Mark Twain — Aventurile Lui Tom Sawyer

M.ark Twain 


M.ark Iwain 


Aventurile Lui lom Sawyer 


Prefaţă. 

Mai toate aventurile descrise în cartea aceasta sunt 
întâmplări adevărate; una sau două din ele sunt ale mele 
proprii, celelalte, sunt ale foştilor mei colegi de şcoală. 

Huck Finn este un personaj real; Tom Sawyer de asemeni, 
dar nu de sine stătător, căci figura lui e o îmbinare de 
caractere. 

Superstiţiile ciudate de care amintesc aici erau foarte 
răspândite printre copiii şi sclavii din Vestul Americii, acum 
treizeci - patruzeci de ani. 

Deşi am scris povestirea de faţă mai mult pentru a dărui 
câteva clipe de desfătare tineretului, nădăjduim că ea va fi 
luată în seamă şi de oamenii mari, căci gândul meu este să 
le reamintesc şi lor în chip plăcut, cum erau şi ei odinioară, 
cum simțeau, cum gândeau, ce vorbeau şi ce năzbâtii 
ciudate puneau uneori la cale. 

Mark Twain 


Capitolul | 

— Tom! 

Nici un răspuns. 

— Tom! Linişte. 

— Unde o fi dispărut, Doamne, că doar acu îl văzui? Tom, 
n-auzi? 

Bătrâna femeie îşi potrivi ochelarii şi privi deasupra lor în 
cuprinsul odăii; îi împinse apoi pe frunte şi se uită 
dedesubtul lor. Rar de tot, sau aproape niciodată, nu privea 
prin ei la un lucru atât de neînsemnat ca un băieţel, ca Tom. 
Ea îşi socotea ochelarii drept o podoabă şi nu se îndura să-i 


uzeze. Avea ochi buni şi putea vedea tot atât de bine şi prin 
roţile maşinii de bucătărie. Se uită în jurul ei, apoi se potoli 
puţin, dar, parcă dorind să fie auzită de mobilele din casă, 
strigă: 

— Să ştii, că dac-oi pune mâna pe tine...! Dar nici nu-şi 
isprăvi vorba şi începu să scormonească pe sub pat cu 
coada măturii. Dar zadarnic! Stârni doar pe motanul ei 
favorit din culcuş, care, de frică, fugi afară, miorlăind. 

Bătrâna se ridică şi gâfâind de oboseală, zise: 

— Ah! Ce bătaie am să-i trag... 

Se duse la uşă şi aruncă o privire de-a lungul tufelor de 
pătlăgele roşii de lângă gard. Dar Tom, nicăieri. Scoasă din 
răbdare, ea strigă cât putu: 

— 'To-om! 

O fâşâială uşoară şi când îşi întoarse capul, ce-i văzură 
ochii? Tom! 

Un băietan voinic, care căuta să se strecoare pe lângă ea. 

— Aşa! Va să zică, aici mi-ai fost. Ce făceai? 

— Nimic! 

— Cum, nimic? Ia te uită la mâinile şi la gura ta. Ce-s 
petele astea pe tine? 

— Nu ştiu, mătuşico. 

— Ba eu ştiu. Sunt de marmeladă. Ţi-a spus de o mie de 
ori, că dacă te mai prind la marmeladă e vai de pielea ta! 
Dă nuiaua încoace! Nuiaua începu să tremure 
amenințătoare. 

— Vai, mătuşico, ia vezi ce-i la spatele matale? 

Bătrâna se întoarse iute, dând drumul băiatului, care într- 
o clipă se repezi la gard, şi-l sări dintr-un salt. Mătuşa Polly 
rămase mută de uimire, apoi începu să râdă cu blândeţe: 

— De câte ori m-a păcălit puştiul în felul acesta şi încă nu 
m-am învăţat minte, să nu-l slăbesc din ochi. Dar prostia 
bătrânească e cea mai mare dintre prostii. Şi apoi vorba 
aceea: calul bătrân nu se-nvaţă în buiestru. Dar puştiul meu 
vine întotdeauna cu un şiretlic nou, pe care niciodată nu-l 
pot ghici. De unde nici nu gândeşti, răsare şi când mă simte 


că nu-s destul de supărată ca să-i ard o palmă, hop şi el, şi 
mă face să râd. Martor mi-e Dumnezeu, că nu-mi pot face 
datoria aşa cum trebuie faţă ele băiatul ăsta. Ştiu bine că 
păcătuiesc şi pentru el şi pentru mine şi gândul acesta mă 
face să sufăr. E băiatul răposatei mele surori şi oricum, nu-l 
pot lăsa de capul lui, cu toate că mă doare, când trebuie să-l 
pedepsesc. Acum are să se joace toată după-amiaza, iar 
mâine, drept pedeapsă, o să fiu nevoită să-l pun să 
muncească. E foarte greu să-l faci să lucreze sărbătoarea, 
când toţi băieţii se bucură de libertatea vacanței. Fuge de 
lucru ca dracu de tămâie şi nu-şi dă seama că dacă-l las de 
capul lui, o să fie vai de el! 

Tom avu o după-amiază plăcută. Sătul de joacă, se-ntoarse 
acasă tocmai la timp, ca să ajute micului Jim - un băieţel 
negru ca smoala - să spargă lemne pentru a doua zi şi să 
facă surcele pentru masa de seară. Până să isprăvească Jim, 
Tom îi povesti aventurile lui din după-amiaza aceea. 

Sid, fratele mai mic al lui Tom, îşi vedea de treabă, 
adunând aşchiile, deoarece el era un băiat cuminte şi nu-i 
plăceau nebuniile. 'Tom şterpelise zahăr şi tocmai când 
ronţăia mai cu poftă, iată şi mătuşa Polly. Ea începu să-i 
pună fel de fel de întrebări cu tâlc ascuns, spre a-l atrage 
pe lom pe panta destăinuirilor. Ca orice femeie simplă, ea 
îşi închipuia că are talentul de a pătunde în taina lucrurilor 
ascunse şi îi plăcea să privească efectul uneltirilor ei şirete, 
dar destul de lămurite. Astfel, grăi: 

— Era foarte cald la şcoală astăzi, nu-i aşa, Iom? 

— M-da! 

— Mare căldură, nu-i aşa? 

— M-da! 

— Şi n-aveai chef deloc să te duci la gârlă, Tom? O 
bănuială nelămurită îi încolţi în suflet. 

— Nu, nu! Nu prea! Răspunse Tom. 

Bătrâna întinse mâna şi pipăind cămaşa lui Tom, zise: 

— Cu toate astea, nu prea ţi-e cald acuma. 


În sinea ei se bucura. Cercetând cămaşa, ea urmărea un 
scop la care nimeni nu s-ar fi gândit. Tom însă o cunoştea 
bine, şi ghicindu-i gândul, răspunse ca pentru a se apăra: 

— Cineva m-a stropit cu apă şi nici până acum nu mi sa 
uscat părul. Vezi? 

Ideea că un amănunt atât de însemnat îi putea scăpa din 
vedere, o tulbură pe mătuşa Polly. Dar îi veni o altă idee mai 
năstruşnică: 

— Pentru că te-a stropit cineva cu apă nu trebuia să-ţi 
descoşi gulerul, nu-i aşa, Tom? Descheie-te la haină! 

Îngrijorarea lui Tom se risipi. Îşi descheie haina. Gulerul 
era bine prins la locul lui. 

— În sfârşit, să lăsăm asta. Dar vezi Tom, ştiu bine că ai 
sărit capra toată după-amiaza şi că ai fost la gârlă. Dar te 
iert. Hai, nu-mi mai fă mutra asta de curcă plouată, Iom! 

Era pe de o parte mâhnită, că toată iscusinţa ei dăduse 
greş; pe de altă parte, era bucuroasă, că de astă dată 
băiatul se purtase cumsecade. 

Dar Sidney zise: 

— Dacă nu mă-nşel, i-ai prins cu aţă albă gulerul şi acuma 
e neagră. 

— Aşa-i! Cu aţă albă! Tom! 

Dar Tom nu mai aşteptă cele ce aveau să urmeze şi 
zbughind-o pe uşă, strigă: 

— Las'mă Siddy, că-ţi trag eu un toc de bătaie, de aisă mă 
ţii minte! 

Când se simţi în siguranţă, ridică reverul hainei. Două ace, 
unul cu aţă albă, celălalt cu aţă neagră, erau înfipte în 
rever. Iom le privea şi bombănea: 

— Nu băga de seamă, de nu-i spunea Sid. Mătugşica mi-l 
coase când cu aţă albă, când cu aţă neagră, cum se 
nimereşte. Dar las'mă Siddy, mă. Să nu-mi zici pe nume de 
nu te-oi cotonogi, de o să mă ţii minte! 

Tom nu era un băiat model, iar pe cel care-l cunoştea ca 
model al oraşului, nu-l putea suferi şi-i era silă de el. 


În mai puţin de două minute îşi uită cu totul de necazuri, 
nu fiindcă erau mai puţin amare decât ale unui om matur, ci 
fiindcă, în mintea-i îşi făcuse loc un nou şi puternic interes, 
ca şi un om în toată firea, care în goana după o nouă 
încercare a norocului, îşi uită de toate necazurile. Noul 
interes se datora unui obiect foarte frumos: Un fluier 
preţios, pe care-l căpătase tocmai de la un negru şi din care 
voia să fluiere acum nestingherit. Desigur că cititorii, ştiu 
din ce constă un astfel de fluier, cu care poţi imita cântecul 
pitulicii. 

Tom porni fluierând de-a lungul străzii, vesel şi cu inima 
plină de mulţumire. Se simţea ca un astronom, care 
descoperise o planetă nouă. 

Amurgul verii se prelungea. Nu se întunecase încă. 
Înaintea lui se ivi un străin: un băiat ceva mai răsărit decât 
el. Un nou venit de orice sex sau de orice vârstă, stârnea 
curiozitatea în micul şi sărăcăciosul orăşel St. Petersburg. 
Băiatul acesta era i-iine îmbrăcat, prea bine chiar, pentru o 
zi de lucru, haina lui, încheiată până la gât şi cu centură, 
era nouă-nouţă, ca şi pantalonii, şi-n afară de asta, mai avea 
şi ghete în picioare. Ba, purta şi o cravată frumoasă de 
mătase. Mutra lui de orăşean îl râcâia pe Tom. Cu cât se 
uita Tom mai mult la această arătare minunată, cu atât mai 
mult acesta strâmba din nas la îmbrăcămintea lui jerpelită. 
Tăceau amândoi. Dacă unul se mişca, se mişca şi celălalt, 
dar numai în lături, în cerc. În tot timpul acesta se uitau 
ţintă unul în ochii celuilalt. În cele din urmă, Tom spuse: 

— Eu, te pot trânti la pământ! 

— Ia, vezi de încearcă! 

— Ai să vezi că pot! 

— Nu cred! 

— Ba, pot. 

— Nu poți! 

— Ba pot! 

— Nu poți! 

O pauză de încordare. Apoi Iom: 


— Cum te cheamă? 

— Nu te priveşte. 

— Ba, dacă vreau o să mă privească! 

— Şi de ce nu vrei, chiar acum? 

— N-avea grijă, o să vreau. Faci pe grozavul, hai? 

— Ei, ce mai aştepţi? 

— Crezi că eşti mai tare ca mine? Păi, dacă vreau te 
trântesc cu o singură mână. 

— Bine, bre! Dar de ce nu faci, ce spui?! 

— Îţi arăt eu acuşi dacă faci pe prostul cu mine. 

— Zău! Nu mai spune... am mai văzut eu mulţi ca tine. 

— Mă frumosule, te crezi mare şi tare, hai, mă? 

— Ce mai pălărie ai în cap! Ha, ha, ha! 

— Dacă nu-ţi place, fă-mi-o mototol! Dar când oi pune 
mâna pe tine, ce te-oi mai cotonogi! 

— Mă, mincinosule, mă! 

— Mai mincinos ca tine, bre? 

— Mincinosule, fricosule, tâmpitule! 

— Hai, cară-te de aici! 

— Mă, dacă mai scoţi o vorbă, praf te fac! 

— Aşa crezi tu! 

— Ai să vezi! 

— Ce mai aştepţi? Nu ştii decât să trăncăneşti. 

— Fricosule! Eşti un fricos, de n-ai pereche! 

— Eu fricos? 

— Tu. 

— Eu? 

— Da, tu. 

Altă pauză şi alte învârtituri în cerc. Acum se apropiaseră, 
umăr la umăr. Tom reîncepu: 

— Pleacă de aici! 

— Pleacă tu! 

— Nu vreau! 

— Nici eu! 

Stăteau înfipţi unul lângă altul, gata să se încaiere, dar 
niciunul nu îndrăznea să facă vreo mişcare. După o 


aşteptare plină de înfrigurare, Tom spuse: 

— Eşti un fricos şi un nătărău. Am să te spun fratelui meu 
mai mare şi are să te snopească în bătaie. 

— Ce-mi pasă mie de fratele tău mai mare? 

Eu am un frate mai mare decât al tău şi fratele meu e în 
stare să-l arunce pe fratele-tău peste gard, ca pe o minge. 
(Fraţii aceştia trăiau doar în închipuirea lor). 

— Minţi, mă! 

— Ba, tu minţi! 

Cu degetul mare al piciorului, Tom trase o linie în praful 
străzii, zicând: 

— Cine îndrăzneşte să treacă peste asta, mănâncă bătaie. 
Celălalt o trecu îndată şi zise: 

— Să văd, cine-i în stare să mă bată? 

— Mă, nu te juca tu cu dracu. Cată-ţi mai bine de drum. 

— Păi, n-ai spus tu că mă baţi, dacă trec peste linie? 

— Te bat dacă nu-mi dai doi gologani. 

Noul venit scoase din buzunar două monede de aramă şii 
le întinse în bătaie de joc. 

Tom le azvârli la pământ. 

În clipa următoare, se aruncară amândoi în praful uliţei; 
încârligaţi ca doi cotoi, se tăvăleau, sfâşiindu-şi hainele, 
smulgându-şi părul şi strivindu-şi nasurile. În învălmăşală, 
printre bătăi şi ghionturi, Tom se trezi deodată călare pe 
adversarul său, pe care-l ţinea strâns cu picioarele şi-l lovea 
sălbatic cu pumnii. 

— Na, bre! Să nu zici că n-ai de-ajuns! 

Băiatul se lupta să scape din strânsoare şi ţipa cât îl ţinea 
gura. 

— Na, să te saturi! Şi loviturile cădeau cu nemiluita. 

— Să te înveţi minte altă dată, să bagi de seamă cu cine 
vorbeşti, să nu fii mojic, mă! 

Băiatul se desfăcu de sub apăsarea lui Iom şi plecă 
scuturându-şi hainele, sughiţând şi uitându-se îndărăt îi 
arăta prin gesturi ce o să păţească Tom data viitoare când o 
pune mâna pe el. 'lom îi răspundea prin strâmbături şi 


porni la drum foarte mulţumit de sine. Însă, de îndată ce-i 
întoarse spatele, celălalt înşfacă o piatră, o azvârli şi-l 
nimeri drept în spate între umeri, după care o luă la fugă. 

Tom se luă după elpână acasă şi astfel află unde locuia. Se 
postă la poartă şi îşi pândi un timp adversarul, doar de o 
ieşi. Dar acesta se ascunsese în casă, în dosul perdelei şi 
când îl zări, dădu cu tifla. 

Într-un târziu, se ivi la uşă mama duşmanului şi-l înjură: 

— Eşti un stricat şi un descreierat! Derbedeule! Ia-ţi 
catrafusele şi cară-te. Să nu te văd în ochii mei! 

Tom plecă satisfăcut, că a arătat el neobrăzatului, cu cine 
are de a face. 

Târziu, pe înserate, când 'Tlom se furişă cu mare băgare de 
seamă pe fereastră, nimeri drept în braţele mătuşii Polly 
care, văzând în ce hal sunt hainele lui, hotări ca a doua zi 
să-l ţină acasă şi să-l pună la o treabă folositoare. 

Capitolul II. 

În dimineaţa aceea de sâmbătă, soarele strălucea 
surâzător, iar lumea se redeştepta proaspătă, fremătând de 
bucuria vieţii. Inimile tresăltau de cântece. Feţele 
oamenilor erau luminate de fericire. Pomii îşi desfăceau 
mugurii şi aerul era înmiresmat de mlădiţele tinere. Dincolo 
de orăşelul pe care-l domina, Cardiff Hill era îmbrăcat în 
verdeață şi din depărtare părea ca un pământ al 
făgăduinţei. 

Tom se ivi pe trotuar, într-o mână cu o găleată plină cu var 
alb şi cu o bidinea în cealaltă. Măsură din ochi gardul şi 
bucuria vieţii i se prefăcu în jale, iar în inima lui se cuibări 
mâhnirea. Treizeci de metri avea în lungime gardul şi doi 
metri înălţime! 

Se resemna cu gândul că viaţa e un adevărat iad: Tom 
înmuie bidineaua în var şi trase o dâră de-a lungul unei 
şipci: repetă această lucrare o dată şi încă o dată şi 
compară dâra atât de puţintică făcută de el cu întreaga 
lungime a gardului nevăruit şi îşi pierdu curajul. 
Deznădăjduit, se lăsă pe o ladă de lemn. În clipa aceea, din 


poartă se ivi Jim cu o găleată de apă în mână, cântând: 
„Buffalo Gals!” 

Până atunci, căratul apei cu găleata de la cişmeaua cu 
pompă nu era o îndeletnicire plăcută pentru Tom. Acum, 
însă, i se părea o adevărată izbăvire. Îşi aminti că în jurul 
cişmelei era întotdeauna adunată o ceată de copii albi, 
mulatri şi negri şi mai cu seamă fete, care, până să le vină 
rândul, făceau schimb de jucării, zburdând şi încăierându- 
se adesea. 

Cu toate că cişmeaua se afla la o depărtare de numai o 
sută cincizeci de metri, Iom ţinea minte că Jim zăbovea 
întotdeauna cel puţin o oră la cişmea şi niciodată nu se 
înapoia dacă nu venea cineva să-l aducă acasă. Tom îi 
spuse: 

— Ia ascultă Jim; aduc eu apă, vrei să spoieşti tu în locul 
meu? 

Jim clătină din cap şi-i răspunse: 

— Nu pot, dom'le Tom. Cucoana mi-a poruncit să mă duc 
după apă şi să nu m-apuc de prostii pe drum. Şi mi-a mai 
spus, că dacă m-ai ruga să spoiesc, să-mi văd de treabă, că 
nu pe mine m-a pus să spoiesc. 

— Nu te uita la ce spune dânsa, Jim. Aşa-i ea totdeauna. 
Adă găleata încoace şi cât ai bate-n palme, mă şi întorc cu 
ea. De te-o afla cucoana, să nu-mi zici pe nume! 

— Nu pot, zău, dom'le Tom. Află cucoana şi-mi rupe 
urechile. Aşa mi-a spus. 

— Dânsa nu bate pe nimeni niciodată, cel mult îţi dă un 
bobârnac în scăfârlie. Ei şi, doar n-ai plânge pentru asta? Te 
sperie doar cu vorba. Jim, ştii una? 

Iacă, îţi dau o bilă, o bilă cu dungi, mă! Jim începu să 
şovăie. 

— Ascultă Jim, e cu dungi albe şi câştigă de te sperii. 

— Te cred, dom'le Tom şi aş face bucuros târgul, dar mi-e 
grozav de frică de cucoana. 

Jim era un biet copil şi prea era mare ispita ca să se poată 
împotrivi. Puse găleata jos şi luă în mână bila cu dungi albe. 


Dar în clipa următoare o aruncă şi porni într-o fugă la 
cişmea, alergând cât îl ţineau picioarele. Neavând încotro, 
Tom se apucă să spoiască de zor. 

Mătuşa Polly, care se întorcea de la câmp, văzându-l cum 
munceşte băiatul, plecă foarte mulţumită. 

Puțin după aceea însă, zelul lui Tom scăzu. Începu să se 
gândească la jocurile plănuite pentru acea zi şi fu cuprins 
de jale. În curând, ceilalţi băieţi o să treacă pe acolo cu tot 
alaiul lor neastâmpărat şi o să facă haz de îndeletnicirea lui. 
Gândul acesta îl apăsa grozav. Scoase la iveală toată averea 
ce o adunase, zi cu zi, şi îşi cercetă această bogăţie: frânturi 
de jucării, bile şi alte fleacuri! Ce nu şi-ar putea cumpăra cu 
ele. Resemnat, vâri totul în buzunar. 

— Aş da totul pentru o oră de libertate, îşi zise el. 

În această clipă de neagra deznădejde, un gând năstruşnic 
îi străfulgera mintea. Puse mâna pe bidinea şi începu să 
spoiască pe-ndelete. 

Tocmai atunci se ivi Ben Rogers, cel mai temut zeflemist 
dintre toţi băieţii. Ben ţopăia de colo până colo, ca un ied 
neastâmpărat. Morfolea dintr-un măr şi scotea câte un chiot 
subţire, ba şi un „dinga-danga” gros, ceea ce însemna că 
face ca vaporul. Când fu destul de aproape, Ben îşi micşoră 
viteza, viră spre mijlocul străzii, se plecă adânc peste bord, 
cercetând cu luare aminte ancorajul şi socoti adâncimea 
potrivită, pentru a putea ancora. Ben era în acelaşi timp: 
vapor, căpitan şi semnalizator, astfel că trebuia să se 
închipuie pe linia de comandă, de unde dădea ordine, pe 
care le executa tot el. 

— Opreşte! Cline, cline, cline! Încetişor se întoarse spre 
trotuar. Ţine pupa! Cline, cline, cline! Întinse braţele înainte 
şi se dădu puţin îndărăt. "Ține prora! Cline, cline, cline! Ci- 
Ci-ci-ci-ci-ci! 

În acest timp, îşi învârtea braţul drept cu iuţeală, 
închipuind roata vaporului. 

— Tribord! Strigă el şi învârti braţul stâng. 


— Tribord! Opreşte! Cline, cline, cline! Acostează! Ş-ş-ş-ş- 
Ş-şşşş! Gata căpitane! 

Tom îşi vedea de treabă, prefăcându-se că nu bagă de 
seamă vaporul. O clipă şi Ben se zgâi urât la el, apoi zise cu 
compătimire: 

— He, he. Eşti la strâmtoare, ai? 

Nici un răspuns. Cu ochi de artist, Tom cercetă ultimele 
trăsături: înmuie bidineaua, trase de câteva ori şi cercetă 
din nou rezultatul. Ben îi dădea târcoale. Lui Tom îi lăsa 
gura apă după măr, dar nu-şi întrerupea lucrul. Ben începu: 

— Ascultă, camarade, lucrezi de zor? 

— Ia, te uită, tu eşti bre, Ben? Nici nu te-am băgat de 
seamă... 

— Eu mă duc la gârlă să fac baie, nu vii şi tu? Dar, de 
ocupat ce eşti, nu cred că poţi veni. Munca nu-ţi îngăduie, 
nu-i aşa, lom? 

Tom îl privi cu coada ochiului, apoi îi zise: 

— Care muncă, bre? 

— Păi, deh! Asta nu-i muncă? 

Tom rezumă în gând toată isprava lui, apoi, fără să 
clipească, zise cu uşurinţă: 

— Poate să fie muncă şi poate să nu fie! Cum vrei s-o iei. 
Principalul e că se potriveşte de minune unui Iom Sawyer! 

— Haida de! N-ai vrea să mă faci să cred, că-ţi face 
plăcere? 

Bidineaua se mişca de zor. 

— Dacă-mi place? De ce oare nu mi-ar plăcea? N-ai 
totdeauna norocul să '[-M spoi un gard! Aceasta schimba cu 
totul faţa lucrurilor. Ben uită să mai muşte din măr. Tom îşi 
plimba cu desfătare bidineaua în sus şi-n jos şi se da mereu 
câte un pas înapoi ca să cerceteze rezultatul; mai adăuga 
ici-colea câte o trăsătură, iar mai trăgea şi cu un interes din 
ce în ce mai aţâţător. 

Apoi începu: 

— Ia ascultă, măi Iom. Stii una? Lasă-mă bre să dau şi eu 
puţin cu bidineaua. 


Tom se gândi o clipă; fu pe cale să consimtă, dar se 
răzgândi numaidecât: 

— Nu, nu se poate! Nu-i cine ştie ce lucru greu, dar vezi 
tu, Ben, mătuşa Polly ţine foarte mult ca gardul dinspre 
stradă să fie frumos. Dacă ar fi vorba de cel din dos, n-ar fi 
nimica. Dintre o mie sau două mii de băieţi nu ştiu dacă ar fi 
unul în stare să spoiască aşa cum trebuie. 

— Ce spui? Ei, hai, lasă-mă numai să încerc. Eu în locul 
tău, te-aş lăsa, Tom! 

— Ben, nu-mi cere ce nu se poate. Mătuşa Polly nu 
cunoaşte gluma. A vrut şi Jim şi Sid, dar dânsa nu i-a lăsat. 
Îţi dai tu seama, ce va să zică asta? 

— Fleacuri, bre! Fleacuri! Ştiu eu mă, cum să dau cu 
bidineaua. Lasă-mă numai să încerc. Uite, îţi dau cotorul 
mărului. 

— Bine! Fie! Dar mi-e frică. Nu, Ben, nu se poate. 

— Uite, mă, îţi dăruiesc tot mărul, ce dracu? 

Cu o mutră plictisită, dar cu bucurie în suflet, Tom îi cedă 
bidineaua. Şi pe când vaporul „Big Missuri” muncea şi 
asuda la soare, artistul în retragere, şedea la umbră în 
apropiere, cocoţat pe un butoi, îşi bălăngănea picioarele, 
muşca din măr şi plănuia, cum ar face oare să atragă în 
cursă cât mai mulţi prostovani. Dar iată că avu noroc: 
Băieţii treceau pe acolo şi veneau să-şi bată joc de el, dar 
rămâneau să spoiască. Îl dădură pe Ben la o parte, căci Tom 
făcu târg cu Billy Fisher să-l lase să spoiască în schimbul 
unui zmeu vechi. Veni apoi la rând Jonny Miller, care 
adusese un şobolan mort şi aşa se scurse, oră după oră. Şi 
aşa se întâmplă, că pe lângă lucrurile amintite mai sus, Tom 
se alesese, cu o duzină de bile, o clapă de pian, o bucată de 
sticlă albastră, un tun făcut dintr-un mosor de aţă, o cheie 
ce nu deschidea nici o încuietoare, o bucată de tibişir, un 
dop de cristal de la o carafă, un soldat de plumb, o pereche 
de melci adevăraţi, şase pocnitori, o pisicuţă de pluş cu un 
ochi lipsă, o clanţă de aramă, o zgardă, mânerul unui cuţit, 
patru bucăţi de coajă de portocală şi o balama. Tom 


petrecuse de minune, lenevind tot timpul, dând ordine în 
dreapta şi în stânga. Dacă gardul ar fi avut mai multe laturi, 
desigur că ar fi adus la sapă de lemn pe toţi băieţii 
orăşelului. 

Tom recunoştea că viaţa nu e chiar atât de lipsită de 
bucurii. Descoperise, fără voie, o lege a firilor omeneşti şi 
anume că: pentru a face pe cineva să dorească un lucru, nu 
trebuie decât să pui piedici în calea dobândirii lui. 

Capitolul III. 

Tom se înfăţişă în faţa mătuşii Polly, care şedea la fereastra 
singurei încăperi, ce servea în acelaşi timp de salon, de 
sufragerie şi de dormitor. Aerul îmbălsămat, tăcerea 
odihnitoare, zumzetul albinelor şi mireasma florilor, îşi 
făcuseră efectul, căci ea moţăia deasupra lucrului ei de 
mână, neavând altă tovărăşie decât pisica adormită în poala 
ei. Pentru mai multă siguranţă, mătuşa îşi urcase ochelarii 
pe frunte. 

Încredinţată că Tom fugise de mult de la datorie, se miră 
foarte mult de curajul lui, când veni în faţa ei şi îi spuse: 

— Mătugşico, pot pleca la joacă? 

— Ce? Ai terminat? Cât ai făcut? 

— Am făcut tot. 

— De ce minţi? Tom! Ştii, că nu pot suferi minciuna. 

— Nu mint, mătuşico, am terminat tot! 

Mătuşi Polly nu-i venea să creadă. Se ridică şi porni afară, 
să se încredinţeze de adevăr. S-ar fi mulţumit numai cu 
douăzeci la sută, din ceea ce afirma Tom, dar când găsi 
gardul întreg, văruit artistic, cu un soc tras dedesupt, 
uimirea ei fu de nedescris. Plină de mirare spuse: 

— Asta n-aş fi crezut niciodată! Vezi, Iom, că poţi să 
munceşti când vrei? 

Dar pentru a micşora lauda, adăugă: 

— Dar asta se întâmplă foarte, foarte rar. Ei bine, îţi dau 
voie să pleci la joacă, dar dacă vii târziu acasă, îţi rup 
oasele! 


Era atât de mulţumită, încât îl luă în cămară şi-i alese un 
măr frumos, pe care i-l dărui, povăţuindu-l să fie cuminte, 
că numai aşa o să ajungă să fie prețuit de oameni. Şi pe 
când încheia cu o pildă din Sfânta Scriptură, Tom o zbughi 
afară. 

În curte, îl zări pe Sid, care urca tocmai scara exterioară, 
ce ducea la odaia din mansardă. O ploaie de bulgări de 
pământ tncepU să cadă asupra lui Sid şi înainte ca mătuşa 
Polly să poată interveni, cinci sau şase bulgări nimeriră în 
plin. Tom avu grijă să se facă nevăzut, la timp. Sări gardul. 
Putea să iasă şi pe poartă, dar ca de obicei, îi venea mai 
uşor s-o ocolească. 

Tom era acum cu sufletul împăcat, căci răzbunase 
trădarea lui Sid, în privinţa gulerului cusut cu aţă neagră. 

Ocolind casa, Iom intră în uliţa de din dos şi părăsind zona 
periculoasă, ieşi în strada principală a orăşelului, unde-l 
aşteptau două tabere adverse: două tabere de războinici 
formate din băieţi, care la rândul lor aşteptau semnalul de 
atac. În fruntea uneia din cete se înfipse Tom. Cealaltă era 
condusă de Joe Harper, un prieten bun al lui Iom. 
Comandanții nu se băteau între ei. Îşi fixau doar cartierul 
general în vecinătatea câmpului de bătaie, de unde 
îndrumau operaţiunile părţilor beligerante. 

După o luptă crâncenă, trupa lui Iom ieşi biruitoare. Pe 
câmpul de bătaie rămaseră mulţi morţi. Se făcu schimb de 
prizonieri, se stabiliră condiţiiunile armistiţiului şi se fixă 
ziua bătăliei viitoare. Se dădu semnalul de retragere şi 
armatele se risipiră. Tom se întoarse singur acasă. 

Pe când trecea în faţa casei, unde locuia Jeff Tratcher, zări 
în grădină o fetiţă, pe care n-o cunoştea. Era o făptură 
gingaşă, cu ochi albaştri şi cu părul bălai, împletit în două 
codițe lungi. Purta o rochiţă albă de vară, de sub care se 
vedeau pantalonaşii frumos brodaţi. Eroul proaspăt 
încoronat simţi fiorul unei iubiri noi. Nu trecuse nici o 
săptămână, de când putuse în sfârşit să-şi destăinuiască 
dragostea către Amy Lawrence şi iată că, acum cavalerul 


nestatornic o alunga din inima-i uşuratică, ca pe un musafir 
nepofitit. 

Se opri locului şi începu s-o soarbă din ochi pe noua lui 
zeiţă. Când văzu că dânsa îl zărise, se prefăcu brusc că 
habar nu are de ea şi începu să facă fel de fel de 
giumbuşlucuri de copil, unele mai absurde ca celelalte. Apoi 
tot cu gândul de a-i câştiga admiraţia, Iom începu să 
producă în tot soiul de acrobaţii, iar dacă văzu că dânsa nu-l 
prea ia în seamă, îi aruncă o privire. O văzu îndreptându-se 
spre intrarea casei. Atunci, Tom se urcă pe gardul de uluci 
şi făcu o figură de echilibristică, demnă de un artist de circ 
sau de un dansator pe sârmă. Ea se opri puţin pe scară, 
apoi se întoarse spre uşă. Când puse piciorul pe prag, Tom 
se întunecă la faţă. Apoi însă, se lumină din nou, căci înainte 
de a intra, fetiţa îi aruncă peste gard o panseluţă. Într-un 
suflet fu acolo, apoi rotindu-şi privirea şi nezărind pe 
nimeni, culese de pe jos un fir de pai, îl ţinu în echilibru pe 
vârful nasului, cu capul pe spate; apucă panseaua, o ridică 
şi huş! O zbughi după colţul casei. Nu lipsi însă multă 
vreme, doar atât cât durase ca să-şi prindă floarea sub 
haină, aproape de inimă sau poate de stomac, deoarece 
anatomia era una din materiile, pe care nu o putea suferi. 

Se întoarse din nou în faţa casei şi se învârti pe lângă gard 
până aproape de seară, repetând acrobaţiile de mai înainte. 
Cum însă fetiţa nu se mai arăta deloc, Tom se gândi că 
poate se ascundea în dosul perdelei. Între timp, se întunecă 
de-a binelea. Tom porni spre casă, cu mintea plină de 
planuri frumoase. În timpul cinei însă, era atât de absorbit 
de gânduri, încât mătuşa se miră mult. 

— Ce-o fi dat în băiatul ăsta? Îşi zicea dânsa, şi cu toate că- 
Il dojenise destul de aspru pentru că aruncase cu bulgări de 
pământ după Sid, el nu părea că-şi face inimă rea din cauza 
aceasta. Zaharniţa însă, îl ispitea întotdeauna şi încercând 
să fure zahăr, mătuşa îl plesni peste mână. El spuse: 

— Când Sid pune mâna, de ce nu-l plesneşti, mătuşo? 


— Sid nu mă scoate din răbdare ca tine. Tu ai mânca tot 
zahărul, dacă n-aş fi cu ochii în patru. 

Profitând de o clipă, când mătuşa se duse în bucătărie, Sid 
întinse mâna spre zaharniţă şi aruncă spre Tom o privire 
semeaţă, zaharniţă căzu şi se sparse. Iom era atât de fericit 
de această întâmplare, încât se abţinu să scoată o vorbă 
măcar. Era hotărât să nu spună nimic până când va intra 
mătuşa şi va întreba, cine a făcut pozna. Abia atunci o să 
spună ce s-a petrecut în lipsa ei şi nimic n-o să fie mai 
plăcut decât să vadă pe băiatul acesta cuminte, mâncând 
bătaie. Era atât de încântat de planul lui, încât de abia mai 
putea aştepta ivirea mătuşii. In cele din urmă, ea apăru, se 
opri lângă cioburile zaharniţei şi le privi deasupra 
ochelarilor. 

— Acum e momentul, îşi zise 'Tom, dar în clipa următoare 
se pomeni trântit pe podea. Palma puternică a mătuşii se 
ridica să-l lovească din nou, dar Tom strigă: 

— Stai, mătuşo, de ce dai în mine? Sid a spart-o. 

Mătuşa Polly se opri încremenită, iar Iom se aştepta ca ea 
să se potolească. Dar când îşi recapătă glasul, nu zise decât 
atât: 

— Lasă, că palma asta tot nu ţi-am dat-o degeaba. Ai 
meritat-o pentru isprăviile pe care nu le ştiu. 

Dar după un timp, bătrâna simțindu-se copleşită de 
mustrări de cuget, se înduioşa şi începu să spună vorbe 
drăgăstoase. Îşi dădu însă numaidecât seama că aceasta nu 
făcea parte din metoda ei disciplinară şi se hotări să tacă. 

Bosumflat, Tom se retrase într-un ungher. Pe mătuşa Polly 
n-o slăbea din ochi, căci ştia că în sinea ei, ea îi cerea 
iertare, ba i se păru că zăreşte în colţul ochilor ei o lacrimă. 
Din când în când îi prindea câte o privire rugătoare, dar se 
prefăcea că se uită în altă parte. Tom îşi închipui că zace de 
o boală grea, iar mătuşa se apleca asupra lui. Vedea cum 
pare că aştepta un singur cuvânt de iertare, dar el îşi 
întorcea capul la perete şi murea, fără să fi rostit o vorbă. 
Oare cum s-ar simţi ea atunci? Apoi se vedea, adus pe braţe 


acasă, mort, pescuit în gârlă, cu cârlionţii uzi, lipiţi de 
tâmple, cu mâinile ţepene şi cu inima stinsă pe veci. Cum s- 
ar arunca atunci, mătuşa asupra lui. Ce de lacrimi fierbinţi! 
Cum ar mai implora pe Dumnezeu, cu buzele tremurânde, 
să redea viaţă băiatului şi făgăduind că n-o să-l mai bată 
niciodată! Niciodată, pe nedrept. Astfel cugeta el, în timp ce 
din ochi i se rostogoleau picături mari şi lacrimile acestea 
amare i se prelingeau pe obraji şi-i picurau pe mâini. Şi atât 
de păgână i se părea lumea aceasta, faţă de tristeţea lui 
cucernică, încât, în clipa când verişoara lui Mary intră 
veselă şi zburdalnică pe uşă, el ieşi pe cealaltă. Ocolind 
locurile preferate de băieţi, câută un colţ părăsit, care să se 
potrivească şi cu starea lui sufletească. Ajunse la malul 
gârlei şi se aşeză pe o buturugă. Privi la întinsul monoton al 
apei şi dorea să se cunfunde în valuri, ca să moară fără 
chinuri. Dar îşi aduse aminte de floarea lui. O scoase 
mototolită şi veştejită şi tristeţea lui spori şi mai mult. Se 
întrebă ce ar face fata, când ar afla de soarta lui tristă? Ar 
plânge şi s-ar arunca la pieptul lui, mângâindu-l? Ori, şi-ar 
întoarce capul, nepăsătoare, ca toată lumea asta, atât de 
străină de el! Închipuirea aceasta îi prilejui o suferinţă atât 
de plăcută, încât se lăsă stăpânit de ea, cu desăvârşire. 
Răcoarea serii îl aduse la realitate. Se ridică şi porni spre 
casă. În drum se răzgândi şi se abătu în strada, unde locuia 
dragostea lui necunoscută. Se opri în faţa casei. Totul era 
cufundat în tăcere. Numai o singură fereastră era luminată 
de pâlpâirea unei lumânări. Să fie oare ea acolo îndărătul 
perdelelor? 

Tom sări gardul, se furişă printre plante până sub 
fereastra minunată; se uită în sus, fără emoție, apoi se 
întinse pe pământ cu faţa în sus şi prinse floarea între 
mâinile împreunate pe piept. 

Astfel, el îşi închipui, că murea pe pământul rece şi sub 
cerul liber. Nu era nimeni la căpătâiul lui ca să-i închidă 
ochii pentru veci şi nimeni nu se apleca asupra lui să-l 
mângâie şi să-i uşureze sfârşitul. lar dimineaţa, când ea se 


va uita afară şi-l va vedea sărmanul cu trupul înţepenit, va 
vărsa poate o lacrimă şi va regreta poate că viaţa aceasta s- 
a stins în floarea tinereţii, răpită de moartea nemiloasă? 

Deodată se deschise o fereastră. O voce piţigăiată de 
servitoare destramă tăcerea sfântă, iar rămăşiţele 
pământeşti ale martirului închipuit, culcat sub fereastră, 
fură înecate într-un potop de apă. 

Eroul sări în sus, scuipând şi smiorcăind. Mai întâi, se auzi 
şuieratul unei sticle goale care se sparse de gard, apoi nişte 
înjurături înăbuşite. 

O umbră nedesluşită se aruncă peste gard şi se mistui în 
întuneric. 

Nu mult după aceea, Tom se pregătea să se culce în odaia 
lui, pe care o împărțea cu Sid. Se dezbrăcă şi se vâri în pat, 
fără să rostească rugăciunea de seară. Sid voia să-i 
amintească, dar când îi văzu mutra întunecată şi 
posomorâtă, se lipsi şi se întoarse cu faţa la perete. 

Capitolul IV. 

Soarele răsare în toată splendoarea lui, împrăştiindu-şi 
razele ca o binecuvântare asupra orăşelului paşnic. 

După micul dejun, mătuşa Polly porni la cele creştineşti, 
care începeau cu o rugăciune, compusă de la început şi 
până la sfârşit din citate biblice, însăilate cu multă 
pricepere şi termina prin citirea unui capitol din Vechiul 
Testament. 

Tom începu şi el să înveţe versetele. Sid le învățase pe ale 
lui cu o zi înainte. 'lom purcese cu toată râvna să memoreze 
cinci versete, pe care le alesese din „Predica de pe munte”, 
deoarece altele mai scurte ca acestea nu găsise. 

După o jumătate de oră, Iom de-abia îndruga ceva 
asemănător versetelor, căci mintea lui rătăcea aiurea, iar 
mâinile lui se ocupau cu alte distracţii. Mary îi luă Biblia 
pentru a-l asculta, iar el încercă să se reculeagă în faţa 
drumului cel adevărat... 

— Fericiţi sunt a... a. 

— Cei săraci. 


— Da, cei săraci ă... ă. 

— Cu duhul. 

— În duh! Fericiţi sunt cei săraci în duhul, căci ei... 

— A lor! 

— Căci a lor. Fericiţi sunt cei săraci în duhul, căci a lor... 
este împărăţia Cerurilor. Fericiţi sunt cei ce plâng, căci ei... 

—V... 

— Căci ei â...ă...ă. 

— Vo... 

— Căci ei vo... Mai departe nu ştiu! 

— Vor! 

— Aha! Vor! Căci ei vor... ă. ă... vor plânge ă... ă... vor... 

Fericiţi sunt cei ce vor... ă... ă... cei... ce... vor plânge... 
căci ei vor fi...? Ce? De ce nu-mi spui Mary? 

— Să lăsăm asta, Iom. N-am venit aici să te învăţ. Nici n-aş 
face-o. Du-te băiete şi învaţă totul din nou. Nu deznădăjdui, 
o să-nveţi repede şi atunci o să-ţi dau ceva frumos! 

— Bine! Ce-ai să-mi dai? Spune zău! 

— Nu-ţi spun, decât că e ceva frumos! 

— Nu mă-nşeli, nu-i aşa, Mary? Uite mă duc să-nvâţ din 
nou versetele. 

Sub imboldul unei curiozităţi, dublată de neastâmpărul 
aşteptării, Tom învaţă atât de bine sfânta lecţie, încât Mary 
îi dădu un briceag de douăsprezece parale, care-l făcu să 
nu-şi mai găsească locul de bucurie. 

E adevărat, nu era bun de nimic briceagul, dar cu toate 
acestea, Tom începu să sculpteze cu el în peretele dulapului 
şi tocmai voia să treacă mai departe la sipet, când fu 
chemat să se îmbrace pentru şcoala duminicală. 

