Ruth Ware — Femeia din cabina 10

UUU VL riual j toject. eu 


5 E, Fý i uE A 
E i 4 : a 
i Ar ARN 


"UN VAS DE LUX, O CROAZIERĂ DE VIS. 
“CE-AR PUTEA MERGE RĂU? 


BHESTSELLER 
NEW YORK TIMES, USA TODAY, 
LOS ANGELES TIMES, SUNDAY TIMES 


ZE 
=S 
= 
ma] 
E 
E 
© 
L=] 


RUTH WARE 


FEMEIA DIN CABINA 10 


Original: The Woman in Cabin 10 (2016) 


Traducere din limba engleză: 
CIPRIAN ŞIULEA 


7 


virtual-project.eu 


Lui Eleanor, cu dragoste 


În vis, fata plutea departe, sub valurile puternice şi 
tipetele pescăruşilor, în adâncurile reci şi intunecate ale 
Mării Nordului. Ochii ei râzători erau albi şi umflați de apa 
sărată, pielea ei alburie era încrețită, iar hainele, sfâşiate 
de pietrele ascuțite şi transformate în zarențe. 

Mai rămăsese doar părul ei lung şi negru, plutind prin 
apă ca o frunză palmată de alge întunecate, încurcându-se 
în cochilii şi năvoade, eşuând pe mal în şuvițe ca de 
frânghie roasă şi zăcând acolo inert, în timp ce mugetul 
valurilor care se spărgeau pe pietriş îmi umplea urechile. 

M-am trezit, plină de spaimă. Mi-a luat ceva timp să-mi 
amintesc unde eram, şi încă şi mai mult ca să-mi dau 
seama că mugetul din urechile mele nu făcea parte din vis, 
ci era real. 

Camera era întunecoasă şi plină de aceeaşi pâclă umedă 
pe care o simţisem în vis, iar când m-am ridicat în capul 
oaselor, am simţit pe obraz o briză răcoroasă. Zgomotul 
părea să se audă din baie. 

M-am dat jos din pat, tremurând uşor. Uşa era închisă, 
dar, când m-am îndreptat spre ea, am auzit cum mugetul 
creşte, iar bătăile inimii mele odată cu el. Mi-am adunat tot 
curajul şi am dat uşa de perete. Zgomotul duşului umplea 
încăperea mică. Am bâjbâit după întrerupător şi baia a fost 
inundată de lumină - şi atunci am văzut. 

Pe oglinda aburită, cu litere de vreo 15 centimetri 
înălțime, scria: „NU MAI CAUTA”. 


Partea întâi 
Vineri, 18 septembrie 


1 


Primul indiciu că ceva nu era în regulă l-am avut când m- 
am trezit în întuneric, pentru că pisica îmi dădea cu laba 
peste faţă. Probabil că noaptea trecută uitasem să închid 
uşa bucătăriei. Pedeapsa pentru că venisem acasă beată. 

— Du-te de aici, am gemut. 

Delilah a mieunat şi m-a lovit cu capul. Am încercat să-mi 
îngrop faţa în pernă, dar ea a continuat să se frece de 
urechea mea şi, în cele din urmă, m-am întors pe o parte şi 
am dat-o jos din pat fără milă. 

A căzut pe podea cu un bufnet uşor şi a scos un mieunat 
slab, indignat. Mi-am tras cuvertura peste cap, dar chiar şi 
prin ea o auzeam cum zgârie partea de jos a uşii şi o 
zgâlţâie în toc. 

Uşa era închisă. 

M-am ridicat în capul oaselor, cu inima bubuind, iar 
Delilah a sărit pe pat, mieunând voios. Am strâns-o la piept 
ca să nu mai mişte şi am ascultat. 

Era foarte posibil să fi uitat să închid uşa bucătăriei, sau 
poate doar o împinsesem, fără să o închid cum trebuie. Dar 
uşa dormitorului meu se deschidea în afară - o ciudăţenie a 
planului apartamentului. Şi era exclus să o fi închis Delilah. 
O închisese cineva. 

Am rămas încremenită, strângând la piept trupul cald şi 
tremurător al pisicii şi am încercat să ascult. 

Nimic. 

Apoi mi-am dat seama, cu o uşurare bruscă: probabil că 
pisica se ascunsese sub pat şi eu o închisesem înăuntru, 
când venisem acasă. Nu-mi aminteam să fi închis uşa 
dormitorului, dar era posibil s-o fi tras după mine, cu 
mintea absentă, atunci când intrasem. Ca să fiu sinceră, de 
la staţia de metrou încolo, totul era puţin în ceaţă. Durerea 
de cap începuse să se instaleze în drum spre casă, iar 
acum, când panica mai scăzuse, simţeam cum începe iar la 
baza craniului. Trebuia neapărat să nu mai beau în timpul 
săptămânii. La douăzeci şi ceva de ani, fusese în regulă, 


A NR 


dar acum nu mai puteam scăpa de mahmureală ca pe 
vremuri. 

Delilah a început să se zvârcolească neliniştită în braţele 
mele, înfigându-şi ghearele în antebraţul meu, iar eu i-am 
dat drumul, mi-am luat halatul şi am legat cordonul. Apoi 
am luat-o de jos, pregătindu-mă s-o duc în bucătărie. 

Când am deschis uşa dormitorului, acolo era un bărbat. 

Nu are niciun rost să mă gândesc cum arăta - credeți- 
mă, am încercat să fac asta de 25 de ori la poliţie. „Nici 
măcar o bucăţică de piele de la încheieturile mâinilor?”, mă 
întrebau ei întruna. Nu, nu şi nu. Avea glugă şi o bandană în 
jurul nasului şi a gurii, iar tot restul era în întuneric. În afara 
mâinilor. 

În mâini avea mănuşi de latex. Acela a fost detaliul care 
m-a speriat ca dracu’. Mănuşile acelea spuneau: „Ştiu ce 
fac.” Spuneau: „Am venit pregătit.” Spuneau: „S-ar putea 
să mă intereseze şi altceva în afară de bani.” 

Am rămas aşa o clipă îndelungată, faţă în faţă. Ochii lui 
strălucitori erau aţintiţi asupra ochilor mei. 

Prin cap îmi treceau o mie de gânduri: Unde naiba mi-e 
telefonul? De ce-am băut atât de mult aseară? Dacă eram 
trează, l-aş fi auzit când intrase. O, Doamne, cât aş vrea ca 
Judah să fie aici. 

Şi, mai mult decât orice altceva - mănuşile alea. O, 
Doamne, mănuşile alea. Erau atât de profesioniste. De 
chirurgicale. 

N-am spus nimic. Nu m-am mişcat. Am rămas aşa, 
tremurând cu halatul meu jerpelit întredeschis. Delilah s-a 
smucit din mâinile mele moi şi a ţâşnit prin hol spre 
bucătărie. 

Te rog, m-am gândit eu. Te rog, nu-mi face rău. 

O, Doamne, unde era telefonul? 

Apoi am văzut ceva în mâinile bărbatului. Geanta mea - 
geanta Burberry cea nouă, chiar dacă detaliul acesta părea 
extraordinar de puţin important. Exista un singur lucru 
legat de geantă care conta. Mobilul meu era înăuntru. 

Ochii i s-au mijit într-un mod care m-a făcut să mă 
gândesc că e posibil să zâmbească în spatele bandanei. Am 


se fa 


simţit cum sângele mi se scurge din cap şi degete, 
adunându-se în centrul corpului, pregătindu-mă să fug sau 
să mă apăr, în funcţie de caz. 

A făcut un pas în faţă. 

— Nu... am spus eu. 

Aş fi vrut să pară o comandă, dar a ieşit ca o rugăminte. 
Aveam o voce subţire şi stridentă, care tremura de frică. 

— N... 

Nici n-am apucat să termin. Bărbatul mi-a trântit uşa 
dormitorului în faţă, lovindu-mă în obraz. 

O lungă clipă am rămas aşa, încremenită, cu mâna la 
faţă, mută de şoc şi durere. Degetele îmi erau reci ca 
gheaţa, dar pe faţă aveam ceva cald şi umed, şi mi-a 
trebuit o clipă să-mi dau seama că e sânge, că modelul uşii 
îmi crestase obrazul. 

Imi venea să alerg în pat, să-mi bag capul sub pernă şi să 
plâng la nesfârşit. Dar o voce joasă şi neplăcută din mintea 
mea spunea întruna: £ încă acolo. Dacă se întoarce? Dacă 
se întoarce după tine? 

Din hol s-a auzit un zgomot, ceva căzând, şi am simţit un 
val de groază care ar fi trebuit să mă dinamizeze, dar care 
m-a paralizat. Wu te întoarce. Nu te întoarce. Mi-am dat 
seama că îmi ţineam respiraţia şi m-am străduit să dau 
aerul afară, cutremurându-mă prelung, apoi mi-am forţat 
mâna să se apropie, încet, încet, de uşă. 

Din hol s-a auzit un nou zgomot - de sticlă spartă -, iar 
eu m-am repezit, am apucat clanţa şi mi-am încordat toate 
puterile, cu degetele goale de la picioare înfipte în 
scândurile vechi şi neregulate ale podelei, pregătindu-mă 
să ţin uşa închisă cât de mult puteam. M-am lăsat pe vine, 
ghemuită cu genunchii la piept, încercând să-mi înăbuş 
suspinele cu halatul, în timp ce îl ascultam cum răscoleşte 
apartamentul, sperând din toată inima că Delilah fugise în 
grădină, departe de pericol. 

In sfârşit, după foarte mult timp, am auzit cum uşa de la 
intrare se deschide şi se închide. Am rămas acolo, plângând 
pe genunchi, nevenindu-mi să cred că plecase cu adevărat. 
Că nu avea să se întoarcă să-mi facă rău. Aveam mâinile 


XE 


amorţite şi dureros de ţepene, dar nu îndrăzneam să dau 
drumul clanţei. 

Parcă vedeam iar mâinile acelea puternice, cu mănuşi 
albicioase de latex. 

Nu ştiam ce avea să se întâmple după aceea. Poate că 
aveam să rămân acolo toată noaptea, incapabilă să mă 
mişc. Dar am auzit-o pe Delilah mieunând afară şi zgâriind 
uşa. 

— Delilah, am spus eu răguşită, cu o voce care tremura 
atât de tare, încât părea că nu era a mea. Oh, Delilah. 

Am auzit-o prin uşă cum toarce, hârşâitul acela grav şi 
familiar, ca de drujbă îndepărtată, şi a fost ca şi cum vraja 
s-ar fi destrămat. 

Mi-am desprins degetele înţepenite şi dureroase de 
clanţă, îndoindu-le de câteva ori, m-am ridicat, încercând 
să-mi ţin echilibrul pe picioarele care tremurau, şi am pus 
mâna pe clanţa. 

S-a răsucit. De fapt, s-a răsucit prea uşor, învârtindu-se în 
mâna mea fără să opună rezistenţă, fără să mişte niciun 
centimetru limba broaştei. Bărbatul trăsese axul de pe 
partea cealaltă. 

La dracu'. 

La dracu', la dracu'. 

Eram prinsă înăuntru. 


2 


Mi-au trebuit două ore ca să ies din dormitor. Nu aveam 
telefon fix, aşa că nu puteam să cer ajutor, iar ferestrele 
erau acoperite cu bare de protecţie. Mi-am stricat cea mai 
bună pilă de unghii lovind cu ea în limba broaştei, dar în 
cele din urmă am deschis uşa şi m-am aventurat pe holul 
îngust. În apartamentul meu sunt doar trei încăperi - 
bucătăria, dormitorul şi o baie îngustă - şi poţi să-l vezi cam 
pe tot din faţa dormitorului, dar nu m-am putut abţine să nu 
privesc prin fiecare uşă, chiar să verific dulapul din hol în 
care îmi ţin aspiratorul. Să mă asigur că dispăruse cu 
adevărat. 

Capul îmi bubuia şi mâinile îmi tremurau în timp ce 
urcam treptele către uşa vecinei. M-am trezit privind peste 
umăr spre strada întunecoasă, aşteptând ca ea să 
deschidă. Presupuneam că e în jur de ora patru noaptea şi 
a fost nevoie de mult timp şi multe bătăi în uşă ca s-o 
trezesc. Am auzit picioarele doamnei Johnson coborând 
scările şi mormăiturile ei. Când a întredeschis uşa, faţa ei 
era un amestec de confuzie şi spaimă, dar când m-a văzut 
în prag strângându-mi halatul în jurul trupului, cu sânge pe 
faţă şi pe mâini, expresia i s-a schimbat imediat şi a scos 
lanţul de la uşă. 

— O, Dumnezeule mare! Ce s-a întâmplat? 

— Am fost jefuită. 

Mi-era greu să vorbesc. Nu ştiu dacă din cauza aerului 
răcoros de toamnă sau din pricina şocului, dar începusem 
să tremur convulsiv, iar dinţii îmi clănţăneau atât de tare, 
încât, pentru o clipă îngrozitoare, mi-a trecut prin minte că 
ar putea să mi se sfărâme în gură. Am alungat acest gând. 

— Sângerezi! a spus doamna Johnson, cu faţa plină de 
mâhnire. Of, draga mea, intră, intră. 

M-a condus în sufrageria cu covor înflorat din casa ei 
mică, întunecoasă şi supraîncălzită, dar care acum mi se 
părea un sanctuar. 

— Stai jos, stai jos. 


Pg, i SE 


A arătat spre o canapea roşie de pluş, apoi, trosnind din 
încheieturi, s-a aşezat în genunchi, făcându-şi de lucru cu 
arzătorul sobei. Gazul a pâlpâit puternic, iar eu am simţit 
căldura crescând cu câteva grade, în timp ce ea se ridica 
laborios în picioare. 

— Îţi fac nişte ceai cald. 

— Doamnă Johnson, mă simt bine, zău. Credeţi că... 

Însă ea a scuturat grav din cap. 

— Când ai avut un şoc, nu e nimic mai bun decât un ceai 
fierbinte şi dulce. 

Aşa că am stat cu mâinile împreunate în jurul 
genunchilor, în timp ce ea zdrăngănea prin bucătăria 
minusculă. S-a întors cu două căni pe o tavă. Am luat-o pe 
cea mai apropiată şi am sorbit din ea, crispându-mă de 
durere când ceramica fierbinte mi-a atins tăietura de la 
mână. Era atât de dulce că abia mai simţeam gustul 
sângelui din gură, ceea ce probabil era o binecuvântare. 

Doamna Johnson nu a băut, doar mă privea cu fruntea 
încreţită de mâhnire. 

— Ţi-a... a spus cu voce şovăitoare. Ţi-a făcut râu? 

Ştiam ce vrea să zică. Am scuturat din cap, dar am mai 
luat o gură fierbinte înainte să pot vorbi. 

— Nu. Nu m-a atins. Mi-a trântit o uşă în faţă, de-acolo e 
tăietura de la obraz. Apoi m-am tăiat la mână în timp ce 
încercam să ies din dormitor. M-a închis înăuntru. 

Am văzut, într-o străfulgerare, cum băteam în limba 
broaştei cu pila de unghii şi o foarfecă. Judah mă tachina 
mereu că ar trebui să folosesc instrumentele adecvate 
fiecărui scop - să nu scot dopul cu vârful cuţitului sau să 
desprind un cauciuc de bicicletă cu o lopăţică de grădină. 
Nu mai departe de weekendul trecut râsese de tentativa 
mea de a lipi para duşului cu bandă adezivă şi se chinuise o 
după-amiază întreagă să-l dreagă cu răşină epoxidică. Dar 
Judah era plecat în Ucraina şi, în clipa asta, nu puteam să 
mă gândesc la el. Dacă m-aş fi gândit, aş fi început să 
plâng, iar dacă plângeam acum, era posibil să nu mă mai 
opresc niciodată. 

— Ah, sărmana de tine. 


Am înghiţit. 

— Doamnă Johnson, mulţumesc pentru ceai, dar de fapt 
venisem să vă întreb dacă pot să dau un telefon. Mi-a luat 
mobilul, aşa că nu am cum să sun la poliţie. 

— Bineînţeles, bineînţeles. Bea-ţi ceaiul, apoi telefonul e 
acolo. 

A arătat spre o măsuţă acoperită cu un mileu, pe care se 
afla probabil ultimul telefon cu disc din Londra - în afara 
celor care se puteau găsi la anticariatele din Islington. Mi- 
am terminat ceaiul, ascultătoare, şi apoi am luat telefonul. 
Pentru o clipă, degetele mele au plutit deasupra cifrei 1, 
dar apoi am oftat. Bărbatul plecase. Ce mai puteau să facă 
acum? La urma urmei, nu mai era o urgenţă. 

Aşa că am format în schimb 112 şi am cerut să fiu 
direcţionată către dispeceratul poliţiei din zonă, nu către 
serviciul de urgenţă. 

Am stat aşa şi m-am gândit la asigurarea pe care nu o 
aveam, la broasca armată pe care nu o instalasem şi la 
dezastrul în care se transformase noaptea trecută. 

Încă mă mai gândeam la asta câteva ore mai târziu, în 
timp ce mă uitam cum lăcătuşul pentru urgente înlocuieşte 
încuietoarea simplă a uşii mele de la intrare cu o yală 
adevărată şi ascultam prelegerea lui despre siguranţa casei 
şi despre ce glumă proastă e uşa mea din spate. 

— Tăblia asta-i din PAL, draga mea. Nu trebe decât un 
şut ca s-o spargi. Vrei să-ţi arăt? 

— Nu, am spus eu în grabă. Nu, mersi. O s-o repar. Nu te 
ocupi şi de uşi, nu-i aşa? _ 

— Nu, da' am un prieten care face asta. lţi dau numărul 
lui înainte să plec. Între timp, pune-l pe soţul tău să 
trântească o bucată de placaj de optişpe milimetri pe tăblia 
aia. Nu cred că vrei să mai păţeşti ca noaptea trecută. 

— Nu, am încuviinţat eu. 

Asta era mama eufemismelor. 

— Un amic de la poliţie zice că un sfert din spargeri sunt 
de fapt recidive. Aceiaşi indivizi vin să mai fure o dată din 
acelaşi loc. 


— Super, am spus eu încet. 

Exact asta îmi trebuia să aud. 

— Optişpe milimetri. Vrei să scriu pe ceva pentru soţul 
tău? 

— Nu, mersi. Nu sunt căsătorită. 

Şi, chiar dacă am ovare, pot să ţin minte un număr 
simplu de două cifre. 

— Aaaa, am înţeles. Deci aşa, a spus el, ca şi cum asta ar 
fi dovedit ceva. Şi nici tocul uşii nu e ceva cu care să te 
mândreşti prea mult. Ar fi bine s-o ranforsezi cu bare tip 
Londra. Altfel, poţi să ai cea mai bună broască posibilă, 
dacă îţi sparg tocul uşii e totuna. Am în camionetă una care 
s-ar putea potrivi. Ştii despre ce vorbesc? 

— Ştiu ce e, am spus eu obosită. O bucată de metal care 
vine peste lăcaşul broaştei, nu? 

Bănuiala mea era că voia să stoarcă cât mai mulţi bani 
de la mine, dar deja nu-mi mai păsa. 

— Ştii ce, a spus el, ridicându-se şi băgând dalta în 
buzunarul de la spate, o să fac bara tip Londra şi o să pun o 
bucată de placaj pe uşa din spate gratis. Am în camionetă 
nişte placaj de mărimea potrivită. Nu mai fi tristă, draga 
mea. N-o să mai intre nimeni, cel puţin nu pe aici. 

Din cine ştie ce motiv, cuvintele lui nu mă linişteau. 

După ce a plecat, mi-am făcut un ceai, umblând de colo- 
colo prin apartament. Mă simţeam ca Delilah atunci când 
un motan intrase în casă prin trapa pentru pisici şi făcuse 
pipi în hol - Delilah patrulase ore întregi prin toate 
camerele, frecându-se de mobile şi făcând pipi în colţuri, ca 
să-şi revendice spaţiul. 

Eu n-am mers până la a face pipi pe pat, dar aveam 
aceeaşi senzaţie de invadare a spaţiului, simţeam nevoia să 
revendic ceea ce fusese violat. Violat? a spus o voce joasă 
din capul meu. Fii serioasă, eşti prea melodramatică. 

Dar mă simțeam într-adevăr violată. Micul meu 
apartament mi se părea distrus - pângărit şi nesigur. Până 
şi descrierea pe care trebuise s-o ofer poliţiei fusese un 
chin: da, l-am văzut pe intrus, nu, nu-l pot descrie. Ce era în 


E, in: E 


geantă? A, mă rog, viaţa mea: banii, mobilul, permisul de 
conducere, medicamentele, cam tot ce aveam nevoie, de la 
rimel până la abonamentul de transport în comun. 

Tonul energic şi impersonal al vocii de la numărul poliţiei 
îmi răsuna încă în cap. 

— Ce fel de telefon? 

— Nu era de valoare, am spus eu obosită. Doar un iPhone 
vechi. Nu-mi amintesc modelul, dar pot să aflu. 

— Mulţumesc. Orice v-aţi putea aminti în privinţa tipului 
şi seriei ar putea fi de ajutor. Şi aţi vorbit de medicamente - 
ce fel, dacă pot să întreb? 

Am intrat imediat în defensivă. 

— Ce legătură are asta cu problemele mele medicale? 

— Niciuna, a spus operatorul răbdător, chiar enervant de 
răbdător. Numai că unele pastile se vând pe stradă pe bani. 

Ştiam că furia care mă inundase din pricina întrebărilor 
lui nu era rezonabilă - îşi făcea doar datoria. Spărgătorul 
era cel care comisese infracţiunea. Atunci de ce mă 
simţeam ca şi cum eu aş fi fost cea interogată? 

Aproape ajunsesem în sufragerie cu ceaiul când am auzit 
bătăi în uşă - atât de puternice în apartamentul tăcut şi 
răsunător că m-am împiedicat, apoi am încremenit în cadrul 
uşii pe jumătate în picioare, pe jumătate ghemuită. 

Preţ de o clipă, mi-a apărut în minte imaginea 
înfiorătoare a unei feţe cu glugă, a unor mâini cu mănuși de 
latex. 

Abia când uşa a bubuit din nou m-am uitat în jos şi mi-am 
dat seama că ceaşca mea de ceai zăcea spartă pe gresia 
din hol, iar picioarele îmi erau scăldate în lichidul care se 
răcea rapid. 

Uşa a bubuit iar. 

— O clipă! am ţipat eu, dintr-odată furioasă, aproape să- 
mi dea lacrimile. Vin acum! Nu mai bate în uşa aia afurisită! 

— Scuze, domnişoară, a spus polițistul când am deschis 
în sfârşit uşa. Nu ştiam dacă aţi auzit. 

Apoi, după ce a văzut balta de ceai şi cioburile sparte ale 
ceştii: ; 

— Aoleo, ce s-a întâmplat aici. Incă o spargere? Ha, ha! 


= y 


Se făcuse deja după-amiază când polițistul şi-a terminat 
raportul, iar după ce a plecat, mi-am deschis laptopul. 
Fusese cu mine în dormitor şi era singurul aparat electronic 
pe care spărgătorul nu-l luase. In afara articolelor mele, 
majoritatea fără backup, acolo erau toate parolele mele, 
inclusiv - m-am crispat când m-am gândit la asta - un fişier 
intitulat optimist „chestii bancare”. Nu scrisesem în el 
codurile PIN, dar cam tot restul era acolo. 

Uitându-mă la obişnuitul diluviu de e-mailuri din căsuţa 
mea, am zărit unul intitulat: „Ai de gând să apari azi?;)” şi 
am tresărit, dându-mi seama că uitasem complet să iau 
legătura cu Velocity. 

M-am gândit să trimit un e-mail, dar până la urmă am 
scos bancnota de 20 de lire pe care o ţineam în cutia de 
ceai ca fond de urgenţă pentru taxi şi m-am dus la un 
magazin GSM dărăpănat de lângă staţia de metrou. A fost 
nevoie de puţină târguială, dar, în cele din urmă, tipul mi-a 
vândut, pentru 15 lire, un telefon ieftin cu cartelă 
preplătită, iar eu m-am dus în cafeneaua de vizavi, de unde 
am sunat-o pe editoarea adjunctă pentru articolele de fond, 
Jenn, care stătea la biroul de vizavi de mine. 

l-am spus ce se întâmplase, făcând ca totul să pară mai 
amuzant şi mai caraghios decât fusese în realitate. Am 
insistat mult pe imaginea cu mine lucrând cu pila de unghii 
la limba broaştei şi nu i-am spus despre mănuşi sau despre 
senzaţia generală de groază neputincioasă sau despre 
amintirile terifiant de intense care mă asaltau întruna. 

— Căcat! a spus ea de la celălalt capăt al conexiunii 
proaste, cu o voce plină de groază. Eşti bine? 

— Da, mai mult sau mai puţin. Dar n-o să vin azi, trebuie 
să fac curat în apartament. 

Chiar dacă, de fapt, nu era chiar atât de rău. Bărbatul 
lucrase lăudabil de îngrijit. Pentru un infractor, vreau să 
spun. 

— Dumnezeule, Lo, sărmana de tine. Ascultă, vrei să pun 
pe cineva să te înlocuiască pentru chestia aia cu Luminile 
Nordului? 


— 15 — 


Pentru o clipă, nu mi-am dat seama deloc despre ce 
vorbeşte - apoi mi-am amintit. Aurora Borealis: un vas de 
croazieră care călătorea prin fiordurile norvegiene. Cumva, 
încă nu ştiam prea bine cum, fusesem suficient de 
norocoasă cât să prind una dintre puţinele legitimaţii de 
presă pentru călătoria lui inaugurală. 

Era un bonus extraordinar. Deşi lucram pentru o revistă 
de turism, sarcina mea obişnuită era să decupez şi să lipesc 
comunicate de presă şi să găsesc imagini pentru articolele 
pe care le trimitea şefa mea, Rowan, din destinaţii de lux. 
Rowan era cea care ar fi trebuit să meargă, dar, din 
nefericire, după ce spusese da, descoperise că sarcina ei 
nu-i permitea - avea vomismente frecvente -, drept care 
croaziera îmi aterizase în poală ca un mare cadou, plin de 
responsabilităţi şi posibilităţi. Faptul că mi-o dăduseră mie 
era un vot de încredere, căci existau oameni cu mai multă 
experienţă cărora Rowan ar fi putut să le facă o favoare, iar 
eu ştiam că, dacă mă descurcam cu brio în această 
călătorie, aş fi avut un atu când s-ar fi pus problema cine 
să-i ţină locul lui Rowan în concediul de maternitate şi 
poate, cine ştie, m-ar fi ajutat să obţin promovarea pe care 
mi-o tot promitea de câţiva ani. 

Şi era weekendul acela. Duminică, de fapt. Urma să plec 
peste două zile. 

— Nu, am spus eu, surprinzându-mă şi pe mine prin 
fermitatea vocii. Nu, categoric nu vreau să mă retrag. Mă 
simt bine. 

— Eşti sigură? Cum e cu paşaportul? 

— Era în dormitor. Hoţul n-a dat de el. 

Slavă Domnului. 

— Eşti absolut sigură? a întrebat Jenn din nou, cu o voce 
îngrijorată. E ceva important - nu doar pentru tine, ci şi 
pentru revistă. Dacă nu te simţi în stare, Rowan n-ar vrea 
ca tu să... 

— Sunt în stare, am spus eu, întrerupând-o. 

Nu se punea problema să las să-mi scape printre degete 
ocazia asta. Dacă o lăsam să-mi scape, era posibil să fie şi 
ultima. 


Ien 


— Îţi dau cuvântul meu. Chiar vreau să fac asta, Jenn. 

— Bine... a spus ea, aproape reticent. Ei, în cazul ăsta, cu 
toată viteza înainte, nu? Azi-dimineaţă au trimis un pachet 
pentru presă, aşa că o să ţi-l trimit ţie prin curier, împreună 
cu biletele de tren. Am undeva notițele lui Rowan. Cred că 
principalul e să faci un articol promoţional cu adevărat 
frumos despre vas, pentru că Rowan speră să primească 
publicitate de la ei, dar trebuie să fie şi nişte oameni 
interesanţi printre invitaţi, aşa că dacă poţi să obţii ceva de 
genul unor profile biografice, cu atât mai bine. 

— Sigur, am spus eu înşfăcând un pix de pe tejgheaua 
cafenelei şi începând să iau notițe. Îmi mai spui o dată când 
pleacă? 

— lei trenul de zece şi jumătate de la King's Cross - dar o 
să pun totul în dosarul pentru presă. 

— Foarte bine. Şi mersi, Jenn. 

— Nicio problemă, a spus ea. 

Avea o voce puţin melancolică, iar eu m-am întrebat 
dacă nu avusese de gând să profite chiar ea de această 
breşă. 

— Ai grijă, Lo. La revedere. 

Mai era încă lumină în timp ce mă târâm cu greu spre 
casă. Mă dureau picioarele şi pieptul şi voiam să ajung cât 
mai repede şi să fac o baie lungă şi fierbinte. 

Uşa apartamentului meu de la subsol era scăldată în 
penumbră, ca de obicei, şi m-am gândit din nou că trebuia 
să pun o lumină la intrare, dacă nu pentru altceva, măcar 
ca să găsesc cheile în geantă, dar chiar şi în semiîntunericul 
acela vedeam lemnul plesnit din jurul broaştei pe care o 
forţase hoţul. Era un miracol că nu-l auzisem. Ei, şi la ce te- 
ai fi aşteptat? La urma urmei erai beată, a spus vocea joasă 
şi neplăcută din capul meu. 

Dar noua yală părea solidă şi liniştitoare când s-a deschis 
cu un clinchet. Am încuiat-o bine, mi-am aruncat pantofii 
din picioare, mi-am înăbuşit un căscat în timp ce dădeam 
drumul la robinete şi m-am prăbuşit pe closet, ca să-mi scot 
ciorapii. Apoi am început să-mi deschei bluza... dar m-am 


oprit. 

În mod normal, eu las uşa de la baie deschisă - suntem 
doar eu şi Delilah, iar pereţii au tendinţa să se umezească, 
fiind sub nivelul solului. De asemenea, nu-mi plac prea mult 
spaţiile închise, iar când jaluzeaua e trasă, încăperea pare 
foarte mică. Dar, chiar dacă uşa de la intrare era încuiată, 
iar noua bară tip Londra instalată, tot am verificat fereastra 
şi am încuiat uşa de la baie înainte de a termina să-mi scot 
hainele. 

Eram obosită - Dumnezeule, eram atât de obosită. Mi-am 
imaginat cum adorm în cadă şi alunec sub apă, iar Judah 
găseşte peste o săptămână trupul meu gol şi umflat... Am 
scuturat capul. Trebuia să încetez să mai fiu atât de 
melodramatică. Cada avea doar 120 de centimetri. Era 
suficient de greu să mă răsucesc ca să-mi clătesc părul, nici 
vorbă de înecat. 

Apa era destul de fierbinte pentru ca tăietura de la obraz 
să usture. Am închis ochii şi am încercat să-mi imaginez că 
sunt altundeva, într-un loc complet diferit de acest spaţiu 
mic, friguros şi claustrofobic, departe de Londra sordidă şi 
plină de infracţionalitate. Poate plimbându-mă pe un țărm 
nordic răcoros, ascultând zgomotul mângâietor al... ăăă... 
oare al Balticei? Pentru un jurnalist de turism stau 
îngrijorător de prost cu geografia. 

Dar imaginile nedorite continuau să vină. Lăcătuşul care 
spunea că „un sfert din spargeri sunt recidive”. Eu, 
ghemuită în propriul meu dormitor, cu picioarele proptite în 
scândurile podelei. Priveliştea mâinilor puternice îmbrăcate 
în latex albicios, prin care se vedeau firele de păr negre. 

Căcat. Căcat. 

Am deschis ochii, însă acum realitatea înconjurătoare nu 
m-a mai ajutat. Am văzut, în schimb, cum pereţii umezi ai 
băii se iţesc deasupra mea, mă închid între ei... 

lar o iei razna, s-a răstit vocea mea interioară. Simţi asta, 
nu-i aşa? 

Taci. Taci, taci, taci. Am strâns tare din ochi şi am 
început să număr deliberat, încercând să-mi scot din cap 
imaginile astea. Unu. Doi. Trei. Inspiră. Patru. Cinci. Şase. 


Zig PE 


Expiră. Unu. Doi. Trei. Inspiră. Patru. Cinci. Şase. Expiră. 

În sfârşit, imaginile s-au retras, dar baia nu mai avea 
niciun farmec şi, dintr-odată, nevoia de a ieşi din încăperea 
mică şi lipsită de aer a devenit copleşitoare. M-am ridicat, 
mi-am legat un prosop în jurul corpului şi altul în jurul 
capului şi m-am dus în dormitor, unde laptopul meu era tot 
pe pat. 

L-am deschis, am intrat pe Google şi am tastat: „% de 
spărgători care revin la locul faptei”. 

A apărut o pagină cu linkuri. Am apăsat pe unul la 
întâmplare şi am citit în diagonală până la paragraful care 
spunea: „când spărgătorii revin la locul faptei... Un sondaj 
naţional indică faptul că, de-a lungul unei perioade de 12 
luni, aproximativ 25-50% din spargeri sunt incidente care 
se repetă, iar între 25 şi 35% dintre victime sunt victime 
repetate. Cifrele strânse de poliţia britanică sugerează că 
28-51% din spargerile repetate se produc în mai puţin de o 
lună şi 11-25% în mai puţin de o săptămână.” 

Super. Deci părea că lăcătuşul, prietenosul meu agent al 
tenebrelor, de fapt minimalizase problema, în loc să mă 
monteze, cu toate că matematica implicată de statistică - 
până la 50% infracţiuni repetate, dar numai 35% victime 
repetate - îmi dădea dureri de cap. Oricum ar fi fost, nu-mi 
plăcea prea mult ideea de a fi una dintre ele. 

Îmi promisesem să nu beau în seara aia, aşa că, după ce 
am verificat uşa de la intrare, uşa din spate, încuietorile 
ferestrelor şi uşa de la intrare pentru a doua - poate chiar a 
treia - oară şi am pus telefonul preplătit să se încarce lângă 
pat, mi-am făcut un ceai de muşeţel. 

M-am dus cu el în dormitor, împreună cu laptopul, 
dosarul de presă pentru călătorie şi un pachet de biscuiţi 
digestivi cu ciocolată. Era doar ora opt şi nu mâncasem 
nimic de seară, prea obosită chiar şi să comand prin 
telefon. Am deschis dosarul pentru presă al croazierei 
nordice, m-am cuibărit sub pilotă şi am aşteptat să mă ia 
somnul. 

Însă nu s-a întâmplat. Am mâncat întreg pachetul de 
biscuiţi înmuiaţi în ceai şi am citit pagini şi pagini cu date şi 


RE |» RE 


cifre despre Aurora. Doar zece cabine cu dotări de lux... 
maximum 20 de pasageri... angajaţi selectaţi cu grijă din 
cele mai bune hoteluri şi restaurante din lume... Nici măcar 
specificaţiile tehnice ale pescajului şi tonajului vasului nu 
au fost suficiente ca să mă adoarmă. Am rămas trează, 
zdrobită, dar cumva foarte agitată. 

Stăteam aşa în coconul meu, încercând să nu mă 
gândesc la spărgător. M-am gândit pe îndelete la muncă şi 
la toate chestiunile practice pe care trebuia să le rezolv 
până duminică. Să-mi iau noile carduri bancare. Să-mi fac 
bagajele şi să mă documentez despre călătorie. Oare 
aveam să-l văd pe Jude înainte de plecare? Probabil că mă 
suna pe vechiul telefon. 

Am pus jos dosarul pentru presă şi am intrat pe e-mail. 

„Bună, iubitule”, am scris, apoi m-am oprit şi mi-am 
muşcat o unghie. Ce să-i spun? N-avea niciun rost să-i 
povestesc despre spargere. Nu încă. l-ar fi părut rău că nu 
fusese aici când avusesem nevoie de el. „Mi-am pierdut 
telefonul”, am scris în cele din urmă. „E o poveste lungă, îţi 
explic când te întorci. Dar, dacă ai nevoie de mine, trimite- 
mi e-mail, nu SMS. La ce oră ajungi duminică? Eu plec 
devreme spre Hull, pentru chestia aia nordică. Sper să ne 
vedem înainte să plec - altfel, ne vedem weekendul 
următor? Lo x.” 

Am apăsat pe Trimite, sperând că Judah nu avea să se 
întrebe de ce eram trează şi trimiteam e-mailuri la 12:45 
noaptea, apoi am închis calculatorul, am luat o carte şi am 
încercat să citesc ca să adorm. 

N-a funcţionat. 

La 3:35 dimineaţa, m-am dus în bucătărie împleticindu- 
mă, am luat sticla de gin şi mi-am turnat cel mai tare gin 
tonic pe care eram în stare să-l beau. L-am înghiţit ca pe un 
medicament, cutremurându-mă din cauza gustului aspru, 
apoi mi-am mai pus unul şi l-am băut şi pe ăla, mai încet de 
data asta. Am rămas aşa o clipă, simțind cum alcoolul îmi 
furnică prin vene, relaxându-mi muşchii şi potolindu-mi 
nervii încordaţi. 

Am turnat în pahar restul ginului şi m-am dus cu el în 


= D= 


dormitor, unde m-am întins, ţeapănă şi neliniştită, cu ochii 
aţintiţi asupra cadranului strălucitor al ceasului, aşteptând 
ca alcoolul să-şi facă efectul. 

Unu. Doi. Trei. Inspiră. Patru... Cinci... Ci... 

Nu-mi amintesc când am adormit, dar trebuie s-o fi făcut. 
Acum mă uitam la ceas cu ochii înceţoşaţi din cauza durerii 
de cap, aşteptând să treacă la 4:44, iar în clipa următoare 
clipeam în faţa blănoasă a lui Delilah, care mă lovea în nas 
cu botul ei mustăcios, încercând să-mi spună că e ora 
micului dejun. Am gemut. Mă durea capul mai rău ca ieri - 
deşi nu-mi dădeam seama dacă era din cauza obrazului sau 
a mahmurelii. Ultimul gin tonic era pe jumătate plin, pe 
noptieră, lângă ceas. L-am mirosit şi mi-a venit să vomit. 
Probabil că două treimi erau gin. Oare ce fusese în capul 
meu? 

Ceasul arăta 6:04, ceea ce însemna că dormisem mai 
puţin de o oră şi jumătate; dar acum eram trează, nu avea 
niciun rost să încerc să adorm la loc. Aşa că m-am ridicat în 
picioare, am tras perdeaua şi am privit zorii cenuşii, care 
trimiteau raze înguste de soare spre fereastra mea de la 
subsol. Ziua părea rece şi ursuză. Am băgat picioarele în 
papuci şi m-am dus la termostatul de pe hol, tremurând, 
pregătită să dezactivez regulatorul automat şi să pornesc 
căldura. 

Era sâmbătă, aşa că nu trebuia să lucrez, dar munca 
administrativă de a-mi transfera numărul de mobil către un 
alt telefon şi de a-mi scoate carduri bancare noi mi-a 
ocupat mare parte a zilei, iar seara eram ruptă de oboseală. 

Era la fel de rău ca atunci când mă întorsesem cu avionul 
din Thailanda prin Los Angeles - o serie de zboruri de 
noapte în urma cărora rămăsesem răvăşită de lipsa 
somnului şi complet dezorientată. Undeva, deasupra 
Atlanticului, mi-am dat seama că depăşisem somnul, că 
puteam foarte bine să renunţ la el. Ajunsă acasă, m-am 
prăbuşit în pat ca într-un puț, năpustindu-mă cu capul 
înainte în uitare, şi am dormit timp de douăzeci şi două de 
ore, trezindu-mă ameţită şi înţepenită ca să-l găsesc pe 


Judah bătând la uşă cu ziarele de duminică. 

Dar, de data asta, patul meu nu mai era un refugiu. 

Trebuia să mă adun înainte de plecarea în excursia asta. 
Era o şansă irepetabilă, de neratat, de a-mi da adevărata 
măsură a talentului după ce zece ani mă dedicasem 
jurnalismului de tip decupat şi lipit. Era ocazia de a 
demonstra că sunt în stare - că, asemenea lui Rowan, şi eu 
pot să-mi fac relaţii, să aburesc şi să promovez numele 
Velocity printre cei de sus. lar lordul Bullmer, proprietarul 
Aurorei Borealis, era un om cu adevărat sus-pus. Doar 1% 
din bugetul lui de publicitate ar fi putut să susţină Velocity 
luni de zile, ca să nu mai amintim de celebrităţile din 
domeniul turismului sau de fotografii care fuseseră fără 
îndoială invitaţi în acest voiaj inaugural şi ale căror nume ar 
fi arătat într-adevăr frumos pe coperta noastră. 

Nu aveam de gând să îl atac decisiv pe Bullmer la cină - 
cu siguranţă nu ceva atât de grosolan şi comercial. Dar 
dacă puteam să fac rost de numărul lui de telefon şi să mă 
asigur că atunci când îl sun îmi răspunde... ei bine, aş fi 
avut mari şanse să obţin în sfârşit acea avansare. 

In timp ce mâncam de seară, băgând mecanic pizza în 
gură până m-am simţit complet sătulă, am continuat cu 
dosarul pentru presă de unde rămăsesem, dar cuvintele şi 
imaginile înotau în faţa ochilor mei şi adjectivele se 
contopeau unele cu altele: „exclusivist... sclipitor... luxos... 
făcut de mână... meşteşugar...” 

Am dat drumul paginii, căscând, apoi m-am uitat la ceas 
şi mi-am dat seama că e nouă. Slavă Domnului, puteam să 
mă duc la culcare. Am verificat şi reverificat uşile şi 
broaştele, gândindu-mă că un avantaj al faptului că eram 
atât de nedormită era că noaptea trecută nu avea cum să 
se repete. Eram atât de obosită că, şi dacă venea vreun 
spărgător, probabil aş fi dormit neîntoarsă. 

La 22:47, mi-am dat seama că mă înşelasem. 

La 23:23, am început să plâng slab şi prosteşte. 

Trebuia să dorm. Trebuia. Dormisem doar... Am numărat 
pe degete, nereuşind să calculez în cap - mai puţin de 


DD 


patru ore de somn în ultimele trei zile. 

Simţeam gustul somnului. Simţeam că e acolo, dar fără 
să-l pot ajunge. Trebuia să dorm. Trebuia. Dacă nu 
dormeam, aveam să înnebunesc. 

Lacrimile au apărut din nou - nici măcar nu ştiam ce 
sunt. Lacrimi de frustrare? De furie faţă de mine? Faţă de 
spărgător? Sau doar de epuizare? 

Ştiam un singur lucru, că nu pot să dorm - că somnul 
atârnă la câţiva centimetri de mine, ca o promisiune 
nerespectată. Mă simţeam ca şi cum aş fi alergat spre un 
miraj care se tot retrăgea şi, cu cât alergam mai disperată, 
cu atât mai repede se îndepărta. Sau că era ca un peşte în 
apă pe care trebuia să-l prind şi să-l ţin, dar care îmi 
aluneca întruna printre degete. 

O, Doamne, cât aş vrea să dorm... 

