Zane Grey — Drumul de fier

— Do 


| = ——— E DD... P.C. g ATI 


15 


0LBYIIN VESTERN 


ZANE GREY 


DRUMUL 
DE FIER 


Zane Grey (n. 31 ianuarie 1872 - d. 23 octombrie 1939) a 
fost un scriitor american, foarte cunoscut pentru romanele 
sale populare de aventuri şi alte povestiri care prezintă o 
imagine idealizată a Vechiului Vest American. Riders of the 
Purple Sage (1912) este cartea sa cea mai bine vândută. Până 
în 2007, au fost create pe baza romanelor şi povestirilor sale 


110 filme, un episod TV şi serialul Dick Powell's Zane Grey 
Theater . 


Capitolul | 


Dealurile Wyoming-ului se înaltă în trepte, cu vârfuri golaşe, 
către munţii stâncoşi şi înzăpeziţi din jur. Pe coasta celui mai 
înalt din aceste dealuri stătea un mustang singuratic, priponit 
în lasou. Un animal mândru şi sălbatic, urmărind nemişcat 
uşoara unduire a ierbii de pe culmea de deasupra lui. 

La poalele acestei înălţimi se afla o vale îngustă şi dreaptă, 
pe direcţia est-vest, pierzându-se în depărtări neclare; în vale 
se distingea o dungă subţire, albă şi întortocheată; străvechea 
cale St. Vrain şi Laramie, una din puţinele căi de acces spre 
bogata Californie. 

Deodată, mişcarea ierbii încetă, iar dintre fire îşi făcu 
apariţia figura aspră, vopsită în culori de război, a unui indian 
sioux. Scruta cu privirea întunecată calea St. Vrain şi Laramie. 
Işi ţinea flinta lângă corpul pe jumătate gol. 

Rămase de veghe mai multe ceasuri, până ce soarele se 
înclinase spre apus, acoperind vârfurile munţilor de o lumină 
roşietică. La capătul îndepărtat al văii se iviră atunci 
minuscule puncte, negre şi albe. Indianul tresări aproape 
imperceptibil, fără ca mimica să i se schimbe. Rămase în 
poziţia lui de pândă. 

Punctele crescură tot mai mult, până ce s-a putut distinge 
că era vorba de care de preerie trase de boi - o caravană 
îndreptându-se spre răsărit. Urmă ocolişurile drumului până 
într-un punct unde formă un cerc, la marginea apei. 

Iscoada indiană se lăsă să alunece înapoi, cortina de iarbă 
închizându-se pe dată. Se târî ca un şarpe, cu spatele, până ce 
ieşi total din raza vizuală; atunci se ridică, alergă peste 
culmea dealului, sări pe spinarea mustangului şi plecă în galop 
nebun. 


Bill Horn, conducătorul acestei caravane, avea la el o mare 
cantitate de aur neprelucrat, cu care dorea să ajungă în est. 
Nimeni din însoțitorii săi nu ştia de această comoară, cu 
excepţia unei fete. Horn plecase în vest imediat după 
începutul marilor descoperiri aurifere, dar căutările lui au 
început să fie răsplătite de-abia în 1853. Câţiva ani mai târziu 
a dat peste o vână bogată, iar în 1865, de îndată ce zăpada 
care acoperea trecătorile din munţi s-a topit, a adunat o trupă 
de bărbaţi şi femei, părăsind Sacramento. Trebuie spus că era 
un căutător de aur bărbos şi necioplit, tăcut şi neînfricat. 

La Ogden, în Utah, fusese sfătuit să nu încerce să 
traverseze dealurile din Wyoming cu mica sa trupă, indienii 
sioux fiind pe picior de război. 

Horn era singurul care stabilea direcţia drumului, în absenţa 
unei călăuze. De altfel, caravanele ce călătoreau spre răsărit 
erau de obicei foarte mici şi sărăcăcios echipate: numai cei pe 
care îi apuca dorul de casă, cei rămaşi fără nici un ban, cei 
veşnic aflaţi pe drumuri şi năpăstuiţi de soartă întorceau 
spatele „Statului de Aur”. lată de ce, în după-amiaza în care îşi 
făcuse tabăra într-o frumoasă vale din Wyoming, în jurul lui 
Horn nu erau decât nouă bărbaţi şi trei femei, care profitaseră 
de şansa de a călători cu el. Bill Horn însuşi trebuia să împuşte 
vânatul pentru hrană, să caute apă şi să stea de veghe, 
ceilalţi bărbaţi fiind în stare numai să mâne boii şi să se ocupe 
de treburile mărunte ale taberelor zilnice - oameni care nu se 
puteau aştepta la mare lucru de la viaţă. 

Minunata vale oferea toate condiţiile necesare unei tabere, 
iarbă din belşug, un izvor cu apă limpede, lemn pentru foc şi 
urme de vânat peste tot, în schimb, în cazul unui atac, nu 
exista nici o posibilitate de protecţie, de adăpostire. Dar Horn 
trebuia să ia asupra lui acest risc. Boii erau obosiţi, căruțele 
trebuiau unse şi era neapărată nevoie de carne proaspătă. 

— Haideţi! Faceţi un cerc! le porunci Horn oamenilor. Era 
pentru prima oară când se lua o asemenea măsură şi oamenii 
zâmbeau în timp ce au aranjat masivele care de preerie în 
cerc; apoi s-au dejugat boii, s-au întins corturile; curând se 
aprinseră şi focurile. Horn îşi luă flinta şi plecă pe lângă malul 


5 


pârâului. 

Muncind, oamenii mai schimbau câte o vorbă între ei. 

— Ascultă, Jones, când ai venit în vest, ai luat-o tot pe calea 
Laramie? întrebă unul. 

— Nu. Prin Santa Fe, veni răspunsul. 

— Hei, interveni altul, eu am călătorit cu vaporul spre 
California, era să ne înecăm cu toţii. 

— Şi acum ne târâm spre casă şi mai săraci decât la 
plecare, remarcă alt bărbat. 

— Eu, încă, am văzut o grămadă de aur, chiar dacă personal 
nu am găsit nimic. 

— Jones, Bill Horn ăsta...? 

— Se dă mare, răspunse Jones. Am auzit eu ceva, că ar fi 
dat acolo peste o vână ca lumea. 

In cele din urmă, ajunseră să vorbească despre zvonurile 
construirii unei linii ferate de la răsărit la apus. 

— Pe aici nu se poate construi nici o cale ferată, comentă 
Jones pe ton răstit. 

— Sigur că nu. Poate că reuşesc să găsească o direcţie mai 
dreaptă. 

— Ce să găsească? O cale prin pustiurile din Utah şi apoi 
peste munţi? Pe dracu'! Aşa de proşti nu sânt ei. 

Femeile, în schimb, nu prea aveau multe de zis. Una din ele, 
soţia guralivului Jones, trăia cu amintirea unor ani trecuţi, 
fericiţi, ce nu se vor mai întoarce - o femeie morocănoasă, 
îmbătrânită. Cea de-a doua era mai tânără, iar făptura ei tristă 
purta urmele unei frumuseți pierdute. Se numea doamna 
Durade. Fata, Allie, era fiica ei. Părea cam de cincisprezece ani 
şi era subţire şi palidă. Dădea senzaţia că este obosită şi 
timidă, pronunţând arareori un cuvânt. Părul ei lung, bogat, 
castaniu era împletit într-o coadă. Ochii îi erau neobişnuit de 
mari şi întunecaţi, cu irizaţii violete. 

— Mai avem un drum lung, tare lung până acasă, suspină 
dna Jones. 

— Estul îl numeşti dumneata „acasă”! o întrebă dna 
Durade. 

— Să mă ajute Dumnezeu - bineînţeles! Dacă există cumva 


6 


„acasă” în California aia, apoi eu n-am observat. Corturi şi 
case din bârne şi văgăuni pline de noroi! Ala nu-i un loc pentru 
teniei. Vai, urăsc, California! O grămadă de bărbaţi, cu toţii 
nebuni după aur. Aur, pe care îl găsesc doar câţiva şi nu-l 
păstrează nimeni! ... 

Dna Durade nu-i răspunse; privirea ei se pierdu peste 
culmile dealurilor, spre răsărit şi o suferinţă secretă îi întunecă 
faţa. 

In acea clipă se auzi o detunătură de armă. Bărbaţii se 
opriră din lucru, se consfătuiră din ochi, apoi, liniştiţi, îşi 
văzură mai departe de ale lor. Imediat; după aceea îşi făcu 
apariţia şi Horn, cu o căprioară pe umeri. 

Allie îi alergă în întâmpinare. Ea era singura persoană cu 
care se purta blând şi prietenos. Bărbatul se opri la malul 
pârâului, lăsă povara din spinare şi se aplecă, cercetând cu 
atenţie. Când ajunse lângă el, Allie văzu că Horn studia urma 
unui mocasin în nisip. 

— Urmă de indian! 

— Da, altfel, nu se poate, răspunse el. Mă cam aşteptam la 
aşa ceva. Veche de o zi... poate mai mult. 

— Ne paşte vreo primejdie, unchiule Bill? 

— Suntem în dealurile Wyoming-ului şi, pe Dumnezeul meu, 
tare aş vrea să fi scăpat de ele. 

Sosirea vânatului proaspăt a fost salutată cu multă bucurie 
în tabără. 

— Pun pariu că împuşcătura mea a ajuns şi la urechile 
indienilor, comentă Horn aspru, în timp ce aşeza animalul în 
iarbă şi îşi trăgea cuțitul de vânătoare din teacă. Privi apoi 
ceata de bărbaţi, pe care ajunsese să-i dispreţuiască. 

— Horn, azi ţi-e gândul la indieni şi mai tare ca altă dată, 
spuse Jones. 

— Urme proaspete de sioux, la doi paşi de tabără, lângă 
pârâu. 

— Nu! 

— Sioux! 

— Mergeţi şi uitaţi-vă şi voi. 

Nimeni nu se urni din loc, iar Horn începu să taie în bucăţi 


7 


căprioara. 

Cina călătorilor a fost întreruptă de o vizită neaşteptată. 
Horn sări în picioare, pregătindu-şi flinta: 

— Piele roşie nu este, dar nu-mi place cum vine spre noi. 

Dinspre apus se apropia în galop rapid un călăreț, îşi opri cu 
bruscheţe calul în apropierea taberei, fără să descalece însă. 
Bărbatul nu mai era tânăr. Avea ochi cenuşii, pătrunzători şi 
păr lung. Purta pantaloni din piele de animal şi o puşcă lungă 
şi grea, din cele care se încarcă pe ţeava. 

— Eu sunt Slingerland - vânător cu capcane. Cine este şeful 
caravanei? 

— Eu, Bill Horn. 

— O bandă de piei roşii este pe urmele voastre. Horn ridică 
braţele în sus. 

— l-ai văzut? 

— Da, de pe o măgură, la circa zece mile în urmă. Se 
strecoară de-a lungul drumului, iar eu ştiam deja că plănuiesc 
o lovitură. A trebuit să vin peste deal, altfel aş fi ajuns mai 
repede. 

— Câţi indieni sânt? 

— Am numărat cincisprezece. Mărşăluiesc încet. Probabil 
aşteaptă întăriri. În valea vecină au o tabără mare. 

— Şi indienii ăştia sioux sânt pe picior de război? 

— Acum câteva zile am văzut, mai mulţi bărbaţi albi, 
omorâţi şi scalpaţi, răspunse Slingerland. 

— Va trebui să luptaţi, concluse Horn brutal, adresându-se 
tovarăşilor săi de drum şi aş putea zice că treaba asta mă 
bucură putin.. 

— Nu departe de aici există o tabără de soldaţi, Horn, spuse 
Slingerland. Să mă duc să-i chem? 

— Soldaţi? 

— Da, cu un grup de ingineri; fac măsurători pentru o cale 
ferată. Cred că i-aş putea aduce aici la timp, ca să vă salvez, 
dacă indienii se apropie tot atât de încet... Există două soluţii: 
fie mă duc să-i chem, fie rămân aici, cu voi. 

— Mergi şi cheamă-i, prietene... cât mai repede cu putinţă! 

— Bine. Strângeţi tabăra şi plecaţi mai departe, iar eu voi 


8 


aduce trupele, ca să le tăiem calea pieilor roşii. Staţi, văd că 
aveţi o fată cu voi. Pot să o iau cu mine pe cal. 

— Allie, urcă-te în spatele lui, zise Horn, făcându-i un semn 
iute. 

— Rămân cu mama, răspunse ea. 

— Du-te, copilul meu... du-te! o rugă doamna Durade. ŞI 
ceilalţi au încercat să o convingă, dar ea clătina mereu din 
cap. 

— Strângeţi tabăra! strigă Horn, după plecarea precipitată a 
lui Slingerland. 

Nu peste mult timp, carele de preerie se aflau din nou în 
marş greoi de-a lungul văii. Se însera. Boii obosiţi erau bătuţi, 
ca să meargă mai repede, iar drumul era din în ce mai dificil 
de distins. 

Caravana străbătea milă după milă, într-un ritm infernal 
atât pentru animale, cât şi pentru oameni. În întunericul acum 
deplin, au pătruns într-o nouă vale, ce urca nesigur printre 
pereţi stâncoşi. La un moment dat, au trebuit să se oprească, 
convoiul fiind blocat de un perete compact de bolovani şi 
trunchiuri de copac. 

Fugarii s-au adunat atunci cu toţii laolaltă, tremurând şi 
aşteptând zorii. Vigurosul Bill Horn se plimba încolo şi încoace, 
ca şi cum ar fi făurit un plan, ascultând apoi cu simţurile 
încordate. 

Allie şedea într-unul din care, ţinută strâns de mama ei. 
Fata era tânără şi încrezătoare. Ilmbărbătându-şi mama, îi 
spunea mereu că soldaţii vor apărea la timp. 

— Copila mea, ştiu că nu voi mai ajunge niciodată la 
destinaţie. 

— Mamă! 

— Allie, trebuie să-ţi mărturisesc totul... trebuie! Vocea ei, 
deşi scăzută, avea o putere tainică. 

— Ce să-mi mărturiseşti? 

— Adevărul... adevărul! Vai, te-am minţit întreaga ta viaţă! 

— Minţit! Spune-mi totul, acum spune-mi totul! 

— Fetiţa mea, mă vei ierta? ... nu mă vei uri! 

— Mamă, cum poţi să vorbeşti aşa? Eu te iubesc! După o 


9 


scurtă tăcere, doamna Durade continuă: 

— Allie, eu am fugit cu Durade de la soţul meu, înainte ca tu 
să vii pe lume, începu ea, parcă grăbită să scape de povara 
secretului ei. Durade nu este tatăl tău... Tu te numeşti Lee. Pe 
tatăl tău îl cheamă Allison Lee. Am auzit că acum el este om 
bogat... Vai, vreau să mă întorc în răsărit, vreau să te duc 
înapoi, la tatăl tău, să-i cer iertare... Noi ne-am căsătorit la 
New Orleans, în 1847. Tatăl meu m-a silit... Pe Allison Lee nu l- 
am iubit niciodată. Nu era un om bun - nu era bărbatul pe 
care l-aş fi putut admira... iar apoi l-am cunoscut pe Durade. 
Spaniol, aventurier pur sânge. Am fugit cu el. Ne-am alăturat 
căutătorilor de aur care plecau spre California. Acolo te-ai 
născut tu, în anul 1850... Am avut o viaţă grea. Dar am 
încercat să te educ - am făcut pentru tine tot ceea ce-mi 
stătea în putinţă. Da, te-am ţinut departe de secretul meu - 
secretul meu şi al lui! ... Apoi, a venit şi timpul în care nu am 
mai putut suporta şi am fugit de la Durade. 

— Vai, mamă, eu am ştiut că fugim de el! strigă Allie, cu 
respiraţia tăiată. Şi mai ştiu că el ne va urmări. 

— Da şi mie mi-e teamă. Dumnezeu să mă apere de 
răzbunarea lui! 

— El nu este tatăl meu! Nu l-am iubit niciodată... Dar, tu, 
mamă, l-ai iubit! 

— Draga mea, eu am fost sclava lui Durade, răspunse ea cu 
tristeţe. Durade este jucător, un om care pune totul pe o 
carte. Odată a ajuns să mizeze pe onoarea mea. Dar 
partenerul lui era un bărbat adevărat... Cred că din acel 
moment am început să-l urăsc pe Durade... El a trişat, silindu- 
mă să împart ruşinea cu el; figura mea, odinioară frumoasă, 
ademenea căutătorii de aur în vizuina lui. Vai, atât de tare am 
decăzut! Dar m-a silit să o fac... Slavă Domnului, l-am părăsit 
înainte să fie prea târziu pentru tine. 

— El nu mi-ar face rău, mamă, fie orice o fi, murmură Allie. 

— Te înşeli, copila mea, el s-ar folosi de tine, aşa cum s-a 
folosit şi de mine. De fapt, mi-a şi pretins să-l las să-şi 
realizeze acest plan al lui. 

— Mamă, chiar aşa dorea să facă? 


10 


— Trebuie să uiţi că există, draga mea. ŞI iartă şi greşelile 
mamei tale! ... Dumnezeu să mă ajute să te pot duce la tatăl 
tău. 

În tăcerea profundă care se lăsase, răsună deodată strigătul 
de luptă strident al sioux-ilor, care îţi îngheţa sângele în vine. 


Horn înţelese sensul teribilului semnal, întâmpinându-l cu 
calm. Îi chemă pe fugari la el, alese cel mai bine apărat loc 
dintre blocurile de stâncă şi care şi le aşeză pe femei la mijloc. 

— Nu mai avem de ales. Să luptăm, deci! Poate reuşim să 
rezistăm până la sosirea trupelor. 

Apoi, în lumina nedesluşită a zorilor ce începuseră să apară, 
luă o lopată şi îndepărtă mai întâi o brazdă de iarbă, o puse 
deoparte şi începu să sape. În timp ce săpa, aştepta să audă 
un al doilea strigăt de război. Dar nu se auzea şi nu se vedea 
nimic. Când groapa era suficient de adâncă, aduse un braţ de 
pungi grele de piele de la carul lui şi le puse în fundul gropii. 
Bărbaţii, cu feţele pământii, de culoarea zorilor, îl urmăreau, 
pe când el închidea din nou groapa, acoperind iarăşi locul cu 
brazda de iarbă. 

Rămase o secundă în acel loc, privind fix în pământ, ca şi 
cum ar fi îngropat acolo lucrul cel mai valoros din viaţa sa. 
Râse apoi, un hohot puternic, cutremurător. 

— Aici zace aurul meu! Dacă dintre voi scapă vreunul cu 
viaţă din luptă, al lui să fie! 

Bill Horn presimţea că nu îşi va mai vedea niciodată 
comoara. 

Urmară momente de o tensiune înspăimântătoare. Nu se 
auzea nimic, decât o linişte perfectă, prevestind parcă 
moartea. 

Apoi, din lumina slabă a zorilor, izbucniră flăcări roşii, 
detunături de flintă şi vuiete oribile. Bărbaţii au deschis focul 
în direcţia unor umbre cenușii, greu de distins. Fiecare foc 
dezlănţuia o salvă a inamicului. Fumul se amestecă cu ceața 
dimineţii. Zgomotul luptei creştea insuportabil, strângând într- 
un cleşte tot mai puternic caravana, iremediabil sortită pieirii. 
Peste un timp, liniştea se aşternu din nou asupra locului. 


11 


12 


Capitolul Il 


În anul 1865, imediat după războiul civil, un grup de ingineri 
desfăşura în dealurile Wyoming-ului măsurători topometrice, o 
muncă plină de primejdii şi greutăţi. Scopul lor era să traseze 
locul pe unde avea să treacă linia ferată a căii Union Pacific. 

Această echipă, însoţită de o companie din armata 
americană, sub comanda colonelului Dillon, se confruntase cu 
dificultăţi aproape de neînvins. Acum, după ce traversaseră 
dealurile sălbatice, ajungând la limita estică a Munţilor Rocky, 
se găseau înaintea unui obstacol de o dificultate deosebită - o 
prăpastie, care era prea adâncă pentru ca să poată fi umplută 
şi prea lată pentru ca să poată fi trecută de un pod. 

Generalul Lodge, inginerul şef al corpului tehnic, i-a ordonat 
asistentului său: 

— Trimite-mi-l pe tânărul Neale. Dacă reuşim vreodată să 
stabilim un traseu prin zona aceea îngrozitoare, va fi numai 
datorită lui. 

Asistentul, Baxter, îi comandă unui irlandez, pe numele lui 
Casey, care fuma dintr-o pipă scurtă şi neagră, să-l caute pe 
Neale şi să-i transmită ordinul comandantului. 

Lodge obținuse gradul de general maior în războiul civil 
care tocmai se încheiase, iar mai înainte călătorise de mai 
multe ori prin această zonă a vestului, gândindu-se de fiecare 
dată la grandiosul proiect al unei linii ferate. Durase ani întregi 
până se ajunsese la un plan coerent al liniei continentale şi 
aceasta numai cu ajutorul a nenumărați oameni, de multe ori 
pe căi ocolite. Treptat, tot mai mulţi au înţeles importanţa ideii 
de a lega estul de vest, până când Congresul a pus la 
dispoziţia tenacelui Lodge ajutoare din partea guvernului 
Statelor Unite şi armatei, precum şi o ceată de directori 
îmbrăcaţi în fracuri şi fonduri nelimitate, ordonându-i 
construirea liniei. Aventura, bogăţia şi gloria erau premiile 
mult dorite de cei ce aveau să îndeplinească proiectul. 

Warren Neale sosi în grabă. Se trăgea dintr-o familie săracă 

13 


din Noua Anglie, era autodidact, dornic de aventură şi de 
succes şi foarte zelos; figură bronzată, ochi pătrunzători, înalt 
de nici şase picioare, puternic ca un trunchi de copac, fără a fi 
greoi - tânărul de douăzeci şi trei de ani avea aptitudini 
latente deosebite. 

Generalul Lodge în persoană îi explică greutăţile situaţiei şi 
ceea ce-i revenea de făcut tânărului topograf. Neale se înroşi 
de mândrie. Se deplasară apoi cu toţii către obstacol. 

— Aceasta este singura trecătoare care permite traversarea 
zonei premontane, spuse inginerul Henney, cel mai în vârstă 
membru al corpului ingineresc al lui Lodge. 

Drumul se termina exact în punctul în care o spărtură între 
pereţii stâncoşi dădea direct în prăpastie. Peisajul era sălbatic. 
Numai nişte oameni entuziaşti şi neînfricaţi puteau spera să 
construiască o cale ferată într-o asemenea regiune. 
Deschiderea spărturii era îngustă; spre stânga se înălța o 
creastă neregulată, iar în dreapta o imensă coloană de stâncă, 
deasupra râpei; pe partea opusă se distingea o masă de stânci 
cu cele mai diverse forme, iar la picioare se căsca abisul. Felul 
în care se prezenta versantul de pe partea aceasta nu putea fi 
decât bănuit. 

Neale se târî până la marginea extremă, de unde începea 
prăpastia, încercând să cerceteze peretele de dedesubt. Nu 
reuşi însă. Işi îndreptă apoi atenţia asupra coloanei stâncoase. 

— Stânca asta poate fi aruncată în aer, murmură el. 

— Dar ce vom descoperi în spatele ei? Dacă peretele drept, 
de piatră, se continuă mai multe mile, nu mai e nimic de făcut, 
spuse Boone, un alt inginer. 

Generalul Lodge se încruntă uşor. 

— Pare imposibil... dar trebuie să mergem mai departe! 

După o scurtă tăcere, Neale râse. Părea calm şi încrezător. 

— Ne vom căţăra pe vârf şi de acolo îmi voi da drumul pe 
perete în jos, prins de o frânghie, zise el. 

Intregul corp de specialişti participă la escaladarea lungă şi 
dificilă, alăturându-se şi câţiva soldaţi. 

— Am nevoie de o frânghie lungă, îi spusese Neale lui King, 
ajutorul lui, la plecare. 


14 


Motiv pentru care acesta urcase atât de greu, ca să nu mai 
punem la socoteală că el era cowboy, obişnuit mai degrabă cu 
şaua decât cu căţăratul. 

— Am adunat cam tot ce putea fi găsit prin împrejur, 
răspunse cu accentul lui tărăgănat şi respirând din greu; 
aruncă apoi lasourile şi colacii de frânghie la picioarele lui 
Neale. 

— Asta-i tot ce-ai găsit? Ajută-mă să le leg între ele. 

— De data asta cobor eu primul, mormăi King. Neale râse 
şi-l măsură curios pe ajutorul său. ÎI întâlnise undeva în 
Nebraska pe acest cowboy din Texas. Munciseră împreună şi 
se împrieteniseră în cele din urmă. Larry Red King nu 
ascundea faptul că fusese nevoit să părăsească Texasul: avea 
din născare o înclinaţie nestăpânită să tragă cu revolverul. 

— Primul? strigă Neale. 

— Da. 

— Nici nu te gândi, veni răspunsul sec. 

Henney, care supraveghea desfăşurarea acţiuni hotărî şi el 
că era preferabil ca Neale să coboare primul în abis. 

— La dracu’, eu cobor primul, se încăpăţână King. Generalul 
Lodge se apropie şi-i adresă o scurtă întrebare lui Neale. 

— Larry se teme că frânghia se va rupe, îi răspunse Neale. 

Era numai una din nenumăratele întâmplări ieşite din 
comun şi atât de umane care se petreceau în timpul 
construirii căii ferate. 

Trăsăturile severe ale generalului se schimbară întrucâtva, 
dar vocea îi rămase fermă: 

— Daţi ascultare ordinelor! 

La scurt timp, topograful era gata de coborâre. Se aşeză la 
pământ, îşi apucă strâns instrumentul de măsurat în braţe şi, 
lăsându-se peste buza prăpastiei, le spuse soldaţilor care 
ţineau frânghia să-i dea drumul. 

Primele două sute de picioare de frânghie erau din material 
rezistent, de lasou; în schimb ultima bucată, cam de o sută de 
picioare, se alcătuia din fragmente mai mici. Care nu prea 
inspirau încredere. 

— Nu prea-mi place, zise Henney nervos. Neale ar fi trebuit 


15 


deja să poată să se oprească pe o pantă sau pe un prag de 
stâncă. 

Involuntar, soldaţii îi scăzură ritmul în care dădeau drumul 
la frânghie, cercetând-o cu atenţie. Dar ori cât de ageri ar fi 
fost ochii lor, nu se puteau compara cu ai cowboy-ului. 

— Opriti, strigă acesta deodată, indicând bucata de frânghie 
care tocmai se afla deasupra marginii stâncoase. 

Tensiunea în frânghia acum nemişcată păru să crească. 
Larry King le arătă cu mâna lui uscăţivă: 

— Se rupe! 

Vocea sa răguşită îi paraliza pe inginerii din jur, gata să se 
năpustească înainte. Larry se aruncă în genunchi, ca şi cum ar 
fi vrut să apuce frânghia şi totuşi îi lipseşte curajul. 

— Eu mă pricep la aşa ceva! E veche şi putrezită, se rupe! 

Lucru care se şi întâmplă, în timp ce el încă vorbea. Soldaţii 
îşi pierdură echilibru şi căzură pe spate. Baxter gemu: Boone 
şi Henney scoaseră un strigăt înspăimântat; generalul Lodge 
rămase nemişcat, incapabil de orice reacţie. 

Din străfundul prăpastiei ajunse până la ei un zgomot surd, 
apoi un trosnet urmat de o avalanşe de pământ şi pietre. 
După aceea se aşternu din nou liniştea. 

Larry se ridică în picioare, ţinând în mînă fragmentul de 
frânghie ruptă. Cu ochii scânteietori, îşi strânse mai tare 
centura, înfăţişarea sa trădând că ar fi fost gata să-i acuze pe 
ingineri de omor premeditat. Fără să scoată un cuvânt începu 
să se agite pe lângă marginea abisului, încolo şi încoace, 
căutând un loc potrivit pe unde să poată cobori. 

Generalul Lodge le porunci soldaţilor să-l urmeze pe King şi 
să facă tot posibilul pentru descoperirea cadavrului lui Neale. 

— Băiatul ăsta avea un viitor strălucit, spuse bătrânul 
Henney cu tristeţe. Ne va lipsi la toţi. Inginerii coborâră lungul 
povârniş, întorcându-se în tabără. 

Colonelul Dillon îi aduse la cunoştinţă generalului Lodge că 
una din iscoadele lui descoperise un grup masiv de indieni 
sioux, nu foarte departe de tabăra lor. Soarta tragică a lui 
Neale aproape că a fost dată uitării în faţa primejdiei şi mai 
ales la gândul că indienii ar fi dedus adevărata semnificaţie a 


16 


expediției lor topografice. 

Soldaţii care ar fi trebuit să-l însoţească pe Larry King se 
întoarseră în tabără, raportând că s-au pierdut de el şi că nu 
se poate descoperi vreun loc de coborâre în prăpastie. 

A doua zi de dimineaţă, Larry King încă nu apăruse. După o 
zi întreagă de cercetări şi căutări, King era în continuare de 
negăsit. A fost dat dispărut. 

Dar înainte de înserare, cowboy-ul cel înalt îşi făcu apariţia 
în tabără şchiopătând, prăfuit şi zdrenţuit, încărcat cu 
instrumentul topografic al lui Neale: 

— Ei bine, am jalonat traseul - patru mile mai sus, pe firul 
prăpastiei, unde trecerea e uşoară. O rampă de numai 
nouăzeci de picioare la milă. 

Inginerii se uitau la el ca la un nebun. 

— Dar, Neale! După prăbuşire... e mort! Strigă Henney. 

— Mort? Nici vorbă, Neale nu-i mort, spuse Larry destins. 
Cred că în curând îşi face şi el apariţia. 

— E rănit? 

— Bineînţeles. Şi îngrozitor de înfometat, aşa cum sânt şi 
eu, răspunse Larry. 

O parte din ingineri au ieşit în întâmpinarea lui Neale, 
ceilalţi s-au dus să-i povestească generalului incredibila 
întâmplare. 

— Înclinaţie de numai nouăzeci de picioare, ce noroc... 
Vreau să-i văd pe băieţi, spuse acesta, luminându-se la faţă. 

Mai mulţi soldaţi îl ajutau pe Neale să intre în tabără. Deşi 
încerca să braveze, starea lui nu era prea bună. Şi-a stăpânit 
cu greu un geamăt, pe când îl întindeau lângă foc. 

Generalul Lodge îi făcu o vizită mai târziu, primind de la 
tânărul inginer schiţele şi calculele, care ofereau o soluţie atât 
de simplă unei probleme aparent nerezolvabile. 

— Cât de mare a fost căzătura? 

— Nu prea mare. Am aterizat pe un copac, în care s-a 
agăţat aparatul. Am alunecat pe urmă printre crăci şi m-am 
lovit cu capul de o piatră. Când m-a găsit Larry eram 
inconştient şi în primejdie să cad mai jos, într-o altă prăpastie. 

— Texanul acesta ţine foarte mult la dumneata. 


17 


— Puţini oameni îl înţeleg pe Larry. Are păr roşu şi pare 
şleampăt, dar este credincios ca oţelul. 

— Da, am văzut. Când s-a rupt frânghia, doar că n-a scos 
revolverul... 

Următorul vizitator al lui Neale a fost Henney. 

— Şeful te-a avansat, începu el. 

— Cum? tresări Neale. 

— Da, e purul adevăr. Tocmai a vorbit cu Baxter şi cu mine. 
Ultima dumitale ispravă i-a plăcut tare mult... deci vei avansa! 

— Avansat! ... în ce fel? 

— Păi tocmai de asta s-a consultat el cu noi, râse Henney. 

— Şi ce-a zis şeful? 

— Consideră că vei parcurge întreaga ierarhie, până la vârf, 
dacă Union Pacific ajunge vreodată să fie construită până la 
capăt... inginer şef... deocamdată, eşti supraveghetor şef al 
sectorului! 

— Dumnezeule mare! Nu vorbiţi serios! 

— Ba dimpotrivă, răspunse Henney. Da, acestea au fost 
chiar cuvintele şefului. Felicitările mele. Dacă îmi permiţi un 
sfat: continuă aşa cum ai început, pe drumul cel drept, dar 
trebuie să ai grijă de temperamentul dumitale... Noapte bună. 

Neale primi mulţi vizitatori în acea seară. Ultimul a fost 
Larry Red King, care a şi rămas să vegheze somnul prietenului 
său. Dacă era mândru de fapta lui, Larry ascundea cu grijă 
acest fapt. 


18 


Capitolul Ill 


Necazurile nu se încheiaseră însă odată cu trasarea liniei 
prin prăpastie şi ajungerea la versantul abrupt de pe partea 
opusă. Vechea cale St. Vrain şi Laramie din apropiere nu era 
potrivită pentru construirea căii ferate. 

Trebuia descoperită o trecătoare cu o înclinaţie suficient de 
mică. Tabăra s-a mutat din nou spre est, la poalele Munţilor 
Wyoming. De aici inginerii au început urcuşul, până ce s-au 
văzut blocaţi de coastele muntoase. 

Ştiută fiind prezenţa unui grup ostil de indieni sioux, corpul 
tehnic era continuu urmat de soldaţi. Treceau zile după zile de 
căutare sterilă a unei trecători. Multe din coamele pietroase 
păreau promițătoare, iar după obositoare ore de căţărare sau 
călărit, îşi dădeau seama că se încheiau prin falii adânci sau 
stânci inaccesibile. 

Tabăra s-a mutat din nou, de această dată în apropierea 
trecătorii Cheyenne. Într-una din dimineţi, generalul Lodge, cu 
echipa lui tehnică şi cu iscoadele, a plecat spre vârful 
trecătorii, de-a lungul albiei abrupte a râului. Calea St. Vrain şi 
Laramie era vizibilă şi din acest punct; soldaţii supravegheau 
zona dinspre vale, în timp ce inginerii s-au urcat spre înălţimi. 

Grupul a pătruns de această dată mai adânc decât de obicei 
în sălbăticia muntelui, imprudent chiar în lipsa unei escorte. 
Deodată, iscoada a observat pe versantul opus semnale cu 
fum: 

— Banda asta de piei roşii vrea să ne înconjoare! Neale a 
fost primul care i-a şi văzut pe indieni, cu ochii lui de şoim. 
Reuşiseră să taie calea dintre ei şi soldaţi, izolându-i de 
aceştia. 

— Să luptăm, propuse Neale. 

Decizia trebuia luată fără întârziere. În acel moment era 
imposibil să coboare coasta abruptă care i-ar fi apropiat de 
soldaţi, aşa cum le explică iscoada. Au urmat linia de creastă, 
urcând din ce în ce mai sus. Dintr-un anume punct, au trebuit 

19 


să se dea jos de pe cai şi să meargă cu arma în mână, 
aşteptându-se oricând la un atac. 

Odată cu dispariţia soarelui, indienii au pierit din raza 
vizuală. Situaţia inginerilor era de acum aproape disperată, 
ştiind că indienii aşteptau întunericul pentru a lansa atacul 
decisiv. 

— Înainte! Scăpăm noi de ei, îi îmbărbăta generalul. 

Avantajul întunericului consta în aceea că se putea lua 
legătura cu soldaţii, prin semnalizare cu flacăra. Câte unul din 
ingineri pleca mai în faţă, unde aprindea un foc, în timp ce 
restul rămâneau să ţină piept indienilor, în caz că aceştia s-ar 
fi arătat. Şi, în sfârşit, norocul le surise din nou: semnalul lor 
primi un răspuns de la soldaţi. Era exact clipa în care indienii, 
încurajați de întunericul deplin de miez de noapte, se 
hotărâseră să pornească atacul lor. La apariţia soldaţilor, 
indienii dispărură în obscuritatea nocturnă, fără să se tragă un 
foc. Neale regreta însă puţin că nu se ajunsese la o luptă. 

— Şi pe mine mă cam mânca în palme, mărturisi fidelul său 
King. 

Casey îşi scoase pipa lui neagră din gură, spunând: 

— Ne-am tot căţărat atâta drum şi nu am dat peste nici un 
obstacol mai deosebit! 

Generalul Lodge căzu pe gânduri la auzul acestor cuvinte, 
iar la întoarcere nu alese calea directă spre tabără, ci 
coborâră pe creasta care se lăsa lin, cale de mai multe mile, 
spre şes. Ajunşi în teren drept, generalul, profund emoţionat, 
le vorbi oamenilor săi: 

— Am trecut de o spaimă şi de multe greutăţi în această zi, 
în schimb am descoperit trecătoarea noastră prin colinele 
Wyoming-ului. Mâine trasăm drumul peste culmea asta lungă. 
Îl vom boteza Trecătoarea Sherman... Trebuie să le mulţumim 
diavolilor acelora roşii! 


Dimineaţa următoare, Neale se sculă cu un ghiont în coaste, 
trezit din cel mai profund somn fără vise. 

— Scoală-te, Neale! mormăi Larry. Scoală-te, ce, eşti mort? 

Neale auzi sunetele pătrunzătoare ale unei trompete. 


20 


— Ce se întâmplă, Red? strigă el, întinzând mâna după 
cizme. 

— Cred că e vorba de indieni. 

De-abia se crăpase de ziuă. Tabăra se afla în plină agitaţie - 
soldaţii îşi pregăteau caii, şeile şi armele. 

— Red, adu caii noştri, iar eu mă duc să văd ce se întâmplă! 

Neale se întâlni afară cu locotenentul Leslie, pe care îl 
cunoştea bine şi care îi povesti că venise o iscoadă cu ştirea 
că urmează un atac iminent asupra cuiva; colonelul Dillon 
dăduse ordin ca soldaţii să-l preîntâmpine. 

— Vin şi eu, strigă Neale. Unde este iscoada? 

Neale observă un bărbat care, judecând după hainele de 
piele şi flinta lungă cu punga de plumbi şi cornul de pulbere 
părea să fie vânător şi se duse drept la el. 

— Mă numesc Neale. Pot să vă fiu de ajutor? 

— Slingerland, răspunse celălalt, întinzându-i mâna. Sunteţi 
ofiţer? 

— Nu. Topograf. Dar ştiu să călăresc şi să mânuiesc o armă. 
Cu mine mai este şi un cowboy texan. Vine şi el. Ce s-a 
întâmplat? 

— Ştie dracu'. Dar mi-e teamă că e de rău. Ştiam că indienii 
vor să atace un convoi de care, sus printre dealuri. L-am 
prevenit pe şeful convoiului, iar apoi m-am întors să chem 
soldaţii. Cred că e prea târziu acum. 

— O caravană? 

— Şase care. Numai câţiva bărbaţi. Trei femei şi o fată. 

— O fată! exclamă Neale. 

— Da, cam de şaisprezece ani. l-am propus să o iau cu 
mine, dar nu a vrut... Nici nu vreau să mă gândesc că... 

Slingerland nu apucă să-şi exprime ideea până la capăt, îşi 
făcu apariţia şi Larry, aducând caii. Vânătorul îl măsură cu 
atenţie. 

— Bună ziua! spuse Larry. În contrast cu nerăbdarea lui 
Neale, King părea calm şi detaşat. 

La scurt timp, soldaţii călări au pornit în marş, în direcţia 
indicată de Slingerland. După un urcuş dificil au străbătut mai 
multe văi şi dealuri, ajungând la Calea St. Vrain şi Laramie... 


21 


Trapperul le arată locul unde întâlnise el caravana. 

— Nu au putut ajunge prea departe de aici; mi-e teamă că 
sosim prea târziu, spuse Slingerland, strângându-şi nervos 
pumnii. 

Au pornit în galop întins pe urmele carelor. Deodată, la 
marginea drumului, văzură scheletul carbonizat al unei căruţe. 
Ceva mai departe, drumul era plin de resturi de pături şi alte 
obiecte, iar lângă drum, în apropierea unui baraj de stânci şi 
de pomi, resturile arse ale celorlalte care. Scena finală a 
măcelului. 


Neale a sărit primul din şa, urmat de King. Soldaţii, precauţi, 
rămăseseră mai în urmă. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă Larry. 

Cadavre dezbrăcate, pline de sânge închegat, zăceau în 
cele mai diverse poziţii printre roţile carelor. Toate erau 
scalpate. 

Ajunşi şi ei la faţa locului, soldaţii au primit ordin de la 
colonelul Dillon să cerceteze atent locul şi să încerce să 
identifice victimele. Totul fusese ars sau prădat, cu excepţia a 
două lopeţi, de care soldaţii se şi folosiră pentru a îngropa pe 
cei din convoi. 

Cutremurătoarea privelişte îl şocase puternic pe Neale. 
Stătea acum deoparte, cuprins de o cumplită furie 
neputincioasă. 

| se păru deodată că aude un geamăt slab. Tresări, apoi 
murmură pentru sine: „Ah, uite că am început să aiurez!” Sări 
în picioare şi se întoarse la soldaţi, care tocmai înmormântau 
o femeie. Atunci îşi aduse aminte de cuvintele lui Slingerland. 
Acesta căuta grăbit, dar atent, toate cotloanele taberei. 

— Aţi găsit-o pe fată? îl întrebă Neale. 

— Incă nu. Diavolii ăia au luat-o probabil cu ei, dacă din 
întâmplare a rămas în viaţă. 

— Dumnezeule! Sper că a murit. 

— Amin, fiul meu, îi răspunse Slingerland. 

Căutările lor au rămas zadarnice, cadavrul fetei nefiind de 
găsit. 

22. 


După ce au răsturnat bolovani grei peste morminte, soldaţii 
au plecat în marş. Neale, Slingerland şi Larry King rămăseseră 
la urmă. În momentul în care se urca pe cal, Neale îşi aminti 
de geamătul uşor pe care îl auzise şi pe care îl distingea parcă 
acum din nou. 

— Eu mă întorc, strigă el. 

— De ce? îl întrebă Slingerland. 

Larry King se apropie şi el de prietenul său. 

— Red, cred că nu am căutat cum trebuie şi Neale îi povesti 
cowboy-ului ce auzise. 

— Trebuie să te consolezi, dragul meu! Protestă Red. 

— Poate. Dar eu mă întorc. Vii cu mine? 

— Sigur, răspunse Red cu bunăvoința lui nonşalantă. 

Slingerland rămase în şa, de veghe, în aşteptarea celor doi. 
Norul de praf ce însoțea marşul soldaţilor se îndepărta tot mai 
mult. 

Căutând prin tabăra devastată, Neale se simţi brusc şi 
inexplicabil atras către un anume loc - o creastă stâncoasă 
proeminentă. Nu se auzea nimic în afară de şuieratul vântului 
printre rarele trunchiuri de copac. Locul fusese bine cercetat, 
totuşi Neale nu ar fi vrut să recunoască în sentimentul său 
ciudat rodul fanteziei sau al surescitării şi nimic mai mult. Ar fi 
fost în stare să jure că auzise o voce care îl striga, cineva avea 
nevoie de ajutorul lui. 

Coasta stâncoasă era înconjurată de tufişuri dese de salvie. 
Suprafaţa pietrei era colţuroasă, iar în locul cel mai inaccesibil 
se ascundea o fisură mai largă. Atunci, Neale se simţi cuprins 
ca de un şoc electric: se auzea o respiraţie uşoară, întreruptă 
de suspine... 

— Red, vino aici! strigă el cu o voce care îl făcu pe cowboy 
să reacționeze foarte repede. 

Neale îngenunche şi înlătură plantele. Chiar la intrarea în 
fisură se vedea o masă de păr castaniu, lucind în lumina 
soarelui. 

— E fata despre care ne-a povestit Slingerland. 

Cu grijă, o atinse pe creştet. Părul ei era cald şi mătăsos, iar 
atingerea îi provocă lui Neale un fior. Tânăra era probabil pe 


23 


moarte. Între timp, se apropiase şi Slingerland. 

— Ei, băieţi, ce aţi găsit? 

Aflând despre ce este vorba, descălecă şi el repede. Neale 
ezită câteva secunde, apoi îşi strecură mâinile sub trupul fetei 
şi o trase uşor pe iarbă. Zăcea cu faţa în jos, cu părul răvăşit, 
dar nu se vedea nici o urmă de rană. Încercând să o întoarcă, 
tânărul inginer simţi deodată ceva ud, cald şi lipicios pe 
hainele ei. Îşi retrase mâna, pătată acum de sânge. 

— Ah! exclamă Red. 

— La ce te aşteptai, fiule? spuse Slingerland. A fost atinsă 
de un glonţ şi în groaza ei s-a strecurat aici, în grotă. Haide, 
întoarceţi-o pe spate. Poate mai trăieşte. 

Neale acţiona acum repede: o aşeză pe spate, cu capul pe 
genunchii lui. Chipul fetei avea o paloare de moarte, 
încremenită şi cu reflexe cenuşii, ca de stâncă. Hainele şi 
mâinile ei erau roşii de sânge. 

— Nu se vede vreo rană sau urmă de glonţ - numai sânge, 
zise Slingerland, cu o nouă speranţă. 

Neale clătină din cap: 

— Probabil că eu i-am auzit ultimul suspin. 

— Posibil. Dar mie nu mi se pare că arată ca o moartă, 
mormăi King. Pune-ţi mâna pe inima ei. 

— Doamne Dumnezeule, ce prost sânt! strigă Neale. 
Trăieşte! Inima îi bate! Sângele ăsta e al altcuiva... poate 
sângele mamei ei ucise... Red, fugi şi adu nişte apă în pălărie! 
Slingerland, cheamă-i înapoi pe soldaţi. 

Slingerland se urcă pe cal. 

— Stai, am o idee. Mai bine o ducem pe fată în coliba mea. 
Nu-i departe de aici. Până la tabără e drum lung şi dacă are 
nevoie de medicul militar, îl aducem noi la ea. 

— Şi indienii! 

—La mine e în cea mai mare siguranţă. Suntem prieteni, 
indienii şi cu mine. 

— Bine! Mergeţi în orice caz după soldaţi şi anunţaţi-l pe 
Dillon că am găsit-o pe fată - şi că rămânem la dumneata. 

Neale se uită cu curiozitate la figura fetei pe care o salvase. 
Pe neobservate, buzele ei se deschiseră şi se auzi din nou acel 


24 


geamăt. Aceasta era deci chemarea ce îl călăuzise la ea. Nu, 
nu numai geamătul. Mai fusese şi altceva: un impuls 
atotputernic şi inexplicabil. Neale credea în forţa impulsurilor 
sale - acele imbolduri ciudate care îl vizitau din când în când. 
Până în acel moment, femeile jucaseră în viaţa lui numai un 
rol foarte negativ. Fata aceasta, sau poate faptul că o salvase, 
sau amândouă aceste lucruri îl afectară profund; viaţa lui 
Warren Neale suferise acum o transformare definitivă. 

Red King se întoarse cu sombrero plin de apă. 

— Spală-i mâinile, înainte să se trezească şi să le vadă aşa, 
spuse Neale. 

Cowboy-ul îşi îndeplini cu nesfârşită delicateţe însărcinarea: 

— Biata copilă! Aş putea pune pariu că a rămas singură pe 
lume. 

Pe neaşteptate, fata deschise ochii. Erau mari, de culoare 
violetă, acoperiţi acum ca de un văl care le împiedica 
perceperea realităţii. Intregul corp îi tremura. Se ridică brusc 
în poziţie şezând. Nu părea lipsită de forţă; făcea mişcări 
energice; privirea înspăimântată rătăcea în toate direcţiile, 
fără să se fixeze într-un punct anume. 

— Sunteţi în siguranţă! strigă Neale cu putere. Indienii au 
plecat. Eu sânt alb. g 

Vocea lui păru să o trezească la realitate. I| privi fix. Făcea 
mişcări dezordonate din mână, ca şi cum ar fi vrut să alunge 
imagini înfiorătoare din mintea ei. 

— Eu sânt alb! repetă Neale. Sunteţi salvată. Indienii au 
plecat. 

Era evident că înţelegea vorbele lui. Cuprinsă de o spaimă 
copleşitoare, strânse braţul lui Neale într-o încleştare de oţel, 
pe care el nu ar fi putut să o desfacă. 

Atunci se întoarse şi Slingerland, în cea mai mare viteză. 

— Şi-a revenit în simţiri! 

— Da, pentru câteva momente. 

— Atunci e bine L-am ajuns pe Dillon. A fost foarte bucuros 
că am găsit-o. Va anunţa în tabără cele întâmplate şi ne vor 
ajuta cu tot ce este nevoie. 

— Să mergem, deci! hotărî Neale. 


25 


King îl ajută să se urce în şa, împreună cu fata, care nu mai 
slăbise strânsoarea. Aruncă o ultimă privire spre scena 
dezastrului, pe care ştia că nu o va uita niciodată. 


Capitolul IV 


Slingerland locuia într-o vale sălbatică, unul din cele mai 
ascunse locuri din Munţii Wyoming, cam la cincisprezece mile 
de viitoarea linie ferată. În ultima parte, drumul străbătea o 
prăpastie acoperită de verdeață, cu pereţi abrupți, aproape ca 
un canion şi un pârâu curgând vesel printr-o albie de piatră 
netedă. Poteca urma cotiturile acestui pârâu până aproape de 
locul unde valea se închidea, lângă izvoare. Tot aici se găsea 
şi căminul trapper-ului - o casă din bârne neprelucrate, cu un 
coş din lut roşu, plină cu blănuri, piei, coarne de cerb şi curse. 

Slingerland o aşeză pe tânără în iarbă, la umbră şi cei trei 
bărbaţi rămaseră în preajma ei, neştiind prea bine ce ar trebui 
să facă. 

— Cred că o să-şi revină curând în simţiri, spuse vânătorul. 

Casa lui Slingerland era compusă din două încăperi. Cea 
mai veche dintre ele se folosea acum ca depozit. Bărbaţii au 
făcut ordine în această cameră, după care, din mai multe piei 
de bizon stivuite şi pături, au alcătuit cu grijă un pat minunat 
pentru tânără. Aceste pregătiri odată încheiate, vânătorul îşi 
scoase căciula lui din blană şi se scarpină în cap, privindu-i 
întrebător pe tovarăşii lui. 

— Mă bate gândul că nu i-ar strica fetei câteva nimicuri de- 
ale lor, femeieşti, zise el. 

Red King râse din toată inima, înveselit cu adevărat. 

— Desigur, o să găsim noi câte ceva, o oglindă şi o perie de 
păr şi altele care le trebuie neapărat la fete. Prin tabără pe la 
noi, te împiedici peste tot de ele. 

Neale, în schimb, nu vedea nimic vesel nici în încurcătura 
lui Slingerland şi nici în remarca plină de umor a lui Larry. Pe 
el îl preocupa în acel moment numai starea destul de gravă a 

26 


fetei. 

— Veniţi afară - repede! strigă Slingerland, în alertă. 

Tânără stătea în picioare, dând semne de mare tulburare. 
Când îl văzu pe Neale, care sărise primul, scoase un țipăt şi se 
vedea că tremură din toată fiinţa. 

— Cine eşti dumneata? întrebă ea. 

— Mă numesc Neale - Warren Neale, răspunse el. 

li luă una din mâinile ei înfiorate, nespus de bucuros că 
vorbea cu judecată. 

— Şi unde mă aflu? 

— Aici este casa unui vânător. Eu v-am adus aici. Era cel 
mai bun loc posibil, dacă nu singurul. 

