Zane Grey — Nevada

ZANE GREY 


NEVADA 


Traducerea: VERA BERCEANU 
şi CEZAR RADU 


VA La) 


Zane Grey (n. 31 ianuarie 1872 - d. 23 octombrie 1939) 
a fost un scriitor american, foarte cunoscut pentru 
romanele sale populare de aventuri şi alte povestiri care 
prezintă o imagine idealizată a Vechiului Vest American. 
Riders of the Purple Sage (1912) este cartea sa cea mai 
bine vândută. Până în 2007, au fost create pe baza 
romanelor şi povestirilor sale 110 filme, un episod TV şi 
serialul Dick Powell's Zane Grey Theater. 


Capitolul | 


În timp ce calul, îmboldit, se năpustea pe drum, Nevada 
privi îndărăt peste umăr. Calea pe care şi-o despicase prin 
mulţime îi îngădui să vadă, înapoi, cercul în care cei trei 
oameni zăceau cu faţa la pământ. Din gura ţevii pistolului, 
fumul albăstrui se ridica uşor şi se îndepărta plutind. Faţa 
lui Ben Ide, albă ca varul şi frământată de emoţii, strălucea 
în lumina vie a soarelui. 

— Cu bine, prieteni! strigă răguşit Nevada şi se ridică în 
scări să-şi fluture sombrero-ul. 

El socotea că-şi ia rămas bun pentru totdeauna de la 
prietenul care-i salvase viaţa, îl ajutase şi-l sprijinise să 
reintre în rândul oamenilor şi care acum îi era mai drag ca 
un frate. 

Apoi Nevada întoarse capul spre drumul gălbui pe care 
gonea calul: furia lui sinistră şi cumplită îl năpădi iarăşi, 
înăbuşind emoția puternică ce-i sfâşiase pentru o clipă 
inima. Era ceva familiar şi batjocoritor în fuga aceasta 
grăbită, pe un cal iute spre câmpurile de salvie şi spre 
munţii cei întunecaţi. De câte ori, gonind ca să scape cu 
viaţă, nu simţise vântul biciuindu-i faţa, dar acum nici frica 
şi nici dragostea de viaţă nu făceau din el un fugar. 

Nevada ţâşni pe ultima poartă deschisă a ranch-ului! şi 
părăsi drumul, zburând peste câmpul de salvie, în jos, pe 
cărarea ce ducea de-a lungul lacului. Călărea între apa 
verzuie şi câmpul cenuşiu de salvie. Furia care-l mai 
stăpânea încă îi înceţoşa ochii, de nu mai vedea nici poteca 
şerpuită. Acum nu mai trebuia să gonească atât de 
nebuneşte. În definitiv, oamenii legii tot or să-i ia urma, aşa 
cum făceau de ani de zile, dar gândul acesta nu zăbovi 
aproape deloc în mintea lui. 


1 Ranch - fermă de vite. 


Vârtejul din suflet părea să aibă nevoie de goana unui cal 
iute şi puternic. Gânduri, simţăminte, senzaţii se revărsau 
din răul acela binecunoscut, rece şi îngrozitor, pe care-l 
simţea în suflet întotdeauna după ce vărsa sânge omenesc 
şi care, de data asta, îl încerca mai aprig ca oricând. În 
goana sălbatică a calului, de-a lungul teraselor terenului, 
urmând poteca şerpuită, trecând peste viituri, afundându- 
se şi ieşind în galop din viroage, toţi muşchii trupului lui 
Nevada erau încordaţi ca nişte strune. Părea o fugă 
nebunească pentru a scăpa de sine însuşi. Înfierbântat şi ud 
leoarcă de sudoare, el se lăsă tot mai mult în voia efortului 
fizic. 

După un drum de cinci mile, calul şi călăreţul se aflau 
departe, pe malul celălalt al lacului. Bidiviul îşi domoli 
goana, trecu la trap şi iată-l mergând pe poteca ce şerpuia 
în jos, spre ţărmul cu nisip moale şi mai departe, în jurul 
lacului de pe faţa căruia soarele de prânz topise gheaţa. În 
sufletul învolburat al lui Nevada se petrecu o schimbare. 
Văzu urmele adânci lăsate de copitele cailor de-a lungul 
malurilor; văzu scrijeliturile lungi şi zgârieturile de pe crusta 
de gheaţă; văzu locul unde el şi Ben, împreună cu hoţii de 
vite eliberaţi, îl fugăriseră pe California Red, armăsarul 
mare şi sălbatic, până ce acesta a zvâcnit pentru ultima 
oară şi apoi a căzut. Trecând pe acolo, Nevada nu se putu 
opri să nu se gândească la toate astea şi să nu se înfioare 
aducându-şi aminte de capturarea norocoasă şi ciudată a 
calului sălbatic la care Ben Ide ţinea atât de mult. Ce festă 
jucase soarta, ce nebun fusese Ben; să se învoiască cu hoţii 
de vite pe care îi întâlnise şi să le ofere libertatea în 
schimbul ajutorului dat la prinderea armăsarului sălbatic. 
Cu cât fapta fusese mai nebunească, cu atât ea sporea 
dragostea lui Nevada pentru Ben. Ben era un adevărat 
vânător de cai sălbatici. 

Nevada ajunse pe malul abrupt unde Forlorn River se 
pierdea In apele lacului. Se căţără pe poteca povârnită, 


5 


spre pâlcul de copaci şi spre cabana unde el şi Ben trăiseră 
în singurătatea aceea fericită. Ben, fiu proscris al unui 
bogat moşier crescător de vite din Tule Lake şi el, pistolarul 
rătăcitor fugar şi jigărit, pe care Ben îl primise punându-i o 
singură întrebare: 

— De unde? 

— Nevada - sunase răspunsul. 

Şi acesta a fost singurul nume sub care îl cunoscuse Ben. 
Acum toate se sfârşiseră. Nevada descălecă de pe calul 
asudat, care gâfâia. 

— Ei bine, Baldy, am ajuns - spuse el, zvârlind frâiele. 
Cred că goana s-a terminat! 

Se lăsă greoi pe treapta verandei, îşi împinse spre ceafă 
sombrero-ul negru şi îşi trecu mâna prin părul năduşit, 
îndepărtându-şi-l de pe fruntea încinsă. Privi peste lac spre 
punctele ce se zăreau în depărtare peste câmpia sură; erau 
cabanele şi hambarele ranch-ului Blaine. Atunci, o ultima 
icnire de greață - strânsoarea aceea îngheţată care-l 
cuprinsese din măruntaie până în inimă - o curmă, cu o 
zvâcnire care-l făcu să se cutremure şi făcu loc 
simţământului omenesc şi cald din sufletul lui Nevada. 

— Doar n-o să stai aici trist ca o bufniţă - vorbi Nevada 
de unul singur ridicându-se. Bineînţeles, am făcut-o, dar 
nici n-aş fi putut altfel... Ben, prietene! 

Însă nu putea să intre, aşa cum era, în cabana unde 
învățase ce înseamnă măreţia sentimentului de prietenie. 

— El e singurul prieten pe care l-am avut vreodată, în 
afară de vreun cal sau doi. Ei bine, acum numele lui Ben e 
curat, fără pată. Slavă Domnului! Bătrânul Amos Ide ştie 
acum adevărul şi va trebui să-i ceară iertare lui Ben. La 
naiba, straşnic o să mai fie! Dar Ben nu o s-o facă niciodată 
prea mult pe grozavul cu dreptatea lui faţă de bătrânii 
domni. O să fie blând şi potolit... Şi Hart Blaine o să afle că 
e nevinovat şi o să-şi schimbe părerea despre băiat. Or să 
fie nevoiţi cu toţii să se târască în genunchi în faţa lui 


6 


pentru că l-au învinuit că-i hoţ de vite. Ben o să se însoare 
cu Ina şi-o să fie bogat. Îl are şi pe California Red, e-al lui 
acuma şi-o să fie fericit! 

Alunecând peste lac, privirea lui Nevada rătăcea spre 
depărtări, peste Forlorn River, peste colinele cu salvie 
cenuşie atât de grăitoare în singurătatea lor, peste şirurile 
de munţi întunecaţi, înspre ţinuturile de dincolo de ei, către 
lumea aceea sălbatică de unde venise şi unde trebuia să se 
întoarcă. Se gândea la viaţa aceea aspră, cu mâncare 
puţină, cu intimitatea dezgustătoare dintre bărbaţi şi femei 
necinstite la acea frontieră a Nevadei unde avea un nume 
rău famat, acolo unde nu putea să doarmă niciodată în 
singurătate sau să poarte o mânuşă în mâna cu care 
mânuia pistolul. Dar în clipa aceea nu-l încerca nici un 
regret. Gândul minunat că-şi plătise datoria faţă de 
prietenul său îl susţinea şi-l înflăcăra. Îl salvase pe Ben de 
la închisoare, spălase numele lui de orice pată, îl redase 
Inei Blaine şi-i ucisese duşmanii. Oricât de ticăloasă ar fi 
fost viaţa lui dinainte de a-l fi întâlnit pe Ben, oricât de greu 
îi va fi să îndure singurătatea şi amărăciunea ce-l aşteptau 
în viitor, nimic nu putea schimba sau micşora farmecul şi 
gloria binelui pe care-l făcuse. 

Nevada intră în cabană. Se aştepta s-o găsească curată, 
bine rânduită şi primitoare, ca de obicei. Dar în cameră 
domnea o cumplită dezordine - fusese scotocită cu furie. 
Falşii şerifi, care veniseră chemaţi de Less Setter ca să-l 
aresteze pe Ben, nu s-au sfiit să se înjosească furând. Era 
limpede că ei cotrobăiseră prin cabană după bani sau 
lucruri de preţ. 

Nevada privi îngândurat la neorânduiala din jurul lui. 

— Ei, da - mormăi el, ameninţător - cred că de acum 
încolo Less Setter n-o să mai tulbure lumea de pe aici şi nici 
de altundeva, doar pe cei din iad! 

Zicând acestea, Nevada ieşi afară şi cobori pe potecă 


până la corral-uri?. Înăuntru, caii se adăpau la jgheab. 
Prinse unul şi, după ce-i aşeză pe spinare samarul, se 
întoarse în cabană, îşi strânse în grabă lucrurile, ceva 
merinde, pături, cartuşe, apoi încălecă pe calul său şi, 
mânând calul de povară în faţa lui, o luă în jos, către 
Forlorn River, spre un vad. 

— Sunt sigur că Ben o să păstreze ranch-ul ăsta aşa cum 
l-am avut noi - murmură el visător. Şi o să vină des pe aici. 

Din ochii lui Nevada începură să picure lacrimi fierbinţi, 
primele pe care le vărsa din tinereţea lui de orfan, atât de 
ştearsă şi de îndepărtată. N-avea rost să-şi mai întoarcă 
privirea spre cabana mică şi cenuşie, pe jumătate ascunsă 
între copaci; tot nu mai putea s-o vadă. Dar, pe măsură ce 
înainta în susul râului, lacrimile i se zvântară şi el văzu 
păşunea unde caii, cândva ai lui şi-ai lui Ben, îşi înălţau 
capetele spre el şi nechezau, din vârful unei coline ce se 
ridica aproximativ la o milă, poate chiar mai departe, 
deasupra râului singuratic. Nevada privi înapoi spre cabană 
pentru ultima oară. Ceva mai tare decât cugetul îi spunea 
că n-o s-o mai vadă niciodată. Clipa era sfâşietoare, căci în 
minte părea că se deschide o poartă ce lăsa să pătrundă un 
fapt împotriva căruia rezistase cu atâta încăpățânare atunci 
când părăsise cabana: el nu-şi lua rămas bun numai de la 
cabană şi de la prietenul său Ben, ci şi de la cel mai de preţ 
lucru pe care-l avusese vreodată în viaţă. 

Nevada îşi luă rămas bun şi călări mai departe, cufundat 
în gânduri, nebăgând de seamă nici milele, nici orele. 
Apusul soarelui îi aduse aminte de apropierea nopţii şi de 
nevoia unui loc de popas, pentru el şi cai. Trecând râul, 
care arăta acum doar ca un pârâu puţin adânc şi doar de 
vreo cinci metri lăţime, lăsă caii să se adape. Ajuns pe 
malul celălalt, descălecă să-şi umple cu apă burduful şi 
bidonul, apoi o porni călare, îndepărtându-se de râu şi de 
potecă în căutarea unui loc ferit. Cunoştea ţinutul şi, nu 


2 Corral - ocol de cai. (n.r.). 


după multă vreme, ajunse într-o vale şi merse în sus pe firul 
ei o bucată de drum. Nu se vedea urmă de apă şi de aceea 
nu erau nici poteci. Valea se îngusta şi, după ce străbătu 
călare desişul de stejari tineri ce se înălţau pretutindeni, 
Nevada se opri într-o vâlcea, să-şi înjghebeze aici tabăra de 
noapte. 

Bine dresați, caii lui n-aveau să se îndepărteze dincolo de 
luminiş şi cu greu ochii unor călăreţi ar fi putut să-i 
zărească focul de popas. Ce ciudat! lată-l din nou singur! ŞI 
totuşi, singurătatea îl însoţise aproape toată viaţa, înainte 
de a avea norocul să-l întâlnească pe Ben Ide. 

Din când în când, mâinile îi cădeau moi şi el rămânea aşa 
sau îngenunchea şi stătea nemişcat, în timp ce gândurile 
puneau stăpânire pe el. În ciuda neliniştii din suflet, îi era 
foame şi mâncă cu poftă. O noapte neagră ca păcura, fără 
nici o licărire de stele, se aşternuse în vreme ce îşi orânduia 
lucrurile pentru popas. 

Şi atunci sosi ceasul care-l înspăimânta cel mai mult, 
ceasul acela lângă focul de tabără, când tăcerea şi 
singurătatea îl copleşeau. 

Întotdeauna, în călătoriile lui singuratice, fusese la fel; 
dar acum singurătatea şi tăcerea erau neasemuit mai mari 
şi mai ciudate. Ceva de neînțeles îl schimbase, îi ascuţise 
inteligenţa, îi sporise emoţiile, în viaţa lui se întâmplase 
ceva neînchipuit de însemnat. Acum îşi dădea seama de 
asta. 

Noaptea era rece şi liniştită. Câteva gâze solitare care 
scăpaseră de îngheţ bâzâiau trist. Auzi plânsul coioţilor. 
Niciun alt zgomot nu tulbura liniştea; nici vântul nu se 
pornise încă. 

Nevada se aşezase în faţa focului, cu picioarele 
încrucişate, ca un indian. Focul era mic, dar dădea căldură. 
Aşchiile din lemn de stejar tare, uscat, ardeau roşii, ca nişte 
cărbuni. Îşi întinse palmele spre văpaie, un vechi obicei 
care-i plăcea şi-l făcea să se simtă bine. Il înspăimânta 


9 


gândul că trebuie să se întindă în culcuşul pe care şi-l 
pregătise; odată culcat, o să adoarmă pe loc şi apoi o să se 
trezească în timpul nopţii şi o să zacă aşa în singurătatea 
şi-n liniştea din jur. Cu cât o să se culce mai târziu, cu atât 
mai scurtă va fi veghea din ultimele ceasuri ale nopţii. 

Veni clipa în care chipul Hettiei se ivi limpede în tăciunii 
aurii şi roşii. Strălucea acolo, cu faţa ei tânără încadrată de 
păr auriu, cu ochii cenuşii şi gravi, cu buzele cărnoase şi 
dulci. Chipul o arăta curajoasă, puternică şi dârză, cu mult 
mai matură decât o fată de şaisprezece ani. 

Era cumplită şi ciudată amintirea: Nevada sărutase 
buzele acelea dulci şi ele îl sărutaseră pe el, capul Hettiei i 
se odihnise pe piept, iar părul bălai îi mângâiase obrajii. 
Toate acestea or să-i stăruie veşnic în minte, apărându-i 
mereu, strălucind în orice foc de tabără şi pe toate potecile 
viitorului. 

— Hettie! Hettie! Şopti el, zdrobit. Eşti doar o copilă şi de 
bună seamă c-o să uiţi. Mă bucur că Ben n-o să ştie 
niciodată nimic despre noi doi. Dar altceva o să iasă acum 
la iveală, după împuşcăturile mele de azi. Şi tu şi Ben, o să 
aflaţi că eu sunt Jim Lacy!... Ah, de-aş fi putut păstra taina 
numelui ăstuia, n-aţi fi aflat niciodată c-am fost un 
nemernic. Dar, vai, nimeni n-o să vă spună că de-acum 
încolo n-o să mai fiu, n-o să mai pot fi un nemernic! 

În timp ce Nevada îşi deplângea propria-i soartă, chipul 
de umbre şi lumini se stingea şi se aprindea iar în mijlocul 
focului, plin de farmec şi neînțelegere. Trecuse o oră de 
când dragostea lui Nevada se înălţase până la măreţia 
sacrificiului, de când renunţase pentru totdeauna la orice 
nădejde de a-şi împlini gândul, de când îşi dăduse seama că 
nu-i mai rămâneau decât gloria şi visul că sufletul lui 
schimbat o să rămână credincios fetei care-l iubise şi 
crezuse în el. 

Niciodată până acum nu pătrunsese tâlcul acelei clipe 
când el şi Hettie, fără să-şi dea bine seama cum s-au 


10 


petrecut lucrurile, se treziseră unul în braţele celuilalt. Eh, 
câte nu s-ar fi putut petrece. Dar totul fusese doar un vis. Şi 
totuşi Nevada ştia că visase şi se lăsase în voia acestui vis. 
Intr-o bună zi l-ar fi putut cuprinde fericirea pe care i-o 
făgăduiseră braţele Hettiei. Ben l-ar fi primit bucuros ca 
frate, dar, tăinuindu-şi adevăratul nume, trăind sub numele 
fals de Nevada, ar mai fi fost el cinstit faţă de sufletul pe 
care Ben şi Hettie l-au făurit în el? Nevada îşi dădea seama 
că n-ar fi putut trăi în minciună. Şi, deşi nu s-ar fi sinchisit 
prea mult de Ben, tare ar mai fi vrut ca Hettie să nu afle că 
el a fost cândva Jim Lacy, nume cunoscut din Lineville până 
la Tombostone, traversând pustietăţile Nevadei. 

— Cred că-i mai bine aşa - şopti Nevada, adresându-se 
focului. Numai de la Hettie n-ar afla niciodată nimic despre 
mine, despre cel care am fost cu adevărat! 

Pierderea Hettiei era de neîndurat. Fusese fericit fără să- 
şi dea seama. leşise din iadul în care trăise până atunci, 
urcând pe treptele prieteniei, ale dragostei şi cinstei. 
Niciodată n-o să poată nesocoti fapta sângeroasă prin care 
îşi salvase prietenul de trădarea unui om rău, lipsit de 
scrupule. Fapta aceea salvase de la ruină familiile Blaine şi 
Ide şi fără Îndoială, salvase pe Ina şi pe Hettie de lao 
soartă şi mai rea; căci Setter, diavolul acela viclean îşi 
întocmise bine planurile. 

Nevada îşi înclină deasupra focului capul descoperit şi un 
plâns în hohote îi zgudui trupul. 

— Fireşte... o pierd... şi asta mă dă gata... - şuieră el 
printre dinţi Nu pot... să îndur!... 


Când, la miezul nopţii, se târî şi se strecură în aşternutul 
de pături, o făcu numai pentru că era istovit de zbuciumul 
ce-l măcina. Somnul alinător îi aduse uitarea. Dar, o dată cu 
răcoarea zorilor, chinul reveni şi, împreună cu el, conştiinţa 
că o să-i poarte pe veci în suflet. Suferea pentru că nu 
putea fi fericit fără dragostea Hettiei Ide, fără s-o vadă, fără 


11 


ca ea să-i zâmbească, fără s-o poată atinge. Ca o fiară 
rănită tânjea după un loc ascuns şi tainic unde să moară. 
Voia să se avânte din nou în viaţa aspră a frontierei, 
semănând moartea şi înfruntând-o, acolo, printre oamenii 
aceia şi fărădelegile care îi nimiciseră viaţa. Oricum, tot nu 
mai putea schimba nimic. Se gândi că era o deosebire ca 
de la cer la pământ între fericirea lui Ben - pe care el, 
Nevada, o făurise, ceea ce-i dădea un simţământ de 
negrăită încântare - şi nenorocirea în care se afla el însuşi. 
Mai mult chiar, dragostea Hettiei, îmbrăţişările ei, 
încrederea pe care o avea în dânsul îl ridicaseră pe culmi 
spirituale nebănuite şi-l ţinuseră acolo, ca să lupte 
necontenit pentru acel ceva pe care ea îl făurise în el. Avea 
faţă de sine o datorie mai mare decât faţă de Ben. Darnuo 
datorie de dragoste, ci una de loialitate! Hettie îi redase 
încrederea în el însuşi, în acest om nou care părea acum 
atotputernic şi atât de misterios. 

— Baldy, fără doar şi poate că iar va trebui să mă bat - îi 
spuse el calului în timp ce-i arunca şaua pe spinare. Trebuie 
să ajungem pe potecile tainice. Trebuie să mâncăm, să 
dormim şi să căutăm un loc unde să ne putem ascunde şi 
să fim în siguranţă. Poate că, după un timp mai îndelungat, 
o să putem trece dincolo de deşert, spre Arizona şi-o să ne 
găsim o muncă cinstită. Dar, pe Dumnezeu din ceruri, chiar 
de va trebui să m-ascund tot restul zilelor mele şi să fiu Jim 
Lacy până s-o sfârşi blestemata asta de viaţă, voi rămâne 
credincios acestui lucru din inima mea: numelui Nevada pe 
care mi l-a dat Ben Ide; şi numelui şi omului în care a crezut 
Hettie Ide! 

In ziua aceea, Nevada călări mult de-a lungul potecilor 
pentru vite ce şerpuiau în susul văilor şi prin trecători. 
Ajunsese în ţinuturile muntoase, printre codri şi pinioni?. 
Sus, cu mult deasupra lui, pădurea întunecată încingea 


3 Pinion - specie de pin american, cu fructe comestibile. 


12 


munţii ca un brâu, iar dincolo de el strălucea linia zăpezilor. 
Tânărul ocoli cu bună ştiinţă cele câteva ranch-uri de vite 
cuibărite prin văile mai bogate în iarbă. In ziua aceea, 
potecile bine bătătorite nu cunoscură urmele lui, iar apusul 
îl găsi într-o văioagă singuratică, cu pereţi înalţi şi aşternut 
de iarbă unde suna murmurul unui izvor. 

Nesfârşite au fost orele şi milele acestei zile lungi de 
călărie. Popasul era binevenit şi pentru om şi pentru caii 
obosiţi. Urletul unui lup, înfiorător în tristeţea şi sălbăticia 
aceea prelungită şi obsedantă, îl salută pe Nevada, care se 
aciuise lângă foc. Un lup sur şi singuratic, tânjind după 
perechea lui. Urletul lupului găsi ecou în strigătul inimii lui 
Nevada. Şi el era un lup singuratic, unul faţă de care soarta 
se arătase şi mai crudă. 

Şi iată că din nou un chip fermecător, cu ochi cenușii şi 
întrebători, scânteia, strălucea, lua fel de fel de înfăţişări în 
inima alb-roşiatică a focului. 

A doua zi, Nevada urcă spre cumpăna apelor care 
despărţea ţinutul de salvie şi păduri, de deşertul ce se 
întindea dincolo. Era o trecătoare joasă şi lată, ferestruită 
printre munţi, uşor de străbătut călare, deşi poteca era 
şerpuită şi accidentată. Lipsa urmelor de 

Vite îl făcu pe Nevada să zâmbească sinistru. Ştia el de 
ce nu sunt de loc urme pe aici şi de ce, în schimb, sunt 
foarte multe mai spre sud, printre meterezele stâncoase ale 
unei alte trecători foarte accidentate. Foarte puţini dintre 
proprietarii ranch-urilor care cumpărau sau vindeau vite 
străbătuseră vreodată această cumpănă a apelor. 

De pe o şa de munte, bogată în iarbă, unde mai 
străluceau florile sălbatice de toamnă, Nevada privi în josul 
povârnişului lung şi neregulat al lanţului de munţi, spre 
fâşia de teren plină de chei înguste şi de cedri a Californiei 
şi mai departe, spre frontiera Nevadei, golaşă şi bătută de 
vânturi, sălbatică şi măreaţă. Deşertul galben-cenuşiu se 
întindea nemărginit în depărtări, plin de o uriaşă risipă de 


13 


şesuri ceţoase şi de şiruri nesfârşite de munţi pleşuvi. 
Priveliştea semăna, într-un fel, cu viitorul lui Nevada, aşa 
cum şi-l închipuia el. 

În timp ce privea ţintă, plin de jale, peste deşertul acela 
înspăimântător şi monoton, îl cuprinse un puternic 
simţământ de revoltă împotriva naturii şi a tâlcului pe care 
natura îl avea pentru el. Cum învățase să iubească ţinutul 
de salvie înmiresmată care rămânea în urmă! lar deşertul 
pe care-l vedea înaintea lui era aspru, amar, crud, ca şi 
oamenii care trăiau acolo. Se gândea cu ură că se întoarce. 
Oare n-ar putea să găsească un refugiu undeva, în altă 
parte... fireşte, în însorita şi îndepărtata Arizonă? Oricât îi 
era de ciudă să recunoască, dar Nevada aceasta sălbatică 
găsea ecouri în adâncul fiinţei lui, trezea pornirile-i lăuntrice 
ucigătoare şi sfidătoare. 

„Cred c-o să m-ascund pentru câtva timp într-o văioagă” 
- se gândi el. 

Incepu să coboare de pe creastă şi curând valea adâncă 
şi culmile de dincolo de ea dispărură din ochii săi. Poteca 
şerpuia când urcând, când coborând, când pe sub malurile 
pline de tufişuri, când prin defileuri de stânci roase de 
vreme sau pe lângă pădurea de cedri, mereu mai jos, tot 
mai jos din înălţimi. 

Inainte ca Nevada să ajungă la capătul acestei lungi 
costiş de munte, auzi deodată murmurul molcom al unui 
izvor; părăsi cărarea şi o luă de-a curmezişul peste un teren 
foarte accidentat, pe marginea unei văi înguste şi puţin 
adânci de unde venea sunetul apei în cădere. Merse pe jos, 
ducându-şi caii de frâu, cale de o milă şi mai bine, până 
găsi o spărtură în peretele văii pe unde putu să coboare. 

Aici, într-adevăr, era un loc tainic, un ascunziş bun. larbă 
şi lemn se găseau din belşug, iar urmele de cerbi şi ale 
altor animale îl încredinţau că n-o să ducă lipsă de carne. 
Un luminiş îngust şi adăpostit al canionului, unde iarba 
creştea din belşug de-a lungul izvorului, părea un loc foarte 


14 


potrivit pentru tabără. 

Calm, dar îngândurat, Nevada luă sacii de pe cai, de 
parcă timpul nu mai avea însemnătate şi începu să-şi 
înjghebeze un adăpost în locul acesta sălbatic. Din fragedă 
copilărie, munca asta avea pentru el un neistovit farmec. 

Nevada nu număra nici zilele, nici nopţile, care se 
scurgeau ca într-un vis. Cutreiera valea îngustă în sus şi în 
jos, cu puşca în mână, deşi nu o folosea decât când avea 
nevoie de carne. Petrecea ore întregi stând la soare, 
cufundat în amintiri. Caii se îngrăşau văzând cu ochii şi se 
leneveau. Zilele se făceau săptămâni. Plopii scămoşi îşi 
lepădau frunzele ce se aşterneau, covor auriu, sub ei. 
Nopțile erau reci şi vântul gemea printre copaci. 

Dar iată că sosi şi vremea când singurătatea deveni de 
neîndurat. Nevada îşi dădu seama că, dacă mai stă mult 
acolo, o să înnebunească. Visând necontenit la Hettie Ide şi 
la Ben, tânjind după acel răstimp scurt, frumos şi înălţător 
din viaţa sa, el era copleşit totodată şi de amintirea 
întunecoasă şi stranie a oamenilor pe care-i ucisese. 
Nevada mai trecuse cândva prin asemenea stări sufleteşti, 
iar singurul leac împotriva lor era băutura, munca, 
acţiunea, prezenţa altor oameni, glasurile lor, chiar dacă 
aparţineau celor mai netrebnici bărbaţi şi femei. Numai 
asta îl putea salva de nălucile care-l obsedau. Gândurile 
negre nu-i mai dădeau pace. Crezuse că se poate descurca 
singur, dar iată că ajunsese la capătul puterilor. Nu mai 
putea  zăbovi în singurătatea aceasta desăvârşită, 
istovindu-şi de moarte trupul, cufundându-se în fiecare zi, 
din ce în ce mai adânc, în tristeţea sa, până la a-şi pierde 
minţile. Părea că-şi găseşte alinare chiar şi în amintirea 
vechilor lui tovarăşi de tâlhării. Se cutremura însă din 
adâncul sufletului la gândul că ar fi nevoit să se reîntoarcă 
la viaţa nelegiuită de odinioară. 

— Cred că e timpul să fiu cinstit cu mine însumi - mormăi 
el. Nu pot să mă mint pe mine, după cum n-aş putea s-o 


15 


mint pe Hettie. M-am schimbat. Mă schimb în fiecare zi. Eu 
singur nu mă mai recunosc. Şi viaţa asta blestemată pe 
care trebuie s-o înfrunt mă face să mă cutremur. Ce-o să 
fac? O să-mi găsesc o muncă cinstită undeva, departe. 
Poate în Arizona, unde sunt mai puţin cunoscut. Asta 
aşteaptă şi Hettie de la mine. Şi ea ar avea încredere în 
mine... Şi, pe Dumnezeu, asta şi vreau să fac, în interesul ei 
şi al lui Ben. Fără a mă gândi de loc la mine; o să mă îngrop 
undeva, până ce şi ultima împuşcătură pe care am tras-o şi 
care i-a salvat, o să fie uitată. Dacă m-ar găsi şi m-ar 
recunoaşte că eu sunt Jim Lacy, ar fi rău. Şi dacă totuşi mă 
descoperă, ar însemna să se afle lucruri atât de murdare, 
încât mai bine aş muri decât să le ştie şi Hettie Ide! 


16 


Capitolul Il 


Nevada intră în Lineville într-o zi rece şi tristă. Vântul 
răscolea praful şi frunzele. Coloane de fum albăstrui de 
lemne arse se răsuceau din colibele, cocioabele şi casele 
răzleţite ale cătunului. Unele locuinţe, acelea care se 
găseau pe o parte a drumului, se aflau în statul California, 
iar celelalte, de pe partea opusă, erau în statul Nevada. 
Multe gloanţe fuseseră trase dintr-un stat pentru a ucide un 
om care se afla în statul celălalt. 

In timpul primelor zile ale goanei după aur, Lineville 
fusese un oraş minier cu anumite pretenţii. Cabane părăsite 
şi înnegrite de vreme stăteau mărturie mută a timpurilor 
când populaţia era mai numeroasă. Sus, pe culmea tristă şi 
cenuşie a dealului de la poalele munţilor, zăceau rămăşiţele 
unei instalaţii de spălat nisipul aurifer, un jgheab lung şi 
tevi ruginite care ajungeau până jos spre râu. Găurile negre 
ce se căscau pe dealul opus dovedeau munca din trecut a 
căutătorilor. Se mai putea scoate şi azi aur din dealurile 
râpoase, deşi numai în cantităţi mici. Căutătorii de aur 
soseau în Lineville, rătăceau prin împrejurimi un sezon, apoi 
plecau în alte părţi în necurmata lor peregrinare; şi alţii 
veneau să le ia locul. Când Nevada fusese acolo ultima 
oară, puteai să găseşti câţiva bărbaţi şi femei cinstite, dar 
proporţia lor la cei trei sute de locuitori era mică. 

Nevada se opri în faţa unei cabane cenuşii ce se afla la 
capătul unei mari bucăţi de pământ, la marginea oraşului. 
Locul nu se schimbase. Un cal murg, deşelat, căruia vântul 
îi zbârlea coama, se înghesuia la adăpostul unui grajd vechi 
şi scund. Nevada cunoştea calul. Corral-ul şi grajdurile erau 
mai departe, în fund, la poalele unei pante stâncoase. 
Frunze de ferigă şi nişte tufişuri înconjurau o grădină în 
care ultimele legume târzii se iveau strălucitoare pe 
pământul roşiatic, proaspăt lucrat. Nevada îşi reaminti 


17 


firma vopsită grosolan, prinsă strâmb pe stâlpul porţii: „De 
închiriat camere mobilate”. 

Descălecă, îşi lăsă caii în faţa porţii, intră şi ocoli ca să 
ajungă în spatele cabanei. Lemnele de foc tăiate fuseseră 
stivuite până-n tavan pe o verandă lată şi joasă pentru a fi 
la îndemână. În apropierea uşii Nevada şovăi o clipă, apoi 
ciocăni. Auzi înăuntru forfotă, paşi vioi, după care uşa fu 
deschisă de o femeie robustă, cu faţa roşie, ochii mari, 
privirea dreaptă şi cu părul uşor încărunţit. 

— Bună ziua. Doamnă Wood - o salută el. 

Femeia holbă ochii, apoi izbucni: 

— Ei bine, pe Dumnezeul meu că ăsta-i Jim Lacy! 

— Ai dreptate. Eşti bună să mă pofteşti înăuntru? Sunt 
aproape îngheţat! 

— Jim, ştii bine că nu-i nevoie să te invit ca să poţi intra 
aici când vrei - îi răspunse ea şi-l trase într-o bucătărioară 
caldă, unde plita încinsă şi mirosul plăcut al pâinii care se 
cocea îl îmbiau grozav pe Nevada. 

— Mulţumesc. Mă bucură spusele dumitale. Fireşte că mă 
simt ca la mine acasă. Am stat în frig şi am răbdat de 
foame multă vreme. 

— Fiule, asta ţi se citeşte pe faţă - îi răspunse femeia 
dând din cap cu părere de rău. Niciodată nu te-am văzut în 
halul ăsta. Jim, erai un flăcău frumos. Da’ slăbănog mai 
eşti! Şi ai o claie de păr, ca de miner!... Ai fost pe la ei? 

— Ei bine, doamnă Wood - vorbi el tărăgănat şi rece - 
sunt sigur că ai auzit multe despre mine în ultima vreme. 

Nevada o privea cercetător. Multe lucruri putea să 
depindă de răspunsul ei dar femeia nu-i dezvălui nimic. 

— Nici o vorbă, Jim! Nimic, nici în ultima vreme nici de 
când ai plecat. 

— Nu? Ei bine, mă mir şi totodată mă şi bucur - replică 
Nevada zâmbind uşurat. Crezi că ai putea să-mi dai ceva de 
lucru? Să te-ajut la treburile de pe-afară, cum am mai făcut- 
o, pentru casă şi masă? 


18 


— Fireşte că pot şi chiar vreau s-o fac - zise ea. Şi în nici 
un caz n-o să trebuiască să dormi în grajd. 

— Atunci, pot să spun că sunt al dracului de norocos, 
doamnă Wood - răspunse Nevada, cu recunoştinţă. 

— Nu prea cred asta, Jim. Faptul că te-ai întors la 
Lineville nu poate fi socotit un noroc... Ei, băiatule, 
nădăjduiam că, dacă mai trăieşti, ţi-ai schimbat felul de 
viaţă. 

— Drăguţ din partea dumitale că te-ai gândit la mine în 
felul ăsta - spuse el, îndepărtându-se de soba caldă. Mă 
duc să îngrijesc de cai şi de lucruri. 

— Adu-ţi calabalăcul înăuntru. lar eu n-o să uit că eşti 
mort de foame. 

Nevada ieşi îngândurat şi-şi mână caii în grajd. Acolo, în 
timp ce despovăra animalele, se gândi la efectul ciudat pe 
care-l avuseseră cuvintele doamnei Wood asupra lui. Poate 
că acelaşi efect l-ar fi avut asupra lui cuvintele oricărui 
locuitor din Lineville. Cuvintele acestea îl readuseseră la 
realitate. Femeia asta de treabă nădăjduise că el n-o să se 
mai întoarcă niciodată. Zăbovi atât de mult să-şi îngrijească 
bidivii şi să-şi despacheteze o parte din bagaje, încât în cele 
din urmă doamna Wood îl strigă. Atunci, ducând pe umăr 
sacul de dormit şi ţinând în mână un mic pachet, se 
întoarse în bucătărie, unde doamna Wood îi pregătise o 
masă caldă. Nevada dovedi că avea într-adevăr nevoie de 
bucate bune şi hrănitoare. 

— Săracu' de tine! îl căina ea cu tristeţe şi curiozitate. 
Dar nul întrebă nimic. 

Nevada mâncă atât de mult, că se simţi oarecum ruşinat. 

— Ştiu eu că nu mă port cum trebuie, dar tare mai erau 
gustoase! 

— Hm! Ei, Jim, acum ia nişte apă caldă şi rade-ţi barba 
asta stufoasă - îi răspunse ea. Poţi să te muţi în camera din 
capătul coridorului, imediat după hol. Ai acolo sobă şi-o 
ladă cu lemne. 


19 


Nevada îşi duse sacul în camera ce-i fusese destinată, 
după care se întoarse să ia apă caldă, săpun şi prosop. 
Probabil că oglinda întunecată şi zgâriată dădea feţei sale 
aspectul acela neplăcut. Se dumiri pe dată că bărbieritul, 
hainele curate şi o înfăţişare mai îngrijită nu mai însemnau 
nimic pentru dânsul: Hettie ieşise pentru totdeauna din 
viaţa lui. De ce să se mai sinchisească de felul cum arată? 
Îşi aminti totuşi, cu o vie durere, că Hettie ţinea ca el să 
aibă o înfăţişare îngrijită. O oră mai târziu, intră în bucătărie 
ca s-o înfrunte pe doamna Wood; ea îl cercetă cu ochi 
gânditori şi blânzi. 

— Jim, văd că pistolul tău se leagănă foarte jos, la fel ca 
în trecut. Nu-i ciudat? Întrebă ea ironic. 

— Nu... ba da... răspunse Nevada. Să fiu cinstit, doamnă 
Wood, nu l-am mai scos de multă vreme. 

— Şi nici n-ai mai căutat lichior roşu? continuă ea. 

— Cred că nu. 

— Şi nu te-ai mai uitat nici după femei? 

— Dumnezeule, nu! Totdeauna m-au înspăimântat râse 
el, liniştit. 

Dar nu putea s-o înşele pe doamna Wood. 

— Băiatule, cu tine s-a întâmplat ceva - vorbi ea grav. Ai 
mai îmbătrânit. Ochii tăi nu mai seamănă cu nişte pumnale. 
Au început să aibă cearcăne... Jim, l-am văzut şi eu odată 
pe Billy the Kid, la New Mexico. Pe vremuri arătai şi tu ca 
dânsul; nu la faţă, nici la corp sau la mers, dar aşa, într-un 
anume fel pe care nu pot să-l descriu, dar acuma a 
dispărut. 

— Hm, nu ştiu dacă vrei să-mi faci un compliment sau nu 
- spuse tărăgănat Nevada. Billy the Kid a fost un straşnic 
hombre?, nu-i aşa? 

— Cred şi eu! Şi ai fi fost de aceeaşi părere dacă ai fi trăit 
şi tu, o dată cu mine şi cu bărbatul meu, războiul vitelor în 
ţinutul Lincoln. Au fost ucişi atunci trei sute de oameni; şi 


+ Hombre - om, bărbat (în limba spaniolă, în text). 


20 


Jack al meu a fost printre ei. 

— Războiul din Lincoln Country? Întrebă Nevada, visător. 
Sigur c-am auzit de el. Din cei trei sute, oare câţi a ucis Billy 
the Kid? 

— Numai Dumnezeu ştie - răspunse ea, înfierbântată. 
Încă înainte de război, Billy ucisese cu pistolul douăzeci şi 
unu de oameni, fără a-i pune la socoteală pe indieni şi pe 
mexicani. Se zicea despre el că seamănă moartea printre 
oameni... Da, Jim, aveai înfăţişarea lui Billy; şi dacă ţi-ai fi 
păstrat-o, ai fi fost şi tu unul de teapa lui. Dar s-a întâmplat 
ceva cu tine. Nu vreau să crezi că te iscodesc, dar spune- 
mi, ţi-ai pierdut cumva curajul? Asta se întâmplă uneori 
celor care mânuiesc pistolul. 

— Da, aşa e, doamnă Wood. N-am mai mult curaj decât o 
găină - răspunse tărăgănat Nevada, cu tot sângele său rece 
de odinioară. Îi făcea bine să-i audă vocea; şi putea să şi-o 
mai încerce şi pe alui. 

— Aşa! Şi pariez că asta-i tot ce-o să-mi povesteşti 
despre tine - zise ea. Jim Lacy, ai plecat de aici un băiat şi 
te-ai întors un bărbat în toată firea. Mă întreb ce-o să spună 
Lizie Teilor despre tine. Visa tot timpul la tine, drăcoaica! 

— Lizie Teilor - repetă gânditor Nevada, ca un ecou. O ţin 
minte, e aici? 

— E aproape stăpână pe Lineville. Nu mai locuieşte cu 
umila mea persoană, s-a instalat la „Gold Mine”. 

Nevada îşi regăsi locul favorit de odinioară, pe o bancă 
scundă, între sobă şi colţ, se aşeză şi se aşternu la taifas. 
Femeia asta avea o poziţie unică în mica localitate de 
frontieră, unde se bucura de încrederea jucătorilor de cărţi, 
a minerilor, a hoţilor de cai, a tuturor. Avea suflet bun, 
arătându-se totdeauna gata să ajute un bolnav sau pe cel 
aflat la necaz. Oricare ar fi fost viaţa ei în trecut - şi Nevada 
bănuia că avusese o viaţă zbuciumată alături de 
aventurierul ei de bărbat - acum era o femeie cinstită şi 
vrednică. Nevada n-o preţuise în zilele furtunoase, când 


21 


locuise în Lineville. Poate că pe atunci era altcineva care n- 
avea de lucru, poate vreun fugar, aşa cum era el însuşi 
acum, care făcea treburile mărunte pe care el o rugase săi 
le încredinţeze. Nevada îşi reamintea că bunăvoința ei faţă 
de dânsul fusese ca un fel de dragoste de mamă şi asta 
fără îndoială datorită faptului că era cel mai tânăr dintre 
toţi indivizii cu faimă proastă din Lineville. 

— Lize nu s-a măritat încă? întrebă el, aşa, într-o doară. 

— Nu, nu s-a măritat şi chiar că n-o să se mai mărite 
niciodată - răspunse doamna Wood, energic. A avut şi ea o 
ocazie, un crescător de vite, om la locul lui, pe nume Holder 
din Eureka. Bănuiesc că ştia că vitele pe care le cumpără 
sunt furate, dar, cu toate astea, pentru Lineville era un tip 
straşnic. Mult prea bun pentru pramatia aia cu ochi negri. ŞI 
ea l-a plăcut. A fost singura ei şansă să plece din Lineville! 
Apoi, într-o zi, s-a întors Cash Burridge, după o absenţă 
îndelungată. A lipsit aproape la fel de mult ca şi tine. Cash a 
fost amestecat într-o tărăşenie mare, undeva prin sud. Şi a 
venit şi el să se odihnească niţel şi să joace cărţi. Avea bani 
berechet, ca de obicei. Şi i-a pierdut, tot ca de obicei. Lize 
era funcţionară la „Gold Mine”. S-a încurcat cu Cash. El şi 
Holder s-au bătut pentru ea şi asta i-a pecetluit soarta. 
Poate că nu m-am străduit destul cu dânsa, dar parcă 
vorbeam la pereţi. Lucrurile au mers din ce în ce mai rău. O 
s-o vezi şi tu. 

— Aşadar, Cash Burridge s-a întors - reluă Nevada, 
sumbru, lăsându-şi capul în piept. La auzul acestui nume, ar 
fi vrut să-şi ascundă fulgerul ce i se aprinse brusc în ochi. 
Cred că l-am uitat de tot pe Cash. 

— Ha-ha! Da, aşa crezi, Jim Lacy - replică atotştiutoarea 
femeie. Nimeni nu-l poate uita pe Cash şi cu atât mai puţin, 
tu... Vai de mine, nădăjduiesc că n-o să te-ntâlneşti iar cu 
el? 

— Oh, fireşte c-o să ne-ntâlnim - spuse Nevada - doar n- 
o să mă învârtesc toată ziua în bucătăria dumitale, oricât 


22 


mi-ar plăcea treaba asta! 

— Jim, nu m-am gândit c-o să te-ntâlneşti cu el pe stradă, 
sau la prăvălie, sau în altă parte. Ştii bine ce-am vrut să 
spun... 

— Nu-ţi face griji, mătuşă Wood. Cred că eu şi Cash n-o 
să ne încăierăm, pentru că eu nu caut ceartă. 

— Tu n-ai căutat-o niciodată, băiatule, pot să jur, dar nici 
n-ai fugit de ea. Şi tu-l ştii pe Cash Burridge, când e treaz, 
e-al dracului, iar când e beat, e dracu gol. 

— Hm, cred, acum când mi-aduc aminte. S-a mai ţinut 
Cash în ultima vreme de şmecheriile lui la cărţi? 

— N-am prea auzit, Jim - spuse ea, îngândurată. Cel mult 
nişte bârfeli obişnuite în Lineville. Se pare că nu-i nimic 
adevărat. 

Nevada îşi dădea seama că n-avea nici un rost să mai 
stăruie asupra acestui subiect; rezerva ei era o dovadă că 
Cash Burridge îşi sporise faima într-un fel sau altul. Nevada 
reacţiona ciudat, se dispreţuia pentru interesul, pentru 
dorinţa lui nelămurită şi stranie de a afla ceva. Simţăminte 
de mult înăbuşite sau uitate îl năpădeau din nou. Un val de 
căldură îi curgea încet prin vine. 

— Bineînţeles că Lineville arată ca un oraş mort - spuse 
el într-o doară. 

— E mort de-adevăratelea, Jim. Dar să ştii că învie în 
timpul iernii. Oamenii din Lineville sunt ca marmotele. Cum 
începe îngheţul, ies toţi din bârlog. E mai multă forfotă pe 
drum decât a fost vreodată. Acum avem trei curse de 
diligenţă pe săptămână şi o mulţime de oameni se opresc 
aici pentru a înnopta. Şi la mine trag mulţi; sunt prinsă cu 
treburi toată vara şi toată toamna. 

— Va să zică se călătoreşte? Ei bine, iată ceva nou pentru 
Lineville. Totdeauna au venit aici căutătorii de aur, dar să 
fie forfotă de călători! Ce vrei să spui, tuşică Wood? 

— Jim, unde-ai fost tu atâta vreme? întrebă ea, curioasă. 
Cred că te-ai dat la fund pe undeva. Există azi un oraş 


23 


minier nou: Salisbar. Şi călătorii, venind dinspre nord, trec 
pe-aici, în ciuda drumului înspăimântător. 

— Salisbar? N-am auzit niciodată de el. Şi trec diligenţele 
prin Lineville? Dumnezeule mare! 

— Jim, diligenţa nu a fost jefuită decât de două ori. Şi 
unul dintre jafuri nu a fost săvârşit de către cei de aici. Am 
auzit că în curând cursele de diligenţă or să fie oprite, până 
la primăvară. 

— Ai pomenit de un crescător de vite Holder, care a 
cumpărat vite câtă vreme am lipsit eu. Desigur că n-a fost 
singurul! 

— Nu. Dar negoţul de vite n-a prea mers în vara asta. 
Ultimul lot a trecut în iunie. 

— Nu mai spune! Atunci Lineville a murit, asta-i sigur. 

— Lucrurile astea trebuie să se sfârşească, mai devreme 
sau mai târziu, chiar dacă-i vorba de furtişaguri de mâna a 
doua. 

— De mâna a doua? Ha-ha! Jim, am văzut în viaţa mea 
cum se furau mii de boi din cei cu coarne lungi. 

— Hm! Sunt convins că ai văzut, îmi pare rău că trebuie 
să ţi-o spun - zise Nevada, uitându-se din nou la faţa ei 
roşie. Dar, tuşico, pe mine nu mai luat niciodată drept un 
hoţ, nu-i aşa? 

— Pe Dumnezeul meu, nu. Erai doar un tânăr care purta 
pistol, un om dus de val. Dar într-o zi o să cazi şi tu în 
ispită; asta-i limpede ca lumina zilei. O să intri într-o 
tovărăşie proastă tocmai la momentul potrivit. Eu sunt din 
Texas şi mi-a plăcut totdeauna un pistolar bun, adevărat, 
cu o împuşcătură sigură. Aşa era Jack al meu. Ani de zile n- 
a existat un dram de necinste în viaţa lui Jack, dar a căzut 
şi el în ispită. Şi aşa o să fie şi cu tine, Jim. Aş vrea să pleci 
atât de departe de Lineville, încât să nu te mai poţi întoarce 
vreodată. 

— O să plec la primăvară. Poţi să fii sigură că pentru o 
bucată de vreme, pentru lunile care urmează, n-am chef s-o 


24 


iau din nou la drum. 

— Straşnic! Asta-i o făgăduială, băiatule, iar eu n-o să te 
las s-o uiţi. Până atunci, până la primăvară, o să-ţi prindă 
foarte bine să stai ascuns la adăpost; chiar aici, nu? 

— Tuşă Wood, ai spus că nu eşti curioasă - râse Nevada, 
ocolind întrebarea. Apoi deveni serios: Când a fost Hall 
ultima oară aici? 

— In iunie, cu ultima cireadă care a trecut peste 
cumpăna apelor. Şi lucrul cel mai ciudat, Jim, e că de atunci 
nu s-a mai întors de loc. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că mie nu mi se pare chiar 
atât de ciudat. Poate că şi-a scuturat de pe tălpi praful din 
Lineville. După cum mi s-a spus, el a venit aici, aşa, 
deodată. De ce n-ar pleca în acelaşi fel, tot deodată? Spre 
noi păşuni, tuşă Wood! 

— Nu-i nici un motiv să nu fie aşa cum spui tu. Numai că 
eu simt că nu aşa s-au petrecut lucrurile cu Hall! 

— Şi ce s-a mai întâmplat cu ambițiosul ăla de Less 
Setter din ţinutul Snake River? A mai dat pe-aici? 

— Nu. Atunci când te-ai ciocnit tu cu el a fost singura 
dată când a pus piciorul în Lineville. Nici nu-i de mirare! 
Oamenii spuneau că o să-l ucizi dacă se mai întoarce. Mi- 
aduc aminte de noaptea aceea, Jim, după ceartă, când ai 
pălăvrăgit destule. Băutura era de vină. Ai avut necazuri cu 
Setter şi înainte să vii prin părţile astea. N-am vorbit 
niciodată despre asta, dar îmi amintesc. 

— Da, tuşico, veneam şi eu din ţinutul Snake River - 
răspunse Nevada, cu o umbră de zâmbet întunecat. 

— Se spunea pe aici că Less Setter e un om prea de 
seamă ca să-şi piardă vremea prin Lineville - replică 
femeia, trecând peste observaţiile enigmatice ale lui 
Nevada, deşi tâlcul lor nu-i scăpase. Hall spunea că Setter 
se îndeletnicea cu mai multe hoţii deodată. Totuşi, jocul lui 
era să-i atragă pe crescătorii de vite şi pe fermierii bogaţi în 
afaceri necurate. Era un escroc şiret, destul de nemernic ca 


25 


să facă orice fel de afaceri. Şi avea slăbiciune pentru femei. 
Astuia o să-i vină de hac numai femeile, altă patimă n-are. 
A încercat s-o ia pe Lizie Teilor cu el. 

— Nu mai spune! exclamă Nevada, încercând să se 
prefacă interesat şi surprins, cum de fapt, îi era cu 
neputinţă să se simtă. 

Şi iarăşi îşi întoarse faţa pentru a-şi ascunde ochii, căci 
din nou răul acela rece şi dezgustător îi înfiora sufletul. Less 
Setter n-o Să mai aibă niciodată slăbiciune pentru femei. 
Niciodată n-o să şi mai ţeasă intrigile-i vătămătoare în jurul 
lui Ben şi al Hettiei; sau în jurul oricărui altcuiva; căci el şi 
doi dintre viclenii lui părtaşi zăceau morţi, acolo, în curtea 
din faţa cabanelor de pe malurile ranch-ului de la Lacul 
Gâştei Sălbatice. Morți de mâna lui Nevada! Isprava 
aceasta a lui îi salvase pe Ben Ide şi pe Hettie. Părea un 
fapt pierdut în trecutul îndepărtat, dar atât de proaspăt îi 
stăruia în minte! Mulțimea care parcă se topise din faţa 
calului său care gonea, spaima de pe chipul îngrozit al lui 
Less Setter. Răzbunare, răsplată şi moarte! Mişeii zăceau 
cu faţa la pământ iar fumul pistolului se risipea printre cei 
ce se aflau acolo. Nevada se vedea aievea sărind apoi în şa 
şi îmboldindu-şi calul cu pintenii. O ultimă privire înapoi. Cu 
bine, prieteni! O privire spre chipul alb şi frământat al lui 
Ben, care avea să-i rămână pentru totdeauna întipărit în 
minte. 

— Lineville şi-a trăit traiul - spuse femeia, bucurându-se 
de acest lucru. Setter a priceput cum stă treaba, dacă i-o fi 
trecut vreodată prin cap să opereze pe-aici. Hall a văzut şi 
el şi de aceea nu s-a mai întors niciodată. Cash Burridge 
ştie şi el. A fost undeva, departe, prin sud... undeva în 
Arizona. Căuta un loc unde nu existau curse de diligenţă. O 
să plece când s-or topi zăpezile, în primăvară şi n-o să 
plece singur. Atunci oamenii cumsecade or să se ducă fără 
teamă pe la prăvălii. 

— Asta-i un mare noroc pentru Lineville, dar un ghinion 


26 


pentru Arizona - zise sec Nevada. Bineînţeles că-mi pare 
rău de crescătorii de vite de acolo. 

— Hm, nu ştiu. În Arizona sunt bande mai necruțătoare 
decât au fost vreodată prin ţinutul ăsta - reluă femeia, 
dispreţuitor. Dacă te gândeşti numai la banda „Texas” din 
Pleasent Valley, sau la banda „Hash Knife” din Tonte Rim, 
fără să mai vorbim de frontiera mexicană, Cash Burridge n- 
are calibrul care trebuie pentru a face faţă multă vreme în 
Arizona. Water şi Blink Miiler sunt bandiți buni, trebuie să 
recunosc. Cred că Hardy Rue o s-o ia şi el pe urmele lui 
Burridge şi, desigur, gălăgiosul ăla de Link Cawthorne. Dar 
în tot Lineville-ul nu există decât un singur om care ar 
putea face faţă în Arizona. ŞI tu ştii cine-i, Jim Lacy. 

— Ei bine, tuşico, nu am nici cea mai mică idee - 
răspunse tărăgănat Nevada. 

— Sunt de aceeaşi părere cu tine - replică ea, aproape cu 
afecţiune. Dar, Jim şi mai mult m-aş bucura să te văd 
părăsind cât mai curând felul ăsta de viaţă, decât să 
supravieţuieşti bandei întregi. Am auzit de la bărbatul meu 
că pistolarii dan într-un fel de nebunie. Un pistolar e 
torturat de gândul de a ucide şi dacă un alt ucigaş apare la 
orizont, nebunia asta îl împinge să iasă în stradă ca să-l 
întâlnească. Numai aşa, să vadă dacă poate să-l ucidă pe 
celălalt! Nu-i îngrozitor? Aşa era în Texas, pe vremuri, când 
nu se stabilise frontiera. 

— Fireşte că-i îngrozitor - răspunse Nevada, abătut. Pot 
să înţeleg că un om învaţă să mânuiască cu iuţeală pistolul, 
ca să se apere, dar s-o faci numai din plăcerea de a omori! 
Nu ştiu cum s-ar putea numi lucrul acesta! 

— Timp de o oră, doamna Wood, care avea darul să 
prindă şi să răspândească tot felul de ştiri, îl puse la curent 
pe Nevada cu tot ce se întâmplase în Lineville de la 
plecarea lui. Ea nu se mărgini numai la treburile 
aventurierilor care îşi dăduseră întâlnire în Lineville. Despre 
puţinii copii pe care Nevada îi cunoscuse şi cu care se 


27 


jucase, despre nou-născuţii care sosiseră pe lume de la 
plecarea lui. Despre venirea câtorva noi familii, despre 
discuţiile pentru înfiinţarea unei şcoli şi probabilitatea de a 
avea un oficiu poştal, despre toate lucrurile acestea vorbi 
amănunţit, cu o plăcere şi o încântare ce lipsiseră în 
clevetirea ei cu privire la personajele dure ale Lineville-ului. 

Dar pe Nevada îl preocupau mai ales tocmai bârfelile 
despre aceşti oameni. Mai târziu, când intră în odăiţa lui, 
aproape fără să-şi dea seama, făcu un gest. Era un gest pe 
care-l repetase de mii de ori, în ascuns de privirile 
oamenilor, aşa cum se întâmplase şi acum, dar pe care nu-l 
mai făcuse în ultima vreme; îşi scoase brusc pistolul. Şi 
dintr-o dată, ca prin minune, simţi că pistolul se afla în 
mâna lui, gata să ţintească. Faptul că văzu pistolul aşa, 
gata să tragă, îl surprinse pe Nevada; totul se petrecuse 
instinctiv, pe negândite. Tânărul reflectă din nou asupra 
ciudatului gest. De ce-l făcuse? Care era tâlcul lui? Vâri din 
nou pistolul în tocul lung şi albastru. 

— Bănui că numai spusele doamnei Wood privitor la 
Cawthorne şi la restul bandei sunt de vină c-am scos 
pistolul - mormăi el. Ciudat... Nu, la urma urmei, nu-i chiar 
atât de ciudat. 

Se întorsese într-un mediu unde iuţeala în mânuirea 
pistolului era legea primordială. Autoapărarea era singura 
lege între aceşti oameni fără de lege, în mijlocul cărora îl 
aruncase nenorocul. El nu-i putea ocoli fără a-şi atrage ura 
şi neîncrederea lor. Trebuia să aibă de-a face cu ei, aşa 
cum avusese şi în trecut, deşi se părea că el se schimbase 
cu desăvârşire. lar întâlnirea cu răufăcătorii aceştia nu era 
niciodată lipsită de riscuri, întotdeauna se ivea 
Neprevăzutul, întotdeauna existau noi veniţi, ticăloşi beţi, 
viitori ucigaşi, aşa cum era Cawthorne, care voia să-şi 
câştige faimă printre cei de teapa lui, oameni cu reputaţie 
proastă. Şi-apoi, oricând se putea întâmpla să se afle pe- 
acolo un prieten sau un aliat de-al lui Setter, care să tragă 


28 


în el deîndată ce-l va vedea. În cele din urmă, datorită 
faimei pe care şi-o câştigase şi pe care o ura, se putea 
oricând întâlni cu un pistolar de soiul celor pe care îi 
amintise doamna Wood - acel produs ciudat al vieţii de 
frontieră, victimă însetată de sânge - care vrea să-l ucidă 
numai datorită faimei sale. 

Nevada nu iubea viaţa, dar simţea totuşi o vrăjmăşie 
neînduplecată faţă de oamenii care voiau să ucidă fără rost. 

„Cred c-ar fi mai bine să mă cam las de visuri cât mă 
învârt pe-aici - îşi spuse el. Şi când sunt pe-afară, trebuie să 
fiu ca mai înainte. Fireşte însă, c-o s-o fac în silă. In mine 
sunt doi oameni: Nevada şi Jim Lacy... Crede-mă că Jim 
presimte mai bine primejdia”. 

Apoi începu să verifice stăruitor ce-i mai rămăsese din 
vechea lui iuţeală în mânuirea pistolului, după o lipsă atât 
de îndelungată de exerciţiu. De nenumărate ori în viaţa lui 
se exersase în mânuirea pistolului atât de mult, încât făcea 
băşici la mână, apoi pielea se bătătorea. Lucrul acesta îi 
devenise un fel de deprindere în orele libere, oriunde s-ar fi 
aflat. 

— „Eşti încet ca un melc”, cum spunea, adesea Ben 
despre mine - mormăi el. Dar am pătruns simţul mânuirii şi 
pot să-mi recapăt toată îndemânarea. 

Tocul de pistol care-i atârna de centură era tare şi 
ţeapăn. Îl unse şi-l frecă cu mâinile lui puternice până ce-l 
înmuie. Pe măsură ce după-amiaza trecea, în camera mică, 
cu o singură fereastră, se lăsa întunericul. 

Totuşi era încă lumină când Nevada ieşi să se plimbe 
haihui prin oraş. Cât de bine îşi reamintea strada pustie şi 
largă, cu şirurile de case vechi şi părăsite, dintre care multe 
cădeau în ruină, cu fațadele înalte, din scânduri, pe care 
firmele vopsite erau atât de şterse de vreme, încât nu se 
mai putea citi nimic! În cele din urmă ajunse la un grup de 
case în faţa cărora, stăteau câţiva cai şi căruţe şi pe unde 
lumea trecea în sus şi-n jos. Erau cele câteva prăvălii mai 


29 


mari şi dughenele pipernicite, barul şi restaurantul, care 
arătau aşa cum arătaseră întotdeauna. Din pragul unei uşi, 
un câine, se uita cu interes la Nevada. Privirile ochilor lui 
mici şi negri mărturiseau limpede că l-au recunoscut. 
Nevada ajunse apoi la o prăvălie aşezată în colţul străzii şi 
intră înăuntru. 

Mirosea a tot felul de mărfuri, a articole de băcănie şi 
tutun. Spre lauda sa, Jones, proprietarul, nu vânduse 
niciodată băuturi spirtoase. In prăvălie se afla un băiat, 
vânzătorul, care servea o cumpărătoare şi Jones, un lungan 
slăbânog din Vest, care trăise şi el zilele de demult ale 
frontierei. 

— Ce mai faci, domnule Jones? întrebă Nevada, intrând. 

— Mulţumesc de întrebare, străine - răspunse 
negustorul, la mine găseşti tot ce vrei şi la preţuri mici. 

— E cam întuneric aici, sau ochii au început să te lase? 
zise Nevada cu un zâmbet larg. 

Negustorul făcu un pas mare înainte şi se aplecă privind 
atent chipul lui Nevada. 

— Da' zăpăcit mai sunt! izbucni el. Jim Lacy! Din nou la 
Lineville! Am mai văzut eu şi pe alţii care s-au întors, dar la 
venirea lor m-am bucurat mai puţin. 

Strânse cu căldură mâna lui Nevada. 

— Pe unde mi-ai fost băiatule? Văd că arăţi bine, straşnic 
de bine! 

— Ei, am fost cam peste tot, bătând pe la uşi să cer o 
slujbă - vorbi agale şi cu nepăsare Nevada. 

— Şi te-ai întors la Lineville acum iarna, ca să cauţi o 
slujbă? râse Jones. 

— Chiar aşa - răspunse tărăgănat Nevada. 

— Jim, pariez că dacă ţi-aş da de lucru, te-ai speria ca un 
mânz. Dar adevărul e că-ţi pot da de lucru. Nu-mi merge 
prea rău. La poalele munţilor e acum o societate care taie 
păduri. Şi până la Salisbar e cale lungă, iar cei de la 
societate trec pe-aici. Ai auzit de Salisbar? 


30 


— Da. Bănuiesc că trebuie să mă duc şi eu să văd ce şi 
cum e. Cât e până acolo? 

— Vreo optzeci de mile - răspunse Jones. Câţiva mineri 
au dat acolo lovitura şi asta a făcut din Salisbar un oraş 
minier. Dar el înfloreşte şi într-altfel: în afară de minereuri, 
sunt lemne şi apă, pământ bun de lucru şi mile întregi de 
păşuni. Toate astea mai dezmorţesc şi Lineville-ul. Merg 
treburile pe-aici şi-or să meargă şi mai bine. 

— Fireşte că mă bucur, domnule Jones - spuse Nevada. 
Lineville are câţiva oameni de treabă şi mi-ar place să le 
meargă din plin. 

De la prăvălie, Nevada se mai duse prin câteva locuri, ca 
să se întâlnească cu oamenii care se bucurau să-l vadă; 
după aceea trecu pe cealaltă parte a străzii şi se îndreptă 
spre „Gold Mine”. Se lăsase seara şi se aprindeau lămpile. 
Fațada clădirii mari, cu etaj, părea destul de arătoasă şi 
ceea ce se vedea înăuntru înşela pe călător. „Gold Mine” 
părea un local respectabil, dar, de fapt, era o speluncă 
unde veneau cei mai deocheaţi dintre indivizii cu faimă 
proastă, un iad al jocurilor de noroc; iar pentru beţivi, era o 
bombă ce nu-şi avea pereche de-a lungul întregii frontiere 
mexicane. 

Nevada o luă după colţ şi intră pe uşa laterală ce dădea 
în încăperea lungă, slab luminată a barului. Câţiva oameni 
stăteau la bar, bând şi tăifăsuind. Ei îl văzură pe Nevada 
intrând, dar nu-l recunoscură, după cum nici el nu-i 
recunoscu pe dânşii. Şi barmanul îi era necunoscut lui 
Nevada. Un portal larg, ca o perdea din şiraguri de mărgele, 
dădea într-o încăpere mai mare, mobilată aproape luxos 
pentru o aşezare atât de mărginaşă ca Lineville. Nevada nu 
cunoştea nici draperiile roşii şi nici o bună parte din 
mobilier. Işi reaminti însă tablourile obscene şi de prost 
gust de pe pereţi, mesele de cărţi şi de joc, ruleta şi, în 
special, căminul mare, larg deschis, în care ardeau câţiva 
buşteni zdraveni. Dintre cei şase oameni care stăteau în 


31 


jurul unei mese, Nevada îl recunoscu doar pe unul singur, 
un jucător al cărui nume era Ace Black. Ochii săi reci 
sclipiră zărind chipul lui Nevada, apoi se reîntoarseră la joc. 

Nevada se aşeză lângă foc, într-un colţ îndepărtat, de 
unde putea să vadă ambele intrări spre camera mare. În 
momentul acela îl încercă un simţământ înrudit cu o 
răzvrătire amară împotriva faptului că se găsea acolo. Îşi 
dădea seama că nu-l împinsese nimeni. Nu exista nici un 
motiv logic care să îndreptăţească vizita lui la „Gold Mine”. 
De băut, n-o să mai bea niciodată; ca să joace, avea prea 
puţini bani, chiar dac-ar fi vrut s-o facă; simţea mai degrabă 
un fel de silă la gândul c-ar putea s-o vadă pe Lizie Teilor 
sau pe oricare altă femeie ce ar fi venit acolo. Dar ceva 
aprig şi neastâmpărat explica dorinţa lui de a întâlni aici 
vechi cunoştinţe. După ce se strădui să analizeze şi să 
înţeleagă simţămintele care-l stăpâneau, Nevada rămase 
cu desăvârşire descumpănit. În primul rând era un tâlc aici: 
nu-i păsa dacă Cash Burridge sau ciracii lui, în special Link 
Cawthorne (sau oricare asociat al lui Setter) e să creadă că 
vrea să-i ocolească. Şi totuşi, asta şi dorea Nevada. Partea 
hazlie în toată treaba era convingerea lui că din întâlnirea 
cu ei o să iasă o încăierare. N-o putea ocoli. În fundul 
sufletului său mai sălăşluia însă şi un simţământ care-i 
dezminţea sila. Renăştea oare vechea lui nesăbuinţă? Va 
trebui să lupte împotriva acestui simţământ, pe care-l 
socotea drept o dovadă de necredinţă faţă de Hettie Ide. 
Simţea cum îl înfiora o undă de emoție fermecătoare şi 
amară, când atenţia îi fu atrasă de zornăitul muzical al 
perdelei de mărgele. 

In încăpere intră o femeie tânără, cu faţa palidă şi cu ochi 
negri, foarte mari, care parcă se aprinseră văzându-l pe 
Nevada. 


32 


Capitolul Ill 


Ea se apropie încet de dânsul, unduindu-şi trupul suplu, 
de care Nevada îşi amintea chiar mai bine decât de faţa ei 
tragică. Era limpede că, în răstimpul de când n-o mai 
văzuse, viaţa fusese mult mai aspră cu Lize Teilor decât se 
arătase vreodată înainte. Tânărul se ridică şi, scoţându-şi 
sombrero-ul, îi strânse mâna. 

— Jim Lacy! exclamă ea, dând glas unor sentimente care 
parcă nu cuprindea nici regret, nici bucurie. 

— Bună ziua, Lize - vorbi tărăgănat Nevada. Cred că 
oarecum te miri că mă vezi aici. 

— Dacă mă mir? Da. Credeam că ai mai multă minte în 
capul ăla al tău - răspunse ea. 

— Ei, Lize, n-aş putea zice că eşti prea drăguță cu mine - 
replică el, puţin surprins. Şi, drept să-ţi spun, nici nu pricep 
unde baţi. 

— Stai jos, Jim. 

El o ascultă şi se aşeză jos; Lizie se lăsă pe braţul 
aceluiaşi scaun şi se aplecă apropiindu-se de dânsul. 

— Te-am căutat toată după-masa. Lorenzo te-a văzut 
când ai intrat în oraş şi ai descălecat la doamna Wood. 

— Aşa! Va să zică de-aia nu te miri că mă vezi! 

— Ba mă mir, Jim. Mă mir de îndrăzneala ta şi, mai ales, 
de înfăţişarea ta. Ce s-a întâmplat cu tine? Te-ai schimbat 
atât de mult în bine, că nu te mai recunosc. 

Lizie se lăsă din nou pe el cu vechea-i şi nelipsita-i 
cochetărie, pe care cândva Nevada o găsea plăcută, deşi 
nu o încurajase niciodată. 

— Mulţumesc, Lize. Bineînţeles că puteam să mă fac mai 
bun. Nu s-au întâmplat prea multe, doar că am lucrat şi m- 
am lăsat de băutură. 

— Asta-i foarte mult, Jim şi mă bucur din toată inima. O 
să mă îndrăgostesc din nou de tine. 


33 


— Te rog să n-o faci, Lize - râse el. M-am lăsat şi de 
obiceiul de a trage cu pistolul. Şi cred că, dacă te-ai 
îndrăgosti acum, n-ar fi prea sănătos pentru mine. 

— Cred însă că asta o să se întâmple, băiete. Ai ghicit - 
re plică ea, netezindu-i părul şi eşarfa de la gât şi privindu-l 
cu ochi adânci, arzători şi cercetători. Să nu încerci însă să 
mă duci în chestia cu pistolul, băieţaş. Uiţi că din tot 
Lineville-ul numai eu am ştiut să te preţuiesc cu adevărat. 

— Lize, nu mai ţin minte - spuse el în doi peri. Îşi dădu 
seama că ea îl pune acum mai puţin în încurcătură decât 
odinioară. Totdeauna îi fusese frică de avansurile ei, dar 
spaima asta îi trecuse! 

— Jim, uiţi uşor - reluă ea, cu o umbră de amărăciune în 
glas. Dumnezeu ştie că n-aveai nici un motiv să-ţi aduci 
aminte tocmai de mine. Dar era firesc ca eu să-ţi simt lipsa, 
căci eşti singurul om cinstit pe care l-am cunoscut 
vreodată. Numai că te purtai cu mine ca un frate şi asta m- 
a făcut să te urăsc. 

— Tu, Lize, nu m-ai urât - spuse el. Erau doar nişte toane 
de-ale tale. Poate că te-ai cam supărat pentru că n-ai putut 
să mă scoţi din minţi, aşa cum i-ai scos pe alţii; dar nu-mi 
vine să cred că eşti aşa de rea la suflet ca să mă urăşti... 

— Nu cunoşti femeile, Jim - zise ea cu obidă. Eu pot 
orice... Şi unde spuneai că... ai lucrat... cât timp ai fost 
plecat? 

— Ei bine, Lize, nu-mi aduc aminte să fi spus aşa ceva - 
îşi tărăgănă el cuvintele. Niciodată nu mi-a plăcut să 
vorbesc despre mine. Da' tu, tu ce-ai mai făcut? 

— Eu? Pe dracu! Nu vezi şi singur? Dacă mai trăiesc un 
an, ajung pe stradă... Mi-e silă de viaţa asta blestemată, 
Jim. Dar ce pot face?... Bineînţeles că doamna Wood ţi-a 
spus tot ce-a ştiut despre mine. 

— Hm, mi-a spus câte ceva... — Răspunse Nevada, 
şovăind. Aş fi vrut să fiu pe-aici când ţi-ai bătut singură joc 
de tine în halul ăsta. 


34 


— Pe Dumnezeul meu, că şi eu aş fi dorit-o! Izbucni ea 
năprasnic. L-ai fi împuşcat pe Cash Burridge. El m-a tras pe 
sfoară, Jim. Oh, ştiu că nu sunt bună de nimic, dar în felul 
meu sunt cinstită. De fapt, Cash mi-a dat să înţeleg că mă 
ia de nevastă. l-am spus lui Holder că nu sunt o fată cum ar 
trebui, însă părea gata să mă ia oricum. Când Cash i-a 
îndrugat o mulţime de minciuni scârboase despre mine, 
toată chestia a căzut baltă... Acum lucrez aici, la „Gold 
Mine”, sunt de toate, de la contabil până la barman. 

— Lize, am auzit că eşti încurcată cu Link Cawthorne - 
spuse Nevada. 

— Eh! N-ai decât să spui că sunt încurcată, dacă-ţi place 
- rosti ea, dispreţuitoare. Dar eu îţi spun că nu sunt. E un 
lăudăros gelos şi un scârţan. Şi-i rău la suflet ca un coiot. 
Cred că eram pe jumătate beată când m-am încurcat cu el. 
Şi-acum îşi dă aere de stăpân. 

— Ei, Lize, nu crezi c-ar fi grozav pentru mine, ca tocmai 
acum să se întâmple să pice Link aici? întrebă tărăgănat 
Nevada. 

— He, he! Mult mai grozav ar fi pentru mine, Jim - zise ea 
cu glas cântat, i-aş da motiv să fie gelos. Dar Link n-o să 
prezinte niciodată interes pentru mine. E-o javră! 

— Şi totuşi, Lize, dacă-mi dai voie, o să mă ridic şi-o să te 
las singură aici - replică Nevada cu răceală, în timp ce se 
pregătea să se scoale de pe scaun. 

Lize izbucni ca năucită: 

— Ce dracu ai, Jim Lacy? Dacă cu doi ani în urmă Link 
Cawthorne ar fi intrat aici, cu două pistoale în mână şi ar fi 
urlat la tine, i-ai fi râs în nas şi i-ai fi întors spatele! 

— Cu doi ani în urmă, da! Dar de-atunci, Lize, am învăţat 
o groază de lucruri. 

Schimbându-şi dintr-o dată atitudinea, ea-l întrebă brusc, 
cu voce scăzută: 

— Jim, tu l-ai ucis pe Less Setter? 

Nevada se aştepta la orice din partea ei, aşa că, la 


35 


întrebarea directă pe care i-o puse, nu se trădă: 

— Setter?... A murit? 

— Da, a murit - răspunse ea, îngânând obraznic accentul 
lui tărăgănat, de om din sud. A dracului ispravă a mai fost 
asta, Jim Lacy şi eu o pun pe seama ta. 

— Lize, n-am cum să te împiedic dacă mintea ta a luat-o 
razna, dar îţi îngădui cam multe - îi spuse el cu nepăsare. 

Ea îl luă de mână. 

— Jim, n-am vrut să te supăr - zise ea, grăbită. Mi- 
amintesc doar că erai tare ciudat când... ştii tu... când 
aveai un duel ca ăsta. 

— Hm. Nu. Nu m-ai supărat! Cred însă că am simţit un fel 
de amărăciune când m-ai învinuit. 

— Jim, observ însă că nu spui nu - îi replică ea, pironindu- 
şi privirile-i strălucitoare şi scrutătoare asupra lui. Ascultă 
aici: puţini oameni din Lineville au auzit de moartea lui 
Setter. Tu ştii cât de bine ne pricepeam să ne ţinem gura 
când e vorba de treburi de-alde astea. Eu am aflat vestea 
de la un călător care a trecut pe aici din întâmplare şi a 
rămas peste noapte. Setter a fost împuşcat de un vânător 
de cai sălbatici, în California. Asta-i tot. Mi-am adus însă 
aminte de altceva: Steve Elkins te-a văzut vara trecută într- 
o tavernă din Hammell. Se afla în trecere pe-aici şi 
povestea că te a văzut. Aşa că, atunci când mi-am adus 
aminte de asta, mi-am adus aminte şi că-i purtai pică lui 
Setter şi că-ţi plăcea vânătoarea de cai sălbatici; am pus 
faptele cap la cap şi-am înţeles că tu i-ai făcut de 
petrecanie. Dar n-am pomenit nimănui niciodată ceva 
despre bănuielile mele. Nu sunt sigură, dar cred că nici unul 
de pe aici na făcut vreo legătură între tine şi dulăul ăla. 
Cash Burridge a fost foarte fericit când a aflat ştirea, poţi fi 
sigur, fiindcă fusese trimis de Setter în Arizona, pentru o 
afacere în care erau vârâţi numai ei doi. Cash avea un 
teanc de bani atât de mare, încât, dac-ar fi vrut să-i ardă, 
putea să înfunde un coş de sobă cu ei. A şters-o atunci în 


36 


Arizona şi nu l-a mai văzut pe Setter. Asta o ştiu precis 
fiindcă mi-a povestit-o chiar el. Totuşi nu mi-a spus ce-a 
câştigat de pe urma morţii lui Setter. Dar îmi închipui eu ce. 

— Lize, eşti o fată deşteaptă - zise Nevada cu admiraţie. 
Cred că ai pus multe puncte pe i. Dar mai că m-aş bucura 
să nu mă socoţi răspunzător pentru trimiterea pe lumea 
cealaltă a atâtor cetăţeni nedoriți pe lumea asta... Numai 
că tu te-ai obişnuit să crezi asta. Eu nu sunt nici Billy the 
Kid, nici Plummer şi nici Wess Hardin. 

— Fie cum vrei tu, Jim - conveni ea cu un râs timid. Și- 
acum, să-ţi spun unde am vrut s-ajung. Ai auzit vreodată de 
Hardy Rue? 

— Da, într-un fel s-au altul mi-a ajuns pe la urechi numele 
lui. Dar de văzut în carne şi oase, nu l-am văzut niciodată. 

— Nu era aici pe vremea când ai fost tu. Acum însă e aici. 
Şi el e omul de care trebuie să te păzeşti. Cred că a fost 
mâna dreaptă a lui Setter şi a venit să verifice cum stau 
lucrurile cu Cash Burridge, cu care însă nu se împacă. Imi 
vine să cred că Rue e un om primejdios. Este un tip închis, 
care vorbeşte rar, nu bea niciodată, urăşte femeile şi are 
ochi de uliu. E... Hello! Mă cheamă cineva. Am uitat că am 
şi treabă. Ne vedem mai târziu. Poţi să pui rămăşag că 
vreau să fiu de faţă când o să intre Link. 

Apoi ieşi în fugă din cameră, lăsându-l pe Nevada să se 
gândească la o mulţime de lucruri. Se simţea totuşi mult 
uşurat că numele lui nu era rostit pe faţă în legătură cu 
moartea lui Setter, căci dac-ar fi fost aşa, situaţia lui în 
Lineville devenea şi mai nesigură. De altfel, nici el şi nici 
unul dintre oamenii aceştia care erau în stare de orice nu 
se puteau simţi în siguranţă în oraşul ăsta de frontieră. 

Incetul cu încetul, mesele de joc se umplură. Mulţi dintre 
jucătorii cu ochi ageri dădură scurt din cap, ca să-i arate lui 
Nevada că l-au recunoscut. Poate că acum cei din Lineville 
ştiau că el s-a întors. Nu era nimic neobişnuit în asta. 
Oricare dintre oamenii de aici lipseau din când în când. 


37 


Nevada simţea cum se luptă cu dorinţa, lipsită de 
înţelepciune, de a fi altcineva şi de a ocoli astfel 
încurcăturile care, fără îndoială, aveau să se ţeasă în jurul 
numelui lui Jim Lacy. 

Doi noi sosiți se apropiară curând de el. Nevada îl 
recunoscu pe unul dintr-unşii, Blink Miller, un om mic şi vioi, 
care nu mai era tânăr, avea o mutră de lup şi clipea des din 
pricina unui tic nervos. 

— Bună Blink! răspunse Nevada la salutul lui. 

— Arăţi clasa-ntâi, Lacy - replică Miiler. Fă cunoştinţă cu 
prietenul meu Hardy Rue. 

Nevada simţi că ochii cenuşii, pătrunzători şi calmi, îl 
cercetează atent. Om în puterea vârstei, Rue era mai 
degrabă un tip de miner robust decât un călăreț de 
frontieră. Avea un chip cu trăsături dure, o bărbie 
proeminentă şi buze subţiri. 

— Nu vrei să bei ceva cu mine, Lacy? întrebă el. 

— Mulţumesc, nu - răspunse Nevada. Nu m-am hotărât 
încă să fac cinste şi de aceea nici nu primesc să-mi facă 
alţii. 

— Nu crezi că te-ai făcut grozav de scrupulos după ce ai 
lipsit atâta vreme? întrebă Miller, zâmbind. 

— Ba da. Blink, ai de ce să te miri, m-am schimbat - 
răspunse Nevada fără grabă, cu nepăsarea-i obişnuită. Am 
scrupule mai cu seamă când e vorba să datorez cuiva ceva 
şi am grijă mai cu seamă cu cine stau la un pahar. 

În ciuda tuturor calculelor pe care şi le făcuse mai 
înainte, Nevada nu se putea stăpâni să nu răspundă acru. 
Şi-l îndemnase să răspundă astfel un instinct de duşmănie 
care sesizase la iuţeală vrăjmăşia celorlalţi. 

Miller clipi spre Nevada: 

— Cred că asta-i foarte drăguţ din partea ta Lacy. Nimeni 
nu vrea să dea de băut unui tip care-i pe geantă. 

Atunci Rue îi aruncă lui Nevada o privire de nepătruns, 
care era şi mai înşelătoare dacă ţineai seama de vocea 


38 


plăcută ce o însoțea. 

— Dar nu-i aşa că nu-ţi faci prea multe scrupule când e 
vorba să tragi cu pistolul în careva? întrebă el. 

Privirea rece şi fulgerătoare a lui Nevada nu-l dezminţi 
prea mult. 

— De loc... de loc, domnule Rue - spuse Nevada cu glas 
tărăgănat. E numai un obicei. Nu mă gândesc niciodată la 
ceva care nu se cuvine. 

Cei doi trecură la o masă de joc, unde - asta se vedea 
limpede - anumite scaune erau pregătite special pentru ei. 
Nevada se răsuci pe călcâie şi murmură: 

— Fir-ar afurisiţi să fie! Nu puteau să mă lase în pace? 
Printre cei care intrau chiar în clipa aceea se afla şi Cash 
Burridge. Era un bărbat înalt, de aproape 40 de ani, dar 
care părea mai tânăr. Avea o înfăţişare distinsă şi o ţinută 
de călăreț, purta cizme înalte şi pinteni. Nevada văzu dintr- 
o ochire unde-şi ţinea pistolul şi faptul acesta era plin de 
tâlc. Burridge era un bărbat frumos, desfrânat, blond, cu 
mustaţa răsucită, de culoare aproape aurie, cu ochi albaştri 
luminoşi, scăpărători şi neastâmpăraţi. Nevada îşi dădu 
seama că Burridge îl zărise de cum intrase, dacă nu chiar şi 
mai înainte şi se întreba cum se vor petrece lucrurile. Dar 
nu-i păsa dacă se vor petrece într-un fel sau altul. Burridge 
fusese şeful bandei din care făcuse parte Nevada şi 
atacaseră împreună o diligenţă. Era singura lui faptă de 
care se ruşina. În cele din urmă, Burridge se desprinse de 
tovarăşii săi şi ocoli înadins mesele ca să-l întâlnească pe 
Nevada. 

— Jim. Al naibii să fiu dacă nu-s bucuros că te văd! spuse 
el, întinzându-i mâna şi pe frumosul lui chip se citea că nu 
minte. 

— Noroc, Cash! îl salută Nevada, strângând mâna întinsă. 
Îmi pare bine că te bucuri că mă vezi. 

— E bine c-ai picat aici. M-am întrebat adeseori ce s-a 
mai întâmplat cu tine. Dar află, Jim că nu sunt de loc curios 


39 


să ştiu unde-ai fost sau ce-ai făcut, dar sunt grozav de 
curios să ştiu ce-ai de gând să faci de-aci încolo. 

— De ce? întrebă Nevada, oarecum mirat. Se cam îndoia 
că primirea călduroasă făcută de Burridge era sinceră. 

— Ai de gând să te-ngropi aici în iarna asta, ca noi toţi? 
întrebă Burridge. 

— Cred că da, după câte îmi dau seama - răspunse 
Nevada, iscodind cu grijă situaţia. 

— Eşti pe geantă? întrebă Burridge, cu o privire de 
cunoscător. 

— Asta-i sigur. 

— Nici eu nu stau prea grozav, dar pot să te-ajut cu ceva. 

— Mulţumesc, Cash. Dar nu pot să primesc. Nu-mi plac 
împrumuturile şi poate că niciodată n-o să fiu în stare să-ţi 
dau banii înapoi. O să-mi iau o slujbă, să am cu ce să mă tin 
pe-aici. Cât despre cărţi şi băutură, nu-mi trebuie. 

— Jim, ce-o să faci după ce s-o topi zăpada? 

— Habar n-am. Să mă ia naiba dacă ştiu - răspunse 
Nevada, destul de sincer. 

— Asta-i tot ce-am vrut s-aud - zise Burridge, foarte 
satisfăcut. Am o afacere... cea mai mare pe care am 
întreprins-o vreodată. Este... 

— Cash, cred că nu-mi ceri să fur vite împreună cu tine! 
i-o reteză aspru Nevada. 

— Nu, jur că nu - se grăbi să răspundă Burridge şi dacă 
cumva minţea, atunci desigur că era un mare actor. Pe 
Dumnezeul meu, e o afacere curată, Jim! 

— Ei bine, sunt bucuros să te-aud spunând asta. Şi acum, 
te ascult. i 

— Aici nu-i locul potrivit să stăm de vorbă. In afară de 
asta, m-am încurcat într-un pocher. Afacerea de care-ţi 
vorbeam e grasă: tot cu vite, dar e curată. Imi trebuie o 
echipă care să tragă straşnic cu pistolul şi un şef care să se 
bucure de o faimă ca ata. 

— Ascultă, Cash, după cum am înţeles eu, parcă ziceai că 


40 


afacerea-i cinstită - protestă Nevada. 

— Dacă nici afacerea asta nu mai e cinstită, atunci nu 
ştiu ce înseamnă cinstea - vorbi apăsat Burridge. Cu 
siguranţă că din cuvintele mele nu înţelegi despre ce-i 
vorba. Dar aşteaptă până ce ţi-oi spune totul. 

— În regulă, Cash, o să-ncerc s-aştept cu răbdare - vorbi 
pe îndelete Nevada. 

— Am să-ţi dau de veste. Până atunci, ţine-ţi gura. 

Apoi Burridge se duse la jocul său de cărţi, iar Nevada se 
aşeză pe scaunul de lângă foc. 

„În ce dracu s-o fi vârât Cash acum? se întrebă Nevada. 
Afacere cinstită? Vite? Echipă care să tragă straşnic cu 
pistolul? Să mă ia dracu dacă pricep ceva!” 

Nevada îşi dădea seama că tocmai cuvântul „cinstit”, 
rostit de gura lui Cash Burridge, îl împiedica să pătrundă, să 
înţeleagă rostul afacerii în care acesta era amestecat. 
Afirmația răspicată a lui Cash îl punea într-o mare 
încurcătură, din care nu putea ieşi. Dar un amănunt îi reţinu 
atenţia şi anume primirea prietenească pe care i-o făcuse 
Burridge, care nu se arătase niciodată prea binevoitor cu 
Nevada. Dar când Burridge avea interes, putea să devină 
un om plăcut şi, dacă era cazul, chiar foarte convingător şi 
impunător. Totuşi, până acum nu-şi folosise niciodată 
aceste însuşiri faţă de Nevada. , 

Între timp, taverna şi sala de joc se umpluseră. În 
tavernă venea un zgomot dogit care contrasta cu liniştea 
din sala de joc, linişte întreruptă din când în când doar de 
vocea joasă a unui jucător, de clinchetul vreunei monede 
sau de vârtejul şi zdrăngănitul ruletei. Nevada şedea lângă 
cămin, privind din când în când spre foc, dar mereu atent la 
cei care intrau sau ieşeau. Jarul strălucitor al oricărui foc îl 
vrăjea pe Nevada, făcându-l să revadă mereu chipul care-l 
urmărea în ceasurile de veghe sau de somn. 

Ceva mai târziu, Lize Teilor se întoarse şi, înainte ca el să 
se scoale să-i ofere locul, ea se şi lăsase pe braţul 


41 


scaunului. 

— Tu să stai liniştit, că de nu, îţi sar în braţe - îl ameninţă 
ea, pe jumătate nervoasă, pe jumătate veselă. 

Şi fără îndoială că ar fi făcut-o; de aceea Nevada hotărî 
că-i mai bine să stea liniştit. Timiditatea de odinioară se 
transformase azi în rezervă. 

— Ascultă, Lize, dacă ai chef să te dai în spectacol, nu-i 
nevoie să mă târăşti şi pe mine - protestă el, moale. 

— Jim Lacy, nu există în toată sala asta un singur bărbat, 
în afară de tine, care să nu mă ia în braţe dacă m-aş aşeza 
pe scaunul lui, aşa cum stau pe-al tău. 

— Ei, ce-ar fi să-mi dai prilejul să mă conving? 

— Aha, mare şmecher eşti! Ascultă! Dacă vrei să-ţi fiu 
prietenă... am spus prietenă... de-adevărat, pentru 
totdeauna, poartă-te cu mine ca un îndrăgostit... numai 
câteva minute. Dacă nu poţi fi într-adevăr îndrăgostit, 
prefă-te. 

Nevada râse, deşi cu greu îşi putea ascunde plictiseala. 

— Ce-ai mai pus la cale, Lize? 

— Link Cawthorne a intrat acum câteva clipe - spuse ea, 
zvârlindu-şi provocator părul negru pe spate. 

Lize mai păstra ceva din farmecul adolescenţei. Cuprins 
de milă, Nevada fu nevoit să recunoască în sinea lui 
contrastul dintre faţa răvăşită şi starea sufletească de-o 
clipă pe care o trăia tânăra femeie. 

