Fernand Fournier — Don Fernando vol.1

FERNAND FOURNIER-AUBRY 


DON FERNANDO 
Vol. | 


Traducere de 
ŞTEFANIA DELEANU 


ŞI 
VIRGIL MAZILESCU 


EDITURA MERIDIANE 
Bucureşti, 1978 


FERNAND FOURNIER-AUBRY 
Don Fernando 
Récit recueilli par Andre Volsin 
© Editions Robert Laffont, S. A., 1972 
Toate drepturile asupra prezentei ediții in 
Limba română sînt rezervate Editurii Meridiane. 


CUPRINS 


AFRICA NEAGRA (1919—1929) 

1. Nici frumoasă, nici urâtă, iată viaţa mea. 

2. „Vrei să pleci? Du-te, fiule". 

3. In Gabon, primul meu salariu: nişte pantaloni, o cămaşă, trei 

perechi de espadrile. 

4. Fac contrabandă cu boi. 

5. Pahuina Nandipo. 

6. Un vrăjitor mă convinge să accept „nopţi fecunde " cu 
femeile dintr-un sat. 

7. Omul-câine, tăietorul de lemne din Chevreuse şi Tartarin din 
Cognac. 

8. Angajez antropofagi şi adopt o gorilă. 

9. Cea dintâi întoarcere cu buzunarele pline: Cumpăr un 

Hispano şi întâlnesc dragostea. 

10. Credincioşii mei negri mă smulg din spitalul oamenilor albi 

şi din ghiarele morţii. 

11. Adio, Africa! Fac înconjurul Franţei pentru a mă instrui. 

12. La Paris, un detectiv mă învaţă să privesc. 

j JUNGLA AMAZONIEI (1935—1942) 

13. In Guyana, duc tratative cu femeia-bancher a ocnaşilor 
evadați. 

14. La poalele unei stânci, dau peste un ciudat filon de aur. 

15. Belem do Para Iquitos, Amazonia: întreg Châtelet-ul 
copilăriei mele. 

16. „Câte hectare doriţi?" Răspund fără să şovăi: „350 000". 

17. Capcane şi baraje în calea mea. 


AFRICA NEAGRĂ 
(1919—1929) 


1 
NICI FRUMOASA, NICI URÂTA, 
IATĂ VIAȚA MEA 

Când bate vântul aventurii, trebuie să-i asculți chemarea. 
Dacă bate, eu îl simt şi mă supun. Mă feresc pe cât e cu putință 
să reflectez. Celulele propriului, meu trup îmi dictează ceea ce 
trebuie să fac. 

De pildă astăzi: pentru ce să povestesc lungul week-end 
care este viaţa mea? Multă vreme am refuzat. Acum îmi place şi 
simt nevoia s-o fac, pentru că ştiu, în străfunduri, că a sosit 
vremea. Nu sânt un nebun, un maniac, un lăudăros. N-am 
căutat niciodată scandalul, istoriile necurate ori macabre. Am 
trăit totdeauna cu inima-n palmă. Dacă mi-am păstrat bâta la 
îndemână, am făcut-o pentru că există şi ticăloşi. Nici frumoasă, 
nici urâtă, iată viaţa mea, aşa cum m-am angajat s-o povestesc 
aici prieteneşte, fără să trişez. Dacă o dau în vileag, o fac în 
speranţa ca ea va fi instructivă şi folositoare, că şi alţii, copii, 
oameni tineri, vor visa, citind-o, aşa cum am visat eu - şi vor 
porni, la rândul lor, pe calea aventurii. La fel, în speranţa că, din 
când în când, se vor bucura asemenea mie. Căci nu iubesc 
tristeţea: ea ofileşte. 

La început nu ştiam încotro urma să mă ducă aventura. 
Nici astăzi, nu pot să-mi dau prea bine seama. Totuşi îi ascult 
chemarea. Asta e frumuseţea. i 

Peste câteva luni voi pleca din nou. Insă de data asta 
vreau mai întâi să mă eliberez de toate: de bucuriile şi de 
suferinţele mele, de sudoarea şi de tainele mele. Vreau să dau 
totul. Nu fac decât să restitui: ceea ce dau nu-mi aparţine. E un 
cadou pe care viaţa mi l-a făcut de pe-o zi pe alta, chiar dacă 
am ajutat-o şi eu un pic în privinţa asta. Mi-a oferit totul de-a 
valma, iar eu n-am făcut niciodată nazuri: dragoste, călătorii, 
accidente, boli, întâmplări, pericole - până la numele pe care-l 
port. Am avut tot felul de nume. Pe-al meu, deci, l-am pierdut. In 
bazinul Amazonului mi se spune Don Fernando şi asta pentru că 
într-o zi căpitanul unui străvechi barcaz cu aburi m-a botezat 
aşa în chip spontan. Metişii care se ocupă cu recoltarea 


cauciucului natural, prietenii mei seringueiros, l-au adoptat şi l- 
au răspândit de-a lungul fluviului. 

Am devenit, prin urmare, Don Fernando. Asta nu 
înseamnă că, la şaptezeci şi unu de ani, după mai bine de-o 
jumătate de secol de aventuri, ştiu totdeauna cine sînt. Mii de 
amintiri mi se îmbulzesc sub frunte, dar am încă mult de făcut 
pentru a mă descoperi. Poate că e mai uşor să-i descoperi pe 
alţii decât pe tine însuţi. 

Am câştigat. Uneori mulţi bani. Câţi? Dacă ne-am distra cu 
asemenea calcule, n-am fi ceea ce sîntem: oameni ai aventurii. 
Banii - ce rămâne din ei - sînt buni, mai ales pentru a o lua de la 
capăt, pentru a pleca din nou. Dar există şi buzunarele goale, 
speranţele, prietenii la nevoie - şi amuzamentul. 

Am învăţat ce e viaţa privind feţele, atât ale indivizilor fără 
scrupule, cât şi ale deschizătorilor de drumuri. Am traversat 
decorurile Africii, ale Americii de Sud şi ale Asiei mânat de. 
Pasiunea de-a vedea, a prospecta, a inventa, a înţelege, a ajuta 
- şi punându-mi pentru asta la bătaie sudoarea, întotdeauna. 
Am supravieţuit pentru că iubeam. lubeam totul: necazurile, 
foamea, drumul, fiinţele omeneşti, pericolul, curajul, frica, 
moartea. Viaţa nu-şi dăruieşte frumuseţea decât acelora care-o 
strâng cu putere în braţe. 

Când înaintezi până la istovire, până în clipa când se 
conturează fruntariile morţii, jungla devine într-adevăr junglă, 
marea - mare, deşertul - deşert. În sfârşit, vezi. La fel şi pentru 
tine însuți.. Doborât de malarie, am sfârşit prin a mă duce să 
pescuiesc rechini în Pacific, deoarece jungla mi-a fost barată de 
către medici. Am făcut cunoştinţă cu Asia şi cu cele cinci 
frontiere ale Afghanistanului de Nord, pentru a salva de la 
moarte un prieten. Da, trebuie să mergi până la capătul 
lucrurilor - căci numai acolo învelişul crapă şi adevărul iese la 
iveală, după cum numai la capătul puterilor şi al întregii tale 
fiinţe ai, poate, şansa de-a afla cine eşti. 

Am întâlnit dragostea şi am onorat-o ca pe unul dintre 
cele mai alese daruri. N-am fost, astfel, uitat la ora socotelilor. 
Dar şi asta ţine, la fel, de capătul lucrurilor. 

Într-o zi am avut fericirea să descopăr, în plină junglă, un 
trib de indieni, remarcabil ocrotit de căpetenia lui, care era şi 
vrăjitorul tribului. Totul mă încânta la acei oameni simpli: 
frumuseţea, armonia firească a gesturilor, noblețea, privirea 


lipsita de ipocrizie sau minciună. Alături de ei, mă aflam în afara 
timpului; carapacea mea albă nu mai exista; mă lăsam copleşit, 
sub imensa vegetaţie, de impresia că nu însemn nimic. Voiam, 
ca şi ei, să mă cufund in mijlocul aromelor, al mirosurilor, al 
sevei. Aş fi vrut să fiu indian. 

Dorinţa mea trebuie să fi fost sinceră, iar purtarea 
despuiată în asemenea măsură de prefăcătorie, încât, după mai 
multe săptămâni de observaţie, vrăjitorul mi-a adus-o pe; 
Pangoate, care a devenit soţia mea, potrivit legilor tribului. Am 
avut împreună doi copii frumoşi. Băiatul pescuia, folosindu-se de 
mici harpoane. Fata, în pirogă, mânuia pagaia. Trăiau fericiţi, 
aproape goi. Pielea lor era catifelată şi fără miros, aşa cum e 
pielea tuturor indienilor. Işi trăgeau viaţa direct din clorofilă, sub 
uriaşul plafon de esente virgine. Se scăldau de câte cinci ori pe 
zi în râul plin până la refuz de săruri minerale şi de toate 
bogăţiile filtrate prin humusul pădurii. 

Pe femeia aceasta şi pe copiii noştri i-am pierdut de două 
ori. Prima oară atunci când am fost nevoit, aproape mort de 
febră şi la porunca vrăjitorului însuşi, să părăsesc tribul şi 
pădurea, ca să nu crap acolo. A doua oară atunci când, peste 
mai mulţi ani, am aflat că mi-i uciseseră cu gloanţe în timpul 
unei expediţii mârşave, expediţie botezată, de pedepsire" 
tocmai pentru a ascunde adevăratele ei mobiluri, cruzimea şi 
lăcomia şi care a decimat acel trib. A inofensiv. 

Când m-am putut întoarce acolo, după lungi călătorii prin 
Ţara de Foc şi prin Asia, n-am avut decât un singur gând: să mă 
răzbun. Dar împotriva cui? Să dobor, să ucid - pe cine? Vreun 
mărunt individ dubios? Şi care anume? Năpustindu-mă în gol, nu 
reuşeam să îndrept nimic, nu înviam morţii. Le-am spus în cele 
din urmă prietenilor mei: „Nu sîntem nici poliţai, nici procurori ai 
Republicii. Când am debarcat pe aceste meleaguri, preoţii ar fi 
trebuit să se arunce înaintea săbiilor şi a puştilor mânuite de 
conchistadori. Poate că masacrul n-ar mai fi avut loc şi cu atât 
mai puţin ar fi continuat. Să căutăm ceva mai înţelept şi mai 
sigur decât răzbunarea. 

Am încercat să cântăresc şansele care rămâneau. 
Adevărul este că, în contact cu noi, indienii mor oricum: sînt 
prea puri, nu rezistă la microbii noştri. Imposibil să-i închizi în 
ţarcuri, să-i supui mizerabilelor noastre legi. Prin urmare? Prin 
urmare:  „Indieni, plecaţi în pădurile voastre, departe de 


neruşinaţii acaparatori ai solului şi-ai subsolului. Părăsiţi aceste 
meleaguri în care ucid specialiştii trocului, negustorii străini 
hrăpăreţi şi lipsiţi de milă". Şi indienii au plecat. 

Ei continuă să se retragă spre locurile unde nu mai există 
apă. Nici apă, nici râuri, nici băi salvatoare de câte cinci ori pe 
zi, nici peşte. Departe de râuri - e moartea. Şi drama e atât de 
mare, încât nimic nu mai poate fi îndreptat, ba până şi iubirea te 
obligă să zici astăzi: „Să acordăm respectul cuvenit acestor 
oameni, lăsându-i să moară singuri - mai ales fără noi. Cum nu 
putem face nimic, să ne depărtăm în tăcere şi să salutăm 
frumuseţea care se stinge. Pe aceste culmi, legea destinului ne 
pune faţă-n faţă cu alte dimensiuni decât ale noastre. Să ne 
înclinăm - şi mai ales fără lamentări ipocrite. Nu. Cu respect. ". 

Dacă vorbesc astfel despre această tragedie, o fac pentru 
motivul că am trăit-o în inima şi-n sângele meu. Şi. de 
asemenea, pentru că ea nu constituie decât un exemplu printre 
alte tragedii asemănătoare, care se petrec în lume fără 
întrerupere. 

Dar nimic, niciodată, nu moare cu totul, acum sînt sigur de 
asta. Chiar şi indienii care se sting ne-au lăsat moştenire 
sângele lor. El curge prin vinele tuturor metişilor care populează 
malurile şi pădurile Amazonului. Miile de seringueiros care zilnic 
recoltează cauciucul natural poartă în ei această ultimă 
ereditate. Pentru că sînt astăzi săraci, vulnerabili, exploataţi, 
hărţuiţi de foame, trebuie să-i lăsăm pe aceşti metişi să 
plătească datoria crimelor săvârşite de strămoşii lor albi? 

Văzându-i cum luptă pentru a supravieţui, fără văicăreală, 
eroici în felul lor, am înţeles că făceau încă dovada purității şi a 
curăţeniei sufleteşti, ca şi strămoşii lor indieni. 

Pretutindeni în lume, milioane de fiinţe omeneşti mor de 
foame sau de subnutriţie. Faţă cu aceşti seringueiros, am jurat 
că răzbunarea mea va consta în a-mi pune toate forţele în slujba 
dezmoşteniţilor, ajutându-i pe cât mai mulţi dintre ei să 
supravieţuiască şi să trăiască - şi voi începe cu locuitorii 
Amazoniei, pentru că trebuie să existe un început, iar viaţa mea 
se află acolo. 

Sânt oameni care cumpără mitraliere şi recrutează 
asasini. Eu nu vreau decât o ambarcaţiune, ca să plec din nou. 
Şi nu o canonieră, ci un simplu vas de pescuit: „o navă cu 


vitamine", ca să salvez astfel mii de vieţi omeneşti, folosind 
lecţia aventurii, a naturii. 

lată pentru ce m-am întors de astă dată în Europa. Am 
făcut un legământ şi sînt sigur că, de câte ori mă privesc din 
adâncul meu sau de altundeva, femeia şi copiii mei indieni 
asasinați îmi încuviinţează gestul. Aşa cum îl încuviinţează şi 
alte umbre dragi. 

Aceste umbre sînt pânzele mele. Când bate vântul şi nu-ți 
lipsesc pânzele, corabia porneşte; ea are aripi. Drama c că, 
odată cu întoarcerea în Europa, mă văd silit să-mi spun: 
„Atenţie, Fernand. Aici aripile mai degrabă ţi se retează". Da, 
odată întors din Amazonia, trag cu coada ochiului, cercetez, 
ascult: strada, copiii, sticleţii, oamenii de afaceri, prietenii - totul 
îmi vorbeşte. Şi aş avea chef să le spun oamenilor: „Nu fiţi nişte 
fraieri, nişte piperniciţi supuşi condiţiei voastre, nişte furnici. 
Trăiţi. Păstraţi-vă visul şi instinctul. Sau măcar desprindeţi-vă. 
Trebuie să ştii să te desprinzi, nu să te amesteci. De- 
adevăratelea sau în vis. Plecaţi. Unde? Pretutindeni. Există 
totdeauna unghere potrivite. lată aventura. " 

Uneori sînt grav, niciodată trist. La ce bun să te văicăreşti, 
să plângi? Când treaba se-mpute, desfăşori pânzele. 

Dacă mă gândesc, dacă privesc bine, descopăr aici un fel 
de curte a miracolelor. Omul rânjeşte. Dar de râs nu-i mai vine 
să râdă. Şi apoi, cu cine să râzi? Îmi cumpăr o maşină americană 
de ocazie, gri-metalică, impecabilă; îi spun garajistului: „Bine, 
merge, dar să mi-o vopseşti kaki. Nu vreau să mor de plictiseală 
în cenuşiul ăsta. " El îmi răspunde: „N-o să fie vandabilă". Şi eu: 
„Ce te priveşte? Am chef să petrec în kaki. N-o cumpăr ca s-o 
vând. Aşadar, kaki". Dar oamenii nu pricep că trebuie să te strici 
de râs - sau atunci duceţi-vă la Renault... Altă întâmplare. Vreau 
să-mi salut un prieten: „Alo, O. R. T. F.* - ul? L-aş vrea pe Cutare, 
n-aveţi numărul lui? Bine, primiţi un mesaj; vin din Brazilia. Nu 
puteţi? N-aveti magnetofon pentru înregistrarea mesajelor? 
Vreţi să glumiţi? Eu, un prăpădit şi tot am unul; costă douăzeci 
şi trei de mii de franci vechi. Nu e prevăzut? Bine, lăsaţi-o 
baltă". 

In ceea ce ne priveşte, nu ne pierdem sărita, ci doar luăm 
notă - pentru informarea camarazilor. La. Întoarcere, haz 


* Iniţialee Radioteleviziunii Franceze. 


nespus printre toţi cei ce puţim a sudoare, oameni ai pădurii, 
vânători de caimani sau de fluturi. 

Ce vreţi, mă simt bine acolo. Jungla şi pădurea tropicală, 
subafluenţii uriaşului fluviu Amazon au devenit, pe nesimţite, 
adevărata mea patrie. Cum s-a făcut asta? S-a întâmplat, iată 
totul, n-am vrut-o eu. Nu sînt nici etnograf, nici explorator. Nu 
am nici personal, nici resurse, nici salariu fix şi cu atât mai puţin 
echipamentul fantezist al lăudăroşilor. Sânt ceea ce am fost 
toată viaţa: pionier pe propria-mi răspundere. 

Am învăţat că aventura se află întotdeauna acolo unde 
ceilalţi n-o văd. Tot ceea ce pot să-mi doresc este ca a mea să 
dovedească puştiului cu păr lung, tatălui, bunicului chiar, tuturor 
acelora care se plictisesc ori îşi dau silinţa şi caută, că totul este 
posibil, întotdeauna. 

Eu, în privinţa asta, îmi păstrez un suflet de copil. Aşa 
începe totul. 

2 
„VREI SĂ PLECI? DU-TE, FIULE" 

M-am născut la 23 noiembrie 1901, la Saint-Maur-des- 
Fossés. Tatălui meu îi plăcea să-şi schimbe mereu domiciliul. Noi 
îl însoţeam. Cred că iubesc dintotdeauna viaţa. O familie cu şase 
copii, lucrul ăsta contează, mai ales pentru ultimul dintre ei, 
care priveşte şi are norocul de-a fi lăsat să trăiască nestânjenit. 
În familia noastră totul pavea firesc şi nimic nu venea să ne 
tulbure. Tata nu ridica niciodată vocea, nici chiar atunci când 
dădea vreun ordin. Mama şi surorile mele erau drăguţe, 
elegante, distinse. Parfumurile discrete, foşnetul rochiilor, 
discuţiile seara la masă, totul năştea un fel de muzică, făcându- 
ne fericiţi. 

Într-o bună zi, mutarea: urma să locuim la Nantes. 
Apartamentul de-acolo, de pe strada Gresset nr. 9, e ca o 
imagine. Eu gândesc în imagini. Fotografiate. Văd strada! 
Gresset, apartamentul, balconul, strada Crebillon, Place du 
Calvaire. Aveam o pălărie de pai, un „jean-bart" cu litere aurite 
pe panglică, foarte citeţe. Cred că era pălăria purtată de toţi 
copiii. Îmi plăcea mult balconul. Pentru mine, el rămâne legat de 
Carnavalul din Nantes. 

Carnavalul era o sărbătoare fantastică, tot oraşul se 
dezlănţuia. Petrecerile durau aproape o săptămână. Exista 
duminica grasă, lăsata secului, O paradă uriaşă se desfăşura la 


picioarele noastre, cu trăsuri, fanfare, grupuri de oameni 
mascaţi care dansau legănându-se, braţ la braţ. Noi lansam 
serpentine peste  şirurile de bărbaţi şi femei cu ochi 
fosforescenţi. Mă simţeam tulburat, asta era evadarea... La 
sfârşit, pe o platformă împodobită cu flori, plimbau un bou gras, 
ale cărui coarne fuseseră date cu aur. Trăiam un vis. Fratele 
tatălui meu venea cu ocazia asta de la Paris şi. Cum era vesel 
din fire, iar tata îl adora, în casă domnea sărbătoarea la fel ca-n 
oraş. Unchiul şi tatăl meu se îmbrăcau totdeauna foarte elegant: 
jachete, jobene, gulere şi manşete. Se parfumau, aşa era 
obiceiul. Apa lor de toaletă era apa de Lubin. Eu o folosesc şi 
azi. Îi găseam încântători pe amândoi. 

Într-o zi am părăsit Nantes-ul pentru Le Vésinet; lucrul 
ăsta părea normal. Exista şi atracţia schimbării, în special 
pentru cei doi fraţi ai mei, care erau mai mari decât mine şi 
citeau istorii cu Buffalo Bill. Tata le promisese că, odată ajunşi la 
Paris, ne vom duce să-l vedem pe apărătorul indienilor cum 
trage cu puşca şi cu pistolul. Intre timp, descopeream frumosul 
domeniu pe care îşi adăpostise tatăl meu turma. 

Le Vesinet aparţinea încă naturii. Tata alesese cu multă 
grijă vila aceea burgheză din care dădeai într-o grădină foarte 
întinsă. Pretutindeni arbori şi, surpriză, un mic heleşteu. Eram 
vrăjii, cuceriţi de petecul acela de apă cu bolovani neşlefuiţi pe 
margine. Bolovanii aveau să devină centrul jocurilor noastre. 
Tata şi-a luat obiceiul să arunce acolo, săptămână de 
săptămână, crapii pe care-i pescuia în lacul de la Ibis, iar fraţii 
mei s-au apucat să construiască nave din hârdaiele găsite la 
spălătorie. Cele două servitoare aduse de la Noirmoutier 
restabileau ordinea cu indulgență, chiar şi atunci când se aflau 
ele însele în hârdaiele din mijlocul petecului de apă. Seara ele 
mâncau la bucătărie, iar noi na duceam fiecare să ne aşezăm, la 
şapte şi jumătate, în jurul mesei. Mici ţipete, strâmbături, cearta 
pentru locuri, apoi totul reintra în ordine la sosirea celor mari. 
Eram ca nişte pui de găină. Ascultam conversaţia rezervată 
părinţilor. Era plăcut. In prima iarnă eu am stat pe locul din 
imediata apropiere a căminului. Ardeau în el lemne. Tatălui meu 
îi plăcea focul ăsta, la fel şi mamei. La sfârşitul mesei discutau 
între ei în linişte, ca nişte îndrăgostiţi. Tata ţinea adesea mâna 
mamei într-a lui. Noi mergeam la culcare. 


Semnalul era dat de bătrâna Mărie, care intra cu lampa 
„Pigeon". Era o mică lampă de aramă, foarte lustruită. Purta o 
inscripţie provocatoare destul de lungă, ispitindu-ne cu ea la 
nebunie, pe fratele meu şi pe mine: „O mie de franci celui care-o 
va face să explodeze". Treceam cuminţi sub lampa aceea 
frumoasă. Urcam apoi scara spre odaia noastră. Bătrâna Mărie 
răsucea una din cheile instalaţiei de iluminat cu gaz; se crea o 
ambianţă care azi nu mai poate fi întâlnită. Aveam o cameră cu 
două paturi. O împărţeam cu fratele meu, punându-ne acolo la 
bătaie glumele noastre de puştani: ne jucam cu pernele, cu sulul 
de la căpătâi, de-a capra etc. Râdeam, săream, inventam jocuri 
puţin cam naive. Dar părinţii nu se amestecau: n-aveau orgoliul 
idiot al celor care spun: „Nu-i aşa că sînt mari şi cuminţi pentru 
vârsta lor?" Poate că nu eram prea evoluaţi, în schimb ne-am 
bucurat de copilărie. Vai de copilul care n-a cunoscut-o! 

La insistenţele mele, fratele meu citea şi recitea inscripţia 
de pe lampa „Pigeon'", care stătea aprinsă toată noaptea. Lucrul 
ăsta devenise un obicei, căci visam amândoi, iar eu eram, se 
pare, somnambul. Nu-mi aminteam niciodată nimic, dar îmi 
povestea fratele meu: „Azi noapte te-ai sculat... " Nu se făcea 
prea mare caz de asta; bănuiau totuşi că mă scol adeseori, că 
intru în camera părinţilor, vorbesc, după care mă întorc înapoi şi 
mă culc. Purtam cămeşoaie de noapte, amândoi. Nu erau mai 
stupide decât pijamalele şi ne făceau, în timpul nopţii, să ne 
prăpădim de râs. 

Primul meu frate, Lucien, care era cu mult mai mare şi a 
fost ucis în război câţiva ani mai târziu, era şi el lunatec. Într-o 
dimineaţă, una dintre servitoare i-a cerut tatălui meu să-i facă 
socoteala, zicând că fratele meu se ducea în odaia ei în cămaşă 
de noapte şi-i vorbea. Il luase drept un satir? Să fi fost el aşa 
ceva? Posibil. S-a discutat despre chestiunea asta pe ocolite, 
apoi bătrâna Mărie a găsit şi a angajat o altă bretonă. 

Vreme îndelungată, mama şi surorile mi-au dat lecţii 
acasă. Era vorba de trasat bastoane, apoi litere cil trăsături mai 
îngroşate sau mai subţiate. Eu voiam să fac pe deşteptul şi să 
scriu ca fraţii mei, cu peniţe „Sergent-Major'" şi, mai ales, cu 
peniţe ronde. Dar nimic din toate astea n-a lăsat urme la mine. 
Îmi amintesc mai mult de câinii şi de ciobanii noştri decât de 
şcoala primară unde-am sfârşit prin a mă duce. 


Eram mai cu seamă impresionat de istorisirile tatei, care 
venea din când în când la noi în odaie, se aşeza pe unul dintre 
paturile gemene şi îşi povestea viaţa, aceea pe care) trăise 
înainte de-a se căsători cu drăguţa noastră mamă. li plăcea să-şi 
retrăiască aventura, aceasta curgea ca o lecţie atrăgătoare, iar 
noi ascultam cu gurile căscate. Avea darul de-a nu se lungi. 
Imaginaţia noastră lucra. Povestea pe înţelesul copiilor, fără să 
ne zăpăcească vreodată. 

Povestea despre bunicul nostru cu plete lungi, fierar de 
treabă care-a ajuns giuvaergiu la Paris. Acesta trăia în partea 
dinspre Barjols, în Var. Strămoşii Fournier, povestea la rândul 
său bunicul, erau oameni care n-avuseseră mijloacele necesare 
pentru a deveni brutari; aşa că, fără îndoială, se îndeletniceau 
cu vîrâtul lemnelor şi aluatului în cuptor. 

Măsurăm astfel tot drumul pe care trebuie să-l fi străbătut 
neamul nostru pentru ca bunicul să ajungă în cele din urmă 
giuvaergiu. Ba mai mult, să-i îngăduie fiului său să caute 
aventura şi să atingă, la acea epocă, strâmtoarea Magellan, pe o 
corabie cu trei catarge. Şi iată că ne aflam la Magellan, în 
cordiliera chiliana. Ştiam că la Santiago porcii sînt negri şi 
oamenii fac pipi pe străzi şi în pieţe fără să se sinchisească prea 
mult. Ne urmam tatăl în prospectarea munţilor Anzi, ca să 
descoperim acolo fier. Coboram pe Amazon. Întocmai ca la 
„Châtelet". Aveam în faţă aventura, drumul liber. Eroul era el. 
Povestea cum ajunsese, doborât de malarie, la Belem do Para. 
Eu nu-i mai vedeam obrazul, îmbrăcămintea: visam. Poate că 
totul s-a născut atunci. Pe mine, care într-o zi trebuia s-apuc pe- 
o cale asemănătoare, tocmai clipele acelea de poezie m-au 
molipsit, fără îndoială. 

Dragul de tata, a rămas un copil până la nouăzeci de ani. 
Adeseori, mai târziu, când am avut de îndurat necazuri, am 
găsit forţa de-a rezista gândindu-mă la povestirile lui, zicându- 
mi cu simplitate: „Dizenterie, malarie, tata le-a avut; n-a murit 
din pricina asta, deci n-o să mor nici eu". 

În alte seri jucam domino, loto, dar mai ales ţeseam. 
Bătrâna Mărie îi învățase pe toţi țesutul cu patru împunsături. 
Fiecare îşi avea suveica sa, inul, rama de lemn. După câteva 
săptămâni, toată lumea ştia să ţeasă. Apoi a trebuit să brodăm. 


* Astfel se explică şi numele de Fournier, (ca subst. comun) persoană care 
alimentează un cuptor etc. 


Fraţii şi surorile mele brodau cu două sau cu patru fire. Subiectul 
ales de mine era un dansator grec în genunchi. Asamblând 
bucăţile, i-am putut oferi mamei, la sfârşit, o superbă cuvertură 
pentru pat. Trebuie să fi fost nostim tot acest atelier din faţa 
uriaşului cămin. Tata conversa drăgăstos cu mama. O adevărată 
viaţa de familie. Eram lăsaţi să creştem ca ciupercile. Mai târziu 
am înţeles că tata ştiuse să nu se erijeze în horticultor şi nu 
căutase niciodată să modifice sămânţa. 

In schimb născocea adeseori, fără ajutorul radioului sau al 
televiziunii, străduindu-se să ne ofere ocazii de-a vedea. 
Descopeream Luna Park, „Châtelet"- ul, natura. Totul la Luna 
Park ne impresiona, sărbătoarea, jocurile, dar mai cu seamă 
indienii şi călăreţul acela curtenitor, voinic, liber: Buffalo Bill 
intra, lansa în aer bucăţi de cărbune pe care le făcea să 
strălucească trăgând cu carabina sau cu pistolul. Pălăria uriaşă, 
puşca, legenda eroului, lotul lăsa în noi urme adânci. 

La Teatrul Châtelet era şi mai fascinant. Mergeam la 
matineu, dar ce provizie de imagini şi de visuri! Frumoasa Elena, 
cu răpăitul bucăţilor de tablă, însemna evadarea. Hoţul din 
Bagdad, Marele Moghul, Goana după dolari, cu ele m-am hrănit. 
Ambianţa, parfumurile, tata şi mama atenţi, marca scenă 
luminată! Ne întorceam la Le Vesinet cu nevoia de-a regăsi 
aceste visuri, de-a trăi săptămâni şi luni de zile în mijlocul 
miraculosului acestuia care, de-atunci înainte, mi s-a părut 
întotdeauna real. 

Dar exista şi viaţa, surprinzătoare şi la fel de remarcabilă. 
Ne aflam la începuturile aviaţiei. Bleriot îşi lua zborul de la Pecq, 
iar tatăl meu, care în urmă cu vreo câţiva ani iubea totuşi 
aventura şi devenise colaborator de încredere la Peugeot, tip 
sportiv, echilibrat, se alătura acum inginerilor şi industriaşilor 
pentru a ridica din umeri. Îi auzeam exclamând: „Bine, dar 
oamenii ăştia sînt nebuni". Rămâneam perplex. Eu unul găseam 
aviația uimitoare. Intr-o zi, un balon sferic s-a agăţat de 
acoperişul unei ferme, lingă podul de la Chatou. Să fi văzut 
atunci un întreg balet de domni serioşi care protestau împotriva 
scandalului şi a grotescului! N-o să uit niciodată scena asta, 
siluetele oamenilor, feţele, ironia lor. Cei ce afirmă astăzi, când 
se zboară pe lună, c-ar fi mai util să cumpărăm pluguri au 
aceeaşi mutră. li văd pe toţi ca pe nişte paiaţe în redingotă care 
se rotesc în cerc şi habar n-au să descifreze viitorul. Pentru 


propria-mi regulă de conduită, am înţeles că multe lucruri se 
petrec astfel. De ce? E o prostie să întrebi de ce. Nimeni nu ştie. 
de ce, niciodată. Destinul nu sîntem nici noi, nici ceilalţi. El e mai 
mult decât atât. Adulții judecau; eu unul trăiam. 

Intre timp, cu toată aviația, trebuia să mergem la liceu. Ne 
duceam acolo traşi de-o catârcă pe nume Carmen. Lucru mai 
puţin nostim. Liceul din Pecq era un liceu cu taxă. În fiecare 
dimineaţă, un birjar venea să ne ia de acasă. Carmen trăgea o 
căruţă cu patru roţi; în drum se mai urcau trei sau patru colegi. 
Mai cu seamă băieţi: elveţieni, englezi, un scoţian. Mergeam la 
liceu ca să învăţăm naiba ştie ce. N-am acceptat niciodată 
„injecţiile" profesorilor, persoane onorabile, fără îndoială, dar 
care spuneau lucruri atât de vechi, încât nu mai ţineau deloc. N- 
aveam de gând să-l imit pe Roland, şi cu atât mai puţin pe micul 
Napoleon. Opuneam o rezistenţă organică. Nu înţelegeam nimic 
din principiile pe care voiau să ni le vâre în cap cu de-a sila. Şi, 
dealtfel, cine înţelegea? Nu-mi plăcea decât un singur fel de 
şcoală: în aer liber, joia, când cutreieram pădurile, culegeam 
zambile, castane, lăcrămioare. Fără să-mi pese, eram, foarte 
liniştit, penultimul. Primii erau alţii. La coadă se afla Artei. Lucrul 
ăsta părea normal. El trebuie să fi fost încă şi mai idiot decât 
mine, sau mai naiv. Eram incapabili, amândoi, să înţelegem ce 
anume aşteptau de la noi. Nu eram nici anarhişti, nici rebeli; dar 
tot ceea ce ni se preda ne plictisea de moarte; ne gândeam la 
alte lucruri. Când ni se spunea: „Ridicaţi-vă în picioare şi 
repetaţi ce-am spus", ne simţeam un pic stingheriţi şi pentru noi 
şi pentru profesor. În cele din urmă nu ne-a mai sâcâit, nu ne-a 
mai tulburat nimeni. Problemele privitoare la cadre, la asigurări, 
la viitor, la şomaj au încetat cu desăvârşire să mai existe. 

Ne puneam, la bănci, lacăte. Lucru permis şi amuzant, 
care conferea micilor noastre afaceri un aer atractiv, misterios. 
Scoţianul avea whisky; îl fura probabil de la părinţi. Instalase o 
bucată de cauciuc, în genul tuburilor folosite la clisme, prin care 
trăgeam din când în când câte-o gură, fără să ne îmbătăm 
vreodată. Mai degrabă ca să ne distrăm. Artei stătea în dreapta 
mea; scoţianul în stânga; nu făcea nici el parte din. Elită, dar 
asta nu-l deranja vizibil. 

Duminica, asemeni tuturor copiilor, odrasle de burghezi 
aşezaţi, mergeam cu familia la biserica din Chatou. Bunica, deşi 
foarte bătrână, ni se alătura. Purta îmbrăcăminte strânsă pe 


corp şi se sprijinea de un servitor. Era. Severă şi ordonată, nici 
prea răutăcioasă şi nici prea iubitoare. N-a lăsat urme în sufletul 
meu. Slujba era frumoasă, în biserică, în amănuntele serviciului 
divin, în mireasma de tămâie descopeream poezia. Colegii şi 
fetele nu mai vorbeau ca pe stradă. Domnea o atmosferă plăcut 
impresionantă. Existau momente supreme: comuniunea, 
tăcerea. Credeam. Totul era firesc. De la educaţia primită în 
familie la această pace a bisericii, totul aluneca fără izbituri, în 
matca aceluiaşi şuvoi. Am fost astfel, o bună bucată de vreme, 
copil de cor. Găseam că preotul e foarte bătrân, foarte amabil, 
iar vinul său de împărtăşanie grozav. 

Intr-o zi tata s-a întors cu jobenul pe cap la volanul unui 
automobil. Era un De Dion Bouton; avea nişte scaune nostime, 
aşezate faţă-n faţă. Am făcut un tur; tata conducea cu 25 pe 
oră. Oamenii îl priveau ca pe un ins exuberant: „Merge prea 
repede! Oare c voie să mergi atât de repede?... ". Câte prostii 
nu spun oamenii! 

Câteva luni mai târziu, aveam o bicicletă. Era un lucru rar, 
însă toate ne veneau fără a le pretinde. Să fi fost oare gusturile, 
ideile, dorinţele noastre devansate? Aproape deloc. Bicicleta 
mergea bine. Tata îşi adora progeniturile, fără să se frământe 
din pricina vânătăilor, a degetelor prinse-n uşă, a cuielor înfipte- 
n talpă: „Cară-te la robinet şi nu ne mai plictisi; n-o să mori 
dintr-atâta" - iată metoda lui. 

Intr-o dimineaţă, recreaţia la liceul din Pecq. Aveam 
doisprezece ani. Marea curte interioară, bara fixă, inelele, 
trapezul. Jocul consta în a face o gigantică la bară şi a ateriza 
puţin mai departe pe grămada de nisip. Lucrez neglijent. Li se 
întâmplă chiar şi saltimbancilor şi campionilor. Mă prăbuşesc, 
lovindu-mă cu spatele de piatră. Capăt o culoare albă, 
nesănătoasă. Imediat Carmen, catârca, apoi ambulanta, 
medicul. Am, pare-se, ceva rupt la şale şi-n piept. 

De ce-am căzut pe spate, lingă grămada de nisip? 
Destinul? Fără îndoială. Lucrul ăsta mi-a adus doi ani de 
vacanţă. Remedii miraculoase nu existau: „Să rămână acasă. 
Repaos. Ceea ce nu-l împiedică nici să meargă, nici să mănânce. 
Nici să citească". 

Şi iată-mă reţinut cu forţa, cocoloşit. In fiecare dimineaţă 
mă trezeam, ascultam primele zgomote ale casei; servitoarele 
îmi aduceau mâncarea la pat; surorile melc exersau la pian. Le 


auzeam gamele şi muzica minunată. Era un vis. După câteva 
zile, o porneam pe jos prin pădurile de la Bougival sau de la 
Saint-Cucufa. Însoţit de câini. Pentru că tata şi mama aveau 
încredere, îmi luam deseori gustarea cu mine şi nu mă 
întorceam decât seara, îmi regăseam casa. O găseam pe mama 
încă şi mai frumoasă, pe surorile mele încă şi mai elegante. 
Aveam senzaţia că mă vindec şi sînt liber. 

Într-o seară i-am spus tatălui meu, cu sfiiciune, că 
instrucţia într-o şcoală de feciori de bani gata nu mă interesează 
câtuşi de puţin şi că mă depăşeşte: chiar vindecat, n-aveam 
chef să mă mai întorc. Tata era om inteligent. M-a privit, pe 
neaşteptate, ţintă: „Dacă-i aşa, lasă, fiule. Zici că nu te 
interesează studiile? Atunci o să părăseşti liceul. Dar orice-ai 
face, îţi trebuie o cultură, bătrâne. Între timp citeşte, ocupă-te 
de cifre, consultă hărţi, fă puţin sport". Am ascultat cu fidelitate. 
Am citit, am socotit, am visat deasupra hărților. Am tăbărât 
asupra lui Jules Verne, Gustave Aimard, Leonardo da Vinci şi 
Confucius, asupra revistelor cu benzi desenate şi a Odiseii. 

Trăiam în junglă, în pădurile virgine, în mijlocul negrilor şi- 
al antropofagilor. Străbăteam codrii asemenea lui Fenimore 
Cooper; plimbările mele căpătau un sens nou. Trăiam cu 
instinctul. Ca Ulise. Povestea lui mă pasiona. Câtă iscusinţă! Să 
se vâre sub burta oilor ca să poată ieşi din peştera ciclopului şi 
să-l facă pe acesta să rostogolească el însuşi stânca de la 
intrare! Îl înţelegeam: şi el trebuie să se fi condus după instinct. 

Înţelegeam, deopotrivă, ce noroc avusesem prăbuşindu- 
mă pe spate. Duceam o existenţă de care colegii mei nu se 
puteau bucura, căci se limitau la un program strict. Simţeam în 
chip confuz diferenţa. La vreo treisprezece ani eram tot un ţânc, 
nu din cale-afară de voinic. Nu-mi plăcea deloc să mă dezbrac în 
chiloţi sau în pielea goală în faţa celorlalţi colegi, ca să ne 
scăldăm ori să facem spori. Mi-era teamă să nu par debil; 
trăiam, prin urmare, destul de singuratic. Tata mia apus: 
„Aşază-te în faţa oglinzii; priveşte-te, după metoda Atlas şi dă-ţi 
singur pumni", îmi dădeam zilnic pumni în faţa oglinzii, înainte 
de-a pleca la hoinăreală şi nu mă simţeam prost. Simţeam chiar 
că mă fac mai voinic. N-aveam nevoie de camarazi. Gândeam, 
reflectam, mă orientam. Îmbrăcat uşor, vara ca şi iarna, m-am 
înzdrăvenit de pe urma căderii şi am ajuns aproape cu totul 
imun la guturai şi la gripă. 


Când am împlinit paisprezece ani, m-am îndrăgostit 
pentru prima oară. Era de Crăciun. Ea şi-a făcut apariţia 
costumată în japoneză. Avea zece ani. Mi se părea frumoasă. 
Era o iubire platonică, însă profundă. Fata se potrivea cu 
imaginile întâlnite în lecturile mele, unde femeile erau nobile şi 
încântătoare. O visam în taină. 

Într-o seară, tata a venit acasă tulburat. N-am aflat decât 
mai târziii cum s-au petrecut cu adevărat lucrurile. Murise 
unchiul, fratele lui. Avusese cea mai frumoasă moarte din 
familie. Murise făcând dragoste. Era un petrecăreţ, un amator 
de fuste, în vreme ce tatăl meu trăia cu totul altfel; dar se 
adorau unul pe altul. Fusese găsit mort la Nancy. Lucru puţin 
cam hazliu, însă frumos. Să fi avut. Vreo şaptezeci de ani. 
Oricum, mai bine aşa, decât să crapi într-un spital sau la război. 
Accidentul era straniu şi mătuşa, nevastă-sa, trebuia să fie 
prevenită. Întreaga afacere, de care pe noi ne-au îndepărtat cu 
prudenţă, a fost pusă pe seama gripei ori a unei răceli. La 
înmormântare, mătuşă-mea a plâns. Aşa a luat sfârşit o 
prietenie sinceră între doi fraţi cu totul deosebiți. Adio, Tonton. 

A trebuit să sosească şi războiul şi fratele meu mai mare 
să plece pe front, nefericitul. Părinţii erau trişti. Nu s-a mai 
întors. Tata şi-a dus odraslele la adăpost, în Normandia. Apoi, 
când tunul Bertha şi obuzele lui au încetat să mai răspândească 
spaima, ne-am întors la Le Vesinet. 

Citeam cu furie. Mă înzdrăvenisem, eram voinic şi 
pasionat în continuare după flori şi după natură. Într-o zi, pe 
domeniul unui prieten de-al tatălui meu, am întâlnit un om care 
ţinea locul pădurarului. Văzându-mă singur, s-a împrietenit cu 
mine. Făcea braconaj. Deci omul care avea în grijă pădurea, 
proprietatea, întindea totodată laţuri, meşterea corzi de ghitară, 
beţişoare încleiate, curse. Cu mustață şi pantaloni de cantonier, 
era un personaj de roman. Braconajul lui nu-mi făcea impresie 
nici bună, nici proastă. Prindeam iepuri sau porumbei. Il 
urmăream cu atenţie. Nu semăna cu profesorii; mă făcea să 
pătrund mai adânc în natură. Era loial şi eu chiar duceam acasă 
vânatul. Spuneam: „îl am de la un om atâta tot. O dată, o 
zgripţuroaică a venit să-i spună tatei că mâncam iepure furat. 
Tata a azvârlit-o pur si simplu pe uşă afară. N-avea nevoie de 
terţe persoane pentru a-şi creşte copiii. 


Lucrurile se întâmplau fără vreo justificare anume. Vila 
avea o răsuflătoare pe unde se coborau butoaiele cu vin (vinul 
era cumpărat în butoaie). l-am spus tatei: „Mi-ar place să 
meşteresc în lemn, să mă distrez". 

— Ce-ţi trebuie? 

— Ei bine, un banc. 

Tata, drăguţ cum era, mi-a cumpărat un banc de 
tâmplărie şi o capră. Şi, întrucât lucra la Peugeot: „Na, ţine şi 
unelte.” 

Deschideam răsuflătoarea. Vara ca şi iarna, stăteam gol 
până la brâu, nu-mi plăceau tricourile. Coboram, aşadar, în 
pivniţa atelier. Din când în când îmi luam bicicleta şi mă duceam 
la o negustoreasă de cherestea, o văduvă. Nu mă pricepeam 
deloc la stejar sau la fag. Vedeam butuci, scânduri; căram 
deşeurile astea pe şaua bicicletei. Primul lucru care-a ieşit din 
mâinile mele a fost o rață. Era de stejar, aveam dălţi concave, i- 
am făcut aripi, un cioc. 

Vedeam atârnând burlane pe la sobe, le băteam eu 
ciocanul, apoi le deschideam cu bonfaerul. Am făcut până la 
urmă o raţă-cenuşar. Eram fericit. 

Făceam şi piese de mobilier; mi-am petrecut luni de zile 
îndeosebi în faţa unui fotoliu din stinghii groase, aşezate în V. 
De cum începea să plouă prea tare pentru escapadele prin 
pădure, mă întorceam în bârlog şi-mi finisam invenţia. Nici 
vorbă de model, un scaun absolut drept, cât se poate de 
incomod. Spătarul - împodobit cu frunze do palmier. Printre 
frunzele de palmier, un câine sculptat de-o parte, o vulpe de 
cealaltă. Apoi am dat totul cu ceară după metoda bretonă şi am 
aşezat capodopera în apropierea căminului. Nu ştiu cu ce 
anume putea să semene. Când mi-a murit fratele, eu părăsisem 
cu uşurinţă totul, plecând spre Africa; a venit un anticar şi 
monumentul s-a vândut ca piesă veche. Nu învăţasem de la 
nimeni; simţeam doar imboldul, atâta tot. 

Am crescut, aşadar şi începea să mă frământe dorinţa de- 
a acţiona ca un bărbat. Eram profund îndrăgostit, la vremea 
aceea, de o fată de vârsta mea. A fost o iubire desăvârşită. Într- 
o zi fata a plecat departe peste mare, împreună cu părinţii. 
Rămăsesem singur. Am tăbărât asupra unui coleg, Jean, băiat 
foarte frumos, bine legat, instruit, tipul neamţului cu ochi 
albaştri - evreu. Amănunt lipsit de importanţă. Eram 


nedespărţiţi. Am făcut, împreună, toate muncile umilitoare, am 
fost până şi hamali de mobilă, cărbunari. Prietenul meu Jean era 
voinic şi bea destul de mult; dar nu ne îmbătăm niciodată. Eu 
unul mă opream fără să-mi dau seama; nu comandam eu. Ceva 
în mine se opunea. Refuzam păhărelele de tablă oferite 
hamalilor. Văduva Boulot ne-a ţinut până-n ziua în care am 
blocat un pian pe-o scară. Nu mai puteam nici să urcăm, nici să 
coborâm, făceam haz, împingeam. Am părăsit totul, inclusiv 
lucrul. 

Am căutat împreună cu Jean altceva. Tot sport era şi 
acolo. Un oarecare Gabel ne-a angajat să cărăm cu spinarea 
saci de cărbuni de câte 50 de kilograme. N-o făceam pentru 
plăcerea de-a umbla murdari; totuşi mutrele noastre ne 
stârneau râsul. Luam cărbunii cu ridicata la Petite Vitesse, îi 
încărcăm în saci şi-i livram. Treaba a durat luni de zile. Mă 
întorceam scara şi mă spălam, ca să nu-mi contrariez familia şi 
să rămân în ton. Nimeni nu ne reproşa sportul ăsta natural, care 
ne plăcea; cu banii câştigaţi, ieşeam. Eu regăseam „Châtelet'- 
ul şi mai cu seamă „Scala", unde amândoi aveam impresia că 
trăim piese destinate oamenilor majori. Era psihologic, dramatic, 
complicat. Şi exista „Grand Guignol"- ul - formidabil. Se tăiau 
acolo femei în bucăţi, sângele curgea gârlă. Vedeai cum un orb 
îşi terorizează sora, cum se revoltă nişte sadici într-un azil. lese 
ai plin până-n gât de senzaţii tari. Tata ne-a recomandat şi el un 
mic teatru pe care-l îndrăgise, undeva către strada Boulot. Se 
dădeau acolo Muşchetarii la mânăstire. Revăd în chip vag un zid 
înalt, preoţi, călugăriţe, armuri. Era încântător. 

Datorită muncii, a loviturilor de pumn peste faţă înaintea 
oglinzii, a mersului, a căratului, a grădinăritului, m-am trezit cu 
o stare ciudată, un fel de dorinţă de a pleca - de a pleca şi nimic 
mai mult. Cărţile, istorisirile tatei, „Châtelet"- ul, cochilia prea 
strimtă, fără îndoială: eram ca dirijat. Cu cât reflectam mai mult, 
cu atât cuvântul „dirijat" mi se părea singurul. Totul a venit de 
la sine. Rumegam treaba asta de-o vreme, fără îndoială; am 
discutat câte ceva şi cu Jean. Aşteptam aventura, iar aventura 
înseamnă, în primul rând, refuzul de a te ghiftui la tata acasă şi 
ca la tata acasă. 

Într-o seară i-am spus tatei: 

— Ştii, nimic nu-mi stârneşte aici interesul, n-am un 
certificat de studii. Simt dorinţa, chiar nevoia să plec. 


Tata n-a zis nimic. M-a privit şi a mişcat vag din cap, un fel 
de: „Văd". A doua zi, avea un zâmbet grav; m-a luat de-o parte 
şi mia spus domol: 

— Fernand, o să pleci  cu-adevărat. Du-te la 
„Transporturile Reunite", pe bulevardul Malesherbes; ai din 
partea mea călătoria. la-ţi un bilet de clasa-ntâi până la Douala, 
în Camerun. Cale liberă, fiule! 

Eram emoţionat, am mulţumit. 

Tata nu era omul care să ascundă lucrurile. Pentru mama 
a fost o mare durere. Văzându-i obrazul trist şi înlăcrimat, nu mă 
frământam nici eu mai puţin. 

Prietenul Jean, care voia să plece cu mine, i-a vorbit 
tatălui său. Răspuns: „Dacă te duci, n-ai decât optsprezece ani 
şi te vâr în casa de corecție". Nu-mi plăcea deloc. Nu eram nici 
vagabonzi, nici puşlamale. De ce să vorbească în felul ăsta? 
Trebuie să-şi caute fiecare aventura. 

Câteva zile mai târziu,  rezolvasem problema. 
Mărturisindu-i şi tatălui meu, transformasem biletul de clasa-ntâi 
pentru Douala în două bilete de-a treia pentru Dakar. Aveam 
chiar şi  bonificaţie pentru gustări, pentru întâmplările 
neprevăzute, pentru hotelul de la Bordeaux şi pentru aperitive. 

În ultima seară, iubitul meu tată a venit în cameră cu două 
daruri: un revolver de mare calibru, cu butoiaş, revolver pe care 
mai târziu l-am pierdut; şi vechea lui escopeta, o puşcă din 
vremea lui Napoleon al Ill-lea, care se încărca pe ţeava şi pe 
care am purtat-o neântrerupt cu mine în timpul celor cincizeci 
de ani de aventuri. 

A doua zi dimineaţa, eram împreună cu Jean în gara 
Austerlitz. Fereastra-ghilotină a compartimentului ne permitea 
să vedem pentru ultima oară peronul cu circulaţia şi mirosul lui, 
aburul locomotivei la nivelul picioarelor. Pe peron, în redingotă, 
singur, se afla tata. Obrazul lui era aspru şi grav. Stătea acolo, 
în picioare, poate mai bătrân ca de obicei. Din ochi îi curgeau 
lacrimi, cu toate că surâdea. Părea fericit că-i îngăduise fiului 
său să facă ceea ce el însuşi râvnea şi ceea ce, probabil, i-ar fi 
plăcut lui însuşi să mai facă. E frumos cel care acordă 
îngăduinţă. Când nu puteţi voi înşivă, măcar ajutaţi-i pe alţii, vă 
rog - iată ce spunea obrazul lui, iluminat. Trenul s-a pus brusc în 
mişcare. Ca la o izbitură de secure, sa despărţit de peron cu 
toate fiarele sale. Acolo a început totul. 


3 
ÎN GABON. PRIMUL MEU SALARIU: NIŞTE PANTALONI, O CĂMAŞA, 
TREI PERECHI DE ESPADRILE 

La Bordeaux, puteam zice că plecaserăm cu-adevărat. 
Foarte bine îmbrăcaţi, având costume de la Nicole de pe strada 
Tronchet, cămăşi frumoase, vestoane despicate, eram eleganti, 
fapt care-i liniştea pe părinţi şi impresiona fetele. Jean, am spus- 
o, era foarte frumos, iar eu, în asemenea situaţii, cădeam 
totdeauna victimă. Cele mai frumoase fete erau pentru el; eu 
mă alegeam cu rămăşiţele. 

Pentru a sărbători plecarea, ne-am dus să luăm un 
aperitiv în faţa teatrului din Bordeaux şi, după sfaturile tatălui 
meu, ne-am petrecut ultima noapte închişi într-un mic hotel în 
care, dacă era să-l credem, nu ne expuneam riscului de-a fi 
omorâţi sau prădaţi. 

Chiar din ziua următoare, tot dichisiţi, poate încă feciori de 
bani gata un pic, iată-ne la picioarele pasarelei, fiecare cu mica 
lui valiză în mână. Vaporul ni se părea superb. 

Era cu toate acestea un vechi cargou care-şi sfârşea zilele 
pe linia Africii. Nici mare, nici luxos. Fusese transformat pentru a 
primi pasageri - locuitori din colonii, militari. Era destul de 
alungit, n-avea cine ştie ce ruliu; personalul N se purta degajat. 
Urcam pasarela cu sentimentul că părăsim totul. Asta trebuie să 
se fi văzut pe mutrele noastre. Aveam două bilete amărâte pe 
puntea intermediară, dar câte speranţe! Era epoca în care nu-ți 
trebuia paşaport. Plecai fără griji, fără hârţoage. Plecai, pur şi 
simplu! 

In locul pe unde păşea lumea la bord, se aşezase un tip 
foarte bine, cu mânuşi albe şi o valiză desfăcută, oprind călătorii 
pentru o clipă. Reclama lui era impresionantă: „Domnilor, Africa 
înseamnă moarte. Vă vor spune-o toţi bătrânii. Fiţi prevăzători. 
Malaria, ţânţarii, redutabilul anofel. Simplă măsură de precauţie: 
acest remediu miracol: acest pacheţel. Modul de întrebuințare 
se află în interior. Exclusiv. Eficace. Malaria învinsă. Numai cinci 
franci. Atenţiune, pasageri, din motive ştiinţifice şi climatice, nu- 
| deschideţi decât la tropice. Cinci franci!" Cinci franci erau pe 
vremea aceea o monedă pe care cumetrele şi-ar pune-o astăzi 
la salbă; dar şi-au riscat cu toţii frumoasa monedă. Am crezut că 
e bine să le urmăm exemplul şi am luat un pacheţel pentru 
amândoi. Pe mare, am râs cu hohote. Am deschis faimosul 


pachet miracol. Nu conţinea decât două bucăţi rectangulare de 
lemn, cu o notiţă la mijloc: „Luaţi una dintre bucăţi în mâna 
dreaptă, pe cealaltă în mina stângă. Ochiţi bine şi striviţi 
ţânţarul". Fiecare se plimba de colo-colo pe vapor, citind hârtia 
şi încercând să facă haz pe socoteala ei. Câştigase, flăcăul, cinci 
franci; vaporul era departe; abia dacă se mai zăreau malurile. 

În aceeaşi seară, căpitanul vasului trebuie să ne fi privit 
prin lunetă şi să-şi fi spus: „la te uită, doi băieţi bine-nţoliţi, care 
n-au aerul unor vagabonzi. Unde s-or duce?" Ni l-a trimis pe 
ofiţerul administrator: 

— Căpitanul are amabilitatea de-a vă oferi o cabină pe 
gratis. Sânteţi la a treia? Unde vă duceţi? 

— La Dakar. 

— Luaţi cabina asta şi vă rog să poftiţi la masă. 

Am mulţumit, cu călcâiele lipite. Ne aflam la primii paşi, 
nu voiam să facem gafe.. 

La Dakar debarcăm, tot încântați, tot naivi, băieţi buni, 
plini de admiraţie. Găsim un hotel, închiriem o maşină - şi iată- 
ne porniţi să descoperim oraşul, grădinile, vreun început de 
cornişă. „Châtelet"- ul se continua şi aici. Pretutindeni plante 
frumoase, în grădini mari şopârle colorate, femei cu pielea 
neagră. Şoferul nostru conduce desculţ un Oakland decapotabil. 
Accelerează cu degetul gros. Ne cufundăm în toată această 
vegetaţie. Privim negresele, şorţul care le acoperă coapsele. 
Salut o mică trupă colorată şi veselă. Gest prietenesc, admirativ. 
Ca un copil care-ar scoate limba, una îşi ridică şorţul şi ne arată 
nişte superbe fese negre. Râs general. Şoferul nu se mai poate 
opri, hohotele îl cuprind în valuri succesive. Descoperim 
libertatea Africii, nici vicioasă, nici indecentă - însufleţită. 

A doua zi, m-a muşcat de pulpă maimuța hotelului, o 
specie de hamadryas legată de un copac. N-avea importanţă, 
noi ne continuam seria descoperirilor: marea, Gorrea, insula 
sclavilor cu închisorile ei, cu micul ei port. Banii se scurgeau. 
Pentru a complica situaţia, Jean, care era mai înclinat decât 
mine către problemele sexuale, hotărăşte într-o seară să 
mergem la bordel. De ce nu, la o adică? Nu era gustul meu, dar 
omul trebuie să se instruiască. Bordelul îl ţineau două surori, 
dintre care una se numea Fernande. Abia ne instalaserăm, când 
s-a-ntâmplat să pice nişte marinari francezi puşi pe chef. 
Beţivăneală mare. In fumul şi căldura generală, amicul Jean a 


urlat ceva ce trebuie să-i fi displăcut Fernandei. Am avut exact 
timpul să văd frumosul costum de la Nicole apucat de pulpane şi 
sfâşiat în două de către patroană, în aplauzele marinarilor. Jean, 
ofensat, i-a ars două palme Fernandei; încăierarea a devenit 
generală. L-am scos pe Jean afară cum m-am priceput; am ajuns 
într-o piaţă mare, unde marinarii, doborând un stâlp şi-au pus în 
minte să ne facă zob. A sosit o dubă cu poliţişti francezi şi negri 
- nici urmă de marinari! Ne aflam acolo complet singuri, ca doi 
cerşetori, în faţa stâlpului doborât. Ne-au arestat, apoi ne-au dat 
drumul mulţumită unui prieten de-al şoferului negru, care ne-a 
recunoscut şi ne-a scos din încurcătură. 

În ziua următoare, l-am convins pe Jean să facem 
socotelile. Suma scăzuse în mod primejdios. Trebuia să ne 
aşternem pe muncă. În piaţa Protet, nişte negri cumsecade 
lucrau la săpături. Ne-am informat; iată-ne angajaţi de către 
Serviciile Publice. Trebuia să dăm cu lopata, cu hârleţul, cu 
ranga. La acea epocă, albi care să-şi încropească existenţa 
alături de negri, în piaţa publică, nu se mai văzuseră niciodată. 
Puțin ne păsa; trebuia să facem rost de haleală, iar de cerşit nu 
voiam să cerşim; însă atrăgeam imediat atenţia. În acel 
anotimp, era o căldură de iad şi probabil că n-am fi rezistat 
multă vreme. Am muncit trei zile. Într-o dimineaţă trece un tip, 
cam jegos, cu beretă de marinar, mutră de adevărat portughez 
cu cercel de aur în ureche. Una peste alta, simpatic. Ne 
abordează; trebuie să-i fi bătut la ochi: doi fraieri, voinici, 
inocenți, sârguincioşi. 

— Sânt căpitan, aţi vrea să lucraţi pentru mine? 

Nu bănuiam surpriza pe care ne-o cocea; ne-a luat pe 
vapor. 

— Unde vreţi să ajungeţi? 

— In Camerun. 

— Foarte bine. Bani n-aveţi, dar vă cer un mic serviciu. 
Cunosc pe cineva la Soualaba. Vă iau în larg pe gratis. O să 
lăsăm şalupa la apă. O să vină o pirogă. Oamenii mei or să- 
ncarce în ea două-trei lăzi; voi nu trebuie decât să le 
supravegheați. Sânt pentru un chinez, căruia-i strecurăm nişte 
marfă mai proastă. Nu e prea complicat. Trebuie doar să vă 
încredinţaţi că lăzile i-au parvenit chinezului, la Soualaba. 


Era un chilipir. Căpitanul ăsta, cu cercelul lui de aur, 
răsărea direct din cărţile mele. În ceea ce-l priveşte, Jean făcea 
mutre. Din nou destinul. 

— Eu rămân la Dakar, spune Jean. Du-te tu; dacă treaba 
merge, o să ne reântâlnim. Am rămas la bord şi l-am văzut cum 
părăseşte cheiul, întorcându-şi mereu privirea. Eram îmbarcat 
pentru Camerun şi pentru prima oară singur. 

După vreo cincisprezece zile, ne aflam în largul portului 
Douala. Nu-mi mai puneam probleme. De câte ori încercasem să 
devin util, mă făcuseră cu toţii să înţeleg că trebuia doar să mă 
las purtat în voie. Descopeream pacea, armonia, un alt fel de 
spaţiu, un alt soare. Visam, dând din vreme-n vreme câte-o 
vagă mână de ajutor; urmăream jocul delfinilor. Eram eu însumi 
cufundat într-un joc anume, căruia-i învăţam regulile. Să nu ştii, 
să nu vrei să ştii urmarea, să trăieşti intens prezentul, să aspiri 
mirosurile, să te umpli de imagini. Revedeam grădinile exotice 
din Dakar, florile luxuriante, bugainvilierii, pieţele, peştele uscat, 
femeile cu beţişoare-n gură. Parcul de la Le Vesinet, cu 
muşcatele, daliile şi cameliile lui, pe care tata le cumpăra în 
fiecare an de la Nantes, pentru ca mama să fie înconjurată de 
flori, se afla undeva departe. Farmecul de-acolo pierea, devorat 
de imaginea captivantă a Africii negre. 

Traversam golful Benin. Căpitanul lăsa să-i scape nume 
care-mi cântau în minte: Lome, Cotonou, Lagos. În dreptul 
oraşului Douala, ne-am încrucişat, în sfârşit, cu marea insulă 
Fernando Po. Se zărea ţărmul, dominat de muntele Camerun. 
Era momentul să dăm o mină de ajutor la manevrarea şalupei şi 
la coborârea lăzilor. l-am strâns mâna căpitanului portughez, i- 
am mulţumit pentru traversarea gratuită am privit cu coada 
ochiului lăzile, care păreau grele şi am coborât la rândul meu. 
Mă gândeam la dispoziţiile căpitanului şi încercam să-i execut 
planul aşa cum se cuvine. 

În golfuleţ, se apropie de noi o pirogă lungă. Transbordăm 
lăzile. Chinezul aşteaptă ceva mai departe. li lipseşte o ureche. 
Fără îndoială, e chiar destinatarul. Totul mi separe normal. li 
spun simplu: 

— lată lăzile cu marfă. 

Abia dacă aude; mă conduce la o altă pirogă, precizând: 

— N-o să dormi aici. O să-ţi arăt coliba. Nu e prea! 
Aproape, dar hai. 


Am pornit din nou, în pirogă, de-a lungul estuarului. Nu 
mai sfârşeam cu lunecatul printre ostroavele pline de 
paletuvieri. Eram puţin cam furios pe chinezul ăsta bătrân 
căruia îi adusesem lăzile şi care nu numai că nu mă ţinea la el 
pentru o noapte, dar se şi străduia să mă ducă la dracu-n 
praznic. 

Cerul coborâse jos de tot, valurile creşteau, începea 
tornada. Ploaia, tunetul, fulgerele deşirându-se, trombele de apă 
călduţă, totul mi se părea splendid. Eram departe de zgomotele 
de tinichea ale „Châtelet"- ului. Trăiam momentul asemenea 
unei fiare tinere, privind pe furiş piroga, mutra chinezului, 
singura lui ureche. Umbrele uriaşe ale paletuvierilor, spinările 
negrilor încovoiaţi peste lopeţi răsăreau brusc, pentru a se topi 
apoi în neant. lată botezul, sărbătoarea mea. Mirosul apelor 
gălbui devenea tot mai stăruitor; soseam la colibe. Se auzeau 
glasuri, strigăte, râsete. Am zărit negri, mulatri. Mi-a fost arătată 
o colibă, cu un pat din crengi. Chinezul mi-a strâns mâna şi 
piroga lui s-a îndepărtat, înfruntând din nou tornada, care era pe 
sfârşite. Mă aflam probabil la două sau trei ore de Douala, 
singur, cu o mică rezervă în buzunar, mărunţişul pe care mi-l 
oferise căpitanul portughez. 

Abia a doua zi am priceput. Încă de la primirea lăzilor, 
chinezul, văzându-mi fără îndoială mutra naivă, mă îndepărtase 
de estuar. L-au găsit dimineaţa decapitat, iar lăzile jefuite. 
Accident dezgustător printre contrabandiştii de aur. Aur în lăzile 
„mele"? Eram uluit. Bătrânul îmi salvase viaţa: fără să mă 
cunoască, dorise să mă pună el însuşi la adăpost de vreo 
răfuială. Ajungând la hotelul Poştei, unde plecasem în căutare 
de lucru, am început o nouă pagină în existenţa mea. Din ziua 
aceea, mi-am notat cu grijă că aveam tot interesul să mă las în 
voia destinului. 

La hotelul Poştei sala e plină de albi, muncitori, lucrători 
forestieri necunoscuţi. Intrăm în vorbă. Îmi e arătat un om care 
se îndeletniceşte cu tăierea paletuvierilor la Soualaba. 

— Fac traverse pentru cale ferată, îmi spune el. Negrii 
lucrează cu securea şi tesla. Taie, netezesc. Tu n-ai mutră de 
cioplitor, dar poţi să-i supraveghezi. Plătesc o parte din preţul 
hotelului. La început, ca salariu lunar: o pereche de pantaloni, o 
cămaşă, trei perechi de espadrile. Mănânci cu negrii. Merge? 

— De ce nu? 


E limpede. Şi iată-mă în poto-poto, cu în aiul meu patron. 
Poto-poto e ţinutul apelor stătătoare, nămoloase, al smârcurilor 
şi-al ploilor diluviene. Negri uriaşi, primitivi cioplesc paletuvierii, 
câte douăsprezece ore pe zi, cu mina. Pretutindeni ţânţari 
purtători de malarie, cârduri de maimuțe, lovituri de secure, dar 
şi parfumuri noi, degajate de căldură şi de umezeală. 

In primele zile, totul era atrăgător. Munceam, din greu, 
mâncam fără pretenţii, manioc şi banane, dormeam pe pământ 
alături de oamenii mei. După câteva zile, patronul a început să- 
mi împrumute. Puşca lui de vânătoare cu două ţevi, pentru a 
îmbunătăţi masa zilnică şi a face plăcere negrilor, în realitate, 
vedeam bine că era o întreagă economie pentru el. Am 
observat, de asemenea, că avea tot timpul in mină o cravaşa 
din piele de hipopotam, pe care singur şi-o meşterea. Tăia în trei 
fâşiii o bucată lungă de piele, apoi o lega de un copac şi o 
împletea. Oprea mişcarea de răsucire în sens contrar cu ajutorul 
unui pietroi aşezat pe pământ. Uscându-se, pielea îşi păstra 
noua formă. Când lovea cu ea peste spinare sau peste umeri, 
trăgând mai cu seamă, făcea să ţâşnească sângele. Incepeam 
să-l găsesc mm puţin nostim cu cravaşa asta în mină. 

Pentru mine, negrii din pădure erau nişte prieteni. Harnici, 
veseli. Ce sens avea să-i loveşti şi să zbieri la ei? Nefiind ocupat 
decât cu supravegheatul, aprinde-mi şi focul sub uriaşa marmită 
de tablă. Fierbeam orezul. Scoteam peşti din estuar şi-i puneam 
la frigare. Gândul mă ducea la tata, cu crapii lui din lacul de la 
Ibis şi-mi părea rău că nu pot să-i arăt acest paradis al 
abundenței. Singurul lucru pe care-l refuzam cu încăpățânare 
era să trag în maimuțe, pentru a le mânca. Duminica, negrii 
făceau din ele hecatombe groaznice. Nu eram de acord, dar 
negrii răspundeau cu râsul lor de copil: „Domn patron, înfulecăm 
lotul!" în afară de asta, eram de-al lor; mă socoteau un alb 
cumsecade. După vreo lună, care mai de care ţinea să-mi facă 
plăcere. Seara, mai cu seamă, ascultam sporovăieli nesfârşite, 
povestiri, cântece. Torţele aruncau lumini roşii, frumoase; 
pădurea mirosea a tămâie; pământul bătătorit al colibelor şi 
solul şantierului răspândeau un parfum greu. Puternic. Trăiam, 
odată cu sfârşitul fiecărei zile, un vis. Patronul era departe; se 
îmbăta la Douala. Noaptea ne făcea pe toţi egali şi eu mă 
gândeam că mă bucur de încrederea acestor tăietori da lemne 
atletici. Era adevărat. 


Într-o seară, întorcându-mă la colibă, descopăr că pe patul 
meu stă, cu capul în piept, o statuie neagră îmbrăcată într-un 
mini şort. O femeie. Ochii ei mari, aproape copilăreşti se înalţă 
spre mine. Îşi ţine în continuare gâtul aplecat, dar mă priveşte 
cu un fel de emoție. Dau să mă întorc; în faţa uşii. Unul dintre 
tăietorii de lemne cei mai voinici şi fiul său îmi zâmbesc. 
Înaintează apoi spre fată, o ridică în braţe şi o plantează în faţa 
mea. O împing amândoi cu blândeţe. Până când mâinile ei le 
apucă pe-ale mele. Înţeleg atunci şi rămân stupefiat. Întreaga 
familie de tăietori de lemne izbucneşte în râs. Se învârtesc cu 
toţii in jur şi Soualaba - îi dau imediat numele ăsta - înaintează. 
O strâng în braţe şi o sărut pe frunte. Râsetele se înteţesc. Cum 
să procedez? Care e obiceiul? Mă simt dezarmat. 

Atunci fratele ei mă prinde de braţ. Spunându-mi: 

— E nunta ta, Fernand. Vino pe-aici. 

Mica trupă iese din colibă. Mi se arată o potecă proaspătă 
în pădure şi, la capătul ei, o colibă drăguță din bambus şi frunze 
de palmier. 

— E noua ta casă, îmi spune fratele. Soualaba a construit- 
o. Uită-te la mâinile ei. 

Descopăr uşoarele răni ale femeii mele, o zgârietură 
sângerează sub braţul drept. Dar surâsul ei este de o albeaţă 
superbă. Soualaba îşi împinge capul înainte, îmi strânge umerii 
şi îşi lipeşte buzele groase de pieptul meu. Primul sărut îmi dă 
senzaţia unei ventuze. Sânt tulburat de această simplitate, vrăjit 
de aceste priviri sincere şi pure din jurul meu, de această 
existenţă dezinteresată, lipsită de vicii. 

— Că'aţi-vă, toţi! Strigă ea atunci. Că'aţi-vă. 

Nu putea pronunţa r-urile; gesturile ei erau graţioase si 
energice. Mica trupă ne-a părăsit aproape cu supunere. Asta a 
fost întâia mea veritabilă noapte cameruneză. Soualaba era, 
într-adevăr, prima mea femeie neagră. Primăria, biserica, 
ustensilele gospodăreşti, zarva, nimic din toate astea nu 
complicase ceremonia. Mă aflam acolo, în colibă, şi-i admiram 
calmul, veselia, libertatea gesturilor. Fără voia mea, stabileam o 
comparaţie cu tinerele femei albe întâlnite până atunci. 
Debarcat de curând, eram uluit de trupul negru şi sănătos care 
mi se oferea în toată goliciunea lui. Un dar ceresc! Mă lăsam 
purtat şi copleşit de iubire. 


Dimineaţa am urmat-o pe Soualaba într-un loc unde apa 
estuarului era curgătoare. Ne-am scăldat împreună; am privit-o 
vreme îndelungată cum îşi freacă trupul cu o iarbă aleasă în 
pădure, înmiresmându-se ca o plantă. Din ziua aceea, am 
mâncat singur cu Soualaba. 

Totul mergea ca pe roate. Negrii îşi făceau bine meseria 
de cioplitori, cel puţin asta era părerea mea; nu-i brutalizam 
niciodată; refuzam în mod deschis să port cravaşa, ceea ce 
părea să-i displacă patronului. Apoi a survenit incidentul. La 
câteva zile după „căsătorie", eram ocupat în preajma 
şantierului; distanţă de vreo câteva sute de metri. Soualaba 
tăiase nişte crengi uriaşe pentru foc, iar eu îi admiram forţa 
trupului vânjos în clipa când tocmai se pregătea să lanseze la 
apă singurul meu dar de nuntă, o pirogă, în care pleca mândră 
la pescuit. Totul era armonios; ai totdeauna în viaţă asemenea 
imagini aproape fixe, ca ale unei fericiri întrezărite... 

Am auzit un pocnet scurt şi înfundat, un urlet. Am luat-o la 
fugă. Patronul, cu cravaşa în mână, îl lovea până la sânge pe un 
tăietor de paletuvieri, un veritabil colos terorizat, care nu se 
împotrivea. Aşa era pe-atunci In faţa albilor; trebuia să-şi plece 
capul. Reflexul meu a fost prompt, fără pic de premeditare. Am 
văzut mutra omului şi braţul mi-a ţâşnit. Două palme zdravene. 
S-a lăsat o linişte mare. Toţi negrii aşteptau, înmărmuriţi. 

Patronul s-a aşezat pe un copac doborât la pământ, cu 
picioarele atârnându-i în mlaştină. Şi-a prins fruntea în palme şi 
a început să plângă. Nu voia să se bată, plângea. Plângea atât 
de trist, încât i-am luat mâna într-a mea, aproape ca un prieten. 
A murmurat câteva cuvinte; se afla la capătul puterilor. Alcoolul, 
clima, hrana îl dărâmaseră. Era un om cumsecade. Eu îl 
trezisem; avea inimă bună, căci mi-a spus, scotocindu-se prin 
buzunare: „la teancul ăsta de bancnote. Tu îi iubeşti; pleacă 
împreună cu ei pe un alt şantier. Pentru mine s-a sfârşit". 

Aveam banii de salarii; negrii se pregăteau. Omul a plecat, 
singur, în piroga lui îngustă. Ne-am gândit că se întorcea la oraş. 
Departe de privirile noastre, trebuie s-o ii apucat spre larg. A 
doua zi, corpul lui plutea pe apa estuarului; îşi pusese capăt 
zilelor. 


4 
FAC CONTRABANDA CU BOI 

lată-mă deci fără patron, în mijlocul tribului meu negru, 
care mă târăşte împreună cu Soualaba până la un sat de lângă 
Douala. Ni se dă o nouă colibă de paie şi acolo, vreme de câteva 
săptămâni, nu mai e vorba de nici un fel de muncă. Sculptez, 
vânez cu puşca dăruită de tatăl meu, sînt adoptat, răsfăţat, 
îndelung  compătimit, printre hohote de râs, pentru că 
îndrăznisem să iau apărarea negrului maltratat. 

Nu trebuie, mai ales în Africa, să te laşi să luneci. pe panta 
trândăviei. Eu unul simţeam cum, dimpotrivă, mă înalţ, cresc. 
Imbrăcat în pantaloni, cu espadrilele mele de sfoară, adeseori cu 
bustul gol sau aproape gol, aveam senzaţia că mă trezesc la o 
viaţă nouă. Feciorul de bani gata era departe; câteva luni trăite- 
n paradis fuseseră de-ajuns. Soaiele şi tainica forţă care face să 
crească vegetaţia păreau să acţioneze şi asupra mea. Între 
curtea interioară a şcolii, unde căzusem şi viaţa liberă din 
pădurile de lângă Le Vésinet era de pe acuma un pas de uriaş. 
Pe neaşteptate aveam senzaţia unui nou salt, de la pasarela 
vaporului la viaţa într-o colibă, alături de Soualaba, în satul ei. 
Transformare magică. Nu-mi rămânea decât să mă las călăuzit 
de vântul necunoscutului. 

