Steven Gould — 1 Jumper

STEVEN GOULD s-a născut la 7 februarie 1955 şi este 
autor de romane pentru tineri şi de science-fiction. În opera 
sa accentul este pus mai degrabă pe lupta împotriva 
oficialităților corupte decât pe elementele ştiinţifico- 
fantastice. Este autorul seriei de succes Jumper, al cărei 
prim volum i-a adus distincţiile de „Cea mai bună carte 
pentru adolescenţi”, oferită de American Library 
Association, precum şi „Alegerea tinerilor cititori”, 
decernată de International Reading Association. Graţie 
aceluiaşi volum, a fost finalist al Premiului pentru debut 
Compton Crook şi al Premiului literar pentru tineri al Pacific 
Northwest Reader's Association, obţinând locul al doilea în 
competiţia pentru Premiul Locus acordat celui mai bun 
roman de debut. 


STEVEN GOULD 


umper 


Oriunde, Oricând 


Traducere din limba engleză 
Alexandra Dănilă 


Steven Gould 
JUMPER - 1992 


Pentru James Gould, soldat, meşteşugar, marinar, tată 
Și Laura J. Mixon, ingineră, profesoară, scriitoare, soție 


CUPRINS 


PARTEA ÎNTÂI ÎNCEPUTURI 

1 

2 

3 

4 Pas v 

PARTEA A DOUA ÎN CĂUTAREA FERICIRII 
5 

6 v 

PARTEA A TREIA MODIFICĂRI 

7 

8 

PARTEA A PATRA BLESTEMUL CHINEZESC 


PARTEA A ŞAPTEA CINE NU E GATA ÎL IAU CU LOPATA 
19 

20 

MULŢUMIRI 


Partea Întâi 
INCEPUTURI 


1 


Prima dată s-a întâmplat astfel: Citeam când s-a întors 
tata. Vocea lui a răsunat prin casă, iar eu m-am făcut mic. 

— Davy! 

Am pus cartea deoparte şi am rămas în pat. 

— Aici, tată! Sunt la mine în cameră. Podeaua din lemn 
de stejar răsuna din ce în ce mai tare sub paşii lui. Mi-am 
afundat capul între umeri; dintr-odată tata era la uşă şi 
urla. 

— Parcă ţi-am spus să tunzi gazonul! 

A intrat în cameră şi s-a proţăpit înaintea mea. 

— Vorbeşte! Te-am întrebat ceva! 

— O să-l tund, tată. Terminam de citit o carte. 

— Ai venit de la şcoală de mai bine de două ore! M-am 
săturat să te tot văd lenevind prin casă! 

S-a aplecat spre mine, iar respiraţia lui duhnind a whisky 
mi-a iritat ochii. M-am dat înapoi, dar el m-a prins de ceafă 
ca într-o menghină şi a început să mă scuture. 

— Nu eşti decât o putoare. Da' bag eu hărnicia în tine, 
cu forţa dacă trebuie. Eu te-am făcut, eu te omor! 

M-a ridicat în picioare, ţinându-mă în continuare de gât. 
Cu cealaltă mână a bâjbâit după catarama de rodeo 
înzorzonată, apoi şi-a scos cureaua grea, gen western, din 
găicile pantalonilor. 

— Nu, tată, te rog! Tund iarba chiar acum. Serios! 

— Tacă-ţi fleanca! 

M-a împins spre perete şi abia am avut timp să-mi ridic 
braţele, ca să nu-mi izbesc nasul de tencuială. A schimbat 
mâinile, cu stânga ţinându-mă lipit de zid, în timp ce în 
dreapta strângea cureaua. 

Am întors puţin capul ca să nu îmi turtesc nasul de 
perete şi am văzut centura a cărei cataramă argintie 
atârna. 

— Nu catarama, tată! Ai promis, am urlat eu. Mi-a țintuit 


şi mai tare faţa la perete. 

— Gura! Data trecută de-abia te-am atins. 

Impingându-mă în continuare, s-a îndepărtat puţin şi a 
început să legene încet cureaua. Apoi mâna s-a mişcat 
brusc înainte, cureaua s-a ridicat în aer, iar corpul m-a 
trădat, ferindu-se din faţa impactului şi... 

Eram rezemat de un raft de cărţi, cu gâtul eliberat din 
strânsoarea zdrobitoare a tatei, dar cu corpul chircit pentru 
a evita lovitura. M-am uitat împrejur, icnind şi cu inima 
bpătându-mi nebuneşte. Nu era nici urmă de tata, ceea ce 
nu m-a surprins. 

Mă aflam în secţiunea cu beletristică a bibliotecii din 
Stanville, dar, deşi o ştiam ca pe propria-mi cameră, nu 
credeam că tata călcase vreodată pe acolo. 

Asta a fost prima dată. 

A doua oară s-a întâmplat aşa: 

Popasul pentru camioane era nou şi foarte aglomerat, o 
insulă de lumină scânteietoare şi beton în noapte. Am păşit 
printre uşile de sticlă ale restaurantului şi m-am aşezat la 
tejghea, lângă sectorul delimitat cu plăcuţa: NUMAI PENTRU 
ŞOFERI. Ceasul de perete arăta unsprezece şi jumătate. Mi- 
am pus bocceluţa sub scaun, luând un aer de om matur. 

Ospătăriţa între două vârste nu părea prea convinsă, dar 
mi-a pus în faţă un meniu şi un pahar cu apă, apoi a 
întrebat: 

— Cafea? 

— Ceai fierbinte, vă rog. 

A zâmbit mecanic şi a plecat. 

Invăluit într-un nor gros de fum, sectorul pentru şoferi 
era pe jumătate plin. Niciunul dintre ei nu părea genul care 
să mă bage în seamă, ca să nu mai vorbesc de posibilitatea 
de a mă lua cu maşina câţiva kilometri. 

Ospătăriţa s-a întors cu o ceaşcă, un pliculeţ de ceai şi 
un recipient de metal cu apă nu foarte fierbinte. 

— Ce să-ţi mai aduc? 

— Atât, momentan. 

M-a privit o clipă cu atenţie, apoi mi-a făcut nota şi a 
pus-o pe tejghea. 


— Plăteşti la casierie când termini. Dacă mai vrei şi 
altceva, să-mi spui. 

Nu ştiam cum să ţin capacul deschis, astfel că o parte 
din conţinut s-a vărsat pe masă. Am şters-o cu şerveţele 
din suport, străduindu-mă să nu plâng. 

— Eşti de mult pe drum, băiete? 

Am tresărit şi am ridicat capul. Un bărbat care stătea pe 
ultimul scaun din sectorul pentru şoferi se uita la mine. Era 
corpolent, iar cămaşa descheiată la gât lăsa la vedere un 
strat însemnat de grăsime. Zâmbea dezvelindu-şi dinţii 
inegali şi pătaţi. 

— Cum adică? 

A ridicat din umeri. 

— Păi... situaţia ta. Nu pari să fi fugit de mult. Deşi 
blândă, vocea lui era mult mai ascuţită decât te-ai fi 
aşteptat de la un bărbat de talia lui. M-am uitat pe lângă el, 
spre uşă. 

— De vreo două săptămâni. A dat din cap. 

— Nasoală treabă. Fugi de părinţi? 

— De tata. Mama a şters-o de mult. 

Şi-a împins lingura pe tejgea cu degetul. Avea unghii 
lungi, sub care se depusese un strat gros de mizerie. 

— Câţi ani ai, băiete? 

— Şaptesprezece. 

S-a uitat atent la mine, ridicând din sprâncene. Am dat 
din umeri. 

— Nu-mi pasă ce crezi. Ăsta-i adevărul. leri am împlinit 
şaptesprezece ani nenorociţi. 

Am simţit lacrimile năpădindu-mă şi am clipit des, până 
am reuşit să le controlez. 

— Şi ce ai făcut de când ai plecat? 

Ceaiul se colorase, mai tare de atât, oricum nu se făcea. 
Am scos pliculeţul şi am pus zahăr cu linguriţa. 

— Am făcut autostopul, am cerşit o vreme, am ajutat pe 
unul şi pe altul la tot felul de treburi ciudate. În ultimele 
două zile am cules mere -douăzeci şi cinci de cenți baniţa şi 
oricâte pot mânca. Mi-au ieşit şi nişte haine la afacerea 
asta. 


— Doar două săptămâni şi deja nu mai ai haine? 

Am dat pe gât jumătate din ceai. 

— N-am apucat să iau decât ce aveam pe mine. Doar ce 
aveam pe mine când am plecat din biblioteca publică din 
Stanville. 

— Aha! lo-s Topper. Topper Robbins. Tu? Pentru o 
secundă am rămas holbându-mă la el. 

— Davy, am spus într-un târziu. 

— Davy...? 

— Doar Davy. A zâmbit. 

— Am înţeles, nu trebuie să-mi desenezi. Şi-a luat 
lingura şi a mestecat în cafea. 

— Păi, Davy, eu conduc autocisterna aia pe care scrie 
PetroChem şi o apuc spre vest în vreo patruzeci de minute. 
Dacă mergi într-acolo, pot să te iau şi pe tine. Da' pari să ai 
nevoie şi de ceva mâncare. Nu mă laşi să fac eu cinste? 

Lacrimile m-au năpădit din nou. Eram pregătit pentru 
răutate, nu şi pentru milă. Am clipit îndelung şi am 
acceptat. 

— OK. Ţi-aş fi recunoscător pentru masă şi drum. 

O oră mai târziu, goneam spre vest, stând pe scaunul 
din dreapta şoferului, moleşit de căldură şi prea multă 
mâncare. Am închis ochii şi m-am prefăcut că dorm, plictisit 
de atâta vorbărie. Topper a mai încercat să pălăvrăgească 
o vreme, apoi a tăcut. L-am privit prin ochii întredeschişi. 
Se întorcea să se uite la mine de fiecare dată când luminile 
din trafic străpungeau întunericul din cabină. Mă gândeam 
că ar trebui să fiu recunoscător, dar prezenţa lui mă 
înspăimânta. 

După o vreme, am adormit de-a binelea. M-am trezit 
speriat, nesigur pe cine sau unde eram. Era un murmur în 
mintea mea, o reacţie la un coşmar pe care de abia mi-l 
aminteam. Am mijit ochii, iar amintirile au revenit. 

Topper vorbea la staţia din maşină. 

— Ne întâlnim în spatele lui Sam, în cinşpe minute. 

— Zece-patru, Topper. Suntem pe drum. A terminat 
convorbirea. 

Am căscat şi m-am ridicat. 


— Valeu, am dormit mult? 

— Cam o oră, Davy. 

A zâmbit de parcă făcuse o glumă şi a închis staţia, după 
care a dat drumul la radio pe un post de country şi western. 

Detest muzica asta. 

Zece minute mai târziu, a virat spre un drum de ţară, 
undeva în pustietate. 

— Poţi să mă laşi aici, Topper. 

— Merg mai departe, băiete, trebuie să mă văd cu un 
tip. Nu-mi spune că vrei să faci autostopul noaptea. N-o să 
oprească nimeni. Şi, uite, parcă stă să plouă. 

Avea dreptate. Luna dispăruse în spatele unei pături 
groase de nori, iar vântul îndoia crengile copacilor. 

— OK. 

A înaintat o vreme pe drumul neasfaltat şi îngust, apoi a 
tras pe dreapta, lângă un magazin de ţară, în faţa căruia se 
aflau două pompe de benzină. Înăuntru era întuneric, iar în 
partea din spate, unde erau parcate două camionete, se 
vedea o zonă cu prundiş. 

— Hai, băiete, vreau să-ţi prezint nişte tipi. 

— E în regulă. Prefer să te aştept aici, am spus eu 
rămânând nemişcat. 

— Îmi pare rău. Şi aşa încalc politica firmei că te-am 
luat, dar aş încurca-o rău de tot dacă ai rămâne aici şi s-ar 
întâmpla ceva. Fii băiat de treabă. 

— Sigur. Nu voiam să-ţi fac probleme, am acceptat eu 
dând încet din cap. 

Schiţând un zâmbet larg, mi-a spus: 

— Nu-i nimic. M-au trecut fiorii. 

Ca să mă dau jos, a trebuit să mă întorc spre cabină şi 
să bâjbâi în căutarea treptei. O mână mi-a ghidat piciorul şi 
am îngheţat. M-am uitat în jos. Trei bărbaţi erau pe partea 
aceea a maşinii. Am auzit zgomotul pietricelelor când s-a 
apropiat Topper. L-am privit. Işi desfăcea cureaua şi trăgea 
şliţul. 

Am ţipat şi am sărit din nou în cabină, dar mâini 
puternice m-au prins de glezne şi de genunchi, trăgându- 
mă înapoi. M-am prins cât de strâns am putut cu amândouă 


mâinile de mânerul cromat de lângă uşă, dând din picioare 
în speranţa că mă pot elibera. Cineva m-a lovit cu putere în 
stomac şi am dat drumul mânerului, eliminând în acelaşi 
timp şi aerul din plămâni, şi mâncarea din stomac. 

— Fir-ar al naibii! A borât pe mine! Cineva m-a lovit din 
nou în timp ce cădeam. M-au luat de mâini şi m-au dus în 
spatele unei camionete. M-au trântit înăuntru. M-am lovit la 
faţă şi am simţit gust de sânge. Unul dintre atacatori a sărit 
lângă mine, a încălecat pe spinarea mea, ţintuindu-mi 
braţele cu genunchii, iar cu o mână trăgându-mă dureros 
de păr. Am simţit cum altcineva îmi desface cureaua şi-mi 
smulge pantalonii şi chiloţii. Aerul rece îmi biciuia pielea 
goală de pe fund şi picioare. 

— Mai bine aduceai o altă fătucă, s-a auzit o voce. 

— Cine a adus vaselina? a intervenit altcineva. 

— La naiba! Am lăsat-o în maşină. 

— Eh... n-avem nevoie. 

Cineva mi-a băgat mâna între picioare şi mi-a pipăit 
organele genitale, apoi l-am simţit cum îmi desface fesele şi 
scuipă. Saliva caldă s-a împrăştiat pe fund şi... 

M-am aplecat înainte, eliberat de presiunea de pe 
urmeri, spate şi fund. M-am lovit cu capul de ceva la 
încercarea mea de a mă sprijini cu mâna. M-am întors, mi- 
am prins pantalonii şi i-am ridicat, în vreme ce respiram 
sacadat, cu inima bătând să-mi iasă din piept şi întreg 
corpul cuprins de tremur. 

Era întuneric, dar nu se auzea nimic şi eram singur. Nu 
mai eram afară. La doi metri mai încolo, o rază de lună 
străbătea o fereastră, luminând câteva din rafturile cu cărţi. 
Am simţit iar gustul de sânge şi mi-am atins cu grijă buza 
spartă. M-am apropiat încet de zona luminată şi m-am uitat 
în jur. 

Am luat o carte de pe raft şi am deschis-o. Ştampila 
dinăuntru mi-a confirmat ceea ce ştiam deja. Eram iar în 
sectorul de beletristică al Bibliotecii publice din Stanville, 
convins că o luasem razna. 

Asta a fost a doua oară. 

Prima dată când am ajuns în bibliotecă, era deschis, nu 


sângeram, hainele îmi erau curate şi am plecat pur şi 
simplu... din clădire, din oraş, din viaţa aia. 

Credeam că avusesem un gol de memorie. M-am gândit 
că orice îmi făcuse tata fusese atât de groaznic, încât 
mintea mea a ales să uite. Că îmi revenisem de abia după 
ce am ajuns între zidurile ocrotitoare ale bibliotecii. 

Gândul că nu-mi aminteam nimic era înfricoşător, dar 
nu-mi era străin. Tata avea tot timpul goluri de memorie, 
iar eu citisem destul ca să fiu la curent cu amnezia pe fond 
traumatic. 

Eram surprins că acum biblioteca era închisă şi învăluită 
în întuneric. M-am uitat la ceasul de perete. Era ora două. O 
oră şi cinci minute mai mult decât arătase ceasul digital din 
cabina lui Topper. Isuse Cristoasel Am început să tremur 
din cauza aerului condiţionat şi am bâjbâit să mă închei la 
pantaloni. Fermoarul era stricat, dar capsa era la locul ei. 
Pentru a nu se vedea nimic am strâns cureaua mai tare şi 
mi-am scoscămaşa pe dinafară. Aveam gust de sânge şi 
vomă în gură. 

Biblioteca era luminată de luna palidă şi strălucirea 
galbenă a felinarelor cu mercur. Trecând printre rafturi, 
scaune şi mese, m-am îndreptat spre dozatorul de apă şi 
mi-am clătit gura o dată şi încă o dată, până am reuşit să 
îndepărtez gustul, iar buza a încetat să mai sângereze. 

In două săptămâni, ajunsesem la o mie patru sute 
cincizeci de kilometri de tata. Şi o singură clipită a 
zădărnicit totul, aducându-mă la cincisprezece minute de 
casă. M-am aşezat pe un scaun de lemn şi mi-am lăsat 
capul în palme. Oare ce făcusem să merit una ca asta? 

Era ceva cu care nu voiam să mă confrunt. Ştiam. 
Ceva... 

„Sunt atât de obosit! Nu vreau decât să dorm.” Mi-am 
amintit toate momentele de somn furate din ultimele două 
săptămâni, clipe mizerabile petrecute pe băncile din 
popasuri, în maşinile oamenilor şi sub tufe, ca un animal. 
Casa aflată la numai cincisprezece minute de mers, 
dormitorul şi patul meu mi-au apărut toate în minte. 

Cuprins de un val irezistibil de nostalgie, m-am trezit 


ridicându-mă şi păşind fără vreun gând anume, ci doar cu 
dorinţa de a găsi un pat. 

Picioarele m-au purtat spre ieşirea de urgenţă din spate, 
deasupra căreia scria: VA SUNA ALARMA. Până va ajunge 
cineva aş putea fi departe, m-am gândit. 

Era ferecată cu lanţuri. M-am aplecat şi am lovit cu 
putere, o lovitură de sus, cu podul palmei. M-au podidit 
lacrimile şi m-am retras un pas ca să izbesc din nou, dar 
uşa nu mai era acolo, şi dezechilibrându-mă m-am aplecat 
mult înainte, ciocnindu-mă de pat. 

Ştiam că era patul meu. Cred că mirosul camerei mi-a 
confirmat-o primul, apoi ceasul cu alarmă de pe noptieră, 
cel pe care îl trimisese mama în anul de după plecare şi 
lumina de pe veranda din spate, ce străbătea încăperea 
într-un unghi perfect. 

Pentru o clipă m-am relaxat total şi am simţit cum 
fiecare muşchi se destinde. Am închis ochii şi m-a cuprins 
un val aproape palpabil de extenuare. Apoi am auzit un 
zgomot şi am ţâşnit în patru labe, încordat, pe cuvertură. S- 
a auzit din nou. Tata... sforăia. 

M-au trecut fiorii. Era tare ciudat. Sunetul era foarte 
reconfortant. Însemna acasă. Însemna familie. Dar mai 
însemna şi că nenorocitul dormea. 

M-am descălţat şi am luat-o tiptil pe coridor. Uşa era 
întredeschisă, iar becul aprins. El se prăbuşise în diagonală 
pe pat, peste cuvertură, desculţ, cu cămaşa descheiată. O 
sticlă de whisky i se odihnea la subsuoară. Am oftat. Casă, 
dulce casă! 

Am apucat gâtul sticlei, i-am tras-o de sub braţ şi am 
pus-o pe noptieră. A continuat să sforăie. l-am dat jos 
pantalonii, trăgând ba de un crac, ba de altul, pentru a 
putea să îi scot de pe fund. Au ieşit brusc şi portofelul i-a 
căzut din buzunar. l-am aruncat pe spătarul scaunului şi m- 
am aplecat după el. 

Avea optzeci de dolari plus cărţile de credit. Am luat trei 
bancnote de douăzeci şi m-am întins să îl pun pe masă, dar 
m-am oprit. Când l-am închis, mi s-a părut mai ţeapăn 
decât trebuia, şi mai gros. La a doua privire, am descoperit 


un compartiment secret, acoperit de o clapă cu o cusătură 
falsă. Aproape că l-am scăpat din mâini când l-am deschis. 
Era plin de bancnote de o sută de dolari. 

Am stins lumina şi am luat portofelul la mine în cameră, 
unde am întins pe pat douăzeci şi două de bancnote noi de 
o sută de dolari. 

Rămăsesem holbându-mă la bani. Patru teancuri de câte 
cinci bancnote şi unul de două. Urechile îmi ardeau, 
stomacul mă durea. M-am dus iar în camera tatei şi l-am 
privit o vreme. 

Asta era omul care mă dusese la magazinele second- 
hand să îmi cumpere haine de şcoală. Acelaşi care mă 
obliga să iau zilnic la ore sandviciuri cu unt de arahide şi 
jeleu, ca să nu se despartă de nişte amărâţi de nouăzeci de 
cenți, cât pentru o masă la cantină. Omul care m-a bătut 
când am îndrăznit să pomenesc de bani pentru muncile pe 
care le făceam prin casă. 

Am ridicat sticla de băutură, apucând-o mai bine de gât. 
Era rece, netedă şi încăpea numai bine în mâinile mele 
mici. Nu aluneca şi nu se mişca în timp ce o balansam 
experimental. La bază era mult mai groasă, căci 
producătorul vrusese să dea impresia unei sticle mai mari. 
Părea foarte rezistentă. 

Tata sforăia fără grijă, cu gura deschisă şi o faţă de om 
vlăguit. Pielea, de obicei palidă, era bolnăvicios de albă în 
lumina becului. Fruntea mică, bombată şi ridată părea albă 
şi fragilă ca un ou. Am pipăit sticla şi mi s-a părut destul de 
tare. 

Fir-ar să fie! 

Am pus sticla înapoi pe masă, am stins lumina şi m-am 
întors în camera mea. 

Dintr-un caiet, am tăiat hârtie în formă de bancnote şi 
am alcătuit un teanc de grosimea banilor. A fost nevoie de 
douăzeci de foi să pară la fel - poate că hârtia era mai 
groasă sau mai nouă. Le-am pus în portofelul pe care l-am 
îndesat înapoi în pantaloni. 

Următoare mişcare a fost să iau valiza veche de piele 
din garaj, cea pe care mi-o dăruise bunicul când a ieşit la 


pensie, şi s-o umplu cu haine, obiecte de toaletă şi cărţile 
de Mark Twain legate în piele, pe care mi le lăsase mama. 

După ce-am închis valiza, mi-am dezbrăcat hainele 
murdare, am luat pe mine costumul şi am rămas în picioare 
examinând camera care se învârtea cu mine. Dacă nu mă 
mişcăm repede aveam să cad. 

Mai era ceva de care aveam nevoie, ceva pentru... 

M-am gândit la bucătăria aflată la numai nouă metri 
depărtare, de partea cealaltă a holului şi a biroului. Înainte 
de plecarea mamei, adoram să stau acolo în timp ce ea 
gătea şi să vorbesc despre orice, să-i spun glume prosteşti. 
Am închis ochii şi mi-am imaginat locul, am încercat să-l 
simt. 

Aerul din jurul meu s-a schimbat sau poate doar 
sunetele. Eram într-o casă scufundată în tăcere şi respirata 
mea prindea ecouri diferite, în funcţie de încăperea în care 
mă aflam. 

Eram în bucătărie. 

Am dat din cap încet, extenuat. Panica pusese stăpânire 
pe mine şi mă simţeam ca un balon care se umfla, 
amenințând să explodeze. Nu i-am dat atenţie, încercând 
să mă calmez şi m-am uitat în frigider. 

Trei baxuri a câte şase beri. Două cartuşe de ţigări, o 
jumătate de pizza într-o cutie. Am închis uşa şi m-am gândit 
la camera mea, încercând să o vizualizez cu ochii deschişi, 
fără concentrare, gândindu-mă la locul dintre birou şi 
fereastră. 

Eram acolo şi camera se învârtea cu mine, poate că ochii 
şi urechile nu erau pregătite pentru acea schimbare bruscă. 
M-am sprijinit cu palmele de perete şi încăperea a încetat 
să se mai mişte. 

Am luat valiza şi am închis ochii. l-am deschis în 
bibliotecă, unde umbrele se întreceau cu fâşii de lumină 
argintie. M-am dus până la uşă şi am privit iarba de afară. 

Vara trecută, înainte de începerea şcolii, venisem aici să 
caut câteva cărţi şi apoi ieşisem la verdeață, sub ulmi. 
Vântul flutura paginile, îmi lipea părul şi hainele de piele, 
iar eu mă adânceam în lectură, găseam spaţiile dintre 


propoziţii, şi cuvintele  dispăreau  lăsându-mă pradă 
poveştii, prins de acţiune, în lumea din minteaaltora. De 
două ori am plecat prea târziu şi am ajuns acasă după tata. 
Îi plăcea să găsească masa pusă. Însă doar de două ori. 
Prea mult. 

Am închis ochii, vântul mi-a ciufulit părul şi mi-a suflat 
cravata într-o parte. Valiza era grea şi a trebuit să schimb 
mâinile de câteva ori, de-a lungul celor două străzi, până la 
staţia de autobuz. 

Era o cursă spre est la cinci şi treizeci dimineaţa. Am dat 
o sută douăzeci şi doi de dolari şi cincizeci şi trei de cenți 
pe un bilet spre New York. Funcţionarul a luat cele două 
bancnote de o sută fără niciun comentariu, mi-a înapoiat 
restul şi mi-a spus că mai am de aşteptat trei ore. 

Au fost cele mai lungi trei ore din viaţa mea. La fiecare 
sfert de oră mă ridicam, îmi târâm valiza la baie şi îmi 
dădeam cu apă rece pe faţă. Spre sfârşit, mobilierul se 
mişca şi din fiecare tufiş îl vedeam ieşind pe tata, cu mâna 
pe curea şi catarama de mărimea unui capac de roată. 

Autobuzul a întârziat cinci minute. Şoferul mi-a înghesuit 
valiza în compartimentul pentru bagaje, a rupt jumătate de 
bilet şi m-a poftit înăuntru. 

După ce am trecut de indicatoarele luminoase de la 
ieşirea din oraş, am închis ochii şi am dormit şase ore. 


2 


Pe la doisprezece ani, chiar înainte de a pleca mama, am 
fost la New York o săptămână. A fost o vizită teribilă şi 
minunată. Tata era foarte ocupat cu treburile de la firmă şi 
îşi petrecea zilele la întâlniri şi mese de afaceri. Eu şi mama 
am vizitat muzee, în Chinatown, la Macy's, pe Wall Street şi 
am mers cu metroul până în Coney Island. 

Seara se certau. La cină, la singura piesă de teatru la 
care am fost şi în camera de hotel. Tata voia să facă sex şi 
mama nu, chiar dacă eu dormeam. Firma nu plătea decât 
pentru o cameră, iar mie îmi era destinat un pat pliant, în 
colţ. De trei ori în weekendul acela m-a pus să mă îmbrac şi 
să mă duc să stau în holul hotelului jumătate de oră până o 
făceau. A treia oară nu cred că s-a întâmplat nimic, căci 
mama plângea în baie când m-am întors, iar tata trăgea 
dintr-o sticlă de băutură, lucru pe care nu-l făcea niciodată 
de faţă cu ea. 

A doua zi, am observat o vânătaie pe pometul drept al 
mamei şi mersul îi era ciudat - nu şchiopăta, dar părea că o 
dor picioarele când se deplasează. 

La două zile după ce ne-am întors de la New York, am 
venit de la şcoală şi nu am mai găsit-o. 

În fine, mi-a plăcut mult oraşul. Părea cel mai potrivit loc 
pentru a o lua de la început - pentru a mă ascunde. 

— Aş dori o cameră. 

Locul era rău famat, un popas în Brooklyn, la zece străzi 
de cea mai apropiată staţie de metrou. L-am găsit cu 
ajutorul unui şofer de taxi pakistanez, care m-a luat de la 
staţia de autobuz Port Authority. Locuise şi el acolo. 

Recepţionerul era un tip mai în vârstă, poate de o seamă 
cu tata. Citea un roman de Len Deighton. A lăsat cartea în 
jos şi a aplecat capul în faţă, ca să se poată uita la mine pe 
deasupra ochelarilor. 

— Eşti prea tânăr. Ai fugit de acasă. Bag mâna-n foc. 

Am pus o sută de dolari pe tejghea, rămânând cu mâna 
pe ei ca Philip Marlowe. A râs şi a apucat bancnota, iar eu i- 
am dat drumul. După o examinare atentă mi-a înmânat un 


formular. 

— Patruzeci şi opt pe noapte, cinci garanţie pentru 
cheie, baia se află în capătul holului. Plata se face în avans. 

l-am dat destul pentru o săptămână. S-a uitat un 
moment la celelalte bancnote, după care mi-a întins cheia, 
spunând: 

— Fără afaceri aici. Nu mă interesează ce faci afară, dar 
la primul semn că vinzi ceva, te torn chiar eu. 

Am rămas cu gura căscată, uitându-mă la el. 

— Vreţi să spuneţi droguri? 

— Nu, bomboane, răspunse el analizându-mă încă o 
dată. 

— Bine. Poate nu vinzi. Dar dacă văd ceva zbori. Eram 
roşu la faţă şi mă simţeam foarte vinovat, deşi nu aveam 
de ce. 

— Nu mă ocup cu aşa ceva, am spus bâlbâindu-mă uşor. 

S-a rezumat să ridice din umeri. 

— Poate că nu. Te-am avertizat doar. Şi n-aduce pe 
nimeni aici. 

Stomacul mi s-a strâns la amintirea mâinilor aspre care 
mă ţineau şi îmi trăgeau pantalonii în jos. 

— Nici de astea nu fac. 

Aveam un nod în gât şi eram pe punctul de a izbucni în 
lacrimi. 

A ridicat iar din umeri. 

Târându-mi valiza, am urcat şase rânduri de scări, am 
intrat în cameră şi m-am aşezat pe patul îngust. Încăperea 
era infectă, cu tapetul scorojit şi duhnind a tutun, dar uşa 
era de oţel, la fel şi cadrul, iar încuietoarea părea nouă. 

Fereastra dădea spre o alee mărginită de un zid de 
cărămidă înnegrită, de vreun metru jumătate. Am deschis-o 
şi în cameră a intrat miros de putregai. Am scos capul pe 
geam. Jos era plin de pungi cu gunoi, multe rupte, iar toată 
mizeria era împrăştiată în jur. Spre dreapta se putea vedea 
o porţiune din strada de la intrarea hotelului. 

Cuvintele recepţionerului mi-au revenit în minte şi m-am 
enervat, pentru că mă simţeam mic şi neputincios. De ce o 
fi trebuit să mă trateze aşa? Eram fericit, emoţionat că sunt 


în New York, iar individul s-a purtat ca un rahat. De ce simt 
oamenii nevoia să se comporte astfel? 

Chiar trebuie să meargă totul atât de prost? 

— Nu mă interesează cât de talentat, deştept, genial, 
muncitor sau perfect eşti. Dacă nu ai o diplomă de liceu sau 
un GED!, nu te putem angaja. 

Următorul! _ 

— Da, angajăm elevi de liceu. Pari destul de răsărit. Imi 
trebuie doar numărul tău de asigurări sociale, pentru 
declaraţia de venit. Nu ai? Dar de unde eşti băiete, de pe 
Marte? Când îmi aduci numărul de la asigurări, facem o 
încercare. Următorul! 

— Acesta e formularul pentru obţinerea unui număr de 
la asigurările sociale. Completează-l, apoi am nevoie de 
certificatul tău de naştere. Nu ai certificatul? Du-te după el. 
Nu se fac excepţii. Următorul! 

— Imi pare rău, dar în acest stat, dacă nu ai optsprezece 
ani, trebuie să ai permisiunea părinţilor pentru a susţine 
GED-ul. Dacă ai mai puţin de şaptesprezece, e nevoie de un 
ordin judecătoresc. Revino cu unul dintre părinţi şi 
certificatul de naştere sau un carnet de conducere de New 
York şi poţi să îl dai. Următorul! 

La un moment dat se umple paharul şi trebuie să 
renunţi, măcar pe moment, şi ajungi să-ţi doreşti să nu mai 
ştii nimic. Am luat metroul înapoi spre Brooklyn Heights şi 
de acolo am mers pe jos ca un somnambul, până la hotel. 

După-amiaza târzie, sumbră, strada cenuşie şi murdară 
se potriveau de minune cu starea mea. 

— Să-i ia naiba pe toţi! 

De ce mă făceau să mă simt atât de neînsemnat? Cu 
fiecare interviu, cu fiecare respingere, mă simţeam din ce 
în ce mai vinovat. Îmi era ruşine de ceva şi nu îmi puteam 
da seama de ce. Am zvârlit cu piciorul un gunoi în gura de 


1General Educational Development - test naţional care înlocuieşte 
diploma de liceu, organizat iniţial pentru veteranii din Vietnam, folosit 
azi pentru cei care nu reuşesc să termine învățămîntul preuniversitar. 
Se adresează celor care studiază acasă, imigranţilor şi celor care 
renunţă la şcoală pentru a se angaja(n.tr.). 


canal şi m-am lovit cu degetul de bordură. Am început să 
clipesc repede, cu ochii înceţoşaţi de lacrimi şi vocea dintr- 
odată răguşită. Nu voiam decât să mă întind în pat şi să mă 
ascund. 

Am luat-o pe o alee laterală, care dădea în strada cu 
hotelul. Era îngustă, părând şi mai întunecată, iar sacii din 
plastic plini de gunoi se aliniau de-a lungul trotuarului, pe 
lângă clădirile de cărămidă roşie. Nu ştiam de ce sunt 
descrise astfel aceste construcţii, căci, de fapt, erau 
zugrăvite în verde sau galben. In faţa uneia, era atât de 
mult gunoi, că a trebuit să cobor de pe trotuar şi să-l 
ocolesc. Când am păşit înapoi, un tip a ieşit pe o uşă şi s-a 
îndreptat spre mine. 

— Ai ceva bani de împrumut? Câteva monede? 

Văzusem mulţi cerşetori în ziua aceea, majoritatea pe 
lângă metrou. Mă nelinişteau.Profund, dar zilele de foamete 
când am făcut autostopul, fugind de tata, îmi erau încă vii 
în minte. Îi revedeam parcă pe cei care trecuseră pe lângă 
mine de parcă nici nu existam. 

— Sigur, i-am răspuns băgând mâna în buzunar pentru a 
şasea oară în acea zi. 

Tocmai scoteam banii, când am auzit un zgomot în 
spate. Am vrut să mă întorc şi capul mi-a explodat. 

Era ceva lipicios între obrazul meu şi suprafaţa rece şi 
zgrunţuroasă pe care stăteam. Mă durea genunchiul, iar 
poziţia în care mă aflam nu era deloc firească, de parcă 
dormisem strâmb cu o noapte în urmă. Încercând să 
deschid ochii, am observat că stângul era lipit. Cu dreptul 
am zărit o bucată de asfalt. 

Un trotuar. 

Amintirea şi durerea au revenit în aceeaşi clipă. Am 
gemut. 

Se auzeau paşi pe trotuar şi m-am gândit la hoţi. Am 
sărit repede în patru labe, capul îmi pulsa al naibii de tare, 
iar durerea de la genunchi s-a accentuat când am încercat 
să îmi las greutatea pe el. Substanţa lipicioasă de pe asfalt 
era sânge. 

Îmi era imposibil să stau în picioare, aşa că m-am aşezat 


cu spatele sprijinit de un şir de containere pentru gunoi. 
Când am ridicat privirea, o femeie cu două plase de 
cumpărături ocolea cu grijă mormanul imens de gunoi. M-a 
observat şi ea. 

— Sfinte! Te simţi bine? Ce-ai păţit? 

Am clipit din ochiul deschis şi mi-am lăsat capul în mâini. 
Efortul de a mă ridica mi-a provocat o durere care mi-a 
străpuns ceafa. 

— Cred că am fost lovit din spate, am spus, întinzând 
mâna după portofelul care nu mai era la locul lui... Şi jefuit, 
am continuat. 

Am deschis ochiul ajutându-mă cu degetele. Era mai 
bine acum; doar pleoapa fusese lipită cu sânge. Mi-am 
pipăit ceafa cu mare grijă. Aveam un cucui imens. Degetele 
mi s-au pătat de sânge. 

Excelent! Eram într-un oraş necunoscut, fără bani, fără 
un loc de muncă, fără familie şi perspective. Durerea care 
mă înjunghia în ceafă era nimic pe lângă sentimentul că 
într-un fel meritam toate astea. 

Dacă aş fi fost un copil mai cuminte, poate că mama n- 
ar fi plecat, iar tata nu ar mai fi băut atât... 

— Locuiesc două case mai încolo. O să sun la 911. 

Femeia nu a aşteptat să răspund. Am privit-o 
îndepărtându-se grăbită, cu un spray paralizant în mână, 
legat de breloc. Inainta fără să se apropie de clădiri şi 
verifica fiecare intrare pe lângă care trecea. 

Deşteaptă. Mult mai deşteaptă decât mine. 

911. Asta era poliţia. „Sunt un minor fugit de acasă. N- 
am niciun fel de act şi nu vreau să-mi fie anunţaţi părinţii.” 

M-am gândit la camera mea de hotel, la trei străzi 
depărtare. Imi era greu să mă ridic, nu mai vorbesc de 
drumul pe care trebuia să-l parcurg. Ştiam că acolo mă voi 
simţi la adăpost. Gândul la uşa de oţel cu încuietoarea ei 
zdravănă, la tapetul scorojit mi-a fulgerat prin minte. 
Plătisem pentru încă trei zile. 

Am închis ochii şi am sărit. 

Podeaua camerei era mai caldă decât trotuarul şi m-a 
umplut de un sentiment de siguranţă. M-am târât spre pat 


şi m-am suit încet, cu foarte mare grijă. Perna s-a mânjit de 
sânge, dar nu mi-a păsat. 

Pe la miezul nopţii, am coborât la baie, păşind cu 
atenţie, aşa cum făcea tata după o noapte de beţie. Era 
liber. Am încuiat şi am dat drumul la apă, după care am 
urinat. În oglindă păream o arătare dintr-un film cu 
psihopati. Sângele prelins din rana de pe scalp îmi năclăise 
părul, schimbându-i culoarea din şaten-deschis într-un 
negru dezgustător. Tâmpla stângă era mânjită de lichid 
stacojiu, iar stratul uscat de deasupra se curăța lăsând la 
vedere pielea lividă. M-am cutremurat. 

Dacă aş fi fost în stare să mă întorc pe jos la hotel, 
aveam mari îndoieli că aş fi reuşit să ajung, fără ca pe 
fiecare nouă stradă să nu cheme cineva poliţia. _ 

Am intrat în cadă surprins că este apă fierbinte. In 
ultimele două zile fusese cel mult călâie. M-am lăsat pe 
spate şi am coborât ceafa în apă. Deşi la început m-a 
furnicat puţin, căldura mi-a făcut bine. Mi-am săpunit încet 
părul şi m-am spălat pe faţă. Când m-am ridicat, apa era 
cărămizie. M-am clătit la robinet de sângele care mai 
rămăsese şi mă ştergeam când cineva a apăsat clanţa. 

— Imediat ies, am spus. 

— Mai repede! S-a răstit cineva de după uşă. N-ai 
dreptu' să ţii buda ocupată toată noaptea. 

M-am şters mai viguros, hotărând să las părul să se 
usuce singur. Am auzit un zgomot puternic, de parcă uşa ar 
fi fost lovită cu podul palmei. 

— Haide, bă, odată! Deschide împuţita asta de uşă! 

— Mă îmbrac, am răspuns. 

— La naiba! Cui îi pasă ce faci, tembelule, dă-mi drumul 
să mă piş! 

— Sunt băi şi la celelalte etaje. Du-te la una dintre ele, 
am ripostat nervos. 

— Nu mă duc niciunde, stârpitură! ţipă el după o mică 
pauză. Şi dacă nu deschizi acu', o să-ţi pară foarte rău! 

Mă dureau fălcile şi mi-am dat seama că strângeam din 
dinţi. „Oare de ce nu pot fi lăsat în pace?” 

— Deci, ce ai de gând, să stai cu beşica plină în faţa uşii 


sau să te duci în altă parte? 

— Nu plec d-aci până nu pun mâna pe tine, să te 
tăbăcesc niţel. 

S-a auzit un pleoscăit şi un lichid galben s-a prelins pe 
sub uşă. Mi-am luat hainele şi, fără să mă îmbrac, am sărit 
în cameră. 

Inima îmi bătea foarte tare şi eram încă furios - pornit, s- 
ar putea spune. Am crăpat uşa puţin şi am privit spre baia 
din capătul holului. 

Un blond înalt, foarte musculos, îmbrăcat doar cu o 
pereche de blugi, tocmai îşi închidea şliţul. Apoi a lovit iar în 
uşă şi a zgâlţâit clanţa. 

— Da' mai taci odată, a strigat cineva dintr-o altă 
cameră. 

Tipul de la baie i-a răspuns: 

— Şi cum ai de gând să mă obligi? 

A continuat să lovească în uşă în timp ce scotea ceva din 
buzunarul de la spate. A ridicat mâna, a făcut o mişcare din 
încheietură şi ceva a sclipit în lumina slabă a coridorului. 

„ISuse Cristoase!” 

Eram puţin speriat, dar cu cât mă uitam mai mult, cu 
atât simţeam cum mă enervez. Mi-am pus hainele pe pat şi 
am sărit înapoi în baie. 

Loviturile erau asurzitoare. Forţa lor m-a făcut să tresar, 
dar am luat coşul de gunoi şi am răsturnat hârtiile pe jos. L- 
am umplut cu apa murdară de sânge şi săpun şi l-am 
proptit pe mecanismul cu arc din partea de sus a uşii, care 
o ţinea închisă. L-am studiat cu un ochi critic, în vreme ce 
inima îmi bătea cu putere şi respiram greu. A fost nevoie 
să-l mut puţin spre dreapta. 

Apoi, cu o mână pe încuietoare, am stins lumina, am 
descuiat uşa şi m-am întors în cameră. 

Am deschis uşa la fix să îl văd cum trage de clanţă, vede 
că e deschis şi se năpusteşte înăuntru. S-a auzit un zgomot 
surd şi apa împroşcând coridorul. Tipul a urlat şi a alunecat 
pe podea prăbuşindu-se pe spate, umerii şi capul apărând 
în raza mea vizuală. Şi-a ferit ţeasta cu mâinile, într-un gest 
pe care îl înţelegeam pe deplin; poate că îl şi compătimeam 


puţin. Nu am văzut ce s-a întâmplat cu cuțitul, dar nu-l mai 
avea în mână. 

Alte uşi s-au deschis încet şi câteva capete s-au iţit 
prudente. Am închis-o pe a mea cât mai silențios cu putinţă 
şi am încuiat-o. 

Era prima dată de la sosirea mea în hotel când 
zâmbeam. 

Venise vremea să îmi înfrunt problema. Eram diferit. Nu 
le semănăm defel colegilor mei de clasă de la liceul 
Stanville, poate doar dacă vreunul dintre ei avea un secret 
foarte bine ascuns. 

Posibilităţile erau mai multe. 

Prima ar fi fost că tata m-a cotonogit atât de rău, încât 
aveam probleme neurologice sau cine ştie ce alte traume, 
din cauza cărora pur şi simplu visam tot ce se întâmpla. 
Poate că şi jaful era un detaliu inventat de subconştientul 
meu, ca să facă o oarecare legătură cu „adevăratele” răni. 
Puteam foarte bine să mă aflu la reanimare în spitalul St. 
Mary, iar deasupra capului să licăre un ecran, deşi mă 
îndoiam. Chiar şi în cele mai groaznice coşmaruri, ştiam 
când visez. lar acum, duhoarea gunoiului de pe alee părea 
mult prea reală. 

A doua posibilitate era ca lucrurile să se fi întâmplat cam 
aşa cum îmi aminteam. Doar mintea mea deforma 
realitatea, oferindu-mi alternativa mai acceptabilă de a fugi 
cu ajutorul unei abilităţi paranormale unice. De câte ori 
„săream”, aveam un sentiment de irealitate şi 
dezorientare. Putea fi şi trecerea spre psihoză, felul meu de 
a înfrunta urâţenia realităţii. Sau, de ce nu, o trecătoare 
buimăceală a simţurilor, cauzată de schimbarea totală a 
mediului înconjurător. La naiba - chiar existenţa săriturii era 
suficientă pentru a te zăpăci. 

A treia posibilitate mi se părea cea mai îndoielnică. Ar fi 
însemnat că era, în sfârşit, ceva de capul meu, că eram 
special. Nu în sensul educaţiei pentru cei cu probleme 
deosebite, nici în înţelesul de copil problemă, ci unic, cu un 
talent, pe care, dacă îl aveau şi alţii, îl ascundeau bine. 

Teleportare. Na, că am zis-o. 


— Teleportare. 

Spus cu voce tare, cuvântul a răsunat în cameră încărcat 
cu o semnificaţie teribilă, nerecunoscut în accepţiunile 
normale ale realităţii, posibil doar în anumite situaţii: sub 
umbrela ficţiunii, a filmului şi a jocurilor pe calculator. 

Dacă într-adevăr mă teleportam, cum de izbuteam? De 
ce eu? Ce anume mă ajuta? Oare puteau şi alţii? Asta se 
întâmplase cu mama? Să se fi teleportat cât mai departe de 
noi? 

Deodată, am simţit un gol în stomac şi mi s-a accelerat 
respiraţia.  „Ilsuse Cristoase! Ce fac dacă şi tata se 
teleportează?” 

Într-o clipită, mi l-am imaginat ţinând în mână cureaua şi 
apărând înaintea mea, camera nemaioferindu-mi niciun pic 
de adăpost. 

„Revino-ţi!” Nu l-am văzut niciodată făcând asemenea 
lucruri. În schimb, am fost martor la împleticeala lui spre 
Country Corner, la peste un kilometru jumate de casă, 
atunci când rămânea fără bere. De-abia putea să meargă 
sau să vorbească. Dacă ar fi avut capacitatea de a se 
teleporta, sigur ar fi folosit-o în astfel de momente. 

M-am aşezat pe patul îngust şi am îmbrăcat cele mai 
comode haine. Cu o grijă aparte mi-am pieptănat părul, 
verificând rezultatele în oglinjoara de pe perete. Cucuiul, 
mare şi dureros, părea doar o greşeală de-a frizerului. Rana 
încă mai sângera, însă destul de puţin, atât cât să nu fie 
vizibilă prin păr. 

Voiam nişte aspirină şi, mai ales, voiam să ştiu dacă sunt 
nebun. M-am ridicat şi am încercat să mă gândesc la 
dulăpiorul cu medicamente de acasă. 

Era destul de amuzant că în mintea mea era tot acasă. 
Mă întrebam ce părere ar avea tata despre asta. 

N-aveam idee cât era ceasul, ştiam doar că e trecut de 
miezul nopţii. Oare ce făcea tata la ora asta? Dormea, era 
treaz, era acasă? Am renunţat să mă gândesc la el, mintea 
zburându-mi la stejarul imens din colţul curţii. Un alt loc 
unde îmi plăcuse să citesc şi unde mă refugiam atunci când 
părinţii mei se certau. De acolo nu mai înţelegeam 


cuvintele, dar tipetele şi furia tot ajungeau până la mine. 

Am sărit şi am dat cu ochii de o curte cu iarbă mare şi 
neîngrijită. „Sunt convins că asta îl enervează la culme.” 
Încercarea de a mi-l imagina ghidând maşina de tuns iarba 
a fost zadarnică. De la unsprezece ani o folosisem doar eu. 
Obişnuia să stea pe veranda din spate, cu o bere în mână, 
şi să îmi arate locurile pe unde nu trecusem. 

În casă era întuneric. Am înaintat cu grijă până la aleea 
unde îşi parca de obicei maşina. Nimic. Am vizualizat baia şi 
am sărit. 

Lumina era stinsă. Am apăsat pe întrerupător şi am luat 
o sticlă de ibuprofen din dulăpiorul cu medicamente. Era pe 
jumătate plină. Am mai luat şi un recipient cu apă 
oxigenată şi câteva tampoane de tifon. 

Apoi am sărit în bucătărie pentru că îmi era foame, dar 
şi să văd dacă mai pot. Făcuse cumpărături în noaptea în 
care plecasem la NewYork. Mi-am făcut două sandviciuri cu 
şuncă şi caşcaval şi le-am pus, împreună cu proviziile din 
baie, într-o pungă de hârtie pe care am găsit-o în cămară. 
Apoi am făcut ordine cu mare grijă, gândindu-mă să las 
totul aşa cum fusese, nici mai murdar, nici mai curat. Am 
băut două pahare de lapte şi, după ce am spălat paharul, l- 
am pus la loc în bufet. 

Dinspre alee s-a auzit zgomot de roţi, vechiul sunet ce- 
mi sădea în suflet groază şi încordare. Am luat punga şi am 
sărit în curtea din spate. N-am stins lumina, pentru că ar fi 
văzut pe geam. Speram să creadă că a lăsat-o aprinsă, dar 
mă îndoiam. [ipase la mine destul, pentru că lăsam 
luminile aprinse. 

Am privit cum s-au aprins becurile în toată casa - în 
antreu, sufragerie, până şi în holul din spate. Lumina din 
dormitorul lui s-a aprins, apoi s-a stins. A urmat cea din 
camera mea, după care i-am văzut silueta întunecată prin 
draperiile ferestrei. A stins becul şi s-a întors la bucătărie. A 
verificat uşa din spate să vadă dacă e încuiată. Prin 
fereastră îi distingeam nedumerirea de pe chip. A dat să o 
deschidă şi atunci m-am ascuns după stejar. 

— Davy? a strigat ridicând doar puţin tonul. Eşti acolo? 


Am rămas neclintit. 

Am auzit veranda din spate scârţâind sub greutatea 
paşilor lui, apoi uşa s-a închis. Ascuns după trunchiul de 
copac, l-am urmărit prin geamul de la bucătărie; scotea o 
bere din frigider. Am oftat şi am sărit la biblioteca din 
Stanville. 

La secţiunea de publicaţii periodice, departe de 
fereastră, era o canapea cu o măsuţă, deasupra căreia un 
bec rămânea mereu aprins. Acolo am înfulecat sanaviciurile 
cu picioarele pe masă, mestecând şi analizând ungherele 
întunecoase. După ce am terminat, am dat pe gât trei 
pastile de ibuprofen cu apă de la dozator, apoi am fost la 
toaletă. 

Era aşa de relaxant să nu mă îngrijorez că cineva ar 
putea da buzna peste mine. Am înmuiat câteva bucăţi de 
tifon în apa oxigenată şi mi-am tamponat rana de la ceafă. 
Mă înţepa mult mai tare ca înainte, iar pe tifon a rămas 
sânge proaspăt. Am tresărit, dar am curăţat plaga cât am 
putut de bine. Nu prea aveam chef să ajung la spital cu o 
infecţie. 

Am pus ibuprofenul, tifonul şi apa oxigenată în pungă, 
după care am aruncat în budă tampoanele folosite şi am 
tras apa. Apoi am revenit în camera de hotel din Brooklyn. 

Mă durea capul şi eram foarte obosit, dar somnul era 
ultimul lucru la care mă gândeam. Era momentul să văd de 
ce sunt în stare. 


3 


Am apărut în parcul Washington Square, în faţa unei 
bănci pe care stătusem cu două zile în urmă. Acum era 
ocupată de un individ care tremura de frig. Avea picioarele 
înfăşurate în ziare şi pumnii încordaţi sub gulerul unei haine 
murdare, pe care încerca să îl ţină cât mai strâns în jurul 
gâtului. A deschis ochii, m-a văzut şi a ţipat. 

Am clipit şi m-am dat un pas înapoi. S-a ridicat, ţinând 
strâns de ziare ca să nu le sufle vântul uşor al nopţii. S-a 
holbat la mine cu ochi mari şi tremurând. 

Am sărit înapoi în camera de hotel şi am luat pătura de 
pe pat după care m-am întors în parc. 

Când am apărut, a ţipat din nou, ghemuindu-se pe 
bancă. 

— Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace! 
Repeta fără întrerupere. 

Cu mişcări lente am pus cuvertura pe celălalt capăt al 
băncii şi am luat-o pe aleea care dădea în MacDougal 
Street. După vreo cincisprezece metri, m-am uitat înapoi. 
Luase pătura şi se învelise cu ea, dar nu se întinsese încă. 
M-am întrebat dacă n-o să i-o fure cineva până dimineaţă. 

Când m-am apropiat de stradă, am văzut în lumina 
felinarului siluetele întunecate a doi bărbaţi, care mi-au 
blocat calea. 

M-am uitat peste umăr ca să nu fiu luat iar prin 
surprindere. 

— Dă-ne portofelu' şi ceasu'! 

Un cuţit a sclipit în lumină, iar celălalt bărbat a ridicat 
ceva greu şi tare. 

— Prea târziu, am spus, şi am sărit. 

Am ajuns din nou în biblioteca din Stanville, lângă 
rafturile pe care se aflau cărţile lui Cathy Ruedinger, până 
la Martha Wells. Am zâmbit. Nu m-am gândit la vreo 
destinaţie anume când am sărit, doar la refugiu. De câte ori 
mă feream din calea vreunui pericol fizic iminent, mă 
trezeam aici, în cel mai sigur adăpost pe care îl 
cunoscusem vreodată. 


Am rememorat toate locurile în care mă teleportasem şi 
le-am analizat. 

Erau locuri în care fusesem înainte, fie de curând, cum 
se întâmplase cu Washington Square şi hotelul din New 
York, fie de mai multe ori într-o perioadă lungă de timp. 
Erau locuri pe care puteam să le vizualizez în minte, aşa că 
m-am întrebat dacă doar de atâta lucru aveam nevoie. 

M-am îndreptat spre cartoteca unde erau listate cărţile şi 
am căutat New York. Apărea o carte la ghiduri, cota Dewey 
917. - 471. Rezultatul căutării s-a dovedit a fi Ghidul Foster 
al New Yorkului din 1986. La pagina 323 era o imagine 
color a lacului din Central Park, cu o bancă şi un coş de 
gunoi în prim-plan şi restaurantul Loeb într-o parte. 

Când am vizitat New Yorkul cu mama, nu am trecut mai 
departe de Muzeul Metropolitan, în partea de răsărit a 
Central Park. Auzise prea multe poveşti cu hoţi şi violuri, 
aşa că nu am avut ocazia să văd restaurantul. Nu fusesem 
acolo niciodată. 

Am privit intens fotografia, până când am reuşit să o văd 
cu ochii închişi. După ce am sărit, am deschis ochii. Nu mă 
mişcasem, eram tot în bibliotecă. 

Hmmm! 

Am frunzărit ghidul încercând să repet experienţa şi cu 
alte locuri, unde nu mai fusesem - Bloomingdale, grădina 
zoologică din Bronx, în interiorul soclului pe care era 
aşezată Statuia Libertăţii. Niciunul nu a funcţionat. 

Am găsit însă o fotografie cu puntea de observaţie de pe 
Empire State Building. 

— Uite mamă, aia-i clădirea Chrysler şi se vede World 
Trade Center şi... 

— $şşşş, Davy. Vorbeşte mai încet, te rog! Mama folosea 
des expresia asta, vorbeşte mai încet. Era mult mai blândă 
decât ţine-ţi gura, taci sau tacă-ţi fleanca, expresiile 
preferate ale tatei. Fusese unul dintre obiectivele celei de 
adoua zile a călătoriei şi am stat sus o oră. Inainte să văd 
imaginea, nici nu mi-am dat seama ce impresie puternică 
îmi făcuse. Credeam că am cel mult nişte amintiri 
înceţoşate. Dar acum totul m-a copleşit cu o claritate 


neaşteptată. 

Am sărit şi urechile mi-au pocnit, ca la decolarea şi 
aterizarea unui avion. Eram acolo, vântul rece, venit 
dinspre East River, mi-a răvăşit părul şi paginile ghidului pe 
care îl tineam încă în mână. Era pustiu. M-am uitat în carte, 
era deschis între nouă jumătate şi miezul nopţii. 

Puteam, aşadar, să sar în locuri în care mai fusesem. Mă 
simţeam uşurat. Dacă şi tata se teleporta, n-ar putea 
ajunge în camera mea de hotel din Brooklyn. Nu călcase 
niciodată pe acolo. 

Priveliştea m-a zăpăcit puţin, toate clădirile erau 
luminate, adevăratul lor contur devenind nebulos şi 
îmbinându-se într-un fel imprecis. Am zărit silueta verde- 
intens a unei construcţii şi lucrurile au început să se 
clarifice. Insula Libertăţii era la sud de Empire State, iar eu 
mă uitam în jos pe Fifth Avenue, spre Greenwich Village şi 
centru. Ar fi trebuit să îmi dau seama după ce am văzut 
turnurile gemene ale World Trade Center. 

Mi-o aminteam pe mama cum băga monede de un sfert 
de dolar în telescopul instalat aici. Voia să îmi arate Statuia 
libertăţii. Nu ne-am dus chiar pe insulă, pentru că îi era 
teamă de drumul cu barca. 

M-a năpădit un val de mâhnire. Unde plecase mama? 

Am sărit înapoi în bibliotecă şi am pus cartea pe raft. 
Oare orice loc unde fusesem putea fi folosit? 

Bunicul din partea mamei s-a retras după pensionare 
într-o căsuţă în Florida. L-am vizitat împreună cu mama o 
singură dată, când aveam doisprezece ani. Ar fi trebuit să 
mergem şi vara următoare, dar ea a plecat în primăvara 
aceea. Aveam o amintire vagă despre o casă zugrăvită în 
culori stridente, cu ţigle albe şi în spatele căreia curgea un 
râu traversat de câteva bărci. Am încercat să vizualizez 
sufrageria, dar nu am reuşit decât să îl văd pe bunicul într- 
un fel de cameră obişnuită, neclară. Am încercat totuşi să 
sar, însă nu s-a întâmplat nimic. Hmmm! 

Se pare că memoria juca un rol însemnat. Trebuia să am 
în minte o imagine limpede a unui loc în care mai fusesem. 

M-am gândit la un alt experiment pe care puteam să-l 


fac. 

Am sărit. 

Pe strada 45th Street e un şir de magazine specializate 
în electronice. Echipamente audio, video, computere, 
instrumente electronice. Toate erau închise când am apărut 
eu la colţul dintre Fifth Avenue şi 45th Street, nu mai era 
nici vânzătorul de îngheţată, pe care îl luasem de sus cu o 
zi înainte. 

Se vedea bine înăuntru. Aveau luminile aprinse din 
motive de siguranţă sau de marketing. Majoritatea 
vitrinelor erau protejate de grilaje încuiate cu lacăte 
masive, dar puteai să admiri cu uşurinţă ce era înăuntru. 

M-am oprit în faţa unuia cu iluminare mai bună şi grilaje 
cu ochiuri mai mari. Am studiatpodeaua, pereţii, felul în 
care erau aranjate rafturile şi marfa din apropierea vitrinei. 

Aveam o idee destul de bună despre cum arată locul. 
Stăteam pe trotuar la nici doi metri. Puteam să vizualizez 
locul în minte. M-am uitat în stânga şi în dreapta, am închis 
ochii şi am sărit. 

S-au întâmplat două lucruri. Primul a fost că am apărut 
în magazin la câţiva centimetri de sute de jucării 
electronice lucioase şi strălucitoare. Al doilea, la câteva 
secunde de la apariţia mea, o sirenă foarte puternică şi 
extrem de stridentă a pornit înăuntrul şi în afara prăvăliei, 
urmată de lumina intensă a unui stroboscop, care a inundat 
locul cu o undă fulgerătoare. 

Isuse! Am tresărit violent. Apoi, fără să mai stau pe 
gânduri, m-am întors în biblioteca din Stanville. 

Genunchii mi se înmuiaseră. M-am aşezat repede pe 
podea şi am tremurat mai mult de un minut. 

Ce păţisem? Fusese doar o alarmă, un detector de 
mişcare. N-avusesem reacţia asta când mă acostaseră 
boschetarii ăia din Washington Square. 

M-am calmat. Atunci lucrurile nu se întâmplaseră aşa de 
neaşteptat şi de brusc. Am tras adânc aer în piept de 
câteva ori. Probabil că puteam sta acolo destul cât să iau 
nişte aparate video, înainte să apară poliţia. 

„Şi ce aş face cu ele? N-aş şti cui să le vând, nu fără să 


fiu escrocat sau arestat.” Numai gândul că aş putea avea 
de-a face cu tipi interesaţi de marfă furată îmi făcea părul 
măciucă. Dar proprietarul magazinului? Ar fi avut de 
suferit? Avea oare asigurare pentru acoperirea daunelor? 
Am început să mă simt vinovat doar ima-ginându-mi 
situaţia. 

Un alt gând m-a înfiorat. Poate că lumina aceea era 
pentru fotografii? Dacă au o reţea internă de camere de 
filmat? 

M-am ridicat şi am început să mă învârt prin bibliotecă, 
respirând tot mai repede şi mai sacadat. 

„Termină!”, mi-am spus într-un final, şi sunetul vocii a 
răsunat puternic în clădirea scufundată în tăcere. „Cum 
naiba crezi că o să te prindă, chiar de ar avea amprentele 
tale, ceea ce nu au? Dacă te-ar prinde, ce închisoare te-ar 
putea reţine? Nu a dispărut nimic, nicio încuietoare nu a 
fost forţată, niciun geam spart. Nu o să creadă nimeni că a 
intrat cineva, cu atât mai puţin o să te acuze de ceva.” 

Deodată m-am simţit extrem de obosit, de parcă o 
greutate  copleşitoare m-ar fi apăsat peumeri. Eram 
extenuat şi de abia mă mai tineam pe picioare. Capul a 
început să mă doară din nou şi voiam să dorm. 

Am revenit în camera de hotel, unde mi-am scos 
încălţările. Încăperea era rece, caloriferul doar călduţ. Am 
privit cearceafurile subţiri de pe pat. „Necorespunzătoare.” 
M-am gândit la tipul din parcul Washington Square. „li este 
destul de cald oare?” 

Am sărit în întunericul camerei mele din casa tatei, am 
luat cuvertura şi m-am întors la hotel. 

Apoi am adormit. 

La miezul zilei, un zgomot din stradă, un claxon cred, m- 
a trezit. M-am ascuns sub cuvertură şi am privit camera 
ieftină de hotel. 

Era miercuri, tata trebuia să fie la birou. M-am ridicat şi 
m-am întins, apoi am sărit în baia de acasă. Am ascultat 
prudent, pe urmă am aruncat o privire afară. Nimeni. M-am 
dus în bucătărie şi am verificat aleea din faţă. Maşina nu 
era acolo. Mi-am făcut toaleta, după care am luat micul 


dejun. 

„Nu pot trăi pe spinarea tatei o veşnicie.” Gândul 
respectiv mi-a întors stomacul pe dos. Cum aveam să fac 
rost de bani? 

Am sărit în camera de hotel şi am căutat câteva haine 
curate ca să mă schimb. Nu prea mai aveam lenjerie 
intimă, iar toate şosetele erau murdare. Mi-a trecut prin 
minte să intru într-un magazin, de unde să îmi aleg 
îmbrăcăminte şi să ies fără să plătesc. Hoţul absolut. 

„Foarte elegant, Davy.” Am scuturat cu putere din cap, 
mi-am adunat toate rufele murdare şi m-am înapoiat în 
casa tatei. 

Vedeţi, mă gândeam tot mai mult că era a lui, nu a 
noastră. În sfârşit, un progres. 

Ei bine, şi-a lăsat nişte haine în maşina de spălat, în loc 
să le mute în uscător. După cum miroseau a mucegai, 
trebuie să fi fost acolo de vreo două zile. Le-am făcut 
morman pe uscător şi mi-am pus la spălat o tură de haine. 

Dacă era casa lui, ce căutam eu acolo? „Imi datorează 
măcar o masă câteodată şi un spălat la maşină.” Am 
refuzat să mă simt vinovat că luam ceva de la el. 

Bineînţeles, cât s-au spălat hainele, m-am fâţâit prin 
casă, simţindu-mă prost. 

Nu era vorba nici de mâncare şi nici de rufe. Mă 
simţeam vinovat pentru cei două mii două sute de dolari pe 
care îi şterpelisem din portofel. De-a dreptul absurd. Omul 
câştiga bine, dar eu purtam haine de la mâna a doua. 
Conducea o maşină de mai mult de douăzeci de mii, dar mă 
ţinea pe mine doar ca să nu fie nevoit să-i plătească mamei 
pensie alimentară. 

Însă tot eu mă simţeam vinovat. Şi furios. 

Mi-a trecut prin minte să-i vandalizez casa, să rup mobila 
şi să-i ard hainele. O idee ar fi fost să mă întorc seara, să 
deschid rezervorul de la Cadillac şi să-l aprind, poate lua foc 
şi casa. 

„Ce fac?” Fiecare minut petrecut în clădirea aia mă 
înfuria şi mai tare. Cu cât mă enervam, cu atât mă 
învinovăţeam mai tare. „Nu merită.” Am sărit în Manhattan 


şi m-am plimbat prin Central Park, pentru a mă calma. 

După patruzeci de minute, m-am întors, am scos hainele 
din maşină şi le-am transferat în uscător, boarfele 
mucegăite ale tatei ajungând la loc unde le găsisem. 

Mai aveam nevoie de ceva din casă. Am traversat holul 
până în bârlogul tatei - „biroul” lui. Nu aveam voie să intru 
acolo, dar trecusem de faza în care îmi păsa de regulile şi 
regulamentele lui. Am început să scotocesc prin dulăpiorul 
cu trei sertare şi am continuat cu biroul. Când hainele au 
fost gata, terminasem şi eu, dar nu mi-am găsit niciunde 
certificatul de naştere. 

Am trântit sertarul, am luat rufele uscate şi am revenit în 
camera de hotel. 

„Oare cum o să mă descurc cu banii?” 

Mi-am pus hainele pe pat, apoi am sărit în Washington 
Square, în faţa băncuţei. Nici urmă de omul din noaptea 
trecută. Două bătrânele erau adâncite în conversaţie. S-au 
uitat o clipă la mine, apoi şi-au continuat discuţia. Am mers 
mai departe. 

Încercasem să fac un ban cinstit, însă nu mă băga 
nimeni în seamă, fără un număr de asigurare socială. Cei 
mai mulţi voiau şi dovada cetăţeniei - fie un certificat de 
naştere, fie un carnet de alegător. N-aveam niciuna, nici 
alta. M-am gândit la imigranții ilegali care lucrau în SUA. 
Cum rezolvau ei această problemă? 

„Cumpără acte false.” 

Ah, da! Când am trecut pe Broadway în Times Square, o 
mulţime de indivizi mi-au oferit de toate, de la droguri, la 
femei şi băieţi. Pun pariu că ştiu şi de acte false. 

„Dar eu nu am niciun sfanţ.” 

Mă simţeam tot mai mult ca unul venit din lumea a treia, 
prins între nevoia de a face bani şi nicio posibilitate ca ţara 
asta, o superputere mondială, să îmi ofere un împrumut. 
Dacă nu plăteam hotelul a doua zi, ajungeam iar în stradă. 
Aveam nevoie de o soluţie pentru a-mi putea plăti datoriile. 

Urletul alarmei din magazinul de pe 42" Street părea 
mai puţin înfricoşător în plină zi. Mi-a trecut prin minte să 
fur nişte aparate video sau televizoare şi să le amanetez, 


apoi să folosesc banii pentru procurarea de documente 
false. 

Idee a de a duce un video la amanet m-a speriat. Nu-mi 
păsa că nu mă poate prinde nimeni. Dacă era vreunul mai 
iute la mânie puteam încasa un glonţ oricând. Oare eram 
paranoic? Dar dacă furam ceva mai valoros? Bijuterii? Sau 
să intru într-un muzeu şi să şterpelesc un tablou? Cu cât 
obiectul era mai scump, cu atât era mai probabil că nu voi 
reuşi să scot nimic pe el, ci mai degrabă o să fiu escrocat 
sau omorât. 

„Şi dacă mă angajează guvernul?” 

M-au trecut fiorii. Citisem Firestarter de Stephen King. 
Îmi imaginam cum voi fi disecat, pentru a afla cum îmi 
reuşeşte şmecheria asta. Sau drogat, ca să nu o mai pot 
face - aşa îl controlau pe tatăl din carte. II dopau, ca să nu 
poată gândi limpede. Mă întrebam dacă aveau deja oameni 
care se teleportau. 

„Stai departe de guvern. Nimeni nu trebuie să afle ce 
poţi face!” 

Atunci, nu-mi rămâne decât să fur bani. 

Filiala din New York a Chemical Bank se afla pe Fifth 
Avenue. Am intrat şi l-am întrebat pe gardian dacă este 
vreo toaletă înăuntru. A clătinat din cap. 

— Mai încolo pe stradă la Trump Tower. Este un closet în 
hol. 

—  Ascultaţi-mă, am spus cu o expresie de om în 
suferinţă, nu vreau să vă deranjez prea mult, dar trebuie să 
mă întâlnesc cu tata aici în câteva minute, şi dacă nu mă 
găseşte o să fiu terminat, dar am nevoie urgentă la toaletă. 
Nu aveţi vreuna pentru angajaţi? 

Nu mă gândeam că o să mă creadă, dar minciuna plus 
orice referire la tata mă făceau să sufăr cu adevărat, totul 
părând real. M-a privit neîncrezător, iar eu mă pregăteam 
să plec, ştiind că mă va goni. 

— Hai, fie. Vezi uşa aia de acolo? Mi-a zis îndreptându- 
mă către capătul unui rând lung de ghişee. Intri acolo şi 
mergi tot înainte. Baia e pe dreapta, la capătul coridorului. 
Dacă te întreabă careva, zici că te-a trimis Kelly. 


Am oftat uşurat. 

— Vă mulţumesc din suflet, domnule Kelly. Mi-aţi salvat 
viaţa. ` 

Am intrat pe uşă de parcă eram la mine acasă. Imi 
chiorăia stomacul şi eram convins că toți cei care treceau 
pe lângă mine ştiau ce am de gând şi că sunt un infractor. 

Seiful se afla cu două uşi înainte de baie. Uşa masivă de 
oţel, cu balamale mai mari decât mine, era deschisă, dar 
înăuntru, o uşă mai mică, din grilaj era închisă şi un paznic 
stătea la o măsuţă în faţa ei. M-am oprit lângă el, scrutând 
încăperea. Şi-a ridicat privirea. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

Vocea îi era rece şi mă analiza ca un director de liceu pe 
un elev care nu are voie pe coridor. 

— Trebuie să merg la toaletă, m-am bâlbăit. 

— Nu e nicio toaletă publică în bancă. 

— Domnul Kelly a spus că pot folosi baia angajaţilor. E 
urgent. 

— Atunci mergi spre capătul coridorului, a cedat el 
relaxându-se puţin. Sigur nu e aici. 

— Ah, da, am spus dând din cap. Mulţumesc. Am mers 
mai departe. Nu reuşisem să văd bine înăuntru. Am intrat în 
baie şi m-am spălat pe mâini. 

La întoarcere m-am oprit iar. 

— Asta chiar că-i o uşă gigantică. Ştiţi cât cântăreşte? 
Am întrebat apropiindu-mă un pic. 

Gardianul părea enervat. 

— Foarte mult. Dacă ai terminat cu baia, te rog frumos 
să te întorci în holul băncii. 

— Desigur, am spus răsucindu-mă pe călcâie. 

Am privit înăuntru din noul unghi. Am văzut cărucioare şi 
o masă lângă una dintre uşile interioare ale seifului. 
Cărucioarele erau pline cu saci de pânză şi grămezi de bani. 
Încă un pas şi, pe un alt perete, am zărit câteva rafturi de 
oţel. 

„Gata!” 

Gardianul a dat să se ridice. Când mi-am desprins 
privirea de la uşă l-am văzut schimbându-se la faţă. 


— Am plecat. Mulţumesc de indicaţii. 

A mărâit ceva, dar eu păşeam deja sprinţar înainte pe 
coridor. Când am trecut de gardianul din hol, am zâmbit. 

— Mulţumesc, domnule Kelly. Mi-a făcut cu mâna şi am 

ieşit. 
__ Mi-am petrecut restul zilei în biblioteca din Stanville. 
Intâi am citit tot ce am găsit prin enciclopedii despre bănci, 
jafuri, sisteme de alarmă, seifuri, cronometre de siguranţă 
şi sisteme de camere video cu circuit închis. Apoi am răsfoit 
o carte de la secţiunea Tehnologii aplicate, despre sisteme 
de siguranţă industriale. 

— David? David Rice? 

Am ridicat privirea. Doamna Johnson, profesoara de 
geografie din liceu, se îndrepta spre mine. M-am uitat la 
ceas - cursurile se terminaseră de o oră. Nu mai fusesem la 
şcoală de trei săptămâni, din prima zi în care sărisem. M- 
am ridicat în picioare înroşindu-mă tot. 

— Eşti chiar tu, David. Mă bucur tare mult că eşti bine. 
Te-ai întors acasă? 

Nu ştiu de ce eram surprins că se ştia la şcoală de 
plecarea mea. Am vrut să încuviinţez. Era mult mai simplu 
să mint şi să spun că mâine voi fi la ore. Ştiu că aşa s-ar fi 
întâmplat cu o lună în urmă. Aş fi fost cât mai cooperant. Aş 
fi evitat problemele. Aş fi spus orice le face plăcere 
oamenilor, numai să nu se enerveze. 

Uram când oamenii se supărau pe mine. 

— Nu doamnă, i-am zis clătinând din cap. Nu m-am 
întors. Şi nici nu intenţionez. 

Nu părea şocată, nici măcar surprinsă. 

— Tatăl tău pare foarte îngrijorat. A venit la şcoală, a 
vorbit cu toţi colegii tăi şi i-a întrebat dacă te-au văzut. A 
pus şi nişte afişe... probabil că le-ai observat prin oraş. 

Am clipit şi am ridicat din umeri. „Afişe?” 

— Cum rămâne cu şcoala? a întrebat ea. Cursurile? Cum 
te vei duce la facultate? Sau cum te vei angaja? 

— Cred că va trebui să-mi fac alte planuri. 

Mă simţeam tare bine că nu minţisem, dar încă îmi era 
teamă că va protesta. 


— Am încercat să dau GED-ul, dar minorii nu au voie să-l 
susţină fără permisiunea părinţilor sau fără un ordin 
judecătoresc. 

Doamna Johnson şi-a umezit buza de jos. 

— Unde stai, David? Ai ce să mănânci? 

— Da, doamnă, sunt bine. 

Vorbele ei păreau alese cu mare grijă. Mi-am dat seama 
că nici măcar nu avea de gând să mă mustre că lipseam de 
la şcoală sau că fugisem de acasă. Parcă se străduia să nu 
mă sperie - să nu mă îndepărteze. 

— Trebuie să-l sun pe tatăl tău, David. E datoria mea. 
Dar, dacă vrei, putem contacta şi un asistent social. Nu 
trebuie să mergi acasă, dacă nu vrei. 

A ezitat, apoi a continuat: 

— Îţi face rău, David? 

Atunci m-au năpădit lacrimile cu forţa unei nicovale 
căzute din cer. Credeam că am situaţia sub control. Am 
închis ochii strâns, iar umerii mi se scuturau de plâns. N-am 
scos niciun sunet, încercând să-mi înăbuş hohotele. 

Doamna Johnson a înaintat spre mine, probabil ca să mă 
îmbrăţişeze. M-am ferit, am făcut un pas înapoi şi m-am 
întors cu spatele, ştergându-mi furios lacrimile cu mâna 
dreaptă. Ea a lăsat mâinile în jos. Părea foarte nefericită. 
Am scos un oftat cutremurător, apoi încă două şi spasmele 
de plâns au devenit din ce în ce mai slabe. 

— Mă iertaţi, i-am spus. 

Profesoara mi-a vorbit apoi pe un ton duios şi grijuliu. 

— Nu-l sun pe tatăl tău dacă vii cu mine la domnul 
Mendoza. El va şti ce e de făcut. 

— Nu, am refuzat scuturând din cap. Mă descurc. Nu 
vreau să mă întâlnesc cu domnul Mendoza. 

A părut şi mai amărâtă. 

— Te rog, Davy. Nu eşti în siguranţă pe stradă, nici chiar 
în Stanville, Ohio. Te putem apăra de tatăl tău. 

„Serios? Unde aţi fost în ultimii cinci ani?” Am dat iarăşi 
din cap. Toată situaţia nu ducea nicăieri. 

— Conduceţi acelaşi Volkswagen gri? am întrebat-o, 
uitându-mă peste umărul ei. 


— Da, îmi confirmă ea surprinsă de turnura conversaţiei. 

— Cred că tocmai l-a lovit cineva. 

Şi-a întors repede capul. Înainte să îşi dea seama că din 
locul unde ne aflam nu se vedea parcarea, am sărit înapoi 
în hotelul din Brooklyn. 

— Naiba să le ia pe toate! 

Am azvârlit cartea despre siguranţa industrială în 
cealaltă parte a încăperii, apoi m-am repezit să o ridic, 
copleşit de un sentiment de vină pentru că mă enervasem 
şi pentru că nu aveam grijă de un bun al bibliotecii. Cărţile 
nu meritau un astfel de tratament... oare oamenii meritau? 
M-am ghemuit pe pat şi mi-am tras perna pe ochi. 

Când m-am ridicat, năuc, era întuneric. Fără să înţeleg 
ce se întâmplă, am luat-o încet, amestecând amintirile. M- 
am uitat în jur o clipă, aşteptându-mă să o văd pe doamna 
Johnson lângă mine, povestindu-mi lucruri fascinante 
despre Africa de Vest, dar m-am dezmeticit un pic şi lumina 
slabă, care trecea prin jaluzeaua subţire de la geam, mi-a 
dezvăluit camera, situaţia şi starea în care eram. 

M-am ridicat, m-am întins şi, neştiind cât e ora, am sărit 
în biblioteca din Stanville, să mă uit la ceasul de perete. 
Arăta nouă şi douăzeci în Ohio, aceeaşi oră ca în New York. 
Era vremea să mă apuc de treabă. 

Am sărit în curtea casei noastre, în spatele stejarului. 
Maşina tatei era în parcare, dar singurele lumini aprinse 
erau la el în dormitor, în bârlog, şi la mine în cameră. „Ce 
face oare acolo?” Am simţit cum creşte panica, dar am 
înăbuşit-o. „Ignoră. O să poţi ajunge oricum la tine în 
cameră.” 

Uneltele de grădinărit erau în garaj, pe un raft de 
deasupra maşinii de tuns iarba. Greble, lopeţi şi o săpăligă 
atârnau pe peretele de sub raft. Am apărut în faţa 
ustensilelor şi am bâjbâit printre recipientele cu insecticid, 
îngrăşământ şi seminţe de gazon, până am dat de mănuşile 
vechi de grădinărit. Le-am tras pe mâini şi am sărit în 
parcare. 

Cadillacul tatei sclipea în lumina felinarelor, o bestie 
mătăhăloasă. Am păşit spre portiera din dreapta şi am 


încercat uşor mânerul. Era încuiată. Am privit înăuntru, la 
tapiţeria pluşată şi la bordul lucios. Mirosul din interior îmi 
era foarte viu în memorie, la fel ca moliciunea scaunelor. 
Am închis ochii şi am sărit. 

Alarma a pornit cu un sunet strident, dar mă aşteptam la 
asta. Am deschis torpedoul şi am luat lanterna. Lumina de 
pe verandă s-a aprins şi am văzut uşa de la intrare 
deschizându-se. Am sărit la mine în cameră. De aici, 
zgomotul se auzea mult mai încet, dar la fel de neplăcut. 
Eram convins că se aprinsese deja lumina pe verandele 
vecinilor. 

Masca de ski era în sertarul de jos al comodei, ascunsă 
sub o grămadă de izmene prea mici. Am găsit-o chiar în 
momentul în care s-a oprit alarma. Am vrut să sar, dar mi- 
am dat seama că nu luasem lanterna. Am scrutat camera 
cu privirea şi am găsit-o pe comodă. 

Uşa de la intrare s-a închis şi am auzit paşi pe hol. Am 
ridicat lanterna şi am sărit. 

Mănuşile erau din piele, vechi şi rigide. Degetele mă 
dureau dacă încercam să le îndoi. Masca de ski era destul 
de mare, deşi o aveam de patru ani. Elasticitatea îi 
dispăruse şi era destul de deformată, dar o puteam folosi. 
Pusă bine, îmi acoperea toată faţa cu excepţia ochilor şi a 
rădăcinii nasului. Partea de jos era largă şi atârna peste 
restul feţei, ascunzând-o. 

Mă mânca groaznic. 

Am sărit. 

Am apărut într-o încăpere cu podea netedă, unde era 
întuneric beznă şi nu se auzea niciun sunet. După un 
moment de aşteptare, timp în care m-am pregătit 
sufleteşte pentru urletul unei alarme, am aprins lanterna. 
Imi era şi teamă că nu am ajuns unde trebuie şi voiam să 
descopăr mai repede eventuala greşeală. 

Nu s-a auzit nicio alarmă, deşi era posibil ca luminile de 
avertizare să pâlpâie chiar acum pe zecile de monitoare ale 
băncii şi poliţiei. Dacă mai existau alţi teleporţi în lume, nu 
ar trebui să ştie şi băncile, ca să ia măsuri? De exemplu să 
inunde seiful cu gaze toxice cât timp era închis? Sau să 


pună nişte mine? Atmosfera devenise apăsătoare, iar 
întunericul a început să mă strivească, până am avut 
impresia că se mişcau pereţii. Am aprins lanterna fără să- 
mi dau seama. 

„Vai de capul meu, câţi bani!” 

Cărucioarele pe care le văzusem mai devreme erau 
burduşite - fie cu pachete de bancnote aranjate cu grijă, fie 
cu tăvi pline de fişicuri, fie cu saci de pânză ce purtau 
inscripţia „Chemical Bank, New York”. Majoritatea rafturilor 
erau, de asemenea, pline cu teancuri de bancnote noi. 

Deodată am închis ochii, cuprins de ameţeală. Lângă uşa 
seifului era un întrerupător. L-am apăsat şi o lumină 
fluorescentă a umplut încăperea. Nu se vedea nicio cameră 
video, iar pe pereţi nu era nici urmă de cutii mici cu senzori 
de căldură, despre care citisem în acea după-amiază. Nu 
iradia niciun gaz din găurile de aerisire. Nu explodase nicio 
mină. 

Am stins lanterna şi m-am apucat de lucru. 

Primul cărucior de care m-am apropiat conţinea banii 
depuşi în ziua aceea. Bancnotele erau uzate, dar atent 
aranjate. Am ridicat un teanc de bancnote de o sută de 
dolari. Pe banderola de hârtie cu care erau prinşi scria 
„5000$” şi avea ştampila băncii. Pe un alt cărucior era o 
cutie de carton. Era plină cu pachete de câte cincizeci de 
bancnote de un dolar. Am încercat să aproximez cât de 
mare era teancul, apoi am clătinat din cap. „Numeri mai 
târziu, Davy.” 

Am dus cutia în camera de hotel şi, după ce am golit-o 
pe pat, am sărit înapoi. 

Cel mai bine era să o iau metodic, de la un capăt la altul. 
Dacă pachetele păreau noi, verificam seriile de pe 
bancnote şi le lăsam pe cele care erau în ordine. Pe 
celelalte le puneam în cutie. Când aceasta se umplea, 
săream la hotel şi mă întorceam după ce o goleam. 

Când s-au terminat banii din cărucioare, am verificat 
sacii. Păreau să fie bani din transferuri de la filiale, toate cu 
bancnote uzate. l-am luat pe toţi fără să mai verific 
conţinutul celorlalţi. Banii erau deja atât de mulţi, încât nu 


mai aveau loc pe pat, aşa că am pus sacii dedesubt. 

Pe rafturi erau bancnote noi cu prima şi ultima serie 
scrise citeţ pe banderolă. l-am lăsat şi am aruncat o ultimă 
privire în jur. Tot nu sunase nicio alarmă, iar uşa era bine 
ferecată. 

Nu conta. Dacă era adevărat ce aflasem despre 
cronometrele de siguranţă, era nevoie de circumstanţe 
speciale pentru a deschide uşa înainte de a se crăpa de 
ziuă, chiar dacă suna alarma. 

O secundă mi s-a năzărit să las un bileţel de mulţumire, 
poate chiar nişte graffiti, dar m-am răzgândit. Mi-am 
închipuit că va fi şi aşa destulă zăpăceală mâine, fără astfel 
de lucruri. 

Am sărit. 


4 


Imensul panou electronic din Times Square arăta ora 
unsprezece. Am clipit. Terminasem treaba în mai puţin de 
patruzeci de minute, cu tot cu drumul după lanternă şi 
mănuşi. 

În piaţă, era destul de multă lume încă, mai ales tineri, 
cupluri şi grupuri. Unii stăteau la coadă la cinema, alţii doar 
se plimbau pe Broadway, uitându-se prin magazinele care 
mai erau deschise. Era o atmosferă de sărbătoare, de parcă 
se aflau în plin carnaval. 

Am intrat într-unul cu o mulţime de tricouri, cele mai 
multe elogiind virtuțile New Yorkului. 

Bine ai venit în New York, şi acum poţi să pleci, scria pe 
unul. Am zâmbit, deşi tremuram şi la orice încercare de a 
reacţiona mi se făcea greață. 

În buzunar aveam un mănunchi de bancnote de 
douăzeci şi cincizeci de dolari. Îndepărtasem banderola de 
hârtie şi mă asigurasem că le pot scoate câte una, dar tot 
eram foarte agitat. Ceafa mă durea acolo unde fusesem 
lovit şi un fel de spasm involuntar mă făcea să mă uit 
întruna peste umăr. 

„Isuse, Davy, mai lipseşte doar să îţi scrie pe frunte că 
eşti victimă. Linişteşte-te!” 

Aici se vindeau şi plase ieftine de nailon, sacoşe, genţi 
sport sau de voiaj şi rucsacuri. De aşa ceva aveam nevoie. 
Am luat câte una din fiecare şi de culori diferite. Vânzătorul 
s-a uitat urât la mine. 

— Hei, băiete, dacă nu cumva ai de gând să le cumperi 
pe toate, uită-te la ele pe rând, bine? 

Am continuat să adun genţi, până omul a ieşit furios de 
după tejghea. 

— N-ai auzit! Ţi-am spus... 

— Am auzit foarte bine! 

Vorbeam pe un ton ridicat şi strident. Bărbatul a clipit şi 
s-a dat înapoi un pas. Am tras adânc aer în piept, apoi am 
spus încet: 

— Am douăzeci de genţi aici. Fă-mi bon. 


Tipul ezita încă, aşa că am scos din buzunarul jachetei 
câteva din bancnotele de douăzeci -mai mult decât aş fi 
vrut. Probabil jumătate, în jur de cinci sute de dolari. 

— Aă, sigur. Scuze că am strigat. Vin pe aici tot felul de 
copilandri care fură. Trebuie să fiu atent. Nu voiam să te 
jignesc. Eu... 

— E OK. Nu-ţi bate capul. Fă-mi bon doar, te rog. 

Cum scana câte una, cum o îndesam în cea mai mare 
geantă achiziționată, o sacoşă cu o curea. 

Probabil că s-a simţit prost că greşise în ceea ce mă 
privea, pentru că mi-a făcut o reducere de zece la sută, 
datorită numărului mare de produse cumpărate. 

— Asta înseamnă două sute douăzeci şi cinci cu taxe. 

Am numărat douăsprezece bancnote de douăzeci şi i-am 
spus ceva ce mi-am dorit mereu să rostesc. 

— Păstrează restul. 

— Mersi. Mersi tare mult, a răspuns el clipind. 

După ce am ieşit din magazin, am cotit spre dreapta şi 
am sărit. 

Am sortat banii după valoare, stivuind mai întâi 
pachetele pe peretele opus patului. A trebuit să mut 
comoda ieftină, ca să fac loc, dar nu m-a deranjat efortul. 
Devenisem destul de paranoic, aşa că am agăţat cuvertura 
peste storul de pe geam, acoperind complet fereastra. 

Când am ajuns la banii din saci şi patul era gol, aveam 
două grămezi de un dolar mai înalte de jumătate de metru. 
Fiecare era formată din douăzeci şi cinci de pachete. Nu m- 
am oprit să mă gândesc la sume. Am continuat să-i triez, 
aruncând sacii goi pe pat. La un moment dat, am sărit în 
biblioteca din Stanville să mă uit cât e ceasul. 

Intr-un final, am terminat de sortat şi aranjat banii. Nu 
ştiam câţi sunt. Aveam destul timp pentru asta. Am adunat 
sacii goi, mi-am pus masca de ski şi mănuşile. Era ora două 
dimineaţa. Am tras aer adânc în piept, încercând să-mi 
păstrez calmul. Mă simţeam extenuat psihic, deşi nu îmi 
era somn deloc. M-am concentrat imaginându-mi interiorul 
seifului şi am sărit, încercând să am în minte şi biblioteca 
din Stanville, în eventualitatea că poliţiştii intraseră deja. 


Nu era nimeni. „Ups, am uitat lumina aprinsă.” Am lăsat 
sacii pe unul dintre cărucioarele goale şi m-am întors să 
sting lumina. „Lumina? Isuse! Unde-i lanterna?” Inima îmi 
bătea să iasă din piept şi panica era pe punctul de a pune 
stăpânire pe mine. M-am rezemat de un perete, când am 
văzut-o pe primul cărucior pe care îl golisem. Ştiam că 
amprentele mele nu sunt pe ea, dar puteau fi ale tatei. 
„Deci, domnule Rice, unde eraţi vinerea trecută? Chiar aici 
în Ohio, bineînţeles. Dar n-am idee unde-i fiu-miu...” 

Am luat lanterna, am stins lumina şi m-am întors la 
hotel. 

Mă grăbisem să aranjez banii şi să returnez sacii înainte 
de venirea dimineţii. Nu voiam să rămână la mine. Ştiam că 
aş fi putut să mă descotorosesc de ei oricum şi oriunde. 
Puteam chiar să-i umplu de cărămizi şi să-i arunc în râu, dar 
m-am gândit că va fi şi mai mare zăpăceală dacă îi duc 
înapoi. De parcă situaţia nu ar fi şi aşa destul de confuză! 

Dar fusesem aşa de pripit, că nu mă uitasem câţi bani 
furasem. M-am aşezat pe pat şi i-am privit. Fiecare teanc 
din grămezi era format din câte cinci pachete pe cinci. Se 
întindeau pe vreo jumătate de metru de-a lungul peretelui 
şi peste un metru înspre pat. Majoritatea erau de un dolar, 
trei grămezi, fiecare având mai mult de un metru. Era un 
morman de bancnote de cinci, înalt de vreo şaizeci de 
centimetri, unul de zece, cam vreo patruzeci de centimetri, 
unul de douăzeci, înalt de vreo douăzeci de centimetri. Un 
morman întreg de bancnote de cincizeci şi şaptesprezece 
teancuri de o sută. 

Am sărit în biblioteca din Stanville şi am împrumutat 
calculatorul din spatele biroului. Am numărat banii şi am 
calculat de două ori. Chiar de mai multe ori, pentru că 
obţinusem două rezultate diferite. 

Erau douăzeci şi cinci de pachete pe rând. Asta însemna, 
de exemplu, că erau o mie două sute cincizeci de dolari pe 
fiecare strat de bancnote de un dolar şi douăzeci şi cinci de 
mii de dolari pe stratul de douăzeci de dolari. Aveam o sută 
cincizeci şi trei de straturi şi cinci teancuri de un dolar, ceea 
ce însemna că doar ăştia sunt... am scăpat calculatorul pe 


jos şi am căzut pe pat tremurând. 

Aveam o sută nouăzeci şi unu de mii patru sute de dolari 
în bancnote de un dolar. După ce am făcut şi am refăcut 
toate calculele de câteva ori, am ajuns la suma de nouă 
sute cincizeci şi trei de mii patru sute de dolari, fără să îi 
pun la socoteală pe cei şapte sute şaizeci din jachetă. 

Aproape un milion de dolari. 

Cum erau şaptesprezece teancuri de o sută, am împărţit 
toate bancnotele, exceptând pe cele de un dolar, în 
şaptesprezece plase de plastic. Asta însemna cam cincizeci 
de mii pe plasă. Apoi am îndesat în fiecare bancnote de un 
dolar până s-au umplut. În unele dintre cele mai mici au 
intrat vreo şapte sute de dolari, iar în cele mai încăpătoare 
trei mii două sute. Am burduşit şi pe ultimele trei, sacoşele 
mari, cu bancnote de un dolar, până nu le-am mai putut 
ridica. Şi tot mai aveam o grămadă de un dolar de vreo 
şaizeci de centimetri. Am numărat straturile şi am estimat 
că erau vreo treizeci de mii de dolari. După ce am umplut 
cutia de la bancă mai aveam încă două mii cinci sute. 
„Sfinte! Unde o să pun toţi banii ăştia?” 