— M-ai salvat de... de diavolii aceia! se bâlbâi ea răguşit, iar 
o umbră îngheţată se lăsa din nou asupra privirilor ei. 

— Da... da, dar nu te mai gândi la asta - au plecat, 
răspunse Neale în grabă. 

Reacţia ei îl preocupa şi îl speria. Nu ştia ce să-i mai zică. 
Tânără femeie căzu la pământ, ţipând şi cu mâinile la ochi. 

— Mama mea! Gemu ea chinuit. Au ucis-o... i-au ucis pe 
toţi... pe toţi. Mama mea... a căzut jos fără să scoată un 
sunet! Apoi m-am târât ca să mă ascund! N-am putut să mor 
şi eu... A trebuit să văd cu ochii mei tot ce s-a întâmplat...! 

Două zile şi două nopţi a vegheat Neale la căpătâiul fetei, 
cu excepţia puţinelor ore când ea adormea, fiind înlocuit de 
King. Din când în când îşi revenea în simţiri, recunoscându-l 
pe Neale, dar aproape tot timpul aiura, cuprinsă de febră. Cea 
de-a treia zi îi dădu din nou speranţă lui Neale. El i-a vorbit 
îndelung, încercând să-i trezească din nou interesul pentru 
realitate. Ea îl asculta, fără să participe prea intens, totuşi mai 
liniştită. Nu simţea nevoia să mănânce sau să facă mişcare. 
Neale îi explică apoi că trebuie să se întoarcă în tabără, la 
munca lui; i-a promis că se va întoarce curând să o viziteze. 
Ea nu scoase nici un cuvânt şi nu-şi ridică privirea la plecarea 
lui Neale. 

— Ascultă-mă, fiul meu, să nu-ți faci griji. Sânt sigur că se 
pune iarăşi pe picioare. 

— Eu nu sânt aşa de sigur, răspunse Neale. Dar trebuie să 


27 


sperăm. Slingerland, te rog să ai grijă de sărmana făptură. Eu 
am să mă întorc aici cât de repede pot. Când îşi va reveni 
suficient, vom afla dacă are rude şi atunci voi căuta să o trimit 
acasă. Dacă nu - ei bine, voi face ceea ce-mi stă în putinţă. 

— Da, fiule, mă bucur că te simţi răspunzător pentru soarta 
copilei! ... Mult noroc şi te aştept cât de curând. 

Intors în tabără, Neale îşi reluă munca cu şi mai mult 
entuziasm, înconjurat de simpatia colegilor săi. Se gândea 
adesea la evenimentele prin care trecuse şi avea sentimentul 
că în sufletul său se petrecuse o schimbare; nu putea să o uite 
pe fată, în vulnerabilitatea şi gingăşia ei. 

Acea săptămână de muncă susţinută îi aduse din partea 
credinciosului său Larry plângeri nemaiauzite. 

— Capul sus, Red. Ce-ai zice de o mică vacanţă? Facem o 
vizită la Slingerland. Pe faţa roşie a cowboy-ului apăru treptat 
un zâmbet şiret. 

— Aha, mă cam miram eu de ce te grăbeai cu munca în 
halul ăsta, în ultima vreme. Primesc cu cea mai mare bucurie; 
de-abia aştept să aflu ce mai face fata noastră. 

— Red, trebuie să mergem prin tabăra şi să vedem pe ce 
putem pune mâna, să luăm cu noi. 

— Adică pur şi simplu să furăm, vrei să spui? se interesă 
King puţin mirat. 

— Nu, încercăm cu rugăminţi. Dar dacă nu reuşim aşa să 
obţinem ce vrem, trebuie să meargă şi altfel, ce dracu’. 
Înainte marş, Red! 

Mai întâi cotrobăiră prin sărăcăcioasele lor bagaje, alegând 
tot ce i-ar fi putut fi util unei fete nefericite în acea pustietate. 
Au luat-o apoi prin tabără. Au adunat cele mai diverse obiecte 
de pe la toţi colegii lor. Şeful măsurase pe Neale cu un zâmbet 
trecător - un zâmbet înţelept, puţin trist şi plin de căldură. 

A doua zi, cei doi o porniră călare pe drumul cunoscut ce 
ducea la cabana vânătorului. Slingerland îi văzu venind şi le 
ieşi în întâmpinare cu multă bucurie. 

— Cum se simte? întrebă Neale imediat. 

— Încă nu e bine. Nu vrea să mănânce, să se plimbe şi nu 
vorbeşte. La început a întrebat când te întorci, apoi te-a uitat. 


28 


— Unde este? 

— Acolo, sub pâlcul de pini, la izvoarele pârâului. Singurul 
loc în care se duce. Cred că îi place zgomotul apei. Nu poate 
scăpa de vechea ei teamă! 

— Haide, Red, spuse Neale. 

— Du-te tu singur, fetele nu prea intră în vederile mele. 


Era un colţ liniştit, plin de flori şi de muzica apelor. Apoi o 
văzu pe ea - o siluetă firavă şi pierdută. Simţea în acelaşi timp 
bucurie şi tristeţe. Tânăra tresări la vederea lui. Neale îi 
recunoscu ochii, faţa îi părea însă străină. Slăbise şi era şi mai 
palidă. 

— Doamne, nu va trăi! suspină Neale. Ce să fac - ce să-i 
spun? 

Privirea ei fixă îl tulbură şi mai tare. 

— Bună, fetiţo, să ştii că ţi-am adus nişte lucruri, încerca să 
vorbească pe un ton cât mai voios. 

— Ah tu eşti! pronunţă ea cu greutate. 

— Da - Neale. Sper că nu m-ai uitat. 

Observă o schimbare vremelnică în atitudinea fetei, dar 
gândi că nu era vorba de trăsăturile ei, schimbarea se 
petrecuse numai în privirea fetei. Se aplecă să desfacă 
pachetul pe care i-l adusese. 

— Ai aici o mulţime de lucruri. Sper să-ţi fie de folos. lată... 

Ea nu acordă nici o atenţie pachetului desfăcut şi căzu din 
nou în starea ei amorfă. Neale se hotărî atunci să încerce 
imposibilul: va avea tactul unei femei, răbdarea unui sfânt, 
priceperea unui medic, dragostea unui tată, reuşind astfel 
poate să o salveze de la moarte, care o pândea acum, fără 
îndoială. O atinse uşor pe umăr. 

— Inţelegi ce-ţi spun? 

— Da, murmură ea, aproape pierdut. 

— Eu ţi-am salvat viaţa. 

— Vai, mai bine mă lăsai să mor. 

— Părul ţi-e în neorânduială, spuse el, scoțând la iveală un 
pieptene şi o perie. Uite, aranjează-te puţin. 

— Nu, nu, nu, gemu ea. 


29 


— Foarte bine, atunci am s-o fac eu. 

Surprins şi bucuros că ea nu i se împotrivea, nu şi-a dat 
seama cât de ciudată părea îndeletnicirea lui unui privitor 
întâmplător. Lângă el îşi făcu apariţia agale Larry King. Crezu 
că fata şi-a revenit şi nu mai există nici o primejdie. 

— A, nemaipomenit, Neale! Am ştiut eu că te pricepi la 
femei. 

Fata rămase cu capul în pământ, iar Neale îl preveni pe 
cowboy dintr-o privire să nu se ţină de glume. 

— Prietenul meu, Larry Red King, îl prezentă Neale. El era 
cu mine când te-am găsit. 

— Larry - Red - King, şopti fata. Pe mine mă cheamă Allie. 

Neale reuşise încă o dată să o determine să iasă din cochilia 
ei. De mirare, îi scăpă peria din mână. 

— Allie, mă bucur să te cunosc, se bâlbâi Larry, tulburat de 
tristeţea şi paloarea fetei şi se îndepărtă iarăşi. 

— Allie te cheamă? întrebă Neale. Deci Allie şi mai cum? 

Din o sută de întrebări, abia dacă răspundea la una, 
cuvintele ajungând cu greu la înţelegerea ei. 

La sfârşitul acelei zile, Neale se simţea ca după un urcuş 
dificil, încrezător totuşi că nu fusese în zadar. 

Ziua următoare, starea lui Allie cunoscu o ameliorare 
aproape imperceptibilă. O oră înainte de apus, Neale hotărî că 
era timpul să plece. 

— Allie! Repetă de mai multe ori numele ei, până îl auzi: Mă 
întorc în tabăra mea. Voi reveni curând. 

Un gest rapid - îl prinse de braţ. 

— Nu pleca! îl imploră ea. 

Neale era ca lovit de trăsnet: bruscheţea şi ardoarea din 
rugămintea ei era ultimul lucru la care să fie aştepte. 

Cu inima plină de bucurie, începu să-i explice că trebuia să 
se întoarcă la lucru. În timp ce vorbea încă, Allie alunecă din 
nou în vechea ei stare. 


Generalul Lodge şi consiliul său se hotărâseră să lase un 
număr de ingineri de-a lungul traseului prevăzut pentru linia 
ferată, care să studieze modul de distribuire a zăpezii în acele 


30 


zone. Era foarte important ca în următoarele câteva ierni să se 
cunoască această situaţie cât mai exact. Era vorba de o 
muncă dificilă, dar Neale se prezentă voluntar, iar şeful îl 
felicită cu frumoase cuvinte. El urma să studieze efectele 
zăpezii asupra Trecătorii Sherman. 

La următoarea sa vizită la cabana lui Slingerland, Neale 
discută cu acesta planurile lui pentru iarna aceea. 

— Fiule, ai să îngheţi! exclamase vânătorul. 

— Va trebui, bineînţeles, să-mi construiesc o colibă şi să mă 
pregătesc pentru frig. 

— Nu cunoşti iernile de pe aici ca mine. Dar culmea aceea 
lungă, pe care voi o numiţi Sherman, hm... nu-i atât de 
departe încât să nu putem ajunge acolo pe schiuri, dacă 
vremea nu e extrem de rea. Consider că ai putea sta aici, la 
mine. 

— Minunat! strigă Neale. Şi acum, Allie. Să o las aici, sau o 
trimit cu prima caravană spre Omaha, sau cu soldaţii, spre 
Fort Fettermann? 

— Fiul meu, e protejata ta, dar eu zic să o laşi aici, mai ales 
că vei sta şi tu cu noi. Moare sau înnebuneşte dacă o trimiţi de 
aici. Ea nu vrea să ne spună măcar dacă mai are rude. Cred că 
e singură pe lume. Cel mai bine e să rămână pe loc. Am prins 
şi eu drag de ea. 

— Ce-mi spui dumneata mă bucură, Slingerland. Mă 
frământ de mai mult timp, dar sper că asta e cea mai bună 
soluţie pentru Allie. 

— Ce să-ţi zic, eu pe fete nu le înţeleg aşa bine, răspunse 
Slingerland gânditor. Dar aş vrea să-ţi spun, Allie are o 
anumită preferinţă pentru tine. 

— Ce vrei să spui, Slingerland! Că îi sânt... că îi sânt drag! 

— Ştiu şi eu! Cred că da. Sânt două lucruri la care se 
gândeşte ea: la tine, Neale şi la o moarte sângeroasă. Dar mai 
ales la al doilea lucru. 

— Deci se dă o luptă între mine şi amintirea aceea. 

— Aşa văd eu lucrurile, fiule. 

Din obrazul bronzat al lui Neale pieri sângele. 

— Ei bine, dacă asta e totul... nu ar fi o problemă, răspunse 


31 


el cu un zâmbet larg. Pe mine poate conta. Şi eu sânt singur 
pe lume... l-aş ajuta oricărei fete nevinovate - dar pentru 
sărmana copilă, Allie, pe care am salvat-o de la moarte... 
pentru ea aş face orice. Slingerland îi strânse tare mâna, 
exprimând astfel ceea ce i-ar fi fost greu acum să spună în 
cuvinte. 


32 


Capitolul V 


Întorşi la cabana vânătorului, au descoperit că Allie nu era 
în camera ei. Lucrurile pe care i le adusese Neale nu păreau 
să o fi interesat prea tare. Tânărul inginer era acum 
nerăbdător; fără să-şi poată preciza prea bine sentimentele, în 
el se petrecuse totuşi o schimbare după discuţia cu 
Slingerland. Se îndreptă apoi spre pârâu, unde spera să o 
găsească. 

Allie stătea la umbră, sub un pin pitic, în apropierea 
izvoarelor pârâului. Işi ţinea capul plecat, absentă la ce se 
petrecea în jur. 

Neale începu să fluiere şi îşi tăie cu cuțitul din desiş un băț 
de undiţă. Străduindu-se să facă cât mai multă larmă, se 
aşeză la nici douăzeci de paşi de Allie şi se pregăti de pescuit. 
Prinse un păstrăv încă de la prima lansare; uitând intenţia de 
a scoate astfel pe Allie din apatia ei, se dărui cu toată 
pasiunea îndeletnicirii lui. In apa limpede ca un cristal a 
pârâului mişunau mulţime de peşti, cu sclipiri minunate, verzi 
şi aurii. 

Prinsese deja mai mulţi, aproape unul după celălalt, când îşi 
simţi undiţa trasă cu deosebită forţă; era un exemplar 
deosebit, un adevărat rege al apelor. Uitând de preceptele 
elementare ale pescuitului, smuci undiţa, care se arcui 
puternic şi uriaşul peşte a fost aruncat în iarbă. Firul undiţei 
cedase la şoc şi păstrăvul, care se zvârcolea, ar fi ajuns cu 
siguranţă din nou în apă, Neale se pregătea să intervină, când 
Allie trecu pe lângă el ca o nălucă. Până să îşi revină, fata 
prinsese deja peştele. 

— Nu ştii să pescuieşti! îi reproşă ea. 

— Nu ştiu, asta-i părerea ta! 

— Când muşcă un peşte mare, trebuie să-l joci lângă mal. 
Tu l-ai scos imediat din apă. Dacă nu eram eu, ti-ar fi scăpat. 

Allie era în acel moment total schimbată: obrajii ei îşi 
recăpătaseră culoarea, ochii aveau sclipiri hotărâte. Bucuros 

33 


fără margini. Neale ar fi vrut să-i spună cât de fericit este să o 
revadă; se abţinu însă, de teamă ca vorbele să nu alunge 
noua ei vitalitate. 

— Vrei să mă ajuţi să mai găsesc momeală? o întrebă el. Au 
urmat firul pârâului, spre vale. 

— Ai mai pescuit păstrăv? 

— Da, în California, îi răspunse ea şi deodată umbră îi 
întunecă privirea. 

Neale se hotărî să fie mult mai atent; echilibrul psihic al 
fetei era foarte precar şi se putea oricând rupe. 

Au ajuns la un loc mai larg, ca o poiană, unde iarba şi florile 
creşteau până la marginea apei. Soarele şi mulţimea de 
parfumuri din aer făceau din acel loc un adevărat colţ de rai. 
Neale începu să traverseze pârâul vijelios, de munte, curios să 
vadă cum va reacţiona Allie. 

— Eu pe aici nu pot trece, strigă ea. 

— Te duc eu. Ţine tu undiţa. 

O ridică în braţe. | se părea mai uşoară decât atunci când o 
purtase prima oară. În mijlocul pârâului alunecă, aproape să 
cadă. Fata scoase un țipăt. Sunetul vocii ei îl umplu de bucurie 
şi speranţă, convins că dorinţa ei de a trăi va învinge în cele 
din urmă. 

Pe drumul de întoarcere, Allie dădea semne de oboseală şi 
respira mai greu. Primi în tăcere vestea că Neale trebuia să se 
întoarcă imediat în tabără, unde îl aşteptau treburi 
importante. 

Allie intra din ce în ce mai mult în starea ei apatică şi nici 
măcar nu veni să mănânce. Ştiind că de data aceasta nu o 
mai putea vizita timp de săptămâni, sau chiar luni de zile, 
Neale o întrebă: 

— Allie, ai să uiţi vreodată tristeţea ta? 

— Nu - nu, suspină ea. 

Îi ridică bărbia şi privi adânc în ochii ei. Nu era frumoasă, 
avea figura palidă, încordată. Privirea ei era lipsită de 
speranţă, aşteptând parcă moartea. Neale ar fi dorit foarte 
mult să găsească cuvinte potrivite, să o scoată din starea ei. 
Buzele lor erau foarte aproape. Nu era momentul pentru un 


34 


sărut. 

— Erai cu totul alta acolo, lângă pârâu. Sufletul ei era însă 
încremenit. 

— Eu trebuie să plec acum. 

— Da. 

— Nu-ţi pasă deloc? insistă el. Allie îl privi fix, în tăcere. 

— Trebuie să-ţi pese! 

— De ce? Mai bine mă lăsai să mor. 

— Vai, Allie, Allie! 

Neale înţelese deodată că în ea se schimbase totuşi ceva: 
începea să gândească, să aibă sentimente. Îşi jură atunci să 
lupte. O strânse în braţe. 

— Allie, Allie! Ascultă-mă! Nu există nimic pentru care ar 
merita să trăieşti? 

— Nu. 

— Şi totuşi, Allie. 

— Ce anume? 

— Allie, ce vreau să spun este... mă ai pe mine! 

— Pe tine! 

Era prima oară când o auzea exprimându-şi uimirea, în 
sfârşit reuşise să-i atingă o coardă sensibilă. Făptura din 
braţele lui căpătase deodată viaţă. 

— Allie, acum mă înţelegi? Acum ai pentru ce trăi! ... La 
auzul lui ajunse un discret „Da” şi Neale ştiu atunci că 
obținuse victoria asupra disperării şi durerii ei. 

— Ascultă-mă. Eu mă întorc la munca mea. Lipsesc o lună, 
poate mai mult. Dar mă întorc! ... Rămân cu tine peste iarnă. 
Trebuie să lucrez aici, pe trecătoare. Sper ca într-o bună zi să 
ajung o persoană importantă, inginer şef sau conducător al 
supraveghetorilor de linie... Atunci, când se va întâmpla 
aceasta... vre... vrei să fii soţia mea? 

Neale simţi respiraţia ei iute şi tremuratul ce o cuprinsese, îi 
dădu drumul, sperând că emoția nu a fost prea puternică 
pentru ea. Ceva îi spunea că procedase bine, chiar dacă 
fusese puţin autoritar. Inima lui bătea puternic. 

— Rămâi cu bine, Allie... Mă întorc. Nu uita asta! 

Allie rămase nemişcată; părul ei bogat îi acoperea faţa. 


35 


Larry îl aştepta cu caii, gata de drum. Simţind privirile lui şi 
ale lui Slingerland, îşi dădu seama cât de emoţionat era. 

— Red, prietene, poţi să mă feliciţi! M-am logodit! spuse el, 
râzând uşor. Îşi scoase un inel de pe deget: Slingerland, te rog 
să-i dai lui Allie acest inel. Spune-i că este zălogul meu. Şi că 
mă întorc! 


36 


Capitolul VI 


În acea vară, grupul de ingineri a traversat dealurile 
Wyoming-ului, ajungând cu lucrările lor până în ţinutul Utah, 
unde s-au întâlnit cu cea de-a doua echipă de topografi, care 
lucra de la Oceanul Pacific spre interior. 

Primul pas în vederea realizării lucrării fusese îndeplinit, iar 
inginerii demonstraseră, cu preţul unor eforturi extraordinare 
şi a numeroase jertfe omeneşti că este posibil să se 
construiască o linie ferată peste Munţii Rocky. Era mai greu 
să-şi imagineze însă ce muncă gigantică urma să pretindă 
construcţia propriu-zisă. 

Timpul a trecut uşor pentru Neale. Căţăratul zilnic pe cele 
mai dificile creste a făcut din el un adevărat expert. Până şi 
Larry, mai obişnuit cu şaua, a învăţat arta căţăratului deşi, 
după cum spunea Neale, nimic nu ar fi putut să-i îndrepte din 
nou picioarele lui strâmbe. 

Pe la jumătatea lui septembrie, Neale, însoţit de Larry şi un 
inginer numit Service şi de un convoi de catâri cu materiale şi 
alimente ajunsese pe înălţimea Trecătorii Sherman, pregătiţi 
să înceapă lunga veghe pentru a cerceta cum se aşezau 
troienele de zăpadă de-a lungul liniei. 

Au împărţit trecătoarea în două părţi, lui Service revenindu-i 
zona mai înaltă, iar lui Neale zona de şes. Deoarece copacii 
erau destul de rari şi era nevoie de mult lemn de foc, s-au 
hotărât să nu construiască o casă pentru Service, ci un bordei 
adânc într-o coastă de deal, acoperit cu pământ şi crengi. 

— Va fi aici mai pustiu pentru dumneata - şi mai rece, 
remarcă Neale. 

— Nu mă deranjează. 

— Ne mai întâlnim, înainte să dea prima zăpadă. 

— Numai dacă urcați voi până la mine. Eu nu pot să mă 
caţăr. Am un picior cam bolnav. 

— Bine, vin. Probabil vor mai fi nişte săptămâni de vreme 
frumoasă. Vreau să şi vânez puţin. 

37 


— Mult noroc. 
Aşa îşi luară rămas bun cei doi colegi. 


Aurul şi purpura toamnei se amestecau cu verdele 
dominant în valea lui Slingerland. Castorii îndiguiseră pârâul 
într-un loc, aşa că se formase un mic lac, unde se adunau 
cocori şi alte păsări de apă. 

Neale avea inima strânsă, totuşi nu se grăbea. Rămase în 
urma lui Larry, care mâna animalele de povară. Văzu de la 
distanţă o coloană albastră de fum deasupra copacilor şi i se 
luă o piatră de pe inimă. 

În acel moment, calul îşi ascuţi urechile lui lungi şi fornăi. O 
siluetă cenuşie îşi făcu apariţia din verdeață şi îi alergă în 
întâmpinare - o făptură mlădioasă, iute, îmbrăcată în haine de 
piele. 

— O fată de indian! strigă Neale. 

Dar faţa ei era albă, iar părul castaniu deschis flutura în 
vânt. Allie? Da, era chiar ea. 

— Neale! ai sosit! Exclamă ea. 

Faţa şi vocea ei erau greu de recunoscut. Se aruncă la 
pieptul lui şi îl privi în ochi, cu figura ei radioasă, veselă, uşor 
străină, dar Neale simţi, ştiu că aştepta sărutul lui. Tulburat, o 
sărută - buze răcoroase, dulci atinseră buzele lui o dată şi încă 
o dată. 

— Credeam că n-ai să mai vii vreodată, murmură ea, 
cuibărindu-se la pieptul lui. 

— A durat mult - vocea lui era nesigură - dar am venit... Şi 
mă bucur aşa de tare să te revăd. 

— Nu m-ai recunoscut, îi spuse ea timid. Mi-am dat seama 
după privire. 

— Nu-i de mirare, Allie. Când am plecat, erai o fetiţă palidă, 
slabă şi înfricoşată, iar acum pe cine găsesc? ... Lasă-mă să te 
privesc. 

Făcu un pas înainte: Neale recunoscu în acel moment 
frumuseţea şi dragostea fetei. Era atât de copleşit, încât 
rămase mut. Reuşi apoi să se stăpânească. 

— În îmbrăcămintea asta, am crezut că eşti indiancă. 


38 


Rochia, pantalonii, mocasinii, toate le-am făcut singură. N- 
am avut nici un nasture! Să ştii că a fost greu - atâta muncă! 

— Deci, de când am plecat eu, nu ai stat degeaba! 

— Din acea zi, spuse ea înroşindu-se, am făcut o mie de 
lucruri: am gătit şi am cusut, am pescuit şi am făcut baie, am 
tras cu puşca şi am călărit - şi te-am aşteptat pe tine. 

Allie se aşeză pe un bloc de piatră, cu Neale lângă ea. 

— Aşa m-ai aşteptat? întrebă el încet. 

— Ore şi zile şi săptămâni, suspină ea. 

— Şi atunci... mă iubeai? 

— Te iubesc. 

Vocea ei era subţire şi tremurată, cuprinsă de o emoție şi 
dragoste imensă. Neale tresări. Privirea lui alunecă asupra 
mâinii fetei; pe cel de-al treilea deget se vedea un inel. Atinse 
uşor inelul şi îi trase mâna într-a lui. 

— Inelul meu, o, Allie! 

Acum înţelesese că inelul său fusese acea verigă care 
reîntregise lanţul zdrobit al vieţii ei. 

— Ai plecat aşa de repede, că nu am mai avut când să-ți 
spun, răspunse ea şovăitor. 

Sărută mâna fetei. 

— Vei putea să-mi povesteşti asemenea lucruri minunate, 
avem timp toată toamna şi iarna. Şi poate că mâine îmi revine 
şi mie graiul, am să-ţi mărturisesc ceva. 

— Spune-mi acum, îl rugă ea. 

— Allie, eşti frumoasă. 

— Adevărat? 

O vedea acum zâmbind pentru prima oară. 

— Spune-mi, îi şopti el, atingând-o uşor, spune-mi cum te 
cheamă. Allie şi mai cum? 

— Nu ai aflat încă numele meu. 

— Mi-ai spus că te numeşti Allie şi atât. 

Neale se temea de această evocare, care putea să-i 
trezească amintiri îngrozitoare, dar dorea să o pună la 
încercare. Ochii ei se măriră, cuprinşi de tristeţe, dar acel văl 
al morţii nu se mai întoarse în privirea ei. 

— Allie Lee, îi răspunse şi lacrimile îi alinară suferinţa. 


39 


Capitolul VII 


Se lăsase deja întunericul când Neale se întoarse la cabană 
după o lungă plimbare singuratică; încăperea era luminată de 
vâlvătaia buştenilor arzând într-un uriaş cămin de piatră. 

Slingerland stătea mai în umbră, ocupat ca de obicei cu o 
treabă oarecare, râzând de glumele lui Larry. Cowboy-ul şi 
Allie erau perfect vizibili, în bătaia focului. Dintr-o singură 
privire, Neale ghici cam ce se întâmplase cu tânărul lui 
prieten. Allie părea puţin încurcată. 

— Protestează că îl numesc Mister King şi nu e mulţumit nici 
măcar dacă îi zic Larry, spuse ea. 

Larry făcu o privire prostească şi zăpăcită. 

— Te previn, Allie, că individul este periculos când e vorba 
de revolvere, lasouri şi cai... şi mi-e teamă şi când e vorba de 
fete, răspunse Neale serios. 

— Nu arată periculos, Neale. Vrei să mă păcăleşti... El 
doreşte să-i zic Reddy. 

— Aha! mormăi Neale. 

Râse supărat pe sine însuşi, deoarece simţea uşoara 
înţepătură a geloziei. El ştia la ce te puteai aştepta din partea 
lui Larry sau a oricărui alt tânăr care ar fi avut 
nemaipomenitul noroc să se afle în apropierea lui Allie Lee. 

— Ei bine, spune-i Reddy, continuă el. Cred că pot să-i 
permit viitoarei mele soţii această intimitate cu vechiul meu 
prieten. 

Allie era derutată, îşi pierduse seriozitatea ei încântătoare şi 
se roşise. 

— Al naibii de frumos din partea ta, comentă Larry, care îşi 
revenise din nou puţin. E chiar mai mult decât mă aşteptam 
din partea cuiva care şi-a pierdut capul. 

Slingerland ieşi şi el la lumină, lăsă lucrul şi se apucă să-şi 
pregătească pipa. 

— Îmi face plăcere să vă văd şi să vă aud, spuse el. Am fost 

40 


şi eu odată tânăr. N-am apucat să mă bucur... dar nu 
contează. Bucuraţi-vă voi de viaţă cât puteţi! ... Larry, hai cu 
mine. Trebuie să mai aşez încă o cursă. 

Allie îi aruncă o privire mirată. 

— O cursă? De când se pun cursele pe întuneric? 

— Copila mea, orice pretext e mai bun decât nimic. 

Işi aprinseră pipele cu tăciuni din foc, le făcură cu ochiul lui 
Neale şi Allie, plini de înţelegere şi ieşiră în întunericul de 
afară. De îndată ce rămaseră singuri, Allie veni să se aşeze 
lângă el, lipindu-se de umărul lui, cu faţa către foc. 

— Povesteşte-mi despre tine - totul, spuse ea. Şi apoi 
despre munca ta. 

Neale îi povesti (în măsura în care o interesa pe ea, în 
opinia lui) despre copilăria pe coasta de est, alături de mama 
lui, rămasă văduvă, despre moartea acesteia şi cum a absolvit 
un curs de inginerie. 

— Aveam douăzeci de ani când am citit pentru prima oară 
despre planul Union Pacific. Sânt peste trei ani de atunci. Aşa 
mi-am ales drumul în viaţă. M-am hotărât să mă fac inginer şi 
să particip la construirea liniei ferate. Nimeni nu credea în 
planul ăsta. Lumea râdea de mine. Dar nu m-am dat bătut. Şi, 
ei bine, a trebuit să călătoresc o groază de drum fără bilet, ca 
să ajung până la Omaha. Oraşul crescuse ca o ciupercă din 
pământ şi roia de soldaţi şi de tot felul de oameni, de cea mai 
proastă calitate posibilă. Poţi să-ţi imaginezi cum am mai 
tremurat când am fost în sfârşit primit înaintea generalului 
Lodge şi a statului său major. Aveau biroul într-o magazie 
uriaşă... Le-am cerut de lucru. Nimeni nu părea să mă fi auzit. 
Am încercat încă o dată, mai tare. Un inginer bătrân, pe care 
acum îl cunosc bine - Henney - mi-a făcut un semn 
nerăbdător. De parcă ar fi fost un lucru fără precedent, să vină 
cineva să ceară un post! 

Neale relata cu tot mai multă vioiciune şi căldură, simțind 
mâna ei mică într-a lui şi un interes care l-ar fi impulsionat pe 
oricare narator. 

— Ei, mie nu prea mi-a picat bine. Atunci m-a apucat 
nebunia. Când sânt cuprins de furie, sânt în stare de orice. Le- 


41 


am urlat la oamenii aceia: „Oameni buni! Eu am mers pe jos şi 
am călătorit la negru ca să ajung aici. Sânt topograf de 
meserie. Voi vreţi să construiți o linie ferată. Eu am nevoie să 
muncesc şi voi primi ceva de lucru, sânt sigur!” Vocea mea a 
potolit zgomotul din jur. Bătrânul Henney m-a privit curios. 
„Tinere, din linia asta ferată nu iese nimic.” Atunci am sărit în 
sus, că trebuie să iasă ceva din linia ferată. Cineva a spus: 
„Cine a vorbit acolo? Aduceţi-l încoace.” Şi m-am trezit în faţa 
generalului maior Lodge. Tocmai se întorsese din război şi se 
cunoştea acest lucru. Serios şi înnegurat, trăsături dure şi ochi 
pătrunzători. M-a măsurat din cap până în picioare. „Trebuie 
să iasă ceva din linia ferată?”, m-a întrebat el cu asprime. 
„Desigur”, i-am răspuns eu. Mă simţeam dezamăgit, 
batjocorit. „Aveţi dreptate”, zise el şi nu-i voi uita niciodată 
privirea. „Aş mai avea nevoie de vreo câţiva ca dumneata”. 
Aşa am ajuns în statul major. 

Neale se opri: nu numai că Allie îi strânsese deodată mâna; 
avea nevoie să-şi tragă sufletul câteva momente. 

Apoi îi povesti cum îi salvase lui odată viaţa Larry Red King 
şi cum îi făcuse şi el acelaşi serviciu cowboy-ului; ajunse în 
cele din urmă la evenimentele importante din acea vară. 

— Acum, Allie, pare de necrezut cum am reuşit să 
traversăm munţii şi deşertul - înclinaţie de nouăzeci de 
picioare la milă! Linia ferată poate şi va fi construită! Dacă aş 
reuşi să-ţi povestesc ce influenţă extraordinară au avut toate 
acestea asupra mea - asupra mea şi a colegilor mei. Dar nu 
voi reuşi, cuvintele nu mă ajută. Ce mare este această idee! 
Dar munca! ... Allie, închipuie-ţi că te cuprinde un asemenea 
entuziasm, încât fiecare nouă dificultate îţi pare o nouă 
bucurie, sarcinile imposibile un imbold pentru curajul 
nestăpânit, primejdiile de moarte nişte simple întâmplări ale 
aventurii îndrăzneţe, lucruri pe care le păstrezi în memorie ca 
pe nişte comori... Ideea liniei Union Pacific a pus stăpânire pe 
mine. Cred în ea. Voi trăi să o văd înfăptuită... Voi trăi ziua 
victoriei. 

Allie îşi lăsă capul pe umărul lui, se uită la el cu o privire 
care îl făcu să-i fie ruşine de egoismul lui şi îi spuse: 


42 


— Şi pe urmă, când totul va fi gata, vei fi inginer şef sau 
conducător al supraveghetorilor de linie? 

Ea îşi amintea de cuvintele rostite de el. 

— Allie, sper că aşa va fi, răspunse el; încrederea ei îl umplu 
de profundă încântare: Voi munci - îmi voi crea o poziţie 
înaltă. 


Ziua următoare a însemnat pentru Neale începutul unei 
binemeritate odihne. Toamna fusese întotdeauna anotimpul 
lui preferat. Splendoarea ei aurie era la fel ca în alte locuri şi 
totuşi această toamnă diferea de cele pe care le cunoscuse 
Neale până atunci. Tăcerea visătoare a sfârşitului de an 
stăvilea sălbăticia singuratică a tinerilor munţi. Salvia sclipea 
în nuanţe cenuşii şi purpurii, iar cupele ei în galben-auriu; 
văile amestecau verdele şi chihlimbarul şi roşul. Nu era colb, 
nici căldură sau vânt - un cer limpede, fără nori, aerul 
nemişcat pătruns de miresme - pe scurt, un anotimp splendid. 

Trecură zile şi nopţi în şir, pe nesimţite. Cu fiecare ceas se 
simţea tot mai atras de această făptură fără pereche, ce 
răsărise ca o stea în viaţa lui. Neale era conştient că nu mai 
poate amâna momentul în care să cerceteze ce se petrecea în 
inima lui. Acum Allie devenise umbra lui, luând locul 
credinciosului Larry, chiar dacă prietenul său îi însoțea 
adesea, docil şi înţelegător faţă de noua situaţie, prea nobil şi 
generos ca să fie invidios sau gelos. Pescuiau în pârâu, 
călăreau şi vânau pe frumoasele cărări de munte, despre care 
Slingerland le spusese că nu sânt periculoase. Cowboy-ul 
Larry a fost acela care i-a împrumutat calul său lui Allie şi a 
învăţat-o arta călăritului, spunându-i că va ajunge o maestră 
în acest domeniu. 

După-amiezile se urcau pe coastele înalte ale dealurilor, 
stăteau întinşi în iarba înaltă, ce începea să se îngălbenească, 
privind în imensitatea purpurie şi nelămurită a şesului. La 
ceasul apusului se plimbau pe sub pini. Când cădea 
întunericul, iar aerul se răcea, stăteau în faţa focului din 
cămin, citind în flăcările lui imagini ce prevesteau viitorul, 
simțind în mâini şi obraji o căldură care nu le venea numai de 


43 


la văpaia veselă a focului. 


Neale simţea cu mirare cum prietenia lui faţă de Larry se 
transforma în dragoste. Întreaga lui fiinţă se afla acum în plină 
schimbare, dar nu acesta era motivul pentru care îl iubea pe 
Larry. Cauza era Allie. Cowboy-ul se trăgea din Texas, 
moştenind respectul profund al omului din sud faţă de femeie. 
Neale nu ştia dacă Larry avusese vreo soră, iubită sau 
prietenă. De prima oară când se văzuseră, Larry se afla deplin 
sub controlul lui Allie: nu un frate, nu un prieten, nu un iubit, 
ceva mai nobil şi mai deosebit. Inima lui Neale îşi păstră 
liniştea când a ghicit iubirea ce o nutrea cowboy-ul pentru 
Allie. Indiferent ce fusese Larry în trecut, vagabond, pistolar, 
ucigaş chiar, ochii luminoşi ai fetei, vocea, atingerea ei 
realizaseră miracolul omenesc suprem - altruismul. Pentru 
aceasta îl iubea Neale. 

Veni şi octombrie. Dimineaţa devreme şi după-amiaza 
târziu se lăsa o boare rece, pătrunzătoare. Slingerland spunea 
că va fi un sezon bun pentru blănuri. Adunase mari provizii de 
lemn de foc. Larry hoinărea cu puşca prin munţi. Neale 
străbătea potecile, mână în mână cu Allie. 

Nu încercase încă vreodată să afle povestea trecutului ei, 
deşi erau momente când semnele evidente ale unei culturi şi 
creşteri deosebite, un anume mister din comportamentul ei, îi 
trezeau un interes deosebit. O lăsa însă pe ea să decidă când 
şi dacă să-i vorbească despre aceste lucruri. 

Şi apoi, într-o zi, ca şi cum ar fi fost cel mai firesc lucru, cu o 
uşoară umbră de jenă totuşi, jenă pe care nici nu încerca să şi- 
o ascundă, Allie îi mărturisi o parte a celor aflate de la mama 
ei în noaptea în care indienii atacaseră caravana. Neale a 
rămas mirat, impresionat, profund îngrijorat. 

— Allie... tatăl tău trăieşte! 

— Da. 

— Atunci trebuie să-l caut. Să te duc la el. 

— Fă aşa cum crezi tu că e mai bine, răspunse ea trist. Dar 
eu nu l-am văzut niciodată. Nu pot să-l iubesc. lar el nici 
măcar nu ştie că exist. 


44 


— Unde locuieşte tatăl tău? se interesă Neale. 

— De unde să ştiu? Mama mea l-a părăsit la New Orleans. 
Eu... n-am putut să-i fac nici un reproş, după toate câte mi le-a 
povestit... Dar tu? 

— Nu, Allie, nu. Dar sânt consternat, profund consternat... 
Omul acela, Durade, dacă te găseşte într-o bună zi! 

Fata îi cuprinse gâtul cu braţul şi acest gest tandru, venit 
după accesul lui de teamă, i-a copleşit inima. lubirea pusese 
de mult stăpânire pe el, dar se ferise până atunci să exprime 
acest lucru. Fericirea ei îl făcuse şi pe el fericit. Considera că 
tăcerea lui o protejează. 

— Dar într-o bună zi, eu voi fi soţia ta, îi şopti ea. 

— Repede? Repede? răspunse el, tremurând. Obraijii şi 
fruntea fetei se împurpurară vizibil. 

— Asta hotărăşti tu. 

Neale ştiu că sosise momentul. Nu o sărutase până atunci 
decât o dată - atunci când se întorsese, în septembrie. 

— Allie, te iubesc! 

— Şi eu te iubesc, îi răspunse ea, delicat şi curajos. 

— Mă gândesc la ce mi-ai povestit tu despre Durade! 
continuă el răguşit. Dacă te pierd? 

— lubitul meu, n-ai să mă piezi niciodată - pe lumea 
aceasta sau în oricare altă lume. 

— Munca, speranţa, viaţa mea - nu ar fi nimic fără tine... 
Allie, eşti minunată! 

— Neale! Nu ai mai vorbit aşa niciodată? Şi cum arăţi! 

Allie râse apoi, un râs nou pentru el, limpede ca un clopoțel, 
plin de fericire şi tinereţe. 

— Vai, arăţi ca Durade când mizează pe propriul lui suflet. 

Neale o trase mai aproape de el: 

— Imi joc sufletul cu adevărat. Dacă te sărut, este pierdut... 
şi trebuie să o fac! 

— Ce trebuie să faci? Murmură ea cu graţia unei femei. 

— Trebuie să te sărut! 

— Grăbeşte-te! 


Pe Neale îl mai aştepta însă o surpriză în acea zi. 
45 


— Am uitat să-ţi povestesc despre aur! exclamă ea, albindu- 
se la faţă. 

— Aur! 

— Da. El l-a îngropat colo - sub copacul cel mare - lângă o 
stâncă! Parcă l-aş vedea înaintea ochilor! 

— El! Cine? Allie, ce-i cu povestea asta? îi strânse mâna, 
îndemnându-l să tacă. 

— Ascultă-mă. Horn avea aur cu el. Nu ştiu cât de mult. El 
era proprietarul caravanei cu care plecasem din California... 
înainte să apară indienii, Horn a săpat o gaură în pământ, 
unde a introdus aurul... Cine scapă, a zis el, al lui să fie aurul... 

— Allie, îmi faci tot felul de surprize! 

— Neale, oare indienii au găsit aurul acela? 

— Nu cred. Eu am cercetat tot locul, nu se vedeau urme... 
Allie, mâine pornesc călare, să văd ce pot face! 

— Vreau şi eu să merg, îl rugă ea. Nu, nu. Uitasem! 
Mormântul mamei mele. 

— Da, acolo este. Eu îl ştiu. Am să-i pun un semn. Ah, Allie, 
cât de bucuros sânt că poţi să vorbeşti despre ea şi despre 
trecut, fără să-ţi facă rău. Eşti vitează! Allie, dacă descopăr 
aurul, e al tău. 

— Nu, al tău, dragul meu, pentru că eu sânt a ta. Ziua 
următoare, Neale plecă pe vale în jos, fără să le vorbească de 
intenţiile sale lui Slingerland sau Larry. Dar nu reuşi să 
găsească direcţia, fiind uşor să te rătăceşti în labirintul de 
dealuri. Neale a trebuit să renunţe şi s-a hotărât să le 
împărtăşească secretul şi prietenilor săi. Se consultă cu Allie 
şi, în aceeaşi seară, după cină, Allie îi aruncă o privire poznaşă 
cowboy-ului şi îl întrebă: 

— Reddy, dacă ai fi ştiut că sânt o moştenitoare bogată, mi- 
ai fi cerut mâna? 

Slingerland nu mai putea de râs; Larry era total depăşit de 
situaţie. 

— O moştenitoare bogată! repetă el, bâlbâindu-se. 

— Da. Aur! Aur cu găleata. 

Slingerland deveni brusc serios şi curios. Larry lupta cu 
deruta lui. 


46 


— Cred că aş fi făcut-o în orice caz - bogată sau nu - dacă 
nu mi-ar fi stat în cale blestematul ăsta de topograf. 

Săgeata îşi atinsese ţinta, aşa cum dovedea roşeaţa lui, 
Allie. Neale îi sări în ajutor, povestind despre comoara 
îngropată de Horn şi de propria lui încercare de a o descoperi. 

— Găsesc eu aurul, spuse Larry cu mândrie. Mergem mâine 
într-acolo. 

Slingerland îşi mângâie gânditor barba. 

— Mi-e teamă, zise el, că mâine nu va fi posibil. 

— De ce nu? Dumneata sau Larry veţi găsi doar locul 
respectiv! 

— Ascultaţi! 

Vântul şuiera uşor printre crengile copacilor şi deasupra 
acoperişului cabanei. 

— Vântul acesta înseamnă zăpadă. 

Dimineaţa următoare, furtuna bântuia în toată regula, iar 
peisajul se îmbrăcase într-un veşmânt nou. Sosise anotimpul 
zăpezilor şi odată cu el începuse din nou munca lui Neale. 

Neale trebuia să parcurgă un drum de cinci mile până la 
sectorul lui de observaţie; partea cea mai grea a muncii era 
drumul, pe cărări acoperite de zăpadă moale. 

Această primă zăpadă a iernii nu a rezistat mult. Spre 
norocul lui Neale, aproape întreg sectorul său se afla pe teren 
drept. Acest fapt lăsa să se prevadă că urma să aibă mari 
dificultăţi în miezul iernii, când zăpada uscată, ca o pulbere 
mânată de furtuni, se va aşeza pe latura ferită de vânt a 
dealului. 

Intr-o săptămână, se familiarizase foarte bine cu zona lui, cu 
topografia Trecătorii Sherman. Se pregăti să-i facă o vizită 
vecinului său de sector, Service, într-una din dimineţi. Ajuns 
pe înălţimea trecătorii, constată că o haină albă şi rece 
acoperea încă pantele muntoase. Aerul era aici, la înălţime, 
mult mai tăios. Service avea desigur mult mai mult de suferit 
decât Neale din cauza frigului, chiar dacă munca lui nu era 
atât de grea şi îndelungată. 

II găsi pe Service acasă, în adăpostul său, la căldură şi în 
cea mai bună dispoziţie. Şi-au comparat notițele, descoperind 


47 


încă de acum, din primele etape ale muncii lor, că era 
neapărat necesar să se studieze cu seriozitate problema 
apariţiei troienelor. 

Au luat prânzul împreună şi apoi, în primele ore ale după- 
amiezii, Neale a pornit-o pe lungul şi dificilul drum către casă. 
Această vizită îi arătă că Service suporta mai uşor 
singurătatea, dar că probabil avea să sufere din cauza frigului 
mult mai rău decât cei de la cabană. Service nu era un om de 
acţiune pur sânge şi Neale îşi făcu unele griji pentru el. Ştia de 
la trapper, iarna era deosebit de aspră sus, în Munţii 
Wyoming. 

Noiembrie aduse cu sine adevăratele furtuni - imense cete 
de nori cenuşii, ploaie, grindină, zăpadă şi gheaţă. Neale îşi 
spuse că de fapt nici nu ştiuse ce e aceea o iarnă până atunci, 
iar într-una din zile, când a fost măturat de vânt de pe o 
înălţime cu capul înainte, drept în zăpadă, nu a avut decâto 
confirmare a acestui adevăr. Mai multe zile în şir nici nu a 
putut să iasă din cabană. Erau şi perioade când rămânea 
liniştit acasă, deoarece observaţiile sale se limitau numai la 
zilele ce urmau imediat după o furtună de zăpadă. Invăţase să 
meargă pe schiuri, dar munca era extrem de obositoare. Se 
întorcea acasă complet extenuat, prea stors de puteri ca să 
mai poată mânca sau vorbi. Treptat, se obişnui cu 
extraordinarul efort, devenind rezistent şi puternic. 

Într-una din zilele mai blânde, din ce în ce mai rare pe la 
mijlocul lui decembrie, Neale îl vizită din nou pe colegul său 
de pe vârful trecătorii. Service se afla într-o stare deosebit de 
proastă. Căzuse pe un vârf alunecos de piatră şi se rănise la 
picior, sau chiar avea o fractură. Neale încercă să stabilească 
despre ce fel de lovitură era vorba, dar nu reuşi. Service era 
practic incapabil să-şi mai poarte de grijă, chiar dacă nu avea 
dureri prea mari. Au ajuns amândoi la concluzia că trebuie 
transportat într-un loc în care să primească îngrijire. 

— M-am gândit la o soluţie. Vă putem duce în casa de bârne 
a lui Slingerland, fără să vă facem nici un rău. Il aduc pe 
Slingerland cu sania lui. La noi este mai confortabil, va fi mult 
mai bine, din toate punctele de vedere. 


48 


Şi-au luat rămas bun, Neale asigurându-l că se va întoarce 
în cel mult douăzeci şi patru de ore. 

Apusul acelei zile avea ceva ameninţător, tulbure. Mai 
târziu, când Slingerland îi spuse că vine o nouă furtună, 
înţelese semnificația fenomenului. Inainte de căderea 
întunericului, se stârni un vânt ce vuia ca un cor de stafii 
printre copaci. 

— E de rău, comentă trapper-ul. 

Cuprins de nelinişte, Neale ieşi afară, urmat de Slingerland. 
Zăpada se lăsa asupra văii - uşoară, uscată, ca o pulbere. 
Vântul te pătrundea până la oase cu răceala lui. Slingerland îi 
strigă ceva, dar Neale nu reuşi să-l înțeleagă. Reîntorşi 
înăuntru, vânătorul îi explică: 

— E viscol! 

Neale era profund afectat. 

— Nu are nici un rost să-ţi faci griji pentru Service, îl 
îmbărbăta Slingerland. Dacă este viscol, nu putem urca şi cu 
asta basta. Poate nu va fi atât de rău, deşi nu aş băga mâna în 
foc. 

Nici măcar Allie nu a fost în stare să-i redea buna dispoziţie 
lui Neale în acea seară. După ce se culcaseră ceilalţi, mai 
rămase multă vreme să înteţească focul şi să asculte furia de 
afară. Când se mai stinse puţin focul, asupra cabanei se lăsă 
un frig neplăcut, semn că afară temperatura scădea continuu. 
Neale spera însă în continuare cu disperare; se culcă şi el în 
cele din urmă. 

Dimineaţa următoare, în casă era aproape la fel de 
întuneric ca noaptea. Vârtejurile turbate de zăpadă acopereau 
soarele. 

Viscolul bântui timp de patruzeci şi opt de ore. Când în 
sfârşit se potoli ninsoarea, se făcu şi mai frig. Neale bănuia că 
sânt cam patruzeci de grade minus, dar vânătorul afirma că 
sânt cam şaizeci. Era imposibil să ieşi acum din casă. 

În cea de-a cincea dimineaţă, reuşi să-l convingă pe 
Slingerland să încerce să ajungă la Service. Larry dorea să-i 
însoţească, dar Slingerland consideră că este mai bine să 
rămână cu Allie. Cei doi bărbaţi au plecat bine echipați, cu 


49 


schiurile în picioare şi trăgând o sanie după ei. O crustă 
îngheţată acoperea zăpada depusă, altfel ar fi fost imposibil 
de înaintat. Ajunşi pe culme, îi izbi în plin vântul dinspre nord. 
În ciuda hainelor groase Neale crezu că îi îngheaţă măduva în 
oase. Erau locuri unde amândoi trebuiau să-şi pună toate 
forţele ca să ţină sania, cu mâinile lor ţepene de frig. Doi paşi 
înainte şi unul înapoi, aşa se băteau ei cu furtuna. După multe 
ore de luptă înverşunată, au ajuns la adăpostul lui Service. 

În anumite locuri, vântul măturase zăpada de tot, rămânând 
stânca goală la vedere. Deasupra colibei nu se zărea fum. 
Locul arăta ca şi cum n-ar fi trecut nimeni pe acolo întreaga 
iarnă. Neale îi aruncă o privire necăjită lui Slingerland. 

— Fiul meu, nu cred că ne aşteaptă lucruri prea bune, spuse 
el. Nu avem timp de pierdut. 

Împinseră uşa, se aplecară şi intrară. Neale se uită întâi la 
cămin, în care nu mai arsese focul de zile întregi. Zăpada 
pătrunsese în adăpost şi se adunase în mici grămezi 
spulberate de vânt. Păturile de pe prici îl acopereau pe 
Service, îi ascundeau faţa. Cei doi bărbaţi ştiau acum ce se 
întâmplase. 

— A îngheţat! 

Service zăcea ţeapăn pe prici, alb, ca împietrit; trăsăturile 
lui vădeau că nu suferise. 

— A adormit şi nu s-a mai trezit, spuse Slingerland. 

— Slavă Domnului. Vai, de ce nu am rămas cu el! 

— Prea târziu, fiule. Vor mai muri mulţi tineri până se 
construieşte linia asta blestemată. 

Neale căută scrisorile, notițele şi obiectele de preţ ale lui 
Service, pe care voia să le predea la statul major al inginerilor. 

Cu un târnăcop şi o lopată, care serviseră la săparea 
bordeiului, s-au apucat să-i sape un mormânt în nisipul şi 
pietrişul îngheţat. ÎI înfăşurară pe Service în pături şi îl 
coborâră în groapă. 