— Poate că da - replică el. S-ar putea ca pe tine să te 
amuze să mă foloseşti în şmecheriile tale, Lize, dar sar 
putea ca pentru mine să nu fie la fel de amuzant. lar pentru 
Link s-ar putea ca lucrurile să iasă prost. 

— Asta şi vreau. Mi-e scârbă de el. Când e lângă mine, 
mă simt aşa de obosită, că m-apucă durerea de cap. Acum 
e-acolo înăuntru, trage la măsea. Vreau să intre şi să mă 
găsească cu tine. Toată noaptea a jucat cărţi şi habar n-are 
că eşti aici. 

— Lize, nu prea cred că ţii cu tot dinadinsul să intre aici - 


42 


zise Nevada. Nu-mi place să fiu grosolan cu o doamnă şi 
vreau să mă ridic de pe scaun. 

— Am s-o fac şi mai de oaie dacă te ridici - şuieră ea, iar 
focul sumbru din ochi i se transformă în jeratic. Mă ştii 
doar! 

— În regulă. Cred că şi-aşa chestia asta-i destul de 
afurisită, fără s-o mai faci tu şi mai boacănă - spuse el, cuo 
resemnare forţată. 

— Afurisită? Pfui! Pot să-l învârtesc pe Link Cawthorne 
cum îmi place. Tot ce vreau e ca mitocanul ăsta îngâmfat 
să vadă că poate să-mi placă şi un alt bărbat. 

— Lize, bănuiesc că i-ai dat motive lui Link să fie atât de 
îngâmfat. Hai, spune, am dreptate? 

— Poate că da. Credeam că sunt îndrăgostită nebuneşte 
de el, dar cred c-am fost nebună numai după Cash 
Burridge... Femeile sunt ciudate, Jim. 

— Bine, pricep, dar nu trebuie să dovedeşti lucrul ăsta cu 
mine - spuse Nevada. 

— Uite-l că vine - şopti ea, cu o bucurie drăcească şi se 
lăsă pe Nevada, radioasă, cuprinsă de un anumit sentiment 
pe care el nu-l înţelegea; tânărul se uita în sus, stăpânindu- 
şi un uşor tremur lăuntric. 

Link Cawthorne dăduse perdeaua de mărgele la o parte 
şi stătea în pragul uşii. Ce bine îşi amintea Nevada obrazul 
acela aprins, ochii prea apropiaţi unul de altul, mici ca nişte 
mărgele, buzele nervoase, subţiri şi răutăcioase; costumul 
pe care-l purta dovedea multă eleganţă. Chiar fusese 
supranumit „banditul cochet”, o poreclă care, de altfel, nu-i 
displăcea de loc. 

Nevada avea motive să pună la îndoială vorbele Lizei, cu 
privire la faptul că Link nu ştia de reîntoarcerea lui în 
Lineville. Link stătea nemişcat, cu faţa încremenită şi se 
uita ţintă la Lize, iar ea îi gângurea ceva lui Nevada, părând 
că n-are habar de sosirea iubitului său. 

În clipa aceea, disprețul binevoitor pe care Nevada îl 


43 


nutrea pentru Link şi enervarea lui din cauza rolului pe 
care-l juca în această mică farsă se transformă în ceva cu 
totul diferit. S-ar fi zis că-i o presimţire ce se abătea 
puternic asupra lui, ca o lovitură. Intui ceva, ceva ca o 
povestire în vis, ceva nelămurit care se mişca cenușiu, rece 
şi dezgustător în şuvoiul iute al conştiinţei. Senzaţia era 
atât de bruscă şi descurajatoare, încât Nevada nu mai 
auzea nimic din ce-i tot îndruga Lize pe şoptite. A fost 
nevoie de o mare încordare a voinţei, la care l-a ajutat, de 
altfel şi mersul ţanţoş al lui Cawthorne prin sală, pentru a-şi 
dobândi stăpânirea de sine, rece şi pătrunzătoare. 

Răstimpul mai mare de un an lăsase urme grele pe 
chipul lui Link Cawthorne. Nevada îi judeca pe toţi oamenii 
aceştia după schimbările care se petrecuseră în el însuşi. 
Cawthorne se proţăpi în faţa Lizei şi a lui Nevada, cu 
mâinile în şold şi aplecându-şi capul descărnat, ca de uliu. 
Cu mâna dreaptă acoperea mânerul unui pistol purtat sus, 
la centură. Furia ce-l cuprinsese creştea pe măsură ce se 
apropia de dânşii, alungându-i din minte tot ce voise la 
început să spună sau să facă. Privirile lui ascuţite o ţintiră 
mai întâi pe Lize, care, o bună bucată de vreme, nici nu-şi 
luase ochii de la Nevada. Apoi Lize îl măsură încet pe 
Cawthorne, de la cizme în sus, pentru ca, în cele din urmă, 
când întâlni privirea lui ageră, să arate o mirare tot atât de 
naivă pe cât de obraznică. 

— Oh. Aici erai? spuse ea. Link, l-ai cunoscut vreodată pe 
vechiul meu prieten, Jim Lacy? 

— Scorpie! împroşcă el. Şi trupul îi tresări o dată cu 
vorba zvârlită. 

— Bună, Link - interveni Nevada, vrând să liniştească 
spiritele. Bănuiesc că Lize a uitat că ne cunoaştem de mult. 

— Uitat, pe dracu! răspunse Cawthorne cu un dispreţ 
vădit. Nu te sinchisi de Lize. Mă răfuiesc eu cu ea. Acum cu 
tine vorbesc, Jim Lacy. 

Nevada nu-i răspunse numaidecât şi-n vremea asta se 


44 


uita ţintă la Cawthorne. 

— Hm!... Mi se pare că încă nu-mi vorbeşti prea 
cuviincios. 

— lar mie mi se pare că prea te baţi pe burtă cu Lize - 
zvârli furios Cawthorne. 

— Asta-i bună! l-ascultă, ţi-ai pierdut minţile de-a 
binelea? Dacă vrei să ştii, află că suntem prieteni vechi. 
Bineînţeles însă că n-am avut pentru ea nimic altceva decât 
un sentiment de frate. Şi dacă ea vrea să stea pe braţul 
scaunului meu... 

— Fleacuri... - îl întrerupe celălalt. Stătea la tine în braţe. 
Cu mine nu-ţi merge cu de-alde astea. 

— Link, ţine-ţi firea! zise Nevada, liniştit, Lize a stat tot 
timpul acolo unde ţi-am spus şi asta nu-ţi dă dreptul să faci 
scandal, chiar dacă sunteţi logodiţi. 

— Pfui! izbucni Lize, nepăsătoare. 

Această exclamaţie a fost, pesemne, ca o lovitură pentru 
Cawthorne, căci toţi muşchii trupului îi zvâcniră violent. 

— Eşti un mincinos, Jim Lacy! ţipă el. 

Agilă ca o panteră, Lize lunecă de pe scaunul lui Nevada 
şi sări în picioare, ca o nuia de răchită care se îndreaptă 
când îi dai drumul din strânsoare. Nevada nu putea s-o 
vadă, dar o auzea cum gâfâie; el se uita cu asprime la 
Cawthorne, care pălise brusc. În furia lui nestăpânită, îl 
luase gura pe dinainte. Faptul că Jucătorii încetaseră brusc 
să mai facă zgomot, dovedea că toţi auziseră cum el îi 
insultase pe Nevada. Cawthorne rămase o clipă ca trăsnit, 
dacă nu de groază, atunci la gândul unei nenorociri de 
neînlăturat. 

— Ascultă, Link, eu nu sunt mincinos şi tu ştii foarte bine 
- zise Nevada. Fără a lăsa să se vadă că face un efort. Cred 
însă că înţeleg ce se petrece în sufletul tău. 

Faţa tânărului bandit îşi pierdu paloarea şi încremenirea, 
se înroşi, iar părul parcă i se zbârli dintr-o dată. Din cauza 
tinereţii, a furiei, a îngâmfării, fără a mai vorbi de lipsa lui 


45 


de pătrundere, el înţelese greşit cuvintele lui Nevada. 
— N-am nevoie de nici o înţelegere din partea ta - urlă el. 
Te invit să facem o mică plimbare pe-afară. 


46 


Capitolul IV 


Nevada se ridică liniştit şi se îndepărtă de scaun. Nu 
credea că Cawthorne o să încerce să tragă, dar cum nu era 
sigur, prefera să fie în picioare. La un moment dat se 
simţise străin de sine însuşi, dar acum, după prima 
izbucnire, era din nou calm şi stăpân pe el. 

Cu fiece clipă, Cawthorne se întărâtă şi mai mult. Ţipă 
mai tare: 

— Te invit să ieşim afară! 

— Pentru ce? întrebă Nevada. 

— Ştii tu pentru ce. 

— Habar n-am, Link - continuă Nevada. Fireşte că-mi dau 
seama că mă învinuieşti de ceva. Dar nu cred că-i cazul să 
mă jigneşti pentru ceva ce ţi s-a părut. Afară-i frig şi mie-mi 
place căldura focului ăstuia. Dacă mai ai ceva de spus, hai, 
dă-i drumul! 

În faţa acestei întâmplări nemaipomenite, Cawthorne se 
încrezu şi mai vârtos în forţele sale. Câteva pahare de 
băutură îl zăpăciseră şi-l năpădi o gelozie nestăpânită. 
Gândul că Jim Lacy refuzase provocarea azvârlită într-un 
moment de grabă sălbatică, îl făcea să se simtă în culmea 
faimei la care visa. 

— Să spun? întrebă el cu un dispreţ ascuţit şi pompos. 
Eu, nu mai am nimic de spus. [i-am spus ce-am avut de 
spus: eşti un laş! Asta-i tot. 

După aceea se întoarse spre Lize, uimită şi năucită şi, 
mai ducând-o, mai târând-o, cei doi părăsiră încăperea. 
Jucătorii îşi reluară jocul, ici cu un chiot puternic, colo cu 
vorbe usturătoare. Nevada auzea unele dintre ele: „Ce 
dracu s-a întâmplat cu Lacy?”... „A fost totdeauna un tip 
curajos”... „Cred că nu putea să-l ucidă pe blestematul ăsta 
de nebun chiar sub ochii fetei...”. 

— Greşiţi cu toţii, domnii mei - răsună vocea rece a unui 


47 


jucător. Asta a fost numai repetiţia unei scene între un 
pistolar adevărat şi unul bănuit. Am mai văzut eu d-astea 
de multe ori. 

Reluându-şi locul pe scaunul de lângă foc, Nevada auzea 
aceste reflecţii şi nici altele asemănătoare nu-i scăpară; 
ultima remarcă însă stăruia morocănoasă în el. Treptat, 
amărăciunea se potoli. În strălucirea aurie a focului, el 
vedea iar chipul Hettiei Ide. Cum îi mai tremura şi trupul şi 
sufletul! Fusese pus la încercare şi îndreptăţise speranţele 
şi încrederea pe care ea şi le pusese într-unsul. 

Nevada se înapoie devreme acasă şi dormi adânc, fără 
vise. Când se deşteptă dimineaţa, se bucură că vede 
soarele. Avea multe de făcut şi se apucă cu sârguinţă de 
muncă. Işi găsea treburi la care doamna Wood nici nu se 
gândise vreodată. Şi aşa, petrecându-şi cea mai mare parte 
a zilei lucrând, Nevada, îşi începu iarna în Lineville. Timp de 
aproape o săptămână nu se mai duse pe la „Gold Mine”. 
Apoi, într-o seară, la cină, doamna Wood îi vorbi serios: 

— Jim, gura aia spartă de Link Cawthorne se laudă peste 
tot că ţi-e frică să ieşi în oraş. 

— Nu mai spune! vorbi tărăgănat Nevada. 

— Ba spun! Nu-mi place de loc treaba asta, Jim. Nu poţi 
să-l laşi s-o ţină aşa. 

— Nu-mi pasă mie de pălăvrăgeala lui Link Cawthorne. 

— Băiete, asta nu-i o purtare firească în Vest - continuă 
ea grav. Am trăit toată viaţa în ţinuturi populate de curând. 
Aici nici un om nu-şi poate îngădui să piardă respectul 
semenilor săi, chiar dacă cea mai mare parte a lor sunt 
bande netrebnice, formate din jucători de cărţi, hoţi de cai 
sau alţii de aceeaşi teapă. Ei nu pot pricepe aşa ceva. ŞI 
dintre toţi, cel mai puţin poate pricepe Link Cawthorne. N-ar 
fi imposibil să te împuşte pe la spate, pitit după un colţ şi 
apoi să jure că s-a înfruntat cu tine în luptă dreaptă. 

— Păi ce pot face, tuşă Wood? întrebă Nevada smuls din 
liniştea sa. 


48 


— Ei bine, atâta vreme cât eşti în Lineville, trebuie să fii 
Jim Lacy, aşa cum erau ei deprinşi să te ştie - zise ea 
răspicat. Dacă-l laşi p-ăsta să se vânture aşa ca un ţicnit şi 
ca un lăudăros, în curând o să aibă şi curajul să tragă în 
tine. Şi tu, Jim, nu vrei să-l ucizi. Lize l-a iubit şi când e 
îndrăgostită de cineva îi rămâne credincioasă. Du-te în oraş 
şi plesneşte-l peste bot pe Link. Smulge-i pistolul şi atinge-i 
una cu el la fundul pantalonilor. 

Nevada râse fără bucurie. 

— Poate că ai dreptate - spuse el, oftând. Dumnezeule, 
cum aş vrea să vină odată primăvara şi s-o pot lua iar din 
loc! 

— Ţine minte vorbele mele, băiete - adăugă ea serios - 
cea mai bună cale ca s-apuci primăvara şi vara şi toamna, e 
să te porţi după cum ţi-e felul. 

Nevada se duse iar la „Gold Mine”, îndoindu-se mai mult 
ca oricând că va putea să scape vreodată de urmările 
faimei sale. S a întâmplat însă ca Link Cawthorne să fie 
treaz şi absorbit cu totul în jocul de cărţi, la care îi surâdea 
mereu norocul; când îl zări pe Nevada intrând în tavernă, el 
rânji. Cash Burridge însă se îndreptă imediat spre Nevada, 
manifestându-şi în fel şi chip prietenia. 

— Unde ai fost, Lacy? întrebă el cu mustrare în glas. Te- 
am tot aşteptat să treci pe aici. 

— Ei, am lucrat din greu şi m-am culcat devreme - 
răspunse Nevada. Şi-apoi, Cash, să-ţi spun drept, n-am avut 
nici un chef să dau ochii cu Cawthorne. 

— Piui! pufni Burridge. Va trebui să-l împuşti pe 
lăudărosul ăla blestemat şi cu cât o s-o faci mai repede, cu 
atât vom fi cu toţii mai încântați. 

— N-o să ne certăm noi pentru asta, Cash, dar eu văd 
lucrurile altfel. 

— Pariez cu tine, cinci la unul, că Link o să te sâcâie să-l 
provoci. Am văzut sute de puşlamale de-astea. Şi toţi au 
găsit ce-au căutat. 


49 


— Asta-i sigur, dar n-o să pariez cu tine - spuse Nevada, 
bine dispus. 

— Hai să mergem la mine în cameră, unde putem sta 
liniştiţi de vorbă - zise celălalt şi-l conduse, prin hol, sus pe 
scări. 

— Ei, dar văd c-o duci bine - observă Nevada, uitându-se 
prin odaie. 

— Când nu sunt în şa, îmi place s-o duc bine - zise 
Burridge. la loc şi, dacă nu vrei să bei, atunci serveşte o 
ţigară... Să-ţi mai spun câte ceva despre Link Cawthorne: 
era un tip destul de la locul lui, până ce Lize a făcut din el 
un şarpe veninos. Fata asta stârneşte toate relele. Părerea 
mea e sau să-l cotonogeşti până-l laşi lat, sau să-i primeşti 
provocarea şi să-l lichidezi. 

— Mă cam sâcâie chestia asta, Cash - încuviinţă Nevada. 

— Un om ca tine are totdeauna griji d-astea - zise 
Burridge cu o vădită înţelegere a situaţiei. N-o să scapi de 
griji, decât dacă o să-ţi ascunzi numele ăsta. E destul de 
rău să ai mereu pe urmele tale şi şerifii şi duşmanii fireşti. 
Trebuie să fie groaznic să ştii că sunt oameni care au chef 
să-ţi facă de petrecanie numai pentru faima pe care-o ai. 

— Sper să nu-mi fac gânduri negre şi să m-apuc iar de 
băutură - spuse Nevada cu tristeţe. 

— Jim, acum vreau să vorbesc serios cu tine - continuă 
Burridge, schimbând tonul. 

— Hai, dă-i drumul! Poţi fi sigur că, oricum, o să-ţi spun 
sincer părerea mea. 

— Lineville a început să fie prea căutat de călători şi nu- 
mi convine. La anul, nici n-o să mai fie loc pentru mine, fără 
să mai vorbim de tine. De acord? 

— Fireşte. De cum vine primăvara, o iau din loc pentru 
totdeauna. 

— Exact. Şi eu la fel. Acum vreau să-ţi mai spun câte 
ceva despre afacerea mea. O să-ţi vorbesc deschis. Şi dacă 
nu vrei să mergi cu mine, nu mă supăr, dar te rog să 


50 


păstrezi secretul aici, la Lineville. Primeşti? 

— Bineînţeles că da - răspunse Nevada, calm. 

Burridge se arătă mulţumit de această asigurare, dar era 
limpede că se codea să facă pasul următor. Luminile care-i 
jucau în ochi se topiră într-o sclipire rece şi fixă. 

— Jim, ştiai că Setter a murit împuşcat în California? 
întrebă el brusc. 

— Mi-a spus Lize - răspunse Nevada într-o doară. 

— A fost ucis de un vânător de cai sălbatici - continuă 
Burridge, emoţionat. Jim, sunt oameni care fac o legătură 
între moartea asta şi tine. 

— Nu mă mir că mi se pun în cârcă o sumedenie de 
lucruri - replică Nevada, netulburat. 

— De altfel, asta nu-i treaba mea - conchise Burridge 
uşurat. Vreau numai să-ţi spun că cel care l-a ucis pe Setter 
mi-a făcut un mare bine. 

— Şi mie la fel. Setter s-a purtat urât cu mine odată, 
acolo, în Snake River. 

Burridge trase adânc din ţigară, apoi o puse deoparte. 

— Ascultă! începu el, încordat. Eu am făcut mai multe 
afaceri cu Setter. Într-o zi, după ce-a plecat de aici, mi-a 
trimis vorbă să ne întâlnim la Klamath Falls. M-am dus. 
Intrase în combinaţii cu mari fermieri de vite şi avea atâţia 
bani, de nu mai ştia ce să facă cu ei. Mi-a spus că nu vrea 
să rişte să se stabilească în Oregon. Avea de gând să vândă 
destul de repede tot ce avea acolo şi să caute un loc nou şi 
sigur unde să se stabilească. Nu mai voia să fure vite şi nici 
nu voia să mai facă afaceri necurate cu banii altor fermieri. 

Poate că s-ar fi însurat. Oricum, avea de gând să se 
apuce de o treabă cinstită şi voia să-i fiu tovarăş. Ei bine, 
sfârşitul a fost că mi-a dat o sută de mii de dolari să cumpăr 
în Arizona o fermă de vite bine înzestrată. Jumătate trebuia 
să fie a mea şi urma să-l ajut să crească vite şi cai pe scară 
mare. Nu fusese niciodată în Arizona, o cunoştea numai din 
auzite. Mi-a lăsat mână liberă în alegerea locului, numai să 


51 


fie sălbatic, fără aşezări omeneşti pe aproape şi banii să 
curgă gârlă după aia. 

Burridge întrerupse povestirea, care, vădit, îl mişcase 
profund. Luându-şi ţigara, trase din ea o clipă şi se lăsă pe 
speteaza scaunului, pironind asupra ascultătorului privirea 
sa intensă şi luminoasă. 

— Ei bine - reluă el - am plecat în Arizona şi-am colindat- 
o călare de la frontiera statului New Mexico până la White 
Mountains. Câte nu se pot spune despre un ţinut sălbatic şi 
frumos? În Arizona totul depăşeşte orice închipuire. Am 
cumpărat pământul unui crescător de vite, care părea că 
nu prea e dornic să vândă. Avea un ranch mare, mile de 
păşuni şi zece mii de capete de vită. Nu-ţi spun unde-i 
aşezat, până nu te hotărăşti să primeşti propunerea mea. 
După ce-am făcut târgul şi-am intrat în stăpânirea fermei, 
am început să dibuiesc unele ponturi, dar m-am grăbit să 
mă întorc aici şi să-i trimit vorbă lui Setter. El nu-şi 
terminase încă treburile pe unde era. Am aşteptat. N-am 
primit nici o ştire de la dânsul. M-am întors în Arizona pe la 
începutul verii trecute. Atunci mi s-au deschis ochii. Mai 
mare râsul! Să-mi joace o festă ca asta tocmai mie şi mai 
ales, lui Setter! Ei bine, căutasem un ţinut pustiu şi nici nu- 
ţi vine să crezi peste ce-am dat. Vitele noastre erau furate 
în stânga şi-n dreapta. l-am bănuit pe cowboy-i, pe care-i 
preluasem o dată cu proprietatea. Terenul e foarte mare - 
deşert, văi înguste, podiş. Sunt mult mai multe ranch-uri şi 
vite decât bănuisem la început. Unii dintre fermieri sunt 
hoţi de vite înţeleşi cu cele mai nelegiuite bande. Ai auzit 
de banda lui „Hash Knife” şi de aceea numită „Pine Tree”? 
Se pare că nimeni nu ştie precis cine face parte din vreo 
bandă şi cine nu. Dar mai erau acolo şi nişte tipi afurisiţi, 
cunoscuţi de toţi. Limba aceea de pădure din Arizona e de-o 
frumuseţe... nici pe departe nu se compară cu Lineville şi 
cu tot ţinutul din împrejurimi, chiar aşa cum erau acestea în 
zilele de glorie ale căutătorilor de aur. 


52 


Burridge, îşi întregi spusele descriind o înfloritură în aer 
cu ţigara, pe care o lăsă să se stingă. 

— Acum câteva săptămâni când m-am întors - continuă 
el - i-am trimis vorbă Lui Setter şi am aşteptat. Niciun 
răspuns. Apoi am auzit că Setter e mort. Hardy Rue a adus 
ştirea. Tare îmi vine să cred c-a mirosit ceva. Oricum, el ştie 
ce învârtea Setter, dar nu-mi bat capul - proprietatea asta 
din Arizona e a mea. Şi-i treaba mea să mă întorc acolo şi s- 
o gospodăresc. lată unde începe misiunea ta, Jim Lacy! 
Asta n-o să le sune prea bine bandelor de-acolo! Te fac 
supraveghetor şi părtaş la câştig. O să trebuiască să ne 
batem câtva timp şi să ne apărăm cirezile. Vreau să am cei 
mai buni călăreţi şi cei mai buni trăgători care pot fi 
angajaţi. Şi pe tine, ca să le fii şef!... Şi-acum, un ultim 
cuvânt, Jim. Ştii că mulţi dintre fermierii care sunt astăzi 
cinstiţi şi cu bunăstare au fost cândva hoţi de vite - ce 
părere ai şi ce spui? 

— Ei bine, Cash, mărturisesc că-mi trec prin minte mai 
multe decât pot să spun - zise Nevada, îngândurat. Fireşte 
că ai vorbit deschis. Imi dau seama când un om spune 
adevărul. E o poveste foarte interesantă. Nu pot să ştiu 
care-ar fi părerea tribunalelor în chestia asta, dar cred că 
jumătate din suma pe care ţi-a dat-o Setter ţi se cuvine. 
Poate că şi cealaltă jumătate. Nimeni n-a ştiut precis 
vreodată ce bani câştiga Setter cinstit şi ce bani din afaceri 
necurate. Avea totdeauna grijă să lase primejdiile pe seama 
celuilalt. Da, dom'le, cred că ranch-ul din Arizona este pe 
drept al dumitale. 

— Bine, sunt bucuros că vezi astfel lucrurile - răspunse 
Burridge,  frecându-şi mâinile. Şi-o să-mi primeşti 
propunerea? 

— Cash, asta nu pot încă să-ţi făgăduiesc - rosti rar 
Nevada. Să-ţi spun deschis, poate o să vină şi ziua când o 
să fiu bucuros să mă întovărăşesc cu dumneata. Dar acum 
îmi trebuie timp să mă mai gândesc. 


53 


— Gândeşte-te cât vrei - spuse Burridge, prietenos. 

— Poate o să-mi trebuiască mult timp. Sunt câteva 
puncte peste care, fireşte, mi-e greu să trec. 

— Care-s alea, Jim? Poate că pot să te-ajut. 

— Bine, primul este... trecutul dumitale poate să răsară 
când nici nu te-aştepţi. 

— M-am gândit mult la asta - replică Burridge, zelos. În 
cele din urmă am socotit că n-am de ce să mă îngrijorez. În 
Arizona nu mă cunoaşte nimeni. În statul Idaho n-am fost 
niciodată cunoscut sub numele de Cash Burridge. Şi ce 
contează cele câteva fleacuri de afaceri pe care le-am făcut 
pe-aici? Or să se uite îndată. 

— Cred că n-ai judecat prea rău - spuse Nevada. Dar 
ascultă cel de-al doilea punct, care-i serios şi important. 
Adică, în ceea ce mă priveşte pe mine. 

— Dă-i drumul - spuse Burridge cu o nerăbdare plină de 
bunăvoință. 

— Ei bine, Cash, nu vreau deloc să te supăr, dar mă 
îndoiesc că ai să poţi merge pe drumul cel drept. 

Burridge aruncă ţigara în sobă şi o undă de sânge negru 
îi năvăli în obraji. 

— Pe Dumnezeul meu! Asta zic şi eu că-i o directă! Mă 
uimeşti; doar nu-s nebun şi, mai la urma urmei, am şi eu un 
dram de minte. 

— Fireşte, sunt de acord. Dar mi-ai cerut părerea, Cash şi 
ţi-am spus-o. Ai slăbiciune şi pentru femei şi pentru rachiu 
roşu. Dar culmea e alta: n-o să-ţi sucească banii capul? 

— Hm, n-am avut niciodată prilejul să-mi dau seama - 
răspunse Burridge, strângând pumnii. O să am acum! Vom 
vedea. Jur că vreau să profit cât de mult. Şi-o să pot folosi şi 
mai bine prilejul ăsta dacă o să te am pe lângă mine. Asta-i 
tot. 

— In regulă, îţi mulţumesc pentru ce ai spus acum, Cash 
şi-o să mă mai gândesc. Ce mă sâcâie îngrozitor în treaba 
asta, e că iar trebuie să-mi dezgrop numele ăsta al meu. 


54 


Nevada cobori apoi împreună cu Burridge şi se distră un 
timp, stând sau plimbându-se prin faţa lui Cawthorne. Pe 
Lize n-o văzu. Era mijlocul săptămânii şi treburile mergeau 
prost. Plecă devreme de la „Gold Mine”, fiind sigur că 
doamna Wood îl aştepta. Noaptea era întunecoasă şi rece, 
iar în aer plutea parcă un iz de ninsoare. Vântul şuiera 
printre pomii desfrunziţi. Într-un fel, emoţiile puternice şi 
distracţia îi făcuseră bine. Gazda îl aştepta la gura sobei din 
bucătărie. 

— Ei, tuşă Wood, iată-mă-s stând pe amândouă 
picioarele şi fără nici o gaură în scăfârlie - o salută el vesel. 

— Văd şi eu, domnule Lacy. Dar asta poate să fie doar un 
noroc. Te-ai întâlnit cu Link? 

— Bineînţeles, am stat acolo ore întregi, dar nu s-a 
întâmplat nimic. Aşa că-mi vine să cred că m-ai speriat 
degeaba. 

— Speriat? Puah! Aş vrea să bag toată groaza de pe lume 
în tine - răspunse ea. 

— Bine, îţi dau voie, dar numai dacă-mi dai o bucată de 
plăcintă şi o cană cu lapte. 


Zilele treceau, iar o dată cu căderea zăpezii se înmulţeau 
şi treburile pe care trebuia să le facă Nevada. Seara, dacă 
nu era viscol, se mai ducea din când în când pe la „Gold 
Mine”. După ce Burridge mai pledase încă o dată, îndelung, 
pe lângă Nevada, ca să-l convingă să i se asocieze, plecă 
spre Arizona, cu gândul să facă un mare ocol prin Oregon şi 
California pentru a evita zăpezile. 

În comportarea ei faţă de Nevada, Lize Teilor trecuse de 
la glumă la seriozitate. Când se afla sub influenţa băuturii, 
era înfumurată, îndărătnică şi rea. Cu fiecare zi, viaţa ei se 
îndrepta tot mai mult spre un sfârşit tragic. In prima parte a 
iernii se tot foise drăgăstoasă pe lângă Nevada, care era 
încredinţat că Lize se purta astfel mai mult pentru a-l aţâţa 
pe Cawthorne decât din alt motiv. Dar veni timpul - tocmai 


55 


când Cawthorne făcu o încercare îndrăzneață de a-l sili, de 
a-l scoate din sărite pe Nevada ca să se lupte cu el - când 
ea încetă cu desăvârşire să mai cocheteze. Când după 
aceea rupse şi logodna cu Cawthorne şi începu să aibă 
nişte legături deşănţate, să facă beţii cumplite în tovărăşia 
jucătorilor de cărţi. Pierduse orice măsură şi sănătatea i se 
şubrezea. Când, în cele din urmă, Nevada o dojeni, de 
parcă într-adevăr i-ar fi fost frate, rămase cu o impresie 
care-l îngrijoră mult. 

— Nici un om cinstit nu mă vrea: sunt sortită iadului! 
spuse ea cu amărăciune. 

Auzind-o, Nevada îşi dădu seama că, într-un fel, el nu-şi 
făcuse datoria faţă de dânsa. Şi, deşi lucrurile nu s-ar fi 
putut petrece decât astfel, îi părea rău. Apoi mai era şi 
primejdia care o pândea pe Lize pentru că-l părăsise pe 
Cawthorne. Dar n-ar fi folosit la nimic dacă i-ar fi vorbit 
despre asta. Ori de câte ori Cawthorne îi aţinea calea - 
umil, aspru sau drăgăstos - ea îl batjocorea ca pe un câine 
râios. 


Zile şi săptămâni se scurgeau unele după altele, iar 
situaţia se înrăutăţea din ce în ce, apropiindu-se de 
deznodământ. 

Nevada rezista presimţirii pe care o avea asupra acestui 
deznodământ. Aproape că cedase îndemnului lăuntric de a 
pleca din Lineville chiar atunci, în plină iarnă. Dar acea 
parte din făptura lui, care aparţinea lui Jim Lacy, urzea, 
creştea, mereu în luptă cu Nevada din el şi nu-i îngăduia să 
fugă de un lăudăros, care nu făcea nici cât o ceapă 
degerată şi de o femeie uşuratică, pe care ar fi putut s-o 
ajute. Ceva îl oprea pe Nevada să aleagă soluţia cea mai 
uşoară pentru a ieşi din încurcătură. Ardoarea sufletească, 
instinctivă şi crudă, vrăjmăşia lăuntrică de pistolar erau 
întotdeauna gata de luptă cu firea lui bună şi prietenoasă, 
măcinând, asemenea unui lichen otrăvitor, tristeţea şi visul 


56 


dragostei sale pentru Hettie Ide, pe care o ştia pierdută 
pentru totdeauna. 

Nevada socotea că nu poartă în nici un fel răspunderea 
că era aşa cum era. De mic copil viaţa îl zvârlise printre 
oameni grosolani şi răi. De nenumărate ori se străduise să 
scape de sub influenţa lor, dar fusese din nou aruncat în 
mijlocul lor fie datorită întâmplării, fie cavalerismului său 
care-l îndemna să lupte pentru a repara o nedreptate, fie 
datorită dorinţei aprige de a supravieţui, cu acea fire cu 
care-l pecetluise soarta şi care, din nefericire, părea că i se 
potriveşte de minune. 

„Cred că de-asta o să am parte întotdeauna - îşi spunea 
el, singur şi trist - nu pot să scap de mine însumi... Mă 
întreb, oare Hettie ar socoti că-i sunt necredincios? Nu! Nu! 
O să ştiu totdeauna să-i fiu credincios, chiar dacă sunt silit 
să fiu din nou Jim Lacy” 


Într-o după-amiază, mânat de un imbold mai presus de 
puterile sale, Nevada îşi îndreptă paşii spre „Gold Mine”. 
Toată noaptea simţise în somn ca un fel de apăsare, toată 
dimineaţa n-avusese linişte, tot gândindu-se ba la una, ba 
la alta. Intră pe uşa laterală a tavernei şi se opri în hol, 
înaintea uşii care dădea în sala de joc. Liniştea obişnuită a 
acestei viziuni fusese tulburată. Nevada deschise repede 
uşa cu stânga şi, cu mâna dreaptă gata să scoată pistolul, 
intră prelingându-se pe lângă perete. Sala era plină de 
oameni care stăteau în picioare. Cărţile, monedele, 
jetoanele, paharele de pe mese, toate arătau că fuseseră 
părăsite brusc. Se auzeau şoapte, o tuse, târşâit de 
picioare. Zgomotul care-l oprise locului pe Nevada venea 
din salon, apoi deodată crescu şi răsună o izbitură în bar, 
însoţită de tunetul unei voci răguşite: 

— Rom! Acum... sau îţi zbor şi ţie creierii! 

Nevada se îndreptă spre cel mai apropiat grup de 
oameni. Li se putea citi pe chip că se petrecuse ceva 


57 


groaznic. Făcu îndată legătura cu vocea răguşită din 
tavernă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Mare nenorocire... - răspunse unul, ştergându-şi faţa 
asudată. 

— Jim - spuse jucătorul Ace Black - jucam o partidă de 
cărţi, liniştiţi ca de obicei, când deodată am auzit o ceartă 
înverşunată în hol. Apoi un urlet de femeie, repede înăbuşit, 
crede-mă. Şi după aceea am auzit cum a căzut ceva greu. 
Am sărit cu toţii şi cineva s-a repezit să vadă ce se petrece. 
Şi, pe Dumnezeu... 

— Ei? izbucni Nevada, rece şi sinistru, pe măsură ce 
Black se înăbuşea. 

— Lize Teilor! Zăcea pe jumătate goală şi sângele curgea 
şuvoi dintr-însa. Cawthorne o izbise în cap cu pistolul... E pe 
moarte!... Şi, ascultă-l pe el!... 

Din trei paşi mari şi apăsaţi, Nevada ajunse în prag şi 
dădu la o parte perdeaua de mărgele. Ochii lui ageri 
cuprinseră totul dintr-o privire: 

— Cawthorne! tună el cu un glas înspăimântător. 

Se făcu deodată o linişte, că nu se mai auzea nici o 
suflare de om. 


58 


CAPITOLUL V. 


În California de nord era primăvară. Bătrânul munte 
Shasta primea măreț lumina dimineţii, iar pe pantele 
uriaşe, acoperite de zăpadă, începeau să apară fâşii negre. 
Din depresiunea Tule Lake ţinutul unduia în sus, în centuri 
imense, cafeniu-cenuşii, pentru ca în cele din urmă să 
devină verzi ca smaraldul. Ga! Ga! Ga! Gâştele sălbatice se 
întorceau din sud. Cârduri lungi, în formaţii triunghiulare, 
conduse de gâscani mari şi bătrâni care gâgâiau, treceau 
peste colinele cu salvie, zburând în cercuri pe deasupra 
lanurilor de grâne, pentru ca apoi să se lase drept jos, 
printre semenele lor. Terenul fără margini - un fund de lac, 
devenit pământ arabil prin secarea lacului Tule - se 
întindea bogat şi mănos de-a lungul malului sudic, formând 
proprietatea ranch-ului Ide. Tarlalele de pământ negru arat 
de curând, câmpurile pe care mijea verdeaţa, păşunile 
desfăşurându-se departe în sus pe coastele cu salvie 
cenuşie, hergheliile de cai şi cirezile de vite, gardurile vii, 
livezile tinere şi bătrâne, şoproanele curate şi grajdurile cu 
acoperiş roşu, precum şi casa mică, albă, pe jumătate 
ascunsă într-un pâlc de arţari şi de pini - toate dovedeau 
bunăstarea familiei Ide. 

Hettie Ide se trezi în dimineaţa aceea ştiind că împlineşte 
douăzeci de ani. Gâştele sălbatice, pe care le iubea încă din 
copilărie, se întorceau din pelerinajul făcut în sud şi gâgâiau 
de parc-ar fi ştiut că era ziua ei de naştere şi că în ziua 
aceea frumoasă de mai ea trebuia să se bucure că-i tânără. 
Dar Hettie avea o durere tainică, pe care şi-o îngropase 
adânc în inimă în timp ce-şi îngrijea mama bolnavă şi 
împărțea cu fratele ei Ben singura picătură mai amară în 
cupa lui de fericire. Mai era o oră până la gustarea de 
dimineaţă. În timp ce Hettie cobora scara cu paşi uşori, o 
auzi pe lna râzând tare, fără îndoială din cauza 


59 


năzdrăvăniilor micuţului Blaine. Ce fericiţi şi binecuvântaţi 
de Dumnezeu erau ei! Dar, de ziua sa, Hettie nu simţea pic 
de invidie în suflet. Era mai aproape de Ben ca niciodată, o 
iubea pe Ina şi, iubea copilul de parc-ar fi fost carne din 
carnea ei şi sânge din sângele ei. 

leşi afară. Ce dimineaţă minunată! Soarele se ridica pe 
cer, strălucitor şi cald; în arţari ciripeau păsărele; violetele 
se înălţau fermecătoare pe covorul verde din jur; pe 
crengile liliacului sălbatic izbucniseră muguri roz. Ştia unde 
să-l găsească pe Ben. O luă în jos, pe poteca de lângă gard, 
spre ocoalele de vite. Cu inima uşoară, deşi vechea ei 
durere părea mai vie, asculta zumzetul albinelor, gâgâitul 
gâştelor sălbatice, mugetul asurzitor al viţeilor şi ţipătul 
lăstunilor. 

Peste toate sunetele astea atât de dragi, auzea 
nechezatul ascuţit al lui California Red, armăsarul nărăvaş 
şi puternic al lui Ben. Calul gonea peste tăpşan de parcă 
voia să-i facă în ciudă lui Ben sau să-şi reverse furia 
neputincioasă în faţa răzlogilor corral-ului. 

II găsi pe Ben cocoţat pe gardul corral-ului. California Red 
era înăuntru şi, într-adevăr, nu-i plăcea acolo. Hettie se opri 
să-i arunce o privire printre bârne. Îi plăcea şi ei armăsarul 
acesta minunat, pentru frumuseţea şi firea lui, dar şi pentru 
un alt motiv pe care, poate, numai Ben l-ar fi putut bănui 
vreodată. 

De patru ani California Red se afla în captivitate. Fusese 
înfrânt, dar tot nu-şi pierduse firea lui de odinioară. Numai 
coarda îl făcuse să nu mai ciulească urechile şi să nu-şi mai 
rostogolească în cap ochii lui negri, neasemuit de frumoşi. 
Red nu fusese niciodată prietenos, dar nici nu era în stare 
de vreo mişelie. Strălucea tot, roib-roşiatic, lucios ca 
mătasea, superb şi cu coama-i lungă ca o flacără. Era un 
armăsar trupeş, dar admirabil proporţionat. Înalt şi subţire, 
cu corpul rotund ca un cilindru, cu pieptul splendid, lat şi 
vânjos, cu picioarele puternice, dar sprintene, cu gâtul 


60 


arcuit şi capul semeţ, el era şi acum ceea ce fusese ani de 
zile: armăsarul sălbatic, regele colinelor cu salvie din nordul 
Californiei. 

Hettie se căţără lângă fratele său. 


— ...mneaţa bună, prietene - vorbi ea tărăgănat, 
maimuţărind accentul sudic pe care nici unul dintre ei nu-l 
putea uita. 


Ben tresări uşor. Până atunci privirile lui rătăciseră 
dincolo de armăsarul sălbatic, peste corral-uri, peste 
câmpiile şi dealurile cu salvie, căutând ceva ce se afla 
dincolo de toate acestea. Hettie nu-şi îngăduia prea des 
asemenea libertăţi faţă de fratele său, dar astăzi era ziua ei 
şi voia să-i reamintească un lucru din trecut care avea darul 
să-i tulbure pe amândoi. 

— Bună să-ţi fie inima, fată bătrână! replică Ben, 
surprinzând-o cu vorba lui la fel de tărăgănată ca şi a ei. 
Dar, în ciuda glumelor în glasul său se simţea o rezonanţă 
gravă. Ben îi întinse mâna înmănuşată, fără a se uita la 
soră-sa. 

— Ce faci aici, Ben? întrebă ea, veselă, cuprinzându-i 
mâna în palme. 

— Tocmai îl linguşeam pe ştrengarul ăsta - răspunse 
tânărul arătând cu capul spre armăsar. 

— Se pare că Red nu prea te-ascultă. 

— A trebuit să-l leg la coardă ca să-l fac să nu mai 
ciulească urechile. 

— Ben, să nu te-aştepţi să se îmblânzească. 

— Să se îmblânzească? Nu. Singurul lucru pe care-l vreau 
e să ţină şi el la mine. 

— Se prea poate ca dragostea să nu fi fost prevăzută în 
firea lui Red - râse Hettie. Sau poate că nu te iartă că l-ai 
smuls din munţii lui cu salvie. Nici eu nu te-aş fi iubit dacă 
aş fi fost Red. 

— Se împlinesc patru ani - vorbi Ben, îngândurat. Multă 
vreme a mai trecut! Nu mi-aş fi putut dori un cal mai bun, 


61 


mai curajos, în toată California nu-i altul care să se poată 
compara cu el. Eu însă... eu vreau ceva de la Red..., ceva 
ce nu obţin niciodată. 

— Ben, dragule - spuse Hettie, strângându-i mâna - ceea 
ce vrei tu e să ai ceva... sau, mai bine zis, pe cineva care 
să-l îmblânzească pe Red. 

— Aşa-i... pe singurul om care l-ar fi putut îmblânzi 
vreodată pe Red - murmură Ben mai mult pentru sine. 

— Vechiul tău tovarăş... Nevada - şopti ea, dându-se mai 
aproape de el. 

Ben lăsă capul în jos şi mâna-i înmănuşată strânse cu 
putere mâna fetei. Multă vreme Hettie nu îndrăznise să 
deschidă vorba des pre Nevada, dar acum, dacă o făcuse, 
înţelegea să continue discuţia într-un fel care să-i 
folosească şi ei, poate şi lui Ben. 

— Ben, azi e ziua mea de naştere - rosti ea încetişor. 

— Da, într-adevăr - răspunse fratele său, curmându-şi 
visarea. Am uitat cu totul. O să descopăr eu însă vreun dar 
pentru tine... la să vedem, trebuie să ai optsprezece, 
nouăsprezece... 

— Douăzeci - continuă ea grav. 

— Cum mai zboară timpul! Ei, acum eşti o femeie în 
toată puterea cuvântului şi încă una deosebit de frumoasă. 
Dar mie tot mi se pare că eşti mica mea surioară. 

Când se întoarse spre ea s-o sărute pe obraz, Hettie văzu 
lacrimi în ochii negri ai fratelui său. Şi mai văzu că are fire 
argintii la tâmple. Descoperirea aceasta o uimi. El, care era 
atât de tânăr şi de puternic... şi de bărbat! Dar, în toţi anii 
aceia cât fusese izgonit de acasă şi trăise departe de 
oameni, Ben dusese viaţa singuratică şi aspră a vânătorilor 
de cai sălbatici. Nevada fusese cel care-l salvase. Şi, aşa 
cum făcuse de multe ori în trecut, ea se rugă şi acum lui 
Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Nevada şi să-l păstreze 
bun, curat şi viteaz, aşa cum îl cunoscuse ea. 

— Ben - spuse fata - nu doresc nici un dar de ziua mea. 


62 


Dar vreau să-ţi cer ceva. Dacă acum sunt mare, înseamnă 
că sunt şi destul de coaptă la minte ca să mă asculţi. Lasă- 
mă să-ţi vorbesc aşa cum vreau... Să-ţi spun ce simt nevoia 
să-ţi spun. 

— Hettie, îmi pare rău că trebuie să-mi ceri voie pentru 
asta - răspunse el, mâhnit. Vorbele tale de adineauri mi-au 
răscolit sufletul... Şi eu care te credeam doar... doar o fată 
sentimentală... care a şi uitat totul. 

— Să-l uit pe e/. Niciodată... - şopti ea. Tu l-ai uitat? 

— Dacă am s-o fac vreodată, să mă bată Dumnezeu! 
rosti pătimaş, Ben. 

— Ben, eu îţi cunosc secretul şi cred că şi Ina îl cunoaşte 
- continuă Hettie, serioasă. Suntem foarte bune prietene; 
ba nu, suntem ca nişte surori. E atât de bună... atât de 
iubitoare... Am vorbit de multe ori despre voi. Ţi-aduci 
aminte când Ina s-a întors acasă de la liceu, când tu erai un 
biet vânător de cai sălbatici prin munţi şi când tata aproape 
că te ura... ţi-aduci aminte cum Ina şi cu mine am 
complotat pentru tine şi pentru Nevada? Cum am luptat 
atunci amândouă pentru voi? 

— Ah, Hettie... cum să nu-mi aduc aminte! spuse Ben, 
visător. 

— Ei bine, Ina şi cu mine ştim ce te doare: pierderea 
prietenului tău Nevada. 

— Nu, Hettie, draga mea, nu numai pierderea pe care am 
suferit-o eu - izbucni aprig Ben. Nu-s atât de egoist. Eu pot 
să rabd o pierdere. Dar ce mă doare şi de ce mi-e ruşine... 
Şi, ei bine, da, ce-mi rupe inima... e că Nevada m-a salvat 
pe mine şi a făcut cu putinţă toată bunăstarea mea, chiar 
fericirea mea, sacrificându-se pe sine. Tata m-a iertat şi m- 
a primit înapoi acasă, lângă mama şi lângă tine. Hart Blaine 
a fost mândru să-mi dea mie, vânătorul singuratic de cai 
sălbatici, pe bogata şi frumoasa lui fiică, cea mai bogată 
fată din toată valea asta plină de fermieri înstăriți. Mă 
bucuram de un renume bun, aveam familie, un cămin, 


63 


dragoste şi fericire, dincolo de toate aşteptările şi tocmai 
atunci a murit tata, care mi-a lăsat averea. Mai bine zis, ne- 
a lăsat averea, căci jumătate din ranch-ul ăsta straşnic e al 
tău, Hettie. Apoi a sosit micuțul Blaine, fiul meu, să-mi 
binecuvânteze viaţa... Şi Nevada s-a dus de unde a venit! 
Dumnezeu ştie unde. Am cheltuit o grămadă de bani 
căutând în tot Vestul un călăreț cu faţa slabă, care vorbeşte 
tărăgănat, cu accent din Texas şi pe care-l cheamă Nevada. 
Dar nu-l găsesc. 

— O să-l găseşti într-o zi - şopti ea cu emoție. 

— Totdeauna am crezut c-o să-l găsesc - continuă Ben, 
care, odată pornit să-şi descarce sufletul, părea grăbit s-o 
facă. Am trăit nădăjduind mereu. Dar au trecut patru ani. 
Patru ani! Şi acum ranch-ul Forlorn River, care e al nostru, 
face o avere. Jumătate e al lui Nevada, după cum a lui e şi 
jumătate din ranch-ul Mule Deer Flat. E om bogat acum... 
De ce nu s-a mai întors? Întreg ţinutul l-a binecuvântat că l- 
a ucis pe Less Setter şi pe cei doi tovarăşi ai lui. De ce n-a 
scris niciodată? Numai un rând... doar un cuvânt ca să-mi 
spună că trăieşte şi că nu m-a uitat! Of! Afurisit să fie... 
afurisit! 

— Taci, Ben! şopti Hettie, aproape clătinându-se. Doar nu 
vrei să-l blestemi pe Nevada... Nu înţelegi că el a dispărut şi 
e ca şi mort pentru tine, nu de teamă că legea ar putea să-l 
condamne pentru uciderea tâlharilor acelora care te 
prinseseră ca într-o cursă. Nu! A dispărut fiindcă i-a fost 
teamă că până la urmă o să aflăm cine-i el de fapt. Oh, ştiu 
sigur, Ben! Asta-i motivul. Nevada a fost cândva un om rău. 
Nu îndrăznesc să-mi închipui cât de rău a fost... Nu-ţi aduci 
aminte în ziua aceea când a intrat călare în mijlocul 
mulţimii ca să-l înfrunte pe Setter? Cum a apărut, toţi au 
îngheţat de spaimă!... Vai, Ben, tare-mi vine să cred că 
Nevada a fost un pistolar de faimă, înfricoşător... Băiatul 
acela prietenos, cu glasul blând, care nu îndrăznea să m- 
atingă nici cu degetul mic! Ce misterioasă e toată povestea 


64 


asta şi ce păcat! 

— Pistolar? întrebă Ben, aproape aspru. Da, cred că da. 
Am bănuit eu ceva, că prea era straşnic la mânuirea 
armelor. Mânuia pistolul de minune. Dar ce însemnătate 
avea asta pentru mine?... Putea să fie Billy the Kid, sau 
Plummer, sau Wess Hardin, sau Kingfisher, sau Jim Lacy, 
sau oricare alt desperado de care am auzit... ce-mi păsa 
mie? 

— Ben dragul meu, uiţi cu desăvârşire un lucru - reluă 
Hettie curajoasă, în timp ce simţea cum sângele fierbinte i 
se urcă în obraji şi spre tâmple - Nevada nu te-a iubit 
numai pe tine... m-a iubit şi pe mine... şi eu... l-am iubit şi 
eu. 

— Ei bine, Hettie - replică Ben cu căldură - cred că nu-i o 
noutate pentru mine, deşi niciodată n-ai spus-o atât de... de 
răspicat. Dar chiar dacă lucrurile stau aşa, de ce a contat 
asta atât de mult? 

— Băiatul e dintr-o familie de oameni cumsecade - spuse 
Hettie. Are porniri bune. Şi o astfel de pornire l-a îndemnat 
să dispară când a simţit primejdia că eu aş putea să aflu 
cine-i el în realitate. Asta-i motivul şi nu altul. E mândru. ŞI 
mă iubea atât de mult, atât de mult, încât nu putea îndura 
gândul să mă facă de ruşine. 

— Oricum, afurisit să fie! izbucni din nou Ben. Ţi-a 
sfărâmat şi ţie sufletul! 

— Încă nu - răspunse Hettie, cu un glas în care vibra 
puternic nădejdea. 

— Hettie, blestematul ăsta ţi-a făcut curte? întrebă Ben, 
luptându-se cu mânia şi cu remuşcarea. 

— Mi-a făcut oare? murmură ea, râzând uşor şi nesigur. 
Ben, când şi-a dat seama că şi eu îl plac, mi-a făcut cea mai 
înverşunată curte... Niciodată n-am să pot uita... niciodată 
n-am să pot să-mi revin! 

— Bine! exclamă frate-său, uimit de propria lui durere. 
Dar cum şi când a avut prilejul? 


65 


— Vrei, într-adevăr, să ştii? întrebă Hettie, şireată. 

— Şi tu... surioara mea de şaisprezece ani!... Eh, cine 
poate şti ce gândeşte o fată?! 

— Ben, oare Ina Blaine nu te-a iubit şi când avea cinci ani 
şi când avea zece... şi când avea paisprezece ani? întrebă 
Hettie Şi-apoi, când a avut optsprezece, după ce patru ani 
fusese departe de tine? 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că a fost aşa. Niciodată n-am 
să pot înţelege asta. Dar e frumos, e minunat! Oare 
prietenul meu Nevada a cunoscut şi el simţământul acesta 
ciudat şi înălţător care e dragostea femeii? 

— Da, Nevada l-a cunoscut - răspunse Hettie cu tâlc. Şi a 
mai cunoscut şi încrederea pe care o am în el... Şi, Ben, din 
cauza asta eu n-o să-l pierd niciodată. O simt şi să ştii că o 
femeie nu se înşeală. Nevada n-a murit. El nu trădează 
încrederea pe care am avut-o, pentru faptul că s-a 
schimbat. Şi cândva o să se întoarcă la mine, la noi... 

— Pe Dumnezeul meu, cât de bine îmi face să aud 
asemenea cuvinte! exclamă Ben, gâtuit de emoție. Mi-au 
mers drept la inimă Hettie! 

— Mă bucur. De multă vreme voiam să-ţi vorbesc - zise 
ea simplu. Şi-apoi, mai este ceva care ne priveşte 
îndeaproape pe amândoi. 

— Ce anume? întrebă tânărul, neliniştit, în timp ce soră- 
sa îl privea grav şi şovăia. 

— Mama slăbeşte pe zi ce trece. N-ai văzut? Ben dădu 
din cap, copleşit de tristeţe. 

— Incerc să nu văd, dar totuşi am văzut. 

— De când a venit primăvara, se simte ceva mai bine - 
continuă Hettie. Mamei îi place soarele, iubeşte pomii, 
florile, păsările. li place să stea afară. Aici iernile sunt 
friguroase şi lungi. Plouă, ninge şi e zloată. l-e groază de 
vânturile îngheţate ce suflă pe aici. Cinstit vorbind, Ben, 
cred că starea în care se află nu-i din cauza durerii de a-l fi 
pierdut pe tata; a trecut hopul. Cred că valea asta-i face 


66 


rău. larna, nici eu nu mă simt bine aici. 

— Tocmai de asta mi-a fost frică - spuse frate-său, dus 
pe gânduri. Dar poate că răul vine dinăuntru, poate-i ceva 
organic. 

— Mama nu-i bătrână - replică Hettie. Ar mai putea trăi 
mulţi ani, aşa că trebuie să facem ceva s-o ajutăm. Ben, 
cred c-ar fi bine s-o duci la San Francisco, să ceri părerea şi 
sfatul unui medic priceput. la-o şi pe Ina cu tine, iar pe 
Blaine poţi să-l laşi fără grijă în seama mea. O să conduc şi 
ranch-ul, să n-ai nici o teamă. 

— Fir-ar să fie! Da' ştii că-i o idee grozavă! se entuziasmă 
Ben; sări jos de pe gardul corral-ului şi se întoarse s-o ajute 
pe Hettie. Ina o să fie încântată. O să obţină încuviințarea 
ca fratele ei Marvie să stea cu voi. 

— Ben, îmi vine să cred că într-adevăr te-ai hotărât - zise 
Hettie, simțindu-se dintr-o dată foarte veselă. 

— M-am hotărât şi pariez că Ina o să chiuie de bucurie 
când o s-audă. Hai să mergem să-i spunem chiar acum. 

Hettie se mai uită o dată prin gardul corral-ului la 
California Red. 

— La revedere, sălbăticiune frumoasă şi semeaţă! strigă 
ea. O să vină cineva într-o zi şi o să te îmblânzească de-ai 
să-mi mănânci din palmă! 

Braţ la braţ, Hettie şi Ben coborâră grăbiţi poteca spre 
casă, cuprinşi de fiorul pe care-l dau speranţele noi, fericiţi 
cum nu mai fuseseră de mult, dornici să împărtăşească şi 
celorlalţi hotărârea lor. 

Ben era cel care vorbea acum, iar Hettie tăcea. Se 
simţea emoţionată la gândul că izbutise să alunge tristeţea 
care-l rodea pe fratele său şi care, în ultima vreme, 
devenise şi mai vădită. Ben tânjea nu numai după vechiul 
său prieten Nevada, dar şi după viaţa de vânător de cai 
sălbatici, singura-i îndeletnicire timp de ani de zile înainte 
de căsătorie; şi, de asemenea şi cauza care-l îndepărtase 
de tatăl său. 


67 


Ina era în curte şi culegea violete, flori ce se potriveau de 
minune cu albastrul rochiei de primăvară şi cu nuanţa 
ochilor săi. Micul Blaine gângurea, iar când îşi văzu tatăl, 
fugi spre el cât îl ţineau picioruşele. 

— Bună, bună-dimineaţa! spuse Ina, veselă. l-ascultaţi, 
dar ştiu că sunteţi emoţionaţi amândoi!... Apoi o sărută pe 
Hettie şi continuă: De ziua ta îţi doresc multă fericire! 

Ben înşfăcă băieţaşul, îl ridică şi, ţinându-l în braţe, o 
privi pe Ina, zâmbind cu tâlc. 

— În cât timp poţi să fii gata pentru o excursie la San 
Francisco? întrebă el cât se poate de firesc, de parcă 
obişnuia să spună asta în fiecare zi. 

— Cum? Ştiam eu că puneţi ceva la cale! strigă ea, în 
timp ce sângele îi îmbujora obrajii frumoşi. In cât timp? In 
cincisprezece minute! 

— Ha, ha! Ai prins ideea din zbor şi n-o mai laşi să-ţi 
scape! spuse Ben, fericit. Ei, dar nu trebuie să te grăbeşti 
chiar atâta... 

— Ben, vrei, într-adevăr, să mă duci la Frisco”? întrebă 
Ina, nerăbdătoare. 

— Da. Totu-i hotărât. Dar... 

— Dragul meu! Strigă ea, sărutându-l. Doream atât de 
mult să mergem undeva! larna a fost lungă şi ne-a ţinut în 
casă. Speram să mă duc la Klamath Falls. Dar chiar la San 
Francisco? Ah! 

— Ina, îmi pare rău că nu sunt în stare să mă gândesc la 
lucruri de-astea - replică Ben, încurcat. Aşa-s eu, îmi văd 
numai de-ale mele. Pentru ideea cu Frisco trebuie să-i 
mulţumeşti Hettiei! 

Ina o îmbrăţişă din toată inima pe Hettie, apoi, revenind 
la realitate, zise: 

— Hai să luăm gustarea. O s-avem timp să-mi spuneţi 
cum v-a venit ideea asta straşnică. 

— Da, o să-ţi spunem chiar acum - zise Ben. Ne ducem la 


5 Frisco - prescurtare uzuală pentru San Francisco. 


68 


San Francisco pentru sănătatea mamei, de aceea nu 
trebuie să vorbim nimic în faţa ei. Adevărul e, Ina, că mama 
se topeşte pe zi ce trece. Nu se simte bine de loc. Hettie 
mi-a dat ideea s-o ducem la San Francisco, s-o vadă un 
doctor priceput. Tot Hettie o să aibă grijă de Blaine şi de 
ranch. Ce părere ai, draga mea? 

— Fireşte că-i o idee bună şi înţeleaptă - răspunse Ina, 
dând din cap spre Hettie. Regiunea aceasta rece şi umedă 
din Tule Lake nu-i prieşte mamei. 


Singura dificultate în planul întocmit de Ben şi Hettie era 
venirea lui Marvie Blaine la ranch-ul Ide. Hart Blaine nu voia 
să-şi lase fiul să se ducă acolo. 

— Băiatul ăsta nu-i în stare să conducă o secerătoare, 
darămite un ranch - îi spusese bătrânul Blaine lui Ben. 

Marvie şi tatăl său nu se înțelegeau şi, după părerea lui 
Ben, amândoi erau vinovaţi. 

— Asta-mi aduce aminte de cearta mea cu tata - îi zise 
Ben Hettiei. Numai că eu aveam dreptate şi nu tata. Marvie 
nu vrea să meargă la liceu. Cred că-mi seamănă destul de 
bine: îi plac caii şi câmpiile întinse. 

— Într-o zi, Marvie o să plece de-acasă, aşa cum ai făcut 
şi tu, Ben Ide - zise Hettie. 

Puțin timp după aceea Hettie rămase singură la fermă, 
numai cu micuțul Blaine şi cu două servitoare. Era destul de 
mulţumită de singurătatea în care se pomeni deodată. Işi 
dădu seama cât de mult o preocupase starea sănătăţii 
mamei sale şi cât timp îi răpea. O bună parte din zi, 
slujnicele aveau grijă de Blaine, în vreme ce ea vedea nu 
numai de nenumăratele treburi obişnuite ale ranch-ului, ci 
şi de altele noi, care se iveau necontenit. După cină. — 
Îndată ce-l adormea pe Blaine, Hettie stătea ceasuri întregi 
singură şi dusă pe gânduri, mai înainte de a merge la 
culcare. 

La început, conducerea ranch-ului părea să fie mai 


69 


degrabă o plăcere decât o muncă, dar curând Hettie 
descoperi că era nu numai o muncă, ci o treabă foarte 
complicată şi grea. La ranch-ul de pe lac munceau 18 
lucrători şi tot atâţia trebăluiau la ranch-ul din deal. Cea 
mai mare parte din ei erau tineri din valea lacului, 
neînsuraţi şi arătându-se foarte dornici să-şi schimbe starea 
de burlaci fericiţi. Unii fuseseră colegi de şcoală cu Hettie, 
alţii erau călăreţi veniţi din sud, slabi şi deşiraţi şi toţi 
începuseră s-o sâcâie pe Hettie. Găseau mereu motive să 
vină călare până la fermă, iar uneori pretextele lor erau de- 
a dreptul caraghioase. Flăcăii aceştia ciudaţi, deprinşi cu 
viaţa în aer liber, îi făceau curte fără a se sinchisi de 
refuzurile ei. După două săptămâni, toţi în grup se 
îndrăgostiseră de Hettie şi încercau s-o încredinţeze de 
acest lucru. Cât priveşte lucrările de arătură, semănat, 
mutarea vitelor dintr-un loc în altul, transportul proviziilor, 
adunarea vitelor în cirezi, treburi ce ţineau de buna 
gospodărire a ranch-ului lui Ben Ide, fiecare trebuia 
discutată temeinic cu vremelnica lor stăpână. 

Pe Hettie o înveseleau toate acestea, în afară de cei 
câţiva călăreţi cu faţa slabă şi ochii blânzi care lucrau pe 
coline. Şi ei îi făceau curte, dar, mai mult decât atât, i-l 
reaminteau pe Nevada, ceea ce i aprindea inima 
însingurată şi plină de dor. 

Dacă odinioară Nevada îi venea adeseori în minte, de ce 
oare acum se gândea la el ceas de ceas? | se părea că-l 
recunoaşte în fiecare din aceşti tineri din ţinuturile de 
frontieră, dar la călărie nici unul nu se putea asemui cu el. 
Hettie îl vedea aievea, cu chipul ars de soare, delicat, calm, 
cu obrazul proaspăt ras, cu ochi ce păreau că dormitează, 
dar care se puteau trezi înflăcăraţi şi care ştiau să 
zâmbească luminos, o lumină cum nu mai văzuse la alţii. 
Sombrero-ul vechi, negru, cu calota găurită de gloanţe şi 
care, privit aparte, s-ar fi zis că mărturiseşte o faimă 
proastă, pe capul lui arăta pitoresc şi frumos. Eşarfa-i veche 


70 


de mătase, cu pătrate roşii, vesta galbenă cu şiretul pungii 
de tutun totdeauna atârnând afară dintr-un buzunar, 
brăţările din piele uzată pe care le purta la încheietura 
mâinii, cizmele înalte cu marginile răscroite, cu pintenii 
lungi, strălucitori zornăind... cât de bine îşi aducea aminte 
de toate acestea, cât de vii se conturau în faţa ochilor 
minţii! Apoi, ca ceva de neiînlăturat, la sfârşit ea revedea 
pistolul negru şi greu, pe care Nevada îl purta veşnic ca pe 
o părticică nedespărţită din el însuşi. Il simţise lovind-o 
când merseseră alături, iar când o luase în braţe, chiar în 
nebunia fermecătoare a acelei clipe, tot simţise pistolul dur 
şi rece lipindu-i-se de trup. 


O dată cu trecerea anilor, dragostea Hettiei pentru 
Nevada devenise mai puternică şi mai adâncă. Acum când 
privea înapoi, îşi amintea vrăjmăşia făţişă pe care o nutrea 
faţă de pistolul lui, precum şi faţă de acel ceva din Nevada 
care îi arătase că el e în stare să scoată pistolul ca să ucidă. 
Pe atunci, Hettie era o fată sentimentală şi fără experienţă, 
care se îmbolnăvea numai la gândul vărsării de sânge şi 
care ura firea şi îndemânarea extraordinară ce aveau, în 
cele din urmă, să-l salveze de la ruină pe fratele ei, iar pe 
ea s-o scape de ticălosul de Setter. 

În cei patru ani de când Nevada plecase, lăsând jale şi 
pustiu în urma lui, ea suferise tare mult. Acum Hettie era 
femeie în toată firea şi vedea lucrurile altfel. Işi dădea 
seama ce însemnaseră pentru dânsul, cât de mult îl 
înălţaseră prietenia şi dragostea ei... Cât de mare şi de 
statornică devenise propria-i dragoste! l-o dăruise toată 
numai lui. Despărțirea nu va putea schimba niciodată 
nimic. „Ce importanţă are cine era Nevada sau ce-a făcut 
înainte de a veni la Ben şi la mine?” se gândea ea, stând pe 
întuneric la fereastra deschisă şi ascultând ultimele 
gâgâituri somnoroase ale gâştelor sălbatice şi orăcăitul 
melancolic al broaştelor de primăvară. Numai că pe-atunci 


71 


el nu putea să înţeleagă acest lucru. „Totuşi trebuie să-şi fi 
dat seama că nimic nu contează pentru mine, câtă vreme 
el rămâne acel Nevada pe care noi l-am cunoscut şi l-am 
îndrăgit... O să mai fure cai, dacă asta i-a fost fărădelegea 
în trecut? Nu! O să se apuce oare din nou de băutură? Nuo 
să decadă până într-acolo, încât să îmbrăţişeze cine ştie ce 
femeie netrebnică! Niciodată!... Dar o să mai tragă oare 
vreodată cu pistolul acela înfricoşător?... Vai, da, o să mai 
tragă! Simt eu că aşa o să fie! Dacă nu în folosul lui, atunci 
pentru altcineva... El ştie să distrugă ca focul şi ca 
fulgerul!” 


72 


CAPITOLUL VI. 


Familia Hettiei nu se întoarse de la San Francisco la data 
hotărâtă. Deşi nu primise nici o scrisoare de la ei, Hettie îi 
aştepta în fiecare zi, dar zadarnic. Aşteptarea aceasta, 
precum şi frământarea pe care i-o pricinuiau grijile din ce în 
ce mai mari ale ranch-ului rămas în seama ei, griji la care 
se adăuga şi stăruința curtezanilor, o aduseseră într-o 
asemenea stare de nervi, încât nu reuşea să-şi împlinească 
ambiţioasa promisiune de a conduce ferma. 

Într-o zi, mai mulţi străini din Klamath Falls cerură 
îngăduinţa s-o vadă pe Hettie. Erau oameni de afaceri 
reprezentând o societate din Oregon care achiziţionau 
terenuri în jurul ținutului Tule Lake Valley. După drenarea 
lacului, terenurile din împrejurimile văii au fost obiectul 
unor mari speculaţii. Familiei Ide i se făcuseră oferte şi mai 
înainte, dar niciuna nu fusese atât de avantajoasă ca cea a 
afaceriştilor din Oregon. Hettie era destul de isteaţă ca să-şi 
dea seama că se găseau în faţa unei situaţii noi, cum ar fi 
posibilitatea construirii unei căi ferate dinspre Klamath 
Falls, ceea ce ar fi ridicat foarte mult valoarea proprietăţii 
Ide. Ea nu respinse, dar nici nu acceptă propunerea, ci le 
spuse că fratele ei este acela care se ocupă de conducerea 
fermei. După plecarea lor, Hettie rămase uimită şi încântată 
gândindu-se, cum nu făcuse aproape niciodată, că avea şi 
ea o parte egală cu Ben din averea rămasă de la tatăl lor. 

Hettie se afla întâmplător undeva, prin fermă, când se 
întoarseră cei plecaţi; venind acasă obosită, plină de praf şi 
înfierbântată, mama şi Ina îi ieşiră în întâmpinare; ea se 
bucură nespus de surpriza aceasta. Dintr-o privire, îşi dădu 
seama cât de mult îi priise mamei sale călătoria la San 
Francisco. Intrând în sufragerie, Hettie mai-mai să 
izbucnească în plâns iar revederea cu Ben o emoţionă mult 
şi, cu ochii în lacrimi, se repezi în braţele lui larg deschise. 


73 


— Oh, Ben, strigă Hettie. Am... am dat greş cu 
conducerea fermei!... Călăreţii âştia..... Mă omoară, nu alta! 

— Cine? întrebă Ben, înfierbântat brusc. 

— Băieţii... toţi bărbaţii ăştia... Pur şi simplu îmi otrăvesc 
viaţa. 

— Ei, lasă! Lasă-i pe leneşii ăştia netrebnici! exclamă 
Ben. O să dau afară întreaga bandă. 

Înțelegerea plină de dragoste pe care i-o arăta Ina, 
precum şi mânia lui Ben o liniştiră de îndată pe Hettie. 

— Ah, nu, Ben. Nu-i chiar atât... atât de rău! Numai că 
toată vremea au clocit câte un motiv sau o explicaţie ca să 
dea pe la mine... ca să-mi facă cea mai jignitoare curte cu 
putinţă. 

Hohotele de râs ale lui Ben se amestecară cu râsul 
tineresc al lInei. Hettie fu nevoită să le împărtăşească 
veselia. La urma urmei, necazurile ei luaseră sfârşit şi nu-i 
rămânea decât să-i ierte pe curtezanii care o asaltaseră. 
Buna dispoziţie a lui Ben şi a lnei, precum şi faptul că 
mamei îi mergea ceva mai bine erau de ajuns pentru Hettie 
ca să se simtă în al nouălea cer. 

— Ce mi-aţi adus de la San Francisco? întrebă ea într-un 
târziu, cu o nerăbdare copilărească. 

— Bomboane... - spuse Ben zâmbind. 

— O rochie nouă pentru primăvară şi o pălărie... 
încântătoare! Adăugă Ina. 

— Ei bine, fetiţa mea, ţi-am adus şi eu ceva - zise 
radioasă doamna lde. 

— Eu... eu... mai că-mi pare bine că aţi plecat şi m-aţi 
lăsat singură - îngăimă Hettie, recunoscătoare. 

La cină nu se pomeni un cuvânt despre țelul principal al 
călătoriei la San Francisco. Ina povesti despre alergăturile 
ei prin magazine, Ben despre plimbările lor pe coasta 
oceanului, despre parcuri şi teatre. Mai târziu, după ce 
doamna Ide se retrase, Ben o conduse pe Hettie în camera 
Inei, unde Blaine nu mai putea de fericire, bucurându-se de 


74 


noile jucării. 

— Ei bine, Hettie, călătoria aceasta, pe care tu ne-ai 
îndemnat s-o facem, înseamnă o mare schimbare în viaţa 
noastră - începu Ben, grav. 

— Oh! şopti Hettie cu glasul tremurând de emotie. 

Ina îl dojeni pe soţul său pentru lipsa lui de tact şi 
adăugă: 

— Hettie, nu-i vorba de ceva care să te-nspăimânte. 

— La noi, iarna şi primăvara sunt prea umede şi prea reci 
pentru mama - continuă Ben. Dacă o s-o mai ţinem câţiva 
ani, îi punem viaţa în primejdie. 

— Atunci, bineînţeles că n-o s-o mai ţinem - vorbi Hettie, 
hotărâtă. 

— Întocmai. Şi Ina şi eu suntem de aceeaşi părere. 

— Dar oare mama o să se simtă mai bine în alt climat? 
întrebă Hettie, şovăind. 

— O să-i facă bine - răspunse Ben. Are însă nevoie deo 
climă blândă, uscată şi caldă în timpul iernii şi temperatură, 
uscată şi răcoroasă în timpul verii. 

— Şi putem găsi aşa ceva? 

— Destul de uşor. Ceea ce ne-a împiedicat să luăm o 
hotărâre, este că n-am ştiut care-i calea cea mai bună de 
urmat. 

— Nimic mai simplu - spuse Hettie. O să plec cu mama şi 
o să locuiesc cu ea în altă parte. 

— Fireşte că ai putea s-o faci. Numai că asta nu rezolvă 
lucrurile. 

— Dar eşti sigur că ne-am putea permite aşa ceva, Ben? 

— Cred că da. Totuşi, eu nu vreau să mă despart de tine 
şi de mama. Şi nici Ina nu vrea. Asta, de asemenea, e un 
lucru hotărât! N-o să ne despărţim. 

Hettie se uită la fratele ei cu o privire brusc posomorâtă. 
Ben şi Ina îşi dădeau seama că ea nu-şi spusese încă 
părerea. Obrajii lnei păliră. Era limpede că ei doi 
discutaseră îndelung şi că ajunseseră la o concluzie 


75 


importantă. 

— Ben, nici nu-ţi închipui cât sunt de fericită! spuse 
Hettie, emoţionată. M-ar durea despărţirea. Eu nu trăiesc 
decât pentru mama, pentru tine şi pentru ai tăi... Şi dacă 
nu ne laşi, pe mama şi pe mine, să plecăm... 

— Atunci trebuie să plecăm şi noi împreună cu voi - o 
întrerupse Ben autoritar. Dar cu ce naiba să-ncepem treaba 
asta? 

— Vinde - spuse Hettie, răspicat. 

— Bine, dar toată viaţa noastră am trăit aici. Pământului 
ăstuia îi datorăm bunăstarea noastră. Asta-i căminul 
nostru! 

— Ben, fără mama nu mai poate fi căminul nostru. 

— Nu poate fi! Dar nu mai poate fi nici dacă ne 
despărţim. Nu mă pot împăca cu gândul să dau pe nimic 
pământul numai ca să-l vând repede. Şi oriunde ne-am 
duce, avem nevoie de bani. 

— Ben, eu pot să vând proprietatea asta de pe valea 
lacului cu două sute de mii de dolari - zise Hettie. 

Fratele său o privi îndelung, iar în cele din urmă îi spuse: 

— Hettie, nu face afirmaţii nebuneşti! Şi aşa mi-e destul 
de greu să iau o hotărâre. 

— Eu pot să încasez suma asta chiar mâine - rosti fata cu 
emfază, dându-şi seama de neaşteptata şi uriaşa ei 
importanţă. 

— Ce mai, acum sunt convins că nu-i în toate minţile! se 
jelui Ben către soţia lui. 

— Ba mie mi se pare că-i destul de zdravănă şi de 
sănătoasă, Ben, băiatule! Oricum, tu eşti doar un vânător 
de cai sălbatici. Hettie şi cu mine ne pricepem la afaceri. 

— Ei, drăcie! strigă Ben, sărind în sus. Ai dreptate! Dar 
nu cred să putem vinde proprietatea la preţul ăsta. 

— Ba da, Ben. Ascultă! Şi Hettie le povesti pe scurt 
despre oferta societăţii din Klamath Falls. 

— Dar caii cred că nu sunt cuprinşi în vânzare? Nici 


76 


California Red, nu-i aşa? întrebă Ben, grozav de tulburat. 

— Oferta lor priveşte pământurile şi clădirile fermei, 
împreună cu toate vitele; caii însă, nu. 

— S-a făcut, fetelor, s-a făcut! strigă Ben, dând frâu liber 
emoţiei care clocotea în el. O sărută pe Ina şi o îmbrăţişă 
pe Hettie, străbătu camera în lung şi-n lat, până ce-l trezi 
pe micuțul Blaine, care adormise printre jucării. 

— Ben, nu ţi-e ruşine! Ce-i cu izbucnirea asta de fericire 
pentru că ne vindem căminul? îl dojeni Ina. 

Hettie rămase mută,  ascunzându-şi uimirea și 
dezaprobarea. De ani de zile nu-l mai văzuse pe Ben în 
prada unei emoții atât de puternice. Ce să-nsemne asta 
oare? Ben puse capăt manifestărilor lui nestăpânite şi le 
privi pe cele două femei drept în faţă; era cam palid, iar 
ochii lui negri sclipeau învăpăiaţi. 

— lertaţi-mă şi încercaţi să mă înţelegeţi - spuse el. Pe 
mine nu mă leagă de Tule Lake amintirile calde care vă 
leagă pe voi, fetelor. E căminul meu şi mi-i drag, dar nu 
cum vă este vouă. Tata a fost aspru cu mine multă vreme. 
El a făcut din mine un surghiunit, ani de zile am trăit acolo, 
după colinele cu salvie, vânând cai sălbatici, singur şi 
nenorocit. Apoi a venit Nevada. Mai târziu ai apărut tu, 
Ina... Voi amândoi m-aţi adus din nou acasă. Dar, cu toate 
acestea, aici parcă-mi lipseşte ceva... Ţinutul ăsta de ranch- 
uri e prea populat pentru mine. E prea bogat, nu-i muncit 
cu destulă trudă. Dealurile cu salvie şi văile, cândva atât de 
sălbatice, unde caii hoinăreau slobozi, acum sunt numai 
ranchuri peste tot. Aş fi mai fericit într-un ţinut nou, să 
spunem, Arizona, unde păşunile sunt întinse şi ranch urile 
puţine. M-aş simţi mai bine să muncesc aşa cum munceam 
altădată... De aceea-s fericit să vând aici, s-o iau şi s-o duc 
pe mama acolo unde o să se simtă iarăşi în putere şi unde, 
din pricina asta şi voi o să fiţi mai fericite. 

— Arizona? Ben, nici nu mi-ai spus că te-ai şi hotărât - îl 
dojeni Ina. 


77 


— Nu mă hotărâsem până mai adineauri. Hettie a 
limpezit totul, binecuvântat fie-i sufletul! 

— Arizona! murmură Hettie, pe gânduri. Ştim atât de 
puţine lucruri despre Arizona! Oare nu-i prea sălbatică? 

— Sălbatică? Cred că da - replică Ben. Arizona-i exact 
aşa cum era odinioară nordul Californiei. Mai are ţinuturi 
vaste de iarbă şi salvie, are deşerturi şi văi, canioane şi 
munţi, păduri întinse, râuri late. În Arizona sunt mii de cai 
sălbatici, cerbi, urşi, puma, curcani, un vânat straşnic. Are 
şi minereuri: aur, argint, aramă. Nu demult a fost un război 
între crescătorii de vite şi cei de oi. Ei! E un ţinut cum nu se 
poate mai bun pentru pionierat. 

— Hettie - zise Ina - am întâlnit la Frisco un om din 
Arizona, un prieten vechi, cu părul cărunt. Aş fi vrut să-l 
vezi şi tu. Era înnebunit după Arizona lui. Dar Ben nu ţi-a 
spus încă totul. 

— Ce-am uitat? întrebă Ben, scuzându-se stângaci. 

— Ai uitat bandele alea care trăiesc în afara ranch-urilor: 
indieni, mexicani, hoţi de vite, hoţi de cai, cow-boy 
sălbăticiţi, pistolari şi nu mai ştiu ce alte soiuri. Planul ăsta 
de a merge în Arizona mă îngrijorează, Ben. 

— Şi eu mi-aş face griji dacă m-aş gândi c-o să nimeresc 
într-o tovărăşie de felul acelora cu care se tot fălea bătrânul 
din Arizona. Dar erau palavre... în afară de asta, cred totuşi 
că mai pot face faţă unor cowboy neastâmpăraţi.. Tu n-ai 
putea, Hettie? 

Îi vorbea astfel, vrând s-o necăjească şi râdea ca un 
băieţandru! Într-adevăr, gândul la Arizona îl înflăcărase. 

Hettie încercă să zâmbească, dar în zadar se străduia! 
Parcă primise o lovitură în inimă. 

— O să păstrez ranch-urile Forlorn River şi Mule Deer Flat 
- se gândea Ben cu glas tare, plimbându-se de colo-colo, 
prin cameră. Niciodată n-o să le înstrăinez. Sunt ale mele şi 
ale lui Nevada, jumătate şi jumătate... într-o zi o să mă 
întorc să le revăd şi, cine ştie?... 


78 


„„„Hettie nu putu să doarmă şi ceasurile târzii ale nopţii o 
găsiră încă tulburată. Nu-şi dădea seama dacă îi venea să 
râdă sau să plângă. Destăinuirea lui Ben n-a fost o surpriză 
prea mare, deşi simţămintele lui năvalnice au mâhnit-o; în 
ciuda a tot ceea ce îi dăruiseră averea, căminul, soţia, 
copilul, el mai tânjea după viaţa-i slobodă de demult, după 
prietenul drag, cu faţa slabă, după culoarea salviei şi după 
ropotul tumultuos al cailor sălbatici care se profilau în zare. 
Cum se mai bucura de prilejul ivit de a pleca din Tule Lake! 
Ina se dovedise la fel de înţeleaptă, pe cât era de iubitoare. 
Căminul său era acolo unde era şi inima ei. În noaptea 
aceea o însoţise pe Hettie în camera sa şi-i spusese: 

— Hettie, noi n-am ştiut ce-i în sufletul lui Ben. Vreau să 
te întreb şi pe tine, nu crezi că schimbarea asta o să fie tot 
atât de prielnică pentru el ca şi pentru sănătatea mamei? 

— Cred că da, Ina - răspunse Hettie. Ben a avut 
totdeauna o fire ciudată, chiar de mic copil. Tata nu l-a 
înţeles niciodată. 

— Cu Ben, o să fiu fericită oriunde - zise Ina simplu. Ai 
mei or să facă un tărăboi nemaipomenit. Or să fie furioşi 
când or să afle că luăm iar de la capăt viaţa de pionierat, 
departe, în Arizona. Banii au făcut din toţi nişte snobi, în 
afară de Marvie. El are acum optsprezece ani şi-i tot atât de 
nebun după vânătoare, pescuit şi călărie ca şi pe vremea 
când obişnuia să-şi ia tălpăşiţa spre Forlorn River. Pe Ben şi 
pe Nevada îi adora. Cu tata-i la cuțite. Mă întreb ce-o să- 
nsemne plecarea noastră, pentru Marvie! 

— Ina, nu trebuie să-ţi faci griji - spuse Hettie. Marvie o 
să vină cu noi. 

— Oh, dac-ar putea! oftă Ina. Dar numai la ideea asta, 
tata o să sară în sus. 

— Marvie o să fugă de-acasă - declară Hettie cu 
convingere. 

Ori de câte ori gândurile-i rătăcitoare se opreau asupra ei 
înşişi, Hettiei îi venea să plângă. Erau fireşte, regrete ce se 


79 


amestecau cu emoţiile stârnite de gândul că părăsea Tule 
Lake, unde-şi petrecuse toată viaţa. Dar nu părerile de rău 
îi umpleau ochii de lacrimi, ci mai degrabă o anumită 
bucurie care începea să se înfiripe în fiinţa ei. Vechea şi 
apăsătoarea-i credinţă că Nevada o să se reîntoarcă 
vreodată la Forlorn River îi pieri din suflet. Nu mai era 
nevoită să-şi frământe inima într-o aşteptare zadarnică. 
Poate o să-l revadă acolo, în sălbatica Arizona. Ben n-o să 
înceteze niciodată să-l găsească. Cât de mult ţinea Ben la 
prietenul din perioada aceea de singurătate de pe Forlorn 
River! 

A doua zi, Ben întârzie la gustarea de dimineaţă. Nu era 
nevoie ca cineva să-i spună Hettiei sau Inei că se dusese la 
corral-uri. Arăta altfel, cum nu mai fusese de luni de zile: 
plin de bărbăţie, cu pasul elastic, de călăreț, cu ochi 
pătrunzători. Ben îşi redobândise vechea, adevărata lui fire. 

— Ei, fetelor, ce spuneţi de asta? întrebă el, radios. Azi- 
dimineaţă, Red a venit singur la mine. Ştrengarul! A venit şi 
asta, fireşte, m-a măygulit grozav. Atunci i-am spus: 
„Băiatule, o să te reîntorci pe câmpiile fără garduri”. M-a 
înţeles... O, Ina, Hettie, mă simt alt om în dimineaţa asta! 

— Chiar arăţi altfel, Ben - întări bucuroasă Ina, privindu-l 
cu ochii ei frumoşi şi calzi. 

— În schimb, tu şi Hettie arătaţi de parcă n-aţi dormit şi 
aţi plâns toată noaptea. 

— Uneori e şi ăsta un fel de a fi al femeilor - spuse Ina. 
Oricum, e o dezrădăcinare. Suntem însă bucuroase pentru 
tine şi pentru că, slavă Domnului, am găsit un mijloc s-o 
ajutăm pe mama să se înzdrăvenească. 

— Blaine, băiatule - zise Ben, aplecându-se spre fiul său, 
care sta în scaunul lui înalt - plecăm în Arizona. Îţi pare 
bine? 

— Tata e feliţit...? gânguri Blaine, căscând ochii mari, 
plini de uimire. 

— Ei, avem un fiu sclipitor de deştept! se mândri Ben, 


80 


ridicând capul şi zâmbind Inei. 

În clipa aceea intră şi doamna Ide şi se aşeză ca de 
obicei lângă Hettie. 

— Ce vorbeaţi despre Arizona? 

— Oh, nu cine ştie ce, mamă! râse Ben, îl sâcâiam pe 
Blaine. 

— Numai la Arizona ţi-e gândul de când l-ai întâlnit pe 
crescătorul ăla de vite - continuă liniştită doamna Ide. Nu 
părea să fie cine ştie ce de capul lui. Era la fel de necioplit 
ca şi ţinutul lui, cu care se lăuda într-una... 

— Bunico, melgem Ali... zona - gânguri micuțul Blaine, 
dându-şi aere. 

Doamnei Ide nu i se dezvăluise încă nimic din secretul 
ce-i frământa pe ceilalţi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă ea. Va să zică 
ăsta-i misterul!... Ben Ide, nu cumva o să începi iar să 
vânezi cai sălbatici! Taică tău o să se răsucească în 
mormânt! 

Ben Ide nu umbla cu înşelăciuni şi nici nu tărăgăna 
lucrurile. Cu toate privirile pe care i le arunca Hettie şi, în 
ciuda faptului că Ina îi trase un picior pe sub masă, el 
povesti mamei sale că se gândea să vândă tot şi să se 
mute în Arizona. Doamna lde spuse că n-o să plece 
niciodată şi nici n-o să-i îngăduie Hettiei să-şi părăsească 
căminul. Ben încercă să-i explice, dar, neizbutind, întoarse 
lucrurile în glumă. Când Însă maică-sa îi puse o întrebare 
directă el ocoli răspunsul. Atunci doamna Ide se ridică de la 
masă şi părăsi plângând încăperea. 

— Blaine, la urma urmei, cred că nu eşti un băiat atât de 
deştept - spuse Ben, încurcat. 

— Pentru ea a fost ceva neaşteptat - interveni Ina. Te-ai 
pripit. Dar o să-şi schimbe părerea, fii liniştit! 

— Las-o pe mama în seama noastră - adăugă Hettie. 
Discutară apoi din nou, întorcând lucrurile pe toate feţele şi, 
la sfârşitul mesei, atât Ina cât şi Hettie îl îndemnară pe Ben 


81 


ca acum, o dată ce luase marea hotărâre, să pornească 
neîntârziat la împlinirea ei. 

— Alerg să-i spun mamei şi tatii - zise Ina. Nu mi-ar ierta- 
o niciodată dacă n-ar fi ei primii care să afle. Cred că, 
oricum, n-o să-mi ierte asta... în schimb, Marvie... Pariez c-o 
să chiuie de bucurie. 

— Straşnic! exclamă Ben. Marvie o să vrea să vină cu 
noi. Ina, e un prilej unic pentru băiat. 

— Sunt sigură că-i aşa, Ben - întări ea. 

— Însă treaba nu-i prea uşoară - continuă el. Oricum, e 
grozav... o să mă duc astăzi la Klamath Falls. Cred că o să 
fie nevoie şi de semnătura ta pe acte, Hettie. la spune, ce-o 
să faci cu atâţia bani? 

— Care bani? întrebă Hettie surprinsă. 

— Păi, prostuţo, partea ta din proprietatea Ide! 

— Dumnezeule! Nu m-am gândit niciodată cât valorează 
în bani! Ben, vreau aceeaşi parte în ranch-ul tău din 
Arizona. 

— Bine. Eşti o soră cum nu mai e alta. O las pe mama în 
seama ta, s-o faci să priceapă aşa cum trebuie lucrurile. 
Ina, ţie îţi dau în grijă să faci acelaşi lucru cu ai tăi. Cred că 
o să-ţi vină destul de greu; din familia Blaine, numai tu şi 
Marvie sunteţi oameni cu scaun la cap. 

Ben plecă devreme la Klamath Falls şi Hettie fu iarăşi 
ocupată până peste cap, nu numai cu mama ei, dar şi cu 
băieţii şi călăreţii care lucrau în ranch, printre care vestea 
se răspândise cu iuţeala focului în iarba uscată. Ben nu 
dovedise mai mult tact ca de obicei. lar Hettie îşi zise că, 
întrucât tot trebuia să se afle, ce importanţă mai avea dacă 
oamenii aflau mai devreme sau mai târziu. 

Hettie le spuse pe rând celor nouă băieţi, care o 
întrebară, că Ben nu glumise şi că ranch-ul Ide va trece în 
alte mâini. Lucrătorii din ranch erau vădit neliniştiţi. 

— Miss Hettie - i se adresă unul - nu ne batem noi capul 
ce-o să se întâmple cu Tule Lake, dar ne pasă foarte mult 


82 


de ce-o să se întâmple cu dumneata şi cu şeful. N-o să vă 
descurcaţi fără noi. 

— Oh, aş dori ca Ben să vă ia pe toţi! răspunse Hettie, 
dar cu gândul mai mult aiurea. 

Apoi fu nevoită să petreacă o oră lungă şi obositoare cu 
mama ei, căreia, desigur, nu-i putea spune principalul 
motiv pentru care urma să se despartă de vechiul cămin. 
Dar Hettie ştia cum s-o ia şi, răbdătoare şi plină de bun 
simţ, tot insistând asupra faptului că schimbarea îi era 
foarte necesară lui Ben, ea reuşi, în sfârşit, s-o convingă. 

— La urma urmei, nu-i vorba despre mine - încheie 
doamna Ide, suspinând, dar tu o să te măriţi cu unul din 
Arizona, unul cu picioare nesfârşite şi cu plete, aşa cum era 
înfricoşătorul ăla de Nevada. 

— Oh, mamă, ce bine te-ai gândit! exclamă Hettie, 
fericită şi obrajii i se îmbujorară. Poate oi avea norocul ăsta! 

Ina însă nu avu acelaşi succes cu ai săi. Se întoarse cu 
ochii roşii şi cu urme de lacrimi pe obraji. 