De afară s-a auzit o sirenă, un sunet aproape continuu în 
New York, dar era mai aproape decât celelalte. Respirația 
mi s-a oprit. Când sunetul a scăzut în intensitate, am oftat 
adânc şi broboane de transpiraţie rece mi s-au adunat pe 
frunte. Mi-am reamintit cât de periculoasă era zona în care 
locuiam, de incidentul de la baie şi de jaf. 

Uită-te la mine, un om bogat de numai o oră şi deja 
paranoic. „Banii nu rezolvă toate problemele, m-am gândit. 
În schimb, creează altele noi.” 

Eram curios cât e ceasul. „Trebuie să-mi iau un ceas!” 
Am sărit în biblioteca din Stanville; era trei jumătate 
dimineaţa. Am pus calculatorul înapoi pe birou şi tocmai mă 
pregăteam să plec înapoi, când mi-am ridicat privirea. 

Biblioteca fusese contruită în 1910, o clădire masivă de 
granit, cu încăperi mai înalte de patru metri. Ştiam 
informaţia de la domnişoara Tonovire, bibliotecara, ce 
obişnuia să exerseze cu mine discursul pentru turul 
instituţiei. Când au instalat aerul condiţionat, în 1973, au 


pus un plafon fals pentru a acoperi tuburile. Acum 
încăperea avea doar trei metri înălţime. M-am căţărat pe 
raftul de reviste din secţiunea dedicată Periodicelor şi am 
împins de unul dintre panourile de patruzeci pe nouăzeci de 
centimetri. Acesta s-a ridicat şi a alunecat într-o parte. 
Deasupra era întuneric. 

Am sărit în camera de hotel, de unde am adus zece 
plase, pe care le-am ascuns în porţiunea din tavan nou 
descoperită. Le-am aranjat cât mai egal pentru a distribui 
greutatea. Am lăsat şi cutia cu bancnote de un dolar. 

Camera părea goală fără grămezile de bani şi 
harababura de plase pline. Am închis-o bine pe cea care 
mai rămăsese şi am băgat-o sub pat. Mi-am scos încălţările, 
am stins lumina şi m-am întins. 

Trupul îmi era obosit, însă mintea nu se putea opri, era 
prea multă agitaţie, nervozitate, exaltare, vinovăţie în 
gândurile mele. „Nu vreau să fiu prins! Nu-i lăsa să mă 
prindă!” M-am întors, încercând să-mi găsesc o poziţie 
confortabilă. Mintea nu voia să se potolească. Auzeam 
zgomote în stradă şi nu reuşeam să adorm. Incercam să mă 
liniştesc spunându-mi: „Cum or să te prindă? Cheltuieşti cu 
măsură şi nu va şti nimeni. De altfel, nu te pot ţine în arest, 
chiar dacă au vreo bănuială.” 

M-am întors pe o parte. 

„Şi biblioteca? Ce faci dacă se hotărăsc să curețe 
rafturile de sus? Nu li se va părea ciudat când vor găsi 
urme de pantofi?” Am scuturat din cap şi am încercat să 
mă adâncesc mai tare în pernă. 

Respirația profundă a fost un eşec. Am încercat să 
număr înapoi de la o mie, dar mi-au revenit în minte 
imagini cu grămezi de bani şi bani grămadă. Cei cincizeci 
de mii de dolari de sub pat păreau să mă împungă în 
coaste, păreau o prezenţă foarte vie. „Fir-ar să fie, e doaro 
pungă plină cu hârtie!” Am bătut perna aranjând-o, apoi am 
închis ochii strâns. După câteva momente interminabile, 
am oftat, m-am ridicat, m-am încălţat şi am sărit în 
bibliotecă. 

De abia după ce am terminat de şters praful de pe toate 


rafturile de sus şi am văzut zorile am lăsat cârpa, am sărit 
în Brooklyn şi am dormit. 

— Şi la ce fel de ceas te-ai gândit? 

— Unul care să indice ora pentru diferite fusuri orare. Să 
aibă şi un fel de alarmă, să fie subacvatic şi să fie elegant, 
dar nu pretenţios. Vreau să arate bine când mă îmbrac mai 
fiţos, dar să nu mi se dea în cap de fiecare dată când trec 
printr-un cartier mai rău famat doar pentru că îl port. 

Vânzătorul a râs. Purta o barbă tăiată scurt şi o chipă, 
mica pălărie rotundă pe care o poartă evreii. Era o chestie 
nouă pentru mine - nu văzusem aşa ceva decât la televizor. 

— Văd că te-ai gândit destul de bine. Cam în ce preţ să 
se încadreze? 

— Nu contează, atâta timp cât are caracteristicile astea. 

Magazinul era pe 47" Street, un boutique de bijuterii şi 
electronice. A fost primul lucru pe listă în ziua aceea. Am 
sărit în staţia de metrou Grand Central, apoi am parcurs pe 
jos restul de şase străzi. 

Vânzătorul a scos trei ceasuri diferite din vitrină. 

— Toate trei fac ce vrei tu - au fusuri orare diferite şi 
alarmă. Acesta e cel mai ieftin, la cincizeci şi cinci de dolari 
şi nouăzeci şi cinci de cenți. 

— Nu-i foarte elegant, am decis privindu-l. 

— Mada, a încuviinţat el foarte amabil. Acestea două sunt 
mult mai stilate. Cel de aici - mi-a arătat unul aurit, cu o 
curea într-o combinaţie de auriu şi argintiu - e la preţul de 
trei sute şaptezeci. Cred că e la promoţie la două sute 
nouăzeci şi cinci. 

A arătat spre celălalt, un ceas finuţ cu brățară din piele 
de reptilă. 

— lar acesta nu este aşa de ţipător, dar e de argint aurit, 
pe când cel dinainte era din oţel inoxidabil. 

— Cât costă? L-am întrebat studiind ceasul finuţ. 

— O mie trei sute nouăzeci şi şase de dolari şi treizeci şi 
cinci de cenți, mi-a răspuns zâmbind larg. 

M-am uitat chiorâş, iar vânzătorul s-a întors să-l pună la 
loc. 

— Imi place să văd expresia clienţilor când le spun 


preţul. Nu suntem totuşi pe Fifth Avenue. Nici nu ştiu de ce 
îl avem pe inventar. 

— Îl iau, i-am zis ridicând mâna. 

— Pe care? Pe acesta? 

A întins mâna liberă după cel strident. 

— Nu. Pe celălalt, cel cu o mie patru sute. Cât e cu tot cu 
taxe? 

M-am gândit un moment, apoi am băgat mâna în 
buzunarul din dreapta - acolo aveam douăzeci de bancnote 
a câte o sută de dolari. Când am început să le număr pe 
tejghea, s-a repezit după calculator. 

In spatele lui, un şir de televizoare de toate felurile şi 
mărimile difuzau acelaşi lucru, o tele-novelă. S-a terminat şi 
a apărut sigla ştirilor pe scurt, apoi am văzut intrarea în 
Chemical Bank din New York. M-am holbat o vreme. 
Reporterii îndesau microfoane sub nasul unui tip încruntat, 
care citea de pe o foaie de hârtie. Niciunul dintre aparate 
nu avea sonorul pornit. 

Vânzătorul a observat şi s-a uitat peste umăr. 

— A, jaful! II vor prinde destul de repede. Am simţit cum 
mi se întoarce stomacul pe dos şi genunchii erau pe punctul 
de a ceda. Am reuşit să rostesc un singur cuvânt: 

— Păi? 

— Un milion de dolari dispăruţi după ce au închis seiful. 
Trebuie să fi fost cineva din interior. Dacă banii nu erau 
acolo când l-au deschis înseamnă că nu erau nici când l-au 
închis. 

— Nu am auzit ştirea. 

— Au difuzat-o la unsprezece jumătate, a spus, 
numărând restul şi punându-l pe tejghea. Un casier a dat 
un pont presei. Uite, o mie cinci sute unsprezece dolari şi 
cincizeci şi cinci de cenți din o mie cinci sute douăzeci 
înseamnă opt dolari patruzeci şi cinci de cenți. 

S-a uitat la televizor. 

— Oricine ar fi făptaşul, va trebui să păstreze banii multă 
vreme. 

— Cum aşa? L-am întrebat în timp ce aranjam banii cu 
grijă. 


— Angajaţii care au acces la seif vor fi urmăriţi zi şi 
noapte. Un singur sfant cheltuit fără a putea spune de unde 
îl are, şi uuuuşşşşş! 

Mi-a dat chitanţa şi garanţia pentru ceas. 

— Te mai pot ajuta şi cu altceva? Un video drăguţ? O 
cameră video? Un computer? 

Toată marfa era super - dar nu aveam unde să o pun 
încă. 

— Poate altă dată. 

— Oricând. Oricând doreşti. 

Am luat masa la Jockey Club, în hotelul Ritz Carlton, la 
sud de parc. Recepţionerul de serviciu s-a uitat ciudat la 
mine când am intrat în hol şi am coborât scările spre 
restaurant, dar însoţitoarea m-a condus la o masă şi a părut 
că-i face plăcere. Am ales ce aveau mai scump în meniu. 

Cât am aşteptat mâncarea, m-am jucat cu ceasul şi i-am 
studiat pe ceilalţi clienţi, cum erau îmbrăcaţi şi cum se 
purtau într-un restaurant de lux. Pe fiecare masă erau flori 
proaspete, iar chelnerul a adus imediat croasante calde şi 
unt. 

Nu mă prea pricepeam la restaurante, mai ales de când 
plecase mama. Mă învățase mult mai mult decât să ţin gura 
închisă când mănânc, dar tot mă simţeam prost. 

N-am mâncat decât jumătate din ce mi-a fost adus. Era 
foarte mult şi nu prea îmi era foame. Ştirile avuseseră un 
efect negativ asupra stării mele şi eram iar paranoic. 

La primirea notei, am încercat să-i plătesc chelnerului, 
dar m-a corectat delicat: 

— O pot duce la casier sau plătiţi la plecare, cum doriţi. 

l-am spus că aşa voi face şi m-am gândit un moment la 
cum mă îndrumase fără să îmi dea impresia că sunt prost. 
În locul lui, tata ar fi spus: „Plăteşti la casier, zevzecule. 
Chiar nimic nu ştii?” Diferenţa era considerabilă, aşa că i- 
am lăsat chelnerului un bacşiş de douăzeci de dolari. 

Mi s-a părut ireal să plătesc o masă de cincizeci de 
dolari, la fel cum achiziţionarea ceasului mi se păruse un 
joc. Parcă aveam la dispoziţie bani de la Monopoly, parcă 
mă jucam de-a „hai să zicem că”. 


„Ce ai face, Davy, dacă ai fi bogat? 

Aş fi fericit.” 

Am traversat strada spre Central Park, renumit pentru 
vegetaţia sa luxuriantă şi puţin cam nelalocul lui în 
imensitatea de beton şi oţel. 

„Sau măcar aş încerca.” 


Partea a doua 
ÎN CĂUTAREA FERICIRII 


5 


Am cunoscut-o pe Millie în pauza unei versiuni moderne 
a piesei Sweeney Todd, bărbierul nebun din Fleet Street de 
pe Broadway, pe care o vedeam a şasea oară. Prima dată 
plătisem, dar apoi am sărit într-o nişă din spate de la 
mezanin, la opt fără cinci. La ora aia, luminile sunt stinse 
deja şi pot găsi un loc fără nicio problemă. Dacă apărea 
vreun întârziat care se îndrepta spre scaunul meu, mă 
aplecam pur şi simplu, ca pentru a-mi lega şireturile, şi 
sărind înapoi în nişă îmi căutam alt loc gol. 

Nu mă deranjează să plătesc, dar de cele mai mult ori 
mă hotărăsc să văd piesa de abia după ridicarea cortinei. 
La ora aia, casierul de la intrare m-ar face să pierd vremea, 
încercând să mă convingă să iau un bilet pentru seara 
următoare. Prea multă bătaie de cap. 

Era o reprezentaţie de joi seara şi lumea venise în număr 
foarte mare. Eram prins lângă balustrada de la balcon, 
bând suc de ghimbir umflat la preţ şi privind coada de la 
toaletă. 

— De ce zâmbeşti, mă rog? 

Am întors repede capul. O clipă am crezut că era vreunul 
dintre uşieri, tocmai pornit să mă dea afară, dar era o 
femeie, puţin mai în vârstă decât mine, însă cu siguranţă 
peste douăzeci şi unu de ani - consuma un pahar de 
şampanie. 

— Cu mine vorbeşti? 

— Evident. Poate sunt cam îndrăzneață, dar într-o 
mulţime ca asta, familiaritatea e ceva de la sine înţeles. 

— Da, aşa este. Eu sunt David. 

— Millie, a spus ea dând uşor din mână. Purta o bluză 
elegantă şi pantaloni negri. 

Drăguţă, cu ochelari rotunzi, nemachiată, cu părul filat la 


bază, încadrându-i faţa într-o cascadă conică, neagră şi 
lucioasă. 

— Aşadar, de ce zâmbeai? 

— Aă... cred că mă simţeam puţin superior că nu trebuie 
să stau la rând, am răspuns încruntându-mă. Temporara 
familiaritate poate presupune şi conversații despre toaletă? 

— De ce nu? a răspuns ridicând din umeri. Aş fi şi eu la 
rând acum, dacă nu m-aş fi strecurat în timpul primului act. 
Probabil că va trebui să repet mişcarea mai târziu. Care-i 
secretul tău? Vezică de oţel? 

— Cam aşa ceva, am confirmat roşind. 

— Ai roşit? Credeam că bărbaţii tineri vorbesc tot timpul 
despre funcţiile corpului. Cel puţin fraţii mei aşa fac. 

— E cald aici. 

— Mda. Bine. Nu mai discutăm despre funcţia 
excretoare. Mai sunt şi alte subiecte tabu? 

— Aş prefera să nu îţi dau idei. 

— Punct lovit, a spus râzând. Locuieşti pe aici? 

— Într-un fel. Călătoresc mult, dar momentan aici e 
acasă. 

— Eu nu. Sunt în zonă pentru o săptămână, cică sunt 
turistă. Tre' să mă întorc la şcoală peste două săptămâni. 

— Unde? 

— Oklahoma, psihologie. M-am gândit un moment. 

— Stillwater? 

— Mda. Se vede că umbli prin lume. 

— Nu prin Oklahoma. Bunicul a făcut şcoala acolo, pe 
vremea când se numea Şcoala Agricolă şi Mecanică. 

— Tu unde studiezi? 

— Nu studiez. Nu am aptitudini pentru astfel de 
activităţi. 

S-a uitat la mine pe deasupra ochelarilor. 

— Nu pari deloc prost. Am roşit din nou. 

— Nu simt nevoia să mă grăbesc. 

Luminile au început să se stingă pentru următorul act. 
Fata a teminat şampania şi a aruncat paharul de plastic 
într-un coş de gunoi. Apoi a întins mâna. l-am strâns-o. A 
scuturat-o ferm de două ori şi a zis: 


— Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine, David. Vizionare 
plăcută în continuare. 

— Şi ţie, Millie. 

La actul al doilea, am plâns. Soţia lui Sweeney, căreia îi 
fusese furat copilul şi înnebunise în urma unui viol, se 
dovedeşte a fi o desfrânată scrântită şi fără adăpost, dar 
numai după ce Sweeney o omoară pentru că a fost martora 
uciderii violatorului ei, Judge Turpin. Prima dată când am 
văzut scena, am hotărât că nu-mi place şi chiar am părăsit 
teatrul cu o impresie destul de proastă despre spectacol. 
Am analizat chipul fiecărei cerşetoare întâlnite pe stradă în 
ideea că poate o găsesc pe mama şi de-abia atunci mi-am 
dat seama cât uram acea scenă. Dar asta nu m-a făcut să 
mă uit lung la sărmanele femei şi după o vreme m-am 
întors să revăd piesa. 

Am plecat înainte de final, sărind la gara din Grand 
Central. E unul dintre locurile unde poţi găsi un taxi 
noaptea târziu. Am ridicat mâna şi un negru, cam de vreo 
douăzeci şi cinci de ani şi prost îmbrăcat, a sărit în stradă. 

— Taxi? Ai nevoie de taxi? lţi găsesc eu unul. Puteam să 
merg până la staţia de taxiuri de pe Vanderbilt Avenue, dar 
fie, aşa că am aprobat. 

Şi-a vârât în gură un fluier cromat, precum cel al 
poliţiştilor, şi a suflat. Două şuierături stridente şi 
pătrunzătoare. De la capătul străzii, un taxi a ţâşnit spre 
noi. Negrul a ţinut uşa deschisă. l-am dat o bancnotă. 

— Hei! Doi dolari pentru un taxi? Doi dolari? 

— E de zece. 

S-a dat înapoi surprins. 

— Ah, da! Mersi, băiete. 

L-am rugat pe taximetrist să întoarcă pe 45th Street, la 
teatrul unde se juca Sweeney, şi să parcheze după colţ. Am 
coborât pe trotuar, rămânând cu un picior în maşină pentru 
a ţine la depărtare oamenii care voiau taxiul. 

_ — Aştept pe cineva. E ocupat. Momentan eu merg cu el. 
Imi pare rău. Nu, nu vreau să-l împart cu nimeni. Aştept pe 
cineva. Plecaţi. 

Incepeam să mă întreb dacă are rost, când, în sfârşit, a 


apărut şi Millie, arătând exact ca o fată din New York, cu 
poşeta trecută după gât şi cu o expresie foarte hotărâtă. 

— Millie! 

— David, cum de ai făcut rost de taxi? S-a întors ea 
foarte surprinsă. 

— Magie, am răspuns dând din mâini şi ridicând din 
umeri. Dă-mi voie să te conduc. 

— Nu ştii încotro o iau, a zis apropiindu-se. 

— Şi? 

— Stau în Village. 

— La fix. Urcă. 

l-am deschis uşa după care am spus şoferului: 

— Sheridan Square. 

M-am încruntat. „La fix.” Tata folosea des expresia asta. 
M-am întrebat ce alte lucruri mai făceam ca el. 

— Unde-i asta? S-a încruntat Millie. 

— Chiar în centru la Village. De asemenea, foarte 
aproape de câteva restaurante foarte bune. Ţi-e foame? 

— Ce înseamnă asta? Credeam că împărţim taxiul şi 
atât, spuse ea ţâfnoasă şi totuşi zâmbind. 

— Cât o să coste drumul? Voiam să iau metroul. Un taxi 
nu era inclus în bugetul meu. 

Auzisem că e aproape imposibil să găseşti unul după ce 
se termină piesa de la teatru. 

— E adevărat. Cât te-am aşteptat m-am simţit ca pe 
planeta zombilor porniţi în căutare de taxiuri. 

— M-ai aşteptat? mă întrebă ea uşor îngrijorată. Mama 
mi-a spus să nu stau de vorbă cu străinii. Cât va costa 
drumul? 

— Uită de el. Ţi-am oferit un drum, nu jumătate de taxi. 
Şi mi-ar prinde bine ceva de mâncare dacă vrei şi tu ceva. 

— Hmmm, câţi ani ai exact, David? Am roşit şi m-am 
uitat la ceas. 

— În patruzeci şi şapte de minute, voi face optsprezece. 

Mi-am întors privirea, contemplând clădirile şi trotuarele. 
Mi-am amintit ce s-a întâmplat la aniversarea trecută şi m- 
am cutremurat. 

— Atunci la mulţi ani, în avans, mi-a urat cu privirea 


aţintită în faţă. Te porţi de parcă ai fi mult mai în vârstă. Te 
îmbraci extrem de elegant şi nu pari de optsprezece ani. 

Am ridicat din umeri. 

— Citesc mult... şi îmi permit să mă îmbrac aşa. 

— Trebuie să ai o slujbă. 

Mă simţeam foarte singur şi mă întrebam ce caut în taxi 
cu femeia aceea. 

— N-am nicio slujbă, Millie. Nu am nevoie. 

— Aşa bogaţi sunt ai tăi? 

Mi-am adus aminte de tata cu sticla şi Cadillacul lui. 

— Tata se descurcă, dar nu iau nimic de la el. Am banii 
mei - speculaţii bancare. 

— Nu mergi la şcoală şi nu lucrezi? Atunci ce faci? 

Am zâmbit fără mare tragere de inimă. 

— Citesc mult. 

— Ai mai spus asta. 

— Păi... e adevărat. 

S-a uitat pe geamul portierei, cu amândouă mâinile 
strânse pe poşetă. Intr-un final, s-a întors. 

— Am mâncat înainte de piesă, dar ar merge un 
cappuccino sau un espresso la una dintre cafenelele acelea 
cu terasă. 

La câteva zile după jaf, când am reuşit să mă liniştesc, 
m-am mutat la hotelul Gramercy Park. A fost bine o vreme, 
dar după o lună nu am mai putut suporta atmosfera locului 
şi mărimea camerei. Am început să caut un apartament 
întâi în Village, dar, deşi îmi puteam permite să stau acolo, 
peste tot era nevoie de acte şi conturi în bancă - lucruri de 
care nu dispuneam. Până la urmă am găsit un loc în East 
Flatbush, la jumătate din preţ şi mult mai puţină bătaie de 
cap. Am încheiat un contract pe un an şi am plătit 
proprietarului garanţia şi chiria pe trei luni prin mandat 
poştal. Părea să-i convină. 

La scurtă vreme după ce m-am mutat, am făcut câteva 
reparaţii minore, am adăugat guseuri pentru zăvoare de 
fier pe ambele părţi ale uşii, după care am închis o debara 
din hol. Când am terminat, era doar un alt perete, o cameră 
fără intrare. 


Mai puţin pentru mine. 

Şi în afară de zgomotele ciudate, pe care m-am străduit 
să le fac doar în timpul zilei, când vecinii de dedesubt erau 
la lucru, am procedat cu foarte multă precauţie. Am sărit cu 
toate materialele de pe şantierul din Yonkers direct în 
cameră. Nu m-a văzut nimeni aducând barele de fier sau 
materialele pentru zidul fals. 

După aceea am mutat banii din bibliotecă, aranjându-i în 
ordine pe rafturi în cămăruţa secretă. Mi-a luat o 
săptămână să înlocuiesc banderolele de hârtie ale Chemical 
Bank cu elastice, după care le-am ars în chiuveta din 
bucătărie. 

Înainte simţeam că într-o zi voi sări în bibliotecă, unde 
mă va aştepta un poliţist. Acum cea mai mare teamă era să 
nu vină proprietarul şi să mă întrebe ce s-a întâmplat cu 
debaraua. 

Acoperirea peretelui într-un mod atât de frumos mi-a 
făcut bine. Nu era un lucru cumpărat cu bani, nici realizat 
de altcineva, astfel că mi-a dat încredere în mine şi m-am 
hotărât să fac mai multe pe viitor. 

Am cumpărat pentru apartament doar mobilă pe care o 
puteam ridica. Dacă era vreo piesă prea grea, trebuia să se 
poată dezasambla. Astfel puteam să le sar direct acasă. 
Cea mai mare parte din mobilă era reprezentată de rafturi. 
Celelalte cumpărături erau, în general, cărţi. 

Millie mai stătea patru zile în oraş. M-a lăsat să o 
însoțesc în mai multe locuri tipice pentru turişti - grădina 
zoologică din Bronx, Muzeul Metropolitan, Empire State 
Building. Am mai dus-o la încă două spectacole pe 
Broadway şi la cină la Taverna Verde. De abia a acceptat. 

— Eşti foarte drăguţ, David, dar eşti cu trei ani şi 
jumătate mai mic decât mine. Nu îmi place să cheltuieşti 
bani cu mine pretinzând că nu vrei nimic în schimb. 

Ne plimbam prin Central Park de-a lungul lui Sheep 
Meadow, în drum spre mall. Zmee, stropi mari de culoare, 
păreau că vopsesc cerul. 

Bicicliştii treceau în grupuri pe trotuar, de cealaltă parte 
a gardului. 


— Şi de ce aş pretinde ceva? În primul rând, nu încerc să 
creez o obligaţie între noi. Am banii ăştia şi îmi face plăcere 
să îi cheltuiesc cu tine. Tot ce aştept este exact acest timp 
petrecut împreună. Timp în care nu stau singur. Nu m-ar 
deranja să fie şi altceva, dar nu mă aştept să cumpăr un 
asemenea lucru. lar toată chestia cu vârsta e o mare 
porcărie sexistă; mă surprinde că tocmai tu gândeşti astfel. 

— Care-i partea sexistă? Mă privi ea încruntată. 

— Dacă aş fi cu trei ani mai mare, o relaţie ar fi posibilă, 
chiar probabilă. Ai fost vreodată cu vreun tip mai mare ca 
tine cu trei ani? 

A roşit, iar eu am continuat: 

— Cred că e acceptabil în societate, pentru că bărbaţii 
mai în vârstă au acumulat mai multe bunuri, fiind deci 
pretendenţii potriviţi. Probabil ăsta e primul motiv. Poate e 
porcăria aia cu masculul feroce. Taurii mai bătrâni au 
supravieţuit mai mult, iar genele lor merită răspândite. Nu 
ai trecut de factorii de genul ăsta? Laşi o gândire tipic 
masculină să decidă în locul tău ce şi cine e cel mai potrivit 
pentru tine? 

— Scuteşte-mă, David. 

Am ridicat din umeri. 

— Dacă ai vreun motiv pentru care nu vrei să-ţi petreci 
timpul cu mine, spune-mi. Dar nu folosi vârsta ca scuză. 

Mi-am privit vârful pantofilor şi am continuat mai încet: 

— Suport şi aşa destule din cauza vârstei. 

N-a mai zis nimic multă vreme, până am trecut de 
cafeneaua de lângă fântână. Urechile mă ardeau şi eram 
furios pe mine însumi - aproape ruşinat, fără să ştiu însă de 
ce. Îmi doream să nu fi spus nimic. 

— Nu prea e corect, nu? a început într-un final. Suntem 
supuşi unor idei preconcepute ce ne sunt inoculate cu forţa 
încă din copilărie. 

Când am ajuns pe trotuar s-a oprit şi s-a aşezat pe o 
bancă din apropiere. 

— Lasă-mă să-ţi mai explic o dată. Nu ar fi corect să ne 
implicăm în niciun fel, atât timp cât eu plec spre Stillwater 
mâine. 


— Oricum călătoresc mult, iar Universitatea din 
Oklahoma nu e chiar aşa departe, am spus ridicând din 
umeri. 

A dat din cap. 

— Nu ştiu ce să spun. 

_ — Haide! Am luat-o de mână şi am ridicat-o în picioare. 
Iti cumpăr o îngheţată italiană. 

— Nu, a refuzat ea râzând. Eu îţi cumpăr o îngheţată 
italiană. Am bani pentru atâta lucru. 

S-a ridicat, dar a continuat să mă ţină de mână. 

— Am să încerc să fiu deschisă şi în legătură cu alte 
lucruri. 

— Ce fel de lucruri? 

— Lucruri! Doar lucruri. Şi acum taci. Şi nu mai zâmbi 
aşa. 
De abia după ce am închiriat apartamentul m-am întors 
în casa tatei. Cât am stat la Gramercy Park, spălatul rufelor 
intra în preţ şi comandam mâncare în cameră dacă nu 
voiam să ies în oraş, aşa că aveam foarte puţine motive să 
mă întorc în Stanville. 

Dar a doua zi, în noua locuinţă am avut nevoie de un cui 
şi ciocan ca să pun pe perete o litografie pe care o 
cumpărasem din Village. Puteam să merg într-un magazin, 
dar voiam să o agăţ chiar atunci. 

Am sărit direct în garaj şi am cotrobăit pe rafturi după un 
cui. Găsisem unul şi tocmai luam ciocanul, când am auzit 
zgomot de paşi. Am aruncat o privire pe geamul uşii de la 
garaj şi am văzut capota maşinii. 

„A, e sâmbătă.” 

Când uşa dinspre bucătărie s-a mişcat m-am întors în 
apartament. 

De două ori mi-am dat peste deget cât am bătut cuiul în 
perete. Apoi, după ce am agăţat litografia, mi-am dat 
seama că o aşezasem prea jos şi a trebuit să o iau de la 
început, cu tot cu loviturile peste degete. 

„Să-l ia naiba oricum!” 

Am reveni în garaj, am trântit zgomotos ciocanul pe 
masa de tâmplărie şi m-am reîntors în apartament. 


Aşa-i trebuie, mi-am spus, să dea iar buzna înăuntru şi 
să nu găsească nimic. 

Săptămâna următoare am sărit iar în casă şi, după ce m- 
am convins că nu era acasă, am spălat o tură de rufe. Câta 
mers maşina m-am plimbat să văd ce se mai schimbase 
prin locuinţă. Era mult mai curat decât acum patru 
săptămâni, când îmi spălasem hainele acolo ultima dată. M- 
am întrebat dacă angajase pe cineva, eu nemaifiind în zonă 
să fac toată treaba. Totuşi, camera lui nu era aşa de 
ordonată, şosete şi cămăşi erau aruncate grămadă într-un 
colţ. O pereche de pantaloni atârna neglijent pe spătarul 
unui scaun. Mi-am adus aminte cum am găsit portofelul 
tatei, după ce am tras de pe el nişte nădragi asemănători. 

Atunci găsisem bancnotele de o sută de dolari. 

A început să mă doară ceafa, ca de obicei când îmi 
aminteam de banii ăia. Majoritatea mi-au fost luaţi în timpul 
jafului din Brooklyn. M-am simţit cuprins de remuşcări. 

„Ei drăcie!” 

Mi-a luat mai puţin de treizeci de secunde să sar în 
debaraua cu bani, să scot douăzeci şi două de bancnote de 
o sută şi să vin înapoi. Banii păreau un model frumos pe 
patul tatei, împărţiţi în cinci rânduri de câte patru. Mi l-am 
imaginat întorcându-se acasă şi găsindu-i întinşi aşa. Mă 
delectam cu gândul la expresia lui surprinsă, şocată şi la 
limbajul pe care îl va folosi. 

Când am scos hainele din uscător, m-am hotărât să 
găsesc alt loc pentru spălatul rufelor. Sentimentul că nu îi 
mai datoram nimic îmi plăcea nespus. Singurele lucruri pe 
care le voi lua din casă de acum înainte vor fi cele de la 
mine din cameră. Nimic de la el. Niciun capăt de aţă. 

Am început să caut alţii ca mine în locurile în care mă 
simţeam cel mai bine, adică în biblioteci. Sursele mele erau 
cărţile de care obişnuiam să râd, înşiruite pe rafturile din 
secţiunea despre ştiinţele oculte şi percepțiile 
extrasenzoriale. Nu era nimic ce putea fi considerat altceva 
decât folclor, dar m-am trezit citindu-le cu nesaţ. 

Era o grămadă de cărţi în secţiunile cu „bau-bau” ale 
bibliotecii: chestii foarte bizare - ploi cu broaşte, cercuri în 


lanuri de grâu, bântuiri, profeţi, oameni cu vieţi anterioare, 
telepaţi, persoane cu puteri telechinetice, radiestezişti şi 
ozeneuri. Mai nimic despre teleporţi. 

M-am mutat de la biblioteca din Stanville, la filiala 
pentru cercetare a Bibliotecii publice din New York, la 
intrarea căreia te întâmpină câţiva lei. Am găsit mai multe 
lucruri, dar să fim serioşi, dovezile nu erau deloc 
convingătoare. În realitate - care dovezi? 

Talentul meu urma un tipar. Este repetabil şi poate fi 
verificat. 

Cel puţin aşa cred. 

să fiu sincer ştiam doar că eu pot să-l repet. 
Experiențele mele păreau să se repete. Nu am sărit 
niciodată în faţa unor martori obiectivi. Şi nici nu aveam 
vreo intenţie. 

Singura dovadă reală era jaful de la bancă. Doar 
ajunsese în ziar. Poate căutarea mea ar trebui să se 
concentreze asupra delictelor nerezolvate. 

„Sigur Davy. Cum te ajută asta să găseşti alţi teleporţi? 
Nici măcar nu garantează existenţa lor, ci doar a unor 
cazuri nerezolvate.” 

Descurajat, am renunţat o vreme să mai caut, în schimb 
m-am întrebat de ce. De ce mă puteam teleporta? Nu cum. 
De ce? Ce aveam în plus faţă de restul lumii? Oare puteau 
şi ceilalţi să se teleporteze dacă se aflau în situaţii destul de 
disperate? Nu prea îmi venea să cred. Foarte mulţi oameni 
erau puşi în situaţii dramatice şi îndurau, sufereau sau 
cedau. Dacă scăpau, reuşeau prin mijloace obişnuite, deşi, 
de cele mai multe ori - ca în cazul incidentului cu Topper -, 
cădeau din lac în puț. Totuşi poate că existau unii care să fi 
scăpat prin tehnica mea. 

Şi totuşi, de ce eu? Era ceva genetic? Gândul că tata s-ar 
putea teleporta îmi îngheţa sângele în vene, mă făcea să 
fiu atent la toate ungherele întunecate şi să mă uit peste 
umăr mai des. Rațiunea îmi spunea că nu e posibil. Erau 
prea multe ocazii în care ar fi sărit dacă ar fi putut. Dar 
oricât mi-aş fi repetat, aveam un presentiment care nu îmi 
dădea pace. 


Oare mama se putea teleporta? Asta făcuse? Fugise de 
lângă tata aşa cum făcusem şi eu? De ce nu m-a luat şi pe 
mine? Dacă se putea teleporta, de ce nu s-a întors după 
mine? Şi dacă nu se putea teleporta, ce i se întâmplase? 

Toată viaţa m-am întrebat dacă nu eram vreun soi de 
extraterestru - vreun copil ciudat al altcuiva, schimbat la 
naştere din greşeală. Printre altele, asta ar explica de ce 
mă trata tata aşa. 

După unele cărţi mai dure, guvernul muşamaliza toată 
informaţia - ascundea dovezi, reducea martori la tăcere şi 
fabrica tot felul de explicaţii alternative. Un astfel de 
comportament îmi amintea de tata. Lucrurile se tot 
schimbau la noi. Permisiunea pentru anumite chestii se 
schimba, evenimentele deveneau distorsionate şi amintirile 
se estompau. De multe ori m-am întrebat care dintre noi 
era nebun. 

Totuşi, nu credeam că sunt extraterestru... dar nu eram 
sigur. 

Proprietarul s-a uitat ciudat la mine, când l-am întrebat 
dacă pot să-i plătesc chiria în bani gheaţă. 

— Bani gheaţă? Drace, în niciun caz. E destul de rău cu 
mandatele poştale. De ce nu îţi deschizi un cont? Mi s-a 
părut mie ciudat că plăteşti aşa, dar m-am gândit că eşti 
nou pe aici şi nu ştii cum merg lucrurile. Vrei să am 
probleme cu fiscul? 

— Nu, i-am răspuns clătinând din cap. A mijit ochii. 

— Organele fiscale se sesizează imediat în cazul 
tranzacţiilor cu sume mari în bani gheaţă. N-aş vrea să cred 
că e ceva în neregulă cu venitul tău. 

— A, nu, am dat iar din cap. Doar că am rămas cu o 
grămadă de bani după o călătorie. 

Urechile îmi ardeau şi îmi era rău de la stomac. 

Mai târziu, i-am dat bărbatului un alt mandat poştal, dar 
am văzut că îl pune pe gânduri. 

O femeie mi-a spus la telefon că pentru a deschide un 
cont am nevoie de un carnet de conducere şi de un număr 
de asigurare socială. Nu aveam niciuna, nici alta. Chiar şi 
pentru apelul ăsta a trebuit să folosesc un telefon public, 


îmi era teamă să încerc să îmi iau un telefon fără acte. 

Mi-am băgat o mie de dolari în buzunar şi am sărit în 
Manhattan, la vest de Times Square, unde magazinele 
pentru adulţi şi cinematografele porno se întindeau de-a 
lungul 42" Street şi pe Eighth Avenue. În două ore, mi s-au 
oferit droguri, fete, băieţi şi copii. Un individ mi-a spus că 
putea să-mi facă rost de un carnet de conducere, dar în 
realitate voia să mă atragă pe o străduţă, să îmi facă felul. 
Am dispărut înainte să-mi poată face ceva şi am renunţat 
să mai încerc în ziua aceea. 

Biblioteca din Stanville e aproape de centrul oraşului, o 
zonă ce cuprindea câteva străzi, unde se ridică imobile de 
interes public, restaurante, magazine aflate în pragul 
falimentului. Wal-Mart-ul de la marginea oraşului şi micul 
mall de la treizeci de kilometri, din Waverly, aveau un efect 
negativ asupra afacerilor. 

Mergeam de-a lungul străzii principale, gândindu-mă cât 
de diferit e oraşul ăsta mic şi insignifiant faţă de New York. 

Intrarea astupată cu placaj a cinematografului Royale 
era plină de graffiti, iar mesajul era „Armăsarii conduc”. In 
New York, graffitiurile de pe astfel de clădiri erau obscene 
sau expresia furiei şi nu aparţineau nicidecum echipei de 
sport a şcolii care-şi aducea singură laude. Pe de altă parte, 
în Manhattan erau peste cincizeci de cinematografe, şi asta 
fără să le punem la socoteală pe cele care rulau filme 
porno. Aici, singurul existent era închis, terminat de 
industria video. Dacă voia careva un cinema adevărat, 
trebuia să meargă la cel din Waverly. 

Nu avea niciun rost să compari restaurantele, dar cât de 
variate erau şi ce gamă largă acopereau mi-am dat seama 
de abia la Dairy Queen. Era construit din cărămidă, cu 
geamuri mari şi lumină fluorescentă puternică. Atmosfera şi 
farmecul locului nu se deosebeau cu mult de cele ale unui 
cabinet medical. Imediat, mi-am adus aminte de şapte 
localuri din Greenwich Village care m-ar fi servit cu orice, 
de la îngheţată de toate felurile la îngheţată pe bază de 
apă, la iaurt îngheţat, şi până la plăcintă bavareză. Puteam 
să fiu în oricare dintre ele cât ai bate din palme. 


— O îngheţată mică la cornet, vă rog. 

Nu o cunoşteam pe femeia în vârstă de după tejghea, 
dar Robert Werner, care fusese cu mine la cursul de 
biologie, frigea carnea pentru hamburgeri. Şi-a ridicat 
privirea de la plită şi văzându-mă s-a încruntat, de parcă 
mă cunoştea, dar nu reuşea să îşi aducă aminte de unde. 
Trecuse mai mult de un an, însă tot m-a deranjat că nu mă 
recunoaşte. 

— Şaptezeci şi trei de cenți. A 

Am plătit. În Village m-ar fi costat mult mai mult. În 
vreme ce mă îndreptam spre unul dintre separeurile 
laminate, m-am văzut în oglinda aşezată de-a lungul 
peretelui. Nici nu era de mirare că Robert nu mă 
recunoscuse. 

Purtam pantaloni de la Bergdorf, o cămaşă de la un 
vânzător arogant de pe Madison Avenue şi pantofi de la 
Sacks, Fifth Avenue. Părul îmi era tuns cu grijă, puţin punk, 
foarte diferit de învălmăşeala diformă pe care o aveam pe 
cap cu douăsprezece luni în urmă. Atunci aş fi purtat jeanşi 
uzaţi sau prea mari, cămăşi cu modele ce nu se asortau şi 
tenişi vechi de trei ani. Aveam şi găuri în şosete. 

Am rămas privindu-mă un moment şi o arătare a eului 
meu stângaci mi-a dat fiori. M-am aşezat cu spatele la 
oglindă şi am mâncat îngheţata. 

Robert a venit să debaraseze o masă de alături. M-a 
privit la fel de confuz. „Hai fie!” 

— Cum îţi mai merge, Robert? A zâmbit şi a ridicat din 
umeri. 

— Bine. Ţie? Nu ne-am mai văzut de mult. Tot nu reuşea 
să îşi dea seama de unde măcunoaşte. 

— Poţi spune şi aşa, am zis eu râzând. De mai mult de 
un an. 

— De la...? 

A făcut o pauză, de parcă şi-ar aminti, invitându-mă să 
umplu golul. 

— Va trebui să îţi aminteşti singur, i-am răspuns 
zâmbind larg. Nu te ajut. 

Mi-a aruncat o privire fioroasă. 


— Bine. Fir-ar să fie! Te ştiu, dar nu pot să îmi aduc 
aminte de unde? Scuteşte-mă! 

Am dat din cap şi am ciugulit din îngheţată. S-a întors să 
termine de debarasat, apoi a sărit deodată: 

— Davy? Isuse, Davy Rice! 

— Bingo! 

— Am crezut că ai ajuns ca ăia care au poza pe cutiile de 
lapte. 

— Drăguţă metaforă. 

— Te-ai întors acasă? 

— Nu! Şi am clipit surprins de hotărârea din vocea mea, 
apoi am continuat mai calm. Nu m-am întors. Doar o vizită 
în oraşul natal. 

— Aha, făcu el vârându-şi mâinile în buzunar. Arăţi 
foarte bine. Foarte diferit. 

— Sunt OK. Sunt... am spus ridicând din umeri. 

— Unde locuieşti acum? 

Am vrut să-l mint, să-l induc în eroare, dar mi s-a părut o 
chestie meschină. 

— Aş prefera să nu spun. S-a încruntat. 

— A, tatăl tău încă mai pune afişe din alea? 

— Isuse, sper că nu. 

S-a apucat să şteargă masa. 

— Eşti pe aici sâmbătă? Sue Kimmel dă o petrecere. 

— Nu am prea avut de-a face cu gaşca aia, am refuzat 
simțind cum mă înroşesc. Jumătate sunt la facultate. Nu 
cred că m-ar vrea printre ei. 

A ridicat din umeri. 

— Nu ştiu ce să zic. Hai fie, poate se gândesc prea mult 
la haine şi alte chestii din astea. Pe mine m-au invitat doar 
pentru că soră-mea e o apropiată de-a lui Sue. Tu te-ai 
potrivi mult mai bine printre ei decât mine. Dacă vrei să vii, 
garantez eu pentru tine. 

„Dumnezeule, trebuie să fiu tare schimbat.” 

— Nu ai nicio parteneră? 

— Nee. Nimic stabilit. Trish McMillan va fi pe acolo şi e 
ceva între noi, oarecum, dar nu e partenera mea. 

— Frumos din partea ta, Robert. Dar nu eşti obligat să 


faci asta. 

— Vorbeşti de parcă umblu toată ziua cu tipi stilaţi, a 
spus clipind. Poate mă vor privi altfel dacă vii. 

— Păi... mi-ar plăcea. Lucrezi toată săptămâna? 

— Da. Chiar şi sâmbăta, până la şase. Strâng bani 
pentru facultate. 

— Cam pe la cât eşti gata? 

— La opt, poate. 

— Conduci? 

— Mda, hârbul ăla e al meu, a confirmat arătând spre 
parcare. 

Am tras adânc aer în piept. Nu voiam să trec pe la el. Nu 
ştiam ce i-ar spune tatei părinţii lui despre mine. Dar 
gândul de a merge la petrecere... chiar mă tenta. 

— Poţi să mă iei de aici? 

— Sigur. Opt fix, sâmbătă seara. 

În seara aceea am vorbit la telefon cu Millie. A fost 
foarte frustrant, pentru că trebuia să bag monede în aparat. 

— Şi cum merge cu şcoala? 

— Binişor. Nu a trebuit să mă chinui prea tare, e doar 
prima lună. 

Un mesaj înregistrat m-a atenţionat să mai pun monede. 
Am îndesat mai multe, iar Millie a început să râdă. 

— Chiar trebuie să îţi iei telefon. 

— E în plan. Dar să îţi faci rost de unul în New York... te 
sun să îţi spun numărul când reuşesc. 

— Bine. 

Mă aflam la telefoanele publice din capătul holului la 
Grand Hyatt, lângă Grand Central, cu un mic munte de 
monede pe poliţa din faţa mea. Oamenii treceau pe lângă 
mine în drum spre toalete. Din când în când un gardian în 
costum îi dădea afară pe cei care nu stăteau în hotel. Erau 
de obicei negri, îmbrăcaţi în zdrenţe şi cărând boccele cu 
tot felul de lucruri. 

Nu ştiu de ce mă deranja faptul că şi gardianul era 
negru. 

— Ce-ai spus? 

— Am spus că se ţine o petrecere peste două săptămâni, 


a zis Millie indignată. Nu vreau să merg pentru că vine şi 
Mark. 

— Mark e fostul tău prieten? 

— Da, doar că el are impresia că încă mai suntem 
împreună. 

— Cum aşa? Credeam că nu îi răspunzi la telefon şi că 
nu îţi face vizite. 

— Exact. Dar e incredibil. Parcă nu observă. Şi împuţitul 
nu se lasă, deşi ştiu că se vede cu cineva. 

— Hmmm! Pare să vrei tare mult să mergi la petrecerea 
asta. 

— Adevărul e că nu îmi place să iau decizii în funcţie de 
el. Mă enervează la culme. 

— Aş putea... 

Înregistrarea mi-a cerut din nou bani. 

— Ce-ai spus David? 

— AŞ putea veni cu tine. 

— Fii serios, eşti în New York. 

— Evident, acum. Dar peste două săptămâni pot fi în 
Stillwater. 

— Ar fi drăguţ, a spus ea după un moment de tăcere. 
Dar nu cred până nu văd. 

— Hei, să fii sigură. Vii să mă iei de la aeroport? Sau iau 
un taxi? 

— Isuse! Un taxi nu face o sută de kilometri până la 
Stillwater. Vin să te iau, dar trebuie să fie după cursuri. 

— Bun. 

— Vorbeşti serios? 

— Da. 

A tăcut iar. 

— Bine atunci, încuviinţă ea după o nouă pauză. Să mă 
anunţi. 

Şi cam aşa am rezolvat cu următoarele două sâmbete. 
Ne-am luat rămas-bun şi am închis. Gardianul ieşea din 
toaletă urmând îndeaproape un alt om al străzii. Am vărsat 
restul monedelor de pe poliţă într-una dintre pungile lui de 
plastic. S-a uitat la mine surprins, poate un pic speriat, iar 
paznicul mi-a aruncat o privire încruntată. 


Am luat colţul şi am sărit. 

Leo Pasquale era băiat de serviciu la Gramercy Park, 
frumosul hotel la care stătusem înainte să închiriez 
apartamentul. Câştigase în faţa celorlalţi dreptul de a mă 
servi. Dau bacşiş gras. 

— Hei, domnu' Rice, mă bucur să vă revăd! 

— Bună, Leo, l-am salutat înclinând din cap. 

— V-aţi întors la noi? În ce cameră staţi? 

— Nu. Am un apartament acum. Dar aş avea nevoie de 
ajutorul tău. 

S-a uitat în jur, căutându-l din priviri pe şeful de sală, 
apoi a înclinat capul spre lift. 

— Să mergem până la zece. 

— Bine. 

La etajul zece m-a condus pe un hol şi a descuiat o uşă 
cu cartela. 

— Intraţi. 

Era un apartament. Am ieşit pe un balcon imens, 
aproape cât o terasă. După-amiaza era plăcută şi caldă, 
fără să fie înăbuşitoare. Zgomotul traficului de pe Lexington 
Avenue ajungea aici precum cel al valurilor, aproape ca la 
surf. Alte clădiri se înălţau împrejur asemenea unor stânci 
imense. 

— De ce ai nevoie, David? Fete? Droguri recreaţionale? 

Am scos banii din buzunar şi am numărat cinci sute de 
dolari. l-am dat, iar pe ceilalţi i-am ţinut la vedere în 
cealaltă mână. 

— Avans. Restul îl primeşti după livrare. 

— Livrarea a ce? a întrebat lingându-se pe buze. 

De data asta am ezitat eu. 

— Vreau un carnet de conducere de New York, destul de 
bine făcut ca să treacă de un control al poliţiei. 

— Să fiu al dracu', omule. Poţi să cumperi un carnet fals 
cu mai puţin de o sută... unul bun sub două cincizeci. 

— Banii tăi sunt doar comisionul pentru intermediere, 
Leo, i-am spus clătinând din cap. Nu plătesc acte false cu 
mia asta, plătesc să mi se facă legătura cu un expert. 
Serviciile lui le plătesc personal. 


Leo a ridicat din sprâncene, umezindu-şi iar buzele. 

— Deci toată mia e pentru mine? 

— Dacă îmi aduci produsul. Însă dacă e vreo chestie 
contrafăcută, dacă nu e valabil, poţi să uiţi de ceilalţi bani. 
Găseşte-mi un tip priceput şi restul e al tău. Se poate? 

A pipăit bancnotele să simtă textura hârtiei. 

— Da, sunt destul de sigur. Personal nu cunosc pe 
nimeni, dar ştiu o grămadă de imigranţi cu acte foarte 
bune. Ai un număr de telefon la care să dau de tine? 

— Nu, am zâmbit eu. 

— Nu ai încredere. 

— Nu am telefon, am explicat clătinând din cap. Te caut 
eu. Pe când ştii ceva? 

A împăturit banii cu grijă şi i-a băgat în buzunar. 

— Încearcă mâine. 

l-am dat unui cerşetor douăzeci de dolari ca să intre într- 
un magazin cu băuturi şi să cumpere o sticlă din cea mai 
scumpă şampanie la un litru jumătate. A ieşit cu o sticlă 
voluminoasă într-o mână şi un urcior de vin la subraţ. 

— Ţine, băiete! Să te distrezi pe cinste. Eu aşa 
plănuiesc. 

M-am gândit la tata. Mi-a trecut prin cap să iau vinul 
omului, să-l smulg şi să sar înainte să poată reacţiona. Dar 
am spus un „mulţumesc” politicos şi m-am retras în 
apartament în momentul în care s-a întors cu spatele. 

Şampania de abia avea loc, culcată în micul frigider, dar 
şi aşa s-a lovit de uşă. Am proptit un scaun de ea ca să stea 
închisă. 

Următoarele două ore le-am petrecut pe Fifth Avenue, 
cumpărând haine şi pantofi. Unii dintre vânzători chiar şi-au 
adus aminte de mine. După aceea i-am făcut o vizită 
stilistului din Village, pentru o tunsoare. 

„Nici măcar nu îţi plac oamenii ăştia, Davy. Ce îţi baţi 
capul atâta?” 

M-am  bărbierit cu grijă, dându-mi jos perciunii şi 
scăpând cu doar câteva tăieturi. M-am hotărât să îmi 
cumpăr un aparat de ras electric. „Sper să se oprească 
sângerarea până diseară.” Chipul din oglindă era cel al unui 


străin, calm şi reţinut. Nici vorbă de crampe sau emoţii. Am 
şters urmele de sânge cu degetul umed, întinzându-le. 

Fir-ar să fie! 

Mai erau trei ore până la petrecere, dar nu aveam chef 
nici să citesc, nici să dorm, sau să mă uit la televizor. Mi-am 
pus nişte haine vechi, comode, din cele pe care le 
adusesem cu mine la New York şi am sărit în curtea tatei. 

Maşina nu era acolo. M-am retras la mine în cameră. 

Un strat subţire de praf acoperea biroul şi pervazul şi am 
simţit un miros vag de mucegai. Am încercat să deschid 
uşa ce dădea în hol, dar nu am reuşit. Am tras mai tare. 
Nimic. 

Am sărit în coridor. 

O balama ţinea uşa fixată pe cardru. Era încuiată cu un 
lacăt imens de alamă. Ce porcărie! 

M-am dus la bucătărie şi am găsit biletul pe frigider. 

Davy, 

Ce vrei? De ce nu vii acasă? Promit să nu mai dau în 
tine. Îmi pare rău pentru cele întâmplate. Uneori îmi ies din 
pepeni. Aş vrea să nu mai treci pe acasă dacă nu rămâi. Mă 
sperie. Aş putea să te confund cu un hoț şi să te împuşc. 
Întoarce-te acasă, bine? 

Tata 

Era prins de frigider cu un magnet pe care îl colorasem 
în şcoala primară, o bucată de argilă verde cu albastru. Am 
luat biletul şi l-am mototolit. 

Alte promisiuni. „Ti-ai călcat de prea multe ori cuvântul 
până acum.” După un moment, am netezit un colţ al hârtiei 
şi l-am vârât sub magnet. Era un ghemotoc care atârna 
lângă bucata de argilă. 

„Să vedem ce părere are despre asta.” 

Eram furios şi mă apucase durerea de cap. „De ce mă 
tot întorc aici?” Am luat recipientul cu făină. Era un borcan 
mare cu un capac de lemn. L-am aruncat în sus. Aproape că 
a atins tavanul, după care a coborât. Inainte să ajungă jos 
am sărit. 


6 


— Să fiu al naibii! Da' de unde te îmbraci? În loc să 
răspund, am ridicat din umeri şi am urcat în maşina lui 
Robert. Arcurile au scârţâit şi a trebuit să trântesc uşa de 
două ori ca să se închidă. Am pus sticla de şampanie între 
noi, pe banchetă. Îi legasem de gât o panglică albă. 

Robert a ieşit cu grijă din parcare, dar arcurile s-au 
legănat mult prea tare când am trecut peste gura de canal. 

— Suspensiile sunt gata, dar chestia asta şi aşa-i urâtă. 

— Super. Câtă lume va fi la petrecere? A făcut un gest 
cu mâna. 

— Vreo cincizeci, o sută, cine ştie. Au închiriat şi o 
formaţie. Tipa îşi permite. 

— Şi părinţii? 

— Nuss în ţară. 

— Bun. 

A trebuit să parcăm la câteva case depărtare din cauza 
şirului de maşini. O trupă de fotbalişti de la liceul din 
Stanville era la uşă, cu doze de bere şi ţigări aprinse. Ne- 
am făcut loc printre ei. 

— Cine-i partenera ta, Robert? a strigat unul după noi. 

El nu s-a oprit, de parcă nu auzise, dar se înroşise pe 
gât. M-am oprit la uşă şi am privit în jur. Toţi rânjeau cu 
gura până la urechi. Cel care vorbise era Kevin Gianotti, 
care obişnuia să îmi ia banii de prânz în generală. M-am 
uitat la el şi pentru o secundă am simţit cum mi se face un 
gol în stomac şi mi se accelerează pulsul. 

„ISuse, e doar un puşti!” _ 

Am scuturat din cap şi m-a pufnit râsul. In comparaţie cu 
tipii de pe aleea de lângă Times Square, Kevin era un 
copilaş. lar mie îmi fusese frică de el? Mi se părea ridicol. 

— Ce-i? a devenit Kevin serios, chiar puţin încruntat. 

— Nimic, am spus fluturând din mână. Absolut nimic. 

M-am întors, râzând şi mai tare, aproape incontrolabil, şi 
am intrat în casă. 

Sue Kimmel era la capătul holului vorbind cu un cuplu 
care părea mai interesat să se pipăie decât să o asculte. 


— Ce-i cu voi, sunteţi în călduri? a spus ea. Barul e în 
sufragerie. Dacă aveţi de gând să beţi, lăsaţi cheile la 
Tommy. Este în spatele tejghelei. 

Cei doi au plecat mai departe înlănţuiţi. 

— Bună, Robert. El cine-i? 

Robert a deschis gura să răspundă, dar am intervenit 
repede. 

— Sunt David. 

Am scos sticla pe care o ţinusem la spate şi i-am dat-o 
cu o mică reverență. 

— Foarte frumos din partea ta că m-ai primit. A ridicat 
din sprâncene şi a luat sticla. 

— Plăcerea e a mea, domnişoară Doolittle. Bollinger? Nu 
se vinde aşa ceva pe aici. Lumea de prin zonă crede că 
Andre's e o marcă tare. 

A atins gâtul sticlei şi şi-a plimbat degetul în jos, 
îndepărtând condensul care se formase pe sticlă. 

— De unde ai luat-o? Am înghiţit în sec. 

— Din frigider. 

— Eşti subtil, a zis râzând. Bine, hai să nu mai caut la 
dinţi calul de dar. 

Şi-a întors privirea spre Robert. 

— Te căuta Trish. E afară, în curtea interioară. 

— Mersi, Sue. S-a întors spre mine şi a spus: Vrei să o 
cunoşti pe Trish? 

Am vrut să spun ceva, dar Sue Kimmel a intervenit. 

— Îl aduc eu imediat. După ce deschid asta. M-am trezit 
condus cu blândeţe într-o cameră spațioasă, plină de 
bărbaţi şi femei de vârsta mea sau mai mari. Temperatura 
era cu câteva grade mai ridicată decât în hol. Am lărgit 
strânsoarea cravatei şi am urmat-o pe Sue, care îşi făcea 
loc prin mulţime, ajutându-se de sticla rece şi udă ca de 
toiagul unui cioban, făcând oamenii să se ferescă spre 
dreapta şi spre stânga, când le atingea pielea sau hainele 
subţiri. 

În sfârşit, am ajuns la un bar lung, ce se întindea pe tot 
peretele. În spatele tejghelei era un bărbat masiv, de 
aproape doi metri, care umplea o halbă de bere de la un 


robinet pentru unul dintre tipii înghesuiți acolo. Pe un umăr 
purta o curea, plină de chei de maşină. 

— Hei, Tommy! 

— Hei, Sue! 

— Pahare, a comandat fata punând şampania mare pe 
tejghea. 

— Să trăiţi, s-a conformat tipul scoțând două pahare de 
vin dintr-un suport din spatele barului. 

— Nu alea... cele de şampanie. Doamne, Tommy! Pahare 
de şampanie! 

S-a uitat la mine dându-şi ochii peste cap. Tommy a 
roşit. 

— Recunosc, şi eu beau din căni de constructor. l-am 
zâmbit lui Tommy, iar el a dat din cap după un moment, 
apoi s-a îndreptat spre celălalt capăt al barului, să umple 
încă o halbă de bere. 

— Deci? 

M-am întors spre Sue şi am ridicat din sprâncene. Mi-a 
arătat sticla. 

— A, da, bine. 

Citisem câte ceva despre deschiderea şampaniei, în 
eventualitatea că se va întâmpla astfel. Am îndepărtat folia 
de metal aşa cum scria la carte şi am trecut la sârmă, 
desfăcând-o şi ridicând-o uşor de pe dop. După cum o 
învârtise Sue, îmi era teamă că va ţâşni ca o bombă. 

Cartea pe care o citisem spunea că dopul trebuie 
desfăcut încet, ţinându-l strâns pentru a-l împiedica să sară 
şi să lovească pe cineva. Numai bufonii şi filfizonii îi dau 
drumul ca din puşcă, după cum mai scria acolo. 

Am încercat să îl scot, dar părea să nu se mişte deloc. A 
trebuit să-l trag şi să-l smucesc, dar tot nu se mişca. Am 
luat sticla de pe bar şi am băgat-o între picioare, să prind 
dopul mai bine. Când m-am aplecat, capul mi-a ajuns la 
nivelul sânilor lui Sue. 

— Vai, David! Ce ai între picioare? 

Mi-a pus o mână pe ceafă şi m-a tras mai aproape. 
Fruntea mea a atins scobitura gâtului fetei, de unde 
vedeam direct în jos prin rochia ei. Pielea îi mirosea frumos 


a parfum. 

Am încercat să mă ridic, faţa şi urechile îmi ardeau. 
Dopul a cedat un pic. Am reuşit să mă îndepărtez de Sue. 
Râdea privindu-mă cum roşesc. Apoi zâmbetul i-a dispărut 
şi am simţit cum o mână mă prinde de umăr şi mă întoarce. 
O voce puternică şi gravă mi-a urlat în ureche. 

— Ce dracu' faci cu femeia mea? 

Nu era la fel de solid ca Tommy, dar tot părea impunător 
pe lângă mine, mare, blond, cu barbă. M-am holbat la el, 
neştiind ce vrea, ţinând încă de sticla nedeschisă. M-a 
împins şi am păşit înapoi lovindu-mă de bar şi de Sue, 
scuturând fără să vreau şampania. Atunci a ţâşnit. 

Dopul l-a lovit în bărbie, iar şampania s-a revărsat ca un 
gheizer, udându-ne pe amândoi. Am privit cu oroare, 
încercând din răsputeri să opresc jetul cu degetul mare. Nu 
am reuşit decât să împroşc şi mai mult în jur. 

Lângă mine am auzit-o pe Sue, spunând aproape în 
şoaptă: 

— Ejaculare precoce... iar. 

— Puţoi ce eşti! a izbucnit năpustindu-se cu mâinile spre 
gâtul meu. 

Am căzut, chircit pe podea cu toată greutatea lui peste 
mine, acoperindu-mă, ascunzându-mă. 

Am sărit. 

Cămaşa şi cravata îmbibate de şampanie au scos un 
pleoscăit când au atins peretele din baia mea. 

— La naiba! La naiba! La naiba! 

„De ce mi se tot întâmplă porcării din astea?” 

Mă durea gâtul şi voiam să lovesc sau să sparg ceva. M- 
am privit lung în oglindă. 

Părul ud mi se lipise de frunte, iar fălcile îmi erau 
încleştate. De o parte şi de alta a feţei se vedeau muşchii 
încordaţi. M-am relaxat şi mi-am dat seama că mă dureau 
dinţii de la strânsoare. Am tras adânc aer în piept, 
sprijinindu-mă de masca de la chiuvetă. 

După un minut, mi-am spălat cu apă rece faţa şi mi-am 
clătit bretonul, ca să îndepărtez mirosul de vin. M-am 
pieptănat spre spate, ca părul să dea impresia de lucios şi 


neted. 

Diferenţa era frapantă. Părul avea acum o nuanţă mult 
mai închisă, iar forma capului se schimbase total. M-am 
încruntat, apoi am pornit spre dormitor, unde am ales o 
cămaşă neagră cu un guler înalt şi rigid. După ce m-am 
îmbrăcat, m-am uitat în oglindă. 

Nu prea mai semănăm cu băiatul care intrase la Sue cu 
şampania. 

Am sărit. 

Fotbaliştii abandonaseră veranda din faţă, dar în urma 
lor, doze de bere strivite şi mucuri de ţigară împânzeau 
trotuarul şi iarba. Chiar înainte de a ajunge la casă, mi-am 
dat seama că formaţia începuse să cânte - basul şi bătăile 
de tobe îmi vibrau sub picioare, iar geamurile trepidau. Am 
deschis uşa, iar sunetul m-a lovit cu o forţă aproape 
palpabilă. Mi-a trecut prin minte să sar înapoi acasă, dar am 
tras adânc aer în piept şi am înfruntat zgomotul. 

Holul era mult mai aglomerat, dar când am reuşit să îmi 
fac loc spre camera unde se afla barul, am găsit-o mult mai 
goală. Zgomotul venea din cealaltă parte a încăperii. 
Oamenii dansau ca loviți de streche. 

La bar se mai vedeau doar câţiva, dar Tommy nu-şi 
părăsise postul, bătând darabana pe tejghea în ritmul 
muzicii. Pe cureaua din jurul gâtului erau acum de două ori 
mai multe chei. 

M-am cocoţat pe un scaun de la bar şi m-am sprijinit cu 
coatele de tejghea. Mi-a aruncat o privire, apoi s-a uitat din 
nou. S-a apropiat de capătul barului şi a urlat să acopere 
muzica. 

— La naiba! Da' repede te-ai mai schimbat. Credeam că 
îi cunosc pe toţi cei din zonă. 

Am dat din cap. 

— Probabil îi cunoşti. Nu sunt de pe aici. 

— Păi, ai dispărut foarte repede. Sue te căuta. 

— Da? 

A băgat mâna sub bar, de unde a scos sticla de 
şampanie. 

— Mai este un pic. Cred că ai fi putut stoarce un litru din 


cămaşa lui Lester, dar ar fi fost acru. 

A scos un pahar în formă de lalea şi l-a umplut, golind 
sticla. 

— Lester e tipul care a sărit la mine? 

— Mda. Sue l-a trimis acasă. Era furioasă. 

— Poate nu trebuia să mă întorc nici eu, am spus 
zâmbind. Dar mă bucur că ela ieşit din peisaj. 

— Din partea mea poa' să fie şi-ntr-o groapă, m-a 
aprobat Tommy. 

— Nu prea îţi place tipul, am remarcat clipind. A 
încuviinţat, a zâmbit şi s-a îndreptat spre celălalt capăt al 
barului. 

Şampania avea gust de suc de ghimbir fără zahăr, iar 
aroma pe care mi-o lăsa în gură era neplăcută. M-am privit 
în oglinda barului şi am încetat să strâmb din nas. Am 
schimbat felul în care ţineam paharul în încercarea de a 
părea mai sofisticat, mai puţin neîndemânatic. Am sorbit iar 
din şampanie şi m-au trecut fiorii. 

Tare sofisticat! 

Am luat paharul şi am pornit spre verandă, departe de 
muzică. Erau mese şi scaune albe, din fier forjat. Trei dintre 
ele erau ocupate. Unul era izolat, în umbra gardului viu. M- 
am aşezat. 

Formaţia a început să cânte melodii retro, de prin anii 
şaizeci. Fuseseră hituri înainte să mă nasc, dar le auzisem 
destul de des. Mama nu asculta decât rock and roll vechi, 
muzica adolescenţei sale. Am crescut cu ele, întrebându- 
mă despre ce cântau. Nu îmi plăceau prea tare, dar nici nu 
puteam spune că îmi displăceau. Ştiam toate versurile. 

— Aici erai? 

Sue Kimmel a luat unul dintre scaunele din patio şi a pus 
pe masă un pahar cu ceva şi gheaţă. 

— Mi-a spus Tommy că te-ai întors, dar am trecut pe 
lângă tine de trei ori, până te-am recunoscut, cu alte haine. 

— Nu _ intenţionam să creez probleme, i-am spus 
umezindu-mi buzele. 

— Lester a făcut scandal, nu tu, m-a liniştit ea dându-şi 
ochii peste cap. 


— Probabil te iubeşte foarte mult. 

— Dragoste? a râs fata. Lester habar n-are ce-i aia. Doar 
îşi marchează teritoriul. S-ar pişa pe hidranţii de pe stradă, 
dacă ar şti că oamenii au un miros destul de dezvoltat. 

N-am ştiut ce să răspund, aşa că am gustat din 
şampanie. 

A sorbit din băutură şi a pleoscăit din buze. 

— Chiar voiam să îmi cer scuze pentru purtarea lui 
Lester. Nu-şi dă seama, dar suntem pe cale să ne 
despărţim. 

— Îmi pare rău. 

— N-ai de ce. Mă tot gândesc de o săptămână la asta. M- 
a scos din sărite de prea multe ori. 

Am mai luat o înghiţitură. Gustul era neplăcut, dar nu la 
fel de rău ca înainte. Am ridicat paharul în cinstea ei, dar nu 
am spus nimic. L-a ridicat şi ea, apoi l-a dat pe gât. 

— Haide, a spus. Hai să dansăm. 

Am simţit cum intru în panică. Dans? Am pus paharul pe 
masă. 

— Nu mă prea pricep. 

— Cui îi pasă? Hai! 

— Aş prefera să nu încerc. 

— Hai! M-a îndemnat luându-mă de mână şi trăgându- 
mă de pe scaun. 

Ţinându-ne aşa, ne-am îndreptat spre zona de unde se 
auzea muzica. Formaţia cânta ceva foarte ritmat şi foarte 
tare. Ne-am făcut loc printre trupuri învârtindu-se, până s- 
au eliberat câţiva metri pătraţi. Mă simţeam încolţit, 
ameninţat de toate corpurile de lângă mine, de membrele 
care se mişcau necontrolat. A început să danseze. Un 
moment, am fost împietrit, apoi am încercat să mă mişc şi 
eu. Acordurile mă loveau asemenea valurilor de pe plajă. 
Am încercat să găsesc un ritm, dar muzica era prea rapidă. 

Sue nu vedea nimic în jurul ei, ţinea ochii închişi şi 
picioarele săltau în ritmul muzicii. Încercam să nu mă 
holbez la cum se balansa în sus şi în jos. Era groaznic! Am 
aşteptat până a început să se învârtă şi am sărit în curtea 
interioară. La dreapta mea cineva a icnit. M-am întors şi am 


văzut o fată holbându-se la mine de la una dintre mese. 

— Isuse! Nu te-am observat venind, aşa îmbrăcat în 
negru cum eşti. 

— Scuze, nu voiam să te sperii. 

Am luat cupa de şampanie şi am dus-o la bar. 

— Hei, Tommy! 

— Hei, David! Nu mai e şampanie. 

— Umple-l cu suc de ghimbir. Până sus. A zâmbit şi l-a 
umplut de la dozator. 

— Sucul de ghimbir, domnule. 

— Mersi. 

M-am întors pe verandă şi m-am aşezat pe acelaşi 
scaun. După un moment, Sue a ieşit, părând dezorientată şi 
puţin supărată. 

— Care-i faza? Nu ştii câţi tipi de la petrecerea asta vor 
să danseze cu mine? 

— E foarte evident de ce. Eşti extrem de atrăgătoare şi 
dansezi nemaipomenit. 

A clipit, cu gura pe jumătate deschisă pregătită să spună 
ceva. A închis-o şi s-a aşezat. 

— A fost bună. Foarte bună. Un pic prea bună. De ce nu 
vrei să dansezi cu mine? 

— Mă simt ridicol, am spus ridicând din umeri. Tu ştii ce 
ai de făcut. Eu sunt un nerod stângaci. Contrastul e 
dureros. Sunt superficial, cred, dar nu vreau să se ştie cât 
de superficial. _ 

— Mda, tare superficial! In comparaţie cu Lester, eşti o 
prăpastie fără fund. 

— Pun pariu că Lester ştie să danseze. 

— Într-un fel artificial, de paradă. Înclină spre John 
Travolta mai mult decât spre Barâşnikov. 

Am ridicat iar din umeri. Asta o fi singurul gest de care 
sunt în stare? 

— Mă duc să-mi iau ceva de băut. Tu vrei? Am ridicat 
paharul cu suc. 

— Să nu-mi dipari din nou. 

— Să trăiţi! 

S-a întors cu paharul plin cu un lichid chihlimbariu. În 


urma ei, au venit Robert şi o roşcată drăguță, pe care mi-o 
aminteam vag din liceu. 

Era Trish McMillan, fata cu care Robert avea „un fel de 
relaţie”. 

— Să fiu al dracu' de nu te-am căutat peste tot, a spus 
băiatul. Eşti bine? Am auzit că Lester s-a dat binişor la tine. 

— Sunt OK. 

— Cum de te-ai schimbat aşa repede? Aveai vreo geantă 
cu tine? 

Am zâmbit şi am recurs la aceeaşi populară şi pentru 
toate ocaziile ridicare din umeri. 

Părea că vrea să mă întrebe mai multe, dar a intervenit 
Trish. 

— Robert mi-a spus că te-a adus la petrecere, dar nu mi- 
am dat seama că eşti David Rice. De cât timp ai fugit? 

Sue s-a uitat de la Trish la mine. 

— Cum adică, fugit? 

Mi-am ridicat paharul şi am mai băut nişte suc de 
ghimbir. De data asta bănuiam că o ridicare din umeri nu 
era de ajuns. 

— Am plecat de acasă acum un an şi două luni. 

Trish nu voia să închidă subiectul. 

— Oau! Se pare că te-ai descurcat. Recomanzi şi altora? 

— Depinde. 

— De ce? 

— De cât de rău ţi-a fost acasă. Trebuie să fie groaznic, 
pentru ca fuga să pară o alternativă mai bună. 

— Şi în cazul tău cum a fost? 

— AŞ prefera să nu discut cazul meu. 

— Nu voiam să fiu indiscretă. Scuze. 

— Nicio problemă. Avem vreme bună. 

— Da, grozavă, a încuviinţat Robert stânjenit. David, mă 
duc să o conduc pe Trish acasă. Pot să vin apoi după tine. 

— Mersi, am zis scuturând din cap. De aici mă descurc 
să ajung acasă. 

Cei doi s-au ridicat să plece. 

— Contracepţia Trish. Discuţia vitală dinainte, a strigat 
Sue după ei. 


Trish şi Robert au roşit la unison. 

— Mda, sigur, a spus băiatul. 

După ce au plecat, Sue s-a întors spre mine. 

— Faini copii. Unde locuieşti? 

Nu mi s-a părut că aş avea motive să mint. 

— La New York. 

— Aha, deci eşti doar în vizită în oraşul natal. 

— Cam asta fac. 

— Şi ce altceva mai faci? M-a întrebat râzând. 

— Citesc mult. 

A mai luat câteva înghiţituri. 

— Ce bei acolo? 

— Glenlivet. 

Am dat din cap în semn de nedumerire. 

— Whisky. 

— Aha. 

— Vrei şi tu? 

Imaginea unui om în chiloţi, cu şosete negre, picioare 
păroase, nebărbierit, cu o sticlă de whisky goală la subraţ, 
ca un copil mic, cu gura deschisă şi ochii închişi - tata. 

— Nu. Mersi de întrebare. 

S-a aplecat înainte, cu decolteul la vedere. M-am uitat în 
altă parte. S-a îndreptat, ridicându-şi o bretea, în timp ce eu 
sorbeam din sucul de ghimbir. 

— Ai văzut casa, David? Am clătinat din cap. 

— Haide. Trebuie să găsim un loc mai liniştit decât ăsta 
pentru o conversaţie. 

S-a ridicat şi, împleticindu-se puţin, m-a condus în casă 
şi sus pe scări. Turul ei a însemnat „ăsta e holul de la etaj, 
ăsta e dormitorul meu”. 

„ISuse Cristoase!” 

— Aă, Sue, ce facem aici? 

A închis uşa în spatele nostru. 

—  Conversaţie. Aceea de care le-am pomenit mai 
devreme lui Trish şi lui Robert. 

S-a apropiat de mine, am făcut un pas înapoi şi m-am 
oprit lângă uşă. A continuat să se apropie. 

— Aş putea fi criminal în serie. Aş putea avea toate 


bolile venerice de pe lume. 

Şi-a pus mâinile pe umerii mei. Pe tocuri, era cu o idee 
mai înaltă decât mine. 

— Şi ai? 

— Ce să am? 

— Toate bolile cu transmitere sexuală din lume. 

— Aă, nu, din câte ştiu. 

Şi-a apăsat puternic gura peste a mea. Limba i s-a 
unduit peste buzele mele şi a pătruns după bariera dinţilor. 
Am simţit cum mi se ridică părul pe ceafă şi în jos pe spate, 
o senzaţie stranie, dar plăcută. Insă gura ei avea gust de 
băutură. Am împins-o încet. 

— Aă. Stai puţin. 

„Oh, Doamne, e tare frumoasă!” N-am mai ştiut ce să 
spun. Voiam să mă culc cu ea. Voiam să fug. Voiam să sar 
departe. „Şi Millie?” 

Şi-a lipit trupul de mine. 

— Ce-i, nu-ţi plac? E unul dintre lucrurile pe care nu le 
faci? |, 

— Aă, unde-i baia? 

Mi-a arătat o uşă în partea cealaltă a camerei şi a venit 
cu mine până acolo. Am intrat într-o baie mică, fără nicio 
ieşire. 

„La naiba!” 

— Prezervativele sunt în sertarul de jos, mi-a spus 
aprinzând lumina, după care a închis uşa cu un zgomot nu 
foarte diferit de cel făcut de cursele pentru şoareci când 
sunt acţionate. 

Am deschis sertarul de jos. O cutie de prezervative 
Trojan Gold stătea aruncată printre elastice de păr, 
bigudiuri şi un tub de lubrifiant. O singură cutie? Asta ce 
însemna, că era reţinută sau uşuratică? Am închis sertarul 
şi am privit spre fereastra din dreapta chiuvetei. Avea vreo 
jumătate de metru pătrat şi se deschidea în afară. Am scos 
capul pe geam. Până jos erau vreo şase metri pe lângă un 
perete neted de cărămidă. N-aveam de ales. i 

Am luat un ruj de-al ei şi am scris pe oglindă „IMI PARE 
RĂU, NU POT”. Apoi am tras apa, m-am asigurat că uşa era 


descuiată şi am sărit acasă, în Brooklyn. 

— Au găsit pe cineva care seamănă cu tine şi au făcut o 
copie după carnetul lui de conducere, punând în schimb 
poza ta. Numele e un pic diferit, da' e pe-aproape. Evident, 
adresa e a lui, dar dacă poliţia verifică actul, totul o să se 
potrivească la ei în computer. A făcut o pauză şi m-a privit, 
după care a continuat: A, au materiale veritabile, plastic 
special şi matrițe. Carnetul tău de şofer este aproape real. 

— Şi semnătura? L-am întrebat pe Leo. 

— Va trebui să exersezi. 

Mergeam în tăcere, gânditor, uitându-mă din când în 
când la act. Am ajuns pe Lexington şi am luat-o înainte. 

— E o afacere bună, domnu' Rice. Pe inima mea! 

— Linişteşte-te, Leo. E OK. Sunt de acord. l-am plătit, 
dându-i şi un bonus, după care ne-am despărţit. 

Mai târziu, am deschis un cont la Liberty Savings & Loan 
pe numele David Michael Reece, unde am depus treizeci de 
mii de dolari. Asta era numele de pe noul meu carnet de 
conducere. Am inventat un număr de asigurare. Fata de 
acolo mi-a oferit un prăjitor de pâine sau un robot de 
bucătărie. L-am luat pe primul. 

Cu noile mele cecuri am cumpărat un bilet la clasa întâi 
spre aeroportul Will Rogers World, Oklahoma City. 

— Sunteţi sigur că nu vreţi un bilet dus-întors? Dacă la 
întoarcere luaţi tot un bilet cu o singură călătorie, va fi cu 
trei sute de dolari mai scump... la clasa întâi. 

— Nu, mulţumesc. Nu am nevoie de bilet de întoarcere. 

— A, nu mai veniţi înapoi? 

— Ba da, am încuwviinţat dând din cap. Mă întorc, dar cu 
alte mijloace. 

— A, veniţi cu maşina! 

Am ridicat din umeri. Las-o să creadă ce vrea. 

Pentru că nu aveam card, mi-au spus că trebuie să revin 
după bilet după ce va fi verificat cecul. Urechile au început 
să-mi ardă şi mă simţeam de parcă aş fi făcut ceva rău. 

— Atunci plătesc cu banii jos, am spus scoțând un teanc 
de bancnote de cincizeci. 

— Preferăm să nu folosim bani gheaţă, refuză ea 


holbându-se la mine. Vă trebuie biletul urgent? 

— Da, am spus printre dinţi. „Ce m-a apucat iar?” 

— Un moment, să o întreb pe şefa. 

A ieşit pe o uşă din spate. Nu puteam să îmi dau seama 
de ce mă simţeam de parcă mă aflam la uşa biroului 
directorului, aşteptând să mi se ţină o predică despre cum 
trebuie să mă port. _ 

Îmi venea să plec. Îmi venea să sparg ceva. Îmi venea să 
plâng. 

Aproape că hotărâsem să sar în apartament şi să las 
baltă toată treaba, când fata s-a întors însoţită de o femeie 
mai în vârstă. 

— Bună ziua, domnule Reece. Eu sunt Charlotte Black, 
proprietara. 

— Bună. 

Vocea îmi era monotonă şi apatică. 

— In mod normal, nu luăm bani gheaţă, pentru că se 
strâmbă contabilul. De altfel, eu mă ocup de tranzacţiile 
bancare şi, sincer, nu mă simt prea în largul meu să umblu 
cu bani la mine prin zona asta. 

— Aha, vă înţeleg perfect, am spus în timp ce simţeam 
înţepături în ceafă. Nu vreau să fac din asta o problemă, 
dar am de gând să călătoresc mult şi aş vrea să îmi rezolv 
toate treburile într-un singur loc. După o scurtă pauză am 
continuat: Şi nu prea îmi place să aştept să fie verificat 
cecul. 

— Aţi putea deschide un cont de credit la noi şi v-am 
face nota la sfârşitul fiecărei luni, a zis femeia încruntându- 
se. 

— Cum se face asta? 

— Completaţi o cerere de credit şi agenţia noastră vă 
verifică. 

„Ah, excelent! Numai asta îmi mai lipseşte, cercetări în 
trecutul meu.” 

— In loc de asta, ce aţi spune dacă vă completez un cec 
de zece mii de dolari. Când se termină banii, îmi spuneţi şi 
vă scriu altul. Şi aştept să îl verificaţi ca să îmi pot lua 
biletul spre Oklahoma City. 


A clipit şi a tras repede aer în piept, apoi a răspuns: 

— E o alternativă acceptabilă. 

Am mâzgălit cecul, încercând să mă semnez cât mai 
natural şi cât mai aproape de originalul din carnetul de 
conducere. L-a luat şi s-a uitat la el. 

— O, şi noi lucrăm cu Liberty. Îl duc acolo la prânz. 
Putem să vă dăm un telefon după-amiază? 

Am clătinat din cap. 

— Următoarea oprire e la firma de telefonie. Nu am 
telefon acum. Dacă trec eu pe la trei e bine? 

— Foarte bine, domnule Reece. 

Millie m-a întâmpinat la poartă cu un zâmbet fals pe 
buze. Am simţit cum ceva se strânge în mine. 

— Salut, am spus, însă fără a încerca să o ating. Părea 
uşurată. 

— Oau, ce repede ai ajuns! Ai stat în faţă probabil. 

— N-au decât trei rânduri la clasa întâi, am răspuns 
ridicând din umeri. 

— Aha, a făcut luând-o înainte, iar eu am încercat să ţin 
pasul cu ea. 

— Ai bagaj? 

— Doar atât, am spus arătându-i bagajul de mână. 

— Pe aici e maşina. 

Am traversat holul şi am cotit spre dreapta. 

— Stai o clipă, te rog. 

— Ce... S-a oprit. 

Ajunsesem la un panou pe care scria PUNTE DE 
OBSERVAŢIE. O mică barieră acționată de monede de zece 
cenți permitea accesul spre scări. 

— Putem să urcăm acolo un moment? 

— Nu se compară cu Empire State Building, dar dacă 
insişti, acceptă ea ridicând din sprâncene. 

— Mersi. 

A trebuit să fac rost de mărunt de la barul aeroportului, 
înainte să putem urca cele trei rânduri de scări. Priveliştea 
se deschidea spre pistele de aterizare, spre copacii din 
depărtare şi o întindere de iarbă uscată. Am privit în jur 
memorând detaliile, pentru ca data viitoare să pot sări 


direct la aeroport. 

Millie părea la fel de distantă şi nesigură. Speram să mai 
fie o dată viitoare. 

— E ceva în neregulă? am întrebat relaxat, în timp ce mă 
uitam spre aeroport. _ 

Am privit-o cu colţul ochiului. Işi muşca buza. M-a 
observat şi a închis gura, iar eu i-am zâmbit. 

— Te incomodez? Îţi pare rău că am venit? S-a încruntat, 
a deschis gura, dar a închis-o fără să spună nimic. Apoi a 
izbucnit: 

— Fir-ar să fie! Nu ştiu! Urăsc chestia asta! Am impresia 
că mă port foarte urât şi că sunt presată şi nu ştiu ce vrei. 

Părea gata să izbucnească în plâns. 

— Tu ce vrei? am întrebat-o ridicând o mână. 

— Nu sunt sigură, mi-a răspuns, întorcându-se să 
privească pe geam. 

— Atunci... de ce nu încercăm să aflăm? Te bucuri sau îţi 
pare rău că am venit? 

— Da. 

— Aha. Deci puţin din amândouă. Cred că e mai bine aşa 
decât doar să îţi pară rău. Aproape că îmi venea şi mie să 
plâng, dar am continuat: De ce te simţi presată? Ca să faci 
ce? 

A scuturat din cap aproape cu furie. 

— Nu e corect deloc! Dacă am fi amanți, poate s-ar 
justifica banii cheltuiţi pe drum. Dar nu suntem. Şi dacă tot 
ai cheltuit atât înseamnă că ar trebui să mă culc cu tine, să 
recompensez efortul făcut de tine. 

— Şi nu vrei să faci aşa ceva? 

A dat din cap, şi atunci nu m-am putut abţine s-o întreb: 

— Chiar niciodată? 

— Vezi, chiar şi tu crezi că aşa funcţionează lucrurile, a 
spus mijind ochii. 

— Nu. lartă-mă, m-am scuzat roşind. Nu mă aştept la 
aşa ceva. Aş minţi dacă aş spune că nu mi-ar plăcea, dar nu 
am aşteptări. Am venit până aici să merg cu tine la 
petrecere. Nu încerc să te forţez să faci nimic. 

— Şi totuşi, presiunea există. Din cauza situaţiei. 


— Hmmm. Se pare că ai petrecut mult mai mult timp ca 
mine gândindu-te la asta. Mi se pare încurajator. 

— la mai lasă-mă! s-a răstit ea uitându-se urât la mine. 

— Şi tu pe mine. Asumă-ţi responsabilitatea pentru 
faptele tale. Nu ai făcut decât să accepţi să mergem 
împreună la o petrecere. Mi se pare că te simţi responsabilă 
şi pentru ce fac eu. Sunt adult - cel puţin am drept de vot. 
Ştiu că sunt mai tânăr decât tine, dar asta nu te obligă să 
„ai grijă de mine”. 

— Nu pot să controlez ce simt, a spus încruntându-se din 
nou. 

— Bun. Vrei să plec? Sunt sigur că există destule lucruri 
interesante de făcut în weekend în oraş. Unde sunt 
taxiurile? 

— Asta vrei? 

Am expirat brusc. 

— Vreau să fiu cu cineva care mă vrea alături! Am 
petrecut destulă vreme pe lângă oameni care nu mă 
doreau. Nu-mi place. 

Răspunsul meu a făcut-o să ezite un moment. După ce 
s-a uitat în gol spre pistă, a spus: 

— Bine. Hai să mergem. 

— Unde? am întrebat-o, rămânând în urmă. M-a apucat 
de mâna în care ţineam bagajul şi m-a tras după ea. 

— La nenorocita aia de petrecere! A zis luându-mă de 
braţ şi coborând scările. 

— Şi da, vreau să fii aici cu mine. Dar nu mai zâmbi aşa. 

Ca să ajungem la timp, am luat prânzul pe drum şi ne- 
am dus direct la petrecere. Am avut o ciudată senzaţie de 
dejă-vu înaintând pe trotuar, spre casă. Fotbalişti purtând 
svetere sau jachete cu iniţiale stăteau în faţa uşii de la 
intrare, bând bere. Mult mai puţini fumau, dar era de 
aşteptat de la atleţii din facultate. Cu toate acestea, 
prezenţa lor şi vibrația muzicii dinăuntru mi-au adus aminte 
de sâmbăta anterioară. 

Millie mi-a făcut cunoştinţă cu gazda, un absolvent de la 
antropologie, pe nume Paul şi nu mai ştiu cum. l-am strâns 
mâna. 


— Şi care-i specializarea ta. Lasă-mă să ghicesc a 
continuat, uitându-se la mine şi la haine. Istoria artei, anul 
întâi. 

— Greşit, am clătinat eu din cap. Nu sunt din oraş. Nu 
am nici specializare, nici vreun nivel academic. 

— Aha, făcu tipul dezamăgit. De unde eşti? 

— Din New York. 

— Înţeleg. Şi eşti rudă cu Millie? 

Millie, care în acest timp vorbea cu altcineva, a auzit 
ultima parte a frazei. 

— Nu. E partenerul meu, a spus ea foarte hotărâtă. 

— Să trăiţi, i-a răspuns Paul mijind ochii. Am crezut doar 
că e vreun văr mai tânăr. 

Millie îndreptă un deget spre el. 

— Porc sexist ce eşti! A scuturat ea ameninţător degetul 
de sub nasul lui. Dacă ar fi fost cu trei ani mai mare decât 
mine, n-ai fi spus nimic. Câtă ipocrizie! 

— Bine! Bine! A făcut tânărul un pas înapoi, zâmbind 
larg. E partenerul tău. Au mai existat precedente. 

— Inchide gura, ca să nu-ți intre vreo muscă, a sărit 
Millie, uitându-se la mine. 

M-a tras spre bucătărie, unde se afla barul. Am hotărât 
să nu comentez nimic. M-a mai prezentat şi altora, iar eu 
am zâmbit şi am dat mâna, dar am vorbit foarte puţin. 
Millie avea un pahar de vin. Eu o urmam cu unul de suc de 
ghimbir. 

Mai târziu, m-am trezit în curtea interioară cu Millie şi 
două cunoştinţe de-ale ei. Vorbeam despre New York, 
despre rata criminalităţii şi a sărăciei din oraş. Singura 
persoană care nu îl vizitase niciodată avea convingerile 
cele mai puternice. 

— Nu cred în chestia asta cu boschetarii, spunea tipa. 
Ori iau droguri, ori sunt leneşi. Nu vor să muncească, aşa că 
cerşesc. 

— Cam alb şi negru, nu crezi? am zis ridicând din 
sprâncene. 

— Ce vrei să spui, că sunt rasistă? Millie şi-a acoperit 
gura cu mâna. 


— Nu. Vreau să spun că e o gândire simplistă. Sigur că 
oamenii de care vorbeşti există. Dar am văzut femei cu 
copii, care nu pot să-şi găsească un loc de muncă, pentru 
că singura lor adresă este colţul străzii şi... 

— Ala e Mark, mi-a spus Millie în şoaptă, atingându-mi 
braţul. 

Mi-am întors privirea spre uşă. Tipul de acolo era un pic 
mai înalt ca mine, cu umeri laţi, blond şi bărbos. Avea 
braţul sprijinit pe umerii unei fete care îl ţinea de talie. Se 
uita spre noi, mai exact la Millie. 

M-am întors spre femeia cu care tocmai schimbasem 
cele câteva opinii şi am continuat: 

— O să fii surprinsă de numărul oamenilor de pe stradă 
care nu se potrivesc descrierii tale. 

Şi cu asta am pus capăt discuţiei. 

Millie a luat o poziţie defensivă, cu mâinile încrucişate. 
Mark se uita în continuare spre noi. 

Formaţia a început acordurile unui blues şi eu am zis: 

— Haide, Millie! Hai să dansăm! 

A întors capul repede, de parcă uitase că sunt şi eu 
acolo, şi a schiţat un zâmbet. 

— Bine. 

— Scuzaţi-ne, am spus şi am traversat curtea interioară, 
spre uşa ce ducea pe ringul de dans. 

Mark părea să ne fi urmărit tot timpul. 

— Isuse, ai văzut cum se holba? Mi-a şoptit fata la 
ureche în timp ce dansam. 

— Da. Nu-l băga în seamă. 

— E uşor de zis. 

Am mângâiat-o pe spate şi s-a relaxat puţin, legănându- 
se mecanic în ritmul muzicii. 

— Cât durează? 

— Poftim? am întrebat, trăgând-o mai aproape de mine; 
nu părea să o deranjeze. 

— Să uiţi pe cineva? Mai ales când nu te lasă în pace. 

— Cine s-a despărţit de cine? 

— Eu i-am dat papucii, a spus ea încordându-se brusc. 
Se culca cu Sissy. 


— Sissy? 

— Mda. Bomba cu magnet pe care o ținea pe după 
umeri. 

— Aha! Dar ție îţi era drag şi el te-a trădat. Şi-a încordat 
toţi muşchii trupului şi şi-a îngropat faţa în scobitura gâtului 
meu. 

Am simţit o mână pe umăr. Era Mark. M-am scuturat şi 
am continuat să dansez. M-a luat de braţ. Millie l-a observat 
şi s-a dat înapoi, iar eu m-am întors spre el. 

— Nu vreau decât să invit fata la dans, omule, a spus cu 
braţele larg deschise şi zâmbind maliţios. 

Am luat-o pe Millie de mână şi am părăsit ringul. Ne-a 
urmat, punându-i mâna pe umeri şi încercând să o întoarcă 
spre el. Mi-era rău, o senzaţie surdă de greață, ca atunci 
când ştiam că tata băuse şi mă va pedepsi. M-am băgat 
între Mark şi fată, dar el m-a împins în ea. Unul dintre 
tocurile ei s-a prins în prag, iar Millie a început să dea din 
mâini, în încercarea de a-şi recăpăta echilibrul. Am tinut-o 
să nu cadă. 

Eram lângă uşă. În spatele meu se afla un rând de 
întrerupătoare. Mark stătea cu picioarele depărtate şi 
mâinile ridicate. Dansatorii din apropiere s-au oprit şi ne 
priveau. Îmi venea să vomit. Să fug. Să-l omor pe Mark 
pentru că mă simţeam aşa, pentru că se purta atât de urât 
cu Millie. 

