mare casă din Cătun. La o 
sută de pași depărtare de cotul acesta, cărarea intra într-o 
poiană. Acolo erau doi pari și de-a curmezișul lor era o bârnă și 
pe bârnă se afla un semn. Tim putea citi ce scria pe acesta 
pentru că, deasupra lui, sighea plana în văzduh, bătând atât de 
repede din aripi că aproape nu i se mai vedeau. 

Băiatul se apropie, uitând de tot și toate la vederea acestei 
minunăţii. Sighea nu avea mai mult de zece centimetri înălțime. 
Era complet goală. Era superbă. Nu-ţi puteai da seama dacă și 


trupul ei era tot verde, la fel ca lumina pe care o emana, pentru 
că te orbea strălucirea din jurul ei. Însă îi vedea surâsul 
prietenos și înțelegea că și ea îl vede foarte bine, deși nu 
existau pupile în ochii migdalaţi. Aripile ei scoteau un sunet 
grav, precum torsul unei pisicuţe. 

Dar nici urmă de Perceptor. 

Parcă veselă, sighea se învârti în cerc, apoi cobori fulgerător 
și dispăru între ramurile unei tufe. Tim simţi un fior de teamă, 
imaginându-și aripile acelea delicate sfâșiate de ghimpi, dar ea 
ieși teafără din tufă, înălțându-se într-o spirală ameţitoare până 
la cincisprezece metri, dacă nu și mai mult - cam până la 
primele crengi ale carpenilor - după care plonjă direct spre el. 
Tim mai apucă să-i vadă braţele întinse înapoi, ca acelea ale 
unei fetițe care se aruncă într-un lac. Se feri iute și îi auzi 
râsetele atunci când sighea trecu razant peste capul lui, 
învolburându-i părul. Parcă auzea clinchet de clopoței veseli ce 
sunau undeva, departe. 

Cu multă grijă, se îndreptă de mijloc și o văzu cum se 
întoarce, acum făcând tumbe în văzduh. li bubuia inima în piept. 
Niciodată nu mai văzuse ceva atât de minunat. 

Sighea zbură peste bârna cu semnul și, la lumina ei ca de 
licurici, Tim observă o cărare îngustă și năpădită de buruieni, 
care intra în Pădurea Fără Sfârşit. Sighea ridică un braţ. Îi făcu 
semn cu mâna cuprinsă de flăcări verzi. Fermecat de 
frumuseţea ei nepământeană și de surâsul prietenos, Tim nu 
șovăi nicio clipită și trecu pe sub bârnă, fără să arunce nici 
măcar o privire la ultimele două cuvinte scrise de tatăl lui cel 
dus dintre cei vii: Al GRIJA, CALATORULE! 


N 


DC = 


A 

Sighea plană în aer până când băiatul ajunse foarte aproape 
de ea, apoi o zbughi pe poteca aceea îngustă. Se opri la o 
oarecare depărtare de el și rămase plutind în aer, surăzându-i și 
făcându-i semn să o urmeze. Buclele i se revărsau pe umeri, 
uneori acoperindu-i sânii micuţi; alteori adierea aripilor le 
răvășeau, iar sânii ieșeau la iveală. 

Când se apropie iar, Tim îndrăzni să o întrebe... dar foarte 
încet, ca nu cumva vocea lui puternică să nu-i spargă timpanele 
minuscule. 

— Unde e Perceptorul? 


Sighea îi răspunse printr-un alt hohot de râs argintiu. Se dădu 
peste cap o dată, de două ori, cu genunchii ridicaţi până la 
umeri, apoi porni în zbor pe deasupra potecii, aruncând o privire 
în urmă ca să se asigure că Tim venea după ea. Astfel l-a 
condus sighea pe băiatul fermecat în adâncurile Pădurii Fără 
Sfârșit. Tim nici nu băgă de seamă când dispăru poteca aceea 
îngustă, iar el ajunse să meargă printre carpeni foarte înalţi pe 
care ochii puţinor muritori îi mai văzuseră, iar asta se 
întâmplase de foarte demult. Nu băgă de seamă nici că 
mireasma profundă, dulce-amăruie a carpenilor a fost înlocuită 
de un miros mult mai puţin plăcut de apă stătută și de vegetaţie 
putredă. Carpenii rămăseseră în urmă. Vor mai fi și alții înainte, 
mulţi, foarte mulţi carpeni vor mai fi, însă nu și aici. Tim 
ajunsese la marginea ținutului mlăștinos care purta numele 
Fagonard. 

Aruncându-i iarăși surâsul acela ispititor, sighea zbură mai 
departe. Acum strălucirea-i verde se reflecta în apa întunecată. 
Ceva - însă nu un pește - ieși la suprafaţa mizerabilă, se holbă 
la eterica intrusă cu un ochi spân și alunecă înapoi în adâncuri. 

Tim nu observă nimic. Nu vedea decât smocul de iarbă 
deasupra căruia plutea sighea. Era cam departe de el, dar nici 
nu se punea problema să nu se ducă acolo. Ea îl aștepta. Pentru 
mai multă siguranţă, băiatul făcu un salt, abia reușind să ajungă 
pe teren mai sigur; căci strălucirea aceea verde era înșelătoare, 
făcând lucrurile din jur să pară mai aproape decât erau în 
realitate. Se clătină puternic și începu să dea bezmetic din mâini 
ca să-și recapete echilibrul. Sighea înrăutăţi și mai mult situaţia 
(fără intenţie, firește, Tim era convins de asta) atunci când se 
roti iute în cercuri în jurul capului său, orbindu-l cu aura ei și 
umplându-i urechile cu clopoţeii râsetelor ei. 

Lucrurile nu se prezentau tocmai bine (și de aceea Tim nu a 
observat capul solzos ce ieșise la suprafața mlaștinii în spatele 
lui, nu a observat ochii bulbucaţi și nici fălcile căscate, pline cu 
colţi triunghiulari), însă băiatul era tânăr și sprinten. Işi recăpătă 
echilibrul și rămase nemișcat pe peticul mic de pământ cu iarbă. 

— Cum te cheamă? o întrebă el pe zâna strălucitoare, care 
acum plutea la câţiva pași de smocul de iarbă. 

Deși îi auzea râsul cristalin, Tim nu era prea sigur că putea să 
vorbească ori că îi va spune ceva fie în Limba de Rând, fie în cea 
Nobilă. Dar ea îi răspunse și lui Tim i se păru că nu mai auzise 


vreodată un nume atât de încântător, cum nu se poate mai 
nimerit pentru frumuseţea ei diafană. 
— Armaneeta! spuse sighea și porni iar în zbor, râzând și 


uitându-se cu cochetărie în urmă, la el. 
LA 


DC = 


A 

O urmă în adâncurile mlaștinei Fagonard. Din când în când, 
smocurile de iarbă erau suficient de apropiate ca să poată păși 
de pe unul pe altul fără probleme; dar, pe măsură ce înainta, se 
văzu tot mai adesea nevoit să sară, iar săriturile acestea 
deveneau din ce în ce mai lungi și mai dificile. Totuși Tim nu s-a 
speriat. Dimpotrivă chiar, se simţea fascinat, se simţea euforic 
și râdea de fiecare dată când era pe punctul de a-și pierde 
echilibrul. Nu vedea creaturile în forma literei „V” care îl 
urmăreau, croindu-și drum prin apa neagră la fel de lin ca acul 
unei cusătorese printr-o bucată de mătase; mai întâi o creatură, 
apoi trei, apoi șase. Îl mușcau ţânţarii-vampiri și îi alunga fără să 
le simtă înţepăturile, iar pielea i se acoperise cu picuri de sânge. 
Nu observa nici celelalte creaturi, turtite, dar mai mult sau mai 
puţin verticale, care se deplasau în paralel cu el, holbându-se în 
jur cu ochi ce luceau în întuneric. 

De câteva ori întinse mâna după Armaneeta, strigându-i: 

— Vino la mine, nu-ţi fac niciun rău! 

Dar ea se ferea mereu. O dată chiar i-a scăpat printre 
degetele-i aproape strânse,  gâdilându-i-le cu aripile ei 
transparente. 

Sighea înconjură în zbor un petic de pământ ce părea mai 
mare decât celelalte. Pe el nu creștea iarba, iar Tim presupuse 
că era vorba despre o piatră - prima pe care o întâlnea în partea 
aceasta de lume, unde lucrurile păreau mai degrabă lichide. 

— E prea departe! strigă el către Armaneeta. 

Se uită în jur după o altă piatră pe care să poată pune 
piciorul, dar nu văzu niciuna. Dacă voia să ajungă pe următorul 
smoc de iarbă, trebuia mai întâi să sară până la piatra aceea. Şi 
sighea îi tot făcea semne să o urmeze. 

Poate că am să reușesc, își zise el. Ea e sigură de asta; 
altminteri de ce mi-ar face semne? Pe peticul de pământ pe care 
stătea el acum nu era suficient loc ca să poată da înapoi și să-și 
ia elanul necesar săriturii. Prin urmare, Tim își flexă genunchii și 
făcu o săritură lungă, folosindu-și toată forţa pe care o avea. 


Zbură pe deasupra apei, își dădu seama că nu va reuși să 
aterizeze pe piatră - nu tocmai - și întinse braţele. Se prăbuși pe 
piept și se lovi la bărbie destul de tare cât să vadă stele verzi 
dansând în faţa ochilor săi și așa ameţiţi de lumina tot verde 
emanată de sighe. Într-o fracțiune de secundă înţelese că nu de 
o piatră se agăţase el - asta în cazul că pietrele nu respirau - și 
apoi auzi un grohăit colosal și ameninţător din spate. Și imediat 
spinarea și ceafa băiatului fură împroșcate cu apă caldă, 
infestată cu tot soiul de larve. 

Se caţără pe piatra care numai piatră nu era, dându-și seama 
că a pierdut felinarul, însă nu și desaga. Dar ar fi pierdut-o și pe 
ea, dacă nu și-ar fi legat strâns de mână curelele ei. Bumbacul 
se umezise, dar nu se îmbibase cu apă. Nu încă. 


Și în clipa aceea, chiar când începuse să simtă apropierea 
creaturii din spatele lui, „piatra” a început să se ridice. Se afla 
pe capul unei lighioane care până atunci se odihnise în mâlul 
mlaștinii. Acum se trezise și nu era absolut deloc binedispusă. 
Scoase un muget și din bot îi ţâșniră flăcări verzi și portocalii, 
pârlind buruienile ce ieșeau din apă. 

Nu-i cât o casă, nu, probabil că nu, da’ precis e un dragon și, 
Zei ai mei și vai de mine, eu stau chiar pe căpățâna lui! 

Suflul puturos al creaturii lumină puternic zona aceea a 
mlaștinii. Tim văzu cum buruienile se încovoaie, iar vietăţile 
care îl urmăriseră până atunci fugiră de focul dragonului cât de 
repede erau în stare. Mai văzu și un alt smoc de iarbă. Puțin mai 
mare decât cele pe care sărise el până ajunsese la locul acesta 
extrem de primejdios. 

Nu era vreme să se gândească la vreun pește căpcăun care îl 
va hăpăi degrabă dacă ar cădea în mlaștină și nici la faptul că 
următoarea respiraţie a balaurului îl va transforma în tăciune 
dacă ar reuși să ajungă la peticul acela de pământ. Cu un țipăt 
disperat, Tim se repezi înainte. A fost cea mai lungă săritură a 
lui de până atunci, ba chiar prea lungă. Se apucă iute de 
buruieni ca nu cumva să se prăbușească în apă pe partea 
cealaltă. lerburile aveau muchii tăioase și i-au crestat degetele. 
Unele erau și foarte fierbinţi și fumegau, însă Tim nu le dădu 
drumul din mâini. Nici nu voia să-și imagineze ce îl aștepta dacă 
ar fi căzut de pe insulița aceasta. 

Nu că poziţia lui de acum ar fi fost una sigură. Se săltă în 


genunchi și se uită în urmă. Dragonul - de fapt, o dragoniţă, 
pentru că îi vedea creasta rozalie de femelă - se ridicase din 
apă și stătea acum pe picioarele din spate. Nu, nu era cât o 
casă, dar era mai mare decât Nero, armăsarul Perceptorului. Își 
mișcă de două ori aripile, împroșcând cu apă în toate direcţiile și 
stârnind un curent de aer care-i răvăși lui Tim părul leoarcă de 
transpiraţie. Zgomotul făcut de aripile lighioanei semăna cu cel 
al cearșafurilor mamei puse la uscat într-o zi cu mult vânt. 

Se uita ameninţător la el cu ochi rotunzi, cu vinișoare roșii. 
Din bot îi curgeau bale fierbinţi, care fâsâiau și sfârâiau la 
contactul cu suprafaţa apei. Tim reuși să vadă cum i se mișcă 
branhiile dintre ţâţele acoperite cu solzi atunci când femela- 
dragon trase aer în piept ca să alimenteze cuptorul pe care îl 
avea în burtă. Și avu vreme să-și spună cât de ciudat era - și 
oarecum nostim - că minciuna spusă de tatăl lui vitreg avea să 
se preschimbe acum în adevăr. Doar că Tim va fi cel ars de viu. 

Trebuie că zeii se distrează de minune, își mai zise băiatul. lar 
dacă ei nu se distrau, precis Perceptorul nu mai putea de râs. 

Fără să se gândească la ce face, Tim căzu în genunchi și 
întinse mâinile spre lighioană. Desaga i se legăna de încheietura 
mâinii drepte. 

— Te rog, doamna mea! strigă el. Te rog să nu mă arzi, căci 
am fost amăgit și pentru asta îţi cer iertare! 

Dragoniţa îl mai privi ţintă preţ de câteva clipe. Branhiile 
continuau să-i pulseze, iar balele arzătoare continuau să-i curgă 
din bot și să sfârâie la atingerea apei. Apoi, încet, foarte încet, 
centimetru cu centimetru - cel puţin așa i s-a părut lui Tim - 
creatura se cufundă din nou în mlaștină. La final nu-i mai 
rămase afară decât creștetul capului... și ochii aceia bulbucaţi, 
ochii aceia înfiorători, care păreau a-i promite că nu va mai da 
dovadă de milă dacă îi va mai deranja încă o dată odihna. Apoi 
dispărură și ei și tot ce se mai vedea la suprafaţa apei era ceva 
ce putea ușor fi confundat cu o piatră. 

— Armaneeta? 

Tim se uită în jur, căutându-i strălucirea verde, dar știind 
totodată că nu o va vedea. 

Il ademenise până în adâncurile mlaștinii Fagonard, într-un loc 
unde nu erau decât smocuri de iarbă în faţă și un balaur în 
urmă. Işi făcuse treaba. 

— Numai minciuni, șopti Tim. 


Mare dreptate avusese Văduva Smack. 
yw 


PEDA 


A 

Se așeză pe movilița aceea de pământ din mijlocul mlaștinii, 
imaginându-și că va începe să plângă, dar lacrimile nu voiau să 
curgă. Mai bine. La ce i-ar folosi să plângă? Fusese prostit și cu 
asta basta. Hotări să fie mai precaut data viitoare... dacă va mai 
fi o dată viitoare. Pentru că viitorul părea incert acum, când 
stătea singur aici, sub raza cenușie a lunii. Se întorseseră 
vietăţile care fugiseră la apariţia dragoniţei. Ocoliră budoarul 
acvatic al monstrului, dar și așa aveau suficient spaţiu de 
mișcare și nu era nicio îndoială că destinaţia lor era micuța 
insulă pe care se afla Tim. Nu putea decât să spere că era vorba 
despre un fel de pești, care ar fi murit dacă ar fi ieșit din apă. 
Însă știa la fel de bine că vietăţile mari care trăiau într-o apă 
atât de mâloasă și de puţin adâncă pot respira și pe uscat. 

Le urmări cum îi dau târcoale și își spuse: fsi fac curaj să mă 
atace. 

Ştia că își privește moartea drept în ochi, însă nu avea decât 
unsprezece ani și îi era foarte foame. Așa că scoase bucata de 
pâine din desagă, văzu că doar un capăt era umezit de apă și 
luă câteva îmbucături din partea cealaltă. Apoi o puse jos, 
alături de el, ca să poată examina pistolul la lumina nesigură a 
lunii și la licărul fosforescent al mlaștinii. Arma părea uscată. La 
fel și gloanţele de rezervă. Lui Tim îi veni o idee cum să le 
ferească și mai bine de umezeală. Așa că făcu o gaură în 
capătul uscat al pâinii, înghesui gloanţele înăuntru, le acoperi cu 
miezul scobit și așeză pâinea alături de desagă. Spera să se 
usuce și desaga, dar nu era sigur. Aerul era foarte umed și... 

Şi uite două lighioane năpustindu-se la insuliţa lui Tim. Băiatul 
sări în picioare și strigă primele vorbe care-i veniră în minte: 

— Să nu cutezaţi! Să nu cutezaţi, fraierilor! E un pistolar aici, 
adevărat fiu al Gileadului și al lui Eld, așa că să nu cutezaţi! 

Se îndoia că lighioanele acelea, cu creierașii lor cât un bob de 
mazăre, i-ar înţelege strigătele - sau le-ar păsa de ce spune el - 
dar, speriate de vocea lui, se împrăștiară care încotro. 

Aveţi grijă să n-o treziti pe doamna-de-foc, le zise Tim în 
gând. Că s-ar putea să se destepte și să vă prăjească. 

Ce altceva putea face? 

Data următoare când vietățile subacvatice se repeziră la el, 


băiatul nu doar că strigă la ele, ci și bătu cu putere din palme. 
Ar fi dat cu pumnii într-un buștean, dacă s-ar fi aflat vreunul în 
jur, și ducă-se în Na'ar*! dragoniţa. Tim își spuse că, la o adică, 
moartea în flăcările ce-i țâșneau din bot ar fi fost una mult mai 
milostivă decât chinurile îndurate în fălcile lighioanelor ce înotau 
pe lângă el. Şi cu siguranţă mult mai rapidă. 

Se întrebă dacă Perceptorul se afla pe undeva, în apropiere, 
desfătându-se la vederea suferințelor lui. Tim ajunse la 
concluzia că era pe jumătate adevărat. Da, de urmărit îi 
urmărea, însă nici vorbă să-și murdărească Perceptorul 
încălţările în mâlul din mlaștină. Era într-un loc uscat și plăcut și 
urmărea toată scena în ligheanul lui din argint, iar Armaneeta 
zbura în cercuri pe lângă el. Ba poate chiar stătea pe umărul lui, 


cu bărbia sprijinită în mânuţele ei minuscule. 
yw 


TEDA 


A 

Atunci când lumina murdară a zorilor se furișă printre arbori 
(niște monstruozităţi contorsionate, noduroase, acoperite cu 
mușchi, cum Tim nu mai văzuse niciodată până atunci), deja 
vreo douăzeci și patru de lighioane dădeau târcoale peticului de 
pământ pe care se afla. Cea mai scurtă părea a avea cam trei 
metri, dar majoritatea erau cu mult mai lungi. Zadarnic striga, 
zadarnic bătea din palme, că nu mai reușea să le gonească de 
acolo. Aveau să-l atace dintr-un moment în altul. 

Și, de parcă asta nu ar fi fost destul de rău, la lumina care 
trecea prin acoperișul de frunze putea să vadă că moartea și 
ingerarea lui aveau spectatori. Incă nu putea să le deslușească 
feţele și asta îl umplea cu un soi de bucurie jalnică. Pentru că 
siluetele lor gheboase, pe jumătate omenești, erau și așa destul 
de cumplite. Stăteau pe malul din apropiere, la vreo șaizeci, 
șaptezeci de metri depărtare de Tim. Reuși să numere cam 
șase, dar avea impresia că erau mai mulţi. Nu putea să fie sigur 
din cauza luminii slabe și cețoase. Spectatorii aceștia la tragedia 
lui aveau umerii rotunjiţi și își repeziseră înainte capetele 
acoperite cu peri zbârliți. Zdrenţele ce le atârnau pe trupurile 
fără contururi precise erau fie resturi de haine, fie bucăţi de 
mușchi, aidoma aceluia care atârna din crengile copacilor. Lui 
Tim i se păreau a fi un trib mic de oameni din glod care se 
ridicaseră din adâncul mlaștinii ca să urmărească cum 


31 Na'ar - „iad”, în limba oamenilor manni (n.tr.). 


lighioanele înotătoare își hărţuiesc prada și, în cele din urmă, o 
înșfacă. 

Si ce importanţă are? Tot o să mor, indiferent dacă se uită la 
mine sau nu. 

Una dintre reptilele care-i dădeau târcoale ieși din grup și se 
îndreptă spre peticul de pământ, biciuind apa cu coada, 
ridicându-și capul preistoric și pe bot cu un rânjet ce părea mai 
lung decât tot trupul băiatului. Lovi cu putere pe dedesubt 
peticul de pământ, făcându-l să tremure ca piftia. Oamenii din 
glod de pe mal începură să huiduie. Parcă erau niște spectatori 
la un meci de oiniţă de sâmbătă după-masa, i se păru lui Tim. 

lar ideea aceasta era atât de exasperantă, că băiatul uită de 
toată spaima. Locul ei fu luat de furie. Îl vor prinde lighioanele 
din apă? Sigur că da, căci nu întrezărea nicio scăpare. Dar dacă 
pistolul primit de la Văduvă era suficient de uscat, poate că ar 
putea să o facă măcar pe una să-și plătească micul dejun. 

Și dacă n-o să puste, am să-l întorc și am să-i dau în cap cu 
patul, până o să-mi iasă brațul din umăr. 

leșită acum din apă, lighioana smulgea din peticul de pământ 
smocuri de iarbă și stuf cu ghearele de la picioarele scurte, 
făcând gropi care se umpleau imediat cu apă. Coada ei, verde 
cu negru deasupra, albă ca burta unui cadavru dedesubt, lovea 
puternic apa, împroșcând cu noroi în toate direcţiile. Mai sus de 
bot avea un cuibar de ochi, ce pulsau și se holbau, pulsau și se 
holbau, fără să părăsească nicio clipă chipul lui Tim. Scrâșni din 
fălcile mari, cu sunet de pietre frecate între ele. 

Pe mal - la șaptezeci de metri sau o mie de roţi depărtare, că 
tot nu avea cum să conteze - oamenii din glod strigară din nou, 
parcă încurajându-l pe monstru. 

Tim desfăcu desaga. Nu-i tremurau mâinile, iar degetele îi 
erau sigure, chiar dacă lighioana se urcase pe jumătate pe 
insulița lui și acum nu mai era decât un metru între cizmele lui 
ude și colții aceia ascuţiţi. 

Trase spre el unul dintre ciocănele, așa cum îi arătase 
Văduva, încovoie degetul pe trăgaci și se așeză într-un 
genunchi. Acum era la același nivel cu hidoșenia care se apropia 
de el. Îi simţea duhoarea putredă a respirației și vedea până în 
străfundurile beregatei rozalii. Și totuși Tim surâdea. Zâmbetul 
acela îi întindea buzele și el era fericit. E bine să poţi zâmbi în 
ultimele clipe de viaţă, așa să știi. Nu regreta decât că nu se afla 


perceptorul Baroniei, pe umăr cu perfida strălucire verde, în 
locul lighioanei care se urca pe peticul de pământ. 

— Hai să vedem ce zici de chestia asta, fraiere! murmură Tim 
apăsând pe trăgaci. 

Bubuitura a fost atât de mare, că, în primul moment, băiatul a 
avut impresia că-i explodase pistolul în mână. Insă nu arma 
explodase, ci cuibarul hâd de ochi de pe capul reptilei. Şi de 
acolo ţâșni un șuvoi de lichid roșu-închis, aproape negru. 
Creatura scoase un muget îndurerat și se încolăci în jurul cozii. 
Bătu aerul cu picioarele scurte din față. Se prăbuși înapoi în apă, 
se zvârcoli, apoi se răsuci pe spate, cu burta albă în sus. In jurul 
capului parţial scufundat începuse să crească o pată roșie. 
Preistoricul rânjet flămând se transformă într-un rictus al morții. 
Trezite cu brutalitate din somn, păsările începură să bată din 
aripi și să piuie și să ţipe nemulţumite de tot tămbălăul. 

Cu același calm (și surâzând în continuare, deși nu era 
conștient de asta), Tim desfăcu pistolul și scoase cămașa 
glonţului folosit. Fumega și era încă fierbinte. Luă repede bucata 
de pâine, își vâri miezul în gură și introduse în camera goală 
unul dintre gloanţele de rezervă. Închise pistolul, apoi scuipă 
miezul de pâine care căpătase un gust unsuros. 

— Hai, veniţi! le strigă el reptilelor care se agitau acum încolo 
și încoace (căci dispăruse creștetul dragoniţei). Haideti, 
îndrăzniţi! 

Nu era bravadă. Tim își dădu seama că își dorea ca animalele 
să-l atace. Pentru că nimic, nici măcar toporul tatălui său pe 
care îl purta la cingătoare, nu păruse vreodată să fie mai potrivit 
pentru mâna lui cum era pistolul acesta cu patru gloanţe. 

De pe mal se auzi un sunet pe care Tim nu-l recunoscu în 
primul moment. Nu pentru că ar fi fost ciudat, ci întrucât 
contrazicea toate presupunerile pe care le făcuse pe seama 
celor care-i urmăreau lupta. Oamenii din glod îl aplaudau. 

Când se întoarse cu faţa la ei, cu arma fumegândă în mâna 
stângă, aceștia se prăbușiră în genunchi, duseră pumnii la 
frunte și rostiră singurul cuvânt pe care se pare că îl cunoșteau. 
Cuvântul era heil- unul din puţinele care sunau la fel în Limba 
de Rând și în cea Nobilă, cel căruia oamenii manii îi ziceau fin- 
Gan, sau Primul Cuvânt, cel care a pus lumea în mișcare. 

E oare posibil... 

Tim Ross, fiu al lui Jack, privi de la oamenii din glod de pe mal 


la arma străveche (dar foarte eficace) din mâna lui. 
E oare posibil să-și închipuie... 
Era posibil. De fapt, era mai mult decât posibil. 


Oamenii aceștia din Fagonard credeau că el era pistolar. 
72 


DC = 


A 

Atât de șocat era, că a fost incapabil să se miște câteva 
secunde. De pe peticul de pământ unde luptase ca să-și salveze 
viața (pe care încă mai putea s-o piardă), Tim se holbă 
neîncrezător la oamenii din glod, îngenuncheaţi în mâl și stuf 
verde la doar șaizeci de metri distanță de el. Aceștia își ţineau 
pumnii la frunţile acoperite cu ţepi și se uitau ţintă la el. 

Într-un final, un licăr de bună judecată i se aprinse în minte şi 
Tim pricepu că trebuie să se folosească de această impresie a 
lor cât încă mai putea. Bâjbâi prin amintiri după poveștile pe 
care i le spuseseră mama și tata și după cele pe care Văduva 
Smack i le citise din preţioasele ei cărți. Dar nimic nu părea a se 
potrivi cu situația de faţă. La un moment dat își aduse aminte 
de un fragment de basm pe care i-l spusese Harry Așchie, unul 
dintre uncheșii care lucrau cu jumătate de normă la joagăr. Cu 
minţile destul de duse era Moș Așchie, care era în stare să 
îndrepte două degete spre tine și să se prefacă a trage cu 
pistolul și care boscorodea tot felul de aiureli, pretinzând că ar 
vorbi în Limba Nobilă. Nimic nu-i plăcea mai mult decât să 
povestească despre bărbaţii din Gilead care purtau fiare mari, 
aducătoare de moarte, și care erau în căutare de aventuri. 

Of Harry, sper să fi fost ka acela care m-a adus lângă tine în 
pauza aceea de prânz. 

— Heil, șerbilor! le strigă el oamenilor din glod aflaţi pe mal. 
Vă văd foarte bine! Ridicaţi-vă, oameni buni și îndatoritori! 

Preţ de o clipă cumplit de lungă, nu se întâmplă absolut nimic. 
Apoi se ridicară unul câte unul și rămaseră în același loc, 
uitându-se la el cu ochi înfundaţi în orbite, ce parcă duceau în ei 
toată oboseala lumii. Fălcile diforme le atârnau până în capul 
pieptului, cu expresii identice de uluire maximă. Tim observă 
acum că unii aveau niște arcuri primitive; alții aveau bâte, 
prinse de piepturile lor scobite cu cârcei împletiţi de viţă. 

Si acum ce să le mai spun? 

Sunt momente, își zise Tim, când numai adevărul gol-goluţ îţi 
poate fi de ajutor. 


— Luaţi-mă de pe insula asta blestemată! strigă el. 
N 


DC = 


A 

În primul moment, oamenii din glod doar căscară gurile la el. 
Apoi se strânseră la un loc ca să se consulte, scoțând un talmeș- 
balmeș de grohăieli, plescăieli și mărâieli iritante pentru 
timpanul ascultătorului. Tocmai când Tim începuse să creadă că 
sfatul lor nu se va mai termina, câţiva dintre ei se întoarseră și o 
luară iute din loc. Altul, cel mai înalt, se întoarse către Tim și 
întinse mâinile. Chiar mâini erau acelea, deși aveau prea multe 
degete, iar palmele erau acoperite cu o materie verde, 
asemănătoare cu mușchiul de copac. Semnificaţia gestului era 
clară și autoritară: Nu te misca. 

Tim dădu din cap și se așeză pe smocul de iarbă (/a fel ca 
Tanti Briosică? pe poponică, își spuse Tim) și se apucă să 
mănânce din pâinea rămasă, cu pistolul la îndemână și cu ochii 
după urmele care să-l anunţe de revenirea lighioanelor. Muște și 
tot soiul de gândăcei i se așezau pe piele ca să-i soarbă 
transpiraţia. Işi zise că, dacă nu se va întâmpla ceva foarte 
curând, va fi nevoit să se arunce în apa mâloasă doar ca să 
scape de înţepăturile lor. Însă cine știa ce altceva mai înoată în 
întunericul din adâncuri ori se târăște pe fundul nisipos? 

Tocmai când mesteca ultimul dumicat de pâine, simţi cum 
începe să pulseze ritmic mlaștina acoperită de ceața dimineţii. 
Speriate, păsările se ridicară iar în zbor învolburat. Unele dintre 
acestea erau uimitor de mari, cu penaj trandafiriu și picioare 
lungi și subţiri, care loveau apa înainte de a se înălța în aer. 
Scoteau ţipete ascuţite, prelungi, asemănătoare cu râsetele de 
copii care și-au pierdut minţile. 

Uite că bate cineva în bușteanul pe care mi l-am dorit eu mai 
devreme. Gândul acesta aduse un zâmbet istovit pe buzele lui 
Tim. 

Bătăile continuară vreo cinci minute, apoi se opriră. Indivizii 
de pe mal se uitau în direcţia din care venise băiatul - un Tim 
mult mai copilăros și nesăbuit, râzând prostește și mergând pe 
drumul arătat de o zână rea, pe nume Armaneeta. Oamenii din 
glod își duseră mâinile la ochi, ca să se ferească de razele 
puternice ale soarelui ce ajungeau până la ei prin frunzișul des, 
împrăștiind ceața de pe mlaștină. Se anunţa o altă zi nefiresc de 


32 În orig. „Lady Muffin” - personaj din folclorul Lumii de Mijloc (n.tr.). 


fierbinte. 

Tim auzi niște pleoscăieli și, la scurt timp, văzu cum o barcă 
bizară, pocită, iese din ceţurile care se risipeau. Fusese făcută 
din bucăţi de lemn culese numai zeii știau de unde și strângea 
în urma ei panglici lungi și încâlcite de mușchi și ciuma-apelor. 
Chestia aceea plutitoare avea catarg, însă nu și pânză; în vârful 
lui, ca un gabier de serviciu, se afla un cap de mistreţ, 
înconjurat de un roi agitat de muște mari. Patru locuitori ai 
mlaștinii dădeau la vâslele construite dintr-un lemn portocaliu, 
pe care Tim nu-l recunoscu. La proră se afla al cincilea, pe cap 
cu un joben din mătase neagră, ornat cu o panglică roșie ce-i 
flutura pe umărul gol. Acesta se uita atent înainte și le făcea 
semn vâslașilor să o ia când la stânga, când la dreapta. 
Tovarășii lui îi urmau instrucţiunile cu o eficiență pe care doar 
practica îndelungată o poate forma, conducând dibaci 
ambarcaţiunea printre peticele de pământ care-l aduseseră pe 
Tim în situaţia aceasta dificilă. 