Mary îi dădu un lighean cu apă şi o bucată de săpun, cu 
care el ieşi în curte. Puse ligheanul pe o laviţă de lângă uşă, 
aruncă săpunul în apă şi îşi sumese mânecile; luă apoi 
ligheanul şi vărsă tot conţinutul pe pământ. Apoi intră în 
bucătărie şi începu să se frece cu prosopul, atârnat după 
uşă. Dar Mary i-l smulse din mână, zicându-i: 


— Ei, Tom, nu ţi-e ruşine? Ce crezi că apa te îmbolnăveşte? 
Mary îi umplu ligheanul din nou, iar acum stătea Tom 
aplecat peste lighean, chibzuind, cum să găsească alt mijloc 
de scăpare. Luă o înghiţitură bună de apă în gură, apoi 
intră cu ochii închişi în bucătărie, apucă prosopul şi pe când 
se freca pe faţă, scuipă apă în prosop. Din această ispravă 
el ieşi cu obrazul mânjit de murdăria abia înmuiată în apă, 
care lăsase o dungă la urechi, pe frunte şi sub bărbie, ca o 
dâră neagră, foarte ciudată. Văzându-l, Mary puse mâna pe 
el şi mi ţi-l frecă de-i fiuiau urechile. Pe urmă, îi scoase 
hainele de zile mari şi-l puse să se îmbrace. Tocmai când 
era mai sigur că verişoara lui o să uite de ghete, ea ile 
scoase din sipet şi el trebui să se încalţe. După terminarea 
pregătirilor, copiii porniră spre şcoala duminicală, o 
instituţie pe care 'Tlom o dispreţuia din toată inima. 

Şcoala începea la ora nouă şi ţinea până la zece şi 
jumătate, după care urma slujba bisericească, la care copiii 
rămâneau totdeauna de bunăvoie, căci strana bisericii fiind 
destul de mică şi sfântul locaş de obicei plin de credincioşi, 
ei puteau să se distreze pe seama celorlalţi, cum nu se 
putea mai bine. Tom îl întâmpină pe primul venit: 

— Ascultă Bill, ai un bilet galben? 

— Da! 

— Ce vrei să-ţi dau pe el? 

— Tu ce vrei să-mi dai? 

— O undiţă cu momeli. 

— S-o văd. 

Tom i-o arătă. Bill fu mulţumit şi schimbul se făcu. In 
schimbul unei perechi de bile cu dungi, Iom căpătă apoi 
trei bilete roşii, iar pentru alte câteva fleacuri, un bilet 
albastru. Se duse pe rând la toţi băieţii şi timp de un sfert 
de oră făcu o sumedenie de schimburi. Intră apoi înăuntru, 
se aşeză lângă strană; copiii, curăţel îmbrăcaţi, se ghiontiră 
pentru loc, iar el nu se lăsa mai prejos. Învățătorul, un om 
în vârstă, cu înfăţişarea foarte severă, îl dojeni; când îi 
întoarse însă spatele, Tom apucă pe vecinul său de păr şi 


apoi se prefăcu imediat că citeşte de zor în Biblie; pe cel din 
faţă, îl ciupi la ceafă, iar când acesta scoase un țipăt, 
învățătorul îl dojeni din nou. Veni momentul, când fiecare 
copil trebuie să recite lecţia, dar fiindcă niciunul nu ştia se 
spună versetele pe de rost, fură puşi să înveţe din nou. Până 
la urmă, îşi primi fiecare răsplata în bilete albastre, pe care 
erau tipărite câte un pasaj din Sfânta Scriptură. Pentru 
două versete se primea un bilet albastru. Zece bilete 
albastre valorau cât un bilet roşu, iar pentru zece bilete 
roşii li se dădea unul galben. Pentru zece bilete galbene, 
directorul şcolii elibera copilului sârguincios o biblie frumos 
legată, care pe vremea aceea valora patruzeci de gologani. 
Câţi dintre voi ar avea sârguinţa să înveţe pe dinafară două 
mii de versete pentru o biblie! Cu toate acestea, Mary 
câştigase două biblii, iar un băiat din părinţi germani, 
patru. De aceea, copiii mai mari îşi păstrau biletele şi când 
era cazul, premiul se înmâna câştigătorului în cadrul unei 
ceremonii solemne, ceea ce avea darul să aţâţe focul 
ambiţiei în pieptul fiecărui şcolar. După o săptămână însă, 
focul acesta se stingea definitiv. Iom nu se hrănea cu iluzii 
deşarte, dar tare ar fi vrut să guste şi el vreodată din 
plăcerile acestei glorii. 

Mr. Walters, directorul, se afla la pupitrul din faţă şi 
începea tocmai să-şi rostească predica obişnuită: 

— Iubiţi copii! Simt o plăcere nespusă când vă văd stând 
cât mai frumos şi cuminte şi mă ascultați cu cea niai mare 
atenţie. Aşa! Dar văd o fetiţă, care se uită afară pe fereastra 
şi aceasta mă face să cred că mă aflu undeva pe vârful unui 
munte sau pe un copac, ţinând predică păsărilor. Voi, dragii 
mei, nu vă daţi seama cât de mult mă bucur, văzând în faţa 
mea atâtea feţe zâmbitoare de copii, care s-au adunat în 
lăcaşul acesta sfânt, unde se învaţă numai binele. 

Nu e nevoie să reproducem în întregime predica, atât de 
puţin variată, pe care toţi copiii o ştiau pe dinafară. 

Ultimul pasaj al predicii fu acoperit de murmurul copiilor, 
care începuseră să se ghiontească pe furiş, chicotind şi 


şuşotind. Murmurul general crescu, slăbind temeliile de 
granit ale credinţei lui Sid şi Mary. La ultimele cuvinte ale 
predicatorului, se făcu linişte şi asistenţa rosti cu smerenie: 

— Amin! 

Freamătul, ce străbătuse adunarea, fusese stârnit în mare 
parte de apariţia unor noi veniţi, avocatul Thatcher, un 
bărbat de vârstă potrivită cu înfăţişarea plăcută şi o 
doamnă care era fără îndoială soţia acestuia. Jăpamna 
ducea de mână o fetiţă drăgălaşă. 

De cum se iviră, Iom începu să dea semne de neastâmpăr. 
Ca să atragă atenţia fetiţei, el începu să facă toate 
năzbâtiile, începu să pişte pe copiii din jurul său, să-i 
ghiontească, să se strâmbe, iar pe biata Amy Lawrence nici 
c-o mai lua în seamă. 

Mr. Walters cobori de la pupitru şi pofti pe noii veniţi la 
locul de cinste. Avocatul Thatcher prezentă predicatorului 
pe fratele său. Acest frate era vestitul judecător Jeff 
Thatcher. 

Mr. Walters începu atunci să se agite în dreapta şi-n 
stânga, aici poruncind copiilor linişte, aici răspunzând 
întrebărilor puse de judecător. Spre a da o probă de silinţa 
tineretului, predicatorul institui pe loc un concurs pentru 
câştigarea unei biblii. Ar fi dat mult să-l aibă în faţă pe 
băiatul german cu mutra lui nevinovată, căci poseda cele 
mai multe bilete galbene. În aceste momente de 
înfrigurare, Tom se ridică prezentând nouă bilete roşii şi 
zece albastre şi ceru să i se dea o biblie. Cererea lui căzu ca 
un trăsnet din senin. Uimirea şi nedumerirea lui Mr. Walter 
fură nespus de mari, căci nu credea că băiatul acesta va 
ajunge să câştige o biblie nici în zece ani. Dar nu acum era 
timpul să-şi facă socotelile. Evenimentul stârnea senzaţie în 
rândurile asistenţei şi Tom fu aşezat la locul de cinste, 
alături de judecător şi însoțitorii săi. Băieţii l-ar fi înghiţit de 
invidie şi cei mai amarnic înşelaţi, se simțeau aceia care îi 
vânduseră biletele pe nimicuri, adunate de el de la cei care 


îi văruiseră gardul. Datorită şiretlicului său, să lăfăia acum 
într-o situaţie, care era culmea ambițiilor sale. 

Premiul fu înmânat lui Tom, cu toată ceremonia cuvenită. 
Totuşi, în mintea directorului încolţi o umbră de îndoială. 

Băiatul acesta, care nu fusese niciodată în stare să spună 
pe de rost nici şase versete, să fie oare acum stăpân pe 
două mii de versete! În schimb, Amy Lawrence era mândră 
de el şi încerca să-i prindă măcar o privire. Dar pentru Tom, 
ea încetase de a mai exista. Cuprinsă de o bănuială grozavă, 
ea nu-l slăbea din ochi. Văzu încotro îşi îndrepta privirile şi 
curând băgă de seamă că nu se înşelase. Fu cuprinsă de 
gelozie şi vărsă lacrimi amare. Lumea îi devenise nesuferită 
şi mai mult decât pe toţi, îl ura pe Iom. 

Când Tom fu prezentat judecătorului, simţi că emoția o 
înăbuşe. Nu era de mirare, căci domnul avea o înfăţişare 
măreaţă şi mai presus de toate era chiar tatăl ei. 
Judecătorul mângâie pe Tom şi spuse că e un băiat vrednic 
de toată lauda. Apoi îl întrebă cum îl cheamă. Băiatul înghiţi 
în sec, începu să se bâlbâie şi cu greu izbuti să îngâne: 

— Numai atât? 

— Thomas. 

— Aşa, vezi. Dar poate că mai ai un nume, nu-i aşa? Ei, ia 
să auzim. 

— Spune-ţi numele întreg, Thomas, interveni Mr. Walters 
şi spune domnule. Nu trebuie să uiţi bună cuviinţa. 

— Thomas Sawyer, domnule. 

— Foarte frumos. Bravo! Îmi placi că eşti un băiat deştept. 
Două mii de versete nu-i un fleac, când le ştii pe de rost. Să 
ştii că, niciodată n-o să-ţi pară rău că ai învăţat atâtea 
lucruri frumoase şi aceasta datorită bunului vostru director, 
Mr. Walters. Şi acum, dacă vrei, spune cu glas tare ca să 
audă şi doamna ce ai învăţat din Sfânta Biblie? Fără 
îndoială că n-o să poţi ţine minte numele celor doisprezece 
ucenici ai lui lisus, dar spune-ne măcar numele primilor doi. 

Tom îşi smulgea nasturii şi se uita prostit. Se făcu roşu ca 
para focului şi buzele începură să-i tremure; inima lui Mr. 


Walters se făcu cât un purice şi se-ntreba dacă va putea 
oare să răspundă băiatul la o întrebare atât de uşoară. Se 
simţi obligat să intervină: 

— Haide, Tom. Nu-ţi fie teamă! Răspunde la ceea ce te-a 
întrebat domnul. 

Tom însă trăgea mereu de nasturii hainei. 

— Eu sunt încredinţată că mie o să-mi răspundă, făcu 
doamna. 

— Spune-mi frumos, băiatule, care au fost primii doi 
ucenici ai lui lisus? 

— David şi Goliat! 

Asupra celor ce urmară, să lăsăm să cadă cortina 
indulgenţei... 

Capitolul V. 

Luni dimineaţa, Tom se simţea cât se poate de prost. 
Pentru el, cea dintâi zi a săptămânii însemna reluarea şcolii 
cu tot cu cortegiul învăţăturii nesuferite. 

Tom stătea culcat şi cugeta. Dacă ar fi bolnav, ar putea să 
rămână acasă. Ideea nu era rea. Începu deci să-şi urzească 
planul. Nu suferea de nimic şi se-ntrebă, dacă n-ar fi 
nimerit să simuleze că are crampe la stomac. Dar oricât 
încerca să-şi provoace dureri, nu simţea nici urmă de 
crampe. Atunci îi dete altceva prin minte. Un dinte de susi 
se clătina de mult. Prinse curaj şi începu să geamă, dar îşi 
aduse aminte numaidecât, că era primejdios acest motiv, 
pentru faptul că mătuşa Polly o să procedeze imediat la 
scoaterea dintelui şi aceasta nu-i convenea. Atunci hotări să 
caute altă soluţie. 

Îşi frământă mintea câtva timp în zadar. Deodată îşi aduse 
aminte ce spusese odată doctorul despre un bolnav, care 
având brâncă la un deget, era să-l piardă. Tom îşi scoase 
mâna de sub plapumă şi îşi privi un deget, care-l durea. Nu 
simţi însă adevărate dureri, care să-l facă să geamă. Dar ele 
trebuiau să se ivească negreşit şi de aceea începu să geamă 
cu toată convingerea. Sid dormea liniştit. Iom gemu mai 


tare, şi parcă simţea că degetul începea să-l doară cu 
adevărat. 

Sid dormea dus. 

După o mică pauză, Iom reîncepu să geamă din ce în ce 
mai tare. 

Sid nu auzea nimic. Tom începu să-l zgâlţâie: 

— Sid, Sid! Scoală. 

Sid căscă lung, se-ntinse, apoi se ridică în capul oaselor şi 
holbă ochii la 'Tom. Acesta gemea de zor, până când Sid, 
pricepu despre ce e vorba şi începu să strige: 

— Tom, ce-i cu tine, Iom? Nici un răspuns. 

— Tom, n-auzi, ce s-a întâmplat? Şi se repezi la el 
zgâlţâindu-l. 

Tom începu a se jelui: 

— O, Sid, lasă-mă. Nu mă scutura. 

— Dar, ce-i cu tine. Mă duc s-o chem pe mătuşa. 

— Nu, nu-i nevoie. Mai am puţin şi se isprăveşte cu mine. 
Nu chema pe nimeni. 

— Dar trebuie! Nu mai geme aşa de îngrozitor, Tom. De 
când eşti bolnav? 

— De câteva ceasuri. Ooof! Nu mă mai necăji şi tu, Sid. Mă 
omori cu zile. 

— De ce nu m-ai trezit mai înainte, Tom. Ah, nu mai geme 
aşa, că mă furnică tot corpul. Spune ce-i cu tine? 

— Eu te iert de toate, Sid, spune Tom, gemând. e iert 
pentru tot ce mi-ai făcut în viaţa ta. Când voi închide ochii... 

— O, Tom, nu muri. Nu trebuie să mori. Poate. 

— Vă iert pe toţi, Sid. Aşa, să le spui. lar tu, Sid, ai să dai 
mânerul de alamă şi pisica de pluş cu un singur ochi, fetei 
care a venit de curând în oraş şi să-i spui... 

Dar, între timp, Sid îşi înfăşcase hainele şi plecă. De atâtea 
gemete şi de atâta închipuire, suferinţele lui Tom deveniră 
reale. 

Sid alerga în jos pe scări şi striga: 

— Mătugşă Polly, vino că moare Tom. 

— Moare? 


— Da, vino repede, repede! 

— Taci! Nu cred, se preface hoţomanul. 

Cu toate acestea, se repezi sus pe scări, urmată de Sid şi 
de Mary. Faţa ei era palidă şi buzele îi tremurau. Când 
ajunse lângă pat, începu cu răsuflarea întretăiată: 

— Tom. Ce-i cu tine... lom? 

— Ah! Mătugşo, eu... 

— Ce-i cu tine, ce s-a întâmplat cu tine? 

— Vai mătuşă, am căpătat brâncă la deget. Bătrâna se lăsă 
pe un scaun şi începu să plângă, după aceea râse şi din nou 
începu să plângă, râzând. Aceasta o linişti; apoi zise: 

— Ah! Tom ce spaimă am tras. Las-o naibii de brâncă. Mai 
bine scoală-te, că s-a făcut târziu. 

Ca prin farmec, durerea din deget dispăru odată cu 
încetarea gemetelor. 

Tom se miră grozav şi zise: 

— Vai, mătuşo, mi-a amorţit degetul, atât de tare, încât am 
uitat că mă doare şi dintele. 

— Ei vezi, dintele-i cu pricina. Dar ce-i cu el? 

— Se clatină şi a început să mă doară îngrozitor. 

— Haide, nu începe iar cu gemetele. Cască gura mare. Da, 
se clatină unul, dar pentru atâta lucru nu mori, Mary, ia adă 
un fir de aţă şi un tăciune din sobă. 

Tom răspunse: 

— Mătuşă, te rog nu mi-l scoate că nu mă mai doare. Lasă- 
l te rog acolo. Eu nu vreau să nu merg la şcoală pentru 
atâta lucru. 

— Nu vrei, nu vrei. Va să zică d-aia ai făcut atâta tărăboi, 
ca să nu te duci la şcoală. Dar la pescuit te-ai duce! Ai? 
Tom! Ştii, Tom că eu te iubesc mult de tot, dar tu cauţi pe 
toate căile să-mi faci necazuri cu răutăţile tale. 

Între timp fură pregătite toate „instrumentele” pentru 
scoaterea dintelui. Bătrâna legă un capăt al aţei de dintele 
lui Tom, iar capătul celălalt de piciorul patului. Apoi apucă 
tăciunele şi-l repezi în faţa lui Tom. În aceeaşi clipă, copilul 
se smuci, iar dintele rămase atârnat de piciorul patului. 


Dar orice lucru are partea sa de folos. După dejun, Iom 
porni spre şcoală. Fu cel mai invidiat dintre toţi băieţii 
întâlniți în drum, deoarece locul gol al dintelui îi îngăduia să 
scuipe într-un fel cu totul minunat. Un alt băiat, care din 
cauza unei tăieturi la deget fusese până atunci eroul clasei, 
văzând că ceilalţi băieţi nu-l mai iau în seamă, încercă să-l 
compromită pe Tom, dar în faţa însufleţirii celorlalţi, fu 
nevoit să bată în retragere. 

Nu mult după aceea, Tom se întâlni cu micul dezmoştenit 
al orăşelului, Huckleberry Finn, fiul unui cunoscut beţivan. 
Huckleberry era disprețuit de toate mamele din localitate, 
deoarece era un copil leneş, fără căpătâi şi mai cu seamă 
fiindcă odraslele lor nu încetau să-l admire. Toţi îşi arătau 
plăcerea ce ar simţi dacă ar putea trăi ca el, gustând din 
toate plăcerile oprite copiilor cumsecade. 

Tom nu era mai prejos de ceilalţi copii de seamă ai 
orăşelului, cu toate că-i era interzis să se joace cu el. 
Huckleberry era îmbrăcat întotdeauna în haine de om 
mare, în care înota parcă, iar zdrenţele îi fluturau în vânt, 
ca o sperietoare. Pălăria lui, o biată rămăşiţă ferfeniţată de 
vitregia intemperiilor. Haina îi ajungea mai jos de genunchi 
şi dacă avea vreun nasture, de acela atârnau pantalonii 
lungi şi largi, pe care îi târa prin toate noroaiele. 
Huckleberry umbla de capul lui. Pe timp frumos, dormea pe 
unde apuca, iar pe vreme de ploaie prin coteţe şi şoproane. 
Nu era silit de nimeni să meargă nici la şcoală, nici la 
biserică şi nu avea nici un stăpân. Putea să meargă la gârlă 
oricând voia şi să se bată oricând şi ori cu cine îi plăcea, 
căci nimeni nu-l oprea. Primăvara era cel dintâi care umbla 
desculţ, iar toamna se încălţa cel mai târziu. Niciodată nu 
era silit să se spele şi nici să se îmbrace curat. În schimb, 
putea să înjure ca un surugiu; într-un cuvânt avea tot ce 
putea să facă fericiţi pe copiii dichisiţi şi de casă bună. Toată 
libertatea şi nici o datorie! 

Când îl întâlni, Tom îl salută pe acesi invidiat copil, astfel: 

— Hello, Huckleberry! 


— Hello, fir-ai al dracului! 

— Ce ai acolo? 

— O pisică moartă. 

— Arată-mi-o Huck. Oh! E ţeapănă, tun. De unde ai 
căpătat-o? 

— Am cumpărat-o de la un băiat. 

— Ce ai dat pe ea? 

— Un bilet albastru şi o băşică, pe care am găsit-o în curte 
la abator. 

— Dat biletul albastru? De unde-l aveai? 

— Mi l-a dat acum două săptămâni Ben Rogers pentru o 
nuia cu clei. 

— Dar pentru ce-ţi trebuie o pisică moartă? 

— Pentru ce? Pentru ca să-mi vindec negul. 

— Zău, ce zici? Păi, eu ştiu ceva mai bun. 

— Ce? Zeamă de iască? 

— lască? Nu face o para chioară. 

— Zău! Dar ai încercat vreodată? 

— Eu, nu! Da' a-ncercat-o Bob Tanner. 

Cine ţi-a spus? 

— Păi, şi-a vârât mâna în scobitura unei buturugi, cu Jonny 
Baker, Jonny i-a spus lui Jim Hollins, Jim lui Ben Rogers, Ben 
unui negru şi negrul mi-a spus-o mie. Uite-aşa. 

— Ce are a face? Au minţit cu toţii, mai ales negrul. Eu nu-l 
cunosc, dar ai mai pomenit vreun negru, care să nu mintă? 
Aşa, să ştii şi acum spune-mi, cum a făcut Bob Ianner? 

— Păi, şi-a vârât mâna în scobitura unei buturugi în care 
era apă de ploaie. 

— Ziua? 

— Ziua. 

— Cu faţa la buturugă? 

— Da, aşa cred. 

— Şi spunea ceva? 

— Nu ştiu. 

— Aha! Şi-n felul ăsta idiot vor ei să scape de negi? Păi, 
asta-i un moft! Trebuie să te duci singur în mijlocul pădurii 


unde ştii că este o buturugă cu apă. La miezul nopţii, te 
apropii cu spatele de buturugă, bagi mâna în apă şi spui: 

Bob de secară, bob de secară leşi, negule, afară! 

Apoi, faci repede unsprezece paşi cu ochii închişi, te- 
nvârteşti pe loc, de trei ori, într-un picior şi te duci acasă 
fără să stai de vorbă cu cineva. Că, dacă vorbeşti, nu se 
prinde vrăjitoria. 

— Păi, te cred şi eu, dar Bob Tanner n-a făcut aşa. 

— Pun rămăşag, dom'le, că n-a făcut, pentru că el, care 
are cei mai mulţi negi, n-ar avea niciunul, dacă ar şti cum să 
umble cu zeama de iască. Eu mi-am scos în felul ăsta peste 
o mie de negi, de pe mâinile mele. Eu mă joc cu broaşte şi 
am întotdeauna negi pe mâini. Câteodată le scot cu ajutorul 
bobului. 

— Da, bobul e bun. L-am încercat eu. 

— Da? Şi cum făceai, Huck? 

— Iei un bob şi-l faci bucăţi, apoi îţi tai negul până dă 
sângele, pui puţin sânge pe o fărâmătură şi o îngropi într-o 
gaură în pământ, dar numai la o răscruce de drumuri, la 
miez de noapte şi lună nouă, pui deasupra şi celelalte părţi 
ale bobului. Peste puţin, vezi că bobul îngropat începe să 
tragă-n jos şi celelalte bucăţi de bob, iar sângele de pe el 
trage toţi negii afară. Asta-i, Huck, dar trebuie să spui: 

În pământ bobule, Afară negule! 

Aşa face şi Joe Harpers. Dar ia spune, cu pisica moartă, 
cum faci? 

— Păi, o duci la miezul nopţii în cimitir, acolo unde-i 
îngropat un păcătos şi când bate ceasul miezul nopţii, vine 
diavolul, sau poate doi, sau trei, dar tu nu-i poţi vedea, îi 
auzi numai când vorbesc. Şi când diavolii iau în cârcă pe 
păcătos, arunci după el cu pisica şi zici: 

Păcătosul după diavol, Pisica după păcătos, Negul după 
pisică! Şi... ai scăpat de neg şi de toţi negii. 

— Trebuie să fie bună. Ai încercat-o vreodată? 

— Nu, dar aşa mi-a spus baba Hopkins. 


— Atunci poţi fi sigur, pentru că toată lumea o ştie de 
vrăjitoare. 

— Mie-mi spui? Păi, chiar babacu a spus că într-o zi, când 
mergea pe drum, a văzut-o cum voia să-l deoache. Da' nici 
el n-a stat cu mâna-n sân, ci a luat o piatră şi dacă nu se 
ferea baba, îi spărgea capul. Da' chiar în seara aia venise 
cam pilit acasă şi a căzut în faţa bordeiului şi şi-a scrântit 
braţul. 

— Ţ, ţ, ţ. Asta-i îngrozitor. De unde ştia el că baba îl 
deochease? 

— Babacu era om deştept. Spunea să nu te uiţi niciodată 
în ochii vrăjitoarei, că te deoache îndată, mai cu seamă 
când începea să boscorodească. Pentru că atunci spune 
„Iatăl nostru” pe dos. 

— Ia spune Hucky, când te duci să-ncerci cu pisica? 

— Noaptea asta. Cred c-or veni să-l ia pe Moş Hoss 
Williams. 

— Păi, l-au îngropat de sâmbătă. Nu l-au luat în noaptea 
aceea? 

— Ei, asta-i! Până la miezul nopţii n-au putut să vină şi 
fiindcă era spre duminică, l-au lăsat în pace. Dracu' nu 
umblă duminica, să ştii de la mine. 

— Te cred Huckey. Dar ia spune, mă iei şi pe mine? 

— De ce nu, dacă nu ţi-e frică. 

— FPrică! Ei aş! Hai spune, ai să vii să miorlăi? 

— Da! Dar să miorlăi şi tu, nu mă lăsa ca rândul trecut să 
miorlăi singur până ce a dat Moş Hays cu ciubotele după 
mine. Dar şi eu i-am spart geamul cu o cărămidă. N-o sămă 
spui, nu-i aşa? 

— N-ai nici o grijă. Atunci n-am putut să miorlăi, fiindcă 
mătuşa mă păzea; dar seara asta miorlăi. Dar ce ai acolo 
Huck? 

— Un bondar. 

— Unde l-ai prins? 

— În pădure. 

— Ce vrei să-ţi dau pe el? 


— Ştiu şi eu? Nu-l dau pe nimic. 

— Aha! Nici vorbă. E mic bondarul tău. 

— Aşa zice, cine n-are. Dar eu sunt mulţumit. Pentru mine 
e destul de mare. 

— Păi, dacă aş vrea, aş putea avea şi eu o mie. Sunt destui! 

— Da' de ce nu vrei? Pentru că nu poţi. Asta-i întâiul 
bondar din anu' ăsta! 

— Ascultă, Huck, vrei să-ţi dau pe el un dinte de al meu? 

— Să-l văd. 

Tom scoase la iveală o hârtie şi o desfăşură cu grija. 
Huckleberry se uită cu luare aminte şi începu să şovăie. In 
cele din urmă zise: 

— Ştii că are haz. 

Tom îşi ridică buza şi-i arătă locul gol. 

— S-a făcut, răspunse Huck, bate laba! 

Tom închise gândacul în cutia de chibrituri. Băieţii se 
despărţiră, simțindu-se amândoi mai bogaţi ca înainte. 

Când Iom ajunse la şcoală, îşi iuți pasul şi intră ca un om 
grăbit, care şi-a dat silinţa să ajungă la timp. Îşi puse 
pălăria în cui şi se repezi la locul lui. Învățătorul era la 
catedră şi copleşit de murmurul monoton al şcolarilor, 
moţăia pe scaun. La intrarea lui Iom, tresări. 

— Thomas Sawyer! 

Când numele său era rostit în întregime Tom ştia că nu-i 
semn bun. 

— Prezent! 

— Vino-ncoace! De ce-ai întârziat, domnule, ca de obicei? 
Tom se pregătea tocmai să spună o minciună, dar în clipa 
aceea zări o pereche de cosiţe bălaie, pe care le recunoscu. 
Totodată, văzu că alături de purtătoarea cosiţelor era 
singurul loc liber în rândul fetelor. De aceea, răspunse: 

— M-am oprit să stau de vorbă cu Huckleberry Finn! 
Învățătorul rămase cu gura căscată şi-l privea înmărmurit. 

Zgomotul copiilor încetă; copiii se întrebau dacă nătărăul 
acesta nu-şi pierduse minţile. Învățătorul se răsti: 

— Cum? Ce-ai făcut? 


— Am stat la taifas cu Huckeleberry Finn! 

Asupra înţelesului cuvintelor nu mai încăpea îndoială. 

— Ascultă, Tom Sawyer, acesta e cel mai neobrăzat 
răspuns pe care l-am auzit în viaţa mea. Jignirea aceasta 
trebuie pedepsită aşa cum se cuvine. Scoate-ţi haina. 

Braţul învățătorului nu se opri decât după ce osteni, iar 
nuiaua părea că obosise şi ea. Urmă apoi porunca: 

— Şi acum poftim, domnule de stai, printre fete! Asta ca să 
ţii minte! 

Departe de a se simţi umilit de această pedeapsă şi de 
chicotele înăbuşite ale clasei, Tom se îndreptă cu fruntea 
sus spre locul liber de lângă aleasa inimii sale şi se aşeză 
uşurel la capătul băncii. Fetiţa strâmbă din nas şi se trase 
înapoi. 

Copiii din clasă îşi dădeau cu coatele, aruncau ochiade şi 
şuşoteau, dar Tom stătea netulburat cu faţa proptită în 
palme. Părea cufundat în citire. Încetul cu încetul spiritele 
se potoliră şi murmurul monoton atât de obişnuit, umplu 
din nou atmosfera grea a clasei. După un timp, Iom nu-şi 
mai lua ochii de pe vecina lui de bancă. Ea băgă de seamă şi 
făcu o mutră, dar când întoarse capul găsi în faţa ei o 
piersică. Brusc, cu o mişcare repezită, ea o împinse înapoi. 
Tom o împinse uşor la loc, ea o dădu iar la o parte, dar cu 
mai puţină îndârjire. Tom i-o puse blajin, din nou în faţă. De 
data asta ea nu mai făcu nici o mişcare. Tom îi scrise pe 
tăbliţa lui: „Ie rog, ia-o, eu am mai multe”. 

Fata citi cuvintele, dar rămase nepăsătoare. Băiatul începu 
acum să deseneze pe tăbliță, acoperind-o cu mâna stângă. 
Un timp, fata nu-l mai băgă în seamă apoi o birui 
curiozitatea şi în cele din urmă deveni foarte nerăbdătoare. 
Tom îşi văzu de treabă, grozav de preocupat. Fata se 
apropie de el cu multă precauţie, dar el se prefăcu că nu-i 
dă atenţie. 

În cele din urmă, învinsă, ea îi şopti: 

— Lasă-mă să văd şi eu! 


Tom scoase la iveală caricatura jalnică a unei case cu 
acoperişul ţuguiat, iar din coşul cocoţat în vârf ieşea un fum 
subţire în formă de tirbuşon. 

Fata uită de toate şi se întoarse cu tot interesul la 
îndeletnicirea lui Tom. Când acesta termină desenul, ea îl 
cercetă în amănunt, apoi îi şopti: 

— Ce frumos e! Hai, fă şi un om! 

Artistul trânti în primul plan o matahală de om care putea 
să treacă dintr-un pas, casa. Fata, care nu era însă 
pretențioasă în ale artei şi încântată de monstru, şopti: 

— Frumos om! Fă-mă acum pe mine. 

Tom desenă o lună plină, din care membrele porneau în 
linii drepte, apoi, înarma degetele răsfirate cu un evantai 
enorm. Fata zise: 

— Vai, ce frumos! Aş vrea să pot desena şi eu. 

— E foarte uşor! Îi şopti Tom. Am să te învăţ. 

— Zău, chiar vrei? Când? 

— La prânz. Te duci acasă să mănânci? 

— Rămân aici, dacă vrei tu. 

— Bun! O să începem atunci. Cum te cheamă? 

— Becky Thatcher. Dar pe tine? A ştiu, Thomas Sawyer. 

— Aşa mi se spune când mănânc bătaie. Dar când sunt 
cuminte, mă cheamă Iom. Vrei să-mi spui Iom? 

— Da. 

Din nou începu Tom să zgârie pe tăbliță şi o feri de ochii 
fetei. Dar ea prinse de acum curaj şi începu să se roage de 
el să-i arate: 

— Dar nu-i nimic de văzut. 

— Ba da! 

— Ba nu, nu trebuie să vezi. 

— Te rog arată-mi şi mie. 

— Ai să mă spui. 

— N-am să spun nimănui, zău, crede-mă. 

— În toată viaţa ta? 

— Niciodată. Lasă-mă să văd. 

— De ce ţii atât de mult să vezi? 


— Fiindcă te porţi aşa cu mine, totuşi am să văd. Iom! Şi 
îşi puse mâna pe a lui Iom. Urmă o mică hărţuială. Iom se 
prefăcu imediat că i se împotriveşte. Însă încetul cu încetul 
el cedă. 

Apoi îi spuse: 

— 'Te iubesc. 

— O, răutăciosule! Şi îmbujorată la faţă, dar foarte 
încântată, ea îşi retrase mâna. 

În aceeaşi clipă, băiatul se simţi apucat de ureche şi ridicat 
în sus. Astfel, el fu târât şi trântit Ia locul său, urmărit de 
privirile batjocoritoare ale întregii clase. 

Timp de câteva secunde, învățătorul stătu aplecat peste el 
într-o atitudine înfricoşătoare; apoi, pomi încet spre 
catedră, fără să scoată o vorbă. Cu toate că urechea-i tiuia, 
inima lui lom sălta de bucurie. 

Freamătul clasei se potoli şi Tom încercă serios să se 
apuce de învăţătură. Însă tulburarea lăuntrică îl copleşea. 
La ora de citire se fâstâci şi nu găsi pagina cu pricina; la cea 
de geografie, confundă lacurile cu munţii, munţii cu râurile 
şi râurile cu continentele; apoi la ora de gimnastică merse 
şi mai prost, iar la cea de gramatică sfârşi prin a înşira 
cuvinte copilăreşti, pentru care ispravă, fu pedepsit să stea 
în picioare. Pe lângă aceasta, colac peste pupăză, i se 
confiscă medalia de cositor, pe care o purta cu mândrie, de 
luni de zile. 

Capitolul VI. 

Cu toată râvna de a-şi concentra atenţia asupra lecţiei, 
gândurile lui Tom rătăceau aiurea. În cele din urmă, 
renunţă şi începu să caşte plictisit. 1 se părea că recreaţia 
de prânz n-o să sosească niciodată. Murmurul monoton al 
celor douăzeci şi cinci de elevi, te moleşea ca vraja 
zumzetului albinelor. Afară, în lumina orbitoare a soarelui, 
Cardiff Hill îşi înălța costişele de un verde catifelat, zărit ca 
printr-un văl tremurat al depărtării; în văzduh, câteva 
păsări zburau alene; alte vietăţi nu se vedeau, decât câteva 
vaci, adormite şi ele. 


Inima lui Iom lihnea după libertate, sau după ceva 
interesant care să-i uşureze povara acestor ore 
îngrozitoare. Mâna lui rătăci în buzunar şi faţa i se lumină 
dintr-o dată. Dăduse de cutia de chibrituri. Scoase din ea 
bondarul şi-l puse pe masă. Cu aceeaşi mulţumire vădită, 
dar prematură, insecta porni sprinten de-a lungul mesei. 
Tom scoase un ac, cu ajutorul căruia o sili să se întoarcă. 

Alături de 'lom stătea Joe Harper, care până atunci 
suferise aceleaşi chinuri, iar acum se cufunda cu încântare 
în aceeaşi distracţie improvizată. În tot cursul săptămânii, 
cei doi băieţi erau buni prieteni; sâmbetele însă, se 
întâlneau ca adversari. Joe scoase şi el un ac din reverul 
hainei şi începu să ia parte la dresarea prizonierului. 
Performanţa devenea interesantă. Curând însă, Iom 
constată că, amândoi interveneau, unul în dauna celuilalt şi 
niciunul nu putea să se folosească din plin de bondar. De 
aceea, puse tăbliţa lui Joe la mijloc şi o împărţi exact în două 
cu o linie, trasă de sus până jos. 

— Acum, zise Tom, cât timp e de partea ta, poţi să-i faci ce 
vrei, eu nu m-amestec, dar dacă-l laşi să treacă de partea 
mea, trebuie să aştepţi până ce vine iar în partea ta. 

— Foarte bine! Să începem! Dă-i dramul! 

Bondarul trecu numaidecât dincolo de linie. Joe îl ţinu un 
timp de partea lui, apoi îl scăpă. Schimbul acesta se repeta 
mereu. În timp ce unul era absorbit de dresarea insectei, 
celălalt îşi aştepta cu nerăbdare rândul. Cum stăteau 
aplecaţi aşa peste tăbliță, se părea că în afară de jocul lor, 
nimic nu-i mai interesa. La un moment dat, norocul părea 
să fie aproape numai de partea lui Joe. Insecta se învârtea 
de colo-colo, încerca să scape de sâcâielile dresorului cu 
aceeaşi teamă şi înfrigurare ca şi băieţii înşişi şi ori de câte 
ori acul lui Joe intervenea cu vigoare, Iom se pregătea s-o 
ia în primire. Plictisit de atâta aşteptare, Iom trecu peste 
regula jocului şi interveni cu acul său. Joe se supără şi zise: 

— Lasă-l în pace, Tom. 

— Nu vreau decât să-i dau un brânci. 


— Ăsta-i joc cinstit, dom'le? Te rog să-l laşi în pace. 

— Nu-i fac nimic, doar îl întorc o dată. 

— Iţi spun să nu te atingi de el! 

— Nu vreau! 

— Tu nu vezi că-i de partea mea? 

— Ascultă aici, Joe Harper, al cui e gândacul ăsta? 

— Ce-mi pasă mie al cui e, e de partea mea şi vreau nu te 
atingi de el. 

— Fii sigur că eu, cu toate astea, o să fac ce vreau.E al 
meu şi pot să-l şi omor, nu te priveşte. 

În clipa aceasta, o lovitură grea căzu pe umărul lui Tom şi 
alta pe al lui Joe, apoi timp de câteva minute praful continuă 
să se înalțe din hainele celor doi prieteni, spre bucuria şi 
înveselirea clasei întregi. Cufundaţi în joc, Tom şi Harper nu 
putură să-şi dea seama de liniştea profundă ce se făcuse în 
clasă, în clipa când învățătorul se apropie pe furiş de ei. La 
sfârşitul orei, Tom se repezi la Becky Thatcher şi-i şopti: 

— Pune-ţi bascul şi fă-te că te duci acasă; când ajungi la 
colţ, lasă-i pe ceilalţi să treacă înainte, iar tu întoarce-te. Eu 
am să ies cel din urmă şi mă întorc aici tot aşa. 

La capătul străzii cei doi copii se regăsiră şi se înapoiară la 
şcoală, unde nu mai găsiră pe nimeni. Luară loc într-o 
bancă, puseră tăbliţa în faţa lor şi după ce dădu fetei un 
creion de piatră, Iom începu să-i conducă mâna, desenând 
o casă, ca din basme. Când interesul pentru artă începu să 
scadă pentru amândoi, ei intrară într-o discuţie foarte 
vioaie. Tom plutea în culmea fericirii şi zise: 

— Îţi plac şobolanii? 

— Nu, mi-e scârbă de ei. 

— De cei vii, şi mie. Dar eu am înţeles de cei morţi, dacă-ţi 
plac; aşa unul mort, să-l învârteşti de coadă şi de coadă să 
fie legată o sfoară. 

— Nu, şobolanii nu mă interesează. lot ce-mi place mie, e 
să mestec bomboane de gumă. 

— O, aş vrea şi eu. 


— Da? Am eu câteva. Îţi dau una s-o mesteci, dar pe urmă 
mi-o dai înapoi. 

Un timp rămaseră tăcuţi, mestecând de zor şi bălăngănind 
picioarele. 

— Ai fost vreodată la circ? O întrebă Tom. 

— Da! Şi tata mi-a spus, c-o să mă mai ducă, dacă sunt 
cuminte. 

— Am fost şi eu de trei sau patru ori, de multe ori. La circ 
îmi place mai mult decât la biserică. La circ poţi să râzi 
până nu mai poţi. Când oi fi mare, mă fac clovn. 

— Serios? Mie îmi plac clovnii; sunt atât de comici şi de 
veseli. 

— Da, şi câştigă parale multe. Ben Rogers mi-a spus că, 
toată ziua numără dolarii. Ascultă Becky, ai fost vreodată 
logodită? 

— Cum adică? 

— Păi, logodită pentru căsătorie. 

— Nu! 

— Ai vrea să fii? 

— Cred că da. Nu ştiu. Cum vine asta? 

— Cum? Păi, în nici un fel. Nu faci altceva, decât să spui 
unui băiat, că nu vrei pe nimeni în afară de el, apoivă 
sărutaţi. Asta-i tot. Oricine poate face asta. 

— Ne sărutăm? Pentru ce? 

— Pentru că aşa-i obiceiul. 

— Şi trebuie să se sărute toată lumea? 

— Da! Oricine este îndrăgostit. ii minte, ce am scris pe 
tăbliță? 

— M-da! 

— Spune, ce era. 

— Nu-ţi spun. 

— Vrei să-ţi spun eu? 

— M-da! Dar... altădată. 

— Nu. Acuma! 

— Nu acuma, mâine. 


— O, te rog, Becky, acuma. Am să ţi-o spun la ureche, încet 
de tot. 

Tom luă ezitarea fetei drept consimţământ şi cuprinzându- 
i mijlocul, îi şopti la ureche, acele cuvinte drăgăstoase. Apoi 
adăugă: 

— Acum, şopteşte-mi şi tu la fel. 

Un timp, fetiţa se împotrivi, apoi zise: 

— Întoarce-te cu faţa încolo, ca să nu mă vezi şi pe urmă ţi- 
o şoptesc şi eu. Dar nu trebuie să spui la nimeni niciodată, 
ai înţeles? 

— Niciodată, zău! El îşi întoarse faţa. Ea se apropie sfioasă 
de urechea lui şi-i şopti: „le iubesc!”... 

Atunci sări în sus şi porni în fugă printre mese şi bănci, 
urmărită de 'Tom, se refugie apoi într-un colţ, acoperindu-şi 
faţa cu şorţuleţul. Tom o prinse de umeri şi începu s-o 
roage. 

— Haide Becky, suntem gata, n-a mai rămas decât sărutul. 
Nu-ţi fie teamă... e o nimica toată. Becky, te rog... Şi încercă 
să-i descopere faţa. 

Cu încetul, fata cedă şi îşi lăsă mâinile jos. Sfioasă, îşi 
descoperi faţa îmbujorată şi-i oferi buzele. Tom o sărută şi-i 
zise: 

— Suntem gata, Becky. Şi după asta, să ştii că n-ai voie să 
iubeşti pe nimeni altul. Numai pe mine să mă iubeşti. N-ai 
voie să te măriţi cu nimeni în lumea asta. Ai înţeles? 

— Da! N-am să iubesc şi n-am să mă mărit cu nimeni, 
decât cu tine, dar nici tu să nu te însori cu alta. 

— Negreşit! Aşa cere regula. Şi-ntotdeauna să vorbeşti cu 
mine - când nu ne vede nimeni - şi la jocuri eu trebuie să te 
aleg pe tine şi tu pe mine de tovarăş, fiindcă aşa se cuvine 
între logodnici. 

— Ah! Ce frumos o să fie! Până acum n-am auzit de aşa 
ceva. 

— Ehei! Să mă fi văzut pe mine şi pe Amy Lawrence... Fata 
făcu nişte ochi... iar Tom îşi putu citi greşeala din spaima 
lor. Se opri întunecat. 


— O, Tom, aşadar nu sunt cea dintâi logodnică a ta? Şi 
copila începu să plângă. 

— Nu plânge Becky. 

Tom încercă s-o îmbuneze. 

— Cu Amy am isprăvit de mult. 

— Aşa zici tu, dar nu-i adevărat. 

Tom vru s-o îmbrăţişeze, dar ea îl respinse şi se-ntoarse cu 
faţa la perete, plângând într-una. Tom încercă să se apropie 
de ea cu vorbe drăgăstoase, dar ea îl îndepărtă din nou. 
Jignit în amorul lui propriu, Iom se depărta şi ieşi în curte. 
Un timp, stătu locului neliniştit, stingher, aruncând câte o 
privire spre uşă. Nădăjduia că fetiţa s-o fi răzgândit şi va 
porni în căutarea lui. Dar ea nu dădea nici un semn şi 
cuprins de amărăciune şi fiindu-i teamă că a stricat totul, 
Tom reintră în clasă. 