— Oh, Hettie, au fost de-a dreptul groaznici! spuse ea. 
Era şi Kate acolo şi ştii cum mă urăşte. Tata a fost destul de 
neghiob ca să-mi dea a înţelege că mă pot întoarce acasă, 
să trăiesc lângă ei. lar Kate a spus că n-o să mai am nevoie 
de nici un fel de rochie sau pălărie frumoasă în Arizona 
aceea sălbatică şi aspră. Totdeauna rochiile mele au 
îmbolnăvit-o de ciudă pe Kate. Dar Marvie a fost straşnic! În 
faţa tatii n-a scos o vorbă, însă când am ieşit afară, m-a 
îmbrăţişat de mi-a tăiat răsuflarea. „Vin cu voi!” a strigat el 
aşa de tare, că mi-a fost teamă c-o să-l audă. „Pe cornul 
săltăreţ al lui Jehosafat*! Vin cu voi! Tata nu mă poate opri! 
Nici lanţurile şi nici închisorile nu mă pot ţine! O să călăresc 
pentru Ben şi-o să prind cai sălbatici, o să vânez şi-o să 
pescuiesc... Cine ştie, poate dau de Nevada pe-acolo!”. 

— Binecuvântat să fie sufletul acestui băiat! exclamă 
Hettie cu ochii plini de lacrimi. 


6 Jehosafat - rege iudeu din secolul al IX-lea î.e.n. 


83 


— E ciudat cât de mult îl iubesc Ben şi Marvie pe Nevada! 
spuse Ina, visătoare. 

— Ciudat? întrebă Hettie, zâmbind printre lacrimi. 

— Nu. N-am vrut să spun asta... Cred însă că şi eu l-am 
iubit pe Nevada. 

— Ei bine, Ina, am spart gheaţa! zise Hettie, schimbând 
repede vorba. Mama a făcut un adevărat tărăboi, dar am 
câştigat-o. Ai tăi or să fie nevoiţi să accepte, fie că le place, 
fie că nu. Acum trebuie să ne adunăm minţile. Ben o să-l ia 
pe Blaine şi pe tine, pe noi şi caii. Asta-i tot. Dar tu ştii bine 
că sunt multe lucruri de care nu te poţi lipsi. Câtă treabă o 
s-avem! Oare cum o să călătorim! 

— Dumnezeule. Cred că Ben n-o să ne facă să mergem 
călare sau în căruţe cu coviltir! zise Ina. Cu toate că ideea 
asta i s-ar potrivi. 

— Ba ar fi nostim, dacă tot plecăm... - spuse Hettie, 
visătoare. 


84 


CAPITOLUL VII. 


Trei zile mai târziu, familia Ide stătea pe verandă, privind 
la o gabrioletă înaltă, cu scaun pe arcuri, trasă de o 
pereche de cai iuți, ce trecea repede pe alee, îndreptându- 
se spre drumul principal. În gabrioletă era avocatul lui Ben 
şi un reprezentant al societăţii din Oregon. Ben ţinea în 
mână un cec confirmat, pentru a cărui valoare vânduse 
pământurile întinse şi roditoare de la Tule Lake. Consimţise, 
de asemenea, să predea proprietatea până la 1 septembrie. 

— La naiba! Da repede s-au mai petrecut toate! Exclamă 
el, răsuflând greu. Ina, Hettie, nu mai avem casă! 

— Ben, dacă te întristezi atâta că pierzi ranch-ul ăsta, 
cum o să renunţi oare vreodată la Forlorn River? întrebă 
Hettie, mirată. 

— Poţi să fii sigură că o să păstrez Forlorn River - declară 
el, dar deodată tresări. Asta-mi reaminteşte că trebuie să 
trag o fugă călare până acolo. 

— Merg cu tine - spuse Hettie. 

— Şi eu - adăugă Ina. Cred că nu există colţ pe lume pe 
care să-l iubiţi aşa cum iubiţi voi doi bătrânul Forlorn River. 

— Fetelor, să fiu cinstit, aş vrea mai bine să merg singur 
- replică Ben. 

— N-o să te stingherim în durerea ta, Ben, dragule - 
spuse Ina, zâmbind. 

— Când m-am întors din Oregon, m-am oprit la Hammell 
- spuse Ben. Vă mai aduceţi aminte de şeriful Strobel. Mi-a 
fost totdeauna prieten, chiar în zilele acelea când îmi 
alesesem un alt fel de viaţă şi eram bănuit că-s hoţ de vite. 
Strobel ştie o sumedenie de lucruri despre Arizona. L-am 
rugat să treacă după-masă pe la noi. O să ţin seamă de tot 
ce-o să-mi spună. 

— După ce-am dat foc punților din spatele nostru, e prea 
târziu să mai cerem sfaturi - zise Hettie. 


85 


— Da, dacă-i vorba de plecare - încuviinţă Ben. Cât 
priveşte însă locul unde ne ducem, asta-i altceva. Arizona-i 
mare... 

Hettie nu se mira că Ben vrea să se sfătuiască cu cineva 
care cunoaşte Arizona. Ea îşi dădea prea bine seama de 
răspunderea hotărârii luate. De aceea dorea în aceeaşi 
măsură să-l asculte pe şeriful Strobel; şi nici Ina nu voia să 
lipsească de la discuţia aceasta. 

Rămaseră afară pe veranda umbrită şi, în timp ce micul 
Blaine se juca pe iarbă, ei îi arătară vechiului prieten al lui 
Ben situaţia în care se găseau. 

— Ei bine, dacă aţi vândut tot şi trebuie să plecaţi, atunci 
nu mai are rost să vă sfătuiesc să nu plecaţi - începu 
Strobel. Însă e păcat. Oamenii din împrejurimi or să vă 
simtă lipsa... Dar de ce aţi ales, dintre toate ţinuturile, 
tocmai Arizona? 

— Arizona are clima cea mai potrivită. Doctorul ne-a 
recomandat-o. 

— Fără îndoială, are o climă foarte bună - admise 
Strobel. Nu se poate tăgădui acest lucru. Dar clima e 
singurul lucru bun în Arizona. Restul e numai deşert, stânci, 
cactuşi, şopârle mari, veninoase, tarantule, şerpi de deşert, 
oameni ticăloşi, hoţi de vite şi pistolari. 

— Asta-i mai rău decât tot ce-am auzit până acum - zise 
Ben, mâhnit. Eşti sigur că nu te-nşeli? 

— Ei, la urma urmei, este un ţinut straşnic - replică 
şeriful parcă silit să facă o concesie. Am fost acolo de două 
ori: prima oară, când nu era un stat al Statelor Unite ale 
Americii, iar a doua oară, acum doi ani. In afară de faptul că 
acum indienii s-au potolit, n-am constatat o deosebire prea 
mare. În ultima vreme s-au strecurat în Arizona oameni cu 
faimă proastă, veniţi din toate părţile. 

— Am auzit asta - spuse Ben, nerăbdător. Se pare că 
asta-i părerea tuturor. Ceea ce ar putea într-adevăr să m- 
ajute, ar fi să-mi spui unde să-mi aleg locul. 


86 


— Mă tem că nu cunosc îndeajuns Arizona ca să-ţi pot da 
un sfat. Pot totuşi să-ţi dau unele lămuriri asupra locurilor 
unde să nu te duci. In sudul Arizonei e prea cald, iar în nord 
prea frig. Pe de altă parte, o să vrei să te fereşti de Tonto 
Basin, Sierra Ancas, Mogollonii, de ţinutul Micului Colorado. 
In apropiere de Springville şi Snowflake sunt locuri de 
păşuni bune. Astea-s în apropiere de White Mountains. Dar 
cea mai mare parte a locuitorilor de-acolo sunt mormoni. În 
Arizona a fost construită de curând calea ferată Santa Fe şi 
de-a lungul căii ferate au luat fiinţă ranch-uri noi care s-au 
adăugat la puţinele aşezări de mai înainte. Oricine vrea să 
facă afaceri mari cu vite, după cum bineînţeles o să vrei şi 
tu, n-o să se aşeze prea departe de calea ferată. Cred că la 
cel mult o sută de mile, iar în Arizona asta înseamnă foarte 
departe. Am convingerea că-i ţinutul cel mai variat şi cel 
mai sălbatic din lume... Şi acum, Ben, singurul sfat pe care 
ţi-l pot da e ăsta; fă-ţi o locuinţă de iarnă la San Diego, în 
California. Acolo găseşti clima cea mai blândă şi mai egală 
de pe faţa pământului. E locul cel mai potrivit pentru mama 
ta şi pentru voi toţi. San Diego nu-i prea departe de sudul şi 
de centrul Arizonei, în felul ăsta poţi cumpăra cele mai 
bune pământuri de păşunat din Arizona şi nici nu trebuie să 
te sinchiseşti prea mult de iarnă. Unele podişuri înalte 
îngheaţă tun iarna, dar sunt straşnice în tot restul anului. 

— La naiba! Asta-i o idee grozavă! exclamă Ben, 
entuziasmat. Mie niciodată nu mi-ar fi dat prin cap aşa 
ceva! Am auzit despre San Diego. E o aşezare pe ţărmul 
oceanului, lângă frontiera mexicană. Se spune că acolo 
soarele străluceşte în fiecare zi a anului, formidabil, asta ne 
rezolvă problema, Ina! 

— ldeea-mi place tare mult - zise Ina. 

— Tu ce spui, Hettie? întrebă Ben, înflăcărat. 

— Cred c-o să-i placă şi mamei - răspunse Hettie. E cam 
abătută din pricina „pustiului Arizona”, aşa cum a denumit- 
o prietenul acela al vostru pe care l-aţi întâlnit la San 


87 


Francisco. 

— Şerifule, mi-ai dat o idee straşnică - declară Ben, 
întorcându-se spre prietenul său. Şi acum, în legătură cu 
caii mei. Ştiţi bine că niciodată n-o să mă duc nicăieri fără 
California Red şi alţi câţiva dintre bidiviii mei. Dar, oare, de 
ce n-aş lua cea mai mare parte a hergheliei? 

— În orice caz, s-o iei - răspunse şeriful. E un ţinut grozav 
de crescut cai şi, de asemenea, un ţinut de hoţi de cai. l-aş 
trimite acolo pe jos, în etape scurte şi uşoare, sub 
supravegherea unor oameni de nădejde. Trimite şi două 
căruţe, una pentru bucătărie şi cealaltă pentru cowboy, dă- 
le merinde şi grăunţe din belşug. Şi ascultă, Ben, i-aş porni 
la drum cât mai curând cu putinţă. Au nevoie de timp. 
Trebuie să străbată statul Nevada de la un capăt la altul şi 
cea mai mare parte din Utah. Totul depinde de drum şi ei 
trebuie să-l găsească pe cel mai bun. 

— Ai dreptate. Totuşi lucrul cel mai important e să 
stabilim un punct; ţinta călătoriei. In ce loc din Arizona 
trebuie să ajungă oamenii mei? 

— Ei bine, asta-i o treabă grea - replică celălalt. Acum 
suntem în mai. Spui că ai acceptat să părăseşti regiunea 
cam peste două luni. 

— Da. Dar dacă mă gândesc mai bine, asta înseamnă să 
lungim boala... Fetelor, ce părere aveţi? N-am putea să 
plecăm în două săptămâni? 

— Vai de mine! strigă Hettie, copleşită de năvala 
întâmplărilor şi a emoţiilor. 

— Da, Ben, am putea. Cu cât mai repede, cu atât mai 
bine - zise Ina, uimită ea însăşi de greutatea acestei 
hotărâri. 

— În regulă! exclamă Ben. Atunci eu o să merg cu caii. 
Voi puteţi împacheta ce vreţi să luaţi şi trimiteţi totul la 
Klamath Fals, să fie expediat cu trenul. Apoi, tu şi Hettie îl 
luaţi pe Blaine şi pe mama şi veniţi prin San Francisco. 

— Ele pot lua trenul de Santa Fe din Los Angeles - 


88 


interveni şeriful. 

— Şi să fim debarcate undeva, în sălbăticia aia din 
Arizona, ca să te aşteptăm pe tine săptămâni în şir? adăugă 
Ina. 

— Ben, dacă mergi cu căruţa, vin cu tine - zise Hettie cu 
însufleţire. 

— Venim toţi cu tine - completă Ina, în timp ce pete roşii 
îi îmbujorau obrajii ca de sidef. 

— Ei, fetelor, asta nu se poate - se împotrivi Ben. E... e-o 
nebunie! 

— Putem suporta drumul cu căruţa - replică Ina, al cărei 
curaj creştea pe măsură ce gândul prindea tot mai adânc 
rădăcini. Sunt convinsă c-o să ne distrăm. O să fie ca-n 
zilele de pionierat! V-aduceţi aminte cum se tot lăudau 
mamele noastre cu călătoriile lor prin Oregon în căruțele cu 
cai? 

— Ar fi grozav! Rosti Hettie cu voce joasă, simțind cum i 
se umflă pieptul de bucurie. 

— la ascultați, voi cam exageraţi, fetelor! Ripostă Ben, 
neştiind cum s-o mai întoarcă. Era limpede că, în ceea ce-l 
priveşte, se hotărâse imediat să facă drumul călare. Ce-i 
drept, voi două aţi putea face drumul ăsta, dar gândiţi-vă la 
Blaine şi la mama! 

— Mamei nu prea i-ar plăcea, dar l-ar străbate cu bine - 
spuse Hettie, sărind în sus. Mă duc s-o întreb. 

Alergă în casă să-i înfăţişeze maică-si situaţia. 

— Dar bine, fata mea - sună răspunsul, cu o vioiciune 
neobişnuită - cred că-i prima idee înţeleaptă pe care a 
avut-o Ben, dacă-i ideea lui. Chiar o să-mi facă bine, doar 
am nevoie să lucrez şi să trăiesc în aer liber. 

Triumfătoare, Hettie veni în fugă să le împărtăşească şi 
celorlalţi părerea mamei, la care Ben ridică disperat 
braţele. 

— Va trebui să renunţ la planul meu - spuse el cu părere 
de rău. 


89 


Apoi Ben îl conduse pe şerif la corral-uri, lăsându-le pe 
Hettie şi pe Ina cufundate în discutarea acestei faze 
importante a exodului lor către un nou ţinut. Cât despre 
copil, Ina nu vedea nici un motiv ca Blaine să constituie o 
piedică pentru o călătorie cu căruţa. Hettie, la rândul ei, 
găsea nenumărate argumente în sprijinul unei asemenea 
călătorii. 

— Putem împacheta în lăzi, cufere şi geamantane 
lucrurile la care ţinem mai mult, cam cât poate duce o 
căruţă, iar restul le trimitem, cu trenul - propunea Ina. Ar fi 
mai bine. 

Hettie era întru totul de acord cu ea asupra laturii 
economice, practice a problemei, dar n-o dispreţuia nici pe 
cea romantică, aventuroasă a călătoriei. Până la urmă s-au 
convins una pe alta că nu-şi doreau decât o călătorie cu 
căruțele. 

— Lasă-l pe Ben în seama mea - încheie Ina. 

— Ah, ce-o să spună Marvie de toate astea? întrebă 
Hettie cu ochi strălucitori. 


Hettie ştia că fratele ei n-o să se lase aşa de uşor convins 
după cum presupunea încrezătoarea Ina. Vreme de două 
zile cât a durat impasul, treburile ranch-ului au mers 
alandala. Intr-o stare sufletească ce-i ţinea pe ceilalţi la 
distanţă, Ben se plimba jur împrejurul corral-urilor în 
răstimpul când nu asculta argumentele convingătoare ale 
Inei, care-l făceau să renunţe treptat la încăpăţânarea lui. 
Când se lumină de ziuă în cea de a treia dimineaţă, Ben 
ciocăni la uşa Hettiei. 

— Trezeşte-te! strigă el, vesel. Grozavă soţie de pionier o 
să mai fii! 

— Ce s-a întâmplat, Ben? strigă Hettie, ridicându-se 
alarmată din aşternut. 

— Sări din pătură! Ai treabă, domnişoară! 

— Te-ai... te-ai... - se bâlbâi fata, şovăind. 


90 


— Da. Plecăm la întâi iunie - răspunse el cu glas hotărât. 

— Cu căruţa? 

— Păi cum altfel? Şi vine şi Marvie cu noi. Bătrânul Blaine 
a fost foarte cumsecade. l-a dat voie lui Marvie să meargă 
cu noi pentru un an de zile, de probă. A trebuit să-mi dau 
cuvântul de onoare că-l trimit înapoi dacă o ia razna. 

— Marvie n-o s-o ia razna... Adică, nu prea mult - zise 
Hettie. Tii! Ce bine-mi pare! Dintre toţi ai ei, pe el îl iubeşte 
Ina cel mai mult... Ben, atunci... plecăm într-adevăr? 

— Fără pic de îndoială, afară doar dacă voi, fetele, nu-mi 
trageţi o cacialma - răspunse Ben şi plecă, străbătând holul 
cu paşi repezi şi apăsaţi. 

Hettie suspină uşor şi căzu înapoi pe pernă. Se simţi 
dintr-odată slabă. Ce perspectivă minunată, deşi 
înspăimântătoare din cauza tuturor emoţiilor! Dar mai 
înainte de a-şi veni în fire, Ina intră în fugă, gata îmbrăcată, 
cu ochii ei negri strălucind ca focul. 

— Scoală-te, leneşo! strigă ea, trăgând-o jos din pat pe 
Hettie şi îmbrăţişând-o. S-a aranjat totul! Ben a fost plecat 
până noaptea târziu. Dormeam când s-a întors. M-a trezit 
pe la patru şi mi-a spus că s-a hotărât: mergem cu căruțele, 
în caravană. O să fim un adevărat convoi de căruţe. Eh, 
sunt atât de emoţionată, că-s de-a dreptul caraghioasă... 
Cred că Marvie e cel care a făcut să se încline balanţa. Face 
ce vrea cu Ben... seamănă atât de mult cu Nevada! N-am 
fost deşteaptă că l-am luat şi pe Marvie părtaş la cauza 
noastră? 

— Nu numai deşteaptă: ai fost formidabilă! Echipa Ide n- 
ar fi completă fără Marvie. 

Zorile acelea au marcat începutul unor zile emoţionante, 
pline, obositoare. Hettie nu ştia cum zboară timpul. 
Interesul şi entuziasmul arătate de maică-sa pentru plecare 
constituiau un imbold mai puternic chiar decât gândul ei 
tainic că l-ar putea întâlni pe Nevada, acolo, în Arizona. 
Femeile iroseau tot atâta timp pentru alegerea lucrurilor 


91 


care urmau să fie luate, pe cât munceau de mult, până 
târziu, la împachetat. Ben vânduse cea mai mare parte din 
mobilă aproape fără să ţină seama de ele, căci întâi iunie se 
apropia vertiginos şi înfricoşător. Hettie îşi zicea că trebuie 
negreşit să-şi facă puţină vreme ca să-şi vadă foştii colegi 
de şcoală înainte de a pleca, dar aceştia i-o luară înainte şi 
veniră ei să-şi ia rămas bun. 

Ben cumpără mai multe căruţe noi, mari, încăpătoare, pe 
care le acoperi cu pânză întinsă peste nişte cercuri înalte. O 
căruţă era pentru Hettie şi mama, alta pentru el cu Ina şi 
Blaine; şi izbutise să le amenajeze în aşa fel, încât să fie 
nişte adevărate camere, mici şi confortabile. Hettie se urcă 
emoţionată în căruţa care urma să-i fie locuinţă timp de 
mai multe săptămâni, poate chiar luni! Incerca din nou 
aceeaşi senzaţie ca în copilărie, când se juca de-a 
gospodina. 

Mobilarea căruţei locuinţă se dovedi o mare plăcere, dar 
şi o problemă. Hettie pusese perdele despărţitoare între 
partea ocupată de ea şi scaunul lat al vizitiului. Aranjă două 
cuşete de dormit care aveau între ele un culoar îngust, 
acoperit cu un covoraş. Sub cuşete Hettie îngrămădise 
geamantane şi cutii. În partea din spate a căruţei era loc 
destul pentru un scaun nu prea înalt, o măsuţă cu sertare şi 
oglindă, un mic lavoar; pentru rochii înjghebase un 
garderob închis cu o perdea. 


Dimineaţa plecării a fost pentru Hettie ca un coşmar, dar 
după ce trecură de Hammell - până aici drumul fusese ca o 
paradă - ea începu să-şi vină în fire. Mama stătea liniştită în 
cuşetă; era obosită, însă pe chipul ei nu se citea nici un 
semn de mâhnire. Hettie dădu la o parte perdelele din faţă 
şi se aşeză pe scaunul lat, lângă vizitiu, unul din oamenii 
mai în vârstă care muncea la familia Ide de când ţinea ea 
minte. Nu voia să plângă şi se gândea că afară o să se 
poată stăpâni mai bine. 


92 


Câţiva cai, cei mai mulţi murgi şi negri, printre care 
California Red strălucea ca un foc în soare, conduceau 
cavalcada pe lungul drum spre coline. Grupul era călăuzit 
de trei dintre cei mai buni călăreţi ai lui Ben. După aceea 
venea căruţa bucătărie, apoi cea cu provizii, fiecare trasă 
de câte patru cai. Căruţa lui Ben era a treia, iar cea a 
Hettiei, ultima. 

Hettie se abţinea din răsputeri de a se uita înapoi şi n-o 
făcu decât după ce trecură de dealuri. Când, în sfârşit, 
întoarse capul, ochii îi erau atât de umezi, încât a trebuit, 
să şi-i şteargă spre a putea privi. Ce departe ajunseseră! 
Mănunchiul de case care alcătuiau cătunul Hammell se afla 
la poalele dealurilor. Dincolo de el se desfăşurau larg, pe 
zeci şi zeci de mile, văile verzi, cu ochiuri sclipitoare de apă 
- rămăşiţele strălucitoare ale lacului - lanurile nesfârşite de 
grâne unduind în vânt. Izbuti să desluşească ranch-ul Ide, 
câmpurile, grajdurile, pâlcul negru de arţari, casa albă. 
Căminul lor! De bună seamă, îl părăsea pentru totdeauna. 
Totuşi era bucuroasă că pleacă; acolo inima ei fusese 
aproape zdrobită: nu se va mai întoarce niciodată... doar 
dacă... doar dacă... 


Hettie se încrezuse prea mult în forţele sale. Ultima 
privire pe care o aruncă spre Tule Lake o dobori. Se târî 
înapoi printre perdele şi îşi căută culcuşul ca să-şi ascundă 
faţa şi să dea frâu liber simţămintelor sale. Era destinderea 
după atâtea săptămâni de frământări şi muncă şi se bucura 
că poate să se odihnească şi să doarmă. Se trezi spre 
sfârşitul după amiezii, reîmprospătată şi liniştită, arătând 
din nou interes faţă de tot ce se petrecea. 

Primul popas. Hettie văzu căruțele şi caii oprindu-se 
lângă drum, pe un loc drept, sub nişte stejari noduroşi şi 
rari, unde, între malurile verzi, şerpuia alene un pârâu. Ea 
se plimbă de colo până colo spre a se mai dezmorţi puţin, 
încercând o vagă bucurie. Deşi nu avusese de multe ori 


93 


prilejul să doarmă într-o tabără, îi plăcuse întotdeauna. 
Aceasta avea să fie o tabără adevărată. Caii se tăvăleau pe 
pământ, sucindu-se în fel şi chip ca să-şi scarpine şi să-şi 
scuture  spinările  asudate. Cei mai aprigi fuseseră 
împiedicaţi. Ben îl îmbia pe California Red cu o traistă cu 
grăunţe. Vizitiul de la căruţa bucătărie, care era şi 
bucătarul caravanei, se clătina sub greutatea unei legături 
de lemne de foc. Dintr-altă căruţă căzu zvâărliţi afară sacii 
de dormit. 

Când Hettie se întoarse la căruţa ei şi la cea a lui Ben, 
aflate aproape una de alta, o găsi afară pe maică-sa, pe Ina 
şi pe Blaine, veseli şi luând parte la tot ce se întâmpla în 
jurul lor. Tocmai atunci trecea pe dinaintea lor şi Marvie 
Blaine, cu securea pe umăr. Era un băiat înalt, bine făcut, 
pistruiat şi nu prea chipeş, dar cu ochi frumoşi şi privirea 
limpede, îmbrăcat în salopetă. El purta cizme înalte, pinteni 
lungi şi pistol. Ina şi Hettie se uitară pe furiş la pistol. 

— Marvie Blaine, ce-i asta? strigă Ina, arătând spre pistol. 

— Ce să fie? Bineînţeles, e pistolul meu cu şase focuri - 
răspunse Marvie, sumeţindu-se. 

— Ce-ai de gând să faci cu el? întrebă soră-sa alarmată. 

— Poţi să fii sigură Ina, că nu-l ţin numai de frumuseţe. 

— Dumnezeule! Ar putea să se descarce şi să rănească 
pe cineva! 

— Înî! De-aia şi poartă omul pistoale - replică Marvie şi-şi 
văzu de drum. 

— Hettie l-ai auzit ce-a spus? întrebă Ina, uimită. 

— Fireşte c-am auzit - răspunse Hettie râzând. Marvie s-a 
adaptat repede. 

— Şi Ben care i-a jurat tatii că n-o să-l lase să facă 
prostii! exclamă Ina. 

Ben care tocmai se apropia, auzind vorbele soţiei sale 
înşfăcă pe micul Blaine şi începu să-l arunce-n sus şi s 
prindă iar în braţe: 

— Ha-ha! Uite altul care o să fie pistolar! 


94 


Qc ~ 
1 


— Nu e nimic de râs în treaba asta! îl dojeni Ina. 

In clipa aceea sosi şi bucătarul târându-şi picioarele şi, 
fără să-şi ascundă câtuşi de puţin mânia care-l stăpânea, 
zise: 

— Şefule, mama dumitale spune c-o să gătească dânsa şi 
că eu doar să pun masa şi să spăl vasele. 

— Tii, comedie! Uitasem de mama! exclamă Ben, 
străduindu-se să-şi ascundă veselia. Ei, Hank, sigur că n-are 
nici un rost; asta nu se poate, dar trebuie să ai şi tu un pic 
de tact. Mama vrea doar să dea o mână de ajutor. Las-o şi 
tu să facă şi ea câte ceva pe lângă tine. 

— Ei, asta-i! Cum s-o las? se grăbi să zică Hank. Îmi 
spune că-s murdar şi slinos... a azvârlit drojdia cât colo... îşi 
vâră nasul în toate oalele... Eu, şefule, te las baltă! 

— Ascultă, Hank, n-o să-ţi iei cuvântul înapoi tocmai 
acum - se nelinişti Ben. Hai să vorbesc eu cu mama. 

Pe când Ben se îndepărta împreună cu bucătarul mânios, 
Ina şi Hettie izbucniră în hohote de râs. 

— Hettie, pentru nimic în lume n-aş fi vrut să pierd 
călătoria asta! spuse Ina. 

— Nici eu. Dar am început să am unele bănuieli. 

— Privitor la ce? întrebă Ina, curioasă. 

— La o mulţime de lucruri care nu-s deloc hazlii. 

Ben se întoarse curând, oarecum deprimat. 

— La naiba! spuse el, punându-şi pe spate sombrero-ul şi 
legându-l de cureluşele-i negre. Pe-asta am aranjat-o, dar 
sunt cumplit de înspăimântat. Cred că toţi bucătarii de 
caravane sunt, mai mult sau mai puţin, grosolani şi nu prea 
grijulii. Şi-i tot atât de sigur că mama nu suportă murdăria. 
Am uitat că ea a călătorit cu tata, cu ani în urmă. Nici nu 
vrea să ţină seama că am hotărât cu Hank ca întâi să 
mâncăm noi şi după aceea oamenii. „Nu, spune mama. E 
risipă de timp şi de muncă. O să mâncăm cu toţii 
împreună.” 

— E un lucru înţelept - zise Ina. 


95 


— Nu-mi pomeni de mâncare, că mi-e o foame de lup - 
interveni Hettie. 

— Vleau papa - gânguri micuțul Blaine din iarbă. 

— La toţi ni-i foame, băiatule - încuviinţă Ben. 

Curând fură chemaţi la masă. Pitoreasca scenă a mesei 
făcu o vie impresie asupra Hettiei: focul din care se ridica o 
şuviţă de fum, mirosul lemnului ars, cratiţele aburinde, 
pânza nouă, albă, întinsă sub stejar, pesmeţii încălziţi în 
slănina ce sfârâie, mirosul îmbietor, apoi călăreţii tineri, 
înalţi, zvelţi, cu faţa smeadă şi purtând pinteni şi jambiere 
lungi de piele; mama care se foia fericită, cum Hettie nu o 
mai văzuse de ani de zile; tânărul Marvie, ţanţoş, cu obrazul 
pistruiat şi strălucitor; Ina, cu ochii ei negri şi luminoşi; 
micuțul Blaine, cu părul vâlvoi, care se tot tăvălea prin 
iarbă, simțindu-se, în sfârşit, în elementul lui; şi Ben, pe 
care îl îmbăta noutatea călătoriei, dar îl şi preocupa 
răspunderea ce apăsa pe umerii săi. A 

După cină, se adunară în jurul focului de tabără. In timp 
ce amurgul se aşeza temeinic şi vântul de seară începea să 
adie, buştenii cuprinşi de flăcări împrăştiau o căldură 
plăcută. 

Hettie urmărea şi asculta ce se vorbea în jur, dându-şi 
seama de interesul său crescând pentru tot ce privea 
această călătorie în caravană. Oamenii discutau cu Ben 
despre amănuntele practice ale călătoriei; spuneau că 
trebuie potcovit un cal sau altul, că trebuie unsă o roată la 
o căruţă, aminteau despre gărzile de noapte şi, mai ales, 
despre drumul pe care-l mai aveau de parcurs. 

— Vreo câteva zile o s-avem un drum clasa întâi - spuse 
Raidy, unul dintre oamenii vechi ai lui Ben. Am fost pe-aici 
de mai multe ori, până la Jefferson. Cam pe poimâine lăsăm 
drumul ăsta şi dăm într-unul care-i o nenorocire pentru 
căruţe, drumul de peste dealurile din Nevada. Dar am auzit 
la Hammell că acuma-i ceva mai bun, fiindcă-i mult umblat. 
În ultima vreme au apărut aşezări miniere noi. Salisbar e 


96 


chiar un oraş. 
_ — Dar ce ştii despre târgul ăla de la frontieră, Lineville? 
Intrebă un călăreț. 

— N-am fost niciodată pe-acolo - răspunse Raidy. Tot ce 
ştiu e numai din auzite. In perioada de înflorire, o fi crescut 
şi el. Inainte, nu prea demult, era un orăşel întins, cu casele 
răsfirate. La Lineville o s-ajungem peste vreo patru zile, 
după-masă, dacă socotesc eu bine şi dac-om avea un dram 
de noroc la drum. Şefule, ai de gând să trecem prin Salt 
Lake City? întrebă un alt călăreț. 

— Nu, Mergem prin statul Utah, mult mai la sud de Salt 
Lake - răspunse Ben. 

— Atunci n-ajungem la Tombstone? 

— Nu sunt sigur. Ce părere ai, Raidy? 

— N-o luăm prin Tombstone - răspunse Raidy - şi asta 
nu-i rău. Drumul nostru coboară în zigzag prin Nevada, 
Drum rău, da' merge. Trecem prin Marysville, statul Utah. 
Oraşul ăsta e destul de departe, dincolo de frontieră, spre 
sud. Din Marysville drumul coboară peste frontieră, în 
Arizona şi apoi ocoleşte spre un vad al râului Colorado, într- 
un loc numit „bacul lui Lee”. Mormonii au trecut ani de-a 
rândul peste culmile Grand Canyon-ului. Putem şi noi să 
mergem pe unde merg mormonii deşi se zice că ţinutul ăla 
e cel mai mare şi mai accidentat din tot vestul, dar în felul 
acesta scurtăm drumul cu o mie de mile. 

Abia în seara aceea, după ce se retrase în căruţa ei, 
Hettie îşi dădu limpede seama de răspunderea uriaşă pe 
care şi-o asumase Ben. Aproape că o cuprinse spaima, 
când, deodată, îşi aduse aminte de ceva care o întări, 
făcând-o să se simtă mai puternică. 

Mica ei încăpere de sub coviltirul căruţei era primitoare şi 
plăcută, aşa cum şi-o dorise. Desigur că şi mamei i se părea 
la fel, deoarece adormise repede. Hettie se pregăti de 
culcare, stinse lampa şi se vâri sub pături. Noutatea şi 
ciudăţenia situaţiei o împiedicară o vreme să adoarmă. 


97 


Stătea culcată, cu ochii mari deschişi, privind ţintă umbrele 
ce tremurau uşor pe pânza coviltirului. După câtva timp 
glasurile oamenilor încetară şi lumina focului păli. Noaptea 
neagră şi tăcerea adâncă o învăluiră. Ce se întâmplase cu 
caii? Vântul sufla printre stejari, când lin, când în rafale. 
Suflarea lui rece răzbătea printre perdele şi-i mângâia 
obrajii. Apoi lătrături sălbatice, ascuţite, singuratice o 
înfiorară. Coioţii! Aşadar, se afla la frontiera sălbăticiei. 


Strigătul vesel al lui Ben curmă somnul Hettiei. Spre 
necazul ei, văzu cum soarele aureşte pânza coviltirului şi-şi 
dădu seama că mama se sculase şi n-o trezise şi pe ea. 
Fata se grăbi să nu întârzie la gustarea de dimineaţă. Dar 
oamenii mâncaseră mai devreme, în ciuda regulilor stabilite 
de doamna lde. 

Clipa în care sosiră caii, îngrămădindu-se în spatele 
călăreţilor care strigau, a fost de-a dreptul minunată. Apoi 
totul păru numai frământare şi tumult, culoare şi viaţă. 
După gustarea de dimineaţă, Hettie dădu o mână de ajutor 
la treabă. Işi strânse patul şi se pregăti pentru lunga 
călătorie a zilei. Dar văzu că-i mai rămâne un răgaz în timp 
ce caii sunt înhămaţi şi mâncarea e încărcată în căruţa 
bucătărie. Se apucă să culeagă flori sălbatice şi culese până 
ce Marvie veni la ea călare pe unul din caii iuți ai lui Ben, 
fudul ca un păun, cu jambierele lui lungi de piele. 

— Hettie, nu cumva vrei să te lăsăm aici? întrebă el, 
arţăgos. 

— Marvie, uite că nu te cred! răspunse fata, amuzată de 
purtarea lui. 

— Atunci urcă-te repede în căruţa ta - îi porunci flăcăul 
îmboldindu-şi calul cu pintenii. 

Hettie îl urmări cu privirea. Ştia să călărească băiatul! 
„M-aş mira - îşi zise apoi în gând - să nu se îndrăgostească 
de el vreo fată din Arizona!” 

— Oameni buni, iată cum stă treaba - spuse Ben în timp 


98 


ce Hettie se apropia de caravană. Să ne grăbim. Nu sleiţi 
caii şi mergeţi aproape unii de alţii. Pe la jumătatea după- 
amiezii începeţi să căutaţi un loc cu apă şi iarbă. 


Zilele care au urmat i se părură Hettiei din ce în ce mai 
interesante. Indată ce părăsiră drumul principal, nu mai 
putură merge repede, chiar dacă Ben ar fi dorit-o. Drumul 
era plin de hârtoape, îngust şi periculos. Deşi, după semne, 
s-ar fi zis că-i mult umblat, ei nu întâlniră măcar o căruţă 
sau un călăreț, nici mergând în aceeaşi direcţie cu ei, nici 
invers. 

În a treia zi, în timp ce suiau poalele munţilor, Hettie se 
simţi obosită din cauza prafului, a căldurii şi a tufişurilor 
care îi stânjeneau vederea; căută atunci alinarea şi 
siguranţa pe care i le dădea interiorul micii ei case de 
pânză. Poposiră foarte târziu, după căderea întunericului. 
Ziua următoare a fost o zi grea, străbătură un drum lung, 
hurducăindu-se în timpul coborârii, iar de văzut nu văzură 
nimic altceva decât pante abrupte, viroage şi praf. 
Nădăjduiseră să ajungă în Lineville la timp pentru a-şi găsi 
devreme locul de popas, dar amurgul se lăsase înainte ca ei 
să intre pe strada largă, mărginită de case vechi şi ciudate, 
a oraşului de la frontieră. Poate că Hettie s-ar fi arătat mai 
curioasă, dacă n-ar fi fost atât de obosită. În starea în care 
se afla, locurile acelea îi făcură o impresie ciudată şi ar fi 
preferat să meargă mai departe şi să poposească în afara 
oraşului. 

Căruţele se opriră. Oameni cu înfăţişare aspră, unii 
ducând târnăcoape şi saci pe umeri, treceau prin faţa lor, 
uitându-se cu îndrăzneală la Ina şi la Hettie. De asemenea, 
ea văzu câţiva chinezi care îi priveau din nişte verande 
întunecoase şi câţiva oameni înalţi, care se zgâiau la dânsa. 
Dar Hettie se feri de privirile lor la adăpostul coviltirului. 

Curând, Ben vâri capul printre perdelele de la spatele 
căruţei şi spuse. 


99 


— Este un hotel aici, dar cred c-o să-l ocolim. Se numeşte 
„Gold Mine”. Raidy mi-a spus că odinioară hotelul ăsta era 
o speluncă nemaipomenită şi că şi acuma-i destul de 
păcătos. Dar mai zice că ştie o femeie care are un cuib 
plăcut aproape de marginea oraşului. Putem trage în curtea 
casei şi să cinăm la ea. Ar fi o mică schimbare şi am 
economisi şi timpul pentru pregătirea mesei. Oamenii or să- 
şi continue drumul până la o fermă din afara oraşului şi or 
să poposească acolo. 

Hettie trase cu coada ochiului să vadă cum arată „Gold 
Mine”. Era o clădire joasă şi murdară, cu ferestre fără 
geamuri, ce semănau cu nişte ochi şi ale căror jaluzele 
păreau că ascund taine. Chipuri negricioase îi cercetau din 
pragul unei uşi late. 

— Ben, mai bine să nu poposim în oraşul ăsta - zise 
Hettie. 

— Nici eu nu ţin prea mult - răspunse Ben râzând. După 
cină o s-o luăm şi noi într-acolo unde au poposit băieţii. 

Hettie nu se mai uită afară. Vizitiul strigă: „Dii, hai, hai”, 
îndemnându-şi caii obosiţi şi căruţa porni din nou la drum. 
Cum până la noul popas nu mai era mult, Hettie se mai 
linişti. 

Se întunecase de-a binelea când îl auzi pe Ben strigând: 

— Mamă, Hettie, veniţi! Cina-i gata şi pun rămăşag c-o să 
fie bună, pentru că am fost pe la bucătărie. Numele gazdei 
e Wood, doamna Wood. E din Vest. Este o femeie 
cumsecade şi-i place să vorbească mult. 

Micuţul Blaine picotea în braţele tatălui său: Ina mergea 
alături. Casa, care părea că se află în mijlocul unui teren 
întins, era înconjurată de pomi, printre care urla vântul. Ben 
le duse spre o aripă a clădirii unde strălucea o lumină 
puternică. Intrară cu toţii într-o bucătărie curată şi caldă, 
unde Hettie văzu o femeie robustă, cu faţa roşie şi care 
părea foarte de treabă şi prietenoasă. Avea nişte ochi vioi, 
cărora nu le scăpa nimic. 


100 


Hettiei îi plăcu mai cu seamă grija ei faţă de micuțul 
Blaine, care, din pricina oboselii, nu se trezi de-a binelea 
decât în clipa când simţi mirosul bucatelor. Hettie se aşeză 
la masă, ştiind că va fi o cină bogată şi îmbietoare, iar ea 
destul de flămândă pentru a-i face onorurile. Totuşi nu putu 
mânca prea mult. Puse asta pe seama neliniştii stârnite de 
faptul că se aflau în oraşul acesta de frontieră, deşi ea 
rareori se neliniştea. 

Ben şi Ina mâncară cu poftă, fără a fi câtuşi de puţin 
tulburaţi de acel ceva misterios ce plutea în aerul oraşului 
Lineville. Ben găsi că gazda lor este o femeie deosebit de 
interesantă, drept care nu mai contenea cu întrebările. 
Hettie observă că, deşi doamna Wood părea tare 
vorbăreaţă, ea nu pusese nici o întrebare şi nu se arăta 
dornică să afle ceva. 

— De câtă vreme locuiţi aici? întrebă Ben. 

— Se împlinesc aproape şase ani. 

— Atunci poate aţi văzut oraşul în zilele lui de glorie? 

— L-am văzut atunci când nu făcea două parale, dacă 
asta vreţi să spuneţi. Fireşte că nici astăzi Lineville nu are o 
şcoală duminicală, dar, la naiba, azi nu mai seamănă deloc 
cu târguşorul pe care l-am cunoscut eu cândva. Lineville e 
un oraş înfloritor. Avem şcoală, poştă, biserică, magazine 
noi; şi vin mereu oameni noi, mai ales dintre cei legaţi de 
minerit. 

— Vite nu mai sunt? întrebă Ben. 

— Nu. Vitele s-au dus odată cu hoţii de vite - răspunse 
ea, zâmbind. 

— Asta-i bine şi pentru oraşul dumneavoastră şi pentru 
fermierii de la frontieră - râse Ben. 

— Da, cred că da, însă unii hoţi de vite nu erau chiar atât 
de răi, când ajungeai să-i cunoşti mai bine. Toţi crescătorii 
de vite de pe păşunile libere sunt hoţi de vite, dacă înţelegi 
ce vreau să spun. În viaţa mea am întâlnit o grămadă de 
oameni din Vest şi am cunoscut şi oameni mai răi decât 


101 


hoţii de vite. Am convingerea că nici jucătorii de cărţi nu 
mai au ce face acum; şi soţul meu a fost cândva şi jucător 
şi pistolar... Asta cu ani de zile în urmă, în Texas şi New 
Mexico, unde, vă rog să mă credeţi, viaţa nu era deloc 
sigură. 

— Raidy, unul din oamenii mei, mi-a spus că, până nu de 
mult, viaţa nu era prea sigură nici în Lineville - zise Ben. 

— Ei bine, asta depinde de experienţa fiecăruia - 
răspunse femeia. Poate că omul dumneavoastră n-a văzut 
niciodată un adevărat oraş de frontieră, ca, de pildă, 
vechiul Dodge, sau Cimaron, sau Lincoln, sau alte sute de 
oraşe la fel. Asta nu înseamnă că nu mai picau din când în 
când ucigaşi din Lineville, cu ani în urmă, McPherson, de 
pildă, care era şi jucător de cărţi şi pistolar, lucru, de altfel, 
neobişnuit. lar un altul, Sandy Hall, a ucis patru oameni 
într-o singură luptă cu pistolul. Şi un miner, Hendricks, nici 
ăsta nu era un nepriceput în mânuirea pistolului. Cred, 
totuşi că Jim Lacy a fost cel mai periculos om care a trecut 
vreodată prin Lineville. 

— Jim Lacy? întrebă Ben, interesat. De ăsta cel puţin am 
auzit. Cum arăta? L-aţi văzut vreodată? 

— Dacă l-am văzut pe Jim Lacy? Păi a locuit la mine două 
ierni - răspunse doamna Wood. Obişnuia să şadă chiar 
acolo, în spatele sobei şi să vorbească ore în şir. Jim era un 
flăcău, cam semăna cu Billy the Kid, pe care l-am cunoscut 
bine. Însă Jim nu avea suflet rău. Era omul cel mai liniştit cu 
putinţă; şi vorbea plăcut, cu o voce caldă. Numai 
împrejurările au făcut din Jim un pistolar. Venea din Idaho şi 
când se enerva, era ca un diavol. Cu ani în urmă, Jim a ucis 
mai mulţi oameni din oraşul ăsta. Ultimul a fost un coiot 
care lătra tare şi-l chema Cawthorne. Link Cawthorne era 
tipul pistolarului ieftin, lăudăros, care-şi căuta faima în felul 
ăsta. Veşnic încerca să-l silească pe Jim Lacy să se lupte cu 
el. Oricine ştia că Link va fi cel ce va cădea răpus, doar el 
singur, nebunul, era orb. Într-o bună zi a bătut o fată pân-a 


102 


omorât-o. Atunci Jim l-a provocat şi l-a ucis. După asta, a 
plecat în Arizona şi de-atunci n-am mai auzit de el. 

— Arizona? Într-acolo mergem şi noi - replică Ben, 
zâmbind. Sperăm să găsim o climă prielnică. Dar dacă 
Arizona e plină de oameni ca Jim Lacy, atunci s-ar putea să 
nu fie prea sănătoasă. 

— Arizona sau orice alt ţinut e la fel de bun pentru 
oameni ca Jim Lacy - rosti răspicat femeia. 

— Se poate, am glumit numai - spuse Ben în timp ce se 
ridica. Trebuie să plecăm. Vă mulţumesc pentru cină, a fost 
straşnică. 

Doamna Wood luă banii pe care-i înmână Ben, apoi îi 
conduse până la uşă, ţinându-le lampa. 

— Noroc la toate, domnule! îi ură ea. Ţinutul unde vă 
duceţi e bun, dar acolo ai s-o pierzi pe surioara asta a 
dumitale, cu ochii ei mari şi frumoşi... La revedere, 
micuţule! O să creşti pe un cal din Arizona. La revedere, 
doamnă şi dumitale, domnişoară! 


103 


CAPITOLUL VIII. 


Şi zilele se înmulţiră, iar Hettie nu le mai putu ţine 
socoteala. Leghe nesfârşite pe teritoriul statului Nevada, 
întinderi uriaşe de pământ sterp, câmpii înverzite, văi între 
şiruri de munţi negri, regiuni muntoase şi creste ce se 
înălţau care mai de care mai sus, toate rămâneau în urma 
drumului ce şerpuia necontenit. 

— Şefule, intrăm în ţinutul cailor sălbatici - spuse într-o 
dimineaţă bătrânul Raidy, când caravana se pregătea de 
drum. leri am văzut herghelii de cai sălbatici şi băieţii abia- 
abia i-au stăpânit pe-ai noştri. California Red a trebuit să fie 
legat şi cred că şi azi, dacă nu-i pui o şa, va fi nevoit să-i 
acoperim capul, ca la vânătoarea de şoimi. 

— Aduceţi-l încoace pe Red - ordonă Ben în timp ce pe 
faţa lui arsă de soare sclipi lumina unui fulger. O să-l 
încalec şi, în felul ăsta, voi veţi mâna mai uşor caii. 

Drumul trecea peste munţi şi dealuri şi, de pe fiecare 
culme, călătorii puteau să-l vadă aşternându-se până hăt- 
departe, spre zarea ce părea că-i sfidează cu depărtările-i 
imense pe care le mai aveau de străbătut: întregul ţinut era 
de o vastă monotonie, parcă acoperit de o plapumă uriaşă. 
Dispăruseră oraşele, vremelnicele aşezări de mineri, ranch- 
urile izolate din Nevada centrală şi vestică. Singurătatea 
deşertului, ce părea că se schimbă în fiecare zi pe 
nesimţite, se prelungea mult către răsărit şi miazăzi, 
îmbinând culoarea şi forţa, ademenind şi chemând prin 
semnele sale spre un infinit încă invizibil, dar întrezărit şi 
promis. 

Hettie Ide se simţea din nou fericită, o fericire ciudată, 
înfricoşătoare, întocmai ca-n zilele acelea de iunie 
petrecute ca-n vis. Acţiunea pe care o întreprindeau, 
întâmplările ce aveau loc, întreaga lor viaţă într-o astfel de 
călătorie le ofereau scene noi în fiecare zi şi la fiecare milă, 


104 


iar viitorul, care se afla dincolo de lanţurile munţilor 
purpurii, răspundea unor dorinţe de care ea nu-şi prea 
dăduse seama până atunci. Praful şi vântul, coborâşurile 
accidentate şi  urcuşurile  molcome, roţile căruţelor 
rostogolindu-se neîncetat, popasurile la sfârşit de zi şi 
nopţile întunecoase, munca la care trebuia neapărat să ia 
parte, nimic din toate acestea nu o oboseau pe Hettie. Ele 
dezvăluiau mai degrabă o anumită legătură între ea şi un 
trecut vag, o legătură ce se consolida, tinzând spre 
împlinirea unei necesităţi a sufletului său. 

Tot privind şi urmărind hergheliile de cai sălbatici, Hettie 
ajunsese în cele din urmă să înţeleagă pasiunea lui Ben 
pentru aceste animale, pasiune care fusese cât pe-aci să-i 
distrugă viaţa. Ea începu, aşadar, să nu mai împărtăşească 
părerea tatălui lor, părere încuviinţată de toată familia şi de 
toţi prietenii. Nu era oare cu putinţă ca dragostea pentru 
cai şi ţinuturile vaste, pentru singurătate, libertate, cai, 
trudă grea, pentru înfrăţirea cu natura, oare nu era cu 
putinţă ca toate acestea să dezvolte caracterul oamenilor şi 
să-i călăuzească spre împlinirea unor țeluri nobile? 

Vedea nori de praf ridicându-se peste deşert, iar 
hergheliile de cai negri cu coamele şi cozile lungi fluturând 
în vânt, înaintau vijelios pentru ca apoi să fie înghiţite de 
umbra cenuşie a zării. Un armăsar negru, nervos, stătea pe 
o creastă, profilându-se pe cer, gata să ţâşnească în lături 
sau în jos, mânat de instinctul lui sălbatic de libertate. Pe 
povârnişurile cu cedri, unde copacii noduroşi şi îndesaţi 
creşteau departe unii de alţii, iar ierburile uscate şi înalte 
unduiau peste verdele ierbii proaspete, păşteau cai 
sălbatici. Brusc, ei îşi înălţau capul delicat, ciuleau urechile 
şi îşi arcuiau coada, semănând pentru o clipă cu nişte 
statui; cai murgi şi şargi, negri şi albi, câte unul bălţat ca o 
zebră care fulgera când ici, când colo, toţi gata să 
zvâcnească, gonind în depărtări. 

— Ştiu acum de ce băieţii le spun „măturoaie” - îi zise 


105 


Hettie mamei sale; cei mai mulţi au cozile ca nişte mături. 
Cai sălbatici, neînagrijiţi, prost hrăniţi. Totuşi, unii sunt zvelţi 
şi plini de gingăşie, cu cozile şi coamele lungi. Din când în 
când poţi vedea şi câte unul cu adevărat frumos. 

— Nu vreau să văd nici un cal sălbatic - replică doamna 
Ide. Nădăjduiesc că acolo unde ne-om aşeza, n-o să fie nici 
unul. 

Hettie vedea uneori cum, pe câmpii întinse sau pe coaste 
lungi, Ben şi călăreţii lui trebuiau să ţină la distanţă 
armăsarii sălbatici. Cum mai strălucea California Red în 
lumina soarelui! Când simţea în nări mirosul semenilor săi 
părea la largul lui. Un nechezat ascuţit străbătea uneori 
până la Hettie. 

Ziua trecu de parc-ar fi zburat şi Hettie păstră în amintire 
nenumărate chipuri de armăsari singuratici şi de cai 
umblând fie singuratici, fie în grupuri mai mici sau mai 
mari, fie în herghelii de mii de capete. In noaptea aceea, 
până spre zori, Hettie îi auzi pe călăreţii lui Ben strigând şi 
trăgând cu pistolul, galopând prin tabără şi primprejur. A 
fost o noapte grea pentru ei. 

Apoi, multe alte „zile cu cai sălbatici”, cum le botezase 
Ben, trecură şi se adăugară săptămânilor. După aceea 
pereţii colorați ai stâncilor din Utah se ridicară deasupra 
pantelor lungi de salvie şi de lemn-gras”... 

În sfârşit, Marysville! Oraşul mormon, situat departe, 
dincolo de frontiera statului Utah, însemna un fel de Mecca 
pentru convoaiele de călători. Aici, la marginea oraşului, 
caii erau lăsaţi să se odihnească, se reparau căruțele, se 
cumpărau alimente şi se obțineau informaţiile atât de 
necesare. 


7 Lemn-gras - Arbust mic şi ţeapăn (Sarcobatus Vermiculatus) care 
creste de obicei în solurile alcaline din vestul S.U.A. (n.t.). 

8 Mormon - Mormonii alcătuiesc o sectă creştină, înfiinţată de losef 
Smith, în 1830 care a trebuit să se retragă în statul Utah din cauza 
poligamiei practicate de mormoni pe vremea aceea. 


106 


— Da, poţi să traversezi şi să ajungi în Arizona - auzi 
Hettie spunând pe un bătrân mormon care vorbea cu Ben, 
în vreme ce privirile lui ascuţite, ca nişte fulgere albastre, 
păreau s-o străpungă pe tânăra fată. Până la Lund şi Kanab 
drumul e bun. După aceea intri în ţinutul stâncilor şi al 
canioanelor. De aci încolo o să înaintezi încet: stâncile 
Vermillon, Buckskin, valea Roch House, pe sub podişul Paria 
şi aşa mai departe, în jos, spre bacul lui Lee şi spre canion. 
Când o s-ajungi acolo, străine, o să vrei să te-ntorci înapoi! 
Mai bine rămâi cu noi aici, în deşertul ăsta, pe care noi l-am 
făcut să-nflorească. 

Hettiei îi plăcură fetele mormone, care purtau glugi 
negre, deşi îi era milă de ele şi de soțiile nevăzute, închise 
în case, despre care vorbeau în şoaptă călăreţii. Copiii, 
sănătoşi şi fericiţi, erau tare drăguţi. Dar când îi vedea pe 
bătrânii mormoni, cu bărbile albe şi pe fiii lor, înalţi, cu faţa 
blândă, dar cu ochi ca jarul, îi venea să fugă înapoi sub 
coviltir. 

Pornind din nou la drum, caravana Ide străbătu un drum 
tare, de deşert, înghițind distanţele, coborând coaste lungi 
şi zeci şi zeci de mile, cu pământ roşu şi vegetaţie verde, cu 
pereţi de stâncă stacojie care îi însoțeau înălțându-se din ce 
în ce mai sus, pe măsură ce ei se afundau tot mai jos, către 
regiunile minunate, uşor umbrite de pâcle ale canioanelor. 

Kanab era o aşezare mormonă izolată, în apropiere de 
frontiera Arizonei. Biserica albă contrasta cu fundalul verde; 
livezile şi lanţurile înconjurau cabanele de buşteni sau 
casele de piatră; şanţurile de irigare mărgineau drumul pe 
ambele laturi. Soarele zâmbea zadarnic deasupra acelui 
ţinut mănos. 

În sfârşit, Arizona! În zori, Hettie auzi acest cuvânt 
răsunător, pe care Ben îl rostea plin de veselie. Câtă vrajă 
într-un nume! Dar, privind în jos, spre valea verde-roşiatică, 
lungă de treizeci de mile, părând însă numai de trei, apoi în 
sus, către povârnişul purpuriu, până la marginea întunecată 


107 


a platoului Buckskin, unde curgea parcă un fluviu de copaci 
ce se topea într-un lac de păduri, iar de acolo, îndreptându- 
şi privirile către grandioasele stânci Vermillon, Hettie nu se 
mai minună de vraja numelui Arizonei. Hettie Ide privi 
îndelung, până i se tăie răsuflarea şi fu cucerită pentru 
totdeauna. După toate săptămânile acelea de călătorie, de 
exerciţiu al ochiului în aprecierea culorii şi distanţei, aici, la 
frontiera Arizonei, ea rămase uluită. 

— Oh, Ben! strigă ea. Să ne oprim aici! 

Dar Ben călărea departe, înainte, mereu cu gândul la alţii 
pe care-i iubea atâta. Hettie îl vedea scrutând zarea, 
uitându-se în jos, spre o splendidă vale, către ceața 
văgăunii aceleia căptuşite cu pereţi de stâncă; apoi privirile 
lui rătăciră din nou în sus, către fruntea vastă şi încruntată 
a platoului Buckskin. 

In amurg, călătorii se opriră să facă un popas la marginea 
pădurii de pini, cu mult deasupra văii pe care o 
străbătuseră ziua întreagă. Era un popas fără apă, dar caii 
fuseseră adăpaţi în vale. Hettie stătea sub ultimii pini şi 
privea spre apus. Era înmărmurită. Nori de aur şi purpură 
atârnau deasupra regatului de piatră roşie, crestată şi 
şlefuită, unde o ceaţă liliachie se aşternea în văluri şi şuviţe 
transparente dinspre soarele ce asfinţea. Privirea ei 
răzbătea prin ceaţă, ajungând dincolo, într-o obscuritate 
derutantă şi atrăgătoare, unde umbrele puteau fi munţi, iar 
hăurile de purpură întreceau orice închipuire. 

Apoi, după ce spectacolul strălucitor se estompă şi 
dispăru încetul cu încetul, lăsându-i o undă de regret de 
parc-ar fi pierdut ceva aievea, ea se întoarse spre pădure şi 
spre tabără. Ce pini măreţi! Veverite negre cu cozi albe 
fugeau zorite pe pământul castaniu, pătat cu zambile 
sălbatice. Marvie putea fi văzut dând târcoale fiecărui 
arbore, cu puşca în mână. După atâtea popasuri în deşertul 
vast, deschis şi bătut de vânturi, unde locurile de tabără nu 
erau darnice şi n-aveau nimic familiar sau prietenos, cât de 


108 


minunat li se înfăţişa acest popas în pădure! Hettiei i se 
părea că respiră anevoie, că aroma puternică a pinilor i s-a 
lipit de nări. Ben fluiera vesel în timp ce-şi buşuma şi ţesăla 
armăsarul; călăreţii cântau apropiindu-se cu traistele de 
grăunţe în braţe; micul Blaine se juca de-a indienii, ţipând 
primprejur, iar doamna lde, ca totdeauna, se agita în jurul 
focului de tabără. Ina trebăluia în spatele căruţei sale. 
Hettie îşi zise atunci că ei toţi seamănă cu nişte ţigani 
nomazi. 

— Maaasaa! cântă doamna Ide, veselă. 

— Veniţi să vă îndopaţi! urlă Hank, vrând parcă s-o 
întreacă. 

— Marvie! strigă Ben. Şi vocea lui adâncă răsună prin 
bezna ce învăluia potecile pădurii. 

În noaptea aceea Hettie se culcă devreme, cu mintea şi 
cu sufletul istovite de simţămintele intense trăite peste zi. 
Dar nu putu să adoarmă numaidecât. Haite de coioţi 
înconjurau tabăra, urlând, scheunând, lătrând şi chelălăind 
într-una. Ce amestec sălbatic şi, în acelaşi timp, încântător! 
La Tule Lake era un adevărat eveniment pentru Hettie să 
audă un coiot singuratic, departe, pe dealuri, însă pe 
podişul Buckskin se părea că hălăduiesc mulţi şi că-s 
îndrăzneţi. Nu se îndoia că unii se încumetau să vină chiar 
lângă căruţa ei. După un timp, fiarele îşi făcură de lucru 
mai departe, până ce gemetele şi plânsul lor pieriră în 
inima pădurii. 


Hettie îşi închipuise că era pregătită sufleteşte pentru 
întâlnirea cu Arizona, dar a doua zi, când călărind ca să se 
mai destindă puţin, ea răsări dintre pini la marginea 
platoului, nu fu în stare să-i răspundă nici măcar cu un ecou 
strigătului aprig de bucurie al hu Ben: luhuu! 

Stâncile Vermillon, sălbatice, frumoase, maiestuoase, se 
desfăşurau în zigzag, înălțându-se unele deasupra altora. 
Imensa vale, de un purpuriu intens şi cald, se deschidea în 


109 


depărtări, lărgindu-se ca un evantai enorm spre deşert, 
unde o uriaşă despică tură în acest pământ înspăimântător 
şi impresionant îi dezvălui Hettiei Grand Canyon-ul. 

Din acea clipă Hettie avu senzaţia că timpul s-a oprit în 
loc. Işi lăsă calul să-i urmeze pe cei din frunte şi cobori tot 
mai jos, tot mai jos, către locurile unde nici praful şi nici 
căldura nu mai însemnau nimic pentru ea. Valea purpurie i 
se deschidea în faţă, părând s-o înghită. Dispăruse şi lanţul 
munţilor şi deschizătura fascinantă spre deşert. În stânga 
domina peretele roşu, iar în dreapta se ridica platoul 
înclinat şi cenuşiu, cu margine neagră. 

Convoiul se înşiră peste cuprinsurile rubinii de salvie şi 
trecură ore până ce un alt amurg îi opri pe călătorii obosiţi 
într-o vale plină cu iarbă verde, unde o apă sărată şerpuia 
susurând şi sclipind. 

— Încă două zile, oameni buni şi trecem Rubiconul! strigă 
Ben, zelos şi vesel. 

— Ei, şefule, care o mai fi şi Rubiconul ăla? întrebă Raidy, 
ştergându-şi faţa aspră. 

— Bacul Lee, omule, acolo unde trecem Colorado, dacă- 
om izbuti să-l trecem vreodată! 

— Fiule, nu trecem nici un Rubicon şi nici vreun alt vad 
până ce nu ajungem la el - răspunse Raidy. Cred că echipa 
Ide are noroc. 

— Nu s-a pierdut nici un cal, nici o roată n-a alunecat 
spuse Ben, ridicându-şi capul ca un leu care-şi flutură 
coama. 

— Şi nici n-am întâlnit hoţi de cai sau drumuri într-adevăr 
rele. Numai că mormonii au zis s-aşteptăm până ce-om 
trece peste canion. 

A doua zi urcară încet, ca melcul, părăsind valea şi 
vegetaţia verde şi dând de nisipul care le îngreuna mersul; 
şi trudiră fără pic de răgaz ca să se apropie mai mult, tot 
mai mult, de colţul înalt de stâncă roşiatică în spatele 
căruia se ascundea deşertul. 


110 


În cele din urmă reuşiră să călărească sub acest perete 
colosal, înconjurându-l. Hettie Ide gâfâia de emotie. S-ar fi 
zis că în faţa ei se întindeau jalea şi ruina. Un perete roşu, 
spintecat, şerpuia în jos, rostogolindu-se parcă, până la o 
trecătoare pe unde izbutise să străbată sinistrul râu roşu; 
iar de cealaltă parte, un alt perete, la fel de roşu şi de 
înspăimântător, care îşi înlănţuia fruntea crăpată până sus 
în colții de stâncă, alcătuia latura îndepărtată a marelui 
buzunar în formă de Y al deşertului. Nu vedeai pic de 
verdeață care să liniştească ochiul după strălucirea roşie şi 
galbenă. Era o gură de iad unde apele sclipeau prin 
spintecătura croită în partea de sus a trecătorii. 

Soarele dogorea cumplit. O pulbere roşie se ridica spre 
nori. Spinarea uriaşă a platoului se înălța mereu; din 
sfărâmăturile lui se formaseră nenumărate grohotişuri care 
alunecaseră în jos, acoperind întreaga porţiune dintre 
perete şi fluviu cu miliarde de pietre enorme, mâncate de 
nisipuri şi scobite de vânt în forme groteşti. Toate acestea 
transformau priveliştea într-o adevărată viziune de infern. 

Colo se târau căruțele, cu roţile scârţâind uşor, dincolo 
caii mergeau agale şi călăreţii se ghemuiau în şa; Hettie 
închise ochii ca să nu mai vadă halucinantul pustiu al miilor 
de roci măcinate de vânt, roci strălucitoare, roşii, din ce în 
ce mai roşii pe măsură ce soarele cobora la asfinţit să se 
odihnească. 

Dar, înainte ca lumina după-amiezii să scadă, călătorii 
ocoliră ultimul colţ al peretelui văii şi Hettie deschise ochii 
asupra unei privelişti de basm. O oază bogată, de un verde 
închis, se întindea la picioarele pereţilor înalţi şi abrupți. Pe 
trei laturi, aceşti pereţi închideau o suprafaţă ovală, 
acoperită de vegetaţie, iar de cealaltă parte, fluviul 
morocănos trecea măreț, la fel de grav ca şi priveliştea din 
jur, rostogolindu-se vertiginos în trecătoarea mohorâtă, în 
formă de cutie, a canionului cu un muget asurzitor de ape. 

— Bacul lui Lee - îi anunţă Raidy pe spectatorii muţi de 


111 


uimire. Apele fluviului au scăzut, Mi-era frică să nu fie 
umflat de zăpezile ce se topesc sus în munţi. Uitaţi-vă, 
ăsta-i vechiul şi neobositul bac cu care o să traversăm. Ei 
bine! Cine mai poa' să spună că norocul nu s-a aşezat drept 
în şaua echipei Ide! 


Capitolul IX 


Era spre sfârşitul lunii iulie şi lunga călătorie a caravanei 
luase sfârşit. Familia Ide se afla instalata confortabil pe 
malul unui pârâu ce curgea printr-un şir de plopi, lângă 
micul cătun Sunshine din Arizona. Ben obținuse un permis 
de păşunat pentru caii lui, pe un ranch din apropiere şi în 
timp ce familia se odihnea, el scotocea ranch-urile, din jur 
în căutarea unui nou cămin. 

Hettie nu mai văzuse un om atât de emoţionat şi plin de 
entuziasm faţă de tot cei nou, aşa ca Ben atunci când 
pornea în căutarea unui ranch în uluitoarea şi glorioasa 
Arizonă. Ardoarea care-l stăpânea părea că se răsfrânge 
asupra tuturor. Dar, pe de alta se părea că întâmpină 
greutăţii în găsirea unui loc care să-i convină. 

— Vreau un teren de o mie de acri, sau chiar mai mult, 
de cinci mii, dacă pot să găsesc - spunea el. Lucrul de 
căpetenie e să am apă bună. Apoi vreau iarbă şi lemne şi 
un loc frumos, cu o privelişte frumoasă, unde să construiesc 
casa. 

— l-ascultă sefule, da’ ştii că nu vrei mare lucru! îi ripostă 
cam sarcastic bătrânul Raidy. Toate astea nu se găsesc la 
un loc în ţinutul asta blestemat. 

Hettie împărtăşea entuziasmul lui Ben şi-l încuraja în 
ambiția lui. Amândoi călăriră zile întregi de la Colorado 
până la podişul cel înalt; podişul se întindea spre vest pana 
la lanţul verde-cenuşiu al munţilor, ce păreau un adevărat 
ocean unindu-se şi pierzându-se în zarea purpurie; către 
nord şi est, podişul urca spre un lanţ de munţi cu creste 


112 


roşiatice. 

Hettie, ca şi Ina, îndrăgise relieful acestei Arizone 
neîmblânzite; dar amândouă erau neliniştite de sălbăticia 
locurilor, de rezerva celor câţiva colonişti, a crescătorilor de 
vite, a călăreţilor pe care-i întâlneau, de faptul că acei 
munţii enigmatici şi sumbri, ce păreau atât de aproape, nu 
erau alţii decât Mogollonii, pe care Ben fusese avertizat să-i 
ocolească. Şi nici nu se bizuiau prea tare pe priceperea lui 
de a încheia cea mai bună afacere. Totuşi, vioiciunea firii 
sale, schimbarea ce se produse în el şi îmbunătăţirea vădită 
a sănătăţi doamnei Ide - care nu mai fusese de ani de zile 
atât de activă şi de fericită - le îndemnară, pe Hettie şi pe 
Ina, să nu-l descurajeze pe Ben şi să-l susţină orice s-ar 
întâmpla. La aceste motive se mai adăugau farmecul 
romantic şi atracţia ținutului sălbatec. 

La amiază era foarte cald. Soarele dogorea, arzând 
mâinile şi feţele. Dar era o căldură uscată pe care o puteai 
îndura chiar în toiul ei. Şi-apoi oricât ar fi dogorit soarele, la 
umbră era întodeauna răcoare. Părea să fie o însuşire 
ciudată a Arizonei: la umbră era întodeauna răcoare. 
Soarele strălucea auriu, cerul era albastru, deşertul se 
schimba la fiecare oră, dar veşnic plin de vise, enigmatic, 
palid şi minunat. Noaptea, bolta de catifea întunecată a 
cerului ardea spuzită de stele mari şi albe. 

Orăşelul Sunshine se afla pe linia de cale ferată şi 
trenurile treceau în fiece zi pe lângă tabăra Ide, spre 
bucuria nemărginită a micului Blaine. Hettie considera şi ea 
acest lucru ca o noutate şi niciodată nu pierdea ocazia să le 
urmărească. La patruzeci de mile de Sunshine, pe o 
întindere netedă şi stearpă, se înălţă oraşul Winthrop, unde 
se făcea comerţ cu vite şi unde se expediau mărfuri. Avea o 
stradă principală, pe care tavernele, nespus de numeroase, 
erau aşezate la vedere. Familia Ide se oprise acolo o zi. Ben 
însă preferase să nu-i lase singuri şi, de altfel, nici nu dorea 
să se lăţească zvonul că un californian bogat vrea să 


113 


cumpere un ranch. Totuşi stătuseră îndeajuns în Winthrop 
ca să-şi dea seama că există destule magazine bune, două 
bănci, un gater mare, lucrători disponibili şi un mic număr 
de oameni veniţi din Vest care prosperau temeinic. 

După o lipsă de trei zile, Ben se întoarse cu trenul spre 
sfârşitul după-amiezii şi cobori valvârtej în tabără. 

Hettie, care îl auzise prima, îi strigă în ei: 

— E Ben! Pot să pariez că ne-am rostuit! 

— Să auzim ce spune - răspunse lna, surprinsă şi 
bucuroasă. Hai! 

Alergară în întâmpinarea lui şi-l găsiră înconjurat de 
oamenii-săi, de care se desprinse numai când îl strigă Ina. 
Işi îmbrăţişa soţia, sora şi mama, cu drăgălăşenii de urs, 
însoţite de tot soiul de exclamaţii. 

— Oh, Isuse Cristoase, oh! o ţinea el într-una, trăgându-i 
pe toţi spre masa şi băncile taberei, aflate sub un plop 
scămos. Daţi-mi o înghiţitură de-apă. Sunt mort de sete. 
Trebuie să mă spăl pe mâini şi pe faţă. Şi mi-e o foame de 
lup! 

li dădură tot ce dorise, aşa cum ştiu femeile să servească 
pe cel ce li-i drag, dar şi înghesuindu-l cu întrebări. Curând, 
el se lăsă jos, în iarbă, şi se rezemă de copac. 

— Am cumpărat ranch-ul - spuse el, hotărât şi solemn, 
uitându-se la ele. 

Hettie şi Ina îl priviră într-o tăcere plină de înţelesuri, dar 
mama îi vorbi pe şleau: 

— Hm! Se şi vede! Am spus eu c-o să-l cumperi fără să 
ne laşi şi pe noi, femeile, să vedem locul. 

— O să vă-ndrăgostiţi la nebunie de locul acela - replică 
el. 

— Pe unde se află? întrebă Ina, lăsându-se uşor în 
genunchi în faţa lui. 

— La şaizeci de mile de Winthrop şi la vreo sută de mile 
de aici. 

— Cât pământ are? 


114 


— O mie de acri. De jur împrejur sunt locuri straşnice de 
păşunat. Nu mai sunt alte ranch-uri prin apropiere. Vite: 
zece mii de capete. Patruzeci de mii de dolari! Nu-i o 
afacere? 

— Rămâne de văzut. Cum, ai şi încheiat târgul? 

— Mă faci să râd! răspunse ei, râzând într-adevăr. 

— Nu cumva te-ai grăbit? 

— Da, Trebuia să mă grăbesc 

— Ai văzut toate cele zece mii de vite? Le-ai numărat? 

— Dumnezeule, nu! Ina, da' ce crezi tu că sunt iute ca 
fulgerul? L-am crezut pe cuvânt. Avocatul pe care l-am 
angajat în Winthrop a găsit că actul lor de proprietate este 
în regulă. Aşa că, am cumpărat. 

— Ben, sper că ranch-ul tău nu e într-acolo... spre munţii 
Mogolloni! zise Hettie, rupând tăcerea şi arătând cu degetul 
către deşertul de ceaţă purpurie, spre ciudatele ţinuturi 
înalte. 

— La naiba, Hettie, ba chiar acolo-i! strigă el, plesnindu- 
se cu mâna peste genunchi. E numaidecât sub pădurile 
Mogollonilor. Da-i un ţinut sălbatic, nemaipomenit de 
frumos. N-am putut rezista. 

— Ai uitat ce ţi-a spus prietenul tău, şeriful, despre 
Mogpolloni. 

— Ba nu, Hettie, zău că nu! se grăbi Ben să răspundă. 
Dar ascultă-mă. O să vă povestesc totul... Alaltăieri mă 
întorceam la Winthrop, după o călătorie grea şi plină de 
dezamăgiri: văzusem o jumătate de duzină de ranch-uri. 
Eram descurajat de-a binelea şi voiam să mă întorc aici cât 
mai repede. Deodată, câţiva călăreţi se îndreptară spre 
hotelul în faţa căruia mă găseam. Au descălecat şi şi-au 
legat caii de stănoaga din faţa hotelului. M-am obişnuit cu 
arizonienii ăştia. Sunt oameni înalţi şi subţiri, cu înfăţişare 
aspră. Însă grupul ăsta m-a izbit atât de tare, încât m-am 
uitat de două ori. Mulţi dintre ei aveau câte două pistoale, 
şi cai şi şei de bună calitate. Când au intrat înăuntru să bea 


115 


ceva, l-am întrebat pe un crescător de vite de lângă mine 
cine sunt şi ce învârtesc. „Ei, nu prea se obişnuieşte prin 
părţile astea să vorbeşti despre vecini - mi-a răspuns el. 
Într-un fel, e nesănătos”. Îndată după aceea cineva m-a 
bătut pe umăr. M-am întors şi am văzut că era unul dintre 
călăreţii cu pricina, un tip cam între două vârste, înalt, 
blond şi cu o înfăţişare plăcută. Avea nişte ochi de parcă 
vedeau drept prin tine; dar se arătă prietenos. „lertaţi-mă, 
domnule, zice el. Nu sunteţi dumneavoastră californianul 
care caută un ranch pe-aici?” „Da, domnule. Numele meu 
este Ide şi n-am prea avut noroc până acum”, răspund eu. 
„Mi s-a spus că e şi greu să vă fie ceva pe plac. Dar 
îndrăznesc să vă întreb personal: ce fel de ranch v-ar place 
dumneavoastră să cumpăraţi?” Şi uite aşa, am început să-i 
înşir pe îndelete ce fel de ranch caut. A râs, s-a distrat puţin 
şi, tot răsucindu-şi mustaţa lungă, mi-a spus: „Numele meu 
este Burridge. Am exact ceea ce vă trebuie 
dumneavoastră. Circa zece mii de capete de vită, grupuri 
de viței şi juncani neînsemnaţi cu fierul, cabane şi corral-uri 
de care însă nici nu merită să mai vorbim. Dar apa, iarba, 
lemnul şi păşunea nu-şi au seamăn în Arizona. Mie îmi 
convine sa vând în numerar. De aceea mi se şi spune Cash? 
Burridge. Ce-ar fi dacă aţi lua un avocat şi am merge 
împreună la primărie, să vedeţi titlul meu de proprietate? 
Şi, dacă vă convine, vă conduc să-mi vedeţi ranch-ul”. Ei 
bine - continuă Ben, pe gânduri - domnul Cash Burridge 
nimerise la ţintă, căci mi-a plăcut felul lui deschis de a 
prezenta afacerea şi mi-am dat seama că nu era grăbit să 
vândă. Am stat de vorbă cu un avocat recomandat de 
proprietarul hotelului şi ne-am întâlnit cu Burridge la 
primărie. Titlul de proprietate era bun, aşa că i-am spus lui 
Burridge că mi-ar plăcea să-i văd proprietatea. Am plecat 
imediat într-o gabrioletă pe roţi înalte, trasă de o pereche 
de cai, credeţi-mă, foarte iuți. Vreo treizeci de mile, s-au 


” Cash — numerar, în limba engleză. 


116 


chiar mai mult, drumul a fost bun. Pe urmă am intrat în 
ceea ce el numea „sihla”. Pe scurt, drumul ăsta a fost 
înfiorător. La drept vorbind, e doar o cărare ce urcă şi 
coboară, îngustă şi plină de hârtoape. Burridge spunea că 
mai există un drum mai bun, dar mai lung. Am ajuns la 
ranch înainte de asfinţit. Credeţi-mă, e locul cel mai frumos 
şi mai sălbatic pe care l-am văzut vreodată în viaţa mea. 
Dar cabanele sunt infecte, nişte cocioabe dărăpănate. Am 
dormit afară, sub pini. Azi-dimineaţă m-am sculat înainte de 
răsăritul soarelui şi, dacă m-am îndrăgostit vreodată de 
ceva, apoi să ştiţi că m-am îndrăgostit de locul ăsta aşezat 
pe o creastă înaltă, cu terase drepte, toate acoperite cu 
pini. Chiar de-acolo, din locul unde stăteam, am văzut cerbi, 
lupi, urşi, curcani şi antilope, după care Marvie o să fie 
nebun. Şi oriunde-mi întorceam ochii, vedeam numai vite. 
De pe terasele cu pini semeţi cuprinzi cu privirea cele mai 
frumoase văi cu iarbă, şi salvie, şi cedri şi, mai departe, 
deşertul roşu-auriu, până la o depărtare de peste o sută de 
mile. Chiar acolo l-am întrebat pe Burridge cât cere. Mi-a 
spus cincizeci de mii. La întâmplare, i-am oferit patruzeci. 
S-a gândit şi a primit. Ne-am întors la Winthrop şi am 
încheiat târgul astăzi la amiază. Am avut câteva ceasuri 
libere înainte de plecarea trenului, aşa că am hoinărit prin 
magazine şi taverne. Ultima oară când l-am văzut pe Cash 
Burridge, se afla într-un iad de jucători şi din privirea lui mi- 
am dat seama că era pe cale să se scuture de o parte din 
bani. M-am prezentat negustorilor care ţin prăvăliile ca fiind 
un viitor cumpărător, aşa că le-am câştigat interesul, deşi 
nici unul nu e prea limbut. Pe aici, prin Arizona, oamenii nu 
prea vorbesc mult. Unul mi-a spus că, probabil, Burridge 
are zece mii de capete de vită. Altul mi-a spus că n-ar avea 
chiar atâtea, dar că-i greu de spus câte. Adevărul este că n- 
am reuşit să aflu tot ce-aş fi vrut. M-am dus să-l vizitez pe 
un domn Franklidge, cel mai mare proprietar de vite de prin 
părţile astea şi care este şi preşedintele băncii, dar nu l-am 


117 


găsit. Şi, ca să încheiem, îmi închipui că Burridge a umflat 
numărul vitelor cu vreo mie de capete sau, poate, şi mai 
mult. E o marjă mare pentru orice fel de afacere cu vite şi 
sunt mai mult decât satisfăcut. Mă voi strădui să fie cel mai 
bun ranch din toată Arizona. Plecăm acolo imediat, ne 
instalăm tabăra, şi o să începem şi construirea casei. Nu 
mă îndoiesc c-o să vă îndrăgostiţi cu toţii de locul ăla tot 
atât de repede ca şi mine. 

— Eu m-am şi îndrăgostit, Ben - fu răspunsul Inei. Mi-e 
drag tot ce ţi-e drag şi ţie. Casa ta e casa mea. 

— Ben, sunt şi eu părtaşă cu tine la acest ranch? întrebă 
gravă Hettie. 

— Asta numai tu poţi să hotărăşti, soră dragă - răspunse 
Ben. Dar cred că ar fi mai bine să nu intri în afacerea asta, 
pentru că există şi un risc. 

— Atunci, dacă Ina nu are nimic împotrivă, iau parte la 
risc. 

— Aşa am să fac şi eu. O să împart im riscul şi o să 
muncim să facem din ranch-ul nostru o mare izbândă - 
adăugă Ina, fericită. 


Ben angaja o călăuză din Winthrop care să conduci 
herghelia şi pe călăreţi la ranch. A doua zi, căruțele 
ajunseră la Winthrop, unde Ben urma să se întâlnească cu 
Burridge, după cum se înţeleseseră. Dar acesta nu se ivi. 
Lui Ben i se păru ciudat, deoarece Burridge trebuia să-i 
conducă pe drumul cel bun, şi, împreună, trebuiau să facă 
numărătoarea vitelor; dar asta nu era nici pe departe atât 
de ciudat şi nici pe jumătate atât de grăitor, cum erau 
privirile ce le întâlnea Ben când pomenea întâmplător 
trecătorilor din Winthrop de numele lui Burridge. Apoi Ben 
angaja o altă călăuză, un cioban mexican, care garantă că 
va conduce căruțele greu încărcate până la destinaţie. 


118 


Cele patru atelaje merseră bine, făcând treizeci de mile 
pe drumul deschis al deşertului şi ajungând în sihlă la 
apusul soarelui. 

Hettie era vrăjită de  asfinţitul ce cobora peste 
povârnişurile galbene şi peste munţii fantastici din vest. În 
direcţia aceea se tot pregătise de furtună ziua întreagă. 
Aerul fusese înăbuşitor. Spre sfârşitul după-amiezii, norii se 
strânseseră grămadă deasupra lanțurilor mohorâte ale 
munţilor, astfel că la asfinţit culorile - roşu-auriu şi purpuriu 
- sub lumina vie a soarelui, erau neasemuit de frumoase. 
La căderea nopţii, vagi fulgere scânteiară pe cer şi bubuitul 
slab al tunetelor se rostogoli de-a lungul crenelurilor ce 
mărgineau deşertul. 

În dimineaţa următoare călătorii intrară într-un ţinut 
păduros, accidentat, unde aşa-zisul drum, deşi se afunda 
mereu în râpe fierbinţi şi uscate, totuşi în cea mai bună 
parte urca. Pădurea era alcătuită din cedri, stejari, pinioni şi 
pini, la început rari, apoi din ce în ce mai deşi, mai mari şi 
mai viguroşi, pe măsură ce caravana înainta. Mergeau 
chinuitor de încet. În unele locuri, drumul era primejdios şi 
femeile trebuiră să coboare şi să meargă pe jos. Dinspre 
sud, coborau de-a lungul drumului plin de hârtoape pante 
neregulat înclinate; lespezi de calcar se iveau pe malul 
viroagelor şi ochiuri de apă străluceau în locurile umbrite. 
Fură nevoiţi să străbată porţiuni nisipoase, unde caii trudiră 
din greu. Mai târziu, cedrii şi pinionii făcură loc unui arboret 
mai des de pini. Aici începea pădurea adevărată şi, întind 
de greutăţile călătoriei, Hettie simţea o deplină desfătare. 
Aici văzu ea pentru prima oară cerbi şi curcani sălbatici. La 
vederea vânatului, Marvie reacţiona aşa cum era de 
aşteptat. Şi Ben sări din căruţă cu puşca în mână. Caravana 
fu silită să-şi întrerupă călătoria cât timp cei doi urmăreau 
vânatul. Curând, în pădure răsunară împuşcături. Ben se 
întoarse cu mâinile goale, dar Marvie, radios, se fălea cu un 
curcan straşnic. 


119 


În ziua aceea străbătură numai cincisprezece mile; 
fiecare era istovit şi bucuros de popas. Înainte de a adormi, 
Hettie auzi strigătul unei fiare sălbatice necunoscute, care-i 
îngheţă sângele în vine. Părea un geamăt adânc şi 
îndepărtat, atât de trist şi de straniu, încât se înfioră. A 
doua zi dimineaţă Ben o lămuri că strigătul fusese al unui 
soi de lup de pădure; călăuza îi spusese că hălăduiau mulţi 
pe-acolo. 

Obositoarea călătorie reîncepu într-o regiune păduroasă 
din ce în ce mai sălbatică şi mai încântătoare. Copacii 
zădărniceau orice încercare de a scruta ţinutul de dincolo 
de ei. Aerul devenea mai curat, mai puţin apăsător, şi 
căldura nu te mai făcea să doreşti umbra.. Frunzele 
îngrămădite ca o horbotă verde, trunchiurile pinilor de 
culoare cafeniu-închis, pline de crăpături, petele de soare 
pe iarba albicioasă, florile cu smocuri roşii ca nişte perii 
aspre muiate în vopsea şi potecile aurite de cetina pinului 
răsfirându-se pretutindeni în pădure, toate o încântau 
necontenit pe Hettie. 

Pe la mijlocul după-amiezii călătorii sosiră la o margine 
de pădure rară şi luminoasă. 

— Am ajuns! strigă Ben, sărind jos. California a ajuns în 
Arizona! Ina... mamă... Blaine... Hettie... descălecaţi şi 
intraţi, după cum spun arizonienii. 

— Isuse! Uite curcani! ţipă Marvie, sărind de pe cal şi 
scoțând puşca din teaca şeii. 

— Indianule! strigă Ben după el. 


Hettie şedea sub un pin mult răsfirat pe marginea uneia 
din terasele întinse care coborau spre terenurile largi 
acoperite de salvie şi de cedri. 

Hoinărise prin jur până ce obosise. Un izvor ce 
bolborosea ţâşnind dintr-o stâncă acoperită de muşchi o 
tinu într-o vâlcea doar cât să bea o gură de apă. Trecuse pe 
lângă corral-urile dărăpănate, nefolosite de multă vreme, şi 


120 


pe lângă vechea cabană făcută din buşteni, acum o ruină, 
despre care Ben spusese râzând, înspăimântând-o pe Ina, 
că va fi locuinţa lor. Pârâul ce cobora susurând de pe 
coasta împădurită de deasupra o făcu pe Hettie să se 
oprească şi să-i asculte muzica. Peste pârâu, pe terasa din 
faţă, se afla o cabană veche din buşteni; de fapt, erau două 
cabane, cu câte o cameră fiecare, unite printr-o verandă şi 
având un singur acoperiş lung, povârnit, pătat de muşchi şi 
cu streşini largi, din şindrilă grosolană. Construcţia 
pitorească din lemn îi plăcu mult Hettiei. Fata cercetă cu 
băgare de seamă toate colţişoarele, fiecare fiind plin de 
tâlcuri, aşa cum ştiu să fie încăperile; cercetă vetrele de 
piatră ale căminelor părăsite şi podul înălţat peste jumătate 
din camere. Câte nu se petrecuseră acolo! Ce întuneric, ce 
de mucegai, câtă lemnărie! 

— Asta o să fie casa mea şi a mamei - hotărî ea, înfiorată 
la gândul reconstruirii casei. Reparaţii, ferestre, pardoseli, 
tavane! Oh! Le şi văd de pe acum! N-o să ne facem o casă 
nouă! 

În cele din urmă, Hettie se aşeză pe marginea terasei 
largi, cu spatele rezemat de ultimul pin, şi fascinată, 
rămase cu ochii aţintiţi la priveliştea care-l scosese din 
minţi pe Ben. 

— Nu-i de mirare! şopti Hettie. Chiar dacă n-ar mai fi 
nimic altceva, şi tot ar fi destul. 

Stătea pe marginea sinuoasă a terasei care se întindea în 
dreapta şi în stânga ei, cu petice de pădure ce se lăsau în 
jos, sfârşind cu nişte pini risipiţi ici-colo; aceştia străjuiau 
marginea abruptă a teraselor, ca şi cum cel mai iscusit 
dintre pădurari i-ar fi plantat acolo. 

„Într-adevăr, parcă i-ar fi sădit cineva - îşi zise Hettie. Ce 
pini măreţi!” 

Vântul de vară şuiera deasupra şi în spatele ei, cu un 
foşnet când grav, când ascuţit, şi şuieratul creştea mereu, 
pe măsură ce se îndesea pădurea. 


121 


Dar ceea ce o încânta cel mai mult pe Hettie era 
deşertul; pentru că nu se îndoia că marginea terasei pe 
care stătea era şi marginea deşertului. Cât de domoală, cât 
de minunată, purpurie şi cenuşie totodată, cât de măreaţă 
cobora coasta, leghe după leghe, mereu mai largă, 
vălurindu-se şi alungindu-se până jos de tot, în abisul 
arzător de nisip, rocă şi canion! Salvia şi iarba din primul 
plan dădeau văii vaste frumuseţea ei molatică, farmecu-i 
nesfârşit, aspectul acela ceţos şi strălucitor, de parc-ar fi 
fost muiată în rouă. Cedrii singuratici şi verzi, stâncile înalte 
şi solitare — unele cenuşii, altele roşii — apăreau ca nişte 
turme de fiare mari, sălbatice. Valea semăna cu o poartă 
către bezna necunoscută din străfunduri ce se prelingea, de 
o parte şi de alta, până la poalele munţilor. Şi chiar munţii 
semănau cu turme de cămile uriaşe ce se duc devale la 
adăpat. Erau rotunzi, moi ca norii, cenuşii, roşiatici sau 
verzi-deschis; nici un copac şi nici o stâncă nu tulburau 
fermecătoarea curbă a înălțimilor. De la demnitatea unor 
munţi nu prea semeţi, aceste culmi descreşteau până ce 
ajungeau simple dâmburi şi, în cele din urmă, se pierdeau 
în deşert. 

De fiece dată când Hettie, absorbită, îşi muta privirea de 
la un punct îndepărtat la altul al văii, contururile, culorile, 
distanţele, cedrii singuratici, firele negre, şerpuitoare ale 
viroagelor - toate i se păreau că se schimbă, că se 
amplifică, şi-i sporeau tulburarea, şi-i porunceau să-şi 
aţintească privirea către zarea sublimă, acel amestec eteric 
de nuanţe şi forme, către misterul ameţitor al deşertului, al 
acelei magnifice zone aride care dădea numele întregului 
ţinut. 

— Nu pot decât să privesc şi să învăţ să iubesc până la 
adoraţie - şoptea Hettie, încântată. Asta-mi deschide ochii. 
Cât de puţine am văzut şi am cunoscut!... Oh, sălbatică şi 
singuratică ţară Arizona! Dacă-l adăposteşti şi pe el, atunci 
rugăciunea mea a fost auzită şi împlinită. 


122 


Molipsită de starea sufletească a lui Ben, familia Ide se 
apucă aprig de lucru pentru a smulge sălbăticiei un cămin 
frumos. Două echipe de lucrători mexicani, împrumutaţi de 
la calea ferată şi conduşi de oameni pricepuţi, fură puse să 
croiască şi să amenajeze un drum în pantă, tăind copacii şi 
transportând lemnele. Din două în două zile, căruţaşi din 
Winthrop veneau şi aduceau cherestea, şindrilă, ferestre şi 
uşi, cărămizi şi ciment, fitingărie şi ţevi de plumb, materiale 
ce erau adăpostite sub un şopron provizoriu. Dulgherii se 
apucară să ridice casa iui Ben, care trebuia să fie construită 
din buşteni, lungă, fără etaj, cu verande largi şi acoperiş 
tuguiat. Urmau să fie construite grajduri, corral-uri, un 
rezervor în care să fie captată apa rece de izvor, de unde să 
fie apoi trasă în casă şi la corral-uri. Urmau să fie ridicate 
pătule de porumb, magazii, precum şi multe alte lucruri 
practice pe care Ben le considera necesare. 