Încă un mormânt fără nume! Neale văzuse până atunci 
nouă asemenea morminte. Acesta din urmă se afla la nici o 
sută de paşi de locul viitoarei linii ferate. 

— Slingerland, strigă Neale, pe aici va trece trenul în goană! 


50 


Călătorii vor privi pe fereastră; tineri în căutarea norocului, 
perechi aflate în luna de miere, mii de oameni ocupați sau 
fericiţi - vor trece pe lângă groapa bietului Service fără să ştie 
că el zace aici! 

— Da, fiule, dacă oamenii vor să aibă căi ferate, atunci 
trebuie să ucidă oameni ca să le construiască, răspuns 
vânătorul, posomorât. 

Cu vântul în spate, Neale şi Slingerland au fost mânaţi spre 
casă aproape fără voia lor. Au hotărât să nu-i spună lui Allie 
despre tragicul eveniment. Aşa se sfârşi cea mai rece, grea şi 
întunecată zi pe care o trăise vreodată Neale. 


larna trecu, zăpada se topi, vânturile se potoliră şi veni 
primăvara. 

Neale hotărâse deja ca Allie să rămână în vara aceea cu 
Slingerland. Ea se simţea minunat acolo şi dorea să stea cu 
vânătorul până când Neale putea să o ia cu el. In momentul 
respectiv, aceasta ar fi fost imposibil. Un şantier de construcţii 
plin de soldaţi şi muncitori nu era locul potrivit pentru Allie. 
Neale se ferea de gândul să o ducă la Omaha, fiindu-i teamă 
de spaniolul acela, Durade, care îi distrusese viaţa mamei lui 
Allie şi de tatăl lui Allie, pe care ea nu-l văzuse niciodată. 
Neale presimţea că aceşti doi oameni vor apărea în calea lui 
într-o bună zi şi până atunci îşi dorea să fie deja căsătorit cu 
Allie. Acum ea nu avea nici şaptesprezece ani. 


Într-o zi, nu cu mult înainte de plecare, liniştea văii lui 
Slingerland a fost tulburată de vizita a patru bărbaţi cu 
înfăţişare de duri. Îşi făcură apariţia călare, de-a lungul 
pârâului. Reacţia lui Larry a fost semnificativă pentru Neale: 
acesta a tras o înjurătură printre dinţi, după care s-a deplasat 
cu calmul lui caracteristic, aşezându-se între ei şi uşa cabanei, 
unde stătea Allie, cu mirarea zugrăvită pe faţa ei frumoasă. 
Texanul purta întotdeauna revolverul cel greu la brâu şi 
nimeni din vest nu s-ar fi încumetat să-i pună talentele la 
îndoială. Bărbaţii s-au purtat politicos, au cerut puţin tutun, 
părând să nu aibă nici un gând rău. 


51 


— Departe de drumul mare colţişorul ăsta, spuse unul din 
ei. 

— Da. Eu sânt vânător, răspunse Slingerland. Voi de unde 
veniţi? 

— Din Ogden. Mergem spre răsărit. 

— E circulaţie mare pe drum? 

— Da. Destul de multă pentru regiunea asta sălbatică. Şi 
toţi merg spre est. Incă nu ne-am întâlnit cu nici o caravană 
care să meargă spre apus. Aţi auzit că se construieşte o cale 
ferată - din Omaha? Aşa vorbeşte lumea. 

Aici interveni şi Larry. 

— Desigur; sânt soldaţi peste tot locul în zona asta. 

— Da, soldaţi; zise unul din călători. 

— Aşa-i, calea ferată se construieşte cu soldaţi. Bărbaţii 
plecară fără să mai spună nimic şi fără să-şi ia rămas bun. 
Slingerland strigă după ei să deschidă ochii ca lumea, 
deoarece indienii se află pe picior de război. 

— Hm, indivizii ăştia nu prea-mi plac, explică el. Nici Neale 
nu era prea încântat de vizită, dar Larry râse la gândul că o 
bandă de tipi de asemenea calitate poate deveni periculoasă. 

— Dacă e vreun bărbat prin preajmă, spală putina... Dar nu 
mi-ar place deloc să o găsească pe Allie singură pe aici. 

— Pot să-mi port singură de grijă, strigă Allie curajos. În 
ciuda respectului care îl aveau faţă de priceperea la oameni a 
cowboy-ului, Neale şi Slingerland considerau apariţia unor 
asemenea indivizi un semn de rău augur pentru vânătorii 
singuratici. 

— Va trebui să mă mut şi mai adânc în munţi, cât mai 
departe de drum, mormăi Slingerland. 

Această întâmplare îl făcu şi pe Neale să-şi schimbe planul 
iniţial de a căuta aurul îngropat. Nu i-ar fi convenit câtuşi de 
puţin să fie prins acum pe când dezgroapă aur din pământ, 
sau cărând pungile; cât despre Slingerland, nici el nu prea 
avea chef să ascundă comoara în cabana lui sau prin 
apropiere. 

— Acum, având în vedere că nici nu ştim exact dacă este 
acolo cu adevărat, vom aştepta până vă întoarceţi în vară sau 


52 


la toamnă, le propuse el. 

Sosi şi ziua plecării spre tabără a lui Neale şi Larry. Allie se 
arăta mai vitează decât Neale, care era livid şi tremura. ÎI 
sărută pe Larry. 

— Reddy, să ai grijă de tine - şi de el, îi spuse ea. 

— Desigur, Allie. Rămâi cu bine. 

Larry o luă înainte pe potecă, în zorii cenușii. 

— Allie, nu te pot părăsi, zise Neale răguşit, îmbrăţişarea ei 
îi răpea puterile. 

— Trebuie. Te aşteaptă munca. Gândeşte-te la ţinta ta! 
Repede, iubitul meu du-te! 

Neale nu o mai vedea limpede şi nu-şi găsea cuvintele. 

— Ai să mă iubeşti întotdeauna? 

— Trebuie să mă mai întrebi? 

— Sărută-mă, murmură el şi se aplecă spre ea. Îmi pare 
atât de rău că trebuie să te părăsesc! Allie, fetiţa mea! 

Allie îl ţinea strâns în braţe, cu pasiune şi îl sărută de mai 
multe ori. 

— Rămâi cu bine! Ultimul cuvânt era pronunţat încet, pe 
jumătate sufocat, amintind de vechea ei durere amară. 

Se văzu apoi singur. Şovăind, se urcă în şa, cu lacrimi în 
ochi şi plecă pe urmele lui Larry. 


53 


Capitolul VIII 


Neale şi King călătoreau cu bagaj puţin şi fără animale de 
povară; la răsăritul soarelui ajunseseră la ruta principală. 

Aceasta purta semnele vizibile ale unei circulații intense, 
semănând aproape cu un drum de ţară. Urme proaspete de 
cai şi boi, de roţi de căruţă, rămăşiţe ale focurilor - toate 
acestea stăteau mărturie că în curând regiunea avea să sufere 
o prefacere radicală. 

Întreaga regiune era teritoriu indian. Neale şi tovarăşul său 
nu aveau habar dacă indienii sioux îşi părăsiseră sălaşurile de 
iarnă şi erau pe picior de război. Oricum, ei nu s-ar fi putut afla 
peste tot. Neale şi King îşi asumară riscul, la fel ca toţi ceilalţi 
călători numeroşi; în cazul lor, riscul nu era poate tot atât de 
mare, caii celor doi fiind în stare să galopeze repede ca vântul. 

Străbătură şaizeci de mile din zori şi până la căderea 
întunericului, cu o scurtă pauză la prânz, ajungând la Fort 
Fettermann fără nici un incident. Aici îl aştepta pe Neale 
ordinul să se prezinte urgent la punctul de lucru de la North 
Plate. Neale află că în vara trecută se construiseră patruzeci 
de mile de cale ferată, pe care trenurile circulau deja, la vest 
de Omaha. Simţi cum îi creşte inima. De multe săptămâni nu 
mai auzise nici o ştire îmbucurătoare despre Union Pacific. În 
primăvara aceea se înaintase mult cu lucrările de nivelare. 
Umblau prin fort zvonuri că viaţa de şantier era destul de 
agitată. Dar tema principală erau indienii sioux, despre care 
se spunea că vor provoca mari neplăceri soldaţilor, pornind 
din munţii lor şi atacându-i pe aceştia. 

La North Plate locuia Baxter cu un singur măsurător de 
teren; îi primi deci pe Neale şi Larry cu braţele deschise. Neale 
se apucă de muncă, plin de energie şi pricepere, calităţi 
pentru care era atât de apreciat de şefii săi. 

Trecu vara şi o parte din toamnă şi Neale fu chemat la 
Omaha. Această ştire avu efect de trăsnet asupra lui. Sperase 
să poată petrece o nouă iarnă în dealurile din Wyoming, 

54 


dezamăgirea fiind cu atât mai mare. Se gândi chiar să renunţe 
la muncă. Despărțirea atât de îndelungată de Allie i se părea 
de nesuportat. Dar însărcinarea pe care avea să o primească îl 
consolă întrucâtva. Neale condusese lucrările topografice 
pentru podurile din Munţii Wyoming, iar acum era nevoie de el 
în birourile statului major, unde se elaborau planurile şi 
proiectele. Acceptă deci propunerea, luând hotărârea să ceară 
să fie trimis în prima linie a frontului de lucru primăvara 
următoare. Larry Red King refuză să meargă cu el spre răsărit, 
iar Neale bănuia că ghiceşte motivele lui. 

— Mă mai învârt pe aici şi te aştept; du-te la muncă, tinere. 
Într-o bună zi, ai să ajungi mare şef. 


Neale plecă de la North Plate cu o caravană de care. După o 
lungă şi plictisitoare călătorie, au ajuns la locul unde fuseseră 
întrerupte lucrările de nivelare în acea toamnă. Era un spaţiu 
imens, locul fostului şantier, unde nu mai rămăseseră decât 
grămezi de resturi, de parcă ar fi trecut un ciclon pe acolo. 
După alte cincizeci de mile şi două zile nesfârşite, de 
nesuportat, Neale auzi fluieratul unei locomotive. Venea de la 
mare distanţă. Neale scoase un strigăt de bucurie, imitat de 
tovarăşii săi de drum. 

Se apropiară de tabără, care se prezenta sub forma unui 
conglomerat de barăci şi corturi scunde, acoperite de norii de 
fum ai locomotivei. Neale nu rămase aici mai mult de zece 
minute: se alătură mulţimii care se înghesuia într-un tren lung, 
format din vagoane de vite şi vagoane mici şi vechi de 
persoane. 

Se simţea nemaipomenit de mândru. Contribuise şi el la 
construirea liniei pe care circula acum trenul. Muncitorii cu 
figuri aspre, zgomotul şi fumul, vagoanele străvechi, gata să 
se desfacă în bucăţi, grămezile de deşeuri şi ruinele de la 
marginea căii ferate erau toate pentru Neale părţi ale unei 
frumuseți romantice, privite prin prisma ambiţiei şi visurilor 
sale. 

În ciuda deselor şi nesfârşitelor opriri de-a lungul celor trei 
sute de mile, tânărului inginer i s-a părut o călătorie plăcută. 


55 


Ajunse astfel la Omaha - viitoare metropolă a vestului, oraş 
asemănător unui stup de albine. 

Neale se lăsă apoi prins în vârtejul ameţitor de planuri, 
sarcini, donaţii de teren, privilegii, premii, drepturi de 
sechestru şi arendă, interese ale guvernului, armatei, de stat 
şi naţionale, înşelăciuni, profituri şi şantaje - toate aceste 
motive egoiste şi altruiste, toate aceste scopuri viclene sau 
nobile, toate aceste mase de oameni în mişcare - materialul 
de construcţie al liniei Union Pacific. Neale, care era un 
visător, nu se simţea deloc atras de aceste aspecte politice şi 
negustoreşti ale proiectului. 

După terminarea războiului civil, preşedintele şi congresul 
Statelor Unite aveau destul de lucru cu propriile lor griji, iar 
guvernul nu putea să-şi permită să pună la dispoziţie decât un 
sprijin material modest, prin cedare de terenuri şi 
împrumuturi. În schimb, el oferea oamenilor care doreau să 
construiască linia mari recompense. 

Prima societate de construcţii a primit peste un milion şi 
jumătate de dolari. Însă banii se cheltuiau atât de repede, 
încât societatea şi-a dat curând seama de dimensiunile reale 
ale afacerii şi s-a dat bătută. 

Apoi s-a fondat aşa-zisul Credit Mobiliar, o întreprindere 
faimoasă şi rău famată. Era de fapt una din societăţile de 
construcţie obişnuite la acea vreme, care conduceau 
şantierele de căi ferate. Directorii ei erau de părere că nu 
trebuie aşteptată exploatarea liniei ferate pentru a obţine 
beneficii, ci se foloseşte mai bine perioada de construire a ei, 
organizând, în consecinţă, un sistem fraudulos bine pus la 
punct. Operațiunile Creditului Mobiliar au provocat în ultimă 
instanţă unul din primele scandaluri politice serioase din 
istoria congresului Statelor Unite. 

O lege care îl aducea pe Neale în pragul furiei demente era 
aceea care permitea guvernului Statelor Unite ca, după 
terminarea unui sector de cale ferată de un anumit număr de 
mile, să trimită o comisie de experţi însărcinată cu testarea 
liniei şi formularea unei aprecieri a muncii efectuate. Nici una 
din aceste comisii nu reuşea vreodată să cadă de acord cu o 


56 


altă comisie; iar experţii, prinşi în labirintul ameţitor de planuri 
şi contraplanuri, comploturi şi contra comploturi, raportau mai 
sus că anumite sectoare trebuiesc construite din nou. 

În cazul unui asemenea sector, motivul invocat fusese 
înclinația prea mare a pantei şi cum Neale condusese acolo 
măsurătorile topografice, s-a răspândit vestea că lucrează de 
mântuială. Şi-a revăzut notele şi calculele, a constatat că sânt 
corecte şi s-a dus înjurând la Henney, să-i explice situaţia. Şi 
acesta înjură, înjură mai tare decât Neale; era şi el de aceeaşi 
părere şi îl sfătui să se adreseze experţilor. 

Neale îi urmă sfatul şi constată că toţi membrii comisiei au 
fost de acord cu el, cu o singură excepţie, un om purtând 
numele Allison Lee. Neale tresărise la auzul numelui. Lee era 
cărunt, puternic ridat şi încruntat, ceea ce, din experienţa lui 
Neale, reprezentau trăsături tipice ale conducătorilor lui Union 
Pacific. 

Neale afirmă că este de datoria lui să demonstreze că şi-a 
îndeplinit munca aşa cum se cuvine şi că el dispune de 
calculele corecte. DI Lee îi răspunse că măsurătorile erau 
incorecte şi trebuiau reluate. p 

— Sunteţi cumva şi dumneavoastră topograf? Intrebă Neale 
pe ton vehement, simțind că îi fierbe sângele în vine. 

— Mă pricep la unele lucruri din tehnologia construcţiilor, 
răspunse comisarul. 

— Probabil nu la prea multe, îi replică Neale, dând frâu liber 
temperamentului său. 

— Tinere domn, vă rog să vă măsuraţi cuvintele. 

— Domnule Lee, vreţi să mă ascultați? lată notițele mele. 
Dumneavoastră nu aţi vizitat sectorul decât în treacăt şi v-aţi 
înşelat la măsurătoare cu câteva picioare. 

DI Lee refuză să-i vadă hârtiile şi îi făcu un semn nerăbdător 
să-l lase în pace. 

— Îmi distrugeţi şansele, insistă Neale cu încăpățânare. 

— Bănuiesc că nu vă veţi păstra nici postul dumneavoastră, 
după modul în care vorbiţi cu superiorii. 

Mai mult nu-i trebui lui Neale; se albi la faţă. 

— Asta-i o nedreptate drăcească, toată prostia asta cu 


57 


experţii, îi strigă el în faţă lui Lee. Nedreptate! Lodge o ştie şi 
Henney o ştie. Şi dumneavoastră! Ultimul trăgător de sfori al 
guvernului vine aici să se lege de inginerii cinstiţi şi harnici 
care construiesc linia. Este strigător la cer! ... Sectorul acesta 
are patruzeci de mile. După dumneavoastră, cinci dintre ele 
trebuie măsurate, nivelate şi reconstruite. Patruzeci şi şase de 
mii de dolari de mită - acesta-i secretul. Încă două sute 
treizeci de mii de dolari pentru buzunarele cine ştie cărei 
societăţi de construcţie! 

Neale ieşi din birou, se întoarse la Henney şi îi relată, 
cuvânt cu cuvânt, întreaga discuţie. Henney îl felicită pentru 
curajul său, dar deplânse incidentul. Nu putea aduce decât 
foloase minore şi imense necazuri. Mulţi din membrii acestor 
comisii erau politicieni, în relaţii foarte strânse cu directorii şi 
deloc dispuşi să dea lovituri Creditului Mobiliar. 


58 


Capitolul IX 


În luna mai a anului 1866, un tren de persoane însoţit de 
soldaţi intra în tabăra North Plate; primul care cobori era 
Warren Neale, mai puternic şi dornic de acţiune ca oricând, 
totuşi puţin îmbătrânit şi cu faţa palidă din cauza muncii de 
birou şi a aşteptării îndelungate. 

Larry King l-a întâmpinat primul; timpul nu îl schimbase pe 
acesta cu nimic. Întâlnirea lor era ca între doi fraţi care nu se 
văzuseră de mult timp. 

— Red, cum le merge cailor tăi? 

— Au iernat bine, dar am cheltuit până la ultimul ban. Sânt 
falit, răspunse Larry. 

— Eu am bani cu lopata şi ce este al meu este şi al tău. 
Înainte marş, Red, pune şaua pe caii de povară, bagaj, uşor şi 
mergem în dealurile Wyoming-ului. 

— Aha, asta aşteptam eu... Neale, trebuie să fim al dracului 
de atenţi. Pieile roşii bântuie ca viespile. Vezi cât a crescut 
tabăra asta. Oamenii sosesc aici în grupuri mari, călare şi în 
care, de când s-a terminat iarna. lar cei care vin din vest 
povestesc tot felul de lucruri teribile. 

Neale ajunsese la North Plate pe la prânz; înainte de 
căderea serii, cei doi prieteni goneau deja spre apus. 

Călătoreau noaptea şi ziua se odihneau, traversând repede 
câmpia monotonă din Nebraska. Din vara trecută indienii 
sioux patrulau de-a lungul potecilor sudice din Wyoming. 
Experienţa anilor îndelungaţi petrecuţi de cowboy în Texas-ul 
natal le-a fost de mare ajutor. Ochiul său ager ce distingea 
urme de paşi, fum şi obiecte aflate la mare distanţă, grija cu 
care ştergea urmele şi alegea locurile de popas şi arta sa de a 
îngriji caii - numai aceste calităţi au făcut posibilă călătoria 
lor. Au văzut de mai multe ori urmele indienilor, înainte ca să 
apară la orizont crestele Munţilor Wyoming. lar de mai multe 
ori au dat ocoluri largi în jurul câte unui foc de tabără. 

Valea lui Slingerland purta semnele unei veri timpurii. Pe 

59 


poteca bine cunoscută nu era nici o urmă de cai, oameni sau 
animale. Ploaia căzută în ajun le ştersese probabil. 

Tensiunea nerăbdării lui Neale îl ajută să suporte apăsarea 
temerii. Poteca părea aceeaşi, pârâul murmura ca înainte, 
copacii sclipeau verde în lumină, totuşi Neale simţea o mică 
diferenţă. Ă 

Trecură de pâlcul de pini. Inaintea lor, pe locul unde fusese 
cabana, nu rămăsese decât o movilă de ruine înnegrite. Neale 
simţi că îi sare inima din loc, apoi se opri. Nu putea nici 
respira, nici vorbi, nici mişca. 

— Dumnezeule Atotputernic! spuse Larry, încercând să-l 
bată pe Neale pe umăr, cu o mână tremurândă. Pieile roşii! Eu 
m-am temut tot timpul - ne-am luat după vorbele lui 
Slingerland. 

— Red! Caută - caută peste tot! 

Neale se întinse la pământ, orb, nenorocit, sfâşiat de 
durere. Allie! Ea strigase probabil numele lui în ceasul 
nenorocirii şi el nu-i venise în ajutor de această dată. Cu 
simţurile lui pe jumătate moarte aproape nu-şi dădu seama 
când se apropie Larry şi se aşeză lângă el. 

— Nimeni prin preajmă, îi spuse Red răguşit. Nici o singură 
urmă! ... Focul ăsta a ars cam acum două săptămâni. Poate 
mai mult... Nici o urmă! 

Neale sări în picioare şi începu să răscolească prin ruinele 
cabanei, printre resturile carbonizate. Ardoarea căutărilor sale 
nu a fost răsplătită. Neale rămase în faţa prietenului său, 
scăldat în transpiraţie, neştiind ce să facă. Larry îi ocolea 
privirea. 

— Allie nu mai este! A plecat! 

— Ah, poate că Slingerland s-a mutat şi a dat foc la casă. Nu 
i-a convenit când i-a văzut pe cei patru hoţi de drumul mare. 

— De ce-ţi baţi gura de pomană! Nici tu nu crezi ce spui! 
Vreau să ştiu ce gândeşti tu cu adevărat. 

— Neale, e cât se poate de rău, îi răspunse Larry. Nu pot să- 
mi imaginez decât că Slingerland a lăsat-o pe Allie singură... şi 
apoi... 

— Indienii? 


60 


— Poate. Cred însă mai degrabă că a fost o bandă, ca aceea 
care ne-a vizitat. 

— Nu, Reddy - numai asta nu! gemu Neale în durerea lui. 
Dacă ar fi căzut în mâna indienilor, ar fi omorât-o, scalpat-o 
sau ar fi luat-o prizonieră, în tribul lor Dar dacă a fost o ceată 
de criminali de ultimă speţă, ca aceia pe Dumnezeul meu, 
dacă aş şti că aşa s-a întâmplat, mi-aş trage un glonţ în cap. 

Larry începu să înjure. 

— Dacă ne pierdem capul, n-am realizat nimic. Mai bine 
facem ceva. 

— Ce, pentru numele lui Dumnezeu? strigă Neale 
deznădăjduit. 

— Cotrobăim cărările prin munţii ăştia negri. Poate îl găsim 
pe Slingerland. 

Porniră în căutare - Neale se purta ca un nebun, în schimb 
Larry era ca întotdeauna vigilent, credincios şi inteligent. 
Neale nu ţinea cont de nici un sfat sau prevedere. Numai 
braţul puternic al cowboy-ului la salvat. Trebuiau să găsească 
apă şi iarbă şi să mănânce, lucruri pe care Neale le uita. 
Dormea şi se odihnea foarte puţin şi aproape că nu mânca. 
Erau în primejdie să dea oricând peste indieni. Neale s-ar fi 
bucurat să se întâlnească cu ei, deoarece în chinul lui, 
moartea nu îl speria. 

Bătură munţii în toate direcţiile, mergând mai ales pe lângă 
ape, în speranţa că vor găsi un nou sălaş al lui Slingerland. 
Urmau poteci care nu duceau nicăieri; câte o urmă de copită 
le trezea speranţele, nu pentru mult timp însă. Curând şi-au 
terminat şi micile lor rezerve de mâncare, trăind de pe urma 
vânatului. 

Şi totuşi, cam după vreo două săptămâni, au întâlnit, în 
apropierea unui baraj ridicat de castori, doi vânători care îşi 
aşezau cursele. De la prima privire şi-au dat seama că oamenii 
aceia ştiau ce caută ei. 

— Bună ziua! îi salută Larry. Ce bine e să vezi oameni din 
nou! 

— Aşa-i, prietene, sânt cam rari pe aici, îi răspunse unul din 
trapper-i. 


61 


— Îl căutăm pe Slingerland. Îl cunoaşteţi? 

— Pe el îl ştim de mulţi ani. Acum o săptămână a trecut pe 
la noi - chiar după ploaia cea mare, nu-i aşa, Bill? 

— Şi era singur? întrebă Larry, poticnindu-se. 

— Da şi arăta groaznic. Ne-a spus că şi-a pierdut fata şi că 
este nenorocit. 

— A pierdut-o! 

— Hm, el era convins că nu fuseseră indienii, răspunse 
vânătorul, gânditor. Slingerland este în relaţii bune cu indienii 
sioux - face comerţ cu ei. El... 

— Repede, repede! îl întrerupse Neale. Ce s-a întâmplat cu 
Allie Lee? 

— Tinere, noi nu ştim decât ce ne-a povestit Al. Ne-a spus 
că era pentru prima oară când a lăsat-o singură acasă. Când 
s-a întors, nu a găsit decât tăciuni aprinşi. Totul distrus, fata 
dispărută şi urme - urme de potcoave şi de cizme, cam trei 
sau patru oameni. Al s-a luat după ei. Apoi a început ploaia, în 
aceeaşi noapte şi poate fi bucuros că nu a murit înecat. A 
doua zi, urmele dispăruseră. A mai încercat câteva zile, pe 
urmă a renunţat. Şi-a zis că probabil fata e moartă, că ea nu 
era genul care să poată rămâne în viaţă mai mult de o zi cu 
asemenea indivizi. Nişte netrebnici, veniţi dinspre terenurile 
aurifere. Bill şi cu mine, nu prea ne dăm în vânt după ideea 
asta cu trenul. Ne strică toată regiunea; nu mai e de trai 
pentru vânători. 


Câteva săptămâni mai târziu, îşi făcea apariţia în tabără la 
North Plate un cowboy şchiopătând, slab şi zdrenţuit, mergând 
pe lângă un cal prăpădit, pe spinarea căruia stătea legat în sa 
un călăreț, clătinându-se în toate părţile. 

Faptul nu stârni senzaţie, deoarece asemenea scene erau 
obişnuite în lagăr. Calul avea urme de gloanţe pe gât; 
călăreţul avea cămaşa însângerată, iar însoţitorul său avea 
braţul bandajat. 

Neale zăcea bolnav de o rană mai adâncă, în timp ce i se 
vindeca şoldul străpuns de un glonţ. Larry stătea zi şi noapte 
la căpătâiul lui, îngrijindu-se de el. Emoţia, supărarea, foamea, 


62 


oboseala, pierderea de sânge şi insomnia îl aduseseră pe 
Warren Neale în pragul morţii. Nu-i păsa dacă murea sau 
rămânea în viaţă. Numai răbdătorul, fidelul său prieten se 
lupta pentru viaţa lui. 

Baxter şi Henney, trecând prin North Plate, l-au vizitat şi pe 
Neale, apoi a venit şi şeful lor şi i-a poruncit lui Larry să-l 
transporte în corturile statului major. Aici s-a bucurat de cea 
mai atentă îngrijire şi simpatie. Se cunoştea povestea lui 
romantică şi sfârşitul tragic al acestei. Medicul s-a ocupat şi el 
de Neale, dar numai grija lui Larry King, prezenţa şi curajul lui 
l-au salvat Neale de la moarte. El... 

S-a făcut bine şi s-a întors la munca lui, împreună cu 
cowboy-ul. În haosul din lagăr, numai puţinii oameni cu care 
Neale se afla în contact mai strâns au remarcat schimbarea 
ciudată pe care o suferise. Inginerii, la rândul lor şi-au dat 
seama că nu mai era la fel de harnic şi energic ca înainte. 
Entuziasmul său scăzuse. Curând începu să bea şi să joace 
cărţi. Larry a încercat la început cu rugăminţi să-l aducă pe 
calea cea bună, după care începu şi el să bea şi să joace. Se 
observă atunci că Neale bea fără să se îmbete şi nu pierdea 
niciodată sume mari de bani. Minunatul lui prieten, Larry, avea 
grijă de toate. 


North Plate a fost cuprins de o nouă agitaţie pe măsură ce 
se apropiau şinele şi trenurile şi odată cu ele soldaţii - având 
datoria să-i apere pe muncitori - şi armata de negustori şi 
paraziți care trăiau de pe urma lor. 

Primul tren care ajunse la North Plate aducea cu el directori 
ai liniei Union Pacific, printre care Warburton, Budd şi Eogers, 
membrii comisiei Lee şi Dunn, care urmau să inspecteze noua 
secţiune. 

Cele cinci mile de cale ferată măsurate de Neale şi pe care 
comisia le considerase necorespunzătoare fuseseră înlăturate, 
măsurate din nou şi reconstruite. 

Neale mersese împreună cu Baxter şi măsurase noul sector. 
Întors la North Plate, provocă consternare într-o şedinţă a 
directorilor, experţilor şi inginerilor, demonstrând că noile 


63 


măsurători coincideau cu vechile sale date. 

— Domnii mei, cele cinci mile stricate şi refăcute au exact 
aceeaşi pantă, diferenţa nu e nici măcar de un ţol. 

Baxter confirmă cele spuse. Experții au început să 
vocifereze, iar directorii au cerut informaţii mai precise. 

— Am să vi le dau! strigă Neale. Patruzeci şi şase de mii de 
dolari mita! Cinci mile două sute treizeci de mii de dolari! De 
două ori în buzunarele aceleiaşi societăţi de construcţie! 

Se iscă un scandal nemaipomenit. Neale aruncase o bombă 
în întrunirea lor. În tabără se ştia de fapt bine că pe lângă 
marele entuziasm al muncii îşi făcuse loc şi lăcomia. _ 

Warburton era personajul principal din grupul de directori. Il 
luă pe Neale de umăr şi îl împinse înaintea colegilor săi: 

— Acesta este omul de care avem nevoie în munca noastră. 
Acesta este adevăratul spirit în care vom putea, construi calea 
ferată Union Pacific. Îl vom trimite pe el cu cifrele lui la 
Washington. Astfel vom face să se renunţe la legea asta 
idioată, datorită căreia ne trimit pe cap experţi care vin aici şi 
distrug munca oamenilor harnici. 

Neale se afla din nou în faţa unui prilej minunat de afirmare. 

Allison Lee se ridică şi ţinuta lui liniştită, impunătoare, 
sclipirile de oţel din ochii săi cenuşii au făcut să fie ascultat cu 
atenţie de cei din jur. 

— Mister Warburton, domnii mei, spuse el, eu mi-amintesc 
de acest tânăr inginer, domnul Neale. Când am sosit aici, m- 
am interesat de el, pentru că ştiam punctul lui de vedere în 
legătură cu cele cinci mile. Am aflat că este un tip mai aparte 
şi irascibil, care îşi lasă munca baltă şi se face pierdut cine ştie 
pe unde - un beţivan şi cartofor. Nu mi se pare normal să se ia 
în consideraţie raportul fals cu care a tulburat şedinţa noastră. 

— Cifrele! Mele nu sânt false! replică Neale, alb ca varul. 
Dumneavoastră ştiţi mai bine, domnilor directori. Mister Lee 
nu este inginer. De fapt, nici unul din domnii aceştia nu are 
căderea şi capacitatea să aprecieze munca noastră. Totul nu-i 
decât politică! Înşelătorie! 

— O să vă aruncăm afară! strigă un alt membru al comisiei. 

— Îmi voi prezenta demisia! strigă Neale. Să o ia dracu' de 


64 


linie ferată! 

Se iscă din nou mare zarvă. După care se făcu linişte 
mormântală. Din grupul de privitori prezenţi se desprinse 
cowboy-ul şi se apropie de masa unde avea loc discuţia, cu 
revolverul în mână. 

— Stai! ţipă Neale. 

— Rămâneţi pe loc şi lăsaţi-mă să vorbesc, rosti Larry în 
felul său tărăgănat şi indiferent. 

S-a lăsat o linişte nefirească, toată lumea fiind îngheţată de 
spaimă. Ochii lui Larry îl ţintuiră pe Allison Lee. 

— Dacă v-am înţeles corect, faceţi afirmaţia ca Neale a 
minţit cu cifrele alea nenorocite? întrebă el politicos. 

Allison Lee era galben de frică. 

— Aţi spus că prietenul meu a minţit? repetă Larry. Allison 
Lee reuşi să pronunţe un „Nu” pe jumătate sugrumat. 

Cowboy-ul se retrase încet, precaut, cu privirea aţintită 
asupra mesei. 

— Cam asta ar fi tot ce-aveam de zis, spuse el şi se pierdu 
în mulţime. 


65 


Capitolul X 


Allie Lee poseda o minte în acelaşi timp activă şi 
contemplativă. Visând la Neale şi la viitorul lor împreună, e 
ocupa de o mulţime de lucruri; un an întreg a trecut fără ca ea 
să fi avut vreun moment de cumpănă sau melancolie. 

Neale, gândea ea, a fost reţinut sau trimis la Omaha, sau i 
s-a dat o muncă şi mai importantă. Bănuia temerile lui 
Slingerland, dar inima ei îi spunea că Neale e bine şi că mai 
devreme sau mai târziu se va întoarce la ea. 

În acea dimineaţă de mai când Slingerland a lăsat-o singură 
pentru prima oară, se trezi în zgomot puternic de copite. 
Întâiul ei gând a fost că se întorseseră Neale şi Larry. Se 
repezi la uşă. Bucuria ei a fost de scurtă durată. Neale nu era 
printre cei patru călăreţi din poiană. 

Între timp, călăreţul din frunte se apropiase mult de casă. 
Era un tânăr bărbat uriaş, cu faţa arsă, ochi obraznici şi gura 
urâtă. Îi aducea aminte lui Allie de un om pe care îl văzuse în 
California. Se holba acum la ea. 

— Hallo! Nu eşti fata lui Durade? o întrebă el cu asprime. 

Allie ştia acum, îl mai văzuse pe terenurile aurifere. 

— Nu, răspunse ea. 

— Semeni cu ea de parcă... Mai e careva pe-acasă? 

— Slingerland s-a dus prin pădure. Se întoarce imediat. 

Băiatul o împinse într-o parte şi pătrunse în casă: 

Se apropiară şi ceilalţi trei călăreţi. 

— Bună.. Don'şoară, îi spuse unul din ei, mai în vârstă, cu 
păr grizonat, care ar fi putut fi căutător de aur, vânător sau 
bandit. Tovarăşii săi rămăseseră mai în spate. Primul purtă un 
sombrero mare şi negru. Celălalt era blond, cu ochi iscoditori. 

— Unde-i Fresno? întrebă acesta. 

— M-am uitat prin casă, răspunse cel numit Fresno, apărând 
în prag. 

Până să se dumirească Allie, Fresno o prinse de mână şi i-o 

66 


răsuci la spate. Luă apoi un lasou şi o legă de un copac. 
Zbaterea ei a fost zadarnică. 

— Dacă nu-ţi ţii gura, o să fie vai de tine! 

Grijile lui Slingerland fuseseră deci întemeiate. Allie înţelese 
cât de dificilă e situaţia ei de-abia după ce se trezi legată de 
copac. O apucă furia şi încercă să se dezlege. Inutil, însă; 
reuşise doar să-şi rănească mâinile. Aproape de disperare, se 
gândi deodată la Neale, la durerea lui dacă ar fi pierdut-o: 
trebuia să lupte. lubirea ei trebuia să fie mai puternică decât 
frica instinctivă, firească.. 

Se auzea cum cotrobăiau bandiții prin cabană, aruncând 
mobila şi lucrurile. Veniră cu mai multe grămezi de blănuri de 
castor şi cu o pungă, în care Slingerland îşi ţinea banii şi 
puţinele lui lucruri de preţ. Ultimii doi care ieşeau din casă se 
certau pe o damigeana. Constatând în cele din urmă că era 
goală, au aruncat-o înăuntru, în focul din cămin. 

— Sandy, s-au răspândit tăciunii în cameră, protestă cel 
bătrân. Blănurile o să ia foc. 

— Lasă să ardă! strigă Fresno. Acum avem tot ce ne 
trebuia, înainte! 

— La dracu', ce rost are să-i ardem coliba omului? 

— Multă vreme nu arde ea, zise bărbatul cu sombrero. ŞI 
dacă arde, oamenii gândesc că au fost indienii. Pricepi, 
bătrâne? 

Fresno, care părea căpetenia bandei, se uită întâi la punga 
lui Slingerland, care era la el şi apoi la Allie. 

— Băieți, care e mai tare, câştigă punga. Spunând aceasta, 
Fresno le-o aruncă şi se îndreptă spre copac. Cei trei bărbaţi 
se repeziră, iar blondul Sandy, care era mai iute, puse primul 
mâna pe pradă. Ceilalţi doi rămaseră în preajma lui, destul de 
ameninţători, simțindu-se nedreptăţiţi. 

— Împart cu voi, le promise Sandy. Aşteptaţi până facem 
popas. Luaţi şi blănurile de castor! 

Fresno o dezlegă pe Allie de copac şi o târî la calul său. 

— Suie-te, repede, îi porunci el fetei. 

Allie se conformă. Scările erau prea lungi pentru ea. 

— Băieți, ia alergaţi şi aduceţi-mi unul din caii ăia pe care i- 


67 


am văzut lângă pârâu, strigă Fresno. 

În timp ce Fresno îi potrivea scările, Allie observă că avea 
un revolver şi o carabină Winchester prinse de şaua calului 
său. Tânără se gândi un moment să se folosească de arme; 
curajul nu-i lipsea şi ar fi putut să-l omoare, iar apoi să scape 
cu fuga. Înainte să ia o hotărâre, Fresno terminase cu scările 
şi plecase, trăgând şi calul de căpăstru, după tovarăşii lui. 
Fata amână punerea în aplicare a planului ei, ştiind însă că nu 
trebuie să scape nici un moment, prielnic. 

Sandy prinsese unul din armăsarii lui Slingerland - un 
mustang, calul preferat al lui Allie. Era obişnuită cu el - un cal 
iute ca vântul, mai iute decât caii bandiţilor. Fresno aruncă 
lasoul în jurul gâtului mustangului. 

— Poţi călări fără şa? o întrebă el. 

Allie minţi, spunând că nu poate. Spera să aibă prilejul să se 
folosească de armele din şa. 

Plecară în marş rapid de-a lungul văii, apoi spre calea St. 
Vrain şi Laramie. La un moment dat, au pătruns pe o altă vale 
laterală, unde se afla şi tabăra lor. Nu îşi luaseră nici o măsură 
de camuflare a catârilor şi a poverilor din bivuac; Allie se 
gândi că nu le era frică de indieni. Probabil veniseră din 
California şi ocoliseră întâlnirea cu caravane, nefiind deci 
familiarizați cu primejdiile acelei regiuni. 

Ajunseseră aici pe la ora prânzului. Soarele se acoperise şi 
părea că se pregăteşte o furtună. Fresno coborâse de pe cal şi 
o măsura din priviri. O trase apoi din şa cu brutalitate. 

Allie îl împinse de lângă ea. Chiar dacă întreaga ei viaţă 
fusese protejată, într-un fel, trăise printre bărbaţi nu foarte 
diferiţi de Fresno şi ştia că nu i-ar fi servit nici o împotrivire 
sau rugăminte. 

— Aşteaptă, îi spuse ea. Fresno, eu sânt fata lui Durade! 

— Mi se părea mie că te cunosc. Dar te-ai făcut o femeie în 
toată firea şi frumoasă, pe deasupra. 

Allie îl luă deoparte, la distanţă de ceilalţi, care se certau 
din nou. 

— Fresno, dumneata cauţi aur. 

— Desigur. Dar miza trebuie să fie mai mare - dacă sânt şi 


68 


ei în joc, fetiţo, zise el, batjocoritor şi arătă cu degetul peste 
umăr, la camarazii săi. 

— Ţi-aduci aminte de Bill Horn? 

— Horn? Căutătorul de aur care a dat peste vâna aia 
bogată, la Sacramento? 

— Da, de el e vorba, răspunse Allie grăbit. Noi nu am plecat 
din California cu caravana lui. Şi el avea tot aurul cu el. 

Interesul lui Fresno începu să crească. 

— Am fost atacați de indieni sioux. Horn a îngropat aurul. 
Au fost ucişi cu toţii în afară de mine. lar eu ştiu unde... 

Fantomele trecutului o înfioraseră pe Allie, dar nici o 
amintire nu-i putea slăbi curajul. 

Fresno deschise gura ca să le anunţe tovarăşilor săi această 
veste. 

— Stai liniştit - nu le povesti, îi şopti Alie. Am o singură 
condiţie. Eu te conduc la locul unde e îngropat aurul. 

— Fetiţo, eu pot să te fac să vorbeşti. 

— Nu, asta nu poţi. 

— Nu cred că eşti atât de vicleană, ca să-ţi închipui că te las 
să pleci - numai de dragul a puţin aur! In curând o să fie aur 
pe toate drumurile. Dar fetele ca tine sânt mai rare. 

— N-am vrut să spun asta. Dumneata trebuie să te 
descotoroseşti de ceilalţi - iar eu am să te conduc la 
ascunzătoarea lui Horn. 

Fresno rânji. Era limpede că gândul îl lua prin surprindere şi 
îi măgulea orgoliul. 

— Frank e tovarăşul meu de când mă ştiu, mormăi el. Pe 
Frank nu l-aş putea înşela Ce fel de joc e ăsta, fetiţo? O bătaie 
bună şi-mi spui unde e aurul. 

— Cu forţa nu mă faci să vorbesc. Eu joc pentru viaţa mea. 
Ştii că nu am nici o şansă împotriva a patru oameni ca voi. 

— Ah, de asta nu mă îndoiesc, se lăudă el. Ascultă-mă, însă 
- dacă îl luăm partener şi pe Frank, e-n regulă Dacă nu cumva 
toată chestia e numai o minciună! 

— Nu. 

— De ce nu a dezgropat trapper-ul comoara? 

— Pentru că îi era teamă să o ţină în cabana lui. Ne 


69 


gândeam să aşteptăm până plecăm de aici. 

Explicaţia aceasta păru să-l mulţumească pe Fresno, care 
căzu pe gânduri. 

Între timp, schimbul de cuvinte dintre cei trei derbedei 
ameninţa să se transforme în bătaie. 

— Împart punga asta când am eu chef şi plăcere, le explica 
Sandy. 

— Nu-i cinstit, băiete, îi replica bătrânul Miles. Văd eu că 
vrei să ţii totul pentru tine. 

Frank, individul cu faţă sinistră, ascunsă sub sombrero, îi 
arătă pumnul lui Sandy: 

— Unde e partea mea? Fresno se întoarse şi strigă: 

— Frank, vino încoace! Acesta se apropie morocănos. 

— Sandy e un porc de câine, mârâi el. 

— Lasă-i pe ei să se bată, îi răspunse Fresno. Noi avem un 
joc mai grozav... Adu catârii. 

O conduse pe Allie ceva mai încolo. Apăru şi Frank cu 
catârii. Fresno scoase revolverul şi carabina din şaua calului 
său, puse revolverul la brâu, iar carabina o rezemă de un 
copac. 

— În cel mult un minut, Sandy îl împuşcă pe bătrânul Miles, 
zise Fresno. 

— Despre ce joc e vorba? întrebă Frank curios. 

— Aur, Frank, aur. 

Îi explică pe scurt despre comoara îngropată de Horn, fără 
să menţioneze condiţia lui Allie. 

— Trebuie să ne grăbim, strigă Frank. 

Un foc de revolver îl întrerupse. Se auzi apoi o înjurătură 
răguşită, pe urmă alte două împuşcături, dintr-o altă armă. 

— Acum la urmă a fost Sandy, remarcă Fresno rece. A 
nimerit, fără îndoială... ia du-te şi vezi. 

Allie ştia acum că nu era departe momentul când va 
acţiona. Puterea sufletească ce îi dădea curaj îi spunea însă că 
trebuia să mai aştepte puţin. 

Frank se întoarse la Fresno cu punga de aur care stârnise 
atâta patimă. Fresno râse. 

— Sandy zace cu un glonţ în burtă, spuse Frank. N-o să 


70 


trăiască. lar bătrânul Miles e sită. 

— Ah! Aduc catării ceilalţi. Uită-te ce e în pungă. Când 
dispăruse Fresno din vedere, Allie îşi desfăcu lasoul din jurul 
şoldurilor. 

— Nu mai e nevoie de el. 

— Sigur că nu, drăguţo, răspunse Frank. Fresno se poartă 
mult prea grosolan cu doamnele. Eu sânt un tip prietenos... 
Hai să-ţi răstorn punga asta în poală. 

— Mai bine nu, răspunse Allie. 

— Ho, pisico... ia te uită ce ochi are! ... Bine, bine, 
potoleşte-te. g 

Scutură conținutul pungii în nisip şi se aplecă să vadă. In 
ochii fetei nu apăruse supărarea, ci recunoaşterea faptului că 
sosise momentul favorabil. Nu mai ezită nici o secundă. Mai 
întâi se uită după mustang; era foarte aproape şi nelegat. 
Deodată, Allie remarcă poziţia capului şi urechilor animalului. 
El auzea ceva. Privi pe vale în sus şi văzu un şir de indieni 
coborând în vale; siluetele lor se distingeau foarte limpede. 
Allie şovăi câteva fracțiuni de secundă. Situaţia ei era 
deznădăjduită, un moment al vieţii sau al morţii. Se hotărî să 
intre în acest joc. 

Cu un singur salt, apucă flinta. Frank auzi zgomotul. 

— Ce faci acolo? strigă el tare. 

— Nu te mişca! îl preveni Allie. Se apropie cu spatele de 
mustang. Pe coastă... sânt indieni! 

El nu ţinu cont de cuvinte; sări în picioare şi veni spre ea. 

— Atenţie, omule! ţipă Allie cât putea; bărbatul se 
apropiase. 

Atunci apăru Fresno în plină fugă, alb ca varul. Fără să 
ţintească, Allie trase în Frank, chiar în momentul în care 
acesta voia să apuce arma. Bărbatul căzu în genunchi, apoi se 
prăvăli lângă trunchiul de copac. 

Mustangul se speriase şi Allie a trebuit să arunce arma şi 
să-l ţină. Sări în spinarea lui, iar calul o luă la galop. Valea era 
mărginită de creste abrupte, stâncoase. Incercă deci să scape 
spre deschiderea văii. Manevra ei a fost însă înţeleasă de 
indieni. Mai mulţi din ei se repeziră să-i taie calea. 


71 


Fresno ieşi de la adăpost, călare pe şargul lui Sandy. Începu 
să tragă. Indienii răspunseră şi el la foc. Peste tot se vedeau 
norişori de fum; gloanţele loveau ţărâna din faţa lui Allie. 
Fresno câştiga teren, pe calul lui iute, Allie îşi conduse 
mustangul spre stânga, în speranţa să treacă de creasta 
aceea, ceva mai joasă. Din nefericire, apărură şi aici indieni. 
Se învârti în loc şi îşi dădu seama că trebuie să facă la fel ca 
Fresno. 

Acesta fugea prin extrema dreaptă a văii, luând tot mai 
mult avans. leşise acum din bătaia puştii, dar indienii 
continuau să tragă. 

Mustangul ei nu avea nevoie de îndemnuri. Strigătele şi 
şuieratul gloanţelor îl stârniseră foarte tare. Allie de-abia se 
tinea pe el. Câştigase oarecare avantaj faţă de urmăritorii ei, 
care, constatând că au de-a face cu o femeie, nu mai trăgeau. 
Spera să ajungă la drumul principal şi să nu fie descoperită de 
indienii ce îl urmăreau pe Fresno. Speranţă zadarnică! Se trezi 
faţă în faţă cu un lanţ de piei roşii, ocupând toată gura văii. 

Înconjurată din toate părţile, Allie se simţea pierdută. Atunci 
şi-aduse aminte de soarta mamei ei. Curajul o părăsi, la fel şi 
forţele. În jurul ei era ca o ceaţă. Pierdu controlul asupra 
mustangului. Avea sentimentul că se roteşte, încet, iar 
urletele îngrozitoare îi răsunau în urechi. Erau foarte aproape. 
Allie se rugă să aibă un sfârşit uşor şi pentru mântuirea 
sufletului ei. Întuneric; simţurile nu mai funcționau; imaginea 
lui Neale stărui un timp înaintea ei, pe urmă dispăru. Alunecă 
spre adâncuri... 


72 


Capitolul XI 


Când îşi reveni din acea lacună neagră a conştiinţei ei, Allie 

zăcea într-un cort rotund de piei. Câteva secunde nu se dumiri 
unde se află. Ornamentaţia şi podoabele indiene din cort o 
treziră la realitate - fusese adusă ca prizonieră în tabăra 
sioux-ilor. Zăcea pe o piele de bizon; mâinile şi picioarele îi 
erau legate; podeaua era acoperită cu pături şi haine de piele 
ornamentate cu mărgele. Prin deschizătura îngustă a cortului 
văzu că afară se însera; treceau indieni călare şi se auzea un 
zgomot general şi discuţii agitate în dialectul lor; bătea vântul 
şi începea să plouă. 
_ Allie aproape că nu voia să-şi creadă simţurilor. Trăia! 
Incercă să-şi dea seama dacă e rănită. Corpul o durea în 
diverse locuri, dar nu părea să fie nimic grav. Speranţele 
începură să-i crească. Dacă intenționau să o omoare, indienii 
nu ar fi aşteptat atâta timp; mai mult ca sigur doreau să o 
păstreze în tribul lor, ca prizonieră, în acest caz, era sigură că 
Slingerland urma să o descopere şi să-i redea libertatea. 

Ploaia se înteţise. Se simţea miros de fum, iar pe pereţii 
cortului se reflecta lumina flăcărilor. Curând după aceea veni 
la ea o indiancă, o squaw}; era o femeie zdravănă, bătrână, cu 
faţa de culoare arămie şi ridată. Aducea o strachină pe care o 
aşeză pe jos şi se apucă să-i dezlege mâinile, mormăind ceva. 
Apoi o scutură pe fată de umăr, nu foarte gingaş. Allie se 
ridică. 

— Vreţi să-mi face-ţi vreun rău, să mă omorâţi? întrebă ea 
înfricoşată. 

Indianca clătină din cap, în semn că nu o înţelege pe Allie; 
gesturile ei erau lesne de interpretat. Allie mâncă hrana 
adusă; nu avea un gust prea bun, dar îşi potoli foamea. Când 
a terminat, femeia îi legă mâinile din nou, o împinse pe 


1 Squaw - femeie indiană (amer.). 


73 


culcuşul ei din piele de bizon şi plecă. Allie adormi cu numele 
lui Neale pe buze. 

Indianca o vizită iarăşi de-abia după-amiaza următoare. 
Allie îi explică prin gesturi că ar dori să-i fie dezlegate şi 
picioarele, ca să se poată ridica şi umbla. Femeia îi îndeplini 
dorinţa. Îi venea greu să se ţină pe picioare de ameţeală şi de 
dureri, mai ales în membrele ei amorţite. 

Bătrâna o conduse apoi afară din cort. Allie văzu un mare 
număr de corturi, cai, femei şi copii, în schimb puţini 
războinici. La apariţia lui Allie, copiii o luară la fugă, iar femeile 
făcură ochii mari. Nu era greu de ghicit că prezenţa ei nu le 
făcea prea mare plăcere. Războinicii o măsurară cu priviri 
întunecate, fixe, impenetrabile. Tabăra se distingea prin 
culoarea vie a diverselor ornamente ale corturilor şi cailor. 