Ea era încă în colţul din fund cu faţa la perete şi suspina. 
Tom fu cuprins de remuşcări. Se apropia de ea şi stătu o 
clipă, neştiind ce trebuia să facă. In cele din urmă, începu 
şovăitor: 

— Becky, eu... numai pe tine te iubesc. 

Nici un răspuns, numai suspine. 

— Becky, se rugă el. Becky, nu-mi spui nimic? Fetiţa 
continua să suspine. 

Tom scoase din buzunar cel mai preţios giuvaier al său, un 
mâner de alamă, în formă de inel, îl trecut în faţa ei astfel 
ca să-l poată vedea şi-i zise: 

— 'Te rog Becky, primeşte-l în dar de la mine. 

Ea îl trânti la pământ. Îndârjit, Tom părăsi clasa şi porni 
departe spre colină, pentru a nu se mai întoarce în ziua 
aceea la şcoală. Alarmată de tăcerea din jurul ei, Becky 
alergă la uşă; dar Iom nu era nicăieri. 

Atunci începu să-l strige: 

— Tom! Unde eşti, Tom! Dar nu primi nici un răspuns. Se 
aşeză şi porni iarăşi pe plâns, căindu-se amarnic, până când 
şcolarii începură să sosească. Atunci se potoli şi cu inima 
frântă de durere porni spre casă în acea după-amiază 


tristă, fără să găsească în jurul ei un singur suflet, căruia 
să-i împărtăşească jalea. 

Capitolul VII. 

Ca de obicei şi în seara aceea, Iom şi Sid fură trimişi la 
culcare la ora nouă şi jumătate. Îşi făcură rugăciunea şi 
după puţin timp Sid adormi. 

Tom rămăsese treaz şi aştepta neliniştit. Când i se păru că 
trebuia să fie aproape de răsăritul soarelui, ceasul bătu 
zece. Ar fi vrut să se dea jos din pat, să se plimbe încoace şi 
încolo, dar îi era teamă să nu-l trezească pe Sid. Rămase 
deci liniştit în pat, cu ochii deschişi în întuneric. În juru-i 
totul era cufundat într-o tăcere mormântală. Cu încetul, 
tăcerea fu întreruptă de zgomote abia desluşite, iar tic-tac- 
ul ceasornicului parcă se mai înteţise. Mobilele vechi 
începură să trosnească misterios. Scara gemea înăbuşit. 
Erau fără îndoială duhurile rele. Dinspre odaia vecină se 
auzea răsuflarea adâncă şi liniştită a mătuşii Polly. Şi 
deodată, un greier începu undeva să târâie strident, iar în 
perete, chiar la capul lui Iom, o carie porni să ticăie ciudat, 
făcându-l să tremure de spaimă. Din depărtare, se auzi 
urletul jalnic al unui câine, apoi la un răstimp un urlet mai 
slab, venit cine ştie de unde. 

Tom era aproape mort de frică. Timpul parcă s-ar fi oprit, 
lăsând loc veşniciei. Cu toată încordarea lui, Tom aţipi şi nu 
auzi când ceasul bătu unsprezece. Nu mult după aceea, se 
auzi un miorlăit nespus de trist, care se confundă cu visurile 
lui nedesluşite. Se trezi când vecinul deschise fereastra. 
Acesta strigă: 

— Zât! Lua-te-ar dracu! 

O sticlă goală se sparse de gardul mătuşii Polly şi Tom se 
deşteptă de-a binelea. Se îmbrăcă într-un minut şi ieşind pe 
fereastră, se furişă de-a lungul gardului. Între timp, miorlăi 
şi el de câteva ori cu multă pricepere. În dosul casei, sări 
gardul şi fu întâmpinat de Huckleberry Finn, cu pisica lui 
moartă, la subţioară. Băieţii plecară la drum fără zăbavă şi 
se pierdură în bezna nopţii. În mai puţin de o jumătate de 


oră, ajunseră la cimitir, strecurându-se ca nişte umbre prin 
iarba deasă şi înaltă. 

Cimitirul se afla pe coasta unui deal, la o milă şi jumătate 
de orăşel. Gardul de uluci ce-l împrejmuia era dărăpănat. 
Pretutindeni creştea iarbă din belşug, printre mormintele 
împrejmuite pe ţarcuri de şipci putrezite şi mâncate de 
vreme. Nu se vedea nicăieri o piatră funerară, ci numai 
cruci aplecate, cu inscripţii şterse. 

Un vânt slab şuşotea prin frunzişul copacilor şi Tom se 
temea să nu fie jelania duhurilor tulburate în somnul lor de 
veci. Băieţii vorbeau puţin şi numai în şoaptă, deoarece 
locul, timpul şi tăcerea ce domnea peste tot, îi înfricoşa. 
Găsiră mormântul de curând ridicat şi se adăpostiră în 
dosul unor ulmi, la câţiva metri de grămada de pământ. 

Aşteptară un timp, în linişte, neauzind nimic altceva, decât 
strigătul unei cucuvele. Dar Tom nu putea să mai sufere 
această tăcere apăsătoare şi începu: 

— Hucky, tu ce crezi, or fi supăraţi oare morţii c-am venit 
aici? 

— Nu ştiu, dar tare mi-e urât. 

— Şi mie. 

Urmă o pauză lungă, amândoi chibzuind asupra acestei 
întâmplări. Apoi, Tom reîncepu: 

— Măi, Hucky, ce zici, ne aude Hoss Williams? 

— Aşa cred. Duhul lui... Iom spuse: 

— Îmi pare rău că nu-i spuneam: domnule Williams. Dar 
nu l-am supărat niciodată şi toată lumea îi spunea Hoss. 

— Acu, nu-ţi mai face inimă rea din pricina asta. Un mort 
nu se deosebeşte de celălalt, oricum l-a chemat în viaţă. 
După acest răspuns, convorbirea încetă din nou. Deodată, 
Tom îl apucă pe tovarăşul său de braţ, şi făcu: 

— Ce-i Tom? Şi se ghemuiră laolaltă reţinându-şi suflarea. 

— $ş... şş! Tu auzi, Hucky? 

— Eu... 

Stai! Nici acum n-ai auzit? 

— Aoleu, Iom, vin spre noi. Ce ne facem? 


— Nu ştiu. Crezi c-o să ne vadă? 

— Mai întrebi? Păi, ăştia văd şi în întuneric. Ah, mai bine 
nu veneam. 

— Nu te teme. Eu cred că n-o să ne facă nimic. Poate, dacă 
stăm cuminţi, nici n-o să ne bage în seamă. 

— Vai de mine! Eu tremur ca varga. 

— Tăcere! 

Băieţii se lipiră de pământ şi aşteptară. Un zvon de glasuri 
se auzi dinspre intrarea în cimitir. 

— Ia te uită! Şuieră Iom. Ce-i aia? 

— Flacăra iadului. E îngrozitor, Tom. 

Prin lumina palidă a unei lanterne vechi se vedeau nişte 
umbre, apropiindu-se din ce în ce de locul, unde se 
ascundeau băieţii. Înfricoşat din cale-afară, Huck şopti: 

— Sunt diavolii, Iom. Vai de mine, ştii să te rogi? Că de-aici 
nu scăpăm cu viaţă. 

— Am să-ncerc, dar n-ai de ce te teme, că nu ne fac nimic. 
Eu am să mă prefac că dorm şi... 

— Şi SŞI 

— Sunt oameni! Cel puţin unul din ei. Parcă-i vocea lui Moş 
Muff Potter. 

— Ei, aş! 

— Da, da! Îl cunosc doar bine. Să nu faci nici o mişcare. El 
nu ne poate vedea aici, mai ales dacă-i beat ca totdeauna - 
puşlamaua dracului! 

— Bine, nu mă mişc. Uite, s-au oprit. Caută ceva. Acum se 
apropie iar. Umblă de colo-colo, parcă ar fi beţi. Măi, mie mi 
se pare că, după voce, unul din ei ar fi Injun Joe. 

— Aşa-i! Mai bine erau diavoli adevăraţi. Ce vor să pună 
criminalii ăştia la cale? Şoaptele încetară, deoarece cei trei 
indivizi ajunseră la mormânt şi se opriră numai la câţiva 
metri de ascunzătoarea băieţilor. 

— Aici este! Se auzi glasul celui de al treilea, care ridică 
lanterna sus, astfel încât fu recunoscut în persoana 
tânărului medic Dr. Robinson. 


Potter şi Injun Joe purtau o targa, pe care era o legătură 
de frânghii şi două lopeţi. Îşi depuseră povara la marginea 
mormântului şi se aşezară pe jos, cu spatele rezemat de 
unul din ulmi. Erau atât de aproape de cei doi băieţi, încât 
puteau să-i atingă cu mâna. 

— Mai repede, măi! Zori doctorul, oamenii. Luna poate să 
răsară la orice moment. 

Ceilalţi răspunseră cu un murmur şi continuară să sape. 
Un timp oarecare nu se auzi decât zgomotul cadenţat al 
lopeţilor şi al pământului răsturnat. În cele din urmă, se 
auzi un zgomot surd: sicriul fu găsit şi oamenii îl scoaseră la 
suprafaţă. 

Cu ajutorul lopeţilor, forţară capacul şi aşezară cadavrul 
pe pământ. Luna apăru de după nori şi lumină chipul palid 
al mortului. După ce pregătiră targa, puseră cadavrul pe 
ea, îl acoperiră cu un cearceaf şi-l legară cu frânghie. Potter 
scoase un briceag şi tăie capătul frânghiei. După aceea, 
grăi: 

— Aşa doctoraşule, treaba-i făcută şi acu, ori scoţi alţi 
patru biştari, ori te lăsăm aici. 

— Aşa zic şi eu! Întări Injun Joe. 

— Ce tot îndrugaţi acolo, măi? Făcu doctorul. Aţi cerut 
banii înainte şi v-am dat. 

— Da, şi ai făcut mai mult decât atâta, răspunse Injun Joe, 
apropiindu-se de doctorul, care se ridicase în picioare. 
Acum patru ani m-ai alungat de la uşa bucătăriei tatălui 
dumitale într-o seară când am venit să-mi daţi ceva de 
mâncare şi ai spus, că venisem pentru altceva; şi când am 
jurat, că asta o să mi-o plăteşti şi peste o sută de ani, tatăl 
dumitale m-a băgat la închisoare. Crezi c-am uitat? Nu! Şi 
acuma că te am la mână, ai să-mi plăteşti! 

EI îşi vâri pumnul în obrazul doctorului şi-l ameninţă. 
Acesta îl culcă pe ticălos la pământ dintr-o singură lovitură 
neaşteptată. Potter scăpă briceagul din mână, strigând: 

— Hei, ce faceţi acolo? Şi în clipa următoare se repezi la 
doctor. Se încinse o luptă crâncenă, striveau iarba şi 


răscoleau pământul cu călcâiele. Injun Joe sări şi apucă 
imediat capacul greu al sicriului şi-l aruncă peste Potter, şi 
furişându-se ca o pisică, se apropie de cei doi. Se învârti în 
jurul lor, în aşteptarea momentului prielnic. Deodată, 
doctorul se smuci şi recăpă-tându-şi libertatea, apucă şi el 
capacul greu al sicriului şi-l aruncă peste Potter, care se 
prăbuşi la pământ. În aceeaşi clipă, criminalul se repezi şi 
înfipse cuțitul drept în inima tânărului medic. Acesta se 
clătină şi căzu peste Potter, umplându-l de sânge. 
Spectacolul înspăimântător sili luna să se ascundă după 
nori, iar cei doi băieţi îngroziţi o luară la fugă. 

Când se ivi luna din nou, Înjun Joe stătea lângă trupurile 
celor doi şi-i privea în linişte. Doctorul îngână ceva de 
neînțeles, scoase un suspin adânc, apoi nu se mai mişcă. 
Criminalul bolborosi: 

— Suntem chit, afurisitule! 

După ce jefui buzunarele victimei, puse cuțitul în palma 
deschisă a lui Potter şi se aşeză pe sicriu. Trecură vreo cinci 
minute. Potter începu să geamă. Degetele sale strângeau 
cuțitul, îl ridică îngrozit, îl privi, apoi îl aruncă. Împinse 
corpul victimei la o parte, îşi făcu privirea roată şi 
nedumerit, întâlni privirea lui Joe. 

— Doamne! Ce s-a întâmplat? Gemu el. 

— Urâtă afacere! Răspunse Joe, fără să se urnească din 
loc. Pentru ce l-ai omorât, bre? 

— Eu? Niciodată. 

— Ascultă aici. Vorbele astea să le spui lui mutu. Potter 
tremura şi era alb ca varul. 

— Eram doar treaz. N-am băut nimic astă-seară. Dar 
acum, parcă aş fi mai beat, ca niciodată. Joe, prietene, sunt 
zăpăcit. Nu-mi aduc aminte de nimic. Dar spune-mi tu, Joe, 
bre, spune-mi cinstit... eu l-am omorât? Pe viaţa şi pe 
cinstea mea, bre, că n-am avut gând să-l omor. Spune-mi 
cum s-a întâmplat? O ce grozăvie! Şi ce tânăr era! 

— Apoi, când vă băteaţi, el te-a lovit cu capacul sicriului şi 
ai căzut pe jos. Când te-ai dezmeticit, ai apucat cuțitul şi 


tocmai, când se repezea el la tine să te lovească a doua 
oară, l-ai înjunghiat şi aţi căzut amândoi, grămadă. 
Credeam că aţi murit amândoi. 

— Nu-mi dădeam seama ce fac? Mai bine muream decât să 
ajung la fapta asta. Recunosc, eram însetat de bani şi de 
băutură, dar pe armă n-am pus mâna în toată viaţa mea. 
Ştie toată lumea. 

Joe, să nu mă spui. Făgăduieşte-mi că n-ai să mă spui. Tu 
ştii câte am făcut pentru tine. Nu-i aşa, Joe, că n-ai să mă 
spui? Şi nenorocitul căzu în genunchi în faţa asasinului 
odios, apucându-l de mâini. 

— Nu, Potter, tu ai fost totdeauna bun cu mine şi de aceea 
n-am să te dau pe faţă la nimeni. 

— O, Joe, eşti un înger. Te voi binecuvânta, câte zile voi mai 
trăi. Şi Potter începu să plângă. 

— Hai, isprăveşte, n-avem timp de văicăreală. Trebuie să 
pleci repede, cât mai departe de aici. Mişcă-te şi vezi să nu 
laşi nimic în urma ta. Eu o iau pe dincolo. 

Potter o luă la fugă, iuţindu-şi paşii din ce în ce. Criminalul 
rămase locului, urmărindu-l cu privirea şi îşi zise: 

— Dacă-i tot atât de zăpăcit de lovitură şi ameţit de 
băutură, pe cât se vede, n-o să-şi aducă aminte de cuţit, 
decât când va fi prea departe, ca să aibă curajul să se mai 
întoarcă la locul acesta, fricosul. Două sau trei minute după 
aceasta, tânărul ucis, cadavrul acoperit cu cearşaful, fără 
capac şi mormântul deschis, rămaseră părăsiţi, sub lumina 
argintie a lunii şi cufundaţi în liniştea adâncă a nopţii. 

Capitolul VIII. 

Amuţiţi de groază, Tom şi Huck au rupt-o la fugă cât îi 
ţineau picioarele. Din când în când, aruncau câte o privire 
în urmă ca şi cum ar fi fost urmăriţi de cineva. Orice piedică 
ce li se ivea în cale li se părea un om rău şi le tăia respiraţia. 
Lătratul câinilor deşteptaţi de fuga lor, le dădea aripi. 
Ajunseră la primele case de la marginea orăşelului. 

— De am ajunge la vechea tăbăcărie înainte de a cădea de 
oboseală, şuieră Tom, gâfâind. D-abia mă mai ţin picioarele. 


Huckleberry nici nu mai putea răspunde. Fixându-şi 
privirile asupra țintei năzuinţei lor, îşi iuţiră paşii. În 
curând, ajunseră şi amândoi dădură buzna pe uşa deschisă 
şi căzură grămadă, sfârşiţi de oboseală şi mulţumiţi în 
suflet. Încet-încet, gâfâiala lor se potoli şi Tom şopti: 

— Huckleberry, tu ce zici că o să iasă din afacerea asta? 

— Dacă domnul Robinson a murit - spânzurătoarea! 

— Crezi? 

— Sunt sigur, Iom. 

Tom se gândi puţin, apoi zise: 

— Cine o să spună? Noi? 

— Fugi de-acolo! Se întâmplă ceva şi cine ştie cum, nu-l 
spânzură pe Joe. Ştii că, atunci el o să caute să se răzbune. 
Ne omoară pe noi, ca pe doi pui de găină. 

— La asta mă gândeam şi eu, Huck. 

— Să-l lăsăm pe Muff Potter să spună el, ce o ştii. Beţiv 
cum e. 

— Huck, Muff Potter n-a văzut nimic. Ce ar putea să spună 
el? 

— Cum adică? 

— Fiindcă el zăcea ameţit, când Injun Joe a ucis. Crezi 
oare c-a putut vedea ceva? 

— La asta nu m-am gândit, Tom. 

După oarecare tăcere, Iom reluă: 

— Eşti sigur, Hucky, că poţi păstra tăcere? 

— Ştiu bine. Trebuie să ne ţinem clanţa. Dacă-l pârâm pe 
diavolul ăsta de Injun Joe şi scapă de spânzurătoare ne 
putem lua adio de la viaţă. Ascultă aici, Iom, să jurăm 
tăcere. 

— Aşa cred şi eu, Huck. E tot ce putem face. Ridică mâna 
şi jură, că noi... 

— Nu, nu aşa! Aici nu-i vorba de fleacuri. Jurământul 
trebuie scris şi pecetluit cu sânge. 

Tom primi cu bucurie propunerea. Ea avea o însemnătate 
profundă şi se potrivea de minune cu locul. Culese de jos o 
surcică mai mare, curată, scoase din buzunar un creion 


TOşu, se aşeză în lumina lunii şi subliniind fiecare literă cu 
câte un plescăit al limbii, mâzgăli, cele ce urmează: 

Noi Huck Finn şi lom Sawyer jurăm să păstrăm tăcere 
asupra cazului. Să moară şi să-i putrezească oasele celui 
care-şi va călca Jurământul. 

Huckleberry admiră uşurinţa cu care scria Iom şi 
vocabularul său ales îl uimi. Se grăbi să scoată un ac din 
reverul hainei şi să-şi înţepe degetul, însă Tom îl opri: 

— Stai, mă! Acul tău e ruginit şi-ar putea să fie oxidat. 

— Ce-i aia oxidat? 

— Otravă! 

Tom scoase aţa dintr-unul din acele sale, cu care se înţepă 
fiecare în vârful degetului, storcând puţin sânge. 

Cu sângele stors, Tom mâzgăli cu vârful degetului mic 
inițialele lui, sub text, arătând după aceea lui Huck cum să 
facă un H. şi un E. După ce completară formula, întărind-o 
prin iscălitură, ei purceseră la ceremonia descântecelor. 
Apoi, îngropară scândurica în apropierea zidului. Li se 
părea că aruncaseră în fundul pământului cheia lacătului, 
care avea să le închidă gura, pentru totdeauna. 

La o crăpătură a zidului de peste drum de casa aceasta 
dărăpănată se ivi un chip de om, pe care băieţii nu-l văzură. 
— Tom! Şopti Huckleberry, jurământul ne va opri pe vecie 

să mai vorbim? 

— Sigur! Trebuie să tăcem orice s-ar întâmpla. Am jurat, s- 
a isprăvit. 

— Da! Aşa e! 

Câtva timp continuară să vorbească în şoaptă. Deodată, în 
tăcerea nopţii răsună urletul fioros al unui câine, aflat în 
apropiere. Înspăimântaţi, băieţii se înlănţuiră. 

— La cine a urlat? 

— Nu ştiu... uită-te repede prin crăpătură. 

— Uită-te tu, Iom! 

— Eu? Eu, nu pot! 

— Te rog, Iom. Ascultă - cum urlă iar. 

— Stai, dacă nu mă-nşel, e câinele lui Harbinson. 


— Uf! Ce sperietură am tras. Credeam că e un câine 
vagabond. 

Urletul se auzi din nou şi băieţii se cutremurară. 

— Fac prinsoare că nu-i câinele lui Harbinson! Şopti 
Huckleberry. Hai uită-te odată, Iom! 

— E un câine vagabond! 

Tom se codi puţin, apoi îşi apropie ochii de o crăpătură. 
Când se întoarse spre Huck, abia putu să bâiguie: 

— Repede, Iom, repede. La cine-a urlat? 

— Trebuie, că la amândoi fiindcă suntem împreună. 

— Vai de mama noastră, lom! Ne-am dus pe copcă, Tom. 
Eu, cel puţin ştiu unde voi ajunge. Toată viaţa mea am fost 
un netrebnic. 

— Şi eu! Dar vezi că eu mă mai duceam la biserică şi 
citeam din Biblie. 

— Of, Doamne! De aş fi rău, numai de două ori mai râu ca 
tine! 

Tom se mai uită o dată afară şi zise: 

— Ascultă, Huck, e cu spatele spre noi! Huck privi şi el şi 
se însenină. 

— Aşa stătea şi înainte? 

— Da! Dar prostul de mine n-am băgat de seamă. Dar la 
cine o fi urlând? 

Urletul încetă. Tom ciuli urechile. 

— Şş! Şş! Ce-i asta? Întrebă el, şoptind. 

— Parcă ar fi un grohăit de porc. Ba nu, sforăie cineva. 

— Crezi? Din ce parte vine zgomotul, Huck? 

Mi se pare că dinspre partea de jos. Şi tata obişnuia să 
doarmă acolo, dar când sforăie el, trebuie să-ţi astupi 
urechile. Şi-apoi, el nu se mai întoarce niciodată aici. 

Setea de aventură puse din nou stăpânire pe băieţi. 

— Hucky, mergi cu mine? 

— Drept să-ţi spun, mi-e frică să nu dăm peste Injun Joe. 

Tom se cutremură. 

Dar ispita birui. Băieţii se învoiră să încerce, iar dacă 
sforăitul încetează, s-o ia la fugă fără multă vorbă. Porniră 


deci tiptil, tiptil, unul după altul. Când se apropiară la vreo 
cinci paşi de cel care dormea acolo, Tom calcă pe o cracă 
uscată, care pârâi cu zgomot. Omul adormit bolborosi 
cuvinte fără înţeles şi se întoarse spre lumina lunii. Era 
Muff Potter! La vederea lui, băieţii se liniştiră. 

leşiră tiptil, tiptil, aşa precum veniseră, prin gardul 
dărăpăânat şi la oarecare depărtare, se opriră, să mai 
schimbe câteva cuvinte. Urletul fioros se auzi din nou, iar 
când se uitară înapoi, văzură cum câinele vagabond da 
târcoale locului unde se odihnea Muff Potter. 

— La ela urlat! Strigară băieţii. 

— In cel mult două săptămâni se curăţă, zise Tom. Un 
negru mi-a spus că dacă te urlă un câine vagabond poţi să-ţi 
faci testamentul. 

Negrii ştiu ce spun, Hucky. Apoi se despărţiră îngânduraţi. 

Când Tom se furişă prin fereastră, în dormitor, noaptea se 
îngâna cu ziua. Se dezbrăcă repejor cu mare băgare de 
seamă şi se culcă, mulţumit că escapada lui nu fusese 
observată de nimeni. 

Nu luă însă seama că sforăitul lui Sid era prefăcut şi că el 
îl pândea de o oră. 

Când Tom se trezi, Sid era plecat. Totul în jurul său îi 
spunea că era în întârziere. Se înfiora. De ce n-a fost trezit 
cu obişnuitele strigăte de dojana? Gândul acesta îl umplu 
de presimţiri rele. În cinci minute se îmbracă şi cobori. 
Familia era încă la ceai. Nu i se făcu nici o mustrare; dar 
toţi se fereau să-l privească în ochi. Atmosfera era atât de 
încărcată, încât, vinovatul îşi simţi sângele îngheţându-i în 
vine. Se aşeză la masă şi încercă să pară vesel, dar când 
văzu că nu-i zâmbeşte nimeni şi că nu-i răspunde nimeni, 
amuţi. 

Mătuşa îl luă apoi deoparte şi Tom era cât pe ce să se 
bucure că i se va servi o porţie proaspătă de bătaie; dar se 
înşelă. Mătugşa începu să plângă şi-l întrebă cum putea s-o 
facă să sufere atâta din pricina răutăţilor lui. Vrea oare s-o 


vadă cu părul albit înainte de vreme şi să moară de inimă 
rea? 

Tom se simţi mai îndurerat decât dacă ar fi căpătat o mie 
de lovituri de nuia. Plânse, ceru iertare, făgădui să se 
cuminţească şi simţi că dobândise o iertare pe jumătate. 

Era atât de copleşit de greşelile sale, încât renunţă la 
gândul de a se răzbuna pe trădător. De aceea, Sid putu să 
plece la şcoală, nestingherit. În drum, Tom se întâlni cu Jac 
Harper şi-i refuză invitaţia la o partidă de capră. Îşi ocupă 
locul în bancă; propti bărbia în palme şi privi ţintă spre 
peretele din faţă. Expresia lui era a unui om istovit de 
suferinţe. Sub cot simţi un obiect tare, pe care de-abia într- 
un târziu îl cercetă. Era înfăşurat în hârtie. Îl desfăcu. Era 
mânerul de alamă în formă de inel. 

— Colac peste pupăză! Se gândi Tom. 

Capitolul IX. 

Pe la douăsprezece amiază, orăşelul era zguduit de vestea 
omorului din cimitir. Fără ajutorul telegrafiei, care pe atunci 
nu exista, povestea fu transmisă în câteva clipe de la om la 
om, din casă în casă, din uliţă în uliţă, până se răspândi în 
tot cuprinsul orăşelului. Directorul şcolii ordonă îndată 
suspendarea cursurilor de după-amiază, altminteri 
locuitorii ar fi avut o părere rea despre el. 

Nu departe de victimă a fost găsit cuțitul, plin de sânge, 
care după afirmaţia unora, aparţinea lui Muff Potter. Se 
zvonise că pe la orele două din noapte, nişte oameni 
întârziaţi l-ar fi surprins pe Potter spălându-se la gârlă, 
ceea ce le-a părut ciudat, deoarece spălatul nu era obiceiul 
lui. Ici-colea se vorbea că ucigaşul dispăruse, cu toate că 
oraşul fusese răscolit pretutindeni. Călăreţi fură trimişi pe 
toate drumurile în căutarea dispărutului şi Şeriful era 
încredinţat că fugarul va fi prins înainte de a se înnopta. 

Toţi locuitorii porniră în pelerinaj la cimitir. Tom care îşi 
mai revenise din marea lui mâhnire se amestecă în mulţime, 
nu fiindcă n-ar fi avut ce face, dar pentru că se simţea atras 
de o putere nedesluşită. Sosit la faţa locului, îşi strecură 


trupul mărunt şi puţintel prin mulţimea compactă şi putu 
zări toată înfăţişarea lugubră. I se păru că trecuse un veac 
de când fusese acolo. Cineva îl ciupi de braţ. Întoarse capul 
şi întâlni privirea lui Huckleberry. Se făcură îndată că se 
uită în altă parte, spre a nu stârni bănuiala celor din jurul 
lor. Dar lumea era preocupată cu comentarea faptelor: 

— Sărmanul de el! Bietul doctor! Asta să servească de 
lecţie profanatorilor de morminte! 

— Nimic nu-l va scăpa de spânzurătoare pe mizerabilul 
Potter! 

Aceasta era părerea tuturor, iar paracliserul zise: 

— Judecând după aparenţe, e mâna lui la mijloc! Deodată 
Tom se cutremură din creştet până în tălpi. Zărise figura 
lătăreaţă a lui Injun Joe. In clipa următoare, mulţimea 
începu să se agite şi se produse o mare învălmăşeală. Se 
auziră strigăte: 

— Ele! Vine! Vine singur! 

— Cine? Cine? Întrebară alţii. 

— Mult Potter! 

— Hei! S-a oprit! Băgaţi de seamă! Nu-l lăsaţi să scape. 
Câţiva inşi căţăraţi în vârful copacilor spuseră, că nu-i vorba 
de fugă, că e numai foarte nedumerit. 

— Ce neruşinare! Exclamă cineva din apropiere. Vine să-şi 
vadă isprava mârşavă şi se miră, că găseşte lume! 

Mulțimea făcu loc şerifului, care-l aducea de braţ pe 
Potter. Chipul nenorocitului arată groaza sălbatică în care 
se zbătea. Când se opri în faţa victimei, îşi acoperi obrazul 
şi izbucni în lacrimi. 

— Nu l-am omorât eu, oameni buni! Strigă el 
deznădăjduit; pe cuvântul meu de cinste, nu l-am omorât 
eu! 

— Cine te acuză? Strigă o voce. 

Cuvintele acestea îl dezmeticiseră. Potter îşi ridică ochii şi 
se uită în jurul său. II zări pe Injun Joe şi ţipă: 

— O! Injun Joe! Mi-ai făgăduit că niciodată n-ai să... 

— E al tău cuțitul acesta? Îl întrebă şeriful. 


Potter s-ar fi prăbuşit, dacă nu l-ar fi ţinut cineva, 
aşezându-l pe iarbă. Apoi zise: 

— Ceva îmi spunea, că dacă nu vin înapoi să-mi iau... El se 
cutremură, dădu din mâini, neputincios şi reluă: 

— Joe, spune-le... spune-le, că eu... 

Împietriţi de uimire, Huckleberry Finn şi Tom auziră pe 
mincinosul cu inimă de piatră, depunându-şi în toată 
liniştea mărturia. Ei aşteptau ca dintr-un moment într-altul 
să fie lovit de trăsnet. După ce el tăcu şi copiii îl văzură că e 
viu şi nevătămat, ceva lăuntric îi îmboldeau să-şi calce 
jurământul, pentru salvarea vieţii unui prizonier nevinovat 
şi trădat. Dar în faţa primejdiei de a lupta contra unei 
puteri supranaturale, îşi deteră seama că le-ar fi fost fatal 
să intervină. 

— Dar de ce te-ai întors? Nu puteai să-l laşi aici, întrebă 
cineva. 

— Nu ştiu nici eu, gemu Potter. Voiam să fug, dar parcă mă 
trăgea ceva să mă-ntorc aici. Şi din nou începu să plângă cu 
sughiţuri. Băieţii fură încredinţaţi că mărturia lui Injun Joe 
sub prestare de jurământ, nu putea fi făcută decât de un 
om vândut Satanei. De aici înainte, ei îl priviră ca pe ceva 
din cale afară de interesant, dar şi primejdios şi nu-şi mai 
luau ochii de la el. Hotărâră în sinea lor să-l pândească 
nopţile, când prilejul se va ivi, nădăjduind să zărească 
măcar o dată, pe întunecatul lui stăpân, al iadului. 

Cu ajutorul lui Injun Joe, corpul victimei fu ridicat şi 
transportat. Lumea dimprejur asista cu groază la această 
scenă şi îşi şoptea, că rana începuse să sângereze. 

Timp de o săptămână, Tom se zvârcolea în somn, sub 
povara tainei sale grozave; apoi, într-o dimineaţă, la ceai, 
Sid începu: 

— Ascultă, Tom, de câtăva vreme ai început să vorbeşti în 
somn, atât de mult, încât nu mai pot dormi în linişte, din 
pricina ta. 

Tom păli şi îşi plecă ochii. 


— Ăsta-i semn rău! Rosti sever, mătuşa Polly. Ce ţi-a intrat 
în cap, Iom? 

— Nimic, mătuşo. Insă mâinile îi tremurau şi îşi vărsă 
ceaiul. 

— Şi... Îndrugi la verzi şi uscate, zise Sid. Noaptea trecută 
spuneai: E sânge, da, e sânge! Şi pe urmă strigai: Nu mă 
necăji atâta... am să spun! Să spui? Ce? Hm? 

— Tom era ameţit. E uşor de închipuit ce ar fi urmat după 
aceasta, dacă mătuşa Polly înseninată de o nouă idet, nu 
intervenea la timp: 

Ei, ce să fie? Ce să fie, decât crima asta înfiorătoare. O 
visez şi eu aproape în fiecare noapte. Parcă eram chiar eu 
criminala. 

Mary spuse că şi ea era la fel de impresionată. Sid păru 
satisfăcut. După acest incident, Tom pretextă o crâncenă 
durere de dinţi şi timp de-o săptămână se culcă numai cu 
falca legată, dar nu află niciodată că Sid îl pândea nopţi 
întregi şi îi slăbea uneori legătura ca să poată vorbi în voie 
şi apoi i-o lega strâns la loc. Cu încetul, conştiinţa lui Tom se 
linişti şi renunţă la pretinsa durere de dinţi. Dacă Sid 
reţinuse ceva din bolboroselile fără şir ale lui Iom, păstra 
pentru sine. Se minuna însă nespus, că Tom se schimbase 
grozav. Nu mai era ca altădată. Se ferea acum de orice 
încurcătură şi refuza să primească şefia noilor năzbâtii. 

De câte ori avea prilejul, Tom se duce la „ucigaşul” 
încarcerat la închisoarea situată la marginea oraşului şi 
spre a-i uşura viaţa nenorocită, îi dădea câte ceva din 
puţinul ce-l avea. Darurile acestea uşurau mult conştiinţa 
lui Tom. Câţiva cetăţeni se simțeau straşnic de îmboldiţi să-l 
vadă pe Injun Joe spânzurat, pentru că jefuise mortul, dar 
caracterul acestuia era atât de impunător, încât nimeni n- 
avu curajul iniţiativei şi astfel fu lăsat în pace. El avusese 
grijă să-şi înceapă mărturia de la încăierare, fără să 
pomenească de profanarea mormântului, de aceea, cel mai 
înţelept ar fi să nu tulbure Curtea cu cazul acesta special. 

Capitolul X. 


Faptul că Tom îşi abătuse gândurile de la taina lui, se 
datora unei pricini de o gravitate neobişnuită. De câteva 
zile, Becky Thatcher nu mai venea la şcoală. După o 
crâncenă luptă cu amorul lui propriu, 'lom se pomeni dând 
târcoale casei, în care locuia fata. Află că era bolnavă. Dacă 
s-ar întâmpla să moară! Gândul acesta îl urmărea neîncetat. 
Nu mai găsea plăcere nici în bătălii, nici în piraterie. Viaţa 
îşi pierduse tot farmecul, jucăriile lui preferate numai 
încântau. Mătuşa Polly era foarte îngrijorată şi încercă să-l 
doftoricească. Fiind o femeie întreprinzătoare ea punea în 
practică toată ştiinţa ei medicală, aplicându-i tot soiul de 
tratamente. Pe vremea aceea, cura de apă era o noutate 
interesantă şi mătuşa Polly, văzând starea îngrijorătoare a 
băiatului, se grăbi să-l supună unei curarisiri radicale. Il 
ţinu zile întregi în pat, îl obloji cu fel de fel de reţete, îi făcu 
duşuri reci. Dar tocmai când începu să-şi piardă nădejdea în 
efectele nevăzute ale tratamentului ei, auzi de un 
medicament minunat, care alina orice durere. Îl comandă, îl 
gustă şi-l găsi plăcut la gust. Părăsi deci cura de apă rece şi 
începu să-i administreze lui Tom câte o linguriţă pe zi din 
doctoria cea nouă. Îngrijorarea ei se risipi imediat, căci o 
dată cu încetarea curei de apă, voioşia lui Iom revenise. El 
simţise că era vremea să părăsească patul. Avu grijă să se 
arate mulţumit de doctoria cea scârboasă şi începu s-o 
ceară atât de des, încât mătuşa sfârşi prin a-l lăsa s-o ia 
singur. Dacă ar fi fost vorba de Sid, n-ar fi avut nici o 
bănuială, dar fiindcă era vorba de Tom, începu să 
controleze conţinutul sticlei. Constată că, într-adevăr 
doctoria scădea în mod normal, dar de unde era să ştie ea, 
că sănătatea băiatului se îndrepta prin dozele, pe care le 
arunca în crăpătura podelii. 

Într-o zi, pe când Tom era pe cale să verse linguriţa de 
doctorie în crăpătură, pisoiul galben al mătuşii veni să se 
gudure pe lângă el, uitându-se pofticios la linguriţă. Tom îi 
zise: 

— Până ce n-ai nevoie, să nu ceri. 


Dar îi dădu să înţeleagă că avea nevoie. 

— Eşti sigur? Era sigur. 

— Apoi dacă e aşa, hai să-ţi dau şi ţie, dar dacă găseşti că 
nu-ţi face bine, să nu mă învinovăţeşti pe mine! 

Consimţi. Tom îi căscă gura şi-i turnă pe gât o linguriţă de 
doctorie. După ce-o înghiţi, sări de câteva ori în sus, scoase 
un țipăt asurzitor şi porni în goană prin odaie, izbindu-se de 
mobile, răsturnând ghiveciurile cu flori, vasele şi tot ce-i 
ieşea în cale. Pe urmă, se ridică pe labele dinapoi şi capul 
dat pe spate, ţopăi de colo până colo, ca înnebunit de 
bucurie, miorlăind şi sărind neastâmpărat. Se lăsă apoi din 
nou pe patru labe şi porni în goană nebună, răsturnând şi 
spărgând paharele de pe masă şi sticluţele. Tocmai atunci 
intră în odaie mătuşa Polly şi văzu pisoiul făcând două 
salturi mortale. Sări apoi pe fereastra deschisă târând după 
el, ultimele ghiveciuri rămase în picioare. Bătrâna stăm 
locului împietrită de mirare. Tom râdea şi se tăvălea pe 
podea, sughiţând şi chicotind. 

— Ce a dat în pisoiul ăsta, Tom? 

— Nu ştiu mătuşo, ha, ha, ha! 

— N-am pomenit de când sunt, aşa ceva! Ce l-a găsit de a 
făcut prăpădul ăsta? 

— Zău, nu ştiu, mătuşo Polly: aşa fac pisicile, când dă 
strechea-n ele. 

— Da, aşa fac? Glasul ei îl enervă pe Tom. 

— Da, aşa fac. 

— Aşa, crezi ta? 

— Aşa cred eu. 

Bătrâna se apropie de pat, în timp ce Tom o urmărea cu 
îngrijorare. Îi înţelese prea târziu gândul. Linguriţa 
buclucaşe ieşi la iveală de sub cuvertura patului. Tom se 
cutremură şi îşi plecă ochii. Mătuşa Polly îl luă de urechi şi îl 
ciocăni pe cap cu degetarul: 

— De ce-ţi baţi joc în halul ăsta de un biet animal neştiutor, 
dom'le? 

— Am vrut să-i fac un bine, fiindcă el n-are mătuşă. 


— N-are mătuşă! Nerodule! Ce legătură are una cu alta? 

— Are! Fiindcă dacă ar fi avut mătuşă, i-ar fi ars şi lui 
maţele cu doctoriile ei, fără să se gândească, totuşi, că 
poate simte şi el ca tot omul. 

Mătugşa Polly se simţi cuprinsă de remuşcări. Băiatul avea 
dreptate: ceea ce face rău unui pisoi, poate să facă râu şi 
unui copil. Se înduioşa şi ochii i se umeziră. Il mângâie pe 
Tom cu blândeţe şi-i zise: 

— Eu îţi voiam binele, Tom. Şi vezi, doctoria ţi-a făcut bine. 
Cu o licărire de şiretenie în ochi, Tom se uită la ea şi-i 
spuse: 

— Ştiu, mătuşo şi tocmai d-aia am vrut să-i fac şi eu un 
bine lui. Niciodată nu l-am văzut sărind aşa frumos. 

— Ia pleacă d-aici Tom, până nu mă supăr din nou. 
Încearcă şi tu şi vezi dacă poţi să fii măcar o dată cuminte 
ca toţii copii, ca să n-ai nevoie de doctorii. 

Tom ajunse la şcoală devreme, ceea ce era un eveniment 
necunoscut până atunci. În loc să intre în curte şi să se 
joace ca altă dată cu camarazii lui, acum stătea rezemat de 
poartă. Sunt bolnav, spuse el, şi era chiar aşa. Se prefăcea 
că se uită în toate părţile, dar de fapt ochii lui erau 
îndreptaţi în josul străzii. Jeff Thatcher se ivi şi faţa lui Tom 
se însenină. Când Jeff sosi, Tom îl acostă şi cu vorbe 
meşteşugite, încercă să afle cum îi merge lui Becky cu 
sănătatea. Deoarece însă, nătărăul nu-l înţelesese, Tom îi 
făcu vânt să plece. Apoi, începu să scruteze din nou zarea, 
bucurându-se ori de câte ori zărea fluturarea unei rochiţe şi 
posomorându-se când vedea că purtătoarea rochiţei nu era 
fiinţa mult aşteptată. 

Când încetară rochiţele de a se mai arăta, Iom fu cuprins 
de o mare tristeţe. Intră în clasa goală ca să-şi trăiască 
suferinţa din plin. Deodată zări în cadrul porţii albeaţa 
orbitoare a unei rochiţe şi inima-i tresări. În clipa 
următoare se repezi afară şi începu să zbiere, să râdă, să 
fugărească pe copii, să se dea peste cap, să alerge în patru 
labe. În sfârşit, făcu toate nebuniile ce-i treceau prin cap, 


trăgând cu coada ochiului tot timpul la Becky, să vadă dacă 
se uită la el. Dar fetiţa părea că nu-l lua câtuşi de puţin în 
seamă. Era oare posibil ca dânsa să nu-l fi observat? Se 
apropie de grupul fetiţelor şi începu iar, cu înverşunare, să 
scoată strigăte războinice, să smulgă din cap pălăriile 
băieţilor şi să le arunce pe acoperişul şcolii, să se ia la harţă 
şi la trântă cu cine-i ieşea în cale şi la urmă, se aruncă la 
picioarele ei gata s-o răstoarne. Dar ea îşi întoarse capul şi 
spuse ca să audă şi el: 

— Uf! Grozavul! 

Tom se aprinse la faţă. Se ridică şi se depărta zdrobit şi 
deznădăjduit. 

Capitolul XI. 

Tom îşi depăna gândurile. Era trist şi abătut. Se simţea 
părăsit, disprețuit de toată lumea. El nu voia să facă decât 
bine şi dacă lumea îl înţelegea greşit, n-avea decât să 
suporte consecinţele. Şi de ce n-ar suporta? Cu ce drept se 
plângea cel părăsit? Da, hotărât va începe o viaţă de bandit. 
Din moment ce era silit, n-avea altă alegere. In clipa aceea 
era silit s-o facă. Şi acum se afla departe, dincolo de izlaz şi 
clinchetul clopoţelului şcolii pentru începerea „orei” ajunse 
la el, ca un zvon nedesluşit, începu să ofteze la gândul că 
niciodată nu va mai auzi sunetul acesta atât de familiar. 

Tocmai când se gândea cu duioşie că totuşi îi va ierta pe 
toţi acei care s-au purtat urât cu el, se-ntâlni, faţă-n faţa cu 
Joe Harper, ai cărui ochi erau de asemenea umbriţi de 
gânduri negre. Evident! Aici se întâlneau două suflete şi un 
singur gând. Tom îşi şterse ochii cu mâneca hainei şi începu 
să vorbească, printre sughiţuri, că pentru a scăpa de 
tratamentul asupra şi lipsa de dragoste a celor de acasă, a 
hotărât să plece în lumea mare şi să nu se mai înapoieze 
niciodată. La sfârşit, adăugă: 

— Nădăjduiesc, Joe, că tu n-o să mă uiţi niciodată. 