Zilele acelea au fost zile pline. Lucrările trezeau acelaşi 
interes pe care l-ar fi produs venirea unui circ. Veneau mulţi 
vizitatori, cei mai mulţi ciobani şi cowboy din munţii de 
primprejur. Din când în când se abăteau călăreţi pe cai cu 
mers vioi, urmăreau lucrările de la distanţă, se uitau lung la 
caii arătoşi ai lui Ben, mai ales la California Red şi plecau 
fără să arate nici cel mai mic semn de prietenie. Când 
vedea astfel de oameni, bătrânul Raidy clătina bănuitor din 
cap. S-ar fi zis că aceştia nu-l interesau pe Ben Ide. Hettie 
îşi închipuia că numai ea ştie ce anume se petrece în 
mintea fratelui său. Nu îndrăznea să spună, dar în gândurile 
ei cele mai tainice îi era drag acel „ceva”. Credea că Ben 
alesese înadins locul ăsta sălbatic, într-o regiune de păşuni 
neumblate, ca să-şi facă un ranch despre care să se ducă 
vestea şi care să devină un fel de magnet pentru cowboy, 
rancher-i, crescători de vite de tot felul, pentru ciobani, hoţi 
de vite, pistolari, oameni ce trăiau în afara legii, în mijlocul 
cărora ar fi putut descoperi pe cineva care, într-o bună zi, 


123 


să-l ajute să-şi găsească prietenul pierdut, pe Nevada. 
Hettie era convinsă de asta şi faptul o înfiora până în 
străfundul sufletului. Câte lucruri curajoase şi măreţe poate 
săvârşi un om care-şi caută prietenul! 

De aceea, Hettie îşi zise că interesul deosebit pe care-l 
arăta Ben faţă de toţi vizitatorii nu izvora numai din dorinţa 
de a fi un bun vecin. Totuşi, în ciuda zvonurilor care se 
răspândiră de îndată privitor la sufletul lui larg şi prietenos, 
la faptul că venirea lui însemna mult pentru această parte a 
Arizonei, rancher-ii care locuiau de-a lungul celor trei sute 
de mile ale Podişului Mogollonilor nu se prea grăbeau să-l 
viziteze. 

Nici Cash Burridge nu venea să numere vitele pe care le 
vânduse, ceea ce îi îngrijora din cale afară pe Raidy şi pe 
ceilalţi oameni care-l însoţiseră pe Ben din California. Ei 
începură să facă aluzii sumbre când şedeau în jurul focului 
de tabără, fără să se prea sinchisească cine-i aude. Ben 
privea lucrurile cu seriozitate, dar totuşi râdea. Era limpede 
că lucra şi aştepta fără să-şi facă griji. 

Într-o zi fierbinte, la amiază, în timpul odihnei de prânz, 
când Ben şi ai lui luau masa la umbra pinilor, apăru pe 
drum un călăreț. El se apropie la pas, uitându-se la toate cu 
mare interes. În cele din urmă cobori coasta şi, când ajunse 
în tabără, descălecă şi salută cu o voce de tunet. 

— Eu sunt Tom Day şi vreau să-l cunosc pe domnul Ide! 

Raidy îl conduse la Ben, care se ridică curios, dar cu un 
zâmbet pe chipul ars de soare. 

— Bună, dom'le - spuse oaspetele, întinzând o mână 
uriaşă. Dumneata eşti domnul Ide? 

— Da şi sunt bucuros să te cunosc, domnule Day - 
răspunse Ben, care auzise de el. 

— Eu îs vecinul dumitale cel mai apropiat - vorbi Day, 
Ranch-ul meu e la vreo zece mile de-aici. Am venit cam cu 
întârziere. Nu prea suntem noi grăbiţi aici, în Arizona. 

— Mai bine mai târziu decât niciodată - răspunse Ben cu 


124 


surâsul lui sincer. Faceţi cunoştinţă cu familia mea... 
Aceasta e soţia mea, Ina... şi aceasta, mama mea... Hettie, 
sora mea şi ăsta-i feciorul meu, Blaine, a cărui soartă-i să 
ajungă fermier în Arizona. 

— Ei bine, sunt bucuros să vă cunosc pe toţi - vorbi 
tărăgănat oaspetele, cu un accent din Texas atât de vădit, 
încât Hettiei îi sări inima din loc. Îi salută pe toţi, curtenitor 
şi glumeţ, ceea ce i se potrivea de minune, în ciuda 
costumului de călărie murdar şi neîngrijit. Îl alintă îndelung 
pe Blaine, pe care, fără îndoială că-l şi cucerise. 

Şi Hettiei oaspetele îi inspiră încredere de la prima 
vedere. Acest fermier uriaş era fără îndoială din Texas. 
Avea o claie de păr blond, uşor încărunţit: faţa largă era 
încreţită ca un pergament cafeniu şi pe ea se vedeau 
întipărite dârzenia, truda şi lupta unei vieţi straşnice. Avea 
o privire inteligentă, pătrunzătoare, prietenoasă, care 
aparţinea unor ochi de culoare albastru-deschis, aşezaţi sub 
sprâncene stufoase. 

— Mi-ar place să-mi arătaţi locurile de prin împrejurimi - 
îi spuse Day lui Ben, întinzând mâna spre case. 

— Bucuros şi tare aş vrea să aud părerea dumitale 
asupra unora dintre ideile mele noi - zise Ben. Se întoarse 
apoi spre Hettie: Dragă soră, ai tu grijă ca Hank să ne 
pregătească ceva de mâncare şi de băut. 

Se îndepărtară discutând cu aprindere şi nu se întoarseră 
decât după o oră. Intre timp, Hettie puse masa sub o pânză 
de cort, apoi se îndreptă spre căruţa ei, care se afla In 
apropiere. , 

— lde, s-a dus vestea In tot ţinutul că ai o soră chipeşă - 
spuse Day. Poţi să fii sigur că-i o fată atrăgătoare. 

— Hettie? Mulţumesc, Da, e într-adevăr mai mult decât 
drăguță - răspunse Ben, vădit încântat. 

— În Arizona-s puţine fete. Măritată? 

— Nu... păi are numai douăzeci de ani! 

— E logodită cu vreun băietan fericit? 


125 


— Nu, sunt sigur că nu. 

— Bine, atunci toţi cowboy-i ăştia cu picioare lungi or să 
roiască în jurul ei şi toţi or să stea cu ochii zgâiţi la dânsa. 

— lar dacă n-or s-o facă, atunci înseamnă că nu seamănă 
cu călăreţii mei din California - râse Ben. 

— Dacă cumva călăreţii dumitale sunt tot atât de buni 
curtezani pe cât sunt de palavragii, atunci băieţii noştri din 
Arizona nu prea au mulţi sorţi de izbândă. 

— Mi-e teamă că oamenii mei vorbesc cam mult - 
observă Ben, serios. Sunt cam lăudăroşi şi nu cred ca 
lăudăroşenia să te ducă departe în Arizona. 

— Ba da, însă numai dacă lauda în vorbe o dovedeşti cu 
fapta - zise Day, tărăgănat. Ide, trebuie să recunosc că-mi 
placi. În Arizona nu prea se dau sfaturi, dar cineva tot 
trebuie să-ţi vândă câteva ponturi. Când m-am pornit 
încoace, nici nu mi-a trecut prin cap să fac eu asta. Eram 
doar tare curios şi m-aşteptam să găsesc alt fel de oameni. 

— Domnule Day, socotesc cuvintele dumitale ca o laudă 
şi ca o propunere de prietenie - zise Ben din toată inima. La 
Winthrop mi s-a spus să încerc să mă împrietenesc cu 
dumneata. Numai Dumnezeu ştie câtă nevoie am de un 
prieten. 

— Ei bine, bate laba colea! spuse Day. Acum, când te 
cunosc, sunt sigur că nu eşti nătărâul despre care se 
vorbeşte în ţinut. 

— Poate că sunt nătărău, Day - răspunse Ben, aspru, dar 
cel puţin ştiu ce am de făcut în viitor. 

— Atunci, fără îndoială că ştii că ai cam fost tras pe 
sfoară în afacerea asta! 

— Fireşte că ştiu. M-am aşteptat la asta, aşa că nu mă 
consider păcălit. 

— Foarte bine. Mă bucur că vorbeşti astfel. Da’ ia spune, 
vrei să te-apuci de crescut vite pe scară mare? 

— Da, cornute şi cai. 

— Înî. Nici vorbă că ai nişte cai de soi. Mai ales ăla roib! 


126 


Straşnic! Trebuie să-l păzeşti ca pe ochii din cap, că ţi-l 
fură... Şi familia o să stea aici tot timpul anului? 

— Nu, peste iarnă o duc sau o trimit înapoi în California. 

— Asta-i bine - zise Day. Unele ierni sunt grele. Nu-i prea 
frig, dar cade zăpadă cu nemiluita şi oamenii sunt zăvorâţi 
în case. 

Dar iarna nu vine până pe la sfârşitul lui decembrie. Am 
petrecut Crăciunul aici şi era o vreme pe cinste! 

— Astea-s veşti bune, Day şi îmi dai curaj să te întreb 
câte ceva. Nu poţi să-mi numeşti câţiva cowboy din Arizona 
foarte buni? O să-l păstrez pe Raidy şi poate că unul dintre 
călăreţii mei, celorlalţi le dau drumul acasă. 

— Tocmai asta voiam să te sfătuiesc şi eu. N-o să-ţi fie 
greu să angajezi cei mai buni oameni de prin împrejurimi, 
fiindcă poţi să plăteşti lefuri mai bune. Pe aici se plăteşte 
patruzeci de dolari şi câteodată nici atâta. 

— Dar cum am să ştiu care-i cinstit, fără să mai vorbim şi 
despre alte calităţi? 

— Băiete, îmi pui o întrebare la care nici Franklidge, care- 
i cel mai mare fermier din ţinutul ăsta, nu ţi-ar putea 
răspunde. Imi pare rău că trebuie s-o mărturisesc, dar 
adevărul adevărat e că nimeni nu ştie cine-i hoţ de vite şi 
cine nu. 

— Doamne Dumnezeule! Day, glumeşti! strigă Ben, 
surprins. 

— Ba de loc. Ştiu despre mine că sunt un crescător de 
vite cinstit, dar mai ştiu că în viaţa mea am însemnat cu 
dangaua viței care nu-mi aparţineau şi despre care ştiam 
că nu-s ai meit. Cândva, fiecare fermier a făcut asta şi sunt 


10 în vremea şi în regiunile în care se petrece acţiunea romanului, 
crescătorii de vite lăsau libere pe păşuni cirezile de cornute. Ei le 
strângeau doar la mari intervale, mai ales toamna sau primăvara, 
recunoscându-le după semnul cu care erau marcate. Tot atunci ei 
marcau şi viţeii din cireadă. Unul din procedeele necinstite utilizate era 
acela de a aplica, cu fierul înroşit, semnul tău pe viţeii ce nu erau ai 
vacilor tale şi care nu fuseseră încă dăngăluiţi de adevăratul lor 


127 


puţini cei care n-o fac şi astăzi, în ţinutul ăsta de pădure. Eu 
n-o mai fac. Poţi să crezi ce-ţi spun, Ide, ţi-o jur! Sunt aici 
fermieri care mă bănuiesc pe mine, după cum şi eu îi 
bănuiesc pe dânşii. Din cauza asta, furtul de vite e o 
afacere grasă de-a lungul celor trei sute de mile ale lanţului 
Mogollonilor. Regiunea hrăneşte sute de mii de vite. Se zice 
că numai Franklidge singur are o sută de mii de capete şi 
asta-i o mare ispită pentru hoţii de vite. Există aici, de mai 
mulţi ani, banda „Hash Knife”. Mai este şi banda „Pine 
Tree”, care e mai nouă şi mai afurisită. Şi nici un fermier 
cinstit nu-ţi poate spune cine-i şeful bandei, deşi, naiba să-l 
ia, fără îndoială că-i unul dintre noii fermieri. Şi pe urmă 
vine puzderia de hoţi mai mărunți, până la cowboy-ul care 
n-apucă să şi încropească turma lui proprie... lată ţinutul în 
care ai venit să-ţi întemeiezi un ranch, Ide. 

— La naiba, sunt un ghinionist! exclamă Ben. 

— Da, cam aşa ceva. Aş fi vrut să te întâlnesc înainte de 
a fi băgat atâţia bani aici. Câte capete de vite ţi-a vândut 
Burridge? 

— Zece mii de capete. L-am crezut pe cuvânt. Dar, 
totodată, mi-am spus că, dacă o să mă tragă pe sfoară cu 
vreo mie de capete, n-o să-mi fac sânge rău. 

— Te-ai gândit bine, dar nu destul de bine - spuse Day, 
morocănos. Niciodată nu trebuie să crezi un om pe cuvânt 
când este vorba de numărătoarea vitelor. Trebuie neapărat 
să le vezi dangaua. Burridge avea o jumătate de duzină de 
dangale, dar vite n-a avut niciodată zece mii, nici opt mii, 
nici măcar... Nimeni n-o să-ţi poată spune vreodată exact 
câte a avut. Vindea tot timpul. 

— Burridge n-a venit să facă numărătoarea cu mine. Ce 
crezi despre asta? Îmi făgăduise că o s-o facă de îndată. 

— Mai bine să nu spun ce gândesc; dar dacă Burridge ar 
apărea aici ca să facă numărătoarea, aşa cum ştiu eu, m-ar 


proprietar. 


128 


lăsa paf. 

— N-o să vină - zise Ben, hotărât. N-am nici o îndoială că 
Burridge m-a tras pe sfoară. 

— Bine, bine, dar să nu mai povesteşti nimănui pe-aici - 
îl avertiză Day. Ai grijă ce vorbeşti, Ben. Şi fă-i şi pe 
oamenii dumitale să-şi ţină gura. O să-ţi dau doi dintre 
cowboy-i mei şi o să-ţi mai fac rost de încă unul. După câte 
ştiu, sunt oameni pricepuţi, buni călăreţi şi ţintaşi. 

— Asta-i frumos din partea dumitale, Day - răspunse Ben 
cu recunoştinţă. Îţi preţuiesc gestul. Poate o să-ţi fac şi eu 
cândva un serviciu, doar suntem vecini. 

— Mă mir numai de un singur lucru, deşi n-are nici un 
rost să mă tot minunez atâta. 

— Despre ce-i vorba? întrebă Ben. 

— Fireşte că Burridge nu ţi-a spus că am un zălog în 
valoare de patru mii de dolari pe vitele lui. 

— Nu, nu mi-a spus - răspunse Ben, scurt. 

— Da, am. Îndată ce-a venit aici... ia să vedem... cam cu 
vreo patru ani în urmă, i-am împrumutat suma asta. Un 
timp mi-a plătit dobânzi, apoi nu mi-a mai dat nimic şi 
tocmai mă ţineam scai de el când ţi-a vândut totul. 

— Asta-i o veste proastă, Day - spuse Ben, sumbru. 

— Da, cred şi eu; dar nu trebuie să te necăjeşti câtă 
vreme e vorba de mine. Dar mai e ceva şi mai rău. Familia 
Hatt are şi ea un zălog pe vitele lui Burridge. 

— Nu zău, se îngroaşă gluma! Cine mai sunt şi alde Hatt? 

— Tatăl şi trei băieţi. E şi-o fată, destul de drăguță, 
singura cinstită din familia asta de bandiți. 

— Şi ăştia unde locuiesc? 

— Sunt pădureni, oameni care trăiesc tocmai în fundul 
sihlei. Fapt e că toţi hoţii de vite şi cei care trăiesc în afara 
legii se  aciuiesc prin hăţişurile care acoperă toate 
canioanele colţuroase ce coboară din Mogolloni. Sunt cele 
mai colţuroase din toată Arizona. Pe vremuri acolo erau 
bârlogurile apaşilor. 


129 


— Va să zică Burridge m-a încolţit cu datoriile lui! Să-l ia 
dracu!... Ce spune legea în cazurile astea? 

— Ştiu bine cum stă treaba, că am fost de mai multe ori 
la tribunal cu necazuri de-astea. Cumpărătorul trebuie să 
achite datoria. Vezi, de fapt proprietatea lui Burridge era 
grevată de datorii şi el n-o putea vinde decât cu ele 
împreună. 

— Acum îmi dau seama! Ar fi trebuit să am răbdare şi să 
mă informez. Mi-a făcut-o! 

— Bineînţeles. Mi-a făcut-o el şi mie, deşi sunt veteran. 

— Ce naiba să fac, Day? Nu-i vorba de datoriile pentru 
care s-a pus zălog. Trebuie să le plătesc imediat ce sunt 
dovedite. Dar afacerea asta se arată tot mai încurcată pe zi 
ce trece. Câte capete de vită am de fapt? Unde sunt? Ce 
trebuie să fac ca să păstrez cel puţin ceea ce am? 

— Băiete, numai Dumnezeu poate să-ţi răspundă la 
întrebările astea - zise fermierul, hohotind cu râsul lui de 
tunet. Dar lucrurile nu stau chiar atât de rău ca să ne- 
apucăm de beţie. O să vin cu băieţii pe care ţi-i dau, o să 
vin, să zicem, de azi într-o săptămână. Intre timp o să mă 
mai gândesc. Cred că până atunci o să-ţi vină în ospeţie şi 
Elam Hatt. Am auzit că soseşte, aşa că ai grijă. O să-i 
chemăm şi pe oamenii pe care-i ai şi o să ne sfătuim 
împreună. 

— Îţi mulţumesc mult de tot, Day - răspunse Ben, foarte 
recunoscător. Am avut noroc că ai venit. 

— Poate că şi eu am avut noroc - zise Day. Şi încă un sfat 
înainte de a pleca, că mă grăbesc spre casă: or să mai vină 
şi alţi fermieri în ospeţie, iar unii or să-ţi propună afaceri. 
Nu te grăbi. Nu-i supăra, dar nici nu te băga în vreo afacere 
fără să te sfătuieşti cu mine. 

— La naiba! Nici nu-i nevoie să mă previi - răspunse Ben. 
Şi-aşa sunt destul de speriat. Nevastă-mea şi soră-mea or 
să înnebunească când or să afle cum m-a tras pe sfoară 
Burridge! 


130 


— Sfatul meu e să nu povesteşti nimic femeilor. Nu te 
doare ce nu ştii. 

— Trebuie să-ţi spun că soră-mea Hettie e părtaşă cu 
mine la toată proprietatea. Voia să aibe jumătate, dar i-am 
dat numai o treime. Slavă domnului! 

— Fata aia cu ochii mari?! Desigur că are o grămadă de 
bani! 

— Hettie e bogată, da. Şi e şi deşteaptă. Bine ar fi fost 
dac-aş fi ascultat-o! 

— Hm, hm! Fata asta... frumoasă şi bogată! 
Dumnezeule! Nu încape îndoială că vreun cowboy o să-l 
apuce pe Dumnezeu de un picior. Eh, de-aş fi fost şi eu 
tânăr! Dar aşa cum stau lucrurile, o să trebuiască să-i caut 
omul cel mai bun de pe aici. 

— Acum îţi dau eu dumitale un sfat - râse Ben. Nu 
încerca să faci una ca asta cu Hettie, dacă vrei să-i fii pe 
plac. 

— Mulţumesc pentru sfat, Ide... Ei, parcă ziceam că 
trebuie să plec şi uite că sunt tot aici. 

— Mai e ceva... eu... aproape că uitam - spuse Ben, 
şovăind şi schimbând tonul. Dumneata trebuie să cunoşti 
toată lumea în Arizona. 

— Dar, ide, nicidecum, băiete! Arizona e aproape tot atât 
de mare cât Statelor Unite ale Americii. Dar cunosc destui... 

— Ai auzit vreodată de... hm... un om care... care e 
cunoscut sub numele de Nevada? 

Vocea lui Ben se înfioră o clipă şi acest fior îl resimţi şi 
Hettie, care asculta din culcuşul ei. 

— Nevada? întrebă Day, gânditor. 

— Da. Nevada. E o poreclă. N-am ştiut niciodată cum îl... 
celălalt nume al omului. 

— Hm! Ţi-a făcut vreun rău? 

— Nu, de loc. Ba... dimpotrivă. 

— Îmi pare rău. Nevada? Nu. N-am mai auzit un astfel de 
nume la un om. Memorez bine numele oamenilor. Am 


131 


cunoscut o sumedenie în viaţa mea cu numele de Arizona, 
sau Texas Jack, sau Colorado, sau altfel, altcumva, dar nici 
un Nevada. 


132 


CAPITOLUL X. 


La vreo 18 sau 20 de mile de ranch-ul lui Tom Day, La 
sud de calea ferată spre Mogolloni, judecătorul Franklidge 
deţinea cel mai înaintat avanpost al întinselor sale păşuni 
pentru creşterea vitelor. Această proprietate, numită 
Chevelon Ranch, intrase în stăpânirea lui Franklidge, aşa 
cum mai intraseră şi altele; prin falimentul unui proprietar 
de homestead!!. În trecut, Franklidge împrumutase adesea 
bani sau dăduse vite cu împrumut oricărui colonist sărac 
din acea parte a Arizonei. Bunătatea şi generozitatea lui îi 
creaseră ani de zile o adevărată faimă. Şi, deşi nu fusese 
niciodată văzut încheind vreun târg necinstit sau executând 
silit vreun datornic, averea lui creştea datorită celor mai 
multe dintre afacerile făcute. Dar Chevelon Ranch era 
totuşi o afacere proastă în ceea ce priveşte creşterea 
vitelor. 

Cei o sută şaizeci de acri pe care îi avea ranch-ul se 
întindeau ca o fâşie de-a lungul marginei Chevelon Canyon- 
ului, una dintre cheile cele mai adânci şi mai sălbatice care 
adăposteau o parte din desişurile Mogollonilor. Aici pădurea 
de pinioni era mai deasă ca oriunde; ceva mai sus şi mai 
spre sud ea se topea într-o centură de pini. Apă se găsea 
din belşug, dar numai jos, în fundul canionului şi trebuia 
trasă sus cu pompa. Când pompa nu funcţiona, apa trebuia 
cărată. 

Cabanele şi corral-urile construite din buşteni purtau 
semnele lăsate de trecerea anilor, de furtuni şi de arşiţă. 
Cabana principală se afla aşezată pe marginea canionului şi 
veranda ei largă se întindea până la peretele cenuşiu al 
stâncii. În această după-amiază de la mijlocul lui august, 
veranda îţi oferea un loc umbrit şi răcoros unde puteai să te 


1 Homestead - Întindere de 16 acri, atribuită prin lege unui colonist 
american. (n.t.). 


133 


întinzi şi să te odihneşti. Datorită cedrilor şi stejarilor 
adâncul canion era de un verde intens; din străfunduri se 
înălța, ca o adiere de vis, susurul şoptit al pârâului, plin de 
o mireasmă puternică, dulce şi uscată, iar aerul de vară 
îmbia la somn. 

Judecătorul Franklidge de-abia sosise într-una din rarele 
lui vizite la această margine a vastelor sale terenuri 
destinate creşterii vitelor. Călătoria lungă de la Winthrop, 
pe o zi foarte călduroasă şi pe un drum colbuit, îl obosise, 
aşa că se lăsă într-un confortabil jilt de pe verandă, scoțând 
un oftat adânc de mulţumire. 

— Jack - se adresă el cowboy-ului care îi servise drept 
vizitiu - o să mă întâlnesc aici cu Day. Du caii la adăpost, că 
rămânem şi peste noapte. După aceea, vezi dac-a venit 
Day; caută-l şi întoarce-te împreună cu el. 

— Da, domnule. Dar ce facem cu Stewart? 

— Stewart? Spune-i că-i trimit eu vorbă când am nevoie 
de dânsul - răspunse judecătorul, cam grăbit. 

— Prea bine, domnule - zise Jack şi, îndemnând caii cu 
hăţurile, îi duse la grajd. 

— La naiba! Uitasem de vătaful ăsta - murmură 
judecătorul Franklidge. Oricum, blestemată fie afacerea 
asta cu vite... Mi-ar plăcea să uit de ea şi să mă bucur de 
tihna acestui colţişor. 

Chevelon Ranch era locul preferat al lui Franklidge, 
datorită singurătăţii şi frumuseţii lui sălbatice, datorită 
puzderiei de cerbi şi de curcani care mişunau prin păduri. În 
fiecare toamnă venea aici câteva zile la vânătoare. 

„O să-l invit pe tânărul Ide să vâneze cu mine în 
octombrie - îşi spuse el. Straşnic om! Păcat că s-a ars la 
afacerea ranch-ului. Asta nu pune Arizona într-o lumină 
prea bună. Şi ce drăguță e soră-sa! Dac-aş fi mai tânăr...” 

Judecătorul începu să viseze cu ochii deschişi şi-i plăcu 
atât de mult, că începu să ofteze uşor. După un timp, un 
zăngănit de pinteni şi un zgomot de paşi îi întrerupse 


134 


visarea; când ridică ochii, îi văzu apropiindu-se pe Tom Day 
şi pe cowboy. Day îşi ţinea mâna pe umărul tânărului şi-i 
vorbea cu aprindere, ceea ce-i reaminti judecătorului 
prietenia vie pe care Day o arătase dintotdeauna cowboy- 
ului, pe care ţinutul de frontieră îl cunoştea sub numele de 
Texas Jack. Ce plăcut e să priveşti doi oameni pentru care 
poţi pune mâna în foc. 

— Bună, judecătorule! Sunt bucuros să te văd - spuse 
Day, urcând greoi pe verandă, cu faţa strălucitoare, numai 
zâmbet şi cu mâna întinsă. 

— Ce mai faci, Tom? Trage barca încoace. Avem o 
grămadă de lucruri să ne spunem. 

— Ei bine, era şi timpul - răspunse Day, lăsându-şi trupul 
masiv pe un scaun, cu spatele sprijinit de balustrada 
verandei. Apoi Işi aruncă sombrero-ul pe podea. 

Judecătorul râse şi după aceea privi cu atenţie pe 
cowboy-ul care aştepta pe trepte. 

— Jack, ai ceva pe suflet. 

— Da, dar pot să mai aştept. Nu-i nici o grabă, domnule - 
răspunse iute cowboy-ul. 

— Ei bine, judecătorule, dacă vrei să-mi asculţi sfatul nu-l 
lăsa să aştepte prea mult - interveni Day. 

— Hai, vino sus şi stai cu noi, Jack - zise Franklidge. 
Cowboy-ul făcu aşa cum i Se poruncise, dar fără să scoată 
un cuvânt. Se aşeză aproape de balustrada verandei şi se 
aplecă peste ea, uitându-se în jos, spre canionul înverzit. 
Ochii judecătorului  cântăriră înfăţişarea  sprintenă şi 
mlădioasă a tânărului, costumul uzat de atâta folosinţă, 
faţa slabă şi bărboasă, pe jumătate ascunsă sub un 
sombrero mare. 

— Stewart a fost aseară în oraş, era beat - spuse 
Franklidge, ca din întâmplare. Astăzi e aici? 

— Da, domnule şi acum arată cum se cuvine - răspunse 
cowboy-ul. 

— Judecătorule, vătaful dumitale o fi arătând cum se 


135 


cuvine, după cum zice Texas Jack, dar eu am îndoielile mele 
- interveni Day. N-am altceva împotriva lui, decât că-i place 
să bea şi asta mă face să n-am încredere în el. Poate că 
greşesc, dar, de bună seamă, trăim nişte vremuri când nu 
prea poţi avea încredere în cineva. 

— Domnule Franklidge, l-am urmărit pe Stewart şi l-am 
văzut sub un stejar, adâncit într-o discuţie liniştită cu Dillon 
- spuse Texas Jack. 

— Dillon? Cine-i ăsta? Numele mi-e cunoscut. 

— Dillon e vătaful tânărului Ben Ide - răspunse Day cu 
înţeles. În ultimii doi ani Dillon a avut slujbe prin tot ţinutul. 
E un bun cunoscător de vite şi un individ arătos. Place 
tuturor şi-mi place şi mie. 

— Ceea ce-i de ajuns ca recomandaţie pentru Ide sau 
chiar pentru mine, aşa vechi şi amărât crescător de vite 
cum sunt... Ei, Tom, te-ai gândit la ce ţi-am propus acum 
câtva timp? 

— Da,  judecătorule, m-am gândit şi primesc cu 
mulţumiri, fiindcă pentru mine afacerea-i bună - răspunse 
Day din toată inima. 

— În chestia asta nu ne prea înţelegem. Dumneata ţii 
seama numai de cât face ranch-ul dumitale în comparaţie 
cu ăsta, în timp ce eu contez şi pe prietenia şi pe ajutorul 
dumitale... Atunci, am încheiat târgul? 

— Bate palma, judecătorule! exclamă Day, întinzând laba 
lui uriaşă. 

— Atunci, suntem tovarăşi - zise Franklidge, strângând 
mâna oaspetelui său. Punem laolaltă ranch-urile cu vite cu 
tot. Pregătesc hârtiile de cum mă întorc la oraş... Şi-acum, 
dă-i drumul cu ce ai pe suflet. 

— Ei bine, şefule, aici situaţia e din ce în ce mai 
păcătoasă - Incepu Day, serios. 

— Ce înţelegi prin „aici”? întrebă Franklidge. 

— Tot ţinutul care se întinde în lungul sihlei sălbatice a 
Mogollonilor. Să zicem, cincizeci de mile în linie dreaptă. 


136 


— Da? 

— Intră destul de multe ranch-uri în zona asta, dacă le 
socoteşti pe toate; şi să tot fie vreo două sute de mii de 
capete de vită. Dar ranch-ul lui Ben Ide, ranch-ul dumitale 
de-aici şi ranch-ul meu au avut cel mai mult de suferit de 
pe urma furturilor de vite din luna trecută. 

— Totdeauna am avut de furcă cu hoţii de vite şi-aşa o să 
fie mereu. Care-i deosebirea între ce a fost anul trecut sau 
acu' cinci ani şi ce-i acum? 

— Da’ bine, judecătorule, pentru un mare crescător de 
vite cunoşti cam prost cum stau lucrurile! 

— Tom, ştii prea bine că cea mai mare parte a 
proprietăţilor mele se află de-a lungul căii ferate şi la nord, 
în câmpie. Nu ştiu mai nimic despre ce se petrece în 
capătul ăsta îndepărtat dinspre sihlă, unde-i greu de ajuns. 
De aceea am vrut să-mi fii tovarăş. 

— Deosebirea de care întrebi şi pe care aş calcula-o aşa, 
pe loc, se ridică la vreo zece mii de capete de vită pentru 
dumneata, pentru mine şi pentru Ben lde. 

Cizmele judecătorului căzură bufnind de pe balustrada 
verandei pe care îşi sprijinise picioarele. 

— Ce tot spui? întrebă el, neîncrezător. 

— Şefule, am spus zece mii şi poate că am spus puţin. 
Cea mai mare parte a vitelor furate sunt de la Ide. Dar şi 
noi am pierdut destul de multe şi o să pierdem şi mai 
multe, sau aproape totul, dacă nu facem ceva. Vezi, Ide s-a 
dovedit un fraier uşor de dus. A cumpărat ranch-ul lui 
Burridge, care avea niscaiva vite, dar nimeni nu ştie câte. 
Călăreţii din echipa lui Ide sunt nişte ageamii şi nişte 
nepricepuţi pentru viaţa din Arizona. l-am dat doi dintre 
călăreţii mei cei mai buni. Unul dintre ei, Sam Tuli, a fost 
găsit mort în pădure. Împuşcat! N-am aflat nimic despre 
cum s-au petrecut lucrurile. Celălalt cowboy, Rang Jones, s- 
a certat cu Dillon şi a plecat. lar venirea lui Dillon n-a 
schimbat lucrurile în bine. Cred însă că nimeni n-ar putea s- 


137 


o facă pentru moment. 

— Aşadar, l-au lovit tare pe tânărul Ide - bombăni 
Franklidge, indignat. Ce-i ciudat e că nu mi s-a plâns deloc 
şi doar l-am văzut destul de des în ultima vreme. 

— Ide nu-i omul să se plângă, judecătorule - răspunse 
Day cu căldură. Nu s-a schimbat de loc de cum era când a 
venit. Şi sora lui... ascultă, e o fată pe cinste! Ţine piept la 
pagube tot atât de bine ca şi Ide. 

Infierbântaţi de discuţie, cei doi bărbaţi uitaseră de-a 
binelea de prezenţa lui Texas Jack acolo. Aplecat mult peste 
balustrada verandei, cu faţa ascunsă, cu trupul lung şi 
suplu, acesta stătea încordat, cu auzul ascuţit ca un cerb. 

— Tom, îi preţuiesc foarte mult pe domnişoara Ide şi pe 
fratele ei - zise judecătorul. Imi pare nespus de rău de 
primirea pe care Arizona a făcut-o ăstor doi tineri straşnici. 
Mi-e mie ruşine. Ar trebui să ne fie tuturor ruşine. Trebuie 
să punem odată capăt furtului de vite, care se practică pe 
scară mare acum. 

— Hm!... Şefule, eu simt asta mai dihai ca dumneata, 
doar sunt prieten cu familia Ide. Mi-a plătit ce-mi datora 
Burridge. Patru miare! Şi să fiu al naibii dacă n-a trimis şi 
după Elam Hatt să-i achite datoria, că şi Elam avea zălog 
asupra proprietăţii lui Burridge. Nu ştiu cât, dar alde Hatt 
au fost beţi o săptămână. 

— Nu mai spune! Exclamă Franklidge. 

— De atunci hoţii de vite sunt mai îndrăzneţi ca oricând 
în Arizona. 

— Cine-s hoţii ăştia, Tom? 

— Hm! Dacă ţi-aş spune ce gândesc, ar însemna să-ţi 
spun ceva ce ştii... Cred că au acum un conducător nou, un 
hoţ mare, aprig ca un lup, însă, lucrează cu toţii. 

— Dar unde duc vitele furate? întrebă judecătorul, mirat. 
De douăzeci de ani fac afaceri cu vite, însă ce-mi spui mă 
uluieşte de-a binelea. 

— Vitele sunt mânate în toate părţile - răspunse Day. 


138 


— Nu cumva spre calea ferată? întrebă Franklidge, uimit 
la culme. 

— Vezi bine că spre calea ferată, dar nu la Winthrop. 
Omule, sunt mai multe staţii de-a lungul liniei: Am avut un 
cioban mexican care mi-a spus că a văzut cirezi de vite 
mânate dincolo de marginea podişului, jos, spre Tonto. Sunt 
convins că o echipă de cowboy nu-i urmăreşte pe hoţii de 
vite din Tonto. 

— Tom, în familia asta Hatt, toţi sunt bandiți - zise 
judecătorul, dus pe gânduri. Acum câţiva ani am avut 
necazuri cu Elam Hatt. Mai e şi banda lui Stillwell. Sunt 
convins că pădurenii ăştia au legături cu bandele de hoţi de 
vite. 

— Fără doar şi poate! pufni Day. Dar nu cred că cei din 
familia Hatt sunt şefii bandelor. Cedar Hatt este cel mai rău 
din toată clica şi-i de-a dreptul primejdios. Un hombre dat 
dracului când ţine pistolul în mână. Din când în când, aud 
despre câte o ceartă cu împuşcături când el a tras chiar 
într-ai lui. Ciobanilor le e groază de Cedar, dar îşi țin gura. 
In răstimpul de când trăiesc pe meleagurile astea, am auzit 
că mai mulţi ciobani au fost ucişi. 

— Cedar Hatt? Medita judecătorul. Da, îl ştiu. Are faimă 
proastă, de pistolar... Câţi sunt în familie? 

— li ştiu pe toţi - zise Day. Cu Elam m-am împăcat 
totdeauna destul de bine, dar Cedar ăsta... niciodată n-am 
ştiut ce hram poartă. El e feciorul cel mai mare. După 
aceea vin Henny şi Tobe... nişte hârciogi, dacă lighioanele 
astea or fi trăind prin păduri. Şi mai e şi-o fată, Rose. Să tot 
aibă vreo şaisprezece ani. Bună bucăţică!... Maică-sa a 
murit când ea era mică de tot. 

— Ce păcat! Fără mamă... Fără cămin ca lumea... Fără 
şcoală... Din nenorocire, sunt multe fete ca ea, nefericite, în 
ţinutul ăsta sălbatic. De ce n-o ia vreun cowboy de-acolo şi 
să se însoare cu dânsa? S-ar putea să fie o nevastă bună. 

— Sigur că s-ar putea. Am spus-o şi eu de multe ori, dar 


139 


n-am dat încă peste nici un cowboy căruia să nu-i pese că- 
şi riscă pielea acolo, în sihlă. 

— Ce-a făcut Ide ca să se apere de atacurile asupra 
vitelor sale? Intrebă curios judecătorul. 

— Aproape tot ce putea face un om - replică Day cu 
admiraţie. A cheltuit o sumedenie de bani şi a tocmit 
oameni în plus care să ia urma vitelor. L-a angajat pe 
Dillon, cu un salariu mare şi cred că are multă încredere în 
el. Totuşi e un lucru ciudat cu Ben Ide. Bineînţeles că-i 
necăjit când hoţii de vite îi dau o lovitură, dar, de fapt, nu 
prea se sinchiseşte el pentru vite. E îngrozit pentru caii lui 
şi, mai cu seamă, pentru California Red. E formidabil, 
judecătorule! Pariez că dacă hoţii pun mâna pe armăsar, 
Ben Ide o să le ia chiar el urma. Mă bate gândul că el 
cunoaşte câte ceva despre viaţa petrecută în mijlocul 
sălbăticiei. E şi un bun călăreț. Ciudat şi straşnic tip mai e şi 
Ben Ide ăsta! De-abia am făcut cunoştinţă cu el, dar tot 
timpul am avut impresia că e un rancher căruia nu-i stă 
gândul la ranch-ul lui. Parcă mereu vrea ceva. Să ştii însă 
că ţine ca la ochii din cap la copil, la soră-sa aia frumoasă şi 
la nevastă-sa. Deci nu aşa ceva îi lipseşte. Nu pot să te 
lămuresc, căci nici eu nu ştiu, dar am un simţ care-mi 
spune că Ide a primit o lovitură în viaţa lui. Poate că a 
omorât pe cineva acolo, în California şi a trebuit să plece. 
M-am întrebat adesea dacă asta poate fi pricina durerii 
sale. De asemenea, se mai poate că el caută pe cineva. Ide 
seamănă cu un texan şi, după cum ştii, ăştia nu uită 
niciodată. 

Inainte ca judecătorul să poată răspunde cuvintelor 
grave ale lui Day, cowboy-ul Texas Jack se răsuci ca un 
vârtej, cu o violenţă tăcută care trăda o pasiune înăbuşită şi 
sfâşietoare. In umbra largului său sombrero, ochii îi 
străluceau ca nişte cărbuni aprinşi. 

— Aud... aud şi eu... tot ce spuneţi - izbucni el, gâfâind. 

— Ei şi dacă auzi, ce-i, Jack? întrebă surprins, dar 


140 


prietenos, judecătorul. Dacă n-aş fi vrut să auzi, te-aş fi 
trimis de aici. 

Tom Day se uită lung; însă reieşea limpede că el nu era 
chiar atât de surprins, pe cât te puteai aştepta; îi cunoştea 
pe cowboy, doar trăise cu ei toată viaţa. 

— Ei, băiete, ce naiba te roade? mărâi el. 

Jack se răsuci într-o parte cu aceeaşi violenţă cu care-i 
înfruntase, dar acum se părea că la încordarea trupului se 
adăugase şi o cumplită încleştare sufletească. Se aplecă şi 
se întoarse din nou spre cei doi, arătându-le un chip uluitor 
de schimbat. 

— Îmi cer iertare, domnule Franklidge şi ţie Tom - vorbi 
el tărăgănat, rece, fără efort. Nu m-am putut stăpâni să n- 
ascult ceea ce-aţi vorbit şi... ei bine, asta m-a făcut să-mi 
ies din fire. 

— Nu m-am supărat, Jack - răspunse judecătorul, 
prietenos şi pe mine m-au zguduit spusele lui Tom. 

— Ei, ia ascultă, texanule lungan, slăbănog şi cu ochii 
hămesiţi - interveni Day cu glas puternic - şi de ce, mă rog, 
ţi-ai ieşit din fire? 

— Tom, m-ai nimerit tocmai când mă gândeam cum să le 
venim de hac hoţilor de vite - răspunse Jack, nepăsător. 

— Da’ al naibii mai eşti! exclamă Day. 

Day ascultă spusele lui Jack fără să le pună la îndoială 
sau să le considere ridicole. Le cântărea temeinic. Privirea 
ascuţită a ochilor săi albaştri se pironise în ochii umbriţi, pe 
jumătate ascunşi ai cowboy-ului. Judecătorul Franklidge se 
ridică brusc, iar surâsul său dădu vorbelor sale o 
convingătoare sinceritate: 

— Jack, ţi-am fi recunoscători pentru orice sfat care vine 
de la un om ca dumneata, care ai trecut prin atâtea în 
ţinutul frontierei. 

— Şi ce idee ţi-a venit? întrebă scurt Day. 

— E clar ca lumina zilei - reluă prietenos cowboy-ul. 
Cineva trebuie să meargă în sihlă şi să se împrietenească la 


141 


toartă cu hoţii de vite. 

— Oho! Înţeleg! spuse Day, aproape batjocoritor. 
Cowboy-ul îşi schimbă pe nesimţite atitudinea lui blajină, în 
aşa fel încât ascultătorii săi să fie impresionați fără a putea 
ghici motivul. 

— Cineva trebuie să împuşte pe alde Hatt şi, poate şi pe 
alde Stillwell. Şi să mai omoare şi câţiva din banda „Pine 
Tree”... mai ales pe acel hombre, care-i şeful. 

— Asta-i tot? Dumnezeule! Jack şi eu care mă gândeam 
că ţi-a trecut prin cap ceva care-i greu de înfăptuit! rosti 
Day, cât se poate de zeflemitor. 

— Ei, fireşte c-o să fie tare greu - ripostă Texas Jack, 
refuzând să vadă ridicolul ideii lui. 

— Tare greu! Vezi-ţi de treabă, cowboy-ule, că eşti 
ţăcănit de-a binelea! explodă celălalt. Ce-i drept, asta-i o 
cale sigură de a ne descotorosi de hoţii ăştia, nici vorbă că 
da! Dar cine naiba o să facă aşa ceva? Ne vezi pe noi 
găsind câţiva pistolari trăsniţi care să se bage în trebuşoara 
asta? Poate că Kingfisher din Texas, ai? Sau pe Wess 
Hadrin? Ori te-ai gândit mai degrabă la un Biily the Kid sau 
Pat Garret? Ori şi mai bine, la Jim Lacy, despre care se zice 
că de mult timp se ascunde liniştit în Arizona? 

Chipul smead al lui Texas Jack păru că păleşte. Se 
încordă şi privirile sale deveniră de oţel. 

— Tom Day, de câtă vreme mă cunoşti? întrebă el cu 
glas metalic. 

— Să tot fie aproape doi ani, băiete - răspunse Day, 
parcă supunându-se unei forţe nevăzute care-l silea să 
vorbească. 

— Ai încredere în mine? 

— Fireşte că am; ţi-aş încredința toate visele, toţi banii, 
cinstea... şi chiar viaţa mea... Aşa să-mi ajute Dumnezeu! 

— Şi care-i părerea dumitale, domnule judecător despre 
mine, ca om? fulgeră întrebarea cowboy-ului, al cărui glas 
şi a cărui privire deveniseră mai pătrunzătoare. 


142 


— Jack, eşti cel mai cinstit, cel mai bun şi cel mai 
destoinic lucrător pe care l-am avut vreodată - răspunse cu 
căldură judecătorul. 

— Vă mulţumesc. Nu vă daţi seama cât de mult 
înseamnă pentru mine cele spuse de dumneavoastră. Deci 
aţi avea încredere în mine? 

— Aşa cum aş avea în carnea şi sângele meu. 

Texas Jack îşi scoase sombrero-ul şi-l zvârli la perete. 
Fruntea lui lată era palidă, ochii lui limpezi şi luminoşi 
ardeau ca nişte flăcări; în şuviţele de păr date după urechi 
scânteiau câteva fire argintii; sub barba rară şi decolorată 
de soare, obrajii şi buzele păreau înţepenite. 

— Ei bine, atunci îmi asum eu misiunea să-i lichidez pe 
hoţi! zise el, hotărât. 

— Tu? Dar asta-i o prostie! declară judecătorul. Nu 
cumva vrei să faci treaba asta de unul singur? 

— E o treabă care nu poate fi făcută decât de unul 
singur. 

— Prostie! Am spus! 

— Judecătorule - interveni Tom Day - ce-i drept, pare o 
prostie. Dar stai puţin. Cowboy-ul ăsta are el în cap ceva. 
Totdeauna aşa am gândit... Haide, Texas Jack, dă-i drumul! 

Şi ochii bătrânului rancher străluceau pătrunzători, miraţi 
şi plini de bunăvoință. 

— lată despre ce-i vorba - zise Jack, aplecându-se spre 
ascultătorii săi. Pentru a servi Arizona, pe dumneavoastră, 
trebuie să devin hoţ. Poate voi fi nevoit să străbat un drum 
lung până să-l găsesc pe şeful bandei „Pine Tree”. O să 
trebuiască să beau, să fur şi să ucid. Fireşte, s-ar putea ca 
atunci când voi încheia treaba, să închei şi cu viaţa. Vreau 
ca secretul meu să fie păstrat până ce sfârşesc ce am de 
făcut. Atunci, dacă mă întorc, vreau ca numele meu să fie 
curăţat de orice pată. 

— Cine naiba eşti tu? întrebă Tom Day cu glas scăzut şi 
aspru. 


143 


— Omule, mă descumpăneşti împotriva voinţei mele - 
spuse judecătorul, ridicându-se în picioare. Nu vreau să 
porneşti la treaba asta de unul singur. E o idee sălbatică de 
cowboy. N-ai să izbuteşti decât să fii omorât. Dar te admir, 
Jack! 

— Mort sau viu, vreau ca numele meu să fie curăţat de 
orice pată! ceru cowboy-ul. 

— De care anume? 

— De hoţiile pe care o să le săvârşesc şi de minciunile pe 
care o să le spun. 

— Omule, aş putea să te fac ajutor de şerif, chiar aici şi 
chiar acum. Şi aş face-o. 

— Nu. N-o să fiu niciodată un slujbaş al legii. Ceea ce vă 
cer eu e cuvântul de onoare c-o să-mi păstraţi taina şi, dacă 
mă întorc viu, o să redaţi cinstea numelui pe care-l port. 

— Jack,  stărui în planul ăsta nebunesc? întrebă 
judecătorul. 

— Fireşte că da, fie că mă susţineţi, fie că nu - răspunse 
el aspru. E prea târziu acum. Am motivele mele, 
judecătorule. Dar ar fi cinstit din partea dumneavoastră să 
mă susţineţi... să spuneţi în faţa unui tribunal, dacă-o fi 
nevoie, dumneata şi Tom Day, că aţi fost părtaşi la 
misiunea pe care mi-am asumat-o. 

— Jack, m-ai înţeles greşit - replică Franklidge în grabă. 
Nu mă face să mă ruşinez. Vreau să-ţi dau tot sprijinul şi să 
te investesc cu autoritate chiar aici, acum, în scris, dacă 
vrei. 

— Dă-mi numai cuvântul dumitale, domnule judecător. 

— Foarte bine! îl ai. Şi uite şi mâna mea. 

Texas Jack se smulse din strânsoarea mâinii puternice, 
grave a judecătorului, pentru a face aceeaşi propunere şi 
celuilalt rancher. 

— Tom, ai să mă sustii... când mă întorc? 

— La naiba, da! tună Day, în timp ce scutura mâna lui 
Jack, mişcându-i-o în sus şi-n jos ca pârghia unei pompe. 


144 


Atunci, Jack îşi retrase brusc mâna din cea a lui Day şi se 
duse lângă un stâlp al verandei, prinzându-se cu nădejde 
de el. Ceva îngropat de mult reînviase. Din trecut se furişa 
dezonoarea pentru a păta un nume cinstit. Ceea ce făcea el 
era un sacrificiu cu mult mai mare decât părea în ochii celor 
doi spectatori, care stăteau gravi, în aşteptare. Oricât de 
grea ar fi fost lupta din sufletul lui, ea se sfârşi tot atât de 
repede pe cât începuse şi cowboy-ul se întoarse din nou: 
era atât de schimbat, încât, la surpriza zugrăvită pe chipul 
judecătorului şi al lui Day se adăugă un respect vecin cu 
spaima. 

— Domnilor, îmi pare rău că trebuie să mă dau singur de 
gol, vorbi el, tărăgănat. Un surâs îmblânzi sclipirea ciudată, 
de oţel din ochii săi. Dar îmi dau seama că trebuie s-o fac. 

— Ei, la naiba, cine dracu eşti? Hai, spune odată! îl 
îndemnă Day, în timp ce judecătorul era numai ochi şi 
urechi. 

— Tom Day, domnule judecător, din întâmplare, omul de 
care v-a fost cândva milă şi care se află aci de faţă, e, tot 
din întâmplare, Jim Lacy! 


145 


CAPITOLUL XI. 


Era duminică şi, la ora aceea a după-amiezii, La ranch-ul 
Franklidge, oamenii care nu erau de serviciu puteau fi 
oriunde numai în jurul cabanei dormitor nu. Intrând în 
cabană, Texas Jack se simţi uşurat văzând că-i singur. Se 
îndreptă spre colţul său ca să-şi împacheteze în grabă cele 
câteva lucruri pe care le avea. O pereche de jambiere lungi 
din piele uzată şi subţire, o centură şi un pistol atârnau la 
capul patului. Instinctiv, întinse mâna şi ca prin minune, 
pistolul se roti în aer. 

— Asta mi-e soarta - murmură el în timp ce vâra pistolul 
în teacă. E ceva care mă împiedică să sfârşesc odată cu 
vechea mea viaţă de pistolar. Bine, în regulă! 

În câteva minute îşi strânse lucrurile într-un sul, atât de 
mic, încât să încapă la spatele şeii. Se mişca sprinten, dar 
totuşi gesturile lui aveau ceva de somnambul. Se ridică din 
genunchi, cum stătuse cât timp îşi împachetase lucrurile şi 
îşi roti privirea jur împrejur; după aceea păşi în camera de 
zi, grosolană, dar confortabilă. Ceva îl îndemnă să se 
oprească în faţa oglinzii. 

— Cu bine, Texas Jack! Se adresă el chipului din oglindă. 
Am fost aproape fericit cu tine. Acum, un tuns şi-un 
bărbierit bun şi... adio pentru totdeauna! Şi poate s-or găsi 
oameni care să recunoască în vechiul chip pe cel al lui Jim 
Lacy. 

Peste un sfert de oră cobora vioi o cărare ce ducea spre 
cedri. Îşi luase şaua lui proprie, iar calul pe care călărea era 
dintre cei pe care oamenii din ranch nu-i mai foloseau de 
mult. De îndată ce intră sub cedri, lăsă calul la pas. Până la 
Sunshine erau nouăsprezece mile şi voia să ajungă la gară 
după ce cobora întunericul, ca să se poată sui într-un tren 
de noapte fără a fi văzut. 

Resemnarea melancolică de care se simţea cuprins nu 


146 


putea stânjeni exaltarea care creştea încetul cu încetul în 
sufletul lui Jim Lacy. Odată scăpat de grija de a se grăbi, se 
întoarse cu gândul la cauza care-l determinase să intre de 
bună voie în această aventură extraordinară. Asta era 
adevărul rece şi aspru. Işi ascunsese adevăratul nume, îşi 
înmormântase trecutul; zdrobind sub propriii săi paşi 
vechiul lui fel de a fi, reuşise să se ridice la muncă cinstită 
şi folositoare; dobândise, dacă nu adevărata fericire, cel 
puţin izbânda şi pacea; şi, dintr-o dată, aşa cum izbucneşte 
fulgerul pe cer, soarta de neînlăturat şi de neînvins i s-a 
ridicat în faţă. Cât de mult suferise în timpul discuţiei dintre 
Tom Day şi judecătorul Franklidge când ei pomeneau 
despre Ben şi Hettie Ide! Vechea lui rană se vindecase. 
Vechea dragoste trăia în inima lui tot mai puternică, în 
pofida străduinţelor sale de an cu an de a o înăbuşi şi 
nimici. Jim Lacy se clătină în şa. Numai ochii şoimilor şi 
câinilor preeriei şi, poate şi cei ai unui colos care se furişa 
prin apropiere l-au putut vedea cum se lasă pradă durerii. 
Bătrâna gloabă cobora încet pe drumeag; vântul de apus 
mângâie chipul călăreţului, aducând mireasma caldă, ca un 
balsam, a deşertului; se stârnise praf şi era o căldură 
zăpuşitoare. 

— Eh, toate astea le ştiu eu... le ştiu de săptămâni de zile 
- şoptea Jim, răguşit. Ben a venit în Arizona să mă caute pe 
mine!... N-a scormonit el toată California ca să mă 
găsească?... N-a trimis el oameni în toate ţinuturile de 
păşuni din vest? Oare cu mai puţin de o lună în urmă nu mi- 
a spus Tom Day că Ben Ide vrea să ştie dacă el nu întâlnise 
un cowboy cu numele de Nevada?... Asta a fost numele pe 
care mi l-a dat Ben: Nevada!... Nu l-a uitat niciodată. Şi, în 
cele din urmă, a venit în ţinutul ăsta sălbatic. Se spune că 
s-a însurat şi are un copil. Cred că bătrânul Amos Ide a 
murit, i-a lăsat averea şi Ben este bogat acum. Fireşte că s- 
a însurat cu Ina. Şi totuşi, nimic nu l-a putut ţine în loc. 

Câtă bucurie şi câtă plăcere simţea amintindu-şi toate 


147 


astea şi, totuşi, cât de amar îi era sufletul! Hotărârea luată 
într-un moment cumplit îl zvârlise înapoi în trecut, ca să 
poarte din nou un nume pătat şi să distrugă astfel tot ce 
clădise. Numai datorită acestui nume înspăimântător putea 
să izbândească în misiunea pe care şi-o asumase. Ce ironie 
a soartei! Faima pe care el o ura trebuia să fie acum un fel 
de iarbă a fiarelor în întâlnirea cu bandiții care-l ruinau pe 
Ben Ide! 

— Eh, la urma urmelor, parcă n-o să mor şi eu tot de un 
glonţ! murmură el aspru, pradă unei vădite nelinişti. Dar nu 
înainte de-a ajunge aproape de capătul misiunii... Mai bine 
aşa. Ben n-o să ştie niciodată că eu sunt Jim Lacy. Nici 
Hettie, nici ea n-o să ştie vreodată... Dar n-am eu norocul 
ăsta! Parcă nu s-ar putea să dau peste Ben sau peste Hettie 
chiar înainte de a-mi duce misiunea la bun sfârşit? Vai, 
Dumnezeule! Ce minunat şi, totodată, cât de 
înspăimântător ar fi! 


Călători toată după-amiaza aceea fierbinte, o după- 
amiază ce se apropia de sfârşit, absorbit cu desăvârşire de 
lupta care se dădea în sufletul lui. O furtună răzbătu prin 
ceața sură din depărtări, răcorind şi limpezind aerul. Se lăsa 
amurgul în vest, un spectacol măreț, de aur şi purpură 
amăgitoare, rivalizând cu minunea curcubeului care se 
îndepărtează o dată cu furtuna. Dar Jim Lacy aproape că 
nici nu băga de seamă ce se petrecea în văzduh. 

La căderea întunericului sosi la marginea oraşului 
Sunshine şi se opri sub un pâlc de plopi scămoşi. Scoase 
şaua şi frâul de pe cal şi-l lăsă slobod. | se părea că lucrul 
acesta retează ultimul fir ce-l mai lega de viaţa pe care o 
dusese atâta vreme la ranch. Faptul avu un efect ciudat şi 
asupra tulburării ce-l năpădise. Venise clipa când trebuia 
să-şi organizeze reîntoarcerea la viaţa lui de altădată. Se 
aşeză jos, lângă şaua şi calabalâcul său, îşi plecă fruntea şi, 
cu sufletul răvăşit, îşi dobândi vechea lui fire, de parcă 


148 


îmbrăca o haină nefolosită de multă vreme. Şi în clipa în 
care se înfăptui schimbarea aceasta, i se păru că planul pe 
care-l avea pregătit pentru primejdioasa lui aventură, era 
simplu şi clar, doar trebuia să fie Jim Lacy. 

Auzind fluieratul unui tren de marfă ce se apropia, îi veni 
o idee mai bună decât cea pe care o avusese, de a aştepta 
trenul de călători. O să călătorească cu mărfarul, înlăturând 
astfel riscul de a fi recunoscut în gară. Luă în spate şaua şi 
celelalte lucruri şi se grăbi spre calea ferată, ce se afla la 
numai câteva sute de paşi; aşteptă lângă trenul care frâna 
încet şi încercă să vadă prin întuneric un vagon gol. În cele 
din urmă găsi unul tocmai în clipa când trenul se oprea. Jim 
îşi aruncă bagajul şi şaua în vagon, apoi se urcă şi el. 

În zori trecea frontiera Arizonei în New Mexico. Când 
mărfarul se opri la marginea unui oraş spre a lua apă, el îşi 
zvârli calabalâcul peste rambleul acoperit cu iarbă şi cobori. 
Avea ceva bani, în afară de suma importantă pe care 
judecătorul Franklidge îl silise s-o primească. Jim pătrunse 
în oraş. Înainte de a se întâlni cu vreun cowboy sau 
crescător de vite, intră într-o frizerie de unde ieşi alt om. 
După aceea îşi cumpără un costum nou, de cowboy, cel mai 
scump pe care-l găsi. Îşi aduse aminte că pe vremea lui Jim 
Lacy afecta o eleganţă vecină cu cochetăria. Îşi păstră 
numai pistolul şi jambierele lungi de piele, lucruri mai 
importante chiar decât hainele şi care nu trebuiau 
aruncate. 

Apoi îşi cumpără un cal bun, ceea ce se dovedi un lucru 
mai uşor de înfăptuit decât îşi închipuise şi care nu stârni 
atenţia nimănui, în cele din urmă, duse calul afară din oraş, 
luă şaua şi bagajul de unde le ascunsese şi porni la drum, 
pregătindu-se să treacă din nou frontiera înapoi în Arizona. 

Călătorind pe îndelete, Jim Lacy ajunse la Winthrop la 
vremea potrivită. 

Era într-o vineri, spre sfârşitul după-amiezii. Se îndreptă 
spre corral-urile lui Beacham, unde călătorii care rămâneau 


149 


peste noapte în oraş, îşi lăsau de obicei caii ca să fie 
îngrijiţi. Primul corral i se păru cam aglomerat, aşa că-şi 
duse calul la un alt corral mai mic. Tocmai intraseră acolo 
mai mulţi călători înalţi şi slabi, cu hainele pline de praf, 
care însoţiseră o căruţă veche şi hodorogită, trasă de nişte 
mârţoage cu părul lung. Cel care mânase caii - un lungan 
slab, bărbos, cu faţa smolită - cobori din căruţă cu mişcări 
ţepene, ca unul care se simte mai la largul său în şa; Jim îl 
mai văzuse undeva, dar nu-şi amintea precis unde. Lângă 
el stătea o fată destul de drăguță, părând un fel de 
trandafir sălbatic. Ochiul ager al lui Jim mai observă şi 
ţeava unei puşti ieşind dintr-o parte a căruţei. 

După ce îşi duse calul Ceva mai aproape de căruţă, alese 
una din boxele acoperite ale corral-ului, lângă gard şi 
începu să desfacă încet şaua, în timp ce privirile lui 
iscodeau primprejur. Când fata sări jos, el îi văzu picioarele 
zvelte şi bronzate, fără ciorapi, observă mocasinii bătuţi cu 
perle şi că, în restul îmbrăcăminţii existau şi alte semne că 
trăieşte în pădure. Pe când ieşea din corral însoţită de 
bărbos, Jim îi cercetă mai atent pe amândoi. 

„Pun rămăşag că-i Elam Hatt şi Rose, fata lui” - murmură 
Jim. „Şi dacă-i aşa, atunci cei trei călători sunt ceilalţi din 
familie... Cred că balul începe pronto”. 

In vreme ce Jim dădea calul în grija grăjdarului mexican, 
alde Hatt plecară spre oraş. leşi tocmai la timp ca să-i vadă 
dând colţul. 

li urmări foarte încet; n-avea nimic împotriva lor, dar îi 
cerceta. Cunoştea bine orăşelul Winthrop, totuşi i se părea 
schimbat. Coti pe strada principală şi începu să se plimbe 
de-a lungul ei, luând aminte la toate, deşi părea că nu-l 
interesează nimic. Trecu pe lângă câţiva inşi pe care-i ştia 
bine. Nu-l recunoscuseră. Stăpânul restaurantului stătea în 
uşă şi nici el nu-l recunoscu. Un cowboy se apropie călare, 
trecând spre casă. Era Jerry Smith de la Franklidge Ranch, îl 
văzu pe Jim dar nu-l recunoscu. 


150 


„Jerry. Nu mă recunoaşte, puşlamaua! îşi spuse Jim, 
entuziasmat, îmi datorează nişte bani, pe care n-o să-i mai 
văd niciodată. Ei, cred că l-aş lăsa paf!” 

Din cauza căldurii zăpuşitoare de la prânz, orele târzii ale 
după-amiezii erau ore de vârf în magazinele din Winthrop. 
Localurile însă erau ticsite şi zi şi noapte. Jim nu intrase 
niciodată într-o cârciumă din Winthrop. Curând va trebui să 
renunţe la acest obicei; curând, dar nu acum. 

La primul colţ se ciocni nas în nas cu trei cowboy care 
stăteau pe treptele de piatră la intrarea unui local. 

— la uită-te, Bille, vezi şi tu ce văd eu... ceva grozav de 
frumos? întrebă unul. 

— Dumnezeule! Sigur că văd! sună vesel răspunsul. 

— Băieți, oricine ştie că diseară va fi dans - spuse 
celălalt. 

— Hei, străine, calci băţos şi ţanţoş! vorbi cel de-al 
treilea. Jim se întoarse ca să-i înfrunte cu un zâmbet pe 
care nu şi-l putea ascunde. Aceşti cowboy guralivi puteau fi 
foarte periculoşi, dar nu-i mai puţin adevărat că acesta era 
doar felul lor de a face haz pentru orice fleac. 

— Ei bine, băieţi, căutaţi ceartă, ori vreţi să beţi ceva? 
întrebă el, zâmbind. 

— De vreme ce ne întrebi, străine, fireşte că mai curând 
vrem să bem - replică cel care vorbise primul... 

Jim le făcu semn să intre în local, îi urmă şi, aruncând 
banii pe tejghea, spuse: 

— Eu plătesc. Îmi pare rău, dar azi nu beau. Abia mi-am 
înmormântat bunica şi nu mă simt în apele mele. 

Râsete zgomotoase şi puternice salutară această vorbă 
de duh şi, în timp ce el ieşea prin uşile batante, unul dintre 
cowboy îi strigă: 

— Eşti un tip pe cinste, străine! 

Jim străbătu o uliţă laterală şi se îndreptă spre centru, 
unde se aflau străzile principale, cu magazine. Hoinări 
îndelung, oprindu-se să se uite la vitrine, să se proptească 


151 


la intrări ici şi colo, să urmărească lumea. Ajunse curând în 
dreptul unui magazin unde o văzu stând în uşă pe fata 
despre care bănuia că-i Rose Hatt. Avea un pachet sub braţ 
şi, fără îndoială, aştepta pe cineva. 

— lertaţi-mă, domnişoară - i se adresă Jim, scoţându-şi 
sombrero-ul şi apropiindu-se de ea. Am impresia că vă 
cunosc, nu? 

Fata îl privi cu ochii ei mari, de culoarea alunei şi se 
vedea că plânsese de curând. 

— Se poate, domnule, dar eu cu siguranţă că nu vă 
cunosc. 

Jim îşi zise că e mai mult decât drăguță şi că nu-i chiar 
atât de copilă cum i se păruse la început. Avea părul 
castaniu, ondulat, destul de rebel, buzele roşii, faţa arsă de 
soare şi obrajii îmbujoraţi. 

— Nu sunteţi dumneavoastră Rose Hatt? întrebă el. 

— Ba da... 

Jim se sprijini de stâlpul uşii şi-i zâmbi. 

— Mi-am închipuit. Nu sunt multe fete drăguţe ca 
dumneavoastră prin părţile astea. 

— Pune-ţi pălăria în cap, domnule - zise ea batjocoritor. 
Nu merge să stai cu capul gol când faci un compliment atât 
de ipocrit. Şi-apoi, nici nu sunt deprinsă cu aşa ceva. 

— Foarte bine - spuse Jim, înveselit. Un obicei prost de-al 
meu: într-o zi o să capăt insolaţie. 

— Ascultă, o să păţeşti ceva şi mai rău dacă vine tata - 
zise ea, râzând. Afară doar dacă nu-mi spui iute cine eşti. 

— Ei bine, Rose, s-ar putea să fiu Samuel Snoozcgazzer!? 
- vorbi tărăgănat Jim. 

— Numai că nu eşti - replică ea şi-l măsură curioasă de la 
cizme până la sombrero. 

Fata nu era îndrăzneață, dar fără îndoială că nu părea 
nici ruşinoasă şi nici stingherită; Jim bănui că-i deprinsă să 


12 Samuel Snoozcgazzer - personaj din basmele americane. 


152 


trăiască în preajma bărbaţilor. 

— O să-ţi spun numele meu dacă mergi la dans diseară - 
spuse el. 

— Domnule, am ştiut c-o să-mi faci această propunere. ŞI 
pariez că nu m-ai mai întâlnit niciodată. 

— Ei bine, să fiu cinstit, nu, niciodată. 

— De fapt, asta nu schimbă nimic, dar mă tem că nu-ți 
pot făgădui c-o să dansez cu dumneata. 

— De ce nu? 

— Tata îmi dă voie să mă duc, dar Cedar, frate-meu, zice 
că nu. Şi Cedar e şeful familiei. 

— Ei, dacă tata îţi dă voie, du-te. Doar e tatăl dumitale! 

— l-ascultă, domnule, se vede că nu ştii cine-i Cedar 
Hatt! declară fata aproape cu dispreţ. Fără îndoială că nu 
eşti de prin părţile astea. 

— Da, îmi pare rău că trebuie s-o spun - replică Jim 
gânditor. Dar ce, e chiar atât de rău fratele dumitale? 

— Cedar e un cactus, nu alta, un şarpe cu clopoței ieşit 
din iad. 

— Vai de mine, dar e îngrozitor să rosteşti asemenea 
cuvinte despre un frate! 

— Mi-e doar frate vitreg, ca şi Tobe şi Henny. 

— Ah, înţeleg! Tatăl dumitale a mai fost însurat o dată şi 
mama dumitale a fost a doua lui nevastă. 

Ochii fetei se întunecară şi buzele roşii i se schimonosiră, 
pline de amărăciune. 

— Sunt unii oameni în sihlă care spun că tata nu s-a 
însurat de loc a doua oară. 

— A fost, a fost însurat, fetiţo. Nu mai crede în fleacurile 
unor răutăcioşi şi nu mai fi atât de aspră cu fratele dumitale 
Cedar. 

— Îl urăsc! izbucni ea cu înverşunare. 

— Vai de mine! Cum să urăşti o rudă, fetiţo? Nu-i firesc - 
continuă Jim, cu vorba lui tărăgănată, înceată şi 
convingătoare, arătându-se plin de interes şi de simpatie. 


153 


— Am eu de ce - răspunse ea. Din cauza lui a început 
Clan Dillon să alerge după mine. 

— Dillon! izbucni Jim, cu o uimire prea mare şi prea vie 
pentru a o putea ascunde. 

Glasul şi privirea lui îi arătară acestei fete simple şi 
aprige că vorbise prea mult. 

— Ei, domnule, am început să clevetesc ca o babă - 
strigă ea, aproape speriată. M-a luat gura pe dinainte şi te 
rog să nu sufli un cuvânt. Cedar m-ar omori dac-ar şti. 

— N-am să suflu un cuvânt - zise Jim pe acelaşi ton 
amabil de mai înainte. Rose, din întâmplare ai dat peste un 
om în care poţi avea încredere. _ 

— Aşa mi se pare şi mie, domnule. Imi place de 
dumneata - şopti ea cu uşurare. _ 

— Mulţumesc. Sunt un om norocos. Inţeleg însă că eşti 
logodită cu Clan Dillon. 

— Logodită cu el? La dracu! exclamă ea din nou îndârjită. 
Nici de-aş şti că moare, nu m-aş mărita cu frumosul ăsta, 
cu mincinosul ăsta cu faţa numai zâmbet! Nici dacă ar vrea 
el, deşi, fără îndoială, că lui nu-i arde de asta. Pentru Clan 
Dillon n-aş fi decât o piele de oaie bună doar de întins pe 
jos şi de călcat în picioare. 

Jim îşi lăsă capul în piept, dându-şi seama de încordarea 
ce-l cuprinsese şi care parcă urca în el o răceală de gheaţă. 

Aşadar, revenise iar... simţământul acela care nu se 
stinsese în pieptul lui de-a lungul anilor. Cum îl mai încolţea 
viaţa! Se mai uită o dată la fată. Se vedea cât de colo că 
era o copilă primitivă, jumătate pisică sălbatică, jumătate 
trandafir sălbatic. Jim simţi că are suflet bun, dar, nu îi mai 
putea spune nimic, n-avea voie să-i mai spună nimic legat 
de viaţa ei. 

— Rose, ai vreo prietenă? întrebă el, serios. Vreau să zic, 
o femeie, care să poată să-ţi dea un sfat bun, căruia să-i 
poţi încredința un secret? 

— Cine, eu? Vai domnule, păi nu ţi-am spus că trăiesc în 


154 


sihlă? 

— Atunci, poate vreun prieten, un băiat, un băiat curajos. 

— Nu. Mă împrietenisem foarte repede cu cineva. Un 
băiat din California şi curajos şi drăguţ! Dar m-a prins Cedar 
cu el - zise ea, plină de ură, cu răutate în glas şi pe chip. 

— Asta-i prost. Şi ce-a făcut Cedar? întrebă Jim, 
arătându-se foarte curios. 

— Ca de obicei, răspunse grav fata. La izgonit pe băiat în 
pădure, trăgând cu puşca în urma lui, iar pe mine m-a bătut 
de n-am stat pe scaun zile întregi. 

— Ei, ia ascultă-mă! Eşti destul de mare şi ai destulă 
minte, încât să-ţi dai seama când un om îţi vrea binele, sau 
răul, nu-i aşa? 

— Cred că da, domnule. Dar... dar mi-e frică să am 
încredere în cineva. 

Şovăia din cauza felului cinstit şi serios în care îi vorbise 
Jim. 

— Nu trebuie să-ţi fie frică de mine. Eu o să am încredere 
în dumneata! 

— Cum? întrebă ea mirată. 

— Nu vreau să fugi înspăimântată înainte de a-ţi spune 
tot ce vreau să-ţi spun... Da’ cine-i băiatul... Din California 
cu care te-a prins fratele tău? 

— Juri că n-o să spui niciodată? întrebă ea, ademenită de 
încrederea deplină pe care i-o arăta Jim. 

— Rose, poţi fi sigură că o să-ţi păstrez taina! Mai mult 
chiar, o să te ajut să te împrieteneşti cu el. 

— Oh, domnule, dacă s-ar putea! strigă ea entuziasmată. 

— Grăbeşte-te! || văd pe tatăl dumitale venind încoace. 

— Pe băiat îl cheamă Marvie Blaine - şopti ea. 

Jim Lacy trase o gură de aer, iute şi cu nesaţ, care, pe 
măsură ce-i umfla pieptul, i se părea că-l înjunghie ca un 
cuţit. Se aplecă spre fată. 

— Ascultă - şopti el - o să fiu prietenul dumitale... şi al 
băiatului ăstuia... dacă-ţi ţii gura. 


155 


— Dumnezeule, da, domnule, nu trebuie să-ţi fie frică de 
mine - replică fata. N-aş îndrăzni. Fireşte, nu, ştiu de ce am 
vorbit cu dumneata. Dar eşti altfel decât ceilalţi. Şi, oh, câtă 
nevoie am să vorbesc şi eu cu cineva! 

— Atunci, fii liniştită că ai găsit pe cineva. Pe mine! O să 
vin şi eu în sihlă. 

— Dar cine eşti dumneata, domnule? întrebă ea, 
îngrozită de cuvintele lui. 

— Ai auzit vreodată de Jim Lacy? 

Buzele-i roşii se întredeschiseră şi lăsară să-i scape un 
oftat scurt, dar adânc, iar chipul ei ars de soare păli. 

— Dumnezeule, nu cumva eşti... chiar el? 

— Da. 

— Dac-am auzit de dumneata, domnule Jim Lacy?! 
exclamă fata holbând ochii. De când mă ţin minte, aud de 
dumneata. La ranchul tatălui meu vin mulţi oameni şi toţi 
pomenesc numele dumitale. Unii dintre ei te-au şi văzut şi 
cel puţin doi dintre ei te-au cunoscut cândva. 

— Rose, îţi spun eu numele lor: Hardy Rue şi Cash 
Burridge. 

— Da... da! Oh, atunci eşti chiar Jim Lacy! Şi... şi nu sunt 
speriată de loc - şopti ea. Nu de mult l-am auzit pe Cash 
Burridge povestind cum ai provocat la luptă şi ai ucis un om 
pentru că bătuse o fată... Oh, domnule Lacy, nimeni nu m-a 
învăţat vreodată ceva despre Dumnezeu, dar m-am rugat... 
m-am rugat zi şi noapte să vină cineva şi... 

— Cel care vine încoace e tatăl dumitale? o întrerupse 
Jim. 
— Vai, da... Ce-o să-i spun? 

— Nimic, fetiţo. Nu m-a văzut. Nu uita. Ţine-ţi gura. La 
revedere! 

Jim Lacy se îndepărtă, ca şi cum tocmai atunci ar fi 
părăsit magazinul şi trecu atât de aproape de Elam Hatt, 
încât mai că-l atinse. Hatt era însoţit de un om purtând 
haine la fel de grosolane şi cu chipul la fel de aspru ca al 


156 


lui. Niciunul nu păru să-l fi observat. După câţiva paşi, Jim 
se uită înapoi. Fata dispăruse, iar bărbaţii îşi vedeau de 
drum. 

„Bine! îşi spuse Jim. Fata ştie să se descurce dar e doar 
un copil şi mai bine că tată-său n-a văzut-o cu mine. Ei, ei! 
Vechiul noroc al lui Jim Lacy. Numai de o jumătate de oră 
mă aflu în Winthrop şi iată-mă-s pe drumul cel bun!” 

Marvie Blaine! Marvie, băiatul care-l adorase pe el şi pe 
Ben Ide în acele zile minunate de la Forlorn River! Jim află 
astfel că băiatul e în Arizona. „Acum trebuie să aibă 18 
ani... aproape un bărbat, după cum sunt consideraţi 
cowboy-i pe aici, prin ţinuturile astea de păşuni. Vasăzică 
Ben şi familia lui au sosit abia în iulie la Cedar Springs. 
Marvie - continuă Jim - era un băiat înalt, pistruiat şi cu 
părul blond. Bineînţeles că acum călăreşte cai aprigi şi 
poartă pinteni... Cred că ăsta nu-i ţinutul cel mai nimerit 
pentru un băiat ca dânsul. Dar Ben îl poate struni... 
Dumnezeule! Am uitat de Rose Hatt... Mai mult ca sigur că 
Marvie s-a îndrăgostit de ea. Nici nu-i de mirare. Şi eu m-aş 
fi îndrăgostit de ea, dacă inima nu mi ar fi dată de atâta 
vreme... Ei, ei! Marvie şi Rose; o pereche la care nu m-aş fi 
gândit... Ce lucruri ciudate se petrec! Rose l-a învinuit pe 
fratele ei că Dillon... Biata copilă! Da' ştiu că a zis-o despre 
Dillon: mincinosul cu faţa numai zâmbet. Şi dacă cineva ştie 
adevărul, atunci sigur că ea-i aceea care-l ştie cel mai bine. 
Acum însă mă-ntreb ce fel de tip e vătaful ăsta al lui Ben 
Ide. Lui Tom Day i-a plăcut. Şi de câte ori am auzit 
vorbindu-se despre el, toţi l-au vorbit de bine. În afară de 
Rose Hatt... Asta înseamnă ceva. Afurisit să fiu dacă n-o s-o 
apăr, chiar de-ar fi să mi-i pun pe toţi în cap!” 

Jim hoinări de-a lungul străzii principale de la un capăt la 
altul, apoi se întoarse în sens invers, trecând din nou peste 
un dâmb. Vorbea de unul singur, cu jumătate de glas şi, cu 
felul lui cercetător de a fi, privea, în aparenţă fără vreun 
interes, pe oricine-i ieşea în cale. Avu plăcerea să se 


157 


întâlnească nas în nas, dinaintea hotelului, cu judecătorul 
Franklidge. Rancher-ul se uită la Jim ca la oricare alt 
trecător. Dar dacă Jim s-ar fi întâlnit faţă în faţă cu Ben Ide, 
nu i-ar mai fi plăcut şi acesta era unul din motivele pentru 
care, cu ochii lui ageri, Jim Lacy vedea cel dintâi pe toţi 
ceilalţi, dar se puteau întâmpla şi accidente. Ar fi fost bine 
ca, atâta vreme cât se afla în Winthrop, să stea mai mult 
prin cârciumi şi prin alte locuri pe unde nu prea umbla Ben 
Ide. In plus, Jim trebuia să se arate rareori în oraş şi numai 
la intervale mari. 

O luă către un restaurant de pe o stradă lăturalnică, să 
mănânce şi să şi reţină o cameră de dormit. Când se lăsă 
întunericul, intră într-un magazin să cumpere câteva 
lucruri, apoi se întoarse la corral să-şi ia bagajul şi să şi-l 
ducă în cameră. 

„Cred că asta-i totul” - vorbi el de unul singur, stând şi 
uitându-se prin odaia goală şi murdară. 

Se gândi că se plimbase pe străzile oraşului Winthrop ca 
un necunoscut pe care puţini îl remarcaseră. Acest răstimp, 
să fi fost cel mult o oră, i s-a părut deosebit de plăcut lui 
Jim. 

— Ei bine, sunt gata să plătesc pentru petrecerea asta. 
Oglinda mică din camera hotelului îi reflectă ochii 
pătrunzători şi luminoşi, ca două vârfuri de pumnal 
strălucind în umbră. Un minut stătu aproape nemişcat, în 
tăcerea şi în singurătatea îngheţată a odăii. Ştia că, ieşind 
din încăpere, avea să intre în viaţa mârşavă în care trăiau 
răufăcătorii, jucătorii de cărţi, ucigaşii - toate scursorile 
Vestului care năvăliseră ca un val de beznă în Arizona. 
Chibzui cu răceală că acum el trebuie să fie cel de 
odinioară, cu tot ceea ce însemna odinioară numele lui. La 
vechile-i însuşiri va fi nevoie să adauge o inteligenţă ce se 
ascuţise în anii de tihnă. Părea potrivit pentru treaba asta, 
căci imboldul pe care-l simţea avea şi forţa dragostei şi 
temeiul dreptăţii. 


158 


— Trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu - spuse el, 
adresându-se chipului palid din oglindă. Niciodată n-am 
avut prilejul să fac ceva de seamă. Acum pot folosi 
însuşirile mele rele într-un scop bun. Pentru Ben... şi asta 
înseamnă pentru ea... pentru Franklidge şi pentru toţi 
oamenii cinstiţi care încearcă să civilizeze ţinutul ăsta 
sălbatic. Cred că, la urma urmelor, ei au nevoie de oameni 
ca Jim Lacy. Acum văd limpede. Chiar dacă o să fiu ucis, 
Ben şi Hettie or să cunoască într-o zi adevărul. El o să iasă 
negreşit la iveală şi mă bucur de asta. 

Apoi, tot în faţa oglinzii, cu un surâs grav pe faţă, ajunse, 
în sfârşit şi la latura practică a misiunii sale. Deşi pentru a 
izbândi avea nevoie de agerimea lui şi de cunoaşterea 
răufăcătorilor cu care trebuia să-şi unească pentru un timp 
viaţa - şi cu cât o să folosească mai bine aceste calităţi, cu 
atât mai mari vor fi şansele-i de reuşită - un fapt era sigur 
şi necruţător: totul depindea de ucigătoarea-i pricepere de 
a mânuli pistolul. În misiunea lui el o să aibă negreşit de-a 
face cu moartea. Acestea erau obiceiurile sălbatice ale 
vremii şi aceasta era blestemata lege a răufăcătorilor; 
fiecare putea ucide un om sau altul, putea ucide cât mai 
mulţi ca să-şi sporească faima numelui, să dobândească un 
loc mai de frunte printre ceilalţi. Ce-i drept, avea să-şi facă 
duşmani cruzi şi necruţători; avea să înfrunte situaţia 
ciudată când vreun cowboy beat, vreun pistolar începător 
sau vreun desperado, căutând să îşi facă faimă cu orice 
preţ, vor voi să-l omoare numai pentru că el era Jim Lacy. 

Drept care se apucă, cu o încordare rece, să-şi încerce 
agerimea ochiului şi iuţeala mâinii. Işi exersase, pe ascuns, 
îndemânarea, în tot timpul lunilor de linişte, cât fusese 
angajat în munca cinstită. O forţă interioară, pe care abia 
acum o înţelegea, îl silise s-o facă. Şi, cu satisfacţie, îşi 
dădu seama cât câştigase în ceea ce priveşte viteza şi 
siguranţa mânuirii, dar, pe lângă toate acestea, el era 
înzestrat cu acel dar al pistolarilor care au supravieţuit 


159 


multă vreme în sud-vest: putea să citească gândurile 
adversarului. 

— Cred că m-am apucat de o treabă peste puterile mele 
- îşi spuse Jim, vârându-şi pistolul în toc, dar din clipa în 
care o să ies pe uşa asta, sunt sigur că n-o să fac prea 
multe greşeli. 


Războiul din comitatul Lincoln al statului New Mexico se 
terminase de curând. Fusese cea mai întunecată şi 
sângeroasă luptă în care se înfruntaseră hoţii de vite, 
rancher-ii şi mulţi alţii, prinşi în cea mai mare încleştare 
cunoscută vreodată în istoria frontierei de sud-vest. Prin 
urmare, acest fapt trezise în Jim Lacy o curiozitate avidă, 
chiar nefirească. El nu pierduse niciodată prilejul de a citi 
sau asculta cele ce se spuneau în legătură cu acest război. 
Odată, aflându-se în New Mexico, trimis de Franklidge 
pentru nişte afaceri cu vite, se dusese să vadă cu ochii lui 
locuri şi oameni care mai târziu aveau să devină vestiți. La 
început, războiul prezentase unele asemănări cu situaţia 
recentă din Arizona. Jim nu credea că va mai exista 
vreodată o încleştare de felul celei din comitatul Lincoln. 
Dar nu se ştie niciodată. Arizona are regiuni mai întinse de 
păşune şi vite mai multe. Unii dintre cei care jucaseră un rol 
de seamă în războiul din comitatul Lincoln nu fuseseră 
omorâţi. Dispăruseră. Nu era neîntemeiată bănuiala că unul 
sau mai mulţi dintr-unşii se furişaseră în Arizona. 

«Banda asta „Pine Tree” nu-i condusă de un hoţ de vite 
de mâna a doua!» exclamă Jim, gândind cu glas tare. „Se 
ştie că Billy the Kid, cel mai periculos ucigaş dintre toţi 
adevărații desperados din sud-vest, a căzut în luptele din 
comitatul Lincoln, împreună cu cei mai cruzi din banda lui. 
Dar nu toţi au muşcat pământul însângerat al New Mexico- 
ului. Negreşit c-o să dau peste vreunul dintre ei - murmură 
Jim! Când s-o întâmpla asta, mai întâi o să trag şi abia după 


160 


aceea o să pun întrebări.” 
Deschise uşa şi ieşi în noaptea întunecată şi apăsătoare 
de august. 


161 


CAPITOLUL XII. 


În Winthrop, ca în multe alte oraşe din Vest, la acea 
vreme, numărul cârciumilor era mai mare decât al tuturor 
prăvăliilor luate la un loc. În regiunea aceasta vastă de 
păşuni era vad bun; şi dacă existau o mie de cowboy şi 
crescători de vite în ţinut, poate că tot atâţia trântori trăiau 
de pe urma lor, de la patronul de cârciumă cu cămaşa 
împodobită cu diamante şi de la judecătorul îmbrăcat în 
redingotă, cu toţi asociaţii lor pestriţi, până la hoţul de vite 
care se ascundea în sihlă şi până la colonistul care 
dăngăluia cu semnul lui tot atâţia viței câţi avea el însuşi. 
Se ştia că o dată pe lună, dacă nu şi mai des, oamenii din 
regiunile de păşune veneau la oraş ca s-o facă lată şi să 
dea lovitura la cărţi. Ei respectau aceste obiceiuri tot aşa de 
firesc cum adunau vacile în cirezi, împungându-le cu 


ţepuşa. 


În primele ore ale serii, Jim Lacy vizită unele cârciumi de 
pe strada principală, ferindu-se de „Ace High” şi de alte 
chipuri prea binecunoscute. Colindă pe la baruri şi pe la 
mese, binevoitor şi prietenos cu oricine voia să stea de 
vorbă, gata să facă cinste cu ţigări şi băutură, scuzându-se 
într-un fel sau altul că nu-şi îngăduie să bea şi să fumeze 
împreună cu dânşii. Cowboy-ii erau toţi oameni prietenoşi, 
dacă nu-i înrăia băutura. Jucători şi chibiţi, mexicani şi 
indieni, toţi atraşi de înfăţişarea lui Jim şi de generozitatea 
lui, adăugară şi ei puţinul pe care-l ştiau la informaţiile 
culese de el. 

— Caut un prieten - spunea Jim aproape fiecărui om pe 
care-l întâlnea. Un cowboy care a evadat din New Mexico... 

Şi o ţinea aşa cu lucruri născocite, pentru a sfârşi 
totdeauna cu întrebări. Cowboy-ii, mai ales dacă trăseseră 
niţel la măsea, îl puneau repede la curent cu unele bârfeli 


162 


din ţinut, cu ceea ce el n-auzise încă. Unii dintre obişnuiţii 
cârciumilor acceptau avansurile lui Jim, dar fără să-i spună 
ceva. Aceştia erau, cu siguranţă, oamenii care ştiau cele 
mai multe lucruri, faţă de care trebuia să fii stăruitor şi care 
se mulţumeau să te cerceteze pe furiş cu privirea. In mare 
parte, barmanii erau aceia care trimiteau clienţi tripourilor 
şi de la ei Jim află multe. Când, în sfârşit, părăsi ultimul 
local, hotări să se abată şi pe la sala de dans. 

«N-a fost rău pentru început - gândi Jim, recapitulând şi 
trecând prin sită crâmpeiele de convorbiri în care găsea 
vreun tâlc. Cash Burridge şi-a vândut averea şi şi-a tocat-o 
la jocuri de noroc, petrecându-şi jumătate din timp aici, în 
oraş, încurcat cu-o spaniolă. Cash e acelaşi dintotdeauna!... 
Clan Dillon, un hombre straşnic? Ehe! Bine, om vedea! Alde 
Ide, nişte californieni bogaţi cărora le fură şi le cară vitele. 
Despre Tom Day se poate crede tot aşa de bine, ca despre 
oricare altul, că-i şeful bandei „Pine Tree”. Ce-o să mai râdă 
Tom când o afla! Alde Hatt nu sunt buni colonişti, sunt 
destul de afurisiţi ca să facă pricini, numai nu ceva într- 
adevăr rău şi primejdios; în afară de Cedar. Cedar Hatt e o 
adevărată Canalie. Nu-i omul care să se înfrunte în luptă 
dreaptă. E agil ca un indian şi şiret ca un mexican. Stilwell-ii 
sunt cei mai ai dracului oameni din sihlă. Nu vin niciodată la 
oraş! lată un lucru care merită să fie reţinut. Şi acum, 
ultimul şi, poate, cel mai important lucru pentru mine e 
ceea ce mi-a spus ciobanul acela mexican, pe jumătate 
beat, despre ciudaţii călăreţi pe care ciobanii îi văd deseori 
trecând prin Mogolloni. Ei bine, toate astea-mi par cumva 
cunoscute, dacă mă gândesc mai bine, dar abia acum se 
încheagă mai limpede totul»... 

Jim îşi dădu repede seama unde avea loc balul, 
urmărindu-i pe tinerii care zoreau pasul. Era o stradă 
laterală, aproape de marginea oraşului, într-o clădire de 
chirpici, mare şi joasă, acum foarte pitorească, cu lanterne 
colorate şi cu viţă agăţătoare atârnând peste arcade. Afară, 


163 


o mulţime de mexicani, indieni, oameni albi în costume 
grosolane, băieţi gălăgioşi se uitau cu toţii printre arcade la 
perechile ce se plimbau în lungul curţii interioare şi la 
dansatorii dinăuntru care se legănau încoace şi încolo în 
acordurile muzicii. În aer plutea ceva din atmosfera unei 
fieste. 

Cum intră înăuntru, Jim simţi că oamenii care 
supravegheau balul sau scrutau pe noii veniţi, îl cercetează 
cu de-amănuntul. Unul dintre ei era şeriful din Winthrop, 
care aresta uneori cowboy, mexicani, indieni, dar despre 
care se ştia că nu arestase niciodată un tip periculos. Pe Jim 
nu-l întrebă nimic, iar acesta urcă agale treptele late spre 
a-i urmări pe dansatori; apoi se mută dintr-un loc într-altul, 
în căutarea unui cât mai bun post. În cele din urmă, îşi găsi 
un loc care să-i convină; se aşeză acolo să privească şi să 
asculte. 

Cândva, în Texas, Idaho sau chiar în Nevada, lui Jim Lacy 
îi plăcuse să danseze, dar de când venise în Arizona, nu 
fusese niciodată la bal. Era una dintre ciudăţeniile lui care îi 
nedumerea pe ceilalţi cowboy de la Franklidge Ranch. Cum 
nu izbutiseră să-l convingă să danseze, spuneau despre el 
că dispreţuieşte femeile. 

Nu-i trebui mult ca să-şi dea seama că balul era condus 
cum se cuvine. Acum înţelegea de ce fusese cercetat atât 
de amănunţit la intrare. La balul acesta nu era îngăduită 
nici băutura, nici vreo comportare nelalocul ei. Cowboy-ii şi 
ceilalţi tineri nu păreau de loc să fi băut. Printre dansatori şi 
printre cei ce se plimbau prin curtea interioară, se aflau şi 
fete mexicane, cu părul negru împodobit cu flori, 
strălucitoare şi drăguţe în veşmintele lor sărbătoreşti. Era 
într-adevăr o serată plină de culoare şi de viaţă, de râsete 
molcome. Jim trebui să admită de astă dată că dădu greş în 
calculul său. Mulţi cunoscuţi s-ar fi putut număra printre cei 
de faţă, dar puteai să mergi la sigur că Cedar Hatt şi alţii pe 
care Jim ar fi vrut să îi supravegheze, n-ar fi fost aici. 