Când barca se apropie de porţiunea de apă întunecată unde 
fusese balaurul, cârmaciul se aplecă puţin, apoi se îndreptă de 
şale gemând din cauza efortului. Ţinea în mâini o bucată 
zdravănă dintr-un hoit, din care șiroia apa. Tim bănuia că bucata 
aia de carne fusese până de curând atașată de capul din vârful 
catargului. Strângând-o cu drag în braţe, fără să-i pese de 
sângele care îi mânjea pieptul păros, cârmaciul se uită cu 
atenţie în apă. Scoase un țipăt prelung, urmat de câteva 
plescăieli rapide. Marinarii  ridicară  vâslele la bord. 
Ambarcaţiunea plutea acum de una singură spre insuliţa pe care 
aștepta Tim, însă Domnul Cârmaci nu-i dădea nicio atenţie, ci 
continua să privească fascinat în adâncurile apei. 

Într-o tăcere deplină, însă mai înfiorătoare decât cel mai 
asurzitor vuiet de valuri, din apă ieși o labă uriașă, cu ghearele 
pe jumătate strânse. În palma aceea insistentă puse sai Cârmaci 
bucata însângerată de mistreţ, cu tandreţea unei mame care își 
așază pruncul adormit în leagăn. Ghearele se închiseră în jurul 
cărnii, storcând stropi de sânge ce răpăiră pe suprafaţa apei. 
Apoi, tot fără zgomot, laba dispăru, ducându-și ofranda în 
adâncuri. ă 

Acum ai aflat cum să potolești un dragon, își spuse Tim. li 
trecu prin minte că acum el strângea o adevărată comoară de 
povești care l-ar lăsa cu gura căscată nu doar pe Moș Așchie, ci 


pe toţi locuitorii din Cătunul Arborelui. Se întrebă dacă va mai 


apuca să le spună cuiva. 
yw 


TEDA 


A 

Barca se izbi de peticul de pământ pe care stătea Tim. 
Văslașii își plecară capetele și își duseră pumnul la frunte. 
Cârmaciul imită gestul. Când îi făcu semn lui Tim să urce în 
barcă, ierburile verzi și cafenii se legănară în ritmul braţului său 
scheletic de care atârnau. Alte buruieni erau aninate răzleţ de 
obraji și de bărbie. Până și nările îi erau astupate cu materie din 
aceea vegetală, așa că trebuia să respire pe gură. 

Nu-s oameni din glod, înţelese Tim când se urcă în barcă și îi 
văzu mai de aproape. Sunt oameni din ierburi. Mutanţi care s-au 
făcut una cu mlaștina unde sălășluiesc. 

— Mulţam mult, îi zise el Cârmaciului, atingându-și fruntea cu 
latura pumnului. 

— Heil! răspunse Cârmaciul. 

Buzele i se întinseră într-un zâmbet ciudat și larg, dezvelind 
puţinii dinţi pe care-i mai avea în gură. Aceștia erau verzi, dar 
nu reușeau să eclipseze farmecul surâsului. 

— Binecuvântată este întâlnirea noastră! continuă Tim. 

— Heil! repetă Cârmaciul. 

Mlaștina răsună atunci când ceilalţi îi preluară salutul: 

— Heil! Heil! Heil! 


N 


e DC = 


A 

Pe mal (asta dacă terenul acela care tremura și scotea apă la 
fiecare pas putea fi numit „mal!”), tribul se strânse în jurul lui 
Tim. Mirosul emanat de mutanţi era greu și aspru, miros de 
pământ reavăn și de ierburi ude. Tim avea pistolul în mână, dar 
nu pentru că ar fi intenţionat să-i împuște ori să-i amenințe cu 
el, ci pentru că îi era limpede cât de mult își doreau ei să-l vadă 
de aproape. Sigur, l-ar fi băgat imediat înapoi în desagă dacă ar 
fi dat vreunul semn că ar vrea să-l atingă; însă nu întinse nimeni 
mâna spre el. Mutanţii au grohăit, au gesticulat, au scos ţipetele 
alea ca de păsări, dar, în afară de heil, niciunul nu a rostit vreun 
alt cuvânt pe care Tim să-l poată pricepe. Insă atunci când le 
vorbi el, nu avu nicio îndoială că ei îl înțelegeau. 

Numără aproximativ șaisprezece, toţi bărbaţi adulţi și toți 
mutanţi. În afară de plantele care le acopereau trupurile, pe 
majoritatea creșteau și un soi de ciuperci care semănau cu iasca 


galbenă pe care Tim o văzuse uneori pe lemnul de tei sălbatic 
pe care îl căra la joagăr. Mutanţii mai sufereau și de abcese și 
bube purulente. O convingere se formă în mintea lui Tim: pe 
undeva erau și femeile lor, foarte puţine; dar nu existau copii. 
Acesta era un trib pe cale de dispariţie. Curând mlaștina 
Fagonard îi va înghiţi la fel cum dragoniţa a înghiţit bucata de 
mistreţ primită drept ofrandă. Deocamdată însă, toţi mutanţii se 
uitau la el într-un fel pe care îl cunoștea tot din zilele când 
muncise la joagăr. Așa se uitau toți băieţii, inclusiv el, la 
maistru, după ce terminau o treabă și nu o primiseră încă pe 
următoarea. 

Membrii tribului Fagonard credeau că este pistolar - absolut 
ridicol, de vreme ce nu era decât un copil, dar se pare că așa 
stăteau lucrurile pentru moment - și îi așteptau ordinele. Lor le 
era lesne, dar Tim nu comandase pe nimeni niciodată și nici nu 
se visase în postură de șef. Ce voia el acum? Dacă le-ar fi cerut 
să-l ducă înapoi, la capătul de sud al mlaștinii, era convins că ar 
fi făcut-o. De acolo probabil că va reuși să găsească drumul 
înapoi până la Cărarea Carpenului, care îl va duce acasă, în 
Cătunul Arborelui. 

Acasă. 

Tim știa că așa ar fi trebuit să facă. Dar când va ajunge acasă 
își va găsi mama tot oarbă. Nici măcar prinderea lui Kells cel 
Mare nu ar fi putut să-i redea vederea. El, Tim Ross, riscase atât 
de mult fără niciun folos. Mai rău chiar, Perceptorul l-ar putea 
vedea în ligheanul lui din argint cum se furișează înapoi, înfrânt. 
Și va râde de el. Probabil va râde și ticăloasa aia de zânișoară 
verde de pe umărul lui. 

Pe când îi treceau prin minte toate gândurile astea, își aminti 
și de vorbele pe care obișnuia să le spună Văduva Smack în 
vremurile mai fericite, când el nu era decât un școlar a cărui cea 
mai mare grijă era să-și termine treburile pe lângă casă înainte 
de întoarcerea tatălui său din pădure: Singura întrebare 
prostească, dragii mei, este aceea pe care nu o puneţi. 

Vorbind foarte încet (și fără mare nădejde), Tim zise: 

— Am pornit în căutarea lui Maerlyn, marele mag. Mi s-a spus 
că locuiește în Pădurea Fără Sfârșit, dar cel care mi-a spus asta 
e... 
Un nemernic. Un mincinos. Un pungaș nemilos care se 
distrează bătându-și joc de copii. 


— ...0 persoană deloc demnă de încredere, încheie el. Voi, cei 
din tribul Fagonard, aţi auzit vreodată de acest Maerlyn? S-ar 
putea să poarte o pălărie înaltă, de culoarea soarelui. 

Se aștepta să i se răspundă cu clătinări din cap sau priviri 
goale, lipsite de înţelegere. Însă membrii tribului se îndepărtară 
de el și se strânseră în cerc, începând să bălmăjească agitaţi pe 
limba lor. Discuţia aceasta dură cam zece minute și, de câteva 
ori, mutanţii se inflamară destul de tare. În cele din urmă se 
întoarseră la locul unde aștepta Tim. Mâinile lor strâmbe, cu 
bube roșii pe degete, îl împinseră în faţă pe fostul cârmaci al 
bărcii. Individul cu pricina era solid și avea umerii laţi. Ar fi putut 
fi chiar chipeș, dacă nu ar fi crescut în bazinul acela cu nămol 
otrăvit pe nume Fagonard. Ochii îi străluceau de inteligenţă. 
Deasupra sfârcului stâng palpita o uriașă bubă infectată. 

Tim recunoscu de îndată gestul lui cu degetul ridicat: același 
gest făcea Văduva Smack când voia să spună uitați-vă la mine. 
Tim dădu din cap și duse la ochi arătătorul și mijlociul de la 
mâna dreaptă - cea fără pistol - așa cum îi învățase Văduva. 

Cârmaciul - probabil cel mai bun actor de pantomimă al 
tribului, presupuse Tim - dădu și el din cap și mângâie aerul de 
sub amestecul încâlcit de ţepi și buruieni de pe bărbie. 

Tim se entuziasmă: 

— Barbă? Da, are barbă! 

Acum Cârmaciul mângâie aerul de deasupra capului cu 
pumnul închis, desenând nu doar o pălărie înaltă, ci o pălărie 
înaltă și conică. 

— El e! izbucni Tim în hohote de râs. 

Cârmaciul zâmbi, dar zâmbetul acesta era neliniștit. Câţiva 
dintre tovarășii lui începură să se agite, vorbind toţi deodată pe 
limba lor de neînțeles. Cârmaciul le făcu semn să tacă din gură 
și se întoarse iar cu faţa la Tim. Însă, înainte de a-și continua 
pantomima, buba de pe piept i se sparse cu un jet de puroi și 
sânge. Din ea se târî afară un păianjen de mărimea unui picior 
de măcăleandru. Cârmaciul îl prinse, îl strivi și-l aruncă cât colo. 
Apoi, sub ochii îngroziţi ai lui Tim, căscă buba cu degetele. Când 
i se păru suficient de largă, cu cealaltă mână scoase de acolo 
niște ouă de păianjen care palpitau ușor. Și le scutură nepăsător 
de pe degete, întocmai ca unul care se curăță de mucii pe care 
și i-a suflat în palmă într-o dimineaţă friguroasă. Ceilalți membri 
ai tribului nu au dat importanţă acestui gest. Așteptau să 


continue spectacolul. 

Rezolvându-și problema cu buba, Cârmaciul își puse mâinile 
pe genunchi și începu să facă niște salturi ca de animal de 
pradă, mârâind fioros. Se opri la un moment dat și își ridică ochii 
la Tim, care clătină din cap. Băiatul începuse să aibă probleme 
cu stomacul. Oamenii aceștia tocmai ce-i salvaseră viaţa și ar fi 
fost extrem de nepoliticos din partea lui să se apuce să-și verse 
maţele în faţa lor. 

— Nu pricep ce vrei să zici, sai. lertare îţi cer. 

Cârmaciul ridică din umeri și se ridică în poziție verticală. 

larba încâlcită de pe pieptul lui era acum plină cu stropi de 
sânge. Mimă din nou barba și pălăria conică. Se lăsă iar la 
pământ, mârâind și sărind de colo-colo. Acum i se alăturară și 
ceilalţi. Și, pentru câteva secunde, tribul se transformă într-o 
haită de animale fioroase, deși iluzia aceasta era oarecum 
stricată de râsetele și de evidenta lor bună dispoziţie. 

Tim clătină iarăși din cap, simțindu-se ca un netot. 

Dintre toţi, doar Cârmaciul nu părea binedispus, ci îngrijorat, 
mai degrabă. Se ridică, își puse mâinile în șolduri, păru a cugeta 
profund, apoi făcu un gest spre unul dintre tovarășii lui, 
chemându-l la el. Acesta era un mutant înalt, chel și știrb. Cei 
doi se sfătuiră ceva timp. Apoi insul cel înalt o zbughi de acolo, 
cu viteză incredibil de mare pentru picioarele lui strâmbe rău, 
care-l făceau să se legene ca o luntre în furtună. Cârmaciul mai 
chemă doi mutanţi la el și le spuse ceva. O luară la fugă și 
aceștia doi. 

Apoi Cârmaciul se lăsă iar în patru labe și repetă pantomima 
cu animalul de pradă. Când termină, se uită în sus la Tim cu o 
expresie de implorare mută. 

— E câine? se aventură Tim. 

La cuvintele lui, bărbaţii rămași izbucniră în hohote copioase 
de râs. 

Cârmaciul se sculă în picioare și-l bătu ușor pe Tim pe umăr 
cu mâna lui cu șase degete, ca și cum ar fi vrut să-i spună să nu 
pună la inimă reacţia tovarășilor lui. 

— Un singur lucru vreau să-mi spui, zise Tim. Maerlyn... 
ăsta... sai... există cu adevărat? 

Cârmaciul se gândi bine, apoi își repezi braţele spre ceruri, 
într-un gest exagerat de de/ah. Gest pe care l-ar fi înțeles pe 
dată oricare locuitor din Cătunul Arborelui: Cine știe? 


N 


a DC = 


A 

Cei doi membri ai tribului care plecaseră împreună reveniră 
cu o raniţă din coarde împletite și o funie din cânepă, cu care să 
fie dusă pe umăr. Puseră cele două obiecte la picioarele 
Cârmaciului, se întoarseră spre Tim, îl salutară, apoi se retraseră 
la locurile lor, cu rânjete satisfăcute pe buze. Cârmaciul se lăsă 
pe vine și-i făcu semn lui Tim să se ghemuiască și el. 

Băiatul pricepu ce se află în raniţa aceea încă dinainte ca sai 
Cârmaci să o deschidă. Simţi miros de carne proaspăt friptă și 
se văzu nevoit să-și șteargă gura de salivă cu mâneca de la 
cămașă. Cei doi bărbaţi (sau, poate, femeile lor) împachetaseră 
acolo echivalentul din Fagonard pentru prânzul pădurarului. Pe 
feliile de porc erau așezate rondele dintr-o legumă portocalie 
care semăna cu bostanul. Carnea era învelită în niște frunze 
verzi, alcătuind un soi de popkinuri fără felii de pâine. În raniţă 
mai erau căpșuni și mure, fructe cărora le trecuse sezonul în 
Cătun. 

— Mulţam-sai! exclamă bucuros Tim, lovindu-și de trei ori 
gâtul. 

Ceilalţi izbucniră în râs și-i imitară gestul. 

Individul cel înalt se întoarse și el. De umăr îi atârna un burduf 
cu apă. În mână ducea o punguţă confecţionată din cea mai 
fină, cea mai netedă piele pe care o văzuse vreodată Tim. li 
întinse punguţa Cârmaciului. li întinse burduful cu apă băiatului. 

Tim habar nu avusese cât de însetat era până nu a simţit în 
mâinile lui greutatea rotundă a burdufului. li scoase dopul cu 
dinţii, îl ridică cu cotul așa cum făceau bărbaţii din satul lui și 
bău cu nesaţ. Bănuia că apa va fi sălcie (și poate plină cu 
gângănii), dar era la fel de rece și dulce ca aceea care curgea 
din izvorul de acasă, dintre locuinţă și șopron. 

Membrii tribului începură să râdă și să bată din palme. Tim 
observă pe umărul Lunganului o bubă (și aceasta gata să dea 
naștere unei lighioane) și se simţi ușurat când Cârmaciul îl bătu 
pe spate, îndemnându-l să se uite în altă direcţie. 

La punguţă. O cusătură metalică trecea de-a curmezișul ei. 
Când Cârmaciul trase de un capăt, punga se deschise ca prin 
farmec. 

lnăuntru se afla un disc din metal șlefuit, de mărimea unei 
farfurioare. Pe el scria ceva într-o limbă pe care Tim nu o 


cunoștea. Sub inscripţia aceea erau trei bumbi. Cârmaciul apăsă 
unul și din farfurie ieși un beţigaș scurt, scârţâind ușor. Și din 
nou râseră și bătură din palme membrii tribului, adunaţi în 
semicerc în jurul lor. Era limpede că se distrează de minune. 
Tim, acum cu setea potolită și tălpile pe teren solid (sau, măcar, 
semi-solid) își dădu seama că și el se distrează destul de bine. 

— De la Bătrâni ai asta, sai? 

Cârmaciul dădu din cap. 

— Acolo de unde sunt eu, se zice că lucrurile astea sunt 
periculoase. 

La început Cârmaciul nu păru să-l înţeleagă și pe chipurile 
celorlalţi se citea aceeași nedumerire. Apoi Cârmaciul izbucni în 
râs și făcu un semn larg cu mâna, cuprinzând totul din jur: cerul, 
apa, terenul noroios pe care stăteau. Ca și cum ar fi vrut să 
spună că totul este periculos. 

Probabil că așa este în locul acesta, își zise Tim. 

Cârmaciul îl înghionti în piept, scuzându-se apoi cu o ridicare 
din umeri: /artă-mă, dar vreau să fii atent. 

— În regulă, spuse Tim. Te urmăresc. 

Și duse două degete la ochi, făcându-i pe oamenii din ierburi 
să râdă în hohote și să-și dea coate, de parcă făcuse cine știe ce 
ghidușie. 

Cârmaciul apăsă al doilea bumb. Discul ţiui, spre marea 
satisfacție a spectatorilor. Sub bumbi se aprinse o luminiţă 
roșie. 

Cârmaciul începu să se învârtească încet în cerc, ținând 
obiectul metalic înaintea lui, ca pe o ofrandă. Cu un sfert înainte 
de încheierea cercului, obiectul ţiui din nou și lumina roșie se 
făcu verde. Cârmaciul întinse un deget uriaș în direcţia spre care 
arăta discul. Deși soarele era în nori, Tim își dădu seama că 
acolo era nordul. Cârmaciul se uită la el să vadă dacă a înţeles. 
Tim credea că da, în mare, însă tot mai era o problemă. 

— Încolo e numai apă. Știu să înot, dar... 

Clănţăni tare din dinţi, arătând spre peticul de pământ unde 
aproape că ajunsese să fie micul dejun al creaturii solzoase. 
Mica lui pantomimă declanșă hohote grozave de râs în rândul 
tribului. Cârmaciul nici nu mai putea să se ţină drept, atât de 
tare se zguduia de râs. 

Mda, își spuse Tim, foarte comic, ce să-ţi povestesc... Aproape 
că am fost halit de viu. 


Când râsul i se mai potoli și reuși să se îndrepte de şale, 
Cârmaciul întinse mâna spre barca lor șubredă. 
— Aha! oftă Tim. Uitasem de ea. 


Și își zise cu amărăciune că ar fi un pistolar foarte prost. 
72 


DC = 


A 

Cârmaciul îl ajută pe Tim să urce în barcă, apoi se duse la 
locul lui obișnuit de lângă catargul unde fusese capul de mistreţ. 
Văslașii se urcară și ei la locurile lor. Cei de pe mal le înmânară 
apa și mâncarea; Tim puse în desaga Văduvei punguţa cu 
busola (dacă busolă era obiectul acela). Pistolul și-l vâri la 
cingătoare, spre șoldul stâng, ca să contrabalanseze greutatea 
toporului din partea dreaptă. 

Urmară o mulţime de heil-uri, și dintr-o parte, și din cealaltă, 
apoi se apropie de ei și Lunganul, pe care Tim îl bănuia a fi 
adevărata  Căpetenie, deşi  Cârmaciul se ocupase cu 
transmiterea de mesaje. Se opri pe marginea malului și îl privi 
cu solemnitate pe Tim. Apoi duse două degete la ochi: Vită-te la 
mine! 

— Mă uit. 

Şi așa era, deși pleoapele i se făcuseră grele. Nici nu-și mai 
amintea când dormise ultima dată. Cu siguranță că nu în 
noaptea care trecuse. 

Căpetenia scutură din cap și făcu iar gestul cu degetele la 
ochi, cu mai multă vehemenţă acum, iar lui Tim i se păru că 
aude o șoaptă venită de undeva, din cotloanele minţii sale (ori 
poate chiar ale sufletului, acel ciob micuţ și sclipitor din ka). Și 
pentru prima dată îi trecu prin gând că poate nu cuvintele lui le 
înțelegeau acești oameni ai mlaștinii. 

— Să fiu atent? 

Căpetenia dădu din cap; ceilalți scoaseră murmure de 
aprobare. Nu mai râdeau acum și voioșia le dispăruse de pe 
chipuri; păreau mâhniţi și, în chip straniu, aduceau cu niște copii 
bosumflaţi. 

— La ce să fiu atent? 

Căpetenia se puse în patru labe și începu să se învârtă 
repede. Dar nu mormăia ca o fiară de pradă, ci scotea niște 
schelălăituri subţiri, ca de căţel. Din când în când se oprea și 
înălța capul în direcţia indicată de discul din metal, umflându-și 
nările cu cruste verzi, de parcă ar fi amușinat aerul. Într-un final, 


se ridică în picioare și se uită întrebător la Tim. 

— În regulă, spuse băiatul. 

Habar nu avea ce anume încercase să-i transmită Căpetenia, 
și nici de ce păreau toţi atât de abătuţi acum, dar știa că va ţine 
minte. Și va pricepe ce anume s-a chinuit să-i arate Căpetenia 
atunci când va da cu ochii de creatura respectivă. 

— Îmi auzi gândurile, sai? 

Căpetenia dădu din cap. La fel făcură toți membrii tribului. 

— Atunci, știi prea bine că nu sunt pistolar. Am încercat doar 
să-mi dau curaj. 

Căpetenia clătină din cap și-i zâmbi, de parcă asta nu avea 
nicio însemnătate. Făcu iarăși gestul uită-te la mine și își 
petrecu braţele peste pieptul acoperit cu răni și bube. Apoi 
începu să tremure exagerat de tare. Ceilalţi, chiar și văslașii din 
barcă, îl imitară. După câteva secunde de zgâlțâială, Căpetenia 
se prăbuși (făcând pământul să pleoscăie noroios sub greutatea 
lui). Ceilalţi făcură la fel. Tim se holbă uluit la grămada de 
trupuri. Căpetenia se ridică. Se uită fix în ochii lui Tim. Privirea 
lui părea a-l întreba dacă a înţeles, iar băiatului îi era groază că 
acum știa despre ce este vorba. 

— Vrei să zici... 

Nu se simţi în stare să termine, nu cu glas tare. Era mult prea 
înspăimântător. 

(Vrei să zici că veți muri cu toții.) 

Foarte încet, nedezlipindu-și privirea gravă de ochii lui Tim - 
dar și surâzând stins cu toate acestea - Căpetenia încuviinţă. În 
momentul acesta Tim dovedi fără putinţă de tăgadă că nu era 
pistolar. Incepu să plângă. 

yw 


PEDA 


A 

Cu un par lung, Cârmaciul împinse barca de la mal. Vâslașii 
din stânga o întoarseră și, când ajunseră în larg, Cârmaciul le 
făcu semn cu ambele mâini să vâslească din răsputeri. Așezat în 
spate, Tim deschise ranita cu mâncare. Mâncă, pentru că burta 
îi era flămândă; dar mâncă foarte puţin, pentru că mâhnirea îi 
tăiase pofta. Când vru să dea ranița mai departe, vâslașii îi 
zâmbiră larg, refuzându-l. Apa era calmă, ritmul regulat al 
vâslelor - liniștitor, așa că ochii lui Tim se închiseră degrabă. 
Visă că mama îl scutură ca să-l trezească și îi spune că este 
dimineaţă și că, dacă mai zăbovește în pat, ca puturoșii, n-o să 


apuce să-și ajute tatăl la înșeuat catârcele. 
inseamnă că taica trăiește, da? întrebă Tim în visul lui, 


stârnind râsul lui Nell cu absurditatea întrebării. 
A 


a DC a-i 


A 

Cineva chiar îl scutura, măcar atât era adevărat din vis. Însă 
nu era mama lui, ci Cârmaciul, aplecat deasupra lui. Mirosea 
atât de puternic a sudoare și ierburi putrezite, că Tim se văzu 
nevoit să-și înăbușe strănutul. Nu era nici dimineaţă. Ba din 
contră: soarele traversase cerul și acum trimitea raze roșietice 
printre pâlcuri de copaci ciudaţi, noduroși, ce creșteau chiar din 
apă. Tim nu știa ce fel de copaci erau aceștia, însă îi cunoștea 
pe aceia de pe malul la care acostase barca. Carpeni erau, 
carpeni gigantici. La baza trunchiurilor lor creșteau tufe dese de 
flori portocalii și aurii. Tim își spuse că mama s-ar extazia în faţa 
splendorii lor, dar își aduse aminte că nu le mai putea vedea. 

Ajunseseră la capătul mlaștinii Fagonard. Aici începea adâncul 
pădurii. 

Cârmaciul îl ajută pe Tim să coboare din barcă și doi vâslași îi 
întinseră ranita cu merinde și burduful cu apă. Băiatul își puse 
bagajele acestea la picioare, pe pământ solid, neîmbibat cu apă, 
și se uită la Cârmaci, care-i făcu semn să deschidă desaga 
primită de la Văduvă. Tim îl ascultă și Cârmaciul scoase un ţiuit 
prelung, stârnind hazul echipajului său. 

Tim scoase punga din piele în care era discul metalic și vru să 
i-o dea. Cârmaciul clătină din cap și arătă spre el. Sensul 
gestului era destul de limpede. Tim trase de cusătura metalică 
și scoase discul. | se păru surprinzător de greu pentru un obiect 
atât de mic și observă acum cât de ciudat de neted era. 

Nu trebuie să-l scap din mână, îşi spuse el. Pentru că e doar 
cu împrumut. O să mă întorc tot pe drumul ăsta și o să i-l dau 
înapoi, aşa cum aș înapoia orice vas sau unealtă împrumutată 
de la vecinii de acasă. Adică trebuie să il inapoiez exact în 
aceeași stare. Dacă voi face așa, îi voi găsi pe toți bine sănătoși. 

Oamenii din ierburi îl priveau atenţi, dorind să vadă dacă mai 
ține minte cum să-l folosească. Tim apăsă bumbul care scotea 
beţigașul, apoi cel care scotea ţiuitul și aprindea luminiţa roșie. 
De data aceasta nimeni nu mai râse și nu mai ovaţionă. Acum 
era vorba de o chestiune serioasă, poate chiar una de viaţă și 
moarte. Tim se întoarse încet, încet și, când ajunse cu faţa la o 


potecă îngustă printre copaci - probabil ce mai rămăsese dintr- 
un drum vechi - lumina roșie se făcu verde și se auzi al doilea 
țiuit. 

— Tot nordul îl arată, spuse Tim. Îl arată chiar și după apus, 
nu? Dar dacă coroanele dese ale arborilor mă vor împiedica să 
văd Steaua Bătrână și Mama Bătrână? 

Cârmaciul dădu din cap, îl bătu ușor pe umăr... apoi se aplecă 
și-l sărută repede pe obraz. Se retrase imediat, părând 
consternat de propria-i îndrăzneală. 

— Nu face nimic, îl liniști Tim. E în regulă. 

Cârmaciul se puse într-un genunchi. Vâslașii, coborâţi din 
barcă, făcură și ei la fel. Își duseră pumnii la frunţi și strigară: 

— Heil! 

Tim simţi în gât nodul lacrimilor și încercă să și le 
stăpânească. Apoi spuse: 

—  Ridicaţi-vă, șerbi... dacă asta credeţi voi că sunteţi. 
Ridicaţi-vă, oameni buni și îndatoritori! 

Oamenii mlaștinii se ridicară și se urcară înapoi în barcă. 

Tim le arătă discul: 

— Vi-l voi aduce înapoi! În aceeași stare! Așa voi face! 

Foarte încet, dar zâmbind în continuare (și tocmai zâmbetul 
acesta îl înspăimânta pe Tim), Cârmaciul clătină din cap. Îi 
cuprinse pe băiat într-o ultimă privire afectuoasă și împinse 
barca șubredă de la malul din pământ solid. Porniră înapoi, către 
partea aceea precară din lume care lor le era casă. Tim urmări 
cum barca se întoarce lent, dar cu fală, spre sud. Când îl 
salutară, ridicând vâslele șiroind de apă, Tim le făcu și el cu 
mâna. Rămase să se uite după ei până când din barcă nu mai 
rămase decât o umbră tremurătoare pe centura de foc cu care 
soarele la apus încinsese mlaștina. Din ochi îi ţâșniră lacrimi 
fierbinţi și își stăpâni (cu greu) impulsul de a-i chema înapoi. 

Când barca nu se mai văzu, băiatul își luă bagajul pe umărul 
slăbuţ, se întoarse în direcția indicată de discul din metal și 


porni spre inima pădurii. 
72 


DC = 


A 

Se lăsă noaptea. Luna se înălță pe cer, dar lumina ei nu era 
decât un licăr șovăielnic printre copaci... și apoi dispăru și 
acesta. Tim era convins că în faţa lui se afla o potecă, însă, din 
cauza întunericului, ar fi putut lesne să se rătăcească. Primele 


două dăţi când ieși de pe potecă, reuși cu greu să se oprească 
înainte să dea cu capul de un trunchi de copac. Darnu șia treia 
oară. Era cu gândul la Maerlyn și la faptul că era foarte posibil 
ca magul să fie doar un basm, să nu existe cu adevărat; și 
atunci se izbi cu pieptul de un carpen. Nu scăpă discul din 
mână, pentru că îl ţinea bine, dar ranița căzu la pământ și 
merindele se împrăștiară. 

Acum trebuie să orbecăi în patru labe după ele și, dacă n-o să 
rămân aici până se luminează de ziuă, probabil că n-o să le 
găsesc pe... 

— Ai nevoie de lumină, călătorule? îl întrebă o voce de 
femeie. 

Mai târziu Tim își va spune că a scos doar o exclamație de 
surpriză. Atât și nimic mai mult; căci nu avem oare cu toţii 
înclinația de a ne modifica inconștient amintirile pentru a ne 
arăta mai buni și mai curajoși decât suntem în realitate? Însă 
adevărul era altul: a urlat de groază, a scăpat discul din mână, a 
sărit în picioare și era tocmai pe punctul de a o lua la sănătoasa 
prin beznă (fără să-i pese acum de toţi carpenii de care avea să 
se lovească) când a intervenit instinctul lui de supravieţuire, 
care i-a spus că, dacă fugea de acolo, nu va mai găsi niciodată 
mâncarea împrăștiată la marginea potecii. Şi nici discul, pe care 
promisese să-l returneze intact. 

De fapt, chiar discul îi vorbise. 

Ridicol gând, pentru că nici măcar o zâniţă cât Armaneeta nu 
ar fi avut loc în interiorul farfurioarei metalice... dar oare era mai 
ridicol decât un băiat plecat de capul lui în Pădurea Fără Sfârșit, 
în căutarea unui mag care probabil că murise cu secole în urmă? 
Și care, presupunând că mai era în viaţă, era posibil să se afle la 
mii de roţi spre nord de locul acesta, în acea parte de lume unde 
zăpezile nu se topesc niciodată? 

Se uită după luminiţa verde, dar nu văzu nimic. Cu inima 
bubuind să-i spargă pieptul, Tim se lăsă iar în patru labe și pipăi 
pământul din jur. Găsi câteva popkinuri de porc în frunze, găsi 
panerul cu fructe (majoritatea împrăștiate pe jos), găsi ranița 
cea mare... dar nici urmă de disc. 

— Unde mama lui Nis ești? 

— Aici, călătorule, spuse vocea de femeie. 

Netulburată. Venind din stânga. Fără să se ridice în picioare, 
întoarse capul în direcţia aceea. 


— Unde? 

— Aici, călătorule. 

— Rogu-te, vorbește în continuare. 

Vocea îi îndeplini rugămintea: 

— Aici, călătorule. Aici, călătorule, aici, călătorule. 

Tim se mișcă în direcţia vocii: strânse degetele în jurul 
preţiosului obiect. Când îl întoarse, văzu luminiţa verde. 
Transpirând din abundență, îl strânse la piept. Își spuse că 
niciodată nu s-a mai simţit atât de îngrozit, nici măcar atunci 
când și-a dat seama că stă pe capul unul balaur. Dar nici atât de 
ușurat nu s-a mai simţit vreodată. 

— Aici, călătorule. Aici, călătorule. Aici... 

— Te-am găsit, spuse Tim, simțindu-se în același timp și prost, 
și isteţ. Gata, acum poţi să taci! 

Discul argintiu nu mai zise nimic. Tim rămase nemișcat cam 
cinci minute, ascultând sunetele nopţii prin pădure - 
deocamdată mai puţin amenințătoare decât cele ale mlaștinii - 
și încercând să-și recapete stăpânirea de sine. Apoi spuse: 

— Da, doamnă-sai, aș avea nevoie de lumină. 

Discul începu să emită același ţiuit pe care-l făcea și când 
scotea beţțigașul. Și, pe neașteptate, din el ţâșni o lumină albă, 
atât de strălucitoare că-l orbi câteva clipe. De jur-împrejurul lui, 
copacii căpătară contur, iar o creatură care se furișase pe tăcute 
până aproape de el făcu un salt înapoi cu un schelălăit speriat. 
Ochii lui Tim încă nu se adaptaseră la strălucirea albă, așa că nu 
reuși să deslușească decât o formă cu blană linsă și coadă 
cârlionţată. 