Joe îl ascultă în tăcere, apoi îi mărturisi, că plecase în 
căutarea lui, cu acelaşi gând. Maică-sa îl bătuse pentru 
nişte cremă de zahăr ars, pe care el nici n-o gustase măcar, 


dar desigur că aceasta era doar un pretext, ca să se 
descotorosească de fecioral-său. Decât aşa, s-a hotărât 
singur, să dispară din calea ei şi nădăjduia, că n-o să-i pară 
rău niciodată, că l-a alungat pe sărmanul băiat în lumea 
vitregă, să sufere şi să moară fără un suflet lângă el. 

Trişti, băieţii îşi continuară dramul. Făcură legământ să nu 
se mai despartă, decât când moartea îi va izbăvi de 
suferinţele pământeşti. Trecând apoi la chestiuni care îi 
interesau mai de aproape, Joe spuse că voia să devină 
sihastru, să trăiască într-o peşteră ascunsă, să se hrănească 
numai cu ierburi şi cu rădăcini, însă după ce îl lămuri Tom 
că viaţa de aventurier e cu mult mai de folos, consimţi să se 
facă pirat. 

La trei mile în jos de St. Petersburg, la un punct, unde 
albia lui Misisipi se lărgea peste o milă, se afla o insulă 
lungă şi îngustă, acoperită cu copaci, având la capăt un 
banc de nisip, potrivit pentru acostare. 

Deoarece insula era nepopulată şi în apropiere de malul 
opus, băieţii o aleseseră de adăpost al piraţilor. Dar fiindcă 
deocamdată, nu-i preocupa cine şi ce o să fie obiectul 
pirateriei lor, aveau nevoie de un al treilea tovarăş şi de 
aceea porniră în căutarea lui Huckleberry Finn. Acesta, 
când auzi despre ce era vorba, primi fără să stea pe 
gânduri, căci pentru el era totuna ce carieră o să aleagă. Se 
despărţiră apoi, fixându-şi întâlnirea pentru miezul nopţii, 
la marginea fluviului, la două mile în sus de oraş, unde ştiau 
că se afla o plută mică, pe care aveau de gând să pună 
stăpânire. Fiecare trebuia să aducă împreună cu cât mai 
multe provizii şi lucruri şterpelite, ca să dovedească o dată 
mai mult, că porneau cu adevărat pe calea nelegiuirilor, 
având totodată grijă, ca să dispară înainte de a fi prins. 
Trebuiau însă ca să dea sfoară în oraş că pun ceva la cale şi 
apoi, în curând, toată lumea va afla. Dar dacă cineva ar 
cuteza să pună întrebări, să fie înştiinţat că trebuie să-şi 
ţină clanţa şi să aştepte. Aceasta era parola! 


Pe la miezul nopţii, Tom sosi la locul de întâlnire, cu o 
şuncă afumată şi cu alte lucruri mărunte şi se caţără pe o 
ridicătură mică de pământ, de unde vedea insula. Stelele 
străluceau şi era o linişte profundă. Fluviul se întindea ca 
un ocean de păcură. Iom ascultă atent, dar nu auzi nimic. 
Fluieră o dată şi i se răspunse. Repetă încă o dată semnalul 
şi auzi O voce: 

— Cine-i acolo? 

— Tom Sawyer „Răzbunătorul negru” din ţara Spaniei. 
Cine eşti? 

— Huck Finn „Mâna roşie” şi Joe Harper „Leroarea 
mărilor” (aceste nume fuseseră alese de Iom din cărţile lui 
de citire preferate). 

— În ordine. Daţi parola! 

Şi în tăcerea paşnică a nopţii, răsună cuvântul înfiorător. 
SÂNGE! 

Tom cobori cu oarecare greutate şi se întâlni cu tovarăşii 
săi. 

„Teroarea Mărilor” adusese o bucată mare de slănină 
afumată, care-i îmbrăca aproape complet spinarea şi 
umerii. Finn „Mâna Roşie” furase de undeva o tingire mare, 
o grămadă de foi de tutun şi nişte rădăcini de soc, din care 
să-şi facă pipe, cu toate că, afară de el, piraţii nu fumau, nici 
nu mestecau tutun, înainte de a se îmbarca, se 
aprovizionară cu foc, iască şi amnar, căci pe vremea aceea 
nu se prea găseau chibrituri. 

Odată urcați pe plută, Tom ocupă locul de frunte şi începu 
să dea comenzile, cu o voce aspră, înăbugşită. 

— Vâsliţi, în direcţia vântului! 

— Am înţeles, căpitane. 

— Daţi zor, daţi zor! 

— Da, căpitane. 

— Ce direcţie avem? 

— Vânt din pupă! 

— Echipa de manevră, sus pe bare! Întindeţi pânzele! Mai 
cu inimă! 


— Da, căpitane! 

De bună seamă, comenzile acestea erau date mai mult de 
formă şi nu aveau nici un înţeles deosebit. 

Pluta se îndepărta, îndreptându-se spre mijlocul apei. 

Neavând ce face, băieţii stăteau tăcuţi la vâslele lor. 

După o călătorie de trei sferturi de oră, pluta ajunse în 
dreptul orăşelului depărtat. Numai câteva licăriri slabe 
arătau locul unde se aflau, cufundat într-un somn paşnic, 
neştiind ce se petrece în clipa aceea la suprafaţa netedă a 
fluviului. 

Piraţii priveau tăcuţi spre locul bucuriilor şi al 
dezamăgirilor lor de altă dată şi nu băgară de seamă că 
pluta era gata să lase insula în urmă. Când observară 
primejdia, apucară vâslele şi după o muncă încordată, 
reuşiră să debarce pe insulă, pe la orele două, după miezul 
nopții. 

Făcură foc lângă un trunchi gros culcat la pământ, nu 
departe de desişul întunecat al pădurii şi prăjiră puţină 
slănină într-o cratiţă adusă de ei. Li se părea un lucru 
minunat să mănânce astfel în pădurea aceasta necunoscută 
de oameni şi spuseră că niciodată nu se vor întoarce în 
lumea civilizată. 

— E frumos aici, nu-i aşa? Făcu Joe. 

— Ce-ar zice băieţii, dacă ne-ar vedea aici? 

— Ar muri de frică! Nu-i aşa, Hucky? 

— Cred şi eu, răspunse Huckleberry; da, eu sunt obişnuit. 
Nici nu vreau ceva mai bun. 

Acasă nu mă săturam niciodată... şi-apoi, de-aici, nu mă 
poate alunga nimeni. 

— Viaţa asta îmi place şi mie, grăi Tom. Dimineaţa nu te 
scoală nimeni, nu trebuie să te speli, nu trebuie să mergi la 
şcoală şi să faci atâtea prostii de prisos. Şi tu Joe, voiai să te 
faci sihastru. Păi tu ştii, că el trebuie să se culce pe ceva 
tare de tot, să-şi radă părul şi să umble cu cenuşă pe cap? 

— Da, pentru ce? Întrebă Huck. 

— Nu ştiu. Dar aşa cere legea lor şi aşa trebuie să facă. 


— Da' piraţii ce trebuie să facă? Tom răspunse: 

— Ei trebuie să fie spaima corăbiilor pe mare. Trebuie să 
jefuiască oamenii de pe corăbii, să le fure corăbiile, să-i 
ucidă pe ei şi să-i îngroape apoi pe insula lor, care o să fie 
păzită de strigoi. Apoi trebuie să dea foc corăbiilor. 

— Dar cu femeile ce fac? 

— Pe femei le ia cu ei pe insulă, grăi Joe; ei nu omoară 
femeile. 

— Nu, afirmă Iom. Piraţii se poartă cavalereşte cu femeile 
frumoase. 

— Şi nu poartă haine jerpelite! Nu. Ei se îmbracă numai în 
aur, argint şi diamante, spuse Joe cu însufleţire. 

— Cine? Făcu Huck. 

— Păi, piraţii. 

Huck îşi privi zdrenţele. 

— Hainele mele nu-s potrivite pentru un pirat, spuse el cu 
tristeţe, dar n-am altele. 

Ceilalţi îi spuseră să n-aibă nici o grijă. În curând va 
îmbrăca straiele cele mai frumoase, numai să înceapă 
predăciunile. 

Încetul cu încetul, convorbirea copiilor lâncezi şi pleoapele 
bietului Huck începură să cadă greoaie. Pipa îi alunecă din 
mână şi adormi. 

„Teroarea Mărilor” şi „Răzbunătorul negru” întâmpinară 
dificultăţi mai serioase, până să adoarmă. Îşi rostiră 
rugăciunea în gând, lungiţi jos, deoarece nu avea cine să-i 
silească să îngenuncheze şi să spună cu glas tare. Erau 
chiar ispitiţi s-o mai scurteze, dar teama de un trăsnet din 
senin îi opri. Stăteau culcaţi, aşteptând somnul binefăcător, 
dar când aţipiră, fură tulburaţi de un musafir nepofitit, care 
nu voia „să se culce”. Era conştiinţa! 

Începură să simtă o teamă nelămurită că fuga lor e o faptă 
rea şi când îşi aduse aminte de merindele furate, le venea 
să plângă de remuşcări. 

Mentalitatea lor refuza să primească argumentele cu care 
încercau să-şi amuţească conştiinţa că şi acasă, când erau, 


furau mereu dulciuri, deoarece fleacurile acestea nu erau 
prevăzute în Biblie şi deci nu erau socotite drept păcate. 

Acum, ajunseră cu toţii la convingerea că, atâta timp, cât 
vor rămâne pe insulă nu vor mai putea cădea în ispită. 
Gândul acesta îi linişti cu desăvârşire şi eroii noştri 
adormiră. 

Capitolul XII. 

Dimineaţa, când 'lom se deşteptă, se miră mult, 
întrebându-se unde se află. Se ridică, îşi frecă ochii şi privi 
în juru-i. Înţelese. 

În jurul lui, natura trezită cu mult înainte, fremăta în 
revărsatul unui splendid răsărit de soare. Iom îşi deşteptă 
tovarăşii întru piraterie şi cu chiote de bucurie se repeziră 
la fluviu. În câteva minute, se dezbrăcară şi începură să se 
bălăcească în apa limpede, ţărmurită de o fâşie de prundiş 
alb. Dincolo de întinderea maiestuoasă a fluviului, orăşelul 
cufundat în liniştea depărtării nu le trezea în clipele acestea 
nici o dorinţă. Pluta fusese luată de curenţi în timpul nopții, 
dar faptul acesta nu le pricinui decât mulţumire, deoarece 
socoteau, că odată cu dispariţia ei, orice revenire la 
civilizaţie era exclusă, împrospătaţi, înveseliţi şi înfometați 
se întoarseră la tabără şi aţâţară focul. Huck descoperi prin 
apropiere un izvor cu apă limpede. Din frunze de sicomar 
făcură nişte ceşti cu care băură apă din izvor şi băieţii 
putură să simtă că băută în vraja pădurii sălbatice, ea 
înlocuia cu prisosinţă cafeaua cu lapte. Pe când Joe frigea 
slănina, ceilalţi se repeziră pe mal şi peste puţin se 
întoarseră cu braţele pline de peşte proaspăt, atât de mult, 
încât ar fi mulţumit o familie întreagă. Prăjiră peştele şi-l 
mâncară cu o poftă nemaipomenită. 

Când isprăviră, strânseră tot şi se întinseră pe iarba verde, 
la umbra unui stejar, în timp ce Huck îşi fuma pipa şi 
taifasul fu în toi. 

Apoi, porniră toţi trei să cerceteze insula. 

O străbătură în lung şi-n lat, negăsind nimic interesant, 
decât o vegetaţie bogată, nestingherită de intervenţia 


omului civilizat. Când se înapoiară la tabără, erau prea 
flămânzi ca să mai prindă peşte sau să prăjească slănină. 
Tăiară din şunca adusă de Iom, apoi se întoarseră la umbră, 
să flecărească. Dar taifasul nu ţinu mult, căci tăcerea 
mormântală ce stăpânea insula, începea să-i moleşească. 

Căzură pe gânduri. În sufletele lor începu să încolţească o 
dorinţă nedesluşită, care îi chinuia: dorul de casă. Chiar 
Huck, zis „Mână Roşie” începu să viseze la şoproanele şi 
coteţele lui, dar se simțeau tulburaţi de slăbiciunile lor, de 
aceea, se ruşinară fiecare în sinea lui, căci niciunul nu avea 
curajul să-şi dezvăluie gândurile. 

Auzeau de câtva timp, în subconştientul lor venind din 
depărtare, ecoul slab al unor bubuituri surde, care pe 
măsură ce se apropiau, îi sili să devină cât mai atenţi. 
Încremeniţi, se priviră, apoi se întoarseră la fluviu şi 
aşteptară. Se făcu o tăcere lungă, adâncă, apoi deodată se 
auzi un bubuit prelung. 

— Ce-a fost asta? Întrebă Joe înspăimântat. 

— Nu ştiu! Răspunse în şoaptă Tom. 

— A tunat! Făcu Huckeleberry, pentru că tunetul... 

— Taci! Îi răspunse Tom. Ascultă în linişte! Aşteptară un 
timp. Puținele clipe li se părură o veşnicie, apoi un nou 
bubuit surd frânse iar tăcerea. 

— Să mergem, să vedem! 

Săriră în picioare şi porniră în fugă spre ţărmul dinspre 
oraş. Se opriră în dosul tufişului şi scrutară întinderea apei. 
Zăriră un mic vapor, la o depărtare de o milă dincolo de 
oraş, care naviga împotriva curentului. Puntea părea să fie 
plină de oameni. 

Împrejurul vaporului pluteau o mulţime de bărci, dar 
băieţii nu putură desluşi ce făceau oamenii din ele. În clipa 
aceea, de pe marginea punţii, ţâşni un nor de fum alb, 
urmat de acelaşi bubuit. 

— Acum ştiu! Exclamă Tom: s-a înecat un om! 

— Chiar aşa! Confirmă Huck; aşa au făcut şi vara trecută, 
când s-a înecat bietul Bile Turner. Trăgeau cu tunul 


deasupra apei ca să iasă corpul la suprafaţă. Dar mai 
înainte, au aruncat în apă, pâine, grâu, argint viu ca să le 
arate locul unde-i înecatul. 

— Da! Am auzit şi eu, spuse Joe. Mă miram şi eu că pâinea 
să poată face aşa ceva. 

— Aş! Nu pâinea, interveni Tom; e descântecul pe care-l 
spun înainte de a o arunca în apă. 

— Dar eu eram acolo şi n-am auzit nimic, obiectă Huck. 

— Asta-i bună! Făcu Tom. Cum erai s-auzi când au 
descântat-o în gând? 

— Tovarăşii admiseră şi ei, că fără descântece, o bucată, 
de pâine n-ar putea să facă nici o ispravă. 

— Ce n-aş da să fiu acum acolo, spuse Joe. 

— Dar eu! Zise Huck. Numai de aş şti cine s-a înecat. 
Băieţii rămaseră tăcuţi. Deodată, mintea lui Iom fu 
luminată de un gând minunat. El spuse: 

— Fraţilor, eu ştiu cine-i înecatul! Suntem noi! 

În clipa aceea se simțeau eroi. Izbânda lor li se părea 
măreaţă, erau socotiți dispăruţi, plânşi şi pomeniţi cu inima 
frântă de durere şi lacrimi amare. În urma lor nu rămâneau 
decât mustrările de cuget de a se fi purtat aspru cu ei, şi 
mai presus de toate erau ţinta invidiei tuturor băieţilor din 
oraş. Nici că se putea mai frumos. La urma urmelor, merită 
să fii pirat. 

Amurgul se apropia şi vaporul se depărta cu bărcile ce-l 
însoțeau. Haiducii de mare se întorseseră la cuibul lor. 
Mărirea lor şi tulburarea pricinuită de ei, îi făcea să nu-şi 
mai încapă în piele, de mândrie. Prinseră peşte, îşi 
pregătiră cina şi mâncară, apoi încercară să-şi închipuie ce 
se credea şi ce vorbea oraşul despre ei. Din punctul lor de 
vedere, surprinderea stârnită printre locuitori le apărea cât 
se poate de hazlie. Dar când se întunecă de-a binelea, toată 
veselia lor se topi. Discuţia se potoli şi acum şedeau tăcuţi, 
cu privirea aţintită la foc şi cu gândul aiurea. Tom şi cu Joe 
se gândeau la anumite persoane de acasă, care nu erau, ca 
şi ei, încântate de această dispariţie neaşteptată. Dar ideea 


aceasta îi umplu de teamă şi îndoială. Din când în când, Joe 
încercă să-i descoase şi pe ceilalţi doi, cum s-ar simţi, dacă 
s-ar reîntoarce în lumea civilizată... nu, nu chiar acum, 
dar... 

Dar Tom îi luă în râs. Huck se alătură de Tom şi agitatorul 
ideei de răzmeriţă trebui să tacă. 

Dar se făcu târziu şi Huck începu să moţăie. 

Joe îi urmă pilda şi curând nu se mai auzea decât sforăitul 
lor sănătos. 'Tom stătea sprijinit pe coate şi-i privea cu 
atenţie, într-un târziu, se ridică în genunchi şi la lumina 
pâlpâitoare a focului, începu să cerceteze iarba. Nu trecu 
mult şi găsi două bucăţi de scoarță de sicomar. Se aşeză la 
foc şi cu un creionaş roşu scrise ceva pe fiecare scoarță; 
una o făcu sul şi o vâri în buzunarul hainei lui, pe cealaltă o 
puse în pălăria lui Joe, împreună cu o bucată de cretă, o 
radieră, trei undiţe şi o bilă de cristal, care constituiau toată 
comoara unui şcolar. După aceea, porni tiptil între copaci şi 
la o distanţă de unde nu mai putea fi auzit, o rupse la fugă. 

Capitolul XIII. 

În câteva minute, Tom ajunse la bancul de nisip şi începu 
să înainteze prin apă spre ţărmul dinspre Illinois. Când îi 
ajunse apa mai sus de mijloc, el trecuse de jumătatea 
fluviului şi fiindcă acolo curentul era puternic, înotă restul 
de încă o sută de metri, care îl despărţeau de uscat. Ajunse. 
Îşi pipăi pergamentul, apoi porni prin pădure, de-a lungul 
țărmului. Cu puţin înainte de ora zece, ajunse într-un 
luminiş din dreptul oraşului şi zări vaporul acostat la malul 
înalt. Sub cerul înstelat, totul era cufundat în tăcere. Tom 
cobori din nou în apă şi după câteva mişcări, atinse barca 
remorcată de vapor. Se întinse pe fundul ei şi aşteptă: 
Deodată, se auzi sunetul clopoţelului de pe puntea de 
comandă şi-o voce răguşită dădu ordinul de plecare. 
Curând după aceea, vaporul se puse în mişcare. Iom se 
bucură de reuşită. Ştia că aceasta era ultima cursă a 
vaporului. După vreun sfert de oră, vârtejul roţilor încetă. 
Tom sări în apă, se lăsă dus de curent, iar la vreo patruzeci 


de metri în jos şi la adăpostul întunericului ieşi pe uscat. Se 
furişă de-a lungul uliţelor pustii şi în curând ajunse la 
gardul din dos al casei mătuşii. Sări gardul, ocoli casa şi 
privi prin fereastra salonului, unde ardea lumina. Văzu pe 
mătuşa Polly, Sid, Mary şi pe mama lui Joe Harper, strânşi 
laolaltă şi vorbind între pat şi uşă. Tom se apropie de uşă şi 
după ce ridică încet zăvorul, începu s-o împingă uşor 
înăuntru. Când socoti că poate să se strecoare prin ea, se 
lăsă pe brânci. 

— De ce pâlpâie lumânarea? Întrebă mătuşa Polly. Tom n- 
avea timp de pierdut. 

— Mi se pare că s-a deschis uşa. Ah! Nu se mai isprăvesc 
întâmplările astea ciudate! 

Du-te, Sid de-o închide! 

Tom dispăru la timp, sub pat. Rămase un timp nemişcat, 
apoi se târi până aproape de picioarele mătuşii. 

Şi cum vă spuneam, povestea mătuşa Polly, nu era un copil 
rău, numai neastâmpărat. Nu zic. Avea zile când era căpiat 
rău, dar ce să-i faci, aşa-s copiii şi nu te poţi potrivi la 
mintea lor. Of! Şi ce inimă bună avea! Şi biata femeie 
începu să plângă. 

— La fel era şi băiatul meu, veşnic pornit pe năzdrăvănii; 
dar nimeni n-ar putea spune că era hrăpăreţ. Şi când mă 
gândesc, că l-am bătut, fără să-mi dau seama, că eu singură 
am aruncat crema, fiindcă se acrise. A plecat sărmanul de 
el şi n-am să-l mai văd niciodată! Şi Mrs. Harper oftă din 
fundul inimii. 

— Eu cred că lui Tom îi e mai bine acolo, unde este acum! 
Spuse Sid: dacă n-ar fi... 

— Sid! 

Cu toate că n-o putea vedea, Tom simţi privirea 
dojenitoare a bătrânei. 

Când nu e de faţă, să nu-l vorbeşti de rău. Cine ştie unde o 
fi mititelul de el! Dumnezeu va avea grijă de el, nu-i nevoie 
de judecata ta, domnule! Oh! Madame Harper, nu mă pot 
împăca deloc cu gândul că l-am pierdut! 


Îl iubeam atât de mult, deşi uneori mă necăjea grozav. 

— Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Fie-i numele 
binecuvântat! 

Da, da, doamnă Harper, înţeleg durerea dumitale, şi la fel 
simt şi eu. Nu mai departe decât alaltăieri la prânz, Tom al 
meu a dat pisoiului din doctoria lui şi am crezut că bietul 
animal o să răstoarne toată casa. lar eu, Dumnezeu să mă 
ierte, l-am lovit pe Tom cu degetarul în cap. Dar acum, 
săracul, nu mai este... Ultimele lui cuvinte au fost o dojana 
pentru mine... 

Dar amintirea aceasta era copleşitoare pentru biata 
bătrână şi izbucni în plâns. Tom se jelea acum singur şi îi 
era milă de el, mai mult decât oricine. lar când o mai auzi şi 
pe Mary plângând şi pomenindu-l cu dragoste, începu să se 
creadă într-adevăr o persoană de seamă. Niciodată până 
acum nu avusese o părere atât de bună despre persoana sa. 
Jalea mătuşii îl mişca atât de mult, încât voi să iasă la iveală 
şi s-o îmbrăţişeze cu bucurie, dar se stăpâni şi rămase 
liniştit. Astfel află, că mai întâi, s-a crezut că se-necaseră în 
gârlă; după aceea s-a descoperit dispariţia plutei, pe urmă, 
nişte băieţi au spus că micii dispăruţi făgăduiseră că în 
curând oraşul va „afla câte ceva”. Înţelepţii puseră toate 
acestea laolaltă şi recapitulară: Băieţii plecaseră cu pluta şi 
vor acosta la oraşul cel mai apropiat, în josul fluviului. Cum 
însă la amiază, pluta a fost găsită, aruncată pe mal, la vreo 
cinci mile în jos de oraş, toată lumea era încredinţată că se 
înecaseră, altminteri ar fi ajuns acasă, răzbiţi de foame, 
înainte de a se înnopta. Se mai credea apoi, că cercetarea 
apei pentru regăsirea şi pescuirea corpurilor, rămăsese 
fără rezultat favorabil deoarece băieţii fuseseră târâţi de 
curenţi, spre mijlocul apei şi deşi erau buni înotători, ei n- 
au mai putut ajunge la mal. Acestea s-au petrecut miercuri. 
Dacă până duminică, corpurile lor nu vor fi găsite, atunci 
orice nădejde e pierdută pentru vecie, iar pomenirea 
dispăruţilor se va face chiar în dimineaţa aceea. Auzind 
acestea, Iom se cutremură. Mrs. Harper le spuse printre 


suspine „noapte bună” şi voi să plece. Atunci, dintr-un 
imbold comun, cele două femei greu încercate se 
îmbrăţişară, vărsând lacrimi amare. Apoi, se despărţiră. 
Mătuşa Polly trimise pe Sid şi pe Mary la culcare. Sid oftă 
puţin, dar Mary plângea cu jale. 

Mătuşa Polly îngenunche şi se rugă pentru sufletul lui Tom 
cu atâta ardoare şi cu atâta dragoste neţărmurită, încât pe 
Tom îl podidiră din nou lacrimile. Mult timp după ce se 
culcase bătrâna, el fu nevoit să rămână nemişcat, căci 
dânsa nu înceta să ofteze şi să treacă neliniştită, 
zvârcolindu-se mereu, când pe o parte, când pe cealaltă. 
După ce se potoli, în cele din urmă, îngâna doar, din când în 
când, cuvinte neînţelese. Tom ieşi de sub pat, se ridică în 
picioare şi stătu un timp, privind-o cu inima îndurerată. 
Scoase scoarţa de sicomar şi o puse alături de lumânare. 
Dar după o scurtă chibzuială, puse din nou scoarţa în 
buzunar, se apropie de faţa palidă a bătrânei, o sărută şi se 
strecură afară, închizând uşa în urma lui. 

Se înapoie pe acelaşi drum pe care venise şi se caţără pe 
punte, fără teamă, deoarece ştia că la ora aceea, paznicul 
navei dormea buştean. 

Dezlegă barca de la pupă, cobori în ea şi începu să 
vâslească, în susul apei. Când ajunse la o milă în sus de 
oraş, îndreptă barca de-a curmezişul şi vâslind vârtos, 
reveni la cealaltă parte a debarcaderului. Gândul lui era să 
captureze barca pentru nevoile lor, în ale pirateriei, fiind 
deci pradă cuvenită unui pirat; dar ştia că va fi căutată cu 
temeinicie şi că aceasta ar putea avea de rezultat 
descoperirea ascunzătorii lor. De aceea, ieşi la țărm şi intră 
în pădure. Şezu să se odihnească, luptându-se cu somnul, 
apoi se ridică şi-şi continuă drumul. Noaptea era pe 
sfârşite. Când ajunse în dreptul bancului de nisip al insulei, 
mijea de ziuă. Se odihni din nou, iar când soarele acoperea 
cu polei de aur oglinda nesfârşită a apei, se aruncă în 
valuri. Scurt timp după aceea, se opri ud leoarcă în pragul 
taberei şi-l auzi pe Joe, care spunea: 


— Nu Huck, Iom e un om de viţă şi are să se înapoieze. Nu 
ne lasă el pe noi singuri aici. Ştie că dezertarea de la 
datorie dezonorează pe un pirat şi apoi e prea mândru ca 
să facă una ca asta. Aş vrea numai să ştiu ce gânduri are? 

— Dar lucrurile rămân ale noastre, nu-i aşa? 

— Da, aproape, dar încă nu. În scrisoare spune că numai 
dacă nu se înapoiază până la dejun. 

— Iată-mă! Strigă Tom, făcându-şi o intrare de artist de 
teatru, măreaţă şi plină de ifose. 

Apariţia lui fu sărbătorită cu o masă îmbelşugată: slănină 
prăjită şi peşte. 

Tom povesti cu floricele aventura, iar când isprăvi, făcu o 
mutră de erou, grozav de închipuit. După aceea, se culcă la 
un adăpost umbrit, iar ceilalţi plecară la pescuit. 

Capitolul XIV. 

Pe la miezul nopţii, Joe se trezi şi-i sculă şi pe ceilalţi doi. 
Atmosfera încărcată prevestea apropierea furtunii. Băieţii 
se strânseră în jurul focului prietenos, deşi era o căldură 
înăbuşitoare. Stăteau tăcuţi şi aşteptau. Dincolo de lumina 
focului, întunericul era de nepătruns. Începu o adiere 
uşoară, şi un foşnet tainic susura în frunzişul copacilor din 
jur. Vântul începu să se înteţească şi murmurul ce venea din 
adâncul pădurii, îi făcu pe băieţi să creadă că sunt duhurile 
rele ale nopţii. Deodată, se făcu linişte. O linişte apăsătoare 
şi întunericul fu sfâşiat de o fulgerare, la lumina căreia se 
putea vedea desluşit fiecare fir de iarbă şi feţele palide ale 
piraţilor înfricoşaţi. Îndată urmă un tunet asurzitor, cu 
ecouri repetate, din toate colţurile văzduhului. O nouă 
răbufnire de vânt răscoli cenuşa din foc, acoperind pe băieţi 
cu o fulguială stranie. Pădurea fu luminată din nou deo 
străfulgerare, urmată de un bubuit ce zgudui pământul din 
temelii. O ploaie caldă începu să cadă în picături mari, 
răpăind pe frunzele copacilor. 

— Repede, băieţi, la adăpost! Strigă Tom. Săriră brusc şi o 
luară la fugă, prin desişul pădurii, împiedicându-se de 
rădăcini şi liane şi în curând se răzleţiră. Vântul mugea 


furios, fulgerele urmau unul după altul, trăsnetul se auzea 
la intervale scurte, asurzind vietăţile de pe pământ, iar 
ploaia cădea biciuită de uraganul în creştere. Rătăciţi, unul 
de altul, băieţii strigau din răsputeri, dar elementele naturii 
dezlănţuite le acopereau glasurile. Adăpostul, către care 
porniseră băieţii, era o prelată veche, întinsă printre copaci 
şi pe care o adusese Tom de la debarcader, în noaptea când 
se stabiliră pe insulă. Ei sosiră la adăpost unul câte unul, uzi 
până la piele, dârdâind de frig. Uraganul era în toi. Vântul 
puternic scutura cu furie pânza întinsă, şi în cele din urmă o 
smulse, repezind-o cine ştie unde. Băieţii se prinseră de 
mâini şi se îndreptară spre un stejar uriaş, aflat aproape de 
bancul de nisip. Insula gemea sub dezlănţuirea 
înspăimântătoare a grozăviei, care ameninţa să înghită 
petecul de pământ, izolat de restul lumii. Era o noapte grea, 
îngrozitoare pentru bieţii băieţi rămaşi fără adăpost. 
Statură zgribuliţi sub stejarul bătrân, până când, în cele din 
urmă furtuna se potoli. 

Când se întoarseră în tabără, găsiră o adevărată 
devastare. Sicomarul uriaş era doborât la pământ, focul 
stins şi tăciunii risipiţi în toate părţile. Abia mai dădură de 
câţiva cărbuni, aproape stinşi, cu care aţâţară din nou focul. 
Îşi pregătiră o mică gustare din rămăşiţele de provizii şi 
rămaseră strânşi în jurul focului, negăsind nicăieri o palmă 
de pământ uscat, unde să se poată odihni. Aşteptară 
răsăritul soarelui, care începu să dogorească din ce în ce 
mai mult; apoi, se lungiră pe nisipul zvântat şi dormiră până 
la ora prânzului. Tom le pregăti câte ceva de îmbucat, dar 
dorul de casă începu să-i roadă. Tom recunoscu starea lor şi 
propuse o partidă de bile. Ceilalţi nu se învoiră. Tom le 
reaminti jurământul şi asta-i mai însenină. Când le dispăru 
şi această din urmă licărire de seninătate, Tom le spuse că 
deoarece nu mai erau pirați, puteau să se facă „Piei-roşii”. 
Propunerea fu primită cu mare însufleţire şi după ce-şi 
mânjiră tot corpul cu noroi, se înfundară în pădure în chiote 
sălbatice. Erau câteşitrei şefi de trib şi conduceau 


războinicii care se năpusteau peste aşezările albilor 
civilizaţi. Cum însă nu dădeau decât tot peste ei, se luau la 
bătaie crâncenă, zgâriindu-se şi scorojindu-se fără milă. 
Petrecerea îi mulţumi pe deplin. Apoi se adunară la tabără, 
obosiţi şi flămânzi. Se aflau în faţa unei mari încurcături. 
Ostilitățile nu puteau lua sfârşit până nu se încheia pacea, 
iar pacea nu putea fi încheiată, până nu se putea fuma din 
luleaua păcii. 

Alt mijloc de împăciuire nu cunoşteau. Dintre cei trei şefi 
de triburi, doi să căiau amarnic că nu rămăseseră pirați. 
Dar n-aveau încotro. Îşi umplură pipele şi începură să 
pufăie cu mult curaj. Spre mirarea lor, băgară de seamă că 
fumul nu le pricinuia acum nici un rău. Prinzând din ce în ce 
mai mult curaj, fumară şi după cină şi statură de vorbă 
până în noapte târziu, făurind fel de fel de planuri de viitor. 

Să-i lăsăm pentru moment să flecărescă în voie şi să 
fumeze după pofta inimii. 

Capitolul XV. 

O după-amiază de sâmbătă. În micul orăşel, destul de 
liniştit şi altă dată, domnea acum o tăcere neobişnuită. 
Familiile Harper şi mătuşa Polly se îmbrăcară în doliu. 
Locuitorii îşi vedeau de treburi, întristaţi, vorbeau puţin şi 
oftau mult. Pentru copiii orăşelului, vacanţa de duminică 
devenise o povară apăsătoare. 

Jocurile nu le mai făceau plăcere, de aceea le părăsiră 
rând pe rând pe de-a întregul. 

Sărmana Becky Thatcher se pomeni în curtea pustie a 
şcolii, dar nici aici nu găsi nimic, care să-i aline durerea. Îşi 
zise: 

— O! Dacă aş mai avea barem mânerul lui de alamă, dar n- 
am nici o amintire de la el şi ochii-i se umplură de lacrimi. 

Se opri în loc şi începu să-şi vorbească: 

— Chiar în locul ăsta a fost. Dacă ar fi să mai fie vreodată, 
n-aş mai zice nimic pentru nimica-n lume. Dar de-acum s-a 
dus şi n-am să-l mai văd niciodată, niciodată. 


Gândurile acestea o copleşiră şi se depărta cu obrajii 
scăldaţi în lacrimi. 

Un grup de fete şi băieţi, tovarăşi dejoacă ai lui Iom şi Joe, 
se apropiară de gardul şcolii şi se opriră, uitându-se peste 
uluci în curte. Începură să discute cu admiraţie ce şi cum a 
făcut 'lom, când l-au văzut ultima dată şi cum şi ce fleacuri 
povestea Joe şi fiecare dintre ei arăta locul unde stătuseră 
aceşti doi prieteni, în clipele acelea. Vorbeau numai despre 
aceşti prieteni dispăruţi, zicând: 

— Uite, şi stăteau, tocmai cum stau acuma aici - şi eram 
aproape de el, ca acuma de tine - şi el zâmbea, uite aşa - şi 
atunci am simţit ceva trecând pe deasupra mea, ceva 
grozav, ştii! Dar până acum nu mi-am putut da seama ce 
era! 

Începu o ceartă serioasă asupra meritului de a fi văzut cel 
din urmă, pe cei doi dispăruţi. Erau numeroşi candidaţii la 
această premieră lugubră şi fiecare aducea probe cu 
martori, că el fusese ultimul care vorbise cu dispăruţii. Până 
când, la urmă, se făcură două grupuri, dintre care unul îşi 
dădea ifose de mare importanţă, ceea ce stârni invidia 
celuilalt grup. Un biet băiat, care sta mai la o parte, dar 
care nu voia să rămână mai prejos, spuse c-o mândrie 
puţină obişnuită: 

— Pe mine, Iom Sawyer m-a trântit odată! Dar această 
ispravă o putură afirma şi alţii şi chiar mulţi dintre băieţi, 
astfel încât meritul de a fi trântit de Tom se micşora, cu cât 
erau mai mulţi concurenţi. 

Ceata se depărta, continuând să discute întâmplări din 
viaţa eroilor dispăruţi. 

A doua zi dimineaţa, după ora de religie, clopotul începu 
să sune pentru ceremonia funebră. Credincioşii adunaţi se 
opreau pentru câteva clipe în pridvor ca să discute în 
şoaptă întâmplarea aceasta nenorocită. 

În lăcaşul sfânt, în afară de foşnetul hainelor, nu se auzea 
nici o şoaptă. Nimeni nu-şi aducea aminte să mai fi fost 
vreodată atâta lume la biserică. După o aşteptare plină de 


pioasă reculegere, uşa se deschise şi intră mătuşa Polly 
urmată de Sid şi Mary, apoi familia Harper, îmbrăcaţi toţi în 
doliu. Întreaga asistenţă se ridică în picioare şi rămase aşa, 
până când îndoliaţii luară loc în rândul din faţă. Se făcu din 
nou tăcere adâncă, întreruptă doar de câte un suspin 
înăbuşit. Atunci parohul îşi împreună mâinile şi rosti 
rugăciunea. Intonară psalmul: Eu sunt învierea fi viaţa... 
Pomenind apoi pe cei răposaţi întru Domnul, preotul îi 
zugrăvi în culori atât de vii şi îi lăudă atât de mult, pentru 
frumosul lor caracter şi pentru viitorul lor mult făgăduitor, 
încât asistenţa fu cuprinsă de remuşcări amare, deoarece 
până atonei nu le luaseră în seamă decât defectele. 

Parohul continua să vorbească despre unele incidente din 
viaţa celor morţi, care erau model de bunătate şi gingăşie 
copilărească, iar cei de faţă, acum de-abia puteau să vadă 
cât de frumoase şi înălţătoare au fost episoadele acelea, 
care pe vremea aceea li se păruseră năzbâtii diavoleşti, 
demne de a fi plătite cu băţul. Asistenţa se simţi atât de 
mişcată de evocările preotului, încât la sfârşit, toată lumea 
izbucni în lacrimi, formând un cor de hohote înăbuşite şi 
chiar predicatorul, târât de potopul simţămintelor de 
adâncă durere şi compătimire, plângea la pupitru. 

La galerie se produse un zgomot, pe care nu-l auzise! 
nimeni. O clipă după aceea, uşa bisericii se deschise; 
preotul îşi ridică ochii umezi din batistă şi rămase 
încremenit. Privirea lui ciudată fu observată mai întâi de 
unul, apoi de altul şi deodată întreaga asistenţă sări în 
picioare, spre a urmări cu ochii căscaţi pe cei jeluiţi; ei 
intrau, înaintând spre băncile din faţă. 

În frunte mergea Tom; Joe venea la mijloc, iar la urmă, 
Huck. 'Toţi trei erau într-un hal de murdărie nespusă şi-şi 
târau zdrenţele după ei, acoperindu-şi nasul cu palma. 
Stătuseră ascungşi în galeria neîntrebuinţată, de unde 
ascultaseră propriul lor prohod. 

Tom şi Joe fură copleşiţi de îmbrăţişările şi de sărutările la 
ai lor, iar sărmanul Huck stăm deoparte ruşinat şi neliniştit, 


neştiind ce să facă şi unde să se ascundă din faţa atâtor 
priviri curioase. Se codi puţin, apoi vru să se retragă, dar 
Tom îl apucă de braţ şi-i zise: 

— Asta nu-i frumos, mătuşă Polly. Cineva trebuie să se 
bucure şi pentru Huck. 

— Aşa? Sărmanul băiat, îmi pare bine că-l văd. Dar atenţia 
binevoitoare a mătuşii spori şi mai mult neliniştea lui Huck. 

Deodată, se auzi glasul puternic al preotului: 

— Binecuvântat fie numele Domnului, începeţi. Asistenţa 
cântă cu atâta însufleţire, cum nici bătrânii nu-şi aduceau 
aminte să fi auzit vreodată. 

Tom Sawyer, piratul, privi spre tineretul plin de invidie şi-şi 
zise că acesta e momentul cel mai de seamă din toată viaţa 
lui. 

În ziua aceea mătuşa îl sărută de mai multe ori decât ar fi 
meritat altă dată, într-un an întreg. 

Capitolul XVI. 

Aceasta era marea taină a lui lom: să pună la cale 
întoarcerea acasă a bandei de pirați şi să ia parte la 
propriul lor prohod. 

Sâmbătă seara, băieţii trecuseră fluviul cu ajutorul unei 
buturugi şi ajunseră la țărm la vreo şase mile în jos de oraş; 
noaptea o petrecuseră în pădurea din vecinătatea oraşului, 
apoi, aproape de ivirea zorilor se strecurară de-a lungul 
străzilor părăsite, până la biserică. Printre băncile şchioape 
de câte un picior, aflate în galerie, ei îşi împliniră somnul. 

Luni dimineaţa, la ceai, mătuşa Polly şi cu mătuşa Mary se 
întreceau în a satisface cea mai mică dorinţă a lui Tom. 
Începură o discuţie aprinsă, în cursul căreia, mătuşa Polly 
zise: 

— Bine, Tom, nu zic că n-a fost o glumă frumoasă să ne 
lăsaţi să suferim aici aproape o săptămână, în timp ce voi vă 
făceaţi de cap. Dar e trist, că te-a răbdat inima să ne laşi 
îndureraţi. Dacă ai putut veni să iei parte la prohod, ai fi 
putut veni şi să-mi dai ştire că nu erai mort, ci numai fugit 
de acasă. 


— Da, puteai să faci asta, spuse Mary şi cred că ai fi făcut- 
O, dacă te-ai fi gândit? 

— M-da! Nu ştiu. Ne-ar fi stricat socotelile. 

— Aş fi meritat atâta atenţie din partea ta, spuse mătuşa 
cu tristeţe. 

— Matale ştii, cât de mult de iubesc, spuse 'Tom. 

— Ar trebui s-o şi dovedeşti din când în când. 

— Recunosc că ar fi trebuit să mă gândesc la matale, 
spuse Tom, cu câinţă; dar cu toate astea te-am visat. Asta 
nu-i de ajuns? 

— Nu-i mare lucru, şi o pisică face atâta. Dar tot e ceva. Şi 
cum m-ai visat? 

— Păi, miercuri noaptea, am visat că şedeai colo lângă pat, 
Sid şi Mary şedeau lângă garderobă. 

— Da, întocmai! Aşa stăm întotdeauna. Îmi pare bine, că 
te-ai ostenit atâta pentru noi. 

— Şi se făcea, că era şi mama lui Joe Harper. 

— Da, era. Altceva, ce-ai mai visat? 

— O, o mulţime. Dar le-am cam uitat. 

— Încearcă să-ţi aminteşti. 

— Parcă ar fi fost curent şi... şi... 

— Haide, Tom, ce făcea curentul? 

Tom îşi apăsă un deget pe frunte şi simula că vrea să-şi 
aducă aminte. Apoi zise: 

— Da! Acuma ştiu: Curentul făcea să pâlpâie lumânarea. 

— Slavă Domnului! Spune mai departe, Tom. 

— Şi parcă... ai fi spus... că uşa... 

— Continuă, lom! 

— Stai puţin să mă gândesc... Da, ai spus că uşa era 
deschisă. 

— Să nu mă mişc de aici, dacă n-am zis aşa! Nu-i aşa, 
Mary? Spune mai departe! 

— Pe urmă... nu sunt sigur, dar... parcă i-ai spus lui Sid s-o 
închidă... 

— Laudă Domnului! Aşa a fost. Şi să mai spună cineva că 
visurile nu-s adevărate! Aş vrea să ştiu ce o să spună, când 


o auzi doamna Harper, cu tot disprețul ei pentru superstiții! 

— O, de acum ţin minte bine de tot ce ai spus: Spuneai, că 
nu eram un copil rău, dar aşa suntem noi băieţii câteodată 
şi nu te poţi potrivi la mintea noastră. 

— Chiar aşa am spus! Sfinte Doamne! 

Şi. Ll nu epui să plflngi. 

— Da, am plâns. Dar nu pentru prima oară, asta să ştii. Şi 
pe urmă? 