Delilah a întors capul spre mine, tresărind. Oare 
spusesem asta cu voce tare? Nici nu-mi mai dădeam 
seama. Dumnezeule, o luam razna. 

Străfulgerarea unei fețe - ochi limpezi şi scânteietori în 
întuneric. 

M-am ridicat în capul oaselor, cu inima zvâcnindu-mi atât 
de tare că îi simţeam bătăile în ceafă. 

Trebuia să plec de aici. 

M-am ridicat în picioare, împleticindu-mă de epuizare ca 
şi cum aş fi fost în transă, am băgat picioarele în pantofi şi 
braţele în haină, peste bluza de pijama. Apoi mi-am luat 
geanta. Dacă nu puteam dormi, aveam să mă plimb. 
Undeva. Oriunde. 

Dacă somnul nu voia să vină la mine, atunci aveam să-l 
găsesc eu singură. 


SER e E 


3 


Străzile nu erau pustii la miezul nopţii, dar nici nu erau 
aceleaşi pe care mergeam la muncă în fiecare zi. 

Intre cercurile galbene ca sulful ale stâlpilor de iluminat, 
străzile erau gri şi întunecoase, iar un vânt rece purta hârtii 
aruncate spre picioarele mele, împingând frunze şi gunoaie 
învârtejite în gurile de canal. Ar fi trebuit să-mi fie frică - o 
femeie de 32 de ani îmbrăcată în mod evident în pijama şi 
cutreierând străzile la orele mici ale nopţii. Dar aici mă 
simţeam mai în siguranţă decât în apartamentul meu. Aici 
te-ar fi auzit cineva dacă strigai. 

Nu aveam niciun plan, niciun traseu, doar să cutreier 
străzile până nu mă mai ţineau picioarele. Undeva pe lângă 
Highbury şi Islington, mi-am dat seama că începuse să 
plouă, că probabil începuse de ceva timp, pentru că eram 
udă leoarcă. M-am oprit, cu pantofii uzi, în timp ce creierul 
meu epuizat şi ameţit încerca să formuleze un plan. 
Aproape din proprie iniţiativă, picioarele mele au pornit din 
nou - nu spre casă, ci spre sud, spre cartierul Angel. 

Mi-am dat seama încotro merg abia când am ajuns. Abia 
când m-am oprit lângă veranda clădirii lui, încruntându-mă 
năucă spre interfonul unde îi apărea numele, cu scrisul lui 
de mână mic şi îngrijit: LEWIS. 

Nu era aici. Era plecat în Ucraina şi urma să se întoarcă 
abia mâine. Dar aveam în buzunarul de la haină rândul meu 
de chei şi nu mă simţeam în stare să mă întorc pe jos la 
apartamentul meu. A; putea să iei un taxi, m-a cicălit vocea 
gravă şi dispreţuitoare din capul meu. Nu de mersul pe jos 
ti-e frică. Laşo. 

Am scuturat din cap, împroşcând interfonul de oţel cu 
stropi de ploaie, şi am ales de pe inel cheia care deschidea 
uşa de la intrare. M-am strecurat înăuntru, în căldura 
apăsătoare a holului comun. 

Am urcat la etajul unu şi am intrat prudent în 
apartament. 

Era întuneric complet. Toate uşile erau închise, iar holul 


SEE 


de la intrare nu avea ferestre. 

— Judah? am strigat. 

Eram sigură că nu e acasă, dar nu era imposibil să fi lăsat 
un prieten să doarmă acolo şi nu voiam să provoc nimănui 
un infarct la miezul nopţii. Cunoşteam prea bine senzaţia. 

— Judah, sunt eu, Lo. 

Dar nu a răspuns nimeni. Apartamentul era tăcut - cu 
totul şi cu totul tăcut. Am deschis uşa din stânga, care 
dădea în bucătărie, şi am intrat în vârful picioarelor. N-am 
aprins lumina. Mi-am scos doar hainele ude, cu pijama cu 
tot, şi le-am aruncat în chiuvetă. 

Apoi m-am dus dezbrăcată în dormitor, unde patul mare 
şi lat stătea gol sub o rază de lună, cu cearşafurile gri 
învălmăşite, de parcă Judah tocmai s-ar fi ridicat din el. M- 
am târât pe mâini şi genunchi spre mijlocul patului, simțind 
moliciunea cearşafurilor folosite, mirosul lui de transpiraţie, 
aftershave-ul lui şi... pur şi simplu el. 

Am închis ochii. 

Unu. Doi... 

Somnul s-a năpustit asupra mea, luându-mă ca un val. 

M-am trezit din cauza ţipetelor unei femei şi a senzaţiei 
că stă cineva deasupra mea şi mă imobilizează, cineva care 
îmi ţine mâinile, împiedicându-mă să lupt. 

O mână mult mai puternică decât a mea m-a prins de 
încheietură. Oarbă şi înnebunită de spaimă, am bâjbâit în 
beznă cu mâna liberă, căutând ceva, orice, pe care să-l pot 
folosi ca armă, şi am apucat lampa de pe noptieră. 

Acum, mâna bărbatului îmi astupa gura, înăbuşindu-mă, 
iar greutatea lui mă sufoca, aşa că am ridicat lampa grea 
cu toată puterea şi am lovit cu ea. 

S-a auzit un strigăt de durere şi, prin negura groazei, am 
auzit o voce, cuvinte îngânate şi frânte. 

— Lo, eu sunt! Eu sunt, pentru numele lui Dumnezeu, 
încetează! 

Ce? 

O, Doamne. 

Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât atunci când am 


= sa 


încercat să aprind lumina nu am reuşit decât să răstorn 
ceva. 

Lângă mine îl auzeam pe Judah cum icneşte, împreună 
cu un bolborosit care mă îngrozea. Unde dracu' era lampa? 
Apoi mi-am dat seama - îl pocnisem cu ea peste faţă. 

Am coborât din pat împleticindu-mă, cu picioarele 
tremurând, şi am găsit întrerupătorul de lângă uşă. Camera 
a fost inundată imediat de lumina puternică şi necruțătoare 
a douăsprezece spoturi cu halogen, care luminau fiecare 
detaliu al spectacolului de groază din faţa mea. 

Judah stătea ghemuit lângă pat, ţinându-şi faţa în mâini. 
Barba şi pieptul îi erau scăldate în sânge. 

— O, Doamne, Jude! 

M-am repezit spre el, cu mâinile tremurând în continuare, 
şi am început să scot şerveţele din cutia de lângă pat, 
punându-i-le pe faţă. 

— O, Doamne, ce s-a întâmplat? Cine tipa? 

— Tu! a gemut el. 

Şerveţelele erau deja îmbibate cu sânge. 

— Ce? 

Eram încă plină de adrenalină. Am privit derutată prin 
cameră după femeie şi atacator. 

— Ce vrei să spui? 

— Am venit acasă, a spus el greoi, cu accentul lui de 
Brooklyn estompat de şerveţele. Tu erai pe jumătate 
adormită şi ai început să ţipi. Aşa că am încercat să te 
trezesc şi... uite. _ 

— Ah, la dracu’, am spus eu ducând mâinile la gură. Imi 
pare atât de rău. 

Ţipetele alea - fuseseră atât de vii. Oare chiar fuseseră 
doar ale mele? A 

Judah şi-a depărtat prudent mâinile de gură. In 
ghemotocul de hârtie stacojie era ceva mic şi alb. Abia 
când m-am uitat la faţa lui mi-am dat seama - îi lipsea un 
dinte. 

— O, Doamne. 

S-a uitat la mine, în timp ce sângele îi picura încet din 
nas şi din gură, şi a spus doar atât: 


— 26 — 


— Ce primire. 

KSI 

— Îmi pare rău. 

Simţeam cum lacrimile mă ustură în fundul gâtului, dar 
refuzam să plâng în fața taximetristului. Am încercat să le 
înghit, cu o senzație puternică de durere. 

— Judah? 

Judah n-a spus nimic, se mulțumea să privească pe geam 
zorii cenuşii care se iveau deasupra Londrei. Stătuserăm 
două ore la camera de urgență a Spitalului Universitar, şi 
nu făcuseră altceva decât să-i coasă buza şi să-l trimită la 
dentistul de urgență, care îi băgase dintele la loc şi îi 
spusese, mai mult sau mai puțin, să nu dispere. Se părea 
că dintele putea fi salvat, dacă prindea iar rădăcină. Dacă 
nu, îi făceau sau o punte, sau un implant dentar. Judah a 
închis ochii, obosit, iar eu am simţit cum mi se întoarce 
stomacul pe dos de remuşcare. 

— Imi cer scuze, am spus iar, mai disperată de data asta. 
Nu ştiu ce să spun altceva. 

— Nu, eu îmi cer scuze, a spus el obosit. 

A părut că spune „şcuze”, ca un om care îl imită pe Sean 
Connery la un chef. Vorbea cu greu, din cauza anesteziei 
locale de la buză. 

— Tu? De ce să-ţi ceri tu scuze? 

— Nu ştiu. Că am dat-o în bară. Că n-am fost alături de 
tine. 

— Cu spărgătorul, vrei să spui? 

El a aprobat din cap. 

— Da. Dar şi în general. Aş fi vrut să nu fiu plecat atât de 
des. 

M-am aplecat spre el, iar el m-a cuprins cu braţul. Mi-am 
lăsat capul pe umărul lui şi i-am ascultat bubuitul lent şi 
regulat al inimii, liniştitor prin comparaţie cu pulsul meu 
răpăitor şi panicat. Sub geacă avea un tricou pătat cu 
sânge, a cărui stofă moale şi uzată era acum sub obrazul 
meu. Când am tras aer în piept, inspirând prelung şi 
înfiorat, tricoul mirosea a transpiraţie, iar eu am simţit cum 
pulsul meu încetineşte în acelaşi ritm cu al lui. 


— N-ai fi putut să faci nimic, am spus lângă pieptul lui. 

El a scuturat din cap. 

— Tot ar fi trebuit să fiu acolo. 

Se lumina când am plătit taxiul şi am urcat încet cele 
două rânduri de scări până la apartamentul lui. Când m-am 
uitat la ceasul meu, am văzut că era aproape şase. Căcat, 
peste câteva ore trebuia să fiu în trenul de Hull. 

În apartament, Judah şi-a scos hainele şi ne-am prăbuşit 
în pat, piele lângă piele. El m-a strâns în braţe şi a inhalat 
parfumul părului meu, închizând ochii. Eram atât de obosită 
că abia dacă mai gândeam limpede, dar, în loc să mă întind 
pe spate şi să las somnul să mă cuprindă, m-am trezit că 
mă urc pe el şi îl sărut pe gât, pe burtă şi pe fâşia neagră 
de păr din jurul zonei inghinale. 

— Lo... a gemut el. 

A încercat să mă tragă în sus ca să mă sărute, dar am 
scuturat din cap. 

— Nu, adu-ţi aminte de gura ta. Rămâi aşa. 

El a lăsat capul să-i cadă pe spate, cu gâtul arcuit în 
lumina albicioasă a zorilor care se strecura printre perdele. 

Trecuseră opt zile de când îl văzusem ultima oară. Şi 
urma să mai treacă o săptămână până când aveam să-l 
revăd. Dacă nu făceam asta acum... 

După aceea, am rămas în braţele lui, aşteptând ca 
respiraţia şi pulsul să mi se liniştească, şi am simţit cum 
obrazul lui lipit de al meu e încreţit de un zâmbet. 

— Aşa mai merge, a spus el. 

— Aşa cum? 

— Începe să semene cu primirea la care mă aşteptam. 

Am tresărit, iar el mi-a atins faţa. 

— Lo, iubito, glumeam. 

— Ştiu. 

Am tăcut amândoi o lungă vreme. Am crezut că adoarme 
şi am închis şi eu ochii, lăsând oboseala să mă învăluie, dar 
apoi am simţit cum pieptul lui se înalţă şi muşchii braţului 
se încordează, iar el inspiră adânc. 

— Lo, nu o să te mai întreb încă o dată, dar... 


= Di 


Nu a terminat propoziţia, însă nici nu era nevoie. 
Simţeam ce vrea să spună. Asta îmi spusese şi de Anul Nou 
- voia ca noi doi să mergem mai departe. Să ne mutăm 
împreună. 

— Lasă-mă să mă gândesc la asta, am spus eu în cele din 
urmă, cu o voce care nu părea a mea, o voce neobişnuit de 
potolită. 

— Aşa ai spus şi acum câteva luni. 

— Încă mă gândesc. 

— Ei, eu m-am hotărât. 

Mi-a pus o mână pe bărbie, întorcându-mi faţa încet spre 
a lui. Acolo am văzut ceva care mi-a făcut inima să tresară. 
Am întins mâna spre el, dar Judah mi-a prins-o şi a ţinut-o 
aşa. 

— Lo, nu mai încerca să te eschivezi. Am fost foarte 
răbdător, ştii asta, dar încep să am impresia că nu suntem 
pe aceeaşi lungime de undă. 

Am simţit cum în interiorul meu se zbate o panică 
familiară - ceva între speranţă şi groază. 

— Nu suntem pe aceeaşi lungime de undă? am zâmbit eu 
forţat. lar te-ai uitat la Oprah? 

Atunci el a dat drumul mâinii mele şi s-a întors în cealaltă 
parte, iar ceva de pe faţa lui a părut să se închidă. Mi-am 
muşcat buza. 

— Jude... 

— Nu, a spus el. Mai bine nu. Eu voiam să discutăm 
despre asta, dar e clar că tu nu vrei, aşa că... uite ce, sunt 
obosit. E aproape dimineaţă. Hai să ne culcăm. 

— Jude, am spus eu din nou, de data asta implorator, 
urându-mă pentru că eram aşa de nemernică, urându-l pe 
el pentru că mă forţa să fac asta. 

— Am spus nu, a răspuns el greoi, cu faţa în pernă. 

Am crezut că se referă la conversaţia noastră, dar apoi a 
reluat: 

— Am spus nu unei slujbe la New York. Am refuzat-o. 
Pentru tine. 

La dracu'. 


200 


4 


Dormeam adânc, ca drogată, când alarma m-a readus la 
cunoştinţă câteva ore mai târziu. 

Nu ştiam de când sună, dar am presupus că de ceva 
timp. Mă durea capul şi am rămas aşa o clipă îndelungată, 
încercând să mă orientez, după care am reuşit să întind 
mâna şi să reduc ceasul la tăcere, ca să nu-l trezească pe 
Judah. 

M-am frecat la ochi ca să-mi treacă somnul şi m-am 
întins, încercând să alung crampele de la gât şi umeri, apoi 
m-am ridicat cu greu, m-am dat jos din pat şi m-am dus în 
bucătăria lui Judah. In timp ce se făcea cafeaua, mi-am luat 
pastilele şi apoi am căutat analgezice în baie. Am găsit 
ibuprofen, paracetamol şi nişte pastile într-o sticluţă maro 
de plastic - îmi aminteam vag că îi fuseseră prescrise lui 
Judah când îşi sucise genunchiul la un meci de fotbal. Am 
deschis capacul cu protecţie pentru copii şi am examinat 
pastilele. Erau imense - jumătate roşii, jumătate albe - şi 
arătau impresionant. 

Până la urmă, n-am avut curajul să le iau şi, în locul lor, 
am rupt două pastile de ibuprofen şi una de paracetamol cu 
acţiune rapidă de pe polita din baie. Le-am înghiţit cu o 
ceaşcă de cafea - neagră, în frigiderul gol nu era lapte 
deloc -, apoi am sorbit mai încet restul ceştii, în timp ce mă 
gândeam la noaptea trecută, la acţiunile mele stupide şi la 
anunţul lui Judah... 

Fusesem surprinsă. Nu, mai mult decât surprinsă - 
fusesem şocată. Nu  discutaserăm niciodată despre 
planurile lui pe termen lung, dar ştiam că îi era dor de 
prietenii lui din State, de mama şi fratele lui mai mic - pe 
care încă nu-i cunoscusem. Ceea ce făcuse el... făcuse 
pentru el? Sau pentru noi? 

In cafetieră mai rămăsese jumătate de ceaşcă de cafea, 
pe care am pus-o în altă cană şi am dus-o cu grijă în 
dormitor. 

Judah zăcea răşchirat pe saltea, ca şi cum ar fi căzut 


acolo. În filme oamenii par împăcaţi atunci când dorm, dar 
Judah nu părea astfel. Gura lui lovită era ascunsă sub braţul 
aruncat în sus, dar, din cauza nasului ascuţit şi a frunţii 
brăzdate, semăna cu un uliu furios, supărat că a fost 
doborât din zbor de un paznic de vânătoare. 

Am pus cana cu cafea pe noptieră, foarte încet, mi-am 
aşezat faţa pe pernă lângă el şi l-am sărutat pe ceafă. Era 
caldă şi surprinzător de moale. 

El s-a mişcat în somn şi mi-a încercuit umerii cu braţul 
lung şi bronzat. A deschis ochii, care păreau cu trei nuanţe 
mai închişi decât căpruiul lui obişnuit. 

— Bună, am spus eu încet. 

— Bună. 

Şi-a schimonosit faţa şi a căscat, apoi m-a tras lângă el. 
Pentru o clipă m-am opus, gândindu-mă la vas, la tren şi la 
maşina care mă aştepta în Hull. Apoi membrele mele au 
părut să se înmoaie ca plasticul şi m-am lăsat să cad lângă 
el, lângă căldura lui. Am rămas aşa o clipă, privindu-ne în 
ochi, iar eu am întins mâna, atingându-i şovăitor 
leucoplastul de pe buză. 

— Crezi că o să prindă iar rădăcină? 

— Nu ştiu, a spus el. Aşa sper, trebuie să merg luni la 
Moscova şi nu vreau să-mi pierd timpul cu dentişti pe-acolo. 

N-am spus nimic. El a închis ochii şi s-a întins, iar eu i-am 
auzit încheieturile cum trosnesc. Apoi s-a întors pe o parte 
şi a pus mâna încet pe sânul meu gol. 

— Judah... am spus eu. 

— Ce? 

— Nu pot. Trebuie să plec. 

— Atunci pleacă. 

— Nu. Termină. 

— Nu înţeleg, să termin sau să nu termin? 

Judah a zâmbit cu jumătate de gură. 

— Şi una, şi alta. Ştii ce vreau să spun. 

M-am ridicat şi am scuturat din cap. Mă durea, aşa că am 
regretat imediat mişcarea. 

— Te doare obrazul? m-a întrebat Judah. 

— Nu. 


ic NE 


Am dus mâna la obraz. Era umflat, dar nu la fel de mult 
ca mai devreme. 

Avea o expresie îngrijorată şi a întins un deget ca să 
mângâie vânătaia, dar eu m-am retras fără să vreau. 

— Ar fi trebuit să fiu acolo, a spus el. 

— Ei bine, n-ai fost, am spus eu mai răstit decât 
intenţionasem. Nu eşti niciodată. 

El a clipit şi s-a ridicat în coate să se uite la mine, cu faţa 
încă boţită de somn şi cu urme de la faţa de pernă. 

— Ce naiba...? 

— Ai auzit ce-am spus. 

Ştiam că sunt nerezonabilă, dar cuvintele se revărsau. 

— Care e viitorul, Jude? Şi dacă m-aş muta aici, care ar fi 
planul? Stau aici, ţes la linţoliul meu ca Penelopa şi ţin 
focurile aprinse, în timp ce tu bei whisky în cine ştie ce bar 
din Rusia cu alţi corespondenţi străini? 

— Ce-ţi veni? 

Am scuturat din cap şi mi-am coborât picioarele din pat. 
Am început să mă îmbrac cu hainele de rezervă pe care le 
lăsasem pe podea după excursia la urgente. 

— Sunt doar obosită, Jude. 

Obosită era un eufemism. În ultimele trei nopţi, nu 
dormisem mai mult de două ore. 

— Şi nu văd încotro se îndreaptă chestia asta. E suficient 
de greu şi acum, când suntem doar noi doi. Nu vreau să fiu 
soţia care stă acasă cu un copil pe cap şi o depresie 
postnatală intratabilă, în timp ce tu eşti împuşcat în toate 
locurile mizerabile din emisfera asta. 

— Evenimentele recente par să sugereze că pentru mine 
e mai periculos în apartamentul meu, a spus Judah, 
tresărind apoi la vederea expresiei mele. Scuze, asta a fost 
o măgărie. Ştiu că a fost un accident. 

Mi-am aruncat haina încă udă pe umeri şi mi-am luat 
geanta. 

— La revedere, Judah. 

— La revedere? Ce vrei să spui? 

— Ce vrei tu. 

— Ce vreau eu e ca tu să nu mai fii atât de 


RES ip 


melodramatică şi să te muţi în apartamentul meu. Te 
iubesc, Lo! 

Cuvintele m-au lovit ca o palmă. M-am oprit în cadrul uşii, 
simțind povara oboselii ca pe ceva în jurul gâtului, care mă 
trăgea în jos. 

Mâini în latex albicios, sunetul unui râs... 

— Lo? a spus Judah şovăitor. 

— Nu pot, am spus eu, cu faţa spre hol. 

Nu eram sigură ce voiam să spun - nu pot să plec, nu pot 
să rămân, nu pot să am discuţia asta, viaţa asta, toate 
astea. 

— Trebuie... trebuie pur şi simplu să plec. 

— Deci, cu slujba aia, a spus el, cu un început de furie în 
voce. Cea pe care am refuzat-o. Vrei să spui că am făcut o 
greşeală? 

— Eu nu ţi-am cerut niciodată să faci aşa ceva, am spus 
cu voce tremurătoare. Nu ţi-am cerut niciodată. Aşa că nu 
pune asta în seama mea. 

Mi-am aruncat geanta pe umăr şi m-am întors spre uşă. 

El n-a spus nimic. N-a încercat să mă oprească. Am ieşit 
din apartament clătinându-mă de parcă aş fi fost beată. 
Abia când am ajuns la metrou m-a izbit realitatea a ceea ce 
tocmai se întâmplase. 


5 


Îmi plac la nebunie porturile. Îmi plac mirosul de smoală 
şi aer sărat şi ţipetele pescăruşilor. Poate datorită anilor în 
care am mers cu feribotul în Franţa în vacantele de vară, 
dar un port îmi dă o senzaţie de libertate aşa cum un 
aeroport nu poate s-o facă niciodată. Aeroporturile 
înseamnă muncă, controale şi întârzieri.  Porturile 
înseamnă... nu ştiu. Ceva complet diferit. Evadare, poate. 

Întreaga călătorie cu trenul încercasem să nu mă 
gândesc la Judah şi să-mi distrag atenţia cu documentarea 
excursiei care mă aştepta. Richard Bullmer era doar cu 
câţiva ani mai mare ca mine, dar CV-ul lui era suficient de 
lung ca să mă facă să mă simt complet incapabilă - o listă 
de afaceri şi posturi de director care mă făceau să-mi dea 
lacrimile, fiecare dintre ele o trambulină pentru un nivel 
încă şi mai înalt de bani şi influenţă. 

Când am deschis Wikipedia pe telefon, am văzut un 
bărbat bronzat şi arătos cu păr foarte negru, braţ la braţ cu 
o blondă extraordinar de frumoasă de, 30 de ani. „Richard 
Bullmer cu soţia lui, moştenitoarea Anne Lyngstad, la nunta 
lor din Stavanger”, spunea legenda fotografiei. 

Dat fiind titlul lui, presupusesem că primise averea pe 
tavă, dar, cel puţin din articolul de pe Wikipedia, reieşea că 
fusesem nedreaptă. Prima parte a vieţii lui fusese suficient 
de confortabilă - şcoală primară privată, Eton şi Balliol. Însă 
în primul an de universitate tatăl lui murise - mama lui 
părea să fi ieşit deja din peisaj, nu era foarte clar -, iar 
averea familiei fusese înghițită de taxa pe moştenire şi 
datorii, lăsându-l, la 19 ani, singur şi fără adăpost. 

În aceste circumstanţe, faptul că îşi luase licenţa la 
Oxford ar fi fost o realizare suficientă, dar pe lângă asta 
crease, în anul trei, un start-up în domeniul internetului. 
Listarea lui la bursă, în 2003, fusese primul succes dintr-un 
şir care culminase cu vasul de croazieră exclusivist cu zece 
cabine, conceput ca un refugiu de super-lux care să 
navigheze de-a lungul țărmului scandinav. „Disponibil 


A 


pentru nunta ta de vis, un eveniment corporatist ameţitor 
cu ajutorul căruia să-ţi uimeşti şi să-ţi cucereşti clienţii sau 
pur şi simplu pentru o vacanţă exclusivistă pe care tu şi 
familia ta nu o veţi uita niciodată”, am citit din dosarul 
pentru presă în timp ce trenul se năpustea spre nord. Apoi 
am trecut la planul punţii unde se aflau cabinele. 

La botul vasului - provă, presupun că se cheamă - erau 
patru apartamente mari, iar în spate, o secţiune separată 
cu şase cabine mai mici dispuse în formă de potcoavă. 
Fiecare cabină era numerotată, cu numere pare şi impare 
de o parte şi de alta a coridorului central, cabina 1 fiind 
chiar în vârful provei, iar cabinele 9 şi 10, una lângă alta la 
pupa curbată a vasului. Presupuneam că eu urma să stau în 
una dintre cabinele mai mici - probabil că apartamentele 
erau rezervate pentru VIP-uri. Planul nu avea nicio 
dimensiune şi m-am încruntat când mi-am amintit unele 
traversări cu feribotul ale canalului, când stătusem în 
încăperi mici şi claustrofobice, fără ferestre. Gândul de a 
petrece cinci zile în aşa ceva nu era deloc confortabil, dar 
cu siguranţă pe un vas ca ăsta trebuia să fie vorba de ceva 
considerabil mai spaţios. 

Am dat pagina, sperând să găsesc o fotografie cu una 
dintre cabine, ca să mă liniştesc, dar în schimb am dat 
peste o poză cu o abundență orbitoare de delicatese 
scandinave întinse pe o faţă de masă albă. Se părea că 
bucătarul de pe Aurora îşi făcuse pregătirea la Noma şi El 
Bulli. Am căscat şi mi-am apăsat ochii cu mâinile, simțind 
că oboseala îndârjită şi povara a tot ce se întâmplase 
noaptea trecută mă apasă din nou. 

In minte mi-a apărut faţa lui Judah atunci când plecasem, 
suturată din pricina loviturii din noaptea de dinainte, şi am 
tresărit. Nici măcar nu eram sigură ce se întâmplase. Oare 
Judah şi cu mine ne despărţiserăm? Il părăsisem? De 
fiecare dată când încercam să reconstitui conversaţia, 
creierul meu epuizat prelua controlul, adăugând lucruri pe 
care nu le spusesem, răspunsuri pe care mi-aş fi dorit să le 
fi dat, făcându-l pe Judah fie mai aerian şi mai ofensator ca 
să-mi justific poziţia, fie mai plin de iubire ca să mă conving 


E ea 


că totul avea să fie în regulă. Eu nu-i cerusem să refuze 
slujba. Atunci de ce se aştepta, dintr-odată, să-i fiu 
recunoscătoare pentru asta? 

Am moţăit incomod timp de 30 de minute în maşina care 
mă ducea de la gară la port, iar când somnul mi-a fost 
întrerupt de anunţul voios al şoferului, a fost ca şi cum m-ar 
fi împroşcat pe faţă cu apă rece. Am coborât confuză şi 
ameţită din maşină, împleticindu-mă în soarele arzător şi 
briza usturătoare şi sărată. 

Şoferul mă lăsase aproape de pasarela Aurorei, dar, când 
am privit vasul peste puntea de oţel, nu mi-a venit să cred 
că ajunsesem unde trebuia. Ce am văzut îmi era familiar 
din broşură - ferestre imense care reflectau soarele, fără 
nicio amprentă sau strop de apă sărată, şi vopsea albă- 
strălucitoare atât de proaspătă că părea să fi fost terminată 
în dimineaţa aia. Dar ceea ce îmi scăpase fusese scara. 
Aurora era atât de mică - mai degrabă un iaht mare decât 
un vas de croazieră. Acum înţelegeam ce voiseră să spună 
prin „exclusivist”; văzusem vase mai mari care făceau 
curse între insulele greceşti. Părea imposibil ca tot ce 
apărea în broşură - bibliotecă, solar, saună şi centru de 
recuperare, salon pentru cocteil şi toate celelalte lucruri 
aparent indispensabile pentru pasagerii răsfăţaţi ai Aurorei 
- să încapă în acest vas miniatural. Mărimea lui, împreună 
cu perfecțiunea vopselei, transmiteau o senzaţie curioasă 
de jucărie, iar când am urcat pe pasarela îngustă de oţel 
am avut o imagine bruscă şi derutantă a Aurorei ca vas 
băgat într-o sticlă - minuscul, perfect, izolat şi ireal -, 
simțind că, pe măsură ce urcam pasarela, mă comprim 
pentru a mă potrivi cu el. Era o senzaţie ciudată, ca şi cum 
aş fi privit prin celălalt capăt al telescopului, iar asta mă 
făcea să mă simt ameţită, ca şi când aş fi fost prinsă într-un 
vârtej. 

Pasarela se mişca sub picioarele mele, dedesubt apele 
întunecate ale portului se învolburau şi, pentru o clipă, am 
avut iluzia că mă prăbuşesc, că oţelul de sub picioarele 
mele cedează. Am închis ochii şi m-am agăţat de 


balustrada metalică rece. 

Apoi am auzit o voce de femeie în faţă sus. 

— E un miros minunat, nu-i aşa? 

Am clipit. O stewardesă stătea la intrarea vasului. Era 
sclipitoare, de un blond aproape alb, cu un bronz de 
culoarea nucului. Zâmbea larg, de parcă aş fi fost o rudă 
bogată din Australia pe care o pierduse de mult. Am tras 
aer în piept, mi-am ţinut echilibrul şi apoi am străbătut 
restul pasarelei spre Aurora Borealis. 

— Bun venit, domnişoară Blacklock, a spus stewardesa 
când am intrat. 

Avea un mod de a reteza cuvintele pe care nu-l puteam 
localiza, iar tonul ei reuşea cumva să transmită impresia că 
întâlnirea cu mine era o experienţă asemănătoare cu 
câştigarea premiului cel mare la loterie. 

— Sunt extrem de încântată să vă urez bun venit la bord. 
Permiteţi unuia dintre hamalii noştri să vă ia valiza? 

Am privit în jur, încercând să-mi dau seama de unde ştia 
cine sunt. Bagajul meu a dispărut înainte să apuc să 
protestez. 

— Pot să vă ofer un pahar de şampanie? 

—Aă, am spus eu, distingându-mă prin inteligenţa 
replicilor. 

Stewardesa a luat răspunsul meu ca pe unul afirmativ şi 
m-am trezit că accept paharul de şampanie aburit pe care 
mi-l punea în mână. 

— A, mersi. 

Interiorul Aurorei era uluitor. Poate că vasul era mic, dar 
înghesuiseră pe el suficient lux pentru un vas de zece ori 
mai mare. Poarta pasarelei dădea spre palierul unor scări 
lungi şi curbate pe care toate suprafeţele posibile fuseseră 
lăcuite, placate cu marmură sau tapetate cu mătase brută. 
Scările erau luminate de un candelabru foarte puternic, ce 
inunda locul cu mici pete de lumină care îmi aminteau mai 
ales de licăririle soarelui pe mare, într-o zi de vară. Era 
puţin respingător, dar nu pentru că ţi-ar fi ofensat 
conştiinţa socială - deşi, dacă te gândeai puţin mai mult, 
era şi asta -, ci mai degrabă din cauza dezorientării pe care 


ey a E 


ţi-o inducea. Cristalele se comportau ca nişte prisme faţă 
de fiecare strop de lumină şi te orbeau, te dezechilibrau 
prin senzaţia că priveşti într-un caleidoscop de copil. 
Combinat cu lipsa somnului, efectul nu era tocmai plăcut. 

Probabil că stewardesa a văzut că mă holbez, pentru că a 
zâmbit mândru. 

— Scara cea mare e ceva deosebit, nu-i aşa? a spus ea. 
Doar  candelabrul acela are peste 2000 de cristale 
Swarovski. 

— Dumnezeule, am spus eu încet. 

Capul îmi zvâcnea şi am încercat să-mi amintesc dacă 
luasem cu mine ibuprofenul. Era greu să nu clipeşti. 

— Suntem foarte mândri de Aurora, a continuat 
stewardesa cu căldură. Numele meu e Camilla Lidman şi 
sunt responsabilă cu tratarea oaspeţilor pe vas. Biroul meu 
e pe puntea inferioară şi dacă există ceva, orice, prin care 
pot să vă fac şederea mai plăcută, vă rog să nu ezitaţi să- 
mi cereţi. Colegul meu, Josef... 

Stewardesa a arătat spre un bărbat blond şi zâmbitor din 
dreapta ei. 

— ...0 să vă conducă la cabina dumneavoastră şi o să vă 
ofere un tur al facilităţilor. Cina e la ora opt, dar am vrea să 
vă invităm să ni vă alăturaţi la ora şapte în salonul 
Lindgren, pentru o prezentare a facilităţilor vasului şi a 
minunilor de care vă puteţi bucura în această croazieră. Ah! 
Domnule Lederer. 

Un bărbat înalt şi măsliniu de patruzeci şi ceva de ani 
urca pasarela în spatele nostru, urmat de un hamal care se 
lupta cu o valiză imensă. 

— Te rog, fii atent, a spus el, tresărind vizibil atunci când 
hamalul a hurducat valiza cu rotile peste o articulaţie a 
pasarelei. In valiză sunt nişte aparate foarte delicate. 

— Domnule Lederer, îngăduiţi-mi să vă urez bun venit la 
bordul Aurorei. Pot să vă ofer un pahar de şampanie? lar 
doamna Lederer? 

Camilla Lidman spusese asta cu acelaşi entuziasm 
aproape delirant pe care îl injectase şi în urarea de bun 
venit adresată mie. Trebuia să recunosc - eram 


impresionată de talentul ei actoricesc, deşi în cazul 
domnului Lederer probabil că fusese nevoie de mai puţin 
efort, dat fiind că era destul de plăcut privirii. 

— Doamna Lederer nu vine. 

Domnul Lederer şi-a trecut mâna prin păr şi a privit în sus 
spre candelabrul Swarovski, cu un aer de uşoară uimire. 

— Ah, îmi pare foarte rău, a spus Camilla Lidman, 
încreţindu-şi fruntea perfectă. Sper că nu s-a întâmplat 
nimic. 

— Păi, e sănătoasă, a spus domnul Lederer. De fapt, şi-o 
trage cu cel mai bun prieten al meu. 

Apoi a zâmbit şi a luat şampania. Camilla a clipit, apoi a 
spus calm: 

— Josef, te rog condu-o pe domnişoara Blacklock la 
cabina dânsei. 

Josef s-a înclinat puţin şi a întins mâna spre partea scării 
care cobora. 

— Pe aici, vă rog, a spus el. 

Eu am dat din cap prosteşte şi l-am lăsat să mă conducă, 
cu paharul de şampanie în continuare în mână. Am auzit-o 
peste umăr pe Camilla cum îi spune domnului Lederer 
despre biroul ei de pe puntea inferioară. 

— Sunteţi cazată în cabina 9, apartamentul Linnaeus, mi- 
a spus Josef în timp ce mergeam în urma lui spre penumbra 
bej a unui coridor cu covor gros şi fără ferestre. Toate 
cabinele sunt numite după oameni de ştiinţă scandinavi 
faimoşi. 

— Şi cine ia Nobelul? am glumit eu nervos. 

Coridorul îmi dădea o senzaţie ciudată de înăbugşire şi 
simţeam pe ceafă o apăsare grea, claustrofobică. Nu era 
vorba doar de dimensiuni, ci şi de cât de soporifice erau 
lămpile slabe şi lipsa luminii naturale. 

Josef a răspuns serios: 

— In această călătorie, apartamentul Nobel va fi ocupat 
de Lordul şi lady Bullmer. Lordul Bullmer este directorul 
companiei Luminile Nordului, care deţine vasul. Există zece 
cabine... 

Am mai coborât încă un rând de scări. 


— „„patru în faţă şi şase la pupă, toate pe puntea 
mediană. Fiecare cabină constă dintr-un apartament cu trei 
camere, cu baie proprie dotată cu cadă de mărime normală 
şi duş separat, pat dublu de mărime normală şi verandă 
privată. Apartamentul Nobel are un jacuzzi privat. 

Verandă? Ideea de a avea verandă pe un vas de 
croazieră mi se părea complet greşită, dar, gândindu-mă 
mai bine, mi-am dat seama că nu era cu nimic mai ciudat 
decât alt tip de spaţiu deschis de pe punte. Jacuzzi? Mă rog, 
mai bine nu făceam niciun comentariu pe tema asta. 

— Fiecare cabină are un steward desemnat să vă asiste 
zi şi noapte. Stewarzii dumneavoastră vom fi eu şi colega 
mea Karla, pe care o veţi cunoaşte în seara asta. Vom fi 
încântați să vă ajutăm în orice mod posibil în timpul şederii 
dumneavoastră pe Aurora. 

— Deci asta e puntea mediană, nu? l-am întrebat eu. 

Josef a dat din cap. 

— Da, puntea aceasta e compusă exclusiv din 
apartamente ale pasagerilor. La etaj veţi găsi sala de mese, 
centrul de recuperare, salonul, biblioteca, puntea pentru 
plajă şi alte zone publice. Toate sunt numite după scriitori 
scandinavi - salonul Lindgren, sala de mese Jansson şi aşa 
mai departe. 

— Jansson? 

— Tove, m-a ajutat el. 

— A, desigur... A scris Familia Moomin, am spus eu 
prosteşte. 

Dumnezeule, cum mă durea capul. 

Ajunsesem la o uşă de lemn cu o plăcuţă discretă pe care 
scria „9: LINNAEUS”. Josef a deschis uşa şi s-a dat la o 
parte, ca să pot intra. 

Cabina era, fără exagerare, de vreo şapte sau opt ori mai 
drăguță decât apartamentul meu de acasă şi nu cu mult 
mai mică. Pe dreapta erau dulapurile cu oglinzi, iar în 
mijloc, flancat de o canapea pe o parte şi o noptieră pe 
cealaltă, era un pat dublu imens, o întindere ademenitoare 
de lenjerie albă, netedă şi proaspătă. 

Dar ceea ce a produs cea mai puternică impresie asupra 


S a 


mea nu a fost spaţiul - care era impresionant -, ci lumina. 
După coridorul îngust şi iluminat artificial, lumina care intra 
prin uşile verandei de vizavi era orbitoare. Perdelele perfect 
albe unduiau în briză şi am văzut că uşa culisantă era 
deschisă. Am avut o senzaţie instantanee de uşurare, ca şi 
cum încordarea din pieptul meu ar fi dispărut. 

— Uşile pot fi încuiate la loc, mi-a explicat Josef din spate, 
dar zăvorul se decuplează automat în caz de condiţii meteo 
nefavorabile. 

— A, minunat, am spus eu vag. 

Dar singurul lucru la care mă puteam gândi era cât de 
mult îmi doream ca Josef să p/ece, ca să mă pot arunca pe 
pat şi să mă scufund în uitare. 

În schimb, am rămas aşa, înăbuşindu-mi stânjenită 
căscatul, în timp ce Josef îmi vorbea despre funcţiile băii 
(da, mai folosisem baia, mulţumesc), frigiderului şi 
minibarului (toate din partea casei - din nefericire pentru 
ficatul meu) şi îmi explica faptul că de două ori pe zi avea 
să fie adusă gheaţă proaspătă şi puteam să sun după el sau 
Karla la orice oră. 

În sfârşit, căscăturile mele prelungi nu au mai putut fi 
ignorate şi Josef s-a înclinat uşor din nou şi a plecat, 
lăsându-mă să contemplu cabina. 

Nu are niciun rost să pretind că nu eram impresionată. 
Eram. În principal de pat, care mă ademenea irezistibil să 
mă arunc pe el şi să dorm treizeci, patruzeci de ore. M-am 
uitat la pătura de un alb imaculat şi la pernele răzlețe albe 
şi aurii, iar dorinţa s-a revărsat prin venele mele ca o 
substanţă fizică, făcându-mă să simt furnicături de la ceafă 
până în vârfurile degetelor de la mâini şi picioare. Aveam 
nevoie de somn. Începeam să tânjesc după el ca o drogată, 
număram orele până la doza următoare. Cele treizeci de 
minute  inconfortabile din taxi nu făcuseră decât să 
înrăutăţească situaţia. 

Dar nu puteam să dorm acum. Dacă mă culcam, era 
posibil să nu mă trezesc la timp, şi nu-mi permiteam să 
pierd seara aceea. Poate reuşeam să sar peste unele 
evenimente din timpul acelei săptămâni, dar trebuia 


4 


categoric să merg la cina şi prezentarea din seara aceea. 
Era prima seară la bord - toţi aveau să-şi facă relaţii şi să 
socializeze frenetic. Dacă o pierdeam, avea să fie o bilă 
neagră imensă pentru mine, pe care nu aveam s-o mai 
răscumpăr niciodată. 

Aşa că mi-am înghiţit un căscat şi am ieşit pe balcon, 
sperând că aerul proaspăt o să mă ajute să mă trezesc din 
epuizarea ceţoasă şi insidioasă care părea să mă cuprindă 
de fiecare dată când încetam să mă mai mişc sau să 
vorbesc. 

Veranda era pe cât de încântătoare îţi poţi imagina că e 
un balcon privat pe un vas de croazieră de lux. Balustrada 
era de sticlă, aşa că, dacă stăteai în apartament, aproape 
că-ţi puteai imagina că între tine şi ocean nu e absolut 
nimic. Pe verandă erau două şezlonguri şi o masă micuță, 
ca să poţi sta acolo seara sau să te bucuri de soarele de 
amiază sau de aurora boreală, în funcţie de ce croazieră 
aleseseşi. 

Am urmărit mult, mult timp vasele mici care mişunau 
prin portul Hull, simțind în păr vântul sărat, apoi senzaţia pe 
care mi-o transmitea vasul s-a schimbat brusc. Pentru o 
clipă, nu mi-am dat seama despre ce era vorba - apoi am 
înţeles. Motorul, care torsese discret în ultima jumătate de 
oră, trecuse într-o treaptă superioară, iar vasul parcă se 
schimbase cumva. Cu un muget scrâşnit, am început să 
întoarcem foarte încet, dinspre chei spre mare. 

În timp ce priveam, vasul a ieşit încet din port, printre 
luminile verzi şi roşii care marcau canalul. Am simţit cum 
mişcarea lui se schimbă atunci când am părăsit adăpostul 
portului şi am intrat în Marea Nordului, iar valurile line şi 
clipocitoare au lăsat locul unduirilor mari şi prelungi ale 
oceanului adânc. 

Încet-încet, ţărmul s-a îndepărtat şi clădirile din Hull au 
scăzut, transformându-se în nişte culmi la orizont şi apoi 
într-o linie întunecoasă care putea să fie orice alt oraş. In 
timp ce îl priveam cum dispare, m-am gândit la Judah şi la 
tot ce lăsasem nefăcut. Telefonul din buzunar părea greu şi 
l-am scos în speranţa de a primi ceva de la el înainte să 


== 


ieşim din raza emiţătoarelor britanice. La revedere. Succes. 
Bon voyage. 