Din disc ieșise un al doilea beţigaș. Acesta avea în vârf o bilă 
care producea lumina aceea orbitoare. Semăna cu fosforul 
aprins, dar, spre deosebire de fosfor, nu se consuma. Tim nu 
pricepea cum de pot încăpea beţigașele și lumina într-un disc 
atât de subţire, dar nici nu-i păsa. Nu-l interesa decât un singur 
lucru: 

— Cât va dura, doamnă? 

— Intrebarea este prea generală, călătorule. Reformulează. 

— Cât va dura lumina? 

— Bateria este optzeci și opt de procente plină. Perioada de 
funcţionare este de șaptezeci de ani, plus sau minus doi. 

Șaptezeci de ani, își spuse Tim. Ar trebui să-mi ajungă. 

Incepu să-și strângă lucrurile de pe jos. 


N 


a DC = 


A 

La lumina aceea albă vedea foarte bine poteca, mai bine chiar 
decât o văzuse la lumina zilei. Dar urca în pantă și, cam pe la 
miezul nopţii (deși n-avea de unde să știe dacă era chiar miezul 
nopţii), Tim se simţi nespus de obosit, în ciuda somnului 
îndelungat din timpul călătoriei cu barca. Căldura înăbușitoare și 
nefirească nu dădea niciun semn că s-ar domoli și asta nu-l 
ajuta deloc. Așa cum nu-l ajuta nici greutatea raniţei și a 
burdufului cu apă. În cele din urmă, se hotărî să se așeze. Puse 
discul alături, deschise raniţa și înghiţi aproape pe nemestecate 
un popkin. Delicios. Se gândi o clipă dacă să mănânce încă unul, 
dar își aminti că nu avea de unde să știe câtă vreme va trebui 
să-i ajungă mâncarea. Îi trecu prin minte și că lumina aceea albă 
care ieșea din disc ar putea fi văzută de orice vietate care s-ar fi 
întâmplat să treacă pe acolo; era foarte posibil ca unele din 
lighioanele acelea să nu fie deloc prietenoase. 

— Vrei să fii bună și să stingi lumina, doamnă? 

Nu era sigur că-i va răspunde - mai încercase să intre cu ea în 
vorbă de vreo câteva ori în ultimele patru sau cinci ceasuri, fără 
rezultat - dar lumina se stinse brusc, lăsându-l într-o beznă 
deplină. Imediat Tim începu să se simtă înconjurat de tot felul 
de creaturi - mistreți, lupi, vurţi, poate un șarpe sau mai mulţi - 
și se văzu nevoit să-și stăpânească impulsul de a cere să facă 
din nou lumină. 

În ciuda căldurii anormale, carpenii aceia păreau a ști că 
începuse perioada Pământului Larg și multe frunze moarte se 
cernuseră din ei pe florile din jurul trunchiurilor și alături de ele. 
Tim strânse câteva braţe de frunze, atâtea cât să-și înjghebe un 
culcuș, și se întinse. 

M-am  zărghit la cap, îşi spuse el, folosind cuvântul 
întrebuințat de locuitorii Cătunului atunci când vorbeau despre 
cineva care își pierduse minţile. Numai că nu se simțea deloc 
zărghit la cap. Dimpotrivă, se simţea sătul și mulţumit, cu toate 
că îi era dor de oamenii mlaștinii și își făcea griji pe seama lor. 

— Am să mă culc, zise el. Ai să mă trezești dacă vine vreo 
fiară, doamnă-sai? 

| se răspunse, dar într-un mod pe care nu îl înţelese: 

— Directiva Nouăsprezece. 

Adică aia de după optsprezece și înainte de douăzeci, își zise 


Tim și închise ochii. Imediat simţi cum îl ia somnul. Se gândi să 
mai pună o întrebare vocii fără trup: Le-a; vorbit și oamenilor din 
mlaștină? Dar adormi și nu mai apucă s-o întrebe nimic. 

În creierii nopţii, o sumedenie de vietăţi mici se furișară în 
partea aceea a Pădurii Fără Sfârșit unde se afla Tim Ross. Duhul 
dinlăuntrul sofisticatului dispozitiv inscripționat cu North Central 
Positronics Modul Portabil pentru Ghidaj DARIA, NCP-1436345- 
AN, înregistră apropierea lor, însă, nesesizând niciun pericol, 
rămase mut. 

Throckenii, șase la număr, se adunară în semicerc în jurul 
băiatului adormit. O vreme îl urmăriră cu ochii lor stranii, 
conturaţi cu auriu; apoi se întoarseră către nord și își ridicară 
boturile în aer. 

Deasupra hotarului de nord al Lumii de Mijloc, acolo unde 
zăpezile sunt eterne și Pământul Nou nu vine niciodată, 
începuse să se formeze un turbion în aerul mult prea cald venit 
dinspre sud. Când porni să se umfle aidoma unui plămân, 
turbionul acela aspiră aerul glacial de dedesubt și începu să se 
învârtească din ce în ce mai repede, creând o pompă autonomă 
de energie. Nu peste multă vreme marginile exterioare ale 
turbionului ajunseră la Calea Grinzii, pe care Modulul Portabil 
pentru Ghidaj DARIA o scanase electronic și pe care Tim Ross o 
confundase cu o potecă îngustă prin pădure. 

Grinda gustă furtuna, i se păru delicioasă și o inhală. Furtuna- 
furtunilor începu să se deplaseze către sud, mai încet la început, 
apoi din ce în ce mai repede. 

72 


a DC = 


A 

Trilul păsărilor îl trezi pe Tim. Băiatul se ridică în șezut și se 
frecă la ochi. O fracțiune de secundă nu-și dădu seama unde se 
află, dar își aminti imediat atunci când văzu raniţa cu merinde și 
razele verzui ale soarelui care ajungeau până la el prin 
coroanele carpenilor uriași. Se sculă în picioare, vru să iasă de 
pe potecă pentru a se îngriji de nevoile de dimineaţă, dar se opri 
când observă niște grămăjoare de căcăreze în jurul locului unde 
dormise și se întrebă cine anume îl vizitase în timpul nopţii. 

Oricum, niște animale mai mici decât lupii, își spuse el. Slavă 
Zeilor! 

Se descheie la pantaloni și se ocupă de treburile presante. 
După aceea, împachetă merindele la loc în raniţă (puţin cam 


mirat că vizitatorii nocturni nu dăduseră iama prin ele), luă o 
gură de apă din burduf și ridică de jos discul argintiu. Se uită la 
al treilea bumb. Atunci auzi în minte glasul Văduvei Smack, 
care-i spunea să nu care cumva să îndrăznească să-l apese. Să-l 
lase în pace. Dar Tim hotărî să nu ţină seama de sfatul acesta. 
Pentru că, dacă ar fi ascultat de toate sfaturile bine intenţionate 
primite până atunci, nu ar fi ajuns în locul acesta. Da, firește, 
mama nu și-ar fi pierdut văzul... dar Kells cel Mare tot tatăl lui ar 
fi fost. Bănuia că, de la un capăt la celălalt, viaţa e plină de 
târguri asemănătoare. 

Rugându-se să nu-i explodeze blestemăţia în mână, Tim 
apăsă butonul. 

— Bună dimineaţa, călătorule! îi spuse vocea de femeie. 

Tim vru să-i răspundă la salut, dar vocea continuă să 
vorbească: 

— Bine ai venit la Daria, serviciu de ghidare oferit de North 
Central Positronics! Te afli pe Grinda Pisicii, cunoscută și drept 
Grinda Leului sau a Tigrului. De asemenea, te afli și pe Calea 
Păsării, cunoscută și sub numele de Calea Acvilei, Calea 
Șoimului și Calea Vulturului. Toate lucrurile sunt în slujba Grinzii! 

— Așa se spune, fu de acord Tim, într-atât de uluit că abia 
dacă-și dădea seama că el era cel care vorbește. Deși nimeni nu 
știe exact ce înseamnă. 

— Ai părăsit Punctul de Trecere Numărul Nouă, din Mlaștina 
Fagonard. Nu există niciun Dogan în Mlaștina Fagonard, însă 
există o stație de încărcare. Dacă ai nevoie de o staţie de 
încărcare, spune da și îţi voi calcula traseul. Dacă nu ai nevoie 
de o staţie de încărcare, spune continuă. 

— Continuă, zise Tim. Doamnă... Daria... îl caut pe Maerlyn... 

Vocea îl întrerupse. 

— Următorul Dogan de pe traseul actual se află în Kinnock-ul 
Pădurii de Nord, cunoscut și sub numele de Cuibul din Norii 
Nordului. Staţia de încărcare din Doganul aflat în Kinnock-ul 
Pădurii de Nord este deconectată temporar. Interferenţele de pe 
Grindă sugerează existența magiei la coordonatele respective. 
De asemenea, pot exista și Forme de Viaţă Modificată la 
coordonatele respective. Se recomandă ocolirea. Dacă vrei să 
ocolești, spune ocolire și voi face schimbările necesare. Dacă 
vrei să vizitezi Doganul din Kinnock-ul Pădurii de Nord, cunoscut 
și sub numele de Cuibul din Norii Nordului, spune continuă. 


Tim se gândi la opţiunile prezentate. Dacă obiectul ce-și zicea 
„Daria” îi sugera să ocolească, însemna că Doganul acela era un 
loc periculos. Pe de altă parte, oare nu în căutarea magiei 
venise el aici? A magiei ori a unui miracol? Unde mai pui că el 
deja a stat pe capul unui balaur. Cât de periculos ar putea să fie 
Doganul din Kinnock-ul Pădurii de Nord? 

Poate mult mai periculos, recunoscu el pentru sine... dar, uite, 
avea la el toporul tatălui său, avea la el moneda norocoasă a 
tatălui său și avea și pistolul fratelui Văduvei Smack. Pistol care 
funcţiona bine și care deja făcuse o victimă. 

— Continuă! zise el. 

— Distanţa până la Doganul din Kinnock-ul Pădurii de Nord 
este de optzeci de kilometri sau patruzeci-și-cinci-virgulă- 
patruzeci-și-cinci-de-roţi. Terenul este accesibil. Condițiile 
meteo... 

Daria se întrerupse. Se auzi un păcănit sonor. Apoi: 

— Directiva Nouăsprezece. 

— Ce este Directiva Nouăsprezece, Daria? 

— Ca să treci de Directiva Nouăsprezece ai nevoie de parolă. 
S-ar putea să ți se ceară să o spui pe litere. 

— Nu știu ce înseamnă asta. 

— Eşti sigur, călătorule, că nu vrei să-ți trasez un drum 
ocolitor? Detectez interferenţe puternice în Grindă, indicând un 
grad sporit de magie. 

— Magie albă sau neagră? 

Tim puse această întrebare în locul celei care îl măcina și pe 
care vocea din farfurioară probabil că nu ar fi înţeles-o: A lui 
Maerlyn ori a omului care ne-a vârât pe mine și pe mama în 
necazul ăsta? 

Vreme de zece secunde vocea nu spuse nimic și Tim începu 
să creadă că nici nu va primi vreun răspuns... sau va auzi 
aceeași trimitere la Directiva Nouăsprezece, ceea ce era de fapt 
același lucru. Insă obţinu un răspuns, deși nu-l ajută cu nimic. 

— Amândouă, zise Daria. 

yw 


DC A 


A 

Urcă mai departe pe potecă în căldura care nu se mai ostoia. 
Pe la prânz, Tim era deja prea flămând și prea obosit ca să mai 
continue drumul. De câteva ori încercase s-o atragă pe Daria în 
discuţie, însă aceasta amuţise din nou. Nu i-a folosit nici să 


apese al treilea bumb, cu toate că funcţia ei de navigare părea 
intactă; atunci când el făcuse dinadins la dreapta sau la stânga, 
ieșind de pe poteca ce se adâncea și mai mult în pădure (urcând 
constant), luminiţa cea verde se făcuse roșie. Când revenise la 
drumul stabilit, lumina verde se reaprinse. 

A mâncat ceva din raniţa cu provizii, apoi s-a întins să tragă 
un pui de somn. Când s-a trezit, după-amiaza era aproape de 
sfârșit și parcă se mai răcorise puţin. Luă iar raniţa (mai ușoară 
acum) în spinare, puse pe umăr burduful cu apă și porni înainte. 
După-amiaza era scurtă, iar crepusculul încă și mai scurt. 
Noaptea nu-l mai înspăimânta atât de tare, în parte pentru că 
deja supravieţuise uneia, dar mai ales pentru că, atunci când 
cerea lumină, Daria îl asculta. In plus, după căldura zilei, 
răcoarea serii era reconfortantă. 

Tim mai merse destule ceasuri înainte de a simţi din nou 
oboseala. Tocmai ce aduna frunze uscate ca să-și facă culcuș, 
când o auzi pe Daria: 

— În faţa ta se află un loc pitoresc, călătorule. Dacă vrei să 
profiţi de locul acela pitoresc, spune continuă. Dacă nu te 
interesează să-l vezi, spune nu. 

Tim tocmai punea raniţa jos. Cuprins de curiozitate, o ridică 
din nou. 

— Continuă! zise el. 

Discul își stinse lumina puternică. Însă, după ce ochii lui Tim 
se obișnuiră cu întunericul, băiatul văzu o altă lumină în faţa lui. 
Parcă era luna, dar una mult mai strălucitoare decât aceea care 
își trimitea razele prin frunzișul des de deasupra potecii. 

— Folosește senzorul verde pentru navigare, îl instrui Daria. 
Deplasează-te încet. Locul pitoresc este la un kilometru și 
jumătate sau zero-virgulă-opt roţi distanţă spre nord de poziția 
ta actuală. 


După vorbele astea, scoase un pocnet și amuţi. 
N 


a DC = 


A 

Tim se strădui să se miște cu cât mai puţin zgomot, însă lui 
tot i se părea că face o zarvă teribilă. In cele din urmă se dovedi 
că nu avea nicio importanţă, pentru că vietăţile care sălășluiau 
în poiana întinsă în care ajunsese nici nu-l băgară în seamă. 

Pe un trunchi prăbușit de carpen stăteau șase billy-bumbleri, 
cu boticurile înălțate spre semiluna de pe cer. Ochii le 


străluceau ca nestematele. În zilele acelea nu prea mai erau 
throckeni în Cătunul Arborelui și era mare noroc să dai cu ochii 
de unul. Tim nu avusese parte de norocul ăsta. Câţiva dintre 
prietenii lui pretindeau că ar fi zărit câţiva jucându-se în câmp 
ori în crângul cu tei sălbatici, dar el bănuia că băieţii se dădeau 
mari, nimic mai mult. Și acum... să vadă el șase... 

| se părea că sunt mult mai frumoși decât perfida Armaneeta, 
pentru că singura lor magie era aceea a fiinţelor vii. Ei au venit 
lângă mine azi-noapte când dormeam - sunt convins că ei au 
fost. Ca prin vis, se apropie de ei, știind că ar putea să-i sperie și 
să-i gonească de acolo, însă incapabil să rămână ascuns. 
Bumblerii nu se mișcară. Tim întinse mâna către unul, ignorând 
vocea tânguitoare din minte (identică cu aceea a Văduvei) care-i 
spunea că precis va fi mușcat. 

Însă bumblerul nu-l mușcă, ci păru a ieși din nemișcare atunci 
când simţi degetele lui Tim în blana deasă de sub botic. Sări jos 
de pe buștean. La fel făcură și ceilalţi. Și începură să se 
hârjonească pe lângă el și printre picioarele lui, mușcându-se în 
joacă și scoțând hămăieli ascuţite care-l făcură pe băiat să 
izbucnească în râs. 

Unul dintre micuţi privi peste umăr... și parcă râdea și el. 

Plecară de lângă Tim și se fugăriră până în centrul poienii. 
Acolo începură să țopăie în cerc sub lumina lunii, care le făcea 
umbrele să danseze și să se contopească. Ca la un semn, 
încremeniră toți șase și se ridicară pe picioarele din spate. Așa 
cum stăteau acum, cu lăbuţele din faţă întinse, puteai să juri că 
sunt niște omuleţi micuţi și blănoși. Sub surâsul rece al 
semilunii, se întoarseră toţi ca unul spre nord, în direcţia în care 
se întindea Calea Grinzii. 

— Sunteţi minunaţi! le strigă Tim. 

Se întoarseră către el, ieșind din starea de concentrare de 
până atunci. 

— Nuuunaţi! exclamă unul dintre ei. 

Și o luară toţi la fugă printre copaci. Totul s-a petrecut atât de 
repede, că Tim rămase cu impresia că-și imaginase întreaga 
scenă. 

Insă doar o impresie. 

În noaptea aceea se culcă în poiană, nădăjduind că micuţii se 
vor întoarce. Și, înainte să-l ia somnul, își aduse aminte ce 
spusese Văduva Smack despre vremea aceea nefiresc de caldă. 


Poate mi se năzare... am să știu că am dreptate doar atunci 
când o să-l vedem pe Musiu Throcken țopăind la lumina stelelor 
sau întors către nord, cu botul ridicat. 

lar el văzuse nu doar un bumbler, ci șase, făcându-le pe 
amândouă. 

Tim se sculă în capul oaselor. Văduva spusese că astea 
vesteau... ce vesteau? O vântoasă mare? Cam așa ceva, dar 
parcă mai mult. 

— Furtuna-furtunilor! exclamă el, amintindu-și. Asta vestea 
comportamentul bumblerilor. 

— Furtuna-furtunilor, spuse Daria, luându-l prin surprindere și 
gonindu-i de tot somnul. Furtună rapidă de mare intensitate. 
Printre caracteristicile ei se numără scăderile abrupte și 
vertiginoase ale temperaturii, însoţite de vânturi extrem de 
puternice. Au existat situații când aceste furtuni au provocat 
distrugeri însemnate și pierderi de vieţi omenești în zonele 
civilizate ale lumii. În regiunile primitive, triburi întregi au fost 
șterse de pe fața pământului. Această definiție a furtunii- 
furtunilor a fost oferită de North Central Positronics. 

Tim se culcă iarăși pe așternutul lui de frunze, cu braţele sub 
cap și cu ochii la diadema de stele de deasupra poienii. Nu mai 
spune? North Central Positronics? Mă rog... După mintea lui, 
Daria fusese cea care-i oferise definiţia respectivă. Minunată 
mașinărie Daria asta (deși nu era tocmai convins că ar fi fost 
doar o mașinărie), cu toate că nu avea voie să-i dezvăluie 
anumite lucruri. Dar i se părea că Daria făcea cumva aluzie la 
ele. Oare nu cumva îl ducea și ea de nas, așa cum făcuseră 
perceptorul și Armaneeta? Tim se văzu nevoit să admită că era 
posibil, dar parcă nu. Avea impresia - poate din cauză că nu era 
decât un copil prostuţ, gata să-și pună nădejdea în oricine - că 
Daria era de multă vreme nevorbită și îi picase tocmai el cu 
tronc. De un singur lucru era sigur: dacă se apropia o furtună 
îngrozitoare, atunci ar face bine să-i dea zor și să-și termine 
treaba cât mai curând, după care să caute adăpost. Dar unde? 

Se duse iar cu gândul la tribul Fagonard. Oamenii aceia știau 
foarte bine că nu erau deloc în siguranţă... oare nu imitaseră ei 
reacţiile bumblerilor în faţa lui? Și atunci își pusese în minte că 
va recunoaște ce anume încercau să-i arate când va vedea cu 
ochii lui. Şi văzuse. Se apropia furtuna - furtuna-furtunilor. 
Fagonarzii știau, probabil, că îi vestiseră bumblerii. Și se 


așteptau să-i ucidă. 
Din cauza acestor gânduri, Tim nu credea că somnul va veni 
prea repede, dar, după doar cinci minute, dormea buștean. 


Şi visă throckeni dansând la lumina lunii. 
72 


DC = 


A 

Începuse să o considere pe Daria tovarășa lui de drum, deși 
ea nu vorbea prea mult și, chiar atunci când vorbea, el nu prea 
pricepea de ce o făcea (ori ce mama lui Na'ar îi spunea). Odată 
i-a înșirat mai multe numere. Altă dată i-a zis că ea se va 
„deconecta temporar” pentru că va „căuta satelitul” și îi sugeră 
să facă un popas. Tim se opri și, vreme de o jumătate de oră, 
farfuriuţa i se păru cât se poate de moartă - nu tu voce, nu tu 
lumini. Tocmai când începuse să creadă că Daria murise cu 
adevărat, se reaprinse luminiţa verde, reapăru beţigașul și Daria 
îl anunţă: 

— Am restabilit legătura prin satelit. 

— Ferice de noi, răspunse Tim, care habar n-avea despre ce 
era vorba. 

De câteva ori, Daria se oferi să-i calculeze un traseu ocolitor. 
Tim continuă să refuze. Și odată, cam pe la sfârșitul celei de-a 
doua zile de la plecarea din Mlaștina Fagonard, mașinăria aceea 
stranie îi recită câteva versuri: 


Uite acvila, ce ochi strălucitori are, 
Cuprinde ceru-ntreg cu aripile sale! 

Ea vede marea și uscatul, vede pe oricine 
Și-l vede chiar și pe un ţânc ca mine. 


Dacă va apuca să trăiască o sută de ani (deși Tim se cam 
îndoia că așa i-ar fi fost scris, dat fiind treaba asta nebunească 
de care se apucase), era convins că niciodată nu va uita cele 
văzute în cele trei zile când urcase prin pădure, alături de Daria, 
în căldura aceea apăsătoare. Poteca, abia deslușită până atunci, 
se transformă într-o alee bine conturată care, drum de câteva 
roţi, a fost mărginită de ruinele unor foste ziduri din piatră. La 
un moment dat, vreme de un ceas sau cam așa, coridorul din 
cerul de deasupra acestei alei s-a umplut cu mii de uriașe păsări 
roșii care zburau spre sud, ca și cum le venise timpul să 
migreze. Dar fără îndoială, își zise Tim, că tot în Pădurea Fără 


Sfârşit îşi vor găsi odihna. Pentru că niciodată asemenea păsări 
nu fuseseră văzute zburând pe deasupra Cătunului. Altă dată le- 
au tăiat calea patru căprioare albastre, nu mai înalte de o 
jumătate de metru. Mutanţii aceștia pitici nu au dat nicio atenţie 
băiatului consternat care se holba la ele. Și cu altă ocazie au 
ajuns într-un câmp plin cu ciuperci galbene. Erau uriașe, cam de 
un metru douăzeci, iar pălăriile lor erau cât umbrelele. 

— Sunt bune de mâncat, Daria? o întrebă Tim, pentru că 
proviziile din coș erau pe terminate. Ştii cumva? 

— Nu, călătorule, îi răspunse Daria. Sunt otrăvitoare. Te 
apucă convulsiile și mori chiar și dacă nu faci decât să te atingi 
de ele și le iei sporii pe piele. Te sfătuiesc să dai dovadă de 
maximă prudenţă. 

Tim o ascultă, ba își ţinu până și răsuflarea până când trecu 
de câmpul acela ucigaș, unde otrava era scăldată în raze de 
soare. 

Pe la sfârșitul celei de-a treia zile, băiatul ajunse pe marginea 
unui hău. Părea mai adânc de trei sute de metri. Nu-i zărea 
fundul, pentru că era plin cu troiene de flori albe. La început i s- 
a părut că acolo era un nor desprins de pe cer și prăbușit pe 
pământ. Miresmele ce urcau până la el erau extraordinar de 
dulci. Peste prăpastia aceasta se întindea o punte din piatră 
care, pe partea cealaltă, trecea printr-o cascadă cu străluciri 
sângerii în lumina crepuscului. 

— Adică eu trebuie să trec pe ăla? întrebă Tim cu voce 
sfârșită. 

Puntea nu părea mai lată decât grinzile din șopronul de 
acasă... și nici prea groasă nu părea. 

Daria nu spuse nimic, deși luminiţa verde era tot răspunsul de 
care avea nevoie. 

— Poate mâine-dimineaţă, zise Tim, știind că nu va pune 
geană pe geană din cauza asta, dar nedorind să riște 
traversarea tocmai când noaptea era atât de aproape. 

ÎI îngrozea și simplul gând că întunericul l-ar putea găsi în 
echilibru pe podul acela îngust. 

— Sfatul meu este să traversezi acum, îl povăţui Daria, și să 
te grăbești să ajungi la Doganul din Kinnock-ul Pădurii de Nord. 
Ocolirea nu mai este posibilă. 

Privind lung la defileu și la puntea aceea nesigură, Tim își zise 
că nu mai avea nevoie ca vocea din farfuriuţă să-i spună că 


ocolul nu mai era posibil. Și totuși... 

— De ce să nu aștept până de dimineaţă. Sunt convins că 
atunci va fi mai sigur. 

— Directiva Nouăsprezece. 

Din discul argintiu se auzi un pocnet mai răsunător decât cele 
de până atunci și Daria adăugă: 

— Te sfătuiesc să te grăbești, Tim. 

De câteva ori o rugase până atunci să nu-i mai spună 
călătorule. Acum era prima dată când vocea îi zicea pe nume, 
iar asta l-a făcut să se hotărască. Renunţă la raniţa primită de la 
tribul Fagonard - nu fără regrete - pentru că se gândea că l-ar 
putea dezechilibra. Îndesă în cămașă ultimele două popkinuri, îşi 
atârnă pe umăr burduful cu apă, apoi se asigură că pistolul și 
toporul tatălui său erau bine înfipte la brâu. Se apropie de 
puntea din piatră, se uită în jos la nămeţii de flori și observă 
primele umbre ale serii întinzându-se acolo. Își imagină cum ar fi 
să facă un pas greșit, precis ultimul din viaţa lui; se văzu dând 
disperat din mâini, încercând zadarnic să-și recapete echilibrul; 
parcă simţi și cum îi alunecă picioarele de pe punte și încep să 
se zbată în aer; își auzi zbieretele deznădăjduite. Va avea vreme 
câteva clipe să regrete toată viaţa pe care nu a apucat s-o 
trăiască; și apoi... 

Niciun răspuns; dar îi era de ajuns. Tim făcu primul pas pe 


punte. 
y 


TEDA 


A 

Tocurile cizmelor lui răsunau puternic pe piatra podului. Nu 
voia să se uite în jos, dar nu avea încotro; condamnarea la 
moarte ar fi fost o certitudine dacă nu băga de seamă unde 
punea piciorul. Largă cât o uliţă la început, puntea din piatră se 
îngusta din ce în ce mai mult, astfel încât, aproape de jumătatea 
ei, era cât lăţimea tălpilor lui Tim - exact așa cum bănuise el de 
pe margine, deși atunci sperase din suflet că nu vedea bine. 
Încercă să pășească ţinând mâinile întinse în lateral, dar o 
adiere de vânt îi umflă cămașa, făcându-l să se simtă ca un 
zmeu gata să-și ia zborul. Lăsă mâinile în jos și merse mai 
departe, punând cu mare grijă câte un picior înaintea celuilalt și 
clătinându-se ușor. Din ce în ce mai convins era că doar câteva 
secunde îi va mai bubui inima în piept, doar câteva secunde îi 
vor mai trece gânduri dezlânate prin minte. 


Mama n-o să afle niciodată ce mi s-a întâmplat. 

La jumătatea ei, puntea era incredibil de îngustă și de 
șubredă. Tim o simţea prin tălpi cât era de fragilă și auzea 
vibraţiile de diapazon ale vântului pe dedesubtul ei. Acum 
trebuia să-și basculeze piciorul peste hău la fiecare pas. 

Vezi să nu te blochezi, își spuse el. Dar știa că o șovăială 
oricât de mică exact la asta ar duce. Apoi surprinse cu coada 
ochiului o mișcare dedesubt și atunci șovăi. 

Dintre flori se înălţau tentacule lungi, pieloase. Pe deasupra 
erau cenușii ca ardezia, iar pe partea inferioară aveau roșeaţa 
pielii arse. Se ridicau către el unduindu-se ca în dans - mai întâi 
două, apoi patru, după aceea opt; și în final o pădure de 
tentacule. 

O auzi din nou pe Daria: 

— Sfatul meu este să te grăbești, Tim. 

Băiatul se sili să iasă din nemișcare. Incepu să pășească încet, 
apoi din ce în ce mai repede, pe măsură ce tentaculele se 
apropiau de el. Evident că nu exista nicio lighioană pe lume, 
indiferent cât de monstruoasă, care să aibă membre lungi de 
trei sute de metri. Dar Tim grăbi și mai mult pasul când observă 
cum tentaculele se subțiau și se întindeau ca elasticul, ca să 
ajungă și mai sus. lar atunci când cel mai lung dintre ele ajunse 
sub punte și începu să orbecăie de-a lungul ei, băiatul o luă la 
goană. 

In faţa lui tunau apele cascadei, colorate acum în nuanțele 
palide de roz și portocaliu ale serii ce se lăsa peste lume. Stropi 
mari și reci căzură peste chipul lui înfierbântat. Tim simţi o 
atingere pe cizmă și se aruncă prin căderea de apă cu un strigăt 
incoerent. O clipă simţi cum îngheaţă până în măduva oaselor - 
răceala apei îi îmbrăcă întregul trup ca o mantie - și imediat se 
pomeni dincolo de cascadă, pe teren solid. 

Un tentacul se strecură spre el. Își ridică vârful șiroind de apă, 
așa cum își ridică o cobră capul... și se retrase. 

— Daria? Ai păţit ceva? 

— Am carcasa etanșă, răspunse ea pe un ton suspect de 
asemănător cu îngâmfarea. 

Tim se adună de pe jos și se uită în jur. Ajunsese într-o grotă 
micuță din piatră. Scrisă cu vopsea odinioară roșie, dar 
decolorată până la un ruginiu stins cu trecerea anilor (sau, 
poate, a secolelor), era însemnarea aceasta criptică: 


: IOAN 3:16 i 
VĂ TEMEŢI DE IAD, SPERAȚI ÎN RAI 
OMUL IISUS 


În față era o scară scurtă, tăiată în stâncă, pe care se 
stingeau ultimele raze ale soarelui. Intr-o parte a ei era un 
morman de cutii din cositor și tot felul de resturi dintr-o 
mașinărie distrusă - arcuri, sârme, cioburi de sticlă și bucăţi de 
carton verde acoperit cu inele mici din metal. In latura cealaltă a 
scării se afla un schelet rânjit, cu o gamelă străveche petrecută 
peste coaste. Sa/utare, Tim! părea a-i spune rânjetul acela. Bun 
venit în partea asta de lume! Vrei o dușcă de colb? Am din 
belșug! 

Tim urcă treptele, evitând să se apropie prea mult de 
osemintele acelea. Ştia foarte bine că scheletul nu va prinde 
viaţă și nu va încerca să-l înșface de gleznă, cum o făcuseră 
tentaculele din flori; dacă ești mort, ești mort și gata. Dar parcă 
tot era mai prudent să-l ocolească. 

Când ajunse în capătul scării, văzu că poteca intra din nou în 
pădure. Însă el nu va rămâne prea mult aici pentru că nu 
departe, arborii bătrâni se retrăgeau iarăși, iar lunga, foarte 
lunga potecă, pe care urcase el până atunci, intra într-o poiană 
mult mai întinsă decât aceea în care dansaseră bumblerii la 
lumina lunii. Un turn imens, construit din drugi metalici, se 
avânta spre ceruri. În vârful lui clipea o lumină roşie. 

— Ai ajuns aproape de destinaţie, îl informă Daria. Doganul 
din Kinnock-ul Pădurii de Nord se află la trei roţi în faţa ta. 

Din nou pocnetul, parcă și mai răsunător decât înainte. 

— Realmente trebuie să te grăbești, Tim! 

Pe când stătea cu ochii la clipirea roșie a turnului, băiatul 
simţi cum începe din nou să bată vântul, care îl speriase atât de 
mult când traversa puntea. Însă acum răsuflarea lui era foarte 
rece. Se uită la cer și văzu că norii leneși de mai devreme 
porniseră deja într-o cursă nebună. 

— E furtuna-furtunilor, Daria, nu-i așa? Vine furtuna-furtunilor. 

Daria nu-i răspunse, dar Tim nici nu avea nevoie de răspunsul 
ei. 

O luă la goană. 


Ţy 


TEDA 


A 

Când ajunse la Doganul din poiană, abia dacă mai avea suflu 
și parcă alerga cu încetinitorul, în ciuda faptului că știa că 
trebuie să se grăbească și mai tare. Vântul se întețea tot mai 
mult, izbindu-l cu putere, iar crengile carpenilor începuseră să 
mormăie ameninţător. Aerul tot cald era, dar Tim nu credea că 
va rămâne așa multă vreme. Era musai să ajungă la adăpost și 
spera să o poată face în locul acela care se chema Dogan. 