Intrară într-un wigwam? mare. Un bătrân războinic indian 
şedea fumând, lângă foc; îşi făcu apariţia şi o tânără squaw: 
mică de statură, trăsături plăcute, ochi negri, mândri, 
îmbrăcată în haine lucrate cu artă. Era cu siguranţă din 
nobilimea indiană, poate chiar soţia şefului, îi aruncă lui Allie o 
privire supărată. 

Noaptea aceea, Allie o petrecu într-un cort de lângă 
wigwamul cel mare. A doua zi se trezi în larma produsă, de 
întoarcerea indienilor în tabără. Aveau loc discuţii aprinse, la 
care participau şi femeile; Allie auzea din când în când vocea 
iritată a tinerei squaw. _ 

Într-un târziu, au adus-o şi pe Allie în wigwam. Încăperea se 
afla în bătaia soarelui dimineţii. În mijloc şedea o persoană 
care ieşea în evidenţă, probabil şeful de trib. Era un bărbat 
înalt şi puternic, cu pieptul gol plin de cicatrice; figura lui, ca 
de aramă, avea buze subţiri şi ochi cu sclipiri întunecate. 

Privirea lui scrutătoare zăbovi doar câteva secunde asupra 
ei şi făcu un semn să fie dusă de acolo. Allie mai apucă să 
observe pe tânără nobilă, care stătea cu capul plecat, vizibil 
agitată bănui că şeful hotărâse să o revendice pe prizoniera 
lui, lucru care rănise mândria şi stârnise gelozia tinerei 
indience. 


2 Wigwam — colibă a pieilor roşii (amer.). 
74 


Tabăra reveni apoi la liniştea ei obişnuită. Probabil 
războinicii se odihneau acum după o călătorie obositoare, 
după o luptă grea, sau după o incursiune de pradă. Spre 
seară, Allie a fost hrănită, ca de obicei. 

In noaptea aceea, s-a pomenit trezită din somn. O mână 
alunecă de pe umărul pe buzele ei. Allie văzu în lumina lunii o 
siluetă îngenunchiată lângă ea. Işi simţi deodată mâinile şi 
picioarele libere. Ghici că tânără squaw venise în miez de 
noapte ca să o ajute să evadeze. Se strecurară afară din cort. 
Tabăra era cufundată în linişte. Alunecând ca o umbră, 
indianca o conduse spre poalele unui deal. In aerul rece şi 
nemişcat nu se auzea nimic. După un drum destul de lung, 
aşteptându-se în orice moment să se dea alarma, au ajuns în 
apropierea înălţimii. 

Indianca îi arătă vârful dealului, apoi descrise cu mâna mai 
multe curbe, ca şi cum ar fi vrut să-i explice topografia 
dealurilor şi a văilor dintre ele; apoi se lăsă în genunchi şi 
desenă în nisip o potecă întortocheată. După care dispăru de 
parcă nu ar fi fost - totul, fără să se fi pronunţat un singur 
cuvânt. 

Allie rămase singură şi liberă, ştiind cum să-şi găsească 
drumul. Incepu să se caţere; coasta era acoperită cu iarbă 
deasă, unde picioarele ei nu aveau să lase nici o urmă. In vârf, 
inima îi bătea să-i spargă pieptul. Se odihni puţin. 

Jos, în valea luminată de lună, se vedeau corturi albe şi 
focul de tabără. Allie se rugă pentru tânăra indiancă; gelozia şi 
generozitatea ei o salvaseră. 

Urcă patru creste de deal şi traversă trei văi. Zorii aveau să 
se ivească curând, stelele păliseră şi răsăritul era mai luminos. 
Allie preferă să rămână pe o înălţime până la ziuă. Incepu să 
simtă răcoarea nopţii; se ghemui lângă o stâncă, cu faţa spre 
soare răsare, în aşteptare. 

Stelele îşi închiseră ochii de tot; albastrul închis al cerului 
deveni cenuşiu. Apoi, apăru o lumină roşietică. Incetul cu 
încetul, întreaga lume a câmpiilor, văilor şi dealurilor se trezi 
la viaţă, scăldată în focul măreţului soare. 


75 


Allie scoase un țipăt triumfător: în depărtare, la vest de 
potecă, se distingea un lung şir de care în mişcare. Era salvată 
de primejdia de a muri de foame sau de a pieri în sălbăticia 
aceea! Ridică un imn de slavă către cer, jurând ca indiferent la 
ce încercări o va supune soarta, credinţa şi curajul nu o vor 
părăsi nicicând. 

Caravana se apropiase acum destul de mult. Se vedea că 
era mare şi bine echipată, astfel încât să descurajeze orice 
duşman. Allie începu să coboare dealul, în întâmpinarea 
carelor. Simţea acum cât de slăbită era de fapt. 

Cu ultimele puteri, făcu semne. 

lată! Una dintre iscoade trase de hăţurile calului şi arătă cu 
degetul spre ea. Caravana se opri în loc şi călăuza se apropie 
de ea cu arma în mână, temându-se că e vorba de un atac al 
sioux-ilor. 

— E o fată albă! îl auzi ea. 

— Am fugit... de indieni! 

Între timp se făcuse cerc în jurul ei. 

— Unde sânt? 

— Peste dealuri - la multe mile de aici. Oamenii se dădură 
în lături, lăsând să treacă un bărbat impunător. 

— Cine-i acolo... cine-i acolo? strigă el cu o voce grăbită, 
moale, străbătută însă de o uşoară vibraţie amenințătoare. 

Allie era convinsă că mai auzise glasul acela. Bărbatul purta 
haină lungă şi neagră şi pălărie cu boruri largi, vestă înflorată 
şi cravată. Simti cum i se strânge inima. 

— Allie! răsună vocea. 

Figura întunecată, plăcută - o figură de spaniol, cu ochi 
migdalaţi, negri ca tăciunele, înzestrați cu o forţă magnetică - 
se aprinseră brusc. 

Allie recunoscu pe bărbatul cu care fugise mama ei, 
bărbatul pe care multă vreme îl considerase tatăl ei, Durade, 
aventurierul. Căzu apoi în leşin. 


76 


Capitolul XII 


Când şi-a revenit, Allie zăcea sub prelata unui car de 
preerie, înconjurată de mai multe femei foarte prevenitoare. 

Durade nu se afla prin preajmă, dar fata ştia că nu se 
înşelase. Mergeau cât de repede îi puteau purta boii. Cei din 
caravană se speriaseră probabil de prezenţa indienilor în 
apropiere şi încercau să înainteze cât mai rapid. 

Allie refuză să răspundă la majoritatea întrebărilor; bău cu 
sete, în schimb se simţea prea extenuată ca să poată mânca 
ceva. 

— Cui aparţine caravana? a fost singura ei întrebare. 

— Lui Durade, îi spuse una din femei, iar din vocea ei se 
putea ghici că acesta este o adevărată personalitate. 

Allie dormi, dormi ore în şir, ca într-o letargie, trezindu-se 
de mai multe ori, pentru scurt timp. 

Caravana făcu popas. Allie auzi strigătele cântate adresate 
boilor, cu care era atât de obişnuită. Larma din jur crescu, aşa 
că se trezi pe deplin. Primul ei gând a fost că, inevitabil, avea 
să dea foarte curând ochii cu Durade. Ce să-i povestească? 
Cât avea dreptul de a-i mărturisi? Despre mama ei, nici un 
cuvânt! Respectul lui pentru ea ar fi scăzut, aflând că mama e 
în mormânt. Durade nutrise întotdeauna o anume teamă faţă 
de nevasta lui. 

Femeile împreună cu care călătorise o ajutară pe Allie să 
coboare. Tabăra se afla în plin câmp, lângă un râu. 
Însoţitoarele ei erau singurele femei din caravană, probabil 
soțiile paznicilor înarmaţi ai convoiului. Femei simple, dar 
prietenoase, obişnuite cu munca grea, cinstită. 

În câteva secunde apăru şi Durade. Ce bine şi-l amintea! 
Transformarea ei din copil în femeie făcea totuşi ca timpul 
trecut de când nu-l văzuse să-i pară incomensurabil. Ţinuta şi 
gesturile lui erau ale unui om cu educaţie, un gentleman. Şi 
totuşi, se vedea ceea ce mama ei îi spusese. In realitate, 


77 


Durade nu era decât un decăzut şi un declasat, un aventurier, 
victimă a pasiunilor sale josnice. 

Îngenunche lângă Allie, care stătea întinsă în iarbă. 

— Cum îţi merge acum? întrebă el. 

Vocea lui suna politicos şi blând, altfel decât la bărbaţii din 
vest. 

— Nu pot să mă ridic, răspunse Allie. 

— Eşti rănită? 

— Nu, numai extenuată. 

— Ai fugit de la indieni? 

— Da, de la un trib sioux. Aveau de gând să mă ţină 
prizonieră, dar o tânără squaw m-a eliberat - m-a scos din 
tabăra lor. 

Durade şovăi, ca şi cum i-ar fi venit greu să vorbească; îşi 
duse mâna lui fină, subţire, la gât. 

— Şi mama ta? întrebă el răguşit, albindu-se în acelaşi timp 
la faţă. 

Allie se uită în ochii lui, mirată şi bănuitoare. 

— Mama mea! Nu am mai văzut-o de aproape doi ani. 

— Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? Te-ai pierdut de ea? Aţi 
fost despărțite? Indieni, bandiți? Vorbeşte! 

— Nu mai am nimic de spus, murmură Allie. 

Durerea lui îi trezi din nou chinul de-abia uitat. Îi era milă de 
Durade. Se schimbase şi mai îmbătrânise. Îi apăruseră riduri, 
de care Allie nu-şi amintea să le fi avut şi înainte. 

— Un an întreg am căutat-o, în regiunea Ogden, continuă 
Durade. Vorbeşte mai departe, spune-mi totul. 

— Nu! strigă Allie. 

— Deci tu ştii adevărul? întrebă el foarte încet. 

— Nu sânt fiica dumitale - iar mama a fugit de la dumneata. 
Da, lucrul ăsta îl ştiu. 

— Eu te-am crescut, am avut grijă de tine şi de educaţia ta, 
strigă Durade, enervat. Te consideram propriul meu copil. M- 
am purtat întotdeauna frumos cu tine. Am... am iubit-o pe 
mamă şi prin fiica ei. 

— Da, desigur, dar ai fost un nelegiuit. 

— Dacă nu vrei să vorbeşti, atunci nu-mi rămâne decât să- 


78 


mi închipui că mai este în viaţă, răspunse el repede. Nu a 
murit! Şi o voi găsi. O voi sili să se întoarcă la mine - sau o voi 
ucide... Să mă părăsească după toţi aceşti ani! 

Bărbatul se afla sub imperiul unor contrarii; era mândru şi 
puternic, dar sentimentul înfrângerii, o înfrângere suferită în 
cea mai mare pasiune a vieţii lui se citea pe figura lui lividă. 
Latura malefică a spiritului său părea acum adormită. 

— Unde ai trăit tot timpul ăsta? 

— În munţi, la un vânător. 

— Ai crescut. Când te-am revăzut, am crezut că este duhul 
mamei tale. Exact aşa era ea, când ne-am întâlnit. 

Amintirile triste îl copleşiră. Părul lui, altă dată negru ca 
smoala, începuse să încărunţească. 

— Acum ce ai de gând să faci? întrebă Allie. Durade tresări; 
blândeţea din trăsăturile lui dispăru, înlocuită de o văpaie 
neaşteptată. leşi la iveală vechiul Durade, jucătorul de cărţi 
avid de aur şi de plăceri. 

— Maică-ta m-a părăsit din cauza ta, spuse el amar. Dar 
jocul întâmplării te-a adus în mâinile mele. Am să te păstrez. 
Prin tine, vreau să mă răzbun împotriva ei. 

Allie îşi simţi inima cuprinsă de acea frică de copil, când nu 
a fost ascultător. 

— Nu poţi să mă reţii împotriva dorinţei mele - când vom 
ajunge în răsărit, printre alţi oameni. 

— Pot şi o voi face! îi explică el calm, dar neînduplecat. Vom 
ajunge în locuri şi mai rele decât terenurile aurifere din 
California. Aici domneşte numai legea aurului şi a fierului... 
Dar dacă vorbeşti cumva cu un străin, Dumnezeu să te aibă în 
paza sa! 

Diavolul se dezlănţuise în el din nou. lar dragostea, singurul 
lucra bun în sufletul lui stricat, se transformase în ură. 

Caravana străbătea cam douăzeci şi cinci de mile pe zi. La 
următorul popas, Allie era refăcută şi se bucura de noua ei 
libertate; mergea de la un foc al taberei la celălalt şi toţi acei 
bărbaţi aspri aveau o vorbă bună, o întrebare sau măcar o 
privire pentru ea. Allie nu era deloc convinsă că oamenii din 
caravană sânt cu toţii cinstiţi. Durade primise pe oricine dorise 


79 


să meargă cu el. Căutători de aur, vânători, călăuze şi oameni 
fără o ocupaţie precisă, însă obişnuiţi, până la ultimul, cu viaţa 
aspră a vestului. Durade reuşea să-i ţină în frâu. Allie îşi 
amintea de mama ei, care spunea că Durade posedă calitatea 
deosebită de a atrage şi conduce oamenii. 

Într-o zi, se apropie de ea un tip înalt, cu umeri laţi şi 
bandajat la cap. 

— Fetiţo, dacă vrei ca să se trezească Durade cu un cuţit în 
spate, povesteşte-i despre mine! 

Allie îi recunoscu vocea încă înainte să-l vadă la faţă. 
Fresno! Probabil scăpase de indieni şi dăduse peste Durade. 

Allie se sperie de el. În comparaţie cu un bandit de teapa 
lui, Durade era un adevărat înger. Nu-i răspunse, dar Fresno 
ştia că se poate bizui pe ea. 


Allie se simţi străbătută de un fior când au ajuns în şantierul 
de construcţii: jur împrejur cai, oameni şi utilaje, care serveau 
aceleiaşi munci pe care o îndeplinea şi iubitul ei, Warren 
Neale. Ar fi fost oare posibil să se afle aici şi Neale? De ce, în 
inima ei, nu simţea apropierea lui? 

Peste tot se vedeau corturile lungi ale muncitorilor, unele 
albe şi noi, altele murdărite şi zdrenţuite; din câteva barăci 
ieşea fum gros, iar ciocanele băteau din greu pe nicovale; 
soldaţi stăteau de gardă; bărbaţi în cămăşi roşii şi albastre se 
agitau în toate direcţiile, ca într-un furnicar; un lung şir de cai 
mâncau fân dintr-o iesle la fel de lungă; în aer se amestecau 
mirosuri de fân şi lemn ars cu cele de cafea fierbinte şi fasole 
fiartă; în toate părţile erau focuri aprinse; sub un cort uriaş se 
aflau bănci şi mese lungi din lemn; pe tufişurile şi stâncile din 
jur se zvântau la soare hainele proaspăt spălate ale 
muncitorilor; pe ulițele late se vânturau excavatoarele şi 
plugurile grele cu lanţuri, trase de cai îndemnați de surugii cu 
înjurături. 

La limita lagărului dinspre răsărit, prelungindu-se până la 
orizont, se întindea ca un dig drept şi galben, uşor ridicat faţă 
de restul terenului - terasamentul lui Union Pacific, marea cale 
ferată. 


80 


Această tabără era punctul de destinaţie al lui Durade. 
Caravana lui se opri la una din margini şi începură nişte 
pregătiri mai minuţioase, ca pentru o şedere mai îndelungată. 
Călăuzele îşi primiră simbria de la spaniol şi dispărură prin 
lagăr. Şi femeile îşi luară rămas bun de la Allie, spunându-i că 
pleacă mai departe, către casă. Printre oamenii care 
rămaseră, nu se afla nici unul în care Allie să aibă încredere. 

Se lăsă întunericul, iar focul se stinse; se auzea neîncetat 
murmurul vocii lui Durade, discutând cu oamenii lui şi cu 
câţiva oaspeţi, sosiți la oră târzie. 

Dimineaţa următoare, când soarele strălucea deja sus pe 
cer, Durade îi aduse micul dejun. li spuse că, atâta timp cât 
este el prezent, are dreptul să stea pe afară, după dorinţa ei, 
toată ziua; în schimb noaptea, sau când el nu se află în 
tabără, va sta în căruţa cu prelată şi nu va răspunde nici unei 
chemări. Avea şi paznic: Stitt, un surdo mut foarte credincios 
stăpânului său şi pentru care Alli simţea frică şi repulsie. 

Incă în acea zi se ridicară corturi şi se construiră baldachine, 
mese şi bănci şi la urmă o baracă mai mare, în care s-au 
montat mesele şi băncile, toate sub supravegherea lui 
Durade. 

În acea noapte, la lumina flăcărilor, Allie văzu din locuinţa ei 
pe roate o mulţime de oameni intrând în stabilimentul lui 
Durade. Curând răsună în auzul ei zgomotul de mult uitat, dar 
atât de familiar, al unui tripou în plină activitate. Sunetul 
sacadat al ruletei se contopea cu zornăitul încet şi fals al 
aurului. 

După câteva nopţi, Allie Lee ghici cât de rău decăzuse 
Durade. Până atunci fusese jucător de dragul jocului, aproape 
un sportiv al viciului; acum se arăta cuprins de o lăcomie 
lipsită de scrupule, dorindu-şi tot mai mult şi mai mult aur. 

O săptămână mai târziu, tripoul funcţiona întreaga noapte, 
cu toată zarva şi scandalul de rigoare. Allie dormea aproape 
numai ziua. Noaptea încerca să-şi astupe urechile, era însă 
imposibil să alunge strigătele de ceartă, focurile de pistol şi 
tipetele stridente; da, nici tropăitul greu al cizmelor când 
bărbaţii scoteau afară, în şanţ, câte un jucător ucis. 


81 


Prin comparaţie, ziua părea o adevărată fericire pentru 
tânără. Chiar dacă rămânea închisă în căsuţa ei îngustă, 
urmărea de acolo munca din tabără. 

Mull, şeful taberei, se împrietenise cu Durade. Vicleanul 
spaniol se pricepea să atragă în jurul său oameni de toate 
categoriile. Mull era un tip ca un taur, cartofor, beţivan, 
extrem de brutal cu muncitorii din subordinea sa, pe care îi 
mâna cu pumnii şi cu picioarele. 

Şeful câştigă de la Durade nişte aur - sau, aşa cum afirma 
Fresno, i se permise să câştige acel aur. Durade avea nevoie 
de cineva care să-l ajute în planurile lui ambiţioase, iar Mull 
părea omul potrivit. 

Telul lui Durade era Benton - oraşul-tabără de dimensiuni 
tot mai mari, unde sângele şi aurul se contopeau pe ulițele 
prăfuite. 

Cele auzite de Allie despre Benton îi sporiseră şi mai mult 
teama; chibzui îndelung şi se hotărî că, decât să ajungă în 
oraşul acela, mai bine se expune la oricare altă primejdie. Într- 
o noapte, de îndată ce se lăsase întunericul, se furişă din 
căruţa ei. 


82 


Capitolul XIII 


Pe măsură ce linia Union Pacific înainta spre vest, noi tabere 
şi oraşe răsăreau peste noapte, precum ciupercile din pământ. 

Warren Neale nu putea ieşi de sub vraja muncii şi a vieţii, 
deşi îşi irosise toată ambiția, iar acum nu mai era decât un 
inginer şomer, lipsit de importanţă. Se apucase de băut şi de 
cărţi la North Plate, nu atât că ar fi simţit nevoia, ci făcând în 
ciuda soartei, în felul său amar; apoi plecă în hoinăreală cu 
Larry King, către Kearney. 

Aici, Larry a dat de necazuri - necazuri foarte caracteristice 
pentru el, din câte se părea. Intr-o ceartă cu un şef de echipă 
de constructori numit Smith, Larry îl acuză pe acesta că ar fi 
unealta josnică a ordinarului de expert care îl silise pe Neale 
să-şi dea demisia. Lui Smith i s-a urcat sângele la cap şi a 
început să suduie. Cowboy-ul l-a pocnit pe loc. Atunci Smith, 
ca un prost ce era, a vrut să scoată revolverul. Nu a apucat 
nici măcar să-l atingă. 

Neale s-a mâhnit foarte tare pentru că Larry împuşcase un 
om - şi pe deasupra lucrător al căilor ferate. Indiferent ce 
zicea Larry, Neale ştia că împuşcătura trebuia trecută în 
contul său. Această faptă îi aduse cowboy-ului o faimă 
proastă. Ea i-a schimbat şi comportamentul faţă de Neale, 
deoarece şi-a dat seama că gestul lui sălbatic compromisese 
în mare măsură şansele lui Neale la Union Pacific. Larry era 
neobosit în rugăminţile sale către Neale să-şi reia vechiul post. 
După ce-l împuşcase pe Smith, mai adresă un apel cât se 
poate de convingător prietenului său, apoi plecă spre 
Cheyenne. Neale îl urmă. 

Cheyenne tocmai se afla în refacere, după o scurtă, dar 
furtunoasă perioadă, când fusese sediu al cartierului general; 
deşi mare parte din populaţie plecase, se putea presupune că 
avea să-şi salveze existenţa ca oraş. Dar odată cu şantierele 
de construcţii dispăruse şi farmecul vieţii aventuroase, Benton 

83 


devenind între timp punctul fierbinte al căii ferate. 

Neale se urcă într-un tren care mergea la Benton. De la 
fereastra sa, Neale văzu întâia oară nemaipomenitul oraş care 
se afla acum la cap de linie, situat la aproape şapte sute de 
mile vest de Omaha. Benton se afla în inima deşertului alcalin, 
o localitate imensă, construită din lemn şi pânză de cort într- 
un loc în care în mod normal nu s-ar fi gândit nimeni la aşa 
ceva. Benton se afla în bătaia directă a soarelui ucigător, a 
vântului, a prafului, a secetei şi a frigului îngrozitor. Vegetaţia 
lipsea cu desăvârşire; nimic verde, nimic viu care să-ți 
consoleze ochiul în marea cenușie, printre norii de pulbere. 

Neale cobori cu geanta de voiaj în mână; piciorul i se 
scufundă în stratul gros de colb. In jur se foiau o mulţime de 
călători sosiți cu el, sau care se pregăteau să plece - soldaţi, 
indieni, mexicani, negri, haimanale, negustori, muncitori, ca 
pe o scenă de neuitat. O luă pe o stradă albă de praf şi lată, 
mărginită de corturi, case înjghebate din prelate sau lemn, 
împodobite cu cele mai fanteziste firme. 

O femeie, bine îmbrăcată, drăguță chiar, dar cu ochi lacomi, 
ca de erete, se apropie de Neale. El trecu grăbit pe lângă ea, 
fără să înţeleagă, în zgomotul general, ce îi spusese. Un 
copilandru îl rugă şi el ceva, un mexican încercă să-i ia bagajul 
din mână; un alt individ îi pipăi buzunarul... 

Acesta era deci oraşul Benton. 

In haosul sonor răsună o împuşcătură. Un țipăt. Mulțimea se 
îndreptă ca un val spre locul respectiv, iscându-se o 
aglomeraţie teribilă; totul intră apoi iarăşi în normal. Neale 
traversase patru ulite; se afla deci, fără îndoială, pe strada 
principală. 

Trecuse, în scurta lui plimbare, pe lângă mii de oameni; dar 
aceştia nu erau nici soldaţii care protejau lucrările şi nici 
muncitorii care construiau linia. Nu, aceştia erau pierde-vară, 
negustori, aventurieri, răufăcători, desperados şi toţi ceilalţi 
care, într-un fel sau altul, trăiau de pe urma căii ferate. 

Intră pe uşa unei case mai mult improvizate, deasupra 
căreia se afla firma „Hotel”. Plăti cazarea în avans şi se duse 
în camera lui - un fel de staul cu uşă şi zăvor, un prici şi o 


84 


bancă. Prin găurile din pereţi se vedea afară - un amestec 
nemaipomenit de corturi şi case. La marginea oraşului se 
înălța un şir de barăci mari, probabil pentru armată. 

Neale ieşi din hotel după ce luase masa. Soarele apusese, 
iar vântul se potolise. Sunetele stridente ale unei orchestre îl 
atraseră pe Neale în centrul străzii principale aici se afla un 
cort de mari dimensiuni, în faţa căruia domnea mare 
vânzoleală. 

Când se potoli muzica, din interiorul cortului se auzi un 
amestec de sunete: voci răguşite de bărbaţi, ţăcănitul ruletei 
şi al zarurilor, clinchetul de pahare şi monezi, bătăi din 
picioare, strigătele crupierului - iar din când în când râsul 
ascuţit al unei femei. 

Acest ultim sunet aproape că îl alungă pe Neale de acolo. 
Ocolea femeile. Dar localul acesta avea o anumită fascinaţie 
pentru el. 

Interiorul era supraaglomerat - un cort uriaş, întina peste un 
cadru de lemn. Peste podeaua din scânduri se împrăştiase 
nisip. Neale se apropie de bar, care i se părea cunoscut; mai 
târziu avea să afle că fusese transportat tocmai de la St. 
Louis, unde el îl văzuse într-o cârciumă. Oglinda lată, sticlele 
scânteietoare, pozele de femei, şirurile de pahare goale 
produceau un efect neaşteptat în interiorul acela sordid. 
Băutorii aşteptau înaintea barului pe mai multe rânduri. Nu 
erau numai muncitori; printre ei se aflau şi personaje 
elegante, cu pălării negre şi haine la modă - nu directori, 
membri ai comisiilor sau oaspeţi ai lui Union Pacific, ci călăreţi 
ai norocului, cartofori! 

Neale pătrunse cu greu prin mulţime şi intră în cea de-a 
doua încăpere a stabilimentului, unde se afla sala de dans. 
Aici predominau tinerii muncitori şi soldaţi, dansând tinere 
graţioase, unele chiar frumoase; existau aici însă şi altfel de 
femei - fardate şi încercănate, nişte triste ruine. Părăsi sala de 
dans. 

Dintre toate jocurile de noroc, cel mai mult îi plăcea 
pokerul, ca spectator şi jucător; pokerul nu este un simplu joc 
de hazard, cum ar fi zarurile. Se alătură unui grup de chibiţi 


85 


din jurul unei mese cu patru jucători. 

Unul din parteneri, îmbrăcat fără cusur, în haine negre - 
contrastând cu ceilalţi jucători - avea o figură albă, dură, 
lipsită de orice expresie, ochi ca de oţel şi buze subţiri. Mâinile 
lui erau minunate. Probabil nu vedeau vreodată lumina 
soarelui, iar de muncit sigur nu munciseră niciodată. Mâini 
uşoare şi iuți, atât de iuți încât privirea aproape nu le putea 
urmări. Când împărțea cărţile, în schimb, o făcea încet şi cu 
mare grijă. Se juca pe aur, iar înaintea lui se găsea cea mai 
mare grămadă. Unul din adversarii lui, un individ uriaş, tânăr 
avea nasul rupt şi obrajii congestionaţi. Un desperado, cum s- 
ar zice. Ceilalţi doi îl numeau Fresno. Omul, mai mic de statură 
şi cu figură gălbejită, ca de lup, era mult prea adâncit în joc ca 
să se uite în jur. Părea să piardă. Lângă grămăjoara sa de aur 
stătea un pahar. Al patrulea jucător, un om cu grumazul ca de 
taur, îi părea cunoscut, lui Neale. Da, era maistrul-şef al 
sectorului de nivelări, Mull pe nume. Acum Neale îşi amintea 
bine de el. 

— Este permis să iau parte? întrebă Neale, când urma să 
înceapă un nou joc. 

— Desigur, răspunse profesionistul. 

— Nu, suntem exact câţi trebuie, mormăi individul cu obraji 
galbeni, măsurându-l pe Neale şi pe profesionist, ca şi cum i- 
ar fi bănuit că sânt înţeleşi în secret, aşa cum se întâmpla 
adesea la joc. 

— De-abia am sosit la Benton, adăugă Neale, care citise 
gândurile omului. lar pe domnul în negru nu l-am văzut în 
viaţa mea. 

— Ce dracu’! mormăi bărbatul, trăgând cărţile spre el. 
Profesionistul se rezemă de spătarul scaunului şi mâinile lui 
albe tresăriră. Neale bănui că avea în fiecare mânecă un 
Derringer. Orice cuvânt prost plasat ar fi putut provoca 
imediat Împuşcături. 

— Vă rog să mă scuzaţi, zise Neale cu grabă. Nu voiam 
decât să explic că îl văd pe acest gentleman pentru prima 
oară. 

— Ceea ce eu trebuie să confirm, adăugă jucătorul, 


86 


politicos. Numele meu este Place Hough şi sper că nu se 
îndoieşte nimeni de cuvântul meu! 

Neale auzise deja de acest vestit jucător de pe Mississippi. 
Şi nu numai el, era limpede că şi ceilalţi trei. Partida continuă, 
iar când Hough împărţi din nou cărţile, Mull se avântă să 
mizeze mult şi pierdu totul. Mâinile lui mari şi păroase 
tremurau. Se uita la Fresno şi la celălalt individ, ocolind 
privirea lui Hough. 

— Eu sânt terminat, spuse scurt şi se ridică. 

Trecu pe lângă Hough şi se postă în spatele lui; apoi, 
cuprins parcă de un acces de furie, îşi scoase revolverul. 
Neale îi apucă mâna, din instinct. 

— Stai! ţipă el. Vrei să împuşti un om pe la spate? Strâns 
puternic de Neale, Mull scăpă revolverul din mână. Neale 
împinse arma cât colo. Fresno sări în picioare. 

— Unde ţi-e capul, Mull? leşi afară, mai bine! 

Toţi ochii se îndreptară asupra lui Mull. Cineva ridică 
revolverul de jos. Bărbatul cu faţa gălbejită întinse mâna 
primind arma. Hough nu se obosi să se întoarcă. 

— Voiam doar să-l prind cu ocaua mică, zise Mull. Îi aruncă 
lui Neale o privire furioasă, îşi smulse mâna şi dispăru cu 
tovarăşii săi în mulţime. 

Jucătorul se ridică şi îşi potrivi mânecile. Gestul îi confirmă 
lui Neale că omul avusese câte un revolver de mici dimensiuni 
în fiecare mână. 

— Văzusem când îşi scotea arma, spuse el. l-aţi salvat 
viaţa... Totuşi, apreciez ajutorul dumneavoastră. Numele meu 
este Place Hough, cum am mai spus. Vreţi să bem un pahar 
împreună? 

— Cu plăcere... Numele meu este Neale. S-au dus împreună 
la bar. 

— Lucrător al căii ferate, dacă nu mă înşel? Se interesă 
Hough. 

— Da, mai de mult. Acum sânt fără ocupaţie. Un zâmbet 
trecător apăru pe figura jucătorului. 

— Benton este şi aşa un teren al naibii de fierbinte, tinere. 

— Ca toate celelalte tabere, remarcă Neale. 


87 


— Am fost la North Plate, Kearney, Cheyenne şi Medicine 
Bow, în perioada lor de glorie, răspunse Hough. Nişte găuri 
diabolice. Dar nici nu se compară cu Benton. Cât despre 
următoarea tabără, ultima spre vest - va fi un adevărat cazan 
de iad. 

— Şi de ce să fie Benton mai rău decât celelalte lagăre? 

— Lucrările sânt acum în plină desfăşurare, iar conducerea 
le grăbeşte prin toate mijloacele. Pentru fiecare muncă, trei 
oameni sânt gata oricând să ia locul celui care o îndeplineşte. 
Din care doi vagabondează, zi şi noapte. Beţi sau morţi. Aur 
cât pofteşti - trenurile aduc aici sute de mii de dolari. Până 
acum, Benton a avut o singură zi de plată, dar aşa ceva eu nu 
am văzut de când sânt! ... Apoi, femeile! 

— Le-am văzut dansând, în sala de alături răspunse Neale. 

— Atunci, nu aţi făcut încă cunoştinţă cu Stanton? 

— Stanton? 

— Beauty Stanton, frumoasa Stanton i se spune. Am 
cunoscut-o acum mulţi ani la New Orleans, pe când era doaro 
fetiţă - încă de pe atunci avea o faimă foarte proastă. Ştia să 
se bucure de viaţă - da, Beauty Stanton. 

Neale nu răspunse în nici un fel. Hough, care se întorsese ca 
să plătească băutura, a fost interpelat de mai mulţi bărbaţi. 
Aceştia doreau să joace poker cu el. 

— Domnii mei, nu am nici cel mai mic chef să vă iau banii. 
Dar nu mă dau niciodată înapoi când e vorba de una mică. 
Neale, vrei să participi şi dumneata? 

Găsiră o masă care tocmai rămăsese liberă. Doi din cei trei 
străini păreau negustori bogaţi sau crescători de vite din 
Missouri, iar cel de-al treilea jucător profesionist. Neale se 
văzu implicat într-un joc deosebit de tare. Nu avea prea mulţi 
bani. Incepu totuşi să câştige, dar nu datorită intuiţiei sale 
superioare, ci pur şi simplu din noroc. Îi intrau mereu cărţi 
bune, câteodată chiar deosebit de bune. După un timp, îşi 
dădu seama că îi veneau asemenea cărţi când împărțea 
Hough şi se întrebă dacă acesta o făcea cu bună ştiinţă. În 
orice caz, câştigă mai multe sute de dolari. 

— Mister Neale, aveţi întotdeauna cărţi atât de bune? 


88 


Întrebă unul din bărbaţi. 

— Ah, bineînţeles, răspunse Neale, care se afla într-o 
dispoziţie excelentă, pe care nu şi-o putea explica. 

— Nu poate fi bătut, spuse cel de-al doilea străin. 

— Noroc la cărţi, ghinion în dragoste, remarcă cel de-al 
treilea. Eu mă retrag. 

Când auzi această din urmă observaţie, Hough îl privi 
cercetător pe Neale. lar Neale îşi pierdu deodată zâmbetul şi 
bucuria. Hough îşi cobori privirea. 

— Faceţi jocul şi renunţaţi la remarci personale, zise el. 
Jucăm poker aici. 

Neale continuă să câştige, dar entuziasmul şi buna 
dispoziţie nu-i reveniră. Un cuvânt întâmplător, rostit de un 
străin, îl rănise cu atâta uşurinţă. Ghinion în dragoste! Ah! La 
ce-i foloseau norocul şi aurul? 

Când se termină jocul, Neale simţea un interes prietenesc 
faţă de Hough, pe care nu şi-l putea defini sau explica; se 
convinsese aproape că norocul lui din acea seară nu fusese 
întâmplător. 

— la să vedem, spuse Hough, consultându-şi ceasul. 
Douăsprezece! La Beauty Stanton petrecerea e probabil în toi. 
Mergem şi noi. 

Neale nu voia să-şi dea pe faţă aversiunea. Nu prea ştia ce 
să spună. În definitiv, nu avea nimic anume de făcut. Îl însoţi 
deci pe Hough. 

Ai fi zis că toată lumea din tripou voia să se mute acum în 
localul de dans. Intrarea părea să fie a unui hotel, cel puţin 
aşa scria pe firma de la intrare. Clădirea arăta mai îngrijit, 
construită din scânduri vopsite, cu mai multe despărţituri, ca 
nişte culise ale unei scene. Era agitaţie mare la uşă; din spate 
se auzea muzică discretă şi râs; existau şi covoare, tablouri, 
scaune comode; localul acesta, indiferent ce destinaţie avea, 
ridica anumite pretenţii. Barul lipsea cu desăvârşire. 

Intrară într-o încăpere mare, plină de oameni care nu aveau 
aparent nici o ocupaţie. Printr-o uşă intermediară, se putea 
arunca o privire în sala de dans. Neale văzu un vârtej nebun, 
multicolor de perechi. Hough îi şopti: 


89 


— Stanton aruncă afară pe oricine e beat. Într-adevăr, 
dansatorii nu erau ameţiţi de alcool; în acest loc de perdiţie, 
acționau cu totul alte stimulente. 

Muzica se opri, iar dansatorii rămaseră pe loc, în grupuri 
sau perechi, toate locurile de pe scaune fiind ocupate. 

— Aha, văd că Ruby te-a remarcat, spuse Hough. Neale nu 
prea înţelese ce dorea să zică jucătorul, văzu totuşi o fată 
îmbrăcată în roşu, care stătea de vorbă cu mai mulţi bărbaţi 
lângă uşă şi care îl măsura pe Neale din priviri. În acel 
moment, o cunoştinţă de-a lui Hough intră în vorbă cu acesta. 

Tânără ar fi atras atenţia în orice adunare. Neale nu o găsea 
nici frumoasă, nici măcar drăguță, dar nu mai reuşea să-şi 
desprindă privirile de la ea. Avea braţele goale, iar rochia îi 
era mult decoltată. Chipul ei se afla în contrast cu roşul aprins 
al buzelor. Avea o faţă rotundă, cu ochi înguşti, negri, 
seducători. Işi aplecă uşor fruntea şi-i zâmbi lui Neale. El 
tresări, lovit ca de un glonţ; rămase țintuit locului, în timp ce 
ea se apropia. Simţi, fără să vadă, că Hough se întorsese 
alături de el. Fata îl apucă de reverele hainei şi îl cercetă. 
Umbre roşii dansau în privirile ei. 

— Îmi place de dumneata! strigă ea. 

Şocul întâmplării îl paraliza total pe Neale. Credea că 
visează. Fata poseda un farmec deosebit. Făptura ei 
răspândea o forţă nouă, necunoscută lui, având efectul unui 
vin greu. 

— Dragule, vrei să dansezi cu mine? întrebă ea, cu capul 
înclinat spre umăr, cu ochii închişi pe jumătate. 

— Nu, răspunse Neale şi o împinse cu blândeţe, dar ferm. 

Păru puţin mirată. 

— De ce nu? Nu ştii să dansezi? Nu arăţi ca un nătâng. 

— Da, ştiu să dansez, replică Neale. 

— Vrei deci să dansezi cu mine? 

Pete roşii apăruseră pe albul obrazului ei. 

— Am spus că nu, repetă Neale. 

Răspunsul o înfurie îngrozitor. Ridică mâna cu toată 
puterea, ca să-i dea o palmă, dar Hough o prinse la timp. 

— Ruby, nu-ţi ieşi din fire, o rugă jucătorul. 


90 


— M-a jignit! strigă ea cu aprindere. 

— Nu, Ruby, tu eşti prea răsfăţată. 

— Răsfăţată, pe dracu’! Nu s-a uitat el după mine şi mi-a 
făcut avansuri? Pe urmă, a vrut să mă jignească. Pentru asta, 
îl pun pe Cordy să-l împuşte. 

— Asta nu o vei face, răspunse Hough şi o trase pe Ruby 
spre însoţitoarea lui, o femeie înaltă, cu păr galben auriu. 
Beauty, fă-o să tacă! 

Femeia cu care vorbise îi şopti câteva cuvinte lui Ruby. Fata 
se întoarse apoi spre Neale: 

— Ce naiba cauţi aici, prostănac mare şi frumos ce eşti! îi 
spuse ea dispreţuitor, întorcându-se la însoțitorii ei. 

Hough râse. 

— Ai grijă, Neale. Se vede că de-abia ai venit la Benton. 
Permite-mi să-ţi prezint pe cea care te-a salvat de la unele 
neplăceri... Domnişoara Stanton - Mister Neale. 

După câte înţelegea, Beauty Stanton îi făcuse un serviciu; 
Neale îi mulţumi. Se purta întotdeauna curtenitor cu femeile, 
ceea ce rar se întâmpla în mediul acela. Beauty era cam la 
treizeci de ani; chipul ei fusese de o mare frumuseţe, 
frumuseţe care nu trecuse decât în parte; avea ochi mari şi 
albaştri; trăsăturile ei respectau rigoarea şi echilibrul unui 
ideal clasic. 

— Unde este Anciliffe? O întrebă Hough pe Beauty. Ea îi 
indică direcţia, iar Hough îi lăsă singuri. 

— Neale, nu te afli prea de mult timp pe aici? îl întrebă 
Beauty, puţin curioasă. 

— Nu s-a văzut? Nu pot uita ce mi-a zis fata. _ 

— Da, am auzit, o minune că nu a fost mai rău. Injură ca un 
soldat. Bărbaţii sânt nebuni după ea. Nu m-ar mira să se 
îndrăgostească de dumneata, pentru că ai respins-o. 

— Să sperăm că nu. 

— Pot să întreb, ce te-a adus la Benton? 

— Întâmplarea, capriciul... Eu caut o... un prieten pierdut, 
răspunse Neale. 

— Nu ai de lucru? Dar dumneata nu eşti un lucrător 
oarecare sau aventurier. Specia asta o cunosc bine. Pe un 


91 


jucător de cărţi îl recunosc de la distanţă. Tot felul de oameni 
se adună pe aici. Dar nu se întâmplă des să apară un tânăr ca 
dumneata în localul meu. 

— Ca mine? De ce? 

— Bărbaţii de aici sânt ca lupii care caută o pradă grasă, 
nişte adevăraţi bandiți pe urmele aurului. Dumneata, în 
schimb, semeni cu prietenul meu Ancliffe. 

— Cine este el? întrebă Neale, politicos. 

— Cine e el? Dumnezeu ştie. E englez şi un gentleman. 
Mare păcat că oameni ca Ancliffe şi ca dumneata se rătăcesc 
pe aici. 

Vorbea cu mare seriozitate, exprimându-se ca o persoană 
cu educaţie. 

În acel moment se întoarse Hough, însoţit de un bărbat 
palid şi zvelt, a cărui îmbrăcăminte şi stil nu erau americane. 
Se prezentă drept Mister Ancliffe. Un bărbat blond, cu figura 
plăcută, interesantă; avea ochi albaştri, obosiţi, privind cu o 
uşoară plictiseală în jur, fără curiozitate sau speranţă. 

— De-abia aţi venit, nu? îi spuse el lui Neale. Este foarte 
amuzant locul, nu găsiţi? 

— În Benton nu apucă nimeni să ruginească, răspunse 
Neale. 

— Atâta timp cât rămâne în viaţă, interveni Miss Stanton. 

— Miss Stanton, din câte se pare, nu acordati muritorilor din 
oraşul acesta simpatic o speranţă de viaţă mai mare de 
câteva zile! zise Neale zâmbind. 

— Zile! Vrei să spui, ore. Îmi fac cruce după ce trece o 
noapte în care nu se scoate un mort din sala mea de dans. Şi 
eu nu vând alcool... Lui Ancliffe i-am salvat viaţa de nouă ori, 
din câte ştiu. Ori şi-a pierdut judecata, ori are chef de un 
glonţ. 

— E vorba de prima variantă, fii sigură, spuse englezul. 

Atunci începu din nou muzica, făcând imposibilă 
conversaţia. Neale întâlni de două ori privirea lui Ruby, care 
dansa; încercă să o ocolească. Hough îi strigă în ureche să fie 
atent la incidentul care se iscase. Un tânăr solid, cu revolver şi 
cuţit la brâu, sărise pe o masă, iar muzica amuţi. Era beat şi 


92 


arăta ca un tânăr muncitor care încearcă să fie luat drept 
desperado. 

— Doamnelor şi domnilor, urlă el, am fost rugat să cânt. 

| se răspunse cu chiote şi huiduieli. Tânărul arunca priviri în 
jur, încercând să se ia la harţă cu cineva. Tensiunea plutea în 
aer. Din asistenţă se aruncă un obiect, care îl lovi în spate. Se 
întoarse pe picioarele lui nesigure, iar în acel moment, mai 
mulţi bărbaţi, probabil special plătiţi pentru asemenea 
prilejuri, au sărit asupra lui; masa se prăbuşi, iar ambițiosul 
cântăreţ s-a văzut prins, apucat ca un sac şi aruncat afară. 
Mulțimea urla de bucurie. 

— Partea rea e că tinerii ăştia se îmbată şi mai rău şi se 
întorc, spuse Miss Stanton. Atunci trebuie să alergăm şi să ne 
ascundem pe unde apucăm. 

— Oamenii dumitale s-au descurcat de minune, observă 
Neale. 

— Am angajat tot felul de indivizi ca să păstreze ordinea. 
Muncitori, foşti şerifi, pistolari şi  neisprăviţi de toate 
categoriile. Irlandezii sânt cei mai buni. Dar nu vor să rămână. 
Am acum aici opt oameni, o adevărată bandă. 

— Mi-e o frică de moarte de ei, dar ce să fac? Fără ajutorul 
lor, nu aş putea conduce localul. Mai devreme sau mai târziu, 
am să-mi găsesc şi eu sfârşitul din cauza asta. 

Neale nu se îndoi de adevărul cuvintelor ei. Era încă o dată 
surprins de seriozitatea cu care vorbea. 

Hough se întoarse spre Beauty: 

— Ruby vrea să facă scandal. 

— Nu! strigă femeia, iar ochii i se aprinseră. Neale observă 
cum Ruby împreună cu un individ solid, cu privire obraznică şi 
înarmat, însoţiţi de un grup mai mare se apropiaseră şi se 
postaseră în apropierea sa. Beauty se duse la ei, o luă pe 
Ruby deoparte şi discută cu ea. 

— Ruby şi-a învins până la urmă supărarea, îi spuse ea lui 
Neale, vizibil uşurată. Îşi cere scuze. Se va întâmpla aşa cum 
ţi-am zis eu: se va îndrăgosti nebuneşte de dumneata! ... E de 
familie bună. Are un cămin unde s-ar putea întoarce, dacă nu 
s-ar ruşina. 


93 


Neale o privi gânditor. 

— Vreau să-i spun câteva cuvinte. 

Beauty o chemă pe Ruby cu un semn discret. 

— Ruby, te-ai prezentat deja acestui gentleman, dar nu atât 
de frumos cât ar fi de aşteptat din partea ta, zise Beauty. 

— |lmi pare rău, răspunse Ruby şi tonul ei lăsa să se 
înţeleagă că ar fi dorit să se împace. 

— Poate am fost necioplit, spuse Neale şi nu am dorit asta. 
Nu pot să dansez, cu nimeni şi nicăieri... Continuă mai încet: 
Dar vreau să-ţi spun altceva. Noaptea asta am câştigat o mie 
de dolari. lţi dăruiesc jumătate, dacă te întorci acasă. 

Fata tresări puternic, ca şi cum ar fi lovit-o cu un cuţit; apoi 
luă o atitudine rigidă. 

— De ce nu te duci dumneata acasă? Răspunse ea. Pe noi 
toţi ne ia dracu', iar cel mai curajos ajunge primul în iad. 

Il ţintui pe Neale cu o privire dură, pe urmă fugi la însoțitorii 
ei şi îi conduse afară. Şocul care schimbase atât de mult 
comportarea lui Ruby se răsfrânse şi asupra lui Beauty 
Stanton. 

— Domnilor, dumneavoastră sunteţi singurii mei prieteni din 
Benton. Acum, însă, trebuie să-mi văd de afaceri. 

Se aplecă la urechea lui Neale şi îi şopti: 

— Domnule, dumneata îţi cauţi sfârşitul. Eşti tânăr... fugi 
acasă! 

Obosit şi îngândurat, Neale se întoarse în camera lui. Era 
trei dimineaţa. Se întreba când dormeau cei care mai 
rămăseseră să petreacă. Se gândi şi la prietenul lui, Larry. 
Adormi cu greu, de-abia în zori. 


94 


Capitolul XIV 


Neale dormi a doua zi până târziu şi se trezi cu aceeaşi 
durere în minte, care îi întuneca fiece zi. Îşi dorise 
singurătatea, iar acum această singurătate îl chinuia. 

— Dacă mă respect cât de cât, trebuie să plec imediat de 
aici, murmură el cu dispreţ. 

Plecând din hotel, auzi fluieratul unui tren. Se îndreptă spre 
gară. 

La Benton veneau acum zilnic două trenuri. Cel ce sosise 
acum era lung şi foarte încărcat. Neale observă săgeata 
indiană, înfiptă deasupra uneia din ferestre. Din vagoanele de 
marfă se descărcau elementele din care urmau să se monteze 
case şi mobile. Benton creşte din zi în zi. Coborâseră doar 
acum cel puţin o mie de persoane, mărind şi mai mult 
aglomeraţia din oraş. 

Deodată, Neale se întâlni faţă în faţă cu Larry King. 

— Red! strigă el. 

— Mă bucur să te văd, răspunse Larry pe vechiul lui ton 
tărăgănat. Dar ce dracu' se întâmplă pe aici? 

Neale îl trase pe Larry din mulţime, singurul lui bagaj era o 
boccea din pânză. 

— Red, când te văd pe tine, mă simt ca un om care s-a 
întors acasă dintre străini. Unde-ţi sânt caii? 

Larry se uită puţin încruntat. 

— Ah, i-am vândut. 

— l-ai vândut! Animalele acelea minunate. 

— Da, la dracu'! Costă bani să circuli pe linia asta, pe care 
noi am construit-o, iar eu nu aveam nici un sfant. 

— Dar de ce... de ce? 

— Mai bine ţine-ţi gura şi să nu mai vorbim de cai! Neale nu 
mai văzuse până atunci umbra aceea cenuşie de pe figura ca 
de bronz a cowboy-ului. 

— Larry, ţi-am mai spus, trebuie să-ţi vii în fire! 

95 


— Ah, cine nu şi-a venit în fire? răspunse Larry. 

— Tu! Să nu minţi. 

— Dacă îmi spui vorbe din astea, atunci bine. Şi acum, ce 
vrei să faci? 

— Am să-ţi dau o bătaie bună, explică Neale nervos - era 
furios pe Larry, dar încă şi mai furios pe el însuşi, deoarece din 
cauza lui îşi pierduse cowboy-ul munca şi caii lui frumoşi. 

Larry luă de bune cuvintele prietenului său şi păru foarte 
stingherit; Neale aproape să râdă cât îl ţinea gura de 
încurcătura cowboy-ului. 

— Din câte îmi închipui, nu fac mare brânză cu pumnii mei, 
spuse Larry. Haide să rezolvăm şi treaba asta. 

— Să te ia naiba, Larry! Doar nu-ți închipui că aş putea să te 
ating? Mă bucur atât de mult să te revăd! Credeam că ai ajuns 
înaintea mea, la Benton. Larry rămase descumpănit, obrajii lui 
roşii se împurpurară şi mai tare, iar sclipirea metalică o ochilor 
lui se îndulci. 

— Am auzit ce colţ de iad e Benton-ul ăsta şi am venit 
încoace. 

Larry îşi încheiase discursul pe un ton mai moale, în schimb 
gestul cu care îşi ridică centura era mult mai elocvent decât 
vorbele. 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu! la te uită cine vine! 
strigă el deodată. 

Neale se întoarse şi văzu un bărbat în haine de piele, înalt 
de statură şi cu mers specific munteanului. 

— Slingerland! 

Trapper-ul se repezi spre ei cu braţele deschise, iar figura 
lui bronzată radia de bucurie. 

— În sfârşit, băieţi! Eram sigur că ne vom reîntâlni într-o zi. 

Îşi strânseră mâinile cu multă căldură. Neale ar fi vrut să 
spună ceva, dar avea un nod în gât. Zâmbetul lui Slingerland 
dispăru şi el. 