164 


Deodată, lui Jim i se păru că o zăreşte pe mica Rose Hatt, la 
capătul îndepărtat al curţii. Se ridică, vrând să se îndrepte 
într-acolo, dar îşi dădu seama că o asemenea încercare ar 
nemulţumi lumea; căci, de îndată ce muzica începu să 
cânte, perechile vesele se şi grăbiră spre ringul de dans. 
Mai multe fete drăguţe se ciocniră de el, atingându-l în 
partea dreaptă, acolo unde îi atârna pistolul. În cele din 
urmă, una dintre ele, vrând s-o ia înainte, ocoli o pereche şi 
căzu drept în braţele lui Jim. 

— Oh, Dumnezeule! lartă-mă! chicoti ea, recăpătându-şi 
echilibrul. 

— Ei, domnişoară, eşti sigură că n-ai făcut-o înadins? 
rosti tărăgănat Jim şi zâmbi. 

Fata era atât de îmbujorată, încât nu se putea înroşi mai 
mult, aşa că Jim n-ar fi putut spune dacă se roşise sau nu. 
Dar, în ochii ei verzi sclipi o undă de cochetărie. Un cowboy 
înalt şi foarte tânăr se aplecă atunci spre ea şi se încruntă 
ameninţător la Jim: 

— Hei, tu, cravaşă împopoţonată! se răsti flăcăul. Spui 
„domnişoară”, dar nu te pricepi să recunoşti una când te 
afli în faţa ei. Îmi vine să te plesnesc peste mutra asta 
îngâmfată! 

— Nu mi-ar plăcea să fiu plesnit, aşa că-ţi cer iertare, 
băiete - replică Jim şi se îndepărtă. 

Zăbava aceasta de o clipă îl făcu să piardă din vedere 
capul cârlionţat şi brunet care i se păruse a fi al Rosei Hatt. 
La capătul curţii se întoarse să cerceteze fata, care tocmai 
ieşea din ringul de dans. Era într-adevăr Rose, dar părea cu 
totul alta! Purta o rochie ieftină, ţipătoare, de prost gust, 
ciorapi şi pantofi asortaţi, însă toate astea nu-i micşorau 
drăgălăşenia. Era tânără şi radioasă. Partenerul său era un 
cowboy de aceeaşi vârstă cu ea. Inainte de a începe să 
danseze stătură o clipă înlănţuiţi, timizi şi stângaci. Rose nu 
ştia să valseze, dar făcea eforturi curajoase. 

Jim urmări perechea până ce dispăru în vârtejul 


165 


dansatorilor. Acest capăt al curţii dădea într-o grădină sau o 
curte unde o potecă şerpuia printre tufişuri. Ici şi colo se 
aflau bănci, unele acoperite cu viţă. Jim urmărea dansatorii 
în nădejdea s-o mai vadă pe Rose şi să-i atragă atenţia, dar 
o pierduse cu desăvârşire în vălmăşagul mulţimii. Când 
dansul se sfârşi, el se retrase lângă un zid de chirpici, unde 
se aşeză. Dansatorii se plimbau din nou încoace şi încolo, 
grăbindu-se să bea răcoritoare sau să stea pe bănci şi 
partea aceea largă a curţii se umplu de murmurul 
glasurilor. Totul stârnea ciudate păreri de rău în sufletul lui 
Jim Lacy. De bucuria şi de viaţa care forfoteau în jur, el nu 
avusese parte. „Dar nici nu cred c-a fost vina mea” - îşi zise 
el. 

Perechi tinere treceau prin apropiere, emoţionate, 
vesele, nepăsătoare, încântate de clipa de faţă. Erau şi 
oameni mai în vârstă, unii cu părul cărunt, însă nici aceştia 
nu păreau să fi scăpat de farmecul momentului. Invidia lui 
Jim fu de scurtă durată. Fericirea îl ocolise Dar nu era dat 
multor oameni să-şi facă datoria aşa cum şi-o făcea el 
acum. |n clipa aceea o pereche se ivi ieşind din umbră. 
Când ajunseră în apropierea locului unde stătea ascuns Jim, 
fata se opri. 

— Te rog... să ieşim afară! o rugă bărbatul. 

Vocea lui îl făcu pe Jim să se întoarcă în aşa fel încât să 
poată privi mai bine. Omul avea o înfăţişare de călăreț, 
mlădios, înalt, lat în spete. Era îmbrăcat într-un costum 
negru şi purta o floare la butonieră. Chipul lui avea un 
farmec fără seamăn, dar, dintr-o scurtă privire, Jim nu 
putea hotărî dacă faţa lui frumoasă şi neobişnuită îl 
atrăsese, sau altceva, greu de sesizat în acea clipă. 

— Nu, domnule Dillon, nu vreau să merg mai departe - 
spuse fata. 

Jim tresări atât de tare, încât puţin a lipsit să nu cadă de 
pe zidul scund de chirpici. Glasul acela! L-ar fi recunoscut 
dintr-o mie! Curiozitatea lui rece se topi într-un copleşitor 


166 


val de tulburare. Privirea îi zbură de la bărbat la fata care 
stătea în lumina trandafirie şi molatică a unei lanterne 
colorate. Hettie Ide! Inima îi zvâcni în piept, apoi i se păru 
că înţepeneşte, străpunsă de un îngrozitor junghi. Era 
Hettie; crescuse şi devenise o femeie în toată puterea 
cuvântului. lată chipul care i se arătase mereu în jăraticul 
focului la popasurile sale, în nopţile de veghe şi de 
singurătate! Acelaşi păr blond, ondulat, aceiaşi ochi adânci 
şi sinceri, aceiaşi obraji netezi şi îmbujoraţi, care vădeau 
viaţa în aer liber şi aceleaşi buze cărnoase şi bine 
conturate; dar era şi mai fermecătoare decât fusese 
vreodată, din pricina tristeţii ce-i învăluia chipul. Jim o 
privea atât de uluit şi cu o încordare atât de chinuit oare, 
încât pierdu câteva cuvinte schimbate de cei doi, însă 
numele Dillon îl smulse din extaz. 

— Domnule Dillon - spuse fata - nu mă pot mărita cu 
dumneata, pentru că nu te iubesc! 

— Dar, Hettie, o să mă iubeşti... trebuie să mă iubeşti cu 
timpul! replică el, pătimaş, apucându-i mâna şi încercând s- 
o tragă în umbră. Ea se împotrivi şi se îndepărtă iute de 
dânsul. 

— Niciodată n-o să te iubesc! spuse fata, cu ochii şi 
obrajii în flăcări. Ce fel de om eşti dumneata de stărui atât 
de grosolan? Mi-ai plăcut... chiar te admiram, până ce ai 
început să mă urmăreşti cu atenţii de soiul ăsta. Le-am 
trecut cu vederea pentru că fratele meu te stimează atât de 
mult. Dar până aici, domnule Dillon! 

Însă replica ei demnă şi curajoasă parcă nici n-ar fi fost 
rostită, deoarece nu avu nici un efect asupra lui Dillon, care 
izbucni într-o rugă pătimaşă, împingând-o pe fată spre 
perete, sub viţa agăţătoare. Dillon nu mai era un cowboy 
tânăr, înflăcărat de dragoste. Părea mai degrabă un bărbat 
matur, stăpân pe sine, care ştia cum se face curte unei 
femei şi căruia nu-i păsa de nimic altceva decât de 
dorinţele lui. Felul în care el îi aţinea calea, în repetatele ei 


167 


încercări de a se îndepărta, modul în care, fără s-o atingă, o 
înghesuia spre perete, toate dovedeau că Dillon ştie bine ce 
vrea. 

— Am... am crezut că eşti un om bine crescut - izbucni 
Hettie. 

— Nici un bărbat nu se gândeşte să fie bine crescut când 
e îndrăgostit - replică Dillon. Am încercat să fiu ca 
dumneata, trebuie să-ţi spun adevărul, atunci nu mă 
purtam atât de firesc. Mi-am pierdut capul de-a binelea, îţi 
spun că sunt îndrăgostit! O să fii a mea! Ce zici de asta? 

— Îţi spun, domnule Dillon, că noi cu toţii te-am judecat 
greşit - răspunse ea. 

— Ai dreptate! zise el, cu un râs vesel. Şi iată dovada! 

Spunând aceste vorbe, încercă s-o ia în braţe, dar nu 
nimerise fata care să-i îngăduie aşa ceva. Zveltă şi 
puternică, ea se luptă cu el şi scăpă într-o clipă, 
îndepărtându-se de zid. 

— Ce crezi c-o să facă Ben... când o să-i spun că... m-ai 
insultat? întrebă ea gemând şi retrăgându-se cu spatele 
spre potecă. 

— Dacă are un dram de minte, n-o să facă nimic! Replică 
Dillon, schimbându-şi într-o clipă atitudinea de îndrăgostit 
aprins şi devenind alt om. Altminteri, Ben Ide are să dea de 
bucluc. În Arizona sunt mulţi hoţi de vite şi poţi să fii sigură 
că unii dintre ei sunt chiar fermierii pe care el îi consideră 
prieteni. Eu cunosc regulile jocului şi cunosc şi oamenii! Ide 
a pierdut cea mai mare parte din vite. Dacă o să mai 
cumpere, le va pierde şi pe acelea! Hettie, eu sunt singurul 
crescător de vite din Arizona care poate să-l scape de la 
ruină. 

— Într-adevăr? Ştiai că am şi eu o cotă-parte în ranch-ul 
Ide? întrebă Hettie, batjocoritoare. 

— Am auzit, dar n-am crezut. 

— Ei bine, e adevărat. 

— Hm! Şi ce înţelegi prin cotă parte? întrebă el, curios. 


168 


— Sunt stăpână pe o treime din pământ şi din şeptel. Pe 
lângă asta, am casa mea proprie, aparte de cea a lui Ben. 

— Astea-s noutăţi pentru mine - zise Dillon - dar ele îmi 
întăresc poziţia. Ce-l ruinează pe Ben Ide te ruinează şi pe 
dumneata. 

— Câteva mii de capete de vită pierdute nu ne vor ruina 
nici pe fratele meu, nici pe mine, răspunse ea, aproape 
arogantă, cercetându-i chipul cu o privire sigură şi 
pătrunzătoare. Abia acum îl vedea fără obişnuita lui mască. 

— Trebuie să fiţi foarte bogaţi dacă vorbeşti aşa - 
răspunse Dillon. 

— Mulţumesc, stăm destul de bine. Adeseori m-am 
întrebat dacă nu cumva asta te interesează. Acum ştiu. 

El râse într-un fel, al cărui tâlc, o femeie mai învârstă, cu 
experienţă în viaţa de frontieră, l-ar fi priceput. Dar Hettie 
nu pricepu ceea ce îi apăru limpede cu lumina zilei lui Jim, 
care stătea pitit în umbră, ca un tigru. 

— Mulţumesc, eşti foarte iscusită - spuse el, dar aş fi 
nebun după dumneata chiar dacă ai fi săracă cum e Rose 
Hatt. lţi spun că te iubesc... te doresc... am nevoie de 
dumneata atât de mult, încât, dacă nu izbutesc să te am, 
înnebunesc! 

— Incep să cred că nebunia asta a avansat foarte mult. 

— Eşti o mâţă blândă care zgârie rău, cum sunt de altfel, 
toate femeile. Ascultă-mă, vorba multă sărăcia omului. 
Dacă te măriţi cu mine, o să-l scap de ruină pe Ben lde, 
dacă nu, îl las şi-o să folosesc împotriva lui toată trecerea 
de care mă bucur în întregul ţinut. Din cauza mea n-o să-şi 
poată face meseria de rancher. Şi din târgul ăsta, o să te 
câştig pe dumneata. 

Hettie Ide păli, iar ochii ei negri străluceau ca tăciunii. 

— Domnul Clan Dillon! Tipul popular!  Splendidul 
crescător de vite! Cel mai bun şi cinstit vătaf din Arizona! 
exclamă ea, uimită, dar cu un nesfârşit dispreţ. 

Drept răspuns, Dillon, care stătea cu spatele spre Jim, 


169 


făcu un gest dezaprobator. 

— Domnule Dillon, când ai venit pentru prima oară acum 
câteva săptămâni la noi şi ai început... cu atenţiile dumitale 
faţă de mine, m-am gândit că e ceva ciudat în felul 
dumitale de a fi - continuă Hettie. Era prea frumos ca să fie 
adevărat, aşa cum spunea bătrânul Raidy. Cred că eşti tot 
atât de rău, pe cât păreai de bun. Şi mai cred că eşti un 
măgar îngâmfat, demn de dispreţ. Un ticălos viclean... Nu 
trebuie să te mai întorci mâine la Cedar Springs. Marvie 
Blaine o să mă conducă acasă. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Dillon. 

— N-o să ai prilejul să-l părăseşti dumneata pe Ben; chiar 
acum şi aici eşti concediat. 

— Ce? Şi cine, mă rog, mă concediază? 

— Eu. 

— Puh? Eşti scrântită, fetiţo! Ben Ide nici n-o să vrea să 
te asculte! Nu poate să conducă ranch-ul fără mine. N-ai 
destulă minte să pricepi asta? 

Hettie Ide îi întoarse brusc spatele lui Dillon şi se 
îndepărtă, dispărând în mulţimea care se reîntorcea pe 
ringul de dans. 

— Dracu să te ia! murmură Dillon. Îşi aprinse o ţigară şi 
stătu aşa, fumând dus pe gânduri. Atunci Jim Lacy ieşi afară 
din umbra de sub viţă. 

— Noroc Dillon! Ce mai faci! zise el în bătaie de joc, când 
se află în faţa vătafului. 

O privire iute ca fulgerul îl cântări pe Jim din cap până în 
picioare. 

— Noroc şi ţie! Da' ce vrei de mă iei peste picior? întrebă 
Dillon, arţăgos. 

— Mai nimic - tărăgănă vorba Jim, aspru şi cu subiînţeles. 

— Cine eşti? întrebă Dillon iute. 

— Aş putea fi Peter Punkins:5... numai că nu sunt. 


13 Peter Punkins - personaj din basmele americane. 


170 


— Te crezi mecher - ripostă Dillon, încercând să 
găsească o ieşire din situaţie; el cunoştea oamenii, 
cunoştea Vestul. Cred mai degrabă că eşti Simple Simon 
decât Peter Punkins, dar puţin îmi pasă. Numai că sunt 
curios să ştiu de unde ai răsărit. 

— Ei bine, am dat buzna din New Mexico - răspunse Jim. 

— Pe dracu! izbucni Dillon. Puțin îmi pasă! Vreau să ştiu 
de unde ai răsărit acum! 

— Judeci repede, Dillon - zise Jim cu o încetineală voită. 
Ei bine, stăteam chiar acolo, pe zidul ăsta de chirpici. 

— Jim arătă spre locul din umbră unde stătuse, fără însă 
a-şi lua privirea de la Dillon. Acesta înjură încet şi trânti 
ţigara cu atâta putere, încât pe pavajul de piatră săriră 
scântei. 

— Ai stat aici urmărind... ascultând? întrebă el, dintr-o 
dată foarte stăpân pe sine. 

— Păi fireşte că da - rosti alene Jim. 

— Străine, acolo de unde vin eu, oamenii sunt împuşcaţi 
pentru o jignire ca asta. 

— Cred şi eu! De-aia nici nu-mi cer scuze. 

Dillon desluşi în acest răspuns o confirmare a bănuielilor 
sale. Părăsi brusc atitudinea lui provocatoare. Această 
schimbare rapidă, ca şi noua atitudine adoptată dovedeau 
o mare iscusinţă. Dillon îşi aruncase masca şi nu se mai 
prefăcea deloc. Prevăzător, aspru, hotărât şi calculat, el 
stătu aşa o clipă, în timp ce ochii lui verzi şi ciudaţi încercau 
să pătrundă în gândurile lui Jim spre a-i ghici intenţiile: 
altceva nu-l interesa. Cât despre Jim, el îl măsură pe Dillon 
şi ajunse la concluzia că e un om din Vest, însă cu totul altul 
decât cel pe care-l cunoşteau oamenii din această parte a 
Arizonei. Îl cântărea pe Dillon fără să aibă nevoie de 
vorbele Rosei Hatt; nu recunoştea în el o fire înrudită cu a 
lui, dar vedea omul hotărât, curajos, posedând experienţa 
înverşunată a individului deprins cu cea mai aspră şi mai 
ucigătoare viaţă de frontieră. 


171 


— Hmm! Văd că porţi pistol, străine - zise Dillon în timp 
ce-şi aprindea altă ţigară. 

— Da. O veche deprindere. 

— Cred că ai văzut că eu n-am? 

— Fireşte. Am văzut de la început că n-ai şi acum o citesc 
şi în ochii tăi. 

— Cititor de gânduri, ai? Ei bine, asta-i ajută pe unii. 

— Înţelegi cumva pe anume oameni? întrebă Jim, sec. 

— Da. Spioni, jucători de cărţi, hoţi, pistolari şi alţii de 
teapa lor. 

— Mulţumesc. Eu preţuiesc felul în care-mi vorbeşti. Şi 
pentru că nu-mi place să rămân dator în materie de 
complimente, vreau să repet numai ce ţi-a spus 
domnişoara Hettie Ide... Eşti un măgar îngâmfat! Un ticălos 
viclean! 

— Ai auzit tot ce-a spus? mârâi Dillon. Oricât era el de 
isteţ şi de viclean, nu se putu abţine să nu se înfurie, deşi 
se stăpânea încă. 

— Bineînţeles. Şi niciodată n-am auzit nişte vorbe care să 
se potrivească mai bine unui nemernic. Mi-au stârnit 
curiozitatea şi mai mult, pentru că chiar azi cineva te-a 
denumit „frumosul mincinos cu faţa numai zâmbet”. 

— Oho! Pare-mi-se că auzi cam multe, nu crezi, străine? 
se oţări Dillon. Ei bine. Nici că-mi pasă! 

— Sigur că nu-ţi pasă. Sunt animale puturoase care au 
pielea atât de groasă, că numai gloanţele o pot găuri. 

— Eşti curajos, străine, fiindcă urli la adăpostul pistolului 
tău! Dar am obosit să te-ascult. Eşti din New Mexico? 

— Nu... am minţit. 

— Hm! Ţi-a vândut cineva vreun pont de-ai ştiut că eu 
vin de-acolo? 

— Poate. 

— Vezi că eu nu zic ba. Ce-mi pasă mie de ce ştii, sau ce 
gândeşti, sau ce învârţi pe-aici! Vrei s-o faci pe cowboy-ul 
de mâna-ntâi! Dar vezi bine că nu faci parte din nici unul 


172 


din ranch-urile cunoscute în jurul Winthrop-ului. Tu însuţi 
trezeşti oarecare bănuieli, dacă ţinem seama că ţinutul ăsta 
mişună de răufăcători şi de hoţi. 

— Mişună, într-adevăr, de aceea am şi venit aici - replică 
Jim cu înţeles. 

Pentru prima oară, faţa lui Dillon se acoperi de o roşeaţă 
posomorâtă. 

— O să pun să te dea afară de-aici - zise el. Şi-o să-i 
strecor şerifului Macklin că trebuie să fii supravegheat. 

— În regulă, grăbeşte-te! tărăgănă Jim cu o privire rece şi 
sigură. Dar nu uita să-i strecori că mă cheamă Jim Lacy. 

Tot trupul lui Dillon tresări puternic. O umbră palidă se 
aşternu încet pe chipu-i ars de soare. 

— Jim Lacy! Ce spui? l-ascultă, să ştii c-am mai văzut eu 
şi altă dată tertipul ăsta. Să-ţi dai aere la adăpostul numelui 
unui mort! E vechi trucul! 

Dar Dillon nu era chiar atât de sigur, pe cât voia să pară 
făcând-o pe grozavul. Nervii săi de oţel cedaseră. Jim Lacy 
era un nume de mare faimă. La auzul lui, el se demască 
într-o clipă, mai vârtos decât ar fi făcut-o toate cele 
petrecute până atunci. Oamenii cinstiţi aveau rareori motiv 
să se teamă de Jim Lacy sau de oricare altul ca dânsul, el 
însă se îngrozi dintr-o dată, instinctiv şi simţi o slăbiciune 
pe care tot şi-o mai stăpânea. Dillon putea fi înspăimântat 
de un nume, dar nu de un om. 

— Îţi închipui c-o să te cred că eşti Jim Lacy? întrebă el, 
răguşit. 

— Eu ţi-am spus-o, mi-e tot una dacă mă crezi sau nu - 
răspunse Jim cu răceală. 

Discuţia se apropia de sfârşit: 

— Foarte bine - continuă Dillon, respirând greu, dar eu 
tot cred că eşti un mincinos. 

Jim sări şi-l plesni zdravăn, trântindu-l la pământ. 

— Ei, s-ar putea ca asta să fie doar începutul - zise el, 
vorbind rar. Eu ţi-am spus cine sunt. Da' tu, tu cine eşti? 


173 


Dillon se ridică cu grijă în capul oaselor, se sprijini într-un 
cot şi înălţă un chip negru spre interlocutorul lui, fără a-i 
răspunde. Când Jim se întoarse vrând să plece, se pomeni 
faţă în faţă cu Rose Hatt. Fata văzuse puţin din ultima parte 
a întâlnirii lui Jim cu Dillon. 

— Oh, domnule! strigă ea cu o bucurie amestecată cu 
frică. 

Perechile părăseau ringul de dans. Un tânăr, ale cărui 
trăsături îi erau ciudat de familiare lui Jim, se ivi în spatele 
Rosei. Ea îl strânse de braţ, în timp ce se uita când la Jim, 
când la Dillon, care nu încercase să se scoale de jos. Jim 
plecă grăbit, fără să rostească o vorbă. 

— Dumnezeule! Cine a fost ăsta? întrebă un glas şi când 
îşi dădu seama că-i al tânărului care o însoțea pe Rose, 
glasul îi spori tulburarea pe care o stârneau amintirile şi-l 
făcu să grăbească pasul, croindu-şi drum prin mulţimea de 
dansatori ca să iasă în stradă. 

— Era glasul lui  Marvie Blaine, Dumnezeu să-l 
binecuvânteze! spuse Jim, cufundându-se în întunericul 
nopţii. Am scăpat ieftin. 


Era 11 noaptea când Jim Lacy intră în localul „Ace High 
Salllon”, pe vremea aceea unul din tripourile cele mai 
cunoscute din sud-vest. Proprietarul, John Brennan, avea 
doar două calităţi: reputaţia că-i un jucător cinstit şi faptul 
că nu ţinea femei în local, prin urmare, afacerile nu-i 
mergeau la fel de bine ca celor mai mulţi oameni de 
meseria lui. Localul său nu avea mobile luxoase şi scumpe. 
El nu dădea afară pe nimeni de la masă câtă vreme omul 
juca corect. Dar mulţi trişori plecaseră din „Ace High 
Saloon” cu picioarele dinainte, fapt care avusese efectul 
scontat asupra trişorilor cu privire pătrunzătoare şi chipuri 
neclintite. 

Jim Lacy intră grăbit în local, ca un om urmărit. Şi era, 
într-adevăr, dar nu de o fiinţă în carne şi oase. 


174 


— Cowboy-ule, de cine fugi? întrebă un tânăr înalt, care 
se afla din întâmplare aproape de uşă, stând cu spatele 
rezemat de tejgheaua barului; pălăria-i mare şi dată pe 
spate lăsa să se vadă o faţă arsă de soare. O plăcuţă cu 
câteva litere gravate pe ea îi atârna la vestă. 

Jim îl recunoscu aproape de îndată. 

— Bună, Macklin! zise el, nepăsător. Tocmai fugeam de 
un şerif. 

— Ei, şi-ai dat peste altul - mormăi Macklin, surprins. 
Cine eşti? 

— Sunt şeful echipei Cofee Pot - rosti tărăgănat Jim. 

— Mai bine-ai spune cum te cheamă, spilcuitule! Nu ştiu 
cum se face, da' pe vremea asta nu există nici un Coffee 
Pot... Mă bate gândul că ar fi bine să te bag la zdup. Eşti 
cam tras la faţă. Cine eşti şi ce ai învârtit până acum? 

— Nimic din blestematele voastre de afaceri, răspunse 
Jim, schimbând brusc tonul şi întreaga atitudine, dar dacă 
mai pierzi vremea pe aici, prin apropiere, o să se găsească 
cineva să te-nveţe minte cine-s eu. 

— l-ascultă, chiar acum ai să mergi cu... 

— Cască ochii, Mack! îl întrerupse cineva din spatele lui 
Jim. Un pahar se făcu ţăndări de podea şi imediat se auzi 
târşâitul unor cizme grele. Apoi un bărbat se înfipse în faţa 
şerifului, uitându-se la Jim: 

— lartă-mă, străine, dar cred că te cunosc. Dacă greşesc, 
să-mi spui. 

— Bună Cash! zise Jim, întinzându-i mâna. Cash Burridge 
arăta cu zece ani mai bătrân decât atunci când îl văzuse 
Jim ultima oară. Băutura, viaţa aspră şi patimile jocului îl 
ruinaseră. Chipul lui zbârcit, întunecat, pierdu expresia de 
şovăială, aproape de frică, pe care o avusese câteva clipe 
mai înainte şi acum, se chinuia să zâmbească larg. 

— La naiba! exclamă el, înşfăcând cu amândouă mâinile 
palma lui Jim şi scuturându-i-o cu putere. Zâmbetul i se 
lăţise pe toată faţa, privirile i se luminaseră. Dar parcă n-ai 


175 


fi tu! 

— Ba eu sunt, Cash. Abia am picat şi am şi dat de bucluc. 

— Ei! De cine-i vorba? întrebă Burridge, curmând brusc 
primirea foarte zgomotoasă pe care i-o făcuse. Se şi 
aplecase înainte şi cobori glasul. 

— De nimeni anume, Cash. Numai că mă simt cam prost. 

— Oh, să fiu al naibii! Eşti chiar tu... dar te-ai schimbat 
mult, mai ales ca fel de a fi, dacă-i aşa cum zici. Pari a 
căuta ceartă. 

În aceeaşi clipă şeriful interveni, apucându-l fără pic de 
prietenie pe Burridge de umăr şi întorcându-l spre el. 

— Prieten de-al tău, hei? Asta nu-i o garanţie care să-l 
scape de pârnaie! 

— La dracu! explodă Burridge. Nu pricepi că încerc să te 
scap pe tine de cimitir? Dumnezeule! Dacă ţi-aş spune cine- 
i omul ăsta, te-ar trece năduşeli cu sânge! 

Lui Macklin i se muiară fălcile şi el se sprijini cu spatele 
de bar, înfiorat de sinceritatea îndârjită a lui Burridge. Apoi 
acesta îl trase pe Jim la o parte, despărţindu-l de lumea de 
la bar şi de jucătorii de la mese care stăteau gură-cască 
sau rânjeau. 

— Eşti tu. Într-adevăr tu, Jim? şopti el, răguşit. 

— Fireşte, Cash. Tu nu vezi? 

— Păi se spunea cai murit! 

— Exagerări, Cash... exagerări! 

— Picat ca din cer! Jim Lacy, picat de-a dreptul din cer! 
Hm! Să fiu al naibii!... Niciodată, în toată viaţa mea, nu m- 
am bucurat atâta când am văzut un om! Pe cinstea mea, 
Jim! 

— În regulă, Cash. Şi eu sunt bucuros că te văd, deşi n- 
am fost Prieteni prea buni. 

— Pe unde mi-ai umblat, Jim, de când ai plecat din 
Lineville? Dumnezeule! Niciodată n-am să uit noaptea în 
care l-ai ochit drept în ochi pe Link Cawthorne! 

— Eh, Cash, nu contează pe unde am umblat! 


176 


— Bineînţeles că nu contează, numai că mi-a dat mie 
ceva prin cap şi eram curios să ştiu dacă am brodit-o. Am 
avut, aşa, o idee, că ai fost în New Mexico, amestecat în 
războiul din comitatul Lincoln. Unii din acei hombres au 
scăpat cu viaţă. Ştiu eu sigur pe unul care a scăpat. 
Tovarăş bun cu Billy the Kid. 

— Cine? întrebă Jim. 

— Nu vând pe nimeni, Jim. Altuia nu i-aş fi spus nici atâta 
cât ţi-am spus ţie. Când ai picat? 

— Astăzi. 

— O să fii recunoscut. 

— Fireşte. Mă şi aştept la asta, dar nu-mi pasă. 

— Dumnezeule! Jim, devenit nesăbuit, o dată cu trecerea 
anilor! Arăţi ceva mai bătrân, dar pari în formă, un tip 
zdravăn căruia îi merge bine. 

— Cine o să mă recunoască aici, Cash? 

— Ţi-aduci aminte de Ace Black? Jucătorul pe care l-am 
cunoscut amândoi cu ani în urmă la „Gold Mine”, în 
Lineville. 

— ÎI ţin bine minte pe Black. 

— Acum e sus şi joacă faro. Cred că Black o să te 
recunoască, dar el n-o să te vândă niciodată. Altfel stau 
însă lucrurile cu Hardy Rue. El, da, cu el nu te-ai avut 
niciodată bine. Intotdeauna a crezut că tu l-ai ucis pe Less 
Setter. Rue s-a ţinut scai de coada mea în toţi anii ăştia. El 
e de vină că acum sunt într-o pasă proastă. 

— Ei, ce s-a mai întâmplat cu afacerea ta cu ranch-ul de 
pe aici? 

— Jim, m-ai judecat bine; nu prea mă simt eu într-ale 
mele când am bani mulţi - mărturisi anevoie Burridge. Dar 
jur că am fost cinstit până m-a pocnit nevoia de parale. Am 
făcut afaceri proaste. Am furat vite ca să fac rost de bani, 
dar n-am fost în stare să le cresc sau să fac negoţ cu ele. 
Am început să împrumut. Apoi am avut norocul să vând 
ranch-ul lui Ben Ide, un californian. M-am purtat urât cu el 


177 


şi-acum îmi pare rău. Ăla om, Jim... Când am fost din nou în 
bani, am început să beau şi să încerc lovituri la cărţi. 

— Şi acum eşti iar pe geantă. Cine te-a stors de bani, 
Cash? 

— Ei, fiecare. O parte i-a luat Brennan, dar nu-i port pică 
pentru asta. Hardy Rue m-a stors de cei mai mulţi. M-am 
încurcat cu o spaniolă de aici. Ea şi cu Rue erau înţeleşi şi 
m-au dus. Ei doi m-au lăsat lefter. 

— De ce nu l-ai ucis? 

— N-aş încerca să mă măsor cu el în luptă dreaptă, faţă 
în faţă şi n-am avut prilejul să-l împuşc pe la spate. 

— Rue e aici? întrebă Jim. 

— E cu târfa aia cu ochi negri. E prea devreme pentru el 
să fie aici. Dumnezeule! M-ar unge la inimă să mă vadă cu 
tine! Lui Rue i-a fost întotdeauna frică de tine, Jim şi tu 
trebuie să te fereşti de el. 

— Unde-ţi ai culcuşul? 

— Cea mai mare parte din timp, în oraş, dar am şi o 
cabană în sihlă - răspunse Burridge. 

— Ai cunoscuţi pe-aici? 

— Fireşte că da, Jim. Îi cunosc pe toţi, în afară de noii 
veniţi. Şi-ţi vând un pont: chiar acum intră nişte tipi tari. 
Asta-i un ţinut afurisit şi mai mare decât toate celelalte 
ţinuturi deschise. M-am obişnuit aici şi-mi place Arizona. 

— Ei bine, Cash, când erai bogat şi erai cineva, nu ţi-am 
fost de prea mare folos - zise Jim, zâmbind, dar acuma eşti 
pe geantă şi în pasă proastă, aşa că mizez pe mâna ta. 

— Jim Lacy, totdeauna ai fost un tip ciudat! exclamă 
Burridge cu emoție. Cred că ai pus ceva la cale, dar orice-ar 
fi, sunt omul tău! 

— În regulă, Cash. Să zicem că mă conduci să-i văd şi eu 
pe toţi. 


178 


CAPITOLUL XIII. 


Hettie Ide luase parte la balul din Winthrop ca invitată a 
Alicei Franklidge, o fată de 19 ani, fiica celei de a doua soţii 
a judecătorului. Era o fată sinceră şi veselă, care-i plăcea 
Hettiei şi ele două erau pe cale să devină prietene bune. 
Părăsiră balul înainte de miezul nopţii, pentru a fi conduse 
la casa Franklidge de băiatul care o însoțea pe Alice. 
Noaptea era rece, senină şi mii de stele sclipeau deasupra 
capului. Hettie îşi scoase pălăria şi lăsă vântul rece să-i adie 
prin păr. 

— V-aţi distrat bine la primul dumneavoastră bal în 
Arizona? o întrebă tânărul rancher. 

— Da, m-am distrat, domnule Van Horn... în ciuda unei... 
întâmplări oarecum neplăcute - răspunse Hettie. 

— Ne pare foarte bine că v-aţi distrat, dar foarte rău că 
ceva v-a necăjit. Cinstit vorbind, balurile de astăzi seamănă 
cu nişte ceaiuri de la o şcoală duminicală faţă de cele de 
altădată. Nu-i aşa, Alice? 

— Aşa-i. Pe atunci mi-era şi frică să merg la bal - 
răspunse fata. Bătăile erau ceva obişnuit. Câte una la 
fiecare dans! Acum e într-adevăr plăcut. Tata şi alţi câţiva 
oameni din oraş au avut grijă ca lucrurile să se schimbe... 
Hettie, îmi pare nespus de rău că te-a supărat... Clan Dillon. 
Ştiu că el a fost! Ai dansat cu el... şi după aceea te-ai întors 
la noi şi erai toată roşie şi nervoasă. 

— Da, domnul Dillon a fost... M-a jicnit! Van Horn plesni 
puternic din bici deasupra cailor. 

— Nu mă miră - spuse Alice. Dillon este un bărbat 
frumos, fermecător, foarte plăcut, cuceritor, dar totdeauna 
l-am socotit oarecum necioplit şi prea îndrăzneţ. 

— Cine era fata aceea drăguță de care s-a ocupat atât de 
mult Marvie? întrebă Hettie. 

— N-am observat-o. Dar am băgat de seamă că el s-a 


179 


distrat de minune. 

— Era împreună cu ea puţin timp înainte de a pleca noi - 
continuă Hettie. Purta o rochie de muselină albă, ciorapi de 
bumbac şi pantofi ieftini, prea mari. A rămas în urmă când 
Marvie s-a apropiat de mine. Cred că i-a fost frică să se 
întâlnească cu noi. Mi s-a părut foarte drăguță, cu ochii ei 
negri, mari, cu buzele roşii, cu părul castaniu, ondulat. 

— Era Rose Hatt! răspunse Van Horn. 

— Rose Hatt?! Nu-i din familia aceea Hatt, despre care 
am auzit atâtea? întrebă mirată Alice. 

— Alice, există o singură familie Hatt şi Rose e singura 
fată din familie - o lămuri tânărul rancher. Am cunoscut-o 
mai de mult. Charley Moss dansa cu ea. E-o fată drăguță. ŞI 
pare modestă şi liniştită. Fără îndoială că tânărul Blaine s-a 
îndrăgostit de ea. 

— Chiar aşa - confirmă Hettie, serioasă. Marvie e un 
băiat minunat, dar cam pripit. l-am spus lui Ben că prea îl 
lasă de capul lui. 

— Hettie, în Arizona iubirile se aprind cum aprinde focul 
iarba uscată în deşert - zise Alice cu un râs uşor. Să fii cu 
ochii-n patru pentru tine, nu-i aşa, Frank? 

— În zadar o să se păzească! replică Van Horn, vesel. Tot 
o să-i vie de hac unul dintre băieţii noştri din Arizona. 

— Domnule Van Horn, este pentru a doua oară în 
noaptea asta când aud o asemenea prorocire - răspunse 
Hettie, amuzată - şi, după cum vezi, mă simt foarte 
măgulită. 

Ajunseră curând la casa Franklidge, care se afla pe o 
terasă înaltă, printre pini maiestuoşi. Fetele intrară şi-l 
găsiră pe judecătorul Franklidge fumând lângă cămin. El o 
salută cu căldură pe Hettie. 

— Te-ai întâlnit cu fratele dumitale? întrebă el în timp ce-i 
oferea un scaun. 

— Nu. Până la urmă a venit şi el? 

— Da. A stat aici o oră - răspunse judecătorul. A venit să 


180 


vorbim despre o afacere cu vite. l-am recomandat să nu 
mai cumpere acum. 

— Era şi Ina? întrebă Hettie. 

— Desigur şi arăta nespus de frumoasă. Voiam să-i 
opresc să rămână aici peste noapte, dar Ben a spus că vrea 
să meargă la hotel, ca mâine să fie devreme în oraş. A lăsat 
vorbă că, dacă nu te vede la bal, să vă întâlniți mâine, la 
douăsprezece fix, la Brydon. 

— Dumnezeule! Sunt bucuroasă că am plecat de la bal 
înainte să vină Ben! exclamă Hettie, râzând nu prea vesel. 

— Ce tot spui? Intrebă judecătorul, lăsându-şi capul în 
piept ca să privească peste ochelari. 

— Mi-e teamă c-o să mă simt prost când o să-l văd pe 
Ben. Va trebui să-i spun că eu... l-am concediat pe Dillon. 

— Dillon? Pe Clan Dillon? Pe el l-ai concediat? întrebă 
judecătorul, ridicându-se brusc. 

— Chiar pe el - răspunse fata. 

— Doamne iartă-mă, dar nu pricep! Şi de ce, fetiţo? 

— Am avut destule motive, deşi mi-e teamă că Ben n-o 
să fie de aceeaşi părere. E-n stare să pună mâna în foc 
pentru Dillon. De fapt, Ben nădăjduieşte că Dillon o să-l 
ajute şi are o părere grozavă despre el. Ei bine, domnul 
Dillon îmi face viaţa grea la ranch; îmi aţine calea de câte 
ori ies din casă. La început nici nu mi-a făcut cinstea să mă 
ceară în căsătorie. În cele din urmă a ajuns şi la asta şi în 
ciuda refuzurilor mele, se ţine scai de mine. Dac-aş fi ştiut 
c-o să vină la bal astă-seară, nu m-aş fi dus eu. Dar am 
dansat cu el, am ieşit pe terasă... şi... ei bine... pentru a 
scurta povestea, m-a insultat. 

— Tăticule, pe mine asta nu mă miră, mie nu mi-a plăcut 
niciodată Dillon - interveni Alice. 

În clipa aceea intră şi Frank Van Horn. 

— Dragă fată, cum te-a insultat Dillon? întrebă 
judecătorul cu ochii scânteind. 

— A declarat că o să fiu a lui, fie că vreau, fie că nu și a 


181 


trebuit să mă zbat ca să scap de el. 

— Nu cumva a îndrăznit să pună mâna pe dumneata? 
întrebă bătrânul rancher. 

— Ambele mâini şi ambele braţe - râse Hettie, deşi se 
îmbujoră toată când trebui să recunoască. De fapt, Dillon s- 
a comportat ca un necioplit, îmi închipui că are felul lui de a 
se purta cu o anumită categorie de femei. Cred că se 
aştepta să ţip sau să mă rog... şi după aceea să-i cad în 
braţe. Noroc că sunt voinică şi m-am smuls din strânsoarea 
lui. 

— Câine blestemat! Ar trebui să fie biciuit! exclamă 
judecătorul, roşu la faţă. 

— Mai bine împuşcat - spuse Van Horn, strângându-şi 
buzele. 

Hettie le povesti şi de amenințările lui Dillon de a-l ruina 
pe Ben. După ce chibzuise la rece, nu mai era sigură de ce 
avea să spună, de faptul că ea îl concediase, cu de la sine 
putere, pe Dillon. Din păcate, Ben se obişnuise cu 
plângerile surorii sale, privitor la atenţiile cu care o 
înconjurau bărbaţii şi ajunsese să nu le mai ia în seamă. 

— Aşa că l-am concediat pe Dillon - încheie Hettie. 

— Ai făcut bine, fetiţo, dar cum naiba o să ia Ben treaba 
asta, întrebă Franklidge. Serios îl preţuieşte mult pe Dillon. 
Chiar astă-seară l-a lăudat pentru că a dat de urma unei 
cirezi de vite care fusese furată şi dusă în sihlă. Totuşi, 
chiar dac-ar vrea să închidă ochii, Ben nu poate să treacă 
peste o insultă. E obligat să fie de partea ta în concedierea 
vătafului. 

— Încă nu-l cunoaşteţi bine pe fratele meu - spuse 
Hettie, clătinând din cap. Dacă l-ar fi văzut pe Dillon 
jignindu-mă, l-ar fi biciuit, dar Ben nu ia în seamă ce spun 
eu. A obosit să tot audă despre cowboy înnebuniţi după 
mine, care mă sâcâie atâta. Crede că sunt... cam prea 
sensibilă Odată a zis: „Dacă aş fi eu cowboy-ul ăla, te-aş 
arunca în şa şi aş pleca cu tine”. lar altădată, când m-am 


182 


dus la el necăjită, mi-a spus: „E firesc că a încercat să te 
sărute. Şi de ce nu? Eşti făcută să fii iubită şi sărutată...” 
Câteodată cred că Ben glumeşte, că nu ia în serios ce spun. 
Sigur e că nu mai este ca înainte. Nu ştiu cum o să judece 
povestea asta cu Dillon. 

— Să-ţi spun eu, fată, după ce mi-ai explicat cum stau 
lucrurile cu Ben...... Zise judecătorul. El n-o să întărească 
hotărârea pe care ai luat-o. Dillon o să se ducă el înaintea 
ta şi o să „îndulcească” „jignirea” pe care ţi-a adus-o... Şi 
aşa mai departe. 

— Asta ar fi îngrozitor! replică Hettie. De-acum încolo o 
să-i port cu adevărat pică lui Dillon. 

— Ehei, singura soluţie în problema ta, Hettie Ide, e să te 
îndrăgosteşti de un băiat bun din Arizona - declară 
judecătorul Franklidge, prietenos şi vesel, vrând s-o sâcâie, 
dar s-o şi convingă. 

— Într-adevăr, zise fata, încercând zadarnic să pară 
semeaţă. Se gândi însă imediat că ar fi mai bine ca noii ei 
prieteni să ştie mai multe. Vă voi urma sfatul, domnule 
judecător Franklidge - zise ea - dacă n-ar exista o piedică 
de netrecut... Nu pot să mă îndrăgostesc de nici un băiat 
bun din Arizona, pentru că sunt îndrăgostită de unul grozav, 
Nevada! 

Îndată ce numele drag răsună pe buzele ei, Hettie simţi 
cum îi urcă sângele în obraji şi se-aprinde la faţă. 
Judecătorul râse din toată inima, dar Alice, intuind sensul 
ascuns al acestor cuvinte ale prietenei sale, care păreau 
simple flecăreli, se apropie de ea şi o prinse de umeri. 

— Tata e la fel de răutăcios ca şi Ben, draga mea. Haide, 
vino, e târziu. Să mergem la culcare. 

— Ei bine, Hettie - adăugă judecătorul cu aceeaşi voioşie 
- dac-aş avea patruzeci de ani mai puţin, aş contesta 
drepturile omului misterios din Nevada. Şi unde-i acum 
caraghiosul ăsta căruia i-a pus Dumnezeu mâna-n cap? 

Hettie privi înapoi din pragul uşii spre care se îndreptase 


183 


împreună cu Alice. 

— Nu ştiu - răspunse ea, tristă. După ce se închise uşa, 
ea îl auzi pe judecător izbucnind: 

— Ai auzit, Van Horn? Asta lămureşte o mulţime de 
lucruri... Ei bine, mare prost mai sunt! Şi pariez că şi Ben 
Ide nu e mai deştept! 


A doua zi de dimineaţă, la micul dejun, judecătorul 
Franklidge părea oarecum schimbat. Interesul lui pentru 
Hettie crescuse, dar şi-l ascundea în dosul glumelor şi 
micilor ironii. Hettie simţi că în ochii lui Franklidge ea 
încetase peste noapte să mai fie o fetiţă şi reuşise să-i 
câştige prietenia. 

— Hettie, am să-ţi fiu un fel de tată - spuse el la 
despărţire. Mi-e ruşine pentru felul în care s-a purtat 
Arizona cu dumneata şi cu Ben, dar ascultă, draga mea. Ai 
încredere în noi şi în ţara asta întinsă. Ai răbdare cu fratele 
dumitale. Încearcă să-l convingi să nu cheltuiască bani 
tocmai acum. S-ar putea să vină vremuri grele; un an, doi, 
poate chiar mai mulţi. Şi ţine minte ce-ţi spune un bătrân 
rancher, care a văzut mai multe războaie purtate pentru 
vite, vom trece şi hopul ăsta! Răufăcătorii se distrug ei 
înşişi. Am eu o presimţire că o să vină un pistolar straşnic 
şi-o să le vină de hac şefilor de bandă. S-a mai întâmplat 
aşa. S-a întâmplat în ultima vreme şi în New Mexico. Nu-ţi 
pierde cumpătul şi nu te grăbi să urăşti ţinutul ăsta frumos. 
Vrem ca voi, cei din familia Ide, să-l iubiţi. Avem nevoie de 
oameni minunaţi ca voi! Suntem pionieri. Hettie, eu am 
pierdut un milion de dolari cu furturile astea de vite, dar o 
să-l recâştig. Tot aşa şi voi. Şi tot aşa şi cu fericirea 
dumitale. 

— Domnule judecător Franklidge - zise Hettie, zâmbind 
printre lacrimi - în ciuda slăbiciunii mele pentru Nevada... 
sunt a Arizonei pe viaţă! 

— Uhuhu! Asta zic şi eu fată curajoasă!... Vino să ne vezi 


184 


cât mai des, Hettie. Adios! 

Un grăjdar al lui Franklidge o conducea pe Hettie cu 
trăsura în oraş, astfel că ea avea răgaz să se gândească 
cum ar fi bine să-i înfăţişeze lucrurile lui Ben. Nu-i trecuse 
prin minte că s-ar putea ca Dillon să-l încunoştinţeze pe 
Ben, denaturând toată povestea. Era recunoscătoare 
judecătorului  Franklidge pentru sfaturile şi  poveţele 
binevoitoare pe care i le dăduse. Intr-adevăr, cu intuiţia ei 
femeiască, simţise că judecătorul avea ceva împotriva lui 
Dillon, ceva ce nu-i putea mărturisi. Simţise că judecătorul 
îi este prieten. Foarte probabil că judecătorul o să fie de 
partea ei, dacă s-o ajunge la un conflict. Hotări că cel mai 
bun lucru e să aştepte şi să vadă dacă Dillon vorbise cu 
Ben. 

Cum ajunse în oraş, Hettie se duse să cumpere proviziile 
pe care le comanda de obicei de două ori pe lună. Ea şi 
mama ei făceau gospodărie aparte, în mica lor cabană, deşi 
Ben şi Ina se împotriviseră. Dar doamna Ide nu voia să fie 
soacra nimănui. După ce comandă ce voia să cumpere, 
Hettie cobori strada şi se întâlni cu Ben, care nu părea prea 
bine dispus. O umbră îi întuneca chipul, umbră pe care 
Hettie se obişnuise de mult s-o regrete, încă de la Tule 
Lake. Deşi era curajoasă, i se strânse un pic inima. Dacă îl 
jignise cumva pe Ben? 

— Ina e la croitoreasă - spuse el, după ce o sărută. Cred 
că-i tocmai timpul potrivit să mergem împreună la bancă... 

— La bancă? De ce? întrebă ea în timp ce se întorcea să-i 
dea braţul. 

— Am făcut un cec pentru partea ta din ranch. 

— Ben! strigă fata, uluită, cu un ton de reproş. 

— Da - replică el, oarecum enervat. Hettie, nu-mi place 
să faci lucruri fără ştirea mea. ŞI, ca să fiu cinstit cu tine, nu 
vreau să-ţi pierzi banii. Sunt foarte convins c-o să pierd toţi 
banii pe care i-am băgat în vite. 

— Ascultă, Ben, banii ăştia au însemnat o investiţie. 


185 


Înţeleg să pierd sau să câştig alături de tine - protestă ea. 

— Ştiu, draga mea, că eşti un suflet ales, dar a fost o 
afacere nebunească de-a mea. No regret - se grăbi el să 
adauge - dar socot că nu-i drept să fii părtaşi la ea. Poate... 
într-o zi, da... când vor fi luat sfârşit vremurile astea 
proaste. 

— Ben, ce s-a întâmplat de când nu te-am văzut? întrebă 
iute Hettie. 

— S-a întâmplat - răspunse Ben, lăsându-şi capul în jos 
ca ea să nu-i poată vedea ochii - s-a întâmplat că a dispărut 
California Red. 

— Dispărut? Oh, nu, Ben! strigă ea, sfâşietor. 

— Plin de tristeţe, el dădu din cap, întărindu-şi spusele; 
buzele îi tremurau uşor. 

— Furat? 

— Nu ştiu, a dispărut de la păşune. Raidy jură că Red a 
fost furat, că n-ar fi putut sări gardul. Eu ştiu însă că ar fi 
putut sări şi în lună dacă i-ar fi trecut prin cap. Dillon e de 
acord cu mine că Red a fugit singur. 

— Dar nu se ştie nimic? întrebă Hettie brusc. 

— Asta-i partea proastă, Hettie. Nu ştim nimic. Şi nu 
există nici un om în toată echipa mea care să-l poată 
urmări pe Red... Asta m-a scârbit. Am încercat singur. A 
trebuit să mă las păgubaş.... Nu există decât un singur 
vânător de cai care ar putea-o face. 

— Ben, o să-l recapeţi pe Red - spuse Hettie, aprigă şi se 
porni să vorbească cu căldură, bizuindu-se pe sfaturile şi 
optimismul judecătorului şi adăugând foarte mult de la ea, 
adăugând nădejdile ei sigure în succesul lor final şi în 
fericirea lor viitoare. 

— Eşti curajoasă, Hettie - zise el, strângându-i braţul. Cu 
tine, cu Ina şi copilul, pot şi voi izbuti să trec peste afacerea 
asta nenorocită. O să-mi fii de un oarecare ajutor dacă o să 
accepţi să-ţi retragi cota-parte din ranch. 

— Accept orice te uşurează sau te ajută. 


186 


Ajunseră la bancă, unde Hettie primi un cec vizat pentru 
partea ei. Depuse imediat banii în cont personal. 

— Deocamdată îi las acolo - spuse ea. 

— Da, aşa să faci. Poate va trebui să împrumut de la tine 
- râse el. Apoi se încruntă şi o conduse să ia loc pe un 
scaun. li vorbi cu o voce joasă. Dillon mi-a spus că l-ai 
concediat. 

— Într-adevăr? întrebă Hettie, ridicându-şi bărbia şi 
simțind furnicături şi căldură la gândul luptei apropiate. 

— Hettie, a trebuit să nu ţin seama de dispoziţia ta - 
continuă el grav. Acum n-o să ne certăm noi pentru asta. 
Dillon e cel mai bun om care se poate găsi. Nu pot să merg 
mai departe fără el şi el ştie asta. Cu greu l-am împăcat. 

— Ei, nu mai spune! zise Hettie, muşcându-şi buzele. Aş 
putea să ştiu şi eu ce ţi-a povestit domnul Dillon? 

— Nu prea multe. Era cam mâhnit, dar a râs de cele 
întâmplate. Mi-a spus că te iubeşte şi că te-a linguşit un pic 
ca să-l priveşti cu ochi buni. După aceea... aseară, la bal... 
te-a cerut în căsătorie; Mi-a spus că nu l-ai încurajat prea 
mult. Atunci a încercat să te sărute, iar tu ai făcut un 
tărăboi nemaipomenit şi ţi-ai luat dreptul de a-l concedia. 

— Dacă tu îl crezi pe el, nu mai are nici un rost să te 
plictisesc povestindu-ţi eu întâmplarea - ripostă Hettie, 
regăsindu-şi stăpânirea de sine. 

— Cred că n-ai nici un motiv să socoteşti că Dillon e un 
mincinos - continuă Ben. Adevărul e, Hettie, că tu îi urăşti 
pe bărbaţi. Oh, ştiu, n-am uitat şi fii sigură că nu te 
învinuiesc că-i eşti credincioasă... /ui... Dar eşti prea aspră 
cu amărâţii ăştia care se îndrăgostesc de tine. Cel puţin, 
asta-i părerea mea... 

— Ben lde, eu nu urăsc bărbaţii! protestă Hettie. 

— N-o să ne certăm pentru asta - spuse Ben, obosit. Tu şi 
Ina mă învingeţi totdeauna. Dar, te rog, nu mă înţelege 
greşit. Nu-ţi cer să te măriţi cu Dillon. Pare un individ 
deosebit de bine, care, într-o zi, o să fie cineva în Arizona. 


187 


Şi tocmai de aceea vreau să-l cunosc temeinic înainte de a-l 
lăsa să te ia. 

— Mulţumesc, Ben. Acum pot să te iert - murmură 
Hettie. 

— Aş vrea să te întreb ceva - continuă Ben, cu o privire 
curioasă şi totodată veselă. L-ai lovit pe Dillon, aseară, când 
a vrut să te sărute? 

— Să-l lovesc? Nu, nu l-am lovit - zise cu înverşunare 
Hettie. N-aş fi vrut să-mi murdăresc mâinile cu un... Dar de 
ce mă întrebi? 

— Ei bine, avea un ochi învineţit de toată frumuseţea - 
răspunse Ben, pe gânduri. Mi-a spus că s-a împiedicat, pe 
întuneric, în camera lui... de un scaun. S-ar putea, dar mie 
mi s-a părut că ochiul lui semăna cu unul învineţit straşnic 
de un sving puternic, tras de un pumn tare. M-am întrebat 
dacă mă minte. 

— Eu mă-ntreb cine i-a tras ceea ce merita. Dar ascultă, 
Ben, dacă ai atâta încredere în Dillon, de ce te mai 
îndoieşti? 

— S-a întâmplat să dau peste Dillon tocmai când vorbea 
cu Stewart, şeful cowboy-lor lui Tom Day - răspunse Ben. L- 
am auzit spunându-i că s-a izbit de un scaun. Atunci 
Stewart, care era băut, i-a râs în nas cu hohote. Mi s-a părut 
caraghios, atâta tot. 

— Nădăjduiesc, dragă frate, să ţi se pară alte lucruri şi 
mai caraghioase - spuse Hettie, ridicându-se. Mai am 
cumpărături de făcut şi timpul zboară. Vrei să ne întâlnim la 
douăsprezece? 

— Fireşte - răspunse el - dar hai, iute! Drumul spre casă 
e lung. Mai am o mulţime de treburi. Sper să reuşesc să le 
fac pe toate. 

— Ce-i cu Marvie? 

— Vine şi el acolo. S-a ţinut de capul meu şi mi-a cerut 
bani, deşi îi dădusem ceva înainte de a pleca. Băiatul era 
ametit de tot. 


188 


— Ben! Nu cumva a băut? izbucni Hettie, îngrozită. 

— Nu. Am vrut să spun că-i înnebunit după fată. Voia să-i 
cumpere dulciuri şi cadouri, dar, la naiba! Uitam că i-am 
promis să nu-l trădez. Să nu cumva să mă dai tu de gol pe 
mine... Cu bine! Până la douăsprezece. Trec să te iau de la 
magazinul Brydon. 

— Cum m-ai speriat! se jelui Hettie. Ar trebui să-ţi alegi 
cuvintele mai cu grijă. Cât despre Marvie, cred că-i 
îndrăgostit. Am văzut fata. Îţi povestesc eu mai târziu. 

Gândurile lui Hettie reveniră la Marvie şi rătăciră 
visătoare şi neliniştite în jurul lui, până ce ea ajunse la 
magazinul de stofe; acolo uită de toate, în afară de 
cumpărăturile importante şi urgente pe care le avea de 
făcut. 

Mai erau cinci minute până la ora douăsprezece, când 
Hettie se îndreptă spre uşa magazinului, încărcată de 
pachete şi foarte mulţumită că reuşise să termine 
cumpărăturile şi că putea fi la timp la întâlnirea cu Ben; el 
era punctualitatea întruchipată şi preţuia aceasta şi la alţii. 
Hettie puse pachetele pe o banchetă aflată în nişa vitrinei, 
lângă uşă şi se uită după Ben. Nu sosise încă. Deodată văzu 
un om trecând în goană pe stradă, fără pălărie şi fără haină 
şi răcnind: 

— La o parte! goliţi strada! 

— Ce-i cu el? întrebă Hettie, înveselită. 

Mai mulţi vânzători ieşiră să vadă ce se petrece. 

— Pare-se c-o să fie o nouă luptă - spuse unul dintre ei, 
tulburat. 

Urmară strigăte şi zgomot de paşi ce alergau. Oamenii se 
grăbeau să treacă strada şi să se repeadă la prima uşă 
deschisă pe care o nimereau. Zgomotul încetă. In clipa 
aceea, un om intră pe uşa în faţa căreia Hettie stătea ca 
paralizată şi tremura. 

— Hello, Mai! Ce se întâmplă? întrebă vânzătorul. 

— Pe cinstea mea că nu ştiu! răspunse omul. Am văzut 


189 


lumea fugind de pe stradă, aşa că m-am ascuns şi eu aici. 
Cu puţin înainte am auzit că Jim Lacy e în oraş. 

— Cine? strigă cel care îl întrebase. 

— Jim Lacy. Nu ştiu cât e de adevărat, dar ştiu sigur că e 
careva în oraş; pariez pentru asta. 

Pe la toate ferestrele şi uşile se iviră feţe curioase. Unii 
se uitau pe furiş în stradă, apoi se trăgeau îndărăt. Ce 
ridicole i se păreau toate Hettiei, dar stătea şi ea, ca şi 
ceilalţi, încordată şi cu inima zbătându-i-se. 

Răsună o împuşcătură adâncă şi sonoră. După aceea 
bum! alta, ca un ecou. Pe urmă, o linişte tulburătoare. 
Hettie simţi că se sufocă. Ce se întâmplase? Luptă! 
Pistoale! O împuşcătură singuratică răsună din capătul 
străzii. 

Omul de lângă Hettie se uită grăbit afară. 

— Dumnezeule! exclamă el cu glas sugrumat. 

Vânzătorul, cât era el de înspăimântat, nu se lăsă până 
nu privi şi el. Vâri repede capul înăuntru, cu faţa palidă, cu 
ochii ieşiţi din orbite şi începu să se bâlbâie. Hettie, 
supunându-se unui imbold căruia nu i se putu împotrivi, se 
uită şi ea pe furiş. Strada părea goală. Ba nu, un om zăcea 
cu braţele întinse, cu faţa în jos, La mai puţin de cincizeci 
de paşi de uşă. 

— E Jim Lacy. Nu l-am văzut niciodată, dar ştiu oameni 
care-l cunosc - spuse cineva lângă Hettie. 

— Oh, e înspăimântător... omul acela mort... acolo, în 
mijlocul străzii... Jim Lacy? şopti Hettie şi începu să 
tremure, simțind că i se face rău. 

— Nu, Jim Lacy e ăla care vine din capul străzii... Uită-te 
la pistolul care mai fumegă încă! 

Atunci, privind mai departe, Hettie văzu un om în costum 
de călăreț, cu pistolul în mână, apropiindu-se cu paşi mari 
de victimă. Aruncă doar o privire şi trecu mai departe. Işi 
vâri pistolul în toc şi o luă spre trotuar. 

Mersul lui! Statura lui! O tulburare cumplită, copleşitoare 


190 


o cuprinse brusc pe Hettie. Era oare atât de înspăimântată, 
încât putea să-şi piardă minţile? Era nebună? De ce îşi 
adusese deodată aminte? Dar acest om, acest Jim Lacy, 
venea spre ea. O să treacă prin faţa uşii... 

Hettie se trase înapoi cu bruma de putere care îi mai 
rămăsese. Tremura toată ca o trestie în bătaia vântului. 
Mintea i se oprise în loc. Deodată încetă să mai tremure, de 
parcă trupul i-ar fi fost lovit de paralizie. O încordare rece, 
amorţită şi înspăimântătoare o ţinea dreaptă, ţeapănă, ca 
în aşteptarea morţii. 

Omul în costum de călăreț trecu de uşa prăvăliei, 
mergând drept, cu faţa ca de piatră, cu privirile fixe şi 
scânteietoare. Nevada! Recunoscându-l, Hettie simţea cum 
spaima şi uluirea i se risipesc. Jim Lacy!... Nevada. Avu 
senzaţia că se prăbuşeşte în gol. Toate se învălmăşiră şi 
pieriră în bezna uitării. 


191 


CAPITOLUL XIV. 


Hettie îşi recăpătă cunoştinţa înainte de a avea destulă 
putere să deschidă ochii. Zăcea pe jos şi cineva îi sprijinea 
capul. O stropiseră cu apă rece. Simţea cum apa i se 
prelingea pe gât. 

— E domnişoara Ide - spuse cineva. A leşinat... A căzut 
deodată jos. 

— Nu-i de mirare! replică altcineva, o femeie. Şi eu sunt 
slabă şi mă dă gata repede boala. Nu-i mai bine să chemaţi 
un doctor? 

Hettie deschise ochii şi şopti abia auzit: 

— O să-mi treacă. 

Se afla întinsă pe banca de lângă vitrina magazinului, iar 
tânărul vânzător îi sprijinea capul. Mai mulţi oameni, între 
care şi o femeie, stăteau în jur, privind-o compătimitor. 

— Uitaţi-vă, îşi revine! 

Tot şuvoiul de gânduri confuze, încâlcite şi ameţitoare se 
risipiră, lăsându-i fetei mintea limpede. 

— Frate-meu e aici? întrebă ea, încercând să se ridice. 
Reuşi cu ajutorul tânărului şi îşi lăsă picioarele jos, pe 
pardoseală. 

— Nu - fu răspunsul. 

— E pentru întâia oară... în viaţă... că leşin - spuse 
Hettie. 

— Mai bine stai liniştită, domnişoară. Eşti încă îngrozitor 
de palidă - îi vorbi prietenos femeia. Să te ajut să-ţi pui 
pălăria. Era pe jos. Pesemne că te-ai răsucit în cădere. 

Vânzătorul zâmbi şi se ridică. 

— Nu. A căzut ca un sac moale, nu cred că sa lovit. 

— Nu, n-am nimic - zise Hettie... Sunteţi cu toţii foarte 
drăguţi... Mai mare ruşinea... să mă pierd cu firea până-ntr- 
atâta. 

In timp ce vorbea, i se părea că o întrebare chinuitoare îi 


192 


ciocăneşte în cap. Tocmai atunci sosiră Ben şi Marvie. Când 
îi văzu, înţelese care era întrebarea: care dintre ei ştie ce 
ştie ea? Încercă să se ridice, dar din cauza slăbiciunii, căzu 
din nou pe bancă. 

— Ce ai, Hettie? strigă Ben, foarte îngrijorat, aplecându- 
se. 

Marvie îngenunche în partea cealaltă a băncii ca s-o 
sprijine. Hettie deschise ochii. Se simţea ameţită şi îi era 
frică să se uite la dânşii. 

— Nu-i nimic grav, domnule Ide - spuse grăbit 
vânzătorul. A leşinat din cauza împuşcăturilor. S-a uitat 
afară pe furiş... apoi, când m-am întors spre dânsa, zăcea 
lungită pe jos. 

— Uuuf, Hettie! Mi-ai tras o spaimă, zise Ben, 
îmbrăţişând-o şi zgâlţâind-o uşor. Acuma a trecut. Ţi-ai 
pierdut cumpătul din cauza unei lupte pe stradă. Mă mir de 
tine! Ar putea să creadă cineva că în California n-ai auzit 
niciodată un foc de pistol... Haide, Hettie, vino-ţi în fire! 

— Du-mă acasă - răspunse Hettie. Vreau... vreau să plec 
din oraşul ăsta! 

— Cu dragă inimă! Şi eu vreau să plecăm - spuse Marvie, 
strângându-i braţul. 

Hettie nu-l văzuse niciodată pe băiat arătând atât de rău 
ca acum. Faţa lui năduşită şi palidă părea şi mai pistruiată: 
ochii străluceau ciudat. Nu îndrăzni să-l întrebe dacă i-a 
văzut pe cei care luptaseră în stradă. li era frică să nu 
răspundă „da”. 

— Marvie, înşfacă pachetele! îi spuse Ben în timp ce el o 
ajuta pe soră-sa să se ridice. Trebuia s-o sprijine, căci altfel 
fata n-ar fi putut merge singură. Murmură o înjurătură şi 
rosti cu dispreţ: straşnic loc pentru femei mai e şi Arizona 
asta!... Nici o grijă, draga mea, om trece noi şi hopul ăsta! 
Mulţumesc cerului că Ina n-a văzut nimic. O ajută să se 
urce şi se aşeză pe bancheta din spatele gabrioletei. Aşa, o 
să stai bine aici... Marvie, pune pachetele sub scaun. După 


193 


aceea, urcă-te şi aşează-te lângă Hettie. Eu trebuie să mân 
caii o bucată bună! Cum o luăm pe Ina, plecăm din oraşul 
ăsta cu o grabă de-o să stârnim tot praful. 

Hettie nu se uita nici în dreapta, nici în stânga, dar vedea 
şi auzea oamenii trecând pe stradă şi vorbind înfierbântaţi. 
Ben mâna repede. Curând, centrul oraşului rămase în urmă. 
O linişte deplină învăluia străzile. Hettie nu mai era 
stăpânită de teama aceea îngheţată că o să vadă un om 
zvelt, cu faţa ca de piatră, îmbrăcat în costum de călăreț. 
Ben opri caii înaintea unei case aflate în fundul unei curţi 
pline de verdeață; în timp ce el sărea de pe capră, apăru 
Ina. 

— Hello, tuturor! strigă ea veselă. Vezi, Ben, am ieşit 
exact la timp. Da, domnul meu! Dar când se apropie de 
gabrioletă, se opri deodată înspăimântată: Hettie, ce-i cu 
tine?... Vai, arăţi groaznic! Ţi-e rău? Ce s-a întâmplat? 

— Ina, sunt un prost pionier - zise fata, zâmbind trist. 

— Nimic care să te îngrijoreze, dragă nevastă - răspunse 
Ben. Hettie s-a speriat. A fost o luptă cu pistoalele în 
centrul oraşului şi ea a leşinat. Urcă-te şi să pornim cât mai 
repede. Şi caii abia aşteaptă s-o ia din loc. 

Ina se aşeză pe bancheta din faţă, se întoarse plină de 
grijă spre Hettie şi-i luă mâna. 

— Sărmana de tine! Nici când nu te-am văzut arătând 
aşa. Ai leşinat? Ciudat! Doar n-ai mai leşinat niciodată până 
acum. 

— În schimb, am leşinat azi - zise Hettie. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? Ai văzut lupta? întrebă Ina, 
tulburată. 

— Nu. Nu... n-am văzut nimic - răspunse Hettie, 
închizând ochii strâns de tot. Dar am auzit... Atunci am 
aruncat şi eu o privire... şi-am văzut... un om mort zăcând 
în stradă. 

— Groaznic! Sălbatică mai e şi Arizona asta! Aici e mai 
rău decât era Forlorn River când eram noi copii. 


194 


— Mai rău? râse Ben, sinistru. Ascultă, Ina, California din 
vremurile noastre, nu se poate compara nici pe departe cu 
Arizona. 

— Ben, ai văzut şi tu lupta? 

— Nu. Am pierdut prilejul. 

— Dar tu, Marvie? Nădăjduiesc că n-ai văzut-o. 

— Tot ce am văzut a fost doar mortul. Am trecut pe lângă 
el. 

Avea o gaură ce sângera în creştetul... 

— Tacă-ţi gura, pui de pistolar, îl întrerupse Ben. 

— Îi cunoşteai pe cei care s-au luptat, Ben? continuă Ina, 
curioasă. 

— Nu. Cineva mi-a spus că Jim Lacy a venit în Winthrop şi 
caută ceartă cu lumânarea. l-a spus unuia, Hardy Rue, un 
hoţ de vite, să plece din oraş. Dacă nu vrea, atunci trebuie 
să se considere provocat la duel. Rue a ales a doua soluţie, 
a rămas şi asta l-a costat viaţa. Mai zicea unul că Hardy 
Rue n-avea în lupta asta nici o şansă. S-au înfruntat în 
stradă. A fost o luptă cu şanse egale, sau, cum spun ăştia 
din Arizona, a fost un duel cinstit; dar în clipa când glonţul 
ieşea din pistolul lui Rue, el şi murise. 

— Groaznic! exclamă soţia lui, cutremurându-se. Un hoţ 
de vite nu poate fi însă o pierdere prea mare pentru lumea 
noastră. 

— Ina, sper că domnul Jim Lacy o să mai rămână aici - 
replică Ben cu tâlc. Tom Day mi-a spus că s-ar putea ca Rue 
Hardy să fie conducătorul hoţilor care m-au jefuit atât de 
crunt; deşi Dillon n-a fost de părerea asta. 

Hettie se bucură că în timpul acestei discuţii ea se putea 
sprijini de braţul şi de umărul lui Marvie. Nu deschise ochii, 
iar în urechi îi zbârnâiau cuvintele pe care le auzea. 

— Ben, cred că tu şi soră-mea, aţi putea să mai tăceţi din 
gură, sau să vorbiţi despre altceva - îi mustră Marvie cu 
înţeles. 

— Ai dreptate, băiete - încuviinţă Ben. Nu-i ceva prea 


195 


plăcut. Perechea de cai sprinteni, cu pas iute, duceau uşor 
gabrioleta pe drumul tare şi neted. Cum bidiviii mergeau 
repede, Hettie simţea o adiere răcoroasă şi plăcută 
mângâindu-i tâmplele ce-i zvâcneau. După ce se odihni o 
bucată de vreme, deschise ochii şi-şi îndreptă spatele. Se şi 
zărea linia întunecată a cedrilor şi, dincolo de ea, culmile 
inegale, împădurite ce se desfăşurau în sus spre frunţile 
mohorâte ale Mogollonilor. Ce uriaş şi sălbatic era lanţul de 
munţi! Inima Hettiei începea să reînvie, încremenise, fusese 
înţepenită, îngheţată. Oare ce o izbise atât de tare, încât 
aproape o ucisese? Barem de-ar fi fost în camera ei, 
singură, să poată privi nenorocirea drept în faţă şi să-şi lase 
în voie sufletul sfâşiat. Dar o mai despărţeau multe mile şi 
ceasuri de locul şi de clipa când putea să se închidă singură 
în cameră. Incercă să stea de vorbă cu Marvie. 

— Fata ta e tare drăguță, Marvie - îi şopti ea la ureche. 
Băiatul se înroşi tot, se foi ruşinat şi strânse puternic, 
dureros chiar, braţul Hettiei sub pătură. 

— Ai mai întâlnit-o şi înainte? întrebă Hettie. 

— Da! 

— Nu mai eşti copil, Marvie. Eşti un tânăr cu tot viitorul în 
faţă. Şi ea... iartă-mă... însă face parte din familia aceea 
faimoasă Hatt. Nu te condamn că... o admiri; parcă-i un 
trandafir sălbatic, dar nu-i nimic serios. 

— Aş vrea s-o pot spune şi eu - şopti Marvie, înghițind 
greu. 

— Hai, povesteşte-mi! 

— Acuma nu... nu pot, Hettie - spuse el, răguşit. Dar o 
să-ţi povestesc când ajungem acasă. 

— Eu ţin cu tine, Marvie - spuse fata, ca încheiere, 
strângându-l de braţ. 

Un timp izbuti să se gândească la Marvie şi la Rose Hatt, 
precum şi la năpasta care-i ameninţa pe amândoi. Marvie 
se afla aici într-un fel de probă, după cum hotărâse tatăl lui 
când se învoise să-i dea drumul. Nu peste multă vreme el o 


196 


să împlinească vârsta majoratului şi atunci o să fie propriul 
său stăpân. Nu prea părea că el o să vrea să se întoarcă în 
California. Pământurile bogate ale lui Hart Blaine nu-l 
ispiteau de loc pe băiat. 

Dar curând voința Hettiei se frânse în fața 
înspăimântătoarei presiuni a gândurilor şi a emoţiilor ce nu- 
i dădeau pace. Incetă să mai lupte. Trebuia să se lase în 
voia lor. Privirea ei rătăcea peste preeria verde-gălbuie, 
spre munţii care-şi desfăşurau coastele acoperite cu salvie, 
peste păşunile alburii ce se întindeau pe mile întregi ţi unde 
păşteau cirezi de vite, rătăcea dincolo de toate acestea, 
mereu mai sus spre culmile de purpură ale Mogollonilor, 
pierdute în norii de un trandafiriu sidefat din după-amiaza 
aceea fierbinte. Contemplând frumuseţile neasemuite ale 
Arizonei, Hettie se străduia, necontenit, să înfrunte uluitorul 
adevăr. 

Aşadar, îl văzuse pe Nevada! Nu se putea lăsa pradă 
îndoielii, gândului că ar fi putut greşi. Ochii, sufletul şi 
mintea, întreaga ei fiinţă l-au recunoscut în clipa aceea 
groaznică. Era în Winthrop. El era Jim Lacy, Jim Lacy căruia 
veştile şi zvonurile ce împânzeau zona aceasta a frontierei 
îi creaseră de mult o faimă misterioasă şi cruntă. Nevada 
era Jim Lacy! Cu ani în urmă, în zilele petrecute la Forlorn 
River, când ea, Ben, Ina şi Marvie l-au iubit, cunoscându-l 
sub numele de Nevada, chiar şi atunci el tot Jim Lacy a 
fost? De ce oare era atât de uimită? Din clipa când Nevada 
l-a ucis pe Less Setter şi s-a dus de nu s-a mai auzit nimic 
despre dânsul, din clipa aceea Hettie şi-a dat seama că el 
îşi tăinuia adevăratul nume. Nevada nu putea să îndure 
gândul că ea sau Ben o să afle. Şi lucrul acesta nu era chiar 
atât de uluitor. Nevada putea fi oricare dintre faimoşii 
desperados ai Vestului. Năucitor era însă faptul că el se afla 
aici, în Arizona, viu, puternic, cu chipul acela ca de piatră, 
pe care ea îl mai văzuse o singură dată. Va să zică se afla 
în Winthrop, nu departe de căminul pe care ea şi Ben Îl 


197 


aleseseră, aproape numai în speranţa că-l vor găsi într-o zi 
pe Nevada. 

Ei şi, ce dacă-l văzuse? Simţi cum o copleşeşte o 
neputinţă bolnăvicioasă. Toţi anii aceştia lungi de dor, ani 
irosiţi în zadar! Zadarnică toată nădejdea, toată ruga, toată 
credinţa!  Jertfe inutile! Nu numai că Nevada nu-i 
îndreptăţise speranţele, dar el călcase în picioare ce era 
bun în firea lui, ceea ce ea se luptase să-i dezvolte, călcase 
în picioare încrederea pe care ea fusese atât de fericită că 
i-o acordă necontenit, încrederea că, oriunde s-ar afla, el n- 
o să mai păşească pe căile rele ale Vestului, că o să meargă 
pe drumul drept toată viaţa. Hettie ar fi fost în stare să 
pună rămăşag pe propriul ei suflet că Nevada nu va mai 
părăsi acest drum, în numele dragostei ce i-o purta, în 
numele credinţei ce-i jurase. Şi acum, sufletul acesta, pe 
care şi l-ar fi riscat într-un rămăşag, bolea, plin de scârbă şi 
de dezgust. Nevada se înhăitase cu hoţii de Vite, era un 
ucigaş însetat de sânge, o înspăimântătoare maşină de 
distrugere. 

Dar poate că nu ucisese decât pe omul ăsta de azi! Poate 
că şi acela fusese un nelegiuit... un hoţ... ca şi Less Setter! 
Un glas firav se strecură spre dânsa şi bătu, la poarta 
încrederii în el. Şi ea îl asculta, se agăța de glăsciorul 
dătător de speranţă ca o femeie care se îneacă, lăsându-l 
să ajungă la inima-i ca de gheaţă. Astfel, privind, dar fără a 
vedea întinderea întunecată a deşertului, ea deschidea 
porţile unui nou chin, mai mare şi mai ascuţit, în lupta sa 
pentru dragoste şi credinţă. Cum să nu nădăjduiască şi să 
nu aibă încredere? Nu-i jurase ea, cu buzele lipite de ale lui, 
că mai degrabă moare decât să-şi piardă încrederea într- 
unsul? Ei şi, ce dacă pusese iar mâna pe pistolul acela 
aducător de moarte? El omorâse, cum poate făcuse şi mai 
înainte de mai multe ori în viaţa lui, vreun nemernic 
primejdios a cărui ucidere trebuia să slujească unui ţel 
înalt. Odată Nevada îi scăpase de năpastă şi de mizerie pe 


198 


Ben, pe Ina şi pe ea. Cine ar putea spune ce tâlc ascundea 
uciderea lui Hardy Rue? Nu! Nevada nu decăzuse atât de 
jos, încât să se înhăiteze cu bărbaţi netrebnici şi femei 
uşoare, să bea, să joace jocuri de noroc, să fure vite, în 
sfârşit, să aibă de-a face cu drojdia dezgustătoare a 
Vestului sălbatic! 

Mereu, mereu, aceleaşi şuvoaie de gânduri se învolburau 
în mintea Hettiei, ca nişte valuri fără odihnă, care acum 
năvălesc, acum se retrag, acum se ridică iar, uriaşe şi 
nimicitoare. 

Toată după-amiaza şi în amurg la asfinţitul soarelui, când 
cobori înserarea şi mereu până noaptea târziu, Hettie se 
strădui să privească tot mai adânc în hăul ce se căsca sub 
dânsa. 

Caii schimbară direcţia, luând-o pe terasa ce ducea spre 
casa lor, pe un drum mai scurt - una din realizările lui Ben. 
Cum geme vântul în noapte, printre pinii semeţi! Parcă 
geme întreaga lume. Mireasma de salvie umple văzduhul, 
iar pe cărările palide ale pădurii se mişcă umbre, închipuiri 
groteşti, tot atât de stranii ca şi nălucile minţii. 

Cu capul pe umărul Hettiei, Marvie dormea dus. Ina nu 
scosese o Vorbă de ceasuri întregi. Ben, obosit şi tăcut, 
mâna caii într-un trap întins. Se mândrea întotdeauna că 
făcea drumul la oraş numai în opt ore, iar înapoi, doar în 
nouă. Un drum bun, bidiviii iuți şi siguri, o gabrioletă 
uşoară, iată singurele semne care arătau că sălbăticia a 
fost biruită în jurul ranch-ului lui Ben. 

Când, în cele din urmă, ajunseră acasă, Hettie se târi 
sfârşită în camera ei, se prăbuşi pe pat şi zăcu aşa, 
nemişcată, vrând să se odihnească şi să-şi lase gândurile să 
mai alerge înainte de culcare. Dar curând adormi. 

Când se deşteptă, soarele strălucea auriu în fereastră şi 
mireasma proaspătă, rece şi plăcută a pădurii îi mângâie 
faţa. In loc ca toate acestea să i se pară frumoase, ele o 
îngroziră. li era groază de lumina zilei, de nenumăratele 


199 


îndatoriri care o aşteptau, groază că trebuie să se 
trezească, să lucreze, să dea ochii cu cei ai casei, să 
înfrunte viaţa. Dar nimic nu stă pe loc. Şi o dată cu adevărul 
acesta, îi reapăru brusc în minte şi catastrofa ce se 
petrecuse. „Poate nu-i o catastrofă” - şopti ea în atmosfera 
de linişte familială şi parcă de aşteptare ce domnea în 
odaie. 

Hettie înţelese că abia de-acum încolo începe greul şi o 
presimţire nelămurită a ceea ce s-ar putea întâmpla o 
înfiora. Dar o şi îndârji la luptă. Îşi târî jos din pat trupul 
săgetat de durere, se dezbrăcă, îşi spălă faţa înfierbântată, 
îşi pieptănă părul încâlcit şi-şi puse veşmintele de toate 
zilele. Apoi se strecură afară din casă, fără a o trezi pe 
maică-sa, care dormea în camera alăturată. Ce să facă? Să- 
| gonească şi să-l salveze sau să-l lase să piară? In lumina 
aurie a dimineţii, toate cele din jur se îmbiau parcă într-un 
murmur uşor. lar în ceea ce-i şoptea natura nu exista nici 
înşelătorie, nici orbire, nici şovăială. 

Numai păsările şi fiarele pădurii, viţeii de pe păşuni, 
orătăniile din curte şi măgăruşii, în zare, împărtăşeau cu 
Hettie înălţătoarele clipe limpezi ale răsăritului. Razele de 
aur răzbăteau printre trunchiurile cafenii ale pinilor; spre 
miazănoapte şi apus se vedea o pantă mare, către deşertul 
fără sfârşit, măreț în răsăritul mângâietor şi trandafiriu al 
soarelui. Pe tăpşane, cerbii şi antilopele păşteau laolaltă cu 
vacile. Se auzea până acolo ţipetele ascuţite ale veveriţelor 
din copaci, croncănitul tăios şi pătrunzător al corbilor, 
gâlgâitul curcanilor sălbatici. Bucuria vieţii şi farmecul 
viguros al întregii firi, frumuseţea negrăită a pădurii şi a 
deşertului în revărsatul zorilor, o putere minunată, 
dumnezeiască, stăpâneau întreaga privelişte a acestui 
sălbatic ţinut din Vest. A 

Hettie sorbi toată splendoarea clipei. lnălţă capul spre 
unul din întunecatele domuri ale Mogollonilor. Tristeţea 
jalnică a nopţii se risipea ca un vis urât. Fusese laşă. Era cât 


200 


pe ce să fie nerecunoscătoare pentru împlinirea singurei 
dorinţe cu care îşi începea şi-şi încheia rugăciunile: să-l 
vadă iar pe Nevada. Oare era ea atât de slabă şi de 
uşuratică, încât să se lase pradă amărăciunii? Se afla în faţa 
unei încercări grele, care cine ştie cum o să se sfârşească. 
N-avea încotro; trebuia să rabde şi să lupte orice i-ar fi fost 
scris să se întâmple. 

— Ah, de m-aş putea agăța de forţa asta binecuvântată! 
strigă ea. S-o ţin strâns în mine când sunt tulburată! S-o 
simt în clipele de deznădejde! 


În ziua aceea Hettie nu trecu pitorescul podet de buşteni 
aruncat peste pârâul dintre cabana ei şi gospodăria mare şi 
frumoasă a lui Ben. Se lăsă prinsă de treburile casei, a cărei 
grijă o împărțea cu mama ei; cusu câte ceva, se mai 
îndeletnici o vreme cu altele, mai făcu unele socoteli 
necesare administrării unui ranch atât de mare şi de 
costisitor. Pe Ben nu-l văzu toată ziua. Târziu, către sfârşitul 
după-amiezii, când ieşi să se plimbe puţin, îl zări pe Marvie 
stând pe verandă; părea cât se poate de nenorocit. 

— Hello, Marv, bătrâne prieten! Hai să te plimbi cu mine! 
îi strigă ea, veselă. 

— Uf, îmi vine să mor, nu alta! se tângui băiatul. 

— Doamne, Dumnezeule! Nu cumva să faci una ca asta 
la mine pe verandă! Mi-ar aminti mereu de tine. 

Trase de el până îl ridică în picioare şi, luându-l de braţ, 
porni cu el în pădure, departe de privirile celor din casă. 
Acolo îl pofti să se aşeze cu ea sub un pin bătrân, pe pătura 
îmbietoare de cetină cafenie şi înmiresmată. 

— Acum, Marv, am isprăvit cu sâcâielile - spuse ea, cu o 
seriozitate potrivită cu starea sufletească a băiatului. Care-i 
necazul? 

— M-am certat rău cu Ben - răspunse el. E prima dată 
când ne certăm. 

— Prima? Eu m-am certat de o mie de ori. Când Bene 


201 


supărat şi arţăgos, o ceartă zdravănă îl limpezeşte cum 
răcoreşte furtuna o zi de arşiţă. Unde a fost Ben astăzi? 

— Am tras împreună cu el o fugă călare până la o 
gospodărie părăsită de colonişti, la vreo cinci mile de-aici. 
Cineva a găsit urmele lui California Red şi vestea asta l-a 
scos din fire pe Ben. Pe urmă l-a aşteptat ceasuri întregi pe 
Dillon, dar ăsta n-a venit. Raidy, care-i la mare hâră cu 
Dillon, i-a spus nişte lucruri care l-au înfuriat şi mai rău. 
Doar îl ştii pe Raidy. Ei şi n-a trecut mult, fir-ar afurisită să 
fie clipa aceea şi Ben s-a luat de mine. 

— Dar pentru ce anume? 

— Nimic, un fleac. Mi-a spus să dreg un gard şi eu am 
mârâit. Dacă mi-e silă de vreo treabă, apoi de asta mi-e. 
Atunci el m-a făcut obraznic şi eu i-am zis să se ducă la 
dracu şi c-o să-mi iau picioarele la spinare să mă car acasă. 

— Şi Ben ce-a spus? întrebă Hettie. 

— A spus: „Pleacă, încăpăţânatule, măgăruş cu urechi 
clăpăuge”... Aşa că am şters-o călare spre casă. Şi chiar o 
să plec. Mă fac hoţ de vite. 

— Foarte bine! Aşadar, vrei să te faci hoţ de vite - replică 
Hettie, fără să-l contrazică. Şi de ce? A 

Un răstimp, destul de îndelungat, Marvie nu răspunse. Îşi 
plecase şi mai mult capul. 

— Hettie, sunt... îngrozitor de... îndrăgostit! îngăimă el cu 
greu, într-un târziu. 

— Rose Hatt? 

— Da. Nici n-ar putea fi altcineva. 

— Şi Rose, ea te iubeşte? întrebă Hettie blând, 
apropiindu-şi mâna de cea a băiatului. 

— La început am crezut că da - răspunse Marvie, 
crispându-se. M-a lăsat s-o sărut şi m-a sărutat şi ea. Dar 
noaptea trecută, când i-am spus să ne mai vedem, a zis că 
nu. Am simţit că înnebunesc. O ţinea una şi bună... Când 
am învinuit-o că nu mă iubeşte cu adevărat, că nu mai vrea 
să fim împreună... când i-am spus că eu am gânduri 


202 


serioase, ea mi-a zis: „Marvie, noi n-avem un nume bun, eu 
sunt de a lui Hatt. Ai o soră minunată... de fapt, vorbea de 
tine - Marvie, voi sunteţi o familie mândră, eu sunt doar o 
pădureancă. Nu pot să mă agăţ de tine. N-o să ne mai 
vedem.” A rupt-o la fugă şi n-am mai putut s-o găsesc. S-o 
fi ascuns, sau o fi plecat de la bal, nu ştiu... Dimineaţa am 
căutat-o din nou, dar n-am avut noroc. 

— Marvie, eu o admir pe Rose pentru asta - spuse Hettie 
cu însufleţire. Cred că-i o fată cinstită, deşi e din familia 
Hatt. 

— Ei, Hettie, să nu te-apuci acuma să-mi vorbeşti ca 
mama sau ca tata! izbucni Marvie cu o umbră de 
ameninţare în glas. 

— Nu, Marvie, fireşte că nu! îl asigură, ruşinându-se că 
fusese gata s-o facă. 

Faptul că Marvie o prevenea, dovedea respectul pe care 
băiatul i-l purta. 

— Putin îmi mai pasă de mine... chiar dacă dragostea pe 
care i-o port o să-mi aducă numai necazuri - continuă 
tânărul, înverşunat, dar ce-o să se întâmple cu Rose? 

Cu sinceritatea şi spontaneitatea tinereţii lui, el se 
gândea la ceea ce era mai important. 

— Înţeleg, Marvie - rosti Hettie grav. Mă faci să-mi fie 
ruşine de mine. Rose nu poate fi condamnată pentru familia 
ei, pentru lumea în care trăieşte... pentru... nimic. 

— Acum vorbeşti din nou ca Hettie Ide - zise Marvie, 
înflăcărat. O să-ţi spun un secret. Dacă Rose mă iubeşte cu 
adevărat, eu cu ea rămân, în ciuda tatii, a lui Ben şi-a 
oricui! 

Hettie îşi lăsă capul în jos. Era într-adevăr o poveste tare 
încâlcită. Ce se cuvenea să-i răspundă? Încrederea lui 
Marvie în ea sporise dintr-o dată. Avea nevoie de sfatul ei. 

— Teamă mi-e că nu ţine la mine; asta mă dă gata! 
continuă tânărul. Dar am să aflu eu, de-ar fi să călăresc 
chiar pe sub nasul lui Cedar Hatt şi să-l înfrunt! Noaptea 


203 


trecută îmi zicea că nu mă mai iubeşte. De azi-dimineaţă 
însă cred iar că mă iubeşte. Dacă lucrurile nu stau aşa, 
înseamnă că ea nu-i altceva decât o fluşturatică; dar atunci 
ce-o împinge să spună că nu-i de neam bun şi să nu mai 
vrea să se întâlnească cu mine? 

Hettie nu putu răspunde de îndată pătimaşei lui întrebări. 
Datorită încordării şi tulburării ce-o copleşiseră în ultimele 
douăzeci şi patru de ore, Hettie n-avea nici pe departe 
obişnuita ei putere de judecată, dar trebuia să lupte să-l 
convingă pe băiat că Rose Hatt dovedea un suflet mare şi 
că se sacrifica pe sine prin felul în care se purtase faţă de 
el. Dacă nici aceasta nu era o dovadă de dragoste, atunci 
Hettie nu mai ştia ce-i aia dragoste. 

— Spune-mi, Hettie - se rugă Marvie, aţintind-o cu nişte 
ochi dornici să-i citească în suflet, încât privirea lui o duru - 
oare nu crezi că Rose se frământă într-adevăr? Şi dacă ea 
nu se mai gândeşte la mine, nu dovedeşte asta... partea 
bună a firii ei? N-a făcut-o oare pentru că... pentru că ţine 
prea mult la mine şi nu poate îndura gândul că, dacă ar 
intra în viaţa noastră, nu m-ar dezonora, pe mine, pe tine şi 
pe Ben? 

— Marvie, nu sunt sigură, dar cred că aşa e. 