M-am întors brusc şi am stins luminile cu amândouă 
mâinile. Încăperea a rămas în beznă, singura lumină venind 
dinspre uşa ce dădea în curtea interioară. Am sărit în 
spatele lui Mark, o poziţie pe care o stabilisem înainte să 
apăs întrerupătoarele, l-am prins de talie şi l-am ridicat de 
la podea. A dat din mâini şi m-a izbit în ochi cu cotul, dar nu 
i-am dat drumul. Am sărit pe puntea de observaţie a 
aeroportului Will Rogers, la o sută de kilometri de Stillwater 
şi i-am dat drumul. S-a îndepărtat împleticindu-se şi a căzut 
în genunchi într-un loc neaşteptat pentru el, luminat şi 
foarte diferit; a întins mâinile să se sprijine. Înainte de a se 
ridica şi a se întoarce, am revenit în locul întunecat de pe 
ringul de dans. Cineva a aprins luminile. 


Millie se uita la mine cu ochi mari. Mi-am dus mâna la 
faţă şi am tresărit. S-a apropiat de mine şi mi-a înclinat 
capul, ca să-mi examineze ochiul rănit. 

— Au, ar trebui să punem nişte gheaţă. Unde-i Mark? 

M-am uitat în jur. Oamenii reluaseră dansul. 

— Cred că a plecat cât au fost luminile stinse. 

— Te-a lovit? 

— Cred că da. Cu cotul. 

M-a tras spre bucătărie, ţinându-mă de mână. Se uita 
insistent în jur, să vadă dacă nu cumva apare Mark. In hol 
am trecut pe lângă Sissy, care vorbea la telefon, cu un 
deget în cealaltă ureche, din cauza muzicii. Urla în receptor. 

— Unde eşti? Nu mă lua cu chestii din astea! Acum un 
minut erai aici! Nu, nu vin după tine! Vrei să conduc până 
într-un loc unde n-ai cum să fii? Dacă nu vrei să-mi zici 
adevărul, nu-mi spune nimic. Du-te dracului! 

A trântit receptorul şi a păşit apăsat spre ringul de dans. 

— Se pare că şi pe ea a început să o mintă, a 
concluzionat Millie ridicând din sprâncene şi zâmbind. Ce i- 
ai făcut? 

Am clipit, dar nu am spus nimic. 

In bucătărie a umplut un prosop de vase cu gheaţă şi mi 
l-a pus pe faţă. M-a durut, dar îmi plăcea prea mult să mi se 
dea atenţie, ca să mă plâng. 

— E mai bine aşa? 

— Nu prea, dar să sperăm că nu o să se umfle. A râs. 

Ne-am întors în curtea interioară cu alte băuturi şi 
prosopul cu gheaţă. Un pic mai târziu, am mai dansat un 
blues. Apoi au fost două melodii mai antrenante, pe care 
Millie le-a dansat împreună cu Paul şi încă un prieten. Apoi 
am plecat. 

— Mă bucur că am venit, mi-a spus în maşină, dar îmi 
pare tare rău de ochiul tău. 

— Nu-i nimic. M-am simţit bine. A meritat călătoria. 

S-a uitat la mine pe deasupra ochelarilor. Apoi a oftat şi 
a privit mai departe la drum. Am trecut pe lângă 
universitate şi a oprit lângă un bloc. 

— Hei! Şi cu hotelul meu cum rămâne? 


— Risipă de bani, a spus schiţând un zâmbet. 

— Nu duc lipsă de bani. 

Millie a oprit motorul şi a privit drept înainte un moment. 
După aceea s-a întors spre mine. 

— Vreau să stai la mine, mi-a zis, dar fără a mă privi în 


ochi. 
— Eşti sigură? 
A dat din cap aprobator. 
— Bine. 


Avea un apartament cu două camere, pe care îl 
împărțea cu o colegă. 

— Sherry a plecat la părinţii ei, în Tulsa, peste weekend, 
mi-a explicat când am întrebat-o. 

Mi-am lăsat geanta pe canapea şi m-am aşezat. Camera 
era plină de plante, puse fie pe suporturi, fie pe jos. 
Canapeaua, o măsuţă de cafea şi un fotoliu împletit păreau 
aşezate în mijlocul unei jungle verzi. M-am rezemat şi am 
început să studiez o plantă mare cu multe frunze, ce se 
desfăta într-un vas de lut de deasupra capului meu. 

— Cum îi zice acestei plante a lui Damocles? am întrebat 
cu inima bătându-mi nebuneşte. 

— E o ferigă bostoniană şi nu stă să cadă absolut deloc, 
mi-a răspuns, în timp ce punea hainele noastre în cuier. 

— Şi mama avea una. N-am ştiut niciodată cum se 
numeşte. 

Eram chinuit de o amintire întunecată, o imagine vie a 
tatei aruncând ghiveci după ghiveci pe uşa din spate, pe 
dalele din curtea interioară, unde se spărgeau, timp în care 
urla, iar un băieţel se făcuse mic într-un colţ, plângând 
pentru că mama lui plecase. 

— Vrei să bei ceva? 

Deodată mi-am simţit gura foarte uscată, dar poate că 
fusese aşa şi până atunci şi nu mi-am dat eu seama. 

— Apă, te rog. Multă apă. 

Mi-a adus un pahar de jumătate de litru de apă cu 
gheaţă. Am băut doar o înghiţitură, iar gâtul m-a durut de 
cât era de rece. 

— ţi era sete. 


— Mda. 

S-a aşezat lângă mine, dar nu s-a rezemat, îmi amintea 
de o pasăre gata de zbor. 

— Poate nu e o idee foarte bună, Millicent, am oftat eu. 

— Sunt prea insistentă? M-a întrebat cu privirea 
coborâtă în podea. Tu erai cel care vorbea de insinuări 
sexiste. 

Mi-am amintit discursul pe care i l-a ţinut lui Paul la 
petrecere şi am zâmbit. g 

— Nu, nu asta e problema. Imi place aşa. Tu îmi placi. 
Dar mă simt foarte agitat, adică ar trebui să ştii ceva. 

— Nu-mi spune că ai herpes, a spus trăgându-se spre 
colțul canapelei. 

— Nu, am liniştit-o făcând ochii mari şi roşind. 

Mi-am pus coatele pe genunchi şi m-am holbat la podea. 

— Sunt virgin, am mormăit. 

— Poftim? a zis întinzându-se înainte. N-am auzit bine. 

— Sunt virgin! E bine? 

A tresărit şi mi-am dat seama că ţipasem. 

— Scuze. 

Mi-am întors privirea spre podea. Simţeam cum urechile 
îmi devin din ce în ce mai fierbinţi. 

S-a mişcat pe canapea şi m-am uitat cu coada ochiului. 
Se rezemase. Rămăsese holbându-se la mine, cu gura 
deschisă. 

— Sper că glumeşti. 

M-am uitat spre podea din nou şi am dat din cap. Mă 
simţeam groaznic, ruşinat. 

— Câţi ani ai? 

— Ştii bine. Optsprezece şi două luni. M-ai ajutat să 
sărbătoresc. 

Tensiunea ei, impresia că va pleca din moment în 
moment dipăruseră fără urmă. Stătea comod, cu mâinile pe 
picioare şi relaxată. A clătinat încet din cap. 

— Oau, virgin! 

— Da. E aşa o crimă? 

Am simţit-o mişcându-se din nou pe canapea, i-am simţit 
mâna alunecându-mi pe umeri şi trăgându-mă spre ea. Îmi 


zâmbea duios, tandru. 

Am început să plâng. 

Am strâns pleoapele cu putere şi mi-am ţinut respiraţia. 
Lacrimile îmi curgeau pe faţă. „Încetează!” Mă simţeam 
atât de mic şi de ruşinat. 

Şi-a retras braţul o clipă şi respingerea ei m-a durut de 
parcă m-ar fi înjunghiat. „Am stricat tot”, îmi spuneam 
încontinuu. „Acum ştie ce ratat sunt.” Apoi mâna ei şi-a 
reluat poziţia, iar celălalt braţ m-a înconjurat, m-a strâns, 
m-a tras mai aproape de ea. 

— O, Davy, totul e OK, îmi şoptea legănându-mă, iar eu 
eram incapabil să-mi stăpânesc suspinele. Şi-a lipit buzele 
de părul meu şi a continuat: E OK. Descarcă-te! Plângi! 

Nu mă mai puteam opri. Printre sughiţuri repetam 
întruna: 

— lartă-mă, iartă-mă. 

— Şşşsşş! E voie să plângi. Totul e bine, îmi spunea 
legănându-mă iar şi iar. 

Dar în timp ce mă asigura că e în regulă auzeam vocea 
tatei - plângăciosule, plângăciosule.Nu te mai victimiza 
atâta. Îţi dau eu motive să plângi. Şi nu mă puteam opri din 
plâns şi îmi ceream iertare întruna. 

Vai, Doamne, ce tare durea! 

Până la urmă, hohotele de plâns s-au potolit şi lacrimile 
au încetat. Millie m-a legănat uşor, până m-am ridicat. 

— Trebuie să-mi suflu nasul. 

Cu o mână mi-a întins cutia cu şerveţele de pe măsuţă, 
celălalt braţ rămânând pe umerii mei. Nu îmi mai era 
ruşine, dar eram stingherit. Am avut nevoie de trei 
şerveţele să îmi curăţ nasul. Millie s-a rezemat de spătar şi 
şi-a ghemuit picioarele sub ea. 

Am ţinut în mână hârtia folosită, transformată într-un 
cocoloş ud. 

— Îmi pare rău. 

— Nu trebuie să te scuzi. Era evident că aveai nevoie să 
te descarci. Îmi pare bine că ai fost lângă mine. 

Am privit-o. Expresia ei îngrijorată şi tandră, mai că mă 
făcea să îmi dea lacrimile. Am oftat. 


— Nu sunt obişnut să mă port aşa. Nu mi se pare corect 
să te supun pe tine scenelor mele. 

— Ah, bărbaţii! a exclamat exasperată. De ce o fi cultura 
noastră aşa de tâmpită? E foarte firesc să plângi. E o 
binecuvântare, e benefic. Ai tot dreptul să faci asta. 

M-am rezemat de canapea, extenuat. Mama obişnuia să 
mă ţină în braţe când plângeam. Imi era greu să o privesc, 
dar nici nu voiam să plec. Eram surprins. Mi-ar fi fost aşa de 
uşor să sar înapoi în New York. Să fug. Aveam multe 
argumente pentru a căuta o ieşire. 

— Mă duc să fac un ceai. 

S-a ridicat şi mi-a ciufulit repede părul. Când mi-am 
ridicat privirea spre ea gestul i-a devenit o mângâiere, care 
a persistat mult timp după ce a plecat spre bucătărie. A 
lăsat o părere a mâinii ei calde şi uşoare în părul meu. 

M-am ridicat şi m-am dus la baie. Ochii îmi erau umflaţi 
şi roşii, iar nasul îmi curgea în continuare. M-am spălat pe 
faţă cu apă caldă şi m-am şters. Am trecut degetele prin 
păr acolo unde era dezordonat de atingerea lui Millie. 

— Cum se face, David, că tu ştii totul despre familia 
mea, dar eu nu ştiu nimic despre a ta? 

Adusese ceaiul în sufragerie pe o tavă lăcuită. Ceainicul 
şi cănile erau japoneze, cu margini nevopsite. A turnat. 

— Mulţumesc. 

— Deci? 

— Poftim? 

— Familia ta, mi-a reamintit. Am sorbit din ceai. 

— E foarte bun. Chiar delicios. 

— Aşa mă gândeam şi eu, a spus ea ridicând din 
sprâncene. Eşti un foarte bun ascultător, Davy, şi poţi 
schimba subiectul într-o clipă. De abia dacă mi-ai spus ceva 
despre tine. 

— Vorbesc... prea mult. 

— Vorbeşti despre cărţi sau piese de teatru, despre 
locuri sau mâncare şi despre ce se mai întâmplă în lume. 
Insă nu şi despre tine. 

Am deschis gura, apoi am închis-o iar. Aproape că nu mă 
gândisem la asta. Evident, nu vorbeam despre sărit, dar 


despre restul? 

— Păi nu e prea mult de spus. Nu se aseamănă cu 
poveştile istorisite de cei care au crescut cu patru fraţi. 

— Nu funcţionează, m-a întrerupt zâmbind. Dacă nu vrei 
să vorbeşti, te înţeleg. Dar nu vreau să îmi distragi atenţia, 
nu o să mă las păcălită să vorbesc iar despre idioţii ăia. 

— Chiar aşa fac? am întrebat încruntându-mă. 

— Ce? Că nu vorbeşti despre tine? Da. 

— Nu, să îţi distrag atenţia. 

— Eşti nemaipomenit. N-am mai văzut pe nimeni aşa de 
priceput la schimbatul subiectului. 

— Nu e intenţionat. 

— Cum să nu, a râs Millie. Poate nu conştient, dar în 
mod sigur intenţionat. 

Am sorbit din ceai şi am privit peretele. Ea a pus 
ceainicul jos şi s-a apropiat de mine. 

— Uită-te la mine, Davy. 

M-am întors. Nu zâmbea, dar avea o privire calmă şi 
serioasă. 

— Nu voi încerca să te fac să îmi spui ce nu vrei. Ai 
dreptul la propria intimitate. Dacă nu vrei să vorbeşti 
despre ceva, nu e nicio problemă. Din felul în care schimbi 
subiectul, nu cred că m-ai minţit vreodată. Am dreptate? 

M-am gândit, rememorând timpul petrecut la New York 
şi la convorbirile noastre. 

— Cred că ai dreptate. În mod sigur nu intenţionez să te 
mint. Nu-mi aduc aminte să o fi făcut până acum. 

— Mark nu gândea la fel, a spus ea dând din cap. Nu 
puteam avea încredere că îmi spune adevărul. Dacă aflu 
vreodată că m-ai minţit, orice ar fi între noi se termină. Ai 
înţeles? 

— Să trăiţi, am înţeles! am răspuns uitându-mă fix la ea. 

Apoi privind-o cu coada ochiului am întrebat-o: 

— Aă, asta înseamnă că între noi e ceva? Adică avem o 
relaţie? 

— S-ar putea, a spus ea cu privirea aţintită spre covor, 
după care s-a întors şi, privindu-mă drept în ochi, a 
continuat: Da avem o relaţie. Rămâne de văzut dacă va 


deveni intimă. 

M-am foit pe canapea. Urechile îmi ardeau şi nu mă 
puteam abţine să zâmbesc. 

Ea a oftat şi s-a uitat la tavan, dar în colţurile gurii îi 
înflorea un zâmbet. M-am lăsat în jos şi mi-am cuibărit 
capul pe umărul ei. Millie m-a cuprins cu braţul şi m-a 
strâns. Nu a spus nimic, doar a rămas aşa ţinându-mă duios 
lângă ea. 

După o vreme am început să vorbesc. l-am povestit de 
tata, de mama şi despre fuga de acasă. Am continuat cu 
atacul, hotelul din Brooklyn şi incidentul din baie. l-am mai 
spus şi despre camionagiul care a încercat să mă violeze. 
M-a ascultat în tăcere cu un braţ pe după umeri. Vocea îmi 
părea străină, de parcă nu ar fi fost a mea. 

Nu i-am spus nimic despre „sărit” şi nici despre jaful de 
la bancă. Într-un fel, încă aveam remuşcări pentru furtul 
banilor. Încă mai visam că eram prins. Dacă îi povesteam 
despre mijlocul meu de deplasare, lucrurile se puteau 
complica prea tare. 

La un moment dat, m-am oprit. Vocea a scăzut încet în 
intensitate. Mă simţeam vinovat, de parcă mărturisisem 
fapte groaznice. Nu mă puteam uita la ea, deşi era acolo, 
lângă mine, mângâindu-mi umărul, şi simţeam căldura unui 
sân lângă braţul meu, umărul ei sub obrazul meu. 

Totodată îmi era ruşine de lucrurile pe care nu le 
spusesem şi aveam impresia că nu merit deloc atenţia sau 
grija ei. Îmi venea să plâng din nou, dar nu voiam în ruptul 
capului. Încă mă simţeam prost pentru prima dată când o 
făcusem. 

M-a îmbrăţişat şi mi-a aşezat capul în scobitura gâtului. 
l-am privit chipul. Ochii îi erau închişi strâns şi o lacrimă îi 
aluneca pe obraz, încă un lucru care mă făcea să plâng. 

Apoi m-a dus în pat. 

— Stai liniştit. Aşa este prima dată. A doua oară va fi mai 
bine. 

— Vezi, ţi-am spus! Oau, a făcut ea respirând adânc. Ai 
întrecut pronosticul de mai bine. 

— Isuse! Unde ai învăţat să faci asta? Eşti sigur că e 


prima dată? 
— Ţi-am spus că citesc foarte mult, i-am răspuns cu 
sinceritate. 


Partea a treia 
MODIFICĂRI 


7 


Dragostea e groaznică. 

Millie nu voia să mă vadă mai mult de două zile 
consecutiv şi nu mai mult de două week-enduri pe lună. Nu 
voia să cheltui bani. l-amsugerat că mă pot muta în 
Stillwater, dar a fost de neclintit. 

— În niciun caz. Stai puţin. Ştiu că eşti bogat ca Midas, 
dar, fir-ar să fie, am şi eu o viaţă! Am materii la care 
trebuie să învăţ, o slujbă cu jumătate de normă şi o viaţă 
ocupată şi plină, care nu te include şi pe tine. Poate te va 
include mai încolo, dar nu chiar acum. Să o luăm încet. 

— Nu trebuie să munceşti. Aş putea să-ţi dau eu un 
salariu. 

— Asta se numeşte într-un fel anume, a comentat ea 
rămânând cu gura căscată. Nici nu îmi vine să cred că ai 
spus aşa ceva! 

— Poftim? M-am gândit un moment la ce spusesem, 
după care am continuat: lartă-mă, eu vreau doar să îţi fiu 
aproape cât mai mult posibil. 

A fost o negociere grea până să o fac să accepte să ne 
vedem două weekenduri pe lună, în loc de unul. 

Dragostea e groaznică. 

Un magician pe nume Bob Magnificul avea un spectacol 
pe 47 Street. Printre altele, prezenta o evadare ce îl uluise 
pe recenzentul de la secţiunea de divertisment a New York 
Times, aşa că am cumpărat un bilet foarte scump în rândul 
întâi. 

Bob, un tip scund şi îndesat, cu barbă şi frac, distra 
publicul cu dexteritatea, trucurile cu cărţi şi porumbeii care 
apăreau din senin. Se pricepea şi la inele în flăcări. 
Pregătindu-mă pentru spectacol, am citit cartea lui Houdini, 
Magician Among the Spirits, dar nimic din program nu mă 


făcea să bănuiesc lucruri paranormale. 

După cum simplu puteţi intui după nume, Bob Magnificul 
(prescurtat BM) avea multă comedie în spectacol. Alături de 
el apăreau şi cele două asistente ale sale, Sarah şi Vanessa. 
Înveşmântate iniţial în rochii lungi, pe parcursul 
reprezentaţiei tot mai multe din hainele lor erau 
„Împrumutate” pentru un truc sau altul. La pauză, purtau 
echivalentul unor costume de baie întregi şi ciorapi plasă. 
Cel puţin atenţia bărbaţilor din sală a fost distrasă de la 
dexteritatea lui Bob. 

În timpul pauzei, am sărit acasă, am fost la baie şi am 
băut o cola. Nu mă deranjau preţurile excesive de la teatru, 
dar nu-mi plăcea deloc să stau la rând. De altfel, paharele 
erau foarte mici. Ajunsesem la locul meu când s-a ridicat 
cortina. 

Bob a început a doua parte prin a aduce pe scenă 
diverse persoane din public şi a scoate tot felul de animale 
din buzunarele şi gulerele lor. Cel mai tare m-a impresionat 
pitonul de aproape doi metri, pe care l-a scos din buzunarul 
unei femei. Ea nu a fost aşa de plăcut surprinsă. 

În următorul număr voia să o facă să dispară pe una 
dintre asistentele lui - a cerut ajutorul unui alt spectator, 
care să verifice că materialul era unul obişnuit. M-a ales pe 
mine. 

Am ezitat, apoi m-am ridicat. Mai devreme, mă 
hotărâsem să sar la teatru după spectacol şi să găsesc o 
ascunzătoare în culise, de unde să urmăresc evadarea de 
mâine - să mă lămuresc dacă Bob se teleporta. Dacă aş 
putea vedea destul din culise, cât eram acolo, m-aş 
ascunde pentru a vedea evadarea din seara asta. 

— Să-l primim cum se cuvine pe voluntarul nostru, m-a 
întâmpinat Bob Magnificul. 

Aplauzele m-au acompaniat pe scenă. În vreme ce 
urcam scările, am reţinut un loc de salt chiar la intrarea în 
culise. 

— Spune-mi cum te numeşti, tinere domn? 

— David. 

Clipeam din cauza luminilor puternice şi microfoanele de 


pe marginea scenei mi-au proiectat vocea înapoi, 
asaltându-mă cu zgomotul puternic, ce s-a răspândit cu 
ecou în sală. 

— Doar David? Fără nume de familie? Aş putea să jur că 
s-a strâmbat. 

— Doar David, am răspuns roşind. Bob s-a întors spre 
public. 

— Nu-i trist când se căsătoresc verii? Publicul a râs 
copios. 

— Deci, David Oarecare, eu sunt Bob Magnificul, mi-a 
spus când s-a întors spre mine vorbind rar, de parcă se 
adresa unui cretin. 

S-a mai râs puţin. 

— Crezi că îţi poţi aminti de unde e aceasta? A luat o 
bucată de material de la Vanessa. La început, fusese partea 
de jos a rochiei ei, fusta. 

Am aprobat. 

— Ştiam că poţi. 

A făcut o pauză, pentru a îngădui publicului să râdă. 

— Cu această bucată obişnuită de material, intenţionez 
să o fac să dispară de pe scenă pe Sarah. Vreau să verifici 
că e doar un material oarecare. O treabă oarecare, pentru 
un tip oarecare. A făcut o pauză, după care a continuat: 
David Oarecare. 

Urechile îmi ardeau tot mai tare. lronizându-mă, Bob 
părea tot mai puţin magnific. De fapt, ajunsesem la 
concluzia că era un nemernic şi speram să nu fie un 
teleport. 

Am ridicat materialul şi l-am scuturat. Era diftină, foarte 
amplă şi destul de mare să o acopere pe Sarah de vreme 
ce nu mai era strânsă pe talia ei. 

Publicul a izbucnit în râs, iar eu am ridicat privirea la 
timp să îl văd pe Bob strâmbându-se în spatele meu. Foarte 
nostim. Mi-am aruncat pânza pe cap şi, în timp ce aceasta 
se aşeza, ascunzându-mă atât de public, cât şi de Bob, am 
sărit în locul ales din stânga culiselor. 

Pe scenă, materialul a căzut pe podea. 

Publicul a icnit, apoi a izbucnit într-un val de aplauze. 


Bob a privit pânza uluit. 

— Unde naiba a dispărut? 

Publicului i s-a părut foarte amuzant şi bărbatul, speriat 
de o astfel de reacţie, a făcut o plecăciune, a ridicat 
materialul cu multă grijă, de parcă l-ar fi putut muşca. A 
bătut cu piciorul în locul unde stătusem, apoi străduindu-se 
să glumească a spus: 

— Aă, cred că vom avea nevoie de un alt voluntar. 

Nu îmi puteam da seama dacă era uluit din motivele 
fireşti sau pentru că ştia ce sunt. Nu făcusem niciun 
progres, nu aflasem nimic. Imi părea rău de fapta mea, dar 
un spectacol de magie era probabil cel mai prielnic 
moment. 

Am păşit mai în spate, ascuns de un fald al cortinei. 
Capătul de scenă unde mă aflam părea pustiu, deşi puteam 
vedea un om la mecanismul cortinei, pregătit pentru 
momentul închiderii şi un altul care privea spectacolul din 
cealaltă parte. Se holba la locul de pe scenă unde căzuse 
pânza. În culise era întuneric şi nu mă temeam că aş putea 
fi văzut. 

Pe scenă, Bob a făcut-o să dispară pe Sarah. Am văzut-o 
căzând într-o trapă, dar era în cu totul alt loc decât unde 
stătusem eu. Puțin mai târziu a făcut-o să reapară dintr-o 
cutie goală agăţată de tavan. A fost impresionant, dar am 
văzut-o intrând în cutie printr-o deschizătură a cortinei, în 
spatele căreia se afla o platformă suspendată. 
Nemaipomenit - cutia nici nu s-a mişcat. 

Am privit în jur, căutând o altă ascunzătoare. Aparatul 
pentru marea evadare era instalat în spatele cortinei şi, 
când aceasta avea să fie dată la o parte, locul pe care 
stăteam avea să fie descoperit. Mai spre stânga am găsit 
un morman de cutii pentru echipament şi m-am ghemuit în 
spatele lor, aranjând o lădiţă mai mică, pe care să mă aşez. 

In vreme ce făceam toate astea, Bob mai prezentase 
câte ceva din arsenalul lui de comediant, dar am ratat 
aproape tot. Însă după un minut, au ridicat o parte a 
cortinei şi au aprins câteva spoturi pentru a lumina 
maşinăria. 


— Doamnelor şi domnilor - Ciocanele iadului! 

În lumină îşi făcuse apariţia o platformă cenuşie, 
suspendată la un metru deasupra pământului de patru 
cabluri masive şi rigide. Acestea se ridicau direct de la 
amarajele de pe scenă spre platformă şi apoi spre 
mecanismele de deasupra scenei. Pe fiecare parte a 
platformei erau două pistoane imense, plăci rotunde de 
metal, cu diametru de un metru şi groase de douăzeci şi 
cinci de centimetri. Acestea erau sudate de bare de oţel cu 
diametru de treizeci de centimetri, ce străluceau de parcă 
ar fi fost unse cu ulei. Barele dispăreau în nişte cilindri 
uriaşi, montați pe traverse de oţel, prinse de podea cu 
şuruburi masive. 

Pe partea cealaltă a maşinăriei, Sarah băga cărbune în 
cutia de foc a unui boiler cu aburi. Pe partea din afară acul 
unui manometru se ridica odată cu creşterea presiunii. 
Atunci am observat ţevile care porneau de la boiler pe 
fiecare parte, din valve prinse cu un sistem de pârghii. 

Cealaltă asistentă a lui Bob, Vanessa, a apărut pe scenă 
împingând o targa acoperită cu un cearceaf alb. 

— V-aţi întrebat ce s-a întâmplat cu David Oarecare, a 
spus Bob cu mâna pe marginea pânzei. Ei bine, întrebaţi-vă 
în continuare. 

A tras brusc cearceaful pentru a da la iveală un 
manechin de felul celor folosiţi la testele de maşini. 

— Faceţi cunoştinţă cu Larry. 

A ridicat manechinul în poziţia şezând cu picioarele 
atârnându-i. Trunchiul lui Larry era gol pe dinăuntru, 
prezentând o deschizătură dreptunghiulară de peste 
jumătate de metru lungime şi treizeci de centimetri lăţime. 
Un pepene mare a fost aşezat în gaură. 

Vanessa şi Bob l-au cărat pe „Larry” spre platformă şi i- 
au pus mâinile în cătuşele care atârnau de pe cabluri la 
înălţimea umerilor. Aşa că acum stătea cu braţele ridicate 
în diagonală în mijlocul platformei şi, din întâmplare, chiar 
între cele două pistoane. 

— Nu e o poziţie prea favorabilă pentru Larry, a spus 
Bob în timp ce se îndepărta de platformă. 


S-a îndreptat spre boiler. Acul se apropia de culoarea 
roşie de pe cadran. 

— Sarah, am fixat valva de siguranţă? 

Ea a ridicat din umeri prefăcându-se că nu ştie despre ce 
vorbeşte. 

— V-aş putea spune ce forţă produc aceste două ciocane 
de oţel când se ciocnesc, în schimb vă voi lăsa să vedeţi 
singuri. Coborâţi scutul pentru împroşcare, vă rog. 

O ramă de trei metri pe trei metri, pe care era întins un 
material plastic transparent, a fost coborâtă între public şi 
platformă. Din boxe a răsunat un sunet de tobe înregistrat. 
Acul de pe boiler se apropia tot mai mult de zona roşie. Bob 
a mai smuls încă ceva din costumul lui Sarah pentru a înteţi 
focul, lăsând-o într-un compleu strălucitor format dintr-un 
tanga şi un maiou. Apoi a tras de manetă. 

Un jet de fum incredibil de puternic a ţâşnit din gurile de 
aerisire ale cilindrilor, ascunzând un moment platforma de 
ochii publicului şi cele două pistoane s-au lovit cu un 
zgomot teribil, ca de tunet. Pepenele a împroşcat în toate 
părţile, pătând scutul şi imitând în mod neplăcut sângele 
când s-a prelins şi a picurat pe podea. 

Bob a tras de manetă în cealaltă parte şi cele două 
pistoane s-au retras. Partea de jos a lui Larry, de la umeri în 
jos, a căzut pe scenă, smulsă de impact. Capul s-a răsucit 
atârnând de mâinile încătuşate. 

— Ghinion, Larry. 

Scutul a fost ridicat, iar asistentele lui Bob au cules 
rămăşiţele lui Larry şi l-au scos de pe scenă pe targa, 
acoperit de cearceaful pătat cu zeamă de pepene. S-a auzit 
un cântec funebru şi Bob şi-a dus mâna în dreptul inimii. 

Sarah băga cărbune în cutia de foc şi acul manometrului 
a început iar să se îndrepte spre roşu. Bob a pus în foc 
bucăţi din costumul Vanessei, aşa că era la fel de sumar 
îmbrăcată ca Sarah. Apoi Vanessa a mai adus un alt 
voluntar pe scenă pentru a-i pune cătuşele lui Bob şi a 
verifica dacă sunt intacte. 

— Ai emoţii? L-a întrebat magicianul pe omul care se tot 
uita cu coada ochiului la pistoane. 


N-ar trebui. Ultimul care s-a oferit voluntar a dispărut şi 
nu a mai fost văzut de atunci. 

Trebuie să admit că nu părea prea şocat de dispariţia 
mea şi se descurca destul de bine. M-am hotărât să reapar 
înainte de sfârşitul spectacolului. 

Vanessa l-a condus pe voluntar la locul lui. 

— Dacă aveţi impresia că voi cobori scutul, sunteţi 
nebuni. Dacă mă trezesc între pistoane când se lovesc - ei 
bine, sper să impresionez publicul. 

Acul s-a apropiat tot mai mult de roşu şi bătaia tobelor s- 
a auzit din nou. Vanessa s-a îndreptat spre manetă, Sarah i 
s-a alăturat şi au pus amândouă câte o mână pe pârgie. 
Scena s-a întunecat şi un reflector s-a îndreptat spre Bob şi 
maşinărie. Un altul mai mic s-a fixat asupra celor două 
asistente. În încăperea cufundată brusc în întuneric, o limbă 
de foc portocalie a ieşit din cuptorul boilerului şi un al 
treilea spot a făcut vizibil manometrul. 

Am ridicat mâna să îmi apăr ochii de lumina puternică şi 
am privit umbrele din jurul lui Bob, încercând să văd ce 
voiau să ascundă publicului. Tensiunea punea tot mai mult 
stăpânire pe mine, căci posibilitatea ca Bob să fie zdrobit 
părea din ce în ce mai mare. 

Platforma ridicată elimina trapele din podea pe unde ar 
fi putut să dispară. Deşi reflectorul crea umbre, nu era chiar 
aşa de bine focalizat încât bărbatul să se poată ascunde 
într-o parte sau alta fără a fi văzut. Tobele au mărit ritmul şi 
femeile au ridicat fiecare câte trei degete, apoi două, apoi 
unul, după care au tras de manetă cu putere până la capăt. 

Privirea îmi era aţintită asupra lui Bob. Când 
numărătoarea a ajuns la doi şi-a mişcat mâinile şi s-a prins 
cu putere de lanţurile cătuşelor. Mânecile fracului au 
alunecat în jos şi am văzut că avea un fel de manşetă de 
metal în jurul încheieturilor, între piele şi cătuşe. Când 
femeile au ajuns la unu, am văzut cum sârme subţiri, 
complet negre au ieşit din cabluri şi s-au întins. Capătul 
verigilor din jurul încheieturilor s-au desprins şi s-au ridicat 
în sus, în mod evident prinse de firele subţiri. 

Bob a menţinut iluzia ţinându-şi mâinile ţepene, astfel că 


păreau a fi prinse în continuare de cătuşe. Apoi femeile au 
tras de manetă şi fumul a ţâşnit în faţa platformei. În 
acelaşi moment firele s-au întins şi Bob a zburat de-a 
dreptul, atât de repede încât ajunsese în întunericul de 
deasupra scenei înainte ca pistoanele să se atingă. 

Apoi s-a auzit zgomotul înfiorător al ciocnirii, iar eu am 
sărit deasupra lor, acolo unde se atingeau şi am aşteptat 
un moment, cât fumul s-a împrăştiat. 

Aplauzele au fost grozave. 

Bob a reapărut în scenă, din partea opusă boilerului, şi a 
trântit uşa cutiei de foc. Acesta a fost semnalul pentru 
aprinderea luminilor şi el a înaintat pentru a face o 
reverență. De-abia când le-a făcut semn asistentelor să se 
încline a văzut că se holbau la mine, cum stăteam cocoţat 
pe „Ciocanele iadului”. 

S-a îndreptat spre mine cu ochii mari, incapabil de a 
rosti ceva. Am sărit mai întâi pe platformă şi de acolo pe 
scenă. Aplauzele au devenit frenetice, aşa că am făcut 
jumătate de reverență. Bob s-a întors din nou spre public şi 
a spus: 

— Vă mulţumesc pentru prezenţă. Apoi a făcut un gest 
cu mâna şi cortina a coborât. 

M-am întrebat dacă nu ar fi o idee bună să plec. 

Bob s-a întors spre mine cu mâinile întinse pe lângă corp 
şi cu pumnii strânşi. 

— Gata, idiotule! Cum ai reuşit? 

Vocea îi era răguşită şi puternică, iar eu am făcut 
involuntar un pas în spate, în timp ce el se îndrepta spre 
mine. Am privit în jur, simţindu-mă ameninţat, şi am văzut 
patru tipi din echipa din culise apropiindu-se, măsurându- 
mă din cap până-n picioare şi întrebându-se cine naiba mai 
sunt eu. Unii dintre ei chiar păreau înfuriaţi. Sarah şi 
Vanessa s-au rezumat să privească indiferente. 

— Bob, am spus cu glas tare, eşti un pozeur, după care 
am ridicat mâinile, am pocnit din degete şi am sărit. 

În dimineaţa următoare am hotărât, din senin, să plec în 
Florida, să-mi văd bunicul. Agentul meu de călătorie mi-a 
găsit un loc într-un avion ce decola de pe aeroportul La 


Guardia în mai puţin de douăzeci de minute. M-am 
îmbarcat în ultimul moment. 

Din Orlando, am luat un avion mai mic de navetişti, 
pentru ultima parte a drumului până în Pine Bluffs. Era 
zgomotos şi aglomerat şi am simţit din plin turbulenţele 
cauzate de diferenţele de temperatură din aerul de amiază. 
La un moment dat, un curent descendent destul de 
puternic m-a împins în centura de siguranţă câteva 
secunde bune şi am crezut că voi sări de-a dreptul. 

Singurul lucru care m-a oprit era că nu credeam să mă 
pot înapoia într-un vehicul aflat în mers, mai ales unul pe 
care nu-l puteam vedea. Dacă tot voiam să sar din avion, 
m-am gândit să aştept totuşi să ajungem mai aproape de 
pământ sau să o fac doar într-o situaţie disperată. Zborul a 
durat o jumătate de oră, dar mi s-a părut o eternitate. A 
fost mult mai bine după ce am ajuns la sol. 

Clădirea aeroportului era puţin mai mare decât primul 
etaj din clădirea mea de cărămidă roşie şi agentul 
responsabil de bilete era singurul reprezentant al 
personalului de la sol, cărăuş şi om de ordine în acelaşi 
timp. Ceilalţi cinci pasageri ai zborului au fost întâmpinați 
de prieteni şi rude, lăsându-mă doar pe mine la mila 
transportului pus la dispoziţie de aeroport, un hârb de 
camionetă şi un şofer cu chipul brăzdat de riduri. 

— Încotro? 

— A, un moment. Trebuie să mă uit în cartea de telefon, 
m-am scuzat întorcându-mă în clădire, la telefonul public 
din colţ. 

Nu apărea nici un Arthur Niles. „Fir-ar să fie!” Am 
aruncat o privire în jur - nu se uita nimeni în direcţia mea. 
Am studiat locul în care mă aflam şi l-am „reţinut”, apoi am 
sărit în vechea mea cameră din casa tatei. Praful era mai 
gros ca niciodată. Am cotrobăit prin birou, până am găsit 
una dintre scrisorile vechi de la bunicul, o felicitare de ziua 
mea, cu tot cu plic. Avea adresa pe el. L-am îndesat în 
buzunar şi am închis toate sertarele. 

Pe hol am auzit paşi care s-au oprit în dreptul uşii. Am 
îngheţat, rămânând neclintit. Dacă apăsa clanţa, puteam 


sări în câteva secunde. O voce, a tatei, cu un tremur pe 
care nu-l recunoşteam, a întrebat: 

— Davy? 

Nu ştiu de ce, dar după o secundă de ezitare am 
răspuns. 

— Da, eu sunt. 

Nu cred că se aştepta la un răspuns. L-am auzit icnind şi 
podeau a scârţâit când şi-a mutat greutatea de pe un picior 
pe altul. Apoi a început să umble la lacăt cu stângăcie. 
Când acesta s-a deschis cu un clic, am sărit la aeroportul 
din Pine Bluffs. 

Tipul de la bilete alias cărăuşul, ce stătea acum la 
ghişeu, a ridicat privirea când m-am sprijinit de perete. 
„Lasă-l să se întrebe”, mi-am spus, gândindu-mă la tata, nu 
la omul din aeroport. Aveam crampe la stomac, dar 
simţeam şi o satisfacție curioasă, asemănătoare 
momentului în care am spart recipientul cu făină, deşi 
atunci nu fusese atât de mulţumitor pe cât putea fi. Nu am 
văzut rezultatul, dar nici nu am lăsat amprente. 

Am ieşit din clădire şi m-am îndreptat spre taxi cu 
felicitarea şi plicul în mână. 

— 345 Pomosa Circle, am spus. 

M-am urcat în spate şi m-am aşezat liniştit, în vreme ce 
treceam pe lângă o mulţime de case albe înconjurate de 
verdeață din abundență. Vocea tatei părea schimbată, 
îmbătrânită. Am încercat să îmi scot senzaţia din gând. 

— Am ajuns: 345 Pomosa Circle. Face patru dolari. 

l-am plătit şi a plecat. 

Casa arăta aşa cum mi-o aminteam, un bungalou micuţ, 
curmali şi un canal care trecea prin spate. Numele de pe 
cutia poştală era JOHNSON. 

Femeia care a răspuns la uşă vorbea spaniolă şi foarte 
puţină engleză. Când am întrebat de Arthur Niles mi-a 
răspuns: 

— Un momento, por favor, după care a dispărut în casă. 

O altă femeie, blondă, cu un puternic accent din sud a 
venit la uşă. 

— Domnu' Niles? A murit acum patru ani, cred. Da, da, 


acum patru ani, în august. A făcutun atac cerebral din 
cauza caniculei şi a murit în aceeaşi zi. Şi-a pus un deget pe 
buze de parcă s-ar gândi şi a continuat: Locuiam mai jos pe 
stradă atunci, la 330 Pomosa. Am cumpărat casa de la fiica 
lui. 

— Mary Rice? am întrebat făcând ochii mari. 

— Cred că ăla era numele după căsătorie. Pe acte scria 
Mary Niles. 

— Locuieşte aici în oraş? 

— Nu cred. A fost aici la înmormântare, la cimitirul Olive 
Branch, dar la tranzacţie a fost reprezentată de un avocat. 

— Vă mai amintiţi numele lui? 

— Hm, mi-aţi putea spune de ce vă interesează? M-a 
întrebat privindu-mă insistent. 

— Sunt David Rice, fiul lui Mary, am răspuns după o 
scurtă pauză. Când l-a părăsit pe tata, ăă, m-a părăsit şi pe 
mine. 

Am simţit că roşesc şi palmele îmi transpirau. Păi ce, nu 
era aşa? „Nu te-a lăsat în urmă pentru că nu meritai să te ia 
cu ea?” 

— Încerc să o găsesc, am adăugat nu foarte convingător. 

Linişte. 

— Hmmm, numai puţin să mă uit la acte şi să verific 
numele. Hai înăuntru, să nu stai în soare cât verific eu. 

M-a condus în casă şi m-a poftit să mă aşez pe un scaun 
în camera de la intrare. 

— Roseleeenda? Aqua frio, por favor, por el hombre, a 
comandat, după care a dispărut în altă cameră. 

După un minut, menajera mi-a adus un pahar cu apă 
rece ca gheaţa. 

— Gracias, am spus. 

— Por nada, mi-a răspuns ea, zâmbindu-mi cu răceală şi 
părăsind încăperea. 

Camera în care mă aflam îmi era străină, căci toată 
mobila era diferită de cea dinainte. De-abia când am privit 
pe fereastră şi am văzut felul în care era încadrată casa de 
peste drum, am avut sentimentul că mai fusesem acolo. 
Amintirea a fost intensă, clară şi dureroasă. 


„La naiba, Davy! Asta e a treia oară când îmi dai regina 
de pică. 

Hai, Davy, fii blând cu bunicul. Doar e bătrân şi firav. 

Încă te mai pot pune pe genunchi să îţi dau câteva la 
fund, domnişoară. la de-aci! 

Vai, tată, nu o altă regină! Se vede treaba că iar a 
câştigat, Davy.” 

Am jucat dame destul de mult vara aceea. Dimineaţa 
devreme eu şi bunicul pescuiam, iar în alte zile mergeam 
cu mama pe plajă. A fost o vacanţă tare reuşită. 

— Actele sunt la bancă, aşa că l-am sunat pe soţul meu. 
Şi-a amintit numele avocatului, Silverstein, Leo Silverstein. 

Când s-a întors în cameră avea în mână o carte de 
telefon. 

— Aici scrie că biroul lui e pe Main. Ar trebui să aibe 
ferestre spre piaţă - East Main, numărul paisprezece. 

l-am mulţumit şi am plecat. După ce a închis uşa, m-am 
întors la aeroportul local, sărind direct lângă telefonul 
public. Dinspre ghişeu s-a auzit un icnet, dar am ieşit pe 
uşă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Am aruncat o 
privire peste umăr şi l-am văzut pe responsabilul cu biletele 
urmărindu-mă până afară. 

„Fir-ar să fie.” 

La colţul străzii am cotit şi am sărit înapoi în New York. 

Deşi Millie îmi interzisese să mă apropii de ea mai mult 
de două ori pe lună, îmi dăduse voie să o sun în fiecare 
seară. 

— Salut, eu sunt. 

— Ce-i cu tine? 

— Poftim? 

— Mă suni în fiecare seară şi de obicei nu ai vocea unui 
lucrător la pompele funebre. 

— Ah, da! Am încercat să o găsesc pe mama. Am fost în 
Florida, să-mi văd bunicul. 

— Ce? Eşti în Florida acum? 

— Poftim? A, nu. M-am întors. Bunicul a murit acum 
patru ani. 

O vreme s-a lăsat liniştea la celălalt capăt al firului, după 


care Millie m-a întrebat: 

— Şi tu abia acum ai aflat? 

— Mda. 

— Mă întreb dacă tatăl tău ştia. 

— N-am idee, am spus obosit. Nu m-ar mira să fi ştiut. 

— Ai fost apropiat de bunicul tău? 

M-am gândit un pic. Joc de cărţi, pescuit şi uneori o 
felicitare cu o bancnotă de douăzeci de dolari prinsă cu 
grijă înăuntru. 

— Am fost cândva, demult. 

— E greu să pierzi pe cineva. Imi pare rău. 

— Mda, asta e... 

— N-aveai de unde să ştii. 

— De unde ai ştiut? am întrebat privind uluit telefonul. 

— Ce? Că te simţi vinovat pentru că nu ai ştiut că era pe 
moarte? Pentru că nu ai ştiut când a murit? 

— Ar fi trebuit să ştiu! 

— Nu, a spus Millie trăgând adânc aer în piept. Ştiu că 
asta simţi, Davy. Aşa ceva nu se poate controla. Şi e foarte 
OK. Dar nu aveai cum să ştii! Cu toţii ne simţim vinovaţi, 
uneori pentru lucruri care nu ţin de noi. Crede-mă, nu ai fi 
putut face nimic. 

Eram furios pe presupunerea ei, pe intuiţia ei, care 
dăduse un nume sentimentului ce mă chinuise toată ziua. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama atunci când nu am mai 
primit felicitare de ziua mea, la cincisprezece ani. Aş fi 
putut să scriu o scrisoare. Puteam să o trimit de la şcoală. 
Aşa sigur nu m-ar fi putut împiedica tata! 

— Obişnuia să îţi citească scrisorile? 

— Sunt aproape convins. Trăiam destul de retraşi, aşa că 
aveam o căsuţă poştală în oraş, de la care însă eu nu 
aveam cheie. Odată am găsit în maşină un plic ce mi-era 
adresat, fără adresa expeditorului. 

— Isuse! De ce făcea aşa ceva? 

— Nu ştiu. Însă nu mă lăsa să scriu rudelor. 

— Nici nu-i de mirare, având în vedere cum se purta cu 
tine. 

N-am spus nimic o vreme. Ea nu a insistat cu întrebările, 


ci a aşteptat la celălalt capăt al firului, o respiraţie abia 
perceptibilă ce îmi ţinea companie. 

— Îmi pare rău, Millie. Nu sunt o prezenţă prea plăcută în 
seara asta, am spus în cele din urmă. 

— Nu-i nimic. Îmi pare rău că nu îţi e bine. Aş vrea să te 
pot strânge în braţe. 

Am strâns tare pleoapele şi telefonul a scârţâit de cât de 
puternic mi-am încleştat mâna pe el. „Aş putea fi în braţele 
tale într-o clipă, iubito. Aş putea...” M-am controlat şi m-am 
forţat să spun: 

— Şi eu aş vrea. Dar rămâne pe vineri. 

— Bine. Eşti sigur că nu vrei să vin după tine la 
aeroport? 

— Nu. Nu e nevoie. Voi fi la uşa ta înainte de şapte 
seara. Numai să nu mănânci fără mine. 

— Bine. Să te odihneşti. 5 

— Mulţumesc. Am să încerc. Aă, Millie? 

— Da? 

— Eu... mâine... ăă... mă duc iar în Florida, dar tot te 
sun, bine? 

— Mda, Davy. E foarte bine, a spus, părând deodată 
puţin dezamăgită. 

Am sărit pe trotuarul din laterala clădirii aeroportului 
Pine Bluffs. Când m-am uitat după colţ, hârbul albastru era 
tot acolo cu şoferul lui bătrân cu tot. Părea surprins să mă 
vadă. 

— Cum ai ajuns aici? Zborul de la Orlando nu soseşte 
decât peste cincisprezece minute. 

Am ridicat din umeri spunând: 

— Trebuie să ajung la cimitirul Olive Branch şi apoi pe 
East Main la numărul paisprezece. 

— Peeerfect. Urcă. 

A mai încercat de câteva ori să închege o conversaţie, 
dar i-am răspuns monosilabic sau am ridicat din umeri. 
Când am intrat pe strada ce ducea la cimitir a început din 
nou: 

— l-am cunoscut aproape pe toţi cei îngropaţi aici. Cauţi 
pe cineva anume? 


Era un cimitir destul de mare. 

— Pe Arthur Niles. 

— A, da. Aşa se explică drumul în Pomosa Circle, a spus, 
luând-o spre capătul cimitirului şi parcând la umbra unui 
copac. Apoi a continuat: Vezi bucata aia de marmură albă? 
A patra de la capăt? M-a întrebat arătându-mi un rând de 
pietre funerare care se întindeau până la marginea 
cimitirului. 

— Da. Aceea este? 

— Da. Nu te grăbi. Te aştept, mi-a spus luând un ziar. 

— Mersi. 

„Arthur Niles, născut în 1922, mort în 1989, un etern 
omagiu din partea iubitei sale soţii, fiice şi nepot.” „Nepot? 
Vai, mamă, de ce nu mi-ai spus nimic?” Pe mormânt, într- 
unul din suporturile ruginite de metal şi prinse de un par, 
erau flori vechi şi ofilite. Le-am scos şi am adunat toate 
frunzele moarte din iarbă. 

„Îmi pare tare rău, bunicule, că nu am apucat să îmi iau 
rămas-bun. Aş fi preferat să te pot strânge în braţe acum.” 
Eram trist... teribil de trist. 

După un timp, am încercat să rețin cum arăta locul 
pentru a putea reveni, apoi am dus florile uscate la un coş 
de gunoi de lângă parcare. 

Şoferul citea în continuare, aşa că m-am ascuns după un 
copac şi am sărit în piaţa de flori din Manhattan, de pe 28" 
Street. Am luat un buchet cu trandafiri, crizanteme, 
astemeria şi orhidee. A costat treizeci de dolari. Am revenit 
în cimitir şi l-am pus în suport. 

Când am urcat în spate, taximetristul a lăsat ziarul din 
mână. Nu a spus nimic, dar a pornit maşina şi m-a dus în 
oraş. A vorbit doar când a oprit pe Main Street. 

— Mai ai nevoie să mergi undeva, Davy? L-am privit. 
Cum...? Ah. 

— Cât de bine l-aţi cunoscut pe bunicul? 

— Destul de bine, a spus ridicând din umeri. Ne adunam 
o mână de moşnegi şi jucam cărţi la el acasă în fiecare 
miercuri. Era un om bun -un jucător de cărţi deplorabil, dar 
un om bun. 


— Ştiţi cumva unde e mama, domnule...? L-am întrebat 
rezemându-mă de spătarul scaunului. 

— Steiger, Walt Steiger. Nu ştiu unde e Mary. După ce l- 
a părăsit pe tatăl tău, a stat aici vreun an, mai mult sau mai 
puţin. Avea o expresie sumbră şi a întors privirea un 
moment. Art spunea că lucrează în California, dar nu sunt 
sigur. Parcă zicea şi că se mută, dar asta a fost chiar înainte 
de atac. Nu-mi aduc aminte unde. 

S-a foit în scaun. 

— Am vorbit cu ea puţin la înmormântare, dar numai 
despre tatăl ei. 

— Aha, am făcut zăbovind un moment. Mulţumesc 
pentru informaţie. Cât face drumul? 

— Cinci dolari, a răspuns ridicând din umeri. 

— Dar aţi aşteptat aproape treizeci de minute. 

— Am citit. Dă-mi cinci dolari. 

Nu a vrut în ruptul capului să primească bacşiş. 

Biroul lui Leo Silverstein se afla la etajul al doilea, 
deasupra unei farmacii. Am urcat pe nişte scări înguste şi 
am intrat pe o uşă de sticlă, unde o femeie între două 
vârste tasta repede, cu o pereche de căşti pe urechi. Când 
am păşit în câmpul ei vizual, a tresărit şi le-a dat jos. 

— Dictare? am întrebat zâmbind. 

— Grateful Dead?. Cu ce te pot ajuta? 

— AŞ vrea să vorbesc cu domnul Silverstein, vă rog. Mă 
numesc David Rice şi aş dori să discut cu el despre mama 
mea, Mary Niles. 

— Aveţi o programare, domnule Rice? a întrebat aşa 
cum obişnuiesc oamenii să o facă atunci când ştiu foarte 
bine că nu ai. 

— Îmi pare rău, am dat din cap, înghițind în sec. Nu. Vin 
de la New York şi sunt doar în trecere prin oraş. De abia ieri 
am aflat că domnul Silverstein e avocatul mamei mele şi nu 
ştiam dacă ajung azi în Pine Bluffs. 

Părea sceptică. 

— Nu vreau să-i răpesc mult timp. A, apropo de ce se 


2Formaţie de rock americană, fondată în 1965 şi apreciată pentru stilul 
său unic ce îmbina elementele rock, reggae, folk, blues şi jazz (n. red.). 


numeşte Pine Bluffss? N-am văzut niciun pin sau vreo 
stâncă de când am ajuns. 

— Râpele sunt în amonte, la şase kilometri, lângă 
vechea vatră a oraşului. Pinii au fost tăiaţi complet în 
secolul nouăsprezece, mi-a răspuns cu o voce seacă, apoi a 
adăugat, arătându-mi canapeaua din partea cealaltă a 
încăperii: Luaţi loc. Îl întreb pe domnul Silverstein dacă vă 
poate primi. 

M-am aşezat, în timp ce ea a vorbit aproape în şoaptă la 
telefon, lucru pe care nu l-am apreciat deloc. Nu mi-a 
plăcut niciodată să cunosc persoane noi, adică urăsc să fac 
eforturi pentru a mă apropia de oameni. „De ce îţi e frică, 
Davy? Ai impresia că nu-ţi vor înţelege intenţiile?” M-am 
foit pe canapea, încercând să-mi găsesc o poziţie mai 
confortabilă. „Da, s-ar putea să nu le înţeleagă şi chiar mai 
rău, să le par antipatic.” 

Uşa s-a deschis şi din birou a ieşit un bărbat, de vreo 
cincizeci de ani, la fel de înalt ca mine, dar cu părul cărunt. 
Purta vesta şi pantalonii de la un costum cu trei piese, iar 
nodul cravatei era slăbit. 

— Domnule Rice? Sunt Leo Silverstein. Am o întâlnire în 
zece minute, dar vă pot acorda acest răgaz. 

M-am ridicat şi i-am strâns mâna. 

— Sunteţi foarte amabil, am spus, urmându-l în birou. 

— Deci eşti fiul lui Mary Niles? M-a întrebat după ce a 
închis uşa şi m-a invitat să iau loc pe scaun. 

— Da. 

— Cu ce te pot ajuta? 

— Incerc să o găsesc. 

— Aha! 

A ridicat un prespapier de pe birou şi l-a tot mutat dintr- 
o mână în cealaltă. 

— Chiar mă întrebam dacă nu cumva e vorba despre aşa 
ceva. 

M-am încruntat. Scaunul cu tapiţerie de pluş mi s-a părut 
dintr-odată foarte tare. 

— Ce vreţi să spuneţi? 


3Riîpa Pinilor (n. red.). 


A tras adânc aer în piept şi a început să povestească: 

— Mama ta a venit aici acum şase ani cu trei oase ale 
feţei rupte, răni, vânătăi şi o traumă severă. Fusese 
abuzată fizic şi psihic. A fost internată un an la psihiatrie 
din cauza unei depresii foarte grave şi a avut nevoie de 
două operaţii de reconstrucţie a feţei. 

M-am holbat la el. Aveam crampe la stomac. 

Leo Silverstein m-a privit cu atenţie, ţinând prespapierul 
în echilibru, gata oricând să-l prindă cu mâna liberă. 

— Păi..., am spus eu dând din cap. Imi amintesc cel puţin 
o dată când tata i-a făcut rău. Dar într-o zi, când m-am 
întors de la şcoală, ea nu mai era. Plecase. Tata nu vorbea 
despre asta. 

„Ar fi trebuit să-mi dau seama.” Aveam doar doisprezece 
ani atunci. 

Avocatul a clătinat din cap. 

— Am încercat de mai multe ori să o conving să depună 
plângere împotriva lui, dar a refuzat. Spunea că nu vrea să 
se mai apropie niciodată de el şi nici măcar să locuiască în 
acelaşi stat cu el. Era absolut îngrozită. 

A început să mute iar prespapierul dintr-o mână în alta. 

— De altfel, cred că se temea şi de ce ar putea să îţi facă 
ţie. Se pare că o ameninţase în privinţa asta. : 

„Un nenorocit de ostatic. A scăpat datorită mie. Imi 
venea să vomit.” _ 

— Şi acum unde este? L-am întrebat. „Îmi pare rău. Îmi 
pare rău. Îmi pare rău.” 

— Asta e problema. Nu pot spune. Clienta mea mi-a dat 
instrucţiuni precise, informația aceasta e strict 
confidențială. N-am de ales. Nu a specificat nicio excepţie. 

— Nici chiar pentru mine? Fiul ei? 

— De unde să ştie ea că nu eşti mână în mână cu tatăl 
tău? a spus el ridicând din umeri. 

— Am fugit de la nenorocitul ăla de mai bine de un an. 
Nu sunt mână în mână cu el. 

S-a lăsat pe spate în scaun, a strâns dintr-odată 
prespapierul de parcă ar fi fost o armă. 

„Relaxează-te, Davy.” Am expirat încet şi m-am rezemat 


de spătar, punându-mi mâinile în poală. 

— Nu sunt mână în mână cu el, am repetat mult mai 
încet. 

—  Înclin să te cred, a spus Silverstein, slăbind 
strânsoarea mâinii pe prespapier şi relaxându-se puţin. 
Totuşi, asta nu schimbă nimic. Tot nu îţi pot spune unde 
este. 

Mi-am încrucişat braţele strâns la piept. Ştiam că 
urechile îmi ardeau, îmi era ruşine şi eram furios, mă 
simţeam pe punctul de a face sau a spune ceva prostesc. 

— Dar aş putea să-i trimit un mesaj sau o scrisoare din 
partea ta. 

„Ce i-aş spune? Ce crede despre mine? Cum aş putea 
scrie o scrisoare fără să ştiu asta? De fapt nu vrea să afle 
nimic despre mine...” 

— Trebuie să mă gândesc, am spus scurt ridicându-mă 
brusc. 

Am observat să Silverstein se dăduse iar înapoi pe scaun 
şi strângea obiectul în mână. „Oare ce anume de pe chipul 
meu îl sperie aşa de tare?” M-am îndreptat spre uşă şi am 
deschis-o cu forţă, apoi m-am oprit. Încă eram furios, dar o 
parte din mine îşi dădea seama că el nu avea nicio vină, 
însă asta nu îmi potolea mânia. „Ti-ar plăcea să fii dus la un 
popas pentru camioane, domnule Silverstein?” 

— Vă mulţumesc şi iertaţi-mi accesul de furie, am spus 
fără să-l privesc. 

Apoi am trecut de secretară, am ieşit pe uşa de sticlă şi 
am luat-o în jos pe scări. 

Voiam să ies în stradă, când am dat cu ochii de Walt 
Steiger, taximetristul, citind ziarul în maşina parcată în faţă. 
Nu voiam să vorbesc cu el. 

Am sărit în Brooklyn. 

În starea în care eram, apartamentul îmi părea prea mic. 
Am încercat să stau jos, dar nu mă puteam domoli. Am 
încercat să mă întind, dar nu puteam să stau liniştit sub 
nicio formă. La etajul de dedesubt, soţii Washburn se certau 
iar, urlând unul la altul. Am auzit farfurii spărgându-se şi am 
tresărit, în timp ce mă plimbam dintr-o parte în alta a 


camerei. 

Eram îmbrăcat tot pentru vremea din Florida, dar nu 
voiam să mă schimb. Mi-am luat haina cea lungă de piele şi 
am sărit pe trotuarul de pe podul Brooklyn. Ceasul de pe 
Watchtower arăta şapte grade şi vântul care bătea dinspre 
East River era foarte rece. Cerul era acoperit cu o pătură de 
nori joasă şi murdară, care se potrivea de minune cu starea 
mea. 

„Un an în spital... Doamne Dumnezeule!” Mi-am strâns 
gulerul hainei şi am privit în gol spre portul din sud, în 
direcţia în care sufla vântul. Mi-am amintit cum stăteam 
deasupra tatei, cu sticla grea de whisky în mână, iar 
sufletul împărţit între nehotărâre şi îndoială. Îmi amintesc 
momentul în care am decis să nu îl omor. „Sau poate nu 
erai în stare să-l omori?” 

Asta e. Regretam reținerea din cauza căreia nu putusem 
să-i zdrobesc scăfârlia. Îmi părea rău că nu îl omorâsem. 

„Să-l omor acum?” Mi-am băgat capul între umeri. 
Vântul urla pe la urechile mele. Poate. 

Am petrecut restul după-amiezii gândindu-mă la tot felul 
de moduri prin care să-i vin de hac; în majoritatea mă 
foloseam de salt. „L-aş putea înşfăca, aş sări în vârf la 
Empire State Building şi i-aş da drumul de acolo.” Am privit 
în jos spre apele reci ale râului. „Şi de aici ar merge.” Mi-am 
tot imaginat ba una, ba alta, sute de fapte violente. In loc 
să îmi calmeze furia, fiecare din acestea mă făcea să mă 
simt tot mai vinovat şi tot mai ruşinat de mine însumi. 
Lucru care mă înfuria şi mai tare. M-am trezit că strâng cu 
putere balustrada şi că am dinţii încleştaţi. Mă dureau 
fălcile. „Să le ia mama dracu' pe toate! Nu eu sunt cel care 
i-am zdrobit faţa!” 

De abia după ce mi-am dat seama că l-aş putea omori 
fără să fiu prins vreodată, am început să mă calmez. Atunci 
am ştiut că nu o voi face. 

Asta nu însemna că nu vreau să-l rănesc. Voiam să 
distrug lucruri, să simt carne sub lovitura pumnului. Voiam 
să crap şi eu câteva oase. 

Mi-am amintit ce voisem să-i fac avocatului din Florida. 


Voiam să-l duc în popasul acela din Minnesota, unde Topper 
Robbins, camionagiul care a vrut să mă violeze, mi-a 
cumpărat încrederea cu o masă amărâtă. 

„Topper Robbins. lată un tip care merită să fie pedepsit.” 

Am strâns haina mai tare în jurul meu şi am sărit. 

Topper a parcat la popas la zece jumătate seara, 
douăzeci de minute mai târziu decât obişnuia, după spusele 
uneia dintre chelneriţe. Aşteptam de mai mult de o oră, dar 
mă simţeam destul de bine, în ciuda zăpezii, datorită unor 
izmene şi a unei perechi de mănuşi pe care tocmai o 
cumpărasem. 

Totuşi, aşteptarea în frig m-a făcut să am îndoieli şi 
eram pregătit să renunţ când acesta a sosit. Pumnii mi s-au 
strâns deodată şi mi-am muşcat buzele. Gândul la plecare a 
dispărut cu totul. 

A făcut plinul, apoi a parcat în zona de camioane, a 
închis cabina şi a intrat în local. L-am văzut aşezându-se pe 
unul dintre locurile pentru şoferi, apoi m-am dus la camion. 
Cabina era mică şi nu avea paturi în spatele scaunelor. 
Doar un geam pentru unghiul mort. Am aruncat o privire în 
jur, apoi am urcat în spaţiul dintre remorcă şi cabină. Acolo 
era o cutie sudată pentru materiale şi tuburile pentru 
frânele pneumatice. Am descoperit că pot sta în acel locşor, 
dar capul nu-mi ajungea până la geam. Dacă mă suiam pe 
cutie, vedeam prin el. Aşa că am reţinut locul pentru salt, 
după care m-am dus în spatele remorcii. 

O scară era sudată de spate, depăşind logo-ul 
PetroChem şi avertismentelele cu INFLAMABIL şi cel cu 
ACEST CAMION FACE ÎNTOARCERI AMPLE SPRE DREAPTA. 
Am urcat şi am observat că sus, pe cisternă, nu prea aveam 
de ce să mă ţin. Dar între scară şi cisternă era o margine 
formată din cutiile pentru furtunuri. M-am strecurat în 
spatele scării şi m-am aşezat. Metalul era foarte rece, dar 
se putea sta acolo. 

Am sărit la Cafe Borgia în Greenwich Village şi am luat o 
ciocolată caldă cu frişca şi scorţişoară. Băutura, căldura 
localului şi hainele groase m-au încălzit foarte tare şi 
aproape transpiram când am revenit la popasul de la 


marginea drumului. 

Topper nu terminase de mâncat. 

M-am plimbat încoace şi încolo, strivind din când în când 
crusta de gheaţă din iarbă. Când mi se făcea foarte frig 
săream acasă, în apartament, câteva minute. Mi-am adus 
aminte că nu o sunasem pe Millie, dar nu aveam timp 
acum. Topper putea să plece şi ar fi trebuit să mai aştept o 
zi. 

După ce m-am plimbat aşa o vreme şi am sărit să mă 
încălzesc, revenind apoi în parcare, Topper a ieşit în sfârşit 
din local. L-am privit cum se îndreaptă spre cisternă, 
deschide cabina şi ia un ciocan din spatele scaunului. Apoi 
a făcut înconjurul vehiculului, lovind fiecare cauciuc în 
parte. Satisfăcut, l-a pus la loc, a urcat şi a pornit. 

Am sărit pe cutia din spatele cabinei înainte ca trailerul 
să se urnească din loc. Odată ce se mişca, puteam să sar 
de acolo, dar probabil că nu aş fi putut sări înapoi pe el. Nu 
fără să-l văd, oricum. 

Vântul mătura vijelios marginile cabinei, în timp ce 
Topper mărea viteza. Mi-am ridicat gulerul hainei. Când am 
ajuns pe autostradă, am încercat să sar în spatele remorcii, 
pe marginea formată de cutiile pentru furtunuri. Nicio 
problemă, deşi în spate vântul era mult mai puternic. Am 
sărit înapoi. Din nou foarte simplu. 

Speram să fie aşa. Deşi era un vehicul în mişcare, ştiam 
distanţa până la destinaţie. M-am gândit că probabil aş fi 
putut sări pe camion chiar şi dacă aş fi fost pe pământ, atât 
timp cât era în raza mea vizuală. Dar dacă săream acum 
acasă, nu cred că m-aş fi putut întoarce. 

Inainte să mi se facă prea frig ca să mă pot concentra, 
mi-am început „jocul”. 

M-am ridicat în picioare pe cutie, eram aproximativ în 
spatele locului pentru pasager, şi m-am ţinut cu mâna 
stângă de unul dintre tuburi. Cu dreapta am scos o lanternă 
mică şi mi-am luminat faţa în timp ce mă uitam prin geam. 

Nu-l vedeam pe Topper, dar chipul meu se reflecta în 
geam, părând să plutească. Unghiul ascuţit în care ţineam 
lanterna forma umbre pe faţa mea, care părea nefiresc de 


albă. Haina neagră nu se reflecta deloc. 

Topper nu a observat imediat. Poate a privit în oglinda 
din dreapta şi a văzut cu coada ochiului lumină acolo unde 
nu ar fi trebuit să fie. Aşa că s-a întors să vadă mai bine. 
Probabil că s-a răsucit şi a doua şi a treia oară. Speculez, 
dar ştiu că imediat a apăsat frâna foarte violent. 

Am stins lanterna şi am sărit în spate. 

Vehiculul a avut nevoie de câteva secunde să se 
oprească. In ultimul moment a oprit pe acostament. Am 
auzit uşa cabinei deschizându-se şi paşii lui în timp ce 
cobora. O lumină a măturat asfaltul şi mi-am dat seama că 
şi el avea o lanternă. 

Zgomotul motorului diesel i-a înăbuşit vocea, dar l-am 
auzit înjurând şi păşind spre capătul cisternei, luminând 
asfaltul în calea lui. Am aşteptat până a ajuns în spatele 
camionului şi am sărit după cabină. Nu l-am mai putut auzi, 
pentru că motorul era foarte aproape. Uşa din partea 
şoferului era întredeschisă, aşa că înăuntru era lumină şi 
puteam vedea. Am sărit pe scaunul şoferului şi am întors 
cheia în contact, iar motorul s-a oprit cu un hârâit. M-am 
uitat în oglinzile laterale şi l-am văzut pe Topper venind în 
goană spre uşă, aşa că m-am întors pe marginea din 
spatele vehiculului. 

L-am auzit înjurând. Am urcat scara până sus şi am 
privit. Stătea lângă uşă holbându-se la chei, cu lanterna 
îndreptată spre pământ. A închis şi încuiat cabina, apoi, 
punând cu grijă cheile în buzunar, a pornit din nou să facă 
înconjurul camionului, luminând roţile de jur-împrejur, 
precum şi restul vehiculului. L-am lăsat să parcurgă 
jumătate de drum şi am sărit în cabină. Era cald înăuntru. 

După ce a făcut turul, Topper a mai înaintat câţiva paşi 
spre tufele de pe marginea drumului şi a luminat în stânga 
şi în dreapta, după care a mărşăluit înapoi scuturând din 
cap. g 

Am râs. In timp ce deschidea uşa, am sărit în spate. 
Când a pornit motorul şi a luat-o din loc, am revenit pe 
cutia din spatele cabinei. 

Inţelegeţi? 


În următoarea oră, am repetat toată chestia de încă cinci 
ori. De abia dacă a reuşit să parcurgă douăzeci de kilometri 
pe Autostrada 94. A şasea oară a început să respire greu. 

— Fir-ai al naibii! Ce vrei? Cine naiba eşti? 

Am aşteptat până a ajuns în spatele camionului, m-am 
dat jos şi am înaintat pe şosea vreo treizeci de metri. Acolo 
era un canal, semnalizat cu indicatoare, care ajungea până 
la acostament şi continua sub el. Un şanţ de beton lat de 
mai bine de un metru şi adânc de aproape doi metri. Am 
mers mai departe şi am reţinut ca loc de salt o bornă 
kilometrică, apoi am sărit lângă canal. 

Din depărtare puteam să văd punctul de lumină 
clătinându-se încet în jurul cisternei. M-am aşezat pe 
marginea acostamentului cu gulerul ridicat foarte aproape 
de faţă, cu mâinile în buzunare şi, din întâmplare, chiar în 
faţa indicatorului care semnaliza canalul. 

In sfârşit, Topper s-a urcat în cabină şi a pornit motorul. 
Când a aprins luminile, m-au izbit direct în faţă. 

N-am  tresărit. Am rămas nemişcat. Pe moment, 
camionul a rămas nemişcat, apoi a pornit clătinându-se. Nu 
a încercat să se întoarcă pe autostradă, ci a mărit viteza. M- 
am uitat fix spre parbrizul unde şoferul stătea neclintit. 
Camionul lua viteză. Topper ambala motorul destul de tare, 
dar cu toate astea nu venea spre mine cu mai mult de 
treizeci de kilometri la oră. Am rămas pe loc aşteptând 
până am simţit căldura emanată de motor şi am sărit lângă 
bornă. 

Roata din dreapta faţă a căzut în canal şi s-a izbit de 
marginea opusă, cu zgomotul specific roții care explodează. 
Partea din spate a cabinei a fost aruncată spre dreapta, 
împinsă de remorcă. Apoi toată cisterna a dat să se 
răstoarne pe o parte într-o mişcare prelungă, scoțând 
scântei din cauza frecării de marginile de beton ale 
canalului, acompaniate de arcuri strălucitoare de sticlă 
atunci când bucăţi din geam au zburat prin faţa farurilor. 

M-am pregătit să sar, temându-mă că ar putea exploda, 
dar s-a oprit imediat după aceea, cu cabina contorsionată, 
fără un far, şi cu celălalt luminând cerul dintr-un unghi 


ascuţit. Cisterna nu părea să curgă. 

M-am apropiat. 

Topper avea o mână blocată de volan şi atârna peste 
schimbătorul de viteze spre scaunul din dreapta. Faţa îi era 
stropită cu sânge. Se holba la mine, urmărindu-mă în timp 
ce treceam în faţa cabinei ca să văd mai bine. Scotea 
zgomote scurte şi ascuţite şi a prins de volan cu mâna 
liberă încercând să slăbească strânsoarea celeilalte. 

Pe drum maşinile opreau. Am auzit uşi trântindu-se şi 
voci ridicate, dar le-am ignorat. 

l-am zâmbit lui Topper, care a gemut din nou, chinuindu- 
se să ajungă la volan. În timp ce mă privea, am sărit. 


— Salut! 

— Aă, cât e ceasul? 

— Unsprezece jumătate. Te-am trezit? 

— Am adormit pe canapea. Aşteptam telefonul tău. 

— Îmi pare rău că sun aşa de târziu. Am fost ocupat, m- 
am scuzat zâmbind prosteşte. 

Stăteam întins în pat, sub pături, încercând să mă 
încălzesc, după mica aventură din Minnesota. 

— Ai încercat să îţi găseşti mama? 

— Nu chiar. Aveam de încheiat nişte socoteli. 

— Ce vrei să spui? M-a întrebat cu o voce schimbată, 
îngrijorată. Sper că nu i-ai făcut ceva tatălui tău! 

Am strâns telefonul mai tare. Reuşisem să uit de tata o 
vreme. 

— Nu. Ar merita, dar nu i-am făcut nimic. Am făcut o 
scurtă pauză, după care am continuat: Am aflat un lucru 
foarte urât azi, ceva groaznic. 

— Ce? 

— Mama a stat un an într-un spital de psihiatrie, imediat 
după ce l-a părăsit pe tata. În plus, a avut nevoie de două 
operaţii de reconstrucţie a feţei. 

Am auzit-o cum trage deodată aer în piept. 

— Ah, Davy, ce oribil! 

— Mda. Millie, nu vor să-mi spună unde este. Au 
impresia că o să-l duc pe tata direct la ea. 

— Hei, Davy, calmează-te. Respiră adânc. Am închis 
ochii, am expirat, am inspirat. 

— lartă-mă, am spus după un moment. 

— E normal să fii supărat. Ai aflat o grămadă de lucruri 
urâte azi. Trebuie să îţi fie tare greu. Să o luăm încet, cine 
nu vrea să îţi spună unde e? 

— Avocatul ei. A lăsat instrucţiuni să nu-i fie dezvăluită 
nimănui adresa ei. Nici măcar mie. 

— Vai, Davy! Cred că e foarte dureros. A ezitat o clipă, 
după care a spus: Aş vrea să fiu acolo, lângă tine. 


— Doamne, ce dor îmi e de tine, Millie! Am tăcut 
amândoi o vreme, dar mă simţeam de parcă eram lângă 
ea. 

— Ce ar trebui să fac? Avocatul spune că poate să îi dea 
o scrisoare de la mine. 

— Ah, deci poţi să-i scrii? 

— Cred că da. 

— Şi nu vrei? 

— Nu ştiu! Adică, ce rost are să-i scriu dacă ea nu vrea 
să mă vadă? 

S-a făcut linişte la celălalt capăt al firului. 

— Davy, nu ai de unde să ştii ce vrea. Cred că îi este 
doar frică de tatăl tău. Scrie-i. Spune-i ce simţi. Spune-i ce 
vrei tu. 

— Nu ştiu ce vreau. Nu-i pot scrie. 

Millie a oftat şi nu a mai spus nimic o vreme. 

— Care-i problema Davy? Adevărata respingere e mai 
grea decât cea pe care ţi-ai imaginat-o? Atât timp cât nu-i 
scrii, te poţi gândi că ar vrea să te vadă, dacă i-ai da de 
veste că eşti prin preajmă. Aşa-i? 

Sfinte! Am închis ochii strâns. Lacrimi s-au prelins de sub 
ele. Nu puteam să mai rostesc niciun cuvânt. 

— Eşti acolo, Davy? M-a întrebat ea încet. Eşti bine? 

— Nu, nu sunt, am reuşit să spun. E prea aproape de 
adevăr. Aveam un nod în gât şi mă durea mâna de cât de 
tare strângeam telefonul. Trebuie să mă gândesc. Te sun 
mâine, bine? 

— Bine, mi-a răspuns cu o voce slabă. Pe mâine atunci. 
Îmi eşti tare drag, Dawy. 

Am închis, mi-am tras perna pe faţă şi mi-am dorit să 
mor. 

M-am simţit bine după ce Topper şi-a lovit camionul. De 
ce mi se părea totul aşa de meschin în lumina dimineţii? 
Atât de inuman? Nu merita? Mă enervam iar. Am încercat 
să citesc dintr-o carte pe care o începusem cu o zi înainte, 
dar nu am reuşit. Nu mă puteam concentra, iar cuvintele mi 
se amestecau pe pagină. 

Mi-am pus haina şi am sărit în Minnesota. 


— Am văzut o cisternă răsturnată spre vest. Ciudat 
accident! 

— Mda, unul dintre clienţii fideli, se pare că a adormit şi 
a ieşit de pe şosea, mi-a răspuns chelneriţa în timp ce-mi 
aducea cafeaua. 

— A murit? 

Na, c-am spus-o, nici nu ştiam dacă o făcusem cu teamă 
sau cu speranţă. 

— Nu, s-a tăiat un pic şi cred că şi-a luxat un umăr. L-au 
ţinut în spitalul local peste noapte sub observaţie. 

Era viu. Eram fericit, lucru care m-a surprins. 

— Patru poliţai au fost pe aici de dimineaţă să-şi ia 
gogoşi, a intervenit un băiat care debarasa mesele. L-am 
auzit pe unul spunând că i-au făcut analize lu' Topper să 
vadă dacă nu a luat ceva. El zicea că nu a adormit - cică 
urmărea o fantomă care l-a ademenit în şanţ. 

— Mi s-a părut mie că nu e ceva în regulă cu Topper, a 
zis chelneriţa dând din cap. Avea el ceva ciudat. Ce lua? 

Băiatul s-a oprit un moment din ştersul mesei. 

— Nimic. Au spus că era curat. De asta l-au ţinut peste 
noapte, ca să vadă dacă nu cumva are vreo problemă la 
creier. l-au făcut şi raze la cap, să caute dacă n-o fi spart. 

— Poftim! Ce chestie, s-a minunat ea, uitându-se la cana 
mea. Mai vrei nişte cafea, zahăr? 

— Da, vă rog, am încuviinţat zâmbind. 


Dragă mamă, 

Am fugit de acasă acum un an şi trei luni. Acum locuiesc 
în New York şi o duc bine. Aş vrea să te văd, deşi nu ştiu 
dacă tu iți doreşti aşa ceva. Mi-e dor de tine, dar voi 
înțelege dacă nu vei vrea să mă vezi. Oricum, mi-ar face 
plăcere să am vreo veste de la tine. Mă poti suna la 
718/553-4465 sau să Îmi scrii la CP 62345, New York, 
NY10004. 

Fiul tău... 


Scrisoarea era stângace, nepoliticoasă şi simplistă, dar 
era a şasea încercare şi nu voiam să o mai scriu încă o 


dată. Am dat comanda de listare şi imprimanta a scos 
hârtia silențios. Am semnat-o şi am pus-o într-un plic pe 
care trecusem numele de fată al mamei, Mary Niles. 

Am sărit pe scara ce ducea la biroul lui Leo Silverstein. 
Odată ajuns la etaj, i-am dat plicul secretarei şi am rugat-o 
să i-l dea. A spus că o va face, fără să pună întrebări. 
Probabil cunoştea situaţia. 

„Nu vreau mila ta!” Eram tentat să mă teleportez acasă, 
chiar în faţa ei, numai ca să-i şterg de pe faţă expresia de 
înţelegere plină de compasiune. Dar făcusem deja prea 
multe chestii din astea. l-am mulţumit, după care am 
părăsit casa scării. 

Am sunat-o pe Millie şi i-am spus de scrisoare. 

— Foarte bine, Davy. Ştiu că e un pas înfricoşător, dar 
măcar vei şti. 

— Şi dacă nu vrea să mă vadă? Dacă nu-i pasă. 

— Nu cred că trebuie să îţi faci griji din astea, mi-a 
răspuns ea calm. Chiar dacă se întâmplă aşa, măcar vei şti 
cum stai şi vei putea merge înainte, în loc să te blochezi 
într-un punct. 

— Să mă blochez? Cred că e şi ăsta un fel de a descrie 
situaţia. Sunt blocat între a avea o mamă şi a nu o avea. 

— Davy..., a continuat Millie cu prudenţă, nu ai mai avut 
mamă de şase ani. De fapt, eşti blocat între a şti dacă va 
mai face parte din viaţa ta sau nu. 

— Nu pricep care-i diferenţa, am ripostat scuturând din 
cap furios. 

— Nu mai eşti acelaşi om ca în momentul în care te-a 
părăsit. Şi numai timpul e vinovat de aceste transformări, 
ca să nu amintesc de tatăl abuziv. Nici mama ta nu mai 
este cea care a fost. Consilierea psihiatrică poate schimba o 
persoană. Niciunul dintre voi nu va putea reîncepe relaţia 
pe care aţi avut-o, nu fără să vă prefaceţi foarte mult. Pur şi 
simplu nu o să meargă aşa. 

— La naiba, Millie! E atât de greu. 

— Mda. 

— Ce vrei să facem weekendul ăsta? am întrebat-o 
schimbând subiectul. 


— Sincer, nu prea m-am gândit. Poate doar să stăm. 

— În pat? am spus schiţând un zâmbet. 

— Şi acolo. Dar nu tot timpul. Asta e cel mai bun mod de 
a strica o relaţie. 

— Sexul? 

— Nimic altceva decât sex. Hai să construim mai mult 
decât o peliculă subţire de transpiraţie între noi. 

— Aă, nu-ţi place? Credeam... adică păreai să... 

— Îmi place sexul. Atât de mult, încât uneori educaţia 
mea protestantă mă face să mă simt vinovată, îmi place să 
fac sex cu tine, Davy, pentru că, ei bine... te iubesc. 

M-am schimbat la faţă şi stomacul îmi bolborosea. Nu 
mai vedeam telefonul, scaunul, rafturile cu cărţi, ci doar 
chipul ei. 

— Ah, Millie, lasă-mă să iau un avion în seara asta. 

Vocea îmi era răguşită şi mâna în care tineam receptorul 
îmi tremura întruna. 

Am auzit-o expirând. 

— Chiar dacă ar fi vreun zbor, oricum n-ai ajunge până 
dimineaţă. Şi am cursuri. 

„Aş putea fi acolo într-o clipă.” Tăcerea era plină de dor 
împărtăşit. Mă simţeam în acelaşi timp foarte trist şi foarte 
fericit. 

— Dar poţi veni joi, dacă vrei. 

— Eşti sigură? 

— Ultimul curs se termină la patru jumătate. Aş putea să 
fiu la aeroport la şase. Nu, la şase jumătate, fiindcă e oră 
de vârf. 

— Nu. O să fiu eu la tine la patru jumătate, joi. Apoi, 
înainte să îmi pierd curajul, am adăugat: Şi eu te iubesc. 

A tăcut un moment, apoi a rostit atât de încet că de abia 
am auzit-o: 

— Vai, Davy, îmi vine să plâng. 

— E voie. 

„Du-te la ea. Du-te la ea acum.” Voiam atât de tare să 
fac saltul, dar o altă voce mi-a şoptit: „Stai. Te iubeşte, dar 
îl va iubi şi pe teleport?” 

Am auzit-o suflându-şi nasul. 


— Ah, ce urăsc felul în care îmi curge nasul când plâng! 

— Imi pare rău că te-am făcut să plângi. 

— O, mai taci din gură, tare tont mai eşti. Ti-am spus că 
lacrimile sunt o binecuvântare. 

Mi-ai făcut un dar şi sunt fericită, nu tristă. Lacrimile nu 
înseamnă întotdeauna durere. Şi nu eşti tont şi te iubesc. 

„Du-te la ea. Stai. Ahhhhhhhhh!” 

— Te iubesc. Am vrut să îţi spun, am început să-ţi spun 
când am sunat şi ţi-am povestit de moartea bunicului. 

— Chiar m-am întrebat... 

— Mi-era frică să o spun, încă îmi este. Dintr-odată a 
devenit serioasă. 

— Mă bucur foarte tare să aud asta. Nu e ceva ce spui 
cu uşurinţă. 

— Atunci de ce vreau să o tot repet? 

— Poate că e un sentiment foarte puternic. Am o teorie 
despre fraza asta. Trebuie spusă atât timp cât e adevărată, 
dar nu atât de des încât să devină un automatism, fără 
substanţă, ieftin. Nu ar trebui să fie ca „bună dimineaţa” 
sau „mă scuzaţi” sau „dă-mi untul, te rog”. Inţelegi? 

— Cred că da. 

— Dar acum poţi să mi-o mai spui o dată. 

— O, Millie, te iubesc! 

— Te iubesc. Mă duc să mă culc, dar s-ar putea să nu 
pot dormi. Să te gândeşti la mine. 

— Cum aş putea să nu mă gândesc la tine. „Du-te la ea, 
du-te la ea, du-te la ea.” 

— Noapte bună, iubitule, a spus ea râzând. 

— Noapte bună, dragostea mea. 

A închis şi m-am uitat uimit la receptor. Apoi am sărit în 
Stillwater, în faţa apartamentul ei şi am privit geamul până 
s-au stins luminile. 

Căutam un cadou pentru Millie şi mi-am amintit de ceva 
ce văzusem la magazinul de suveniruri de la Muzeul de Artă 
Metropolitan. Am încercat să sar pe scările muzeului şi nu 
s-a întâmplat nimic. Repede, înainte de a-mi pierde 
încrederea, am sărit în Washington Square. 

Nicio problemă. 


Fusesem la muzeu o dată, cu Millie, şi am crezut că voi 
mai merge de multe ori, dar nu am mai ajuns. 

„Nu ţi-l mai aminteşti destul de bine”, mi-am spus. 

Cu cât săream în mai multe locuri, cu atât trebuia să ţin 
minte mai multe, dacă voiam să mă mai întorc acolo. „Va 
trebui să merg în toate locurile pe care le cunosc odată pe 
săptămână, ca să le am vii în minte?” 

Am hotărât că era momentul să mai cumpăr nişte jucării. 

Pe 47 Street a fost destul de simplu să cheltui două mii 
de dolari pe: o cameră video, micuță, cu bandă de opt 
milimetri, un aparat video pentru dimensiunea benzii, o 
cutie cu zece casete de douăzeci de minute, două pachete 
de acumulatori NiCad şi un încărcător pentru ei. 

După o oră, timp în care o tură de baterii s-au încărcat, 
am sărit în Central Park, lângă gazonul de crochet, în 
partea de vest a parcului şi m-am îndreptat spre 81st 
Street, unde era muzeul. Apoi am petrecut câteva minute 
filmând o nişă retrasă de la intrarea în muzeu, după care 
am intrat în ea şi am realizat o panoramă. În tot acest timp, 
am vorbit despre imagini şi mirosuri. 

Am sărit acasă, am scos caseta şi am etichetat-o cu grijă 
„Muzeul de Artă Metropolitan, New York, scările de la 
intrare”. După aceea am vizionat-o, cu aparatul video 
conectat la televizorul meu cu diagonala de şaizeci de 
centimetri. Calitatea imaginii era excelentă. 

Evident, acum nu voi mai avea probleme cu săritul la 
muzeu. Tocmai fusesem acolo şi mă uitasem în jur cu mare 
atenţie. Totuşi, peste vreo şase luni, timp în care nu voi mai 
fi trecut pe acolo şi amintirea va deveni mai vagă, speram 
ca filmul să-mi reîmprospăteze memoria. 

„Vom vedea.” 

După ce am cumpărat cadourile pentru Millie, mi-am 
petrecut restul zilei filmând locurile de salt cele mai puţin 
folosite. Uneori, când era vorba despre o locaţie prea 
aglomerată, o schimbam cu un colţ mai retras. In Florida, 
de exemplu, am reţinut un loc la aeroportul din Orlando, o 
nişă formată din două coloane. In Pine Bluffs am găsit o 
ascunzătoare între două tufişuri din piaţa oraşului, chiar 


peste drum de biroul lui Leo Silverstein. În Stillwater, am 
găsit o alee, la două case depărtare de a lui Millie. În 
Stanville, am ales zona din spatele tomberonului de la Dairy 
Queen, între gardul viu şi clădirea bibliotecii, iar acasă la 
tata, am preferat curtea din spate. 

A trebuit să mai cumpăr două cutii de casete şi un 
suport în care să le pun. 

Cu această activitate a trecut şi ziua de marţi. Miercuri 
dimineaţă devreme, am sărit la aeroportul din Orlando şi 
am luat cursa spre Disney World. Autobuzul a ajuns acolo 
cu douăzeci de minute înainte de ora deschiderii. Am găsit 
un loc între două tufişuri, l-am memorat, am sărit acasă 
pentru a lua camera şi am imortalizat locul. Am mai filmat 
şi un colţişor dinăuntru. Paza de la Disney World e foarte 
eficientă, aşa că am avut grijă să aleg un punct unde nu 
erau camere. Mi-am imaginat o situaţie foarte ciudată; se 
făcea că Mickey Mouse venea spre mine şi-mi spunea: 
„Joaca e gata! Joaca e gata! He, he! Pune-i cătuşele Goofy!” 

Am fost foarte prudent. 

De mai multe ori în ziua aceea am fost tentat să sar în 
locuri unde oamenii m-ar fi văzut cu siguranţă, să intru în 
faţa cuiva la rând. Urăsc cozile lungi, dar nu am riscat. 
Puteam oricând să sar înapoi, dimineaţa la prima oră, 
înainte să se umple sau la închidere, când se golea. 

„Millie ar trebui să fie aici”, mi-am spus. Nu m-ar deranja 
să stau la rând împreună cu ea. 

O amintire demult uitată mi-a revenit în memorie. Mama 
urma să mă aducă aici, la Disney World, cu prima ocazie 
când reveneam în vizită la bunicul. 

Pe la şase după-amiaza am renunţat la plimbare, pentru 
că mă dureau picioarele de la mers şi capul de la prea mult 
soare. Reîntors în apartament, am tras un pui de somn de 
vreo câteva ore, după care am sunat-o pe Millie. Am vorbit 
mai bine de o oră, apoi, ca şi serile trecute, am sărit în 
Stillwater şi am privit fereastra ei până a stins lumina. 

Schimbarea orei de iarnă de la miezul nopţii m-a prins 
studiind o poză cu noi doi, făcută la automat, şi războindu- 
mă cu mine însumi. 


„De ce nu-i spui?” 

„Ce să-i spun, că sunt jefuitor de bănci? Că nu fac nimic 
constructiv cu viaţa mea? Că fur banii câştigaţi cu greu de 
alţii?” 

„Spune-i doar despre teleportare.” 

„Da, sigur. Dacă-i spun despre asta, gândeş-te-te câte 
întrebări vor urma. Acum mă iubeşte. Nu trebuie să fiu o 
ciudăţenie a naturii să îi câştig dragostea. Pot fi eu însumi.” 

„Serios? lubeşte ce ai ales tu să îi arăţi. Omisiunea 
tuturor celorlalte lucruri nu e tot la fel cu minciuna, când 
inventezi tot felul de chestii? Cu cât trece timpul, cu atât 
mai trădată se va simţi când va afla.” 

„Dar chiar trebuie să afle?” 

„O iubeşti?” 

Au! „Bine, trebuie să îi spun. La un moment dat. La 
momentul potrivit.” 

Am privit poza ei şi m-au trecut fiorii. 

La două dimineaţa, soţii Washburn au început să se 
certe din nou, doar că de data asta au devenit agresivi fizic. 
În decurs de douăzeci de minute, vocea ei foarte puternică, 
ce făcea comentarii provocatoare, se transformase în ţipete 
de teamă şi apoi urlete de durere. 

Parc-ar fi fost mama. 

Am sărit în colţ, lângă magazin, cu pantalonii traşi pe 
mine în grabă şi haina aruncată pe umerii goi. Am sunat la 
911 de la telefonul public şi am raportat o agresiune care 
avea loc în acele momente, indicând poliţiei adresa exactă. 

— Eram în trecere. Nu vreau să mă implic, dar pare că o 
omoară, am spus când m-au întrebat cine şi de unde sunt. 

Apoi am închis. 

Nemaiputând suporta urletele, am preferat să nu mă 
întorc în apartament şi am rămas acolo, ţopăind de pe un 
picior pe altul pe asfalt, cu tălpile goale. Chiar şi de aici se 
puteau auzi ţipetele ei. 

„La naiba, grăbiţi-vă!” 

Poliţia a ajuns în cinci minute într-o maşină cu luminile 
de semnalizare pornite, dar fără sirene. Nu o mai auzeam 
ţipând. Cei doi poliţişti au sunat la interfonul soţilor 


Washburn şi au spus ceva. Uşa s-a deschis cu un bâzâit şi 
au intrat. 

Am rămas lângă telefon, în umbra felinarului. Picioarele 
îmi erau tot mai reci. „Atunci sari undeva unde-i mai cald.” 
Nu m-am mişcat. Nu voiam să mă întorc în apartament, dar 
nici nu voiam să plec. Era ca atunci când ai o aftă în gură, 
te doare, dar nu te poţi abţine să dai cu limba. 

Poliţiştii au stat mai puţin de două minute, apoi au ieşit, 
au urcat în maşină şi au plecat. 

„La naiba!” 