Dar nu era nimic. Semnalul a scăzut cu o bară, apoi cu 
încă una, şi telefonul meu a devenit mut. In timp ce ţărmul 
Angliei se pierdea în zare, singurul zgomot care se auzea 
era plesnetul valurilor. 


E o E 


De la: Judah Lewis 

Către: Laura Blacklock 
Trimis: Marţi, 22 septembrie 
Subiect: Eşti bine? 


Bună, iubito, n-am mai primit veşti de la tine după e- 
mailul tău de duminică. Nu ştiu dacă mesajele tale 
ajung la mine. Ai primit răspunsul meu sau SMS-ul pe 
care ţi l-am trimis ieri? 

Incep să mă îngrijorez puţin şi sper să nu crezi că am 
plecat undeva ca să fiu măgar şi să-mi pansez rănile. 
Nu e aşa. Te iubesc, mi-e dor de tine şi mă gândesc 
la tine. Nu-ţi face griji pentru ce s-a întâmplat acasă - 
iar dintele e bine. Cred că o să prindă rădăcină, cum 
a spus doctorul. Oricum, mă tratez singur cu votcă. 
Să-mi spui cum merge croaziera - sau, dacă eşti 
ocupată, scrie-mi doar un rând ca să-mi spui că eşti 
bine. 

Te iubesc, ] 


De la: Rowan Lonsdale 

Către: Laura Blacklock 

CC: Jennifer West 

Trimis: Miercuri, 23 septembrie 
Subiect: Noutăţi? 


Lo, ai putea, te rog, să răspunzi la e-mailul meu de 
acum două zile, prin care îţi ceream noutăţi despre 
croazieră? Jenn îmi spune că n-ai trimis nimic şi 
sperăm să avem un text până mâine - măcar un 
articol de coloană. 

Te rog anunţ-o pe Jenn urgent în ce stadiu eşti şi 
pune-mă şi pe mine în CC la răspunsul tău. 


Rowan 


— 44 — 


Partea a doua 


— 45 — 


6 


Până şi duşurile oamenilor bogaţi erau mai bune. 

Jeturile loveau şi masau din fiecare unghi, amorţindu-mă 
prin ferocitatea lor, aşa că după o vreme mi-ar fi fost greu 
să spun unde începea apa şi unde se termina trupul meu. 

Mi-am săpunit părul, apoi m-am ras pe picioare şi, în 
sfârşit, am stat sub acel şuvoi, privind marea, cerul şi 
pescăruşii care dădeau ocol. Lăsasem uşa băii deschisă, 
aşa că vedeam peste pat spre verandă şi spre marea de 
dincolo de ea. lar efectul era pur şi simplu... ei bine, nu 
vreau să mint, era destul de drăguţ. Presupun că trebuia să 
primeşti ceva pentru cele opt miare sau cât costa cabina 
asta. 

Suma era puţin obscenă în comparaţie cu salariul meu - 
sau chiar cu salariul lui Rowan. Ani de zile salivasem la 
reportajele trimise de ea dintr-o vilă din Bahamas sau de pe 
un iaht din Maldive, aşteptând ziua în care şi eu aveam să 
am suficientă vechime ca să primesc genul acesta de 
bonusuri. Dar acum, când chiar le simţeam gustul, m-am 
întrebat: cum putea să suporte aceste priviri fugitive 
asupra unei vieţi pe care nicio persoană obişnuită nu avea 
să şi-o permită vreodată? 

Încercam alene să calculez câte luni ar fi trebuit să lucrez 
pentru o săptămână ca pasager pe Aurora, când am auzit 
ceva - un zgomot uşor şi neclar acoperit de mugetul apei, 
pe care nu-l puteam identifica, dar care părea să vină din 
camera mea. Inima a început să-mi bată puţin mai repede, 
dar am continuat să respir apăsat şi uniform şi am deschis 
ochii ca să opresc duşul. 

Însă am văzut cum uşa băii se roteşte spre mine, ca şi 
cum cineva ar fi împins-o cu o mână rapidă şi sigură. 

S-a închis trântindu-se, cu bubuitul clar al unei uşi grele 
făcute dintr-un material de cea mai bună calitate, şi eu am 
rămas în întunericul fierbinte şi ud, în timp ce apa mă lovea 
în creştetul capului, iar inima îmi bătea suficient de tare ca 
să apară pe radarul vasului. 


= Gr 


Nu auzeam nimic în afară de şuierul sângelui în urechi şi 
de mugetul duşului. Şi nu vedeam nimic în afară de 
sclipirea roşie a comenzilor digitale ale duşului. La dracu'. 
La dracu’. De ce nu verificasem de două ori uşa cabinei? 

Simţeam cum pereţii băii se strâng în jurul meu, iar 
întunericul părea să mă înghită cu totul. 

Nu te mai panica, mi-am spus. Nimeni nu-ţi face rău. 
Nimeni n-a intrat înăuntru. E posibil să fie doar camerista 
care a venit să facă patul, sau poate că uşa s-a închis 
singură. Nu. Te. Mai. Panica. 

M-am forţat să pipăi comenzile. Apa a devenit glacială, 
apoi chinuitor de fierbinte, aşa că am scâncit şi m-am tras 
în spate, lovindu-mă cu glezna de perete, dar în cele din 
urmă am găsit butonul necesar, şuvoiul s-a oprit şi am 
bâjbâit după lumină. 

Becul s-a aprins, inundând încăperea mică cu o lumină 
necruțătoare, şi m-am uitat la mine în oglindă - albă ca 
varul, cu părul ud lipit de craniu ca fetiţa din Avertizarea. 

Căcat. 

Aşa urma să fie? Mă transformam în cineva care avea 
atacuri de panică când mergea acasă de la metrou sau 
când rămânea noaptea singură în casă, fără prietenul ei? 

Nu, dă-o dracu’ de treabă. Nu aveam să fiu aşa. 

Pe spatele uşii era un halat. M-am înfăşurat în grabă cu el 
şi am inspirat adânc, cutremurându-mă. 

Nu aveam să fiu aşa. 

Am deschis uşa băii, cu inima bătându-mi atât de tare şi 
de rapid că vedeam stele în faţa ochilor. 

Nu te panica, mi-am spus eu cu înverşunare. 

Camera era goală. Complet goală. lar uşa era încuiată de 
două ori, chiar şi lanţul era pus. Era imposibil să fi intrat 
cineva. Poate auzisem pe cineva de pe coridor. Oricum ar fi 
fost, era evident că doar mişcarea vasului fusese cea care 
făcuse uşa să se închidă, mânată de propria ei greutate. 

Am verificat din nou lanţul, cântărindu-i greutatea şi 
soliditatea _liniştitoare în palmă. Apoi m-am dus, cu 
picioarele slăbite, la pat şi m-am întins, în timp ce inima 
continua să bubuie din cauza adrenalinei reprimate, şi am 


BER, iy A E 


aşteptat ca pulsul să-mi revină cât de cât la normal. 

Mi-am imaginat cum îmi îngrop faţa în umărul lui Judah, 
şi pentru o clipă, a fost cât pe ce să izbucnesc în lacrimi, 
dar am strâns din dinţi şi mi le-am înăbuşit. Nu Judah era 
răspunsul la toate acestea. Problema eram eu şi atacurile 
mele de panică. 

Nu s-a întâmplat nimic. Nu s-a întâmplat nimic. Am 
repetat asta în ritmul respiraţiilor mele rapide, până când 
am simţit că încep să mă liniştesc. 

Nu s-a întâmplat nimic. Nici acum, nici atunci. Nimeni nu 
ti-a făcut rău. 

Bun. 

Dumnezeule, trebuia să beau ceva. 

În minibar erau apă tonică, gheaţă şi şase sticle 
miniaturale de gin, whisky şi votcă. Am pus gheaţă într-un 
pahar mare, apoi am golit deasupra două sticluţe, cu o 
mână care tremura uşor. Am încheiat cu câţiva stropi de 
apă tonică şi l-am dat peste cap. 

Ginul era atât de tare că era să-mi vină înapoi, dar am 
simţit căldura alcoolului răspândindu-mi-se prin vene şi prin 
celule şi imediat m-am simţit mai bine. 

După ce am golit paharul, m-am ridicat în picioare, 
simţindu-mi capul şi membrele uşoare, şi am scos telefonul 
din geantă. Nu aveam semnal, deci evident eram în afara 
razei, dar exista WiFi. 

Am apăsat pe „Poştă” şi m-am uitat, rozându-mi unghiile, 
la e-mailurile înşirate în căsuţa poştală. Nu era chiar aşa de 
rău cum mă temusem - era duminică, la urma urmei -, dar, 
în timp ce examinam lista, mi-am dat seama că eram 
încordată ca un elastic pe punctul de a se rupe şi, în acelaşi 
timp, mi-am dat seama ce căutam şi de ce. Nu era nimic de 
la Judah. Am simţit cum umerii mi se prăbuşesc. 

Am răspuns la cele câteva mesaje care erau urgente, le- 
am marcat pe celelalte ca necitite şi apoi am apăsat pe 
Scrie. 

„Dragă Judah”, am început, dar restul cuvintelor nu voiau 
să vină. M-am întrebat ce făcea el în clipa aceea. Oare îşi 
făcea bagajul? Stătea înghesuit într-un avion la clasa a 


— 48 — 


doua? Sau zăcea în cine ştie ce cameră anonimă de hotel, 
trimițând tweeturi şi SMS-uri şi gândindu-se la mine... 

Am retrăit momentul în care îl pocnisem peste faţă cu 
lampa grea de metal. Oare ce fusese în capu/ meu? 

Nimic, mi-am zis. Erai pe jumătate adormită. Nu e vina 
ta. A fost un accident. 

Freud spune că nu există accidente, a comentat vocea 
din capul meu. Poate că... 

Am scuturat din cap, refuzând s-o ascult. 

Dragă Judah, te iubesc. 

Mi-e dor de tine. Îmi pare rău. 

Am şters e-mailul şi am început unul nou. 


Către: Pamela Crew 

De la: Laura Blacklock 

Trimis: Duminică, 20 septembrie 
Subiect: Teafără şi nevătămată 


Bună, mamă, am ajuns cu bine la bordul vasului, 
care e foarte şic. Ţi-ar plăcea la nebunie! Voiam doar 
să-ţi amintesc s-o iei pe Delilah în seara asta. Am 
lăsat coşul ei pe masă şi mâncarea e sub chiuvetă. A 
trebuit să schimb yala - doamna Johnson de la etaj 
are noua cheie. Te iubesc mult şi MERSI! 

Lo XX 


Am apăsat pe Trimite, apoi am deschis Facebookul şi i- 
am trimis un mesaj celei mai bune prietene ale mele, Lissie. 


Vasul ăsta e incredibil de frumos. E băutură gratis 
NELIMITATA în minibarul din cabina mea - scuze, 
vreau să spun un APARTAMENT absolut imens -, 
ceea ce nu e de bun augur pentru profesionalismul 
sau ficatul meu. Ne vedem la întoarcere, dacă o să 
supraviețuiesc. Lo xx 


Mi-am mai pus un gin şi am revenit la e-mailul pentru 
Judah. Trebuia să scriu ceva. Nu puteam să las lucrurile aşa 


— 49 — 


cum rămăseseră atunci când plecasem. M-am gândit o 
clipă, apoi am tastat: „Dragă J., îmi pare rău că am fost aşa 
de nemernică înainte să plec. A fost incredibil de nedrept ce 
ţi-am spus. Te iubesc foarte mult.” A trebuit să mă opresc, 
pentru că ecranul devenise neclar din cauza lacrimilor. Am 
făcut o pauză şi am inspirat de câteva ori, tremurând. Apoi 
m-am frecat supărată la ochi şi am încheiat, „Trimite-mi un 
SMS când ajungi. Drum bun. Lo xxx” 

Am reîncărcat căsuţa poştală, cu mai puţine speranţe de 
data asta, dar nu s-a descărcat nimic nou. Am oftat şi am 
golit al doilea gin. Ceasul de lângă pat arăta 6:30, ceea ce 
însemna că era timpul pentru rochia de bal numărul unu. 

După ce mă informase că ţinuta pentru cina de la bordul 
vasului era „formală” (traducere: demenţială), Rowan îmi 
recomandase să închiriez cel puţin şapte rochii de seară, ca 
să nu trebuiască să mă îmbrac de două ori în acelaşi fel. 
Dar, dat fiind că nu-mi propusese să plătească ea pentru 
ele, închiriasem trei, adică cu trei mai multe decât aş fi 
închiriat dacă ar fi fost după capul meu. 

Preferata mea din tot magazinul fusese cea mai 
extravagantă - o rochie alb-argintie lungă şi dreaptă, 
bătută cu cristale, care, după cum pretinsese vânzătoarea 
fără urmă de sarcasm, mă făcea să arăt ca Liv Tyler în 
Stăpânul inelelor. Nu sunt sigură că am reuşit să mă abţin 
să râd, pentru că, în timp ce le încercam pe celelalte, îmi 
tot arunca priviri suspicioase. 

Dar nu mă simţeam suficient de curajoasă ca să încep cu 
cristalele bătute, dat fiind că, din câte ştiam eu, era foarte 
posibil să existe oameni în blugi, aşa că am ales varianta 
mai modestă - o rochie lungă şi strâmtă din satin gri-închis. 
Pe umărul drept avea câteva frunze din paiete, dar nu 
găseai fără. Părea că majoritatea rochiilor de bal erau 
concepute de fetiţe de cinci ani înarmate cu pistoale cu 
sclipici, dar asta cel puţin nu arăta chiar ca o explozie dintr- 
o fabrică de păpuşi Barbie. 

Am tras-o pe mine şi am închis fermoarul lateral, apoi am 
scos toată muniţia din trusa mea de machiaj. Nu era 
suficient să dau o dată cu luciul de buze ca să arăt cât de 


— 50 — 


cât uman. Tocmai îmi întindeam fond de ten pe pomeţi 
când mi-am dat seama că din acea dezordine lipsea 
rimelul. 

Am scormonit prin geantă, în speranţa deşartă că ar 
putea fi acolo, încercând să-mi amintesc când îl văzusem 
ultima oară. Apoi mi-am dat seama. Fusese în poşetă - 
şterpelit împreună cu tot restul. Nu mă dau întotdeauna cu 
rimel, dar, fără gene negre, machiajul fumuriu de la ochi 
arăta ciudat şi disproporționat - ca şi cum aş fi făcut treaba 
doar pe jumătate. M-am gândit o clipă, în mod ridicol, să 
improvizez cu dermatograful lichid, dar am mai scormonit o 
ultimă dată, zadarnic, prin poşetă - am răsturnat totul pe 
pat, în caz că îmi aminteam greşit sau aveam unul de 
rezervă rătăcit în căptuşeală. Dar în sinea mea ştiam că nu 
e acolo şi, chiar când puneam totul la loc, am auzit un 
zgomot din cabina alăturată - mugetul toaletei presurizate, 
identificabil chiar dacă era acoperit de zumzetul în surdină 
al motorului. 

Am luat cardul de acces în cabină şi am ieşit desculţă pe 
coridor. 

Uşa din lemn de frasin de la dreapta avea o plăcuţă pe 
care scria „10: PALMGREN”, ceea ce m-a făcut să mă 
gândesc că stocul de oameni de ştiinţă scandinavi eminenţi 
se subţiase mult până să se termine amenajarea vasului. 
Am ciocănit ezitant. 

Nu s-a auzit niciun răspuns. Am aşteptat. Poate că 
ocupantul camerei era la duş. 

Am bătut iar, trei ciocănituri puternice, apoi, ca şi cum m- 
aş fi gândit mai bine, o ultimă lovitură sonoră, în caz că era 
tare de urechi. 

Uşa s-a deschis brusc, ca şi cum ocupantul camerei ar fi 
aşteptat de partea cealaltă. 

— Ce-i? a întrebat ea, aproape înainte să deschidă uşa. E 
totul în regulă? 

Apoi expresia ei s-a schimbat. 

— Căcat. Tu cine eşti? 

— Sunt vecina ta, am spus eu. 

Era tânără şi drăguță, cu păr lung şi negru, şi purta un 


5 


tricou ros şi găurit cu Pink Floyd, ceea ce, cumva, m-a făcut 
s-o plac foarte mult. 

— Laura Blacklock. Lo. Scuze, ştiu că sună foarte ciudat, 
dar mă întrebam dacă ai putea să-mi împrumuţi nişte rimel. 

Pe noptiera din spatele ei se vedeau mai multe tuburi şi 
creme, iar ea era destul de machiată, ceea ce mă făcea să 
cred că aveam o şansă. 

— Ah, a spus ea agitată. Sigur. Stai aşa. 

A dispărut, închizând uşa în urma ei, apoi s-a întors cu un 
tub de Maybelline pe care mi l-a pus în palmă. 

— Hei, mersi, am spus eu. Ţi-l aduc înapoi imediat. 

— Păstrează-l, a spus ea. 

Am protestat automat, dar ea mi-a respins spusele cu un 
gest al mâinii. 

— Serios, nu vreau să mi-l dai înapoi. 

— O să spăl periuţa, m-am oferit eu. 

Dar ea a scuturat din cap nerăbdătoare. 

— Ţi-am spus, nu vreau să mi-l dai înapoi. 

— Bine, am spus eu surprinsă. Mersi. 

— Cu plăcere. 

Apoi mi-a închis uşa în nas. 

M-am întors în cabina mea, gândindu-mă la acea întâlnire 
ciudată. Eu mă simţeam suficient de nelalocul meu în 
călătoria asta, dar ea semăna încă şi mai mult cu un peşte 
pe uscat. Poate era fiica cuiva? M-am întrebat dacă aveam 
s-o văd la cină. 

Tocmai terminasem să mă dau cu rimelul împrumutat 
când s-a auzit un ciocănit la uşă. Poate se răzgândise. 

— Hei, am spus eu deschizând uşa larg. 

Însă afară era o altă fată, una care purta uniformă de 
stewardesă. Avea sprâncenele pensate destul de sălbatic, 
ceea ce îi dădea o expresie de surpriză permanentă. 

— Bună, a spus ea cu o inflexiune scandinavă 
tărăgănată. Numele meu e Karla şi sunt stewardesa 
apartamentului dumneavoastră, împreună cu Josef. Am 
venit doar ca să vă amintesc de prezentarea de la... 

— Ştiu, am spus eu, ceva mai răstit decât intenţionasem. 


MEI - A 


La ora şapte, în camera Pippi Şoseţica! sau cum se cheamă. 

— Ah, văd că vă pricepeţi la scriitori scandinavi! a zâmbit 
ea larg. 

— Nu prea mă dau în vânt după oamenii de ştiinţă, am 
recunoscut eu. Vin imediat. 

— Minunat. Lordul Bullmer abia aşteaptă să vă ureze bun 
venit la bord. 

După ce a plecat, am căutat în valiză şalul luat odată cu 
rochia - un şal gri de mătase care mă făcea să mă simt ca 
una dintre surorile Brânte - şi mi l-am înfăşurat în jurul 
umerilor. 

Am încuiat uşa în urma mea, am băgat cardul de acces în 
sutien, am parcurs coridorul şi am urcat scările spre Salonul 
Lindgren. 


1? Numele personajului din cărţile pentru copii ale lui Astrid Lindgren 
(n.red.). 
— 53 — 


7 


Alb. Alb. Totul era alb. Podeaua din lemn deschis. 
Canapelele de catifea. Perdelele lungi de mătase brută. 
Pereţii impecabili. Era extraordinar de nepractic pentru un 
vas public - în mod deliberat, am presupus eu. 

Încă un candelabru Swarovski atârna de tavan şi nu m- 
am putut împiedica să mă opresc în uşă, destul de ameţită. 
Şi nu doar din cauza luminii, a modului în care licărea şi se 
răsfrângea ea în cristalele de pe tavan. Era ceva care avea 
legătură cu scara. Încăperea era o copie perfectă a unui 
salon de hotel de cinci stele sau a unei săli de recepţie de 
pe Queen Elizabeth 2, dar era mică. Nu aveau cum să fie 
mai mult de doisprezece sau cincisprezece oameni în acea 
încăpere, şi totuşi umpleau întreg spaţiul. Până şi 
candelabrul era redus la scară, ca să se potrivească. Parcă 
priveai prin uşa unei căsuțe pentru păpuşi în care totul era 
miniaturizat şi totuşi puţin disproporționat, pernele-copie 
erau puţin prea mari şi rigide pentru scaunele minuscule, 
paharele de vin aveau aceeaşi mărime ca sticla de 
şampanie falsă. 

Tocmai examinam încăperea, căutând-o pe fata cu tricou 
cu Pink Floyd, când o voce gravă şi amuzată s-a auzit de pe 
coridorul din spatele meu. 

— Orbitor, nu-i aşa? 

M-am întors şi l-am văzut acolo pe misteriosul domn 
Lederer. 

— Doar puţin, am spus eu. 

Mi-a întins mâna. 

— Cole Lederer. 

Numele îmi era oarecum familiar, dar n-aş fi putut spune 
de unde îl ştiam. 

— Laura Blacklock. 

Am dat mâna, privindu-l cu atenţie. Până şi în blugii şi 
tricoul cu care urcase trudnic pasarela era ceea ce Lissie ar 
fi numit o „bunăciune”. Acum purta smoching, ceea ce m-a 
făcut să-mi amintesc de regula lui Lissie: smochingul 


— 54 — 


sporea atractivitatea unui bărbat cu 33%. 

— Şi, a spus el, luând un pahar de pe o tavă oferită de 
una dintre stewardesele scandinave zâmbitoare, ce te 
aduce pe Aurora, domnişoară Blacklock? 

— A, spune-mi Lo. Sunt jurnalistă, lucrez la Velocity. 

— Ei bine, mă bucur foarte mult să te cunosc, Lo. Pot să- 
ţi ofer ceva de băut? 

A luat încă un pahar de şampanie şi mi l-a întins 
zâmbind. În faţa ochilor îmi pluteau sticluţele miniaturale 
din cabină şi, pentru o clipă, am făcut un gest de refuz, 
ştiind că eram pe punctul de a bea prea mult încă de la 
începutul serii, dar nu voiam să par nepoliticoasă. Stomacul 
meu era foarte, foarte gol şi efectul ginului încă nu trecuse, 
dar un pahar în plus n-avea cum să strice, nu-i aşa? 

— Mersi, am spus în cele din urmă. 

El mi-a dat paharul şi degetele lui le-au atins pe ale mele 
într-un mod care nu mi s-a părut tocmai accidental. Am luat 
o gură, încercând să-mi înec agitatia. 

— Dar tu? Care e rolul tău aici? 

— Sunt fotograf, a spus. 

Dintr-odată, mi-am dat seama unde mai auzisem numele 
lui. 

— Cole Lederer! am exclamat. 

Îmi venea să-mi trag palme. Rowan l-ar fi abordat încă de 
pe pasarelă. 

— Bineînţeles! Ai făcut fotografiile alea extraordinare 
pentru Guardian, cu calotele de gheaţă care se topesc. 

— Exact. 

A zâmbit larg, încântat fără nicio reţinere că fusese 
recunoscut, chiar dacă ai fi crezut că senzaţia asta se tocise 
deja pentru el - tipul era doar cu câteva trepte mai jos 
decât David Bailey. 

— Am fost invitat să mă ocup de călătoria asta - poze de 
atmosferă cu fiorduri şi aşa mai departe. 

— E altceva decât ce faci tu de obicei, nu-i aşa? am spus 
eu şovăitor. 

— Da, a spus el. De regulă mă ocup de speciile 
amenințate sau de mediile puse în pericol zilele astea, şi nu 


— 55 — 


cred că despre oamenii de la bord s-ar putea spune că sunt 
ameninţaţi cu dispariţia. Par foarte bine hrăniţi. 

Am privit împreună prin încăpere. Trebuia să fiu de acord 
cu el în privinţa bărbaţilor. In colţul opus, era un mic grup 
care părea că ar putea supravieţui săptămâni întregi din 
rezervele lor de grăsime, dacă am fi naufragiat. Insă cu 
femeile era altă poveste. Toate aveau acel aspect zvelt şi 
lustruit care sugera yoga Hot Bikram şi regim macrobiotic - 
nu păreau că ar fi supravieţuit prea mult dacă vasul s-ar fi 
scufundat. Poate că ar fi putut să mănânce unul dintre 
bărbaţi. 

Am recunoscut câteva feţe de la alte petreceri ale presei 
- era Tina West, slabă ca un ogar şi cu bijuterii care 
cântăreau mai mult decât ea, redactor-şef la Vernean 
Times (motto: „80 de zile e doar începutul”), jurnalistul de 
turism Alexander Belhomme, un tip la fel de lucios şi de 
dolofan ca o morsă, care scria articole de fond şi cronică de 
restaurant pentru mai multe reviste ale liniilor aeriene şi 
vaselor care traversau canalul, şi Archer Fenlan, un 
specialist binecunoscut în „călătorii extreme”. 

Archer, care avea vreo patruzeci de ani, dar părea mai 
bătrân, cu faţa lui permanent bronzată şi bătută de 
intemperii, îşi schimba greutatea de pe un picior pe celălalt, 
părând să se simtă cât se poate de inconfortabil în 
smoching cu cravată. Nu-mi puteam imagina ce caută aici - 
misiunea lui normală era să mănânce larve mari şi albe pe 
Amazon, dar poate că îşi luase un mic concediu. 

N-o vedeam nicăieri pe fata din cabina de alături. 

— Bau! s-a auzit o voce în spatele meu. 

M-am întors brusc. 

Ben Howard. Ce naiba căuta aici? Rânjea larg la mine 
prin barba deasă de hipster, pe care nu o avea când îl 
văzusem eu ultima oară. 

— Ben, am spus eu slab, încercând să-mi stăpânesc 
şocul. Ce mai faci? Îl cunoşti pe Cole Lederer? Ben şi cu 
mine am lucrat la Ve/ocity împreună. Acum el scrie 
pentru... unde eşti acum? La /ndie? Times? 

— Cole şi cu mine ne ştim, a spus Ben relaxat. Am lucrat 


împreună la chestia aia cu Greenpeace. Cum îţi mai merge, 
omule? 

— Bine, a spus Cole. 

Au făcut genul ăla de îmbrăţişare simulată la care recurg 
bărbaţii când sunt prea metrosexuali ca să-şi strângă 
mâna, dar nu suficient de fiţoşi ca să ciocnească pumnii. 

— Arăţi bine, Blacklock, a spus Ben întorcându-se spre 
mine şi examinându-mă din cap până-n picioare într-un 
mod care mă ispitea să-i trag un genunchi în boaşe, dacă 
rochia aia afurisită n-ar fi fost atât de strâmtă. Deşi... te-ai 
apucat iar de MMA? 

Pentru o clipă, nu mi-am dat seama ce vrea să spună. 
Apoi am înţeles: vânătaia de pe obrazul meu. In mod 
evident, talentul meu la întinderea fondului de ten nu era 
atât de mare pe cât crezusem. 

Amintirea fulgerătoare a uşii trântite în obrazul meu şi a 
bărbatului din apartament - cam de înălţimea lui Ben, cu 
aceiaşi ochi limpezi şi întunecaţi - a fost atât de vie, încât 
pulsul mi s-a accelerat, am simţit o apăsare în piept şi, 
câteva clipe, n-am ştiut ce să-i răspund. L-am privit lung, 
fără să încerc să ascund răceala de pe faţa mea. 

— Scuze, scuze, a ridicat el mâna. Ar trebui să-mi văd de 
treaba mea, ştiu. Dumnezeule, ce strâmt e gulerul ăsta. 

Ben a tras de papionul lui. 

— Şi cum ai pus mâna pe slujba asta? a continuat el. 
Avansezi? 

— Rowan e bolnavă, am spus eu scurt. 

— Cole! 

O voce a întrerupt pauza stânjenitoare. Ne-am întors toţi 
să ne uităm. Era Tina, care traversa ţanţoş podeaua de 
stejar alb, cu rochia argintie foşnind ca o piele de şarpe. L-a 
sărutat prelung pe Lederer pe amândoi obrajii, ignorându- 
ne pe mine şi Ben. 

— Dragule, nu ne-am văzut de o grămadă de timp, a 
spus ea cu vocea răguşită de emoție. Şi când ai de gând să 
faci fotografiile pe care le-ai promis pentru Vernean? 

— Bună, Tina, a spus Cole cu o urmă de silă în glas. 

— Hai să-ţi fac cunoştinţă cu Richard şi Lars, a tors ea ca 


Ry A 


o pisică. 

Şi-a strecurat braţul pe sub al lui şi l-a cârmit spre grupul 
de bărbaţi pe care îl observasem la început. Cole s-a lăsat 
dus, cu un uşor zâmbet îndurerat aruncat peste umăr. Ben 
s-a uitat la el cum pleacă, apoi s-a întors iar spre mine, 
ridicând o sprânceană cu o sincronizare atât de amuzantă 
că am pufnit în râs. 

— Cred că ştim cine e frumoasa balului, nu? a spus el 
sec, făcându-mă să aprob din cap. Şi tu ce ziceai că mai 
faci? Tot cu yankeul? 

Ce puteam să spun? Că nu ştiu? Că era foarte posibil s-o 
fi făcut de oaie atât de rău că îl pierdusem? 

— În continuare complet indisponibilă, am spus eu în 
sfârşit pe un ton acru. 

— Păcat. Dar, ştii, ce se întâmplă în fiorduri rămâne în 
fiorduri... 

— Ah, du-te naibii, Howard, m-am răstit eu. 

El a ridicat mâinile în aer. 

— Nu poţi acuza un tip că încearcă şi el. i 

Ba da, pot, m-am gândit eu, dar n-am spus-o. In schimb, 
am mai luat un pahar de la o chelneriţă aflată în trecere şi 
am privit în jur, căutând un pretext de a schimba subiectul. 

— Deci cine sunt ceilalţi? am întrebat. Până acum, am 
bifat aşa: eu, tu, Cole, Tina şi Archer. A, şi Alexander 
Belhomme. Dar cei de acolo? 

Am făcut semn din cap spre micul grup cu care discuta 
Tina. Erau trei bărbaţi şi două femei, una de vârsta mea, 
dar cu vreo 50.000 de lire mai bine îmbrăcată, şi cealaltă... 
ei bine, cealaltă era oarecum o surpriză. 

— Ăia sunt lordul Bullmer şi prietenii lui apropiaţi. Ştii, el 
e proprietarul vasului şi, bănuiesc c-ar trebui spus, 
imaginea companiei. 

Am privit lung grupul, încercând să-l depistez pe lordul 
Bullmer după imaginea de pe Wikipedia. La început, nu mi- 
am putut da seama care era, apoi unul dintre bărbaţi a râs 
în voie, dându-şi capul pe spate, şi am ştiut imediat că el 
era. Înalt, zvelt şi vânos, îmbrăcat cu un costum atât de 
bine croit că sigur era făcut pe comandă, şi extraordinar de 


bronzat, ca şi cum ar fi petrecut mult timp în aer liber. Ochii 
lui de un albastru-deschis se transformau în nişte fante 
înguste când râdea şi la fiecare tâmplă avea o dâră 
căruntă, dar era cenuşiul datorat părului extrem de negru, 
nu bătrâneţii. 

— E atât de tânăr. Pare cumva ciudat să vezi pe cineva 
de vârsta noastră să fie în Camera Lorzilor, nu crezi? 

— Mi se pare că are şi un titlu de viconte. Banii sunt în 
principal de la soţie, bineînţeles. Ea e moştenitoarea 
familiei Lyngstad, producători auto. Ştii despre cine 
vorbesc? 

Am încuviinţat din cap. Cunoştinţele mele despre afaceri 
puteau fi ezitante, iar familia ei foarte retrasă, dar până şi 
eu auzisem de Fundaţia Lyngstad. De fiecare dată când 
vedeai imagini cu un dezastru internaţional, logoul lor era 
pe camioanele şi pe pachetele cu ajutoare. Mi-am amintit 
dintr-odată o poză pe care o văzusem în ultimul an în toate 
ziarele - poate chiar o poză a lui Cole - cu o mamă siriană 
stând în faţa unui camion pe care scria Lyngstad, cu un 
copil în braţe pe care îl întindea spre şofer ca pe un 
talisman, pentru a opri vehiculul. 

— Şi ea e aia? 

Am făcut semn din cap spre femeia mlădioasă, cu păr 
platinat, care stătea cu spatele la mine şi râdea de ceva ce 
spusese unul dintre ceilalţi bărbaţi. Avea o rochie 
distrugător de simplă, din mătase naturală roz, care mă 
făcea să mă simt de parcă eu îmi încropisem rochia din 
trusa de cusut din copilărie. Ben a scuturat din cap. 

— Nu, ea e Chloe Jenssen. Fost model, căsătorită cu tipul 
ăla blond, Lars Jenssen. E mare şmecher în finanţe, şeful 
unui grup de investiţii suedez. Presupun că Bullmer l-a adus 
aici ca potenţial investitor. Nu, soţia lui Bullmer e lângă el, 
cea cu eşarfă. 

Ah... Ea era surpriza. Spre deosebire de ceilalţi din grup, 
femeia cu eşarfă părea... ei bine, părea bolnavă. Purta un 
fel de chimono amorf din mătase gri care se asorta cu ochii 
ei, dar chiar şi de aici vedeam că are o eşarfă de mătase 
înfăşurată în jurul capului, iar pielea ei era palidă ca ceara. 


— 59 — 


Paloarea ei contrasta puternic cu restul grupului, care 
părea aproape obscen de sănătos prin comparaţie. Mi-am 
dat seama că mă holbez şi am coborât privirea. 

— A fost bolnavă, a spus Ben fără să fie nevoie. Cancer 
de sân. Cred că a fost destul de grav. 

— Câţi ani are? 

— Cred că nici treizeci. Oricum, e mai tânără ca el. 

In timp ce Ben îşi golea paharul şi se întorcea să caute un 
chelner, am simţit că îmi atrage iar privirea. N-aş fi 
recunoscut-o nici într-un milion de ani după fotografia pe 
care o văzusem pe internet. Poate era din cauza pielii 
cenuşii şi a rochiei largi, dar arăta cu ani de zile mai 
bătrână, iar fără acea coamă superbă de păr auriu părea o 
femeie complet diferită. 

De ce era aici şi nu acasă, întinsă pe o canapea? Dar, pe 
de altă parte, de ce să nu fie aici? Poate că nu mai avea 
mult de trăit. Poate încerca să profite la maximum de 
timpul rămas. Sau, cine ştie, poate voia ca cealaltă femeie 
cu rochie cenuşie să nu se mai holbeze la ea cu ochi 
compătimitori şi s-o lase în pace. 

Am întors iar privirea, căutând pe cineva mai puţin 
vulnerabil despre care să speculez. Rămăsese o singură 
persoană neidentificată în grup, un bărbat înalt, mai în 
vârstă, cu o barbă căruntă tunsă îngrijit şi o burtă care nu 
putea fi decât rezultatul unui mare număr de prânzuri 
prelungi. 

— Cine e ăla care seamănă cu Donald Sutherland? l-am 
întrebat pe Ben, care s-a întors iar. 

— Cine? A, e Owen White. Investitor britanic. Genul 
Richard Branson, doar că la o scară ceva mai mică. 

— Dumnezeule, Ben. De unde ştii toate astea? Ai 
cunoştinţe enciclopedice despre înalta societate sau ceva? 

— Aă, nu, a spus Ben, privindu-mă cu o uşoară uimire în 
ochi. L-am sunat pe ofiţerul de presă să-i cer lista cu 
invitaţii şi apoi i-am căutat pe Google. Nu e tocmai muncă 
de Sherlock Holmes. 

La dracu’. La dracu’. Eu de ce nu făcusem la fel? Asta ar 
fi trebuit să facă orice reporter bun - iar mie nici nu-mi 


trecuse prin cap. Dar poate că Ben nu-şi petrecuse ultimele 
câteva zile în negura lipsei de somn şi a sindromului de 
stres posttraumatic. 

— Ce zici...? 

Insă ceea ce voise Ben să spună a fost acoperit de 
clinchetul metalului lovit de un pahar de şampanie, iar 
lordul Bullmer s-a dus în centrul încăperii. Camilla Lidman a 
pus jos paharul şi linguriţa pe care le ţinea în mână şi a dat 
să avanseze ca să-l prezinte, dar el a făcut un gest cu mâna 
şi ea a dispărut în fundal, cu un zâmbet discret. 

In încăpere s-a aşternut o linişte respectuoasă şi 
nerăbdătoare, iar lordul Bullmer a început să vorbească. 

— Mulţumesc tuturor că aţi venit aici, pe Aurora, pentru 
călătoria ei inaugurală, a început el. 

Avea o voce caldă, cu acel ton ciudat de sociabil la care 
par să aspire absolvenţii de şcoli private, iar ochii lui 
albaştri aveau ceva magnetic de la care îţi era greu să 
întorci privirea. 

— Numele meu este Richard Bullmer, iar soţia mea, 
Anne, şi cu mine am vrea să vă urăm bun venit la bordul 
Aurorei. Am încercat să facem din vasul acesta un cămin 
departe de casă. 

— Un cămin departe de casă? a şoptit Ben. Poate 
căminul lui are balcon cu vedere la mare şi minibar gratuit. 
Al meu, sigur nu. 

— Noi nu credem că o călătorie trebuie să însemne 
compromis, a continuat Bullmer. Pe Aurora totul ar trebui 
să fie aşa cum vă doriţi, iar dacă nu este, am vrea să ne 
spuneţi, mie şi angajaţilor noştri. 

S-a oprit şi i-a făcut uşor cu ochiul Camillei, ca o 
recunoaştere a faptului că ea avea să fie cea mai expusă 
reclamaţiilor. 

— Aceia dintre voi care mă cunosc ştiu că am o pasiune 
pentru Scandinavia - pentru căldura oamenilor ei... 

A aruncat un zâmbet rapid către Lars şi Anne. 

— „..pentru excelenta ei mâncare... 

A făcut semn din cap spre tava cu aperitive cu creveţi şi 
mărar care trecea pe lângă el. 


= Gil 


— ...Şİ pentru splendoarea spectaculoasă a regiunii 
înseşi, de la pădurile unduitoare ale Finlandei la insulele 
răzlețe ale arhipelagului suedez şi măreţia fiordurilor 
Norvegiei natale a soţiei mele. Dar cred că, pentru mine, 
calitatea definitorie a peisajului scandinav nu e deloc - 
poate în mod paradoxal - pământul, ci cerurile - largi şi 
aproape supranatural de clare. Aceste ceruri oferă ceea ce 
mulţi consideră a fi splendoarea supremă a experienţei 
iernii scandinave - Luminile Nordului, aurora boreală. Cu 
natura nimic nu e sigur, dar eu sper foarte mult ca în 
această călătorie să ne bucurăm împreună de măreţia 
spectaculoasă a aurorei boreale. E ceva ce oricine ar trebui 
să vadă înainte să moară. Şi acum vă rog să ridicaţi 
paharele, doamnelor şi domnilor, pentru călătoria 
inaugurală a Aurorei Borealis - şi fie ca frumuseţea tizei 
sale să nu pălească niciodată. 

— Pentru Aurora Borealis, am intonat toţi obedient, 
golindu-ne paharele. 

Am simțit cum alcoolul se prelinge prin mine, alinând 
totul, chiar şi obrazul care încă mă durea. 

— Haide, Blacklock, a spus Ben punând jos paharul gol. 
Hai să ne facem numărul şi să pălăvrăgim cu oamenii. 

Am simţit o uşoară reticenţă să abordez grupul împreună 
cu el. Ideea de a fi consideraţi un cuplu era stânjenitoare, 
dat fiind trecutul nostru, dar nu aveam de gând să-l las pe 
Ben să-şi facă relaţii în timp ce eu aşteptam. Când am 
început să traversăm încăperea, am văzut-o pe Anne 
Bullmer cum atinge braţul soţului ei şi îi şopteşte ceva la 
ureche. El a dat din cap, ea şi-a strâns eşarfa şi au pornit 
amândoi spre uşă, Richard ţinând-o îndatoritor de braţ pe 
Anne. Ne-am încrucişat în centrul încăperii şi ea a zâmbit 
dulce, într-un mod care aducea pe faţa suptă, cu oase fine, 
o umbră a ceea ce trebuia să fi fost cândva frumuseţea ei, 
şi am văzut că nu mai are sprâncene deloc. Lipsa lor, 
împreună cu pomeţii ieşiţi în afară, ofereau feţei sale un 
aspect curios de craniu. 

— Sper că mă veţi scuza, a spus ea cu o pronunție 
britanică perfectă, fără vreo urmă de accent pe care s-o pot 


= 


detecta. Sunt foarte obosită - mă tem că o să dezertez de 
la cina din seara asta. Dar abia aştept să ne întâlnim mâine. 

— Bineînţeles, am spus eu stingher, încercând să 
zâmbesc. Şi... şi eu abia aştept. 

— O conduc pe soţia mea până la cabina ei, a spus 
Richard Bullmer. Mă întorc înainte de servirea cinei. 

M-am uitat cum se îndepărtează încet, apoi i-am spus lui 
Ben: 

— Engleza ei e extraordinară. Nici nu-ţi dai seama că e 
norvegiancă. 

— Nu cred c-a stat prea mult pe acolo când era mică. Din 
câte ştiu eu, şi-a petrecut mare parte a copilăriei în 
pensioane din Elveţia. Bun, asigură-mi spatele, Blacklock, 
eu mă bag. 

A traversat cu paşi mari încăperea, culegând din mers o 
mână de aperitive, şi s-a inserat în grupul cel mic cu 
uşurinţa exersată a unui jurnalist înnăscut. 

— Belhomme, l-am auzit spunând pe un ton plin de o 
falsă bonomie de Eton, despre care ştiam că nu se 
potriveşte deloc cu formarea lui reală şi copilăria într-un 
cartier social din Essex. Mă bucur să te văd din nou. lar 
dumneavoastră trebuie să fiţi Lars Jenssen, domnule, am 
citit prezentarea dumneavoastră din Financial Times. Admir 
foarte mult poziţia dumneavoastră faţă de mediu - faceţi ca 
îmbinarea principiilor cu afacerile să pară mai simplă decât 
este. 

Ah, uită-te la el cum socializează, nemernicul. Nu-i de 
mirare că lucra la The Times, unde făcea investigaţii 
adevărate, în timp ce eu mă blocasem în umbra lui Rowan 
la Velocity. Ar trebui să mă duc acolo. Să mă antrenez în 
conversaţia cu ei, aşa cum făcuse şi Ben. Era şansa mea, şi 
ştiam asta. Atunci de ce stăteam aici, cu un pahar între 
degetele reci, incapabilă să mă pun în mişcare? 

Chelneriţa a trecut pe lângă mine cu sticla de şampanie 
şi, deşi ştiam că n-ar fi trebuit, am lăsat-o să-mi umple din 
nou paharul. În timp ce ea pleca, am sorbit, nechibzuită, din 
el. 

— La ce te gândeşti? a spus o voce gravă la urechea 


mea. 

M-am întors brusc şi l-am văzut pe Cole Lederer în 
spatele meu. 

— Poftim? am bâlbâit eu. 

Palmele mă usturau de transpiraţie. Trebuia să ies din 
starea asta. 

El a zâmbit larg, iar eu mi-am dat seama ce voia să 
spună. 