— A început să plângă şi doamna Harper şi a spus că, la fel 
era şi băiatul ei şi-i părea destul de rău că l-a bătut pe Joe 
pentru crema de lapte, pe care a aruncat-o chiar dânsa... 

— Sfântul Duh al prorocului a fost cu tine, Iom. Fie numele 
lui Dumnezeu lăudat. Spune mai departe. 

— Apoi, Sid a spus: 

— Eu nu ştiu, dacă am spus ceva... făcu Sid. 

— Ba, ai spus Sid! Sări în vorbă Mary. 

— Tăceţi din gură şi lăsaţi-l pe 'Iom să vorbească. Pe urmă, 
Tom? 

— Pe urmă, aţi vorbit de una de alta, cum s-a cercetat 
fluviul şi că aţi hotărât să ne prohodiţi duminică dimineaţa. 
Apoi matale şi cu doamna Harper aţi început să plângeţi şi 
după aceea dânsa a plecat acasă. 

— Chiar aşa a fost. Să fi fost de faţă şi tot n-ai fi ştiut mai 
bine. Continuă, Iom! 

— Pe urmă te-ai rugat pentru odihna sufletului meu. Şi 
când te-ai culcat, erai atât de întristată, încât am luat o 
scoarță de sicomar şi am scris pe ea: „nu suntem morţi... 
Am plecat să ne facem pirați”... şi am pus-o pe masă lângă 
lumânare. Atunci parcă te-ai mai liniştit şi arătai atâta 
bunătate în somn, încât m-am aplecat şi te-am sărutat. 

— Spui drept, Iom? Să ştii că pentru asta te iert de toate! 
Şi bătrâna îşi îmbrăţişa cu duioşie nepoţelul ei năbădăios. 

— Chiar dacă a fost numai un vis, e foarte frumos din 
partea lui, spuse Sid destul de tare ca să fie auzit. 

— 'Ţine-ţi gura, Sid! Ce a făcut el în vis, ar fi făcut şi treaz. 


— Poftim, Iom, un măr frumos, pe care l-am păstrat pentru 
tine, în cazul când te-oi mai regăsi vreodată. Şi acum 
duceţi-vă la şcoală. Mulţumesc lui Dumnezeu, pentru 
bunătatea Lui, cu care m-a hărăzit, dându-mi-te înapoi, ca o 
răsplată a credinţei mele în poruncile Lui Sfinte. 

Copiii se îndreptară către şcoală, iar bătrâna plecă la 
Doamna Harper s-o convingă de adevărul visului minunat al 
lui Tom. Când ajunseră în stradă, Sid nu se putu stăpâni să 
nu spună: 

— Nostim vis! Să spui tot ce s-a întâmplat, fără să greşeşti! 

Tom socoti că de Becky Thatcher putea acum să se 
lipsească. Gloria îl mulțumea pe deplin şi era hotărât să 
trăiască numai pentru glorie. Fiind eroul răsfăţat al tuturor, 
fata va căuta poate să se apropie de el. Dar se va izbi de 
aceeaşi nepăsare cu care-l tratase ea în trecut. 

Nu trecu mult şi fata sosi. Iom se prefăcu că n-o vede. Se 
apropie de un grup de băieţi şi fete şi intră în vorbă cu ei. 
Curând, el băgă de seamă că ea îşi făcea de lucru numai în 
apropierea lui. Îmbrâncea şi fugărea copiii, pe care îi 
prindea în vecinătatea lui. 

Obrajii ei îmbujoraţi şi privirile ce i le arunca pe furiş, 
satisfăceau mândria lui Tom. 

Deodată Becky văzu că Iom stătea de vorbă cu Amy 
Lawrence mai mult decât cu oricare altul. Simţi o durere 
săgetându-i inima şi deveni neliniştită. Încercă să se 
depărteze, dar picioarele i se înmuiară şi o siliră să se 
apropie şi mai mult. Cu o voiciune silită, ea se adresă unei 
fete chiar de lângă Tom: 

— Ascultă, Mary Austin, de ce n-ai venit la biserică? 

— Am fost, nu m-ai văzut? 

— Nu, unde stăteai? 

— Eram în grupa lui Miss Peters, unde merg întotdeauna. 
Dar eu te-am văzut. 

— Da? Ciudat. Voiam să-ţi vorbesc despre excursie. 

— Nu mai spune. Cine-o face? 

— Mama mea, pentru mine. 


— Mă invitaţi şi pe mine? 

— Pe oricine vreau eu. 

— Şi când are să fie? 

— Pe la vacanţa mare. 

— Vai, ce bine-mi pare. O să fie lume multă, nu-i aşa? 

— Da, toată lumea, care mi-e prietenă, sau va vrea să-mi 
fie, şi ea aruncă o privire spre 'lom, care tocmai povestea lui 
Amy Lawrence, cum trăsnetul a doborât sicomorul uriaş, 
numai la trei metri de el. 

— Pot veni şi eu? Întrebă Grâce Miller. 

— Da! 

— Dar eu? Făcu Sally Rogers. 

— Da. 

— Şi eu? Spuse Suzi Harper. Şi cu Joe? 

— Da, şi tu şi el. 

Fu potolită toată lumea, afară de Tom şi Amy. Atunci el se- 
ntoarse cu nepăsare şi luă şi pe Amy. Buzele Becky-ei 
tremurară şi o podidiră lacrimile, dar îşi ascunse cu eroism 
supărarea şi continuă să glumească flecărind, cu cine-i 
ieşea în cale. 

În faţa mâhnirii ei însă, bucuriile unei excursii în 
perspectivă se risipiră şi curând, la prima ocazie, ea de 
depărta, spre a-şi putea uşura inima într-un loc ascuns. 
Când sună, clopoţelul, ea se ridică hotărâtă să se răzbune. 

La recreaţie, Tom reluă discuţia cu Amy, iar pentru 
umilirea desăvârşită a Becky-ei o luă pe partenera sa la 
braţ şi porni în căutarea adversarei. 

Când o descoperi, Tom se simţi înfrânt. Pe o bancă din 
dosul şcolii, Becky şedea alături de Alfred Tempe şi amândoi 
răsfoiau o carte cu poze; atât de cufundaţi şi având capetele 
atât de apropiate, se aplecau peste carte, încât păreau a fi 
străini de restul lumii. Iom simţi un val de gelozie, 
năvălindu-i în inimă şi începu să-i pară rău că nu s-a folosit 
de prilejul, când putea să se împace cu Becky. Îi venea să 
plângă de ciudă. Amy pălăvrăgea cu inima plină de bucurie, 
dar la întrebările ei, Tom răspundea cu vorbe tărăgănate. 


Ori de câte ori treceau prin dosul şcolii, trebuia să 
întâmpine aceeaşi privelişte nesuferită, precum şi 
nepăsarea supărătoare a fetei, care se prefăcea că nu iain 
seamă prezenţa lui. În sinea ei însă, se bucura de 
înfrângerea lui. Flecăreala Amy-ei devenindu-i nesuferită, 
Tom căuta fel şi chip să scape de ea, dar degeaba, fata 
ciripea întruna. Tom se gândi: 

— La naiba, nu pot scăpa de tine deloc? 

Tocmai atunci ea îi dădea a înţelege că la ieşirea din 
şcoală, îl va aştepta la poartă. Drept răspuns, Tom se uită la 
ea cu dispreţ şi o părăsi. 

— Hm! Va să zică este cu alt băiat! Îşi zise Tom, scrâşnind. 
Şi tocmai cu maimuţoiul ăsta, care se crede cel mai 
aristocrat băiat din St. Petersburg. Foarte bine! Te-am 
trântit chiar în ziua când ai venit, domnişorule, în oraşul 
acesta şi am să te dau cu capul de pământ, cum oi pune 
mâna pe tine. O să te învăţ eu minte, domnule! Fii pe pace! 

Făcu gesturi mari de luptă cu un adversar închipuit. 

— Aha! Nu-ţi convine? A? Stai, să-ţi arăt eu! Na, na! 

Şi bătălia închipuită în mintea lui se termina în favoarea lui 
Tom. 

Tom petrecu recreaţia de prânz la şcoală. 

Trădarea crudă a Becky-ei îl copleşi într-atât încât nu mai 
luă parte la nici o năzbătie în recreaţie. Becky şi Alfred îl 
dădură gata. Deoarece Tom nu se vedea, Becky începu să se 
simtă stingheră şi-i părea rău că a împins lucrurile atât de 
departe. Când văzu că Becky nu se mai interesează de el, îşi 
căută de vorbă: 

— la priveşte, ce poză frumoasă? 

Dar Becky, care nu se mai putea stăpâni, îi strigă: 

— Lasă-mă în pace! Mă plictiseşti! Şi izbucnind în lacrimi 
se depărta. 

Alfred se luă după ea şi încercă s-o îmbuneze, dar ea îl 
repezi: 

— Pleacă de aici şi lasă-mă în pace! Nesuferitule! Băiatul 
se opri, întrebându-se cu ce să-i fi greşit când tocmai ea îi 


spuse că s-ar uita la poze toată după-amiaza, dar fata plecă 
plângând, îngândurat, Alfred intră în clasa părăsită. Se 
simţi umilit. Nu-i fu greu să ghicească adevărul, că fata îl 
făcuse o unealtă împotriva lui Tom Sawyer. Nici prin gând 
nu-i trecea să-l urască pe Iom, dar acum căuta să se 
răzbune pe el, fără să-şi rişte prea mult pielea. Privirea-i 
căzu peste cartea de citire a lui Tom. 

lată prilejul. Deschise cartea la lecţia de după-amiază şi 
turnă cerneală peste toată pagina. În clipa aceea, Becky se 
uită pe fereastră şi-l surprinse asupra faptului. Apoi se 
depărta, fără ca el s-o vadă şi porni spre casă, hotărâtă să-l 
întâlnească pe Tom şi să-i spună totul. Tom îi va mulţumi şi 
se vor împăca. Dar la jumătatea drumului se răzgândi. Îşi 
aduse aminte de purtarea lui Tom, când fusese vorba de 
excursie şi se hotări să-l lase să se descurce singur. 

Capitolul XVII. 

Tom, sosi acasă într-o stare de plâns şi din primele cuvinte 
ce-i spuse mătuşa Polly, el înţelese că paharul suferințelor 
lui încă nu se umpluse. 

— Tom, îmi vine să te bat. 

— Dar, ce am făcut mătuşo? 

— Destule ai făcut, băiete. Uite, am fost Ia doamna Harper, 
cu gândul s-o conving că visurile sunt adevărate şi când 
colo, ce să vezi? Între timp, dumneaei aflase de la Joe că tu 
ai fost aici, în noaptea aceea şi ai auzit totul. Ascultă, Tom. 
Eu nu ştiu ce o să iasă din tine, dacă acum, când eşti mic, 
faci isprăvi de-astea. Păi, se poate să mă laşi tu să mă duc 
ca o caraghioasă la d-na Harper, fără să-mi fi spus 
adevărul? 

În sinea lui, Tom recunoscu totuşi că, ceea ce dimineţa i s-a 
părut o glumă ingenioasă, acum era ceva meschin şi 
prostesc. Tom lăsă capul în jos şi după un timp zise: 

— Îmi pare rău, mătuşo, dar la asta nu m-am gândit. 

— Nu te-ai gândit. Păi sigur, tu nu te gândeşti niciodată 
decât la tine. Ai venit aici noaptea să-ţi râzi de jalea noastră 


şi ai crezut că mă poţi prosti cu minciuna ta cu visul; dar 
niciodată nu te-ai gândit să vii să ne risipeşti supărarea. 

— Mătugşo, acum îmi dau seama şi eu că n-a fost frumos din 
partea mea, dar n-am vrut să-mi bat joc de nimeni, zău! Şi 
apoi în noaptea aceea n-am venit să râd de matale. 

— Atunci pentru ce ai venit? 

— Ca să vă spun că nu ne-am înecat. 

— Aş fi cea mai fericită fiinţă din lume, dacă aş putea să 
cred că tu, cu gândul ăsta ai venit, dar ştii bine, că nu-i 
adevărat şi ştiu şi eu. 

— Zău! Mătuşă. E adevărat, să nu mă mişc de aici, dacă 
nu-i adevărat. 

— Nu minţi, Tom. Îţi îngreunezi situaţia. 

— Nu mint, mătuşo, e adevărat ce spun. Voiam să dau de 
ştire, că trăim şi de aceea am venit. 

— Ah! Tom, ce n-aş da să te pot crede. Asta te-ar izbăvi de 
multe păcate. Dar de ce nu mi-ai spus cel puţin mie? 

— Fiindcă, vezi matale, când aţi început să vorbiţi despre 
prohod, mi-a venit ideea să ne ascundem în galerie şi parcă 
nu-mi venea să-mi stric planul. De aceea am băgat scoarţa 
din nou în buzunar şi am tăcut. 

— Ce fel de scoarță? 

— Pe care scrisesem că am plecat să facem piraterie. Îmi 
pare rău acuma, că nu te-am trezit, când te-am sărutat. 

Expresia aspră de pe faţa mătuşii dispăru şi în ochii ei 
apăru o licărire de blândeţe. 

— M-ai sărutat pe mine, Iom? 

— Da! 

— Eşti sigur? 

— Absolut sigur. 

— Şi de ce m-ai sărutat? 

— Pentru că te iubeam atât şi mi-era milă de mata, 
văzându-te cum oftai în somn. 

Cuvintele lui o convinseră. Când vorbi, vocea îi tremura de 
emoție. 


— Sărută-mă încă o dată, Iom. Şi acum du-te la şcoală şi 
caută să fii băiat cuminte. 

Îndată după plecarea lui, se apropie de un dulap şi scoase 
la iveală rămăşiţele hainei lui Tom, cu care el plecase la 
piraterie. O clipă se opri şi-şi zise: 

— Nu, nu pot. Cred că chiar dacă a minţit, bietul băiat m-a 
liniştit atât de mult cu minciuna lui, încât cred că Dumnezeu 
îl va ierta pentru asta, căci vorbea cu atâta bunătate şi eu 
nu vreau să aflu că a minţit. 

Puse haina deoparte şi stătu un moment pe gânduri. De 
două ori întinse şi-şi retrase mâna. A treia oară îşi întări 
voinţa cu gândul: O minciună ca asta nu mă poate supăra. 
Apoi, scotoci prin buzunarele hainei. În clipa următoare ea 
citi printre lacrimi, bucata de scoarță, scrisă de Tom, şi-şi 
zise: 

— l-aş putea ierta şi o mie de păcate! 

Capitolul XVIII. 

În felul cum mătuşa Polly l-a sărutat pe Tom, era ceva, 
care-i alungă toate gândurile negre şi-l făcu să se simtă din 
nou fericit. El porni la şcoală şi avu norocul ca la prima 
cotitură a străzii să se întâlnească întâmplător cu Becky 
Thatcher. Fără să şovâie, se repezi la ea şi-i zise: 

— M-am purtat urât cu tine, Becky, şi-mi pare aşa de rău. 
N-am să mai fac aşa în toată viaţa mea. Ie rog, iartă-mă, 
vrei? 

Fata se opri şi-l privi cu dispreţ. 

— Bine, domnule Sawyer, n-ai decât să nu mai faci, dar 
între noi totul s-a sfârşit. 

Ea înălţă capul şi trecu înainte. Tom rămase atât de năucit, 
încât nu-i putu spune nici: 

— Cui îi pasă, maimuţo? Decât când era prea târziu. De 
aceea, nu zise nimic. Dar furia îl mistuia fără milă. Intră pe 
poarta şcolii, gândindu-se că dacă ea ar fi acum, un băiat, 
ar da cu el de pământ să-l pomenească atâtea zile cât oi mai 
avea. Trecu pe lângă ea şi-i aruncă o vorbă supărătoare, la 
care ea ripostă acum şi aştepta cu nerăbdare clipa, când 


Tom va descoperi pagina batjocorită din cartea de citire. 
Dacă ar fi avut cea mai mică idee la ce-l expunea pe Alfred 
Temple, setea ei de răzbunare s-ar fi potolit. 

Dar biata fată nu-şi dădea seama cât de aproape era ea 
însăşi de necazuri. 

Mr. Dobbins, învățătorul, era între două vârste; totuşi mai 
mocnea în el o ambiţie nesatisfăcută. Din tinereţe, nutrise 
dorinţa de a se face medic, dar sărăcia nu-i îngăduise să 
devină decât un biet învăţător. În sertarul de la catedră 
ţinea o carte misterioasă pe care o scotea, în fiecare zi, 
când elevii îşi vedeau de lecţii şi se cufunda în ea. Cartea 
aceasta o ţinea sub cheie şi cu toată primejdia ce-i 
ameninţa, nici un elev nu s-ar fi dat în lături de a privi în ea, 
măcar o dată. Fiecare avea teoria lui personală asupra 
felului cărţii şi nu era chip să se ajungă odată la lămurirea 
acestei taine. Trecând pe lângă catedră, care era în 
apropierea uşii, Becky văzu că cheia era în broască şi cum 
nu era nimeni în apropiere, scoase cartea. Citi titlul din 
pagina întâi: „Tratat de anatomie” de Prof. Cutare. Nu 
înţelese nimic. Începu să frunzărească mai departe. Dădu 
peste o planşă cu figuri colorate, reprezentând corpul 
omenesc. În clipa aceea, Tom Sawyer intră pe uşă. Becky 
tresări şi vrând să închidă cartea, avu nenorocul să rupă 
pagina până la jumătate. O aruncă în sertar, întoarse cheia 
şi de ruşine şi de necaz, izbucni în plâns. 

— Tom Sawyer, eşti un prost! 'Te furişezi ca să mă spionezi 
ce fac? 

— De unde puteam să ştiu ce făceai tu? 

— Ar trebui să-ţi fie ruşine, Tom Sawyer, fiindcă vrei să mă 
pârăşti pentru ca învățătorul să mă pedepsească. Eu încă n- 
am mâncat bătaie la şcoală! 

Apoi bătu cu piciorul în podea şi zise: 

— Fă cum crezi şi cum vrei. Dar ştiu şi eu ceva. Stai numai 
să vezi ce-o să se întâmple. Nesuferitule! Şi se repezi afară 
plângând. 


— Ce caraghioasă-i fata asta. N-a mâncat niciodată bătaie 
în şcoală. Parcă ar fi cine ştie ce mare lucru! În tot cazul nu 
eu am să fiu acela care o s-o pârască lui moş Dobbins. Are 
să se dea de gol singură, fiindcă faţa le trădează pe fete, 
întotdeauna. De bătaie n-o să scape în nici un fel. 'lom se 
gândi puţin, apoi adăugă: 

— Ehei! Ce n-ar da ea să mă vadă pe mine în locul ei! Tom 
ieşi în curte şi se amestecă printre copiii gălăgioşi. Nu mult 
după aceea, învățătorul sosi şi elevii intrară în clasă. 

Se gândi să n-o compătimească, dar descoperind pagina 
mânjită din cartea lui de citire, n-o slăbi din ochi. Becky se 
reculese şi ea puţin din tulburarea ei şi urmărind cu interes 
mutra lui Tom, era cu totul departe de ce petrecea în jurul 
ei. Trecu o oră; învățătorul moţăia în scaun. În clasă nu se 
auzea decât murmurul somnoros al elevilor, care-şi citeau 
lecţia. Din când în când, Mr. Dobbins se întindea, trosnindu- 
şi oasele, căsca, apoi deschidea sertarul, punea mâna pe 
carte, dar părea nehotărât dacă s-o scoată, ori nu. Mai toţi 
copiii îşi ridicau privirile somnoroase la el, numai doi dintre 
ei îi urmăreau mişcările cu cea mai mare atenţie. Un timp, 
Mr. Dobbins mângâie cartea, apoi o scoase. Se aşeză mai 
bine în scaun şi începu să citească. Iom aruncă o privire 
spre Becky. O văzu ghemuită, ca un iepuraş rănit şi în clipa 
aceea uită de toată sfada dintre ei. Ca s-o scape din 
strâmtoare, el plănui să smulgă cartea din mâna 
învățătorului, dar n-avu timp să-şi pună planul în aplicare. 
Învățătorul deschise cartea şi imediat ridică ochii asupra 
clasei. Avea ceva în privire, care făcu toţi copiii din clasă să 
tremure şi să lase ochii în jos. Timp de vreo zece secunde, 
fu o tăcere adâncă; învățătorul îşi umflă pieptul, apoi răcni 
furios: 

— Cine a rupt cartea aceasta? 

Urmă o pauză, în care s-ar fi putut auzi căderea unui ac. 
Învățătorul eeâcetă rând pe rând faţa fiecărui elev. 

— Benjamin Rogers, tu ai rupt cartea aceasta? Un semn 
de tăgadă. Altă pauză. 


— Joseph Harper, ta? 

Altă tăgadă. Tom deveni din ce în ce mai neliniştit, 
învățătorul făcu o pauză, apoi trecu la fete: 

— Amy Lawrence? 

Un semn negativ cu capul. 

— Grâce Miller. Acelaşi semn. 

— Suzan Harper, ta ai umblat aici? 

Altă negare. Următoarea era Becky Thatcher. Tom 
tremura ca varga. Situaţia era disperată. 

— Rebecca Thatcher (Iom se uită la faţa ei albă ca varul, 
crispată de groaza prin care trecea). Tu ai rupt - hai! Uită- 
te în ochii mei (ea îşi ridică mâinile rugătoare). Tu ai rupt 
cartea asta? 

În mintea lui Tom străfulgera un gând hotărât. 

— Eu am rupt-o! Zise Iom. 

Toată clasa, încremenită, se uita la el. O clipă, şi Iom stătu 
locului, spre a-şi aduna mintea-i răvăşită, şi când porni să-şi 
primească pedeapsa, mirarea, recunoştinţa şi adoraţia ce 
străluceau în ochii lui Becky, îl răsplătea din belşug, pentru 
cele o sută de bețe ce-l aşteptau. 

Stăpânit de măreţia gestului nobil, el suportă fără crâcnire 
cea mai grozavă pedeapsă ce a administrat-o vreodată Mr. 
Dobbins. Primi de asemenea cu nepăsare şi. Sentința, prin 
care era condamnat să stea închis în şcoală două ore în 
plus, căci ştia cine-l va aştepta afară, după terminarea 
pedepsei. 

În seara aceea, Tom se culcă, urzind planuri de răzbunare 
împotriva lui Alfred Temple, deoarece pocăită şi ruşinată, 
Becky îi spuse tot, fără să uite propria ei trădare. Curând 
însă, gândurile de răzbunare făcură loc visurilor plăcute şi 
în cele din urmă, el adormi, legănat de ecoul ultimelor 
cuvinte ale lui Becky: 

— Tom, ai fost atât de nobil! 

Capitolul XIX. 

După examenul de fine de an, Becky plecă împreună cu 
părinţii ei în vacanţă. Urmară zile lungi de căldură 


apăsătoare şi o monotonie ucigătoare, în care Tom nu găsea 
nici o distracţie care să-i aline dorul. Vechii lui tovarăşi, Joe 
Haper şi Huckleberry Finn, sufereau de aceeaşi lipsă de 
distracţii. 

Atmosfera somnoroasă fu în cele din urmă tulburată în 
chip brutal. La tribunal începură dezbaterile procesului 
asasinatului. Procesul deveni subiectul de discuţie al 
tuturor oamenilor din jurul lui Tom. Nici Tom nu putea 
rămâne nepăsător. Toate incriminările aduse deţinutului 
săgetau inima lui, căci în sinea sa era încredinţat că aceste 
observaţii erau făcute înadins, pentru ca să audă el, cel „cu 
musca pe căciulă”. 

Într-o zi, luă deoparte pe Huck, nu atât pentru a-şi putea 
împărtăşi suferinţa impusă de tăcerea pecetluită prin 
jurământ, ci mai mult ca să se convingă de credinţa lui 
Huck. 

— Ascultă, Huck, ai spus cuiva ceva despre această 
chestie? 

— Care chestie? 

— Ştii care. 

— A, sigur că nu. 

— Nici un cuvânt? 

— Nici o şoaptă, pe „onoarea” mea. De ce întrebi? 

— Fiindcă-mi era teamă. 

— Ştii bine, că dacă se află, nu avem de trăit nici două zile. 
Tom se mai linişti puţin, apoi zise: 

— Nu-i aşa, că nimeni nu te poate face să vorbeşti? 

— Să vorbesc? Chiar dacă criminalul ăsta m-ar îneca într-o 
lingură de apă şi tot nu m-ar face să vorbesc. 

— Foarte bine, Hucky. Atunci, câtă vreme ne ţinem de 
cuvânt, nu ni se poate întâmpla nimic. Dar ca să fim mai 
siguri, să jurăm încă o dată. 

— Aşa cred şi eu. 

Astfel, jurară din nou cu solemnitate. 

— Ce se mai aude, Huck? Eu am auzit o mulţime de 
lucruri. 


— Ei, numai Muff Potter şi Muff Potter. Toată ziua nu auzi 
decât de Muff Potter. Pe mine m-a băgat în draci de-mi vine 
să-mi iau lumea-n cap. 

— Aşa sunt şi eu. 'Ție nu-ţi pare rău de el? 

— Mai mă întrebi? Mi se rupe inima când mă gândesc la el. 
Beţiv, nici vorbă, dar e bun, ca pâinea lui Dumnezeu. Pe 
mine m-a ajutat nu o dată, când eram la ananghie, ba cu 
câte un peşte, ba cu puţin tutun. 

— Mie-mi cârpea zmeul şi-mi înnoda sfoara de la undiţă. 
Ah! Tare aş vrea să-l scăpăm de pacoste. 

— Nici să nu te gândeşti la asta, Tom. Chiar dacă l-am 
scăpa, l-ar prinde din nou. 

— Ai dreptate, Huck. Dar nu pot suferi cum vorbeşte 
lumea de el, care nu e cu nimic vinovat. 

— Aşa zic şi eu. Deunăzi am auzit vorbindu-se că ele cel 
mai sângeros asasin din oraşul acesta şi toţi se mirau cum 
de nu l-au spânzurat mai înainte. 

— Da, aşa se vorbeşte tot timpul. Eu am auzit că dacă l-ar 
fi lăsat în libertate, lumea l-ar fi linşat. 

— Ba bine că nu. 

Astfel vorbiră ei multă vreme, fără să se liniştească. O dată 
cu lăsarea amurgului, se pomeniră dând târcoale temniţei, 
nădăjduind că poate o să se întâmple ceva care să-i scoată 
din încurcătura în care se găseau. Dar nu se întâmplă 
NIMIC. 

Ca şi altă dată, ei se apropiară de fereastra celulei, 
salutându-l pe Potter şi dându-i tutun şi chibrituri. Arestatul 
se afla într-o celulă la parter şi nu era păzit de nimeni. 
Recunoştinţa lui pentru darurile aduse, le răscolea şi mai 
mult conştiinţa. Se simțeau ca nişte trădători. Potter le 
vorbi. 

— Aţi fost buni cu mine, băieţi, mai buni ca oricine din 
oraşul ăsta. Şi n-am să vă uit. Câteodată îmi zic: Moş Potter 
s-a purtat frumos cu toţi băieţii. Le cârpea zmeiele, le arăta 
locul unde să pescuiască şi când Moş Potter e la strâmtoare 
au uitat toţi de el, numai Iom şi Huck nu l-au uitat, dar lasă, 


că nici el n-are să-i uite. Da, băieţi am săvârşit o faptă 
grozavă, beat şi nebun cum eram, şi acum trebuie să-mi 
ispăşesc păcatul, aşa cum se cuvine. Şi e mai bine aşa. Dar 
să nu mai vorbim de asta, căci nu vreau să vă pricinuiesc 
vreo supărare. Atâta vreau numai să vă spun, să nu vă daţi 
niciodată la beţie şi n-o să ajungeţi în halul ăsta. Daţi-vă 
puţin îndărăt, ca să vă văd la faţă: aşa, ah ce bine-mi pare, 
văzându-vă aici. Acum, suiţi-vă unul pe spinarea celuilalt, ca 
să vă pot mângâia obrajii. Aşa. Bagă-ţi mâna printre gratii, 
că a mea nu încape printre ele. O! Mânuţe mici şi albe, voi, 
care l-aţi ajutat atâta pe bietul Moş Potter şi l-aţi ajuta şi 
mai mult, dacă aţi fi în stare. 

Tom se înapoie acasă zdruncinat. În noaptea aceea avu 
visuri îngrozitoare. A doua şi a treia zi, el dădu târcoale sălii 
tribunalului şi cu toate că simţea un imbold puternic să 
pătrundă înăuntru, se stăpânea şi rămânea afară. Tom 
asculta zvonurile care circulau în preajma lui şi află că laţul 
se strângea din ce în ce în jurul gâtului lui Potter. La 
sfârşitul celei de a doua zi de dezbateri, se vorbea cu 
insistenţă că pe baza mărturiei lui Injun Joe, verdictul 
juraţilor nu mai putea fi pus la îndoială. 

În noaptea aceea, Tom întârziase mult pe afară şi trebui să 
intre pe fereastră. Era atât de surescitat, încât nu putu 
adormi decât spre ziuă. 

A doua zi dimineaţa, ultima zi a procesului, tot oraşul se 
îmbulzi în sala de şedinţă. După o aşteptare lungă, juriul îşi 
făcu intrarea şi luă loc pe scaune; îndată după aceea fu 
introdus Potter, cu faţa palidă şi răvăşită de spaimă şi fu pus 
în lanţuri în văzul tuturor; nu mai puţin mişcat era şi Injun 
Joe care de altfel, nu-şi încăpea în piele de semeţ ce era. 

Interveni altă pauză, după care sosi judecătorul de 
şedinţă, iar şeriful declară dezbaterile deschise. Începu 
şuşoteala obişnuită a avocaţilor, urmată de foşnetul 
hârtiilor. Amănuntele acestea, precum şi pregătirile de 
circumstanţă, umplură atmosfera cu o încordare crescândă. 


Fu chemat acum ca martor, care presta sub jurământ cele 
declarate de el anterior, în zorii zilei, când crima fusese 
descoperită. El spuse că îl văzuse pe Potter spălându-se în 
gârlă şi când acesta se văzu observat, o luase la fugă. După 
alte câteva întrebări, procurorul zise: 

— Apărarea mai are de pus întrebări martorului? Acuzatul 
îşi ridică privirea spre el, dar o lăsă jos din nou, căci 
apărătorul său zise: 

— Nu am să-i pun nici o întrebare. 

Martorul următor declară cum găsise cuțitul alături de 
victimă. 

Procurorul spuse: 

— Apărarea mai are de pus întrebări martorului? 

— N-am de pus nici o întrebare, replică apărătorul lui 
Potter. Al treilea martor jură că a văzut deseori cuțitul în 
posesia lui Potter. 

— Apărarea mai are de întrebat ceva? Avocatul lui Potter 
răspunse din nou la fel. 

Asistenţa începu să-şi manifeste neliniştea. Oare avocatul 
acesta, avea de gând să nu lupte câtuşi de puţin, pentru 
viaţa clientului său? 

Alţi martori veniră să confirme purtarea vicleană a lui 
Potter, înainte de crima pe care a săvârşit-o. Ei erau lăsaţi 
să plece, fără să li se pună alte întrebări. Uimirea şi 
nemulţumirea asistenţei începu să se manifeste prin 
murmure de reprobare. 

Procurorul se ridică şi zise: 

— Prin jurământul unor cetăţeni, al căror simplu cuvânt e 
în afară de orice bănuială, noi am ajuns la concluzia, că 
pentru nefericitul de pe banca acuzaților, orice altă 
întrebare devine de prisos. 

Potter scoase un geamăt şi-şi acoperi faţa cu mâinile. În 
sală se făcu o linişte înspăimântătoare. Câţiva din cei de 
faţă şi mai ales femeile, izbucniră în lacrimi. Avocatul 
apărării se ridică atunci şi zise: 


— Onorată Curte, de la începutul dezbaterilor acestui 
proces, noi ne-am propus să dovedim că, clientul nostru a 
săvârşit fapta sub influenţa nefastă a alcoolului. Apărarea 
refuză însă să mai admită această circumstanţă. (Apoi către 
grefier). Să fie chemat Thomas Sawyer. 

Asistenţa deveni dintr-o dată neliniştită şi chiar Potter 
începu să asculte cu atenţie. 'Toate privirile se îndreptară 
asupra lui Tom, care se ridică şi înainta spre banca 
rezervată martorilor. 

Băiatul era extrem de înfricoşat. I se luă jurământul de 
circumstanţă. 

— Thomas Sawyer, unde erai în noaptea de şaptesprezece 
iunie, pe la miezul nopţii? 

Tom aruncând o privire la faţa vicleană a lui Injun Joe, i se 
încâlci limba. Asistenţa asculta cu respiraţia tăiată, dar 
cuvintele întârziau să răsune. Abia după câteva momente, 
Tom îşi recapătă puţin curajul şi vorbi destul de tare, ca să 
fie auzit, de o parte din auditoriu: 

— În cimitir! 

— Puțin mai tare, te rog. Nu-ţi fie teamă. Erai aşadar... 

— În cimitir. 

Un zâmbet de dispreţ trecu pe buzele lui Injun Joe. 

— Erai cumva în apropiere de mormântul lui Horse 
Williams? 

— Da, domnule. 

— Vorbeşte ceva mai tare. Cât de aproape erai? 

— Cât sunt acuma de Dumneavoastră. 

— Erai ascuns ori nu? 

— Eram ascuns. 

— Unde? 

— În dosul ulmilor de lângă mormânt. Injun Joe făcu o 
mişcare imperceptibilă. 

— Erai cu cineva acolo? 

— Da, domnule. Eram cu... 

— Stai puţin. Nu trebuie să pomeneşti de tovarăşul tău. Îl 
vom înfăţişa şi pe el la timpul potrivit. Spune mai întâi cu ce 


te-ai dus acolo? 

Tom şovăi şi părea încurcat. 

— Hai spune, copilul meu. Nu-ţi fie teamă. Adevărul e 
întotdeauna demn de a fi respectat. Ce aveai cu tine? 

— Numai 0... 0... pisică moartă. 

Din rândurile asistenţei se ridică un freamăt de haz, pe 
care preşedintele îl curmă repede. 

— Scheletul pisicii îl ţinem la dispoziţia onoratei Curți, 
spuse apoi avocatul. Şi acum, copilul meu, spune tot aşa, 
cum s-au întâmplat lucrurile, nu lăsa nimic la o parte şi să 
nu-ţi fie frică. 

La început, sfios, Tom începu să povestească, dar pe 
măsură ce povestea, curajul îi veni cu totul şi acum vorbea 
cu uşurinţă; în scurt timp nu se mai auzea decât glasul său; 
privirile tuturor erau aţintite numai asupra lui. 

Cu gurile căscate şi cu răsuflarea tăiată, cei din sală îi 
urmăreau fiecare cuvânt şi pierzând noţiunea timpului, 
ascultau, răpiți de fascinația sinistră a povestirii. Încordarea 
din sală îşi atinse culmea în momentul când Tom spuse: 

— Şi când doctorul l-a izbit cu capacul pe Potter, care a 
căzut în nesimţire, Înjun Joe s-a repezit cu cuțitul în mână 
Si 

În clipa aceea se auzi un zgomot surd şi criminalul 
adevărat, făcându-şi loc, îşi croi drum prin mulţime, lovind 
pe toţi din cale şi spărgând geamurile, dispăru. 

Capitolul XX. 

Răsfăţat de bătrâni şi invidiat de tineret, Tom era şi de 
această dată eroul strălucit al zilei. Numele lui fu 
imortalizat de ziarul din localitate, care îi închina coloane 
întregi, pline de laudă neprecupeţită. Unele persoane erau 
încredințate că, într-o zi, el va deveni chiar Preşedintele 
Statelor-Unite, numai dacă va scăpa de ştreang. 

Ca de obicei, lumea nestatornică şi nesocotită, îl luă pe 
Muff Potter sub scutul ei şi-l acoperi cu aceeaşi dărnicie, cu 
care-l hulise mai înainte. 


În timpul zilei, Tom se bucură din plin de izbândă lui, dar 
odată cu căderea nopţii, el trăi într-o continuă teroare. 
Visele lui erau tulburate de chipul schimonosit de ură al lui 
Injun Joe. Din această pricină, nu exista în lume nici o ispită, 
care l-ar fi determinat pe Tom să înnopteze în afară de casă. 
Bietul Huck suferea de aceleaşi chinuri, căci în noaptea 
premergătoare zilei de pronunțare a verdictului, Tom 
povestise avocatului toată întâmplarea şi Huck se temea că 
participarea lui la această afacere ar putea să iasă la iveală, 
cu toate că fuga lui Injun Joe a împiedicat Curtea să-l 
supună unui interogatoriu. Sărmanul îşi luase inima în dinţi 
şi-l rugase pe procuror să nu-l divulge şi pe el, dar la ce 
bun? 

De când conştiinţa hărţuită a lui Tom, îl îndemnase să se 
ducă în faptul nopţii la avocat, ca să-i destăinuie o taină, pe 
care se legase cu cel mai grozav jurământ de a nu o da 
niciodată în vileag, încrederea lui Huck în omenire, se 
zdruncinase din temelie. Ziua, Iom era copleşit de dovezile 
de recunoştinţă ale lui Muff Potter, noaptea însă se căia 
amar, că-şi călcase jurământul. Îşi dădea perfect seama că 
atât timp cât fugarul era în viaţă, nu va putea răsufla în 
voie, nici o clipă. 

Se institui un premiu pentru prinderea lui Injun Joe —şi 
locuitorii porniră să cutreiere împrejurimile, dar Injun Joe 
nu putu fi găsit nicăieri. Atunci sosi în oraş un detectiv 
renumit şi sigur de sine, care adulmecă în dreapta şi în 
stângă, dădu din cap cu înţelepciune, încredinţat fiind că 
săvârşise o ispravă nemaipomenită. Vorba aceea „filase” el 
ceva, dar aceasta nu punea încă laţul de gâtul asasinului, 
iar după plecarea detectivului, Tom simţi aceeaşi 
nesiguranţă ca şi înainte. 

Zilele treceau cu o încetineală deznădăjduitoare şi totuşi, 
pe măsură ce treceau, aduceau descărcarea conştiinţelor 
acelora, care fără voia lor, fuseseră amestecați în această 
afacere necurată. 

Capitolul XXI. 


În viaţa fiecărui băiat de condiţii normale, intervine o 
perioadă, în care e apucat de dorul de a descoperi comori 
ascunse. Într-o bună zi, Tom fu cuprins şi el de această 
dorinţă, în primul rând se duse la Joe Harper, care însă nu 
se lăsă convins. De aici porni în căutarea lui Ben Rogers; 
dar acesta fiind plecat la pescuit, nu-i rămăsese decât să 
recurgă la Huck „Mâna Roşie”. 

Tom îl luă deoparte şi-i explică în ce constă afacerea, Huck 
se învoi. El se învoia întotdeauna să ia parte la o 
năzdrăvănie veselă şi nu cerea nici un ban, deoarece avea 
destul timp liber... grozav de mult timp liber. 

— Şi unde o să săpăm? Întrebă Huck. 

— Păi, oriunde. 

— Cum, se găseşte peste tot? 

— Nu, nu tocmai. Comoara e însă ascunsă în locuri 
anumite, uneori pe o insulă, uneori într-o scorbură de 
copac, sau în pământ, unde la miezul nopţii cade umbra 
unei crăci de copac bătrân; dar câteodată sub pardoseala 
unei case cu strigoi. 

— Şi cine a ascuns-o? 

— Păi, numai bandiții; Ce, ţi-ai închipuit că directorul 
nostru de la şcoală? 

— Habar n-am. Dacă ar fi fost a mea, eu n-aş fi ascuns-o. 
Aş fi cheltuit-o şi aş fi petrecut bine. 

— Şi eu! Dar vezi tu, Hucky, bandiții nu fac aşa; o ascund şi 
o lasă acolo. 

— Şi nu mai vin s-o dezgroape? 

— Nu, adică ar vrea să vină, dar de cele mai multe ori, ei 
uită semnul, sau mor între timp. Şi aşa, zace comoara 
ascunsă, de prinde rugină; şi câteodată, unul descoperă un 
pergament învechit, care spune, cum poate fi găsită 
comoara. Dar ca să descifrezi un astfel de pergament, îţi 
trebuie o săptămână întreagă, fiindcă e scris numai cu nişte 
semne şi hieroglife. 

— Cum? Hiro... 


— Hiero, hieroglife, adică scris în figuri, care ai crede că n- 
au nici un tâlc deosebit. 

— Ai avut m vreodată un pergament de ăsta, Iom? 

— Nu! 

— Păi, atunci, cum ai să găseşti semnele? 

— N-am nevoie de semne. Ţi-am mai spus că comoara e 
îngropată, fie la temelia unei case cu strigoi, fie pe o insulă, 
sau în pădure, sub un copac scorburos. Pe insulă, am mai 
încercat noi o dată şi o să mai încercăm, dar este aici casa 
cu strigoi de pe coasta lui Cardiff şi apoi mai sunt o mulţime 
de copaci scorburoşi în pădure. 

— Şi sub fiecare se află o comoară? 

— Da, de unde! 

— Atunci de unde ai să ştii sub care să cauţi? 

— O să caut sub toate. 

— Bine! Iom, dar asta o să ne ţină toată vara. 

— Ei şi? Dar dacă găsim un vas plin cu bani vechi de aur, 
sau o grămadă de diamante într-o scorbură? Atunci ce-ai 
zice? 

Ochii lui Huck străluceau. 

— Tu să-mi dai mie numai banii, diamantele păstrează-le 
pentru tine. 

— Bine, Huck, dar să ştii că un diamant face cât douăzeci 
de bani! 

— Nu zău! 

— Sigur. Întreabă pe oricine. Ai văzut m vreodată un 
diamant? 

— Nu-mi aduc aminte să fi văzut! 

— O! Împărații au sacii plini. 

— Eu nu cunosc nici un împărat. 

— Nici n-ai de unde, dar dacă te-ai duce în Europa, ai 
vedea o mulţime. Îţi aduci aminte de împăratul Richard? 

— Richard şi mai cum? 

— N-are alt nume. Împărații n-au decât un nume adoptat. 

— Ei vezi, d-aia nu vreau eu diamante. Ce, să fiu şi eu ca 
împărații cu un singur nume? Păi, aşa fiecare negru are 


câte o poreclă. Dar ia spune, unde ai să sapi tu întâi? 

— Habar n-am. Dar o să încercăm sub un copac bătrân, pe 
colina din dosul casei văduvei Douglas. 

— Primesc! Hai să mergem! 

— Astfel ei făcură rost de o cazma şi o lopată şi porniră să 
facă cele trei mile până la locul indicat. Ajunseră încălziţi şi 
asudaţi şi se aruncară jos la umbra unui ulm, ca să se 
odihnească şi să fumeze câte o pipă. 

— Mie-mi place asta, făcu Tom. 

— Şi mie! 

— Ascultă, Huck, ce ai să faci m cu partea ta, dacă găsim 
aici o comoară? 

— Păi, o să mănânc în fiecare zi plăcinte cu mere şi o să 
beau numai sifon. Şi o să mă duc la toate circurile, câte or 
să vină pe aici. O să am eu grijă să petrec cât mai bine. 

— Şi n-ai să pui deoparte nimic? 

— Pentru ce să pun deoparte? 

— Păi, bani albi pentru zile negre. 

— Atâta mi-ar trebui, ca într-o bună zi să vină babacu 
înapoi şi să dea pe gât tot şi eu să rămân fără lescaie? Nu, 
mai bine-i mănânc eu. Dar tu ce ai să faci cu partea ta? 