Amănunt pe care negrii îl remarcaseră din prima zi: nu 
purtam niciodată cască. Orice alb care umbla în regiunile 
ecuatoriale fără cască era socotit nebun.. Eu n-aveam decât o 
pălărie de fetru cu boruri destul de largi, un articol trainic de la 
Leon. Urmam în privinţa asta sfatul tatălui meu, care-mi 
spusese: „Pleacă, echipează-te, dar nu purta cască, e-un simplu 
moft. Eu am coborât tot Amazonul fără aşa ceva. Casca 
formează un fel de clopot - şi în cavitatea asta de plută 
căpăţâna ţi se şubrezeşte. Poartă o pălărie". l-am urmat sfatul. 
Imi aminteam în plus că, la Pecq, doi ofiţeri francezi ai armatei 
din Indochina căpătaseră insolaţie vâslind pe Sena la mijlocul 
lunii august. Obişnuiţi să poarte cască de cinci ani, nu 
suportaseră vara din Ile-de-France. Asta m-a făcut să mă distrez 
grozav la fel şi pe tata. Înduram, aşadar, comentariile 
muncitorilor forestieri: „O să te alegi cu o insolaţie, Fernand!" 
Printre negrii mei, nimeni nu purta cască; trăiam şi eu fericit, 
asemenea lor. Observam florile, pământul, arborii, cruda feerie 
a tropicelor. Pretutindeni în jur striga viaţa. Eram copleşit. Fără 


să fac pe grozavul, fără să ştiu dacă aveam sau n-aveam 
dreptate, nu mă gândeam nici la țânțari, nici la durerile de cap, 
nici la dizenterie, nici la apa murdară. Ascultam zgomotele, 
căutam păsări şi maimute, îmi exersam văzul. Priveam cum 
trăiesc negrii. 

Într-o dimineaţă, totuşi, m-a cuprins dorinţa de-a pleca la 
Douala. Banii fuseseră împărţiţi - şi buzunarele, oricum, 
trebuiau refăcute un pic. Locul de întâlnire al muncitorilor 
forestieri, al aventurierilor, coloniştilor şi negustorilor era tot 
hotelul Poştei. Mi se vinde un pont despre o afacere în zona 
nordică. Închiriez o cameră ca să pot reveni cu nevastă-mea, să 
am timp să încropesc un echipament şi să mă şi îmbrac, pentru 
a seduce un nou patron. Şi apoi, visam s-o fac părtaşă pe 
Soualaba la nişte aventuri numai ale noastre, s-o smulg puţin 
din satul ei, să străbat Camerunul şi să-l descopăr împreună cu 
ea. O călătorie la Esseka era un adevărat noroc, poale chiar 
ucenicia într-o meserie nouă. lată-mă deci, la întoarcere, 
discutând cu „familia" mea şi făcând propunerea de-a o duce pe 
scumpa de Soualaba să viziteze prăvăliile din Douala şi să 
locuiască la hotel. Ideea declanşează o veritabilă agitaţie. 
Vestea se răspândeşte ca o dâră de pulbere... Soualaba la 
hotelul albilor", tăietorii de lemne rid în hohote, pe măsură ce 
află, dar încuviinţează. 

În oraş, circul urma să continue. Soualaba îşi cumpără un 
magnific şorţ roşu. Pielea ei neagră şi mată contrastează cu 
stacojiul ţesăturii. Îi dăruiesc câteva bijuterii. E absolut 
strălucitoare, dar încă desculţă. În prăvălii, nici o încălţăminte cu 
putinţă: măsurile mici, pentru doamnele europene, o fac să râdă 
şi par, de fapt, impracticabile. O las puţin, ca să-mi cumpăr eu 
însumi nişte pantaloni şi două cămăşi de bumbac. La întoarcere 
văd că alesese şi că purta, triumfătoare, nişte frumoşi pantofi 
bărbăteşti de lac. Târguielile o dată încheiate, plecăm spre 
hotelul unde reţinusem o cameră. Văzând că mă întorc cu o 
negresă, portarul intervine prompt: 

— Aici nu-i bordel, domnule! 

Neştiind ce e acela vin bordel, Soualaba zâmbeşte cu 
inocenţă, înţeleg confuzia şi-i vâr portarului sub ochi actele mele 
franţuzeşti: 


— Această femeie neagră e cameruneză şi e soţia mea, 
domnule. Călătoreşte cu mine. Plecăm peste două zile la 
Esseka. 

Uluit, dar şi încântat că un alb avusese îndrăzneala să-şi 
aleagă de nevastă o negresă, portarul face o plecăciune. O iau 
cu demnitate pe frumoasa mea Soualaba de braţ şi urcăm agale 
scara. Imi place, uitându-mă înapoi cu coada ochiului, să 
contemplu feţele consternate ale coloniştilor depravaţi, care de 
prea multe ori le consideră pe negrese nişte târfe. 

Farsa asta a durat două zile. Insuşi patronul nu ştia ce 
mutră să facă, el care-şi ascundea negresa undeva în hotel. 
Soualaba era în culmea fericirii; urma să plecăm şi ea 
descoperea o lume, feţele de masă, furculiţele, iluminatul. Ne 
aflam încă la.. Châtelet", dar de data asta actorul visului eram 
eu. 

Trenul spre Esseka era deosebit de pitoresc. Vagoanele 
aminteau pe acelea din filmele mute americane, sau desenele 
cu îndrăgitul meu Buffalo Bill. Părăseam pădurile saturate de 
umezeală din ţara de jos pentru a urca spre Camerunul de sud, 
unde vegetaţia se schimba văzând cu ochii. 

Părăsind Douala, avusesem reflexul de a-i trimite lui Jean 
o scurtă scrisoare, ca să ştie vag de urma mea, la Esseka. Era 
convenţia noastră camaraderească: să ne trimitem din când în 
când mici semnale, încercam să ghicesc ce găsise de lucru. 
Rămăsese la Dakar? Se cuminţise? În vremea asta, trenul 
înainta agale. Soualaba era foarte mândră de frumosul ei şorţ, 
eu îi admiram minunaţii sini goi. Nimeni nu ne dădea atenţie, 
într-atât domnea inocenta printre călătorii negri - calculul meu 
se dovedise bun: oamenii din vagoanele de clasa a treia erau 
mai civilizaţi decât locuitorii hotelurilor. Bucuria de-a trăi nu 
trezea gelozia nimănui; lucrul ăsta se simţea şi noi profitam de 
el. 

Esseka e un fel de avanpost, o agenţia în junglă; 
societăţile de achiziţii şi de schimb în natură îşi au aici câţiva 
reprezentanţi. La sosirea în sat, mă duc la factoria despre care 
mi se vorbise. Directorul francez, un soi de administrator, bătrân 
căpitan ieşit la pensie, mă angajează din oficiu. E vorba să 
cumpărăm materiile prime ale negrilor bafias, să discutăm în 
dialect, să cântărim sacii aduşi. lată o ucenicie nouă: în 
domeniul miezurilor de palmier. Eram cel mai tânăr. Ceilalţi 


patru albi ai companiei m-au lămurit cu privire la diferitele specii 
de palmieri şi de nuci de cocos şi la întreaga istorie a 
oleaginoaselor care sfârşesc prin a se transforma în săpun. Pe 
scurt şi în aparenţii era simplu: aceşti superbi negri cu totul goi, 
bafias oii alte neamuri, veneau să ne vândă saci încărcaţi cu 
câte cincizeci de kilograme de miezuri, pe care-i purtau 
voiniceşte pe cap. Eram amândoi la fel de uimiţi, Soualaba şi cu 
mine. Eu soseam de la Le Vâsinet sau cam de pe-acolo, ca din 
regiunea estuarului şi negrii vedeau bine că aparţinea altei rase. 
Eram deci surprinşi, prudenţi, cel mai adesea tăceam, ca să nu-i 
jignim cumva şi le studiam obiceiurile. Unele amănunte ne 
stârneau râsul: bărbaţii umblau goi şi purtau câteodată în vârful 
membrului o mică frunză, ca să nu fie mereu pişcaţi sau gâdilaţi 
de muşte. Puteai vedea, aşadar, sosind in sat şiruri de cărăuşi în 
pielea goală, cu frunze verzi de colilie în locul de care-am 
pomenit şi cu saci mari pe cap. Funcţionarii m-au învăţat câteva 
cuvinte practice: „Zarana-Mena: Vino - Pe-aici". Ne duceam la 
balanţa romană. Trebuia să cântărim, să pălăvrăgim, să 
completăm un bon. Eu ajutam, priveam curios toată această 
viaţă a agenţiei şi a trocului. 

Am înţeles repede că directorul falsifica balanţa furându-i 
pe negri şi furând şi compania. Avea o anumită combinaţie a 
daralei, care-i permitea să ciupească din fiecare sac şi să-şi 
alcătuiască propria sa rezervă de miezuri, in plus, comercializa 
mărfurile furate de la companie. Sistem clasic, dar eu eram 
tânăr. In fiecare săptămână, declara ia Douala şi în Franţa un 
anumit număr de articole furate, întocmea bonuri de scăzământ: 
„Cu negrii e inevitabil, sînt hoţi, pungaşi. Trebuie să trecem totul 
la pierderi. Îi supraveghem, dar veniţi aici să vedeţi şi să vă 
convingeţi. " Şi toată marfa recuperată era vândută de el 
aceloraşi negri; a lui cu prioritate. Eram decepţionat amarnic. 
Dar ceea ce-mi displăcea in primul rând era maniera de-a. se 
purta cu negresa lui; o prezenta întotdeauna într-un. Chip de-a 
dreptul ruşinos, ca pe-o slujnică idioată pe care-o păstrează din 
milă sau din obişnuinţă. 

Într-o zi mă cheamă la el, „neprihănit" foarte, pentru a-mi 
face limpede cunoscut că, din cauza bârfelor locale şi a însuşi 
prestigiului Societăţii franceze de schimb, zice el, trebuie să 
precizez în sat că scumpa mea Soualaba nu-mi este decât 


servitoare. — De ce nu verişoară, dacă tot am ajuns aici? E 
nevasta mea. Fără ipocrizie. Poftim demisia. 

Totul s-a încheiat aici. Am făcut socotelile. Era simplu, 
înţelesese că i-am descoperit comerţul clandestin. M-am întâlnit 
cu Soualaba în coliba noastră, la câteva sute de metri de-acolo, 
încântați amândoi să părăsim factoria. Coliba asta din paie era 
un fel de locuinţă de popas pe care-o închiriasem pentru câţiva 
bănuţi de la un francez deosebit de robust, fiul unui muncitor 
forestier, instalat acolo de zece ani. Nu semăna cu ofiţerul. L-am 
mirosit imediat după anumite detalii, după felul de-a vorbi şi de 
a-şi primi clienţii în acel soi de cantină-băcănie-bazar din care 
făcuse un loc unic, plin de miresmele junglei şi de parfumul 
mirodeniilor. Nu lipsea aici izul de pernod, amestecat cu cel de 
petrol în butoaie. Pe pereţi atârnau comori: coşuri împletite, 
laţuri, panoplii de cuțite, munţi de conserve. lată universul lui 
Coudeslreaux, căruia nu-i păsa de nimic. Era şi el însurat cu o 
negresă, dar pe măsura lui. Nevastă-sa avea 1,87 ni şi cântărea 
vreo 90 de kilograme pe puţin şi era o minunăţie s-o vezi 
mişcându-se prin băcănia-cantină. Masivitatea ci, culoarea 
neagră scoasă în evidenţă de forţa muşchilor, ochii mari şi 
întunecaţi de negresă cumsecade, râsul ei, calmul, totul 
contribuia la a-i face numele de neuitat: o chema Verite []. 

Coudestroaux şi nevastă-sa ne primiseră cu multă 
simpatie şi ne dăduseră informaţii asupra ţării. În vreme ce. Eu 
eram ocupat la factorie, Soualaba flecărea adeseori cu Vérité; o 
dată munca sfârşită, coboram împreună la baltă, în junglă, balta 
are totdeauna un iz aparte, precis. Apa asta stătătoare degajă 
mirosuri de mâl şi de iarbă. „Miroase a baltă", se spune. 
Majoritatea albilor nu pot suferi, prin urmare, balta, 
considerând-o un loc infect: o mlaştină sau cam aşa ceva. 
Coudestroaux mă învăţa să văd altfel lucrurile: „Fireşte, o să ţi 
se spună că atrage ţânţarii, ei şi? Priveşte cât e de frumoasă; şi 
unde am putea să ne scăldăm şi să ne răcorim un pic? Atunci, 
hai. Şi Coudestroaux se scălda în baltă. Se scălda gol puşcă; ca 
şi Verite. Nici nu se sinchisea, era şi înţelegea să rămână liber. 
Urcam apoi măgura dominată de locuinţa lui şi, din coliba 
noastră, îl vedeam deseori pe tăietorul de lemne devenit băcan 
cum lua ditamai briciul şi reteza cu el părul creţ al femeii, care 
stătea călare pe-o ladă, lăsîndu-se cuminte să fie tunsă. 


Când i-am spus că am demisionat şi mi-am pierdut slujba, 
Coudestreaux mi-a oferit posibilitatea de-a locui în coliba 
noastră pe gratis şi a prins să reflecteze: „Aştept într-una din 
zilele astea nişte oameni de la Garoua şi chiar mai de sus; o să 
mă gândesc la o combinaţie. Tu eşti nou aici, eşti tânăr, ţi se va 
potrivi perfect. Eu unul nu vreau să mă mai mişc din loc. Nu mi- 
aş mai găsi băcănia. E la fel ca-n pădure, dacă părăseşti un 
şantier, el se trage înapoi şi vegetaţia atâta aşteaptă. Aici, dacă 
laşi frâiele din mână, chiar şi un servitor credincios redevine 
sălbatic". 

Câteva zile mai târziu, Coudestreaux, în mare formă şi 
băut zdravăn, mi-a prezentat un grup de vreo zece negri, dintre 
care unul, mai ales. se descurca foarte bine în petit negre. 
Trupa asta veselă cobora din nord şi venea totodată să livreze 
mieji de palmier şi să ia în schimb mărfuri. 

— S-a aranjat totul, zice Coudestreaux. Dacă vrei să faci 
afacerea, el o să fie călăuza. Nu există nimic dubios în operaţia 
asta, e o contrabandă firească. Aici ne aflăm în Camerunul de 
jos. Lipseşte carnea. Acolo, în nord, au prea multă, fără vreun 
câştig pentru cineva. Uite ce-ţi propun: urci la Garoua şi Maroua, 
în ţinutul lor. La înălţimea aia, o să te afli în preajma păşunilor 
naturale, care gem de boi şi de bivoli. La nord e lacul Ciad, prea 
puţin potrivit pentru contrabandă. Însă la apus e frontiera 
engleză cu Nigeria. Boilor nu le pasă, o să vă urmeze. Trebuie 
să-mi aduci o cireada de animale vii. Eu o să plătesc aici în 
mărfuri, iar tu o să duci banii de arvună. De tratative şi de 
preţuri o să aibă grijă călăuza. Se pricepe. Am nevoie de un alb 
doar ca să mă ferească puţin de riscuri. Astea fiind zise, pentru 
moment ajunge. Există trei râuri pe care le treceţi: Berrone, 
Faro şi Dyerem. Traversaţi masivul Adamaoua. Apoi o să fiţi să 
daţi de oamenii din Mubi sau din Bornon, depinde de 
transhumantă. 

— Dar bine, Coudestreaux, bătrâne, am protestai eu, nu 
mă pricep deloc la boi. 

— Nu trebuie să-ţi pese, ştiu ei, negrii, să se descurce. Nu 
trebuie să te ocupi decât de bani şi de buna rânduială din 
convoi. Găsesc ei acolo un peul sau un bafia care să aibă chef să 
vină prin părţile astea. 

Negrii din grup aşteptau hotărârea. Cel mai glumeţ îşi 
sufla nasul cu poalele cămâăşii lui noi şi-mi făcea semne să 


accept. Eram tentat. Am lipsit o clipă şi apoi m-am întors de 
mână cu Soualaba, ca toţi să priceapă că eram soţ şi soţie şi că 
luasem împreună hotărârea de-a plecă. În cantina lui 
Coudestreaux a fost sărbătoare, în vreme ce eu contemplam 
acea agreabilă mafie care urma să mă călăuzească spre înaltele 
păşuni din nord. 

Dimineaţa, după ce-am pus în ordine toate afacerile cu cel 
de-al treilea patron al meu, mica noastră coloană a părăsit 
Esseka, pentru a începe contrabanda cu boi vii şi... englezeşti. A 
fost un adevărat voiaj de nuntă, de mai marşul cu cel puţin o 
oră înainte de apusul soarelui. Mult mai puţin surprins acum, 
după luni de zile, să văd întunericul lăsându-se cu brutalitate la 
ora şase, înţelegeam perfect tehnica marşului. Încă de la oprire, 
doi dintre negrii bafias ne ajutau la înjghebarea unui acoperiş de 
frunze şi a unui adăpost de crengi. Tabăra se ridica în jurul 
marmitei de cinci litri. Aveam orez, sare, grăsime, zahăr şi 
cafea, pe care trebuia să le completăm cu vânat. Practic nici nu 
mă serveam de puşcă; admiram precizia micii mele trupe, care 
folosea încă arbaleta. Eram în măsură să apreciez virtuozitatea 
acestor semi-nomazi, dar mă gândeam mai cu seamă că ei nu 
stricau nimic în natură, căci îşi luau doar strictul necesar, fără să 
tulbure vreodată ordinea peisajului, fie şi printr-un foc de armă. 
Soualaba nivela pământul şi întindea pe el rogojinile: frumosul 
nostru pat de frunze împletite. Ne tineam un pic mai de-o parte, 
cu simplitate, luminaţi de-o torţă sau de razele lunii. Vegetaţia 
se schimba încetul cu încetul. Pădurea devenea mai rară. Alte 
specii de copaci şi de plante ne ieşeau în cale. Zăream şi 
mâncam alte animale şi Soualaba, pe cărările strimte şi abia 
vizibile, îmi făcea semne, trăgând pe nări parfumurile care 
pluteau în aer. Ea mă învăţa să trăiesc, cu toate simţurile treze, 
ca un animal şi nimic nu mi se părea mai frumos. Pe tot 
parcursul călătoriei, am dus-o din descoperire în descoperire. 
Soseam adeseori în câte-un sat ţinându-ne de mână, spre 
uimirea şi bucuria zgomotoasă a locuitorilor. Fără să le 
cunoaştem limba, eram sărbătoriţi. Negrii mei bafias, deloc 
proşti, cultivau tehnica  recepţiilor, a dansurilor şi-a 
descântecelor în jurul focului. Ne ridicau în slăvi. Eu vorbeam 
despre „factoria-cantină" a lui Coudestreaux; K| astfel patronul 
meu avea şansa de-a vedea ivindu-se, într-o zi sau alta, noi 


clienţi şi prieteni. După cum mă asigurase, mica noastră mafie 
rămânea unită, deci perfect capabilă să mine boii. 

Într-o zi, acoperişul de frunze s-a transformat într-unui de 
ierburi uscate. Mergeam de-a lungul frontierei cu Nigeria. Negrii 
bafias s-au răspândit cu scrisorile pe care mi le încredinţase 
Coudestreaux. Două zile mai târziu, s-au întors cu patru oameni 
care aveau să conducă operaţia de cumpărare. Le-am 
încredinţat banii şi ei mi-au fixat un nou loc de întâlnire. Dacă 
totul mergea bine, după zece zile coloana mea urma să se 
întoarcă, mânând o frumoasă cireada de vreo treizeci de boi 
zebu. Păstrasem doi negri drept călăuze, nu mai trebuia decât 
să am încredere. 

La vremea aceea, graniţa era un veritabil simbol: nici 
pichete, nici soldaţi, nici vameşi. Întâlnirea fusese stabilită 
foarte aproape de Mokolo. Eram deci surescitat, fără să-mi fac 
prea multe griji, totuşi aşteptarea mă electriza. Ne-am instalat 
tabăra şi, dimineaţa, am zărit primii boi minaţi de un bafia, 
foarte fericit că ne regăseşte. „Materialul englezesc" era uluitor: 
nişte namile cu coarne turtite, exemplare pe cinste. Coborârea 
era combinată astfel, încât cireada să se mărească puţin câte 
puţin şi să se îndepărteze de graniţă. Fiecare însoțitor avea un 
decalaj de-o zi faţă de următorul; dar soseau toţi cu hârtii în 
regulă. Remarcam acum forţa cuvântului dat şi felul cum se 
tratează afacerile de la distanţă. Eram mândru şi destul de 
grăbit să-mi fac intrarea în Esseka. 

Vai! Mă lăsasem prea devreme în voia visului. Călătoria 
mea de nuntă continua, fără îndoială; însă după vreo 
douăsprezece zile, în ciuda priceperii cu care însoțitorii alegeau 
momentele pentru popas şi locurile de adăpat, boii au început 
să arate jalnic. Şi apoi, într-o zi, unul din ei se culcă: mort. Un 
bou care moare nu înseamnă cine ştie ce, dar când treaba asta 
se repetă la fiecare două zile, începe să ţi se facă frică. Or boii 
mureau unul după altul, începeau prin a şchiopăta, apoi buf! Se 
culcau. Trebuia să-i tăiem, să-i ucidem. N-aveam nici un fel de 
cunoştinţe în materie, aşa că ascultam împreună cu Soualaba 
pălăvrăgeala şi discuţiile negrilor, pe care le presupuneam 
tehnice. Ei îmi arătau copitele, genunchii boilor, ochii, balega. 
Simţeam că trupa mea îşi pierde moralul, căci negrii bafias 
iubeau animalele astea din ţinuturile înalte, oarecum în felul 
celor din neamul peuls, care nu sacrifică niciodată vitele 


cornute, fie ele şi bătrâne. Eram împărţit între dorinţa de-a 
accelera marşul şi nevoia de-a cruța restul cirezii. În realitate 
boii aveau împiedicătură, un soi de durere la genunchi, care se 
înrăutăţea din zi în zi. Boala se agrava, trebuia să-i ucidem. Mă 
gândeam la Coudestreaux, care avea probabil să mă ocărască, 
să mă facă răspunzător. Pe urmă propriile lui cuvinte mă 
linişteau: „Vei fi însoțitor, reprezentantul cumpărătorului alb. 
atâta tot". 

Am sosit la Esseka doar cu cinci sau şase boi! Afacerea 
era ratată. Dar nimeni n-a fost ocărit, ba dimpotrivă. 
Coudestreaux iubea negrii şi era propriul său patron. Urma să 
plătească, în mărfuri mai cu seamă. Noi tăcuserăm o asemenea 
propagandă pe toată lungimea drumului, încât legenda băcăniei 
lui se consolidase. El jucase şi pierduse, lucrul ăsta se părea 
normal. Era chiar fericit că ne revede în viaţă; am şi udat un pic 
întoarcerea noastră nenorocoasă. 

— Dacă o să înecăm imediat chestia asta, dragă, zicea el, 
n-o să ne mai gândim la ea. Ar trebui să rămâi cu noi. 
Negustoria aici nu e rea. Într-o zi am putea să ne asociem. Nu 
sînt veşnic şi gorila asta a mea de Verite n-o să se descurce cu 
prăvălia. Ei? 

— Fiecare cu gusturile lui, moş Coudestreaux; fără să am 
ceva cu băcanii, nu pentru asta am venit eu aici. 

— Mai gândeşte-te, ai destulă vreme. 

Şi-a luat din cui lampa cu apărătoare contra vântului. Mi- 
am aprins-o şi eu pe-a mea şi am plecat amândoi, el la Verite, 
eu spre coliba pe care Soualaba o împodobise cu micile daruri 
primite in timpul călătoriei. Fără prefăcătorie, fără acte, fără 
ofiţerul stării civile sau preot, ne. lubeam direct pe pământul 
bătătorit şi curat, Învăluiţi de mirosul rogojinilor proaspăt 
împletite şi de parfumurile nopţii. 

La câteva zile după discuţia asta, aud venind urlete 
dinspre dependinţele lui Coudestreaux - nişte colibe care ţineau 
loc şi de magazie şi de încăpere dosnică a dughenei. Urlete, 
deci, întretăiate de cuvinte: 

„Ananoi, Ananoi!" (Ceea ce voia să însemne ceva 
asemănător cu „mamă, mamă".) în orice caz, nişte urlete 
straşnice. Intru grăbit într-una din colibe şi dau acolo peste un 
negru gol puşcă, întins pe burtă şi legat fedeleş de-o bancă. 
Lucrul ăsta mi se pare atât de bizar, încât mă apropii şi observ 


brusc o bucată de lemn care ii iese din fund. Gândul mă duce la 
o săgeată. Reflex: scot lemnul dintr-o mişcare şi-l eliberez pe 
negru, care-o ia la goană fără să înceteze cu urletele... Soseşte 
Coudestreaux, nici înfuriat, nici grosolan, purtându-se mai 
degrabă straniu: 

— Ce faci aici în magazie? 

— Ştii că eşti bine. Habar n-am... ţi-am auzit negrul 
zbierând, am intrat. Individul avea lemnul ăsta vârât în cur. Il- 
am scos, atâta tot. Ce se întâmplă? 

Coudestreaux a făcut feţe-feţe. S-a aşezat pe bancă. 
Trebuie să fi cântărit uimirea mea de om naiv, care soseşte din 
Europa. Fără îndoială că i-a fost ruşine: 

— Eu l-am pedepsit şi o să-ţi spun imediat şi de ce. 
Singurul lucru pe care nu-l vreau: să mi se fure iahnia de fasole. 
Mă zbat destul ca să-mi vină de la Bordeaux; iahnia e sfântă şi 
el" ştie asta. Ştii că-i iubesc pe negri, ai văzut doar. Insă. 
Doamne Dumnezeule, nu dau voie să mi se atingă cineva de 
iahnie. Asta-i tot. 

Eu trebuie să fi făcut o mutră aiurită. El a crezut pesemne 
că-l luam drept un nebun, un dezechilibrat, căci a continuat: 

— Tu de-abia ai sosit, Fernand; nu azvârli în mine cu 
piatra. Am venit şi eu, dar acum zece ani; eram ca tine de 
cumsecade. Apoi am ajuns aşa cum mă vezi. Nu sînt om rău, dar 
poate că de vină e insolaţia. Din când în când răbufnesc. Nu 
vreau să mi se fure iahnia. Tu ia-o din loc înainte de-a te ţicni. 
Voiam să te învăţ o droaie de lucruri despre junglă şi despre 
colţişorul ăsta. Nu vrei să rămâi şi ai dreptate, de fapt. Poate că 
şi beau prea mult. Dar crede-mă, îi iubesc pe negri cum nu-i 
iubeşte nimeni, prin partea locului. Uită-te la Verite, e într- 
adevăr nevasta mea. Acum şapte ani eram o adevărată 
matahală, munceam la calea ferată dintre Esseka şi Djole. Negrii 
se prăbuşeau acolo ca muştele, erau trataţi ca nişte sclavi. Eu îi 
apăram. Intr-o zi, un negru şi-a strivit picioarele sub un vagonet. 
Şeful de şantier, un alb, a refuzat să-l transporte cu decovilul 
până la un post oarecare. Exista acolo o „navetă" manuală 
pentru curse pe linie îngustă. M-a cuprins furia. l-am ars una 
patronului de i s-a rostogolit casca. L-am ridicat pe negru şi, 
purtându-l în braţe, l-am aşezat pe cărucior. Tot şantierul privea. 
Am pornit ca un nebun. Ara tras la braţul ăla mecanic, aşa, zeci 
de kilometri, sub tornadă. L-am salvat pe negru. Am ajuns la un 


prieten de-al meu care avea medicamente. Nu mă judeca. 
Fernand. Fă rost de biştari şi întinde-o. 

Vorbele lui Coudestreaux m-au determinat să reflectez 
adânc. Il găseam simpatic; într-un anume fel, se spovedea. Mă 
gândeam că un om îţi face totdeauna un dar preţios atunci când 
se apucă să-ţi spună totul. Nici nu puteam măcar să cântăresc 
tot ceea ce se petrecea în sufletul meu în faţa acestui, băcan- 
tăietor de lemne" eşuat ca o corabie care n-a nimerit şenalul. 
Oricum, pentru mine mirosea a plecare. În aventură simţi asta 
totdeauna. 

In aceeaşi săptămână, a sosit o carte poştală de la Jean. 
Purta ştampila poştei din Gabon. Jean părăsise prin urmare 
Dakarul şi mă anunţa că la capul Lopez şi la Port-Gentil se 
căutau tăietori de lemne. Era el însuşi angajat la acei, rozători" 
ai pădurii şi mă îndemna să ne reântâlnim. Am văzut în asta un 
semn. Soualaba era pregătită să mă urmeze în mijlocul 
miasmelor, în plină pădure virgină. Mă şi vedeam tăind arbori 
gigantici şi descoperind o viaţă nouă. Coudestreaux a făcut un 
ultim gest frumos, dându-mi loial 600 de franci pentru afacerea 
cu boii şi strecurându-mi în mină două bilete de clasa-ntăi. ca să 
coborâm din nou la Douala. În gări eram salutat cu respect de 
toţi negrii. Infăţişarea mi se schimbase; această îndelungată 
călătorie pe jos mă învățase definitiv să trăiesc în ritmul Africii. 
Soualaba descoperise şi ea Camerunul; rămânea să-i conving 
familia s-o lase să-şi continue aventura. 

Sosiţi la Douala cu simpaticul trenuleţ gen Far West, ne 
ducem de data asta direct printre membrii.. familiei mele 
negre". Le fac cunoscută hotărârea mea: să iau primul vapor 
spre Gabon, împreună cu Soualaba. Cercetez feţele. Sânt grave 
şi gânditoare. Nici urmă de nemulţumire. Apoi începe, în limba 
ţării, un lung dialog între Soualaba şi rudele ei. Unii vin din când 
în când să-mi ţină de urât. Aştept; sînt aprinse torţele, sînt 
aşezate rogojinile pentru masă. Discuţiile continuă încă. Vine 
tatăl, cu o mică delegaţie şi cu Soualaba. Am impresia că trăiesc 
un moment important. Freamătul satului şi mai cu seamă al 
colibelor înconjurătoare a încetat. „Soualaba nu va pleca. Nu 
trebuie să te însoţească în Gabon. Există acolo mari triburi de 
pahuini  antropofagi. Familia o să-ţi păzească şi o să-ți 
ocrotească nevasta". Soualaba se apropie de mine. Îşi aşază 
uşurel fruntea pe umărul meu. Simt că peste cuvintele tatălui nu 


se poate trece. Nu ştiu ce să răspund; e foarte adânc respectul 
pe care l-am şi căpătat pentru datini. 

Soualaba ia atunci cuvântul. Vocea ei e blinda; surâde. Nu 
mai auzisem niciodată de pe buzele ei o muzică atât de 
desăvârşită. Vrea oare să-i convingă ori să le smulgă 
încuviințarea? 

— Sânt însărcinată, spune ea, fericită. 

Familia dispare din nou. Soualaba rămâne lingă mine, 
caldă şi mută. Visăm împreună. Tatăl se întoarce, se aşază pe 
vine, cercul se formează iar: 

— Copilul o să fie de-al nostru. Pe-aici toţi spun că ne-ai 
făcut un dar frumos. In absenţa ta, copilul va fi pentru Soualaba 
amintirea ta vie şi plăcută. Dacă pahuinii nu te mănâncă, la 
întoarcere o să-l găseşti mare. 

O simţeam pe Soualaba călduţă şi plină de prospeţime; 
părea să nu se necăjească prea mult. Inima mea era nespus de 
tristă; gândeam încă după codul unui om civilizat, în ultima 
seară, s-a lipit de mine ca şi când ar fi vrut să-mi dăruiască forţa 
ei, tinereţea ei atât de strâns legată de natură. Orice hotărâre 
superioară, aceea a pădurii nesfârşite ca şi aceea a tatălui, nu 
putea fi decât bună, Soualaba era obişnuită dinainte cu toate 
încercările; voia să mă facă să-i împărtăşesc liniştea. Încercam 
să fiu la înălţimea unei asemenea rase. 

Pe cheiul de îmbarcare, ne-am sărutat pe frunte. Ochii ei 
mari s-au deschis larg de tot. Am zâmbit, dar o lacrimă îmi 
curgea pe obraz. Am lăsat să curgă această lacrimă şi altele 
încă, fără să încerc să le opresc. 

5 
PAHUINA NANDIPO 

Cea mai mare jignire pe care-o poţi aduce zeilor este să te 
văicăreşti. E mizerabil. Am început să înţeleg lucrul ăsta 
părăsind estuarul şi pe Soualaba. De ce să te văicăreşti? Care 
animal, care insectă, care copac lasă să se audă inutilele 
cârâituri ale oamenilor? Trebuie să râzi sau să zâmbeşti. Trebuie 
să cultivi bunătatea, amabilitatea. 

Părăseam ţinuturile nămoloase, mlaştinile unde trăsesem 
din greu cu câteva luni în urmă şi unde văzusem tot felul de 
oameni. li găseam necesari pe toţi. Cine-i plăsmuise aşa, ticăloşi 
ori dezaxaţi, generoşi ori zgârie-brânză? Cine putea să spună? 
Ce să facem cu cei mai răi dintre ei? Răspundeam: să-i tolerăm, 


să-i lăsăm să trăiască, aşa cum fac zeii. Au poate motivele lor. 
Cit despre noi, să mergem mai departe. Înţelegeam în chip 
confuz că expresia uimită şi paşnică a Soualabei îmi transmisese 
un mesaj din vremuri străvechi, vremuri cărora începeam să le 
descifrez legile: nici plăcere, nici nemulţumire, nici voinţă 
încălcată, nici teamă de-a pierde. Mai departe... Sânt şi nu sînt 
eu; nu sînt eu cel ce trăieşte. La o asemenea treaptă de 
frumuseţe, de violenţă şi de neprevăzut, sînt doar un personaj 
minuscul. Aşa eram, în chip confuz. 

Ciad, o veche navă din Indochina, ieşea în larg pentru a 
ocoli enclava Rio Muni şi a ajunge la Libreville şi la capul Lopez, 
ţinta călătoriei mele. Habar n-aveam ce mă mai aştepta. In 
1920, Gabonul era încă un teren de exerciţiu şi de ucenicie. 
Jean, camaradul meu, se afla probabil în pădure, rătăcit pe 
vreun şantier. Aveam cei câţiva bani daţi de Coudestreaux, nişte 
pantaloni de pânză şi două cămăşi din bumbac, un mic cufăr de 
fier cu puşca ascunsă la fund, de toarnă să nu-mi fie confiscată, 
câteva piei, o pătură veche. Mă simţeam însă bogat, sigur că 
totul se înlănţuia în prelungirea visurilor mele, căci din nou 
plecam să mă iau la întrecere cu necunoscutul, să reacţionez, să 
aleg, să chibzuiesc, să mă las aţâţat. 

Pitorescul sosirii la capul Lopez mi-a întrerupt şirul 
reveriilor. Lumina, cerul, căldura, marea stârniseră în mine 
gânduri confuze. Ele erau acum împrăştiate de mişcarea, de 
forfota şi de manevrele apropierii. Vedeam ţărmul, pirogile, 
şalupa care se apropia. Vedeam un dig de lemn şi nave la 
intrarea în port. Toate vasele ancorau în felul ăsta şi aşteptau 
pirogile şi şalupa companiei. Pasagerii, călugăriţe din ordinul 
Saint-Esprit sau şefi de lucrări, se aşezau într-un coş-nacelă şi 
macaraua îi expedia de cealaltă parte a apei înspumate, unde 
luau loc în ambarcaţiunea care făcea naveta spre dig. Nostim şi 
încântător. 

Ce nou patron urma să-mi găsesc? larăşi tactica mea: 
hotelul mic. Mi se recomandă unul, ţinut de taica Lan. Mi-l notez 
cu grijă şi mă pregătesc să trăiesc rituala aventură a coborârii. 
Coşul-scaun atinge şalupa fără să ne ude şi ajungem apoi la dig. 
În vârful scării se află un vameş, pentru a arăta că ţara începe 
să se dezvolte şi să intre şi ea, în istorie. Nişte ştrengari 
plonjează şi pescuiesc monedele de bronz pe care le aruncă un 
colonial. Străbat această mică lume forfotitoare, ca să ajung la 


caleştile şi platformele care-i aşteaptă pe călători şi-i duc la 
Port-Gentil. Există şi câteva automobile; eu prefer s-o iau pe jos. 

Micul hotel al lui taica Lan poartă numele de „Grand 
Hotel" şi e locul de întâlnire al forestierilor. Pătrund într-o 
încăpere largă şi foarte curată, mă uit şi, surpriză. Jean se află 
acolo, în mijlocul unor albi care aduc a şefi de echipă. Bucuriile 
regăsirii, glume. Observ că Jean bea la fel de zdravăn; mă 
prezintă unui forestier masiv şi mustăcios, care trebuie să aibă o 
forţă pe măsura umerilor săi laţi. 

— Maxime, zice Jean. lată-l pe prietenul meu Fernand. 
Dacă vrei să faci o bună achiziţie, ia-l ca ajutor. Îl cunosc. 

Celălalt mă cântăreşte cu un zâmbet puţin cam înfumurat. 
Are mândria staturii sale, dar şi reflexele recrutorului. 

— Dacă vrei să vii, zice el, mă aflu în partea dinspre 
Lambarene, dar pe mâna dreaptă. Tai lemn de okoume şi-l 
cobor cu plutele. 

— Ce trebuie să fac? 

— O să afli. Nu eşti bolnav? 


— Nu. 

— Nu bei mult? Nu fumezi? 
— Nu. 

— Stomac bun? 

— Da. 

-— Nu umbli după fuste? 
— Ca omu', de. 


— Atunci merge. Te iau, chiar pică bine. 

Afacerile nu se tărăgănau la Port-Gentil. Era începutul 
iureşului asupra pădurilor. Pionierii forestieri livrau deja lemn de 
okoume de vreo doi sau trei ani. Eşalonaţi înlăuntrul ținutului cu 
muncitorii lor baponos, aveau tot timpul nevoie de ajutor pentru 
a descoperi şi a marca lemnul sau pentru a discuta cu negrii şi 
cumpărătorii. Mulţi eşuau de-a lungul fluviului Ogooue: ţânţarii, 
musca-ţeţe, alcoolul, otrava chiar - decimau mâna de lucru albă. 

Eram deci binevenit în acel rai al oamenilor duri. Ascultam 
întâmplări de-ale meseriei şi Jean, care se afla acolo de-o lună, 
mă lămurea: 

— E formidabil, e grozav. Dacă nu-ţi drămuieşti efortul, 
dacă ştii să rişti, poţi să faci avere. Pătrunzând destul de sus. 
Către regiunea cataractelor, plăteşti o tonă de lemn cu şase foi 
de tutun. Aceeaşi tonă. Adusă aici pe plajă, se vinde cu 


patruzeci şi cinci de franci; într-o bună zi, va costa de zece ori 
mai mult. De la Maxime vei putea să vii să mă vezi; lucrez pe 
malul unui lac, la nord de tine. 

Eram. Aşadar, din nou angajat, de data asta ca lucrător 
forestier. Maxime Fouet. Colosul, deşi continua să se îmbete în 
mod conştiincios, mi-a explicat treaba pe care-o aveam de făcut 
a doua zi. 

— În seara asta soileşti; mâine urci cu oamenii mei spre 
Nandipo. Va trebui să încarci sacii de orez, cafeaua, zahărul, 
grăsimea şi sarea în pirogi. Îţi încredinţez proviziile pentru 
şantiere şi pentru drum. Cit priveşte munca ta, o să vedem 
acolo. 

— Dumneata rămâi aici? 

— Nu, dar să nu-ţi închipui c-o să-mi tocesc pielea 
şezutului in pirogile lor. Asta ţinea acu' doi sau trei ani. Urc cu 
Atembi; e o mică navă a „Transporturilor Reunite". O să fiu deci 
la Nandipo cu mult înaintea ta. 

Mi-a strâns mâna; avea o forţă să-ţi zdrobească oasele. 
Eram foarte fericit că am un patron cioplit cu barda şi 
consideram că-mi făcuse un dar frumos propunându-mi să urc 
cu piroga fluviul Ogooue, despre care nu ştiam nimic. 

A doua zi eram complet gata. Flotila de pirogi mă aştepta. 
Am încălcat într-o atmosferă sărbătorească şi urcarea pe fluviu 
a început. Ce desfătare! Ce minunată vacanţă a fost călătoria 
asta lungă de trei săptămâni! Fluviul îşi desfăşura meandrele şi 
se distra conturându-şi malurile, ocolind lungile bancuri de nisip, 
acoperite cu fluierari care alergau ţivlind. Descopeream cea mai 
grozavă rasă de trăgători la pagaie din câte întâlnisem: negrii 
eschiras. Zvelţi, musculoşi, supraantrenaţi. Admiram lunga 
alunecare cadenţată a pagaielor mânuite de ei. Vocile lor se 
răsfrângeau la suprafaţa apei. Ca şi fluviul, dar împotriva 
curentului, lăsau impresia unei economii în mişcări şi a unui 
efort care puteau fi prelungite, ambele, ore în şir. In faţă, ridicat 
în picioare, un eschira dădea ritmul, cântând melodii a căror 
cadență era punctată printr-o uşoară bătaie pe fesă şi prin 
zornăitul brăţărilor de la picioare. Gleznele lui păreau două 
pămătufuri - şi minuscule bucăţi de metal se izbeau unele de 
altele. Cânta improvizând despre tot ce-i cădea sub ochi, îşi 
alegea din pirogă un partener care să-i răspundă, se lega de 
militari cu maliţiozitate; mi se traducea în petit negre: 


Albii, militari - albii militari 

N'există bun - N'există bun 

Din când în când negrii îmi arătau una sau două colibe 
retrase dincolo de malul abrupt, pe câte-o înălţime, din pricina 
viiturilor: colibele unui alb care conducea o plantație, capela 
unui misionar. Priveam cu mare atenţie peisajul, culorile, 
bogăţia vegetației de pe maluri. O mireasmă încântătoare, chiar 
mai puternică decât în Camerun, mă învăluia pe nesimţite: o 
mireasmă care urma să învăluie încetul cu încetul toate 
amintirile mele. 

Jucându-mă cu apa cri să-mi răcoresc mâinile, mă 
revedeam la Pecq. Împreună cu fratele meu, trăgând la rame 
într-o mică ambarcaţiune de scânduri, pe care o fabricaserăm 
amândoi şi o împodobiserăm cu nişte cuie de tapiţerie. Pentru 
ce o botezaserăm Nib? Nu mai izbuteam să-mi amintesc 
motivul. Un cuvânt de argou care ne plăcuse, fără îndoială. Nib 
de nib, nimică-nimicuţa, toţi copiii ziceau aşa. Mintea mea 
rătăcea în voie, ajutată de cadență, de cântece, de decorul 
fantastic. Mă revedeam, în continuare, ocupat cu născocirea 
unei maşini pentru mersul pe apă: două mici „casete-flotor" şi o 
pereche de pantofi fixaţi în cuie pe nişte plăci de lemn, 
instrument care-a făcut să ne scufundăm încă de la prima 
încercare. Cât de departe era vremea aceea şi cum devenea 
brusc palpabilă, datorită distanţei, izolarea în care mă aflam! Cu 
cine să stau de vorbă? Cât timp să mai acumulez toate aceste 
bogății, fără a putea să le împărtăşesc şi altora? Mă afundam în 
inima ținutului, încântat să surprind baia hipopotamilor, care îşi 
arătau botul enorm şi urechile minuscule. Să-i fi văzut cum 
gâfâiau şi se cufundau în apă, de parcă s-ar fi prelins. Mă aflam 
în faţa unui nou spectacol ah uriaşei naturi. Unul dintre negrii 
eschiras m-a lămurit că în apropierea râului Niaie o să întâlnim 
din ce în ce mai mulţi, că monştrii ăştia enormi nu erau răi, ci 
doar periculoşi câteodată, din cauza maniei lor de-a se amuza, 
răsturnând pirogile cu spinarea. 

Câteva ore mai târziu, poposeam la unul dintre misionarii 
epocii, părintele Barroux, care trecea drept cel mai mare 
vânător de hipopotami de pe Ogooue. Negrii eschiras păreau să 
considere această oprire tradiţională; primirea făcută la sediul 
misiunii am găsit-o sincer călduroasă. In întâmpinarea pirogilor 
noastre au venit negri din neamul baponos şi fangs. Aproape că 


eram purtat pe sus către misiune. La malul fluviului putrezeau 
capete de hipopotam, capete mai lungi de-un metru, legate de 
ţăruşi, pentru ca peştişorii să curețe fălcile enorme, craniul şi 
dinţii. lată-i pe săteni cum scot din apă capetele-trofeu şi pe 
negrii mei cum dau de înţeles că se vor desfăta curând cu 
această putoare. Instinctiv, tresar şi încerc să mă opun - totul 
are un aer atât de infect! Dar adunarea pufneşte - şi unul dintre 
oameni zice: „Foarte bun. Foarte bun. Cap mai bun aşa. Noi nu 
mâncăm miros, Fernand! Ah, ah, ah!" Ce să răspunzi? Aveam 
încă reflexe de om alb. 

Părintele Barroux, ca toţi misionarii ordinului Saint-Esprit 
sau preoţii albi pierduţi prin acele locuri, îi îndrăgea pe 
forestieri. Era o întrerupere a călătoriei. Popular, respectat până 
şi de vrăjitori, el îngrijea, construia; era un fenomen - preot, fără 
îndoială, dar înainte de toate erou. Mai mult uman decât 
religios, el pornea pentru luni de zile spre interiorul ținutului cu 
mica sa pirogă. Simţeam că nu se afla acolo pentru a trăi bine 
sau pentru a se retrage dintr-o lume care nu-i plăcea. Era un fel 
de apostol al întrajutorării şi-al binelui. În ce mă priveşte, îl 
ascultam vorbind cu însufleţire despre negrii săi primitivi. Eram 
înduioşat. Bărbosul ăsta fără sutană trăia acolo. Numai de 
dragul idealului, în mijlocul bolilor, al hranei mediocre, al climei 
nesănătoase. lată o altă formă de aventură, îndrăgisem nu de 
mult mirosul de tămâie, sunetul clopotelor, misterul bisericii din 
Le Vesinet. Dar toate aceste impresii care-mi legănaseră sufletul 
se şterseseră puţin câte puţin, pentru a face loc nevoii de-a mă 
afirma şi de-a mă elibera. Africa împlinise restul, marea natură 
devenea cu încetul singurul meu învăţător. 

In dimineaţa plecării, al doilea şoc: era adus la sediul 
misiunii un negru pe moarte. Nu mă temeam de boli, de la 
sosirea în Africa, dar trebuia totuşi să privesc adevărul în faţă: 
după spusele părintelui Barroux, omul acela era doborât de 
boala somnului. Stătea înaintea noastră apatic, buimac, idiot. 
„Are de pe acum ochii ficşi, a zis părintele. O să slăbească şi mai 
mult, o să înţepenească. Şi n-am nici un mijloc pentru a ajunge 
destul de repede la Port-Gentil. Dealtfel, trimişii Institutului 
Pasteur nu pot nici ei mare lucru. Paralizia e aproape totală. Ai 
grijă de sănătatea ta, Fernand. Musca somnului e neagră, 
zboară în unghi drept, se deplasează foarte repede şi se aşază 
pe gât, în dosul urechilor. Dispare la fel de repede, în zig-zag. 


Acolo sus, fereşte-te; pe malul lacurilor sînt multe". N-am avut 
niciodată boala somnului, nici negrii mei, poate tocmai datorită 
acestui avertisment. Fără a mă lăsa pradă obsesiei, m-am 
obişnuit să rămân mereu în stare de alarmă. 

Am pornit mai departe. Oamenii mei erau ghiftuiţi, abia 
dacă le făcuse vreo impresie vederea muribundului. Din etapă-n 
etapă, am ajuns astfel în apropiere de Lambarene. De-a lungul 
fluviului erau prevăzute opriri în câte-un sat de băştinaşi, ori în 
golfuleţele unde se aşezaseră albii. La Achouka trăia un 
plantator, împreună cu nevastă-sa; cultivau banane şi cafea. 
Pentru ei a fost un mic prilej de sărbătoare, eu am reântâlnit cu 
plăcere alcoolul şi pernodul. A doua zi, ne continuam drumul în 
susul fluviului. Negrii eschiras găseau pe loc ritmul, iar 
plantatorul, din depărtare, zbiera: „Mult mai bine decât cu 
motorul Manufrance. Nici tu mecanic, nici tu piese detaşate! 
Patronul tău e prea zgârie-brânză ca să folosească altceva în 
afară de motorul banană!" Aşa era numită pe-acolo energia 
trăgătorilor la pagaie. Aproape de sosire, în ultimele zile. Am 
avut chef să mânuiesc eu însumi pagaia: a trebuit să recunosc 
repede că nu posedam nici forma, nici îndemânarea, nici 
bicepşii negrilor eschiras. Aceştia râdeau cu lacrimi, dovedindu- 
mi multă simpatie. Am atins concesiunea Fouet într-o stare de 
adevărată bună dispoziţie. Vacanţa luase sfârşit. Maxime se şi 
afla acolo; nu era timp de pierdut; coliba mea era gata şi eu 
trebuia să învăţ o nouă meserie. 

Vreme de câteva săptămâni. Maxime nu m-a slăbit: 
întreţinerea şi ascuţirea uneltelor; căci totul era încă manual, iar 
şeful ştia să muncească şi să te facă şi pe tine să munceşti. Mi- 
am început prin urmare antrenamentul: 

— Uite tocilele, astea sînt de picior, celelalte de mână. Pe 
tipul care vine-ncoace îl cheamă Maila, ţi-l dau ţie; dacă treaba 
merge, o să-l păstrezi şi când o să te trimit în pădure. 

— Când? 

— Pădurea e răsplata. Mai întâi utilajul. Ascut securile. In 
trei feluri... Urmăreşte-mă cu atenţie. 

Şi zdrahonul de Maxime Fouet, devenit profesor, bucuros 
că va iniţia încă un ageamiu, a început să-mi dezvăluie şpilurile 
meseriei. În plină natură, dădeam dovadă de multă râvnă. Maila 
privea şi el. Mă exersam la tăişul secuii lor, deschis pentru 
lemnul tare, închis ori semi-închis pentru lemnul moale. 


— Ca un brici pentru esenţele moi, ţi-am spus. Priveşte. 
Ţin securea de partea metalică, nu de coardă. Încearcă. 

O luam de la capăt. 

— Te agiţi prea mult, Dumnezeule! Învață să te mişti. 
Simte unealta! 

Am studiat împreună cu Maxime securile, cuţitele, 
joagărele. Fierăstraiele de câte doi metri lungime, cu dinţi 
speciali, degorjoarele şi toate celelalte. Căpătam experienţă... 

— Priveşte, vreau să te-nvăţ să dai rostru dinţilor. Ciocanul 
cu capăt rotund ţi-l lipeşti de burtă; pe celălalt, cel plat, îl 
foloseşti ca să baţi. O lovitură din stânga, una din dreapta. Uite 
rostuieşte. Nu prea mult, bine. 

Când Maxime Fouet a socotit că ştiam destule, a avut grijă 
să mă deprindă şi cu prospectarea esenţelor. Dacă în Franţa 
abia puteam să recunosc un stejar, un plop, un platan ori un 
brad, aici totul mi-era necunoscut. Dar nimic nu părea să-l 
tulbure pe Maxime: „Toţi forestierii din Gabon sînt copii ai 
întâmplării, în afară de vreo câţiva nebuni ca mine. Eşti sănătos, 
deci eşti forestier, du-te!" 

Am plecat împreună cu Maila, „bunul bapono", care 
cunoştea pădurea şi speciile de arbori ca-n palmă. Umblam 
după lemn de okoume, datorită căutării sale în industrie. 
Războiul suprimase  întrebuinţarea lemnului masiv; pentru 
reconstrucţie, acesta lipsea; şantierele nu mai aveau stocuri de 
lemn uscat; venise vremea furnirului. 

Mergeam prin pădure cu cuţitele-n mână. Maila mă învăţa 
să recunosc trunchiurile cele mai bune. O crestătură de cuţit - 
curgea suc roşu sau negricios, năclăit sau nu. Puneam degetul 
peste tot, priveam, miroseam; Maila făcea haz ca un bun 
camarad. N-avea rost să mă uit la forma frunzelor. Vârfurile se 
ating, se unesc; pădurea virgină formează un fel de covor, iar 
lumina e atât de verde, încât numai după scoarţa copacilor te 
poţi lua. Măsurăm grosimea la nivelul pământului, apoi trunchiul 
şi puneam semn: o crestătură de cuţit, un okoume, o crestătură 
de cuţit, un okoume şi zilnic procedam astfel, plecând într-o 
direcţie, întorcându-ne pe un cu totul alt drum, traversând mici 
cursuri de apă, bălți; şi niciodată Maila nu se rătăcea, în fiecare 
seară, către ora cinci, apăream din nou în tabăra lui Maxime 
Fouet. 


Seara, altă poveste: descopeream un alt Maxime, omul pe 
care toţi forestierii îl numeau „regele mincinoşilor de pe 
Ogooue". Lăudăros şi cacialmist, din grija de-a fi cel mai 
puternic, se punea adeseori în situaţii proaste. Eu îl ascultam, 
eram ca la teatru. De ce să nu mă las amăgit, seara, de 
fanfaronadele patronului? El îmi asigura hrana; salariul se 
acumula încetul cu încetul. 

— Sigur că am făcut războiul din '914—'918. 

— L-ai făcut? Nu erai prea tânăr? 

— M-am înrolat ca voluntar. Am fost la aviaţie. Mitralior, 
dacă vreţi să ştiţi. 

Tăcere sceptică din partea lui Henri Lehurteaux, 
forestierul de-alături, alt mincinos. Atunci Maxime supralicita: 
„Am fost pe avionul Cutare, nătărăule". Şi ieşea, demn. Henri 
Lehurteaux riposta în linişte, ţinând să ne lămurească: „Nătărău 
e el. Cutare ăsta al lui nu c un nume de avion. E numele 
hangarelor. Ce mincinos împuţit". 

— Da' tu, zicea Miquette (un tăietor de lemne care tocmai 
obținuse o concesiune forestieră oficială de 2 500 de hectare, 
semnată după toate regulile de guvernatorul din Port-Gentil). Tu 
ai făcut războiul? 

— Păi înainte de-a veni în ţara asta de cerşetori eram 
ofiţer de marină. 

— In sănătatea ta, comandante! 

Şi Lehurteaux ne istorisea povestea vaporului sau. Asta a 
durat până-n ziua când Tanguy, cel ce comanda de- 
adevăratelea vasul Alembe pentru „Transporturile Reunite", ne- 
a dezvăluit faptul că Lehurteaux fusese doar marinar, nu mai 
mult. 

Aşa se desfăşurau serile între mincinoşi. Maxime Fouet, 
superb, începea de fiecare dată prin a n iu/a. cu demnitate, să 
joace cărţi: „Am jurat să nu mă mai ating de ele. Am pierdut 
sume înspăimântătoare la Monte Carlo. Nu insistaţi", în realitate, 
ca şi mine, habar n avea să joace însă fiecare se prefăcea a 
crede în povestea pierderilor lui la cazinou. Aşezat într-un colţ 
ascultam, visam întâlnirea mea cu pădurea virgină. Mă aflam 
aproape, de data asta: sub uriaşa boltă verde şi caldă, unde nu 
sufla pic de vini. Unde copacii rămân până la moartea picioare, 
ţinuţi astfel de întreaga pădure. Ceva chinina pentru a lupta 
împotriva frigurilor, lungile drumuri împreuna cu Maila. Găseam 


că totul e şi mai frumos şi mai adevărat decât în cărţile citite 
odinioară. Pe acest fond vegetal în călduri, se ivea obrazul 
Soualabei. Simţeam că acostasem într-un colţ pierdut do lume şi 
că, fără îndoială, n-o voi mai revedea niciodată. Luam o lampă 
cu apărătoare contra vântului, salutam societatea şi mă 
întorceam la colibă. 

Cam după vreo lună s-a produs întâiul eveniment 
neaşteptat. Soarele apusese, urma să-i întâlnesc pe ceilalţi 
forestieri, când, la invitaţia unui vrăjitor din neamul bapono, 
Maila m-a dus într-un mic luminiş, cu pari înalţi de lemn necioplit 
înfipţi în pământ. Maxime Fouet, care se purta destul de aspru 
cu tăietorii, fie ei baponos ori ben-jabis, nu fusese chemat; 
dealtfel, lucrul ăsta nici nu se obişnuia. Simţeam invitaţia ca pe- 
un privilegiu, păstrându-mă totodată în gardă. 

In josul arborilor giganţi spânzurau perdele de liane. Un 
foc uriaş, la mijloc, lumina şi umbrea siluete de bărbaţi şi de 
femei. Erau aduse statui de animale; erau instalate; mâăzgălite 
cu vopsea vegetală. Tam-tamuri înalte de lemn se porniră să 
bubuie; cei care le băteau îşi făcură apariţia asemenea unor 
diavoli luminaţi de torţe. Mă uimi gravitatea figurilor: numai 
bărbaţi, dintre care cinci sau şase pictaţi cu caolin. Nu 
înţelegeam nimic din tot ce se petrecea, ghemuit şi pierdut 
alături de Maila în mulţimea lucrătorilor. Marele vrăjitor se ivi, 
înveşmântat ca un prinţ, un rege, mai demn decât oricare 
monarh. Costumul lui era făcut din mici pene, din oglinzi cusute. 
Dansul, obsedant, reâncepu şi dură cam o oră! Mă simţeam 
destul do neliniştiţi fără să-mi pot explica starea asta. 

Brusc, linişte absolută. Din dosul parilor de lemn, doi negri 
înspăimântători sub stratul de caolin împing în faţa lor o negresă 
cu desăvârşire goală, a cărei piele dată cu o alifie uleioasă 
luceşte - o femeie de vreo douăzeci de ani, poate. Ea se lasă 
târâtă spre centrul luminişului, senină, fatalistă, absentă. 
Vrăjitorul vorbeşte, încurajează - şi încep lungi discuţii cu 
tăietorii de lemne. Nu pricep nimic din ce se spune. Din când în 
când arunc priviri întrebătoare spre Maila, care urmăreşte cu 
atenţie replicile. Nu insist. Când se consideră pregătit, el îmi 
apucă braţul: „. Femeia asta nu e din neamul bapono. E o 
pahuină. E de la miazănoapte: acolo unde se înfulecă oameni. Si 
face gestul. 


- Şi? 


— S-a răsturnat cu piroga, împreună cu bărbatul ei şi cu 
copiii, acum două luni, înaintea sosirii tale. Numai că a reuşit să 
se agate de pirogă. Au cules-o negrii eschiras. A fost îngrijită şi 
astă seară e pusă în vânzare. 

— În vânzare? 

— Cel care o vrea dintre noi trebuie s-o plătească. Dacă 
nu vorbeşte nimeni, urmează să fie arsă. 

Eram uluit, tulburat, cuprins de agitaţie. Tam-tamurile 
înalte îşi reluau bubuitul şi noi dansuri, mai vii. Păreau făcute 
pentru a-i stimula pe cumpărători, pentru a le determina 
hotărârea. Femeia stătea în continuare nemişcată, cu mintea 
dusă departe. 

Marele vrăjitor se ridică, îşi părăseşte jilţul de lemn 
sculptat, Tăcerea pare să nu aibă sfârşit. Nu dă nimeni nici cea 
mai mică atenţie strigătelor prin care maimuţele se cheamă în 
depărtare. Cuvintele vrăjitorului sînt repezi. Fraza e scurtă, 
aproape neutră. „Nimeni n-o vrea de nevastă. O să fie arsă". 
Inţelege ea oare sentinţa care o condamnă la moarte? Nu 
cunoaşte graiul bapono. Priveşte flăcările. Nu e frumoasă, cu 
sânii ei care atârnă, cu dinţii de formă ascuţită, cu picioarele 
lungi şi slabe, cu capul rotund şi ras; dar ochii ei mari, care par 
să aştepte moartea, mă tulbură. Intr-o clipă, hotărârea mea e 
luată: „Maila, dacă un alb o ia de nevastă, chiar acum, de pildă 
cu?" Maila nu-şi crede urechilor; cască nişte ochi cât cepele. 

— E tot aia, dacă vorbeşti înainte ca vrăjitorul să 
hotărască. 

— Spune-i vrăjitorului, Maila, că o iau de nevastă. Pe urmă 
o să-mi explici cum se procedează, nu vreau să-i supăr nici pe 
negrii tăi baponos, nici pe marele vrăjitor. 

— E simplu, o iei cu tine în colibă. Începând din zorii zilei, 
va fi respectată ca soţia ta. 

— Dă-i drumul repede. 

Maila se ridică, strigă vestea. Toate privirile se aţintesc 
asupra mea. Tăietorii încep să sporovăiască, dar nimeni nu râde. 
Fără îndoială că femeia n-a înţeles, căci rămâne tot în mijloc, 
lângă flăcările pe care le contemplă. "Vrăjitorul face un semn cu 
apărătoarea de muşte Maila sare, se duce la ea, ne împinge 
unul spre celălalt şi ne trage apoi în afara luminişului. Am 
impresia că duc cu mine un automat. Femeia parc-ar fi moartă 
sau drogată. De ce făcusem asta? Abia dacă-mi pun întrebarea. 


Scena mi se păruse insuportabilă; o făcusem şi gata. Femeia se 
află aici, în coliba mea, luminată de lampa cu apărătoare contra 
vântului o ghicesc, vreme de câteva secunde, buimăcită; apoi 
adună câţiva buşteni, aţăţă focul, ia oala în care se află un rest 
de orez, abia dacă-l încălzeşte şi îl înghite. Inţeleg că îi e foame. 
Trage cu coada ochiului spre legătura de banane atârnată sub 
acoperiş. Desfac vreo câteva şi i le dau. li aduc apă proaspătă. 
Işi recapătă forţele încetul cu încetul, ca o plantă anemică. 
Aşezat pe patul făcut din crengi acoperite cu o saltea din foi de 
porumb, o privesc pe femeia asta încă tânără. E tot atât de 
calmă, cum stă ghemuită la pământ, ca şi în faţa cumplitului 
rug. Mănâncă cu gesturi mici; fructele albe trec dinspre degete 
spre gura ei. Într-adevăr, nu e frumoasă, dar câtă resemnare! 
Acum ce să fac? Nu simt nici o dorinţă, nimic în afară de-o 
nesfârşită milă, un sentiment profund şi vag, o afecţiune pentru 
ceea ce e şi trebuie să rânii na viu Cine ştie? Nici măcar numele 
nu i-l cunosc. 

Inţelege ea sentimentele mele? Im linei ui, sau oboseala îi 
dictează actele? Căci se lungeşte pe rogojină, la picioarele 
patului, ca şi când ar fi dormit întotdeauna astfel. Mă culc, după 
ce-am stins lampa. Femeia, murmură un cuvânt pe care nu-l 
înţeleg: „Nandipo". E o vorbă! Mulţumiri un nume? Pentru mine, 
numele ei ăsta va fi: Nandipo în zorii zilei m-a trezit semnalul de 
începere a lucrului. Un tăietor loveşte într-o bucată lungă de 
lemn cobit. Imi place sunetul gongului ăstuia grav, bogat, 
pătrunzător. Mă ridic - în faţa mea, Nandipo stă aşezată pe 
rogojină. Ochii ei mari par goi de orice gând; ea îmi dăruie totuşi 
un surâs larg, pe care nu-l voi uita niciodată. li arăt din priviri 
legătura de banane. Şi-i întind oala cu cafea îndulcită. Ea 
aprinde pe dată focul, se înviorează; ziua a început - şi Nandipo 
va fi de-acum înainte, după legea luminişului, nevasta mea. Imi 
iau astfel prima gustare alături de ea şi plec la lucru. 

Seara găsesc, aranjată pe frunze, o bună grămăjoara de 
peşti curăţaţi şi fripţi, damigeana plină cu apă proaspătă, supă 
de orez şi peşte. Maila ne dăruise o nouă legătură de banane, 
care atârna acolo triumfal. Descopăr, în plus, că salteaua mea 
era acum dublă. La sfârşitul mesei o văd pe Nandipo dispărând 
în noapte; ea se întoarce după mai multă vreme, şiroieşte de 
apa râului în care se scăldase. Surâde din nou şi se întinde lângă 


mine. De la „căsătoria" noastră, nu vorbiserăm încă unul cu 
altul. Îi iau mâna, prieteneşte şi adormim. 

Maxime Fouet n-a văzut treaba asta cu ochi prea buni; îşi 
avea şi el „servitoarea" lui, dar amândoi se încăpăţânau să 
creadă că greşisem luând de nevastă o „străină". 

Pe primul plan se afla totuşi munca. Datorită lui Maila; 
marcaserăm sute de trunchiuri; în noile sectoare ale concesiunii, 
doborârea lor trebuia să înceapă curând. Maxime nu putea 
decât să aprecieze excelentul randament, ca şi buna dispoziţie 
care domnea în procesul muncii. 

S-au scurs zile şi luni. Supravegheam acum calibrarea şi 
transportul  buştenilor, la destulă depărtare de şantierul 
principal. Am venit într-o seară, coliba era pustie. Maila mă 
aştepta afară: „N-o căuta. A trecut pe Ogooue o pirogă. S-au 
auzit cântece pahuine. Nandipo a stat de vorbă cu oamenii din 
tribul ei. S-a întors aici, mi-a explicat. Priveşte ţi-a lăsat asta. Am 
fost de părere că e bine să plece cu oamenii din rasa ei. Era 
fericită". Am descoperit atunci, pe jos, o grămadă de peşte mai 
mare ca de obicei, mai multe legături de banane atârnate sub 
acoperiş şi, pe locul ocupat de Nandipo, în aşternut, o uriaşă 
floare de pădure. Era semnul ei de bun rămas. 

Luând floarea, am observat alături un baston neted şi 
lustruit. Maila părea pus în încurcătură: Păstrează-l, Fernand. E 
un talisman, dar nu numai atât. Nandipo mi-a spus-o: a rămas 
gravidă cu tine şi e fericită. Se întoarce acasă cu un copil. 
Bastonaşul ăsta trebuie să-l păstrezi, căci e fiul tău". 

Cum să-mi exprim bucuria şi tristeţea? Am luat cu 
dragoste micul baston şi l-am ţinut în mână vreme îndelungată. 
Am retrăit pentru o clipă drama din luminiş, apoi mi-am 
imaginat lunga pirogă a pahuinilor ducând-o pe Nandipo spre 
tribul ei. Dăruită de soartă, luată brusc înapoi. lar eu, eu n- 
aveam în mână decât un mic baston. Ce lecţie! 

De ce-a fost nevoie ca într-o zi, după mulţi ani, piroga 
noastră să se răstoarne aproape în acelaşi loc al fluviului, iar eu 
să pierd bastonaşul ăsta - fiul meu? 

6 
UN VRĂJITOR MĂ CONVINGE SĂ ACCEPT „NOPȚI FECUNDE" CU 
FEMEILE DINTR-UN SAT 

După ce a plecat Nandipo, coliba din bambus şi frunze de 

palmier a devenit pustie şi tristă. Rămânea pădurea, raiul meu. 


Îi ascultam zgomotele şi muzica: mai întâi vocile noastre, 
cântecele, glumele; păsările şi maimuţele se depărtau; începea 
concertul securilor şi fierăstraielor, se auzeau râsetele şi 
elementele ritmice; apoi, deodată, pauză: trosnetul unui uriaş 
care se prăbuşeşte şi ecoul căderii lui pe sol. li deplângeam pe 
toţi cei ce numeau asta infern; uitam de hrană, de înţepături, de 
dizenterie, de apa murdară; înaintam împreună cu negrii mei 
baponos şi fangs: trunchiurile se prăbuşeau. Lumina pătrundea 
brusc, strălucind cu putere, împrăştiind întunericul verde- 
albăstrui, apăsător. Tone de okoume, lemn pe care adesea Îi 
descoperisem, îl localizasem şi-l marcasem eu însumi, zăceau 
tăiate în bucăţi, calibrate la trei, sau la trei metri şi douăzeci. 
Rămânea să le transportăm până la un mic golf, pe malul 
fluviului Ogooue. Deschideam căi de acces, chiar de la baza 
arborilor doborâţi. Pentru a uşura munca trebuia să urmăm cu 
abilitate configuraţia solului şi să profităm de cea mai mică 
pantă. Negrilor le plăcea să rostogolească buştenii cu mâna, 
atunci când traseul era ingenios gândit. Câţiva se înarmau cu o 
ţapină de lemn foarte dur, numită mindoukou şi degajau 
trunchiul; ceilalţi împingeau de la spate, cântând. Adesea 
golfurile se aflau la foarte mare distanţă de traseele noastre; 
trebuia să descoperim noi soluţii. 

Cam pe-atunci m-am apucat, la sfatul negrilor, să sap un 
canal de vreo cinci sute de metri şi mai bine. Maxime Fouet 
avea lopeţi şi târnăcoape; solul era de caolin, putea fi uşor 
străpuns. Canalul urma să ne ajute să câştigăm timp, lemnele s- 
ar fi rostogolit înăuntru şi, plutind în linişte, ar fi întâlnit fluviul; 
nu ne-ar fi rămas decât să le dirijăm; nici să le târâm, nici să le 
împingem. Maxime era uluit! O parte din negri săpau, ceilalţi 
transportau trunchiurile; eu dădeam ordine, participam cu 
prezenţa şi cu buna mea dispoziţie. Maila făcea câteodată 
observaţii care mă încurajau în felul de-a conduce lucrările. 
Celălalt mare şi proaspăt prieten rămânea vrăjitorul, mai 
rezervat însă. li simţeam deseori privirea agăţată de unul dintre 
gesturile mele, ori pândindu-mi vreo hotărâre. Îl priveam la 
rândul meu şi ne zâmbeam. Asta era tot. 

La terminarea canalului, a avut loc o nouă serbare, cu 
tam-tamuri. Pierdut în mijlocul negrilor, aveam sentimentul că 
sînt mai puţin novice, mai priceput ca forestier. Maxime începea 
acum să primească buştenii de un metru diametru, care se 


grămădeau cu vârfurile-n sus la gura canalului. Maila avea grijă 
ca oamenii să taie liane de toate dimensiunile, care să fie 
depozitate în apă, unde să se mlădieze vreme de mai multe zile. 
Pe vremea aceea, scoabele de fier prevăzute cu belciuge nu 
existau; plutele nu erau încheiate cu ajutorul cablurilor de oţel; 
trebuia să legi trunchiurile cu liane şi să alcătuieşti astfel 
primele îmbinări de lemne, aşteptând confecționarea 
adevăratelor plute. Mă ocupam deci cu supravegherea, împărţit 
între atleţii pădurii, care sfârşeau transportul până la canal şi 
echipele din vale, care lansau şi dirijau trunchiurile până la 
punctul de plutire, unde urma să pregătim convoiul de buşteni 
pentru marea coborâre spre Port-Gentil. Munca istovitoare făcea 
ca plecarea lui Nandipo să fie mai puţin prezentă în gândurile 
mele, dar continua să se înteţească pe seama mea vâlva, un fel 
de publicitate din gură-n gură. 

Simţeam asta mai ales din felul în care căuta vrăjitorul să 
strângă legăturile de prietenie cu mine. 

Intr-o noapte a venit la coliba mea, fără însemne ori 
machiaj. Mi s-a adresat de-a dreptul, cu o voce prietenoasă, dar 
fermă: „Eşti primul alb pe care-l vedem comportându-se în felul 
ăsta şi cu noi şi cu o femeie neagră. Nandipo a plecat pentru 
totdeauna. Ea poartă rodul tău. Noi te socotim de-al nostru - şi 
multe femei nemăritate din trib, chiar şi din afara şantierului, te 
doresc şi ar vrea să le dăruieşti câte-un copil care să-ţi semene. 
O să fac, pentru asta, vrăji. Primeşti?". Eram uluit, dar mai cu 
seamă încurcat, căci bănuiam capcanele şi pericolele unei 
asemenea înţelegeri. M-am auzit replicând: „Vino şi mâine, tot 
ca-n noaptea asta. O să capeţi răspunsul. Mulţumesc pentru 
cele spuse. " 

Noaptea a fost scurtă şi neplăcută. Am întors pe toate 
feţele incredibila propunere a vrăjitorului: „Atâtea femei în patul 
tău, Fernand, păi asta înseamnă la fel de mulţi socri şi cumnaţi 
printre muncitori. E cu neputinţă. Şi Maxime, cu negresa lui? Or 
să rămână ţuţ. Dar prestigiul tău? O să fie hai mare pe Ogooue". 
In fiecare seară câte una: fără săptămână englezească*. Mie 
căruia nu-mi plăcea nici să alerg după femei, nici să le schimb. 
Drăcia dracului, ce pacoste! „Şi dacă urmează s-ajung un vicios, 
să mi se întunece mintea, să mă ramolesc ori să mă epuizez? 
Dacă ai şterge-o, Fernand? Nu, de întins n-o poţi întinde. Plutele 


* Săptămâna de lucru de cinci zile, introdusă pentru prima oară în Anglia. 


încă nu sînt gata. Trebuie s-o înveţi şi pe asta. Trebuie să rămâi 
aici mai multă vreme, să cunoşti şi alte esențe, să vizitezi şi alte 
concesiuni, să te duci să-l vezi pe Jean, să urci cu biştarii, să 
cobori cu tone de lemn, să explorezi şi alte locuri, mai apropiate 
de regiunea cataractelor. Toate astea merită ceva sacrificii. 
Dealtfel, multe femei sînt deja măritate; n-ar trebui să-ţi rămână 
chiar atâtea de satisfăcut. Dar la dracu! Dormi, Fernand, dormi. 
n 

Când toaca şi-a făcut auzită chemarea ei stăruitoare, mă 
odihnisem întrucâtva, dar. Nu înaintasem deloc. În ziua aceea 
am pândit cu nerăbdare în junglă un semn de la vuietul arborilor 
uriaşi care se zdrobeau de pământ, de la cerul întunecat, de la 
fulgerele orbitoare, de la trombele de apă care se abăteau 
asupra trupurilor noastre jilave, Totul îmi părea duşmănos. M- 
am înapoiat ud leoarcă; apa săpa şanţuri până la canal. 
Trunchiurile de okoume pluteau, se duceau către fluviu, purtate 
în chip providenţial Am coborât şi eu spre colibă. 

Noaptea, vrăjitorul s-a întors la ora fixată; nu era singur; îl 
însoțea unul dintre tăietorii de lemne. Privirea lui era limpede, 
obrazul liniştit. Mi-a luat mâinile. Părea să surâdă cu întreaga-i 
fiinţă; degetele lungi, palmele lui puternice îmi mângâiau şi-mi 
strângeau mâinile, încheieturile. N-a fost nevoie să vorbesc. A 
simţit că nu refuzam, că acceptam totul. După câteva minute, 
am rupt tăcerea asta profundă: 

— Pot totuşi să-ţi pun, prieteneşte, câteva întrebări? 

— Da. 

— Trebuie să accept toate femeile, să le satisfac în fiecare 
noapte? 

— O să te cruţ. O să reglementez eu însumi tam-tamul 
nopţilor tale. O să faci cum o să poţi. Dar ştii şi tu, femeile 
dornice sînt dornice. 

Am insistat: 

— Trebuie să le accept pe toate... indiferent de vârstă? 

— N-o să ţi le trimit decât pe cele care pot face copii. Aici 
nimeni nu-i bolnav. Rămâne ca tu să-ţi faci datoria în caz de 
oboseală, aştepţi. Dar fii atent, trebuie să le îmbrăţişezi pe 
toate; fără gelozie sau încăierare, pentru nici una. 

M-am gândit o clipă la Maxime, patronul meu. Ce 
încurcătură! Vrăjitorul, însă, continua: „lată şi prima ta 


rubedenie, Fernand. Are o fiică, tânără încă şi frumoasă, care 
vrea un copil de la tine". 