— A, mă întrebai cum mi se pare, am spus eu supărată 
pe mine, dar şi pe el, pentru că era aşa de afectat. 

— Scuze, a spus zâmbind. Nu ştiu ce mi-a venit, dar 
păreai foarte meditativă cum stăteai aşa şi îţi muşcai buza. 

Îmi muşcam buza? Păi, la naiba, atunci de ce să nu 
scormonesc cu vârfurile pantofilor în pământ şi, poate, să 
flutur şi din gene? 

Am încercat să-mi aduc aminte la ce mă gândeam, în 
afară de Ben şi de lipsa abilității mele de a socializa. 
Singurul lucru care mi-a venit în minte a fost nemernicul 
care îmi spărsese casa, dar nici nu se punea problema să 
aduc vorba de asta aici. Voiam ca Lederer să mă respecte 
ca jurnalistă, nu să mă compătimească. 

— A... ăă... cred că mă gândeam la politică, am reuşit în 
sfârşit să rostesc. 

Şampania şi oboseala începeau să-şi facă efectul. 
Creierul meu nu părea să funcţioneze ca lumea şi începea 
să mă doară capul. Mi-am dat seama că eram pe cale să 
mă îmbăt, şi nu la modul plăcut. 

Cole m-a privit sceptic. 

— Ei, atunci tu la ce te gândeai? am spus eu, supărată. 

Există un motiv pentru care ne ţinem gândurile pentru 
noi, în mare parte a timpului - nu e bine să fie făcute 
publice. 

— În afară de buzele tale, vrei să spui? 

Am rezistat impulsului de a da ochii peste cap şi am 
încercat să folosesc stilul Rowan, care ar fi flirtat cu el până 
ar fi obţinut cartea lui de vizită. 

— Dacă vrei să ştii, a continuat Cole, sprijinindu-se de 
perete în timp ce vasul se înălța peste un val, iar gheaţa din 


— 64 — 


frapiere zăngănea, mă gândeam la viitoarea mea fostă 
nevastă. 

— Ah, am spus eu. Scuze. 

Mi-am dat seama că şi el era beat, numai că ascundea 
asta bine. 

— Şi-o trage cu cavalerul de onoare de la nunta noastră. 
Mă gândeam cât de mult mi-ar plăcea să-i plătesc cu 
aceeaşi monedă. 

— Să i-o tragi domnişoarei ei de onoare? 

— Sau oricui... la urma urmei. 

Hm. Era cu siguranţă o propunere foarte directă. A 
zâmbit iar larg, reuşind cumva să facă replica să sune 
destul de agreabil, ca şi cum şi-ar fi încercat norocul, în loc 
să se comporte ca un libidinos care încearcă să agaţe 
femei. 

— Păi, nu cred că o să-ţi fie prea greu, am spus eu voios. 
Sunt sigură că Tina ţi-ar face un serviciu. 

Cole a pufnit în râs, iar eu am avut un acces brusc de 
vinovăţie, gândindu-mă cum m-aş fi simţit eu dacă Ben şi 
Tina ar fi făcut glume similare despre faptul că eu mă dau 
la Cole de dragul carierei. Tina încercase să fie 
fermecătoare. Mare lucru. Nu era tocmai crima secolului. 

— Scuze, am spus, dorindu-mi să pot lua înapoi remarca 
aceea. A fost o înţepătură cam ieftină. 

— Dar corectă, a spus Cole sec. Tina ar jupui-o pe bunică- 
sa de dragul unui subiect. Singura mea grijă... 

Cole a mai luat o gură de şampanie şi a rânjit. 

— ...ar fi să supraviețuiesc aventurii. 

— Doamnelor şi domnilor, s-a auzit vocea unui steward, 
întrerupându-ne conversaţia. Vă rog, fiţi amabili şi poftiţi în 
salonul Jansson, în curând se va servi cina. 

Am luat-o cu toţii din loc, iar eu am simţit ochii cuiva în 
ceafă şi m-am întors să văd cine era. Persoana din spatele 
meu era Tina, care mă privea cu multă curiozitate. 


8 


A durat surprinzător de mult ca personalul să ne 
introducă în salonul miniatural de alături. Mă aşteptasem 
cumva la ceva practic, ca pe feriboturile cu care mai 
mersesem, şiruri de mese şi o tejghea lungă pentru 
mâncare. Bineînţeles, realitatea era foarte diferită - puteam 
foarte bine să fim în casa cuiva, dacă aş fi ştiut pe cineva a 
cărui casă să aibă perdele de mătase brută şi cupe de 
cristal. 

Când ne-am aşezat, aveam deja o durere de cap pulsatilă 
şi eram disperată să mănânc ceva - sau, şi mai bine, să 
beau nişte cafea, chiar dacă presupuneam că pentru asta 
trebuie să aştept până după desert, ceea ce părea o 
eternitate. 

Invitaţii fuseseră dispuşi la mese de şase oameni, dar la 
fiecare masă exista un loc gol. Unul dintre ele era oare al 
fetei din cabina 10? Am făcut socoteala rapid, în şoaptă. 

La masa 1 erau Richard Bullmer, Tina, Alexander, Owen 
White şi Ben Howard. Locul liber era vizavi de Richard 
Bullmer. 

La masa 2 eram eu, Lars şi Chloe Jenssen, Archer şi Cole, 
care avea lângă el un loc liber. 

— Poţi să iei astea, i-a spus Cole chelneriţei care venise 
cu o sticlă de vin, arătând spre tacâmurile nefolosite. Soţia 
mea n-a putut să vină. 

— Ah, scuze, domnule. 

Chelneriţa s-a înclinat uşor, i-a spus ceva colegei ei şi 
tacâmurile au dispărut. Ei, aşa se explica. Dar rămânea 
locul gol de la prima masă. 

— Chablis? a întrebat chelneriţa. 

— Da, te rog. 

Cole a întins paharul, în timp ce Chloe Jenssen s-a 
aplecat peste masă, cu mâna întinsă spre mine. 

— Nu cred că am fost prezentate, a spus ea cu o voce 
gravă şi răguşită - destul de neaşteptată pentru constituţia 
ei micuță - şi cu o urmă de accent de Essex. Eu sunt Chloe 


- Chloe Jenssen. Dar numele meu profesional e Wylde. 

Bineînţeles. Acum, după ce îmi spusese, am recunoscut 
pomeţii laţi şi înclinația slavă a ochilor, părul platinat. Chiar 
şi fără machiaj şi lumini de scenă arăta puţin supranatural, 
ca şi cum ar fi fost smulsă dintr-un mic sat de pescari din 
Islanda sau dintr-o căsuţă siberiană. Din cauza acestei 
frumuseți, povestea descoperirii ei de către un căutător de 
modele într-un supermarket de lângă oraş era cu atât mai 
absurdă. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, am spus eu strângându-i 
mâna. 

Avea degetele reci, iar strânsoarea ei era aproape 
dureros de puternică, cu atât mai mult cu cât purta inele 
masive, care mi s-au înfipt în nodurile degetelor. De 
aproape era încă şi mai extraordinară, iar frumuseţea 
austeră a rochiei ei surclasa atât de evident rochia mea, 
încât am avut impresia că am putea fi de pe planete 
diferite. M-am opus impulsului de a trage de marginea de la 
gât a rochiei mele. 

— Eu sunt Lo Blacklock, am continuat eu. 

— Lo Blacklock! a răspuns ea cu un râs gâlgâitor. Îmi 
place. Aduce a vedetă de film din anii '50, genul cu talie de 
viespe şi ţâţe până la bărbie. 

— Aş vrea eu, am spus zâmbind larg, în ciuda durerii de 
cap crescânde. 

Amuzamentul ei avea ceva contagios. 

— lar acesta trebuie să fie soţul tău...? 

— El e Lars, da. 

Chloe a privit spre el, gata să-l introducă şi pe el în 
conversaţie şi să-l prezinte, dar Lars era prins într-o discuţie 
cu Cole şi Archer, aşa că ea s-a mulţumit să-şi dea ochii 
peste cap şi să se întoarcă iar spre mine. 

— Mai trebuie să vină cineva? am întrebat, făcând semn 
cu capul spre locul liber de la prima masă. 

Chloe a scuturat din cap. 

— Cred că era pentru Anne - ştii, soţia lui Richard? Nu se 
simte bine. Cred că s-a hotărât să ia cina la ea în cabină. 

— Bineînţeles. 


= aja 


Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. 

— O cunoşti bine? am întrebat eu. 

Chloe a scuturat din cap. 

— Nu, îl cunosc destul de bine pe Richard, prin 
intermediul lui Lars, dar Anne nu pleacă prea des din 
Norvegia. 

Chloe a coborât vocea şi mi-a spus confidenţial. 

— De fapt, se spune că ar fi un fel de pustnică, aşa că am 
fost surprinsă să descopăr că e la bord - dar presupun că 
dacă ai cancer asta te face să... 

Insă ceea ce voise să spună Chloe a fost întrerupt de 
sosirea a cinci farfurii pătrate şi întunecate, fiecare 
conţinând pătrăţele mici şi răzlețe în culorile curcubeului şi 
cocoloaşe de spumă aranjate pe ceva ce semăna cu nişte 
iarbă tunsă. Mi-am dat seama că habar n-am ce anume 
urma să mănânc. 

— Scoici cu sfeclă murată, a anunţat stewardul, cu 
spumă de iarbă dulce şi bucăţi uscate de brădişor. 

Chelnerii s-au retras, iar Archer şi-a luat furculiţa şi a 
împuns pătratul cel mai colorat. 

— Scoici? a spus el ezitant, cu un accent de Yorkshire 
care era, cumva, încă şi mai puternic ca la televizor. Nu 
prea m-am omorât niciodată după crustacee crude. Mă 
bagă în sperieţi. 

— Serios? a spus Chloe cu un zâmbet pisicesc, ce indica 
ceva între flirt şi neîncredere. Eu credeam că ţie-ţi place 
mâncarea aborigenilor - ştii, gândaci, şopârle şi alte chestii. 

— Dacă eşti plătit să mănânci balegă la slujbă, poate că 
în concediu ti-ar plăcea o friptură bună, a spus el rânjind. 

S-a întors spre mine şi a întins mâna. 

— Archer Fenlan. Nu cred că am fost prezentaţi. 

— Lo Blacklock, am spus eu cu gura plină de ceva ce 
speram să nu fie bale de larve, chiar dacă era greu să-ţi dai 
seama. De fapt ne-am mai întâlnit, dar nu cred că-ți 
aminteşti. Lucrez pentru Velocity. 

— A, da. Deci lucrezi pentru Rowan Lonsdale? 

— Exact. 

— li place articolul ăla pe care i l-am scris? 


— Da, a fost foarte popular. A avut o grămadă de 
tweeturi. 

Douăsprezece mâncăruri surprinzător de delicioase 
despre care nu ştiai că sunt comestibile - sau ceva de 
genul ăsta. Fusese ilustrat cu o imagine cu Archer frigând 
ceva oribil la foc şi rânjind spre aparatul de fotografiat. 

— Nu mănânci? a spus Chloe, arătând din cap spre 
farfuria lui Archer. 

A ei era aproape goală. Şi-a trecut degetul peste o dâră 
de spumă şi l-a lins. 

Archer a ezitat, apoi a împins farfuria. 

— Cred că de data asta spun pas, a răspuns el. Aştept 
felul următor. 

— Mi se pare corect, a spus ea. 

Şi buzele i s-au arcuit din nou într-un zâmbet. O mişcare 
din poala ei mi-a atras atenţia şi am văzut că ea şi cu Lars 
se ţineau de mână sub nivelul mesei, dar nu neapărat sub 
faţa de masă, iar degetul lui mare mângâia ritmic nodurile 
degetelor ei. Era o scenă într-un fel foarte intimă, dar şi 
foarte publică, astfel că am simţit cum mă străbate un mic 
fior. Poate că rolul ei de cochetă nu era chiar atât de 
autentic. 

Mi-am dat seama că Archer îmi vorbeşte, aşa că m-am 
întors iar şi am făcut un efort de a-mi concentra atenţia 
asupra lui. 

— Scuze, am zis. Mă gândeam la altceva. Ce-ai spus? 

— Te-am întrebat dacă vrei să-ţi umplu paharul. E gol. 

M-am uitat la pahar. Chablisul dispăruse - abia dacă-mi 
aminteam să-l fi băut. 

— Da, te rog, am spus. 

M-am holbat la pahar în timp ce turna, încercând să 
calculez cât băusem deja. Am luat o gură. În timp ce 
făceam asta, Chloe s-a aplecat spre mine şi a spus încet: 

— Sper că nu te superi că te întreb, dar ce ai păţit la 
obraz? 

Poate că surpriza mi s-a văzut pe chip, pentru că a făcut 
un gest în sensul de „Nu contează”. 

— Scuze, nu mă băga în seamă, nu e treaba mea. Doar 


că... ei bine, am avut o relaţie urâtă, asta e tot. 

— A... nu! 

Din cine ştie ce motiv, neînţelegerea m-a făcut să mă 
simt ruşinată, ca şi cum ar fi fost vina mea sau l-aş fi vorbit 
de rău pe Judah pe la spate, chiar dacă niciuna dintre cele 
două nu era adevărată. 

— Nu, nu e ceva de genul ăsta. Mi-a spart cineva casa. 

— Serios? a spus ea, părând şocată. Şi tu erai înăuntru? 

— Da. Se pare că se întâmplă din ce în ce mai des, sau 
cel puţin aşa a spus poliţia. 

— Şi te-a agresat? Dumnezeule! 

— Nu neapărat. 

Simţeam o reticenţă ciudată de a intra în detalii, nu doar 
pentru că dacă vorbeam despre asta îmi reveneau 
imaginile neplăcute cu ceea ce se întâmplase, ci şi dintr-un 
fel de mândrie. Voiam să stau la masa asta ca o 
profesionistă, jurnalista abilă şi capabilă care poate să facă 
faţă oricui. Nu-mi plăcea prea mult imaginea mea de 
victimă speriată, ghemuită în dormitor. 

Dar acum povestea se aflase - cel puţin 90% din ea - şi a 
nu oferi explicaţii ar fi fost ca şi cum m-aş fi bucurat de 
compasiune pe nedrept. 

— A... a fost un accident, de fapt. Mi-a trântit uşa în faţă, 
şi uşa m-a lovit în obraz. Nu cred că a vrut să mă rănească. 

Ar fi trebuit să rămân în cameră, cu capul sub pătură, 
ăsta era adevărul. Proasta de Lo, care se bagă singură în 
încurcătură. 

— Ar trebui să înveţi autoapărare, a spus Archer. Eu aşa 
am început, înţelegi. La Infanteria Marină. Nu contează 
mărimea; chiar şi o fată ca tine poate să imobilizeze un 
bărbat, dacă aplici forţa potrivită. Uite, o să-ţi arăt. Ridică- 
te în picioare. 

Archer şi-a împins scaunul în spate. M-am ridicat, 
simţindu-mă puţin stânjenită, iar el m-a prins de braţ cu o 
rapiditate extraordinară şi mi l-a răsucit la spate, 
dezechilibrându-mă. M-am prins de masă cu mâna liberă, 
dar mişcarea de răsucire de la umăr a continuat, trăgându- 
mă pe spate, iar muşchii mei protestau zgomotos. Am scos 


BE ie E 


un sunet - pe jumătate durere, pe jumătate frică - şi am 
văzut cu coada ochiului faţa şocată a lui Chloe. 

— Archer! a spus ea. 

Apoi din nou, şi mai imperios: 

— Archer, o sperii! 

Archer mi-a dat drumul şi eu am căzut la loc pe scaun, cu 
picioarele tremurând, încercând să nu las să se vadă cât de 
tare protesta umărul meu. 

— Scuze, a spus Archer cu un zâmbet larg, în timp ce îşi 
trăgea iar scaunul spre masă. Sper că nu te-am rănit. Nu-mi 
dau seama cât sunt de puternic. Dar înţelegi ce-am vrut să 
spun - e foarte greu să scapi din asta, chiar dacă atacatorul 
tău e mai solid ca tine. Dacă vrei o lecţie, oricând... 

Am încercat să râd, dar a ieşit un sunet slab şi fals. 

— Cred că ai nevoie de ceva de băut, mi-a spus Chloe 
direct. 

Mi-a umplut paharul, apoi, în timp ce Archer se întorcea 
ca să discute cu un chelner, a adăugat cu voce joasă: 

— Nu-l băga în seamă pe Archer. Incep să cred că poate 
zvonurile despre prima lui soţie erau adevărate. Şi, ştii ce, 
dacă ai nevoie de ceva cu care să acoperi vânătaia, vino la 
cabina mea. Am o geantă întreagă de trucuri şi sunt o 
machieuză destul de bună. Trebuie să intri şi tu în club. 

— Aşa o să fac, am spus eu, încercând să zâmbesc. 
Mersi. 

Zâmbetul meu părea fals şi forţat, aşa că am ridicat 
paharul şi am luat o gură ca să-l ascund. 

După primul fel, s-au schimbat locurile, iar eu m-am 
trezit, oarecum spre uşurarea mea, de cealaltă parte a 
mesei faţă de Archer, între Tina şi Alexander, care purtau 
peste capul meu o conversaţie foarte versată despre 
mâncărurile lumii. 

— Bineînţeles, tipul de sashimi pe care trebuie neapărat 
să-l încerci e fugu, a spus Alexander exuberant, netezind 
şervetul peste brâul lui tradiţional din India. Pur şi simplu 
are cel mai delicios gust. 

— Fugu? am spus eu, încercând să mă inserez în 


— 71 — 


conversaţia lor. Nu e peştele ăla groaznic de otrăvitor? 

— Absolut, şi de asta este o experienţă. Eu n-am 
consumat niciodată droguri - îmi cunosc slăbiciunile şi îmi 
dau seama că sunt un visător cu ochii deschişi, aşa că n-am 
avut niciodată suficientă încredere în mine ca să mă ocup 
cu lucruri de genul ăsta -, dar presupun că extazul pe care 
îl simţi după ce mănânci fugu e o reacţie similară a 
neuronilor. Cel care a mâncat s-a jucat cu moartea şi a 
câştigat. 

— Nu se spune cumva, a intervenit Tina sorbind din vin, 
că arta bucătarului cu adevărat excelent e să taie cât mai 
aproape posibil de părţile otrăvitoare ale peştelui şi să lase 
doar o fâşie de toxine pe carne, ca să facă experienţa mai 
intensă? 

— Am auzit şi eu asta, a recunoscut Alexander. Se 
presupune că toxinele acţionează ca stimulent în cantităţi 
foarte mici, chiar dacă e posibil ca acea tehnică de tăiere să 
aibă mai mult de-a face cu preţul ridicat al peştelui şi cu 
aversiunea bucătarului de a irosi cea mai mică bucăţică. 

— Deci cât e de otrăvitor? am întrebat eu. În termeni de 
cantitate, vreau să spun? Cât ar trebui să mănânci? 

— Ei bine, asta e întrebarea, nu-i aşa? a spus Alexander. 

S-a aplecat peste masă cu un licăr mai degrabă neplăcut 
în ochi, lăsându-se tot mai pasionat de subiect. 

— Diferitele părţi ale peştelui au diferite cantităţi de 
toxine, dar în ceea ce priveşte părţile otrăvitoare - adică 
ficatul, ochii şi ovarele -, e vorba de foarte, foarte puţin. 
Grame, cel mult. Se spune că e de vreo mie de ori mai toxic 
decât cianura. 

A băgat cu furculiţa în gură o îmbucătură de carpaccio de 
peşte, continuând în timp ce savura carnea delicată: 

— Trebuie să fie un mod groaznic de a muri. Bucătarul 
care ni l-a pregătit nouă la Tokyo a descris cu mare 
încântare procesul otrăvirii - paralizarea muşchilor, înţelegi, 
dar mintea victimei nu e afectată, rămâne pe deplin 
conştientă pe parcursul experienţei, în timp ce muşchii i se 
atrofiază şi nu mai poate să respire. 

Alexander a înghiţit, şi-a lins buzele umede şi a zâmbit. 


— În cele din urmă, pur şi simplu se sufocă. 

M-am uitat în jos, la fâşiile de peşte crud de pe farfuria 
mea, şi, fie din cauza vinului, a descrierii pline de culoare a 
lui Alexander sau a unei înteţiri a valurilor, mi-a trecut 
brusc foamea pe care o avusesem înaintea cinei. Am băgat 
fără chef o bucăţică în gură şi am mestecat. 

— Povesteşte-ne despre tine, draga mea, a spus Tina, 
surprinzându-mă prin mutarea bruscă a atenţiei de la 
Alexander la mine. Am auzit că lucrezi cu Rowan? 

Tina începuse în anii '80 la Ve/ocity, unde drumul ei se 
încrucişase pentru scurt timp cu al lui Rowan, care încă 
vorbea despre ea şi despre legendara ei ferocitate. 

— Aşa e, am spus eu, înghițind mâncarea cu o grabă 
stânjenită. Sunt acolo de vreo zece ani. 

— Probabil are o părere foarte bună despre tine, dacă te 
trimite într-o călătorie ca asta. E o adevărată lovitură, nu-i 
aşa? 

M-am foit pe scaun. Ce puteam să răspund? Că, de fapt, 
cred că nu mi-ar fi încredințat chestia asta deloc dacă n-ar 
fi fost la spital, pe perfuzie? 

— Sunt foarte norocoasă, am spus în cele din urmă. E un 
adevărat privilegiu să mă aflu aici, iar Rowan ştie că sunt 
nerăbdătoare să arăt ce pot. 

— Ei, sfatul meu e să te bucuri de călătoria asta, a spus 
Tina bătându-mă pe braţ şi atingându-mi pielea cu inelele 
ei reci. Avem doar o viaţă. Nu aşa se spune? 


E, pe E 


9 


Am mai schimbat locurile de două ori, dar nu am ajuns 
niciodată lângă Bullmer şi abia când s-a servit cafeaua şi 
am putut să ne întoarcem în salonul Lindgren am avut 
ocazia de a-l aborda. Tocmai traversam încăperea cu o 
ceaşcă de cafea în mână, ţinându-mi cu greu echilibrul din 
cauza mişcării vasului, când un bliţ s-a declanşat în faţa 
mea şi m-am împiedicat, evitând la limită să vărs cafeaua 
pe mine. De fapt, câţiva stropi au căzut pe tivul rochiei 
închiriate şi pe canapeaua albă de lângă mine. 

— Zâmbeşte, a spus o voce la urechea mea. 

Mi-am dat seama că fotograful era Cole. 

— Căcat, ce /dioțenie, am spus eu nervoasă. 

Apoi, într-o clipă, mi-a venit să-mi trag palme. Ultimul 
lucru de care aveam nevoie era ca lui Rowan să i se 
relateze despre grosolănia mea. Probabil eram mai beată 
decât credeam. 

— Din partea mea, adică, am spus eu stânjenită, 
încercând să-mi repar scăparea. Nu a ta. Canapeaua... 

Mi-a înţeles stânjeneala şi a râs. 

— Frumoasă revenire. Nu-ţi face griji, n-o să-i spun şefei 
tale poveşti despre tine. Ego-ul meu nu e atât de fragil. 

— N-am... voiam doar... m-am bâlbâit eu. 

Dar era atât de aproape de ceea ce gândisem eu că n-am 
ştiut cum să închei. 

— Nu-ţi bate capul. Oricum, unde te grăbeai aşa? 
Străbăteai încăperea ca un vânător care urmăreşte o 
antilopă şchioapă. 

— Speram... 

Era penibil s-o recunosc, dar capul îmi zvâcnea din cauza 
combinației de oboseală şi alcool şi cumva mi se părea mai 
uşor să spun adevărul. 

— Speram să vorbesc cu Richard Bullmer. Am încercat să 
discut cu el toată seara. Dar n-am avut ocazia. 

— Şi tocmai acţionai când eu te-am împiedicat, a spus 
Cole, cu un licăr în ochi. 


— 74 — 


A zâmbit din nou, şi mi-am dat seama că acel vag aspect 
de prădător, de lup, se datora incisivilor lui. 

— Ei, pe asta pot s-o rezolv. Bullmer! 

M-am înfiorat atunci când Richard Bullmer s-a întors de la 
conversaţia lui cu Lars şi a privit prin încăpere. 

— Mi-am auzit cumva numele? 

— Chiar aşa, a spus Cole. Vino şi vorbeşte cu fata asta 
drăguță, ca să mă revanşez că am prins-o în ambuscadă. 

Bullmer a râs, şi-a luat paharul de pe braţul fotoliului de 
lângă el şi a venit spre noi. Se deplasă cu uşurinţă, în ciuda 
ruliului uşor al vasului, şi mi-a lăsat impresia unui om în 
mare formă fizică, probabil tare ca piatra pe dedesubtul 
costumului bine croit. 

— Richard, a spus Cole făcând un gest cu mâna, ea e Lo 
- Lo, Richard. Am surprins-o cu un instantaneu în timp ce 
voia să te abordeze şi am făcut-o să-şi verse cafeaua. 

Obrajii mi s-au înroşit puternic, dar Bullmer scutura din 
cap către Cole. 

— Ştii că ţi-am spus să fii discret cu chestia aia, a spus el 
făcând semn din cap spre aparatul de fotografiat greu de la 
gâtul lui Cole. Nu toată lumea vrea poze de paparazzi cu ei 
în momente inoportune. 

— Ah, le place la nebunie, a spus Cole relaxat, cu un 
zâmbet larg care îi dezvelea dinţii. Le oferă o adevărată 
senzaţie de vedetă, dacă pui la socoteală şi vasul ăsta de 
fiţe. 

— Vorbesc serios, a spus Richard cu o voce care, chiar 
dacă zâmbea, nu mai părea amuzată. Mai ales Anne. 

Richard a coborât vocea. 

— Ştii că e inhibată de când... 

Cole a dat din cap şi zâmbetul de pe faţa lui s-a stins. 

— Da, sigur, omule. Asta e altceva. Dar Lo nu se supără, 
nu-i aşa, Lo? 

A aruncat un braţ în jurul umerilor mei, strângându-mă 
tare spre el, astfel că umărul meu s-a frecat hârşâind de 
aparatul lui de fotografiat, iar eu am încercat să zâmbesc. 

— Nu, am spus eu stânjenită. Nu, sigur că nu. 

— Bravo, a spus Bullmer, făcându-mi uşor cu ochiul. 


75 


Era un gest ciudat - acelaşi pe care îl observasem mai 
devreme când i se adresase Camillei Lidman -, nu unul 
patern, cum ar fi putut să fie, ci mai degrabă ca şi cum ar fi 
încercat să echilibreze ceea ce ştia că este o situaţie 
intimidantă, care îl avantaja. Clipitul din ochi spunea: nu te 
uita la mine ca la un milionar internaţional. Sunt doar un tip 
obişnuit, abordabil. 

Mă gândeam cum să răspund, când Owen White l-a bătut 
pe umăr, iar el s-a întors. 

— Ce pot să fac pentru tine, Owen? a spus el. 

Şi, înainte ca eu să apuc să deschid gura, ocazia a 
dispărut. 

— Eu... am îngăimat. 

El m-a privit peste umăr. 

— Hei, uite ce e, la evenimentele astea e întotdeauna 
greu să vorbeşti. Nu vrei să treci pe la cabina mea mâine, 
după activităţile planificate, ca să putem discuta cum se 
cuvine? 

— Mersi, am spus, încercând să nu par penibil de 
recunoscătoare. 

— Super. Cabina numărul 1. Abia aştept. 

— Scuze, a spus Cole cu voce joasă, în timp ce respiraţia 
lui îmi gâdila părul de după ureche. Eu m-am străduit. Ce 
să-ţi spun? E un om căutat. Cum aş putea să mă revanşez? 

— Nu contează, am spus eu stânjenită. 

Stătea stânjenitor de aproape şi aş fi vrut să fac un pas în 
spate, dar undeva în cap mă cicălea vocea lui Rowan: 
Socializează, Lo! 

— Spune-mi... mai bine spune-mi ceva despre tine. Ce te- 
a făcut să vii? Ai zis că în mod obişnuit nu te ocupi de aşa 
ceva. 

— Richard e un prieten vechi, a spus Cole, luând o cafea 
de pe tava unei chelneriţe aflate în trecere şi sorbind din 
ea. Am fost colegi la Balliol. Aşa că atunci când m-a rugat 
să vin, m-am gândit că nu pot refuza. 

— Sunteţi apropiaţi? 

— N-aş spune apropiaţi. Nu ne prea mişcăm prin aceleaşi 
cercuri - e dificil când unul e fotograf modest, iar celălalt e 


SER | n E 


căsătorit cu una dintre cele mai bogate femei din Europa. 

Cole a zâmbit larg. 

— Dar e un om bun. Poate să pară că s-a născut în puf, 
dar asta nu e imaginea completă. A avut perioade mai 
proaste şi presupun că de asta se agaţă cu atât mai tare 
de... mă rog, de toate astea. 

Cole a făcut un gest spre ambianța noastră - spre 
mătase, cristaluri şi armăturile lustruite. 

— Ştie cum e să pierzi unele lucruri. Sau oameni. 

M-am gândit la Anne Bullmer şi la faptul că Richard o 
condusese la cabina ei, deşi avea o cameră plină de oaspeţi 
care aşteptau să discute cu el. Şi m-am gândit că poate ştiu 
ce vrea să spună Cole. 

Era în jur de ora unsprezece când am luat-o în sfârşit 
spre camera mea. Eram beată. Foarte, foarte beată. Chiar 
dacă era greu de spus cât anume de beată, dat fiind că 
acum eram în larg şi legănarea valurilor se combina greţos 
cu şampania... şi vinul... ah, şi păhărelele îngheţate de 
aquavit. Dumnezeule, ce-o fi fost în capul meu? 

Când am ajuns la uşă, am avut un moment de luciditate 
şi am rămas aşa o clipă, ţinându-mă de toc. Ştiam exact de 
ce. Pentru că, dacă eram suficient de beată, aveam să 
dorm ca moartă. Nu mai suportam încă o noapte întreruptă 
- nu aici. 

Dar am alungat acest gând şi m-am lansat în misiunea de 
recuperare a cardului de sub sutien, unde îl pusesem. 

— Ai nevoie de ajutor, Blacklock? a spus o voce 
bolborosită din spatele meu. 

Umbra lui Ben Howard a căzut asupra tocului de la uşă. 

— Mă descurc, am spus. 

M-am întors cu spatele, ca să nu vadă cum bâjbâi. Un val 
a lovit vasul, iar eu m-am clătinat şi m-am împleticit. Du-te 
de-aici, Ben. 

— Sigur? 

S-a aplecat spre mine, privind deliberat peste umărul 
meu. 

— Da, am spus eu, scrâşnind din dinţi, sunt sigură. 


— Pentru că aş putea să te ajut. 

A zâmbit lasciv şi a făcut semn din cap spre partea de 
sus a rochiei mele, pe care eu o ţineam cu o mână ca s-o 
împiedic să cadă. 

— Pare că ai nevoie de o mână de ajutor. Sau două. 

— Dispari, am spus eu scurt. 

Sub omoplatul meu stâng era prins ceva, ceva cald şi 
tare care semăna bine cu un card. Dacă aş fi reuşit să duc 
mâna suficient de mult în spate... 

Ben s-a apropiat mai mult şi, înainte ca eu să-mi dau 
seama ce vrea să facă, a băgat mâna brutal pe sub partea 
din faţă a rochiei mele. Am simţit o dâră de durere când 
butonii s-au frecat de pielea mea, apoi degetele lui s-au 
închis peste sânul meu gol şi au strâns tare, într-un mod 
care probabil se voia erotic. 

Nu era. 

Nici măcar nu m-am gândit. S-a auzit un zgomot de 
sfâşiere ca un mârâit de pisică, iar genunchiul meu i-a lovit 
zona inghinală atât de tare că el nici măcar n-a strigat, ci s- 
a răsturnat încet pe podea, cu un scâncet slab şi icnit. 

lar eu am izbucnit în lacrimi. 

Peste vreo douăzeci de minute, stăteam pe patul din 
cabina mea, continuând să suspin şi ştergându-mi de pe 
obraji rimelul împrumutat. Ben stătea ghemuit lângă mine, 
cu un braţ în jurul umerilor mei, iar cu celălalt ţinând 
frapiera la şliţ. 

— Imi pare rău, a spus el din nou, cu o voce răguşită din 
cauza durerii înăbuşite. Te rog, Lo, nu mai plânge. Imi pare 
foarte rău. Am fost un bou, un mare nemernic. Am meritat- 
O. 

— Nu e din cauza ta, am suspinat eu, chiar dacă nu eram 
sigură că îmi înţelege cuvintele. Nu mai suport, Ben, de 
când cu spargerea am fost... cred că înnebunesc. 

— Ce spargere? 

l-am povestit printre suspine. Tot ce nu-i spusesem lui 
Jude. Cum fusese totul, cum mă trezisem dându-mi seama 
că e cineva în apartamentul meu, dându-mi seama că nu 


— 78 — 


mă aude nimeni dacă tip, dându-mi seama că nu aveam 
cum să cer ajutor şi că nu aveam nicio şansă să mă lupt cu 
intrusul, că eram vulnerabilă aşa cum înainte de noaptea 
aia nu crezusem niciodată că sunt. 

— Îmi pare rău, repeta Ben întruna, ca pe o mantră, 
frecându-mă pe spate cu mâna liberă. Îmi pare extrem de 
rău. 

Compătimirea lui stânjenită m-a făcut să suspin şi mai 
tare. 

— Uite ce e, scumpo... 

A,nu. 

— Nu-mi spune „scumpo”. 

M-am îndreptat de spate, scuturându-mi părul de pe faţă, 
şi m-am desprins de mâna lui. 

— Scuze, pur şi simplu... mi-a scăpat. 

— Nu-mi pasă, nu mai poţi să-mi spui aşa, Ben. 

— Ştiu, a spus el distrat. Dar, Lo, dacă e să fiu sincer, n- 
am... 

— Taci, am spus eu autoritar. 

— Lo, am făcut o porcărie, ştiu asta... 

— Ţi-am spus să taci. S-a terminat. 

El a scuturat din cap, dar cuvintele lui reuşiseră cumva să 
mă oprească din plâns. Poate pentru că îl vedeam aşa, 
abătut şi cocoşat, extrem de nefericit. 

— Dar, Lo... a spus el ridicând privirea spre mine, cu 
nişte ochi căprui şi blânzi, ca de căţel, în lumina veiozei. Lo, 
eu... 

— Nu! 

O spusesem mai aspru şi mai tare decât voisem, dar 
trebuia să-l fac să tacă. Nu eram sigură ce avea de gând să 
spună, dar, orice ar fi fost, eram sigură că nu-mi permiteam 
să-l ascult. Următoarele cinci zile eram blocată pe vasul 
ăsta cu Ben. Nu puteam să-l las să se facă de râs mai mult 
decât o făcuse deja, altfel călătoria avea să devină de 
nesuportat atunci când trebuia să ne întâlnim în lumina 
rece a zilei. 

— Ben, nu, am spus eu mai blând. S-a terminat deja de 
mult timp. Şi oricum, tu ai vrut să pleci, îţi aduci aminte? 


aiy e ARE 


— Ştiu, a spus el nefericit. Ştiu. Am fost un bou. 

— Nu-i adevărat, am spus eu. 

Apoi am continuat, simțind că nu sunt onestă: 

— Bun, ai fost. Dar ştiu că nici eu n-am fost prea 
plăcută... Uite ce e, nu despre asta e vorba acum. Suntem 
prieteni, nu-i aşa? 

Era o exagerare, dar el a aprobat din cap. 

— Bun, atunci hai să nu stricăm asta. 

— Bine, a spus el. 

S-a ridicat cu greu şi s-a şters pe faţă cu mâneca 
smochingului, apoi a privit-o trist. 

— Sper că e o curăţătorie la bord. 

— Sper că e o croitoreasă la bord, am spus eu arătând 
din cap spre ruptura de pe partea laterală a rochiei gri de 
mătase. 

— O să te descurci? a întrebat Ben. Aş putea să rămân. 
N-o spun la modul libidinos. Aş putea dormi pe canapea. 

— Absolut, am spus eu. 

Apoi m-am uitat la lungimea canapelei şi am scuturat din 
cap, dându-mi seama cum sună cuvintele mele. 

— Nu, mai bine nu. E suficient de mare, dar nu poţi să 
rămâi, n-am nevoie de asta. Du-te în cabina ta. Pentru 
numele lui Dumnezeu, suntem la bordul unui vas, în 
mijlocul oceanului - e cam cel mai sigur loc în care m-aş 
putea afla. 

— Bine. 

A luat-o spre uşă, şchiopătând uşor, şi a deschis-o pe 
jumătate, dar nu a ieşit. 

— Îmi... îmi pare rău. Vorbesc serios. 

Ştiam ce aştepta, ce spera. Nu doar iertare, ci ceva mai 
mult, ceva care să-i spună că acea pipăială nu fusese 
complet nedorită. 

Nici nu mă gândeam să-i ofer aşa ceva. 

— Du-te la culcare, Ben, am spus eu, foarte obosită şi 
foarte trează. 

A mai rămas în uşă o clipă, doar o milisecundă prea mult, 
suficient pentru ca eu să mă întreb, cu o răsucire a 
stomacului care răspundea mării agitate, ce-aş fi făcut dacă 


nu pleca. Ce-aş fi făcut dacă închidea uşa, se întorcea şi 
intra înapoi în cameră. Insă apoi s-a întors şi a plecat, iar eu 
am încuiat uşa în urma lui şi m-am prăbuşit pe canapea, cu 
capul în mâini. 

După nu ştiu cât timp, m-am ridicat în sfârşit, mi-am 
turnat un whisky din minibar şi l-am băut din trei guri lungi. 
M-am cutremurat, m-am şters la gură şi mi-am scos rochia, 
lăsând-o răsucită pe jos, ca o piele năpârnlită. 

Mi-am dat jos sutienul, am ieşit din micul morman de 
haine de la picioarele mele şi apoi am căzut pe pat într-un 
somn atât de adânc, încât părea înec. 

Nu ştiu ce m-a trezit, ştiu doar că mi-am recăpătat 
cunoştinţa de parcă cineva mi-ar fi injectat adrenalină în 
inimă. Am rămas aşa, ţeapănă de frică, cu inima gonind cu 
200 de bătăi pe minut, şi am orbecăit după propoziţiile 
liniştitoare pe care i le repetasem lui Ben cu doar câteva 
ore mai devreme. 

Eşti în regulă, mi-am spus. Eşti perfect în siguranță. Eşti 
pe un vas în mijlocul oceanului - nu poate să vină sau să 
plece nimeni. E cam cel mai sigur loc în care te-ai putea 
afla. 

Strângeam cearşafurile cu o imobilitate de rigor mortis şi 
mi-am obligat degetele ţepene să se relaxeze, îndoindu-le 
încet şi simțind cum dispărea durerea de la noduri. M-am 
concentrat să inspir şi să expir lent şi uniform, până când, 
în sfârşit, inima mea a făcut şi ea la fel şi n-am mai simţit-o 
cum îmi bubuie frenetic în piept. _ 

Răpăitul din urechi s-a domolit. In afară de clipocitul 
ritmic al valurilor şi de zumzetul discret al motorului, care 
străbătea toate părţile vasului, nu auzeam nimic. 

Căcat. Căcat. Trebuia să-mi revin. 

Nu puteam să mă tratez singură cu băutură în fiecare 
seară a călătoriei, cel puţin nu fără să-mi sabotez cariera şi 
să arunc la gunoi orice şansă de a promova la Ve/ocity. 
Atunci ce îmi mai rămânea? Somnifere? Meditaţie? Niciuna 
dintre variante nu părea mult mai bună. 

M-am întors pe o parte, am aprins lumina şi m-am uitat la 


—Bi— 


telefon - 3:04 noaptea. Apoi mi-am verificat e-mailul. Nu 
primisem nimic de la Judah, dar acum eram mult prea 
trează ca să mă culc la loc. Am oftat, mi-am luat cartea 
care zăcea deschisă pe noptieră, ca o pasăre cu spinarea 
ruptă, şi am început să citesc. Dar, chiar dacă încercam să 
mă concentrez asupra cuvintelor, ceva cârtea într-un colţ al 
minţii mele. Nu era doar paranoia. Ceva mă trezise. Ceva 
care mă lăsase agitată şi secătuită ca o dependentă de 
amfetamine. De ce mă gândeam întruna la un țipăt? 

Tocmai dădeam pagina când am auzit altceva, ceva care 
abia depăşea zgomotul motorului şi plesnetul valurilor, un 
sunet atât de slab că hârşâitul unor hârtii aproape l-ar fi 
acoperit. 

Era zgomotul uşii de la veranda cabinei vecine, care se 
deschidea încet. 

Mi-am ţinut respiraţia, încercând să ascult. 

Apoi s-a auzit un pleoscăit. 

Nu un pleoscăit încet. 

Nu, fusese un pleoscăit puternic. 

Ca atunci când un trup izbeşte apa. 


RER pe 


JUDAH LEWIS 

24 septembrie, la 8:50 

Hei, oameni buni, sunt puţin preocupat din cauza lui 
Lo. N-a mai dat niciun semn de câteva zile, de când a 
plecat într-o excursie pentru presă. Are cineva veşti 
de la ea? Încep să mă îngrijorez. Salut. 

Îmi place Comentează Distribuie 


LISSIE WICHT Salut, Jude! Mi-a trimis un mesaj 
duminică - cred că era pe 20? Zicea că vasul e 
extraordinar! 

Îmi place * Răspunde 24 septembrie, la 9:02 


JUDAH LEWIS Da, atunci mi-a scris şi mie, dar luni nu 
mi-a răspuns nici la e-mail, nici la SMS. Şi n-a mai 
scris nici aici, nici pe Twitter. 

Îmi place * Răspunde 24 septembrie, la 9:03 


JUDAH LEWIS Ştie cineva ceva? Pamela Crew? 
Jennifer West? Carl Fox? Emma Stanton? Scuze 
că tăguiesc oameni la întâmplare, dar, sincer să fiu, 
nu e deloc stilul ei. 

Îmi place * Răspunde 24 septembrie, la 10:44 


PAMELA CREW Mi-a trimis un e-mail duminică, Jude, 
dragul meu. A spus că vasul e minunat. Vrei să-l 
întreb pe tatăl ei? 

Îmi place * Răspunde 24 septembrie, la 11:13 


JUDAH LEWIS Da, te rog, Pam. Nu vreau să vă 
îngrijorez pe niciunul, dar cred că în mod normal ar fi 
luat deja legătura cu noi. Insă eu sunt prins în 
Moscova şi nu ştiu dacă a încercat să mă sune şi nu 
i-a răspuns nimeni. 

Îmi place * Răspunde 24 septembrie, la 11:21 


JUDAW LEWIS Pam, ţi-a spus numele vasului? Nu 
reuşesc să aflu. 
Imi place * Răspunde 24 septembrie, la 11:33 


PAMELA CREW Salut, Judah, scuze, am vorbit la 
telefon cu tatăl ei. Nici el n-a primit nicio veste. Se 
pare că vasul se numeşte Aurora. Spune-mi dacă afli 
ceva. Salut, dragul meu. 