— Mulţumesc... Hettie - murmură sugrumat tânărul, 
stând ţeapăn şi privind fix înainte. O undă de lumină trecu 
peste chipul lui tânăr şi întristat. Mi-a mers drept la inimă - 
continuă el, ducându-şi mâna la piept. In afară de tine, n-aş 
fi putut dezvălui, nimănui toate astea, M-am destăinuit şi 
lucrul acesta mi-e de mare ajutor. 

— Dar cum Dumnezeu, Marvie, s-au întâmplat toate 
astea? întrebă Hettie, plină de înţelegere, dar şi uimită. 

— Ca-ntr-o poveste, Hettie. Am întâlnit-o pe Rose cu mai 
bine de o lună în urmă, în timp ce vânam, într-o duminică. 
Călărisem o bună bucată de drum, apoi am luat-o pe jos; 
urmăream nişte curcani. Erau nemaipomenit de sperioşi. l- 
am tot urmărit eu, multă vreme, până în fundul unui canion 


204 


mare, pe malurile acoperite cu iarbă ale unui pârâu, un loc 
neasemuit de frumos. Peste tot foiau cerbi, elani canadieni, 
castori, însă eu voiam să prind unul din curcanii ăia mari şi 
bătrâni, aşa că mi-am văzut de drum. Deodată am dat 
peste o fată. Plângea. Am început să-i spun ba una, ba 
alta... m-am aşezat lângă dânsa. După câtva timp a început 
şi ea să vorbească. La început era supărată şi furioasă pe 
frate-său Cedar Hatt, care o bătuse. Mi-a arătat vânătăile 
pe picioarele goale. l-am spus că ar trebui să vină cineva, 
cum e Jim Lacy şi să-l ucidă. Ciudat, nu?... Tocmai eu să 
spun asta! Pe scurt, ne-am împrietenit la cataramă. Mi-a zis 
că ar vrea să ne mai vedem, dar în alt loc mai depărtat. 
Locul unde stăteam atunci se afla prea aproape de casa ei, 
aşa că mi-a pomenit de o cărare şi m-a lămurit cum să 
găsesc un anumit loc. Nici nu | am spus cine sunt. Uitasem! 
În sfârşit, în ziua hotărâtă m-am dus şi, fireşte, a venit şi 
ea... De data asta a fost altfel. Cred că atunci în am 
îndrăgostit de ea... nu în prima zi. Ea... dar nu interesează. 
M-am mai întâlnit cu Rose de trei ori de atunci. Ultima oară 
alaltăseară la dans. Asta-i tot! 

— Şi nu ţi-e de ajuns, Marvie? întrebă Hettie. 

— Ba da! Am uitat să-ţi povestesc ceva. La bal, când mi-a 
spus prima dată că nu vrea să ne mai vedem, i-am răspuns 
că eu tot o să mă duc la locul nostru, miercuri, la aceeaşi 
oră, ca totdeauna; şi chiar o să mă duc. 

— Marv, dacă ce ştiu eu despre fete e-adevărat şi dacă şi 
tu îi eşti drag, atunci o să vină şi ea. Rose e prea tânără şi 
n-are tăria să se ţină de o hotărâre atât de aspră; mai ales 
dac-o fi şi inima ei în joc. 

— Hettie, eşti alinarea  întruchipată! strigă Marvie, 
recunoscător, aproape îmbrăţişând-o. Şi eu nădăjduiesc c-o 
să vină. Vreau să cred în asta. Poate că aşa o să am iar 
poftă de mâncare şi de somn. 

— O să-mi spui totul? întrebă Hettie, gravă. 

— Nici o grijă! Şi-acuma, mă duc să-i cer iertare lui Ben. 


205 


Se scurseră câteva zile. Hettie începu să călărească din nou 
şi să se aventureze ceva mai departe de ranch decât i-ar fi 
îngăduit Ben dacă ar fi ştiut. Dar parcă o împingea ceva. 
Miercuri se duse împreună cu Marvie şi străbătură vreo 
cinci mile prin pădure, spre sihlă, cea mai lungă plimbare 
călare de care se bucurase vreodată. Culmi şi canioane, 
pâlcuri de plopi cu frunzişul tremurând în adierea vântului, 
pajişti minunate unde hălăduiau curcani şi elani canadieni, 
diguri făurite de castori, scorburi transformate în stupi, 
primele culori de toamnă ale viței sălbatice, bezna 
hăţişurilor unde caii, simțind miros de urs, se dădeau înapoi 
fornăind şi vrând să se întoarcă, mugetul apei peste 
bolovani şi vântul strecurându-se printre vârfurile pinilor - 
toate o încântau pe Hettie, făcând-o să îndrăgească şi mai 
mult ţinuturile sălbatice ale Arizonei. 

La întoarcere, când se apropie de casă, ajungând la loc 
deschis şi destul de neted, îşi goni calul cât putu de tare. 
Goana aceasta îi alină pentru o clipă neliniştea şi-i molcomi 
înverşunarea din suflet. Sângele îi zvâcnea înfierbântat, 
soarele şi vântul îi ardeau obrajii, miresmele pătrunzătoare 
ale pădurii o îmbătau ca vinul. Călări aşa spre poiană, apoi 
către grajd şi corral-uri, până ce dădu buzna, în plin galop, 
în mijlocul unui grup unde se aflau Ben, Raidy, Dillon şi Tom 
Day, împrăştiindu-i ca pe nişte potârnichi. 

— Hei, ascultă, indianule! strigă Ben şi se căţără pe 
gardul corral-ului, ca s-o sâcâie şi mai bine. Hettie îşi struni 
calul, îl întoarse, o luă îndărăt la trap şi lunecă jos din şa. 

— E... e-un cal extraordinar, Ben! exclamă ea, mângâind 
grumazul umed al animalului. 

— Se potriveşte cu tine, fetiţo - zise Tom Day, admirativ, 
cântărind-o din creştet până-n tălpi. 

— Miss Hettie, mi se pare că Arizona ţi-a intrat în sânge - 
adăugă în doi peri bătrânul Raidy, clătinând din cap. Drept 
să-ţi spun, nu prea-mi place asta. Day zice că-i primejdios 
pentru dumneata să călăreşti singură aşa departe. Şi Dillon 


206 


e de aceeaşi părere. 

— Dar tu, Ben, ce spui? întrebă ea, răutăcioasă. 

— Nu suflu o vorbă. M-am lăsat de mult păgubaş să mai 
încerc să te strunesc - replică Ben. 

Dillon stătea sprijinit de corral, în spatele celorlalţi şi nu 
lua parte la discuţie. Vânătaia de la ochi nu i se vindecase 
încă. 

— Domnişoară, nu ţi-e de ajuns să călăreşti pe 
pământurile ranch-ului, fără să te mai avânţi şi-n pădure? 
întrebă Raidy. 

— Crezi c-aş călări vreodată într-un loc îngrădit? Nici 
gând! 

— Ei bine, Hettie Ide, eu ştiu ce ţi s-ar cuveni - declară 
Tom Day. 

— Să primesc câteva la spate - râse Hettie. Dar fără 
glumă, care-i primejdia? 

— Ei bine, fetiţo, poate că nu-i nici o primejdie adevărată 
- răspunse Day, dus pe gânduri. Insă zilele astea ne-au 
înnebunit de tot. Cred că nu-i dracu chiar aşa de negru ca 
să credem că hoţii de vite s-ar gândi să ne fure. 

— Să mă răpească şi să ceară bani ca să mă dea înapoi? 
întrebă Hettie, neîncrezătoare. 

— Da, fetiţo, dar şi pentru altceva - zise cu înţeles 
bătrânul crescător de vite. Se pare că tu nu-ţi dai seama, 
dar să ştii că eşti o fată grozav de faină! 

— Mulţumesc, unchiule Tom! E un compliment straşnic, 
dar ce-ai spus nu mă sperie. 

— Hettie, citeşte asta! interveni Ben grav, păşind spre 
ea, cu o foaie de hârtie în mână. Citeşte! 

Hettie luă hârtia aspră şi murdară şi citi: 

Ben lde. 

Domnule, 

Concediază-l pe vătaful Dillon sau sapă un mormânt 
pentru el. 

Tăcută, Hettie îi dădu foaia înapoi. 


207 


— Am găsit-o bătută într-un cui, pe uşa cabanei-dormitor 
- spuse el, mânios. E o ameninţare. Dillon a mai găsit şi ieri 
ceva din vitele mele. Numai câteva capete, dar destule ca 
să-i înfurie pe hoţi. Azi am dat de locul unde-şi făcuseră 
tabăra: într-o cabană veche, chiar pe pământul meu. Ce 
îndrăzneală! Am avut răbdare cu furturile de vite. Mă 
aşteptam la asta. Dar când bandiții îmi fură cel mai bun cal 
şi poposesc chiar sub nasul meu, e timpul să-mi ies din 
pepeni. 

— Vezi, domnişoară Hettie, de-aia nu-i sănătos pentru 
dumneata să călăreşti prea departe - zise Raidy. 

— O să am mai multă grijă altădată - răspunse Hettie cu 
seriozitate, lăsându-şi calul în grija bătrânului. Domnule 
Day, nu rămâneţi să cinaţi cu noi? 

— Îmi pare rău, fetiţo, dar trebuie s-o şterg acasă. 

— Atunci, la revedere! Mai daţi pe la noi şi cât de curând 
- spuse Hettie, întorcându-se şi luând-o în sus, pe cărare. 
Cântărea în gând, răsucind pe toate feţele, ameninţarea de 
pe foaia de hârtie arătată de Ben. Chiar atunci el o ajunse 
din urmă şi-şi potrivi pasul după alei. 

— Hettie, acum spune-mi adevărul... tu ai scris asta şi-ai 
lipit-o pe cabana-dormitor? întrebă el. 

— Ben lde! Ai înnebunit de-a binelea? strigă fata, 
necrezându-şi urechilor. După aceea izbucni în hohote: 
Asta-i bună!... Frate dragă, tare mi-e teamă că ţi-ai pierdut 
minţile din pricina vitelor furate şi a lui California Red! 

— lartă-mă, Hettie! răspunse Ben, plin de căinţă. Mi-am 
închipuit că tu ai făcut-o numai ca să mă necăjeşti. Cinstit 
vorbind, mai că aş fi dorit să fie aşa. 

— Ben, pentru numele lui Dumnezeu, dar de ce ai fi vrut 
să fie aşa? 

— Pentru că, dacă ai fi făcut-o tu, n-aş mai fi îngrijorat. 
Chiar nădăjduiam că aşa stau lucrurile. Poate că sunt puţin 
cam... „poticnit”, cum spun călăreţii de pe-aici. Ascultă, 
Hettie, nu-mi place cum îmi merg treburile. 


208 


— Nici mie, Ben - zise fata. Dar pe tine nimeni nu te 
poate ajuta cu nimic. 

— Ei, Hettie, nu-i frumos din partea ta să vorbeşti astfel - 
spuse Ben cu reproş. l-am povestit Inei cele întâmplate 
între tine şi Dillon; bineînţeles, i-am povestit cum zici tu că 
s-au petrecut. A sărit la mine cu o gură cât şapte. Nu pot să 
ţin piept dacă sunteţi amândouă împotriva mea. 

— Nu suntem împotriva ta, Ben! replică aprigă Hettie. 

— Ba da, sunteţi - stărui el. Incep să mă cert cu toată 
lumea. N-o să ţin seamă de sfaturile tale, de ale Inei şi nici 
de ale lui Tom Day. Am făgăduit o răsplată de o mie de 
dolari pentru cel care mi-l aduce înapoi pe California Red. 
Am pus afişe pe stâlpi de-a lungul drumurilor. Lui Tom nu-i 
place asta. Zice că or să aducă înapoi calul, iar după aceea 
or să-l fure din nou. 

— Ce-a spus Dillon? întrebă Hettie, curioasă. 

— A fost de părere să ofer recompensa. Ştii că Dillon 
spusese că ar putea să-l aducă el înapoi pe Red. Şi, după ce 
s-a întors de la Winthrop, a lipsit din ranch două zile. Nu 
ştiu pe unde a umblat. El a făcut parte din majoritatea 
echipelor de cowboy care lucrează acum de-a lungul 
Mogollonilor. Oricum, îi cunoaşte pe toţi şi, fără îndoială, 
unii dintre ei sunt de aceeaşi teapă cu hoţii de cai şi de vite. 
Asta-i cea mai mare pacoste în ţinutul ăsta. Nu poţi şti cine- 
i cinstit şi cine nu. Ei bine, Dillon s-a întors şi mi-a spus că 
n-a putut să afle nimic despre Red, aşa că m-am hotărât să 
făgăduiesc o recompensă. Dillon însuşi a răspândit vestea 
în ţinut. 

— O să-l capeţi înapoi pe Red - îi răspunse Hettie, foarte 
încrezătoare. 

— Mi-a trecut şi altceva prin cap - continuă el. Mă 
gândeam să chem la mine mai mulţi şerifi vestiți şi să-i pun 
pe urma hoţilor. De pildă, pe Pat Garret, din New Mexico. 
Dacă aş putea primi ajutorul lui şi al altora din Phoenix şi 
dacă aş angaja o echipă de cowboy, buni trăgători, pariez 


209 


că aş reuşi să-i nimicesc pe hoţi. Dar Tom Day a urlat ca un 
apucat când a auzit şi Dillon a sărit ca ars până-n tavan. Au 
jurat că şerifii, în loc să mă salveze ca să nu mi se mai fure 
câteva capete de vită, or să mă usuce de bani. Câteva 
capete? La naiba! Tare aş vrea să ştiu ce înţelege Dillon 
prin vite multe, dacă ceea ce mi s-a furat înseamnă doar 
„câteva capete”? 

— Ben, ar trebui să-l asculţi cel puţin pe Tom Day - zise 
Hettie. Cunoaşte ţinutul. 

— Îl ascult, Hettie, dar vreau să fac ceva - răspunse el. 
Dacă nu-l am înapoi pe Red în zece zile... până la urmă tot 
o să fie dibuit şi-o să vadă el pe dracu! 

Marvie nu se întoarse la ranch până seara târziu. Hettie 
stătea şi-l aştepta, încercând să citească, dar mai mult 
privind la focul din cămin, cu ochi visători şi trişti. Auzii paşi 
vioi pe verandă, zornăit de pinteni şi un ciocănit iute în uşă. 

— Intră, Marvie - îi spuse ea, nerăbdătoare. 

El intră ca vântul, dar fără zgomot şi ea rămase uluită 
văzându-i faţa palidă, cu pete negre şi privirile ascuţite şi 
strălucitoare. Ţinea în mâini puşca, cravaşa şi mănuşile. 
Chipul lui era tulburător de neobişnuit. Hettie îşi dădu 
seama de cele întâmplate chiar înainte ca el să deschidă 
gura. 

— A venit! şopti el, dramatic. 

— Marv, am ştiut-o din clipa în care ai intrat - zise Hettie, 
zâmbind; starea lui sufletească era molipsitoare. 

— Hettie, sunt fără îndoială cel mai fericit şi cel mai 
nenorocit om de pe pământ - adăugă el. 

— Stai jos, Marvie şi povesteşte-mi totul. 

— N-am nimic de povestit, dar ce am, e nemaipomenit - 
replică el, aşezându-se lângă ea, pe un scaun. Apoi 
continuă cu voce joasă, stăpânindu-şi anevoie tulburarea: 
Rose era acolo. Aştepta de ore întregi, nădăjduind, 
plângând, temându-se că n-o să vin. Mi-a spus că-şi simte 
inima zdrobită. Şi-a dat seama că ţine la mine. Sunt 


210 


singurul om care i-a purtat vreodată de grijă... şi care a fost 
bun cu dânsa. Mi-a spus că este în stare să renunţe la 
mine... pentru a mă scăpa de dezonoare... dar că asta ar 
însemna moartea ei. l-am jurat că o să rămân cu ea...căo 
să mă căsătoresc cu ea. Am vorbit şi am tot vorbit. Apoi i- 
am spus c-o să te aduc şi pe tine, tot pe drumul ăla, 
miercurea viitoare. Atunci i s-a făcut îngrozitor de frică, dar 
am liniştit-o spunându-i că tu o să ne ajuţi. In cele din urmă 
s-a învoit. Ea o să meargă pe drumul care-l ştim noi, până 
ce o s-o întâlnim... Asta-i tot, Hettie. Şi, pentru numele lui 
Dumnezeu... g 

Marvie se întrerupse răguşit, îi pierise şi glasul. Intr-o 
pornire entuziastă, Hettie îl sărută. 

— Marvie, cred că eşti un adevărat bărbat - zise ea. O să 
merg. Şi o să găsesc eu o cale să se descurce lucrurile. 

El mârâi ceva fără noimă şi ieşi grăbit din cameră, uitând 
să închidă uşa. Hettie îl urmări cum se îndepărtează în 
lumina lunii, apoi închise uşa, trase scaunul mai aproape de 
foc şi începu să se gândească cu seriozitate şi cu înţelegere 
la povestea de dragoste pe care o trăia Marvie. 


211 


CAPITOLUL XV. 


Hettie, care de obicei se scula devreme, se întrecu pe 
sine în dimineaţa acelei miercuri în care urma să plece 
călare împreună cu Marvie în sihlă şi s-o întâlnească pe 
Rose. Din treburile ce cădeau în seama ei, izbuti să termine 
unele încă înainte ca maică-sa s-o cheme la gustarea de 
dimineaţă. Mai stătea încă la masă, când o alarmară 
răcnetele ce veneau de afară. Recunoscu chiuitul de 
bucurie ai lui Marvie: luhuuuu!... 

„Dumnezeule! Oare bietul băiat sărbătoreşte ziua asta?” 
se întrebă veselă Hettie. 

Totuşi ieşi pe verandă, urmată de mama ei. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! strigă doamna lde. 
Marvie s-a ţicnit! 

Îl priveau cum aleargă nebuneşte, cu capul gol, pe 
poteca ce urca spre casa lui Ben. Ajuns pe creastă, băiatul 
o căută din ochi pe Hettie şi, făcându-i semn cu mâna, 
răcni: 

— Uită-te jos pe păşune! 

Hettie îi dădu ascultare şi îşi îndreptă privirea spre 
păşunea din apropiere; dar, din pricina unor pini care-i 
stinghereau în bună măsură vederea, nu zări nimic 
neobişnuit. 

— Uhuuuul!... răcni Marvie din nou. Hei, Ben! 

Hettie îşi dădu seama că se întâmplase ceva, aşa că o 
porni în goană peste puntea de buşteni. Văzându-l pe Ben 
că năvăleşte pe verandă, în cămaşă şi cu puşca în mână, se 
opri la jumătatea drumului. 

— Ce s-a întâmplat, Marv? urlă el. 

— S-a întors California Red! strigă Marvie, oprindu-se din 
fugă. 

Hettie îl văzu pe Ben tresărind ca lovit. Apoi el o luă la 
goană spre Marvie. Hettie străbătu repede puntea şi terasa 


212 


acoperită cu iarbă; tulburată şi cu răsuflarea tăiată, ajunse 
la timp pentru a-l vedea pe Ben căzând ca trăsnit pe un 
buştean. Ina venea în goană şi ea, îmbrăcată numai în 
capot. 

— Oh, Ben... cine-i... ce e? strigă ea, speriată. 

— Domnul fie lăudat! Ina, s-a întors Red! 

— Asta-i tot? Credeam că ne-au călcat hoţii! Marvie, să 
ştii că urli ca un drac! 

— Ben, sunt atât de bucuroasă...! gâfâi Hettie. 

— Mă băiatule, nu-mi joci cumva vreo festă pentru că te- 
am certat? 

— De loc. Sunt sigur că l-am văzut! N-am mai putut de 
bucurie. 

— Ehei!... Cred că l-a adus Dillon înapoi - oftă Ben, cu 
nemărginită recunoştinţă. 

— Dillon, pe naiba! exclamă Marvie, vădit furios că i se 
răpea plăcerea de a fi primul care-l înştiinţează stăpânul de 
întoarcerea armăsarului favorit. Dillon e în pat! Nimeni nu 
s-a sculat încă, în afară de mine. 

— Hm! La naiba! Ai văzut pe cineva? 

— Nici ţipenie de om. 

— Ei! Asta mă lasă paf! Nu mai pricep nimic! Hai să 
mergem într-acolo. Ina, pune ceva pe tine, dacă vrei să vii. 
Spune-i şi băiatului. Sunt sigur c-o să se bucure. 

Ben şi Marvie porniră spre corral-uri, urmaţi de Hettie, 
care încerca să ţină pasul cu ei. Trecură de creastă, o luară 
pe potecă, străbătură curtea şi intrară în incinta corral- 
urilor. În timp ce mergeau atât de zoriţi, Ben repetă de trei 
ori întrebarea pusă mai înainte şi tot de atâtea ori Marvie 
dădu acelaşi răspuns. Raidy apăru şi el pe veranda cabanei- 
dormitor, cu puşca în mână. 

— Ce-i cu lumea asta, şefule, întrebă Raidy. 

Ben nu îi răspunse şi îi făcu semn să se ia după ei. 

Marvie îi conduse printre două corral-uri, peste un loc, 
spre gardul înalt ce înconjura păşunea şi se căţără pe el, 


213 


iute ca o veveriţă. 

— Colo! ţipă băiatul, arătând cu mâna. 

Ben se sui pe gard înaintea Hettiei şi strigătul lui uimit de 
bucurie întărea spusele lui Marvie. California Red stătea 
aproape de gard. Zvâcni nervos la strigătul lui Ben şi se 
întoarse  înălţând capul, cu urechile ciulite şi ochii 
sălbăticiţi. Cât de frumos, cât de splendid îi părea Hettiei 
armăsarul! 

Ben îl fluieră şi-l strigă pe nume. 

— Red, Red, băiatule, vino aici, Red! 

Armăsarul se liniştea încetul cu încetul; îşi lăsase urechile 
în jos şi se apropie încet, la pas. Ben continuă să-l cheme. 
Recunoscând vocea, Red îşi manifestă tot mai mult bucuria. 
Necheză. După aceea porni la trap, drept către locul unde 
stătea Ben, călare pe gard. Arăta cât se poate de rău, 
neîngrijit, zgâriat, murdar de noroi; avea urme ce vădeau 
că făcuse o călătorie grea şi că se purtaseră crud cu el. 

— Ben, cineva s-a purtat rău cu el, altfel nu s-ar grăbi să 
vină cu atâta dor la dumneata - zise Raidy. 

— Dumnezeule! Dacă-i adevărat... - strigă Ben, aspru, 
dar se stăpâni şi întinse din nou mâna spre armăsar, 
chemându-l cu blândeţe: Vino, Red! Aici, băiatule! Nu ştii că 
eu sunt stăpânul tău? 

Dar Red nu voia să se apropie prea mult. Se oprea 
şovăind şi bătând pământul cu copita. Ochii lui negri 
străluceau cald. Necheză din nou. Ben cobori încetişor de 
pe gard, vorbindu-i tot timpul şi apropiindu-se treptat de el; 
în cele din urmă îi îmbrăţişă grumazul falnic şi-şi îngropă 
faţa în coama roşie. 

Chinurile Hettiei zburară înapoi spre zilele de la Forlorn 
River, când California Red hoinărea în voie pe colinele cu 
salvie, liber şi mândru, când Ben era doar un vânător de cai 
sălbatici, singuratic, izgonit dintre ai săi şi când Nevada 
intrase atât de ciudat în viaţa lor. Ochii i se întunecară. Nu 
putea să simtă marea şi pătimaşa dragoste a lui Ben pentru 


214 


armăsarul acesta magnific, dar îl înţelegea şi se bucura de 
fericirea fratelui său. 

Între timp sosiseră acolo şi cowboy-i: Raidy deschise 
poarta şi Ben conduse de îndată armăsarul spre locul larg şi 
întins din faţă. 

— Cercetează-l cu grijă, Raidy - spuse Ben. 

În timp ce cowboy-i făceau cerc în jurul armăsarului, iar 
Hettie mai stătea cocoţată pe gard pentru a privi mai bine, 
bătrânul crescător de cai dădu ocol animalului, îl pipăi, îl 
cercetă, îi ridică copitele una după alta. 

— Şefule, să ştii că-i sănătos tun - declară Raidy, 
bucuros. A mai slăbit. Are câteva julituri afurisite şi a 
pierdut o potcoavă. Neastâmpărat şi năbădăios. E tare 
mulţumit că-i iar acasă, să n-ai nici o îndoială şi, după câte 
îmi dau seama, hoţii nu i-au căşunat prea mult rău. 

— Nu vrei de loc să-ţi schimbi părerea, Raidy? întrebă 
Ben. 

— Nu. Nu poate fi altfel. Ce, omule, nu te pricepi la cai? 
Nu vezi c-a fost priponit şi împiedicat? 

— Ei, nu! 

— Negreşit; uită-te colo. Deschide bine ochii, şefule! L-ai 
căpătat înapoi şi trag nădejde că de data asta o să ştii să-l 
păstrezi, dar nu te lăsa orbit de dragostea dumitale pentru 
cal. 

Raidy îşi trecea mâinile blânde şi îndemânatice peste 
trupul lui Red, ciufulindu-i părul mătăsos, uitându-se cu ochi 
de cunoscător la urmele din care putea desluşi câte ceva 
din cele ce i se întâmplaseră calului. 

— Uită-te şi dumneata singur!... continuă Raidy, răstit. 
Uită-te aci! Dumnezeule, l-au legat cu frânghia! 

În clipa aceea, Hettie îl zări pe Dillon cotind pe după colţ; 
gardul înalt îi ascundea oamenii şi armăsarul. Se opri brusc. 
O uimire şi apoi o înciudare de o clipă se iviră pe chipul lui 
ce vădea curiozitatea. După aceea, la fel de brusc, expresia 
feţei i se schimbă, netezindu-se într-un surâs. Ce om 


215 


frumos şi plăcut! Hettie se minună de desăvârşita lui 
iscusinţă de a se stăpâni şi a acţiona, dar el n-o mai putea 
înşela. De fapt, întoarcerea lui Red îl uluia pe Dillon în 
aceeaşi măsură ca şi pe toţi ceilalţi. 

Cercul cowboy-lor se deschise pentru a-l lăsa pe vătaf să 
treacă. 

— Ei, şefule, ce ţi-am spus eu? izbucni el şi strânse cu 
putere mâna lui Ben. Hettiei i se părea ciudat să constate 
câtă plăcere îi făcea gestul acesta lui Ben, care se simţea 
într-al nouălea cer. Haimanaua roşcovană s-a întors acasă. 
A sărit gardul ca să plece şi apoi să vină înapoi... Red, îmi 
scot pălăria în faţa ta. Dar niciodată n-aş fi putut bănui una 
ca asta. 

— Dillon, nici eu nu mi-am închipuit - zise Ben. 

— Şi zici c-ai fost cândva vânător de cai sălbatici! Pufni 
Raidy, dezgustat. Păi dacă Red ar fi fugit, nu s-ar mai fi 
întors niciodată. Te-am rugat să te uiţi la semnele de pe 
trupul lui, dar te-ai mulţumit să-l îmbrăţişezi într-una şi nu 
te-ai uitat. 

— Bătrâne, sunt atât de fericit că-i iar al meu, încât nu 
mai vreau nimic! În afară de asta, Raidy, ca să fiu cinstit, 
mi-ar părea rău dacă s-ar dovedi c-a fost furat. 

— Furat? Asta-i o prostie! interveni Dillon, nervos. Red a 
dat o raită şi s-a întors acasă. Eu am avut o mulţime de cai 
care au făcut la fel. 

— Nu cai sălbatici, domnule Dillon - ripostă pe loc Raidy. 

— Ce te pricepi dumneata la cai, Raidy? 

— Ehe, mai multe am uitat eu decât ai ştiut dumneata 
vreodată! Replică bătrânul. Nu mă îndoiesc că ai avut o 
mulţime de cai, Dillon, dar nu i-ai crescut dumneata... nu i- 
ai prins dumneata... şi nici nu i-ai ţinut mult. 

Raidy spusese destul de răspicat tot ce avusese de spus, 
după cum o dovedi faptul că Ben păşi între dânşii, iar o 
străfulgerare întunecată şterse buna dispoziţie a lui Dillon. 

— Ce tot o bălmăjeşti acolo? întrebă vătaful. 


216 


— Nu bălmăjesc deloc, ţi-am spus pe şleau; asta-i, fie că- 
ţi place, fie că nu! 

Ben ridică mâna ca să-l facă pe Raidy să tacă. 

— Destul! Fiecare aveţi dreptul să vă menţineţi părerea, 
dar nu să călcaţi buna-cuviinţă. 

— Bine, şefule - rosti Raidy, amărât. Ce spun eu e luat în 
râs aici. Eu îţi cer să te uiţi la semnele lui Red şi dacă n-o 
faci, socotesc asta ca o insultă şi o să te părăsesc fără 
păreri de rău. 

— Raidy! strigă Ben, uluit. 

— Mă ştii cum sunt, şefule! replică dârz bătrânul cowboy. 

Ben şovăia. Pentru Hettie era limpede că frate-său dorea 
să menţină înţelegerea între noul său salariat şi cel vechi; 
amândoi îi erau atât de folositori în prezent. Raidy îşi 
înfruntase stăpânul şi acuma stătea semeţ. 

— Ben - strigă Hettie de sus, de pe gard - îl ştii pe Raidy 
de când te ştii şi pe tine. El te-a învăţat să călăreşti. E firesc 
să-l asculţi. 

— În ordine, dacă o iei aşa - se resemnă Ben. 

Bătrânul cowboy îşi trecu din nou mâinile blânde şi 
îndemânatice peste trupul mlădios al lui Red, apoi în jos, 
spre picioarele-i musculoase. 

— Vită-te aici - îl îndemnă Raidy, care se aplecase. A fost 
împiedicat. Vezi? A lipsit zece zile, dar semnul ăsta i l-au 
făcut doar ieri. ` 

— Ai dreptate - încuviinţă Ben, în timp ce se ridica. Imi 
cer iertare. 

— Nu-i vorba să-ţi ceri iertare - zise Raidy. Tot ce vreau e 
să laşi odată din îmbrobodeala dumitale... Acum uită-te şi 
aici. Priveşte-i botul. A fost legat cu funia! 

— Pe toţi dracii! | s-a pus un căpăstru de frânghie! strigă 
Ben. 

Dillon nu voia să se lase mai prejos şi-l urmărea cu 
încordare pe Ben cum examinează armăsarul. 

— Şefule, să fiu afurisit dacă Raidy n-are dreptate! 


217 


Izbucni el cu multă părere de rău. Nu m-am uitat la Red, 
dar sunt semne, e limpede ca lumina zilei... îl rog şi eu pe 
Raidy să mă ierte; am greşit. 

— Bine, domnule Dillon, primesc rugămintea dumitale - 
rosti tărăgănat Raidy, pironindu-l pe frumosul vătaf cu 
privirea lui ageră, de şoim bătrân. 


Hettie călărea alături de Marvie, străbătând capătul 
dinspre apus al pajiştei cu salvie, spre gardul ce marca 
hotarul pământurilor ranch-ului Ide. Marvie descălecă să 
deschidă poarta şi, când sări din nou în şa, zâmbi. 

— Nu ne-a văzut nimeni în afară de Raidy şi el n-o să ne 
pârască. Dar Ben ar înghiţi orice astăzi. Ei, ce mult ţine el la 
calul ăsta roşcovan! 

— Da, ţine într-adevăr; şi eu ţin la California Red. 

— Ben e mort după el. Mi-a dat o sută de dolari numai 
pentru c-am fost primul care l-a văzut pe Red. 

— Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge şi... 

— Dumnezeule! Mă simt bogat! o întrerupse Marvie şi aş 
vrea să zbor până în oraş şi înapoi, dar n-am să-i risipesc. 

— Marvie, te-ai uitat la Dillon când a venit şi a dat cu 
ochii de Red? întrebă Hettie. 

— Nu, nu m-am uitat. De ce? întrebă tânărul, întorcându- 
se s-o privească. 

— Mi s-a părut că-i mai uimit decât oricare dintre noi şi 
că nu-i prea bucuros. 

Marvie mormăi un „hm” Era clar că voia să fie 
nepărtinitor, totuşi Hettie prinse scânteierea care-i luci o 
clipă în ochi. 

— Raidy şi Dillon sunt la cuțite - continuă ea. Asta-i 
limpede. 

— Ai văzut cât de dibaci a întors-o Dillon şi cum a zis şi el 
ca Raidy, întrebă totuşi Marvie, de parcă îi dădea cineva 
ghes să vorbească. 

— Da. E prea şiret ca bărbaţii să-l poată pricepe. Numai o 


218 


femeie îi poate ghici jocul. 

— Pariez că în curând o să fie ciuruit de atâtea gloanţe, 
încât o să se vadă prin el - zise tânărul cu un sumbru 
subînţeles. 

— Marvie, începi să fii arizonian de-a binelea. 

— Acum cotim, Hettie - o anunţă el, părăsind drumul. 
Cărarea-i îngustă, dar bună. Bagă de seamă la desişuri şi 
fereşte-te de crengi. Dă-i drumul! 

Îşi îmboldi calul la galop şi Hettie îi urmă exemplul. 
Intrară curând în pădure, unde domnea o umbră plăcută şi 
unde nici praful nu se ridica. Hettie fusese de mai multe ori 
pe cărarea asta, dar nu mersese prea departe. Poteca 
ducea către vest, spre sihlă şi spre culoarea de purpură a 
Mogpollonilor ce se zăreau nelămurit în depărtare. Depăşiră 
curând locurile ştiute de Hettie şi fata simţi un fior. Nu prea 
putea să admire priveliştea, căci Marvie se grăbea amarnic 
şi ea trebuia să-şi supravegheze calul şi să se ferească de 
crengi. 

Străbătuseră vreo cinci mile; cărarea pătrundea tot mai 
adânc în pădure şi începu să suie printr-un loc stâncos şi 
accidentat. Urcară o bună bucată de vreme şi Hettie putea 
privi când spre nord, către deşertul roşiatic din zare, când 
în jos, spre coastele mohorâte ce se pierdeau către apus. 
Inţelese curând ce înseamnă sihla din Mogolloni. Erau nişte 
canioane, ale căror culmi se înşiruiau ca nişte scânduri de 
spălat rufe pe marginea râurilor; şi erau căptuşite cu stânci 
şi desişuri înăbuşitoare de arboret des, deasupra căruia se 
ridicau brazi şi pini înalţi. Marvie urcă şi cobori coamă după 
coamă, până ce ajunseră la un canion mai adânc şi mai 
puţin împădurit pe care îl ocoli urmând firul unui pârâu 
străjuit de sălcii. 

In timp ce înaintau călărind în galop, canionul se lărgea şi 
se adâncea, pereţii deveneau din ce în ce mai neregulaţi şi 
mai abrupți, centura de pini de pe margine se ridica tot mai 
sus, iar locurile păreau şi mai sălbatice. Sosi momentul 


219 


când caii trebuiră să meargă din nou la pas şi să coboare 
mereu pe sub muchiile înguste şi cenuşii de piatră, pe sub 
coroanele dese ale arţarilor, stejarilor şi  plopilor 
tremurători, pe frunzele cărora se puteau citi începuturile 
aurii ale toamnei. Pârâul se lăţi, deveni mai iute şi mai 
adânc, iar susurul lui puternic şi melodios umplea 
singurătatea, îmbiind la visare. 

Când cotea, Marvie era întotdeauna şi mai atent, ceea ce 
sporea farmecul de care se simţea cuprinsă Hettie. 
Aventura creştea milă de milă. Cât de sumbre, de tăcute şi 
singuratice erau unele chei din sihla Mogpollonilor! 

Curcanii sălbatici o rupeau la fugă din luminişurile cu 
iarbă, spre adăpostul întunecat al tufişurilor; corbii urcau pe 
pantele împădurite; elanii lăsau păscutul frunzelor de salcie 
şi se uitau la cei ce le tulburau liniştea; castorii luceau de 
pe zăgazurile lor noroioase, iscând vârtejuri în bălțile încă 
verzi; veveriţele trăncăneau gureşe, gaiţele cârâiau, corbii 
croncăneau; numai ulii pluteau sus, în crâmpeiul de cer 
albastru de deasupra capului. 

— Pe aici, pe undeva o întâlnim - şopti Marvie, înfiorat. 
Totdeauna mi-e frică pe-aici. S-ar putea ca Cedar Hatt să 
umble hai-hui de-a lungul crestei şi să ne spioneze; numai 
că Rose e destul de deşteaptă ca să prindă de veste la 
timp. Odată am aşteptat-o o jumătate de zi până a venit. 

Mergeau tot cotind pe un drumeag şerpuit şi Hettie îşi 
închipuia - de parcă lucrul acesta ar fi fost cu putinţă - că 
fiecare nouă privelişte care se deschidea în pădure e şi mai 
sălbatică şi mai năucitor de frumoasă decât cea dinainte. 
larba bătând în alb, sălciile verzi, stâncile ca de chihlimbar, 
pârâul înspumat ce curgea năvalnic, desişurile de stejari, 
plopii tremurători, roşiatici sau argintii, pereţii ce se ridicau 
măreţi drept în sus, pătaţi cu muşchi cenuşiu - toate 
acestea însoţite de foşnetul frunzelor, de săgetarea scurtă 
a păsărilor şi de mireasma de pin. lar desăvârşita 
singurătate a locului preschimba totul într-un fel de vrajă 


220 


care o învăluia pe Hettie. Nici nu era de mirare că Marvie se 
îndrăgostise de puiul ăsta de sălbăticiune, Rose. 

— li văd calul - şopti Marvie, oprindu-se. Trebuie să fie şi 
ea pe-aproape. Hai să descălecăm... O s-ascund caii în 
desişul ăsta de plopi. 

Hettie descălecă, îi dădu lui Marvie dârlogii şi-apoi 
aşteptă până ce băiatul dosi animalele, punându-le la 
adăpost de orice privire. Umbla fără să facă cel mai mic 
zgomot, de parc-ar fi fost un pădurean sadea. Marvie se 
întoarse curând şi o conduse pe un tăpşan acoperit cu 
iarbă. 

— Oricine ar călări pe unde-am venit noi ne-ar vedea 
urmele - şopti el. Dar nu cred c-am fost urmăriţi. Ai văzut şi 
tu că-i un drum vechi, neumblat, iar alde Hatt stau în alt 
canion, alături. 

— E-o fată curajoasă dacă se întâlneşte cu tine prin 
locurile astea. Şi nici tu nu eşti mai fricos, Marvie, băiatule. 

Marvie o conduse mai departe, pe o pantă lină, acoperită 
cu iarbă, spre un loc adăpostit, într-un pâlc de pini scunzi şi 
brazi argintii. 

— Vită-te la culcuşurile elanilor - şopti el, arătând spre 
nişte pete rotunde, unde iarba şi muşchiul fuseseră turtite. 

Hettie zări un ponei roib, neţesălat, fără şa, priponit de 
un copac tânăr. Un căpşor negru şi cârlionţat se ridica 
alături, prin iarba înaltă. În clipa următoare, Marvie spunea 
încet: 

— Hettie, ea e Rose Hatt... Rose, am adus-o pe Hettie 
Ide; cel mai bun prieten al meu, mi-e ca o soră. 

Hettie se lăsă jos, întinzând amândouă mâinile, în vreme 
ce fata se săltă în genunchi, cu ochii măriţi şi faţa palidă. 

— Rose... sunt bucuroasă... să te cunosc - şopti 
sugrumată Hettie şi o sărută. 

— Oh, domnişoară Ide... sunteţi tare bună c-aţi venit - 
vorbi Rose cu glas şovăielnic. 

Tremura toată. Gândul că se întâlneşte cu una din rudele 


221 


lui Marvie pur şi simplu o îngrozea pe această fiică a 
codrilor sălbatici. 

Marvie îngenunche lângă Rose şi pentru el clipa era vădit 
chinuitoare.  Sentimentalismul şi tulburarea trecuseră. 
Acum sora lui Ben Ide stătea faţă-n faţă cu fiica hoţului de 
vite, pădureanul Elam Hatt, cu sora faimosului Cedar Hatt. 

— Hettie, cred că Rose n-o să mai fie atât de sfioasă şi de 
înspăimântată dacă te las singură cu ea - spuse Marvie. Eu 
cobor puţin şi o să stau de pază! Şi nu uita că n-avem mult 
timp. 

Îndreptă spre Rose o privire deschisă, liniştitoare, apoi se 
întoarse spre fată, încercând să găsească cuvintele care să- 
i risipească stinghereala. Cât de bine semăna Rose cu o 
floare de pădure! Era îmbrăcată cu o bluză din piele de 
căprioară, cu franjuri şi mărgele şi cu o fustă cafenie, 
zdrenţuită, iar în picioare purta ghete fără ciorapi. Ţinea în 
mână o crenguţă de plop plină de frunze subţiri, aurii. 

— Rose, o dată ce Marvie te iubeşte şi eu te iubesc - zise 
Hettie şi cuvintele o luau înaintea gândurilor, izvorând 
drept din inimă. Nu era nevoie să-i spună cineva că Rose 
Hatt nu cunoscuse niciodată dragostea de mamă, de soră 
sau de prietenă. Fata scăpă un strigăt uşor, un strigăt 
sugrumat de uimire şi de durere şi căzu în braţele Hettiei, 
izbucnind în plâns. Lucrul acesta înlesni misiunea Hettiei. 
Ea o ţinu pe Rose în braţe până ce se mai linişti, apoi 
începu să-i vorbească prietenos, mângâietor, ca unui copil, 
spunându-i te miri ce, până în clipa când simţi că ar putea 
încerca să o întrebe ceva. Dar, chiar atunci, Rose se ridică, 
îşi şterse faţa udă şi zâmbi printre lacrimi. 

— Marvie a avut dreptate - zise ea. Imi pare tare bine că 
vă văd, că vă aud; acum nu mai mi-e frică. N-o să vă uit 
pân-oi muri! 

— Rose, tu într-adevăr îl iubeşti mult pe Marvie? întrebă 
Hettie, încercând să deschidă o discuţie serioasă. 

— Da - răspunse simplu fata. N-am putut face altfel. N- 


222 


am ştiut asta de la început, n-am ştiut-o până la bal. 

— Atunci v-aţi legat unul faţă de altul? 

— De vreţi să ştiţi dacă atunci ne-am mărturisit 
dragostea, ei bine, da... atunci, domnişoară Ide. Dar nu i- 
am făgăduit lui Marvie c-o să mă mărit cu el. 

— Dar te-a cerut, nu? 

— M-a rugat - răspunse fata, ridicând capul cu mândrie. 

— Şi de ce-ai spus nu? 

— Pentru că-l iubesc prea mult ca să-i fac un rău: lui, 
dumneavoastră şi la toată familia. 

— Crezi că ne-ai face de ocară pe el şi pe noi, pentru că 
eşti din familia Hatt? 

— Şi pentru multe altele, pe care nu i le-am spus lui 
Marvie, răspunse ea cu glas hotărât, deşi pieptul ei arcuit 
tresăltă trădând tulburarea. Cedar ar veni într-o zi la 
Marvie, la dumneavoastră şi la fratele dumneavoastră, Ben 
şi v-ar cere bani! Şi tot aşa ar face altcineva, un om al cărui 
nume nici nu îndrăznesc să-l pomenesc. El, omul ăla... are o 
mare putere asupra lui Cedar... şi a mea. Ne-ar sărăci pe 
toţi. 

— Rose, ăsta-i un argument tare - spuse Hettie. Dar chiar 
dacă exagerezi lucrurile, tu şi Marvie trebuie să mai 
aşteptaţi. Sunteţi am în doi foarte tineri. 

— Nu le exagerez de loc. Aş putea să vă spun chiar mai 
multe. lar cât priveşte căsnicia... Marvie se grăbeşte pentru 
că vrea să mă scoată din viaţa pe care o duc şi care, 
domnişoară Ide, e-o viaţă de iad. Trebuie să frec pe jos cu 
peria, să spăl, să gătesc pentru o bandă întreagă de hoţi. 
Uitaţi-vă ce mâini am! Uitaţi-vă ce vânătăi... aici... şi aici Mă 
bat, mă lovesc cu piciorul. Marvie ştie asta şi nu mai poate 
îndura. 

— Nu poţi să pleci din casa asta? întrebă Hettie, aprigă. 

— Mi-a dat prin gând. Da, aş putea! Tata s-ar sinchisi 
prea puţin, dar ar trebui să mă fac servitoare, dacă nu şi 
mai rău. 


223 


— Nu, Rose, ai putea veni acasă la mine. 

— Oh, ce bine-ar fi. Suspină adânc fata, frământându-şi 
încântată mâinile. Dar Cedar şi... şi omul celălalt care se 
bagă în treburile noastre... pentru ei ar fi acelaşi lucru, fie 
că vin doar să stau la dumneavoastră, fie că mă mărit cu 
Marvie. Nu, nu se poate. Dar vă mulţumesc... şi fiţi 
binecuvântată! 

— Nu trebuie să ne pierdem nădejdea, Rose - continuă 
Hettie, mişcată până-n adâncul inimii de sinceritatea fetei. 
Timpul o să ne ajute. Dac-ai putea să scapi de munca asta 
de sclavă... şi de ruşinea asta! 

— Doar nădejdea asta mă mai ţine, domnişoară Ide. 
Numai de-aş mai putea ţine piept o vreme năpastei! Cedar 
o să se ducă dracului repede. jefuieşte, joacă la cărţi şi bea 
mai grozav ca oricând. E robul ăluia pe care nu îndrăznesc 
să vi-l spun. 

— Şi de ce nu îndrăzneşti? 

— Pentru că, dacă nu m-ar ucide el, fără îndoială că ar 
face-o Cedar. Sunt singura din afara bandei „Pine Tree” 
care ştie. Şi pentru ei, viaţa mea nu preţuieşte prea mult. 

— Banda „Pine Tree”! repetă ca un ecou Hettie, cu ochii 
fulgerând. Banda aceea misterioasă de hoţi de vite. 

— Da. Viaţa mea-i în mâinile dumneavoastră, domnişoară 
Ide, dar nu îndrăznesc să spun mai mult. Nu ştii niciodată 
cum poţi da în vileag o taină. Aţi putea vorbi în somn. 

— Fireşte. Dar cred că ai putea să-mi spui, ţinând seama 
că dorm singură - spuse Hettie. Rose, asta-i ca-n romane. 
Suntem amestecați cu toţii. Rudele tale şi ale mele. Ce 
încurcătură! Soarta a făcut ca tu şi Marvie să vă întâlniți. 
Oh, ce n-aş da să ştiu cum să vă sfătuiesc mai bine! 

— Şi câtă nevoie am şi eu de un sfat bun! Da’ iată ce mă 
gândesc: Datoria mea-i să stau acasă... să-i duc de nas pe- 
ai mei... să aflu tot ce pot... să ţin piept afurisitului ăstuia 
care... care... Trebuie să mă întâlnesc foarte rar cu Marvie 
şi să fiu sigură că n-o să fim prinşi niciodată. Ceva o să se 


224 


întâmple, domnişoară Ide. M-aţi făcut să simt asta. M-aţi 
făcut să văd altfel lucrurile. Nici Cedar, nici el nu pot să facă 
pureci multă vreme pe-aici, dar n-o s-o şteargă chiar acum. 
L-am auzit pe tata spunând asta... Oh şi asta-i a doua oară 
când încep să trag nădejde. Aş vrea să vă mai spun şi de un 
prieten al meu, unul pe care nu demult l-am descoperit. 
Uitasem să vă spun... A venit pe la noi şi-atunci a fost iadul 
pe pământ, nu altceva. Am tras cu urechea noaptea şi-am 
pândit printre crăpăturile dintre buştenii cabanei - Cedar 
era cam nemulţumit; se afla Cash Burridge acolo. Cash 
spunea: „Am pus la cale o afacere grozavă”. Şi toţi din 
bandă erau în al nouălea cer, numai Cedar nu. Apoi au 
început să vorbească pe şoptite şi n-am mai auzit nimic. 

— Rose... prietenul tău... oare nu cumva e Jim Lacy? 
murmură şovăielnic Hettie, cu gura uscată. 

Fetei i se tăie răsuflarea; zvâcni înapoi, uluită. 

— Ei, doar tu ai lăsat să se-nţeleagă asta - continuă 
convingător Hettie, încercând să-şi stăpânească glasul. 
Acuma, strigă-l pe Marvie, să stabilim o nouă întâlnire şi să 
ne grăbim spre casă. De azi înainte, am şi eu destule la 
care să mă gândesc... 

Rose lunecă tăcută pe sub pini; Hettie scruta îndelung 
frunzişul verde ce o înconjura ca un zid, cu privirea omului 
care a văzut stafii. 

— Vai, Doamne - murmură ea, istovită - aşadar, Nevada 
face parte din banda asta ticăloasă de hoţi! 


225 


CAPITOLUL XVI. 


La începutul lui septembrie, pe crestele înalte ale 
Mogollonilor, căzu bruma. Curând după apusul soarelui, 
aerul devenea rece şi tăios iar focul de popas era şi mai 
îmbietor pentru drumeţi, vânători şi pentru toţi oamenii 
pădurii. 

Cinci bărbaţi cu chipuri întunecate, îmbrăcaţi în haine de 
culoare închisă, stăteau în jurul unui foc bun în care ardeau 
bucăţi de lemn de cedru; miezul rugului juca în culori ca 
opalul. Se aflau la marginea sălbatică a Black-Butte-ului, de 
unde începea dintr-o dată sihla. Trei dintre bărbaţi jucau 
cărţi, stând cu picioarele încrucişate în faţa unei pături de 
şa, absorbiți cu totul de bucăţile unsuroase de carton 
colorat, de grămăjoarele de monede de aur şi de teancuri 
de dolari: jucau cărţi, plăcerea pătimaşă a oricărui hoţ 
adevărat, trecut prin ciur şi prin dârmon. Ceilalţi doi se 
aflau în partea cealaltă a focului. Unul îşi încălzea spatele şi 
palmele la flacără, iar altul şedea sprijinit de un buştean. 

— La dracu, Jim! înjură omul care stătea în picioare, 
arătând brusc cu mâna spre jucători. Chiar de-am fi în plină 
zi, ăştia n-ar auzi nici trâmbiţa judecății de apoi. O să frece 
cărţile toată noaptea, sau până ce unul o să le ia ălorilalţi 
toţi banii. Şi ce contează acum... dacă vreunul ar auzi, ce 
spui? 

— Ei, Cash, adevărul e că eu nu-s deprins cu oamenii - 
zise celălalt, îţi trebuie mult până să-i cunoşti. Şi tu ştii 
foarte bine că eu nu pot să fiu niciodată sigur de cineva. 

— Asta-i preţul pe care-l plăteşti că eşti şef. Cred că 
aceeaşi lege domneşte şi printre oamenii de afaceri cinstiţi 
din lume şi printre hoţii de vite sau pistolari. Dar eu n-am 
de gând să despic firul în patru, voiam doar să mă plâng că 
prea nu vorbeşti de loc. 

— Ei şi ce-i cu asta, Burridge? întrebă Jim, cam acru. Oare 


226 


nu vorbesc eu destul când suntem singuri? 

— Vorbeşti, asta aşa-i, Jim - răspunde Burridge, da uite 
unde vreau s-ajung. Dacă ţi-ai desface niţel băierile pungii, 
dac-ai bea şi-ai juca şi tu puţin cărţi, mai ales când ne 
întâlnim cu alte bande, asta ne-ar uşura planurile. 

— Şi eu tot aşa cred, Cash - încuviinţă Jim, plictisit, dar 
cum să mai am după aceea ochiul ager şi mâna sigură, 
dacă m-apuc de băutură? Totuşi îţi dau dreptate că trebuie 
să fiu ceva mai prietenos şi să joc şi eu din când în când. 

— În regulă! Bun şi-atât! Dumnezeule, Jim, să nu mă 
înţelegi greşit! De când l-ai înfruntat şi l-ai ucis pe Hardy 
Rue sunt totdeauna gata să fac orice pentru tine, să-mi 
tocesc şi unghiile dacă-i nevoie, numai să te-ajut să câştigi 
parale. Poate că nu ţi-am fost prieten pe vremuri, la 
Lineville, dar să ştii că acum ţin la tine. Tu m-ai pus din nou 
pe picioare. 

— Ei, Cash, ai vorbit deschis - râse Nevada. Să-ţi spun şi 
eu ceva. Să ştii că-mi placi acum mai mult ca înainte, dar 
eu nu mă pot lega sufleteşte de nici un om şi nici nu mă pot 
împrieteni cu nimeni. 

— Fireşte, fireşte, înţeleg - răspunse Burridge, grăbit. 
Sunt al naibii de bucuros şi pentru micile hatâruri pe care 
mi le faci. Dar să nu care cumva să spui asta celor din 
banda noastră sau cuiva din oricare altă bandă cu care 
avem de-a face. Toţi ăştia cred că mi-ai fost tovarăş în 
California şi că-mi eşti şi-acuma. Şi ascultă aici. Burt 
Stillwell m-ar fi împuşcat cum mă vezi şi cum te văd, dari-a 
fost frică de tine. D-aia nu s-a putut hotărî. Nu s-a purtat 
cum îi era obiceiul; crede-mă, era un hombre rău de tot. 

— Ei, da. Rău, adică ticălos şi laş, gata să tragă pe la 
spate - se învoi Jim, însoţindu-şi spusele cu un gest grăitor 
al mâinii. Nu-mi place să trag în lichele d-astea, dar m-a 
forţat. A stat la locul lui până ce a băut câteva pahare. 
După aia s-a luat de la chestia cu armăsarul ăla roib al lui 
Ben Ide şi a început să ridice nişte pretenţii de te umfla 


227 


râsul, pentru Cedar Hatt, tovarăşul lui. Voia parte din 
câştigul de vite... pentru tipul ăla, Hatt. 

— Dracu să-l ia c-a vrut! Ştii, mă şi întreb ce-o fi cu 
chestia asta? Dar sunt bucuros că n-am fost prea curios - 
rosti gânditor Burridge, întorcându-se şi lovind cu piciorul în 
focul de buşteni - apoi vorbi mai departe, privindu-l pe Jim: 
Poate că nu ştii asta, Jim, dar ţi-ai făcut o sumedenie de 
prieteni pentru că l-ai împuşcat pe Stillwell; ţi-ai făcut însă 
şi un duşman sigur. 

— Care-i ăla? Cedar Hatt? 

— El e gaia! Nu greşesc. E un ticălos lacom, un adevărat 
sălbatic din pădure, Jim şi cunoaşte sihla ca un indian. 
Cedar n-o să te provoace niciodată deschis la luptă, numai 
dacă n-o să fie şi el afumat ca Burt. Dar ascultă-mă pe 
mine: Cedar e mai primejdios decât orice pistolar din 
Arizona. A omorât destui ciobani şi cowboy, crede-mă. O să 
te pândească... şi o să-ţi întindă o cursă în pădure. 

— Îți sunt recunoscător, Cash - tărăgănă vorba Jim, 
căscând. Cred că-i mai bine să-l pândesc eu pe Cedar Hatt 
ăsta. 

— După cum vezi, îţi vând pontul ponturilor - declară 
Burridge. Sunt cum nu se poate mai cinstit şi sunt şi 
interesat în treaba asta. Nu numai că ţin la tine, dar am şi 
alte motive ca să nu vreau ca Jim Lacy să fie ucis. Cedar o 
să se facă foc şi pară, când o afla că l-ai curăţat pe Stillwell, 
dar ascultă aici, când o mai afla şi că ai pus mâna pe 
armăsarul ăla roşcovan şi că l-ai trimis înapoi, lui Ide... apoi, 
atunci... pe legea mea, chiar c-o să turbeze de necaz... 

— Şi cât de curând crezi c-o să afle treaba asta? întrebă 
Lacy cu un interes mai vădit. Stillwell nu-i poate spune, iar 
tovarăşului acela al lui Stillwell, Babe Morgan, parcă-l 
cheamă, cred că-i mai sfârâie călcâiele şi acuma. 

— Cedar o să afle - zise cu convingere Burridge. Dacă nu 
de la careva din afara bandei noastre, atunci chiar unul 
dintre noi trebuie să-i spună. Ai jucat tare, dar şi ciudat, Jim, 


228 


când ai luat armăsarul de la Burt şi Babe şi l-ai trimis înapoi 
la ranch-ul lui Id, de unde-l furaseră. Părerea mea este c-ai 
judecat sănătos când ai spus că Ben Ide o să facă un 
tărăboi mai mare pentru armăsar decât pentru o sută de 
mii de capete de vită. 

— Ihî! Pot să pariez c-ar fi făcut - declară Lacy, lăsând 
capul în jos. Deodată, crenguţa pe care o răsucea între 
degete se rupse trosnind. 

— Ei bine, stai să-ţi spun mai departe: mie, judecata ta 
mi sa părut bună, fiindcă eu am creieri în cap, dar cei mai 
mulţi dintre hoţii de vite n-au altceva decât tărâţe în 
scăfârlii. Tuturor din banda noastră treaba li s-a părut 
ciudată, însă numai Hubrigg a deschis gura. Lui Hubrigg îi 
placi şi cred că te-ai putea bizui pe el. Aici, Burridge se 
plecă spre Jim şi-i şopti: dacă ăştia din banda noastră mai 
sunt oarecum închişi în ei, apoi asta-i din pricina faimei 
tale. Dar de când ne-ai ajutat să furăm vite, să le ducem 
departe şi să le vindem, de atunci s-au convins cu toţii că 
eşti de-ai noştri, chiar dacă te cheamă Lacy. 

— Asta ar trebui să le fie de ajuns - replică Jim. Ciuli 
urechea spre vântul rece şi slab care adia de jos, din 
prăpastie. 

— Auzi ceva? întrebă Burridge. 

— Pietre care se rostogolesc. Poate să fie un cerb pe 
potecă. 

— Ar putea să fie şi Stagg şi pariez că el e. A întârziat. 

— Ascultă! îl îndemnă Lacy, ridicând mâna, gata să 
acţioneze. 

Intoarseră amândoi capul în direcţia vântului şi pândeau. 
Vântul slab gemea când uşor, când mai cu năduf prin 
pădure. De undeva, din vale, se ridica plutind murmurul 
molcom al pârâului ce-şi luneca apele peste bolovani, 
sporind pustietatea şi liniştea locului. Focul trosnea; 
jucătorii plesneau cărţile; răsuna şi clinchetul aurului. 

— Nici acum n-auzi? întrebă Jim, deodată calm. 


229 


— Fel de fel de zgomote de noapte şi, pe deasupra, 
tovarăşii noştri care joacă alături, dar n-aud nici un cal - 
răspunse Burridge. 

— Ei bine, eu aud un cal - spuse Lacy. 

— Da! Trebuie să fie Stagg, dacă nu-i chiar unul dintre 
caii noştri. Mă duc s-arunc o privire şi după aia îmi desfac 
sacul de dormit. 

— Burridge se mistui în bezna pădurii, iar Lacy, rămas 
singur, se duse la focul de tabără. O dată sau de două ori 
se uită, cu o căutătură curioasă, ciudată şi amenințătoare, 
la bărbaţii cufundaţi în joc, apoi îşi îndreptă privirile spre 
miezul de opal al focului. Urmărea dogoarea şi scânteierea 
albă şi roş-sidefie. Veni clipa când uită de sălbăticia ce-l 
înconjura, de hoţii care jucau cărţi şi rămase ca o stană de 
piatră, cu chipul încremenit şi ochii bântuiţi de năluciri. 
Poate văzuse o stafie în jarul strălucitor, căci nu se trezi din 
visare până ce nu răsună un ropot de copite în apropiere. 
Curând, două siluete întunecate intrară în cercul de lumină 
şi se apropiară vorbind încet. Lacy se ridică în întâmpinare. 

— Bună, Jim! Salută noul venit care-l însoțea pe Burridge. 
Era un om palid, cu faţa smeadă, cu ochii ca mărgelele, cu 
niscai sânge indian sau mexican în vine. 

— Bună, Stagg! Ai făcut treabă bună? întrebă Jim cu o 
nepăsare voită. 

— N-a fost cine ştie ce treabă - răspunse Stagg, 
întinzându-şi mâinile murdare spre foc. Cum aţi plecat cu 
toţii, armăsarul s-a potolit şi am izbutit să-l momesc să iasă 
afară din corral-ul ăla mic şi păduchios. Nu-i prea plăcea 
chestia asta, dar şi-a dat seama că-l duc acasă, n-am mai 
avut de furcă cu el. Am gonit în draci. Cred că era aproape 
de miezul nopţii când am ajuns jos la salvii. Am legat 
amândoi caii, mi-am scos cizmele, mi-am pus mocasinii şi- 
am dus armăsarul cinci mile prin iarbă şi salvie. Când am 
ajuns la gardul proprietăţii Ide, am mers până ce am dat de 
o poartă. Am deschis-o şi l-am lăsat să intre înăuntru. 


230 


— Îţi rămân îndatorat, Stagg. Cred... că n-a fost o prostie 
din partea mea... deşi unii gândesc altfel - zise Jim Lacy, 
întorcându-şi faţa de la foc. 

— Lacy, cred că a fost cea mai deşteaptă lovitură pe care 
am văzut-o prin munţii ăştia. Nu-i momentul acum să-ţi 
povestesc că a doua zi după ce Stillwell a furat armăsarul, 
am fost la ranch-ul Burton. Cowboy-i lui Ide colindau ţinutul, 
făcând un tărăboi nemaipomenit. Raidy ăla, unul din 
oamenii vechi ai lui Ide, era furios ca un bărzăune. Şi azi, 
urcând pe Hogback, am dat peste un cioban pe care-l 
cunosc, un mexican pe care-l cheamă Juan şi nu mai ştiu 
cum... Mi-a spus că Ide a acoperit toţi copacii de-a lungul 
drumurilor cu afişe, unde spune că oferă recompensă 
pentru Red. 

— Jim... vezi... a fost un lucru cu cap - declară Burridge, 
satisfăcut. Tânărul Ide ar fi cheltuit o avere ca să pună iar 
mâna pe armăsar. Cal de mare rasă! M-am uitat doar o 
singură dată la el. Dacă m-aş fi uitat a doua oară, cred că 
m-aş fi făcut şi eu hoţ de cai. 

Lacy privea ţintă în întunericul pădurii. 

— Ţi-e foame? îl întrebă Burridge pe noul sosit. 

— Am gustat ceva astăzi la Hatt - răspunse Stagg. Daro 
bucată de carne de cerb şi-o cană de cafea n-ar strica. 

— Avem curcan fript. Un curcan tânăr: Jim l-a împuşcat în 
cap când veneam încoace. 

— Poate că prietenul nostru Jim are o puşcă de vânătoare 
- zise Stagg, încercând să glumească. 

— Ba de loc. Numai pistolul ăla vechi cu şase focuri. Lacy 
îşi întoarse privirea din beznă spre lumina focului. 

— Stagg, ai văzut pe vreunul de-alde Hatt? 

— Bineînţeles. Erau cu toţii acasă şi aveau şi musafiri, pe 
care însă nu-i cunosc. 

— Le-ai spus că l-ai dus înapoi pe Red la ranch-ul Ide? 

— Vezi bine, am crezut că e o idee înţeleaptă. Ba chiar 
am stăruit. Elam nu-i hoţ de cai, zicea că furtul cailor e-o 


231 


treabă urâtă. 

Dar Cedar se jura că trebuie să fie ceva necurat la mijloc, 
când unul care-i pistolar şi hoţ de vite înapoiază un lucru 
furat şi se jura c-o să fure iar armăsarul roib, numai aşa, ca 
să-ţi facă în necaz. 

— Hm! Dar, ia spune, ce-a mai zis Cedar când a aflat că i- 
am împuşcat tovarăşul, pe Burt Stillwell? întrebă sec şi 
ironic Jim. 

— Ce? strigă Stagg, tresărind. 

— Ai auzit doar ce-am spus, omule! 

— Sigur că da... Dar... eu... Şi zici că l-ai împuşcat pe 
Burt? uitându-se la foc, Lacy îşi întări spusele cu o înclinare 
a capului. 

Stagg se încordă o clipă şi, după ce se mai dezmetici, se 
holbă la Burridge, apoi la Lacy şi pe urmă spre pădure. 
Urmă o tăcere întreruptă numai de jucători. 

— Atunci... Burt.. E mort... nu-i aşa? întrebă Stagg, 
făcând un vădit efort. 

Cash Burridge curmă vraja stranie a clipei: 

— Burt e de mult în pământ, acoperit cu frunze şi 
aşteaptă Judecata de apoi. Află că a fost o treabă bine 
făcută, Stagg. 

— Nici nu mă îndoiesc de asta - replică Stagg, rânjind din 
nou. Ei bine, Lacy, vorba e că nici Cedar Hatt nu ştia mai 
mult ca mine. Dar dacă eşti curios, atunci pot să-ţi spun un 
lucru sigur... Cedar o să fie nebun de furios. 

— Tot aşa i-am spus şi eu lui Jim - interveni Burridge, 
neliniştit. Ce câştigăm din asta? Doar că unu din familia 
Hatt o să fie mai puţin pronto. 

— Băieți, oamenii din Arizona sunt din ce în ce mai fără 
de vlagă - replică Stagg, hohotind de râs. 

Unul dintre jucători, tulburat de râsul lui zgomotos, îşi 
ridică privirea şi zise: 

— Bill, ţine-ţi fleanca şi hai, bagă-te şi tu în jocul acesta! 
Hubrigg şi Brann s-au cam curăţat de parale. 


232 


Chipul lui obraznic, ochii care-i jucau în cap şi mâinile ce 
răvăşeau grămada de aur din fata lui făcând să zornăie 
monedele, totul îi trăda bucuria. 

— Sunt al tău - răspunse Stagg, dornic să înceapă. Stai 
să halesc ceva. 

— Dar tu... Lacy? întrebă Brann, nefiind sigur dacă e bine 
sau nu să-l invite. Jocu-i deschis oricui. 

— Mulţumesc, Brann - tărăgănă Jim, nu mi-ar plăcea să-ţi 
câştig grămăjoara de bani. Ştii, eu am un ochi al naibii de 
ager şi, dacă v-aş vedea cum vă lunecaţi aşii de la unul la 
altul, m-aş supăra. Mai mult ca sigur că o să vă supăraţi şi 
voi, o să scoateţi pistoalele... ceea ce ar fi rău pentru toţi. 

Hohotele lui Burridge şi Stagg răsunară lung şi greu 
peste cărările pădurii. Brann părea un hoţ plin de haz şi 
bună dispoziţie. Se uită lung la Lacy şi, în cele din urmă, 
rânji. 

— Jim, îţi reamintesc că te-am poftit să-mi fii tovarăş de 
joc - spuse el cu subinţeles. 

— Jucaţi-vă cu capul - zise Burridge. Nu ridicăm tabăra 
decât mâine târziu. Dar eu, unul, mă duc să mă culc. 

— Şi eu la fel - spuse Lacy şi ieşi din cercul de lumină al 
focului. Curând el îşi căută drumul spre bradul negru, cu 
crengile lăsate ca nişte streşini, sub care îşi întinsese pânza 
de cort şi păturile. Se aşeză Jos şi-şi trase cizmele. Rămase 
nemişcat, privind îndărăt, spre focul roşiatic. Apoi îşi scoase 
haina, o făcu sul, în chip de pernă şi îşi descinse centura de 
care atârna tocul pistolului; puse arma sub haină, la 
margine. Scrută îndelung fantastica privelişte a pădurii. Se 
stârnise vântul şi acum susura printre pini. Urletul gros şi 
sălbatic al unui lup, un lup trist, înfometat, răsună lugubru. 

— Pribeagul ăsta e ca mine - murmură Lacy şi se vâri în 
pături. 


Sunetul sec al unei lovituri de secure în lemn tare îl sculă 
pe Jim din somnul lui iepuresc. Pe foaia de cort, pe cizme, 


233 


pe sombrero şi - după răceala pe care o simţi - chiar pe 
nas, căzuse bruma. Hubrigg tăia lemne pentru foc; părea 
un tip plăcut şi folositor. 

— Straşnică dimineaţă, Hubrigg! spuse Jim, în semn de 
bineţe. Mă duc s-aduc apă. 

— Hello! Gândurile nu-ţi dau pace să dormi - spuse 
Hubrigg. la te uită la înţepeniţii ăia. Parcă-s duşi de pe 
lumea asta. Stai să vezi ce le fac! 

Apucă o găleată, o izbi cu mânerul securii, apoi i-o zvârli 
lui Lacy. Hoţii ţâşniră din sacii de dormit, neliniştiţi, cu ochii 
sălbatici, cu părul vâlvoi, fiecare ţinând un pistol în mână 
sau căutând să înşface unul. 

— Ho-ho-ho... hi-hi... -  hohoti Hubrigg. Sculaţi-vă, 
mâncători de lipie şi daţi o mână de ajutor la treburi! 

Toţi cei sculaţi brusc din somn, în afară de Burridge, îl 
înjurară zdravăn; dându-şi seama ce se întâmplase, 
Burridge mormăi: 

— Dumnezeule! Credeam că mi-a sunat ceasul! 

Jim Lacy cobori pe cărare să umple găleata cu apă. 

Ori de câte ori se ivea o treabă ca asta, ori alta, nu scăpa 
prilejul s-o facă el, bucurându-se întotdeauna de fiecare 
clipă petrecută mai departe de hoţii de care-şi legase 
pentru o vreme soarta. Şi de data aceasta, deşi răgazul era 
scurt, însemna o binecuvântată uşurare. Nu se mai vedea 
nevoit să stea la pândă, să urmărească, să ciulească 
urechea, să citească gândurile celorlalţi. In astfel de clipe 
sau ore furate, el redevenea Nevada, omul îndrăgostit de 
spaţii deschise, de deşert şi de păduri, de viaţă, de culoarea 
şi de tainele naturii. 

Soarele nu răsărise încă. Spre est, către braţul lung al 
Mogollonilor, cerul se întindea desfăşurându-se în jos, 
sălbatic şi negru; dar geana de sus şi începuse să se 
îmbujoreze. Pădurea părea că iese din toropeală, trezită de 
lătratul veveriţelor şi de ţipătul gaiţelor, de răgetul 
trâmbiţat al elanilor bărbătuşi şi de gânguritul fermecător şi 


234 


duios al canarilor. Pe stânci şi pe iarbă se vedea un strat alb 
de brumă. Nevada simţi pe faţă, rece ca gheaţa, apa 
izvorului. Marginile micului ochi de apă la izvor erau tivite 
cu o fâşie subţire de gheaţă cristalină. 

Urcând înapoi, spre podiş, se opri o clipă şi privi în jos 
văioaga întunecată, plină de farmec, numită sihla 
Mogpollonilor. De fapt, lăstărişul ferigilor nu era cu adevărat 
negru, deşi negrul precumpănea peste auriul bogat al 
plopilor tremurători, liliachiul arţarilor, ruginiul stejarilor şi 
culoarea aceea vie, ca de cireaşă, a vitelor sălbatice, cărora 
el nu le ştia numele. Un pripor acoperit de pini, cu vârfurile 
răsărind ca nişte sulițe, cădea aproape drept pe un podiş 
vălurit, cu coame pe care se înălţau ici şi colo colţi de 
stâncă golaşă, cenuşie şi nişte hornuri galbene, mărind 
farmecul acestui ţinut bătut de ploi şi măcinat de vânturi. 
Privirea de cunoscător a lui Jim Lacy rătăcea peste sihlă 
până la nişte culmi între care se adânceau văioage pline de 
mlaştină; cel puţin aşa se vedeau de acolo, de pe înălţimea 
aceea. lmensitatea sihlei îl uluia. Ţinutul acesta sălbatic era 
la fel de vast ca şi nordul Californiei, pe care-l cunoştea atât 
de bine, iar deşertul uriaş, fără capăt, sporea efectul 
copleşitor al priveliştii. Trăi o clipă de încântare tăcută, de 
preţuire însoţită de tristeţe, căci jinduia după vremea când 
va putea să iubească nestingherit Arizona, să aibă ranch-ul 
lui, câţiva cai, ceva vite şi un cămin în ţinuturi sălbatice, 
unde să poată vâna şi călări, să trăiască paşnic şi să viseze 
la trecut. Era trist deoarece ştia că năzuinţa aceasta n-o să 
se împlinească niciodată. 

Intorcându-se la tabără, ajunse tocmai la timp ca să-l 
audă pe Brann exclamând: 

— La ce naiba trebuie să-i luăm şi pe-alde Hatt în 
afacerea asta? 

— Ascultă, omule, să ştii că-i o treabă făcută cu cap - 
replică Burridge, batjocoritor. _ 

— Eh, n-o fi tocmai capul tău! In regulă, numai să ştiţi că 


235 


eu mi-s Toma Necredinciosul. 

La apropierea lui Jim Lacy, discuţia încetă. 

— Cineva s-adune caii! strigă Cash. 

O oră mai târziu, cei şase călăreţi, împreună cu tot atâţia 
cai de povară, porneau la drum străbătând culmea şi luând- 
o în jos, spre sihlă. Drumul acesta ar fi făcut să şovăie chiar 
şi pe cel mai priceput şi mai îndrăzneţ călăreț înainte de a 
încerca să-l coboare pe cal. Se cunoştea că rareori era 
folosit. Lacy îşi zice că trebuie să fie calea de scăpare, de 
rezervă, a bandiţilor. De mai multe ori trebuiseră să 
folosească securile pentru a-şi croi drum. Vălmăşag uri de 
stânci, coaste povârnite, bătute de vânt, bârne înclinate şi 
înguste, copaci prăvăliţi şi tufişuri dese, toate făceau de 
neuitat „calea Hatt”. Dar, deşi foarte abruptă, în schimb nu 
era lungă. Se deschidea în capătul unui canion, unde un 
pârâu clocotitor izvora de sub o stâncă acoperită cu muşchi 
chihlimbariu şi curgea mai departe susurând printr-un 
defileu şerpuit, cel mai sălbatic şi mai frumos din câte 
văzuse vreodată Jim Lacy. 

— la spune-mi, Cash - întrebă Lacy, alegând momentul 
potrivit când călăreau unul lângă altul - Cedar Hatt e şeful 
bandei „Pine Tree”? 

— Pe dracu, nu! exclamă Burridge, batjocoritor. Apoi 
continuă, parcă urmărindu-şi gândurile: Vezi, Jim, însă nu 
ştiu nici că nu e. Vreau să spun că am destul cap să-mi 
închipui că nu poate fi el. Frâiele acestei bande sunt ţinute 
de un om în toată puterea cuvântului. 

— Spui drept? Adevărat că nu ştii? 

— Aşa să-mi ajute Dumnezeu! întări Burridge, ridicând 
mâna dreaptă înmănuşată. Dac-aş şti, ţi-aş spune, dar 
nimeni na văzut-o pe vreun juncan sau vițel. N-am întâlnit 
niciodată un om care să ştie. Fireşte că nimeni n-o să se 
laude vreodată cu asta. Banda „Pine Tree” n-are decât trei 
ani. Şi-a făcut şi o danga pentru vite, dar nimeni n-a văzut-o 
pe vreun juncan sau vițel, n-a văzut-o pusă pe nimica viu. 


236 


Or fi pus-o pe plopi! Ciobanii pot să-ţi spună mai multe. 

— Dar s-ar putea ca Cedar Hatt să facă parte din bandă, 
nu-i aşa? întrebă Lacy. 

— Bineînţeles. E un hombre afurisit în care nu poţi avea 
încredere dacă nu-l struneşti. lată care-i părerea mea 
despre banda „Pine Tree”. Un bandit oarecare, un tip 
dibaci, a venit aici de prin alte părţi, însoţit de câţiva 
oameni aleşi pe sprânceană; sau poate i-a ales după ce-a 
venit. El are şi banii şi mintea trebuitoare ca să conducă o 
bandă mică. Un cowboy a găsit un juncan rătăcit pe 
păşune. Juncanul avea semnul proprietarului şters cu 
vopsea. Cu vopsea! Asta-i ceva nou. Dar nu prea văd cum 
naiba or să poată şterge cu vopsea semnele la o cogeamite 
cireada de juncani sălbatici! 

— În orice caz, nu-i practic - observă Jim, gânditor. 

— Nu-i cea mai bună metodă ca să furi vite în ţinutul 
ăsta; e mult mai uşor, cum le-ai furat, să le şi vinzi - zise 
Burridge, Dar s-o faci pe scară mare şi să nu te prindă... 
asta zic şi eu că înseamnă să ai cap. 

— Cât mai avem până la ranch-ul Hatt? 

— Cum cotim după stânca aceea, am şi ajuns. Straşnic 
ascunziş, ce spui? 

— Fără îndoială. Toate canioanele sunt la fel ca ăsta? 

— La fel? Da, numai că sunt şi mai accidentate. Unele-s 
pline de hăţişuri, aşa de încâlcite, că nu poţi răzbate călare 
prin ele. 

După ce trecură de stânca înaltă şi înverzită, Jim dădu 
glas bucuriei pe care i-o pricinuia priveliştea din faţa 
ochilor. Sihla se deschidea într-o vale ovală, înconjurată de 
stânci uriaşe, cenuşii şi de pereţi înalţi, acoperiţi cu o 
vegetaţie verde şi deasă. O pajişte netedă, unde caii şi 
vacile păşteau prin iarba înaltă, se isprăvea într-o terasă 
joasă, de pământ, pe care pini şi brazi semeţi şi singuratici 
se aplecau pe jumătate deasupra prăpastiei. La marginea 
terasei se aflau două cabane pitoreşti, construite din 


237 


buşteni, în fund erau corral-ul şi un grajd din trunchiuri 
strâmbe, cu acoperişurile năruite, care se vedeau doar pe 
jumătate, pitite într-o vâlvătaie de plopi aurii. 

— Aici locuiesc alde Hatt - zise Burridge. E ca o vizuină 
de vulpe, cu două intrări. Una e cea pe care am coborât noi, 
iar cealaltă iese jos, devale; de-acolo, o pereche de 
trăgători buni pot opri înaintarea tuturor cowboy-lor din 
Arizona. 

— Minunat! exclamă Jim, cu negrăită încântare, el care 
de obicei era atât de rezervat. 

— Am fost adeseori pe-aici. Odată am încercat chiar să 
cumpăr locul de la Hatt, Dar n-am stăruit prea mult. 

— Şi cu ce se hrănesc? întrebă Jim, uitându-se în jur. 

— Carne, fasole şi mălai. Fac singuri un whisky din care o 
singură înghiţitură te lasă lat. 

— Femei sunt? 

— Numai o fată, Rose. Era şi o femeie pe-aici, nu de mult, 
nevasta unuia dintre băieţi; am auzit, dar n-am văzut-o 
niciodată... Ei, bătrânul Elam ne-a şi văzut cu ochii lui ageri. 
Se-ndreaptă încoace cu puşca-n mână. 

Călăreţii îşi mânară înainte caii de povară, ei mergând în 
urma lor, apoi descălecară. Burridge ajunse ceva mai 
repede decât Jim. Bătrânul Hatt îşi descoperise capul 
împodobit cu o claie de păr încâlcit şi stătea locului, cu un 
zâmbet de bun sosit pe chipul plin de zbârcituri. 

— Bine te-am găsit, Elam! Ţi-au dat de ştire că vin, nu? 

— Da, dar nu credeam s-ajungi aşa de repede. 

— Dă mâna cu Jim Lacy - rosti scurt Burridge. 

— Bună, dom'le! Te ştiu după nume - zise Hatt, 
întinzându-i mâna. 

Lacy se aplecă peste coama calului şi-i strânse mâna, 
acceptând bunăvoința lui Hatt. 

— Sunt bucuros că te întâlnesc, Elam - tărăgănă el. M-am 
îndrăgostit de ranch-ul dumitale şi-o să stau pe-aici până 
mă goneşti. 


238 


— Eşti binevenit - spuse Hatt, prietenos. Casa noastră-i 
deschisă prietenilor. Descalecă şi intră. 

Burridge nu făcu nici o încercare să-l prezinte pe Jim şi 
celorlalţi bărbaţi din familia Hatt care erau de faţă, deşi le 
spuse pe nume, Tobe şi Henny. Cedar nu se arătă şi ochiul 
ager al lui Lacy n-o zări nici pe Rose. 

— Lăsaţi-vă lucrurile sub pomii ăia - zise Elam Hatt. Daţi 
drumul cailor. Niciun cal n-a şters-o vreodată de-aici. 

In timp ce musafirii îşi duceau bagajele şi şeile spre 
pâlcul de plopi, Elam Hatt îl însoțea pe Burridge, urmat de 
cei doi fii ai săi. Dintr-o singură privire, Lacy îşi dădu seama 
cu cine avea de-a face: Elam era un om trăit în pădure, om 
cu o fire aspră şi hotărâtă, care fără îndoială trăise din 
vânat până ce i se ivise prilejul s-o ducă mai bine crescând 
vite la poalele Mogollonilor. Cei doi feciori însă, făceau o 
impresie cu totul jalnică. Erau nişte bădărani, neraşi, cu 
dinţi stricaţi, cu ochii spălăciţi şi cu chipuri pe care se citea 
prostia. Era limpede că venirea lui Lacy nu le stârnea nici 
teama nici interesul. Tobe umbla cu picioarele goale, Henny 
se sprijinea într-o carabină scurtă, lustruită de o 
îndelungată folosinţă. 

— Da’ Cedar pe unde-i? întrebă Burridge, ca din 
întâmplare. 

— Pe-aici, pe-aproape - răspunse Elam, că el v-a zărit 
mai întâi. 

— Cred că nici Cedar n-are nimic împotrivă c-am venit. 

— Ce zace-n Cedar, nimeni nu poate şti - rânji Hatt. Da’ 
eu chiar că-s bucuros să vă văd. Mai aflu şi eu ceva noutăţi. 
Simţiţi-vă ca acasă... Mă duc să mă-ngrijesc de ceva 
haleală... Tobe, unde-i sorta? 

— laca nu ştiu - răspunse fiul. 

— la vezi de caut-o bine, mestecător de tutun - porunci 
Hatt şi se îndreptă spre cabane. 

Tobe nici că se sinchisi de ordinul dat de taică-său, de 
parcă nu auzise nimic, în schimb, se întoarse spre Lacy. 


239 


— Ai niscaiva tutun? întrebă el. 

— Da. la-ţi singur din coburi - răspunse Lacy. 

Celălalt fecior al lui Hatt, Henny, o porni şi el, târând 
teava puştii pe pământ şi i se alătură lui Tobe să 
scormonească în coburi. Găsind tutunul, profitară amândoi 
de invitaţia lui Lacy şi-l luară pe tot. 

— Cash, unde o să dormim? întrebă curând Lacy. 

— Chiar aici, sub plopi. E un loc la fel de bun ca oricare 
altul. Elam o să te îmbie să dormi în podul cabanei mari, 
dar eu mai bine stau afară. 

— Da, cred că e mult mai bine aşa - tărăgănă Jim. 
Podurile cabanelor sunt pline de murdărie, de păianjeni, 
gândaci şi fum. O să-mi aştern şi eu pe undeva, pe-aici. 

— Aşa ca să fim aproape unii de alţii - zise Burridge, 
dând cuvintelor lui un anumit tâlc. 

Jim se aşeză jos, prefăcându-se că-şi drege o scară la şa; 
de fapt, nu voia să-şi aleagă locul de dormit sub ochii 
spălăciţi ai nevolnicilor odrasle ale lui Hatt. Se pricepea să 
citească ce se petrece în mintea oamenilor privindu-i în 
ochi. Atât Tobe cât şi Henny ar fi fost în stare să facă 
moarte de om numai pentru o toşcă de tutun. Jim hotărî să- 
şi aştearnă culcuşul în desiş, într-un loc mai ferit şi să 
schimbe locul în fiecare seară. Îi urmărea pe furiş pe tinerii 
Hatt şi ca s-o zărească pe Rose. 

— Hei, fraţilor, ce-aţi zice dacă ne-am aşeza la joc şi-am 
duce mai departe treaba de-aseară? întrebă Hubrigg. 

— Nimic contra - răspunse Brann. 

— Cu dragă inimă - adăugă vesel Stagg. 

Cash Burridge dădu din cap în semn că n-ar fi bine, dar 
nu-şi spuse părerea până ce Tobe şi Henny nu se 
îndepărtară. 

— Măi, oameni buni, nu vreau să vă stric cheful, dar, 
drept să vă spun, mă-ntreb dacă-i un lucru înţelept să 
arătăm aici ce bani avem. 

— Şi de ce nu? întrebă Hubrigg. 


240 


— Ar putea fi primejdios. Noi nu suntem din banda lui 
Hatt. Cât ai clipi din ochi, ar putea umple canionul cu 
pădureni de-ai lor. Şi noi nu suntem decât şase. 

— Ei, ia ascultă la el! exclamă Brann. Ai zbârcit-o, Cash. 
Suntem cinci, plus... Jim Lacy! 

— Eu nu cred că-i cuminte să jucăm - stărui Burridge, 
încăpățânat, neluând în seamă batjocura celuilalt. 

— Poate c-o să trebuiască să rămânem p-aci o 
săptămână, dacă nu chiar mai mult - vorbi Stagg. Ce dracu' 
o să facem? Dacă nu putem juca, atunci la ce naiba mai 
avem bani? 

— Tu, Jim, ce zici? întrebă Burridge, încurcat. 

— Ei bine, cum banii îşi schimbă aşa de des stăpânul, 
cred că nimeni n-o să le simtă lipsa dacă alde Hatt pun laba 
pe ei - râse Jim. 

— Ha-ha! hohoti Cash, plesnindu-se cu palmele peste 
genunchi. 

— N-o să apuc să le simt lipsa? exclamă Brann, care 
înţelegea, în sfârşit, ce soartă îi aştepta. l-ascultă, eu socot 
că grămada asta de pe acum este a mea! 

— Jim, pari un băiat de viaţă şi ai haz când vorbeşti, dar 
mă cam îndoiesc de tine - spuse Hubrigg. 

— Păi cum aşa? întrebă prietenos Jim. 

— Vezi tu, n-aş putea să-ţi explic prea bine. Dar când 
vorbeşti alene Şi într-o doară, ca toţi afurisiţii de texani şi 
când îţi întorci privirea, întotdeauna mă simt aşa... nu ştiu 
cum. 

— Ai dreptate. Şi pe mine Jim mă face să mă simt ca un 
tip care fuge mâncând pământul, convins c-o să aibă turul 
pantalonilor ciuruit cu alice mari, de cerb. 

Cuvintele acestea rostite de Brann arătau că, încet-încet, 
hoţii deveneau tot mai prietenoşi cu Jim. Râseră cu toţii 
zgomotos. 

— Înţeleg că v-ar plăcea să mă vedeţi lângă voi - declară 
Jim. Presimt c-o să-mi cam sară ţandăra. 


241 


— Nu, pentru numele lui Dumnezeu, nu! izbucni Brann. la 
fii tu băiat cumsecade şi aşează-te cu noi la joc! 

— Mi-ar plăcea s-o fac aşa, ca să mai treacă timpul. Dar, 
să zicem că prind pe vreunul dintre voi că... „manipulează” 
cărţile... 

— Huuh! Mal-ni-polează? Ce mai e şi asta? 

— Brann, prietenul nostru Jim, înţelege că scoateţi aşii 
din fundul pachetului, că lucraţi pe sub mână sau că 
măsluiţi cărţile şi alte câteva coţcării de-ale jucătorilor. 

— Aha, am văzut unde bate. Jim are dreptul să se 
zbârlească dacă ne prinde, dar şi noi avem dreptul de l-om 
prinde pe dânsul. 

Gluma iscă răcnetele de încântare ale tovarăşilor lui 
Brann. 

— Aşa-i, el ne prinde numai cu gura! ţipă Stagg. 

— In regulă! Intru şi eu pentru câteva mâini - spuse Jim, 
prietenos, până mă lăsaţi lefter. 

— Jim, te bucuri de credit în banda noastră - interveni 
Cash Burridge. Şi, oricum, nu peste multă vreme o să ai un 
sac doldora de biştari. 

Apoi, într-o admirabilă dispoziţie, dat fiind că erau bine 
hrăniţi şi plini de bani, hoţii de vite se duseră la umbra unui 
pin din faţa cabanei lui Elam şi, aşezându-se pe vine în jurul 
unei pături, îşi goliră buzunarele de monede şi bancnote. 
Jim li se alătură, alegând un loc de unde putea supraveghea 
cabanele şi putea zări pe oricine s-ar fi apropiat. Cum 
începu jocul, glumele se curmară brusc şi grijile hoţilor, 
dacă avuseseră vreuna, dispărură ca prin farmec. 

Jucau pocher cu licitaţie, iar miza putea să se ridice până 
la orice sumă voia să liciteze un jucător, cu condiţia să 
scoată banii. Jim ştia că poate ţine piept jucătorilor, dar 
prefera să piardă câştigurile necinstite pe care Burridge îl 
silise să le primească - cota lui parte - din primul lot de vite 
furate împreună. Aşa că Jim juca cu nepăsare, mizând în 
aşa fel, încât pierderile să fie mult mai mari decât 


242 


câştigurile pe care i le aduceau din când în când cărţile 
ridicol de norocoase. Dar privirile lui rătăceau, parcă la 
întâmplare, îndreptându-se destul de des spre cabană. 

Tinerii Hatt se apropiaseră ca să urmărească jocul şi, în 
scurtă vreme, se arătară la fel de interesaţi ca şi jucătorii; 
dar pentru Jim era limpede că ei se învârteau în jurul 
cercului de jucători ori de câte ori monedele de aur îşi 
schimbau locul. Curând veni şi bătrânul Elam, care, la 
rândul său, se lăsă prins de joc, dar se părea că pentru 
dânsul mai mult farmec avea jocul în sine decât sumele 
pierdute sau câştigate. 

Casa lui Elam Hatt era o construcţie pitorească, alcătuită 
din două cabane unite sub un singur acoperiş şi cu o 
singură verandă. Buştenii fuseseră cojiţi şi acum arătau 
vechi şi cafenii, putreziţi pe alocuri; acoperişul mult înclinat, 
făcut din şindrilă, era căptuşit cu un strat de muşchi verde 
şi de cetină de pin; hornul, zidit din piatră necioplită şi 
ridicat lângă cabana din dreapta, fusese reparat de mai 
multe ori cu lut galben şi pământ roşiatic, de cărămidă. 
Veranda se întindea de-a lungul fațadei ambelor cabane, iar 
la unul din capete era ticsită de şei şi de bagaje. De 
coarnele de cerb şi elan fixate în pereţi stăteau agăţate 
puşti şi frâie, pe peretele cabanei din stânga fusese întinsă, 
cu pielea în afară şi ţintuită în cuie, o blană de urs încă 
neuscată. Cabana aceasta era mai mică decât cealaltă şi se 
vedea că are o singură încăpere. Fereastra, fără geam sau 
obloane, se deschidea spre Jim, care era destul de ager ca 
să zărească un chip ce se tot ivea din întuneric şi apoi se 
trăgea îndărăt. 