Mă aşez pe patul de crengi. Tăietorul face un semn şi 
brusc rămân singur. În cadrul uşii, o veritabilă apariţie: Nangha. 
Destul de înaltă, zveltă, fără pic do grăsime ori muşchi reliefaţi, 
stă înfiptă acolo, dreaptă ca o statuie. Greieri tropicali îşi 
deapănă cântecul; ne privim unul pe altul. Nu e nevoie să ceri, 
să pretinzi nimic; c, pur şi simplu, întâlnirea. Nu vorbeşte decât 
viaţa. Fata înaintează. Mă ridic. Ea se apropie; mina mea îi 
mângâie părul. Are un cap mai puţin rotund decât al celorlalte 
femei. De ce nu şi-o fi găsit un partener din propria-i rasă? Avem 
nevoie unul de altul. Timpul ne va lega. Du-ne cu tine, soartă! 
Mă feresc să pronunt până şi cel mai neânsemnat cuvânt în 
pidgin* ori în petit negre, care-ar face gândirea ridicolă. Răspund 
astfel gingăşiei, forţei ei. Naturale, descoperirii întregului ei trup. 
Lunga torţă de răşină, din liane şi frunze răsucite, luminează şi 
înmiresmează aerul. Niciodată noaptea n-am auzit atâtea păsări 
şi atâţia greieri. Nangha stinge lampa şi o aşază cu grijă. Preferă 
torţa tatălui său, care ne învăluie în umbre tremurătoare. Nu mă 
mai aflu pe pământ, ci departe, nespus de departe. 

A doua zi am observat că îmi sporise, fără voia mea, 
autoritatea asupra lucrătorilor negri. În timpul zilei, randamentul 
aproape că s-a dublat. La gura canalului, Maxime nu mai putea 
de uimire în faţa buştenilor care se grămădeau atât de repede. 
A venit la colibă să mă felicite. Nangha mă aştepta dreaptă şi 
mândră în prag. Am intrat, destul de obosit, înăuntru şi am 
observat pe dată aranjamentul şi decorația colibei: între tulpinile 
de bambus fuseseră strecurate zeci de flori proaspăt culese. 
Maxime n-a stăruit. A avut femeia lui grijă, fără îndoială, să-l 
pună la curent cu toată afacerea; pentru că, din ziua următoare, 
el s-a arătat plin de rezervă stânjenit şi vag admirativ: „Fernand, 
afurisitule! Faci ce vrei, nu-i aşa? Din moment ce plutele 
avansează!". 

Acţiunea de tăiere şi de aşternere pe linia de plutire 
continua, în ciuda ploilor diluviene. De sub cupola umedă şi 
caldă a pădurii mă întorceam la iubirile fără complexe, cele mai 
frumoase. Am dus-o astfel vreme de mai multe zile, pe jos ori în 
pirogă, adresându-le îndemnuri atleţilor care se ocupau cu 
transportul, apoi acrobaţilor din vale, care săreau de pe-un 


* Engleză stâlcită, amestecată cu elemente Indigene. 


buştean pe altul pentru a construi faimoasele plute. Seara mă 
întâlneam din nou cu nimfa mea neagră. 

La întoarcerea de pe fluviu, după nici o săptămână, se- 
ntâmplă să n-o mai zăresc pe Nangha drăgălaş postată în uşa 
colibei. Aud lângă mine un zgomot. Vrăjitorul mi se alătură şi mă 
conduce înăuntru: „N-o aştepta pe Nangha. A plecat la râu să se 
scalde. A rămas pe mica plajă de pietriş alb. Vino. " Mă ia cu el. 
N-am curajul să înţeleg, nici să întreb. 

Nangha e lungită pe pietrişul lucitor; ochii ei sînt larg 
deschişi. Vrăjitorul spune: „A muşcat-o un şarpe-săgeată. O 
lăsăm aici până mâine". 

Trebuie s-o ating pentru a mă convinge că e moartă. Nu 
mai plouă de câteva ore. Totul e curat, spălat; cerul are nuanţe 
violete şi roşii. Vrăjitorul trage de mine, căci mi-e greu să mă 
desprind: „O să venim mâine, să-i luăm sufletul cu noi. Pe lună 
plină. " 

A doua zi la miezul nopţii ne aflăm acolo din nou. Luna 
luminează braţul de apă: dar trupul şi sufletul tinerei Nangha 
sînt de negăsit. Viitura a luat întreaga plajă cu sine; o lungă rază 
albă tremură la suprafaţa apei. Privesc fluviul scăldat în lumina 
lunii. Păsările au tăcut, înlocuite de jalnicul țipăt al maimutelor. 

De-a doua zi m-am cufundat cu furie în muncă. Sus pe 
şantier se prăbuşeau, făcând un zgomot asemenea tunetului, 
ultimele trunchiuri marcate de okoume. Lucrătorii îmi arătau în 
tăcere simpatia lor, înteţindu-şi numărul loviturilor de secure. 
Furnizorul meu de amoruri vrăjitoreşti nu m-a părăsit nici o 
clipă. În golf, Maila se străduia să sorteze lemnele în aşa fel 
încât plutele să iasă destul de egale. Mai avea şi sarcina de-a 
urmări cu atenţie creşterea, viiturii Maxime îi cerea sfatul de 
copil al fluviului şi îmi explica: „Mai avem poate două luni, dar 
nu mai mult. Aici apele sînt calme. O să putem face treaba. 
Mulțumită ţie, Fernand, o să transportăm o cantitate foarte 
mare la Port-Gentil. Anul trecut mi s-a prăpădit lemnul în 
pădure. Negrii mei au întins-o; le-a fost frică de musca-ţeţe. 
Când am făcut rost de-o nouă echipă, apele râurilor scăzuseră. 
Se zisese pentru un an. Lemnele au rămas pe loc". 

— Acum canal, stăpâne, a strecurat Maila, făcându-mi un 
semn complice. 


Într-adevăr, canalul, plin de apă, aducea fără încetare 
trunchiurile. Cel mai depărtat dintre şantiere se afla astfel într-o 
legătură mai bună cu golful şi cu fluviul. 

- Maila, a spus Maxime, va trebui să pândim semnele 
primei descreşteri a apelor. 

— O să ne-o arate păsările, stăpâne. Ele ştiu mai bine 
decât noi. S-ar putea să mai avem de două ori crai-nou până la 
sosirea lor. 

Ascultam, mă aflam acolo pentru a înţelege şi a fi în pas 
cu marele ciclu al pădurii şi-al anotimpurilor. Vrăjitorul mi-a 
făcut semn că soarele urma să apună şi că el voia să mă 
însoţească până la colibă. Insistenţa asta venea, îmi dădeam 
seama, din dorinţa lui ca viaţa să mă poarte cu sine în creşterea 
ei firească, iar eu să-mi respect cuvântul. 

Nimic nu mai avea pentru mine farmec. Eram ca o mică 
parte din Africa asta în care elementul vegetal şi cel uman se 
lasă copleşite şi duse la vale. Nici mândrie, nici proiecte; o pace 
stranie, un abandon aproape fericit făceau loc oboselii 
acumulate în timpul zilei. Am cedat până la urmă - şi a început 
astfel un fel de dans condus de vrăjitorul-furnizor. Nici revoltă, 
nici dezgust. Noaptea, aproape fără lumină acum, îmi începeam 
sarabanda amorurilor scurte, urmând ca ziua, vreme de două 
luni bune, să învăţ tehnica plutelor. 

Tornade, ploi, liane puse-n cruciş, acrobaţii pe buşteni, 
pasiuni nocturne - rămân de-a pururi amestecate pentru mine. 
„Manioc" a fost primul dar al acestei serii-încercare. Dimineaţa, 
vrăjitorul mi-a cerut fără jenă părerea asupra femeii. „Noaptea 
toate pisicile au aceeaşi culoare". Era un soi de proverb. ÎI 
auzisem din gura prietenului meu Jean, specialist în ale 
seducţiei? || născocisem eu însumi? N-are importanţă, de-atunci 
mi l-am însuşit. 

— Am început cu cea mai urâtă, a spus vrăjitorul. E 
fleşcăită şi râde ca un cal. 

Intr-adevăr, în pofida craniului ei rotund de bapono; avea 
un maxilar ca al lui Fernandel. 

— Pute a manioc fiert. Dacă asta te deranjează, îi faci 
repede copilul, a adăugat el. 

N-am răspuns şi mi-am câştigat un plus de stimă din 
partea prietenului meu, vrăjitorul. Seara am avut încă o 


* În original expresie intraductibilă. 


surpriză. Am fost nevoit, eu care-mi propusesem să mănânc 
orice, să gust din felul preferat al simpaticei „Manioc": turte de 
furnici. Pregătea „caviarul" ăsta în tigaia mea. Râdea văzând 
cum sfârâie grăsimea topită. Eu aveam impresia că toate 
alimentele căpătaseră gustul termitelor. Dar eram hotărât să nu 
spun nimic; m-am comportat stoic. „Manioc" a plecat fericită, 
ducând cu ea mirosul de amidon fiert şi, după spusele 
vrăjitorului, darul pe care şi-l dorise. 

Pe şantierul din golf lucram până la brâu în apă, 
manevrând câte cincizeci de buşteni deodată. Plutele erau 
asamblate şi ţinute cu lungi prăjini şi cu liane puse-n cruciş. 
Maila şi alţii aranjau aceste platforme pentru a alcătui un 
dreptunghi de şapte metri pe cincizeci. La cele patru colţuri, 
patru mari găuri făcute-n buşteni, unde să intre patru furci în 
formă de Y, furci care urmau să susţină cele patru prăjini 
prevăzute cu pale şi servind drept cârmă. Maxime supraveghea 
şi îşi redescoperea latura de profesor: „Toate măsurile de 
precauţie trebuie luate aici, Fernand. In timpul coborârii nu mai 
poţi îndrepta nimic. Abia dacă reuşeşti să înnozi lianele care se 
rup. Un convoi de plute o să-mi revină mie; celălalt ţie. Trebuie, 
prin urmare, să te asiguri de trăinicia prăjinilor. Pe timpul 
coborârii, n-ai voie să te împotmoleşti niciodată. Altfel eşti 
pierdut, chiar şi cu zece oameni. Trebuie să manevrezi la 
momentul potrivit, să păstrezi cursul apei, să cauţi adăpost 
înainte de căderea nopţii. O să pleci înaintea mea; la distanţă 
de-o zi sau două o să te urmez şi eu". Pentru tăietorii de lemne, 
munca pe plute era mai puţin aspră. Domnea un fel de veselie; 
cântecul îşi lua deodată avânt; tăierea prăjinilor şi 
confecţionarea parâmelor din liane se accelera. Maxime era 
cucerit de această bună dispoziţie; poate că făcea şi socoteala 
banilor pe care urma să-i încaseze peste câteva luni, la Port- 
Gentil. Avea posibilitatea să descarce în anul ăla cel puţin o mie 
de metri cubi. 

— la zi, Fernand, trebuie să fii marinar, nu-i aşa, ca s-o 
priveşti pe noua ta nevastă fără să te-apuce răul de mare? 

— În orice caz, pe-a ta pesemne că a şi apucat-o. Face o 
mutră... 

Şi Maxime, regele mincinoşilor, începea să inventeze: 

— Nevastă-mea, scuză-mă, e o prinţesă. Fufele de-aici n- 
au cum să-i placă. E o aristocrată de pe coastă. Tatăl ei e om 


important; el mi-a încredinţat-o. Priveşte-i statura, frumseţea; îşi 
spune cuvântul rasa, Fernand. Nevastă-mea n-are aceleaşi 
fetişuri ca sălbaticele astea cu cap rotund. Fireşte că face. 
Mutre. Găseşte că te comporţi cu prea multă familiaritate. Şi pe 
deasupra nu-ţi poate suferi furnizorul, cum zici tu. 

— Dar tu? 

— Eu sînt mulţumit. Treaba merge, aşa că să nu mai 
vorbim despre asta. 

In realitate prinţesa era geloasă, iar eu trebuia să mă port 
cu băgare de seamă. Poate că nu suporta să fie tratată, ea, 
stăpâna, ca o simplă slujnică a lui Maxime şi pe deasupra 
bruftuluită, în vreme ce „voluntarele" mele erau respectate 
asemenea unor regine: Nandipo, Nangha treziseră ura prinţesei 
Fouet. Cu toate astea petrecerea de-abia începea.. 

Maxime avusese dreptate; noua mea „parteneră de. Nopți 
fecunde", cum spunea vrăjitorul, se legăna uşor, dar întruna. In 
comparaţie cu trupul subţire şi fragil, ţeasta ei părea enormă. 
Femeia semăna cu arborele căruia îi purta numele. Işi clătina 
amabilă capul păros şi ciufulit, ca un kombo-kombo, plantat 
anume pentru a proteja puieţii arborelui de cacao, umbrindu-i cu 
creştetul lui plin de frunze. Mergea în felul ăsta, iute şi atentă, 
ca purtată de vânt. Marea ei plăcere era să mi-o ia înainte 
atunci când îmi era sete. Sprintenă şi elegantă, punea mâna pe 
cutia de conserve folosită în loc de cană, o umplea cu apă şi mi- 
o ducea, triumfătoare, la buze. Mâncam faţă-n faţă, pe o ladă 
întoarsă. Ea făcea să se înşiruie felurile ca prin minune, apoi 
totul dispărea, luat de această liană unduitoare. In fiecare seară, 
cu un beţişor în colţul buzelor, aştepta întoarcerea mea, 
fredonând uşurel; în fiecare dimineaţă mă însoțea cu dragoste 
până la uşă. A procedat aşa mereu, fericită, vioaie, asemenea 
arborelui kombo-kombo în bătaia vântului. Dacă mi-aduc bine 
aminte, ea a fost aceea caro, într-o seară, şi-a luat în palme 
sânii ca două mici fructe de manghier şi, înălţându-i spre mine, 
m-a fixat cu gravitate. Apoi mâna ei a luat-o pe-a mea şi a 
trecut-o cu nobleţe peste mamele. Imi arăta cu mândrie 
pântecul gol, pentru a mă face să înţeleg că descoperise 
semnele fecundității. 

Afară ajunseserăm acum la întărirea şi verificarea celor 
mai mărunte legături ale flotilei noastre. Maxime dirija 
confecţionarea cârmelor de rezervă. Eu supravegheam ultimele 


lucrări, apreciind ingeniozităţile primitive ale lui Maila şi ale 
ajutoarelor sale. În coada fiecărei plute, o colibă solid prinsă de 
buşteni îi permitea însoţitorului să se adăpostească de ploaie 
sau de soare. Un acoperiş de paie, fără pereţi, deschis înainte şi 
înapoi. Lângă bojdeuca asta, negrii au făcut un pătrat din crengi 
presate, peste care s-au apucat să bătătorească pământ argilos: 
„Uite, Fernand, asta ca să ai unde găti. La fel se face pe toate 
plutele. Pe platforma asta de argilă poţi aprinde focul fără să 
arzi trunchiurile. O să plece fiecare cu câte zece oameni, atâţia 
trebuie pentru manevră. În cealaltă colibă o să-ţi trânteşti 
proviziile. Cât priveşte rogojinile, ţi le-aduci pe cele de-acasă. 
Dacă mai avem timp". 

— Încă o lună! Zbiera Maila, apele nu descresc mai 
devreme. 

Vrăjitorul se bucura din pricina femeilor şi refuza să-mi 
dezvăluie numărul celor recrutate: „Cuvântul tău e sigur, 
Fernand. Femeile foarte mulţumite. Curând termini. Încă vreo 
câteva. Mai întâi «Frunză veştedă», să te poţi odihni". 

„Frunză veştedă" era slabă ca o scândură şi, pe deasupra, 
scuturată de uşoare tremurături. Era o dansatoare de tam-tam: 
„O stăpâneşte duhul venit de departe", mi-a spus vrăjitorul, 
atunci când l-am întrebat de ce o cuprindeau în timpul zilei 
acele mici frisoane ciudate, care mă puneau pe gânduri. 

Eram neliniştit. Dar in pat ea devenea brusc imobilă, fără 
nici o reacţie şi cădea repede într-un somn reparatori Gând a 
dispărut, îmi terminasem cura de odihnă. 

Nu ţineam totuşi seama de înţelepciunea vicleană a 
prietenului meu, vrăjitorul. El mă cruţase o vreme doar ca să mă 
pregătească mai bine pentru asaltul căruia trebuia să-i fac faţă: 
am fost atacat, succesiv, de un veritabil bulgăre de foc şi de 
două surori, pe cât se părea gemene. „Mora" fugise de la sediul 
unei misiuni. Venea din sud, din regiunea lacurilor, împreună cu 
doi unchi tăietori de lemne. Şi-a smuls şorţul dintr-o mişcare, 
conducând dansul cu o vitalitate sufocantă. Prima în pat, prima 
la masă. Devora aproape toată hrana. Era, adăpostită într-un 
mic trup dolofan şi viguros, tornada însăşi. Brusc s-a instalat 
dezordinea. „Mora" alerga pretutindeni, pe şantiere, la râu, se 
căţăra în copaci, lua pentru mine fructe şi, aşteptându-mă, le 
înghiţea cu o deosebită râvnă. A fost înlocuită, la ordinul 
vrăjitorului, de faimoasele gemene pe care nimeni nu le voia. 


— Sânt robuste, Fernand, dar în viaţă trebuie să-şi împartă 
absolut totul, cu dreptate. Acceptă-le. 

Cum să refuzi? Le-am culcat pe cele două paturi alăturate 
şi am încercat să dorm pe rogojină. Zadarnic; am fost prins într- 
un mănunchi de liane vii. Degeaba m-ara apărat şi m-am zbătut, 
vreme de două nopţi gemenele,.. s-au dedat la o veritabilă 
performanţă, aşteptându-şi fiecare clipa ingeniosului atac. Pe 
rogojină, pe pământ sau în paturi - prea puţină importanţă avea 
pentru vârtejurile acelea dezlănţuite. Resemnat ca o victimă, 
am hotărât să-mi păstrez cu înverşunare, până la capăt, eroica 
&i derizoria faimă de reproducător. După a treia noapte, am 
păţit ruşinea de-a adormi pe şantier, în plin lucru. Era ca un fel 
de pecete. La trezire m-am simţit dezgustat; dar am văzut că 
însuşi vrăjitorul se arăta cuprins de admiraţie şi de un sincer 
respect: "Ce păcat că nu eşti negru, Fernand! Ai fi pe de- 
antregul de-al nostru. Neamurile ţi se înmulţesc. Tu ne dăruieşti 
copii de culoare". Mi-am dat seama că vorbea serios. Muncitorii 
n-aveau nici cel mai mic surâs, nici cea mai slabă ironie în 
priviri. Ei îmi ocrotiseră somnul. şi sfârşeala trecătoare. Ce semn 
de complicitate frăţească! Eram totuşi pe punctul de-a renunţa 
pentru totdeauna la orie femeie neagră. Vrăjitorul mi-a sărutat 
mâna şi m-a asigurat, că nu mai rămâneau decât două: două 
daruri, două surprize. Totul spus, pentru moment, cu un aer 
misterios. 

În noaptea aceea m-am odihnit; dar în zori, înainte ca 
toaca de lemn să fi răsunat, am văzut, făcându-şi apariţia în 
coliba mea o femeie uriaşă, superbă, cu forme rotunde, o forţă 
calmă şi surâzătoare. "Numele meu e Fromager*, a spuse ea în 
pidgin. Am venit să te văd". M-am simţit dintr-odată, rahitic. Am 
şters-o la muncă, tot gândindu-mă la arborele căruia ea îi purta 
numele, ca şi legănătoarea Kombo-kombo. Vedeam cât de mult 
se aseamănă cu arborele generos care îşi răspândeşte 
seminţele zburătoare, precum păpădia. Ca şi din coroana 
kapokier-ului*[], din care îşi iau zborul blânzi pufuleţi fructiferi. 
M-am gândit până seara la felul de-a aborda, fără să devin 
ridicol, puternica energie a noului meu arbore. Maxime, care se 
bucura de încheierea lucrărilor şi începea să depoziteze hrana şi 
lemnele pentru foc în apropierea golfului, aflase oare vestea? 


* Specie de arbore tropical. 
* Arbore înrudit cu fromager-ul, originar din insula Java. 


Fără îndoială, căci mi-a strecurat încetişor, ca pentru a se 
răzbuna, în glumă: „Pari muncit de griji, Fernand. Dar să nu-ți 
pese. Un adevărat cocoş nu e niciodată gras". Râdea de unul 
singur; ca să i-o retez scurt, mi-am aruncat pe piept şi pe faţă 
apa scoasă de două, trei ori cu pălăria. Un fel corect de-a mă 
purta. Ne-am fi întâlnit din nou la Port-Gentil, pentru întocmirea 
facturii; trebuia să primesc o sumă frumuşică şi aveam acum, în 
muşchi şi sub frunte, meseria mea de forestier gabonez. 

Dinspre partea inimii, eram deplin satisfăcut. Pădurea 
tropicală mă ajutase să cresc la fel ca ea. Mă simţeam legat de 
locuitorii ei, oameni fără vicii, cu care împărţeam laolaltă 
pericolele, iubirea, munca. M-am lăsat pătruns o clipă de 
miresmele serii şi am ajuns la colibă, hotărât să-mi pun 
minuscula energie în slujba voluminoasei mele tovarăşe. O nouă 
surpriză: locuința aproape că îşi triplase dimensiunile. 
„Fromager" strălucea. Ajutată de-o verişoară, luase asupra. Ei 
sarcina de-a lărgi coliba, cu cuțitul în mână. Tocmai termina cu 
aranjarea interiorului şi cu uriaşa platformă a patului. Verişoară 
a dispărut, salutând. Am observat noi ustensile de bucătărie. 
Formele prea rotunde ale lui „Fromager" nu excludeau nici 
dinamismul, nici rapiditatea. Mâinile ei înşfăcau farfuriile, lada, 
peştii fripţi. Aveam în serviciul meu o femeie şi jumătate, într- 
adevăr. Mi-a lăsat amintirea unui confort discret. Era tăcută şi 
sigură în mişcări, moale şi fără miros. Am petrecut alături de ea 
nopţi de-un belşug liniştitor. Ochii ei mari şi dinţii foarte albi 
păreau să-mi mulţumească pentru faptul că îi uitasem volumul 
şi greutatea. Semn înduioşător pentru mine: s-a lăsat în voia 
unei surprinzătoare veselii şi a început să mai dea jos din 
grăsime, dar a trebuit să mă părăsească la porunca vrăjitorului. 

— Sămânţa încolţeşte, Fernand. Urmează să te supui 
pentru ultima oară cuvântului dat. Poţi s-o păstrezi pe văduvă 
până la plecare. O să mai vorbim şi-o să înţelegi. 

Am fost de acord şi cu ultima ofertă. Munca era mai puţin 
constrângătoare: plutele pe locul lor; proviziile la adăpost, gata 
de-a fi încărcate. Platformele pentru gătit fuseseră supuse la 
probe şi întărite cu argilă; vetrele aprinse, ca să se formeze pe 
fundul lor un strat din cărbune de lemn. Maila împletise parâme 
din liane pentru a fi folosite, în caz de accident. Pândea acum 
semnele descreşterii apelor. Totul era gata pentru coborâre, 
împreună cu Maxime, evaluasem cubajul plutelor: era un an 


mare pentru el. Dacă la Port-Gentil cumpărătorii europeni 
ofereau preţuri demne de interes, urma să încasăm o avere. Pe 
vremea aceea n-aveai posibilitatea să evaluezi lemnele la preţul 
lor adevărat prin nici un fel de legătură radio. Piaţa putea să 
urce brusc; trebuia, aşadar, să ajungi la antrepozite şi să nu te 
grăbeşti să vinzi. Maxime făcea pe misteriosul cu privire la 
această ultimă fază a operaţiunilor. „Atenţie! Fără speranţe 
înşelătoare, Fernand! Există concurenţa. Există forestieri de-a 
lungul întregului Ogooue. Sânt şi la Libreville. Cumpărătorii 
profită de pe urma asta. Ceea ce e avantajos pentru noi e să 
crească cererea. Europa e secătuită. Peste câteva săptămâni 
vom şti ce ni se oferă pentru munca asta de salahor. Eşti tânăr. 
Rămâi aici câţiva ani, păzeşte-te de ticăloşii, de musca-ţeţe, de 
colici, şi-o să te întorci bogat, Fernand, bogat! Când mă gândesc 
la faptul că ai sosit în espadrile ". 

— Nici acum nu am mai mult. Mi-aştept şi eu solda. 

— N-o să regreţi, Fernand. Te-am învăţat meserie, te 
hrănesc, stai. sub. Un acoperiş. Duci, dealtfel, o viaţă de prinţ. 
Unde, ai mai găsi, pe întregul Ogooue, aşa ceva? 

Sus pe cer treceau păsări. Din piroga lui, Maila 
supraveghea golful şi împrejurimile uriaşului fluviu, pândind 
cele. Mai mici semne ori toane ale apelor. Pescuitul la năvod îi 
oferea încă un indiciu. În perioada asta, se deplasa şi peştele. 

— Peste două săptămâni le dăm drumul oamenilor care nu 
coboară, Maxime. 

— O să mă duc la Lambarene să anunţ din vreme 
remorcherul, ca să nu-l aşteptăm săptămâni întregi în estuar. 

In prima seară, văduva mă aştepta, prietenoasă, în faţa 
colibei. Vrăjitorul o însoțea, fie pentru a se convinge ca îmi voi 
ţine promisiunea, fie pentru că femeia era timidă. 

— lat-o pe „Njapoungou'", văduva, a spus el. Ultima pe 
care ţi-am hărăzit-o. Sânii ei sînt alungiţi, glorioşi, căci au şi 
alăptat până acum trei copii. Trei fete. Ea te vrea ca să poată 
face un băiat frumos la culoare. Pregătesc nişte farmece pentru 
ca „Njapoungou'" să fie fericită. 

Am luat-o pe „Njapoungou" de mină şi am dus-o către 
coliba lărgită de „Fromager"; ea mi-a făcut un semn. şi s-a întors 
apoi cu un mic taburet pe care se înălța o piramidă de farfurii 
acoperite cu frunze de bananier. Această construcţie în trepte a 
fost la iuţeală desfăşurată pe masă. Mă aştepta o cină cu 


mâncăruri picante, variate, fine. Mei, orez, vlăstar! De bambus 
cu gust de sparanghel sălbatici „Njapoungou" m-a părăsit din 
nou - şi n-am înţeles cum de-a putut să se întoarcă aproape 
imediat, aducând o damigeana cu vin de palmier. Privirea ei 
solicita cuminte aprobarea; gesturile ei vădeau o distincţie 
impresionantă. Spre deosebire de Nangha cea de timpuriu 
dispărută, pe „Njapoungou" părea s-o incinte lampa mea cu 
petrol şi flacăra ei magică. M-am jucat modificând intensitatea 
luminii, lucru care-a făcut-o să zâmbească. Penumbra calculată 
a ajutat-o că capete curaj, să se apropie, să-mi ţină mâinile într- 
ale ei. O putere invizibilă ne împingea pe nesimţite către 
gesturile fireşti ale iubirii. 

Abia a doua zi am înţeles motivul pentru care se mişcase 
văduva atât de repede cu prilejul preparativelor ei din ajun. 
Seara venise singură; în zori, trei negrese mititele, între 3 şi 7 
ani cel mult, au adus fructe şi peşte. Urma ca ele să nu mai 
plece de la colibă; viaţa mea de „holtei reproducător" s-a 
transformat într-o neaşteptată viaţă de familie. In aşteptarea 
naşterilor promise de vrăjitor, eram brusc dăruit cu fiice, toate 
suple ca nişte rădăcini, strecurându-se în fugă prin căsuţa de 
paie, pe şantier, prin sat. De îndată ce mă adresam uneia, 
apăreau toate trei ca prin farmec. Mamă şi fiice se agitau ziua 
întreagă, mânate de-o veselie fără margini. Mereu mă 
împiedicam de ele: Unele pescuiau, cu picioarele spânzurându- 
le în apă, încântate de-a se afla acolo la plute, alături de un tată 
pe care nu-l speraseră; alta alerga cu o tigvă plină cu vin de 
palmier; mama aducea şopârle prăjite. Simţeam că toate 
aşteptau cu încredere sosirea unui copilaş de culoarea turtei 
dulci. Ultimele zile mi-au fost, aşadar, scăldate în veselia 
naturală a acestei familii fericite, care se străduia să mă 
uimească. 

Descreşterea apelor se apropia vizibil. Ea a fost anunţată 
de-o uşoară retragere în zona golfului. Pe malurile fluviului, 
căruia Maila îi supraveghea cursul din pirogă, şi-a făcut apariţia 
mâlul. Stoluri de păsări pique-boeuf+ şi de alte câteva specii au 
dat semnalul, venind să-şi caute hrana în sectorul nostru şi mai 
la nord. Urma să fim plecaţi pentru câteva luni de zile: timp în 
care trebuia să coborâm cu plutele, să vindem celui ce oferea 
mai mult şi îndeosebi să facem provizii masive pentru sezonul 


* Păsări care ciugulesc paraziţii de pe spinarea boilor. 


viitor. Maxime declara că va întreprinde unele demersuri, că-şi 
va dubla concesiunea şi va recruta mână de lucru. Trăia în plină 
euforie. Eu unul nu eram nici vesel, nici trist. Aveam să mă las s- 
alunec în voie spre Port-Gentil vreme de trei săptămâni. Mă 
pregăteam să încarc pe pluta din fruntea convoiului vechiul meu 
cufăr metalic. O cămaşă de pânză pentru călătorie, puşca, 
proviziile; îmi redusesem dinadins necesităţile. 

In ajunul plecării, vrăjitorul m-a dus în luminişul cu stâlpi 
vopsiți, acela unde-o întâlnisem cu un an înainte pe Nandipo. 
Ne-am întâlnit acolo, spre marea mea surpriză, cu Maila, care 
adusese vin de palmier. Vrăjitorul mi-a frecat fruntea şi pieptul 
cu un ghemotoc de frunze verzi, înmuiate în Dumnezeu ştie ce. 
Tot el ne-a stropit cu puţină băutură, iar Maila mi-a întins cutia 
de conserve: „Pentru norocul tău şi pentru reuşita călătoriei, 
Fernand. " Vrăjitorul îmi ţinea mâinile şi mi le bătea uşor cu 
palma, ca să sublinieze cuvintele. II chemase pe Maila pentru ca 
eu să pot înţelege cât mai mult din ceea ce gândea. Am avut 
impresia că era bătrân sau şi mai exact, că, adevărate ori false, 
credinţele, practicile, învăţătura lui veneau din adâncul 
timpurilor. Mi-a rămas vie în minte pecetea gravităţii, a felului 
aceluia naiv, dar - de ce nu? - Savant de-a judeca. Vrăjitorul mi- 
a ţinut, cu aproximaţie, următorul discurs: 

— Ai fost un sol bun, Fernand. Tot satul acum e fericit 
datorită ţie. Străin, ori cu totul rău, ori trimis de duhurile bune. 
Eu am făcut vrăji ca să pregătesc femeile. Tu ai făcut treaba. 
Pântecul lor se umflă. Toţi soţii şi soțiile mulţumesc. Gata pentru 
multă vreme cu isteriile, geloziile, înşelările. Femeile fără bărbat 
care doresc mult sînt stăpânite de duhurile rele. Copilul alungă 
răul din pântec. Am fost înţelept pentru mâine. Întoarce-te sau 
pleacă mai departe. Mulţumesc, ai fost duh bun. 

Nici unul din aceste cuvinte, traduse în pidgin, nu mi s-a 
părut ridicol. Acum înţelegeam mai bine amărâtul meu rol, în 
chip providenţial încheiat. Fără înconjur, dar şi fără exces, sexul 
era plasat în chiar centrul existenţei. Onoarea supremă purta 
aici numele de fecunditate. 

În zori am părăsit coliba; dezlănţuiţi, membrii micii mele 
familii îşi smulgeau din mâini bagajele şi proviziile pe care le- 
aveam de cărat. Tam-tamul şi strigătele au salutat vreme 
îndelungată plecarea celor două plute. Pirogile ne escortau, 
conducându-ne până-n dreptul curenților. - Maila dirija 


manevrarea cârmelor, pentru a se putea atinge treptat o bună 
viteză de plutire. Am tras o serie de salve de puşcă şi am văzut 
cu emoție cum dispar, ca nişte puncte, siluetele lui 
„Njapoungou" şi ale fetiţelor ei. Prinţesa lui Max avusese 
amabilitatea să mă salute înainte de plecare; şeful controla din 
pirogă buna ieşire a plutelor mele în larg. După o zi urma să 
pornească un alt însoțitor. Maxime trebuia să încheie convoiul, 
atunci când găsea el de cuviinţă. 

Malurile fluviului prindeau să defileze în mare viteză. 
Negrii eschiras se împărţiseră pe cele două plute, păstrând la 
apa o singură pirogă; ea servea drept „pilot" şi pândea orice fel 
de obstacol: stâncă, şină, vârtej neobişnuit. Stăteam cu fundul 
pe-o avere: munca întregului an. Mi-am scos chibriturile dintr-o 
cutie de fier, una din acele preţioase cutii pentru biscuiţi, cu 
scena calvarului pe ea şi cu femei bretone purtând bonete şi m- 
am apucat să aprind focul ca să fierb orez. 

Coborârea s-a făcut în mai puţin do trei săptămâni. Ne 
opream înainte de ora cinci, ca să alegem cele mai bune locuri 
pentru acostarea din timpul nopţii şi pentru plecarea de-a doua 
zi. Maila şi ceilalţi negri se pricepeau să piloteze. N-aveam decât 
să mă las în voia lor. Am luat prin urmare hotărârea să dorm, să 
pregătesc mâncarea şi, pentru a-mi hidrata corpul, să plonjez 
din când în când în apă. După Ngoumbi, au răspuns la saluturile 
noastre şi alte plute; veneau de pe lacurile Ogonie şi Mandje; 
dar curentul fiindu-ne favorabil, am socotit că era bine să ne 
păstrăm în frunte, ca să aşteptăm mai puţin remorcherul. 

Cu mult înainte de vărsarea fluviului, simţim deja mişcările 
mareei. Fluierarii-guleraţi devin mai numeroşi; negrii eschiras şi- 
au vârât în cap că eu trebuia să împuşc păsările astea; nu mi-a 
plăcut niciodată să vânez fără rost; dar, spre marea mea uimire, 
ei mi-au declarat limpede, încă de la primele focuri, că aveau 
obiceiul să mănânce asemenea piciorongi, care fluierau şi se 
hrăneau cu peştişori. Până la estuar, am făcut cu toţii din asta o 
distracţie şi un sport util: negrii se ospătau, îşi păstrau moralul, 
iar timpul trecea mai iute. 

După două zile de aşteptare, fixaţi zdravăn la mal, am 
văzut ivindu-se într-o dimineaţă faimosul remorcher care trebuia 
să ne conducă spre antrepozite. Căpitanul era breton; echipajul 
lui, în întregime negru. Ne-a lansat capătul unui cablu, iar pe 


mine m-a invitat, să sui la bord. Îmi făcea plăcere să întâlnesc o 
figură nouă; lui de asemenea, lucrul era vădit. 

— De unde vii? 

— De sus, de la Maxime Fouet. 

— Trebuie să urc şi eu într-o zi. E mişto acolo? 

După câteva clipe deveniserăm prieteni, cu paharele în 
mână. 

— Să tragem o duşcă de picon cald. Te duc la antrepozitul 
lui moş Bert. O să fie capabili băieţii tăi să se descurce singuri 
pe plute? Bine, atunci rămâi la bord şi supraveghează cablul. 
Ajungem curând la mare. 

Rene Prigent era mecanic şi totodată pilot. Munca lui 
consta în remorcarea plutelor, din estuar până la antrepozite. 
Era răspunzător de întreţinerea vasului; bine plătit, dar 
răspunzător. După ce depăşea gurile fluviului şi nisipul depus 
acolo, remorcherul pătrundea într-un mic golf liniştit, ceva mai 
departe de capul Lopez. Se oprea în faţa unui lanţ de fier. Omul 
îl dădea în lături; trebuia să-ţi aşezi pluta lângă celelalte, s-o legi 
zdravăn, să închizi coliba şi să ajungi din nou pe uscat, 
aşteptând patronul şi pe cumpărători. Mult mai târziu, 
administraţia apelor şi a pădurilor a instituit obiceiul ciocanului 
forestier; fiecare buştean a fost atunci marcat cu un. Semn: 
cruce, triunghi, secure. Trebuia să imprimi semnul ăsta prin 
unsprezece lovituri. Dar deocamdată lemnele nu se marcau, nici 
cu ciocan şi nici cu gudron; încrederea domnea încă 
pretutindeni. 

Le-am dat drumul negrilor eschiras. Maila trebuia să vină 
în fiecare zi la Port-Gentil, la taica Lan, să primească ordine. 
Hrana rămasă trebuia să ajungă pentru întreaga perioadă cât 
aşteptam, cum mi se întâmpla mie, leafa. Împreună cu prietenul 
Rene Prigent, alcătuiam un cuplu. Îi povesteam aventurile mele 
involuntare, odată cu plecarea din Bordeaux; Rene îmi dădea în 
schimb amănunte despre experienţa lui pe coastă. Repeta 
mereu: „Trebuie să urc într-o zi până la cataracte. O să fac asta 
la sfârşitul sezonului". lată-ne, în consecinţă, definitiv împinşi 
către marele hotel al lui taica Lan. Aceeaşi sală, camerele cu 
mobilă de pitchpin* 


* Lemn roşu-brun la culoare, provenit din câteva specii de pini nord 
americani. 


În fund barul, din lemn masiv. Bătrânul indochinez 
avusese nas bun: toţi forestierii dădeau fuga la el. Negustorii, 
cumpărătorii, delegaţii societăţilor europene se împăcau ori nu 
cu bomba lui. Mulţi preferau invitaţia funcţionarilor amici, ba 
chiar a guvernatorului. Noi rămâneam aşadar în familie şi 
câteva pahare erau suficiente pentru a crea înţelegerea. 
Coborârea plutelor constituia un mare eveniment, mi-am dat 
repede seama de asta. Unii şi vânduseră, biştarii curgeau gârlă, 
trebuiau să fie cheltuiţi. La taica Lan - era bâlci. Pentru mine, 
care veneam dintr-o văgăună îndepărtată, un adevărat 
spectacol. Rene Prigent era, prin forţa împrejurărilor, cunoscut, 
sărbătorit; eu, acceptat din masă-n masă. Într-un colţ, nişte 
tăietori de lemne se stropeau cu şampanie. 

— Trebuie să ne spălăm mutrele, frăţioare! Zbiera unul 
dintre ei. E din aia curată; vine din Franţa! 

Mulatrii lui taica Lan presărau în jurul lor rumeguş. 
„Indochinezul" alerga de la o masă la alta, înţelegător şi 
complice. Cârciuma se golea dintr-odată şi oamenii se luau după 
unul dintre fraţii Lafaille, care era beat turtă şi urina de la 
fereastră, agăţat în chip miraculos de balustrada balconului: 
„Bravo, Lafaille! Să mai vină un rând!" Eram nişte băieţi cuprinşi 
de frenezia de-a trăi, de-a ne lua revanşa asupra momentelor 
grele ori periculoase pe care le străbătuserăm. Sărbătoream din 
instinct o victorie. Poveştile se succedau cu repeziciune, 
râsetele stârneau râsul, şotiile, luau naştere prin supralicitare. 

— Cine merge la São Tome? Zbiera un roşcovan. Intra un 
altul, întâmpinat cu hohote de râs. 

— Salutare, Hopa-mitică! Salutare, Hopa-mitică! Şi se 
începea din nou cu şampanie, la toate mesele. 

— Eu plătesc, zicea Hopa-mitică. 

Cu obrazul ascetic şi răutăcios, cu mâini puternice, cu 
lanţul de oţel al ceasului atârnându-i din buzunarul vestei, el 
trecea de la masă la masă. 

— Sânt însurat prin corespondenţă, nătărăule. O şterg 
într-o lună. 

Destul de bine „făcut", unul dintre fraţii Lafaille îl trăgea 
de mânecă pe mecanicul Prigent şi încerca să-i explice, râzând 
cu lacrimi: 

— Se însoară, cum să nu! Într-o noapte... pe-o colină, urc 
până la coliba lui... aveam lampa cu mine. Vedeam o lumină 


mişcându-se... Hopa-mitică era în pat... întins pe spate. Se 
distra! Să fi văzut lampa! Am şters-o. Al dracu' Hopa-mitică! 

— Cine. merge să descoperim insula Săo Tome? Ce cârd 
de maimuțe! Am o navă. Tâmpiţi sînt forestierii, bătrâne! 

Roşcovanul vorbea în gol. Mă dau mai aproape şi capăt 
informaţii. Îi promit lui Le Henaff să merg împreună cu el şi cu 
Jean, care în mod normal ar trebui să coboare dinspre lacul unde 
se află. Noi libaţii. Omul e în culmea fericirii, aşteaptă la capul 
Lopez o încărcătură pentru Nantes şi are chef să se mişte un 
pic. De ce nu ne-am duce pe insulă, într-una din zilele astea? 

A doua zi, în salonul lui taica Lan altă distracţie. Uşa se 
deschide, împinsă de unul mustăcios şi burtos, deghizat în 
vânător de fiare. Tăcere generală. Tipul, deloc stânjenit, 
înaintează. Instinctiv, forestierii adulmecă victima: omul e 
înzestrat cu o carabină nouă, o puşcă de vânătoare superbă, 
inaccesibilă ca preţ şi cu un costum din cărţile pentru copii. 
Hopa-mitică şi Lacote fac apropierea. Vine din împrejurimile 
Cognac-ului, e specializat în vânatul mare. 

- În Asia mai cu seamă, zice el. 

Fluierături de admiraţie. Priviri schimbate. Ce noroc! Omul 
povesteşte despre exerciţiile de tir cu porumbei şi discuri de 
argilă. Ceilalţi îşi trec unul altuia puşca. Fraţii Lafaille îi fac semn 
unuia dintre mulatrii lui taica Lan, care o ia din loc râzând: „Aici 
e un loc foarte potrivit pentru vânătoare. Meseria noastră nu e 
asta, dar dumneavoastră... la uitaţi-vă, un bivol, Dumnezeule!" 

În spatele hotelului, destul de departe, gonea către noi, 
stârnit de pietrele mulatrului, un amărât de bou cu coarnele în 
formă de liră. Tartarin din Cognac şi ceilalţi se năpustesc. El 
ocheşte şi ucide fiara dintr-un foc. E purtat în triumf la taica Lan, 
fiecare îi strânge mâna. Brusc, strigăte puternice. Un negru 
uriaş îşi face apariţia, sare asupra vânătorului, înalţă braţele cu 
urlete înspăimântătoare: „Tu nebun! Tu ucis carnea mea. Tu 
străpuns boul meu. Eu merge administraţie!". Lungi tratative. 
Este vorba de-o greşeală. Negrul se linişteşte; n-ai crede că 
fusese complice. Boul devine proprietatea marelui vânător. 
Încântat, acesta plăteşte de cinci ori preţul, cu bani gheaţă. Noi 
felicitări pentru remarcabilul său tir, executat puţin cam prea în 
grabă, totuşi. 

Vreme de trei zile, forestieri şi negri au halit pe gratis în 
sănătatea seniorului de Cognac, care s-a afundat în junglă 


împreună cu două corcituri dubioase, doi dintre oamenii aceia 
de încredere pe care numai fraierii şi-i pot alege. 

Eu îl aşteptam pe Jean, care în mod normal trebuia să 
coboare dinspre Ebel sau dinspre Samkita. In locul lui, a sosit cel 
de-al doilea însoțitor de convoi al concesiunii noastre. Am 
împrumutat de la taica Lan banii de buzunar necesari pentru a 
rezista şi am făcut calculul aproximativ al salariului meu pe un 
an. Aveam să-mi pot cinsti prietenii. 

Nouă era la taica Lan, pentru un locuitor al junglei ca 
mine, viaţa de noapte. Vedeam dintr-o dată alt fel de albi, 
deseori" cei mai răi, mai bolnavi, mai storşi de puteri, mai prost 
hrăniţi ori mai obidiţi. Nu erau copii de cor din Le Vesinet. 
Dealtfel nici eu. Dar nu-mi plăcea să-i văd îmbătându-se, 
prăbuşindu-se, afundându-se în mocirlă. Mă gândeam în acelaşi 
timp că asemenea războinici ai goanei după lemne aprovizionau 
marile fabrici de placaj. Ei voiau, fără îndoială, să oprească 
pentru câteva săptămâni vremea în loc, să nu accepte 
întunericul, frigurile, să trăiască zgomotos. Un anumit om 
trebuie să-mi fi citit pe faţă refuzul de-a mă abrutiza, nevoia de- 
a rămâne altfel decât toţi. Elegant, distins, el stătea aşezat într- 
un colţ şi, odată cu venirea serii, începea să cânte la fierăstrău. 
De la primele mişcări ale arcuşului, corul forestierilor făcea 
linişte şi Kleber Mangel dădea drumul bucăţilor sale. Cânta tot 
atât de bine Cerul Buenos Aires-ului, ca şi Tosca ori Manon. 

— La Paimpolaise, zbiera roşcovanul cu insula, Săo Tome. 

Şi Mangel scotea din fierăstrăul său plângerea lui Botrel, 
zicând refrenul pe gură. 

— Taică Lan, un pian! Taică Lan, un pian! Urlau fraţii 
Lafaille. 

— Bandă de lefteri, premianţi la concursurile de pişat prin 
fereastră, cu ce să cumpăr pianul? Cu bonurile pe care mi le daţi 
voi? Am la datorii ca un bancher! 

— Şi boul, mă rog? Numai carne pe gratis! Un pian! Un 
pian! 

— Bine, se face. Când o să vină Carriou, o să-i comand 
unul. Dar de ocazie. 

Şi fierăstrăul lui Kleber Mangel ataca Pisica neagră sau 
Văduva veselă. Din vreme-n vreme, o negresă drăguță, Azize, 
nevastă-sa, îi aducea de băut. Pleca apoi legănându-se gingaş, 
cu vârfurile sânilor acoperite de-o pânză bine, mulată. Kleber 


Mangel s-a apropiat într-o seară de mine şi mi-a povestit cum 
trăieşte. Lipsindu-i pofta de-a se angaja ca funcţionar la 
Mulhouse şi puterea de-a munci ca forestier în Gabon, venise 
aici să deseneze, să scrie poeme, să facă dragoste. Azize sosea 
şi se aşeza timidă pe genunchii lui. Am considerat pe 
neaşteptate că ar fi drăguţ să-i sărut mâna, atât de discret 
strălucitoare era. În tripoul ăsta plin de fum şi de zarvă, ea îmi 
aducea aminte de marea natură, apropiată şi totuşi dată uitării. 
Mangel şi Azize mi-au devenit numaidecât prieteni şi mi-au făcut 
cunoştinţă cu un alt forestier din Val de Chevreuse, un tăietor de 
lemne aproape la fel de musculos ca şi Maxime Fouet: Georges 
Siccard. După câteva ore alcătuiam un mic grup, iar Kleber 
continua să-mi dea amănunte: „Trăiesc aici. Ştii cum? Făcând 
cornuri. Toată lumea le mănâncă, de la guvernator până la 
prietenii negri. Toţi funcţionarii se bat pe ele. Cornurile astea le 
amintesc de Paris. " 

Mi-am adus şi eu aminte. Maila a venit să mă anunţe că 
Maxime sosise la antrepozite, că totul se desfăşurase cu bine şi 
că avea un cumpărător. _ 

— Trebuie să ud chestia asta, le-am spus eu. Şampanie! In 
curând îmi încasez banii. 

Mangel şi Siccard aveau, amândoi, o expresie ciudată; 
cum erau firi deschise şi glumeţe, n-am şovăit să-i întreb 
motivul pentru. Care făceau mutrele astea, aşa, din senin. 

— Eşti la mincinosul ăla? Mi-a zis Siccard. Şi nu primeşti 
leafă? O să fii tras pe sfoară, bătrâne. Lovitura cu ucenicia a dat- 
o şi în sezonul trecut. Individul în cauză a murit la Libreville, trei 
luni mai târziu. Frigurile, supărarea, greu de ştiut. Mare scârbă 
Maxime ăsta. 

Pe seară, Maxime a intrat la taica Lan şi eu m-am dus să-i 
strâng mina. A comandat mai multe rânduri, am acceptat unul, 
lăsându-l apoi cu cumpărătorii lui şi cu alţi furnizori. Până către 
ora unsprezece sau către miezul nopţii, tăietorii băuseră 
zdravăn, fără să se îmbete. Siccard şi Mangel mă tot băteau la 
cap, lucru care trebuie să mă fi sâcâit. Îi auzeam repetându-mi 
întruna: „N-o să-ţi primeşti niciodată lovelele. Poftim, du-te de 
probă şi cerei-le. O să ne distrăm". Mă ridic, foarte calm, foarte 
băţos, prea băţos. Ajung lângă Maxime, căruia-i curgeau balele- 
n pahar, sau cam aşa ceva, şi-mi lansez fraza dintr-o dată: 

— Maxime, când mă plăteşti? 


— Ce? Repet: 

— Când e plata? 

— Du-te, mă, dracu'. Nu i-am plătit niciodată pe ucenici. 

— Vasăzică aşa? 

— Cară-te. 

Nu eram grosolan, dar am căutat un cuvânt... Trebuie să-i 
fi spus „idiot bătrân", căci el a sărit ca un arc şi mi-a ars un 
formidabil dos de labă. Era întâia mea încăierare după Dakar. M- 
am redresat şi mi-am cumpănit pumnul. O lovitură în plină 
mutră. Toată lumea părea încântată; poate că Fouet va fi pus, în 
sfârşit, la punct. N-aveam nici cuțite, nici alte accesorii; nu eram 
nici luptători şi nici boxeri; aşa că totul era în ordine: gâfâiam, 
ne izbeam cu genunchii. Loviturile mele de pumn îşi greşeau 
adeseori ţinta; ale lui deveneau tot mai anemice. Către sfârşit, 
cum era mai mare şi voinic decât mine, Maxime m-a răsturnat 
pe-o masă. A apucat un capăt de lemn, un baston gros care 
atârna acolo şi care, spre norocul meu, i-a scăpat din mână. Eu 
unul mă şi consideram mort. Forestierii găseau scena reuşită şi 
aplaudau, porcii. Văzându-mă doborât, amicul Mangel a înşfăcat 
un scaun de lemn tare, un scaun de pe Ogooue, producţie 
locală... Poc! Peste mutră! Maxime Fouet zăcea acum distrus, 
sfârşit. Siccard şi un altul l-au urcat în camera lui. Afacerea era 
încheiată. Nu mi-am văzut niciodată banii. 

Imi pierdusem partea mea, dar găsisem doi prieteni 
adevăraţi. 

. 7 
OMUL-CÎINE, TĂIETORUL DE LEMNE DIN CHEVREUSE ŞI 
TARTARIN DIN COGNAC 

Pierderea unei slujbe îţi biciuie sângele. Aveam prea mare 
nevoie de propria-mi sănătate, pentru a mă plânge. A doua zi 
am făcut socoteala banilor de buzunar care-mi rămâneau şi-am 
vrut să-l prind din nou pe Maxime Fouet, ca să mai discutăm. El 
o ştersese însă din zori, achitându-şi nota şi achitând-o şi pe-a 
mea pe cincisprezece zile. Am salutat gestul în trecere: 
pierdusem un an, căpătasem o meserie, plătisem pentru Africa. 

Siccard şi Mangel m-au întâlnit la bar: 

— Fără idei negre, fratele nostru întru sărăcie! 

— N-alerga după Maxime; am o idee mai bună. O să 
primeşti tot ce-ţi datorează, pe cuvântul meu de tăietor de 
lemne din Vallee de Chevreuse. Ţi-am calculat pe cinstitelea 


salariul. Ţi-l avansez, ori mai degrabă fac asta deândată ce-mi 
vând buştenii. 

— Şi cum o să mă achit? 

— Peste un an vom fi plătiţi cu dobândă, ascultă-mă pe 
mine. O să vorbesc despre asta cu Cerutti şi o să vezi dacă 
italianul n-o să sară-n sus de bucurie... 

— Cine e Cerutti? 

— Un dulgher care s-a săturat până-n gât să mai lucreze 
in pădure pentru toţi ticăloşii. A venit la Port-Gentil ca să-şi 
primească direct banii, chiar de la antrepozite. Si de atunci ia un 
buştean dintr-un antrepozit, un buştean dintr-altul. Nu e om rău 
şi nici hoţ. Doar mecher. Are doi sau trei vagabonzi, buni 
scufundători, ţinându-şi bine strâns cuțitul între fălci. La 
semnalul lui Ceruţii, hop, atacă. Şi după o clipă, ia te uită, o 
plută ale cărei liane se rup dincolo de gura fluviului, ce 
nenorocire! Atenţie, alarmă, buştenii ţâşnesc in toate părţile, ca 
un foc de artificii: e periculos. Lemnul trebuie recuperaţi Cerutti 
soseşte în ajutor; se oferă să îndrepte lucrurile sau, dacă e 
nevoie, cumpără lotul avariat la un preţ minim. 

— E un bandit? 

— Nu, Fernand, e un om care face dreptate. Trage cu 
coada ochiului la patroni şi la echipajele lor de plutaşi. Îşi trimite 
negrii după informaţii, apoi mieluşeii ăştia se întorc. Dacă 
individul s-a purtat corect în junglă. Cerutti aşteaptă un altul. 
Dacă nu, inventează o tactică şi, fără a părăsi coasta, îşi 
alcătuieşte mica lui rezervă. E ca un copil, îl iubim cu toţii mult, 
îl apărăm, are inimă bună. Aşa că înţelegi, Fernand, peste un an 
Cerutti o să-l pândească pe jigodia de Maxime, iar noi o să fim 
despăgubiţi din plin. Anul ăsta lovitura ar fi uşor de reperat. ŞI 
pe urmă ce înseamnă biştarii? Ce vrei să cumperi aici cu ei? Ce 
să consumi? Cu cine să te culci? Biştarii, Fernand, trebuie 
cheltuiţi. Intră roşcovanul. 

— Salutare, Le Henaff! 

— Salutare, rozători de lemne. Cine merge pe gratis în 
insula Săo Tome? Dacă daţi înapoi, mă duc singur. 

— Ce dracu să căutăm la portughezi? Zice Siccard. 

— Am auzit spunându-se că se face acolo comerţ cu 
pulbere de aur, bandă de mocofani ce sunteţi. Plec la Nantes 
peste opt zile. Da' mai întâi vreau să mă distrez im pic; şi apoi, 
cine ştie?... 


lată-ne cuprinşi dintr-o dată de febra aurului, visând ca 
nişte copii. A doua zi, cu desagii în bandulieră, cu nasurile în 
vânt, ne aflăm toţi trei pe vasul lui Le Henaff. Siccard, Kleber 
Mangel şi cu mine, pe jumătate încrezători în tainele insulei; dar 


numai vântul din larg, hazul, prietenia —; şi tot ar fi meritat 
deplasarea. 

— Deţin eu o informaţie, o să vedeţi, repeta cu insistenţă 
roşcovanul... 


— Află că o să te refaci, Fernand! Adăuga ironic Siccard. 

Pe insulă, dezamăgire totală. Câteva barăci bine 
construite. Vechi ziduri portugheze, colibe şi, mai departe, 
plajele pustii. Am dat un ocol cu barca lui Le Henaff. 

— Poate c-ar trebui s-atingem Guineea spaniolă. 

— Mă, bretonule, nu cumva crezi c-o să ne lăsăm purtaţi 
aşa cu vaporul până la Concameau? Am o nevastă, spunea 
Mangel în glumă. 

Zărim deodată pe plajă o elice înfiptă-n nisip, un fel de 
epavă. Debarcăm, în şalupă, cu tot materialul necesar, lopeţi, 
securi, trusă de scule. 

— Am o idee, spune Siccard, învârtindu-se pe lângă 
scheletul bătrânei ambarcaţiuni. Băieți, am găsit aur! 

În faţa mutrelor noastre neâncrezătoare, el se apucă să 
ciocănească elicea, pune apoi mâna pe-o pilă şi începe s-o 
treacă peste una dintre pale. 

— Uitaţi-vă. Dacă pilim, iese aur. Uitaţi-vă şi voi. Ce 
frumos e! 

În mâinile lui Mangel cădea pulbere. lar eu, ca să fac haz, 
spun: 

— Aşteaptă, asta nu e tot. Trebuie şi-un pic de nisip. Toată 
după-amiaza, în loc s-o facem pe încuiaţii, ne-am jucat de-a 
căutătorii de aur - şi aveam din nou zece ani. Bretonul adusese 
un talger de tinichea, iar Siccard şi cu mine trăgeam la pilă ca 
nişte adevăraţi tocilari. Pulberea de aramă se aduna în grămezi. 
Mangel o amesteca apoi cu nisip cenuşiu, după care vâram totul 
în sticle, ca şi când am fi adunat pulbere autentică, de râu. Am 
dormit acolo, lângă comoara noastră, fericiţi ca nişte liceeni 
care şi-au făcut bagajele. 

Întorcându-ne la capul Lopez, a doua zi, zărim silueta 
familiară a vasului Ciad, străvechiul pachebot de pe ruta 
îndoctrina, care-şi sfârşea zilele între Gabon şi Bordeaux. Ne 


apucă din nou nebunia: „Trebuie să punem aurul în pachetele, 
în cornete, abia apoi ne vom duce să-l salutăm pe Carriou'. 
Carriou era un comandant înţelegător. li adora pe forestieri. Era 
fericit să-i primească atunci când făcea escală. Urcându-ne la 
bord şi salutându-l pe Carriou, instalându-ne câte patru la o 
masă de clasa-ntâi, golind câteva păhărele la bar, regăseam 
clopotniţele din Bordeaux, Franţa, luxul. El ştia asta, era fericit 
să vadă francezi, oameni ciudaţi şi duri, căţărându-se sprinteni 
la bord, cu desagii şi zdrenţele lor, dar cheltuind mai mult decât 
nişte slujbaşi sau nişte înalţi funcţionari. 

lată-ne deci peticiţi, jegoşi, însă veseli, urcând scara 
frumoasă care duce la salonul de clasa-ntâi, conduşi la bar de 
comandantul însuşi. Espadrilele noastre se afundă în frumoasele 
covoare. Reţinem o masă pentru seară şi Kleber Mangel se 
aşază din proprie iniţiativă la pian. Petrecerea începe. Siccard 
mi-l prezintă pe Albert, barmanul; pentru acesta, sosirea 
forestierilor era un prilej de mare bucurie. 

După câteva păhărele, scot fără voia mea un cornet cu 
pulbere magică... _ 

— Ce e şmecheria aia? Intreabă Albert. 

— Pulbere de aur, zice cu nepăsare Siccard... 

— Ascunde-o repede! Zice Albert, uitându-se în jurul său. 

— De ce? 

— Veniti în dos şi arătaţi-mi-o. Sânteţi săriţi de pe fix dacă 
o scoateţi aici! 

Siccard se duce cu Albert în spatele barului. 

— Cu cât o vindeţi? Aveţi multă? Face lacom Albert. 

— Trei pacheţele şi şase sticle. Ne lasă absolut indiferenți. 
Nu ne interesează, dealtfel, nici preţul. Ştim doar că e pulbere 
de aur şi că face parale frumoase. 

— Două mii de franci ajung? Lansează Albert, crezând că 
ne trage în piept. 

— Fie cum zici tu; aurul valorează mult mai mult, dar 
preţul pulberii nu se cunoaşte. O aduc negrii din Guineea. 

— Cumpăr. Du-te după sticle. 

Am săltat banii şi am petrecut o seară de gală. Coborând 
la țărm, râdeam încă de mutra de cămătar pe care-o făcuse 
Albert. Şirul combinațiilor n-avea să se încheie la el. Ni-l 
închipuiam la Bordeaux cu pulberea de aur, cu sticlele şi 
pacheţelele lui. Peste ce fraier urma să dea? Cei două mii de 


franci erau o sumă bunicică; metrul cub de lemn trebuie să fi 
valorat, încă, o sută de franci, nu mai mult. 

După câteva zile a sosit şi Jean, cu patronul şi cu lemnele 
lui. Chiolhanul s-a reluat, pe banii lui Albert. Siccard şi-a vândut 
buştenii, mi-a dat un avans substanţial şi a pornit-o spre 
concesiunea lui: „Vino să lucrezi la mine dacă nu-ţi găseşti 
slujbă, mi-a spus el la plecare. Oricum, vreau să cer la Libreville 
o altă concesiune. Dacă am nevoie de-un asociat, te anunţ prin 
Jean. Am vorbit şi cu Cerutti. În sezonul următor o să-l aştepte 
pe Maxime în faţa estuarului. Să vezi distracţie". 

Un forestier pleca, alţii soseau cu plutele. Cererea se 
menținea. Cumpărătorilor coborâţi de pe Ciad le plăcea şi lor să 
petreacă; nu se dădeau în lături să ude o marfă sau un târg 
încheiat. Erau nişte domni - foşti aviatori, marinari sau militari. 
Aveau depline împuterniciri din partea vreunei companii de 
prezentare sau a marilor societăţi europene. Soseau acolo - şi 
pentru ei ăsta era şi un prilej de chilipir, de aventură. Treaba o 
dată sfârşită, nu erau ultimii care să se încingă la chef. 

După plecarea lui Georges Siccard, Kleber Mangel m-a 
invitat să împart cu el coliba. l-am cedat camera meu lui Jean şi 
l-am ajutat să-şi facă târguielile. Seara descopeream noi mutre, 
găseam noi glume de pus la cale. Dar şi necazurile curgeau 
gârlă. "N-am nevoie de cec! Urla unul dintre fraţii Lafaille. 
Lovele, bilete, să le pot cel puţin zvârli în taşcă. Uite cum trebuie 
să mă plătească societăţile voastre. Descurcaţi-vă sau daţi-mi 
lemnul înapoi. " Unii cumpărători trişau. Trebuia, de asemenea, 
să n-ai încredere în domnii prea distinși. 

Câteodată, în mijlocul celei mai mari gălăgii, se făcea 
deodată linişte, ca la vestirea unei catastrofe. Şi de fapt o voce 
chiar spunea: 

— A murit. Ce ţară scârboasă! 

O voce răguşită şi disperată de marinar, care te seca la 
inimă. Tipul stătea înfipt în uşă, nemişcat; gata să izbucnească 
în plâns. 

— Cine? Am întrebat noi. 

— Prigent, căpitanul remorcherului, a răspuns tipul. 

—  Mincinosule! Chiar ieri m-am dus cu el până la 
antrepozite. 


— S-a înţepat alaltăieri la mână într-un capăt de cablu. O 
nimica toată. Abia dacă i-a dat atenţie. Azi, gata cu el: a 
înţepenit. A făcut tetanos. 

Şi în seara aceea liniştea s-a lăsat din nou. Foulon, zis şi 
omul-câine, atât de mult păr avea pe el, se scărpina în creştet, 
necăjit la culme. În general, oamenii nu prea ştiu ce mutră să 
facă atunci când află de moartea cuiva. Eu mă obişnuisem, 
învăţasem de la negri demnitatea pe care până şi animalele şi-o 
păstrează în clipa morţii. Omului îi vine foarte greu să facă la fel; 
deşi e mai puţin vulnerabil. Pe scurt, uluirea şi proasta dispoziţie 
urmau să-şi facă loc în mijlocul nostru, când a apărut ca prin 
minune un bufon neaşteptat: Tartarin din Cognac. Avea o figură 
atât de abătută, încât veselia a izbucnit din nou: 

— Aha, uite bivolul! 

— Salutare, spaima lumii! A zis Foulon, căruia fraţii Lafaille 
îi povestiseră afacerea cu bivolul. 

Foulon învățase să citească în tranşee. Ca şi Georges 
Siccard, prietenul meu, citea L'Epatant şi era convins că 
detectivul Nick Carter trăise cu adevărat. L-ar fi omorât pe cel 
care-ar fi pretins contrariul. 

Tartarin s-a dus, cu puşca şi carabina sa la masa lui 
Foulon. Era descurajat: 

— Ticăloşii, ticăloşii. Ce ţară! Mai rău ca-n Asia... 

Cei doi mulatri vagabonzi pe care şi-i alesese ca însoțitori 
şi călăuze îl părăsiseră, după cât se părea, într-o mlaştină, ca să 
dispară cu valiza şi cu proviziile lui. 

Foulon clătina din cap. 

— Udă-ţi totuşi gâtlejul şi veseleşte-te, bătrâne. Doar n-ai 
tetanos. Atunci? 

lată-l pe Tartarin din nou întremat şi pregătit să asculte 
aventurile omului-câine, care semănau un pic cam mult cu 
aventurile lui Nick Carter trecute prin sos forestier. 

A doua zi dimineaţa, Foulon şi Tartarin erau tot împreună, 
îşi luau veseli micul dejun. O egretă superbă, albă toată, se lasă 
la pământ în faţa hotelului. Era o lighioană care venea deseori 
să se aşeze pe balcoane şi să le strice forestierilor noştri somnul 
de după-amiază. Miquette, pe care încă nu-l cunoşteam (tocmai 
sosise de la Lambarene) şi căruia îi plăcea să doarmă zdravăn, 
face câţiva paşi spre ieşire: „Uite-o şi pe nemernica asta care nu 


ne lasă să ne odihnim. Dacă aş avea o puşcă!... Tartarin se 
ridică, ţinându-şi în mână carabina: 

— Ce pasăre e asta? 

— O pasăre bună de împăiat, bătrâne. 

— E rară? 

— O, lala! E unică. 

Tartarin trage şi se duce triumfător să culeagă egreta. 
Miguette nu ştia istoria cu boul; dar pe la ora aperitivului 
soseşte o doamnă, însoţită de doi negri purtând turbane. Taica 
Lan salută: „Doamnă Lamy, câtă cinste! E soţia directorului 
băncii", ne şopteşte el în trecere. 

Doamna Lamy îşi aruncă în jur privirea ca un sfredel. Se 
năpusteşte brusc asupra vânătorului de fiare. Două palme pe 
obrajii moi ca nişte fese şi Tartarin scapă egreta. „Ticălosule, 
ţipă doamna. Mi-ai împuşcat egreta. Scumpa mea egretă 
domesticită. Acum sîntem chit". Şi iat-o rând împreună cu negrii 
ei, înainte ca Tartarin să li putut deschide gura. 

Asta era viaţa la taica Lan în perioada vânzării lemnului. 
Aşa am făcut deci cunoştinţă cu Miquette, care avei o 
concesiune în apropiere de Lambarene, cu Guy Gugnat, zis 
„Hopa-mitică", cu Foulon, „omul-câine", cu Lacôte care-a plecat 
mai târziu in pădurea canadiană, cu Soulie Crochet, mari 
meşteri amândoi în strângerea şi păstrarea paralelor. În ceea ce 
ne priveşte, poate fiind mai tineri, nu ne gândeam decât să 
trăim din plin. Jean îşi încasase banii; patronul lui vânduse 
lemnul la preţ bun, era deci mai generos; eu trăiam din avansul 
dat de prietenul Siccard şi eram hotărât să urc pe fluviu până la 
cataracte, ca să văd şantierele din Nord. 

— Patronul a plecat, dar ţi-a oferit de lucru, plus călătoria 
cu Alembe, îmi aruncă într-o bună dimineaţă Jean. 

— Prefer să urc şi eu cu proviziile, în pirogă. Nu vreau să 
te părăsesc. 

— O să plasăm biletul unui boboc, dintr-ăia care vin să 
caşte gura; trebuie să fie destui. 

Bani de buzunar în plus, pentru că, într-adevăr, sfârşind de 
cumpărat furniturile, am dat la factorie peste un fraier care 
trebuia să plece la Lambarene să conducă sucursala. 

— Trăiască băcanii, frate-meu! Uite un bilet. 

Prima călătorie pe fluviu Ogooue fusese o încântare, o 
adevărată descoperire. Cea de-a doua n-a întârziat să capete un 


aspect şcolăresc, poate şi din pricina lui Jean, care avea alte 
locuri de popas şi alt fel de trăgători la pagaie. Ne opream, deci, 
ori de câte ori se ivea ocazia, fericiţi ca nişte copii, gata să 
începem tămbălăul. Pirogile erau încărcate cu merinde şi Jean 
nu cobora niciodată fără câteva sticle de bun sosit. Cheful între 
prieteni, zdravăn pus pe roate la taica Lan, sfârşea de-a lungul 
fluviului cu sughiţuri şi cu un întreg mănunchi de pozne. Mă 
aflam tot la, Châtelet", iar petrecerea, chiar şi în zdrenţe, se 
dezlănţuia. 

Spre deosebire de regretaţii mei negri eschiras, Jean urca 
pe lacul N'Gome şi pe lingă ţărmul Ouango-ului. Era itinerariul 
său. Lua brusc în mână puşca mea şi trimitea o salvă, 
anunţându-şi sosirea. Descopeream fie nişte colibe, fie vreun 
şantier. Strigăte puternice mă smulgeau din visare: mă 
gândeam la mama şi la cele câteva rânduri expediate din Port- 
Gentil, ca nişte mici semnale, poate nu prea dese. Pentru ce să 
scriu? Ce să spun ca să fie pe înţelesul unei persoane absente? 

Coloniştii sau  forestierii coborau la țărm, tovarăşi 
zgomotoşi şi primitori. Era felul lor de-a prelungi sărbătoarea, ca 
nişte ţărani după strângerea recoltei. Pentru mine totul semăna 
cu turneul marilor duci. 

La fraţii Lafaille, pe care i-am întâlnit din nou, ne-am 
distrat de minune. Aceştia căraseră cu ei mai multe lăzi de 
pernod. lţi dădeai seama că vor chefui până la epuizarea totală 
a rezervei. 

— V-am dus dorul în ultima seară, băieţi. Am fost pe 
Alembe. Carriou e totuşi un tip grozav. 

— Gura, a zise frate-su, nu povesti chestia aia. 

— Păi de ce? E plină de haz. Parcă ei n-ar cunoaşte mania 
ta de-a te pişa peste tot şi de-a face concursuri imediat ce tragi 
câte-o duşcă. Eram, care va să zică, pe Alembe, pişcaţi zdravăn 
şi hotărâți să plecăm. Se mai aflau cu noi Miquette şi Papin. 
Frăţâne-meu vrea să coboare şi-l face atent pe-un flăcău de la 
administraţie, un tip înmănuşat şi cu o frumoasă cască albă, pe 
care dealtfel îl cunoaştem şi-l îndrăgim. Zbiară ca un beţivan 
„Drepţi!". Şi încep câteşitrei să se pişe din vârful pasarelei. Tipul 
trecea probabil pe dedesubt. „Opriţi-vă, scârboşilor", striga el 
fugind, dar şi amuzându-se. Am fost nevoit să le ard câteva 
picioare-n fund ca să-i fac să se prindă bine şi să coboare 
împleticindu-se. Aşa ne-am luat rămas bun de la civilizaţie... 


Fraţii Lafaille erau obişnuiţi cu viaţa aspră, dar îşi 
îngăduiau un lux: fonograful ultra-modern şi numeroasele lui 
discuri. La ei le-am văzut pe primele, căci nu cunoşteam decât 
discurile cilindrice pe care mătuşa mea de la Saint-Cucufa le 
mânuia cu religiozitate, scoţându-le din cutia lor protectoare. 

Şi iată că pe malul lacului unde lucrau fraţii Lafaille a 
început bâlciul. După-amiaza ne aflam într-o asemenea stare de 
euforie, încât unul dintre fraţi a propus un joc care pentru 
moment n-a scandalizat pe nimeni. A azvârlit în apă o sticlă 
goală, înfundată la loc. Şi întreaga bandă, cu vraful de discuri în 
mână, s-a jucat de-a nimeritul la ţintă. In cel mai bun caz, 
discurile aterizau pe sticlă, pac! In bucăţi! „Reuşit", urla de 
bucurie campionii! Pişătorilor. Celelalte discuri se duceau pe apă 
şi erau terminate cu ajutorul carabinei. A doua zi, fraţii Lafaille 
îşi pierduseră colecţia, dar petrecuseră o după-amiază 
formidabilă! 

Comicăriile şi opera bufă au continuat astfel pe tot; 
parcursul drumului. Exista şi la Lambarene o misiune. Papin ne 
informase bine: „Pe mina stingă, exact deasupra lui Schweitzer, 
se află misiunea catolică. Aveţi tot interesul să vă opriţi acolo. 
Celălalt, medicul, e de-a dreptul un om «rece» ". Am observat că 
forestierii mărunți care umblau pe-acolo după lucru nu găseau, 
la acela care trecea drept un apostol, inima pe care speraseră s- 
o întâlnească. Nu voi spune mai mult; nu l-am întâlnit decât o 
singură dată, în anul următor. Mare, uscăţiv. N-am dat nici eu 
peste obrazul strălucitor şi peste braţele deschise pe care aş fi 
fost fericit să le salut. Dar la urma urmei noi străbăteam fluviul 
şi nu ne aflam acolo pentru a distruge o statuie care începea să 
răsară din pământ. Vechii gabonezi mă vor înţelege. 

Papin ne spusese în glumă: „Catolicii au avut-o pe Jeanne 
d'Arc; protestanții, invidioşi, sînt pe cale de-a ni-l fabrica pe 
Schweitzer". Poate că n-avea dreptate, dar asta era ideea lui. La 
misiunea catolică, legătura s-a stabilit imediat. Preoţii misiunii 
urcau până la cataractele de la Niabi€. In seara aceea aveau la 
masă un episcop: Monseniorul Martrout, despre care s-au scris 
cărţi, pare-se şi un evreu a cărui nevastă fusese ucisă şi mai 
mult sau mai puţin înfulecată de băştinaşi. Preoţii misiunii îl 
culeseseră, îl hrăniseră şi-l adăpostiseră, ca să-şi revină în fire. 
Atmosfera era mai curând gravă; dar ne aflam, vădit lucru, 
printre oameni care iubeau pădurea virgină şi-i plăteau tributul. 


Am ajuns, în fine, la patronul lui Jean - şi munca a început 
rar. Am rămas acolo un an întreg. In pofida câtorva deosebiri, 
tehnica era aceeaşi, uşurată poate de prezenţa unui lac imens, 
pe care lemnele puteau fi transportate până la Ebl. Am primit 
pentru întâia oară un pat Picot, pliabil şi strimt şi o plasă 
protectoare, necesară mai mult ca oricând din pricina ţânţarilor- 
anofeli care se aflau pe-acolo cu duiumul. „Nu uita chinina, 
spunea patronul. Şi pe urmă învaţă să recunoşti ţânţarii. 
Anofelul se aşază pe pereţi altfel decât ceilalți". Cum să nu! 
Noaptea dormeam, doborât de muncă, iar şeful începea să mă 
agaseze cu sfaturile lui absurde. Atunci când aveam 
posibilitatea, preferam să localizez şi să distrug larvele la 
suprafaţa apei.. 

Şeful lui Jean era încă şi mai greu de suportat decât 
Maxime Fouet, căci era alcoolic: în anumite momente făcea 
crize, devenind pur şi simplu smintit. În afară de asta ora un 
bădăran cumsecade, om al pădurii pe de-a-ntregul, trimis acolo 
de-o mare firmă din Faubourg Saint-Antoine ca să adulmece, să 
taie şi să expedieze. Işi vindea deci plutele la sigur; aveam 
astfel o garanţie. Între noi îi spuneam „Castapiane", datorită 
fobiei lui reale faţă de bolile venerice. Probabil că suferise mai 
des decât s-ar fi cuvenit, căci îşi avea mica lui trusă de pionier: 
seringă, alifii preventive, permanganat. Nu putea face nimic fără 
să-şi spele mâinile cu permanganat şi toate prosoapele lui 
aveau culoarea acestuia. Strângea laba unui negru? 
Permanganat! Îşi pipăia servitoarea? Permanganat! | se zăreau 
petele şi pe faţă şi pe mâini. Jean, care ora mai degrabă cochet 
şi elegant, găsea chestia asta jalnică pentru un patron. Eu o 
ştergeam cât mai des cu putinţă, fie pe şantiere, fie pe lac ori pe 
râu. Lemnul se găsea din abundență, fiind uşor de marcat. 
Negrii erau vrednici, adeseori creştini, împrumutau de la mine 
puşca, pentru a vâna şi ei hipopotami. Mă distram văzându-i 
cum se agită să tragă animalul înainte (ia el să se ducă la fund. 
Apoi. se desfăşura ceremonia împărţirii cărnii, adevărat 
spectacol de „Grand Guignol". Şi astfel se scurgeau lunile. 