— Eu o să-mi cumpăr o tobă nouă, o sabie adevărată şi o 
cravată roşie şi o să mă însor. 

— Te-nsori? 

— Da. 

— Ascută, Iom, ţi-ai pierdut minţile? 

— Deloc. Ai să vezi. 

— Asta-i cea mai mare prostie, pe care ai s-o faci. O să vă 
bateţi mereu ca babalăcii mei. De când îi ştiu, se bat 
întruna. 

— Da, babalăcii tăi. Dar lata cu care mă însor eu nu-i 
bătăuşă. 

— Femeile toate-s la fel. Gândeşte-te bine, Iom, până nu-i 
târziu. Îţi spun eu, că o să-ţi pară rău. Cum o cheamă pe 
fată? 

— Am să-ţi spun altă dată. 


— Bine, dar dacă te însori, eu n-o să mai am niciun 
prieten. 

— N-ai nici o grijă. Am să te iau să stai cu noi. Dar să lăsăm 
acum asta, hai să ne apucăm de lucru. 

Timp de o jumătate de oră, ei munciră vârtos, dar fără nici 
un folos. Săpară încă o jumătate de oră. Cum nu scoteau 
nimic la iveală, Huck zise: 

— Aşa de adânc sunt îngropate comorile? 

— Nu întotdeauna. Dar mi se pare c-am greşit locul. 
Aleseră alt loc şi începură din nou. Avântul le cam scăzuse, 
dar totuşi făceau progrese. Făcură o groapă mare în 
pământ şi acum stăteau tăcuţi. Huck se sprijini de lopată, îşi 
şterse cu mâneca fruntea asudată şi zise: 

— Unde-o să săpăm, după ce vom termina aici? 

— Eu zic să încercăm sub copacul acela scorburos din 
dosul casei văduvei de pe Cardiff Hill. 

— N-ar fi rău să încercăm, dar dacă găsim ceva, n-o să ne- 
o ia văduva, fiindcă-i pe proprietatea ei? 

— Ei, ar vrea dumneaei, dar vezi tu, n-are nici un drept, 
căci comoara aparţine aceluia, care a descoperit-o, pe orice 
proprietate ar fi. 

Răspunsul era satisfăcător. Lucrul fu reluat. Deodată Huck 
zise: 

— Eu zic s-o lăsăm baltă. lar am greşit locul. Tu ce zici, 
Tom? 

— Eu nu mai înţeleg nimic, Huck. Parcă am fi vrăjiţi să nu 
găsim comoara. 

— Fugi de acolo, ziua, vrăjitoarea n-are putere. 

— Aşa-i. La asta nu m-am gândit. Dar acum ştiu ce trebuie 
să facem. Tii! Ce idioţi suntem! Trebuie să venim la miezul 
nopţii să vedem unde cade umbra vârfului crăcii şi să 
săpăm acolo! 

— Va să zică tot ce am muncit până acum, e de pomană? S- 
o dăm la dracu şi să venim la noapte. Dar e cam departe, ai 
să poţi ieşi la noapte? 


— Mai e vorbă. Dacă n-om veni chiar în noaptea asta, vin 
alţii, văd gropile şi ghicesc îndată tot. 

— Atunci am să vin să-ţi dau un „miau” în dosul gardului. 

— Foarte bine! Şi acum, să ascundem uneltele în desiş. 

În noaptea aceea, băieţii erau din nou în pădure. Se 
ascunseră în întuneric şi aşteptară. 

Printre frunziş, spiritele nopţii şuşoteau, stafiile se furişau 
prin beznă, de departe se auzea urletul unui câine, la care 
răspunse ţipătul unei bufniţe. Băieţii stăteau în tăcere şi 
când socotiră că era miezul nopţii, însemnară locul unde 
cădea umbra copacului şi începură să sape cu nădejde 
renăscută. Silinţa le risipi orice teamă. Groapa se adâncea 
din ce în ce şi ori de câte ori săpau şi loveau în ceva tare, le 
sărea inima la amândoi. Dar nu era decât piatră şi iar 
piatră. 

În cele din urmă, Tom zise: 

— N-are nici un rost, Huck, am greşit din nou. 

— De ce am fi greşit, c-am însemnat doar locul. 

— Da, dar mai e ceva. 

— Ce? 

— Nu ştiu ora exactă. Ori e prea devreme, ori e prea 
târziu. Huck lăsă lopata să-i cadă din mână şi grăi: 

— Aşa-i domnule. Aici e buba. Nu ştiu cât e ceasul! Şi mie 
mi se face părul măciucă stând toate noaptea aici, unde 
forfotesc strigoii şi stafiile. Tom timpul simt, că cineva e la 
spatele meu şi nu îndrăznesc să mă întorc de frică să nu fiu 
înhăţat. 

— La fel mă simt şi eu, Huck. Dar m nu ştii, că cei care 
îngroapă o comoară sub un copac, pun şi un mort care s-o 
păzească. 

— Maică! 

— Da, da! Aşa este! 

— Tom, mi-e nu-mi place să tulbur morţii. O să ne 
pomenim cu vreo belea pe capul nostru. 

— Nici mie nu-mi place să-i zgândăresc. Dar dacă cel de 
aici şi-ar scoate tigva să ne afuriseascâ? 


— Taci, lom! Mi-e frică. 

— 'Te cred. Nici eu nu mă simt în largul meu. 

— Ascultă, Tom! Să lăsăm locul ăsta şi să încercăm în altă 
parte. 

— Ar fi mai bine. 

— Şi unde mergem? 

Tom chibzui puţin, apoi zise: 

— La casa cu stafii. 

— Eu acolo nu merg, pentru că stafiile sunt mai rele decât 
morţii. Stafiile se furişează la spatele tău, fără să bagi de 
seamă şi-ţi sar în cap, chiuind, de rămâi surd pe toată viaţa. 
De aceea îţi spun să nu mergem la casa cu stafii. 

— Da, dar stafiile nu umblă decât noaptea şi nu ne pot 
împiedica să săpăm ziua. 

— Tu ştii, că de aceea nu se apropie nimeni, nici ziua, nici 
noaptea. 

— Asta, fiindcă acolo a fost omorât un om. Dar nu s-a văzut 
până acum nici o stafie, decât doar o flacără albastră, care 
joacă în dosul ferestrelor. 

— Unde vezi o flacără albastră, poţi fi sigur că acolo sunt şi 
stafii, fiindcă numai ele umblă cu flăcări d-astea. Asta s-o ştii 
de la mine, Iom. 

— Bine, te cred, dar ziua ele nu umblă cu flăcări d-astea şi 
nu văd de ce ne-ar fi frică. 

— Ei, dacă zici tu, să mergem să săpăm acolo: poate că 
vom avea mai mult noroc. 

Între timp, porniră la vale. 

În fundul văii, într-o singurătate desăvârşită, se afla casa 
cu stafii, luminată de lună; gardurile se dărâmaseră de 
mult, bălăriile năpădiseră scările de la intrare, coşurile erau 
năruite, cercevelele ferestrelor lipseau, iar acoperişul se 
surpase. 

Capitolul XXII. 

A doua zi, pe la amiază, cei doi băieţi ajunseră la copacul 
unde săpaseră, ca să-şi ia uneltele. Tom era nerăbdător să 


ajungă la casa cu stafii; Huck era mai potolit, dar deodată el 
zise: 

— Ascultă, Tom! Ştii în ce zi suntem? 

Tom numără în gând zilele, apoi ridică privirea într-un fel 
de mirare. 

— Tii! La asta nu m-am gândit deloc, Huck. 

— Nici eu! Dar deodată mi s-a năzărit aşa, că-i vineri. 

— Ai văzut domnule! Cine ştie ce păţim, dacă ne apucăm 
azi de lucru? 

— Da, zău! Şi-am visat urât astă-noapte. Numai şobolani. 

— Semne rele, Huck. Se băteau? 

— Nu! 

Astăzi lăsăm lucrurile aşa şi ne apucăm să ne jucăm. 

— Atunci e bine, Huck. N-o să ni se întâmple nimic. Cunoşti 
pe Robin Hood? 

— Nu! Cine-i Robin Hood? 

— Ela fost cel mai mare om din Anglia şi cel mai bun. A 
fost un haiduc. 

— Şi ce făcea? 

— Jefuia numai pe cei bogaţi şi împărțea prada cu cei 
săraci. Aşa om nu există în toată Anglia. El putea să 
trântească doar cu o singură mână pe oricine şi nimerea cu 
săgeata la mijloc o monedă, de la o milă şi jumătate. 

— TH? 

— Şi dacă nimerea banul numai la margine, se arunca jos 
şi plângea şi înjura, cât îl lua gura. 

— Să ne jucăm şi noi de-a Robin Hood. Te învăţ eu cum 
vine jocul ăsta. 

— Învaţă-mă, Tom. 

Astfel se jucară de-a Robin Hood toată după-amiaza, 
aruncând uneori câte o privire spre casa cu stafii din cale, şi 
făcând tot felul de presupuneri, pentru cele ce aveau să se 
întâmple a doua zi. Când soarele începu să coboare spre 
orizont, ei porniră înspre casă, afundându-se în desişul 
umbros al pădurii. 


Sâmbătă după prânz, băieţii erau din nou la copacul 
scorburos din pădure. Fumară şi statură de vorbă la umbră; 
apoi se apucară să mai sape puţin, în fundul celei de a doua 
gropi, nu fiindcă nădăjduiau să găsească ceva, ci mai mult, 
pentru că 'Tom spusese, că au fost cazuri când în groapa 
săpată şi părăsită de unii, alţii au dat peste lada cu comori, 
numai după o singură lovitură de cazma. Negăsind însă 
nimic, nici de astă dată, băieţii îşi luară sculele pe umeri şi 
plecară împăcaţi că-şi îndepliniseră, pe de-a întregul, toate 
datoriile de căutători de aur. 

Când ajunseră la casa cu stafii, tăcerea apăsătoare şi 
atmosfera înăbuşitoare, ce domnea peste acel loc pustiu, i- 
au înfricoşat atât de mult, încât abia îşi făcură curaj ca să 
intre. Se apropiară de uşă şi aruncară o privire înăuntru. 
Văzură o încăpere fără pardoseală, cu vatra dărâmată, 
ferestrele fără cercevele şi scara dărăpănată. Intrară încet, 
cu respiraţia tăiată, vorbind în şoaptă, atenţi la cel mai mic 
zgomot, cu muşchii încordaţi pentru o retragere în fugă. 

În curând, teama li se mai potoli puţin şi începură să 
examineze cu luare-aminte locul unde se aflau, mândrii 
totodată de propriul lor curaj. Sosiră la scară şi voiră s-o 
urce. Asta însemna să-şi îngreuneze mult întoarcerea, dar 
făcându-şi mereu curaj, ei îşi aruncară uneltele într-un colţ 
şi se urcară. În încăperile de sus, văzură aceeaşi stare. Într- 
un colţ, se afla o uşă secretă, care părea foarte misterioasă, 
dar în curând îşi deteră seama că se înşelaseră, căci în 
dosul ei nu găsiră nimic. Acum le revenise curajul şi tocmai 
când voiră să coboare, ca să se apuce de lucru, Iom stătu în 
loc, ciulind urechile. 

—9ŞI 

— Ce este? Şopti Huck, palid de spaimă. 

— Şş! la? Auzi? 

— Da! Aoleu! Să fugim. 

— Taci! Nu te bâţâi atâta! Se apropie de uşă. 

Băieţii se lungiră pe pardoseală şi cu ochii la crăpătura 
uşii, aşteptară într-o spaimă cumplită. 


— S-au oprit? Nu... vin! lată-i. Să nu mai scoţi o şoaptă, 
Huck, dacă vrei să scăpăm cu viaţă de aici. 

Intrară doi indivizi, la vederea cărora băieţii îşi ziseră: 
„Uite-l pe spaniolul surdo-mut, care a fost văzut de vreo 
două ori, în oraş; pe celălalt, nu-l văzuseră până acum. 

Celălalt era un om cu o mutră respingătoare. Spaniolul 
purta costumul pitoresc al conaţionalilor săi şi de sub 
bascul său, îi atârna părul lung şi cărunt. Când intrară, 
celălalt vorbea cu glas scăzut; se aşezaseră la pământ, cu 
faţa la uşă, cu spatele rezemat de perete şi vorbitorul urmă: 

— Nu, spuse el. Afacerea asta nu-mi place. Găsesc că e 
primejdioasă. 

— Primejdioasă? Bombăni spaniolul surdo-mut, spre 
mirarea băieţilor. Eşti un papă-lapte fricos. Glasul acesta îi 
făcu pe băieţi să tresară îngroziţi. Era glasul lui Injun Joe. 
După un timp de tăcere, Injun Joe reluă: 

— Care afacere e mai primejdioasă, decât a fost aceea de 
sus şi n-am păţit nimic de pe urma ei? 

— Aia era altceva. Colea în sus, pe fluviu, unde nu era nici 
o casă prin apropiere... 

— Dar ca să vii aici, ziua în amiaza mare, nu-i mai 
primejdios? Oricine ne-ar putea vedea? 

— Ştiu. Dar nu era alt loc mai la îndemână, după afacerea 
asta idioată. Încă de alaltăieri am văzut că nu foloseşte la 
nimic să venim la şandramaua asta, când blestemaţii ăia de 
băieţii îşi făceau de lucru taman în apropierea noastră. 

La observaţia de „blestemaţii ăia de băieţi”, ei se înviorară 
din nou şi se gândiră ce nproc că-şi aduseră aminte că era 
vineri şi hotărâră să aştepte încă o zi. În gândul lor le părea 
rău, că n-au aşteptat un an întreg. 

Cei doi indivizi scoaseră nişte alimente şi începură să 
mănânce. După o lungă tăcere, Injun Joe zise: 

— Ascultă, prietene, tu, du-te înapoi în sus pe fluviu de 
unde eşti şi aşteaptă până ai veşti de la mine. Eu am să 
aştept momentul prielnic ca să mai dau o raită prin oraşul 
ăsta. Chestia aia primejdioasă o s-o punem la cale, după ce 


voi fi iscodit, cum stau lucrurile. După aceea, o ştergem 
spre lexas! 

Se învoiră. Acum li se făcură somn şi începură amândoi să 
caşte. Injun Joe zise: 

— Mi-e somn de nu mai pot! E rândul tău să veghezi. El se 
întinse pe pământ, peste buruienile ce creşteau printre 
scândurile podelii şi curând începu să sforăie. După un 
răstimp, păzitorul începu să moţăie şi el. Capul îi căzu pe 
piept şi nu mult după aceea, sforăiau amândoi. 

Băieţii suspinară uşuraţi. 'lom şopti: 

— Acum e rândul nostru! Haidem! Huck răspunse: 

— Eu nu merg. Dacă se trezesc, ne taie. 

Tom îl trăgea. Huck se împotrivea. Tom îl lăsă şi cu paşi 
uşori porni înainte. Dar când făcu un pas înainte, 
duşumeaua putredă pârâi atât de tare, încât el sări înapoi şi 
se lungi la pământ, înspăimântat de moarte. Pierzând 
curajul de a mai încerca o dată, băieţii statură acolo 
nemişcaţi, numărând minutele, până când li se păru că 
timpul se oprise pe loc. Într-un târziu, când văzură că 
soarele începe să asfinţească, se simţiră mai uşuraţi. 

Spaniolul sforăia înainte, dar Injun Joe se ridică, se uită 
împrejur, zâmbi întunecat spre tovarăşul său, care dormea 
cu capul căzut pe genunchi, îl trezi cu piciorul şi-i zise: 

— Hei, ascultă! Aşa înţelegi tu să stai de pază? 

— Lasă, că tot nu s-a întâmplat nimic. 

— Da! Dar m-ai lăsat să dorm cam mult. 

— Nu-i nimic. Este tocmai timpul să plecăm. Dar ce facem 
cu „bagajul nostru”? 

— Nu ştiu! Mă gândesc să-l lăsăm aici, cum am mai făcut şi 
altă dată. N-are nici un rost să-l luăm cu noi, până nu 
plecăm spre Sud. Şase sute cincizeci de dolari de argint, 
nu-i uşor de cărat! 

— Tocmai. Dar să nu mai venim aici decât noaptea. 

— Da! Şi acum ascultă. S-ar putea să treacă un timp mai 
lung, până să pot da lovitura, căci poziţia e cam periculoasă 
şi poate să intervină ceva. Să îngropăm banii adânc de tot. 


— Bună idee! Făcu tovarăşul. Acesta străbătu încăperea, 
îngenunche, desfăcu o cărămidă din vatră şi scoase un 
săculeţ care sună a bani. Dezlegă săculeţul la gură şi după 
ce scoase câte douăzeci şi cinci de dolari de fiecare, îl 
trecut lui Injun Joe, care săpă o groapă cu cuţitului, în colţul 
vetrei. 

În clipa aceea, băieţii uitară spaima prin care treceau. Cu 
ochii holbaţi, urmăreau fiecare mişcare. În sfârşit, norocul 
le surâdea. Şase sute de dolari în argint, era o sumă 
suficientă ca să îmbogăţească cel puţin o jumătate de 
duzină de băieţi! 

— Semn bun! Îşi zise Tom. Cuţitul lui Joe izbi în ceva tare. 

— Ei, exclamă el. 

— Ce este? Făcu tovarăşul său. 

— O scândură, ba nu, cred că-i o cutie. la dă-mi o mână de 
ajutor s-o scoatem afară. Lasă, am făcut gaura mai mare. 

El vâri mâna şi scoase, aproape în acelaşi timp, un țipăt. 
Cei doi tovarăşi cercetară cutia. Numai monezi de aur. Sus, 
băieţii erau tot atât de încântați, ca şi cei doi oameni. 
Tovarăşul lui Joe zise: 

— O s-o scoatem repede. În colţul celălalt, am văzut 
printre bălării o cazma. 

Se repezi într-acolo şi se întoarse cu uneltele băieţilor. Joe 
lăsă cazmaua, o cercetă cu atenţie, dădu din cap, 
murmurând ceva, apoi începu să sape. 

În curând, lădiţa fu dezgropată. Nu era prea mare. Înainte 
de a fi fost măcinată de vreme, lemnul avea garnituri de fier 
la încheieturi. Cei doi rămaseră năuci. 

— Sunt câteva mii de dolari, aici! Se miră Joe. 

— Cred că-s de la ucigaşul lui Murrel, care a fost văzut de 
unii, dând o vară întreagă târcoale casei. 

— Ştiu, răspunse Injun Joe. 

— Acum ne putem lipsi de planul nostru. Dar Joe se 
încruntă şi zise: 

— Tu nu ştii ce urmăresc eu. Pe lângă jaf, mai e şi 
răzbunarea, şi în ochii lui se aprinse flacăra urii. Am nevoie 


de ajutorul tău. După ce vom isprăvi, plecăm în Texas. Acum 
te duci acasă la Nancy şi la odraslele tale şi aştepţi veşti de 
la mine. 

— Cum vrei tu. Dar cu asta ce facem? O îngropăm la loc? 
(Cei doi copii se bucurară). Ba nu! Pe onoarea mea, nu! Era 
să uit. Cazmaua asta avea pământ proaspăt pe ea. Ce rost 
are aici, o cazma şi o lopată? Cine le-a adus aici? Şi unde-i 
ascuns individul? Tu n-ai auzit nimic? N-ai văzut pe nimeni? 
Şi mai vrei să îngropăm banii aici? Ca să vină alţii şi să-i 
şterpelească, da? Asta nu! Îi ducem la ascunzătoarea mea! 

— Cum de nu m-am gândit mai înainte la asta. Şi unde, la 
numărul unu? 

— Nu, la numărul doi, sub cruce. Celălalt e prea în drum. 

— Foarte bine! Să plecăm, că se întunecă. 

Injun Joe se ridică şi merse de Ia o fereastră la alta 
uitându-se cu atenţie afară. Deodată zise: 

— Cine să fi adus uneltele astea? Crezi că ar putea fi pe 
sus? De spaimă, băieţilor li se opri respiraţia. Injun Joe puse 
mâna pe cuţit, se opri o clipă nehotărât apoi, se îndreptă 
spre scară. Băieţii îşi aduseră aminte de uşa secretă, dar 
puterile îi părăsiră. Sub paşii celui ce urca, scara scârţâia; 
în deznădejdea lor, băieţii se gândeau tocmai să se 
refugieze în dosul uşii secrete, când deodată se auzi un 
pârâit de scânduri putrede şi Injun Joe se pomeni jos, 
printre sfărâmăturile scării prăbuşite. Se ridică, înjurând 
foc, iar tovarăşul îi zise: 

— La ce ţi-a folosit? Chiar dacă e cineva sus. 

Lasă-l păcatelor. Dacă vrea să se dea jos, n-are decât, într- 
un sfert de oră se întunecă şi dacă o vrea să ne urmărească, 
îi fac eu de petrecanie. Dar cred că văzându-ne aici, ne-a 
luat drept stafii şi a fugit mâncând pământul. 

Joe bombănea tot timpul. Pe urmă se înţelese cu prietenul 
său să se pregătească de plecare cât mai era lumină. 
Curând după aceasta, ei se strecurară afară, în amurgul ce 
se lăsase şi se îndreptară spre fluviu, ducând cu ei lădiţa 
prețioasă. 


Tom şi Huck se ridicară frânţi de oboseală, dar uşuraţi şi 
urmăriră cu ochii holbaţi printre bârnele casei, orice 
mişcare. Să se ia după ei? Dar se poate? Erau mulţumiţi să 
ajungă jos şi să nu-şi frângă gâtul şi s-o ia de-a dreptul spre 
casă, prin poteca de pe colină. Vorbeau puţin, căci în sinea 
lor se căiau amarnic că uitaseră acolo uneltele. Altminteri, 
Injun Joe n-ar fi bănuit nimic. Ar fi ascuns banii până când 
punea la cale „răzbunarea” şi când s-ar fi întors, ia banii de 
unde nu-s! Se învoiră să fie cu ochii deschişi când spaniolul 
s-ar ivi în oraş pentru a-şi vedea de chestia cu răzbunarea şi 
să-l urmărească până la „numărul doi” oriunde ar fi. Lui 
Tom îi veni o idee grozavă. 

— Răzbunarea? N-o fi vorba de noi, Huck? 

— A, nu! Făcu Huck gata să leşine. 

Până să ajungă în oraş, ajunseră să creadă că nici nu putea 
să fi fost vorba de altcineva, ci numai de ei, adică numai de 
el, de Tom, căci numai el dăduse declaraţia. 

Tom se simţea nespus de descurajat, ştiindu-se singur în 
faţa primejdiei. Un tovarăş de suferinţă i-ar fi uşurat mult 
situaţia, îşi zicea el. 

Capitolul XXIII. 

În noaptea aceea, Tom retrăi în vis întreaga aventură a 
zilei. De patru ori pusese mâna pe comoară şi tot de-atâtea 
ori i se spulberase printre degete, odată cu redeşteptarea a 
cărei crudă realitate îi amintea ghinionul. Lungit în pat, în 
zorii zilei, reamintindu-şi toate amănuntele marii lui 
aventuri, el observă că acestea păreau ciudate şi 
îndepărtate, ca şi cum s-ar fi petrecut într-o altă lume sau 
cu mult înainte. Pe urmă, îl străfulgera gândul, că toată 
aventura nu era decât un vis, mai ales că numărul 
monezilor era prea mare, ca să fie adevărat. El nu văzuse 
niciodată mai mult de cincizeci de dolari, într-o singură 
grămadă şi ca toţi copiii de seama lui, îşi închipuia că tot ce 
se vorbea de „sute” şi „mii” erau sume închipuite, dar că 
cincizeci de dolari la un loc e tot ce există, într-adevăr. N-ar 
fi crezut nici în ruptul capului, ca cineva să aibă el singur, o 


sută de dolari grămadă. Dar tot frământându-şi mintea, 
întâmplarea cu aventura începu să-l obsedeze şi în sfârşit 
începu şi el să creadă că la urma urmelor, lucrul putea să 
fie şi adevărat. Nesiguranţa aceasta trebuia înlăturată. 
Mancă în grabă şi porni repede să-l găsească pe Huck. 

Huck şedea pe rundul unei bărci răsturnate şi bălăngănea 
cu nepăsare picioarele în apă. El avea o mutră plouată. Tom 
era hotărât să-l lase pe Huck să aducă el vorba de 
întâmplarea cu dolarii. Dacă n-o va face, atunci e semn că 
aventura a fost un vis. 

— Noroc, Huck! 

— Noroc, dom'le! Un minut tăcere. 

— Tom, dacă am fi lăsat sculele naibii în pădure, acum 
eram doldora de bani. Spune şi tu, dacă nu-ţi vine să 
turbezi de necaz! 

— Va să zică n-a fost vis! Să mor, dacă n-am crezut aşa! 

— Dar ce n-a fost vis? 

— Păi, chestia aia de ieri. Eram gata să cred. 

— Vis, nu? Dacă nu se rupea scara, te-ai fi convins ce vis 
era! Ioată noaptea am visat că mă fugărea spaniolul ăla cu 
ochii cârpiţi, arde-l-ar focul! 

— Ba, să nu-lardă că trebuie să-l găsim ca să putem pune 
mâna pe bani! 

— N-ai să-l găseşti niciodată, Iom. Numai ieri mai aveam 
prilejul şi ne-a scăpat, şi dacă l-aş mai vedea o dată, mi s-ar 
muia picioarele. 

— Şi mie; totuşi, trebuie să-l găsim şi să-l urmărim la 
numărul doi. 

— Da, numărul doi. Şi eu m-am gândit la asta. Dar nu-mi 
dau seama, ce poate fi. lu ce crezi? 

— Eu nu cred nimic. Nu pricep deloc. Ascultă Huck. N-o fi 
numărul unei case? 

— De unde? Tu ştii că în orăşelul nostru, casele nu au 
numere. 

— Aşa-i! Ia să mă gândesc puţin. A... n-o fi numărul unei 
odăi de la un han? 


— Ia uite drăcie. Păi, asta-i uşor de aflat, că numai două 
hanuri avem în oraş! 

— Aşteaptă-mă aici, Huck, până mă întorc. 

Tom nu lipsi decât o jumătate de oră. Aflase că la hanul 
mai dichisit, în camera cu numărul doi, locuia de mult timp 
un tânăr avocat. La hanul mai deocheat, numărul doi era o 
enigmă. Băiatul hangiului îi spuse că odaia era tot timpul 
deschisă, nu ieşea şi nu intra nimeni acolo, decât noaptea şi 
nu cunoştea motivul acestei stări de lucruri, mai cu seamă 
nu-şi dădea seama de cele ce se petrecuseră seara trecută. 

— Acestea le-am aflat Huck! Ziceau că în odaie, păreau că 
umblă stafiile. Mie mi se pare că asta-i numărul doi, după 
care umblam. 

— Se prea poate, Tom. Ce ai de gând să faci acum? 

— Stai să mă gândesc puţin. 

Un timp, Tom se cufundă în gânduri. Pe urmă, zise: 

— Ascultă. Uşa din dos a acestei odăi cu numărul doi dă în 
fundătura dintre han şi spatele unui depozit cu zid de 
cărămidă. Acuma, tu ai să aduni orice cheie pe care poţi 
pune mâna, iar eu am să le şterpelesc pe ale mătuşii şi la 
prima noapte întunecoasă, le-om încerca pe toate în uşa de 
la numărul doi. Nu uita să fii cu ochii deschişi, fiindcă Injun 
Joe a spus că, într-o zi are să dea o raită prin oraş ca să 
iscodească momentul prielnic pentru răzbunarea lui. Dacă-l 
vezi, te iei după el. Dacă nu se îndreaptă spre numărul doi, 
atunci să ştii că suntem pe cale greşită. 

Eu n-am poftă să mă iau după el! 

— Noaptea pe întuneric nu te poate vedea şi chiar dacă te- 
ar vedea, nu şi-ar da seama de nimic. 

— Bine! O să văd. 

— Poţi fi sigur că pe întuneric l-aş urmări şi eu. 

Să presupunem că nu poate pune la cale lovitura şi că se 
duce de-a dreptul la locul unde a ascuns banii. 

— Aşa-i Tom, bine zici! Am să-l urmăresc până în pânzele 
albe! 

— Bine, Huck. Să te văd ce eşti în stare! 


Capitolul XXIV. 

În noaptea următoare, Tom şi Huck erau pregătiţi pentru 
noua lor aventură. Se învârtiră în jurul hanului până după 
ora nouă; unul supraveghea fundătura, celălalt intrarea în 
han. Nu văzură pe nimeni, intrând sau ieşind din fundătură 
şi nici pe cineva asemănător cu spaniolul venind sau 
plecând de la han. Noaptea promitea să fie senină; de 
aceea, Tom plecă acasă cu condiţia că, dacă între timp s-ar 
întuneca, Huck să vină să-i dea un „miau” ca să meargă să 
încerce cheile. Huck să vină negreşit. 

Noaptea fu senină şi Huck fu nevoit să-şi părăsească 
postul, şi pe la miezul nopţii se retrase în patul lui 
ambulant, o ladă de zahăr. 

Marţi, băieţii avură acelaşi ghinion. Miercuri la fel. 

Abia în noaptea de joi ei putură să-şi reia cercetările. 

Tom o şterse de acasă la timp, aducând un felinar vechi de 
cositor şi un prosop mare, cu care să-l acopere. Ascunse 
felinarul în lada de zahăr a lui Huck şi începu să 
supravegheze locul. Cu o oră înainte de miezul nopţii, hanul 
fu închis şi lumina fu stinsă. Spaniolul nu fusese văzut deloc. 
În fundătură nu intrase nimeni şi nici n-o părăsise. Totul 
părea să meargă bine. Întunericul era de nepătruns, 
tăcerea nu era tulburată decât de ecourile slabe ale 
tunetelor din depărtare. 

Tom luă felinarul, îl aprinse la adăpostul lăzii de zahăr, îl 
înveli cu prosopul şi cei doi aventurieri se furişară spre han. 
Huck rămase de santinelă, iar 'Tom dispăru în întunericul 
fundăturii. Urmă un timp de aşteptare plină de îngrijorare, 
care se lăsă peste bietul Huck ca plumbul. El dorea din 
suflet să vadă semnalul luminos al felinarului care, cu toate 
că ar fi fost o primejdie, l-ar fi vestit că Tom se afla încă în 
viaţă. 

I se părea că au trecut câteva ore de când a dispărut Tom. 

Poate că a leşinat, sau chiar a murit, poate că groaza şi 
enervarea l-au paralizat. CUPRINS: de o spaimă grozavă 


simţi ca şi cum cineva l-ar fi împins în fundătură. Aşteptând 
dezlănţuirea unei nenorociri, văzu deodată semnalul 
luminos şi-l auzi pe Tom, alergând spre el. 

— Fugi, îi şuşoti el, fugi, dacă ţii Ia viaţă! 

Atâta fu de ajuns că Huck o luă la fugă cât îl ţineau 
picioarele. Fugea şi Tom. Nu se opriră decât când ajunseră 
la vechiul abator, de la marginea orăşelului. 

Îndată ce fură la adăpost, furtuna izbucni şi începu să 
plouă. Când gâfâiala lui Tom se mai potoli, el spuse: 

— E grozav, Huck, e grozav! Două chei am încercat şi 
oricât de încet am umblat, scârţâiau atât de tare, încât 
credeam că se scoală şi morţii. Şi lucrul dracului! 

Nici o cheie nu voia să se întoarcă în broască. Atunci fără 
să ştiu ce fac, am apăsat clanţa şi uşa s-a deschis. Nu era 
încuiată! Am ridicat prosopul, m-am furişat înăuntru şi 
lisuse Christoase! 

— Ce ai văzut, lom? 

— Eram să calc peste Injun Joe! 

— Nu mai spune! 

— Da. Era culcat pe duşumea şi dormea cu braţele întinse 
în lături de era să-l calc pe mână. 

— Şi ce ai făcut? S-a trezit? 

— Nu! Nici nu s-a mişcat. Credeam că-i beat. Am strâns 
prosopul şi am fugit. 

— Eu nu m-aş fi gândit la prosop, te asigur! 

— Eu, da. Mătuşa m-ar fi cotonogit, dacă-l pierdeam. 

— Ascultă, Tom. Ai văzut lădiţa? 

— Drept să-ţi spun, n-am mai stat s-o caut. N-am văzut nici 
lădiţa, nici crucea, numai o sticlă goală şi un pahar de 
cositor, pe podea, alături de Injun Joe. Da, şi am zărit două 
butoaie şi mai multe sticle. 

Acum pricepi, cum devine cazul cu odaia cu stafii? 

— Nu! 

— Ei bine, stafia e rachiul! Poate că fiecare han are câte o 
odaie cu stafii, nu-i aşa Huck? 


— Se prea poate. Dar dacă zici că Injun Joe e beat, n-ar fi 
timpul să punem mâna pe lădiţă? 

— Mai bine aşa! Eu am stat de pază în fiecare noapte iar 
tu nu trebuie decât să aduci la îndeplinire planul nostru. 

— Ne-am înţeles. Când el pleacă, tu te repezi la mine, îmi 
dai un „miau” la fereastră, sau dacă nu mă trezesc, arunci 
un bulgăre în geam. 

— Bine, aşa o să fac! 

— Uite! Ploaia a încetat. Eu mă duc acasă că-i târziu. Tu te 
înapoiezi şi supraveghezi fundătura. 

— Aşa am să fac, Iom. O să am ochii ţintă asupra hanului, 
chiar de o fi nevoie să-l supraveghez un an întreg. Ziua am 
să dorm, noaptea o să stau de veghe. 

— Foarte bine. Unde ai să dormi? 

— În şura de fân a lui Ben Rogers. Îmi dă voie şi tatăl său 
şi negrul lor, moş Jack. Eu îi scot apă din fântână şi el îmi dă 
câteodată de mâncare. E un negru foarte de treabă. Mă 
iubeşte, fiindcă mă port cu el omeneşte. Dar tu să nu te 
apuci să spui cuiva, că-mi dă de mâncare. 

— N-ai nici o grijă. Ziua n-am nevoie de tine Huck, poţi să 
dormi liniştit. Noaptea însă să fii cu ochii în patru şi cum 
observi ceva, vino de mă înştiinţează. 

Capitolul XXV. 


Vineri dimineaţa, Tom primi o veste îmbucurătoare. În 
noaptea trecută, familia judecătorului Thatcher s-a înapoiat 
în orăşel. Înjun Joe şi comoara lui căzură îndată pe planul al 
doilea, iar locul de frunte în preocupările lui Tom îl ocupă 
Becky. Se întâlniră chiar în dimineaţa aceea şi se jucară un 
timp de-a „baba oarba” şi de-a „v-aţi ascunselea”, în 
tovărăşia unei puzderii de copii, veniţi să ureze „bun venit” 
camaradei lor. Petrecerea zilei fu încununată de o veste 
îmbucurătoare. Becky o sâcâise atâta pe mama sa, încât ea 
consimţi ca excursia promisă şi mult aşteptată să aibă loc a 
doua zi. Bucuria fetiţei era nemărginită. Invitaţiile fură 
trimise înainte de înserare şi îndată, tineretul oraşului 
începu cu înfrigurare să se pregătească. Pe Tom, 
înfrigurarea îl ţinu treaz toată noaptea, căci el nădăjduia că, 
dacă Huck va veni să-l vestească şi dacă vor pune mâna pe 
comoară, a doua zi va avea cu ce să se mândrească în faţa 
lui Becky şi a tineretului. Tot aşteptând semnalul, i se făcu 
somn şi adormi. A doua zi de dimineaţă, o mulţime de copii 
şi tineret vesel se adunară în faţa casei judecătorului 
Thatcher unde fu pregătit totul pentru plecare. Deoarece 
nu era obiceiul ca bătrânii să ia parte la petrecerile 
tineretului, copiii erau daţi în primire câtorva domnişoare şi 
tineri între optsprezece şi douăzeci şi trei ani. În scopul 
petrecerii, închiriară vechiul vapor cu aburi. În clipa 
aceasta, alaiul se îndrepta spre strada principală. Mai toată 
lumea era încărcată cu coşuleţe cu provizii. Sid era bolnav 
şi nu putea să ia parte la petrecere; Mary rămăsese acasă, 
ca să-i ţină de urât. La despărţire, doamna Thatcher îi 
spuse lui Becky: 

— Să cauţi să nu te apuce noaptea, pe afară. Mai bine să 
înnoptezi la prietena din apropierea portului. 

— La Suzi Harper, mămico, e bine? 

— E bine, fetiţa mea. Şi să fii cuminte să nu faci vreo 
poznă. După ce porniră, Iom spuse lui Becky: 

— Să-ţi spun eu ce-o să facem. În loc să mergem la Suzi 
Harper, urcăm colina şi ne oprim la văduva Douglas. Are 


nişte îngheţată! În fiecare zi face! Ai să vezi cu ce bucurie o 
să ne primească. 

— Vai ce frumos o să fie! 

Şi după ce se gândi niţel, ea spuse: 

— Nu-i bine ce facem... dar... 

— Dar, maică-ta n-o să afle şi apoi nu facem nici un rău. 
Dânsa nu vrea decât să te ştie în loc sigur. Şi dacă şi-ar fi 
adus aminte, ne-ar fi povăţuit chiar ea să facem aşa. 

Toată lumea ştia cât de bine primeşte văduva Douglas. De 
aceea, propunerea lui Tom fu primită şi ei hotărâră să nu 
spună nimănui unde vor petrece noaptea. 

Pe drum, Tom îşi aduse aminte de Huck şi se gândi că 
poate chiar în noaptea aceea va veni să-l vestească. Gândul 
acesta îl frământa neîncetat. Totuşi nu putea să se lipsească 
nici de ospitalitatea doamnei Douglas: 

— Şi de ce, mă rog, îşi zise el, să vină Huck tocmai în 
noaptea asta şi n-a venit noaptea trecută? 

Gândul la petrecerea de seară îl făcu să nu se mai 
gândească la comoară şi copil cum era, hotărî ca în ziua 
aceea să alunge orice gând de la lădiţa cu bani. 

Vaporul opri şi ancoră în jurul orăşelului, la trei mile, în 
faţa unei pădurici. Valul de tineret se revărsa pe țărm şi în 
curând, colina răsuna din toate părţile de râsete şi de 
strigăte voioase. 

Copiii petreceau cât se poate de bine şi aveau mâncare din 
belşug. După masa de prânz, se odihniră şi se întremară la 
umbra copacilor. 

Apoi, cineva începu să strige: 

— Sunteţi gata să intrăm în peşteră? 

Erau gata cu toţii. Pachetele de lumânări fură împărţite şi 
mulţimea de copii începu să se caţere sus pe coastă. Gura 
peşterii se afla pe coastă şi avea forma unui A. Poarta de 
stejar masiv era larg deschisă. Mai întăi, intrai printr-un fel 
de anticameră friguroasă, ai cărei pereţi naturali de calcar 
erau acoperiţi în întregime de broboane de umezeală. De 
aici de sus, văzând întunericul profund, priveliştea asupra 


văii, scăldată în lumina soarelui, te umplea de un fior de 
mister. Dar această impresie era trecătoare şi gălăgia 
reîncepu. Cineva aprinse o lumânare; se produse o 
învălmăşeală, căci năvăliră cu toţii într-acolo. Cel care 
aprinse lumânarea, nu putea ţine piept asaltului şi o scăpă 
din mână. Din nou izbucni o hărmălaie veselă şi după o 
orbecăială plină de haz, făcură din nou lumină. Dar toate au 
un sfârşit. Cu încetul, alaiul înşiruit începu să coboare prin 
tunelul principal. La lumina pâlpâitoare a lumânărilor, se 
zărea nedesluşit bolta înaltă de şaizeci picioare, formată de 
pereţii tunelului, care avea o lăţime de numai zece picioare. 
La tot pasul, în dreapta şi în stânga, se căscau alte tuneluri, 
căci peşterea Mc. Douglas nu era decât un vast labirint de 
tuneluri ramificate şi întretăiate şi care nu duceau nicăieri. 
Se spunea că poţi rătăci zile şi nopţi de-a rândul prin 
mulţimea de galerii şi crăpături înşelătoare, fără să dai de 
capătul peşterii; şi că poţi să cobori oricât de adânc în 
pământ, nu găseşti decât acelaşi lucru, labirint sub labirint 
şi care nu aveau sfârşit. Nimeni nu cunoştea peştera, căci 
aceasta era un lucru imposibil. Oamenii din partea locului 
cunoşteau doar un sector al ei şi nu era recomandabil să te 
aventurezi dincolo de acest sector. Iom Sawyer cunoştea 
tot aşa de bine peştera, ca şi toată lumea. 

Excursioniştii înaintară prin tunelul principal, cam trei 
sferturi de milă; apoi, începură să se strecoare în grupuri 
sau perechi prin coridoarele laterale, luându-le prin 
surprindere, acolo unde acestea se întretăiau. 

Escapadele acestea puteau fi extinse pe o rază de o 
jumătate de oră distanţă, fără să se depăşească zona 
„cunoscută”. Într-un târziu, grupurile de copii începură să 
se adune din nou la gura peşterii. Erau cu toţi plini din cap 
până în picioare, cu picături de ceară şi mânjiţi cu pământ. 
Cu toată oboseala, copiii făceau haz de înfăţişarea lor 
caraghioasă şi numai când zăriră soarele apunând prin 
gura peşterii, îşi dădură seama cât de repede trecuse 
vremea. Clopoţelul sunase de o jumătate de oră plecarea 


vaporului. În momentul când vaporul luminat trecea în faţa 
debarcaderului, Huck era la postul său. Pe bord nu se auzea 
nici un zgomot, deoarece tinerii pasageri erau morţi de 
oboseală. Huck se întrebă ce vapor o fi acela, care nu se 
opreşte la debarcader; dar în curând nu se mai gândi decât 
la preocupările sale. Noaptea devenea din ce în ce mai 
întunecată. Se făcu ora zece şi zgomotul vehiculelor încetă; 
luminile din case începură să se stingă, trecătorii dispărură, 
orăşelul se cufundă în întuneric. Totul părea că fusese 
cuprins de un somn adânc şi numai micul paznic era singur 
cu tăcerea şi cu stafiile. La unsprezece se stinse ultima 
licărire de lumină, ce se mai strecură din han. Huck aşteptă 
un timp ce i se păru o veşnicie, dar nu se întâmplă nimic. 
Credinţa lui începu să se clatine. La ce folosea şi asta? Avea 
vreun rost să mai stea acolo sau era mai bine să meargă 
acasă? 

Deodată, atenţia îi fu atrasă de un zgomot. Ciuli urechile şi 
putu să desluşească: uşa dinspre fundătură fu deschisă 
binişor. Se repezi după un colţ al peretelui de cărămidă şi în 
clipa următoare văzu doi oameni trecând în faţa lui. Unul 
părea că ducea ceva la subsuoară. Trebuie să fie lădiţa! Va 
să zică vroiau să schimbe locul comorii. Să-l cheme pe Tom? 
Ar fi o prostie! Între timp cei doi oameni ar dispărea fără 
urmă. Nu! Apărat de întunericul profund, îi va urmări fără 
să le trezească vreo bănuială. Spunându-şi aceasta, Huck 
ieşi din ascunzătoare şi desculţ cum era, se furişă cu paşi de 
pisică în urma celor doi, păstrând o distanţă destul de mare, 
ca să fie în siguranţă. 

Cei doi indivizi înaintară un timp prin strada ce ducea spre 
fluviu; apoi, cotiră la stânga. Merseră astfel drept înainte, 
până ce ajunseră la cărarea, care urca pe Cardiff Hill şi fără 
să se oprească, îşi continuară drumul. 