Când zări chipul acela pentru a doua oară, el îşi dădu 
seama îndată că-i vorba de Rose Hatt şi că ea îl pândise. 
Stătea în întunericul cabanei, faţa ei desluşindu-se doar ca 
un oval abia conturat, dar privea stăruitor şi ochii ei păreau 
nişte găuri negre. 

— Elam, ştii pocherul cu licitaţie? întrebă în curând Jim. 


243 


— Aşa şi aşa. Aş vrea să am destui bani să pot intra în 
joc. Aş curăța şi eu pe careva - răspunse bătrânul Hatt, 
spre hazul jucătorilor. 

— Joacă câteva mâini în locul meu - spuse Jim, ridicându- 
se. Poate-mi schimbi norocul. Aş vrea să beau ceva. 

— Whisky? 

— Nu. Apă. Unde pot să găsesc? 

— Acolo înăuntru, după uşa de la bucătărie, la capătul 
verandei - zise Hatt, ridicându-se sprinten ca să ia locul lui 
Jim. Fiică-mea tocmai a adus apă proaspătă de la izvor. Apă 
de zăpadă, cum nu mai e alta. 

Când Jim se apropie de verandă, Rose ieşi din cabana 
unde o văzuse el şi traversă, dând să intre în cealaltă. Era 
îmbrăcată într-un costum de piele de cerb. li zări fulgerarea 
arămie a picioarelor ei goale. Jim se duse la capătul 
verandei şi intră pe uşa indicată de Hatt. După cum se 
aştepta, o întâlni pe Rose. Cu toată tulburarea întipărită pe 
chipul ei, Jim găsi că are ochi frumoşi şi pielea curată şi 
arăta chiar drăguță. 

— Bună, Rose! Vezi c-am venit? spuse el. 

— Eu am fost prima care te-am văzut - replică ea. 

— Dă-mi, te rog, apă să beau. 

Ea umplu un căuş dintr-o găleată şi i-l întinse. Stând în 
uşă, cu faţa spre ea, Jim bău însetat. Era o apă bună. 

— Crezi că pot să-ţi vorbesc de faţă cu lumea? întrebă 
Jim. 

— Da, dar când nu-i Cedar pe-aproape. 

— Dar unde-i acum? 

— Cred că s-a ascuns pe undeva şi vă pândeşte pe toţi. 
Aşa că nu putem vorbi... Da... Am atâtea să-ţi spun!... 

— Da? Spune-mi barem ceva... repede - o îndemnă Jim. 

— Marvie o aduce pe Hettie Ide... să se întâlnească cu 
mine, şopti sfios fata, dar cu ochii luminaţi de bucurie. Oh, 
trebuie să fie un înger! El spune că o s-avem casa noastră... 
dacă o să pot pleca vreodată de aici. 


244 


— Ei, asta i straşnic - zise Jim, plin de înţelegere, 
tresărind la auzul ştirilor. Ai trei prieteni... Marvie, Hettie 
Ide şi pe mine. Eşti o fată norocoasă! 

— N-am cuvinte să-i mulţumesc destul lui Dumnezeu! 
Spuse ea, răsuflând adânc. 

— Mulţumeşte-i şi luptă mai departe - vorbi Jim cu o voce 
sonoră şi cu un zâmbet plin de tâlc. 

Puse căuşul pe o bancă şi se îndreptă spre uşă, mergând 
de-a-ndărătelea şi privind-o pe Rose. Era îmbujorată, 
înflăcărată, plină de speranţe, deşi se mai temea încă. 

— Aşa am să fac. Acu' nu mă mai pot ei opri... decât 
dacă mă omoară - răspunse hotărâtă fata, cu o neasemuită 
strălucire în ochi. 

— Cine sunt „ei”, Rose? 

— Unu-i Cedar. Ţi-am mai spus... - şovăi ea. S-ar fi zis că 
o forţă uriaşă pusese stăpânire pe fată... Şi Jim simţi că 
această forţă e mai puternică decât cea pe care o avea el 
asupra Rosei în clipa aceea. 

— Spune mi, cine-i celălalt? 

— Oh, nu îndrăznesc... nu îndrăznesc! tremură fata, 
pierzându-şi curajul. 

— Dacă-l iubeşti pe Marvie... şi dacă ea o să te-ajute, poţi 
să îndrăzneşti - stărui el fără milă. 

Jim o urmărea cum lupta împotriva fricii, care dăinuia în 
fiinţa ei din anii copilăriei. 

— Rose, celălalt e Clan Dillon? 

— Da... da - şopti fata, cu o uşurare de nedescris, 
deoarece nu mai era nevoită să-l trădeze pe Clan Dillon, 
căci Jim fusese cel care-i rostise mai întâi numele. 
Dumneata... dumneata rămâi mult p-aci? 

— Zile, poate săptămâni. 

— Fii cu ochii-n patru! se rugă ea, recăpătându-şi curajul. 
Cedar o să mă ducă în pădure... ca să mă întâlnesc cu 
Dillon. Când vezi e o pornim, ia-te după noi, te rog, pentru 
numele lui Dumnezeu! 


245 


— Aşa o să fac, Rose. Nu-ţi pierde firea! 

— Dar fii cu ochii în patru! In pădure, Cedar e ca un 
indian. Fără grabă şi cu privirea în pământ, părând că 
merge alene şi nepăsător, Jim Lacy se întoarse la jucători. 

— Ei, cum ţi-a fost norocul, Elam? întrebă el. 

— Dumnezeule! Am câştigat de trei ori la rând! izbucni 
Hatt. Şi o dată a fost un pot gras. 

— Ei, cred că mi-ai schimbat norocul. Joacă pe toţi banii 
pe care-i ai, Elam şi dacă izbuteşti să-i cureţi pe ceilalţi, 
împărţim pe din două. 

— Ha! N-are nici o şansă, Jim, spuse Cash. Mai bine ia-ţi 
locul la joc înainte să vă curăţim. 

Bătrânul Elam continuă totuşi să joace, spre marea-i 
mulţumire. Jim urmări un timp jocul, foarte înveselit, până 
ce privirea lui, care colinda neîncetat, se fixă asupra unui 
nou sosit. 

Un om se ivise dintr-un pâlc de plopi. Avea pe umăro 
puşcă şi o ţinea de ţeavă. Jim Lacy îl cunoscu după mers şi 
după statură. Era Cedar Hatt. 

Până atunci, Jim şezuse sprijinit într-un genunchi, în 
spatele lui Elam; acum se ridică încetişor în picioare, 
aşezându-se la largul său. Văzut de aproape, Cedar Hatt 
avea numai mersul şi statura familiei Hatt, în rest, era mai 
negricios decât toţi ceilalţi, cu obrazul spânatic, ars de 
soare, cu ochii mici, strălucitori, foarte apropiaţi unul de 
altul, negri ca tăciunele şi cu privirea de o ciudată 
intensitate, cu nasul şi bărbia ascuţite, între care gura 
părea doar o tăietură. Păru-i ieşea lung, negru şi cârlionţat, 
de sub un sombrero vechi, ciuruit de gloanţe. Era îmbrăcat 
din cap până-n picioare în piele unsă de cerb. La centură 
avea un cuţit, dar nu se vedeau nicăieri gloanţele pentru 
puşcă. 

Cedar Hatt se afla dincolo de cercul jucătorilor; lăsând 
vârful puştii să cadă pe piciorul încălţat în mocasin, se 
sprijini în ea şi, cu ochii lui oblici, îi cercetă pe toţi cei de 


246 


faţă. Jucătorii nu arătară în nici un fel că l-ar fi văzut. În cele 
din urmă, Cedar îl împunse pe tatăl său cu vârful 
mocasinului. 

Elam se uită în sus, tresărind: 

— Hello! Te-ai întors, Cedar? 

Fiul făcu un semn aproape nevăzut, cu mâna dreaptă, 
spre Lacy. 

— Cedar, dă-i bineţe lui Jim Lacy - continuă Hatt, 
oarecum grăbit, în orice caz, părea mai preocupat de cărţi 
decât de feciorul său. Lacy, ăsta-i fiu-meu, Cedar. 

Jim înclină politicos din cap, fără a rosti o vorbă şi 
răspunsul pe care-l primi fu şi mai scurt. O privire, ca un 
licăr negru, îl „măsură” scurt din creştet până-n tălpi; apoi 
Cedar Hatt nu catadicsi să-i mai acorde vreo atenţie. 

Pentru Jim Lacy, prima întâlnire cu un om era un lucru 
ciudat, iar în cazul de faţă - căci, încă înainte de a-l fi văzut 
vreodată, el ştia că-l va omori pe Cedar Hatt - întâmplarea 
părea extraordinară şi stranie. Într-o astfel de întâlnire se 
deşteaptă un instinct care te face să acţionezi aproape fără 
să-ţi dai seama şi, totodată, să presimţi gesturile ce vor 
urma. Lacy nu avu nevoie decât să privească o singură 
dată, scurt, în ochii lui Hatt, pentru a se convinge că acesta 
nu aflase încă de uciderea lui Burt Stillwell. Din clipa aceea, 
totul deveni ceva foarte obişnuit pentru Jim; ştia că Hatt n-o 
să-i mai poată părea niciodată formidabil, într-o întâlnire 
faţă în faţă. Oameni ca Lacy ţineau totdeauna seama de 
ceea ce era neobişnuit la ceilalţi. 

Jocul continua, norocul mutându-se când la un jucător, 
când la altul. Jim se plictisea, i se părea că iroseşte vremea, 
că timpul trece greu şi sâcâitor; dar pentru jucători clipele 
erau preţioase şi zburau ca gândul. Fără să fi scos o vorbă, 
Cedar Hatt îşi puse, în cele din urmă, puşca pe umăr şi se 
îndepărtă cu mersul lui sprinten de vânător de cerbi. Urcă 
în susul canionului şi coti dispărând după tufişuri. 

Se îndepărtă apoi şi Lacy, pătrunzând în penumbra aurie 


247 


a desişului de plopi fremătători şi, mai departe, prin umbra 
tot mai deasă, către poalele stâncii acoperite de licheni. 
Acolo se lăsă pe pământ şi se rezemă de stâncă. Deasupra 
lui, frunzele tremurătoare ale plopilor fluturau într-o vibrare 
tăcută şi plină de farmec, cum nu întâlneai la alţi copaci. De 
jur împrejur, în sihlă, foşneau şopârlele. Intreaga fire 
fremăta de viaţă, iar pentru cel care-i scruta şi-i cerceta 
tainele, se dovedea plină de comori. Dar Jim Lacy îşi 
îndreptase privirea asupra lui însuşi şi-şi plecase urechea la 
bătăile din adâncul său. Venise aici, în bezna şi 
singurătatea hăţişului, ca să se gândească, să plănuiască, 
să urzească, spre a găsi drumul pe care să meargă fără 
şovăire. Dar ce zadarnică trudă! Cea mai neînsemnată 
întâmplare sau cel mai mic amănunt puteau schimba chiar 
cel mai bun plan! Dacă s-ar hotărî, dacă s-ar opri asupra 
unui lucru stabilit nu şi-ar mai frământa mintea, dar 
misiunea lui cerea mai mult decât atât: presupunea 
răbdare fără margini, sacrificiu, nemăsurată stăpânire de 
sine, care să se vădească în tovărăşia şi prietenia cu hoţii 
aceştia, presupunea o privire ascuţită şi un simţ anume, 
care să prindă orice semn, oricât de mic, ce ar putea să-l 
călăuzească spre izbândă. Şi toate acestea, când sufletul lui 
de răzvrătit şi firea lui năvalnică cereau o acţiune rapidă, 
aspră, năprasnică. 

După cină, care a fost servită în amurg, pe veranda 
dintre cele două cabane, Elam Hatt îşi frecă spatele de 
scaunul grosolan şi se ridică în picioare. 

— Toţi cei care vreţi să mai jucaţi, petrecere frumoasă, 
dar cred că sunt unii care vor să stea de vorbă cu mine. 

Intră în cabană, urmat de Burridge şi Lacy. Camera era 
mare, însă întunecoasă, căci lumina nu pătrundea înăuntru 
decât prin crăpăturile dintre buşteni. Hatt răscoli tăciunii 
aproape stinşi în vatra uriaşă de piatră galbenă şi puse 
peste ei câteva lemne sparte. 

— Cred că ei au nevoie de lămpi, nouă nu ne trebuie 


248 


niciuna - spuse Elam. 

Uşa se deschise şi Cedar Hatt intră în încăpere, înaintă cu 
pasu-i lunecos şi fără zgomot şi se aşeză pe o bancă, în 
întuneric, lângă coşul de piatră al căminului. 

— Burridge, dacă ai ceva pe suflet, dă-i drumul - îl 
îndemnă Elam, aplecându-se să ia un tăciune ca să-şi 
aprindă pipa. 

— Sunteţi gata să intraţi într-o afacere grasă? întrebă 
brusc acesta. 

— Oricând sunt gata la orice, dar am grijă să nu fac ceva 
care să schimbe părerea rancher-ilor despre Elam Hatt - 
răspunse şiret pădureanul. 

— Vrei să zici că ei îşi închipuie că te ţii de coţcării 
mărunte, că însemni cu dangaua ta doar viţeii rătăciţi, ca 
orice cowboy, dar că nu te vâri niciodată într-o hoţie 
adevărată? 

— Cam aşa, Cash. 

— Tocmai de aceea m-am gândit că te poţi vâri în treaba 
asta. Nimeni n-o să se gândească să ţi-o arunce în spate; în 
schimb, or să o pună în seama bandei „Pine Tree”. Inţelegi? 
Fructu-i copt, capcana-i întinsă, dar treaba n-ar merge bine 
nici pe jumătate fără dumneata şi băieţii dumitale. Nu 
cunoaştem ţinutul, că altfel, poţi să fii fără grijă, nu v-am 
lua nici pe voi, nici pe altcineva în afacerea asta. 

— Sună a lucru cu cap. Dă-i înainte! 

— Tom Day şi Franklidge s-au întovărăşit, au pus 
împreună vitele şi au adunat o cireadă mare. O parte paşte 
cu ciurda lui Ben Ide, ce-a mai rămas din şeptelul lui, într- 
un loc de-i spun ciobanii Silver Meadows. Acuma sunt sus 
pe munte şi n-or să coboare înainte de venirea toamnei, 
când se strâng vitele, oricum, cam pe la 1 octombrie. Da' 
acu', când vitele sunt încă în munţi, ne gândim să le 
mânăm tot mai sus pe culmi, peste podiş şi să le coborâm 
în valea Tonto. Am putea vinde acolo de o sută de ori mai 
multe capete de vită decât om avea vreodată, fără ca 


249 


nimeni să întrebe ceva. Avem şi cumpărătorul. Ca treaba să 
iasă bine şi repede, ne trebuie mai mulţi călăreţi şi, mai 
ales, unul care să ştie pe ce drumuri să străbatem iute 
canioanele astea afurisite, până sus pe platou. Asta-i tot. E 
rândul tău să întrebi ce vrei. 

— De unde ştii că vitele lui Ide se află la Silver Meadows? 
Asta-i păşunea lui Tom Day. 

— Ştiu, pentru că le-am văzut şi pentru că odată au fost 
vitele mele. 

— Şi-ai făcut socoteala că dacă Ide o să urle, lumea o să 
pună isprava în seama bandei „Pine Tree”? 

— Întocmai. Afacerea e ca şi făcută pentru noi. 

— Câte vite sunt acum acolo? 

— Putem să adunăm într-o jumătate de zi trei până la 
patru mii de capete şi să le trecem în mai puţin de două zile 
peste podiş. 

— Aveţi cumpărător? 

— Ne-aşteaptă şi-i dornic să cumpere. El duce zece mii 
de capete de vită la Maricopa. O să-i fie floare la ureche să 
mai ducă câteva mii. 

— Tare-mi pare mie că-i chiar prea uşor - replică Hatt de 
parcă l-ar fi apăsat greutatea copleşitoare a unui câştig 
mare, obţinut fără multă bătaie de cap. 

— Uşor şi sigur. Şi-ascultă, Elam... Douăzeci de dolari de 
cap de vită, în aur! Pentru fiecare juncan, o monedă 
galbenă de aur cu doi vulturi pe dânsa. 

Elam Hatt se plimba călcând peste buştenii neciopliţi ce 
pardosea cabana. Întâi i se înmuiară picioarele, apoi se 
prăbuşi dintr-o dată, de trosni banca din faţa focului. 

— Tu ce spui, Cedar? lIntrebă el cu o voce joasă şi 
răguşită. 

— Burridge, jură-te că juncanii se află la Silver Meadows! 
zise Cedar Hatt, sărind jos ca să iasă din umbră, cu un 
zgomot înăbuşit, iscat de mocasini. 

— Mă jur, fireşte. Acu' trei zile erau acolo; acolo apa şi 


250 


iarba sunt faine. Au de păscut în sus zile întregi... întreabă-l 
şi pe Jim Lacy, care-i aici, de faţă. Doar nu vrei să spui că-i 
un mincinos! 

— Vorbeşte, Jim Lacy, dacă eşti hoţ de vite! se răsti 
tânărul Hatt. 

— Eram împreună cu Burridge când am văzut vitele - 
adeveri Lacy. 

Cedar Hatt lunecă în lumina focului, pentru a se pleca 
peste umărul lui taică-său şi întinse o mână neagră şi slabă, 
cu gheare ca de vultur. 

— Tăticule, cu zece călăreţi pot mâna vitele peste podiş 
într-o zi - spuse el. 

Cât de caraghios şi de nefiresc suna felul în care se 
adresase tatălui său! Era întruchiparea răufăcătorului, a 
hoţului de vite înrăit, care simţea totuşi chemarea sângelui! 

— Atunci, să batem laba! spuse Elan Hatt, întinzând 
mâinile ca un negustor care izbutise să ia preţul dorit. 

— O clipă! Nici un cioban mexican din sihlele astea nu-i 
în stare să conducă vitele. Eu sunt singurul om alb care 
poate s-o facă. 

— Ei, ce te-a apucat de urli aşa? Am bătut laba? Este? Nu 
ne rămâne decât să ne pregătim de drum. 

— Vreau să intre şi Burt Stillwell în afacerea asta: doar 
mi-e tovarăş! 

— Cred că n-are nimeni nimic contra, dar nu-i afacerea 
mea. Cedar se roti în faţa celorlalţi, cu acea mişcare iute şi 
prevestitoare de rău care-l caracteriza. 

— Ceva contra lui Stillwell? întrebă el. 

— Nu, nu mai am, Hatt - vorbi tărăgănat Jim. Am avut 
pică pe el, dar mi-a trecut. Când l-am văzut ultima oară pe 
Burt, m-a încercat chiar un simţământ de prietenie faţă de 
dânsul. 

— Burridge, ţie nu-ţi plac cei de seama lui Stillwell. Ce-ai 
de zis de propunerea mea? 

— Cedar... tot ce pot zice... fireşte... cheamă-l şi pe Burt 


251 


în treaba asta... dacă poţi da de el - răspunse Burridge cu 
ceva nefiresc în glas, retrăgându-se şi mai mult în umbră. 

— Tăticule - şuieră iar Cedar Hatt cuvântul de alint, care 
ieşind din gura lui, te umplea de groază - eu vă îmbogăţesc 
pe toţi cu afacerea asta grozavă, dar înseamnă să trădez 
banda „Pine Tree”. 

— Eşti beat, fiule? întrebă Hatt, ridicându-se încet în 
picioare. Cum naiba poţi să-i trădezi... Poate vrei să zici că 
le suflăm afacerea? 

— Burt şi cu mine facem parte din banda „Pine Tree”. 


252 


CAPITOLUL XVII. 


O săptămână mai târziu, pe la mijlocul după-amiezii, Jim 
Lacy se afla, împreună cu Cash Burridge, pe podişul 
Mogollonilor. Stăteau amândoi cu faţa spre semeaţa 
sălbăticie a Arizonei de sud. Pădurile negre ale văii se 
topeau în lunci mari şi şesuri pline de iarbă, înceţoşate din 
cauza depărtării; şi tot ţinutul acesta sălbatic cobora către 
întinderile sterpe şi multicolore ale deşertului. 

— Dumnezeule, ascultă! strigă Cash Burridge cu faţa 
roşie, năduşită şi luminată de fericire. Cea mai grozavă 
muzică de pe pământ! 

— Cash, într-o zi o să te primească în iad cu muzica asta 
- rosti rar Jim. 

— Taurii rag zdravăn, iar cowboy-i strigă sălbatic. Şi- 
acolo, dacă-l aud, o să fiu fericit, numai să nu vină ziua asta 
prea repede - glumi cam verde Burridge. 

Valuri de praf galben pluteau deasupra drumeagului 
înclinat ce ducea spre Maricopa, acolo unde el lăsa podişul 
şi şerpuia în adâncimi verzi. Din valea fierbinte se înălța 
vacarmul copitelor ce bătătoreau pământul, al vitelor care 
mugeau, al arbuştilor ce se frângeau zgomotos şi al 
călăreţilor ce strigau într-una. Părea o avalanşă de sunete 
care acum se domoleau, acum se înteţeau iar, sălbatice şi 
dezlănţuite, în deplină armonie cu ţinutul acela, singurul 
unde se puteau petrece şi auzi astfel de fapte şi astfel de 
sunete. Dacă-l priveai de sus, drumeagul săpat şi lăţit de 
mii de copite care-l bătătoriseră părea un râu de vite ce se 
revărsa peste maluri. 

— Lacy, la sărbătoarea asta lipsesc doar pocnitori - zise 
Cash triumfător. 

— Quien sabet? S-ar putea să explodeze într-un fel care 
să nu ţi prea placă - îl mustră Lacy. Cobori de pe calul 


14 Quien sabe - cine ştie (în limba spaniolă, în text). 


253 


asudat şi, gâfâind de oboseală, se duse să se răcorească la 
umbra unui pin din apropiere. ` 

— Nu prea văd cum s-ar putea întâmpla aşa ceva! In 
orice caz, suntem pe cale să ne ştergem praful sihlei de pe 
tălpile cizmelor. l-ascultă, n-o să-şi muşte mâinile Ben Ide şi 
Tom Day? Asta-i cea mai mare lovitură la care am luat 
parte vreodată. Totul a mers uns! Ca ceasul a mers. Şi 
toată treaba, doar în două zile, în ciuda nemernicului ăla de 
Cedar Hatt, luda! 

— De fapt, nici n-am avut nevoie de el - observă Lacy, 
gânditor. 

— Jim, am văzut mulţi hombres nebuni în viaţa mea, dar 
Cedar Hatt îi bate pe toţi - mărturisi Cash, îngrozit numai la 
gândul celor ce s-ar fi putut întâmpla. 

— Era nebun de legat! Şi dacă nu ţi-aş fi spus să le 
interzici oamenilor din bandă să trâăncănească despre 
Stillwell! 

— Da, mi-ai spus şi le-am tot spus şi eu pân-am răguşit. 
Degeaba! ÎI urau pe Cedar şi, cum au băut un pahar mai 
mult, iau dat drumul, tu spus că Burt Stillwell e mort. Când 
a auzit asta, Cedar a devenit un coiot turbat. Numai că nu 
ştia cine l-a împuşcat pe Burt. Dar tu, când şi-a scuipat 
întrebarea către tine, ca un şarpe care bănuia ceva, de ce 
nu l-ai minţit? 

— Dacă vorbeşti aşa, Cash, înseamnă că nu mă cunoşti. 

— Atunci de ce nu l-ai omorât pe loc? continuă Burridge, 
cu şi mai mult venin. 

— Era cât pe ce s-o fac - răspunse Lacy, gânditor. Dar 
am văzut că n-avea curaj să se bată cu mine... aşa că am 
mai aşteptat. 

— Aha! Ai aşteptat? Te-am dibuit eu! Cedar are o taină 
pe care tu vrei s-o afli cu orice preţ. Pariez că-i vorba de 
banda „Pine Tree”! 

— Ai nimerit-o, Cash. Dar acum, să fim cinstiţi şi mai 
departe, ţinând seama de toate câte le-am făcut pentru 


254 


tine... nu poţi să mai îmi spui câte ceva despre banda asta? 

— Nu ştiu mai mult decât ştie fiecare, Jim. 

— Dar nu se poate să nu bănuieşti tu cine-i şeful! 

— Pe Dumnezeul meu, habar n-am, Lacy, cine ar putea 
fi! replică Burridge, iar privirea şi glasul lui arătau că spune 
adevărul. S-ar putea să fie chiar judecătorul Franklidge. 

— Sfinte Sisoe, Cash, asta-i o bănuială năstruşnică! 
izbucni Lacy. 

— Bineînţeles, e doar o bănuială. Dar poţi să pariezi pe 
toţi banii şi să-i câştigi pronto, că şeful bandei „Pine Tree” 
nu se ascunde în sihlă, ca noi, hoţii de vite. El face parte, ca 
om cinstit, din preacinstita lume bună a ținutului de 
frontieră. Ha-ha! Da, da, aşa-i Jim, ar putea să fie o 
înţelegere între câţiva fermieri, câţiva rancher-i şi o echipă 
de călăreţi buni, de felul lui Cedar Hatt şi Burt Stillwell. 

— La aşa ceva m-am gândit şi eu. 

— Dar ce te priveşte pe tine asta, Jim? întrebă Burridge, 
curios. 

— Vreau să-l pecetluiesc pe şeful bandei „Pine Tree” - 
spuse Lacy. 

— Asta-i tot? La dracu! Am crezut că-i ceva mai de 
Doamne-ajută - replică Cash, sarcastic. Să-ţi spun drept, 
Jim, dacă n-ai fi făcut atâtea ca să mă pui pe picioare, aş fi 
avut bănuieli în privinţa ta. 

— Ai face mai bine să-ţi ţii bănuielile pentru tine Cash! 
Burridge râse, apoi strânse frâul şi sări în şa. 

— Hai! Nu vreau să se depărteze ceilalţi prea mult. O să 
auzim zornăitul aurului înainte de apusul soarelui. 

— Eu nu, Cash. 

— Ce? 

— Eu nu merg mai departe. 

Pe faţa hoţului de vite se citeau uluirea şi o mare 
îngrijorare. 

— Nu mergi mai departe?... Vrei să spui că... 

— l-ascultă, Cash, ţi-ai pierdut minţile? întrebă Jim, 


255 


întărâtat. 

— Eu cu siguranţă că nu mi le-am pierdut, poate tu ţi le- 
ai pierdut. 

— Nu, bătrâne, nici eu nu mi le-am pierdut. 

Burridge îşi cântări îndelung tovarăşul; chipul lui trăda 
gândurile ce-l frământau. Părerea de rău începu să facă loc 
neîncrederii. 

— Ce dracu ai de gând? 

— De acum încolo asta-i treaba mea. Am isprăvit cu 
chestiile astea. 

— Isprăvit?!... Păi Jim... 

— Nu te-am scos eu de la mare ananghie, cea mai mare 
prin care ai trecut vreodată? 

— Bineînţeles, Jim. Şi eu... 

— N-am furat eu vite împreună cu tine? 

— Da. 

— Nu m-am dat eu în vileag, aşa că oricine din ţinutul 
ăsta ştie că am ajutat la furtul vitelor lui Ben Ide? 

— Pe legea mea! Aşa ai făcut! declară Burridge şi mai 
aprins la faţă. Şi cu asta ţi-ai făcut singur rău. Să mă ia 
dracu dacă înţeleg ce te-a îndemnat! Am fi putut să punem 
totul în seama celor din banda „Pine Tree”. 

— Uite de ce-am făcut-o: nici Ben lde şi nici un alt 
rancher cinstit n-o să ştie că tu ai avut rolul cel mai de 
seamă în furtul ăsta mare de vite, dar numele meu şi 
amestecul meu or să fie cunoscute. Am avut grijă de asta. 
Acum o să se creadă că eu sunt şeful bandei „Pine Tree”. 

— Ei, fir-ar să fie! Măi, Jim Lacy, eşti prea deştept pentru 
mine! Dar am o nedumerire... Ce-o să se întâmple cu 
partea ta de câştig din afacerea asta? 

— S-o iei tu. la-o şi şterge-o din ţinutul ăsta, încearcă să 
fii din nou cinstit. Poate că acum o să izbuteşti, dar să nu te 
mai întorci aici. Niciodată, auzi? 

— Şi de ce, mă rog, să nu mă mai întorc, Jim? întrebă 
Burridge băţos. 


256 


— Pentru că, dacă te întorci te ucid! izbucni Lacy ca un 
pocnet de bici. 

Infierbântarea dispăru de pe faţa lui Burridge. Cu ochii 
holbaţi, el începu să dea din cap încetişor, apoi tot mai tare; 
în sfârşit pricepea. 

— Jim... Lacy! rosti el răguşit. 

— Ei bine, da! spuse Lacy, întunecat, îndreptându-se spre 
calul său. 

— Mi-ai fost tovarăş, puţin îmi pasă ce te-a îndemnat s-o 
faci! continuă Burridge, cu căldură. Plec din ţinut... Pe 
cuvântul meu... Rămâi cu bine şi noroc! 

— Şi ţie, Cash! îi ură Jim în timp ce dădeau mâna. 
Burridge smuci frâul într-o parte atât de tare, încât calul se 
cabră, apoi zvâcni în loc, lunecând şi atingând cu 
genunchiul pământul moale de unde pornea drumeagul 
peste podiş. Burridge trase de dârlogi şi înfipse pintenii. 
Animalul sforăi şi făcu un salt, apoi o luă în pas întins şi 
egal. La prima cotitură, unde drumeagul se înfunda în 
pădure, hoţul de vite se întoarse şi privi înapoi spre podiş. 

— Salută-i din partea mea pe Cedar Hatt şi pe şeful lui 
din iad! 


Lacy îşi mână calul spre pădurea umbroasă şi întinsă. Se 
pregătise de mult pentru despărţirea de Burridge şi-şi 
legase un bagaj uşor în spatele şeii. Cu faţa luminată de 
zâmbet, Jim îşi îndemnă calul să meargă în pas sprinten. 
Codrul adânc care începea să coboare spre miazănoapte, 
chiar de lângă podiş, părea că-l primeşte şi învăluie pe Jim 
Lacy ca pe un om cu totul schimbat. 

Ce pline de farmec şi cât de încântătoare erau tăcerea şi 
singurătatea! Jim se opri să asculte ultimul tropot de copite 
ce se ridica din vale. S-au dus! Aerul se limpezise de praf, 
de căldură, de zgomot şi de duhoare de vite asudate. 

Nu mai era mult până la apusul soarelui şi ceasul acesta 
era cel mai frumos în Mogolloni. Păsările şi fiarele se 


257 


trezeau din toropeala amiezii de toamnă târzie; umbrele 
lungi şi întunecate ale copacilor se întindeau peste viroage 
şi vâlcele dosite, unde iarba alburie contrasta cu frunzele 
de toamnă de culoarea aurului, a purpurei sau a ruginei. 
Urmele omului şi ale calului se întipăreau, negre, în stratul 
gros, verde-auriu care acoperea pământul. Lacy cobori prin 
prăpăstii şerpuite şi văioage cu plopi, până ce dădu de un 
loc deschis, la capătul unui canion, unde murmurul apei îl 
îmbie să facă popas. 

— Cred că eşti frânt de oboseală - îi spuse el calului în 
vreme ce-i scotea şaua. Ce mai zi a fost şi asta! Dar acum 
am isprăvit... am isprăvit cu treburi de-astea... Nu-mi place, 
bătrâne, să te trudesc până s-ajungi să te poticneşti. 

Aprinse un foc mic şi, în timp ce apa se încălzea într-o 
oală, el se apucă să adune ferigă pentru culcuş. Bruma 
ofilise frunzele lungi, le slăbise şi-acum se rupeau uşor. 
Adună o grămadă de ferigă în pătură şi o duse la marginea 
unui pâlc de plopi, unde, aşa cum îi era obiceiul, îşi 
înjghebă un culcuş la adăpostul tufişurilor. 

— O să-mi fie un frig îndrăcit până mâine dimineaţă, dar 
nu pot să ţin focul toată noaptea, câtă vreme indianul ăsta 
de Cedar Hatt colindă pădurile! 

Aici nu se mai simţea atmosfera aceea dezgustătoare, 
obişnuită în mijlocul bandei de hoţi de vite. Lacy fu 
conştient de acest lucru doar când îşi dădu seama cât de 
tare se zorea şi cu cât zel făcea toate treburile obişnuite ale 
popasului. Înţelese totul în răgazul pe care şi-l luă ca să 
privească, să simtă, să audă şi să miroasă pădurea, ce 
părea acum numai a lui. Putea din nou să-şi vorbească cu 
glas tare, aşa cum făcea întotdeauna când era singur în 
pădure. 

— Într-una din dimineţile astea, când or să sosească 
călăreţii şi or să aducă vestea, ranch-ul Ide o să fie un 
adevărat iad! Ultimele cirezi de vite ale lui Ben... Jim Lacya 
început să fure vite... O să fie ceva de tot hazul! Mi-ar 


258 


plăcea să stau pitit pe undeva, pe-aproape şi să-l aud pe 
Ben Ide cum înjură. Asta o să fie ultima picătură. O să 
angajeze atâţia pistolari cât o să poată găsi şi o să 
pornească să pună mâna pe mine, ca să mă vâre la 
închisoare. 

Jim părea straşnic de încântat la gândul acesta. 
Încordarea, aspră şi morocănoasă, în care trăise în ultimele 
săptămâni, nu-i ştirbeau veselia-i firească. 

— În câteva zile, Ben o să aibă cea mai mare surpriză din 
viaţa lui - continuă Jim. Al naibii tip, năstruşnicul ăsta de 


vânător de cai  sălbatici!... Ce-o să mă mai 
„blagoslovească” la început... dar după aceea... 
Dumnezeule!... Şi Hettie!... O să-mi spună că sunt o 
canalie, un trădător nemernic... Tii!... O întâlnire cu ea ar fi 


tot atât de hazlie ca întâlnirea cu moartea. Simt cum îmi 
piere piuitul de pe acum! 

Jim Lacy, care avea în cap un plan foarte precis, făcuse 
toată călătoria de-a lungul ținutului - de la ranch-ul lui Elam 
Hatt până la capătul drumeagului Maricopa - observând cu 
grijă cum arată ţinutul. Acuma, lucrul acesta îi era de mare 
ajutor. El voia să se întoarcă la ranch-ul lui Hatt şi, pe cât ar 
fi fost cu putinţă, să nu întâlnească pe nimeni, nici măcar 
un cioban. Hatt o lăsase singură pe fiică-sa; bineînţeles, 
dacă nu cumva misterioasa femeie, nevasta lui Henny sau 
a lui Tobe Hatt, despre care Jim auzise câte ceva, putea fi o 
tovarăşă pentru Rose. Împreună cu cei doi fii ai săi, Elam 
urma să se întoarcă acasă, din călătoria în care însoțea 
vitele furate, în două zile sau chiar mai puţin de la 
despărţirea lor de Jim. Cât despre Cedar Hatt, care îi 
părăsise pe Elam şi pe Burridge de îndată ce aflase despre 
uciderea lui Stillwell, fără îndoială că se grăbise să se ducă 
la locul tainic de întâlnire al celor din banda „Pine Tree”, 
oriunde ar fi locul acela, ca să le spună noutatea şi să dea 
în vileag furtul cirezii lui Ide. În această etapă a urmăririi 
bandei „Pine Tree”, interesul lui Jim Lacy se concentrase în 


259 


primul rând asupra lui Cedar Hatt şi era foarte probabil ca 
să-l găsească pe Cedar Hatt acasă la el sau prin apropierea 
casei. Mai existau şi alte motive pentru care Lacy voia să se 
întâlnească cu Rose Hatt: nădăjduia să mai afle de la ea 
câte ceva despre omul care îl stăpânea pe frate-său şi de 
care îi era şi ei frică, în plus, trebuia să ţină seama şi de 
faptul că Rose acţiona acum şi pentru propriul ei interes. 

Jim Lacy socotea că nu-i înţelept să se apropie de Silver 
Meadows, locul unde fuseseră adunate vitele, înainte de a fi 
pornite peste podiş; de aceea făcu un ocol mare sperând să 
ajungă pe calea pe care mersese împreună cu banda de 
hoţi când venise de la ranch-ul Hatt, dar se văzu nevoit să 
mai petreacă o noapte în pădure, fără să fi găsit ceea ce 
căuta. Pădurea era prea deasă şi el cunoştea destul de vag 
direcţia în care trebuia să meargă. Trunchiurile prăbuşite şi 
hăţişul de crengi îl sileau adesea să se abată din drum. 
Totuşi, în cea de-a treia dimineaţă ieşi la drumeagul pe 
care-l căuta, o luă în direcţia ştiută şi merse toată ziua. A 
doua zi ajunse la locul unde urmele se pierdeau pe culmi 
înalte, cu pământ tare, cu întinderi pietroase şi straturi de 
cetină de pin, pe unde Elam Hatt îi condusese pe hoţi, cu 
scopul vădit de a li se pierde urma. Lacy nu mai zăbovi 
încercând să regăsească urmele, deşi era încredinţat că 
până la urmă ar fi izbutit. Fiind sigur că a dibuit drumul cel 
bun, o luă la picior şi, în după-amiaza următoare sosi în 
canionul adânc ce se afla la răsărit de locuinţa lui Hatt. In 
răstimpul petrecut la familia Hatt, Lacy cutreierase sihla în 
lung şi-n lat, vânând curcani şi cerbi. Dar nu numai patima 
vânătorească îl îndemnase la asta. 

Tot timpul Jim avea grijă să călărească la o bună distanţă 
de marginea podişului; ascuns în frunziş sau la adăpostul 
stâncilor, el privea pe furiş în jos ori de câte ori se ivea 
prilejul. De fapt nu se aştepta să vadă pe cineva anume, 
însă o făcea din obişnuinţă. Lacy era veşnic atent, 
prevăzător, la pândă, iar de data aceasta parcă ar fi fost pe 


260 


urmele cuiva, într-atâta adulmeca înaintând în lungul 
marginii. Deodată jos, în cotul larg al unui canion, Lacy zări 
silueta unui călăreț care urca încet, aplecându-se din când 
în când în şa, cu ochii aţintiţi în pământ. 

— Urmăreşte pe cineva - murmură Jim. Mă întreb cine-o 
fi călăreţul şi pe cine urmăreşte? 

Jim se îndepărtă de marginea podişului şi-şi îndemnă 
calul la pas întins, ocolind cu grijă stâncile şi tufişurile. Prin 
unele locuri trebuia să meargă încet, totuşi călărea destul 
de iute o milă-două, apoi se apropia din nou de marginea 
podişului. 

De data aceasta descălecă, se furişă cu grijă şi se piti 
într-un ascunziş bun, de unde putea să vadă fără să fie 
văzut. Norocul îl favoriza şi de astă dată, căci din 
întâmplare, din locul unde se ascunsese, jos se deschidea 
un luminiş îngust şi lung, acoperit de iarbă. Acolo canionul 
avea cinci sute de picioare adâncime, pereţii drepţi, 
căptuşiţi cu muşchi, cu neputinţă de urcat. 

Lacy stătu atât de mult la pândă fără a-l mai zări pe 
călăreț, încât fu încredinţat că ajunsese prea târziu ca să-l 
mai poată prinde când trece prin luminiş. Dar tocmai când 
se hotăra să-şi continue grăbit drumul, călăreţul se ivi în 
capătul de jos al poienii. Pe măsură ce se apropiau, calul şi 
călăreţul îi păreau ciudat de cunoscuţi. 

În pofida nervilor săi de oţel, Lacy rămase ca trăsnit de 
cele ce vedea. 

— Sunt beat, sau nebun? se întrebă el în şoaptă. 
Călărețul se apropia în trapul calului şi se apleca mereu 
într-o parte, cercetând urmele de pe pământ. Priveliştea ar 
fi neliniştit pe oricine, oricât de multe ar fi fost încercările 
prin care trecuse, căci călăreţul nu urmărea vreun cal 
rătăcit, nici vreun curcan, ieşise la vânătoare de om! 

— Cedar Hatt! murmură Lacy, în timp ce-şi lăsa capul în 
piept întocmai ca vulturul când se pregăteşte de atac. Ce-i 
drept, avea noroc!... Fără îndoială că am noroc cu carul... 


261 


Norocul lui Jim Lacy... Dar asta-i rău pentru tine, Cedar, 
suflet de ludă ce eşti! 

Lacy urmări omul cu privire încordată, pătrunzătoare, 
vrând să-i ghicească gândurile. 

„Poate ăsta-i drumul pe care-l face Marvie Blaine când 
vine să se întâlnească cu Rose - îşi zise gânditor Lacy. Sigur 
că ăsta-i! Chiar ea mi-a spus că se întâlnesc în lăstărişul de 
la răsărit de ranch-ul Hatt”. 

Cedar Hatt îşi vedea de drum. Trecând prin dreptul 
locului unde se afla Jim, îşi struni calul şi se aplecă mult din 
şa. „Seamănă într-adevăr cu un indian!” Apoi se îndreptă 
din nou şi privi înainte, chibzuind parcă la ceva. Avea o 
mutră sălbatică şi întunecată şi se potrivea cu calul său 
jigărit, cu priveliştea din fundul canionului cu tufişuri 
încâlcite şi pereţi crestaţi. Apoi călări mai departe, 
încetinind pasul. 

— Dumnezeule! izbucni Lacy. Cu siguranţă că tipul ăsta îl 
urmăreşte pe Marvie Blaine! 

Lacy se îndepărtă târâş pe marginea podişului, apoi se 
ridică şi o luă la fugă spre cal. Voia s-o ia înaintea hoţului de 
vite. Din fericire, partea aceea din vale a canionului se afla 
cu câteva mile mai jos de locul unde Rose obişnuia să se 
întâlnească cu tânărul Blaine. Lacy avea timp s-o ia înainte 
şi să găsească un loc pe unde să poată cobori în fundul 
canionului. Îndepărtându-se din ce în ce mai mult de 
marginea podişului, el îşi îndemnă calul la galop şi străbătu 
iute câteva mile. Apoi mai domoli goana şi se îndreptă din 
nou spre baza canionului. Nu se vedea nici un loc de 
trecere pe unde să poată cobori. Peretele era din ce în ce 
mai înalt şi mai drept. Lacy călări mai departe, de data 
aceasta ţinându-se mai aproape de marginea podişului, 
riscând chiar să fie descoperit în timp ce căuta un loc de 
coborâre, dar puţin îi păsa dacă îl vede Cedar Hatt. 

În cele din urmă, Lacy ajunse la o întretăiere de canioane 
şi găsi acolo o trecătoare îngustă ce se pierdea departe în 


262 


pădure. O luă îndărăt, până la locul unde trecătoarea dădea 
într-o prăpastie presărată cu tufişuri foarte dese, atât de 
obişnuite în ţinutul acesta. Cobori călare cât putu, apoi 
descălecă, îşi priponi calul şi mai departe merse pe jos, în 
mare grabă. Trecătoarea se adâncea tot mai mult, până ce 
deveni o simplă tăietură între pereţi înalţi ce păreau gata să 
se prăbuşească; şi era atât de îngustă, încât nu putea sluji 
nici măcar cerbilor. Dar Lacy trecu prin ea fără să-şi cruţe 
puterile şi ajunse gâfâind din greu, înfierbântat şi jupuit la 
canionul principal. Cu auzul încordat, ca un cerb urmărit, se 
odihni câteva minute la adăpostul unui stejăriş, pe 
povârnişul de lângă perete. Nu auzea decât clipocitul firav 
al unui pârâu, ca un murmur nelămurit şi îndepărtat şi 
vuietul vântului peste stâncile împădurite. 

„Cred c-aş putea să-mi dau drumul jos, în trecătoare şi 
să-l am pe Cedar la mână când poftesc - îşi spuse el, dar 
tare aş vrea să ştiu ce-a pus la cale!” 

Panta dinspre răsărit a canionului era lină, acoperită cu 
iarbă argintată, cu ferigi cafenii, stejari şi pini mărunți, care 
alcătuiau un adăpost fără cusur pentru oricine voia să se 
ascundă. 

Lacy se apropie binişor de fundul canionului. Nu rupse 
crengi, nu clinti din loc tufişurile, nu făcu nici un zgomot. De 
fiece dată când întâlnea un luminiş, îl cerceta îndelung 
înainte de a porni mai departe. Se oprea adeseori ca să 
asculte. Odată auzi mugetul unui cerb canadian... un glas 
plăcut şi pătrunzător al sălbăticiei. 

Numai datorită atenţiei lui deosebit de încordate şi 
ochiului său exersat, de om deprins cu pădurea, Lacy dădu 
în cele din urmă de Rose Hatt şi Marvie Blaine. Stăteau 
îmbrăţişaţi, cufundaţi în încântarea visului pe care-l trăiau. 
Aleseseră un ungher retras, la jumătatea pantei acoperite 
cu iarbă şi pini, un loc de unde puteau vedea printre 
crengile rare pe oricine s-ar fi apropiat din josul sau din 
susul văii. Totuşi, în clipa aceea, n-ar fi fost în stare să 


263 


simtă nici apropierea unei armate întregi. Lacy simţi până-n 
adâncul propriei sale inimi fericirea şi suferinţa lor 
sfâşietoare, atât de asemănătoare cu cele ce sălăşluiau în 
sufletul său. Înţelegea, trăise şi el asemenea simţăminte, 
cunoştea şi el dulceaţa şi bucuria dragostei. Se lăsă în 
genunchi, dându-şi seama că nu are dreptul să curme 
această clipă sfântă ce le aparţinea numai lor. Marvie se 
aplecă spre Rose, care se odihnea cu capul pe pieptul lui, 
cu ochii închişi, cu pleoapele grele, pierdută în visare. Deşi 
se afla aproape de ei, Lacy nu putea să audă dacă îşi 
şopteau ceva, dar se îndoia că-şi vorbeau. Fericirea şi 
năpasta pluteau peste capetele celor doi tineri îndrăgostiţi. 

Deodată, Lacy auzi un sunet ce puse capăt brusc durerii 
şi fericiri pe care le trăia. Într-o clipă îşi regăsi stăpânirea de 
sine. Ce fel de zgomot era ăsta? Fusese destul de slab şi, 
de aceea, foarte greu de desluşit. Putea să vină de aproape 
sau de departe. Ascultă în timp ce ochii i se roteau în toate 
părţile. Marvie parcă era surd. Fără îndoială că nu auzea 
decât sunetul frumos al clopotului ce bătea în inima lui; 
Rose era fermecată. 

Jim auzi din nou ceva, ceva ce părea foşnetul iscat de 
coada unui cal. Fără îndoială că Marvie şi Rose îşi 
priponiseră caii pe undeva pe-aproape. Dar al doilea 
zgomot se deosebea de primul. Nu era nici zgomot de 
copite, nici pas de om. Părea fâşiitul stârnit de ceva ce 
alunecă târâş, ceva moale care se mişcă pe un lucru aspru 
şi tare. Il străfulgeră un gând: o piele de cerb care se freacă 
de stâncă! Cedar purta totdeauna haine din piele de cerb. 
Şi chiar alături se aflau colţuri de stâncă, muchii, tancuri. 
lar în clipa când gândul i se limpezi în minte, Lacy înţepeni, 
cuprins de simţământul acela copleşitor, căruia nu-i găsise 
nicicând numele potrivit. Era darul de a prevedea exact 
cum se vor desfăşura lucrurile şi care întotdeauna îi oţelea 
nervii şi-i dădea o nemăsurată stăpânire de sine. 

Chiar atunci, în spatele lui Marvie, din umbra deasă a 


264 


pinilor lunecă o siluetă mlădioasă. Jim Lacy îşi pregăti arma 
în tăcere. Totul deveni limpede şi spaima că s-ar putea 
întâmpla ceva care ar scăpa privirii sau controlului său se 
topi. 

Marvie nu-şi luă ochii de la chipul iubit până în clipa când 
Cedar se opri. Pentru Jim era limpede că Cedar se oprise 
dintr-o dată, fiind surprins s-o vadă pe Rose în braţele lui 
Marvie. Băiatul tresări atât de brusc şi de puternic încât 
Rose se rostogoli de pe umărul său de-a dreptul în iarbă şi 
începu să geamă. Apoi se ridică în genunchi şi, cu mâinile 
înapoi, se trase îndărăt până ce ajunse la un pin care îi tăie 
retragerea. 

— D-aia mi-ai şters-o azi de-acasă, hai? urlă Cedar, 
înfuriat. Vinele de la gât i se umflaseră şi-şi repezise înainte 
falca de jos. 

— Nu... nu mă bate... Cedar! strigă îngrozită Rose. 

— O să te sting în bătaie! Aşa, d-aia ai făcut-o azi pe 
bolnava şi-ai luat-o din loc! Răspunde, putoare, prefăcut-o! 

— Da... da, Cedar. Aşa... aşa am făcut - răspunse Rose, 
lipindu-se cu spatele de copac. Mâinile îi căzură moi pe 
lângă trup, dar surpriza care o paralizase începu s-o 
părăsească. 

— Că v-am găsit împreună, nu-i deloc o întâmplare, aşa- 
i? întrebă el, arătând cu un gest repezit spre Marvie, care 
stătea înspăimântat. 

— Nu. Am venit... am venit să mă întâlnesc cu el... 

— Şi de când o ţineţi aşa? 

— De mai multe săptămâni. Ne-am întâlnit de... de opt 
ori. 

— Da’ cine-i iedul ăsta? 

— N-am să-ţi spun niciodată! izbucni Rose. 

Clătinându-se pe picioare, Marvie înainta spre Cedar cu 
faţa lividă, dar hotărâtă. 

— O să-ţi spun eu! strigă el. 

— Nu... Nu! ţipă Rose. Să nu afle niciodată! 


265 


— Cine dracu eşti tu, mă? întrebă uimit Cedar, de parcă 
abia acum se vădea că avea şi Marvie partea lui de vină la 
fapta săvârşită de Rose. 

— Eu sunt Marvie Blaine - răspunse flăcăul. 

— Blaine! Hm! Habar n-am de numele ăsta. 

— Stau la Ben Ide. Suntem rude. 

— Ben lde!... Aha!... Vasăzică eşti din familia lui Ide! Ehe, 
ăia care nu-i bagă de loc în seamă pe d-alde noi, ăştia din 
familia Hatt? Ei, fi-ţi-ar blestemată să-ţi fie pielea ta albă! 
Ce faci aici cu soră-mea? 

— 0... o iubesc - răspunse Marvie pe un ton bărbătesc. 

Cedar îl pocni cu sete, trântindu-l la pământ. 

— Scurg eu sângele din tine! mormăi el, sinistru. 

Marvie se rostogoli până ce ieşi din raza de acţiune a lui 
Cedar, sări în picioare şi veni înapoi, luptându-se din greu 
ca să-şi stăpânească mâhnirea şi amărăciunea pe care le 
resimțea din cauza Rosei. 

— Te-am văzut cum o strângeai în braţe şi-o pupai pe 
Rose. Şi mai îndrăzneşti să spui că ţi-i dragă? O batjocoreşti 
pe sor-mea, ai? Şi mai eşti şi din familia aia, Ide. 

— Cedar, nu-i ce crezi tu! izbucni Rose, cu faţa 
împurpurată. 

— Du-te dracului cu minciunile tale, păcătoaso! Dacă ai 
apucat să minţi o dată, apoi minţi într-una... Tot timpul te-ai 
întâlnit cu iedul ăsta! Şi te giugiuleai cu el, ai? 

— Netrebnicule! replică pătimaş Rose. El mă iubeşte 
cinstit... eşti prea păcătos să înţelegi ce înseamnă asta. 

— Nu l-am prins că te ţinea în braţe? întrebă grosolan 
Cedar, deşi în întrebarea lui era şi o oarecare uimire. 

— Da, aşa m-ai găsit. Şi-ai fi putut să mă găseşti destul 
de des aşa! răcni fata. 

— Ed Richardson o să te omoare pentru asta! şuieră 
Cedar. 

— Să mă omoare şi să-l ia dracu! replică fata la fel de 
pătimaşă. Nu sunt a lui. Totdeauna l-am urât. Mi-a vorbit el 


266 


vreodată cinstit de dragoste? La naiba! Dar Marvie Blaine 
nu mi-a vorbit decât cinstit. Şi dragostea lui a făcut din 
mine o adevărată femeie. 

— Hatt, i-am spus... lui Rose să se mărite... cu mine - 
interveni Marvie, adânc tulburat. 

— Da şi domnişoara Ide o să mă ţină la ea până ce-o s- 
ajung la vârsta de măritat - adăugă Rose. 

— Aşa! ÎI înşeli pe Ed şi ne înşeli pe noi toţi, nu? Ah, mâţă 
blândă... la-ţi calul şi, după ce-l jupoi pe iedul tău de 
ibovnic, pe urmă... 

— Cedar Hatt, de aici nu mă mişc decât moartă... dacă 
faci un singur pas... Niciodată n-o să mă mai duci vie înapoi 
la banda ta „Pine Tree”... 

— Gura! o întrerupse Cedar şi o plesni cu atâta furie, 
încât o trânti la pământ. 

Marvie înjură furios şi, rotindu-şi dezlănţuit braţele, năvăli 
spre Hatt. Dar se pomeni zvârlit înapoi; clătinându-se 
ajunse la unul din copacii din spate. 

— O să scurg eu sângele din tine! urlă Cedar, ducând 
mâna la şold să-şi scoată pistolul. 

Dar înainte de a-l putea scoate, Marvie sărise la el şi-l 
luase în braţe, astfel că atunci când Cedar izbuti să-şi 
scoată pistolul, am îndoi începură să se lupte năprasnic 
care să-l folosească întâi. In această clipă a luptei, Jim sări 
din ascunzişul lui şi cobori panta în fugă, cu pistolul în 
mână. Nici unul din cei doi nu-l văzu, dar Rose îl zări şi 
scoase un țipăt ascuţit. Jim încercă să tragă în Cedar, dar 
trebuia să fie sigur de ţintă, căci nu voia să rişte să-l 
rănească pe Marvie. In timp ce ei se munceau şi se 
răsuceau, Cedar ridică deasupra capului mâna în care ţinea 
arma. Marvie i se agăţă disperat de braţ. Jim trase fără să 
ţintească mâna în care Cedar avea pistolul. Nu nimerise! 
Trase din nou şi glonţul aproape smulse braţul lui Cedar. 
Pistolul îi zbură din mână, iar Cedar, care se îndepărta de 
Marvie blestemând cumplit, îngheţă când îl văzu pe Lacy. 


267 


Marvie nu-l văzuse încă pe salvatorul său. El credea fără 
îndoială că împuşcăturile porniseră întâmplător în timpul 
luptei şi-l răniseră pe Cedar. Ca un fulger înşfăcă pistolul lui 
Cedar, îl ridică cu amândouă mâinile şi apăsă pe trăgaci: 
bum! bum! Cedar Hatt îşi încleştă mâinile pe piept. O 
înspăimântătoare uluire i se zugrăvi pe faţă, făcând-o să 
pară mai omenească. Deschise gura şi scuipă sânge. Apoi 
se răsuci şi căzu la picioarele băiatului. 

Şi Marvie simţi că-l părăsesc puterile; trupul i se destinse, 
braţele i se înmuiară şi pistolul, fumegând încă, îi scăpă din 
mâini. In genunchi, cu o pată de sânge pe buze, Rose se 
clătina, mută de groază. 

— Ei, Marvie, n-a fost prea rău pentru un începător - 
spuse Jim, făcând câţiva paşi înainte. Eram gata să trag eu 
în el! 

Flăcăul se întoarse, de parcă l-ar fi răsucit o mână de 
uriaş. 

— Cine eşti dumneata? şopti el, tulburat, aproape 
plângând. 

— Sunt vechiul tău prieten Nevada, din zilele de demult 
de la Forlorn River - răspunse Jim, sprijinindu-l pe Marvie să 
nu cadă. 

Apoi îl cuprinse în braţe şi-l duse spre copacii de care se 
agăţase Rose, încercând să se ridice în picioare. 

— Vino-ţi în fire, băiatule! Acum totul s-a sfârşit. 
Ascultă... Şi tu, Rose, hai, stăpâneşte-te! Ce naiba, arătaţi 
amândoi cam galbeni, după ce aţi luptat cum n-au luptat 
niciodată doi copii ca voi... Chiar aşa! Lasă-l să se sprijine 
de tine. Haide, haide! 

— Oh!... Dumnezeule, eşti... chiar tu... Nevada! strigă 
Marvie, cu ochii ieşiţi din orbite. 

— Da, băiatule şi sunt bucuros să ne întâlnim din nou. 

— Domnule Lacy... îl... cunoaşteţi... pe... Marvie? întrebă 
Rose bâlbâindu-se. 

— Cum să nu! Marvie şi cu mine suntem vechi prieteni. 


268 


Flăcăul păru că-şi revine brusc şi primul lui gând se 
îndreptă spre Cedar Hatt. Se uită înspăimântat la hoţul de 
vite care zăcea cu faţa la pământ. 

— Nevada, tu... l-ai împuşcat! spuse el, răguşit. 

— Cine, eu! Nuuuu! Eu l-am împuşcat numai în mână; 
atâta ţopăiai în jurul lui, că nu-l puteam ochi. 

— E... e mort? 

— Da, cred că da, în orice caz, aşa arată - răspunse Jim, 
dar vreau să fiu sigur. Şi, cum stătea în genunchi lângă 
Marvie, Jim se ridică şi se îndreptă spre Cedar Hatt. E mort 
de-a binelea! Ei, Marvie, nu-i nici un minut de când urla c-o 
să-ţi scurgă sângele şi, iată, acum zace el cu sângele scurs. 
Şi ucis chiar cu pistolul ăsta. Ce caraghios se întorc 
câteodată lucrurile... Hai, nu mai fi aşa de prăpădit! N-a 
încercat el să te ucidă? N-ar fi ucis-o el pe Rose... sau cine 
ştie ce soartă şi mai rea i-ar fi pregătit? 

Marvie se aşeză jos; era palid şi asudat, buzele i 
tremurau, dar din priviri începuse să-i dispară groaza aceea 
îngheţată. 

— Nevada! Erai pe-aci... pe-aproape? 

— Fireşte. Mă uitam la tine şi la Rose cum vă giugiuliţi, 
când s-a furişat Cedar Hatt. Cred c-ar fi trebuit să-l împuşc 
de cum l-am văzut, dar voiam să mai aud ce spune. 

— Marvie, mi-e groază! zise Rose. E fratele meu, dar 
puţin îmi pasă. Sunt bucuroasă. Era mai hain ca dracu... Te- 
a rănit cumva? 

Oh, ai sânge pe mâini! 

— Nu sunt rănit. E sânge de pe pistol. L-am simţit... era 
umed şi lunecos... 

Jim se uită lung la cei doi tineri, simțind cum îi freamătă 
inima. Ce noroc îi călăuzise paşii în această zi atât de 
bogată în întâmplări. 

— Rose, Cedar n-o să te mai înspăimânte niciodată de- 
aci încolo - spuse el. 

— Nu, domnule Lacy. Am scăpat... sunt salvată! replică 


269 


fata tulburată peste măsură.. 

— Lacy? Strigă Marvie, ridicându-se fără să-şi creadă 
urechilor. Doar tu eşti: Nevada! 

— Băiatule, Nevada pe care-l ştiai tu era, de fapt Jim 
Lacy. 

— Dumnezeule, ce-o să spună Ben?... Şi Hettie?! 
exclamă Marvie, copleșit. 

— Sunt convins c-o să spună multe... când or să afle. Dar 
trebuie să-mi făgăduieşti că n-o să le spui nimic. 

— Oh, Nevada, dac-ai şti cum Ben... 

— Marvie, nu-ţi cer să păstrezi taina pentru totdeauna - îl 
întrerupse Jim, grăbit. Numai pentru puţin timp. 
Făgăduieşte-mi, suntem doar vechi prieteni! 

— Da... sigur - răspunse băiatul, înăbuşindu-se. 

— Şi tu, Rose, la fel, da? N-o să mă trădezi? 

— Eu ştiu să ţin secrete. Nu trebuie să spun că dumneata 
eşti Nevada, vechiul prieten al lui Marvie. 

— Da. Şi-acum Rose, să isprăvim o dată cu istoria asta! 
Cred că bănuielile mele sunt întemeiate, dar trebuie să ştiu 
mai multe. 

— Acum pot să-ţi spun orice vrei să afli - răspunse ea cu 
glas stăpânit. 

— Mi-ai spus că Dillon e şeful bandei „Pine Tree”? întrebă 
Nevada, aplecându-se asupra chipului tulburat al fetei. 

— Da, domnule - răspunse Rose. Unii dintre oamenii lui îi 
zic Campbell, dar el i-a spus lui Cedar că numele lui 
adevărat e Ed Richardson. E de fel din New Mexico. A luat 
parte la războiul din comitatul Lincoln; era mâna dreaptă a 
lui Billy the Kid. Când a venit aici, a adus cu el mai mulţi 
hoţi de vite. A ştiut cum să-i încalece, pe Cedar, pe Burt 
Stillwell, pe Stewart şi pe alţii din Arizona, de care n-am 
auzit niciodată... 

— Rose, cum de ştii tu toate astea? întrebă Nevada, grav. 

— Cedar l-a adus pe Clan Dillon la ranch-ul nostru şi el a 
încercat să mă vrăjească - continuă Rose. La început mi-a 


270 


plăcut de dânsul, dar mi-am dat repede seama ce urmărea 
şi l-am ocolit. Într-o zi, Cedar m-a zvârlit pe cal şi m-a dus la 
o cabană de pe aici, în Pinon Brake. Era şi Dillon acolo şi a 
încercat să-şi bată joc de mine, dar l-am muşcat şi-am dat 
în el şi l-am zgăriat cu unghiile. Atunci m-a bătut rău de tot 
în faţa lui Cedar, care rânjea. Poate că m-ar fi omorât, însă 
între timp au venit oamenii pe care-i aşteptau şi eu am 
putut să mă furişez în pod. Unii din oamenii aceia erau beţi. 
Toţi aveau bani şi au jucat cărţi toată noaptea. In zori au 
tinut sfat, apoi Cedar m-a înşfăcat, m-a dus acasă şi s-a 
jurat c-o să mă ucidă dacă scap vreo vorbă. 

— Va să zică Clan Dillon e Ed Richardson... căpetenia 
bandei „Pine Tree” şi vătaful lui Ben Ide - spuse Nevada. 

— Da, domnule - rosti Rose, curajoasă, dar buzele îi erau 
palide. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă Marvie. Şi Ben, care e- 
n stare să jure că Dillon e cinstit! Ba s-a certat chiar cu cel 
mai vechi om al lui... Tii! N-aş vrea să fiu în pielea lui, când 
Ben o să afle adevărul! 

— Rose, spuse Jim, ai vreun motiv special ca să mai treci 
pe acasă pe la tine? Ai ceva haine sau vreun lucru la care ţii 
şi vrei să îl iei? 

— Toate boarfele mele sunt pe mine - răspunse fata. 
Acasă... aş fi avut, dar mi-a ars rochia aia frumoasă de 
bal... pe care mi-o cumpărasem să mă dichisesc pentru 
Marvie. Toată averea mea e căluţul care se află aici. 

— Marvie, du-te de-ţi ia calul, sui-o pe Rose pe căluţ şi 
porniţi de îndată spre ranch-ul Ide. Aveţi grijă să nu vă 
întâlniți cu vreun călăreț străin. Şi când ajungeţi acasă, dă-o 
pe Rose în grija Hettiei şi amândoi să vă ţineţi gura. 

Cu puterea lui de convingere, îi făcu pe Marvie şi Rose 
să-i promită c-or să-i îndeplinească dorinţa. 

— Calul meu e sus pe creastă şi nu pot să-l cobor, 
adăugă Jim şi-acum, haide, luaţi-o din loc! Marvie se şi 
îndepărta împreună cu Rose, când, deodată, zări pistolul lui 


271 


Cedar zăcând pe cetina cafenie. 

— Nevada... pot să-l iau? întrebă el, şovăind. 

— Ce? A, pistolul lui Cedar! Sigur că poţi să-l iei! Fata se 
întoarse cu gura întredeschisă şi întrebă: 

— Domnule Lacy... Nevada... o să te mai vedem? 

— Cred că da. Şi nu uitaţi să fiţi muţi ca peştii! Fiţi atenţi 
şi goniţi cât puteţi mai iute! 


Nevada nu-şi pierdu timpul să-i urmărească cum îşi 
încălecau caii, totuşi, când începu să urce panta, îi auzi. 
Urcă de parc-ar fi avut aripi. C ciudat! Hornul acela îngust 
pe unde venise, nu mai părea de loc greu de străbătut 
acuma! Ajunse la cal, apucă hăţurile, se aruncă în şa şi se 
îndreptă spre nord, cu un zâmbet trist pe faţă. 

Era încă în toiul după-amiezii. Jim parcurse mile întregi 
prin pădure şi cobori panta lină până ce ajunse la drumul ce 
ducea la ranch-ul Ide. Cercetând cu grijă pământul, Jim îşi 
dădu seama că Marvie şi Rose nu trecuseră încă pe-acolo. 
Nevada voia să ajungă la ranch-ul Ide înaintea lor. Nu se 
gândea decât la un singur lucru, chibzuind asupra lui cu 
sânge rece şi hotărâre. 

După ce călări cinci mile, când mai domol, când mai iute 
şi după un urcuş greu, Nevada ieşi din sihlă şi dădu într-o 
pădure frumoasă şi impunătoare: pinii se răreau tot mai 
mult şi se pierdeau în salvia stepei. Ce plăcut mirosea 
salvia! Văzuse odată, din depărtare, ranch-ul Ide, cu costişa 
aceea acoperită de salvie şi de cedri ce ducea spre nişte 
terase negre. 

Drumeagul se lărgi şi deveni nisipos; calul gonea aproape 
fără zgomot. Pâlcurile de brazi şi crengile joase de pin îi 
stânjenea vederea. Cotind pe lângă un pripor înverzit, mai- 
mai să se lovească de un cal care gonea către dânsul. Îşi 
opri brusc bidiviul şi auzi un strigăt. Călărețul era o femeie! 
Hettie Ide! 


272 


273 


CAPITOLUL XVIII. 


— Hettie - spuse Ben Ide, stând pe verandă şi arătând cu 
mâna către peisajul bogat şi plin de culoare al Arizonei - 
cândva credeam că în timpul toamnei Forlorn River e-un 
adevărat paradis; dar ranch-ul Cedar Springs îl bate de la 
distanţă! 

— Ben Ide! Tot te mai gândeşti la Forlorn River?! 
exclamă Hettie, uimită. 

— Păi nu-i aşa? Uită-te în jurul tău şi spune şi tu ce crezi! 

— Cu mult, cu mult înainte de a veni toamna asta 
minunată, nu mai eram credincioasă Californiei - murmură 
Hettie, plină de regrete. 

— Ascultă, Hettie, nu-i eşti necredincioasă. Nu înseamnă 
că iubesc ţinutul de baştină mai puţin, pentru că am învăţat 
să iubesc Arizona mai mult. Dumnezeu mi-e martor că aş 
avea destule motive să urăsc Arizona, dar nu pot; pe zi ce 
trece, mă simt tot mai legat de ea. Uite cât de frumos arată 
în septembrie! Îngheţ şi frig în fiecare dimineaţă, zile 
minunate de toamnă târzie. Priveşte salvia. E purpurie. 
Priveşte poalele dealurilor. Oricine ar putea crede că sunt 
pictate. Priveşte petele de aur şi purpură din păduri. 

— Într-adevăr, e minunat - rosti Hettie şi mai visătoare. 

— Surioară, să nu uităm că pe timpul iernii, trebuie s-o 
ducem pe mama la San Diego. 

— N-am uitat, Ben, dar nu-i nici o grabă, vremea-i 
straşnică. Domnul Day zice c-aşa o să ţină până la Crăciun. 

— De-o fi aşa, cu atât mai bine - spuse Ben. Pe mama, 
pe tine, pe Ina şi pe puşti vă trimit la San Diego până-n 
primăvară. Eu rămân aci. Mi-ar fi frică să plec şi să las totul. 

— Nici n-ar fi înţelept, Ben. Lucrurile merg din ce în ce 
mai prost. Mi-e teamă să n-ai încurcături şi mai mari! 

— Tom Day e de părere că situaţia trebuie să se 
înrăutăţească înainte de-a se îmbunătăţi... Uff!... Ei, dar, 


274 


oricum, tot n-o să mă las descurajat de greutăţi! 

— Descurajat?... Vorbeşti de planurile tale de a deveni 
crescător de vite în Arizona? 

— Între noi fie vorba, Hettie, nu m-am gândit de loc la 
vite - răspunse trist Ben. 

Hettie avu o strângere de inimă. Dac-ar fi ştiut Ben ce 
ştia ea! Dar ea se ruga mereu ca el să nu afle niciodată 
adevărul. Nu lăsa de fel să se vadă că a ghicit tâlcul ascuns 
al cuvintelor sale. 

Marvie Blaine stătea pe treptele verandei, curăţindu-şi 
morocănos puşca, pe care, fără îndoială, o folosise în ziua 
aceea. Flăcăul crescuse mai înalt, mai subţire şi devenise 
mai bărbat în ultimele săptămâni. 

— Marvie, nu-i aşa că nu te duci prea departe când 
vânezi? întrebă Ben. 

— În spatele curţii noastre mişună o mulţime de curcani 
şi de cerbi - ocoli băiatul răspunsul. 

— Hm! Cu atât mai bine dacă găseşti vânatul aşa de 
aproape. Dar până acum n-am gustat încă din vânatul ucis 
de tine. 

— Ben, am omorât câţiva curcani - spuse Marvie, băţos. 
Şi azi am împuşcat un cerb. 

— Mi se pare că-ţi iei cam mult timp liber - continuă Ben 
- dar eu îţi plătesc leafa ca oricărui cowboy. 

— Eu muncesc pentru cât mă plăteşti. Dillon nu pierde 
nici un prilej să găsească nod în papură la tot ce fac. 

— Nu cumva tu eşti acela care o face pe încăpăţânatul? 
întrebă Ben. 

— Nu m-am încăpățânat, câtă vreme nici el n-a fost 
afurisit! 

— Şi de când, mă rog s-a schimbat? Eşti convins că nu le 
născoceşti tu pe toate? Dillon e cel mai prietenos dintre toţi 
vătafii care există. 

Marvie privi îndelung şi oarecum înciudat în ochii 
prietenului său din copilărie. 


275 


— Înainte, Dillon era prietenos cu mine, dar de când 
cowboy-i noştri iau spus că la balul din Winthrop i-am făcut 
curte Rosei Hatt, s-a schimbat cu totul. 

— Rose Hatt? Fata lui Elam Hatt? Am văzut-o o dată. ŞI 
ce-l deranjează pe Dillon că i-ai făcut curte Rosei Hatt? Fata 
asta are un iubit, care nu vede cu ochi buni prietenia ta cu 
ea. De fapt, Rose nu-i de tine. 

— Ascultă, Dillon ţi-a spus asta? întrebă Marvie roşind. 

— Da. Şi m-a sfătuit să pun capăt poveştii ăsteia. Mi-a 
spus că ai putea să ai încurcături. Marvie sări de parcă l-ar 
fi muşcat un bondar. 

— Ha-ha! izbucni el în râs, îndepărtându-se cu capul dat 
pe spate. Ha-ha!... Ha-ha-ha!... Şi o tinu aşa, în hohote, 
până ce dădu colţul casei. 

— Să mă ia naiba dacă-nţeleg ceva! exclamă Ben, 
uitându-se la Hettie şi parcă aşteptând din partea ei o 
confirmare a bănuielilor. Ce tot râdea băiatul ăsta aşa de 
tare şi zgomotos? Nu cumva râdea de mine? 

— Da, într-un fel a cam râs de tine - răspunse Hettie, 
străduindu-se să-şi ascundă propria-i veselie. 

— Hettie, oare încep să-mbătrânesc, să fiu greu de cap şi 
să nu bag de seamă ce se întâmplă? întrebă Ben muncit de 
gânduri. 

— Nu, Ben - îi răspunse soră-sa, lăsându-şi capul în piept, 
te frământă numai treburile ranch-ului! 

— Pe Dumnezeul meu, cred şi eu că mă frământă! oftă 
el. Dar tu, fetiţo, nu mai eşti la fel de veselă şi de fericită, 
cum erai la început, când am venit aici. Şi nici Ina! Mi se 
pare că v-am vârât pe amândouă într-un bucluc. 

—O să se lămurească toate, Ben - zise Hettie, 
străduindu-se să zâmbească. N-avem încotro, fiecare 
trebuie să-şi înghită hapul, ăsta-i leacul Arizonei. Prietenul 
tău Tom Day spunea că rezolvarea-i foarte aproape. 

— Hettie, tu... tu... te mai gândeşti la el? întrebă Ben cu 
glasul sugrumat. 


276 


— Mereu - răspunse fata, cutremurându-se până în 
adâncurile sale. (Numai de-ar avea curajul şi înţelepciunea 
să nu-şi dea în vileag secretul!). 

— Teamă mi-e că am pierdut nădejdea - continuă Ben... 
Şi asta îmi retează orice curaj. Nu-i spune Inei, dar mă simt 
la fel de vlăguit ca şi-n primăvara trecută, când eram 
acasă, la Tule Lake. 

— Ce nădejde ai pierdut? murmură Hettie. 

— C-o să-l mai găsim vreodată pe Nevada - răspunse 
Ben simplu, de parcă nu el era acela care se ferea să-i 
rostească numele. Doar de aceea am venit în Arizona. 
Odată, pe când eram amândoi la Forlorn River, l-am 
întrebat ce-o să facă dacă o să se întâmple ceva şi o să fim 
nevoiţi să ne despărţim; el mi-a spus că o să se ducă în 
Arizona şi o să se facă cowboy... Niciodată n-am uitat 
asta... Ei bine, cred că toţi cowboy-i din ţinut au căutat să 
lucreze pentru mine, dar nici unul dintre ei nu era Nevada şi 
nici unul dintre ei n-a auzit de Nevada. Se prea poate să fi 
murit. Te-ai gândit şi tu vreodată la asta, Hettie? 

— Da... pentru noi e mort - zise ea cu buzele uscate. 

— Cum s-ar putea ca Nevada să fie mort pentru noi, dac- 
ar trăi? întrebă tăios Ben. Apoi înălţă capul de parcă cineva 
i-ar fi curmat gândurile: Se aude un cal... goneşte ca 
vântul! Dillon... La naiba! Să ştii că s-a întâmplat ceva! 

Hettie se simţi cuprinsă de o bruscă tulburare. Pe terasa 
ranch-ului se iviră deodată un cal şi un călăreț. Tocmai în 
clipa aceea Ina ieşi din casă să-i spună ceva lui Ben, dar nu 
mai apucă; Ben coborâse de pe verandă ca să-l întâmpine 
pe Dillon, care se apropia valvârtej, zvârlind pietrişul terasei 
în toată veranda. Ajuns aproape de Ben, sări din şa cu 
agilitatea plină de graţie a unui om deprins cu asta. 

— Bună ziua, şefule! Spuse el şi îşi duse mâna la borul 
sombrero-ului în chip de salut adresat Hettiei şi Inei. Ai 
întârziat şi de aceea am venit eu călare aici. 

— Ceva veşti proaste? întrebă Ben. 


277 


— Nu, nu sunt proaste, dar sunt neliniştitoare. Tocmai a 
sosit un cowboy de la păşunea lui Tom Day. Unul pe nume 
Laskin. A scos sufletul din bietul cal ca s-ajungă mai 
repede. l-am dat alt cal şi, cum a mâncat şi a băut ceva, a 
luat-o la goană spre ranch-ul Lui Franklidge. 

— Mda... Şi de ce goneşte aşa? întrebă Ben, parcă 
pregătit pentru orice răspuns. 

— leri a făcut popas în apropiere de Silver Meadows - 
continuă Dillon. Împreună cu el se mai afla acolo un călăreț 
pe care nu-l ştiu. Ne-a spus că vreo câţiva călăreţi 
necunoscuţi au dat buzna peste tabăra lor. Laskin zice că 
nu erau beţi, dar erau tulburaţi, ca în ajunul unei afaceri 
grase; nu s-a ferit să dea în vileag şi afacerea. Cel puţin 
şeful lor, care nu-i altul decât Jim Lacy, nu s-a sfiit de loc. 

— lar a răsărit Jim Lacy! strigă Ben, înfuriat. Zi mai 
departe, Dillon! 

— Lacy zicea c-a venit să fure vitele din Silver Meadows 
şi că-ţi trimite salutări. 

— Oh, la naiba! Este un... - izbucni Ben, înăbuşindu-şi 
ultimele cuvinte. 

— Cam neruşinat, nu? întrebă Dillon, care părea tulburat, 
arătând vădit altfel în comparaţie cu felul lui obişnuit de a 
fi, binevoitor şi stăpânit. 

Hettie se uita la el împietrită. 

— Neruşinat, zici? Da, dacă-i adevărat. Dar nu cred, 
replică Ben. 

— Ăsta-i adevărul gol-goluţ, şefule - zise Dillon. Din 
întâmplare îl cunoscu pe călăreţul care a adus ştirea. 

— Însă nici Jim Lacy şi nici altcineva n-ar fi atât de nebun 
să dezvăluie un plan ca ăsta înainte de a-l aduce la 
îndeplinire - spuse neîncrezător Ben. 

— S-ar părea că-i aşa - răspunse blând vătaful, dar 
uneori, un desperado ca Jim Lacy, face lucruri ciudate. Asta 
nu seamăn a lăudăroşenie. Oameni ca el nu se laudă. E un 
fel de sfidare cinică a legii... o cale cinstită, după judecata 


278 


lor, de a face afaceri cu vite... Ei bine, Jim Lacy are 
douăzeci şi patru de ore avans. Laskin spunea că la Silver 
Meadows se afla o cireadă mare de vite, care cuprindea tot 
ce-a mai rămas din vitele dumitale şi ceva din vitele lui 
Franklidge şi ale lui Day. Voiam ca zilele astea să le 
strângem ca să le numărăm; dar acuma-i prea târziu, 
şefule. 

— Prea târziu?! Păi bine, măi omule, dacă ce spui e- 
adevărat, atunci putem să oprim vitele înainte să coboare. 

— N-o să putem opri nimic. Banda lui Lacy n-o să 
coboare pe drumul pe care-l ştim noi. O să mâne vitele de-a 
dreptul peste podiş şi pariez că acum se şi află pe drumul 
ăsta vreo cinci mii de capete. 

Ben se aşeză, prăbuşindu-se de parcă l-ar fi lovit cu o 
măciucă. 

— Şefule, îmi vine să-mi dau cu pumnii în cap că n-am 
mirosit afacerea asta mai demult! continuă Dillon cu un 
zâmbet ce părea că-i întăreşte spusele. Hettie surprinse 
zâmbetul, dar Ben nu observă nimic. Vezi dumneata, vitele 
şi-au căutat mereu drum în sus. Şi la Silver Meadows iarba 
şi apa sunt aşa de bune, că s-au înghesuit acolo. Laskin jură 
că locul cu pricina e numai la o jumătate de zi de drum de 
canionul ce se deschide în Silver... Aşa stau lucrurile. 

O furie necruțătoare răsuna în glasul răguşit al lui Dillon. 
Probabil că în ochii lui Ben Ide, el apărea din nou ca un 
vătaf foarte priceput şi cu experienţă, care-i mânios din 
cauza acestei ultime lovituri a hoţilor de vite din Arizona. 

— Dacă-i adevărat, apoi... pun eu mâna pe Jim Lacy şi-l 
bag în puşcărie. Puțin îmi pasă cât o să mă coste - declară 
Ben. Dar cred că prea ne prăpădim cu firea numai pentru 
vorbele unui cowboy. 

— Vrei să mă învoieşti două zile, şefule? ceru Dillon cu o 
patimă ciudată. O să aflu tot. 

— Vrei să pleci într-acolo singur? întrebă Ben. 

— Fireşte. Asta-i cel mai bine. 


279 


— Nu. Careva dintre hoţii de vite o să te-mpuşte şi atunci 
se cheamă că eu chiar n-am noroc - rosti Ben, hotărât. 

— Dar nu vreau să mă duc - replică Dillon, în timp ce 
sângele îi năvăli sub pielea bronzată a feţei. 

— Dillon, apreciez gândul tău de a înfrunta singur 
primejdia pentru mine, dar, nu. lţi poruncesc să-l iei pe 
Raidy şi şase cowboy şi să te duci la Silver Meadows. Să te 
întorci repede să-mi spui ce-ai aflat. Apoi om vedea. 

Dillon îşi stăpânea cu greu tulburarea, care nu izvora din 
respect şi preţuire pentru Ben Ide. Cu ce privire stăruitoare, 
dar şi aproape batjocoritoare, se uita el la Ben! Apoi, fără 
nici o vorbă, încălecă şi porni furios spre corral. 

— Fetelor, aţi auzit tot ce i-a dat prin gând să spună? 
întrebă Ben, cerând înţelegere şi sprijin. 

— N-aveam cum să n-auzim, îmi pare rău - răspunse Ina, 
punând o mână pe umărul lui Ben. Dragul meu, eu... eu n- 
am încredere în omul ăsta, în Dillon. 

— Ehei, atunci poate că n-ai nici în mine! răspunse Ben, 
îndepărtându-i mâna. 

Gestul răni sufletul sensibil al Inei şi ea se retrase înapoi, 
mândră. 

— Foarte bine, Ben Ide! zise ea, dar când totul va începe 
să se prăbuşească, să nu vii la mine să te căinez! 

Apoi se îndreptă spre casă. Ben se uită neputincios la 
sora lui. 

— Ei, poftim! Ai mai văzut una ca asta? Până şi propria- 
mi nevastă e pornită împotriva mea! 

Hettie îşi stăpâni neliniştea cu oarecare efort, hotărându- 
se să domolească bolnăvicioasa iritare a fratelui său; îi 
dădu dreptate, îl sfătui să nu deznădăjduiască, să lupte 
oricât va fi nevoie şi izbuti să aline puţin sufletul lui Ben. 

Marvie Blaine apăru din nou, dar de data asta cu faţa 
neagră de supărare. „Nenorocire!” - gândi Hettie şi inima 
începu să-i bată cu şi mai multă putere. 

— Ben lde, am o răfuială cu tine! izbucni el. 


280 


— Dă-i drumul, cocoşelule! răspunse Ben cu lehamite, 
dar totuşi curios; până atunci Marvie nu înfruntase 
niciodată leul în vizuina lui. 

— Dillon ţi-a spus că un cowboy cu numele de Laskin a 
adus veşti despre furtul unor vite? 

— Sigur că mi-a spus. 

— Ha! Tot aşa i-a spus şi lui Raidy. E un mincinos 
neruşinat! 

— Marvie, bagă de seamă ce vorbeşti! Nu mai eşti copil! 
Ai curajul să spui asta şi-n faţa lui Dillon? 

— Dacă am curajul să-i spun? Ha-ha! l-am şi spus-o; şi 
încă cum i-am mai spus-o! se oţări băiatul, înfierbântat. 

— De ce-ţi bagi nasul în toate astea, Marvie? Am cam 
început să-mi pierd răbdarea. 

— Şi eu am început să-mi pierd răbdarea cu tine, Ben! 
Ascultă! Eu l-am văzut pe cowboy-ul acela. Nu era nici un 
Laskin. Era Cedar Hatt. 

— Ce? 

— Îți spun că era Cedar Hatt. ÎI cunosc. 

— Marvie, nu numai că ţi-ai ieşit din minţi, dar eşti şi 
furios pe Dillon. Nu întinde prea tare coarda! Bagă de 
seamă! 

— Să bag de seamă! La dracu! urlă Marvie, scos din fire. 
Tu ţi-ai pierdut minţile! 

— Marvie Blaine, eşti concediat! replică Ben scurt. Nu 
mai eşti în slujba mea de azi înainte! 

— Mă dai afară? întrebă Marvie, sfâşietor, simțind 
deodată că i se taie răsuflarea. 

— Da, te dau. Şi-acum să pleci din casa mea şi să te duci 
la Hettie până ce-o să hotărăsc ce-i de făcut cu tine. 

— Ben... Vai! rosti gâfâind Marvie. 

— la nu te mai văita atâta! strigă furios Ben. Piei acuma 
din ochii mei, cowboy de bâlci cu ochii bulbucaţi! 
Pistruiatule! 

Marvie zvâcni de parcă l-ar fi biciuit. 


281 


— Ben Ide, o să-ţi pară rău de toate astea! declară el 
solemn şi plecă păşind apăsat. 

— Şi ţie, Marvie! spuse Ben, răguşit, uitându-se lung 
după tânărul Blaine, care se îndepărta cu mândria 
zugrăvită pe chip. 

Hettie îşi dădea seama că e un dram de laşitate în felul în 
care se furişă spre cabana ei, spre singurătatea camerei 
sale. Oare nu-l trăda ea pe Ben dacă tăinuia fapte pe care 
numai ea le ştia? Dar îi era atât de greu să-i dezvăluiască 
ceea ce l-ar zdrobi cu totul! Jim Lacy era Nevada! N-o să 
aibă niciodată curajul să-i spună lui Ben. Cât despre dânsa, 
ea pierduse şi ultima speranţă, ultima fărâmă a unei 
credinţe pe care o păstrase cu îndărătnicie. Nevada era hoţ 
de vite. Decăzuse într-atâta, încât ajunsese să fure de la 
prietenul care-l ajutase odinioară. Fapta era atât de 
mârşavă, încât Hettie tremura de ruşine din pricina 
dragostei, parcă de neînvins, pentru făţarnicul acesta, 
pentru Nevada - călăreţul fugar care o cucerise sub altă 
înfăţişare decât cea adevărată - acest Jim Lacy, ucigaş şi 
hoţ. Dar, deşi totul părea mort - şi speranţa şi credinţa şi 
pofta de viaţă - ea o să lupte mai departe şi ştia că 
dragostea pentru Nevada o să supravieţuiască; căci numai 
pentru asta mai trăia. Stătu întinsă în pat un ceas întreg, 
până ce o cuprinse slăbiciunea şi lacrimile o ajutară să se 
mai uşureze. Când se ridică să se uite în oglindă, se 
înspăimântă cât de rău arăta. Dar trebuia să trăiască 
pentru mama ei, pentru sărmanul, orbul ăsta de Ben, care îl 
iubea pe trădătorul de Nevada tot atât de mult cât îl iubea 
şi ea. 

Trecură două zile, zile pe care toţi cei din ranch-ul Ide le 
trăiră într-o cumplită nelinişte. Raidy şi Dillon, împreună cu 
călăreţii care-i însoțeau, se întoarseră în cea de-a treia zi, 
pe la amiază. Vestea sosirii lor o găsi pe Hettie în bucătărie, 
unde, cu mânecile suflecate şi pline de făină până la coate, 
frământa aluatul; dar fata nu se sinchisi câtuşi de puţin de 


282 


felul cum arăta. Ben era tăcut, întunecat, nervos şi 
străbătea cu paşi mari camera de zi, nebăgându-l în seamă 
pe micuțul Blaine, care se plimba clătinându-se încoace şi 
încolo, încercând în joacă să umble singur. 

Curând, Raidy intră pe uşa deschisă, prăfuit şi neras, cu 
sombrero-ul în mână. 

— Bună, şefule! spuse el în chip de salut şi se înclină, 
după moda veche, în faţa Hettiei şi Inei. 

— Dar multă vreme v-a mai trebuit! Unde-i Dillon? 
întrebă Ben, morocănos. 

— Ei, doar ştii prea bine că Dillon mă lasă pe mine s-aduc 
veştile proaste. 

— S-a întors cu dumneata? 

— Nu tocmai. Ne-a părăsit în zori şi a gonit înaintea 
noastră. 

— Acum nu e-aci? 

— Fireşte. l-am spus că ar fi mai bine să vină cu mine la 
dumneata, dar mi-a răspuns c-o să te vadă mai târziu... 
Şefule, Dillon nu-i deloc în apele lui. Nu l-am văzut niciodată 
aşa. Parcă-i alt om! 

— E băut? întrebă Ben sec. 

— Nu, dar e posomorât ca vremea înainte de furtună şi-i 
amăraât ca un căţel bătut. 

— Aşa trebuie să fie oricine ţine la mine cum ţine Dillon. 
Ciudat însă că nu vine chiar el să-mi raporteze ce-a făcut... 
Ei bine, dă-i drumul cu veştile proaste! 

Ben se îndreptă, parcă pregătindu-se să primească o 
lovitură şi se încruntă spre bătrânul vătaf. 

— Îmi pare rău, Ben, dar mai rău ca acum nici că poate 
fi! 

— Of, Ben! strigă Ina, care era vădit mai necăjită de 
supărarea bărbatului ei, decât de pagubele care-l 
amenințau. 

— Cred c-ar fi mai bine ca tu şi Hettie să ne lăsaţi singuri 
- zise el. 


283 


Dar niciuna dintre femei nu făcu un pas să se 
îndepărteze, iar Ina se lăsă într-un fotoliu. Raidy părea că 
şi-a pierdut muţenia lui obişnuită. 

— Şefule, ţi-au luat tot ce mai aveai la păşune. Chiar tot, 
afară de câţiva juncani şi tăuraşi, toate vitele dumitale s-au 
dus şi un miar de capete d-ale lui Tom Day. 

Ben dădu odată energic din mână de parc-ar fi vrut să 
lovească pe cineva. Păli, iar ochii îi scăpărau scântei. 

— Vasăzică m-au curăţat? întrebă el, mânios, încă 
nevenindu-i să creadă. 

— Da, şefule, am vrut să-ţi spun chiar eu, pentru că n-am 
avut încredere că Dillon o să-ţi spună adevărul. 

Hettie, care se afla în spatele scaunului Inei, simţi cum o 
ia cu frig şi cu cald; se uita lung, înspăimântată, la fratele 
său, aşteptându-se să-l vadă dezlănţuindu-se cu furie. De 
săptămâni de zile Ben era alt om, iar în ultima vreme viaţa 
devenise de neîndurat lângă dânsul. Ea însă ţinea seama 
de adevărata fire a lui Ben; căci, deşi buzele i se albiră, el 
deveni deodată calm şi rece. De îndată ce-i dispăruse 
îndoiala, Ben se schimbă cu totul. 

— Aşa... Vasăzică bănuiala dumitale s-a adeverit - spuse 
aproape batjocoritor. Cred c-ai fost foarte mulţumit că ai 
avut dreptate. 

— Nu, şefule, niciodată n-o să-ţi aduc aminte că ţi-am 
prevestit asta - răspunse Raidy. 

— Hai, spune cum stau lucrurile, dar scurt şi fără 
înflorituri. 