Intr-o duminică, Jean nemairezistând - Castapiane era 
beat turtă —, am luat nişte pirogi, ca să ajungem pe Ogooue şi 
să facem o vizită inopinată celorlalţi forestieri. "O să mergem la 
Marcel grasu', la Păpălău", hotărăşte Jean. Sosim. Tăcere 
absolută în jurul şantierului şi al colibelor. Strigăm ici şi colo, 


barăcile sînt pustii, uneltele aşezate sub o copertină. „Nu-mi 
miroase a bine, zice Jean, Cred că Marcel grasu' a făcut 
lichidarea. E un bătăuş care-i tratează pe negri ca pe nişte 
nimicuri. Probabil că i-a dat pe toţi afară. Uită-te, şi-a şi pregătit 
o plută pentru coborâre. Se cam grăbeşte, porcu'. Să ne 
întoarcem, o să-ntrebăm mai jos". 

Fraţii Galipeaux, care ne văzuseră trecând, ne aşteptau pe 
fluviu în dreptul Mbilantem-ului: „Nu-l căutaţi pe Marcel grasu', 
mai bine haideţi până la colibă". Lichiorul de anason curge; alde 
Galipeaux ne arată într-un colţ un morman de lucruri. 

— Toate astea sînt ale lui: un geamantan, costume din 
pânză kaki, o să i le încredinţăm lui taica Lan peste câteva luni. 
A mai lăsat şi nişte scârboşenii, trei stâlpi funerari eschiras. O să 
le dăm foc. Arată nasol şi pe urmă fetişurile poartă ghinion. 

— Da' ce s-a-ntâmplat cu Marcel grasu'? Şi-a luat tălpăşiţa 
sau ce? 

— Lega trunchiurile împreună cu negrii lui. A alunecat sub 
prima plută. A mierlit-o acolo, deşi era bun înotător. Negrii noştri 
susţin că oamenii lui, sâcâiţi la culme, l-au împins sub plută şi l- 
au ţinut acolo fără prea multă şovăială, în orice caz s-au 
înspăimântat, aşa că pentru a găsi mină de lucru va trebui să 
mai aşteptăm o vreme. 

Priveam stâlpii funerari sculptați şi cu partea de jos 
ascuţită. Spatele era plat, faţa semi-rotundă: un cap omenesc şi 
nişte crestături triunghiulare vopsite în roşu, alb şi negru. 
Obiectele astea de un metru şaizeci mi s-au părut frumoase şi 
impresionante. Fraţii Galipeaux şi-au făcut o plăcere din a mi le 
oferi; am luat deci fetişurile înainte ca ele să fie distruse pentru 
totdeauna. 

La câtva timp după asta, ne-a parvenit ştirea că muriseră 
şi fraţii Galipeaux. Castapiane era sigur că fuseseră otrăviţi. Noi 
rămâneam sceptici, dar şi pe deplin convinşi că asemenea 
practici erau curente. 

In fine, sezonul ploilor a revenit şi din nou a început marea 
coborâre spre Port-Gentil. Plutele noastre erau solide, bine 
legate; noi eram bucuroşi să mai schimbăm un pic priveliştea, 
mai cu seamă din pricina lui Castapiane şi a permanganatului. 
Îmi transportam cu mare grijă stâlpii eschiras. Mă bătea de pe- 
acuma gândul să nu mă mai întorc? Nu ştiu, dar mă grăbeam 


să-i întâlnesc din nou pe Siccard şi pe Kleber, cântăreţul la 
fierăstrău. 

La hotelul lui taica Lan, pianul sosise; prietenii mei de 
asemenea. Georges Siccard aştepta cumpărătorii şi-i plătea 
cârciumarului din Indochina cu înscrisuri; Kleber Mangel pusese 
stăpânire pe pian. După toate aparențele, Cerutti aştepta clipa 
potrivită pentru furtul lemnelor. Reântâlnirile au dat loc la noi 
dezordini. 

— E bun pianul tău, saigonezule; dar pentru dansurile 
ruseşti nu face doi bani! 

Şi Jean se producea cu un dans ucrainean improvizat. 

— La tine nu există femei, taică Lan; atunci măcar 
atmosferă să fie! 

Erau, într-adevăr, foarte puţine femei la aceste reuniuni 
ale truditorilor. Se bea zdravăn. Se puneau la cale farse. 

Din când în când, câte-o negresă îşi arăta vârful nasului, 
dar constituia o excepţie; dealtfel pleca foarte repede. 

— la să vezi pianul; o să ţi-l dreg îndată! 

Şi Jean s-a apucat să demonteze mai întâi capacul, apoi 
panoul din spate. Strecura foi de hârtie şi de carton subţire între 
ciocănele şi corzi. Kleber relua în forţă Ochi negri; sau 
improviza. Pianul scotea acum sunete de armoniu şi de flaşnetă; 
două zile mai târziu, pe când forestierii soseau treptat-treptat, 
demonstrațiile au atins delirul. Văzându-şi. Pianul cu totul 
deteriorat şi transformat în xilofon, taica Lan a fost cit pe-aci să 
sufere un atac. Fiecare confecţiona ciocanele, ca să se distreze; 
Kleber a trebuit să-şi dea toată silinţa pentru a salva de la ruina 
totală nefericitul său instrument. Pianul a fost cumpărat mai 
târziu de nişte negri, care iau sudat câteva discuri mari şi l-au 
folosit ca balafon». 

Lemnele s-au vândut în anul acela foarte bine. Cursul pe 
cale de-a creşte le producea tuturor o plăcută surpriză; banii 
veneau să răscumpere în mod fericit exilul şi sudoarea; 
petrecerea, dusă până la beţie, ştergea totul. Intr-o seară, 
Siccard s-a întors vesel: 

— Gata, Fernand, o să poţi în curând să ne cinsteşti şi tu; 
Cerutti a câştigat. Maxime şi-a pus bine lemnele la adăpost, dar 
n-a înţeles de ce după două nopţi îi lipseşte vreo juma' de plută. 


* instrument de percuție din Africa. 


Acuză pe toată lumea, pe moş Bert, pe paznici, pe proprii lui 
plutaşi. Dar cum preţurile au crescut, pare că se consolează. 

— Şi Cerutti? 

— Nu-i duce grija. A şi încărcat lemnele, care au acum alte 
dimensiuni, pe-un vapor. Poartă semnul lui. lar hârtiile sînt în 
regulă. 

lar băutură - şi apariţia lui Miquette, însoţit de unul nou: 
Guillaud, care venise acolo să facă avere cu un remorcher 
metalic. 

— Guillaud ne propune o croazieră. Vrea să-şi inaugureze 
vasul şi să-i cunoască pe forestieri, viitorii lui clienţi. 

— Să mă ducă până. Acasă, răspunde imediat Durix. Vă 
invit pe toţi. 

Din fericire, Durix îşi avea şantierul nu departe de râul 
Abando. Totul ni se părea o plimbare şi un nesperat prilej de-a 
boteza remorcherul bobocului de Guillaud. Castapiane, şeful 
nostru, a refuzat să ni se alăture, dar ne-a înmânat în chip 
solemn banii, ca un mare senior. Generos, el i-a oferit lui Jean 
întreg timpul necesar pentru a alcătui stocul de provizii şi a urca 
spre lacuri cu pirogile. Începea o nouă vacanţă. Pe-atunci timpul 
nu prea conta - şi toţi forestierii întârziau la Port-Gentil înainte 
de-a se afunda iar, pentru multă vreme, în junglă. 

lată-ne deci alcătuind din nou o gaşcă, oarecum bogaţi şi 
în căutarea a tot felul de comicării. Am rămas vreo zece zile la 
Durix, căruia i-am golit întreaga rezervă de sticle: pântecoase, 
lunguieţe, cu lichioruri pentru doamne, absolut totul. Într-a 
zecea zi nu mai era nimic de băut. Siccard şi fraţii Lafaille i-au 
spus lui Guillaud: 

— Şi pe vasul ăsta al tău atât de straşnic botezat n-ai 
chiar nimic? 

— Absolut nimic, vă jur. 

— Hai să vedem. Ne-am dus. 

— Şi astea nu sînt sticle? 

— Aţi înnebunit. E apă de colonie. Trebuie s-o livrez într- 
una din zilele astea la Ngoumbi. 

— Alcool! E alcool! Nu diferă decât gustul; aşa c-o să ne 
pilim cu apa ta de colonie. 

Şi Guillaud, destul de îmbibat el însuşi, a scos o ladă ea 
să-şi salveze restul încărcăturii. În aceeaşi seară, un forestier (i- 
am uitat numele) s-a prăbuşit brusc. Pentru moment nimeni n-a 


dat atenţie faptului. În realitate omul era mort. Fiecare vedea 
asta ca printr-o pâclă. Nimeni nu părea să-l cunoască prea bine. 

— Imbecilul, de ce-a făcut-o? ' 

— Hai, „nea cutare", zi că nu eşti mort! Îi vorbeam. ÎI 
zgâlţâiam. Nimic. 

— Trebuie să-l înmormântăm, a spus cineva. 

— De unde preot? 

— De unde coşciug? 

— Asta nu ne-mpiedică să săpăm o groapă. 

— Asta nu ne-mpiedică să săpăm o groapă, repete 
Lafaille. 

Erau vorbe de betivi, însă de beţivi cumsecade. Am pus 
mina pe lămpi şi am ieşit afară; semănăm puţin eu nişte 
fantome tremurătoare. 

— N-avem scânduri, zicea unul. 

— N-o să ne-apucăm să doborâm un copac şi să facem 
scânduri la miezul nopţii. 

— Trebuie să-l înmormântăm cum se cuvine, zicea un 
altul, prăbuşindu-se. 

Toţi îşi dădeau silinţa să acţioneze, mergând fie în patru 
labe, fie în zigzag. Văd parcă şi astăzi siluetele, lămpile, 
grupurile care se împrăştiau şi se formau la loc. 

— Trebuie să ne ţinem tari, zicea Miquette cu o voce 
caraghioasă, făcând să circule din nou sticlele cu apă de colonie. 

— Acum sicriul. 

— Durix! Nu găsesc cuiele. 

— la şi tu liane. 

— Gata, negrii sapă groapa. 

— Am găsit nişte scânduri de la lăzile pentru bere. 

Am sfârşit prin a face un sicriu care aducea mai curând a 
mumie (scândurile, scurte, erau susţinute cu ajutorul unui 
„Mindoukou'" şi al lianelor înfăşurate în jurul acestuia) şi negrii 
au pornit cu el spre groapă. Miquette nu-şi părăsea nici sticla, 
nici lampa şi zbiera fără întrerupere: „Alcătuiţi cortegiul!". 
Dovedind destul respect - pentru halul în care ne aflam - am 
încercat să ne aşezăm unul în spatele altuia. Ne clătinam şi, cu 
toate astea, aproape că reuşisem, când s-a dezlănţuit o furtună 
teribilă, amplificată de ecourile pădurii. În câteva secunde 
trombele de ploaie ne-au murat zdrenţele şi au umplut 
primejdios de mult groapa. 


Eram, în fine, pe punctul de-a reuşi să-l înmormântăm pe 
nefericitul nostru camarad, dar unul dintre negri a alunecat, 
lianele s-au rupt şi mumia le-a scăpat şi celorlalţi. lată-ne 
cuprinşi de tulburare, stingheriţi; scândurile pluteau, prietenul la 
fel. 

— Şi agheasmă? A zis cu seriozitate Miquette. Siccard a 
înălţat din umeri: 

— Unde vrei să găsim apă sfinţită, dobitocule? Nu crezi că 
e şi aşa destulă apă? 

— Fără apă sfinţită nu merge, s-a încăpățânat Miquette. 

Şi tot atât de serios, ca şi cum ar fi făcut un sacrificiu, el a 
sfinţit groapa cu apă de colonie - şi noi am împins la loc 
pământul cu lopeţile şi cu parii. Pământul se transforma în 
mocirlă. Ştiam cu toţii că ni s-ar putea întâmpla să murim la fel, 
fără familie şi fără urmaşi. Durix a împachetat hârtiile şi 
portofelul. Guillaud a predat pachetul autorităţilor de la Port- 
Gentil. Noi ne-am întors la taica Lan, ca să plecăm din nou în 
pădure. 

In anul acela Siccard s-a dus la Libreville, unde urma să 
exploateze o nouă concesiune, si s-a oferit să mă ia ca asociat, 
cu condiţia să-i găsesc mână de lucru. Am hotărât deci să-l 
însoțesc în estuarul Gabonului şi să plec să angajez muncitori 
dincolo de Munţii de Cristal, la acei faimoşi pahuini antropofagi 
printre care se întorsese cândva Nandipo. 

8 
ANGAJEZ ANTROPOFAGI ŞI ADOPT O GORILĂ 

Oraşul Libreville era un centru important, însă nu avea 
port. Navele ancorau în larg... Georges Siccard se descurcase 
bine. Reprezentanţii apelor şi pădurilor abia soseau, taxele şi 
impozitele nu fuseseră înfiinţate. Cu 2. 500 de franci pe an, 
Georges obținuse o suprafaţă de 2. 500 de hectare în adâncul 
estuarului gabonez. El oprise şi pentru mine o parcelă, chiar 
alături: „O să fie bine. Armata începe să pătrundă şi ea în 
interior. In doi ani o să ne facem suma, Fernand". Mi-am vărsat 
partea. Siccard a transmis autorităţilor binevoitoare câteva 
complimente din partea mea. Eu am comandat în Franţa un 
ciocan forestier, pentru a marca lemnele cu semnul propriu: un 
cap de cocoş. Trăgându-mi vechea pălărie pe-o ureche, am 
pornit mândru la explorarea noului meu şantier, îmi 
descărcasem de pe un vas al „Transporturilor Reunite" puţinul 


material şi stâlpii funerari eschiras. Siccard mi-a oferit o colibă şi 
mi-a făcut cunoştinţă cu celălalt asociat al lui: Letourneur, din 
Mussidan. 

— Concesiunea ta e foarte frumoasă, bogată în exemplare 
gigantice de okoume; dar nu e locuită. lată adevărul, Fernand, a 
spus Georges Siccard. 

— Mi-ai mai spus-o, iar eu am fost de acord să pornesc în 
recrutare. 

— Să lămurim bine lucrurile, Fernand. Nu există nici măcar 
un singur trib pe concesiunea ta; asta înseamnă că vei fi obligat 
să te duci în nord şi să găseşti o sută de pahuini zdraveni ca 
tăietori de lemne. Trebuie 6ă-i obţii. de la căpeteniile localnice şi 
să-i faci să coboare. Dacă le câştigi încrederea, e-n ordine; dar 
poţi foarte simplu să fii căsăpit. 

— Şi chiar fript şi înfulecat, ştiu. Am ţinut de nevastă o 
pahuină. 

— Un motiv în plus, n-ar fi pentru prima oară când un alb 
s-ar pierde acolo în chip misterios. 

— Ce propui? 

— O să-ţi dau patru pahuini care se află aici de şase luni. 
Unul dintre ei se descurcă în vreo câteva limbi. E voinic şi 
îndatoritor: se numeşte Bakala-Bende. 

Eram atât de fericit că trebuie să forţez norocul, încât am 
rămas lângă Siccard exact timpul necesar pentru a organiza 
expediţia. Patru oameni, doi saci cu orez, grăsime în bidoane de 
fier de câte douăzeci de kilograme, sare, zahăr şi cafea. Aveam 
mai mult de patru sute de kilometri de parcurs. 

— la una din puştile mele, a spus Letourneur. E o veche 
„Manufrance" cu două focuri, dar am cartuşe şi pentru vânatul 
mare şi pentru cel mic. 

— Mi-ajunge flinta mea. 

— Pe aia poţi să i-o împrumuţi lui Bakala-Bende. O. să-i 
faci o mare bucurie. 

Am părăsit locul numit „Amvila", ducând cu noi merinde, 
materiale, securi şi cuțite; o veritabilă plecare. În primele zile n- 
am cărat nimic cu spinarea, am plutit în: pirogă până la Kango, 
ultimul post francez. De-acolo trebuia să ne afundăm spre nord 
prin pădurea deasă şi barată de liane, să urmăm, suind, o 
potecă şi să pătrundem astfel în Munţii de Cristal, să ajungem la 
Nguele, Sam şi la lungul drum spre Oyem. 


Călătoria a durat trei săptămâni, dacă mi-aduc bine 
aminte, înaintarea dovedindu-se anevoioasă. Trebuia să trecem 
zilnic peste râuri şi cataracte. Ba chiar am fost nevoit să repar 
un vechi pod de liane, peste care altfel n-am fi putut, trece fără 
să ne prăbuşim cu încărcătură cu tot; Bakala-Bende a meşterit 
noi legături şi mica noastră trupă a putut să avanseze fără să se 
teamă de vreun accident. Seara dormeam sub câteva ramuri 
croite în chip de adăpost. Bakala îmi aşternea rogojinile. Eu 
găteam pentru toţi. Era o plăcere să frigi pe buşteni un spurcaci 
sau câteva dropii de junglă şi să adormi lângă fumul acela 
plăcut mirositor. Cei patru hamali (şi totodată călăuze) erau 
vizibil fericiţi să mă vadă trăind asemenea lor, fără ciorapi, fără 
cască, fără chinină, fără nici un medicament european. Îmi 
asumasem într-adevăr acest risc, din dorinţa continuă de-a mă 
imuniza treptat. Medicina gaboneză se sprijinea pe câteva 
ierburi de care încă nu-mi păsa; dar uneori ne încrucişam cu 
mici grupuri care veneau să se tămăduiască de vreo boală, 
scăldându-se în nenumăratele ape curgătoare. Într-o zi am 
văzut chiar un vrăjitor: aşezat la poalele unei cascade, el 
îngrijea nişte posedaţi, închizându-i într-un fel de coşuri de 
răchita. Bakala-bende mi-a explicat în felul lui că oamenii aceia 
se aflau sub influenţa duhurilor rele şi că baia ii descătuşa. N- 
aveam cunoştinţe de etnologie; vedeam, ascultam, simţeam. 
Incepeam să-mi dau seama că vrăjitorii ăştia nici nu mistifică, 
nici nu trişează. Cu turuiala şi cu obiceiul lor de-a sări de la una 
la alta, ei îndeplineau adesea funcţiile de ghicitori, de primari, 
de poliţai, de farmacişti, de îngrijitori ai sufletului. Descopeream 
la ei multă dibăcie şi seriozitate, lucru pe care-l simțeau şi negrii 
mei. 

Bakala-Bende ajunsese în timpul călătoriei mâna mea 
dreaptă şi am avut ocazia să verific asta cu câteva zile înainte 
de-a atinge platoul Oyem. 

La ieşirea din pădure, în dreptul râului Muni, drumul se- 
aşterne şi întâlnirile se răresc. Totuşi, în depărtare, câteva 
cântece: nişte negri vin spre noi, având în mijlocul lor un alb 
uriaş, bărbat frumos, la prima vedere un soi de administrator. 
Cele două grupuri se opresc. Inaintez. „Marchizul de Destrayat, 
zice el. Conduc un joagăr în apropiere de Libreville. Am urcat eu 
însumi aici. ca să recrutez oameni. Mă întorc cu coada-ntre 
picioare. Din fericire m-am răzbunat pe-o gorilă. Am rănit-o, nu 


mai încape îndoială, dar vezi c-a dispărut, smulgând şi pulpa 
unuia dintre imbecilii ăştia cu o lovitură de labă. Ehe! Africa 
asta! Nu se poate compara cu Indochina! Am aflat astfel că 
frumosul marchiz era mare vânător amator, că ocupase cândva 
un post comercial la Saigon şi că preferase să vină el însuşi să 
discute cu căpeteniile localnice şi nu să trimită un maistru. 
Marchizul anunţa, în mod evident, sosirea marilor societăţi. O 
făcea pe importantul, iar eu, ca mărunt forestier, l-am salutat 
foarte politicos, pentru a pleca mai departe cu negrii mei, fără 
să fi dezvăluit scopul exact al expediției. „Prospectez", am spus 
eu în mod vag. 

Marchizul şi-a reluat drumul. Bakala-Bende îşi dăduse 
seama perfect de distanţa pe care-o păstrasem şi era fericit. 
Trebuie să fi stat de vorbă şi cu hamalii marchizului, căci mi-a 
trimis câteva săgeți precise: „El alb rău, vânător idiot; gorilă 
periculos şi interzis". Eu reţineam înainte de toate faptul că 
marchizul nu putuse găsi mână de lucru. Să am oare mai mult 
noroc? Bakala-Bende îmi ghicise neliniştea: „Tu nu nevoie 
porunceşti, noi înţelege. Tu şansă a avea o sută pahuini... 
puternici. Tu iubeşti pe noi, el nu. " 

Într-adevăr, îl priveam pe Bakala-Bende cu afecţiune. Din 
ziua aceea, am hotărât să fac din el însoţitorul meu credincios. 
Mă gândeam că mulţi albi, pentru a porunci, se apucau să 
vorbească asemenea unor marionete: sec, aspru, categoric. Mi- 
aminteam de tata şi de calmul lui: felul lui de-a vorbi cu 
slujitorii, cu grădinarul, cu negustorii mă uimise întotdeauna. 
Vocea lui dădea ordine hotărâte, precise; dar cânta asemenea 
unui zâmbet, unei muzici, unei mângâieri. Ordinele lui puneau 
totul în ordine şi fiecare simţea asta. Mi-aduc aminte că o javră 
amantă făcuse pipi pe bicicleta unui agent, sprijinită de-un zid. 
Furios, „sticletele" îşi şi ridica vehiculul pentru a zdrobi potaia, 
când tatăl meu, dintr-un salt, a apucat ghidonul şi-a spus calm: 
„Gardian, fii bun şi lasă animalul în pace, te rog eu". Şi poliţaiul 
a plecat, fără alte comentarii. Dragul de tata, multe m-a învăţat 
în ziua aceea. 

De ce să urli şi să gesticulezi isteric atunci când comanzi? 
Oamenii glumesc în spatele tău şi autoritatea ţi se năruie. Ştiam 
în chip foarte firesc, întrucât mă aflasem eu însumi în situaţia 
celui supus, că nimic nu e mai uşor decât să-l faci pe-un şef să 
se înfurie. Din clipa aceea el e pur şi simplu ridiculizat. li 


revedeam pe Maxime şi pe Castapiane, pe alcoolicii sau 
dezechilibraţii care sfârşeau prin a fi socotiți nişte degeneraţi şi 
nişte albi josnici. De ce să fii agresiv? Mergeam, convins că era 
mai bine să nu te iei în serios niciodată. Chiar crezând că deţii 
adevărul, te poţi înşela. Dacă porunceşti ca un mare şef 
atotcunoscător, la cea dintâi greşeală cazi în capcană. 

lată-mă din nou alături de Bakala-Bende, care făcuse 
propunerea să ne oprim. „Trebuie pregătit daruri, Fernand", m-a 
anunţat el. Ne apropiam de Oyem, într-adevăr şi ara scos 
tutunul. Era tutun sub formă de păpuşi: cinci foi atârnau, a 
şasea lega restul. Darurile valorau, fiecare, câte-un franc 
cincizeci. Mai ofeream zahăr şi cafea, din care negrii nu prea 
consumau; bând-o, făceau haz. Tutunul se afla deci la mai mare 
preţ. 

La Oyem îşi ducea viaţa un reprezentant francez 
cumsecade, care mi-a arătat pe loc o colibă de popas în care 
puteam locui împreună cu cei patru pahuini ai mei. Am dat ordin 
să fie descărcate bagajele, darurile, lampa cu apărătoare contra 
vântului şi bidonul de petrol. Bakala-Bende a plecat în 
recunoaştere, pentru a adulmeca terenul şi a pregăti tratativele. 
Ceilalţi pahuini au instalat tabăra şi s-au apucat să taie foi de 
tutun cu cuțitul, să le răsucească între degete şi, încântați că 
ajunseseră la Oyem, să fumeze în faţa colibei din pipe scurte, 
fără coadă, pe care şi le meştereau singuri. Bakala-Bende s-a 
întors cu destulă întârziere şi mi-a dat de înţeles car trebui să 
urcăm până la M'Bitam, în nord, aproape de frontiera 
cameruneză. 

A doua zi dimineaţa, la coliba oaspeţilor se prezintă o mică 
suită: un pahuin falnic, în mare ţinută, îi domină pe toţi ceilalţi. E 
căpetenia unui trib din lăuntrul ținutului. Sosirea mea a fost 
anunţată prin tam-tam. Ştie, deci, sau ghiceşte că am venit să 
recrutez oameni. Vorbeşte cu Bakala-Bende şi îmi strânge 
totodată mâinile. „Vine de la râul Nye, spune Bakala. S-a întâlnit 
şi cu marchizul; dar hamalii au spus că vorbele albului 
ascundeau gânduri rele. Şi el a plecat fără lucrători. Căpetenia 
se numeşte Ovendo şi te pofteşte să vii să discutaţi”. Ştiam că 
tratativele puteau dura zile întregi, dar că erau indispensabile. 
Am acceptat zâmbind şi i-am oferit unul dintre sacii cu păpuşi 
de tutun. Marea căpetenie s-a înclinat cu multă distincţie. „Mai 
spune că o să bată tam-tamul ca să-l anunţe pe Elendaman, 


marea căpetenie, stăpânul M'Bitam-ului. Însă ei, Ovendo, te 
aşteaptă în seara asta".. 

Seara ne-am dus la întâlnire. Nutream speranţa fermă că 
pahuinii mei vor vorbi favorabil cu toţii. Am fost întâmpinați ca 
nişte prinți, în vreme ce un tam-tam monstru s-a dezlănţuit în 
cinstea mea. Torţe şi ruguri luminau marele spaţiu rotund; au 
început nişte dansuri îndrăcite. Nu mai văzusem niciodată 
asemenea salturi de gazelă. Bărbaţii se înălţau în faţa grupurilor 
de femei goale, cuprinse de freamăt. Ritmul genunchilor 
transmitea întregului trup vibrații care luau în stăpânire toţi 
muşchii. Bărbaţii ţâşneau din pământ asemenea unor antilope. 
Sunetul puternic, strigătele neântrerupte, totul conferea acestor 
dansuri un aspect de forţă, de veselie şi de viaţă. Mă gândeam 
că sînt martorul unei ceremonii milenare. Ni se aduceau băuturi 
fermentate pe care nu le cunoşteam. Tratativele au durat mai 
multe zile, pentru plăcerea întâlnirii şi-a conversaţiei. Obrazul lui 
Ovendo era afabil şi calm. Bakala-Bende mă încuraja în rolul 
meu de ambasador. 

In ziua a treia, ca să-mi dovedească, fără îndoială, că totul 
merge bine şi că o să am tăietori zdraveni, aleşi chiar de el, 
Ovendo mi-a făcut o surpriză care m-a pus în mare încurcătură. 
Pe când mă întorceam la coliba de popas pentru somnul de 
după-amiază, trei tinere dansatoare negre mă aşteptau acolo, 
râzând cu hohote încă de la intrarea mea: „Darul căpeteniei", a 
zis triumfător unul dintre pahuini. 

L-am chemat pe Bakala-Benae: 

— Una singură ar fi de-ajuns. Ce să fac cu celelalte două? 

— O să tăiem nişte crengi ca să le facem paturi, a spus el 
cu filozofie, clipind din ochi. 

Am considerat răspunsul ăsta înţelept. Nu mai conta o 
femeie în plus sau în minus, iar obiceiurile primitive de pa 
Ogooue mă învăţaseră cu simplitatea. Şi apoi de ce. Să mă 
văicăresc înainte de vreme? 

Seara - un nou tam-tam gigantic, noi dansuri de antilopă, 
noi băuturi. Femeile mele dansau, beau din mici tigve de pădure 
şi se întorceau rând pe rând să mi se agate de gât. Trupurile lor 
îmbibate de sudoare exalau un parfum agresiv de mosc. Mă 
gândeam cu nelinişte la partea a doua a nopţii. Nu mă atrăgea 
câtuşi de puţin poligamia, iar frumoasele mele se îmbătau 
încetul cu încetul. 


Din fericire, totul s-a sfârşit cu bine. Pusesem să se ridice 
în colibă o despărţitură de rogojini care să izoleze patul meu de 
paturile femeilor. Noaptea era foarte înaintată când a trebuit să 
le cărăm pe „sătence" până la rogojinile lor; erau atât de 
ameţite de băutură şi de dans, încât n-a fost nevoie decât să le 
depunem, împleticindu-se, pe partea lor de pat. Am adormit 
singur, cu cea mai mare bucurie. 

A doua zi, ca nu cumva să-l jignesc, mi-am aranjat cu 
Ovendo situaţia matrimonială: 

— Mare căpetenie de pe Nye, îţi mulţumesc pentru 
darurile tale. Femeile sînt foarte frumoase, dar religia mea nu- 
mi îngăduie trei femei. Sânt nevoit s-o cinstesc doar pe una. 

— Atunci alega. Le voi păstra pe celelalte pentru un alb 
bun, dacă va sosi vreunul cândva. 

Le-am privit pe cele trei femei şi am ales o frumoasă şi 
tânără pahuină cu ochii plecaţi. În privinţa celorlalte, mă 
gândeam fără voie la misionarii care nu vor pregeta să se 
aventureze până acolo. Pentru moment, nici o misiune catolică 
nu se stabilise prin acele zone de frontieră; viaţa după modelul 
european se oprea la Oyem. 

Conform promisiunii lui Ovendo, tam-tamul îşi îndeplinise 
funcţia şi eu am fost rugat să urc până la M'Bitam, pentru a-l 
saluta pe Elendaman, căpetenia localnică. Ovendo a ţinut să mă 
întovărăşească. După câteva zile, opinia îmi era favorabilă: 
Bakala-Bende povestea, ceilalţi hamali se întreceau. cu laudele, 
tânăra mea femeie sporovăia, îi spuneam „Nye", după numele 
râului ei, deşi în realitate o chema Mengoa. Toată regiunea 
frontierei era la curent cu sosirea noastră. Elendaman ne-a ieşit 
în întâmpinare. La M'Bitam obţinuseră, în urma defrişării, un 
mare spaţiu foarte curat, având colibele bine rânduite pe 
margine. În mijloc, marile căpetenii localnice puseseră să se 
construiască, din pură bunăvoință şi din spirit ospitalier, o colibă 
uriaşă, cu frumoasele materiale oferite de pădure. Fuseseră 
aduse covoare ţesute şi cuverturi pentru confortul nostru. 
Prinţul Elendaman îşi pusese un şorţ de ceremonie; o bucată de 
stambă îi încingea mijlocul. Am fost surprins de regeasca 
demnitate a omului. Dar eram şi neliniştit, căci nu mi-a adresat 
nici măcar o singură dată cuvântul, mulţumindu-se să-mi 
strângă îndelung mâinile, pe care mi le-a păstrat o vreme într- 
ale lui. L-a luat pe Ovendo la el, iar eu am fost rugat să mă 


instalez în coliba oaspeţilor. Elendaman mă observa şi m-a ţinut 
astfel sub observaţie o zi întreagă. A doua zi a venit să-mi facă o 
vizită. l-am oferit în dar un sac de tutun, zahăr şi cafea. Ştia să 
vorbească în pidgin şi petit blanc, ceea ce uşura mult schimbul 
de gânduri şi de cuvinte, foarte simple. Puteam, în sfârşit, cu 
modestie, să şi dau, să şi primesc. 

Elendaman mi-a confirmat faptul că tam-tamul îi 
transmisese informaţii multumitoare despre mine şi că urma să 
se pronunţe el însuşi în favoarea mea. Hotărârea lui Elendaman 
conta, într-adevăr. După două zile a făcut şi mai mult: a 
organizat în cinstea mea o splendidă serbare. 

Era lună plină. Sub streaşină colibei locuite de căpetenie 
se aflau aşezate scaune înalte, din lemn masiv. Elendaman a 
înaintat spre mine, îmbrăcat în alb de sus şi până jos şi m-a 
invitat să ocup locul de onoare, alături de ei Scaunul meu era 
acoperit cu o pătură roşie de bumbac. In faţa noastră, crengi 
enorme ardeau şi-şi aruncau flăcările la mai bine de doi metri; 
înălțându-se, fumul şi scânteile întâlneau umbrele junglei. 
Câteva atingeri discrete ale tam-tam-ului vestesc brusc sosirea 
unui grup de bărbaţi şi femei purtând şorţuri scurte. Bătăi 
riguroase şi înalte de tam-tam răspund; e acordul. Apoi, dintr-o 
dată, cu o forţă surprinzătoare, sunetul se dezlănţuie: un tunet 
prelungit ce înaintează în valuri. Recunosc toate nuantele unei 
mari orchestre. Invadând spaţiul din mijloc, dansatorii fac roată; 
bărbaţii încep să salte ca şi cum ar vrea să treacă peste nişte 
obstacole invizibile. Un nou dans al antilopei, mai sălbatic decât 
în satul lui Ovendo. El se prelungeşte până când oamenii- 
antilopă se prăbuşesc la pământ. Femeile se opresc şi-i cară. 
Unele îi ridică; altele îi târăsc. Pe tot parcursul ceremoniei, ele 
dansaseră, cântaseră, fremătaseră, tropăiseră, întărâtaseră 
dansatorii. Un puternic parfum de viaţă ne învăluie, cufundându- 
mă într-un vis fantastic: sudoarea, aburii, efluviile junglei, totul 
se amestecă. Femeile le dau bărbaţilor de băut din tigve 
minuscule. Elendaman mi-o întinde pe-a lui: „Bea; e iboga". 

Nu mai chibzuiesc. Fie ea din plante, din sânge sau otravă, 
dau pe gât licoarea asta necunoscută. E foarte amară... Par a se 
reculege cu toţii. Un lung antract în vederea pregătirii. Se 
aşteaptă, sînt chemate forţele invizibile. Apoi, lovite cu vârful 
degetelor tam-tamurile pornesc din nou să sune, încetişor. De 
data asta bărbaţii stau ghemuiţi pe vine, cu braţele 


bălăbănindu-li-se; îşi mişcă obrazul de la dreapta către stânga; 
ochii le sînt lărgiţi peste măsură, albul lor pare enorm: nişte mici 
bile de fildeş, ai zice. Tam-tamul câştigă în putere. Bărbaţii stau 
faţă-n faţă, lovindu-şi palmele şi braţele. Se dau brusc înapoi şi 
din piepturile lor ude leoarcă ies acum sunete cavernoase. Tot 
ghemuiţi şi tot ţopăind, se zborşesc unii la alţii şi se lovesc peste 
torsuri. Izbiturile răsună, impresionante. „E dansul gorilei", îmi 
şopteşte Elendaman. 

Trupul meu nu mai există. L-a suprimat iboga. Sufletul 
meu călătoreşte, se desface. Mă aflu deopotrivă în aer, în palele 
de fum, în flăcări, în trupurile dansatorilor, în carnea 
dansatoarelor, în sudoare, în sânge, în lună, în timp. Totul 
durează, poate, ore şi ore. Abia acum am cunoscut drogul ăsta 
natural, doctoria asta amară ce poate fi şi mestecată, asemenea 
lemnului-dulce. 

Dansatorii sînt sleiţi, se risipesc la fel de uşor ca 
fantomele. Elendaman şi Ovendo se ridică; îi urmez. După ce mă 
însoțesc până la colibă, dispar şi ei ca nişte umbre. 

In încăperea unde voi dormi o zăresc pe Nye: superbă, 
goală, cu ochii ficşi, imenşi. Merg şi îi iau mâna: e îngheţată. Sub 
streaşină femeilor, a băut şi ea iboga. O duc spre patul de crengi 
şi spre rogojini. Păstrez şi azi amintirea faptului că ne-am 
împerecheat întreaga noapte, fără întrerupere. 

Dimineaţa deşteptarea mea a fost stranie: nici oboseală, 
nici durere, numai imaginea limpede a unei nopţi feerice şi 
diabolice. Altă impresie ciudată: senzaţia de-a nu mai avea 
membru. Iboga, tu mi-ai oferit un regat; unde nu m-am mai 
întors nicicând. Ţi-am gustat rădăcina amară şi aţâţătoare doar 
pe parcursul acestei unice călătorii. 

Am părăsit M'Bitam-ul după ce mai întâi am vizitat, la 
indemnul lui Elendaman, zona dinspre frontiera cu Camerunul 
de sud. M-am întors astfel cu vreo treizeci de negri superbi, 
bucuroşi să-i întâlnească pe cei deja aleşi până atunci: douăzeci 
ide atleți strălucitori. Ei au ascultat cu evlavie explicaţiile lui 
Bakala-Bende şi au venit să primească sfaturile marei căpetenii 
Elendaman, care şi-a luat încrezător rămas bun de la mine. 

Se pare că astăzi M'Bitam e loc turistic, având aeroport, 
coca-cola, supă la cutie şi celelalte. 

La întoarcere, o nouă oprire în satul lui Ovendo, unde Nye 
ajunsese înaintea mea, ca să-şi pregătească plecarea spre 


Amvila concesiunea pe care urma s-o populăm. Ovendo 
selecţionase şi el, de prin împrejurimile Oyem-u-lui, vreo 
cincizeci dintre supuşii săi, pahuini şi fangs, zdraveni cu toţii şi 
voioşi. Pentru ei asta însemna petrecere şi aventură, noutate. L- 
am reântâlnit cu multă plăcere pe Ovendo; în timpul serii a stat 
numai lingă mine. Fără tam-tam. Ne-am recules. Ovendo 
poruncise să se frigă o halcă enormă de porc spinos, pe care 
slujitorii lui au condimentat-o de să-ţi ia gura foc. După masă, un 
alt slujitor a venit şi a depus la picioarele mele un dar ciudat: un 
cilindru din scoarță de copac sau din lemn moale, de vreo 
treizeci de centimetri diametru şi acoperit cu un capac perforat 
prin care trecea un bastonaş: „Deschide-l. E M'Biery'". 

Într-adevăr, descopăr înăuntru un fetiş de lemn înnegrit cu 
fum; reprezintă un om tăiat dintr-o singură bucată, cu braţele şi 
pumnii strânşi la piept, cu genunchii adunaţi în dreptul 
pântecului. Sub fese, o gaură în care să intre acelaşi ţăruş care 
străbate şi capacul. 

— E-al tău. Pe când te aflai la Elendaman, un alb a venit 
aici să angajeze oameni. A zis că taie okoume pe coastă; n- 
aveam încredere, hamalii vorbeau urât despre el; voiam să te 
aştept ca să-ţi aud părerea. Dar a doua zi toţi ai noştri pleacă la 
vânătoare. Albul îşi trimite hamalul eschira să-l fure pe M'Biery 
dintr-o colibă. O femeie l-a văzut şi mi-a dat de ştire. Am 
verificat furtul, căci unul dintre agenţii mei a găsit fetişul într-un 
sac de haine al albului... 

Ovendo m-a privit, pândindu-mi reacţia. Am rămas 
nemişcat, ştiam să ascult. Africa mă învățase legea ei: în 
împrejurările cu adevărat grave, cât mai puţine vorbe, cât mai 
puţine gesturi, exact cele cuvenite. Aşadar tăceam. Ovendo a 
părut mulţumit şi, şi-a continuat cu seriozitate mărturisirea pe 
care altfel n-ar fi făcut-o, fără îndoială, niciodată: „M'Biery l-a 
condamnat la moarte. Omul şi servitorul lui eschira s-au 
prăbuşit de pe puntea de liane pe care ai trecut-o şi tu ca să 
ajungi aici; o reparaseşi împreună cu Bakala; a cedat. Dar 
întrucât a fost atins de un alb, M'Biery şi-a pierdut puterea. Ți-l 
dăruiesc în amintirea noastră, a tuturora. Ei îndeplineşte orice 
dorinţă, fa ea să mai poarte ghinion. " 

Am înţeles că fusese pângărit şi am luat cu mine obiectul 
acela preţios, în memoria lui Ovendo. 


Era vremea s-o pornim la drum. Am adunat grupul de 
negri pahuini şi fangs ca să putem pleca. lată însă ca înaintea 
despărțirii noastre de râul Nye s-a petrecut încă un eveniment. 
Dimineaţa, Bakala-Bende a sosit foarte agitat la coliba 
oaspeţilor. Avea misiunea de-a alcătui convoiul; nu se despărţea 
de flinta mea nici o clipă. Fusese nevoit să-şi petreacă noaptea 
cu strângerea oamenilor. 

— Tu aminteşti marchiz? A întrebat el. Cu gorila rănită n-a 
fost o minciună; a ucis-o, într-adevăr. E un mascul uriaş, fără 
femelă. Puiul îi dă târcoale, vrei să-l vezi? 

Deşi mă grăbeam spre Amvila şi spre concesiune, am 
socotit că era bine să mă duc la locul în care Bakala găsise 
hoitul. Gorila se afla în descompunere; la apropierea noastră, 
însă, un pui de gorilă, negru tot, a şters-o repede, urlând şi 
lovindu-se peste piept. Eram, înduioşat; am poruncit oamenilor 
să rămână pe loc. Puiul de gorilă dădea evident târcoale şi îşi 
manifesta furia. S-a întors lângă trupul tatălui, scoțând ţipete 
sfâşietoare. 

— Prindeţi-l, am spus eu, dar fără să-i faceţi vreun rău. 

Pahuinii au pornit să-l încercuiască. Dar cum Bakala- 
Bende le pretinsese blândeţe, puiul de gorilă reuşea să le scape 
ori să-i muşte zdravăân. Părea imposibil de prins. Pahuinii au 
sfârşit însă prin a-l încolţi, suflul pierindu-i dintr-o dată. Se ţinea 
totuşi în gardă, pregătit să atace. Am făcut câţiva paşi, l-am 
privit drept în ochi şi, înainte de-a avea el timp să mă muşte 
până la sânge, i-am ars trei sau patru palme, ca unui ţânc. Apoi 
l-ăm apucat brusc de spinare, iar el, strâns la pieptul meu, m-a 
cuprins cu braţele pe după spate. L-am vârât atunci într-o lesă 
împletită din liane subţiri. Negrii erau mulţumiţi. Ne-am amânat 
plecarea cu o zi şi i-am dus tinerei mele Nye această ofrandă a 
pădurii, acest pui de gorilă pe care a trebuit să-l legăm de-un 
tăruş în faţa colibei. Era o adevărată atracţie. li puneam înainte 
banane, muguri de palmier, apă, zahăr şi. Orez bine fiert. El 
respingea darurile, avea crize de mânie, se văita ca un copil. l- 
am făcut o lesă mai lungă şi le-am dat tuturor întâlnire pentru a 
doua zi, în vederea plecării. 

Am intrat împreună cu Nye, frumoasa pahuină, cadoul 
meu regesc şi puiul de gorilă a tăcut. Eu am stins lampa, iar Nye 
a adus mâncarea; doar focul mai lumina interiorul colibei. In 
timpul nopţii, simt pe braţ o uşoară atingere. Probabil un gest al 


tovarăşei mele. Braţul e plăpând; palma întâlneşte în calea ei o 
blană foarte moale; mă trezesc de tot; n-am nici o îndoială, 
tocmai s-a auzit un sărman geamăt. Mica gorilă e aşezată pe 
pieptul meu. O scutur pe Nye, oare aprinde lampa; puiul îmi 
suge sinul, eu buzele lui groase lipite strâns de pielea mea; 
imposibil să-l dau la o parte. „întrucât mă acceptă, să dormim 
aşa", îmi spun eu. Nye, amuzată, stinge lampa. În câteva 
secunde, iată-mă plin de urină şi de restul. Aprindem din nou 
lanterna. E nevoie de apă. Tovarăşa mea râde în hohote. Răzui 
totul cu un cuţit, mă spăl şi încerc să-i fac şi băiatului toaleta. Nu 
se bucură prea mult, dar pare să consimtă. Dormim. În sfârşit, 
toţi trei. 

A doua zi dimineaţa, adunarea. Am ieşit din colibă cu 
bebeluşul gorilă agăţat de bustul meu gol. Lucrătorii păreau 
înspăimântați, femeile s-au încovoiat, împreunându-şi palmele; 
şi au scos lungi strigăte neântrerupte. A început astfel un soi de 
dans. Picioarele dansatoarelor se încrucişau, băteau pământul. 
Am aflat că triburile pahuine socoteau pe-atunci neamul 
gorilelor drept un aliat. „E unchiul lor, mi-a spus Bakala. 
Niciodată n-au vrut să ucidă gorile; Amărâtul de marchiz a făcut 
un sacrilegiu. Dar tu parc-ai fi din familie". 

Am pornit într-o coloană lungă, pentru a ieşi la drumeagul 
spre Kango. li aveam pe cei o sută de pahuini şi mai aveam o 
femeie cu zâmbetul pe buze, care păşea ţinându-mă de mână. 
După câteva zile de mers pe drumeagul bătătorit de marele 
nostru număr, am ajuns să-mi eliberez „fiul" din liane şi să-l 
învăţ să se lipească mai puţin strâns de pieptul meu. Trei 
săptămâni mai târziu, ne-am făcut o intrare triumfală la Georges 
Siccard şi la Letourneur, care m-au îmbrăţişat cu emoție. Mă 
întorceam cu oameni, cu o nevastă pahuină şi cu un pui de 
gorilă pe care-l botezasem pe dram „Toto'". Rămânea acum să 
instalăm tabăra şi să începem lucrul. 

Descoperisem, venind încoace, un negru atletic şi foarte 
cumsecade, pe nume Koulibe; l-am făcut bucătarul concesiunii. 
Apoi ne-am apucat să defrişăm un spaţiu larg în interior, pentru 
a construi colibele. Bakala-Bende conducea lucrările, având grijă 
să evite, la fixarea locuinţelor, amestecul dintre pahuini şi fangi. 
Toate speranţele erau îngăduite. Eram pentru întâia oară 
patron. 


Într-o concesiune nouă. Trebuie să ai mereu iniţiative De 
la cea mai neânsemnată până la cea mai importantă; negrii te 
observă şi te judecă. Existau, aşadar, o grămadă de probleme 
de rezolvat: unde să defrişăm? Unde să deschidem căi de rulaj? 
Cum să limităm malaria? In ce loc să facem legătura cu râul? La 
ce limită de creştere a apelor? Avem hrană destulă? Dacă există 
răniţi, cum şi unde să le dăm îngrijiri? Putem lua contact cu 
diverşi cumpărători înainte de-a dobori trunchiurile? Asta era 
meseria; trebuia să te ocupi de toate. 

Din fericire pentru mine, Siccard şi Letourneur se 
dovedeau prieteni credincioşi. Primul avea cumsecădenia unui 
tăietor de lemne civilizat şi valea Chevreuse revenea mereu în 
conversațiile lui. Ca să-şi alunge plictiseala, Siccard dădea pe 
gât cu resemnare un pahar de picon cald Frigiderul neexistând 
încă, el optase pentru încălzirea aperitivului la soare. Celălalt, 
Letourneur, avea firea. Rezervată a ţăranului: fiu de agricultor, 
ne aducea accentul său din Perigueux si Mussidan. li plăcea 
belota şi. Cum eu nu jucam, o învățase regulile pe negresa lui, 
căreia îi spunea Jeanne. Jeanne se aşeza deci la belotă, mai cu 
seamă duminica; era de tot hazul. Când îl auzeam pe 
Letourneur adresându-i-se. mă cuprindea o senzaţie ciudată: 
Jeanne era prenumele uneia dintre surorile mele. 

Concesiunea mea ajunsese să capete cât de cit un aspect. 
Aveam o colibă din coajă de copac, spațioasă şi bine utilată, 
două mese făcute din nişte lăzi pe picioare adăugate, banchete 
rustice, cuverturi, două paturi "Picot", rogojini şi o plasă contra 
ţânţarilor, pentru a mă feri de friguri. Nye era fericită pe noul 
său domeniu şi Toto făcea progrese. 

Îi scurtasem zdravăn parul şi-l învăţam să stea mai mult 
sau mai puţin corect la masă. Mânca multe banane şi dădea cu 
regularitate iama prin coliba izolată în care trăia bucătarul, 
Koulibe. Ţipetele şi urmăririle amuzante se ţineau lanţ; Toto fura 
cu zburdălnicie şi înverşunare, neavând nici legile, nici disciplina 
noastră. Pedepsit, sărea şi zbiera - să-i plângi de milă, iar negrii, 
pe care nu-i muşca niciodată, îi luau partea. L-am deprins, de 
asemenea, să să meargă mai puţin încovoiat (gorila merge în 
echer şi se sprijină cu plăcere de degetele din faţă, îndoite). Il 
plimbam de mână şi atunci făcea senzaţie. 

Clima era încă şi mai neplăcută decât pe Ogooue; 
începeam totuşi să înaintăm şi să executăm marcajul. Seara, cu 


ajutorul unei andrele, Nye îmi smulgea căpuşele, un fel de purici 
negricioşi care ni se virau sub unghiile de la picioare. Trebuia să 
scoatem zilnic cinci sau şase şi să pierdem sânge. Dacă uitam, 
ne alegeam cu mici umflături cât bobul de mazăre. Cei care 
aveau sângele stricat făceau puroi. Nu exista pe-atunci 
penicilină; nici tinctură de iod; nici apă oxigenată. Cei mai 
adesea trebuia să ne tratăm de mântuială. 

In anul acela, cu toate eforturile mele, n-am scos decât 
150 de metri cubi de okoume; dar făcusem drumurile şi 
instalasem şantierul; pentru vremea aceea, eram milionari. Am 
coborât cu plutele spre Libreville şi am petrecut straşnic vreo 
câteva zile, într-un mic hotel construit numai din lemn. Sala 
barului semăna cu acelea din filmele americane văzute înainte 
de război. Patron era un francez, pe nume Costes. La Costes, ca 
şi la taica Lan, nu ne plictiseam. Făceam calculul buştenilor, lista 
cumpărăturilor pentru personalul angajat, fără să mai punem la 
socoteală chefurile, poate nu la fel de îndrăcite ca la Port-Gentil, 
dar oricum! Camarazii boţi încercau să uite trudnica viaţă din 
pădurea tropicală. La Costes se întâmpla deseori să. Vezi cum. 
Din zeflemea, provocare sau fanfaronadă, un forestier îşi spăla 
picioarele în şampanie. Chiar şi lui Letourneur şi Georges 
Siccard băutura le. Dădea idei fixe: 

— Fernand. Împrumută-ne femeia ta! 

— Zexe! 

— E mişto de tot. 

— Să ştii că e! 

— Cum ai făcut să pui mina pe ea? Nu ne eşti frate, nu ne 
eşti asociat dacă nu ne-o împrumuţi! 

Glumele astea începeau să mă sâcâie. Bineânţeles, 
adevărații forestieri erau holtei şi fiecare îşi avea negresa lui; 
dar eu nu înţelegeam ca Nye să fie tratată asemenea celorlalte, 
fără respect. Căutam deci un mijloc de-a sfârşi cu insistența 
celor doi asociaţi. Exista, nu departe de Libreville, un sat în care 
trăiau, rupţi de-ai lor, o mulţime de pahuini. Mi-a venit ideea să 
mă duc să dau o raită pe-acolo şi să mă întorc seara la Costes. 
Abia am intrat în sala afumată, că Siccard a şi început să zbiere: 

— Ai adus-o pe femeia ta, Fernand? 

— Bineânţeles, bătrâne. 


Şi am înaintat spre el. Şedea la o masă cu ditamai ţigara 
în mână, lângă un cumpărător care-i făcea o curte deosebită. 
Am precizat: 

— E colea în gheretă. M-ai înţeles? N-am vrut să intre. 
Cum vorbeşti pahuina, n-o să întâmpini nici o greutate. 

Şi Georges Siccard a plecat, bine dispus, sub privirile 
uluite ale tuturor forestierilor. 

Ghereta nu era altceva decât closetul lui Costes. Trebuia 
să urci o scară de lemn până la tinetele aşezate pe piloţi. Toată 
lumea iese şi priveşte. Siccard înaintează şi discută îndelung 
prin uşa deschisă. Retragere înspăimântată a lui Siccard. Galeria 
izbucneşte într-un hohot general. O angajasem în sat pe cea mai 
vestejită şi mai urâtă pahuină. Fără fir de dinte-n gură, cu sînii 
căzuţi, ea îl urmărea pe Georges Siccard, nevoit s-o ia la 
sănătoasa pentru a scăpa de drăgălăşeniile măgăoaiei mele. 
Nicicând nu mi s-au mai făcut asemenea cereri. 

Sosirea comandantului Carriou a declanşat un nou 
dezmăţ. Vasul Ciad făcând legătura întâi cu Libre viile şi abia pe 
urmă cu Port-Gentil, ne-a venit ideea să ne întoarcem în gaşcă 
la taica Lan. Bietul cârciumar din Indochina îmbătrânite, dar 
ambianta era tot „zemoasă". Kleber Mangel îşi împărțea şi acum 
cornurile, cânta la fierăstrău; pianul însă dispăruse. Multe se 
întâmplaseră de la plecarea noastră. Am aflat astfel despre 
aventura nefericită şi comică a lui Cerutti. Cum buştenii 
continuau să dispară, autorităţile s-au apucat să verifice 
îndeaproape antrepozitele de lemne şi să ancheteze în chip 
serios. Cerutti a fost mai întâi bănuit, apoi denunţat. S-au găsit 
chiar, pe-un vapor, lemne proprietatea lui, recalibrate. 
Inchisoare. Proces. 

— Ce păcat, povestea Mangel, că n-aţi fost aici. Procesul a 
făcut toate paralele. Voiam cu toţii să pledăm în favoarea 
amărâtului de Cerutti. A fost mai întâi azvârlit în închisoare, în 
vechiul post dezafectat de pe plajă. Îl păzea un senegalez 
desculţ, cu moletiere, fes şi puşcă. Li se aducea zilnic haleală. 
Omul nostru a cerut chiar şi o maşină de scris, ca să-şi 
pregătească apărarea. Am şparlit una pentru el. Într-o altă zi, a 
avut chef să iasă şi să-şi vadă negresa. l-am dat de băut 
gardianului, care habar n-avea de puterea pernod-ului. 
Nefericitul senegalez, beat mort, l-ar fi îmbrăţişat pe Cerutti 
atunci când l-a văzut întorcându-se seara, vesel şi sătul de 


dragoste. Se şi vedea împuşcat - şi aşteptase înăuntrul 
închisorii. În ziua procesului, am dat năvală. Sala era ticsită de 
forestieri simpatizanți, Cerutti a sosit escortat de gardianul în 
mare ţinută. 

A ascultat rechizitoriul. Preşedintele tribunalului, un 
martinichez destul de tânăr, era foarte demn; mai exista şi un 
secretar, care tot încerca să ne împiedice intervenţiile cu 
ajutorul unui ciocănel. Judecătorul în robă, cuvântările pe-o 
asemenea căldură, totul părea la fel de vesel ca un teatru de 
marionete. După o vreme, Cerutti s-a săturat până peste cap şi 
a zis: „Ei bine, da, am furat; insă aş fi putut s-o şterg; 
închisoarea voastră stă să cadă; şi totuşi am rămas pe loc în 
mod cinstit, iar acum o să vă citesc apărarea mea". Şi-a citit 
hârtiile şi şi-a depănat povestea A spus că fusese el însuşi furat 
pe când lucra în pădure „Nu s-a găsit nimeni care să mă apere. 
Atunci mi-am făcut singur dreptate”. În timpul nesfârşitelor 
pertractări, i-am expediat pe servitori la taica Lan. Aceştia s-au 
întors cu două coşuri pline de sticle. Şi dintr-o dată, când ne 
săturasem până-n gât, cineva a zbierat, făcând să sară un dop; 
„In sănătatea forestierilor!". Asta a fost semnalul. Am făcut să 
circule sticlele. Şampania ţâşnea din toate părţile, l-am oferit, 
amabili şi preşedintelui, sub pretextul de a-l face să închine doar 
şi totul s-a sfârşit într-un vacarm Preşedintele a ridicat cu cea 
mai mare greutate vocea: îl condamna pe Cerutti la extrădare. 
ltalianul a spus grav „Mulţumesc, domnule preşedinte. Mi se 
pare echitabil" Regretam sincer că n-am fost şi eu de faţă; dar 
nu-i nimic, alte aventuri ne aşteptau. În fiecare seară, prietenii 
de pe Ogooue îşi rugau vâslaşii negri să vină să bată tam-tamul 
în cinstea forestierilor din Libreville, adică a noastră. Coboram, 
aşadar, de mai multe zile, într-un fel de procesiune gălăgioasă, 
de-a lungul unei promenade care semăna cu aleile din 
Deauville. Sâcâit fără îndoială, guvernatorul a publicat o 
ordonanţă, interzicând orice tam-tam pi promenada aceea. 
Riposta a fost promptă. Ne-am dus noaptea ca la vreo treizeci 
de inşi, însoţiţi de toţi negrii noştri şi ne-am instalat ciorchine, 
fără pic de zgomot, în vagonetele cu bănci ale unui decovil. La 
un semnal, pornire brutală. Tam-tam, canistre goale de benzină, 
o deşteptare năvalnică. Linia trecea de-a lungul clădirilor oficiale 
şi pe lingă locuinţele funcţionarilor coloniali. 

— Lăsaţi-ne să ne distrăm! Urlau fraţii Lafaille. 


lar Miquette a dat din nou drumul unui tam-tam în forţă. 
Ordonanţa a rămas astfel literă moartă. Şederea noastră nu se 
mai putea prelungi. l-am făcut o ultimă poznă sărmanului taica 
Lan, ajutându-l pe Soulié să scoată din hotel tot mobilierul aflat 
în odaia lui de culcare. 

— Ticălosul ăsta bătrân de Lan! A ridicat preţurile, aşa că 
iau cu mine mobila. E „pitchpin”. Şifonierul cu oglindă şi 
noptiera îmi amintesc de Franţa. Hai, în pirogă! 

Şi noaptea am fixat toate mobilele pe nişte pirogi 
alăturate după metoda polineziană. Soulie a plecat aşa, cu 
oamenii şi cu odaia lui de serviciu. Am aflat mai târziu că 
jumătate din mobile se duseseră la fund în timpul drumului, dar 
că şifonierul fusese salvat. A doua zi, fără să-şi piardă firea, 
taica Lan îi dojenea pe cei rămaşi: 

— Gaşcă de ticăloşi ce sînteţi, n-a putut s-o facă de unul 
singur. L-aţi ajutat voi! 

— Gândeşte-te! Soulié are destui negri. 

— Nu-mi pasă, o să-mi plătească el camera, la anu'! A 
trecut şi asta. Ploua cu mangoţi; văzând cum curge şampania, 
Lan se mai mângâia. Într-o seară soseşte cu plutele sale Durix, 
pune să i se ducă sus bagajele şi despachetează în faţa noastră 
nişte obiecte ciudate: măşti eschiras şi o statuetă fetiş. Tăietorii 
de lemne se aştern cu toţii pe glumă: „Ce chestii 
înspăimântătoare! Unde-ai găsit aşa ceva? Jalnic, Durix! 
Ascunde scârboşeniile alea! 

Priveam statueta: un splendid cap din lemn destul de 
uşor. Formele emu pline, stranii şi frumoase. 

— E un M'Bouiti, spune Durix. Dacă le vrei, sînt ale tale. 
Măşti şi fetişuri, totul: întrucât îţi plac, ia-le. 

Toţi camarazii râdeau de mine; unul a vrut chiar să 
distrugă statueta cu cuțitul. Am intervenit prea brusc şi s-a iscat 
încăierare. lată-mă afară, în faţa  camaradului complet 
dezlănţuit. M-am ales cu o serioasă lovitură de cuţit la cap; îi 
port şi azi cicatricea. Vederea sângelui a liniştit spiritele. 
Pansament improvizat, rând general de coniac. Mie rănile mi se 
cicatrizau foarte repede şi a doua Zi, pe vapor, Carriou mi-a 
făcut un pansament serios. Intoarcerea devenise grabnică. 

Am regăsit cu bucurie concesiunea, pe Nye, pe micuța 
gorilă Toto şi pe Koulibe, bucătarul. Bakala-Bende pregătise 
defrişarea, noile marcaje şi o rezervă de ţapine „mindoukou'". 


Sezonul putea să înceapă. A fost anul în care-am lucrat, până 
să vină ploile, la construirea a mai mult de treizeci de mici 
baraje, destinate să mărească adâncimea unui râuleţ prăpădit 
care nu îngăduia plutirea, împreună cu îndrăzneţii mei pahuini, 
am doborât trunchiuri de câte patru metri lungime, pentru a le 
aşeza unele lângă altele şi a alcătui astfel fundul canalelor. Porţi 
de lemn îngăduiau crearea denivelărilor şi a unui curent 
îndestulător. Balamalele erau înlocuite cu legături de liane pe 
care urma să le tăiem la momentul dorit, folosind fie | securea, 
fie cuțitul. 

Cu un asemenea regim şi poate şi din cauza muncii 
neântrerupte în apă, am fost victima unui puternic atac: 
paludism sau friguri. Eram doborât. Nye l-a trimis pe Bakala- 
Bende la cealaltă concesiune, după ajutor. Câteva ore mai 
târziu, Georges Siccard stătea aplecat deasupra capului meu. ÎI 
zăream printr-un fel de ceaţă. „Urinezi ca piconul? M-a întrebat 
el. - Da, aşa cred". 

Frigurile tropicale, bilioase şi hematurice adeseori, dau din 
aceasta cauză urinei culoarea piconului. Nu suferi în mod 
obligatoriu, însă te sleieşti de puteri. Am întrebat: 

— Ce e de făcut? 

— Rămâi lungit, nu mânca. Bea tizană, lămâie şi nu te 
sinchisi. Dacă trece, e bine; dacă nu, o să caut un tip de la 
Institutul Pasteur. 

Aveam peste patruzeci de grade temperatură. Cu frigurile 
astea, unii se tâmpe. se. Alţii devin răi şi furioşi. Eu am început 
de data aceea să aiurez. Mă aflam într-un circ, un circ al cărui 
cort şi ale cărui catarge erau făcute din copacii junglei. Eram 
îmblânzitor şi plezneam din bici... In asemenea momente 
trebuie să treci dincolo, " Să faci pe mortul", să te laşi învăluit 
de febră, să nu iei nimic în tragic. Am început curând să-i disting 
mai bine pe cei ce mă înconjurau. leşeam la suprafaţă; mi se 
povestea despre crizele mele şi despre circ. Beam tizană în 
cantităţi enorme; Siccard îmi aducea ficat crud, lămăâi, portocale 
şi banane. M-am întremat în decurs de-o lună. M-am lecuit 
singur. Neavând o fire care să ia lucrurile în tragic, am rămas cu 
înţelepciune în patul meu.. Picot". N-am gândit niciodată: „Doar 
mie mi se întâmplă asta, n-am noroc". Mă gândeam că, 
dimpotrivă, putea fi mai rău. Eram fericit, îngrijit cu dragoste de 


Nye. Într-o dimineaţă mi-a venit chef să mă arunc în apa 
canalelor, să revăd pădurea. Eram salvat. 

În schimb, după câteva săptămâni, ne-a părăsit Toto, ucis 
fulgerător de-o criză de enterită. L-am îngropat în pădure. 
Koulibe scăpa de un duşman, dar nu-şi ascundea lacrimile. Am 
suferit şi noi enorm, Nye şi cu mine, azvârlind pământ peste 
sărmanul trup acoperit de păr. Ca să ne consoleze, Letourneur 
ne-a dăruit un maimuţoi cercopitec, destul de tânăr şi foarte 
nostim: „Ai văzut? A spus Letourneur. Nu sîntem la 14 lulie şi 
totuşi are chestia tricoloră!". Era. Adevărat: ca toţi cercopitecii, 
avea testiculele albastre, membrul alb şi partea anterioară a 
acestuia. 

Foarte roşie. 

Cu toate necazurile noastre, am reuşit în sezonul aceia, să 
scot aproape 900 de, metri cubi de okoume, livraţi sub formă de 
plute la Libreville. Eram în zdrenţe, ca toţi tăietorii de lemne; dar 
după vânzare, în traista mea se afla o mică avere. Extenuat, am 
hotărât, cu acordul lui Georges şi al lui Letourneur, să las 
administrarea concesiunii şi să mă întorc pentru o vreme în 
Franţa. Era în 1925. Am luat vaporul spre Bordeaux. 

9 
CEA DINŢII ÎNTOARCERE CU BUZUNARELE PLINE: CUMPĂR UN 
HISPANO ŞI ÎNTÎLNESC DRAGOSTEA 

Revenirea înseamnă surpriză, atât pentru tine, cât şi 
pentru ceilalţi. Cântăreşti totul dintr-o dată: vremea, fiinţele, 
mediul. Te cântăreşti pe tine însuţi. Ceea ce era familiar capătă 
brusc înfăţişarea  necunoscutului. lată reversul aventurii. 
Aventura are nevoie de întoarcere. 

Mă întorceam pentru prima oară; marea, tăcerea, spaţiul 
te invită întotdeauna să-ţi limpezeşti situaţia în care te afli. 
Vasului îi trebuiau vreo douăzeci de zile, sau cam pe acolo, ca s- 
ajungă la Bordeaux. Această linie a „Transporturilor Reunite" nu 
întrunea sufragiile celor foarte pretenţioşi; dar pentru noi, care 
veneam dintr-un loc total lipsit de confort, era însăşi imaginea 
libertăţii. Comandantul Carriou ne primea ca pe nişte domni: 
luam în stăpânire cu o imensă plăcere prima clasă, cu ţoalele 
noastre scămoşate, cu raniţele şi bagajele noastre insolite. Nici 
prea frumoşi şi nici prea curaţi, dar plini de parale, aveam la 
dispoziţie douăzeci de zile ca să ne distrăm, să visăm, să urzim 
planuri. 


Fie şi numai din pricina sezonului mort, nu eram eu 
singurul care se întorcea; m-am întâlnit din nou cu Jean. Care n- 
avea să mai revină niciodată în Gabon, cu Soulié. Papin şi alţi 
truditori ca ei, în concediu voluntar. 

— Şi cu Miquette ce se întâmplă? 

— Şi-a vândut lemnele şi a luat un alt vapor, acum câteva 
zile. 

Carriou se cinstea cu noi, preferându-ne funcţionarilor 
prea afectaţi. Dacă mai trăieşte, sînt convins că trebuie să fi 
demisionat din marină, având în vedere  martirajul 
comandanților de azi. Obligaţi să transporte numai cârduri de 
femei ridicole între New-York, Neapole, Antile, Papeete şi Bali! Ei 
au devenit, odată cu croazierele, nefericiţii directori ai unor case 
de odihnă plutitoare. Nu le mai rămâne decât să deschidă balul! 
Sărmanul Carriou, i-ar prefera totuşi pe funcţionarii şi colonialii 
pe care altădată îi ocolea. 

. Bordeaux, portul, clopotniţele - ială sosirea, cu o idee 
fixă pentru cea mai mare parte dintre noi: să luăm o birjă şi să 
ne ducem să ne îmbrăcăm după ultima modă, pe comandă sau 
de gata, foarte şic, în funcţie de graba fiecăruia. Eu unul 
hotărâsem să nu mă îmbrac decât la Paris. 

Ne dăm deci întâlnire în faţa teatrului, pe terasă la "Grand 
Cafe" şi eu încep să mă îngrijesc de bagaje. Ca să-mi uimesc 
puţin părinţii, adusesem cu mine stâlpii funerari, măştile 
baponos, pe M'Biery de la Oyem şi pe M'Bouiti al lui Durix, ca şi 
multe alte fleacuri. Vameşul pune ochii pe-un cufăr de metal, îl 
deschide. şi descoperă fetişurile cu groază: 

— Ce-s porcăriile astea? 

— Sânt pentru bunica. A dat în mintea copiilor şi-i place să 
se joace cu păpuşile. O să se distreze de minune cu ele. 

Biata bunică-mea era moartă, încă nu ştiam; dar evit 
astfel nişte lungi explicaţii şi cumsecadele vameş închide cufărul 
la loc, surâzând şi clătinând din cap. Îşi imaginează probabil 
cum va legăna bunica fetişurile acelea oribile. 

Pe terasa de la „Grand Cafe", altă comedie. Faptul că ne 
întoarcem din Gabon trezea interesul, ne conferea o anumită 
importanţă. Imbrăcaţi în zdrenţe sau scoşi ca din cutie, purtam o 
mică aureolă, iar bordelezii şi diferiţii gură-cască dădeau dovadă 
de înţelegere, de complicitate. Vraful de farfurii creştea; 


aperitivele, de negăsit in Gabon, se grămădeau pe mesele 
noastre. 

— Vită-te la Soulié. Ce prinţ! Pantofi alb cu negru, şapcă, 
pantaloni de golf. 

Fiecare oferea surpriza propriei sale ţinute nostime şi îşi 
întâmpina camarazii cu fluierături admirativi! Şi ironice. Pe 
neaşteptate, îşi face apariţia un automobil. Un „Renault" uriaş, 
cu capota lăsată, cu şofer în livrea. Stopează în dreptul terasei. 
Numai preşedinţii şi miniştrii mai au asemenea lădoaie. Apăsări 
pe accelerator, eşapament deschis, nu puteai să nu remarci 
sosirea asta. Coboară un individ bizar, cu panglică de pirat la 
ochi, cu baston în mână, cu fustanelă scoțiană plisată, beretă şi 
ciorapi cu ciucuri. Foarte frumos costum, într-adevăr. E 
impresionant, senzaţional. Brusc, cineva strigă: 

— E prostul de Miquette! la loc, frate. Eşti scoţian acum? 

Se supără că a fost recunoscut; dar se resemnează, 
aperitivul spunându-şi şi el cuvântul, să nu mai fie scoţian decât 
peste câteva ore, pentru cuceririle sale. Miquette avea mania 
deghizării, asia era plăcerea sa, delirul său. Nu ştia boabă 
englezeşte, dar născocise trucul ăsta şi ere» fericit să trăiască 
vreo câteva luni într-un vis total. 

L-am părăsit pe Papin la gara Austerlitz. Superb în 
costumul lui "prince-de-galles", cam aducând a forestier gătit de 
sărbătoare, era, orice s-ar spune, strălucitor. Avea cincisprezece 
milioane în buzunar şi visa să-şi cumpere un mare garaj. l-am 
urat succes şi ne-am dat unul altuia adresele. Departe de-a 
poseda averea lui Papin, eram cu toate acestea hotărât să-mi 
golesc traista, ca s-o iau într-o zi din nou de la zero. Să-mi văd 
părinţii, să alerg de la Le Vesinet, să mă îmbrac, să trăiesc - 
totul se îmbulzea în capul meu. Pădurea virgină se şi afla 
undeva departe. Priveam Parisul ca pe-o lume străină: 
tramvaiele, caii de tracţiune ai camioanelor cu mărfuri, taxiurile, 
atmosfera cenuşie, bucuria de-a trăi a străzilor. Ascultam 
strigătele, glumele. Eşti repede cucerit din nou. 

Bun. Dar primul obiectiv: întoarcerea la Le Vesinet. 

E greu să fii un copil bun. Părinţii n-avuseseră veşti de la 
mine decât de două ori pe an sau cam aşa ceva, dar nu mi-i 
închipuiam prea neliniştiţi. Tata cunoscuse aventura; ştiuse fără 
îndoială să dea explicaţii si toţi înţeleseseră. Le ofeream acum 
surpriza întoarcerii mele. Voiam să intru în salon şi să nu mă 


deosebesc cu nimic de omul care fusesem in junglă: un fel de 
dar. Un mod de a-i face. şi pe ei să împărtăşească ceea ce 
trăisem eu. Mutra mea de forestier îmi părea dintr-o dată că 
spune îndeajuns de mult despre ceea ce nu aveam nici un chef 
să povestesc. 

Am sosit - şi s-a întâmplat aşa cum prevăzusem. Mama a 
plâns de bucurie, privindu-mă şi strângându-mă cu dragoste la 
pieptul ei. Tata a zis cam cele ce urmează: "Eşti teafăr si 
nevătămat. Eşti slab, dar te-ai întors. Bine". Eram slab, într- 
adevăr; aveam malarie. Eram murdar; însă eram aCum un om 
cu spiritul liber şi cu parale în buzunar. Măsurăm timpul scurs şi 
gradul în care pădurea mă formase, îmi dăruise muşchii, 
tonusul, independenţa. 

Regăsindu-i cu toată afecțiunea pe cei dragi şi care n-au 
avut norocul să se schimbe, te cântăreşti pe tine însuţi, îmi 
scrutam părinţii cu dragoste. Mi se păreau aceeaşi, poate chiar 
şi mai perfecţi. Emoţia îl făcea pe tata să fie tăcut. Bucuria lui, 
discretă, viguroasă, izvora din mici gesturi: o strângere de braţ, 
o clipire din ochi, o glumă: „Miroşi a negresă, Fernand". Fără 
îndoială, un mod de-a mă invita la mărturisiri. 

Frumoasa şi scumpa mea mamă asculta surâzătoare, plină 
de  îngăduinţă, povestirile despre o lume îndepărtată şi 
sălbatică, o lume care îi vrăjise fiul. 

Mi-am arătat de asemenea bogăţiile; stâlpii funerari şi 
fetişurile. Continuam să le găsesc foarte frumoase; tata a 
clătinat filozofic din cap; mama a spus fără ocolişuri: 

— Sărmanul meu Fernand, te-ai încărcat cu ele degeaba. 
N-au nici un chichirez. 

Am închis cutia cu obiecte magice şi mi-am dat seama cât 
era de greu şi, fără doar şi poate, de inutil să discuţi ori să te 
opui. De-acum înainte trebuia să trăiesc prin mine însumi. 

Cu toată căldura şi bucuria revederii, simţeam un fel de 
stranie fisură. Veneam dintr-o lume unde întâlnisem alte 
realităţi, care făceau ca Le Vâsinet să-mi pară deosebit de mic. 
Puiul ieşise din găoace şi eu sufeream, în fond, pentru faptul de- 
a nu mă mai putea pune de acord cu dimensiunea acestui 
univers molcuţ. Mă întorsesem şi totuşi abia acum trăiam, mult 
mai mult decât la plecare, adevărata despărţire, aceea în urma 
căreia te regăseşti singur şi bărbat. 


Mi-am petrecut ziua la Le Vesinet. Făcându-mi toaleta şi 
descoperind mai multe obiecte din vechiul meu atelier: un 
taburet sculptat, nişte scrumiere, nişte lustra Amintirile suiau în 
valuri. Îmi revedeam părinţii, aşa cum îi cunoscusem pe când 
eram copil. Într-o seară, în garajul minuscul pe care-l vedeam şi 
acum prin orificiul răsuflătorii, se iscase un formidabil zgomot de 
fiare, speriind-o rău pe mama. Tata îşi încărcase vechiul 
revolver cu butoiaş adus din America de Sud şi se avântase în 
grădină, spunându-ne: „Poate că e banda lui Bonnot, Valet şi 
Garnier. Nu vă pierdeţi capul. Sânt aici. Dacă rănesc vreunul, o 
să mă duc în căutarea lui şi o să-i dăm primele îngrijiri". 

Mama s-a arătat plină de admiraţie, de iubire şi de 
încredere în seara aceea. Vocea ei venea să mă cheme acum la 
realitate. Am urcat din pivniţa-atelier. Unde îmi puneam în 
ordine cuferele, ca să-l văd pe tata întorcându-se din stradă cu 
două căldări higienice de-un albastru pal si cu o lopată pentru 
cărbuni. Purta jachetă, pardesiu, un şorţ de grădinar, un fular de 
mătase de-un albastru "licurici" şi, pe cap, o pălărie de pai - un 
obiect pe care mama trebuie să-l fi aruncat de mult. 