Am sărit în apartament şi am ascultat cu grijă; femeia 
plângea, dar se pare că bărbatul nu o mai lovea. Am dat 
drumul la radio ca să nu mai aud şi m-am culcat. 

Weekendul a fost magic, tulburat doar de o voce 
sâcâitoare care îmi tot repeta „spune-i sau vei regreta”, şi 
de colega ei de cameră, care nu plecase acasă. 

Întâi i-am dat statueta din marmură. 

— Oau, e foarte frumoasă! Ce e? 

— E o reproducere a unui detaliu din Pietà de 
Michelangelo. Se numeşte Capul fecioarei. Mi s-a părut 
foarte potrivit. 

A roşit şi a începu să râdă. 

— Un fel de a doua feciorie pe care mi-o dăruieşti? Este 
minunat şi îmi place foarte mult. Îmi e şi frică să întreb cât 
a costat. 

Am ridicat din umeri şi am scos a doua cutie. 

— Ti-am spus că mă simt vinovată când arunci bani 
pentru mine! Mi-a spus privindu-mă acuzator. 

— Atunci îmi cer scuze dinainte. M-am controlat destul 
de mult, dar până la urmă am eşuat. Meriţi mult mai mult. 

S-a uitat distrată la cutia împachetată. 

— Hm, dacă mă iei cu vorbe dulci, nu scapi, să ştii. 

A scuturat cutia, i-a analizat dimensiunile şi a cântărit-o 
în palmă ca să-şi facă o idee despre greutatea obiectului. 

— Sper că e doar o carte. 

— Nu. 

A deschis-o încet, cu grijă, încercând să nu rupă hârtia. A 
ajuns la cutia de bijuterii şi mi-a mai aruncat o privire plină 


de reproş. 

— Deschide-o. 

Aşa a făcut şi a rămas cu gura căscată. Era surprinsă şi, 
evident, încântată. 

— Ţi-ai amintit. 

Era o copie după „Colierul prinţesei”, al cărui original 
aparținuse lui Sithathoryunet, fiica lui Sesostris al doilea, 
faraon al Egiptului în timpul celei de-a douăsprezecea 
dinastii. Avea mărgele în formă de lacrimă din lapis lazuli, 
carneol, aventurin şi bobite de aur şi argint separate de 
mărgele de ametist. Sunt convins că originalul era din aur 
curat, nu doar o poleială, dar nu poţi avea totul. Două sute 
cincizeci de dolari plus încă treizeci pentru cerceii asortaţi. 

— Da. Am vrut şi atunci să ţi-l cumpăr, dar erai aşa de 
sensibilă în privinţa banilor. 

A pus cutia jos şi m-a împins spre canapea. 

— Şi acum sunt la fel de sensibilă. Nu-mi mai face 
cadouri scumpe, mi-a spus sărutându-mă încet şi duios. 
Apoi a continuat: Vorbesc serios, şi m-a sărutat din nou. 
Mulţumesc. 

În seara aceea am ieşit la cel mai frumos restaurant din 
Stillwater, ca Millie să se poată îmbrăca elegant şi să poarte 
colierul şi cerceii. Trei femei au întrebat despre bijuterii, 
dându-i ocazia să rezume istoria celor douăsprezece 
dinastii egiptene. La final mi-a aruncat o privire aspră, 
dojenindu-mă: 

— Nu mai râde! Mă specializez în psihologie, nu în 
arheologie. 

A continuat să zâmbească în timp ce protesta şi s-a jucat 
cu bijuteriile toată seara. 

A fost şi un moment neplăcut atunci când m-a întrebat 
cum am reuşit să-mi menţin costumul impecabil în mica 
geantă cu care venisem. Sărisem acasă din baia ei ca să-l 
iau de pe umeraş. Nici nu fusese împachetat. 

— Crezi în puteri paranormale? 

— Adică genul în care poţi călca un costum cu puterea 
minţii? 

— Păi, dacă stăm să ne gândim, ar prinde tare bine 


uneori, nu crezi? Telecălcare? Psiho-călcătorie? Ce zici? 

A râs şi a schimbat subiectul. 

Vineri a avut trei cursuri, aşa că am sărit înapoi în 
Brooklyn, am citit o vreme, apoi, când s-a deschis Disney 
World, am făcut un salt în Florida şi m-am dat în „Călătorie 
stelară” de trei ori la rând. 

Nu a trebuit să stau la rând deloc. 

„Trebuie să o aduc şi pe Millie aici.” 

Am petrecut după-amiaza în patul ei cald şi confortabil, 
apăraţi de frigul lui octombrie. După aceea ne-am plimbat 
vreo jumătate de kilometru până la o cafenea de lângă 
campus. Din unele hornuri ieşea fum de lemne, ceea ce îmi 
amintea de Stanville. 

— Ai primit vreo veste de la mama ta? M-a întrebat la 
cină. 

— Nu, nu încă, dar au trecut de abia trei zile. Am 
verificat mesajele de pe robot azi şi nu era nimic. 

— Se poate să faci asta de la telefon? 

— Sigur. La telefoanele digitale. 

Nu folosisem opţiunile de la distanţă, dar se putea. 
„Jumătăţi de adevăr şi omisiuni. Şi ai impresia că asta eo 
relaţie onestă?” Mi-am acoperit un moment gura cu 
şerveţelul, apoi am încercat să schimb subiectul. 

— Ce mai ştii de fostul tău prieten? 

— În. De ce l-ai pomenit? 

— lartă-mă. 

— Sissy s-a despărţit de el. 

— De ce? am întrebat-o mijind ochii. Din cauza 
accidentului de la petrecere? Nu m-am putut abţine să 
remarc. 

Mă întrebam ce se întâmplase până la urmă. 

— Păi... a devenit ciudat imediat după aia. A inventat o 
poveste despre extraterestri şi răpiri, ceva de genul zona 
crepusculară. Sissy e fan New Age şi l-a crezut. A clătinat 
din cap şi a continuat: Nu era aşa ciudat cât a fost cu mine. 
Oricum, într-o zi ea a chiulit de la un curs şi l-a găsit în pat 
cu colega ei de cameră. 

A zâmbit larg şi a adăugat: 


— Caracteristica asta ă la Mark o recunosc. 

— Ce nenorocit! 

„Trebuia să-l fi sărit în Harlem sau în Central Park - era 
întuneric. Nu... el nu-i Topper Robbins.” Totuşi eram 
bucuros că făcusem şi atât. 

După cină am văzut un film prost, atât de prost că 
devenise  nostim şi ne-am amuzat şoptind replici 
alternative. 

Am făcut o plimbare prin parc. La întoarcere, ne-am 
aşezat pe o bancă şi am numărat stele până nu am mai 
putut de frig şi a trebuit să ne întoarcem acasă, în pat. În 
mod surprinzător, nu am făcut dragoste, ci am dormit, 
cuibăriţi unul lângă celălalt, cu braţele înlănţuite. Şi a fost 
foarte bine. 

Am reuşit să îmi prelungesc şederea până luni 
dimineaţă, explicându-i că de abia atunci aveam avion. A 
vrut să ştie ora plecării şi aproape că i-am mărturisit totul 
atunci. În schimb, am vărsat o sticlă de apă udându-ne pe 
amândoi „din greşeală” şi, cât ne-am schimbat, întrebarea 
a fost uitată. 

De fapt, cred că şi-a dat seama că nu vreau să-i spun, 
aşa că nu a insistat. 

In New York, afişajul robotului mă anunţa că am trei 
mesaje. Am ridicat din umeri, apoi i-am dat drumul şi m-am 
aşezat turceşte pe podea, cu capul sprijinit în mâini. 

— V-aţi gândit vreodată la siguranţa oferită de 
asigurarea de viaţă? La problemele... spunea primul mesaj. 

Era un anunţ automat, transmis de computer. Am apăsat 
furios butonul înainte şi aparatul a trecut la următorul. 

— V-aţi gândit vreodată la siguranţa oferită de 
asigurarea de viaţă? La probi... 

Am apăsat din nou butonul, înjurând în şoaptă. Mă 
aşteptam ca al treilea să fie aceeaşi reclamă stupidă. 

— Bună. Sunt Mary Niles şi îl caut pe David Rice. Este 
duminică seara, în jur de ora opt pe coasta de vest, ăă, 
cred că asta înseamnă unsprezece acolo. Aş prefera să nu 
las un număr, dar voi suna mâine, adică luni seara, la 
aceeaşi oră. 


„Mama.” 

Vocea era izbitor de familiară şi tânără, exact aşa cum 
mi-o aminteam. Ezitantă la început, dar mai apoi normală. 

„Ce o să-i spun?” L-am pornit încă o dată, să îi aud 
timbrul. Mi-am dat seama că lacrimile mi se prelingeau pe 
obraji şi că-mi curgea nasul, dar, în loc să îmi iau o batistă 
de la baie, l-am reascultat, iar şi iar. 

Aşteptarea a fost neplăcută. M-am învârtit în jurul 
telefonului toată dimineaţa, în ideea că poate se hotărăşte 
să sune mai devreme, dar tensiunea s-a tot adunat. In cele 
din urmă am sărit la cinematograful Embassy din Times 
Square şi am văzut două filme unul după altul, ca să îmi iau 
gândul de la telefon. 

Când am sărit acasă, aveam un mesaj. Am înjurat şi i-am 
dat drumul, dar era doar un tip Morgan, care întreba de o 
oarecare Sheila; o greşeală. Nici nu ştiam ce simt, uşurare, 
dezamăgire, amândouă deodată. 

Am sunat-o pe Millie la şapte, şase ora ei, adică 
devreme, dar nu voiam să ratez telefonul mamei. Nu voiam 
să o întâmpine tonul de ocupat sau robotul. 

Din fericire, Millie tocmai ajunsese acasă. 

— A sunat mama ta? Minunat! Ce a spus? 

— A fost doar un mesaj pe robot. Nu a vrut să lase un 
număr, dar mai sună o dată în seara asta. De asta te sun 
acum, să nu fie ocupat mai târziu. 

— Aha. Mă bucur foarte tare pentru tine, Davy. Sper să 
iasă totul bine. 

— Mda... vom vedea. Eram mort de frică, dar simţeam şi 
o umbră de speranţă. Nu i-aş fi scris niciodată fără ajutorul 
tău, Millie. N-aş fi avut curaj. Mulţumesc. 

— Hei! Trebuie să ai mai multă încredere în tine. Nu-l 
subestima pe bărbatul pe care-l iubesc. 

— Te iubesc. O să închid acum. Bine? 

— Sigur şi eu te iubesc. Noapte bună. 

— Noapte bună. 

Am pus receptorul în furcă cu o grijă exagerată, duios, 
tandru. Era hilar, dar pentru că ea nu era acolo ca să o pot 
atinge aşa, telefonul a primit toată atenţia. Am râs de mine 


însumi. 

Tot îmi era teamă. 

Aşteptarea de la şapte la unsprezece a fost şi mai rea. 

La opt şi jumătate telefonul a sunat şi l-am smuls din 
furcă. 

— V-aţi gândit vreodată la siguranţa oferită de asig... l- 
am închis trântindu-l. 

Cinci minute mai târziu a sunat din nou. 

— Bună, sunt Morgan. Sheila e acasă? 

— Nu e nicio Sheila aici. Ai greşit numărul. 

— Ah, scuze, a murmurat şi a închis. Apoape imediat a 
sunat iar. 

— Bună, sunt Morgan. Sheila e acasă? 

— Tot greşeală. 

— Of! A făcut omul iritat. Probabil formez greşit. A fost 
foarte atentă când mi-a scris numărul. Scuze. 

„idiotule! Probabil nu ţi-a dat numărul adevărat.” 

După o pauză de zece minute a sunat din nou. 

— Bună, sunt Morgan. Sheila e acasă? După câteva 
secunde de tăcere i-am răspuns 

Cu cel mai autentic accent din Brooklyn de care eram în 
stare, cu o octavă mai jos decât vocea mea normală: 

— Ah, a naibii treabă! Îmi pare rău, omule. Sheila e 
moartă! 

După aceea am închis. 

„Cam urât din partea ta, Davy.” 

Mă simţeam vinovat, dar nu a mai sunat. 

La nouă telefonul a sunat încă o dată. 

— V-aţi gândit vreodată la siguranţa pe care o oferă 
asigurarea de viaţă? La problema protejării celor dragi de 
un viitor nesigur? 

De data asta am ascultat mesajul până la capăt şi am 
notat numele firmei şi numărul de telefon. Apoi am închis, 
gândindu-mă supărat la felul în care se foloseşte mesageria 
vocală cât timp am căutat adresa în cartea de telefon. 

La zece şi cincizeci şi cinci de minute telefonul a sunat 
din nou. 

„Vai Doamne, vai Doamne, vai Doamne!” 


Am ridicat receptorul şi mi-am umezit buzele. 

— Alo? 

— Davy? David Rice? 

— Bună, mamă, am spus respirând profund. Ce mai faci? 
am întrebat cu o voce slabă. 

Erau cuvinte venite direct din trecut. O frântură din 
amintirile copilăriei. Coboram din autobuzul şcolii, alergam 
pe alee, intram pe uşa de la bucătărie şi spuneam: 

— Bună, mamă. Ce mai faci? lar ea răspundea: 

— Tot ca înainte. Cum a fost la şcoală. 

Vocea de la celălalt fir a devenit la fel de slabă. 

— Vai, Davy... Davy! O să mă poţi ierta vreodată? 

„Oare nu se mai termină lacrimile astea?” Ochii mă 
înţepau şi am clipit repede. 

— Mamă, ştiu despre oasele rupte. Am aflat de anul 
petrecut în spital. Nu cred că aveai de ales. E în regulă. 

„Ar putea să fie bine la un moment dat.” Auzeam 
receptorul frecându-se de faţa ei în timp ce dădea din cap. 

— Nu mi-ai răspuns niciodată la scrisori... probabil te-am 
rănit atât de tare. 

— Nu am primit niciuna. Câte scrisori? M-a cuprins 
vechea senzaţie din stomac, ca atunci când tata era pe cale 
să mă lovească sau când l-am înfruntat pe Mark, fostul 
prieten al lui Millie. 

— Nenorocitul de taică-tu! Am trimis doar câteva scrisori 
lungi din spital, dar după ce m-au externat ţi-am scris câte 
una pe lună, timp de un an. Apoi, pentru că nu am primit 
niciun răspuns, le-am rărit la patru, cinci pe an. In ultimii 
ani, am trimis doar cadouri de ziua ta. Pe acelea le-ai 
primit? 

— Nu. 

— Nemernicul! Şi eu care te-am lăsat cu el... 

M-am fâţâit pe canapea, negăsindu-mi locul. Nu voiam 
să-mi mai vorbească despre el, să-mi mai aducă aminte. 
Îmi venea să vomit, să fug, să închid telefonul sau să sar. 
Să sar departe, în Stillwater sau pe podul Brooklyn. Să sar 
în Long Island şi să mă plimb pe nisip, în timp ce valurile 
Atlanticului se spărgeau de țărm. 


— E OK, mamă, am încercat să o liniştesc, dar vocea 
mea nu ne-a convins pe niciunul. 

A făcut o pauză, apoi a întrebat prudentă, cu o voce 
reţinută. 

— Ţi-a făcut rău, Davy? 

„Nu-i spune. De ce să o faci să sufere şi mai tare?” Daro 
parte din mine voia să o facă să se simtă mai rău, voia să o 
rănească, ca să trăiască şi ea măcar ceva din durerea unui 
băiat de doisprezece ani. 

— Uneori. Mă bătea cu catarama de rodeo de la curea. 
Am lipsit câteva zile de la şcoală, i-am răspuns pe un ton 
inexpresiv. 

Atunci a răbufnit, iar vocea i s-a pierdut printre sughiţuri 
incontrolabile şi am regretat ce spusesem. Vinovăţia era 
copleşitoare. 

— Îmi pare rău, se scuza printre hohote, îmi pare rău şi 
te rog să mă ierţi. 

A repetat iar şi iar, până când cuvintele s-au pierdut 
printre suspine, ele însele un plâns de durere şi suferinţă, o 
litanie fără sfârşit. 

— Şşşş. E totul bine, mamă. E bine. 

Nu ştiu de ce, dar nu-mi mai venea să plâng. O tristeţe 
melancolică, aproape dulce, m-a copleşit şi mi-am adus 
aminte cum m-a ţinut Millie în braţe când am plâns. . 

— Şşşş. Te iert. Nu e vina ta. Nu e vina ta. Şşşş. Intr-un 
sfârşit, lacrimile i-au secat şi am auzit-o suflându-şi nasul. 

— Mă simt foarte vinovată pentru că te-am părăsit. 
Credeam că depăşisem starea asta cu terapeutul, cu ani în 
urmă. Urăsc cum îmi curge nasul când plâng! 

— Probabil e ereditar. 

— i se întâmplă şi ţie? Plângi mult? 

— Nu ştiu, mamă. În ultima vreme mai mult. Nu mă prea 
pricep. Cred că nu am exersat destul. 

— Asta e o glumă? 

— Într-un fel. 

— Cu ce te ocupi, Davy? Cum te descurci? „Sunt jefuitor 
de bănci.” 

— A, bine, fac speculaţii bancare. Mă descurc destul de 


bine, în rest călătoresc mult. 

„Numai minciuni.” Mai multă vinovăţie şi 
autocompătimire. 

— Tu cu ce te ocupi? 

— Sunt agent turistic. Şi eu călătoresc mult. E foarte 
diferit de rolul de casnică. 

— Călătoria e un bun mijloc de a evada, nu-i aşa? am 
adăugat, „ca de la un fugar la altul”. „Te şi teleportezi?” Aş 
fi vrut să o întreb, dar, dacă nu ştia despre ce vorbesc, m-ar 
fi crezut nebun. 

— Da. Uneori avem nevoie de câte o evadare. Mi-a fost 
dor de tine, Davy. 

Ah, uite şi lacrimile mele, chiar acum când eram sigur că 
se uscaseră. 

— Şi mie de tine, mamă. 

Am ţinut receptorul mai departe, dar tot mi-a auzit 
suspinele. Am încercat să le înăbuş cât mai repede. 
Suferinţa din vocea ei era aproape palpabilă. 

— lartă-mă, puiule, îmi pare atât de rău! 

— E OK. Doar că mai păţesc aşa uneori. Şi ai dreptate. E 
tare enervant cum îmi curge nasul. 

Un râs nervos. 

— Tot mai încerci să mă înveseleşti, Davy. Ghiduşul 
meu. Eşti foarte special. 

„Mai special decât îţi imaginezi.” 

Am vrut să întreb ceva, dar eram încă speriat, terifiat de 
o posibilă respingere. Apoi a întrebat ea şi nu a mai trebuit 
să o fac eu. 

— Putem să ne întâlnim, Davy? 

— Asta voiam să te întreb şi eu. Pot să iau un avion într- 
acolo săptămâna asta. 

— Nu trebuie să mergi la lucru? 

— Nu. 

— Poate data viitoare, acum plec în Europa pentru un tur 
de o săptămână, dar luăm avionul din New York şi aş putea 
să îmi iau o zi liberă şi să stau puţin pe acolo. 

Am râs. 

— Ce-i aşa de nostim? 


— Nimic. De fapt... o cunoştinţă de-a mea spunea că 
dacă ai intra în viaţa mea din nou, nu vom putea să reluăm 
relaţia de acolo de unde am lăsat-o, ar trebui să o 
reconstruim, să o redefinim. 

— Pare un om înţelept. 

— E foarte înţeleaptă. Dar în secunda în care ai spus că 
vii încoace, am început să-mi fac griji că trebuie să-mi pun 
totul în ordine prin cameră. 

— Probabil unele lucruri nu se schimbă, a spus râzând şi 
ea. 

Am mai vorbit o oră. Am aflat că era cu cineva, că 
urmase nişte cursuri la universitate şi cât de frumoasă era 
coasta  californiană. Eu am vorbit despre Millie, 
apartamentul meu, Millie, New York şi iar Millie. 

— Pare minunată, a spus mama. Te sun când ştiu clar 
cum e cu zborul. Eşti sigur că ai loc să mă găzduieşti? Am 
auzit cât de mici sunt apartamentele în New York şi-mi pot 
permite să stau la hotel. 

— Ce ai auzit tu se referea la apartamentele din 
Manhattan. La mine e destul spaţiu. 

„Şi o să cumpăr un pat nou”, mi-am spus. 

— Dacă nu sunt aici, lasă-mi un mesaj pe robot. 

— Bine, Davy. Mă bucur foarte mult că am vorbit. 

— Şi eu, mamă. Noapte bună. Te iubesc. A început să 
plângă din nou şi am închis. 


9 


Am chemat o firmă de curăţenie miercuri. Trecuse atâta 
timp de când nu mai deschisesem uşa apartamentului, 
încât se blocase şi au trebuit să o împingă, din afară. Aveau 
o expresie tare ciudată pe chipuri când în sfârşit s-a 
deschis. 

— Doamne! Am exclamat. Ce miroase aşa urât? 

În loc de răspuns, una dintre cele trei femei a arătat 
peste umăr. M-am uitat pe lângă ea. 

Pe hol, în faţa apartamentului, cineva construise un 
culcuş din ziare şi perne vechi de canapea. Mai era şi o 
cutie de cafea, pe deasupra căreia roiau muşte. După 
miros, aceasta juca rolul unei toalete improvizate şi foarte 
folosite. 

— O, oau, eu nu intru pe acolo! Am explicat stânjenit. 

— Nici nu-i de mirare, a spus femeia. 

Era o negresă înaltă, cu umeri laţi şi o şuviţă căruntă 
dată după ureche. 

— Sunt Wynoah Johnson, de la Helping Hands. 
Dumneavoastră sunteţi domnul Reece? 

— Da. 

— Bun. Am înţeles că vreţi programul de lux. Doriţi să 
începem cu holul? Vă va costa în plus pentru că nu e în 
apartament. Şi intră în categoria „mizerie excesivă”. 

Îmi era foarte ruşine, deşi nu aveam de ce. 

— Ăă, cred că da. Nu contează cât costă. Chiar nu ştiam 
despre asta. 

— Bine, a încuviinţat ridicând din umeri. Ar trebui să 
vorbiţi cu proprietarul. Clădirea asta are administrator? 

Am clătinat din cap. 

— Charlene, a spus Wynoah, du rahatul ăsta la gunoi. 

— Offffff, de ce fac eu tot timpul treburile cele mai 
urâte? s-a văitat una dintre celelalte două femei, o tânără 
hispanică. 

A pus jos găleata şi mătura şi a coborât ţinând cutia de 
cafea cu mâna întinsă. 

În timp ce Wynoah îmi măsura sufrageria, am arătat 


spre hol întrebând: 

— Vezi des chestii din astea? 

— Prea des. Când un apartament rămâne gol o vreme, în 
unele din clădirile astea, unde uşile nu se închid prea bine, 
găseşti asemenea boschetari, care nu pot să dea drumul la 
apă pentru că nu au contract ca să stea acolo. Sunt 
alungaţi şi apoi ne cheamă pe noi să curăţăm. 

A clătinat din cap la vederea camerei cu echipamentul 
stereo şi video, canapea, fotoliu extensibil şi raftul cu cărţi. 

— Ahh, după cum arăta holul, mă temeam că aşa arată 
şi interiorul. Da' asta-i floare la ureche. Să vedem şi restul. 

l-am arătat camera de oaspeţi unde era biroul de 
computer, un raft de cărţi şi o canapea nou-nouţă, 
cumpărată cu o zi înainte ca pat de rezervă. Dormitorul 
meu cu patul, rafturi de cărţi şi un balansoar tapiţat pe care 
îl cumpărasem din Soho. Baia şi bucătăria erau amândouă 
mici. 

— Păi, cred că o să fie mult praf, dar cam atât. Cărţile 
adună praf, m-a informat pe un ton din care se 
subînţelegea dezgustul. 

Mi-am dat seama că erau primii oameni care intră în 
apartamentul meu. Chiar înainte de închiriere, acum 
unsprezece luni, agentul imobiliar mi-a dat cheile şi m-a 
trimis înainte să văd locuinţa, dar nu s-a mai deranjat să 
vină şi ea. 

Bineînţeles că, pe de o parte, sufeream un pic de 
paranoia. Mai aveam trei sferturi de milion de dolari în 
debaraua cu bani. Nu voiam ca cineva să se întrebe ce-i cu 
spaţiul lipsă dintre bucătărie şi dormitor. Dar, pe de altă 
parte, era mai simplu să aduc o carte acasă decât o 
persoană. O carte, un fim sau un sandvici de la magazin... 
toate astea erau lucruri simple, nepretenţioase. 

Dar nu dădeau viaţă locului, nu aşa cum o făceau 
oamenii. 

In după-amiaza aceea, după ce au plecat cei de la firma 
de curăţenie, am făcut o vizită companiei de asigurări 
Hamilton. Firma folosea reclame înregistrate şi transmise 
automat telefonic, cele care începeau cu: „V-aţi gândit 


vreodată la siguranţa oferită de asigurarea de viaţă?” Am 
băgat capul pe uşă, am memorat un loc de salt şi am ieşit 
fără să spun nimănui nicio vorbă. 

Mai târziu, după ce au plecat toţi angajaţii, m-am întors 
şi am găsit echipamentul pentru telemarketing într-un colţ 
al biroului. La intrare era o listă cu numele şi numărul de 
telefon al angajaţilor. O oră mai târziu, aparatul suna 
angajaţii şi pornea anunţul încontinuu. 

M-am întors acasă şi m-am băgat în pat zâmbind până la 
urechi. 

La unsprezece seara, domnul Washburn a început să-şi 
bată nevasta. Conflictul verbal s-a rezumat la doar două 
fraze spuse cu furie, apoi ea a început să urle din nou. 
Auzeam cum o loveşte cu pumnii, un zgomot umed, de 
parcă ar fi bătut carne. 

Am sărit la etajul lor şi am început să lovesc în uşă, tare 
şi repede. 

— Încetează! Încetează! Am strigat. Ţipetele ei au 
încetat şi am auzit paşi grei 

De cealaltă parte a uşii. S-a deschis şi a apărut el cu faţa 
roşie, ochii mijiţi, şi rânjind cu dinţii la vedere. 

— Ce dracu' vrei? 

Avea un pumn strâns şi ţinea mâna dreaptă după uşă. 

Îl mai văzusem înainte, pe scări, venind sau plecând. Era 
mai înalt ca mine şi avea burtă. Acum era cu picioarele 
goale şi purta o perechede pantaloni negri şi un maiou alb. 
A scos mâna de după uşă. Avea un pistol. Am îngheţat. 

— Ce vrei? M-a întrebat iar. 

În spatele lui, femeia gemea. Un miros familiar de 
whisky mi-a ajuns la nas. Simţeam cum începe să mă doară 
stomacul. 

Am sărit lângă el, l-am prins de talie şi l-am ridicat. Era 
greu, foarte greu şi în secunda în care a simţit atingerea 
mea s-a împins în spate. Mi-am pierdut echilibrul şi era gata 
să cad, cu toată greutatea lui deasupra. Inainte de a 
ateriza, am sărit în Central Park, la locul de joacă de lângă 
100th Street pe West Side. 

Am căzut în groapa cu nisip, chiar lângă zidul de beton 


străbătut de tuneluri. Greutatea trupului lui Washburn m-a 
lăsat fără suflare şi bărbatul s-a întors, rapid ca un şarpe, 
să mă prindă, să îndrepte pistolul spre mine. 

Din reflex am sărit şi am tras cu poftă aer în piept în 
biblioteca din Stanville. „Doamne, ce greu era!” După cinci 
minute puteam respira fără să mai simt junghiuri de durere. 

M-am întors în apartamentul din Brooklyn şi apoi am 
coborât să mă uit prin uşa deschisă a locuinţei soţilor 
Washburn. Se auzea un sunet din primul dormitor, aşa că 
am strigat. 

— Hei, tu? Eşti bine? 

„Foarte isteţ. Evident că nu e bine. Idiotule!” 

Am intrat ezitând. Era întinsă pe podea, lângă pat şi 
încerca să se ridice. Am uitat de încălcarea proprietăţii şi 
m-am îndreptat spre ea. 

— Nu încerca să te mişti. Chem o ambulanţă. 

— Nu. Fără ambulanţă. 

încerca în continuare să se ridice şi să se aşeze pe pat. 
Am renunţat şi am ajutat-o, dar nu voia să se întindă. 

— Unde e? 

— În Manhattan. 

— De când? 

— Poftim? 

— De când e plecat? 

— O, tocmai a plecat. 

Faţa îi era umflată şi avea ochii vineţi; după culoare am 
presupus că erau lovituri din ziua precedentă. Gura îi 
sângera şi pe frunte avea o tăietură din care picura sânge. 

— Poşeta mea. 

— Doamnă? 

— Te rog, adu-mi poşeta. Cred că este în bucătărie. 

M-am uitat ciudat la ea. Putea foarte bine să aibă o 
hemoragie cerebrală din cauza bătăii încasate. Ar trebui să 
fie în spital. 

— Te rog... acolo am adresa de la adăpost. Adăpostul 
pentru femei agresate. 

M-am dus şi am luat poşeta, apoi m-am întors şi am 
scormonit prin ea la cererea femeii. Adresa era scrisă pe un 


carneţel mic de culoarea lavandei. Deasupra erau inimioare 
şi flori. 

„ISuse!” 

Am chemat un taxi şi am ajutat-o să împacheteze câteva 
lucruri - haine, bani ascunşi într-o carte şi un album de 
fotografii vechi. Apoi am coborât împreună scările, 
sprijinind-o până la taxi. 

Când am ajuns jos, deja se mişca mai bine şi începeam 
să cred că numai înfăţişarea ei era deplorabilă. Am plătit 
taximetristul în avans - dându-i mai mult decât ar fi fost 
necesar- şi m-am asigurat că ştie adresa. l-am mai spus şi 
să meargă direct la urgenţă dacă starea ei se agravează. 

A pornit, îndepărtându-se pe stradă până se făcu 
nevăzut. Speram să reuşească, dar când am împachetat i- 
am strecurat în poşetă şi un mic ajutor de două mii de 
dolari. 

Joi şi vineri mi-a fost teamă să stau în apartament. 
Teamă că voi face dezordine, teamă de Washburn. 

Din impuls, am sărit la terminalul Delta de la aeroportul 
Dallas Fort Worth şi am luat un avion spre Albuquerque, 
unde am făcut pe turistul cea mai mare parte a zilei. Am 
luat chiar şi telecabina spre munţii Sandia. M-am extenuat 
astfel încât să pot dormi după ce mă întorc acasă. 

La zece seara a pornit alarma şi am sunat-o pe Millie. 

— Ce ai făcut azi? 

— Tot felul de nimicuri, am răspuns ezitând. Am făcut pe 
turistul, m-am jucat cu nişte calculatoare. Am zâmbit în 
sinea mea şi am continuat: încercam să nu mă gândesc la 
vizita mamei. 

— Ai emoţii? 

— Foarte mari, i-am zis oftând. 

Greutatea aşteptării mă apăsa pe umeri, asemenea unei 
munci neterminate la venirea tatei. Nu semăna deloc cu 
nerăbdarea. Mai degrabă era teroare. 

— Te înţeleg. Ai tot dreptul să fii agitat. 

— De ce? Crezi că o să iasă prost? 

— Nu, iubitule, mi-a spus trăgând repede aer în piept. 
Cred că va fi bine, dar a trecut atâta timp de când ai văzut- 


o ultima oară, încât nu ştii la ce să te aştepţi. S-au 
întâmplat destule lucruri urâte de la plecarea ei - nu e ceva 
ieşit din comun să îţi fie teamă. Cred că oricine ar simţi la 
fel în locul tău. 

— Ah, ce bine! Mă gândeam că poate am luat-o razna. 

— Nu mai mult decât cer împrejurările. A tăcut un 
moment, după care a continuat: Câteodată mă surprinzi 
foarte tare, Davy. Faci faţă foarte bine situaţiei, având în 
vedere prin câte ai trecut. 

— Eu nu am aceeaşi senzaţie, Millie, am răspuns 
înghițind în sec. Uneori am impresia că o să cedez, că nu 
mai suport. Mă doare. 

— Cei mai mulţi oameni aflaţi în situaţia ta nici nu ar şti 
că îi doare, Davy. Şi-ar ridica în jurul lor un zid de nepăsare 
atât de gros, că nu ar putea să îşi dea seama când sunt 
trişti, în suferinţă sau chiar fericiţi. Durerea ar fi prea mare 
şi atât de palpabilă că nu ar putea decât să se ascundă de 
ea şi de restul sentimentelor. A şti că te doare e singura 
cale să mergi înainte, să te vindeci. 

— Hmm, dacă spui tu. Mi se pare că oamenii ăia au găsit 
o soluţie. E mai bine fără durere. 

— Ascultă la mine, David Rice! Dacă alegi calea aianuo 
să mai simţi nici bucurie, nici dragoste. Ce s-a întâmplat 
între noi nu ar mai exista. Vrei aşa ceva? 

— Nu! Niciodată aşa ceva, am spus repede, în şoaptă. Te 
iubesc cu adevărat. Şi asta doare uneori. 

— Foarte bine. Aşa trebuie, a zis oftând zgomotos. Şi pe 
mine mă doare uneori. Cred că merită. Aşa crezi şi tu, nu-i 
aşa? 

— Sigur că da. 

— Vii de mâine într-o săptămână? 

— AŞ veni iar de joi. 

— O... am un test vineri. Trebuie să învăţ pentru el - dar 
poţi sta până marţi dacă vrei. 

Am zâmbit pe sub mustață satisfăcut. 

Mai târziu am sărit în Stillwater şi am privit o vreme 
fereastra de la dormitorul lui Millie. Apoi am mers în 
aeroportul din Albuquerque, am aşteptat ca urechile să se 


acomodeze cu zgomotul şi presiunea, am sărit în parcarea 
de la baza telescaunului, rămânând iar pe loc ca să nu îmi 
mai ţiuie urechile şi am sărit pe puntea de observaţie din 
vârful muntelui. De data asta m-a durut puţin, dar urechile 
mi s-au desfundat imediat. 

„Trebuie să găsesc un loc la mijloc, undeva pe la două 
mii trei sute de metri, ca zonă intermediară.” 

Oraşul se întindea la poalele muntelui, ca o puzderie de 
stele căzute pe pământ, o reţea de străzi şi parcări, 
luminată de blocurile ca nişte stâlpi în flăcări. Era cu două 
ore mai devreme decât în New York, aşa că la orizont încă 
se mai zărea o linie strălucitoare, foarte îndepărtată. 
Nuanţele treceau de la albastru-deschis la negru, cu stele 
sclipind chiar deasupra, la fel de dense ca luminile oraşului. 

Bătea un vânt uşor, dar aerul era foarte rece, făcând 
luminile din cer şi de pe pământ să pară foarte îndepărtate, 
izolate şi lipsite de căldură. Uitându-mă la privelişte am 
avut impresia că eu însumi sunt foarte rece. Nu era genul 
de imagine pe care să o priveşti singur; mărimea şi 
vastitatea te făceau să te simţi mic. Aveam impresia că 
sunt insignifiant. 

M-am ţinut de nas şi m-am întors acasă din mai multe 
sărituri. 

Am întâmpinat-o pe mama la aeroport cu trandafiri şi o 
limuzină. 

La poarta aeroportului La Guardia aşteptau o mulţime de 
oameni. Locul este atât de aglomerat încât numai pasagerii 
sunt lăsaţi să intre. Evident, pe mine nu m-a putut opri o 
astfel de interdicţie. Am sărit, evitând paza, într-un loc pe 
care-l vedeam în coridorul lung, mult mai departe de cel în 
care era amplasat detectorul de metale şi scanerul pentru 
bagaj. 

Legătura ei de la Chicago avea douăzeci de minute 
întârziere, ceea ce mi-a sporit agitația. M-am tot gândit la 
accidente aviatice, semnale încurcate, dispariţia avionului. 
Am mirosit trandafirii a douăzecea oară - mirosul se 
transformase dintr-un parfum delicat, într-unul greu şi 
vâscos, aproape acru. Ştiam că nu florile sunt de vină, ci 


neliniştea mea. 

„Nu le mai mirosi atunci!” 

Am mărşăluit în sus şi în jos în zona de aşteptare din 
faţa porţilor, adulmecând din când în când buchetul. 

Când a aterizat avionul, ea a fost printre ultimii care au 
coborât şi a înaintat încet cu o valiză în mână. 

Era schimbată. Nu înţeleg de ce m-a surprins, înainte de 
a pleca, avea părul des, negru, lung şi strălucitor. Fusese 
plinuţă şi vorbea la nesfârşit despre diete, dar nu refuza 
niciodată un desert. Avusese un nas acvilin, ca să folosim 
un termen blând, sau asemenea unui cioc ca să fiu mai rău. 
Moştenisem nasul de la ea şi de la bunicul, aşa că ştiam ce 
puteau spune oamenii despre a asemenea podoabă. 

Acum avea părul tuns foarte scurt, mai scurt decât al lui 
Millie, şi alb, la fel ca sprâncenele. Slăbise mai bine de 
douăzeci de kilograme şi purta o rochie strânsă în talie. Am 
văzut cel puţin doi oameni la costum întorcând capul după 
ea. Chipul îi era de asemenea schimbat. Nu în aşa măsură 
încât să nu o pot recunoaşte, dar mi-a trebuit un moment 
să îmi dau seama ce era diferit. Nasul îi era mult mai mic şi 
puţin cârn şi m-am simţit străbătut de un fior de suferinţă la 
gândul că o altă punte de legătură cu ea dispăruse. Am 
avut un scurt moment de paranoia, când m-am întrebat 
dacă nu cumva inventasem toate caracteristicile astea, 
dacă nu cumva nu aveam nicio legătură cu ea - dacă eram 
doar un străin. Poate, într-adevăr, un necunoscut. 

Apoi mi-am adus aminte de şederea în spital şi de 
operaţiile de reconstrucţie pe care le-a suferit după ce ne-a 
părăsit. 

Examina din ochi mulţimea de la intrare, care aştepta, 
cu excepţia mea, să se îmbarce în acelaşi avion spre D.C. 
Privirea ei a trecut pe lângă mine, un tânăr îmbrăcat într-un 
costum scump (nou), apoi s-a întors foarte repede cu un 
zâmbet ezitant pe chip. 

Am înaintat, ţinând florile în faţa mea, aproape ca un 
scut. 

— Bine ai venit la New York! 

S-a uitat la mine, apoi la flori şi din nou la chipul meu. A 


pus jos valiza, a luat buchetul şi a deschis braţele larg. 
Lacrimile ne curgeau pe obraji. Am îmbrăţişat-o, strângând- 
o la fel de tare pe cât m-a cuprins şi ea. 

Ceva nu era cum trebuie. Era mai scundă ca mine şi 
moliciunea amplă a îmbrăţişărilor pe care mi le aminteam 
din copilărie dispăruse. Mă simţeam ciudat, parcă o 
îmbrăţişam pe Millie. După un minut, i-am dat drumul şi m- 
am dat un pas înapoi, profund tulburat, confuz. Cine era 
persoana asta? 

— Sfinte, ce-ai crescut! a spus şi lucrurile s-au liniştit. 

Vocea era aceeaşi, cea din trecutul meu, care spunea: 
„Tot ca înainte. Cum a fost la şcoală?” Cea care zicea: 
„Tatăl tău nu se poate abţine, dragul meu; este bolnav, 
foarte bolnav.” Vocea nu se schimbase deloc. 

— Păi, presupun că am crescut. Au trecut şase ani. 

Am luat valiza, blestemându-mi neghiobia. „Ştie foarte 
bine câţi ani au trecut. De cea trebuit să spui asta?” 

— Arăţi foarte bine, mamă. Îmi place cum ai părul şi ai 
slăbit mult. 

N-am pomenit de chipul ei, pentru că nu voiam să 
discutăm despre evenimentele care au dus la schimbare, 
care au alungat-o. 

A aprobat dând din cap şi a păşit lângă mine, mirosind 
florile din când în când. Le ţinea cu amândouă mâinile, de 
parcă ar fi fost un prunc. 

Am folosit telefonul public din zona cu bagaje pentru a 
suna după limuzină. Aştepta afară, pe 94" Street, în partea 
opusă parcării din Central Park. Până am luat bagajele 
mamei şi am ajuns pe trotuar, maşina aştepta deja lângă 
bordură. Şoferul, un om mic de înălţime, într-un costum 
negru, stătea rezemat de capotă. 

Îl cunoscusem la agenţia de închiriere cu o zi înainte, aşa 
că ne-a recunoscut imediat şi s-a îndreptat spre noi. 

— Duc eu astea, doamnă. 

Mama s-a uitat la mine surprinsă şi poate un pic 
speriată. 

— E totul în regulă. El e domnul Adams, şoferul nostru. 

S-a relaxat şi i-a dat valiza. 


— O limuzină? a spus privindu-mă. 

— Da. Cred că aşa se numesc maşinile astea. Domnul 
Adams i-a deschis uşa din spate, cu trupul puţin aplecat 
înainte, şi cu o mână întinsă, pregătită să o ajute. După ce 
mama a intrat, a ţinut în continuare uşa şi s-a uitat la mine. 

— Ah, da! 

Am pus jos valiza lângă celelalte şi am urcat. Domnul 
Adams a închis uşa şi a băgat geamantanul în portbagaj. 

— O limuzină? 

— Ai mai spus asta o dată, mamă. Vrei să bei ceva? am 
întrebat-o deschizând micul frigider. Avem şampanie. 

Aş fi rugat-o să o deschidă dacă voia să bea - eu nu mai 
aveam de gând să deschid altă sticlă până nu exersam 
singur acasă. 

A hotărât că apa minerală e mai potrivită. Eu mi-am pus 
suc de ghimbir, dar am folosit cupele de şampanie. Domnul 
Adams a condus până la Belt-Parkway. Traficul de sâmbătă 
după-amiaza era lejer, aşa că am făcut doar jumătate de 
oră până la clădirea din cărămidă roşie în care locuiam. 

— Aceasta e adresa, domnule? a întrebat cu îndoială în 
glas. 

— Da, am spus roşind. 

Vedeam cartierul prin ochii lui - gunoiul, graffitiul, 
grupurile ursuze de bărbaţi negri şi hispanici de la colţurile 
străzii. Nu vedeam niciodată acea faţă a cartierului pentru 
că săream direct în apartament. Când simţeam nevoia de o 
plimbare, mergeam direct în Village sau în partea de sud a 
Central Park ori în centrul din Stanville, în Ohio. Locuri în 
care nu trebuia să fii cu ochii în patru în fiecare minut. 

Dar cel mai tare mă stresa clădirea. Speram să nu ne 
întâlnim cu Washburn. Şi nu s-a întâmplat. 

Bărbatul s-a asigurat că limuzina e închisă şi alarma 
pornită înainte de a aduce bagajele sus. După ce a pus totul 
în camera de oaspeţi, mama a vrut să-i dea un bacşiş. 

— Vai, doamnă, am fost plătit deja şi am primit un bonus 
substanţial pentru weekend. 

— Weekend? 

— Domnul Adams va fi şoferul nostru în timpul vizitei 


tale. E greu să găseşti un taxi pe aici uneori. 

— Aha, a făcut mama clipind. Şoferul şi-a dus mâna la 
pălărie. 

— Ar fi bine să mă întorc la maşină. Aş putea să vă 
sugerez, domnule, că poate ar fi indicat să o mut până când 
veţi avea nevoie de mine. Aveţi o groază de lucruri 
frumoase în apartament - limuzina ar atrage atenţie 
nedorită. Mă găsiţi la numărul din maşină. 

— E un gând foarte înţelept, i-am spus conducându-l la 
uşă. Trei străzi mai încolo, spre Flatbush Avenue este o 
casă cu teren împrejmuit. Ar putea fi un loc bun de 
parcare... pentru maşină vreau să spun. 

— Sigur, domnule. Sper că nu vă incomodează situaţia. 

— Nu. Probabil e cea mai bună soluţie din ambele 
motive. 

Mama a stat ceva timp la baie, împrospătându-se. Eu am 
rămas în sufragerie, în fotoliul extensibil, cu picioarele 
ridicate şi am ascultat sunetul apei. Ea fredona în timp ce 
se spăla, o altă amintire, reconfortantă şi tulburătoare în 
acelaşi timp. 

— Văd că ai reuşit să „faci ordine în cameră”, a spus 
când a intrat în sufragerie şi s-a uitat la raftul cu cărţi. 

— Mda, am chemat o firmă de curăţenie. A râs şi a 
continuat: 

— Mă bucur să văd că citeşti. Tatăl tău nu era foarte 
iubitor de lectură. 

N-am spus nimic un moment. S-a întors spre mine cu 
sprâncenele ridicate. 

— Da, cititul e foarte important pentru mine, am 
întrerupt tăcerea stânjenitoare. Dacă nu ar fi existat cărţile, 
probabil că înnebuneam. 

Zâmbetul de pe chip i-a dispărut. 

— Evadare? 

— Da, evadare şi sentimentul că restul lumii nu era dusă 
sau complet nebună. Că oamenii puteau să aibă vieţi care 
nu presupuneau... 

Am tăcut. „Prostule, prostule, prostule!” Mama a tras 
adânc aer în piept. 


— Trebuie să îţi spun nişte lucruri, Davy. Lucruri la care 
mă gândesc de ani de zile. 

Părea speriată, dar şi hotărâtă în acelaşi timp. M-am 
ridicat în fotoliu şi suportul pentru picioare s-a retras cu un 
clic. Stomacul mă durea. 

— Bine. 

S-a aşezat pe capătul canapelei, cât mai aproape de 
mine, coatele i se odihneau pe genunchi, degetele îi erau 
înlănţuite. 

— Ai auzit vreodată de Alanon? Am clătinat din cap. 

— Alanon e o organizaţie gândită după modelul 
Alcoolicilor anonimi. Nu e centrată pe alcoolici, ci se ocupă 
de familiile acestora, de neveste şi copii. Am început să 
merg la întâlnirile lor după ce m-am mutat în California. 
După o scurtă pauză a continuat: Când cineva trăieşte cu 
un alcoolic, sau orice altă persoană abuzivă, începe să 
dezvolte aceeaşi inadaptare emoţională pe care o are şi 
bolnavul. Din acest motiv, tehnicile folosite în terapia 
alcoolicilor se dovedesc eficiente în tratarea victimelor. 

Am dat din cap. Nu ştiam unde vrea să ajungă şi 
bănuiam că nu vreau să ştiu, dar era mama. 

— Cele două organizaţii folosesc ceva ce se numeşte 
Programul celor doisprezece paşi. Ceea ce înseamnă de 
fapt lucruri pe care cineva trebuie să le ducă la îndeplinire 
sau să le accepte pentru a merge mai departe şi a se 
vindeca de cele întâmplate. Fără să îţi enumăr toată lista, 
trebuie să fac al nouălea pas cu tine. 

Asta nu era mama mea. Asta nu era femeia care glumea 
cu mine, mă alina, avea grijă de mine. Nu ştiam cine este 
persoana serioasă şi hotărâtă din faţa mea. 

— Ce e al nouălea pas? am întrebat cu jumătate de gură. 

— Încercarea de a repara greşeala. Recunoaşterea răului 
pe care cineva l-a făcut în faţa celui rănit. 

— Vai, mamă, dar nu ai fost tu de vină... 

— $şşş. Nu mi-e uşor. Lasă-mă să termin ce am de spus. 

M-am închis în mine, cu braţele încrucişate strâns la 
piept şi cu privirea aţintită în podeaua dintre noi. 

— Ţi-am făcut un rău groaznic. Te-am abandonat timp 


de şase ani, lăsându-te cu un om pe care îl ştiam alcoolic şi 
capabil de o imensă agresivitate fizică şi emoţională. 
Înainte de a pleca am fost complice la abuzul emoţional. L- 
am lăsat să îţi distrugă încrederea în tine. l-am dat voie să 
te  „pedepsească” pentru lucruri care nu necesitau 
pedepse. Am fost un partener tăcut al abuzului. 

În timp ce vorbea mă chirceam, de parcă m-ar fi durut 
stomacul, şi mă încolăceam ca şi cum voiam să o ascund 
de restul lumii. 

Mama a continuat: 

— Nu l-am înfruntat niciodată de frică, din îndoială, din 
nesiguranţă. Nu am făcut nimic după ce te-am părăsit, nu 
am acţionat în niciun fel pentru a te proteja de 
agresivitatea lui, pentru a te readuce lângă mine. Şi cel mai 
rău e că te-am rănit eu însămi prin plecarea mea, pentru că 
te-am privat de dragostea de mamă şi de grija de care 
aveai nevoie, te-am tratat ca pe un obiect pierdut, faţă de 
care nu ai nicio obligaţie sau responsabilitate. 

A tras adânc aer în piept, iar eu i-am privit chipul, prin 
părul ce îmi căzuse pe faţă şi fără să-mi schimb poziţia. 
Obrajii îi erau uzi, dar ochii ei mă priveau, clipind ca să 
îndepărteze lacrimile. 

— Mă rog să mă poţi ierta într-o zi. 

— Ah, mamă, dar nu a fost vina ta, ai fost alungată. 

— Sunt la fel de resposabilă, a spus scuturând din cap cu 
violenţă. Recunosc, chiar dacă tu nu vrei să mă vezi aşa. 
Într-o zi o vei face şi mă tem că mânia ta va fi mult mai 
mare decât cea faţă de tatăl tău. 

— Ah, nu, niciodată! Despre el nici nu pot vorbi fără... 
fără, la naiba! 

Am început şi eu să plâng. Mama a venit repede şi s-a 
aşezat pe braţul fotoliului. Eu m-am sprijinit de ea şi m-a 
luat în braţe, în linişte, cu o mână bătându-mă ciudat pe 
spate. 

După un minut am încercat să îmi şterg lacrimile cu 
degetele. Îmi curgea nasul, aşa că am murmurat: 

— Scuză-mă. 

Mama a lăsat braţele în jos. Am adus o cutie de 


şerveţele din dormitor. Amândoi ne cunoşteam nasurile, 
aşa că am început să râdem încet. 

— Genetica e minunată, am spus. 

— Cu plăcere. 

Şi-a suflat nasul în cheia de mezzosoprană a unui corn. 

— Mulţumesc că m-ai ascultat. 

„Nu eşti tu de vină. Nu eşti tu de vină.” 

— Cu plăcere, cred... 

Voiam să îmi susţin punctul de vedere, dar mai mult de 
atât, voiam să încheiem acel subiect şi să vorbim despre 
orice altceva. 

— Îţi e foame? 

— Un pic. 

— Avem o rezervare în Village pentru şase treizeci. Ne 
va lua patruzeci de minute să ajungem acolo, deci trebuie 
să plecăm în jumătate de oră. Am şi bilete la teatru, la 
piesa Grand Hotel. 

— Vai de mine! Sper că nu te aduci la sapă de lemn 
pentru mine? 

M-am gândit la debaraua cu bani aflată la nici trei metri 
în spatele ei. 

— Nici pe departe, mamă. Nici pe departe. 

— Atunci ar fi bine să mă schimb, a spus cu o bucurie 
puţin artificială. 


Eram la | Tre Merli, un restaurant italian din vestul 
Broadway-ului. Oamenii se holbau la noi ieşind din limuzină. 
încercam să mă port cu nonşalanţă. Mama i-a mulţumit cu 
amabilitate domnului Adams pentru că i-a ţinut uşa. Am 
stabilit o oră la care să vină după noi, astfel încât să 
ajungem la teatru. 

Masa noastră a fost gata imediat, o consecinţă a faptului 
că luam cina devreme, deşi însoţitoarea ne văzuse ieşind 
din limuzină, aşa că poate a ajutat şi asta. 

În timpul mesei, chelnerul ne-a sugerat un vin din via 
restaurantului. Mama a fost de acord. Am băut un pahar de 
vin roşu care părea că merge cu mâncarea. M-a făcut să 
mă simt ameţit şi agitat. 


— Bei des, Davy? S-a uitat într-o parte şi aplecându-se în 
faţă a adăugat: Cred că practic eşti încă minor în New York, 
nu? Deşi nu pari. 

— Nu are a face, am spus ridicând din umeri. Pot oricând 
să plătesc pe cineva să-mi cumpere băutură. Dar nu ştiu... 
adică tata... 

— A, te întrebi dacă nu eşti şi tu alcoolic. Nu, nu mi-aş 
face prea mari griji în privinţa asta, mai ales dacă nu ai mai 
băut de... când a fost ultima dată? 

— Am gustat nişte şampanie acum vreo şase săptămâni. 
Nu mi-a plăcut cine ştie ce. 

— E ceva de care trebuie să te păzeşti, mi-a zis dând din 
cap, dar nu fi paranoic. A fost şi una din temerile mele după 
ce am ajuns în California. Terapeutul meu m-a convins că 
problemele mele aveau alte cauze. 

M-am întrebat dacă exista pe undeva vreo organizaţie 
secretă Teleporţii anonimi. „Bună, numele meu este David 
Rice şi sunt teleport.” Mama nu prea semăna cu unul, nu-i 
aşa? Dar cum arată un teleport? Am vrut să-i spun, însă 
lucrurile mergeau atât de bine încât nu voiam să stric totul 
cu ciudăţeniile mele. Sau cu jaful de la bancă, pentru 
numele lui Dumnezeu! Singura dată când îmi aduc aminte 
că mama m-a pedepsit, a fost pentru că furasem jucăria 
unui vecin. 

Grand Hotel a fost bun, excelent regizat, cu muzică 
minunată. Personajul meu preferat a fost domnul 
Kringelein, contabilul evreu pe moarte. Jimmies, cei doi 
negri jucând roluri de comedianţi şi chelneri s-au descurcat 
bine, dar deşi mi-a plăcut finalul, ceva m-a tulburat foarte 
tare. 

Managerul şi partenerul bătrânei balerine, care-l aştepta 
pe tânărul şi frumosul Baron să o întâmpine la gară, nu îi 
spune că acesta a murit cu o zi înainte. Mi s-a părut 
groaznic. Cea mai aspră formă de bunătate pe care am 
văzut-o vreodată. Un fel de trădare, de manipulare doar 
pentru a o face să danseze. Am urât chestia asta. 

— Aşa e viaţa, mi-a explicat mama ridicând din umeri. 
Poate că asemănarea a mers prea departe, dar a fost 


realist. 

Niciunul dintre noi nu dormise bine cu o noapte înainte 
din cauza emoţiei şi a fricii de vizită, astfel că domnul 
Adams ne-a dus acasă şi ne-am culcat. 

A două zi dimineaţă, când ne urcam în limuzină, l-am 
văzut pe Washburn privindu-ne pe geam. L-am ignorat, 
făcându-mă că nu e acolo, dar nu puteam uita pistolul din 
mâna lui. „Mă întreb cum s-a întors din Central Park.” 

Am luat micul dejun în Upper West Side, apoi domnul 
Adams ne-a lăsat la Muzeul de Artă Metropolitan, unde am 
fost la expoziţia de pictură impresionistă franceză, o 
colecţie rusească care făcea turul lumii. 

— Eşti membru al muzeului? Cât de des vii aici? 

— Mult mai des de când m-am înscris. Am petrecut ceva 
timp pe aici când stăteam în Manhattan. 

— Aha! 

Expoziţia ne-a plăcut, deşi mulţimea de duminică era 
nesuferită. 

După ce o femeie s-a băgat între mama şi pictura pe 
care o privea, m-a tras la o parte şi m-a întrebat zâmbind: 

— Oamenii sunt instruiți să devină newyork-ezi? Altfel nu 
înţeleg cum poate fi cineva aşa de nepoliticos. De fapt da, a 
continuat încruntându-se, purtarea de acasă e un fel de 
instruire. Disfuncţionalitatea se transmite şi generaţiilor 
viitoare. Sfinte, sper că nu toţi newyorkezii provin din familii 
disfuncţionale. 

— Am cunoscut destui newyorkezi drăguţi. Eu, de 
exemplu. 

— Ha! Tu nu te-ai născut aici. În mod evident, ai alt tip 
de material. 

— Atunci, domnul Adams. 

— Sunt convinsă că există mulţi, a încuviinţat ea. 

L-am sunat pe domnul Adams de la telefonul public şi 
ne-a luat din faţa muzeului. Până la aeroportul Kennedy 
făceam în jur de o oră. 

— Ştiu că avem destul timp, dar vreau să verific locul de 
lângă culoar. Nu suport să stau la mijloc sau la geam. Nu-mi 
place deloc. 


Pe drum, mama a încercat să mă convingă să văd un 
psihoterapeut. 

— Vrei să spui că sunt nebun? 

Eram puţin nervos - supărat. Încercam de ceva vreme 
să-mi găsesc curajul de a-i spune despre teleportare - să o 
întreb dacă mai era cineva în familie cu asemenea calităţi. 
Dar dacă acum se gândea că am nevoie de terapie... 

— Nu. Nu nebun. Totuşi nu poţi şterge cu buretele tot ce 
ţi s-a întâmplat. Toţi avem bagajul ăsta emoţional pe care îl 
ducem cu noi. Trebuie să ne lămurim sentimentele, altfel 
vom face la fel cu propriii copii. Mi-a evitat privirea când a 
rostit asta, apoi a continuat: Dacă faci terapie nu înseamnă 
că eşti nebun, rău sau bolnav. Terapeutul e un fel de... 
ghid. El cunoaşte semnele de circulaţie, drumurile, 
prăpăstiile. Te poate ajuta să găseşti durerea, să o 
recunoşti, să o accepţi, pe ea şi cauza ei, şi să mergi mai 
departe. 

Am privit pe fereastră. 

— Ai fugit de tatăl tău şi asta e bine, a adăugat ea. Dar 
răul e făcut, de el nu poţi fugi. E parte din tine. 

„Nicio problemă nu e aşa de mare încât să nu pot sări 
departe de ea”, mi-am spus parafrazându-l pe Linus. 

Mi-am dat seama că sunt tot mai nervos. „Linişteşte-te, 
Davy! Nu merită.” 

— O să mă gândesc, am minţit ca să o fac să renunţe la 
acest subiect. 

Un moment am crezut că va continua, dar a zâmbit 
doar. 

— Povesteşte-mi despre slujba ta. 

Am ridicat din umeri. „Poate trebuia să o las să 
vorbească despre terapie.” 

— E vorba de un fel de speculaţii bancare, nu e prea 
mare lucru de spus. Aş prefera să-mi povesteşti de 
călătoria ta în Europa. 

Nu cred că am reuşit să o păcălesc. Sunt convins că şi-a 
dat seama că era ceva ciudat cu „slujba” mea, dar nu a 
insistat. 

— Stăm patru zile la Londra, două zile la Paris, trei la 


Roma, două în Atena, trei zile în Istanbul şi apoi ne 
întoarcem acasă. E o nebunie, dar e vorba de unul dintre 
tururile speciale pentru agenţi turistici. Aşa evaluăm 
facilităţile hotelurilor. Am mai făcut chestia asta de două ori 
şi este atât de obositor că în final habar nu ai ce-ţi oferă 
fiecare. Totuşi e de folos să ştii să-i spui unui client cum 
poate găsi un taxi în Lisabona sau unde să schimbe bani în 
Amsterdam. Şi cum nu am mai fost în Turcia până acum, 
cred că va fi interesant. 

— Pare minunat. Dacă aş avea paşaport aş veni cu tine. 

— Mi-ar plăcea, mi-a spus zâmbind. Poate data viitoare. 
Parcă ai zis că vei veni în California? 

— Sigur, am dat din cap aprobator. Te las să te odihneşti 
o săptămână după călătorie şi vin negreşit. 

A zâmbit, am zâmbit şi eu, iar pentru o clipă am avut 
impresia că totul e OK, că reuşisem imposibilul şi vieţile 
noastre erau din nou legate. Poate nu la fel ca înainte, dar 
de vreme ce s-au intersectat, aveam impresia că am din 
nou o mamă. 

Inainte de a se îmbarca a plâns şi m-a îmbrăţişat foarte 
strâns. M-am simţit gol pe dinăuntru când m-am îndreptat 
spre limuzina domnului Adams, parcată lângă trotuar. 

Mi-a deschis uşa, dar am ridicat mâna. 

— Nu, mulţumesc, domnule Adams. Balul s-a terminat, 
trebuie să mă transform iar în dovleac. 

l-am dat o bancnotă de o sută de dolari şi i-am spus: 

— Bucuraţi-vă de restul weekendului, cât a mai rămas 
din el. Aţi fost foarte amabil. 

— Sunteţi sigur că nu vreţi să vă duc acasă? 

— Nu, mulţumesc. Merg singur. Serios. Mulţumesc din 
nou. 

Bărbatul a dat din cap. 

— Dacă aveţi nevoie de o limu... 

— Ştiu pe cine să sun. 

S-a făcut nevăzut în traficul după-amiezii, o balenă 
lucioasă, neagră şi elegantă trecând cu uşurinţă printr-un 
banc de peşti care ţâşneau indisciplinaţi. Am sărit acasă. 


Partea a patra 
BLESTEMUL CHINEZESC 


10 


Luni am dus hainele murdare la spălătorie, sărind, ca de 
obicei, pe aleea din spatele acesteia. Le-am lăsat, ca 
întotdeauna, la opţiunea cu şaptezeci şi cinci de cenți 
jumătatea de kilogram, fără apretare, şi cămăşile pe 
umeraşe. Când am ieşit, soarele strălucea puternic, aerul 
era rece, dar neobişnuit de curat. Părea proaspăt ca prima 
muşcătură dintr-un măr de la frigider. Am decis să parcurg 
pe jos cele şase străzi până la apartament. 

În weekend, cât ne-am plimbat în maşina domnului 
Adams, am văzut mult mai mult din cartierul meu. Nu era 
lipsit de lucruri frumoase, dar la începutul lui noiembrie, 
când toate frunzele căzuseră din copaci şi tufişuri, părea 
pustiu şi murdar. Uimitor ce poate face un pic de verdeață. 
Mai mult, cu cât mă apropiam de casă, graffitiurile se 
îndeseau, şi era tot mai mult gunoi. 

Mă întrebam dacă trebuie să mă mut. „Cum m-aş simţi 
dacă Millie ar locui aici, dacă ar trebui să treacă prin zona 
asta?” M-am trezit uitându-mă la bărbaţii stând pe vine sau 
în picioare pe la colţurile de stradă. Mi-au susţinut privirea 
sfidători până când m-am uitat în altă parte. 

În timp ce examinam atent pe toată lumea de pe stradă, 
i-am văzut pe tipii din maşină. Parcaseră la trei clădiri 
depărtare de locuinţa mea şi citeau ziarul cu geamul lăsat 
în jos pe jumătate. Paharul de carton cu cafea de pe bord 
făcuse un cerc de condens pe parbriz. Când am trecut pe 
lângă ei, am auzit zgomotul unei staţii radio, aşa cum se 
aude pe la emisiunile cu poliţişti. 

L-am privit pe tipul din dreapta; era Washburn. 

Sorbea dintr-un alt pahar de cafea şi citea ziarul, dar, la 
auzul paşilor mei, a ridicat privirea. Când privirile ni s-au 


întâlnit, a tresărit surprins şi o cantitate importantă din 
cafea s-a vărsat pe el; a tresărit violent din nou, înjurând şi 
tamponându-şi fără folos pieptul cu ziarul. În vreme ce 
făcea asta, jacheta i s-a deschis mai mult şi am văzut patul 
cu lemn încrustat al pistolului, pe un suport de umăr. 

„Isuse, e poliţist?” Aşa se explica pistolul şi de ce 
poliţiştii de serviciu nu au făcut nimic în noaptea în care am 
sunat la 911. 

Am trecut mai departe, cu o ezitare insesizabilă, 
mulţumit că îşi vărsase cafeaua, dar fără să vreau să îi dau 
impresia că l-am văzut. Nimic nu îi enervează pe oameni 
mai tare decât să se uite cineva la ei când sunt stângaci. 

Pentru că erau acolo, am intrat pe alee, spre poarta din 
spate şi am sărit în apartament din dosul unui container de 
gunoi. M-am uitat pe geam şi l-am văzut pe Washburn, cu 
tot cu pată, ieşind din maşină şi înaintând şi oprindu-se pe 
trotuar, în dreptul geamului. A aruncat o privire după colţ, 
pe alee. 

Am intrat în baie şi am luat nişte Alka-Seltzer. 

„Ce vrea?” ` 

Nu putea fi vorba despre jaful de la bancă, nu? In afară 
de asta, singurul delict pe care-l comisesem era folosirea 
unui permis de conducere fals, dacă nu cumva deschiderea 
unui cont sub un alt nume era considerat fraudă sau ceva 
de genul ăsta. 

„La naiba, ăştia chiar mă urmăresc? Poate sunt eu 
paranoic.” 

La ora unu, cei doi erau tot acolo. 

Am sărit pe 47* Street, am cumpărat un trepied, m-am 
întors şi am montat camera video pe el, la fereastră. Am 
tras un cablu din cealaltă parte a camerei spre televizor şi i- 
am urmărit cu zoom maxim, pe televizorul meu color cu 
diametrul de şaizeci de centimetri. De câteva ori, au luat pe 
rând pauză să meargă la baie sau să cumpere cafea de la 
restaurantul coreean din colţ. 

„Mă urmăresc?” 

Am sărit pe palierul din faţa uşii, am coborât şi am ieşit 
din clădire. Am ignorat maşina şi am luat-o înainte. In 


momentul acela, strada era destul de liniştită. În depărtare 
am auzit uşa unei maşini închizându-se şi apoi un motor 
pornind. 

La colţul străzii am făcut dreapta, apoi am sărit în 
apartament, apucând să îl văd pe Washburn grăbindu-se pe 
trotuar. În capătul aleii s-a uitat spre dreapta, apoi a ridicat 
o mână la ureche şi a spus ceva. Am auzit roţile scârţâind, 
apoi plecând de pe loc. Maşina a trecut de clădirea mea şi a 
cotit. 

„Deci nu prea mai am de ce să mă îndoiesc.” M-am uitat 
în jur în apartament cu tristeţe. Ştiam că nu mă pot aresta. 
Aş fi plecat cu mult înainte ca ei să deschidă uşa, dar toate 
lucrurile mele - toate cărţile mele dragi... 

Tata nu mă lăsa să am cărţi. 

„Care-i problema, doar ai citit-o nu?” Apoi le ducea la 
anticariat şi le vindea pe nimic. Niciodată nu primise vreo 
sumă care să se apropie măcar de valoarea lor. Nu-i plăcea 
să îi umple casa, nici măcar camera mea. 

Nu or să pună mâna pe cărţile mele. 

Complexul de apartamente unde stătea Millie, la 
marginea campusului, avea un loc liber. Au fost surprinşi să 
aibă chiriaşi interesaţi în mijlocul semestrului. Chiria pentru 
un apartament cu două dormitoare, la etajul doi, se ridica la 
mai puţin de jumătate din cât plăteam la New York şi 
avansul era doar două sute de dolari. Pentru a simplifica 
lucrurile, am plătit până la sfârşitul primăverii, cam opt luni 
în avans, explicând că tocmai am încasat bursa şi dacă nu 
plăteam chiria aş fi cheltuit banii pe cine ştie ce nimicuri. 
Au acceptat carnetul de conducere de New York şi adresa 
tatei din Ohio şi mi-au permis să mă mut imediat. 

Am început cu sufrageria apartamentului din New York, 
fără cămaşă şi cu mâinile transpirând. Am măsurat un raft 
cu cărţi şi am sărit în Stillwater să aleg un perete, după 
care m-am întors în New York. M-am apropiat de raftul de 
aproximativ un metru lăţime şi înalt până la umăr şi am 
încercat să-l ridic. Ligamentele şi tendoanele care legau 
umerii de gât s-au întins şi am simţit muşchii din zona 
lombară încordându-se, dar raftul, unul dintre cele mai 


mari, nici nu s-a mişcat. Am expirat şi m-am aplecat din 
nou. S-a clintit şi s-a ridicat de la podea. Am sărit. 

În apartamentul din Stillwater m-am aplecat repede în 
faţă. Raftul a lovit podeaua şi a alunecat înapoi, lovindu-se 
de perete şi dând jos şapte cărţi de deasupra. Le-am lăsat 
acolo. 

Se ridicase de pe podea doar o secundă, dar l-am putut 
lua cu mine când am sărit. Era ceva la care trebuia să mă 
gândesc, dar acum nu voiam să pierd timpul. 

Celelalte rafturi au fost mai uşoare, dar când am 
terminat, mă dureau umerii. Echipamentul electronic l-am 
adus pe bucăţi, mult mai uşoare decât rafturile. Biroul 
pentru computer a fost de asemenea uşor, dar am scos 
toate sertarele din şifonier şi le-am dus separat. Am 
terminat cu hainele de pe umeraş şi tocmai mă apucam să 
dezmembrez patul când mi-am adus aminte de bani. 

„Ah!” M-a pufnit râsul. Cu cât râdeam, cu atât mi se 
părea mai nostim. Erau mai mult de şapte sute de mii de 
dolari în debara şi eu voiam să-mi salvez cărţile. M-am 
sprijinit de perete, de abia mai răsuflând printre hohotele 
de râs şi cu lacrimile curgându-mi pe obraji. „S-ar putea să 
mai existe speranţă pentru tine, Davy.” 

Am sărit în Stillwater şi, în hol, am găsit o debara pentru 
cearceafuri. Avea câteva rafturi, dar nu părea destul de 
mare. M-am uitat în sus gândindu-mă să mai adaug unul şi 
atunci am văzut o intrare spre pod. După ce am luat un 
taburet şi o lanternă din New York, am aflat că era un 
spaţiu de aproape un metru între tavan şi podul propriu-zis. 
Imi amintea de biblioteca din Stanville. Podul era despărţit 
de celelalte apartamente prin ziduri ignifuge, ceea ce îl 
făcea o ascunzătoare aproape ideală. Am adus banii în 
câteva etape, ignorând restul lucrurilor până nu am aranjat 
frumos şi ultimul dolar în spaţiul din tavan. 

„Ce vor crede oare despre debaraua mea fără uşă? Ar 
trebui să o deschid oare?” Mi-am amintit de o emisiune 
stupidă despre subsolul unui hotel din Chicago, în care, un 
„jurnalist” de scandal avea impresia că descoperise seiful 
secret al lui Al Capone. Ar fi interesant de văzut ce reacţie 


au atunci când sparg peretele. Chiar m-am gândit să las 
nişte bani, numai ca să îi zăpăcesc puţin. 

Am făcut o pauză şi am luat cina la taverna Fraunces în 
districtul financiar. A fost o mare greşeală. Servirea este 
foarte lentă şi până la desert spatele îmi înţepenise, iar tot 
corpul părea a fi cuprins de o durere surdă, ce se întindea 
de la gât până la gambe. 

Am încercat să mă plimb pe malul râului în parcul 
Battery ca să mă dezmorţesc, dar vântul rece, care venea 
dinspre Hudson, părea să înrăutăţească lucrurile, adăugând 
şi o durere de cap la toate celelalte. 

„Ce poliţişti tâmpiţi!” 

Am sărit direct în baia apartamentului din Brooklyn, să 
iau nişte ibuprofen. Încăperea era întunecată şi am întins 
mâna să aprind lumina, dar m-am oprit. 

Era cineva în apartament. 

„Cum or fi reuşit să treacă de zăvoare?” 

M-am ascuns repede, privind din spatele uşii de la baie, 
pe care o găsisem întredeschisă. Uşa de la intrare era şi ea 
puţin crăpată, iar în bucata de oţel a zăvorului se zărea o 
gaură ovală, cu marginile înnegrite şi neregulate. Pe jos, 
chiar lângă prag, era un aparat cu oxigen şi acetilenă cu 
rezervoare mici şi torţă de tăiere. Pe cea de oxigen scria 
PROPRIETATE A NYPD". 

În hol, un ofiţer de poliţie ajuta un tip în costum să îmi 
examineze patul. Cercetau salteaua cu ceva ce părea a fi 
nişte ace de pălărie, lungi de vreo cincisprezece centimetri. 
Din bucătărie se auzea zdrăngănit de vase şi tigăi. 

Mă întrebam dacă au mandat de percheziţie. 

„Vrei să-i întrebi Davy? Scuzaţi-mă, domnule poliţist, 
aveţi cumva vreun act care să vă permită să-i faceţi 
acupunctura patului meu?” 

M-am hotărât să iau ibuprofen din altă parte. Dar am 
rămas acolo fascinat într-un mod pervers. Simţeam că sunt 
martor la propria violare. Am auzit vasele zăngănind şi am 
strâns pumnii. Toate erau făcute manual şi dădusem pe ele 
cinci sute de dolari într-un magazin specializat din Village. 


4New York Police Department (n. tr.). 


„Cel puţin cărţile sunt în siguranţă.” 

A sunat telefonul. M-am uitat la ceas. 

„Dumnezeule! Millie.” 

Nu mutasem telefonul şi nici robotul. De ce s-o fi făcut? 
Nici nu aveam curent în apartamentul din Stillwater, ca să 
nu mai vorbesc de linie telefonică. 

Aparatul era în dormitor, de abia vizibil pe noptieră. 
Bărbatul în costum a reuşit să răspundă înainte de a intra 
robotul. 

— Alo, a spus, înclinându-şi capul spre hol. Era 
Washburn. Reuşise să-şi schimbe cămaşa de azi-dimineaţă. 

— Nu, nu e greşeală. Asta e apartamentul lui David. Sunt 
sergent Washburn de la departamentul de poliţie din New 
York. Cu cine vorbesc? 

A acoperit receptorul cu mâna şi s-a adresat poliţistului 
în uniformă: 

— Sună la dispecerat şi spune-le să localizeze apelul. 

Apoi a luat mâna de pe receptor şi a spus: 

— Nu, din câte ştiu eu, David e teafăr. A părăsit 
apartamentul azi-dimineaţă. Nu pare să se fi întors de 
atunci. De când îl cunoaşteţi pe David? A ascultat puţin, 
după care a zis: Probleme? Asta rămâne de văzut. Vrem să 
îl întrebăm câte ceva pe domnul Reece. 

A ascultat din nou. 

— Păi avem mandat de percheziţie, de aia. Puteţi să îmi 
daţi adresa şi numărul de telefon, domnişoară Harrison? 

A notat într-un carneţel. 

— Oklahoma? a întrebat notând într-un carneţel. Dar 
sunteţi în oraş momentan?... Nu? 

Păi dacă domnul Reece vă caută, rugaţi-l să-l sune pe 
sergentul Washburn la secţia 72. 

Polițistul în uniformă a intrat în dormitor şi i-a arătat 
bărbatului ceva scris într-un carnet. Washburn a comparat 
cu ce scrisese el şi a dat din cap. 

— Nu, acesta e apartamentul. Contractul de închiriere e 
pe numele Rice, dar contul din bancă e pe numele Reece. 
Nu ştim care e cel real. Asta e unul dintre lucrurile despre 
care vrem să vorbim cu el. Spuneţi-i, vă rog, să sune. La 


revedere. 

A închis telefonul. Celălalt individ îmbrăcat civil a scos 
capul din bucătărie. 

— Deci? 

— lubită, probabil. Din Oklahoma. Vorbeşte cu el în 
fiecare seară. Părea foarte surprinsă şi supărată. Părea să 
nu ştie nimic de Reece. Numărul pe care ni l-a dat e real. 

— Mă întreb dacă ştie de unde are bani. 

— Putem să dăm de ea mai târziu, dacă nu aflăm nimic 
aici, a spus Washburn. 

— Eşti sigur că toată treaba asta merită? Singurul lucru 
pe care îl avem e actul fals. 

— La naiba, Baker! Şi agresiunea? De unde are bani? 
Numărul de la asigurări e al unei bunicuţe din Spokane, 
Washington. Fiscul vrea să ştie chestii din astea. Niciuna 
din persoanelecu numele David Rice sau David Reece nu 
are adresa aici, din câte ştiu ei, deci e posibil să nu-şi fi 
plătit taxele niciodată. Mie asta îmi miroase a droguri şi 
bani murdari. 

— Nu găsesc nimic în salteaua asta, a spus polițistul în 
uniformă. Ce anume v-a făcut să-l urmăriţi pe tipul ăsta? 

— Taci şi caută în continuare, l-a apostrofat Washburn. 

— Haideţi domn' sergent, dar ce-i aşa important? 

Baker a scos capul din bucătărie. i 

— Washburn stă în apartamentul de dedesubt. Il 
umăreşte pe tipul ăsta Rice/Reece de ceva vreme şi 
probabil că el şi-a dat seama, împreună cu nişte amici l-au 
atacat şi l-au lăsat inconştient în Central Park. 

— Isuse, domn' sergent! De ce nu aţi depus plângere? 

„Pentru că nu s-a întâmplat una ca asta.” 

— Prefer să fie acuzat de ceva important, a răspuns 
Washburn ridicând din umeri. De altfel, a recunoscut ursuz, 
nu au fost martori şi nu l-am văzut pe niciunul dintre 
prietenii lui. M-au atacat din spate. Dar e ceva în neregulă 
în toată treaba asta. Am vorbit şi cu proprietarul. Tipul a 
plătit avansul şi primele câteva luni cu mandat poştal. Apoi 
a început să dea cecuri, dar numele e diferit de cel de pe 
contract. Sâmbăta trecută au văzut o limuzină care îi 


aducea pe el şi o femeie. O limuzină în cartierul ăsta? Am 
verificat carnetul de conducere şi, ca să vezi, asta nu e 
adresa de pe el. De fapt, am găsit un David Reece - un tip 
care arată cu totul altfel, dar care are acelaşi carnet de 
conducere. Aşa că îl urmărim de duminică, dar îl pierdem la 
aeroportul Kennedy. Ne era teamă că a şters-o, dar s-a 
întors în apartament luni dimineaţă. După-amiază iese, 
coteşte pe o altă stradă şi dispare. 

— Data viitoare când îl vedem îl arestăm. Se pricepe 
prea tare să se volatilizeze. De asta Ray şi partenerul tău 
sunt jos, a spus Baker din hol şi apoi s-a întors în bucătărie. 

— Cine era femeia? a întrebat polițistul în uniformă. 

— Maică-sa. Aşa ne-a spus şoferul limuzinei. Tipul i-a 
plătit în avans, cu bani gheaţă şi i-a dat o sută de dolari 
bacşiş. Au luat-o de pe aeroportul La Guardia şi au lăsat-o 
la Kennedy. Şoferul nu-i ştia numele. | s-a spus doar 
terminalul şi ora. Poate că ea-i aduce drogurile. 

„Lăsaţi-o pe mama în pace!” M-am gândit să le 
incendiez maşina, poate să le sparg şi parbrizul. Furia mi-a 
intensificat durerea de cap. 

Am sărit în Stillwater, am cumpărat ibuprofen de la un 
magazin universal şi l-am băut cu 7UP. 

„Cum o să mă descurc cu Millie?” 

Sherry, colega de cameră a lui Millie a răspuns la uşă. 
Expresia de pe chipul ei când m-a recunoscut a fost foarte 
grăitoare. 

— Aşteaptă un minut. 

Nu m-a invitat înăuntru. Nu m-a salutat şi nu m-a 
întrebat de sănătate. În schimb, mi-a închis uşa în nas. 

Durerea de cap şi furia au revenit. 

Când Millie a deschis uşa, faţa îmi era roşie şi aveam 
tensiunea foarte ridicată, iar urechile îmi ţiuiau. Părea 
speriată. 

— Davy, ce cauţi aici? Am ridicat din umeri. 

— Trebuie să vorbim şi cum, evident, nu sunt bine primit 
înăuntru am putea face o plimbare. 

— Nu sunt sigură că vreau să mă plimb cu tine, m-a 
refuzat înghițind în sec. 


— Of, pentru numele lui Dumnezeu! 

A tresărit, aşa că am continuat mult mai încet. 

— Sergent Washburn nu ţi-a zis că sunt violent, nu? 
Sigur îţi spunea dacă eram suspect de crimă sau altele 
asemenea. 

— De unde ştii...? Bine, fie. Stai să îmi iau haina. 

Ne-am întâlnit pe verandă un minut mai târziu; avea 
mâinile îndesate adânc în buzunare, privirea pierdută şi o 
figură inexpresivă. 

Am luat-o înainte şi ea m-a urmat la câţiva paşi în spate. 
Am păşit încet pe trotuar. Era înnorat şi aproape de zero 
grade, iar o burniţă fină, nici ceaţă, dar nici ploaie, 
acoperise totul cu un strat de umezeală. Se simţea miros 
de fum. 

— De ce mergi aşa? M-a întrebat rupând tăcerea. Eşti 
rănit? 

— Am ridicat mobilă şi am exagerat un pic, dar mă 


grăbeam. 
— Mda..., făcu ea pe un ton înţepător. 
— E adevărat! 


A întors capul brusc, ţinându-şi maxilarele încordate. 

— A, da, adevărul! Asta e un subiect interesant. Hai să 
vorbim despre adevăr. 

Am respirat adânc. 

— Foarte bine. Nu e o idee rea. 

— Să începem cu numele, domnule Rice sau ar trebui 
să-ţi spun Reece. Care-i numele tău? 

— Rice. Nu te-am minţit niciodată. A ridicat capul cu 
furie. 

— Da? Şi pe cine minţi? Te rezumi la funcţionarii 
bancari? lubitele sunt excluse de pe lista celor minţiţi? 

Am lăsat capul în pământ şi am repetat încăpățânat. 

— Nu te-am minţit niciodată, tot ce ţi-am spus până 
acum e adevărat. 

Nu m-a crezut. 

— Există tot felul de minciuni. Ai auzit de minciuna prin 
omisiune? Ştii ce înseamnă să minţi prin insinuare? De ce 
te caută poliţia? Ce ai făcut? De ce nu mi-ai spus? 


„Pentru că am vrut să mă iubeşti!” S-a dat un pas înapoi, 
cu aceeaşi privire temătoare pe chip. 

— Pentru că am vrut să mă iubeşti... fir-ar să fie! M-am 
oprit şi am privit norii, iar lacrimile mi s-au amestecat cu 
ceața. Ea şi-a întors privirea de la mine. Mi-am înnăbugşit 
plânsul şi am strâns pleoapele ca să îndepărtez toate 
lacrimile. 

— Ce vrei? Ce pot să fac să îndrept lucrurile? 

— M-ai minţit. M-ai trădat. Ti-am spus ce înseamnă asta. 

Am scuturat din cap neîncrezător. 

— Ai spus că dacă afli vreodată că te-am minţit, se 
termină totul între noi. Asta vrei? Să plec şi să nu te mai 
caut niciodată? 

M-a privit cu ochii micşoraţi şi gura strânsă într-o linie 
subţire, implacabilă. 

— Da. 

Când am văzut dezgustul, furia şi ura de pe chipul ei, nu 
am mai putut suporta. 

— Atunci, la revedere. 

De ciudă, am sărit în timp ce mă privea, am evadat, fără 
un gând, fără nicio destinaţie. Ajuns în biblioteca din 
Stanville, m-am încolăcit pe podea şi am plâns, am plâns 
întruna. 

Am dormit în fotoliul extensibil în apartamentul din 
Stillwater, folosind haina de piele drept pătură. Nu aveam 
nici căldură, nici lumină, pentru că trebuia să rezolv cu 
furnizorii. Am avut coşmaruri despre tata care mă bătea 
pentru că plâng. Millie era acolo, alături, şi aproba tot ce 
spunea el. M-am trezit în zori, tremurând şi cu spatele 
înţepenit. Nu m-am mai culcat. 

După ce m-am încălţat, am sărit în faţa uşii 
apartamentului din New York. Era blocată cu o altă balama 
cu lacăt şi un afiş: SIGILAT DE NYPD. MAI MULTE 
INFORMAŢII LA D. WASHBURN, SECŢIA 72. 

Am sărit în dormitor. Patul era gol şi toată rufăria 
aruncată într-un colț. Am cercetat precaut tot 
apartamentul. 

La un moment dat, îşi dăduseră seama că era prea mult 


spaţiu între bucătărie şi sufragerie. Au spart peretele unde 
ar fi trebuit să fie uşa pe care o acoperisem, dar ştiam că 
nu aveau ce să găsească. 

Bucătăria se afla într-o dezordine groaznică. Vesela era 
pusă pe raft în teancuri ce stăteau să cadă. Poliţiştii 
prelevaseră amprente de pe multe dintre ele. Gunoiul 
fusese golit în chiuvetă pentru a fi examinat mai uşor. 

Am ignorat harababura şi am început să car obiecte în 
Stillwater, aranjând apoi oalele şi farfuriile în dulap. Eram 
surprins că nu spărseseră nimic, dar nu mai conta oricum. 

Nimic nu mai conta. 

Totuşi, le-am manevrat pe fiecare cu o grijă infinită când 
am şters praful pentru amprente, înainte de a le pune la 
loc. Le cumpărasem la sfârşitul verii cu ajutorul lui Millie. 
Mamei îi plăcuseră foarte mult. 

Pe la mijlocul dimineţii adusesem aproape toate lucrurile 
din baie şi bucătărie, plus patul. Singurele lucruri care mă 
mai interesau erau draperiile şi mini-jaluzelele, dar eram 
sigur că poliţiştii aşteptau afară şi nu voiam să ştie că sunt 
în apartament. 

În Stillwater, am rezolvat cu apa, electricitatea, cablul tv 
şi gazul. Am hotărât să nu mai încerc să deschid un alt cont 
în bancă. Dacă nu puteam plăti pentru ceva cu mandat sau 
cu bani gheaţă, nu cumpăram. 

Niciuna din companiile de utilităţi nu a părut să aibă 
vreo problemă cu primirea banilor gheaţă. Poate lucrurile 
sunt diferite în orăşelele universitare. Toate au promis că 
vor da drumul până la sfârşitul celei de-a doua zile. Am 
trecut pe lângă compania de telefonie, dar m-am hotărât că 
nu îmi trebuie aşa ceva. Nu mă simţeam foarte sociabil. 

Una dintre ferestre dădea spre strada dintre campus şi 
complexul de apartamente. Am privit afară aproape toată 
după-amiaza, uitându-mă la cei care treceau cu pas grăbit 
prin ploaie. Pe la mijlocul după-amiezii am sărit la un 
magazin de delicatese din Manhattan să îmi iau cafea şi un 
sandvici, dar le-am mâncat în faţa ferestrei. 

La patru şi cincisprezece minute, Millie a trecut strada 
pe la semafor, venind din campus, şi a înaintat. Se mişca 


mai încet decât cei din jurul ei, având privirea în asfalt şi 
chipul inexpresiv. Avea o umbrelă pe care o cumpărase de 
la un vânzător ambulant în New York în perioada în care ne- 
am cunoscut. 

„Patru dolari do'nşoară. Doar patru.” 

Ea a dat din cap. 

„Trei dolari, trei dolari.” A 

Până la urmă s-au înţeles la doi jumătate. li spusesem că 
probabil se va dizolva în ploaie, dar uite-o, îmi demonstra 
contrariul. 

Am vrut să sar pe trotuar în faţa ei, dar amintirea 
chipului său cu o seară înainte era prea mult pentru mine. 

„Atunci de ce sunt în Stillwater?” 

Am privit-o îndepărtându-se încet. 

Am încercat să îi scriu o scrisoare, să îi explic de ce mă 
căuta poliţia. Să-i povestesc cum cumpărasem un act fals 
cu bani furaţi de la bancă folosind un talent unic. De câte 
ori am privit cuvintele pe ecran, am simţit nevoia 
imperioasă de a le şterge. La naiba, chiar şi eu mă îndoiam 
de toate aceste întâmplări. Cum puteam avea pretenţia să 
mă creadă? 

Voiam să plec, să dispar, să aştept trecerea furtunii. M- 
am dus la Serendipity Travel şi m-am uitat prin broşuri. Am 
ignorat toate reclamele cu oameni zâmbitori sau fericiţi. 
Surâsul nu era compatibil cu imaginea din mintea mea. In 
cele din urmă, am găsit un loc, o cabană în vestul 
Texasului. In descrierea din broşură se vorbea de izolare, 
sălbăticie şi meditaţie. Era perfect. 

Am făcut aproape o zi până la El Paso. De acolo am luat 
un autobuz, chiar înainte să plece, aşezându-mă în faţă, cât 
mai departe de locurile pentru fumători. Într-unul dintre 
rucsacurile cumpărate pentru jaful de la Chemical Bank 
aveam camera video, iar în buzunare îndesasem 
antihistaminice, ibuprofen şi batiste. 

Eram răcit. 

Am luat-o spre est pe A-l0, de-a lungul lui Rio Grande, 
printr-o furtună de nisip. Am moţăit, dar somnul îmi era 
tulburat de vise stranii, pe care mi le aminteam pe 


jumătate la trezire şi care nu păreau să se mai termine. La 
primul popas, înainte să cotim spre sud pe US 90, la Van 
Horn, am coborât din autobuz împleticindu-mă ca să-mi 
cumpăr ceva de băut. Gura îmi era uscată şi aveam febră, 
iar gâtul mă durea când înghiţeam. 

Furtuna s-a intensificat şi restul drumului a durat patru 
ore. Temperatura părea să-mi crească, dar nu voiam să 
renunţ la călătorie. Dacă săream acum ar fi trebuit să reiau 
drumul de la popas. Mi-am suflat nasul şi am adormit. 

La Marfa, autobuzul a luat-o spre sud pe US 67, un drum 
care trecea prin deşert, înainte de a urca pe Cuesta del 
Burro şi în munţii Chinati, şi apoi cobora mult până la Rio 
Grande, în Presidio, la altitudinea de zece metri. Aici am 
făcut o oprire pentru masă, la Presidio Tastee-Freez, dar eu 
am sărit în Greenwich Village şi am cumpărat un falafel. Am 
mâncat doar o jumătate - nu aveam poftă de mâncare. M- 
am întors la autobuz pentru ultima parte a drumului pe 
Farm spre drumul Market 170. 

După-amiaza târziu, în Redford, cerul era înnorat, dar 
era caniculă. l-am mulţumit şoferului, am filmat un loc de 
teleportare şi am sărit direct în apartamentul din Stillwater 
cu doar o uşoară durere de urechi. 

lubita mă respinsese, poliţia mă căuta, aveam febră 39°, 
urechea continua să mă doară şi de abia puteam să respir. 
Aşa că mă simţeam vinovat că îmi plâng de milă. E uşor de 
zis: „Davy, ai tot dreptul. Ai toate motivele să te auto- 
compătimeşti.” Totuşi, asta nu reducea sentimentul de 
vinovăţie. Din contră, îl făcea şi mai puternic, pentru că 
vina mă enerva, şi astfel deveneam defensiv. Deci mă 
autocompătimeam, mă simţeam culpabil şi furios, toate în 
acelaşi timp. 

Pentru că în adâncul sufletului ştiam că merit. 

La ora opt dimineaţa am sărit la o clinică non-stop în 
centrul Manhattanului. Am scris un nume şi o adresă false 
pe formulare şi am spus că plătesc cu banii jos. Doctorul, 
un hindus pe nume Patel, a ascultat cât i-am descris 
simptomele, mi-a luat temperatura, s-a uitat în urechi şi 
apoi mi-a ascultat plămânii. 


— Vai de mine! a exclamat. 

M-a apucat un acces de tuse. A îndepărtat stetoscopul 
până mi-a trecut, apoi, când m-am liniştit, a mai ascultat o 
dată. 

— Vai de mine! 

A luat o sticluţă din frigider şi a umplut o siringă 
neplăcut de mare. 

— Nu ştii să ai vreo alergie, aşa-i? 

— Aşa-i. 

— Jos pantalonii. 

— Ce-mi daţi? 

— Antibiotice. Ampicilina. Mai ai un pic şi faci 
pneumonie. Işi fac injecţia asta şi îţi scriu o reţetă pentru 
antibiotice orale, medicamente pentru tuse, antihistaminice 
şi picături pentru urechi. Dacă aveai plămânii doar un pic 
mai congestionaţi sau febra mai mare, te-aş fi internat. Dar 
aşa, te duci direct la farmacie şi iei astea, apoi direct în pat. 

A înfipt acul în partea superioară a fesei drepte. La 
început nu m-a durut dar, când a injectat lichidul, am simţit 
o crampă musculară puternică. 

— Auuuul! 

— Să nu mergi. lei un taxi. Nu te obosi. Consumă multe 
lichide. Bea lichide până simţi că explodezi. 

Am dat din cap masându-mi fesa sub locul injecţiei. 

— Eşti sigur că ai înţeles? Mi-a spus privindu-mă cu ochii 
mijiţi. 

— Chiar aşa de rău arăt? am întrebat schiţând un 
zâmbet. 

— Da. Foarte rău. 

— Bine. Farmacie, casă, pat, multe lichide, multă odihnă. 
Să iau un taxi. Altceva? 

A părut mai puţin îngrijorat. 