— Când am ajuns la Silver Meadows, Tom Day şi oamenii 
lui erau acolo. Un cioban le arătase pe unde s-o ia. Fiecare 
dintre noi a pornit-o în altă direcţie şi am dat un ocol prin 
Meadows. Hoţii mai lăsaseră doar câteva vite. Ăştia au 
lucrat, nu glumă. Day şi Franklidge au pierdut peste o mie 
de capete de vită şi dumneata tot ce îţi mai rămăsese; 
aproape trei mii de capete de vită. Am ţinut drumul până la 
canion. Şi-ascultă, era „bulivard” nu alta, până sus pe 


284 


podiş... Eu am zis să-i urmărim pe hoţi şi să dăm o luptă pe 
viaţă şi pe moarte, dar Day n-a vrut să lase pe nici unul 
dintre noi să intre-n gaura aia. Spunea că o să cădem în 
vreo cursă şi că mulţi o să fie chiar ucişi, în afară de asta, el 
zicea că n-o să mai putem pune mâna pe vite. O dată ce au 
intrat slobode în hăţişurile de stejăriş, manzanita şi cactuşi, 
vitele o iau iute la picior, ca gândacii scuturaţi de pe frunză. 
Aşa că ne-am întors. 

— l-ai spus lui Tom Day că lovitura a fost pusă la cale de 
Jim Lacy? Întrebă Ben. 

— Tom ştia totul de la ciobanul ăla. Se pare că Jim Lacy i- 
a trimis vorbă lui Tom Day c-o să dea lovitura asta grasă. l- 
a trimis salutări lui Tom şi judecătorului Franklidge şi le-a 
spus că într-o zi o să pice în Winthrop. 

— La naiba! Lacy ăsta e de-o îndrăzneală 
nemaipomenită! exclamă Ben cu o admiraţie parcă smulsă 
cu forţa. 

— Îndrăzneală? Bine, şefule, dacă vrei, poţi să spui de 
Lacy că-i îndrăzneţ, dar eu cred că are tot focul iadului şi 
toate fulgerele cerului într-unsul. 

— O să-l spânzur! hotărî Ben cu un calm înspăimântător. 

— Nu, Ben. Lasă-mă să-ţi spun ceva: să ştii că niciodată 
n-ai să izbuteşti să-i pui lui Jim Lacy juvăţul de gât. 
Niciodată n-o să fie prins şi închis. O să moară în picioare, 
cu pistolul scuipând foc şi Dumnezeu să-i ierte pe cei ce s- 
or găsi atunci în faţa lui. 

— Phii! Vorbeşti de parc-ai fi Marvie Blaine! replică Ben, 
tăios. Şi, Raidy... doar dumneata eşti om în toată firea! 

— Şefule, îmi pare rău c-am ajuns să trăiesc clipa în care 
să nu fiu de părere cu dumneata - răspunse Raidy cu 
demnitate. 

— Aşadar, Jim Lacy e căpetenia bandei „Pine Tree” 
afirmă Ben cu siguranţă. 

— Şi eu şi Tom Day tot aşa credem. Şi de data asta, 
Dillon e de părerea noastră - spuse Raidy. Tom zice că lui 


285 


Lacy i s-o fi făcut lehamite să tot stea ascuns, să facă pe 
misteriosul, aşa că s-a dat pe faţă. Pun pariu c-o să 
călărească drept către Winthrop. 

— Raidy, de fapt, sunt bucuros că Lacy m-a curăţat de-a 
binelea. Am obosit să tot aştept să văd ce-o să se mai 
întâmple. Am trimis după şeriful Macklin şi după o poteră. 
De dimineaţă am primit veşti de la Struthers, şeriful din 
Phoenix, care i-a zgâlţâit atât de vârtos pe hoţii de vite din 
Arizona de Sud. Struthers se află acuma la Winthrop, la 
cererea mea. O să fie aici cel mai târziu mâine. Dillon o să 
adune douăzeci şi cinci din oamenii cei mai aprigi pe care i- 
o putea găsi. O să pun un premiu de zece mii de dolari pe 
capul lui Jim Lacy, viu sau mort. O să cheltuiesc şi ultimul 
dolar pe care-l mai am, ca să termin odată cu Lacy şi cu 
banda lui, „Pine Tree”. 

— Ei bine, şefule, spui lucruri mari, îndrăzneţe, care-mi 
plac - zise Raidy. Dar eu nu pot să mă „pronunţ”. Cât 
despre mine, apoi să ştii că nici ranch-ul ăsta şi nici tot 
ţinutul nu sunt destul de mari ca s-avem loc împreună eu şi 
Dillon al dumitale. Aşa că mie nu-mi rămâne altceva de 
făcut decât s-o iau din loc. 

— În regulă, Raidy. Îmi pare rău că vezi lucrurile aşa - 
răspunse Ben cu răceală şi-şi flutură mâna în semn că a 
încheiat discuţia. 

Hettie plecă în fugă. În timp ce se îndepărta, o auzi pe 
Ina mustrându-şi usturător bărbatul. Apoi răsună o uşă 
trântită. Hettie se grăbi să ajungă la ea acasă; simţea că-şi 
pierde minţile. Îşi isprăvi în neştire treaba, în timp ce 
frământarea o măcina încetul cu încetul. 

— Ce-i cu tărăboiul care se aude acolo, la Ben? întrebă 
liniştită doamna Ide, din fotoliul ei confortabil. 

— Hoţi de vite, vătafi, şerifi şi Dumnezeu mai ştie câte 
altele - răspunse Hettie, cu gândul aiurea. 

— Hai, fetiţo, nu te pierde cu firea, doar îl ştii pe Ben! 

— Aşa mi-am zis şi eu, mamă, dar acum nu mai ştiu ce să 


286 


cred. L-a dat afară din slujbă pe Raidy. 

— Ei, nu! Dar asta-i groaznic! Raidy l-a învăţat pe Ben să 
călărească. Oh, înspăimântătoare ţară!... Nu, n-am vrut să 
spun asta, Hettie. Mie îmi place ţinutul ăsta sălbatic, tihnit 
şi frumos al Arizonei. Dar oamenii totuşi... oamenii sunt, 
cum spune Marvie, nebuni. A înnebunit şi Ben! 

— Mamă, l-ai văzut pe Marvie astăzi? întrebă Hettie, 
amintindu-şi brusc că ea nu-l văzuse. 

— Marvie a plecat ieri şi nu s-a mai întors. Cel puţin ştiu 
că n-a dormit în patul lui. 

— Vai de mine! Băiatul ăsta-i ne strunit! Altă bătaie de 
cap... Mamă, nu ţi-am spus că Marvie a venit la noi pentru 
că Ben l-a dat afară din slujbă... şi l-a gonit şi din casă! 

— Cred că-n curând o s-o dea afară şi pe Ina - spuse 
doamna lde. 

— Pe mine... pe mine nu m-ar mai mira nimic - zise 
Hettie, cu lacrimi în ochi. 

Se duse apoi în camera ei ca să-şi mai potolească 
amărăciunea, însă când îşi zări cizmele, o cuprinse un dor 
de călărie. De zile întregi nu mai ieşise călare. Poate că un 
galop lung şi sălbatic o să-i facă bine şi poate c-o să se 
întâlnească cu Marvie pe drumeag. Să i se fi întâmplat 
ceva? „Tot ce se poate” - se gândi Hettie, tremurând. Poate 
că el şi Rose au fost descoperiţi de Cedar Hatt, de care 
Rose se temea atât de tare. Până şi aerul care înconjura 
ranch-ul Ide devenise greu de respirat, îmbâcsit, fierbinte şi 
ameninţător. 

Hettie ocoli pe departe locuinţele cowboy-lor având grijă 
să nu fie oprită de Raidy sau Dillon. Văzu câţiva cai 
înşeuaţi, prăfuiţi şi obosiţi ce păreau să fi sosit chiar atunci. 
Se mai afla acolo şi un grup de oameni adunaţi în cerc; 
discutau atât de înverşunat, încât nici unul n-o observă. 
Ajungând la grajduri, îl găsi pe Pedro şi-i ceru să-i înşeueze 
calul. Curând gonea nebunește şi vântul îi biciuia faţa. 

Dar nici galopul şi nici trapul îndelungat nu izbutiră să-i 


287 


schimbe starea sufletească. Intră în pădure, unde îşi lăsă 
calul la pas, pe un drumeag umbrit, în direcţia din care se 
întorcea totdeauna Marvie. Şi aici, singură, în adierea 
înviorătoare a pădurii, Hettie se simţea o fată nespus de 
nefericită, cu inima zdrobită fără milă, cu o sabie 
necruțătoare atârnând mereu deasupra capului. Cât era de 
deznădăjduită! La ce bun să se mai gândească? Niciun 
gând şi nici o faptă nu mai puteau schimba situaţia fără 
ieşire în care se afla. Curajul şi isteţimea o părăsiră o dată 
cu pierderea oricărei nădejdi. 

O ceaţă purpurie plutea ca un fum peste luminişurile 
pădurii. Se auzea doar foşnetul unei adieri care abia-abia se 
prefira printre pini; tufişurile păreau că ard, iar frunzele 
aurii şi stacojii de toamnă erau adevărate limbi de foc; 
soarele apunea luminând scânteietor frunzele căzute şi 
acele de pin. Cât de nepăsătoare părea întreaga lume în 
ziua aceea! Se desfăşura calmă, frumoasă, plăcută, de 
nepătruns, fără să se sinchisească de măruntele vieţi 
omeneşti. Nici pădurea şi nici pustietatea nemărginită nu 
erau pentru Hettie izvor de alinare sau de putere. Arizona îi 
ucisese visul şi-i doborâse fratele. Şi ce o înspăimânta pe 
Hettie şi mai mult, era simţământul că răul cel mare, 
culmea acestei încurcături diavoleşti, deznodământul, avea 
să vină abia de-acum încolo. 

Deodată răsună în faţă, de după o cotitură a drumului, un 
tropot vioi de copite. „Trebuie să fie calul lui Marvie”. Simţi 
un val de uşurare. Ramurile de pin se dădură la o parte. 
Înainte de a pricepe ce se întâmplă şi de a putea strânge 
dârlogii, un cal mare, negru zvâcni lângă ea. Scoase un 
țipăt. Dar călăreţul îşi struni brusc armăsarul cel negru şi 
acesta se cabră. Era Nevada. 


288 


CAPITOLUL XIX. 


Hettie se prinse cu amândouă mâinile de oblâncul şeii. 
Avu un şoc înspăimântător care o năuci şi-i curmă pentru o 
clipă orice gând, orice putere; doar instinctiv îşi mai păstra 
echilibrul în şa. Apoi emoția rupse toate zăgazurile. 

Calul lui Nevada se lăsă cu picioarele din faţă pe pământ 
şi acum stătea cap la cap cu calul Hettiei. 

— Dumneata? Fata simţi cum cuvântul iese pe buzele ei 
îngheţate, dar nu-l auzi decât ca un murmur. 

Nevada îşi scoase sombrero-ul şi o salută larg, 
aplecându-se până ce atinse coama calului. Când se 
îndreptă, rămase cu capul descoperit. 

— Ei, iat-o şi pe Hettie Ide! spuse el, tărăgănat, cu 
accentul acela sudic, rece şi nepăsător, care pătrundea în 
inima ei ca un tăiş. 

Apoi se priviră îndelung, încercând parcă fiecare să 
privească chipul ce îi apărea în vis cu cel aievea. Chipul pe 
care-l vedea Hettie era cel ştiut: acelaşi oval, aceeaşi 
umbră uşor viorie pe pielea arsă de soare, curată şi 
proaspăt rasă, aceeaşi sclipire intensă în ochii de culoarea 
alunei, din care privirile ţâşneau ca nişte vârfuri ascuţite. 
Dar chipul pe care-l privea nu avea însufleţirea cu care 
imaginaţia şi memoria ei îl înzestraseră. 

— Te-am... văzut... în Winthrop - începu Hettie, vrând 
parcă să se uşureze de greutatea ce-o apăsa. Tăcerea 
părea de neîndurat. 

— Nu mă mir. Era uşor să mă vezi - răspunse el. Dare 
foarte rău că m-ai întâlnit aici. În timp ce vorbea degetele 
lui răsuceau cu mişcări sigure o ţigară. Nici o surpriză, nici o 
tulburare nu se puteau citi în privirea sau în întreaga lui 
înfăţişare. 

— Foarte rău?... E îngrozitor! Dar sunt bucuroasă! 
exclamă Hettie, fremătând şi tremurând toată. 


289 


— Îţi mulţumesc, însă îmi pare rău că eu nu pot spune 
acelaşi lucru - zise el şi se aplecă să-şi aprindă ţigara. 

Nepăsarea lui rece, de care ea îşi amintea atât de bine, 
părea că o pune pe jeratic. 

— Jim Lacy! strigă ea, cu o grabă dispreţuitoare şi tristă, 
pentru a-i arăta că-i cunoaşte mârşăvia. 

El îşi puse din nou sombrero-ul pe cap, îl dădu pe spate şi 
o privi atent, cu ochii săi pătrunzători şi cercetători, prin 
fumul subţire de ţigară. 

— De ce n-ai avut încredere în mine? Oh! De ce? întrebă 
ea, la fel de tulburată. 

— Hettie, a fost o vreme, demult, când aş fi vrut mai bine 
să mor decât să afli că eu sunt Jim Lacy. 

— Ţi-era ruşine? 

— Bineînţeles că mi-era. 

— Spui că asta a fost demult... Aşadar, acuma nu-ţi mai e 
ruşine. 

— Asta nu mai contează acum - zise el, încercând să 
zâmbească. 

— De ce nu mai contează acuma? întrebă fata. 

El făcu un gest plin de înţelesuri, apoi îşi lăsă privirea să 
rătăcească prin pădurea ce se deschidea în faţă, către 
deşertul colorat. Calul lui îşi freca botul de calul Hettiei; 
încetul cu încetul, îl adusese şi pe acesta în mijlocul 
drumeagului. 

— Ben nici nu visează că... că vechiul lui prieten, Nevada, 
eşti dumneata, faimosul Jim Lacy. 

— Cred şi eu că nu... Destul de rău c-o s-o afle foarte 
curând. 

— Trebuie... trebuie ca Ben să afle? întrebă Hettie, 
răguşită. Gândul la Ben făcea să-i sporească slăbiciunea. 

Nevada îşi lăsă capul în piept. Calul lui, tot mirosindu-l pe 
cel al Hettiei, îl adusese pe Nevada lângă fată, aşa că, dacă 
ea ar fi vrut, l-ar fi putut atinge cu mâna. Apropierea 
aceasta o tulbură şi mai mult. Incercă să se îndepărteze, 


290 


dar fără folos, căci calul cel mare şi negru se ţinu după ea, 
nechezând aprig. Călărețul lui părea că nu-şi dă seama de 
ce se întâmpla, nici că se apropie din nou de Hettie. 

— Cum poţi să fii atât de nepăsător... atât de groaznic de 
nepăsător? izbucni Hettie. Ben te-a iubit. Eu... eu... Ce-i 
pasă lui cine l-a iubit cu adevărat?... De ce n-ai rămas 
pentru totdeauna Nevada?... Ben a răsturnat cerul şi 
pământul ca să te găsească... Şi fiindcă n-a izbutit, a venit 
aici, în Arizona, pentru că nădăjduia să te găsească aici şi, 
într-adevăr, te-a găsit; dar ca Jim Lacy... un hoţ de vite 
care-l jefuieşte. Să furi de la un prieten pe care odinioară |- 
ai salvat, l-ai ajutat şi l-ai iubit! Nu ştiai că vitele acelea 
erau ale lui Ben? 

— Bineînţeles că... ştiam - răspunse Nevada, pălind uşor. 

— E îngrozitor ce-ai făcut! strigă Hettie, acoperindu-şi 
faţa cu mâinile. Tovarăşul tău! Asta o să-l rănească, o să-l 
amărască pentru totdeauna... lar pe mine o să mă ucidă! 

Tăcerea lui, liniştea lui atât de nefirească, îi stârniră 
deodată o furie atât de pătimaşă, încât lacrimile i se uscară 
şi se aprinse la faţă. 

— Ei, eşti o domnişoară foarte sănătoasă după atâţia ani 
de suferinţă - spuse el, tărăgănat, zvârlind ţigara fumată 
numai pe jumătate. Hettie, ai fost totdeauna drăguță, dar 
acum te-ai făcut o femeie tare frumoasă... Cred că mai 
mult ca oricând toţi cowboy-i îţi fac curte. 

— Mult te-ai mai sinchisit tu de asta! izbucni ea, 
răsuflând din greu. 

— Dar... Dillon! El s-a sinchisit! 

— Da. Mi-a făcut curte. M-a rugat să mă mărit cu dânsul - 
zise Hettie,  înfruntându-l  mânioasă, nădăjduind, cu 
cochetăria ciudată a femeilor, că o să-l facă gelos. 

— Ei, nu mai spune! E un hombre bine. E dat dracului cu 
femeile... după câte am auzit. De ce nu te măriţi cu el? 

— Mai pot s-o fac - răspunse Hettie, întunecată. 

El o înfruntă. În faţa lui, cu felul său rece şi enigmatic de 


291 


a fi, ea se simţea ca un copil. O adâncă tulburare punea din 
ce în ce stăpânire pe ea. 

— Hettie, dac-ai face-o, ar însemna că ţi-ai schimbat cu 
totul părerea faţă de cea pe care ai avut-o în noaptea de la 
balul din Winthrop. 

— Ce ştii despre noaptea aceea? întrebă ea, mirată. 

— Ei, am auzit din întâmplare unele lucruri pe care i le-ai 
spus lui Dillon şi l-am văzut cum încerca să te ia în braţe. 

— Tu? Erai acolo? 

— Fireşte! Şi după ce-ai fugit, i-am ieşit în cale şi, cât mai 
cuviincios cu putinţă, l-am provocat la duel. Dar n-a avut 
curajul să se lupte cu mine, aşa că m-am mulţumit să-i 
pocesc puţin mutra lui frumoasă. 

— Pentru mine l-ai lovit pe Dillon! şopti Hettie, 
îmblânzită. 

— În parte, da, însă mai aveam şi alte socoteli cu 
dânsul... Da’, pentru că veni vorba de el... acuma-i la 
ranch? 

— Da. L-am văzut la corral-uri înainte de-a pleca. 

— Bine! Înseamnă că-s un hombre norocos... de când am 
început din nou să fiu Jim Lacy! 

— Te duceai la ranch-ul nostru? întrebă iute Hettie. 

— Da, acolo mă duc, domnişoară Hettie Ide. 

— Pentru... ce? 

— Ei, cred că-i unul din scopurile cele mai de seamă: să 
scot unul din preafrumoşii ochi ai lui Dillon. Dar mai am şi 
altul. 

— Ah!... Ai ceva împotriva lui Dillon? 

— Hm! Te cred că da, Hettie. 

— O să-l... o să-l omori? 

Un fulger aprins în priviri şi gestul larg pe care-l făcu, 
fură primele semne ale îndârjirii ce fremăta în Nevada. 

— Dacă nu m-ai fi oprit aici, cred că până acuma ar fi dat 
ortul-popii. Şi acelaşi lucru mi s-ar fi putut întâmpla mie. 

— Ah! Atunci Dillon... e... un... om periculos... aşa, ca 


292 


tine? 

— Hettie, omul ăsta e un bandit. A venit din New Mexico, 
numele lui adevărat e Ed Richardson şi a făcut parte din 
banda lui Billy the Kid... Am să-l ucid, dar s-ar putea foarte 
bine să nu se lase mai prejos şi să mă ucidă el pe mine. 

— Tu... pistolarule! zise Hettie şi cuvântul rostit părea că 
vădeşte uimirea şi disprețul ei pentru oamenii de teapa 
asta. 

— Hettie, dacă mă ucide el pe mine, atunci poţi să-i spui 
adevărul lui Ben; dar după aia, să vii să-mi netezeşti părul 
şi să-mi ştergi faţa şi râse cu o ironie amară. 

— Niiii!... încercă Hettie să-şi strunească bidiviul, care se 
apropiase atât de mult de celălalt, încât scara ei se prinse 
de cea a lui Nevada. Să nu faci treaba asta groaznică! îl 
rugă ea pe Jim, dacă nu de dragul meu, cel puţin de dragul 
lui Ben! Dă dovadă de un pic de tărie şi renunţă la 
răzbunarea asta sângeroasă. Renunţă la viaţa asta de 
nelegiuit, de hoţ de vite, de pistolar... Du-mă cu tine 
undeva departe. Am destui bani. Poţi să începi o viaţă 
nouă. Am să mă despart de-ai mei... Am să trăiesc numai 
pentru tine! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Hettie Ide, ai înnebunit! 
strigă el. 

— Incă nu. Dar am să înnebunesc curând... dacă... 
lucrurile mai merg aşa! spuse ea gâfâind şi-şi puse mâna 
înmănuşată pe umărul lui. Nevada, eu... eu te iubesc încă... 
niciodată n-am încetat să te iubesc... |ţi iert totul. Fac ce 
vrei tu. Nu-mi pasă cine eşti... ce ai fost. Tot ce-ţi cere să-l 
cruţi pe Ben şi să nu afle despre tine îngrozitorul adevăr, 
care-i atât de aproape... să mă iei de aici şi să laşi felul ăsta 
de viaţă... Putem acţiona repede. Să ne întâlnim într-un loc 
oarecare pe calea ferată... Spune-mi că vrei şi tu! 

— Nu! zise el, răguşit. 

— Nevada!... Tu... nu mă mai iubeşti? 

Se aplecă spre el, înfrântă, dezvăluindu-şi tot sufletul de 


293 


femeie îndrăgostită, tot ce nădăjduia pentru el, pentru Ben, 
pentru ea însăşi. 

— Să te iubesc? Eu? Ha-ha-ha! 

— Nu mă privi aşa! Nu râde! Pentru mine este o 
chestiune de viaţă şi de moarte. Spune-mi că mă iubeşti! 
Spune-mi c-ai să mă iei cu tine! 

— Da, fată bezmetică, te iubesc, m-auzi, te iubesc, dar 
nu pot primi sacrificiul tău. Nu pot să te distrug... Doamne 
Dumnezeule! Hettie, uiţi că eu sunt Jim Lacy? 

— Dar eu te iubesc tocmai pentru că eşti Jim Lacy! 

— Ei, Doamne, Doamne! Asta-i înspăimântător... Hettie, 
nu pot... şi n-am să fug cu tine! 

— Atunci minţi! Nu mă iubeşti! Eu ţi-am dovedit că ţin la 
tine. Dar tu... tu eşti un mincinos! ii la alta! Nu mă mai 
iubeşti!... 

Ochii Hettiei se umbriră, dar putură totuşi să-l vadă cum 
se întoarse spre dânsa. Se simţi cuprinsă In braţele lui de 
oţel şi smulsă din şa. Simţi cum o ridică peste oblâncul şeii 
lui şi o strânge la piept, înăbuşind o. Apoi simţi cum i se 
lasă capul pe spate, ochii i se întunecară şi răsuflarea i se 
tăie pradă buzelor lui lacome. El îi săruta gura, obrajii, ochii, 
sprâncenele, părul şi apoi din nou gura. 

Simţurile Hettiei se învârtejiră şi ea aproape îşi pierdu 
cunoştinţa. Când patima lui se ostoi, el o mai ţinu strâns 
câtva timp, apoi o lăsă uşurel să lunece de pe cal, până ce 
picioarele ei atinseră pământul. În vreme ce fata se 
prăbuşea la pământ, el sări din şa şi o întinse pe larbă, 
rezemând-o cu spatele de un copac; abia atunci Hettie 
deschise ochii. 

Nevada îngenunche în faţa ei, cu chipul răvăşit. Dar faţa i 
se destinse treptat şi întunecimea aceea sălbatică din ochi 
se topi. 

— Aşa... Ţi-ai revenit... Trebuie să-ţi cer iertare că am 
fost grosolan, dar n-am putut îndura să-mi spui că nu te 
iubesc. 


294 


— N-am să cred decât când ai să mi-o dovedeşti - 
răspunse Hettie cu glas şovăielnic. 

Nevada se ridică în picioare. 

— Nu pot să ţi-o dovedesc, în felul în care mi-o ceri tu - 
replică el şi chipul i se înăspri, devenind cenuşiu şi dur ca 
piatra. 

— Oh, ce mi-ai dovedit tu mie? strigă Hettie aprig, căci 
înverşunarea puse din nou stăpânire pe ea. 

— Nimic, faţă de ce mi-ai dovedit tu - răspunse el, 
privind-o posomorât. Dillon era mai-mai să mi-o ia înainte... 

Hettie se ridică în picioare, ţinându-se de copac. 

— Nimic!... Te-am iubit din clipa în care te-am văzut. Am 
fost sinceră. Am avut încredere în tine. Nu mi-a păsat de 
trecutul tău. Am crezut în viitorul tău. M-am rugat pentru 
tine. Am crezut în tine ca în Dumnezeu. Mi-am zis că şi tu 
mă iubeşti. Aşa era când ai plecat de la Forlorn River... ca 
să scapi de urmărire după ce l-ai ucis pe Less Setter pentru 
a-l salva pe Ben... Am crezut c-o să fii credincios nu numai 
mie, dar şi firii tale noi şi bune pe care ţi-o sădise dragostea 
mea şi a lui Ben... Dar astea au însemnat prea puţin pentru 
tine. Te-ai întors la viaţa ta de odinioară... la vechii tăi 
prieteni, hoţi de vite, jucători de cărţi, pistolari. Şi ai ucis 
mai departe pentru că voiai să-ţi păstrezi faima urâtă şi 
temută. Eşti un monstru... Fără îndoială că ai căzut în 
mrejele femeilor pierdute, tovarăşele  hoţilor. O, 
Dumnezeule! O să mor dacă n-o să-mi pot înăbuşi 
dragostea pentru tine! Dar voi izbuti. O să piară ea, cum o 
să piară şi credinţa mea în tine... Eşti un mincinos, un 
neisprăvit! Un netrebnic! Dar cel mai urât lucru la tine este 
nerecunoştinţa. Ai furat de la fratele meu... care te-a iubit! 

Ochii lui Nevada parcă zvârlea scântei negre. 

— Asta-i tot ce doream să mai aud - spuse el cu un glas 
pe care ea nu-l mai auzise până atunci. Aşadar... asta-i tot! 

Apucă dârlogii, sări în şa, apoi îşi întoarse privirea spre 
drumeag. 


295 


— Se aud cai - zise el scurt. Vine Marvie cu fata lui, cu 
Rose. 

— Da, îl văd şi eu - încuviinţă Hettie, tresărind. Oh... Ce 
bine-mi pare! 

— Da, domnişoară Hettie Ide - zise el - Marvie şi Rose îţi 
vor spune numai unele lucruri. În orice caz, nu te grăbi prea 
tare spre casă. 

Buzele fetei se frământară de parc-ar fi vrut să întrebe 
ceva, dar nu reuşiră să articuleze un singur cuvânt. 

— Acuşi apune soarele - continuă el cu o privire stranie 
îndreptată spre vest. Apusul lui Dillon! Şi, fără îndoială, o să 
fie şi apusul meu! 

Apoi înfipse pintenii în coastele calului său mare şi negru 
şi dispăru curând într-un galop năprasnic pe drumul către 
ranch. 


296 


CAPITOLUL XX. 


Nevada se apropie de ranch-ul Ide dinspre partea care 
era mai aproape de pădure, acolo unde, pe pantele blânde 
ale terasei, pinii şi cedrii se întreţeseau până jos, 
deschizându-se într-un luminiş în care se aflau nişte 
grajduri mai mărginaşe. 

Îşi simţea creierii în flăcări, inima grea ca plumbul, iar 
gândul îi zbura la tot ce-i aruncase Hettie drept în faţă. 
Nevada se opri la adăpostul ultimului pâlc de cedri şi 
descălecă, sub imboldul unui sentiment care nu-l părăsi nici 
în clipa aceasta, clipa catastrofei, acel instinct cu ajutorul 
căruia el păstra de atâta vreme faima lui Jim Lacy. Numai 
că de data asta nu voia să se apere, ci să-l întâlnească şi 
să-l ucidă pe Ed Richardson, alias Campbell, alias Clan 
Dillon, ultimul supravieţuitor al celor câţiva desperados, 
care scăpaseră cu viaţă din războiul dus în comitatul 
Lincoln. Frământând mereu în minte acest gând ce nu-i da 
pace, Nevada încercă să găsească soluţia cea mai bună, în 
timp ce scotea şaua şi frâul calului, lăsându-l liber. De- 
acum încolo nu mai avea nevoie de el. Apoi se aşeză jos pe 
pământ, sub cedri, copleşit de un efort chinuitor, încercând 
să şi alunge tulburarea, să scape de toate gândurile şi de 
toate simţămintele, în afară de câteva, de cea mai mare 
însemnătate în clipa aceea. 

Când, în sfârşit, ieşi de sub umbra cedrilor, putea fi 
socotit un automat, călăuzit de un duh ameninţător. 

Se strecură prin spatele tufişurilor până la salvii, apoi 
printre acestea, până la gardul de bulumaci ce trecea prin 
spatele cabanelor de buşteni, care erau - el le recunoscu - 
firidele-dormitor. Ceasul apusului se apropia. Peste uşoara 
văluire a colinelor atârnau nori de purpură, tiviţi cu franjuri 
argintii. Curând, soarele o să se ascundă în grămada 
zdrenţuită de nori şi o s-alunece în tărâmul acela aurit din 


297 


spatele munţilor. Îşi zise că era tocmai timpul când toţi de 
la fermă aşteptau chemarea la cină. Peste zi fusese arşiţă. 
Acuma, o dată cu prima adiere răcoroasă a serii dinspre 
înălţimi, oamenii trebuiau să fie pe afară. Există un destin 
al diferitelor întâlniri din viaţă şi, mai cu seamă, al acelora 
care-l priveau pe Jim Lacy. 

El cercetă atent locurile spre stânga, către păşunile şi 
ogoarele ce i se deschideau în faţa ochilor. Numai câţiva cai 
şi mânji, vaci şi viței, un măgar şi vreo câţiva porci negri 
pătau cu trupurile lor păşunile de un verde-cenuşiu şi 
ogoarele cafenii. Nu se zărea nici un călăreț. 

Nevada o luă iute de-a lungul gardului înalt al primului 
corral în care se afla închis un mare număr de cai, iar într- 
un colţ, stive de şei şi saci de călătorie. Pentru a ajunge în 
spatele cabanelor-dormitor, el trebuia să străbată corral-ul 
acesta şi apoi să treacă prin celelalte. Se căţără pe stinghia 
de sus a gardului şi cercetă din nou locul. Nu se vedea 
ţipenie de om!... Se căţără şi alergă, iar se căţără şi alergă 
iar; ajunse la poarta deschisă a ultimului corral. Pe un loc 
neted se ridicau două cabane mici, din buşteni şi una mai 
lungă. In stânga se aflau hambarele şi-n dreapta curtea, cu 
locuinţele Ide, aşezate chiar pe liziera pădurii. 

Un băiat mexican ducea caii să-i adape la jgheab; un 
călăreț venea în trap pe drumul lung dintre lanuri; cineva 
mâna către staule vacile de la păşune. Din spatele cabanei 
se auzeau hohotele vesele de râs ale cowboy-lor. 

Nevada nu şovăi nici o clipă. Se îndreptă fără grabă de la 
corral spre cabana cea lungă, luând-o apoi spre primul colţ, 
acolo unde se găseau nişte stive înalte de lemn de foc. În 
colţul acela de unde, printr-un coş de piatră, ieşeau 
rotocoale de fum, de bună seamă că era bucătăria. De 
partea cealaltă trebuia să fie o verandă. Ajunse la stivele de 
lemn. Fuseseră parcă anume aşezate în aşa fel, încât acum 
să-i îngăduie lui trecerea, să-i asigure o acoperire perfectă, 
să-l ajute să-şi înfăptuiască planul întocmit de atâta vreme. 


298 


Nu se gândi o clipă că Dillon ar putea să nu fie acolo. Dillon 
trebuia să fie acolo. Exista un destin care lucra neabătut 
împotriva tuturor acelora care îi făcuseră vreun rău lui 
Nevada sau îi stârniseră duşmănia. Şi, În afară de asta, 
Lacy nu dădea greş niciodată. Era ceva în el, un simţ care-i 
spunea când e clipa cea mai potrivită să acţioneze şi ce 
anume să facă. 

Se strecură printre stivele înalte de lemn. Puțin mai 
înainte auzise nişte călăreţi venind în galop pe drumul 
prăfuit ce şerpuia către nord, de la Winthrop. Apoi Nevada 
privi printr-o deschidere ce se căsca între doi butuci de 
cedru ieşiţi mai în afara stivei, pe unde se putea uita în 
voie. Văzu vreo cinsprezece oameni, poate chiar mai mulţi, 
care stăteau fie tolăniţi, fie în capul oaselor, fie în picioare. 
Numai în cămaşă, cu feţele arămii şi strălucitoare, cu părul 
umed, cowboy-i şedeau pe pământ, cu spatele rezemat de 
spatele cabanei. Printre cei de faţă Nevada îl recunoscu pe 
Macklin, şeriful din Winthrop; sprijinit de stănoagă, el 
vorbea cu alţi doi bărbaţi care nu purtau costume de 
călărie. Un om înalt, în haine negre cu o insignă 
strălucitoare la vestă, stătea cu faţa spre Nevada, un şerif 
pe care tânărul nu-l cunoştea. 

— Mâine în zori am vrea s-o luăm din loc - se adresă 
acesta bărbatului de alături, care stătea cu spatele spre 
Nevada. Cămaşa albă şi curată lăsă să se vadă umerii 
puternici şi supli. Nevada cunoscu statura masivă şi 
mlădioasă, gâtul de leu, capul cu coama de păr blond ce-i 
dădea o înfăţişare plăcută. Dillon! Un fior rece străbătu 
trupul lui Nevada, apoi el se încordă instinctiv, ca un tigru 
gata să sară. Aruncă o privire rapidă asupra celor ce se 
aflau mai aproape sau mai departe de Dillon. Ben nu era de 
faţă. 

După aceea, Nevada se trase înapoi, în spatele stivelor 
de lemne şi încercă dacă pistolul se mişcă uşor în teacă. 
Rămase aşa o clipă, ca toate puterile minţii şi ale trupului 


299 


să fie unite în teribilul fior al înfruntării. 

— Heei! Veniţi la maaaasă! Cântă de undeva, dinăuntru, 
vocea veselă a bucătarului. 

— luhuu! Hai băieţi! Urlară cowboy-i, grăbindu-se care 
mai de care să ajungă primul. 

În clipa aceea, Nevada sări afară din ascunziş şi din 
câteva salturi, le ieşi în întâmpinare: 

— Nici o mişcare! urlă el din adâncul plămânilor. 

Strigătu-i pătrunzător îi înmărmuri pe toţi, chiar şi pe acei 
cowboy care se ridicaseră numai pe jumătate de jos. In 
clipa de tăcere care urmă, Dillon singur mai schiţă o 
mişcare: zvâăcni rotindu-se atât de iute, încât urma de 
veselie de pe frumosu-i chip nici nu avu timp să se şteargă. 

— Hei, Dillon, noroc! tărăgănă vorba Nevada, încet şi 
rece. 

Macklin se ridică brusc, foarte alarmat. 

— Ăsta-i Jim Lacy! strigă el, răguşit. 

— Întocmai. Voi, ceilalţi, nu vă băgaţi! îi avertiză Nevada, 
fără să-l piardă din ochi pe Dillon. 

Toţi cei ce se aflau în acelaşi rând cu Dillon dispărură de 
pe verandă sau o zbughiră în cabană. Cowboy-i se trântiră 
jos, lipindu-se de pereţi. 

Dillon stătea în picioare pe verandă, cu faţa către 
Nevada. Cât ai clipi, el trecu de la veselia nepăsătoare la 
conştiinţa primejdiei. Dar apoi urmă clipa în care întreaga 
lui fiinţă trebui să sesizeze de unde venea pericolul şi cum 
să-l înfrunte. Nevada contase tocmai pe această clipă de 
şovăire, care era în avantajul lui. Îl studiase bine pe Dillon 
şi-şi putea da seama de asta, citindu-i gândurile în ochii ce i 
se dilatau. 

— Ei, tu mă cunoşti pe mine - spuse Nevada, tăios. Şi eu 
te ştiu pe tine, Dillon, Campbell, Ed Richardson! 

Era o provocare făţişă. Hoţul de vite se făcu alb ca varul. 
Sângeroasa lege a frontierei, pe care şi el o respectase 
toată viaţa, îi arăta că se află în faţa morţii. Ochii lui cenușii 


300 


deveniră siniştri. Ştia ce-l aşteaptă. Dovedea acum că are 
experienţa şi pregătirea unei astfel de vieţi. Nu se temea de 
moarte mai mult decât de lăstunii care zburau pe sub 
streşinile de deasupra capetelor. Dar se simţi năpădit de 
cutezanţa măreaţă şi disperată de a-şi lua vrăjmaşul cu el, 
în neființă. 

Richardson nu scoase o vorbă. Pe nesimţite, trupul 
începu să i se lase în jos, parcă împins de instinctul de a se 
lipi de pământ; mâna dreaptă, care înţepenise îndoită, 
prinse să tremure. Nevada citi gândul în ochii lui 
Richardson... citi ordinul pe care-l dădea nervilor şi 
muşchilor. Dar când mâna lui Richardson cobori să-şi 
înşface pistolul, Nevada trase. 

Bum! Glonţul lui Nevada nu izbuti să împiedice, dar abătu 
împuşcătura lui Richardson. Bum! Pistolul acestuia se 
ridicase, prinzând ţinta. Richardson se smuci odată tare şi 
pistolul lui bubui din nou. Glonţul împroşcă pietrişul la 
picioarele lui Nevada, apoi se pierdu în văzduh. 

O pată mare, roşie, apăruse ca prin farmec în mijlocul 
cămăşii lui Richardson. Cât era de înfiorător să-l vezi cum 
încerca să ridice braţul în care ţinea arma! 

A doua împuşcătură a lui Nevada pătrunse în capul lui 
Richardson. Pistolul îi căzu cu zgomot la pământ. Omul se 
clătină. Braţul se încolăci pe stâlpul verandei, apoi se 
desprinse moale, lăsând corpul să cadă cu o bufnitură 
înăbuşită. 

Nevada îşi luă primul privirea de la trupul ce se mai 
zvârcolea, îşi aruncă pistolul în aer şi-l prinse apoi de ţeavă. 

— Hei, domnule - se adresă el şerifului care avea o stea 
pe vestă, întinzându-i pistolul cu mânerul înainte. Cu asta 
se termină şi cu Jim Lacy! 

Încordarea celor de faţă pieri. Un murmur de uimire trecu 
printre rânduri, crescând din ce în ce. Şeriful îşi veni în fire 
şi putu, în sfârşit, să vorbească şi să se mişte. 

— Cum? Lacy, îmi predai... pistolul? 


301 


— După cât se vede. Nu l-am îndreptat cu capătul cu 
care trebuia spre dumneata - răspunse Nevada şi zvârli 
pistolul la picioarele şerifului. 

— Ei... ce... dracu? izbuti în sfârşit să bolborosească 
Raidy, bătrânul călăreț cu faţa arsă de soare, neputând să- 
şi dezlipească ochii de pe chipul lui Nevada. 

Atunci Macklin ţâşni înainte şi se vâri între Nevada şi 
celălalt. 

— Jim Lacy, eşti prizonierul meu! ţipă Macklin, ieşit cu 
totul din matcă, atât din cauza ciudatului prilej ce i se 
oferea, cât şi pentru riscul uriaş pe care şi-l lua asupra-şi. Îşi 
scoase pistolul: Mâinile sus! 

— Trage odată şi du-te dracului, poliţai de paie ce eşti! îi 
strigă Nevada, obosit. li întoarse spatele lui Macklin şi se 
duse să se aşeze pe treptele verandei. 

— Duceţi-vă şi chemaţi-l pe şef! strigă Raidy cowboy-lor. 
Spuneţi-i că-i iadul pe pământ. Aduceţi-l şi pe el şi pe 
judecătorul Franklidge! 

— Uite că vine şi Tom Day cu echipa lui! urlă tulburat un 
cowboy, arătând cu degetul spre un grup de călăreţi ce 
intrau în curtea unde se aflau cu toţii. Tot ţinutul de la 
frontieră s-a adunat aici! Ho-ho! 

Abia acum simţea Nevada oboseala trupului şi a 
sufletului. In sfârşit, se isprăvise. Puțin îi mai păsa de ce o 
să se mai întâmple de-acum încolo. 

— Ei, i-ascultaţi, cowboy-lor... daţi-mi şi mie o ţigară - 
spuse el, scoţându-şi sombrero-ul pentru a-şi şterge fruntea 
năclăită de sudoare. 


302 


CAPITOLUL XXI. 


Marvie Blaine cobora drumeagul în galop, iar Rose Hatt 
călărea în urma lui. Doar tulburarea cumplită ce-o stăpânea 
îi dădea Hettiei puterea să-şi mâne calul. Ce stranii au fost 
privirile şi cuvintele lui Nevada! Ce n-aveau voie să-i spună 
Marvie şi Rose? 

— Hei, ascultă Hettie! strigă Marvie, când ajunse la 
numai câţiva metri de dânsa. Uite cine vine în urma mea! 

Hettie se uită, aşa cum îi spusese flăcăul şi simţi valuri 
de emoţii ce creşteau, o covârşeau, amenințând să se 
transforme într-o nouă şi copleşitoare spaimă, care s-o 
cufunde în adâncurile ei întunecate. Marvie se apropie de 
ea, apoi se opri. 

— Ei, chiar arăţi al dracului de prost! exclamă băiatul, 
îngrijorat. 

— Aşa mă şi simt, Marvie - răspunse Hettie. 

Rose îi ajunse grăbită, dar sfioasă, cu ochii aprinşi şi 
buzele întredeschise şi îşi alătură poneiul de caii lor. 

— Oh, miss Hettie! strigă ea, emoţionată. Marvie m-a 
adus la dumneavoastră. Eu... niciodată... nu... n-am să mă 
mai întorc în sihlă! 

— Draga mea, eşti binevenită în casa mea - spuse Hettie 
cu căldură, aplecându-se şi sărutându-i faţa îmbujorată. 

— Hettie, ai văzut o stafie... tot aia pe care am văzut-o şi 
eu - zise Marvie, şiret. 

— Marvie, băiatule... într-adevăr stafie! gemu Hettie. 
Nevada. Tocmai acum a plecat ca să se... se duce să-l... să- 
| ucidă pe Dillon! 

— Nu-mi spui o noutate! strigă băiatul, aţâţat, dar trebuie 
să văd şi eu asta. la-o şi pe Rose cu tine, dar faceţi un ocol. 
Aveţi grijă să nu vă apropiaţi de corral-uri! 

Ultimele cuvinte le aruncă peste umăr, în timp ce-şi 
îndemna calul pe drumeag şi-l îmboldea s-o ia la galop. Într- 


303 


o clipă dispăru după pini. Tropotul iute al copitelor se stinse 
repede. 

— Haide, Rose... la galop! strigă brusc Hettie, lovindu-şi 
calul. Neobişnuit cu bătaia, animalul ţâşni năprasnic într-un 
galop dezlănţuit. Hettie privi înapoi. Rose alerga chiar în 
urma ei, cu părul fluturând în vânt şi cu chipul îmbujorat. 
Poneiul era iute şi ea ştia să călărească. Hettie îşi îndreptă 
atenţia spre drum, spre crengile stufoase de pin şi tufişurile 
ce-i stânjeneau goana. Curând zbura prin pădure ca vântul. 
lureşul acesta îi spori neliniştea. 

Ajungând acolo unde drumeagul ieşea de sub pini, ca să 
coboare pe panta cu salvie şi cedri spre terenurile unde se 
afla ranch-ul, Hettie îşi întoarse calul şi-l sili să ţină coama 
dealului. Curând trecu pe lângă calul mare şi negru al lui 
Nevada, care păştea în salvii. Inima era gata-gata să-i sară 
din piept. „Şi fără îndoială, o să fie şi apusul meu.” 
Cuvintele pline de resemnare şi tristeţe ale lui Nevada, îi 
răsunau în urechi ca trâmbiţa judecății de-apoi! 

Deodată i se păru că aude o împuşcătură. Îşi aţinti 
urechea spre stânga. Altă împuşcătură! O împuşcătură de 
pistol! Apoi alte două bubuituri răsunară limpede, purtate 
de vânt. Hettie se clătină în şa, mai-mai să intre cu calul în 
gardul ranch-ului, dar nu domoli năprasnica goană. Uitase 
de Rose. Işi apăsa cu mâna stângă pieptul, simțind cum 
acolo neliniştea creştea transformându-se într-o încordare 
supremă. 

Nemaifiind strunit, calul ei sprinten trecu săgeată, ca la 
curse, prin corral-uri şi grădini, zbură pe terasa de jos, 
printre copaci, pe lângă cabana pe veranda căreia doamna 
Ide stătea în picioare şi-i făcea Hettiei semne disperate. 
Fata îşi continuă drumul spre podeţul ce se clătina, până în 
poiana verde, umbrită, din faţa locuinţei lui Ben. 

Aici îşi opri brusc calul. Văzu oameni alergând. Auzi 
tropotul poneiului Rosei, care trecea pe podeţ. Armăsarul 
lui Marvie se ivi deasupra unui dâmb, dinspre corral. Gonea 


304 


nebuneşte! Galopul lui se auzea ca un tunet. Hettie aruncă 
o privire spre chipul înfierbântat al lui Marvie. Expresia 
întipărită pe faţa băiatului spunea totul şi Hettie era gata- 
gata să strige de bucurie. Marvie ajunse lângă ea în acelaşi 
timp cu Rose. Calul flăcăului se cabra şi tropăia. Marvie îl 
linişti, strângând frâul cu braţul lui puternic şi veni lângă 
Hettie. 

— Nevada-i acolo... cu cătuşe La mâini! şopti el, gâfâind. 
Dillon e mort!... O să iasă un tărăboi nemaipomenit... Dar 
nici tu, nici Rose să nu suflaţi o vorbă! 

Chipul aprins al băiatului, Rose atât de palidă şi de 
năucită, băieţii care goneau, casele, pinii - toate se 
învârteau în capul ei. Cu mare efort îşi veni în fire. Simţi 
cum, o mână o apucă cu putere şi o ţinea în şa. 
Sfâşietoarea slăbiciune trecu. Ochii i se limpeziră şi pieptul 
începu să-i tresalte, uşurând-o de furtuna ce se adunase 
acolo. Ben şi judecătorul Franklidge se apropiau cu paşi 
mari, ieşind în întâmpinarea cowboy-lor care veneau în 
fugă. 

— Judecătorule, ţi-am spus că am auzit Împuşcături - zise 
Ben. S-a întâmplat ceva! 

— Aşa se pare. Dar nu-ți pierde firea - răspunse 
judecătorul. 

— Uite-l şi pe Marvie... Da’ ce-i cu el? Parcă a înnebunit! 
strigă Ben, uimit, văzând cum flăcăul, apropiindu-se în 
goană, împrăştia oamenii care urcau panta. 

— La naiba, Ben! exclamă judecătorul, văzându-le 
deodată pe Hettie şi pe Rose, care se apropiau călare pe 
pajişte. 

Tocmai atunci, primul cowboy ajunse lângă Ben şi dădu 
drumul de-a valma veştilor: 

— Şefule, Jim Lacy-i aici! L-a ucis pe Dillon! 

— Ce e? strigă Ben, căruia nu-i venea să-şi creadă 
urechilor. În timp ce un alt cowboy repeta cele spuse mai 
înainte, sosi şi Raidy cu alţi trei cowboy, gâfâind şi începură 


305 


să vorbească toţi odată: 

— Vorbiţi pe rând! ordonă Ben tăios. Ce dracu se petrece 
aici, Raidy? 

Bătrânul vătaf se îndreptă încet în şa, deşi mai era 
copleşit de emotie. 

— Şefule... trebuie să-ţi raportez: Dillon a fost omorât... 
Jim Lacy!... 

Ben sări împins de o furie, pe care nu şi-o mai putea 
stăpâni. Faţa lui deveni roşie-vânătă. Îşi ridică pumnii 
strânşi deasupra capului. 

— In casa mea? tună el. 

— Da, domnule chiar pe veranda bucătăriei. 

— Dillon a murit? 

— Da domnule, e mort de-a binelea - răspunse Raidy. 
Lacy l-a împuşcat întâi în piept... apoi i-a scos ochiul drept 
cu un glonţ. 

— Asta-i o crimă! spuse gâfâind Ben. 

— Nu prea!... A fost un duel cinstit. Lacy a picat ca din 
cer. Dillon a fost în formă şi iute de mână, domnule, dar nu 
destul de iute - aprecie Raidy. 

— Ucis! Cel mai bun om al meu! scrâşni Ben. Unde-i Lacy 
acum? 

— Şade pe veranda bucătăriei - răspunse bătrânul 
cowboy. Incătuşat domnule... Şeriful i-a pus cătuşele. 

Ben se plesni cu pumnul drept în palma stângă. 

— Va să zică, au pus mâna pe el... Judecătorul 
Franklidge, a ştiut că o să-i venim de hac pistolarului şi 
hoţului ăsta de vite. 

— lde, e destul de încurcată treaba asta... ce-o să facem 
cu Jim Lacy ăsta... acum când e în puterea noastră? spuse 
grav judecătorul. 

— La dracu! O să vezi ce facem cu el! 

— Şefule - îl întrerupse Raidy - a sosit şi Tom Day cu 
oamenii lui. Au vrut să-l linşeze pe Lacy, dar Tom a urlat la 
ei ca un turbat. Ar fi bine dacă te-ai grăbi să te duci într- 


306 


acolo. 

Ina veni în fugă din casă. 

— Ben, ce Dumnezeu... se întâmplă aici? întrebă ea, 
alarmată. 

— Acuma totul s-a isprăvit, Ina, aşa că n-ai de ce să te 
mai nelinişteşti - răspunse Ben. Dillon a fost împuşcat de 
diavolul ăla de Jim Lacy. Omul ăsta trebuie să fie curat 
nebun! Să vină tocmai aici ca să-şi lichideze duşmănia asta 
ciudată! Chiar în spatele casei mele! 

— Dillon!... A... a murit? întrebă Ina, înspăimântată. 

— Da, doamnă - interveni Raidy, ridicând un deget la 
sombrero în chip de salut. 

— Vai de mine! Îngrozitor! Abia atunci Ina le zări pe 
Hettie şi pe Rose şi se îndreptă în fugă spre ele. 

— Hettie, e groaznic! Dillon ăsta! Mă întreb... Dar tu... tu 
arăţi ca înnebunită, Hettie! Cine-i fata care-i cu tine? 

— Rose Hatt. Prietena lui Marvie - răspunse Hettie, 
plecându-se spre Ina. Oh, Ina, eu... 

Îndepărtându-se cu paşi mari, însoţit de oamenii săi, Ben 
se întoarse şi-i strigă Inei: 

— Ina, stai aici şi ţine şi fetele cu tine. 

— Dar de ce să nu vin şi eu? izbucni Ina. 

— Femeile n-au ce căuta acolo unde ne ducem noi - 
replică el scurt. Este un om mort acolo şi în curând o să mai 
fie unul. 

Ina se opri, căci emoția pe care o resimțea era mai 
puternică decât curiozitatea. 

— Hettie, nu trebuie să ne ducem acolo - spuse ea. 

— Ascultă. Nu-s destui bărbaţi în Arizona ca să mă poată 
împiedica să mă duc acolo - strigă Hettie, înverşunată. Apoi 
se plecă spre Ina şi-i şopti: Jim Lacy e Nevada! 

Ina îşi puse o mână la gură pentru a-şi înăbuși un țipăt. 

— Nu se poate! 

— Ba da. Ştiu de multă vreme asta. Şi l-am întâlnit chiar 
astăzi... Oh! Dumnezeule! Dar nu pot să-ţi spun mai multe. 


307 


Hettie urmărea grupul de oameni care mergeau cu paşi 
grăbiţi, iar Ina alerga pe lângă ea, ţinându-se de şa şi 
uitându-se, cu ochii ei mari şi strălucitori, la cumnata sa. 
Ajunseră într-un corral, unde se aflau caii lucrătorilor 
ranchului, Zece-doisprezece cai înşeuaţi, dar cu frâiele 
atârnând slobode. Privirea Hettiei se opri asupra unui grup 
compact de oameni îngrămădiţi în faţa bucătăriei. „Nevada 
trebuie să fie acolo... şi acuşi Ben o să dea cu ochii de el! 
Ce îngrozitoare o să fie clipa aceea pentru Ben”... Tremura 
toată într-o aşteptare care-i sfâşia nervi. 

Dar, în acelaşi timp, Hettie era stăpânită de o ciudată şi 
covârşitoare curiozitate. 

Ajunseră în locul unde se înghesuia o mulţime de cowboy 
şi alţi oameni, pe care Hettie nu-i cunoştea; unii dintre ei se 
întorceau uimiţi. 

— Faceţi Loc!... strigă Ben cu glas răsunător şi aspru. 
Daţi-vă la o parte... Lăsaţi-mă să-l văd pe omul ăsta! 

Mulțimea se despică în grabă, lăsând un loc gol ca un V. 
În vârful V-ului se afla prizonierul, aşezat pe marginea 
verandei. 

Mortul se afla tot acolo unde căzuse, dar fusese acoperit 
cu o pătură. Hettie îl recunoscu pe Nevada. Deşi el stătea 
cu capul plecat, iar sombrero-ul îi ascundea faţa. Mâinile 
încătuşate îi atârnau peste genunchi. Ce înfăţişare stranie, 
tulburătoare! Inima Hettiei zvâcni cu durere, vrând parcă 
să-i sară din piept. Clipa era încărcată de ceva grav şi 
nedesluşit. 

Ben înaintă, plimbându-şi privirea de la mortul întins pe 
pământ, la arestat, care părea istovit. 

— Jim Lacy! strigă el cu glas hotărât. 

Nevada nu făcu nici o mişcare, dar parcă se încordă. Nu 
sufla nimeni, în aer plutea ceva tragic, cu nebănuite tâlcuri, 
ce păreau că depăşesc înţelegerea celor de faţă. 

— O să te spânzur, Lacy! strigă Ben Ide. 

Vestitul pistolar, despre a cărui îndrăzneală şi al cărui 


308 


sânge rece se povestea de atâta vreme în nesfârşitele 
sporovăieli în jurul focurilor de tabără, nu spuse nimic şi nu 
se clinti. 

— Ridică-te! Vreau să-ţi văd faţa! ordonă Ben brusc. 

Adunându-şi puterile şi izbutind să-şi stăpânească 
amărăciunea, arestatul zvâcni în sus, lunecă de pe verandă 
şi rămase drept în picioare. Pe urmă îşi plecă fruntea şi-şi 
scutură sombrero-ul, lăsându-l să cadă la pământ. Palid, 
dar stăpân pe sine, îşi privi apoi judecătorul drept în faţă. 

Ben Ide rămase trăsnit. 

— Dumnezeule... cine.... Cine-i omul ăsta? şopti cu o 
voce sugrumată. 

Nimeni nu-i răspunse. Mulțimea se uita ca vrăjită. 

— Cine eşti tu? 

— Ei bine, Ben, îmi pare rău că ne întâlnim în felul ăsta - 
sosi, în sfârşit şi răspunsul rostit cu glasul acela rece şi 
tărăgănat dintotdeauna. Dar nu se putea altfel... 

— Nevada! 

Ben scoase un strigăt răguşit de uimire, apoi se repezi şi- 
| îmbrăţişă pe vechiul său prieten, strângându-l îndelung la 
piept. 

Hettie văzu chipul răvăşit al fratelui său, care-şi ţinea 
ochii închişi şi a cărui expresie îi ului pe cei de faţă, 
lăsându-i cu gura căscată. Pentru ea era o privelişte 
frumoasă şi oarecum liniştitoare. Ochii i se întunecaseră şi 
inima îşi înteţi bătăile. 

— Vechiul meu prieten! În sfârşit! Te-am găsit!... 
Mulţumesc lui Dumnezeu! Mi-era teamă c-ai murit... Ani de 
zile... ani lungi, tare lungi! Dar m-am rugat mereu şi-am 
nădăjduit... Şi, în sfârşit, iată-te! Parcă prea frumos să fie 
adevărat! Îmi vine să cred că visez. Spune mi şi tu ceva, tu, 
vechiul meu tovarăş în vânătorile mele de cai sălbatici, 
Nevada! 

Ben îl cuprinse de umeri şi-l îndepărtă puţin, uitând de 
toţi ceilalţi, nemaivăzând decât chipul acela slab, cenuşiu 


309 


ca piatra. 

— Da, Ben... pentru tine, Nevada, dar pentru toţi ceilalţi, 
numai Jim Lacy - replică trist Nevada. 

— Ce? strigă Ben, tresărind. Apoi, mâna lui nervoasă şi 
grea alunecă pe cătuşele lui Nevada. Dumnezeule 
atotputernic!... Tu eşti Jim Lacy? 

— Spre ruşinea mea, da... prietene. 

Ben pricepu repede ce se întâmplă. Se albi deodată la 
faţă, ochii începură să-i scapere, iar el se apucă să tragă de 
cătuşele lui Nevada. 

— Puțin îmi pasă cine eşti! Pentru mine eşti Nevada, 
prietenul meu... tovarăşul meu! Şi aşa ai să fii întotdeauna! 

— Ah, Ben... câtă alinare îmi aduc vorbele tale! spuse 
Nevada, cu vocea lui tărăgănată. 

— Macklin, scoate-i cătuşele! ordonă Ben. 

— Ce?... Păi, domnule Ide... e arestatul meu! Protestă 
şeriful, înspăimântat. E urmărit pentru hoţie de vite. A ucis 
pe vătaful dumitale. Legea... 

— La dracu cu legea voastră! îl întrerupse violent Ben. 
Scoate-i cătuşele! 

— Păi ne-ai angajat ca să-l prindem pe omul ăsta! 

— Repede! Înainte să-mi simţi glonţul prin piele. 

Îşi duse mâna la şold. Mulțimea se frământă, tropăind 
neliniştită din picioare şi scoțând exclamaţii înăbuşite. Tom 
Day păşi înainte şi se aşeză între Ben şi Macklin. 

— Linişteşte-te, Ben! interveni el cu glasul lui puternic, ce 
vibra plin şi răsunător. Lasă-l pe bătrânul Tom să spună şi 
el o vorbă. Destule Împuşcături pentru astăzi... Macklin, dă- 
mi cheia cătuşelor. 

Cu faţa roşie, înfierbântat dar şi intimidat, şeriful se 
supuse fără voie. Day descuie cătuşele, le scoase şi le 
aruncă cu oarecare dispreţ la picioarele lui Macklin. Nevada 
îşi frecă încheieturile mâinilor şi îşi ridică surăzând privirile 
spre Tom Day. 

— Hai să limpezim lucrurile, Texas Jack! tună bătrânul 


310 


Ar 


rancher, în timp ce un zâmbet încântat îi lumina faţa 
zbârcită. Suntem amândoi din statul cu o singură stea, 
statul Texas. Lasă-mă să fiu eu cel dintâi care-ţi strânge 
dreapta, pentru tot ce-ai făcut şi pentru cum ai isprăvit-o cu 
Dillon. 

— Dar pentru asta nu-i nevoie să mi-o stâlceşti de tot - 
tărăgănă Nevada, care-i întinsese mâna, iar bătrânul i-o 
strângea frenetic. 

— Franklidge, vino încoace! strigă Day, făcând un semn 
cu capul către judecător. Cred că-i timpul să lămurim 
treaba. 

Ben Ide stătea nemişcat, cu gura întredeschisă, fără glas, 
fiind uluit. Fără îndoială că sentimentele lui erau 
împărtăşite... Şi de alţii. Cât despre Hettie, ea îşi simţea 
sângele şi creierii prinşi într-un înnebunitor vârtej. Texas 
Jack! Ce surâs cald şi deschis pe chipul bătrânului rancher! 
Şi judecătorul Franklidge, care înaintează încântat, cu paşi 
demni şi gravi! 

Dar celălalt şerif, cel în haine negre, ieşi înainte. 

— Domnule Ide, astea-s procedee... cam neobişnuite - 
spuse el, autoritar. 

— La naiba, aşa-i izbucni Ben. Dar întâmplarea-i 
neobişnuită! 

— Legea trebuie să fie aplicată, chiar dacă Jim Lacy e un 
vechi prieten de-al dumitale, acum e un criminal. Adevărat 
că a ucis numai în dueluri, în luptă dreaptă, dar e un hoţ de 
vite şi de cai. Noi am stabilit că o să-l spânzurăm pe şeful 
bandei „Pine Tree”. E limpede că Jim Lacy e şeful bandei 
acesteia. Faptul că l-a ucis pe Dillon o dovedeşte şi dacă 
pentru asta nu merită spânzurătoarea, merită cel puţin 
pedeapsa cu închisoare. 

— Struthers, eu te-am angajat să vii aici - răspunse Ben, 
foarte calm. Recunosc că am vrut ca Jim Lacy să fie 
împuşcat sau spânzurat, dar mi-am schimbat părerea. E 
prietenul meu! Îi datorez viaţa mea, averea mea, familia 


311 


mea, tot ce am. Aici e un mister... o încurcătură pe care n-o 
pricep. Şi e treaba mea s-o dezleg, nu a dumitale. 

— Foarte bine. Dar eu îl iau pe Jim Lacy la Phoenix pentru 
a fi judecat - răspunse Struthers. 

— N-ai să poţi face asta decât trecând peste trupul meu! 
Bagă de seamă, Struthers! Aici nu suntem în Phoenix. Eşti 
în mijlocul sihlei! 

Vorbind astfel, Ben Ide dovedea că în cele câteva luni de 
când sosise acolo devenise cu adevărat arizonian. Situaţia 
părea că se înrăutăţise din nou. Dar judecătorul Franklidge 
interveni şi-l împinse încetişor pe Struthers la o parte. 

— Dumneata n-ai putere aici, dacă nu te investesc eu - 
spuse el. Apoi se întoarse spre Ben cu o bunăvoință 
curtenitoare: Băiete, nu te mai necăji atâta. Puţină răbdare 
doar! 

— Răbdare?! exclamă Ben de parcă nu auzise bine. 
Judecătorul Franklidge făcu câţiva paşi înainte, se apropie 
de Nevada, îi puse mâna stângă pe umăr şi-i întinse 
dreapta, pe care Nevada i-o strânse vioi. 

— Jack, chiar dacă eşti din Texas, după cum se laudă 
bătrânul Tom, acum eşti, fără doar şi poate, al Arizonei - 
spuse el, prietenos. 

— Cred şi eu! încuviinţă Day din toată inima. 

Judecătorul Franklidge se întoarse şi arătă cu un gest 
abia schiţat mortul care zăcea pe pământ. 

— Acum ştim că Dillon a fost şeful bandei „Pine Tree” - 
declară el. Altfel, dumneata, Texas Jack, n-ai fi riscat să te 
faci cunoscut acum, aici, nu-i aşa? 

— Sigur că nu - răspunse Nevada, cu un surâs trist. 

— Dillon?! tună Tom Day, privind spre mort. Cine era el 
de fapt, Jack? 

— Ed Richardson, venit nu de mult din New Mexico. 

— Richardson! Am auzit de el. Un hombre din războiul 
din comitatul Lincoln? Din banda lui Billy the Kid? 

— Ai nimerit-o, Tom. 


312 


— Apoi sunt un mare bleg! exclamă bătrânul rancher. 
Acum pot să văd limpede. Dillon se avea în mare prietenie 
cu Stewart. Ei, după ce Dillon a devenit vătaful lui Ben, 
Stewart n-a mai lucrat pentru mine, aşa cum făcea înainte. 
Azi-dimineaţă a şi plecat, ştia ce aveam de gând... Ce zici 
de asta, Jack? 

— Stewart era unul din cei trei arizonieni pe care Dillon i- 
a luat în banda cu care a venit din New Mexico. 

— Şi cine-s ceilalţi doi? 

— Stillwell!... Jack, nu l-ai întâlnit de curând pe acest 
hombre? întrebă Day, cu ochi strălucitori. 

— Ba da, Stillwell a fost cel care a furat calul lui Ben, pe 
California Red. L-am silit să-l dea înapoi. Cred că asta l-a 
scos din minţi pe Stillwell... lar astăzi, Marvie Blaine l-a ucis 
pe Cedar Hatt, aşa că putem fi liniştiţi, banda „Pine Tree” 
este fără îndoială lichidată. 

Uluit, Ben Ide se apropie de cei care vorbeau. 

— Marvie Blaine l-a ucis pe Cedar Hatt? întrebă 
judecătorul Franklidge. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă Tom Day cu vocea lui 
tunătoare. Ce alte minunăţii o să mai auzim? Ben, auzi câte 
s-au întâmplat? 

— Tom... sunt năuc de tot! replică Ben, răguşit. 

— Dă-i drumul, Jack! zise Day. Povesteşte-ne despre 
Marvie. Dumnezeu să ne-ajute! 

— Am dat peste Cedar Hatt astăzi - începu Nevada. 
Călărea jos, prin sihlă, iar eu eram sus, pe culme. Mi-am dat 
repede seama că urmăreşte pe cineva, aşa că am luat-o 
înaintea lui şi am coborât de pe podiş. Acolo i-am găsit pe 
Marvie şi pe prietena lui, Rose Hatt. Se giugiuleau sub 
copaci şi nu m-au văzut. Eu îl căutam pe Cedar Hatt, ştiam 
că el îi caută pe ei, aşa că am stat liniştit. Indată a apărut 
Cedar Hatt, i-a descoperit şi a şi tăbărât pe ei. Rose i-a 
răspuns, iar Marvie i-a ţinut şi el piept cu curaj. Cedar s-a 
pornit de-a dat cu el de pământ. Apoi a dat şi-n Rose. Asta 


313 


l-a înfuriat pe Marvie, care s-a repezit la Cedar. Lucrurile au 
început să meargă cam prost, fiindcă Cedar şi-a scos 
pistolul. Marvie s-a luptat să i-l ia... în timpul luptei, Cedar a 
scăpat pistolul din mână şi Marvie s-a repezit ca o pisică să 
pună mâna pe el. L-a înşfăcat cu amândouă mâinile, l-a 
îndreptat spre Cedar şi l-a găurit de două ori. 

— luhuu! urlă unul dintre cowboy care stătea mai în 
spate. 

— La naiba! Aş chiui şi eu dacă aş mai avea glas - spuse 
Tom Day. Unde-i Marvie? la vino-ncoace, mă, prunc cu 
pistol! 

— Şi Rose Hatt e aici - spuse Nevada. Tom, ar fi bine ca 
dumneata şi judecătorul Franklidge să vorbiţi cu ea. Rose e 
o fată cuminte şi cinstită. Dillon a vrut să-şi bată joc de ea. 
Cedar Hatt a dus-o cu forţa de acasă, ca să-l întâlnească pe 
Dillon şi atunci Rose a aflat multe despre banda „Pine 
Tree”. Mai târziu şi-a deschis sufletul şi mi-a spus tot ce 
ştia. 

— Să mă ia naiba! rosti Tom Day, emoţionat. Fata arată 
cam înspăimântată şi palidă. Cred că nu-i bine s-o ascultăm 
acum, faţă de toată lumea. Dar flăcăul ăsta... Marvie, nu 
arată de loc speriat. 

— Apropie-te,  băiatule - i se adresă judecătorul 
Franklidge, făcându-i semn cu capul. 

— Marvie se lăsă să alunece de pe cal şi se apropie iute 
de ceilalţi trei bărbaţi. Când îl văzu, Hettie tresări, gata să 
plângă în hohote de bucurie; Marvie parcă era un al doilea 
Nevada, în privire, în înfăţişare, în mers, în toate. Avea un 
pistol mare şi negru înfipt în buzunarul jambierelor lui lungi 
de piele şi un altul mai mic, la cingătoare. Ce clipă 
triumfătoare pentru Marvie! 

— Ce-am aflat, băiatule? întrebă Tom Day. L-ai împuşcat 
pe Cedar Hatt? 

— Da. lată pistolul lui - răspunse Marvie. Lucrurile s-au 
întâmplat aşa cum a spus Nevada. 


314 


— Cine-i Nevada? 

Marvie puse o mână pe prietenul său. 

— Oho! Vrei să spui Jim Lacy? 

— Nu, am spus Nevada - replică flăcăul, hotărât. Nu mă 
prea împac eu cu numele de Jim Lacy. 

— Marvie, spui ceea ce gândesc şi eu - interveni 
judecătorul Franklidge. El poate să fie într-adevăr Nevada şi 
Jim Lacy, dar pentru mine o să rămână, pentru totdeauna, 
Texas Jack. A lucrat la mine doi ani. Şi mai înainte a lucrat 
la Tom Day. Amândoi l-am iubit ca pe cel mai bun cowboy 
care a muncit vreodată la noi. Mai mult decât atât... e un 
om deosebit de cinstit; spun cu bucurie, eu mă mândresc 
că-i sunt prieten. Aş fi fericit dacă ar primi să intre ca 
tovarăş în afacerile mele cu vite. 

— Ei, şerifilor de hoţi de vite - tună din nou Tom Day, cu 
nemărginită satisfacţie - aţi auzit? Să vă mai spun şi eu 
câte ceva: Jack s-a oferit de bună voie să lichideze banda 
„Pine Tree”! L-am sprijinit şi eu, la fel ca şi judecătorul 
Franklidge, care l-a investit cu toată autoritatea lui. A avut 
mână liberă să se facă hoţ de vite şi pungaş, să bea, să 
joace cărţi, să-mpuşte, numai ca să-şi croiască drum la 
banda.... „Pine Tree”. Înţelegeţi? Sau aveţi mintea scurtă? 
N-o să fie nimeni arestat, n-o s-atârne nimeni în ştreang. 


315 


CAPITOLUL XXII. 


Hettie stătea întinsă pe pat, cu faţa spre fereastra 
deschisă, prin care adia o boare plăcută şi rece, încărcată 
de mireasmă de salvie. Se lăsase seara. Spre apus mai 
stăruiau încă ultimele răsfrângeri trandafirii şi aurii ale 
soarelui. Nu-şi dădea de loc seama cum ajunsese, din 
curtea lui Ben, în camera ei. Îşi amintea nedesluşit chipuri, 
voci care murmurau, dar nimic limpede. 

Uşa se deschise... apoi se închise. Ben îngenunche lângă 
patul ei. li luă mâinile... o sărută pe obraz. 

— Hettie, am venit cât am putut de repede - spuse el, 
adânc neliniştit. Am fost zăpăcit cu totul. Dar şi fericit, eh, 
fetiţo, fericit cum n-am fost niciodată, în afară de ziua când 
s-a măritat Ina cu mine!... Cum mi-am revenit cât de cât, 
m-am gândit la tine. Şi-am alergat... 

— Oh, Ben! şopti ea, agăţându-se de el în timp ce inima, 
copleşită de chin, bătea dureros. 

— Hettie, draga mea, bucuria nu ucide niciodată - zise el, 
drăgăstos. 

— Dacă ar fi... numai bucuria - spuse tristă Hettie. 

— Fetiţo, nu-i decât bucurie - continuă el, grăbit... A fost 
un şoc teribil să aflăm că vechiul nostru Nevada e Jim Lacy! 
Dar noi am ştiut totdeauna că era ceva necurat cu el. Nu, 
nu chiar necurat, dar ceva neobişnuit. O ştiai şi tu... 
Hettie... Şi iată-l că s-a reîntors! Adevărata minune e că a 
izbutit să ascundă cine era. Ilnseamnă că s-a lăsat de 
vechea şi sălbatica lui viaţă. Şi-a găsit o muncă cinstită şi a 
trăit curat şi bine, aşa cum l-am cunoscut noi în zilele 
acelea, de demult, de la Forlorn River. Aşa că vezi, toată 
dragostea, credinţa şi nădejdea ta au fost îndreptăţite. Le-a 
meritat. Slavă Domnului, că eu niciodată... 

— Taci! Mă ucizi! şopti gemând, Hettie, încercând să 
scape din îmbrăţişarea fratelui său. 


316 


— Hettie! Ce-i cu tine surioară, parcă nu mai eşti tu?! o 
întrebă Ben, neliniştit. Eşti copleşită. A fost prea mult 


pentru tine! 
— Nu-i vorba nici de bucurie, nici de tulburare - replică 
ea, sunt o nemernică!... O laşă! O femeie egoistă, 


încăpăţânată, rece şi rea!... Şi atât de măruntă în dragostea 
mea... în credinţa mea! Apoi începu să-i povestească, 
treptat, întâlnirea cu Nevada şi Hettie se umilea pe sine, 
exagera ruşinea şi purtarea ei, repetând toate cuvintele 
grele şi arătând tot disprețul pe care i-l aruncase lui Nevada 
în faţă. 

Ben îi luă din nou capul pe umărul lui, mângâindu-i 
cosiţele. 

— Hettie, acum înţeleg eu totul! Destul de rău! Dar ai 
multe scuze: n-ai crezut tu în el?... nu l-ai iubit?... nu l-ai 
aşteptat în toţi anii ăştia? 

— El... nu... niciodată... n-are... să... mă ierte - spuse ea, 
suspinând, alinată de înţelegerea şi prietenia pe care le 
dovedea Ben. 

— Nevada? Băiatul ăsta ar ierta orice! 

— Eu... niciodată n-am... să-mi iert! 

— Hettie, toate or să se aranjeze. Nu-ţi aduci aminte cum 
m-ai bătut la cap cu asta? Cum te-ai străduit să faci capul 
ăsta al meu tare să priceapă?... Şi iată, cum s-a lămurit... 
Niciodată Nevada n-o să te jignească! 

— Mi-am făcut singură rău. Ceva a pierit. N-am fost 
credincioasă idealului meu. 

— Nu... nu-i aşa! Eşti numai zdrobită de deznodământul 
ăsta. Te rog, Hettie, nu ţi vorbesc aşa numai pentru că 
vreau să te îmbărbătez, dar vino-ţi singură în fire şi vezi 
lucrurile cum trebuie. Unde-i vestitul curaj al familiei Ide? 

— L-am pierdut, l-am pierdut! 

— Atunci, regăseşte-l! Îţi jur că Nevada o să stea în faţa 
ta cum stau eu acum: în genunchi! 

— Unde-i acuma? 


317 


— L-am lăsat în camera mare, jucându-se cu Blaine. 
Puştiului l-a îndrăgit pronto. Şi Nevada, Dumnezeule! 
Nimănui nu i-ar trece prin gând, că el a fost, ceea ce ştim 
noi, în ultima vreme... Jim Lacy... Hettie, e ceva atât de 
măreț şi simplu în Nevada. Acum e aşa cum l-am ştiut noi 
totdeauna. E pur şi simplu Nevada! 

Hettie stătu trează ore întregi, răstimp în care neliniştea i 
se topi cu încetul, făcând loc însă unui val de suferinţă. 
Vântul se strecura în noapte, printre pini, şuierând când 
mai tare, când mai potolit. Coioţii adăugau corul lor jalnic. 
Sus, pe cerul albastru-închis, stelele străluceau albe. Când 
fata adormi, avu vise nedesluşite, fantomatice, coşmaruri în 
care i se părea că ea e cea mai de seamă umbră, printre 
cele ale lui Nevada, Marvie, Rose şi Ben... şi a chipeşului şi 
batjocoritorului Dillon. Dar se trezi în faţa unei zile noi, nouă 
ca însăşi dimineaţa, strălucitoare şi cu o nădejde mijind în 
suflet, cum mijesc morile aurii şi albastre pe cerul Arizonei. 

Nu avu timp să se gândească la ale ei. Marvie dădu 
buzna peste ea în bucătărie, urmat de Rose, timidă, 
modestă, drăgălaşă, ca floarea sălbatică al cărui nume îl 
purta. Fuseseră în pădure şi le era o foame de lup. Doamna 
Ide se uita la ei uimită şi binevoitoare. Voiau să meargă la 
Winthrop. O întrebară pe Hettie dacă vrea să meargă şi ea. 
Rosei îi trebuiau rochii, cărţi şi câte altele. Cum mai 
strălucea faţa lui Marvie sub pistrui, iar Rose era parcă pe 
altă lume. Uitase oare casa aia dezgustătoare din sihlă? 

— Astăzi, nu - răspunse Hettie la sâcâielile lor. Mâine, 
poate, dacă o să fie Ben de acord. ` 

— Ce amestec are Ben Ide în treburile mele? Intrebă 
Marvie cu ţâfnă. Aş vrea să ştiţi că pot să mă angajez la 
Franklidge, la Day sau la oricare alt mare rancher din 
Arizona. 

Hettie simţi că Ben o să aibă de furcă în clipa când o să 
încerce să se împace cu Marvie. Era convinsă că Ben o să 
aibă nevoie de ajutorul ei. 


318 


— Marv, băiatule, fireşte că asta o ştim cu toţii; dar 
trebuie să fii ceva mai înţelept. Acum, Rose o să stea 
împreună cu mine şi am s-o iau la San Diego peste iarnă. 
Cred că şi tu o să vrei să fii aproape de ea în toamna asta şi 
ai să vii şi tu la San Diego, cel puţin pentru un timp. 

Marvie începu să fie mai puţin sigur pe el, iar Hettie se 
felicită crezând că dăduse o lovitură de maestru. 

— Hettie, numai dacă Ben îşi cere iertare în genunchi, 
numai atunci poate că-mi schimb hotărârea - spuse Marvie, 
îngăduitor. 

După gustarea de dimineaţă, Tom Day veni să le salute 
pe Hettie şi pe mama ei. Cât de deschis, de inimos, 
prietenos şi practic era bătrânul prieten! 

— Ei, fata mea - zise el la plecare - acum cred că, 
datorită lui Texas Jack al nostru, atât Ide cât şi Day pot să 
se apuce din nou de creşterea vitelor. Fireşte c-o să mai 
avem de furcă cu hoţii de vite şi în anii care vin, dar o să fie 
numai un răstimp scurt, cum e toamna asta târzie. Oamenii 
pot să doarmă liniştiţi şi să fie veseli, voi, tinerii, puteţi să 
vă iubiţi în lege. Ha-ha!... Hettie, fetiţo, mă întrebam ce-o 
să se întâmple cu tine. Lasă că ştiu eu. Sunt vulpe bătrână. 
Adios şi Dumnezeu să vă aibă în paza lui! 


Mai târziu, în cursul dimineţii, Ben veni s-o vadă pe sora 
lui. Avea o mutră atât de amărâtă, încât părea de-a dreptul 
caraghios. 

— Ce s-a mai întâmplat? întrebă Hettie. Nu la mine 
trebuie să vii ca să cauţi îmbărbătare. 

— Hm, Hettie, la fel a spus şi Ina şi a ţinut-o morţiş aşa - 
răspunse Ben. Dar trebuia să-mi descarc şi eu sufletul 
cuiva; iar Nevada e sau lunatic, sau ţicnit. Nici măcar n- 
aude! 

— Atunci, dă-i drumul, Ben Ide - îl îndemnă Hettie, 
îmbunată. 

— Ştii că-l dădusem afară din slujbă pe Raidy... Ei, a 


319 


trebuit să mă duc la el să-i spun să vină înapoi. Cred că l- 
am jignit rău pe vechiul nostru prieten. N-a făcut prea mare 
caz de pocinogul meu, dar a fost destul de rece. A trebuit 
să-mi cer mii şi mii de scuze, să-i cer iertare, să mă jur şi 
să-i spun câte-n lună şi-n stele, până am izbutit să-l fac să 
ia din nou vechea-i slujbă. Dar asta n-a fost nimic în 
comparaţie cu ce-am păţit cu Marvie Blaine. 

— Nu mai spune! Da, îmi amintesc acum că şi pe el l-ai 
dat afară - spuse Hettie. 

— Ai fi murit de râs dacă-l vedeai pe puşti - continuă 
Ben. Am trimis după el. Crezi c-a venit? Nici gând! Mi-a 
răspuns, prin trimisul meu, că dacă vreau să vorbesc cu el, 
n-am decât să-l caut eu. Aşa că a trebuit să mă duc. Şi să 
mă bată Dumnezeu dacă nu m-a pândit şi nu s-a tot ascuns 
ca să nu-l găsesc. Dar, în sfârşit, am dat de el şi i-am zis să 
uite cearta dintre noi... Oho!... Da’ ascultă! S-a umflat bine 
în pene Marvie, în aerul Arizonei! Aşa m-a sucit din vorbă şi 
m-a învârtit, de m-a lăsat lat. Vorbea cu cap, deşi eu n-am 
vrut să-i dau dreptate. M-a făcut să mă ploconesc în faţa 
lui. Dumnezeule! Ştii cât ţin la el şi că niciodată Ina şi cu 
mine n-o să-l mai lăsăm să plece până n-o să fie cu 
adevărat copt la minte! Se purta mai demn chiar decât 
judecătorul Franklidge şi mai mândru decât toţi cowboy-i pe 
care i-am întâlnit vreodată; şi se umfla în pene mai rău ca 
şeriful Macklin. Ei bine, după ce şi-a recăpătat slujba, dar cu 
un salariu mai mare, a strâns şi mai tare şurubul. Mi-a 
vorbit, nici mai mult, nici mai puţin, de răsplata pe care o 
făgăduisem celui care o să-mi dea orice indiciu, care să 
ajute la prinderea bandei „Pine Tree”. Răsplata de-o mie de 
dolari. Marvie pretinde că ea s-ar cuveni Rosei. Cocoşel 
obraznic! Dar Nevada l-a susţinut. Şi-apoi, la urma-urmei, 
aproape tot ce s-a aflat s-a datorat Rosei. Aşa că i-am 
făgăduit să-i dau mia... Ce zici tu de toate astea? Hettie sări 
în sus de bucurie. 

— Bravo lui Marv! Acum, Ben, aleargă şi ploconeşte-te în 


320 


faţa Inei! Atunci noi... voi toţi puteţi să fiţi din nou fericiţi! 

— Aha! Am priceput unde baţi; adică tu nu eşti cuprinsă 
în „voi”. Pun rămăşag că până la sfârşitul zilei o să fii şi tu 
tot aşa de nebună ca Marv şi tot aşa de sfioasă ca şoricelul 
lui de pădure, Rose. 

Dar Hettie nu se putu bucura de singurătatea pe care o 
dorea atâta, căci, nu mult după plecarea lui Ben, apăru 
judecătorul Franklidge. 

— Am venit să-mi iau rămas bun de la dumneata şi de la 
doamna Ide - spuse el, cu felul lui prietenos de a fi. Am 
traversat, în ultima vreme, o perioadă destul de grea. Dar 
acum suntem din nou pe picioarele noastre şi „stăm bine în 
şa” cum spun cowboy-i. După aceea se plecă spre Hettie şi 
continuă cu voce mai scăzută. Ţi-aduci aminte că într-o zi, 
la mine acasă... Mi-ai spus ceva care atunci mi s-a părut 
misterios, dar acum e limpede? Era ceva despre Nevada! 

— |lmi amintesc, domnule judecător -  murmură 
tremurând Hettie. 

— Ei, atunci eu o să ţi spun cât fac „doi şi cu doi”: sau 
mai bine zis, „unu şi cu unu”?... De pildă, Hettie şi Nevada? 

Vocea lui convingătoare, plină de înţelegere şi felul în 
care  legase cele două nume, biruiră sărmana ei 
încăpățânare. Işi lăsă capul în jos şi murmură încet un 
răspuns afirmativ. 

— Sunt mulţumit că am ghicit - spuse el vioi. M-am uitat 
ieri la dumneata şi cred că ţi-am citit pe faţă ceva din 
suferinţa pe care ai îndurat-o. Şi acum văd pustiirea pe care 
o aduce suferinţa! Cea mai mare dorinţă a mea e să o ajut 
pe Hettie Ide şi să ştiu că pot s-o fac. Ascultă-mă. A fost un 
şoc teribil pentru dumneata să regăseşti în Texas Jack, sau 
Nevada, cum îi spui, pe nelegiuitul şi faimosul Jim Lacy. E 
firesc să suferi, dar n-are rost. Nu trebuie să-ţi fie ruşine, 
frică, sau să dai înapoi în faţa faptelor. Nu am întâlnit 
niciodată un om mai demn de încredere şi mai minunat 
decât acelaşi Jim Lacy. Dar n-am venit aici ca să-l laud... Aş 


321 


vrea numai să-ţi arăt limpede ce înseamnă pentru mine 
oameni ca Jim Lacy. Am trăit cea mai mare parte a vieţii 
mele pe frontieră şi-i cunosc sălbăticia de odinioară, pe 
care, în parte, o mai are şi acum. Există diferite categorii de 
oameni certaţi cu legea. Este o deosebire foarte mare între 
ei. Am întâlnit sau văzut pe cei mai mulţi dintre cei faimoşi, 
care nu şovăiau să ucidă: Wild Bill, Wess Hardin, Kingfisher, 
Billy the Kid, Pat Garret şi mulţi alţii ca ei. Aceşti oameni nu 
sunt criminali, sunt numai fructul vremii pe care o trăim. 
Vestul n-ar fi putut fi niciodată populat dacă n-ar fi existat 
ei. Ei păstrează echilibrul între mulțimile de ticăloşi, 
nelegiuiţi, canalii ca Dillon şi viaţa sălbatică a unei epoci 
sălbatice. Asta-i Vestul aşa cum îl cunoaşte astăzi orice om 
din Vest. Şi n-am fi putut fi pionieri şi nici n-am fi putut 
progresa fără violenţă, fără răpunerea unor oameni 
desfrânaţi şi aventurieri ca Dillon, Cedar Hatt, Stillwell şi 
alţii. Greutatea e că numai tinerii cu nervii tari, de oţel, ca 
Billy the Kid sau Jim Lacy, pot să se întâlnească şi să 
discute de la egal la egal cu astfel de oameni. Asta-i tot ce- 
am vrut să ştii. Şi mai vreau să ştii că dacă fiicei mele i-ar fi 
plăcut Jim Lacy, aş fi fost mândru să i-o dau. 

— Îţi mulţumesc, domnule judecător Franklidge - zise 
Hettie, ridicându-şi capul ca să-l privească drept în ochi. 
Dar cred că m-ai înţeles greşit. Nu-mi pasă că Nevada e Jim 
Lacy. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Atunci de ce toată... 
toată... asta... nici nu ştiu cum s-o numesc? izbucni 
judecătorul, zâmbind uimit. 

Hettie privi spre zări, departe, către priveliştea verde, cu 
fâşii întunecate, a pădurii. 

— L-am disprețuit! L-am... l-am... crezut un om pierdut. 
Mi-am pierdut încrederea în el şi mi-e teamă că n-o să mi-o 
ierte niciodată. 

— Hettie Ide - zise judecătorul Franklidge, solemn şi 
hotărât - te asigur că Texas Jack habar n-are că ar trebui 


322 


să-ţi ierte ceva. 

Înainte ca Hettie să-şi fi revenit din discuţia cu 
judecătorul, Marvie ţâşni în camera ei. Plin de importanţă şi 
de o autoritate îmbinată cu ceva tainic, el o trase pe Hettie 
jos de pe verandă şi o duse afară, sub copaci. 

— Hettie - îi şopti el la ureche - am dres-o eu pentru tine. 

— Marvie!... Eşti... Oh, dacă tu... 

— Ţine-te tare-n şa! o întrerupse el, zgâlţâind-o. Nevada 
abia a isprăvit să-mi spună că moare de dragul tău... 
Ascultă, Hettie, nu te mai zgâi aşa! Vorbesc foarte serios. 
să mă bată Dumnezeu dacă mint! Pe legea mea!... Oare nu 
eşti tu aceea care-ai făcut fericirea Rosei şi a mea? Aşa că 
pentru tine m-aş duce şi-n iad. Şi Nevada ştie asta. Suferă 
acum. Părerea lui e că tu ar trebui să trimiţi să-l cheme, 
dacă-l poţi ierta că-i Jim Lacy. 

Hettie nu era în stare de altceva decât să se uite năucă 
la flăcăul ăsta cu ochi veseli, care acum o tortura. 

— Aşa c-am aranjat eu lucrurile pentru tine - continuă 
Marvie. Tu trebuie numai să străbaţi terasa, într-acolo - zise 
el, arătându-i locul cu mâna tremurând. Ştii tu unde, acolo 
printre pinii aceia unde te găsesc totdeauna. Du-te acolo. 
Nevada ne urmăreşte. O să vină şi el. l-am jurat că te aduc, 
chiar dacă ar trebui să te leg. Şi să ştii c-am s-o fac, dacă 
nu te duci. 

Hettie îi sărută obrazul bronzat, apoi o porni în goană 
nebună sub pini. La început voia numai să scape de Marvie 
şi de toată lumea, dar un magnet căruia nu i se putea 
împotrivi o atrăgea spre ungherul retras, unde se ducea 
adeseori singură să privească, de sub umbra verde, salvia 
purpurie, strălucitoare şi schimbătoare a pajiştii. 

Nevada era acolo... şi era, într-un fel, Nevada cel de 
demult. Hettie se zvârili în braţele lui. 

— Te iubesc! Te iubesc, te iubesc! strigă ea, rugându-l 
parcă. lartă-mă! Numai eu am fost de vină! Eu am fost 
slabă, nu tu. 


323 


Orele trecură unele după altele şi apusul îşi întinse din 
nou strălucirea aurie peste colinele cu salvie, peste pantele 
care se desfăşurau către deşert. Nori roşiatici pluteau ca 
nişte corăbii pe marea de aur şi de sidef. 

Hettie şi Nevada stăteau cu spatele rezemat de pinul cel 
mare, cu obrajii lipiţi, cu mâinile înlănţuite. 

— Ben mi-a spus ceva - zise Nevada. De ce n-am pleca 
cu toţii la San Diego? Sigur, m-a cam dat peste cap... Dar 
mi-ar plăcea să pleci de aici acum, pentru câtva timp... Aşa 
că, dragă Hettie, ţi-aş cere prea mult dacă... dacă... 

— Nu. Cere-mi ce vrei - murmură Hettie. 

— Dacă ţi-aş cere să te măriţi cu mine? 

— Dacă!... Chiar mă ceri? 

— Da, am îndrăznit prea... 

— Nu! spuse Hettie. El aştepta răspunsul cu o tăcere 
înfiorată. 

— Am înţeles că nu... nu-mi ceri prea mult... Oh, Nevada, 
Da! Da! 

Ultima geană, aurie, a asfinţitului, poleia zarea în spatele 
lanţului întunecat al munţilor. 

— Arizona ne zâmbeşte - spuse Nevada, privind 
strălucirea apusului de soare, oglindită pe faţa Hettiei. 

— Nu, mie Nevada îmi zâmbeşte - spuse ea, visătoare.