— Tu, care eşti atât de elegant, cum poţi ieşi in felul ăsta 
pe stradă. Împopoţonat ca un clovn? A oftat ea încetişor. 

— Mă amuză! Fernand s-a întors şi mie îmi plac ţoalele 
vechi. 

Mi-a făcut amuzat cu ochiul. N-avea complexe şi-i plăcea 
teribil să se îmbrace, la el acasă, cu zdrenţele din vechea 
garderobă. Fusese la măcelar să ia sânge închegat, apoi p 
stradă să adune bălegar şi să umple şi cealaltă găleată. Făcea 
acum. sub ochii mei. Aşezat pe treptele de-afară ale bucătăriei, 
cocoloaşe pe care le socotea inegalabile ca momeală la peşte. 

Dragul de tata! După atâţia ani, aveam impresia că-l văd 
pentru prima oară. Îi descopeream ochii albaştri şi veseli, 
limpezi şi pătrunzători. Doar părul castani închis i se albise 
puţin. Vocea ii rămăsese aceeaşi, energică şi calmă. Pasiunea lui 
pentru pescuit părea să fi crescut şi mai mult. Era felul lui de-a fi 
singur şi împăcat, în ceasurile de libertate. 

Seara, după cină, am fost emoţional aflându-mă din nou în 
faţa uriaşului cămin şi văzându-i cum încă se mai prind de 
mână. Mama, o, ce surpriză! A luat apoi cutia cu tutun şi a tras 
câteva fumuri dintr-o foarte simpatică pipă, pe care i-a întins-o 
după aceea tatei, eu dragoste. 


A doua zi, hotărât să-mi alcătuiesc o garderobă, am plecat 
la Paris. Asemenea unchiului şi tatei, îmi plăcea să mă port 
elegant. Am fost deci în piaţa Vendôme, pe străzile Castiglione 
şi Rivoli. Am făcut turneul marilor croitori, pălărieri şi negustori 
de cămăşi. Eram pe nepusă masă grăbit să schimb personajul. 
Din nenorocire, lucratul hainelor cere câteva zile, aşa că tot în 
ţinută de forestier am fost nevoit să mă duc la Sir Robert, pe 
strada Richelieu pentru a comanda o pereche de încălțări după 
ultimul strigat al rafinamentului. Căputele erau din piele neagră 
foarte fină; carâmbii, de un roşu-închis, aveau şireturi. Imi 
alesesem, de asemenea, un superb costum pepit şi ceream să 
mi se facă o pălărie din acelaşi material. „E o meserie 
deosebită, eu nu sînt pălărier", mi s-a răspuns. Din pură 
amabilitate, meşterul croitor a făcut ceea ce trebuia. Am cerut 
să mi se trimită toate aceste minunăţii la „Terminus Saint- 
Lazare"; căci îmi venise brusc ideea că trebuie să am de-acum 
înainte o cameră la hotel. 

La „Terminus Saint-Lazare", îmbrăcat mai departe cu 
vechile boarfe, nu-mi prea aflam locul pentru moment: apoi, 
văzând că debarcasem din Africa ecuatorială, gerantul şi 
directorul mi-au făcut rost de-un mic „apartament" cu totul 
confortabil. Trebuie să fiu astăzi unul dintre puținii 
supraviețuitori ai clientelei lor din acea vreme. M-au chestionat 
cu privire la „sălbatici“, mi-au iertat manierele rustice, iar 
personalul, foarte deferent, n-a întârziat să-şi dea silinţa de-a 
mă servi, mulţumită generoaselor bacşişuri. 

Noaptea am avut o idee, la fel de subită, fără îndoială, ea 
şi acelea care le vin copiilor atunci când comandă un joc 
„mecano" de Crăciun; mi-am dorit un automobil. Directorul 
hotelului mi-a recomandat o firmă de pe Champs-Elysees. M-am 
dus acolo fără întârziere. În aceeaşi jalnică ţinută vestimentară. 
Nu eram nici timid, nici arogant; încercam totuşi să-mi înfrânez 
cuvintele, ca să nu „put" prea mult a pădure tropicală. Mă 
aflam; fără s-o ştiu, chiar în atelierul lui Labourdette, cel care 
monta foarte luxos caroseriile automobilelor Hispano-Suiza. Bani 
aveam: de ce nu mi-aş fi împlinit un vis? Patronul a venit el 
însuşi la mine cu un catalog. Am ales o maşină descoperită, 
extrem de lungă şi de luxoasă. 


— Trebuie să vă previn că noi montăm caroserii la şasiuri 
noi. Pentru a executa acest încântător model, ne sînt necesare 
şase până la opt luni. 

— Imposibil, atunci voi fi plecat din nou. 

— Nu văd nici o soluţie, doar dacă... aşteptaţi. Avem la Le 
Vesinet un client care pleacă în Mexic şi o să-şi vândă probabil 
automobilul Hispano. E o maşină remarcabilă. 

lau trenul, descopăr vila uriaşă, cu grilaj înalt, cu. Paznic; 
sun; îşi face apariţia un valet. li vorbesc despre Labourdette, 
despre automobilul de vânzare. O să-mi trimită pe cineva. 
Soseşte un tip solid, în uniformă: şoferul, pe jumătate slugarnic, 
pe jumătate simpatic. Sânt în vervă, atac scurt: 

— Cât câştigi? lţi ofer aceeaşi sumă şi chiar ceva pe 
deasupra. Cumpăr maşina, dacă o conduci: mie nu-mi place să 
conduc. 

— Dar... Domnul nu vrea să facă o probă? 

Imi vedeam visul cu ochii. Maşină decapotabilă, şofer, 
perete despărțitor între el şi mine, dublu parbriz, o ferestruică 
prin care să putem comunica. In pofida zdrenţe lor de pe mine, 
mă simţeam bogat. Lunga maşină părea să alunece; partea din 
spate a caroseriei era îmbrăcată în plăci de mahon lăcuit; 
tabloul de bord - o minune a marchetăriei. Trebuia să plătesc şi 
asta repede. Am semnat hârtiile, am dat bani lichizi, fără să fiu 
primit înăuntru. Am negociat totul la locuinţa şoferului, care se 
numea Bastien. Eram atât de nerăbdător, încât i-am cerut să 
plece cu mine şi abia pe urmă să-şi pună în ordine propriile 
afaceri. La amiază era al meu. 

Mi-am salutat părinţii, uşor stupefiaţi şi m-am întors la 
hotel pentru a-mi schimba hainele. Pe drum i-am povestit vag 
lui Bastien cine eram. El trebuie să fi fost pe jumătate neliniştit, 
pe jumătate plin de admiraţie aflându-mi vârsta. Atât de tânăr şi 
trecut prin atâtea întâmplări - lucrul ăsta îl uimea serios. Când 
m-a văzut făcându-mi din nou apariţia în costumul bine croit, n- 
a mai avut nici o îndoială. L-am plătit pe-o lună înainte şi l-am 
însărcinat cu găsirea unui garaj şi-a unei locuinţe. A ales o 
stradă în apropiere de Trinité. Locul mişuna de fete; asta a părut 
să-i convină. Dealtfel viaţa mea semăna în ochii lui cu un 
adevărat roman şi am devenit foarte repede nişte complici 
perfecţi. Işi dădea seama că voiam să mă amuz şi că una dintre 
îndatoririle lui era să insiste asupra ceremonialului> De casă 


foarte mare, el trebuia să şofeze cu distincţie şi eleganţă, cu 
bărbia uşor încordată la sosire - şi chiar l-am sfătuit în privinţa 
asta să aştepte câteva secunde, timp în care eu să bat în 
geamul despărţiturii şi abia pe urmă să vină, cu şapca în mână, 
să-mi deschidă portiera. Trebuia să-mi uluiesc părinţii şi 
camarazii, să-mi fac jocul cel măre. „Ca la vechiul dumitale 
stăpân, Bastien. Petrecerea n-o să dureze decât şase luni; dar 
vreau să fie una adevărată! Dă-i drumul!" 

Şi petrecerea a început. M-am apucat să-mi vizitez rând 
pe rând camarazii. Mă ţineam puţin cam prea drept; aşteptam 
să mi se deschidă uşa. Eram salutat. Oamenii îşi întorceau după 
mine privirile. Ce farsă! În lunile acelea, Jean Murat juca în filmul 
Omul din Hispano. Eram şi eu întrucâtva un asemenea om şi 
faptul nu mi se părea absurd. 

M-am dus astfel să-l salut pe Papin, milionarul. Îşi 
deschisese faimosul garaj şi debuta rapid, pe bulevardul 
Grande-Armee. Miquette, zis „Scoţianul", se vântura în Renault, 
purtând aceeaşi îmbrăcăminte. 

Intr-o seară, hotărâm organizarea unui dineu cu 
participarea forestierilor din Gabon, Camerun şi Indochina. 
Alegem o masă mare, într-un restaurant foarte şic şi foarte 
pipărat de pe Champs-Elysées. Atmosfera se înfierbântă; 
comandăm fără pic de ordine tot ceea ce nu putusem să ne 
oferim în Africa: stridii, cărnuri în sânge, brânzeturi, prăjituri 
bogat ornamentate. Obişnuiţii localului, indivizi plini de ifose mai 
cu seamă, priveau uluiţi cum trec superbele platouri. Chelnerii 
murmurau explicaţii şi, încetul cu încetul, privirile deveneau mai 
puţin reprobatoare, în pofida râsului nostru zgomotos. Miqguette 
are pe neaşteptate o idee: 

— Am uitat ceva. O să punem să ne frigă homari. E 
straşnic, fac o avere şi mai şi put. 

— O să cerem să-i frigă în faţa noastră. 

— Haida de! 

Am mâncat şase homari, într-un veritabil nor de fum. 
Restaurantul se golise. 

Intr-altă seară, ploua cu găleata. Am pornii împreună cu 
Soulié pe bulevarde şi am mobilizat toate birjele, până la miezul 
nopţii: „staţi aici de-a lungul copacilor şi aşteptaţi. Uite banii”. 

La ieşirea din teatre, nimeni n-a putut să urce. Pe toată 
lungimea bulevardului se iscase o adevărată furtună. Bărbaţii, 


cu pălărie melon şi umbrelă, gesticulau, alergau, se certau: 
femeile erau ude leoarcă, iar noi îi priveam pe birjari cum 
repetă, imperturbabili: 

— Ei drăcie... Vă spun doar că am fost tocmit. Până la 
miezul nopţii. Cu banii jos. Ei DRĂCIA DRACULUI! 

— Dar ce se întâmplă? E o ruşine! Poliţia! Au fost tocmiţi 
cu toţii. E o lovitură dinainte pregătită! 

Papin îmi telefonează a doua zi: „Du-te să-l vezi pe Durix. 
Eu sînt nevoit să plec la Marsilia. Pare-se că e la Salpêtrière, 
sărmanul". 

Mă reped imediat. Poate are nevoie de ajutor, sau măcar 
de-o strângere de mână! Imi aduc aminte cu recunoştinţă că el 
mi-a dăruit într-o seară, la Port-Gentil, măştile baponos şi fetişul 
M'Bouiti. O să încerc să-l scot de-acolo. 

Se află într-un pat din salonul bolnavilor incurabili. El, pe 
care l-am cunoscut vânjos şi tânăr cu nici câteva luni în urmă. 
Zace aici inert, cu părul şi barba albite. E aproape mut. Îmi face 
semne din ochi. Nu-l înţeleg; mă recunoaşte, bănuiesc: e de 
necrezut; cer să-l văd pe medicul care-l îngrijeşte. 

— Omul ăsta vine din Gabon, îmi spune el. — Ştiu, dar ce 
are? 

— O boală din care noi nu înţelegem absolut nimic. 
Sângele e sănătos; tensiunea acceptabilă. l-am făcut toate 
analizele. Nimic anormal, La treizeci de ani, pare de nouăzeci. 
Ajung să mă întreb dacă nu cumva e victima cine ştie cărei 
vrăjitorii a sălbaticilor pe care i-a avut în slujba lui. 

Mă gândesc brusc la capul fetişului M'Bouiti. Îl furase el 
oare, asemenea recrutorului ajuns până la Oyem ca să moară 
acolo? Vrăjitorie, poate, dar însoţită, fără îndoială, de ceva 
„bilongo'", sau otravă gaboneză. 

O săptămână mai târziu, Durix era mort. În. Ceea ce mă 
priveşte, dacă fusese la mijloc vreun furt, nu credeam că voi 
avea de suportat urmările vrăjitoriei. Niciodată, dealtfel, nu-mi 
bătusem joc şi nu profanasem aceste încântătoare şi teribile 
fetişuri a căror putere era moartă. 

După alte câteva zile, dau nas în nas pe bulevardul 
Madeleine cu elegantul Guy Boucheau, pe care-l cunoscusem | 
la Libreville pe plute. 

—- Arăţi, superb, Boucheau. 


— Taci din gură, vin de la Institutul Pasteur. Am stat acolo 
trei luni; am avut boala somnului. M-au înţepat, m-au îngrijit. 
Eram răsfăţat. Lapte proaspăt din belşug. De-acolo vin. 

Ne dăm întâlnire peste cincisprezece zile, ca să mergem la 
o reuniune a tăietorilor de lemne. În cârciumă la Pousset, 
nimeni. Mă duc să-l caut la maică-sa. O găsesc plângând: Guy 
Boucheau murise. Gabonul (plus Institutul Pasteur) îl dăduse 
gata. 

Aceşti camarazi nu erau pentru mine nişte simpli morţi, ei 
nişte pionieri martiri. Plecaseră plini de strălucire şi se întorceau 
ruinaţi şi fizic şi moral. Totul nu era decât distracţie şi însăşi 
distracţia ascundea o nevoie de-a trăi la înălţimea riscului. 
Mulțumită acestor nebuni, lemnul exotic ajungea în Franţa şi 
furnirul începea să se fabrice cu tot atâta înfrigurare, sau 
aproape, ca şi în Germania. 

Papin s-a întors de la Marsilia cu o maşină de douăzeci şi 
două de mii de franci: opt cilindri în linie, caroserie din lemn 
uşor. O capodoperă care i-a adus multă consideraţie. Garajul lui 
părea să meargă bine, el era fericit că putea să rămână în 
Franţa: „Gata cu derbedeii, Fernand!" 


La „Terminus Saint-Lazare" eram. Fără îndoială, obiectul 
unei legende, căci într-o seară mi s-a anunţat un tip, salutându- 
mă în felul următor: „Sânteţi forestier, ştiu. Aventurier, ştiu. Ştiu 
totul. Mă cheamă Carthis. Sânt detectiv particular". 

Personajul era original şi simpatic; l-am invitat la masa 
mea. Am aflat astfel că era un om instruit şi că-şi făcea debutul 
în meserie. Nici pântecos şi nici greoi, părea inteligent, rece, 
pătrunzător şi metodic. Foarte elegant. Am observat curând că 
măsura femeile cu o viteză stupefiantă, urmându-şi în acelaşi 
timp fără abatere firul discursului: „Voi pionierii, aveţi o mare 
hibă. lată un amănunt, dar şi o dramă: nu ştiţi să vă plasați 
banii. Sfârşiţi cu toţii în mizerie; viaţa din Europa vă depăşeşte. 
Eu caut parale. Vreau să mă lansez şi apoi, într-o bună zi, să mă 
desfăşor. Pun în Montparnasse bazele unei mici întreprinderi 
serioase: anchete si urmăriri. Lucrez singur, sau aproape singur. 
Am nevoie de un acţionar, de un om care să-mi împrumute 
fondurile. Vă invit mâine seară pe la mine". 

A doua zi, Bastien mă depunea la Carthis, în apropierea 
străzii Rennes. Carthis n-avea decât o cameră şi un W. C. dar ce 


amenajare! O bibliotecă basculantă care se transforma în pat. 
Intr-un intrând, bucătăria, mascată de-o uşă escamotabilă. O 
enormă casă de bani plină cu şampanie - nici dosare, nici bani 
înăuntru. 

— lată vizuina mea, a spus Carthis. Cu douăsprezece mii 
de franci mă lansez. Dacă mi-i împrumutaţi, o să vă 
despăgubesc. O să vă dezvălui viaţa Parisului, credeţi-mă! 

Am scos suma, pentru că dispuneam de ea - şi pe urmă, 
nu ştiu de ce, aveam încredere. Era un risc si un oarecare 
sacrificiu. Mă mai gândeam, în mod confuz, că de-a lungul unei 
vieţi aventuroase nu strica să ai la Paris un tip care să fie la 
curent cu legile şi cu toate combinaţiile. Dealtfel Carthis era plin 
de haz, nu un sticlete, ci un observator. Mi-a făcut o primire în 
regulă, apucându-se el însuşi să gătească. După cina asta, o 
anumită vreme nu l-am mai văzut. 

A doua zi, ca să adulmec un pic şi să mă pot reface după 
golul lăsat în pungă de Carthis, îl opresc pe Bastien în faţa unui 
modest magazin de artă tropicală. Ancheta mea începe. Aflu că 
arta neagră a sfârşit prin a stârni interesul anumitor miliardari 
congelaţi, în căutare de exotism. Mi se dă adresa lui Paul 
Guillaume, pe strada La Bostie. Se pare că ar fi regele artei 
negre. 

Sosesc acolo în Hispano. Mai bine să cer să mi se arate 
câteva piese socotite rare. Surpriză! O înaltă draperie de catifea 
roşie se dă puţin la o parte sub degetele gingaşe ale 
vânzătoarei. Pe un soclu, într-o nişă, un M'Biery. 

— E o sculptură admirabilă şi dintre cele mai rare. 

— Preţul? 

— Patruzeci de mii de franci. 

— Mulţumesc, domnişoară. 

E preţul, sau aproape preţul unui Roadster Ford nou. Mi se 
indică un alt specialist în arta neagră; îi vorbesc despre M'Bouiti, 
doar ca să încep conversaţia. li atrag atenţia şi asupra altor 
mărunţişuri, măşti, stâlpi funerari. El stă la pândă, o simt. Flerul 
mă previne că-mi va oferi preţuri de mizerie. 

— Dacă e autentic şi de înălţimea pe care mi-o spuneţi... 
cinci mii de franci. 

Revăd într-o străfulgerare scena cu M'Biery de la Paul 
Guillaume. Refuz şi declar că voi reflecta. 


Otova zile mai târziu, mă duc s-o salut din plăcere pe buna 
femeie cu magazinul tropical adăpostit sub arcadele de la 
Palais-Royal. Ea mă anunţă că la Ritz a sosit un american bogat, 
specialist în arta neagră: „Plăteşte foarte bine şi se pricepe". Nu 
pierd nici o clipă. Telefonez şi alerg la Le Vesinet să-mi strâng 
fetişurile. A doua zi depozitez în locuinţa iui Carthis, sub ochii 
uluiţi ai detectivului meu particular, „ororile" salvate din 
ghearele prostiei, ale distrugerii şi ale vămii. 

Americanul e uluit. Stâlpii funerari eschiras îl cuceresc. 
M'Biery şi M'Bouiti îl entuziasmează. Fac un lot de măşti, 
întrucât americanului îi place autenticul, îi vând tot. Aştept 
preţul lui. El îşi ia un aer grav, aşa cum li se întâmplă uneori şi 
olandezilor. Simt că socoteşte de-adevăratelea valoarea pe 
care-o acordă acestor obiecte. 

— Nouăzeci şi şapte de mii de franci, spune el. 

De ce să mă mai tocmesc? Carthis e stupefiat. Eu 
strălucesc, încasez suma şi o pun imediat la centură. E cam cât 
preţul de cumpărare al automobilului meu Hispano-Suiza. Viaţa-i 
frumoasă; destupăm şampanie, pentru a încheia astfel târgul; 
Carthis e sigur acum că-şi va păstra acţionarul. Agenţia lui va 
putea să ia fiinţă şi să prospere. 

După plecarea americanului, Carthis mă întreabă de ce- 
am retras brusc din grămadă un mic pacheţel, mai exact un 
ghemotoc din hârtie de jurnal. Remarc o dată în plus că privirea 
lui surprinde totul şi-i desfac dinainte foile boţite ale unui 
catalog: 

— E singurul lucru pe care țin să-l păstrez, îi spun. EI 
priveşte cu un aer uimit încântătorul şirag de scoici. Un şirag 
alcătuit din acele „cauris" care serveau odinioară negrilor drept 
monedă. 

— Amintire, credinţă sau încredere, îl păstrez, adaug eu. 
Mi l-a dăruit Nandipo, soţia mea de pe Ogooue, ca să-mi poarte 
noroc. N-o să-l vând niciodată. 

l-am pasat lui Carthis câteva bancnote suplimentare şi 
astfel am devenit, încetul cu încetul, prieteni. 

Si apoi, într-o seară, către ora cinci, destinul m-a condu. 
pe marile bulevarde. Nu exista pe-atunci nici radio, nici 
magnetofon, dar puteai s-asculţi discuri în localuri special 
amenajate. Te instalai cu fise într-un fotoliu confortabil, cu 
receptorul individual la ureche. lubeam muzica; am simţit brusc 


dorinţa de-a alege nişte discuri şi de-a mă abandona. Am rămas 
acolo o bună bucată de vreme, pierdut în gânduri şi fericit, 
lăsându-mă în voia armoniilor; după care m-am ridicat să plec. 
În faţa mea era aşezată o tânăra femeie, îmbrăcată cu eleganţă, 
distantă. Îmi rămăseseră câteva fise nefolosite, i le-am oferit 
spontan. Privirile noastre s-au întâlnit. Un fel de energie s-a 
degajat din contactul acesta întâmplător. l-am sărutat mina, 
fără măcar să ştiu dacă ea a fost cea care şi-a întins-o prima 
spre mine. Totul era armonios, tulburător, profund. 

O descoperisem pe Rica - fascinația ochilor ei negri, a 
părului ei brun şi drept, a siluetei mărunte şi delicate. 

In dragoste, câtă frumuseţe, câte gingăşii reciproce în 
primele momente ale unei întâlniri! În acele clipe în care timpul 
se opreşte-n loc, sute de imagini ne străbat. Şi iată-ne duşi 
departe, în propriile noastre adâncuri, în lumea binelui suprem. 
În necunoscut. Rica se afla în faţa mea şi eu nu-i ştiam numele. 
ÎI căutam, mi-l imaginam. Cine e necunoscuta asta a cărei 
frumuseţe mă tulbură şi-mi vorbeşte fără un cuvânt, atât de 
direct? Mă simţeam ca un biet muzician prea singur. Şi Rica 
trebuie să fi simţit aceeaşi singurătate. Asemenea clipe sînt cele 
mai pline. Ele conţin totul. Voiam să aflu ce tăinuieşte obrazul 
acela. Credeam că descifrez acolo promisiuni de tandreţe, de 
atenţii, de discuţii amuzate şi spirituale. 

Cum Rica se afla pe punctul de-a ieşi, m-am ridicat, m-am 
alăturat ei şi i-am propus simplu, cu stângăcie, s-o însoțesc. 
Brusc am devenit vesel. Totul părea uşor: s-o iau cu mine, s-o 
prind de mână, de braţ, să-i vorbesc, să-i povestesc cine eram, 
cu toată onestitatea, cu toată francheţea. Şi Rica răspundea că 
se numeşte Rica şi e străină, însă de origine corsicană, că are 
douăzeci şi şapte de ani. Şi Bastien conducea, impecabil, stilat. 
Eu apăsam mâna frumoasei Rica, îi respiram parfumul. Atentă, 
gravă, ea asculta ceea ce încă de pe acum îmi venea greu să 
mărturisesc: faptul că peste câteva luni voi pleca din nou în 
Gabon. Dar această mărturisire întărea dorinţa noastră de 
plenitudine. Frumosul ei obraz, luminat din timp în timp de 
defilarea felinarelor, părea că străluceşte. Oare fericirea de-a fi 
împreună îşi şi aflase în noi sălaşul? 

Când ea a coborât din automobil, oricine şi-ar fi dat 
seama: lucrul sărea în ochi, eram îndrăgostiţi unul de altul. Am 
stabilit o întâlnire pentru a doua zi. Încetul cu încetul, fără 


cuvinte, fără întrebări, fără gesturi, am simţit amândoi acel 
tainic fluid al iubirii care declanşează adevăratele pasiuni. Am 
înnoit vreme de mai multe zile aceste întâlniri într-o cafenea de 
pe Boulevard des ltaliens. Apoi, într-o seară, fără nici cel mai 
mic gând prealabil, aproape fără voia noastră, am rămas 
împreună pentru a ne uni sufletele, inimile şi trupurile. 

Draga de Rica! Descopeream deodată iubirea calmă şi 
profundă pe care trebuie s-o fi visat la sfârşitul copilăriei, o 
nevoie de-a te topi şi a te pierde în doi într-o existenţă a unică. 
Întâlneam în Rica adevărata femeie albă. Regăseam afecțiunea 
şi delicateţea de sentiment pe care Africa, în felul ei, mi le 
refuzase. Eram departe de frenezia trupească ori de nepăsarea 
negreselor mele, însă gustam la nesfârşit plăcerea de-a ţine o 
mână într-a mea sau de-a prelungi o mângâiere. Natura încă 
mai poruncea, dar partea visului se înzecise. Am trăit astfel clipă 
de clipă, fără să reflectez. Fără a căuta să aflăm dacă totul va 
lua sfârşit într-o bună zi, mergeam până la capătul fiinţei 
noastre, cu veselie şi perseverenţă. Nu eram lacom de viaţă. 
Eram pur şi simplu. 

Ne-am iubit astfel luni de zile. Automobilul Hispano-Suiza 
ne împingea să rătăcim la întâmplare: eu nu priveau prea mult 
peisajul, trăiam intens; între noi schimbam nestânjenit gânduri, 
senzaţii. Coasta de Azur. ltalia Roma, totul ne-a trecut pe 
dinainte în răstimpul unui lung, dans. Nu cunoscusem niciodată 
un asemenea fel de-a iubi atât de total, de încrezător. 

In călătoriile astea Rica mă atrăgea în preajma ei. ma 
tăcea să pătrund în gândurile ei. Să văd ceea ce vedea ea 
Călătoriile se fărâmiţau in mii de plimbări intime. Cuvintele ei 
îmi dezvăluiau, asemenea unor faruri noaptea, ca rări pină 
atunci necunoscute în străfundul meu. Cărări pi re ne pierdeam 
împreună. La Paris ieşeam seară de seara Ne duceam la teatru, 
la music-hall. Serile ne erau împărţite între „Grand Guignol", 
„Folies Bergere", Les Mathurins", „Teatrul Modern". „Teatrul 
Modern" era încântător Scaunele erau de fier; in lojile de lemn, 
de-o parte şi de alta a scenei, se adăposteau îndrăgostiţii. Puteai 
citi pe un anunţ: În timpul spectacolului este interzis să te 
adresezi actorilor. Pierdut cum se afla în Passage des Princes. 
Trebuia, fără îndoială, să cunoşti locul pentru a putea ajunge 
acolo. La intrarea în pasaj exista încă, plătit din banii teatrului 
pentru a face reclamă, un individ cu pălărie melon de culoare 


neagră: semăna cu şeful unui raion de mărfuri şi angaja diferiţi 
gură-cască să vină şi să aplaude celebra piesă Zigoui-goui. 
Cânta: „Luaţi seama la Zigoui-goui, e un mare tâlhar". Se făcea 
acolo un fel de educaţie sexuală „avant la lettre" căci Zigoui- 
goui prezenta pe afişe transpunerea unui sex femeiesc Am aflat 
mai târziu. cu ajutorul lui Carthis, că „Teatrul Modern" nu 
constituia singura atracţie din Passage des Princes. 

Rica surâdea, fermecătoare, fragilă, bucuroasă de-a se 
simţi protejată. Strălucea de viaţă; pentru mine ea însemna o 
întâlnire hotărâtoare. Banii se scurgeau, dar mai aveam destui 
pentru a o duce pe Rica şi a-i construi în Africa o superbă colibă. 
Visam să fac eu însumi mobilierul, să sădesc flori. In jurul casei 
noastre din junglă. Nu mă gândeam să mă însor după lege. La 
ce bun să te scălâmbăi în faţa altora, care nu sînt, la urma 
urmei, decât oameni ca şi noi? Simţeam actul căsătoriei ca pe-o 
formalitate lipsită de modestie şi de discreţie. Voiam s-o iau cu 
mine pe Rica în chipul cel mai simplu. Data prevăzută pentru 
întoarcerea mea se apropia; i-am împărtăşit aşadar cu 
entuziasm hotărârea luată. Ea s-a întristat, aproape că s-a 
ruşinat şi mi-a destăinuit cu gravitate adevărul situaţiei sale: 
„Fernand, aş fi vrut să-ţi ascund asta, să plec fără ca tu s-o afli... 
Sânt măritată. Bărbatul meu e în Elveţia, bolnav de tuberculoză, 
țintuit la pat. Am lipsit de două ori de când ne-am cunoscut - 
câteva zile amărâte, i le datoram din plin. Trebuie să continui 
lupta. Dacă aş pleca, asta ar însemna moartea lui. lartă-mă". 

Rica măritată? Eram zdrobit. Seara a fost o prăbuşire. 
Ştiam că urma s-o pierd pentru totdeauna. Lumina iubirii 
noastre îi şi părăsea, iată, obrazul, ajuns din nou grav şi distant. 

Dimineaţa ea a fugit, distrusă, ca să nu înceapă să plângă. 
Am urmărit-o până la capăt cu privirea, pe mica pasarelă de fier 
pe care alerga fără să se întoarcă. 

Nu ne-am mai revăzut niciodată. 

De ce să mai fi întârziat, după toate astea? Trebuia să plec 
de unul singur, nu ca să „muncesc", nu „muncesc“ niciodată, ci 
ca să-mi abat gândurile. Toamna se apropia. Dar nu era frig. La 
Le Vesinet frunzele moarte zburau, pentru a-şi ascunde în felul 
ăsta căderea. Să te smulgi iar din blinda căldură a salonului, să 
străbaţi micul parc ţinând mâini străine într-ale tale. Biata 
mama care privea cu tristeţe bazinul întâielor noastre jocuri. 
Zadarnic îi strângeam cu duioşie braţul, ştiam că vede în micul 


petec de apă întreaga imensitate care urma s-o despartă de fiul 
ei. Tata nu scotea nici o vorbă; simţindu-mă atât de hotărî, era 
bucuros; dar tulburarea lui se strecura în mâna aşezată pe 
umărul meu: vibrația ei ascunsă mă îndemna, mă împingea să 
plec repede. 

Trebuie să ştii să te smulgi fără să suferi şi mai ales fără 
săi faci pe alţii să sufere. Am părăsit Parisul, plecând spre 
Bordeaux singur. 

Nu mai exista nici şofer, nici Hispano. Automobilul de lux, 
vândut pe-o nimica toată, îmi acoperea preţul călătoriei la clasa 
a treia. Aveam un costum frumos şi câteva parale într-un plic. 
Puțin îmi păsa. Carthis avea dreptate: noi. Forestierii, nu ne 
pricepeam să păstrăm banii. Dealtfel pentru ce s-o fi făcut, doar 
acolo, în Africa, pădurea aştepta cu trunchiurile ei de okoume. 
Nu trebuia decât s-o iei de la capăt prin apa canalelor, cu 
ţânţarii şi musca somnului. 

La Bordeaux, văzând că plecam iar. Patronul hotelului, 
Normandie" clătinat din cap: 

— Avem sus un tânăr. E pe moarte. A plecat de-aici acum 
un an şi jumătate, era băiat frumos şi de familie bună. Se 
întoarce astăzi paralizat. Ce nenorocire! Duceţi-vă să-l vedeţi, 
cred că-şi pierde minţile. 

În odaie, într-adevăr, agoniza un biet băiat care, bolnav şi 
lipsit de noroc, urma să moară în ajunul plecării mele. N-am 
făcut decât să mă grăbesc şi mai tare să-mi reiau goana după 
arbori, să ajung la concesiunea mea, să explorez mlaştinile, să 
mânuiesc securea, unealtă care descătuşează spiritul. 

10 
CREDINCIOŞII MEI NEGRI HA SMULG DIN SPITALUL OAMENILOR 
ALBI ŞI DIN GHEARELE MORŢII 

Când cazi în apă, trebuie să ieşi şi să te scuturi ca un 
câine. Dar dacă frigul pătrunde-ne inimă, de blană rămân 
agăţaţi ţurţuri. _ 

Nu reuşeam s-o uit pe Rica. li auzeam mereu vocea. 
Parfumul, observaţiile, zburdălnicia, farmecul ei continuau să 
acţioneze asupra mea. O vedeam pierzându-se pe lungul culoar 
al hotelului, sau trecând discret mica pasarelă care servea de 
acces îndrăgostiţilor. lubirea ei îmi era refuzată. Îmi rămâneau 
marea, soarele, camarazii, alcoolul. Dar inima încă nu înţelegea. 


Trebuie să înveţi să mori; e un lucru pe care l-am învăţat, de- 
atunci, în câteva rânduri. 

La Paris am făcut totuşi, într-o bruscă încercare de-a mă 
împotrivi, o provizie de obiecte-capcană, cumpărând mai multe 
„noutăţi": linguri care se topeau, zahăr plutitor, lichid glacial, 
excremente artificiale. Aveam şi vreo câteva perne care trăgeau 
vânturi. Am hotărât să încerc aceste articole pe pielea 
călătorilor, fie şi numai pentru „a trece graniţa", geografic şi 
moral. În largul Dakar-ului îmi recăpătasem forma. Africa, Africa 
noastră, se apropia, strălucind de-atâta soare, eu mă întorceam, 
întremat. Aveam ochii plini de imagini fericite, amintirea unei 
vieţi cu adevărat princiare nu mă părăsea o clipă. Dar de ce să 
mă văicăresc? Hai, Fernand. Hai. Destinul îţi porunceşte. Viaţa 
ta aici se află. Dacă te simţi în prada vreunei tulburări, simte-te 
doar pe dinăuntru, într-ascuns. 

La Libreville i-am întâlnit din nou pe amicii Siccard şi 
Letourneur, care se ocupaseră cu cea mai mare grijă de 
concesiunea mea. Trebuie să ai prieteni. Fără prieteni, nimic nu 
e eu putinţă, într-o buna zi ajungi să te sinucizi. " Mulțumită lor. 
Am fost pe dată prins iar de aventura pădurii. Am pus în 
funcţiune un fierăstrău cu volanturi, pentru care adusesem 
câteva piese noi şi am făcut înconjurul şantierului. Bakala-Bende 
Îmi arăta plin de mândrie zonele defrişate, iar Nye părea fericită 
că mă vede iar. Ca multe alte negrese, ar fi putut pleca în satul 
ei; dar ea rămăsese, credincioasă, la Amvila. 

În anul acela am fost duminică de duminică invitatul lui 
Siccard. Urcam mână-n mână cu Nye spre concesiunea lui. Aici 
mă apucam să povestesc despre Paris. Era cinematograful 
nostru. Povesteam despre viaţa pariziană, despre automobilul 
meu de lux, despre întâlnirile dintre camarazi. 

— Şi politica? Intreba Siccard. 

— Eu nu fac politică, Georges. Dacă vrei să ştii părerea 
mea, politicienii seamănă cu proxeneţii ăia din Passage des 
Princes. Se duşmănesc, se pocnesc peste mutră, dar până la 
urmă sînt vârâţi cu toţii în acelaşi bâlci. Îi întâlneşti împreună în 
aceeaşi crâşmă, sau pe aceeaşi pirogă. 

Beam picon cald; sosea si Letourneur cu pahuina lui. 
Partida de cărţi începea. Cei doi forestieri şi negresele lor 
băteau belota şi se insultau copios: „. Nu trebuia să mă tai pe 
mine. Pierzi o levată, vaco!". Departe de-a se supăra, negresele 


noastre făceau haz, încântate că se află fie şi ocărite, acolo, în 
mijlocul regilor, reginelor şi valeţilor de carton, ca şi al 
forestierilor, stăpânii lor. În vremea asta eu meşteream un coteţ, 
astfel încât găinile lui Siccard să nu se mai zbenguie dimineaţa 
pe  rogojinile noastre. Ele se cocoţau, piuiau şi-şi lăsau 
pretutindeni găinaţul. Lui Siccard aşa îi plăcea, pe motiv că 
ouăle ies mai bune: „O găină trebuie să alerge slobodă', zicea 
el. 

Plecam apoi spre Amvila, spre bălțile noastre şi spre 
muncă. 

În anul acela, am căutat să-mi perfecţionez reţeaua de 
canale şi de baraje. Voiam să ating o producţie regulată de-o 
mie de metri cubi pe an. Şi am reuşit. Pentru asta nu există 
decât o singură metodă: să pui în funcţiune toate maşinile şi să 
înteţeşti ritmul, dar să le explici oamenilor, să le dovedeşti 
dragostea ta, să le trezeşti interesul, să le arăţi primele 
rezultate şi, mai cu seamă, să-ţi pui pielea la bătaie, fără să te 
zgârceşti, să trişezi ori să foloseşti interpuşi. Atunci până şi-n 
privirea ultimului dintre tăietorii de lemne se aprinde o flacără. 
Nimeni nu mai are impresia că e singur. Ca şi la albine, stupul 
devine principala fiinţă. lată cum a fost în pădurea noastră de la 
Amvila. Cei ce săpau spre fluviu ştiau că vor realiza o diferenţă 
de nivel. Cei ce consolidau marginile se interesau de 
dimensiunea trunchiurilor. Înaintam astfel, de la tăierea trunchi 
urilor la baraje, studiind problemele, improvizând, născocind 
cele mai bune mijloace de-a reconstrui porţile primitivelor 
noastre ecluze. Munca lua aspectul unui joc. Ne jucam cu apa, 
cu viteza de execuţie, cu trăinicia. Creaţia îi trezeşte şi—i 
înflăcărează pe oameni. Curajul şi îndemânarea pahuinilor mei 
se înzeciseră. Totuşi nimic din natura înconjurătoare nu ne uşura 
viaţa, încă de cu zori trebuia să urci pe canale, să lucrezi 
bălăcindu-te până la brâu şi adesea până la piept în apă, să te 
caţări din nou pe taluz, acolo unde te uscai şi te coceai în câteva 
minute, să mânuieşti fierăstrăul, să întăreşti lianele, să cobori 
iar in apă şi tot aşa până seara, prins între căldura şi frigul 
constant, căci apa ţi se părea aproape îngheţată în comparaţie 
cu temperatura de la sol şi din aer. Dar nu prea conta: trebuia 
să câştigi şi, pentru a câştiga, să dai exemplu. 

Din fericire, în fiecare duminică exista vizita la alde 
Letourneur sau alde Siccard, Era recreaţia noastră. 


După un sezon, am coborât plutele pe Libreville. Preţurile 
trecuseră de cinci sute de franci metrul cub. Asta însemna că, 
orice s-ar întâmpla, trebuia să mai rezist vreo câţiva ani în 
această regiune pentru a mă simţi în largul meu. Aveam 
douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani, nu mă grăbeam. 


Într-o zi, Bakala-Bende s-a întors cu un dar otrăvit: 

Maimuţoiul cercopithec al lui Siccard. „A ţinut cu tot 
dinadinsul să ţi-l dea. Nevastă-sa, Jeanne, nu-l poate suferi şi nu- 
| mai vrea. Din cauza ei, Siccard a fost nevoit să-l lege şi zice că- 
| doare inima când îl vede". 

Am luat pensionarul al cărui sex tricolor stârnea zâmbetul 
şi-am hotărât să domesticesc în libertate maimuţoiul ăsta dintr- 
o specie foarte agilă şi foarte delicată (Cercopithecul e 
totdeauna fascinant de urmărit în evoluţiile sale). Am păstrat, 
deci, darul lui Siccard. Vai! În aceeaşi seară, coliba noastră era 
trecută parcă prin foc şi sabie. Lăsat singur în sufragerie, 
dumnealui reuşise să treacă prin peretele despărțitor de 
bambus. Plasa contra ţânţarilor era sfâşiată; patul şi podeaua, 
acoperite cu ouă sparte. Maimuţoiul descoperise coteţul, dăduse 
drumul găinilor, şparlise ouăle din ziua aceea şi preparase o 
omletă gigantică. 

— Ticălosul de Siccard! A vrut să-mi vâre prăpădul în casă. 
Koulibe, du-i maimuţoiul înapoi! 

— O să se facă noapte când o s-ajung, stăpâne. 

— Tocmai că se potriveşte. O să bagi maimuţoiul în 
coteţul pe care i l-am construit duminica trecută. Am chiar o altă 
idee, o să-i laşi şi biletul ăsta; e o invitaţie. 

Am început să pregătesc recepţia. Georges era rugat s- 
aducă o ladă de picon în cinstea sosirii unui administrator. l-am 
pus pe Nye şi pe Koulibe în temă, apoi am plecat împreună cu 
credinciosul meu Bakala-Bende într-un sat de pahuini de la 
hotarul concesiunii noastre. Oamenii aceia veniseră din Nord, se 
stabiliseră acolo, la margine şi nu intrau în slujba albilor. 
Discutau destul de puţin cu lucrătorii mei, fără ca pentru atâta 
să dea dovadă de ostilitate. Nu mă stinghereau deci cu nimic. 
Auzisem spunându-se că în satul acela trăia o femeie cu tenul 
albinos; în ceea ce mă priveşte, nu cunosc nimic mai urât decât 
o negresă albă. Un fel de monstruozitate cu care aveam de 


gând să-l fericesc pe tâlharul ăsta de Georges Siccard. Am pus 
să se facă un fel de lectică (o, tipoe") şi am dat, pe măsură ce le 
născoceam, toate dispoziţiile. Seara, după terminarea lucrului, 
ne distram cu desăvârşirea răzbunării noastre. Bakala-Bende 
era sătul de cercopithec până peste, cap. iar Koulibe nu putea 
uita drumul pe care fusese nevoit să-l facă pentru a înapoia 
maimuţoiul. În cursul săptămânii, unul dintre servitorii lui 
Siccard a adus un bilet laconic: „Vin duminică, singur. Georges". 

Peştele se prinsese-n cârlig. ÎI invit pe Letourneur şi-i 
dezvălui şi lui secretul. Duminică, Georges Siccard soseşte, 
precedat de strigătele micii sale colonii: aducea două găini, o 
ladă de picon, ceva marfă de duzină şi alte provizii, care i se 
livrau cu mai multă uşurinţă decât nouă. 

— Georges, tu şi la nenorocire ai baftă. Idiotul ăla de 
administrator nu vine; zice că e ocupat. Dar a avut un gest cu 
totul neaşteptat: ne-o trimite pe fiică-sa. Negrii mi-au spus că e 
formidabilă, că e foarte îndrăzneață şi că îşi caută un iubit. 

— Nu glumeşti? Şi cum ajunge aici? 

— În „tipoe", bătrâne. Călătoreşte aproape culcată. Patru 
hamali o poartă. Trebuie să sosească din satul pahuinilor. Vom fi 
anunţaţi. Pregăteşte-te. Dacă ştii să te descurci, poţi să pui laba 
pe ea şi poate chiar s-o păstrezi. S-ar părea că e focoasă rău. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Exclamă Siccard, fără să 
se gândească la vreo păcăleală. O fiică de administrator, eşti 
sigur? 

— Ce-ai de pierdut? Se zice că-i plac bărbaţii. Dichiseşte- 
te şi nu fi neghiob. Prezintă-i-te. 

— Şi pe urmă? 

— Spune-i drăgălăşenii. Dacă ea nu răspunde, atacă. Dă la 
o parte, de pildă, plasa contra ţânţarilor şi sărută-i mâna. Asta 
face totdeauna plăcere unei domnişoare bine. 

Georges s-a dus în încăperea în care dormeam ca să tragă 
pe el un bubu* alb, cochet şi a revenit foc de elegant în 
vesmântul lui din stambă imaculată; zicându-mi: 

— Mărturiseşte că tu ai pus să mi se aducă înapoi 
maimuţoiul, ticălosule! Mi-a şi dat gata câteva găini bruta asta. 
A trebuit să-l leg.. 


* Tunică lungă, purtată de negrii din Africa. 


— Ascultă şi lasă acu maimuţoiul. Soseşte coloana. Auzi 
cântecele? O să se oprească la intrarea în sat, ca să aştepte 
urarea de bun venit. Du-te singur; pe tine să te vadă primul. 

Georges a ţâşnit; cu casca lui albă, era impecabil. 
Letourneur urmărea felul cum se desfăşoară lucrurile şi dirija 
grupul celor sosiți, "ascunşi. In spatele hamalilor. Georges luase 
poziţia de drepţi: 

— Georges Siccard, exploatator forestier, domnişoară! 
Tăcere absolută. Georges continuă: 

— Vă urez bun venit pe concesiunea prietenului meu 
Fernand. 

Femeia face o mişcare sub vălul care nu era altceva decât 
plasa mea contra ţânţarilor. 

— Permiteţi-mi să vă exprim întreaga plăcere... 

Şi Georges. Incurajat la ideea presupusei cochetării a 
domnişoarei, saltă vălul. Rămâne buimăcit. Îi trebuie câtva timp 
ca să-şi dea seama că fiica administratorului nu e doar o ciumă, 
ci şi o albinoasă deghizată, care râde din toate puterile. 

— Ah! Jigodiile! Scârba de administrator! Zbiară Siccard. 

Ne-am întors la colibă, continuînd să brodăm pe marginea 
scenariului: Să fi fost una adevărată, ai fi avut noroc: dacă te-ai 
fi văzut... Domnişoară"!... " Siccard a sfârşit prin a face haz. Apoi 
ne-am apucat să discutăm despre pădure: „Ar trebui s-o înveţi 
pe Nye belotă", se încăpăţâna să repete din când în când 
Siccard. 

Uita că eu însumi nu jucam niciodată. 


Astfel se scurgea viaţa. Întreruptă de câteva farse, de 
vreun accident, de vreo plimbare până la Costes. la Libreville. 
Au venit să se aşeze acolo şi alţi forestieri, în numele marilor 
societăţi care încercau să prindă rădăcini, in loc să-şi limiteze 
rolul la cumpărarea lemnelor. Trebuia să luptăm şi să prevenim 
ademenirea mâinii noastre de lucru. În schimb, la fiecare 
coborâre cu plutele, preturile creşteau implacabil. 


Într-o dimineaţă a anului 1928. După ce lucrasem luni de 
zile în apă. Evacuam ultimele trunchiuri de pe cana ie. ca să 
alcătuiesc plutele în estuar, când o ciudată durere mi-a străpuns 
rinichii. Am fost obligat să mă întorc şi să mă-ntind pe patul meu 
de campanie. Sufeream atât de tare. lar suferinţa era. Atât de 


neaşteptată. Încât din spirit de prevedere l-am trimis pe Bakala- 
Bende să-l anunţe pe Siccard că va trebui să ducă şi plutele 
mele. Ideea asta fixă mă ţinea treaz: să ajungă lemnele la 
destinaţie. 

Nye nu ştia ce să facă. N-aveam medicamente prea 
serioase şi nu descopeream nici unul din simptoamele malariei. 
M-am răsucit vreme de trei zile şi trei nopţi în chinuri cumplite. 
Înghiţeam litri întregi de apă şi mă zbăteam sub îngusta 
apărătoare contra ţânţarilor. Zborul micilor gângănii căpăta 
brusc o importanţă uriaşă. Aiuram; febra urca inevitabil. Eram 
sleit de puteri. 

Bakala-Bende s-a întors in a patra zi şi, văzând starea 
mea, a hotărât să construiască un soi de „filanzane"» primitiv, 
care îngăduia ă fiu transportat la repezeală. A pus să se taie 
tulpini de bambus şi a confecţionat un lung dreptunghi de doi 
metri pe şaizeci de centimetri. Liane groase, întinse pe cadru, 
alcătuiau salteaua. Patru hamali urmau să mă ridice pe targa 
asta şi să susţină braţele ei pe umăr. Nye plângea; îi vedeam 
obrazul ca printr-o păclă. Am fost întins pe Spate şi lianele n-au 
întârziai să-mi taie rinichii. Nu puteam nici să stau în fund, nici 
să-mi schimb poziţia. Un fel de paralizie mă cuprinsese. 

Ne-au trebuit două zile pentru a ajunge la plaja unde 
Siccard îşi încărca lemnele şi alte două pentru a atinge periferia 
oraşului Libreville. Mergeam de-a lungul îngustei fâşii de nisip 
de pe ţărmul estuarului. Orice zdruncinătură, fie şi uşoară, îmi 
sfâşia muşchii şi-mi zdrobea oasele. Ceream necontenit să beau 
din apa tulbure a pâraielor şi bălților. Credinciosul meu Bakala- 
Bende umbla. Repede, îşi îndemna trupa. Inlocuia câte-un 
hamal. Îi auzeam glasul, îi simţeam mâna, eram aproape fără 
cunoştinţă şi mort de durere. 

Am auzit cuvântul Libreville şi mi-am dat seama că ne 
oprisem la periferie, unde trăiau nişte familii de pahuini, rude cu 
Bakala-Bende. Negrii aceia se adăposteau în câteva colibe, 
deseori ascunzându-se acolo pentru a scăpa de persecuțiile de 
pe şan Mere. 

Păstrez încă imaginea unei bătrâne care mătura o colibă 
cu o mătură din crengi de palmier, în vreme ce toate obiectele şi 
ustensilele erau scoase afară, ca să fie pusă targa. Am fost 
instalat într-un aşternut de frunze şi rogojini Am văzut-o pe 


* Cuvânt de origine malgaşa : lectică. 


femeie aprinzând un foc. În colibă, câţiva bărbaţi şi câteva femei 
discutau, fără îndoială, despre cazul meu. Sporovăială se 
prelungea şi mie îmi era sete. Apoi s-a întors Bakala-Bende, 
însoţit de-o negresă foarte bătrână, cu pielea numai riduri. Părul 
ei scurt şi creţ era alb; ochii ei mi se păreau imenşi, trupul 
scheletic. Nimeni nu mai vorbea, nimeni nu voia să-mi aducă de 
băut. Mă mişcăm cu mare greutate. Mâinile foarte aspre ale 
bătrânei negrese m-au palpat vreme îndelungată. Simţeam că 
mor, că pierd pământul de sub picioare. Apoi am rămas singur, 
cufundat în febra mea, prins sub un fel de clopot, prizonier al 
unei. Boli necunoscute.. Bakala s-a întors - nu mai ştiam dacă 
fusese multă vreme plecat. Mi-a întins o băutură destul de 
amară. Am băut Câteva înghiţituri şi am adormit, în fine. 

Când am deschis iar ochii, Bakala stătea lungit pe pământ, 
lingă micul foc de care avea grijă. Mă privea într-un chip ciudat. 
Am vrut să zâmbesc; muşchii mei păreau să nu mai răspundă. A 
sosit şi bătrâna, mult mai târziu şi mia dat să înghit fără voia 
mea câteva tigve de pireu. Nu mai reacţionam. 

In a patra zi, Bakala m-a scuturat de umăr. M-am trezit, 
incapabil să articulez un cuvânt. Auzeam vag strigăte şi 
zgomote în sat. Am desluşit totuşi, deasupra capului meu, 
obrazul unui alb. Am încercat să vorbesc. Recunoşteam coliba, 
nu schimbasem deci locul. Lam auzit pe alb punând întrebări, 
Cred chiar că am reuşit să răspund, de bine, de rău. 

— Sânt medic francez, în trecere prin Libreville. Servitorul 
mi-a semnalat. Existenţa unui alb grav bolnav. 

II simţeam ascultându-mă; apoi a plecat fără o vorbă. 
Seara s-a întors, vai! Însoţit de nişte zdraveni infirmieri negri şi, 
împotriva voinţei mele, împotriva părerii hamalilor mei şi a lui 
Bakala-Bende, am fost transportat cu forţa la spitalul din 
Libreville. M-am văzut într-un pat ca lumea. Eram izolat. Zăream 
vag obrazul unui infirmier. Mă gândeam la Durix, dar nu mai 
aveam puterea să lupt împotriva injecţiilor, a luărilor de sânge, 
a medicamentelor. 

A doua zi m-am simţit, categoric, foarte aproape de 
moarte. Nu mai puteam nici să mă clintesc. Încercam să-mi 
păstrez cât de cât cunoştinţa; nici măcar degetele nu 
răspundeau comenzilor. Trebuie să fi avut ochii scoşi din orbite, 
atât de disperate eforturi făceam. 


— E boala somnului, a spus medicul care părea să fie 
şeful. 

Doar ochii mei mai trăiau suferinţa. N-aveam nici forţa, 
nici curajul să mă opun, orice-ar fi fost. Am îndurat baletul 
seringilor, noile luări de sânge, o puncţie lombară, analiza 
glandelor de la gât. Nu-mi rămânea decât o minusculă idee 
încăpăţânată: să plec, să evadez. Mă aflam la puşcărie, eram 
legat cu cearşafuri, mi se înfigeau pumnale în rinichi. Încercam 
să nu delirez. Să dispar. Să dispar... Ceream să fie chemat 
Bakala-Bende. 

— Orice vizită era interzisă pentru moment. 

Mă prăbuşeam din nou într-o mare groapă întunecată. 

Eram închis în celulă, curăţat, înghesuit ca un individ la 
carceră. Infirmierul, paznicul meu, nu mă părăsea. Eram pierdut. 
Mă lăsam să alunec la fund. Să-mi păstrez ultima picătură de 
energie, s-o cruţ, să dorm adânc. Ziua. Insăşi îmi părea o lungă 
noapte, nu mai reuşeam nici măcar să arăt interes pentru mica 
fereastră care mi-ar fi putut dezvălui ritmul timpului. Din când în 
când zumzăiau glasuri; un obraz, un ochi mi se arătau; nu mai 
deosebeam visul de realitate. Ultimele forte de care dispunem: 
luptau probabil undeva în străfundul meu. Trebuia să-l las să 
acţioneze. 

Într-o seară am crezut că văd un obraz aplecai deasupra 
mea. O voce pătrundea până la mine, stăruitoare. Distingeam 
un murmur, sunetul. Aveam impresia că mă aflu în interiorul 
unui butoi. Am sfârşit fără îndoială prin a ridica pleoapele, 
obligat probabil de repetarea cuvintelor, sau de convingerea 
celui ce se afla acolo şi căuta să se facă recunoscut. Imi 
spuneam de fapt că eu cunosc obrazul ăsta. Am ieşit o clipă la 
suprafaţă, agăţat de ochii lui. de culoarea pielii, de nasul 
arăbesc... Bodman, da - Bodman, mulatrul şchiop de la Costes, 
era cel care-mi vorbea. O lumină trebuie să se fi aprins în 
privirile mele, omul mă tulburase. În fine. mă smulsese din 
inconştienţă, îmi spunea că Bakala-Bende îl chemase şi-i dăduse 
bani, iar el reuşise să se strecoare până la mine: şi acum mă 
ruga. Bravul Bodman! 

— Stăpâne. În două zile eşti mort. Medicul şef o spune 
peste tot. Bakala şi bătrâna spun că ei o să te lecuiască. Vrei să 
te scot în noaptea asta pe furiş? 

— Da. 


În fundul gropii mele întunecate, figura mulatrului, vocea 
lui. Frazele repetate în aşa fel încât să înţeleg păreau a fi o 
geană de lumină. M-am agăţat, mi-am adunat energia... Să fac 
semn cu orice preţ. Am reuşit probabil să spun da. Ori să mişc 
din cap, nu ştiu; căci la puţină vreme după aceea am fost din 
nou trezit de lunecări, de şuşoteli. In starea mea de comă 
vedeam umbre, umbre enorme, care trebuie să fi fost 
adevărate. Mă străduiam cu disperare să ies la suprafaţă. Dureri 
mă sfâşiau ca nişte lungi lame de fierăstrău. Eram rostogolit, 
ridicat, umbrele erau cu siguranţă nişte umbre prietene. Aş fi 
vrut să vorbesc - imposibil. Mi-am văzut pentru o clipă 
infirmierul plutind într-o uriaşă bluză albă; ţipa şi gesticula de 
parcă ar fi vrut să mă ucidă. Părea să aibă o uriaşă gură albă, ca 
şi bluza lui. In realitate (am aflat după aceea) îl legau. Şi-i 
puneau căluş, pentru a-l culca în locul meu. M-am simţit apoi 
luat. Ridicat şi m-am prăbuşit din nou în groapă. 

Ceva mai târziu am ieşit iar, ca să simt sub ceafă perna de 
piele a unei trăsuri: vechea hodoroagă a lui Costes, condusă de 
Bodman, care-mi zâmbea. Mergeam, deci. N-avea importanţă 
încotro. Fusesem scos de-acolo. 

In zori m-am trezit pe aşternutul din coliba pahuinilor. la 
periferie. Mă salvaseră de la tortură şi de la moartea în temniţă. 
Bătrâna pahuină se afla lingă mine. Aveam încredere. Eram 
condamnat: dar dacă aşa stăteau lucrurile, nu voiam să pier 
oricum! Nu mai reflectam. Nu mă gândeam la moarte, care eo 
idee a omului civilizat şi stupid. Eu caic trăiam la nivelul 
celulelor în luptă nu-mi mai puteam permite luxul de-a trăi din 
miraje. Ascultam bătălia; nu interveneam: nu mă gândeam la 
mine; mă lăsam în voia altor forţe, mai înțelepte decât mine. 
Gândeam îndeosebi aşa: o să vedem. 

Vreme de ore întregi, bătrâna mi-a masat trupul cu frunze 
fierte şi muiate în apă călduţă. Îmi freca labele picioarelor, 
coapsele, spatele. Mi-a făcut, seara, înţepături în diferite locuri, 
cu ajutorul unor ace lungi din lemn de palmier. Nu simţeam 
nimic, nu mă împotriveam. După doftoriceala asta, cele mai 
puternice dureri ajunseseră suportabile. Am dormit, pare-se, 
buştean, până a doua zi. Era primul meu somn adevărat de 
dună intrarea în spital. 


După o săptămâna, puteam să-ndoi degetele. Apoi am 
început să-mi mişc din nou braţele şi picioarele. Eram definitiv 
salvat. 

Chiar atunci, doi albi au reuşit să descopere satul Cel mai 
voinic, un atlet, era fratele mai vârstnic al navigatorului solitar 
Alain  Gerbault. Prietenul lui era forestier. Nu-l văzusem 
niciodată. S-a prezentat. 

— Creier. lar eu sînt Robert Gerbault. Ce putem face? 

— Mai bine nimic. Sânt pe cale de-a mă vindeca. O 
vrăjitoare pahuină o să mă scoată curând în afara oricărui 
pericol. 

— Cunoaştem povestea ta de la doctorul Husson. El te 
condamnase la moarte. 

— Ce-a zis Husson? 

— Că-ţi făcuse toate examenele şi că nu înţelegea nimic 
din paralizia ta. 

— De 3? 

— Analizele nu indicau nici boala somnului, nici sifilis, nici 
tuberculoză. Dar el era convins că vei crăpa. Voiam să te ajutăm 
după fuga ta din spital. 

— N-am nevoie de nimic. Vă mulţumesc din toată inima. 
Nu vă mai întoarceţi, vă rog şi drum bun! 

Bravul Robert Gerbault! Avea să dispară, câţiva ani mai 
târziu, în jungla din Nord, aproape de frontiera cu Guineea 
spaniolă şi nu l-am mai revăzut niciodată. Cât despre doctorul 
Husson, l-am întâlnit mulţi ani mai târziu, la Cannes. Părăsise de 
vreme îndelungată Gabonul. Era departe pentru el timpul în 
care lucra ca tânăr ucenic al Institutului Pasteur, la Libreville. 

— Nu eşti mort? 

— Nu. 

— Şi ce-aveai? 

— N-am cum să-ţi spun, nu sînt medic. Dar m-a lecuit o 
bătrână vrăjitoare, ea trebuie să ştie. 

— E de necrezut. După aşa ceva, nimic nu mai poale să ţi 
se întâmple... 

Mă simţeam din zi in zi mai bine, într-adevăr. Mi-aduc 
aminte că am remarcat mai întâi. cu precizie, tulpinile de 
bambus ale colibei, apoi locul. În sfârşit zâmbetul lui Bakala- 
Bende. Acesta nu mă părăsise nici zi, nici noapte. Pireurile şi 
frecţiile mă salvaseră. Am început prin a mişca braţele şi capul. 


Învierea! Afară auzeam cum bat tam-tamurile, cum ţipă copiii: 
urmăream drumul soarelui pe cer. După o lună am putut să mă 
spăl să merg împleticindu-mă; curând apoi picioarele mi-au 
devenit iar sprintene şi robuste. 

Kleber Mangel, aflat în trecere prin Libreville mi-a făcut o 
vizită în satul acela clandestin. Era fericit şi s-a întors cu o ladă 
de porto. Renunţând la convalescenţă, am făcut împreună cu el 
o scurtă călătorie la Port-Gentil. Ca întotdeauna, mi-a oferit 
găzduire în coliba lui, unde nevastă-sa, drăguţa Azize şi-a făcut 
o cinste din a-mi prepara nişte feluri de mâncare straşnice. 

Inapoindu-mă la Libreville cu aceeaşi faimoasă navă Ciad, 
i-am arătat lui Carriou marea clădire a spitalului: 

—  Uite-mi. Bătrâne. Închisoarea. Din ea mi-am luat, 
muribund, tălpăşiţa. Fără ajutorul negrilor mei, n-aş mai fi aici. 

Bakala-Bende mă aştepta cu devotament in satul de la 
periferie. El îi anunţase, pe Siccard şi pe Nye, despre fericita 
noastră întoarcere. Am aflat de la asociaţii mei că vânduseră 
cele două plute. Puteam să-mi plătesc datoriile şi să cumpăr 
hrană pentru şantier, să reânnoiesc securile şi cuţitele. 

Am reluat năvalnic, brutal munca. Trebuia să forţăm mâna 
destinului, să ne folosim de pădurea aceea, să deschidem noi 
drumuri de transport, să curăţăm totul, să tăiem în bucăţi, să ne 
continuăm iureşul asupra lemnului, exotic. Aveam aproape zece 
ani de meserie. Intr-un răstimp la fel de scurt, lemnul ajunsese 
de la patruzeci şi cinci la şapte sute cincizeci de. Franci metrul 
cub. Visam la alte aventuri, la alte esențe lemnoase, la 
descoperirea altor terenuri. Gabonul devenise brusc prea mic, 
marile companii care se creau ar fi distrus în curând totul, ar fi 
secătuit pădurea. M-am înşelat doar asupra vitezei de înfăptuire: 
continuă să se taie acolo şi astăzi. Când noi, bieţi forestieri, 
trăgeam spre fluviu bietele noastre mii de metri cubi, eram 
mândri. În ziua de azi, un şantier scoate, fără îndoială, mai mult 
de o sută de mii de metri cubi, graţie unui utilaj formidabil. 
Avioanele CESNA şi tractoarele pe şenile împing jungla înapoi. 
Asta nu mai e o viaţă de aventură, o răspântie a tuturor 
speranţelor, a tuturor ticăloşiilor, sacrificiilor şi destrăbălărilor, 
dar şi a prieteniei. 

Într-o bună zi, hotărârea mea a fost luată: trebuia să mă 
întorc, să mă las purtat de instinct, să adulmec ceva nou. Brusc, 
totul a devenit altfel pentru mine. La Costes îmi priveam 


camarazii cu o detaşare de care încă nu eram pe de-a-ntregul 
conştient. Se afla acolo un individ, voinic, curat: un fost tâmplar, 
în căutare de lucru. Se plimba cu o valijoară din care scotea 
mereu o pictură, el ca soldat în anul 1914. Işi arăta tuturor 
mutra, plin de mândrie. Îşi dezgolea şi bustul, pentru a-şi 
exhiba, cu aceeaşi mândrie, bicepşii. Avea o particularitate: 
muşchi dubli. Vedeam aşa ceva pentru prima oară. Dar am 
păstrat în urma acestei exhibiţii convingerea că pentru mine 
ceva se sfârşise. „Lautrel" zis „Muşchi Dubli" îmi declanşase 
instinctul. Trebuie să vezi limpede, înaintea altora. 

Mi-am pus pe îndelete în ordine toate afacerile şi i-am 
răsplătit pe cei mai credincioşi dintre tovarăşii mei negri. Nye se 
întorsese în satul ei de lingă Oyem cu vreo câteva luni mai 
înainte, împreună cu un grup de pahuini. Luase cu ea daruri 
frumoase, şorţuri şi o zestre. Am achiziţionat noi măşti şi obiecte 
şi i-am dus pe negrii mei la cinema vreme de-o săptămâna 
întreagă. Rula Tarzan, care ne plăcea tuturor şi Trader Horn, film 
turnat pe Ogooue. Eram încântați să regăsim atmosfera vieţii 
noastre pe un ecran. 

Într-o seară le-am plătit tuturor un rând de băutură, mi-am 
îmbrăţişat vechii asociaţi şi m-am suit pe Ciad, luînd cu mine un 
cercopithec de mai bine de şaizeci de centimetri. N-aveam să 
mai văd niciodată țărmurile nisipoase ale estuarului gabonez. 
Sosisem acolo tinc într-adevăr. Mă întorceam definitiv maturizat. 

11 
ADIO AFRICA! FAC ÎNCONJURUL FRANŢEI PENTRU A MA INSTRUI 

Oricare mi-ar fi peripeţiile, am totdeauna muzica-n minte 
şi-n trup. Nu contează înălţările sau căderile, eu îi ascult în mine 
pe muzicienii care cântă-n surdină şi alungă microbii şi viruşii. 
Când marea orchestră începe să-mi invadeze celulele, ştiu că 
nimic, moi neliniştea, nici teama, nici melancolia nu va mai avea 
acces înăuntru. De ce tocmai muzica? Oare continuă să mă 
vrăjească îndepărtatul pian al surorilor mele? E oare ucenicia 
tăcerii şi-a zgomotelor, după ani de viaţă sălbatică? Muzica mă 
pătrunde, mă face să uit disperarea, chiar şi foamea. 

Întorcându-mă a doua oară în Franţa, aveam sentimentul 
că pierd pentru vreme îndelungată marea orchestră a pădurii 
virgine şi încă nu voiam să aflu ce anume o va înlocui. Încercam 
să ascult muzica asta, să visez, să las să pătrundă în mine 
marea, soarele, vânturile. Îmi ziceam, de asemenea: „E bine că 


te-ntorci, Fernand; dar fii atent: biştarii se duc. Te întorci cu 
lovele destule pentru cel puţin un an de viaţă năvalnică: hoteluri 
de lux şi automobile. Pe urmă, însă? Nu mai eşti un ţânc. Pune-ţi 
căpăţâna la contribuţie. Pădurea ta e acum Europa. Locul 
copacilor îl poate lua orice fel de muncă. Dă-i drumul, Fernand!". 

In câteva zile, hotărârea mea a fost luată: „chibzuieşte, 
Fernand. Tu eşti un forestier de la tropice. Plutele ţi le-ai vândut. 
Lemnul tău a plecat în Franţa. Există deci societăţi care în 
momentul de faţă prelucrează trunchiurile tale. Caut-o pe cea 
mai importantă sau mai plină de haz şi prezintă-te. Vei cunoaşte 
şi celălalt capăt al reţelei: uzina". 

Asta doream - şi eram încântat de mica mea filozofie. Fără 
a mai pierde vremea, am fixat detaliile tehnice, indispensabile, 
după cum credeam eu, reuşitei pianului: trei costume, un 
automobil, un hotel. Te întorci mereu în pelerinaj; în apropiere 
de „Taverna Pousset", am găsit un Ford drăguţ cu două locuri, 
decapotabil. M-am îmbrăcat la un croitor de lângă Operă şi, 
pentru a fi cochet, mi-am cumpărat şi o şapcă din flanelă pură, 
de la Barclay. Un pic de apă de Lubin, ca să miros mai puţin a 
maimuţă şi înainte! Nu însă cu totul, căci la „Terminus Saint- 
Lazare" directorul a primit, după sosirea mea, câteva plângeri 
cu privire la cercopithecul „patriot' adus de mine. Acosta era, 
trebuie să recunosc, solid şi cam înfricoşat, prin urmare 
periculos. Am hotărât să-l dau în grija cuiva: am înţeles repede 
că într-un mare oraş totul devine o problemă şi că numai la 
cârciumă lucrurile se pot aranja. Pe vremea aceea, cârciumile 
erau cele mai bune confesionale publice şi răscrucea tuturor 
vagoanelor pierdute. „Du-te pe Rue-du Renard, prietene, du-te 
pe Rue du Renard. La Bibi; e măcelar", am fost eu sfătuit. O 
nouă deplasare. 

Am dat de Bibi. Nu era măcelar, ci parlagiu, iar la el în 
atelier se ocupa, delectându-se, cu împăiatul. 

Bibi era un tip destul de vârstnic, foarte robust si se 
pricepea să conserve, cum zicea el, animalele. | se aduceau mai 
cu seamă fiarele moarte în grădinile zoologice sau în Jardin des 
Plantes. Arăta mult interes pentru toate speciile şi, de la 
maimuța din Gabon, iată-ne camarazi. Pădurile, şerpii, gorilele - 
trebuia să-i povestesc totul; îi curgeau dinainte balele. "Ai văzut 
gorile? Imi plac gorilele. Tare-aş vrea să împăiez într-o zi un 
antropoid. Intre timp, a acceptat bucuros să-mi găzduiască 


maimuța. În schimbul unor vizite în care să-i vorbesc despre 
Africa. 

A împăia însemna pentru Bibi a călători. lar eu 
descopeream în hangarul acela din fundul unei curţi viaţa 
incredibilă a parizienilor de baştină. Şi asta îmi aducea aminte 
de promisiunile lui Carthis: „într-o zi o să-ţi dezvălui adevărata 
viaţă pariziană". 

Am trecui deci prin Montparnasse. Eram la urma urmei - 
acţionar, aveam dreptul să mă interesez de bunăstarea sau de 
insuccesul detectivului meu particular. Nici, urmă de Carthis. El 
dispărut, camera închiriată. Nici o adresă. Nimic. Am ajuns la 
concluzia că ratase afacerea şi că probabil îmi păpase biştarii. 
Profituri şi pierderi. În aventură trebuie să consideri banul ca pe- 
o sămânță. Încolţeşte? Cu atât mai bine. Se usucă? Încerci noi 
terenuri. Tehnici. 

Bun. Oricum, sosise vremea să-i iau la rând pe directorii 
uzinelor. Înainte! Cu şapca mea nu arătam nici a golan, nici a 
om serios. Eram exact aşa cum doream să par: un forestier care 
se-ntoarce din Gabon. Respectă Societatea, dar vrea să-şi. 
Continue şi distracţia. Până atunci. Însă, trebuia să-mi pun la 
bătaie farmecele. Am refuzat, o primă slujbă. 

— Sânteţi forestier, perfect, rămâneţi aşa. Am nevoie de- 
un om care să ştie să cumpere. Vă trimit înapoi în Gabon. 

— Nu, vreau să cunosc tehnica din uzină: fabricarea, 
maşinile pentru derulatul furnirului, băile. Vreau să ştiu ce se 
face din arborii pe care-i dobor eu. 

Era un dialog al surzilor. Eram totuşi convins, în mod 
obscur, că am dreptate. Aventura e un lucru formidabil, dar îţi 
trebuie o axă, un nucleu. Eu aveam o meserie, una adevărată. O 
descoperisem pe aceea de forestier. li prinsesem gustul, 
şpilurile, îmi formasem ochiul şi eram hotărât să aflu totul cu 
privire la ea: ştiinţa lemnului, procedeele de furniruite, preţurile, 
calităţile, deşeurile, mici şi mari. Totul. Mă apucase brusc setea 
de-a mă instrui, pe mine care ocolisem şcoala. De-a mă instrui 
sorbind lacom viaţa. Pădurea mă însetase şi mă înfometase. 
Europa mi se părea mică, dar ea era biblioteca lumii. 

Reflectam la soarta lemnului. Priveam în jurul meu uşile, 
ferestrele, băncile, trăsurile. Vedeam pretutindeni lemn şi 
înţelegeam că-n pădure, în uzină, în aventura lui ulterioară, de 
la naştere până la nimicire, lemnul rămânea el însuşi. Fierul 


sfârşea din gangă în tinichea scârboasă: sticla din nisip în 
cioburi; celuloidul, zero. Lemnul era stejar sau okoume de la 
naştere şi până la dispariţie. Credincios cu nobleţe naturii sale. 
Am socotit în ziua aceea cit era de prezent peste tot, cald şi viu. 
Aveam dreptate când voiam să ştiu mai multe despre el şi să fac 
turul, sistematic al marilor societăţi de fabricare a furnirului. 

Fără să-ntâmpin vreo piedică, am intrat într-o dimineaţă la 
Luterma, pe Rue du Port numărul 4, la Clichy. Aveam rămân 
acolo cinci ani fără o lună si să nu mă plictisesc niciodată. 
Hotărâsem că locul aventurii se afla în Franţa, atâta vreme cât 
instinctul nu-mi poruncea el însuşi să plec din nou. 

— Sânteţi forestier, tinăr, activ, să facem o încercare. Dar 
aşa e, duceţi-vă mai întâi să vedeţi cum funcţionează o uzină. O 
avem pe-a noastră la Bourget, Daţi o fugă până acolo. 

Patronul era simpatic; salariul, foarte acceptabil; orice 
eventuală deplasare, plătită. Imi priveam noul şef, puţin cam 
roşu-n obraji, foarte cinstit, dinamic, elegant, băutor de whisky. 
Un leton de vreo patruzeci de ani. 

Am stat la Bourget două luni. Eram uimit şi entuziasmat. 
Vedeam sosind trunchiurile. S-ar fi putut foarte bine să le fi tăiat 
chiar eu. Macaraua le înşfăca şi le cobora într-un mare bazin, o 
piscină uriaşă. Pe dedesubt venea aburul care le pătrundea, 
înmuindu-le, preparându-le. Aburul ăsta îmi aducea în minte 
ecluzele prăpădite, căldura dogoritoare, ploaia gaboneză. Mă 
aflam acum la celălalt capăt al reţelei. Totul era mecanizat. In 
curte lemnele erau luate din nou în primire, cercetate şi aşezate 
pe nişte monştri mecanici. Fiecare bucată avea trei metri 
douăzeci lungime şi un diametru de cel puţin şaptezeci de 
centimetri. Nişte gheare prindeau trunchiul parcă jucându-se, iar 
acesta se rotea în jurul propriului său ax, fără să trepideze, fiind 
tăiat de-o lungă lamă bine dirijată, pentru a ieşi sub formă de 
straturi-straturi. Eram fascinat. 

— Aşa-i că-ţi place maşina asta, gabonezule? 

Eram însă departe; vedeam pierderile, calitatea; 
regăsisem mireasma. Cine putea să-nţeleagă? Utilajul era 
impresionant, cu siguranţă, dar eu aveam în faţa ochilor şi 
infernul verde. Mă aflam în uzină şi, dintr-o dată, trăiam iar în 
Africa. Nici unul dintre oamenii care munceau aici nu parcursese 
întregul drum. Eu ştiam să descopăr un copac, să-l aleg, să-l 


dobor la momentul potrivit. Urma. În fine. Să-nvăţ să socotesc 
de ia prima aruncătură de ochi ce cubaj utilizabil are. 

Subdirectorul de la Bourget, stârnit de curiozitatea mea 
vizibilă, mă opreşte într-o zi. Fără să-mi dea prin gând că-i cer 
un lucru extravagant. Îi spun: „Vreau să fac totul; şi mai întâi să 
mătur atelierele şi să prestez vreme de două săptămâni muncă 
brută. Mâine vin în salopetă". Să fi văzut mutra tipului. 

Şi zile la rând am venit în salopetă, am măturat: căci cred 
că o meserie trebuie s-o cunoşti de la A la Z. Întâlnesc 
câteodată exploratori care-mi vorbesc despre neplăcerile lor; 
citeşti, de asemenea, prin ziare, din când în când, despre 
nenorocirile lor. Naivii ăştia se lansează adeseori m locuri 
impracticabile, fără să ştie măcar cum se ascute ca lumea o 
secure, un cuţit, propriul lor briceag, fără a mai vorbi de tăierea 
în bucăţi a unui tapir sau a unui şobolan, ba chiar de golirea 
corectă a maţelor unui pui. lar negrii şi indienii fac haz cu 
blândeţe de personajele astea curioase. Aventura se plăteşte şi 
se pregăteşte. 