— Vino peste două zile. Stai jos până îţi scriu reţeta. 

— Aş prefera să rămân în picioare, am spus ţinând mâna 
în continuare pe fund. 

—  Întinde-te, m-a îndemnat arătându-mi canapeaua. 
Cerinţele doctorului. E foarte important să te odihneşti. 

După ce a terminat de scris m-a întrebat cum mă simt. 


— Mă doare fesa. 

— Nu simţi nicio mâncărime sau anxietate? Ţi s-au 
umflat cumva pleoapele, buzele, limba, mâinile sau 
picioarele? 

— Nu. De ce? 

— Voiam doar să verific, ca nu cumva să ai vreo reacţie 
alergică. Bun, poţi pleca şi nu uita să revii peste două zile. 

Am plătit, am sărit la o farmacie non-stop din Brooklyn şi 
am cumpărat medicamentele. Tipul de acolo s-a mişcat 
exagerat de încet şi nici nu aveam unde să stau jos. M-am 
sprijinit de capătul unui panou, tuşind. Când în sfârşit a 
terminat, am plătit şi am ieşit împleticindu-mă, apoi am 
sărit neputând să mă gândesc decât la pat. 

Camera în care am apărut era goală şi întunecată, fără 
mobilă, doar cu jaluzele la geamuri. Era apartamentul din 
Brooklyn - sigilat de poliţie. 

„Prostule!” M-am concentrat, am vizualizat locuinţa din 
Stillwater, ferestrele spre campus de unde o văzusem pe 
Millie trecând prin ploaie. Am sărit din nou şi am nimerit. 

Am luat toate medicamentele, în cantităţile indicate, 
după ce am verificat de două ori. La cum mă simţeam, 
puteam foarte uşor să iau o supradoză. Antibioticele au fost 
cele mai rele, pastile mari, potrivite pentru un cal, dar cel 
puţin am băut câteva pahare de apă până nu le-am mai 
simţit în gât. Dacă am înţeles bine, următoarea doză 
trebuia să o iau de abia dimineaţă. 

Am avut nevoie de toată voinţa ca să mă dezbrac înainte 
de a cădea în pat. 

Următoarele treizeci şi şase de ore păreau în ceaţă, 
distorsionate de febră, antihistaminice şi somn tulburat. 
Când nu dormeam, gândurile îmi fugeau, inevitabil, la 
Millie. Dacă reuşeam să mi-o scot din minte, mă gândeam 
la poliţie. Fiecare sunet pe care îl auzeam în afara 
apartamentului mă făcea să cred că sunt pe cale să spargă 
uşa şi fugeam speriat spre fereastră uitându-mă disperat în 
jur, cuprins de paranoia. La un moment dat, a trecut 
poştaşul şi am crezut că albastrul uniformei lui era cel al 
costumului vreunui poliţist. 


Febra a încetat joi seara, când am căzut într-un somn 
adânc, mult mai odihnitor, deşi am visat. Vineri dimineaţă 
am făcut duş, m-am îmbrăcat şi am trecut pe la clinica din 
Manhattan. A fost un moment stânjenitor când am încercat 
să îmi aduc aminte ce nume folosisem data trecută, dar 
până la urmă am reuşit. 

— Ee, aşa mai venim de-acasă. Cum te simţi? 

— Slăbit, dar urechea nu mă mai doare. 

— Mai simţi vreo durere în piept? 

— Nu. 

— Cred că am reuşit să oprim evoluţia bolii la timp. Să 
termini tratamentul cu antibiotice. În funcţie de simptome, 
poţi lua sau nu anti-histaminicele şi medicamentele de 
tuse, dar pentru siguranţă mai pune-ţi două zile picături în 
urechi; dacă durerea nu reapare, poţi să te opreşti. 

l-am mulţumit şi am plătit consultaţia. 

M-am întors în Stillwater unde m-am plimbat fără ţintă 
prin apartament. Am încercat să citesc mai multe cărţi, dar 
nu mă puteam concentra. Până la urmă, m-am apucat să 
instalez echipamentul electronic. Am legat toate cablurile, 
de la video la televizor, la boxe, la camera video (ca să mă 
pot uita la caseta dinăuntru) şi apoi la priză. 

M-am uitat la ultima jumătate de oră a unui film clasic 
pe unul dintre canalele de televiziune, apoi am tot schimbat 
programul căutând ceva interesant. Erau o grămadă de 
telenovele, câteva concursuri şi filme pe care le văzusem 
deja sau unele foarte proaste. Apoi am ajuns pe CNN şi m- 
am oprit. 

— Criza ostaticilor de pe aeroportul algerian s-a încheiat 
cu un mort şi mai mulţi răniţi. Cei trei terorişti şi 
paisprezece ostatici au fost transportaţi cu camioane pe 
lângă posturile armatei. Cinci ore mai târziu, autobuzul în 
care se aflau s-a oprit în faţa consulatului elveţian. Cei 
paisprezece erau singurii americani din avion după moartea 
lui Mary Niles. 

„Ce...?” 

— Cererile americane şi britanice de arestare şi judecare 
a teroriştilor nu au primit niciun răspuns de la autorităţile 


algeriene. Mergem acum la aeroportul din Atena, unde a 
început povestea deturnării zborului Pan Am 932. 

Imaginea a trecut de la prezentatoarea de ştiri la un 
reporter blond aflat în aeroportul aglomerat. 

— Personalul care se ocupă de bagaje a văzut trei 
bărbaţi cu genţi de sibir urcând la bordul zborului Pan Am 
727 dintr-un camion pentru catering, cu puţin înainte ca 
avionul să părăsească pista. După spusele unui pasager 
britanic, aceştia au fost ascunşi în băile de la pupa şi au 
ţâşnit afară după decolare, înarmaţi cu grenade şi puşti 
automate Uzi. Au ordonat tuturor pasagerilor să-şi pună 
mâinile la ceafă şi capetele între genunchi. Cei de la clasa 
întâi l-au auzit pe unul dintre terorişti urlând în staţia 
avionului într-o engleză foarte proastă, că va începe să 
omoare ostaticii dacă nu i se deschide uşa de la carlingă. 
Căpitanul Lawrence Johnson, pilot al zborului 932, a 
semnalat încercarea de deturnare către turnul de control 
din Atena şi a schimbat codul dispozitivului de transmisie - 
recepţie la 7500, semnalul internaţional pentru deturnare. 
Apoi l-a rugat pe copilot să deschidă uşa. 

Imaginea s-a schimbat, arătând în prim-plan exteriorul 
turnului de control, în timp ce vocea, bruiată de undele 
transmisiei radio, a spus: 

— Acesta este zborul Pan Am 932. Avionul a fost 
deturnat şi se îndreaptă spre Beirut. 

O bandă pe care scria ÎNREGISTRARE a apărut în partea 
de jos a ecranului. 

Reportajul a continuat cu prezentatoarea de ştiri: 

— Patru ore mai târziu, zborul Pan Am 932 a încercat să 
aterizeze pe aeroportul din Beirut, dar armata siriană care 
controlează partea de vest a oraşului le-a refuzat accesul, 
blocând pista cu maşini de pompieri şi autobuze pentru 
transportul pasagerilor din avioane. Când au ameninţat că 
prăbuşesc avionul sau că aterizează în mare, li s-a spus: 
„Nu ne interesează. Nu veţi ateriza aici.” 

— Teroriştii s-au îndreptat apoi spre aeroportul Nicosia 
din Cipru, unde cererea de aterizare le-a fost respinsă de 
asemenea, dar, pentru că nu mai aveau combustibil, li s-a 


permis să coboare la sol în Larnaca. Acolo, cei trei au cerut 
să se facă plinul avionului. Autorităţile cipriote au refuzat, 
însă au fost nevoite să cedeze după ce au fost amenințate 
că ostaticii vor fi omorâţi unul câte unul, până li se va 
îndeplini cererea. În timpul alimentării, trupele antitero, 
deghizate în personal tehnic, au lipit mici bombe cu radio 
de trenul de aterizare. 

Camera de filmat a arătat aeronava îndreptându-se spre 
pistă, dar înainte de a ajunge s-au auzit două pufnituri la 
roţi, după care avionul s-a oprit. 

In următoarea scenă apărea o femeie pe un pat de 
spital. Faţa îi era umflată şi avea un obraz pansat. O 
înregistrare spunea că se numeşte Linda Matthews, 
stewardesă în zborul Pan Am 932. Femeia povestea: 

— Când au explodat roţile, teroriştii au început să strige 
foarte tare. L-au luat la bătaie pe copilot şi au urlat la 
căpitanul Johnson: „Decolează! Decolează!” El a mai 
încercat de două ori, dar avionul doar s-a scuturat un pic. 
Până la urmă a spus: „Nu pot! Nu mai avem tren de 
aterizare.” Au deschis uşa şi i-a pus pe câţiva pasageri să 
mă atârne în afară ca să văd ce se întâmplase. Le-am spus 
că toate roţile erau dezumflate şi că avionul nu avea cum 
să pornească. Atunci au început să mă lovească cu patul 
armei, la fel şi pe căpitan. 

A apărut din nou prezentatoarea de ştiri. 

— Teroriştii au cerut să le fie adus imediat un alt avion. 
Autorităţile au refuzat. Negocierile au durat şapte ore. În 
timpul acesta, au cerut eliberarea a mai mulţi musulmani 
şiiţi, prizonieri în lordania, Arabia Saudită şi Italia. În cele 
din urmă au cedat, spunând că vor elibera toţi pasagerii 
care nu sunt de naţionalitate americană, în schimbul unui 
alt avion. Autorităţile au promis că le vor îndeplini cererea 
doar dacă vor elibera toţi captivii. Teroriştii le-au răspuns: 
„Aşteptaţi răspunsul nostru.” 

Imaginea s-a schimbat iar, trecând din nou la Linda 
Matthews. 

— În timpul zborului dinspre Atena, au mutat toţi 
pasagerii de la clasa întâi şi i-au aşezat în scaunele goale 


de la clasa a treia. Avionul nu era foarte plin, aşa că a fost 
simplu. Liderul lor, cel care dădea ordinele şi negocia, a 
ieşit din carlingă. Părea foarte furios. Eu fusesem mutată pe 
un scaun din spate, la clasa întâi, şi m-am prefăcut că sunt 
inconştientă. Nu voiam să mă mai lovească. Liderul i-a 
strigat ceva unui terorist din spate în arabă. Bărbatul i-a 
adus o valiză. În timp ce trecea printre scaune, l-am auzit 
lovindu-i pe toţi cei care nu stăteau cu capetele destul de 
lipite de genunchi. Au luat o femeie de la clasa a treia, ce 
stătea lângă culoar, şi i-au legat servieta de mână. Apoi l- 
am auzit pe lider spunând: „Du mesaj la americani.” 
Femeia părea foarte speriată şi de abia se putea ţine pe 
picioare. L-am auzit spunându-i: „Mult noroc la tine. 
Părăseşti avion.” 

Apoi au arătat o imagine exterioară a aeronavei şi au dat 
un prim-plan al uşii, în timp ce cobora scara galbenă pentru 
urgenţe. Apoi, o persoană a fost împinsă pe uşă, aproape 
aruncat, şi a căzut într-o parte pe trepte. A ajuns jos şi a 
rămas întinsă pe beton. 

Era mama. 

S-a ridicat greu şi a şchiopătat îndepărtându-se de 
avion. Valiza părea grea, iar ea a încercat să o ia cu 
cealaltă mână, dar nu putea din cauza cătuşelor, aşa că a 
tinut-o cu amândouă mâinile atârnată pe laterală şi lovindu- 
i-se de genunchi atunci când păşea. 

Din nou a apărut Linda Matthews din patul ei de spital. 

— Toţi trei teroriştii se uitau pe geam. Liderul avea o 
cutie în mână. Am crezut că era un fel de radio. Avea 
antenă oricum. A apăsat un buton. 

Imaginea s-a întors la pistă, unde mama se afla acum la 
câteva zeci de metri depărtare de avion. Un jeep al 
aeroportului din prim-plan tocmai pornise să o întâmpine 
când valiza a sărit în aer cu un suflu de foc şi fum. 

Mama a fost aruncată câţiva metri în spate pe asfalt şi a 
aterizat ca o grămadă, un morman de zdrenţe însângerate, 
cu o mână întinsă într-o parte; pe cealaltă nu o mai avea. 
Chiar înainte de a se da din nou legătura prezentatoarei, o 
voce din fundal a exclamat: 


— Sfinte Dumnezeule! Sfinte Dumnezeule! Cu o expresie 
întunecată, prezentatoarea acontinuat: 

— După moartea sângeroasă a lui Mary Niles, 
autorităţile cipriote au pus la dispoziţie un 727 teroriştilor. 
Cu ostaticii şi echipajul în faţă, aceştia s-au îmbarcat şi au 
plecat spre Algeria. Odată ajunşi acolo, negocierile cu o 
echipă compusă din algerieni, membri ai Mişcării de 
eliberare palestiniene şi reprezentanţi ai Arabiei Saudite, au 
durat cincisprezece ore. In final, ostaticii au fost eliberaţi şi 
teroriştii au fost escortaţi de pe aeroport de armată. 

Camera de filmat a schimbat unghiul pe chipul 
prezentatoarei. 

— Azi, în Uniunea Europeană, au avut loc discuţii... 

Am stins televizorul. 

„Nu suport să stau la geam sau în mijloc.” 

Telecomanda mi-a alunecat din mână. 

„Se pare că nu se teleporta - mi-aş fi dorit să fi putut. Mi- 
aş fi dorit să fi fost acolo. Ar fi trebuit să fiu acolo!” 

„Ţi-ai primit scaunul de la margine, mamă.” 

Când mi-am revenit, mă aflam într-un colţ al încăperii, 
între canapea şi bibliotecă. O carte era pe jos cu jumătate 
din pagini rupte şi făcute cocoloaşe mici. Eram pe cale dea 
mai rupe o pagină, când mi-am dat seama ce făceam. 

„Mama...” 

Am privit cartea, Pudd'nhead Wilson, din colecţia Twain, 
pe care mi-o dăduse mama. M-am simţit groaznic. Tata 
rupea cărţi. Nu voiam să fiu ca el. Am aruncat-o în partea 
cealaltă a camerei şi m-am ridicat pe braţul canapelei. 
Simţeam că ar trebui să plâng şi totuşi nu vărsasem nicio 
lacrimă. 

„Nu s-a întâmplat. Am avut vedenii din cauza febrei. Am 
delirat.” 

Am dat drumul la televizor, pe ABC, şi reportajul se 
transmitea din nou. L-am stins repede, înainte de explozie. 

„Millie... Millie trebuie să mă ajute.” 

Era prea mult pentru o singură persoană. Prea mult să 
pot suporta singur. Am ieşit din apartament şi am cotit, 
intenţionând să o facă să mă asculte, să-i spun de mama, 


dar m-am oprit la colţ, nesigur. 

Două imagini diferite - explozia şi chipul lui Millie când 
îmi spunea să plec şi să nu o mai caut niciodată - mi se 
succedau în minte, încercând să-mi atragă atenţia, 
luptându-se una cu cealaltă, sau apărând deodată, 
înjunghiindu-mă cu o forţă dublă. 

Fațada apartamentului era din cărămidă roşie. M-am 
sprijinit de ea şi am simţit-o rece şi aspră pe obraz. Vântul 
din nord era foarte rece, iar pe cerul senin se zăreau stele 
mici şi îndepărtate, strălucind ca bucăţelele de cremene 
sau de sticlă spartă. 

Am auzit zgomot de paşi şi m-am întors, aplecat în 
umbra gardului viu care se întindea de-a lungul trotuarului. 
Un bărbat a trecut pe lângă mine fără să mă vadă, 
înaintând pe aleea ce ducea la clădirea unde locuia Millie. 
Când a trecut prin dreptul felinarului, i-am văzut chipul. Era 
Mark, fostul ei prieten, omul pe care-l dusesem la o sută 
şaizeci de kilometri depărtare şi-l lăsasem pe puntea de 
observaţie a aeroportului Will RogersWorld. 

„A venit iar să o supere pe Millie?” 

Aş putea fi din nou eroul, aşteaptă până o deranjează şi 
apoi îl sari în Brooklyn, Minnesota, undeva, departe, de 
unde să nu o mai poată tulbura. M-ar asculta atunci? 

Mark a bătut la uşă hotărât. Am sărit la marginea 
trotuarului, în spatele unui arbust peren ce se înălța până în 
dreptul pieptului. Pumnii mi se închideau şi mi se 
deschideau, nerăbdători să prindă, să lovească ceva. Mi-am 
adus aminte de trotuarul din Battery Park, de balustrada ce 
despărţea uscatul de apa foarte, foarte rece. 

„Cât de uşor ar fi fost să-l duc pe marginea aia...” 

Uşa s-a deschis şi m-am pregătit să sar, să prind, să 
rănesc. Am ascultat atent, aşteptând cuvintele furioase, 
dar, deşi am auzit-o pe Millie, nu era nici urmă de 
nervozitate sau furie în glasul ei. 

— A, Mark! Mă bucur că ai venit. 

Uşa s-a deschis larg, făcându-i loc tipului să intre, după 
care s-a închis. Uşa s-a închis. Uşa s-a închis. 

„Doamne Dumnezeule!” Mă simţeam ca un fraier, ca un 


idiot. Am sărit înapoi în apartament, la câteva zeci de metri 
depărtare. „Doamne Dumnezeule!” Mi-am văzut antibioticul 
pe masă şi din reflex m-am uitat la ceas. Trebuia să mai iau 
o pastilă şi să-mi pun picăturile. M-am rezemat pe masă, un 
moment, cu ochii strânşi, gândindu-mă. „Unde sunt 
lacrimile? Unde naiba sunt lacrimile?” 

Capacul flaconului cu pastile era conceput să nu poată fi 
deschis de copii, deci trebuia să-i acord mai multă atenţie 
decât aveam chef să-i ofer. Într-un final, am reuşit să-l 
deschid şi am încercat să înghit o pastilă. Mi-a rămas în gât 
ca o bucată de os, ca o bucată uscată de pâine. Am deschis 
dulapul cel mai apropiat unde erau farfuriile, cele frumoase 
făcute de mână. Paharele erau în spate de tot şi nici nu se 
punea problema să iau unul de acolo. 

Am luat o cană mare, am umplut-o cu apă de la robinet 
şi am dat-o pe gât. Pastila nu s-a dus de tot. Părea blocată 
la baza esofagului, aveam senzaţia neplăcută că rămăsese 
înţepenită. Am umplut din nou cana, furios pe pastilă, pe 
Millie, pe Mark, pe mine. 

A doua cană a reuşit să împingă medicamentul, aşa că 
am pus-o, neglijent, pe marginea chiuvetei. S-a răsturnat şi 
a căzut pe mânerul care a pocnit de parcă ar fi fost un băț 
uscat. 

„Naiba să le ia pe toate!” 

Am ridicat cele două bucăţi şi am încercat să le pun la 
loc, dar părea fără rost. Am aruncat-o în chiuvetă cu atâta 
putere, că s-a făcut bucățele, iar zgomotul m-a speriat şi 
mi-a plăcut în acelaşi timp. Un ciob a sărit pe lângă urechea 
mea şi s-a lovit de frigider. 

Am luat o altă cană şi am azvârlit-o şi mai tare. 

Atunci mi-au dat şi lacrimile, hohote cutremurătoare, 
care nu s-au oprit până nu am spart tot ce era în dulap. 


11 


Leo Silverstein mi-a spus la telefon că sicriul va fi închis 
şi aşa a fost. 

Am ajuns cu o oră mai devreme, sărind la aeroport şi de 
acolo luând o maşină. Era tot cea a lui Walt Steiger, dar 
şoferul era un tip mai tânăr. 

— Unde-i Walt? L-am întrebat. _ 

— Trebuie să meargă la o înmormântare. lnăuntrul 
camerei mortuare, Calloway-Jones, un tip ursuz, cu părul 
alb şi un costum negru, s-a apropiat de mine foarte discret 
şi m-a întrebat ce legătură am cu decedata. 

— Sunt fiul ei. 

— A, trebuie să fiţi domnul David Rice. Domnul 
Silverstein ne-a spus că veţi veni. Numele meu este Jones. 
Pe aici vă rog. 

M-a condus prin nişte uşi mari spre o încăpere 
asemănătoare unei biserici cu vitralii. Sicriul era în faţă pe 
dreapta. Un bărbat stătea înaintea lui, cu spatele spre uşă 
şi capul plecat. Când ne-a auzit intrând a scos o batistă, şi-a 
suflat nasul, apoi s-a întors spre noi. Nu-l mai văzusem 
niciodată. 

S-a uitat la noi un moment, apoi la mine. A înaintat un 
pas şi a spus ezitant: 

— Davwy...? 

Am aprobat. Nu prea îmi plăcea prezenţa lui. Din cauza 
durerii întipărite pe chipul lui îmi venea să fug şi să mă 
ascund. 

— Îmi cer iertare, dar nu-mi amintesc numele 
dumneavoastră. 

— Nu ai cum, nu ne-am cunoscut. Mă numesc Lionel 
Bispeck. 

— A, eşti ăă, iubitul mamei. 

Mă simţeam foarte aiurea să spun unui om de peste 
patruzeci de ani că e iubitul cuiva. S-a întors deodată să-şi 
sufle nasul. 

— lartă-mă. Uf, nu mai am şerveţele. 


— Uite, am spus pipăindu-mi haina. Am scos o batistă de 
pânză foarte mare. 

— Am adus patru. M-am gândit că poate voi avea nevoie 
de ele pentru ultimele simptome de pneumonie şi pentru a- 
mi şterge lacrimile. 

Domnul Jones şi-a dres vocea şi a spus: 

— Când sunteţi gata să vă aşezaţi, primele două rânduri 
sunt pentru familie. 

A arătat spre scaunele din faţă, cele mai apropiate de 
sicriu. Pe ele erau puse plăcuţe frumoase pe care scria 
RUDE APROPIATE. 

— Cred că eu sunt toată familia, domnule Jones. 

Bărbatul a ridicat din sprâncene. 

— Un domn pe nume Carl Rice a sunat să întrebe ora şi 
locul ceremoniei. 

Am înghiţit în sec. 

— A, nu-l aşteptam pe tata. „L-aş omori!” Oricum, mama 
a divorţat de el acum mulţi ani şi nu face parte din familie. 

Domnul Jones părea îndurerat. 

— Dacă îmi spune cine este, voi încerca să-l aşez în altă 
parte, dar nu depinde de mine. 

— Inţeleg, domnule Jones. Leo Silverstein ştie de venirea 
tatei? 

— Nu aş crede. Decât dacă a primit un telefon direct de 
la el. 

— Domnul Silverstein vine? 

— Categoric. 

— Când ajunge îi spuneţi, vă rog, de tata. 

— Sigur. 

A dispărut, ca o umbră căruntă, furişându-se prin clădire. 

M-am cutremurat. 

Durerea de pe chipul lui Lionel dispăruse, fiind înlocuită 
de furie. 

— A, ştii de tata. 

A dat din cap, a vrut să spună ceva, apoi pur şi simplu a 
aprobat. 

— Păi ar trebui să vii să stai cu mine. A ezitat şi apoi a 
continuat: Nu e corect. 


— Nu, am încuviinţat. N-are ce să caute aici. 

— Voiam să spun că nu e corect să stau cu tine în primul 
rând. 

— Ai iubit-o? L-am întrebat exasperat, privind spre 
tavan. 

— Da. 

— Atunci vino să stai jos. Crezi că nu ar fi vrut ca 
oamenii care au iubit-o să stea împreună? Şi în plus voi 
avea nevoie de tot sprijinul dacă apare tata. 

— A, bine, a acceptat schiţând un zâmbet. 

— Ce-i? 

A ridicat din umeri şi s-a aşezat. 

— Semeni mult cu ea. Obişnuia să mă forţeze să fac tot 
felul de lucruri bune. 

M-am strâmbat. 

— Forţare? Nici nu ştii ce înseamnă cuvântul ăsta. Nu l-ai 
cunoscut încă pe tata. 

Zâmbetul aproape că i s-a şters de pe chip. 

— Nu... mi-ar plăcea să-i stâlcesc faţa. Am aprobat. 

— Poate nici nu va trebui să-l întâlneşti. Dar e un îngeraş 
în comparaţie cu teroriștii. 

— Ah, la naiba! 

Lionel frământa batista în pumnii încleştaţi. 

— Credeam că sunt un pacifist. Am fost militant în 
timpul războiului din Vietnam, dar aş apăsa cu plăcere pe 
trăgaci, dacă i-aş vedea pe nemernicii ăia. 

S-a lovit cu palma peste genunchi, apoi a oftat adânc. 

— Nu prea cred că este vreo diferenţă între ei şi tatăl 
tău. Tinta teroriştilor sunt tot timpul oamenii nevinovaţi. 

Am inspirat profund o dată, apoi încă o dată; camera se 
învârtea cu mine. Şi eu voiam să-i omor cu mâna mea. Imi 
era rău din cauza furiei. Am mai scos una dintre batiste. 

Atunci a intrat Leo Silverstein, iar eu i-am făcut 
cunoştinţă cu Lionel. 

— Pot să-ţi vorbesc puţin, David? 

M-a condus spre o nişă din capătul încăperii în care se 
aflau instalate câteva cuiere pentru haine. 

— Despre tata e vorba? 


— A, nu - nu ştiu ce să fac cu el. Mi-ar plăcea să-l văd 
arestat, dar martorul principal e... 

— Mort. E moartă. Bine, atunci despre ce e vorba? 

— leri înainte să suni, am încercat să te caut la numărul 
de telefon din New York. 

— Cum aţi aflat numărul? 

— Când mi-ai dat scrisoarea pentru mama ta, am sunat- 
o. M-a rugat să o deschid şi să i-o citesc. 

— Aşa şi? 

— Mi-a răspuns un poliţist şi m-a întrebat unde eşti. Le- 
am spus de înmormântare. 

„Nemaipomenit.” Am ridicat din umeri de parcă nu avea 
importanţă. 

— Bun. Altceva? 

— Ce vor de la tine? Mi-a zis iscodindu-mă cu privirea. 

— Nu e treaba dumneavoastră. 

Am vrut să plec, dar m-a prins de braţ. 

— Stai un pic. Este şi treaba mea. Sunt executorul 
testamentar al mamei tale. Tu eşti beneficiarul. 

Testament. Morţii au testament. Mama era moartă. Asta 
era problema - tot uitam că era moartă. Aşa încercam, 
involuntar, să mă protejez, dar îmi aminteam de fiecare 
dată. „Ah, mamă... de ce mă părăseşti mereu?” Imaginile 
reportajului mi-au revenit în minte. Am rămas holbându-mă 
la Silverstein. 

Mi-a dat drumul braţului de parcă l-ar fi ars şi s-a dat un 
pas înapoi. 

— Altceva? am repetat. 

— Presa e afară. Au venit ziarişti şi reporteri de 
televiziune. Domnul Jones îi ţine afară pe cameramani, dar 
nu poate interzice reporterilor să intre şi să privească. In 
schimb, dacă încearcă să ia interviuri, va fi nevoit să-i 
scoată de aici cu poliţia. 

— E şi poliţie pe aici? 

— Ca de obicei - doi ofiţeri pe motociclete, care nu sunt 
în timpul serviciului, pentru escortarea cortegiul. Dar sunt 
cu ochii pe ziarişti. 

— Aha! Mulţumesc, domnule Silverstein. Mi-aţi fost de 


mare ajutor. Îmi cer scuze că îmi vărs mereu nervii pe 
dumneavoastră. 

A ridicat din umeri stânjenit. 

Tot mai mulţi oameni intrau în încăpere. Walt Steiger, 
taximetristul, m-a bătut pe umăr, apoi a luat loc. Doamna 
Johnson, cea care trăia în casa bunicului, a venit, mi-a 
transmis condoleanţele sale şi mi l-a prezentat pe soţul său, 
după care s-a aşezat în spate. 

Ceva mai târziu, Leo Silverstein a revenit. Era însoţit de 
un bărbat în costum. 

— David, acesta e domnul Anderson, de la 
departamentul de stat. 

M-am ridicat încet şi am dat mâna. 

— Vreau să vă mulţumesc domnule Anderson, pentru că 
aţi adus corpul ei acasă. 

— Nu e nevoie. Asta e treaba mea, dar cei morţi sunt, de 
obicei, turişti care au fost implicaţi într-un accident rutier 
sau au făcut atac de cord. Nu-mi prea place slujba mea 
când e vorba de violenţă. 

Am clătinat încet din cap. 

— Ştiu că nu e momentul acum, dar poftiţi cartea mea 
de vizită, dacă aveţi întrebări. 

l-am mulţumit şi m-am întors la locul meu. Lionel s-a 
fâţâit pe scaun. 

— Sfinte! Au venit şi Sylvia, şi Roberta, şi... toată lumea 
de la birou e aici, a spus făcându-le cu mâna. 

Un grup de femei care tocmai intraseră l-au văzut şi s-au 
îndreptat tăcute spre noi. S-au aplecat în poziţia aceea 
ciudată pe care o adoptă oamenii când vorbesc în biserică 
sau se adresează celor îndureraţi. Lionel ne-a făcut 
cunoştinţă. 

— Ea e Sylvia, şi Roberta, Jane, Patricia şi Bonnie. Ele 
sunt personalul de la agenţia de turism Fly-Away Travel. 
Sylvia a fost şefa mamei tale. Patricia şi Bonnie au fost în 
zborul 932. 

Aveau vârste diferite de la femei mai bătrâne, până la 
cele de o seamă cu Millie. De la plinuţe la foarte suple. Am 
dat mâna cu toate şi am primit nesăţios toată compasiunea 


şi toată durerea lor. 

— Ce frumos din partea voastră să faceţi un drum atât 
de lung! 

Sylvia a mormăit ceva despre agenţii de turism şi 
drumuri ieftine cu avionul. 

— Uitaţi, n-aţi vrea să staţi aici cu noi? Au aranjat două 
rânduri întregi pentru familie şi mi-ar prinde bine puţină 
companie. 

A fost un moment plăcut. S-au aşezat pe locurile rămase 
libere din primul rând şi au privit încăperea, dar ochii li se 
întorceau de fiecare dată spre sicriu. 

Prezenţa lor m-a alinat. M-am simţit mai puţin singur, 
mai puţin neînsemnat. Cei şase ani pe care mama îi 
petrecuse departe de mine nu mi se mai păreau risipiţi în 
vânt. li făcuse pe oamenii aceştia să o iubească, să le pese. 

Cu zece minute înainte de ceremonie, i-am văzut pe 
sergenţii Washburn şi Baker intrând prin spate şi scrutând 
încăperea. Erau îmbrăcaţi cu costume maro-închis şi 
cravate sobre. 

Mi-am luat privirea de la ei şi m-am uitat în faţă. Îmi 
simţeam chipul ciudat, curios de imobil, când mă uitam la 
sicriul mamei. Percepeam în mine o emoție imensă, 
violentă şi gata să erupă în orice moment. 

Cu cinci minute înainte de începerea ceremoniei, a venit 
şi tata. Domnul Jones l-a întâmpinat la uşă, rugându-l să 
semneze în registru. Tata a mâzgălit ceva. Bărbatul l-a 
condus pe culoar şi a încercat să îi găsească un loc gol. 
Tata a spus ceva şi Jones a dat din cap arătându-i în 
continuare scaunul. Insă tata l-a ocolit şi a înaintat, moment 
în care bărbatul s-a uitat la mine şi a ridicat mâinile 
neputincios. 

Mi-am părăsit locul, iar Lionel a vrut să se ridice şi el, 
dar, cu un zâmbet întipărit pe chip, i-am făcut semn să 
rămână aşezat. Când m-a văzut tata a încremenit şi a pălit. 
l-am făcut semn şi m-am îndreptat spre uşile duble de 
lângă sicriu, cele care duceau la furgonul mortuar. Le-am 
deschis şi am ieşit. Când am ajuns afară, am cotit la stânga, 
cât mai departe de grupul de reporteri şi de cei doi oameni 


care stăteau rezemaţi de maşină. 

Imediat ce am ajuns după colţ şi eram apărat de privirile 
celorlalţi, am reţinut un loc de salt şi m-am îndepărtat trei 
metri. Tata înainta încet, suspicios. Afară era răcoare, iar 
cerul era înnorat, dar el transpira abundent. S-a oprit la un 
metru jumătate de mine. L-am privit în tăcere. Stomacul 
mă durea şi mintea mi-a fost năpădită de... lucruri urâte. 
Purta un costum western, cizme de cowboy şi o cravată 
subţire. Jacheta s-a desfăcut, lăsând la vedere catarama de 
rodeo. 

— Să te ia naiba! Zi ceva! 

Vorbea pe un ton ridicat şi agitat. Briza a adus mirosul 
de transpiraţie şi băutură. Am rămas nemişcat. L-am privit, 
amintindu-mi noaptea în care am stat cu sticla în mână 
gata să-l lovesc. 

— Am crezut că te-am omorât. Am crezut că te-am 
omorât, a spus într-un târziu. 

„Ah, da.” Mi-am amintit cum mă întrebam dacă puterea 
mea de a mă teleporta nu era cumva doar o amnezie 
temporară, pe care o cunoşteam din episoadele în care tata 
fusese personajul central. Am schiţat un zâmbet. „Crede că 
l-am bântuit în tot acest timp.” 

— De unde ştii că nu m-ai omorât? am spus şi am sărit în 
spatele lui. Poate chiar ai făcut-o. 

A tresărit, s-a întors şi m-a văzut acolo. Era foarte palid 
şi avea ochii mari. Am sărit din nou în spatele lui, l-am prins 
de talie - „Isuse, ce uşor e!” - şi am sărit în sufrageria casei 
din Stanville. A început să dea din mâini, aşa că i-am dat 
drumul împingându-l înainte. S-a împiedicat de un taburet 
şi a căzut. Înainte de a atinge podeaua am sări înapoi, în 
spatele sălii pentru înmormântări Calloway-Jones. 

Când am cotit să intru înăuntru, sergentul Baker s-a 
sprijinit deodată de perete, scotocind în buzunar după 
ţigări. Mă întrebam dacă sergentul Washburn nu venea 
cumva pe partea cealaltă. Am intrat şi m-am aşezat lângă 
Lionel. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat în şoaptă cu îngrijorare 
pe chip. 


— A plecat acasă. 

— Aha. 

Sergenţii Washburn şi Baker s-au întors la locurile lor din 
spate. Păreau foarte confuzi. 

Slujba a fost groaznică. Preotul metodist nu o cunoscuse 
pe mama, nu discutase cu cei care o iubeau, nu avea idee 
ce fel de persoană fusese. A vorbit despre tragedii fără 
sens şi despre necunoscutele căi ale Domnului, iar înainte 
ca el să termine predica, era cât pe ce să mai cauzez şi alte 
„tragedii fără sens”, începând chiar cu el. 

A pomenit despre credinţa de neclintit a mamei şi ştiam 
bine că bate câmpii, căci ea găsise un fel de spiritualitate 
după ce terminase terapia de la Alanon, dar îmi mărturisise 
că nu ştia ce formă are „spiritul superior”. 

Singurul lucru care m-a ajutat să rezist a fost faptul că şi 
alţii erau de aceeaşi părere. Mai târziu, când a venit să-şi 
exprime condoleanţele am dat doar din cap. Lionel nu a 
fost la fel de blând şi, în drum spre ieşire, a spus: 

— De unde l-or fi adunat şi pe ăsta? 

— Silverstein zicea că a ţinut predica de la 
înmormântarea bunicului meu; probabil a avut impresia că 
e potrivit. 

— Ei bine, s-a înşelat. 

— Da. 

Când am ieşit, a fost mare forfotă în mulţimea de 
reporteri. Bliţuri se declanşau întruna, iar jurnaliştii vorbeau 
la microfoane şi reportofoane. Niciunul nu s-a apropiat de 
noi încă. A trebuit să merg în spatele dricului, cu o limuzină 
în care nu eram decât eu şi un şofer. Mă gândeam că 
domnul Adams avea o limuzină mult mai frumoasă, dar nu 
am spus nimic. „Ce caut aici? Ai venit pentru mama. Pentru 
mama.” 

Din fericire, ceremonia înmormântării a durat foarte 
puţin. Nu erau de faţă decât Lionel, femeile de la agenţia 
de turism şi sergenţii Washburn şi Baker. Şi presa era 
prezentă, la marginea cimitirului, unde reporterii îşi făceau 
de lucru cu obiective mari şi microfoane direcţionale. De 
câteva ori am fost tentat să sar în faţa lor ca să le ofer un 


subiect cu adevărat senzaţional. 

La hotelul din localitate s-a organizat o mică recepţie. 
Oamenii se pregăteau să plece când Washburn şi Baker s- 
au îndreptat spre mine. 

— A, sergenţii Washburn şi Baker. Ce frumos din partea 
voastră că aţi venit! Am spus cu o voce amară. 

Asta le-a tăiat elanul şi i-a derutat un moment. Nu aveau 
de unde să ştie că am tras cu urechea când au fost în 
apartament. Cu toate astea, şi-au scos insignele, 
programaţi parcă să se poarte într-un fel anume. 

— Vrem să vă punem câteva întrebări domnule Rice sau 
Reece? 

— Voi spuneţi roşie, eu spun tomată. 

Am scos carnetul de conducere şi l-am aruncat 
sergentului Washburn. 

— Poftim. Are şi amprentele mele pe el, poate se 
potrivesc cu cele pe care le-aţi luat de pe vesela mea. Ce 
vă mai face nevasta, sergent Washburn? l-au mai apărut 
ceva vânătăi în ultima vreme? 

Documentul s-a învârtit în aer, s-a lovit de pieptul lui 
Washburn şi a căzut în iarbă. El s-a aplecat şi l-a apucat cu 
grijă de margini. Se înroşise la faţă şi Baker se uita ciudat la 
el. 

Silvestein a venit lângă mine, cu o expresie derutată pe 
chip. M-am întors spre el. 

— Sergent Washburn şi sergent Baker NYPD. Şi-au 
organizat o vacanţă în Florida, ca să-l ia la întrebări pe 
faimosul infractor, eu. 

— Eşti infractor, David? Atunci am explodat. 

— La naiba, evident că sunt. Sunt vinovat că am 
cumpărat un act fals din disperare şi că l-am folosit să-mi 
deschid un cont în bancă. Şi cea mai mare vină e că am 
intervenit când un poliţist aproape că şi-a omorât nevasta 
în bătaie! Seamănă foarte bine cu teroriştii. 

Leo a clipit şi s-a uitat la Washburn foarte mirat. 

— Deci, domnilor, nu mi se pare deloc că e un caz 
fierbinte. Ce căutaţi aici de fapt? De ce nu aţi cerut pur şi 
simplu autorităţilor din Florida să-l reţină? 


— Mai e şi problema identităţii, a spus Washburn furios. 

— Nu mai e, am replicat. A dat din cap. 

— Evident. Nu mai e. 

Silverstein s-a uitat la poliţişti, apoi la mine. 

— După cum spuneam şi mai devreme, se pare că 
sunteţi cam în afara jurisdicției. Aţi vorbit cu şeriful 
Thatcher? 

— Nu încă. 

— Hai să mergem atunci, David. Este o recepţie la 
Holiday Inn. Nu cred că vor fi mulţi prieteni de-ai mamei 
tale, dar vor fi mulţi dintre prietenii bunicului tău care 
doresc să-şi exprime condoleanţele. 

lritat, Washburn a păşit între noi şi maşini. 

— Mai avem câteva întrebări. 

— David, în calitate de avocat al tău şi de reprezentant 
ipso facto al unei judecătorii care are jurisdicție în districtul 
ăsta, te sfătuiesc să nu răspunzi la nicio întrebare. Haide, 
întârziem la recepţie. 

Am desfăcut mâinile şi am ridicat din umeri în faţa lui 
Washburn, apoi l-am urmat pe Silverstein la limuzină. Când 
eram destul de departe de ei am şoptit: 

— Nu eşti avocatul meu. 

— Ei bine, aşa cum am spus şi mai devreme sunt 
executorul testamentar al mamei tale şi, cu excepţia 
câtorva lucruri pentru prietenele ei de la agenţie şi pentru 
domnul Bispeck, tu primeşti tot restul bunurilor ei. Aşa că 
într-un fel sunt avocatul tău. De altfel mă consider avocatul 
familiei, chiar dacă pare o treabă demodată. Din nefericire 
eşti ultimul rămas. Apropo, m-a întrebat în timp ce 
deschidea uşa limuzinei, ce i-ai spus tatălui tău de a plecat. 

— Aş prefera să nu vă răspund la această întrebare. 

A ridicat din umeri. 

— Vino mai aproape, nu cred că ar trebui să te scap din 
ochi cât timp cei doi sergenţi mişună pe aici. E uimitor ce 
efect calmant are un avocat asupra unui poliţist, mai ales 
când nu e în jurisdicţia lui. Mă întorc mai târziu după 
maşină. 

— Ai un dolar, David? a întrebat în drum spre hotel. 


M-am uitat în portofel. 

— Îmi pare rău. Nu gândeam foarte limpede azi- 
dimineaţă. Am plecat din... cameră doar cu bancnote de o 
sută. 

L-am privit pe Silverstein. Se holba în portofelul meu, 
unde erau vreo douăzeci de bancote de o sută. 

— Ă... cum faci rost de toţi banii ăştia, David? 

— Speculaţii bancare. 

„Am zâmbit. Eu speculez dacă sunt bani în bancă şi eu Îi 
iau.” 

— Atunci dă-mi o sută de dolari. 

Citisem destule cărţi polițiste cu Nero Wolfe. 

— Vechea şmecherie cu relaţia de confidenţialitate între 
avocat şi client. Vreţi să-mi puneţi nişte întrebări şi nu vreţi 
să fiţi nevoit să raportați poliţiei. 

A roşit. 

— Să spunem... că vreau să am opţiunea de a nu le 
răspunde la întrebări. 

Am scos cinci bancnote de o sută. 

— Atunci să fie un onorariu convingător. 

— Îţi poţi permite? 

— Cu uşurinţă. 

— Să îţi scriu şi o chitanţă, a spus scoțând un chitanţier 
din buzunarul hainei. 

— Am încredere. 

— Îți mulţumesc, dar chitanţa e pentru protecţia 
amândurora. Înseamnă că există documente verificabile, 
aşa cum spunem noi avocaţii. 

A rupt bucata de foaie şi mi-a dat-o. 

— Să nuo pierzi. 

A pus cu grijă banii şi chitanţierul în buzunar. 

— Acum să îţi mai pun o dată întrebarea de mai 
devreme, de ce vor să vorbească cu tine? 

— Washburn era vecinul meu de la etajul inferior. Îşi 
bate nevasta. Am ajutat-o să ajungă la un adăpost. Aşa că 
s-a apucat să facă investigaţii şi a descoperit că am 
cumpărat şi am folosit un carnet de conducere fals de New 
York. 


— De ce ai făcut aşa ceva? a întrebat Silverstein ridicând 
din sprâncene. 

— Eram un fugar în NewYork şi nu mă puteam angaja 
fără acte. De asta! 

— Nu aveai carnet de conducere de Ohio? 

— Nu. Nu aveam nici număr de asigurare socială. Cel 
mai rău e că nu aveam nici măcar certificat de naştere, aşa 
că nu puteam face rost de celelalte. 

— De ce nu ai făcut o cerere să ţi se elibereze o copie? 

— Poftim? Se poate aşa ceva? 

A râs, dar s-a oprit când a văzut mutra mea. 

— lartă-mă. Nu ştiu care au fost împrejurările, dar mi se 
pare ironic că ai comis o infracţiune fără să ştii că există o 
alternativă legală. 

— Ha, ha, ha! 

— Asta e tot? 

— Astea sunt dovezile pe care le au împotriva mea, 
dar... sunt aproape convins că Washburn m-a descris ca pe 
un traficant de droguri. 

O expresie de dezgust a apărut dintr-odată pe faţa lui 
Silverstein. 

— Şi eşti? 

— Fir-ar să fie! Tata e alcoolic. Asta e cea mai mare 
legătură pe care am avut-o vreodată cu traficul de droguri. 
Nu, nu sunt traficant. Şi nici consumator. 

— Calmează-te. Mă bucur că nu eşti, dar trebuia să 
întreb. Nu aş fi spus nimănui despre conversaţia noastră, 
dar ţi-aş fi returnat banii. 

S-a uitat pe geamul fumuriu al limuzinei. 

— Sergenţii sunt tot pe urmele noastre. Mă gândeam că 
s-au despărţit şi unul s-a dus să vorbească cu şeriful 
Thatcher. 

— N-au decât o maşină, i-am reamintit. Dar pot să dea 
un telefon de la hotel. 

— Hmm, în locul tău, aş evita să fiu arestat. Extrădarea 
e un proces anevoios şi ai putea să stai cam mult într-o 
celulă din Florida, cât timp m-aş ocupa de toate 
procedurile. 


— Ce mă sfătuieşti? Să fug? 

— Să iei o vacanţă, mi-a răspuns ridicând din umeri. 

— Eşti la fel de rău ca mine, i-am spus clătinând din cap. 

A ridicat iar din umeri. 

— Poţi să te faci nevăzut la hotel. Momentan intri la 
recepţie şi apoi îl rog pe Walt Steiger să te aştepte în spate. 
Există o ieşire pe la toaleta bărbaţilor. Am folosit-o, nu o 
dată, ca să scap de întâlnirile Kiwanis. 

— E foarte frumos din partea ta, dar mi-am făcut şi eu 
planuri. 

— Să fugi? 

Limuzina a intrat în parcarea hotelului şi s-a oprit în faţa 
uşii. 

— Nu, doar planuri de călătorie, dar cred că sunt de 
ajuns. N-o să mă aresteze nimeni. 

Am scuturat mai multe mâini decât părea posibil, având 
în vedere numărul celor din încăpere. Nu m-am putut 
abţine să nu mă întreb dacă vreunul dintre ei nu era cumva 
o caracatiţă deghizată. 

— Da, doamnă, ce frumos din partea dumneavoastră. 
Da, îmi va fi foarte dor de ea. Vă mulţumesc că aţi venit. 
Prezenţa dumneavoastră ar fi însemnat foarte mult pentru 
ea. „Vai, Doamne, nu se mai termină odată?” 

Grupul din Sacramento m-a salvat după trei sferturi de 
oră. 

— M-a sunat Mary de la Londra, să ştii, să îmi spună cum 
a fost vizita la tine. 

Lionel a zâmbit. 

— Oau, ce frică îi era să vină! Am înghiţit în sec. 

— A fost reciproc. A spus cumva că vizita a fost un 
succes? 

— Oh, da! Era foarte fericită că te-a văzut, mi-a 
mărturisit Lionel. 

Patricia a aprobat cu hotărâre. 

— A vorbit despre weekendul vostru toată călătoria. 
Chiar şi în avion când teroriştii... ei bine, a spus: „Măcar l- 
am văzut pe Davy.” 

În momentul acela nu am mai putut suporta. 


— Mă scuzati. 

M-am împleticit până la baie fără să văd pe unde merg, 
am intrat într-o toaletă şi m-am rezemat de peretele 
acoperit cu faianţă, cu lacrimi curgându-mi pe obraji. In 
mine, o voce urla nearticulat, neinteligibil, dar la suprafaţă 
răzbătea doar suferinţa. „Doare.” Nu ştiu de ce eram 
surprins. 

După alte câteva minute, vreo câteva respiraţii profunde 
şi câteva reprize de suflat nasul, am părăsit toaleta. „E 
vremea să-mi iau rămas-bun şi să o şterg de aici.” 

Un poliţist din Florida stătea la uşa din spate, cea pe 
care fugea Silverstein încercând să evite şedinţele Kiwanis. 
M-am întors în sala de recepţie şi le-am zâmbit lui Leo şi 
fetelor de la Fly-Away. 

— Îmi pare rău. 

Au scos cu toţii exclamaţii care însemnau că înţeleg. La 
intrarea principală stăteau sergenţii Washburn şi Baker 
însoţiţi de un altul, o versiune mai în vârstă a unui poliţist 
din Florida. Leo Silverstein vorbea cu ei şi gesticula emfatic. 
Sergentul din Florida a ridicat mâinile împăciuitor. 
Washburn părea furios, iar Baker se tot uita la el, cu 
îngrijorare pe chip. 

„Se pare că Baker începe să se prindă.” 

Jane, una dintre fetele de la agenţia de turism, s-a 
apropiat. 

— Ştiu că nu e cel mai potrivit moment, dar aş vrea să 
fac o poză cu tine, să o pun lângă cea cu Mary. 

— Îţi propun un targ. Eu nu am nicio poză recentă cu 
mama. Dacă-mi trimiţi una, ţi-o plătesc. 

Părea că îi vine să plângă. 

— Ah, desigur. Nu trebuie să plăteşti pentru ea. Mi-ar 
plăcea să... 

Am înghiţit în sec, apoi i-am dat căsuţa poştală din New 
York. Nu credeam că poliţia ştie de ea. Toate facturile 
veneau la apartament, dar scrisorile lui Millie le primeam în 
căsuţă. 

— Hai să facem o poză de grup cu David, Lionel şi fetele 
de la Fly-Away. Să rugăm pe cineva să o facă. 


Am arătat după masa cu mâncare şi băutură. 

— Am putea să stăm lângă peretele ăla. 

Am început să-i împing, să-i îndemn şi să-i rog, aşa că, în 
câteva minute, eram toţi aliniaţi lângă perete, cu Sylvia în 
mijloc, flancată de o parte de Lionel, Jane şi Patricia, iar de 
cealaltă de mine, Bonnie şi Roberta. Domnul Steiger a luat 
aparatul şi ne-a făcut două poze. 

— Minunat. Toată lumea un pas mare înainte, am spus 
împingându-i uşor în faţă. Eu fac un pas în spate, poţi să te 
aşezi tu în locul meu? l-am spus lui Bonnie în şoaptă. 

— De ce? M-a întrebat derutată. Am înclinat capul spre 
poliţişti. 

— Te rog. 

— Bine, a spus cu nelinişte în glas. 

Am făcut un pas în spate, iar ea a ocupat locul meu, 
trăgând-o pe Roberta lângă ea. Astfel au format un scut ce 
mă ascundea de privirile oamenilor din încăpere. 

Am sărit. 


12 


Era a treia zi de plimbări, a zecea la cabana Serenity. La 
micul dejun, doamna Barton s-a oprit la masa mea din 
sufrageria cufundată în linişte. 

— E totul în ordine, domnule Rice? 

— Davy, doamnă Barton. „Aşa îmi spunea mama.” 

— Foarte bine, Davy. Îți place camera? Ai nevoie de 
ceva? 

Am clătinat din cap. 

— Nu, mulţumesc. Totul e în regulă. 

Avea şaizeci şi şase de ani, iar soţul ei murise de cancer 
cu zece ani în urmă. Făcea consiliere la cerere pentru cei 
care suferă, dar eu vorbisem cu ea despre mama doar o 
dată, când m-am cazat. Şi totuşi, nu i-am spus cum a murit. 

— Vrem să ne asigurăm că aşa este. Cum îţi petreci 
ziua? 

— Plimbări. Plimbări foarte lungi. 

— Dacă ai nevoie de ceva... 

— Da, sigur. Mulţumesc. 

A plecat, oprindu-se câte puţin şi la alte mese. 
Majoritatea celorlalţi oaspeţi erau mai în vârstă, pensionari, 
dar nu m-a deranjat nimeni. Asta era una dintre regulile 
doamnei Barton. Cei care voiau să socializeze se adunau în 
sufragerie în intervalul dintre mese. Altfel nu aveai voie să 
vorbeşti cu ceilalţi. Mă ţineam departe de adunări, de 
camera cu televizor şi de petrecerile cu jocuri de cărţi. 

Cred că doamna Barton se temea că am tendinţe 
sinucigaşe. În drum spre cameră am trecut pe la recepţie şi 
m-am uitat pe harta topografică la scară mare a ținutului 
Presidio, ce se întindea pe mai mult de patru mii opt sute 
de kilometri pătraţi de deşert, brăzdat de şiruri de munţi, 
dar mai puţin populat decât un oraş mare. Ţinutul Brewster 
din est era şi mai mare, dar cu populaţie şi mai puţin 
numeroasă din cauza parcului naţional Big Bend. Zona se 
întindea exact în mijlocul părţii de nord a deşertului 
Chihuahua. 

Cel mai apropiat oraş, Redford, se afla pe Rio Grande la 


douăzeci şi cinci de kilometri de Presidio. La cincizeci şi 
patru de kilometri de oraşul Lajitas de la hotarul de vest al 
parcului naţional Big Bend. Spre nord-est era El Solitario, un 
şir de munţi circular, care compensa altitudinea joasă prin 
faima de a fi cel mai dur şi neospitalier teren de pe pământ. 

Ajunsesem la cabana Serenity cu transportul săptămânal 
de legume. Şoferul mi-a povestit că a fost ghid pentru o 
echipă de geologi ce voiau să urce pe El Solitario. Cu toate 
că aveau maşini cu tracţiune integrală, se considerau 
norocoşi dacă reuşeau să facă unsprezece kilometri pe zi. 

Pe hartă drumul străbătut de mine era o nimica toată. M- 
am dus în cameră şi am sărit. 

In prima dimineaţă am mers vreo unsprezece kilometri 
prin deşertul mişcător. Am început dimineaţa, chiar înainte 
de ivirea zorilor, la şase patruzeci, şi m-am oprit când s-a 
făcut mult prea cald, pe la douăsprezece. Am filmat nisipul, 
piatra de acolo şi cactusul ocotillo, apoi m-am întors la 
cabană. 

Am mâncat în sufragerie, după care m-am dus înapoi în 
cameră şi am dormit toată după-amiaza. După spusele 
doamnei Barton, aşa ceva era de aşteptat, ca o consecinţă 
normală a durerii şi depresiei. În prima săptămână am 
dormit între şaptesprezece şi douăzeci de ore. 

La ora cinci, am revenit din plimbarea de dimineaţă şi, 
chinuit de o puternică durere musculară, m-am împleticit 
spre sufragerie, am luat cina în tăcere, după care m-am 
întors să studiez locul pe care tocmai îl filmasem. Apoi am 
sărit în deşert şi am mers cam o oră, până la asfintit. 
Aveam destulă lumină ca să avansez, dar nu suficientă 
pentru a putea filma. 

Deşertul viu, pretutindeni identic, era greu de memorat. 
Existau diferenţe între locurile pentru salt, dar erau foarte 
subtile - o bucată uscată de mesquite”, o piatră găurită, o 
adunătură de lecheguias de forma lacului Ontario. 


BPlantă leguminoasă din specia Prosopis, care se găseşte în nordul 
Mexicului şi Statele Unite (n. red.). 

GAgave Lecheguilla, plantă semideşertică din Mexic, ale cărei frunze au 
vîrful foarte ascuţit şi care este crescută în scopuri ornamentale (n. 


A doua zi am ajuns la baza dealurilor şi înaintarea a fost 
mult mai greoaie. Am parcurs mai puţin de opt kilometri, 
urcând încet pe dealuri, pentru că muşchii încă mă dureau 
din ziua precedentă. În prima excursie întâlnisem urme 
proaspete de roţi pe un drum de ţară şi am „sărit” câteva 
garduri de sârmă ghimpată. A doua zi am sărit doar unul, 
deşi am trecut de câteva mai vechi, distruse şi ruginite. 
Sârma ghimpată era diferită, veche şi mai groasă. Parii 
gardului erau din bețe de mesquite, îndoite şi uscate acum. 
Peisajul era înlocuit de pietre, de la prundiş până la 
bolovani, iar drumurile peste care am trecut erau toate 
acoperite de buruieni şi abia vizibile. Nu mai erau urme 
recente. 

A cincea zi mi-am luxat glezna în timp ce încercam să 
ocolesc un dâmb de vreo zece metri care ducea la 
următoarea porţiune de teren plat. Durerea ascuţită m-a 
făcut să-mi pierd concentrarea, m-am împiedicat şi am 
căzut. Distanţa nu era mare; am încercat să rămân drept şi 
să aterizez în picioare, dar când am atins pământul glezna 
proaspăt luxată m-a făcut să tresar. 

In loc să aterizez pe pietrişul de dedesubt, m-am trezit 
stând într-un picior în biblioteca din Stanville, rezemat de 
unul dintre rafturile cu cărţi. 

„Stai un pic? Asta nu încalcă o lege a fizicii? Cea a 
inerţiei sau ceva de genul ăsta?” Am şchiopătat până în 
secţiunea de periodice şi m-am aşezat pe canapea. 
Biblioteca era deschisă, dar nimeni nu a părut să observe 
că eram îmbrăcat pentru altă climă. Atunci mi-am dat 
seama că teleportarea în sine încălca nişte legi ale fizicii. 
Mi-am masat glezna, reflectând. 

„Când sar din Florida în New York, de ce nu mă izbesc de 
niciun zid sau orice altceva? Până la urmă, în Florida sunt 
mai aproape de ecuator şi în Ohio sunt mai aproape de pol. 
Pământul se învârte cu o mie şase sute de kilometri pe oră 
la ecuator.” Nu ştiam diferenţa de viteză dintre New York şi 
Florida, dar trebuia să fie mai mult de optzeci de kilometri 
pe oră. 


red.). 


„De ce oare diferenţa asta nu mă aruncă spre est cu 
optzeci de kilometri pe oră, când apar în New York?” 

O secundă am crezut că aşa ceva e posibil şi data 
viitoare când voi sări, mă voi izbi de un zid cu forţa cu care 
m-ar lovi o maşină. 

„Calmează-te - până acum nu s-a întâmplat aşa ceva cu 
toate că sari de mai mult de un an. Şi atunci ce se întâmplă 
când sar?” De ce naiba nu exista un manual de instrucţiuni 
pentru chestia asta? 

Dacă nu mă izbeam de podea când săream din Texas 
însemna că viteza mea nu avea importanţă. Mi-am adus 
aminte de o carte în care se vorbea despre teoria 
relativităţii a lui Einstein. Nu am înţeles mare lucru din ea, 
dar vorbea despre etapele mişcării relative. Deşi în Texas, 
mergeam de la est la vest cu o altă viteză decât în Ohio şi 
coboram cu, ăă, şapte metri pe secundă, asta înseamnă că 
potriveam cele două etape de referinţă când săream, deci 
nu era nicio diferenţă de viteză, nicio diferenţă a 
momentului cinetic. Implicaţiile acestei teorii erau foarte 
interesante. 

Am revenit în Texas, la stânca unde îmi luxasem glezna. 
Nu o filmasem, dar îmi era proaspătă în memorie. Se afla 
într-un defileu închis în care m-am trezit la un moment dat. 
Nu voiam să mă întorc pe unde venisem şi stânca părea un 
drum de ieşire la suprafaţă. Era destul de rece înăuntru, 
poate vreo optsprezece grade pentru că dealul stătea în 
calea soarelui de dimineaţă. 

Am privit grohotişul aflat la trei metri sub mine şi am 
ales un loc plan pe margine. Am sărit şi m-am clătinat 
încercând să pun cât mai puţină greutate pe glezna rănită. 
Era un loc de salt destul de clar, cu un cactus ciudat ce 
creştea dintr-o fisură a rocii. Am sărit înapoi pe stâncă şi m- 
am întors cu spatele la peretele de rocă. 

„Dacă nu funcţionează mă va durea ca dracu'.” 

Am păşit de pe dâmb şi mi-am dat drumul, înainte să 
ajung jos, am sărit în locul de lângă cactus. Nu s-a auzit 
niciun zgomot, nicio pufnitură. Glezna îmi pulsa, dar era din 
cauza statului în picioare. Am sărit înapoi pe stâncă şi am 


urcat mai sus. După un minut, eram deja la şase metri de 
terenul de dedesubt, pentru că panta era destul de 
abruptă. Inima îmi bătea cu putere şi de abia respiram. Mi- 
am dat drumul de pe stâncă şi aerul a şuierat pe lângă 
mine. Atunci am intrat în panică şi am sărit pe bucata de 
pământ plană de lângă cactus, înainte de a fi căzut un 
metru. 

„Fir-ar să fie!” 

Am revenit pe stâncă. 

— Davy, am spus cu voce tare, poţi să cazi o secundă 
întreagă fără să atingi solul. Nu vei cădea decât cinci metri 
în prima secundă. Fă testul cum trebuie. 

M-am aruncat şi am auzit aerul trecând pe lângă mine, 
şuierându-mi la urechi, apoi am sărit înainte de contactul 
cu pământul care se apropia vertiginos şi am ajuns lângă 
cactus. A fost identic cu restul săriturilor. Niciun zgomot, 
nicio diferenţă de viteză. 

M-am întors pe stâncă şi am mai încercat o dată, mai 
puţin speriat, dar tot agitat. Pasul făcut în gol era împotriva 
tuturor instinctelor mele, dar de data asta am fost cât pe ce 
să ating pământul când am sărit. Nicio problemă. 

Glezna pulsa dureros de la atâta stat în picioare, aşa că 
am filmat locul şi am sărit. 

După masa de prânz, pentru prima dată după atâtea 
zile, nu am mai simţit nevoia să dorm. Poate că plimbarea 
de dimineaţă fusese mai scurtă, dar poate şi pentru că era 
prima dată de la înmormântare când mă puteam gândi la 
mama fără să o iau razna. Mi-am dat seama că în ultimele 
două săptămâni trăisem într-un fel de ceaţă. M-am plimbat 
prin cameră şi mi-am amintit tot felul de lucruri. Prima 
călătorie la New York cu mama şi vizita ei la mine, înainte 
de a pleca în Europa. Am rememorat momentul când am 
vizitat expoziţia de la muzeul de artă, apoi cina luată 
împreună în Village. 

Am fost în stare să fac asta, în loc să mă închid în mine, 
să mă ascund, cufundându-mă într-un somn adânc. Încă 
mai plângeam şi peste toate se suprapuneau imaginile din 
reportajul de la ştiri, dar mă puteam gândi la ea. 


Am reuşit să-mi amintesc slujba ciudată de la 
înmormântare şi nu m-am mai supărat atât de tare. 
Amintirea acelor clipe mi-a adus în memorie promisiunea 
lui Jane de a-mi trimite o fotografie cu mama. Mă întrebam 
dacă ajunsese la căsuţa poştală din Manhattan. 

Era o poză de zece pe cincisprezece centimetri, într-un 
plic ţeapăn din cânepă de manila. Am găsit şi o scrisoare de 
la Millie. Am sărit înapoi în camera mea de la cabană şi am 
pus-o pe masă, fără să o deschid. Stomacul mă durea şi îmi 
venea să plâng din nou. 

Am agăţat poza mamei de colţul oglinzii de la dulap cu 
tot cu ramă. Mă privea zâmbind duios, cu chipul familiar şi 
nasul străin. 

„Pare minunată.” 

Asta spusese mama când i-am povestit despre Millie. 

Am deschis scrisoarea. 


Dragă Davy, 

Mi-a luat mult timp să scriu scrisoarea asta. Nu sunt 
sigură ce simt şi nici ce vreau. Dacă nu ai fi „plecat” atât de 
brusc, probabil ți-aş fi spus: Nu, nu vreau să pleci. Când 
sunt nervoasă am tendinţa, ca orice alt om, să spun lucruri 
pline de ură. Cred că voiam să te rănesc, însă nu cred că 
voiam să pleci. 

Dar acum nu mai ştiu. Mă sperii, Davy, şi mă faci să mă 
îndoiesc de sănătatea mea mentală. Un lucru foarte 
nesănătos. De asemenea simt că mă îndoiesc de 
sinceritatea ta. Ai fugit şi credeam că mă vei suna măcar, 
dar au trecut două săptămâni. 

Nu sunt sigură că vreau să vii pe la mine, dar cred că aş 
vrea să-mi scrii. 

Millie. 

Eram uşurat şi furios. Am luat o bucată de hârtie şi am 
scris: 

Millie, 

Numele mamei mele a fost Mary Niles. A apărut la 
televizor de curând. Am fost ocupat. 

Davy 


Am îndesat scrisoarea într-un plic pe care am scris 
numele ei, apoi am sărit în Stillwater şi l-am strecurat sub 
uşă. 

A doua zi, după un somn adânc, am sărit în locul unde 
ajunsesem cu plimbarea, la stânca ce ieşea din defileu. 
După estimările mele eram la douăzeci şi patru de kilometri 
de Redford şi aproape trecusem de baza lui El Solitario. Am 
urcat pe stâncă foarte prudent. Când am ieşit din defileu, 
glezna îmi pulsa dureros şi de abia mai păşeam. Soarele 
era incredibil de arzător, iar cea mai apropiată zonă cu 
umbră se afla la peste douăzeci şi cinci de metri depărtare. 
Am început să şchiopătez într-acolo, apoi m-am oprit. 

— Fir-ar să fie! 

Nu zăream zona cu umbră, dar vedeam destul de bine 
locul de la jumătatea drumului ca să pot sări acolo, la vreo 
doisprezece metri. De acolo am înregistrat un loc numai 
bun lângă o stâncă de mărimea unei case, unde era un 
bolovan mai mic pe care să mă aşez. Am sărit din nou. 

— Da' oare de ce mă obosesc să mai merg? M-am 
întrebat pălindu-mi una peste frunte. 

Dacă vedeam locul destul de bine şi ştiam unde se află 
în raport cu mine, puteam să sar. În ultimele câteva zile, 
folosisem ca punct de reper un vârf de o mie patru sute de 
metri, din depărtare, care se numea La Mota. Am studiat 
peisajul din apropiere. Cea mai bună rută părea să fie cea 
care ocolea culmea din faţa mea, apoi... Nu, nu asta era. 
Cel mai bun drum era direct în sus pe culme, pe un deal 
care părea mai degrabă abrupt decât înclinat. 

Am studiat terenul dintre mine şi versant, după care am 
ajuns până sus din trei salturi de aproape zece metri. Apoi 
am sărit în diagonală, tot în sus, alegând locuri din dreapta 
şi stânga mea cu trei metri mai sus de unde mă aflam. Am 
ajuns sus în mai puţin de un minut. Aş fi avut nevoie de 
jumătate de zi dacă mă căţăram şi dacă nu mă durea 
glezna. Priveliştea din vârf era spectaculoasă. Era cel mai 
înalt punct în care ajunsesem până acum. Am privit înapoi 
înspre Redford şi am văzut clădirile îngrămădite de-a lungul 


drumului. Rio Grande era ascuns în spatele aşezării, dar 
canionul pe care îl crease era vizibil. M-am întors şi am 
privit spre El Solitario. Mă intimida. Deşi rămăseseră mai 
puţin de şaisprezece kilometri de stăbătut, fiecare bucăţică 
de teren dintre mine şi La Mota părea tot mai greu de 
trecut, şi mai pustie decât cele dinainte. 

„Ce păcat că nu văd mai bine! Poate aş sări direct 
acolo.” 

să văd mai bine? Am filmat repede culmea şi am sărit la 
intersecţia dintre First Avenue şi 56th Street din Manhattan. 
Douăzeci de minute mai târziu am ieşit din magazin cu o 
geantă mare de binoclu pe umăr. Ploua şi erau mai puţin de 
cinci grade. Dârdâind am sărit în Texas, pe culme, la 
douăzeci şi cinci de kilometri de Redford. 

La prânz eram în vârful La Mota, la 1400 de metri 
deasupra nivelului mării. El Solitario se desfăşura în jurul 
meu semănând cu suprafaţa lunii. 

M-am întors, am luat masa de prânz şi nici măcar 
scrisoarea lui Millie nu m-a putut deprima. 

Nu mult, oricum. 

Două zile mai târziu am găsit în căsuţa poştală o altă 
scrisoare trimisă cu poşta prioritară. 


Dragă Davy, 

Când am aflat cine a fost Mary Niles nici nu mi-a venit să 
cred. Nu am văzut reportajele de la televizor - am avut 
parțiale -, dar când am fost la bibliotecă să întreb, ştiau tot, 
chiar mi-au descris reportajul. Cum poate soarta să fie atât 
de crudă, de malefic răzbunătoare? Sunt convinsă că orice 
cuvânt e de prisos. 

Dar aş fi vrut să vii la mine când ai aflat. Nu ştiu cum 
faci ceea ce faci, dar se pare că poți... Mă doare că nu ai 
venit. Te-aş fi ajutat cu mare drag. 

Millie 

PS: Dacă poti să-mi laşi biletele sub uşă, de ce nu-mi 
poți da o adresă mai apropiată unde să trimit scrisorile? 

Millie, 

Multumesc pentru compasiunea ta, cred. 


Am venit la tine chiar după ce s-a întâmplat nenorocirea, 
la tanc să te văd primindu-l pe Mark în apartament. 
Cuvintele tale cred că au fost: „Mulţumesc că ai venit, 
Mark.” 

Nu te pot învinovăţi, doar mi-ai spus foarte clar că nu 
vrei să mă mai vezi, dar din ce spuneai înainte, credeam că 
ai mai mult gust. 

Davy 

PS: Orice răspuns poate fi pus sub uşa de la numărul 33. 
Și nu, nu sunt acolo, dar voi verifica aproximativ în fiecare 
Zi. Dacă vrei neapărat să continui discuția asta. 


Am sărit în Stillwater şi am strecurat răspunsul sub uşă. 
Chiar înainte de a mă ridica am auzit o mână pe clanţă. Am 
sărit în apartamentul din Stillwater tremurând. Mă simţeam 
vinovat şi speriat. M-am rezemat de peretele de lângă 
fereastra de la intrare şi am privit scările ce duceau la uşă. 
După un moment, Millie a apărut de după colţ uitându-se la 
numerele apartamentelor. Am văzut-o privind spre 
fereastra mea, dar înăuntru era întuneric şi afară soarele 
strălucea puternic. Nu m-a văzut. A înaintat şi i-am auzit 
paşii pe scară. Când a ajuns sus a sunat. 

„Vai, Millie...” 

Am păşit ezitând spre uşă şi m-am oprit cu mâna pe 
clanţă. Am tresărit când a sunat din nou şi mi-am retras 
mâna de parcă m-ar fi ars. Am sărit la cabana din Texas, 
am căzut pe pat şi mi-am îngropat faţa într-o pernă, 
dorindu-mi să mor. 

Chiar atunci când credeam că El Solitario era 
întruchiparea perfectă a stării mele sufleteşti, pustiu, 
dezolant, în ruină, am întâlnit prima oază. 

Era un canion în formă de cutie cu margini înalte, 
capătul de sus blocat de o alunecare de teren din trecut, 
cel de jos oprindu-se la marginea unei stânci abrupe de 
vreo douăzeci şi patru demetri, unde stratele geologice 
înălțându-se tăiaseră din rocă. De sus curgea apa dulce a 
unui izvor, ce străbătea întreg canionul în lungime, 
vărsându-se într-un mic lac, din care părea să nu se mai 


scurgă nicăieri. Lacul era umbrit de arbuşti mesquite 
deveniți adevăraţi copaci şi împrejmuiţi de iarba vitelor. Am 
văzut capre de munte, iepuri sălbatici şi diverse specii de 
păsări. 

Am stat toată ziua acolo, citind, dormind şi ascultând 
susurul izvorului, în vreme ce îmi ţineam glezna în apa 
rece. 

Mai erau două pete de verdeață pe întinderea 
deşertului. Una era mai mare, trei kilometri de vale 
binecuvântată de mai multe izvoare. Acolo am văzut 
căcăreze de căprioară, urme de puma şi doze de bere 
aruncate. Prezenţa gunoiul m-a enervat. Nu erau multe, dar 
însemna că oamenii ajunseseră în acest paradis şi asta îmi 
displăcea. Am petrecut câteva ore  adunându-le, 
îndepărtând orice alte urme ale trecerii umane, şi am sărit 
din când în când la un container din Stanville să le arunc. 

Oi fi eu spărgător de bănci, dar nu sunt îngălat. 

A treia oază era o prăpastie formată prin prăbuşirea 
stratelor, probabil în urma eroziunii apelor subterane. 
Pereţii erau foarte înalţi, iar soarele nu străbătea până jos 
decât la amiază. Baza era mai largă decât vârful şi plină cu 
apă. In mijloc se afla o insuliţă de vreo optsprezece metri 
lungime şi şase lăţime. Aici nu ajunseseră cutiile de bere. 

Zidurile aveau cam treizeci de metri înălţime şi mi-a luat 
câteva minute bune să adun destulă informaţie pentru a 
sări pe insuliţă. Răcoarea crea un oarecare disconfort, iar 
pereţii se înălţau impunători, intimidând privitorul. Mă 
întrebam cât de plăcut poate fi vara aici, când în jur căldura 
devine infernală. 


Davy, 

Cum de nu te-ai gândit că tot ce voiam de la Mark era 
versiunea lui despre noaptea în care l-ai făcut să dispară de 
la petrecere? Ştiu că tipul e un nenorocit. Nu am nimic de 
împărţit cu el, dar când te-ai evaporat din fața mea ce era 
să cred? 

Nici nu ştiu dacă eşti om. Poate te plimbi cu vreo navă 
spațială răpind oamenii în stânga şi în dreapta. Dacă te 


deranjează că trag concluzii de genul ăsta, gândeşte-te cât 
de mult mi-ai explicat. 

Știu că eşti rănit şi probabil sentimentul s-a intensificat 
când ai crezut că sunt cuMark. Dar, fir-ar să fie, şi tu tragi 
tot felul de concluzii. 

Millie 

PS: Nu ştiu dacă aparții speciei umane sau nu, dar ştiu 
că îmi eşti destul de drag încât să mă poti răni. Ai şi reuşit 
de minune. 


Mai multe hârtii mototolite erau aruncate pe birou. Pe 
fiecare erau scrise două sau trei rânduri. Oricât încercam, 
nu reuşeam să înşir un răspuns potrivit. Le-am azvârlit de 
pe masă în coşul de gunoi. 

M-am gândit să merg la ea, dar îmi era teamă. Nu prea 
voiam să văd pe nimeni. Mai devreme, în ziua aceea, 
înainte de lua scrisoarea lui Millie, găsisem o platformă 
ieşită din peretele de stâncă, îndreptată spre sud, în centrul 
lui El Solitario. Am sărit acolo. Era mai degrabă o peşteră. O 
stâncă părea să fi crescut din platformă şi se ridica 
deasupra, atârnând parcă. În jos erau şaizeci de metri de 
perete perfect drept. Mai erau cincisprezece metri până în 
vârf, unde doar un alpinist experimentat sau un teleport ar 
fi putut urca. Era mai adâncă de nouă metri şi destul de 
plană. Am înaintat şi am stat pe margine, iar vântul uscat 
îmi flutura cămaşa. Nu mă interesa nimic, eram într-o stare 
de apatie. Dacă mi-aş da drumul şi aş ajunge jos, aş muri 
cu siguranţă. Soarele apunea, iar în jurul lui norii se 
transformaseră în flăcări, strălucind portocaliu. Platforma 
de deasupra era mult mai lungă faţă de stâncă şi părea 
solidă, masivă. 

Semăna cu gura unui uriaş, deschizându-se s 
primească prada, cu molarii pregătiţi să zdrobească şi s 
mă mestece de viu. 

Imi plăcea. 

In noaptea aceea am început să aduc materiale de la un 
depozit din Yonkers, cel de unde mai cumpărasem şi 
înainte. Era un paznic pe acolo, dar stătea în faţă şi se baza 


ă 
ă 


pe sistemul de alarmă. Nu am luat decât mortar şi ceva 
vopsele pentru beton plus o albie, mistrii şi câteva bucăţi 
de cretă pentru a putea face marcajele. 

Cartea despre zidărie spunea că lucrul cu piatra naturală 
e foarte dificil şi că cel mai bine era să încep cu proiecte la 
care se folosesc cărămizi obişnuite. Am ignorat pasajul şi 
am citit cu atenţie restul. 

Noaptea era foarte frig pe stâncă şi m-am hotărât să las 
materialele la baza deschizăturii, cât mai ascunse vederii, 
acolo unde doar ulii puteau ajunge. 

Odată reîntors la cabană am rămas din nou cu privirea 
aţintită la scrisoarea de la Millie. Eram tot confuz, supărat, 
furios chiar, dar destul de lucid să ştiu că nu din cauza ei. 
Am scris un bileţel scurt. 


Dragă Millie, 

Imi pare rău. Simt prea multă durere acum ca să pot fi 
rațional. Inteleg ceea ce ai spus despre afecţiune şi 
suferință. Dacă nu mi-ar fi păsat de mama, moartea ei nu 
m-ar durea. Dacă nu mi-ar fi drag de tine, nu m-ar fi rănit 
respingerea ta. 

Nu voi mai scrie până nu reuşesc să fiu mai stăpân pe 
mine însumi, dar promit să-mi revin. Sper să găseşti mai 
multe aspecte pozitive decât negative în decizia mea. Nu 
pot renunța la tine fără să renunţ la mine însumi. 

Te iubesc, 

Davy 


Munca fizică îţi oferă un fel de poartă pentru a evada; e 
ca un fel de eliberare, de uitare. 

Am luat pietrele pentru construcţie din grohotişul de la 
baza canionului. Aici, roca avea aceeaşi culoare şi textură, 
toate bucăţile fiind sparte şi modelate de ani şi de climă. 

Mi-a fost destul de greu să vopsesc mortarul şi am 
aruncat câteva găleți la început până am găsit combinaţia 
potrivită. Problema era în parte că mortarul era mult mai 
închis la culoare ud, decât după uscare. Am început să ridic 
zidul la trei metri depărtare de margine, în colţul cel mai de 


jos al cavităţii, şi am înaintat cu el doisprezece metri, cam 
jumătate din lungimea stâncii. 

Pe la amiază mă dureau spatele şi mâinile, dar aveam 
un zid până la genunchi, de-a lungul peretelui de rocă. Am 
lăsat un loc gol în partea în care se deschidea caverna, dar 
celălalt capăt dădea direct în peretele de rocă. Când 
mortarul de pe rândurile de jos s-a uscat, era greu să-ţi dai 
seama dacă este o construcţie. Chiar şi de la trei metri nu 
puteai şti cu siguranţă unde se termina roca şi unde 
începea zidul. Din cealaltă parte a canionului, de pe culme, 
era imposibil de reperat. 

Am înotat zece minute în canionul-cutie, apoi m-am 
întors şi am continuat să lucrez la zid până la apus. 

Noaptea am dat iar o raită la depozitul din Yokers. De 
data asta am luat geamuri duble cu tot cu ramă şi o uşă de 
exterior cu geam şi cadru, scânduri şi vopsea pentru 
interior. Am mai adus mortar, o sobă cu lemne, un burlan şi 
uneltele de care aveam nevoie. 

După ce le-am cărat pe toate la stâncă - soba de abia 
am ridicat-o - m-am oprit puţin la casa de marcat şi am 
introdus tot ce luasem. Am lăsat chitanţa şi o mie două 
sute de dolari pe tejghea, punând o cană de cafea 
deasupra, ca să fiu sigur că nu se mişcă. 

Oi fi eu spărgător de bănci, dar hoţ de rând nu sunt. 

— Ne-ai lipsit ieri la prânz, Davy. 

— Eram la plimbare, doamnă Barton, şi cred că am mers 
prea departe. 

— E bine că faci mişcare, probabil te ajută, mi-a spus 
femeia zâmbind. Mă bucur să văd că ai poftă de mâncare. 

M-am holbat la tacâmuri. Nu mă gândisem deloc la 
mâncare, eram cu gândul la ramele geamurilor şi la aerul 
condiţionat pentru fortăreaţa mea ascunsă, „fortăreaţa 
singurătăţii”. Acum, că văzusem oul din furculiţă, am simţit 
mâncarea din stomac ce părea brusc tare şi neplăcut de 
grea. 

Doamna Barton şi-a continuat turul prin încăpere. Am 
lăsat furculita din mână şi am împins farfuria. 

Înainte de a mă întoarce la stâncă, am sărit în New York 


la căsuţa poştală. Am apărut întâi pe o alee, înainte de a 
coti pe Broadway, spre poşta Bowling Green. 

Primisem o scrisoare de la Leo Silverstein, care mă ruga 
să-l sun. Am sărit în aeroportul din Pine Bluffs şi am folosit 
un telefon public. 

— Domnule Silverstein, sunt David Rice. 

— A, ai primit scrisoarea mea? 

— Da. 

— Deci te-ai întors în New York. 

— Nu. 

Nu aveam niciun motiv să mint. 

— Momentan sunt în Pine Bluffs. 

— Da? Am ceva de rezolvat cu tine. După cum ştii, 
figurezi în testamentul mamei tale. 

Am înghiţit în sec. 

— Nu vreau nimic. 

Imaginea mi-a apărut în faţa ochilor. Explozia, poziţia de 
păpuşă ruptă a trupului ei, sângele, fumul. 

„Nu suport să stau la geam sau în mijloc.” 

Silverstein a tuşit. 

— Ar trebui totuşi să vii şi să auzi condiţiile măcar. 

— La birou? Nu ştiu ce să spun. Mă mai caută poliţiştii? 

— Nu ştiu. Au căutat destul de minuţios, vreo două zile, 
dar şi răbdarea şerifului Thatcher are o limită şi nu e genul 
care să caute la nesfârşit un tip a cărui singură infracţiune 
e folosirea unui act fals. 

— Vin imediat. 

M-am plimbat prin aeroport o vreme şi am privit 
decolarea unui avion micuţ cu un singur motor. Apoi am 
sărit pe treptele ce duceau la biroul lui Silverstein. Mai era 
cineva pe scări, dar, din fericire, cobora şi era cu spatele la 
mine. 

Mi-am ţinut respiraţia până când persoana a ieşit din 
clădire, apoi am urcat. Avocatul se afla în anticameră 
privind piaţa de la fereastră. S-a uitat peste umăr când am 
intrat. 

— Ai uitat ceva Joe - o, Davy! Nu te-am văzut pe trotuar. 
Cum ai reuşit? 


— Ce să reuşesc? 

Şi-a schimbat greutatea de pe un picior pe altul, vizibil 
stânjenit. 

— Intră. 

Odată aflat în cameră, mi-a dat o grămadă de acte 
etichetate „Testametul lui Mary Agnus Niles”. 

L-am privit şi durerea a revenit, ascuţită şi puternică. Mi- 
am dat seama că începeam să casc şi mi se făcuse somn; 
mintea mi se bloca iar. 

„La naiba! Credeam că am depăşit faza asta.” 

— Ce scrie în el? l-am întrebat punând documentele pe 
masă. 

— Pe scurt spune că, exceptând zece mii de dolari în 
bani şi cadouri, totul e al tău, adică vreo şaizeci şi cinci de 
mii de dolari în CD-uri şi economii şi o casă în California. 

Am făcut ochii mari. 

— Câştiga bine ca agent de turism, se pare. Silverstein a 
clătinat din cap. 

— Nu chiar. Bunicul tău i-a lăsat o sumă destul de mare, 
mai ales după vinderea casei. 

— Aha! 

— Nu trebuie să spui nimic şi, sincer să fiu, aş prefera să 
nu comentezi. Am sentimentul că actuala ta sursă de venit 
nu ar trece de un control riguros. 

S-a uitat la mine să vadă dacă am înţeles. Simţeam cum 
mi se înroşesc urechile. A continuat. 

— Oricum, moştenirea ar însemna o sursă legitimă de 
venit. E o şansă să ieşi din situaţia destul de gri în care te 
afli. 

— Ce trebuie să fac? am întrebat încuviinţând din cap 
încet şi fără tragere de inimă. 

— În primul rând ar trebui să îţi faci rost de certificatul 
de naştere. Pot să mă ocup eu, dacă vrei. Apoi vom depune 
o cerere pentru obţinerea unui număr de asigurare socială 
şi a unui carnet de conducere real, după care mă voi ocupa 
de impozitele pe care nu le-ai plătit de când ai fugit de 
acasă. Ştii cumva dacă tatăl tău a declarat că te are în 
întreţinere după ce ai plecat? 


— Îl cred în stare. Ăă, eu nu conduc domnule Silverstein, 
aşa că un carnet... 

— Există acte şi pentru cei care nu şofează. Nu-ţi face 
griji. 

— Şi poliţia din New York? 

— Ah, da, chiar amuzant. După ce ai plecat de la 
recepţie, şeriful Thatcher nu prea voia să mai continue 
cercetările fără o cerere oficială din partea poliţiei din New 
York.  Sergentul Washburn era furios, dar, până azi- 
dimineaţă, când am vorbit cu şeriful, nu a fost făcută niciun 
fel de cerere în sensul acesta. 

A făcut o pauză şi a privit pe fereastră. 

— Bănuiala mea, din câte mi-ai spus şi din reacţia 
sergentului Baker, e că Washburn a întrecut măsura venind 
aici. 

— Asta e o mare uşurare, am spus respirând adânc. 

— Deci, să înţeleg că vrei să începem să ne ocupăm de 
hârtii? Să obţinem certificatul şi restul? 

— Da, sigur, am zis dând din cap pentru a-mi întări 
vorbele. Credeţi că aş putea să îmi fac şi un paşaport? 

— Nu văd de ce nu. De ce? Te gândeşti să pleci din ţară? 

Mă uitam pe fereastră, dar nu vedeam piaţa. Prin faţa 
ochilor mi se derula întruna explozia care o omorâse pe 
mama. Parcă aşteptam ceva, aşteptam să pot întreprinde 
ceva. Am alungat viziunea şi l-am privit pe Silverstein. 

— Vreau să plec în Algeria. 


Partea a cincea 
CĂUTAREA 


13 


— Primul lucru pe care vreau să-l clarific e că violenţa 
aceasta, terorismul, nu e ceva cultural. Nu ţine nici de 
civilizaţia arabă, nici de cea musulmană. Am avut prea 
multe sesiuni de informare pentru senatori, care cred că 
toate „capetele înfăşurate” au la îndemână un pistol şi o 
grenadă. Dacă nu puteţi trece de acest stereotip, mai bine 
ne-am opri aici. 

Am simţit cum mi se înroşesc urechile. Nu mă gândisem 
la asta, dar e posibil să fi intuit ceva asemănător. Mă 
simţeam prost. Tata obişnuia să caracterizeze oamenii 
după culoarea pielii. 

— Nu cred aşa ceva. Am o ostilitate latentă împotriva 
lor, dar voi încerca să nu generalizez. 

A dat din cap. Era aşezat în spatele unui birou din lemn, 
într-o încăpere micuță. Când şi-a rezemat coatele de birou 
şi s-a aplecat înainte, umerii cu perniţe ai hainei de tweed 
s-au lăsat în jos, parcă umili. Şi-a netezit cu mâna cravata 
roşie şi pufoasă, pe care o purta peste cămaşa gri. 

De dimineaţă luasem un tren Amtrak, din Penn Station, 
New York, până în Union Station din D.C. Domnul Anderson, 
de la departamentul de stat, organizase întâlnirea. Cel cu 
cravata pufoasă era dr Perston-Smythe, profesor asociat de 
studii arabe la universitatea Georgetown. Discuţia avea loc 
în biroul lui. 

— ţi înţeleg ostilitatea. Dar nu vei reuşi să pricepi ce se 
întâmplă cu arabii sau cu terorismul dacă nu te 
descotoroseşti de prejudecăţi. 

— Am înţeles, am spus încuviinţând din cap. 

— Gândeşte-te doar la asta - peste patruzeci de mii de 
libanezi au fost omorâţi între 1980 şi 1987. Peste un milion 
au murit în războiul dintre Iran şi Irak. Mai puţin de cinci 


sute de americani au pierit în aceeaşi perioadă din cauza 
atacurilor teroriste din Orientul Mijlociu, dacă pui la 
socoteală şi bomba din camionul soldaţilor americani din 
Beirut, dar eu nu o iau în considerare... 

— De ce? 

— Una dintre problemele cu politica americană publică 
în ceea ce priveşte terorismul e că guvernul nostru insistă 
să amestece insurgenţa armată împotriva forţelor şi bazelor 
militare şi atacurile asupra civililor neimplicaţi în conflict. 
Recunosc, luarea cu asalt a civililor neînarmaţi, care nu 
sunt implicaţi în niciuna dintre problemele politice, se 
numeşte terorism. Dar lupta împotriva unei forţe militare 
care îţi ocupă ţara? Asta nu e terorism. Nu spun că e bine 
sau rău. Spun doar că atunci când numeşti asta terorism, 
poţi la fel de bine să spui că Statele Unite sunt, de 
asemenea, implicate în finanţarea teroriştilor din Afganistan 
şi din America Centrală. Înţelegi? 

— Mda. 

— Oricum, ideea e că numărul americanilor morţi din 
cauza terorismului generează o reacţie exagerată. Noi nu 
am făcut nimic să oprim războiul dintre Iran şi Irak, pentru 
că am considerat a fi în interesul nostru ca amândouă ţările 
să înregistreze daune. Eu personal cred că aşa ceva este de 
netolerat. Dar nu sunt investit să mă ocup de politici 
guvernamentale. Evident, liderii erau amândoi nebuni şi ura 
dintre ei era foarte veche, dar popoarele lor au plătit un 
preţ oribil. 

— Nu ştiam că se urau. 

— Oh, da! In 1975, când Hussein a încheiat disputa cu 
şahul Iranului privitoare la malul estic al Shatt-al-Arab, una 
dintre condiţiile nescrise a fost că Hussein va face tot 
posibilul să întrerupă activitatea politică a lui Khomeini. 

— Şi cum se aştepta să facă Hussein aşa ceva? Perston- 
Smythe m-a privit de parcă aş fi fostun idiot. 

— Khomeini era în Irak. Când a fost exilat din Iran, s-a 
dus în oraşul sfânt al şiiţilor An Najaf. Hussein l-a îndrumat 
să pună capăt activităţilor şi el a refuzat, aşa că a fost dat 
afară din ţară şi a ajuns în Kuweit, care l-a rândul ei l-a 


expulzat şi a ajuns în Franţa. Într-o perioadă de 
cincisprezece ani, şapte sute de mii de şiiţi au fost izgoniți 
din Irak. Este foarte multă ură acolo. Acum şi mai multă, 
evident, de când cu războiul. 

— Ştiu că încerci să-mi oferi o imagine de ansamblu, dar 
cum e cu teroriştii care mă interesează? 

— Ajungem şi la ei. E un ocol care face bine călătoriei. 
Ce ştii despre credinţele sunni şi şiită? 

Citisem ceva, cu o seară înainte, după ce terminasem 
lucrul la lăcaşul din El Solitario. 

— Sunni sunt aproape nouăzeci la sută dintre 
musulmani. Cred că succesiunea conducătorilor după 
Mahomed a fost cea care trebuie. Şiiţii cred că adevărații 
succesori sunt descendenţii lui Ali, vărul lui Mahomed, şi nu 
cel mai bun prieten al său, Abu Bakr. Consideră că 
moştenitorii de drept au fost asasinați şi că de atunci sunt 
discriminați. 

Sunnii tind să fie mai conservatori, nu cred într-o 
instituţie religioasă anume sau în liturghie. Singurele ţări cu 
majorități şiite sunt Iran, Irak, Liban şi Bahrein. 

— Exact, a spus Perston-Smythe surprins de cunoştinţele 
mele, după ignoranța de mai devreme. Chiar printre şiiţi, 
terorismul este privit ca un lucru groaznic. Mahomed cere 
în învăţăturile sale protejarea femeilor, a copiilor şi a 
bătrânilor. Unul dintre cele nouăzeci şi nouă de nume ale lui 
Allah este „Atotmilostivul”. 

— Bun. Am înţeles şi cred că majoritatea musulmanilor 
nu practică terorismul. Dar vreau să ştiu câte ceva despre 
bărbaţii care-l practică. Vreau să-mi spuneţi despre cei care 
mi-au ucis mama. 

— Bine, a  încuviinţat rezemându-se de spătarul 
scaunului şi deschizând un dosar din faţa lui. Avem 
informaţii că teroriştii din zborul 932 erau extremişti şiiţi 
aparţinând Jihadului islamic, o grupare teroristă asociată cu 
Hesbolahul, „Partidul lui Dumnezeu”. Deşi nu ştim cine erau 
ceilalţi doi, credem că liderul lor era Rashid Matar, un şiit 
libanez, despre care se ştie că a lucrat cu Mohammed 


Abbas, organizatorul deturnării lui Achille Lauro”. Partea cea 
mai interesantă e că îl suspectăm pe el tocmai datorită 
alegerii mamei tale ca victimă. Cu excepţia bombelor 
plasate în locuri aleatorii, femeile luate ostatic sunt, de 
obicei, primele eliberate în cazul deturnării de avioane. 

În 1987, Matar a fost implicat în agresarea a mai multor 
italience prostituate din Verona. A fost la un pas înaintea 
poliţiei şi a părăsit ţara, dar în apartamentul pe care a fost 
forţat să-l abandoneze s-au găsit arme automate şi cărţi 
tehnice ale mai multor tipuri de avioane. La începutul 
anului 1989 a fost nevoit să plece din Cairo după ce a 
omorât în bătaie o turistă suedeză. 