Insă, când intră în poiană, abia dacă aruncă o privire 
construcţiei cu acoperiș rotund, din metal, de la baza turnului 
subţire și înalt, cu lumina roșie din vârf. Văzuse altceva ce-i 
captă întreaga atenţie și-l lăsă fără suflare. 

Chiar văd asta? Oare nu-mi joacă ochii un renghi? 

— Zei ai mei! șopti el. 

Poteca era pavată cu un material întunecat și foarte neted, 
dar într-atât de strălucitor, încât în el se reflectau și copacii care 
dansau în rafalele de vânt, și norii în culorile apusului care se 
fugăreau pe cer. Poteca se sfârșea pe marginea unei prăpăstii. 
Parcă întreaga lume se sfârșea acolo, pentru a reîncepe, la 
distanță de mai bine de o sută de roţi. La mijloc era o genune 
uriașă în care frunze căzute se învolburau în vântul puternic. 
Erau și lăstuni de gunoi acolo. Zburau și se roteau neputincioși 
în vârtejurile de aer. Unii erau deja morţi, pentru că aripile le 
fuseseră smulse din trupuri. 

Dar Tim nu dădu atenţie nici genunii și nici păsărilor 
muribunde. In stânga drumului din metal, cam la trei metri de 
locul unde lumea se cufunda în neant, se afla o cușcă circulară 
cu gratii metalice. În faţa ei zăcea răsturnată o căldare turtită 
din cositor, pe care Tim o cunoștea atât de bine. 

In cușca aceea era un tigru enorm, care se învârtea agale în 
jurul unei gropi din mijloc. 

Il observă pe băiatul care se holba la el cu gura căscată și se 
apropie de gratii. Ochii fiarei erau mari cât mingile de oiniţă, dar 
de un verde strălucitor în locul albastrului mat al mingilor. Pe 
blana lui alternau dungile portocalii cu cele negre ca miezul de 
noapte. Avea urechile ciulite. Își încreţise botul, dezvelind colții 
ascuțiți și albi. Scoase un mârâit prelung - sunet grav aidoma 
celui pe care l-ar scoate o haină din mătase dacă ai rupe-o încet, 
de-a lungul cusăturii. Poate că așa îi ura el bun venit... dar lui 


Tim parcă nu-i prea venea a crede. 
In jurul grumazului, tigrul avea o zgardă din argint. Două 
obiecte atârnau de ea. Unul semăna cu o carte de joc. Celălalt 


era o cheie cu o formă ciudată, răsucită. 
LA 


DC = 


A 

Tim nu știa câtă vreme a stat încremenit acolo, fascinat de 
ochii aceia superbi, de smarald, și nici câtă vreme ar mai fi 
rămas în aceeași stare, dacă nu s-ar fi auzit câteva bufnituri 
înăbușite vestind pericolul extrem al situaţiei. 

— Ce-i asta? 

— Sunt copacii din partea cealaltă a Marelui Canion, îi zise 
Daria. Fac implozie din cauza scăderii extrem de rapide a 
temperaturii. Caută adăpost, Tim! 

Furtuna-furtunilor, adică. Ce altceva? 

— Cât mai e până ajunge la noi? 

— Mai puţin de o oră. 

Un alt pocnet răsunător din interiorul discului argintiu. 

— S-ar putea să fiu nevoită să mă închid. 

— Nu! 

— Am încălcat Directiva Nouăsprezece. În apărarea mea nu 
pot spune decât că a trecut mult prea mult timp de când nu am 
mai avut cu cine să vorbesc. 

Clic! Şi imediat, mai alarmant și mai prevestitor de rele: Jac! 

— Şi tigrul ăsta ce este? Gardianul Grinzii? 

Imediat ce rosti vorbele acestea, Tim se simţi cuprins de o 
groază fără de margini. 

— Nu-l pot lăsa pe Gardianul Grinzii să fie omorât de furtuna- 
furtunilor! 

— Gardianul acestui capăt al Grinzii este Aslan, îi spuse Daria. 
Aslan este leu și, dacă nu a murit încă, acum ar trebui să se afle 
departe de aici, pe tărâmul zăpezilor veșnice. Tigrul acesta 
este... Directiva Nouăsprezece! 

Se auzi un ţăcănit și mai sonor la această nouă încălcare a 
directivei cu pricina. Tim nu își putea imagina ce preţ va avea 
Daria de plătit pentru nesocotirea regulilor. 

— Tigrul acesta este magia despre care ţi-am vorbit. Nu-l 
băga în seamă. Caută adăpost! Mult noroc, Tim! Mi-ai fost prie... 

Acum nu se mai auzi niciun clic și niciun ţac, ci un trosnet 
înfiorător. Din farfurioară începu să iasă fum și luminiţa verde se 


stinse. 

— Daria! 

Nimic. 

— Daria, vino înapoi! 

Însă Daria dispăruse. 

Bubuiturile ca de artilerie făcute de copacii muribunzi se 
auzeau tot de dincolo de abisul acela înnourat din mijlocul lumii, 
dar nu era nicio îndoială că se apropiau cu repeziciune. Vântul 
se tot înteţea și devenea din ce în ce mai rece. Norii alergau 
năvalnic pe deasupra. În urma lor, apărură primele stele pe 
cerul violet, nespus de limpede. Șoaptele vântului prin ramurile 
înalte ale copacilor din jur se amplificară până ajunseră la 
intensitatea unui cor de vaiere nefericite. Era ca și cum carpenii 
ar fi înţeles că viaţa lor lungă, foarte lungă, se apropia de sfârșit. 

Un pădurar uriaș se apropia de ei, rotind pe deasupra capului 
toporul lui făcut din vânt. 

Tim mai aruncă o privire la tigru (fiara își reluase plimbarea 
lentă și maiestuoasă, părând a spune că băiatul nu merita mai 
multă atenţie din partea lui) și o luă la fugă spre Dogan. 
Gemuleţe rotunde din sticlă - sticlă foarte groasă, din câte se 
părea - înconjurau construcţia la înălțimea capului lui Tim. Ușa 
era făcută din metal. Nu avea nici clanţă, nici zăvor, ci doar o 
fantă, ca o gură fără buze. Deasupra acestei deschizături era o 
plăcuţă ruginită pe care scria: 


NORTH CENTRAL POSITRONICS, LTD. 
KINNOCK PĂDUREA DE NORD 
PĂTRAR ARC 
AVANPOST 9 


Nivel Scăzut de Securitate 
FOLOSIŢI CARTELA DE ACCES 


Nu reuși să înțeleagă aceste cuvinte, pentru că fuseseră 
scrise într-un amestec straniu de Limbă Nobilă și Limbă de 
Rând. Dar mâzgălitura de sub ele nu-i puse nicio problemă: Toţi 
sunt morți aici. 

La baza ușii era o cutie care semăna cu aceea în care mama 
lui Tim obișnuia să-și țină podoabele ieftine și suvenirele. Cu 
singura diferenţă că aceasta de acum era făcută din metal, iar 


nu din lemn. Băiatul încercă să o deschidă, dar era încuiată. Pe 
capac erau gravate niște litere pe care el nu le cunoștea. Mai 
era acolo și o gaură de cheie de o formă foarte ciudată - ca 
litera 4? - dar nici urmă de cheie. Incercă să ridice cutia. |n 
zadar. Parcă ar fi fost ancorată de un stâlp subteran. 

Corpul unui lăstun mort îl izbi în obraz. Alte cadavre cu pene 
trecură pe lângă el, răsucindu-se iar și iar în văzduhul tot mai 


însufleţit. Unele se loviră de Dogan și căzură lângă el. 
yw 


DC = 


A 

Tim mai citi o dată ultimele cuvinte de pe plăcuţă: FOLOSIŢI 
CARTELA DE ACCES. Dacă nu l-ar fi dus mintea să priceapă ce ar 
fi fost un asemenea obiect, nu ar fi trebuit decât să se uite la 
crăpătura de mai jos de cuvinte. Ba chiar avea senzaţia că știa 
exact cum arată o „cartelă de acces”, pentru că tocmai ce 
văzuse una, împreună cu o cheie care s-ar fi potrivit întocmai în 
gaura în formă de „|” a cutiei metalice. Cele două chei - care 
foarte posibil reprezentau salvarea lui - atârnau la gâtul unui 
tigru care probabil că l-ar fi înfulecat din trei înghiţituri. Ba chiar 
din două, pentru că Tim nu văzuse nicio urmă de hrană în cușcă. 

Tot ce i se întâmpla acum semăna din ce în ce mai multcu o 
glumă proastă, deși numai unui om foarte crud i s-ar fi putut 
părea amuzantă. Probabil genului aceluia de individ care ar fi 
fost în stare să se folosească de o zâniță perfidă ca să 
ademenească un băieţel încrezător într-o mlaștină plină de 
pericole. 

Ce să facă? Dar, oare, putea face ceva? Și-ar fi dorit să îi 
ceară sfatul Dariei, dar îi era cumplit de teamă că prietena lui 
din farfuriuţă - o zâniţă cumsecade, spre deosebire de cea 
malefică a Perceptorului - era moartă, ucisă de Directiva 
Nouăsprezece. 

Se apropie încet, foarte încet, de cușcă, nevoit acum să 
meargă încovoiat împotriva direcției vântului. Tigrul îl observă și 
ocoli tiptil groapa din mijloc ca să ajungă lângă ușa cuștii. Işi 
lăsă în jos capul uriaș și se uită ţintă la băiat cu ochii lui 
scânteietori. Vântul îi încreţi blana groasă, vălurindu-i dungile și 
parcă schimbându-le între ele. 

Normal ar fi fost ca vântul acela puternic să rostogolească cât 
colo căldarea din cositor, dar nimic nu era normal aici. Aidoma 


33 În Vorbirea de Rând sună la fel ca „S” (n.a.). 


cutiei metalice, și căldarea părea ancorată de pământ. 

E căldarea pe care mi-a lăsat-o lângă casă, ca să-i văd 
minciunile în ea și să le cred. 

Toată povestea nu fusese decât o glumă și îi va descoperi 
tâlcul sub căldarea aceasta, da, acolo va afla el poanta hazlie, 
cuvintele acelea care ar trebui să-i facă pe oameni să se 
zguduie de râs. Și, în fond, de ce nu? Pentru că acesta era 
sfârșitul, de ce nu ar râde și el puţin? l-ar face bine. 

Tim apucă găleata și o ridică de jos. Se aștepta ca dedesubt 
să dea de bagheta magică a Perceptorului. Dar nu a fost cazul. 
Gluma era mult mai bună. Sub căldare se afla o altă cheie, mai 
mare și cu multe ornamente. Tot din argint, ca ligheanul 
Perceptorului și zgarda tigrului. De capătul ei era legat un bilet 
cu o bucată de șnur. 

Dincolo de genune copacii trosneau și bubuiau. Din adâncul 
prăpastiei se ridicară vălătuci uriași de praf, destrămaţi imediat 
de rafalele vântului. 

Biletul Perceptorului era scurt: 


Felicitările mele, Băiat Curajos și Descurcăreţ! Bine ai 
sosit în Kinnock-ul Pădurii de Nord, cunoscut pe vremuri 
drept Poartă a Lumii Nepământene! Aici ţi-am lăsat un 
tigru cam neastâmpărat. Este FOARTE flămând! Dar, așa 
cum deja ţi-ai dat seama, Cheia ADAPOSTULUI atârnă la 
Gâtul lui. Așa cum ţi-ai dat deja seama, această Cheie 
descuie Cușca. Vreau să văd dacă te încumeţi s-o folosești. 
Omagiile mele pentru Mama ta (al cărei Nou Bărbat îi va 
face CURAND o vizită), rămân al tău Credincios Servitor! 

RF/MB3* 


Pe omul acela - dacă om era - care-i lăsase lui Tim biletul nu-l 
mai surprindeau multe, dar s-ar fi putut să-l mire surâsul apărut 
pe buzele băiatului când se ridică și trase un șut în căldarea de 
cositor, care se înălţă și începu să se rostogolească în vântul 
care căpătase intensitate de vijelie. Căldarea își atinsese scopul 
și toată magia se scursese din ea. 

Tom se uită la tigru. Tigrul se uită la Tim. Fiara parcă nici nu-și 
dădea seama de urgia din jur. Biciuia încet aerul cu coada sa 
lungă. 

— Iși imaginează că mai degrabă aș prefera să fiu dus de vânt 


3% Randall Flagg/ Marten Broadeloak (n.tr.). 


sau să mor de frig decât să mă înfrunt cu ghearele și colții tăi. 
Probabil că nu l-a văzut pe ăsta. 

Și Tim își scoase pistolul de la brâu. 

— L-a omorât pe monstrul din mlaștină și sunt convins că te 
va omori și pe mătăluţă, Sai Tigrule. 

Din nou Tim se simţi surprins de senzaţia pe care o avea la 
atingerea armei. Parcă anume pentru el fusese creată. Atât de 
simplă și atât de clară îi era menirea. Nu cerea nimic altceva 
decât să tragă. Şi când Tim îl ţinea în mână, nici el nu-și dorea 
nimic altceva. 

Și totuși. 

— Oho, l-a văzut! zâmbi Tim și mai mult. 

Nici nu a simţit cum i s-au ridicat colțurile buzelor, deoarece 
pielea feţei îi amorțise de la frig. 

— O, da, foarte bine l-a văzut. Și-o fi imaginat Perceptorul că 
voi avea atâta îndrăzneală? Probabil că nu. Şi-o fi imaginat el că 
aș fi în stare să te împușc? De ce să nu-și imagineze? £/ ar fi 
făcut-o. Insă de ce a trimis un copil la tine? Chiar așa, de ce, 
când el a spânzurat o mie de oameni și a luat gâturile altor o 
sută și cine mai știe numărul sărmanelor văduve, la fel ca 
mama, pe care le-a surghiunit? La întrebările astea ai răspuns, 
Sai Tigrule? 

Tigrul îl privea ţintă, cu capul plecat și cu coada lungă biciuind 
încet aerul. 

Cu o mână, Tim vâri pistolul înapoi la brâu; cu cealaltă 
strecură cheia ornamentată în lacătul de la ușa curbată a cuștii. 

— Iţi propun un târg, Sai Tigrule. Dă-mi voie să folosesc cheia 
de la gâtul tău ca să descui adăpostul ăla de colo și vom trăi 
amândoi. Dar, dacă ai să mă faci bucăţi-bucăţele, să știi că ai să 
mori și tu, nu numai eu. Pricepi ce-ţi zic? Fă un semn ca să știu 
că ai priceput. 

Tigrul nu făcu niciun semn. Continuă să-l privească ţintă. 

De fapt, Tim nici nu se așteptase la vreun semn din partea 
fiarei și probabil nici nu avea nevoie de unul. Va curge apă, dacă 
asta va fi vrerea Domnului. 

— Te iubesc, mamă, șopti el și răsuci cheia. 

Se auzi un pocnet surd când se învârti mecanismul vechi. Tim 
puse mâna pe ușă și o deschise în zbieret de balamale neunse. 
Apoi făcu un pas înapoi și lăsă mâinile pe lângă trup. 

Câteva momente tigrul nu făcu nicio mișcare, ca și cum nu-i 


venea să creadă ce se petrece. Apoi se hotărî și ieși încet din 
cușcă. El și Tim se priviră lung sub cerul violet, în urletele 
vântului și bubuielile copacilor prăbușiţi de furtuna care se 
apropia. Tigrul începu să înainteze. Tim făcu un pas în spate, dar 
se opri imediat pentru că înţelese că, încă unul dacă mai făcea, 
s-ar fi pierdut cu firea și ar fi luat-o la sănătoasa. Așa că rămase 
pe loc. 

— Haide, vino! Eu sunt Tim, fiu al lui Ross cel Mare. 

În loc să-i sfâșie beregata, tigrul se așeză pe picioarele 
dinapoi și își înălţă capul, expunându-și zgarda și cheile care 


atârnau de ea. 
A 


a DC = 


A 

Tim nu ezită nicio clipită. Își va permite mai încolo luxul de a 
se minuna de toată păţania, însă nu acum. Cu fiecare secundă 
ce trecea, vântul devenea tot mai puternic și, dacă nu se 
grăbea, foarte curând rafalele l-ar fi luat pe sus și l-ar fi aruncat 
în copaci unde probabil că ar fi străpuns de crengi. Tigrul era 
mai greu, dar și el îl va urma peste puţină vreme. 

Cheia care semăna cu o carte de joc și aceea care arăta ca 
litera + fuseseră sudate de zgarda din argint. Insă încuietoarea 
Zzgărzii se dovedi ușor de desfăcut. Tim apăsă scobiturile din 
capete și zgarda căzu de la gâtul tigrului. Observă în fugă faptul 
că fiara părea a mai avea o zgardă - una din piele roz, acolo 
unde blana îi fusese roasă de metal - și se grăbi să ajungă la 
ușa Doganului. 

Introduse cartela în fantă. Nimic. O întoarse și încercă celălalt 
capăt. Tot nimic. O rafală foarte puternică de vânt, rece ca o 
mână moartă, îl izbi de ușă, făcând să-i dea sângele pe nas. Işi 
recăpătă echilibrul, întoarse cartela cu faţa în sus și încercă din 
nou. Același eșec. Și, pe neașteptate, Tim își aduse aminte de 
ceva ce-i zisese Daria - doar trei zile trecuseră de atunci? 
Doganul aflat în Kinnock-ul Pădurii de Nord este deconectat 
temporar. Înseamnă că asta a vrut ea să spună. O mai lumina 
încă farul din vârful turnului, însă aici, la nivelul solului, se 
întrerupsese energia care făcea să funcţioneze locul acesta. 
înfruntase tigrul, iar tigrul nu-l mâncase, dar Doganul era 
încuiat. Deci tot vor muri amândoi. 

Așa se sfârșea gluma și Omul în negru se strica de râs pe 
undeva. 


Se întoarse și văzu cum tigrul împinge cu botul cutia din 
metal cu capacul gravat. Fiara se uită la el, apoi mai împinse o 
dată cutia. 

— Cum zici tu, îi spuse Tim. În fond, de ce nu? 

Se așeză în genunchi lângă capul aplecat al tigrului, simțind 
răsuflarea caldă a fiarei pe obrazul lui îngheţat. Incercă cheia în 
forma literei „[”. Se potrivea perfect. Cu ochii minţii revăzu clipa 
când descuiase cufărul lui Kells cu cheia dată de Perceptor. Apoi 
o răsuci, auzi clicul și putu să ridice capacul. Sperând că 
înăuntru va găsi ceva care să-l salveze. 

Dar nu văzu decât trei obiecte care nu-i erau de niciun folos: o 
pană mare și albă, o sticlă mică și maronie și un șervet din 
bumbac alb, de genul celor care se așterneau pe mesele lungi 
din spatele sălii de rugăciuni din Cătunul Arborelui pentru masa 
festivă de Sărbătoarea Secerișului. 

Vântul căpătase deja forţă de vijelie; sufla printre drugii 
metalici ai turnului, făcându-i să scoată tânguieli sinistre. Suflă 
și pana albă din cutie, dar, înainte de a o duce departe, tigrul își 
întinse gâtul și o prinse în colți. Apoi o oferi băiatului. Tim luă 
pana din botul fiarei și, fără să-i dea prea mare atenţie, și-o 
puse la cingătoare, alături de toporul tatălui său. Se îndepărtă 
de-a bușilea de Dogan. Nu i-ar fi plăcut deloc să moară izbit de 
vreun copac ori tras în ţeapă în vreo creangă. Dar oricum 
moartea asta ar fi fost mai bună (mai rapidă) decât dacă ar fi 
fost zdrobit de zidul Doganului, în vreme ce vântul îngheţat i-ar 
fi intrat prin piele până la inimă și la celelalte organe, 
înghețându-i-le. 

Auzi un sunet ca de mătase ruptă: mărâitul tigrului. Tim vru 
să se uite la el când vântul îl izbi din nou de Dogan. Cu mult 
efort își recăpătă suflul, dar vântul se tot încăpăţâna să i-l 
smulgă din gură și din nări. 

Acum tigrul îi întindea șervetul și, tocmai reuși să tragă ceva 
aer în piept (atât de îngheţat că-i amorţi gâtul în drumul spre 
plămâni), Tim observă un lucru surprinzător. Sai Tigrul apucase 
șervetul de un colţ cu botul și îl despăturise complet. 

Imposibil. 

Imposibil, dar exact asta vedea. Dacă nu cumva îl înșelau 
ochii, din care acum ţâșneau lacrimi care-i îngheţau pe obraji, 
șervetul din fălcile tigrului se făcuse mare cât un prosop. Tim 
întinse mâna după el. Tigrul nu-i dădu drumul până când nu îl 


văzu bine strâns în pumnul băiatului. Vijelia hohotea în jurul lor 
și atât de puternică se făcuse că până și animalul de aproape 
trei sute de kilograme era nevoit să se proptească bine în cele 
patru picioare ca să nu fie dat peste cap. Însă, mare mirare, 
șervetul, devenit prosop, atârna moale în mâna lui Tim, ca și 
cum n-ar fi bătut vânt nici cât să clintească firul ierbii. 

Tim se holbă uluit la tigru. Animalul se holbă și el, aparent 
netulburat de zbuciumul lumii din jurul lui. Băiatul își aduse 
aminte de căldarea din cositor în care văzuse imagini la fel de 
clare ca acelea din ligheanul de argint al Perceptorului. Orice 
obiect poate deveni magic, dacă e ținut de mâna care trebuie. 

Chiar și o bucată simplă de bumbac. 

Prosopul era împăturit în două - cel puţin în două. Tim îl 
despături din nou, iar prosopul se transformă într-o faţă de 
masă. O ridică în faţa lui și, cu toate că vântul sufla dezlănţuit în 
dreapta și stânga, văzduhul dintre el și bucata aceea de cârpă 
era nemișcat. 

Şi cald. 

Tim strânse în mâini fața de masă, care fusese doar un șervet 
cu câteva secunde înainte, o scutură și o desfăcu încă o dată. 
Acum era un cearșaf, pe care îl așternu lesne pe jos, în ciuda 
prafului, crengilor și lăstunilor morţi purtaţi de vânt pe lângă el 
și se izbeau de zidul curbat al Doganului cu zgomot de grindină. 
Tim dădu să se bage sub cearșaful acela, dar se opri și se uită în 
ochii verzi și strălucitori ai tigrului. Se mai uită și la colții lui mari 
și ascuţiţi pe care botul nu reușea să-i acopere în întregime. 
Apoi ridică marginea cearșafului vrăjit. 

— Haide! Bagă-te aici! Nu bate vântul și nici frig nu e. 

Dar nu-ți spun o noutate, Sai Tigrule. Am dreptate? 

Tigrul se ghemui, își întinse labele cu gheare uriașe și se târî 
pe burtă până când intră cu totul sub cearșaf. Tim simţi cum îl 
zgârie ceva pe braţ, ca o perie din sârmă: mustăţile fiarei. 
Băiatul se cutremură. Apoi se pomeni că tigrul se culcă, lipindu- 
și trupul lung de el. 

Dar era prea mare, așa că jumătate din el nu încăpea sub 
acoperământul subţire și alb. Așa că Tim se ridică pe jumătate și 
ieși de acolo, luptându-se cu vântul care îl izbea peste cap și 
umeri. Scutură din nou cearșaful. Se auzi un foșnet și bucata de 
pânză magică se despături încă o dată, ajungând acum de 
mărimea unei vele de iaht. Tivul ei ajungea până aproape de 


cușca tigrului. 

Lumea mugea și văzduhul răcnea, dar sub pânza aceea totul 
era în nemișcare. Sigur, cu excepţia inimii zbuciumate a lui Tim. 
Când parcă începuse să-și mai domolească bătăile, băiatul simţi 
o altă inimă bubuind ritmic lângă pieptul lui. Și auzi un huruit 
grav și aspru. Tigrul torcea. 

— Suntem în siguranţă aici, nu crezi? îl întrebă Tim. 

Tigrul îl privi o clipă, apoi închise ochii. Băiatul nici nu mai 
avea nevoie de alt răspuns. 

yw 


TEDA 


A 

Veni noaptea și, odată cu ea, toată furia furtunii-furtunilor. De 
jur-împrejurul pânzei fermecate, care la început arătase ca un 
șervet oarecare, se făcea tot mai frig, iar vântul ajunsese să 
sufle cu mai mult de o sută de roţi pe oră. Pe geamurile 
Doganului se formară cataracte de gheaţă groase de câţiva 
centimetri. Mai întâi, carpenii din spatele lui făcură implozie, 
apoi se prăbușiră, apoi porniră să se rostogolească spre sud, 
într-un nor criminal de crengi, așchii și trunchiuri întregi. 
Tovarășul de somn al lui Tim sforăia mai departe, nepăsător la 
urgia de afară. Trupul i se relaxase și se întinsese, împingându-l 
pe băiat spre marginea acoperământului lor. La un moment dat, 
Tim se văzu nevoit să înghiontească tigrul, așa cum îl 
înghiontești pe cel cu care dormi alături atunci când te 
dezvelește. Tigrul scoase un mârâit înfundat și își mișcă 
ghearele, dar se dădu mai la o parte. 

— Mulţam-sai, îi șopti Tim. 

La o oră după apusul soarelui - sau poate două, căci băiatul 
pierduse simţul timpului - un scrâșnet prelung și sinistru se 
alătură urletelor vântului. Tigrul deschise ochii. Cu multă 
prudenţă, Tim ridică marginea pânzei și se uită afară. Începuse 
să se încovoaie turnul de deasupra Doganului. Urmări fascinat 
cum încovoierea se făcea tot mai pronunţată până când, cu o 
repeziciune prea mare pentru ochiul omenesc, turnul se 
dezintegră complet. În clipa asta era acolo, înalt și falnic; în 
următoarea nu mai rămăseseră din el decât stoluri de gratii și 
ţepi din metal, care zburau duse de vânt spre drumul neted 
care, până de curând, fusese o pădure de carpeni. 

Urmează Doganul, își zise Tim. 

Însă Doganul nu păţi nimic. 


Doganul rămase pe loc, neclintit, așa cum era de o mie de 
ani. 
(72 


DC = 


A 

Niciodată nu va uita noaptea aceea, atât de ireală că nici nu 
avea cuvinte prin care să o descrie... sau să și-o amintească în 
plan raţional, așa cum ne amintim cu toţii evenimentele banale 
ale vieților noastre. O va înţelege deplin doar atunci când îi va 
apărea în vise și până la sfârșitul vieţii va visa furtuna-furtunilor. 
Vor fi vise bune acelea, nu coșmaruri. Vor fi vise în care va retrăi 
sentimentul de siguranţă de acum. 

Era cald sub pânza fermecată, iar trupul uriaș al colegului lui 
de pat făcea să-i fie și mai cald. La un moment dat, a 
îndepărtat-o atât cât să vadă un catralion de stele aninate de 
cupola cerului. Niciodată nu mai văzuse atât de multe. Era ca și 
cum furtuna făcuse găuri mici în lumea de deasupra lumii, 
transformând-o într-o sită. Prin care străbătea până la el divinul 
mister al creaţiei. Poate că asemenea minune nu era menită 
pentru ochii muritorilor, dar Tim era convins că el primise 
dispensă și avea voie să se uite, pentru că se afla sub un 
acoperământ vrăjit, lângă o creatură despre care chiar și cei mai 
creduli locuitori ai Cătunului ar fi spus că nu există în realitate. 

Când privi la stele, se simţi cuprins de un sentiment 
amestecat, de evlavie și spaimă, dar și de unul de mulţumire 
profundă și trainică, exact ca acela din copilărie, când se trezea 
în miez de noapte, în căldura și siguranţa patului său și moţăia 
apoi ascultând cum vântul își murmura cântecul solitar despre 
alte locuri și alte vieți. 

Timpul este o gaură de cheie, își spuse el, privind la stele. Da, 
așa cred. Uneori trebuie să ne aplecăm ca să ne uităm prin el. 
lar vântul pe care îl simțim atunci cum ne mângâie obrajii - 
vântul acela care suflă prin gaura cheii - este răsuflarea 
întregului univers. 

Vântul urlă peste bolta cerului, frigul se făcu și mai crâncen, 
însă Tim Ross se afla în siguranţă și la căldură, alături de un 
tigru adormit. La un moment dat se cufundă și el într-un somn 
profund și odihnitor și fără vise. Însă, înainte să adoarmă, avu 
senzaţia că era foarte mic și că zbura dus de vântul care sufla 
prin gaura de cheie a timpului. Departe de Marele Canion, pe 
deasupra Pădurii Fără Sfârşit și a Mlaștinii Fagonard, pe 


deasupra Cărării Carpenului, dincolo de Cătunul Arborelui - care, 
de la înălţimea la care se afla, i se părea un cuib de luminiţe 
viteze - și tot așa zbură departe, tot mai departe, foarte 
departe, peste toată întinderea Lumii de Mijloc, până în locul 
unde un Turn uriaș, negru ca abanosul, se înălța spre ceruri. 

Am să mă duc cu adevărat acolo! Intr-o bună zi am să mă 
duc! 


Și îl luă somnul. 
(72 


a DC = 


A 

Până dimineaţă, zbieretul vântului se topise, ajungând un 
zumzet. Tim își simţea vezica plină. Se strecură afară de sub 
pânză, pe solul de pe care ţărâna fusese complet măturată, 
lăsând vederii rocile de dedesubt. Dădu fuga până în spatele 
Doganului. Vântul îi înhăţa vaporii albi ai respirației și-i ducea 
departe. Partea din spate a Doganului era ferită de rafalele lui, 
însă era tare frig aici, cumplit de frig. Aburii scoși de urină îi 
înțepară ochii. Când se încheie la pantaloni văzu că băltoaca 
începuse deja să îngheţe. Se grăbi să ajungă la adăpost, 
luptându-se cu vântul la fiecare pas și tremurând din toate 
încheieturile. Clănţănind puternic din dinţi, se strecură în 
căldura binecuvântată de sub pânza vrăjită. Fără să se 
gândească, își petrecu braţele în jurul trupului uriaș al tigrului și 
intră în panică atunci când fiara deschise ochii și gura. Scoase o 
limbă lungă cât un covor și rozalie ca un trandafir din perioada 
Pământului Nou. Îl linse pe Tim pe tot obrazul, făcându-l iarăși 
să se înfioare, însă nu de teamă de data aceasta, ci din cauza 
amintirii: tata obișnuia să-și frece obrazul de al lui în fiecare 
dimineaţă, înainte de a se bărbieri. Ross cel Mare zicea că n-o 
să-și lase niciodată barbă, așa ca ortacul lui, zicea că nu i-ar 
veni bine. 

Tigrul începu să-i adulmece gulerul cămășii, gâdilându-i gâtul 
cu mustăţile lui lungi. Tim izbucni în râs. Apoi își aduse aminte 
de cele două popkinuri. 

— Le împart cu tine, îi zise el tigrului, deși știu foarte bine că 
ai putea să mi le iei pe amândouă dacă așa ai vrea. 

Îi întinse un popkin. Tigrul îl hăpăi într-o clipită, dar nu făcu 
nicio mișcare cât timp Tim și-l mâncă pe al lui. Băiatul înghiţi 
aproape pe nemestecate, ca nu cumva Sai Tigrul să se 
răzgândească. După aceea, trase mai bine pânza peste cap și 


adormi iarăși. 
N 


DC =) 


A 
A doua oară când se trezi, avu senzaţia că se făcuse deja 
amiază. Intensitatea vântului scăzuse și mai mult și, când 
scoase capul afară, simţi că și temperatura crescuse puţin. Cu 
toate acestea, presupunea că vara aceea falsă, în care Văduva 
Smack avusese mare dreptate să nu se încreadă, dispăruse 
pentru totdeauna. La fel cum dispăruse și toată mâncarea lui. 

— Da’ tu ce mâncai când erai în cușcă? îl întrebă Tim pe tigru. 

lar întrebarea aceasta duse, în chip firesc, la o alta: 

— Şi câtă vreme ai stat închis acolo? 

Tigrul se ridică în picioare, făcu câţiva pași spre cușcă și se 
întinse: întâi un picior din spate, apoi și celălalt. Se duse mai 
departe apoi, până spre marginea Marelui Canion, unde se 
ocupă de propriile-i necesități. Odată rezolvată această 
problemă, se întoarse și adulmecă gratiile fostei sale închisori, 
apoi se îndepărtă cu un aer complet neinteresat și se apropie de 
locul unde Tim îl privea, sprijinit în coate. 