— Băieți, întâmplarea aceea m-a dat gata, zise Slingerland 
răguşit. Vă jur, un an întreg nu am lăsat-o singură pe Allie şi 
apoi, prima oară... ea m-a silit să plec de acasă - şi când m- 
am întors, am găsit casa arsă... şi Allie nicăieri. Nu, asta nu au 


96 


făcut-o pieile roşii, ci oamenii aceia de nimic din California! 
Am plecat pe urmele lor. Apoi a venit o furtună teribilă. Nu a 
mai rămas nici o urmă, a distrus totul! M-am întors la cursele 
mele din munte. 

— Şi cu Allie ce s-a întâmplat? şopti Neale. Slingerland se 
uită într-o parte. 

— Dumneata, Larry, ştii cum era Allie! 


— Da, ea nu ar fi putut supravieţui mai mult de o zi, 
răspunse Larry.. 


97 


Capitolul XV 


După ce Neale îşi pierduse şi ultima speranţă, rămânând 
doar cu dorinţa să se răzbune, cei trei prieteni se sfătuiră ce 
aveau de făcut. Slingerland renunţase între timp la cursele lui 
şi vâna bizoni, pentru a aproviziona cu carne proaspătă pe 
muncitori şi soldaţi. Neale şi Larry au hotărât, fără ezitare, să 
părăsească oraşul împreună cu Slingerland. 

În drum spre Omaha, vânătorul se interesă dacă Neale şi 
Larry trecuseră din nou pe la locul masacrului, în căutarea 
aurului lui Horn. Neale uitase de aur cu desăvârşire. Plănuiră 
ca, în momentul când şantierele căii ferate ajungeau în zona 
deluroasă, să scoată aurul din ascunzătoarea lui. 


Înainte de a ajunge la tabăra următoare, văzură din tren 
indieni şi bizoni. 

— Nu prea îmi convine ce se întâmplă, le explică 
Slingerland. Cu indienii eram prieten. Acum însă, de când am 
venit în câmpie şi împuşc bizoni pentru albi, s-au întors 
împotriva mea, ştiu bine. Şi eu am fost întotdeauna de părere 
că bizonii sânt ai indienilor. Vă jur, dacă nu aş fi văzut că linia 
ferată înseamnă sfârşitul pentru indieni şi pentru bizoni, nu aş 
fi făcut-o. 

Era miez de noapte când au ajuns la ţinta călătoriei lor. Ce 
linişte, în comparaţie cu Benton! Neale se bucura că scăpase 
din iadul de acolo. 

Neale şi Larry şi-au petrecut noaptea în cortul lui 
Slingerland. A doua zi, trapper-ul pregătise caii de drum, dar, 
din cauza indienilor aflaţi prin preajmă, au considerat că este 
preferabil să aştepte trenul cu muncitori şi să iasă în teren 
deschis sub protecţia acestuia. 

În sfârşit, a fost gata de drum şi trenul cu cele câteva 
vagoane şi cincizeci de muncitori. Cei trei au mers călare, 
paralel cu trenul; la câteva mile se afla şantierul de nivelare. 
Vechiul interes al lui Neale pentru această muncă se trezi 

98 


involuntar, cât ar fi vrut el să se împotrivească; dar iubirea lui 
pentru calea ferată era la fel de lipsită de speranţe ca şi alte 
lucruri din viaţa lui. 

Muncitorii erau oameni aleşi pe sprânceană, numai foşti 
soldaţi, iar printre ei mulţi erau irlandezi; indiferent că dădeau 
la lopată sau cărau traverse, armele le aveau întotdeauna la 
îndemână. 

— Să mă ia dracu’, dacă nu e chiar vechiul meu prieten, 
Neale! se auzi o voce cunoscută. 

Era însuşi Casey, cu zâmbetul şi pipa lui atât de bine ştiute. 
Neale se bucură, deşi de fapt îi venea greu să se întâlnească 
cu vechii lui şefi sau colegi. L-ar fi durut imens să dea ochii cu 
generalul Lodge sau cu vreunul din ingineri, care îi 
prevestiseră un viitor atât de strălucit. Shane şi McDermott, 
alte vechi cunoştinţe se aflau şi ei în grupul de muncitori. 
Văzându-şi vechii tovarăşi de la măsurători, melancolia lui 
Neale spori şi mai mult. 


Slingerland observă curând primii bizoni. Studie mai întâi cu 
mare atenţie terenul uşor vălurit din jur, ca nu cumva să-i 
surprindă indienii, apoi plecă împreună cu Neale şi Larry şi cu 
alţi doi oameni - Brush şi un irlandez numit Pat - care trebuiau 
să scoată pielea de pe bizoni, să taie carnea în bucăţi şi să o 
încarce în vagoanele ce urmau să sosească mai târziu. 

Slingerland se apropie de bizoni, fără ca ei să se sperie 
vizibil; apoi, câţiva viței roşcaţi de la marginea turmei au 
început să se agite. Atunci, greoi, turma a început să se pună 
în mişcare, ridicând un nor uriaş de praf. Se auzea tunetul 
copitelor. 

— Haideţi! strigă Slingerland. 

La prima împuşcătură a trapper-ului, turma o luă la goană 
nebună. Trebuia acum să meargă cât mai repede, rămânând 
în preajma turmei, să aleagă teren drept, de pe care să poată 
trage şi să asculte ordinele lui Slingerland. Neale se repezi 
unde era praful mai gros şi un zgomot de nedescris. Vântul îi 
flutura pe la urechi, praful aproape îl sufoca, dar goana îi 
oferea o plăcere cum nu mai simţise de mult. 


99 


Deodată crezu că îl vede pe Slingerland prin ceața de praf, 
traversând spre el. Işi opri calul. Slingerland se apropia într- 
adevăr în mare viteză de el, făcându-i semne largi cu braţele. 
Se apropia acum şi Larry, foarte agitat. Ceva nu era în regulă. 
Apoi Larry îi indică o direcţie cu degetul. 

Neale simţi un fior rece. La câteva sute de metri în spatele 
lor se vedea o ceată de sioux-i galopând într-un nor de colb. 
Se aflaseră probabil la pândă undeva, în apropierea turmei de 
bizoni. 

Larry măsură din priviri distanţa care îi separa. 

— Trebuie să mergem cât mai tare! Bubuiturile de copite 
ale bizonilor dispărură curând. 

Au pornit-o şi vânătorii, uitându-se din când în când peste 
umăr. Neale distingea, undeva la distanţă, fumul locomotivei; 
era convins că indienii - pe jumătate goi, împodobiţi cu penele 
şi culorile lor de război, călărind aplecaţi pe mustangi - 
câştigau teren. 

Neale observă primul nor alb de fum din flinta şefului. 
Urmară mai multe împuşcături, greşind ţinta cu mai mulţi 
metri. 

— Dracii ăia au nimerit calul lui Pat! Se auzi deodată Larry. 

Irlandezul căzu împreună cu calul la pământ, se rostogoli de 
mai multe ori şi rămase nemişcat. 

— L-au atins! strigă Neale. 

— Dă bice la cal! îl sfătui cowboy-ul, extrem de îngrijorat. 

Indienii se apropiau tot mai mult. Neal şi Larry începură şi ei 
să tragă cu armele Winchester pe care le aveau, dar era 
extrem de greu să ocheşti, din şaua calului în plin galop. 
Aplecat mult în şa, Neale dădea pinteni calului său, care din 
fericire asculta de comenzile călăreţului, fiind iute şi odihnit. 
Slingerland se apropiase destul de mult de tren; Brush părea 
şi el ieşit din pericol, urmărirea limitându-se acum la Neale şi 
Larry. 

__ Soldaţii irlandezi începură să tragă şi să strige cât puteau. 
In mare viteză au sărit de pe cai, fiind ajutaţi de zâmbitorul 
Casey să se suie în tren, în timp ce gloanţele izbeau pereţii 
vagoanelor. Locomotiva emise un fluierat şi trenul se puse în 


100 


mişcare, parcă în ciuda indienilor. 

Când îşi reveni puţin, Neale cercetă locul în care se afla: 
vagonul avea o formă ca de şlep, cu o platformă dreaptă şi 
pereţi laterali de patru picioare înălţime, din lemn de stejar, 
prin care gloanţele nu treceau. In afară de Neale şi de Larry, 
mai erau o jumătate de duzină de soldaţi, care trăgeau prin 
ambrazuri special amenajate în urmăritorii lor. Indienii se aflau 
foarte aproape de vagoane; făceau acrobație pe caii lor, 
ferindu-se de focul soldaţilor şi trăgând şi ei, din cele mai 
bizare poziţii. Un plumb lovi marginea de lemn a vagonului, iar 
câteva aşchii îl atinseră pe Neale la faţă, dovadă că indienii 
reprezentau încă un pericol real pentru fortăreaţa pe roţi. 

Deodată, trenul se zgâlţâi puternic şi se opri în loc. 

— lar au blocat şinele, fir-ar să fie! Comentă Casey, calm. Mi 
s-a stins pipa, Sandy, ia dă-mi un chibrit. 

Locomotiva scoase două fluierături stridente. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Neale. 

— E pentru cei din primul vagon, trebuie să se caţere peste 
locomotivă şi să înlăture blocajul de pe şine, răspunse Casey. 

Atacul indian se concentra acum asupra locomotivei, cu 
intenţia să provoace deraierea trenului, sau să-l omoare pe 
mecanic. 

Casey îl trase pe Neale înapoi în vagon. 

— Nu risca! îi mormăi el. Mai bine ţi-ai căuta un loc şi ai 
trage şi tu. 

— Am rămas fără cartuşe, răspunse Neale şi se întinse pe 
podeaua vagonului. 

Casey îşi aprinse pipa, puse din nou mâna pe armă şi ochi 
un indian. Exact când apăsa pe trăgaci, trenul se puse iarăşi în 
mişcare. 

— Am greşit ţinta! Mecanicul ăla nenorocit face pe îngerul 
păzitor al indienilor! ... Trageţi băieţi, ce aşteptaţi? Shane, tu 
ce faci acolo? 

— Cum să trag, am ochii plini de sânge! Neale se târî până 
lângă irlandez. 

— Te-au rănit, omule? la să văd! 

— Doar o zgărietură, nu-i nimic. 


101 


Neale văzu rana, chiar deasupra arcadei. Sângele curgea în 
abundentă şi îi improviză un bandaj. 

— Dă-mi mie flinta dumitale. 

— Mulţumesc frumos, tinere. Mi-a trecut. Ce vrei, să mă 
spurce Casey toată viaţa? Nuuu. E dat în măsa, Casey ăsta! 

Shane se întoarse la postul său. Aceşti bătrâni soldaţi, 
aceşti irlandezi muncind cât şapte, gata oricând însă să pună 
mâna pe armă şi să se apere, ei erau adevărații constructori ai 
lui Union Pacific. 

Shane îşi pierdea glasul tot mai evident, mâinile îi tremurau 
pe flintă, dar trăgea fără încetare. Sângele i se prelingea pe 
obraz. 

Indienii nu au mai găsit alt prilej să blocheze linia. Atacul 
indian era acum mult mai potolit şi aproape dezlânat. 

— Ah, exclamă Casey, azi am fost mai bun decât tine, Mac. 

— Dar de unde, răspunse McDermott, eu am împuşcat 
douăzeci şi nouă de indieni. 

— lar eu treizeci. Mac, având în vedere că sânt cincizeci în 
total, eşti un mincinos fără pereche. 

Trenul se apropia de Medicine Bow. Impuşcăturile încetară. 
Neale se ridică în picioare şi îi văzu pe indieni retrăgându-se. 
Rândurile lor nu păreau prea tare rărite. 

— Mac, dar câţi indieni a doborât Shane? 

— La dracu’, nu prea vrea să deschidă gura, răspunse 
McDermott. Shane! 

Neale deveni brusc atent, simțind că irlandezul vorbea 
acum serios. Shane zăcea pe podeaua vagonului, iar mâinile 
lui însângerate ţineau strâns flinta. Casey îl atinse uşor pe 
umăr. 

— Shane, bătrâne, spuse el trist. 

II întoarse cu faţa în sus şi îi încrucişă braţele. Shane îşi 
îndeplinise ultima lui misiune pentru Union Pacific. 


102 


Capitolul XVI 


Neale, Larry şi Slingerland plănuiau ca la sfârşitul toamnei 
să meargă la vechea tabără a lui Slingerland, iar apoi să 
aducă aurul, dacă reuşeau să găsească ascunzătoarea lui 
Horn. Larry avea de gând să se întoarcă la Benton mai întâi, 
iar Neale, neştiind încotro să se îndrepte, se hotărî să nu-l 
scape pe cowboy din ochi. Schimbul de cuvinte pe care l-a 
avut la despărţire cu Slingerland i-au reconfirmat lui Neale cât 
de necesare erau aceste precauţii. 

— Fiule, aici la Medicine Bow am întâlnit un tip care susţine 
că Larry e un văcar nelegiuit din nordul Texas-ului. 

— Nelegiuit? 

— Vroia probabil să spună că e un erou din aceia care pun 
imediat mâna pe revolver. 

— Fereşte-te să nu te audă Reddy, îi răspunse Neale. Eu 
însă am bănuit întotdeauna că lucrurile nu sânt chiar în regulă 
cu el. 

— Benton e un loc periculos pentru Cowboy, continuă 
Slingerland preocupat. Şi, fiule, nici pe tine nu m-aş bizui chiar 
sută la sută. 

— Reacţionez şi eu funcţie de situaţie, răspunse Neale 
scurt. Rămâi cu bine, prietene. Şi dacă mai ai nevoie de noi la 
vânătoare de bizoni, dă-ne de ştire. Insă dacă se poate, fără 
piei roşii... 

Trenul ajunse la Benton după lăsarea întunericului. Viaţa de 
noapte era în toi. Mulțimea se grăbea pe străzi, de peste tot 
se auzea zgomotul orchestrelor. Au găsit camere de închiriat, 
tot în vechiul loc unde trăsese Neale prima oară, hotelurile 
mai arătoase fiind pline. 

— Şi acum, ce facem? spuse Neale, mai mult pentru sine. 

— Mâncăm! răspunse Larry. Neale privea încruntat în gol. 

— Devii melancolic, tinere domn, comentă Larry îşi aşeză 
mâinile pe umerii lui Neale. Prietene, hai să dăm o raită prin 

103 


Benton, iar după aceea ne adunăm de pe drumuri şi ne luăm 
de muncă. 

— Nu, eu nu mai sânt bun de nimic, răspunse Neale cu 
amărăciune. 

— Asta e curată laşitate! Nu mai eşti bun de nimic? Ţi s-a 
terminat viaţa? 

— Da, ăsta-i adevărul, Reddy, zise Neale cu profund dispreţ 
faţă de propria lui persoană. Dar el nu-i valabil şi pentru tine. 

— Trist lucru, băiete, răspunse Larry, ignorând ultimele 
cuvinte ale lui Neale. Speram că ai să-ţi revii după pierderea 
lui Allie. 

— Reddy, aş fi vrut ca glonţul care l-a lovit pe Shane să mă 
fi lovit pe mine. Nu te uita aşa. Când ne fugăreau indienii, am 
călărit cât puteam, ca şi cum mi-aş fi iubit viaţa. Nu era însă 
decât laşitate... M-am săturat de jocul ăsta! 

A doua zi dimineaţă, se întâlniră în drum spre micul dejun 
cu un tânăr, a cărui figură bronzată i se părea vag cunoscută 
lui Neale. Faţa tânărului se lumină când îl văzu. 

— Neale! Te-am căutat ca pe un ac într-un car cu fân. Neale 
nu reuşea să-şi amintească cu cine are de-a face; de altfel, 
orice fapt legat de calea ferată îi părea acum nesuferit. 

— Nu mă dumiresc cine eşti, răspunse el. 

— Pun pariu că Larry îşi aduce aminte, spuse omul, 
zâmbindu-i cowboy-ului. 

— Desigur. Te numeşti Campbell şi lucrezi cu Baxter. 

— Nici că se poate mai adevărat. 

— Îşi strânseră mâinile. 

— Da, cred că te recunosc şi eu, spuse Neale. M-ai căutat? 

— Să nu mă întrebi cum! răspunse Campbell şi îi întinse lui 
Neale o scrisoare. 

Neale o citi în grabă. Baxter îl invita să vină de îndată să 
muncească. Cuvintele sunau a ordin, iar inima lui Neale 
începu să bată puternic. Larry citi şi el scrisoarea, peste 
umărul prietenului său. 

— Mă aşteptam la aşa ceva, nu scăpa ocazia, du-te! strigă 
Larry. 

Neale clătină încet din cap. Campbell făcu un gest nervos 


104 


din mână. 

— Neale, trebuie să-ţi spun că... te aşteaptă mai mult decât 
vechiul post! 

— Ce înseamnă asta? 

— Inginerii au dat la vest de Benton peste un obstacol. Un 
loc păcătos. Erai împreună cu Henney când ai măsurat 
sectorul respectiv, e plin de curbe şi pante. Lucrările s-au 
împotmolit acolo. Baxter a zis de mai multe ori „Trebuie să-l 
rechemăm pe Neale!” 

Neale cugetă un moment, apoi zise: 

— Îi mulţumesc lui Baxter pentru părerea lui despre mine; 
îmi pare rău, dar nu pot să vin. 

— Bine, Neale. Am să trimit mesajul tău. Dar poţi să fii sigur 
că am să mă întorc, spuse el, plecând pe drumul său. 

— Neale, să mori de râs! Fără tine nu pot construi calea 
ferată! Comentă Larry. 

— Ai auzit că nu vreau. 

— Da, am auzit, dar ai să te duci, chiar dacă va fi nevoie să 
te leg fedeleş şi să te duc în şa până acolo. 

Neale tăcu. Încă un cuvânt şi s-ar fi trădat faţă de prietenul 
lui. 


A doua zi, Campbell îi aştepta în acelaşi loc. Pulsul lui Neale 
deveni mai grăbit. 

— Am ştiri pentru tine de la şef. 

Larry îşi potrivi centura cu revolvere, iar ochii îi sclipiră. 

— Îţi cere - ca serviciu personal - să-i faci o vizită, continuă 
Campbell. 

— Generalul Lodge! exclamă Neale, simțindu-se cuprins de 
o căldură plăcută. 

— Da! Vii cu mine? 

— Cred că nu am de ales, răspunse Neale. 

Nu avea sentimentul că luase o hotărâre. Trebuia să 
meargă, ceea ce nu însemna că urma să-şi reia vechea 
muncă. 

Larry îi pregăti geanta lui de voiaj. S-au grăbit să-şi ia micul 
dejun, ca să poată prinde cursa de muncitori. Campbell s-a 


105 


suit primul în vagon. 

— Hai cu noi, Larry, spuse el. 

— Da, haide şi tu, interveni şi Neale. 

— Ah, eu vreau ca tu să ajungi mare şi să se construiască 
linia ferată şi cred că e mai bine dacă stau deoparte. 

Ochii albaştri, luminoşi ai lui Larry priveau cu căldură la 
prietenul său. 

— În câteva zile sânt iar înapoi, Larry. 

— Nu, nu, dragul meu, rămâi acolo. 

— Am renunţat la postul meu şi cu asta, basta! Poate le voi 
da ajutor... o zi, pentru şeful. Dar... 

— Dacă ţii la mine câtuşi de puţin, te întorci la munca ta. 
Neale căzu pe gânduri, apoi zise: 

— Dacă ţin la tine? N-o să fie bine de tine aici, rămas de 
unul singur. 

— Ei şi dacă rămâi, ne ducem amândoi pe copcă. Aşa mi-e 
mie dat, să mă ia dracu' - probabil că m-a luat de mult - dar 
ce-are asta de-a face cu tine? 

— În doi merge mai uşor, încercă Neale să glumească. De 
fapt, Larry îl îngrijora cu adevărat. 

— Ascultă-mă, Neale. Dacă-ţi începi din nou munca, poţi să 
vii mereu încoace să mă vizitezi. Dacă ratezi şansa asta, 
însă... 

— Ei bine! se interesă Neale scurt. 

Se vedea cât de mare este tensiunea prin care trece Larry. 
În el se dădea o luptă aprigă. Se destinse apoi, brusc: 

— Tinere, când ai să te întorci la mine, am să fac curăţenie 
generală în sala de dans a lui Beauty, numai ca să ai puţină 
distracţie. 

Tabăra în care fusese adus Neale se situa la oarecare 
distanţă de şantier, într-o mică vale cu un râu. Perete în 
perete cu o veche şi masivă cabană se afla o clădire joasă şi 
mare, din scânduri şi pânză de cort; jur împrejur erau 
răspândite un mare număr de corturi. Se vedeau şi soldaţi de 
serviciu, iar alţii se foiau încolo şi încoace. 

Baxter îl întâmpină în pragul clădirii, cu o afecţiune 
deosebită. 


106 


— Şeful vrea să stea de vorbă cu tine. Vino înăuntru! Era o 
încăpere mare, plină de fum, zgomot şi oameni, mese şi hârtii. 
Lângă pereţi se aflau pregătite arme, în vederea unui eventual 
atac. Cineva i se adresă lui Neale, dar nu distinse cine. Toate 
figurile pe care le vedea în treacăt păreau învăluite într-o 
ceaţă; citea în ele curiozitate şi interes. Baxter îi puse apoi o 
mână pe umăr. Se-afla chiar înaintea generalului Lodge. 
Acesta arăta mai bătrân şi mai sever decât îl ştia Neale. Se 
ridică în picioare şi îi întinse mâna tânărului inginer, zâmbind: 

— Vino cu mine. 

Generalul îl conduse într-o încăpere alăturată, mult mai 
mică. Mobilierul era fără îndoială făcut de indieni. 

— Neale, m-ai lăsat la ananghie când ţi-ai părăsit postul. Ai 
fost mâna mea dreaptă. 

— Generale, comedia cu comisiile mă înfuriase teribil, 
răspunse Neale nesigur. Fapta lui i se părea acum o ofensă la 
adresa şefului său. Munca mea a fost denigrată şi distrusă! 

— Faţă de problemele prin care am trecut eu, asta nu-i 
nimic! Datoria dumitale ar fi fost să strângi din dinţi şi să 
munceşti mai departe. Cinci mile nu înseamnă nimic, chiar 
nimic. 

— Mi s-a părut un lucru foarte important, se bâlbâi Neale. 

— De ce nu ai tratat incidentul ca pe oricare altă dificultate 
tehnică - cum ar fi, de exemplu, o măsurătoare? 

— Cred că am procedat ca un laş. 

— Neale, ce ai făcut între timp? Neale lăsă capul în jos. 

— Ai mers dintr-o tabără într-alta, dintr-o localitate într-alta, 
ai jucat, ai băut, aşa-i? 

— Spre ruşinea mea trebuie să recunosc că în ultima vreme 
nu am făcut altceva, răspunse Neale. 

— Ar trebui să-ţi fie ruşine. Un om cu înţelepciunea, curajul, 
calităţile dumitale. Nimeni din subordonații mei nu are şanse 
aşa mari ca dumneata. Dacă ai fi rămas, ai fi fost acum şeful 
statului meu major... în loc să te preocupi de bogăţie şi 
carieră, dumneata stai prin taberele acelea nenorocite, cu 
băutura şi cu cărţile. 

Generalul se apropie de el şi îi puse o mână pe umăr: 


107 


— Fiul meu, poate am fost prea aspru cu tine. Dar te întreb 
acum: vrei să-ţi reiei lucrul? Vrei să te întorci la noi şi să rămâi 
în preajma mea, până la terminarea liniei? 

— Da, Sir, mă întorc, răspunse Neale cu vocea gâtuită de 
emoție. 

— Aşteaptă aici până te chem, îi spuse generalul, ieşind din 
încăpere. 

Câteva secunde mai târziu, uşa din spatele său se deschise, 
iar apoi se închise din nou, aproape fără zgomot. Neale simţi 
însă că în cameră se petrecuse o schimbare deosebită. Se 
întoarse cu repeziciune. 

La celălalt capăt al încăperii domnea semiîntunericul, văzu 
totuşi silueta firavă a unei fete sprijinindu-se cu spatele de 
uşă. Vedenia chinuitoare a viselor sale! Incurcat şi fără glas, 
Neale tremura din tot corpul. Forma se mişcă, se apropie de 
el. Vocea ei îi străpunse inima ca un pumnal ascuţit. Crezu că 
şi-a pierdut minţile. 

— Neale! strigă vocea aceea dulce. Eu sânt, Allie... Allie... 
Allie a ta! 


108 


Capitolul XVII 


Neale avea sentimentul că se trezise într-o altă lume, de 
fapt într-un adevărat paradis. Un obraz cald şi umed se lipise 
de al său, mâinile ei mici se agăţau de el. 

— Allie - nu ai murit! şopti el. 

— Sânt cea mai vie fată pe care ai văzut-o vreodată, spuse 
ea, râzând cu veselie. 

Timpul care trecuse, cu toate suferinţele, părea să-i fi sporit 
şi mai mult graţia şi frumuseţea. 

— Neale, mi s-a povestit că ai renunţat la munca ta şi că nu- 
ţi merge bine, îi zise ea cu amărăciune. 

— Da, Allie Lee, te-am iubit atât de mult - când te-am 
pierdut, am devenit indiferent... 

— Eşti. 

— Allie, o întrerupse el, nu vorbi despre mine! ... Nici nu m- 
ai sărutat! Sărută-mă acum! Vreau să simt că trăieşti şi că mă 
mai iubeşti. 


— Intră, strigă Neale. ` 

Cel care bătuse era generalul Lodge. Il cercetă pe Neale cu 
zâmbetul lui, care îi mai domolea asprimea şi păru surprins. 

— Neale, eşti cu totul alt om! 

— lată motivul! râse Neale, arătând spre Allie, care se 
îmbujorase. 

— Fiul meu, nu a trebuit să joc cartea aceasta pentru ca tu 
să te întorci la munca ta. 

— Dacă aţi fi făcut-o! 

Allie se ridică, eliberându-şi mâna dintr-a lui. 

— Probabil aveţi de discutat, zise ea timid şi se strecură 
afară din încăpere. 

— O fiinţă fermecătoare, Neale. Ne-am îndrăgostit cu toţii 
de ea. A apărut într-o noapte - a cerut ajutor şi a întrebat de 
dumneata. Nu vorbeşte prea mult. Ştim numai că este fata pe 

109 


care ai salvat-o în munţi şi că a scăpat din captivitate. Se 
ascunde, zi şi noapte. Şi tace. Probabil, îi e teamă de cineva 
anume. 

— Da, aşa este, răspunse Neale serios. 

Apoi îi spuse istoria lui Allie, în câteva cuvinte. 

— Ciudată poveste, zise generalul. Şi ce ai de gând să faci? 

— Am s-o ţin ascunsă aici. Înconjurată de armată, cred că 
se află în cea mai mare siguranţă posibilă! 

— Desigur. Dar nu se ştie ce se poate întâmpla. Dacă am 
putea să o ducem la Omaha... 

— Nu, nu, răspunse Neale, aproape vehement. Nu suporta 
ideea să se despartă din nou de Allie, după ce de-abia se 
întâlniseră. În plus, putea oricând să-şi facă apariţia în scenă 
tatăl fetei. Gândul acesta îi inspira o teamă nelămurită. 

— Înţeleg sentimentele dumitale. Nu-ţi face nici o grijă 
Neale. 

Neale schimbă vorba: 

— Înţeleg că a apărut un obstacol în construcţia liniei! 

— Ne-am împotmolit. Este vorba de o problemă tehnică a 
cărei rezolvare o sper - o aştept din partea dumitale. 


Neale ieşi afară. Culoarea lucrurilor, senzaţia dată de 
adierea vântului zgomotul oamenilor şi al cailor, totul se 
schimbase în jur, aşa cum şi el însuşi trecuse printr-o 
transformare. Generalul Lodge găsise cuvintele potrivite - un 
alt om şi o altă lume. 

Se duse la şantier, plimbându-se printre muncitori, şiruri de 
vagoane, grămezi de şine şi traverse. Păreau să pună 
stăpânire pe fiinţa lui. Ajunse apoi la ultimele traverse 
aşezate, nefixate încă, pe zona care fusese numai nivelată, 
apoi ochii lui ageri descoperiră obstacolul. Stabili imediat ce 
se întâmplase şi ce soluţii se încercaseră. Câtă muncă risipită 
degeaba la construirea acestei căi ferate! Străbătu zona în 
toate direcţiile, prin nisip, traversă o prăpastie, peste blocuri 
stâncoase; distanţa era cam de o jumătate de milă, însă 
capcanele abundau. Gâfâia şi transpirase, dar şi aceasta făcea 
parte din noua lui bucurie. Reuşi să înţeleagă deplin structura 


110 


topografică a regiunii. Metoda prin care Neale ajungea deseori 
la rezultate foarte bune era aceea a devierii cursului râurilor. 
Într-un târziu, descoperi şi de data aceasta o soluţie pentru 
problemă. 

După-amiaza, aproape de înserat, obosit şi murdar, îşi făcu 
apariţia în încăperea vastă a birourilor. Generalul Lodge se 
plimba nervos, mestecându-şi trabucul; Baxter stătea aplecat 
asupra unor schiţe, iar pe figura lui se citea oboseala; 
colonelul Dillon, Campbell şi mulţi alţi tineri erau şi ei de faţă. 

— E minunat să te poţi apuca din nou de muncă! exclamă 
Neale. 

Baxter îşi ridică privirea. Generalul Lodge îşi aruncă 
trabucul, cu un gest care trăda speranţa şi o undă nouă de 
energie în fiinţa lui obosită, dar nu înfrântă. 

— Ai găsit obstacolul peste care am dat? întrebă Baxter 
încet. 

— Nu, răspunse Neale. 

— Aha! Mâine am să te conduc eu într-acolo. 

— Nu, nu am reuşit să găsesc obstacolul, Baxter, bătrâne... 
din simplul motiv că el nu există. 

— Tinere, dumneata ai băut ceva, spuse Baxter, roşindu-se 
la faţă. Ochii dumitale sânt odihniţi, spiritul ţi-e tânăr, totuşi 
nu ai dreptul să iei atât de uşor greutăţile... nu... nu... 

— Eu totuşi o fac! 

Baxter se ridică. Mâinile lui tremurau, încercând să ridice o 
hârtie de pe birou. 

— Te cunosc de multă vreme. M-ai chinuit de multe ori. Eşti 
tânăr... Nu-ţi dai seama în ce hal m-a adus problema asta. Nu 
am avut pe nimeni care să mă ajute, iar eu am îmbătrânit. 
Dacă ştii o ieşire, te rog să vorbeşti! 

Baxter îmbătrânise cu adevărat. 

— Ascultă-mă, spuse Neale. O jumătate de milă sub locul 
unde v-aţi împotmolit, schimbăm cursul râului... Schimbăm şi 
cursul liniei, adăugăm o serpentină şi obţinem astfel o pantă 
mult mai mică de nouăzeci de picioare la milă. Apoi se 
întoarse spre generalul Lodge. Sir, Baxter are prea multe pe 
cap, nu ar fi avut cum să le rezolve pe toate... Mâine 


111 


continuăm munca. 

— Totuşi, Neale, dumneata ai fost pe teren fără nici un 
instrument, zise şeful, cu îndoială. 

— Nu am avut nevoie de instrument. 

— Eşti sigur, fiul meu? Problema asta ne-a dat multă bătaie 
de cap. Ceea ce ai spus pare prea simplu. 

— Dacă sânt sigur? strigă Neale vesel. Priviţi figura lui 
Baxter! 

Mimica bătrânului inginer era, într-adevăr, sugestivă. 


În acea seară, Neale a fost înconjurat de atenţia tuturor. 
Şeful, inginerii săi, ofiţerii şi soțiile acestora s-au întrecut în a 
sărbători reîntoarcerea lui Neale la lucru. In veselia generală, 
Allie nu a scos mai mult de câteva cuvinte... Profitând de un 
moment când atenţia nu era îndreptată asupra lor, s-au 
strecurat în cabană, chiar în camera ce fusese martoră a 
reîntâlnirii lor. 

Stăteau în faţa geamului deschis, mână în mână, privind 
spre valea cufundată în linişte. Luna plină despărţea noaptea 
în fâşii de lumină argintie, alternând cu zone întunecoase. 

— Promite-mi, iubitule, că nu-ţi vei mai părăsi niciodată 
munca. 

— Da, îţi promit. 

— Indiferent ce se întâmpla cu mine. Trăiesc, sânt 
sănătoasă şi în siguranţă... şi îţi aparţin. Dar se pot întâmpla 
atâtea - nu ştii niciodată; nu trebuie să fie neapărat vorba de 
Durade şi de bandiții lui. Întreaga viaţă de aici, din sălbăticie 
este nesigură şi plină de primejdii. Promite-mi, deci, că 
indiferent ce se întâmplă, rămâi la linia ferată. 

— Şi asta promit, răspunse Neale răguşit. Dar mă 
nelinişteşti. Tu te temi - te temi pentru siguranţa ta? 

— Nu, nu, absolut deloc, protestă ea. 

— Soarta nu ar putea fi atât de crudă! Să alungăm 
gândurile negre! 

— Da, să nu ne mai gândim la asta Neale, nu ţi-aş fi pretins 
să-mi faci promisiunea, dacă nu mi-aş fi dat seama de căile 
ce-ţi stau deschise. Sânt atât de mândră de tine! Intr-o bună zi 


112 


vei fi cineva. 

— Dacă eşti mândră de mine - de ce nu m-ai răsplătit? 

— Eu? Cum să te răsplătesc? 

— Draga mea! Nu vrei să mă săruţi? 

Seriozitatea încântătoare a lui Allie făcu loc unui zâmbet. 

— Tu vorbeşti de răsplată. Sărutările mele îţi aparţin ţie, 
toate. Dar ele nu sânt o răsplată. 

— Aşa este... Ascultă-mă, Allie. Pentru un singur sărut de-al 
tău, de ar trebui să mă plătesc pentru el, aş fi în stare să fac 
terasamentul cu mâinile goale, aş aşeza fiecare traversă, aş 
bate fiecare cui! 

— Neale, vorbeşti ca un copilandru. Da, cred că ţi s-a urcat 
puţin la cap. 

— Desigur, Allie. Chipul tău - chipul tău în lumina lunii. 


113 


Capitolul XVIII 


Neale dormea într-unul din corturi. Când s-a trezit se făcuse 
deja ziuă şi se auzea un zgomot strident. Câteva secunde nu a 
putut distinge ce se întâmpla; îl cuprinse apoi un fior; sunetul 
venea de la o trompetă. Urmă un amestec de multe voci şi 
tropăitul soldaţilor. 

Îşi trase repede cizmele şi haina şi ieşi afară, unde domnea 
o mişcare vie, dar în conformitate cu un plan bine ştiut şi 
executat de toţi. Neale se interesă la un soldat ce se întâmpla. 

— Pieile roşii, naiba să-i ia - au venit înainte de micul dejun! 
răspunse el supărat. 

Primul lui gând a fost la Allie, simțind cum i se strânge 
inima. Se uită în toate părţile, nu existau însă semne că 
lagărul s-ar afla sub atac în acel moment. Se apropie de un 
grup mai mare, în care erau şi generalul Lodge şi colonelul 
Dillon. 

— Bună dimineaţa, Neale! spuse şeful, întunecat. lar avem 
de furcă! Colonelul Dillon adăugă: 

— O mică luptă, în onoarea reîntoarcerii dumitale, Neale! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Tocmai am primit o depeşă: „Mare forţă de şoc - Sioux”. 
Asta-i tot. Telegrafistul spune că s-a rupt sârma, în mijlocul 
comunicării. _ 

— Mare forţă de şoc - Sioux, repetă Neale. Intre noi şi 
Benton? 

— Bineînţeles. Am trimis o iscoadă călare, de-a lungul căii 
ferate. 

— Neale, găseşti arme în baracă. Serveşte-te singur, îi 
spuse generalul Lodge. Încă nu ştim ce ne aşteaptă. Dar prea 
bine nu va fi, mai ales că avem şi femei cu noi. Cabana asta 
nu prea arată a fortăreață! 

— Domnule general, putem face baricade din traverse, 
propuse un ofiţer. 

— O idee bună, dar va trebui să muncească şi soldaţii. 

114 


Trenul cu muncitori nu va ajunge astăzi aici. 

— Probabil că nu. În orice caz, putem chema în ajutor pe cei 
de la nivelări; tabăra lor se află mai încolo... Neale, înarmează- 
te şi mănâncă ceva. Pun să se pregătească un cal pentru 
dumneata. Vei merge în tabăra muncitorilor de la nivelări şi-i 
vei alarma. 

— Bine, răspunse Neale. Femeile ştiu ce ne aşteaptă? 

— Da. Micuța ta Allie e cea mai curajoasă. Grăbeşte-te, 
Neale. 

Neale plecă în misiune fără să o fi văzut înainte pe Allie. 
Primise ordin să meargă cât putea calul mai repede, iar 
drumul era destul de lung. 

Traversă mai întâi cu greu prăpastia, cu coastele ei abrupte; 
ajunse astfel la terasamentul viitoarei căi ferate, care ducea 
drept la tabăra următoare. 

Distanţa era chiar mai mare decât îşi închipuise el probabil 
peste zece mile. Trecu în plin galop printr-o tabără de care 
obişnuită, fără legătură cu calea ferată; ajunse apoi la cei 
două sute de muncitori, care tocmai îşi începeau ziua de 
muncă. Neale le transmise ordinele primite şi plecă imediat 
înapoi. 

Trecând din nou prin tabăra de care, le strigă celor de acolo 
că trebuie să se aştepte la apariţia indienilor. 

Apucă să se mai uite peste umăr şi văzu un bărbat înalt, cu 
pielea măslinie şi îmbrăcat în haină neagră, care le vorbea 
celorlalţi, cu braţele ridicate către cer. 

Mergea acum la vale, pe drumul de întoarcere, iar calul 
înspumat galopa cu toată forţa. La distanţă se vedeau nori 
groşi de praf, aparent dincolo de tabăra spre care se îndrepta 
el; îi era totuşi teamă, gândindu-se la Allie, înconjurată poate 
de indieni în cabana în care se afla. Temerile sale se dovediră 
însă fără temei; apropiindu-se de corturile albe, de barăci şi de 
cabană, constată că norii de praf se înălţau mult mai departe. 

Neale intră în tabără dinspre vest, în acelaşi timp cu 
cercetaşul lui Dillon, care venea dinspre răsărit. Neale sări din 
şa şi prezentă raportul său ofiţerilor. 

— Bine, răspunse Dillon. A mers repede. Deci, cam într-o 


115 


oră ne putem aştepta la întăriri din partea muncitorilor de la 
lucrările de nivelare! 

— Da. Au cai pentru jumătate din oameni. 

— Şi acum să vedem ce ne raportează Anderson, spuse 
ofiţerul. 

Anderson era cercetaşul. Sări de pe spinarea mustangului 
său, transpirat şi acoperit de praf. Raportă că îi fusese 
imposibil să ia legătura cu soldaţii sau cu muncitorii aflaţi de-a 
lungul liniei, dar că văzuse suficient. La mijlocul distanţei 
dintre tabără şi Benton, un grup numeros de indieni sioux 
scosese şinele, oprise trenul de muncitori şi îl atacase. Se 
dădea o luptă pe viaţă şi pe moarte, în care muncitorii se aflau 
în dezavantaj, mai multe din vagoanele de marfă ale trenului 
fiind deja în flăcări. Trebuiau grabnic trimişi soldaţi în ajutor. 

Colonelul Dillon comandă unei ordonanţe să pună şeile pe 
cai. La auzul ordinului, Neale simţi un fior rece: 

— Domnule colonel, dacă ne înconjoară indienii tabăra, 
suntem într-o situaţie îngrozitoare. 

— Ai dreptate, Neale. Ei au acoperire pe coastele abrupte, 
în spatele stâncilor şi a copacilor; când am ales locul pentru 
tabăra asta am uitat de indieni.. Totuşi, nu cred că trebuie să 
ne aşteptăm la un atac. 

S-a stabilit că în tabără să rămână o parte din soldaţi, sub 
comanda locotenentului Brady, până la sosirea nivelatorilor, 
după care să plece repede pe urmele trupelor colonelului 
Dillon. 

În afară de Allie Lee, se mai găseau cinci alte femei în 
tabără, care ieşiseră să-şi ia rămas bun. Neale îl auzi pe 
colonelul Dillon cum îşi asigura soţia că nu există nici un 
pericol. Obrajii ei rămaseră însă la fel de livizi. Toate femeile 
erau vizibil speriate, cu excepţia lui Allie, fapt pentru care 
Neale o privi cu mândrie. 

Generalul Lodge şi colonelul Dillon, în fruntea soldaţilor lor, 
plecară la trap mărunt din tabără, dispărând în curând din 
raza vizuală. Soldaţii rămaşi începură să înalțe baricade din 
traverse. Anderson, cercetaşul, se urcă pe o creastă 
învecinată, stând de pază. Femeilor li se spuse să rămână în 


116 


cabană. Baxter şi ajutorul lui au inspectat armele şi rezervele 
de muniţie pe care le aveau iar Neale strânse toate planurile, 
schiţele şi hărţile din birou într-un sac, punându-l la îndemână. 

Peste nici o jumătate de oră, începură să-şi facă apariţia 
muncitorii de la nivelări. Veneau călare, chiar şi doi pe un cal, 
fără şei, cu flintele în mână... pe puţin o sută de irlandezi 
dornici de luptă. În inima lui Neale stăruia însă un sentiment 
ciudat, pe care nu putea să şi-l alunge. Il puse pe seama unei 
prea mari agitaţii şi a unei temeri pentru soarta iubitei sale. 

Locotenentul Brady şi trupa lui de soldaţi plecară şi ei. 
Muncitorii înălţară în mai puţin de o oră baricade de peste 
şase picioare înălţime în jurul barăcii inginerilor. Atunci apăru 
şi Anderson în galopul calului, sări din şa şi dădu alarma: 
„Sioux”! 

Muncitorii primiră vestea cu urale. Entuziasmul se mai potoli 
când văzură o trupă masivă de indieni, coborând în şir de pe 
vârful dealului. Era pentru prima oară când Neale vedea atât 
de mulţi războinici indieni pregătindu-se să atace. Coborâră în 
vale şi, rămânând în afara bătăii flintelor, ţinură un sfat, din 
câte se vedea. Neale remarcă pe unul din şefii lor, împodobit 
cu pene, care arăta spre tabără, explicând probabil ceva. 
Trupa se puse apoi din nou în mişcare şi în foarte scurt timp 
păru să dispară în pământ. 

— Oameni buni, au de gând să ne asedieze! strigă bătrânul 
Baxter. 

În acel moment, femeile ieşiră afară, cuprinse de panică. 

— Indienii! Indienii! Ţipa doamna Dillon. l-am văzut, sunt în 
spatele cabanei - vin târâş, printre stânci. 

— Intraţi înăuntru şi rămâneţi acolo! le porunci Baxter. 

Allie a fost ultima care a dat ascultare ordinului. Neale o 
ajuta să intre, când văzu schimbarea bruscă şi teribilă ce se 
citea pe trăsăturile ei. 

— Acolo! Acolo! îi şopti ea, încercând să-i indice o direcţie 
anume. 

Atunci se porni tirul de flinte, iar primele gloanţe se 
înfipseră în lemnul baricadei. 

Muncitorii se aflau într-o agitaţie nebună; începuseră să 


117 


alerge în toate părţile, sub protecţia zidului, trăgând la 
întâmplare. 

— Anderson, ia-ţi câţiva oameni şi du-te în spatele barăcii, 
strigă Baxter. 

Cercetaşul le strigă oamenilor să-l urmeze şi porni în 
alergare. Voluntarii erau atât de mulţi, încât nu au încăput în 
micul spaţiu dintre baricadă şi casă. Deodată, unul din oameni 
se întoarse şi Neale putu să-l vadă bine. Nu dură decât o 
fracțiune de secundă, totuşi Neale avu sentimentul că figura 
aceea îi era cunoscută. Trăsăturile dure, faţa răutăcioasă, 
roşcată găseau tot mai mult ecou în memoria lui Neale, 
aproape de recunoaştere. 

— Intră în cabană, Neale, îi urlă Baxter. 

Baxter, Neale şi ceilalţi patru tineri ingineri ocupară diferite 
încăperi ale cabanei, fiecare căutându-şi câte o crăpătură 
printre buştenii de lemn sau lângă ferestre, pe unde să poată 
trage. Neale constată foarte repede că nu are nici o ţintă, în 
afara norişorilor albi de fum din spatele stâncilor. Nici urmă de 
indieni! Muncitorii trăgeau continuu, dar Neale gândi că ar fi 
fost mai bine să facă economie de pulbere. Din când în când 
câte un glonţ şuiera prin ferestre, înfigându-se cu zgomot sec 
în perete. Neale închise uşa grea dintre cabană şi baraca 
inginerilor, pentru că această din urmă clădire, improvizată 
din scânduri şi pânză de cort, era deja găurită de sus şi până 
jos de gloanţe. O găsi apoi pe Allie în cea mai mare încăpere a 
cabanei, împreună cu celelalte femei, ascunse între perete şi o 
vatră masivă, din piatră. Allie sări în picioare şi îl prinse cu 
mâinile ei tremurânde. 

— Neale, şopti ea. L-am văzut pe Fresno! 

— Cine? întrebă Neale. 

— Unul din banda lui Durade. 

— Aha! strigă Neale şi o trase pe Allie deoparte. Ţi-e teamă? 

— N-am să-l pot uita pe Fresno cât trăiesc. El era unul din 
cei patru bandiți care au ars casa lui Slingerland şi m-au răpit. 

Neale o strânse lângă el. 

— Şi eu l-am văzut. Unul din vizitatorii din valea lui 
Slingerland. Mare, lat în umeri, cu faţa roşie şi ochi răutăcioşi. 


118 


— Fresno e. Probabil că se afla şi el cu banda lui în tabăra 
de nivelare. 

— Ei nu ştiu că eşti aici, Allie. Nu-ţi fie teamă. 

O linişti şi o sfătui să nu se mişte din colţul acela, după care 
se întoarse la post. 


Ziua trecu repede; cei ce se apărau stăteau într-o continuă 
alertă, în schimb asediatorii aşteptau calm desfăşurarea 
evenimentelor. Schimbul de focuri continuă întreaga după- 
amiază, fără un plan de luptă precis. Din când în când, câte un 
muncitor curajos fugea de la un post la celălalt, stârnind o 
salvă indiană; muncitorii, la rândul lor, trăgeau în tot ceea ce 
semăna a indian. Nu s-a ajuns însă la o bătălie în adevăratul 
înţeles al cuvântului. 

Se vedea că indienii aşteaptă căderea întunericului. Pe 
înserat, au lansat o primă săgeată aprinsă, trasând o 
traiectorie de scântei, aidoma unei rachete. S-a pornit un cor 
de ţipete demonice, din toate direcţiile. Odată cu căderea 
nopţii, săgețile aprinse începură să se abată asupra taberei în 
salve. 

Anderson se sfătui cu Baxter: 

— Ne-au înconjurat. Indienii încearcă să ne afume, până 
ieşim din zona protejată. Suntem într-o situaţie al dracului de 
neplăcută. 

Uralele muncitorilor se amestecau cu urletele de război ale 
sioux-ilor. Judecând după vocile lor, profitaseră de întuneric, 
încetaseră focul de pe înălţimi şi se apropiaseră mult de 
tabără. 

Deodată, unul din corturi luă foc, fapt salutat cu un strigăt 
de triumf din partea indienilor. Luă foc şi cortul vecin, de 
parcă ar fi fost din hârtie. Neale şi însoțitorii săi se retraseră 
mai în umbră. Cât despre indieni, ei se aflau perfect protejaţi, 
undeva în întuneric. O nouă salvă de săgeți. Aproape 
instantaneu se aprinse acoperişul barăcii inginerilor, de fapt 
nimic altceva decât o pânză de cort întinsă peste nişte şipci de 
lemn. Focul se întinse şi asupra acoperişului cabanei. Scena 
era luminată, aproape ca ziua. Din nou începură puştile 


119 


iscusiţilor indieni. 

Anderson, Neale şi Baxter ţinură un sfat destul de sumbru; 
căzură toţi de acord cu cercetaşul: 

— Cred că am pierdut jocul ăsta. Să aducem femeile afară! 

Neale se târî de-a lungul baricadei, până la uşă. Pe partea 
aceasta de clădire mai domnea încă întuneric relativ. Stătea 
lipit de perete şi auzea gloanţele şuierând. Se caţără apoi pe 
fereastră şi pătrunse în cabană. Pe uşa deschisă din acea 
încăpere se vedea acoperişul arzând al barăcii inginerilor. Auzi 
ţipete de femei. Probabil ieşiseră şi ele în spatele baricadelor. 
Neale alergă în camera în care o lăsase pe Allie. li strigă 
numele: nici un răspuns. Probabil vocea lui fusese acoperită 
de larma crescândă. Încăperea era cufundată în întuneric. Pe 
pipăite, se apropie de colţul cu vatră unde se adăpostise fata. 
Nu se afla acolo, încăperea era pustie. Descoperi pe podea 
sacul cu documente pe care i-l încredinţase lui Allie. Ea nu l-ar 
fi lăsat acolo, oricât de speriată ar fi fost. De afară se auzeau 
zgomote de luptă tot mai aprigă şi trosnetele casei incendiate. 
Orbit de fum şi flăcăii, încercă să iasă afară. Cineva bătea cu 
un topor în uşă, nu mai ştia bine dacă de afară sau chiar 
dinăuntru. 

Pe neaşteptate, Neale percepu că afară se petrece o 
schimbare, apăruse un element sonor nou, ca un tunet. Alergă 
la fereastră. La marginea cercului de flăcări îşi făcuse apariţia 
un lanţ de călăreţi. 

— Soldaţii! 

Lumina unei noi zile începea să dezvăluie multe lucruri. 
Indienii plecaseră, fără să lase în urma lor vreun semn că ar fi 
suferit vreo pierdere. Baraca inginerilor, cabana şi corturile 
căzuseră pradă focului. Aparatura, paturile, alimentele, 
uneltele şi diversele instrumente - toate obiectele de preţ, cu 
excepţia hârtiilor salvate de Neale - se transformaseră în 
scrum. Soldaţii care eliberaseră trenul de lucru urmau acum 
să aştepte materiale noi. Mulţi dintre muncitori erau răniţi, 
chiar şi grav, dar nu mortal. Nouă din ei dispăruseră, la fel şi 
Allie. 

Pentru Neale, a fost o lovitură înfiorătoare; şi totuşi nu s-a 


120 


lăsat copleşit. Nu era de acord cu ceilalţi, că Allie, ar fi ieşit 
orbeşte din cabană, căzând drept în mâinile indienilor. Se 
întoarse cu cei de la nivelări în tabăra lor şi nu se miră deloc 
văzând că mica tabără de care din apropiere dispăruse între 
timp. O luă după urme până la următoarea tabără, unde 
urmele se pierdeau pe calea mult umblată. Ziua următoare, 
străbătu călare tot drumul până la Benton. Căutările şi 
întrebările sale rămaseră fără rezultat. Tristeţea, amărăciunea 
şi disperarea se abătură asupra lui, dar nu se dădu o clipă 
bătut. II mângâia cât de cât speranţa, oricât de palidă, că Allie 
căzuse din nou în mâinile lui Durade şi nu a unui bandit de 
talia lui Fresno. Ori de câte ori avea un răgaz în munca lui, 
continua să o caute pe Allie. 