A fost de asemenea filmat de o cameră video din 
aeroportul atenian în ziua deturnării. O coincidenţă mult 
prea frapantă. 

Perston-Smythe mi-a dat o fotografie de douăzeci pe 
douăzeci şi cinci de centimetri. Era o imagine mărită dintr- 
un ziar, realizată parcă după o poză de paşaport. Articolul 
părea să fie în italiană şi doar numele Rashid Matar se 
înţelegea. Din cauza măririi imaginii, pixelii deveniseră 
vizibili, astfel că a trebuit să o ţin un pic mai departe ca să-i 
pot distinge trăsăturile. Era mai tânăr decât mă aşteptam, 
în ciuda informaţiilor obţinute. Era ras cu grijă şi avea 
sprâncene stufoase şi negre. Deşi tenul îi era mai închis, nu 
se potrivea cu imaginea mea despre arabi. Avea un nas 
obişnuit şi un maxilar destul de fin. Cu o faţă trasă, 
lunguiaţă şi urechi mici. Avea ochii negri şi o expresie greu 
de pătruns. 

— Faptul că teroriştii nu numai că nu au eliberat femeile, 
dar au ales să omoare una, e un indiciu destul de clar că e 
vorba de Matar, un misogin declarat. 

— Pot primi o copie? am întrebat fluturând poza. 

— E un duplicat; poţi să-l păstrezi. 

— Unde se află acum? 

— Nu ştim. Am câteva idei, dar nu e nimic sigur. 

Am strâns din dinţi şi am aşteptat. 


7Vas de croazieră italian deturnat de teroriştii palestinieni în 1985 (n. 
red.). 


— Sper că înţelegi, a spus el ridicând din umeri. Sunt 
doar speculaţii. 

— Da, dar se bazează pe nişte informaţii. 

— Cam aşa ceva. 

S-a aplecat înainte cu mâinile împreunate. 

— Aproape imediat după deturnare, un avion privat a 
plecat din Algeria cu destinaţia Damasc, Siria. Deşi nu se 
ştia nimic despre pasageri, presa a fost lăsată să privească 
decolarea. De aici se poate înţelege fie că autorităţile 
algeriene au promis teroriştilor că pot pleca dacă eliberează 
ostatecii, fie că au fost duşi în Siria. Exact aşa s-a întâmplat 
şi după deturnarea avionului kuweitian din 1988. 

— Vreţi să spuneţi că s-ar putea să fie în Siria? 

— În cazul deturnării avionului kuweitian, de la Damasc 
s-au întors în Liban. S-au refugiat în valea Baka, unde se 
află cartierul central al Hesbolahului. 

— Atunci sunt în Liban? 

— Asta ar vrea să credem. Eu nu cred că au plecat din 
Algeria. Am un prieten la Reuters care mi-a spus că a fost o 
zonă de pe aeroport pe care Darak al Watani au ascuns-o 
cât timp presa a privit decolarea avionului. El e un tip 
suspicios. De câte ori un oficial arată într-o direcţie, tipul se 
uită în cealaltă parte. De asta a văzut trei bărbaţi 
nebărbieriţi, în uniforme militare care nu li se potriveau, 
urcând într-un camion ce a părăsit aeroportul sub escortă 
armată. Bănuieşte că unul dintre ei era Matar, dar nu a 
reuşit să vadă bine. 

— Cred că e foarte posibil să fie încă în Algeria. 


Am apărut la uşa ei, venind de după colţ. 

Mă durea burta şi eram foarte agitat; de abia respiram, 
de parcă aş fi alergat pe o distanţă lungă sau aş fi fost lovit 
în stomac. Mâna îmi tremura tare când am încercat să sun, 
aşa că am lăsat-o în jos, să văd dacă îmi trece senzaţia. 
Tocmai mă îndemnam să mai încerc o dată, când Millie a 
deschis uşa. 

— Salut, a spus precipitat, adăugând apoi mult mai 
încet: am avut impresia că te vei răzgândi. Eşti sigur că eşti 


pregătit? 

— Au trecut două săptămâni. 

Două săptămâni de la ultima scrisoare. 

— M-am bucurat că ai sunat, deşi nu păreai foarte 
convins. 

— Nu, am spus ridicând din umeri. Doar că... păi... de 
fapt... mi-era teamă. 

N-am încercat să o ating sau să mă apropii de ea. Tot 
îmi era teamă. 

— Vrei să intri până mă îmbrac? M-a invitat arătând spre 
uşa deschisă. 

— Te aştept aici. Pe cuvânt. Nu plec nicăieri. 

— Bine, a zâmbit ea nesigură. 

După un moment, s-a întors înfofolită într-o haină gri, 
lungă. 

— Unde vrei să mergem? M-a întrebat, în timp ce-şi 
căuta cheile în poşetă. 

Nu-mi era foame deloc. 

— Nu ştiu. Oriunde vrei tu. 

— Oriunde? a repetat aruncându-mi o căutătură ciudată. 

— Oriunde putem ajunge. 

A privit o clipă asfaltul, apoi pe mine, ridicând capul doar 
pe jumătate şi uitându-se printre şuviţe. A dat drumul 
cheilor înapoi în poşetă. 

— Vreau să mănânc la Waverly Inn. 

Era rândul meu să mă holbez la ea. Waverly Inn era în 
Village, în partea de vest, în Manhattan. M-am uitat la ceas. 
Era şase, asta însemna ora şapte în New York. Nu aveam 
un loc de salt pentru restaurant, dar puteam sări undeva la 
zece minute depărtare. 

— Va trebui să te iau în braţe. 

A făcut ochii mari, şi-a supt buza de sus o clipă, după 
care a spus: 

— Bine. Ce trebuie să fac? 

— Să stai acolo unde eşti. 

Am păşit în spatele ei, i-am înconjurat talia cu braţele. 
Mirosul părului ei şi al parfumului m-au învăluit. Am rămas 
neclintit un moment, până am simţit-o mişcându-se. Apoi 


am ridicat-o şi am sărit în Washington Square, lângă arc. l- 
am dat drumul şi am susţinut-o în acelaşi timp, fiindcă i se 
înmuiaseră genunchii. 

— Eşti bine? 

Am sprijinit-o până la o bancă aflată la câţiva metri 
depărtare. 

— lartă-mă. 

Cu ochii larg deschişi se uita întruna de la arc la clădiri, 
la străzi. 

— Bănuiam că poţi face chestia asta, dar în acelaşi timp 
nu eram sigură, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Cunoaştere teoretică şi convingere. Ştiu cum e, crede- 
mă. Tot la fel de bine ştiu şi că mai târziu te vei îndoi că s-a 
întâmplat, deşi acum ai trăit experienţa. 

Era mai frig decât în Stillwater, poate chiar sub zero 
grade, şi puţinii oameni din parc se grăbeau. Totuşi era 
vineri seara în Village şi deci destul de multă agitaţie. 

— Încotro? a spus Millie ridicându-se încet. Am condus-o 
spre ieşirea din parc. Pe drum a întrebat de înmormântare 
şi i-am spus că a fost bine. M-am plâns de atitudinea 
pastorului şi i-am povestit despre prietenii mamei. Apoi i- 
am istorisit ce îi făcusem tatei când a apărut la ceremonie. 

— Mă simt vinovat de câte ori mă gândesc. 

— De ce? 

— Aşa simt, am răspuns clătinând din cap. Am cotit spre 
Waverly Place. 

Millie a ezitat un moment, apoi a spus: 

— V-a maltratat pe amândoi, dar cred că îţi dai seama 
că e în stare să înţeleagă pierderea şi să simtă ceva. Că a 
iubit-o în felul lui. Nu a fost nici pe departe o relaţie 
sănătoasă, dar poate te simţi vinovat că nu i-ai dat şansa 
să o plângă. 

— Hmm. N-are decât să jelească, însă cât mai departe 
de mine. Am coborât vocea şi am continuat: Poate că ai 
dreptate, dar e la fel de posibil să mă simt vinovat că l-am 
înfruntat. 

— E posibil, m-a aprobat ea. A... uite restaurantul. 

Nu aveau mese libere, aşa că am aşteptat un sfert de 


oră în antreu, chiar lângă uşă, străduindu-ne să nu le stăm 
în cale ospătarilor. Data trecută când luasem masa cu Millie 
aici, stătusem pe terasa din spate, dar atunci era vară. 

l-am povestit de sergenţii Washburn şi Baker, relatându-i 
motivul pentru care mă urmăreau. S-a încruntat un 
moment, apoi a şoptit: 

— Ar fi trebuit să-mi spui. 

M-am uitat în altă parte şi am înghiţit în sec. Nu voiam 
să mă cert cu ea pe tema asta. 

— Bine, recunosc, a zis ridicând din umeri. Poate că nu 
ţi-am oferit ocazia să-mi explici. 

— Întâlnirea aceea nu ne-a făcut cinste nici unuia dintre 
noi, am intervenit schiţând un zâmbet. 

Însoţitoarea ne-a condus la o masă de două persoane 
dintr-un colţ. l-am ţinut scaunul lui Millie când s-a aşezat. 

— Cum reuşeşti? a spus apucând între mâini paharul din 
sticlă cu lumânare la interior, pentru a se încălzi. 

— Prinzi de spătarul scaunului şi îl tragi în afară, i-am 
explicat ţuguind buzele. Când persoana s-a pregătit să stea 
îl împingi înainte în timp ce ea se aşază. 

— Ha, ha! Tres amusant, a spus, deşi nu părea deloc 
amuzată. 

— Cum reuşesc ce? am întrebat, cu toate că ştiam exact 
la ce se referă. 

— Cum te teleportezi? Am expirat zgomotos. 

— Eu îi spun salt şi nu am nici cea mai mică idee cum se 
întâmplă. Pur şi simplu reuşesc. 

— Adică nu e vorba de un aparat sau aşa ceva? M-a 
iscodit încruntându-se. 

— Doar eu. 

M-am jucat cu furculiţa de salată. Apoi am ridicat din 
umeri şi i-am povestit cum a fost prima dată. Cunoştea 
toate detaliile urâte ale întâmplării, dar nu ştia cum 
scăpasem. l-am relatat câte ceva din speculaţiile mele, apoi 
despre încercarea de a mai găsi şi alte persoane ca mine şi 
despre câteva dintre limitări. A urmat istorisirea pedepsei 
lui Topper, violatorul şi a tipului de la hotelul din Brooklyn. 
În cele din urmă i-am spus despre jaf. 


— Ce-ai făcut? 

S-a ridicat în scaun, cu ochii mari şi gura deschisă. 

— 99999! 

In jurul nostru, câțiva meseni se uitau la noi imobili, ca 
imortalizaţi într-un tablou, cu lingurile şi furculițele la 
jumătatea drumului spre gură. Millie clipea repede. 

— Ai jefuit o bancă? a continuat mult mai încet. 

— ŞŞ$Ş. 

Urechile mi se înroşiseră. 

— Nu face o scenă. 

— Nu-mi spune să tac. Nu eu am jefuit o bancă. Din 
fericire, ultima replică a fost pronunţată în şoaptă. 

Chelnerul s-a apropiat de masă şi am comandat de băut. 
Millie a luat un martini cu votcă. Eu am cerut un pahar de 
vin alb. Nu ştiam dacă mă va ajuta, dar mă gândeam că rău 
nu-mi putea face. 

— Un milion de dolari? a exclamat după plecarea 
ospătarului. 

— Aproape. 

— Cât a mai rămas din ei? 

— De ce? 

— De curiozitate, a răspuns roşind. Sunt convinsă că 
momentul ăsta par un veritabil căutător de aur, 
miniatură. 

— Vreo opt sute de mii. 

— De dolari! 

Bărbatul de la masa alăturată a scăpat paharul cu apă 
din mână. 

— Doamne, Millie! Vrei să te las aici? Eşti la două mii 
patru sute de kilometri de casă, să ştii. 

Chelnerul s-a întors cu băuturile şi ne-a întrebat dacă 
vrem să comandăm. 

— Mai lasă-ne puţin, nici nu am reuşit să ne uităm la 
meniu. 

Millie a luat o înghiţitură de martini şi s-a strâmbat. 

— Ce-i? Nu era băutura pe care o doreai? 

A dat din cap. A mai luat o înghiţitură şi s-a strâmbat iar. 

— E perfectă. Nu m-ai lăsa singură în New York, nu-i 


în 
în 


aşa? N-am decât cincisprezece dolari la mine. 

— Păi... aş putea să te las în Central Park. Sau mai sunt 
şi ale părţi din Washington Heights pline de lume la ora 
asta. 

— Dawy...! 

— Bine, bine. Nu te-aş abandona. S-a uitat ciudat la 
mine. 

— Ce-i? Credeam că te vei bucura. 

— Foarte interesante cuvinte ai ales, a spus umezindu-şi 
buzele. De fapt, nu atât interesante cât prea potrivite. 

— Poftim? 

— Abandon, a continuat clătinând din cap. Asta e 
problema de fapt, nu? Te-a abandonat din nou, aşa-i? 

— A murit. Nu a fugit de mine. 

— Abandonul suprem, a aprobat Millie. 

— Scuză-mă o secundă, i-am spus simțind că încep să 
mă enervez. 

M-am ridicat brusc şi m-am dus la baie. Era ocupat. M- 
am rezemat de perete cu braţele încrucişate strâns la piept 
şi am privit drept înainte uitându-mă în gol. 

De fapt nu aveam nevoie la baie, dar nu voiam să mă 
răstesc la Millie. Mama fusese victima terorismului, nu o 
persoană care mă abandonase. „Cel puţin, nu de data 
asta.” 

Nu era nimeni în jur, aşa că am sărit în baia din 
Stillwater. Îmi venea să trântesc ceva. Nu mai aveam nicio 
farfurie de spart. Am îngenuncheat lângă pat şi am lovit 
salteaua cu putere, devreo douăzeci de ori poate, până a 
început să mă doară podul palmei. Am tras adânc aer în 
piept de câteva ori, apoi m-am spălat pe faţă. 

Am vizualizat imaginea  trotuarului din fața 
restaurantului şi am sărit. Insoţitoarea m-a văzut intrând şi 
m-a privit cu ochii mari. 

— Nu v-am văzut ieşind. 

— Aveam nevoie de o gură de aer, am spus ridicând din 
umeri. 

A dat din cap, iar eu m-am întors la masă. Lipsisem 
numai cinci minte, dar Millie m-a întâmpinat cu o expresie 


de uşurare pe chip. 

— Chelnerul a venit din nou. Ar fi cazul să comandăm. 

Au mai trecut zece minute, timp în care am ales şi am 
comandat mâncarea. După ce am rămas singuri, fata nu a 
mai vrut să deschidă niciun subiect serios. Cred că nu voia 
să mă alunge iar. 

— Îmi pare rău, Millie, nu privesc foarte raţional treaba 
cu mama şi nu aş vrea să începem o discuţie în 
contradictoriu în ceea ce o priveşte. 

Ea a dat din cap. Chipul îi părea palid în lumina lumânării 
şi mâinile îi erau roşii de la căldura emanată de candelă. 
lritarea mi-a dispărut, s-a topit de parcă ar fi fost de ceară. 
Millie era foarte frumoasă, foarte atrăgătoare. Am simţit 
lacrimi în colţul ochilor şi am clipit repede. Cu privirea 
îndreptată spre perete i-am spus: 

— Mi-a fost dor de tine. 

Mi-a cuprins mâna strâns cu a ei. Era caldă. Am sărutat- 
o şi buzele ei s-au întredeschis. l-am luat mâna între 
palmele mele. 

— Mi-a fost dor de tine, mi-a zis, după care a făcut o 
pauză. Apoi a continuat: Trebuie să ştii că nu mă simt prea 
bine gândindu-mă la banii aceia. 

— N-am făcut rău nimănui. 

— Şi clienţii băncii? 

Mă gândisem mult la aspectul ăsta. 

— Banca aia pierde tot atâţia bani cu împrumuturi 
neprofitabile în fiecare lună. Câştigă aceeaşi sumă din 
dobânzi în fiecare zi. E o bancă importantă. Ceea ce am 
luat eu era numai mărunţiş. Niciun client nu a avut de 
suferit. 

— Tot nu pot fi de acord, a spus clătinând din cap. Nu mi 
se pare un lucru corect. 

Am simţit cum chipul îmi devine imobil. Mi-am încrucişat 
mâinile la piept şi am devenit rece. 

Ea şi-a desfăcut braţele. 

— Asta nu schimbă cu nimic sentimentele mele pentru 
tine. Şi faptul că mi-ai lipsit enorm. Mi-a fost dor de 
telefoanele tale, de trupul tău lângă mine noaptea. lubirea 


mea trece de faptul că nu sunt de acord cu furtul. 

Am întins braţele. Ea s-a aplecat spre mine şi ne-am 
sărutat până când lumânarea mi-a ars cămaşa. Apoi am râs 
şi am ţinut un cub de gheaţă pe arsură. După aceea a venit 
mâncarea şi totul a fost foarte bine. 


Am plecat de pe aeroportul Kennedy spre terminalul 
Gatwick South din Londra cu zborul 1555 al unei companii 
americane. Am decolat după miezul nopţii şi am ajuns în 
Marea Britanie la şapte şi douăzeci ora locală. Era un DC-I0, 
iar bărbatul de lângă mine făcea tot felul de glume proaste 
despre lichidul hidraulic. 

M-am gândit serios să-l duc înapoi în New York după ce 
aterizăm. „Ce cretin!” 

Vremea era umedă şi foarte rece, iar oamenii vorbeau 
de parcă erau la o emisiune britanică de televiziune. Dacă 
nu aş fi dormit aşa de rău, aş fi stat să-i ascult ore întregi. 
Legătura mea spre Alger via Madrid nu pleca decât peste 
şase ore. După ce am trecut de vamă, am sărit în Stillwater 
după camera video şi am filmat mai multe locuri de salt în 
aeroport. Apoi m-am teleportat în El Solitario, am fixat 
alarma ceasului peste patru ore jumătate şi am dormit. 

Zborul spre Madrid l-am făcut cu Air Algeria. Fumatul era 
permis şi vârtejuri de fum ajungeau la mine din spate, de la 
clasa întâi, unde patru francezi pufăiau ca nişte furnale. Din 
fericire, până în Spania am făcut doar două ore jumătate, 
de unde francezii au fost înlocuiţi de un grup de arabi 
nefumători pentru restul drumului. 

Am avut ceva dificultăţi la vama din Algeria. Nu aveam 
bilet de întoarcere sau o rezervare la hotel, aşa că m-au 
rugat să aştept într-un colţ până termină cu ceilalţi 
pasageri. 

După o întârziere de patruzeci de minute m-au lăsat să 
aleg între un bilet înapoi sau să le dau informaţii despre 
cunoscuţi de acolo la care aş putea sta. Sub supravegherea 
atentă a vameşului am cumpărat un bilet pe ruta Algeria - 
Londra, pe care puteam primi în totalitate banii înapoi. Am 
schimbat suma minimă de bani cerută, o mie de dinari 


algerieni, cam o sută nouăzeci de dolari, şi am declarat 
restul ce reprezentau în jur de cinci mii de dinari. De abia 
atunci mi-a înapoiat paşaportul cu avertizarea că toţi banii 
schimbaţi trebuie declaraţi pe un formular special şi vai de 
mine dacă nu reuşesc să îmi justific dolarii la ieşirea din 
ţară. 

Am filmat câteva locuri de salt şi am ieşit. Era răcoare, 
umezeală şi multă verdeață, iar munţii se înălţau din 
Mediterana. Dacă nu ar fi fost bărbaţii în caftane şi djellaba* 
şi câteva femei cu văluri, aş fi putut crede că sunt oriunde 
altundeva, dar nu în Africa de Nord. Un grup de englezi 
zgomotoşi au trecut pe lângă mine cu schiurile pe umăr. Se 
îndreptau spre Tikjda, unde „zăpada era foarte bună în 
perioada asta a anului”. 

În terminal un angajat al biroului de informaţii m-a 
îndrumat spre terminalul VIP. Nu am reuşit să intru, dar de 
la fereastra de lângă punctul de control am putut privi locul 
unde stătuse avionul în timpul celor două zile de negocieri. 
M-am întrebat dacă ar trebui să merg în Cipru să văd 
porţiunea de pistă asemănătoare pe care murise mama. 

În numai câteva minute am filmat locurile de salt, dar nu 
puteam sări pentru că în apropiere erau mult mai mulţi 
cerşetori decât ar fi fost în New York, mult mai insistenţi şi 
mai murdari. Imediat ce dădeam bani unui grup ca să 
plece, mă trezeam cu altul pe cap. Într-un final, am intrat în 
terminal şi am sărit dintr-o toaletă. 


Porţile s-au deschis la ora zece dimineaţa, aşa că am 
sărit cu Millie la Disney World după cinci minute, chiar în 
faţa Muntelui Spaţial. Eram al doilea cuplu care se urcase şi 
ne-am dat de trei ori înainte să se formeze coadă. Am făcut 
Star Tours la Disney MGM şi am continuat cu Războiul 
trupurilor la Epcot. Apoi am trecut pe la Piraţii din Caraibe, 
Casa bântuită şi ne-am dat pe Pista sălbatică a domnului 
Toad. Locul se aglomerase deja foarte tare, având în 
vedere că era vacanţa de iarnă. Îmbulzeala a devenit tot 


8Haină lungă şi largă, desfăcută pe părţi, cu glugă, purtată în Africa de 
Nord (sursa: DOOM) (n. red.). 


mai mare până nu ne-am mai simţit bine, aşa că am sărit la 
Londra, unde am luat un taxi spre centru. In capitala 
britanică era cu patru ore mai târziu şi cam răcoare după 
soarele din Florida, dar taximetristul ne-a dus la un hotel 
unde serveau un ceai bun. După aceea ne-am plimbat de-a 
lungul Tamisei până când o ceaţă rece şi umedă a venit 
dinspre râu şi am sărit la El Solitario. 

Văzusem apusul în Anglia, dar în Texas era de-abia ora 
două după-amiaza şi peste douăzeci şi şase de grade. Millie 
a privit o singură dată din vârful El Mota. 

— Credeam că mă descurc destul de bine, dar simt 
nevoia să stau jos. 

Am sărit în lăcaşul meu din stâncă şi am aşezat-o pe 
canapea. 

In săptămânile care trecuseră de la începerea 
construcţiei, terminasem zidul de sub surplombă până la 
peretele de stâncă, montasem geamurile şi uşa, instalând 
chiar şi soba. Construisem totodată o încăpere micuță într-o 
parte, unde aşezasem cel mai mare generator pe benzină 
pe care îl putusem ridica. Producea electricitate pentru 
lămpile pe care le cumpărasem. 

Netezisem partea cea mai denivelată a podelei, astfel că 
era relativ plană, deşi avea o înclinaţie destul de 
pronunţată. Cumpărasem mai multe piei de oaie vopsite, 
pe care le foloseam pe post de covoare, şi nişte mobilă 
rustică din lemn de pin. In spatele adăpostului, în partea 
unde stânca de deasupra creştea din cea de dedesubt 
formând un unghi cu podeaua, pusesem un pat. In partea 
cea mai înaltă a căsuţei mele, între ferestre, instalasem mai 
multe rafturi pentru cărţi, sprijinite şi potrivite cu opritori 
pentru a sta cât de cât drept. Se umpleau încet cu noi 
achiziţii. 

Millie s-a rezemat de spătarul canapelei şi a închis ochii. 
Am sărit în Stillwater şi am umplut un pahar cu apă şi 
gheaţă. Când m-am întors, avea ochii tot închişi. 

— Uite nişte apă, am spus punând paharul pe măsuţă. 

A deschis ochii şi s-a uitat cât de aburit era. A sorbit un 
pic şi a privit în jur observând roca naturală de deasupra 


canapelei, apoi în stânga şi în dreapta pentru a-şi da seama 
cât de mare este încăperea. 

— Unde suntem? 

— In Texas, nu departe de vârful pe care ţi l-am arătat. 

— Asta de unde e? a ridicat paharul. 

— Din Stillwater. 

— Imi aduce aminte de Visul unei nopţi de vară. 

— Ce anume mai exact? 

— Acolo unde Puck spune că va pune un brâu în jurul 
pământului în patruzeci de minute. 

— Cam încet băiatul. 

— Apoi mai este partea cu „Peste dealuri şi văi, /Prin 
tufişuri şi spini, /Prin puhoaie văpăi, /Prin livezi şi grădini, 
[Tot văzduhul îl măsor, /Globul lunii-ntrec în zbor.”? 

— Văd că te pricepi la Shakespeare mult mai bine ca 
mine, am spus zâmbind. 

— Am fost călătorul vesel din piesă, mi-a răspuns 
zâmbindu-mi la rândul ei. Îl amuzam pe Oberon. Piesă de 
teatru din liceu. A primit recenzii pozitive totuşi. Ar fi vrut 
să-mi dea rolul imposibilei Hermia, dar am fost tare pe 
poziţie. Toţi băieţii voiau să fie Puck, însă eu am fost 
singura de la audiție care a putut juca primul act fără să 
citească de pe foi. 

S-a ridicat încet, cu un soi de timiditate în gesturi, şi a 
privit pe fereastră. 

Lumina soarelui forma umbre adânci şi roca se vedea 
clar în celălalt capăt al stâncii, ce avea acelaşi unghi ca 
acoperişul. S-a ridicat pe vârfuri să vadă peste margine. 
Baza canionului era vizibilă la mai mult de şaizeci de metri 
în jos. 

— De ce nu am auzit niciun zgomot când ai dispărut spre 
Stillwater? 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, aerul ar trebui să se mişte sau ceva de genul 
ăsta, nu? Nu ar scoate un fel de pocnet oare? 

Nu mă gândisem la asta. 


9William Shakespeare, Visul unei nopţi de vară, actul 2, scena 1, Ed. 
Univers, 1989, volumul III. Traducere de Dan Grigorescu (n. tr.). 


— Poate nu ai fost destul de atentă. Poate e un sunet 
foarte fin. 

— Mai încearcă o dată să vedem, m-a îndemnat punând 
paharul jos. Voi fi foarte atentă. 

— Să sar şi să mă întorc? A încuviinţat din cap. 

— Bine. 

Am sărit pe platfoma de afară, lângă încăperea 
generatorului. Am respirat adânc şi m-am întors. 

— Deci? 

— Nimic, a spus expirând profund. Şi e la fel de 
neaşteptat, chiar dacă ştiam că trebuie să apari. , 

— lartă-mă, m-am scuzat strângând-o la piept. Asta e 
unul dintre motivele pentru care nu ţi-am spus de la 
început. Nu voiam să te sperii. Nu voiam să te pierd. Am 
pierdut atât de multe deja. 

S-a cuibărit lângă mine cu mâinile pe pieptul meu. Am 
legănat-o. După un moment s-a îndepărtat. 

— Unde e baia? 

— Ăă... În Stillwater. 

— Magnific! A exclamat dându-şi ochii peste cap. Mai 
bine nu mă uit! 

Am ridicat-o şi am sărit în apartamentul din Stillwater. 
Nu fusese niciodată în locuinţa mea din Brooklyn, aşa că 
mobila şi restul lucrurilor îi erau străine. l-am arătat unde e 
baia şi am aşteptat în sufragerie. 

— Mi-a trecut prin minte ceva groaznic, a spus după cea 
ieşit. Ce se întâmplă dacă mă duci la casa ta de pe stâncă, 
sari în altă parte şi te răneşti sau mori? 

Din păcate, situaţia era foarte uşor de vizualizat. Nu era 
apă sau mâncare şi nicio posibilitate de a pleca de acolo. 
Nu ar supravieţui nici şapte zile. 

— Nu m-am gândit la asta. 

— Nu mă deranjează să merg acolo, a continuat ridicând 
din umeri, dar nu cred că vreau să mă laşi vreodată 
singură. Înţelegi? De exemplu, dacă vrei să aduci ceva aş 
prefera să vin cu tine sau să mă întorc acasă. Bine? 

— E foarte bine, am încuviinţat. 

S-a uitat prin cameră şi a văzut echipamentul video. l- 


am povestit cum filmez locurile de salt şi atunci şi-a plimbat 
privirea de la mine la cameră de câteva ori. 

— Hmmm. Te-ai înregistrat vreodată sărind? Poate se 
vede ceva dacă derulăm încet imaginea. 

— Hai să încercăm. 

Am instalat trepiedul îndreptând camera video spre 
mijlocul încăperii. Am introdus cablurile în monitor şi am 
setat pe înregistrare cu încetinitorul. 

— Unde să mă duc? 

Millie contempla imaginea mea pe monitor. M-am uitat 
pe ecran, apoi am privit în altă parte, stânjenit de străinul 
de acolo. 

— Oriunde vrei, dar revino în acelaşi loc după ce numeri 
până la cinci. 

Am sărit pe puntea de observaţie de pe aeroportul Will 
Rogers. Altitudinea era cam aceeaşi şi nu m-au durut 
urechile. Am privit în jur, ca să văd toată puntea. Din 
fericire era pustie şi am numărat încet până la cinci înainte 
de a sări. 

Deşi mă aştepta, Millie tot a tresărit. 

— Îmi pare rău. 

— O să mă obişnuiesc, a spus expirând repede. Poate. 
Tare aş vrea să mă înveţi şi pe mine cum se face. 

— Dacă aş şti... 

Am derulat înregistrarea şi i-am dat drumul cu viteză 
normală. Eram în mijlocul încăperii şi camera video mă 
prinsese de la genunchi în sus. 

— Dacă aş vedea asta la televizor aş crede că e vreun 
truc ieftin din acela în care se opreşte înregistrarea şi 
actorul iese din cadru, ca apoi să revină. 

— Da. Hai să încercăm pe foarte încet. 

Am derulat iar şi am pornit filmul la viteza cea mai mică. 

Am aşteptat, urmărind imaginea mea întrebând-o pe 
Millie unde să plec. Gura mi se deschidea şi mi se închidea 
extrem de încet. A durat mai mult de un minut până să 
ajungem la partea unde dispăream. Un moment eram 
acolo, în următorul mă evaporasem. 

— Ce-a fost asta. 


— Ce anume? 

— Chiar în momentul săriturii. Un fel de lumină. 

— Nu am văzut nimic, am spus clătinând din cap. 

— Derulează. Poţi să faci imaginea să meargă şi mai 
încet? 

— E la minim. Dar cred că putem vedea fiecare cadru în 
parte. 

M-am îndreptat spre camera video, am derulat până 
înainte de săritură şi am trecut încet prin cadre. A durat şi 
mai mult să ajungem la partea cu săritura, dar acolo... 

— Oau! A exclamat Millie. 

Imaginea ce tremura pe ecran mă înfăţişa stând în 
picioare, de acolo se transforma într-un contur şi apoi un fel 
de gaură în formă de Davy. Înăuntru acesteia se zărea 
coada unui avion american văzut de pe puntea de 
observaţie a aeroportului. 

— Ce e aia? 

l-am spus unde sărisem. A scuturat din cap. Am dat mai 
departe şi conturul a dispărut. Se vedea doar încăperea. 

— Super! Nici nu-i de mirare că aerul nu pocneşte. Nu 
dispari dintr-un loc şi apari în altul -treci printr-o intrare. 
Sau intrarea trece pe lângă tine, de vreme ce tu nu te mişti. 
Dă înainte la momentul reapariţiei. 

După ce am găsit momentul am înaintat iar, câte un 
cadru o dată. Imaginile arătau sufrageria până când a 
apărut un alt contur de forma lui Davy, puţin diferit pentru 
că îmi schimbasem poziţia. Prin mine se vedea o altă 
bucată din avion. In următorul cadru eram din nou în 
sufragerie. 

— Ai văzut? 

Am dat din cap aprobator. 

— Ce s-ar întâmpla oare dacă nu aş putea trece de 
intrare? 

— Cum adică? 

— Ce s-ar întâmpla dacă aş fi prins cu cătuşele de un 
obiect prea mare ca să-l mişc din loc? Sau dacă m-ar ţine o 
persoană pe care nu aş putea să o ridic? 

— Incearcă, mi-a spus Millie ridicându-se. Eu te prind din 


spate şi tu încerci să sari. 

M-am gândit o clipă. 

— Nu îmi prea place ideea. Ce facem dacă reuşesc să 
iau cu mine o parte din tine, dar restul nu? 

— Ţi s-a mai întâmplat aşa ceva? M-a întrebat făcând 
ochii mari. 

Am clătinat din cap. 

— Nu prea pare probabil, dar trebuie să recunosc, ideea 
că doar mâinile mele ar merge cu tine nu mă atrage foarte 
tare. 

— Aşteaptă, putem să încercăm altfel. 

Am sărit la un magazin cu tot felul de curiozităţi de pe 
Seventh Avenue de lângă Times Square, de unde am 
cumpărat o pereche de cătuşe ieftine. Vânzătorul a încercat 
să mă convingă să iau şi o mască înfăţişându-l pe Richard 
Nixon, pe care o avea la reducere, dar am refuzat. 

— O, a spus Millie când i le-am arătat. Nu cred e cel mai 
potrivit moment pentru o partidă de sex mai picantă. 

Am început să râd şi i-am explicat ce avem de gând: 

— Hai să mergem undeva să mă leg de o chestie solidă. 

Am ieşit pe verandă. Celelalte apartamente nu aveau 
geamuri spre locul unde stăteam şi era acolo o balustradă 
încastrată în beton. Înainte de a mă lega am verificat cheile 
şi încuietorile cătuşelor. Apoi i-am dat o cheie lui Millie. Am 
legat o cătuşă de balustradă şi una de încheietura mea. 

— Unde sari? 

— Înăuntru. 

Am vizualizat sufrageria şi am încercat să sar. O 
fracțiune de secundă am avut impresia că am reuşit, apoi 
am simţit o durere ca de arsură în mâna şi încheietura 
stângă şi eram tot pe verandă. 

— La naiba! 

Îmi venea să spun chestii şi mai rele. Încheietura îmi 
sângera din cauza juliturii şi braţul parcă mi-ar fi fost întins 
de o gorilă. Umărul şi cotul mă dureau, dar nu era nimic 
grav. 

— Te rog, desfă-mi cătuşele, am icnit. 

Le-a deschis şi mi-a eliberat încheietura. Mi-am strâns 


mâna la piept înjurând. Millie părea speriată. 

— Văd că nu prea a fost o idee bună. 

Am încercat să râd. Durerea scăzuse în intensitate, iar 
sângerarea era cauzată doar de câteva julituri. Ne-am 
întors înăuntru şi Millie mi-a povestit ce văzuse, în timp ce 
mi-am spălat mâna la baie. 

— A fost un fel de clipire. Jur că am văzut raftul din 
sufragerie o fracțiune de secundă, dar nu ai dispărut. Ce-ai 
simţit? 

— Am avut senzaţia că braţul mi-ar fi sfârtecat. De parcă 
doi cai trăgeau de el în direcţii opuse. 

Puteam să-mi mişc umărul şi cotul ceva mai bine, iar 
sângerarea s-a redus foarte mult. Millie s-a dus până la 
apartamentul ei şi s-a întors cu o faşă. A bandajat rana cu 
grijă. 

— Cel puţin nu trebuie să-ţi faci griji că iei lucruri cu tine. 
Dacă nu poţi trece obiectul prin poartă, acesta te trage 
înapoi. Ar trebui să vedem ce se întâmplă dacă te ţin eu de 
la spate. 

Nu prea-mi mirosea a bine, dar ea era curioasă. Ne-am 
dus în sufragerie şi am împins fotoliul extensibil spre perete 
ca să avem mai mult loc. Millie m-a cuprins cu braţele de 
mijloc. 

— Gata? 

— Gata, a spus întărind strânsoarea. 

Am sărit în dormitor şi m-am împleticit înainte, dar 
apărusem fără Millie. Când m-am întors să văd ce s-a 
întâmplat, ea era pe jos în patru labe. 

— Eşti bine? 

— Mi-am pierdut echilibrul, atâta tot. Am avut impresia 
că erai uns cu grăsime, că ai alunecat din mâinile mele ca o 
sămânță de pepene. Hai să mai încercăm o dată. 

— Bine, dacă insişti tu, am spus ridicând din umeri. 

De data asta m-a cuprins cu o mână peste umărul stâng 
şi cu cealaltă pe sub braţul drept ca o banderolă. S-a prins 
de încheieturi şi m-a strâns atât de tare că de abia mai 
respiram. 

— Hai! 


Mi-a fost mai greu de data asta şi, când am apărut în 
dormitor, Millie era tot agăţată de mine. A icnit lângă 
urechea mea dreaptă şi mi-a dat drumul. 

— Interesant, interesant, interesant, a spus zâmbind. 

Stătea în picioare cu spatele spre pat. 

Am făcut un pas înainte şi am împins-o. Aşa s-au 
terminat experimentele cu teleportarea pe ziua aceea, dar 
au deschis drumul unor alte experienţe. 

— Davy, azi am fost în Florida, Londra, Texas şi 
Oklahoma. Vreau să ştiu un singur lucru, mi-a spus mai 
târziu. 

— Da? 

— Primesc o reducere pentru frecvenţa drumurilor? 


14 


Autobuzul spre Tigzirt, pus la dispoziţie de Entreprise de 
Transport de Voyageurs, era plin de localnici şi mirosea 
puternic a transpiraţie şi acondimente necunoscute, dar 
dealurile abrupte şi valurile azurii ce se vedeau pe geam 
compensau întru totul. In general, turiştii călătoreau până 
acolo în autobuzele agenţiei Algerian Tou-rist sau în Fiaturi 
închiriate. Deşi se afla la doar douăzeci şi şase de kilometri 
de Alger, se făceau multe opriri şi drumul dura aproximativ 
o oră jumătate. Mai multe persoane au încercat să-mi 
vorbească în franceză, arabă şi berberă, dar am ridicat din 
umeri de fiecare dată. 

La prânz am făcut o oprire pe N24, lângă un pod pe sub 
care trecea un pârâu izvorât din munţii Atlasul Mic şi se 
vărsa în mare. Şoferul şi pasagerii au coborât şi s-au spălat 
pe mâini. Unii aveau cu ei mici carpete. Alţii au 
îngenuncheat direct pe pământ. Şi au început să se roage 
cu toţii îndreptaţi spre Mecca. După cincisprezece minute 
am plecat mai departe. 

În Tigzirt, recepţionerul de la hotelul Mirzana vorbea 
puţină engleză, dar repeta întruna că nu mai sunt camere. 
Nici nu mă aşteptam să fie. Auzisem că în staţiunile 
algeriene se fac rezervări cu multe luni înainte. 

— Nu vreau o cameră, am repetat, caut pe cineva. Un 
oaspete de-al dumneavoastră. 

Am pus pe tejghea o bancnotă de douăzeci de dolari. La 
rata de schimb oficială, asta însemna nouăzeci şi cinci de 
dinari, dar pe stradă primeai de cinci ori mai mult. Mă 
întrebam dacă el ştie. Eu aflasem informaţia citind ghidul 
Fodor. 

Funcţionarul a luat bancnota şi a părut mai atent. 

— Cine căutaţi? 

— Rashid Matar. 

M-a privit cu gura căscată şi un moment a rămas 
nemişcat. 

— Nu am cunoştinţă de persoana asta. 

„Pe naiba, nu ai!” Am scos fotografia pe care o aveam şi 


i-am arătat-o. A clipit şi a ridicat din umeri. 

— Pare rău, nu. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. Foarte sigur, a spus ridicând iar din umeri. 

— Bine, mulţumesc pentru timpul acordat, am zis şi am 
traversat holul spre restaurant. 

Mi-au dat o masă cu vedere spre mare şi spre terenurile 
de tenis. Mirzana se ridica pe un deal, destul de sus faţă de 
nivelul plajei. Lumea venea aici pentru a se bronza, pentru 
ruinele romane sau bazilicele bizantine. Am comandat ceai 
de mentă şi i-am arătat chelnerului fotografia lui Rashid 
Matar. 

S-a speriat vizibil, dar a negat că îl văzuse vreodată, 
chiar după ce i-am oferit bani. Nici nu a vrut să-i atingă. 

Ceaiul a fost adus de un alt chelner care nu ştia engleză 
şi nu s-a sinchisit de imaginea pe care încercam să i-o arăt. 
Băutura era prea dulce. 

Pe terenul de tenis se aflau doi bărbaţi cu tenul măsliniu, 
mustăţi stufoase şi tenişi atât de albi, că mă dureau ochii. 
Mingea zbura ca un glonţ dintr-o parte într-alta a plasei. 
Printr-o uşă deschisă auzeam pocnetele loviturilor. Niciunul 
dintre ei nu semăna cu Matar. La țărm erau ancorate mai 
multe bărci cu motor şi iahturi, legănându-se în voia 
valurilor mici. În dreapta se vedea o fâşie de plajă 
supraaglomerată. 

Mi-am sorbit ceaiul, comparând foarte atent fiecare chip 
cu fotografia. 

Era posibil ca Matar să nu fie aici. Acesta era cel mai bun 
hotel, dar mai existau câteva reşedinţe particulare de 
închiriat. Informatorul meu spusese că Matar a fost văzut 
prin zonă. 

— Era pe plajă, acolo, sunt convins. Câţiva poliţişti 
stăteau cu ochii în patru, protejându-l, pe el sau pe Wali-ul 
de aici, cred. 

Dr Perston-Smythe de la universitatea Georgetown mi-a 
dat o scrisoare de recomandare pentru domnul Theodore, 
de la ambasada britanică. Am ieşit să mâncăm la 
restaurantul Bacour pe rue Patrice Lamumba. Aveau 


preparate tradiţionale. Am încheiat masa cu un ceai de 
mentă mult mai bun decât cel de la Mirzana. 

Domnul Theodore a criticat îndelung ghidurile mai mult 
sau mai puţin oficiale legate de Muzeul Artei Populare, 
deplângând starea Casbah-ului, al cărui pitoresc a fost de 
mult înghiţit de sordid. 

— Vezi tu, francezii au lăsat în Algeria un sistem medical 
excelent şi o infrastructură destul de bună, dar ţara era 
dependentă de petrol până la ultima criză economică şi 
acum națiunea înregistrează o explozie demografică, 
mulţumită sus-numitului sistem, şi o economie care se duce 
de râpă. La un moment dat, Algeria a fost exportatoare de 
alimente, dar acum toată lumea se înghesuie în oraşe şi 
deşertul înghite cele mai bune zone agricole. Casbah-ul e o 
mahala enormă. 

A sorbit puţin ceai, încet şi cu mişcări foarte precise. 

— Eu sunt stângaci, dar nu prea e bine să-mi folosesc 
abilitatea. Cel puţin nu în public. În trecut se iscau 
adevărate scandaluri pentru aşa ceva. 

Despre Rashid Matar nu a putut să-mi spună decât că 
fusese văzut în Tigzirt, unde părea a fi în vacanţă, 
relaxându-se. 

— Nu există dovezi concrete care să demonstreze că el 
ar fi deturnat avionul, să ştii. 

— Chiar credeţi că nu a fost el? 

— Nu, a spus zâmbind. E clar că este vinovat. Doar că, în 
mod evident, algerienii au făcut o înţelegere cu el pentru 
eliberarea ostaticilor şi se ţin de cuvânt. Nu vor fi deloc 
receptivi la eventualele încercări de extrădare. 

Am aprobat. 

S-a uitat la mine cu o privire critică. 

— Sper că nu ai de gând să faci vreo prostie. Adică nu 
te-aş învinui dacă ai vrea să-l omori, doar că nu o să-ți 
meargă. El e criminalul şi or să te miroasă de la o poştă. 

Am simţit cum mi se înroşesc urechile. 

— Nu ştiu exact ce voi face. Dar momentan vreau să-l 
găsesc. 

— Dacă ai fi cetăţean britanic, m-aş gândi serios cum să 


te trimit înapoi acasă. 

Aşadar eram în Tigzirt, Rashid Matar fusese văzut 
distrându-se pe plajă şi în relaţii amicale cu Wali-ul, 
guvernatorul local din Wilaya. Am hotărât să mai stau o oră 
la hotel şi să mă întorc în ziua următoare să verific plaja. 
Am plătit în dinari şi m-am dus în lobby. Imediat lângă 
intrarea principală era o bancă, de unde se vedeau bine 
holul şi liftul. Am scos o carte din buzunar şi am început să 
citesc. 

Un grup de turişti germani au intrat şi au ieşit, apoi a 
urmat unul de francezi. Puţinii arabi nu semănau deloc cu 
Matar. Eram gata să renunţ, când am văzut intrând doi 
membri în uniformă ai Darak al Watani. S-au îndreptat spre 
recepţie şi tipul de acolo s-a uitat la mine. i 

„Nenorocitul!” M-am îndreptat spre uşă şi am ieşit. In 
urma mea am auzit strigăte: „Arraez! Arraez!” Imediat, am 
cotit spre dreapta şi, când am ieşit din câmpul lor vizual, 
am sărit în apartamentul din Stillwater. 

Urechile mi-au pocnit tare şi m-am aşezat repede; îmi 
simţeam genunchii moi. Am auzit un autobuz pe stradă şi 
am tresărit. 

„Calmează-te! Doar nu te aştepţi să intre pe uşă? Sunt 
în partea cealaltă a planetei.” a 

Am respirat adânc. De ce îmi era atât de frică? In 
realitate eram de neatins. Puteam să sar chiar acum înapoi 
şi atâta timp cât mă teleportam înainte să-mi pună 
cătuşele, nu aveau cum să mă reţină. Puteam să aştept 
până mă azvârleau în celulă şi să sar de acolo. 

„Dar te-ar putea omori. Asta aşa-i.” 

Millie îşi petrecea prima săptămână a vacanței de iarnă 
la tatăl ei în Oklahoma. În ziua de Crăciun urma să conducă 
până în Wichita, Kansas pentru a-şi petrece următoarea 
săptămână cu mama şi tatăl vitreg. Oricum era ocupată cu 
familia şi, deşi stabilisem câteva întâlniri în perioada asta, 
în mare trebuia să o las în pace. 

Am sărit în Stanville, lângă Dairy Queen, pe strada 
principală, şi am păşit încet înainte, privind decoraţiunile de 
Crăciun. 


Ninsese chiar după Ziua Recunoştinţei, iar vremea se 
menţinuse rece, astfel că parcurile şi grădinile oamenilor 
erau acoperite de zăpadă, peste care se adunase praf, 
funingine şi mizerie. Şanţuri subţiri, întunecate se întindeau 
în zăpada murdară din faţa tribunalului până la fâşia de 
iarbă uscată de mai jos. Străzile fuseseră curățate, dar ici- 
colo, lângă bordură, se mai vedea câte un morman de 
zăpadă adunată de pluguri. 

Decoraţiunile, minuni ale ştiinţei petrochimice, erau 
aceleaşi stele de plastic şi recipiente cu bomboane de şase 
ani încoace. Franjurii de plastic de pe scena Naşterii păreau 
uzaţi, iar pe una dintre stelele roşii de pe felinarul de lângă 
tribunal era scris cu graffiti: REVOLUŢIA ACUM! Cineva 
trăsese o linie cu acelaşi spray peste cuvântul „acum” şi-l 
înlocuise cu... „oricând”. 

Probabil că puterile imperialiste din Stanville tremurau 
de frică. 

În Algeria era după-amiaza târziu, iar în Stanville de abia 
trecuse dimineaţa. Dacă la noi, în liniştitul centru al 
oraşului, era atât de multă agitaţie, mă cutremuram 
încercând să mă gândesc ce se întâmpla în Wal-Mart. Apoi 
am văzut maşina tatei parcată lângă Taverna lui Gil şi lângă 
un parcomat defect. 

Mai sus, pe stradă, se vedea vehiculul pe trei roţi pe 
care poliţia îl punea la dispoziţia femeii care se ocupa de 
respectivul aparat. Doamna Thompson, supraponderală şi 
înfofolită cu jacheta ei de poliţist adevărat şi fularul mare, 
bleumarin, scria o amendă pentru un BMW cu număr din alt 
stat. Mă întrebam dacă timpul chiar expirase sau dacă 
primea amendă pentru păcatul de a fi acolo sau pentru că 
era străin. Femeia era soţia preotului Thompson, pastor 
baptist. 

Am scotocit prin buzunar şi am scos câteva monede. 
Jumătate dintre ele erau algeriene, câteva erau mărunţiş 
englezesc, dar aveam destule de cinci cenți pentru 
patruzeci de minute. 

De abia când am văzut mica săgeată ridicându-se, mi- 
am dat seama că-l ajutam pe tata. 


M-am încruntat. La intrarea în tavernă era un butoiaş de 
cidru gol pe care îl folosea când era cald, să ţină uşa 
deschisă. Mi-a venit să-l iau şi să-l arunc prin geamul 
Cadillac-ului. Chiar m-am apropiat şi mă uitam în jos la el 
când vehiculul cu trei roţi al doamnei Thompson a trecut pe 
lângă mine şi mi-a distras atenţia. 

Probabil că tata o văzuse pe geam, căci a venit alergând 
şi uitându-se la monedele argintii din palma stângă. Apoi 
m-a văzut stând între el şi parcomat. 

— Davy? a întrebat speriat. 

Eram încă furios, chiar mai mult după ce văzusem şocul 
şi frica întipărite pe faţa lui. l-am dat peste mâna în care 
ţinea monedele şi, în timp ce acestea cădeau pe trotuar, 
am sărit la casa din stâncă, în deşertul texan. 

Când m-am întors în Tigzirt, eram îmbrăcat altfel, mult 
mai formal, într-un costum de in, după moda tropicală. Am 
evitat hotelul, în schimb am traversat satul îndreptându-mă 
spre plajă. Pe stradă erau câţiva cerşetori, dar mult mai 
puţini ca în Alger. Vântul bătea dinspre Mediterana, iar 
soarele strălucea puternic. Speram că descrierea mea nu 
circulă prin acea zonă sau dacă da, nădăjduiam să difere 
mult de înfăţişarea mea actuală. 

Plaja nu era aglomerată şi singurele femei ce purtau 
costum de baie erau străinele. De-a lungul apei, îmbrăcate 
cu haine şi văluri ce le acopereau complet, trei femei (dar 
cine putea şti?) aveau robele ridicate până la gleznă şi îşi 
treceau picioarele prin spuma valurilor. Mi-am dat seama 
că sunt din Arabia Saudită, după culoare neagră a 
veşmintelor, şi că sunt turiste la fel ca suedezele în bikini. 

Al cincisprezecelea ins de pe plajă a recunoscut 
fotografia. Era francez şi vorbea o engleză destul de bună, 
deşi avea un accent puternic. 

— A, da. Bărbatul cu bodyguarzi. Locuia pe iahtul mare 
din port. 

S-a uitat spre golf, în direcţia grupului de ambarcaţii 
ancorate în zona din dreapta. 

— Hmmm. Nu e acolo. Era unul mare cu motor şi un coş 
albastru. Era enorm. Avea cel puţin treizeci de metri. 


Bărbatul venea pe plajă şi intra în vorbă cu femeile 
frumoase, invitându-le să facă schi acvatic împreună. 

l-am mulţumit şi m-am concentrat asupra iahtului. 
Nimeni de pe plajă nu mi-a putut spune cum se numeşte 
sau când a plecat, deşi mai mulţi îl văzuseră. O englezoaică 
mi-a sugerat să caut la docul unde se făcea alimentarea, 
lângă bărcile pentru pescuit. 

— Sunt acolo câteva magazine de unde se 
aprovizionează oamenii cu bărci. Îl găseşti şi pe şeful de 
doc tot acolo; el ar trebui să ştie. 

l-am mulţumit şi am părăsit plaja. Nu-mi dădusem jos 
pantofii şi aveam nisip în ei. Un mic zid separa o grădină de 
stradă. M-am sprijinit de el şi mi-am scuturat încălţările. 
Tocmai mă aplecam să îmi leg şireturile, când am privit din 
întâmplare spre stradă. Un bărbat stătea lângă colţ, cam la 
vreo sută de metri. Avea un aparat de fotografiat cu un 
teleobiectiv imens îndreptat spre mine. 

Poate vreun turist care vrea să prindă o imagine a 
străzii? Nu prea credeam. M-am ridicat şi am cotit repede 
pe una dintre străduţele care duceau în sus pe deal. Apoi 
am sărit pe terasa hotelului Mirzana. 

Era chiar deasupra docului pentru bărcile de pescuit şi 
mă aflam mult mai aproape decât pe plajă, o scurtă 
coborâre în loc de drumul pe poteca şerpuită de-a lungul 
malului. Am plecat repede de la hotel, dorind să-l evit pe 
recepţionerul care chemase soldaţii din Darak al Watani. Nu 
aveam de unde să ştiu că poliţia plecase. 

Am găsit foarte uşor docul pentru alimentare, mirosul 
greu de motorină era atât de puternic încât parcă îl 
vedeam. Era un ponton ce ţâşnea din apă şi la capătul 
căruia era construită o clădire. Părea să fie reflux pentru că 
apa era la cel puţin doi metri jumătate sub platformă. 

Cei doi băieţi de la pompe nu vorbeau deloc engleză, dar 
au chemat un tip bătrân, în clădire. Acesta purta o djeballa 
peste pantaloni şi cămaşă în stilul celor din vest. 

— A, barca mare, Hadj-ul din Oman. Plecat azi-noapte. 
Venit pentru, âă, combustii şi plecat. 

— Incotro s-au dus? am întrebat scoțând la vedere o 


mână de dinari. 

— Un moment, a spus ridicând din umeri şi făcându-mi 
semn să nu mă mişc. Eu întreb. 

S-a întors în birou. Prin uşă l-am văzut ridicând telefonul 
şi vorbind. O dată s-a uitat peste umăr la mine să vadă 
dacă mai eram acolo. Apoi a pus receptorul jos şi s-a întors 
încet. 

— Vorbit cu şef port. Nu spus la mine, dar eu, certat cu 
el. El dificil. 

A privit în jos, spre banii din mâna mea. l-am dat cinci 
bancnote de douăzeci de dinari. 

— Poate asta ajută. Un cadou. În semn de mulţumire. 

A dat din cap, dar în loc să se uite la bani, s-a uitat pe 
deasupra umărului meu în direcţia docului, spre țărm. M-am 
întors şi am aruncat o privire. Nu era nimic. 

— Unde a plecat barca? 

— S-au dus, ăă, Sicilia, mi-a răspuns bărbatul aranjându- 
şi gânditor cravata. 

Nu era foarte convingător şi de data asta se uita la mine 
cu o privire fixă. M-am întors. 

Pe platformă înaintau doi militari în uniformă, Darak al 
Watani. Mergeau încet, încrezători. Docul dădea în port şi 
nu era nicio altă cale de a scăpa, de care să ştie. M-am 
întors furios spre bătrân. S-a retras din faţa mea zâmbind şi 
încercând să se pună la adăpost. Am sărit distanţa de un 
metru jumătate dintre noi şi i-am smuls banii din mână. A 
tresărit şi s-a ferit, iar zâmbetul îi dispăruse de pe faţă. A 
mai făcut un pas şi a călcat în gol, căzând în apă. Cei doi 
băieţi au pufnit în râs. 

„Aşa-i trebuie.” 

Am auzit sunetul paşilor pe platformă. M-am întors. Cei 
doi fugeau acum, fără îndoială pentru a opri actele mele de 
violenţă. M-am îndreptat spre capătul docului şi mi-am dat 
drumul în mare. Înainte să ajung cu picioarele în apă am 
sărit la casa de pe stâncă. 

Mai târziu, în după-amiaza aceea, am sărit în Union 
Station din Washington D.C., de unde l-am sunat pe dr 
Perston-Smythe. Secretara departamentului a răspuns la 


telefon după ce acesta a sunat de patru ori, lucru care m-a 
surprins. Doar era ajunul Crăciunului. 

— Biroul dr Perston-Smythe. 

— Domnul profesor este? 

— E într-o conferinţă. 

— Aha. Eu sun de la un telefon public, aşa că nu pot lăsa 
un număr. Când aş putea să-l găsesc? 

— Intru să întreb. Cum vă numiţi? 

— David Rice. 

— Un moment, vă rog. 

M-a lăsat să aştept. Intre timp am privit oamenii trecând 
pe lângă magazinele decorate ţipător. Din boxe răsunau 
colinde. 

Un bătrân într-un costum de stofă ecosez şi o haină 
ruptă a trecut şchiopătând pe lângă mine. Avea încălțări 
sport murdare. Piciorul stâng îi era strâmb, talpa fiind 
îndreptată spre celălat picior, în loc de podea, şi greutatea 
era preluată de partea dinafară. Nici nu-i de mirare că 
şchiopăta. 

Am auzit o voce la telefon, dar era a lui Perston-Smythe, 
şi nu a secretarei. 

— N-am vrut să vă întrerup şedinţa. 

— Nu-i nimic, domnule Rice. Secretara mea nu şi-a dat 
seama că sunati din Algeria. 

— A, nu sunt acolo. Sunt în D.C. 

— Da? Aţi putea trece pe la mine la birou? 

— Voiam să vă pun aceeaşi întrebare. 

Am auzit acoperind receptorul cu mâna şi spunând cuiva 
ceva. 

— Cât de repede poţi ajunge? 

„Imediat.” Eram foarte tentat să sar la el în birou chiar 
atunci. 

— În vreo zece minute. 

— Bun. 

În următoarele zece minute m-am dus în Texas să iau 
bani, apoi l-am găsit pe bătrânul cu picior întors, i-am dat 
douăzeci de mii de dolari şi am plecat sperând să nu-l 
omoare nimeni ca să-l jefuiască. 


La unsprezece minute după ce am închis telefonul 
public, am bătut la uşa biroului lui Perston-Smythe. A 
deschis uşa chiar el. 

— Intră, David. 

Am vrut să intru şi am văzut un alt bărbat aşezat la 
biroul lui. 

— Pot aştepta afară până terminati. Celălalt a intervenit. 

— Nu. Te rog, intră. Te aşteptam. 

Avea o voce adâncă, răsunătoare şi pe care o modula 
atent. 

— Acesta este domnul Cox, David. Brian Cox. 

Am dat din cap şi am intrat şovăielnic. Perston-Smythe a 
închis uşa în urma mea şi mi-a arătat două scaune. El s-a 
aşezat pe cel mai apropiat de uşă. 

„Ceva nu e în regulă.” 

— Sunteţi sigur că nu am întrerupt nimic? 

— Foarte, a spus Cox. 

Era un bărbat înalt, cu o faţă durdulie şi păr cârlionţat, 
negru şi tuns foarte scurt pe lângă urechi. Arăta ca un 
fundaş lat în umeri, un tip ce ar fi putut să mă rupă în două 
dacă voia. 

— Cu ce treburi ai fost în Algeria, domnule Rice? 

— Ce vă face să credeţi că am fost în Algeria, l-am 
întrebat privindu-l chiorâş. 

— Vinerea trecută ai fost pe la vama algeriană. Sâmbătă 
te-ai întâlnit cu Basil Theodore de la ambasada britanică. 
leri, poliţia a urmărit un bărbat american dintr-un hotel din 
Tigzirt după ce a fost denunţat că nu respectă moneda de 
schimb. Americanul ăsta semăna foarte bine cu tine. 

— Sunteţi de la universitate, domnule Cox? Presimţeam 
că nu. 

Cox a scos un portvizit de piele şi l-a deschis pe birou. 
Poza şi legitimaţia erau ale lui Brian Cox, agent al Agenţiei 
pentru Securitate Naţională“. 

„La naiba!” 

— Ce doriţi, domnule Cox? Dacă aţi vorbit cu domnul 
Perston-Smythe, atunci aţi aflat că sunt în căutarea lui 


1ONational Security Agency (n. tr.). 


Rashid Matar şi ştiţi şi de ce. 

— Dacă ai fi stat la un hotel normal în loc să dispari din 
toaleta aeroportului te-aş crede. Ambasada nu a găsit nicio 
urmă a ta de la data sosirii şi până când ai luat masa cu 
Theodore. Şi nici de atunci şi până ai apărut în Tigzirt. 
Pentru cine lucrezi? În ce ascunzătoare ai stat? Nu eşti de-al 
nostru. Am verificat la toate agenţiile. Cine eşti? 

— Sunt David Rice, un tânăr american de optsprezece 
ani. Nu lucrez pentru nimeni. 

M-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă. Mă aşteptam 
ca Perston-Smythe să se ridice şi să încerce să mă reţină, 
dar el nu a făcut decât să se uite peste umăr când am 
deschis uşa. 

Afară erau trei bărbaţi la costum, doi dintre ei cu mâinile 
în interiorul hainei, pregătiţi, şi unul ţinând nişte cătuşe. 

— Mă arestaţi? 

Cox a ignorat întrebarea. A deschis un plic de manila şi a 
scos o fotografie. 

— Poza asta a fost făcută acum şase ore în Tigzirt. A fost 
developată şi apoi mi-a fost trimisă prin satelit acum o oră. 
De asta eram aici când ai sunat. 

A întors-o să o pot vedea. 

Eram eu pe gardul de lângă grădină, legându-mă la 
şireturi. Priveam spre aparat cu o privire suspicioasă. 
Purtam acelaşi costum uşor ca acum. 

Vocea lui Cox a crescut în intensitate şi bărbatul a pus 
jos fotografia acoperind-o cu palma. 

— Vreau să ştiu toate răspunsurile la întrebările pe care 
le-am pus, dar mai ales vreau să aflu cum naiba ai ajuns din 
Algeria în Washington D.C., în mai puţin de şase ore! 

Am tresărit din cauza ţipetelor. Pe perete era un 
întrerupător, dar lumina soarelui de amiază intra în cameră 
prin ferestrele din spatele lui Cox. Nu aveam cum să sar 
fără să fiu văzut. „Avea să se întâmple şi asta într-o zi. Ştiai 
de la început.” Oare oamenii ăştia mai cunoşteau şi alţi 
teleporţi? Erau conştienţi de capacităţile mele? Palmele au 
început să-mi transpire şi inima îmi bătea foarte tare. 

— Vreau să am o discuţie cu avocatul meu. 


— Nu te arestăm. 

— Atunci voi pleca. 

Cox s-a aplecat înainte schiţând un zâmbet: 

— Nu prea cred. Harris! A spus pe un ton mai ridicat. 

Uşa s-a deschis în spatele meu. M-am uitat spre Perston- 
Smythe. 

— Îi laşi să facă aşa ceva? Atunci Cox a zâmbit. 

— Dr Perston-Smythe e un angajat al agenţiei. Cine crezi 
că ne-a avertizat în legătură cu tine? 

Am făcut un pas spre birou şi am privit cu satisfacţie 
cum zâmbetul îi dispare de pe chip. „Cinci martori. Ar fi 
bine să faci impresie.” Am zâmbit. 

— Nu am decât un singur lucru de spus. Şi sper că vei 
raporta asta superiorilor tăi, care sunt probabil foarte mulţi. 

— Da? a întrebat Cox mijind ochii. 

— Nu vrem să facem rău planetei, am spus. Şi am sărit. 


15 


Nici Millie, nici tatăl ei nu au răspuns la telefon. M-am 
gândit că e un semn bun. Eram sigur că ar fi răspuns 
imediat dacă ASN-ul ar fi ajuns la ei, să încerce să îmi 
întindă o cursă. 

Am reuşit să-mi mut majoritatea lucrurilor din Stillwater 
înainte de sosirea lor. Cele mai importante lucruri, oricum - 
echipamentul video şi arhiva locurilor de salt, toate hainele, 
toţi banii şi cele mai multe dintre cărţi. 

S-au mişcat în linişte - nu i-am auzit când au urcat 
scările -, dar sprijinisem câteva tigăi de uşă, iar acestea au 
făcut zgomot puternic atunci când au intrat. Am sărit cu 
braţele pline de cărţi. 

Îi dădusem lui Leo Silverstein adresa mea. Speram să nu 
îi fi făcut rău ca s-o obţină. Adresa era trecută pe cererea 
pentru paşaport de la el din birou, dar dacă nu ăsta fusese 
indiciul, atunci rămânea înmormântarea. Domnul Anderson 
de la departamentul de stat îi cunoştea pe Leo şi pe 
Perston-Smythe. Având în vedere că nu au năvălit în 
apartamentul meu decât la miezul nopţii, probabil că mai 
întâi au făcut o plimbare până la biroul avocatului. 

Întotdeauna am avut impresia că, uneori, constituţia era 
interpretată mai „liberal”. 

Singura mea grijă era Millie. Dacă îmi dădeau de urmă în 
New York şi ajungeau la sergentul Washburn, ar putea afla 
numele şi adresa ei. Mi-am dat seama imediat ce am sărit 
din biroul lui Perston-Smythe că ar fi trebuit să-i las să mă 
ia şi să mă închidă într-o celulă sau să cer voie la baie şi de 
acolo să sar. Orice, numai să nu fi sărit în faţa lor. 

„O, Doamne, sper să nu îi facă neplăceri lui Millie!” 

De pe Will Rogers International am încercat să o sun din 
nou în casa tatălui ei din Oklahoma. A răspuns. 

— Te iubesc, am spus. 

— S-a întâmplat ceva? 

— De ce ai impresia că s-ar fi întâmplat ceva? Mi-am 
dres vocea înainte ca ea să poatăspune ceva. 

— Bine. S-a întâmplat ceva. Poţi pleca în seara asta? 


— E ajunul. E şi aşa destul de rău că trebuie să merg la 
mama de Crăciun. Maică-mea vitregă e nervoasă că cea 
mai mare parte a vacanței o petrec la mama. Dar o să vin 
după tine mâine, aşa cum am stabilit. 

N-aveam nici cea mai mică idee cât de repede se vor 
mişca sau dacă nu au făcut-o deja. 

— Mai ţii minte unde am cinat în seara în care te-am 
vizitat prima dată în Stillwater? 

— Adică la... 

— Nu-i spune numele. 

A înţeles imediat care era problema. 

— Crezi că telefonul e ascultat? 

— S-ar putea. Sper că nu. 

— De ce ar fi? Ce s-a întâmplat? 

— Hai gândeşte-te la ce te-am întrebat. 

— Înainte de petrecere, nu? a întrebat respirând adânc. 

— Da. 

Locul despre care vorbeam era un restaurant lângă A- 
35, în partea de nord a oraşului Oklahoma. Ne-am oprit 
acolo să mâncăm în drumul de la aeroport spre petrecere. 

— Când voiai să pleci spre Stillwater? 

Nu am vrut să pomenesc de Wichita. Dacă ascultau, 
puteau să nu înţeleagă unde vrea să meargă. 

— Voiam să plec la nouă. 

— Ne întâlnim la... În locul acela. O să te aştept. Dacă te 
urmăreşte cineva, o să observi uşor. Nu cred că e mult 
trafic în ziua de Crăciun. 

Am auzit-o înghițind în sec. 

— Bine. 

— Millie, dacă trebuie să spui ceva, şi nu ascultă 
telefonul, poţi să le zici că te-ai despărţit de mine când m-a 
căutat poliţia data trecută. Bine? 

— Aproape că ne-am despărţit atunci. 

— Da. Te iubesc. 

— Te iubesc, mi-a spus. Am închis. 

A doua zi dimineaţa, pe la şapte, m-am dus cu un taxi de 
la aeroport la restaurant. Mai fusesem acolo, dar nu-mi 
aminteam locul destul de bine ca să pot sări. Şoferul a vrut 


să mă aştepte şi să mă ducă înapoi - aeroportul era închis şi 
vântul rece şi tăios din nord îmi pătrundea până în oase -, 
dar am insistat că vine cineva după mine. 

Mă gândisem să merg acasă la tatăl ei, dar dacă o 
supravegheau? Aşa era mai sigur. 

Am sărit prin geamurile de sticlă înăuntru. Căldura era 
pornită ca să nu îngheţe ţevile. Am memorat un loc de salt 
mai în spate, lângă bucătărie, apoi m-am dus la casa din 
stâncă. 

Cu o noapte în urmă, folosisem baia de la biblioteca din 
Stanville înainte de a merge la culcare. Mai târziu, când 
aveam timp, voiam să închiriez o cameră de motel în 
Minnesota. Lângă popasul pe care-l frecventa Topper 
Robbins era un Western Inn. 

Am pus ceasul să sune la nouă fără un sfert şi am 
încercat să dorm. Nu am reuşit. Stomacul mă durea de 
atâta agitaţie şi imagini cu oameni de ştiinţă în halate albe, 
cu bisturie şi pense mi se perindau prin minte. 

Mi-am amintit o scenă din The Stars My Destination de 
Alfred Bester, unde cercetătorii pun un om într-un container 
sigilat şi încearcă să-l înece în speranţa că va „călători”, 
adică se va teleporta din faţa pericolului. Dar nu puteam să 
nu merg mai departe imaginându-i pe prietenii în halate 
albe băgând-o pe Millie într-un container asemănător, 
umplut apoi cu apă. Îl vedeam pe unul dintre ei spunând 
celui de lângă el: „E în regulă. Dacă se poate teleporta nu 
va păţi nimic, dacă nu, poate măcar am scăpat de o grijă.” 

În faţa lor apa urca tot mai sus. 

Alarma m-a făcut să tresar şi eram fericit că visul luase 
sfârşit. Se pare că adormisem până la urmă, dar somnul nu 
îmi priise. Am sărit în biblioteca din Stanville şi m-am dus în 
baie, unde mi-am dat cu apă rece pe faţă. Apoi mi-am luat 
binoclul din Texas şi am sărit în interiorul restaurantului din 
Oklahoma. 

Tatăl ei locuia în partea de est a oraşului, dar şoseaua 
nu era aglomerată, aşa că a ajuns în doar douăzeci de 
minute. Celelalte două maşini au oprit lângă aceeaşi rampă 
de ieşire. Una a trecut de restaurant şi s-a oprit pe drumul 


de acces, cealaltă a rămas lângă parcare. M-am uitat prin 
binoclu. In fiecare vehicul erau câte patru bărbaţi. 

Apoi am privit spre Millie, care tocmai oprea maşina în 
parcare, în faţa restaurantului. Era agitată şi era clar că 
văzuse şi ea că este urmărită. Se afla la numai 
cincisprezece metri de mine, dar geamurile restaurantului 
erau închise la culoare şi nu putea vedea înăuntru. M-am 
ghemuit la podea, am vizualizat bancheta din spate şi am 
sărit. 

— Nu te uita înapoi. 

A tresărit şi a întors capul. 

— Nu vorbi. ldioţii ăia s-ar putea să aibă un binoclu. 

— Ş'dacă maşina 're microfon? 

Nu mă gândisem la asta, dar era posibil. 

— Aţi lăsat-o în stradă aseară? 

— Nu. Tata o ţ'ne în garaj. 

— Atunci riscăm. Te iubesc. 

— AŞ! trebuie. Mai ales cu toată treab' asta. 

— Crăciun fericit şi ţie, i-am spus zâmbind. Condu spre 
nord. După ce ajungi pe drum poţi înceta să mai imiţi 
ventrilocii. 

A pornit motorul şi a apucat-o pe drumul spre 
autostradă. M-am încordat când am trecut pe lângă una 
dintre maşini, lipindu-mă şi mai tare de podea. 

— Ce fac? 

— Se uită pe o hartă. Seamănă destul de bine cu patru 
tipi ce nu ştiu drumul. Ar trebui să-şi aleagă şi un nume 
pentru mica lor trupă de actorie. Cealaltă maşină s-a 
apropiat de restaurant. Cred că vor face nişte cercetări. Ah, 
Cei Patru Tipi Ce Nu Ştiu Drumul au pornit maşina. 

M-am mişcat încercând să găsesc o poziţie confortabilă. 
Maşina lui Millie avea tracţiune pe spate şi, în consecinţă, şi 
ridicătura aia din podea sub care era planetara. M-am uitat 
pe lângă scaun spre partea din faţă a maşinii. Scaunul din 
dreapta şi podeaua din faţă erau goale. Am sărit cu 
picioarele şi coapsele pe podea, iar restul trupului sprijinit 
de scaun. 

Millie a tresărit şi maşina s-a clătinat puţin. 


— lartă-mă, stăteam foarte rău acolo, în spate. A întins 
mâna şi m-a mângâliat pe faţă. Am pus mâna pe coapsa ei 
şi am strâns. 

— Cine sunt ăştia? 

— Agenţia pentru Securitate Naţională. Unul dintre 
agenţii lor mi-a făcut o fotografie în Algeria. Şase ore mai 
târziu, cu mult înainte să pot ajunge pe o rută normală 
acolo, un altul m-a văzut în D.C. Avea o copie a pozei 
trimisă prin satelit. Purtam aceleaşi haine. Au fost curioşi ce 
se întâmplă. 

— Nu există avioane care să meargă aşa repede? 

— Sigur. Avioane de război supersonice, care nu 
transportă de obicei pasageri. Nici nu-i de mirare că sunt 
curioşi. Dacă pot să fac rost de un loc pe astfel de zboruri, 
trebuie să fiu un tip foarte important. Pe scurt, am intrat în 
panică. Am sărit de acolo în faţa a cinci martori. 

— Ah, nu a fost cea mai subtilă chestie. 

— Ştiu, îmi pare rău. Nu voiau să mă lase să îmi sun 
avocatul. Mi-a fost teamă că or să înceapă să mă tortureze. 

— Asta e, s-a întâmplat, a spus Millie încruntându-se. 
Pentru tine e simplu. Tu poţi sări din faţa oricărui pericol. 
Ce se întâmplă dacă mă iau pe mine la întrebări? 

— Sper să nu fie cazul. Dar sincer, nu ştiu. Acum că au o 
idee despre ce pot să fac o să mă ia cu conceptele alea 
militare tâmpite cum că abilitatea e egală cu intenţia. 

Şi-a pus mâna peste a mea. 

— Ce vrei să spui mai exact? Ţi-e teamă că te vor acuza 
de intenţia de a jefui toate băncile din ţară? 

— Nu ştiu despre treaba cu banca, am spus clătinând din 
cap. Sper să nu facă nicio legătură. Se gândesc probabil la 
chestii mult mai urâte. Aş putea să-l omor sau să-l răpesc 
pe preşedinte. Aş putea fura focoase nucleare şi să le dau 
drumul peste cele mai mari oraşe din lume. Aş putea face 
contrabandă cu droguri în cantităţi imense fără ca cineva 
să mă poată opri. Aş putea sări în locuri securizate, de unde 
să fur documente de stat pe care să le vând chinezilor. Sau 
chiar mai rău, mi-ar putea cere să fac toate lucrurile astea 
pentru ei. Înţelegi? 


— Dar tu nu ai face aşa ceva, Davy. 

Nu era o întrebare. A spus-o aproape cu convingere. Mai 
că am izbucnit în lacrimi. M-am mişcat puţin să îmi pot 
rezema capul de coapsa ei. Şi-a trecut degetele prin părul 
meu. 

— Îmi pare rău, Millie. 

— Nu e vina ta. Nu ştiu dacă e vina cuiva, dar sigur 
complică lucrurile, nu? 

— Da. 

— Ce crezi că ar trebui să facem? 

— Nu ştiu, te-aş putea sări din toată încurcătura asta. Aş 
putea să pun un duş şi o toaletă la casa din stâncă şi am 
putea călători prin Europa şi Orientul Mijlociu. 

— Foarte tentant, dar destul de puţin posibil. Am 
şaisprezece ore de cursuri pe săptămână semestrul ăsta. 

Mi-am lăsat mâna să alunece în sus pe pantalonii ei 
până am ajuns la cusătură. 

— Termină, vrei să facem accident? M-a dojenit 
îndepărtându-mi mâna de pe coapsă. Ce ar trebui să fac, 
oare? 

Mi-am schimbat poziţia. 

— Dacă vrei să ai o viaţă normală, trebuie să dai 
impresia că relaţia noastră s-a încheiat. Dacă telefonul de 
pe care ai vorbit aseară era ascultat nu ţine, dar dacă nu, 
mai avem o şansă. 

Millie a depăşit un camion care se deplasa încet. M-am 
lipit de uşă ca să nu mă vadă şoferul. 

— Nu cred că ascultau convorbirea. 

— De ce crezi asta? 

— Am plimbat câinele tatei de două ori ieri-seară. O dată 
imediat după ce ai sunat tu şi o dată înainte să merg la 
culcare. Prima oară şoseaua era goală, dar apoi a apărut o 
camionetă, parcată mai departe pe stradă, cu motorul 
pornit şi un tip stătea în colţ la celălalt capăt al străzii. 
Nimeni nu stă în colţul străzii la noi în cartier. Mai ales 
noaptea şi când sunt minus unsprezece grade afară. 

Din poziţia mea de pe podea priveliştea de afară era 
ciudată; nu vedeam decât vârfurile copacilor şi uneori câte 


o fâşie dintr-un afiş publicitar sau un semn de ieşire din 
localitate. De câteva ori am văzut un elicopter, mult 
deasupra, îndreptându-se spre nord. 

Mă uitam mai mult la Millie ca să nu mi se facă rău. 

— Deci tu spui că au ajuns după ce am sunat. Hmmm. 
Păi, cu atât mai mult cred că poţi minţi. Părinţii tăi ştiu 
despre noi? 

— Nu-mi place să le vorbesc despre viaţa mea 
amoroasă, a spus clătinând din cap. Au, cum să spun, 
păreri. Aşa că ţin lucrurile pentru mine. 

— Şi colega ta de apartament? 

— Nu i-am zis nimic. Dacă i-aş spune ceva, i-aş povesti 
tot şi am avut impresia că nu o să mă creadă. De altfel, e 
de părere că eşti prea mic pentru mine. 

— În momentul ăsta mă simt foarte tânăr, am zis 
râzând. Se pare că ne urmăreşte şi un elicopter, iar 
maşinile dispar ca să nu ai impresia că nu eşti 
supravegheată. 

— Glumeşti! 

— Uită-te şi tu. Acum a luat-o mult spre vest, dar zboară 
de foarte multă vreme. Voi sta cu tine tot drumul până în 
Wichita să văd casa mamei tale. Aş vrea să pot vedea şi 
camera ta. Nu ne vom putea întâlni decât noaptea, când se 
presupune că dormi. Dacă ieşi la plimbare şi dispari nu vor 
fi convinşi că am rupt relaţiile. 

A dat din cap aprobator. 

— Voi parca în garaj. Te poţi întoarce acolo. După- 
amiază mergem la sora mea la cină. Camera de oaspeţi e în 
partea din spate a casei. Imi las valiza pe pat ca să o poţi 
recunoaşte. 

— La ce oră? 

— La patru ar trebui să fim acolo. 

— Bine. Sar pe bancheta din spate să mă întind. Nu am 
dormit prea bine azi-noapte. 

Şi-a sărutat două degete şi le-a lipit de buzele mele. 

— Te cred. Somn uşor. 

Millie m-a trezit când ne-am apropiat. M-am mutat în 
faţă. 


— Mai avem escortă? 

— Da. Când am ajuns în oraş, amândouă maşinile s-au 
apropiat. Încep să o iau razna, Davy. 

Am înghiţit în sec. 

— lartă-mă. 

— Nu sunt supărată pe tine, a spus clătinând din cap. Nu 
trebuie să-ţi ceri iertare. Mentalitatea asta a lor de fiinţe 
care trebuie să deţină controlul mă scoate din sărite. Am 
ajuns. 

A intrat în parcare aproape violent, maşina legănâdu-se 
puternic atunci când a oprit. M-am făcut şi mai mic. A ieşit 
repede şi am auzit uşa de la garaj deschizându-se cu un 
zdrăngănit. Apoi a urcat şi a mai înaintat câţiva metri. _ 

— Rămâi ghemuit. Mama a auzit uşa cu siguranţă. li 
distrag atenţia şi poţi să te ocupi de locul de salt. 

A coborât din maşină chiar în momentul în care s-a 
deschis o uşă dinspre interior. 

— La fix! Ce faci, draga mea? 

Millie a închis portiera în urma ei şi a ieşit din câmpul 
meu vizual. l-am auzit doar vocea estompată. 

— Bună, mamă. E groaznic de frig pe aici. Ai făcut cremă 
de cacao de sărbătorile astea? 

— Sigur. Vrei o cană? 

— Mi-ar prinde tare bine. Închid uşa la garaj şi îmi iau 
lucrurile cât pui tu apa pe foc. 

— Imediat. 

Am auzit cum femeia dispare în casă. Millie a trecut pe 
lângă maşină şi garajul s-a întunecat considerabil când a 
coborât uşa. 

— Isuse! Am spus ieşind din maşină ca să mă întind. 

Ea s-a apropiat şi ne-am sărutat. 

— Hai, du-te, a zis împingându-mă. Poţi să intri în casă 
între patru şi şapte. Copiii soră-mii o să-i scoată peri albi 
până la ora aia. 

M-am uitat în jur, memorând colţul de lângă maşină. 

— Sar la tine în cameră la miezul nopţii, bine? Să nu spui 
nimic. S-ar putea să instaleze microfoane cât sunteţi voi 
plecate. 


O privire revoltată i-a apărut pe chip. 

— Şi noi trebuie să-i lăsăm? 

— Nu e prea corect, într-adevăr, am răspuns ridicând din 
umeri. 

— Pot să sun oricând la poliţie. De fapt, pare o idee 
foarte bună. Data viitoare când mă mai urmăresc, dau 
telefon. Două femei singure urmărite de patru bărbaţi într-o 
maşină pare destul de dubios. Va fi interesant să văd ce se 
întâmplă. 

M-a îmbrăţişat. 

— La miezul nopţii. 

— Da, am încuviinţat, am sărutat-o şi am sărit. 

În afara unei sărituri în Wichita la patru şi un sfert, toată 
după-amiaza am dormit şi m-am gândit. Imi doream ca 
Millie să fi vrut să sară cu mine. M-am tot întrebat dacă era 
la sora ei sau o luaseră agenţii. Dar dacă o urmăream, 
pregătit să o salvez, eram în pericol de a fi văzut. Asta ar 
însemna să o pun într-un pericol şi mai mare. Mi-a trecut 
prin minte că aş putea să-i momesc, dacă aş fi văzut în cu 
totul altă parte, la o distanţă cât mai mare. 

Dr Perston-Smythe nu era la birou. Din păcate, 
dulapurile cu dosare erau închise, nu ştiam cum să le 
deschid şi nici nu aveam chef să o fac. Nu se auzea niciun 
zgomot în clădire, plecaseră cu toţii în vacanţă. Pe o listă 
de la recepţie am găsit numărul lui de telefon şi adresa. 

Am luat un taxi. 

Locuinţa lui era pe M Strett în nord-vest, o casă 
tradiţională înghesuită între alte două. Inainte de a mă 
apropia, m-am uitat dacă nu mă urmăreşte cineva din vreo 
maşină sau din pragul vreunei case. Nu am văzut pe 
nimeni. 

O femeie mi-a deschis uşa. Era cam de o vârstă cu 
Perston-Smythe, în jur de patruzeci de ani, şi purta o 
helancă verde şi o fustă în carouri roşii, foarte potrivită 
pentru Crăciun. Avea părul cărunt şi chipul uşor ridat. 

— Dr Perston-Smythe este acasă? 

Părea puţin enervată, dar şi-a stăpânit imediat impulsul. 

— Desigur. Haide înăuntru, să nu stai în frig până îl 


chem. Cine îl caută? 

— David Rice. 

A dat din cap. Aparent, numele meu nu însemna nimic 
pentru ea. M-a condus într-un salonaş de lângă antreu. 
lnăuntru era un şemineu încălzit electric. M-am aşezat cu 
spatele la el, ca să văd uşa. 

Perston-Smythe a venit în doar câteva minute. M-am 
gândit că probabil dăduse un telefon înainte. Cu siguranţă 
că instrucţiunile pe care le-a primit sunau cam aşa: „Reţine- 
| cât mai mult. Ajungem imediat.” Când a intrat, avea mâna 
dreaptă în buzunarul jachetei de tweed. 

— Sunt surprins că ai venit aici, mi-a spus. 

— Păi, am zis ridicând din umeri, nu am rezolvat nimic 
ieri, când am trecut pe la dumneavoastră. Speram că 
recuperez astăzi. 

A mijit ochii. Fruntea îi era transpirată şi a şters-o atent 
cu mâna stângă. 

— Speram mai ales că îmi puteţi spune încotro s-ar 
putea îndrepta Rashid Matar. A părăsit Algeria alaltăieri pe 
un iaht privat. Se numeşte Hadj şi e sub pavilion de Oman. 

Şi-a umezit buzele. 

Am păşit într-o parte spre un scaun, iar el a tresărit şi a 
făcut jumătate de pas înapoi. M-am aşezat încet, cu grijă 
exagerată. 

— Situaţia stă în felul următor: dacă îmi spui, s-ar putea 
să rămân aici destul de mult cât să ajungă şi ei, poate chiar 
să mă prindă. 

— Nu te pot ajuta. ASN-ul urmăreşte deja 
ambarcaţiunea, dar nu i se cunoaşte destinaţia. Ar putea fi 
o pistă falsă. Nu ştim sigur că Rashid Matar e pe vaporul 
acela. Poate a rămas la sol, de unde pregăteşte următoarea 
deturnare. 

Şi-a scos mâna din buzunar cu un pistol automat, mic, 
pe care îl ţinea foarte strâns. 

— Nu te mişca. 

Nu-mi plăcea punctul negru şi rotund din vârful ţevii 
îndreptate spre mine. Îmi dădea fiori. 

— Cred că glumeşti. 


— Tocmai am ajuns acasă. Cea mai mare parte a nopţii 
am petrecut-o la poligraf şi restul în hipnoză provocată de 
medicamente. Chiar crezi că nu voi trage? 

Am sărit la câţiva metri în spatele lui. 

— Să tragi în ce? 

S-a întors repede, încercând să mă ţintească. Am sărit 
înapoi pe scaun. Se învârtea nebuneşte, căutându-mă din 
priviri, apoi m-a văzut aşezat în fotoliul extensibil, picior 
peste picior şi cu degetele înlănţuite. 

— Chiar crezi că Matar va mai deturna un avion? 

Respira sacadat, şuierând, şi ţinea pistolul atât de strâns 
că i se albiseră încheieturile degetelor. Mă întrebam unde 
voi sări pentru a mă salva dacă mă împuşcă. Mi-a trecut 
prin minte că dacă voiam să am de-a face cu ASN-ul, 
trebuia să rețin un loc de salt la o secţie de urgenţă dintr- 
un spital. 

— Da. Matar nu şi-a dus la îndeplinire misiunea cu 
deturnarea asta, a spus profesorul îndreptând pistolul spre 
podeaua dintre noi şi a întrebat: Cum reuşeşti să faci asta? 

— Raze Bertol, un tip de energie pe care oamenii nu au 
văzut-o până acum. 

Mă întrebam dacă recunoscuse celebra replică din Star 
Trek. Tot la fel de bine puteam să spun: „Teleportează-mă, 
Scotty!” 

În momentul ăla au intrat pe uşă fără să se deranjeze să 
mai sune sau să apese pe clanţă. Am tresărit când au 
zdrobit uşa. 

— Sper să-ţi cumpere o uşă nouă, i-am spus când a 
intrat primul bărbat care ţinea în mână o mitralieră mică. 
Înainte să-l dea la o parte pe Perston-Smythe, am sărit. 

Biblioteca din Stanville era închisă de sărbători, dar 
probabil că era mai bine aşa. M-am întrebat cât va dura 
până apare fotografia mea la poştă. „Căutat pentru 
infracţiuni privind siguranţa naţională.” Poate că nu vor 
face aşa ceva; la urma urmei acuzaţiile publice pot fi 
combătute public. Am folosit indexul pe microfilm al New 
York Times pentru a căuta aeroporturi unde au început şi 
unde s-au încheiat deturnări. Pe două dintre aeroporturi 


fusesem deja, Madrid şi Algeria. Mai erau câteva, inclusiv 
două în Cipru, unde se înregistraseră şi victime. Oricum 
voiam să merg în Cipru să văd unde a murit mama. 

Căutarea era o muncă meticuloasă, găsirea rolelor, apoi 
a articolelor, notarea aeroporturilor şi trecerea la următorul 
microfilm. Când am terminat, era trecut de miezul nopţii. 
Mi-am pus lista în buzunar şi rolele de film la locul lor. Am 
sărit în Witchita, Kansas, unde mă aştepta Millie. 

Stătea în pat într-o cămaşă de noapte lungă, din lână, cu 
o veioză mică aprinsă şi draperiile trase. Grijile mele din 
timpul zilei s-au volatilizat şi m-am aşezat pe marginea 
patului să o sărut. M-a cuprins cu braţele, am ridicat-o şi 
am sărit la casa din stâncă, lângă pat. 

— E frig rău, a spus şi s-a cuibărit repede sub cuverturi. 

— Fac focul. Spune-mi ce s-a întâmplat azi. A început să 
vorbească în timp ce eu pregăteam lemnele. 

— Ne-au urmărit până la Sue, sora mea, aşa că am sunat 
la poliţie şi le-am spus de maşina închisă la culoare şi cei 
patru bărbaţi care ne-au urmărit până în cealaltă parte a 
oraşului şi care acum era parcată afară. Le-au tăiat calea în 
ambele sensuri. Eu şi mama priveam din curte. Oricum, au 
fluturat nişte legitimaţii în faţa ofiţerilor de poliţie şi au 
plecat. Mai tărziu, am sunat la biroul şerifului şi de abia au 
vrut să-mi vorbească. Intr-un final au spus că bărbaţii erau 
agenţi federali şi nu făceau nimic ilegal. Din tonul vocii am 
înţeles că ne credea cine ştie ce infractori! 

Lemnul părea să se fi aprins, aşa că m-am îndreptat spre 
pat şi m-am dezbrăcat. 

— Trebuie să fi fost destul de frustram. 

— M-a înfuriat la culme. Cumnatul meu lucrează pentru 
Uniunea drepturilor civile americane!!. O să ceară o punere 
sub interdicţie, mâine-dimineaţă, de cum se deschide 
tribunalul. 

— Foarte bine, aşa le trebuie. Şi eu care mi-am făcut griji 
pentru tine, am spus vârându-mă sub cuverturile reci, lângă 
trupul ei cald. 

l-am povestit de vizita la Perston-Smythe şi de 


11ACLU: American Civil Liberties Union (n. tr.). 


cercetările mele de la bibliotecă. 

— Deci ai de gând să faci ceva în legătură cu 
următoarea deturnare? 

— Dacă pot. 

— Nu-mi place deloc ideea. Mi-e teamă să nu te omoare. 

Mă gândisem şi eu la asta. 

— O să rețin un loc de salt la un spital înainte. Cu 
abilitatea mea de a sări, aş putea supravieţui unor răni 
destul de grave atât timp cât ajung la urgenţă imediat. 

— Nu ştiu ce să spun. De ce să-ţi asumi un asemenea 
risc? 

Mi-am adus aminte de mama şi de fracţiunile de 
secundă şocante de pe pista aeroportului. 

— Trebuie să pun mâna pe el, Millie. Vreau să plătească. 
Nu pot să nu-mi asum riscul. 

La cinci dimineaţa am dus-o pe Millie înapoi în Wichita să 
doarmă restul dimineții şi să se trezească sub 
supravegherea neîntreruptă a guvernului. Am sărit la 
Londra şi am cumpărat un bilet spre Cipru via Roma, două 
dintre aeroporturile unde avuseseră loc deturnări. Am 
dormit în timpul zborului. La Roma am folosit binoclul 
pentru a alege un loc de salt prin fereastra avionului. Apoi 
m-am dus la baie. În Cipru, pe aeroportul Nicosia, am 
repetat toată procedura, doar că nu am mai sărit în avion. 
Nu am trecut pe la controlul paşapoartelor sau pe la vamă. 

Am păşit în terminalul aeroportului prin uşile care erau 
închise pe cealaltă parte. Doar problema e să-i împiedici pe 
oameni să plece. Odată intrat, am întrebat la informaţii cum 
să ajung la aeroportul Larnaca, în partea de sud a Ciprului. 
Exista un autobuz, dar mai era un zbor foarte scump de 
dimineaţă. Am cumpărat un bilet pentru al doilea, 
strângând din dinţi la gândul unui alt zbor pentru navetişti, 
apoi am sărit în New York să iau prânzul şi să mai fac 
cercetări. 

Problema mea era următoarea: cum puteam afla când 
urma să aibă loc o altă deturnare? Nu puteam să mă bazez 
pe ideea că toate vor fi asemănătoare deturnării avionului 
kuweitian, care a durat douăzeci de zile. Trebuie să aflu în 


cel mult câteva ore ca să pot ajunge la cel mai apropiat 
aeroport. 

Într-un final, am luat legătura cu un serviciu de 
monitorizare a ştirilor care se numea Manhattan Media 
Monitoring. 