Se uită posomoraât la el, cu ochii aceia verzi și scânteietori - 
sau cel puţin așa i se păru băiatului -, apoi lăsă capul în jos și 
împinse cu botul pânza vrăjită care îi apărase pe amândoi de 
urgia furtunii-furtunilor. Sub ea era cutia din metal. Tim nu ţinea 
minte să o fi adus aici, dar probabil că o făcuse, altminteri ar fi 
fost luată de vânt. Și își aminti de pana albă. Tot la brâu o avea, 
nu căzuse. O scoase de acolo și o cercetă cu atenţie, 
mângâindu-i mătasea bogată. l-ar fi putut aparţine unui șoim... 
cu condiţia să fie cu jumătate mai mică. Sau să existe șoimi 
albi... dar el nu văzuse niciodată vreunul. 

— Pana asta e de la o acvilă, nu-i așa? întrebă Tim. Pe sângele 
lui Gan, chiar așa este. 

Pe tigru pana îl lăsa cu totul rece, deși cu o seară înainte se 
repezise să o salveze din rafalele prădalnice ale vântului. Işi 
cobori botul uriaș, înconjurat cu peri galbeni, și împinse cutia 
spre Tim. Apoi ridică ochii la el. 

Tim o deschise. Singurul obiect rămas înăuntru era sticluța 
maronie, care semăna cu cele de medicamente. Tim o luă în 
mână și simţi imediat furnicături în buricele degetelor, la fel ca 
acelea din momentul când trecuse pe deasupra căldării de 
cositor cu bagheta magică a Perceptorului. 


— Zici s-o deschid eu? Că-i limpede că mătăluţă nu ai cum. 

Tigrul se puse în șezut, cu ochii verzi aţintiţi asupra sticluţei. 

Ochii aceia străluceau ca de la o flacără interioară, de parcă 
magia îi aprinsese minţile. Cu mare grijă, Tim deșurubă dopul. 
Când îl scoase, văzu că sub el era o pipetă micuță și 
transparentă. 

Tigrul căscă gura. Mesajul era cât se poate de limpede, însă... 

— Câte picături? îl întrebă Tim. Că pentru nimic în lume nu aș 
vrea să te otrăvesc. 

Dar tigrul nu-i răspunse în niciun fel și rămase cu capul ușor 
ridicat și gura căscată, ca un puișor de vrăbiuţță așteptând 
viermele adus de mamă. 

După câteva încercări - căci Tim nu mai folosise în viaţa lui o 
pipetă, deși văzuse o variantă mai mare și mai rudimentară a 
acestui instrument, pe care fermierul Destry o numea „seringă 
de însămânţat vaci” - Tim reuși să tragă puţin lichid în tubul 
micuţ. Adică aproape tot cât era în sticluță. Cu inima bătându-i 
cu putere în gât, ridică pipeta deasupra gurii tigrului. Cam 
bănuia ce urma să se întâmple, căci auzise multe legende 
despre metamorfi, dar deocamdată nu avea cum să fie sigur că 
tigrul ar fi fost o ființă omenească aflată sub stăpânirea unei 
vrăji. 

— O să-ţi dau chestia asta picătură cu picătură, îi spuse el 
tigrului. Dacă o să vrei să mă opresc nu trebuie decât să închizi 
gura. Fă un semn să știu că ai priceput. 

Dar, la fel ca mai devreme, tigrul nu făcu nicio mișcare. Doar 
îl privea fix, cu gura căscată, așteptând. 

O picătură... a doua... a treia... tubul mic se golise deja pe 
jumătate... a patra... aci... 

Deodată pielea tigrului începu să se încrețească și să se 
umfle, de parcă acele creaturi prinse dedesubt s-ar fi zbătut să 
scape de acolo. Botul se topi ca prin minune, dezvelind colții 
ascuțiți, doar pentru a se reface la loc imediat, atât de strâns că 
întreaga gură a tigrului părea pecetluită. Apoi sărmana fiară 
scoase un urlet înăbușit de durere sau de frustrare, care zgudui 
întregul luminiș. 

Îngrozit, Tim se retrase iute și căzu în fund. 

Ochii aceia scânteietori și verzi ai tigrului începură să iasă din 
orbite și să revină la locul lor, ca pe arcuri. Coada cea lungă 
intră brusc în trup, reapăru, fu trasă iarăși înapoi. Tigrul porni 


clătinându-se spre prăpastia de la buza Marelui Canion. 

— Oprește-te! zbieră Tim după el. A; să cazi! 

Tigrul se împletici ca beat pe marginea hăului. Una din labe îi 
scăpă pe de lături, dislocând o mulţime de fragmente de stâncă. 
Ocoli cușca în care fusese prizonier. Dungile de pe blană își 
pierdură mai întâi contururile, apoi culoarea. Capul își modifică 
forma. Se făcu alb, iar în locul frunţii apăru o pată de un galben 
strălucitor. Tim auzi scrâșnet ca de oase care se rearanjau în 
trupul lui. _ 

Tigrul urlă din nou. De această dată din spatele cuștii. Insă, 
cam pe la jumătate, urletul lui de fiară căpătă accente omenești. 
Creatura aceasta nouă, dar nedefinită încă, se ridică pe 
picioarele dinapoi. Tim zări o pereche de cizme vechi și negre în 
locul labelor. Ghearele deveniră siguluri din argint: luni, cruci, 
spirale. 

Pata cea galbenă continuă să crească până se făcu pălăria 
conică pe care băiatul o văzuse în căldarea din cositor. Albul de 
dedesubt, unde fusese bărbia tigrului, se transformă într-o 
barbă ce strălucea în razele reci ale soarelui. Strălucea pentru 
că era plină de rubine, smaralde, safire și diamante. 

Și tigrul dispăru, iar Maerlyn de Eld se înfăţișă dinaintea 
ochilor uluiţi ai lui Tim. 

Nu-i surâdea așa cum îl văzuse băiatul în apa din căldare... 
însă, firește, viziunea aceea nu fusese deloc a /ui. Fusese 
glammerul făcut de Perceptor, menit a-l duce la pierzanie. 
Adevăratul Maerlyn se uita la el cu blândeţe, dar și cu gravitate. 
Vântul îi învolbura veșmântul din mătase albă în jurul trupului 
scheletic. 

Tim îngenunche, lăsă capul în jos și duse un pumn tremurător 
la frunte. Încercă să rostească Hei/, Maerlyn, dar nu mai avea 
glas și din gâtlej îi ieși un croncănit prăfuit ca de cioară bolnavă. 

— Ridică-te, Tim, fiu al lui Jake! îi spuse magul. Dar mai 
înainte pune dopul înapoi la sticlă. Au mai rămas câteva picături 
și sunt convins că vei avea nevoie de ele. 

Tim ridică fruntea și privi întrebător la individul înalt de lângă 
cușca în care fusese ţinut prizonier. 


— Pentru mama ta, îi zise Maerlyn. Pentru ochii mamei tale. 
72 


DC = 


AS 
— Adevărate sunt vorbele tale? șopti Tim. 


— La fel de adevărate ca Ţestoasa care poartă lumea în 
spinare. Drum lung ai făcut și de mult curaj ai dat dovadă - și 
multă nesăbuinţă ai dovedit, dar o vom trece cu vederea pentru 
că, cel mai adesea, cele două merg mână în mână, mai ales în 
cazul celor tineri - și m-ai eliberat din forma în care eram închis 
de ani și ani și ani. lar pentru asta trebuie să te răsplătesc. 
Haide, pune dopul la loc și ridică-te în picioare! 

— Mulţumesc, spuse Tim. 

Reuși să pună dopul sticluţei fără să verse picăturile rămase 
înăuntru, cu toate că îi tremurau mâinile, iar ochii îi erau 
înceţoșaţi de lacrimi. 

— Am crezut că ești unul dintre Gardienii Grinzii, așa am 
crezut, deși Daria mi-a spus altceva. 

— Și, rogu-te, cine este Daria? 

— Tot un prizonier, așa cum ai fost tu. E încuiată în mașinăria 
pe care mi-au dat-o oamenii din Fagonard. Cred că a murit. 

— Îmi pare rău, fiule. 

— A fost prietena mea, spuse cu simplitate Tim. 

Maerlyn încuviinţă din cap: 

— Este o lume tristă aceasta în care trăim, Tim Ross. Cât 
despre mine, hai să spunem că mi-a jucat un renghi și m-a 
transformat într-o felină mare, de vreme ce ne aflăm exact pe 
Grinda Leului. Dar nu m-a făcut leu, nu m-a transformat în 
Aslan, căci nici măcar el nu-i în stare să facă o vrajă așa de 
mare... deși tare mult i-ar plăcea, da, așa să știi. Sau i-ar plăcea 
măcar să-i poată ucide pe Aslan și pe ceilalţi Gardieni, ca să se 
prăbușească Grinzile. 

— Perceptorul, murmură Tim. 

Maerlyn își dădu capul pe spate și izbucni în hohote de râs, 
dar fără să-și clintească deloc pălăria aceea conică. Lui Tim și 
asta i se părea o vrajă. 

— Nu, nu, nu el. E/ e stare doar să facă câteva vrăji 
neînsemnate și să fie aproape nemuritor. Nu, Tim, există cineva 
cu mult deasupra celui cu mantia largă. Când Cel Mare întinde 
un deget, Omul cu Mantie se repede să-i îndeplinească porunca. 

Dar Regele Roșu nu i-a poruncit să te trimită aici, așa că sunt 
convins că acela căruia tu îi zici Perceptorul va plăti cu vârf și 
îndesat pentru nesăbuinţa lui. Sigur, nu-l va ucide, pentru că-i 
este prea folositor. Dar să-i facă rău? Să-l pedepsească? O, da, 


3 În engl. Broadcloak, unul din numele omului în negru (n.tr.) 


cred că așa va fi. 

— Şi ce-i va face? Regele ăsta Roșu? 

— E mai bine să nu știi, dar de un singur lucru să fii convins: 
nimeni din Cătunul Arborelui nu va mai da vreodată cu ochii de 
el. Nu va mai veni să strângă birurile. Zilele acelea s-au sfârșit. 

— Și mama... mama chiar va vedea din nou? 

— Da, pentru că te-ai purtat bine cu mine. lar la viaţa ta îi vei 
mai sluji și pe alţii în afară de mine. 

Arătă spre cureaua lui Tim. 

— Acela este primul pistol pe care îl porţi. Cel mai ușor dintre 
toate. 

Tom se uită la armă, dar scoase toporul tatălui său de la brâu. 

— Armele nu sunt pentru cei de teapa mea, sai. Sunt doar un 
băiat de la ţară. O să mă fac tăietor de lemne, așa cum a fost și 
taica. Cătunul Arborelui e casa mea și nu am să plec de acolo. 

Bătrânul mag îl privi cu viclenie. 

— Spui așa pentru că ţii toporul în mână, dar ai mai fi vorbit la 
fel dacă era pistolul? /nima ta ar mai fi gândit la fel? Nu 
răspunde, pentru că adevărul ţi se citește în ochi. Ka te va duce 
departe de Cătunul Arborelui. 

— Dar eu iubesc Cătunul, șopti Tim. 

— Vei mai rămâne acolo o vreme, așa că nu-i cazul să te dai 
de ceasul morţii. Acum, ascultă-mă cu luare aminte și supunere. 

Magul își sprijini mâinile pe genunchi și-și aplecă trupul înalt și 
slab către Tim. Barba îi flutura puternic în vânt, iar nestematele 
din ea străluceau ca focul. Era tras la faţă, la fel ca Perceptorul, 
dar chipul lui iradia de seriozitate și înţelepciune, nu de 
malițiozitate; era luminat de bunătate, nu de cruzime. 

— Când vei ajunge înapoi acasă - și călătoria asta va fi mai 
scurtă și mai lipsită de pericole decât cea pe care ai făcut-o ca 
să ajungi până aici - te vei duce la mama ta și îi vei pune în ochi 
ultimele picături din sticluţă. Apoi îi vei da ei toporul tatălui tău. 
M-ai înţeles? Vei purta moneda lui la gât tot restul vieţii - o vei 
purta și când te vor pune în mormânt - dar dă-i ei toporul. Fără 
să pregeţi. 

— D-De ce? 

Maerlyn încruntă din sprâncenele stufoase; colţurile gurii i se 
lăsară în jos; și brusc, toată blândeţea îi dispăru de pe chip, 
înlocuită fiind de o intransigenţă înspăimântătoare. 

— Nu-i treaba ta să întrebi, băiete. Atunci când vine, ka este 


precum vântul, precum furtuna-furtunilor. Te vei supune? 

— Da, răspunse cu teamă Tim. O să i-l dau, așa cum spui. 

— Bine. 

Magul se întoarse către pânza sub care dormiseră și își întinse 
mâinile deasupra ei. Capătul de lângă cușcă se ridică fluturând, 
cu sunet de rufe apretate, se împături o dată și se făcu 
jumătate. Se mai împături încă o dată și se făcu o față de masă. 
Tim își spuse că femeilor din Cătun le-ar fi de mare folos magia 
asta atunci când trebuie să facă paturile dimineaţa. Și se întrebă 
dacă nu cumva o asemenea idee era o blasfemie. 

— Nu, nu, sunt sigur că ai dreptate, rosti Maerlyn cu un aer 
absent. Dar n-ar merge cum trebuie și ar ieși exact pe dos. 
Magia e plină de tot soiul de capcane și nici măcar un mag atât 
de bătrân ca mine nu le cunoaște pe toate. 

— Sai... e adevărat că pentru tine timpul curge invers? 

Maerlyn ridică mâinile cu un gest de iritare amuzată; mânecile 
veșmântului alunecară, dând la iveală braţele albe și subțiri ca 
ramurile de mesteacăn. 

— Așa crede lumea, indiferent de ce spun eu. Și de ce n-ar 
crede? Îmi duc traiul așa cum mi-l duc, Tim. Și adevărul este că 
m-am cam retras din activitate. Nu-i așa că ai auzit și de căsuţa 
mea fermecată din pădure? 

— Am auzit! 

— Ce-ai zice dacă ţi-aș spune că, de fapt, locuiesc într-o 
peșteră unde nu am decât o masă și un pat de paie pe jos? Și 
dacă le-ai spune celorlalţi asta, oare te-ar crede? 

Tim se gândi bine, apoi clătină ferm din cap. 

— Nu. Nu m-ar crede nimeni. Mă îndoiesc și că m-ar crede 
dacă le-aș zice că te-am cunoscut. 

— Treaba lor! Cât despre treaba ta... spune-mi, ești pregătit 
să te întorci? 

— Pot să-ţi mai pun o întrebare? 

Magul ridică un deget. 

— Una singură. Pentru că mulţi ani și lungi am stat închis în 
cușca aia de colo - care, așa cum bine vezi, nu se clintește din 
loc indiferent cât de tare ar bate vântul - și nu mai vreau să-mi 
fac nevoile în gaura aia din mijloc. Viaţa de pustnic e foarte 
frumoasă, dar există o limită în toate. Întreabă ce vrei să întrebi. 

— Cum de te-a prins Regele Roșu? 

— N-a prins pe nimeni, Tim. El este cel prins. E zăvorât în 


vârful Turnului întunecat. Dar încă are putere și are emisari. 
Acela pe care tu l-ai întâlnit nu este nici pe departe cel mai 
iscusit dintre ei. Un om m-a căutat în peștera unde trăiesc. Și 
așa de puternică îi era magia, că m-a prostit, făcându-mă să 
cred că e un neguţător ambulant. Magia asta i-o dăduse Regele, 
așa să știi. 

Tim îndrăzni să mai pună o întrebare: 

— Magia aia era mai puternică decât a ta? 

— Nu, nici vorbă, dar... 

Magul oftă și ridică privirea la cerul dimineţii. Peste măsură de 
surprins fu Tim când înţelese că bătrânul se simţea stingherit. 

— Eram beat. 

— Ah! murmură Tim. 

Nu știa ce altceva să spună. 

72 


DC = 


A 

— Gata cu vorba! zise magul. Așază-te pe dibbin! 

— Pe...? 

Maerlyn îi arătă pânza care era uneori șervet, alteori cearșaf, 
iar acum era o față de masă. 

— Pe ăla. Şi nu-ţi face griji că s-ar putea să-l murdărești cu 
încălţările. A fost folosit de călători mai colbuiţi decât tine. 

Exact la asta se gândea Tim, dar, ascultând cererea magului, 
păși pe faţa de masă și se așeză pe ea. 

— Acum pana! Ţine-o în mâini! E o pană din coada lui Garuda, 
acvila care păzește capătul celălalt al Grinzii ăsteia. Așa mi s-a 
spus și mie pe vremea când eram mititel - da, Tim, fiu al lui 
Jack, și eu am fost odată mic. Tot atunci mi s-a spus că pruncii 
se găsesc sub verzele din grădina de legume. 

Tim nici nu auzi ultima parte. Luă de la brâu pana pe care 
tigrul o salvase de vânt și o apucă cu ambele mâini. 

Ochii lui Maerlyn îl priveau cu gravitate de sub pălăria înaltă și 
galbenă. 

— Care-i primul lucru pe care ai să-l faci când vei ajunge 
acasă? 

— Am să pun picăturile în ochii mamei. 

— Bravo! Și al doilea? 

— Am să-i dau ei toporul lui taica. 

— Vezi să nu uiţi! _ 

Bătrânul se aplecă și-l sărută pe frunte. In ochii băiatului, 


lumea căpătă, preţ de o clipă, toată strălucirea stelelor din 
punctul culminant al furtunii. Preţ de o clipă, lumina tuturor 
universurilor se răsfrânse în ochii lui. 

— Eşti un băiat viteaz, cu inimă neînfricată. Oamenii vor 
vedea asta și așa vor ajunge să te cheme. Acum, du-te, însoţit 
de toată recunoștința mea. Haide, zboară înapoi acasă! 

— S-Să zbor? Cum? 

— Dar de mers, cum mergi? Concentrează-te. Gândește-te la 
casa ta. Du-te acasă! 

O mie de riduri încreţiră colţurile ochilor lui Maerlyn când 
bătrânul mag îi adresă un surâs radios. 

— Pentru că, așa cum ziceau niște oameni celebri, „nicăieri 
nu-i ca acasă”*. Trebuie să-ți vezi casa! Foarte bine să ţi-o vezi! 

Așa că Tim se concentră și văzu cu ochii minţii căsuţa unde 
crescuse și camera în care adormea ascultând vântul de afară, 
care îi povestea despre alte locuri și alte vieţi. Se gândi la 
șopronul unde își aveau locul Misty și Bitsy, sperând din suflet 
că le dădea cineva de mâncare. Poate Pai Willem. Se gândi la 
izvorul din care umpluse cu apă atât de multe găleți. Dar mai 
ales se gândi la mama lui; la trupul ei puternic, cu umeri laţi, la 
părul ei castaniu, la ochii ei, odinioară plini de veselie, nu de griji 
și suferință. 

Işi spuse: Mi-e tare dor de tine, mama... și imediat faţa de 
masă se ridică de la pământ și plană deasupra propriei umbre. 

Lui Tim i se tăie răsuflarea. Pânza se legănă, apoi se întoarse. 
Acum Tim era mai sus decât pălăria lui Maerlyn, care îl privea de 
jos. 

— N-o să cad? ţipă Tim. 

Magul râse: 

— Mai devreme sau mai târziu cădem cu toţii. Deocamdată 
ţine-te bine de pană! Dibbinul n-o să te răstoarne, așa că nu 
trebuie decât să te ţii de pană și să te gândești la casa ta! 

Tim își încleștă degetele în jurul penei și se gândi la Cătunul 
Arborelui: strada mare, potcovăria, cu salonașul mortuar situat 
între ea și cimitir, fermele, joagărul de lângă râu, căsuţa 
Văduvei Smack și, mai presus de toate, căminul lui și peticul lui 
de pământ. Dibbinul se ridică și mai sus, pluti câteva momente 
deasupra Doganului (ca și cum încerca să se hotărască încotro 
s-o apuce), apoi o porni către sud, de-a lungul urmelor lăsate de 


38 „There's no place like home” - replică din filmul Vrăjitorul din Oz (n.tr.). 


furtuna-furtunilor. Zbură încet la început, dar când ajunse 
deasupra resturilor îngheţate ale pădurii virgine care, până de 
curând, se întinsese pe un milion de pogoane, începu să se 
deplaseze mai repede. 

În mintea lui Tim își făcu iute loc un gând înfiorător: dacă 
furtuna-furtunilor s-a abătut și asupra Cătunului, transformându- 
| în sloiuri de gheaţă și omorând pe toată lumea, inclusiv pe Nell 
Ross? Se întoarse să-l întrebe pe Maerlyn, dar magul dispăruse. 
Îl va mai vedea o dată, însă atunci Tim va fi el însuși bătrân. lar 


povestea asta ţi-o voi spune într-o altă zi. 
E 72 


DC = 


A 

Dibbinul se ridică în văzduh până când lumea de dedesubt 
păru întinsă ca o hartă. Nu se risipise încă magia care îi 
protejase pe Tim și pe tovarășul lui de somn în timpul furtunii- 
furtunilor, căci băiatului îi era bine și cald, în pofida răsuflării 
îngheţate a vântului. Stătea cu picioarele încrucișate pe pânza 
aceea fermecată, întocmai ca un tânăr prinţ al Deșertului 
Mohaine pe un elefant, cu Pana lui Garuda între degetele 
strânse. Se și simțea precum Garuda, așa cum se avânta în zbor 
pe deasupra ținutului sălbatic, ca un strai imens de un verde 
într-atât de închis că părea aproape negru. Insă o fâșie cenușie 
îl străbătea de-a curmezișul, de parcă straiul acela ar fi fost tăiat 
și s-ar fi văzut lenjeria murdară de sub el. Furtuna-furtunilor 
distrusese totul în calea ei, chiar dacă, în ansamblu, pădurea nu 
avusese prea mult de suferit. Fâșia aceea pustiită nu părea a fi 
mai lată de patruzeci de roți. 

Și totuși patruzeci de roţi fuseseră de ajuns ca Mlaștina 
Fagonard să fie ștearsă de pe fața pământului. In locul apei 
întunecate erau acum sloiuri de gheaţă alb-gălbuie. Fuseseră 
dărâmaţi copacii cenușii, noduroși, care creșteau din apa aceea. 
Peticele de iarbă nu mai erau verzi; acum arătau ca niște cioburi 
mari de sticlă opalină. 

Pe unul din acestea se afla barca tribului, răsturnată pe o 
latură. Tim se gândi la Cârmaci și la Căpetenie și la toţi ceilalți și 
izbucni în lacrimi amare. Dacă n-ar fi fost ei să-l ajute, ar fi zăcut 
degerat pe unul din peticele acelea peste care zbura acum. 
Oamenii mlaștinii îi dăduseră de mâncare și i-o dăruiseră pe 
Daria, zâna lui cea bună. Nu era corect, nu era corect, nu era 
deloc-deloc corect! Așa a plâns inima lui de copil. lar apoi inima 


lui de copil a murit puţin. Pentru că așa este firea lumii. 

Înainte de a lăsa mlaștina în urmă, mai zări ceva ce-i frânse 
din nou inima: o porțiune întunecată, pe care gheaţa se topise. 

În jurul leșului uriaș, acoperit cu solzi, care zăcea pe o latură 
la fel ca barca tribului, pluteau bucăţi mari de gheaţă murdară 
de funingine. Era dragonița aceea care se îndurase de el și-i 
cruțase viața. Tim își putea imagina - mult prea bine, din păcate 
- cum încercase ea să se apere de frigul cumplit, cu răsuflarea 
ei de foc. Însă, în cele din urmă, furtuna-furtunilor o înfrânsese și 
pe ea, împreună cu toată suflarea din Fagonard. Mlaștina 


devenise un loc îngheţat, unde doar moartea domnea. 
(72 


a DC = 


A 

Dibbinul începu să coboare când ajunse deasupra Cărării 
Carpenului. Plană în jos, tot mai în jos, până când ateriză pe 
terenul echipei Cosington-Marchly. Dar, cu o secundă înainte de 
asta, cât încă mai avea întreaga panoramă înaintea ochilor, Tim 
zări drumul pe care o luase furtuna-furtunilor. De unde până 
acolo părea a se fi îndreptat spre sud, acum o luase puţin mai 
către apus, iar distrugerile păreau mai puţine, ca și cum urgia și- 
ar fi pierdut din intensitatea criminală. În sufletul băiatului 
încolţi speranţa că poate cătunul lui scăpase teafăr. 

Privi cu atenţie la dibbin, apoi își flutură mâinile pe deasupra 
lui. 

— Împăturește-te! îi porunci el (simțindu-se niţel cam ridicol). 

Dibbinul nu-l ascultă, însă atunci când se aplecă să-l 
împăturească singur, pânza fermecată se smulse din mâinile lui 
și se îndoi o dată, încă o dată, apoi a treia oară, făcându-se tot 
mai mică - dar nu și mai groasă. În doar câteva secunde din 
dibbin rămase în mijlocul cărării doar un oarecare șervet din 
bumbac simplu. Însă nu unul pe care ai fi vrut să-l folosești la 
masă, din cauza urmei de cizmă din mijlocul lui. 

Tim îl puse în buzunar și porni mai departe, cu pas măsurat. 
Dar, când ajunse la crângul de tei sălbatici (majoritatea neatinși 


de furtună), o luă la goană spre casă. 
y 


TEDA 


A 

Ocoli cătunul, pentru că nu voia să piardă nicio clipă 
răspunzând la întrebări. Deși nu prea multă lume ar fi avut timp 
de el. Da, furtuna-furtunilor cruțase în mare măsură Cătunul 
Arborelui, dar văzu oameni care se îngrijeau de vitele pe care 


reușiseră să le scoată de sub șoproanele dărâmate, văzu 
oameni care se uitau după stricăciunile de pe ogoare. Joagărul 
fusese azvârilit în Râul Arborelui. Resturile plutiseră la vale și din 
el nu mai rămăsese decât fundaţia din piatră. 

Merse pe malul Pârâului Scăriţa, la fel ca în ziua când găsise 
bagheta magică a Perceptorului. Apa îngheţată a izvorului de 
lângă casă începuse deja să se topească și, deși câteva din 
olanele din lemn de tei zburaseră de pe acoperiș, căsuţa lui 
părea neatinsă. Dar nu erau nici căruţe și nici catări în faţa ei. 
Inseamnă că mama fusese lăsată singură. Tim era în stare să 
priceapă că oamenii fuseseră nevoiţi să vadă de casele și 
animalele și terenurile lor, dar tot se înfurie. Să părăsești o 
femeie oarbă și rănită în bătaie... să o lași pradă toanelor unei 
asemenea furtuni... nu era corect... nu era o purtare omenoasă. 
Şi nu așa se purtau oamenii din Cătun. 

A dus-o cineva la adăpost, își spuse el. Probabil la Casa de 
Rugăciuni. 

Atunci auzi din șopron un nechezat care nu semăna cu vocea 
niciunuia dintre catării lor. Tim se uită înăuntru și zâmbi. Rază 
de Soare, măgărușul Văduvei Smack, era legat de un par și 
mânca mulţumit dintr-un braţ de fân. 

Tim băgă mâna în buzunar și se sperie cumplit când nu simţi 
acolo sticluța cea prețioasă. O găsi ascunsă sub dibbin și scoase 
un oftat de ușurare. Urcă în pridvor (scârţâitul familiar al treptei 
a treia făcându-l să creadă că totul nu era decât un vis) și 
deschise încetișor ușa. Era cald înăuntru, pentru că Văduva 
făcuse un foc zdravăn în vatră. Bătrâna dormea în scaunul 
tatălui său, cu faţa la foc și spatele la ușă. Deși murea de 
nerăbdare să ajungă cât mai degrabă la mama, se opri totuși să- 
și descalțe cizmele murdare. Da, uite, Văduva venise la ei, 
atunci când toţi au avut alte treburi; ea făcuse focul ca să fie 
cald înăuntru; da, Văduva nu uitase ce înseamnă să fii bun 
vecin, chiar și în asemenea vreme cumplită, care ar fi putut 
șterge Cătunul de pe fața pământului. Tim n-ar fi vrut să-i 
tulbure somnul pentru nimic în lume. 

In vârful picioarelor, se apropie de ușa întredeschisă a 
dormitorului. Mama era întinsă în pat, cu mâinile strânse pe 
plapumă, privind cu ochii orbi la tavan. 

— Mama? șopti băiatul. 

O clipă femeia nu făcu nicio mișcare și Tim simţi cum sulița 


îngheţată a fricii îi străpunge inima. Îşi spuse: Am ajuns prea 
târziu. A murit. 

Dar imediat Nell se ridică în coate; părul lung i se revărsă în 
cascadă pe perne. Chipul răvășit de speranţă se întoarse în 
direcţia lui. 

— Tim? Tu ești sau visez? 

— Nu visezi, mama, spuse băiatul. 


Şi dădu fuga la ea. 
(72 


a DC = 


A 

Mama îl strânse tare în braţe și-i acoperi obrajii cu sărutări 
drăgăstoase, așa cum numai mamele știu să le dea copiilor lor. 

— Am crezut că ai murit! Of, Tim! Și când a venit furtuna, am 
fost sigură că nu mai ești și am vrut să mor și eu! Unde ai fost? 
Cum de-ai putut să-mi frângi inima, copil rău ce ești? 

Și îl sărută iarăși de multe, multe ori. 

Surăzând și bucuros că-i poate simţi din nou parfumul curat, 
Tim se lăsă în voia dezmierdărilor ei. Însă îşi aduse aminte de 
vorbele lui Maerlyn: Care-i primul lucru pe care ai să-l faci când 
vei ajunge acasă? 

— Pe unde ai umblat? Spune-mi! 

— Am să-ţi spun tot, mamă, dar mai întâi întinde-te pe spate 
și deschide mult ochii. Cât de mult poţi. 

— De ce? 

Mâinile ei nu se puteau desprinde de nasul lui, de ochii și gura 
lui, de parcă tot nu era pe deplin convinsă că fiul ei se întorsese 
cu adevărat acasă. Ochii aceia pe care Tim spera să-i poată 
vindeca se uitau fix la el... și prin el. Deja începuseră să capete 
un aspect lăptos. 

— De ce, Tim? 

Nu voia să-i spună, ca să n-o mâhnească în caz că picăturile 
nu ar fi avut niciun efect. Nu credea că Maerlyn îl minţise - 
minciunile erau pasiunea preferată a Perceptorului -, dar era 
posibil să se fi înșelat. 

Te rog, fă să nu se fi înșelat! 

— Nu te speria! Ti-am adus un leac, dar e foarte puţin, așa că 
trebuie să stai nemișcată ca să nu-l irosesc. 

— Nu înţeleg. 

Din bezna care acum o învăluia, lui Nell i se păru că îl aude pe 
soţul ei cel mort, iar nu pe fiul ei cel viu. 


— Trebuie să știi doar că am umblat până foarte departe și 
am înfruntat multe pentru leacul acesta. Întinde-te și stai 
nemișcată! 

Femeia se întinse, uitându-se ţintă la el cu ochii cei fără 
vedere. Îi tremurau buzele. 

Lui Tim îi tremurau mâinile. Le porunci să se potolească și, ca 
prin minune, tremurul încetă. Trase aer adânc în piept, îl ţinu 
acolo și desfăcu dopul preţioasei sticluţe. Trase cu pipeta tot 
lichidul rămas înăuntru - adică foarte puţin, nici măcar până la 
jumătatea tubului scurt și subţire. Se aplecă apoi peste Nell. 

— Să nu te miști, mama! Promite-mi să nu te miști chiar dacă 
s-ar putea să te usture. 

— N-am să mă mișc, șopti femeia. 

O picătură în ochiul stâng. 

— Te ustură? o întrebă el. Spune-mi, te ustură rău? 

— Nu, îi răspunse mama. E rece și mă alină. Pune-mi puţin și 
în celălalt ochi, rogu-te. 

Tim puse o picătură și în ochiul drept, apoi se dădu la o parte, 
mușcându-și buzele. Oare albeaţa aia începuse să mai dispară 
sau era doar închipuirea lui? 

— Vezi ceva, mama? 

— Nu, dar... 

Şi rămase fără suflare. 

— Lumină! Tim, văd lumină! 

Vru să se ridice iarăși în coate, dar Tim o împinse blând înapoi 
pe perne. Îi mai puse câte o picătură în fiecare ochi. Va trebui să 
ajungă, căci nu mai rămăsese nimic în pipetă. Și foarte bine că 
apucase să o golească, pentru că o scăpă din mână, speriat de 
țipătul lui Nell. 

— Mamă? Mamă! Ce ai păţit? 