Ziua, Neale lucra la linie, o muncă grea, dură chiar, iar 
seara se întorcea cu muncitorii la Benton. Dacă Allie Lee mai 
era în viaţă, ea nu se putea afla decât la Benton. 


121 


Capitolul XIX 


Neale locuia în gazdă la prietenul său Larry. La început, a 
vrut să păstreze faţă de cowboy secretul ultimelor 
evenimente, cum o găsise pe Allie şi o pierduse apoi din nou; 
mai târziu, a regretat că nu păstrase tăcerea. 

Larry şi-a făcut inimă rea din cauza ştirii. Părea să creadă că 
Allie căzuse din nou în mâna indienilor. Vorbea însă cu mare 
vehemenţă despre bărbaţi de categoria lui Fresno, bandiți şi 
desperado care împânziseră tot oraşul. 

Neale îl rugă pe cowboy să fie precaut, să nu ia hotărâri 
pripite, aducându-i astfel greutăţi şi mai mari. 

— Prietene, cred că s-a terminat cu Allie, spunea Larry 
sumbru. 

— Nu, nu, Larry! Nu este posibil aşa ceva. Dacă ar fi murit... 
sau... eu aş fi simţit! 

Dar Larry nu se lăsa convins. El ştia bine asprimea vieţii 
dintr-un oraş ca Benton şi cât de puţine şanse existau pentru 
Allie. 

— Cred că o să-l caut pe Fresno, mormăia, el. 

Se aruncă în agitația nebună a Benton-ului cu şi mai mare 
ardoare. 

Într-o seară, întorcându-se de la lucru, Neale îl găsi pe 
cowboy acasă. Larry îşi ţinea în mână centura cu revolvere. 

— Hallo, Red! Ce s-a întâmplat! Eşti cam palid şi pari 
supărat. 

— Au vrut să mă dea afară din baraca aia de dans, spuse 
Larry. 

— Care? 

— A lui Stanton. 

— Ei şi au reuşit? 

— Ho, mă cam îndoiesc. Am plecat de acolo cât se poate de 
liniştit. Dar, într-o noapte, le fac eu o ordine de o să mă 
pomenească. 

122 


Neale nu prea ştiu ce să creadă despre purtarea prietenului 
său. Buzele acestuia tremurau... 

— Red, tu ai tras cu revolverul! strigă Neale. 

Larry îi aruncă o privire care îl înfioră pe Neale. 

— Desigur! 

— Să fie al naibii, ştiam eu că aşa o să se întâmple. Neale îşi 
strânse pumnii. E mort? 

— Cred că da! răspunse Larry gânditor. Nu m-am uitat... Nu 
mai trăsesem de foarte multă vreme... Acum iar începe dansul 
drăcesc, ştiu eu sigur. 

— Povesteşte-mi, îi strigă Neale, apucându-i centura şi 
azvârlind-o pe pat. 

— Bine, spuse Larry, oftând. Am intrat acum câtva timp în 
salonul lui Beauty Stanton şi o fetiţă drăguță a început să-mi 
facă ocheade. Am dansat şi cred că ne-am fi înţeles cum 
trebuie, dacă ne-ar fi lăsat în pace. Dar era pe acolo unu' de-i 
zice Cordy - un lăudăros şi un cocoş - la care nu prea i-a 
convenit. Eu n-am vrut să-i fac greutăţi lui Ruby, aşa o 
cheamă pe fată şi m-am purtat ca un mieluşel nevinovat. 

— Şi mai departe, zise Neale nerăbdător. 

— Azi mă vede Ruby şi mă invită la dans. Nici nu trec 
câteva minute şi apare Cordy cu încă unu’, ca doi câini turbaţi 
şi plini de rachiu. De fapt, nişte laşi, cunosc specia asta. 
Oricum, ei n-aveau de unde să ştie ce-mi poate pielea. Mi-au 
explicat că dacă nu mă duc dracului cât mai repede, s-ar 
putea să dau de bucluc. lar fata stătea acolo şi se uita 
dispreţuitor, cu ochii pe jumătate închişi. Şi-mi zice: „Reddy, îi 
laşi pe ăştia să te dea afară? Individul ăsta nu are nici un 
drept asupra mea.” 

Neale îl privi întrebător, cowboy-ul încuviinţă din cap şi apoi 
continuă: 

— Treaba cu Cordy am rezolvat-o rapid; măgarul a pus 
mâna pe pistol. Eu i l-am împins la loc în centură şi i-am dat 
una uşor peste umăr. Totul era bine şi frumos. Dar prietenul 
lui Cordy - un bădăran fără pereche şi pe jumătate beat - s-a 
băgat să-i ia apărarea. A urlat aşa de tare, că s-a oprit muzica 
şi au fugit aproape toţi din sală. Stăteau la uşă şi se uitau 


123 


înăuntru. Ruby însă a rămas. E un copil curajos, mâine mă duc 
să o văd din nou. 

— Nu, să nu faci asta, încercă Neale să-l convingă. Hai 
omule, spune povestea mai departe. 

— Ei bine, individul mi-a zis: „Nu vrei s-o laşi pe Ruby în 
pace?” Eu i-am răspuns, foarte politicos: „După părerea mea, 
treaba asta nu te priveşte”. Atunci s-a aşezat în poziţie, de 
parcă ar fi vrut să sară pe cal şi a strigat spre mine: „Scoate-ţi 
revolverul!” Eu l-am întrebat cât se poate de nevinovat: „La ce 
bun, domnul meu?” Şi el a urlat, să-l audă lumea: „Pentru că 
vreau să te omor, iar eu nu omor niciodată pe cineva, dacă nu 
are revolverul în mână!” Atunci i-am zis, încet şi măsurat: „Nu- 
i corect jocul, e mai bine dacă tragi tu primul.” Atunci tipul a 
tipat din nou la mine: „Roşcatule!” Asta l-a terminat. l-am dat 
una după ureche - cu pumnul stâng. S-a clătinat, dar n-a căzut 
la pământ... S-a reechilibrat şi a dat să scoată pistolul. 

Larry se opri iarăşi din povestire. Arăta ca un om pe care l- 
ai jignit; un zâmbet ironic îi juca în colţul buzelor. 

— De-abia când a căzut mi-am dat seama că nu reuşise să 
apuce mânerul pistolului... Ei bine, ce m-a supărat - glonţul 
meu a trecut prin el şi apoi printr-unul din pereţii aceia subţiri 
- şi a nimerit o fată de alături. E rău rănită... Caraghioşii ăştia 
ar trebui să aibă pereţi care să oprească gloanţele... 


Neale auzi aceeaşi povestire şi de la Ancliffe, cu singura 
deosebire că apăreau nişte amănunte esenţiale, legate de 
sângele rece total al cowboy-ului. Ancliffe, care fusese martor 
ocular, spunea că purtarea lui Larry nu fusese influenţată de 
nimic, alcool, pasiune sau lăudăroşenie. Ancliffe poseda darul 
observaţiei inteligente, specific englezului, iar din studiul lui 
asupra lui Larry trăsese concluzia că - judecând după reacţii - 
situaţia nu fusese deloc nouă pentru cowboy. 

Neale şi-aduse aminte de remarca lui Slingerland, la 
Medicine Bow şi i se păru mai îndreptăţită ca oricând. In acea 
seară, Neale a fost interpelat de Hough şi de mulţi alţi 
cunoscuţi, care doreau să discute cu el despre Larry Red King. 

Câţiva texani care se aflau la Benton îl recunoscuseră pe 


124 


cowboy. Erau crescători de vite bogaţi şi nu au vrut să 
vorbească despre acest subiect până în ajunul plecării lor. 
Larry se numea de fapt Fisher şi avea un frate, bandit vestit al 
Texas-ului, numit King Fisher. Când a părăsit Texas-ul, pentru 
că ucisese un şerif, Red Fisher avea o faimă aproape egală cu 
aceea a fratelui său. Mulţi îi căutau prietenia, călărea 
excepţional şi nu a putut fi niciodată acuzat de proaste 
maniere sau crize de furie; în schimb, trăgea foarte repede 
revolverul şi avea un adevărat talent să intre în belele. 
Atrăgea necazul ca un adevărat magnet. Părul lui roşu îl 
făcuse ţinta ironiei multor indivizi duri, iar atunci devenea 
extrem de periculos. Texas, ţara eroilor revolverului, se lăuda 
cu puţini oameni care să se poată măsura cu el în privinţa 
curajului rece, ochiului ager şi iuţelii mâinii. 


Neale deveni prietenul şi însoţitorul obişnuit al lui Place 
Hough, aceasta şi în speranţa că o va găsi astfel mai uşor pe 
Allie. Şi Ancliffe căuta să se afle în preajma lui Neale, aşa că 
cei trei bărbaţi apăreau adesea împreună în diverse localuri. 
leşeau mai rar cu Larry, deoarece cowboy-ul stârnea acum 
nelinişte în societate. Beauty Stanton susţinea că adusese 
afacerea ei în pragul falimentului şi că îi este teamă de el. 
Neale se îndoia de adevărul primei afirmaţii. Toate afacerile, 
bune sau proaste, prosperau la Benton. 

Lucru mai puţin obişnuit, dar această femeie atrăgătoare şi 
însoţită de o faimă nu foarte bună, fiindu-i teamă de Larry, 
avea în acelaşi timp o înclinaţie secretă pentru Neale. El nu ar 
fi observat nimic, ghici însă câte ceva din umorul sec al lui 
Hough, la fel din indiferența încântătoare a lui Ancliffe, care 
vedea totuşi în Neale un rival. Convorbirile lor, ca aproape tot 
ce auzea de la oameni, îl interesau de fapt pe Neale foarte 
puţin. Atracția sălilor de dans era nulă pentru Neale; 
descoperirea unui fir, a unei chei a problemei lui constituia 
singurul scop al vizitelor sale în asemenea locuri. 

Place Hough se întâlni cu nişte vechi cunoştinţe de-ale lui, 
sosite într-un grup mai numeros de oameni de afaceri de la St. 
Louis; aceştia călătoreau în vest ca să vadă calea ferată şi 


125 


eventual să găsească posibilităţi de investiţie pentru banii lor 
la Benton. Hough le mărturisi deschis că evenimentul i-ar 
rămâne şi mai bine în memorie dacă i-ar permite să-i 
elibereze de grija mărunţişului din buzunarele lor. Se organiză 
deci un joc cu miză mare. La masă luaseră loc Neale, Hough şi 
cinci dintre oaspeţi. 

Jocul pe sume mari atrase privitori. Cei cinci oameni de 
afaceri beau destul de zdravăn şi pierdeau cu o seninătate 
care trezea interesul chiar şi la Benton. Norocul lui Neale a 
fost la început schimbător, apoi pierdu continuu, până trebui 
să se împrumute de la Hough. 

Cam în acest moment intrară în sală Beauty Stanton, Ruby 
şi încă o femeie şi se lăsară imediat cucerite de joc, spre 
satisfacția vizibilă a străinilor. Apoi, absolut pe neaşteptate, îşi 
făcu apariţia Larry Red King în stilul lui neglijent, rece, cu 
ţigara pe jumătate fumată în colţul gurii. 

— Hei, nu este cel cu povestea? şopti unul din oaspeţi. 

— El este Red, răspunse Hough. Să sperăm că nu caută pe 
unul din domnii de aici. 

Râseră, poate puţin forţat. 

Lui Neale îi venea mai greu să se concentreze la joc. 
Prezenţa lui Larry îi dădea o stare de nervozitate. Ruby stătea 
foarte aproape de cowboy, cu ochii pe jumătate închişi aţintiţi 
asupra lui. 

— Neale, îţi port noroc, îi spuse inginerului Beauty Stanton, 
aşezându-se în spatele lui şi punându-i mâna pe umăr. 

Într-adevăr, balanţa se înclină în favoarea lui Neale. Avu o 
serie de mâini minunate care aduseră înaintea sa o movilă de 
aur şi bancnote. La sfârşitul jocului, Neale câştigase trei mii de 
dolari. 

— Vezi! i-am adus cu adevărat norocul, îi şopti Beauty 
Stanton la ureche. 

— Bag seamă că ţi-ai cam umplut buzunarele, îi zise Larry 
tărăgănat, când se apropie Neale de el. Imprumută-mi şi mie 
nişte bani, băiete. 

— Neale se uită la el şi apoi la Ruby. Ea îşi cobori privirea. 

— Ruby, ce părere ai de cowboy? întrebă Neale. 


126 


Tăcere din partea lui Ruby. 

— Reddy, ce părere ai de fată? continuă Neale. Larry îl privi 
cu mirare domoală pe prietenul său. 

— Din câte îmi închipui, a fost un caz îngrozitor de dragoste 
la prima vedere, zise el. Eu iau de bune vorbele tale! spuse 
Neale repede. Am câştigat trei mii de dolari. Sânt ai tăi. Vrei 
să-i iei şi să pleci din Benton, să te duci în vest şi să începi o 
viaţă nouă? 

— El şi cu Ruby, vrei să spui? strigă Beauty Stanton. 

O uşoară roşeaţă se lăsă peste trăsăturile ei trecute. Nu e 
de mirare că fusese numită Beauty, frumoasa... 

— Da, el şi cu Ruby, răspunse Neale cu hotărâre. Tu, Larry, 
ai luat-o pe căi greşite. Dar eşti tânăr. Cu banii ăştia, ai putea 
să-ţi cumperi o fermă. 

— Băiete, ţie ţi s-a cam urcat rachiul la cap! mormăi Larry. 

Şi Ruby părea să nu fie de acord. 

— Prea târziu, zise ea încet. Haide, Beauty, să mergem. Să 
căutăm bărbaţi care să discute despre alcool şi femei. 

Neale o opri cu o mână şi o privi adânc în ochi. 

— Tu nu eşti o laşă, ci o fată curajoasă. Vrei să-ţi duci jocul 
până la capăt... în schimb, ţi-e teamă de un cuvânt cinstit. 

— Nu mi-e teamă de nici un cuvânt şi de nici un bărbat. 
Tinere domn, eşti un fraier cu capul în nori! 

— Te înşeli Ruby, încă nu e prea târziu. 

— Este prea târziu! strigă ea, iar buzele îi tremurau. 

Neale simţea că se află în puterea lui. 

— Nu este niciodată prea târziu! Răspunse el cu pasiune. 
Pot să o demonstrez. 

Ea îl privea în tăcere. Sălbatica Ruby din Benton dispăruse 
parcă fără urmă, înaintea lui stătea o altă femeie. 

— Tinere, te-ai cam îmbătat! ţipă Larry, ducând mâna spre 
centură; pericolul plutea în aer. 

— Te-am jignit de prea multe ori, spuse Neale. Acum este 
pentru ultima oară... Spune-mi adevărul: pot să te fac să-ţi 
schimbi modul ăsta de viaţă? 

Fata tăcu o vreme. Apoi pronunţă şovăielnic: 

— Pe mine? ... Cum, tinere domn? 


127 


— Planul meu cu Larry l-ai respins... Haide să-ţi găsesc un 
cămin, într-un alt loc, cu altfel de oameni. 

— Nu pot accepta, răspunse ea. 

Niciun cuvânt de mulţumire. Dar nicicând ochii ei nu 
avuseseră privirea aceea hăituită. Plecă apoi din sală. 


A doua zi de dimineaţă, când se trezea Benton, oraşul 
paraziţilor, au găsit-o pe Ruby moartă, în camera ei. Uşa a 
trebuit deschisă cu forţa. Nu fusese o crimă. Ruby arsese cea 
mai mare parte a conţinutului unui cufăr şi îşi pusese o rochie 
foarte simplă - pe care nimeni din Benton nu o văzuse 
vreodată - înainte de a se sinucide. 

Când se întoarse Neale de la lucru, spre noapte, Ruby se 
afla deja în mormânt. leşi din oraş şi se duse până la moviliţa 
de nisip... Fără piatră - fără cruce. Alt mormânt fără nume, 
fără identitate! 

Înainte ca Benton să o uite de tot pe această biată fiinţă, se 
mai petrecu o întâmplare, pe care Neale o presimţise, dar 
reuşise să o preîntâmpine tot atât de puţin cât martorii oculari 
din salonul lui Beauty. 

Larry King reacţionă în modul său propriu la vestea 
sinuciderii lui Ruby şi la unele zvonuri care circulau, explicând 
în felul lor întâmplarea. Intră în sala de dans; vocea lui făcu să 
se oprească muzica şi dansul. 

— Vino încoace! îi strigă el lui Cordy, care era alb ca varul. 

În mijlocul sălii, îi aruncă în faţă cele mai teribile înjurături şi 
ocări, îşi bătu joc de el în fel şi chip, îl pălmui, până când 
Cordy încercă, în disperare de cauză, să pună mâna pe 
revolver. Atunci Larry îl împuşcă. 


128 


Capitolul XX 


Pentru Allie Lee, pe care soarta o împinsese din nou în 
mâinile lui Durade, zilele şi nopţile din Benton erau ca de 
plumb. Înfricoşată, tremurând, asculta fiecare zgomot de paşi, 
fiecare zvon de glasuri din preajma ei. Se apropiau, ca apoi să 
dispară iarăşi, fără să se întâmple nimic. 

Pe Durade îl văzuse o singură oară, în dimineaţa în care 
Fresno şi banda lui o târâseră la Benton... Cu acel, prilej aflase 
că, până la noi ordine, va trebui să rămână claustrată într-o 
baracă neprimitoare, din pânză de cort. Durade o ameninţă cu 
moartea, în caz că ar mai încerca să fugă încă o dată. 

Curajul şi speranţa îi rămăseseră însă intacte, deoarece 
simţea că salvarea ei va veni şi că Neale şi Larry, prietenul 
său, se află în apropierea ei, la Benton. 

Cineva intrase acum la ea în cameră, altfel veşnic zăvorită: 
surdomutul Stitt, care o servea şi o păzea; îi explică, prin 
semne, că trebuia să-şi schimbe hainele cu altele, aduse de el, 
urmând să fie dusă la o altă locuinţă Stitt plecă apoi, încuind 
iarăşi uşa. 

Hainele pregătite pentru Allie se dovediră, spre surpriza ei, 
din material deosebit şi frumos croite, de unde trase concluzia 
că la Benton existau magazine speciale pentru femei. | se 
potriveau destul de bine. Urmă o bătaie la uşă şi o chemare: 

— Allie, eşti gata? 

— Da, răspunse ea. 

În încăpere apăru Durade. Slăbise, iar pe figura lui se 
vedeau semnele nopţilor nedormite, ale unor continue stări de 
tensiune. 

— Pune-ţi vălul ăsta, îi spuse el. Nu vreau să fii văzută la 
Benton. 


Păşiră prin nisip şi praf, care îngreunau mersul, apoi pe un 
trotuar de scânduri, ajungând în cele din urmă la o clădire ce 
129 


arăta de la distanţă ca o casă din cărămidă; de aproape se 
dovedi că era o simplă baracă ceva mai îngrijită, din lemn 
vopsit. Trecură prin două încăperi mari, ca nişte săli şi 
pătrunseră într-o cameră mai mică, cu mobilă nouă. 

— Ceva mai bun nu se găseşte în tot Benton-ul, comentă 
Durade, făcând un gest larg din mână. Aici ai cărţi, ziare. Ai să 
te simţi bine. 

Allie tăcu cu încăpățânare. Cu toată curiozitatea firească, 
repulsia faţă de Durade era mai puternică. 

— Sânt prizoniera dumitale. 

— Da, atâta timp cât rămânem aici. Benton o să dispară în 
curând. Apoi plecăm mai departe - la Omaha. Într-o bună zi o 
voi găsi pe mama ta, copila mea, adăugă el întunecat. 

— Nu ai s-o găseşti, a murit. 

Durade râse. Allie ştia că oricât i-ar fi repetat acest adevăr, 
cu atât mai mult se încredința Durade de contrariu. lar atâta 
timp cât el nutrea această speranţă, Allie se vedea protejată 
de intenţiile lui cele mai rele. Nu se îndoia însă că Durade 
urma să se folosească de ea, pentru ca să se răzbune pe 
mama ei. Dorinţa de răzbunare şi pasiunea jocului de cărţi 
rămăseseră probabil singurele scopuri ale vieţii sale. 

Din nou singură, Allie îşi cercetă cu atenţie camera, 
temându-se că aceasta va fi închisoarea ei pe timp nelimitat. 

Se uită apoi pe ziare, care prezentau amănunţit construirea 
liniei ferate Union Pacific, vorbind despre călătoria de 
inspecţie a inginerului şef, generalul Lodge, în trenul său 
special. Căută cu înfrigurare vreo ştire despre iubitul ei, 
Warren Neale, însă fără rezultat. 

Într-un alt ziar, descoperi spre marea ei surprindere un 
nume atât de cunoscut ei: 

— Allison Lee! şopti ea. Tatăl meu. 

Citi că Allison Lee, inspector comisar al căii ferate şi 
participant la mai multe contracte de construcţie ale liniei, se 
afla la New York, în vederea unor întâlniri cu directori ai 
Societăţii de căi ferate. 

— Durade şi cu el s-ar putea întâlni, din întâmplare! 

Un motiv în plus pentru ca prizonieratul ei să nu dureze 


130 


prea mult. Allie avea sentimentul acut că o aşteptau foarte 
curând alte întâmplări dramatice. 

Odată cu sosirea înserării, constată că noua ei locuinţă 
fusese şi ea transformată într-un tripou; nu departe de ea, 
jocul şi băutul erau în toi. Reuşi să adoarmă cu greu de-abia a 
doua zi în zori. 

Se trezi cu Durade la ea în cameră. Părea extenuat ochii îi 
luceau ciudat, mâinile îi tremurau. 

— Allie, a sosit ceasul, spuse el. 

— Care ceas? 

— Ca tu să păşeşti pe urmele mamei tale. 

— Nu înţeleg. 

— Să te faci frumoasă! 

Allie bănuia sensul cuvintelor sale, dar se împotrivea cu 
întreaga ei fiinţă acestui gând oribil. 

— Nu ai pic de cochetărie în tine? Trebuie să-ţi pui mai bine 
frumuseţea în valoare... Dă-ţi drumul la păr. Imbracă-te cu o 
bluză albă şi las-o puţin deschisă la gât... Ţii minte, cum făcea 
mama ta. 

Allie se uită lung la el, incapabilă să scoată un cuvânt. Se 
confrunta, în sfârşit, cu ceea ce o făcuse să se teamă atât de 
mult. 

— Vai, cum arăţi! Exact ca ea, acum mulţi ani, când i-am 
făcut şi ei aceeaşi propunere, pentru întâia oară. 

— Vrei să te foloseşti şi de mine, aşa cum te-ai folosit de 
mama? se bâlbâi Allie. 

— Da. Dar nu trebuie să-ţi fie teamă, copila mea, eu aleg 
bărbaţii cărora li se va permite să te vadă. Şi voi rămâne 
mereu lângă tine. 

— Ce trebuie să fac? 

— La căderea serii, să fii pregătită şi aşteaptă până te 
chem. 

— Acum ştiu de ce te-a urât mama, spuse Allie, simțind şi 
ea că îl urăşte şi că această ură îi dă forţe noi. 

— Ea se va căi pentru asta, iar tu cu nimic mai puţin, ţipă el, 
scos din fire. 

Făcu apoi un gest teribil: o lovi pe Allie cu dosul palmei 


131 


peste gură, o lovitură puternică, aruncând-o aproape la 
pământ. 

— Să nu mai aud aşa ceva! zise Durade, ieşind din cameră. 

Vasta încăpere alăturată celei a lui Allie fusese ornată de 
Durade cu oarecare lux, devenind un fel de sală de joc 
particulară pentru clienţi mai deosebiți. Aici Allie descoperi 
până la zece bărbaţi, căutători de aur sau muncitori. Durade o 
conduse la un fel de bar plin cu sticle şi pahare, explicându-i 
ce avea de făcut. Allie rămase singură, aşezată pe un scaun, 
neîndrăznind să-şi ridice privirile din podea. 

— Nu cumva e fiica ta, Durade? interveni alta. Jucătorul 
răspunse doar cu un zâmbet misterios, fără să dea vreo 
explicaţie. 

Într-un colţ, Fresno juca zaruri cu doi soldaţi. Pe figura lui, 
altă dată bronzată, apăruseră acum umbre nesănătoase, 
precum şi trăsături care trădau o lăcomie de-a dreptul 
nefirească. 

Mull, fostul şef al taberei de nivelare, împreună cu Andy - 
un individ mărunt, cu faţa galbenă, ca de lup - scuturau de 
bani la ruletă mai mulţi muncitori de la fierării, îmbrăcaţi în 
cămăşi albastre şi cam chercheliţi. 

Durade juca faraon cu patru indivizi, dintre care unul făcea 
notă discordantă: era îmbrăcat în costum negru, nu vorbea şi 
nu bea şi se părea că e în câştig, spre necazul lui Durade. 
Acesta i se adresa numindu-l Jones. 

Allie înţelese repede ce se întâmpla acolo, iar o uşoară 
bănuială se răspândise şi printre jucători. Cei mai mulţi se 
lăsaseră tentaţi de alcoolul pe care Durade îl oferea în 
cantităţi mari şi gratis, cu un scop bine definit. 


Aşa îşi începu Allie noua ei viaţă de unealtă nevinovată şi 
fără voie a lui Durade, transformat din jucător în răufăcător. In 
fiecare seară se perinda prin iadul particular al spaniolului o 
nouă societate, rareori călcând acolo cineva de două ori. Allie 
considera că aceasta îi sporeşte şansele ca Neale sau Larry 
să-şi facă şi ei apariţia pe acolo. Trăia cu această speranţă; pe 
de altă parte, pândea orice şansă ca să-şi poată mărturisi 


132 


povestea cuiva în care să aibă încredere. 

Pe zi ce trecea, lăcomia lui Durade şi a acoliţilor săi, Fresno, 
Mull şi Andy sporea nemăsurat. Odată cu succesele, îşi doreau 
mize tot mai mari, care de regulă se puteau juca numai cu alţi 
profesionişti. 

Jones câştigă şi la cea de-a doua apariţie a sa - un noroc 
cam ciudat, în opinia proprietarului tripoului. Allie mai apucă 
să vadă cum uriaşul Fresno se repede deodată la jucător şi îl 
aruncă la pământ, înainte de a se refugia din cameră. Auzi 
apoi înjurături, o împuşcătură, un geamăt, vocea sonoră a lui 
Durade, care spunea că omul trişase şi zgomotul trupului târât 
afară din încăpere... 


133 


Capitolul XXI 


Neale primea în ultima vreme însărcinarea de a face 
inspecții tot mai importante şi, deşi nici şeful şi nici Baxter nu 
suflau un cuvânt despre acest lucru, Neale spera că în scurt 
timp va fi promovat, lucru pe care îl aştepta atâta. 

Uşurinţa cu care dezlega probleme tehnice era acum 
întregită de experienţa şi de încrederea în posibilităţile sale. 
Generalul Lodge îi cerea sfatul, Baxter se încred pa deplin în 
judecata lui, iar inginerii mai tineri învățau de la el. 

Cu toate că avea foarte multe de rezolvat, Neale nu 
renunţase la investigaţiile lui din Benton, în vederea găsirii lui 
Allie. 

Intr-o dimineaţă, îndreptându-se spre telegraf, unde aştepta 
ordine de la generalul Lodge, văzu în gară chiar trenul special 
al acestuia, aflat probabil în drum spre est. 

— Neale, trebuie să mă duc la Omaha, îi spuse Lodge. 
Directorii fac un scandal teribil! 

— Din ce cauză? 

— Costurile de construcţie, ce altceva? Neale, greutăţile 
sânt tot mai mari. Am o însărcinare pentru dumneata, care o 
să-ţi scoată peri albi. 

— Asta rămâne de văzut, răspunse Neale râzând. 

___— ţi aminteşti de măsurătorile pentru podul numărul zece? 
In dealurile submontane, acum mai bine de doi ani. 

— Cred că n-am să le uit niciodată. 

— Ei bine, şinele au ajuns la nici douăzeci de mile de 
numărul zece. In curând ajung la pod, iar aici nu s-a făcut nici 
măcar un singur pilon. 

— Cum vine asta? 

— Nu ştiu nici eu. Am primit ştirea de-abia ieri seară. Un 
document curios. lată-l! Studiază-l în linişte... Din câte îmi dau 
eu seama, acolo lucrează de câteva luni o echipă imensă de 
oameni. S-au înălţat deja mai mulţi piloni, dar s-au scufundat 

134 


cu toţii. 

— S-au scufundat! exclamă Neale. Da! Ciudat! ... Sir, eu am 
condus măsurătorile. A fost un chin îngrozitor. 

— Crezi că ai putut face o eroare? 

— Bineînţeles, răspunse Neale. Dar mai întâi trebuie să mă 
conving cu ochii mei dacă am făcut o eroare sau nu. Oricum, a 
fost genul de dificultate care îmi face cea mai mare plăcere. 

— Ai acum posibilitatea să mergi la faţa locului. 

— Adică va trebui să rămân acolo tot timpul? Să nu mă mai 
întorc la Benton? 

— Desigur. Şi ce-i cu asta? Generalul Lodge îl cercetă atent. 
Fiul meu, am auzit numele dumitale pronunţat împreună cu 
cel al unor cartofori sau famaţi, se vorbeşte chiar şi de o 
legătură cu Beauty Stanton... 

Neale îi ocoli privirea, fără să pronunţe un cuvânt. Se auzi 
un clopot, iar locomotiva şuieră; cineva îl strigă pe general. 
Acesta făcu semn să se amâne puţin plecarea. 

— Trebuie să merg mai departe, spuse el grăbit. Neale, vei 
prelua numărul zece. 

— Cine sânt inginerii? întrebă Neale, simțind în el un nou 
entuziasm. 

— Blake şi Coffee. Nu-i cunosc. 

— Cine este antreprenorul? 

— Nu ştiu. În orice caz, a scos o grămadă de bani de pe 
urma contractului ăstuia. lar munca nu a fost îndeplinită. O 
poveste al naibii de neplăcută. 

— Sir, ea va fi îndeplinită, spuse Neale cu hotărâre. 

Generalul se urcă în tren, care se puse încet în mişcare. 
Neale îl urmări cu privirea, conştient de răspunderea ce i se 
acordase, semn al aprecierii de care se bucura. Trenul de 
lucru cu care urma el să plece se afla deja pe peron. Neale se 
grăbi să ajungă la locuinţa lui, pentru ca să-şi ia bagajul 
necesar. Larry dormea îmbrăcat pe patul său. Neale îl scutură. 

— Scoală-te, golan puturos! 

Larry deschise cu greu ochii. 

— Ho, ce s-a-ntâmplat? Este ieri seară, sau azi dimineaţă? 

— Plec în călătorie, Larry, am primit o însărcinare 


135 


importantă. 

— Asta-i tot? mormăi Larry somnoros. Am ştiut eu bine că o 
să te facă inginer şef într-o bună zi. 

— Ascultă-mă, domnule. Vocea lui Neale deveni nesigură. 
Tu trebuie să veghezi bine, să-ţi ţii ochii larg deschişi, poate 
afli ceva nou până mă întorc eu la Benton. 

— Nu-ţi face probleme. 

— Îţi mulţumesc, bătrâne. Şi acum, rămâi cu bine. Mă 
grăbesc. 

Pe drumul spre gară, se întâlni cu Place Hough, care în 
ciuda modului său de viaţă şi a nopţilor pierdute, se scula 
totdeauna devreme. În febra momentului, Neale îi povesti în 
câteva cuvinte despre Allie Lee - cum dispăruse şi că probabil 
se afla la Benton, în captivitate - şi îl rugă pe jucător să fie 
vigilent, în ipoteza că vede sau aude ceva. 

Hough păru plăcut surprins de dovada de încredere a lui 
Neale şi îi promise că va încerca pe toate căile să-i fie de 
ajutor. 

Neale trebui să alerge ca să prindă trenul. Un irlandez 
vânjos îi întinse mâna, ajutându-l să urce. 

— Hopa sus! Aşa! 

Neale se pomeni pe podeaua acoperită de pietriş a unui 
vagon de marfă, cu tot cu geantă, flintă şi pătură. Casey, 
vechiul lui tovarăş de muncă îi zâmbea, cu binecunoscuta lui 
pipă scurtă şi neagră. 

— Să mă bată, dacă nu e bătrânul Neale! 

— Cum îţi merge, Casey? 

— Destul de bine, pentru un veteran ca mine.. Dar despre 
tine, băiete, am auzit o groază de noutăţi. 

— Noutăţi? 

— Da, se pare că eşti în ascensiune. Generalul Lodge în 
persoană i-a zis şefului nostru că ai preluat numărul zece. 

— Aşa este. 

— Mă bucur tare mult, spuse irlandezul. Dar să ştii că 
numărul ăsta zece e un loc cam al dracului. 

— Aşa am auzit şi eu. Tu ce ştii despre asta, Casey? 

— Nu prea mult. Am avut un prieten care lucra acolo, la 


136 


beton. El zicea că atunci când seca pârâul avea o albie dar 
când curgea, nu mai avea nici o albie. 


Tabăra dezordonată de corturi era situată într-o vale seacă, 
înconjurată de dealuri acoperite de păduri rare. Neale 
considera existenţa lemnului un fapt favorabil pentru 
întreprinderea lui. Părea o tabără de pierde-vară; muncitorii 
trândăveau peste tot locul sau se foiau fără să facă nimic. 

Neale sări de pe cal, îşi luă bagajul şi se îndreptă spre un 
cort mare, cu umbrar în faţa intrării. Mai mulţi bărbaţi şedeau 
pe scaune de campanie, în jurul unei mese. Unul din ei îi ieşi 
în întâmpinare. 

— Blake şi Coffee? întrebă Neale. 

— Eu sânt Blake, veni răspunsul, iar colo se află Coffee. 
Sunteţi Mister Neale? 

— Da. 

— Coffee, a sosit noul nostru boss, strigă Blake, preluând o 
parte din bagajul lui Neale. 

Coffee era un om mai în vârstă, ars de soare, care îl salută 
energic; Blake, inginerul mai tânăr, avea o privire nesigură şi 
gesturi puţin forţate; cel de-al treilea se numea Somers, de 
profesie tehnician. 

— Am primit ieri seară telegrama lui Lodge, spuse Coffee. 
Nu ne aşteptam şi ne-a cam pus în încurcătură. 

— Nu mă îndoiesc. Îmi pare foarte rău. Cum suna textul? 

— Lodge nu face risipă de cuvinte, răspunse inginerul scurt, 
dar nu ţinu cont de curiozitatea lui Neale. 

Neale îşi aruncă blocnotesul pe o ladă prăfuită, se aşeză şi 
el şi îi studie pe cei doi ingineri, care păreau foarte zeloşi. 

— Numărul zece e o piatră de încercare, nu? 

— Noi suntem de trei luni aici, răspunse Blake. 

— Veţi vedea şi dumneavoastră nisipul acela mişcător, 
adăugă Coffee. 

— Nisip mişcător? Când am făcut măsurătorile pentru 
traseul prin prăpastia asta şi planurile pentru numărul zece, 
albia râului era uscată şi solidă, le explică Neale. Coffee şi 
Blake îi aruncară priviri consternate, la fel şi Somers. 


137 


— Dumneavoastră? Dumneavoastră aţi făcut planurile după 
care lucrăm noi? 

— Da, desigur, răspunse Neale apăsat. 

| se păru că Blake se albise puţin la faţă. 

— Vom proceda metodic, continuă Neale, luând carnetul şi 
un creion. Sunteţi aici de trei luni? 

— Da. 

— Cu câţi oameni? 

— În jur de două sute. 

— Cine este maistru şef? 

— Colohan. El a dus la bun sfârşit unele din cele mai 
importante contracte ale căii ferate. 

Neale era pe cale să se intereseze cine făcuse comanda 
respectivă, în ultimul moment se abţinu însă, fără să ştie bine 
de ce. 

— Se lucra atunci când aţi sosit aici? 

— Da. Pietrarii pregătiseră elementele pilonilor, munceau 
cam de şase săptămâni. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

Coffee râse amar. 

— Am aşezat cei trei piloni - cu toată atenţia, pe teren 
uscat. Apoi a venit ploaia şi toată munca noastră s-a dus pe 
apa sâmbetei, în nisipul mişcător. De atunci ne chinuim s-o 
luăm de la început. 

— Dar de ce nu a reuşit prima încercare? Coffee ridică 
nedumerit din umeri: 

— Vă rog să-mi puneţi o întrebare mai uşoară. De ce era 
terenul uscat şi solid? De ce a plouat? De ce s-a transformat 
terenul solid în nisip mişcător? 

— Domnii mei, un inginer nu vorbeşte aşa, răspunse Neale 
încet, ridicându-se în picioare. 

— La dracu'! Dumneavoastră ce aţi fi făcut? răbufni Coffee, 
roşindu-se la faţă. 

— Veţi afla mai târziu, răspunse Neale. Somers, te rog să-i 
comunici maistrului Colohan că vreau să stau de vorbă cu el. 

Neale plecă de lângă cort, auzi însă pe Blake şoptind: 

— Nu ţi-am zis eu? Acum ne spălăm noi pe cap cu povestea 


138 


asta! 

Coffee mormăi un răspuns, pe care Neale nu mai reuşi să-l 
perceapă. Din tonul lui înţelese însă că inginerii comiseseră o 
greşeală serioasă, iar acum îşi făceau reproşuri reciproce. 
Neale era puţin supărat. El măsurase acest sector şi fusese 
mândru pentru că i se încredinţase o treabă atât de grea şi 
importantă. Colegii lui, incapabili sau delăsători, rataseră 
construcţia numărului zece. O luă printre corturi, pe lângă 
fierărie şi ajunse la malul râului. 

Apa puţin adâncă şi nămoloasă curgea domol prin albia 
lată, pe care Neale şi-o amintea ca pe o întindere de nisip şi 
stânci. La ambele maluri se distingeau rămăşiţele pilonilor de 
susţinere ce fuseseră surpaţi de ape. Nu se mai vedea nici un 
singur bloc de piatră! Taluzurile fuseseră spălate de valuri, iar 
cofrajele din scânduri grele se desfăcuseră pe malul nisipos. In 
mijlocul undelor se vedea un batardou în curs de construcţie şi 
un al doilea, deteriorat. Aceste construcţii aproape acopereau 
vârful pilonului central, care se aplecase vizibil într-o parte şi 
alunecase în adâncuri. Tonele de piatră cioplită sau 
neprelucrată, piramidele de lemne răspândite în tot locul, 
săpăturile de pe ambele maluri stăteau mărturie pentru 
lungile săptămâni de muncă inutilă, de luptă cu secretul 
acestor ape aparent nevinovate. 

Neale se întoarse îngândurat în tabără. Blake şi Coffee 
stăteau sub umbrar, împreună cu un irlandez solid. 

— Aţi plasat numărul zece pe o adevărată gură de canal, 
nu-i aşa? îi strigă Blake. 

Neale îl scrută pe colegul său cu o privire deosebit de 
ascuţită, la care Blake nu avu curajul să reziste, lăsând ochii în 
jos. 

— Da, este o gură de canal, corect, absolut corect. Eu am 
ţinut cont de toate acestea când am făcut planurile. Aţi 
respectat aceste planuri? 

Blake se pregătea să răspundă, iar Coffee îi luă vorba din 
gură. 

— Bineînţeles, mormăi el sec. 

— Deci unde sânt sparge-valurile? 


139 


— Sparge-valurile? întrebă Coffee, părând sincer surprins. 

— Da. Eu le-am prevăzut în planuri; mai multe sparge- 
valuri, pentru ca la inundaţii viitura să se împartă egal între 
piloni, pierzându-şi din forţă. 

— Ah! Doar nu vă închipuiţi că nu vă înţelegem planurile, 
răspunse Coffee. Dar noi eram de părere că ele trebuiesc 
construite la urmă. Nu-i aşa, Blake? 

— Da, desigur, răspunse acesta, vocea lui nu părea însă 
prea convingătoare. 

Atunci irlandezul se ridică în picioare şi-i întinse lui Neale o 
mână uriaşă. 

— Colohan, spuse el cu glas tunător. 

Lui Neale îi plăcu figura bronzată, binevoitoare şi inteligentă 
a interlocutorului său. Spre deosebire de cei doi ingineri, 
Colohan nu trezise în el acel vag sentiment de ostilitate. 

— Colohan, eşti cumva sătul de muncă? îl întrebă Neale pe 
maistru, după schimbul de saluturi. 

— Da şi nu. 

— Doreşti deci să renunţi la locul dumitale de muncă? 
continuă Neale. 

Irlandezul era convins că întrebările nu constituiau decât un 
preludiu al concedierii. Părea ruşinat, profund afectat şi căuta 
un răspuns cât mai potrivit. 

— Nu vreau să fiu greşit înţeles, îl scoase Neale din 
încurcătură. Nu intenţionez să te arunc pe drumuri. Dar dacă 
nu vrei să mai munceşti, poţi să pleci, iar pe muncitori îi voi 
conduce eu însumi în zece zile, şinele vor ajunge până aici; 
până atunci, voi construi un pod pe capre peste râu, pentru ca 
lucrările să poată continua. În stadiul în care ne aflăm, nu 
trebuie să mai existe nici un obstacol... Aproape cinci mii de 
oameni nu lucrează decât cu gândul să ducă linia la bun 
sfârşit. In curând ne întâlnim cu lucrările ce înaintează din 
direcţia opusă. Hotărăşte, deci, vrei să rămâi? 

— Ba bine că nu! răspunse irlandezul din toată inima. 
Aştept ordinele dumneavoastră. 

— Perfect. Suntem siliţi să ne grăbim Trimite-ţi oamenii pe 
dealurile din împrejurimi, ca să taie şi să pregătească 


140 


trunchiurile pentru stâlpi şi susţineri. Găseşte un drum pe 
unde caii să poată trage la vale lemnul. Maşina de bătut stâlpi 
să fie trasă la marginea râului, iar mecanicul să încălzească 
cazanul şi să verifice dacă mai funcţionează. Pe urmă fugi la 
atelierele de fierărie şi vezi dacă au suficient metal. Dacă nu, 
telegrafiază imediat la Benton şi cere-le tot ce ai nevoie - cam 
asta ar fi deocamdată totul, Colohan. 

Neale intră în cort şi se aşeză la o masă. Se apucă să 
studieze din nou vechile lui planuri. Cifrele şi desenele se 
desfăşurau înaintea lui ca o veche şi pasionantă poveste. 
Blake îl deranjă de mai multe ori, intrând în cort şi părăsindu-l 
din nou, ca şi cum l-ar fi frământat ceva. Un curier le aduse 
apoi o telegramă celor doi ingineri, care stăteau sub umbrar; 
urmă o discuţie vie, purtată în şoaptă; cei doi se îndepărtară 
apoi, iar Neale rămase netulburat până ce clopotul anunţă 
cina. 

Neale mâncă împreună cu vesela ceată de muncitori 
irlandezi. Ca de obicei, a fost uşor cooptat în mijlocul lor. Se 
părea că glumele preferate ale muncitorilor se refereau la 
podul numărul zece. 

Reîntors la cort, descoperi în lumina galbenă a lămpii o 
telegramă, adresată lui. | se comunica, sub semnătura 
generalului Lodge, că urma să decidă singur dacă să plătească 
sau nu salariile restante şi să păstreze sau nu pe cei doi 
ingineri. 

— Ce spuneţi de treaba asta? le spuse Neale celor doi 
ingineri, care intraseră în cort între timp, întinzându-le 
telegrama. 

— Ce să spun? Că pierd banii pe trei luni - nouă sute de 
dolari, răspunse Coffee, scoțând un nor de fum din pipa sa. 

— lar eu şase sute, completă Blake. 

Neale se lăsă în scaun şi îşi privi subordonații. Cu ei se 
petrecuse o schimbare, probabil urmare a faptului că 
ajunseseră la o decizie importantă. 

— Hotărârea respectivă o iau eu şi pot să vă spun că nu am 
nici cea mai mică intenţie să nu vă dau salariile restante sau 
să vă concediez, zise Neale. 


141 


— Mai mult ca sigur că veţi face ambele lucruri dacă nu 
reuşim să ne înţelegem, îi răspunse Coffee. 

— Şi oare nu ne putem înţelege? 

— Asta rămâne de văzut, veni răspunsul misterios. 

— Am nevoie de dumneavoastră amândoi, domnii mei, 
continuă Neale gânditor. Poate am greşit eu. Acum nu mai 
contează prea mult ce a fost, trebuie să ne concentrăm toate 
forţele la muncă. 

Neale se aştepta ca propunerea lui să stârnească oarecare 
recunoştinţă, sau chiar entuziasm, constată însă cu 
surprindere că se înşelase. 

— Hm! Ei, mai putem vorbi şi mâine despre asta, îi 
răspunse Coffee, căscând. 

Dimineaţa următoare, Neale cobori încă din zori la râu, ca 
să poată supraveghea pregătirile în vederea înălţării podului. 
Profitând de ocazie, studie mai atent munca ce se efectuase 
înainte de sosirea lui. Constată cu stupoare că planurile sale 
fuseseră grosolan încălcate: în loc să se fixeze solid pilonii în 
fundamentul de piatră, aflat, după măsurătorile lui Neale, la 
circa zece metri sub nivelul apei, aceştia fuseseră superficial 
introduşi în nisipul de deasupra. Practic, pilonii nu aveau 
fundaţii! 

Lui Neale i se urcă tot sângele la cap. „Nu, nu e vorba deo 
greşeală sau interpretare greşită a planurilor mele! E lovitura 
bine chibzuită a unor şarlatani! ... O muncă repetată de 
douăzeci de ori! De-abia acum înţeleg! Generalul Lodge a ştiut 
foarte bine, fără să fie nevoie să vină până aici! Vechea 
comedie! Escrocherie!” 

Îl văzu pe Blake apropiindu-se agale. Se aşeză jos şi încercă 
să se stăpânească. La sosirea lui Blake, Neale era deja calmat. 

— Hallo, Neale! îl salută Blake prevenitor. Te-ai mânjit de 
noroi, după cum văd. E o muncă murdară. 

— Da, cu adevărat murdară, ba chiar din mai multe puncte 
de vedere, îi răspunse Neale. 

— O grămadă de bani - bani murdari de-ai guvernului - sânt 
îngropaţi în gaura asta, zise Blake. 

Vorbea atât de sigur de sine, încât Neale se simţi cuprins de 


142 


curiozitatea să vadă cât de departe era dispus să meargă. 

— Blake, să nu-mi spui că asta nu a adus nimănui vreun 
folos! 

Urmă un moment de tăcere semnificativă, după care Blake 
vorbi din nou: 

— Desigur. Şi îţi va aduce şi dumitale. 

— Fiecare om îşi are preţul său, răspunse Neale. Simţi 
deodată un sul de bancnote între degete. Îşi strânse pumnul, 
tremurând din tot trupul. Reuşi totuşi să se mai controleze 
câteva secunde. 

— Cine este antreprenorul care a preluat contractul de aici? 
întrebă el grăbit. 

— Nu ştii? 

— Nu. 

— Ei, noi am crezut că ştiai... Lee. 

Acest nume îi deschise lui Neale vechile răni. Tresări 
puternic. 

— Allison Lee, inspectorul? Întrebă el cu greutate. 

— Chiar el în persoană, Neale. Nu avem nici o treabă! îi 
răspunse Blake, râzând uşurat. 

Neale sări în picioare cu viteza şi agerimea unui indian, î 
aruncă în faţă lui Blake teancul de bancnote. 

— Încerci să mă mituieşti? Pe mine? izbucni el indignat. Îţi 
închipui că am să accept banii tăi slinoşi, ca să vă acopăr 
potlogăriile? Blestematule! 

ÎI trânti pe Blake la pământ dintr-o lovitură. 

— Stai, Neale, opreşte-te! se rugă tânărul inginer. 

— la-ţi banii şi haide în tabără! Mişcă! îi porunci Neale. 

Coffee stătea la masa de sub umbrar împreună cu Somers 
şi cu un al treilea bărbat. Apăru imediat şi Colohan şi mai 
mulţi muncitori, dornici să asiste la scenă. Galben la faţă, 
Coffee se ridică în picioare. 

— Coffee, ţi l-am adus pe nevinovatul tău coleg! strigă 
Neale ironic. Mincinoşilor! ... Nici măcar nu aţi încercat să 
lucraţi după planurile mele. 

— Da’ de ce dracu’ îţi închipui, tu Neale, că stăm în 
pustietatea asta? răspunse Coffee insolent. Vrem şi noi o 


143 


părticică din banii ăştia aruncaţi cu lopata. Tu, protejatul lui 
Lodge, poţi să faci cât vrei pe visătorul. Dar nu mă 
impresionează unu' ca tine aşa uşor... 

— Coffee, dacă aici, în vest, ar exista o lege împotriva 
hoţiei, ai intra la închisoare, spuse Neale. Tu şi cu Blake 
sunteţi nişte bandiți de ultimă speţă. Aţi împiedicat 
continuarea lucrărilor, l-aţi trădat pe generalul Lodge şi pe 
Henney, cel care v-a numit aici. Eu, care am executat 
planurile pentru numărul zece, am să vă demasc, pe voi şi pe 
antreprenorul vostru! 

— Neale, noi nu suntem singurii amestecați în jocul ăsta, 
răspunse Coffee morocănos. 

Colohan se apropie de el, ameninţător: 

— Dacă faci aluzie la mine, nu eşti decât un mincinos. 
Păzeşte-te bine! Colohan se adresă apoi lui Neale: Şefule, îţi 
jur că nu am ştiut nimic de porcăria asta. De-abia în ultima 
vreme mi-am dat seama că e ceva putred la mijloc, dar 
trebuia să fac ceea ce mi se ordona. 

— Nu poţi demonstra nimic, Neale, interveni Coffee 
dispreţuitor. Dacă ai minte, îţi vei ţine gura. Aici e numai un 
fleac. În spatele culiselor sânt jocurile cele mari. Cunosc 
bancheri, inspectori, congresmeni şi senatori care au profitat 
şi ei cât au putut. Eşti un prost! 

— Poate! Dar hoţ nu sânt! răspunse Neale. 

— Te rog să-ţi ţii gura! ţipă Coffee, căruia nu-i convenea să 
audă aşa ceva toată mulţimea care se adunase. Eu nu sânt 
hoţ. Aici, în vest, poţi să încasezi un glonţ şi pentru mai puţin 
de atât! 

Intenţia lui era limpede: într-un fel sau altul, dorea să-şi 
şteargă urmele. Dar Neale învățase şi el o groază de lucruri de 
la Larry Red King, în lunga lor prietenie. 

— Coffee, eşti un hoţ, îi explică el calm, apropiindu-se. De 
cea mai joasă speţă, pentru că ai furat fără risc Nu poţi fi 
pedepsit; eu nu mă opresc aici cu afacerea asta, merg până 
sus de tot. 

Fulgerător, scoase din buzunarul de la vestă al lui Coffee 
mai multe telegrame. Coffee se înroşi ca racul, cuprins de un 


144 


acces de furie îngrozitoare. 

— Dă-mi hârtiile înapoi! 