— Deturnări? Hmm. Deja monitorizăm câteva pentru 
unele companii aeriene şi companii de asigurări. Vreţi copii 
ale ştirilor, filmul sau pe amândouă? 

— Aş prefera video, dar în primul rând vreau să fiu 
anunţat cât mai repede după ce apare ştirea. 

— Prin telefon sau fax? 

Mi-am dat seama că nu mai aveam telefon. 

— Călătoresc constant. Ar fi mai bine dacă sun eu o dată 
sau de două ori pe zi. 

Am stabilit să plătesc mai multe luni în avans cu cecuri 
de călătorie. S-au uitat ciudat la mine, dar nu au spus 
nimic. Nu le-am dat numele meu real. 

În Cipru e cu şapte ore mai târziu decât în Wichita, 
Kansas, în consecinţă nu aveam decât două ore la 
dispoziţie să stau cu Millie, înainte de a sări pe aeroportul 
Nicosia pentru zborul de la nouă dimineaţa. 

Am luat-o la miezul nopţii şi am dus-o la casa din stâncă. 

— Mi-am petrecut ziua luptând împotriva fascismului 
guvernamental, dragule. Tu ce ai făcut? 

— Eh! Am exclamat dezbrăcându-mă. 

De data asta făcusem focul cu o oră înainte să merg 
după Millie, aşa că temperatura era suportabilă. Am mai 
cumpărat şi o şampanie cu tot cu frapiera din plastic. Dar 
aducându-mi aminte de aventura mea de la petrecerea lui 
Sue Kimmel, am rugat-o pe ea să o deschidă. 

— Azi am găsit un microfon în bucătărie. Am sunat iar la 
poliţie şi Mark a depus cererea. Nişte avocaţi federali au 
trecut pe la noi şi încearcă să încetinească treaba. 
Cumnatul meu a trimis un comunicat de presă la toate 
ziarele şi serviciile de ştiri din zonă. 

Dopul şampaniei a ieşit cu un pocnet. 

— Poliţia a fost mai receptivă de data asta. Se pare că 
nu aveau mandat pentru aşa ceva. Mama era revoltată. 


M-am strecurat sub pături şi am acceptat un pahar de 
şampanie. 

— Mi-aş cere scuze, dar tu pari să te distrezi. Vinul avea 
acelaşi gust de suc de ghimbirstricat. 

— Ah, ce bun e, a spus Millie, bând jumătate de pahar 
odată şi cuibărindu-se lângă mine. Îmi place să mă lupt cu 
ei. Aş vrea să le şi vin de hac. Când ieşim din casă sunt tot 
acolo, cu ochelarii de soare la ochi. Nu arată nervoşi, 
obosiţi, de fapt nici nu par umani. 

M-am înfiorat. 

— Ei cred acelaşi lucru despre mine. 

— Cum vine asta? 

l-am povestit de remarca mea, cea cu „Nu vrem niciun 
rău planetei voastre”. 

— Vai, nu! a exclamat Millie chicotind. Dar de ce ai făcut 
aşa ceva? 

— M-am gândit că mă vor căuta în altă parte, înţelegi, 
de exemplu pe orbită sau ceva de genul ăsta. Speram să nu 
caute un eu uman. 

— Nu sunt convinsă că ai procedat bine. Acum o să se 
implice şi armata, pun pariu. 

— Oh, Doamne, ce încurcătură! 

Am mai sorbit puţin din lichidul cu bule şi am pus 
paharul jos. 

— Trebuie să te duc acasă peste două ore, să prind un 
zbor în Cipru. 

A golit paharul şi a spus: 

— Asta nu e bine. Să nu mai pierdem vremea atunci. 

M-am întins lângă ea. 

Zborul pentru navetişti nu a durat decât douăzeci de 
minute. Am dormit aproape tot timpul. Nu a fost nevoie să 
trec de nicio vamă. Totuşi am întrebat unde murise 
americanca în urmă cu două luni. Un cipriot turc cu o 
engleză inteligibilă mi-a arătat un loc prin geamul 
terminalului. 

— Fost foarte rău. Vezi zonă gri? Fost neagră de la 
explozie. Au curăţat şi tot curăţat, dar nu se ducea. Fost 
foarte rău. 


l-am mulţumit, am vrut chiar să-i dau un bacşiş, dar nu a 
acceptat. A dat din cap doar şi a plecat. Sper că nu l-am 
jignit, dar nu mă gândisem în momentul acela. M-am holbat 
la pata gri de pe asfalt, cu sufletul gol. 

De fapt zona cenuşie era destul de asemănătoare cu 
asfaltul din jur. Poate doar un pic decolorată. Dar imaginile 
ce mi se derulau în minte suprapuneau pe ea o flacără, 
fumul şi corpul contorsionat de păpuşă. 

„Of, mamă... 

Ţi-o va aduce răzbunarea înapoi, Davy? Un milion de 
morţi în Iran şi Irak. Cinci sute de mii în Liban. O femeie 
moartă în Cipru. O să-i răzbuni pe toţi? Şi morţii din 
Cambodgia, America Latină, Africa de Sud? 

Nu sunt morţii mei. Nu sunt mama.” 

Îmi era rău. Prea mulţi morţi, prea multă suferinţă. „De 
ce îşi fac oamenii astfel de lucruri unii altora? Ce o să faci 
cu Matar când îl prinzi?” 

Am clipit să îndepărtez lacrimile. 

„O să văd când va fi în mâinile mele.” 


Partea a şasea 
CAPTURAREA 


16 


Am apărut în El Solitario, deasupra prăpastiei pline de 
apă, cu mica insulă în mijloc, pe o platformă de stâncă, la 
vreo cincisprezece metri mai sus de lac. Peretele se 
întindea alţi cincisprezece metri deasupra mea, dar stânca 
asta era chiar deasupra apei. De altfel, căzând de la treizeci 
de metri ai ajunge la viteza de optzeci de kilometri pe oră 
în momentul impactului cu apa. Deşi săritorii profesionişti 
practică aşa ceva, puteai foarte uşor să îţi rupi gâtul dacă 
ajungeai jos într-un unghi greşit. 

Soarele nu se ridicase pe cer încă şi doar vârful zidurilor 
opuse erau luminate de raze. Totuşi, roca era un calcar 
deschis la culoare şi reflecta foarte bine lumina. Apa de 
dedesubt era o întindere imaculată care oglindea cerul 
albastru, pereţii alburii şi pe mine. 

Mi-am dat drumul de pe platformă. Ar dura cam 1,7 
secunde să ajung la apă. Dar după o secundă, aerul a 
început să-mi şuiere la urechi şi am sărit spre vârful 
prăpastiei privind lacul perfect neclintit. 

Am inspirat profund. Apa părea foarte rece şi tare, 
asemenea oţelului lustruit. 

Am încercat încă o dată, doar că de data asta nu am mai 
apărut pe stâncă, ci la aproape un metru lângă ea, în aer. 
Am căzut din nou, sărind chiar înainte de a atinge apa. 

Am repetat iar şi iar. 

Atena, Beirut, Cairo, Teheran, Bagdad, Aman, Bahrein, 
Kuweit, Istanbul, Tunis, Casablanca, Rabat, Ankara, Karachi, 
Lahore, Ryadh, Mecca, Knossos, Rodos, Smirna, Abu Dhabi, 
Muscat, Damasc, Napoli, Veneţia, Sevilia, Paris, Marsilia, 
Barcelona, Belfast, Ziirich, Viena, Berlin, Bonn, Amsterdam. 

Nu am putut face rost de viză pentru Tripoli, în Libia, dar 
m-am dus oricum, fără ca măcar să cumpăr bilet, sărind 


dincolo de persoana de la poartă şi de steward. Nu era un 
zbor foarte popular, în consecinţă avionul era gol pe 
jumătate. Am repetat procesul şi la destinaţie. 

Am încercat să vizitez cel puţin câte un aeroport pe zi, 
uneori două. Mă trezeam la două sau trei dimineaţa, 
săream în oraşul de unde se pleca, dormeam bine în avion, 
reţineam un alt loc de salt şi mă întorceam la zece 
dimineaţa. Apoi sunam la Manhattan Media Monitoring şi 
verificam dacă au avut loc deturnări. 

In ianuarie a fost una singură. Un avion al companiei 
Aeroflot a fost deviat spre Kabul, Afganistan, de nişte 
deţinuţi sovietici. S-au predat la scurtă vreme după ce au 
ajuns la destinaţie. Nu ştiu ce aş fi făcut dacă dura mai 
mult. În momentul acela nu aveam loc de salt în 
Afganistan. 

După o săptămână de întârzieri şi amânări, Millie a 
acceptat o întâlnire cu ASN-ul, supravegheată de un 
judecător federal şi de avocatul ei. Mi-a povestit totul într-o 
noapte, când am dus-o la casa din stâncă. 

— L-au adus pe prietenul tău din Washington. 

— Pe Perston-Smythe? 

— Nu, nu. Cox, Brian Cox, cel cu ziduri laterale. 

— Ziduri laterale? 

Şi-a dat o palmă peste cap. 

— Tuns foarte scurt într-o parte şi alta a capului. Gât 
gros. Umeri mari? 

— Ştiu despre cine vorbeşti. Nu am înţeles partea cu 
zidurile. 

— A început prin a mă întreba unde eşti. 

— Ce a spus exact? 

— Unde e David Rice? l-am spus adevărul. l-am zis că nu 
ştiu şi am adăugat că ne-am despărţit în noiembrie. Lucruri 
adevărate - tu te plimbai prin Europa şi chiar ne-am 
despărţit în noiembrie. 

Am dat din cap aprobator. 

— Aşa? 

— Apoi a trebuit să mint. A întrebat dacă te-am mai 
văzut de când ne-am despărţit. Am spus că nu. Mi-era 


teamă că nu voi fi destul de convingătoare, dar cred că m- 
am descurcat de minune. Se pare că ai o influenţă foarte 
proastă asupra mea. După aceea Cox m-a întrebat dacă am 
mai auzit ceva de tine de la despărţire. l-am spus că a fost 
o experienţă foarte neplăcută şi că nu voiam să mai ştiu 
nimic de tine. O altă minciună, a zis sărutându-mă pe 
obraz. Am zâmbit şi am aşteptat să continue. A întrebat de 
ce ne-am despărţit şi i-am spus despre telefonul de la 
poliţie. Nu a părut deloc surprins. 

— Evident că nu. Au trebuit să aibă o discuţie cu 
Washburn şi Baker ca să poată ajunge la tine, aşa că au 
auzit versiunea lor. Sunt curios dacă au aflat despre 
nevasta lui Washburn. Dacă i-au interogat separat, probabil 
că da. Mai ales dacă au folosit un poligraf. 

Millie s-a înfuriat la auzul cuvântului. Una dintre cererile 
ASN-ului a fost să o interogheze pe Millie cu poligraful. 
Judecătorul nu a acceptat. Faptul că nu voiau să vorbească 
despre scopul investigaţiei nu i-a ajutat. 

— Apoi Cox a vrut să ştie când te-am cunoscut, cât de 
des ne întâlneam şi cât de intimi eram. l-am răspuns la 
primele două întrebări, dar la a treia am refuzat. Am 
întrebat din nou ce ai făcut să meriţi un asemenea efort din 
partea lor. Nu mi-au răspuns, aşa că m-am ridicat să plec. 

— Ce vicleană eşti, am exclamat râzând. Te iubesc. 

Ea a ridicat din umeri. 

— Atunci a lăsat-o mai moale, zicând că nu-mi poate 
dezvălui acea informaţie fiind vorba de o investigaţie 
secretă. Insă a pretins că mi-ar putea spune dacă accept 
poligraful. Nici nu am avut timp să răspund, că Mark şi 
judecătorul mai că i-au sărit de gât. Cel din urmă a fost de 
partea noastră de când am găsit microfoanele ilegale. 

— Foarte bine. 

— Mi-a părut puţin rău de Cox. Cred că motivul pentru 
care încerca să afle dacă am avut relaţii intime era ca să îşi 
poată da seama dacă eşti uman sau nu. Aproape că voiam 
să-i spun că m-am tot întrebat de ce aveai patru testicule şi 
un marsupiu, dar am preferat să nu creez o zonă 
crepusculară în jurul întregii afaceri. Dacă nu ştiam că 


dispari, cum avea să mă întrebe despre asta fără să pară 
sărit de pe fix? Am încuviinţat. 

— Are o dublă problemă. Fie că sunt extraterestru sau 
un om „diferit”, nu vrea ca celelalte guverne să afle despre 
mine. Dacă ajung la mine înaintea lor? „Tara care deţine 
secretul teleportării controlează lumea!” 

— Dumnezeu să binecuvânteze America, a spus ea sec. 

— Din păcate, asta nu ne confirmă dacă au sau nu 
experienţă cu alţi teleporţi în afară de mine. Doar dacă nu 
cumva au spus ceva care să facă aluzie la astfel de lucruri. 

— Nu. A întrebat dacă nu am observat ceva ieşit din 
comun la tine. „Ce?” am întrebat. „Dacă vorbeşte rusă în 
somn sau chestii din astea? N-am observat.” Apoi am spus 
doar jumătate de adevăr. Le-am zis că eşti un pic tont. „Un 
tont drăguţ, dar tont. Isuse, doar e din Ohio. La ce v-aţi fi 
aşteptat?” 

— Oooo, care era partea adevărată? Cea cu tontul? 

A râs şi m-a strâns în braţe. 

— Doar eşti din Ohio. Atunci Cox a renunţat. M-a rugat 
să îi contactez dacă primesc veşti de la tine şi mi-a spus că 
nu voi mai fi supravegheată. 

— Şi s-a ţinut de cuvânt? 

— Nu ştiu, a clătinat ea din cap. Sigur, chestiile evidente 
au dispărut, dar casa de vânzare de pe strada noastră, ca 
care nu s-a vândut de trei ani, are dintr-odată proprietar. 
Cine cumpără o casă în ianuarie? Nu ştiu. 

— Deci rămânem la presupunerea că eşti în continuare 
urmărită. Peste două săptămâni începe şcoala. Ar fi o idee 
bună să pui pe cineva să caute în apartament după 
microfoane. Din fericire îţi cunosc deja dormitorul, am spus 
plimbându-mi degetele pe pielea ei. 

Şi-a arcuit corpul, inspirând adânc, şi m-a mângâiat pe 
spate. 

— Da. Dar odată ce începe şcoala, ştii că nu vom putea 
să mai petrecem atâta timp împreună. Voi avea nevoie de 
somn. 

— Dar nu o să ne putem vedea nici în week-end? Nu-i 
corect. 


Mâinile ei au coborât în jos pe talia mea. 

— Vedem noi ce se va întâmpla. 

După un zbor aglomerat de la Londra la Glasgow, am 
sărit în New York, aşa cum obişnuiam, şi am sunat la MMM, 
Manhattan Media Monitoring. Devenise deja un mic ritual. 
Sunam, operatoarea căuta numele în calculator şi spunea 
„Nu, nimic”. Eu îi mulţumeam, închideam şi mai sunam o 
dată la cinci după-amiaza. 

— Ah, domnule Ross, avem ceva pentru dumneavoastră, 
a spus când mi-a auzit vocea. 

— Da? am întrebat cu inima bătându-mi gata să-mi iasă 
din piept. 

— Un Air France 727 a fost deturnat după ce a părăsit 
Barcelona. Se îndreaptă spre Alger. Avem raportul iniţial al 
UPI!?. Să vi-l trimitem prin fax? 

Inima mi-o luase razna deja şi de abia respiram. 

— Nu. Se spune câţi terorişti sunt la bord? 

— În raport nu. 

— A aterizat deja în Alger? 

— Nu e precizat, dar menţionează că vor fi lăsaţi să 
aterizeze. 

— Mulţumesc. Fiţi atenţi la alte informaţii. Revin mai 
târziu. 

Am închis şi am sărit, întâi în Texas după binoclu şi o 
geantă cu tot felul de lucruri, apoi pe aeroportul din Alger. 

înăuntru fusese ridicată o barieră în faţa terminalului 
VIP. Soldaţi Darak al Watani o păzeau cu mitralierele în 
mâini. Se adunase o grămadă de curioşi, dar stăteau 
departe de barieră. M-am apropiat pe la marginea mulţimii, 
întrebând ce se întâmplă iar şi iar până am dat de cineva 
care ştia destulă engleză ca să-mi poată răspunde. 

— Teroriştii au aterizat cu un avion acum zece minute. 

Bărbatul care mi-a vorbit avea accent american, peste 
care se simţea influenţa francezei. Avea un laptop şi o 
geantă pentru aparatul de fotografiat. 

— Eşti ziarist? 

A încuviinţat din cap. 


12United Press International (n. tr.). 


— De la Reuters. Mă întorceam acasă de la întâlnirea 
miniştrilor OPEC}, dar se pare că voi pierde zborul. Mă 
întreb unde vor sta jurnaliştii, a spus privind de jur- 
împrejur. 

S-a îndepărtat, a ocolit mulţimea şi s-a îndreptat spre 
barieră. L-am urmat de la distanţă şi l-am auzit vorbind 
repede în franceză cu unul dintre soldaţi, care i-a arătat 
spre cealaltă parte a terminalului. Reporterul s-a întors şi s- 
a grăbit într-acolo. 

Bariera fusese ridicată înainte de intrarea în terminalul 
VIP, aşa că nu puteam vedea ce se întâmpla înăuntru. Am 
sărit în locul unde fusesem data trecută când vizitasem 
Algerul. Un grup de oameni se afla chiar la poartă, mai 
înainte pe coridor. 

Am privit pe geam şi am văzut un Air France 727 oprit 
lângă pistă, cam la vreo sută de metri de poartă. Uşa din 
faţă era deschisă, dar nu exista scară. Prin binoclu am zărit 
o siluetă în cadrul uşii, având o mitralieră de genul Uzi şi pe 
cap o pungă violet cu găuri în dreptul ochilor. Stătea mai 
înăuntru, nu chiar lângă intrare, uitându-se afară şi am avut 
impresia că mă priveşte direct în ochi. După aceea a întors 
capul la stânga, spre carlingă, apoi la dreapta, spre 
pasageri. 

Când am schimbat poziţia binoclului, i-am văzut pe pilot 
şi pe copilot stând nemişcaţi. jaluzelele erau trase la toate 
hublourile din zona pasagerilor. 

Cineva a strigat la mine şi am privit spre poartă. Un 
bărbat în uniformă îmi vorbea, întâi în arabă, apoi în 
franceză. M-am uitat încă o dată la uşa avionului, studiind 
fiecare detaliu. Am auzit paşi înaintând spre mine în 
terminal. Erau doi soldaţi Darak al Watani împreună cu un 
alt bărbat, probabil un ofiţer al armatei. 

Am privit pe geam asfaltul de dedesubt. Jos, în umbra 
terminalului, era un cărucior pentru bagaje. Am sărit lângă 
el, apoi am păşit în spate ieşind din raza vizuală a celor din 
clădire. 

Folosind binoclul, am studiat iar intrarea în avion, 


13Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (n. tr). 


aşteptând, sperând să mi se dea o ocazie. Aveam destulă 
informaţie să pot sări în avion, dar aş apărea lângă unul 
dintre terorişti. Dacă cel de la uşă ar fi singurul, nu ar fi 
nicio problemă, dar dacă mai erau şi alţii trebuia să ştiu. 

Vor fi o grămadă de morţi, dacă o dau în bară. 

Deodată am simţit cum mi se înmoaie genunchii. „Ce 
naiba crezi că faci, Davy?” Mi-am dat seama de aroganţa, 
imensitatea şi pericolul pe care le presupunea o asemenea 
încercare. M-am speriat, stomacul mă durea şi respiram 
sacadat. „Să renunţ oare?” 

Am coborât privirea spre pistă şi asemănarea cu locul în 
care murise mama mi-a înlăturat orice urmă de îndoială. 

„Voi fi atent. Te rog, te rog, te rog, nu mă lăsa să o dau 
în bară!” 

Nu ştiu cui mă adresam, dar m-a făcut să mă simt mai 
bine. 

Deodată teroristul cap-violet din uşă s-a întors şi s-a 
îndreptat spre pasageri, mişcând brusc arma. Puteam intra. 

„O, Doamne!” 

Am pus binoclul jos şi am sărit. 

Cineva striga de după colţ. M-am lipit de compartimentul 
pentru bagaje de mână din dreapta uşii. În partea opusă 
era cambuza de la clasa întâi. Era goală. Am privit înainte şi 
am văzut carlinga. Copilotul, întorcându-şi capul să vadă 
cine şi de ce strigase, m-a zărit. A făcut ochii mari. 

Mi-am ridicat degetul la buze şi am mimat apoi cuvântul 
„Linişte”. 

A clipit de câteva ori şi a dat din cap. Am observat că 
avea încheieturile prinse cu bandă de braţele scaunului şi 
că în spatele acestuia şi peretele despărțitor era un loc gol. 
Am sărit acolo. Atât pilotul, cât şi copilotul au tresărit 
violent. Pilotul a rostit foarte tare: 

— Merde! 

Mi-am ridicat iar degetul la buze, dar era prea târziu. Pe 
culoar s-a auzit zgomot de paşi. Am sărit înapoi pe asfalt, 
lângă căruciorul pentru bagaje. L-am văzut pe cap-violet 
trecând prin faţa intrării spre carlingă. Am ridicat binoclul şi 
l-am privit cum îi lovea pe amândoi piloţii. Capetele lor s-au 


clătinat şi am scrâşnit din dinţi. 

„Nenorocitule!” 

A părăsit carlinga, s-a oprit în uşă să inspecteze locul, 
apoi s-a îndreptat iar spre zona pasagerilor. 

Am sărit înapoi. 

De data asta pilotul a tresărit, dar nu a mai scos niciun 
sunet. Când am apărut se uita spre uşă cu ură în ochi. Avea 
urme roşii pe faţă, iar buza îi sângera. 

Am ridicat din nou degetul la buze. A dat din cap cu 
hotărâre. M-am aplecat spre urechea copilotului. 

— Câţi terorişti? 

— Trei, a şoptit. 

— Ce arme au? 

— Am văzut pistoale, mitraliere şi grenade. „La naiba!” 

— Au cuiul de la grenade scos? 

— Uneori. 

M-am întors şi am luat o oglindă de dentist din geanta 
mea ticsită cu de toate. Am împins-o încet după colţ să văd 
de-a lungul coridorului. 

Luminile erau aprinse şi micile jaluzele de la geamurile 
în care bătea soarele împrăştiau o lumină portocalie. Nu 
puteam vedea pasagerii, dar cei trei terorişti stăteau pe 
culoar, doi la capătul clasei întâi şi celălalt la jumătatea 
clasei a treia, dând încontinuu din cap. 

La clasa întâi nu erau pasageri. M-am gândit că îi 
mutaseră pe toţi în spate şi i-au pus să ţină capetele în jos. 

Teroriştii aveau pe cap pungi de culori diferite. Cap- 
violet, cel care se afla mai aproape de mine, avea puşca 
automată pregătită, cu o mână pe trăgaci şi cealaltă pe 
patul armei. Următorul, cap-portocaliu, ţinea arma pe umăr 
şi un pistol la centură. Le spunea ceva pasagerilor şi arunca 
o grenadă dintr-o mână în alta. 

Măcar asta însemna că nu avea cuiul scos. 

Ultimul terorist, cap-verde, avea arma pregătită, 
asemenea primului. L-am văzut îndreptându-se deodată 
spre coada avionului şi lovindu-l pe unul dintre pasageri cu 
patul armei. Am strâns din dinţi şi am reţinut poziţia 
fiecăruia. 


Pungile îmi ofereau un avantaj. Cu ele pe cap nu aveau 
vedere periferică, deci nu mă puteau vedea când mă 
mişcăm. 

Am sărit în spatele lui cap-violet, l-am prins şi l-am 
teleportat în prăpastie, la treizeci de metri deasupra apei 
reci, implacabile, i-am dat drumul şi am revenit pe dată. 
Am apărut în spatele lui cap-portocaliu, chiar în momentul 
în care acesta îndrepta mâna spre armă şi întorcea capul să 
vadă de ce gemuse cap-violet. 

L-am apucat, l-am dus la prăspastie, i-am dat drumul şi 
am sărit iar. Exact înainte să revin în avion, am auzit cum 
cap-violet a căzut în apă. Mă întrebam dacă va ieşi la 
suprafaţă destul de repede să fie lovit de cap-portocaliu. 

Am apărut la aproape doi metri de cap-verde. Plecase 
din locul în care stătuse, avansând spre partea cealaltă a 
culoarului şi strigând. Am sărit înainte pentru a scurta 
distanţa, dar tot nu-l puteam atinge, căci continua să se 
mişte. „Fir-ar să fie!” Am apărut în faţa lui împingând cu o 
mână ţeava armei departe de mine şi de pasageri. 
Mitraliera s-a descărcat, decupând bucăţi din tavan şi 
împingându-mă înapoi, cu el peste mine. 

Înainte de a atinge podeaua acoperită cu mochetă, l-am 
apucat şi am sărit la prăpastie. Am apărut în zbor, 
prăbuşindu-mă în gol pe spate, ceea ce m-a neliniștit şi l-a 
îngrozit pe cap-verde, care s-a trezit cu faţa în jos la treizeci 
de metri în aer. 

Am sărit pe stânca de deasupra prăpastiei şi l-am privit 
căzând în apă chiar lângă locul unde cap-violet dădea 
neconvingător din mâini. A aterizat în lac cu o bufnitură 
teribilă, apoi l-am văzut pe cap-portocaliu apărând la 
suprafaţă şi scuipând apa înghițită. Incerca să nu dea 
drumul armei, dar aceasta părea că îl trage în jos. In final a 
trebuit să renunţe la ea. 

Cap-verde a ieşit şi el la suprafaţă. Geanta i se răsucise 
în apă şi acum încerca frenetic să o apuce ca să o de-a jos 
înainte de a se sufoca. A reuşit şi l-am auzit de sus de pe 
stâncă icnind şi tuşind în încercarea de a respira. Işi 
pierduse arma în lac. 


M-am uitat mai atent. Părul lui cap-verde era ud şi mai 
închis la culoare, dar fără nicio îndoială blond. Avea tenul 
de un alb natural, accentuat poate din cauza apei reci. 

Au urcat încet pe insulă, prăbuşindu-se în apa mică de la 
mal, incapabili să se târască mai departe. 

Am sărit şi eu lângă ei, am înaintat în apa până la gleznă 
şi l-am tras pe cap-violet de guler, târându-l pe jos. S-a 
zbătut fără vlagă, încercând să ajungă la centură. Am tras 
adânc aer în piept şi l-am lovit în stomac. A încetat să mai 
opună rezistenţă şi a vomitat. L-am dus pe mal, am luat un 
colier pentru cabluri şi i-am legat încheieturile. Apoi am 
repetat operaţiunea cu ceilalţi doi. l-am controlat şi am 
găsit două pistoale, trei grenade şi un cuţit. Le-am luat şi 
gentile. 

Aveau trăsături europene şi ten deschis la culoare. 
Niciunul dintre ei nu era Rashid Matar. 

— Cine sunteţi? 

S-au uitat la mine speriaţi, neînţelegând ce se întâmplă. 
Apa era rece, de vreo cincisprezecegrade, aşa că probabil 
sufereau cu toţii de hipotermie într-o anumită măsură. lar 
căderea cu şaizeci şi cinci de kilometri pe oră nu i-a ajutat 
deloc. 

Am tras cu unul dintre pistoale în apă, lângă ei. Au 
tresărit, dezmorţindu-i parcă, sunetul fiind de două ori mai 
înfricoşător din cauza ecoului. 

— Cine sunteţi? 

Cel care fusese cap-portocaliu a spus foarte încet: 

— RAF”. 

Avea accent german. 

„Nu sunt extremiști şiiţi. Nici pe departe.” M-am gândit 
să-i întreb de Rashid Matar, dar nu credeam că ştiu ceva. 

Trecuseră mai puţin de cinci minute de când îi 
teleportasem aici. Punga-verde s-a apropiat de malul din 
apropiere, plutind din cauza aerului rămas înăuntru, 
urmându-l parcă pe cel care o purtase. Am ridicat-o şi i-am 
îndesat-o pe cap blondului. Am făcut la fel şi cu ceilalţi. 


14Grup terorist din Germania de Vest, cunoscut şi sub numele Baader- 
Meinhof (n. tr.). 


— Ce faci? a întrebat cap-portocaliu. 

L-am ridicat în picioare. De abia putea să stea. Am sărit 
la clasa întâi în avion şi l-am lăsat să se prăbuşească pe un 
scaun, apoi i-am adus şi 

Pe ceilalţi doi, împreună cu o parte din armele lor, care 
reprezentau dovezi. 

Pasagerii se trezeau din paralizia fricii. Toţi s-au uitat 
speriaţi spre culoar când am apărut, unii s-au ascuns 
înapoi, între scaune, dar nimeni nu a încercat să ajungă 
până la carlingă. Am descoperit că stewardesele erau 
legate de scaune, în spate, la clasa întâi. 

— E OK, am strigat. S-a terminat. Să-i elibereze cineva şi 
pe oamenii ăştia, am spus arătând spre stewardese. Am 
înaintat spre carlingă şi, cu ajutorul cuţitului luat de la 
terorişti, i-am eliberat pe piloţi. Le-am spus şi lor acelaşi 
lucru. 

— S-a terminat. Teroriştii sunt la clasa întâi, legaţi. 

— Ce să facem? m-a întrebat pilotul privindu-mă confuz. 

— Ce vreţi, am răspuns şi am sărit. 

Am stat printre ziarişti până când avionul a eliberat 
pista. Mulțimea obişnuită era tot în spatele barierei, dar 
presa era destul de aproape ca să-i vadă pe pasageri 
ieşind. Inainte de a veni, îmi luasem binoclul de lângă 
căruciorul de bagaje. Am încercat să stau în spatele 
reporterilor, folosindu-i ca scut, să nu fiu văzut de algerieni 
şi de pasageri. 

Adrenalina îmi curgea încă prin corp şi aveam un gol în 
stomac. Mâinile îmi tremurau, îmi venea să râd, dar nu era 
nimic nostim. 

Reporterul de la Reuters făcea poze fără întrerupere; 
tocmai îşi schimba filmul când a dat cu ochii de mine. L-am 
salutat politicos, cu o înclinare a capului. Mi-a răspuns la 
fel, cu o expresie de nedumerire pe chip şi a continuat să 
facă fotografii. 

O declaraţie a ataşatului de presă algerian a fost citită 
pentru toată lumea, chiar înainte ca avionul să fie adus la 
poartă. Spunea că pasagerii îi învinseseră pe terorişti, 
luându-i prizonieri. 


În vreme ce aceştia treceau, ţinuţi cu grijă departe de 
presă, de către algerieni, i-am auzit glumind, dar râsul le 
era forţat, gata oricând să izbucnească dintr-un moment 
într-altul. Am recunoscut sunetul. Aşa mă simţeam şi eu. 

Echipajul a ieşit la urmă şi l-am văzut pe co-pilot 
aruncând o privire spre mine, apoi holbându-se când mi-a 
recunoscut chipul în spatele mulţimii de reporteri. Am 
ridicat un deget la buze, la fel ca în avion. „Şşşş.” S-a 
încruntat, i-am zâmbit larg şi am sărit. 


Duceam lingura cu supă la gură când Millie a exclamat: 

— Bang. 

— Millie! 

Şi-a îndreptat mâna spre mine de parcă era un pistol, cu 
degetul mare în sus, iar arătătorul întins şi lipit de fruntea 
mea. 

— Bang! Prea târziu. Primul l-ai primit în stomac, aveai 
şanse să fii salvat, dar ăsta ţi-a zburat creierii. Ce păcat nu 
se mai poate face nimic! 

Am pus lingura jos. Eram în Manhattan, într-un separeu 
de la Bruno, în estul lui 58" Street şi zuppa de mussel” era 
foarte bună, dar dintr-odată mi-a pierit toată foamea. 

— Da, ştiu că te pricepi să strici pofta de mâncare a 
omului. 

— Aveam o înţelegere. Am încuviinţat din cap. 

— Da, bine. Îmi pare rău, nu se va mai întâmpla. 

— Bine, a zis puţin mai relaxată. Termină-ţi supa. 

Am luat o lingură, împingând scoica midiei la o parte. 
Eram gata să o bag în gură când mi-a spus: 

— Nu vreau să ţi se întâmple ceva, dar dacă se întâmplă, 
vreau să supravieţuieşti. 

Am aprobat cu un gest din cap. 

— Te iubesc şi... bang. 

Am sărit, cu lingura încă în gură, într-o nişă retrasă la 
secţia de urgenţă a spitalului Adams Cowley, din Baltimore, 
specilizat în traume de genul acesta. O asistentă a trecut 
pe lângă, dar nu s-a uitat spre mine. Pereţii erau albi şi 


15Supă de midii (n. tr.). 


mirosea a alcool metilic şi a dezinfectant. Am strâmbat din 
nas. Mirosul nu se potrivea cu supa, dar clinica asta era 
cotată drept una dintre cele mai bune secţii de urgenţă din 
ţară. 

Am sărit înapoi în faţă la Bruno şi am intrat, ţinând 
discret lingura în mână şi cu şerveţelul îndesat în buzunarul 
de la spate al pantalonilor. Chelnerul a părut foarte 
nedumerit când m-am întors la masă. Millie mi-a zâmbit şi 
m-a sărutat în timp ce mă aşezam. 

Jucam acest joc de când îi povestisem cum s-a descărcat 
arma automată în timpul deturnării. În orice moment al 
timpului petrecut împreună, dacă spunea „Bang” trebuia să 
sar la urgenţă, fără întrebări, fără întârziere. Nu conta dacă 
eram gol, mâncam sau stăteam pe toaletă. 

In plus, cumpărasem mai multe ceasuri cu alarmă. Erau 
peste tot la casa din stâncă cu faţa în jos. Millie schimba, în 
fiecare seară, ora la care sunau. Când se declanşa alarma, 
trebuia să sar din nou la urgenţă. 

Reacţionasem mult mai bine la alarmă şi chiar sărisem, 
gol, în nişa de la urgenţă când ceasul mă trezise ca de 
obicei într-o dimineaţă. O asistentă a urlat la mine, mai 
speriată, cred, de apariţia mea neaşteptată decât de 
nuditate. 

Era ora unsprezece noaptea în New York. Millie 
reîncepuse cursurile şi se culca devreme, aşa că am 
teleportat-o în Manhattan la prima noastră „întâlnire”, după 
aproape o lună. 

— CNN-ul a făcut un alt interviu cu americanul şi cei doi 
britanici care sunt dispuşi să recunoască faptul că ai apărut 
şi ai dispărut în avion. De asemenea au realizat un interviu 
mai lung cu un psiholog care discuta efectele sindromului 
de stres posttraumatic. Nimeni nu crede cu adevărat că s-a 
întâmplat aşa. 

— Sau nu recunoaşte, am spus zâmbind. Poate că ASN- 
ul încearcă să muşamalizeze o parte din toată povestea 
asta. Chiar dacă nu mai există alţi teleporţi printre ei sau 
dacă totuşi mai sunt alţii ca mine şi aceştia urmăresc ştirile, 
ştiu că eu exist. Dacă. 


Millie a ridicat din umeri. 

— Dacă există ar putea spune: ce prostie să apară 
public! 

— Cum au explicat experţii apa? Faptul că teroriştii erau 
leoarcă? 

— Transpiraţie, a răspuns zâmbind. Transpiraţie 
nervoasă. 

— Pare un eşec dramatic al antiperspirantului lor. 

— Care-i povestea oficială? M-a întrebat râzând în 
continuare. 

— Cea originală e că unul dintre pasageri a reuşit să îi 
captureze pe toţi trei teroriştii, dar că a coborât în Algeria şi 
nu a mai luat avionul spre Roma. 

Zâmbetul mi-a dispărut de pe faţă. 

— Nu-mi pasă cine este aplaudat. Aş fi vrut ca Matar să 
fie la bord. 

Millie s-a încruntat. 

— Sunt două sute de oameni vii şi sănătoşi astăzi, 
datorită ţie. Nu e de ajuns? 

M-am fâţâit pe scaun, negăsindu-mi locul. 

— Ce vrei să-i faci dacă îl prinzi? 

— Când îi dau de urmă. Când, nu dacă! Şi nu ştiu. 

Ea s-a scuturat ca străbătută de un fior. 

— Oricum, gândeşte-te ce-ar înseamnă să foloseşti 
metodele lui. Fă cum crezi, dar nu deveni ca el, bine? 

Gândul mi-a îngheţat sângele în vene şi supa căpătase 
un gust ciudat. 

— Bine. 

— Bang. 

Nu-l mai văzusem pe tata dinainte de Crăciun, când l-am 
întâlnit pe trotuarul din faţa barului, aşa că am sărit în 
curtea din spate într-o seară şi am privit casa. Maşina lui se 
afla în parcare, dar toate draperiile erau trase. Era lumină 
în bucătărie, sufragerie şi întuneric la mine în cameră. 

Când am sărit în dormitorul meu, uşa dinspre coridor 
stătea întredeschisă, un petic de lumină întinzându-se pe 
podea. In stratul de praf de pe jos se vedeau urme de paşi. 

Am auzit pe cineva mişcându-se în spatele meu şi apoi 


un sunet mecanic, abia perceptibil, de parcă ar fi tuşit o 
persoană, şi cea mai mare albină din lume m-a înţepat în 
partea din spate a piciorului. 

Am tresărit şi am sărit în acelaşi timp, apărând în secţia 
de beletristică a bibliotecii din Stanville. 

Se pare că toată munca depusă de Millie nu a dat niciun 
rezultat, m-am gândit, în timp ce mă întorceam să văd ce 
găsisem. Era un obiect de metal de vreo patru centimetri şi 
cu un fel de ciucure de spumă la capăt. L-am smuls din 
carne. Acul din vârf avea aproape doi centimetri lungime şi 
era destul de gros ca înţepătura lui să cauzeze o sângerare. 

„Rămăşiţe ale «Regatului Sălbatic».” 

Incăperea a început să se învârtă cu mine şi am sărit, cu 
săgeata în mână, la casa din stâncă, unde am căzut cu faţa 
în jos pe pat. Nu ştiu dacă mi-am pierdut cunoştinţa înainte 
sau după ce am atins salteaua. 

In filmele cu spioni, eroul galant se trezeşte, după ce a 
fost împuşcat cu tranchilizant, lucid şi sprinten, perfect 
conştient unde se află şi ce se întâmplă. 

Ce îmi aduc eu aminte era că atârnam într-o parte a 
patului, cu faţa în jos şi îmi vomitam matele. Cred că asta a 
fost prima amintire. După cum mi-am dat seama mai târziu, 
probabil că nu se întâmplase doar o singură dată, ci de mai 
multe ori, înainte să fiu în stare să mă uit la ceas. 

Trecuseră paisprezece ore de când vizitasem casa tatei. 
Nu reuşeam să gândesc coerent şi mirosul mă îngreţoşa. M- 
am întors în partea cealaltă a patului, departe de mizerie şi 
mi-a trecut prin minte că ASN-ul nu îl supraveghea pe tata, 
ci se mutaseră la el în casă. 

Cu puţin noroc, îl vor enerva mult mai mult ca pe Millie. 
Speram să-l interogheze folosind droguri. Poate că aşa se 
va simţi la fel de rău ca mine. 

Am sărit în oaza mea preferată. Soarele strălucea, iar 
temperatura atingea aproape de douăzeci de grade. Mi-am 
clătit gura cu apă de la izvor şi m-am spălat pe faţă. 

Mi-am dat seama că nu o văzusem pe Millie în seara 
precedentă şi că era probabil foarte îngrijorată. M-am 
gândit să sar în apartamentul ei şi să o aştept să se 


întoarcă de la şcoală, dar puteam să dau de colega ei sau 
să fiu filmat, dacă puseseră camere video şi microfoane. 

Începeam să mă enervez. 

În Stillwater, o femeie fără adăpost a acceptat oferta 
mea de o sută de dolari. Am scris un mesaj pentru Millie şi, 
stând cu spatele, am format numărul ei de la un telefon 
public. Când robotul a terminat mesajul, i-am dat 
receptorul. 

Cu o voce surprinzător de plăcută, a spus: 

— Millie, am veşti de la Bruno şi e bine. Credea că are 
asigurată slujba aceea la spital, dar nu s-a rezolvat. li pare 
rău că nu a răspuns la ultima ta scrisoare, dar promite să-ţi 
scrie foarte curând. Vorbim mai târziu. 

La Bruno era locul unde luasem cina cu o seară înainte. 
Femeia mi-a dat receptorul şi l-am pus în furcă. A părut 
surprinsă când i-am oferit încă patru sute de dolari. 

— Măi să fie, credeam că-mi iei banii după ce vorbesc. 

— Nu mai sta pe străzi. Nu e o viaţă uşoară. 

— Nu-i aşa. 

Am cotit spre un magazin de unelte, de unde am 
cumpărat o găleată şi un mop. 

Millie mi-a cerut ca din acel moment să-l evit pe tata, 
dar nu a reuşit decât să mă facă să promit că voi fi atent. 

l-am arătat săgeata, după ce am sărit la casa din stâncă 
la miezul nopţii. S-a holbat la ea, apoi a insistat să o las să- 
mi curețe rana. Voia să ştiu când am făcut o injecție 
antitetanos ultima dată. 

Acum doi ani. 


— Cred că nu e nicio problemă atunci..., a spus 
muşcându-şi buza. Fir-ar să fie! Incep să nu-i mai suport pe 
tipii ăştia! 


— Ce miroase aşa? 

— Dezinfectantul, am zis şi am schimbat subiectul. 

— Un zbor al Pan Am 727 a fost deturnat la decolarea 
din Atena. A aterizat în Larnaca, în zona turcă. Autorităţile 
spun că e un singurterorist, dar are explozibil legat de el şi 
rezervoarele cu combustibil sunt pe trei sferturi pline. 

— Sun mai târziu, am zis. 


Am sărit în Texas, apoi în Larnaca. Ziariştii îndreptau 
teleobiective ce păreau guri de tun. Maşinile de pompieri se 
aşezaseră în jurul avionului asemenea căruţelor din Vestul 
îndepărtat, când erau atacate de indieni. Unde era John 
Wayne când aveai nevoie de el? M-am hotărât să apar în 
umbra uneia dintre maşini şi am privit prin binoclu. 

Uşile avionului erau închise şi unul dintre motoare nu era 
complet oprit, ca să nu se întrerupă aerul condiţionat 
dinăuntru, am presupus. Ferestrele din zona pasagerilor nu 
erau acoperite şi am văzut feţe îngrijorate uitându-se afară. 

La celălalt capăt al maşinii, pompierii stăteau adunaţi în 
faţa uşii deschise de la cabină, ascultând la radio. M-am 
apropiat până am reuşit să aud. 

— ... iar dacă cererile mele nu sunt îndeplinite, voi 
detona explozibilul, ucigându-i pe toţi cei două sute de 
pasageri şi pe cei doisprezece membri ai echipajului. 

Vocea era calmă, neutră. Accentul părea să fie din 
Orientul Mijlociu. Mă întrebam dacă e Matar, dar aveam 
mari îndoieli. Ar fi în stare să-i arunce în aer pe bieţii 
oameni, dar niciodată pe el însuşi. 

Mi-am întors privirea spre avion. Dacă teroristul folosea 
radioul, asta însemna că probabil se afla în carlingă. 

Am sărit la baza aripii, lângă fuzelaj. Aproape că puteam 
vedea pe unul dintre geamuri. Un chip îngrozit s-a uitat la 
mine. 

Mi-am ridicat degetul la buze. Omul a clipit repede, dar 
nu a părut să spună nimic. Am înaintat spre următoarea 
fereastră, locul de la geam şi cel din mijloc erau libere, dar 
o femeie de la margine m-a văzut şi şi-a pus mâna pe gură, 
apoi a lăsat-o în jos şi a închis ochii. 

Am sărit în avion, pe scaunul gol. 

Inăuntru mirosea a frică, femeia de pe scaunul de alături 
a tresărit când am apărut şi a ţipat. Mai în faţă, un bebeluş 
a început brusc să plângă, apoi s-a auzit un fel de icnet 
colectiv ca reacţie la cele două zgomote. 

— Linişte! A urlat o voce din partea din faţă a avionului. 
Era vocea de la radio, dar nu puteam vedea de zidul 
despărțitor de la clasa întâi. 


Femeia de lângă mine îşi ţinea amble mâini pe gură. Se 
uita ba la mine, ba spre culoar, apoi iar la mine. M-am 
mutat pe scaunul din mijloc, făcându-i semn să nu scoată 
niciun sunet. S-a îndepărtat, încercând să evite să mă 
atingă. 

De pe locul din mijloc puteam zări în zona de la clasa 
întâi, aproape până la cambuză. Nu vedeam în carlingă, dar 
în momentul acela teroristul s-a gândit să-şi facă apariţia, 
îndreptându-se spre porţiunea ce despărţea clasa întâi de 
restul avionului. 

Nu era Matar. Era un tip ce aducea a arab, tânăr, cu 
ochelari cu ramă metalică. Iniţial, am crezut că purta o 
vestă matlasată, dar m-am înşelat; era explozibilul, potrivit 
pe un soi de harnaşament, şi firele erau conectate la 
detonator, iar bateriile îi erau prinse de curea. Degetul 
mare era poziţionat la cinci milimetri de butonul mic şi roşu. 
Cinci milimetri. 

„Dumnezeule! Sari de aici!” 

În mâna dreaptă ţinea un pistol, un compromis, pentru 
a-i ameninţa pe indivizi separat, în loc de tot grupul. Nu-mi 
păsa de armă. Ceea ce mă îngrijora era distanţa aceea de 
cinci milimetri de micul buton roşu. 

A mers pe lângă noi, până la spatele avionului. Am văzut 
capetele plecându-se, când el a trecut pe culoar, evitând 
astfel contactul vizual. Nu exista nici umbră de îndoială cine 
era personalitatea dominantă în grup. Dar ochii s-au ridicat 
din nou, imediat ce bărbatul s-a depărtat, fixându-se pe 
explozibil, de parcă privind ar fi putut preveni explozia. 
Cinci milimetri. 

Măcar nu era butonul mortului, care s-ar fi declanşat 
când persoana ridica degetul. A continuat să înainteze, 
îndreptându-se spre partea din faţă a avionului. Când a 
trecut de mine, am luat vergeaua de metal din geanta mea 
plină cu de toate. Era de oţel, şi lungă de treizeci de 
centimetri. Zece centimetri de la bază erau acoperiţi cu 
bandă izolatoare, ca să o pot ţine bine. Avea puţin peste 
jumătate de kilogram. Şi era de culoarea şi duritatea ochilor 
teroristului. 


Când a ieşit din câmpul meu vizual, am sărit la peretele 
dinspre clasa întâi. Trei bărbaţi care stăteau acolo au 
tresărit, dar avertismentul teroristului îi speriase destul de 
tare încât să nu scoată niciun sunet. Le-am făcut semn să 
tacă şi au încuviinţat tacit. 

Am folosit oglinda de dentist pentru a privi după colţ. 

Teroristul vorbea cu una dintre stewardese, o blondă 
platinată cu o faţă foarte albă şi pete de sudoare la 
subsuorile uniformei. Gesticula parcă spre a-şi întări 
vorbele, iar ea tresărea într-o perfectă sincronizare cu 
mişcările lui. 

O frază din ultimele mele lecturi mi-a venit în minte. 
Insh'allah, am gândit. „Dacă Dumnezeu voieşte.” 

Am ridicat vergeaua deasupra capului, apoi i-am dat 
drumul rapid şi cu putere. Înainte de a ajunge la mâna 
teroristului, am sărit. Am apărut lângă el chiar în momentul 
în care vergeaua îl lovea peste scobitura cotului. Aşa cum 
speram, degetul mare s-a mişcat, îndepărtându-se de 
buton. Celelalte degete au slăbit strânsoarea şi acesta i-a 
căzut din mână, atârnând de fir, lângă coapsă. 

Durerea trebuie să fi fost considerabilă -sânt sigur că am 
auzit cum se rupe osul -, dar mâna dreaptă, în care ţinea 
pistolul, s-a mişcat foarte repede. Vergeaua tocmai se 
ridica, lovindu-l peste încheietură şi aruncând arma în timp 
ce aceasta se descărca. Grăunţe de pulbere arzând mi-au 
înţepat obrazul şi glonţul mi-a atins partea de sus a 
umărului. Arma a căzut în spatele lui şi cu mâna dreaptă a 
încercat să găsească detonatorul. 

L-am apucat şi l-am sărit în prăpastie. Când i-am dat 
drumul, încă se mai zvârcolea, încercând să apese pe 
buton. Am sărit pe marginea de sus a prăpastiei. A detonat 
bomba la un metru jumătate deasupra apei. 

O mână uriaşă m-a izbit, ridicându-mă din locul în care 
stăteam, dar am sărit chiar înainte de a auzi zgomotul, 
înainte de a ajunge pe stâncă. M-am împleticit în nişa de la 
urgenţă şi am căzut pe podea. Umărul îmi sângera, faţa mă 
ardea şi de abia respiram. 

O asistentă s-a apropiat şi a început să-mi pună 


întrebări, dar eu nu reuşisem să îmi trag sufletul, aşa că am 
ignorat-o. Într-un final, am tras adânc aer în piept de câteva 
ori, respirând tot mai normal de fiecare dată. 

Nu încetam să văd lumina exploziei. Mintea mea 
completa restul imaginii, cu detaliile de la moartea mamei, 
deşi nu fusesem acolo. 

— Scuze. Ce doreaţi? 

„L-am omorât. A sărit în aer, aşa ca mama.” Asistenta a 
văzut sângele de pe umărul meu şi urmele de arsură de pe 
faţă. 

— Ai fost împuşcat. A întors capul şi a strigat: Aduceţi o 
targa aici! 

Au fost aproape dezamăgiţi când au descoperit să sursa 
sângerării provenea de la o zgârietură superficială de-a 
lungul umărului şi celelalte răni erau de la praful de puşcă 
de pe faţă. După ce mi-au pansat umărul, o asistentă a 
cules cu grijă grăunţele cu o pensetă fină. 

— Dacă nu le scoatem vor arăta ca un tatuaj. 

Înainte să termine cu mine, doi poliţişti din Baltimore au 
apărut şi s-au postat în faţa uşii. Am întrebat-o pentru ce 
veniseră. 

— Ai avut o rană de la o armă de foc. A trebuit să 
anunţăm. Ai fi surprins de numărul de afaceri cu droguri 
care se termină aici, la noi. Nici ei nu vor să stea de vorbă 
cu poliţiştii, dar vor să trăiască. Noi suntem cei mai buni, 
aşa că prietenii lor îi lasă aici şi pleacă. Cine te-a împuşcat? 

Am clătinat din cap încet şi cu grijă, încercând să evit 
presiunea asupra umărului. M-am holbat la perete. „E 
mort.” 

S-a încruntat şi mi-a verificat ochii cu o lanternă mică, ca 
să vadă dacă mi se contractă pupilele şi sperând să nu am 
vreo contuzie. 

— Nu e treaba mea. Lor va trebui să le spui. A pus 
lanterna jos şi a tamponat rănile de pe faţă cu Neosporin. 

— Nici nu ai nevoie de plasturi. Ţine-ţi faţa curată şi se 
vor vindeca foarte repede. Numai să nu te mai împuşte 
careva. 

Am dat încet din cap, uitându-mă în continuare la 


perete. 

— Mulţumesc. 

A ieşit printre cei doi poliţişti care stăteau la singura uşă 
a încăperii. 

— E al vostru. 

Amândoi s-au întors să o privească îndepărtându-se. Cât 
au avut capetele întoarse înspre coridor, am sărit. 

Am folosit un costum de neopren întreg şi echipamentul 
pentru scufundare ca să adun cât mai mult din trupul 
teroristului. 

Nu era din respect pentru morţi, ci din consideraţie 
pentru mediu. Nu voiam să putrezească în apă. De câte ori 
mă gândeam la sângele lui din apă strângeam şi mai tare 
buzele pe muştiucul regulatorului. 

Erau multe bucăţi mici, dar sângele se curăţase. Un 
canal subteran umplea prăpastia şi pe un altul se golea, 
lucru de care nu mi-am dat seama până nu am simţit 
curentul împingându-mă spre baza lacului. Mă echipasem 
cu o geantă din plasă în care să adun fragmentele şi nu 
puteam munci decât la amiază, când soarele străbătea 
până jos apa lacului. 

Mâinile şi picioarele erau aproape intacte şi am găsit 
capul cu faţa în jos şi cu părul plutind asemenea unei 
plante acvatice. Nu i-am privit chipul, l-am împins doar 
înăuntrul genţii, întorcându-mi privirea în altă parte. 

Am vomitat mult. 

Prima dată nu am reuşit să-mi scot regulatorul din gură 
şi am umplut muştiucul. Eram la şase metri sub apă şi a 
trebuit să mă mişc foarte repede până sus, înecându-mă şi 
scuipând. Am sărit în canionul-cutie ca să-mi clătesc gura. 
Nu voiam să folosesc apa din prăpastie. 

A doua zi, după ce am adunat tot ce am mai putut găsi 
din rămăşiţele lui, am aruncat în apă trei găleți de bibani, 
două găleți de somni mici şi o găleată de raci împlătoşaţi. 
Când am cumpărat peştii, furnizorul de momeală din 
Stillwater mi-a ţinut o predică lungă despre pescuitul cu 
plasă. L-am ascultat cu atenţie şi când a terminat i-am 
mulţumit. 


Speram ca peştii şi racii să găsească resturile 
teroristului. Se poate spune că e felul meu de bioremediere. 

La trei zile după deturnare, am lăsat bucăţile de corp pe 
pista aeroportului Larnaca, din Cipru, într-o cadă 
galvanizată, acoperită cu plastic transparent ca să nu 
atragă muşte. M-am gândit să scriu o notiţă spunând că 
propria bombă a făcut asta, dar mi-am dat seama că e mai 
bine să las lucrurile fără nicio explicaţie. Dacă voiau să 
creadă că eu îi făcusem asta, foarte bine. Poate următorul 
terorist se va gândi mai bine înainte să întreprindă o 
asemenea acţiune. 

Cine a adunat oare trupul mamei? 

Millie mă ţinea în braţe în fiecare noapte, în timp ce 
plângeam. 


17 


S-a dezbătut mult reportajul video care mă înfăţişa 
apărând pe aripa avionului 727. Două agenţii de presă au 
reuşit să mă filmeze şi a fost sugerată un fel de conspirație. 
Filmul, cu zoom la maxim, mi-a arătat doar spatele. Când a 
apărut cada galvanizată, trei zile mai târziu, discuţiile au 
devenit mai aprinse. 

National Enquirer a sugerat existenţa ozeneurilor, a 
fantomei lui Elvis şi o nouă dietă antideturnare. 

S-a făcut mare vâlvă pentru faptul că era o cadă de 
origine americană. Unii au vorbit despre tortură, dar în 
urma autopsiei, medicii ciprioţi au declarat moarte prin 
explozie, cu imersie ulterioară în apă dulce. 

Teroriştii leoarcă, protagonişti ai deturnării avionului 
aparţinând Air France, au revenit în atenţie. Reporterii care 
realizaseră emisiuni cu persoanele implicate au primit mai 
mult spaţiu de emisie, plus un interviu aproape incoerent 
cu stewardesa din Pan Am. 

Am urmărit ceva din reportaj, am citit câte ceva, dar 
amintirile legate de incident mă deprimau. Din nou, m-am 
gândit dacă mai existau alţi teleporţi, care urmăreau toate 
poveştile astea. 

Sâmbătă, la o săptămână după deturnare, am sărit la 
Dairy Queen în Stanville şi am mâncat o îngheţată de 
şaptezeci şi trei de cenți, înfăşurată frumos într-un şerveţel. 
Am trecut strada spre piaţa oraşului şi m-am aşezat pe una 
dintre băncile cu vopsea verde, scorojită. Pe jos era întins 
un strat vechi de zăpadă, plin de urme de paşi. Vântul nu 
bătea deloc sub cerul gri şi temperatura depăşea zero 
grade. 

Femei şi bărbaţi ieşeau din subsolul bisericii baptiste în 
grupuri de câte doi sau trei. O doamnă s-a depărtat de cei 
care o însoțeau şi s-a îndreptat spre mine. 

— Te cunosc. 

M-am încordat pentru salt, dar apoi am recunoscut-o. 
Sue Kimmel. Tipa care dăduse petrecerea - cea care mă 
dusese la ea în dormitor. 


— Şi eu te cunosc, am spus stânjenit. Ăă, cum merge cu 
facultatea? 

A izbucnit într-un râs nervos, ce exprima mai degrabă 
durere decât veselie. 

— Nu prea a mers cu facultatea. Mai încerc o dată la 
vară. 

— Îmi pare rău. Ce s-a întâmplat? 

M-am gândit prea târziu că poate nu voia să vorbească 
despre asta. 

S-a aşezat pe marginea băncii, nici prea aproape, nici 
prea departe, şi a întins picioarele. Avea mâinile îndesate în 
buzunarele hainei. 

— Băutura. Problema a fost băutura. Mi-am schimbat 
poziţia; nu mă simţeam bine. 

Mi-a făcut semn cu bărbia în direcţia bisericii. 

— Tocmai am ieşit de la o întâlnire AA. M-am externat de 
la Red Pines de o lună. 

Red Pines era un centru de tratament de la marginea 
oraşului, pentru cei care aveau probleme cu abuzul de 
narcotice. 

— E mai greu decât am crezut. 

— Sper să reuşeşti, am încurajat-o gândindu-mă la tata 
şi la sticlele lui de whisky. 

— Trebuie, mi-a spus zâmbind din nou. 

S-a uitat la cornetul meu de îngheţată pe jumătate 
mâncat. 

— Oau, ce bine arată! Mai mănânci unul şi cu mine? 

— Te scot la o cafea. 

— Am băut destulă cafea, s-a scuzat uitându-se din nou 
spre biserică. La AA ne place mult cafeaua. 

Ne-am dus pe jos până la Dairy Queen, de unde am 
cumpărat un cornet pentru ea şi o cafea pentru mine. Am 
stat în separeul din colţ şi m-am aşezat cu spatele la 
perete. 

— Tatăl tău e alcoolic, aşa-i? 

Am fost surprins de remarca ei, dar şi mai tare m-am 
mirat de faptul că prima mea reacţie a fost să îl apăr. 

— Da... foarte alcoolic. 


— A venit la vreo două întâlniri în ultima lună, dar a 
plecat de fiecare dată înainte să înceapă. Arăta groaznic, 
de parcă ar avea frisoane. Cineva l-a văzut apoi la Gill, în 
ambele ocazii. Un alcoolic cronic ar putea să se omoare 
încercând să se lase de unul singur. Ştiai? 

— Nu, am spus clătinând din cap. 

— Ei bine, aşa e, aldehidele înlocuiesc neuro- 
transmiţătorii şi, dacă renunţi dintr-odată la băutură, micii 
mesageri din creier dispar, şi nu se mai produc scântei 
chimice. Faci convulsii şi mori. Te vezi des cu tatăl tău? 

— Nu prea, am scuturat eu din cap. 

— Ar trebui să facă tratament. Cred că e conştient de 
asta, dar nu poate trece de ultimul obstacol, care e cel mai 
greu şi mai urât. 

Am sorbit din cafea şi nu am spus nimic un moment. 
Apoi am întrebat. 

— Tu cum ai decis că ai nevoie de ajutor? Sue a părut 
stingherită. 

— Au fost multe lucruri care m-au convins. Băutură 
ascunsă prin casă. Consumul de alcool la şcoală. 
Halucinaţii. Ca la petrecerea la care ai fost şi tu. Ai fost 
acolo, nu? 

— A, da! 

— Am avut un fel de vis cu ochii deschişi că ai zburat pe 
geamul de la baia mea. 

M-am holbat la ea. 

— Nu te uita aşa la mine, ştiu că sună nebunesc. 
Urechile începuseră să mi se înroşească. 

— Oricum voiam să-mi cer scuze pentru purtarea mea 
din seara aceea. Aveam alcool serios la bord. A trebuit să- 
mi exprim părerile de rău faţă de multă lume. Noi îi numim 
pasul al nouălea. 

M-am înecat sorbind din cafea. „Pasul al nouălea?” 

Când am reuşit să respir normal am spus: 

— Mama nu era alcoolică, dar mi-a zis că face un pas al 
nouălea cu mine, înainte de a pleacă spre Europa. Înainte 
de a muri. 

— Da, a încuviinţat ea. Cei de la Alanon au un program 


asemănător în doisprezece paşi, ca AA. Eram sub tratament 
atunci când s-a întâmplat nenorocirea, dar mi-au povestit 
părinţii mei. M-am întristat foarte tare. 

— Aha! 

— Sper că nu am vorbit prea mult, s-a scuzat oftând. Am 
tendinţa să nu mă mai opresc. E ca un fel de religie şi eu 
sunt proaspăt convertită. 

— Nu mă deranjează. Fii liniştită. 

Am mai vorbit un pic despre cunoştinţe comune, apoi a 
trebuit să plece. 

— Mă bucur că ne-am întâlnit. 

— Şi eu. Eram sincer. 

Când am rămas singur, m-am holbat la cana goală. Mă 
întrebam dacă tata tot mai avea ASN-ul pe cap. 

Lângă baie, era un telefon public, dar nu am vrut să îl 
folosesc. Îmi plăcea să vin pe aici. Era un loc plăcut din 
trecutul meu. Dacă aş suna din oraş, ASN-ul şi-ar aduna 
lucrurile şi ar aştepta în umbră să mă întorc. M-am dus în 
spatele tomberonului şi am sărit în staţia din Stanville. 

Micuța cameră de aşteptare, cu automate de tot felul, 
părea exact aşa cum era în urmă cu optsprezece luni, când 
am plecat spre New York. Ceva din teama şi tristeţea de 
atunci păreau că impregnaseră locul acesta, plutind în aer. 
Am intrat şi am pus douăzeci şi cinci de cenți în telefon. 

A sunat de două ori şi a ridicat tata. 

— Alo? 

| se simţea iritarea în voce, ştiam că are nevoie să bea. 

— Bună, tată. 

Zgomotele de fundal obişnuite au dispărut dintr-odată. 
M-am întristat şi mai tare. 

— Nu trebuie să acoperi receptorul, tată. Se pricep ei să 
localizeze telefonul. 

— Despre ce v... vorbeşti? S-a bâlbâit el. 

— Du-te să faci tratament, tată. Doar ai asigurare. 
Internează-te la Red Pines. 

— În niciun caz! Nu ştii care e diferenţa între un beţiv şi 
un alcoolic? 

Era o glumă veche la care poanta era: Beţivii nu trebuie 


să meargă la toate întâlnirile alea. 

Înainte să apuce să o spună, i-am răspuns: 

— Da. Beţivii ajung aşa de rău, încât mor. Unii alcoolici 
se fac bine. 

— Du-te dracului! Mi-a răspuns. 

— Mergi la tratament. 

— De ce fugi de oamenii ăştia de la guvern? M-a întrebat 
după un moment de tăcere. Nu ai respect pentru ţara ta? 

Era cât pe ce să închid telefonul, dar am tras aer adânc 
în piept. 

— Am mai mult respect pentru drepturile omului şi 
pentru constituţie decât ei. Nu sunt o ameninţare pentru 
nimeni, dar nu vor să creadă. Probabil că sunt incapabili să 
o facă. 

S-a auzit scârțâit de roţi din parcare - nimic ieşit din 
comun. Putea fi un tip care a făcut o întoarcere într-un loc 
prea strâmt, dar eu ştiam că nu e aşa. 

— Du-te să te tratezi, tată. Înainte să mori. Înainte să 
mai distrugi viaţa cuiva. 

Am dat drumul telefonului să atârne, apoi m-am 
îndreptat spre sala ce ducea la toaletă şi m-am oprit acolo, 
în umbră. 

Au lovit amândouă uşile deodată, patru bărbaţi, fiecare 
ţinând în mână ceva asemănător unei puşti cu ţeava scurtă 
şi foarte groasă. 

„Dumnezeule! Ce naiba mai e şi asta?” Jur că la capătul 
ţevii se vedea ceva sclipind în lumina fluorescentă a staţiei. 
Unul dintre bărbaţi m-a văzut şi a pus repede arma pe 
umăr. 

Am sărit. 

L-am sunat pe Perston-Smythe, dintr-o cabină telefonică 
de pe stradă. Mai aveam multe de văzut în Washington, dar 
am stat departe de mall. Nu voiam să supravegheze Muzeul 
Zborului înainte de a apuca să-l vizitez. 

A răspuns la telefon şi m-am întrebat dacă avea vreun 
agent la el în birou, cu o puşcă din aia cu ţeava scurtă la 
îndemână sau cu una dintre chestiilea alea cu care m-au 
ciuruit acasă la tata. 


— Ce naiba sunt armele alea urâte? A tras adânc aer în 
piept. 

— Ce vrei, domnule Rice? 

— Vreau să fiu lăsat în pace. Nu fac rău nimănui, cu atât 
mai puţin „siguranţei naţionale” şi voi aţi cam sărit calul. 

S-a auzit un clic, urmat de vocea altcuiva. 

— Domnule Rice, te rog, nu închide. Sunt Brian Cox. 

— Doar nu sunteţi non-stop în biroul profesorului? 

— Ei bine, nu. Am aranjat ca apelul să fie redirecționat 
dacă suni. Dr Perston-Smythe nu mai e la telefon. 


— Ce vreţi? 

— Vrem serviciile tale. 

— Nu. 

— Bine. Vrem să ştim cum te teleportezi. 
— Nu. 


— Lucrezi deja pentru noi. Ai făcut o treabă foarte bună 
în Alger şi Larnaca. Mai ales în Larnaca. 

Am strâmbat din nas. 

— Ba deloc. Nu m-am ocupat de ei pentru voi. 

A râs şi eu am întors capul să mă uit pe stradă. Mă 
întrebam dacă încearcă să-mi distragă atenţia intenţionat, 
pentru ca oamenii lui să se poată strecura până la mine. 
Voiam cu disperare să-l întreb dacă mai ştiau de alţi 
teleporţi, dar eram sigur că mă va minţi ca să mă atragă în 
capcană. Preferam să nu-i ofer avantajul obsesiei mele. 

— Chiar dacă tu o răzbunai pe mama ta, noi beneficiem. 
Ţi l-am putea da pe Matar, să ştii. 

„Nenorociţilor!” 

— În schimbul a ce? 

— A, doar o favoare, când şi când. Nimic prea greu sau 
prea neplăcut. Oricum, nimic mai rău decât Larnaca. 

Nu ar fi trebuit, dar i-am spus. 

— A explodat de bunăvoie. Eu n-am făcut decât să adun 
bucăţile. Toţi cei din avion ar fi murit dacă nu o făceam. 

— Aha. 

Vocea lui era complet neutră. Nu ştiu dacă mă credea 
sau nu. 

— Cum poţi fi atât de sigur? Poate că s-ar fi predat în 


următoarele cinci minute. Eşti convins că nu ai pus de fapt 
în pericol viaţa pasagerilor? Poate nu ar fi apăsat niciodată 
pe buton dacă nu te băgai. 

Nu făcea decât să spună cu voce tare ce aveam în minte 
de săptămâni întregi. 

O maşină înainta pe stradă, cu patru bărbaţi înăuntru. 
Alţii se apropiau pe trotuar. Purtau haine lungi, descheiate, 
şi fiecare ţinea o mână în haină, ascunzând ceva. S-au oprit 
cam la cincizeci de metri, în raza mea vizuală. 

— Îi văd pe oamenii tăi, Cox. 

— Or să stea cuminţi cât timp vorbim. 

— De ce te-ai mai deranjat? Crezi că mă pot prinde? Ce 
au în pistoalele alea urâte? 

— Tranchilizant. 

M-am gândit că minte. Ţeava era prea groasă. 

— Şi dacă sunt alergic la drog? Sar undeva şi mor. Nu te 
alegi cu nimic. 

— Ar trebui să cooperezi cu noi. Noi protejăm ţara. E un 
lucru aşa de rău? 

— Mă face să vomit. 

Îl vrei pe Matar? 

— ÎI prind şi singur. 

— Tot te prindem la un moment dat, doar nu vrei să te 
ascunzi la nesfârşit. 

— Nu ţi-e teamă că o să mă faci să vreau să lucrez 
pentru alţii? Perestroika şi restul, văd din ce în ce mai 
puţine diferenţe. Măcar ei se descotorosesc de poliţia 
secretă. Noi vă avem pe voi pe cap. Lăsaţi-mă în pace. 

— Şi tatăl tău? 

— Fă ce vrei cu el. Merită. 

Am dat drumul telefonului şi am sărit. 

Am petrecut opt ore în zbor, din aeroportul DFW spre 
Honolulu. Teroriştii din Armata Roşie japoneză ţineau 
ostatici trei sute de turişti în aeroport. Când avionul meu a 
aterizat, totul se terminase. 

Un asalt al forţelor de marină din Pearl Harbour, ajutate 
de forţele speciale din Schofield Barracks, a eliberat 
majoritatea ostaticilor. Pierderile de vieţi omeneşti au fost 


„Mici”, doi turişti, un soldat şi şase dintre cei şapte terorişti. 

Honolulu era minunat, apa incredibil de albastră, munţii 
de un verde de smarald, dar am plecat, profund deprimat, 
imediat ce am reţinut un loc de salt. Unul dintre morţi era o 
femeie de vârsta mamei. 

— Nu poţi fi peste tot. 

Stăteam pe covorul din blană de oaie, aşezând bețe în 
foc. Imi era frig. De când curăţasem trupul teroristului din 
apa rece şi întunecată din prăpastie, nu reuşeam să mă mai 
încălzesc. Chiar şi în înmiresmatul Hawaii, transpiraţia îmi 
fusese rece. 

Millie stătea lângă mine, purtând doar halatul de casă 
descheiat. Eu eram complet îmbrăcat şi cu haina pe umeri. 

— Ştiu, am spus strângându-mi genunchii la piept. 
Căldura sobei aproape că-mi ardea pielea, dar nu 
pătrundea până la oase. 

Voia să merg la terapie, o altă amintire dureroasă 
despre mama. Eu nu eram de acord. 

Şi-a schimbat poziţia pe covor, rezemându-se de mine şi 
aşezându-şi capul pe umărul meu. M-am întors şi am 
sărutat-o pe frunte. 

— Crezi că prinzându-l pe Matar vei termina? Că lucrurile 
se vor îmbunătăţi? Părerea mea e că greşeşti. 

Am scuturat din cap şi m-am apropiat şi mai tare de foc. 

Ea a continuat. 

— Am impresia că vei descoperi cât de lipsit de sens e şi 
că nu te ajută deloc. Mă tem că vei fi omorât, încercând să 
afli asta. Poţi sări din faţa pistoalelor, a cuţitelor, a 
bombelor, dar nu poţi fugi de tine însuţi, nu poţi sări din 
faţa durerii. Nu fără să o înfrunţi. 

— Să o înfrunt? Cum? 

— Să mergi la un psihoterapeut. 

— N-o lua de la capăt! 

— Un psihoterapeut nu te va omori... nu ca un terorist. 
De ce e mai uşor să-i convingi pe bărbaţi să meargă la 
război, decât la un doctor? 

— Ar trebui să las lucrurile să se întâmple? Să-i las să 
omoare oameni nevinovaţi? 


A privit focul un moment. 

— Am văzut pe CNN un interviu cu un palestinian. Voia 
să ştie de ce misteriosul antiterorist nu a salvat copiii 
palestinieni de gloanţele israeliene. 

— Nu pot fi peste tot, am spus, tresărind la auzul 
propriilor mele cuvinte. 

A zâmbit. 

— Deci unde tragi linie? Ştiai bine că situaţia din 
Honolulu nu avea nimic de-a face cu extremiştii şiiţi, înainte 
de a porni într-acolo. Erai conştient că Matar nu va fi acolo. 

Ne întorsesem de unde am început. 

— Şi vrei să stau deoparte când pot face ceva? 

— Angajează-te la pompieri. Ai putea salva mai mulţi 
oameni şi ar fi mai puţin periculos. Mi-e teamă că vei 
ajunge asemenea celor de la ASN, dacă o porneşti pe 
drumul ăsta. Cu cât ai mai mult de-a face cu teroriştii, cu 
atât şi comportamentul tău e mai asemănător cu al lor. 

— Chiar am început să mă port aşa? am întrebat 
împingând-o de lângă mine. 

A clătinat din cap şi m-a tras înapoi lângă ea. 

— lartă-mă, e doar o temere de-a mea. Poate dacă îţi 
aduc mereu aminte de ea, nu se va întâmpla. 

M-am cuibărit în braţele ei, ghemuit şi cu capul pe 
umărul ei. 

— Sper. 

Atena, locul de pornire al atât de multor deturnări, a fost 
din nou martora unui astfel de incident. Un DC-IO, avion al 
Olympia Airlines, a plecat din Madrid şi, zece minute mai 
târziu, a cerut o aterizare de urgenţă din cauza 
depresurizării. În acelaşi timp, au schimbat transmisia pe 
7500, semnalul internaţional pentru deturnare. 

Avionul era la sol de două ore, când am aflat vestea de 
la Manhattan Media Monitoring. 

Când am ajuns în terminal, câteva unităţi ale armatei 
greceşti erau pe poziţie, înconjurând aeronava. Întâi m-am 
dus să caut presa, gândindu-mă că sigur ştiau ceva despre 
numărul de terorişti, armele de care dispuneau şi cererile 
formulate. 


Reporterul de la Reuters, din Alger, era acolo. A făcut 
ochii mari când m-a văzut şi s-a dat un pas înapoi din locul 
său din faţă, punându-se între mine şi restul oamenilor de 
presă. 

— Tu eşti tipul, a şoptit exaltat. Mi s-a părut mie din 
filmare că eşti tu. 

S-a tot uitat în jur, anxios, către ceilalţi. 

— Despre ce vorbeşti? 

Mă întrebam dacă e un dezastru sau o chestie de care să 
mă pot folosi. 

— Nu pleca, acordă-mi un interviu! 

— Linişteşte-te. O să le atragi atenţia tuturor colegilor tăi 
şi atunci plec. 

A inspirat adânc şi a lăsat umerii în jos. 

— Am ştiut eu, a şoptit. Hai să mergem într-un loc mai 
liniştit. 

— Nu uiţi ceva? am spus făcând un gest cu capul spre 
fereastra terminalului. 

Avionul era la capătul pistei, cam la vreun kilometru 
jumătate. 

— După? M-a întrebat umezindu-şi buzele. 

— Depinde. Ce se ştie despre deturnare? Ce poţi să-mi 
spui? 

— Deci, dacă îţi spun ce ştiu... 

— Pot să-i întreb pe ei, am zis arătând spre restul 
reporterilor. 

— Bine, bine. Uite cartea mea de vizită. Era albă cu 
antetul Reuters, numele lui, Jean-Paul Corseau, un număr 
de telefon, de fax şi de telex. 

— Sunt trei. Au pistoale. Un gardian îmbrăcat în civil l-a 
rănit pe unul dintre ei, dar ceilalţi doi l-au omorât. In timpul 
luptei, un glonţ a ieşit pe un geam de la clasa întâi. Nu 
ajunseseră decât mii patru sute de metri, deci nu era aşa 
de grav, dar pilotul a insistat să aterizeze. Acum cer un alt 
avion. Nu dau voie comandantului să iasă de pe pistă, aşa 
că celelalte avioane trebuie direcționate spre alte piste. 

— Alte cereri? Ce naţionalitate au? 

— Nimic, încă. Sunt ETA, separatişti basci. Majoritatea 


pasagerilor sunt spanioli. 

— Basci. De când deturnează ăştia avioane? Credeam că 
se ocupă de atentate cu bombă? 

A ridicat din umeri. 

— Altceva? Cât de tare e rănit teroristul? 

— Nu ştim. 

— Bun. Mulţumesc. Dacă totul iese bine, nu te uit. 

Am privit în jur. Nimeni nu părea să ne urmărească cu 
privirea. 

— Ce-i aia de acolo? am întrebat, arătând spre grupul de 
jurnalişti. 

Corseau a întors capul şi am sărit. 

Unul dintre ei era la intrare şi se uita afară. Purta o haină 
lungă de piele şi era înarmat cu un pistol. Uşa din spate era 
închisă şi toate hublourile erau acoperite de jaluzele. Mai 
era unul, abia vizibil, în carlingă. Folosea radioul. Asta 
însemna că mai rămăsese cel rănit. 

Pe un DC-IO, uşa din faţă e poziționată după clasa întâi, 
cu o secţiune împărţită de cele două culoare ce duceau în 
direcţii diferite. O zonă de trecere duce spre a doua 
secţiune. Am sărit în mijlocul primei secţiuni, protejat în 
faţă de zidul despărțitor şi în spate de pasajul de trecere. 

Se părea că omul din uşă, care stătea cu spatele la 
mine, nu era supravegheat, dar era posibil să fie păzit. 

Am hotărât să risc şi am sărit în spatele lui. L-am apucat 
cu o mână de talie şi cu una de gură. Am sărit în prăpastie 
şi i-am dat drumul, apoi am revenit. Am ascultat. Nimeni nu 
părea să fi observat. Am folosit oglinda de dentist ca să 
verific ce e în faţă. 

Un bărbat cu un costum şifonat s-a rezemat de peretele 
despărțitor. Avea un pistol ciudat în mâna dreaptă, 
îndreptat spre pasageri. Sângele îi îmbibase jacheta în 
partea stângă, jos, şi îşi ţinea mâna strâns pe lângă corp. 
Era transpirat tot şi foarte palid. 

La picioarele lui, am văzut capul şi braţul imobil al unui 
cadavru. Mâna era întinsă şi degetele îndreptate în sus, pe 
jumătate deschise, împlorând parcă. 

M-am îndreptat spre celălalt culoar şi am folosit oglinda 


ca să văd ce se petrece în carlingă. 

Uşa era deschisă, iar teroristul era acolo, cu nişte căşti 
radio pe cap. Stătea la intrare, gesticulând cu pistolul, ca 
pentru a sublinia ce spunea. 

Din unghiul din care priveam, singurul membru al 
echipajului era pilotul, nemişcat, cu faţa înainte. Avea un 
început de chelie. 

Am scos vergeaua de fier din geantă. Nu prea puteam 
să-l sar pe teroristul cu radioul fără să fiu văzut de celălalt. 
Am ridicat vergeaua deasupra capului şi am sărit. 

Am apărut în uşa carlingii şi băţul l-a lovit pe terorist în 
ceafă. Am avut vaga impresie că s-a aruncat înainte, dar m- 
am întors imediat să-l lovesc pe celălalt peste mână. Am 
auzit cum se rupe osul şi mi s-a făcut părul măciucă. 

Pistolul a căzut, fiind luat de pasagerul de pe primul 
scaun. Teroristul a căzut deodată pe podea, strângând şi 
încheietura, şi partea rănită. Pe peretele din spatele lui era 
sânge. 

M-am uitat spre carlingă. Inginerul şi pilotul l-au 
imobilizat pe terorist şi i-au luat pistolul. S-a uitat spre uşă 
cu frică şi cu o expresie hotărâtă. 

— Nu trage, am spus zâmbind, sunt de partea ta. 

M-am retras şi am luat-o în partea opusă spre clasa a 
treia. L-am auzit pe pilot urmându-mă. Totul părea în 
regulă. Stewardesele se aflau în partea din spate a 
avionului. 

— Unde-i al treilea? m-a întrebat. 

— A, l-am scos din acţiune. Mă întorc imediat cu el. 

Am sărit pe marginea prăpastiei. 

Tipul cu haina lungă de piele era pe insuliţă, tremurând. 
Reuşise să-şi păstreze pistolul şi stătea cu mâinile 
încrucişate şi aplecat înainte. Apa picura din haină. Se uita 
întruna dintr-o parte în alta. 

— Aruncă arma, am strigat. 

Şi-a smucit capul în sus şi picăturile de apă de pe faţa lui 
au strălucit în soarele de amiază. A îndreptat pistolul spre 
mine şi a strigat ceva într-o limbă necunoscută. 

Am sărit în partea cealaltă a prăpastiei, în spatele lui. 


— Aruncă arma, am strigat din nou. 

S-a învârtit şi a tras, glonţul a ciobit roca la câţiva metri 
în stânga mea. 

Am sărit pe insuliţă în spatele lui şi l-am lovit cu 
vergeaua peste cap. A căzut în genunchi, urlând şi 
prinzându-şi capul între mâini. Am lovit mâna cu pistolul şi 
acesta a căzut. L-am ridicat şi m-am îndepărtat de tip. 

Era o armă din plastic; citisem despre aşa ceva, puteau 
fi trecute de detectorul de metale. 

Teroristul se ţinea de cap şi tonul cu care vorbea mă 
făcea să mă gândesc la înjurături. 

l-am făcut semn să se întindă pe burtă şi m-a scuipat. 
Am ridicat vergeaua ameninţător. A încuviinţat tacit şi s-a 
întins pe burtă. Am băgat pistolul în buzunar şi i-am legat 
mâinile cu un cablu, apoi l-am ridicat şi l-am teleportat 
înapoi în Atena, în zona despărţitoare a avionului. 

Căpitanul se afla acolo, vorbind cu o stewardesă în 
greacă. Amândoi au tresărit când am apărut cu prizonierul. 

— Îmi cer scuze. lată cel de-al treilea terorist. Pilotul a 
clătinat încet din cap, iar eu am sărit. 

Am stat cât mai retras la ieşirea pasagerilor din avion. 
Doi dintre terorişti au fost scoşi pe targa. Al treilea a ieşit 
înconjurat de poliţie. In urma echipajului şi a stewardeselor 
a mai apărut o targa acoperită. Trist, dar de data asta nu 
m-a deranjat, ca în cazul turiştilor din Hawaii. 

După ce comunicatul oficial a fost citit presei, l-am bătut 
pe Corseau pe umăr. S-a întors cu reportofonul spre mine şi 
am dat din cap. 

— Bine, a spus, închizându-l. Îmi dai un interviu? 

M-am gândit puţin. 

— Unde ai următoarea misiune? Pe asta ai prins-o 
pentru că erai pe drum? 

— Da. Trebuia să ajung la Cairo. 

— Unde îţi e bagajul? 

— E deja acolo. Il verificasem şi trebuia să mă îmbarc, 
apoi s-a întâmplat asta. 

— Bun, am spus zâmbind. 

Am păşit în spatele lui, iar el a vrut să se întoarcă. 


— Stai nemişcat. 

M-am uitat în jur şi nu era nimeni atent. L-am prins de 
curea şi l-am sărit cu tot cu aparat foto, laptop şi restul 
echipamentului, în terminalul aeroportului din Cairo, pe 
trotuar, lângă taxiuri. 

— Merde! 

Era să scape laptopul şi l-am sprijinit. 

— Ştii unde eşti? 

— Da. 

— Perfect, am spus şi am sărit. 

In Hawaii era cu cinci ore mai devreme decât în 
Oklahoma, aşa că m-am gândit că aş putea să o iau pe 
Millie la unsprezece, ora ei, şi să petrecem o seară 
frumoasă în Honolulu. Din Cairo am sărit acolo şi am luat un 
taxi spre aeroport. 

Mă simţeam ciudat. Exceptând New Yorkul, Hawaii era 
singurul loc din SUA care îmi dădea impresia de oraş străin. 
Deşi toate semnele de circulaţie şi anunţurile erau în 
engleză, peisajul nu se potrivea. Dar era frumos şi pentru 
prima dată după multe săptămâni îmi era cald. 

Mi-am petrecut după-amiaza plimbându-mă prin Waikiki. 
Am cumpărat o cămaşă hawaiiană pentru mine şi un mu- 
mu pentru Millie, apoi am ales un restaurant, la Royal 
Hawaiian. A doua zi era sâmbătă şi nu trebuia să se 
trezească devreme. 

Simţeam nevoia să sărbătoresc. 

La unsprezece, ora lui Millie, am sărit în dormitorul ei. 
Eram îmbrăcat în pantaloni albi şi cămaşa turcoaz pe care o 
cumpărasem. Rochia ei aştepta în Texas, dar am luat cu 
mine o cunună de flori, să îi pun la gât. 

Lampa de pe noptieră, una dintre acelea ce sunt îndoite 
ca gâtul unei lebede, era împinsă într-o parte, lăsând patul 
în penumbră. 

Am făcut un pas înainte, gândindu-mă că adormise, 
când ceva a sclipit din pat. 

M-am ferit şi ceva m-a lovit fulgerător în picior. „Bang”, 
mi-a trecut prin minte şi am sărit în nişa de la secţia de 
urgenţă a spitalului Adams Cowley. 


Mi-am privit piciorul. Un tub argintiu, de cincisprezece 
centimentri şi diametru de doi jumătate atârna din gambă. 
La un capăt avea o antenă dintr-un fir subţire. Din partea 
cealaltă, o sârmă de oţel inoxidabil de aproape un 
centimetru intrase în pantaloni şi apoi ieşise pe partea 
cealaltă, deci mai erau încă cinci centimetri, terminându-se 
cu un fel de sârmă ghimpată ce semăna a harpon. La vârf 
se aduna un lichid transparent şi m-am aplecat. Vârful era 
gol pe dinăuntru. 

Cox nu minţise, se pare. Era tranchilizant. Dar, 
Dumnezeule, dacă sârma aia ghimpată se înfigea în piciorul 
meu, s-ar fi afundat acolo şi n-aş fi putut să o mai scot. 

Curgea sânge, însă când m-am uitat, aveam doar o 
zgârietură şi pantalonii rupţi. lar antena însemna că era 
vreun mecanism de localizare. 

Perspectiva era terifiantă. Harponul s-ar fi împlântat în 
piciorul meu şi aş sări. Inainte să pot scoate harponul, 
tranchilizantul m-ar lăsa inconştient. Mecanismul de 
localizare făcea restul. Puteau oare să-l urmărească prin 
satelit? 

Cât le-ar fi luat să ajungă la mine? Şi au inventat chestia 
asta special pentru mine sau folosesc o tehnologie deja 
existentă, adică mai vânează şi alţi teleporţi? 

Am sărit în Central Park, unde era întuneric şi rece, iar 
eu eram îmbrăcat necorespunzător, în cămaşa mea 
tropicală. Am tăiat harponul cu briceagul. M-am gândit să-l 
distrug. 

„Ce i-au făcut lui Millie?” 

Am aşteptat cinci minute, apoi am sărit din nou la 
popasul din Minnesota. Un camion imens pentru pietriş 
ieşea gol din parcare. Am sărit pe el şi am aruncat harponul 
în container. L-am auzit lovindu-se cu zgomot, apoi 
camionul a accelerat pe drum spre autostradă. 

Mă întrebam unde se duce. 

Nu a fost o noapte plăcută. Puținele momente de somn 
de care am avut parte au fost zguduite de coşmaruri. Zorile 
m-au găsit în faţa sobei, rupând surcele în bucăţi tot mai 
mici, de care nu aveam nevoie. 


Complexul de apartamente în care stătea Millie era plin 
de agenţi în dimineaţa aceea, dar dacă era acolo, nu s-a 
dus la ore. Am privit de pe un acoperiş cu binoclul. Când 
am sunat, o femeie a răspuns la telefon, dar nu era nici ea, 
nici colega ei de cameră, aşa că am închis fără să spun 
nimic. 

Din Topeka, Kansas, l-am sunat pe cumnatul lui Millie, 
avocatul. M-am prezentat recepţionistei cu un nume fals. 

— Cumnata ta, Millie Harrison, a fost răpită ieri de 
oamenii Agenţiei pentru Securitate Naţională. 

— Cine e la telefon? 

— Un prieten de-al lui Millie. Mişun în zona 
apartamentului şi nici ea, nici colega ei de cameră nu sunt 
acolo. 

— Cum te numeşti? 

— Te rog, fă ce poţi, am spus, după care am închis. 

Un furnizor de acvarii mi-a vândut un cilindru din plastic 
transparent de aproape un centimetru grosime. Era înalt, 
de un metru şaizeci, cu diamentrul în jur de un metru. Voia 
să-mi vândă şi partea de jos, cea de metal cu filet şi 
garnituri pentru tuburi de filtrare, dar am refuzat. Nu-l 
foloseam pentru acvariu. 

Am sărit tubul la casa din stâncă şi am eliminat orice 
posibilitate de a fi folosit ca acvariu ataşându-i două 
mânere, până la jumătate. Când am intrat în tub am 
constatat că îmi ajungea de la glezne până puţin peste cap, 
apărându-mă din toate părţile. 

Am sărit în biroul lui Perston-Smythe. 

Un harpon a lovit carapacea de plastic şi a ricoşat. 
Profesorul nu era în birou, dar un tip din colţ a aruncat 
pistolul şi s-a aruncat spre mine cu braţele deschise. 

M-am teleportat un metru într-o parte, lângă bibliotecă. 
Omul a trecut prin spaţiul pe care-l părăsisem şi s-a izbit de 
birou, încercând să evite impactul cu ajutorul mâinilor în 
ultimul moment. A eşuat şi s-a lovit de margine cu capul şi 
umărul stâng, după care a căzut pe podea gemând. 

Am sărit din tub şi am ascultat la uşă. Nu părea să vină 
nimeni. Am luat pistolul tipului din hamul de umăr, apoi l- 


am prins de curea şi l-am ridicat. A început să se 
împotrivească şi am sărit în Tigzirt, Algeria, lăsându-l cu 
faţa în jos pe nisip. 

Eram în spatele biroului, când Perston-Smythe a intrat. 
Era singur. Am îndreptat pistolul agentului spre el şi l-am 
rugat să închidă uşa. Apoi, după ce l-am percheziţionat, l- 
am sărit în deşert, la poalele lui El Solitario. 

Când i-am dat drumul, a căzut în genunchi. M-am 
îndepărtat trei metri şi m-am aşezat pe un bolovan. 

S-a uitat în jur cu ochii mijiţi din cauza soarelui puternic. 

— Cum faci chestia asta? 

Dacă nu aş fi fost îngrijorat pentru Millie, cred că 
expresia lui mi s-ar fi părut amuzantă. 

— Unde-i Brian Cox? 

— Poftim? La el în birou, cred. Acolo ai căutat? 

— Unde e biroul lui? 

— E trecut în listele de telefon de la guvern, mi-a 
răspuns după un moment de ezitare. Dar cred că îţi pot 
spune. Are micul lui sediu central în Pierce Building, lângă 
Departamentul de Stat. 

— Nu-i la Fort Meade? 

— Nu. ASN-ul are filiale peste tot în ţară. Ce i-ai făcut lui 
Barry? 

— Cine-i Barry? 

— Agentul de la mine din birou. Cel din tura de 
dimineaţă. 

— Aaa, păi Barry s-a dus la plajă. Ce au făcut cu Millie 
Harrison? 

— N-am auzit niciodată de ea. 

Am îndreptat pistolul spre capul lui. 

— Isuse! Pe cuvântul meu. N-am auzit niciodată de ea. 
Crezi că ar trebui să ştiu? Aminteşte-ţi cu cine ai de-a face. 
Tipii ăştia nu spun nimănui nimic, decât dacă n-au încotro. 

Am lăsat pistolul în jos. 

— O să subliniez că e foarte greu să fugi de o persoană 
cu abilităţile mele. Dacă aflu că mă tragi pe sfoară, să te 
aştepţi să apar. 

— Pe cuvântul meu că nu am auzit de ea. Toată munca 


mea e legată doar de Orientul Mijlociu. 

— Întoarce-te! 

— Vrei să mă împuşti? 

— Nu, dacă nu mă obligi. Întoarce-te! 

S-a mişcat încet. L-am prins şi l-am teleportat în 
terminalul aeroportului din Ankara, Turcia, şi l-am lăsat 
acolo. 

Speram că are la el cardul American Express. 

Când am verificat situaţia de la locuinţa lui Millie, 
reduseseră numărul de agenţi. Afară erau doi bărbaţi, pe 
jumătate ascunşi după colţ. L-am văzut pe unul scoțând o 
staţie din haină şi spunând ceva. 

L-am lăsat în aeroportul din Bonn, fluturând pistolul cu 
harpon şi încercând să folosească staţia. Cei care asigurau 
securitatea se apropiau vertiginos de el. 

Nu cred că jucăria lui era bună pentru comunicare 
intercontinentală. 

Pe celălalt l-am dus la aeroportul Orly, lângă Paris. A 
reuşit să-şi împlânte foarte puternic cotul în coastele mele, 
dar l-am ţinut strâns şi l-am lăsat lângă un grup de turişti 
japonezi, adunaţi în jurul biroului de informaţii. 