Îmi place * Răspunde 24 septembrie, la 11:48 


JUDAH LEWIS Mersi, Pam. O să încerc pe vas. Dar 
dacă află cineva ceva, vă rog daţi-mi un mesaj. 
Imi place * Răspunde 24 septembrie, la 11:49 


JUDAH LEWIS Nimic? 
Imi place * Răspunde 24 septembrie, la 15:47 


JUDAH LEWIS Vă rog, oameni buni, nimic? 
Imi place * Răspunde 24 septembrie, la 18:09 


— 84 — 


Partea a treia 


10 


Nici nu ştiam ce să fac în continuare. 

Am ieşit în fugă pe verandă, am deschis brusc uşile de 
sticlă şi m-am aplecat peste balustradă, căutând cu 
disperare o urmă de ceva - sau cineva - în valurile 
mişcătoare. Suprafaţa lor întunecată era presărată cu 
reflecţiile strălucitoare ale ferestrelor vasului şi din cauza 
asta era aproape imposibil să distingi ceva pe curburile lor, 
dar pentru o clipă mi s-a părut că văd ceva sub creasta 
unui val negru - conturul alb şi învolburat al unei mâini de 
femeie care a plutit sub suprafaţa apei, apoi s-a scufundat. 

M-am întors să mă uit pe balconul de lângă al meu. 

Între cele două balcoane era un paravan mai de 
protecţie, aşa că n-am văzut cine ştie ce, dar, în timp ce 
priveam mi-am dat seama de două lucruri. 

Primul era că pe balustrada de sticlă era o pată. O pată 
de ceva întunecat şi uleios. O pată care aducea mult a 
sânge. 

Al doilea a fost înţelegerea unui lucru care mi-a făcut 
stomacul să se crispeze. Cel care stătuse acolo - care 
aruncase trupul peste bord - nu putea să nu fi observat 
cursa mea prostească şi impetuoasă către balcon. Cel mai 
probabil era pe veranda de alături atunci când eu dădusem 
buzna afară. Auzise izbitura uşii date de perete. Probabil că 
îmi văzuse faţa. 

M-am năpustit înapoi în cameră, trântind uşa verandei în 
urma mea, şi am verificat ca uşa cabinei să fie încuiată de 
două ori. Apoi am pus lanţul. Inima îmi bubuia în piept, dar 
eram calmă, mai calmă decât fusesem de foarte mult timp. 

Asta era. Un pericol real. Şi eu îi făceam faţă. 

După ce am asigurat uşa cabinei, am fugit înapoi şi am 
verificat uşa verandei. Aici nu exista yală, doar un zăvor 
obişnuit, dar uşa era cât se poate de închisă. 

Apoi am luat telefonul de pe noptieră, cu degete care 
tremurau doar uşor, şi am tastat 0 pentru operator. 

— Alo? a spus o voce tărăgănată. Cu ce pot să vă fiu de 


folos, domnişoară Blacklock? 

Pentru o clipă, am fost atât de surprinsă de faptul că ştia 
că sunt eu că mi-am pierdut complet şirul gândurilor. Apoi 
mi-am dat seama - numărul camerei mele apărea pe 
ecranul telefonului. Bineînţeles că eu eram. Cine altcineva 
ar fi sunat din camera mea la miezul nopţii? 

— A-alo! am reuşit eu să bâigui, cu o voce care părea 
surprinzător de calmă, în ciuda tremurului. Alo. Cine e, vă 
rog? 

— Sunt Karla, stewardesa cabinei dumneavoastră. Pot să 
vă ajut cu ceva? Vă simţiţi bine? 

Sub tonul ei vioi de conversaţie se strecurase o notă de 
preocupare. 

— Nu, nu mă simt bine. Cred... 

M-am oprit, dându-mi seama cât de ridicol ar fi sunat. 

— Domnişoară Blacklock? 

— Cred... am spus eu înghițind în sec. Cred că tocmai am 
fost martoră la o crimă. 

— O, Doamne. 

Vocea Karlei era şocată. A spus ceva într-o limbă pe care 
nu o înţelegeam - poate suedeză sau poate daneză. Apoi a 
părut că-şi recapătă controlul şi a întrebat: 

— Sunteţi în siguranţă, domnişoară Blacklock? 

Eram oare în siguranţă? M-am uitat la uşa cabinei. Eram 
cât se poate de sigură că nu putea să intre nimeni. 

— Da, cred că da. S-a petrecut în cabina de alături - 
numărul 10. Palmgren. Cred... cred că cineva a aruncat un 
cadavru peste bord. 

Vocea mi s-a frânt în timp ce spuneam asta şi dintr-odată 
mi-a venit să râd - sau poate să plâng. Am inspirat adânc şi 
mi-am prins şaua nasului cu degetele, încercând să mă 
stăpânesc. 

— O să trimit imediat pe cineva, domnişoară Blacklock. 
Nu plecaţi. O să vă spun când ajunge la uşă, ca să ştiţi cine 
e. Aşteptaţi, vă rog, şi vă sun eu imediat. 

S-a auzit un clic. Karla închisese. 

Am pus încet receptorul în suportul lui, simţindu-mă 
ciudat de detaşată, aproape ca şi cum aş fi avut o 


ME - Se 


experienţă extracorporală. Capul îmi zvâcnea şi mi-am dat 
seama că trebuia să mă îmbrac înainte să ajungă persoana 
trimisă de Karla. 

Am luat halatul din locul în care era atârnat, în spatele 
uşii de la baie - şi m-am oprit. Când plecasem la cină, îl 
lăsasem pe podea, împreună cu hainele pe care le 
purtasem în tren. Îmi aminteam că privisem peste umăr la 
dezastrul pe care îl lăsasem în baie, la hainele de pe jos, 
fardurile împrăştiate pe masă şi şerveţelele mânijite cu ruj 
din chiuvetă şi mă gândisem că mă ocup de asta mai 
târziu. 

Totul dispăruse. Halatul fusese atârnat, lenjeria şi hainele 
mele murdare dispăruseră, duse Dumnezeu ştie unde. 

Pe măsuţa de toaletă, articolele mele cosmetice fuseseră 
aranjate îngrijit în şiruri, împreună cu periuţa şi pasta de 
dinţi. Doar tampoanele şi pastilele îmi fuseseră lăsate în 
trusa de toaletă, o reticenţă care era mai rea decât dacă 
totul ar fi fost expus vederii şi care m-a făcut să mă 
cutremur. 

Cineva fusese în camera mea. Bineînţeles că fusese. Asta 
însemna femeie de serviciu, pentru numele lui Dumnezeu. 
Dar cineva fusese în camera mea şi îmi umblase prin 
lucruri, îmi atinsese ciorapii purtaţi şi creionul dermatograf 
pe jumătate consumat. 

De ce îmi venea să plâng la gândul ăsta? 

Stăteam pe pat, cu capul în mâini, gândindu-mă la 
conţinutul minibarului, când a sunat telefonul; peste câteva 
secunde, în timp ce eu mă târâm peste pătură ca să ridic 
receptorul, s-a auzit un ciocănit la uşă. 

Am ridicat telefonul. 

— Alo? 

— Alo, domnişoară Blacklock? 

Era Karla. 

— Da. E cineva la uşă. Să deschid? 

— Da, vă rog. E şeful pazei, Johann Nilsson. Acum vă las 
să vorbiţi cu el, domnişoară Blacklock, dar vă rog să mă 
sunaţi oricând, dacă mai aveţi nevoie de ajutor. 

A urmat un clic şi conexiunea s-a întrerupt, apoi am auzit 


iar ciocănitul. Mi-am legat mai bine halatul pufos şi m-am 
dus să deschid. 

Afară era un bărbat pe care nu-l mai văzusem, îmbrăcat 
într-un fel de uniformă. Nu ştiu la ce mă aşteptasem - la 
ceva de tip poliţie. Uniforma lui era mai degrabă nautică - 
mai aproape de un comisar de bord sau ceva. Avea în jur 
de patruzeci de ani şi era suficient de înalt ca să trebuiască 
să se aplece pe sub tocul uşii. Era ciufulit, ca şi cum abia se 
dăduse jos din pat, şi avea nişte ochi atât de albaştri că 
părea să aibă lentile de contact colorate. Priveam fix în 
ochii lui când mi-am dat seama dintr-odată că ţine mâna 
întinsă. 

— Bună, presupun că sunteţi domnişoara Blacklock? 

Vorbea engleză foarte bine. Avea doar o uşoară urmă de 
accent scandinav, atât de vagă că aproape ar fi putut să fie 
scoţian sau canadian. 

— Numele meu e Johann Nilsson. Sunt şeful pazei de pe 
Aurora. |nţeleg că aţi văzut ceva care v-a tulburat. 

— Da, am spus eu ferm. 

Dintr-odată, am devenit dureros de conştientă de faptul 
că eram în halat, cu rimelul scurs pe obraji, în timp ce el 
era îmbrăcat complet, în uniformă chiar. Mi-am strâns iar 
cordonul, de data asta cu nervozitate. 

— Da. Am văzut - am auzit - ceva aruncat peste bord. 
Cred... cred că era... trebuie să fi fost... un cadavru. 

— Aţi văzut sau aţi auzit? a spus Nilsson, înclinând capul 
într-o parte. 

— Am auzit un pleoscăit, unul foarte puternic. Era clar că 
ceva mare a căzut peste bord - sau a fost împins. Apoi am 
alergat pe balcon şi am văzut ceva. Părea să fie un cadavru 
care dispărea sub valuri. 

Expresia lui Nilsson era gravă, dar reţinută, iar pe măsură 
ce vorbeam, încruntarea lui s-a accentuat. 

— lar pe balustrada de sticlă a balconului era sânge, am 
adăugat eu. 

La asta el a strâns din buze şi a făcut scurt din cap spre 
uşa verandei. 

— Pe balconul dumneavoastră? 


— Sângele? Nu. Alături. 

— Puteţi să-mi arătaţi? 

Am dat din cap, am tras iar de cordon şi m-am uitat cum 
deschide zăvorul de la uşa verandei. 

Afară vântul se înteţise şi era foarte frig. Am ieşit prima 
în spaţiul îngust, care acum, cu trupul masiv al lui Nilsson 
lângă mine, părea dureros de mic. Era ca şi cum Nilsson 
ocupa tot spaţiul de acolo şi mai mult decât atât, dar ceva 
din mine se bucura că el e acolo. Nu cred că m-aş fi putut 
convinge să ies afară de una singură. 

— Uite, am spus eu, arătând peste peretele de protecţie 
care despărţea veranda mea de a cabinei 10. Uită-te acolo. 
O să înţelegi ce voiam să spun. 

Nilsson s-a aplecat peste perete, apoi s-a uitat la mine, 
încruntându-se uşor. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. Puteţi să-mi arătaţi? 

— Cum adică? Era o dâră mare până în josul geamului. 

S-a tras în spate, a întins mâna spre perete în chip de 
invitaţie, iar eu am trecut pe lângă el ca să mă uit. Inima 
îmi bubuia involuntar. Nu mă aşteptam să văd că ucigaşul 
încă era acolo, nici să primesc un pumn în faţă sau să-mi 
şuiere un glonţ pe la ureche. Dar mă simţeam groaznic de 
vulnerabilă că trebuia să privesc după perete, neştiind ce- 
aş fi putut să descopăr de partea cealaltă. 

Dar nu am descoperit... nimic. 

Niciun criminal ghemuit, pregătit să ţâşnească. Nicio 
dâră de sânge. Balustrada de sticlă strălucea în lumina 
lunii, curată şi inocentă, fără o urmă de degete măcar. 

M-am întors spre Nilsson, ştiind că faţa mea era probabil 
înţepenită din cauza şocului. Am scuturat din cap, 
încercând să-mi găsesc cuvintele. El s-a uitat la mine cu 
nişte ochi albaştri oarecum compătimitori. 

Compătimirea mă durea mai mult decât orice altceva. 

— Era acolo, am spus eu cu furie. E clar că a şters-o el. 

— EI? 

— Criminalul! Căcatul ăla de criminal, bineînţeles! 

— Nu e nevoie să vorbiţi urât, domnişoară Blacklock, a 
spus el blând. 


Nilsson a intrat în cabină. L-am urmat, iar el a închis şi 
încuiat cu grijă uşa în urma mea. Apoi a rămas cu mâinile 
pe lângă corp, ca şi cum ar fi aşteptat ca eu să spun ceva. 
Simţeam mirosul apei lui de colonie - un miros uşor lemnos, 
deloc neplăcut. Dar, dintr-odată, camera spațioasă mi s-a 
părut apăsător de mică. 

— Ce? am spus în cele din urmă, nereuşind să dau o 
tonalitate neagresivă cuvântului. i-am explicat ce am 
văzut. Vrei să spui că mint? 

— Să mergem alături, a spus el cu diplomaţie. 

Am strâns şi mai tare cordonul halatului, atât de tare că 
simţeam cum mi se înfige în burtă, şi l-am urmat desculţă 
pe coridor. Nilsson a bătut scurt la uşa cabinei 10, iar când 
nu s-a auzit niciun răspuns a scos din buzunar o cheie şi a 
deschis uşa. 

Am rămas amândoi în prag. Nilsson n-a spus nimic, dar îi 
simţeam prezenţa în spatele meu, în timp ce priveam 
camera cu gura căscată. 

Era perfect goală. Nu doar de oameni, ci de orice. Nu era 
nicio valiză. Niciun fel de haine. Niciun fel de articole de 
cosmetică în baie. Până şi patul fusese strâns, rămânând 
doar salteaua. 

— Era o fată, am spus eu în cele din urmă cu voce 
ezitantă, băgându-mi mâinile în buzunarele halatului ca să 
nu se vadă cum mi se încleştaseră degetele. Era o fată. In 
camera asta. Am vorbit cu ea. Am discutat cu ea. Era aici! 

Nilsson n-a spus nimic. A traversat apartamentul tăcut, 
luminat de lună, şi a deschis uşa verandei, apoi a privit 
afară ca să inspecteze balustrada de sticlă, cu o 
conştiinciozitate aproape jignitoare. Dar eu văzusem deja 
că nu e nimic. Sticla sclipea în lumina lunii, aburită uşor de 
stropii oceanului, dar altfel evident neatinsă. 

— Era aici! am repetat eu, auzind şi detestând nuanţa de 
isterie din vocea mea. De ce nu mă crezi? 

— N-am spus că nu vă cred. 

Nilsson s-a întors în cameră şi a zăvorât uşa verandei. 
Apoi m-a condus afară din cabină şi a închis şi încuiat uşa în 
urma noastră. 


— 91 — 


— Nici nu era nevoie, am spus eu cu îndârjire. 

Uşa mea era în continuare deschisă, iar el m-a escortat 
înăuntru. 

— Dar ascultă ce-ţi spun, fata era acolo. Mi-a 
împrumutat... Ah! 

Mi-am adus aminte brusc şi am alergat în baie. 

— Mi-a împrumutat un rimel. Fir-ar a naibii, unde e? 

Scormoneam prin articolele de cosmetică aranjate cu 
grijă, dar rimelul nu era acolo. Unde dispăruse? 

— E aici, am spus eu disperată. Ştiu asta. 

Am privit frenetic în jur şi ceva mi-a atras atenţia, o 
străfulgerare roz din spatele oglinzii de ras retractabile de 


lângă chiuvetă. L-am scos de acolo - iată-l, un tub 
nevinovat mic, şi roz, cu capac verde. 
— Uite! 


Am fluturat triumfător rimelul spre el, ca pe o armă. 
Nilsson a făcut un pas în spate, apoi mi l-a luat uşor din 
mână. 

— Văd, a spus el, dar, cu tot respectul, domnişoară 
Blacklock, nu ştiu ce dovedeşte asta, în afara faptului că 
astăzi aţi împrumutat un rimel de la cineva... 

— Ce dovedeşte? Dovedeşte că fata chiar a fost acolo! 
Dovedeşte că exista! 

— Dovedeşte că aţi văzut o fată, da, însă... 

— Ce vrei? l-am întrerupt eu, disperată. Ce mai vrei de la 
mine? Ti-am explicat ce am auzit - ce am văzut. [i-am 
explicat că era o fată în cabina aia, care acum a dispărut. 
Uită-te pe listă, lipseşte un invitat. De ce nu eşti mai 
îngrijorat? 

— Cabina e goală, a spus el blând. 

— Ştiu! am tipat eu. 

Apoi, văzând faţa lui Nilsson, am făcut un efort imens şi 
concertat de a mă stăpâni. 

— Ştiu. Asta am tot încercat să-ţi spun, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

— Nu, a răspuns el cu aceeaşi blândeţe liniştită, 
blândeţea unui bărbat solid care nu are nimic de 
demonstrat. Asta e ceea ce am încercat eu să vă explic, 


= 97 — 


domnişoară Blacklock. Cabina a fost goală tot timpul. Nu 
era niciun invitat în cabina aia. Nu a existat niciodată. 


22.03.— 


11 


M-am holbat la el cu gura căscată. 

— Ce vrei să spui? am reuşit în sfârşit să întreb. Ce vrei 
să spui, niciun invitat? 

— Cabina e goală, a spus el. A fost rezervată pentru alt 
invitat, un investitor pe nume Ernst Solberg. Dar s-a retras 
în ultima clipă - din motive personale, din câte am înţeles. 

— Deci fata pe care am văzut-o n-ar fi trebuit să se afle 
acolo? 

— Poate era o angajată sau o femeie de serviciu. 

— Nu era. Se îmbrăca. Era cazată acolo. 

Nilsson n-a spus nimic. Nici nu era nevoie - întrebarea 
era evidentă. Dacă era cazată acolo, unde erau lucrurile ei? 

— Se poate să le fi luat cineva, am spus eu slab. După ce 
m-a văzut pe mine, înainte să vii dumneata. 

— Serios? 

Vocea lui Nilsson era liniştită, iar întrebarea lui nici 
sceptică, nici batjocoritoare, doar... perplexă. S-a aşezat pe 
canapeaua ale cărei arcuri au scârţâit sub greutatea lui, iar 
eu m-am prăbuşit pe pat şi mi-am acoperit faţa cu mâinile. 

Avea dreptate. Era exclus să fi debarasat cineva camera. 
Nu ştiam exact cât timp trecuse între convorbirea mea cu 
Karla şi apariţia lui Nilsson la uşă, dar nu avea cum să fi 
fost mai mult de câteva minute. Cinci, maxim şapte. Poate 
nici atât. 

Cel care fusese acolo poate că avusese timp să şteargă 
sângele de pe geam, dar atât. Era exclus să fi golit întreaga 
cabină. Ce-ar fi putut face cu lucrurile? Dacă le-ar fi aruncat 
peste bord aş fi auzit. Şi pur şi simplu nu existase timpul 
necesar ca să le împacheteze şi să le scoată pe coridor. 

— Căcat, am spus în cele din urmă din spatele mâinilor. 
Căcat. 

— Domnişoară Blacklock, a spus Nilsson încet. 

Am avut brusc premoniţia că nu avea să-mi placă 
următoarea lui întrebare. 

— Domnişoară Blacklock, cât aţi băut seara trecută? 


— 94 — 


Am ridicat privirea, lăsându-l să-mi vadă machiajul 
distrus şi furia din ochii înceţoşaţi de somn. 

— Poftim? 

— Am întrebat doar... 

Nu avea niciun rost să neg. Existau suficienţi oameni 
care mă văzuseră la cina din seara trecută dând peste cap 
şampanie, apoi vin, apoi tăria de după cină, iar asta ar fi 
şubrezit serios orice afirmaţie că eram trează. 

— Da, am băut, am spus eu cu arţag. Dar dacă crezi 
cumva că jumătate de pahar de vin mă transformă într-o 
isterică beată care nu poate să deosebească realitatea de 
fantezie, atunci nu ştii ce vorbeşti. 

N-a răspuns nimic la asta, dar privirea lui s-a întors spre 
coşul de gunoi de lângă minibar, unde se îngrămădeau mai 
multe sticluţe miniaturale de whisky şi gin şi o cantitate 
considerabil mai mică de cutii de apă tonică. 

S-a aşternut tăcerea. Nilsson nu a dat glas ideii, dar nici 
nu era nevoie. Ai naibii de oameni de serviciu. 

— Poate că am băut, am spus eu printre dinţii încleştaţi, 
dar nu eram beată. Nu cu adevărat. Ştiu ce-am văzut. De 
ce aş inventa aşa ceva? 

El a părut să accepte acest lucru şi a dat din cap obosit. 

— Foarte bine, domnişoară Blacklock. 

Şi-a trecut mâna peste faţă şi am auzit cum hârşâie ţepii 
blonzi ai bărbii lui nerase. Era obosit, iar eu am observat, 
brusc şi distonant, că sacoul uniformei lui era încheiat 
greşit, lăsând o butonieră goală în partea de jos. 

— Uitaţi ce e, domnişoară Blacklock, e târziu, sunteţi 
obosită. 

— Dumneata eşti obosit, am replicat eu cu o urmă destul 
de clară de răutate în voce. 

Dar el s-a mulţumit să dea din cap, fără ranchiună. 

— Da, sunt obosit. Cred că nu mai putem face nimic până 
mâine dimineaţă. 

— O femeie a fost aruncată... 

— Nu există nicio dovadă! a spus el mai tare, 
întrerupându-mă, cu o voce în care se simţea pentru prima 
oară exasperarea. 


— 95 — 


Apoi a continuat mai încet: 

— Imi pare rău, domnişoară Blacklock, nu ar fi trebuit să 
vă contrazic. Dar nu cred că există suficiente probe pentru 
a-i trezi în acest moment pe ceilalţi pasageri. Haideţi să 
dormim puţin... 

Ca să te trezeşti din beţie, era continuarea nerostită. 

— „..Şi o să încercăm să rezolvăm mâine problema. Poate 
că dacă vă duc la o întâlnire cu personalul vasului o putem 
depista pe fata pe care aţi văzut-o în cabină. E evident că 
nu era o pasageră, corect? 

— Nu a fost la cina de aseară, am recunoscut eu. Dar 
dacă era o angajată? Dacă lipseşte cineva şi întârziem să 
dăm alarma? 

— O să discut acum cu căpitanul şi cu comisarul de bord, 
să-i anunţ care e situaţia. Dar, din câte ştiu eu, nu există 
angajaţi lipsă; dacă ar exista, cineva ar fi observat. E un 
vas foarte mic, cu un echipaj strâns unit, ar fi greu să 
dispară cineva neobservat, fie şi câteva ore. 

— Eu cred că... am dat să spun. 

Insă el m-a întrerupt - politicos, dar ferm de data 
aceasta. 

— Domnişoară Blacklock, nu am de gând să trezesc din 
somn angajaţii şi pasagerii fără un motiv întemeiat, îmi 
pare rău. Îi voi informa pe căpitan şi pe comisarul de bord, 
iar ei vor acţiona cum consideră de cuviinţă. Între timp, 
poate că aţi putea să-mi oferiţi o descriere a fetei pe care 
aţi văzut-o, iar eu o să verific încă o dată lista pasagerilor şi 
o să am grijă ca acei membri ai personalului care nu sunt 
de serviciu şi care se potrivesc descrierii să se afle la 
cantina pentru angajaţi ca să vă întâlniți cu ei mâine după 
micul dejun. 

— Bine, am spus eu îmbufnată. 

Fusesem înfrântă. Știam ce văzusem, ce auzisem, dar 
Nilsson nu voia să se clintească, asta era evident. Şi ce aş fi 
putut să fac aici, în mijlocul oceanului? 

— Deci, m-a îmboldit el, cam câţi ani avea, cât de înaltă 
era? Era albă, asiatică, negresă...? 

— Puțin sub treizeci de ani, am spus eu. Cam de 


înălţimea mea. Albă - avea o piele foarte albicioasă, de 
fapt. Vorbea engleză. 

— Cu accent? a intervenit Nilsson. 

— Nu, am scuturat eu din cap, era englezoaică - sau, 
dacă nu, era perfect bilingvă. Avea păr lung şi negru... Nu- 
mi amintesc culoarea ochilor. Căprui-închis, cred. Nu sunt 
sigură. Constituţie zveltă... era pur şi simplu - drăguță. Asta 
e tot ce-mi amintesc. 

— Drăguţă? 

— Da, drăguță. Înţelegi? Trăsături frumoase. Piele curată. 
Era machiată. Machiată puternic la ochi. A, şi purta un 
tricou cu Pink Floyd. 

Nilsson şi-a notat totul solemn, apoi s-a ridicat şi arcurile 
au scârţâit în semn de protest sau poate de uşurare. 

— Mulţumesc, domnişoară Blacklock. Acum cred că ar 
trebui să ne culcăm amândoi. 

S-a frecat pe faţă, semănând leit cu un urs mare şi blond, 
scos din hibernare. 

— La ce oră să te aştept mâine? 

— Ce oră vă convine? Zece? Zece şi jumătate? 

— Mai devreme, am spus eu. Oricum n-o să mai pot 
dormi. 

Fremătam şi ştiam că nu aveam cum să adorm la loc. 

— Păi, tura mea începe la opt. E prea devreme? 

— E perfect, am spus eu ferm. 

El s-a dus la uşă, înăbuşindu-şi un căscat, iar eu m-am 
uitat cum avansează greoi pe coridor spre scări. Am închis 
şi am încuiat de două ori uşa, apoi m-am dus şi m-am întins 
pe pat, privind lung marea. Valurile erau întunecate şi 
lucioase în lumina lunii, unduindu-se ca nişte spinări de 
balenă, apoi coborând din nou. Am rămas întinsă, simțind 
cum vasul urcă şi coboară odată cu ele. 

Nu aveam cum să dorm. Ştiam asta. Cel puţin nu când 
sângele îmi ţiuia în urechi şi inima îmi bătea în piept într-un 
ritm furios de staccato. Nu aveam cum să mă relaxez. 

Eram furioasă - dar nu ştiam prea bine de ce. Pentru că 
trupul unei femei cobora, chiar în clipa asta, în apele 
întunecate ale Mării Nordului, probabil fără să mai fie găsit 


== Di 


vreodată? Sau, în parte, din cauza a ceva mai meschin şi 
josnic - şi anume faptul că Nilsson nu mă crezuse? 

Poate că are dreptate, a şoptit vocea joasă şi neplăcută 
din capul meu. Prin minte îmi străfulgerau imagini - eu 
ghemuită în duş, din cauză că vântul trântise uşa. Eu 
atacându-l pe Judah ca să mă apăr de un intrus inexistent. 
Eşti absolut sigură? Nu eşti tocmai cel mai de încredere 
martor. Şi, la urma urmei, ce-ai văzut de fapt? 

Am văzut sângele, mi-am spus eu ferm. Şi o fată care a 
dispărut. Explică asta. 

Am stins lumina şi am tras pătura peste mine, dar n-am 
adormit. Am stat întinsă pe o parte, privind marea care se 
înălța şi cobora în tăcerea stranie şi hipnotică de dincolo de 
geamurile groase, rezistente la furtună. Şi m-am gândit că 
pe vasul acela există un criminal. lar eu eram singura care 
ştia. 


— 98 — 


12 


— Domnişoară Blacklock! 

Ciocănitul s-a repetat. Am auzit zgomot de cheie în 
broască şi un bubuit când uşa s-a deschis un centimetru şi 
lanţul de siguranţă s-a întins. 

— Domnişoară Blacklock, sunt Johann Nilsson. Vă simţiţi 
bine? E ora opt. Mi-aţi spus să vin aici. 

Ce? M-am ridicat cu greu în coate, cu capul bubuind din 
cauza efortului. De ce naiba îi cerusem să vină la ora opt? 

— O clipă! am reuşit să spun. 

Aveam gura uscată, de parcă înghiţisem cenuşă. Am 
întins mâna după paharul de lângă pat şi am băut nişte 
apă. In timp ce făceam asta, amintirile de noaptea trecută 
începeau să se reverse. 

Zgomotul care mă trezise noaptea. 

Sângele de pe sticla verandei. 

Cadavrul. 

Pleoscăitul... 

Mi-am coborât picioarele din pat şi am simţit cum vasul 
se deplasează şi se smuceşte sub mine. Dintr-odată, mi s-a 
făcut o greață violentă. 

Am alergat la baie şi abia am apucat să mă postez 
deasupra vasului ca să vomit cina de seara trecută pe 
porţelanul alb şi curat. 

— Domnişoară Blacklock? 

Pleacă odată! 

Cuvintele n-au reuşit să-mi iasă din gură, dar poate că 
zgomotul vomei împroşcate îmi transmisese mesajul, 
pentru că uşa s-a închis foarte încet, iar eu am putut să mă 
îndrept de spate şi să mă examinez fără public. 

Arătam groaznic. Resturile machiajului de la ochi mi se 
întinseseră pe obraji, în păr aveam vomă şi ochii erau 
injectaţi şi încercănaţi. Vânătaia de pe obraz nu făcea decât 
să accentueze impresia. 

In dimineaţa aceea, marea era agitată şi totul din jurul 
chiuvetei se mişca şi zăngănea. Mi-am strâns halatul în 


jurul corpului, m-am întors în cabină şi am deschis uşa cât 
se poate de puţin - abia dacă puteai vedea prin crăpătură. 

— Trebuie să fac un duş, am spus eu scurt. Poţi să 
aştepţi, te rog? 

Apoi am închis uşa. M-am dus în baie, am tras apa şi am 
şters buza closetului, încercând să înlătur toate urmele de 
vomă. Dar când m-am îndreptat de spate, nu faţa mea 
palidă şi răvăşită mi-a atras atenţia, ci tubul de rimel 
Maybelline care stătea ca o santinelă lângă chiuvetă. In 
timp ce mă ţineam de măsuţa de toaletă, respirând scurt şi 
tăios, vasul s-a legănat iar şi totul de pe măsuţă s-a 
deplasat şi s-a clătinat. Tubul a căzut cu un pocnet uşor în 
coşul de gunoi. Am băgat mâna şi l-am scos, strângându-l 
în pumn. 

Era singura probă palpabilă că fata chiar existase, că nu 
înnebuneam. 

Peste zece minute, eram îmbrăcată cu blugi şi o bluză 
albă scrobită, pe care cel care îmi despachetase valiza o 
călcase, iar faţa mea era palidă, dar curată. Am tras lanţul 
de siguranţă şi am deschis uşa. L-am găsit pe Nilsson 
aşteptând răbdător pe coridor şi vorbind la o staţie de 
emisie-recepţie. Când m-a văzut, a ridicat privirea şi a 
închis staţia. 

— Îmi pare foarte rău, domnişoară Blacklock, a spus el. 
Poate că n-ar fi trebuit să vă trezesc, dar aţi insistat atât de 
mult noaptea trecută... 

— E în regulă, am spus printre dinţii strânşi. 

Nu voiam să fiu atât de laconică, dar dacă deschideam 
gura prea mult era posibil să mi se facă rău din nou. Slavă 
Domnului că mişcarea vasului oferea un alibi pentru 
stomacul meu sensibil. Faptul că aveai rău de mare nu era 
tocmai şic, dar era mai puţin neprofesionist decât să fii 
considerat alcoolic. 

— Am vorbit cu personalul, a spus Nilsson. Nimeni nu a 
fost dat dispărut, dar eu aş sugera să veniţi jos, la cabinele 
angajaţilor, să vedeţi dacă femeia de care vorbeaţi e acolo. 
Asta ar putea să vă liniştească. 


— 100 — 


Eram pe punctul de a protesta că nu era o angajată, în 
afara cazului în care femeile de serviciu făceau curat în 
camere îmbrăcate în tricouri cu Pink Floyd şi nu mare lucru 
în plus. Dar mi-am ţinut gura. Voiam să văd cu ochii mei 
puntea de jos. 

L-am urmat pe coridorul care se clătina spre o uşă mică 
de serviciu de lângă scări. Avea o încuietoare cu tastatură, 
unde Nilsson a format rapid un cod de şase cifre şi uşa s-a 
deschis. De afară, aş fi presupus că ascunde o debara 
pentru curăţenie, dar în realitate dădea spre un palier mic, 
slab luminat, şi un rând de scări înguste care duceau în 
adâncurile vasului. În timp ce coboram, mi-am dat seama 
cu nelinişte că acum trebuia să fim sub nivelul apei sau 
foarte aproape de el. 

Am dat într-un coridor înghesuit, cu un aspect complet 
diferit de partea pentru pasageri a vasului. Totul era diferit: 
tavanul era mai jos, aerul era cu câteva grade mai cald, iar 
pereţii, mai apropiaţi şi zugrăviți într-o nuanţă spălăcită de 
bej. Luminile erau fluorescente şi slabe, cu un pâlpâit 
straniu de înaltă frecvenţă care îţi obosea ochii aproape 
instantaneu. 

Uşile de pe dreapta şi stânga dădeau în opt sau zece 
cabine înghesuite în acelaşi spaţiu ca două de deasupra. 
Am intrat pe o uşă întredeschisă şi am văzut o cabină fără 
ferestre, umplută de aceeaşi lumină fluorescentă cenușie. 
O asiatică stătea pe un pat suprapus şi îşi trăgea ciorapii, 
cu capul şi umărul înghesuite în spaţiul îngust de sub patul 
de deasupra. A ridicat neliniştită privirea atunci când a 
trecut Nilsson, iar în momentul în care m-a văzut pe mine a 
încremenit, ca un iepure panicat în lumina farurilor. Timp 
de o clipă, a rămas nemişcată, apoi a tresărit brusc, a întins 
piciorul şi a trântit uşa. În spaţiul acela închis, zgomotul a 
fost la fel de puternic ca un foc de armă. 

Am simţit cum roşesc, ca un voyeur prins asupra faptului, 
apoi m-am retras, grăbindu-mă după Nilsson. 

— Pe aici, a spus el peste umăr. 

Am intrat pe o uşă pe care scria: „Cantina personalului”. 

Cel puţin era o încăpere mai mare. Am simţit că 


— 101 — 


sentimentul tot mai puternic de claustrofobie se împrăştie 
puţin. Tavanul era la fel de jos şi nici aici nu existau 
ferestre, dar încăperea dădea într-o sală de mese mică, ca 
o variantă miniaturală a unei cantine de spital. Erau doar 
trei mese, fiecare cu câte cinci-şase locuri, dar suprafeţele 
melaminate, balustradele de oţel şi mirosul puternic de 
mâncare obişnuită se combinau ca să sublinieze diferenţa 
dintre această punte şi cea de deasupra. 

Camilla Lidman stătea singură la una dintre mese, bând 
cafea şi parcurgând un tabel pe laptop. La altă masă din 
celălalt capăt al încăperii stăteau cinci fete care mâncau 
pateuri la micul dejun. Când am intrat, au ridicat privirea. 

— Hej, Johann, a spus una dintre ele. 

Apoi a continuat cu ceva în suedeză sau poate daneză, 
nu eram sigură. 

— Să vorbim în engleză, vă rog, a spus Nilsson, avem un 
invitat printre noi. Domnişoara Blacklock încearcă să 
găsească o femeie pe care a văzut-o în cabina numărul 10, 
Palmgren. Femeia pe care a văzut-o era albă, cu păr lung şi 
negru, avea vreo treizeci de ani şi vorbea engleză bine. 

— Păi, am fi eu şi Birgitta, a spus una dintre fete zâmbind 
şi făcând semn din cap spre prietena ei de vizavi. Pe mine 
mă cheamă Hanni. Dar nu cred că am fost în Palmgren. 
Lucrez mai mult la bar. Birgitta? 

Dar eu am scuturat din cap. Hanni şi Birgitta aveau 
amândouă pielea albă şi păr negru, dar niciuna dintre ele 
nu era fata din cabină, şi, chiar dacă engleza lui Hanni era 
excelentă, avea un evident accent scandinav. 

— Eu sunt Karla, domnişoară Blacklock, a spus una dintre 
cele două fete blonde. Ne-am întâlnit ieri, dacă vă amintiţi. 
Şi am vorbit la telefon noaptea trecută. 

— Sigur, am spus eu absentă. 

Dar eram prea ocupată cu examinarea chipurilor 
celorlalte fete ca să-i acord cu adevărat atenţie. Karla şi a 
patra fată de la masă erau amândouă blonde, iar a cincea 
avea un ten mediteranean şi păr foarte scurt tuns, aproape 
băieţeşte. Important era că niciuna dintre ele nu semăna cu 
amintirea pe care o aveam eu despre acea faţă însufleţită 


— 102 — 


şi nerăbdătoare. 

— Nu e niciuna dintre voi, am spus eu. Mai e şi altcineva 
care se potriveşte descrierii? Femeile de serviciu? Sau 
careva dintre marinari? 

Birgitta s-a încruntat şi i-a spus ceva lui Hanni în 
suedeză. Hanni a scuturat din cap şi a zis în engleză: 

— Marinarii sunt în majoritate bărbaţi. Există o femeie, 
dar e roşcată şi are vreo patruzeci sau cincizeci de ani, 
cred. Dar Iwona, una dintre femeile de serviciu, s-ar potrivi 
descrierii dumneavoastră. E poloneză. 

— O s-o chem, a spus Karla. 

S-a ridicat zâmbind în picioare şi a ieşit cu greu de după 
masă. 

— Mai e şi Eva, a spus Nilsson gânditor, în timp ce Karla 
ieşea din încăpere. E una dintre terapeutele de la centrul de 
recuperare. 

— Cred că o găsim acolo, a spus Hanni. Se pregăteşte să 
înceapă programul. Dar are cel puţin treizeci şi ceva de ani, 
poate patruzeci. 

— O să mergem să vorbim cu ea după asta, a spus 
Nilsson. 

— N-o uitaţi pe Ulla, a vorbit pentru prima oară fata cu 
tunsoare băieţească. 

— A, da, a spus Nilsson. E de serviciu? Ulla e una dintre 
stewardesele pentru cabinele din faţă şi pentru 
apartamentul Nobel. 

Fata a dat din cap. 

— Da, dar cred că o să iasă din tură imediat. 

— Domnişoară Blacklock, a spus o voce din spatele meu. 
Ea e lwona. 

M-am întors şi am văzut-o pe Karla prezentând o colegă - 
o femeie mică şi bondoacă de patruzeci şi ceva de ani, cu 
părul vopsit negru, dar cu rădăcinile încărunţite. 

— Pot a ajuta? a spus Iwona cu un accent polonez 
puternic. E vreo problemă? 

Am scuturat din cap. 

— Îmi pare foarte rău... 

Nu ştiam dacă să mă adresez lwonei, lui Nilsson sau 


— 103 — 


Karlei. 

— ...nu e ea... nu tu eşti femeia pe care am văzut-o. Dar 
voiam să spun... nu-i vorba că femeia asta ar fi făcut ceva. 
Nu e ca şi cum ar fi furat sau ceva de genul ăsta. Sunt 
îngrijorată pentru ea - am auzit un țipăt. 

— Un țipăt? 

Sprâncenele înguste ale lui Hanni aproape i-au dispărut 
sub breton. A schimbat o privire cu Karla, care a deschis 
gura să spună ceva, dar exact atunci Camilla Lidman a 
vorbit pentru prima oară din spatele nostru. 

— Sunt sigură că femeia pe care o căutaţi nu face parte 
din echipaj, domnişoară Blacklock. 

A traversat camera şi s-a oprit lângă masă, punând mâna 
pe umărul lui Hanni. 

— Dacă cineva dintre noi ar fi avut vreun motiv de 
îngrijorare, ar fi spus. Noi suntem... cum se spune? Foarte 
strâns uniţi. 

— Foarte apropiaţi, a spus Karla. Suntem un echipaj 
foarte fericit. 

Privirea ei a zvâcnit spre Camilla Lidman şi din nou spre 
mine. Karla a zâmbit, chiar dacă sprâncenele ridicate şi 
pensate excesiv dădeau expresiei sale un aer ciudat de 
neconvingător şi neliniştit. 

— În fine, am spus eu. 

Imi dădeam seama că nu aveam să obţin nimic de la 
fetele astea. Fusese o greşeală să vorbesc despre țipăt, 
acum strânseseră rândurile. Şi poate că fusese de 
asemenea o greşeală să discut cu ele cu Camilla şi Nilsson 
de faţă. 

— Nu vă faceţi griji. O să mă duc să discut cu... Eva, nu-i 
aşa? Şi cu Ulla. Mulţumesc că aţi vorbit cu mine. Dar dacă 
auziţi ceva, absolut orice, eu sunt în cabina 9, Linnaeus. Vă 
rog să veniţi la mine oricând. 

— N-am auzit nimic, a spus Hanni ferm. Dar bineînţeles 
că dacă auzim ceva o să vă anunţăm. Vă dorim o zi 
minunată, domnişoară Blacklock. 

— Mulţumesc, am spus eu. 

In timp ce mă întorceam, vasul s-a hurducat, făcându-le 


— 104 — 


pe fete să scoată ţipete uşoare şi amuzate de alarmă şi să- 
şi înhaţe cafelele. M-am împleticit şi aş fi căzut dacă Nilsson 
nu m-ar fi prins de braţ. 

— Vă simţiţi bine, domnişoară Blacklock? 

Am dat din cap, dar de fapt mă durea braţul din cauza 
strânsorii lui foarte puternice. Şocul mişcării îmi declanşase 
o durere ascuţită în cap şi mi-am dorit să fi luat o aspirină 
înainte să plec din cabină. 

— Îmi place că Aurora e un vas mai mic, nu ca monştrii 
ăia caraibieni, dar asta înseamnă că impactul unui val înalt 
se simte mai mult decât pe un vas mai mare. Sunteţi sigură 
că vă simţiţi bine? 

— Mă simt foarte bine, am spus eu scurt, frecându-mi 
braţul. Hai să mergem să vorbim cu Eva. 

— Mai întâi să trecem pe la bucătărie, a spus Nilsson. 
Apoi putem merge la centrul de recuperare să vorbim cu 
Eva şi, în sfârşit, putem încheia cu salonul pentru micul 
dejun. 

Nilsson ţinea în mână o listă cu personalul, de pe care 
tăia nume. 

— Aştia ar trebui să fie toţi, poate în afară de doi marinari 
şi câţiva stewarzi de cabină pe care îi putem găsi la sfârşit. 

— Bine, am spus eu laconic. 

De fapt, voiam să ies de acolo - dintre pereţii 
claustrofobici şi coridoarele fără aer, departe de lumina 
cenuşie şi senzaţia că eşti închis, prins sub nivelul mării. Mi- 
a venit în minte o imagine trecătoare şi oribilă că vasul se 
loveşte de ceva, apa se revarsă în spaţiul închis, gurile 
icnesc după fărâmele tot mai rare de aer. 

Dar nu puteam să renunţ acum. Dacă făceam asta, mă 
recunoşteam învinsă, recunoşteam că Nilsson avea 
dreptate. L-am urmat pe un coridor spre botul vasului, 
simțind cum podeaua se deplasează şi se clatină sub mine, 
în timp ce mirosul de bucătărie devenea tot mai puternic: 
şuncă şi grăsime încinsă, o aromă untoasă de croasanţi 
puşi la copt, peşte fiert, sos de friptură şi ceva dulce. 
Combinația mi-a umplut gura de salivă, dar nu într-un mod 
plăcut. Am strâns iar din dinţi şi m-am prins de balustradă, 


— 105 — 


în timp ce vasul urca pe alt val şi apoi cobora, lăsându-mi 
stomacul în urmă. 