— AŞ pune pariu că printre ele se află şi o telegramă de la 
Lee, pe care sânt îndreptăţit să o deţin, răspunse Neale 
impasibil. 

În momentul în care Coffee îşi scosese revolverul, Neale îl 
lovi cu putere. Omul căzu în nisip, răsturnând şi masa, iar 
revolverul îi sări din mână. 

— Coffee, tu şi cu Blake vă puteţi considera demişi, spuse 
Neale. Să părăsiţi imediat tabăra! 

Cincisprezece zile după această întâmplare, un prim tren de 
construcţii traversa numărul zece pe un pod pe capre. Se 
depăşea astfel ultimul mare obstacol în calea definitivării 
măreţei lucrări. 

Câteva zile mai târziu, într-o frumoasă dimineaţă, un cu 
totul alt tren trecu podul provizoriu. Era format din vagoane 
de persoane, un vagon particular, în care călătoreau directorii 
căii ferate şi vagonul special al generalului Lodge. 

Intâmplarea a făcut ca Neale să se afle în acel moment în 
mijlocul apelor, lângă unul din pilonii viitorului pod, la fel de ud 
şi murdar ca muncitorii din jurul său. Cum trenul mergea 
foarte încet, întreaga suflare, mecanicul, frânarii, pasagerii 
văzură scena. Spre marea încântare a lui Neale, primi şi ovaţii 
la scenă deschisă... 

Trenul se întoarse în după-amiaza aceleiaşi zile şi se opri în 
dreptul taberei. Un curier îl convocă de îndată pe Neale, care 
nu mai avu timp să se schimbe. şi luă hârtiile şi se prezentă la 
vagonul particular al directorilor. 

Erau de faţă numai patru persoane - generalul Lodge, 
Warburton, Eoggers şi Rudd. De cum intră, Neale simţi că se 
află înaintea unui moment decisiv din viaţa sa. 

— Domnii mei, vă amintiţi de Mister Neale, spuse Lodge, cu 
profundă simpatie, altfel bine disimulată. 

Primirea de care se bucură era deosebită. Warburton îi 
scutură mâna energic, apoi îl măsură din cap până în picioare. 

— Mă bucur că te revăd, tinere. Da, mi-aduc aminte de el, 
chiar dacă a mai îmbătrânit şi e mai slab. 


145 


— Nu e de mirare, interveni generalul. A muncit cât şapte. 

— Te-ai cam grăbit atunci şi ne-ai părăsit, tinere domn, 
continuă Warburton. 

— Mi-e ruşine pentru ce am făcut, răspunse Neale. Mă 
aprindeam cam repede... mi se mai întâmplă şi acum, cred. 

— Nu face nimic. Cine nu se poate aprinde, nu valorează doi 
bani. Şi acum, Neale, povesteşte-ne cum s-a întâmplat. 

— De exemplu, istoria cu Blake şi Coffee, interveni Lodge. 

— Domnii mei, mi-e teamă că şi de astă dată mi-am pierdut 
capul. 

— Noi vom hotărî dacă purtarea dumitale a fost corectă, 
spuse Warburton. 


Când îşi încheie Neale relatarea, Warburton se ridică încet 
de la locul lui. Se împurpurase la faţă şi ţinea pumnii strânşi. 

— Ai auzit, Lodge? 

— Da. Nu mă miră prea mult, răspunse şeful cu un surâs 
trist şi triumfător, în acelaşi timp. 

Warburton se linişti. ÎI cercetă pe Neale din priviri. 

— Tinere, dumneata poţi construi piloni rezistenți în punctul 
acesta? 

— Da, am şi început. Pilonii sânt fixaţi în fundamentul de 
piatră, îi răspunse Neale. 

— Fundament de piatră! repetă el. Se întoarse apoi spre 
Lodge: Vă mai amintiţi de cowbovy-ul acela roşcat şi cam 
nebun - când a spus „Cam asta ar fi tot ce-aveam de zis!” N- 
am să-l uit niciodată Lodge, îi vom pe chema Lee şi pe 
prietenul său, senatorul Dunn şi vom regla conturile. Cam asta 
ar fi totul! 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! răspunse generalul. 

Neale se simţi cuprins de o agitaţie fără seamăn. Lee, 
Allison Lee! Numele era suficient să-l facă să tresară. Curând, 
acesta apăru în vagon, însoţit de mai mulţi domni îmbrăcaţi în 
frac. Warburton intră în miezul subiectului. 

— Mister Lee, în calitatea de director al Societăţii căii ferate 
vă comunic, pe baza raportului inginerului nostru, aici de faţă, 
că toate contractele dumneavoastră în curs de desfăşurare 


146 


sânt nule şi nu vor fi prelungite sub nici un motiv. 

Allison Lee se albi la faţă, iar ochii săi aruncau fulgere. 

— Warburton! Cred că va trebui să reconsideraţi. Eu mă 
bucur de multă influentă. 

— Să o ia dracu’ de influenţă! răspunse Warburton, care îşi 
ieşise din fire. Constructorii, directorii şi proprietarii lui Union 
Pacific se află aici, în acest vagon. Îmi cereţi cumva să spun cu 
adevărat lucrurilor pe nume? 

— Contractul meu a fost obţinut din partea Congresului. 
Voi... 

— Congres în sus, congres în jos, nu veţi mai construi 
niciodată, nici măcar un metru de linie, tună Warburton. De 
dragul - de dragul relaţiilor dumneavoastră, ca să le spunem 
aşa - nu vă mai amestecați în afacerea aceasta! 

— Mucosului ăsta de inginer, i s-a năzărit acum să facă pe 
marele domn! explodă Lee. Cum de-şi permite să mă acuze pe 
mine? 

— Mister Lee, nu a pronunţat numele dumneavoastră, nici 
măcar o singură dată, îi răspunse directorul. 

Lee se strădui să se stăpânească. 

— Warburton, te rog să fii raţional. Cum poţi să-l pui în 
balanţă cu mine pe acest tinerel, acest prieten al unor 
desperados! Aşa ceva nu se poate, e absurd!.. 

Warburton îşi ridică mâna. Neale simţi că pentru el sosise 
momentul cel mare. 

— Mister Lee, vă rog să-mi permiteţi să vă dau o lămurire 
necesară dumneavoastră şi senatorului Dunn, ca să punem 
capăt acestei convorbiri penibile... De îndată ce s-a pus ultima 
traversă - şi nu mai este mult până atunci - Mister Neale 
devine inginer şef, responsabil cu supravegherea căii ferate 
Union Pacific. 


147 


Capitolul XXII 


Aşa se transformă visul lui Neale în realitate şi dacă nu ar fi 
existat acel gând care îi otrăvea fiecare ceas al vieţii lui, acum 
ar fi fost fericit. 

Neale se întoarse la Benton într-o noapte. Benton şi nopţile 
din vest! Între timp, uitase toate acestea. O masă compactă 
de oameni se repezi asupra trenului. Neale nu reuşi să ajungă 
pe peron decât cu eforturi deosebite. Agitaţia, graba nebună, 
amestecul de voci ascuţite şi răguşite erau neobişnuite chiar 
şi pentru un oraş ca Benton, la ora aceea şi în apropierea 
gării. Toţi bărbaţii cărau după ei bagaje. Neale strigă de mai 
multe ori până îl auzi un trecător oarecare şi îi dădu răspunsul 
cerut. 

Ultima noapte în Benton! 

Acum înţelese ce se petrecea. Imensul, drăcescul lagăr 
ajunsese la sfârşitul carierei lui. Era în plină demolare şi 
mutare, iar oamenii îl părăseau în grupuri mari. In mai puţin 
de patruzeci şi opt de ore, tot ceea ce însemnase Benton, 
viaţă, aur şi trudă, adunate în imense cantităţi, urma să se 
reîntrupeze într-o tabără nouă şi mai mare, de această dată 
ultima - Roaring City, oraşul Urletului. 

Asupra lui Neale se abătură din nou vechile lui chinuri - 
amintirile legate de iubita lui Allie Lee, îndoiala dacă ea mai 
este sau nu în viaţă. 

Nu se putea hotărî să meargă la culcare. Continuă să se 
plimbe fară rost prin oraş. În cele din urmă, pătrunse într-unul 
din tripourile din centru; se aşeză la o masă de joc, cu 
parteneri ale căror figuri i se păreau vag cunoscute. 

Era ultima noapte a Benton-ului, iar în aer plutea ceva, 
ameninţător şi înfricoşător. 

Neale se lăsă purtat de pasiunea jocului. Aproape uitase de 
sine, când o mână albă, împodobită cu inele îl atinse cu 
gingăşie pe umăr. Îşi auzi numele, pronunţat în şoaptă, îşi 

148 


ridică privirea şi văzu chipul îmbujorat, radiind de o bucurie 
secretă, al lui Beauty Stanton. 


149 


Capitolul XXIII 


Ca de fiecare dată în zile de plată a salariilor, tot oraşul 
Benton ajunsese la paroxism. In după-amiaza şi noaptea 
aceea, Allie Lee a petrecut cumplite ore de veghe, încuiată, în 
camera ei. De afară se auzeau strigătele beţivilor, vocile reci 
ale jucătorilor, clinchetul paharelor şi al aurului, tropăitul 
continuu de cizme, focuri de pistol, undeva, la distanţă, apoi 
altele, în imediată apropiere, certurile bărbaţilor, dar ceea ce 
o deranja cel mai tare erau vocile stridente ale femeilor, 
cântecele lor fără suflet, râsul lor lipsit de veselie... 

In primele ore ale serii următoare, localul lui Durade se 
trezise iarăşi la viaţă. Durade în persoană îi aduse de mâncare 
şi de băut. Arăta foarte consumat, se afla totuşi într-o 
dispoziţie excelentă. Nu părea să bage în seamă starea în care 
se găsea Allie, supărarea şi teama zugrăvite pe chipul ei. 

— Idiotul acela surdomut, care te servea, a binevoit să 
dispară, spuse Durade. leri a fost zi de plată la Benton. Pe 
mulţi i-a luat dracu'... Allie, am câştigat cincizeci de mii de 
dolari aur! 

— Şi nu e suficient! îl întrebă ea. 

Durade nu o auzi şi continuă să vorbească despre 
câştigurile lui, despre aur şi joc, despre înflorirea viitoare a 
afacerilor sale. 

Allie se simţi uşurată când rămase singură. Gândul ei era 
acela că trebuie să acţioneze cât mai repede, să se salveze 
înainte de producerea unei inevitabile nenorociri. 

De câte ori intra în camera specială de joc a lui Durade, 
Allie ţinea ochii în pământ, ferindu-se de privirile obraznice ale 
bărbaţilor. In seara respectivă, avu surpriza să constate că 
jucătorii erau foarte liniştiţi. Ducându-le tava cu băuturi la 
masă, auzi pe unul din ei şoptind: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Hough! ... Ea e! 

— Ai dreptate! veni răspunsul, tot în şoaptă. 


150 


Allie avu curajul să privească de-abia după ce ajunsese în 
colţul ei de lângă bar. Durade juca cărţi cu patru bărbaţi; trei 
dintre ei erau îmbrăcaţi în haine negre, după obiceiul 
profesioniştilor în domeniu, cel de-al patrulea purta un costum 
gri şi o pălărie cu o formă neobişnuită şi panglică lată. 
Întâlnind privirea lui Allie, o salută discret. Acesta, gândi ea, 
trebuie că este bărbatul a cărui voce am auzit-o prima oară - 
o voce cu modulaţii şi accent englezesc. Chipul lui era cel mai 
bun şi mai trist pe care îl văzuse Allie în mediul de acolo. Juca 
indiferent, obosit, vizibil preocupat de cu totul alte probleme. 

— Ancliffe, câte cărţi vrei? îl întrebă unul din jucătorii 
îmbrăcaţi în negru. 

— Nici una, răspunse el, punându-şi cărţile pe masă. 
Deodată, jocul se întrerupse din pricina zarvei ce venea din 
încăperea alăturată, sala principală de joc a stabilimentului lui 
Durade. 

— lar se iau la încăierare! strigă Durade nemulţumit. Şi 
astăzi nu au apărut decât Mull şi Fresno. 

Voci înfierbântate, tropăit de paşi grei şi apoi un foc de 
revolver. Durade se ridică în grabă. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnii mei, zise el şi ieşi, însoţit de 
unul din jucători şi urmat imediat de un al treilea. 

La masă nu mai rămăseseră decât englezul şi un ultim 
jucător, aşezat cu spatele la Allie. Acesta se ridică şi veni 
drept la ea. 

— Numele meu este Place Hough, pronunţă el încet şi rapid. 
Chiar dacă nu sânt decât un jucător de cărţi, aveţi totuşi 
încredere în mine. Sunteţi Allie Lee? 

Lui Allie îi bătea inima să-i spargă pieptul şi tremura din 
toată fiinţa. Îl cercetă cu atenţie pe necunoscut şi crezu să 
distingă în privirile lui ca de cristal compasiune şi căldură 
umană. Se hotărî să-i acorde încrederea ei. 

— Sir, sânt bolnavă de teamă! Dacă aş putea îndrăzni... 

— Trebuie să-mi spui totul, repede, o opri el. Vă aflaţi de 
bună voie împreună cu omul acesta? 

— Nu, nu! 

— De cum v-am văzut pentru prima oară, am ştiut că 


151 


sunteţi nevinovată... Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Allie Lee. Tatăl meu este Allison Lee. 

— E fiica lui Allison Lee, unul din cei mai puternici oameni 
de la Union Pacific, comentă Ancliffe, care se apropiase între 
timp. 

— Mă ţine aici încuiată. Nu văd niciodată lumina zilei. 
Durade m-a ameninţat aşa de tare, încât nu am avut curajul 
să cer ajutor. Dar el îşi pierde încet minţile, iar eu nu mai pot 
suporta. 

— Noi vă vom salva din această închisoare, o asigură 
Ancliffe. 

— Cum? întrebă Hough. 

Ancliffe era de părere să fugă imediat cu Allie din casă, dar 
Hough clătină din cap. 

— Oh, ascultaţi-mă, începu Allie grăbită. Dacă mă prinde 
încercând să evadez, mă omoară pe loc. Trebuie să găsim un 
şiretlic oarecare. 

— Şi dacă chemăm soldaţii? 

— Durade m-ar ucide imediat. 

— Am putea să vă răpim noaptea de aici? 

— Nu prea ştiu cum. Nimeni nu se culcă... Cred că mai bine 
vă folosiţi de slăbiciunea lui Durade. Aurul! Dacă îl apucă febra 
pasiunii lui, este posibil să mă joace la cărţi sau să mă vândă 
pe aur. 

Ochii reci ai lui Hough tresăriră. Tocmai dorea să pună ceva, 
dar îi făcu semn lui Anciliffe să se aşeze repede la masă. 
Durade şi însoțitorii lui se întoarseră în încăpere, spaniolul îşi 
freca mulţumit mâinile. 

— De ce s-au certat? întrebă Hough. 

— Câţiva beţivani care îşi pierduseră paralele. 

Jocul continuă. Hough stătea acum cu faţa la Allie, foarte 
concentrat şi hotărât; Anciliffe ieşi repede din joc, rămase însă 
la masă, urmărind şi el atent desfăşurarea ostilităţilor. Prin 
curaj şi o mai mare ştiinţă a pokerului, balanţa se înclina 
vizibil în favoarea lui Hough. 

Durade strigă să se aducă mai multă lumină. Apăru un 
mexican cu ochi ca smoala şi mişcări feline şi îndeplini ordinul. 


152 


Purta la brâu un cuţit fioros şi întreaga lui înfăţişare te ducea 
cu gândul la un brigand. După ce aprinse lămpile, se apropie 
de Durade şi schimbară câteva cuvinte în spaniolă. Unul din 
jucători pierdu şi se ridică de la masă. 

Jocul devenea din ce în ce mai pasionat. Durade dăduse 
probabil un ordin prin mexican, căci în încăpere apărură, unul 
după celălalt, toţi acoliţii siniştri ai spaniolului. 

— Ai oprit jocul dincolo, Durade? se interesă Hough. 

— E vremea cinei. Nu e dever, răspunse Mull. 

— Nu am vorbit cu dumneata, spuse Hough. 

Durade simţi întorsătura periculoasă pe care puteau să o ia 
oricând evenimentele şi încercă să liniştească spiritele tonul 
lui era însă fals. 

Durade şi Hough continuară partida singuri, norocul trecând 
pe rând de la unul la celălalt. Cei doi foşti parteneri ai lor de 
joc se întoarseră, însoţiţi de alţi doi indivizi cu sombrero negre 
şi priviri glaciale. 

— Putem intra din nou în joc? întrebară ei. 

— Cu plăcere, răspunse Hough. 

La un moment dat, Hough opri partida, bătând cu mâna în 
masă. Izbitura sună tare şi metalic, deşi nu avea nimic în 
mână. Orice observator atent şi-ar fi dat seama că poartă un 
pistol de mici dimensiuni ascuns în mânecă. 

— Protestez împotriva faptului că acest om se apleacă 
peste masă, spuse Hough, indicându-l pe Fresno. 

— Ce spui? răspunse acesta ironic. 

— Când sânt în joc mize mari, băieţii îşi pierd capul, îi 
explică Durade. Lasă-i în pace. 

— Trimite-i afară, ca să putem avea linişte. 

— Nu, răspunse Durade brutal. Au voie să urmărească jocul. 

— Ancliffe, strigă Hough, adu pe câţiva din prietenii mei, să 
se uite şi ei la joc. Să nu-i uiţi pe Neale şi Larry King. 

Allie aproape leşină la auzul acestui nume. | se făcu negru 
înaintea ochilor şi se roti camera cu ea. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Durade. 

— Doresc ca partida noastră să fie urmărită şi de câţiva din 
prietenii mei. 


153 


— Nu voi permite ca pistolarul ăla roşcat să intre în localul 
meu. 

— Imi pare rău, de data asta veţi face o excepţie... Nici 
dumneavoastră nu sunteţi prea bine privit la Benton, Durade. 

— Vreţi cumva, Senor, să faceţi aluzie la faptul... 

— Da, îl întrerupse Hough. Vă amintiţi de un jucător numit 
Jones? A fost asasinat în această încăpere... Dacă mi se 
întâmplă ceva asemănător, dumneata şi amicii dumitale nu 
veţi scăpa prea uşor. 

Chipul lui Durade se făcu cenuşiu de furie şi teamă. Masca 
spaniolului căzu, dezvăluind adevărata sa natură. Se vedea 
limpede şi faptul că încă nu se măsurase cu un jucător de talia 
lui Hough. 

— Continuăm jocul, sau vreţi să vă retrageţi? întrebă 
Hough. 

Durade se stăpâni cu greutate şi făcu semn să continue 
partida. Allie privea fix în podele, oscilând între fericire şi 
îngrijorare. Cum să reacționeze la sosirea lui Neale şi a lui 
Larry? Spera ca bunul Dumnezeu să o aibă în paza lui. 

Deodată se deschise uşa şi apăru Ancliffe, urmat de mai 
mulţi bărbaţi, printre care nu se aflau Neale sau Larry. Anciliffe 
îi făcu un semn, din care Allie înţelese că nu reuşise să-i 
găsească. Fata îşi simţi inima ca de plumb. Apoi se simţi 
cuprinsă de o bucurie imensă, pentru că Neale nu o găsea 
într-un asemenea loc, iar Larry nu mai trebuie să înfrunte cu 
revolverul său bandiții lui Durade. Exista încă o şansă ca 
noaptea aceea să nu se termine într-o baie de sânge. 

Când deveni iarăşi atentă la ce se întâmpla în jurul ei, la 
masă nu se mai aflau decât trei jucători - Hough, Durade şi 
încă un profesionist, care renunţă şi el chiar atunci, aruncând 
cărţile pe masă. Se aşeză lângă ceilalţi jucători, în spatele lui 
Hough. 

Durade pierduse o avere, însă încă nu întreaga sa bogăţie. 
Părea o fantomă a falnicului spaniol. Părul îi era transpirat şi în 
neorânduială, îşi desfăcuse cravata, iar mâna îi tremura. |n 
spatele lui se adunaseră oamenii săi, cu ochii lor de ucigaşi 
aţintiţi asupra grămezilor de aur. 


154 


Allie nu dorea să fie de faţă la deznodământul acelei nopţi şi 
se retrase în camera ei, lăsând uşa puţin crăpată. Nu peste 
mult timp se auzi vocea sonoră, calmă a lui Hough: 

— Mister Durade, sunteţi terminat! 

Prin uşa întredeschisă îl văzu pe Durade, aproape prăbuşit 
şi pe Hough, aplecat asupra unei grămezi uriaşe de aur. 
Ceilalţi stăteau nemişcaţi. 

— Durade, mai aveţi ceva de pus în joc? 

Durade se ridică greu de la locul lui, tremurând din toate 
încheieturile, desprinzându-şi anevoie privirile de pe bani. 

— Senor, vreţi să vă bateţi joc de mine? pronunţă el răguşit. 

— Vă ofer întregul meu câştig... pentru fata care stă cu 
dumneavoastră! 

— Senor, nu aş vinde-o pe această fată pentru tot aurul din 
India, răspunse Durade cu hotărâre. 

— În schimb veţi juca pentru ea! îi aruncă Hough, ironic şi 
batjocoritor. 

Cu un singur gest, împinse tot aurul în mijlocul mesei. El, 
jucătorul, citea perfect în sufletul adversarului său. 

Bărbia lui Durade se mişca în toate părţile, ca şi cum i-ar fi 
venit greu să-şi stăpânească muşchii şi să vorbească. Ceea ce 
nu ar fi vândut pentru nimic în lume era gata să rişte, cu 
teribila credinţă a jucătorului în puterea întâmplării, pe o 
singură carte. 

— Întregul meu câştig pentru fată, continuă Hough 
neîndurător. Haide! Acceptaţi? 

Durade se zbătea neputincios în mâinile lui. Deznodământul 
nu putea fi decât unul. 

— Si, Senor! strigă el cu voce limpede, în care răzbătea 
speranţa. 

În acel moment suprem al carierei lui de jucător de cărţi se 
întorsese inconştient la limba sa maternă. 

— Ştiam eu ce urmăreşte Hough. Fata îl interesează! 
comentă Fresno, cu o sclipire răutăcioasă în priviri. 

Hough, care trăsese cartea mai mare, începu să le 
amestece. Mâinile lui albe, splendide se mişcau cu o iuţeală 
atât de mare încât ochiul nu le putea urmări. Escrocul Durade 


155 


îşi găsise un adversar pe măsură, înaintea căruia nu avea 
practic nici cea mai mică şansă. Nu exista justiţie omenească 
ce ar fi putut să-l acuze pe Hough că trişează. 

Durade ceru în şoaptă două cărţi şi le apucă, tremurând din 
degete. O bucurie drăcească se citi pe chipul său. 

— Eu iau trei, spuse Hough rece. 

Foarte încet, extrase cele trei cărţi, le privi, după care cu 
aceeaşi stăpânire le aşeză pe toate cinci la vedere. O carte 
despre care ştia din start că este imbatabilă. Durade se holbă 
la ele şi emise un strigăt răguşit. Hough se ridică repede în 
picioare. 

— Am câştigat. Durade. Se întoarse apoi spre prietenii săi. 
Domnii mei, vă rog să aveţi grijă de aurul aceasta. 

Se îndreptă către uşa lui Allie şi întâlni privirea fetei. 

— Haideţi, domnişoară Lee. 

Allie pătrunse în încăpere, clătinându-se nesigură pe 
mişcările ei. Vederea mâinii lui Hough pe braţul lui Allie, o 
amintire fulgerătoare, schimonosiră chipul lui Durade, pe care 
se vedea acum o ură nemăsurată. 

Allie se înfricoşă, bănuind că acum Durade se gândea la 
mama ei. 

— Senor, m-aţi înşelat! şopti el. Eu n-aş fi mizat pe fată 
pentru nici o sumă, oricât de mare! 

— Aţi pierdut-o... Vă avertizez, Durade. Fiţi prevăzător, 
măcar o dată în viaţă!... Puteţi lua aurul care a mai rămas pe 
masă. 

Durade împinse banii cu atâta violenţă, încât răsturnă 
masa. Oamenii lui ieşiră brusc din pasivitate şi se înghesuiră 
să adune monezile. 

Sclipirea albastră a unui Derringer din mâna lui Hough îl 
făcu pe spaniol să încremenească. Scoase un sunet şuierat, ca 
de şarpe, iar furia lui oarbă fu înlocuită de spaimă. 

Unul din prietenii lui Hough roti un baston în aer, spărgând 
una din lămpi; repetă mişcarea în mare viteză, distrugând-o şi 
pe cea de-a doua. Încăperea se cufundă în întuneric, de care 
profitară în primul rând acoliţii lui Durade, care au încins o 
bătaie nemaipomenită pentru aurul de pe podele. Durade 


156 


scoase un strigăt şi se aruncă înainte. 

Allie se simţi trasă cu forţa înapoi spre uşă, de-a lungul 
peretelui şi apoi în încăperea vecină. Aici se vedea puţin mai 
bine. Distinse siluetele lui Hough şi Ancliffe. Acesta din urmă 
închise uşa. 

— Există vreo ieşire pe aici? o întrebă Hough. 

— Pe fereastră. 

— Anciliffe, deschide fereastra şi scoate-o pe fată afară. Eu îl 
întâmpin pe Durade, dacă apare. Repede! 

In camera alăturată, se dezlănţuise iadul. Durade tipa după 
lumină, oamenii lui se luptau, iar prietenii lui Hough se 
străduiau să găsească ieşirea. 

— Haide! o îndemnă Ancliffe. 

O ajută să coboare, veni şi el lângă ea şi apoi îl strigă pe 
Hough. 

— Şi acum ce facem? murmură Allie. 

Din câte îşi dădeau ei seama, se găseau pe o uliţă strâmtă, 
între o clădire de scânduri şi o baracă din pânză de cort. Prin 
pereţii cortului se auzeau strigăte, iar Hough, prevăzător, le 
făcu semn să tacă şi o conduse pe Allie printr-un spaţiu îngust 
într-un fel de curte înconjurată de mai multe construcţii mici şi 
negre. 

Noaptea era întunecoasă, fără nici o stea pe cer. Vântul îi 
sufla rece în faţă lui Allie. Hough se aplecă şi pipăi în jur; pe 
jos erau scânduri, existau şi resturi de pereţi: se aflau deci pe 
locul unei foste barăci, demolate de curând. 

— Nu e măcar vreo uşă pe aici, şopti Hough. 

— Nici pe partea asta. Trebuie să ascultați! 

De jur împrejurul lor, zgomotul se înteţea, însă cel mai tare 
în spatele barăcii din pânză de cort, în direcţia tripoului lui 
Durade. Se părea că descoperiseră încăperea goală şi geamul 
deschis şi începeau să bănuiască pe unde se găseau cei trei. 

— l-aţi văzut? se interesa Durade. 

— Am auzit cum coborau pe fereastră. Durade înjură 
cumplit în spaniolă, apoi strigă: 

— Fresno, Mull luaţi nişte oameni şi coborâţi în stradă. 

— Nu pot să vă scape Hei, Mex, vino cu tovarăşii tăi aici în 


157 


curte! 

Răspunseră mai multe voci, însă ininteligibil. 

— Omorâţi-l, aduceţi fata înapoi, iar aurul e al vostru, ţipă 
Durade. 

Urmă tropăit de paşi şi mormăieli furioase ale unor bărbaţi. 

— Ne-au înconjurat, îi şopti Hough lui Anciliffe. 

— Da, dar e destul de întuneric pe aici. Se vor retrage până 
la urmă. Stai de pază, în timp ce eu încerc să găsesc o ieşire. 

Ancliffe se purta cu un calm desăvârşit, ca şi cum ar fi fost 
cele mai normale întâmplări de pe pământ. Îşi stinse ţigara şi 
îşi trase mănuşile pe mâini. Hough stătea la pândă, cu câte un 
Derringer în fiecare mână. 

In agitația ei nebună, Allie simţi că avea o datorie faţă de 
cei doi binefăcători ai ei. 

— Oh, trebuie să vă mărturisesc totul! şopti ea. Am auzit că 
doreaţi să fie chemaţi Neale şi Larry King.. Aproape mi s-a 
oprit inima în loc! Neale, Warren Neale este iubitul meu. Îi port 
inelul! 

— Uite cum se leagă lucrurile!... îi spuse Hough lui Ancliffe. 
Acum îl înţeleg pe Neale - după ce am văzut-o pe prietena lui. 

— Pentru Dumnezeu! exclamă Ancliffe. 

— Voi tăia eu calea lui Durade. Vrei să o salvezi pe fată? 

— Incotro să mă duc? 

— Unde ar fi în siguranţă? În lagărul soldaţilor? Nu, prea 
departe. Du-o la Stanton. Povesteşte-i lui Beauty cum s-a 
întâmplat. Ea o va ascunde, iar apoi îi cauţi pe Neale şi pe 
Larry. 

Se ivi deodată o lumină într-unul din colţurile curţii, la circa 
cincizeci de paşi de ei. Nu mai era nici un moment de pierdut. 
Anciliffe începu să taie o ieşire printr-unul din pereţii de lemn. 
Zgomotul le ajută bandiţilor să-i găsească. Se stinse lumina şi 
se auziră paşi furişaţi. Lui Allie i se păru că distinge mai multe 
siluete întunecate. Întorcându-se, văzu o rază de lumină prin 
deschiderea pe care o făcea Anciliffe. 

O bubuitură şi un fulger roşietic. Glonţul se opri în peretele 
de lângă ei. Derringer-ul lui Hough scoase şi el o pocnitură 
subţire, răutăcioasă. Un țipăt şi un geamăt. Focul se înteţi. Mai 


158 


multe gloanţe izbiră lemnul. Hough se clătină, ca după o 
lovitură puternică. 

Ancliffe o apucă de ambele braţe şi o împinse prin gaura pe 
care o realizase el. Târându-se cu spatele, Allie îl mai văzu 
încă pe Hough, la postul lui, din ce în ce mai nesigur pe 
picioare. Din câte îşi dădea seama, pătrunsese într-o încăpere 
a unei construcţii, slab luminată. Afară se auzi un corp greu în 
cădere; armele tăcură; se apropiau mai mulţi paşi uşori. 

Ancliffe reuşise să intre cu picioarele prin deschizătură, însă 
nu încăpea prea bine, sau mai degrabă dădea o luptă - cineva 
îl împiedica să plece. Se auzeau cuvinte întretăiate în 
spaniolă. Ancliffe se zbătu cu putere şi pătrunse în încăpere, 
cu încă cineva după el. Cu o mână Ancliffe îl ţinea de gât, cu 
cealaltă de încheietura mâinii. Allie îl recunoscu pe mexicanul 
din suita tatălui ei vitreg. Avea un cuţit însângerat în mână. 

De îndată ce se putu mişca la largul lui, Anciliffe îl lichidă pe 
mexican, cu mişcări calculate şi nemiloase. Allie văzu cum i-a 
sucit mâna la spate şi i-a frânt-o. Ochii mexicanului o obligară 
pe Allie să-i închidă pe ai ei. Când îi deschise din nou, 
mexicanul zăcea la pământ, zbătându-se încă, iar Ancliffe 
ţinea cuțitul însângerat în mână. 

— Haide, o îndemnă el, cu voce subţire. 

— Şi Hough? Trebuie să... _ 

Gestul concludent al lui Anciliffe îi impuse tăcerea. Il urmă 
îndeaproape. Englezul păşea cu mişcări sacadate, nenaturale. 
În jur se auzeau voci şi zgomote. Străbătură un coridor şi 
ieşiră în noapte. Siluete şi lumini se agitau în toate direcţiile. 
Profitară de confuzie şi traversară uliţa, apoi o cotiră pe o 
stradă laterală liniştită şi întunecoasă. 

La colţul unei clădiri masive - din care răzbătea multă 
lumină - Ancliffe deschise o uşă şi o împinse pe Allie de-a 
lungul unui culoar; paşii lui erau nesiguri şi înceţi. De undeva 
se auzea muzică asurzitoare şi râs. Intrară într-o încăpere mai 
mică, în care se afla o negresă. Când îl văzu pe Anciliffe, sări 
speriată în picioare. 

— Cheam-o pe Stanton, repede! gemu el, vârându-i o 
monedă de aur în mână. Nu vorbi cu altcineva! 


159 


Ancliffe se lăsă să cadă pe o canapea, cu trăsăturile 
schimonosite de durere. Haina i se desfăcu şi Allie văzu că era 
plin de sânge. Buzele îi erau acoperite de o spumă roşietică. 

— Dumnezeule, eşti rănit! exclamă fata şi îngenunche lângă 
el. 

— Dacă Stanton nu ajunge la timp, spune-i ce s-a întâmplat! 
Roag-o să-l aducă pe Neale. 

Englezul vorbea cu tot mai mare greutate. Allie era 
încremenită, incapabilă să spună ceva sau să se roage pentru 
el. Uşa se deschise şi apăru o femeie frumoasă, cu braţele şi 
gâtul dezgolite, acoperite de diamante. Se uita pe rând, când 
la Anciliffe, când la Allie, încercând să înţeleagă. 

— Ce s-a întâmplat? Eşti atât de palid! Vai, Anciliffe, mâinile 
tale, pieptul! Doamne Dumnezeule! Se aplecă asupra lui. 

— Beauty, m-au rănit, iar Hough... este mort! 

— Benton-ul ăsta înfiorător v-a venit de hac! strigă femeia. 

— Să nu leşini... Ascultă-mă cu atenţie. Ţii minte că eram 
curioşi în legătură cu o fată care stătea la Durade. Ea este - 
Allie Lee. Durade o ţinea în captivitate ca să se răzbune pe 
mama ei, crezând că mai este în viaţă. Noi am eliberat-o... 
Beauty, Allie Lee e logodnica lui Neale... El nu ştie că mai 
trăieşte... Trebuie să o ascunzi - şi să-l aduci pe Neale la ea. 

Beauty îi răspunse repede: 

— Da, îţi promit că aşa voi face, Ancliffe... Ce ciudat! 
Ancliffe! Vorbeşte, te rog! Vai, moare! 

În timp ce ea vorbea, cu Anciliffe se petrecu o transformare. 
Voința dispăru de pe chipul său, înlocuită de o umbră cenușie. 
Se stinse cu privirea aţintită asupra lui Allie, ca şi cum ar fi 
binecuvântat-o... 

— A murit! murmură Beauty, ridicându-se în picioare. S-a 
dus, iar noi nu ştim nimic despre el - nici măcar numele său 
adevărat... Dar Benton însuşi nu l-a putut împiedica să moară 
ca un gentleman englez! 

O luă pe Allie de mână şi o conduse într-un dormitor. O 
studie apoi cu toată atenţia şi interesul de care este capabilă 
o femeie, dar şi cu oarecare amărăciune. 

— Eşti logodnica lui Neale? întrebă ea foarte încet. 


160 


— Oh, te rog să-l găseşti! suspină Allie. 

Puțin şovăielnic, cu ochii închişi, Beauty întinse braţele şi o 
îmbrăţişă cu gingăşie. 

— Allie Lee... Şi el crede că ai murit. Am să-l aduc la tine. 

Allie nu ar fi putut înţelege lacrimile şi frământarea din 
sufletul acestei femei. 

— Rămâi aici, îi spuse Beauty. Stai liniştită... îl chem pe 
Neale. 

Allie îi auzi paşii îndepărtându-se. 


161 


Capitolul XXIV 


Puse mâna ei tremurătoare pe umărul lui şi se aplecă. 

— Neale, vino cu mine, îi şopti. El clătină din cap. 

— Ba da! îi răspunse ea, cu profundă emoție în glas. Obosit 
şi prost dispus lăsă cărţile şi o privi, vag surprins şi cu milă, 
crezu ea. 

— Domnişoară Stanton, vă rog să mă iertaţi şi să mă 
înţelegeţi... 

Se întoarse apoi la cărţile lui. Stanton acuză din plin 
lovitura. Îşi pierdu pe moment tot tactul, toată experienţa ei 
izvorâtă dintr-o profundă cunoaştere a oamenilor. 

— Neale, trebuie să vii cu mine! strigă ea. Ar i... 

Se auzi un râs brutal de bărbat, pe care ea nu-l băgă în 
seamă; văzu apoi cât de tare îl afectase pe Neale. Acesta era 
roşu la faţă şi strângea cărţile cu putere. 

— Ascultă-mă, Neale, rânji jucătorul respectiv, vezi-ţi de ale 
tale... Ai câştigat destul şi asta o fi băgat şi prietena ta de 
seamă. 

Neale îi aruncă omului cărţile în faţă, se aplecă peste masă 
şi îi aplică un asemenea pumn, încât îl aruncă de pe scaun. Se 
lăsă linişte şi toată lumea se uită spre ei. Jucătorul se ridică, 
vizibil intimidat şi conflictul se potoli. 

Chiar şi cu preţul vieţii ei, Beauty Stanton nu ar mai fi fost 
acum în stare să pronunţe acele cuvinte care ar fi trebuit 
pronunţate. 

— Neale, vino cu mine! a fost tot ceea ce a putut spune. 

— Nu! răspunse el nervos şi gesticulând din mână. 

Cu mândria călcată în picioare, Stanton încercă totuşi să se 
apropie de Neale, să-i şoptească vestea la ureche. O împinse 
cât colo. Neale credea că femeia voia să-l copleşească cu 
dragostea ei. Cel mai preţios şi cel mai curat moment al vieţii 
ei era pe cale să fie mânjit de noroi... Trebuia să-i vorbească 
deschis, să-l facă să priceapă situaţia. 

— Allie Lee! ... La mine acasă! reuşi să spună, simțind apoi 

162 


imediat că se transformă într-o stană de gheaţă. 

Neale tresări ca trăsnit; se albi la faţă; orbit de furie, crezu 
că nobilele sale sentimente sânt batjocorite cu sânge rece. 

— Curvă ordinară! 

Pronunţase singurul cuvânt dincolo de care Beauty Stanton 
nu mai ţinea cont de nimic. Se repezi la ea, gata să o omoare 
pe loc, se stăpâni apoi şi o lovi puternic peste gură. 

— Să nu ai îndrăzneala să pronunţi numele acesta! 

Beauty ieşi în stradă fugind. Se împiedică şi căzu, se ridică 
din nou. Emoţia ceasului celui mai sfânt din viaţa ei dispăru ca 
şi cum nu ar fi existat. Toată amărăciunea adunată în anii ei 
de viciu ieşi acum la iveală. „Iadul! Pentru asta să-l mănânce 
iadul! Vreau să-mi scald mâinile în sângele lui! Să-l scuip în 
faţă, când o să-l văd mort!” 

Nu se poate compara nimic cu ura unei femei pierdute! Prin 
minte îi trecu un gând cumplit de răzbunare, trimis ei din 
străfundurile infernului. 

— În numele gheenei! Voi face din Allie Lee o fiinţă aidoma 
mie! Fiinţa pe care a ocărât-o, fiinţa pe care a lovit-o! 

Ajunse la ea acasă, unde sărbătoarea ultimei nopţi a 
Benton-ului era în plină desfăşurare. Se aşeză în umbra 
zidului, cu ochii la uşa cea mare. 

— Primului bărbat care se iveşte îi dau cheia de la uşa ei! 
şuieră ea cu ură. 

Luminile din sala cea mare sclipeau în nuanţe roşietice. 

Un grup de bărbaţi ieşi de acolo, printre care recunoscu pe 
cel mai nebun, puternic şi periculos om din Benton - Larry Red 
King. 

Pentru prima oară, nu se simţea înfricoşată de prezenţa lui. 
| se păru cea mai potrivită unealtă pentru planul ei drăcesc. 
După o noapte de orgie, cowboy-ul era pe jumătate ameţit de 
alcool. 

— Larry, am o fetiţă nouă pentru tine. Vino cu mine. 

— Bună seara, domnişoară Stanton, îi răspunse el zâmbind. 

Larry o urmă fără şovăială. Trecură în drumul lor şi prin sala 
de dans, unde, printre oaspeţi, se aflau şi mai multe figuri 
necunoscute, sumbre, părând să fie într-o căutare oarecare, 


163 


dar în agitația ei, Beauty nu le dădu atenţie. 

— la cheia asta! îi şopti ea. 

Mâna femeii tremura. Fapta ei era un răspuns la cuvintele 
grele ale lui Neale, un răspuns adresat lumii putrede din jurul 
ei. li arătă uşa, fără să mai poată pronunţa alt cuvânt. Plecă 
apoi cât mai repede din locul acela. 


164 


Capitolul XXV 


Minutele treceau la fel de greu ca nişte ore pentru Allie, 
oscilând între nelinişte şi speranţă. Încăperea îi aducea prea 
bine aminte de camera ei de la Durade: conţinea acelaşi tip de 
mobilă, iar aceleaşi zgomote, care o tulburaseră atâtea nopţi 
în şir, un amestec de muzică, voci şi paşi, veneau şi aici, prin 
pereţii subţiri. 

Auzi zgomotul cheii sucite în broască. Tremura ca o frunză 
în vânt. Un bărbat înalt intră clătinându-se, închise uşa la loc 
şi se întoarse spre ea. 

— Larry! exclamă ea. 

Se duse spre el, gata să-l îmbrăţişeze, dar bărbatul tresări 
atât de violent, încât se opri. Pe chipul său se zugrăvea totala 
lui mirare şi derută. 

— Din câte îmi dau seama, o văd din nou! murmură el 
pentru sine. 

— Oh, Larry, eu sânt - Allie Lee! 

Avea privirea unui om care nu vrea să creadă ceea ce-i văd 
ochii. Întinse o mână nesigură spre ea. 

— Nu sânt o stafie! Larry, nu mă recunoşti? 

Îşi închipuise cu adevărat că are de-a face cu o fantomă. Pe 
fruntea lui apăruseră broboane mari de sudoare. 

— Roşcatul meu drag! îi şopti ea, râzând şi plângând în 
acelaşi timp. 

Era convinsă că acum o va recunoaşte, vorbindu-i astfel, 
aşa cum obişnuia pe vremuri. Fericită, ştiind că Neale nu se 
poate afla prea departe de Larry, îl îmbrăţişă şi îl sărută. 

— Dumnezeul meu! şopti el îngrozit. Chiar tu eşti, Allie... 
aici! 

— Sigur că eu sânt, răspunse Allie, contrariată. Cowboy-ul 
se albi la faţă, o apucă destul de brutal şi o aduse lângă 
lumină, scrutând-o cu priviri de nesuportat pentru Albe. 

— Allie, uită-te bine la mine, îi spuse el ameninţător. Cred 

165 


că nu mai ai mult de trăit. 

Allie încercă să i se împotrivească, dar forţele nu o ajutau. 

— Larry, eşti cumva beat? 

— Am fost, dar acum m-am trezit... Allie, mai sărută-mă 
odată! 

Mirată şi înfricoşată, se supuse dorinţei lui, dar de această 
dată se făcu roşie ca para focului. 

— Sânt nespus de fericită, Larry, dar m-ai speriat atât de 
tare... 

— Fericită! exclamă Larry. La mijloc e o minciună 
drăcească, dar nu Allie Lee e cea care minte. 

— Larry, te rog să fii rezonabil. Aşteptarea mi-a secătuit 
toată puterea. Povesteşte-mi despre Neale! 

Allie nu reuşea să priceapă privirea lui ciudată 

— Allie, Neale se află aici, la Benton. În zece minute pot să-l 
aduc la tine. Eşti sigură că doreşti asta? 

— Dorinţa mea! ... Reddy, mor dacă nu plecăm imediat spre 
el! îi strigă ea, chinuită. 

— De cât timp te afli aici, înainte să fi sosit eu? 

— Poate o jumătate de oră. Poate chiar mai puţin. Dar mi s- 
a părut insuportabil. 

— Ştii în ce fel de casă te găseşti şi camera asta, ce 
înseamnă ea de fapt? continuă el răguşit. 

— Nu, nu ştiu, răspunse ea, cu un început de curiozitate. 

— Nu a mai intrat nici un bărbat aici? Eu am fost primul? 

— Da. 

Allie văzu cum trăsăturile lui se destind, cum începe să 
zâmbească; vechiul lui zâmbet, de care îşi amintea cu atâta 
plăcere. 

— Ho, din câte mă taie capul, era gata să-mi beau minţile, 
spuse el cu oarecare greutate. E un obicei foarte prost, Allie... 
Mă face să mă gândesc la cele mai rele lucruri, ca şi cum ai 
vedea şerpi şi tot felul de alte chestii de-astea... N-am să mai 
ating băutura în viaţa mea - doar ca să mă ierţi tu! 

— Să te iert? Larry, băiete, nu am de ce să te iert - în afară 
de faptul că nu mă duci repede la el! 

Cowboy-ul îşi recăpătase acum agerimea lui obişnuită şi era 


166 


gata să acţioneze. 

— Allie, femeia aceea, Beauty Stanton, ea te-a încuiat aici în 
cameră? 

— Da şi pe urmă... 

Larry îi făcu semn să tacă. Se auzeau paşi pe culoar. 
Aceasta făcu să renască în Allie teama de Durade şi însoțitorii 
săi. Deodată îşi dădu seama că Larry nu avea de unde să ştie 
în ce împrejurări ajunsese ea în casa aceea. 

Cowboy-ul deschise uşa şi aruncă o privire afară. 

— Te conduc eu, îi şopti. Să mergem! 

Coridorul era pustiu. În dreptul sălii celei mari se auzea 
murmurul vocilor dansatorilor. 

— Larry, aş vrea să-ţi povestesc totul. Durade şi banda lui 
sânt pe urmele mele. Fresno, Mull, Black, Dayss - îi cunoşti? 

— Ba bine că nu! răspunse el, respirând greu. Biata fată! 
Bandiţii ăia! Şi pe deasupra Stanton. Acum înţeleg totul... Ah, 
Beauty Stanton, jocul ăsta n-o să-ţi iasă bine - blestemat să 
fie sufletul tău! 

Allie ar fi vrut să-i spună ceva, dar Larry îi porunci cu un 
gest să tacă. Hotărâse ce avea de făcut şi nimic nu l-ar mai fi 
putut opri. 

— Allie, când am să te strig, vii în spatele meu, te laşi în jos 
şi te agăţi de haină. Am să te scot afară. 

Ajunseră la capul scărilor ce coborau spre sala de dans. 
Stanton se afla şi ea printre mulţimea de bărbaţi şi femei de 
pe ring. Bănuind parcă ceva, Beauty se întoarse şi văzând-o 
pe Allie, scoase un țipăt. Făptura aceea palidă, cu ochi sclipind 
dement era oare una şi aceeaşi cu femeia care se dusese să-l 
aducă pe Neale? Toate privirile se întoarseră către scară şi se 
lăsă tăcerea. 

Stanton veni către scară în fugă, urcă mai multe trepte şi îşi 
ridică braţul spre el. 

— Încotro te duci cu fata? strigă ea. Larry cobori, trăgând-o 
pe Allie după el. 

— O duc la Neale. 

— La Neale? N-ai să reuşeşti! 

Cowboy-ul cobora încet şi prevăzător treaptă după treaptă, 


167 


fără să se oprească. Allie văzu mai mulţi bărbaţi 
desprinzându-se din mulţime şi venind în spatele lui Stanton. 
Figuri sinistre, bine cunoscute ei: Fresno, Mull, Black! Larry îi 
făcu semn să treacă în umbra lui. 

— Beauty Stanton, nu-mi sta în cale! urlă cowboy-ul. Le 
îngheţă sângele în vine la majoritatea celor prezenţi, în afară 
de Stanton, care părea cuprinsă de demenţă. 

Larry trase. Femeia scoase un țipăt înfiorător şi căzu la 
pământ. Pata de sânge creştea tot mai mare pe rochia ei albă. 
Nu îşi pierduse cunoştinţa, dar avea spaima morţii în privire. 

Larry King continua să coboare netulburat scara; se grăbea 
acum, trăgând-o şi pe Allie. Primul care şi-a revenit din şoc a 
fost Fresno; într-un acces de furie oarbă, încercă să-şi scoată 
arma. Bubuitul revolverului cowboy-ului şi zgomotul trupului 
lui Fresno produce mare panică în cei prezenţi. Femeile ţipau, 
iar bărbaţii înjurau, refugiindu-se prin toate colţurile sălii de 
dans. 

Cei doi ieşiră în ultimul coridor, care dădea în stradă; 
profitând că Larry se întorsese cu spatele, Mull şi Black au 
deschis focul; lipită de corpul lui, Allie simţi şocul gloanţelor 
care îl răniră. Cu două focuri bine ţintite Larry îi dobori pe cei 
doi bandiți. Pe coridor îi pândea Dayss, care reuşi să-l împuşte 
pe cowboy în plin; glonţul îi intră prin piept şi ieşi prin spate. 
Larry se clătină, dar continuă să înainteze, trăgând din cele 
două revolvere foc după foc. Trecură peste trupul lui Dayss, 
aflat chiar în uşă şi ieşiră afară. 

— Cam asta ar fi, după părerea mea! comentă Larry 
tărăgănat, în uliţa pustie. 

Sprijinit uşor de Allie, o luară cât puteau de repede de-a 
lungul pereţilor de scânduri şi pânză de cort. Nu peste mult 
timp, puterile îl părăsiră pe cowboy. Căzu încet lângă un 
perete. Părea să zâmbească. 

— Fugi, Allie! îi şopti el. 

— Nu, nu, nu! repetă ea, agăţându-se de Larry, Te-au lovit! 
.. Oh, Reddy, hai mai departe! 

— Spune-i prietenului... meu... Neale... 

Capul îi căzu greu, lovindu-se de o scândură. Aşa muri Larry 


168 


Red King, cu revolverele în mână, cu numele prietenului său 
pe buze... 

— Vai, Larry, Larry! gemu Allie. 

Nu mai putea fugi. Aproape nu mai putea merge. Siluete 
întunecate se apropiară de ea. Allie era pe cale să se 
prăbuşească, în momentul în care o pereche de braţe iuți o 
sprijiniră. Înainte de a leşina, apucă să mai distingă rânjetul 
diabolic al lui Durade. 


169 


Capitolul XXVI 


Primul lucru pe care l-a văzut Beauty Stanton când a 
deschis ochii a fost cerul, prin găurile din cortul zdrenţuit în 
care se afla. Liniştea desăvârşită din jurul ei sporea şi mai 
mult nefirescul situaţiei. Unde se găsea? Ce se întâmplase? 

Incercă să se mişte, însă fără succes. Picioarele nu şi le 
simţea deloc, avea numai senzaţia de răceală în acea zonă. 
Studie rotind încet ochii locul în care se găsea. Era într-adevăr 
într-un cort, iar jur împrejur, din câte vedea prin rupturile 
cortului, nu existau decât grămezi de resturi şi ruine. Cumplita 
realitate îi reveni atunci în minte. Benton nu mai exista, 
dispăruse în neant cu viteza cu care apărase. 

Confundaseră leşinul ei profund cu moartea şi o aduseseră 
în cortul acela părăsit. Era îmbrăcată în aceeaşi rochie albă pe 
care o purtase cu o seară înainte - oare cu o seară înainte? În 
schimb podoabele ei de preţ dispăruseră. Îşi aminti ca prin vis 
cum o întinseseră pe o sofa şi cum o plângeau fetele ei... 