Celor din apartament le-am venit de hac cu cilindrul 
Lexan, dându-le ocazia să tragă, după care i-am teleportat 
pe aeroporturile din Cipru, Italia şi Arabia Saudită. 

Tata părea să fie la lucru. Cel puţin maşina nu era în 
parcare. In casă erau doar trei agenţi, pe care i-am 
teleportat în Tunis, Rabat şi Lahore. Excursia m-a costat 
încă două lovituri la coaste şi la gleznă. 

Mi-a trecut prin minte că pe viitor aş putea folosi 
vergeaua de fier, dar nu voiam să omor pe nimeni. Eram 
pregătit să-mi asum un asemenea risc atunci când un avion 
întreg era ameninţat, dar nu când era vorba de americani. 

„Şi ei sunt terorişti în felul lor.” 

M-au trecut fiorii, amintindu-mi de avertismentul lui 
Millie. Nu voiam să ajung ca ei. Mai rău, nu voiam să fiu ca 
tata. 

La Washington era întuneric, nori negri acoperiseră 
soarele şi bătea un vânt rece dinspre est. Am intrat în gară, 


de unde l-am sunat pe Perston-Smythe. Mă gândeam că e 
încă în Turcia, dacă nu cumva avusese paşaportul la el, dar 
cu Cox voiam să vorbesc, de fapt. 

O voce de bărbat - nu era Perston-Smythe -mi-a răspuns 
la telefon. 

— Sunt David Rice. Vreau să vorbesc cu Brian Cox. 

L-am simţit ezitând. 

— Care-i problema, în afară de faptul că încercaţi să 
localizaţi apelul, vreau să spun? 

— Domnul Cox e pe o altă linie. Puteţi aştepta un 
moment? 

— Nu mă lua cu chestii de genul ăsta. 

— Vorbesc serios, e la telefon cu ambasadorul din Bonn. 
Doar tu eşti cel care ne-a creat problema. 

A, pistolul cu harpon de la aeroport. 

— Sun mai târziu, am spus zâmbind. 

Am luat metroul cinci staţii; fiind o oră de vârf, era 
aglomerat. Eram surprins de cât de diferită era staţia faţă 
de cele din New York; era curată şi mirosea frumos. Am 
folosit telefonul de pe peron. Cox a răspuns la telefon. 

— Ai cauzat o grămadă de probleme. Tonul vocii lui mi-a 
adus aminte de tata. Un moment, am simţit că făcusem 
ceva rău, teribil de ruşinos. Rămăsesem fără grai, întâi din 
cauza şocului, apoi a mâniei. 

Am închis şi am urlat, eliberând un val de furie 
inarticulată. Navetiştii s-au întors să se uite la mine, 
surprinşi şi un pic speriaţi. Un ofiţer de marină în uniformă 
şi care mesteca tutun m-a întrebat: 

— Veşti proaste? 

— Du-te naibii! Am spus şi am sărit la casa din stâncă 
din Texas. Speram să se înece. 

Am urlat din nou cu ură şi furie. Omul o răpise pe Millie. 
Pusese oameni să mă împuşte cu bucăţi ascuţite de sârmă 
ghimpată şi avea obrăznicia să spună că eu cream 
probleme? Am căzut în genunchi pe pat şi am început să 
lovesc salteaua. 

Doamne, ce speriat eram! 

Tata a ajuns acasă escortat de doi agenţi, unul pe locul 


din faţă, celălalt în spate. L-am privit parcând de la 
fereastra bucătăriei. Mă miram că era el la volan. Având în 
vedere că ASN-ul petrecuse atâta timp în jurul lui, trebuiau 
să ştie de alcoolism. Eu nu m-aş fi urcat cu el în maşină. 

Doar unul dintre agenţi avea pistol cu harpon. Il ţinea 
ascuns în pardesiu, în drum spre intrarea în casă, dar afară 
era întuneric, aşa că nu s-a deranjat să-şi încheie haina. 

L-am teleportat pe aeroportul din Sevilia imediat ce a 
intrat. Pe celălalt l-am dus în Cairo. Când m-am întors, tata 
fugea pe peluză spre maşină. 

Când a ajuns la uşă, am sărit pe scaunul şoferului şi m- 
am uitat la el pe geam. În acelaşi moment s-a declanşat şi 
alarma vehiculului. A ţipat, s-a îndepărtat de maşină şi a 
luat-o la goană, împleticindu-se, pe stradă. L-am lăsat în 
pace şi m-am întors în Washington. 

De data asta a spus doar: 

— Te ascult. 

— Unde e Millie Harrison? 

— Într-un loc sigur. 

— Unde? 

— De ce ţi-am spune? 

M-am holbat un moment la telefon, apoi mi-am amintit 
să verific împrejurimile cabinei. Mă aflam în faţa unui 
magazin universal din Alexandria. 

— Ar trebui să faci mult mai mult decât să-mi spui. 
Există locuri mult mai neplăcute unde îi pot teleporta pe 
oamenii tăi. Ar fi atât de uşor să le dau drumul din locuri 
înalte, foarte înalte. Şi nu doar ei trebuie să fie duşi în mici 
călătorii. Ce ar spune preşedintele dacă l-aş teleporta în 
Columbia pentru o mică bârfă? Nu cred că e foarte popular 
printre anumite grupuri de interese de pe acolo. Sau în 
Cuba? Ar fi o ştire cu adevărat senzaţională: Preşedintele 
pleacă în misiune. Un tur nemaipomenit. Chiar şi serviciile 
secrete sunt surprinse. 

— Nu ai face aşa ceva, a spus Cox după un moment de 
tăcere. 

— Nu mă pune la încercare. 

— Nici nu trebuie. O avem pe prietena ta şi nu ştii unde 


se află. Ştim că nu ai face nimic să o pui în pericol. 

— De ce nu? Tu eşti dispus să-l pui pe preşedinte în 
pericol. 

— Nu cred că risc nimic. Vino să vorbim. Ajută-ne să 
aflăm cum funcţionează talentul tău. Te putem ajuta. Ai 
avut o idee bună cu chestia asta antiteroristă. Putem să ţi-l 
dăm pe Rashid Matar... 

Am închis telefonul. 

A doua zi dimineaţă erau şi mai mulţi gardieni la 
apartamentul lui Millie. l-am sărit în Knossos, Muscat şi 
Zurich. Devenisem o adevărată agenţie de turism. Speram 
că ASN-ul cheltuie bani buni să îi aducă înapoi. 

Când am verificat casa tatei, era goală şi încuiată. 

Metroul m-a dus la două străzi de Pierce Building. O 
clădire guvernamentală de peste drum nu avea pază, aşa 
că am ajuns pe acoperiş fără probleme. De acolo vedeam 
una dintre fațadele laterale ale Pierce Building şi intrarea 
din spate, cea care ducea spre parcare. 

Locul era împrejmuit cu gard, iar la poartă era un 
gardian. Un altul stătea într-o cabină de sticlă la intrarea în 
clădire. l-am privit pe amândoi cum verificau actele celor 
care intrau. Cel din cabină trebuia să apese pe un buton 
pentru ca uşa să se deschidă. 

Un sistem de camere video supraveghea parcarea, toate 
laturile clădirii şi chiar şi acoperişul. 

Am sărit în Union Station şi am dat telefon. 

— Vreau să vorbesc cu Cox. Am auzit foşnet de hârtii. 

— Alo. 

— Hai să ne întâlnim. 

— Bun. Vino la birou. 

— Nu fi prost. 

— Atunci unde? 

— La fântâna de la Capitoliu. Înaintezi pe mijlocul 
gazonului spre Washington Monument. Singur. 

— Cine e prost acum? 

Nu mă interesa câţi oameni are cu el. Voiam doar să 
creadă că solicit o întâlnire. 

— Poţi să mai aduci un om cu tine, dar lăsaţi armele 


acasă. Fără haine lungi sau orice altceva care poate 
ascunde harpoanele alea urâte. Şi tu mergi înainte. 

Până la urmă am acceptat doi gardieni. 

— Când? 

— Chiar acum. După cum ştii, voi fi acolo înaintea ta, aşa 
că joacă cinstit. În mall e destul de gol la ora asta. Voi 
putea să-mi dau seama dacă-ţi aduci ajutoarele. 

L-am auzit înghițind în sec. 

— Bun. Ajungem în zece minute. 

Am închis, am sărit pe acoperiş şi mi-am luat binocilul. 

A ieşit din clădire însoţit de şase bărbaţi. Unii aveau 
pistoale cu harpon. Patru dintre ei s-au urcat în maşină, 
ceilalţi doi, îmbrăcaţi cu pulovere groase dar fără haină, s- 
au îndreptat spre o altă maşină, Cox fiind în urmă, neatent, 
aşteptându-se ca adevărata confruntare să aibă loc la mall. 

Unul dintre indivizi a deschis uşa din spate şi l-a 
aşteptat. Atunci l-am luat. 

Cox era solid şi greu, dar deja îmi perfecţionasem 
tehnica de a-i face să-şi piardă echilibrul şi a sări cu ei 
imediat. Chiar înainte de a dispărea l-am auzit pe agentul 
de lângă portieră urlând, dar sunetul s-a întrerupt pentru că 
treceam deja în Texas, la treizeci de metri de apa rece a 
prăpastiei. 

Am sărit pe insuliţă şi l-am privit lovind apa. S-a format 
un adevărat gheizer, iar stropii mi-au ajuns pe haină. S-a 
lăsat în faţă după ce i-am dat drumul şi, deşi a intrat cu 
picioarele în apă întâi, s-a lovit cu stomacul şi pieptul de 
suprafaţă; când i-a ieşit aerul din plămâni l-am auzit 
gemând. 

A avut nevoie de câteva secunde să iasă şi chiar mai 
mult ca să ia prima gură de aer. 

Speram să-l doară. 

Dar nu părea la fel de afectat ca restul tipilor ce 
căzuseră ca el. A înotat spre insulă şi a păşit afară din apă. 

L-am ameninţat cu pistolul lui Barry. 

— Dacă nu află ceva de mine curând, lucrurile vor 
deveni foarte neplăcute pentru prietena ta. 

Am îndreptat pistolul puţin într-o parte şi am tras pe 


lângă el. Glonţul a ricoşat şi a muşcat din peretele de 
stâncă. Zgomotul a fost asurzitor, un şoc palpabil, dar eu 
văzusem chiar şi explozii acolo. Ştiam la ce să mă aştept. 
Chiar şi aşa am tresărit un pic. 

Cox a sărit şi a mijit ochii. 

— Dezbracă-te! Repede! 

Am îndreptat pistolul spre el. 

— Nu, mersi! A refuzat, clătinând din cap. Am simţit cum 
frustrarea creşte, acaparând calmul meu aparent. Am mai 
tras o dată în partea cealaltă. 

A tresărit din nou, dar a rânjit şi a scuturat din cap. 

Imi aducea tot mai mult aminte de tata. „De ce nu. Doar 
a luat de lângă mine o femeie pe care o iubesc.” Am ridicat 
pistolul deasupra capului şi l-am lovit foarte tare în ceafă. 
Cox a căzut cu faţa în jos, drept ca un copac. 

Am scos din buzunar un cuţit ascuţit şi i-am tăiat 
hainele. Avea două pistoale, dar ce căutam de fapt era 
prins de coapsa lui, unul dintre tuburile cu antenă ce 
ajungea până la şosetă. Nu avea sârmă ghimpată, dar tot 
era foarte periculos. 

Am sărit la şaizeci şi cinci de kilometri, unde Rio Grande 
taie în stâncă între SUA şi Mexic şi am aruncat tubul în 
apele învolburate. A plutit foarte puţin şi l-am văzut 
rostogolindu-se spre Del Rio, prin parcul naţional Big Bend. 

Intors pe insulă, am tăiat restul hainelor lui Cox, le-am 
dus în Central Park, New York, şi le-am aruncat în 
tomberonul de lângă Sheep Meadow. Armele le-am lăsat în 
casa din stâncă. 

Erau şi aşa destule arme în New York. 

Inapoi în prăpastie, l-am întors pe Cox cu faţa în sus și i- 
am controlat pupilele, ţinându-i pleoapele deschise. Păreau 
de aceeaşi mărime şi amândouă s-au contractat la lumină. 
Soarele strălucea deasupra prăpastiei şi erau în jur de 
douăzeci de grade. Probabil că se simţea mult mai bine fără 
hainele ude pe el. 

Am sărit în K Mart-ul din Stillwater, Oklahoma, am 
cumpărat un sac de dormit şi am revenit. Avea fermoar de 
jur-împrejur. L-am deschis şi l-am întins pe jos, după care l- 


am băgat pe Cox în el, prinzându-l captiv înăuntru. 

Avea o umflătură la ceafă, de unde picura un pic de 
sânge. Mi-a adus aminte de cei care mă jefuiseră când am 
ajuns în New York. 

Am sperat din nou că îl durea, dar gândul rău mi-a dat 
mustrări de conştiinţă. M-a făcut să mă simt meschin. Aşa 
cum era el. 

La naiba! Mă făcea să mă simt asemenea tatei. 


18 


Cox s-a trezit lângă toaleta chimică de lângă el şi un afiş 
pe care scria NU POLUA LACUL, E APA DIN CARE O SĂ BEI. 
Am mai lăsat o sticlă de ibuprofen şi un pahar mare de apă. 
L-am privit prin iarbă, de după arbuştii mesquite din centrul 
insulei, cum zăcea întins. Nu voiam să fiu lângă el când se 
trezeşte. 

„Atunci de ce îl urmăreşti?” 

Mi-a amintit dimineţile de duminică petrecute acasă. 
Tata se trezea mahmur, iar eu umblam în vârful picioarelor, 
până dădea pe gât două căni de cafea. Dar stăteam în 
casă, căci avea nevoie de mine în astfel de zile. Să îi prepar 
cafeaua, să pregătesc micul dejun. Când era mahmur nu 
mă temeam de violenţă. 

Asta avea să vină mai târziu. 

Cox nu reuşea să se concentreze destul să citească 
mesajul. Îl tot apropia şi îl tot depărta de ochi. Dar, în final, 
l-a pus jos şi a luat ibuprofenul. S-a mişcat cu mare atenţie, 
întorcând uneori capul într-o parte, de parcă era ţeapăn. 

Am sărit în Washington, la Union Station. Voiam să sun 
la ASN şi să negociez termenii de eliberare a lui Millie, dar 
când să pun fisa în telefon am văzut un om citind ziarul şi 
aşteptând metroul. Imediat m-am gândit că trebuie să fie 
unul dintre nenumăraţii agenţi împrăştiaţi în tot oraşul, dar 
apoi am văzut titlul mare. 

„Extremiştii şiiţi deturnează un vas de croazieră.” 
Dedesubt era poza unui vas strălucitor şi alături, cea a lui 
Matar. 

Am sărit în New York şi am sunat la MMM. 

— A, domnule Ross, avem o groază de material pentru 
dumneavoastră. A fost deturnat un vas. 

— Tocmai am văzut un ziar. Unde? 

— Lângă Alexandria, în Egipt. 

Am scrâşnit din dinţi. Nu ajunsesem la micul aeroport de 
acolo. 

— In ziar e o poză a lui Rashid Matar. E cumva implicat? 

— Aşa spune raportul de la Reuters. 


— Înţeleg. Altceva? Câţi pasageri, câţi terorişti? 

— Cel puţin cinci terorişti. O sută treizeci de pasageri. O 
sută cinci membri ai echipajului. 

— De ce e atâta personal? 

— Argos e un iaht de lux. Croaziera a fost comandată de 
Muzeul de Artă Metropolitan de aici, din New York. Cea mai 
mare parte sunt persoane care fac donaţii muzeului. 
Majoritatea sunt americani. Un singur cuplu e britanic. 
Echipajul e de origine greacă. 

— La ce depărtare de țărm se află? Am auzit foşnet de 
hârtii. 

— Nu e menţionat. Filmarea vasului a fost făcută din 
elicopter, dar nu se vede ţărmul. 

— Ştiţi cumva unde este presa? De unde transmit ştirile? 

— Nu. 

— Bine. Mulţumesc! 

Am sărit la Londra. Înainte de a da un telefon, a trebuit 
să schimb nişte bani. Apoi am format numărul de la 
Reuters, de pe cartea de vizită a lui Corseau. 

— Biroul pentru Orientul Mijlociu, a spus o voce cu 
accent britanic. 

Am vorbit repede. 

— Am informaţii urgente pentru Jean-Paul Corseau. Ştiţi 
unde îl pot găsi? 

— Îi putem transmite un mesaj. 

— E o chestiune personală, pe care trebuie s-o discutăm 
între patru ochi. 

— Îmi pare rău, nu vă putem da informaţii despre 
reporterii noştri. Dacă îmi lăsaţi un număr de telefon, poate 
vă sună el. 

— Nu. Am făcut o pauză, după care am continuat: L-am 
dus până la Cairo de curând. Vă spune ceva? 

A tăcut un moment. 

— Povestea aia bizară? Aproape şi-a pierdut slujba. Deci 
tu eşti tipul care opreşte deturnările? 

— Da. 

— De ce nu vii să stăm de vorbă? Ne-ar plăcea să scriem 
un articol. 


— Jean-Paul Corseau. Acum. 

— De unde ştiu că eşti cine spui? 

— Închid. Trei... doi... unu... 

— Bine, bine. Stă la hotelul Metropol din Alexandria, dar 
presa e staționată în Fort Qait Bey, în portul de est. 

— Mulţumesc! 

Terminalul aeroportului din Cairo era plin de oameni 
care voiau să-mi schimbe banii la un curs foarte favorabil şi 
copii care mă urmăreau strigând Bacşiiişş! Bacşiiişş! Am 
întrebat la biroul de informaţii când e următoarea cursă 
spre El Iskandariya. Femeia mi-a spus că tocmai plecase, 
dar trenul era foarte confortabil la clasa întâi şi drumul dura 
doar şase ore. Il puteam lua de la gara din Cairo, de lângă 
Ramses Square. 

Din câte citisem, dura aproape o oră să ajungi la gară, 
din cauza traficului infernal din Cairo, şi alt drum nu mai 
era. 

O jumătate de oră mai târziu şi uşurat de trei mii de 
dolari, călătoream spre nord-vest la bordul unui elicopter 
Bell, la o mie două sute de metri altitudine. l-am promis 
pilotului un bonus, dacă ajungem în portul de est în mai 
puţin de o oră. 

— Acesta este Heliopolis, a spus, arătându-mi o zonă la 
vest de aeroport, greu de zărit de mine, în aglomeraţia 
urbană a oraşului Cairo. 

— Trecem cu elicopterul pe deasupra lui Heliopolis. 

Pilotul, George, era egiptean şi foarte mândru de 
engleza lui foarte clară. Am apăsat pe butonul pentru 
vorbit. 

— Heliopolis, elicopter. Foarte tare. 

„Idiotule!” Nu eram foarte vesel. 

In timp ce făcea plinul elicopterului, bărbatul mi-a 
povestit că pasagerii lui obişnuiţi erau magnați ai petrolului, 
care se îndreptau spre est, spre Sinai, sau turişti foarte 
bogaţi, care doreau să vadă Giza fără să rişte un drum prin 
traficul din Cairo. 

Elicopterul a luat-o spre dreapta şi George a spus: 

— Abu Rawash. 


A arătat în jos pe partea lui. Am găsit denumirea pe 
harta întinsă pe genunchi. Arăta spre o piramidă, dar nu se 
vedea de pe locul meu. 

— De ce aşa de mult spre vest? 

A arătat din nou, de data asta drept înainte spre o linie 
subţire, închisă la culoare, care se întindea în deşert. 

— Urmărim ţeava. Rută directă, foarte rapid. M-am uitat 
din nou pe hartă. Conducta SUMED pornea din Golful Suez, 
de la Ain Sukhna, şi se îndrepta spre Mediterana, chiar la 
vest de Alexandria, aducând petrolul arab din ţările golfului 
spre pieţele vestice. Egiptul producea foarte puţin petrol, 
dar măcar scotea bani din transfer de-a lungul conductei, 
dar şi prin canalul Suez. 

Spre est se afla delta Nilului, ce făcea loc deşertului. 
Acolo vegetaţia era de un verde-aprins, foarte diferită de 
cea formată de arbuştii maro, de sub noi. Era o linie vizibilă, 
care însemna „aici se opreşte apa”. Am verificat drumul, 
aproximând cât mai avem de parcurs cu ajutorul drumurilor 
secundare pe deasupra cărora zburam. La scurtă vreme 
după ce am trecut de Drumul Secundar 7, deşertul s-a 
transformat în dune şi ne-am îndreptat spre nord, lăsând în 
urmă conducta. Ne-am apropiat iar de deltă. La orizont 
vedeam deja oceanul. 

Oraşul Alexandria s-a ivit, ca o fâşie de pământ ce se 
întindea paralel cu marea. |n cealaltă parte, era lacul 
Maryut, aşa că, văzut din avion, părea aproape o insulă, 
apoi am traversat o zonă de uscat şi am cotit spre nord-est, 
de-a lungul țărmului, deasupra docurilor pentru petroliere şi 
peste portul de vest. Navele comerciale şi anticele dhow!$ 
umpleau portul intern, unele ancorate şi andocate. 

Niciunul din vasele de croazieră aflate acolo nu putea fi 
Argosul, căci erau prea mari. 

Apoi am trecut pe deasupra unei fâşii înguste de pământ 
şi a unei fortărețe vechi, ce purta amprenta timpului. 

— El Atta, a spus George. 

Puțin mai sus, pe o limbă de uscat ce proteja portul 
estic, un alt fort înfrunta marea. 


16Bărci cu vele folosite din antichitate de arabi (n. tr.). 


— Qait Bey. 

Pilotul mi-a arătat locul, studiindu-şi ceasul. M-am uitat 
şi eu. Cincizeci şi şapte de minute de când am plecat din 
Cairo. 

— Bună treabă, i-am spus, iar el a zâmbit. 

A coborât la vreo două sute cincizeci de metri de Qait 
Bey, pe zona de aterizare a Institutului de Oceanografie şi 
Pescuit. Am scos din geantă bonusul lui, cinci sute de 
dolari. Apoi am apăsat pe butonul pentru comunicare. 

— lţi mai dau cinci sute pentru încă un zbor scurt. 

— Până unde? Trebuie să mai pun combustibil dacă e 
drum lung. 

— Mai puţin de cincisprezece minute. Cel mult douăzeci. 

A dat din cap aprobator. 

— Când? Nu pot bloca locul foarte mult timp. 

M-am uitat în jur, reţinând un loc de salt. 

— În zece minute. 

Strada se numea Qasr Ras El Tin pe harta ce o 
studiasem în elicopter, dar indicatoarele erau scrise în 
arabă, aşa că nu puteam fi sigur. Am văzut un semn în 
engleză indicând spre fort. 

Portarul nu voia să primească banii de bilet în dolari, aşa 
că am sărit. 

Grupul de presă a fost uşor de găsit, pe parapet, 
uitându-se spre mare prin binocluri şi teleobiective. În 
depărtare, un vas alb cu coş albastru era ancorat la vreun 
kilometru jumătate de țărm. 

Corseau, reporterul de la Reuters, vorbea cu un ofiţer 
egiptean. l-am făcut semn, iar el şi-a întrerupt imediat 
conversaţia, s-a îndreptat spre mine şi m-a luat de cot 
conducându-mă în jos pe scări, departe de ceilalţi jurnalişti. 

— Am vorbit cu cei de la birou acum o oră. De ce a durat 
atât să ajungi? 

M-am gândit să-i spun adevărul, că nu puteam să sar în 
locuri în care nu am mai fost, dar nu voiam să-mi cunoască 
limitele. 

— Am fost reţinut în trafic. S-a stricat avionul astral. 

Coboram pe o scară, departe de privirea celorlalţi. L-am 


oprit şi i-am zis: 

— Eu mă duc acolo, dar am nevoie de cât mai multă 
informaţie. Nu te mişca. 

Am păşit în spatele lui. 

— Aşteaptă... 

Am sărit acolo unde era staționat elicopterul. 

— ... un minut! 

l-am dat drumul şi s-a învârtit, oprindu-se de îndată ce 
şi-a dat seama că nu era decât la vreo cinci sute de metri 
de unde plecasem. A tras adânc aer în piept şi a expirat. l- 
am făcut semn să urce în spatele elicopterului. A luat o 
pereche de căşti agăţate deasupra scaunului şi le-a pus pe 
cap. Făcuse ochii mari, dar era clar că nu era prima dată în 
elicopter. Şi-a legat centura. 

Am urcat şi am arătat în sus cu degetul mare spre cer. 
Până mi-am pus eu centura şi căştile, George pornise deja 
şi ne ridicam. 

Când am văzut oceanul, am arătat spre iaht. 

— Un cerc mare în jurul vasului la vreo patruzeci, şaizeci 
de metri deasupra apei. Nu te apropia prea tare. 

— Jean-Paul, mă auzi? 

— Da, a confirmat el apăsând pe buton. 

— Spune-mi ce ştii. 

— Doar dacă îmi dai un interviu adevărat după aceea. 

— S-a făcut. 

N-am ezitat, voiam foarte tare să pun mâna pe Matar. 

Corseau a părut surprins, apoi a început să vorbească. 

— leri după-amiază au eliberat un tip care a făcut atac 
de cord şi pe soţia lui. Ea a confirmat că sunt cel puţin cinci 
terorişti la bord. L-a identificat pe Matar din fotografii. Au 
arme automate, pistoale şi grenade. Susţin că au pus 
explozibil pe rezervoarele cu combustibil, material ce poate 
fi detonat prin radio de la distanţă. 

George ajunsese la Argos şi începuse să facă turul în 
sensul acelor de ceasornic, astfel încât să pot vedea vasul. 
În timp ce-l ascultam pe Corseau, mă uitam prin binoclu. 

lahtul avea puţin peste o sută de metri lungime şi vreo 
cincizeci lăţime. În faţa coşului era o punte de observaţie, 


dincolo de el o alta, ocupată de cabine şi piscină, iar 
dedesubt una şi mai mare, pe care pasagerii făceau plajă. 
In partea din spate a punţii de observaţie se înălța un fel de 
catarg, ce servea drept antenă, iar în jurul lui erau tot felul 
de instrumente. Un cablu, pe care fluturau steaguri în 
miniatură, se întindea din vârful catargului spre prora şi 
înapoi la un par situat chiar lângă prelata cu dungi galbene 
şi brune de deasupra piscinei. Felul în care agitau în vânt, 
îmi amintea de un cimitir de maşini. 

Doi bărbaţi cu arme automate stăteau pe acoperişul 
punţii de observaţie şi se uitau spre noi. 

George m-a privit surprins. 

— Am primit instrucţiuni prin radio de la autorităţile 
armate să mă îndepărtez de vas. 

Am ales un loc de salt, în spatele coşului, între două 
ventilatoare mari şi albe. Cei doi terorişti de sus se holbau 
la elicopter. Unul dintre ei a ridicat arma şi am văzut vârful 
ţevii sclipind în mod repetat, de parcă făcea poze cu bliţ. 

— intoarce repede! 

Am ţinut binoclul pe locul de salt, pregătindu-mă. Mi-era 
teamă că nu sunt destul de aproape. Elicopterul a plonjat şi 
s-a întors cu o mişcare violentă, iar eu m-am temut că unul 
dintre gloanţe ne lovise, dar nu erau decât manevrele 
evazive ale lui George. 

— Intoarce-te la Institutul de Oceanografie. Mi-am 
desfăcut centura. Am scos banii din geantă şi i-am prins de 
lista cu programările de zbor. 

— Asta-i plata, George. 

— Vorbim mai târziu, Jean-Paul, am spus uitându-mă 
peste umăr. 

Am sărit. 

Puntea vibra uşor şi am ştiu că cel puţin generatoarele 
sunt pornite. Steguleţele de deasupra mea pocneau în vânt. 
In depărtare, sunetul elicopterului se estompa. Nu am auzit 
nimic altceva - niciun foc de armă, nicio voce, strigăt sau 
şoaptă. Aş putea fi singur pe ocean. 

Eram curios dacă lui Cox îi trecuse durerea de cap. 

Cu oglinda dentistului am privit după coş. Il vedeam 


doar pe unul dintre terorişti. Din când în când însă, ridica o 
staţie şi spunea ceva, sunetul pierzându-se în vânt. 

Mă întrebam dacă poate opri explozia. Sau dacă putea 
vreunul dintre ei. 

La capătul punţii de observaţie, pe cealaltă parte a 
coşului, era o uşă. Am sărit lângă ea. O mică proeminenţă 
din perete mă adăpostea de privirile eventualilor terorişti 
de la etajul superior. Am folosit oglinda să mă uit înăuntru. 
Un pasaj îngust, prevăzut cu uşi de o parte şi de alta, ducea 
pe punte. Nu se vedea nimeni. 

Am intrat cu grijă, verificând cu oglinda căile de acces. 
Aproape ajunsesem la camera de control de lângă punte, 
când am auzit scârţâitul unui scaun şi sunet de paşi. Am 
sărit înapoi lângă uşă. Alţi paşi au răsunat pe hol, apoi s-a 
făcut linişte. Am mai verificat o dată cu oglinda, şi la 
celălalt capăt al pasajului am văzut un bărbos păşind chiar 
atunci pe punte şi cotind spre dreapta. 

Am sărit înapoi în hol, chiar lângă camera de control. În 
oglindă am zărit o încăpere goală, ai cărei pereţi erau 
acoperiţi de rafturi impresionante cu instrumente. Am 
intrat, trecând de cabina căpitanului, şi am privit spre 
punte. Nimeni. Cârma stătea nemişcată - radarul, sistemul 
de navigaţie, hărţile erau toate lăsate de izbelişte. O scară 
îngustă cobora la nivelul următor de pe ambele părţi ale 
punţii. Deasupra capului l-am auzit pe unul dintre terorişti 
mişcându-se înainte şi înapoi cu paşi uşor târşâiţi. 

Tipul din camera de control mergea la dreapta, spre 
tribord, m-am corectat, aşa că l-am urmat foarte încet şi 
foarte atent. 

Scările duceau spre puntea de dedesubt. Am deschis 
uşa spre interior şi m-am furişat pe lângă pereţi, încercând 
să mă ascund cât mai bine de bărbaţii de deasupra. Mai 
simplu de spus decât de făcut, pentru că scaunele de pe 
punte erau aliniate la perete şi trebuia fie să trec foarte 
atent pe deasupra, fie să mă strecor în spatele lor. Pe 
aceeaşi punte se aflau şi bărcile de salvare agăţate pe 
gruie, în partea exterioară a balustrade. 

O uşă dădea în încăperea cu aparatura pentru aerul 


condiţionat, care avea o scară mare în mijloc şi un coridor 
îngust ce duceau spre pupa, unde, de o parte şi de alta, 
erau uşile cabinelor de lux. Imediat spre stânga mea, era o 
încăpere cu o plăcuţă pe care scria GALERIA CASTOR. Nu 
venea niciun sunet de la acest nivel, dar am avut impresia 
că am auzit ceva din direcţia scărilor, aşa că am coborât. 

Din fericire, păşeam pe un covor gros şi pufos. 

Jos, un alt coridor îngust ducea spre pupa, trecând chiar 
prin mijlocul vasului. Pe partea stângă se afla o uşă de 
sticlă pe care scria CAFENEA. Spre tribord era un coridor ce 
mergea înainte, de unde răzbătea zgomot. Am privit cu 
grijă de după un colţ îmbrăcat în mahon. La vreo douăzeci 
de metri în faţă, unde coridorul se deschidea într-o sală mai 
mare, un bărbat stătea cu spatele la mine şi arma 
automată în mână. Dincolo de el erau adunaţi mai mulţi 
oameni aşezaţi fie pe jos, fie pe obiectele de mobilier. 

Intrarea nu îmi permitea să văd decât o mică parte din 
încăpere, însă erau foarte mulţi înăuntru. 

M-am întors şi am intrat în cafeneaua de pe cealaltă 
parte a scărilor. Era o cameră pustie, luminoasă şi îngustă. 
La capătul opus se afla o altă uşă de sticlă, pe care scria 
BAR. Nici aici nu era nimeni, dar era încuiat. Am sărit în 
următoarea încăpere. Aceasta era în mod evident un club 
pentru bărbaţi, cu lambriuri închise la culoareşi scaune 
tapiţate cu piele. Toate sticlele de la bar erau legate cu 
bucăţi de piele, pentru perioadele cu vreme rea. In colţul 
opus, se afla o altă uşă de sticlă acoperită cu o draperie. 

Lângă ea era o plăcuţă pe care stătea scris Salonul 
Principal Golden Fleece. Am tras uşor de draperie. Puteam 
să pun pariu că toţi pasagerii şi echipajul fuseseră 
înghesuiți în spaţiul acela. 

Cu toţii erau îmbrăcaţi formal, deşi hainele le erau acum 
şifonate. Majoritatea cravatelor fie atârnau desfăcute, fie 
fuseseră date jos. Multe femei păreau a fi petrecut prea 
mult timp îmbrăcate în corset. Altele aveau pe umeri haine 
bărbăteşti şi toţi stăteau foarte aproape unii de alţii. Nimeni 
nu spunea nimic. 

Intregul echipaj era adunat într-o parte, ofiţeri şi 


marinari de rând, chelneri şi chelneriţe în uniforme negre, 
femei de serviciu cu şorţuri, bucătarii în alb, unul ţinea în 
mână o pălărie de maestru culinar, greu de recunoscut 
după două zile de frământat între degete. 

Căpitanul, un bărbat cu barbă albă, ale cărui picioare 
bronzate erau ferme şi musculoase sub pantalonii scurţi, 
era aşezat pe un scaun, iar ofiţerii, pe podea, în jurul lui. 
Stăteau în faţa celorlalţi ostatici de parcă i-ar fi putut apăra. 
Chipul bărbatului era complet impasibil, dar mâinile i se 
mişcau întruna, învârtind neîncetat chipiul. _ 

Femeia eliberată cu o zi înainte se înşelase. In salon erau 
cinci terorişti, trei dintre ei cu armele automate îndreptate 
spre mulţime, iar ceilalţi doi se sfătuiau. Asta însemna un 
total de cel puţin şapte. 

Mă îndoiam tot mai mult de existenţa altor teleporţi. 
Reacţia lui Cox şi cercetarea mea de până acum nu ducea 
decât la concluzia asta. Totuşi, tare aş fi avut nevoie de 
încă unii. 

Am presupus că unul dintre teroriştii care vorbeau era 
cel pe care îl urmărisem până acolo din camera de control. 
Celălalt era Rashid Matar. 

L-am privit cu ochii mijiţi. Simţeam un impuls teribil să-l 
teleportez în afara casei din stâncă. O zonă unde şaizeci de 
metri dedesubt nu era nimic, decât aer. Dincolo de ea, se 
aflau ceva stânci şi cactuşi, dar până acolo... 

Şapte terorişti. Mă durea stomacul şi în gură simţeam un 
gust amar. 

Bărbatul care păzise camera de control a terminat 
dicuţia cu Matar şi a plecat. Când ucigaşul mamei mele s-a 
întors, am văzut că avea o staţie într-o husă de piele, ca 
cea a bărbatului de pe punte, dar şi un dispozitiv mai mic, 
atârnat de gât cu o curea, o chestie de plastic negru, 
prevăzută cu un buton roşu. 

M-am uitat şi la ceilalţi terorişti să văd dacă purtau şi ei 
aşa ceva. Erau echipați cu puşti Uzi şi grenade, fiecare 
prinsă de hamul de piele în care îşi ţineau pistolul. Muniția 
de rezervă era îndesată în buzunare speciale ale aceluiaşi 
suport. Păreau a avea toţi câte o staţie, dar nu şi un 


dispozitiv pentru bombă. 

Ar fi fost prea frumos să pot spera că povestea cu 
bomba era o cacialma. Rashid demonstrase deja cât de 
priceput era cu explozibilul detonat prin radio. 

Am sărit înapoi în cafeneaua de lângă treptele principale 
şi am aruncat o privire prin uşă. Scara era goală. Cu o 
punte mai jos se afla biroul casierului şi recepţia. Am 
studiat cu atenţie o hartă a vasului ce era laminată pe 
biroul dinăuntru. 

Puntea pe care mă aflam se numea Dionis, şi era una 
dintre cele patru prevăzute cu cabine. Celei de deasupra, 
unde erau ţinuţi ostatecii, i se spunea Venus. Puntea cu 
piscină era Apollo, imediat dedesubt se întindea Poseidon, 
care adăpostea doar jumătate din numărul de cabine al 
celorlalte, deoarece tot aici era şi motorul. 

Am coborât atent, dar şi următorul nivel părea la fel de 
pustiu. La bază, în spatele scărilor era o uşă pe care scria 
DOAR PENTRU PERSONAL. Avea nu mic hublou de sticlă în 
mijloc. Nu am încercat să o deschid, ci doar am studiat 
culoarul alb de dincolo de ea şi am sărit. 

Băâzâitul din fundal, pe care-l auzisem mai sus, devenise 
acum mult mai pronunţat, zgomotul îndepărtat al unui 
motor diesel. Am păşit mai repede, încrezător că sunetul 
acela îmi va acoperi paşii. Am mai trecut de o uşă şi am 
nimerit în sala motoarelor, pe o pasarelă care se întindea 
între două motoare diesel uriaşe, mai înalte decât mine. 
Erau nemişcate, dar în partea din faţă a compartimentului 
generatoarele funcționau, aşa cum  suspectasem, 
producând energie pentru aerul condiţionat. 

Biroul inginerului-şef era mai în faţă, o cabină minusculă, 
plină de cărţi şi schiţe făcute sul. M-am uitat peste desene, 
împrăştiindu-le ca pe frunzele de toamnă, până l-am găsit 
pe cel cu rezervoarele de combustibil. Erau două, unul la 
babord şi unul la tribord, cu pereţi dubli în faţa 
compartimentului motoarelor. 

După cum reieşea din plan, cisternele erau lipite de 
pereţii exteriori ai mai multor compartimente de pe puntea 
Poseidon, incluzând biroul inginerului-şef. Mi-am dat seama 


imediat că explozibilul nu era acolo, şi am înaintat, cu 
schiţa în mână, examinând toate încăperile posibile. Nu am 
găsit nimic, aşa că am urcat în partea din faţă a vasului, în 
zona echipajului, şi m-am trezit în cambuză. Planurile 
spuneau că vârful cisternelor atingeau podeaua cambuzei 
la tribord, precum şi podeaua sălii de mese de pe 
amândouă părţile vasului. Nici acolo nu era explozibil. 

Am intrat cu grijă în sala de mese. Era chiar sub salonul 
Golden Fleece, unde se aflau ostaticii, iar o scară aşezată în 
partea din faţă a încăperii ducea până acolo. 

Nici aici nu era nimic. 

Să însemne asta, că Matar mergea pe risc? Că de fapt 
nu era niciun fel de explozibil la bord? 

Mi-am dat seama că ar mai fi o posibilitate. Dacă au 
sigilat materialul şi i-au dat drumul direct în cisterne, prin 
conductele de alimentare? Pe schiţe, ţevile aveau 
paisprezece centimetri în diamentru. 

Sus o persoană plângea şi altcineva urla. M-am întors în 
cambuză să mă gândesc. 

Nu părea posibil ca explozibilul să fi fost introdus în 
rezervoare. Pereţii dubli de metal ar fi bruiat semnalul 
radio. De asemenea, nu era foarte probabil să fi minţit. 

Am privit în jur. O aparatură de bucătărie cu 
cincisprezece plite se întindea de-a lungul peretelui, cu oale 
mari din oţel inoxidabil. Camere frigorifice şi congelatoare. 
Pe celălalt perete, un şir de cuptoare. 

„Aparatură de bucătărie?” 

Am învârtit unul dintre întrerupătoare şi o flacără 
albastră a ţâşnit din ochiul de plită. Gaz! Mult mai exploziv 
decât combustibilul, şi mai aproape de ostatici. M-am 
gândit să urmăresc conductele de gaz, dar în schimb am 
sărit înapoi în biroul inginerului şi am mai căutat prin schiţe. 

Gazul era ţinut în cilindri uriaşi, în spatele cambuzei, 
într-o încăpere ventilată separat. Am sărit în bucătărie şi 
am găsit o intrare în faţă. Prima uşă pe dreapta era 
prevăzută cu o garnitură şi încuietoare de oţel. Pe ea scria 
DEPOZIT PROPAN - FUMATUL INTERZIS. 

Două rânduri de lanţ masiv ţineau uşa încuiată, cu lacăte 


gigantice ce aveau încă preţul pe ele. Nu era niciun hublou 
sau vreo altă modalitate de a vedea înăuntru, deci nu 
puteam trece dincolo. 

Un moment lung de disperare m-a făcut să mă gândesc 
la unul dintre pistoalele de la ASN, cele adevărate, nu alea 
cu tranchilizant, şi să-l împuşc pe Matar, să-i smulg 
dispozitivul de la gât şi să sar. 

„Prostule, toată ideea e să nu moară nimeni, mai ales 
ostaticii. Nici Matar?” 

Am studiat din nou schiţele. Nu exista nicio altă cale de 
a intra. Ventilatoarele erau nişte tuburi îndoite, astfel că nu 
puteam vedea prin ele. 

Atunci trebuie să scap de detonator. 

Am sărit iar în barul închis şi acoperit cu draperie. Unul 
dintre terorişti ducea pasagerii la toaletă în grupuri de câte 
patru. Rashid se plimba de colo-colo, ridicând din când în 
când staţia şi spunând ceva. Detonatorul se legăna în 
stânga şi-n dreapta pe şnur. 

Am sărit în sala principală de pe puntea Apollo şi am 
trecut prin culoarul din centru spre piscina alături de care 
se afla un alt bar, acoperit de privirile teroriştilor de prelată. 
M-am uitat într-o parte, de pe acea punte până la apă erau 
vreo nouă metri. Nu era prăpastia mea, dar mă mulţumesc 
şi cu atât. Am studiat atent balustrada, apoi am sărit în bar. 

Următorul grup de pasageri a urcat în hol cu paznicul. 
Asta însemna că mai erau doi bărbaţi în colţurile salonului 
şi Matar plimbându-se între ei. 

Am tras adânc aer în piept şi am sperat din adâncul 
sufletului că doar Matar avea detonator. 

Nu a avut timp să tipe, nici să întindă mâna după 
dispozitiv. Cădea de la cincisprezece metri, în prăpastia din 
Texas. Am sărit imediat în salon, prinzându-l pe teroristul 
de lângă coridor şi aruncându-l de pe marginea punţii 
Apollo. 

În cădere, a apăsat pe trăgaci, apoi a atins apa. M-am 
întors, ascuns de draperia din bar, apoi am auzit zgomotul 
motoarelor oprindu-se. 

Teroristul care mai rămăsese striga la pasageri să stea 


jos. Se uita în jur înnebunit, încercând să vadă în toate 
direcţiile deodată. Apoi, ca un şarpe, a ţâşnit înainte, l-a 
luat pe căpitan de pe scaun şi s-a întors cu spatele spre 
perete. A dat drumul armei automate şi a scos pistolul 
punându-l la tâmpla bărbatului, iar cu cealaltă mână 
ţinându-l de gât. 

„Doamne, Dumnezeule, nu...” 

Mi-era teamă că-l va omori imediat, dar nu a făcut nimic. 
Stătea doar, sprijinindu-se de perete şi având pistolul 
pregătit să-i zboare creierii prizonierului său. 

Am sărit în culoarul de pe puntea de observaţie. Omul cu 
staţia, din faţa mea, fugea spre margine, cu arma în mână. 
Am sărit înainte pe punte şi, când a intrat, i-am pus piedică. 
În cădere, arma i s-a descărcat, spărgând geamul. A 
alunecat peste cârmă, iar când a încercat să-şi recâştige 
echilibrul l-am lovit în stomac. A dat cu capul de un pilon. 
Am vrut să-l ridic şi să-l arunc în spatele vasului, dar câteva 
gloanţe au sfâşiat aerul de deasupra capului meu. 

Am sărit spre capătul vaporului, fără teroristul rănit, 
avusesem deja destinaţia în minte. Am auzit strigăte de pe 
puntea de observaţie şi am privit pe după prelată. Unul 
dintre terorişti era tot deasupra punţii, iar un altul, pe 
puntea de dedesubt. Trebuie să fi fost cel care a tras în 
mine. 

Am sărit şi, o secundă mai târziu, a căzut în apă, în 
partea din spate a vasului, urmat îndeaproape de teroristul 
de sus. 

Cel cu grupul de la baie se întorsese în salonul principal 
şi îi împingea înainte cu lovituri şi focuri de armă trase în 
tavan. M-am cutremurat. Situaţia părea foarte neclară. M- 
am întrebat dacă vor începe să omoare pasagerii sau se vor 
linişti dacă îi las în pace o vreme. 

Am sărit pe puntea de observaţie. Teroristul căruia îi 
pusesem piedică se ridica încet, cu o mână la frunte, unde 
avea o rană ce sângera. l-am dat drumul în mare. Era încă 
ameţit, aşa că am deschis un dulap şi am aruncat vreo zece 
veste de salvare pe lângă el, apoi m-am întors în bar, să 
văd ce se mai întâmplă în salon. 


Toţi ostaticii erau pe podea, cu faţa în jos, acoperindu-şi 
capetele. Unii încercau să se ascundă după scaune şi mese. 
Fiecare terorist avea câte un ostatic în faţă, pe scaune. 
Unul era căpitanul, iar celălalt, o femeie în vârstă, căreia nu 
i se potrivea deloc haina de blană de nurcă pe care o purta. 
Fiecare avea un pistol la ceafă şi ţineau capetele plecate, 
ca în rugăciune. 

E posibil să se fi rugat. 

Dacă unul dintre terorişti n-ar avea pistol, poate că aş 
reuşi să fac ceva. 

Am sărit în sala de mese, pe puntea de dedesubt, şi am 
luat-o încet pe scări. In mână aveam vergeaua de metal, şi 
o ţineam astfel încât era ascunsă de braţul meu. Simţeam o 
nevoie imperioasă de a mă descărca de toată frica şi furia 
pe Matar, în Texas, şi să las ostaticii să trăiască sau să 
moară. 

„Revino-ţi!” 

Am intrat în salon, păşind printre pasagerii ghemuiţi, ce 
păreau crengi rupte şi împrăştiate pe podea. 

— Jos! A strigat teroristul din dreapta. 

Dar am continuat să înaintez spre mijlocul vasului, la 
distanţă egală între ei. 

— Am spus jos! 

Vedeam sudoarea de pe faţa lui şi cea de pe fruntea lată 
a căpitanului, pradă şi prădător, legaţi prin frică. l-am privit 
atent pe amândoi teroriştii, aveam mişcările repetate în 
minte şi aşteptam doar momentul potrivit. 

Celălalt terorist a fost primul care a cedat. A îndreptat 
pistolul de la femeie spre mine. Am sărit şi vergeaua a lovit 
țeava pistolului celuilalt terorist, zvârlindu-l departe de 
căpitan. A zburat pe lângă urechea lui. Am ridicat vergeaua 
şi l-am lovit pe terorist peste faţă, apoi am sărit iar să 
lovesc pistolul celuilalt, în timp ce se îndrepta din nou spre 
ceafa femeii. A urlat şi a înaintat spre mine. L-am lăsat să 
mă prindă şi l-am dus în capătul vasului, dându-i drumul în 
valuri. 

In cabină, căpitanul avea un pistol în mână şi aduna 
grenadele din ham, iar teroristul zăcea lat pe podea. S-a 


uitat la mine şi a zâmbit precaut. Apoi cineva a urlat. 

Spre babord, o femeie în uniformă de serviciu, era pe jos 
cu o mână întinsă. Sub ea, covorul era roşu. Am sărit într- 
acolo. 

„Doamne Dumnezeule, Doamne Dumnezeule!” Fusese 
lovită în piept de glonţul care-l viza pe căpitan. Nu-i găseam 
pulsul. 

„Nu!” 

Oamenii se tot apropiau. 

— Înapoi! Am urlat. 

De abia mi-am recunoscut vocea. M-am aplecat, am 
ridicat-o cât de încet am putut şi am sărit la Adams Cowley, 
în Baltimore. 

Operația a durat două ore, însă, din păcate, nu a 
supravieţuit. 


Partea a şaptea 
CINE NU E GATA ÎL IAU CU LOPATA 


19 


— Data viitoare, lasă-mă să-mi fac bagajul, ca să pot sta 
mai mult. 

Perston-Smythe părea foarte puţin deranjat de toată 
treaba, ba chiar simţea nevoia să filosofeze. 

— Cum ai plecat din Turcia? l-am iscodit curios. 

— Cu un avion Air Force, fără controlul paşaportului. Ce 
i-ai făcut lui Cox, m-a întrebat cu o voce mai aspră. 

M-am uitat în jur, să verific împrejurimile cabinei 
telefonice. 

— Cox e bine. Daţi-i drumul lui Millie Harrison. 

— Ce te face să crezi că ASN-ul are vreo legătură cu 
dispariţia ei? 

— N-am timp de porcării de-astea! Cox a recunoscut că 
e la voi. Spune-i şefului lui Cox că, dacă nu îi dă drumul, o 
să încep să-i trimit în călătorie pe toţi angajaţii ASN pe care 
îi găsesc. Scumpă afacere. Dacă asta nu funcţionează, o să 
mă iau de personalul prezidenţial. 

— Dar... 

Am închis şi am sărit la stânca de deasupra prăpastiei. 

Pe plaja micii insule, Matar şi Cox se priveau de la câţiva 
metri distanţă. Matar era în chiloţi, pantalonii şi cămaşa 
fiind întinşi la uscat pe arbuştii mesquite. Celălalt bărbat, în 
continuare gol, stătea pe un colţ al sacului de dormit, restul 
era înfăşurat în jurul lui. Pusese stăpânire pe pistolul 
teroristului şi două grenade. lar acesta se procopsise cu o 
buză spartă şi un ochi vânăt. 

Am apărut chiar în spatele lui Cox şi l-am împuns în 
ceafă cu vârful tare şi rece al vergelei. Poziţia lor era 
aceeaşi cu a celor doi terorişti de pe Argos, ce-i ţineau în 
faţa lor pe ostatici. Individul s-a încordat. 


— Dă-mi pistolul, i-am spus. 

L-a prins de ţeava şi mi l-a dat peste umăr, iar eu l-am 
băgat în buzunarul hainei. 

— Acum grenadele. 

Când amândouă erau în buzunar, am sărit la casa din 
stâncă şi am pus armele lângă arsenalul tot mai mare de 
pe masă. 

Le-am privit un moment: pistolul de plastic al teroristului 
basc, cel cu tranchilizant al lui Cox şi armele universale. 

Am luat în mâna dreaptă un pistol de nouă milimetri şi în 
stânga o grenadă. Un bang mic şi un bang mare. Fata de 
serviciu de pe Argos murise din cauza unui glonţ de nouă 
milimetri, care îi străbătuse aorta şi valvele inimii. Grenada 
mi-a amintit de moartea mamei, dar, dintr-un motiv sau 
altul, imaginea acelui kamikaze era şi mai vie. Cred că cele 
două zile în care i-am curăţat rămăşiţele pământeşti mi-au 
lăsat urme adânci în minte. 

„De ce fac oamenii asemenea lucruri?” 

M-am cutremurat şi am pus armele înapoi pe masă. 

— Politica noastră este să nu negociem cu teroriştii. 

M-am holbat la telefon. Rămăsesem fără grai şi eram 
foarte, foarte furios. 

— Mai eşti acolo? 

Vocea era a unui funcţionar din ASN, care nu s-a 
recomandat. Perston-Smythe mi l-a prezentat ca fiind unul 
dintre superiorii lui Cox. 

— Ce naiba înseamnă asta? 

— Aceasta este politica guvernului. Să nu negocieze cu 
teroriştii. 

— Vrei să spui că mă consideraţi terorist? 

— Evident. Ai luat un ostatic, a spus el afectat. 

—  Teroriştii atacă oameni nevinovaţi ca să-şi atingă 
scopurile. Dacă vrei să spui că îl socotiți pe Cox un sărman 
spectator, atunci conversaţia asta a luat sfârşit. 

— Teroriştii sunt... 

— Scuteşte-mă! Vrei o acţiune teroristă, să mă poţi pune 
cu adevărat în categoria asta? Nu aveţi cum să vă protejaţi 
armele nucleare de mine. Unde vreţi să-i dau drumul 


primeia? La Pentagon? La Casa Albă? La Capitoliu? Ce aţi 
spune de Moscova sau Kiev? Cred că asta ar fi interesantă. 
Ar riposta oare? 

— N-ai face aşa ceva, a spus pe un ton mai puţin 
afectat. , 

— Dacă vrei să ştii, nu aş face. PENTRU CA NU SUNT UN 
TERORIST! 

Am trântit telefonul în furcă şi am sărit. 

Matar avea în mână o piatră de mărimea pumnului. Se 
ghemuise pe o fâşie de mal înverzită, uitându-se atent la 
Cox. Acesta stătea pe sacul de dormit, la câțiva metri 
distanță, aparent ignorându-l pe terorist, fără însă a se 
întoarce cu spatele. 

— Mâncare. 

La apariţia mea, Matar s-a făcut mic. Cox a căscat 
intenţionat, dar a părut interesat când a văzut găleata cu 
pui. Am aşezat-o jos şi m-am îndepărtat de ei. Cox s-a întins 
după recipient, a pus câteva bucăţi pe capac şi s-a retras la 
locul lui. Apoi a venit celălalt, a examinat găleata şi a luat-o 
la locul său. 

— Reţeta originală a Colonelului e mai bună, a spus 
întorcând capul spre mine. 

Eram surprins. Vorbea o engleză foarte firească, cu 
accent american. M-a tulburat foarte tare, pentru că îl făcea 
mai uman şi distorsiona imaginea din mintea mea. Monstrul 
care-mi omorâse mama nu ar trebui să vorbească 
asemenea unui om. Mi-am amintit predica lui Perston- 
Smythe despre prejudecăţi. 

„Doamne Dumnezeule, Davy, doar americanii sunt 
oameni?” 

Cox a terminat a doua bucată de pui. _ 

— Cât ai de gând să mă ţii aici? Intrebarea lui mi-a 
amintit de comentariile şefului său şi m-am enervat iar. 

— Atât cât este nevoie. Dacă mi-ai spune unde o ţin pe 
Millie Harrison, aş putea grăbi lucrurile. 

— Să fiu sincer, habar nu am, a răspuns ridicând din 
umeri. Într-un loc sigur. Nu ştiu nici măcar numărul de 
telefon, secretara îmi făcea legătura dacă aveam ceva de 


discutat cu ei. 

L-am privit fără nicio expresie pe chip. Mă întrebam dacă 
spune adevărul. 

— Ce-ţi mai face capul? A tresărit. 

— E OK, dar mi-ar prinde bine nişte cafea. 

M-am uitat spre Matar. Stătea cu picioarele încrucişate 
pe iarbă. Din cauza feţei înguste, ochii îi păreau mult mai 
mari decât erau. Mi-am întors privirea spre Cox. 

— Ştie de ce e aici? 

— Nu vrea să converseze cu mine, a spus bărbatul 
clătinând din cap. Când a ajuns la țărm, am avut o mică 
neînțelegere în privinţa armelor lui. 

Matar s-a uitat la Cox, apoi a scuipat pe jos. 

— Vrei cafea? l-am întrebat. După un moment, a dat din 
cap. 

— Cu zahăr şi frişca. 

Mi-am îndreptat din nou privirea spre Cox, ridicând din 
sprâncene: 

— Neagră, te rog, a spus, dar cred că partea cute rog a 
fost un automatism. 

M-am întors spre Matar. 

— Mama mea a fost Mary Niles. 

S-a încruntat, de parcă numele îi spunea ceva, dar nu-şi 
amintea exact. 

— Ai omorât-o în Cipru. Ai aruncat-o în aer pe pistă, cuo 
bombă detonată prin radio. 

„Şi nici măcar nu îţi aduci aminte cum o chema.” 

Am sărit la un magazin din New York şi am adus două 
cafele mari, în pahare din spumă de polistiren. Nu mai erau 
alţi clienţi, şi am plătit cu mâinile tremurânde, am ieşit şi 
m-am întors la prăpastie în mai puţin de două minute. 

Matar a tresărit din nou când am apărut. Expresia lui s-a 
schimbat - ochii îi erau şi mai mari şi avea gura 
întredeschisă. 

Am sărit chiar în faţa lui, iar el a căzut pe spate şi s-a 
târât, încercând să se îndepărteze. Am pus cafeaua pe jos, 
după care m-am dus la Cox şi i-am întins-o pe alui. 

Bărbatul a tresărit şi el, dar a reuşit să mascheze bine 


reacţia. Am sărit la casa din stâncă, am luat un scaun şi m- 
am întors la insulă, apărând cam la şase metri de ei. 

M-am aşezat picior peste picior şi i-am privit. 

Matar s-a apropiat încet de cafea şi a luat-o de jos cu 
grijă, de parcă aceasta l-ar fi putut muşca. A desfăcut 
capacul şi a mirosit. 

— Nu e otrăvită. 

— Ce eşti tu, de poţi face ca lucrurile să apară din 
neant? 

— Poate că sunt un demon, un duh. Sau poate sunt un 
înger. 

Cox a urmărit cu interes schimbul de replici. 

— Poate eşti şaitan, a spus Matar. 

Mi-am ridicat sprâncenele şi Cox a răspuns îndatoritor: 

— Satana. Am rânjit. Matar a pălit. 

— Poate. Bine ai venit în iad. 


— Sunteţi de acord să o eliberaţi pe Millie Harrison? 

— Nu negociem cu teroriştii. 

— Nu sunt terorist, am spus cu o voce obosită. Şi, 
oricum, e o minciună sfruntată. SUA a negociat tot timpul 
cu teroriştii, orice afirmaţi voi. De ce credeţi că am vândut 
arme Iranului? 

— Eliberează-l pe Brian Cox şi ne mai gândim. 

— Millie Harrison e reţinută ilegal. Brian Cox a răpit-o. 
Cine e teroristul? Cine atacă teroriştii? Eliberaţi-o şi vi-l dau 
pe Cox, am cerut, după care am închis. 

Am adus lemne de foc pe insula din prăpastie, chibrituri 
şi ziar. Lemnul consta de fapt în arbuşti din deşert, uscați 
ca pergamentul, ce ardeau cu o flacără puternică. Matar şi 
Cox s-au apropiat de căldură. După apus, era frig în 
prăpastie. Am adus scaunul şi m-am aşezat. Din unghiurile 
în care stăteam, formam colţurile unui triunghi echilateral. 
Din foc se ridicau scântei care se stingeau apoi, 
confundându-se cu punctele de lumină rece a stelelor. 

— De unde eşti, de fapt? 

— Stanville, Ohio, Statele Unite ale Americii, continentul 
Nord American, Pământ, Sistemul solar, Calea Lactee. 


Pe ultimele trei le-am adăugat ca să-l fac să se 
îndoiască. „Mai sunt şi alţii ca mine, Cox?” 

A mijit ochii studiindu-mă atent. Am ridicat din umeri şi 
mi-am întors privirea spre Matar, care se încovoiase 
deasupra focului şi se uita ba la mine, ba la Cox. 

— De ce? De ce ai omorât-o? am întrebat, într-un final. 

— De ce? a spus el îndreptându-şi spatele. De ce-i ajută 
guvernul vostru pe israelienii din Liban? De ce au dat 
americanii jos de la putere guvernul democratic şi l-au adus 
pe şah înapoi? De ce fură companiile voastre petroliere 
bogăţia şi puterea ţărilor noastre. De ce profanează Vestul 
religia noastră, scuipând pe credinţele şi locurile nostre 
sfinte? 

Mă durea stomacul. 

— A făcut mama mea vreunul dintre lucrurile astea? Ştiu 
că eşti furios pe guvernul nostru. De ce nu-i atacați pe ei, în 
locul femeilor şi al copiilor neajutoraţi? E onorabil ce faceţi? 
Asta ar fi vrut Mahomed? 

— Nu ştii nimic despre onoare! a exclamat Matar 
scuipând în foc. Guvernul tău nu are niciun pic de onoare. 
Sunteţi unelte fără Dumnezeu în mâinile răului. Mama ta a 
murit pentru o cauză dreaptă. Nu a fost o victimă, ci o 
martiră. Ar trebui să fii mândru. 

L-am lovit direct în figură, sărind în faţa lui şi izbindu-l cu 
pumnul din poziţie ghemuită. Mâna mi-a alunecat pe 
pomet, şi el a căzut pe spate. Am simţit o durere ascuţită în 
încheieturile degetelor. Am sărit imediat ca să evit lovitura 
lui de picior. S-a ridicat repede, iar eu mi-am retras mâna şi 
m-am retras în spatele lui. L-am lovit în zona rinichilor. S-a 
tras mai încolo, cu mâinile pe spate. S-a năspustit spre 
mine cu mâna stângă şi am sărit din nou, lovindu-l peste 
faţă cu palma, cât am putut de tare. Apoi din nou, dintr-un 
alt unghi, dându-i capul pe spate. Şi-a acoperit faţa cu 
mâinile şi l-am lovit în testicule. 

A căzut la pământ şi l-am lovit iar şi iar. S-a îndepărtat 
rostogolindu-se, încercând să-şi apere capul cu coatele şi 
testiculele cu genunchii. 

— Ar trebui să fii mândru! am urlat la el. Eşti martir 


pentru o cauză bună. 

L-am urmărit fără să mă mai deranjez să sar, lovindu-l 
întruna. Pas şi lovitură, pas şi lovitură, până a căzut în apa 
rece de la mal. 

„Dumnezeule! Ce fac? Sunt mai rău ca tata!” 

Plângeam în hohote, lacrimile mi se scurgeau pe obraji, 
iar mâinile îmi tremurau. 

M-am întors. Cox stătea lângă foc, holbându-se la mine 
cu gura căscată. Am sărit la casa din stâncă, să-mi ascund 
ruşinea. 

M-am învelit în păturile ce păstrau mirosul lui Millie şi m- 
am ghemuit în pat. Faţa tatei îmi apărea neîncetat înaintea 
ochilor. Deodată, am sărit în sus. Un gând răzleţ 
înjunghiindu-mă în adâncul sufletului prin adevărul pe care- 
| transmitea. 

Bărbaţii din prăpastie erau vinovaţi că luaseră de lângă 
mine femeile pe care le iubeam. Cox o luase pe Millie. 
Rashid o luase pe mama. Dar şi tata făcuse la fel... 

Casa lui era goală, închisă. Nici urmă de ASN. Poate 
supravegheau totul de la distanţă, de teamă să nu mai duc 
şi alţi agenţi în Orientul Mijlociu. Am sărit pe strada din 
centru şi l-am găsit în capăt, la barul lui Gill. Prin geamurile 
mari de sticlă, am văzut că avea în faţă un pahar mare cu 
un lichid chihlimbariu. Îl privea de parcă ar fi fost un şarpe, 
cu mâinile desfăcute şi palmele pe tejghea, de o parte şi de 
alta. La un moment dat, a vrut să-l ridice, dar şi-a smucit 
mâna şi a îndepărtat-o, de parcă l-ar fi ars. 

Nu a băut din pahar până nu m-a văzut intrând pe uşă. 
Atunci a făcut ochii mari şi l-a dat repede pe gât, parcă 
temându-se că o să i-l iau. 

— Ce cauţi aici? 

În vocea lui se simțeau mânie şi frică. S-a ghemuit pe 
scaunul de bar, deşi eu nu mă mişcasem din mijlocul 
încăperii. 

Mâinile mă dureau, căci strângeam din pumn în 
buzunarele hainei. Încheieturile dreptei pulsau şi aveam 
impresia că se umflă. Mi-a adus aminte de chipul lui Matar, 
când îl loveam fără încetare. Voiam să-i fac la fel şi omului 


astuia. 

— Ce vrei? 

De data asta frica devenise mai evidentă, accentuată de 
disperare. Vorbise mai tare ca înainte şi barmanul s-a uitat 
spre noi. 

Am sărit, l-am prins din spate şi i-am dat drumul cu faţa 
în nisipul din prăpastie şi capul la câţiva metri de foc. S-a 
târât îndepărtându-se puţin şi s-a ridicat în picioare. 

De cealaltă parte a focului, Matar tremura. Şi-a ridicat 
imediat mâinile să se apere. Din hainele lui ieşeau aburi. 
Ceva mai departe, Cox stătea pe scaunul meu, învelit în 
sacul de dormit. 

Tata s-a uitat într-o parte şi-n alta. Fără furie sau teamă, 
ci doar dezorientat, fapt care m-a enervat şi mai tare. 

Am sărit şi l-am lovit, un croşeu cu pumnul rănit, care i-a 
făcut dinţii să clănţăne. A căzut pe spate, iar eu am sărit 
lângă foc, ţinându-mă de mână. Matar se târa spre zona 
cufundată în întuneric. 

— Urmez eu? 

— Ce? 

— Am întrebat dacă eu urmez acum? a spus Cox 
îndreptându-şi spatele pe scaun. Dacă tot te-ai apucat... Să 
mă ridic? a zis prefăcându-se că o face. 

— Taci şi stai jos. 

— E tatăl tău, nu-i aşa? M-am uitat urât la Cox. 

Tata se ridica gemând şi ţinându-şi ambele mâini la 
falcă. Voiam să-l mai lovesc o dată, chiar mai mult decât pe 
Matar. 

Cox a început să vorbească din nou. 

— Văd că îl loveşti pe tatăl tău fără niciun fel de grabă. 
De ce nu l-ai omorât până acum? Cu şmecheria de care eşti 
în stare, puteai să o faci să pară sinucidere sau măcar să ai 
un alibi puternic. Adică... atenţie! 

Am auzit zgomot de paşi pe nisip şi am sărit la un metru 
jumătate mai încolo. Imediat în locul meu a apărut Matar, 
care ţinea în mână o rocă de mărimea pumnului şi cu o 
margine foarte ascuţită. Cum eu tocmai mă ferisem, a 
trebuit să evite focul, executând o săritură cel puţin ciudată 


peste el. S-a întors cu faţa spre mine rânjind. 

— Arunc-o în apă, i-am ordonat, dar el a rămas pe loc. 

Am ridicat mâna ca pentru a-l plesni, deşi eram la trei 
metri depărtare. S-a întors repede şi i-a dat drumul în apă, 
iar eu am lăsat braţul în jos. 

— Acesta e tatăl meu, am spus, arătând spre el. De astă 
dată, chipul lui exprima o ură sinceră, nu nedumerire. 

— Acesta e Rashid Matar, omul care a omorât-o pe 
mama. 

S-au privit, prudenti dar curioşi. 

— De ce mai trăieşte, a întrebat tata. Mi-am îndreptat 
privirea spre foc, ale cărui flăcări mi-au adus aminte de 
explozia din Cipru. 

— Da' tu de ce mai trăieşti? Dacă-l vrei mort, rezolvă 
singur problema. 

Cox stătea în acelaşi loc, înfăşurat în sacul de dormit, ca 
un indian. Am sărit în spatele lui. 

— Stai nemişcat, am spus. 

L-am cuprins cu braţele şi l-am ridicat. S-a încordat, dar 
nu a încercat să mă lovească. L-am sărit în parcarea de la 
Pierce Building, din Washington, în locul de unde-l luasem 
cu o seară înainte. Ningea. Gardianul din cabina de sticlă 
ne-a văzut şi a apăsat un buton. Undeva a început să sune 
o alarmă. 

Cox s-a întors şi m-a privit, sărind de pe un picior pe 
altul pe asfaltul îngheţat, surprins să recunoască instituţia. 

— Mai sunt şi alţii ca mine, Cox? Trebuia să întreb, 
trebuia să aflu. _ 

A părut foarte mirat, devenind apoi gânditor. li dădusem 
o informaţie pe care nu o avea. Acum era momentul să văd 
dacă face şi el la fel. 

— Nu. Nu din câte ştim noi, a spus într-un final. 

Singur. Singur pentru totdeauna. Şi-a plecat capul 
dezamăgit. 

— Dacă o eliberaţi pe Millie, nu vă mai teleportez agenţii 
prin lume. Vă las în pace. Dacă nu o eliberaţi... Am vrut să 
continui amenințările, dar m-am oprit. Elibereaz-o doar. Nu 
ţi-a făcut nimic. 


Şi-a muşcat buza şi a început să tremure. Un grup de 
bărbaţi ieşeau în goană din clădire. Am sărit. 

Nu mă vor lăsa niciodată în pace. 

M-am aşezat pe podea, în casa din stâncă, punând 
lemne pe foc şi stând învelit într-o pătură. 

Nu mai conta ce făceam cu tata sau Matar. Nimic nu 
avea să o aducă pe mama înapoi. Era moartă, se 
descompunea, la fel ca micuța grecoaică de pe Argos. 
Asemenea arabului slab, care se îmbrăcase în explozibil. Nu 
avea să se mai întoarcă. 

Va înceta oare ASN-ul să încerce să mă folosească sau, 
eşuând, mă va omori? Va fi oare Millie în siguranţă 
vreodată? Vom avea cândva ocazia să fim fericiţi? 

Am trântit uşa sobei, din care s-au ridicat câteva scântei, 
aterizând apoi pe podeaua din piatră şi făcând găuri 
minuscule în aşternut. Le-am stins absent, apoi m-am 
ridicat şi am dat drumul păturii pe podea şi m-am întors în 
prăpastie. 

Matar încerca să-l înece pe tata, ţinându-l strâns de gât 
şi împingându-l în apă. Mâinile bătrânului meu părinte 
trăgeau fără vlagă de încheieturile arabului. Era vânăt la 
faţă. 

Am înaintat şi l-am lovit pe Matar în coaste. Cred că i-am 
rupt câteva. Ca urmare a căzut din nou în apă, eliberându-l 
pe tata şi încovrigându-se. 

Tata a reuşit iar să respire, adânc dar şuierător. L-am 
prins de guler şi l-am tras spre foc. Matar s-a târât încet din 
apă, ţinându-şi încă mâinile pe abdomen din cauza durerii 
şi respirând sacadat. 

„De ce l-am oprit?” 

M-am gândit să mă întorc la casa din stâncă, să iau o 
grenadă, să revin şi să scot cuiul. Nu ştiam dacă voi sări 
înainte să explodeze. Nu ştiam dacă vreau să scap. 

Matar şi-a recăpătat suflul şi a început să vorbească în 
arabă şi să scuipe pământul dintre noi. Mi-am dat seama că 
nu puteam face treaba cu grenada. Dacă mă sinucideam şi 
ASN-ul nu afla, era posibil să nu-i mai dea drumul lui Millie. 

„E oare normal ca femeile ce intră în viaţa ta să dispară 


pentru totdeauna? Vai, Millie...” 

Am sărit în spatele lui Rashid şi l-am apucat de gât şi de 
talie, ţinând hainele lui ude cu mâna întinsă. A ripostat 
aruncând un pantof şi zgâriindu-mă. Am sărit. 

Am apărut pe puntea de observaţie de la World Trade 
Center. La şase metri în afară, destul de departe de 
marginile de sticlă şi metal, la înălţimea de o sută zece 
etaje. Aerul era proaspăt şi rece şi ne-am prăbuşit ca nişte 
bolovani spre piaţa de dedesubt. 

Matar urla, iar eu l-am împins, lăsându-l să se 
zvârcolească sub mine. Aerul îmi flutura haina, umflând-o 
ca rufele de pe sârmă, încetinindu-mi puţin căderea şi 
mărind distanţa dintre noi. În nouă secunde aveam să lovim 
asfaltul şi să murim pe loc. Fiind în urma lui Matar, îl 
puteam vedea murind înainte să mă prăbuşesc. 

ASN-ul va identifica trupurile şi îi vor da drumul lui Millie. 
Teroristul nu va mai omori niciun om nevinovat, iar eu nu 
voi mai suferi. 

După două secunde, aerul începuse să şuiere pe lângă 
noi ca un uragan, smucindu-ne şi amorţindu-ne. După patru 
secunde, o presiune constantă în urcare mă întorsese cu 
faţa în jos. Matar era la nouă metri sub mine şi eu planam 
într-o parte, de parcă haina mea ar fi fost o velă. Mi-am 
întins mâinile în spate, şi a zburat luată de curent, ca 
smucită de o mână uriaşă. Am căzut mai repede, 
apropiindu-mă de Matar. Fântâna luminată din piaţă 
devenea tot mai mare. 

Bărbatul urla în continuare, un sunet ascuţit, de abia 
perceptibil prin şuierul vântului. M-a făcut să zâmbesc. 

„La naiba!” 

Am sărit lângă el, l-am prins de curea şi am revenit în 
prăpastie. Matar s-a întins pe nisip şi a continuat să tipe 
fără încetare. 

Tata stătea lângă foc şi se uita la Rashid. 

— Ce i-ai... a spus cu voce răguşită şi înghițind în sec. Ce 
i-ai făcut? 

— l-am arătat câteva obiective turistice. Este rândul tău. 

S-a cutremurat. 


— Nu, mulţumesc. 

Am sărit în spatele lui şi l-am tras de cămaşă, iar el a 
încercat să ajungă din nou cu picioarele pe pământ. 

— Ce... 

L-am teleportat în cimitirul din Pine Bluffs, Florida, şi l- 
am azvârlit jos. Era după miezul nopţii, dar o lumină 
albicioasă ce se ridica deasupra porţii cimitirului făcea 
inscripţia de pe mormânt să iasă în evidenţă: Mary Niles, 13 
martie 1945 - 17 noiembrie 1989. 

Tata a scâncit. L-am împins peste mormânt, iar cu 
cealaltă mână i-am tras cureaua din găici şi m-am dat 
înapoi. 

— Îţi mai aduci aminte, tată? 

Am balansat catarama înainte şi înapoi ca pe un pendul, 
catarama argintie de rodeo, ce strălucea în lumina 
cimitirului. Deodată am ridicat-o deasupra capului şi apoi 
am coborât-o. S-a izbit de piatra de lângă tata şi a ricoşat, 
iar el s-a ferit. 

— De câte ori, tată? 

Am pocnit cu ea de partea cealaltă, scobind piatra. 

— De câte ori? 

M-am apropiat şi am lovit iar şi iar, lăsând urme adânci 
în lespede. Apoi i-am aruncat cureaua în poală şi am arătat 
spre mormânt zicând: 

— Ar mai fi aici dacă nu ai fi bătut-o? Dacă nu ai fi 
abuzat-o? Dacă nu i-ai fi distrus faţa? Ar mai fi în mormânt 
dacă te-ai fi lăsat de băut? 

Vocea mea l-a făcut să sară şi mai tare decât loviturile 
de curea. 

— Ce fel de om eşti? Ce creatură? Ce jalnic simulacru al 
fiinţei umane? 

Am făcut un pas spre el şi atunci a început să plângă. 
„Ce?” 

— Îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău. Nu am vrut. 
Nu... nu am vrut să o rănesc. Nu am vrut să îţi fac rău. 

Lacrimile îi curgeau pe obraji, iar mie îmi venea să 
vomit. „Ce vrei de la el?” 

— Încetează! Încetează! A sărit iar şi a tăcut. 


— În picioare! 

S-a ridicat încet, ţinându-se cu o mână pe pantaloni. 
Cureaua şi catarama tocită au rămas pe mormânt. 

— Întoarce-te! 

L-am dus în parcarea de la centrul de dezintoxicare Red 
Pines. l-am dat drumul şi s-a întors. 

— Ştii unde suntem? A înghiţit în sec. 

— Deci? 

— Nu pot! Nu mai am slujbă. Nici asigurare! Suferinţa 
din vocea lui era şi mai mare decât atunci când îşi ceruse 
iertare. Se simţea umilit de faptul că nu mai avea o slujbă - 
slujba lui de o viaţă - şi că trebuia să recunoască asta în 
faţa mea. 

— Ai putea vinde maşina. 

— Au luat-o! a spus începând să plângă din nou. 

— Încetează! Dacă ar exista o modalitate să plăteşti, ai 
accepta? 

A strâns din buze cu încăpățânare. 

— Câţi oameni mai vrei să distrugi înainte să mori? La 
naiba! E viaţa ta. Sinucide-te dacă vrei. 

Am rămas acolo, cu braţele încrucişate pe piept. 

— N-am spus că nu vreau. Accept. Voiam să vin înainte 
de a-mi pierde locul de muncă. 

Am sărit la casa din stâncă şi m-am întors cu o pungă 
sub braţ. Tata m-a urmat pe trepte şi am intrat împreună. 

A durat jumătate de oră să completăm toate 
formularele, dar a acceptat să semneze peste tot. Când a 
trebuit să discutăm plata, au spus că media de şase 
săptămâni costă douăsprezece mii de dolari. 

Am plătit în numerar, în avans. 


20 


Cox a răspuns la telefon. Părea obosit. 

— Millie Harrison şi colega ei sunt în apartamentul lor. 

— Poftim? 

— Sunt libere. Sunt acasă. Un judecător federal din 
Wichita a emis mandate de arestare pe numele meu şi a 
câtorva dintre oamenii mei, plus capul agenţiei, pentru 
răpire. Puteam să obstrucţionăm toată treaba, dar... i-am 
convins pe superiorii mei să renunţe. 

— Pentru cât timp? Când le veţi lua din nou? 

— Nu ştiu, a spus după un moment de tăcere. Nu ştiu 
cine mai cunoaşte identitatea ta şi relaţia ei cu tine. 

— În mod sigur nu m-ai ajutat cu chestia asta. 

— Cred că nu, a zis dregându-şi vocea. Dar am eliberat- 
o. Priveşte aşa situaţia. Un act de bună credinţă, ca al tău, 
când mi-ai dat drumul. 

— O să mă gândesc, am încuviinţat holbându-mă la 
telefon. 

— Ai numărul nostru, a mai spus, după care a închis. 

Am sunat dintr-o cabină telefonică, nefiind sigur dacă 
pot avea încredere în Cox. 

— Alo? a răspuns Millie imediat, cu o voce îngrijorată. 

— Mai e vreun bau-bau pe acolo? 

Vocea îmi era veselă. Ochii însă erau înlăcrimaţi şi 
aveam un nod în gât. 

— Vai, Davy! O, Doamne, eşti bine? Eşti rănit? 

— Eşti singură? 

— Da! Nenorociţii ăia ar face bine să nu se mai apropie 
de mine vreodată, că Mark o să-i pălească... 

Am sărit la ea în dormitor şi a scăpat receptorul din 
mână. Patul era gol şi cutii pe jumătatepline umpleau 
podeaua. Apoi nu am mai observat nimic, în afară de trupul 
ei lipit de al meu, mirosul părului ei, gustul lacrimilor ei pe 
obraz. 

Când am reuşit să ne desprindem din îmbrăţişare, să ne 
putem privi, mi-a spus: 

— Nu prea ai mâncat în ultima vreme. 


— Nu prea, am răspuns râzând, apoi, privind în jur, am 
întrebat: Ce-i cu toate cutiile astea? 

— Sherry se mută. Nu mai vrea să aibă de-a face cu 
mine pentru că umblu cu oameni „dubioşi”. lar eu nu-mi 
pot permite să locuiesc aici singură. Nu am fost niciodată 
aşa de apropiate, mi-a explicat ridicând din umeri. Şi totuşi 
a fost închisă într-o cameră, o săptămână, doar pentru că 
locuia cu mine. 

— Ţi-au făcut ceva? 

— Nu. S-au purtat cu mănuşi cu noi, în afară de faptul că 
ne ţineau închise acolo. După prima zi, nu ne-au mai 
întrebat nimic. 

Asta trebuie să fi fost după ce am început să le 
teleportez agenţii în Europa, Africa şi Orientul Mijlociu, mi- 
am spus. 

— Şi ce vrei să faci? Cauţi un apartament mai mic? 

— Dacă nu primesc nicio ofertă mai bună... nu mai rânji 
aşa. Am sărutat-o. Aş prefera să nu-mi mai fac griji că 
sparge cineva uşa. Dacă se poate spune ceva despre casa 
ta, atunci trebuie să admit că oferă intimitate. 

— Şi chiria e potrivită. 

— Dar va trebui să găseşti o modalitate prin care să plec 
de acolo în cazul unei urgenţe. Şi vreau o baie adevărată. 
Nu mai rânji ca un tont şi ajută-mă să împachetez. 

Millie a privit în prăpastie. Matar stătea lângă ultimele 
rămăşiţe ale focului. Am observat că arsese şi scaunul, 
după ce nu a mai avut lemne. Acum încerca să ascută unul 
dintre cuiele de metal cu o piatră, dar oţelul întărit nu făcea 
decât să găurească roca. 

— Ce vrei să faci cu el? a şoptit ea. 

— Păi, aş putea să-i dau drumul din nou de pe World 
Trade Center, doar că de data asta... 

Mi-am coborât pumnul la nivelul taliei şi l-am deschis 
deodată întinzând degetele. 

— Pleosc. Sau aş putea să-i dau drumul aşa cum am 
făcut şi data trecută şi să îl prind în ultimul moment, iar şi 
iar, până nu îi mai e teamă, după care să-l las să se 
prăbuşească. 


Millie s-a strâmbat. 

— Dacă vrei să-l omori, fă-o pur şi simplu. Nu te juca cu 
el de parcă ar fi un şoarece. 

— Crezi că ar trebui să-l omor? 

Şi-a mutat privirea de la mine spre orizont şi a oftat. 

— Nu e decizia mea. Nu mie mi-a omorât mama. 

Am dat din cap. 

— Dar ar avea un impact asupra sentimentelor tale 
pentru mine, aşa-i? 

A aprobat dând încet din cap. 

— M-am gândit să-l las aici, să-i aduc mâncare pentru 
câţiva ani şi o dată la câteva luni să-i fac o mică vizită. 
Astfel nu ar mai putea omori pe nimeni. 

— Cam bizară toată treaba. Aşa te-ai obliga să ai grijă de 
el, până moare. 

— Mda. De altfel, cineva tot îl va găsi la un moment dat, 
sau şi-ar sculpta scări în stâncă şi ar ieşi. 

A aprobat. 

— Dă-l pe mâna ASN-ului. 

— Justiția americană? Când a omorât un cetăţean 
american, purta o mască. Am mari îndoieli că va fi 
condamnat. Când a ucis-o pe fata de pe vas era în ape 
egiptene, pe un vas grecesc. Doamne, Dumnezeule... Am 
uitat de ea. Trupul ei e tot în Baltimore şi ei nu au nicio idee 
despre identitatea acesteia. 

— Familia ei... 

Am aprobat. Ştiam foarte bine cum se simt. 

Am aranjat cu Cox să ne întâlnim în Baltimore, la morga 
spitalului. A venit singur cu actele. 

Au pus-o pe Maria Kalikos într-un sac de cadavru. Presa 
îi publicase numele şi făcuse caz de dispariţia ei. Maria 
Kalikos - voiam să-i ţin minte numele. Cox a semnat pentru 
ea şi a distras atenţia tipului de acolo, cât eu am teleportat 
corpul pe pista aeroportului din Atena şi l-am pus într-un 
cărucior de bagaje gol. Apoi m-am întors şi l-am dus şi pe 
Cox acolo. i 

Soarele apunea. Era după-amiaza târziu aici. In 
Baltimore era încă dimineață. 


S-a uitat la ceas. 

— Zece minute, a spus uitându-se la ceas şi scoțând un 
cuţit pentru a tăia eticheta de la morga din Baltimore. 

— Nicio problemă, am spus. 

Am sărit pe aeroportul Heathrow. 

Corseau aştepta lângă ghişeul cu Noua Caledonie. Avea 
un aparat de fotografiat şi un reportofon. Am dispărut 
împreună după colţ şi l-am sărit la Atena. 

— Brian Cox de la Agenţia pentru Securitate Naţională. 
Jean-Paul Corseau de la Reuters. Domnul Cox va fi „agentul 
american neidentificat”. 

Lui Corseau nu părea să-i convină situaţia, dar aşa era 
înţelegerea - reportaj exclusiv, dar cu informaţii limitate. 

— Da, a spus reporterul. 

— Mă întorc imediat. 

Am sărit în prăpastie. Matar era pregătit. Ceva mai 
devreme îi pusesem cătuşele la mâini şi la picioare şi-l 
lăsasem pe un scaun. Ca de obicei, a tresărit când am 
apărut. 

Am zâmbit şi mi-a trecut prin minte să îi mai dau drumul 
o dată de pe World Trade Center. Nu - lui Millie nu i-ar 
plăcea. 

— Cum o chema pe mama? 

— Mary Niles, a răspuns imediat umezindu-şi buzele. 

— Da, am spus foarte amabil. Şi pe fata de pe Argos? 

— Maria Kalikos. 

Nu-i mai  dădusem drumul de nicăieri, dar îi 
ameninţasem că o voi face, dacă uită numele acelea. Când 
eşti responsabil de moartea cuiva, trebuie să-i ţii minte 
numele. 

A urlat, când am apărut pe pistă, dar s-a oprit deodată 
când şi-a dat seama că era pe pământ stabil, nu în cădere. 

L-am împins spre căruciorul de bagaje, lângă cadavru. 

Cox mi-a dat o bucată de hârtie şi nişte monede 
greceşti. 

— Sună la numărul ăsta şi spune-le la ce poartă suntem. 
Stai cât mai ascuns, până pleacă - e destul de rău că noi 
ştim cine eşti. 


Începea să-mi placă de acest bărbat. Nu aveam nicio 
fărâmă de încredere în el, dar începea să-mi placă. 

M-am întors spre Matar. 

— Ţine minte. Dacă evadezi, te voi găsi. Dacă nu te 
condamnă, te voi găsi. Dacă vei mai omori pe cineva 
vreodată, te voi găsi. Şi te asigur că nu vrei una ca asta. 

Şi-a ferit privirea de mine, dar s-a albit. 

Millie mă aştepta în terminal, cu binoclul meu la gât. Am 
sărit-o înaintea celorlalţi. Voia să vadă schimbul. 

— Metaxos, a zis o voce de la celălalt capăt al firului. 

— Poarta 27, am spus. 

— Îi trimit imediat, a răspuns bărbatul cu un puternic 
accent britanic, după care a închis. 

Cinci minute mai târziu, două maşini fără însemnele 
vreunei instituţii şi o ambulanţă au cotit la capătul 
terminalului. Millie mi-a dat binoclul. Patru bărbaţi au 
coborât din maşină. Au comparat chipul lui Matar cu o 
fotografie şi l-au băgat în spate, într-unul dintre vehicule, 
păzit de câte un bărbat pe fiecare parte. Corseau a făcut 
fotografii, în timp ce Cox stătea prudent în spatele lui. 

Apoi a fost deschis sacul şi chipul Măriei Kalikos a fost 
comparat cu o altă fotografie. Personalul de pe ambulanţă 
l-a închis, l-a pus - pe ea! - pe o targa şi au urcat-o în 
ambulanţă. 

„Maria Kalikos”, mi-am spus. Voiam să ţin minte. 

Cox a dat mâna cu unul dintre greci şi cele trei vehicule 
au părăsit pista. 

— Vrei să te duc pe tine acasă, întâi? 

— Aştept, a răspuns Millie luând binoclul. Du-i pe ei mai 
întâi. 

Am teleportat-o şi am sărit pe asfalt. 

— Gata? l-am întrebat pe Cox. 

— Gata. 

— Nu e destul, a protestat Corseau scuturând din cap. 
Vreau un interviu. 

— Îmi pare rău. Nu sunt dispus să mă pun în pericol mai 
mult de atât. Priveşte partea bună a lucrurilor - prin faptul 
că mă cunoşti poţi avea un avantaj, când trebuie să ajungi 


undeva repede. 

— Bine, a spus cu jumătate de gură. Nu insist. Dar dacă 
ieşi la lumină vreodată? 

— Sigur. Nici nu se pune problema. Voi fi tot al tău, i-am 
promis ducându-l înapoi pe Heathrow. 

— Pregătit? l-am întrebat pe Cox la întoarcere. 

— Avem nevoie de o metodă mai bună de a ţine 
legătura. 

Părea obosit şi îmi spunea asta pentru că aşa primise 
instrucţiuni. Am scuturat din cap. 

— Am promis că voi verifica anunţurile din New York 
Times. Asta e tot ce pot face. Dacă văd vreun mesaj, sun. 
Dacă te pot ajuta cu un transport rapid, e ca şi aranjat. Dar 
nu sunt spion şi nici agent. 

— Şi ce vei face? Te vei ocupa numai de deturnări? Până 
la urmă, tot te va prinde cineva. S-ar putea chiar să 
însceneze o acţiune teroristă ca să te prindă. 

— Nu ştiu ce voi face. Poate mă fac pompier. Poate că o 
să-i eliberez pe rând pe toţi deţinuţii politici din lume. Sau 
poate plec în vacanţă. 

— Eşti sigur că nu vrei să o supraveghem pe Millie? 

Am dat din cap foarte hotărât. 

— Ştii bine că aţi atrage atenţia asupra ei mai mult 
decât aţi proteja-o. Am eu grijă de ea. Voi păstraţi distanţa. 

L-am sărit în Washington şi chiar i-am strâns mâna, 
înainte să plec. 


Am dus-o pe Millie în prăpastie. În Texas era dimineaţă şi 
soarele lumina uşor prăpastia. 

— De ce am venit aici? 

— S-a terminat, dar nu simt că e gata încă, am răspuns 
ridicând din umeri. Tata a spus că-i pare rău, dar asta nu 
schimbă nimic. Matar e în mâna autorităţilor, dar... ceva nu 
e în regulă. 

— A recunoscut tatăl tău ce a făcut? 

— A spus că regretă că ne-a făcut rău, m-am încruntat 
eu. 

— Asta nu înseamnă recunoaştere, ci „nu fi supărat pe 


mine”, a concluzionat ea închizând ochii. 

Am ridicat o piatră înnegrită de foc şi am aruncat-o în 
apă. Aceasta a căzut lângă stâncă stropind-o. 

— Davy, s-ar putea să nu recunoască niciodată. Ar putea 
să nu fie capabil. 

Am luat o piatră mai mare din nisip şi am aruncat-o. Nu 
a ajuns decât la jumătate. Am vrut să iau una şi mai mare, 
dar m-am oprit. 

— Am încercat aşa de tare. 

A rămas lângă mine, cu colţurile gurii lăsate şi cu ochii 
sclipind. 

— Asta voiai să înţeleg? Când mi-ai spus că nu pot fugi 
de mine însumi? 

A aprobat. 

— Doare. Doare foarte tare. 

— Ştiu. 

Am luat-o în braţe, am lăsat-o să mă strângă lângă 
trupul ei, să mă mângâie pe spate. Eram trist. Simţeam o 
tristeţe infinită. Într-un final, am împins-o de lângă mine. 

— Sunt dispus să discut cu cineva, dacă mă ajuţi să 
găsesc un psihoterapeut bun. 


— Sigur. 

Am zâmbit. Nu părea aşa de imposibil, doar foarte, 
foarte greu. 

Am sărit şi m-am întors imediat. 

— Ce-i aia? 


— E o lei. O lei hawaiiană făcută din orhidee. l-am 
aşezat-o în jurul gâtului. Aşa e obiceiul, am adăugat 
sărutând-o. 

— Nu se prea potriveşte cu o dolină din Texas, a 
observat râzând. 

— Hai să mergem unde se potriveşte, i-am propus luând- 
o în braţe. Ţine-te bine. 

— Fii sigur că am s-o fac. Am sărit. 


MULŢUNMIRI 


Sper că teleportarea este un motiv fundamental al 
literaturii science-fiction şi nu un clişeu. Cu siguranță, fără 
The Stars My Destination, romanul lui Alfred Bester, Tunnel 
in the Sky al lui Robert Heinlein, Flash Crowd al lui Larry 
Niven, Born to Exile al lui Phyllis Eisenstein şi chiar bătrâna, 
hodorogita rază teleportoare din Star Trek, nu mi-aş fi pus 
niciodată întrebări despre teleportare - unele dintre acestea 
inspirând romanul pe care îl ţineţi în mână. Vă las să 
hotărâți dacă am întărit un clișeu sau am adus ceva nou, 
dar recunosc cu inima deschisă tot ce datorez celor care au 
cultivat acest teren înainte mea. 

Vreau să mai mulțumesc lui Bob Stahl pentru întrebarea 
originală, lui Jack Haldeman şi Barbarei Denz pentru 
informațiile despre secția de urgență a spitalului Adams 
Cowley din Baltimore, celor din Authorized Personnel 
Writer's Group: Rory Harper, Martha Wells, Tom Knowles şi 
Laurei J. Mixon pentru sprijinul acordat şi comentariile 
foarte inteligente, precum şi celor de la Tor - în mod 
special, dar nu numai, editoarei mele, Beth Meacham, un 
nume recunoscut în domeniu. 


Steven Gould