Tocmai mă întrebam dacă ar fi prea târziu să-l rog pe 
Nilsson să ne întoarcem, când el s-a oprit în faţa unei uşi de 
oţel cu două ferestre mici de sticlă şi a deschis-o. Capetele 
cu bonete albe s-au întors spre noi, cu feţe care exprimau 
surpriza politicoasă de a mă vedea în spatele lui Nilsson. 

— Hej, alla! a spus Nilsson, continuând cu ceva în 
suedeză şi apoi întorcându-se către mine. Imi pare rău, tot 
personalul de punte şi de deservire a oaspeţilor vorbeşte 
engleză, dar nu şi bucătarii. Le explicam de ce suntem aici. 

Personalul a zâmbit şi a dat din cap, iar unul dintre 
bucătari a ieşit în faţă şi a întins mâna. 

— Bună, domnişoară Blacklock, a spus el cu o engleză 
excelentă. Numele meu e Otto Jansson. Oricare din 
angajaţii mei va fi încântat să vă ajute, chiar dacă nu toţi 
vorbesc bine engleză. Pot să traduc eu. Ce vreţi să aflaţi? 

Dar eu nu eram în stare să spun nimic. Puteam doar să 
înghit în sec, privind în jos spre mâna lui întinsă, îmbrăcată 
într-o mănuşă albicioasă de latex, în timp ce sângele îmi 
şuiera în urechi. 

Am ridicat privirea spre ochii lui prietenoşi şi albaştri, 
apoi am privit iar mănuşa, prin care se vedeau fire de păr 
negru prinse sub latex, şi m-am gândit: Nu trebuie să tip. 
Nu trebuie să tip. 

Jansson s-a uitat în jos spre mâna lui, ca pentru a vedea 
la ce mă holbez, apoi a râs scoţându-şi mănuşa cu cealaltă 
mână. 

— Imi pare foarte rău, uit că port mănuşile. Sunt pentru 
servit, înţelegeţi? 

A aruncat mănuşa albicioasă şi moale la coşul de gunoi, 
apoi mi-a scuturat puternic mâna inertă şi pasivă, cu 
degete calde şi uşor prăfoase de la pudra de pe latex. 

— Caut o fată, am spus eu, dându-mi seama că sunt 
abruptă, dar eram prea zdruncinată ca să fiu politicoasă. 
Păr negru, cam de vârsta mea sau puţin mai tânără. 
Drăguţă, piele albicioasă. Nu avea accent - fie era 
englezoaică, fie era perfect bilingvă. 


— 106 — 


— Îmi pare rău, a spus Jansson cu regret, arătând ca şi 
cum îi părea într-adevăr rău. Nu cred că vreuna dintre 
angajatele mele se potriveşte descrierii, dar sunteţi 
binevenită să mergeţi şi să vedeţi dacă vreuna dintre ele e 
fata pe care o căutaţi. Avem doar două angajate femei şi 
niciuna nu vorbeşte prea bine engleză. Jameela e acolo, la 
ghişeul pentru servit, iar Ingrid e la salate, în spatele 
grătarului de acolo. Dar niciuna nu se potriveşte descrierii 
dumneavoastră. Poate era o stewardesă sau chelneriţă? 

Am întins gâtul ca să le văd pe cele două femei indicate 
de el şi mi-am dat seama că avea dreptate. Niciuna nu 
semăna nici pe departe cu fata pe care o văzusem eu. 
Chiar dacă avea capul plecat şi trupul ghemuit în cealaltă 
parte, eram sigură că Jameela era asiatica pe care o 
văzusem în cabină, când coborâsem. M-am gândit că era 
din Pakistan sau din Bangladesh - şi era extrem de scundă, 
poate chiar sub un metru cincizeci. Ingrid, pe de altă parte, 
era scandinavă şi avea cel puţin nouăzeci de kilograme, 
plus că era cu peste cincisprezece centimetri mai înaltă ca 
mine. Când m-am uitat la ea, şi-a pus mâinile în şolduri şi s- 
a postat aproape agresiv, chiar dacă eu ştiam că nu e 
corect să gândesc aşa - gestul părea ameninţător doar din 
cauza înălţimii ei. 

— Nu contează, am spus. Scuze că v-am deranjat. 

— Tack, Otto, a spus Nilsson. 

Apoi a făcut o glumă în suedeză şi Otto a început să râdă. 
L-a bătut pe Nilsson pe spate şi a spus şi el ceva care l-a 
făcut pe acesta să hohotească - un râs zgomotos, din 
stomac, care îl făcea să se cutremure. Nilsson a ridicat 
mâna către restul echipei. 

— Hej da! a strigat el. 

Apoi m-a condus afară, pe coridor. 

— Îmi cer scuze, a spus el peste umăr, în timp ce se 
îndrepta spre scări. Limba oficială de pe vas e engleza şi 
regula e să nu vorbim alte limbi în faţa invitaţilor englezi, 
dar ţinând cont de situaţie... 

Nu şi-a terminat propoziţia, iar eu am dat din cap. 

— E în regulă. Mai bine ca toată lumea să se simtă 


— 107 — 


confortabil şi să înţeleagă exact ce sunt întrebaţi. 

Am trecut din nou pe lângă cabinele echipajului şi am 
privit în treacăt prin câteva uşi deschise, şocată din nou de 
aspectul ponosit al spaţiului înghesuit. Nu-mi puteam 
imagina cum ar fi să stau săptămână de săptămână, lună 
de lună în acele cabine închise, fără ferestre. Poate că 
Nilsson a simţit în ceafă tăcerea mea, pentru că a vorbit iar. 

— Sunt cam mici, nu-i aşa? Dar pe vas sunt doar 
aproximativ o duzină de angajaţi, în afara marinarilor, aşa 
că nu avem nevoie de prea mult spaţiu. Şi pot să vă spun 
că sunt mai bune decât majoritatea cabinelor de pe vasele 
rivale. 

N-am spus ceea ce gândeam - că nu spaţiul în sine era 
cel care şoca, ci contrastul cu camerele luminoase şi 
aerisite de deasupra. De fapt, camerele acestea nu erau 
mai rele decât cele de pe nenumăratele feriboturi cu care 
traversasem Canalul; erau chiar mai spaţioase decât unele 
dintre ele. Dar tulburătoare era ilustrarea vie a distanţei 
dintre cei bogaţi şi cei săraci, o diferenţă între clasele 
sociale în acţiune. 

— Sunt şi angajaţi care stau împreună? am întrebat eu. 

Treceam pe lângă o cabină întunecoasă în care cineva se 
îmbrăca cu uşa întredeschisă, în timp ce colegul lui de 
cameră sforăia. 

Nilsson a dat din cap. 

— Angajaţii începători stau împreună, la fel şi oamenii de 
serviciu, stewarzii începători şi aşa mai departe, dar 
angajaţii cu vechime au cabina lor. 

Ajunseserăm la scările care duceau la puntea de sus. Le- 
am urcat încet, în urma spatelui lat al lui Nilsson, ţinându- 
mă de balustradă. Nilsson a deschis uşa despărţitoare care 
separa partea pentru invitaţi a vasului de partea pentru 
angajaţi, apoi s-a întors spre mine şi a închis uşa în urma 
noastră. 

— Îmi pare rău dacă n-a ieşit prea bine, a spus el. 
Sperasem ca una dintre fete să fie femeia pe care aţi văzut- 
o şi să vă puteţi linişti. 

— Uite ce e... am spus eu, frecându-mi faţa şi simțind 

— 108 — 


asprimea  cicatricei de pe obraz şi durerea de cap 
apăsătoare care începea să sporească. Nu ştiu dacă... 

— Să mergem mai departe şi să vorbim cu Eva, a spus 
Nilsson ferm. 

S-a întors şi a luat-o pe coridor spre alt rând de scări. 

Vasul părea să avanseze greoi, clătinându-se de pe un 
val imens pe altul. Am înghiţit ca să opresc torentul de 
salivă din gură şi am simţit pe coloană, sub bluză, 
transpiraţia rece şi lipicioasă. Pentru o clipă, aproape că m- 
am gândit să fug la cabina mea. Nu doar din cauza durerii 
de cap. Încă mai trebuia să termin de citit dosarul pentru 
presă şi să încep articolul pe care Rowan îl aştepta la 
întoarcerea mea. Eram groaznic de conştientă că Ben, Tina, 
Alexander şi toţi ceilalţi probabil luau deja notițe, strângeau 
date, îl căutau pe Bullmer pe Google şi alegeau fotografii de 
presă. 

Dar apoi mi-am făcut curaj. Dacă voiam ca Nilsson să mă 
ia în serios, trebuia să trec prin asta. Şi, oricât aş fi vrut să 
urc în ierarhia de la Velocity, unele lucruri erau mai 
importante. 

Am găsit-o pe Eva la recepţia centrului de recuperare, o 
încăpere minunată şi liniştită de pe puntea superioară, 
aproape numai sticlă, cu perdele lungi care s-au umflat în 
bătaia curentului când am deschis noi uşa. Pereţii de sticlă 
dădeau spre punte, iar lumina era strălucitoare şi fierbinte 
după furnicarul camerelor slab luminate de dedesubt. 

Femeia brunetă şi impresionantă de patruzeci şi ceva de 
ani, cu cercei mari şi rotunzi de aur în urechi, a ridicat 
privirea atunci când am intrat Nilsson şi cu mine. 

— Johann! a spus ea agreabil. Cu ce pot să te ajut? lar 
dumneavoastră trebuie să fiţi...? 

— Lo Blacklock, am spus eu întinzând mâna. 

M-am simţit imediat mai bine după senzaţia de izolare 
care mă cuprinsese la cabinele angajaţilor, iar greaţa 
lipicioasă a dat înapoi în faţa brizei mării. 

— Bună dimineaţa, doamnă Blacklock, a spus ea 
zâmbind. 


— 109 — 


Am dat mâna cu ea. Avea o mână fermă, cu degete 
osoase, dar puternice. Engleza ei era uimitor de bună - 
aproape la fel de bună ca a fetei din cabină -, dar nu, nu 
era ea. Era mult prea în vârstă şi avea o piele hidratată cu 
grijă, care trăda uşoara ofilire a unui tip de ten care stătuse 
puţin prea mult la soare. 

— Cu ce pot să vă ajut? 

— |lmi pare rău, am spus eu. Căutam pe cineva şi fetele 
de pe puntea de jos au sugerat că ai putea fi dumneata, dar 
nu eşti. 

— Domnişoara Blacklock a văzut seara trecută o femeie, 
a intervenit Nilsson. În cabina învecinată. Avea douăzeci şi 
ceva de ani, păr lung şi negru şi piele albă. Domnişoara 
Blacklock a auzit nişte zgomote care au îngrijorat-o şi 
încercam să stabilim dacă era o membră a personalului. 

— Mă tem că nu eram eu, a spus Eva cu multă 
amabilitate. 

Nu avea nici urmă din reacţia de apărare uşor tribală 
manifestată de fetele de jos. A râs uşor. 

— Dacă e să fiu sinceră, nu mai am douăzeci şi ceva de 
ani de mult. Aţi vorbit cu stewarzii? Hanni şi Birgitta au 
amândouă păr negru şi cam vârsta asta. La fel Ulla. 

— Da, am vorbit cu ele, a spus Nilsson. Şi acum mergem 
să ne întâlnim cu Ulla. 

— Nu are niciun fel de probleme, am spus eu. Femeia, 
vreau să spun. Doar sunt îngrijorată pentru ea. Dacă îţi vine 
în minte cineva care... 

— Imi pare rău că nu pot să vă ajut, a spus Eva. 

Imi vorbea mie direct şi într-adevăr părea că regretă, era 
cea mai sinceră preocupare pe care o văzusem la vreunul 
dintre cei cu care discutasem până acum. Intre sprâncenele 
ei minunat pensate a apărut o cută uşoară. 

— Chiar îmi pare rău. Dacă aud ceva... 

— Mulţumesc, am spus eu. 

— Mulţumesc, Eva, a repetat Nilsson, întorcându-se să 
plece. 

— Cu plăcere, a răspuns Eva, conducându-ne la uşă. Abia 
aştept să ne vedem mai târziu, doamnă Blacklock. 


— 110 — 


— Mai târziu? 

— La ora unsprezece. Tratamentul pentru doamne - e în 
programul pentru presă. 

— Mulţumesc, am spus eu. Ne vedem atunci. 

În timp ce mă întorceam să plec m-am gândit, vinovată, 
la paginile necitite din dosarul pentru presă şi m-am 
întrebat ce altceva mai ratasem. 

Am ieşit din centrul de recuperare pe uşa dinspre punte; 
când am deschis-o, briza puternică mi-a smuls-o din mână 
şi a rotit-o, lovind-o puternic de un opritor de cauciuc. 
Nilsson a închis-o în urma mea, iar eu m-am dus la 
balustrada vasului, tremurând în vânt. 

— Vă e frig? a strigat Nilsson ca să acopere mugetul 
vântului şi zgomotul motoarelor. 

Am scuturat din cap. 

— Nu... Adică, da, mi-e frig, dar am nevoie de aer 
proaspăt. 

— Încă vă mai simţiţi rău? 

— Aici nu. Doar mă doare capul. 

M-am ţinut de fierul rece şi vopsit al balustradei şi m-am 
aplecat peste ea, privind în jos dincolo de balcoanele cu 
pereţi de sticlă ale cabinelor de la pupa, spre valurile 
înspumate din siajul vasului şi spre vasta întindere a mării, 
inimaginabil de adâncă şi rece. M-am gândit la kilometrii de 
întuneric învolburat de sub noi, la bezna şi tăcerea de 
dedesubt şi la faptul că ceva - cineva - putea să cadă zile 
întregi prin acele adâncuri negre, pentru a se opri în sfârşit 
pe fundul neluminat al mării. 

M-am gândit la fata de noaptea trecută, la cât de uşor i- 
ar fi fost cuiva - lui Nilsson, Evei, oricui - să se apropie de 
mine pe la spate şi să-mi dea un mic brânci... 

M-am cutremurat. 

Ce se întâmplase? Poate că îmi imaginasem. Ţipătul şi 
pleoscăitul, poate. Dar nu şi sângele. Nu aveam cum să-mi 
fi imaginat asta. 

Mi-am umplut plămânii cu aerul curat al Mării Nordului, 
m-am întors şi am zâmbit hotărât către Nilsson, 
scuturându-mi părul pe care vântul mi-l aruncase peste 


— 111 — 


faţă. 

— Pe unde suntem? _ 

— În apele internaţionale, a spus Nilsson. În drum spre 
Trondheim, cred. 

— Trondheim? am spus eu, încercând să-mi aduc aminte 
de discuţia din seara trecută. Parcă lordul Bullmer a spus că 
mai întâi mergem în Bergen. 

— Poate că s-a schimbat planul. Ştiu că lordul Bullmer 
speră din tot sufletul să puteţi vedea cu toţii Luminile 
Nordului. Poate că în seara asta sunt condiţii foarte bune şi 
vrea să mergem repede spre nord. Sau e posibil să fie o 
sugestie a căpitanului - s-ar putea să fie motive 
meteorologice pentru care călătoria să urmeze ruta asta. 
Nu avem itinerariu fix. Suntem foarte în măsură să 
satisfacem capriciile pasagerilor. E posibil ca vreun invitat 
de la cina de aseară să-şi fi dorit foarte mult să vadă 
Trondheimul. 

— Ce e în Trondheim? 

— Ca oraş? Păi, e celebra catedrală. lar unele părţi ale 
oraşului sunt foarte atrăgătoare. Dar în mare parte sunt 
fiorduri. Plus faptul că oraşul e, desigur, mult mai la nord 
decât Bergen, aşa că sunt mai multe şanse să se vadă 
aurora. Dar s-ar putea să trebuiască să mergem şi mai la 
nord, în Bodø sau chiar Tromsø. În perioada asta a anului e 
încă incert. 

— Înţeleg. 

Din cine ştie ce motiv, cuvintele lui m-au tulburat. Una 
era să simţi că iei parte la o călătorie organizată şi cu totul 
altceva să-ţi dai seama că eşti un pasager neputincios când 
altcineva stă la cârmă. 

— Domnişoară Blacklock... 

— Spune-mi Lo, l-am întrerupt. Te rog. 

— Lo, atunci. 

Faţa lată şi liniştitoare a lui Nilsson părea îndurerată. 

— N-aş vrea să ţi se pară că nu te cred, Lo, dar la lumina 
zilei... 

— Dacă mai sunt sigură? am terminat eu propoziţia. 

Nilsson a aprobat din cap. Eu am oftat mâhnită, 


— 112 — 


aducându-mi aminte de îndoielile de noaptea trecută şi de 
faptul că întrebarea lui nerostită oglindea vocea joasă şi 
neplăcută din capul meu. Mi-am răsucit degetele în stofa 
bluzei înainte să-i răspund. 

— Adevărul e că nu ştiu. Era târziu şi, ai dreptate, 
băusem - e posibil să mă fi înşelat în privinţa ţipătului şi a 
pleoscăitului. Chiar şi a sângelui - presupun că e posibil să 
fi fost o iluzie optică, chiar dacă sunt destul de sigură de ce 
am văzut. Dar femeia din cabină - e exclus să mi-o fi 
imaginat. Pur şi simplu nu aveam cum. Am văzut-o, am 
vorbit cu ea. Dacă nu e aici - pe vas, vreau să spun =, 
atunci unde e? 

A urmat o tăcere lungă. 

— Ei bine, n-am vorbit cu Ulla, a spus el în sfârşit. După 
descrierea dumitale, nu ştiu dacă e ea, dar cel puţin trebuie 
să eliminăm posibilitatea asta. 

Şi-a scos staţia de emisie-recepţie pentru personal şi a 
început să apese butoanele. 

— Nu ştiu ce părere ai dumneata, dar mie mi-ar prinde 
bine o cafea, aşa că poate am putea-o ruga să se 
întâlnească cu noi în salonul pentru micul dejun. 

Salonul pentru micul dejun era aceeaşi încăpere în care 
luaserăm cina seara trecută, dar cele două mese mari 
fuseseră descompuse în şase mese mai mici. Când Nilsson 
a deschis uşa nu era nimeni acolo, în afara unui chelner 
tânăr cu păr de culoarea porumbului, cu cărare pe o parte. 
A ieşit în faţă ca să mă întâmpine zâmbind. 

— Domnişoară Blacklock? Sunteţi gata pentru micul 
dejun? 

— Da, te rog, am spus eu vag, privind în jur. Unde să mă 
aşez? 

— Oriunde doriţi, a spus el, făcând un gest spre mesele 
goale. Majoritatea celorlalţi invitaţi au preferat să ia micul 
dejun în cabinele lor. Poate lângă fereastră? Pot să vă aduc 
ceai sau cafea? 

— Cafea, te rog, am spus eu. Cu lapte, fără zahăr. 

— Şi mie o ceaşcă, te rog, Bjorn, a spus Nilsson. 


— 113 — 


Apoi a adăugat, peste umărul lui Bjorn: 

— A, bună, Ulla. 

M-am întors şi am văzut o fată extraordinar de frumoasă, 
cu un coc mare şi negru, care traversa sala de mese spre 
noi. 

— Bună, Johann, a spus ea. 

Avea un accent corect, dar, dinainte să spună ceva, eram 
sigură că nu ea era fata din cabină. Era deosebit de 
frumoasă, cu o piele curată şi albă ca porţelanul, în contrast 
cu părul negru. Fata din cabină era atrăgătoare şi 
însufleţită, dar nu avea această delicateţe, acest farmec de 
tablou renascentist. De asemenea, Ulla avea aproape un 
metru optzeci, or fata din cabină era cam cât mine, nici pe 
departe atât de înaltă. Nilsson mi-a aruncat o privire 
întrebătoare, dar am scuturat din cap. 

Bjorn s-a întors cu două ceşti pe o tavă şi un meniu 
pentru mine, iar Nilsson şi-a dres vocea. 

— Nu bei o cafea cu noi, Ulla? 

— Mulţumesc, a scuturat ea din cap, făcând să i se 
legene cocul mare pe ceafă. Am luat deja micul dejun, dar 
o să stau o clipă. 

S-a aşezat pe un scaun de vizavi şi ne-a privit zâmbitor 
pe amândoi, aşteptând. Nilsson a tuşit iar. 

— Domnişoară Blacklock, ea este Ulla. E stewardesă la 
cabinele din faţă, unde stau familiile Bullmer şi Jenssen, 
Cole Lederer şi Owen White. Ulla, domnişoara Blacklock 
caută o fată pe care a văzut-o ieri şi vrea foarte mult s-o 
găsească. Nu e pe lista pasagerilor, aşa că ne gândeam că 
ar putea face parte din personal, dar căutarea noastră n-a 
avut succes. Domnişoară Blacklock, vreţi s-o descrieţi pe 
fata pe care aţi văzut-o? 

Am reluat scurta descriere, parcă pentru a suta oară. 

— ţi vine cineva în minte? Oricine care s-ar putea potrivi 
descrierii? 

Imi dădeam seama că vocea mea începuse să sune 
implorator. 

— Păi, eu am păr negru, evident, a spus Ulla râzând. Dar 
nu eram eu, aşa că nu ştiu ce să zic... Ar mai fi Hanni, care 


= 114 — 


şi ea e brunetă. Şi Birgitta... 

— Le-am cunoscut, am întrerupt-o eu. Nu sunt ele. 
Altcineva? Oameni de serviciu? Marinari? 

— N-nu... printre marinari nu e nimeni care să se 
potrivească descrierii, a spus Ulla încet. Din personal mai e 
Eva, dar e prea în vârstă. Aţi vorbit cu personalul 
bucătăriei? 

— Lasă, nu contează... 

Mă cuprindea disperarea. Totul începea să semene cu un 
coşmar recurent în care interogam oameni unul după altul 
şi în tot acest timp amintirea fetei cu părul negru începea 
să se împrăştie şi să pâlpâie, să mi se scurgă printre degete 
ca apa. Cu cât vedeam mai multe feţe, cu atât îmi era mai 
greu să mă agăț de imaginea din capul meu. 

Şi totuşi, fata aceea avea ceva definitoriu, pe care sigur l- 
aş fi recunoscut dacă aş fi văzut-o din nou. Nu trăsăturile - 
era drăguță, dar suficient de comună. Nici părul sau tricoul 
cu Pink Floyd. Era ceva legat de ea, simpla însufleţire şi 
vivacitate a expresiei ei atunci când privise rapid pe 
coridor, surpriza de a-mi vedea faţa. 

Era oare posibil să fie moartă? 

Dar alternativa nu era mult mai bună. Pentru că, dacă nu 
era moartă, singura altă posibilitate - şi, dintr-odată, n-am 
mai fost sigură dacă asta e mai bine sau mai rău - era că 
eu îmi pierdeam minţile. 


— 115 — 


13 


Când mi-a venit micul dejun, Ulla şi Nilsson şi-au cerut 
amândoi scuze şi m-au lăsat să mănânc, în timp ce priveam 
lung pe fereastră. Aici, sus, cu priveliştea asupra mării şi a 
punţii, nu-mi mai era atât de rău şi am reuşit să mănânco 
cantitate respectabilă din micul dejun. Simţeam cum îmi 
revine energia în membre, iar senzaţia sâcâitoare de greață 
scade. Mi-am dat seama că jumătate din motivul pentru 
care mă simţisem atât de groaznic fusese probabil glicemia 
scăzută. De fiecare dată când aveam stomacul gol, mă 
simţeam straniu, neputincioasă. 

Dar, chiar dacă mâncarea şi vederea oceanului mă 
făceau să mă simt mai bine din punct de vedere fizic, nu 
mă puteam opri să reiau în minte evenimentele nopţii 
trecute, să reproduc conversaţia cu fata, surpriza de pe faţa 
ei, urma de iritare când îmi împinsese rimelul în mână. Se 
întâmplase ceva, eram sigură de asta. Era ca atunci când 
ajungi la jumătatea filmului şi te chinui să-ţi dai seama cine 
sunt personajele. O întrerupsesem pe fată în timp ce făcea 
ceva. Dar ce? 

Indiferent ce era, probabil că avea legătură cu dispariţia 
ei. Şi, indiferent ce părere avea Nilsson, nu puteam să cred 
că făcea curat în cameră. Nicio femeie de serviciu nu 
poartă un tricou strâmt cu Pink Floyd. Şi, în plus, pur şi 
simplu nu arăta a femeie de serviciu. Nu puteai să ai 
asemenea păr şi unghii cu un salariu de femeie de serviciu. 
Strălucirea acelei coame brunete şi bogate trimitea la ani 
de tratamente de întreţinere şi vopsire scumpă în şuviţe. 
Spionaj industrial? O călătorie clandestină? O aventură 
sentimentală? Mi-am amintit de licărul rece din ochii lui 
Cole atunci când vorbise despre fosta lui soţie şi de 
asigurările diplomatice pe care mi le dăduse Camilla 
Lidman pe puntea de jos. M-am gândit la forţa greoaie a lui 
Nilsson sau la insistenţele neplăcute ale lui Alexander 
asupra otrăvii şi morţii, la cina de seara trecută - dar 
fiecare posibilitate părea şi mai improbabilă decât ultima. 


— 116 — 


Ceea ce mă neliniştea era faţa fetei. Cu cât mă străduiam 
mai mult să mi-o amintesc, cu atât se înceţoşa. Imi puteam 
reprezenta cu claritate toate părţile concrete - înălţimea ei, 
culoarea părului, starea unghiilor. Dar trăsăturile ei... un 
nas plăcut, sprâncene înguste şi negre, pensate cu grijă... 
Şi cam atât. Puteam să spun cum nu era: dolofană, 
bătrână, cu coşuri. Mi-ar fi fost mult mai greu să spun cum 
era. Avea un nas... normal. Gura, normală. Nu largă, nu ca 
un mugur de trandafir, nu îmbufnată, nu umflată excesiv. 
Doar normală. Nu puteam găsi nimic distinctiv. 

Aş fi putut foarte bine să fiu eu. 

Ştiam ce voia Nilsson. Voia ca eu să uit ceea ce auzisem, 
țipătul, culisarea tainică a uşii verandei şi acel pleoscăit 
zgomotos şi oribil de ape despicate. 

Voia să încep să mă îndoiesc de propria mea variantă 
asupra lucrurilor. Mă lua în serios doar ca să mă facă să mă 
subminez singură. Mă lăsa să pun oricâte întrebări voiam - 
suficiente cât să mă conving singură de propria mea 
failibilitate. 

Şi ceva din mine nu-l putea acuza pentru asta. Era 
călătoria inaugurală a Aurorei, şi vasul era plin de jurnalişti, 
fotografi şi oameni influenţi. Cu greu puteai găsi un 
moment mai nepotrivit să meargă ceva prost. Îmi şi 
imaginam titlurile: „VOIAJ CĂTRE MOARTE: PASAGERĂ ÎNTR- 
O CALATORIE PENTRU PRESA SE INEACA”. Era în joc capul 
lui Nilsson, ca şef al pazei. Dacă ceva mergea prost sub 
supravegherea lui, în prima călătorie în care era implicat, în 
cel mai bun caz şi-ar fi pierdut slujba. 

Dar, şi mai important, tipul de publicitate pe care ar fi 
produs-o o moarte neaşteptată putea să scufunde întreaga 
afacere. Ceva de felul ăsta putea să sabordeze Aurora chiar 
înainte de lansarea ei, iar dacă se întâmpla aşa ceva, toţi 
cei de la bord îşi puteau pierde slujba, de la căpitan la 
Iwona, femeia de serviciu. 

Ştiam asta. 

Dar eu auzisem ceva. Ceva care mă făcuse să mă trezesc 
tresărind, cu inima gonind cu 200 de bătăi pe minut, 
palmele ude de transpiraţie şi convingerea că undeva, 


— 117 — 


foarte aproape, o altă femeie are necazuri serioase. Stiam 
cum e să-ţi dai seama, într-o clipă, că legătura ta cu viaţa e 
incredibil de fragilă, că pereţii care te protejează sunt 
subţiri ca hârtia. 

M-am frecat la ochi, simțind reziduurile granuloase ale 
machiajului de seara trecută, şi m-am gândit la singurul 
lucru care dovedea că fata nu fusese o plăsmuire a 
imaginaţiei mele: rimelul Maybelline. 

Prin cap mi se împleticeau gânduri extravagante, unul 
după altul. Aveam să-l duc în Anglia într-o punguţă de 
plastic, ca să ia amprente de pe el. Nu, şi mai bine, aveam 
să fac o analiză de ADN. Pe periuţele pentru machiaj exista 
ADN, nu-i aşa? În CS/ Miami ar fi construit o întreagă punere 
sub acuzare pe baza unei gene lipite de periuţă. Trebuie să 
se poată face ceva. 

Am alungat imaginea mentală cu mine intrând în secţia 
de poliţie din Crouch End cu un rimel într-o punguţă şi 
cerând analize criminalistice avansate unui poliţist care 
abia se abţinea să nu zâmbească amuzat. Cineva avea să 
mă creadă. Trebuia. Şi dacă nu mă credeau, atunci... 
aveam să plătesc chiar eu pentru analize. 

Am scos telefonul, pregătită să caut pe Google „preţul 
unei analize ADN private”, dar înainte să deschid meniul de 
pornire mi-am dat seama cât era de nebunesc. Nu aveam 
să cumpăr o analiză ADN de tip polițienesc de la o 
companie de pe internet specializată în cazuri de 
infidelitate a soţilor. Şi, oricum, ce mi-ar fi putut spune 
rezultatul, dacă nu aveam cu ce să-l compar? 

În loc de asta, m-am apucat să-mi verific e-mailul. Nu era 
nimic de la Judah. De fapt, nu era absolut nimic. Nu aveam 
semnal la telefon, dar părea că sunt conectată la reţeaua 
WiFi a vasului şi am reîncărcat pagina. Dar nu s-a întâmplat 
nimic. Micul simbol se învârtea întruna, apoi a apărut: „Nu 
există conexiune.” 

Am oftat, am băgat telefonul în buzunar şi am examinat 
afinele din farfurie. Clătitele fuseseră delicioase, dar nu mai 
aveam poftă de mâncare. Părea ceva imposibil, 
suprarealist: asistasem la o crimă - sau cel puţin o auzisem 


— 118 — 


- şi iată-mă aici, încercând să bag în mine clătite şi cafea, şi 
în tot acest timp un criminal umbla în libertate, iar eu nu 
puteam să fac nimic. 

Oare el ştia că fusese auzit şi reclamat? Cu tot zgomotul 
pe care îl făcusem şi întrebările pe care le pusesem peste 
tot pe vas, dacă nu ştiuse noaptea trecută, acum ştia. 

Vasul a mai înfruntat un val de pe flanc, iar eu am împins 
farfuria şi m-am ridicat în picioare. 

— Mai doriţi ceva, domnişoară Blacklock? m-a întrebat 
Bjorn. 

Am tresărit violent şi m-am întors. Apăruse ca prin 
farmec printr-o uşă montată în lambriurile din spatele 
camerei. Dacă nu ştiai că e acolo, era aproape imposibil s-o 
vezi. Oare Bjorn fusese acolo tot timpul, privindu-mă? 
Exista vreun fel de vizetă de supraveghere? 

Am scuturat din cap şi m-am străduit să zâmbesc, în timp 
ce traversam podeaua care se înclina uşor. 

— Nu, mulţumesc, Bjorn. Mulţumesc pentru tot. 

— Vă doresc o dimineaţă minunată. Aveţi planuri? Dacă 
n-aţi încercat încă, priveliştea din jacuzziul de pe puntea de 
sus e extraordinară. 

Mi-a venit brusc în minte o imagine cu mine, singură în 
jacuzzi, şi o mână cu mănuşă de latex care mă împingea 
sub apă... 

Am scuturat iar din cap. 

— Cred că trebuie să merg la centrul de recuperare. Dar 
mai întâi s-ar putea să mă duc să mă întind puţin la mine în 
cabină. Sunt foarte obosită. N-am dormit bine noaptea 
trecută. 

— Sigur, a spus el, cu o pronunție din cauza căreia s-a 
auzit „secur”. Înţeleg perfect. Poate că s-ar cuveni nişte re- 
re! 

— Re-re? 

— Nu aşa se zice prescurtat? Re-re: recuperare şi 
relaxare? 

— Ah! am roşit eu. Recuperare şi relaxare. Da, 
bineînţeles. Scuze - cum spuneam, sunt foarte obosită... 

Mă îndreptam încet spre uşă, când dintr-odată mi s-a 


— 119 — 


făcut pielea de găină la gândul ochilor nevăzuţi care ar fi 
putut să urmărească conversaţia noastră. Cel puţin în 
cabină aveam să fiu complet singură. 

— Odihnă plăcută! 

— Mulţumesc, am spus. 

Am dat să plec şi m-am ciocnit de Ben Howard, care avea 
ochii înceţoşaţi. 

— Blacklock! 

— Howard. 

— Noaptea trecută... a spus el stânjenit. 

Am scuturat din cap. Nu aveam de gând să port 
conversaţia asta în faţa blajinului Bjorn, care zâmbea din 
celălalt capăt al încăperii. 

— Hai să nu intrăm în asta, am spus eu scurt. Eram beţi 
amândoi. Abia acum te-ai trezit? 

— Da, a răspuns el, înăbuşindu-şi un căscat imens. După 
ce am plecat din cabina ta, am dat peste Archer şi am ajuns 
să jucăm poker cu Lars şi Richard Bullmer până la nu ştiu 
cât. 

— A, am spus eu, muşcându-mi buza. La cât te-ai culcat? 

— Dumnezeu ştie. Pe la patru, cred. 

— Doar pentru că... am început eu. 

Apoi m-am oprit. Nilsson nu mă credea. Ajunsesem la 
punctul în care abia dacă mă mai credeam eu însămi. Dar 
Ben... El m-ar fi crezut - nu-i aşa? 

M-am gândit la perioada cât fuseserăm împreună, cum se 
terminase... Dintr-odată, n-am mai fost atât de sigură. 

— Nu contează, am spus laconic. Îţi zic mai târziu. Du-te 
să mănânci. 

— Te simţi bine? a spus el, în timp ce eu mă întorceam să 
plec. Arăţi groaznic. 

— Super. Mersi. 

— Nu, voiam doar... Arăţi de parcă n-ai fi dormit aproape 
deloc. 

— N-am dormit. 

Încercam să nu vorbesc răstit, dar neliniştea şi epuizarea 
mă făceau să fiu mai abruptă decât aş fi vrut. Apoi, în timp 
ce vasul se legăna peste alt val, i-am spus: 


— 120 — 


— Marea mi se pare puţin agitată. 

— Da? Eu sunt norocos, n-am niciodată rău de mare. 

In vocea lui era o urmă iritantă de îngâmfare, iar eu m- 
am opus impulsului de a-i arunca înapoi o replică scurtă şi 
tăioasă. 

— Nu contează, mâine o să ajungem în Trondheim 
devreme. 

— Mâine? 

Probabil că vocea îmi trăda dezamăgirea, pentru că Ben 
m-a privit tăios. 

— Da. De ce? Ce s-a întâmplat? 

— Mă gândeam... Imi imaginam că astăzi... 

N-am terminat propoziţia. 

— E drum lung, ştii. 

— Nu contează. 

Trebuia să merg în cameră şi să mă gândesc bine - să 
încerc să-mi dau seama ce văzusem şi ce nu. 

— Mă duc la mine în cameră să mă întind puţin. 

— Sigur, a spus Ben. Ne vedem mai încolo, Blacklock. 

Avea un ton relaxat. Dar ochii lui erau îngrijoraţi în timp 
ce mă urmăreau plecând. 

Credeam că merg spre scările care duceau la puntea 
cabinelor, dar probabil că greşisem undeva, pentru că am 
ajuns la bibliotecă - o variantă miniaturală a unei biblioteci 
lambrisate de casă de ţară, cu tot cu lămpi pentru citit cu 
abajur verde şi rafturi în trepte. 

Am oftat şi am încercat să-mi dau seama unde greşisem 
şi dacă exista o rută mai scurtă decât să mă întorc şi să dau 
iar ochii cu Ben. Părea imposibil să te rătăceşti pe un vas 
atât de mic, dar modul în care se îmbinau camerele avea 
ceva foarte derutant, ca un puzzle complicat menit să 
stoarcă fiecare centimetru de spaţiu gol, iar navigarea prin 
acel labirint devenea şi mai complicată din cauză că 
mişcarea vasului îmi afecta simţul direcţiei. 

Nu ajuta nici faptul că, spre deosebire de feribot, nu 
existau planuri ale etajelor şi indicatoare minimale - asta ca 
să dea mai mult impresia că era o locuinţă privată pe care 


— 121 — 


se întâmpla s-o împarţi cu o grămadă de oameni bogaţi, 
presupun. 

Existau două ieşiri, iar eu am deschis, mai mult sau mai 
puţin la întâmplare, uşa către punte. Cel puţin afară 
puteam fi sigură în ce direcţie mă uit. Am ieşit, simțind cum 
vântul mă loveşte în faţă, şi am auzit lângă mine o voce 
răguşită de fumătoare. 

— Draga mea, e un miracol că eşti în picioare! Cum te 
simţi în dimineaţa asta? 

M-am întors. Era Tina, care stătea în spatele geamului 
curbat al unui adăpost pentru fumători, cu o ţigară între 
degete. A tras un fum lung. 

— Puțin obosită? a întrebat ea. 

Mi-am reprimat dorinţa de a mă întoarce şi de a pleca. 
Trebuia să socializez. Nu puteam lăsa o mahmureală pe 
care mi-o făcusem cu mâna mea să împiedice acest lucru. 
Am încercat să zâmbesc, sperând că eram convingătoare. 

— Puțin. N-ar fi trebuit să beau atât de mult. 

— Ei, eu am fost impresionată de cât poţi să dai pe gât, a 
spus ea cu un zâmbet uşor batjocoritor. Cum mi-a spus mie 
şeful când am început să lucrez la Express, pe vremea când 
chiar se bea serios: dacă poţi să-ţi bagi sub masă 
intervievatul, atunci sigur o să obţii primul tău mare 
subiect. 

M-am uitat la ea prin norul de fum. La birou se bârfea că 
urcase scara ierarhică păşind pe spatele unui număr enorm 
de femei tinere, apoi, când ajunsese pe acoperiş, trăsese 
scara în urma ei. Mi-am amintit că Rowan spusese cândva: 
Tina e una dintre acele femei care cred că fiecare gram de 
estrogen din consiliul de administraţie e o amenințare la 
adresa existenței ei. 

Dar, cumva, nu reuşeam să potrivesc remarcile ei cu 
femeia care stătea în faţa mea. Ştiam cel puţin o fostă 
colegă care spusese că îi datora cariera Tinei şi, când m-am 
uitat acum la ea, la ochii ei puternic machiaţi care râdeau la 
mine, m-am gândit cum trebuia să fi fost să lucrezi ca 
jurnalistă în generaţia aia, să te zbaţi să promovezi în 
reţeaua băieţilor care se ştiau între ei. Era suficient de greu 


— 122 — 


şi acum. Poate că nu era vina Tinei că nu putuse să le ia cu 
ea pe toate celelalte femei din birou. 

— Vino aici, draga mea, a spus ea. O să-ţi spun un mic 
secret. 

Mi-a făcut semn să mă apropii, cu inelele zornăind pe 
degetele ei scheletice. 

— Bei ceva, apoi ţi-o tragi îndelung şi încet. _ 

Exista un singur răspuns care nu începea cu ///fiihh, şi 
anume o tăcere evazivă. Tina a râs din nou în stilul ei 
gutural de fumătoare. 

— Te-am şocat. 

— Nu neapărat. Doar că, ştii, sunt destul de puţini 
candidaţi. 

— Mie mi s-a părut că tu şi cu acel Ben Howard mic şi 
sexy păreaţi destul de prietenoşi aseară... a spus ea 
tărăgănat. 

Mi-am reprimat un fior. 

— Ben şi cu mine am fost împreună acum ani de zile, am 
spus eu ferm. Şi nu-mi doresc deloc să reiau povestea. 

— Foarte rezonabil, draga mea, a spus ea bătându-mă pe 
braţ şi zornăindu-şi inelele de mâna mea. Cum spun afganii, 
un om nu se poate îmbăia de două ori în acelaşi lac. 

Nu ştiam ce să răspund la asta. 

— Cum ziceai că te cheamă? a întrebat ea dintr-odată. 
Louise, nu-i aşa? 

— Lo. De fapt e prescurtarea de la Laura. 

— Mă bucur de cunoştinţă. Şi lucrezi cu Rowan la 
Velocity, nu-i aşa? 

— Da, exact, am spus. Sunt la articole de fond. 

Apoi am continuat, surprinzându-mă şi pe mine: 

— Dar sper să o înlocuiesc în timpul concediului de 
maternitate. Cred că, în parte, de aia am primit călătoria 
asta. Voiau să testeze apele. Să vadă cum mă descurc. 

Deşi, dacă era într-adevăr un test, părea că aveam să-l 
pic cu brio. Cu siguranţă Ve/ocity nu îşi dorise să acuz 
gazdele că muşamalizează moartea unui om. 

Tina a tras iar din ţigară, apoi a scuipat un fir de tutun şi 
m-a măsurat din priviri. 


— 123 — 


— E un rol de mare responsabilitate. Dar e bine că vrei să 
ieşi în faţă. Şi când o să se întoarcă, ce-o să faci? 

Am deschis gura să răspund - apoi m-am oprit. Chiar, ce 
aveam să fac? Să revin la vechiul post? Mă întrebam cum 
să răspund, când Tina a spus: 

— Sună-mă cândva, după ce te întorci la birou. Caut 
mereu freelanceri, mai ales oameni pricepuţi care au puţină 
ambiţie. 

— Am contract cu normă întreagă, am spus eu cu regret. 

Mi se păruse un compliment pe care n-aş fi vrut să-l 
minimalizez, dar eram destul de sigură că aveam o clauză 
de exclusivitate care nu mă lăsa să lucrez pe lângă slujbă. 

— Cum doreşti, a spus Tina, dând din umeri. 

În timp ce spunea asta, vasul s-a clătinat, iar ea s-a 
apropiat de balustrada de metal. 

— La naiba, mi s-a stins ţigara. N-ai cumva o brichetă, 
scumpo? Pe a mea am lăsat-o în salon. 

— Nu fumez, am spus eu. 

— Fir-ar a naibii. 

A aruncat chiştocul peste balustradă şi ne-am uitat 
amândouă cum dispare, înhăţat de vânt, încă înainte să 
atingă apa învolburată. Ar fi trebuit să-i dau cartea mea de 
vizită sau cel puţin să încep s-o descos subtil despre 
planurile lui Vernean pentru numerele viitoare sau despre 
cât de mult reuşise să-l cucerească pe lordul Bullmer. Asta 
ar fi făcut Rowan. Ben probabil că ar fi obţinut deja un 
contract de freelancing, fără să-i pese de clauza de 
exclusivitate. 