Incepuseră să o chinuie şi durerile şi ştia că nu mai are mult 
de trăit, dar ceea ce îi apăsa cel mai mult ultimele clipe erau 
amarele remuşcări. Dacă i-ar fi fost dat să aleagă între 
salvarea sufletului şi prezenţa lui Neale la căpătâiul ei pe patul 
de moarte, ca să se poată stinge în braţele lui, ar fi ales cea 
de-a doua alternativă. Vai, dacă ar fi apărut cineva, oricine, 
căruia să-i poată încredința un mesaj! 

Cu mâinile aproape amorţite, căută în buzunarul unui halat, 
aruncat peste rochia ei, unde găsi o mică agendă cu creion. 
Cu ultimele puteri, scrise un mesaj pentru Neale. Agenda îi 
căzu apoi din mână şi îşi găsi, pentru prima oară, după mulţi 
ani, pacea. 


Casey se sprijini în lopată, ştergându-şi sudoarea de pe 
frunte şi uitându-se lung la prietenul său, McDermott. Intre ei 
se afla o groapă aproape terminată. 

170 


— Mac, să mă ia dracu' dacă îmi face mie vreo placere 
munca asta, spuse Casey, trăgând din pipa lui neagră. 

— Nu te sileşte nimeni Casey. Benton şi-a făcut bagajele şi 
a şters-o. E chestie de decenţă să-i îngropăm pe amărâţii 
ăştia. Pe deasupra, ar trebui să fii bucuros că l-ai îngropat pe 
cowboy-ul ăla al iadului. 

— Şi de ce mă rog? 

— Nu te-a ameninţat el odată cu pistolul? 

— Da' de unde? Nu uita că era prietenul lui Neale... 

Groapa era acum terminată. Luară o targă improvizată şi 
intrară într-un cort pe jumătate prăbuşit, probabil ultima 
clădire rămasă în picioare în tot Benton-ul. 

Casey intră primul. 

— Curios! 

— Ce-i curios? 

— Nu i-ai acoperit faţa când ai adus-o aici? 

— Cum să nu, Casey. 

— Şi acum arată cu totul altfel! ... la uită-te, Mac. Casey se 
aplecă şi ridică o mică agendă de pe pieptul decedatei. Cu 
degetele lui butucănoase, deschise cu greu carneţelul. 

— Mac, aici scrie ceva! Strigă el. 

— Păi citeşte, ce mai stai. 

— La scris nu prea mă pricep, da’ de citit citesc la perfecţie, 
răspunse Casey, descifrând cu greu câteva cuvinte. Se opri 
apoi brusc: Să mă bată Cel de Sus! ... e adresată lui prietenul 
meu Neale... o scrisoare de dragoste. 

— Păi atunci fii om ca lumea şi nu citi mai departe, tine-o 
pentru Neale. 

Cei doi îşi terminară în curând treaba, îşi puseră lopeţile pe 
umăr şi plecară de-a lungul căii ferate. Vântul acoperea încet 
cu nisip mormintele proaspete. 


171 


Capitolul XXVII 


După ce o lovise pe Beauty Stanton, Neale părăsise sala de 
joc ruşinat şi înciudat pe sine însuşi. Furia şi chinurile prin care 
trecea îi răpiseră raţiunea! Cum a îndrăznit femeia aceea să 
pronunţe numele de Allie Lee? De neînțeles! Ştia oare 
povestea lui? 

Mişcarea şi aerul rece de afară îl liniştiră puţin; auzind 
sirena unei locomotive, hotărî pe loc să părăsească Benton cu 
trenul următor... îşi aduse bagajul şi se alătură mulţimii ce se 
îndrepta spre gară la acea oră târzie. 

Făcuse un lucru pe care ar fi dorit să-l uite cât mai repede. 
Regretul îl sfredelea până în adâncul sufletului. Câtă putere 
poate avea un singur cuvânt, cât rău poate el face! 

După o călătorie de aproape patruzeci şi opt de ore ajunse 
la următoarea tabără - Roaring City. Un oraş mai mare decât 
Benton răsărise peste noapte şi creştea mereu - corturi, 
clădiri din scânduri, barăci şi cabane - de această dată la 
poalele dealurilor roşii, abrupte din Utah. 

Îşi găsi găzduire şi recuperă cele două zile în care nu 
mâncase şi nu dormise. A doua zi, odihnit şi cu moralul mai 
ridicat, se prezentă la birourile statului major al inginerilor. Pe 
drum auzi oameni vorbind despre nişte atacuri ale indienilor. 
Spre mirarea lui, i se rezervă o primire destul de rece de către 
colegii lui. Se vedea incapabil să înţeleagă motivul. 

Până şi generalul Lodge părea schimbat. Neale bănui că se 
întâmplase ceva cu totul deosebit, lucru confirmat de primele 
cuvinte ale şefului său. 

— Trenului meu i se pregătise o ambuscadă la Deep Cut, îi 
explică el. Un trib mare de indieni sioux. Nu ne aşteptam să 
pătrundă atât de departe în vest. Ar fi ieşit un măcel 
îngrozitor, dacă nu ar fi fost Casey... Cunoşti terenul de acolo, 
e prăpastie şi pantă foarte pronunţată... Ei bine, i-a văzut pe 
indieni şi şi-a dat drumul spre trenul meu pe un vagon cu 

172 


nisip, ca să nu intrăm cumva în defileu. Probabil că una din 
frâne nu i-a funcţionat şi atunci a provocat deraierea 
vagonului aruncând o lespede de piatră chiar înaintea roţilor, 
la circa o jumătate de milă înaintea trenului nostru. L-am găsit 
sub sfărâmăturile vagonului său, pe moarte... 

Impresionat, generalul Lodge făcu o mică pauză. 

— Mecanicul meu, Tom Daley a ajuns lângă el câteva 
secunde înainte să moară. Ultimele cuvinte ale lui Casey au 
fost: „Opriţi-vă - sioux - Deep Cut”, iar apoi, „prietenul meu 
Neale!” ... La început nu am înţeles. Pe urmă am găsit agenda 
asta mică la el. 

Neale primi agenda cu degetele tremurând. 

— Casey dorea să-ţi aducă acest obiect, continuă generalul. 
E de la femeia aceea, Beauty Stanton şi conţine o scrisoare pe 
care a compus-o, din câte se vede, scurt timp înainte să 
moară... Ne-am dat seama de aceasta când a început Daley 
să o citească. Eram adunaţi cu toţii şi ascultam. De îndată ce 
am înţeles despre ce era vorba, am luat carneţelul la mine. 
Din păcate, aveam oaspeţi în tren - printre ei şi vechiul 
dumitale duşman, Lee. Acum nu mai contează... Cam asta ar 
fi totul... 


Până să ajungă în stradă, Neale îşi pierduse cu totul 
stăpânirea de sine. Parcă ar fi ţinut cărbuni aprinşi în mână: 
mica agendă îmbrăcată în piele, pe care nu avea curajul să o 
deschidă. Beauty Stanton! 

Simţi deodată o mână grea lăsându-se pe umărul său. O 
siluetă masivă, inconfundabilă, haine de piele împodobite cu 
mărgele, barbă şi ochi cenuşii, prietenoși: 

— Băiatul meu! Cât mă bucur să te văd... tu eşti salvarea 
mea! Se auzi vocea profundă a bărbatului. 

— Slingerland! Neale se prinse de prietenul său aşa cum se 
agaţă un om în primejdie să se înece de colacul de salvare. Mă 
bucur imens că ne-am întâlnit! Slingerland, să ştii că nu prea- 
mi merge bine! 

— Am auzit, băiete. 

— Hai să căutăm un loc mai liniştit! strigă Neale. Şi te rog 


173 


să aştepţi până citesc scrisoarea asta... 

Se opriră pe o stradă mai lăturalnică. Neale deschise 
agenda şi citi următoarele: 

„M-ai insultat cum nu se poate mai rău. M-ai bătut. Mor din 
pricina dumitale. Mă aflu acum pe moarte. Da, Neale, mor - şi 
să ştii că te-am iubit. Am venit la tine pentru ca să-ţi dovedesc 
iubirea mea. Dacă nu ai fi fost atât de orb, atât de stupid! Mă 
rog la Dumnezeu să găsească cineva scrisoarea asta şi să 
ajungă în mâinile dumitale. 

Ancliffe a adus-o pe logodnica dumitale, Allie Lee, la mine în 
casă, ascunzând-o de Durade. Mi-a poruncit cu limbă de 
moarte, să te găsesc. S-a stins, rănit de un cuţit, în luptă cu 
banda lui Durade. Hough a murit şi el. 

Neale, văzând-o pe Allie Lee, am înţeles disperarea 
dumitale. Ea nu şi-a dat seama ce fel de femeie sânt eu. 
Faptul că m-a îmbrăţişat îmi alină acum moartea, ca o 
binecuvântare. 

Am închis-o într-o cameră şi am plecat în căutarea 
dumitale. Pentru prima oară după mulţi ani, trăiam un 
moment fericit. Înţelesesem de ce îţi eram indiferentă şi te 
preţuiam pentru asta. Aş fi trecut prin foc pentru dumneata. 

A urmat scena aceea înfiorătoare. Supărarea şi disprețul 
dumitale mi-au luat minţile. M-am hotărât să-ţi distrug 
sufletul, să te las pradă chinurilor veşnice. Mi-am jurat să dau 
cheia de la camera fetei primului bărbat ieşit în cale. 

Acest bărbat a fost Larry Red King; era beat şi în cea mai 
proastă dispoziţie. Uitasem însă că el e prietenul dumitale. 
Câteva minute mai târziu, a apărut cu Allie în sală, trezit din 
beţie şi pus pe fapte cumplite în nebunia mea, am încercat să- 
| opresc. A tras asupra mea. Mulţumesc cerului că m-a eliberat 
în acest fel! 

Am căzut la pământ, dar am mai apucat să văd cum 
diavolul acela a mai omorât pe câţiva din oamenii lui Durade. 
Mai târziu, vorbeau prin jur că a fost şi el ucis, iar fata a căzut 
din nou în mâinile lui Durade. 

Neale, fugi în ajutorul ei şi distruge-l pe spaniolul acela. 
Nimeni nu ştie de ce a cruţat-o până acum, dar, crede-mă, nu 


174 


o va mai cruța de acum încolo. 

Mi-e frig şi scriu cu mare greutate. Se face întuneric în jurul 
meu. Te rog să mă ierţi. Neale, diferenţa dintre mine şi Allie 
este - dragostea unui om adevărat. Bărbaţii sânt orbi la 
suferinţele unei femei. Mor singură. Nu, cred că Domnul este 
cu mine. Neale, iartă-mă...” 


175 


Capitolul XXVIII 


— Dacă eram de faţă? se bâlbâi McDermott, ştergându-şi 
transpiraţia de pe frunte. Păi sigur că am fost! 

Ceasul arăta cinci şi jumătate. Pe stradă ieşiseră neobişnuit 
de mulţi oameni, formând grupuri şi discutând aprins. 

Generalul Lodge îl conduse pe McDermott într-un bar. 

— Haide, omule. Se vede că ai mare nevoie de un păhărel, 
să te întărească puţin. Nu arăţi prea grozav. 

Cu mână tremurătoare, McDermott ridică paharul de pe 
tejghea şi sorbi o înghiţitură de whisky. 

— Nu mai sânt ce-am fost, generale, se plânse McDermott. 
Casey nu mai este. Pe urmă a trebuit să ne luptăm cu indienii 
ăia şi exact când am ajuns aici, nici nu mă dădusem bine jos 
din tren, s-a şi întâmplat. 

— Ce s-a întâmplat? Eu am auzit cele mai diverse versiuni. 
Povesteşte-mi, omule. 

— Din cauza sfârşitului lui Casey, mi-era sufletul cam greu 
şi vroiam să beau ceva, începu irlandezul. Am nimerit chiar în 
localul spaniolului ăluia - Durade. Mi-am luat un pahar şi m- 
am dus în sala mare, unde cânta muzica. O crâşmă a-ntâia. La 
un moment dat, apare şi un grup de tipi pe sprânceană, înţoliţi 
în redingote, să joace cărţi. Pe câţiva îi ştiam. De exemplu pe 
Mister Lee, care-a fost inspector la Union Pacific. Stăteam în 
preajma lui, când apare pe uşă o fată nemaipomenit de 
frumoasă, dar cu nişte ochi aşa de trişti de-mi venea să iau pe 
cineva la bătaie. 

— De cum a văzut-o pe fată, Lee a început să se poarte 
foarte ciudat. „Extraordinară asemănare”, repeta el mereu. 
Apoi a scos din vestă un medalion, s-a uitat la el, s-a uitat la 
fată şi s-a făcut alb ca varul. „Domnii mei”, zise el, „priviţi 
aici!” S-au uitat cu toţii şi au făcut nişte feţe lungi. 

„Domnii mei, acum mulţi ani nevasta mea a fugit spre vest, 
cu un jucător de cărţi”, a spus el. „Dacă a avut cumva vreun 

176 


copil, trebuie să fie fata asta. Seamănă leit cu nevasta mea, 
aşa cum arăta ea acum nouăsprezece ani”! 

Unii au făcut ochii mari, alţii au început să râdă. Dar Lee era 
din ce în ce mai nervos şi l-am auzit murmurând: 
„Dumnezeule, nu se poate aşa ceva! Copilul ei! Intr-un 
tripou!...” 

Lee s-a apropiat de fată... Deodată s-a oprit muzica şi fata l- 
a văzut pe Lee. S-a uitat ţintă la el şi pe urmă, să mă bată 
Dumnezeu, s-a făcut roşie în obraji şi s-a dus drept la el... 

„Fetiţo”, a întrebat-o el, „ai auzit vreodată de Allison Lee?” 
Atunci ea a tresărit şi a ţipat, „Este tatăl meu! Eu sânt Allie 
Lee”. În clipa aceea oamenii s-au dat într-o parte şi a apărut 
un individ în fuga mare. Un mexican din aceia înţoliţi cu haine 
fine şi plin de diamante, arătos şi arţăgos. Cum a văzut-o pe 
fată, i-a mârâit, „Intră imediat la tine!” şi i-a arătat uşa, dar ea 
nici nu s-a sinchisit. 

Cineva din spatele meu a zis că e Durade. Chiar aşa era! 
Deodată vede cu cine stătea fata - cu Lee. Durade s-a făcut 
verde-albastru şi parcă a înghiţit un baston. Dar asta nu era 
nimic în comparaţie cu Lee, care arăta ca dracu' gol. A 
pronunţat un nume spaniolesc, nu prea suna deloc a Durade. 
lar Durade i-a răspuns ca un şarpe, „Allison Lee!” 

S-a lăsat o linişte de mormânt, iar cei doi au rămas faţă în 
faţă, ca doi cocoşi. Duşmani de-o viaţă, mi-am zis eu, nu se 
poate să iasă prea bine. 

„S-a întors la tine!” a strigat Durade. „Nu, hoţule. Câine 
spaniol! N-am văzut-o de nouăsprezece ani”, îi răspunde Lee. 
Atunci a intervenit fata. „Mama e moartă! Au ucis-o indienii!” 

Lee a întrebat-o: „L-a părăsit?” 

„Da”, a zis fata, „dorea să se întoarcă acasă, împreună cu 
mine. Dar indienii au căsăpit pe toată lumea din caravană, în 
afară de mine”. 

Atunci Durade s-a băgat în vorbă şi jur că arăta exact ca o 
reptilă: „Lee”, a şuierat el, „pe mamă am pierdut-o, dar am 
pus laba pe fată. la uită-te la ea! Copilul tău dulce! ... A fost 
sclava mea - o căţea, în care dai cu piciorul! Tot Benton-ul o 
ştie! E la fel de stricată ca trădătoarea de maică-sa!” 


177 


— Biata fată! Arăta ca un înger, albă şi senină, nimic nu o 
putea atinge... 

Durade şi-a tras din mânecă un Derringer din acelea mici şi 
l-a ţintit pe Lee, cu bucurie drăcească pe chip. Şi chiar în 
secunda aceea, să fie al naibii, apar Neale şi cu Slingerland! 
Fata a tipat ca o sălbatică şi a început să se clatine. Neale s-a 
aruncat în faţa lui Lee şi a strigat o dată, „Durade!”, de-am 
crezut că pică acoperişul pe noi. 

McDermott îşi puse paharul la gură şi înghiţi din greu, apoi 
se şterse pe faţă. 

— Generale, continuă el, îl cunoşti pe Neale. Nu mai e altul 
ca el la Union Pacific, în afară de Casey... N-a şovăit o 
secundă, s-a repezit drept la Durade. Spaniolul a tras asupra 
lui. Neale a început să râdă, de parcă s-ar fi bucurat teribil că 
a încasat un glonţ. După care l-a înhăţat pe Durade şi l-a 
răsucit prin aer... Derringer-ul i-a zburat din mână, iar Sandy 
McDermott l-a cules de la pământ. l-I dau lui Neale, cum îl 
văd... Durade a cerut ajutor dar nu s-a mişcat nimeni. 
Slingerland stătea cu două revolvere în mână, cât e de mare şi 
arunca priviri fioroase în jur. Neale l-a târât pe Durade prin 
toată sala, lovind pe câţiva care nu s-au dat la o parte la timp. 
Cu mâna liberă, Durade a reuşit să-şi tragă un cuţit de la brâu. 

Neale a urlat, „Lee, scoate fata afară de aici!” De-abia 
atunci am văzut că ea era leşinată în braţele lui Lee. Au ieşit 
amândoi şi nu s-au mai întors. 

Durade a lovit de mai multe ori cu cuțitul, ca un turbat, în 
schimb Neale i-a forţat celălalt braţ până i-au trosnit oasele 
spaniolului şi a început să urle. Pe urmă s-a răsucit în aşa fel 
încât Neale a reuşit să-i prindă şi mâna cu cuțitul. Individul 
arăta ca un copil în pumnul unui uriaş. A fost o bătaie de 
pomină. Tare-aş fi vrut să fi fost şi Casey de faţă... El, care se 
lăuda atâta de prietenia lui cu Neale, ar fi fost mândru ca un 
păun şi... 

— Mergi mai departe, omule, termină-ţi povestea! 

— Oh, să mă ia naiba, cum îi mai pocneau oasele. Ţipa de ţi 
se făcea părul măciucă! ... Şi atunci Neale a smuls spre spate 
mâna lui Durade - cea cu cuțitul - şi spaniolul şi-a înfipt singur 


178 


arma în burtă! ... Vai, ce-a mai urlat! Pe urmă i-a despărţit 
Slingerland, iar Durade a căzut la pământ. N-a murit, dar 
întreg n-o să mai fie oricum, toată viaţa. 

McDermott îşi privi semnificativ paharul gol. 

— Cam asta ar fi totul, generale. Dacă nu e cu supărare, 
mai beau unul în sănătatea dumitale. 


179 


Capitolul XXIX 


Simpla vedere a lui Warren Neale semnifica pentru Allie Lee 
o schimbare radicală a vieţii ei. Era acum gata să uite totul - 
faptul că fusese silită să stea la aceeaşi masă cu oameni 
animalizaţi, suferinţele îndurate datorită bătăilor lui Durade, 
spaima că spaniolul putea să-i facă în oricare moment cel mai 
mare rău sau să o omoare, neaşteptata întâlnire cu tatăl ei - 
toate acestea îşi pierduseră importanţa prin apariţia iubitului 
ei Neale. 

Zăcea acum pe o canapea într-o cameră mică, despărțită 
printr-o perdea de o încăpere mai mare; raze de lumină şi 
sunetul slab al vocilor se strecurau prin perdea. Auzi paşii 
grăbiţi ai unui bărbat şi o uşă. 

— Te felicit, Lee. Ai scăpat ca prin urechile acului! exclamă 
o voce profundă, puternică. 

— Da, generale Lodge, şansa a fost de partea mea, 
răspunse o a doua voce, răguşită şi puţin nesigură. 

Allie îşi reveni din starea ei de semiconştientă; în încăperea 
alăturată se aflau tatăl ei, Allison Lee şi generalul Lodge, 
vechiul şef al lui Neale. 

— Neale l-a terminat pe Durade, aproape că l-a omorât! 
spuse generalul. Aşa am aflat de la McDermott, un om pe care 
te poţi bizui... Neale e lovit de un glonţ şi se poate să fie rănit 
şi cu cuțitul. 

Allie sări în picioare. 

— Neale! repetă Allison Lee, după care se auzi un scaun în 
cădere. 

— In orice caz, Allison, ăsta-i adevărul, interveni o voce 
necunoscută. Pe stradă e agitaţie, iar toată lumea nu vorbeşte 
decât despre acest eveniment. 

Mai multe persoane intrară în cameră. 

— Neale se află aici? întrebă generalul Lodge. 

— Toată lumea încearcă să-l ţină în birou. Băieţii vor să-i 

180 


strângă mâna... Durade nu prea era iubit, răspunse o voce 
oarecare. 

— Rănile lui sunt grave? 

— Nu ştiu exact, dar aşa se pare. 

— Colonele Dillon, l-ai văzut pe Neale? 

— Da, probabil că e grav rănit, dar se mişcă foarte sigur pe 
el şi nimeni nu îl poate opri. 

După o scurtă pauză, generalul Lodge vorbi din nou: 

— Lee, vrei să vorbeşti cu Neale? Tăcere. 

— Nu, nu e necesar. El m-a salvat, poate... dintr-o situaţie 
dificilă. Îi sânt recunoscător. Am să-l răsplătesc. 

— Cum? răsună vocea generalului. 

— Cu aur, bineînţeles. Neale, ca jucător, avea probabil ceva 
de împărţit cu Durade ăsta... Nu cred că se impune să mă 
întâlnesc cu Neale. 

— Ah, ascultă-mă, Lee! răspunse Lodge iritat. Neale e un 
băiat minunat, cel mai curajos şi mai capabil inginer pe care l- 
am văzut vreodată. Am prevestit că va ajunge departe, iar 
acest lucru s-a împlinit. 

— Nu mă interesează. 

— El i-a salvat viaţa acestei fete, care s-a dovedit a fi fiica 
dumitale. A luat-o sub protecţia lui. A iubit-o şi a fost logodit 
cu ea... Când a pierdut-o, aproape că a înnebunit de durere. 

— Asta n-o mai cred. Jocul, beţia şi femeile l-au dus la 
pieire. 

— Te înşeli! 

— Te rog să mă ierţi, generale. Dar dacă afirmi că între el şi 
nefericita mea fiică ar fi existat o relaţie mai strânsă cum se 
explică faptul că îşi petrecea timpul cu femei uşoare şi 
cartofori? 

— Pur şi simplu ne pierdem vremea, răspunse generalul, 
stăpânindu-se cu greu. După părerea mea, ar fi trebuit să te 
întâlneşti cu Neale. Asta-i treaba dumitale. În orice caz, nu te- 
aş sfătui să-i oferi bani. Dar insist ca dumneata să-i permiţi să 
se întâlnească cu fiica dumitale. 

— Nu! 

— Omule! Hei, McDermott, adu-l pe Neale. Atrasă ca de un 


181 


magnet, Albe se apropie de perdea. 

— Dumneata uiţi, spuse Lee, după o pauză mai îndelungată, 
ce s-a întâmplat acum câteva ore: din scrisoarea adresată lui 
Neale de individa aceea din Benton se vede limpede că Neale 
a bătut-o şi a ucis-o. Şi că ea îl mai iubeşte, pe moarte fiind. 
Fragmentul de scrisoare pe care ni l-a citit inginerul dumitale 
e mai mult decât suficient... 

— Nu pot nega acest fapt. Dacă... 

— Aici nu există nici un dacă. 

— Aparenţele sânt împotriva lui Neale. Trăim vremurile pe 
care le trăim. E posibil ca Neale s-o fi lovit pe femeia aceea, la 
supărare sau la beţie... Dar de omorât, sigur nu a omorât-o el! 

Allie începea să înţeleagă acum mai bine. Vorbeau de 
Beauty Stanton pe care o împuşcase Larry King. Ea le putea 
explica bărbaţilor de ce fusese ucisă Beauty Stanton. Un nou 
gând trecu apoi prin mintea fetei, de această dată chinuitor. Ei 
credeau că Beauty Stanton îl iubise pe Neale - un văl negru se 
lăsă, timp de câteva secunde, asupra privirilor ei. 

Auzi apoi din nou vocea puternică a generalului. 

— ... dumneata rămâi aici - şi dumneata, Dillon... Lee, 
dumneata poţi să pleci, dacă vrei. Noi însă îl vom întâmpina 
pe Neale, noi şi... Allie Lee. 

Allie trase perdeaua deoparte. Nimeni nu o observă. Toţi 
bărbaţii priveau spre uşă, prin care se auzea zgomotul unor 
paşi înceţi şi grei. În cameră intră Neale, însoţit de un irlandez 
şi de Slingerland. Allie îşi stăpâni cu greu un țipăt. Il 
recunoştea din nou şi totuşi nu era el. La tâmple îi apăruseră 
mulţime de fire albe, ochii lui priveau ca din adâncurile 
întunecate ale unor grote, iar faţa îi era palidă, ca de mort. 

— Mister Lee, pronunţă el cu greu, pata roşie de pe cămaşa 
sa urcând şi coborând în ritmul respirației greoaie, îmi pare 
rău de un singur lucru: că nu l-am silit pe Durade să spună 
adevărul... El a minţit... Dorea să se răzbune pe mama lui 
Allie... Ce a afirmat el despre Allie e o minciună neagră, ca 
inima lui. Dumnezeu a păzit-o pe Allie! Nu a fost un noroc, sau 
întâmplare - nevinovăția ei a ajutat-o! 

— Îţi mulţumesc, Neale, pentru serviciile pe care mi le-ai 


182 


adus mie şi fiicei mele, zise Lee. Ce aş putea face pentru 
dumneata? Pot să te răsplătesc cumva? 

— Nu cer altceva, decât... să mă credeţi... Obrajii lui Neale 
erau acum roşii şi vorbea foarte încet, câteodată doar în 
şoaptă. Lee, în schimb, nu se lăsa impresionat în nici un fel. 

— Te-ai îndrăgostit de fiica mea? 

— Da. 

— Şi v-aţi logodit? 

— Desigur, răspunse Neale, ca prin vis. 

— Povestea asta trebuie să se termine acum. 

— Înţeleg. Nu mă aşteptam... nu am crezut... 

Prin oricâte încercări trecuse inima ei până în acea zi, Allie 
ştia că nicicând nu ajunsese în asemenea abisuri de durere ca 
atunci. Se afla chiar în spatele lui, ar fi fost suficient să se 
întoarcă şi vorbele acelea reci şi străine s-ar fi risipit ca fumul. 

— Deci, Neale, dacă nu vrei să accepţi vreo răsplată din 
partea mea, cred că nu are nici un rost să mai continuăm 
convorbirea aceasta penibilă, spuse Allison Lee. 

— AŞ fi vrut să vă cer o favoare: vă rog să-mi permiteţi să o 
văd pe Allie, numai câteva secunde. 

— Nu. Întrevederea voastră ar putea să-i provoace o criză, 
iar eu ţin neapărat să plecăm cu următorul tren. 

— Plecaţi... spre est? întrebă Neale, de parcă ar fi conversat 
cu sine însuşi. 

— Bineînţeles. 

— Atunci... voi renunţa! murmură Neale. 

În acel moment, generalul Lodge păşi în faţă. Era întunecat 
şi sever. 

Gestul său întrerupse vraja care o paralizase pe Allie. 
Simţea că în sufletul ei se adunau forţe nebănuite şi că le va 
arăta curând acestor bărbaţi nebuni ce înseamnă furtuna din 
sufletul unei femei. 

— Am spus nu! Cunoşti motivele mele, răspunse Lee cu 
duritate. 

— Şi dacă bănuiala dumitale se dovedeşte neîntemeiată? 
Nu am citit întreaga scrisoare. 

— Întreabă-l pe el. Generalul se adresă lui Neale. 


183 


— Băiete, spune-mi adevărul: te-a iubit Beauty Stanton, ai 
lovit-o pe femeie, ai... Vocea generalului se stinse. 

Neale îl privi trist. 

— Spre ruşinea mea, este adevărat. Atunci interveni Allie 
Lee. 

— Vai, Neale! 

Tânărul tresări din toată fiinţa. Allie i se aruncă în braţe. 
Nimic pe lumea asta nu ar mai fi putut să o oprească, văzând 
efectul pe care îl avea asupra lui Neale apariţia ei. Se 
îndepărtă de el şi îi prinse ambele mâini. 

— Am auzit totul! strigă ea. Nu ştiu nimic despre scrisoarea 
lui Beauty Stanton... Dar nu tu ai ucis-o. Larry a făcut-o. Am 
văzut cu ochii mei. 

— Allie, şopti el. 

Pricepu în sfârşit că ea se afla cu adevărat acolo, că trupul 
şi sufletul ei rămăseseră neîntinate; în acea clipă, tot ceea ce 
îl făcuse străin, bătrân, sumbru şi trist dispăru ca prin farmec. 

— Tu ştii că a omorât-o Larry! insistă ea. De ce taci? 

— Da, ştiu. Dar şi eu sânt vinovat. Am... 

— Neale, ea te-a iubit! 

Tânărul îşi lăsă privirea în pământ. 

— Oh! În strigătul fetei se ghicea recunoaşterea destinului 
ei tragic. Şi tu... tu... 

Allison Lee se interpuse între cei doi. 

— Vezi? Fata ştie totul... Dacă vrei să o cruţi... pleacă! 

— Ştie de fapt ce ştie? exclamă Neale disperat şi nedumerit. 

Allie avea sentimentul că trăieşte o imensă farsă tragică, un 
coşmar lipsit de sens care i-l smulge pe Neale din braţe. 

— Rămâi cu bine, Allie! ... Dumnezeu să te binecuvânteze! 
Voi fi fericit, ştiind că tu... 

Lacrimile îl împiedicară să vorbească; nu era vorba de un 
sentiment de vinovăţie, ci de durerea provocată de propria lui 
renunțare. 

— Nu, Neale, să nu mă părăseşti! ... îşi întinse braţele spre 
el. Te... te iert! 

Însă Neale, sprijinit de Slingerland, părăsi repede încăperea. 
Din acel moment, lumea i se păru lui Allie goală şi lipsită de 


184 


sens... 


Capitolul XXX 


Neale urmări cu privirea trenul ce o ducea departe pe Allie 
Lee, bucurându-se pentru salvarea ei, pentru că se putea 
întoarce acasă alături de tatăl ei. Odată cu dispariţia trenului, 
avu senzaţia că se petrece un lucru definitiv, că o parte a 
vieţii lui lua acum sfârşit. 

— S-a terminat, băiete, spuse Slingerland, care se afla 
alături de el. Allie s-a întors acasă, acolo unde este locul ei. 
Dumnezeu să o binecuvânteze! Ţie îţi datorează Allie viaţa ei 
şi a tatălui ei. Lucrurile ar fi putut merge mult mai rău... 

Plecară şi ei, fără să mai scoală o vorbă. Trapper-ul îi legă 
rănile, îl îngriji, îl feri de insistenţele celor din jur şi făcu de 
veghe la căpătâiul lui, ca şi cum ar fi fost un copil bolnav. 

Era o dimineaţă frumoasă şi Neale simţea din nou bucuria 
de a trăi. El şi Slingerland îşi luau micul dejun. 

— Băiete, nu vrei să vii cu mine în munţi? 

— Da, am să vin într-o bună zi, când va fi gata linia ferată. 

Ochii lui Slingerland se luminară. 

— Se termină linia şi fără tine - iar tu ai nevoie de un 
concediu. Pe deasupra, glonţul se mai află încă în tine. 

— Aici e, spuse Neale, punându-şi mâna la piept, imediat 
sub umăr. Încă mă mai doare, dar nu face nimic... 

— Ascultă-mă, băiete, să nu cumva să te apuci din nou de 
cărţi şi de băutură! 

Neale îi promise cu un zâmbet că aşa va face. 

— De acum, am încredere în tine. Ah, trebuie să ne luăm 
rămas bun. Am să mă întorc într-o zi, după ce şina din est şi 
cea din vest s-au întâlnit şi atunci te voi lua cu mine în munţii 
mei. 

Neale plecă din Roaring City cu trenul de muncitori, pe 
platforma unui vagon de marfă, în mijlocul unei cete de 

185 


muncitori voinici, îmbrăcaţi în cămăşi roşii. Destinația trenului 
era punctul limită unde ajunseseră şinele, cam la patruzeci de 
mile dincolo de Roaring City. 

Neale îl căută pe Reilly, maistrul şef al şantierului. Acest 
irlandez uriaş organiza ca un adevărat comandant de oşti 
munca acelei zile. L-a remarcat târziu pe Neale, care se 
îmbrăcase aidoma tovarăşilor săi şi încerca să nu iasă prin 
nimic în evidenţă. Când în sfârşit îl văzu, Reilly îi întinse mâna 
sa imensă. 

— Hallo, Neale! Mă bucur să te văd... Am auzit că ai făcut o 
treabă minunată. 

— Reilly, sânt în căutare de lucru, îi răspunse Neale. 

— Păi parcă te împuşcaseră, băiete! 

— Totul e în regulă, râse Neale. 

— Da, după cum arăţi, n-aş pune la îndoială... Dar ce-i cu 
gluma asta? De ce vii tu să lucrezi aici? 

— Vreau să muncesc cu mâinile! Dă-mi ceva greu, la cărat 
traverse sau şine, sau la bătut cu ciocanul - numai câteva zile. 
l-am explicat şi generalului Lodge. Pentru mine e un fel de 
concediu. 

Reilly nu înţelese foarte bine, se supuse însă dorinţei lui. 

— Bine, foarte bine. Atunci dă-i drumul, cu toate puterile! 

Îl repartiza pe Neale la echipa însărcinată cu căratul 
traverselor. Împreună cu coechipierul său, descărca traversa 
de pe vagonul ce le transporta până acolo şi o căra până la 
zona de terasament unde se construia şina. Aici, o altă echipă 
o aşeza la locul ei şi nivela pietrişul din jurul traversei. Neale şi 
camaradul său se întorceau să facă o nouă cursă, întâlnind în 
drumul lor mulţime de alte perechi, trudindu-se cu traversele 
cele grele. În urma lor alţi muncitori aduceau şinele. 

La început, tovarăşul său de muncă îl privise pe Neale cu 
destul scepticism, ba le mai şi făcuse prietenilor săi semne că 
îl potcoviseră cu un asemenea începător; pe măsură ce vedea 
însă de ce e în stare Neale, ajunsese să-l admire în modul cel 
mai sincer. Îi oferi deodată lui Neale mănuşile sale de 
protecţie, dar acesta nu le acceptă. 

— la-le, prietene, tu nu eşti aşa obişnuit ca mine. 


186 


— Pat, să ştii că dacă încerci să ţii pasul cu mine, diseară o 
să ai nevoie să te ducă cineva la culcare, răspunse Neale. 

— Să mă bată Dumnezeu, auzi-l ce zice! Ei bine, atunci 
înainte marş! 

Neale încetini însă ritmul în după-amiaza aceea, spre marea 
veselie a camarazilor săi. Pe mâini îi apărură răni, spatele îi 
înţepeni, picioarele îi amorţiră. Dormi în acea noapte 
douăsprezece ore şi se sculă cu senzaţia că are plumb în 
membre. Merse însă din nou la lucru. Încetul cu încetul, 
puterile îi reveniră şi ajunse să muncească fără nici o 
problemă, cot la cot cu ceilalţi. 

Munca lui era mereu însoţită de gânduri îndreptate spre 
trecut. Îi venea adesea dorul de inegalabilul său prieten Larry 
Red King, chiar dacă aceasta îi amintea prea mult de Benton... 

Însă cel mai mult îi revenea în minte Allie Lee. O întrebare îi 
frământa gândurile într-una din zile. „Care au fost ultimele 
cuvinte pe care mi le-a adresat?” De undeva, din străfundurile 
sufletului său, cuvintele se compuseră cu greu: „Neale, te 
iert!” 

Avea ochi atât de trişti şi îşi întinsese braţele spre el. 

— Mă iartă! De ce? murmură Neale încurcat. Lăsă să-i cadă 
din mână ciocanul şi rămase pe loc, deşi era ora mesei. Işi 
derula din nou întreaga scenă a discuţiei cu Allison Lee şi cu 
Allie. 

— Lee credea că eu am omorât-o pe Stanton, îşi zise Neale, 
fără să înţeleagă încă prea bine. Dar Allie ştia că Larry a făcut- 
0... Ce gând ciudat din partea lui Lee - dar şi generalul Lodge 
voia să-mi ia apărarea! ... Ah! 

Neale scoase din buzunar mica agendă legată în piele ce 
conţinea scrisoarea lui Beauty adresată lui. Trebuia să o 
citească din nou, cu toată atenţia. 

Generalul Lodge povestise că mecanicul lui citise cu voce 
tare numai începutul, iar Allison Lee şi toţi ceilalţi îşi 
formaseră o impresiei numai pe baza acestor prime cuvinte. 
Citi şi el iarăşi primele rânduri. 

— Nu-i de mirare că şi-au închipuit că eu am omorât-o! 
strigă el. Ea mă acuză cât se poate de limpede, vrând să 


187 


spună de fapt cu totul altceva. Aşa o dovadă m-ar fi putut 
duce la spânzurătoare! ... Şi totuşi, acum ştie toată lumea că 
Larry a tras... Deci, pentru ce mă putea Allie ierta? Cu privirea 
aceea, care o să mă urmărească până în mormânt? 

Adevărul neîndurător se năpusti ca un şuvoi pustiitor asupra 
lui. 

— Dumnezeule! Allie crede ceea ce cred toţi, ceea ce eu, în 
orbirea mea, nu am negat suficient de limpede! ... că am fost 
iubitul lui Beauty Stanton! 


188 


Capitolul XXXI 


Casa în care fusese adusă Allie Lee se afla la marginea 
oraşului Omaha, pe malul împădurit al lui Missouri. Îi plăcea 
cel mai mult să-şi petreacă timpul la umbra copacilor. În 
săptămânile ce trecuseră de când sosise aici, nu îşi revenise 
din şocul ei. Se întâlnise cu Neale ca să fie despărțiți din nou! 

La început, se mângâie cu faptul că trăia în lux, ferită de 
teama ce îi umbrise viaţa timp de atâţia ani. 

Sora lui Allison Lee, o femeie mai în vârstă şi severă, nu 
privea întoarcerea acestei fiice rătăcitoare, pierdute, cu ochi 
prea buni. Allie nu găsea la ea nici un pic de înţelegere. Pentru 
scurt timp, primiră vizita unei întregi cohorte de prieteni şi 
vecini de-ai familiei Lee, cu toţii foarte atenţi cu Allie. Se 
răspândiră apoi tot felul de bârfe în legătură cu istoria familiei 
lor. Tatăl ei se ruşina de moarte, suferea îngrozitor din pricină 
că soţia lui îl părăsise, iar fiica era şi ea pe buzele tuturor. 
Micile semne de prietenie şi mândria faţă de frumuseţea fiicei 
sale dispăruseră curând. lubirea nu îi lega pe cei doi. Veni o zi 
în care Allie înţelese că tatăl ei nu putea să creadă că trecerea 
ei prin cumplita viaţă printre căutători de aur şi alţi aventurieri 
nu o întinase cu nimic. Deşi o rănea profund, suporta cu 
stoicism această bănuială. Respectul faţă de tatăl ei şi-l pierdu 
însă de-abia atunci când începu să audă din biroul acestuia 
discuţii aprinse cu bărbaţi străini, care îl acuzau în repetate 
rânduri că nu procedează cinstit în afaceri. 

Ceva mai târziu, află de la el că se află în dificultăţi 
financiare, iar dacă nu reuşeşte să facă rost de o sumă de 
bani considerabilă până la o anumită dată, este sortit 
prăbuşirii. 

Chiar în ziua când se împlinea sorocul respectiv, Allie stătea 
aşezată pe o bancă, la malul apei. Îi părea rău pentru tatăl ei, 
dar nu avea cum să-l ajute. Propria ei durere era mai 
profundă, iar inima îi tânjea după o fericire pe care nici nu 
îndrăznea să o numească. 

189 


O servitoare o trezi din reveria ei. 

— Domnişoară, a venit un domn care vrea să vorbească cu 
dumneavoastră, o anunţă tânăra negresă. 

Allie aşteptă curioasă. | se păru că vede un bărbat înalt, 
îmbrăcat în haine de piele, cărând ceva greu. Crezu o clipă că 
visează. Se ridică în picioare, tremurând. Visul era însă 
realitate. Chipul bronzat al bărbatului strălucea de bucurie. Se 
apropie şi puse pachetul cel greu pe bancă. 

— Ei, fetiţo, îi spuse el încet. 

— Slingerland! Nu putea nici vorbi, de emoție. Se prăbuşi în 
braţele sale. 

— Neale! şopti ea chinuit. 

— Îi merge bine şi munceşte cât şapte. Vin din partea lui. 

Furtuna din pieptul lui Allie începu să se mai potolească. 

— Unchiule Al! şopti ea cu gingăşie. 

— Sânt foarte bucuros să te văd. Haide să ne aşezăm, 
fetiţo... Am atâtea să-ţi povestesc! 

— Am fost foarte nefericită, îi spuse ea. 

— Nu mă mir, fetiţo, nu mă mir! 

— Nu este numai despărţirea de Neale, murmură ea şi îi 
povesti în ce situaţie se află. 

— Vai, vai! Bătrânul trapper îşi mângâie barba, nemulţumit. 
Fetiţo, cu tot respectul cuvenit tatălui tău, cred că e mai bine 
dacă te întorci la mine şi la Neale. 

— E cumva un mesaj din partea lui, acesta? 

— Nu. 

— Mai ţine la mine? 

— Fetiţo, moare de dorul tău - şi nu cred că am zis vreodată 
ceva mai adevărat decât lucrul ăsta. 

Allie se lipi la pieptul lui, copleşită de fericire. 

— Eu l-am iertat, murmură ea visător. 

— Să ştii că vei fi teribil de bucuroasă că ai făcut-o - mai 
ales ţinând cont că nu prea aveai de iertat mare lucru. 

Allie amuţi. Nu putea să-şi ridice privirea. 

— Ascultă-mă, fetiţo! începu Slingerland. După ce tu ai 
plecat de la Roaring City, Neale s-a dus să lucreze la calea 
ferată. A cărat traverse, a cărat şine, acum bate cu ciocanul... 


190 


Nu s-a mai întors la oraş. Oamenii povestesc că a muncit 
extraordinar. Ei, acum câteva zile m-am întâlnit cu el la 
Roaring City, chiar când se dădea jos din tren. Aproape că nu 
l-am recunoscut! Arată ca un indian, are muşchi uriaşi, e 
bronzat, iar ochii lui sânt ca de foc... M-a luat în braţe şi mi-a 
zis: „Slingerland, am nevoie de tine!” Mi-a explicat că vrea să 
aducă aurul îngropat de Bill Horn în vechea Cale Laramie. Ei 
bine, ne-am pregătit şi ne-am dus călare în dealuri. Am găsit 
aurul, nu a fost greu deloc, iar pe urmă Neale m-a pus să mă 
urc în următorul tren. lată-mă aici, iar ăsta e aurul. Allie simţi 
cum i se ridică sângele în obraji. 

— Aur? Aurul lui Horn? Dar nu-mi aparţine mie! 

— Ba da, până la ultima uncie, îi răspunse trapper-ul. Allie 
uită imediat de aur şi îl privi pe Slingerland în ochi. 

— Nu a mai trimis Neale şi altceva? întrebă ea timid. 

— Da, desigur, tocmai vroiam să-ţi spun, răspunse 
vânătorul, dându-i fetei o agendă cu coperţi de piele. 

Aşteptându-se să găsească un mesaj adresat ei, privirea îi 
căzu de la bun început pe un nume: "Beauty Stanton". Inima i 
se opri în loc şi se transformă într-un bulgăre de gheaţă. 
Începu apoi să citească - era o scrisoare - şi apoi încă o dată o 
citi de la cap la coadă. Mai repede chiar decât se aştepta 
Slingerland, Allie decise ce avea de făcut: 

— Mă întorc cu dumneata în vest, îi spuse ea, aparent 
calmă. Te rog să împărţi aurul acesta în două. Jumătate 
rămâne tatălui meu. 

— Trenul următor pleacă în curând, răspunse vânătorul. Eu 
îmi închipuisem că o să stau cam o zi pe aici. Dar cu cât mai 
repede, cu atât mai bine... Fetiţo, vrei să fugi de acasă, sau îl 
anunţi pe bătrânu'? 

— Am să vorbesc cu el. Nu poate să mă ţină pe loc, chiar să 
vrea. Aurul îl va salva de la ruină... Mă va lăsa să plec. 

introduse agenda la piept, întrebându-se cum putea să 
păstreze acea aparenţă de linişte când sufletul ei era atât de 
tulburat? 

— Bănuieşte că mă voi întoarce la el? 

— Nu, aş putea să jur că nu. Nu speră că are să te mai vadă 


191 


vreodată. 


Capitolul XXXII 


Promontory Point urma să se bucure de onoarea de a fi 
locul unde să se întâlnească şinele venite dinspre est şi 
dinspre vest. 

In acea zi de vară a anului 1869, când lucrările urmau să se 
încheie, sosiră aici trenuri speciale din ambele direcţii. 
Guvernatorul de California, care era şi preşedinte al zonei 
vestice a liniei, a salutat pe vice-preşedintele Statelor Unite şi 
pe directorii lui Union Pacific. Mormonii din Utah apăruseră şi 
ei în număr mare. Guvernul era reprezentat prin ofiţeri şi 
trupe, însoţiţi de o fanfară militară. Muncitorii irlandezi şi negri 
din est se amestecau cu chinezii şi mexicanii din vest. Se 
aşezară ultimele două şine, unind cele două tronsoane şi se 
bătură şi piroanele, cu excepţia ultimului. Teritoriul Arizona 
făurise un piron din aur, argint şi fier, Neale unul din argint şi 
o traversă din lemn de laur, iar chiar ultimul piron - din aur 
masiv - fusese donat de California. 

Lovitura de ciocan care bătea ultimul piron în traversă urma 
să se audă în întreaga Americă. Telegrafistul le spusese 
tuturor curioşilor: Când se bate ultimul piron la Promontory 
Point, transmitem o depeşă cu textul: „Gata” veste care apoi 
urma să se răspândească pe cuprinsul întregii ţări, 
întâmpinată de mari sărbători organizate la Washington, în 
prezenţa preşedintelui, la San Francisco, Omaha, Chicago, 
New York, Philadelphia, practic în toate marile oraşe ale 
uniunii. 

Neale se afla şi el în acea măreaţă zi la Promontory Point. 
Privea spectacolul de pe o înălţime, la mică distanţă de 
mulţime. 

In apropiere se aflau camarazii săi Pat şi McDermott, cu 
pipele în gură. Pentru ei, munca se încheiase; în preajma lor, 
un negru gras stătea sprijinit de un stâlp; un grup de irlandezi, 

192 


în cămăşi roşii şi albastre se certau aprig, nu se ştie de ce; 
mexicanii stăteau la umbră, cu pălăriile pe genunchi şi cu 
ţigări de foi în mână, discutând alene pe limba lor; chinezii 
contrastau izbitor cu toţi ceilalţi prin straiele lor ciudate şi 
cozile lungi ce le purtau. 

— Mac, tu care le ştii pe toate, ia spune, cine a construit 
Union Pacific? întrebă Pat. 

— Asta-i uşor de zis. Prietenul meu Casey, să mă bată 
Dumnezeu dacă nu-i aşa. 

— Irlandezii, aşa e cum spui tu. Şi acum spune-mi repede, 
cu ce s-a construit Union Pacific? 

McDermott se scarpină în cap şi zâmbi. 

— Din whisky jumătatea din est, iar cea vestică din ceai 
rece. 

Pat îşi privi tovarăşul cu mare respect. 

— Să ştii că eşti mai deştept decât mi-am închipuit eu! 
Irlandezii cu whisky-ul şi chinezii cu ceaiul... 

Ceva mai încolo se aflau colegii lui Neale, inginerii, alături 
de grupul de înalţi funcţionari şi directori, îmbrăcaţi în fracuri. 
Neale simţi că trebuie să participe şi el la triumful general. 
Cineva îl conduse la locul său de cinste în fruntea statului 
major ingineresc. 

Mulțimea de oameni făcu deodată linişte. Un preot pronunţă 
o rugăciune. Când termină, mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în 
fracuri începură să bată cu gesturi încete, solemne, ultimul 
piron. Ciocanul de argint sclipea în soare şi se lăsa din nou în 
jos. Lovitura se auzea înfundat, moale, din cauza argintului şi 
a aurului; Neale ar fi preferat sunetul limpede pe care îl face 
oţelul. 

Ultima lovitură! Din piepturile miilor de oameni adunaţi 
acolo izbucniră urale! In aceeaşi clipă se răspândi şi mesajul 
telegrafic mult aşteptat: „Gata!” 

Neale avea ochii plini de lacrimile bucuriei acelei clipe, în 
care crezuse şi pentru care luptase cu toată puterea lui. 
Victoria la care asista era şi victoria lui! 

Simţi deodată că lângă el se petrecea ceva cu totul 
deosebit. Se afla oare în prezenţa unui mesager al cerului? O 


193 


nouă amăgire? 

O mână se strecură într-a lui - o mână mică, moale, 
tremurând uşor. Cunoştea bine atingerea aceasta. Nu, nu era 
o fantezie, un vis sau vreo fantomă bolnavă! In mâna sa bătea 
puternic pulsul sângelui, al speranţei, al vieţii şi al iubirii... 
Allie Lee! 


194 


Capitolul XXXIII 


Pe creasta ce domina vasta câmpie se oprise un grup de 
indieni sioux, călare pe mustangii lor. Căpetenia sări în şa. 
Corpul său, ca o statuie de bronz, purta urmele unor răni de- 
abia vindecate. Ochii îi aruncau fulgere întunecate. 

Urmări îndelung, fără să scoată un cuvânt, trenul ce se târa 
încet de la răsărit spre apus, trăgând după el dâra de fum. 

Acel demon al unui trib străin răpise definitiv liniştea 
locurilor strămoşeşti ale indienilor. Rana deschisă de poteca 
de lemn şi fier în trupul nesfârşitei preerii nu avea să se mai 
închidă niciodată. 

Cursese mult sânge şi mulţi dintre războinici îşi dormeau 
ultimul somn la umbra copacilor. Oamenii albi, veniţi câtă 
frunză şi iarbă, nu mai puteau fi alungaţi... 

Căpetenia era un om bătrân şi înţelept, ucenic al stelelor, al 
muntelui, al vântului şi al preeriei, care ştia bine că rasa lui se 
află în mare primejdie... 

Indianul nu-şi mai putea îndeplini menirea lui: să vâneze 
sălbăticiunile, să-şi alunge duşmanii, să urmărească trecerea 
norilor şi să slujească zeilor săi. Tot ce le mai rămânea de 
făcut sioux-ilor era să lupte până la moarte, sau să se retragă 
în râpele neprietenoase ale munţilor, în aşteptarea sfârşitului 
inevitabil. 


Sfârşit.