Am trecut pe urmă la prese, la uscătorie, la uriaşei maşini 
de tăiat. Urmăream aceste operaţii şi pentru prima oară aveam 
posibilitatea să văd desenul nervurilor interioare ale lemnului de 
okume şi calitatea, frumuseţea unei inimi de copac. Pe nişte 
mese speciale, foile erau apoi lipite de-a-ndoaselea, până la 
grosimea dorită. Luterma îşi avea secretele, cleiul şi 
temperaturile proprii. Se făceau încercări la cald sau la rece, cu 
albumină şi cazeină. Tehnicienii căutau cu îndărătnicie. În ceea 
ce mă priveşte, eram fericit; un panou ieşind de la presa cu 
căldură uscată şi venind să stivuiască după grosime, calitate şi 
dimensiune, avea un sens oare le scăpa celor mai mulţi dintre 
oamenii aceia. Imi iubeam munca şi în cap a început să-mi 
încolţească o idee: „într-o bună zi va trebui să descopăr şi alte 
păduri, în altă parte a lumii. Într-o bună zi lemnul n-o să se mai 
găsească... 

Seara îmi reluam ţinuta de turist şi porneam spre 
aventură la volanul Fordului. Era epoca în care Volterra crea 
mare antren cu teatrul său de la Paris şi cu barul „Le Perroquet", 
unde şoferii de taxi îi conduceau automat pe noctambuli. Leon 
era pretutindeni celebru; sosit fără resurse, vânduse programe 
şi conducea în acelaşi timp trei săli, printre care şi Marigny. 
Afişele o propulsau pe Mistinguett, dar oamenii se băteau 


pentru Josephine Baker. Urmăream toate astea aşa cum priveşti 
barăcile în bâlciul din Place du Trone. Intram sau un intram. Mă 
duceam să-mi văd maimuța, sau să beau un porto la Certa, să- 
mi salut camarazii întorşi, să trec pe la Siccard, care ţinea o 
cârciumioară. Căci gabonezii se întorceau rând pe rând, unii 
bolnavi, alţii lăudându-se, iar viaţa pariziană îi înghiţea cu mare 
lăcomie pe toţi; străluceau o zi. Apoi se prăbuşeau în uitare. 

Sosesc într-o seară la Bibi, împăietorul. N-are pic de 
astâmpăr. Vădit lucru, vrea să-mi ceară ceva. Il zgândăr puţin, el 
începe să se bâlbâie: 

— E-n legătură cu pensionarul tău. Am întâlnii azi un tip... 
asistentul doctorului Voronov. Ţi-a văzut maimuţoiul... 

— Ei şi? 

— Ar trebui să fii de acord. E-n interesul ştiinţei. 

— Cu ce să fiu de acord? 

— Ei bine, Voronov face grefe cu testicule de maimuţă. De 
data asta are în vedere un senator ramolit. Zice c-ar trebui un 
animal întreg. 

—  Maimuţoiul meu să-şi împrumute testiculele unui 
senator? iți dai seama cu cine vorbeşti Bibi? 

— E ceva serios. Iţi jur. Şi apoi, Fernand, nu-i uman să-l 
laşi în felul ăsta. Singur. Aici n-are femelă. 

— Dar e prietenul meu. la presupune c-aş pretinde să ţi le 
vinzi pe-ale tale. Ce zici. Bibi? 

— N-o să sufere. O să-l adoarmă. Odată ajuns eunuc, va 
trăi pe spinarea profesorului. L-am văzut pe ultimul „voluntar", 
era din cale-afară de răsfăţat. Pentru un maimuţoi e o viaţă 
frumoasă. _ 

A insistat atât de mult. Incât am fost constrâns să cedez. 
Voronov vorbea convingător. Mi-a jurat că nu-l va măcelări. Ca 
director de pension. Bibi avea aerul că se-nmoaie. Mi-am vândut 
maimuța cu zece mii de franci; nu banii contau: îmi câştigam 
bine existenţa. Dar pentru ce să le faci cadouri senatorilor? L-am 
lăsat pe Bibi să-şi conducă mândru elevul la grefă. Mulţi ani mai 
târziu. Am aflat că nu era totul foarte bine pus la punct şi că 
operaţiile de felul ăsta nu restabileau decât anumite funcțiuni, 
care nu erau cele aşteptate de bătrânele barbişoane. 

Stagiul meu era acum încheiat: făcusem impresie bună. 
Directorul mă cheamă aşadar într-o zi ca să-mi ofere, la Clichy. 


Un birou şi o secretară. Eram însărcinat cu problema vânzărilor 
şi-a clientelei. 

— Trebuie să facem totul, îmi spune el. Să mă ii la curent. 
Oamenii preferă lemnul masiv. Avem de luptat. 

Domeniul vânzărilor îmi era cu totul necunoscut: clar 
voiam şi aici să învăţ preţurile de cost, cursul în dolari, în lire 
sterline, distribuirea, gustul clienţilor. M-am apucat de treaba cu 
naivitate, adică reflectând. Alunei când debutezi într-un birou şi 
pentru mine era, într-adevăr, prima oară, trebuie să introduci o 
pală de aer proaspăt, să faci schimbări, să cumperi flori, să dai 
naştere vieţii, fie şi numai pentru a înlătura miasmele şi 
anonimatul acela oare pute a moarte. Am cumpărat prin urmare 
din salariul meu (şi de-atunci am procedat totdeauna aşa) 
pioneze, hârtie colorată, o hartă a Franţei cu toate 
departamentele. Şantierul meu aici era; de-acum înainte acesta 
era Gabonul meu: Franţa devenea Africa, iar eu eram departe 
de-a bănui treapta pe care-o va atinge pentru mine 
transformarea asta. Grimault, directorul, îşi arăta din când încât 
nasul, uimit la vederea steguleţelor înfipte, a _itinerarelor 
schiţate, a bucăţilor de hârtie mâăzgălite şi prinse de pereţi. 
Închidea cu băgare de seamă uşa la loc, behăind: 

— Scuză-mă, te credeam plecat. Merge bine treaba? 

— Foarte bine. Poate contabilitatea să stabilească cifra 
vânzărilor în fiecare departament? 

— În fiecare departament? Pentru ce? 

— Ca să-i dăm drumul. 

— Vezi de asta dumneata însuţi şi raportează-mi. 

Am obţinut repede nişte cifre destul de vagi. Era evident 
faptul că vânzările se făceau încă la întâmplare, după cum se 
ivea prilejul sau norocul, fără un plan precis. Am aplicat tehnica 
din Gabon: gândeşte înainte de-a acţiona, îl revedeam pe 
Bakala-Bende (ori pe Maila) în silvă, discutând cu mine despre 
vreun drum de transport, înainte de-a pune în aplicare 
construirea lui. Trăiam din nou toate ingeniozităţile folosite şi 
toate capcanele dinainte prevăzute. Aici totul era mult mai uşor! 
M-am hotărât să explorez domeniul însuşi, care părea să se afle 
în paragină şi astfel inovam fără să-mi dau seama, fără să 
vreau. 

Urma să-mi încep Turul Franţei, aproape contra voinţei 
mele. Nu gândeam: trebuie să reuşesc, voi face senzaţie. Mi se 


încredinţase o problemă: o trăiam. Născoceam la fel ca-n 
pădure. Trebuia să ridic vânzarea furnirului; fie, mă voi duce să 
văd la faţa locului. Am ales localităţile Beauvois şi Chartres; nu 
erau departe şi nu le cunoşteam. Am devenit comis voiajor şi 
am vizitat clientela într-o săptămâna mă lămurisem. Clienţii 
erau tâmplari cumsecade care plăteau sau nu şi împingeau 
scadenţele cu cite nouăzeci de zile peste sfârşitul lunii. Trebuia 
să facem colete pentru patru sau pentru zece nenorocite de 
panouri. Înţelesesem. Am sunat cu răbdare la uşile tuturor, pe 
rând: da' cârpeala asta mi se părea lipsită de speranţă. In a 
doua săptămână, am tipărit pe cheltuiala mea carnete de 
comenzi: Societatea Luterma France, numele clientului, 
cantitatea, dimensiunile şi preţul. Soseam la tâmplarii aceia, mai 
mărunți sau mai mari. Mă prezentam. Ne cinsteam cu câte-o 
duşcă de vin alb la tejgheaua din faţă. Să vină cineva din Gabon 
şi să-ţi vorbească despre păduri - era un vis. Aruncam pe tema 
asta câteva vorbe, lucru care insufla respect. 

— Ziceţi că antropofagii există cu adevărat? 

— Da. Şi comanda? Cât? Semnaţi. Ei nu văzuseră 
niciodată ceva atât de exact. Îmi aveam ideea mea. La Beauvoir 
ca şi la Chartres, cu carnetele de bonuri în mână, m-am dus să-i 
vizitez pe marii negustori de articole de fierărie şi pe cei ce 
făceau comerţ cu lemn. Eram uluit de atitudinea lor: „Furnir? Nu 
cumva sînteţi nebun? E concurentul direct al lemnului masiv. - 
Ascultaţi-mă... ". Şi-i dădeam bătaie cu refrenul despre progres, 
despre criza lemnului şi preţul de cost. Scoteam carnetul de 
comenzi, strecuram un text privitor la antropofagi, la coborârea 
fluviilor si la Germania care, aflată în progres, pricepuse cum 
stau lucrurile: „lată un carnet. Astea nu sînt scorneli, Aceşti 
oameni sînt clienţii noştri, cei mărunți. Au semnat. Eu n-o să 
revin tot la opt zile. Constituiţi-vă, aşadar, o rezervă, iar ei se 
vor aproviziona de la dumneavoastră". Am reuşit să conving mai 
întâi unul, pe urmă doi. Aveam în buzunar comanda pentru un 
vagon de şase până la zece tone. Informaţiile bancare erau 
excelente. Puteam să mă întorc şi să continui. 

Sosesc la Clichy. Scandal. Burtosul Grimault mă aştepta cu 
o înfăţişare ciudată: 

— Ai citit regulamentul? Reprezentanţii noştri întocmesc 
un raport în fiecare seară şi se întorc săptămânal. lată fişele 
colegilor dumitale. Dar dumneata pleci pe câte cincisprezece 


zile şi chiar mai mult, fără să dai un semn de viaţă. Nu cumva te 
crezi în junglă? 

— Domnule Grimault, nu-mi place să scriu. Nu pot să trec 
pe curat, ca un bătrân comisvoiajor, ceea ce am făcut în timpul 
zilei. Am petrecut zece ani în pădure şi nu am figură de comis 
voiajor. 

Grimault ia o anumită distanţă, fără a îndrăzni să 
izbucnească: 

— Du-te la dl. Grunwald. Metodele dumitale sînt altele 
decât ale mele. Grunwald era de-o săptămână la curent, fără să 
pară că lucrurile îl neliniştesc prea mult. Ni se interzicea să-l 
deranjăm, dar el mă aştepta în chip vădit. M-a invitat să iau loc 
şi mi-a spus simplu: „Explică-mi". l-am arătat rezultatele, 
carnetul de vânzări, comanda cea mare; i-am propus să 
continuăm aşa sistematic, pentru început mai ales în partea de 
vest, folosindu-i pe angrosişti ca pe nişte garanţi şi ca pe nişte 
depozite gratuite, de unde un câştig în manipularea produselor, 
contabilitate şi cifra de afaceri. Am ieşit de-acolo primind 
felicitări şi niciodată n-am zmângălit, seara, vreun raport idiot 
de copilăresc. 

Eram, dimpotrivă. Încurajat să-mi continui Turul Franţei şi. 
in ceea ce mă priveşte, foarte hotărât să petrec, de dragul 
sportului si pentru propria-mi plăcere. Am vizitat astfel oraşele 
Le Havre, Cherbourg. Brest. Nantes, Simţeam o mare 
mulţumire. Cumpărasem de la un mic negustor un şnur de 
mătase roşie, precum şi un ac mai mare. Am legat într-un album 
frumos elegantele prospecte ale firmei. Umblam cu o straşnică 
valiză de piele şi cu mostre de lemn luate de la Bourget. Hotărât 
de data asta să-i atac pe arhitecţi şi pe decoratori. Mi se părea 
că văd Franţa pentru prima oară. Eram explorator fără voie: mă 
interesa marele târg - reşedinţă de subprefectură. Incercând să 
creez acele faimoase depozite girate chiar de angrosişti, 
lansându-mă în aventură, de la o simplă întâlnire la o afacere 
neaşteptată. 

Coborând spre Saint-Nazaire. Am făcut un ocol până la 
Pouliguen. Unde ne dusese tata în 1910. Lângă Bois d'Amour. 
Exista încă vila în care clanul nostru se aciuise vreme de trei 
luni. Eram singur, fericit: retrăiam aceleaşi impresii; trăgeam în 
piept acelaşi aer îmbibat de iod: vedeam din nou pe mama 
scăldându-se. Lângă micile cabine care semănau cu nişte 


gherete militare. Costumul ei de baie avea mâneci lungi, guler 
marinăresc; fusta era foarte largă. Auzeam strigăte 
înspăimântate şi timide: nimeni nu ştia să înoate. Am stat acolo 
vreme îndelungată, parcă privind-o iar cum intră în mare în 
vârful picioarelor. 

La Saint-Nazaire, şantierele Penhoet lucrau din plin. Se 
construia acolo o vedetă de luptă cu tir rapid. Am tras la "Hotel 
de Bretagne" şi am reuşit să pătrund pe şantierele de 
construcţie. Directorul general, care purta o pălărie gen 
Clemenceau, a rămas „trăznit" când i-au prezentat materialele 
noi. Interesând Marina. Luterma inventase (lucru care azi ar fi 
foarte banal) o căptuşeală metalica pentru furnir. Procedeul era 
încă secret. Panourile, absolut rigide, ofereau o siguranţă supli 
montară, mai cu seamă împotriva incendiului. Mi-a venit brusc 
ideea să ofer un panou întreg inginerilor care lucrau la vedeta 
de luptă. Răspuns: „Noi n-avem dreptul să cumpărăm. Dar dacă 
o un cadou, putem înveli cu el tabloul de bord. " l-am comunicat 
lui Grunwald propunerea. A fost încântat la gândul că una dintre 
primele vedete moderne ale marinei de război va avea tabloul 
de bord din plymax. În urma acestei glume, şapte vedete au fost 
echipate astfel, iar câţiva ani mai târziu acelaşi material a fost 
întrebuințat pe Normandie, spre mândria şi profitul Societăţii 
Luterma. 


Într-una din întoarcerile mele la Paris, mi-am adus aminte 
că nu mai aveam nici o veste despre Papin, nici despre frumosul 
lui garaj de pe bulevardul Grand-Armee. Maşina fiindu-mi cam 
obosită, m-am îndreptat foarte firesc spre el. Vânduse. O nouă 
adresă, la Reuilly-Diderot. M-am dus acolo. Papin, milionarul, era 
la fel de prietenos dar se pusese binişor pe whisky: „Gata cu 
garajul; l-am vândut în pierdere; mă săturasem până-n gât. Mi- 
am băgat toate paralele în ozon, o şmecherie pentru purificarea 
apei. Dar şi aici am jucat prost; acţiunile s-au prăbuşit, am 
vândut prea târziu. Bursa e mai rea decât plutele de la Port- 
Gentil: trebuie să te pricepi. M-am lăsat jumulit, iar acum trăiesc 
din ultimii bani. Hai să vezi". 

M-a tras în faţa unui dulap care scârţâia. Nevastă-sa, o 
fostă învăţătoare, hazlie foc, urmărea manevra. Papin a ridicat 
un maldăr de cearşafuri şi a făcut să-i salte-n palmă un diamant 


superb: „Vezi? E tot ce mai am. l-l dăruisem Josephinei. Acum o 
să-l vând şi o să mă car din nou. 

Am rămas acolo pe timpul serii şi-al nopţii. A doua zi 
trebuia să-mi reiau lucrul. Când m-am întors, trei luni mai târziu, 
totul era încuiat. Papin murise de anghina pectorală. 

Turul Franţei mă pasiona în continuare la fel de mult; 
puneam cu ocazia lui sămânţa de nebunie absolut necesară 
pentru crearea atmosferei. Impărţeam obiecte-capcană, şunci 
false de carton, jucării, stilouri; îi învăţam pe angrosiştii mei 
diverse trucuri. Soseam uneori cu vreo cravată care se îndrepta 
ca un băț, sau cu vreo garoafă din care ţâşnea apă de colonie. 
Chiar şi sinistrul Grimault, la fel de burtos în continuare, se 
prefăcea că se distrează când îi întindeam rapoarte pline de 
greşeli gramaticale. In orice caz, sistemul vânzărilor începea să- 
şi dea roadele. In locul depozitelor costisitoare şi-al furnicarului 
de mici clienţi, Societatea lucra acum cu negustori care aveau 
interes să-şi recupereze banii, care livrau, controlau şi-şi 
scoteau câştigul. Rolul meu devenea mai simplu. Rămânea 
greutatea de-a convinge. Angrosiştii, chiar şi arhitecţii, erau de- 
o retrogradă lipsă de bun simţ. li vedeam cum refuză evidenţa, 
cum nu vor să renunţe la rutină şi faptul ăsta mă uluia. De pildă 
spuneam; „lată, priviţi un model de uşă modernă. Furnir de 
mahon, broască şi balamale invizibile. - Dar astea sînt uşi 
pentru coteţe, domnule", mi se răspundea. Le-o întorceam cu 
argumentul că la Rockefeller şi aproape în toată America... „Nu 
sîntem în America, mi se spunea. - Dar casa Bailly, la Paris... - 
Nu sîntem la Paris". Şi mi se puneau în faţă „splendide uşi de 
stejar cu ciubuce'", masive şi sculptate - o muncă uriaşă, dar o 
structură să-ţi vină să vomiţi. „lată un lucru frumos, domnule" 
frumos? Ce glumă! Maică-mea găsea înspăimântătoare măştile 
mele negre, pe care alţii le cumpărau foarte scump. Pentru mine 
frumuseţea e înainte de toate cutezanţă, iar cea mai dăunătoare 
dintre urâţenii - lipsa de cutezanţă. Şi socoteam că francezilor le 
lipseşte îndeosebi cutezanţa. In schimb mă instruiam. Invăţăm 
obiceiurile, expresiile, gusturile provinciei şi ale locuitorilor ei. 
Descopeream într-un fel propriu istoria Franţei. 

Pe vremea liceului avusesem totdeauna spiritul 
nestatornic. Fără să fiu răutăcios, când mi se vorbea de 
Napoleon eu zburam cu gândul la Gustave Aimard şi la indienii 


lui Valentin Gillois. Dar acest Tur al Franţei mă îmbogăţea clipă 
de clipă. 

La Bordeaux, de pildă, mi-am procurat un baston 
formidabil, o armă secretă a forestierilor, pe care încă o mai 
fabrica un meşteşugar. (El a dispărut apoi, împreună cu secretul 
său.) în aparenţă era un baston foarte zdravăn, având minerul în 
formă de T mare. Minerul ăsta, foarte rezistent, se răsucea şi se 
deşuruba, lăsând să apară. Întocmai ca la bastoanele spadă, un 
lung sfredel special, brusc eliberat din teaca lui de lemn. 
Fabricarea unui asemenea obiect era interzisă, ca şi folosirea 
lui. Am aflat totuşi că mai era întrebuințat şi acum, îndeosebi în 
Périgord, unde anumiţi cumpărători şmecheri depistau cei de pe 
urmă nuci. Pasionat de problemele lemnului şi spunând cine 
eram, nu mi-a fost deloc greu să obţin arma asta magnifică şi să 
descopăr la faţa locului magistrala tactică a prospectorilor lipsiţi 
de scrupule. Nu era decât teatru. Individul întâlnit la Bordeaux 
abia aştepta să-mi dezvăluie trucul. Mă căra cu el în direcţia 
Périgueux, scruta şoselele şi se angaja pe drumurile de fermă cu 
superba lua maşină americană decapotabilă. Voia să mă 
impresioneze, pe mine care-l plimbasem gratuit în imaginaţie pe 
cărările şi fluviile Gabonului, cu o zi înainte. Se achita şi era 
mândru de asia: „Automobilul, vezi tu, îmi zicea, mi l-am plătit 
doar cu câştigul de pe urma a trei «defrişări» ". După el, mai 
existau o mulţime de ţărănoi proprietari de nuci. Or vinderea 
nucilor recoltate nu făcea nici măcar cât strângerea lor. Aşa că 
trebuia să adulmeci şi să nu laşi să-ţi scape ocazia. Sosea şi 
întreba la poartă de una şi de alta. „Ţăranii autentici încă n-au 
idee de preţuri; asta ne ajută grozav. Priveşte ghemele alea, 
zicea. Le iei ţăranilor vechile şi frumoasele cearşafuri de in, 
tesute cu mâna, lăsându-le în schimb de două ori mai multe 
cearşafuri grosolane, care înţeapă ca urzicile; după trei 
spălaturi, din ele nu mai rămân decât firele. Dar le-ai dăruit pe 
deasupra şi vreo tapiserie cu cerb, vreo păpuşă mare sau vreo 
cuvertură pentru pat. Uite, vezi de pildă nucii ăia trei? Aşteaptă- 
mă maşină". Cobora, înainta câţiva paşi, o saluta pe femeie: 
„Bună ziua, doamnă, aveţi o copilă încântătoare". 

Dă-i drumul, frate-miu, ai şi ameţit-o! 

— Ce fermă simpatică. Mai mare dragul s-o priveşti... Aia 
de colo sînt smochini? 

— Sânt nuci. Chiar seculari, răspundea biata femeie. 


— Nuci? Valorează mult de tot, ştiu. Am un prieten care 
caută din când în când aşa ceva. 

— Nu-i vindem: i-am moştenit de la părinţi. 

— Aveţi foarte mare dreptate. Dealtfel în clipa de faţă 
cererea scade şi-o să mai scadă. Să nu vindeţi. La revedere, 
frumoasă copilă. 

Se urca din nou la volan, saluta. Pe urmă către mine, 
făcându-mi cu ochiul: „Gata, s-a prins". Îşi nota câteva cuvinte-n 
agendă şi o luam iarăşi din loc spre Monfaucon, Bosset, 
Beleymas, sau mai ştiu eu unde. Privea din când în când în 
faimosul carneţel. După care urma o nouă oprire bruscă. Se 
echipa in maşină cu un pardesiu, o pălărie gen preşedinte de 
tribunal sau deputat şi un pacheţel: „Pregătesc bastonul: o să 
mi-l strecori la momentul potrivit. Locul ăsta Marcel l-a reperat; 
peste cincisprezece zile, la ferma de unde venim noi se va duce 
el. Priveşte colo: incă trei nuci. Ne apropiam domol: amicul 
cobora, cu înfăţişarea unui mare dom; " Bună ziua. Doamnă. 
Sânt în trecere. Ştiu că v-aţi văzut deunăzi cu un prieten de-al 
meu. El mi-a vorbit despre adorabila dumneavoastră fetiţă. l-am 
adus ceva; îmi place să-i răsfăţ pe copii. Uite, ia pacheţelul ăsta 
frumoasa mea, e pentru tine. Spuneţi-mi aceia sînt nucii pe care 
nu vreţi să-i vindeţi? Îmi îngăduiţi să-i privesc un pic mai de- 
aproape? Aş putea să vă dau un sfat, pentru că nu se ştie 
niciodată?". Şi vine cu bastonul. In vreme ce fetiţa descoperă o 
păpuşă nostimă. Femeia îşi şterge mâinile de şort. Foarte 
stânjenită. şi micul lor grup porneşte în direcţia copacilor... Să 
ştiţi că n-arată prea rău văzuţi aşa. Continuă el. Pot să vă spun 
şi cât de sănătos le e miezul: profitaţi, căci tocmai am lă mine 
instrumentul ăsta". Şi iată faimosul baston la treabă. Femeia e 
uluită şi în acelaşi timp curioasă. Colegul cercetează cu atenţie 
rumeguşul pe care l-a adunat sfredelul în spirele sale. 

Îmi dădeam seama şi de avantajul şi de pericolul acestui 
instrument remarcabil: copacul risca să se crape, dar cu 
oarecare meşteşug cumpărătorul putea să-şi facă o idee destul 
de exactă despre desenul şi structura miezului. Valoarea 
furnirului putea fi estimată cu o foarte mică aproximaţie. ŞI 
gogoşile continuau să se-nşiruie, bine unse, perfecte: „Voi fi 
sincer, doamnă. Am eu însumi patroni: dar stau la ei numai 
datorită faptului că sînt cinstiţi. Altfel n-aş face meseria asta. 


Dacă nu vreţi să vindeţi nucii, cu-atât mai rău. Lemnul de nuc nu 
mai e chiar la modă. 

Vă daţi bine seama că nici un negustor de mobilă nu va 
lansa din nou moda unui lemn aflat pe sfârşite. Gândiţi-vă. 
Acum staţi în cumpănă; dar presupunând că veţi dori să-i vindeţi 
într-o zi sau alta, pentru ce n-o faceţi imediat? Valorează încă 
destul de mult, iar eu voi calcula cubajul în favoarea 
dumneavoastră. Mai bine de-atât n-aţi putea nimeri. Altfel riscaţi 
s-ajungeţi să vă tocmiţi cu cine ştie ce cusurgii, care vor avea 
chef să taie copacii cu fierăstrăul sau să-i doboare cu securea şi 
aşa veţi pierde. La ce oră se întoarce soţul dumneavoastră?" 

— La douăsprezece. Rămâneţi la masă, zice femeia. 

— N-aş vrea să vă deranjez. Aş vrea doar să nu fiţi traşi pe 
sfoară. O să vă arăt, în interesul dumneavoastră, cum se câştigă 
o jumătate de metru cub. Atenţie! Pe un asemenea nuc, dar 
bine smuls din pământ, vă ofer patruzeci de mii de franci; e 
nevoie însă de pricepere. Cu suma asta poţi totuşi cumpăra o 
maşină de cusut, un automobil, ştiu eu? 

Am rămas - şi „colegul“ meu a încheiat afacerea. Tehnica 
lui era impecabilă. Din când în când lăsa să-i scape informaţii 
precise, care totdeauna ţintesc la fix în cazul cultivatorilor: 
„Dacă patronul meu face el însuşi treaba, v-o scade din preţ. 
Dumneavoastră sînteţi voinic, aveţi timp şi zilieri deja plătiţi. 
Prin urmare un sfat: dezgropaţi trunchiul Rădăcinile o dată în 
aer, tăiaţi-le cu securea. Copacul se va prăbuşi cu mai puţină 
violenţă şi veţi fi sigur că nu vor sări aşchii mari din el. Eu unul 
nu voi zice nimic: mai mult chiar: voi putea să măsor din 
imediata apropiere a rădăcinilor. Veţi câştiga şase până la şapte 
mii de franci. Astea fiind zise, gândiţi-vă. Ştiţi, eram doar în 
trecere. Există toate şansele să nu mă mai vedeţi la faţă decât 
peste doi sau trei ani. 

In cele din urmă au vândut, sub ochii mei. Şi ce s-ar fi 
putut spune? Cultivatorul ieşea destul de bine ia preţ, iar in 
momentul doborârii copacului nu risca să vadă aşchiile sărind. 
Cumpărătorul n-avea, la rândul lui, nimic de făcut, ba poate că-l 
aştepta şi vreo surpriză: adeseori baza copacului ascunde nişte 
modele zise „cap de lup", foarte mult apreciate la furnir. 

Eu nu eram decât un simplu martor. Dar cum să nu mă 
gândesc la nuc, la raritatea acestei esențe speciale, pe care n-o 
găseşti niciodată în pădurea virgină? Copacul ăsta de cultură mi 


se părea că se supune în chip misterios unor legi care scapă şi 
azi cercetărilor întreprinse pe plan mondial de Societatea Apelor 
şi Pădurilor: legile marelui ciclu forestier la suprafaţa globului. Şi 
cuvântul „nuc" se grava în memoria mea, ca să iasă de-acolo 
mai târziu. 

Colectând rumeguşul scos cu ajutorul bastonului... 
colegul" era fericit la culme: 

— Sânt foarte frumoşi nucii ăştia trei. Zonele medulare se 
prezintă cu desene în liliachiu şi roz, care merită într-adevăr 
osteneala. Ce crezi? 

— Cred că-ţi datorez o revanşă, am răspuns. Mi-ai dat o 
bună lecţie despre ceea ce înseamnă să fii „baron". Aş vrea la 
rândul meu să-ţi fac o plăcere. Poţi veni la Mussidan? 

Era genul de acţiune care nu-ţi reuşeşte decât atunci când 
n-o coci prea mult. La Mussidan am cerut veşti despre 
Letourneur, asociatul lui Georges Siccard. Nici o problemă, am 
fost informat că s-a întors şi că-l voi putea găsi cu uşurinţă la 
ieşirea din oraş. 

Degeaba se făcuse el zarzavagiu, mie mi s-a părut acelaşi 
frate ele aventură: muşchi de oţel, obraz colţuros, nas ca un 
cioc de vultur, privire ascuţită şi întunecată - ochii lui 
străpungeau oamenii exact aşa cum bastonul colegului 
sfredelea nucii. Mi-a explicat: „Am părăsit Amvila după o 
lovitură destul de reuşită. Mă săturasem până peste cap de 
pădure, de negri, de documente, de taxe, de carnetele 
concesiunii. Începuse hârţogăraia, am renunţat. Peste patru zile 
mă duc la o nuntă de zarzavagii. Ţin neapărat să mergeţi şi voi. 
Nimeni nu va lua asta în nume de rău. Veţi fi nişte veri de-ai 
mei. Rămâneţi". 

Letourneur avea o pivniţă şi tocmai îşi pusese în ea prima 
recoltă. Am băut, mai întâi pentru a-i face lui plăcere, pe urmă 
pentru a uda reântâlnirea, în sfârşit pentru a pregăti petrecerea. 

Mi-aduc aminte că vreme de-o săptămâna am tot urinat. 
„Colegul" nu se mai trezea din uluială, dar îşi lacra prieteni La 
Périgueux era târg; am legat cunoştinţă cu zarzavagii şi am 
profitat de asta ca să cumpăr piper în cantitate mare. 

Ziua nunţii a fost de neuitat. Sosind la fermă, am azvârlit 
mai întâi tot piperul in focul din bucătăria gigantică unde 
începeau să prepare chiolhanul. Nimeni n-a văzut nimic; dar 
după câteva minute, nuntaşii tuşeau, plângeau şi făceau haz cu 


toţii; bucătăria era năpădită de gaze lacrimogene, iar 
Letourneur, ameţit bine încă de pe-acuma, ne prezenta: 
„lertare, verilor. Aştia sînt rubedeniile mele din Gabon". Fraza 
asta părea să explice totul. Eram la braţul mamei soacre care, 
strânsă-n corset, crăpa de mândrie. Niciodată nu mai văzusem 
atâta prospeţime, atâta asprime şi sănătate: „Aflaţi că din 
pricina agitaţiei ăsteia am uitat să-mi pun chiloţii. "Incepea bine. 
Pierdusem legătura cu „colegul“, care se ocupa mai mult de 
domnişoarele de onoare. Letourneur trăgea clopotele miresei, 
purta o pălărie ţărănească şi prindea la toate reverele flori de 
pori oral Din când în când ne întâlneam: „Merge, vere? Zicea el, 
pe jumătate matol. - Merge, vere! Nu e Africa, da seamănă. - 
Aşteaptă desertul!". 

Era la nuntă şi un rus alb. N-am înţeles niciodată pentru 
care motiv venise şi plecase călare. In timpul mesei, mama 
soacră, după toate aparențele încă perfect lucidă, îmi explicase 
foarte simplu cazul rusului ăstuia: „O să plece curând în Africa. 
Ştii, e un as. Vinde sugative care şterg greşelile". 

Desertul a fost o adevărată încununare. Zarzavagiii 
dezlănţuiţi îl ţineau pe ginere, simplu paznic de barieră, închis 
într-o odaie. Cumătră repeta din ce în ce mai tare că a uitat să-şi 
pună chiloţii. Un nuntaş a cerut să se facă linişte ca să tragă un 
pârţ, iar vecinul meu s-a apucat să zbiere că simţea sub 
degetele lui păr. „Trage!", a urlat mama soacră, agitându-se. Şi 
zarzavagiul a  azvărlit părul în compotieră. S-a produs 
îmbulzeală. Fiecare trebuia să mănânce din acest straniu desert. 
Nu mi-am mai revăzut niciodată „colegul". Plecase dezgustat? O 
săltase pe vreuna dintre domnişoarele de onoare? A doua zi i- 
am cerut tui Letourneur să mă conducă înapoi la Bordeaux, ceea 
ce el a şi făcut, între două chefuri: „Glumeşti tu, dar peste două 
zile mai am o nuntă". 

Cât despre mine unul, nu vedeam vreo diferenţă între 
beţiile de la Libreville şi asta de la Mussidan. Fie negri, fie albi, 
fie Europa, fie Africa - pretutindeni aceeaşi nevoie de petrecere, 
chiar absurdă. Era mişcător. 

Un ospăț îmi ofeream şi eu: după fiecare întoarcere din 
provincie, mă duceam la Bourget şi reluam contactul cu 
pădurea, cu mireasma trunchiurilor, cu baia de abur, cu 
maşinile, cu tăierea lemnului în foi. Mă ţineam la curent cu 
ultimele procedee. Imi realizasem încetul cu încetul dorinţa de-a 


cunoaşte fiecare verigă a lanţului. La Nancy am avut pe 
deasupra ocazia să frecventez celebra Şcoală de Ape şi Păduri; 
inginerii îşi făceau o plăcere din a discuta şi a schimba impresii: 
„Avem un mic birou pe Rue de la Paix şi localuri importante la 
Vincennes, îmi spuneau ei. Treceţi pe-acolo. Vă cunoaştem 
acum. " Ideea mea rămăsese neschimbată: să prospectez, să 
caut alte suprafeţe, să plec într-o zi pe propria-mi răspundere şi 
să descopăr noi esențe. Mulțumită Societăţii, care mă plătea 
bine, eram scutit de orice cheltuială. Cele câteva parale rămase 
puteau să-mi folosească la reluarea zborului şi eram foarte 
hotărât să fac lucrul ăsta. Aşteptam doar momentul, semnalul, 
declicul straniu, certitudinea aceea pe care mi-ar dicta-o soarta. 

Între timp nimic nu părea să se-ntâmple. Mi-am mai vizitat 
încă luni de zile clienţii; întors la Paris, mă duceam la „Grand 
Guignol". Imi plăcea la nebunie teatrul ăsta formidabil. Ce crimă 
că l-au închis! Te distrai de minune la Operele marchizului de 
Sade sau la Răzbunările unui cantonier. Ar trebui să se deschidă 
din nou asemenea localuri, fie şi numai pentru serviciul pe care 
l-ar aduce. Căci până şi sadicii erau satisfăcuţi: nu mai simțeau 
nevoia de-a da vina pe realitate. 

Şi apoi, într-o zi, cu toate că nu-l mai aşteptam, un oma 
răsărit în faţa mea ca o nălucă şi mi-a strigat: „Hai, gabonezule, 
la drum! In seara asta, spectacol!". Era Carthis! 

Urma să-mi completez cu ajutorul lui Turul Franţei. Îi 
pusesem odinioară în mână câteva bancnote de-o mie; avea să 
mă plătească oferindu-mi locuri la teatru - Marele Teatru al 
Parisului, cuprinzând mai ales vizitarea culiselor. 

12 
LA PARIS | 
UN DETECTIV MA ÎNVAŢĂ SA PRIVESC 

Cinam în grabă la hotel, înainte de-a mă duce să-l salut pe 
Siccard în bomba aceea a lui, când iată că şi-a făcut apariţia 
silueta prosperă a detectivului nostru. Panama, costum alb, 
încălţăminte asortată. Strălucitor. 

— Ştiam, Fernand, c-o să te regăsesc într-o bună zi aici. 

— Eu te credeam ruinat. Am trecut prin Montparnasse. 
Nimeni. 

— Gata cu mizeria. 

Şi mi-a explicat cum afacerea lui căpătase proporţii la care 
nici el nu se aştepta. Mergea totul ca pe roate. Işi instalase 


birouri mari în apropierea Halelor; clienţii nu lipseau, deşi 
concurenţa era serioasă. Nu uitase nici promisiunile, nici 
contribuţia mea bănească. Ţinea să mi-o spună din nou şi să mi- 
o probeze. Şampania curgea şi agentul meu îşi înălța paharul. 

L-am întrebat: 

— Tot mai găteşti? 

— Am o menajeră, asociaţi şi funcţionari. Vino, te iau cu 
mine. Mă aflu acum la pândă. 

Adevărata lui plăcere, mi-a spus el, era să acţioneze 
singur. Şi-a oferit mai întâi o satisfacţie, cărându-mă spre 
metrou. S-a oprit o clipă în faţa unui mare afiş. Omul cu Cheia, 
zicea panoul. Pentru informaţiile dumneavoastră confidenţiale 
sau comerciale, angajaţi un detectiv. Carthis mi-a spus: 

— li vezi pe concurenţii mei? Publicitate deşănţată. Eu am 
altă tehnică, Urmează-mă. Te iau cu mine la vânătoare. 

Şi mi-am început, în scara aceea, alături de Carthis, tatua 
plimbare printr-o lume necunoscută; îl auzeam vorbind, 
comentând fără întrerupere: 

— Tu cunoşti societatea la suprafaţă. O s-o vezi curând în 
adâncime, cu dramele, nebuniile, viciile şi tâmpeniile ei. 

În seara aceea, Carthis căuta o tânără dispărută. Mama, 
îngrijorată, venise la el. Pe drum mi-a dat lămuriri: părinţii 
locuiau la periferie. Fata era majoră, dar după lucru se întorcea 
acasă. Într-o seară, ia-o de unde nu-i. Trei luni fără nici o veste. 
Pe urmă, într-o altă seară, s-a întors, bine îmbrăcată, cu bani 
mulţi. O nouă dispariţie totală. Mama voia neapărat să afle ce şi 
cum. Carthis povestea, dar în acelaşi timp şi gândea; îşi avea 
ideea lui. Alerga peste tot. Îi puneam întrebări fără să-l slăbesc. 

— Taică-său lucrează? 

— Într-un mare magazin. Şef de raion. 

— Fata face trotuarul? 

— Bine-nţeles. Dar unde? 

Carthis cercetase, nu era înregistrată oficial. Exista fără 
îndoială un codoş, pe care el trebuia să-l găsească. Brusc, a 
rămas nemişcat: „Uite, uite. Priveşte colo!". Nu vedeam nimic. 
Doi tipi destul de bărboşi îşi strângeau îndelung mâinile. Doi 
evrei din Europa Centrală, cocârjaţi vlăguiţi. 

— N-ai văzut? A zis Carthis. 

— Nu. 


— Nu ştii să priveşti, Fernand. O să te-nvăţ. Tipii ăia doi şi- 
au strecurat în grabă un pacheţel, un cocoloş din foiţă. 
Şmecherie veche! Işi vând diamante. O să urmăresc o 
asemenea afacere într-una din zilele astea. Vezi? Cauţi un codoş 
şi dai peste altceva. Trebuie să vezi totul şi dintr-o singură 
ochire. 

Aveam impresia că trăiesc vechile benzi desenate. Carthis 
lăsa să-i scape reflecţii pe care nu totdeauna le-nţelegeam din 
prima clipă: „Ochii, Fernand, îţi spun eu. Nimeni nu ştie să vadă. 
Nu trebuie doar să vezi cu repeziciune - trebuie să-ţi şi 
aminteşti. Lumea nu s-a schimbat. Nici măcar nu e pe cale de-a 
se clinti. Aceleaşi nevoi, aceleaşi mobiluri, aceleaşi vicii: banii, 
puterea, femeile, misterul sau convingerile". Şi se repezea în 
stradă, privind cu coada ochiului, adulmecând. Imi dădeam 
osteneala să-l urmez. Am aflat întâmplător că făcuse Dreptul şi 
că plătea, de asemenea, câţiva nefericiţi care să alerge pentru 
el în afacerile mărunte. 

— Aşteaptă-mă, mi-a zis la un moment dat. 

Şi a pătruns într-o cârciumă de unde ieşea o femeie 
stranie: capă liliachie şi un foarte lung ţigaret cu pivot. Nu 
văzusem nicicând un travesti de la o distanţă atât de mică. 
Ciudată impresie. După un sfert de oră, Carthis s-a întors fericit; 
părea să deţină o pistă. 

Ne-am trambalat astfel de colo-colo, din Montparnasse la 
Hale, pentru a ajunge până la urmă într-o frumoasă clinică. Fără 
număr, care servea drept casă de întâlniri; Investigaţie pe 
tăcute. Proxenetul căutat era chiar tatăl fetei! Bunul şef de raion 
conducea de la distanţă o mică reţea de prostituate. Eram făcut 
pilaf. Îmi aveam încă naivităţile mele. Niciodată nu-mi trecuse 
prin cap că sub masca mic-burgheză a unui slujbaş cinstit se 
putea ascunde un autentic ticălos. „Uite, Fernand, asta e prima 
ta lecţie. O să vin să te iau în fiecare săptămână ca să facem un 
tur. Salutare!" 

In Carthis aveam efectiv un profesor ciudat, care urma să 
mă poarte cu el într-o junglă nebănuită. Acţiona exact ca şi noi 
în pădure: cu toate instinctele treze, gata să primească, dar 
gata şi să facă haz. Intoarcerile mele din provincie la Paris au 
devenit, prin urmare, şi-un fel de petreceri. 

Pentru atâta lucru nu-mi uitam însă prietenii forestieri, iar 
din când în când, copil bun, urcam până la vila din Le Ve&sinet şi 


petreceam acolo câteva nopţi liniştite. Tatăl meu se ducea şi 
acuma la crapi şi eu am avut de mai multe ori bucuria, în acei 
ani, s-o iau cu mine pe mama, încântată, pe Coasta de Azur. 

De ce-aş ascunde-o? Când mă plimbam de-a lungul 
plajelor într-un frumos costum de flanelă albă, aventurile cu 
femei mi se ofereau adeseori. La ce bun să facem pe brutele sau 
pe  blazaţii? Trăiam aceste ore scurte fără exces de 
sentimentalism, dar şi fără vulgaritate. Aruncam pe fereastră 
banii câştigaţi din greu; mă privea. Dar, dinspre partea inimii, 
doream să păstrez în orice împrejurare eleganța şi frumuseţea. 
Partenera mea era conştientă, ca şi mine, de nobila şi aspra 
lege a iubirilor trecătoare. Dar câtă intensitate, câte surprize, 
câte momente în care, brusc, marea orchestră a pădurilor îşi 
făcea auzit, în fine, glasul. 

Apoi Carthis apărea din nou ca un diavol pe resorturi, cu 
formula lui de-acum înainte familiară şi atât de-adevărată: „Hai, 
la drum, la spectacol!" 

Ultimul an a fost cel mai rodnic. Puțin câte puţin, Carthis 
mă acceptase cu totul. Îmi dezvăluia totdeauna secretul şi, din 
când în când, îmi propunea înapoierea paralelor, cu dobândă. „O 
să-ţi spun asta la timpul potrivit. Aştept momentul", 
răspundeam. El nu stăruia; mă târa in noi aventuri. Mă ducea la 
muzeu, la zoo, la Institut. Am aflat cum debutase: descoperindu- 
|, într-o mare întreprindere, pe tipul care şterpelea cutiile cu 
cremă de ghete. Cea de-a doua afacere îl lansase definitiv. 
Dintr-o uzină de tungsten dispăreau instrumente foarte scumpe, 
modelele erau copiate, unele comenzi anulate. Carthis luase 
afacerea în mâinile lui. După câteva zile, stabilea legătura cu 
directorul: 

— Răspundeţi pentru colaboratorii dumneavoastră direcţi? 

— Sânt oamenii de încredere. 

— Domnul Garrel, de pildă? 

— Sânt sigur de el. 

— Se află uneori în legătură cu concurenţii dumneavoastră 
direcţi? 

— Niciodată. 

— Nu spuneţi asta. În cutare zi, la cutare oră, domnul 
Garrel s-a dus la concurenţii dumneavoastră. A stat în uzina lor 
două ore. Are cumva rude sau vreun prieten acolo? 

— Nu, după ştiinţa mea. 


Câteva zile mai târziu, pierderea era localizată cu o totală 
certitudine. 

Carthis ştia să pretindă sume în raport cu serviciile aduse. 
Forţa lui consta în faptul că nu-ncerca să sugă la două oi 
deodată, asemenea multor dobitoci din profesia asta. Onorariile 
lui erau pipărate, într-adevăr, însă niciodată Carthis nu s-ar fi 
întâlnit pe-ascuns cu o femeie, ca să-i spună că soţul dorea să 
fie urmărită şi că ea avea tot interesul să se pună la adăpost 
vărsând o mică sumă, contra căreia el, Carthis, ar întocmi cu 
plăcere un raport fals. Nu era genul lui. 

Făcea din reuşita loviturilor celor mai grele o chestiune de 
onoare. Îl pasiona frenologia, pe care m-a ajutat s-o descopăr: 
„Fernand, hai să vezi ce-nsemnau medicii din timpurile vechi". 
La Facultate fuseseră luate mulajele tuturor criminalilor 
condamnaţi la moarte. Carthis avea dreptul să se ducă şi să 
examineze figurile lor din ipsos, învăţa, şi asta îi dădea idei, 
zicea el. Studia arta fizionomiei, bolile mintale, aberaţiile. 

Într-altă zi: „Fernand, ai pantofii murdari. Vino cu mine". Şi 
mă trăgea într-un pasaj unde roboteau doi sau trei lustragii. 
Urmărea cu coada ochiului forfota din jur: „Uită-te la ăla, e 
regina pederaştilor. Cu un asemenea flăcău, există mai puţini 
încornoraţi pe lume. Şi ăsta, uite, e tipul care cântă în Ţara 
Surâsului. Pun prinsoare c-o să intre. Gata, cumpără o 
îngheţată". Îşi privea ceasul: „Ce zici, ai? Cam mult pentru o 
îngheţată". 

Nu  înţelegeam nimic. El îmi explica, răbdător: 
„Gabonezule, eşti totuşi un nătărău! In pasajul ăsta există două 
magazine specializate. În dreapta intri şi ceri un sutien pentru 
nevastă. Eşti strecurat în spatele prăvăliei şi acolo, Fernand, ia 
seama la virtutea ta! Dacă ceri branţuri, bagă de seamă la ce 
spui dacă nu vrei să iasă totul anapoda. In stingă se vinde 
îngheţată la cornet, după gustul fiecăruia, de şocolată, de fistic, 
de vanilie şi poţi. Cunoaşte plăceri variate. Există chiar şi o fată 
care dansează goală, cu o tolbă pe umăr. Personal puţin îmi 
pasă de toate astea, dar umblu după un mare financiar care s-ar 
putea să fie şi un pungaş renumit" (...). 

Luni întregi cu de-alde astea... Zadarnic îmi ziceam eu, 
luîndu-mă după Carthis, că „personal!" nu trebuia să-mi pese, cu 
vremea, la dracu, totul mirosea a putreziciune, eram dezgustat. 
Sosise momentul să-mi iau tălpăşiţa către spaţii mai puţin 


descompuse. Nobilii mei negri de la Oyem îmi apăreau ca nişte 
papi şi ca nişte sfinţi ai unui paradis pierdut; pădurea, unde 
toate împerecherile îşi răspund, ca un parc natural pentru 
marea rugăciune. Gata cu benzile desenate şi cu desuurile 
violet-purpurii ale vieţii pariziene. Hotărât lucru, îmi plăceau mai 
mult aerul liber, marea, ostroavele. Ulise, bătrânul meu Ulise, a 
cărui poveste o reciteam într-o cărţulie găsită la Le Vesinet. 

Totuşi Carthis îmi făcuse un serviciu. Văzându-l cum 
munceşte pe brânci, învăţasem două mari lucruri: fragilitatea 
aparenţelor şi forţa pe care-o poţi dobândi oprindu-te doar la 
ceea ce ascunde frumos şi pozitiv in ea o fiinţă omenească. 

— Nu vel putea niciodată să le porţi de grijă tuturor, zicea 
Carthis. Atunci măcar înţelege-i. Asta e deja mult. Vrei să pleci 
din nou? 

— Da, simt nevoia să respir. 

— Ai dreptate, există probabil un singur lucru care s-a 
schimbat, Fernand. Oamenilor începe să le lipsească spaţiul. Au 
ajuns cu toţii să se fixeze şi să se-nţepenească prin oraşe. Uită- 
te la ţărănoii ăştia care vin la Paris pentru a se angaja ca 
muncitori. şi care se aciuiază la periferie ca să-şi păstreze iluzia 
că au o bucată de pământ şi o curte cu păsări. Sânt viitorii 
asasini ori nebuni. Preoții, medicii şi poliţiştii, iată 
supraveghetorii lor. Preoţii strâmbă din nas, medicii se istovesc. 
Or să rămână poliţiştii. Până atunci eu voi fi mort şi nici nu vor 
mai exista măcar poliţişti adevăraţi; căci un poliţist adevărat ar 
putea să însemne, totuşi ceva. Nu vor mai exista decât indivizi 
care să lovească. Nimeni nu va mai avea timp. 

— Salutare, ultimul dintre poliţişti! 

Ne-am mai văzut totuşi înaintea plecării mele, dar 
simţeam nevoia să mă despart de el brusc, pentru a-mi căuta 
calea. Când treburile se-ncurcă, trebuie să-ţi reiei meseria. 
Aveam încă în minte sfatul inginerilor de la Nancy: „Treceţi într- 
o zi pe la Vincennes sau pe Rue de la Paix". Directorul dl. Guillet, 
îşi amintea de aventura mea gaboneză şi se interesa de lemnele 
rare şi de localizarea oricărei esențe pe cale de dispariţie. Mi-a 
vorbit despre arborele de cauciuc şi m-a asigurat că trebuie să 
existe încă destule exemplare în zona Caraibelor, în Martinica şi 
Guadelupa. ` 

— Tot Franţa e şi-acolo. Incercaţi, fără nici o garanţie. ŞI 
să păstrăm legătura. 


Nu trebuia mai mult pentru a declanşa totul. Visam de pe- 
acuma la arborii de cauciuc. Pentru mine, cei cinci ani petrecuţi 
în Franţa nu fuseseră decât o scurtă perioadă de tranziţie, o 
reâncărcare poate indispensabilă. Îmi dădeam seama că 
niciodată nu măsurasem timpul, nu calculasem orele. Chiar şi 
din viaţa aceea artificială băusem pentru a o înghiţi şi a o scuipa 
afară mai bine. Adio, apă de Lubin, cămăşi pe măsură, mătăsuri 
japoneze! Urma să-mi reiau espadrilele şi poate să descopăr o 
lume necunoscută mie. 

Am cerut să-l văd fără întârziere pe dl. Grunwald, ale cărui 
afaceri se aflau în plină înflorire. El recunoştea bucuros că 
pusesem la punct un sistem comercial care îi aducea profituri şi 
a făcut ochii mari când i-am, împărtăşit hotărârea mea: „Am 
lucrat cinci ani pentru dumneavoastră, am trăit bine, am învăţat 
meserie, m-am distrat. Plec azi din nou, cu economiile mele. O 
să caut arbori de cauciuc în Caraibe". A sfârşit prin a socoti că 
era foarte bine. Pesemne că iubea şi el, în felul lui, aventura. Mi- 
a strâns mâna. 

Am hotărât să plec foarte repede. 

Adio, deci, Paris! lată-mă din nou la Bordeaux, pregătit 
pentru aventură şi hotărât să cercetez pe loc lista vapoarelor 
gata de plecare, ca să profit cât mai mult cu putinţă de pe urma 
călătoriei. 

Rătăcind astfel de câteva ore prin port, întâlnesc un 
forestier care se stabilise lângă Letourneur, zarzavagiul. Promit 
să-i vând maşina mea şi omul mă ia la el acasă. La picioare vine 
să i se culce o superbă căţea de rasă, un animal în plină formă, 
de patru sau cinci ani, un dog de Bordeaux, îi admir pieptul, 
părul scurt, cutele fălcilor şi ale gâtului. Căţeaua se ridică, 
magnifică, lungă-n picioare. Camaradul meu clatină din cap: 

— O să moară, zice el. Păcat. 

Aflu că animalul aparţine unui vecin, un bătrân cultivator, 
el însuşi pe moarte. Acesta l-a făcut pe camaradul meu să 
promită că îndată după moartea lui o să-i administreze căţelei o 
injecție, ca să nu sufere pentru pierderea stăpânului. 

— l-am dat bătrânului cuvântul de onoare. O s-o fac, mă 
asigură el. 

Îi cunosc fermitatea. La Libreville fusese un tip foarte 
corect, un autentic ţăran. Discut. Zadarnic. Pe neaşteptate îmi 
spune: 


— Ştii ce-a ajuns Miqguette zis Scoţianul? 

— Nu l-am mai văzut deloc. 

— Ar trebui să treci totuşi să-l vezi pe nebun. E castelan. 
Nu ştia cum să-şi cheltuie biştarii şi şi-a cumpărat o mare 
proprietate, cu parc. E pe drumul Arcachon-ului. 

Am hotărât să mă duc a doua zi, duminică. Vaporul spre 
Pointe-â-Pitre, în Guadelupa, nu pleca decât peste două zile. 
Eram fericit şi în formă. Aveam biletul de clasa-ntâi în buzunar 
şi-mi mai rămăseseră peste o sută cincizeci de mii de franci. 
Puteam să mă duc să-l surprind pe Miquette la el acasă. 

Dar surpriza a fost de partea mea. Pe drumul Arcachon- 
ului, vremea era încă foarte frumoasă; mă informez într-o 
cârciumă: „Domnul Miquette, de la castel?" 

— Mai încolo. Sunaţi la poarta cea mare cu grilaj". După 
câţiva kilometri zăresc, într-adevăr, grilajul porţii. Strig în loc să 
sun. Vine să-mi deschidă un tip cu aerul recules şi mă roagă s-o 
iau pe alee. Îmi las maşina, gândindu-mă doar să-l urmez pe 
fecior şi pătrund în parc. 

Văd în depărtare, pe iarba peluzei, oameni care se ridică şi 
se aşază la loc, disting limpede un altar portativ, un preot, copii 
de cor. Îmi spun brusc: „Ei drăcie, să vezi c-a murit bietul 
Miquette. Mare baftă şi pe mine! Pun pariu c-am ajuns tocmai 
când îl îngroapă". 

Mă apropii şi nimeresc în plină slujbă religioasă. Fac un 
pas după altul, înaintând cu respectul cuvenit şi-ncerc să intru în 
atmosferă. Se cântă fals, mai cu seamă preotul, într-o latinească 
bălmăjită: îmi zic: „Bietul preot, nu pare bătrân, totuşi al 
dracului mai înghite cuvintele. " îmi croiesc drum; observ că 
oamenii surâd ironici. Mă uit mai bine - şi în momentul acela am 
un şoc. Preotul e chiar Miquette, cu mutra lui de comediant, de 
scoţian şi de tot ce-i trecea prin cap. Ticălosul! Costumat în 
preot pe propria-i peluză! Şi când cu „vobiscum", când cu 
„amen-amen". Şi-n vremea asta privindu-i cu coada ochiului pe 
copiii de cor, sâcâindu-i cu degetele, cu piciorul. Ciudaţi copii, 
dealtfel. Privesc mai atent. Nişte fetiţe frumoase, nostime foc şi 
rumene-n obraji. 

Pierdut în mijlocul enoriaşilor, care nu erau altceva decât 
prieteni sau servitori, mă desfătam şi admiram ultima născocire. 
Miqguette ridica mereu paharul, imperturbabil, iar fetele veneau 
să ciocnească. Totul fără pic de aer vulgar, cu cea mai mare 


seriozitate aparentă. El trebuie să-şi fi imaginat totul ca pe un 
fel de mică. Ceremonie păgână. 

Am rămas acolo întreaga zi şi întreaga noapte. Miquette 
era un castelan distins. Vai! Câţiva ani mai târziu, debarcând la 
Bordeaux, l-am găsit măturând rumeguşul de pe podeaua unei 
cârciumi prăpădite. Devenise un sclav al alcoolului, un alambic 
ambulant. A murit şi el ca atâţia alţii, în care nu trebuie să 
aruncăm cu piatra. Din o sută treizeci de „tăietori" aflaţi în 
Gabon, optzeci la sută au murit acolo; ceilalţi au dispărut încetul 
cu încetul. Cred că sînt ultimul, sau aproape ultimul. 

Întoarcere la Bordeaux. Urma plecarea. Aveam totuşi 
impresia că uitasem ceva. Degeaba îmi limpezisem eu situaţia, 
treaba nu mergea. Mă gândeam la uzină, la arborii de cauciuc, 
la Carthis. Îmi spuneam: „Fernand, vreme de cinci ani ai învăţat 
să porţi pantofi şi să umbli cu dosare. Părăseşti acum totul. 
Simţi vreo părere de rău?". Clasorul meu personal era la Carthis. 
Gata deocamdată cu arhivele. Espadrilele şi aparatul de 
fotografiat se aflau probabil la bord, în cufere. Atunci ce se- 
ntâmpla? Brusc am înţeles: vroiam să iau cu mine dogul 
muribundului. Trebuia să las maşina; mi-am reânceput, aşadar, 
ofensiva: „Marc, nu poţi avea curajul să ucizi animalul ăsta. Il iau 
cu mine ". Marc a fost de acord, până la urmă, să încalce 
stupida rugăminte, dar numai cu condiţia să ducă el însuşi 
animalul pe vapor, într-ascuns. Nu dorea ca vreo coincidenţă cât 
de mică sau vreo manevră greşită să dezvăluie faptul că nu şi-a 
ţinut cuvântul. L-am îmbrăţişat. 

În dimineaţa plecării mele, cu bunăvoința şi complicitatea 
comisarului de bord, Marc a adus căţeaua şi a instalat-o într-o 
cuşcă de pe puntea dinapoi. Era salvată. Cele trei sunete de 
sirenă vesteau plecarea. L-am salutat pe Marc, de care mă 
despărţeam pentru totdeauna. Animalul se numea Bill. Trebuia 
să mă instalez în apropierea lui, ca să-nţeleagă bine că nu mai 
era singur. 


JUNGLA AMAZONIEI (1935—1942) 
13 
ÎN GUYANA, DUC TRATATIVE CU FEMEIA-BANCHER A OCNAŞILOR 
EVADAŢI 

Sătul de Europa, fericit, bine-mbrăcat, pluteam spre 
arborii mei de cauciuc. Aveam două cufere de fier şi-o valijoară, 
un costum frumos pentru a mă prezenta în faţa oricăror 
eventuale autorităţi administrative, o duzină de espadrile din 
sfoară şi nişte haine kaki, de lucru. Ştiam din instinct că sosirea 
într-o ţinută foarte elegantă putea să uşureze negocierile şi 
contactele. De ce să fac dinadins pe păduchiosul? E prea puţin 
diplomatic, prin urmare ineficace. 

De două ori pe zi, marea mea distracţie era să-i duc eu 
însumi hrana lui Bill şi să-i vorbesc îndelung printre gratiile 
cuştii. Simţeam că mi-ar fi uşor să-mi fac din animalul ăsta un 
tovarăş. Manevra mea zilnică nu-i scăpase unei tinere guyaneze 
de vreo optsprezece sau douăzeci de ani, ai cărei părinţi făceau 
negoţ la Cayenne. Sylvia s-a prezentat singură, s-a împrietenit 
pe dată cu Bill, aşa că traversarea a fost plăcută. Mare chilipir să 
ai o prietenă drăguță din societatea bună, o prietenă spirituală 
şi veselă. Nu cunoşteam pe nimeni în Guadelupa. Ea avea acolo 
rude, se oprea câteva zile şi pleca din nou spre Guyana, cu un 
alt vapor. Până s-atingem Insulele Vântului şi îndeosebi insula 
Grande Terre, am trăit, ajutaţi şi de baluri şi recepții, un flirt 
încântător. 

Între timp nu ştia nimeni nimic despre arborii de cauciuc. 
Trebuia să debarc, să-mi aleg un mic hotel, să mă duc şi să-l 
salut pe reprezentantul Franţei. Personal aveam o înclinare 
către mulţimea creolă şi am luat-o cu mine pe Sylvia la un bal 
„Doudou". Puţini albi, în schimb o frumuseţe de domni şi 
doamne de culoare. Se dansa şi înăuntru şi afară. Melodia care 
ne-a plăcut în mod deosebit se numea Coajă de brânză. Ca un 
logodnic model, am condus-o după aceea pe tânăra Sylvia la 
unchii şi verii ei. 

— Mulţumesc, Fernand. Nu reuşisem încă niciodată să 
dansez aşa. Albii de-aici nu-ndrăznesc să frecventeze balurile 
creole. Pe mâine, poate. 

A doua zi eram, vai, lămurit: toţi cunoscătorii făceau haz 
de ideea moa cu prospectarea: faimoşii arbori de gumă aproape 
că dispăruseră. 


— În cel măi bun caz acum un secol, domnule; dar astăzi 
n-au mai rămas decât vreo câţiva. Aţi citit asta prin manuale. 

Insula nu era mare; m-am convins repede că trebuie să 
renunţ. Hotărârea mea a fost luată pe loc. Sylvia îşi continua 
drumul către Guyana, iar eu n-aveam decât s-o urmez. Când 
aventura îşi dictează legea, trebuie să ştii să acţionezi cu 
repeziciune. Şi pe urmă, fără un sâmbure de nebunie nu poţi 
trăi. Începeam să ascult de semne; făceam pe îndrăgostitul. 

Aveam treizeci şi cinci de ani când am sosit în Guyana. Era 
la începutul lui iulie şi totul mi se părea cu desăvârşire nou: 
mica şalupă mixtă, debarcarea în larg, digul de lemn, marea 
piaţă din Cayenne şi ocnaşii ei în pijamale foarte curate, cu 
greblele şi cu pălăriile lor de pai - nişte grădinari paşnici, ai fi 
zis. Eram derutat şi vrăjit, gata să întreprind orice. 

Înainte de-a mă părăsi, Sylvia îmi dăduse numele unui 
meridional, fost proprietar de garaj, care conducea împreună cu 
nevastă-sa „Hotelul Palmierilor ". Am hotărât să-mi stabilesc aici 
cartierul general şi s-aştept liniştit evenimentele. Mi-am deschis 
imediat un cont la Banca Guyanei, dar am păstrat o parte din 
bani într-un „săculeţ pentru finanţe". Aveam un pistol automat şi 
un cuţit pe care mi-l dăruise Alain Gerbault. Un cuţit cu lamă 
lată şi prevăzut cu o sulă pentru repararea pânzelor. Dragii de 
Alain şi Robert, dragii mei fraţi Gerbault, tovarăşi de aventură! 
Şi ei îşi părăsiseră familia şi carierele de var din apropiere de 
Laval, ca să se măsoare cu pericolul şi singurătatea. Mama lor, 
infirmieră voluntară, le arătase calea. Nu-l voi uita niciodată pe 
Alain, mort la Bora Bora nu ca o fiinţă vrednică de milă, ci aşa 
precum îşi alesese: departe de oameni, dispărând pentru 
totdeauna. 

La hotel, Merlin, patronul, era prietenos şi plin de 
curiozitate. De ce să-i fi ascuns cine sînt? l-am destăinuit, pe 
scurt, povestea mea. Ca şi bravii tâmplari din Franţa, el era 
captivat, dar pesimist: „Aici, bătrâne, e capătul lumii. Am mai 
văzut oameni de felul tău venind prin locurile astea de bună 
voie, ca să-ncerce să planteze ori să facă defrişări. S-au întors 
de unde-au venit, ruinaţi; sau, dacă nu, rătăcesc aici pe străzi ca 
nişte epave". Mereu acelaşi cântec, gândeam eu. Dar Merlin se 
înverşuna; îmi cita, cu titlu de pune-n gardă, exemplul unui 
anume Talbot, care încercase cândva o exploatare forestieră. 
Venea de la Nisa. 


Lemnele lui trebuie să fi sfârşit acum să putrezească pe 
râul Approuague. Fusese asasinat prin apropiere de Regina, căci 
era şi căutător de aur. Procesul se desfăşurase la Nantes, iar 
asasinul nu fusese descoperit niciodată. „Crede-mă, spunea 
Merlin şi întinde-o repede. Un băiat frumos ca tine n-are ce 
căuta în ţara asta de puşcăriaşi, " 

Merlin era interesant. Savuram, pe terasa „Palmierilor" lui, 
punciurile glasate pe care mi le prepara. Stăteam acolo ore 
întregi, ca să-mi exersez privirea, în genul. Lui Carthis şi să 
discut. Auzeam din nou cuvintele profesorului meu detectiv: „Un 
ochi clinic, Fernand". Mă străduiam. Erau momentele de sfârşit 
ale ocnei. Îmi imaginasem că voi găsi nişte biete zdrenţe 
umane, târându-şi greutăţile prinse de picioare şi vedeam 
indivizi lăsaţi liberi, pe caro însă Societatea îi condamna să 
trăiască într-un infern călduţ: nici moarte, nici întoarcere. Merlin 
continua să mă lumineze cu amabilitate. Eram ca o sugativă 
lacomă: 

— Ocnei i se spune „Marele Colegiu", iar ocnaşului „un 
tânăr de familie bună". E mai mişto aşa. 

— Dar ăia care se plimbă cu mături şi roabe? 

— Sânt tipii care fac corvezile. Mai există şi băieţii cu bună 
purtare: ei se află în libertate supravegheată, cum ar fi croitorul, 
colo-n spate şi frizerul, pe-aici pe undeva. 

— Şi cu lemnele, Merlin, serios: ce trebuie făcut? 

A înţeles foarte repede că aveam un cap de catâr. 
Degeaba îmi repeta s-o şterg, eu îi răspundeam că exemplul lui 
Talbot nu mă va opri, întrucât bietul de el habar n-avusese ce- 
nseamnă lemnul. Atunci se apuca să-mi descrie toate 
neplăcerile care mă aşteptau cu mâna de lucru şi cu recrutarea. 
Dacă stăteam să-l ascult, viitorii mei tăietori de lemne ocnaşi 
mi-ar face de petrecanie într-o zi sau alta. Când şi-a epuizat 
toate rezervele şi muniţiile de pesimism, Merlin a sfârşit prin a 
lăsa să-i scape o informaţie capitală: pe acest pământ al 
dezolării fusese trimis anul trecut un politehnician, inginer de 
Ape şi Păduri. Numele lui: Gruther. Am hotărât să folosesc şansa 
asta şi m-am îndreptat spre dugheana frizerului, ca să mă fac 
puţin mai prezentabil. 

Era totuşi o senzaţie ciudată să te laşi tuns şi bărbierit de- 
un tip care poate că tăiase beregata soacră-si; dar omul lucra 
îngrijit. 


Curat şi fercheş, am profitat de asta ca să mă duc să-l văd 
pe Gruther, inginerul de Ape şi Păduri. Întâlnirea a fost din 
primul moment cordială. Aveam convingerea că omul ăsta 
putea să-mi devină prieten. Simplu, curtenitor, bărbat frumos. Il 
trimiseseră aici în urmă cu un an. Nu-i lipseau nici cunoştinţele, 
nici priceperea practică. Bucuria lui a fost promptă: 

— E o minune! Sânteţi primul prospector şi tăietor de 
lemne care-mi pică din cer. 

— Aţi întocmit tablouri statistice? Aveţi vreo listă cu 
esenţele demne de interes? 

Gruther m-a informat că toate soiurile de lemn purtau aici 
nume specifice locului şi că el, dealtfel, găsea lucrul ăsta 
„amuzant": 

— O să vi se vorbească despre „lemnul cod", pentru că 
miroase a cod; despre „lemnul rahat", pentru că degajă o 
putoare infectă. Să ştiţi: digul a fost construit cu materialul ăsta 
rezistent, care nu putrezeşte. Bănuiesc pe deasupra că 
administraţia penitenciarului din epoca ei de glorie a folosit 
lemnul ăsta pentru a-i chinui pe ocnaşii, obligaţi să amenajeze 
cheiul. Mai există „lemnul porc", „lemnul gălbenuş de ou", 
„coltucul cinstit", „coltucul nebun" şi, fără Indoială, cedrul, mai 
la sud. Ar trebui făcute prospectări. 

l-am dat asigurarea că mă voi azvârli în luptă, dacă va 
accepta să mă ajute. Zărindu-i privirea, am înţeles repede că 
puteam conta pe el. Am întocmit lista piedicilor, însă de data 
asta pentru a le învinge: drumuri inexistente, mână de lucru 
dificilă, chiar după ce va fi găsită şi mai cu seamă lipsa unei linii 
comerciale regulate spre Franţa, deci a utilajului şi a navelor 
potrivite pentru o asemenea încărcătură. 

Când i-am declarat lui Gruther că, în pofida tuturor 
greutăților, eram hotărât să scot din pădurile acelea împrăştiate 
o mie de metri cubi de lemn, el mi-a propus să bem un punci la 
„Hotelul Palmierilor ". Părea încântat că se petrece în sfârşit 
ceva într-o asemenea ţară afurisită. Ocna costa bani şi nimeni 
nu reuşise să pună cât de cât în valoare vreo materie primă: 
„Lucrul ăsta dă naştere unei economii putrede", spunea el. 

— În fond nu sînteţi nişte ocnaşi cu toţii? l-am atras eu 
atenţia. 

— E destul de-adevărat. Nici măcar bananele n-ajung să 
fie exportate. 


Gruther avea o anume îndrăzneală, era foarte inimos şi 
ţinea în mod vădit să mă-ntâmpine cu căldură. De pe terasa 
curăţică, priveam trecând şaretele trase de catâri, iar Bill, 
perfect aclimatizată, lătra în urma acestor atelaje stranii. 

— Vedeţi şaretele astea? Ei bine, anul trecut, cu ajutorul 
complicilor, un chinez a găsit modalitatea de-a sălta casa de 
bani a unei bănci mulţumită genului ăstuia de vehicul, în 
sănătatea dumneavoastră! 

— Să trăim! Când mă sfătuiţi să-ncep? 

— Mai aşteptaţi trei zile; dealtfel sînteţi obligat s-o faceţi. 
Pe 14 lulie e sărbătoare şi vă sfătuiesc să priviţi oamenii cum 
defilează. A 

Nu mi-a plăcut niciodată ziua asta. Incă de pe când eram 
copil mi se părea urâtă sărbătorirea capetelor tăiate şi purtate 
în vârful suliţelor. Comemorarea sângeroasei şi desfrânatei luări 
a Bastiliei. Defilarea militară, toate astea mă scârbeau. l-am 
spus-o şi lui Gruther. 

— La Cayenne e o distracţie, o să vedeţi. Negrii se 
deghizează, defilând în maniera lor. O să vin cu secretarul meu 
guyanez şi-o să ne instalăm aici, iar Merlin o să ne servească 
punciuri. 

Trăiască Guyana! lată-ne deci într-o bună dimineaţă pe 
toţi trei ocupând locurile de onoare, cu paharul în mână. 
Secretarul era încântat şi se pregătea să explice evoluţiile 
pitoreşti ale micilor grupuri de muzicanți. Tobele, flautele, 
saxofoanele, clarinetele se întreceau în dezacorduri. 

— Repetă în aşteptarea fanfarei. După ce-o să cânte 
fanfara, ca să-i facă plăcere guvernatorului, sărbătoarea o să fie 
a noastră. 

lată că Sambre et Meuse începe să pârâie, într-adevăr, ca 
o zdreanţă veche pe care-o sfâşii. Muzicanţii, puşi în sfârşit de 
acord, s-au unit cu orchestra de suflători: e un moment foarte 
viu, spre mulţumirea autorităţilor care trebuie să se afle 
cocoţate ceva mai departe, pe-o mică estradă împodobită. 

— Priveşte într-acolo, zice secretarul. O să vezi, e frumos. 

Işi fac apariţia grupuri admirabil costumate. Nimeni nu 
poartă veştminte din epoca noastră. Sosesc trubadurii, seniorii, 
prinții, jonglerii, menestrelii, bufonii, muşchetarii, 
îmbrăcămintea lor e impecabilă, iar guyanezii o poartă cu y 
neobişnuită demnitate. Defilarea e înceată, solemnă, plină de 


neprevăzut. Vreo cincizeci de creole drăguţe, cu obrazul fardat 
în alb, păşesc în toalete de marchize, de ducese, de doamne de 
la Curte. 

— Uite-o pe Doamna de Pompadour, acolo! 

Fără-ndoială!  Dominându-şi cu o perucă înălţime 
doamnele de companie, Doamna de Pompadour înaintează la 
braţul unui superb d'Artagnan grimat. Un cardinal în genul lui 
Richelieu învârte deasupra capului o cruce foarte înaltă. Toate 
stilurile se amestecă, dar nimeni nu-şi bate joc. Istoria Franţei şi 
marile ei personaje par să n-aştepte decât un. Semnal. În clipa 
asta, aproape tăcută, frumuseţea, luxul şi sărbătoarea populară 
au şters parcă totul. Aceşti urmaşi ai sclavilor au reuşit să uite. 
Orchestra marchează pasul; brusc, maestrul de ceremonii îşi 
ridică bastonul lung şi împodobit. Perechile, atât de demne, sînt 
fulgerător cuprinse de frenezie. Muzicanţii au atacat marea arie 
care face furori - şi eu râd în hohote: 

— Coajă de brânză! 

Secretarul îi strigă numele aproape odată cu mine. E 
fericit că sînt la curent eu ceva atât de caracteristic lor şi atât de 
vesel. Aşadar ducă-se dracului Bastilia! Genocidul o şters. 
Trăiască viaţa care mă poartă în viitoarea ei! Flautele îşi 
înteţesc melodia, istoria Franţei se leagănă-n mers, feţele se 
sărută de bucurie, trupurile suple şi inspirate ale Guyanei se 
dezlănţuie, se rotesc, îngenunchează - până la sleirea puterilor. 
Singură Bill, atentă o clipă, doarme supusă la picioarele mele. E 
prietenoasă acum. Poate a ghicit că-i salvasem viaţa abia cu o 
lună-n urmă. 

Fundurile băute alături de Gruther defilează cu zecile. Au 
la bază un rom alb din partea locului, fără nici un cusur. 
Petrecerea continuă multă vreme. Grupurile costumate se 
deplasează dintr-un loc într-altul; tot orăşelul se află în stradă. 
Salariile sînt cu siguranţă mici, dar toţi negrii sînt impecabili, iar 
femeile  scânteiază de culori. Rochii, mătăsici şi  corsaje 
alcătuiesc un mozaic în mişcare; costumele de pânză strălucesc 
de albe ce sînt; probabil că nu s-a făcut economie la scrobeală. 
Uneori, când vreun mic funcţionar îşi părăseşte scaunul, i se văd 
cutele rămase la genunchi şi pe fund. Îmi dau seama că pentru 
ei asta e ceva foarte distins şi nu văd nici un motiv de a-mi bate 
joc, chiar dacă mi se pare o tâmpenie să porţi nişte pantaloni ca 


de tablă sau ca de carton. Unii se parfumează cu scorţişoară; 
alţii o mănâncă; asta-i tot. 

Luîndu-şi rămas bun, Gruther îmi dăduse întâlnire pentru a 
doua zi, ca să ne continuăm studiul. Secretarul m-a invitat pur şi 
simplu să iau masa de prânz, apoi să-mi fac siesta în frumoasa 
lui colibă din frunze de palmier. Mă aflam în familie şi eram 
încântat să cunosc în felul ăsta mai bine obiceiurile şi hrana 
localnicilor. El îmi dădea din când în când unele informaţii care 
aveau să mă ajute enorm. 

— Merlin ştie multe. Dacă are încredere, te poate ajuta. 

— Vorbeşti de mâna de lucru? 

— Ar trebui să-ţi găsească ocnaşi evadați. Chestiunea e 
delicată. Însă el trebuie să ştie cum se găsesc oamenii. 