Dar, în clipa aceea - când probabil că Nilsson îmi 
destrăma povestea în faţa căpitanului -, cariera mea nu mi 
se părea atât de importantă. Cel mult, ar fi trebuit s-o iau la 
întrebări, să încerc să aflu unde fusese noaptea trecută. La 
urma urmei, Ben jucase poker cu Lars, Archer şi Bullmer, 
ceea ce lăsa un număr relativ mic de oameni care ar fi 
putut să fie în cabina de lângă mine. Era oare Tina suficient 
de puternică pentru a împinge o femeie peste bord? Am 
observat-o pe ascuns cum porneşte cu greutate pe puntea 
împroşcată de mare spre uşă, cu tocurile înguste patinând 


= 124 — 


uşor pe platforma de metal vopsit. Era slabă ca un ogar, 
mai mult tendoane decât muşchi, dar îmi puteam imagina 
că există o forţă vânoasă în braţele acelea, iar imaginea pe 
care mi-o zugrăvise Rowan era cea a unei femei a cărei 
cruzime compensa uşor aspectul ei fizic. 

— Dar tu? am spus eu urmând-o spre uşă. Te-ai distrat 
bine noaptea trecută? 

La asta, Tina s-a oprit abrupt, cu uşa grea într-o mână, cu 
degetele încleştate pe metal şi ligamentele de la ceafă 
ieşite în relief ca nişte cabluri de oţel. S-a întors ca să mă 
privească lung. 

— Ce-ai spus? 

Îşi împinsese gâtul în faţă ca un velociraptor, sfredelindu- 
mi ochii cu privirea. 

— Ziceam... am început eu, dar m-am oprit, şocată de 
ferocitatea răspunsului ei. N-am... Mă întrebam doar... 

— Ei bine, ţi-aş sugera să nu te mai întrebi şi să-ţi ţii 
insinuările pentru tine. O fată deşteaptă ca tine ştie că în 
domeniul ăsta nu e cazul să-ţi faci duşmani. 

Apoi a dat drumul uşii, lăsând-o să se trântească în urma 
ei. 

Am rămas pe punte, privind absent prin uşa aburită 
spatele ei care se îndepărta şi întrebându-mă ce Dumnezeu 
se întâmplase. 

Am scuturat din cap şi am încercat să mă adun. Nu avea 
niciun rost să încerc să-mi dau seama acum. Ar fi trebuit să 
mă duc în cabină, ca să pun la păstrare singura probă care 
îmi rămăsese. 

Încuiasem uşa înainte să plec cu Nilsson, dar, în timp ce 
coboram cu grijă scările spre puntea cabinelor, văzând cum 
oamenii de serviciu trag după ei aspiratoare şi cărucioare 
pline cu prosoape şi cearşafuri, mi-am dat seama că 
uitasem să pun semnul cu „Nu deranjaţi”. 

Când am ajuns, apartamentul fusese curăţat la 
milimetru. Chiuveta fusese lustruită, ferestrele şterse de 
apa de mare împroşcată; până şi hainele mele murdare şi 
rochia de seară ruptă dispăruseră în mod magic. 


— 125 — 


Dar pe mine nu mă interesa nimic din toate acestea. M- 
am dus direct în baie, la şirurile îngrijite de articole 
cosmetice şi loţiuni de pe măsuţa de toaletă. 

Unde era? 

Am dat la o parte rujul şi luciul de buze, pasta de dinţi, 
cremă  hidratantă, demachiantul, foliile de pastile pe 
jumătate consumate... dar nu era acolo. Nicio imagine roz 
cu verde nu mi-a sărit în ochi. Atunci poate sub măsuţă... în 
coşul de gunoi? Nimic. 

Am căutat în dormitor, deschizând sertarele unul după 
altul şi uitându-mă pe sub scaune. Unde era? Unde era? 

Dar ştiam răspunsul încă dinainte să mă prăbuşesc pe 
pat, cu capul în mâini. Tubul de rimel - singura mea 
legătură cu fata dispărută - nu mai era. 


— 126 — 


Harringay Echo, Sâmbătă, 26 septembrie 
O TURISTĂ LONDONEZĂ A DISPĂRUT DE PE UN VAS 
DE CROAZIERĂ NORVEGIAN 


Se spune că prietenii şi rudele londonezei dispărute, 
Laura Blacklock, sunt „tot mai îngrijoraţi” pentru 
siguranţa ei. Blacklock (32 de ani), care locuieşte în 
West Grove din Harringay, a fost declarată dispărută 
de partenerul ei, Judah Lewis (35 de ani), în timp ce 
aceasta se afla în vacanţă la bordul exclusivistului 
vas de croazieră Aurora Borealis. 

Domnul Lewis, care nu se afla la bord împreună cu 
domnişoara Blacklock, a relatat că a început să se 
îngrijoreze după ce aceasta nu a răspuns la mesajele 
trimise la bordul vasului de croazieră şi când 
următoarele tentative de a o contacta au eşuat. 

Un purtător de cuvânt al Aurorei Borealis, vasul care 
a plecat duminica trecută din Hull în călătoria lui 
inaugurală, a confirmat că Blacklock nu a mai fost 
văzută după excursia organizată în Trondheim marţi, 
pe 22 septembrie, dar compania a spus că, iniţial, s-a 
crezut că ea a decis să pună capăt călătoriei. Şi-au 
dat seama că plecarea ei nu fusese planificată abia 
atunci când domnişoara Blacklock nu s-a întors, 
vineri, în Marea Britanie, iar partenerul ei a dat 
alarma. 

Pamela Crew, mama femeii dispărute, a spus că este 
extrem de necaracteristic pentru fiica ei să nu ia 
legătura cu nimeni şi a făcut apel la oricine ar fi 
putut s-o vadă pe domnişoara Blacklock, cunoscută 
şi drept Lo, să ofere informaţii. 


— 127 — 


Partea a patra 


— 128 — 


14 


Am încercat să nu las panica să mă copleşească. 

Cineva fusese în camera mea. 

Cineva care ştia. 

Cineva care ştia ce văzusem şi ce auzisem eu. Şi ce 
spusesem eu. 

Minibarul fusese reaprovizionat, iar eu îmi doream cu o 
intensitate subită şi viscerală să beau ceva, dar am alungat 
acest gând şi am început să umblu într-o parte şi-n alta prin 
cabina care ieri mi se păruse atât de mare, iar acum mi se 
părea că mă strânge. 

Cineva fusese aici. Dar cine? 

Nevoia de a ţipa, de a fugi, de a mă ascunde sub pat şi 
de a nu mai ieşi niciodată era aproape copleşitoare, dar nu 
exista scăpare - cel puţin nu până ajungeam în Trondheim. 

Inţelegerea acestui fapt a oprit alergatul în cerc al 
gândurilor mele. M-am ridicat în picioare, cu mâinile pe 
măsuţa de toaletă şi umerii plecaţi, privindu-mi în oglindă 
faţa albă şi suptă. Nu era vorba doar de lipsa somnului. Sub 
ochi aveam cearcăne adânci de epuizare, dar în ochii înşişi 
exista ceva care m-a făcut să mă opresc - o expresie de 
teamă, de animal care se ascunde. 

De pe coridor s-a auzit un muget plângăreţ, iar eu mi-am 
amintit tresărind de oamenii de serviciu care făceau curat 
în camere. Am inspirat adânc şi m-am îndreptat de spate, 
scuturându-mi părul ca să cadă pe umeri. Apoi am deschis 
uşa şi am scos capul pe coridor, unde încă se auzea 
zumzetul unui aspirator. Iwona, poloneza cu care făcusem 
cunoştinţă pe puntea de jos, făcea curat în cabina lui Ben, 
aflată mai încolo, cu uşa larg deschisă. 

— Scuză-mă! am strigat eu. 

Dar nu m-a auzit, aşa că m-am mai apropiat puţin. 

— Scuză-mă! 

Iwona a tresărit şi s-a întors, cu mâna în dreptul inimii. 

— Scuze! a spus ea cu respiraţia tăiată, apăsând cu 
piciorul pe întrerupător, ca să oprească aspiratorul. 


— 129 — 


Purta uniforma albastru-închis pe care o purtau toţi 
oamenii de serviciu, iar trăsăturile ei greoaie erau roz din 
cauza efortului. 

— Am speriat, a spus ea. 

— Îmi pare rău, am spus eu spăşită. N-am vrut să te 
sperii. Voiam să te întreb - tu ai făcut curat în camera mea? 

— Da, deja făcut. Ceva nu e curat? 

— Nu, e foarte curată - chiar minunată. Mă întrebam 
doar... Ai văzut cumva un rimel? 

— Rim...? a spus ea scuturând din cap, cu o expresie 
nedumerită. Ce e? 

— Rimel. Pentru ochi - aşa. 

Am mimat că mă dau cu rimel şi faţa ei s-a luminat. 

— A! a spus ea. Da, ştiu. 

Apoi a spus ceva care semăna cu: „Tuş du reş”. Habar n- 
aveam dacă aşa se zicea în poloneză la rimel sau tocmai 
spusese: „L-am aruncat la gunoi”, dar am dat din cap 
energic. 

— Da, da, un tub roz cu verde. Ca... 

Am scos telefonul, vrând să caut Maybelline, dar WiFi-ul 
nu mergea nici acum. 

— Ah, la naiba, nu contează. Dar e roz cu verde. L-ai 
văzut? 

— Da, am văzut seara trecută când fac curat. 

Căcat. 

— Dar nu şi în dimineaţa asta? 

— Nu, a spus ea scuturând din cap, cu o expresie 
neliniştită. Nu e în baie? 

— Nu. 

— Îmi pare rău. Nu văzut. Pot ruga pe Karla, stewardesa, 
dacă poate să... cum zici... cumpere altul? 

Cuvintele ei încurcate şi expresia îngrijorată m-au făcut 
să-mi dau seama, dintr-odată, cum trebuia să i se pară 
povestea asta - o nebună care aproape că o acuza că a 
furat un rimel folosit. Am scuturat din cap şi am pus mâna 
pe braţul ei. 

— Îmi pare rău. Nu contează. Te rog, nu-ți face griji. 

— Dar da, contează! 


— 130 — 


— Nu, serios. Probabil e vina mea. Cred că o să-l găsesc 
în vreun buzunar. 

Dar ştiam adevărul. Rimelul dispăruse. 

Când am ajuns în cabină, am încuiat uşa de două ori şi 
am pus lanţul, apoi am luat telefonul, am apăsat pe 0 şi am 
cerut să mi se facă legătura cu Nilsson. A urmat o aşteptare 
lungă, cu muzică în surdină, şi o femeie care părea să fie 
Camilla Lidman a revenit la telefon. 

— Domnişoară Blacklock? Mulţumesc că aţi aşteptat. Vă 
fac legătura. 

După un clic şi un părâit, la telefon s-a auzit o voce de 
bărbat. 

— Alo? Aici Johann Nilsson. Pot să vă ajut? 

— Rimelul a dispărut, am spus eu fără niciun preambul. 

A urmat o pauză. Simţeam cum caută prin fişierul lui 
mental cu note. 

— Rimelul, am spus eu nerăbdător. Cel despre care ţi-am 
spus noaptea trecută - cel pe care mi l-a dat femeia din 
cabina 10. Care dovedeşte ce spuneam, nu înţelegi? 

— Nu înţeleg... 

— Cineva a intrat în cabina mea şi l-a luat, am spus eu 
încet, încercând să mă controlez. 

Aveam senzaţia stranie că, dacă nu vorbeam calm şi 
limpede, aş fi putut începe să ţip la telefon. 

— De ce-ar fi făcut asta, dacă nu avea nimic de ascuns? 

A urmat o pauză lungă. 

— Nilsson? 

— Vin să ne vedem, a spus el în cele din urmă. Sunteţi în 
cabina dumneavoastră? 

— Da. 

— Ajung cam în zece minute. Sunt cu căpitanul, trebuie 
să termin aici, dar o să vin cât pot de repede. 

— La revedere, am spus. 

Am trântit telefonul, mai mult furioasă decât speriată, 
deşi nu ştiam prea bine dacă eram furioasă pe mine sau pe 
Nilsson. 

Am început iar să umblu într-o parte şi-n alta prin cabina 


— 131 — 


mică, trecând în revistă evenimentele de noaptea trecută, 
imaginile, sunetele, temerile care se înghesuiau în mintea 
mea. Sentimentul pe care nu-l puteam depăşi era cel de 
violare - cineva fusese în camera mea. Cineva profitase de 
faptul că eram ocupată cu Nilsson şi venise, scormonise 
prin lucrurile mele şi extrăsese singura probă care îmi 
susţinea povestea. 

Dar cine putea să facă rost de o cheie? Iwona? Karla? 
Josef? 

S-a auzit un ciocănit la uşă, iar eu m-am întors brusc şi 
m-am dus să descui. Afară era Nilsson, un amestec 
neliniştit de ferocitate, posomorală şi oboseală. Cearcănele 
întunecate de sub ochii lui nu erau la fel de mari ca ale 
mele, dar nici nu mai aveau mult. 

— Cineva a luat rimelul, am repetat eu. 

El a dat din cap. 

— Pot să intru? 

M-am tras în spate şi el s-a strecurat pe lângă mine în 
cameră. 

— Pot să stau jos? 

— Te rog. 

S-a aşezat şi canapeaua a protestat încet. M-am aşezat 
vizavi de el, pe scaunul măsuţei de toaletă. Niciunul dintre 
noi n-a spus nimic. Eu aşteptam ca el să înceapă - poate că 
şi el făcea acelaşi lucru, sau pur şi simplu încerca să-şi 
găsească cuvintele. S-a prins de şaua nasului, un gest 
delicat care părea ciudat de comic la un bărbat atât de 
solid. 

— Domnişoară Blacklock... 

— Lo, am spus eu ferm. 

El a oftat şi a început iar. 

— Lo, atunci. Am vorbit cu căpitanul. Niciun angajat nu 
lipseşte, suntem destul de siguri de asta acum. Am vorbit şi 
cu întregul personal şi niciunul n-a văzut nimic suspect la 
cabina aia, ceea ce ne duce la concluzia... 

— Hei, l-am întrerupt eu cu ardoare, ca şi cum, dacă l-aş 
fi împiedicat să spună acele cuvinte, aş fi putut influenţa 
concluzia la care ajunseseră el şi căpitanul. 


— 132 — 


— Domnişoară Blacklock... 

— Nu. Nu poţi să faci asta. 

— Să fac ce? 

— Să-mi spui „domnişoară Blacklock” acum, să-mi spui 
că respecţi îngrijorarea mea şi că sunt un pasager prețuit, 
bla-bla-bla, şi în clipa următoare să mă desconsideri ca pe o 
femeie cu istericale care nu a văzut ce a văzut. 

— Eu nu... a început el. 

Dar l-am întrerupt. Eram prea furioasă ca să-l ascult. 

— Nu se poate şi una şi alta. Sau mă crezi, sau... A, nu, 
stai aşa! 

M-am oprit brusc, nevenindu-mi să cred că nu mă 
gândisem la asta până acum. 

— Dar camerele de supraveghere? Nu aveţi un sistem de 
supraveghere? 

— Domnişoară Blacklock... 

— Ai putea verifica înregistrările de pe coridor. Fata 
trebuie să apară acolo - trebuie! 

— Domnişoară Blacklock! a spus el mai tare. Am vorbit 
cu domnul Howard. 

— Ce? 

— Am vorbit cu domnul Howard, a spus el, mai greoi. Ben 
Howard. 

— Şi? am spus eu, dar inima începuse să-mi bată mai 
repede. Ce ar putea să ştie Ben despre asta? 

— Cabina lui e vizavi de cea goală. M-am dus să mă 
întâlnesc cu el ca să aflu dacă a auzit ceva, dacă ar putea 
corobora relatarea dumneavoastră despre pleoscăit. 

— Nu era acolo, am spus eu. Juca poker. 

— Ştiu. Dar mi-a spus... 

Nilsson n-a terminat propoziţia. 

Ah, Ben, m-am gândit eu, şi am simţit un gol în stomac. 
Ben, trădătorule. Ce-ai făcut? 

Ştiam ce spusese. Imi dădeam seama după faţa lui 
Nilsson, dar nu aveam de gând să-l las să scape atât de 
Uşor. 

— Da? am spus eu printre dinţii strânşi. 

Voiam să-l forţez să facă asta aşa cum se cuvine. Trebuia 


— 133 — 


să-mi spună totul clar, silabă cu silabă. 

— Mi-a spus despre bărbatul din apartamentul 
dumneavoastră. Spărgătorul. 

— Spărgătorul n-are nimic de-a face cu asta. 

— E, ăă... 

Nilsson a tuşit, şi-a încrucişat braţele, apoi picioarele. 
Imaginea unui bărbat de mărimea lui aşezat incomod pe o 
canapea şi încercând să se facă nevăzut era aproape 
absurd de comică. N-am spus nimic. Senzaţia de a-l urmări 
cum se chinuie era aproape superbă. Tu ştii, m-am gândit 
eu cu răutate, ştii ce de căcat eşti. 

— Domnul Howard mi-a spus că, ăăă, n-ai dormit bine de 
la, ăă, spargere încoace, a reuşit el să spună. 

N-am spus nimic. Am rămas aşa, rece şi încremenită de 
furie împotriva lui, dar mai ales împotriva lui Ben Howard. 
Era ultima oară când mai aveam încredere în el. Nu mă 
învăţam minte niciodată? 

— Şi mai e şi alcoolul, a spus el, cu faţa lui albă boţită de 
mâhnire. Alcoolul, ăă... nu merge bine cu... 

Nilsson n-a terminat propoziţia. A întors capul spre uşa 
băii, spre mormanul penibil al obiectelor mele personale. 

— Cu ce? am întrebat eu cu o voce joasă şi dură, complet 
diferită de vocea mea. 

Nilsson a ridicat privirea spre tavan. Disconfortul lui 
umplea toată camera. 

— Cu... antidepresivele, a spus el. 

Vocea lui era aproape şoptită, iar privirea i-a zvâcnit din 
nou spre pachetul de pastile boţit, pe jumătate consumat, 
de lângă chiuvetă, apoi iar spre mine. Intregul lui trup 
exprima scuze. 

Dar cuvintele fuseseră rostite. Nu mai puteau fi luate 
înapoi şi amândoi ştiam asta. 

Am rămas aşa, fără să spun nimic, dar obrajii mei ardeau 
ca şi cum aş fi fost pălmuită. Deci asta era. Ben Howard 
chiar îi spusese totul despre mine, nemernicul. Discutase cu 
Nilsson câteva minute. O conversaţie în timpul căreia nu 
doar că nu-mi susţinuse povestea, ci debitase toate 
detaliile biografiei mele de care dispunea şi care mă făceau 


— 134 — 


să par o nevrotică dezechilibrată chimic în care nu puteai 
avea încredere. 

Da. Da, luam antidepresive. Şi ce? 

Nu conta că luam pastilele alea de ani de zile - şi în plus 
şi beam. Nu conta că aveam atacuri de anxietate, nu 
deliruri. 

Dar chiar dacă aş fi avut psihoză în toată regula, asta nu 
diminua cu nimic faptul că, şi cu pastile şi fără, văzusem 
ceea ce văzusem. 

— Deci aşa, am spus eu în cele din urmă, pronunţând 
cuvintele scurt şi egal. Crezi că din cauza câtorva pastile 
sunt o dementă paranoică şi nu pot să deosebesc realitatea 
de ficţiune? Cred că ştii că există sute de mii de oameni 
care iau aceleaşi medicamente ca şi mine? 

— N-am vrut deloc să spun asta, a răspuns Nilsson 
stânjenit. Dar e o realitate că nu avem nicio probă care să 
susţină relatarea dumneavoastră şi, domnişoară Blacklock, 
cu tot respectul, ceea ce credeţi că s-a întâmplat e foarte 
aproape de experi... 

— Nu! am ţipat eu ridicându-mă în picioare şi dominând 
trupul lui ghemuit şi nefericit, în ciuda faptului că în mod 
normal probabil că era cu cincisprezece centimetri mai înalt 
ca mine. Ti-am spus, nu poți să faci asta. Nu poţi să-mi 
vorbeşti slugarnic şi apoi să respingi ce ţi-am spus eu. Da, 
nu  dormisem. Da, băusem. Da, cineva mi-a spart 
apartamentul. Dar nu are nimic de-a face cu ce am văzut. 

— Şi totuşi, chiar asta e problema, nu-i aşa? a spus 
Nilsson ridicându-se şi el în picioare acum, iritat, cu obrajii 
laţi înroşindu-se. N-aţi văzut nimic. Aţi văzut o fată, iar fete 
sunt multe pe vasul ăsta, apoi, mult mai târziu, aţi auzit un 
pleoscăit. De aici v-aţi repezit să trageţi concluzii care 
seamănă foarte bine cu evenimentul traumatic pe care l-aţi 
trăit cu câteva nopţi în urmă - e un exemplu de doi plus doi 
fac cinci. Asta nu justifică o anchetă de crimă, domnişoară 
Blacklock. 

— leşi afară, am spus eu. 

Gheaţa din jurul inimii mele părea să se topească. 
Simţeam că sunt pe cale să cedez în faţa a ceva foarte 


— 135 — 


prostesc. 

— Domnişoară... 

— leşi afară! 

Am mers apăsat la uşă şi am deschis-o violent. Mâinile 
îmi tremurau. 

— leşi afară! am repetat eu. Acum. Dacă nu vrei să-l sun 
pe căpitan să-i spun că o pasageră singură ţi-a cerut în mod 
repetat să părăseşti cabina şi tu ai refuzat. IEŞI DRACULUI 
AFARA DIN CABINA MEA! 

Nilsson a plecat capul şi s-a îndreptat ţeapăn spre uşă. S- 
a oprit o clipă, ca şi cum ar fi fost pe punctul de a spune 
ceva, dar poate că faţa mea sau ceva din ochii mei l-a oprit, 
pentru că atunci când a ridicat privirea şi a văzut cum mă 
uitam la ela părut că tresare şi s-a întors. 

— La revedere, a spus el. Domnişoară... 

Dar n-am aşteptat să aud restul. l-am trântit uşa în faţă, 
apoi m-am aruncat pe pat ca să pot plânge în voie. 


— 136 — 


15 


În principiu cel puţin, nu exista niciun motiv pentru care 
să am nevoie de pastilele alea ca să trec prin viaţă. Am 
avut o copilărie minunată şi părinţi iubitori, tot tacâmul. N- 
am fost bătută sau abuzată şi nu se aştepta de la mine să 
iau doar note de 10. Am avut parte doar de iubire şi sprijin. 
Dar, cumva, asta nu a fost suficient. 

Prietena mea, Erin, spune că toţi avem demoni în 
interiorul nostru, voci care ne şoptesc că nu suntem buni de 
nimic, că dacă nu primim o avansare sau nu trecem cu brio 
un examen lumea o să vadă exact ce sac de piele şi 
tendoane lipsit de valoare suntem în realitate. Poate că e 
adevărat. Poate că vocile mele erau doar puţin mai 
puternice. 

Dar eu nu cred că e aşa de simplu. Depresia în care am 
căzut eu după universitate nu avea legătură cu examenele 
şi stima de sine, era ceva mai straniu, mai chimic, ceva ce 
nu putea fi remediat prin niciun tratament verbal. 

Terapie cognitiv-comportamentală, psiholog, psihoterapie 
- nimic n-a funcţionat aşa cum au funcţionat pastilele. 
Lissie spunea că i se părea înspăimântătoare ideea de a-ți 
echilibra dispoziţia chimic, de a lua ceva care să-ţi modifice 
felul în care eşti în realitate. Dar eu nu văd lucrurile aşa; 
pentru mine, e ca şi cum m-aş machia - nu-i o deghizare, ci 
un mod dea mă face să fiu în şi mai mare măsură cum sunt 
de fapt, mai puţin necizelată. Cel mai bun eu posibil. 

Ben mă văzuse fără „machiaj”. Şi plecase. Eu fusesem 
furioasă o lungă vreme, dar până la urmă mi-am dat seama 
că nu-l învinovăţesc pentru asta. În anul în care am împlinit 
douăzeci şi cinci de ani, am fost destul de groaznică. Dacă 
aş fi putut să plec de lângă mine, şi eu aş fi făcut-o. 

Însă asta nu scuza ceea ce făcuse Ben acum. 

— Deschide! 

Zgomotul tastelor de laptop a încetat, şi am auzit cum un 
scaun e dat în spate. Apoi uşa cabinei s-a deschis prudent. 


— 137 — 


— Da? 

Faţa lui Ben a apărut în deschizătură, cu o expresie 
surprinsă când m-a văzut. 

— Lo! Ce faci aici? 

— Tu ce crezi? 

A avut buna-cuviinţă de a părea uşor fâstăâcit. 

— A, te referi la aia... 

— Da, aia, am spus eu intrând în cameră pe lângă el. Ai 
vorbit cu Nilsson. 

— Uite ce e... 

A ridicat mâna împăciuitor, dar asta nu m-a consolat. 

— Nu mă lua cu uite ce e. Cum ai putut să faci asta, Ben? 
Cât ţi-a luat să  verşi totul - căderea psihică, 
medicamentele, faptul că a fost cât pe ce să-mi pierd 
slujba... l-ai spus toate astea? l-ai spus de zilele în care nu 
mă puteam îmbrăca, în care nu puteam ieşi din casă? 

— Nu! Bineînţeles că nu. Dumnezeule, cum poţi să crezi 
una ca asta? 

— Atunci doar despre pastile? Şi despre faptul că sunt 
distrusă şi alte câteva detalii picante ca să înţeleagă că în 
niciun caz nu poate să aibă încredere în mine? 

— Nu! N-a fost deloc aşa! 

Ben s-a dus la uşa verandei şi apoi s-a întors spre mine, 
trecându-şi mâna prin părul care i-a rămas vâlvoi. 

— Eu doar... căcat, pur şi simplu am spus-o. Nu ştiu cum. 
Nilsson îşi face treaba foarte bine... 

— Tu eşti jurnalistul! Nu mai ştii să spui „Nu comentez”? 

— Nu comentez, a gemut el. 

— Nici nu-ţi dai seama ce-ai făcut, i-am spus. 

Încleştasem pumnii şi unghiile îmi intrau în palme. M-am 
forţat să le descleştez, frecându-mi mâinile îndurerate pe 
blugi. 

— Ce vrei să spui? Stai puţin, am nevoie de o cafea. Vrei 
şi tu? 

Imi venea să-i spun să se ducă naibii. Dar adevărul era că 
îmi doream o cafea. Am dat scurt din cap. 

— Cu lapte şi fără zahăr, nu? 

— Da. 


— 138 — 


— Unele lucruri nu s-au schimbat, a spus el în timp ce 
umplea espressorul cu apă minerală şi introducea o capsulă 
de staniol. 

l-am aruncat o privire. 

— S-au schimbat al naibii de multe lucruri, şi ştii asta. 
Cum ai putut să-i spui chestiile alea? 

— Eu... nu ştiu. 

Şi-a băgat iar mâinile în părul răvăşit, apucându-se de 
rădăcini, ca şi cum dacă trăgea suficient de tare ar fi putut 
să extragă o scuză din cap. 

— A dat peste mine în timp ce mă întorceam de la micul 
dejun, m-a oprit pe coridor şi a început să spună că e 
îngrijorat pentru tine - ceva legat de nişte zgomote pe care 
le-ai auzit noaptea. Eram mahmur, nici nu-mi dădeam 
seama despre ce vorbeşte. La început, am crezut că se 
referă la spargere. Apoi a început să spună că ai o stare 
fragilă - Dumnezeule, Lo, îmi pare rău, nu e ca şi cum m-aş 
fi dus să bat la uşa lui, disperat să sporovăim puţin. Despre 
ce e vorba? 

— Nu contează. 

Am luat cafeaua pe care mi-o întindea. Era prea fierbinte 
ca să beau din ea, aşa că am tinut-o în poală. 

— Contează. E clar că te-a dat peste cap. S-a întâmplat 
ceva noaptea trecută? 

Cam 95% din mine ar fi vrut să-i spună lui Ben Howard să 
se ducă dracului şi că nu mai avea dreptul la încrederea 
mea după ce trăncănise cu Nilsson despre viaţa mea 
personală şi valabilitatea mea ca martor. Din nefericire, 
restul de cinci procente păreau deosebit de energice. 

— Eu... 

Am înghiţit din cauza durerii din gât şi a dorinţei de a 
spune cuiva ce se întâmplase. Poate că dacă îi spuneam lui 
Ben, el îmi putea sugera ceva la care nu mă gândisem? EIl 
chiar era reporter, la urma urmei. Şi, deşi nu-mi plăcea s-o 
recunosc, unul destul de respectat. 

Am inspirat adânc, apoi am reluat povestea pe care i-o 
spusesem lui Nilsson noaptea trecută, de data asta vorbind 
mult, disperată să-mi prezint convingător cazul. 


— 139 — 


— Şi chestia e că fata chiar era acolo, Ben, am încheiat 
eu. Trebuie să mă crezi! 

— Hei, hei, a spus Ben, clipind. Bineînţeles că te cred. 

— Da? am spus eu, atât de surprinsă că am trântit tare 
ceaşca de cafea pe blatul de sticlă al măsuţei. Serios? 

— Bineînţeles că te cred. Ştiu că nu-ţi imaginezi lucruri. 

— Nilsson nu ştie. 

— Inţeleg de ce Nilsson nu vrea să te creadă, a spus Ben. 
Adică, ştim cu toţii că o crimă pe un vas de croazieră eo 
chestie destul de neplăcută. 

Am dat din cap. Ştiam şi eu - ca orice jurnalist de turism 
- numeroasele zvonuri care circulau despre vasele de 
croazieră. Nu că proprietarii din branşa asta ar fi fost mai 
criminali decât cei din alte branşe ale turismului, numai că 
exista o zonă gri inerentă în jurul crimelor comise pe mare. 

Aurora nu era ca alte vase despre care citisem, şi care 
semănau mai mult cu nişte oraşe plutitoare decât cu nişte 
nave, dar în apele internaţionale avea acelaşi statut legal 
contradictoriu. Chiar şi în cazul unor dispariţii bine 
documentate, lucrurile erau trecute sub preş. În lipsa unei 
jurisdicții clare de poliţie care să preia cazul, investigația 
era prea adesea lăsată în seama serviciului de pază de la 
bord, care era angajat de vasul de croazieră şi care, chiar 
dacă ar fi vrut, nu-şi permitea să calce pe nervi pe cineva. 

Mi-am frecat braţele din cauza unei senzaţii subite de 
frig, în ciuda căldurii stătute a cabinei. Mă dusesem la Ben 
să urlu la el, ca să mă simt mai bine. Ultimul lucru la care 
mă aşteptasem era ca el să-mi susţină neliniştea. 

— Ce mă îngrijorează cel mai mult... am spus eu încet. 

Apoi m-am oprit. 

— Ce? m-a îmboldit Ben. 

— Fata... fata mi-a împrumutat un rimel. Aşa am 
cunoscut-o - nu ştiam că e o cabină goală, aşa că am bătut 
la uşă ca s-o rog să-mi împrumute un rimel. 

— Aşa... şi? 

Ben a mai luat o gură de cafea. Faţa lui deasupra ceştii 
de cafea era nedumerită, era clar că nu înţelege încotro 
bat. 


— 140 — 


— ŞI... a dispărut. 

— Ce, rimelul? Cum adică, a dispărut? 

— A dispărut. A fost luat din cabina mea, în timp ce eu 
eram cu Nilsson. Aş putea să resping tot restul - dar, dacă 
nu e nimic, de ce să ia rimelul? Era singurul lucru concret 
prin care puteam demonstra că a fost cineva în cabina aia, 
şi acum a dispărut. 

Ben s-a ridicat, s-a dus la verandă şi a tras perdelele 
subţiri, chiar dacă părea un gest ciudat şi nu era necesar. 
Am avut impresia stranie şi trecătoare că nu voia să mă 
privească în faţă şi că se gândea ce să spună. 

Apoi s-a întors şi s-a aşezat la loc, pe capătul patului, cu 
o expresie de hotărâre pragmatică. 

— Cine mai ştie despre asta? 

— Despre rimel? 

Era o întrebare bună şi, mi-am dat seama cu o urmă de 
întristare, una la care eu nu mă gândisem. 

— Ăă... cred... că nimeni în afară de Nilsson. 

Nu era un gând liniştitor. Ne-am uitat unul la altul o lungă 
vreme. În ochii lui Ben se oglindeau întrebările 
stânjenitoare care,  dintr-odată, începuseră să se 
învolbureze şi în mintea mea. 

— Dar el era cu mine, am spus în cele din urmă. Când a 
fost luat rimelul. 

— Tot timpul? 

— Păi... mai mult sau mai puţin... Nu, stai aşa, a existat 
un interval... Eu am luat micul dejun. Şi am vorbit cu Tina. 

— Atunci putea să-l ia. 

— Da, am spus eu încet. Putea. 

Oare e/ fusese în cabina mea? Așa aflase despre 
medicaţia mea, de aici sfatul de a nu o combina cu 
alcoolul? 

— Uite ce e, a spus Ben în cele din urmă, cred că ar 
trebui să te duci să vorbeşti cu Richard Bullmer. 

— Lordul Bullmer? 

— Da. Cum am spus, noaptea trecută am jucat poker cu 
el şi pare un tip de treabă. Şi nu are rost să-ţi pierzi timpul 
cu Nilsson - Bullmer e şeful. Taică-meu spunea mereu că, 


— 141 = 


dacă ai o reclamaţie, du-te direct la vârf. 

— Asta nu e o problemă de relaţii cu clienţii, Ben. 

— Chiar şi aşa. Dar tipul ăsta, Nilsson - situaţia nu arată 
prea bine pentru el, nu-i aşa? Şi dacă există cineva pe vas 
care să-l tragă la răspundere pe Nilsson, ăsta e Bullmer. 

— Dar o să facă asta? Să-l tragă la răspundere? Are la fel 
de multe motive ca şi Nilsson să muşamalizeze totul. De 
fapt, chiar mai multe. Cum ai spus, povestea asta s-ar 
putea sfârşi foarte rău pentru el, Ben. Dacă se află, viitorul 
Aurorei o să fie unul foarte şubred. Cine naiba vrea să 
plătească zeci de mii de lire pentru o călătorie de lux pe un 
vas unde a murit o fată? 

— Pun pariu că există câţiva clienţi de nişă, a spus Ben 
cu un zâmbet uşor strâmb. 

M-am cutremurat. 

— Uite ce e, nu strică să te duci să vorbeşti cu el, a 
insistat Ben. Cel puţin ştim unde a fost toată noaptea 
trecută, ceea ce nu se poate spune despre Nilsson. 

— Eşti sigur că niciunul dintre oamenii cu care erai nu a 
ieşit din cabină? 

— Absolut sigur. Eram în apartamentul familiei Jenssen - 
există o singură uşă, iar eu am stat cu faţa la ea toată 
noaptea. Oamenii se ridicau şi se duceau la budă şi aşa mai 
departe, dar toţi au folosit baia din apartament. Chloe a 
citit o vreme, apoi s-a dus în dormitorul de alături - care nu 
are altă ieşire decât cea din camera principală a 
apartamentului. Nu a plecat nimeni cel puţin până la patru. 
Poţi să-i excluzi pe toţi cei patru bărbaţi, plus Chloe. 

M-am încruntat, numărând pasagerii pe degete. 

— Deci asta înseamnă... tu, Bullmer... Archer... Lars şi 
Chloe. Mai rămân Cole, Tina, Alexander, Owen White şi lady 
Bullmer. Plus angajaţii. 

— Lady Bullmer? a ridicat Ben o sprânceană. Cred că 
exagerezi. 

— Ce? am spus eu ostil. Poate că nu-i aşa de bolnavă pe 
cât pare. 

— Da, sigur, simulează patru ani de cancer recurent şi 
chimioterapie şi radioterapie înfiorătoare doar ca să aibă un 


— 142 — 


alibi pentru uciderea unei fete necunoscute. 

— Nu e nevoie să fii sarcastic. Ziceam şi eu. 

— Dar eu cred că pasagerii sunt o pistă falsă, a spus Ben. 
Nu poţi să nu ţii cont de faptul că tu şi Nilsson eraţi singurii 
oameni care ştiau despre rimel. Dacă nu l-a luat el, atunci i- 
a zis celui care l-a luat. 

— Păi... am spus. 

Apoi m-am oprit. Pe ceafă mi se prelingea o senzaţie nu 
foarte diferită de vinovăţie. 

— Ce-i? 

— Incercam... încercam să mă gândesc. Când Nilsson m- 
a dus să mă întâlnesc cu personalul. Nu-mi amintesc prea 
bine... e posibil să fi vorbit despre rimel. 

— Dumnezeule, Lo, a zis Ben, privindu-mă fix. Ai spus 
sau n-ai spus? E oarecum important. 

— Ştiu asta, am răspuns iritată. 

Vasul a urcat şi a coborât pe un val, iar senzaţia de 
greață m-a cuprins din nou şi clătitele pe jumătate digerate 
mi s-au mişcat stânjenitor în stomac. Am încercat să mă 
gândesc la conversațiile de pe punţile de jos, dar îmi era 
greu să-mi amintesc. Fusesem atât de mahmură, atât de 
zăpăcită de lumina artificială şi claustrofobică a acelor 
cabine înguste şi fără ferestre. Am închis ochii, simțind cum 
se clatină şi se înclină canapeaua sub mine, şi am încercat 
să mă gândesc la angajaţii de la bucătărie, la feţele plăcute 
şi curate ale fetelor care se întorseseră spre mine. Ce naiba 
le spusesem? 

— Nu-mi pot aminti, am răspuns în cele din urmă. Chiar 
nu pot. Dar e posibil să fi spus. Nu cred c-am spus, dar nu 
pot să zic sigur că n-am spus. 

— La naiba. Ei, asta schimbă considerabil lucrurile. 

Am aprobat din cap cu gravitate. 

— Uite ce e, a adăugat Ben în cele din urmă, poate că alt 
pasager a văzut ceva. Pe cineva intrând sau ieşind din 
cabina goală sau pe cine a luat rimelul intrând în cabina ta. 
Cine stă în cabinele de la pupă? 

— AG... am spus eu, numărându-i pe degete. Păi, eu stau 
în 9 şi tu în 8. Alexander stă în... cred că 6? 


— 143 — 


— Tina stă în 5, a zis Ben gânditor. Am văzut-o intrând 
noaptea trecută. Asta înseamnă că Archer trebuie să stea în 
7. Bun. Vrei să mergem să batem puţin din uşă în uşă? 

— Bine, am spus eu. 

Din cine ştie ce motiv - poate din cauza valului de furie, a 
senzaţiei că sunt crezută sau poate pur şi simplu pentru că 
aveam un plan -, mă simţeam deja mai bine. Dar apoi am 
zărit ceasul de la laptopul lui Ben. 

— Căcat, nu pot acum. Trebuie să merg la o chestie 
pentru doamne la centrul de recuperare. 

— La cât se termină? a întrebat Ben. 

— Habar n-am. Dar nu cred că trece de ora prânzului. 
Bărbaţii ce fac? 

Ben s-a ridicat şi a răsfoit o broşură de pe birou. 

— Turul punţii. Ce frumos şi sexist - bărbaţii primesc 
tehnologie, femeile aromaterapie. A, nu, stai aşa, şi bărbaţii 
merg la centrul de recuperare mâine-dimineaţă. Poate că e 
vorba doar de spaţiu. 

A luat un carneţel şi un pix de pe noptieră. 

— Şi eu trebuie să plec, dar hai să vedem ce putem 
descoperi în dimineaţa asta, apoi putem să ne întâlnim din 
nou aici după prânz şi să batem la uşa celorlalţi pasageri. 
Abia apoi mergem cu toată povestea asta la Bullmer. Poate 
modifică traseul vasului, să aducă la bord poliţia locală. 

Am aprobat din cap. Nilsson nu mă luase în serios, dar 
dacă puteam să aflăm ceva care să coroboreze povestea 
mea - fie doar şi încă o persoană care auzise pleoscăitul -, 
ar fi fost mult mai greu ca Bullmer să ignore totul. 

— Mă gândesc neîncetat la ea, am spus eu dintr-odată 
când am ajuns la uşă. 

Ben s-a oprit cu mâna pe zăvor. 

— Ce vrei să spui? 

— La fată... fata din Palmgren. Cum trebuie să se fi simţit 
când el s-a repezit la ea - dacă era vie când a căzut peste 
bord. Mă gândesc întruna cum trebuie să fi fost, şocul apei 
reci, priveliştea vasului care se îndepărtează... _ 

Oare ţipase în timp ce valurile o acopereau? Incercase să 
strige când apa sărată îi inunda plămânii, iar pieptul i se 


— 144 — 


zbătea, în timp ce frigul muşca din ce în ce mai tare şi 
oxigenul se scurgea din sângele ei, iar ea se afunda tot mai 
mult şi mai mult... 

Şi trupul ei care plutea prin întunericul rece şi tăcut al 
oceanului adânc, alb ca osul, ochii ciuguliţi de peşti, părul 
dus de curent, ca un fuior de fum întunecat... Mă gândeam 
la toate astea, chiar dacă nu spuneam nimic. 

— Nu te mai gândi, a spus Ben. Nu-ţi lăsa imaginaţia să 
te domine, Lo. 

— Eu ştiu cum e, am spus în timp ce el deschidea uşa. Nu 
înţelegi? Ştiu cum trebuie să se fi simţit, atunci când cineva 
a atacat-o la miezul nopţii. De asta trebuie să aflu cine e 
responsabil. 

Şi pentru că, dacă nu aflam, era posibil ca după aceea să 
mă atace pe mine. 


— 145 — 


16 


Când am ajuns, Chloe şi Tina aşteptau în centrul de 
recuperare. Tina stătea sprijinită de tejghea, citind ceva pe 
laptopul lăsat deschis de Eva în spatele recepţiei, iar Chloe 
era afundată într-un fotoliu de piele vechi şi luxos, jucându- 
se la telefon. Am fost surprinsă să văd că, fără machiaj, 
arăta complet diferit. Ochii fumurii imenşi şi pomeţii 
proeminenţi de aseară erau cumva şterşi şi aplatizaţi la 
lumina zilei. 

A văzut că mă uit la ea în oglindă şi a zâmbit larg. 

— Te gândeşti la machiaj? Se pare că mă aşteaptă un 
tratament facial, aşa că l-am dat jos. Ţi-am spus, sunt o 
machieuză bună. 

— A, nu mă... 

N-am terminat propoziţia. Simţeam că roşesc. 

— Conturul e esenţial, a spus Chloe întorcând fotoliul 
spre mine şi făcându-mi cu ochiul. Serios, îţi poate schimba 
viaţa. Cu ce am în cabină te pot transforma în oricine, de la 
Kim Kardashian la Natalie Portman. 

Eram pe punctul de a-i da o replică glumeaţă, dar am 
surprins cu coada ochiului o mişcare şi am văzut, şocată, că 
una dintre oglinzile cât peretele din spatele recepţiei se 
mişca, rotindu-se în interior. Încă o uşă? Zău aşa, câte 
intrări secrete avea vasul ăsta? 

Tina a ridicat brusc capul atunci când Eva a intrat prin 
deschizătură, zâmbind politicos. 

— Pot să vă ajut cu ceva, domnişoară West? a întrebat 
ea. În calculatorul acela ţinem liste şi informaţii 
confidenţiale ale clienţilor, aşa că mă tem că nu le 
permitem invitaţilor să-l folosească. Dacă doriţi să folosiţi 
un calculator, Camilla Lidman va fi încântată să vă trimită 
unul în cabină. 

Tina s-a îndreptat de spate, stânjenită, şi a întors 
laptopul la loc spre recepţie. 