— Te văd! strigă ea și îi cuprinse obrajii cu palmele. 

Ochii i se umplură cu lacrimi, dar Tim nu se mai necăji pentru 
că acum se uitau la el, nu prin el. Și își recăpătaseră strălucirea 
din trecut. 

— Tim, dragul meu, iubitul meu copilaș, te văd, te văd foarte 
bine! 

Urmară apoi câteva momente care nu vor fi povestite - căci 


sunt pe lume bucurii ce nu pot fi puse în cuvinte. 
72 


DC = 


IN 


— Trebuie să-i dai toporul tatălui tău. 

Tim scoase de la cingătoare toporul și îl puse pe pat, lângă 
ea. Nell se uită și văzu obiectul acela iubit de amândoi. Atinse 
mânerul, lustruit de vreme și folosință îndelungată. Ridică 
privirea întrebătoare la fiul ei. 

Tim clătină din cap, zâmbind. 

— Omul de la care am primit picăturile mi-a spus să ţi-l dau 
ție. Asta-i tot ce știu. 

— Cine, Tim? Care om? 

— E o poveste lungă și ar merge mai bine cu ceva de 
mâncare. 

— Ouă! exclamă ea, dând să se scoale din pat. Cel puţin o 
duzină! Și coastele de porc din cămară! 

Tot cu zâmbetul pe buze, Tim o împinse încetișor înapoi. 

— Sunt și singur în stare să fac omletă și să prăjesc niște 
costițe de porc. Am să-ţi aduc micul dejun la pat, mama. 

Și îi veni o idee. 

— Să o invităm și pe Doamna-sai Smack să mănânce 
împreună cu noi. Mă și mir că nu am trezit-o deja cu ţipetele 
noastre. 

— A venit atunci când începuse vântul și nu a pus geană pe 
geană cât a durat furtuna, pentru că s-a îngrijit să nu se stingă 
focul, spuse Nell. Am crezut că o să se dărâme casa, dar uite că 
a rezistat. Probabil că-i frântă de oboseală. Trezește-o tu, Tim, 
dar vezi să nu o sperii. 

Băiatul își sărută mama pe obraz și ieși din încăpere. Văduva 
dormea mai departe în scaunul de lângă vatră al tatălui lui mort. 
Bărbia îi căzuse în piept. Atât de istovită era, că nu mai avea 
nici forță să sforăie. Tim o scutură ușor de umăr. Capul bătrânei 
se bălăbăni moale dintr-o parte în alta și reveni la poziţia 
iniţială. 

Inundat de groază, Tim ocoli scaunul. Ce văzu îi înmuie 
genunchii, făcându-l să se prăbușească. Vălul Văduvei fusese 
sfâșiat. Rămășițele unui chip fermecător pe vremuri atârnau 
acum moi și moarte. Unicul ochi se holba la Tim fără să-l vadă. 
Pieptul rochiei negre era ruginiu din cauza sângelui uscat, căci 
Văduvei îi fusese tăiată beregata dintr-o parte în cealaltă. 

Băiatul vru să ţipe, dar nu reuși pentru că două mâini 
puternice îl apucară strâns de gât. 


N 


a DC = 


A 

Bern Kells se strecurase în încăperea principală a căsuţei de 
sub prispă, unde stătuse așezat pe cufărul lui drag, încercând 
să-și aducă aminte motivul pentru care o omorâse pe bătrână. | 
se părea că din cauza focului. Două nopţi lungi tremurase de frig 
sub un maldăr de fân din șopronul lui Rincon Surdul, și uite cum 
cotoroanţa asta, care vârâse tot soiul de prostii inutile în 
căpăţâna fiului său vitreg, stătea bine mersi la căldurică. Nu era 
corect. 

ÎI urmărise pe băiat intrând în dormitorul mamei sale. Auzise 
strigătele de bucurie ale lui Nell, fiecare înfigându-i câte un cui 
ascuţit în boașe. Nu avea dreptul să strige decât de durere. Ea și 
numai era îl adusese în starea asta mizerabilă; ea îl vrăjise cu 
sânii ei trufași, cu talia ei zveltă, părul lung și ochii veseli. 
Crezuse că și-o va scoate din minte odată cu trecerea anilor, dar 
uite că nu se întâmplase. Așa că se văzuse nevoit să se însoare 
cu ea. Din care alt motiv să-l fi omorât el pe cel mai bun și vechi 
prieten? 

Uite și băiatul care pusese toată suflarea Cătunului pe urmele 
sale. Căţeaua era soi rău, dar puiul ei era și mai și. Și ce are el 
la brâu? O armă, zeilor? De unde a făcut rost de așa ceva? 

Kells îl strânse de gât până când băiatul încetă să se mai 
zbată și se lăsă moale, aproape fără suflare, în mâinile 
tăietorului de lemne. Bărbatul smulse pistolul de la brâul lui Tim 
și-l azvârli cât colo. 

— Glonţul e prea bun pentru tine, potaie afurisită, care-ţi vâri 
nasul unde nu-ţi fierbe oala! gâfâi Kells, cu buzele lipite de 
urechea lui Tim. 

Foarte vag - ca și cum toate senzațiile i se făcuseră ghem în 
adâncul sufletului - Tim simţea cum îl gâdilă pe obraz ţepii din 
barba tatălui său vitreg. 

— Prea bun pentru tine, jigodie, e și cuțitul cu care i-am luat 
gâtul babei ăsteia betege! Focul e tocmai nimerit pentru tine, 
potaie. Mai sunt destui tăciuni în vatră. Cât să-ţi frigă ochișorii și 
să-ţi prăjească pielea de pe... 

Se auzi un sunet surd, zemos; dispărură brusc mâinile care-l 
sugrumau. Tim se răsuci iute, respirând sacadat, cu gâtlejul în 
flăcări. 

Kells era lângă scaunul lui Ross cel Mare, privind tâmp peste 


capul lui Tim, la vatra din piatră. Sânge șiroia pe mâneca 
dreaptă a cămâășii lui din flanel, încă plină cu fânul din șopronul 
lui Rincon Surdul. Un topor îi ieșea din cap, deasupra urechii 
drepte. În spatele lui se afla Nell Ross; piepţii cămășşii ei de 
noapte erau de asemenea pătaţi de sânge. 

Încet, foarte încet, Kells cel Mare se întoarse cu faţa la ea. 
Ridică mâna la tăișul îngropat în ţeastă, apoi întinse spre ea 
palma plină de sânge. 

— Am tăiat sfoara căsniciei, criminalule! îi zbieră ea în faţă. 

Şi Bern Kells se prăbuși ca secerat de cuvintele acestea, mai 


degrabă decât de lovitura de topor. 
w 


TEDA 


A 

Tim își acoperi fața cu mâinile, ca și cum ar fi vrut să șteargă 
din ochi și amintire scena oribilă pe care tocmai ce o văzuse... 
deși era convins că îl va bântui tot restul vieţii. 

Nell îl cuprinse cu braţul și îl scoase afară, pe prispă. 
Dimineaţa era senină, chiciura de pe câmpuri începuse să se 
topească, umplând văzduhul cu o ceaţă fină. 

— Eşti rănit, Tim? îl întrebă ea. 

Băiatul trase aer în piept. Nu îl mai ardea gâtul. 

— Nu, n-am nimic. Tu te simţi bine? 

— Da. Și o să mă simt și mai bine, îi răspunse mama. 
Amândoi ne vom simţi și mai bine. Este o dimineaţă minunată și 
suntem în viaţă și ne putem bucura de ea. 

— Dar Văduva... 

Și Tim începu să plângă. Se așezară amândoi pe treptele 
prispei și se uitară la curtea în care, nu demult, intrase 
Perceptorul Baroniei călare pe calul lui mare și negru. Cal negru, 
la fel ca inima lui, îşi zise Tim. 

— Ne vom ruga pentru sufletul Ardeliei Smack, spuse Nell, și 
toată suflarea din Cătun va veni la înmormântarea ei. Nu spun 
că Bern Kells i-ar fi făcut vreun serviciu - crima nu-i nicicând un 
serviciu -, dar s-a chinuit îngrozitor de tare în ultimii trei ani și 
oricum nu ar mai fi avut multe zile. Cred că acum ar fi bine să 
mergem în centru, să vedem dacă s-a întors zapciul de la 
Tavares. Ai să-mi povestești totul pe drum. Vrei să mă ajuţi să le 
înhămăm la căruţă pe Bitsy și Misty? 

— Da, mamă. Dar mai întâi trebuie să iau ceva din casă. Un 
lucru pe care mi l-a dat ea. 


— Bine. Însă încearcă să nu te uiţi prea mult la ce-i acolo, Tim. 
Nu se uită. Ridică pistolul și și-l puse la brâu... 


METAMORFUL 
(PARTEA A DOUA) 


— l-a zis să nu se uite la ce era înăuntru - pricepi tu? adică să 
nu se uite la cadavrul lui taică-său vitreg - și el a zis că n-o să se 
uite. Şi nici nu s-a uitat, dar a ridicat pistolul și l-a pus la brâu... 

— Pistolul cu patru gloanţe pe care i l-a dat femeia-văduvă, 
spuse Bill Streeter. 

Băiatul ședea sprijinit cu spatele de peretele celulei, chiar sub 
harta desenată cu cretă a Debariei. Își ţinea bărbia în piept și nu 
spusese prea multe cât timp i-am povestit eu toată istoria. 
Adevărul este că am crezut că adormise și că-mi spuneam mie 
însumi povestea aia. Însă se pare că mă ascultase cu atenţie. 
Afară vântul simunului a zbierat ascuţit o singură dată și apoi a 
început să scoată gemete prelungi, înfundate. 

— Chiar așa, Tinere Bill. Și-a luat pistolul, și l-a pus la brâu în 
partea stângă și așa îl va purta în următorii zece ani ai vieţii 
sale. După acești zece ani, va trece la pistoale mai mari, cu câte 
șase gloanţe. 

Aceasta era povestea, iar eu am încheiat-o cu vorbele pe care 
mi le spunea mama la sfârșitul tuturor poveștilor pe care mi le 
citea în camera mea din turn, pe vremea când eram doar un 
copilaș. 

— Asta-i povestea mea, petrecută odată ca niciodată, pe 
vremea când nu se născuse încă bunicul bunicului tău. 

Afară, lumina soarelui se stingea încet. Mi-am zis că va trece 
ziua până când cei plecaţi în dealuri se vor întoarce cu sărari cât 
de cât capabili să călărească. Dar avea oare o importanţă atât 
de mare? Căci un gând neplăcut îmi venise în minte în vreme 
ce-i spuneam Tânărului Bill povestea lui Tim cel Tânăr. Dacă eu 
aș fi fost metamortful și ar fi venit la mine șeriful cu câteva dintre 
ajutoarele sale (ca să nu mai pomenesc de un tânăr pistolar 
venit tocmai din îndepărtatul Gilead) și m-ar fi întrebat dacă știu 
să pun șaua pe un cal, să încalec și să călăresc, aș fi recunoscut 
eu oare? Puțin probabil. Jamie și cu mine ne-am fi dat seama 
imediat de minciună, dar, firește, deocamdată nu prea știam 
cum gândește șeriful. 

— Sai? 

— Spune, Bill. 

— S-a făcut Tim pistolar adevărat? S-a făcut, așa e? 

— Când a împlinit douăzeci și unu de ani, trei bărbaţi cu arme 
mari au trecut prin Cătunul Arborelui. Se îndreptau spre Tavares 


și sperau să strângă o poteră, însă doar Tim a fost de acord să li 
se alăture. L-au numit „trăgătorul stângaci”, pentru că trăgea cu 
stânga. 

S-a dus cu ei și s-a comportat bine, căci era deopotrivă tânăr 
neînfricat și iscusit ţintaș. l-au zis tet-fa, adică prieten al tet-ului. 
Însă a venit şi ziua când a devenit ka-tet, fiind unul dintre foarte, 
foarte puţinii pistolari care nu se trăgeau din neamul recunoscut 
al lui Eld. Deși, cine ar putea ști cu exactitate? Oare nu se spune 
că Arthur a avut o mulţime de fii de la cele trei neveste ale sale, 
plus mulţi alţii făcuţi din flori? 

— Nu înţeleg ce înseamnă asta. Adică aveau coroniţe pe cap? 

Nu-l puteam condamna; doar cu câteva zile în urmă nici eu nu 
înţelesesem ce îmi spusese tata despre „băţul lung” cu care se 
pare că își făceau plăcere suratele de la Serenitate. 

— N-are a face. La început, lui Tim i s-a spus „Ross 
Stângaciul”, apoi, după o bătălie mare pe țărmurile Lacului 
Cawn, i-a rămas numele de Tim Inimă Neînfricată. Mama lui și-a 
trăit ultimii ani din viață în Gilead, unde nu a dus lipsuri și a fost 
tratată cu toate onorurile; cel puţin așa îmi zicea mama. Insă 
povestea asta... 

— ...mi-o vei spune altădată, spuse Bill. Așa zice și taica 
atunci când îl rog să-mi mai zică o poveste. 

Și băiatul își supse obrajii, iar colţurile gurii începură să-i 
tremure, pentru că își amintise de baraca plină de sânge și de 
bucătarul care murise cu șorţul peste ochi. 

— Așa zicea. 

L-am cuprins iarăși de umeri și de data asta gestul mi s-a 
părut mai firesc. Mă hotărâsem deja să îl luăm cu noi în Gilead, 
în caz că Everlynne, stareţa de la Serenitate, ar fi refuzat să-l 
găzduiască... deși credeam că nu o să refuze. Bill era un băiat 
tare bun. 

Afară, vântul tot mai urla și se tânguia. Eram cu urechile 
ciulite, să aud sunetul telifunului, dar acesta era mut. Probabil 
că rafalele puternice doborâseră liniile pe undeva. 

— Câtă vreme a stat Maerlyn în cușcă sub formă de tigru, sai? 

— Nu știu, dar cu siguranţă foarte mult. 

— Şi ce a mâncat? 

Cuthbert ar fi inventat pe loc un răspuns, dar eu eram prea 
șocat ca să-mi treacă ceva prin cap. 

— Păi, dacă făcea și treaba mare în gaura aia din mijlocul 


cuștii, înseamnă că mânca ceva, își continuă Bill raționamentul 
logic. N-ai ce treabă mare să faci dacă nu bagi nimic în gură. 

— Nu știu ce a mâncat, Bill. 

— Poate că îi mai rămăseseră ceva puteri magice, chiar dacă 
fusese transformat în tigru, și își făcea singur de mâncare. 
Rostea vreo formulă și masa îi apărea de nicăieri. 

— Da, probabil că ăsta este răspunsul. 

— Și Tim a ajuns vreodată la Turn? Există povești despre 
călătoriile lui, nu-i așa? 

Inainte să-i pot răspunde, în închisoare a apărut Strother - 
ajutorul de șerif cu bandă din piele de șarpe cu clopoței la 
pălărie. Când m-a văzut cu mâna în jurul umerilor lui Bill, și-a 
strâmbat buzele într-un rictus de superioritate. Mi-a trecut prin 
minte să i-l şterg de pe bot, că nu ar fi fost un efort prea mare, 
dar m-am răzgândit de îndată ce am ascultat ce avea să-mi 
spună. 

— Vine nește călăreţi. O droaie. Şi căruţe, că se aude cu tot 
vântu' ăsta blestemat. Oamenii a ieșit din case ca să-i vază. 

M-am ridicat și am ieșit din celulă. 

— Pot să vin și eu? m-a întrebat Bill. 

— Ar fi bine să mai aștepți puţin aici, i-am zis eu și am încuiat 
ușa. Mă întorc repede. 

— Nu-mi place deloc aici, sai! 

— Ştiu, i-am spus. O să se termine totul curând. 


Speram să nu mă înșel în privinţa asta. 
72 


DC = 


A 

Când am ieșit din biroul șerifului, abia am reușit să mă ţin pe 
picioare din cauza vântului puternic, iar praful salin îmi înţepa 
obrajii. Cu toată vijelia, ambele trotuare din lemn ale străzii mari 
erau înţesate cu spectatori. Bărbaţii își acoperiseră gurile și 
nasurile cu basmalele de la gât; femeile își foloseau batistele. 
Am observat o doamnă-sai care își pusese boneta de-a- 
ndoaselea, ceea ce-i dădea un aspect cam ciudat, dar sunt 
convins că așa se ferea mai bine de praf. 

Din stânga faţă de locul unde stăteam eu, au început să apară 
cai din norii albi de colb sărat. In căruţa cu coviltir erau șeriful 
Peavy și Canfield de la Jefferson, cu pălăriile trase pe frunte și cu 
legăturile de la gât ridicate peste nas, atât de sus că doar ochii li 
se mai vedeau. In spatele lor veneau trei căruţe lungi, deschise. 


Acestea erau vopsite în albastru, dar laturile lor și băncuţele se 
făcuseră albe de la sare. Pe fiecare era scris cu vopsea galbenă 
CARTELUL DE SARE DEBARIA. Pe băncuţe ședeau câte șase sau 
opt indivizi îmbrăcaţi în salopete și pe capete cu pălării de lucru 
din paie cărora li se zice clop (sau clopot, nu-mi mai aduc 
aminte). Într-o parte a convoiului veneau călare Jamie Decurry, 
Kellin Frye și Vikka, fiul lui Kellin. În partea cealaltă erau Snip şi 
Arn, de la Ferma Jefferson, și un individ masiv, cu o mustață- 
ghidon de culoarea nisipului și o manta de aceeași culoare pe el. 
Am aflat puţin mai târziu că tipul ăsta îndeplinea funcţia de 
zapciu în Mica Debaria... în puţinele momente când nu avea 
treabă să joace faraon“ sau Păzea. 

Niciunul dintre nou-veniţi nu părea prea fericit, dar sărarii 
erau cei mai triști din tot grupul. Nu era deloc greu să-i privești 
cu suspiciune și antipatie. A trebuit să-mi reamintesc că doar 
unul singur dintre ei era un monstru (evident, cu condiţia ca 
metamorful să se fi aflat printre ei). Probabil că majoritatea 
celorlalţi veniseră de bunăvoie atunci când li s-a spus că ajutorul 
lor ar fi putut fi hotărâtor pentru a pune capăt acelei nenorociri 
abătute asupra locului. 

Am coborât în stradă și mi-am ridicat mâinile deasupra 
capului. Şeriful Peavy și-a oprit căruţa chiar în faţa mea, dar eu 
nu i-am dat atenţie în momentul acela, căci mă uitam fix la 
minerii înghesuiți în căruțele descoperite. l-am numărat repede: 
erau douăzeci și unu. Cu douăzeci mai mulţi suspecți decât îmi 
trebuiau mie, dar mult mai puţini decât mă temusem că vor fi 
aduși. 

Am urlat din toate puterile, ca să mă fac auzit în vântul 
nestăpânit: 

— În numele Gileadului vă mulțumesc pentru ajutorul pe care 
ați venit să ni-l dați! 

Răspunsul lor a fost ușor de înţeles, pentru că vântul bătea 
dinspre ei. 

— Fac ceva pe Gileadul tău! a zis unul. 

— le-te ce obraznic îi mucosu' aista! a comentat un altul. 

Și un al treilea m-a îndemnat: 

— Linge-mi cocoșelu' în numele Gileadului! 

— Doar o vorbă să-mi zici și-i pun eu la locul lor, mi-a spus 


37 Faraon - joc de cărţi, apărut în Franţa la sfârșitul secolului al XVH-lea 
(n.tr.). 


bărbatul cu mustaţa în ghidon. O vorbă doar, tinere, că io mi-s 
zapciu în buda aia de unde vin ei, carevasăzică-i treaba mea să 
mă ocup de gurile lor alea spurcate. Will Wegg mă cheamă. 

Şi duse leneș un pumn la frunte. 

— Nici să nu te gândești, i-am răspuns eu și am strigat iarăși 
la sărarii din căruţe. Care din voi ar vrea să bea ceva? 

Pe dată au încetat bombănelile și au început uralele. 

— Atunci, dați-vă jos și aliniaţi-vă! am zbierat eu iarăși. Doi 
câte doi, rogu-vă! 

Apoi am rânjit către ei și le-am mai zis: 

— Și dacă nu vreți, să vă duceţi la dracu și lui să-i cereti de 
băut! 

Aproape toți izbucniră în râs. 

— Sai Deschain, mi-a spus atunci Wegg, nu-i deloc o idee cu 
minte-n cap să le dai să beie ăstora. 

Însă eu nu eram de acord cu el. l-am făcut semn lui Kellin 
Frye să se apropie și i-am dat două monede de aur. Omul a 
căscat ochii. 

— Te fac șef peste turma asta, i-am zis eu. Ar trebui să-ţi 
ajungă banii pentru câte două păhărele de whisky de căciulă. 
Nici nu vreau să le dăm mai mult. la-l pe Canfield cu tine și pe 
ăla de colo. 

Şi am făcut semn către unul dintre argaţi. 

— Arn e ăla? 

— E Snip, mi-a spus omul. Arn e ălălalt. 

— În regulă. Snip, tu ai să stai la un capăt al barului, Canfield, 
tu te așezi la celălalt capăt. Tu, Frye, ai să stai în spatele lor, la 
ușă, și ai să-i păzești. 

— Nu-l las eu pe fecioru-meu să pună picioru' în „Beleaua 
Dracului”, se revoltă Kellin Frye. l-un cuibar de târâturi acolo-șa, 
da, da, chiar așa. 

— Nici nu trebuie. Soh?! Vikka se va duce în spate cu celălalt 
argat, am spus eu, arătându-l pe Arn cu degetul. Voi doi veţi 
avea grijă să nu fugă niciun sărar pe ușa din spate. Dacă vedeţi 
pe vreunul că încearcă să scape, daţi un strigăt și după aia 
ștergeţi-o de acolo, pentru că probabil că el e omul nostru și v- 
ar putea face rău. M-aţi înțeles? 

— Da, zise Arn. Haide, puștiule! Poate că acolo-i mai adăpost 


38 Soh - sufix de politeţe din Limba Nobilă, folosit pentru persoanele tinere 
(n.tr.). 


și n-o să mi se mai stingă ţigara. 

— Mai staţi puţin, am spus eu și i-am făcut semn băiatului să 
vină la mine. 

— Hei, mardeiașule! a strigat atunci unul dintre mineri. Ai de 
gând să ne ţii în vântu' ăsta pân’ la noapte? Mor de sete, în 
pana mea! 

Zbieretele celorlalți mi-au confirmat că nu era singurul 
însetat. 

— Tacă-ţi fleanca! l-am repezit eu. 

M-am aplecat spre Vikka Frye și l-am întrebat: 

— Trebuia să împrăștii un zvon printre locuitorii din Dealurile 
de Sare. Ai făcut-o? 

— Mda, am... 

Dar l-a întrerupt taică-su cu un ghiont atât de puternic, mai- 
mai să-l răstoarne. Copilul și-a adus brusc aminte de regulile de 
politeţe, și-a dus pumnul la frunte și a luat-o de la capăt: 

— Da, sai, am făcut întocmai cum ţi-a fost vrerea. 

— Cu cine ai stat de vorbă? 

— Cu Puck DeLong. E un băiat pe care l-am cunoscut în 
Vinerea Secerișului. E un simplu copil de miner, dar ne-am 
împrietenit atunci și am luat parte împreună la cursa în trei 
picioare. Tătâne-său e șeful echipei din schimbul de noapte. Cel 
puţin așa zice Puck. 

— Şi ce anume i-ai spus? 

— Că Billy Streeter l-a văzut pe metamorf în forma lui de om. 
l-am povestit că Billy n-a păţit nimica pentru că s-a ascuns într- 
un morman de hamuri vechi. Puck știa despre cine vorbesc, 
pen'că și Billy a fost la sărbătorile din Vinerea Secerișului. Billy a 
câștigat atunci cursa în saci. Ai auzit de cursa în saci, sai 
pistolarule? 

— Da, i-am răspuns eu. 

Nu de mult participasem și eu la asemenea curse organizate 
la jocurile din Vinerea Secerișului. 

Vikka Frye a încercat să-și înghită nodul pus în gât și i s-au 
umplut ochii cu lacrimi. Apoi a murmurat cu o voce 
tremurătoare. 

— Tăicuţu' lu’ Billy a strigat atât de tare când feciorul lui a 
trecut primul linia de sosire, că ziceai c-o să-și spargă pieptul. 

— Sunt convins că așa a fost. Crezi că băiatul ăla, Puck 
Delong, a spus și altora ce i-ai destăinuit tu? 


— Nu știu, de unde să știu? Da’ în locul lui, eu aș fi făcut-o. 

Trebuia să mă mulţumesc cu răspunsul acela, așa că l-am 
bătut pe Vikka pe umăr. 

— Acum du-te! Și dă un țipăt dacă vezi pe cineva că încearcă 
să se furișeze afară. Ţipă tare, ca să te auzim cu tot vântul ăsta. 

Vikka și Arn au luat-o la fugă pe aleea care ducea în spatele 
cârciumii „Beleaua Dracului”. Sărarii nici nu i-au observat. Nu 
aveau ochi decât pentru ușile batante și nu se gândeau decât la 
rachia care-i aștepta dincolo de ele. 

— Oameni buni! le-am strigat eu. Hai să vă udati gâtlejurile! 

invitaţia mea a stârnit alte urale și sărarii au pornit spre 
bodegă. Însă nu de-a valma, ci doi câte doi, cu pași așezați. Se 
vede treaba că fuseseră bine instruiți. Atunci m-a bătut gândul 
că viaţa lor de mineri era un fel de sclavie și i-am mulţumit lui 
ka pentru că a avut alte planuri pentru mine... deși, când mă uit 
în urmă, mă întreb dacă este o diferenţă atât de mare între 
sclavia minei și sclavia pistolului. Deși poate că este una destul 
de însemnată: eu am avut mereu cerul deasupra, iar pentru 
asta le sunt recunoscător lui Gan, Omului lisus și tuturor 


celorlalți zei care or mai fi. 
72 


a DC = 


A 

Le-am făcut un semn lui Jamie, șerifului Peavy și individului 
cel nou - Wegg - să vină cu mine pe celălalt trotuar. Ne-am 
strâns sub streașină de la biroul șerifului. Strother și Pickens, 
ajutoarele-mai-puţin-destoinice, stăteau în prag, holbând ochii la 
sărari. 

— Voi doi, valea înăuntru! le-am spus eu. 

— Nu ne dai tu ordine! s-a burzuluit la mine Pickens, trufaș 
întocmai precum Jupâneasa Mary, acum că i se întorsese șeful. 

— Intraţi și închideţi ușa! le-a spus și Peavy. Aveţi piftie în cap 
de n-aţi priceput încă cine-i păpușar-șef? 

Atunci s-au retras amândoi, aruncând priviri dușmănoase: 
Pickens la mine și Strother la Jamie. Au trântit ușa așa de tare că 
s-a zguduit geamul în ramă. Noi am rămas o clipă fără să 
vorbim, doar uitându-ne la norii mari de praf salin care se 
rostogoleau pe stradă, unii atât de mari că înghiţeau cu totul 
căruțele. Dar nu era vreme de admirat peisajul; foarte curând 
urma să se facă noapte, iar atunci unul dintre sărarii care se 
îmbătau în „Beleaua Dracului” avea să devină neom. 


— Cred că avem o problemă, am spus eu, adresându-mă 
tuturor, dar privindu-l fix pe Jamie. Am impresia că, dacă 
metamorful e conștient de ce i se întâmplă, nu va recunoaște în 
veci că știe să călărească. 

— Ne-am gândit la asta, mi-a zis Jamie, făcând un semn cu 
capul către Zapciul Wegg. 

— Toţi ăștia de i-am adus sunt în stare să șadă pe un cal, a 
spus Wegg. Poţi să fii sigur, sai. Oare nu i-am văzut eu cu ochii 
mei? 

— Mă cam îndoiesc că i-ai văzut pe toţi, am zis eu. 

— Ba eu cred că da, m-a contrazis Jamie. Ascultă ce-ţi spune, 
Roland. 

— În Mica Debaria e un om înstărit foarte, Sam Toi îl cheamă, 
a început Wegg. Minerii îi zic Ţoi-Puţoi, lucru deloc de mirare, de 
vreme ce-și ţine strâns locul ăla cu păr scurt. Cartelul nu-i al lui 
- mahării din Gilead sunt proprietarii -, dar e stăpân peste tot 
restul: cârciumi, curve, cotroage... 

N-am înţeles și m-am uitat la șeriful Peavy, care mi-a explicat: 

— Alea sunt niște cocioabe în care dorm unii dintre mineri. 
Nu-s mare lucru, dar măcar oamenii nu dorm sub pământ. 

L-am privit din nou pe Wegg, care se apucase de reverele de 
la manta și părea nespus de încântat de el însuși. 

— Sammy Toi e proprietarul prăvăliei pentru mineri. 
Adicătelea e proprietarul minerilor. 

Zapciul mi-a rânjit mulţumit. Când a văzut că mie nu mi se 
arăta să-i rânjesc înapoi, și-a luat mâinile de pe revere și le-a 
repezit spre cer. 

— Ăsta-i mersul lumii, tinere sai - nu-s eu de vină și nici tu nu 
ești. Așa vezi... să-ţi zic mai departe. Sammy se dă în vânt după 
tot felul de distracţii și jocuri... sigur, doar dacă e rost de ceva 
câștig pentru el. De patru ori pe an, organizează curse pentru 
mineri. Unele sunt curse de alergare, altele sunt curse cu 
obstacole, în care minerii trebuie să sară peste garduri de lemn 
și peste gropi pline cu noroi. Te umflă și râsu' atunci când cad în 
ele. Curvele care nu lipsesc de la întrecerile astea râd ca 
apucatele. E 

— Dă-i bătaie, omule! l-a îndemnat șeriful Peavy. Intr-o clipită 
dau ăia două pahare pe goarnă. 

— Face și curse de cai, a zis Wegg, deși nu le dă să călărească 
decât niște gloabe bătrâne și asta doar dacă vreun ponei își 


rupe piciorul și tre' să fie împușcat. 

— Şi dacă își rupe piciorul un miner, este și e/ împușcat? m- 
am enervat eu. 

Wegg a început să râdă și să se plesnească pe șolduri, de 
parcă cine știe ce glumă bună făcusem. Cuthbert ar fi putut să-i 
spună că eu nu fac glume, dar Cuthbert nu era acolo. lar Jamie 
nu prea vorbește dacă nu e neapărat necesar. 

— Sugubăţ mai ești, tinere pistolar, da, da, foarte șugubăţ! 
Nu, minerii sunt dreși imediat, dacă se mai poate drege ceva la 
ei. Două dintre prostituate mai fac un bănuț în plus lucrând ca 
velteriţe după fiecare întrecere de-a lui Sammy Toi. În fond, și 
așa îi ajută pe bărbaţi, păi, nu? Normal că-i o taxă de 
participare, scăzută direct din leafă. Asta-i acoperă cheltuielile 
lui Sammy. lar minerul ăla de câștigă o cursă, oricare ar fi aia - 
că-i de fugă, de obstacole ori de cai - e scutit un an de la plată 
în prăvălia aia a lor. Da' Sammy are el grijă să nu iasă în 
pierdere, așa că mărește preţurile pentru ălălalţi. Pricepi cum 
merge treaba? $mecher mai e Sammy, nu zici? 

— Al dracului de șmecher! 

— Păi, nu? Așa că la cursa aia pe mârţoage participă toţi 
minerii care știu să călărească. Al naibii de comic e să-i vezi cum 
își hâţână fuduliile pe spinarea cailor, chezaș mă pui că-i comic. 
Şi eu sunt mereu acolo ca să păstrez ordinea. Am văzut toate 
cursele care s-au ţinut în ultimii șapte ani și m-am uitat la toţi 
băieţii care au luat parte la ele. lar ăștia de ţi i-am adus sunt ăia 
din cursele de cai. A mai fost unul, da' a căzut din șa și l-au 
zdrobit gloabele alelalte în cursa de-a făcut-o Sammy în 
sărbătoarea Pământului Nou de anul ăsta. O zi ori două dacă a 
mai trăit și după aia a plecat să se îmbete în Poiana de la 
capătul cărării. Așa că nu cred că el era metamortul vostru, ce 
zici? 

Și Wegg izbucni în hohote sănătoase de râs. Peavy se uită 
resemnat la el, iar Jamie îl privi cu dispreţ și uimire. 

Să-l cred eu pe omul ăsta care îmi zicea că mi i-au adus pe 
toţi sărarii capabili să se ţină pe un cal? M-am hotărât să-l cred, 
cu condiţia să-mi răspundă afirmativ la o singură întrebare. 