— Şi negrii? 

— Nici unul n-o să meargă-n junglă. Prea e periculoasă şi 
plină de tipi îndoielnici. Ar fi bine să angajezi saramacas, dar e 
foarte greu. 

— Saramacas? 

Şi secretarul mi-a povestit că era vorba despre negrii care 
veneau, ei singuri, din Guyana olandeză. În anumite perioade se 
infiltrau grupuri-grupuri, treceau râul Maroni şi căutau de lucru. 
Unii veneau pe mare, cu regularitate. Aveau autorizaţia specială 
de-a se expatria pentru doi ani, dar fără neveste. Şi erau liberi 
să se angajeze ici şi colo. 

— Unde pot fi găsiţi? 

— Te găsesc ei, nu tu. Sânt destul de mândri; sînt urmaşii 
negrilor care-au fugit din Antile pe vremea sclaviei. 

Acolo, în insule, era un centru de triaj. Au refuzat să 
muncească şi au reuşit s-ajungă pe coasta asta, cu multă vreme 
în urmă. De-atunci sînt numiţi „cei ce nu se vând". Au pielea 
maronie. 

Secretarul lui Gruther căuta, vădit lucru, să-mi facă şi el 
un serviciu. Seara deveniserăm buni camarazi şi a trebuit să 
mergem la balul „Doudou'". Ringul era destul de mare, cu mese 
şi scaune de pai pe margine. Casa trebuie să fi fost recent 
construită, căci frumoasele scânduri de cedru înmiresmau aerul. 
Plutea în jur un parfum cunoscut. „Pompeia, firma Pivert, 
gândeam eu. Sticlă verde, dop în fațete, etichetă portocalie 
reprezentând o femeie romană". La balul Doudou, era parfumul 
la modă. Mă aflam departe de Mussidan, de Penhoet, de 


Cherbourg; dar revedeam brusc etajerele peruchierilor francezi. 
Camaradul meu m-a prezentat ca forestier. Fără să fac figură 
aparte, am fost remarcat, acceptat cu prietenie, sărbătorit ca 
unul dintre rarii albi aflaţi la bal. 

— Trebuie să-i cântăm Coajă de brânză! 

Şi orchestra a început polca asta antileză, în vreme ce 
secretarul venea cu o tânără parteneră, invitată pentru mine. 

— Ai încuviințarea fratelui ei, care te salută, uite-l colo. 

Câteva clipe mai târziu, dansul ne purta pe aripile sale. 
Simţeam alături căldura şi patima unui trup de adevărată 
dansatoare. 

După câteva dansuri, camaradul meu guyanez a găsit de 
cuviinţă să mă pună în gardă: 

— Dansezi cu o fată de familie foarte bună; aşa ca n- 
aşteptă nimic, Fernand. O să-ţi prezint alta. O să poţi să dansezi 
şi să ieşi. 

— Să ies? De ce? 

— Nu fi naiv. Ai observat manevra perechilor? Afară luna 
abia luminează: e la primul pătrar. Pământul e curat, frunzele 
moi. Nimeni nu se teme de priviri. "Nu există desfrânaţi ascunși 
prin preajmă. Doar greierii care cântă. Aşa că poţi să faci 
dragoste între două dansuri. O să-ţi caut o perlă de fată. Dacă-i 
placi, dacă o faci să viseze, nu te mai îngriji de mine. 

Visătoarea soseşte - şi încep din nou valsurile, polcile şi 
dansurile locale. La fiecare dans, mâna ei rămâne într-a mea şi- 
mi încleştează degetele. E gânditoare, da, fără doar şi poate, 
însă nu mă hotărăsc s-o duc afară. Nu-mi plac şi nu mi-au plăcut 
niciodată iubirile pe furiş. Punciul va înlocui pământul 
înmiresmat, greierii nocturni, foşnetul plantelor strivite de 
zbenguiala noastră. Adio, bal Doudou! Mâine va trebui să ne 
ocupăm de pădure. 


In câteva zile, l-am convins pe Gruther de dorinţa mea de- 
a mă stabili şi de a-mi asuma riscurile unui sezon fulger. Agentul 
Companiei Transatlantice îmi promisese şi el că va anunţa 
Parisul şi va înlesni îmbarcarea lemnelor. Rămânea să aleg 
terenul şi să caut mâna de lucru. Când porneşti în aventură ai 
totdeauna nevoie de un buh secundant, un om obişnuit cu ţara, 
un băştinaş deprins cu toate mizeriile. Care nu se teme de 


nimic. Te pune în valoare şi se pune şi pe el; e ceea ce se 
numeşte o asociere. Le-am vorbit, lui Gruther şi lui Merlin, 
despre necesitatea asta tehnică şi amândoi s-au apucat să 
caute un om de încredere, într-o bună dimineaţă, distinsul meu 
diplomat în Ape şi Păduri a venit pe terasa „Palmierilor”. 

— Fernand, cred că ţi-am găsit pe cineva. 

— M-am gândit şi eu la un tip, l-a întrerupt Merlin. 

— Care anume? 

— Un condamnat; acum e servitor. 

— La fel şi-al meu. Lucrează la directorul Marelui Colegiu. 

— Camara! 

Se gândiseră amândoi la acelaşi om, era semn bun. Dar 
cum să-i smulgi directorului un ocnaş bine notat? Gruther a luat 
totul asupra lui. Nu voiam cu nici un preţ să supăr administraţia, 
de care-aş fi putut avea nevoie. Întâlnirea a organizat-o el. M- 
am văzut cu Backenberg şi cu nevastă-sa, o albă care după 
câţiva ani urma să fie asasinată cu o lovitură de cuţit. Şi-au 
făcut amândoi o plăcere din a mi-l prezenta pe Camara. Acesta 
avea cam la vreo treizeci de ani. Era băiat frumos, s-ar putea 
spune. Dur, energic, vorbea foarte bine franceza, deşi era de 
origine, spaniolă. 

— O să-l regretăm pe Camara, dar găsesc excelent faptul 
că va ieşi şi el un pic din Cayenne şi pe urmă dumneavoastră 
riscaţi ceva aici, trebuie să vă acordăm toate şansele. 

Vedeam în asta lucrătura lui Gruther, care pledase 
probabil cu elocvenţă înaintea vizitei noastre. Poţi să-ţi baţi joc 
de diplome, ca şi de birocraţi, dar diplomele sînt ca banii, foarte 
folositoare acolo unde au trecere şi unde lumea crede în ele. 

Am făcut mai amănunţit cunoştinţă cu noul meu 
secundant de îndată ce hârtiile au fost în regulă şi eu l-am luat 
de la ocnă şi l-am dus la Merlin, punându-i la dispoziţie o 
cămăruţă. Rămâneam în gardă; el părea să mă studieze. Am 
învăţat-o pe Bill să-l întâmpine, dar să nu primească niciodată 
altă mâncare în afara celei pe care i-o dădeam eu însumi. 

L-am văzut repede pe Camara interesându-se şi 
reacţionând nu ca un puşcăriaş, ci ca un om liber acum. Privirea 
i se schimba, el părea să înveţe totul din nou, să trăiască din 
nou în jurul unei mese adevărate, al unui pahar adevărat, afară. 

— Sănătate, Camara! O mie de ani viaţă! Să nu beţi 
niciodată. Aici să nu beţi niciodată, patroane. Merlin mi-a 


confirmat spusele lui Camara: la Cayenne exista un risc; dacă 
beai cu alţii, puteai fi otrăvit. De fapt nimeni nu bea; fusesem 
surprins de amănuntul ăsta. „Un pic de stricnina pe pahar şi 
gata, eşti şters de pe listă! Zicea Merlin. La mine nu există nici o 
şansă, dar poţi să ştii vreodată în ţara asta de smintiţi? Fiindcă 
veni vorba, tot mai cauţi mână de lucru? Atunci du-te în seara 
asta la cabaret. Trebuie să cunoască el, Camara, nişte băieți". 

La cabaret am fost decepţionat: vechi cuţitari, tipi dubioşi 
ori epave jalnice care sorbeau punciuri până la unu dimineaţa. 
Iti inspirau milă aceşti foşti codoşi sau spărgători, dar lucrul cel 
mai rău mi se părea să văd cum îşi fac apariţia mutrele 
încrezute ale gardienilor, care aveau dreptul să poarte armă, dar 
nu erau decât nişte cârpe şi nişte traficanţi ai mizeriei de la 
ocnă. Câteva luni mai târziu, n-am ezitat să-i azvârl o dată sau 
de două ori afară pe uşa cârciumii, fie şi numai pentru a păstra 
impresia că pot respira. Şleahta asta se alcătuia prin recrutare. 
Soseau cu grămada: foşti portari, arieraţi, încornoraţi, brute de 
care Europa se debarasa prin jocul mutărilor. Citeai în unele 
ziare franţuzeşti: „Se caută gardieni pentru Guyana, certificat de 
studii obligatoriu". Rezultatul se afla acolo, sub ochii noştri; mă 
grăbeam să regăsesc jungla, noile spaţii. Clima, istovitoare 
pentru mulţi, mi se părea de vis atunci când mă gândeam la 
căldura, la umiditatea, la electricitatea din pădurea gaboneză... 

— Camara, ce facem cu mâna de lucru? N-am nevoie de 
asemenea dobitoci. Hai să ieşim, că pute. 

Aveam în Camara un ajutor preţios, care mă punea la 
curent cu obiceiurile de-acolo. Toţi gardienii, mi-a explicat el, 
erau putrezi, vânduți şi compromişi. Camara, ca mulţi dintre 
ocnaşi, nu-i respecta decât pe jandarmi, căci ei îşi riscau într- 
adevăr pielea când porneau în urmărirea evadaţilor. În cursul 
acelor ore de vânătoare, fugării luptau la sânge pentru 
libertatea lor şi reuşeau uneori să iasă pe mare sau să se 
afunde-n pădure. Camara vorbea chiar despre sate unde 
puşcăriaşii se organizaseră. Ascunşi în colibe, aşteptau să vină 
să-i ridice; dar jandarmii şi administraţia renunţau în cele din 
urmă la cercetări, iar evadaţii putrezeau pe loc. N-aveau destui 
bani pentru a ajunge în Venezuela. Camara era de părere c-ar 
trebui să iau legătura cu una dintre coloniile astea clandestine şi 
că Merlin ar putea să mă ajute. Mi-a promis că va discuta cu el. 


Zilele treceau. Mână de lucru, ioc. Totuşi într-o seară 
Merlin, care dăduse peste o organizaţie, a sosit triumfător: 

— Fernand, am pentru tine o întâlnire cu bancherul unei 
mici mafii de evadați. Te duci mâine. Am anunţat-o de vizita ta. 

— O femeie? 

— Da, o negresă. O bucăţică bună, deloc urâtă. Serveşte 
drept bancă tuturor puşcăriaşilor ascunşi. Evadările ea le pune 
la cale. Între timp indivizii aşteaptă în interior. 

N-aveam de ales, aşa că m-am dus la întâlnire. Negresa 
locuia într-o colibă modestă de paie, cu acoperiş din frunze de 
palmier. Interiorul era cochet; în mijloc trona lui pat cu 
baldachin şi cu o imaculată apărătoare contra ţânţarilor. Şi-a 
făcut apariţia o femeie planturoasă, zâmbind, legănându-se, 
rotind nişte ochi albi seducători: 

— Intră, aşază-te. Ţi-e foame? Vrei să bei? 

— Nu sînt evadat. 

— Ştiu. 

Râdea zgomotos. Temându-mă de vreo cursă, am rămas 
în gardă. Avea treizeci de ani pe puţin, toată numai muşchi şi 
carne. Dacă ar fi văzut Carthis monumentul ăsta, ochiul lui 
tehnic ar fi stabilit imediat diferenţa dintre el şi clientele albe cu 
sîni minusculi şi moi. l-am descris cu sinceritate situaţia, aveam 
încredere în figura ei puţin cam aspră, totuşi generoasă. 

— Poţi obţine oameni, doar că va fi nevoie să-i plăteşti. 

— Cât? 

— Cinci sute cincizeci de franci pe lună. Va trebui să verşi 
suma asta aici, pentru fiecare om, în fiecare lună. Merlin mi-a 
spus că mi eşti nici ticălos şi nici lacom; îţi acord încredere. Iți 
dau nişte adrese de unde poţi angaja oameni, iar tu îmi plăteşti 
aici pentru fiecare. Dacă reuşeşti să obţii o concesiune sau un 
permis legal, eu îţi fac rost de muncitori. 

Aveam o pistă serioasă şi m-am întors la Gruther ca să-i 
cer de data asta permisul pentru prospecţiuni forestiere. El mi- 
ar fi dat şi luna de pe cer. l-am strâns mâna şi m-am îmbarcat 
pe-un mic vapor care mergea de-a lungul coastei răsăritene, 
pentru a cobori apoi pe râul Approuague până la Regina. 

— Sper că la întoarcere voi putea să-ţi înmânez un permis 
de tăiere, mi-a aruncat el pe când îl părăseam. 

Camara întinerise; aerul mării îi vorbea despre libertate; 
căţeaua mea Bill scruta coasta; eu unul încercam să ghicesc 


fără binoclu. Părăseam mlaştinile istmului Behague pentru a 
urca pe râu în direcţia Guisambourg apoi Regina, cocoţată pe 
mâna dreaptă, la adăpost de creşterea apelor. Zăream pe 
maluri exemplarele de „coltuc nebun", paletuvierii cu rădăcinile 
lor aeriene şi cu muşchiul lor,.. 

Mi-am început prospectarea şi întâlnirile cu evadaţii. 
Camara devenea sergentul recrutor al unui nou soi de piraterie, 
în anumite sate de la nord-vest de Regina trăiau într-adevăr 
fugari pe care nimeni nu-i denunța. Nu erau socotiți primejdioşi, 
ci folositori, mai cu seamă de către micii comercianţi, care 
găseau astfel mină de lucru ieftină. Unii măturau, serveau la 
masă; alţii pescuiau în râu sau făceau mobilă. 

Cercetam împreună cu Bill pădurea virgină, iar seara îl 
vedeam pe Camara, după ce el îşi întinsese plasa: „Munca şi 
hrana, pe loc. Banii pentru evadare, la Cayenne: cinci sute 
cincizeci de franci pe lună. Preţul patroana l-a fixat". Vestea se 
împrăştia de-a lungul râului şi către apus, pe malurile Kouroi- 
ului. In ceea ce mă priveşte, fixam pe schiţe traseele parcurse şi 
începeam să-l iniţiez pe Camara cu privire la diferitele esențe de 
lemn pe care trebuia să le tăiem în curând. Eram nevoit să-mi 
asum noi riscuri, să dobor copaci încă necunoscuţi pe pieţele 
mondiale. Cunoşteam dificultatea: nu impui dintr-o dată un lemn 
nou, fie el şi de calitate superioară. Maşinile sînt reglate pentru 
cutare sau cutare esenţă; reacţiile fizice la căldură, la derulare, 
necunoscute; clienţii îşi păstrează vreme îndelungată 
obiceiurile. 

Lemnul gălbenuş, coltucul cinstit, coltucul nebun - ştiam 
că esenţele astea erau de calitate. Trebuia deci să încerc 
lovitura. Intr-o după-amiază, pe-o mică măgură din apropierea 
râului, am dat împreună cu Camara de o colibă părăsită. Un 
ocnaş, un nantez care ne călăuzise, mi-a spus; „Se pare că aici a 
sfârşit-o moş Talbot. Venise şi el tot după lemn. Pe deasupra 
mai căuta şi aur". In coliba solid construită, foarte puţină 
dezordine. Pe podeaua de pământ un soi de talger scobit în 
lemn, o scândură, unealta nefericiţilor căutători de aur. 

N-am socotit. Lucrul asta drept un avertisment. Găsisem 
un ungher care mi se părea bun. Eram hotărât să fac tăieri şi să 
iau legătura cu un mare importator din Franţa. Mica rezervă 
bancară urma să-mi servească la hrănirea ocnaşilor. l-am dat 
dispoziţii lui Camara să cumpere grăsime şi orez de la 


Guisambourg şi Regina, ca nu cumva micii negustori din cele 
două districte să ne joace vreun renghi. Sfârşisem prin a 
cunoaşte mediul local. Africa era departe; aici descopeream 
puterea banului, decăderea ocnei, faptul că se făcea prea puţin 
caz de un asasinat. Aveam chef să mă lupt cu ţinutul ăsta în 
care totul lâncezea. In aceeaşi seară, în vreme ce-i smulgeam 
lui Bill căpuşele, am hotărât să plec a doua zi la Cayenne. 
Trebuia să mă întorc cu bani, cu hrană, cu ceva medicamente, 
cu echipament şi cu autorizaţiile de tăiere. Camara mi-a 
înmânat lista ocnaşilor angajaţi. Frecam blana căţelei cu zeamă 
din foi de tutun, ca să fie mai puţin expusă la înţepături. Bill se 
transforma într-un paznic excelent, cu toate că nu-i dădeam 
voie să vâneze, din pricina şerpilor care mişunau. 

Am plecat, cerându-le oamenilor să-nceapă construirea 
unei tabere, să-i cheme şi pe alţii şi să asculte pe Camara. 
Făceam în felul ăsta din el, în mod oficial, secundul şi însoţitorul 
meu permanent. 

Intoarcere şi sărbătoare la Cayenne. Gruther mă încuraja, 
se entuziasma. Permisul de tăiere fusese obţinut. Gerantul 
„Companiei transatlantice" îmi promitea un vapor; aştepta 
confirmarea, dar se punea chezaş. Oameni aveam. Rămânea să 
mă-nţeleg cu negresa şi să-i mulţumesc lui Merlin pentru 
informaţia dată. 

— Ah, Fernand, mi-a spus Merlin. Negresa a venit de cel 
puţin cinci ori, ţinându-se după mine scai. Eşti frumos, zice ea, îi 
placi, te doreşte: Nu şovăi. 

— Nu fac asta în grabă şi nici la comandă, Merlin. 

— E diplomatic, nătărăule. Trebuie să ataci. 

— O să-ncerc. 

In prima seară, m-am dus la ea, cu lista: 

— Vin să-ţi mulţumesc, dar nu ştiu încă numărul 
oamenilor. Uite o listă. 

— Bine, bine, îmi placi, ia-ţi oamenii; o să plăteşti la 
fiecare întoarcere. Sper c-o să vii deseori. 

Zadarnic m-am străduit să-i ating vag genunchii şi 
coapsele cu mâna, inima nu-mi dădea ghes. N-aveam chef să 
vizitez banca. Merlin m-a văzut întorcându-mă şi s-a apucat să 
mă ocărască: 

— Trebuie, Fernand, trebuie. O să-ţi fac un cocktail care 
să-ţi dea putere. 


— Fără porcării. Nu vreau droguri, înţelegi? 

— Nu, e un secret. 

Merlin a spart un ou, l-a bătut cu diverse amestecuri, apoi 
a adăugat rom alb. Am băut, m-am îmbătat, eram ascultător. 
Am pornit-o pe două cărări. Cât a durat drumul, am făcut 
eforturi să mă ţin în picioare. Am sosit la colibă; unde am pus 
ochii pe patul cu baldachin. Merlin trebuie să-şi fi greşit 
cocktailul, căci m-am prăbuşit buştean, sforăind vreo 
douăsprezece ore încheiate. Banchera mea, ca o 
supraveghetoare plină de tandreţe, s-a mulţumit până la urmă 
să doarmă pe jos: dimineaţa am găsit-o acolo, zâmbitoare şi 
îndrăgostită, încântată că mi-a păzit somnul de secerător. Dacă 
vrea cineva să mă creadă, în pofida afecțiunii şi atenţiilor ei, a 
ochilor ei mari rostogolindu-se de lăcomie, n-am putut niciodată 
să-i dăruiesc alte plăceri în afara amabilelor sărutări de mină de 
la sosire şi de la plecare, ea sfârşind prin a se mulţumi şi cu 
atâta. Visul trebuie să-i fi părut mai preţios decât realitatea: cu 
ocazia fiecărei vizite ea mă sorbea din ochi şi părea să 
călătorească departe, cuprinsă de fericire, în vreme ce eu îi 
sorbeam liniştit romul. 

Am părăsit oraşul cu echipament, cu unul sau doi 
vagabonzi care să însoţească alimentele suplimentare şi am 
ajuns la evadaţii mei, acum în număr de vreo treizeci. Aveam 
alimente de prima calitate. Am declarat bandei ăsteia, care mă 
lua încă drept un naiv şi un fraier, că trebuia pe viitor să 
zbârnâie: „Actualele colibe sînt dezgustătoare. Asta nu e sat. O 
să-ncepem prin a construi, nişte adevărate colibe de paie". 

După o lună era ca-n rai. Totuşi hoţii din ei se trădau 
adeseori. Camara punea capăt cu autoritate neânţelegerilor; 
păzea coliba, transmitea ordinele, gătea. Într-o zi. Pistolul 
automat şi cuțitul meu marinăresc au dispărut. Cuţitul avea 
lama scurtă şi foarte lată, iar în partea dinapoi o sulă specială 
pentru matisarea parâmelor. De armele astea două nu mă 
puteam lipsi cu nici un chip. Am bănuit o încercare de forţă. Aş fi 
putut să mă las pradă unei furii teribile. Furia creează nelinişte. 
Nu eram impresionat. l-am chemat pe toţi ocnaşii, i-am pus să 
se alinieze şi le-am vorbit calm: „M-aţi furat. Sânteţi săraci, 
bolnavi, neliniştiţi, persecutați de ghinion. Admit şi iert însă vă 
avertizez că un revolver sau un cuţit nu se taie-n bucăţi, că 
furtul ăsta o să atragă după sine altele. Nu vreau să ştiu cine-a 


furat. Dar vreau să-mi găsesc mâine dimineaţă cuțitul şi pistolul 
în colibă". A doua zi, la prânz, armele reveniseră. Din clipa 
aceea atmosfera a devenit mai bună. Deţinuţii de pân-atunci s- 
au transformat în forestieri, aproape toţi devotați. Cu ei, 
zdrenţăroşi, slăbiţi, dar fericiţi să găsească mai bune condiţii do 
trai, am făcut prima plută: Unii plângeau împingând-o pe apă, 
căci ea reprezenta o victorie asupra pădurii şi chiar o victorie 
asupra lor, care n-aveau nici o speranţă de-a evada. Niciodată n- 
au vrut să-mi spună cum funcţionează banca negresei. 

Intr-o dimineaţă, pe pluta amarată la malul râului şi-au 
făcut apariţia nişte saramacas. Ne descoperiseră, ne spionaseră 
în pădure. Veneau să caute de lucru. Imi era cunoscută, de la 
secretarul lui Gruther, mândria acestei rase. l-am tratat ca pe 
nişte domni. Căpetenia lor avea vreo treizeci de ani. Le-am 
îngăduit să se instaleze pe celălalt mal, ca să deschidă un nou 
şantier şi să nu se amestece cu Evadaţii. Seara căpetenia m-a 
invitat la focul pe care fumega o oală. A pus să se răstoarne în 
oala aceea nişte ierburi strânse de oamenii lui şi, fără să se uite 
la mine, a contemplat vreme îndelungată aburii care ieşeau din 
vas, apoi mi-a declarat: „O să muncim pentru tine. Oala zice că 
eşti un stăpân bun". Aceşti saramacas erau hrăniţi în tabăra lor. 
Munceau separat; îi plăteam în natură şi nu în bani: o secure, 
două machete», un cuţit, după gustul tăietorilor. Au plecat într-o 
zi, mulţumiţi. Plutele se aflau la apă. Am dat o fugă dus şi-ntors 
până la Cayenne, ca să mai iau bani şi să lichidez cu majoritatea 
ocnaşilor. Gruther era încântat: 

— Obiectivul a fost atins, Fernand. Am găsit chiar şi cine 
să te remorcheze. Un breton, Mercier, care crede-n valoarea 
pădurii. Dacă vrei, e gata să-ţi aducă plutele la Cayenne. 

— Ce chestie! Hai la Merlin s-o udăm. 

Merlin rămânea tot sceptic: „Atunci când o să-ţi văd 
lemnele, o să dau şi eu un rând". l-am răspuns: „într-o 
săptămâna vor fi aici". 

După o săptămână, remorcherul lui Mercier îşi ataşa 
convoiul de plute în apa râului. Păstrasem, patru însoțitori. 
Guisambourg-ul, mlaştinile şi coasta Cayenne-ului mi-au trecut 
din nou prin faţa ochilor. Am aranjat cu grijă comoara noastră în 
fundul unui mic golf. Esenţele mai delicate le-am pus pe nişte 


* Cuţite de mari dimensiuni, folosite în America de Sud, mai cu seamă la 
defrişările din junglă. 


butuci, la loc uscat. N-aveam decât să aşteptăm vaporul sau 
vapoarele promise. Eu făcusem începutul şi dovedisem 
posibilitatea creării unei exploatări forestiere. Gruther a venit să 
constate, să înregistreze, să adeverească. Era o reuşită. Merlin 
ne datora o cinste pentru succesul nostru. Dar n-a mai avut grija 
asta: la Paris, Compania Transatlantică refuza să asigure 
transportul. Ne era imposibil să aflăm mai mult. Consiliul de 
administraţie? Distanţa? Lipsa de claritate a corespondentului? 
Nu căutam un vinovat; îmi pierdusem timpul şi fusesem tras pe 
sfoară. 

O ştire de felul ăsta îţi cade-n creştet ca un copac; trebuie 
să suporţi şi să te ridici la iuţeală, strigând: „N-am fost atins!". 
Căci viaţa e mai prețioasă decât orice. Eram sănătos; trebuia să 
găsesc riposta la eşec. 

14 
LA POALELE UNEI STÎNCI, DAU PESTE UN CIUDAT FILON DE AUR 

Când o afacere se-mpotmoleşte, se-mpotmoleşte. Nu-ţi 
pierzi vremea cu ea. Trebuie să întorci pagina. Desigur, lovitura 
era greu de înghiţit. Economiile mele fuseseră aproape lichidate. 
După un an de eforturi, o mie de metri cubi dormitau într-un 
golf. Furia lui Gruther nu mai contenea: „Ce scârboşenie, 
Fernand!". Proba fusese: făcută. " învăţasem să nu mă las 
zdruncinat de felul ăsta de abandon. Pe terenurile mlăştinoase 
trebuie să-ţi înteţeşti viteza şi agilitatea şi să treci. Apoi se ivesc 
şi mici semne care te luminează, dacă e necesar. 

Pentru a ne omori vremea, am hotărât împreună cu 
Camara, el fiind mai descurajat decât mine, să mergem într-o 
seară la cinematograf. Merlin născocise asta ca să-şi 
rotunjească micile venituri şi clientela sa era alcătuită exclusiv 
din negri guyanezi: cinematograful nu era încă la modă. 

In seara aceea Merlin proiecta deci filmul sosit din Franţa: 
Viaţa lui Beethoven. In ceea ce mă priveşte, lecţia am primit-o 
imediat: toată sala, toţi negrii făceau haz. Cu cât sărmanul 
Beethoven se strâmba mai mult şi se lăsa pradă unor stări de 
nostalgie ori de suferinţă, cu atât hohotele izbucneau mai tare, 
pumnii băteau în scaunele de fier şi publicul se strâmba de râs. 
„Ce idioţi şi tipii ăştia! Zicea Merlin, indignat. E un film tragic!". 
Eu vedeam bine că oamenii aceia socoteau tot arsenalul de 
sentimente drept o boală. Pentru ce să-i învinuieşti şi să-i 
judeci? Ei găseau că gelozia, pasiunea, încornoraţii, lacrimile, 


sclifoselile sînt ridicole. Erau sănătoşi, refuzând să dramatizeze. 
In faţa spectacolului unor reacţii pentru ei neverosimile, se 
desfătau vizibil. „N-o să-mi spui că sînt normali. Deunăzi au 
izbucnit în râs când un jaguar l-a mâncat pe explorator! " 

Camara înţelesese şi el. A doua zi eram cu totul vindecaţi. 
Rămânea să ne organizăm din nou, să adulmecăm noi piste. 
Şansa noastră consta în faptul că ne aflam în viaţă. „Trebuie să 
ne refacem, patroane'", zicea Camara. 

— La ce te gândeşti? 

— La contrabandă. Cunoşteam la ocnă un tip care scria 
scrisori invizibile, cu ajutorul unei cepe. Probabil că are el unele 
informaţii. Ştie un negustor de încălţăminte, traficant de aur. 
Ascunde pepitele în scobitura tocurilor şi strânge... 

— Vax. Fleacuri. 

— Există şi contrabanda cu carne de vită. Mercier cu 
remorcherul lui trebuie să întâlnească deseori asemenea indivizi 
pe Oyapock. 

După câteva zile ne lămuriserăm. La Cayenne lipsea mai 
cu seamă carnea proaspătă. Creşterea animalelor eşua, în 
pofida tuturor strădaniilor. Mercier era perfect pus la curent cu 
această contrabandă. Imi povestea: 

— li ştii pe iezuiţi cum sînt, descurcăreţi, inteligenţi. Au 
încercat de multă vreme să aclimatizeze vaci, boi, diferite specii 
de zebu, cu frumoasele lor coarne. Au defrişat pădurea şi au 
cultivat iarba elefantului, de formă ascuţită. Pentru lapte era 
mai bine decât în mlaştină. Au încercat să facă şi încrucişări; 
animalele nu se aclimatizau rău, chiar şi cu mocirla ajungându- 
le până la burtă. Rezistau în faţa muştelor, a murdăriei, dar nu şi 
a vampirilor. Ştii ce sînt ăia vampiri? 

— Am văzut aşa ceva la „Grand Guignol". 

— Au două mici cuţitaşe, foarte fine, dedesubtul gurii şi 
pot da gata un bou. Turmele sînt amenințate. Aşa că brazilienii 
din zona graniţei urcă pe Oyapock cu tapuile» şi debarcă boi vii, 
care sînt tăiaţi de micii măcelari. Ca muncă treaba asta e 
plăcută; datorită ei halim noi biftecuri. Dac-am aştepta carnea 
pederaştilor ăstora de gardieni, am putea să crăpăm! Şi Mercier 
s-a repezit să dea afară cu picioare-n fund; un paznic de ocnă 
care încerca să urmărească discuţia. Camara strălucea de 
încântare. 


* În original „tapouille" ambarcaţiune specifică regiunii Amazonului. 


— Dacă vrei, Fernand, te cobor pe Oyapock până la Saint- 
Georges. Vezi şi alte păduri frumoase. Cine ştie, poate îţi 
continui prospectarea. Eu unul am încredere în tine şi-ţi 
remorchez pe gratis, până la Cayenne, câte plute doreşti. 

Cuvântul Oyapock cânta în mintea mea. "Ai pomenit de 
graniţă?", l-am întrebat eu. El s-a apucat să explice. Malul drept 
al râului Oyapock aparţinea Braziliei; contrabandiştii treceau pe 
malul francez în zona Amapa. Reuşeau să se descurce în faţa 
consulatelor autentice sau false, a jandarmilor, a cuţitarilor. 
Vitele lor erau de multă vreme aclimatizate şi veneau de pe 
Gari, de pe Araguari, sau chiar de pe malurile Amazonului. 
Amazonul! Mă gândeam la iubitul meu tată, la povestirile lui 
despre coborârea marelui fluviu. Brusc lecturile mele de 
convalescent, pianul surorilor, visul de copil de la Le V&sinet au 
declanşat în mine marea orchestră. Trebuia să plec, să părăsesc 
ţara asta prea mică, rău dotată. Marele fluviu, necunoscut mie, 
îmi părea la îndemână. Cum de nu descoperisem asta mai 
devreme? Nu mai visam decât s-o şterg; şi totuşi mă auzeam 
răspunzând: 

— Mercier, voi cobori cu tine până la Saint-Georges, ca să 
văd pădurea. O să-l las pe Camara în drum, iar el o să se ducă la 
Regina să lichideze ultimele datorii. 

Tocmai îmi dădusem seama de ceea ce trebuia să fac pe 
viitor. În calitate de pionier independent, îmi păpasem banii cu 
plutele din esențe necunoscute. Lemnele constituiau o marfă 
sigură. Am calculat cât mai exact cu putinţă valoarea lor şi am 
fugit la Gruther să-i prezint ideea mea: „Ai dreptate, banca e 
nevoită să accepte. Cere un «warant» iar eu, dinspre partea 
mea, îţi eliberez un act justificativ în regulă. Trebuie să încerci 
asta, ca să nu pierzi totul". 

Aveam, într-adevăr, o marfă industrială depozitată pe loc, 
perisabilă cu siguranţă, dar de prima mână. Banca era datoare 
să-mi împrumute legal echivalentul a cel puţin 70% din valoarea 
ei, fie în aşteptarea unui transport, fie a unei vânzări la licitaţie. 
Banca nu trebuia să cunoască dificultăţile mele. Treceam la 
contraatac. Gruther a întocmit documente perfecte: certificate 
de cubaj, de calitate, justificarea preţurilor la cota mondială a 
lemnului, viza cheltuielilor generale. Am fost primit de un om 
remarcabil, guvernatorul Lamy, l-am cerut ajutorul pentru 
obţinerea înlesnirilor bancare legale. Omul era sensibil la efortul 


depus, la rămăşagul câştigat: o mie de metri cubi scoşi din 
pădure fără tractoare sau maşini, doar cu puşcăriaşi, iertaţi sau 
nu de pedeapsă - el vedea în asta un mijloc de-a sfârşi cu 
legenda solului ingrat, a ţării acoperite de dispreţ, Banca mi-a 
eliberat avansul pe marfă. Pierdeam mult, dar aveam destui 
bani pentru a-mi continua drumul. 

Gruther mă încuraja să plec din nou, să explorez râul 
Oyapock; dar eu nu mai voiam să întreprind nimic fără să fiu, 
sigur. Găseam dealtfel Guyana prea mică şi. Pădurile prea 
împrăştiate pentru ca marile societăţi să aibă vreun câştig aici. 
În faţa hotărârii mele, Gruther mi-a strâns mâna, liniştindu-mă: 
„Atunci, la revedere şi mult noroc! Fără ştiri din partea dumitale, 
voi începe să fac vânzări către micile fabrici de cherestea de 
prin partea locului. Munca dumitale nu va fi fost inutilă”. 

Am părăsit oraşul Cayenne cu remorcherul lui Mercier. 
Camara, mâna mea dreaptă, fusese un însoțitor credincios. l-am 
înmânat un „certificat de bună purtare" şi o primă pe care s-o- 
mpartă evadaţilor, felul meu de a-mi lua rămas bun de la ei, Ne- 
am despărţit la Guisambourg, eu îmbarcându-mă pe mare ca să 
ajung la gura Oyapock-ului, la Saint-Louis şi pe urmă la 
cascadele de la Saint-Georges. Mă gândeam la şantierul acela 
ridicat în câteva luni; nutream prietenie pentru ocnaşii care 
munciseră din greu vreme de-aproape un an, dar şi mâncaseră 
după pofta inimii. Le dădusem, eu însumi îngrijiri la cea mai 
mică zgârietură. Nu mai fuseseră nevoiţi să lupte zi de zi; aveau 
la negresa din Cayenne bani pentru evadare. Îmi părea rău că-i 
părăsisem, dar îndeosebi că nu-l putusem lua cu mine pe 
Camara. 

Bill privea malurile şi pândea tapuile care coborau fluviul, 
în timpul drumului, Mercier îmi arăta arborii: „Priveşte lemnul 
ăsta, trebuie să existe aici o avere. O să examinezi problema 
expedierilor mai târziu. Prospectează, Fernand". Eu nu 
răspundeam. Gândul meu rătăcea pe malul brazilian. Imi 
închipuiam în depărtare Sierra Lombarda şi Tumuc-Humac-ul. 
Doar la câteva sute de kilometri de noi, Amazonul îşi înmulţea 
braţele ca să ajungă la Atlantic, îmi mângâiam căţeaua, ca 
pentru a mi-o face complice. Mă simţeam uşor; abia câteva 
bagaje, o pălărie largă de panama, săculeţul cu bani, o raniţă. 
Soarele lumina din spate frumoşii copaci de pe malul francez. 


Îmi închipuiam un teatru a cărui cortină roşie coboară. Nici nu. 
Câştigasem, nici nu pierdusem, jucasem doar. 

La Saint-Georges am făcut popas şi am stat câteva zile, 
doar ca să reflectez. Ascultam, împărţit. Observam un pic mai 
spre sud, pe celălalt mal, oraşul Oyapock. Vedeam pentru prima 
oară drapelul brazilian. Incepând din locul acela, fluviul căpăta 
un aspect diferit, părea năvalnic, întrerupt de cascade şi 
denivelări periculoase. Un nou domeniu, noi imagini 
necunoscute mi se ofereau. Imi plăceau lianele spânzurate, 
marea dezordine a ierburilor înalte, bogăţia malurilor. De ce să 
părăsesc Oyapock-ul înainte de a-i străbate cursul? Cine ştie? 
Ascultam povestirile: mă atrăgea America de Sud; dar voiam de 
asemenea să parcurg, înainte de-a părăsi Guyana, zonele mai 
puţin cunoscute decât acelea în care îmi stabilisem comando-ul, 
asemenea unui şef de bandă. l-am vorbit lui Mercier despre 
intenţia de-a mă afunda pe jos către sud-vest şi de-a mă apropia 
de cursul inferior al râului Approuague, ca să cobor apoi pe 
Oyapock în pirogă. 

— E un ocol ciudat, dar care se poate face. 

— Găseşte-mi doi vagabonzi. 

— Cunosc doi desculți, doi seringueiros brazilieni. Astfel, 
într-o dimineaţă, au apărut Pablo şi Pedro. 

Inainte de-a pleca spre Cayenne, Mercier mi-i trimisese. 
Nu mi-au făcut o impresie grozavă: destul de pricăjiţi în 
aparenţă, cu pielea unsuroasă; cu ochi destul de vii, totuşi. Dacă 
nu erau inteligenţi, poate erau, în schimb, devotați? De ce să 
nu-mi asum riscul? 

Am părăsit deci localitatea Saint-Georges pentru a 
întreprinde ocolul şi, încetul cu încetul, i-am văzut pe cei doi 
metişi, mai bine hrăniţi acum, fără îndoială, străduindu-se cu 
mult devotament să-mi facă plăcere. Trebuia totuşi să marcăm 
distanţele în continuare şi să fim cu ochii în patru. Selva se 
întrerupea brusc, pentru a face loc unor spaţii destul de pustii. 
Inaintam pe jos, printr-un fel de peisaj lunar, alcătuit din coline 
joase şi din trecători pline de stânci prăbuşite, care la căderea 
serii ne serveau de adăposturi aproape naturale. Pentru ce mă 
aflam eu acolo, pierdut în afara pădurii, cu doi însoțitori dubioşi? 
Nu reuşeam să-mi dau seama bine. Pablo şi Pedro îşi exprimau 
gândurile în portugheză sau într-o franceză incorectă - şi 
povestea lor nu era limpede. Erau brazilieni fără doar şi poate, 


dar se văzuseră nevoiţi s-o şteargă în Guyana, ca urmare a 
săvârşirii câtorva fapte rele. Le-am dat de înţeles că ştergeam 
cu buretele tot trecutul ăsta şi că, dacă ei nu mă dezamăgeau, 
într-o bună zi (le făceam o schiţă) o să debarcăm toţi patru în 
încântătorul port Belem do Para. Nu văzusem niciodată oraşul 
ăsta şi nici ei, dar ochii le străluceau de plăcere şi de mândrie. 
Păzitoare credincioasa la picioarele mele, Bill părea să ne 
urmărească toate gesturile; colții ei uriaşi impuneau respect şi 
cei doi metişi se simțeau liniştiţi datorită prezenţei mele. 
Găseam că asocierea noastră de patru nu era chiar atât de rea. 
Singură scurgerea timpului mi-ar fi îngăduit să judec mai bine. 

Călătoria prin ţinutul acela stâncos devenise destul de 
monotonă. Intr-o dimineaţă m-am sculat, aşadar şi m-am suit 
pe-o colină, ca să caut în zare albia râului Approuague, care 
trebuia să fie, după socotelile mele, la vreo cincisprezece 
Kilometri. Pablo şi Pedro dormeau încă, păziţi de Bill. M-am 
întors în tabăra noastră provizorie, cercetând totodată mecanic, 
deşi cu multă atenţie, solul. In apropiere se afla o stâncă 
netedă, verticală. Simt nevoia să urinez. Mă opresc şi, iată, 
acolo, pe jumătate-n pământ, ceva neobişnuit, vag strălucitor. 
Am o bănuială, ridic de jos acel ceva: o pepită - o pepită de aur! 
Nu-mi cred ochilor; în orice caz, mă port ca şi cum n-aş crede. 
Râcâi solul, mâinile îmi, tremură uşor. Am de multă vreme 
obiceiul să-mi păstrez sângele rece, dar acum, pe neaşteptate, 
mi-e imposibil. Îmi bate mima. Râcâi în continuare şi dau peste 
mai multe pepite, inegale ca mărime, însă puţin depărtate unele 
de altele. Sânt cuprins de febră. Răscolesc mica suprafaţă cu 
minuţiozitate. E într-adevăr aur. În câteva minute, descopăr 
vreo zece kilograme! O adevărată avere. 

Brusc am devenit atent: dar în tabără totul părea încă să 
doarmă. Cu raniţa îngreunată, m-am întors devorat de visurile şi 
proiectele care mi se îmbulzeau în cap. Trebuia să rămân pe loc, 
să cercetez viroaga, să înţeleg. Dădusem peste o mină sau 
peste o ascunzătoare? Nu era pentru prima oară când 
adevăraţilor căutători de aur li se întâmpla o menea aventură. 
Dar mie, forestier, cum de-a putut să mi se întâmple? 

Am petrecut acolo opt lungi zile înnebunitoare, poate cele 
mai neobişnuite din viaţa mea. Nu mai eram eu însumi. Eram 
puternic şi vulnerabil. In pofida încrederii pe care le-o puteam 
acorda celor doi seringueiros, aurul n-avea să facă din ei nişte 


asasini? Trebuia să mă feresc şi mai mult - şi îndeosebi să par 
că nu m-am schimbat. Greu lucru: eram nevoit să umblu cu 
şiretlicuri pentru a mă întoarce l-a viroagă, pentru a explora 
trecătorile din imediata apropiere. N-aveam hârleţ. Cum să le 
explic faptul că râcâiam pământul cu machete, după ce 
spusesem că mă interesa pădurea? li trimiteam deseori să se 
îngrijească de foc, să vâneze. Dar după o săptămâna am înţeles 
că trebuia să încetez jocul. Nu eram căutător de aur. Trebuia să 
fiu mulţumit cu ce-mi picase şi să investesc totul în cercetări 
forestiere. Am notat însă cu multă grijă poziţia exactă a 
viroagei, gândindu-mă la ziua în care voi avea poate mijloace 
mai bune de-a face săpături. 

Intr-o dimineaţă am hotărât deci să ridicăm tabăra, ca s- 
ajungem în cel mai scurt timp pe malurile Oyapock-ului. Le-am 
dat, lui Pablo şi Pedro, sarcina de-a cumpăra o pirogă bună, 
pentru coborârea cataractelor. Agitaţia şi febra nu m-au părăsit 
decât pe fluviu. Alunecând pe canalul ăsta natural, din toate 
părţile năpădit de vegetaţie, mă simţeam uşurat.. 

N-am mai fost nicicând ispitit să mă întorc în zona acelor 
trecători îndepărtate.  Nimerisem fără îndoială peste 
ascunzătoarea unui fost prospector, sau peste banca unui 
evadat. La distanță de ani, un necunoscut îmi dădea ajutor. Mă 
gândeam la el. Cine fusese oare? Soarta generoasă venea să-mi 
amintească de subtila ei prezenţă. Pablo şi Pedro achiziţionaseră 
o pirogă bună şi puneau în practică legea minimului efort. 
Curentul, vâltorile şi coturile erau pentru Pablo o joacă, iar Pedro 
moţăia, cu picioarele goale aşezate pe spinarea căţelei adormite 
şi cu faţa la frunzişul arborilor. Pablo îşi trezea pe neaşteptate 
colegul, pentru a-l pune să deschidă cale cu macheta, sau 
pentru a semnala necesitatea unei acostări. Erau nevoiţi atunci 
să tragă la mal, să care" piroga şi să reia cursul fluviului după ce 
depăşeam periculoasa denivelare. Aceste „căderi" ale Oyapock- 
ului erau destul de numeroase pentru a-i face să bombăne pe 
cei doi vagabonzi, dar ei cunoşteau pericolele cataractelor şi 
preferau să care cu spinarea decât să se zdrobească de stânci. 
Piroga pusă din nou pe linia de plutire continua să alunece, sub 
ochiul exersat al lui Pablo. Cu mutra lui puţin strâmba, el 
descoperea parcă jucându-se capcanele invizibile, stâncile aflate 
aproape la nivelul apei, trunchiurile de copac. Nu-l sâcâiau decât 
operaţiile de transportare a pirogii. Pedro, ca un seringueiro cu 


experienţă ce era, vârâse alimentele în saci acoperiţi cu mai 
multe straturi de cauciuc brut. În caz de accident, alimentele 
pluteau. Admiram pentru întâia oară tehnica asta primitivă şi 
mă lăsam puţin câte puţin furat iar de sălbatica frumuseţe a 
malurilor. Cu ceafa sprijinită de raniţă, leneveam. În timpul 
popasului, Pedro meşterise o olla; orezul fierbea în vasul ăştia 
improvizat; o cutie de conserve de cinci kilograme, la care 
fusese adăugată o toartă metalică. Pedro făcea abuz de ardei 
iute şi de untură de tapir, însă părea bucuros văzându-mă cum 
înfulec mâncarea pregătită de el. 

Pe ultima parte a cursului său, Oyapock-ul devenea 
majestuos; te puteai abandona râului, fredonând. Malurile au 
defilat prin faţa noastră până la punctul de unde plecaserăm, în 
dreptul localităţii Saint-Georges. Am vândut piroga, iar eu am 
pornit în căutarea unui vas. Pe malul brazilian trăia un oarecare 
Thomas, un fost ocnaş îmbogăţit de pe urma comerţului şi, fără 
îndoială, a contrabandei: „Puteţi cumpăra o tapuie în stare 
bună. Dacă vreţi să ajungeţi la Belem, e în interesul 
dumneavoastră să coborâţi Oyapock-ul. Să ieşiţi la mare şi să 
urmaţi coasta liniştit. 

Tapuia mi se pare ideală; rezistă pe mare şi virează destul 
le repede. Punându-i o pânză în partea dinapoi, la cel mai mic 
vânt puteţi schimba direcţia. Soiul ăsta de vas are o mobilitate 
deosebit de bine adaptată la navigația în estuarul Amazonului". 
Thomas era simpatic şi nu prea mare secătură. Am plecat să 
vedem câteva tapui. Pablo şi Pedro mă urmau cu fidelitate. 
Thomas ne-a părăsit o clipă, în mijlocul a tot felul de bărci şi de 
vase în reparaţie. Când s-a întors, părea mulţumit: „Veniţi să 
vedeţi una de zece metri, în bună stare. Puntea e închisă 
ermetic. Pentru mare e perfectă şi nici de ploi nu trebuie să vă 
temeţi". 

Tapuia se afla pe uscat, în stare perfectă. Era echipată cu 
o velă mare, un foc şi o trincă. În afară de tambuchi şi. de 
acoperişul cabinei, nici un fel de suprastructură. 

A doua zi am cumpărat primul meu vas brazilian, 
Odinioară tata ne dăruise un mic velier, ca să deprindem 
noţiunile elementare ale navigaţiei. Trebuia să-mi regăsesc azi 
gesturile dobândite în copilărie. Crescusem; la fel şi 
ambarcaţiunea. M-am gândit o clipă la fratele meu, alături de 
care trăisem bucuriile sportului cu vele pe Sena. Tineri încă, 


primisem în dar un schif de mahon, lăcuit şi cu puntea 
încastrată, iar mai târziu o iolă; stând la bara cârmei, tata 
supraveghea felul cum stăpâneam vâslele. Noi ne întorceam 
zdrobiţi de oboseală, iar el se oprea o clipă sub umbrarul unei 
cafenele, ca să bea o bere proaspătă şi să-şi pună un pic de 
ordine în ţinută. Amintindu-mi de sfaturile lui, am cercetat coca 
şi puntea şi am dat dispoziţie să fie călăfătuite încheieturile 
uscate. 

Trebuia să urmez chemarea aventurii. Marea părea 
deodată să-mi facă semn. Regăseam gustul altor spaţii. 
Aducerile aminte suiau din nou; Saint-Nazaire, Le Pouliguen, 
Granville, Monaco, imaginile marine lo întunecau pe cele ale 
pădurii. Trebuia să învăţ iar să navighez, să alunec de-a lungul 
coastelor, pentru a-mi întâlni visul de copil; gurile Amazonului - 
acelaşi fluviu Amazon pe care tatăl meu îl coborâse, bolnav, ca 
să se îmbarce spre Europa. Exact fluviul ăsta ducea la indienii 
ascunşi în păduri. Revedeam odăiţa din Le Ve&sinet şi obrazul 
tatei, aplecat deasupra paturilor noastre, pentru a ne istorisi cu 
jumătate de voce. De data asta era rândul meu să descopăr 
marele fluviu. 

Ca un veritabil căpitan, l-am rugat pe Thomas să ne fixeze 
un preţ pentru alimente şi pentru materialul de pescuit. 
Vagabonzilor mei nu le venea să-şi creadă ochilor. Urmau să 
navigheze pe tapuia asta de vis. În două zile îi schimbaseră 
aspectul: coca era dichisită, gata de-a pluti pe mare. Am pus săi 
se picteze un nume, cel care îmi cânta în minte: Helena. Astfel 
s-a născut numele. Thomas a adus proviziile: doi cilindri sau 
două bidoane cu apă, trestie de zahăr în mănunchiuri, douăzeci 
de muguri de palmier cu gust de alune, trei mari ciorchini de 
banane, sute de portocale verzi, doi porci vii şi foarte graşi, o 
sută de kilograme de orez şi mai multe chintale de sare pentru 
peştele pe care speram să-l prindem. 

Din motive de navigaţie, hotărâsem să pornim la căderea 
nopţii. Am băut Împreună cu Thomas pentru a sărbători 
plecarea noastră şi, la ora zece seara, am desprins ultima 
parâmă care ne mai lega de stâlpii malului. 

Luna aluneca printre nori cu o uşoară tristeţe. Mă temeam 
să nu izbucnească vreo furtună care să ne îngreuneze ieşirea de 
pe fluviu. Trebuia să înălţăm vela şi să câştigăm timp. Tapuia 
pornise la drum; îmi lăsa impresia unei scule straşnice. 


Asemenea tuturor ambarcaţiunilor indigene întâlnite în nordul 
Braziliei, era făcută din bibiru, lemn tare ca fierul şi care nu 
putrezeşte; cel mai căutat, cel mai scump din lume, capabil să 
reziste viermelui de corăbii din apa estuarelor. 

Abia străbătuserăm câteva mile, urmând conturul umbrit 
al fluviului, când o muzică stranie mi-a atras atenţia. Un cor slab 
de voci discordante şi triste se auzea de pe malul brazilian. Am 
manevrat ca să ascult mai bine şi brusc mi s-a pus un nod în 
gâtlej. Recunoşteam acele voci răguşite şi tulburătoare. Am 
distins îndată, pierdut pe malul râpos, un mare grup de bărbaţi 
care înaintau în umbră, însoţind traseul urmat de Helena. Vechii 
mei deţinuţi, puşi în libertate sau evadați de la ocnă, cântau în 
cor La Marseillaise. Luna le lumina siluetele vagi şi 
zdrenţăroase. Era pateticul lor rămas bun. Cum reuşiseră să 
traverseze fluviul într-ascuns, de la cine aflaseră că voi trece în 
noaptea aceea? Se informase Camara, fără îndoială. In faţa 
gestului lor şi a cântecelor, mă copleşea emoția. Vocile răguşite 
s-au oprit o clipă ca să-mi strige: „Călătorie plăcută! Mult 
noroc!" Ştiam că pentru ei, vai, nu putea licări nici o rază de 
noroc. Aceşti paria voiau să-mi mărturisească recunoştinţa lor 
pentru lunile de hrană, de îngrijiri, de respect. Lacrimile îmi 
abureau ochii, eram cuprins de ruşine. In vocile ocnaşilor se 
strecurau spaima şi renunţarea. Eu eram liber şi stăpân pe 
soarta mea, dar pe ei nu ştiusem să-i scot din mizerie. 

Nori groşi se adunau; mă temeam din ce în ce mai mult că 
furtuna mă va lipi de mal sau că vreo patrulă braziliană va veni 
să-i ridice pe ocnaşi. Am făcut un gest larg, în semn de 
mulţumire şi de rămas bun. Mila mă copleşea. Trebuia totuşi să 
mă smulg, să mă despart pe veci de pământul acela întunecat. 
Forţele naturii se însărcinau să ne ajute vântul ne împingea cu 
vioiciune în direcţia estuarului. Curând s-a făcut linişte, noaptea 
a devenit limpede. Furtuna se îndepărtase către apus. 

Călătoria a durat douăzeci şi nouă de zile. Vintul ne purta 
spre Amazon. Bill dormea mult după-masă. Navigaţia era 
simplă, iar pescuitul la năvod constituia pentru noi o distracţie 
folositoare. Ziua scrutam ţărmul, pretutindeni luxuriant. 
Noaptea, culcat pe punte, priveam îndelung strania limpezime a 
întunericului tropical, blând şi lăptos şi miile de stele care 
licăreau, mai depărtate încă şi mai misterioase prin pânza de 
umezeală fină. 


Într-o dimineaţă am debarcat la Belem do Para, singurul 
port maritim al uriaşului bazin amazonian cu nume de legendă: 
oraşul pionierilor, al cuceritorilor; oraşul unde tatăl meu, doborât 
de friguri, fusese nevoit să-şi înceteze viaţa aventuroasă; unde 
salutam acum sosirea mea ca pe o revanşă luată în numele lui. 

Aveam în cală mai bine de-o tonă de peşte, pe care Pablo 
şi Pedro l-au primit ca recompensă. Născoceam treptat; însă din 
ziua aceea am păstrat obiceiul de-a lăsa echipajului peştele 
prins. 

Cât despre mine, în câteva ore am şi vândut 
ambarcaţiunea, cu de două ori preţul cumpărării ei. Hotărât 
lucru, aveam baftă! 

15 
BELEM DO PARA, IQUITOS, AMAZONIA: ÎNTREG CHÂTELET-UL 
COPILĂRIEI MELE 

Să descoperi un oraş însemnă să renaşti şi să iei totul de 
la capăt. Belem oferea privirii două feţe: aceea a unui oraş 
american cu bulevarde imense şi clădiri luxoase şi aceea a 
mizeriei şi colcăielii. Meleagul ăsta sud-american semăna izbitor 
cu Far West-ul. Oraşul adăpostea la grămadă o faună venită de 
departe şi de pretutindeni: mă uitam curios după braziliencele 
cu ochi mari, negri, cu pielea mată, după acele cabocios, stranii 
metise gata oricând să facă dragoste, după bărbaţii dichisiţi ca 
nişte funcționari de birou şi după ceilalţi: prospectori, 
zdrenţăroşi, indivizi cu sânge amestecat, sclavi. Mă găseam 
dintr-odată la porţile unei alte lumi, mai crude, mai amestecate 
decât aiurea. Pe feţele adeseori trudite ghiceam pasiunile şi 
dramele uriaşului bazin al Amazonului. Mi se părea că faimoasa 
junglă cu legile ei implacabile, aşa-numitul „infern verde", apăsa 
greu peste mulţimea asta abia întrezărită. Mă aflam pentru 
prima oară pe un teritoriu din afara legilor franceze. Trebuia să 
stau câteva zile în cel mai bun hotel ca să absorb toate 
informaţiile posibile, să tac, să pun rânduială-n lucruri şi să-mi 
limpezesc situaţia. 

Pablo şi Pedro îmi depuseseră geamantanele contra 
chitanţă şi, cu banii luaţi din vânzarea peştelui, se pregăteau 
acum să se arunce în vârtejul plăcerilor. Urmau să vină zilnic 
după ordine, de-ndată ce m-aş fi stabilit undeva. 

Drept orice bagaj aveam un sac mare de pânză şi raniţa 
unde-mi păstram o parte din bani. şi pepitele; la centură, 


machete de care nu mă despărţeam. Pistolul automat se afla şi 
el la îndemână, într-un buzunar anume al sacului. Bill mă urma. 
În ţinuta asta de lucru, am intrat fără să şovăi la „Grand Hotel". 
Mi-am dat pe loc seama de naivitatea mea: „Acest hotel nu e 
pentru dumneavoastră, domnule", m-a anunţat cu răceală 
directorul. Am scos, din reflex, bani, ceea ce a făcut o şi mai 
proastă impresie: „Propun să plătesc înainte", am zis eu. A sosit 
în ajutor personalul, pentru a mă da afară: „Nu despre bani e 
vorba". Am înţeles că n-aş avea dreptate şi că urma să mă 
cuprindă furia. Am bătut în retragere, hotărât să nu merg mai 
departe. Bill părea să nu înţeleagă de ce părăsim un loc atât de 
confortabil. 

Lă ieşirea din hotel, m-a oprit un bărbat plin de vioiciune şi 
de eleganţă naturală. Cizme impecabile, pantaloni de călărie în 
mici carouri albe şi negre, cămaşă de mătase. Strălucea de 
vesel ce era. 

— Nu veniţi întâmplător din Guyana? Şi nu sînteţi cumva 
forestier? 

— Ba da. Dar cum...? 

— Mă numesc Jack Gelle de Francony. Sosesc de la 
Cayenne. Sânt aviator şi prietenul meu Gruther mi-a vorbit mult 
despre dumneavoastră. Haideţi, vă iau cu mine la un prieten. 

— Trebuie mai întâi să-mi caut un adăpost, să mă îmbrac. 

— Haideţi. N-o să vă pierdeţi vremea. 

Am făcut astfel cunoştinţă cu un francez care urma să- 
nsemne mult pentru mine şi care mi-a fost până la sfârşitul 
zilelor sale un îndrumător şi un prieten: Paul Lecointe. Şi 
povestea lui răspândea parfumul aventurii. Foarte tânăr fiind, o 
firmă importantă îl trimisese într-o misiune în Brazilia, iar el 
făcuse pentru ţara asta, pentru resursele şi imensele ei spaţii 
împădurite o pasiune. Remarcabil chimist şi botanist, Lecointe 
explorase pe jos ori în pirogă faimosul bazin al Amazonului, 
jungla, flora şi mineralele acesteia. Atinsese regiunea lacului 
Titicaca, adunase exemplare necunoscute de plante, studiase cu 
rigurozitate farmacopeea şi „medicina indiană". El a subliniat, 
printre. Primii, importanţa curarei şi a anumitor plante 
insecticide. Studiază de asemenea ayahuasca şi extraordinarele 
ei proprietăţi. „O să rămâi uimit", mi-a spus aviatorul. 

Paul Lecointe era la vremea aceea consul onorific al 
Franţei. M-a întâmpinat cu un zâmbet prietenos; ţinuta mea nu 


l-a surprins câtuşi de puţin. Avea o privire vie, directă, plină de 
inteligenţă, robusteţea unui ţăran de statură înaltă şi nişte 
umeri impresionant de largi. Părul alb şi mustaţa deasă atenuau 
vigoarea trăsăturilor. Paul Lecointe m-a introdus în laboratorul 
pe care şi-l amenajase; în plin centrul oraşului Belem, cu 
ajutorul autorităţilor braziliene. Jack Gelle de Francony părea 
încântat de faptul c-a mijlocit o asemenea întâlnire, pentru mine 
fantastică: savantul a cărui muncă era aproape necunoscută în t 
Franţa strânsese cu răbdare numeroase eşantioane de lemn 
tropical, o colecţie admirabilă. 

Nutream faţă de cercetătorul acesta o admiraţie sinceră şi 
multe zile la rând am venit să-l vizitez, să mă bucur de sfaturile 
lui, să-mi urzesc planul. „Ai dreptate, afundă-te junglă, îmi 
spunea Lecointe. Jungla tăinuieşte în ea toate secretele, toate 
bogăţiile. O să descoperi noi resurse, dar deschide ochii asupra 
a tot ce se află în jur: plante, pietre, insecte. Adu exemplare. " 
începând cu ziua aceea, nu m-am întors niciodată din 
prospecţiunile mele fără să-i aduc un peşte ciudat, o muscă, o 
piatră, o floare, insecte, substanţe lichide. Căci întâlnisem un 
om şi un savant. 

Paul Lecointe şi-a făcut o datorie şi o răutăcioasă plăcere 
din a mă însoţi la „Grand Hotel", pentru a-l mustra pe director şi 
a atesta în chip solemn onorabilitatea mea. Era foarte cunoscut 
la Belem; manechinul ăla amărât de director a trebuit să-şi 
ceară scuze umile şi să declare că se simte încântat să mă 
primească. 

Urma să regăsesc, în sfârşit, civilizaţia, apa caldă, paturile 
moi şi alcoolurile de calitate. Mi-am dat întâlnire cu aviatorul şi 
ghidul meu, a cărui poftă de viaţă îţi făcea plăcere s-o priveşti. 
Simţeam născându-se între noi, fără oprelişte, simpatia şi 
prietenia: 

— Hai să ne tutuim, Fernand. 

— Stai puţin. Să-mi fac şi eu o mutră de om civilizat. 
Credeam c-o să-l pun la punct în felul ăsta pe directorul fantoşă. 
M-am spălat deci cu multă grijă, am trecut pe la frizer şi pe la 
manichiuristă, apoi m-am străduit să-mi reânnoiesc garderoba. 
M-am întors în chip triumfal la „Grand Hotel". Eram complet 
transformat: încălţăminte minunată,  şosete de mătase, 
pantaloni de flanelă albă, cămaşă foarte scumpă. Mi-a fost 
imposibil să găsesc, în schimb, o haină de gata. Măsurile cele 


mai mari îmi blocau umerii, iar mânecile prea scurte îmi dădeau 
o înfăţişare de clovn. Am renunţat şi m-am dus să mă instalez în 
marea sufragerie a hotelului. Bill s-a întins alene sub masă, cu 
zgarda legată de unul dintre picioarele acesteia. Am consultat 
lista de bucate, hotărât să petrec straşnic. Un chelner s-a 
îndreptat spre mine, foarte politicos: 

— Regulamentul hotelului, domnule. 

— Ce regulament? 

— Haina e obligatorie în salon. 

Povestea începea din nou! Am încercat să-mi păstrez 
calmul. 

— Spune-i directorului că sînt patruzeci de grade şi că n- 
am găsit în tot oraşul Belem o haină pe măsura mea. 

— Mă voi duce să-l rog să vină el însuşi, domnule. 

A făcut un gest prea brusc aşezându-şi şervetul pe umăr? 
Răspândea o  duşmănie interioară prea încărcată de 
electricitate? N-am avut vreme să intervin: Bill, care credea că 
sînt ameninţat, a sărit la chelner, trăgând după ea masa, faţa de 
masă, paharele, porţelanurile. Crezând că e vorba de-o 
încăierare, a apărut şi directorul, palid, nemulţumit. Pe toate 
feţele din jur se putea citi dezaprobarea. Paiaţa îmbrăcată se 
simţea cu atât mai puternică: 

— Aici, domnule, nu sîntem în port. Respectaţi 
regulamentul. Bunacuviinţă, senhor. 

— O să mănânc la mine-n cameră. Sper să pot adopta în 
felul ăsta ţinuta care-mi place. 

Am părăsit aşadar sala, potolind-o pe Bill, ale cărei buze 
răsfrânte încercau să atingă fesele directorului. 

Individul ăsta începea să mă sâcâie în mod deosebit. 
Regretam mult pădurea, libertatea! Le-am fulgerat cu privirea 
pe toate slugile acelea. Abia ajuns în cameră, m-am dezbrăcat la 
piele şi am sunat energic. Şi-a făcut apariţia însuşi directorul, 
însoţit de şeful personalului. Mai, mai să se sufoce, roşu la faţă. 

— Mă aflu în camera mea. Pot să mănânc în ţinuta asta? 

— Sânteţi la dumneavoastră acasă, senhor, mi-a spus el 
cu buzele strânse. 

Am comandat dintr-un singur foc un antricot de-o livră şi 
şase îngheţate cu fructe de manghier. Reputația mea de 
excentric era acum bine stabilită. 


După ce mi-am făcut siesta, a venit şi Jack Gelle de 
Francony, hotărât să-mi servească de ghid. Era un specialist al 
zonelor tropicale americane. Din 1935, zbura pe deasupra 
pădurilor, a munţilor şi-a regiunilor de coastă, în slujba tuturor 
felurilor de societăţi. Sărmanul Jack! Avea să moară câţiva ani 
mai târziu, el care reuşise atâtea aterizări forţate sau 
periculoase, într-un stupid accident de planor. Angajându-se în 
Forţele franceze libere, s-a dus la Londra pentru a-şi pierde viaţa 
la un antrenament. 

Dar în după-amiaza aceea respira cu toată fiinţa 
sinceritate şi vioiciune şi mă trăgea după el ca să-mi arate 
oraşul Belem. Cuvintele lui Paul Lecointe îmi întăreau ambițiile: 
să descopăr o zonă forestieră necunoscută. Să obţin sub formă 
de concesiune vaste spaţii neexploatate. În câteva ore, am trăit 
contradicţia acelei ţări: descoperisem oameni remarcabili, dar şi 
jalnice slugi ale unei false civilizaţii. „N-ai văzut încă nimic, 
Fernand, trebuie să te fereşti de-o anumită faună care mişună 
pe-aici, îmi spunea Jack. Hai să bem un whisky cu gheaţă la o 
terasă şi să-ţi dau amănunte". 

Ne-am aşezat în aşa fel încât să putem vedea cum 
defilează mulţimea brazilienilor: bancheri, exportatori, maiştri, 
indivizi din lumea interlopă, stăpâni ai cauciucului, uneori şi câte 
un muncitor, purtându-şi cuțitul la brâu şi hamacul în 
bandulieră, alături de vreun american îmbrăcat fistichiu. „Uită-te 
la tipii ăia, mi-a şoptit Jack. Sânt doi bandiți notorii: unul escroc, 
celălalt ucigaş". 

O magnifică limuzină îi lăsa pe cei doi în faţa cafenelei. 
Unul uscăţiv, strâns într-un impecabil costum de pânză albă, 
celălalt aidoma unui funcţionar paşnic, purtând o discretă 
culoare kaki. Mica pasăre de pradă duhnea a cruzime şi cinism. 
Pălăria de panama şi cravata lui roşie, prinsă cu un diamant, nu 
reuşeau să îndrepte nimic, Cel de-al doilea, în pofida înfăţişării 
sale liniştite, îndrepta asupra oamenilor nişte ochi vicioşi, 
strălucitori. O pereche de să-ţi întoarcă maţele pe dos. Eram 
încordat tot. Jack le-a făcut semn foarte ostentativ, zicându-mi 
în acelaşi timp: „Poartă-te cu sânge rece. Aflau ei oricum de 
sosirea ta". 

Prezentările s-au făcut repede: „Prietenul meu Fernand 
Fournier-Aubry. Senhor Richard şi senhor inginer Martinez". M- 
am mărginit să înclin capul; cei doi complici au procedat la fel. 


Apoi au luat loc la masa noastră o clipă şi s-au retras destul de 
grabnic, pretextând o întâlnire urgentă. M-a prins brusc dorinţa 
de-a face un duş sau de-a porni pe urmele lor, ca să le ard o 
labă şi să mă eliberez. Pentru ce reacţia asta brutală la mine, 
care trăisem până de curând în mijlocul ocnaşilor? Jack mă 
sfătuia: „Nu încerca să te pui cu ei, Fernand. Mai bine ascultă- 
mă, pentru că tipii ăştia doi sînt reprezentativi. O să-ntâlneşti 
din când în când genul asta de străini care ţin bazinul 
Amazonului sub cruda lege a datoriilor şi a asasinatului. Micul 
Richard e şef suprem peste seringueiros, care sînt oamenii lui 
de acţiune. De unde a venit? Nimeni nu ştie. Pleacă luni de zile 
prin ţară, se întoarce cu aur şi controlează ieşirile mai multor 
sub-afluenţi, unde muncitorii adună pentru el cauciuc. Nimeni 
nu se poate aventura pe terenurile de unde aduce el aurul şi 
cauciucul. Cei care-au încercat nu s-au mai întors niciodată. De 
ani de zile ia în râs orice plângere împotriva lui. Unii indieni îi 
sînt complici, din datorie sau cu forţa. Nici o poliţie oficială nu se 
poate aventura într-o asemenea capcană. 

— Şi inginerul? 

— Titlul ăsta e o simplă faţadă; însă Martinez are darul de- 
a pune la cale escrocherii destul de cunoscute. A reuşit să-i 
vândă unui veritabil inginer european o mină de cărbuni, a cărei 
concesiune într-adevăr o avea. În realitate, îngropase el însuşi 
aproape de suprafaţa pământului cărbunii din câţiva saci 
cumpăraţi în taină de pe un cargou englez. A dat de curând 
aceeaşi lovitură cu nişte mică. Are în buzunar mai mulţi tipi 
importanţi, pe jumătate vârâţi în afacerile lui. Când unele 
societăţi se plâng, dispare la momentul potrivit. Aici aventura 
pute a profit şi a moarte, Fernand. Fii totdeauna cu ochii-n 
patru. 

In pofida acestor avertismente prieteneşti, ideile mele se 
limpezeau din zi în zi. Am avut o lungă întrevedere cu Paul 
Lecointe şi am hotărât să pătrund repede şi cât mai departe 
posibil către vest. Echipat cu hărţi bune, socoteam că e foarte 
important să cercetez, cu prilejul unui raid fulger, resursele 
marilor afluenţi care, la mii de kilometri de Belem, coborau din 
Anzii Cordilieri spre Atlantic: râurile Ucayali şi Maranon, de pildă. 
Totul îmi era limpede acum; trebuia să dibuiesc un mic vapor, 
sau prima ambarcaţiune care se pregătea să urce pe Amazon. 


La 15 august 1936, ne îmbarcam pe Adolfo. Salutat de 
prietenul Jack, îi ridicasem pe cei doi vagabonzi ai mei din 
vizuina lor prăpădită şi soseam acum într-un taxi de lux. Bill 
regăsea un pic de libertate, eu însumi aveam impresia că renunţ 
la plicticoasele vorbe goale ca să pornesc în sfârşit spre 
depărtata provincie Loreto. De ce alesesem această regiune din 
Peru-ul oriental? Încă nu ştiam cu exactitate. Adolfo era unul din 
vechile vase care treceau de Manaos, depăşeau frontiera 
braziliană şi atingeau liniştit portul fluvial Iquitos, în douăzeci şi 
una de zile. Vreo trei mii de kilometri de parcurs pe nava asta 
metalică încântătoare, cu fundul plat şi încărcată cu mărfuri de 
schimb. 

Micul vapor a părăsit cheiul de lemn ca să urce agale 
imensul estuar. Ne strecuram printre insule. Patronul "a venit la 
mine, fără prea multe fasoane: „Mă numesc Don Adolfo. 
Peruvian. Pe vaporul ăsta vă aflaţi la dumneavoastră acasă. Il 
comand de treizeci de ani, sînt proprietarul lui. " 

Cu prilejul călătoriilor mele, aveam să-l revăd deseori pe 
bunul Adolfo, cam gălăgios el în timpul manevrelor, dar cu o 
încântătoare conversaţie atunci când monotonia plutirii pe apă îi 
îngăduia să vină şi să flecărească. Din nenorocire, ştia puţine 
lucruri despre pădurile afluenților de sus: „La Iquitos o să găsiţi 
doar câteva joagăre nenorocite, în toată cariera mea, am 
cunoscut trei pionieri ai industriei lemnului. Au plecat toţi trei, 
dezgustaţi de tergiversările administrative". 

Nu eram deloc încurajat. Priveam cum rămân în urmă 
malurile, care variau prea puţin. Din vreme-n vreme se detaşau 
una sau două colibe, dominând câte-un debarcader de lemn. 
Ceva mai departe se vărsa un afluent, dând naştere în jur unei 
vieţi mai dense: aceea a caselor pe piloţi, un fel de posturi înalte 
de observaţie, ca şi când s-ar fi urmărit controlarea ieşirii de pe 
râuri. Mă grăbeam s-ajung la Iquitos şi să-mi continui călătoria 
pe fluviu fie în pirogă, fie în lanchas, un soi de bărci mari cu 
fundul plat. Incepând de la Iquitos, Amazonul nu mai era 
accesibil vapoarelor de mare tonaj. Fluviul însuşi îşi schimba 
identitatea, luînd umilul nume al unui fruct sălbatic şi delicios: 
Maranon. 


Douăzeci de zile pe apă, iată un răgaz suficient ca să-mi 
analizez situaţia. Din când în când parcă sub formă de accese, 
viaţa mea petrecută-n Guyana se făcea iar simțită. 

Apele Amazonului mă îndemnau să revăd în minte 
celelalte fluvii: Ogooue, Approuague, cu Camara şi echipele 
mele de ocnaşi. „Când o să cobori tu, Fernand, Amazonul, mă 
întrebam, aducând noi comori? Nu peste mult timp. " îi 
revedeam pe negrii saramacas tăind cu securea lemnul 
„Jălbenuş de ou", „saint-martin-ul " roşu, cedrii spălăciţi. Ce fel 
de mână de lucru urma să găsesc de data asta? Contam pe 
noroc, pe generoasa mea providenţă, în seama căreia învăţam 
zilnic să mă las. Urcând fluviul, mă gândeam la ea. Cine mă 
avertizase odinioară în taină să-mi părăsesc piroga? Ce poruncă 
primisem...? Era pe Approuague sau pe Curroye. leşisem din 
colibă şi o pornisem cu piroga de-a lungul şantierului negrilor 
saramacas. Oamenii lucrau goi, încinşi doar peste brâu cu un 
şorţ de stambă. Am legat piroga de nişte crengi şi am rămas 
aşezat acolo, cu pagaia în mână, ca să urmăresc procesul de 
tăiere ori să dau un sfat. Priveam cum zboară fluturi superbi şi, 
fără să mă gândesc anume, fără să vreau, m-am ridicat cu 
intenţia de-a escalada taluzul acela sălbatic. Abia sărisem pe 
mal, când un trosnet puternic îmi atrage luarea aminte asupra 
căderii unui copac uriaş. Superb, el se înclină domol, se opreşte 
o clipă, împiedicat de vârfurile celorlalţi arbori, apoi creştetul lui 
impunător îl duce la vale. Are un trunchi de vreo treizeci de 
metri. Căderea lui zguduie adânc pământul; tone întregi se 
prăbuşesc dintr-o dată. Privesc splendida captură: creştetul 
uriaşului a zdrobit piroga minusculă care, într-un interval de 
câteva secunde, ar fi putut deveni mormântul meu! 


Se ivea la orizont Iquitos. Adolfo urma să acosteze în acest 
vechi loc de exil al deţinuţilor politici şi-al tâlharilor, platformă, 
totodată, pentru iureşul către cauciuc. Portul părea destul de 
mare pentru unul fluvial: navele de război peruviene, 
remorcherele, lanchas-urile, vedetele se învecinau cu pirogile 
indiene şi cu ambarcaţiunile din lemn de mahon. Totul lăsa 
impresia desperecherii. La vreo câţiva kilometri începea marea 
selva a visurilor mele de copil, această junglă nouă pe care mi 


se părea că o şi cunosc. Mai încolo, departe de tot, zăream 
primii contraforți ai Anzilor Cordilieri. Trecea un hidroavion. 

— Există aici o bază, un spital modern şi cinematografe. 
Mult noroc, Don Fernando! Mi-a urat Adolfo. 