Trecură astfel pe lângă casa Welshman, care se afla la 
jumătatea drumului. 

— Foarte bine, îşi zicea Huck, vor s-o îngroape în vechea 
carieră de piatră. Însă cei doi nu se opriră nici la carieră, ci 


trecură mai departe, până ce ajunseră pe vârful colinei. De 
aici se înfundară pe poteca ce ducea printre tufe de oţetari 
şi dispătură în desiş! Huck micşoră distanţa, căci ei nu-l mai 
puteau vedea. Un timp merse astfel, apoi îşi iuți pasul; mai 
înainta puţin, apoi se opri trăgând cu urechea. Nu se auzea 
nici un zgomot afară de bătăile inimii lui. Doamne! Să le fi 
pierdut urma? Când vru s-o ia tocmai la fugă, se pomeni 
numai la vreo patru metri că aude pe cineva tuşind. Huck 
simţi că i se înmoaie picioarele şi că-l apucă ameţeala. Băgă 
de seamă că se află la cinci paşi de gardul ce împrejmuia 
proprietatea văduvei Douglas. 

— Foarte bine! Îşi zise el. N-au decât s-o îngroape aici, n-o 
să fie greu de găsit! 

Acum, se auzi o voce groasă, vocea lui Injun Joe. 

— Să fie a dracului! Nu e singură, cu toate că-i destul de 
târziu. 

— Nu văd pe nimeni! 

Aceasta era vocea străinului de la „Casa cu Stafii”, Huck fu 
cuprins de o bănuială teribilă - aceasta era va să zică 
„afacerea cu răzbunarea”. Îşi aminti cât de bună fusese 
întotdeauna cu el văduva Douglas şi se gândea că oamenii 
aceştia vor putea s-o ucidă. Ar fi vrut să alerge s-o prevină, 
dar acum nu îndrăznea, de frică să nu fie prins. Toate 
acestea îi trecură prin minte în răstimpul dintre observaţia 
străinului şi răspunsul lui Injun Joe, care sună astfel: 

— Din cauza desişului. Dar ia priveşte pe aici, vezi? 

— Da, mai e cineva. Ar fi bine să renunţăm. 

— Să renunţ, când vreau să părăsesc oraşul pentru 
totdeauna? Când oare voi mai avea prilejul ăsta? Ţi-am spus 
şi-ţi mai spun încă o dată că nu mă interesează boarfele ei, 
poţi să le iei tu. Dar bărbatul ei s-a purtat urât cu mine, a 
fost foarte aspru, mai ales că era judecător de pace şi o 
dată m-a condamnat pentru vagabondaj. Şi asta n-ar fi 
nimic! Dar o dată m-a biciuit, ca pe un negru, în faţa 
temniţei şi în văzul oraşului întreg. M-a biciuit, înţelegi? Mi- 


a luat-o înainte şi a murit. Dar îmi iau eu răsplata de la 
dânsa! 

— 'Te rog n-o omori. Să nu faci asta? 

— S-o omor? Dar cine a pomenit de omor? Pe el l-aş omori, 
dacă ar fi aici, dar pe ea, nu. Când vrei să-ţi iei revanşa de 
la o femeie, n-o ucizi, prostule. Ii retezi numai puţin nasul şi 
urechile, ca la o scroafă pârlită! 

— Dumnezeule, asta-i... 

— Păstrează-ţi părerea pentru tine. E spre folosul tău! Eu 
o s-o leg de pat, şi dacă moare în urma pierderii de sânge, o 
să fie vina mea. Prietene, ai să-mi dai o mână de ajutor, de 
aia eşti aici, căci singur n-aş fi în stare. Dacă însă refuzi, te 
omor. Ai înţeles? Şi dacă sunt nevoit să te ucid, o ucid şi pe 
dânsa, dar cel puţin ştiu că nimeni n-o să afle cine a făcut 
isprava asta. 

— Dacă-i aşa, să isprăvim cât mai repede. M-a apucat 
tremuriciul. 

— Nu te grăbi, camarade, mai e şi altă lume la ea. Trebuie 
să aşteptăm până se sting luminile. Nu-i nici o grabă! 

Huck simţi că tăcerea ce urmă acestei convorbiri era mai 
înspăimântătoare, decât orice povestire sângeroasă. De 
aceea, cu răsuflarea reţinută, el făcu un pas înapoi. Tot 
dându-se îndărăt cu cea mai mare băgare de seamă, 
deodată trosni sub piciorul său, o cracă uscată. Se opri cu 
respiraţia tăiată de spaimă. Nu se auzea nici un zgomot. 
Atunci se întoarse încet, şi o luă de-a lungul potecii, 
mergând cu paşi mari până la carieră, unde se simţi mai în 
siguranţă. De aici şi până la casa lui Welshman făcu drumul 
alergând cu sufletul la gură. Bătu la uşă şi îndată apărură la 
fereastră chipurile bătrânului şi ale celor doi fii ai săi. 

— Ce-i gălăgia asta? Cine bate? Ce doreşti? 

— Lăsaţi-mă să intru... repede! Am să vă spun ceva! 

— Dar cine-i acolo? 

— Huckleberry Finn. Lăsaţi-mă să intru! 

— Huckleberry Finn? Hâm! E un nume pentru care nu se 
deschid toate uşile. Dar fie! Hai, intră băiete şi spune ce 


vrei? 

— Vă rog, nu spuneţi nimănui, cele ce vă voi povesti, fură 
primele sale cuvinte, când intră. Vă rog, altfel voi fi ucis. 
Văduva a fost bună cu mine şi trebuie să spun, dar numai 
dacă nu mă daţi de gol. 

După trei minute, bătrânul şi cei trei fii ai lui, înarmaţi 
până-n dinţi fură pe vârful colinei şi intrară prin oţetari. 
Huck îi întovărăşea de la distanţă. Se ascunse, după un bloc 
mare de piatră şi aştepta. Urmă o tăcere plină de 
încordare, apoi deodată se auzi o salvă de focuri de armă şi 
un strigăt. Când Huck auzi, sări în sus şi porni la vale, 
fugind cât îl ţineau picioarele. 

Capitolul XXVI. 

Duminică dimineaţă, de cum se crăpă de ziuă, Huck se 
duse din nou la casa bătrânului Welshman şi ciocăni uşor la 
uşă. Locatarii dormeau iepureşte şi cineva răspunse îndată: 

— Cine-i? 

Cu vocea înăbuşită de frică, Huck spuse: 

— Huckleberry Finn. Vă rog să deschideţi. 

— Pentru tine casa mea e deschisă şi ziua şi noaptea. Intră 
băiatule şi fii binevenit! 

Huck rămase uimit. Niciodată în viaţa lui nu mai auzise 
asemenea vorbe. Pe cât de plăcute i se păreau, pe atâti se 
păreau de ciudate. 

I se deschise uşa şi el intră. I se dădu un scaun, apoi 
bătrânul şi fiii lui se îmbrăcară. 

— Asa, flăcăiasule, cred că ţi-e cam foame, nu? 

Uite! Dejunul e îndată gata. Până atunci, şezi cu noi. Dar 
de ce n-ai rămas azi-noapte la noi? 

— Mi-a fost frică şi am fugit. Când am auzit focurile de 
armă, nu m-am oprit decât la trei leghe de aici. Acum, am 
venit să aflu ce s-a mai întâmplat. Şi am venit înainte de 
răsăritul soarelui, fiindcă mi-e frică de diavolii aceea, chiar 
dacă sunt morţi de-atunci. 

— Da, săracul de tine, nu prea arăţi bine, după o noapte ca 
asta, dar îndată după dejun ai să te culci, îţi punem aici un 


pat. Nu băiete, nu sunt morţi, şi ne pare destul de rău. 
După cum ne-ai spus, ştiam în ce parte se găsesc, aşa că ne- 
am apropiat de ei tiptil, tiptil, cam la vreo cincizeci de paşi, 
când deodată, îmi veni să strănut. Lucrul dracului! Eram în 
fruntea băieţilor şi mergeam cu arma ridicată, prin 
întunericul de puteai să-l tai cu cuțitul. Când am strănutat, 
ticăloşii au luat-o la fugă, iar eu am strigat „foc, băieţi!” Şi 
am tras în direcţia de unde se auzea foşnetul. Probabil că 
nu i-am atins, că-i auzeam fugind şi luându-ne după ei i-am 
urmărit până jos în pădure. Au tras şi ei o dată, dar glonţul 
a trecut şuierând pe lângă noi, fără să ne atingă. Deodată n- 
am mai auzit zgomotul paşilor lor şi atunci am renunţat să-i 
mai urmărim. Am mers la postul de pichet şi am sculat 
gardienii. S-au pus în mişcare cu toţii şi au plecat să 
păzească malurile fluviului. Şeriful şi o ceată de oameni vor 
pleca îndată cu băieţii mei să bată pădurea. Îmi pare rău, că 
n-avem semnalmentele ticăloşilor acestora, ne-ar fi fost de 
mare folos. Dar tu n-ai putut să-i vezi în întuneric, nu-i aşa, 
băiete? 

— Ba da! I-am văzut încă în oraş. De acolo m-am tot ţinut 
după ei. 

— Bravo, măi! la spune, cum erau la faţă? 

— Unul e spaniolul surdo-mut, care a fost văzut pe aici de 
vreo două ori, celălalt e un tâlhar ordinar... 

— Ne-ajunge atât, îi cunoaştem noi. Hai, băieţi, duceţi-vă 
la şerif şi spuneţi-i; o să mâncaţi mâine dimineaţă. 

— Îi ştiu, îi ştiu, că într-o zi i-am văzut în pădurea din dosul 
casei văduvei şi ni s-au părut suspecți, fiindcă se fereau de 
noi, ziseră băieţii. 

Când băieţii lui Welshman dădură să plece, Huck sări 
înaintea lor şi le spuse: 

— Vă rog să nu ziceţi nimănui că de la mine aţi aflat! Vă 
rog foarte mult! 

— Cum vrei tu, Huck, dar fapta ta trebuie răsplătită. 

— Nu, nu. Vă rog să nu spuneţi! Când tinerii plecară, 
bătrânul îl linişti: 


— Nu te teme! N-o să te spună nici ei, nici eu. Dar de cete 
fereşti atât? 

Huck nu spuse decât că despre unul dintre cei doi tâlhari 
ştia cam multe, dar pentru nimic în lume nu vroia ca acesta 
să afle, că el i-a dat de gol. 

Bătrânul îi făgădui din nou toată discreţia şi zise: 

— Cum ai ajuns să-i urmăreşti, Huck? Ţi s-au părut 
suspecți. Huck tăcu un timp, ca să poată ticlui un răspuns, 
apoi zise: 

— Vedeţi, mai toată lumea spune, că eu sunt o haimana şi 
poate, că are dreptate. Dar câteodată stau şi mă gândesc, 
cum să fac să-mi îndrept viaţa pe o cale mai bună şi din 
cauza asta, sunt nopţi întregi când nu pot să dorm. Aşa a 
fost şi noaptea trecută. Nu puteam să adorm şi pe la miezul 
nopţii, am pornit-o prin străzi, până am ajuns la „Hanul 
Temperanţei”. Aici m-am proptit de zid ca să-mi mai adun 
gândurile, când deodată i-am zărit pe ăştia doi strecurându- 
se prin întuneric, foarte aproape de mine. Văzând că unul 
din ei ducea ceva sub braţ, am crezut că-i lucru furat. Unul 
fuma şi celălalt i-a cerut un foc; s-au oprit chiar în faţa mea 
şi la lumina ţigării am recunoscut că unul dintre ei era 
spaniolul surdo-mut cu cicatricea la ochi, iar celălalt avea 
un chip zbârcit de diavol. 

— Ai putut să vezi zbârciturile la lumina unui foc de 
ţigară? Huck rămase o clipă nedumerit, apoi zise: 

— Da, n-aş putea să spun, dar aşa mi s-a părut. 

— Pe urmă ei au plecat şi tu... 

— M-am luat după ei. Voiam să aflu ce duceau cu atâta 
grijă în toiul nopţii. I-am urmărit până la gardul văduvei. 
Stând acolo în întuneric, l-am auzit pe ciupitul rugându-se 
pentru viaţa văduvei, iar pe spaniolul jurând s-o 
desfigureze. 

— Cum l-ai auzit vorbind pe spaniolul surdo-mut? 

Huck îşi dete în petec pentru a doua oară. În zadar încerca 
să abată atenţia bătrânului, acesta voia să afle cu orice preţ 


adevărata identitate a spaniolului. Cu ochii ţintiţi asupra lui, 
Welshman îi zise: 

— Dragă băiete, de mine să nu-ţi fie frică. Din partea mea 
n-o să-ţi ating nici un fir de păr. le iau sub paza mea. După 
câte m-ai făcut să înţeleg, spaniolul acesta nu-i nici surd şi 
nici mut. Tu îi cunoşti o taină, pe care vrei s-o ascunzi. 
Spune, care a acea taină? 

Huck se uită în ochii cinstiţi ai bătrânului, apoi se apropie 
de urechea lui şi-i şopti: 

— Spaniolul este... Injun Joe! 

Bătrânul, aproape să sară în sus, exclamă: 

— O! Acum înţeleg. Când ai spus de tăiat nasul şi urechile, 
am crezut că era o fantezie a ta, căci un alb nu se răzbună 
în felul acesta. Dar un Injun Joe! Asta-i altceva! 

Laură ceaiul împreună. Convorbirea continuă şi bătrânul îi 
povesti lui Huck că înainte de a se culca, el şi fiii lui au luat 
un felinar şi au cercetat locul de lângă gard pentru a găsi 
urme de sânge dar nu dăduseră decât peste o... 

— Ce? 

Cuvintele ţâşniră din gura lui Huck cu iuţeala fulgerului. 
Cu ochii holbaţi şi cu răsuflarea tăiată, el aştepta răspunsul. 
Welshman se uită la el mirat, apoi răspunse: 

— O trusă de unelte de spărgător! 

— Huck căzu la loc, respirând uşurat şi se simţi foarte 
mulţumit. Bătrânul îl privi curios, apoi îi zise: 

— Da, o trusă de unelte. Dar nu înţeleg de ce lucrul acesta 
te mulţumeşte atât? Te aşteptai să găsim altceva? 

În nedumerirea lui şi silit de privirea iscoditoare a 
bătrânului, Huck nu găsi decât răspunsul acesta: 

— Poate nişte cărţi de rugăciuni? 

Bietul Huck era prea hărțuit pentru a mai zâmbi. În 
schimb, bătrânul râse cu atâta poftă, încât tresaltă din tot 
corpul şi sfârşi zicând, că un râs ca ăsta face mai mult decât 
orice doctorie din lume. Pe urmă, adăugă: 

— Sărmanul de tine, eşti galben la faţă şi prăpădit. Nici 
nu-i de mirare, că ţi-ai cam ieşit din fire. Dar ai să-ţi revii. 


Culcă-te şi dormi, o să-ţi prindă bine! 

Huck era amărât că fusese atât de nerod să deştepte 
bănuiala cu purtarea lui, căci trebuia să-şi fi dat seama 
chiar de pe când pândea la gard, că lădiţa cu comoara 
rămăsese la han. Ideea aceasta îl linişti de tot, deoarece el 
făcu în gând socoteala că dacă cei doi bandiți vor fi prinşi în 
cursul zilei, el şi cu Tom se vor duce la noapte la han şi vor 
ridica lădiţa, netuâburaţi de nimeni. 

La sfârşitul dejunului, se auzi un ciocănit la uşă. Huck sări 
într-un colţ să se ascundă, căci orice întâmplare o punea în 
legătură cu evenimentele nopţii. Welshman deschise uşa. 
Mai mulţi domni şi doamne între care şi văduva Douglas 
intrară în cameră. Alte pâlcuri de oameni urcau coasta, ca 
să viziteze locul luptei. Aşadar, vestea se răspândise. 

Bătrânul povesti musafirilor întâmplările de peste noapte. 
Recunoştinţa văduvei pentru apărarea ei, nu cunoştea 
margini. 

— Doamnă! Să nu mai vorbim despre asta! E altcineva 
căruia trebuie să-i mulţumeşti mai mult decât mie şi 
băieţilor mei. Dar acea persoană mi-a interzis să-i pronunţ 
numele. Fără el n-am fi aflat nimic. Cuvintele acestea 
stârniră atâta emoție, încât faptul de căpetenie deveni 
aproape inexistent. Prin refuzul dârz de a da în vileag 
numele binefăcătorului, bătrânul aţâţa şi mai mult 
curiozitatea musafirilor, care la rândul lor răspândiră 
povestea cu personajul misterios în tot cuprinsul orăşelului. 
La urmă, văduva zise: 

— Tocmai mă culcasem, şi cu tot zgomotul de afară am 
adormit buştean. De ce n-aţi venit să mă treziţi? 

— Am socotit că n-ar fi avut nici un rost. Cu toate că 
bandiții nu s-ar mai fi reîntors, fiindcă de teamă îşi 
pierduseră uneltele, dar n-ai mai fi închis ochii toată 
noaptea. Cei trei negrii ai mei au stat de pază toată noaptea 
la casa dumitale. Uite-i că tocmai sosesc! 

Sosiră alţi musafiri şi povestea fu repetată şi comentată 
ore întregi. 


Capitolul XXVII. 

În cursul vacanței şcolare, prelegerile la şcoala duminicală 
erau suspendate, dar biserica se umplea de dimineaţă, de 
credincioşi. Nu se vorbea până la începerea slujbei decât de 
întâmplarea de peste noapte. Între timp, sosi vestea că nu 
se dăduse de nici o urmă a ticăloşilor. După sfârşitul slujbei 
religioase, soţia judecătorului Thatcher veni la doamna 
Harper, care se îndrepta spre ieşire şi-i spuse: 

— Becky a mea are de gând să doarmă toată ziua? Cred că 
era moartă de oboseală. 

— Becky a dumitale? 

— Da, răspunse cu o privire de spaimă. N-a dormit la 
dumneavoastră? 

— Nu! 

Doamna Thatcher se îngălbeni deodată şi se lăsă pe o 
bancă, tocmai când Mătuşa Polly se opri şi zise: 

— Bună dimineaţa, doamnă Thatcher, bună dimineaţa, 
Doamnă Harper! Ştiţi că băieţelul meu nu s-a întors acasă? 
Poate că Tom a petrecut noaptea la una dintre 
dumneavoastră şi cred că de frică n-a venit nici la biserică. 
Parcă n-o să dea el odată ochii cu mine? 

Doamna Thatcher dădu din cap, înspăimântată şi deveni şi 
mai palidă. 

— Dar n-a stat la noi, spuse doamna Harper, cuprinsă de 
presimţiri rele. Pe faţa mătuşii Polly se zugrăvi toată 
îngrijorarea. 

— Joe Harper, te-ai văzut azi dimineaţă cu Iom? 

— Nu! 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

Joe încercă să-şi reamintească, dar nu putea să spună 
nimic precis. Lumea se opri în loc, făcând cerc în jurul lui. 
De la om la om, începură să circule tot felul de şoapte şi o 
nelinişte crescândă puse stăpânire asupra întregii adunări. 
Copiii şi tinerii pedagogi fură întrebaţi. Toţi declarară că n- 
au băgat de seamă, dacă Tom şi Becky erau sau nu pe 
bordul vaporului la întoarcerea acasă; era întuneric şi 


nimănui nu i-a dat prin gând să întrebe cine lipseşte. În cele 
din urmă, un tânăr îşi exprimă teama că cei doi copii să nu 
fi rămas în peşteră! 

Doamna Thatcher se repezi afară, iar mătuşa Polly izbucni 
în lacrimi! 

Vestea se răspândi în cinci minute de la om la om, de la 
grup la grup, din stradă în stradă; în oraşul alarmat 
începură să răsune clopotele punând lumea în picioare. 
Întâmplarea de pe Cardiff Hill fu dată uitării. Caii fură 
înhămaţi. Bărcile puse pe apă, vaporul trase la chei şi 
numai într-o jumătate de oră de când ştirea îngrozitoare se 
răspândise, două sute de oameni erau în drum, care pe apă, 
care pe uscat, spre peşteră. 

În tot cursul după-amiezei, oraşul părea părăsit şi mort. 
Femeile veniră la mătuşa Polly şi doamna Thatcher şi 
începură să le liniştească şi plânseră odată cu ele. 

Toată noaptea, oraşul veghe, aşteptând ştiri. Când în cele 
din urmă se făcu ziua, singura veste venită era: 

— Trimiteţi mai multe lumânări şi alimente! Doamna 
Thatcher era nebună de durere şi nu mai puţin mătuşa 
Polly. Judecătorul trimise de la peşteră veşti de nădejde şi 
încurajare, dar ele nu aduseră nici o mângâiere. 

Bătrânul Welshman sosi acasă spre ziuă, plin cu picături 
de ceară, mânjit cu noroi şi sfârşit de oboseală. Pe Huck îl 
găsi în patul pregătit pentru el şi delira în febră. Medicii din 
oraş fiind plecaţi la peşteră, văduva Douglas se oferi să-l 
îngrijească ea de bolnav. Spuse că va face tot ce va fi în 
stare, căci o fiinţă omenească, fie ea cât de rea, nu trebuie 
lăsată în părăsire. Welshman îi răspunse că, totuşi, cu toate 
acestea, Huck era un băiat de laudă. 

Pe la ora prânzului, câţiva oameni se întoarseră de la 
peşteră, prăpădiţi şi sfârşiţi de oboseală. Ceilalţi mai oţeliţi 
rămaseră însă acolo să continue căutarea copiilor dispăruţi. 

Nu aduseră nici o veste nouă, afară de, că cele mai 
îndepărtate regiuni, până atunci nestrăbătute ale peşterii 
fuseseră cercetate, colţ cu colţ şi crăpătură după crăpătură, 


că ori de câte ori cineva căuta prin coridoarele încâlcite şi 
zărea ici colea o licărire de lumină striga sau trăgea focuri 
de pistol, al căror ecou făcea ocolul galeriilor întunecate. 
Într-un loc, dincolo de zona cunoscută, se dăduse peste 
numeje lui Iom şi al lui Becky, scrise pe perete, cu fum de 
lumânare şi nu departe de acolo se găsi o bucată de 
panglică. Doamna Thatcher recunoscu panglicuţa şi vărsă 
lacrimi fierbinţi asupra ei. Ea spuse, că aceasta era ultima 
amintire din partea fetiţei, înainte de sfârşitul ei tragic. 
Cineva zise că uneori în adâncurile înfiorătoare, căutătorii 
zăreau pâlpâirea unei lumânări, dar când plini de bucurie 
alergau într-acolo, văzură cu amărăciune, că nu era decât 
un căutător mai îndrăzneţ. Dar copiii nu erau de găsit. 

Trecură trei zile şi trei nopţi de aşteptare înfrigurată şi 
oraşul căzu într-o deznădejde de moarte. Pe locuitori nu-i 
mai interesa nimic. Descoperirea făcută chiar în acele zile, 
că proprietarul de la hanul „lemperanţa” avea un depozit 
clandestin de rachiu nu trezi nici un interes, deşi era un 
eveniment destul de important. Într-un moment de 
luciditate, Huck aduse vorba de han şi întrebă, dacă s-a 
făcut vreo descoperire la Hanul „lemperanţa”, în timpul de 
când era el bolnav. 

— Da, răspunse văduva. 

Huck se înălţă în pat şi căscă ochii mari: 

— Ce? Ce s-a găsit? 

— Rachiu! Şi localul a fost închis. Culcă-te, copile. Pentru 
atâta lucru nu te irita prea mult. 

— Numai un singur lucru vă rog să-mi mai spuneţi. Iom 
Sawyer a fost cel care a făcut descoperirea? 

Văduva izbucni în lacrimi. 

— Taci, taci copilule! Ţi-am mai spus că tu nu ai voie să 
vorbeşti. Eşti bolnav, foarte bolnav. 

„Aşadar nu s-a găsit decât rachiu. Dacă ar fi fost aur s-ar fi 
făcut zarvă mare. Comoara s-a dus, pentru totdeauna! Dar 
ea pentru ce plânge oare? Mi se pare ciudat, văzând-o 
plângând pentru atâta lucru”. 


Astfel îl munceau gândurile pe Huck, până când, obosit, 
căzu într-un somn adânc. 

Văduva îşi zise: 

— A adormit! Sărmanul! Dacă Tom Sawyer a făcut 
descoperirea? Dar cine mai are nădejdea sau puterea să-l 
mai găsească vreodată pe Tom Sawyer? 

Capitolul XXIII. 

Şi acum să ne întoarcem la Tom şi Becky şi să vedem în cel 
fel au luat parte la excursie. Împreună cu alţi copii, ei 
alergau de-a lungul coridoarelor întunecoase, admirând 
minunile „cunoscute” ale peşterii, minuni, care, „de-a v-aţi 
ascunselea”. Când obosiră, apucară pe un coridor 
întortocheat, citind la lumina lumânărilor inscripţiile pline 
de haz ale turiştilor, scrise pe pereţii de stâncă. Pe 
nesimţite, cei doi copii se despărţiră de tovarăşii lor şi 
deoarece înaintau mereu, flecărind, nu luară seama că în 
locul unde se aflau acum, pereţii nu mai erau afumaţi de 
lumânare. Pe un bloc de stâncă îşi scriseră cu fum numele şi 
trecură mai departe. Ajunseră într-o cavernă mai largă, 
unde se afla un izvor ţâşnind din perete, iar calcarul ce s-a 
depus în decursul anilor, forma un mic platou de pe care 
apa curgea ca o cascadă. Cu gândul de a face plăcere lui 
Becky, Iom se vâri în dosul perdelei de apă ca s-o lumineze. 
Dar aici, descoperi un coridor îngust cu trepte naturale, la 
vederea cărora fu cuprins îndată de neastâmpărul 
exploratorului. La chemarea lui, Becky îl urmă şi înainte de 
a porni, afumară peretele pentru orientare. Astfel coborâră 
din ce în ce mai jos în adâncimile tainice alte peşterii şi 
după ce făcură ale semn de orientare, cotiră într-un coridor 
mai larg. Acum nu se mai gândeau decât la noutăţile 
interesante, pe care le vor descoperi şi despre care vor 
avea ce povesti celor rămaşi în urmă. Dădură într-o cavernă 
spațioasă, pe bolta căreia atârnau o mulţime de stalactite 
lucioase, lungi şi groase de un metru; o străbătură în lung şi 
în lat, minunându-se mult; apoi o părăsiră prin una din 
numeroasele galerii, ce se deschideau întrânsa. Ajunseră la 


un alt izvor, al cărui bazin era presărat cu cristale de o 
albeaţă strălucitoare; caverna în care se aflau acum avea 
bolta susţinută de o mulţime de pilaştrii, formaţi din 
împreunarea stalactitelor şi stalagmitelor, rezultat al 
acţiunii seculare ale picăturilor de apă. Pe boltă, între 
coloanele uriaşe, atârnau în ciorchini mari, mii şi mii de 
lilieci uriaşi, care supăraţi de lumină, începură să se 
desprindă în stoluri mari şi cu stigăte furioase se repezeau 
spre lumânările celor doi copii. 

Tom văzu îndată primejdia şi apucând-o pe Becky de 
mână, o trase în grabă în primul coridor din apropiere, dar 
nu destul de repede, căci un liliac cu aripa lui ajunsese să 
stingă lumânarea fetiţei. Cotind prin multe alte coridoare 
întortocheate, reuşiră cu mare greutate să scape în sfârşit 
de urmăritorii lor primejdioşi. Obosiţi şi înfricoşaţi ajunseră 
la un lac subteran ale cărei margini se pierdeau în beznă 
adâncă. Tom vru să exploreze împrejurimile dar se gândi cu 
mai înainte, să se odihnească puţin. Abia acum copiii simţiră 
apăsarea grea a tăcerii adânci, ce domnea în jurul lor. 
Becky zise: 

— Nu-mi dau seama de când nu i-am mai auzit pe ceilalţi, 
dar mi se pare o veşnicie. 

— Nu uita Becky, că ne aflăm la o adâncime mare şi am 
pierdut direcţia de unde am pornit. De aici nu-i putem auzi. 

Lui Becky i se făcu frică. 

— Eu cred că am stat destul aici. Hai să pomim înapoi. 

— Da, ar fi mai bine. Aşa zic şi eu, să ne înapoiem. 

— Ai să poţi găsi drumul, Tom? Mi se pare atât de încâlcit. 

— Cred că da, dar ce te faci cu liliecii? Dacă ne sting 
lumânările, nu mai ieşim niciodată de aici. Să încercăm să-i 
ocolim pe altă cale. 

— Numai să nu rătăcim drumul. Ar fi îngrozitor! Şi copila 
se cutremură, când se gândi la această eventualitate. 

Porniră de-a lungul unei galerii şi merseră un timp în 
tăcere, aruncând ochii în fiecare bifurcaţie laterală spre a 
vedea, dacă nu recunosc locul, dar totul era nou şi 


necunoscut. De fiecare dată, Tom scotea o exclamaţie, 
Becky se uita la el, aşteptând un semn de încurajare, iar el 
spunea cu voioşie: 

— Nu, nu pe-aici e drumul, dar o să dăm de el îndată. Dar 
de fiecare dată se simţea copleşit de deznădejde şi cu toate 
acestea continua să spună: „lotul merge bine!”, inima îi 
răspundea: „lotul e pierdut!” Becky se agăța deel 
înfricoşată şi îşi reţinea cu greu lacrimile. In cele din urmă, 
o podidiră lacrimile şi spuse: 

— Tom să nu ne îngrijim de lilieci; dacă trecem pe acolo, 
găsim repede drumul! 

Tom se opri. 

Tăcere adâncă; atât de adâncă încât chiar răsuflarea lor 
părea un zgomot grozav. lom strigă. Ecoul chemărilor sale 
străbătu galeriile deşarte şi se pierdu în depărtare cu un 
răsunet, care părea un râs înfundat de batjocură. 

— Nu mai striga, Tom! E aşa de înfricoşător, zise Becky. 

— E înfricoşător, dar e de folos, Becky. S-ar putea să ne 
audă ceilalţi, şi strigă încă o dată. 

Acest s-ar putea, mărturisea pierderea oricărei nădejdi. 
Copiii se opriră şi ascultară. Dar nu le venea nici un 
răspuns. Atunci Iom se întoarse şi cu paşi grăbiţi porni pe 
coridorul pe care veniseră. Nu trecu mult şi din toată 
atitudinea lui, din ce în ce mai şovăielnică, Becky înţelese 
ceva înspăimântător. Nu putea găsi drumul înapoi! 

— Vai, Iom! N-ai făcut semne! 

— Da, Becky, am fost un idiot, cum nu există. Nu mi-am dat 
seama c-o să avem nevoie de ele, la înapoiere. Nu, nu pot 
găsi drumul. E încurcat de tot! 

— Ne-am rătăcit, lom! Ne-am rătăcit! N-o să putem ieşi 
niciodată din văgăuna asta îngrozitoare! Vai, de ce ne-am 
depărtat de ceilalţi! 

Ea se lăsă pe pământ şi izbucni într-un plâns atât de 
sfâşietor, încât Tom crezu, ori că moare, ori că şi-a pierdut 
minţile. Se aşeză alături de ea şi o cuprinse cu braţul. Ea se 
ghemui la pieptul lui, plângând cu hohote, pe care ecoul le 


prefăcea în râsete batjocoritoare. Tom o imploră să nu-şi 
piardă nădejdea, dar ea îi răspunse că-i era cu neputinţă. 
Atunci, el începu să se mustre cu asprime, că el este vinovat 
de această nenorocire; dar deoarece ea nu putea să sufere 
asemenea cuvinte, îi făgădui că o să încerce să-şi recapete 
încrederea şi o să-l urmeze oriunde numai să înceteze de-a 
mai vorbi astfel, căci, zicea ea, el nu era mai vinovat decât 
dânsa. 

Se ridicară şi porniră din nou, fără ţintă, la întâmplare, 
orbeşte. Era, tot ce mai puteau să facă: să meargă, să 
meargă mereu. Pentru un scurt răstimp se părea că 
nădejdea le mai revenise. Nu fiindcă avea vreun temei, ci 
numai pentru că izvorul ei nu era încă secat de timp şi 
obişnuit cu decepţii. Din când în când, Tom lua lumânarea 
lui Becky şi o stingea. Economia aceasta nu avea nevoie de 
explicaţii. Becky înţelese şi-şi pierdu nădejdea din nou. Ştia, 
că deşi Tom mai avea în buzunar o lumânare întreagă şi 
câteva capete, trebuia totuşi să facă economie. 

Oboseala începu să-i cuprindă; copiii încercară să i se 
împotrivească, deoarece gândul de a pierde vremea cu 
odihna, î icuprinse de groază. Dacă mergeau însă înainte, 
indiferent în ce direcţie, însemna că se apropie de o ieşire şi 
poate cu rezultat favorabil. Dar dacă se opreau în loc, 
însemna grăbirea sfârşitului, moartea! 

Într-un târziu, Becky simţi că i se înţepeniseră picioruşele 
de atâta oboseală şi se lăsă jos. Tom se opri alături de ea şi 
începu a-i vorbi de casă, de ai lor, de patul plăcut şi mai cu 
seamă, de lumină! Becky începu să plângă şi Tom se gândi 
în ce fel ar putea s-o mângâie, căci cuvintele lui de 
încurajare păreau atât de lipsite de nădejde, încât se 
asemănau mai mult cu o ironie. Din pricina istovirii, Becky 
adormi. lom era mulţumit. Se aşeză alături de ea şi-i privi 
faţa, care era luminată acum de un zâmbet de visuri 
fericite. La vederea acestui chip de pace îngerească, 
gândurile lui îşi luară zborul înapoi în trecut şi ca într-un vis 
îşi retrăi viaţa cu toate frământările ei copilăreşti. Şirul de 


amintiri fu întrerupt de Becky, care se trezi cu un surâs 
uşor, dar vai! Surâsul îi muri pe buze şi dădu loc unui 
geamăt dureros! 

— O! Ce bine am adormit! Aş fi vrut să nu mă mai trezesc 
niciodată! Nu, nu, Tom! Nu te uita! Aşa! N-am să 
mai'vorbesc în felul ăsta! 

— Îmi pare bine că ai adormit; acum eşti mai odihnită şi o 
să găsim ieşirea. 

— Să încercăm Tom! Dar am visat o ţară aşa de frumoasă 
şi mi se pare că o să ajungem în curând acolo. 

— Poate că nu! Fă-ţi curaj, Becky să încercăm să mergem. 

— Se ridicară şi porniră mână-n mână, fără de nădejde, 
încercară să facă socoteala de cât timp erau în peştereă, 
dar lor li se părea că de zile şi săptămâni, deşi lumânarea 
pe care o mai aveau excludea această ipoteză. 

Mult timp după aceea, nici ei nu-şi dădeau seama cât de 
mult, lom propuse să meargă încet şi să fie atenţi la orice 
zgomot produs de apă, căci trebuia să nimerească înapoi la 
izvor. Dădură curând peste unul şi Tom spuse că era timpul 
să se odihnească din nou. Cu toate că amândoi erau sleiţi de 
oboseală, Becky spuse că ea ar putea să meargă şi mai 
departe. Spre mirarea ei, Iom se împotrivi. Ea nu putea 
înţelege. Se aşezară şi Tom îşi lipi lumânarea de peretele 
din faţa lor. Gândurile îi năpădiră îndată şi rămaseră un 
timp tăcuţi. Apoi, Becky frânse tăcerea: 

— "Tom, mi-e aşa foame! Tom scoase ceva din buzunar. 

— Îţi aduci aminte de asta? Becky zâmbi uşor. 

— E tortul nostru de nuntă, Iom! 

— Da! Aş fi vrut să fie mai mare, căci asta e tot ce avem! 
— Am pus-o deoparte pentru noi ca s-o punem sub pernă 
aşa cum obişnuiesc cei mari, înainte de nuntă... dar o să fie 

pentru a noastră. 

— Tom împărţi franzeluţa şi Becky o mancă cu poftă iar 
Tom mancă, numai jumătate din porţia lui. 

Apă proaspătă aveau din belşug. Din când în când, Becky 
propunea să meargă mai departe. Tom tăcu un moment, 


apoi zise: 

— Becky, ai curajul să asculţi ce-ţi voi spune? Becky 
îngălbeni, dar răspunse afirmativ. 

— Ei bine, Becky, noi trebuie să rămânem aici, unde avem 
apă de băut. Nu mai avem decât bucăţica asta de lumânare! 

Becky izbucni. Tom încercă s-o mângâie cum putu, dar 
fără rezultat. În cele din urmă, Becky zise: 

— Ascultă, Tom! 

— Da, Becky. 

— Dacă ne-au pierdut, trebuie să ne caute! 

— Da, trebuie! 

— Poate că ne caută chiar acum? 

— Cred, că da! Cu siguranţă. 

— Când or fi observat că lipsim? 

— Cred că pe vapor. 

Poate că se întunecase şi n-au băgat de seamă că suntem 
printre ei. 

— Nu ştiu! Dar, când vor sosi acasă, mămica ta o să vadă 
numaidecât că tu lipseşti. 

Din expresia de spaimă a lui Becky, 'Tom înţelese că făcuse 
o greşeală. Era pentru prima oară, când Becky nu 
înnoptase acasă. Copiii tăcură şi se cufundară în gânduri. 
Becky şi Tom se gândeau că duminică după slujba 
religioasă, doamna Thatcher va afla că Becky nu dormise la 
doamna Harper. Copiii rămaseră cu ochii ţintă la bucăţica 
de lumânare, care se topea; văzând cum în jurul fitilului 
incandescent se sfârşesc ultimile pâlpâiri slabe... auziră 
apoi un sfârâit şi deodată se făcu întuneric adânc în jurul 
lor. 

Cât timp trecuse până când Becky să-şi revină în fire şi să 
înceapă să plângă în braţele lui Tom, niciunul din ei nu-şi 
putea da seama. Ştiau numai că îndată ce se deşteptară 
dintr-un somn de toropire mortală, văzură că situaţia lor e 
deznădăjduitoare. Tom spuse că trebuie să fie duminică sau 
poate luni. Încercă s-o facă pe Becky să vorbească, dar ea 
era prea copleşită de jale şi deznădejde. Îi spuse c-a trecut 


multă vreme de când să rătăciseră şi căutătorii trebuie să 
sosească în curând. 

Înviorat de acest gând, Tom începu să strige din răsputeri, 
dar ecourile răspundeau atât de fioros încât renunţă. Orele 
se scurgeau şi foamea începu să-i chinuie din nou. Tom 
scoase bucăţica de franzeluţă ce-i rămăsese din porţia lui, o 
împărţiră şi mâncară. Dar în loc să-şi astâmpere foamea, ei 
se simţiră şi mai flămânzi. Din când în când, Iom spunea: 

— Şş! Ai auzit! 

Ascultară cu răsuflarea reţinută. Era ca un zvon slab de 
strigăt, venit din mari depărtări. Tom răspunse îndată şi 
apucând-o pe Becky de mână, o luară prin beznă în direcţia 
aceea. Ascultară din nou şi li se păru că glasul venea acum 
puţin mai de aproape. 

— Sunt ei, exclamă Tom. Se apropie! Vino, Becky poate că- 
i găsim şi scăpăm de aici. 

Porniră, orbecăind prin beznă, căci trebuiau să se ferească 
să nu cadă în vreo prăpastie, ce se căsca la fiecare pas. 
Curând ijunseră la marginea unei prăpăstii şi fură nevoiţi să 
se oprească. Putea să fie adâncă de un metru, poate de o 
sută, dar nu era chip s-o treacă. Iom se lungi la margine şi 
întinzând mâna, încercă să-i dea de fund. Îngroziţi de 
această prăpastie adâncă şi întunecoasă ce le închidea 
calea, ei se opriră şi aşteptară sosirea salvatorilor. 
Ascultară: desluşeau bine că zvonul de strigăte se depărta. 
Îi mai auziră o dată, de două ori, apoi se stinse cu totul. 
Inima copiilor se strânse de deznădejde. Tom strigă până ce 
răguşi, dar nu-i folosi la nimic. Ca să-şi ascundă 
îngrijorarea, el căuta s-o încurajeze pe Becky, cu cuvinte 
pline de nădejde. Trecu multă vreme de înfrigurare, dar nu 
se mai auzi nici cel mai mic zgomot. 

Pe dibuite se înapoiară la izvor. Timpul trecea şi copleşiţi 
de somn copiii adormiră din nou. Se treziră sfârşiţi de 
foame şi doborâţi de groază. După părerea lui Tom, trebuia 
să fie marţi. 


Tom se gândi deodată că în apropierea lor se deschideau 
câteva galerii şi că ar fi mai bine să le cerceteze, decât să 
stea degeaba şi să aştepte să treacă timpul, greu ca 
plumbul, cu o încetineală deznădăjduitoare. Scoase din 
buzunar un mosor cu aţă, care-l avea pentru zmeu, îi legă 
un capăt de o stâncă şi porniră amândoi. Tom mergea în 
frunte şi pe măsură ce înainta, aţa se desfăşura. După ce 
făcură vreo douăzeci de metrii, galeria se întrerupea printr- 
o surpătură adâncă. 

Tom îngenunchie ca să-i pipăie marginile. Întinse mâna 
spre stânga, apoi cât putu spre dreapta şi în clipa aceea la 
fund, la mai puţin de douăzeci de metri de el, văzu că de 
după o stâncă apare o mână omenească, ţinând o lumânare 
aprinsă. 

Tom scoase un strigăt de bucurie şi îndată văzu ivindu-se 
persoana, care era... Înjun Joe! Tom rămase încremenit. 
Însă în clipa următoare răsuflă uşurat, căci omul se întoarse 
şi dispăru într-un tunel. Iom se miră de ce Joe nui-a 
recunoscut vocea şi nu venise să-l omoare pentru ce 
declarase împotriva lui. Dar probabil că ecoul îi schimbase 
vocea. Înspăimântat, Tom îşi zise că dacă o mai avea putere 
să se înapoieze la izvor, nu se va mai mişca de acolo pentru 
nimic în lume! Încă o întâlnire cu Injun Joe ar putea să-i dea 
de hac! Când Becky îl întrebă de ce strigase, el îi răspunse 
că a vrut să-şi încerce norocul. 

Curând însă, o chinuitoare aşteptare şi o foame de 
nedescris îi copleşiră frica. Se aşezară jos lângă izvor şi 
adormiră în chinuri. Tom îşi zicea că trebuie să fie miercuri 
ori joi; sau poate chiar vineri, ori sâmbătă şi că s-a renunţat 
la căutarea lor. 

Atunci, cu ultima sforţare el se hotări să cerceteze şi 
celelalte galerii. Se simţea în stare să înfrunte orice, chiar şi 
pe Înjun Joe. Dar Becky era foarte slăbită şi căzuse într-o 
toropeală de moarte. Nu voia nici să se ridice. Spunea că 
vrea să moară acolo unde era şi cu voia lui Dumnezeu, 
moartea o va izbăvi în curând. Îl rugă pe Tom să plece 


singur, însă din când în când să se înapoieze la dânsa şi să-i 
vorbească, îi ceru să-i promită că dacă va vedea că i se 
apropie sfârşitul, va sta alături de ea şi-i va ţine mâna până 
îşi va da sufletul. 

Tom o sărută şi simţi că-l podidesc lacrimile. 'Totuşi, îi 
mărturisi că mai speră să găsească fie pe căutători, fie vreo 
ieşire din peşteră. Doborât de foame şi îngrozit de soarta 
ce-l aştepta, puse mâna pe firul de aţă şi porni de-a buşilea 
pe una din galerii. 