— Tu ai pariat la cursele astea, Wegg? 

— Cum nu! Ba anul trecut am scos un câștig bunicel, mi-a 
spus el cu mândrie. Costoboci nu plătește decât în produse, că 
tare chitros mai e omul ăsta, dar măcar am avut câte curve și 


cât whisky mi-a poftit inima. Că mie-mi plac fetiţele tinere și 
whisky-ul bătrân. 

Peavy se uită la mine peste umărul lui Wegg și ridică din 
umeri: Asta-i omul, cu ăsta trebuie să ne descurcăm. Eu n-am 
nicio vină. 

Nici nu mă gândeam să-l învinovăţesc de ceva. 

— Du-te în biroul șerifului, Wegg, și așteaptă-ne acolo. Jamie, 
Peavy, hai cu mine! 

Când am trecut strada, le-am explicat ce aveam de gând. N-a 


durat mult. 
AW 


DC A 


A 

— Tu ai să le zici ce vrem de la ei, i-am spus eu lui Peavy în 
faţa ușilor. 

Vorbeam încet, pentru că tot orașul era cu ochii pe noi. Doar 
cei din fața cârciumii se trăseseră mai la o parte, de parcă am fi 
avut vreo boală molipsitoare. 

— Că pe tine te cunosc, i-am explicat eu. 

— Nu la fel de bine cum îl cunosc pe Wegg, m-a contrazis 
Peavy. 

— De ce zici tu că i-am cerut să rămână pe partea cealaltă a 
străzii? 

Șeriful pufni într-un râs posomorât și a împins ușile batante. 
Jamie și cu mine am intrat în urma lui. 

Clienţii obișnuiți se retrăseseră la mesele de joc, lăsând barul 
la dispoziţia sărarilor. Snip și Canfield stăteau la capetele lui. Cu 
mâinile încrucișate la piept, peste vesta din piele de oaie, Kellin 
Frye se sprijinea cu spatele de peretele din lemn. Clădirea avea 
etaj - unde probabil că se aflau cămăruţele pentru huţa-huţa - și 
balconul era plin cu doamne nu prea încântătoare și nici prea 
tinere, care se uitau în jos la mineri. 

— Hei, voi! le-a strigat Peavy. Întoarceţi-vă cu faţa la mine! 

S-au supus fără să crâcnească. Pentru ei șeriful nu era decât 
un alt șef de care trebuiau să asculte. Câţiva mai ţineau în mână 
păhărele cu whisky, dar majoritatea își terminaseră deja 
băuturile. Acum păreau mai vioi și bujorii din obraji înfloriseră de 
la tărie, nu de la vântul năprasnic ce-i mânase din urmă. 

— Uitaţi care-i treaba! a spus Peavy. Acum o să vă puneţi toţi 
fundurile pe tejgheaua de la bar și o să vă scoateţi cizmele ca să 
ne uităm noi la picioarele voastre. 


Sărarii au început să mormăie nemulţumiţi. 

— Dacă vrei să afli cine a fost în Fortu’ Beelie, de ce nu ne 
întrebi? a strigat un sărar cu barba căruntă. lo m-am dus acolo- 
șa și deloc nu mi-e rușine. Am furat o pâine pentru baba mea și 
ăi doi copilași. Nu că le-a fost de vreun folos, că muritără 
amândoi. 

— Şi dacă nu vrem? a întrebat unul mai tânăr. O să ne 
găurească bebelușii ăia cu pușcoacele lor? Nu crez că-mi pasă. 
Măcar așa n-o să mai cobor în ocna aia blăstămată. 

Vorbele lui au fost urmate de bombăneli de încuviințare. S-a 
auzit ceva ce suna cam ca lumina verde. 

Peavy m-a apucat de braţ și m-a tras în faţă. 

— Bebelușul ăsta v-a scutit azi de la lucru și v-a cumpărat de 
băut. Și dacă știți că nu sunteţi voi ăla pe care-l căutăm, de ce 
mama dracului vă e teamă? 

Cel care i-a răspuns la întrebarea aceasta nu era mai în vârstă 
decât mine: 

— Sai Șerifule, nouă ne e mereu teamă. 

Adevărul acesta îndrăzneţ din spusele băiatului i-a copleșit pe 
toţi și o tăcere adâncă s-a lăsat în „Beleaua Dracului”. De afară 
se auzeau gemetele îndurerate ale vântului. Praful salin care se 
lovea de scândurile subţiri suna precum grindina. 

— Ascultaţi-mă, băieţi! le-a spus Peavy pe un ton mai scăzut 
și mai respectuos. Pistolarii ăștia de aici își pot scoate armele ca 
să vă oblige să faceţi ce v-am cerut, dar eu nu vreau asta și nici 
voi n-ar trebui să vreţi. Dacă punem la socoteală cele 
întâmplate la Ferma Jefferson, ajungem la peste treizeci de 
morți în Debaria. lar trei dintre victimele de la Jefferson au fost 
femei. 

S-a oprit să se gândească puţin și s-a corectat: 

— Ba nu, nu-i adevărat. Doar una era femeie, celelalte două 
erau doar niște copile. Știu că viaţa voastră e grea și că nu aveţi 
nimic de câștigat dacă faceţi o faptă bună, dar eu tot vă cer să 
ne ajutaţi. Şi de ce nu aţi face-o? Doar unul singur dintre voi are 
ceva de ascuns. 

— Păi, atunci, ce puii mei mai așteptăm? a exclamat sărarul 
cu barba sură. 

Se sprijini în mâini și își săltă fundul pe tejgheaua barului. 
Probabil că era conducătorul neoficial al grupului, căci toți 
ceilalţi i-au urmat de îndată exemplul. Mă uitam foarte atent să 


surprind pe unul care se codește, dar nu am văzut pe nimeni. 
Acum douăzeci și unu de sărari ședeau cu fundurile pe bar și își 
aruncau cizmele pe podeaua acoperită cu rumeguș. Mă jur pe 
toţi zeii că le mai simt și astăzi putoarea picioarelor. 

— În, mie mi-e de ajuns! am auzit-o eu pe una dintre 
prostituate. 

Când m-am uitat în sus, am văzut cum spectatoarele își 
părăseau degrabă locurile de la balcon, într-un vârtej de pene și 
jupoane. Barmanul s-a gândit că poate s-ar simţi mai bine 
alături de cei de la mesele de joc și se grăbi într-acolo, ţinându- 
se cu degetele de nas. 

—  Ridicaţi-vă nădragii! a spus Peavy. Vreau să vă văd 
gleznele. 

Acum, că apucaseră să fie de acord cu toată treaba, nu s-a 
mai auzit niciun comentariu. Am făcut un pas înainte și le-am 
spus: 

— Ala spre care voi arăta, o să se dea jos de pe bar și o să se 
ducă să aștepte lângă perete. O să vă puteţi lua cizmele, dar zic 
că nu-i cazul să vă osteniţi să vi le puneţi la loc. O să mergeţi 
doar până peste drum și asta o puteţi face și desculți. 

Am mers încet prin faţa șirului de picioare desculţe, 
majoritatea numai piele și os. Cu excepţia celor care aparţineau 
sărarilor tineri, pe toate se vedeau vene vineţii, umflate. 

— Tu... tu... și tu... 

Doar zece dintre ei aveau inele albastre tatuate în jurul 
gleznelor, ceea ce însemna că fuseseră în Fortul Beelie. Jamie se 
duse la ei. Nu și-a scos arma, dar și-a înfipt degetele în 
cartușiere, cu palmele aproape de paturile pistoalelor cu câte 
șase gloanţe. 

— Barmanule! am spus eu. Vino și le mai toarnă câte un 
păhărel ăstora care au scăpat! 

Minerii fără tatuaj la gleznă izbucniră în urale și se apucară 
să-și tragă cizmele la loc în picioare. 

— Și cu noi cum rămâne? a întrebat Barbă-sură. 

Din inelul albastru de la glezna lui nu mai rămăsese decât o 
umbră foarte palidă. Labele picioarelor le avea la fel de 
noduroase ca buturugile bătrâne. Era peste putinţa mea de 
pricepere cum de era în stare să meargă cu ele, necum să 
muncească sprijinindu-se în ele. 

— Nouă dintre voi vor primi pahare mari cu tărie, le-am spus 


eu, ștergându-le amărăciunea de pe chipuri. Al zecelea va 
căpăta altceva. 

— Un capăt de frânghie, a zis pe un ton scăzut Canfield, 
angajatul de la Ferma Jefferson. Şi, sper să se legene mult la 
capătul ei, că asta merită pentru ce am văzut eu că a făcut 


acolo. 
LA 


a DC = 


A 

l-am lăsat pe Snip și Canfield să-i păzească pe cei unsprezece 
sărari care beau la bar și i-am mânat pe ceilalți zece peste 
drum. Barbă-sură mergea în frunte, călcând sprinten pe 
picioarele lui noduroase. Lumina zilei căpătase o nuanţă 
galbenă, foarte ciudată, cum nu mai văzusem eu până atunci. 
Foarte curând avea să se facă noapte. Vântul bătea și praful 
zbura. Eram cu ochii în patru, așteptându-mă ca unul dintre ei 
să iasă din rând și să o ia la sănătoasa. Speram asta, mai bine 
spus, fie și pentru a-l cruța pe sărmanul băiat care mă aștepta în 
închisoare. Insă nimeni nu a încercat să fugă. 

Jamie s-a apropiat de mine. 

— Roland, dacă omul nostru e printre ăștia, înseamnă că 
trage nădejde că puștiul nu a văzut mai sus de gleznele lui. 
Adică nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. 

— Stiu, am spus eu. Şi, de vreme ce puştiul nici nu a văzut 
altceva, probabil că tipul o să meargă la cacealma. 

— Şi atunci ce o să facem? 

— Păi, eu cred că ar fi bine să-i vârâm pe toţi în celule și să 
așteptăm să se transforme unul dintre ei. 

— Şi dacă transformarea asta nu-i ceva ce i se întâmplă din 
senin? Dacă poate să și-o controleze? 


— Atunci nu știu ce o să facem, am recunoscut eu. 
N 


DC = 


A 

Wegg începuse cu Pickens și Strother o partidă de Păzea cu 
miza de un bănuţ. Am lovit puternic cu pumnul în masă, 
împrăștiind beţele de chibrit pe care le foloseau în loc de fise. 

— Wegg, împreună cu șeriful, ai să-i duci pe oamenii ăștia în 
închisoare. Dar mai așteaptă câteva minute. Mai avem ceva de 
făcut înainte. 

— Cine-i acolo? m-a întrebat Wegg, privind cu ceva regret la 
beţele răzleţite. Băiatul, nu-i așa? 

— Băiatul și sfârșitul acestei afaceri nefericite, am spus eu 


mai sigur decât mă simţeam în realitate. 

L-am luat pe Barbă-sură de cot, cu blândeţe, și l-am tras la o 
parte. 

— Cum te numești, sai? 

— Steg Luka. Da’ ce-ţi pasă? Crezi că io mi-s ăla de-l cauţi? 

— Nu, i-am spus, fără să-l mint. 

Nu aveam niciun argument solid în sensul acesta, ci doar așa 
mă îndemna instinctul. 

— Dar dacă tu știi despre cine e vorba - sau chiar dacă ți se 
pare că ai ști - trebuie să-mi spui. Aici se află un băieţel 
înspăimântat, pe care l-am încuiat într-o celulă ca să-l ţin în 
siguranţă. Băieţelul ăsta a văzut cum tatăl i-a fost ucis de o 
creatură asemănătoare cu un urs uriaș și mi-aş dori să-l cruţ de 
orice altă suferință dacă îmi stă în putere. Este un băiat tare 
bun. 

Omul căzu pe gânduri, apoi mă apucă el de cot... cu o mână 
oţelită. M-a tras într-un colț și mi-a șoptit: 

— Nu poci să-ţi spui, pistolarule, că toţi am fost la un loc acolo 
jos, în ocnă și toţi am văzut. 

— Ce aţi văzut? 

— O crăpătură în stânca de sare de unde iese o lumină verde. 
Acu puternică, acu’ slabă. Ca o bătaie de inimă. Şi... îţi vorbește. 

— Nu pricep ce zici. 

— Nici eu nu pricep. Nu știu decât că am văzut-o cu toţii și am 
simţit-o cu toţii. Îţi vorbește și te cheamă să intri. Este 
neînduplecată. 

— Lumina sau vocea? 

— Amândouă. Sunt ale Bătrânilor din vechime, nicio îndoială 
n-am în privinţa asta. l-am zis lui Banderly de toată tărășenia - e 
ăla de-i șeful echipelor - și a coborât și el în ocnă. A văzut-o cu 
ochișorii lui. A simtit-o. Da' i-a trecut prin cap să pună zăvor la 
mină? Pe dracu' i-a trecut. Are și el șefii lui la care tre' să le deie 
socoteală și ăia știu bine că mai e sare din belșug acolo jos. Așa 
că a dat ordin la o echipă să închidă galeria aia cu bolovani. Zis 
și făcut. Știu asta, pentru că eram și eu în echipa aia. Da' era 
ușor să dai la o parte bolovanii ăia. Şi așa s-a și întâmplat: au 
fost dați la o parte, mă jur pe tot ce am eu mai drag și mai sfânt. 
Acum erau puși dintr-o direcţie, acum erau puși dintr-alta. A 
intrat acolo cineva, pistolarule, și ce e în partea aialaltă... l-a 
transformat. 


— Dar nu știi cine anume. 

Luka a clătinat din cap. 

— Tot ce poci eu să spui e că tre' să se fi petrecut între 
doișpce noaptea și șase dimineaţa, pen'că atuncea nu-i niminea 
acolo. 

— Îţi mulţumesc frumos. Du-te înapoi la tovarășii tăi. Foarte 
curând te voi răsplăti cu un păhărel. 

L-am urmărit cum se întoarce printre ai lui. Luka era de 
departe cel mai vârstnic. Cei mai mulţi erau de vârstă mijlocie, 
iar vreo doi erau încă destul de tineri. Toţi păreau mai degrabă 
surescitaţi și curioși de toată povestea decât înspăimântați. li 
înțelegeam foarte bine: aveau la bord câte două păhărele de 
tărie care-i învioraseră, plus că evenimentul la care luau parte 
acum era o binecuvântată evadare din rutina greoaie a unei zile 
obișnuite. Niciunul nu-și ferea privirea și nu părea vinovat. Nu 
păreau nici mai mult, nici mai puţin decât exact ceea ce erau: 
sărari dintr-un orășel miner care trage să moară, orășel unde se 
termină șinele de cale ferată. 

— Jamie! l-am chemat eu. Vreau să-ţi spun ceva. 

L-am condus către ușă și i-am vorbit la ureche. l-am dat o 
treabă de făcut și i-am cerut să o rezolve cât de repede era în 
stare. Jamie mi-a făcut semn că a înţeles și a ieșit tiptil în după- 
amiaza furtunoasă de afară. Sau poate că deja se făcuse seară. 

— Unde s-a dus tinerelu' la? a vrut să știe Wegg. 

— Nu-i treaba ta! i-am spus și m-am întors la oamenii cu 
tatuaje albastre pe glezne. Vă rog să vă aliniaţi. De la cel mai 
vârstnic la cel mai tânăr. 

— Da' io dă un’ să știu câţi ani am? s-a împotrivit un bărbat cu 
început pronunţat de chelie, care avea la mână un ceas, a cărui 
curea fusese reparată cu o bucată de sârmă ruginită. 

Câţiva dintre ceilalţi au început să râdă, dându-i dreptate. 

— În cazul ăsta, încercaţi să apreciaţi cu aproximaţie, am zis 
eu. 

De fapt, nu mă interesa deloc să le aflu vârsta, însă toată 
discuţia a durat ceva vreme, iar ăsta era scopul meu. Dacă 
fierarul își terminase treaba, totul urma să fie bine. Dacă nu, 
eram obligat să improvizez. lar pistolarul care nu-i în stare să 
improvizeze e sortit unei morți timpurii. 

Minerii se foiră prin încăpere, aidoma unor copii care joacă 
Atunci-când-se-oprește-muzica, schimbând locurile între ei, 


până au ajuns în poziția pe care estimau că ar fi trebuit să o 
ocupe. Rândul lor pornea de la ușa spre închisoare și se termina 
la cea dinspre stradă. Luka era primul, Ceas-de-Mână era pe la 
mijloc; cel care părea cam de-o vârstă cu mine - cel care 
spusese că lor le era mereu teamă - era ultimul. 

— Vrei să le notezi numele, șerifule? l-am întrebat eu. Am 


ceva de vorbit cu puștiul Streeter. 
N 


DC = 


A 
Billy stătea lângă gratiile celulei pentru beţivii turbulenţi. 
Auzise toată discuţia noastră și părea înfricoșat. 
— E și el aici? Metamorful? 


— Așa cred, i-am răspuns eu, dar deocamdată nu am cum să 
fiu sigur. 

— Mi-e teamă tare, sai. 

— E firesc. Dar celula e încuiată și gratiile sunt din oţel gros. 
Nu are cum să ajungă la tine, Billy. 

— Zici așa pentru că nu l-ai văzut când e urs, a șoptit Billy. 

Privea fix cu ochii mari și sticloși. Mai văzusem privirea asta: o 
au cei care tocmai ce au luat un pumn zdravăn în falcă. E 
privirea de dinainte să li se înmoaie genunchii. Vântul se tângui 
îndurerat pe lângă olanele închisorii. 

— Și lui Tim Inimă Neiînfricată i-a fost teamă, i-am spus eu. 
Dar a mers până la capăt. Mă aștept să faci și tu același lucru. 

— Ai să fii și tu cu mine? 

— Da. Și eu, și prietenul meu, Jamie. 

De parcă l-aș fi chemat, Jamie intră pe ușă, năvalnic ca 
furtuna de afară și scuturându-și nervos praful salin de pe haine. 
M-am bucurat nespus să-l văd. Insă plăcerea mi-a cam fost 
stricată de mirosul de picioare împuţite care îl acompania. 

— Ai rezolvat cu fierarul? l-am întrebat. 

— Da. A lucrat destul de bine. Și uite lista cu numele sărarilor. 

Şi mi-a dat și lista, și obiectul luat de la fierar. 

— Eşti pregătit, fiule? l-a întrebat el pe Billy. 

— Cred că da, a zis băiatul. Am să mă prefac că sunt Tim 
Inimă Neiînfricată. 

Jamie dădu din cap cu gravitate: 

— Foarte bună idee! Mult succes! 

O rafală extrem de puternică a suflat praful sărat prin gratiile 


de la geamul celulei pentru beţivii turbulenţi. Şi din nou s-a auzit 
tânguiala aceea sinistră prin streșini. Lumina zilei pălea tot mai 
mult. Mi-a trecut prin minte că poate ar fi fost mai bine - mai 
prudent - dacă i-am încuia în celule pe suspecți și am amâna 
identificarea pentru a doua zi. Însă nouă dintre ei nu erau 
vinovaţi. Și nici băiatul. Nu, cel mai bine era să terminăm cu 
toată povestea. Firește, dacă puteam termina. 

— Ascultă la mine, Billy! i-am zis eu. Am să-i aduc aici și am 
să-i trec încet prin fața celulei tale. Poate nu se va întâmpla 
nimic. 

— B-Bine. 

— Vrei să bei o gură de apă înainte să începem? Ori să-ţi faci 
nevoile? 

— Nu, mă simt bine, a răspuns copilul, dar evident că nu 
părea deloc bine, părea îngrozit. Sai? Câţi dintre ei au inele 
albastre la gleznă? 

— Toţi, i-am spus eu. 

— Și atunci, cum... 

— Ei nu știu ce ai văzut tu. Ai grijă să te uiţi bine la fiecare 
atunci când va trece prin faţa ta. Şi dă-te puţin mai în spate, 
rogu-te. 

Adică „să nu te poată atinge printre zăbrele” - asta voiam să-i 
spun, dar fără să rostesc vorbele alea. 

— Şi eu ce să zic? 

— Nimic. Doar dacă nu cumva observi ceva ce îţi declanșează 
vreo amintire. 

Deși nu prea trăgeam nădejde. 

— Haide, Jamie, adu-i înăuntru! Șeriful Peavy să stea la un 
capăt al șirului, iar Wegg la celălalt. 

Jamie a ieșit. Billy a întins mâna printre gratii. Nu am înţeles 
din primul moment ce anume voia de la mine. Apoi am priceput 
și i-am strâns-o ușor. 

— Acum dă-te îndărăt, Billy! Și amintește-ţi chipul tatălui tău. 
Se uită la tine din Poiana de la capătul cărării. 

Băiatul a făcut ce îi cerusem. Eu mi-am aruncat ochii asupra 
numelor de pe listă (probabil scrise greșit), care nu însemnau 
nimic pentru mine. Mâna dreaptă mi-o ţineam pe patul pistolului 
care acum avea o încărcătură foarte specială. Potrivit spuselor 
lui Vannay, nu exista decât o singură metodă sigură prin care un 
metamorf putea fi ucis: și anume, cu un obiect ascuţit din metal 


sfânt. Îl plătisem cu galbeni pe fierar, dar glonţul pe care mi-l 
făcuse - cel care va ieși primul pe ţeavă atunci când voi apăsa 
pe trăgaci - era din argint pur. Poate își va face treaba. 

Dacă nu, aveam să trag și ceilalți plumbi. 

Ușa s-a deschis. A apărut șeriful Peavy. În mâna dreaptă ţinea 
un ciomag din lemn de carpen și se lovea încet cu capătul lui în 
palma stângă. A dat cu ochii de puştiul palid din celulă și i-a 
zâmbit. 

— Hei, tu, Billy, fiul al lui Bill! i-a spus el. Suntem cu tine, n-ai 
de ce te teme. Totul o să fie bine. 

Billy a încercat să-i zâmbească și el, dar nu a reușit. 

Următorul care a intrat a fost Steg Luka, bălăbănindu-se pe 
picioarele alea cioturoase. După el a venit un sărar cam la fel de 
bătrân, cu mustață albă, pleoștită și păduchioasă, păr cărunt și 
soios care îi ajungea până pe umeri și privire chiondorâșă și 
sinistră. Ori poate că bietul om era doar miop. Numele trecut pe 
listă era Bobby Frâne. 

— Mergeţi încet, ca să vă vadă mai bine flăcăul ăsta, le-am 
cerut eu. 

Așa au făcut. Billy Streeter s-a uitat cu teamă la fiecare. 

— Sara bună, băiete! l-a salutat Luka. 

Bobby Frâne a dus mâna la o pălărie invizibilă. Unul dintre 
sărarii mai tineri - Jake Marsh era numele de pe listă - s-a 
strâmbat, scoțând limba îngălbenită de la tutunul prost. Ceilalţi 
n-au făcut nimic, ci doar și-au târșâit picioarele prin faţa celulei. 
Doi și-au ţinut capetele plecate și nu și le-au ridicat până nu a 
zbierat Wegg la ei să se uite la băiat. 

Pe chipul lui Billy Streeter nu se citea niciun semn că ar fi 
recunoscut pe vreunul, ci doar o combinaţie de spaimă și 
descumpănire. Eu am avut grijă să nu-mi trădez gândurile, dar 
speranțele, și așa fragile, mi se împuţinau cu fiece secundă care 
trecea. In fond, de ce s-ar fi trădat metamorful? Ştia bine că nu 
avea nimic de pierdut dacă își juca rolul până la capăt. 

Mai rămăseseră doar patru... apoi doi... apoi ultimul - băiatul 
care ne spusese că tuturor le era teamă. Am observat o 
schimbare pe chipul lui Billy și, preţ de o clipă, am crezut că l- 
am descoperit pe metamorf. Dar mi-am dat seama că nu era 
decât emoția lui Billy la vederea unui copil de aceeași vârstă cu 
el. 

Ultimul a intrat Wegg, care renunţase la bâtă și acum avea 


câte un box din alamă pe fiecare pumn strâns. l-a aruncat un 
zâmbet cam acru lui Billy Streeter. 

— Nu-ţi place marfa noastră, flăcău? Îmi pare rău, da’ nu poci 
să zic că mă mir... 

— Pistolarule! m-a strigat atunci puștiul. Sai Deschain! 

— Da, Billy. 

L-am împins pe Wegg din drumul meu și m-am apropiat de 
celulă. 

Billy și-a umezit buzele și mi-a zis: 

— Rogu-te, mai plimbă-i încă o dată prin faţa mea. Dar acum 
cere-le să-și suflece pantalonii. Nu văd inelele de la glezne. 

— Billy, inelele sunt toate la fel. 

— Ba nu! m-a contrazis el. Nu sunt. 

Vântul parcă se mai domolise niţeluș, așa că l-a putut auzi și 
șeriful Peavy. 

— Hai, flăcăi, stânga-mprejur și porniţi înapoi! Acu' faceţi bine 
de vă sumecaţi nădragii! 

— Tot n-am terminatără? a bombănit sărarul cu ceas la mână 
(Ollie Ang era numele de pe listă). A zis că ne dă de beut. Mult! 

— Care-i treaba, iubiţel? s-a interesat Wegg. Nu tot pe-acolo 
ieșiți? Te-o scăpat mumă-ta în cap când ai fost mic? 

Cam toţi au mormăit nemulţumiţi, dar au pornit pe coridorul 
dintre celule înapoi spre birou, de data aceasta cu cel mai tânăr 
în frunte. Își ridicaseră pantalonii ca să li se vadă gleznele. Mie 
mi se părea că toate tatuajele erau identice. Și mi-am zis că și 
băiatului trebuie să i se pară la fel. Dar, la un moment dat, l-am 
văzut cum face ochii mari și se îndepărtează și mai mult de 
gratii. Însă nu a zis nimic. 

— Șerifule, fii bun și oprește-i o clipă! i-am cerut eu. 

Peavy s-a pus în faţa ușii, barându-le trecerea, iar eu am 
intrat în celulă și am șoptit: 

— Ai văzut ceva, Billy? 

— Semnul, a spus băiatul. Semnul l-am văzut. E ăla cu inelul 
rupt. 

N-am înţeles din prima. Abia apoi... și mi-am adus aminte de 
toate dăţile când Cort mă făcuse „greu de cap”. Şi pe ceilalţi 
colegi ai mei îi gratula cu vorbe mult mai rele - normal, că doar 
asta era treaba lui - dar, acolo, pe coridorul închisorii din 
Debaria și cu urechile vuindu-mi de la vântul simunului de afară, 
mi-am dat seama că mare dreptate avusese în privinţa mea. Da, 


eram greu de cap. Doar cu câteva minute mai devreme îmi 
spusesem că Billy mi-ar fi mărturisit, atunci când îl 
hipnotizasem, dacă mai era și altceva în afară de tatuaj. Și abia 
acum realizasem că, de fapt, îmi mărturisise. 

Mai ai ceva să-mi spui? îl întrebasem eu atunci, convins deja 
că nu mai era nimic. Voiam doar să-l scot cât mai încet din 
transa care îl necăjise atât de tare. lar când copilul mi-a zis 
semnul alb - dar pe un ton nesigur, de parcă s-ar fi întrebat pe 
sine însuși - boul de Roland n-a dat atenţie. 

Sărarii nu mai aveau astâmpăr. Ollie Ang, cel cu ceasul 
ruginit, zicea că făcuseră ce le-am cerut și că acum el voia să se 
întoarcă la „Beleaua Dracului” ca să-și bea paharul promis și să 
se încalţe. 

— Care dintre ei? l-am întrebat pe Billy. 

Mi-a șoptit la ureche. 

Am dat din cap și m-am întors spre grupul de oameni de la 
capătul coridorului. Jamie îi supraveghea îndeaproape, cu 
mâinile pe paturile pistoalelor. Probabil că sărarii au văzut ceva 
pe chipul meu, pentru că au amuţit și s-au holbat la mine. Nu se 
mai auzeau decât vântul și răpăitul neîncetat al prafului gros în 
zidurile clădirii. 

În toţi anii care au urmat, m-am gândit de multe ori la ce s-a 
întâmplat atunci și tot nu cred că am fi putut face ceva. Vedeţi 
voi, nu știam cât de rapidă poate fi metamorfoza și cred că nici 
Vannay nu știa, altminteri ne-ar fi pus în gardă. Până și tatăl 
meu a fost de acord cu asta după ce, la sfârșitul relatării mele, 
am așteptat, în atmosfera sumbră a biroului său, să-și dea 
verdictul asupra acţiunilor mele din Debaria - nu în calitate de 
tată, ci de dinh. 

Pentru un singur lucru am fost și sunt în continuare 
recunoscător. Am vrut să-i spun lui Peavy să-l scoată din rând 
pe omul la care se referise Billy, dar m-am răzgândit. Și asta nu 
pentru că Peavy îi fusese de folos tatălui meu odată ca 
niciodată, ci pentru că nu era un bun cunoscător al Micii Debaria 
și a vieţii din preajma minelor de sare. 

— Wegg, am spus eu, adu-l pe Ollie Ang, rogu-te! 

— Care-i ăla? 

— Cel cu ceasul la mână. 

— Haidi, băăă! 

Aşa a zbierat Ollie Ang atunci când Zapciul Wegg a pus mâna 


pe el. Era cam prea subţire ca să fie miner, cam ca un biscuit pe 
dungă, dar avea brațele musculoase și i se observau și mușchii 
umerilor prin cămașa de lucru. 

— Haidi, bă, că n-am făcut ni'ca! Nu-i cinstit să mă alegi pă 
mine, doar pen'că copchilu' ăla vrea să se deie mare! 

— Tacă-ţi gura! i-a zis Wegg, trăgându-l fără delicateţe în fața 
grupului de mineri. 

— Mai ridică-ţi o dată pantalonii, i-am cerut eu. 

— Dă-te-n mă-ta, obrăznicătură mică ce ești tu! Şi-n calu’ ăla 
de-ai venit cu el! 

— Ridică-ţi-i singur, dacă nu vrei să ţi-i ridic eu. 

A ridicat pumnii la mine și a zbierat și mai tare: 

— Încearcă numai! Numa’ încearcă și... 

Jamie se furișase deja în spatele lui. Acum și-a scos unul 
dintre pistoale, l-a aruncat în aer, l-a prins de ţeavă și l-a pocnit 
pe Ang cu patul în moalele capului. Lovitura a fost bine 
calculată: nu l-a lăsat lat pe individ, dar l-a ameţit cât să lase 
pumnii jos, iar Wegg s-a repezit să-l prindă de subsuori când i s- 
au înmuiat picioarele. Am ridicat cracul stâng al salopetei și am 
văzut despre ce era vorba: tatuajul albastru făcut în Fortul 
Beelie care fusese tăiat - rupt, cum zicea Billy Streeter - de o 
cicatrice albă și groasă, ce urca până la genunchi. 

— Asta am văzut, a gâfâit Billy. Asta am văzut când eram 
ascuns sub maldărul de hamuri. 

— Minciuni! a zis Ang. 

Individul părea buimăcit și i se împleticea limba în gură. Din 
rana pe care i-o făcuse Jamie în ţeastă i se prelingea un firicel 
de sânge pe obraz. 

Nu m-am lăsat păcălit. Billy pomenise de semnul alb cu mult 
înainte să-l vadă pe Ollie Ang. Am deschis gura, vrând să-i cer 
lui Wegg să-l arunce într-o celulă. Însă, chiar în clipa aceea, 
seniorul grupului se năpusti în față. Cu o expresie de înţelegere 
tardivă în privire. Însă nu doar atât. Bătrânul era cuprins de 
furie. 

Înainte ca eu sau Jamie sau Wegg să-l putem opri, Steg Luka 
l-a înșfăcat pe Ang de umeri și l-a izbit de gratiile celulei de 
vizavi de aceea în care se afla Billy. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama! a urlat el. De acu' multe 
săptămâni ar fi trebuit să-mi dau seama, nemernicule viclean 
care ești! Jiganie spurcată și criminală! 


L-a tras de mâna cu ceasul și a zbierat mai tare: 

— De unde ai drăcovenia asta dacă nu din crăpătura aia cu 
lumina verde? De unde altundeva? Lighioană nenorocită care-ţi 
schimbi pielea ca să ucizi la oamenii buni! 

Luka l-a scuipat pe Ang în ochii năuciţi, apoi, fără să-i dea 
drumul la mână, s-a întors spre noi. 

— Zicea că l-a găsit într-una din minele abandonate de la 
poalele dealului! Zicea că l-or fi pierdut tâlharii ăia din Brigada 
Corbilor și noi, ca tâmpiţi ce suntem, l-am crezut! Ba chiar am 
căutat și noi câteva zile, am săpat gropi peste gropi, că doar- 
doar om găsi și noi ceva din prada hoţilor! 