Auzeam pentru întâia oară numele ăsta care urma să 
devină al meu, pe care aveam să-l păstrez ani îndelungaţi. Era 
pentru mine un fel de botez. Don Fernando! Dintre toate numele 
atribuite mie ici şi colo, ăsta, prin simplitatea lui, îmi cânta în 
auz. Un simplu prenume şi un titlu. Am ştiut dintr-o dată că 
aveam să-i port înaintea oricărui altuia. Imi descopeream o 
patrie; bătrânul căpitan al lui Adolfo îmi dăruise brusc o nouă 
identitate, făcându-mi astfel dovada înţelegerii tainice, a 
intimităţii şi respectului său. Pentru toţi oamenii de pe fluviu, voi 
fi de-acum înainte „Don Fernando". 

Îmi amintesc şi data. Era în 5 septembrie. Ajunsesem la 
punctul de pornire, la Iquitos, ţinându-mi strâns raniţa şi banii. 
Pe 25, Adolfo pleca din nou spre Belem. 

— O să fiţi printre noi la coborâre? M-a întrebat Don 
Adolfo. 

Îmi vârâsem în cap că, fireşte, vom lua vaporul la acea 
dată. Aveam la dispoziţie douăzeci de zile pentru a descoperi 
zone încă neatinse şi, cu puţină baftă, pentru a înainta o cerere 
de concesiune. 

Gata cu Gabonul, cu Guyana! Milioane de hectare îşi 
desfăşurau la infinit abundența virgină. Voiam să pariez acum 
pe mari spaţii. Am debarcat deci cu vagabonzii mei şi cu Bill şi 
înainte! În oraş forfoteau toate rasele: indieni, asiatici, negri şi 
albi. Câteva străzi frumoase, apoi barăci şi colibe jalnice. In alte 
cartiere, mai apropiate de selva, bordeie acoperite cu paie. 

Trebuia să ne împărţim sarcinile. După ce mă instalau la 
hotel, Pablo şi Pedro se apucau să adulmece prin cartierele 
sărace: informații, trăncăneli despre pădure, pregătirea 
cumpărăturilor şi a materialului, descoperirea negustorilor 
favorabili nouă. Restul cădea în seama mea: să cumpăr o navă, 
să fac planul expediției, să recrutez indieni. Gândurile îmi 
umblau cu multă repeziciune. „Don Fernando, ai la dispoziţie 
douăzeci de zile. Descoperi esențe noi; dar de data asta fără 
obişnuita mărinimie. Te duci în Europa cu eşantioane. Şi nu cu 
plăci jalnice ca alea pe care le tot plimbai la Luterma. Ci cu 
trunchiuri, trunchiuri autentice: să fie supuse derulării, să se 


poată compara calitatea lemnului de pe Amazon cu a lemnului 
din Africa". 

În prima zi am lăsat-o pe Bill la hotel. Mi-am reluat 
instinctiv ţinuta de muncitor şi m-am trezit în vecinătatea 
joagărelor din partea locului. Trunchiurile miroseau plăcut; 
nările mele regăseau beţia lemnului tăiat cu fierăstrăul. M-am 
întors în port, unde zărisem nişte plute. Încălţat cu espadrile, 
săream de pe-un lot pe altul, examinând buştenii. Aveam 
impresia că mă aflu în faţa unor esențe care pot suporta 
concurenţa. Umblam aşa, înfrigurat. Nimeni nu părea să se 
intereseze de mine. Se lăsa seara şi eu îmi făceam în minte 
bilanţul greutăților pe care trebuia să le înving: „Pe consul îl vezi 
mâine, sau mai târziu? O pirogă cu motor, alimente, o călăuză 
serioasă, cum faci rost de toate astea?" Stând jos, cu 
desăvârşire singur pe cheiul pustiu din zona docurilor, îmi 
răspundeam: „Nu Fernand. La consul şi la autorităţile peruviene 
te vei duce abia pe urmă. Atunci când vei şti bine ce să spui şi 
ce să ceri. Aminteşte-ţi de sfaturile lui Lecointe: mai întâi 
acţionează şi asta fără să baţi toba. Te obişnuieşti doar cu o ţară 
nouă. Simte, adulmecă şi rămâi curat". 

Lângă mine se afla acum un om, un alb tânăr. Sfrijit. Arăta 
foarte rău. Nu-l auzisem apropiindu-se. Rămâneam în gardă. Mi 
s-a adresat în spaniolă: 

— Nu sînteţi de pe-aici? 

— Nu. Abia am sosit. Mă uit şi eu. 

— Vorbiţi spaniola ca un francez! 

— Sânt francez. 

Privirea i s-a schimbat numaidecât şi el a prins să 
vorbească în limba mea. Zâmbea; ochii păreau să i se lumineze. 
Am descoperit deodată pe obrazul acela suferind o expresie de 
cinste şi de puritate pe care n-o observasem la început. 

— Mă numesc Paul Lescuyer. Părinţii mei au venit la 
Iquitos acum şapte ani. Tata e mare mutilat de război; spera să 
facă repede avere aici. Dar n-a reuşit; clima îl oboseşte. S-a 
apucat să bea. La fel şi mama, de disperare. — Vă interesează 
lemnul? 

— Ce vă face să presupuneţi asta? 

V-am văzut dând târcoale azi după-amiază pe la joagărul 
unde sînt maistru. Priveaţi cu atenţie buştenii de pe şantier. Am 


dedus, după înfăţişarea dumneavoastră, că sînteţi francez. V-am 
urmărit. 

M-a fulgerat gândul că băiatul îmi fusese „trimis". Muncea 
şi el „în branşa lemnului". Trăia aici din tinereţe. Tatăl lui, 
pionier nefericit, inventariase probabil obstacolele. Nu puteam 
dispreţui întâlnirea asta. Am rămas pe chei să discutăm vreme 
îndelungată: 

— Ştiţi pe cineva care poate să-mi vândă sau să-mi 
închirieze o pirogă? 

— Vreţi să urcați pe Maranon? l-am înfăţişat obiectivul 
meu. 

— Ştiu, la câteva zile de drum, nişte zone bogate în cedru 
şi mahon. Trebuie să străbateţi râurile Ucayali, Pachitea şi 
Pichis. 

— Puteţi să-mi propuneţi o călăuză de încredere? 

— Cunosc un indian care, dac-ar accepta, ar fi 
nemaipomenit. Din păcate nu vorbeşte spaniola, cu excepţia 
câtorva cuvinte. 

Paul Lescuyer era într-adevăr steaua mea, providenta 
mea. Ei mi-a descris în mod inteligent condiţia madereros-ilor, 
adică a tăietorilor de lemne care aprovizionau joagărele cu 
plute; livrările se făceau neregulat, aveau un ritm lent. Cât 
despre negustori, aceştia arătau prea puţin interes pentru 
pădure, preferind să-şi supravegheze distrat antrepozitele de 
lemne şi atelierele, să bea aguardiente» şi să joace cărţi. 

— Primul lucru pe care trebuie să-l fac e să găsesc o 
pirogă. Una destul de mare ca să-ncapă în ea patru oameni şi 
hrana pentru mai multe săptămâni. 

— Cunosc un bătrân cumsecade care posedă ceva 
asemănător, după câte ştiu. 

— Am putea să-l vedem chiar în seara asta? 

— De ce nu? 

Se făcuse noapte, dar Paul Lescuyer mă ducea cu el. 
Schimbam între noi fraze. Curând am depăşit docurile, barăcile 
prost luminate şi ne-am afundat în cartierele modeste, îi 
povesteam câte ceva din trecutul meu. Tânărul maistru părea 
fericit: „Un om ca dumneavoastră nu trebuie scăpat. O să vă 
dau tot ajutorul. Din nenorocire, eu aici sînt un nimeni". 


* Rachiu în limba spaniolă. 


Am ajuns în dreptul unei colibe singuratice. Lumea 
strălucea pe paiele şi pe acoperişul ei. 

— Hans! Sânt eu, Lescuyer! 

Un bătrân a deschis uşa, salutând respectuos. Era neamţ 
de origine, trăia ca indienii şi se socotea peruvian. Ochii lui 
albaştri, foarte spălăciţi, ne priveau întrebători. Viaţa lăsa 
impresia că pătrunde clocotind vijelios în colibă, împreună cu 
noi. Lescuyer părea să aibă trăsăturile mai puţin scofâlcite; se 
transformase spontan într-un om de acţiune. Bătrânul neamţ 
asculta, cuprins încetul cu încetul de înflăcărare. Parc-ar fi văzut 
din nou pădurea virgină. Apoi ne-a turnat câte-o copa 
d'aguardiente. Alcoolul din trestie de zahăr, prezenţa noastră, 
surpriza - toate-l trezeau: „Am o pirogă mare. Cu motorul plasat 
în afara bordului, a spus gazda. Sânt prea bătrân acum ca să 
nădăjduiesc să mai plec. Gândiţi-vă, domnule: am fost 
topometru. Am străbătut ani la rând râul Pichis. Eram însurat cu 
o indiancă splendidă, o campa, care mi-a dăruit zece copii. 
Nevastă-mea nu mai trăieşte, micuţii au crescut; cutreieră 
Amazonul de sus, pe jumătate indieni, pe jumătate germani. 
Sânt bătrân şi-a trebuit să mă trag mai aproape de oraş, ca să- 
mi pot duce viaţa cu ajutorul câtorva culturi din care mă 
hrănesc. Hai să vedeţi motorul". A luat o lampă şi ne-am dus în 
şopron: „E un «Johnson» în perfectă stare". Motorul părea, pe 
deasupra şi foarte bine întreţinut. 

M-am uitat la Hans, la zâmbetul lui plin de mânarie. Am 
înţeles că-n fiecare săptămâna se comporta de parcă s-ar fi 
pregătit s-o pornească din nou. A observat şi el că-i preţuiam 
meticulozitatea. Am vrut să vorbesc, dar mi-a luat-o înainte: 

— Dacă vreţi să-l încercaţi. Benzina se află acolo, în colţ. 
Afară e lună plină. 

Totul se înlănţuia implacabil. Eu am luat barca în spate, 
Paul Lescuyer a pus mâna pe bidoane şi toţi trei ne-am 
îndreptat spre fluviu. Apa lui întunecată şi încă largă strălucea 
de reflexe, pe când siluetele noastre se profilau ca şi când am fi 
fost singurele fiinţe vii în noaptea aceea uluitor de calmă. 

Curând motorul a început să duduie. Am dus piroga spre 
vârtejuri şi contracurenţi, pentru a-i încerca stabilitatea. Motorul 
funcţiona fără cusur. N-aveam decât să ne întoarcem la mal şi 
să încheiem târgul Am plătit un preţ bun şi am văzut o lucire de 
tinereţe şi de invidie strecurându-se în ochii albaştri ai lui Hans: 


„Ce noroc pe dumneavoastră că sînteţi tânăr. Jungla înseamnă 
adevărata viaţă. Duceţi-vă şi drum bun!". 

Am lăsat acolo piroga până a doua zi. Eram nerăbdător ca, 
însoţindu-i pe Lescuyer, să fac cunoştinţă cu indianul de care-mi 
vorbise. 

A doua zi dimineaţa, le-am interzis vagabonzilor mei să se 
mai ocupe de cumpărături. Dumnealor nu-şi pierduseră vremea, 
ci se îmbătaseră straşnic, trăgând de limbă vreo câţiva foşti 
căutători de cauciuc. l-am închis în cameră la hotel ca să nu 
poată fugi, preferind să adun eu însumi proviziile. 

— Şi acum haideţi să ne întâlnim cu indianul! 

Paul Lescuyer ţinea să acţioneze repede. O hodoroagă 
veche ne-a lăsat la nici o oră de lquitos, dinaintea unei mici 
colibe îngropate în verdeață, sub nişte copaci foarte înalţi. 

— Se numeşte Kenou, mi-a şoptit Paul. Lăsaţi-mă pe mine 
să-i vorbesc. E foarte mândru. 

Indianul a ieşit din colibă împreună cu Paul. Făcea parte 
dintr-o rasă necunoscută mie. Vreo treizeci de ani, muşchi 
alungiţi, fini, ochi înguşti, piele roşiatică şi bronzată, căreia două 
brățări din mărgele vegetale îi subliniau frumuseţea. Mă privea 
ţintă, măsurându-mă din cap până-n picioare, cântărindu-mă, 
pătrunzându-se de imaginea mea. Fără îndoială, Paul Lescuyer 
dădea lămuriri cum nu se poate mai bune. Eu mă uitam la 
pletele negre şi drepte ale lui Kenou, la trupul său foarte liber în 
mişcări, cu şoldurile şi coapsele înfăşurate într-o țesătură lungă. 
Au discutat amândoi mai mult de-un sfert de oră, fără ca 
indianul să-şi ia privirea de pe mine. Eram sigur că înţelegea ce 
anume aşteptam din partea lui. „Gata, s-a făcut, a zis la sfârşit 
Paul Lescuyer. Kenou acceptă". M-am înclinat. Kenou rămânea 
imobil şi de nepătruns. „Cere ca preţ al călătoriei o secure 
americană, o machetă şi un cuţit, a reluat Paul. Ştie mai multe 
locuri unde se găsesc exemplare frumoase de cedru şi mahon. 
Se pune la dispoziţia dumneavoastră. A venit la Iquitos ca să 
vadă ce înseamnă un oraş al oamenilor albi. S-a lămurit 
îndeajuns. Şi acum luaţi seama: să nu-l puneţi să care nimic în 
oraş, ar fi pentru el o ruşine de neândurat. Dar în pădure va face 
pentru dumneavoastră totul”. 

— Plecăm mâine de cu zori. Aşa că să fie la pirogă, în 
decursul unei zile, cu ajutorai lui Paul şi-al unui peon, alimentele 
au fost cumpărate. M-am gândit chiar şi la beţivii mei, punând 


să fie încărcaţi cinci litri de aguardiente. Nimic nu lipsea: orez, 
untură topită, carne de porc sălbatic uscată, banane. M-am 
întors la hotel ca să dorm câteva ore şi să-i eliberez pe Pablo şi 
Pedro. Am visat în noaptea aceea arbori gigantici, mă tulburase 
fulgerătoarea mea aventură viitoare: să înaintez foarte repede, 
să mă afund în necunoscut, să calculez potenţialul: jungla 
devenea banca mea! 

Eram în picioare înainte de ivirea zorilor, trăgându-i după 
mine pe Pablo şi Pedro, care clipeau întruna. La pirogă le-am dat 
să bea aquardiente, ca să termine cu bombănelile; am 
descoperit că indianul se şi afla acolo. Dormise lângă material, 
meşterind pentru piroga noastră un acoperiş din frunze, foarte 
ingenios. 

Eram pe punctul de a porni la drum, când a apărut Paul 
Lescuyer, care ţinuse să vină să ne ureze noroc. l-am mulţumit 
şi i-am dat întâlnire peste câteva zile, înaintea îmbarcării. Deşi 
timpul ne presa, eram bine echipați pentru călătoria spre selva. 
Când oraşul Iquitos a dispărut din vedere, am urcat Maranon-ul 
contra curentului, ca să pătrundem pe Ucayali. Trăgeam adânc 
în piept mireasma pădurii. lat-o, în sfârşit, jungla aceea prietenă 
şi mult visată! O uşoară încordare îmi aţâţa simţurile, muzica 
sângelui îmi transmitea veselia ei. Trăiam una dintre cele mai 
frumoase clipe ale vieţii. Pe maluri, liane de toate mărimile, de 
toate formele şi culorile se izbeau unele de altele, se legănau. 
Imensul acoperiş al pădurii, cu miile de creştete ale copacilor, 
împrăştia oxigen. Trudă, război, interdicţie, iubire, toate 
sfârşeau brusc la malul fluviului Ucayali, care semăna cu un fel 
de sângerare şi de şosea vie prin mijlocul belşugului aceluia 
verde, al recipientului aceluia gigantic unde miriade de frunze 
răspândeau umezeala, sudoarea pământului, sub razele de foc 
ale. Soarelui. Eram cucerit, emoţionat, receptiv la viaţa aceea 
colcăitoare, sub pavăza ei neântreruptă. Semințele, fructele, 
insectele, peştii, fiarele, toate formele, toate felurile de viaţă îmi 
invadau dintr-o dată memoria. Kenou mi-a arătat cu mâna un 
golfuleţ tăinuit la mal. Buşteni şi ramuri aplecate, smulse de 
creşterea apelor, îi astupau intrarea. Pablo şi Pedro erau 
obişnuiţi cu asemenea „palisade". In mai puţin de-o oră, iată că 
reuşeam să pătrundem pe braţul acela îngust, unde apa era 
adâncă şi neagră din pricina humusului. Kenou făcea semn să 
înaintăm. Bill pândea, neliniştită, sau mai degrabă atentă. 


Motorul lui Hans torcea regulat, liniştitor. Braţul se strecura în 
selva, ca să se verse după mai multă vreme într-o cocha foarte 
întinsă, un fel de heleşteu sau luminiş de apă. Caimani enormi 
mişunau, părăseau malurile; am hotărât să acostăm, pentru a 
instala tabăra şi a pregăti masa. Impreună cu Kenou şi cu Bill, 
am intrat în pădure. Pablo şi Pedro se ocupau de partea 
„administrativă",  regăsindu-şi virtuozitatea pe care le-o 
cunoscusem pe Oyapock. 

Când pătrund în selva, nu pot scăpa unei tulburări sfinte, 
împotriva obiceiului, toate visurile mele suie-n amintire, toate 
luptele mele; sînt transportat, vrăjit. Vedeam în fine marea 
pădure amazoniană, întunecată, umedă, maiestuoasă. Eram cu 
ochii-n patru, ştiind că cea mai mică neatenţie putea deopotrivă 
să ne coste viaţa. Kenou mergea fără să deplaseze nimic în cale; 
vădit lucru, cunoştea de minune pădurea... 

Şi dintr-o dată am avut un. Şoc. Oare savantul, arheologul, 
artistul trăiesc la fel clipa când ceea ce căutaseră îndelung 
răsare pe neaşteptate, ca însăşi evidenţa? Aşa-mi închipui, 
poate că înşelându-mă. Eu, în orice caz, eram cuprins de-un fel 
de beţie: cedri gigantici se înfăţişau ochilor noştri! Mergeam cu 
paşi mari, crestam copacii ca să apară lemnul. Copacii mei! Am 
început să-i număr cum îşi numără un avar monedele de aur. 
Trei sute de cedri zvelţi, majestuoşi! O mie cinci sute de tone pe 
puţin! Milioane di franci! 

Aşezat pe un trunchi putred, am făcut însemnări şi m-am 
apucat să reflectez: dacă izbuteam să descopăr pe-o rază de 
una sau două zile de mers trei plantaţii de aceeaşi însemnătate, 
puneam baza unei importante exploatări. 

l-am dezvăluit lui Kenou mulţumirea mea şi, cum nu 
trebuia să ne prindă seara, i-am propus să ne întoarcem la 
tabără. Indian din cap până-n picioare, Kenou mă condusese 
acolo unde ştia că se află ceea ce căutam eu. Cei doi 
seringueiros instalaseră tabăra şi pregătiseră o oală de carne cu 
orez fiert. Profitând de buna mea dispoziţie, Pablo şi Pedro 
cereau un supliment de agquardiente. In seara aceea mi se părea 
cu neputinţă să-i refuz.. Era pe punctul de-a se înnopta, când 
am văzut-o pe Bill oprindu-se nemişcată, cu ochii aţintiţi spre 
adăpostul sub care Pablo şi Pedro îmi pregătiseră patul. Căţeaua 
a 4 făcut un salt şi a început să cotrobăie prin cămaşa mea 
veche de bumbac. A depus apoi la picioarele mele un şarpe- 


săgeată, care se zbătea. Din fericire, Bill îl apucase de după cap 
şi şarpele acela cu venin mortal nu mai putea să muşte. l-am 
prins zdravăn şi fulgerător gâtul, poruncind căţelei să-i dea 
drumul şi i-am tăiat capul cu o lovitură de cuţit. Bill nu mai avea 
acum nici o datorie faţă de mine; îmi salvase, la rândul ei, viaţa. 
Kenou a dat târcoale peste tot, inspectând tabăra. Focul ne 
lumina; greierii nocturni cântau cu sutele. Viaţa şi cocha din jur 
se impuneau pe ascuns. Orchestra cânta în surdină cântecul 
Pământului, al Vieţii şi al Morţii. Maimuţele chirăiau sub bolta 
apăsătoare note de solfegiu, dezvăluindu-şi pentru o clipă 
teritoriul. Ciocănitoarele şi tucanii răspundeau. Am adormit, 
doborât şi în acelaşi timp transportat de muzica marii naturi. 
Cele dintâi luciri ale zorilor, reflectate în cocha, dădeau semnalul 
pentru trezire. Încărcând piroga, trebuia s-o pornim iar, să 
ajungem pe Ucayali şi să-l străbatem în continuare, spre râurile 
Pachitea şi Pichis. Cercetam din loc în loc interiorul pădurii. 
Coboram cu răbdare spre sud-vest. După două zile, ni s-a oferit 
o nouă captură: opt sute de cedri grupaţi laolaltă! Puteam face 
calea-ntoarsă: ştiam destul pentru a-mi asuma riscul. Am 
hotărât totuşi să continui, vrând s-ajung la capătul rezervelor de 
lemn şi să explorez totodată râul Pichis. Greutățile n-aveau să 
întârzie. 

Fără îndoială, o furtună umflase pe neaşteptate apele în 
amonte. După câteva ore ne găseam în faţa unei bariere de 
vârtejuri puternice. Am cerut sfatul lui Kenou, care i-a pus pe cei 
doi seringueiros să se culce în fundul pirogii, ca să evităm 
mişcările greşite şi mi-a comunicat prin semne ideea manevrei. 
Dând drumul motorului cu toată viteza şi mânuind cârma la 
ţanc, am reuşit să trecem de periculosul obstacol. Piroga luase 
pe parcurs destulă apă; dar, numai orezul era ud. In timpul 
popasului, Pablo şi Pedro, leoarcă şi ei, s-au grăbit să-l usuce 
după metoda creolă. 

În după-amiaza zilei de 11 septembrie, am localizat în fine 
şase sute de noi exemplare de mahon. Puteam acum să-mi 
extrag faimoasele eşantioane. Îmi atinsesem ţinta. 

Am atacat cu securea un trunchi de mahon şi unul de 
cedru, ca să desprindem două bucăţi uriaşe, pe care trebuia să 
le încărcăm la spatele pirogii. Ochii mei scrutau imperiul acela 
fantastic. Mă gândeam la Paul Lecointe brusc m-a prins graba 
de-a mă întoarce la Iquitos. Nu încercasem nici un demers 


oficial, iar Adolfo pleca pe 25 septembrie. Trebuia să părăsim 
locurile acelea încă de-a doua zi în zori şi să navigam, dacă era 
posibil, zi şi noapte, făcând cu schimbul. Kenou mi-a dat de 
înţeles că putea foarte bine să conducă piroga, numai noaptea 
să nu fie prea întunecoasă. 

A început, aşadar, o cursă ameţitoare de patru zile. 
Indianul dormea în timpul zilei, iar noaptea, cu ajutorul unei 
prăjini lungi, controla partea dinainte, pentru a evita orice 
obstacol. În orele în care nu mă aflam la cârmă, dormeam pe 
sacii de orez sau smulgeam căpuşele lui Bill. Cu prilejul unei 
opriri, am încărcat la bord, pentru plăcerea mea, o splendidă 
bucată de termitieră şi nişte pietricele bizare, apărute de-a 
lungul malurilor. 

În momentele de aţipeală, prin cap mi se învârteau cifre; 
localizasem aproape nouă mii de tone de lemn, iar eşantioanele 
voluminoase care îngreunau serios piroga noastră aveau un 
singur scop: să-i convingă pe toţi aceia care mă puteau lua în 
Europa drept un glumet. Cu cât ne apropiam de Iquitos, cu atât 
convingerea mea se întărea: trebuia să cer un permis de 
exploatare pentru o suprafaţă mult mai întinsă decât zonele 
cercetate în cele câteva zile. 

Într-o după-amiază, piroga noastră a atins fără incidente 
cheiul din Iquitos. Kenou părea foarte mândru de faptul că 
dusese la bun sfârşit expediţia. Vagabonzii mei aveau ochii 
strălucitori ai celor care-şi făgăduiesc multe plăceri în oraş. 

Dar abia părăsisem piroga şi pusesem piciorul pe pământ, 
că doi poliţişti peruvieni m-au şi înhăţat. Mi-a fost foarte greu s-o 
împiedic pe Bill să intervină. Pablo şi Pedro priveau scena cu 
nişte mutre ciudate. l-am rugat să rămână liniştiţi. După câte-mi 
dădeam seama, Peru avea un foarte curios fel de a-i primi pe 
prospectori! 

16 
„CÎTE HECTARE DORIŢI?" 
RĂSPUND FARA SA ŞOVAI: „350 000 " 

Eram arestat. Nici unul dintre poliţişti nu voia să-mi 
răspundă la întrebări. Chibzuiam. 

— Voi fi închis? 

— El señor* prefect doreşte să vă vadă. 


* Domnul, în limba spaniolă în original. 


Dacă prefectul din Loreto, teritoriul peruvian a cărui 
capitală administrativă era Iquitos, „dorea" să mă vadă, pentru 
ce să fiu săltat astfel? In. Pirogă îmi precizasem toate ambițiile, 
îmi şlefuisem cuvântarea către autorităţi; dar actuala mea stare 
de deţinut sau de suspect făcea destul de ridicole frazele 
frumoase. „Chibzuieşte, Fernand. E vorba de-o neânţelegere 
pentru care tu singur eşti răspunzător, în graba şi nevinovăția 
ta, nu te-ai gândit decât la păduri. Nu ţi-ai semnalat prezenţa 
nici unei autorităţi. Fraier amărât! Columbia şi Peru trăiesc într-o 
tensiune destul de mare. Oricât de puţin ar domni aici teama de 
spioni, tu trebuie să fi tulburat straşnic spiritele şi să fi stârnit 
valuri fără să ştii. " Mă revedeam în port, sărind de pe-un 
buştean pe altul, în faţa navelor de război. Făcusem chiar semne 
unui hidroavion, din simpatie. După care; abia sosit, dispărusem 
în junglă împreună cu doi brazilieni şi cu un indian analfabet. 
Inţelegeam pe neaşteptate că o pornisem rău de tot cu stângul. 

Sosim la prefectură. Figuri dojenitoare pretutindeni. Sânt 
vârât fără o vorbă într-un colţ retras, un fel de mezanin. Se 
scurge o oră. Prin fereastra-răsuflătoare văd cu nelinişte cum se 
lasă noaptea. Tuşesc din vreme-n vreme, ca să-mi fac amintită 
prezenţa. Nimic. 

Era întuneric beznă când aceiaşi doi poliţişti au venit, 
invitându-mă să ies şi să-i urmez. Am urcat o scară frumoasă, 
de unde-am dedus că mă conduceau în biroul prefectului, într- 
adevăr, unul dintre poliţişti se dă în lături. Descopăr o încăpere 
frumoasă în care un om vârstnic şi distins continuă să scrie, în 
ciuda prezenţei noastre. Masă de mahon, hârtii nenumărate. 
Omul cu părul pornit să încărunţească ridică privirile. Îi scrutez 
obrazul fin, de european. Poliţiştii rămân înfipţi la un metru de 
mine. 

Prefectul din Loreto le face semn să se retragă. Abia 
salută şi se cară ei, că şi iau cuvântul, într-o spaniolă 
aproximativă, dar convingătoare: 

— Imi propuneam, domnule prefect, să vin să vă salut 
mâine. Proiectele mele sînt de-acum înainte destul de limpezi 
pentru a nu vă face să pierdeţi timp. Dar poliţiştii 
dumneavoastră au grăbit întrevederea. 

— Scuzaţi-mă, a spus omul într-o franceză excelentă. 
Acum o oră încă, nu numai că vă arestam, dar vă şi visam la 
închisoare. Telegrama asta vă salvează. 


S-a ridicat, fluturând în aer documentul, m-a poftit să iau 
loc într-un fotoliu comod şi mi-a spus pe scurt: „Tocmai am fost 
anunţat de prezenţa dumneavoastră la prefectură; am primit 
prea târziu telegrama pentru a mai putea transmite un alt ordin 
poliţiei, pe care o Însărcinasem să vă aresteze îndată după 
întoarcerea dumneavoastră din junglă. Aţi fost semnalat 
începând de la Omaguas. Scuzaţi-mă încă o dată pentru 
neânţelegerea asta. Dar recunoaşteţi că purtarea 
dumneavoastră putea să pară ciudată, dacă nu chiar blamabilă. 
N-aţi luat nici un contact oficial şi zarva publică a reuşit să ne 
alarmeze". 

— Zarva publică? 

Prefectul mi-a explicat situaţia: peruvienii vedeau spioni 
pretutindeni, sensibilizaţi cum erau la zvonurile de război cu 
Columbia. Aşa că trebuia să manifeste cea mai strictă vigilenţă 
şi să-i interogheze el însuşi pe suspecți, ca să fie evitate 
greşelile grosolane. 

— Ştiţi acum că n-am nimic de-a face cu un spion 
columbian? 

De fapt prefectul se declara întru totul liniştit. Consulul 
meu de la Belem îi furnizase cele mai bune informaţii; chezăşii 
mei erau excelenți. El se socotea personal încântat să stea de 
vorbă cu un forestier. 

— Un forestier care s-a arătat prea imprudent, sau prea 
grăbit să meargă să exploreze selva dumneavoastră. 

— Ce părere aveţi despre selva noastră? A reluat el cu 
promptitudine. 

Am priceput pe dată că situaţia se schimbase. Omul părea 
deschis, inteligent, înviorat parcă de faptul că vede în faţa lui pe 
cineva sosit „din alte părţi". Birocraţii, oamenii de afaceri simt 
deseori nevoia unor» pale de vânt care să alunge indiferența 
rutinieră. l-am cerut pe neaşteptate să-mi acorde, dacă era 
posibil, o oră de conversaţie tehnică, în decursul căreia aş fi 
putut să-i prezint motivele încrederii mele depline în 
posibilităţile provinciei sale. Ştiam acum ce bogății preţioase zac 
în pădure. 

El s-a ridicat pentru a-mi oferi o havană, a şovăit un scurt 
moment, apoi, mânat de simpatie, mi-a declarat brusc: „Ziua 
mea de lucru s-a sfârşit. Vă ascult". l-am spus că, peste câteva 
zile, aş vrea să plec la Belem, că Adolfo va căra cu ocazia asta 


două eşantioane din lemnul lor. Am adăugat că făcusem 
prospecţiuni pe fluviul Ucayali şi că mă gândeam, de asemenea, 
să vizitez şi alte locuri din America de Sud. l-am dat de înţeles 
că reprezentam în aventura asta un important grup financiar, 
care-mi dăduse mână liberă să negociez şi să duc tratative în 
numele meu propriu. A fost. Foarte uimit, aflând că lemnul din 
Loreto putea să rivalizeze cu cele mai bune esențe africane, cu 
condiţia ca rapiditatea demersurilor să faciliteze sosirea 
tehnicienilor şi a banilor. 

Când pomeneam de grupuri financiare, nu trăgeam 
aproape deloc cacialmaua, atât de puternică rămânea 
convingerea mea că, având în mână concesiunea, mi-ar fi uşor 
să adun capitaluri. Câteva nume de societăţi îmi şi treceau prin 
minte. Prefectul părea din ce în ce mai interesat. Am făcut 
schiţe şi i-am vorbit despre formaţia mea aventuroasă şi 
tehnică. In vreme ce el se retrăgea în vis, eu căutam ultimul 
argument, capabil să-l convingă. Mi-a venit dintr-o dată: 

— Ştiţi cum sînt oamenii de afaceri. Cei care m-au trimis 
nu fac excepţie. Sânt grăbiţi; metoda lor constă în a lansa agenţi 
pe toate pistele, în acelaşi timp. Un alt coleg (de ce s-o ascund?) 
prospectează actualmente în Columbia. Un vechi african ca şi 
mine. Asta vă poate explica graba mea de-a ajunge la Paris şi 
de-a convinge mulţumită eşantioanelor. Capitaliştii nu-şi vor 
irosi eforturile, ştiu bine asta. Vreau să reuşesc înaintea sosirii 
lui. Am un oarecare avans, dar mă tem de încetineala afacerilor. 
E adevărat că-n Peru...? 

Prefectul a recunoscut că, în Peru, generalul Benavides 
încerca să zgâlţâie toropeala administrativă şi că el însuşi se 
străduia să fie un prefect dinamic, având ferma convingere că 
departamentul Loreto ascundea bogății necercetate. 

— Dar avem multe de făcut, a tras el concluzia. Tatăl meu 
spunea deseori că bogăţiile noastre cele mai mari se află în est, 
în imensa bucată din jungla Amazonului care ne aparţine. Văd 
că dumneavoastră îi daţi dreptate. 

Un poliţist şi-a strecurat capul înăuntru. 

— Lasă-ne în pace, a spus prefectul, pe un ton aspru. 

Gardianul a dispărut ca o marionetă lioneză. Reluînd 
conversaţia, prefectul, m-a asigurat că se angaja să depună 
toate diligentele: 


— Faceţi o cerere de concesiune. Eu o voi sprijini cu multă 
hotărâre. Dar decizia finală atârnă, fireşte, de Lima. 

— Sânt interesat, i-am amintit eu, doar dacă e vorba de o 
zonă importantă. Riscurile tehnice şi financiare mai trebuie pe 
deasupra să fie contrabalansate de unele privilegii necesare 
unei asemenea instalări. 

— Câte hectare? 

Chibzuisem de-a lungul râurilor, gândindu-mă la 100 000 
de hectare, pe o durată de zece până la cincisprezece ani. M-am 
surprins totuşi că răspund: 

— Afacerea e valabilă doar cu 350 000 de hectare, 
concesionate pe numele meu, pentru o perioadă de douăzeci şi 
cinci de ani. 

Vorbele îmi scăpaseră dintr-o dată, ca un relans la poker. 
Aşteptam obiecțiile. Prefectul nici nu s-a clintit; cifra i se părea, 
fără îndoială, pe măsura ţării sale şi a visului pe care tocmai îl 
trăise. 

— De acord, a spus el, vă voi pregăti o cerere după toate 
formele legale. Dacă vă convine, veniţi mâine s-o semnaţi. O voi 
expedia la Lima cu un aviz foarte favorabil. Avem nevoie de 
forestieri: m-aţi convins. 

Urma să mă ridic, după ce-i mulţumisem călduros, când 
mi-a oferit o a doua havană: 

— Nu mai rămâneţi o clipă? Să flecărim un pic. 
Conversaţia a luat o întorsătură mai amicală, mai liberă. 

Şi eu am primit astfel de la funcţionarul acela cinstit 
informaţii preţioase cu privire la regimul exploatărilor, la 
degrevarea de impozite, la ciudăţeniile oraşului. 

— Când vă întoarceţi din Franţa? 

— La începutul primăverii. 

In clipele astea cacialmaua lua sfârşit. Un plan se 
sustrăgea visului, pentru a deveni calendar exact. 

— Cred că atunci totul va fi gata pentru o înţelegere 
definitivă. 

— Mulţumesc, domnule prefect. El m-a oprit, coborându-şi 
vocea: 

— Un ultim sfat. La Iquitos, străinii nu sînt totdeauna 
văzuţi cu ochi prea buni. Există oameni care se tem de 
concurenţa lor. Vă pun în gardă prieteneşte. Trebuie să vă 
semnalez, de pildă, uriaşa influenţă politică a unuia zis Maltezul, 


care domneşte peste oraş şi peste întreg ţinutul Loreto. E foarte 
bogat, aşa că trebuie să ţin seama de el. Cumpără şi vinde tot. 
Comerţul lui de alimente cu ridicata ascunde probabil alte 
îndeletniciri. Intre noi fie vorba, am toate motivele să cred că lui 
îi datoraţi zvonul după care aţi fi un spion columbian. Pândarii 
trebuie să-i fi semnalat sosirea dumneavoastră cu Adolfo. După 
aceea a pus cu siguranţă oameni să vă urmărească. N-am nici o 
îndoială că se va pricepe să vă mănânce zilele. 

— Ce-aveţi de ghid să faceţi? 

— In ceea ce mă priveşte, există telegrama asta de la 
Lima, care mă acoperă; dar din prietenie voi da încă de mâine o 
notă lămuritoare despre dumneavoastră; ea va apărea în 
jurnalul local şi va reteza orice zvon rău intenţionat. 

După un nou răstimp de conversaţie amabilă, mă 
pregăteam să-mi iau rămas bun, când zgomotul unei dispute 
aprige a răzbătut până la noi. Prefectul s-a ridicat dintr-un salt şi 
a ieşit repede pe uşă. Am avut, o scurtă emoție văzându-l cum 
se întoarce cu cei doi poliţişti care, ameninţaţi de seringueiros-ii 
mei, zbierau: „Oamenii ăştia sînt însoțitorii permanenţi ai 
spionului columbian”. 

— Lăsaţi-i în pace, le-a spus categoric prefectul: Domnul 
nu e nici columbian, nici spion. Poate să plece liber, împreună cu 
oamenii dumnealui. 

Poliţiştii au luat poziţia de drepţi, în vreme ce prefectul îmi 
strângea îndelung mâna. Pablo şi Pedro nu înțelegeau bine, dar 
se străduiau să surâdă cu graţie, ceea ce-i făcea, după părerea 
mea şi mai neliniştitori. 

— Vă felicit că inspirați atâta devotament, mi-a mai spus 
prefectul. Cunosc soiul ăsta de oameni energici. Par gata să se 
lase măcelăriți pentru dumneavoastră. Bravo şi pe mâine 
dimineaţă! 

Cei doi vagabonzi m-au târât până la locuinţa lui Paul 
Lescuyer, unde Kenou aştepta veştile noastre. Am plecat apoi la 
hotel, întremat de rachiul băut în cinstea reântâlnirii. 

A doua zi dimineaţa, am cerut să mi se aducă foaia locală. 
Prefectul se ţinuse de cuvânt şi trimisese îndată după plecarea 
mea, fără îndoială, un articol foarte amănunţit, invitând 
populaţia din Iquitos să facă deosebire între spioni şi străinii 
extrem de onorabili care căutau să pună-n valoare resursele 
regiunii. Intr-un pasaj anume consacrat mie, erau îndemnați cu 


toţii să-mi  uşureze sarcina. Dacă Maltezul exista de- 
adevăratelea, articolul ăsta trebuie să-i fi stricat micul dejun, 
căci ziarul se difuza pretutindeni de-a lungul afluenților 
Amazonului. 

M-am îmbrăcat de data asta foarte elegant, ca să mă duc 
la prefectură şi să semnez cererea de concesiune. Prefectul 
pregătise o documentaţie şi un memoriu asupra diferitelor tipuri 
de exploatare. l-am strâns mâna, promiţându-i că voi fi înapoi la 
începutul primăverii. Avusesem norocul de-a câştiga încrederea 
unui prieten puternic şi cinstit. 

Începeam să mă familiarizez cu obiceiurile sud-americane 
şi să viețuiesc în felul animalelor din marea junglă. 

Paul Lescuyer părea schimbat. Dădea impresia că 
împărtăşeşte bucuria micului nostru grup. Am promis să-l anunţ 
când sosesc. 

Rămânea să încărcăm trunchiurile pe vapor, ca pe două 
preţioase mărturii ale raidului nostru fulger. Cântărea, fiecare, 
mai bine de două sute de kilograme. In vreme ce le coboram în 
cală, Don Adolfo clătina din cap. _ 

Kenou ţinuse să rămână până la sfârşit. li dădusem lui 
Paul dublul sumei necesare pentru cumpărarea securii şi a 
celorlalte obiecte dorite de indian. In semn de bucurie şi de 
glumă, acesta îmi strânsese pentru prima oară mâna, cu un gest 
foarte elegant şi, ca să mă uimească, regăsise câteva cuvinte 
într-o excelentă spaniolă: 

— Gracias, eslimado amigo! 

— Gracias, tambien eslimado Kenou.* 

Primitivul acesta ştia să se adapteze repede de tot. Eram 
convins că, odată cu primăvara, îl voi găsi, credincios, la 
întâlnire. Abia aşteptam să mă pot afunda împreună cu el, de 
data asta pentru luni de zile, în alte zone, pe care albii nu le 
cunoşteau, în acele păduri care constituiau încă adevărata 
patrie a indienilor campas, chamas şi cachivos. 

Adolfo s-a desprins de chei la ora fixată. Sufletul meu era 
împărţit: spre sud-vest, la poalele munţilor, revedeam jungla 
abia cercetată şi, departe spre est, îmi închipuiam Europa, 
confortabilă şi nepăsătoare faţă de toate comorile de-aici. 
Trupul meu creştea, ca şi când mi-ar fi fost cu putinţă să îmbin 


* Mulţumesc, stimate prietene. Mulţumesc, la fel de stimate. În limba 
spaniolă în original. 


cele două forţe care sălăşluiau de-acum înainte înlăuntrul meu, 
amestecate, împletite pentru totdeauna. 

Pe vapor am retrăit în minte aceste săptămâni pline de 
exaltare. Îi surâdeam lui Lescuyer, prefectului. Urmăream cu 
gândul cererea de concesiune, care probabil ajunsese la Lima. O 
vedeam trecând de la o oficină la alta. Preşedintele Benavides 
avea să fie oare la fel de entuziasmat ca şeful din Loreto ? 

Zâmbetul distins al lui Kenou venea să-mi întărească 
încrederea. Vagabonzii mei o făceau acum pe marii seniori, 
îngrijindu-şi ţinuta. Noaptea, zgomotele fluviului îmi dădeau 
impresia de mare acalmie. Pierdusem, până la primăvară, 
orchestra greierilor, cântecul broaştelor, al păsărilor din copaci, 
singurele care văd, acolo sus, lumina. Papagalii şi tangaralele, 
maimuţele şi jaguarii îşi continuau pesemne luptele lor tainice. 
Mi-am promis că data viitoare voi găsi vremea necesară pentru 
a trăi mai în adâncime procesul de apărare, de război şi de 
dragoste al acestor milioane de specii: nu dădusem atenţie nici 
caimanilor, nici broaştelor țestoase, nici şerpilor. Abia avusesem 
răgazul să iau cu mine un cuib de termite şi câteva plante 
pentru Paul Lecointe. Don Adolfo surâdea uneori când mă vedea 
că intru în cală, ca să mai arunc o privire eşantioanelor. 

La 10 octombrie am ajuns la Belem, iar eu am început să 
caut primul cargou aflat pe punctul de-a pleca spre Europa. 
„Attika pleacă la 13 octombrie; dar cargoul ăsta nemtesc nu ia 
niciodată pasageri. E o regulă". Trebuie să te duci tu însuţi, 
totdeauna, la picioarele zidului; rareori nu descoperi acolo o 
mică fisură. M-am dus, aşadar, să-l caut pe căpitanul cargoului 
Attika. 

Pentru mine, care eram plecat de-o anumită vreme, 
Germania nu simboliza încă națiunea războinică şi 
amenințătoare. Căpitanul, un marinar gras şi trandafiriu la faţă, 
stătea călare pe regulament. Nu prea vedeam cum l-aş putea 
seduce, când mi-a arătat el însuşi calea: 

— Veniţi, deci, din pădurile de pe Amazonul de sus? Ce-aţi 
văzut acolo? Ce-aduceţi cu dumneavoastră? 

Ochii au prins brusc să-i strălucească. Obrazul lui de copil 
trăda curiozitatea şi... gustul colecţionarului. „Fernand, cuibul de 
termite! Mi-am zis. lată biletul tău. " 

l-am vorbit despre magnifica bucată de termitieră pe care- 
o păstram într-un bidon metalic. 


— Aţi putea să-mi arăâtaţi şi mie descoperirea 
dumneavoastră? N-am văzut niciodată termite. 

— Am şi termitele şi regina lor, probabil. 

— Prima. Vreţi să-mi vindeţi totul mie? 

— Să vă arăt. Nimic mai uşor. 

Am făcut câţiva paşi în direcţia bastingajului şi i-am strigat 
pe Pablo şi Pedro, care aşteptau, asemenea unor paznici 
credincioşi, plimbându-mi căţeaua pe chei. După o jumătate de 
oră, ei se întorceau cu bidonul. Voinicul căpitan se învârtea ca 
un copil în jurul cuibului de termite. Mâna lui păroasă şi dolofană 
mângâia zgrunţurii: „Am mai văzut in poză. Dar ăsta!... Ce 
exemplar superb!" Obrazul lui era numai lăcomie. Omul mi se 
părea uşor comic, dar şi emoţionant. Rămânea să merg drept la 
ţintă. 

— VI-l ofer cu mare plăcere, dacă mă acceptaţi în mod 
excepţional ca pasager. 

A şovăit un moment, apoi: 

— Cu atât mai rău pentru secund! Vă instalez în cabina lui. 

Mi-am luat, în cele două zile, rămas bun de la Belem. Am 
aflat că. Paul Lecointe lucra la nomenclatorul noilor plante 
indiene. Auzeam pentru prima oară cum sună denumirile stranii 
ale acestei vegetaţii ştiinţific inventariate: camendara, aruda, 
iapana, bibiru. 

— O să-ţi ofer, când te vei întoarce, un rezumat al 
studiului meu. Îţi mulţumesc pentru eşantioane. Şi nu uita să-mi 
mai aduci într-o zi nişte pietricele. 

Eram mândru să unesc, astfel, datorită inteligenţei şi 
felului în care mă primise acest savant, cercetarea cu aventura. 
De-atunci încolo mi-am făcut o datorie din a strânge sistematic 
tot ce mi se părea ciudat sau necunoscut. 

Pablo şi Pedro, pe care nu voiam să-i pierd cu nici un preţ, 
îşi găsiseră un nou adăpost. În oraş. Le-am înmânat în chip 
solemn o rezervă de milreis, suficientă ca ei să poată aştepta 
sosirea mea la începutul primăverii. 

În ultima seară, alături de credincioşii mei seringueiros, i- 
am oferit căpitanului de pe Attika plăcerea unei faimoase nopţi 
tropicale. Jack de Francony plecase din nou la Cayenne. 
Localurile de dans din portul Belem ne invitau la orgie, necesară 
uneori după atâta vreme petrecută în junglă. Pentru vagabonzii 


mei, pasul legănat al superbelor femei cabocios, ritmul 
ghitarelor, fierbinţeala alcoolurilor reprezentau paradisul. 

A doua zi, o sfârşeam cu apele murdare de noroi ale 
Amazonului. Attika mă ducea către Europa. Valurile străvezii ale 
Atlanticului, vântul, norii îmi anunțau întoarcerea toamnei. Îmi 
dădeam seama confuz că nu mai avusesem, de luni de zile, nici 
patrie, nici anotimpuri preferate. Sfâşiat, liber, rupt, împărţit 
între două continente, simţeam născându-se în mine o nouă fire, 
dar nu încercam s-o împiedic. O cifră născocită brusc în 
cabinetul unui prefect îmi modifica viaţa: trei sute cincizeci de 
mii de hectare! 

17 
CAPCANE ŞI BARAJE ÎN CALEA MEA 

Toii cei oare au cunoscut Amazonia se întorc schimbaţi, 
înnobilaţi. Electricitatea, viaţa junglei îi încarcă, îi marchează 
pentru totdeauna. Eram nerăbdător să ajung cât mai repede 
înapoi la Belem do Para şi să-i întâlnesc din nou pe cei doi 
seringueiros nu prea siguri, să urc spre Iquitos şi să strâng acolo 
la piept ca pe-o comoară actul meu oficial semnat cu forme în 
regulă. 

Până atunci, căpitanul cargoului Attika nu s-a dat înapoi să 
facă escală la Marsilia. De fapt, ruta lui era spre Genova şi 
Neapole. M-am trezit curând împreună cu Bill în camionul pe 
care-l închiriasem ca să-mi transporte faimoasele trunchiuri. 

La Paris nu mai putea fi vorba de data asta să trag la 
hotelul  „Terminus" cu asemenea bagaje. Mi-am ales un 
stabiliment confortabil din vecinătatea porţii Saint-Cloud; am 
telefonat de la Auxerre să mi se rezerve acolo o cameră. 

Şi iată-mă, după câteva ore, cu raniţa şi aurul meu, cu 
teancurile de dolari şi franci, cu bagajele şi cele două tronsoane, 
debarcat pe trotuarul din faţa hotelului. Portarul mă lua drept un 
nebun periculos; directorul se învârtea în cerc prin hol. Fără 
îndoială, puţini clienţi debarcau astfel, cu redutabile eşantioane 
din pădurile Amazonului. 

— Domnule, aici e hotel, nu atelier de tâmplărie. Şi astea, 
atârnă greu! Cum vreţi să facem? 

— Am reţinut o cameră. O să plătesc ce se cuvine pentru 
serviciu şi deranj. 

Am fluturat în aer un mic teanc de dolari. Minune. 
Directorul era acum altul: „Chemal pe Lucien şi pe pivnicer. Ce; 


n-aţi mai văzut lemne? Fiţi liniştit, domnule o să găsim noi un 
ungher. Hai, voi ceilalţi, învioraţi-vă!" 

A doua zi, un alt camion venea după trunchiurile mele. O 
uzină din Saint-Maur-des-Fosse6s acceptase să le testeze, în 
câteva zile, ştiam că eşantioanele puteau rivaliza lesne cu 
lemnul din Africa. Rămânea să comparăm preţurile de cost după 
expediere. Studiasem documentele prefectului din Iquitos. In 
câteva săptămâni, după un şir de călătorii fulger în Belgia, 
Olanda, Germania şi Anglia, am aflat cât, m-ar costa aceeaşi 
tonă de lemn livrată la Londra, Le Havre, Anvers, Rotterdam şi 
Hamburg. Calculasem bine. Puteam vinde la preţuri mai 
avantajoase. Cunoşteam pulsul fiecărei ţări; o singură obiecţie: 
„O să obţineţi concesiunea"? 

Ce să răspund? Am hotărât, după cele nouăzeci de zile de 
goană, care mă duseseră de pe Oyapock în pădure şi de pe 
Ucayali în Europa, să gust o clipă farmecele sfârşitului de 
toamnă, înainte de-a pleca iar în căutarea dovezilor şi-a actelor 
oficiale. În pofida ritmului fulgerător din ultima vreme, îmi 
dădusem toată osteneala încă de la sosire s-o îngrijesc pe 
căţeaua mea Bill. Pe Attika apucasem deja să ung cu zeamă de 
tutun locurile unde, în timpul raidului nostru prin junglă, se 
cuibăriseră căpuşe. Căţeaua părea să sufere şi şchiopăta uşor: 
Trebuia s-o duc la Institutul veterinar. „Lăsaţi-o la noi, mi s-a 
spus, e un caz grav. Veneam s-o văd de două ori pe zi. | se 
blocau rinichii. Analizele lăsau să se presupună că era atinsă de- 
o boală necunoscută: „E contaminată. Căpuşele i-au transmis o 
maladie mortală. O să-i facem o injecție şi gata". M-am revăzut 
la Bordeaux. Aveam inima grea, gândindu-mă că aceeaşi 
moarte, evitată cu aproape doi ani în urmă, avea s-o răpească, 
în pofida tuturor îngrijirilor mele. Cel puţin cunoscuse multe luni 
de libertate. Mi-am luat îndelung un trist adio de la ea. 

Mă pregăteam să plec pe Coasta de Azur şi în Italia, când 
mi-a venit ideea să fac un breloc amuzant din câteva pepite. 
Intru deci la un negustor de biciclete şi iată-ne transformați pe 
amândoi în bijutieri primitivi: „îmi dai nişte găuri cu burghiul 
pentru jantă; pulberea poţi s-o păstrezi. E aur". Am luat o spiţă 
şi am înşirat pe ea pepitele. „Răsuceşti acum spiţa şi o închei, 
ca să nu iasă nimic". Mi-am prins mica broşa la centură; am 
plătit câteva parale. Eram încântat de noua mea invenţie. 


Intru la Weber, pentru un aperitiv şi pentru a-mi lua în 
fond rămas bun. Cum un american tocmai îl întreba pe barman 
cât e ora, iar simpaticul Henry părea ocupat, îmi scot amabil 
ceasul din buzunarul pantalonilor. Omul rămâne încremenit, cu 
ochii ţintă la broşa mea: 

— Drăguţă şmecheria dumitale. Din ce e? 

— Din aur. 

El izbucneşte într-un hohot de râs nestăpânit, ofensator. 

— Mai ai multe din astea? 

— Exact şaizeci şi şapte. Restul sînt la bancă. 

— Dacă sînt de aur, le cumpăr. 

Brusc încep să-l măsor cu atenţie pe omul congestionat 
din faţa mea. El îşi dă seama că-i cântăresc solvabilitatea. Pare 
jignit: 

— Te temi, francezule, că nu pot să-ţi plătesc? Priveşte... 

Şi scoate din buzunar un enorm teanc de bancnote. De ce 
să refuz un cumpărător nesperat, cu numai câteva ore înaintea 
plecării mele? 

— Dacă nu crezi că pepitele astea sînt autentice, hai peste 
drum, se află acolo un bijutier. 

— Da, domnule, e aur, spune bijutierul Ben Simon, 
verificându-mi pepitele cu un soi de piatră umezită. 

Omul e hipnotizat. Îmi contemplă brelocul şi pare dus 
departe, pierdut în reverie. 

— Cumpăr totul. 

— Mă întorc într-o oră. 

Am trecut pe la bancă şi mi-am retras cea mai mare parte 
din pepite. A trebuit apoi să le cântăresc şi să-l urmez pe 
american până la banca lui. Părea transfigurat. A scos banii ca 
să achite. Am băut împreună un ultim whisky. La rândul meu, 
eram pus pe gânduri de omul ăsta brăzdat de riduri, atins de 
cuperoză, îmbătrânit, fără îndoială, de alcool. 

— Ce vrei să faci cu pepitele astea? L-am întrebat. 

— Nimic nu mă obligă să-ţi răspund, dar m-am îndrăgostit 
pe dată de bijuteria dumitale. O să-mi comand una la fel. lar din 
restul pepitelor o să fac o frumoasă cingătoare pentru mica mea 
dansatoare goală. 

A izbucnit într-un uriaş hohot de râs. N-am insistat. Mi-am 
golit paharul, regretând că n-am vreme să-l cunosc mai bine pe 
acest personaj pe care nu l-am mai văzut de-atunci niciodată. 


In Italia şi pe Coastă, după un asemenea chilipir, de ce m- 
aş fi tocmit şi-aş fi socotit para cu para? Banii se scurgeau, 
începea iar viaţa pe picior mare. 

Nu l-am văzut pe Carthis decât în două rânduri. Eram 
nerăbdător să mă îmbarc pe nava societăţii Booth Line, la 
Liverpool, cu o considerabilă rezervă de şampanie. Din Paris, 
comandasem în America două admirabile motoare de instalat în 
afara bordului, care să-mi fie livrate la Iquitos. În ultimele zile 
mi-am înnoit garderoba şi am primit în dar două superbe 
cravate în culorile clubului nautic din Deawville. Dungile lor 
albastre, albe şi roşii mă încântat, nu atât clin patriotism, cât din 
amuzament. Purtam acest mic drapel care-mi înviora costumul. 


Am luat vaporul Anselme pe vreme bună. Sosea luna 
martie, eram punctual. Mă si gândeam la cei doi vagabonzi, pe 
care speram să-i găsesc în baraca lor. La bord am legat 
prietenie cu un om captivant: amiralul Cyril Benson. Era un 
scoţian fermecător, îmbrăcat, când nu călătorea ca militar, într- 
un curios costum gen Sherlock Holmes. Hoinărise prim toată 
lumea. Am convenit ca, la viitoarea mea şedere în Europa, să-mi 
petrec vreo câteva zile pe domeniul lui din Scoţia. 

Într-o seară mă aflam singur pe puntea superioară, 
instalat într-un şezlong, cu faţa la stele. Luasem cu mine o sticlă 
de şampanie de-o jumătate şi mă străduiam, după o vreme, să 
fac să sară dopul. Puntea era pustie. Poc! Aud un țipăt ascuţit. 
Mă reped. În umbra unei bărci, o femeie stătea jos, cu dopul 
meu de şampanie în mână. Am făcut astfel cunoştinţă cu o 
braziliancă plină de spirit: Nenny. 

— M-aţi speriat, domnule. Am crezut că c vorba de-o 
sinucidere. 

A doua zi, ajunsesem să ne spunem cuvinte drăgăstoase. 

— Pe când logodna? Mi-a strecurat într-o zi amiralul. Am 
făcut semn din cap că viaţa alături de-o femeie nu mi se 
potrivea. 

— Pădurea virgină mă cheamă spre o existenţă de 
vagabond, amirale. 

— S-ar putea să greşeşti. E încântătoare. 

Cel mai greu mi-a venit s-o părăsesc atunci când Anselme 
a intrat în portul Belem. 


— O să te mai revăd? M-a întrebat ea veselă, oferindu-se. 

— Poate... Dar, vai, nimic nu e mai puţin sigur. 

Am privit-o cum se-ndepărtează, fermecătoare, în rochia 
ei de şantung. Cingătoarea şi pantofii roşii mi-au dat 
posibilitatea s-o urmăresc din ochi şi după ce a intrat în mijlocul 
unui grup de prieteni. 

Am aşteptat îndelung să mă scutur de melancolie, evitând 
din instinct îmbulzeala oamenilor foarte grăbiţi să debarce. 

Şeful vămii purta un costum din flanelă albă, cu o garoafă 
roşie înfiptă la butonieră. Trupeş, dar cochet, omul arăta pentru 
eleganţă o grijă cam bătătoare la ochi, foarte caracteristică 
Americii de Sud. Recunoşteam, dintr-o dată oraşul Belem. 
Bagajele mele se adunau pe chei, iar şeful mă fixa cu insistenţă. 
Păr uns cu briantină, ten mat, sprâncene groase; aerul lui 
cumsecade n-avea nimic înspăimântător. Am înţeles pe 
neaşteptate că râvnea la cravata mea. l-am arătat care erau 
bagajele. 

— Veniţi de la Paris? Ce oraş! Am fost şi eu la Paris, acum 
şapte ani. Cravata e de-acolo? 

— Vă place? Am una la fel în geamantan, Dacă îmi faceţi 
onoarea de-a accepta un whisky, veniţi peste o oră la „Grand 
Hotel", voi fi încântat să vă ofer această amintire din Franţa. 

Mi-a zis că se simte jenat, dar a pus să fie încărcate 
bagajele în propria lui maşină, iar directorul hotelului, faimosul 
meu duşman de odinioară, s-a avântat într-o demonstraţie de 
primire călduroasă. E drept că înfăţişarea mea se schimbase. 
Pălăria de panama şi costumul croit impecabil mă transformau 
într-un milionar plin de strălucire. l-am înmânat cravata noului 
meu prieten, care-a plecat mai mândru decât în cazul în care i- 
aş fi oferit nişte pepite de aur, încredinţându-mă că, dacă 
aveam vreodată nevoie de el, număram aici, pe timpul şederii 
mele, un aliat şi o persoană îndatorată mie. 

De cum ne-am despărţit, m-am dus pe cheiul la care 
trăgea Adolfo. Acesta plecase săptămâna trecută spre lquitos; 
dar peste două zile părăsea Belem-ul cel mai luxos dintre 
vapoarele Companiei „Amazone River". Urma să cumpăr deci 
trei locuri pe Comandante Macedo, după ce-i voi fi găsit pe 
Pablo şi Pedro, a căror casa* o reperasem în ziua plecării. 


* Casă, în limba spaniolă in original. 


Pentru a mă orienta mai bine, străbăteam cartierul într-un 
taxi de lux. Am descoperit în sfârşit baraca de scânduri; dar 
nimeni în vecinătate nu-şi amintea de indivizii mei. Casa fusese 
vândută. Pablo şi Pedro păreau o născocire a minţii mele. M-am 
întors la hotel, pradă unei furii pe măsura dezamăgirii. Aveam la 
dispoziţie o zi ca să-i găsesc. Dar unde? Mă şi vedeam scotocind 
prin toate casele rău famate din port. Ce pacoste! După câteva 
minute pe terasă, mi-am regăsit liniştea, care valorează mai 
mult decât o mie de furii. „lată ideea, Fernand. Telefonează la 
şeful vămii. " 

— Cu multă plăcere, dragă prietene. Dacă cei doi 
caoucheros* ai dumneavoastră sînt la Belém, vi-i găsesc. li chem 
îndată pe prietenii mei de la poliţie. 

Am dat totuşi câteva informaţii, atrăgând atenţia că Pablo 
avea o cicatrice mare pe obrazul stâng. 

Jack de Francony, aviatorul, era la Rio. Am luat masa la 
Paul Lecointe, care mi-a oferit, aşa cum îmi promisese, un fel de 
studiu asupra plantelor din marele bazin al Amazonului. Se 
bucura la ideea că mă vede lângă el şi, curând, în posesia unei 
atât de mari întinderi de pădure. Mă îndemna: „Fernand, 
munceşte aşa cum nimeni n-are de gând aici s-o facă. Pentru că 
nu banii sînt mobilul dumitale, lasă stalului toate drepturile 
asupra subsolului. 

Exploatează pădurile, respectându-i pe cei ce trăiesc în 
ele; nu vei avea nici un concurent serios; văd pretutindeni 
instaurându-se goana după avere". 

l-am promis că-mi voi aminti de sfaturile astea şi i-am 
exprimat mândria pentru încrederea acordată. De fapt, 
cuvintele lui cu privire la subsol urmau să mi se întipărească 
decisiv în memorie. 

La hotel, nici o ştire despre Vagabonzii mei. Cercetările 
eşuaseră. Eram foarte necăjit. Unde să mai găsesc asemenea 
ajutoare, oameni devotați, credincioşi, buni mărşăluitori, iscusiţi 
în mânuirea pirogilor? Urma să mă duc la şeful vămii, când am 
primit apelul său telefonic: 

— Domnule şi prietene francez, totul s-a rezolvat. 
Cercetările au fost anevoioase, îmi cer scuze. Prietenii 
dumneavoastră sînt chelneri într-o cafenea din port: „EI 
Cabocio". Oricare şofer de taxi vă poate duce acolo. 


* Muncitori pe plantațiile de cauciuc, în limba spaniolă în original. 


l-am mulţumit, l-am invitat să cinăm, pe urmă am pornit-o 
în căutarea celor doi secunzi ai mei. 

De-afară, „El Cabocio" părea un bârlog din cel mai rău soi. 
O uşă bălţată, cu scândurile prost îmbinate, lăsa să se strecoare 
lumina. Am intrat aplecându-mi capul şi simțind că mă sufocă 
un miros acru de tutun şi de alcool. Sprijiniţi în coate de mesele 
năclăite, oamenii beau, înecaţi în fum. 

Intrarea mea a făcut să înceteze toate discuţiile. Costumul 
de şantung pe care-l purtam, pălăria foarte fină, pantofii din 
piele albă îi lăsau cu gura căscată pe indivizii ăia zdrenţăroşi. In 
mijlocul tăcerii, un dublu strigăt a ţâşnit deodată din spatele 
băuturilor rânduite în fundul grotei, Pablo şi Pedro se apropiau, 
cu sticlele-n mână: „Patronul, s-a întors patronul!". 

Bucuria nu mai avea: margini. Ne strângeam la piept. Ne 
băteam întruna pe spate. Pablo şi Pedro, desculți în continuare, 
uitaseră vizibil totul, inclusiv propriile lor atribuţii: s-au aşezat cu 
mine la masă, zbierând către patronul cafenelei: 

— O sticlă de rom alb! Trei pahare! S-a întors Don 
Fernando! Repede!... Deci Parisul? Femeile? Drăguţe? Pernod- 
ul? 

— Am din ce să fabric cinci sau şase sute de litri. Ochii le 
străluceau. Cu coatele pe masă, se pregăteau ca nişte copii să 
asculte relatarea călătoriei mele. 

— Vă povestesc despre călătorie când ajungem pe vapor. 
Plecăm mâine. De ce v-aţi schimbat locuinţa? 

Era o întreagă istorie. Imi promiseseră că vor fi serioşi, dar 
într-un port!... Totul a început cu un mic chef; din pahar în 
pahar, beţia a durat mai multe săptămâni. Pedro avusese ideea 
să se apuce de pescuit sau de transport. Insă nu mai erau bani. 
Găsiseră o veche tapuie abandonată şi se apucaseră. S-o 
repare. 

— Când tapuia arăta ca şi nouă, a continuat Pedro, poliţia 
portuară ne-a arestat, acuzându-ne de furt. Am scos hârtia unde 
se spune că sîntem în slujba ta. N-au îndrăznit să ne bage la 
închisoare, dar am fost obligaţi să înapoiem tapuia şi să ne 
găsim o muncă regulată. 

— Şi aşa am ajuns aici. E mai uşor decât ca docheri? 
Patroane! Te-ai întors! Am luat-o de la capăt cu îmbrăţişările şi 
Pablo şi-a dat seama că romul încă nu sosise: 


— Hei, da sticla? Azi noi sîntem clienţii, surdule. Patronul 
s-a îndreptat spre noi. Era un uriaş cu cap de gorilă, care n-avea 
deloc aerul să guste asemenea chestii. A izbucnit: 

— Voi doi la treabă, repede. 

— Gura şi de băut. El e stăpânul nostru. 

Gorila era iute, l-a înconjurat pe Pablo şi i-a ars un pumn 
de mai mare dragul. Pablo s-a împleticit o clipă şi patronul s-a 
întors la tejghea. L-am ţinut pe Pedro, care se ridicase să-şi 
răzbune prietenul. Toţi ne priveau cu asprime. Simţeam că 
trebuie cu orice preţ să atragem sala de partea noastră; am 
spus foarte calm, cu o voce hotărâtă: 

— E ruşinos să loveşti un om pe la spate! Sânt fostul 
patron al acestui sărman chelner. Avea dreptul să bea cu mine. 

— Da, e ruşinos, a încuviinţat un negru de lângă tejghea. 

N-a avut vreme să spună mai mult. Gorila îi şi expediase 
un pumn răsunător. Asta a fost semnalul încăierării. Gorila şi-a 
azvârlit cămaşa, rămânând în maieu. Braţele lui enorme păreau 
nişte pulpe groase. A tăbărât asupra lui Pablo, care s-a prăbuşit 
a doua oară. In pofida staturii sale mărunte, Pedro înjura de 
mama focului. Gorila s-a năpustit drept spre mine; n-aveam de 
ales în faţa unui asemenea animal. Inainta ţinând un taburet. l- 
am trimis cu toată forţa o lovitură de picior în tibie. A scăpat 
taburetul şi s-a frânt în două din pricina durerii. Nu-mi rămânea 
decât să-i expediez o lovitură de genunchi, bine ţintită, în falcă. 
Omul s-a clătinat, prăbuşindu-se în cele din urmă pe-o masă. 
Dezlănţuiţi, Pablo şi Pedro îi legau acum mâinile la spate cu 
centurile lor. Am socotit că trebuia să schimb metoda: 

— Gata cu încăierarea, prieteni. Jignirea a fost ştearsă; 
vom bea în sănătatea luptătorilor. Eu plătesc. Voi duce-ţi-vă şi 
reluaţi-vă treaba. Azi e sărbătoare. Trebuie să vă despărțiți de 
patronul vostru în cei mai buni termeni. 

Beţivii aprobau, zâmbeau cu gurile lor fără dinţi, negrul se 
şi apucase de băut. Am pus rom alb într-un pahar, apoi am 
dezlegat mâinile gorilei, pândindu-i totuşi reacţiile. l-am trecut 
de mai multe ori alcoolul pe la nas şi m-am pornit să strig: 

— Trăiască Don Pancho! 

— Trăiască Don Pancho şi francezul, au urlat ceilalţi. Don 
Pancho a deschis un ochi, pe urmă pe-al doilea, apucând 
mecanic paharul şi golindu-i dintr-o sorbitură. Am reânnoit 
ovaţia şi i-am umplut din nou paharul. Atunci el mi-a adresat un 


zâmbet larg. Pacea părea încheiată. Înţelesese fără îndoială că 
eram un bun client. „Pablo, adu ghitara!" A început dansul. 
Dansam între bărbaţi, aşa cum fac marinarii. Romul curgea. 
Incăperea putea a tutun amestecat cu rom, lămâie şi ştaburi de 
cumaru. Din când în când, Don Pancho mă sălta ca pe-o pană, în 
ciuda celor nouăzeci de kilograme ale mele. După nenumărate 
ore, a trebuit să accept şi paharul băut la botul calului, asistând 
pe urmă precaut la mişcătoarea despărţire dintre cei doi 
seringueiros şi întâmplătorul lor patron. Urmau să răsară zorii; 
apăruseră câţiva docheri, asemenea unor fantome, ca să dea pe 
gât cea dintâi înghiţitură de rom. Pablo strângea catrafusele şi 
Pedro se întorcea cu un taxi. 

Câteva ore mai târziu, elegantul Comandante Macedo ne 
purta spre Iquitos şi spre concesiunea mea. Albeaţa imaculată şi 
luxul deosebeau nava asta de vaporul vechi al lui Adolfo. 
Amazonul îşi rostogolea apele tulburi, de culoarea jujubei+ sau a 
hârtiei în care-a fost împachetată nişte carne. Reflectarea 
luminii la vremea aceea a primăverii nu îngăduia deloc să 
apreciezi distanţa până la maluri. Seara, totuşi, vegetaţia se 
oferea privirilor noastre: mulţi copaci în floare îşi răspândeau 
nenumăratele lor parfumuri. Regăseam acel aer atât de specific, 
alcătuit din mirosuri jilave, tainic împletite cu arome de 
nepătruns. 

Când mai erau două zile până la Iquitos, Comandante 
Macedo a făcut escală într-un luminiş minuscul, înconjurat de 
arbori gigantici. De la mal s-a desprins o pirogă. Am văzut 
apropiindu-se un alb însoţit de doi indieni, care manevrau în aşa 
fel încât piroga să ajungă paralelă cu vaporul şi să-i permită 
omului, impecabil îmbrăcat, să urce la bord. Chiar din clipa 
sosirii lui, valul curioşilor s-a tras înapoi cu groază. Cei doi 
indieni îşi înălţau acum feţele fără buze şi fără nas, ori aproape. 
II luasem cu noi pe medicul leprozeriei din San Pablo. Doctorul 
Avecedo nu s-a putut opri să nu arunce o vorbă de duh la 
adresa pasagerilor. 

— Caramba! N-aduc lepra pe vapor, căpitane! Să fie 
liniştii! 

Seara am cinat împreună la masa căpitanului. Doctorul îmi 
aducea aminte de un militar francez, locotenentul Repiton, care, 
ajutat de soţia lui, îi îngrijea cu un devotament incredibil pe 


* Fructul jujubierului,specie de arbore meridional. 


leproşii din Gabonul de sus. Doctorul Avecedo mi-a devenit cu 
vremea prieten; ne-am revăzut mai târziu la Lima. 

Pe 16 aprilie, frumosul vapor alb îşi arunca parâmele în 
dreptul debarcaderului atât de mult aşteptat. O mulţime pestriță 
îl primea ca pe-un spectacol. Nu mai văzusem niciodată o 
asemenea îmbulzeală. Costumele peonilor se învecinau cu 
uniformele şi cu rochiile înflorate ale femeilor din Loreto. 

L-am trimis pe Pedro la hotel, iar pe Pablo în căutarea lui 
Paul Lescuyer. Imi ţinusem promisiunea. Odată cu întoarcerea 
primăverii, mă aflam din nou în tabăra de bază. M-am gândit o 
clipă la bucuria prefectului, care urma să constate că un francez 
ştie să-şi ţină cuvântul. Dinspre partea mea, speram să aibă în 
mână autorizaţiile pentru începerea exploatării. 

Lescuyer a sosit cu figura abătută: am înţeles pe dată că-n 
treburile mele ceva nu merge prea bine. 

— S-a zis Fernand. ŢI l-ai suit în cârcă pe Maltez. 

Articolul din ziarul local făcuse senzaţie la Iquitos; dar 
Maltezul ripostase pe loc, vorbind cu politicienii de la Lima. 
Prefectul fusese scos din funcţii şi înlocuit cu un funcţionar care 
se temea de încurcături. Principalul meu sprijin se năruise. Am 
încercat să-l liniştesc pe Lescuyer: 

— Îmi rămâne pădurea; îmi rămâne... îmi rămâne 
încăpăţânarea. Maltezul tău începe să mă plictisească. O să 
contraatacăm. Te rog să-ţi recapeţi curajul. Treci pe la vamă. 
Dacă americanii sînt oameni serioşi, te-aşteaptă acolo două 
superbe motoare Johnson. Mă găseşti la hotel. Nu-ţi face m 
gânduri negre. Nu murim noi, Paul. 

Vorbeam în glumă, ca să-mi alung dezamăgirea. De fapt îl 
subapreciasem, pur şi simplu, pe secătura asta de Maltez, care 
părea să facă singur legea. Spălându-mă şi schimbându-mi 
îmbrăcămintea, mă gândeam cum să contraatac. Aveam pe 
mine alte ţoale când s-a întors Paul, încă şi mai abătut. 

— N-au sosit motoarele? 

— Ba da. 

— Atunci bucură-te, frate dragă. 

— Lăzile au fost deschise cu forţa; motoarele nu mai sînt 
bune la nimic. 

Am sărit în sus, l-am înşfăcat pe Paul de braţ şi l-am tras 
după mine la vamă ca să depun o plângere, fie ce-o fi. 


Când răspunzi e nevoie să acţionezi repede şi să ţinteşti 
bine. Maltezul se sprijinise pe oamenii de la Lima. Nu trebuia 
decât să răstorn situaţia. 

— Paul, cum se ajunge la Lima? 

— Cu avionul militar, insă nu există garanţie, nici orar fix. 

— Hai la bază. 

Am intrat singur în birourile comandamentului. Un ofiţer 
scurt şi îndesat, cu privirea aspră, sinceră, a făcut stânga- 
mprejur de cum s-a deschis uşa. - Comandantul bazei? 

— Eu sînt. Cu ce vă pot servi? Mi-am spus numele. 

As vrea să plec în cel mai scurt timp la Lima. 

— Imposibil, domnule. 

Şi-a punctat refuzul cu un salut militar, aşa cum ar cădea 
cuțitul ghilotinei. l-am răspuns furios că baza oferea destul de 
des servicii călătorilor civili ca să mi se poată face si mie acelaşi 
hatâr. lată replica: 

— Sântem aici la o bază militară. E adevărat că ne 
străduim să transportăm anumiţi călători civili; însă alegerea nu- 
mi aparţine decât mie. În ceea ce vă priveşte, e cu neputinţă. 
Binevoiţi să vă retrageţi, domnule. 

Ofiţerul vorbea fără mânie, dar tonul lui era categoric şi nu 
admitea replică. Am socotit mai prudent să mă stăpânesc, 
bănuind că Maltezul avusese grijă să-mi facă şi aici publicitate. 

Ultima mea şansă rămânea prefectul. Am aşteptat o oră 
întreagă răspunsul la cererea de audienţă, măsurând de colo- 
colo galeria unde, cu câteva luni în urmă, celălalt prefect îmi 
strânsese mâna. M-am temut brusc să nu-i întâlnesc din nou pe 
idioţii de poliţişti care mă arestaseră ca spion. Până la urmă a 
venit şi răspunsul: „Domnul prefect o din cale-afară de ocupat 
cu problemele urgente. Nu va putea să vă primească decât 
peste trei săptămâni". A 

Cărţile erau măsluite; jocul închis. incepea să mă cuprindă 
furia. M-am întors la hotel pe jos, ca să mă liniştesc. Baricadat în 
cameră de câteva minute, am auzit un uşor zgomot. Am tuşit 
pentru a-mi semnala prezenţa. Au urmat câteva bătăi în uşă. 
Nici nu întredeschisesem bine, că un tânăr indian zdrenţăros mi- 
a şi întins o scrisoare: 

— El señor Francés ? 

— Da, dă-mi-o. 


* Domnul francez, în limba spaniolă în original. 


Maltezul mă invita după toate aparențele să cinăm 
împreună. Stranie ţară! Jack de Francony avusese dreptate: 
banii şi moartea conduceau dansul. 

— Spune-i stăpânului tău că vin să-i fac imediat o vizită. 
Urma să văd, în sfârşit, sperietoarea la faţă. Era mai bine 
aşa.