Capitolul XXIX. 

Era marţi după-amiază. Amurgul se lăsa asupra orăşelului 
şi jalea locuitorilor încă nu luase sfârşit. Copiii pierduţi nu 
fuseseră încă regăsiţi. De la peşteră nu venea nici o veste 
bună. Cei mai mulţi dintre căâutători renunţaseră la 
cercetările fără folos şi se reîntoarseră la ocupațiile lor de 
toate zilele, spunând că în adâncurile nesfârşite ale 
labirintelor era cu neputinţă să-i regăsească vreodată. 

Doamna Thatcher era bolnavă rău şi mai tot timpul delira. 
Ţi se rupea inima văzând-o cu câtă deznădejde îşi chema 
copila. Mătuşa Polly căzuse într-o melancolie adâncă şi 
părul ei cărunt, albise aproape de tot. Trişti şi abătuţi, 
oamenii se retraseră în casele lor pentru odihna de noapte. 
Târziu, pe la miezul nopţii tăcerea fu tulburată de dangăte 
de clopot şi într-o clipă, străzile se umplură de oameni, pe 
jumătate îmbrăcaţi, care strigau: 

— leşiţi, ieşiţi, oameni buni! S-au găsit, s-au găsit copiii! 

De pretutindeni începură să bată toaca în cazane de rufe, 
să se tragă focuri de arme şi populaţia adunată se îndreptă 
spre fluviu. Nu departe de oraş alaiul se întâlni cu copiii, 
care erau aduşi într-o cabrioletă trasă de oameni, nebuni de 
bucurie. Procesiunea măreaţă porni apoi spre casă, scoțând 
urale nesfârşite. 

Oraşul fu iluminat; la culcare nu se mai gândea nimeni; 
era cea mai măreaţă noapte pe care au pomenit-o vreodată 
locuitorii, în prima jumătate de oră nu se vedeau decât 
pâlcuri de oameni, care se îndreptau spre casa 


judecătorului Thatcher. Îmbrăţişau copiii salvaţi, strângeau 
mâinile doamnei Thatcher, încercau să-i vorbească, dar nu 
izbuteau şi se mulţumeau să verse lacrimi de bucurie. 
Nespusă era fericirea mătuşii Polly; numai doamna 
Thatcher mai aştepta ca vestea să ajungă la soţul ei, care se 
afla încă la peşteră. Înconjurat de oameni dornici de a-l 
asculta, Tom şedea întins şi povestea istoria aventurii lor 
extraordinare, pe care acum o împodobea cu amănunte 
fantastice. El descrise cum o lăsase pe Becky singură şi 
plecase într-o expediţie de recunoaştere, cum parcursese 
două galerii atât cât îi îngăduia lungimea aţei. Cum făcuse 
acelaşi lucru pentru a treia oară şi tocmai când vroia să se 
înapoieze, în depărtare zări o slabă licărire de lumină, lăsă 
capătul aţei şi se târi până acolo, scoase capul şi umerii 
printr-o mică dezchizătură şi nu departe de acolo zări 
valurile lui Mississipi. Dar dacă s-ar fi întâmplat să fie 
noapte, el n-ar fi zărit niciodată mijirea luminii, căci n-ar fi 
cercetat a doua oară galeria aceea. Povesti cum se întoarse 
la Becky să-i aducă vestea mântuirii lor şi ea îi spuse să n-o 
mai necăjească iar cu asemenea vorbe, că ştia că-i sosise 
sfârşitul. El descrise cum în cele din urmă izbuti s-o ia cu el, 
iar când zări lumina zilei, Becky era să moară de bucurie. 
Apoi povesti cum ajunseră pe malul fluviului şi cum zărind o 
luntre cu oameni îi strigară şi aceştia îi luară cu ei. 

Ascultătorii lui Tom îşi făcură cruce, auzind toată păţania, 
căci nu le venea să creadă povestea aceasta îngrozitoare. 

Cei din luntre îi duseră la o casă, le dădură de mâncare şi 
după ce-i lăsară să se odihnească vreo două ore, porniră 
spre orăşelul lor natal. 

Înainte de ivirea zorilor, o ceată de oameni porni spre 
peşteră, să vestească pe judecătorul Thatcher şi pe cei 
câţiva oameni curajoşi, căci până atunci nu încetaseră nici o 
clipă să cerceteze străfundurile neumblate ale peşterii. 

Cele trei zile şi trei nopţi de rătăcire fără hrană şi fără 
odihnă în subteranele peşterii, luaseră urme mai adânci 
asupra lui Tom şi Becky, decât se crezuse la început. Zăcură 


în pat miercuri şi joi şi păreau din ce în ce mai slăbiţi. Abia 
vineri, 'lom se simţi ceva mai bine şi putu să se dea jos din 
pat; în schimb, Becky, nu putu părăsi patul decât duminică 
şi chiar atunci arăta de parcă ar fi trecut printr-o boală 
grea. 

Încă de vineri, Tom află de boala lui Huck şi porni îndată 
să-l viziteze, dar nu i se dădu voie să-l vadă nici sâmbătă, 
nici duminică. Abia de luni i se îngădui să-l viziteze zilnic, 
însă cu condiţia de a nu-i pomeni nimic de aventura lui şi să 
nu discute cu el lucruri, care l-ar putea tulbura. 

De altfel, văduva Douglas era de faţă şi-l supraveghea. 
Între timp, Tom află de cele întâmplate pe Cardiff Hill şi că 
omul cu faţa zbârcită a fost găsit înecat în fluviu, în 
apropiere de debarcader. 

Două săptămâni după scăparea lui din peşteră Tom plecă 
la Huck, care între timp se însănătoşise. În drum, trecu pe 
la casa judecătorului Thatcher şi intră s-o vadă pe Becky. 
Judecătorul erau cu câţiva prieteni şi unul din ei, îl întrebă 
în glumă, dacă ar vrea să se mai ducă în peşteră. Tom 
răspunse afirmativ, fără să-şi dea seama despre ce era 
vorba. 

Judecătorul zise: 

— Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că mai sunt şi alţii ca 
tine, Tom. Dar am avut eu grijă de asta. De acum înainte n-o 
să mai rătăcească nimeni în peşteră. 

— De ce? 

— Pentru că am pus de i s-au ferecat porţile încă de acum 
două săptămâni şi cheile sunt la mine. 

Tom se făcu alb, ca varul. 

— Dar ce ţi-e băiete? Repede un pahar cu apă! Cineva 
aduse un pahar cu apă şi-l stropiră pe Tom pe faţă. 

— Aşa! Acum ţi-e mai bine. Ia spune, de ce ţi-a venit rău? 
Domnule judecător, Înjun Joe este în peşteră! 

Capitolul XXX. 

În mai puţin de cinci minute, vestea se răspândi în tot 
oraşul şi douăsprezece bărci încărcate cu oameni porniră 


spre peştera Mc. Douglas, iar vaporul plin cu călători venea 
în urmă. Tom Sawyer luase loc în barca judecătorului 
Thatcher. Când poarta peşterii fu deschisă, în 
semiîntunericul tindei oamenii văzură un spectacol lugubru. 
Injun Joe zăcea mort pe pământ, cu faţa apropiată de 
crăpătura porţii, ca şi cum ochii lui căscaţi ar fi sorbit până 
la ultima clipă lumina zâmbitoare a lumii din afară. Iom era 
mişcat, căci ştia din propria lui experienţă cât trebuie să fi 
suferit nenorocitul. Deşi îi părea rău, de-abia acum se 
socotea în siguranţă, deoarece de la declaraţia făcută 
împotriva lui, era veşnic urmărit de răzbunarea lui Injun 
Joe. 

Cuţitul lui Injun Joe era alături, cu lama frântă în două; 
sub poartă, într-un loc, grinda groasă de stejar fusese 
scobită şi cioplită cu o râvnă nemaipomenită, dar fără folos, 
căci din afară, pragul de piatră naturală forma un obstacol 
de neînvins. Dar chiar fără această piedică, munca i-ar fi 
fost zadarnică, deoarece prin gaura făcută n-ar fi încăput 
nici măcar mâna lui Injun Joe. Probabil că el scobise grinda 
mai mult ca să-şi omoare timpul şi să-şi descarce furia. De 
obicei, prin tindă să găseau întotdeauna o mulţime de 
mucuri de lumânare, lăsate de excursionişti, dar acum nu 
se găsea niciunul. Prizonierul le culesese şi le mâncase 
probabil pe toate. De asemeni, foamea îl silise să prindă şi 
să mănânce şi câţiva lilieci, deoarece lăsase doar ghearele. 
Nenorocitul murise de foame. În apropiere se afla o 
stalagmită ridicată în decursul vremurilor de picăturile de 
apă ce” cădeau din vârful stalactitei de deasupra. 
Prizonierul retezase vârful stalagmitei şi pe locul neted 
aşezare o piatră scobită, în care strânse stropul de apă ce 
picura din douăzeci în douăzeci de minute, cu o regularitate 
precisă... o linguriţă de apă în douăzeci şi patru de ore! 

Picătura aceasta cădea când piramida lui Keops se ridica, 
când a căzut Troia, când s-a întemeiat Roma; când lisus a 
fost răstignit, când Cuceritorul a format imperiul britanic; 
când Columb a descoperit America; când masacrul de la 


Lexington era o „noutate”. Ea cade şi acum şi va cădea şi 
când toate aceste lucruri se vor cufunda în negura istoriei şi 
a legendei, ca apoi să fie uitate cu totul. Orice lucru îşi are 
oare țelul şi menirea lui? Oare stropul acesta de apă a 
picurat molcum un timp, cinci milenii, numai pentru ca la 
un moment dat să potolească setea acestei fiinţe umane 
rătăcite? Cine poate şti? Au trecut mulţi ani de când 
nenorocitul a scobit piatra în care să adune picăturile 
nepreţuite, dar şi astăzi, turistul care vine să vadă minunile 
acestei peşteri zăboveşte mai mult ca oriunde în faţa 
acestei pietre, cu reputaţie sinistră. 

Injun Joe fu înmormântat nu departe de intrarea în 
peşteră şi mulţimea imensă, adunată din toate 
împrejurimile cu copii şi provizii de tot felul, mărturisi că 
ceremonia funebră fu tot atât de interesantă, ca şi cum ar fi 
fost spânzurarea criminalului. 

A doua zi dimineaţa, Tom îl luă la o parte pe Huck pentru a 
pune la cale unele chestiuni importante. Între timp, Huck 
aflase de la Welshman şi văduva Douglas întreaga poveste a 
aventurii lui Tom, dar acesta îi spuse, că mai era un lucru de 
care nu-i pomenise nimeni şi tocmai despre asta voia acum 
să-i vorbească; Huck se posomori şi zise: 

— Ştiu ce este. Ai intrat la numărul doi şi n-ai găsit decât 
rachiu. Nu mi-a spus nimeni, dar numaidecât ce am aflat de 
afacerea cu băutura, mi-am dat seama că numai tu eşti 
descoperitorul: şi-mi închipuiam că dacă găseai vreun ban, 
îmi dădeai de veste. Cred Tom, că trebuie să ne luăm 
gândul de la „bagajul” acela. 

— De ce Tom, eu n-am vorbit niciodată cu hangiul. Nu ţii 
minte că în noaptea excursiei eu eram de pază. 

— Aşa e, mă! Parcă e un an de-atunci. În noaptea aceea, l- 
am urmărit pe Înjun Joe până la casa văduvei. 

Şi Huck îi povesti toată păţania, pe care Tom o cunoştea în 
parte de la Welshman. 

— Da, făcu Huck, dacă nu eram eu, spaniolul şi Joe erau 
azi în lexas! 


— Măi, Tom eu cred că de bani ne-am şters pe bot! 

— Ce? Făcu Huck uitându-se curios la 'Tom. Vrei să spui că 
ai dat din nou de urma banilor? 

— Sunt în peşteră! Huck holbă ochii. 

— la mai spune o dată, Iom. 

— Banii sunt în peşteră. 

— Tom, nu-ţi bate joc de mine. Glumegşti ori vorbeşti 
serios? 

— Serios, Huck. Ştii bine că nu mi-am bătut joc de nimeni 
în toată viaţa mea. Vrei să mergi cu mine, ca să-mi ajuţi să-i 
scoatem? 

— Mai mă întrebi? Dar numai dacă sunt într-un loc unde 
putem pătrunde şi să nu ne pierdem. 

— Fii pe pace Huck, îi găsim, cu siguranţă. 

— Bine, Tom. Dar ce te face să crezi că banii sunt... 

— Aşteaptă să intrăm în peşteră. Dacă nu-i găsim, să ştii 
că-ţi dau toba mea şi toate jucăriile. 

— Bine! Când vrei să mergem? 

— Chiar acum, dacă vrei şi tu. Te simţi destul de tare? 

— Mai mult de-o leghe nu pot să umblu. 

— Sunt de făcut aproape cinci leghe numai în peşteră, dar 
eu cunosc un drum mai scurt, de care nu ştie nimeni. Am să 
te duc cu barca până acolo şi înapoi, aşa că tu n-ai să te 
oboseşti deloc. 

— Să mergem chiar acum Iom! 

— Bine! Să ne luăm şi ceva de mâncare, pipele noastre şi 
tutun, vreo două săculeţe, două sau trei gheme de sfoară şi 
chibrituri din acelea cu flacăra mare. Ce bine mi-ar fi prins 
să fi avut de astea la mine, când am fost acolo. 

Îndată după prânz, băieţii se duseră la fluviu, 
împrumutară o barcă uşoară, şi plecară. Când ajunseră la 
câteva mile în jos de gura peşterii, Iom zise: 

— Vezi, Huck. Dealul acesta e la fel cu celelalte de la gura 
peşterii încoace. Nici case, nici pomi, numai tufişuri. Dar 
observi pata aceea albă, pe surpătura de pământ de colo de 
sus? E un semn făcut de mine. Aici tragem la mal. 


Acostară. 

— Acum, Huck, deschizătura e la câţiva paşi de noi. la să 
văd o găseşti? 

Huck cercetă în toate părţile, dar nu găsi nimic. Tom arătă 
semeţ, spre un pâlc de tufe, zicând: 

— Aici e! Uite şi tu Huck, şi spune dacă nu-i cea mai tainică 
ascunzătoare din lume. Dar să nu spui la nimeni. În tot 
timpul cât am vrut să devin haiduc, m-am gândit că ar fi 
bine să am o ascunzătoare ca asta. Acum o avem şi o s-o 
păstrăm numai pentru noi. Îi luăm pe Joe Harper şi pe Ben 
Rogers şi formăm o bandă „Banda lui Iom Sawyer” sună 
frumos, nu-i aşa, Huck? 

— Da, Tom. Şi pe cine o să jefuim? 

— O, pe oricine, dar mai ales pe drumeți. 

— Şi-i omoram? 

— Nu, nu întotdeauna. Îi ascundem în peşteră, până îi 
răscumpără cineva. 

— Cum vine asta? 

— Vine cineva şi plăteşte bani mulţi ca să-i eliberăm şi 
dacă nu-i răscumpără nimeni, peste un an îi omoram, aşa se 
obişnuieşte la haiducie. Dar pe femei nu le omoram. Ele 
sunt totdeauna frumoase şi bogate şi grozav de serioase. Le 
iei ceasornicele şi giuvaierele, dar înaintea lor îţi scoţi 
întotdeauna pălăria şi le vorbeşti politicos. Haiducii sunt cei 
mai politicoşi oameni; poţi citi asta în orice carte. Atunci 
femeile încep să te iubească şi după ce au stat vreo două 
săptămâni în peşteră, încetează să mai plângă. Ba după ce 
le dai drumul, se înapoiază la tine, singure. 

Aşa scrie în toate cărţile. 

— Eu cred că-i mai bine să fii pirat. 

— Da, Huck într-un fel e mai bine, fiindcă eşti aproape de 
casă, de circ şi de toate. 

Între timp, pregătiră totul şi intrară prin deschizătură. 
Tom intră cel dintâi. Străbătură tunelul până la capăt, 
legară sfoara de o piatră şi îşi urmară drumul. În curând 
ajunseră la izvor şi Tom se înfiora din creştet până-n tălpi. 


El arătă lui Huck capătul de fitil prins într-o grămadă de 
ceară lipită de peretele stâncos şi-i povesti cum el cu Becky 
priviseră ultimele pâlpâiri ale flăcării. 

Băieţii vorbeau acum în şoaptă, căci tăcerea şi întunericul 
din jurul lor îi copleşeau. Porniră mai departe şi în curând 
ajunseră în coridorul descoperit de Tom, la capătul căruia 
dădură peste locul, unde era surpătura. La lumina 
lumânării ei văzură că de fapt nu era o prăpastie de stâncă, 
ci un povârniş de pământ adânc de vreo douăzeci, treizeci 
de picioare. 'Tom şopti: 

— Acum am să-ţi arăt ceva, Huck. Ridică sus lumânarea şi 
continuă. 

— Uită-te dincolo. Vezi ceva? Acolo sus, pe stânca aia 
mare, vezi semnul acela făcut cu fum de lumânare? 

— 'Tom, este o cruce! 

— Şi unde-i numărul doi? Sub cruce nu-i aşa? E chiar unde 
l-am zărit pe Injun Joe cu lumânarea în mână. 

Un timp Huck rămase cu ochii zgâiţi la semnul misterios, 
apoi îngână cu vocea înăbugşită. 

— Tom să ieşim afară de aici! 

— Cum, să lăsăm comoara aici? 

— Da... s-o lăsăm. E păzită de duhul lui Injun Joe. 

— Nu, Huck nu se poate! El n-are ce căuta aici. A rămas la 
gura peşterii, unde a murit Injun Joe. Sunt cinci leghe până 
acolo. 

— Nu, Tom! Duhurile trag la comoară! Eu le cunosc doar 
obiceiul. 

Lui Tom începu să-i fie frică. Dar dacă Huck avea 
dreptate? Tot frământându-şi mintea, îi veni o idee. 

— Măi, Huck dacă te ascultam pe tine, făceam o prostie 
cât se poate de mare. Duhul lui Injun Joe nu poate fi acolo, 
unde-i o cruce! 

Cuvintele lui avură efect. 

— La asta nu m-am gândit, 'lom. Dar aşa este. Mare noroc 
am avut cu crucea asta. Hai să coborâm şi să căutăm lădiţa. 


Întâi cobori Tom, făcând urme adânci în povârnişul de 
pământ, ca lui Huck să-i uşureze calea. Din caverna în care 
se afla stânca, se deschideau patru coridoare. 

Trei dintre ele fură cercetate fără rezultat. În al patrulea 
chiar la baza stâncii ei dădură peste o firidă mică, în care se 
afla un fel de pat acoperit cu o velinţă; pe jos se aflau oase 
de găină şi o pereche de bretele uzate. Dar lada cu bani nu 
era nicăieri. Băieţii răscoliră tot locul, dar degeaba. 

Tom zise: 

— Ela spus „sub” cruce. Bun, locul acesta e aproape de 
cruce. Chiar sub stâncă nu poate fi, căci e imposibil s-o 
urneşti din loc. 

Căutară încă o dată pretutindeni, apoi descurajaţi, se 
aşezară jos. Huck nu era în stare să dea vreo idee. Tot Tom 
fu acela care începu: 

— Priveşte aici Huck; pe pământ, într-o parte a stâncii sunt 
nişte urme de picioare şi picături de ceară, dar pe partea 
cealaltă nu sunt. Acum, ce înseamnă asta? Eu mă prind că 
banii sunt sub stâncă. Am să sap pământul chiar lângă 
stâncă. 

— Ideea nu-i rea, Iom! Exclamă Huck voios. 

Tom îşi scoase briceagul „universal” şi abia scormoni 
pământul, la vreo zece centimetri în jos şi dădu de lemn. 

— Ei Huck, tu auzi? 

Huck începu să scormonească şi el. Dădură de nişte 
scânduri, pe care, după ce le îndepărtară văzură o 
crăpătură îngustă, care pornea sub stâncă. Tom cobori 
înăuntru şi întinse lumânarea cât putu mai departe, dar nu-i 
putea zări capătul. El propuse să meargă mai departe. 
Pătrunse mai în fund. Tunelul îngust cobora treptat? Urmat 
de Huck, el porni înainte şi după ce făcură câteva cotituri, 
Tom exclamă: 

— Ia te uită Huck! 

Era fără îndoială lădiţa cu bani aşezată într-o scobitură, în 
care mai era un butoiaş de praf de puşcă, gol, o pereche de 


pistoale în tocuri de piele, două sau trei perechi de mocasini 
uzaţi, un brâu de piele şi nişte zdrenţe umede. 

— În sfârşit, am pus mâna pe ea, strigă Huck înfundându- 
şi mâinile în grămada de monezi. Doamne, ce bogaţi am 
devenit! 

— Da, Huck, am ştiut eu, că odată şi odată tot o să punem 
mâna pe ea. Dar să nu ne pierdem timpul cu prostii. Mai 
bine s-o scoatem afară. la să văd dacă pot ridica ladiţa? 

Cântărea vreo cincizeci de pfunzi. De ridicat mai mergea, 
dar s-o ducă împreună cu ei nu era cu putinţă. 

— Vezi, ce bine am făcut că am luat cu noi săculeţele? 
Deşertară banii în săculeţe şi se înapoiară la stâncă. 

— Acum luăm şi pistoalele, spuse Huck. 

— Nu, Huck să le lăsăm. O să le găsim tot acolo, când ne- 
om apuca de haiducie. Locul acela e bun de chefuri! 

— Haiducii fac mereu chefuri! Hai să mergem Huck. Am 
stat destul aici. Se face târziu şi mi-e foame. Mâncăm în 
barcă şi apoi fumăm câte o pipă. 

Nu mult după aceea ei apărură prin boschetele țărmului şi 
văzând că nu-i ameninţă nici o primejdie, coborâră în barcă, 
unde mâncară, apoi statură de vorbă, pufăind din lulele. 
Când soarele începu să coboare la orizont, porniră barca în 
josul fluviului. Tom vâsli aproape de țărm tot timpul 
amurgului, vorbind vesel cu Huck şi nu mult după înserat, 
acostă. 

— Acum, Huck, zise Tom, ascundem banii în podul 
şopronului văduvei. Mâine dimineaţă, venim, îi numărăm, îi 
împărţim, apoi căutăm un loc în pădure, unde să-i punem în 
siguranţă. 

Acum tu rămâi aici să păzeşti bagajul până mă reped să 
şterpelesc căruciorul lui Benny Taylor. Într-un minut sunt 
înapoi. 

El dispăru şi reveni curând cu un cărucior. Puseră cele 
două săculeţe pe el, aruncară deasupra nişte zdrenţe, apoi 
porniră, trăgând căruciorul după ei. Când băieţii ajunseră 


în dreptul casei lui Welshman, poposiră. Tocmai când voiau 
să pornească din nou, Welshman ieşi afară şi zise: 

— Hei, cine-i acolo? 

— Huck şi Tom Sawyer. 

Bun! Veniţi încoace băieţi. Aţi făcut lumea să vă aştepte. 
Hai grăbiţi-vă. Lasă că trag eu de cărucior. 

— Ei, dar ştiţi, că nu-i uşor deloc. Ce aveţi în el? Cărămizi 
ori fiare vechi? 

— Fiare vechi, răspunse Tom. 

— Mi-am închipuit eu. În loc să căutaţi zile întregi fiare 
vechi, pentru un ban, doi, mai bine v-aţi apuca de un lucru 
mai serios, de pe urma căruia v-aţi alege cu un câştig îndoit. 
Dar aşa-i firea omului. Hai mai repede, grăbiţi-vă. 

Băieţii întrebară, de ce e zorul acesta? 

— Aveţi răbdare o să aflaţi când vom ajunge la văduva 
Douglas. 

Obişnuit să fie învinuit pe degeaba, Huck întrebă cu un ton 
de supărare: 

— Dar cu ce v-am greşit, domnule Jones? Bătrânul râse. 

— Asta, numai tu ştii, Huck. Şi apoi eşti bine cu văduva? 

— Ba da. S-a purtat foarte frumos cu mine. 

— Atunci? Nu înţeleg de ce să-ţi fie frică tocmai acum? 
Bietul Huck nu apucă să răspundă la întrebare, că se 
pomeni. 

Împins o dată cu Tom în salonul văduvei Douglas, Domnul 
Jones lăsă căruciorul la uşă şi-i urmă. 

În odaia scăldată de o lumină intensă, erau de faţă toţi 
cetăţenii de seamă ai orăşelului. Familiile Thatcher, Harper, 
Rogers, mătuşa Polly, Sid, Mary, diaconul, directorul ziarului 
şi încă alţii, îmbrăcaţi toţi în haine de sărbătoare. Văduva-i 
primi pe Tom şi pe Huck cu o bunăvoință rară. Bieţii băieţi 
erau plini de noroi şi picături de ceară. Mătuşa Polly roşi 
uşor şi încruntată, dădu din cap, spre Tom. Dar mult se 
ruşinară băieţii de halul în care se aflau. Domnul Jones se 
simţi obligat să se explice: 


— Pe Tom nu l-am găsit acasă, aşa că am renunţat la el; 
dar tocmai când ieşeam, i-am găsit pe amândoi la uşa mea 
şi i-am adus în grabă încoace. 

— Şi aţi sosit la timp, completă văduva. Veniţi băieţi cu 
mine. 

Ea îi conduse în dormitor şi le zise: 

— Hai spălaţi-vă şi îmbrăcaţi-vă. Aveţi aici două rânduri de 
haine noi, cămăşi, ciorapi şi tot ce vă trebuie. Aceasta-i 
pentru Huck. Nu, nu-mi mulţumi Huck! Un rând din partea 
domnului Jones, al doilea din partea mea. Puneţi-le! 

Capitolul XXXI. 

Huck zise: 

— Tom, hai s-o ştergem, dacă găsim o frânghie pe-aici. 
Fereastra nu-i prea sus de la pământ. 

— Ei, aş! De ce am şterge-o? 

— Păi, eu nu prea sunt obişnuit cu atâta lume în jurul meu. 
Eu nu merg, Iom. 

— Vezi, Huck, ţi-e frică de-atâta lucru? Lasă c-o să am eu 
grijă de tine. 

Sid intră pe uşă. 

— Tom, începu el. Mătuşa te-a aşteptat toată după-amiaza. 
Mary ţi-a pregătit hainele de duminică şi noi toţi alergam să 
te căutăm. Ascultă, de ce-ţi sunt hainele pline de ceară şi 
noroi? 

— Asta nu te priveşte pe dumneata, dom'le Sid! Hai spune- 
ne mai bine ce e zarva asta? E banchetul dat de văduva 
Douglas în cinstea domnului Welshman şi a fiilor săi, pentru 
că au sărit în ajutorul ei în noaptea aceea. Dar... dacă vrei 
să ştii... eu pot să-ţi spun altceva. 

— Spune. 

— Bătrânul Jones pregăteşte o mare surpriză pentru 
musafirii văduvei, dar eu am aflat deunazi, cum spunea 
mătuşii şi de atunci ştie toată lumea care este taina. 
Domnul Jones a ţinut mult să fie de faţă şi Huck, altminteri 
surpriză n-ar mai avea nici un rost. 

— Şi care este taina? 


— Păi, zice că Huck a fost acela, care a urmărit pe bandiți 
până aici la doamna Douglas. Dar să ştii de la mine că 
bătrânul se înşeală, dacă se aşteaptă la cine ştie ce efect 
grozav. 

Sid chicoti extrem de mulţumit. 

— Sid, te-ai apucat şi-ai trăncănit la toată lumea? 

— Eu sau altul, n-are importanţă. E destul că s-a aflat. 

— Sid, afară de tine, nu mai e nimeni în tot oraşul să facă 
asemenea prostii. Dacă ai fi fost în locul lui Huck, ai fi fugit 
şi nimeni n-ar fi ştiut ce are să pună la cale bandiții. Tu nu 
eşti în stare să faci decât mârşăvii >i nu poţi suferi ca altul 
să fie lăudat pentru faptele lui frumoase. Ţine! Şi-l trase pe 
Sid de urechi şi acum du-te la mătuşa şi spune-i dacă ai 
curaj şi apoi mâine ne răfuim noi! 

Puţin după aceea, oaspeţii fură poftiţi la masă iar pentru 
copii, fu aranjată o masă mai mică, după obiceiul oraşului, şi 
a timpului de atunci. La un moment dat, domnul Jones 
Welshman îşi rosti cuvântarea prin care mulţumi văduvei 
pentru cinstirea lui şi a fiilor săi, dar spuse el, e la mijloc 
altă persoană, a cărei modestie... 

Dădu apoi pe faţă secretul asupra rolului pe care l-a avut 
Huck în aventură. Dar surpriza nu dezlănţui entuziasmul, la 
care se aştepta. În tot cazul, doamna se arătă destul de 
surprinsă şi-l copleşi pe Huck cu atâtea mulţumiri, încât el 
uită aproape de hainele lui noi şi de senzaţia neplăcută de a 
fi expus privirilor şi laudelor tuturor. 

Văduva spuse că avea de gând să dea adăpost lui Huck în 
casa ei şi va îngriji de educaţia lui; iar când va veni timpul, îl 
va ajuta cu bani, ca să se poată apuca de o negustorie 
modestă. 

În momentul acela, Tom se ridică şi spuse: 

— Huck n-are nevoie. Huck e bogat! 

Numai buna-cuviinţă îi opri pe comeseni de a izbucni în 
hohote de râs, la auzul acestor cuvinte. De oarece tăcerea 
devenea apăsătoare, Tom îi puse capăt: 


— Huck are parale. Poate că dumneavoastră nu credeţi, 
dar aşa e cum vă spun. O, vă rog nu zâmbiţi. Dacă voiţi, pot 
să v-o dovedesc. Aşteptaţi numai o clipă. 

Tom se repezi pe uşă afară. Oaspeţii se uitau nedumeriţi 
unul la altul şi la Huck, care stătea mut. 

— Sid, ce l-a apucat pe Tom? Făcu mătuşa Polly. Eu nu mai 
înţeleg nimic ce-i cu băiatul acesta. Să-mi... 

Încovoiat sub greutatea săculeţilor, Tom intră pe uşă şi 
mătuşa Polly nu-şi putu termina gândul că Tom turnă pe 
masă grămada de monete galbene şi zise: 

— Poftim! Ce v-am spus eu? Jumătate e a lui Huck, 
jumătate a mea! 

Spectacolul luă graiul tuturor. Toţi rămaseră cu ochii 
holbaţi. Abia la urmă îşi veniră în fire şi începură să ceară 
lămuriri. Tom spuse, că avea destule lămuriri de dat şi se 
ţinu de cuvânt. Povestea fu lungă şi presărată cu amănunte 
interesante. Când Tom isprăvi, domnul Jones observă: 

— Şi eu care credeam, că mica mea surpriză pregătită 
pentru seara aceasta, o să rămână de pomină! Dar în faţa 
acestei surprize, mă închin. 

Banii fură numărați. Erau mai mult de douăzeci de mii de 
dolari. Suma aceasta întrecea orice închipuire a celor de 
faţă, cu toate că printre ei, erau persoane socotite ca foarte 
bogate. 

Capitolul XXXII. 

Cititorul nu se-nşeală, dacă se aşteaptă la o adevărată 
răscoală a spiritelor din St. Petersburg, stârnită de pleaşca 
ce căzuse lui Iom şi Huck. O sumă grozavă ca aceea, era 
ceva de necrezut. Urmară discuţii aprinse, care avură drept 
rezultat că numeroşi cetăţeni fură apucaţi de o adevărată 
beţie a aurului. Toate „casele cu stafii” din St. Petersburg şi 
împrejurimi fură răscolite din temelii şi nu de băieţi ci de 
oameni în toată firea, în căutare de comori ascunse. 

Oriunde se iveau Iom şi Huck, oamenii serioşi şi cu scaun 
la cap începeau să le facă curte, să-i laude şi să le ceară 
sfaturi. Băieţii nu-şi puteau aduce aminte, dacă altădată 


cuvântul lor a avut vreodată atâta importanţă. Acum 
vorbele lor erau preţuite şi respectate. Orice faptă a lor, era 
acum răsplătită ca o ispravă grozavă, astfel încât, în curând, 
îşi pierdură înclinarea spre fapte urâte şi proaste. Mai mult 
ca orice, fu scormonită povestea trecutului lor şi socotită, ca 
purtând pecetea unei originalităţi cu totul deosebite. 

Ziarul local le publică biografia romanţată! 

Văduva Douglas depuse banii lui Huck spre fructificare cu 
şase la sută, iar cu ai lui Tom, judecătorul Thatcher, cu 
consimţământul mătuşii Polly, procedă la fel. Fiecare din ei 
aveau acum venitul său personal, un dolar şi un sfert pe 
săptămână, ceea ce întrecea salariul diaconului, iar din 
această sumă, pe vremea aceea un elev de şcoală putea să- 
şi plătească pensiunea completă şi îmbrăcămintea, plus 
taxele şi cărţile şcolare! 

Judecătorul Thatcher avea despre 'Tom o părere cu totul 
deosebită. El spuse că un băiat mediocru nu i-ar fi scăpat 
fata din peşteră. Când Becky povesti în cel mai mare secret, 
tatălui ei, cum Iom luase la şcoală pedeapsa ei asupra lui, 
judecătorul fu nespus de mişcat; iar când ea pleda pentru 
iertarea lui Tom de a fi minţit, ca să o salveze pe ea de 
ruşinea pedepsei cu nuiaua, judecătorul izbucni în cuvinte 
frumoase de laudă, că minciuna lui Iom era nobilă, 
generoasă şi mărinimoasă, o minciună pentru care merita 
să fie pomenit în istorie, alături de George Washington! 

Becky se gândea, că niciodată tatăl ei n-a fost mai 
impunător ca acum, când se plimba prin cameră, de colo 
colo şi îşi sublinia cuvintele cu câte o bătaie din picior. Ea 
dădu fuga la Tom şi-i povesti totul... 

Judecătorul nădăjduia că într-o zi Tom va deveni un mare 
avocat sau militar. El spuse că avea de gând să intervină ca 
Tom să fie admis la „Academia Naţională Militară” şi după 
aceea să studieze dreptul, spre a fi pregătit pentru ambele 
cariere. 

Prin bogăţia lui şi prin faptul că se bucura de protecţia 
văduvei Douglas, Huck fu introdus, nu vârât şi înghesuit cu 


sila, în societate şi asta-l făcea să sufere îngrozitor. 

Servitoarea doamnei Douglas îl ţinea curat, îl pieptăna şi-l 
peria şi seara îl culca în pat, între cearceafuri curate, lui 
prea puţin plăcute. Trebuia să mănânce cu cuţit şi furculiţă, 
să se servească de şervet, farfurie şi pahar, să vorbească 
cuviincios, încât la urmă, îşi închipuia că orice spunea, era o 
prostie; oriîncotro se întorcea, se izbea numai de îngrădirile 
solide ale civilizaţiei şi se simţea încătuşat. 

Timp de trei săptămâni el înfruntă cu mult curaj aceste 
necazuri, până când într-o bună zi, dispăru. Patruzeci şi opt 
de ore, văduva adânc mâhnită îl căută pretutindeni. Mişcaţi 
de această nenorocire, cetăţenii porniră în căutarea 
trupului său. A treia zi dimineaţa, Tom pomi frumos să 
scotocească printre nişte lăzi vechi dindărătul abatorului 
părăsit şi într-una din ele, dădu peste cel dispărut. Huck 
dormise acolo. Tocmai terminase de mâncat resturi de 
alimente şterpelite şi acum stătea întins, fumându-şi în 
tihnă pipa. Era nespălat, nepieptănat şi îmbrăcat în aceleaşi 
zdrenţe vechi, care-l făceau atât de fericitl în pitorescul lor, 
pe vremea când era liber. Tom îl smulse din culcuşul său, îi 
spuse câtă supărare pricinuise şi-l zori să meargă acasă. 
Huck se posomori şi zise: 

— Nu-mi vorbi despre asta, Tom. Am încercat şi nu merge; 
nu merge, Iom! Nu-i pentru mine. Eu nu-s obişnuit cu felul 
acesta de trai. Văduva e bună cu mine şi prietenoasă, dar 
eu nu-i pot sta în cale. Ea mă face să mă spăl; să mă scol în 
fiecare dimineaţă la aceeaşi oră; mă sileşte să mă spăl, pe 
urmă, mă piaptănă de-mi scapără ochii. Am rugat-o să mă 
lase să dorm în şopron şi nu m-a lăsat. M-a vârât în nişte 
straie frumoase cu care-mi era frică să mă aşez unde-mi 
plăcea şi ce-i mai rău, nu puteam să alunec în jos pe 
chepengurile pivniţei. M-au dus la biserică şi năduşeala 
curgea de pe mine, gârlă! Nu puteam să prind nici măcar o 
muscă sau să chiui ca ăla, cântăreţul. Trebuia să umblu 
încălţat toată duminica. Dimineaţa, văduva se scula când 
suna clopoţelul, mânca tot când suna clopoţelul, iar seara se 


culca îndată după vecernie. Regularitatea asta strictă mă 
îngrozea. 

— Bine, Huck, dar aşa face toată lumea! 

— Tom, eu nu fac nici o deosebire. Dar nu sunt toată lumea 
şi îngrădirea asta nu-mi place. Apoi prea îmi cădea uşor 
mâncarea în gură. Eram obişnuit să umblu, să mă lupt 
pentru o bucăţică de pâine. 

Acum, trebuia să-i cer voie să merg la pescuit, la scăldat, 
în sfârşit, n-aveam voie să fac nimic. Dar, trebuia să vorbesc 
frumos şi eu nu mă pricep la vorbe meşteşugite. În fiecare 
dimineaţă mă suiam în pod, ca să pot înjura în voie, altfel 
muream, dacă nu-i simţeam gustul în gură. Văduva nu m-ar 
fi lăsat în ruptul capului să fumez. Unde mai pui, că mă 
învăţa că-i necuviincios să înjuri, să căşti, să te întinzi şi să 
te scarpini, când vorbeşti cu cineva. Apoi, mâhnit peste 
măsură, adăugă: Peste puţin timp începe şcoala şi dânsa 
vroia să mă dea la învăţătură. Eu nu o pot suferi. Ascultă, 
Tom, pentru mine bogăţia nu-i cine ştie ce scofală! Mie mi-a 
făcut numai necazuri, de-mi venea să mor. Mie îmi plac 
zdrenţele astea şi culcuşul meu e în lada asta, pe care n-o 
dau nici pentru cel mai frumos pat din lume. Dacă nu 
găseam banii aceia, n-aş fi ştiut niciodată ce e suferinţa. De 
aceea, ia tu şi partea mea şi eu nu-ţi cer decât, să-mi dai, 
din când în când, câţiva gologani. Nu-mi trebuie multă 
vreme, fiindcă mai târziu o să câştig şi eu atât cât îmi 
trebuie. Şi acum du-te şi roag-o pe văduva Douglas să mă 
ierte. 

— Huck, tu ştii că eu nu pot face asta. Nu-i cinstit şi de 
altmineri, dacă ai încerca traiul acesta un timp mai lung, te 
asigur că o să înceapă să-ţi placă. 

— Să-mi placă? Da, ca şi când mi-ai spune să stau un timp 
mai lung pe o plită încinsă. Nu, Iom. Eu nu vreau să fiu 
bogat şi nu vreau să stau în case dichisite. Mie-mi place 
pădurea, fluviul şi şoproanele şi n-am să mă despart de ele. 
Măi! Par-că era un făcut! Tocmai când aveam pistoalele 
noastre, peştera noastră şi ne hotărâsem să devenim 


haiduci, a venit bogăţia asta-scârboasă şi ne-a stricat toate 
planurile. 

Tom interveni la momentul potrivit: 

— Stai, să-ţi spun Huck. Bogăția nu mă poate împiedica să 
devin haiduc! 

— Nu zău, Iom! Vorbeşti serios? 

— Şi chiar foarte serios. Dar pe tine, Huck nu te pute. M 
primi în bandă, fiindcă nu eşti un om respectabil. 

Bucuria lui Huck se potoli îndată: 

— Nu mă poţi primi în bandă? Dar să mă fac pirat, mă laşi? 

— Da, dar asta-i altceva. Un bandit este mult mai cult, 
decât un pirat. Sunt ţări, unde bandiții fac parte din 
societatea cea mai înaltă, sunt de viţă nobilă şi prinți. 

— Tom, tu ai fost întotdeauna cel mai bun prieten al meu. 
Vrei acum să te lepezi de mine? Nu-i aşa, că nu vrei? Spune 
Tom, că n-ai să faci una ca asta. 

— Huck, eu n-aş face asta şi nici nu vreau s-o fac. Dar ce o 
să spună lumea? Are să strâmbe din nas: Uf! O să fie din 
cauza ta, Huck! Spune şi tu! Ţie ţi-ar conveni? 

Huck rămase tăcut, cufundat într-o luptă cu sine. În banda 
lui Tom Sawyer? O adunătură de mojici. Şi în cele din urmă, 
zise: 

— Ei bine! Am să mă înapoiez la doamna Douglas pentru o 
lună, două, şi dacă-mi făgăduieşti că mă primeşti în bandă, 
voi căuta să fac aşa cum vrea dânsa. 

— Bravo, Huck, aşa-mi placi! Vino, băiete, şi am s-o rog pe 
văduvă să te mai lase niţeluşi şi de capul tău. 

— Vrei Tom, acum? Ah, ce bine-mi pare! 

— Eu nu vreau decât să-mi îngăduie să fumez, să umblu 
haihui şi să dorm unde-mi place. Când zici, c-ai să-ncepi cu 
haiducia? 

— Chiar de astăzi? La noapte adunăm băieţii şi facem 
iniţierea. 

— Ce facem? 

— Iniţierea! 

— Asta ce mai e? 


— Faci jurământ de credinţă şi solidaritate, să nu divulgi 
secretele bandei, chiar dacă ai fi rupt în bucăţi şi să omori 
pe oricine s-ar atinge de vreun membru al bandei. 

— E minunat, Iom! Cât se poate de minunat. 

— Mie-mi spui? Şi jurământul se depune la miezul nopţii 
într-un loc singuratic, de fapt într-o casă cu stafii, dar la noi 
toate au fost râvăşite. 

— Dar tot e bine, Iom, c-o facem la miezul nopţii! 

Nici nu se poate altfel, şi trebuie să juri cu mâna pe un 
sicriu şi să semnezi cu sângele tău propriu. 

— Vai, ce plăcut trebuie să fie! Eu zic, că-i de o mie de ori 
mai bine, decât pirateria. Şi când voi deveni un bandit 
temut, de care o să vorbească lumea toată, cred că n-o să-şi 
mai încapă în piele de mândrie, că ea a făcut om din mine! 

Încheierea. 

Această istorisire fiind exclusiv povestea copilăriei unui 
băieţaş, ea trebuie să se oprească aici, altfel riscă să devină 
romanul unui om matur. Când cineva scrie un roman despre 
un adult, el ştie exact unde să sfârşească, vorba aceea: la 
însurătoare; ori când scrie despre un băieţaş, trebuie să 
termine acolo, unde crede că e mai nimerit. 

Cele mai multe personaje din cartea aceasta sunt încă în 
viaţă prosperă şi sunt fericiţi. 

Poate că într-o zi unul mai tânăr dintre ei, va găsi că 
merită să reia firul povestirii, spre a arăta ce fel de oameni 
deveniseră. lată de ce cred, că-i mai cuminte să nu dau în 
vileag nici un amănunt din viaţa lor actuală. 


SFÂRŞIT