S-a întors iar la uluitul Ollie Ang. Mai bine spus, nouă ni se 
părea că ar fi fost uluit. Dar cine putea ști ce se petrecea în 
spatele acelor ochi. 

— Şi te căcai pe tine de râs când ne vedeai ce facem, sunt 
sigur. L-ai găsit într-o groapă, da, corect, dar nu în vreo mină 
abandonată. Te-ai băgat prin crăpătura aia! In lumina aia verde! 
Tu ai fost! Tu ai fost! Tu ai... 

Chipul lui Ang s-a schimonosit brusc. Nu zic că mi s-ar fi părut 
că rânjește; tot capul i s-a strâmbat. Ca o cârpă udă stoarsă de 
niște mâini invizibile. | s-au ridicat ochii până unul a ajuns 
deasupra celuilalt. Şi din albaștri cum fuseseră s-au făcut negri 
ca smoala. Pielea i s-a făcut mai întâi albă și apoi verde. S-a 
ridicat ca împinsă de pe oase și a plesnit și în crăpăturile alea au 
apărut solzi. l-au căzut hainele de pe trup, pentru că ăla nu mai 
era trup de om. Dar nici de urs și nici de tigru sau leu. Pentru 
fiarele astea eram cât de cât pregătit sufletește. Ba cred că 
eram pregătit și pentru un aligator, așa cum fusese creatura aia 
care o atacase pe sărmana Fortuna la Serenitate. Deși cu un 
aligator semăna cel mai mult jivina asta. 

În doar trei secunde, Ollie Ang s-a transformat într-un șarpe 
de mărimea unui om. 

Luka, tot cu mâna pe braţul acela care se retrăgea spre 
corpul uriaș și verde, a scos un răcnet, înăbușit iute atunci când 
șarpele și-a îndesat în gura bietului om capul alungit pe care 
mai era încă un smoc de păr de om. S-a auzit un pocnet umed 
atunci când falca de jos a lui Luka a fost smulsă din articulațiile 
și tendoanele care o ţineau legată de cea de sus. Am văzut cum 
gâtul lui zbârcit începe să se umfle și să se netezească pe când 
jivina aia - care încă se transforma, care încă mai avea ceva 


resturi tot mai mici de picioare - i-a sfredelit beregata ca un 
burghiu. 

Din capătul închisorii s-au auzit urletele îngrozite ale sărarilor 
speriaţi, care se călcau în picioare, încercând să scape cumva 
de acolo. Nu le-am dat nicio atenţie. L-am văzut pe Jamie 
apucând trupul tot mai mare, tot mai umflat al șarpelui, într-o 
încercare zadarnică de a-l scoate din gâtul sărmanului Steg 
Luka. Și am văzut capul enormei reptile când a ieșit prin ceafa 
bătrânului muribund. Limba roșie bătea aerul, solzii îi erau 
pictaţi cu stropi de sânge și bucățele de carne. 

Wegg a aruncat un box la el. Şarpele s-a ferit cu ușurință, 
apoi s-a năpustit la el, dezvelind colții uriași, care încă nu 
terminaseră de crescut: doi sus și doi jos; din toţi patru curgea 
un lichid limpede. Lichidul ăsta a picurat pe mâna lui Wegg, care 
a urlat: 

— Arde! Zei ai mei, ce mai ARDE! 

Luka, cu șarpele înfipt în cap, părea că dansează atunci când 
creatura și-a înfipt colții în zapciul care se zbătea disperat. Şi din 
el au țâșnit în toate direcţiile stropi mari de sânge și bucățele de 
carne. g 

Jamie mi-a aruncat o privire sălbatică. Işi scosese pistoalele, 
dar în ce să tragă? Șarpele uriaș se contorsiona între doi 
muribunzi. Partea inferioară a trupului său, acum fără picioare, 
s-a eliberat din grămada de haine și s-a încolăcit strâns de mai 
multe ori în jurul mijlocului lui Luka. Partea de sub cap se târa 
afară prin gaura tot mai mare de la ceafa bătrânului sărar. 

Am făcut câţiva pași, l-am apucat pe Wegg de vestă și l-am 
tras la o parte. Brațul mușcat i se învineţise deja și se făcuse de 
două ori mai mare. S-a uitat la mine cu ochi ieșiți din orbite. 
Făcuse o spumă albă la gură. 

Am auzit ţipetele lui Billy Streeter. Ca de foarte departe. 

Colţii reptilei au dat drumul braţului lui Wegg. 

— Arde! a bâiguit zapciul și apoi a amuţit pe vecie. 

I s-a umflat gâtul și i-a ieșit limba din gură. S-a prăbușit, 
zbătându-se în chinurile morții. Șarpele s-a holbat la mine; limba 
lui lungă, despicată la capăt, bătea aerul. Ochii lui negri erau 
ochi de șarpe, însă plini de rațiune omenească. Am ridicat 
pistolul cu încărcătura specială. Nu aveam decât un singur glonţ 
din argint, iar capul șarpelui se unduia într-o parte și alta. Dar 
nu mi-am pus problema că nu l-aș fi putut nimeri. Doar pentru 


asta fusesem eu pregătit. S-a repezit la mine, în sclipirile albe 
ale colţilor uriași, iar eu am apăsat pe trăgaci. Glonţul i-a intrat 
drept în gura căscată. Capul i-a explodat într-un val de stropi 
roșii care au devenit albi chiar înainte de a ajunge pe gratii și pe 
podeaua coridorului. Mai văzusem asemenea materie albă. Era 
creier. Creier de om. 

Și atunci, a apărut chipul distrus al lui Ollie Ang în rana cu 
margini zdrelite din ceafa lui Luka, deasupra trupului de șarpe. 
Printre solzii verzi a început să iasă o blană neagră, răpănoasă, 
de parcă forța aceea care se stingea înlăuntrul lui pierduse tot 
controlul asupra formelor pe care le putea căpăta. 

În clipa de dinainte să se prăbușească, albastrul ochiului 
rămas întreg s-a făcut galben, ochiul de om s-a făcut ochi de 
lup. Și apoi a căzut la podea, ducându-l cu el pe nefericitul Steg 
Luka. Apoi trupul metamorfului a început să lucească și să ardă, 
să pâlpâie și să se transforme. S-au auzit plesnet de mușchi și 
scrâșnet de oase. A apărut un picior gol, s-a făcut labă cu 
gheare și blană și a redevenit picior de om. Rămășițele lui Ollie 
Ang s-au mai cutremurat o dată, apoi au încremenit pentru 
totdeauna. 

Băiatul nu se oprise din zbierat. 

— Întinde-te pe așternutul de paie ca să te liniştești, i-am 
spus eu cu o voce nu tocmai sigură. Închide ochii și spune-ţi că 
s-a terminat, pentru că ăsta este adevărul. 

— Vreau să stai cu mine, s-a smiorcăit el. 

Avea obrajii stropiţi cu sânge. Hainele mele erau îmbibate, 
dar nu m-a văzut. Avea ochii închiși. 

— Vreau să stai cu mine! Te rog, sai, te rog! 

— Am să vin lângă tine de îndată ce voi putea, i-am spus eu. 


Așa am și făcut. 
(72 


a DC = 


A 
Noi trei - Jamie, Billy Streeter și cu mine - ne-am petrecut 
noaptea pe așternuturile de paie din celula pentru beţivii 
turbulențţi: Jamie în partea stângă, eu în dreapta și Bill Streeter 
cel Tânăr la mijloc. Simunul își mai pierduse din forţă și până 
târziu am auzit cum toată suflarea din Debaria sărbătorea 
moartea metamorfului. 
— Şi acum, ce o să se întâmple cu mine, sai? m-a întrebat 
Billy înainte de a adormi. 


— Lucruri bune o să se întâmple, i-am răspuns eu, sperând 
din suflet ca Everlynne, stareţa de la Serenitate, să nu-mi înșele 
așteptările. 

— A murit? A murit de-adevăratelea, sai Deschain? 

— De-adevăratelea. 

Dar nu voiam să-mi asum niciun risc în privinţa aceasta. Așa 
că, după miezul nopţii, când vântul se domolise, iar Billy 
Streeter se cufundase într-un somn atât de profund, că nici 
visele urâte nu mai puteau ajunge la el, am plecat împreună cu 
Jamie să ne întâlnim cu șeriful Peavy pe terenul viran din spatele 
închisorii. Acolo am stropit trupul lui Ollie Ang cu petrol lampant. 
Înainte de a aprinde chibritul, i-am întrebat dacă voia vreunul să 
ia ceasul ca amintire. Ca prin minime, nu se spărsese în timpul 
luptei și observasem că secundarul încă se mai învârtea. 

Jamie a clătinat ferm din cap: 

— Nici eu nu-l vreau, a spus Peavy, că poate-i blestemat. 
Haide, dă-i foc, Roland, dacă-mi dai voie să-ţi zic așa! 

— Cu foarte multă plăcere, i-am răspuns eu. 

Am aprins chibritul și l-am aruncat peste cadavru. Am rămas 
apoi acolo ca să urmărim cum din trupul metamorfului din 
Debaria nu mai rămân decât niște oase negre. Ceasul de mână 


carbonizat s-a pierdut prin cenușă. 
N 


DC = 


A 

În dimineaţa următoare, Jamie și cu mine am strâns câţiva 
oameni, toţi foarte dornici să ne ajute, și am pornit spre calea 
ferată. Nici două ore nu au trecut și Ţignalul ăl Mic era din nou 
pe șine. Toată operaţiunea a fost condusă de mecanicul Travis, 
iar eu mi-am făcut o sumedenie de prieteni atunci când am 
anunţat că aranjasem ca, la sfârșitul lucrului, toată lumea din 
echipă să mănânce pe săturate și pe gratis la Bodega lui Racey 
și să bea după pofta inimii și tot pe gratis la „Beleaua Dracului”. 

În seara aceea avea să fie o sărbătoare mare în oraş, iar eu şi 
cu Jamie eram invitaţi de onoare. Cum voi știți deja, nu mă dau 
deloc în vânt după asemenea evenimente, pentru că nu mă simt 
tocmai în largul meu în mijlocul mulțimilor; unde mai pui că abia 
așteptam să pornim spre casă. Dar uneori se întâmplă ca lumea 
să-mi mulţumească pentru ce fac organizând serbări dintr-astea 
și atunci nu am încotro. Un singur lucru bun era în toată 
povestea: aveau să vină și femei, unele probabil chiar foarte 


drăguţe. lar asta nu mă deranja și bănuiam că nici pe Jamie nu-l 
deranjează. Încă mai avea multe de învăţat despre femei, iar 
Debaria era un loc la fel de bun ca oricare altul pentru începerea 
acestor studii. 

Ne-am uitat amândoi cum ignalul ăl Mic pufăia vesel 
întorcându-se înspre direcţia în care aveam să pornim curând: 
spre Gilead. 

— La întoarcere ne oprim la Serenitate? m-a întrebat Jamie. 
Să întrebăm dacă vor să-l ia la ele pe băiat? 

— Da. Și stareţa a zis că are ceva pentru mine. 

— Ştii ce anume? 


Am clătinat din cap. Nu aveam nici cea mai vagă idee. 
72 


DC = 


A 

Everlynne, muntele de femeie, a dat fuga la noi prin curtea de 
la Serenitate, cu braţele larg deschise. Mai că mi-a venit s-o iau 
la goană de acolo. Mă simţeam ca în calea unuia din camioanele 
alea mari folosite la încărcarea petrolului de pe terenurile de 
lângă Kuna. 

În loc să ne calce în picioare, femeia ne-a strâns pe amândoi 
la pieptul ei mai mult decât generos. Mirosea dulce, a 
scorţișoară și cimbru și cozonac fierbinte. L-a pupat pe Jamie pe 
obraz, făcându-l să se îmbujoreze puternic. Pe mine m-a pupat 
pe gură. Ne-a ţinut câteva clipe înfășuraţi în straiele ei 
complicate, umbrindu-ne capetele cu gluga ei enormă din 
mătase albă. Apoi s-a dat câţiva pași înapoi. Îi lucea chipul de 
bucurie și transpiraţie. 

— Mult bine ați făcut voi acestui oraș! Cât de recunoscători vă 
suntem! Mulţumire multă-multă! 

l-am zâmbit: 

— Sunteţi prea amabilă, doamnă-sai Everlynne. 

— Nici vorbă! Luaţi o gustărică cu noi, da? Și avem și un 
vinișor bun, dar n-o să bem decât puţintel, că sunt sigură că 
vreţi să vă păstraţi pentru diseară. 

l-a aruncat o privire piezișă lui Jamie și a adăugat: 

— Dar fiți cu băgare de seamă când încep să curgă rachia și 
vinul, că prea multă băutură îl poate lăsa pe bărbat fără 
bărbăţia lui și îl face să uite ce și-ar dori să ţină minte. 

S-a întrerupt și ne-a adresat un rânjet insinuant, care 
contrasta straniu cu veșmintele ei de un alb pur. 


Jamie s-a înroșit și mai tare, dar nu a spus nimic. 

— V-am văzut de departe, a continuat Everlynne. Și mai e 
cineva aici care vrea să vă mulţumească. 

S-a dat la o parte și din spatele ei a apărut micuța Surată a 
Serenităţii al cărei nume era Fortuna. Încă mai purta bandajul, 
dar în ziua aceea părea mai puţin aeriană, iar obrazul lăsat liber 
îi strălucea de fericire și ușurare. A făcut un pas înainte și ni s-a 
adresat sfioasă. 

— Pot iarăși să dorm. Şi cu timpul am să scap și de coşmaruri. 

Şi-a ridicat poalele straiului cenușiu și, spre marea mea jenă, 
s-a prosternat înaintea noastră. 

— Surata Fortuna, Annie Clay din trecut, vă mulțumește. Vă 
mulțumim toate, dar vorbele acestea izvorăsc din sufletul meu. 

Am apucat-o blând de umeri. 

—  Ridică-te, femeie! Nu trebuie să îngenunchezi în faţa 
noastră. 

M-a privit cu ochi strălucitori și m-a sărutat pe obraz cu partea 
de gură cu care mai putea săruta. Apoi s-a întors și a traversat 
în fugă curtea, îndreptându-se probabil spre bucătărie. Din 
partea aceea a haci-ului deja veneau spre noi minunate și 
apetisante arome. 

Everlynne a urmărit-o cu un surâs afectuos, apoi s-a întors 
către mine. 

— E un băiat... am început eu. 

M-a întrerupt cu un semn din cap. 

— Bill Streeter. Îi știu numele și îi cunosc povestea. Nu 
mergem noi în oraș, dar se întâmplă câteodată să vină orașul la 
noi. Ne ciripesc pe la urechi tot felul de păsărele drăguţe, dacă 
pricepi ce vreau să zic. 

— Pricep foarte bine, am asigurat-o eu. 

— Aduceţi-l mâine, după ce vi se vor mai dezumfla căpăţânile, 
mi-a spus ea. Suntem doar femei aici, dar suntem fericite să 
oferim adăpost unui biet copil orfan... măcar până începe să-i 
dea mustăcioara. După aceea, femeile vor începe să-l tulbure, 
așa că i-ar dăuna să mai rămână printre noi. Până atunci, însă, 
ne vom ocupa să-l învăţăm să citească și să socotească... dacă-i 
destul de isteţ să înveţe, firește. Tu crezi că-i destul de isteţ, 
Roland, fiul lui Gabrielle? 

Mi se părea ciudat să mi se adreseze după numele mamei, iar 
nu după cel al tatălui, așa cum cerea datina. Dar, în același 


timp, mi se părea încântător într-un mod pe care nu mi-l puteam 
explica. 

— Aș zice că-i foarte isteţ. 

— Foarte bine. Și te asigur că-i vom face un rost atunci când 
va veni vremea să plece de la noi. 

— O casă și o bucată de pământ, am zis eu. 

Everlynne a izbucnit în râs. 

— Da, chiar așa, la fel ca în povestea lui Tim Inimă- 
Neânfricată. lar acum vom merge să împărţim pâinea, de acord? 
Și vom închina pahare cu vinișorul nostru în cinstea faptelor 


voastre vitejești. 
N 


DC = 


A 

Am mâncat, am băut și, una peste alta, prânzișorul s-a 
desfășurat într-o atmosferă foarte veselă. Când suratele s-au 
apucat să strângă masa, stareța Everlynne m-a condus în 
încăperile ei: un dormitor și un birou mai mare, unde o pisică 
dormea la soare pe un birou masiv, din lemn de stejar, plin cu 
hârtii puse unele peste altele. 

— Puţini bărbaţi au intrat aici, Roland, mi-a spus ea. Pe unul 
cred că îl știi. Avea chipul alb și straiul negru. Ştii cumva la cine 
mă refer? 

— Marten Broadeloak, am șoptit eu. 

Și brusc, mâncarea excelentă din burta mea se acrise de la 
ura pe care o nutream pentru el. Și de la gelozie, probabil - nu 
doar din simplu spirit de solidaritate cu tatăl meu, încornorat de 
Gabrielle de Arten. 

— A văzut-o pe mama când a fost aici? 

— Mi-a cerut să o vadă, dar am refuzat și l-am dat afară. A 
refuzat să plece, dar atunci i-am arătat cuțitul meu și i-am spus 
că mai avem și alte arme la Serenitate, da, și avem și femei 
care știu să le mânuiască. Una din armele noastre, i-am zis eu, e 
un 


310 

tun. Și i-am atras atenţia că se afla înăuntru Paci-ului și i-am 
sugerat ca, în caz că nu știe să zboare, să facă bine și să-și ia 
picioarele la spinare. Așa a făcut, dar nu înainte de a mă 
blestema. Și a blestemat și locul acesta. 

Stareţa a șovăit puţin și și-a plecat privirea la pisica pe care o 


mângâia. Când și-a ridicat iar ochii la mine, mi-a spus: 

— O vreme am crezut că metamorful e creația lui. 

— Mă îndoiesc, am spus eu. 

— Şi eu mă cam îndoiesc, dar niciunul dintre noi n-o să aflăm 
vreodată adevărul. 

Pisica încerca să se caţere pe imensul teren de joacă din 
poala ei, iar Everlynne a gonit-o de acolo. 

— De un singur lucru sunt sigură: a reușit cumva să-i 
vorbească, deși nu știe nimeni dacă a făcut-o noaptea, prin 
geamul de la chilia ei, ori doar în visele ei chinuite. Biata femeie 
a luat taina aceasta cu ea în Poiana de la capătul cărării. 

Nu am avut replică la cuvintele ei. Atunci când ești deopotrivă 
buimăcit și cu inima grea, e de obicei mai bine să nu spui nimic, 
căci, într-o stare ca asta, orice cuvânt este nepotrivit. 

— Doamna mama ta ne-a părăsit la scurtă vreme după ce l- 
am izgonit pe individul ăla. Ne-a spus că are o datorie de 
îndeplinit și multe greșeli de ispășit. A mai zis că fiul ei va veni 
pe la noi. Am întrebat-o de unde știe și ea mi-a răspuns: 
„Deoarece ka este o roată care se învârtește mereu.” Şi a lăsat 
ceva pentru tine. 

Everlynne a deschis unul din multele sertare ale biroului și a 
scos de acolo un plic. O mână pe care o cunoșteam prea bine 
scrisese numele meu pe el. Doar tatăl meu ar fi putut să 
cunoască mai bine decât mine mâna aceea. Era mâna care 
întorsese filele unei cărţi vechi atunci când mi-a citit povestea 
„Vântul prin gaura cheii”. Și multe altele. lubeam toate poveștile 
de pe paginile întoarse de mâna aceea, dar nu atât de mult cum 
iubeam mâna însăși. Cum iubeam vocea aceea care îmi citea 
poveștile pe muzica vântului care bătea la geamul meu. Acelea 
au fost zilele minunate de dinainte ca ea să-și piardă minţile și 
să ajungă în faţa unui pistol ţinut de o altă mână. Pistolul meu, 
mâna mea. 

Everlynne s-a ridicat de pe scaun și și-a netezit șorțul imens. 

— Trebuie să dau o tură ca să văd cum mai merg treburile în 
alte colţuri ale micuţului meu regat. Rămas-bun îţi spun, Roland, 
fiu al lui Gabrielle. Te rog doar să fii bun și să tragi ușa după tine 
când pleci. Se încuie singură. 

— Ai încredere să mă lași singur aici? am întrebat-o eu. 

A început să râdă, a ocolit biroul până la scaunul meu și m-a 
sărutat din nou. 


— Pistolarule, aș fi în stare să-mi pun viaţa în mâinile tale, mi- 
a spus și a ieșit. 
Atât de înaltă era, că a trebuit să se aplece ca să nu se 


lovească de pragul de sus al ușii. 
(A 


DC = 


A 

Multă vreme am stat acolo, privind lung la ultima epistolă 
scrisă de Gabrielle Deschain. Mi-era inima prea plină de ură și 
iubire și regrete - sentimente care mă bântuie de atunci 
încoace. M-am gândit să-i dau foc, fără să o deschid. Dar, în cele 
din urmă, m-am hotărât și am rupt plicul. Înăuntru era o singură 
foaie de hârtie. Rândurile erau neregulate și în multe locuri se 
vedeau pete de cerneală. Cred că femeia aceea care le scrisese 
se străduise din răsputeri să nu-și piardă și ultimele fărâme de 
luciditate. Nu știu câţi ar fi înţeles ce scrisese ea acolo, dar eu i- 
am citit cuvintele fără să fac vreun efort. Sunt sigur că la fel le- 
ar fi citit și tatăl meu, dar niciodată nu i-am arătat scrisoarea și 
nici nu i-am pomenit de ea. 


Bucatele de la ospăț au fost putrezite 
ce mi s-a părut că-i un palat era o carceră 
cât de tare mă arde, Roland 


M-am gândit la Wegg, mușcat de șarpe. 


Dacă mă întorc și spun ce știu 
ce am auzit 
Gileadul ar fi în siguranță câțiva ani 
tu ai fi în siguranţă 
și tatăl tău, chiar dacă nu a ținut niciodată la 
mine 


Cuvintele „chiar dacă nu a ţinut niciodată la mine” fuseseră 
tăiate cu mai multe linii groase, însă eu am reușit să le citesc. 


el zice că nu am curaj 
el zice „Stai la Serenitate până te va găsi moartea.” 
el zice „Dacă te duci înapoi moartea te va găsi mai 
repede.” 
el zice „Moartea ta îl va distruge pe singurul om la care 


tii”, 
el zice „Vrei să mori de mâna plodului tău și să vezi cum 
toată puritatea 
toată bunătatea 
toată dragostea 
se scurg din el ca apa printr-o sită? 
Căci Gileadul căruia nu i-a păsat nicicum de tine 
oricum va pieri?” 
Dar trebuie să mă întorc. M-am rugat 
și am meditat 
și vocea pe care o aud îmi spune mereu aceleași 
vorbe: 
ASTA ESTE VREREA LUI KA. 


Mai erau câteva cuvinte pe care le-am subliniat iar și iar în 
toţi anii mei de peregrinări de după înfrângerea fatală de la 
Jericho Hill și căderea Gileadului. Le-am tot subliniat până când 
s-a rupt hârtia și a fost luată de vânt - de vântul acela care suflă 
prin gaura cheii de la cufărul timpului, pricepeţi voi? In cele din 
urmă, vântul va spulbera totul. De ce să n-o facă? De ce ar fi 
altcumva? Ce altceva ar mai lua vântul cu el dacă nu ar exista 
iubirea în lume? 

Am rămas în biroul lui Everlynne până când mi-am redobândit 
controlul asupra emoţiilor. După aceea mi-am pus în traistă 
ultimele cuvinte ale mamei mele - scrisoarea scrisă cu moartea 
în suflet - și am plecat, având grijă să închid ușa după mine. L- 
am căutat pe Jamie și am pornit călare spre oraș. In seara aceea 
au fost focuri de artificii și s-a cântat și s-a dansat. Au fost munţi 
de bucate gustoase și râuri de băutură ca să ne ungem 
gâtlejurile. Au fost și femei, iar în noaptea aceea Tăcutul Jamie 
și-a abandonat virginitatea în Debaria. Dimineaţa următoare... 


SFÂRȘITUL FURTUNII 


1 

— În seara aceea, zise Roland, au fost focuri de artificii și s-a 
cântat și s-a dansat. Au fost munți de bucate gustoase și râuri 
de băutură ca să ne ungem gâtlejurile. 

— Aha, lubrifiant! interveni Eddie cu un oftat pe jumătate 
serios, pe jumătate comic. Mi-aduc bine aminte. 

Au fost primele cuvinte rostite de vreunul dintre ei după o 
tăcere foarte lungă și au rupt vraja care-i ţinuse amuţiţi în 
noaptea aceea lungă și vijelioasă. Tresăriră ca deșteptaţi din 
visare profundă. Mai puţin Ete, care tot întins pe spate în faţa 
focului stătea, cu lăbuţele scurte întinse în cele patru puncte 
cardinale și limba atârnându-i într-o rână. 

Roland dădu din cap. 

— Da. Au fost și femei, iar în noaptea aceea Tăcutul Jamie și-a 
abandonat virginitatea în Debaria. Dimineaţa următoare ne-am 
urcat în 'TŢignalul ăl Mic și ne-am întors în Gilead. Asta este 
povestea mea, petrecută odată ca niciodată. 

— Cu mult înainte să se nască bunicul bunicului meu, șopti 
Jake. 

— Asta nu mai știu, zâmbi ușor Roland și luă o înghiţitură 
lungă de apă, pentru că își simţea gâtul foarte uscat. 

Câteva momente nu vorbi nimeni. Apoi Eddie spuse: 

— Mulţumim, Roland. Foarte mișto! 

Pistolarul ridică o sprânceană. 

— Vrea să spună că a fost o poveste foarte frumoasă, îi 
explică Jake. Pe bune că așa a fost! 

— Se vede lumină printre scândurile din geamuri, interveni 
Susannah. Puţină, dar se vede. Ai vorbit o noapte întreagă, 
Roland. De unde se vede treaba că nu ești chiar genul de bărbat 
puternic și tăcut așa cum era Gary Cooper”. 

— Nu știu despre cine vorbești. 

Ea îi strânse ușor mâna. 

— Nu contează, drăguță. 

— S-a mai potolit vântul, dar tot bate destul de tare, remarcă 
Jake. 

— Mai ațâțăm focul și după aia ne culcăm, zise pistolarul. 
Probabil că până după prânz se va face destul de cald și vom 
putea ieși să mai adunăm niște lemne. lar mâine... 

— La drum! îi isprăvi Eddie propoziția. 


3 Gary Cooper (1901-1961) - actor american (n.tr.). 


— Cum spui tu, Eddie. 

Roland puse ultimele lemne pe focul aproape stins, îl urmări 
cum prinde din nou viaţă, apoi se întinse și închise ochii. După 
doar câteva secunde dormea dus. 

Eddie o luă pe Susannah în braţe și privi peste umărul ei la 
Jake. Băiatul stătea cu picioarele încrucișate și privea flăcările. 

— Haide să tragi un pui de somn, văcar mic ce ești. 

— Nu-mi zice așa. Ştii că nu-mi place. 

— In regulă, cowboy-ul meu drag. 

Jake îi arătă degetul. Eddie zâmbi și închise ochii. 

Băiatul trase pătura în jurul lui. Po/ogu' meu, surâse el. 
Dincolo de zidurile clădirii, vântul tot mai gemea amarnic - voce 
fără trup. E în cealaltă parte a găurii pentru cheie, își spuse el. 
Si ce este acolo, de unde vine vântul? Eternitatea. Și Turnul 
Întunecat. 

Se gândi la băieţelul Roland Deschain, din urmă cu un număr 
necunoscut de ani. Își imagină cum stătea el în dormitorul lui cu 
pereţi circulari, din vârful turnului de piatră. Învelit până sub 
bărbie în patul moale și cald, asculta poveștile vechi pe care i le 
citea mama, în vreme ce vântul sufla cu putere peste ținutul 
întunecat. Inainte să-l ia somnul în braţele sale, Jake văzu cu 
ochii minţii chipul deopotrivă blând și încântător al femeii. Lui 
nu-i citise niciodată mama povești. În lumea lui, asta fusese 
sarcina menajerei. 

Inchise ochii și văzu billy-bumbleri ridicaţi pe picioarele 
dindărăt, dansând sub razele de lună. 

Adormi. 


2 

Spre începutul după-amiezii, când se trezi Roland, vântul abia 
dacă mai șoptea, iar lumina era mult mai puternică. Eddie și 
Jake încă dormeau duși, dar Susannah se deșteptase, se urcase 
singură în scaunul cu rotile și scosese scândurile de la una din 
ferestre. Acum stătea acolo și se uita afară, cu bărbia sprijinită 
în palmă. Roland se apropie de ea și îi puse mâna pe umăr. Fără 
să se întoarcă, Susannah întinse mâna și o mângâie pe alui. 

— S-a sfârșit furtuna, scumpete. 

— Da. Să sperăm că n-o să mai apucăm o alta. 

— Şi dacă o s-o apucăm, să sperăm că vom găsi un adăpost la 
fel de bun ca ăsta. Cât despre ce a mai rămas din Gook... 


Clătină mâhnită din cap. 

Roland se aplecă puţin ca să se uite și el pe geam. Nu-l 
surprinse deloc priveliștea de afară, pe care Eddie ar fi 
caracterizat-o folosind cuvintele șoc și groază. Strada mare era 
la locul ei, dar îngropată sub mormane de crengi și bucăţi de 
arbori. Dispăruseră, însă, casele de pe marginile ei. Nu mai 
rămăsese în picioare decât casa de rugăciuni în care se aflau ei. 

— Mare noroc am avut, nu-i așa? 

— Doar cei cu inima săracă spun „noroc” când ar trebui să 
spună „ka”, Susannah din New York. 

Femeia căzu pe gânduri. Ultimele suspine mânioase ale 
furtunii-furtunilor intrară pe fereastră și-i răvășiră părul, ca niște 
mâini invizibile care voiau să o mângâie. Apoi se întoarse cu fața 
la el: 

— A plecat de la Serenitate și s-a întors în Gilead, nu-i așa? 
Doamna, mama ta. 

— Da. 

— Chiar dacă nemernicul ăla a avertizat-o că va muri de 
mâna propriului fiu? 

— Nu cred că s-a exprimat chiar așa, dar... da. 

— Atunci, nu-i deloc de mirare că era pe jumătate nebună 
când a scris scrisoarea aia. 

Roland se uita pe geam la prăpădul făcut de furtună. Cu toate 
acestea, ei au găsit un adăpost. Un loc bun unde să se 
adăpostească de urgie. 

Susannah îi luă mâna ciuntită în mâinile ei. 

— Ce a spus la sfârșit? Care au fost cuvintele pe care tu le-ai 
subliniat iar și iar până s-a rupt hârtia? Îmi poţi spune? 

Trecură minutele în tăcere deplină și, chiar atunci când 
Susannah ajunse la concluzia că nu va căpăta niciun răspuns, 
Roland începu să vorbească. In vocea lui, aproape insesizabil, 
însă de neconfundat, era un tremur pe care Susannah nu i-l mai 
auzise niciodată. 

— Până la ultimul rând, scrisese în Limba de Rând. Apoi a 
folosit-o pe cea Nobilă, cu litere foarte frumos desenate: Te iert 
pentru tot. Şi: Tu mă poți ierta? 

Pe obrazul lui Susannah se prelinse o singură lacrimă, 
fierbinte și cu desăvârșire omenească. 

— Și ai putut, Roland? Ai iertat-o? 

Tot cu ochii pe fereastră, Roland de Gilead - fiu al lui Steven 


și Gabrielle, cea care fusese de Arten - surâse amintirii. lar 
chipul i se lumină ca un ţinut stâncos sub prima rază a zorilor. 
Rosti un singur cuvânt înainte de a se duce să le pregătească 
micul dejun prietenilor lui. 

Cuvântul acela era aa. 


3 

Au mai petrecut o noapte în casa de rugăciuni. Au stat de 
vorbă și au glumit ca între prieteni, dar nu s-a mai spus nicio 
poveste. În dimineaţa următoare și-au strâns bagajele și au 
pornit mai departe pe Calea Grinzii - către Calla Bryn Sturgis și 
ţinuturile de hotar și Bubuit de Tunet și către Turnul Întunecat 
de dincolo de ele. lar toate acestea s-au întâmplat odată ca 
niciodată. 


ÎNCHEIERE 


Mesajul în Limba Nobilă pe care Gabrielle Deschain l-a lăsat 
fiului ei arată cam așa: 


@ KOEI Ar NINE MPINA FLO 
Or KOEHN ORN 


Cele mai minunate cuvinte în orice limbă sunt: 


O KOERN Te iert.