— Scuze, draga mea, a spus ea, având eleganța de a 
părea puţin ruşinată. Doar... căutam lista tratamentelor. 


— 146 — 


Era o scuză cam penibilă, dat fiind că în dosarul pentru 
presă era lista completă. 

— Vă ofer un print cu mare plăcere, a spus Eva. 

Tonul ei nu avea niciun pic de răceală, dar a cântărit-o 
oarecum din priviri pe Tina. 

— Avem tipurile obişnuite de masaje şi terapii, 
tratamente faciale, pedichiură şi aşa mai departe. 
Manichiura şi tratamentele pentru păr au loc în camera 
aceasta. 

Eva a arătat spre fotoliul pe care stătea Chloe. 

Am început să mă întreb unde aveau loc celelalte 
tratamente, dat fiind că în sala asta era un singur fotoliu şi 
pe puntea de sus nu mai era loc, din câte îmi dădeam eu 
seama - jacuzziul şi sauna ocupau mare parte din restul 
spaţiului -, când uşa dinspre punte s-a deschis şi, oarecum 
spre surpriza mea, a intrat Anne Bullmer. Arăta ceva mai 
bine decât seara trecută, pielea ei era mai puţin pământie 
şi faţa cumva mai puţin suptă, dar ochii negri aveau 
cearcăne adânci, ca şi cum n-ar fi dormit. 

— Imi pare rău, a spus ea cu respiraţia tăiată, încercând 
să zâmbească. Acum am nevoie de foarte mult timp ca să 
urc scările. 

— Aici! a spus Chloe ridicându-se rapid şi încercând să se 
dea la o parte spre un colţ neocupat al camerei. Stai în 
locul meu. 

— Nu e nevoie, a spus Anne. 

Chloe a dat să insiste, dar Eva a intervenit în dialogul lor 
cu un zâmbet. 

— Oricum, doamnelor, acum ne vom îndrepta spre sălile 
de tratament. Lady Bullmer, vreţi vă rog să luaţi loc aici? 
Doamnă West, doamnă Blacklock şi doamnă Jenssen, vreţi 
să mergem jos? 

Jos? Înainte să apuc să mă întreb ce însemna asta, Eva a 
deschis uşa cu oglindă din spatele recepţiei - atingerea 
tocului a făcut-o să se rotească în interior - şi am început să 
coborâm un rând de scări înguste şi întunecoase, una în 
spatele celeilalte. 

După lumina şi aerul sălii de primire, contrastul era 


— 147 — 


extrem. Am început să clipesc, încercând să-mi obişnuiesc 
ochii cu lumina slabă. Pe scări erau din loc în loc suporturi 
cu lumânări mici, dar strălucirea galbenă şi pâlpâitoare pe 
care o aruncau ele nu făcea decât să intensifice întunericul 
din jurul lor, iar când vasul s-a înclinat peste un val mare, 
am simţit o ameţeală trecătoare. Poate din cauză că scările 
dispăreau în întunericul de sub noi sau poate pentru că cea 
mai uşoară atingere din partea lui Chloe - care era imediat 
în spatele meu - m-ar fi făcut să mă rostogolesc peste Tina 
şi Eva, care erau în faţa mea. Dacă îmi rupeam gâtul, nu 
avea nimeni de unde să ştie că nu mă împiedicasem în 
întuneric, ci fusesem împinsă. 

În sfârşit, după o coborâre care a părut interminabilă, ne- 
am oprit într-un hol îngust. De la o mică fântână dintr-o nişă 
din perete se auzea susurul apei - era tipul de fântână care 
prelinge la infinit apă reciclată peste un glob de piatră. 
Zgomotul ar fi trebuit să fie reconfortant şi probabil că pe 
uscat ar fi fost, dar pe vas efectul era oarecum diferit. Am 
început să mă gândesc la scurgeri şi ieşiri de urgenţă. Oare 
aici eram sub nivelul apei? Nu exista nicio fereastră. 

Am început să simt o presiune în piept şi mi-am încleştat 
pumnii. Nu te panica. Pentru numele lui Dumnezeu, nu face 
un atac de panică aici. 

Unu. Doi. Trei... 

Mi-am dat seama că Eva vorbeşte şi am încercat să mă 
concentrez asupra cuvintelor ei, nu asupra tavanului scund 
şi a spaţiului înghesuit, fără aer. Poate că după ce intram în 
sălile de tratament, care erau mai puţin înghesuite, avea să 
fie mai bine. 

— „trei săli de tratament aici, jos, spunea Eva. Plus 
fotoliul de sus, aşa că mi-am luat libertatea de a alege 
terapii care pot avea loc simultan. 

Te rog, te rog, fă ca terapia mea să fie sus. Unghiile mi se 
înfigeau în palme. 

— Doamnă West, v-am pus la o şedinţă de aromaterapie 
în Sala 1, cu Hanni, a spus Eva uitându-se pe listă. Doamnă 
Jenssen, aveţi tratament facial în Sala 2, cu Klaus. Sper că 
nu vă deranjează un terapeut bărbat? Doamnă Blacklock, v- 


— 148 — 


am rezervat o împachetare cu nămol în Sala 3, cu Ulla. 

Am simţit cum mi se accelerează respiraţia. 

— Şi lady Bullmer? a spus Chloe privind în jur. Unde e? 

— Îşi face manichiura sus. 

— Aă... am spus eu sfios. Presupun că nu... Aş putea să- 
mi fac şi eu manichiura sus? 

— Îmi pare rău, a spus Eva, pe un ton de regret autentic. 
Dar sus e un singur scaun. Aş fi încântată să vă fac 
rezervare la manichiură în după-amiaza asta, după 
împachetare. Sau preferaţi un alt tratament? Vă putem 
oferi reiki, masaj suedez, masaj thailandez, reflexologie... 
Avem şi un bazin de izolare - dacă n-aţi încercat niciodată, 
e incredibil de reconfortant. 

— Nu! am spus eu automat. 

Tina şi Chloe au întors capul, iar eu mi-am dat seama 
dintr-odată cât de tare vorbisem şi am făcut un efort să 
cobor vocea. 

— Nu, nu, mulţumesc. Izolarea nu... prea îmi place. 

Simplul gând de a sta întinsă într-un coşciug de plastic 
închis ermetic şi plin de apă... 

— Nicio problemă, a spus Eva zâmbind. Ei bine, sunteţi 
gata să începem? Sălile de tratament sunt pe coridor. 
Fiecare are o cabină de duş a ei. Există halate şi prosoape. 

Am dat din cap, abia auzind instrucţiunile ei. Apoi, când 
Eva s-a întors să urce la loc, le-am urmat pe Chloe şi Tina 
pe coridor, sperând că nu mi se vede pe faţă teama 
crescândă. Eram în stare să fac asta. Nu îmi puteam lăsa 
fobiile să mă împiedice să fac treabă bună. Salut, Rowan, 
nu, nu am încercat centrul de recuperare, pentru că era cu 
două niveluri mai jos şi nu avea ferestre. Scuze. Nu, exclus. 
După ce ieşeam de pe coridorul acesta îngust şi intram în 
sălile noastre de tratament, avea să fie mai bine. 

Sperasem ca timpul petrecut la centrul de recuperare să- 
mi ofere şansa de a discuta cu Tina, Anne şi Chloe şi de a le 
tatona referitor la ce făcuseră noaptea trecută, dar când 
Chloe a dispărut în sala ei de tratament şi uşa s-a închis în 
urma ei, mi-am dat seama că asta nu avea să se întâmple. 

De cealaltă parte a coridorului, Tina s-a oprit în faţa unei 


— 149 = 


uşi pe care scria: „Sala de tratament 1”. Am aşteptat-o să 
intre, ca să pot trece pe coridor mai departe, dar ea s-a 
întors spre mine, cu mâna pe clanţă. 

— Draga mea, a spus ea stânjenită, cred... cred că am 
fost puţin cam abruptă când am discutat ultima oară. 

Pentru o clipă, nu mi-am dat seama despre ce vorbeşte, 
apoi mi-am amintit - întâlnirea noastră de pe punte şi furia 
ei răstită faţă de întrebările mele. Dar de ce fusese atât de 
sensibilă faţă de ce făcuse noaptea trecută? 

— Ce pot să spun... mahmureala... lipsa ţigărilor. Dar nu 
e o scuză pentru faptul că m-am răstit la tine. 

Întreaga ei postură şi atitudine trădau o femeie mai 
obişnuită să pretindă scuze decât să le ofere. 

— E în regulă, am spus eu băţos. Inţeleg perfect, nici eu 
nu sunt prea binedispusă dimineaţa. Eu... zău, uită toată 
povestea. 

Dar simţeam că faţa mi se congestionează din cauza 
minciunii. 

Tina a întins mâna şi m-a strâns de braţ cu un gest care, 
am presupus eu, se voia un la „revedere” prietenos, dar 
inelele ei erau reci şi, în timp ce uşa se închidea în urma ei, 
am lăsat să mă cuprindă cutremurarea pe care mi-o 
reprimasem. 

Apoi am inspirat adânc şi am bătut la uşa Sălii de 
Tratament 3. 

— Intraţi, domnişoară Blacklock, s-a auzit o voce 
dinăuntru. 

Uşa s-a deschis şi a apărut Ulla, zâmbind, într-o uniformă 
albă de centru de recuperare. Am intrat în încăperea mică, 
privind în jurul meu. Era mică, dar nu la fel de strâmtă 
precum coridorul, şi, cum eram doar eu şi Ulla, era mult 
mai puţin apăsătoare. Am simţit cum scade uşor presiunea 
din pieptul meu. 

încăperea era luminată de aceleaşi lumânări electrice 
pâlpâitoare montate şi pe scări, iar în mijlocul ei era un pat 
înălţat, acoperit cu o peliculă transparentă de plastic. La 
picioare era un cearşaf alb împăturit. 

— Bun venit la sala de tratament, domnişoară Blacklock, 


— 150 — 


a spus Ulla. Astăzi veţi beneficia de o împachetare cu 
nămol. Aţi mai făcut aşa ceva? 

Am scuturat din cap. 

— E foarte plăcută şi foarte bună pentru detoxifierea 
pielii. Primul pas, vă rog scoateţi-vă hainele, întindeţi-vă pe 
pat şi acoperiţi-vă cu cearşaful. 

— Să păstrez lenjeria? am întrebat eu, străduindu-mă să 
spun asta ca şi cum aş fi mers în fiecare zi la centrele de 
recuperare. 

— Nu, se pătează de nămol, a spus Ulla ferm. 

Probabil că faţa îmi exprima sentimentele, deoarece Ulla 
s-a aplecat şi a scos dintr-un dulăpior ceva care semăna cu 
un prosop de mâini botit. 

— Dacă preferaţi, vă putem oferi chiloţi de unică 
folosinţă. Unele dintre invitatele noastre îi folosesc, altele 
nu, depinde doar de cum vă simţiţi dumneavoastră mai 
comod. lar acum o să vă las să vă dezbrăcaţi. Dacă doriţi, 
duşul este aici. 

Mi-a arătat o uşă de la stânga patului, apoi a ieşit cu 
spatele din cameră, zâmbind, şi a închis uşa încet, iar eu 
am început să-mi scot hainele, simţindu-mă din ce în ce 
mai neconfortabil. Le-am îngrămădit pe scaun, împreună cu 
pantofii, apoi, când am rămas complet goală, mi-am luat 
chiloţii de hârtie subţiri şi am urcat pe pat. Pielea goală mi 
se lipea neplăcut de plastic. Am tras cearşaful alb până la 
bărbie. 

Aproape imediat după ce am terminat - suficient de rapid 
ca să mă facă să mă întreb, scârbită, dacă nu cumva exista 
un fel de cameră de supraveghere în încăpere -, la uşă s-a 
auzit un ciocănit uşor, apoi vocea Ullei. 

— Pot să intru, domnişoară Blacklock? 

— Da, am spus eu răguşit. 

Ulla a intrat ţinând un bol cu ceva care semăna şi 
probabil chiar era nămol cald. 

— Dacă vreţi să vă întindeţi cu faţa în jos, vă rog, a spus 
ea încet. 

M-am rotit de pe o parte pe alta. Era surprinzător de 
dificil, cu pelicula lipicioasă prinsă de piele, şi am simţit 


— 151 — 


cum cearşaful alunecă, dar Ulla l-a tras la loc cu abilitate. A 
atins ceva de lângă uşă şi încăperea s-a umplut de cântece 
joase de balenă şi zgomot de valuri. Am avut o imagine 
tulburătoare a greutăţii apei aflate de cealaltă parte a 
carenei subţiri de metal... 

— Ai putea cumva să...? am spus eu stânjenită, cu faţa 
spre pat. Există şi altă melodie? 

— Bineînţeles, a spus Ulla. 

A apăsat pe ceva şi muzica a trecut la clopote tibetane şi 
clopoței de vânt. 

— Aşa e mai bine? a întrebat ea. 

Am dat din cap, şi ea a spus: 

— Acum, dacă sunteţi gata...? 

Tratamentul era surprinzător de reconfortant, după ce m- 
am forţat să mă relaxez puţin. M-am obişnuit chiar şi cu 
senzaţia ca o persoană complet necunoscută să-mi maseze 
cu nămol trupul aproape gol. După o vreme, mi-am dat 
seama - tresărind - că Ulla vorbeşte cu mine. 

— Scuze, am îngăimat eu somnoroasă, ce-ai spus? 

— Dacă vreţi să vă întoarceţi, a murmurat ea. 

M-am întors pe spate, în timp ce nămolul aluneca şi 
patina pe plastic. Ulla a tras iar cearşaful peste trunchiul 
meu şi a început să-mi maseze partea din faţă a picioarelor. 
A urcat încet şi metodic pe trup şi, în sfârşit, mi-a întins 
nămol pe frunte, pe obraji şi pe ochii închişi, după care a 
spus iar, cu vocea ei joasă şi mângâietoare: 

— Acum o să vă împachetez, domnişoară Blacklock, ca să 
lăsăm nămolul să lucreze, şi o să mă întorc peste jumătate 
de oră să vă ajut să vă despachetaţi şi să faceţi duş. Dacă 
aveţi nevoie de ceva, în dreapta aveţi un buton de apel. 

Mi-a dus mâna la un buton montat pe partea laterală a 
patului. 

— E totul în regulă? 

— Da, am spus eu somnoroasă. 

Căldura încăperii şi acordurile blânde ale muzicii erau 
extraordinar de soporifice. Imi era greu să-mi amintesc tot 
ce se întâmplase noaptea trecută. Imi era greu să-mi pese. 
Voiam doar să dorm... 


— 152 — 


Am simţit cum pelicula lipicioasă mă înconjoară, apoi 
ceva greu şi cald peste ea - un prosop, m-am gândit. În 
spatele pleoapelor închise, îmi dădeam seama că lumina 
din cameră fusese redusă. 

— Eu sunt afară, a spus Ulla. 

Am auzit clinchetul uşor al uşii. Am încetat să mă mai 
lupt cu oboseala şi am lăsat căldura şi întunericul să îmi 
acopere capul. 

Am visat-o pe fată cum pluteşte la kilometri întregi sub 
noi, în adâncurile reci şi întunecate ale Mării Nordului. Am 
visat ochii ei râzători, albi şi umflaţi de apa sărată, pielea ei 
moale, încreţită şi cojită, tricoul ei sfâşiat de pietrele 
ascuţite şi transformat în zdrenţe. 

Mai rămăsese doar părul ei lung şi negru, plutind prin 
apă ca o frunză palmată de alge întunecate, încurcându-se 
în cochilii şi năvoade, eşuând pe mal în şuviţe ca de 
frânghie roasă şi zăcând acolo inert, în timp ce mugetul 
valurilor care se spărgeau pe pietriş îmi umplea urechile. 

M-am trezit neliniştită şi plină de spaimă. Mi-a luat ceva 
timp să-mi amintesc unde eram, şi încă şi mai mult ca să- 
mi dau seama că mugetul din urechile mele nu făcea parte 
din vis, ci era real. 

M-am dat jos din pat, tremurând uşor şi întrebându-mă 
cât stătusem acolo. Prosopul cald se răcise, iar nămolul de 
pe pielea mea se uscase şi crăpase. Zgomotul părea să se 
audă din cabina de duş. 

Inima îmi bubuia în piept în timp ce mă apropiam de uşa 
închisă, dar mi-am adunat tot curajul, am rotit clanţa uşii şi 
am dat-o de perete. Un val de aburi fierbinţi m-a învăluit. 
Am început să tuşesc, croindu-mi drum prin ceaţă ca să 
închid duşul şi udându-mă bine. Oare venise Ulla ca să-i 
dea drumul? Dar de ce nu mă trezise? 

După ce duşul s-a oprit, picurând şi bolborosind, m-am 
întors la uşă bâjbâind, cu părul ud lipit de faţă, şi am căutat 
întrerupătorul. 

Am apăsat pe el şi lumina a inundat cabina duşului - şi 
atunci am văzut. 


— 153 — 


Pe oglinda aburită, cu litere de vreo cincisprezece 
centimetri înălţime, scria: „NU MAI CAUTA” 


— 154 — 


BBC News, Luni, 28 septembrie 
Laura Blacklock, britanica dispărută: Pescarii 
danezi au găsit un cadavru 


Câţiva pescari danezi care dragau în Marea 
Nordului, în largul țărmului norvegian, au găsit 
cadavrul unei femei. Scotland Yard a fost solicitat să 
acorde asistenţă anchetei desfăşurate de poliţia 
norvegiană în legătură cu descoperirea unui cadavru 
dragat la primele ore ale dimineţii de luni de pescarii 
danezi, întărind supoziţia că decedata ar putea fi 
jurnalista britanică Laura Blacklock (32 de ani), care 
a dispărut săptămâna trecută în timpul unui voiaj în 
Norvegia. Un purtător de cuvânt al Scotland Yard a 
confirmat faptul că au fost solicitaţi să ajute ancheta, 
dar a refuzat să comenteze posibilele legături cu 
dispariţia doamnei Blacklock. 

Poliţia norvegiană a afirmat că trupul neînsufleţit 
aparţine unei femei albe tinere şi că procesul de 
confirmare a identităţii acesteia este în curs. 

Partenerul Laurei Blacklock, Judah Lewis, a refuzat 
să comenteze când l-am contactat telefonic la 
locuinţa sa din nordul Londrei, afirmând doar că e 
„distrus de dispariţia Laurei”. 


— 1595 — 


Partea a cincea 


— 156 — 


17 


Pentru o clipă, n-am fost în stare să fac nimic. Am rămas 
aşa, holbându-mă la literele care picurau, cu inima 
bătându-mi atât de tare, încât am crezut că o să mi se facă 
rău. In urechi aveam un vuiet straniu şi auzeam un fel de 
suspine ca de animal speriat - un zgomot oribil, undeva 
între groază şi durere, iar o parte ciudată şi detaşată din 
mine şi-a dat seama că persoana care scoate acele sunete 
sunt eu. 

Apoi camera a părut să se mişte şi pereţii să se strângă, 
iar eu mi-am dat seama că am un atac de panică şi că, 
dacă nu mă duc undeva unde să fiu în siguranţă, o să leşin. 
M-am împleticit spre pat, aproape târându-mă, şi m-am 
întins pe el în poziţie fetală, încercând să-mi răresc 
respiraţia. Mi-am amintit ce spunea psihologul de terapie 
cognitiv-comportamentală: Respiră calm şi conştient, Lo, 
relaxează-te progresiv - câte un muşchi o dată. Respirație 
calmă... relaxare conştientă. Calm... şi conştient. 
Conștient... şi... calm. 

Il urâsem chiar şi atunci. Chiar şi pe vremea aia, 
procedura asta abia limita puţin atacul de panică, cu atât 
mai puţin acum, când chiar aveam un motiv să mă 
panichez. 

Calm... şi conştient... Am auzit în minte vocea lui relaxată 
şi înfumurată de tenor, iar furia pe care mi-o aminteam atât 
de bine m-a echilibrat cumva, m-a făcut suficient de tare ca 
să-mi încetinesc respiraţia precipitată şi panicată şi, în 
sfârşit, să mă ridic în capul oaselor, să-mi trec mâinile prin 
părul umed şi să caut în jurul meu un telefon. 

Bineînţeles, exista unul pe tejghea, lângă un pachet gol 
de nămol pentru tratament. Îmi tremurau mâinile şi mi-a 
fost foarte greu să ridic telefonul, cu atât mai mult să apăs 
pe zero, dar, după ce am reuşit, am auzit o voce cu accent 
scandinav spunând: „Alo, pot să vă ajut cu ceva?” N-am 
spus nimic, am rămas aşa, cu degetul deasupra tastelor. 

Mesajul dispăruse. Din locul în care stăteam pe pat, 


— 157 — 


vedeam oglinda din cabina duşului, iar acum, când duşul 
era oprit şi ventilatorul de aspirație mergea, aburul aproape 
că dispăruse. Nu mai vedeam decât două pârâiaşe de apă 
în partea de jos a „I”-ului şi „C”-ului, şi atâta tot. 

Nilsson nu m-ar fi crezut niciodată. 

După ce am făcut duş şi m-am îmbrăcat, am luat-o înapoi 
pe coridor. Uşile celorlalte două camere erau deschise şi 
am privit înăuntru din mers, dar erau complet goale, cu 
canapele bine curățate care aşteptau următorul client. Cât 
timp dormisem? 

Când am urcat scările şi am ajuns la recepţia centrului de 
recuperare, şi acesta era gol, cu excepţia Evei, care stătea 
la birou şi tasta ceva la laptop. Când am intrat pe uşa 
secretă, a ridicat privirea şi a zâmbit. 

— A! Domnişoară Blacklock. V-a plăcut tratamentul? Ulla 
a coborât acum ceva timp să vă scoată învelitoarea, dar 
dormeaţi adânc. Avea de gând să vină iar peste un sfert de 
oră. Sper că nu v-aţi simţit dezorientată când v-aţi trezit 
singură. 

— E în regulă, am spus eu succint. Când au plecat Chloe 
şi Tina? 

— Cu vreo douăzeci de minute în urmă, cred. 

Am făcut semn din cap spre uşa din spatele meu, acum 
din nou închisă şi invizibilă, dacă nu cunoşteai secretul 
oglinzii. 

— Asta e singura intrare a centrului de recuperare? 

— Depinde ce înţelegi prin intrare, a spus Eva încet, 
evident derutată de întrebare. E singura intrare, dar nu 
singura ieşire. Există jos o ieşire de incendiu care duce la 
cabinele personalului, dar e... cum se spune? Cu sens unic? 
Se deschide doar în exterior. De asemenea, are alarmă, aşa 
că nu vă recomand s-o folosiţi, altfel se sună evacuarea! De 
ce întrebaţi? 

— Doar aşa. 

În dimineaţa aceea, făcusem greşeala de a trăncăni cu 
Nilsson. Nu aveam s-o fac încă o dată. 

— În salonul Lindgren se serveşte prânzul, a spus Eva, 


— 158 — 


dar nu vă faceţi griji, n-aţi pierdut nimic - e un bufet, aşa că 
oamenii vin şi pleacă după voie. A, era să uit, v-a găsit 
domnul Howard? 

— Nu, am spus eu, oprindu-mă brusc, cu mâna pe uşă. 
De ce? 

— A venit aici să vă caute. l-am explicat că faceţi un 
tratament, aşa că nu poate să vă vorbească personal, dar a 
coborât să îi lase un mesaj Ullei. Vreţi să încerc să găsesc 
mesajul? ` 

— Nu, am spus eu scurt. Il găsesc eu. A mai coborât și 
altcineva? 

Eva a scuturat din cap. 

— Nu. Eu am fost aici în permanenţă. Domnişoară 
Blacklock, sunteţi sigură că nu e nicio problemă? 

N-am răspuns. M-am întors şi am ieşit din centrul de 
recuperare, simțind sub haine umezeala răcoroasă a pielii 
şi o groază rece care ajungea mult mai adânc. 

Salonul Lindgren era pustiu, cu excepţia lui Cole Lederer, 
care stătea la o masă cu aparatul de fotografiat în faţa lui, 
şi a lui Chloe, care era aşezată vizavi de el şi privea lung pe 
fereastră, băgând salată în gură cu un aer absent. Când am 
intrat, a ridicat privirea şi a făcut semn din cap spre scaunul 
de lângă ea. 

— Hei! Nu că a fost extraordinar la recuperare? 

— Probabil, am spus eu, trăgându-mi un scaun. 

Apoi, dându-mi seama cât de stranii şi de dezagreabile 
trebuie să fi părut cuvintele mele, am mai încercat o dată: 

— Adică, da, a fost extraordinar. Tratamentul meu a fost 
foarte bun. Doar că... mie nu prea-mi plac spaţiile închise. 
Sunt puţin claustrofobă. 

— A! s-a înseninat faţa lui Chloe. Mă întrebam eu de ce 
păreai atât de tensionată jos. Am crezut că eşti mahmură. 

— Ei, am spus eu cu un râset fals, probabil şi asta. 

Era oare posibil să fi fost ea în sala de tratament? Fără 
îndoială. Dar Ben spusese foarte clar despre noaptea 
trecută - Chloe nu ieşise deloc din cameră. 

Atunci Tina? M-am gândit la forţa ei vânoasă şi la reacţia 


— 159 — 


ei înverşunată la întrebarea mea despre unde îşi petrecuse 
noaptea trecută. Puteam să cred fără probleme că ar 
împinge pe cineva peste bord. 

Sau putea să fie Ben? Coborâse la sălile de tratament şi, 
la urma urmei, alibiul lui pentru noaptea trecută se sprijinea 
doar pe cuvântul său. 

Imi venea să ţip. Simţeam că înnebunesc. 

— Ascultă, i-am spus nonşalant lui Chloe, noaptea 
trecută ai jucat poker, nu-i aşa? 

— N-am jucat. Dar am fost acolo, da. L-au jumulit pe 
sărmanul Lars, dar îşi permite. 

A râs scurt şi rece, iar Cole a ridicat privirea de pe 
cealaltă parte a mesei şi i-a aruncat un zâmbet larg. 

— O să vi se pară o întrebare ciudată... dar a ieşit 
vreunul dintre ceilalţi din cabină? 

— Eu n-aş putea să-ţi spun, a răspuns Chloe. După o 
vreme m-am dus în dormitor. Pokerul e cel mai plicticos joc 
de privit. Cole a fost şi el acolo puţin, nu-i aşa, Cole? 

— Doar vreo jumătate de oră, a răspuns el. Cum spune 
Chloe, pokerul nu e neapărat un sport pentru spectatori. 
Dar îmi amintesc că Howard a plecat. S-a dus să-şi ia 
portofelul. 

Gura mi s-a uscat brusc. Apoi Cole a continuat: 

— De ce voiai să ştii? 

— Nu contează. 

M-am străduit să zâmbesc şi să schimb subiectul, înainte 
să mă forţeze să răspund. 

— Cum sunt fotografiile? 

— Vită-te, dacă vrei, a spus el, aruncându-mi aparatul de 
fotografiat cu atâta nonşalanţă că am icnit, cât pe ce să-l 
scap. Apasă pe butonul de play din spate şi derulează. Pot 
să ţi le trimit printate pe alea care-ţi plac. 

Am început să parcurg fotografiile, întorcându-mă în timp 
de-a lungul călătoriei, trecând peste instantaneele de 
atmosferă cu nori şi pescăruşi rotitori, peste jocul de poker 
de noaptea trecută, peste pozele în care Bullmer râdea 
trăgând spre el jetoanele lui Ben, iar Lars se încrunta 
punând o pereche de doiari peste cei trei cinciari ai lui Ben. 


— 160 — 


Dar o poză făcută în noaptea de dinainte aproape mi-a tăiat 
răsuflarea. O înfăţişa pe Chloe de foarte aproape. Tocmai 
întorsese ochii spre aparat. Vedeai firele de păr minuscule 
de pe obrazul ei, aurii în lumina lămpii, şi zâmbetul care îi 
trăgea de colţul gurii. Fotografia avea ceva atât de intim şi 
de tandru că m-am simţit ca o intrusă uitându-mă la ea. 
Aproape fără să vreau, am întors privirea spre Chloe, 
întrebându-mă în legătură cu ea şi Cole. Ea a ridicat 
privirea. 

— Ce-i? Ai găsit o poză cu mine? 

Am scuturat din cap şi am dat imediat la poza următoare, 
înainte ca ea să apuce să se uite peste umărul meu la 
ecranul mic. Următoarea era cu mine, poza pe care Cole o 
făcuse seara trecută, când mă luase prin surprindere şi mă 
făcuse să vărs cafeaua. Mă prinsese în timp ce îmi dădeam 
capul pe spate, speriată, iar expresia din ochii mei m-a 
făcut să tresar. 

Am apăsat pe buton ca să trec mai departe. 

Celelalte erau tot cu vasul: una cu Tina pe punte, privind 
pătrunzător spre aparat cu ochi de prădător, una cu Ben 
urcând pe pasarelă cu un rucsac supradimensionat. Mi-am 
amintit iar de cufărul imens al lui Cole. Ce era înăuntru? 
Ustensile fotografice, spusese el, dar până acum nu 
văzusem să folosească altceva decât acest aparat compact. 

Apoi am trecut de fotografiile cu vasul şi am ajuns la o 
reuniune socială. Eram pe punctul de a-i da aparatul de 
fotografiat înapoi, când am simţit că inima mi se poticneşte 
în piept şi încremenesc. Ecranul înfăţişa o fotografie cu un 
bărbat care mânca un aperitiv. 

— Cine e? a spus Chloe peste umărul meu. Stai aşa, în 
fundal nu e Alexander Belhomme, care discută cu Archer? 

Aşa era. Dar eu nu mă uitam la Alexander sau la Archer. 

Mă uitam la chelneriţa care ţinea tava cu aperitive. 

Faţa ei era pe jumătate întoarsă dinspre aparatul de 
fotografiat, iar părul negru îi scăpase din agrafă şi îi 
acoperea obrazul. 

Dar eram aproape sigură - aproape complet sigură - că 
ea era femeia din cabina 10. 


— 161 — 


18 


l-am înapoiat aparatul atentă, cu mâinile tremurând, 
întrebându-mă dacă să spun ceva. Era dovada - dovada 
irefutabilă - că Archer, Cole şi Alexander fuseseră în 
aceeaşi încăpere cu femeia pe care o văzusem. Oare să-l 
întreb pe Cole dacă o cunoştea? 

Am rămas aşa, chinuită de indecizie, în timp ce Cole 
închidea aparatul de fotografiat şi începea să-l 
împacheteze. 

La dracu'. La dracu”. Oare să spun ceva? 

Nu ştiam deloc ce să fac. Era posibil ca el să nu-şi dea 
seama de semnificaţia pozei pe care o făcuse. Fata era pe 
jumătate în afara cadrului şi fotografia era focalizată pe o 
cu totul altă persoană, un bărbat pe care eu nici nu-l 
văzusem până atunci. 

Dacă avea ceva de ascuns, ar fi fost extrem de nesăbuit 
să-i semnalez lui Cole ceea ce văzusem. El ar fi negat, apoi 
poate că ar fi şters fotografia. 

Pe de altă parte, era foarte probabil ca el să nu aibă 
habar cine e fata şi să fie dispus să-mi dea fotografia. Dar 
dacă ridicam problema acum, de faţă cu Chloe şi cu cine 
ştie cine mai putea să asculte... 

M-am gândit la modul în care apăruse Bjorn la micul 
dejun din spatele lambriurilor şi am privit involuntar peste 
umăr. Ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit era ca fotografia 
asta să o ia pe urmele rimelului. Nu aveam de gând să fac 
aceeaşi greşeală de două ori. Dacă mă hotărâm să-l 
abordez pe Cole, aveam s-o fac între patru ochi. Până 
acum, fotografia fusese în siguranţă în aparatul lui Cole, 
avea să mai rămână aşa încă o vreme. 

M-am ridicat în picioare, cu genunchii tremurând. 

— Eu... de fapt, nu prea mi-e foame, i-am spus lui Chloe. 
Şi trebuie să mă întâlnesc cu Ben Howard. 

— Ah, am uitat, a spus ea nonşalant. A venit aici să te 
caute. M-am întâlnit cu el când urcam de la centrul de 
recuperare. A zis că are să-ţi spună ceva important. 


— 162 — 


— A spus unde se duce? 

— Cred că în cabina lui, ca să lucreze. 

— Mersi. 

Bjorn a apărut iar ca un spirit din spatele paravanului 
secret. 

— Pot să vă aduc ceva de băut, doamnă Blacklock? 

Am clătinat din cap. 

— Nu, mi-am amintit că trebuie să mă întâlnesc cu 
cineva. Ai putea te rog să trimiţi un sendviş în apartamentul 
meu? 

— Sigur. 

Bjorn a încuviinţat din cap şi a ieşit din încăpere, făcând 
un semn de scuze către Cole şi Chloe. 

Mergeam grăbită pe coridorul care ducea la cabinele de 
la pupă, când am dat un colţ şi m-am ciocnit de Ben. Ne-am 
izbit atât de puternic că am rămas fără suflare. 

— Lo! a spus el, luându-mă de braţ. M-am uitat după tine 
peste tot. 

— Ştiu. Ce căutai la centrul de recuperare? 

— N-ai auzit ce ţi-am spus? Pe tine. 

L-am privit lung în faţă. Era întruchiparea nevinovăţiei, cu 
ochii de deasupra bărbii negre rotunzi şi plini de nerăbdare. 
Oare puteam să am încredere în el? Cu câţiva ani în urmă, 
aş fi spus că îl cunosc pe Ben ca pe propriul buzunar - până 
în momentul în care plecase. Acum învăţasem că nu 
puteam să am încredere deplină nici în mine însămi, cu atât 
mai puţin în altcineva. 

— Ai intrat în sala mea de tratament? l-am întrebat 
abrupt. 

— Ce? a spus el, părând derutat pe moment. Nu, 
bineînţeles că nu. Mi-au spus că faci împachetare cu nămol. 
M-am gândit că nu ti-ar plăcea să dau buzna înăuntru. Mi s- 
a spus să caut o fată pe nume Ulla, dar nu era acolo, aşa că 
am băgat un bilet pe sub uşă şi am urcat înapoi. 

— N-am văzut niciun bilet. 

— Ei, dar am lăsat un bilet. Ce se întâmplă? 

Simţeam că îmi explodează ceva în piept - un amestec 


— 163 — 


de frică şi frustrare. Cum puteam să-mi dau seama dacă 
Ben spune adevărul? Oricum, ar fi fost stupid să mintă în 
privinţa a ceva de genul unui bilet - chiar dacă el scrisese 
mesajul de pe oglinda aburită, de ce să mintă că-mi lăsase 
un bilet? Poate că biletul fusese acolo, iar eu nu-l văzusem 
din cauza panicii. 

— Mi-a mai lăsat cineva un mesaj, am spus eu în cele din 
urmă. Scris pe oglinda aburită a duşului de alături, în timp 
ce eu îmi făceam tratamentul. Spunea: „Nu mai căuta.” 

— Ce? 

Faţa roz a lui Ben s-a destins din cauza şocului, şi a 
rămas cu gura căscată. Dacă juca un rol, era cea mai bună 
reprezentaţie a lui pe care o văzusem vreodată. 

— Vorbeşti serios? 

— Absolut. 

— Dar... dar nu l-ai văzut când a intrat? Mai e altă intrare 
în baie? 

— Nu. Trebuie să fi intrat prin cameră. Am... 

Simţeam o ruşine ciudată să spun asta, dar am ridicat 
bărbia, refuzând să-mi cer scuze. 

— Am adormit. Există o singură intrare în centrul de 
recuperare şi Eva spune că nu a mai coborât nimeni în 
afară de Tina, de Chloe... şi de tine. 

— Şi personalul centrului, mi-a amintit Ben. Plus că acolo 
jos sigur există o ieşire de incendiu. 

— Există o ieşire, dar e cu sens unic. Duce la cabinele 
personalului, dar nu se poate deschide din partea cealaltă. 
Am întrebat. 

Ben nu părea convins. 

— Dar nu e foarte greu s-o forţeze cineva, nu-i aşa? 

— Nu, dar are alarmă. S-ar fi declanşat sirenele peste tot. 

— Păi, presupun că, dacă ştii destule despre sistem, poţi 
să te joci cu setările alarmei. Dar, ştii, Eva n-a fost acolo tot 
timpul. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu era acolo când am urcat eu înapoi. Anne Bullmer 
era - aştepta să i se usuce lacul de unghii. Dar Eva nu mai 
era. Aşa că, dacă susţine că a fost acolo tot timpul, nu 


— 164 — 


spune adevărul. 

O, Doamne. M-am gândit cum zăcusem acolo pe 
jumătate goală, sub prosoape şi învelitoarea din peliculă 
subţire, şi cum cineva - oricine - ar fi putut să intre şi să-mi 
astupe gura cu mâna, să-mi înfăşoare o folie de plastic în 
jurul capului... 

— De ce voiai să ne vedem? am spus eu, străduindu-mă 
să vorbesc normal. 

Ben părea încurcat. 

— A... Păi, ştii că făceam turul punţii? 

Am aprobat din cap. 

— Archer a vrut să trimită un SMS, cred, şi i-a scăpat 
telefonul. L-am ridicat eu şi era deschis la pagina de 
contacte. 

— Şi? 

— Numele era doar „Jess”, dar imaginea era a unei fete 
care semăna mult cu cea descrisă de tine. Sub treizeci de 
ani, păr lung şi negru, ochi negri... şi chestia e că purta un 
tricou cu Pink Floyd. 

Ceva rece mi s-a prelins pe şira spinării. Mi-am amintit de 
Archer seara trecută, de cum îi râdea faţa în timp ce îmi 
răsucea mâna la spate, şi de remarca dezaprobatoare a lui 
Chloe: „Incep să cred că poate zvonurile despre prima lui 
soţie erau adevărate...” 

— Ei încerca să-i trimită SMS-ul? am întrebat eu. 

— Nu ştiu, a scuturat Ben din cap. E posibil să fi apăsat 
câteva butoane în timp ce mânuia telefonul. 

Am scos automat telefonul, pregătindu-mă să caut pe 
Google „Jess Archer Fenlan”, dar bara de căutare se rotea 
zadarnic. Internetul era în continuare căzut şi nu mi se 
încărcau e-mailurile. 

— Internetul tău merge? l-am întrebat pe Ben. 

A scuturat din cap. 

— Nu, se pare că e o problemă cu routerul. Bănuiesc că 
într-o călătorie inaugurală sunt normale problemele de 
început, dar e o mare pacoste. Archer s-a plâns de asta la 
prânz; i-a făcut un mare tărăboi sărmanei Hanni. La un 
moment dat, am crezut că o să izbucnească în plâns. În 


— 165 — 


orice caz, Hanni s-a dus şi a vorbit cu Camilla nu-ştiu-cum şi 
se pare că o să se rezolve curând. Cel puţin aşa sper - 
trebuie să trimit un articol. 

Am băgat telefonul la loc în buzunar, încruntându-mă. 
Era oare posibil ca Archer să fi fost persoana care scrisese 
mesajul de pe oglindă? M-am gândit la puterea lui, la urma 
de cruzime a zâmbetului său din seara de dinainte şi mi s-a 
făcut rău la ideea că trecuse în vârful picioarelor pe lângă 
mine în timp ce dormeam. 

— Am fost în sala maşinilor, a spus Ben, aproape ca şi 
cum mi-ar fi ghicit gândurile. E cu trei punți mai jos. 
Probabil că am fost destul de aproape de ieşirea aia din 
centrul de recuperare de care ziceai. 

— Dacă cineva s-ar fi desprins de grup, ai fi observat? am 
întrebat eu. 

— Mă îndoiesc, a scuturat Ben din cap. Puntea maşinilor 
era foarte înghesuită, eram toţi oarecum înşiraţi, intram şi 
ieşeam din nişte spaţii mici. Grupul s-a reunit din nou doar 
când am ajuns sus. 

Dintr-odată, am simţit o greață claustrofobică, de parcă 
opulenţa asfixiantă a vasului s-ar fi strâns în jurul meu. 

— Trebuie să ies, am spus. Oriunde. 

— Lo. 

Ben a întins mâna spre umărul meu, dar m-am îndepărtat 
de degetele lui, m-am împleticit spre uşa punţii şi am 
deschis-o împotriva vântului. 

O rafală m-a lovit în faţă ca un pumn. M-am apropiat cu 
paşi nesiguri de balustradă şi m-am aplecat deasupra ei, 
simțind înclinarea vasului. Valurile  cenuşiu-închis se 
întindeau ca un deşert - se întindeau spre orizont, 
kilometru după kilometru, şi nu se zărea nicio urmă de 
uscat, nici măcar vreun alt vas. Am închis ochii şi am văzut 
rotirea zadarnică a simbolului de căutare pe internet. Nu 
exista, propriu-zis, niciun mod de a cere ajutor. Am auzit 
peste umăr nişte cuvinte smulse de vânt: 

— Te simţi bine? 

Ben venise după mine. Am strâns din ochi în faţa unui val 
de stropi săraţi care a lovit partea laterală a vasului şi am 


— 166 — 


scuturat din cap. 

— Lo...? 

— Nu mă atinge, am spus eu printre dinţii încleştaţi. 

Apoi vasul a urcat şi a coborât peste un val foarte mare, 
iar eu am simţit cum mi se strânge stomacul şi am vomat 
peste balustradă convulsiv, până când ochii mi s-au umezit 
şi în stomac nu mi-a mai rămas nimic în afară de acid. Am 
văzut, cu un fel de plăcere răutăcioasă, că voma mea 
împroşcase carena şi hubloul de jos. Acum vopseaua nu 
mai e chiar perfectă, m-am gândit eu în timp ce mă 
ştergeam la gură cu mâneca. 

— Te simţi bine? a spus Ben din nou deasupra mea. 

Mâinile mele s-au încleştat pe balustradă. Fii drăguță, 
LO... 

M-am întors şi m-am forţat să dau din cap. 

— De fapt, parcă e mai bine puţin. N-am fost niciodată un 
marinar prea bun. 

— Of, Lo... 

M-a înconjurat cu braţul şi m-a strâns, iar eu l-am lăsat să 
mă tragă spre el şi să mă îmbrăţişeze, reprimându-mi 
impulsul de a mă trage înapoi. Aveam nevoie ca Ben să 
rămână de partea mea. Aveam nevoie ca el să aibă 
încredere în mine, să creadă că şi eu am încredere în el... 

Nările mele au prins un iz de fum de ţigară şi am auzit 
cum pe punte se apropie ţăcănitul unor tocuri cui. 

— O, Doamne, am spus eu îndreptându-mă de spate şi 
îndepărtându-mă de Ben ca din întâmplare. E Tina, putem 
să intrăm? Nu pot să dau ochii cu ea acum. 

Nu acum. Nu când aveam lacrimi uscate pe obraji şi 
vomă pe mânecă. Nu era deloc imaginea de profesionistă 
ambițioasă pe care încercam s-o transmit. 

— Sigur, a spus Ben îndatoritor. 

A ţinut uşa ca să intrăm grăbiţi înăuntru, chiar când Tina 
venea după colţ. 

După mugetul vântului, coridorul era dintr-odată liniştit şi 
înăbuşitor de cald. Am privit în tăcere cum Tina se 
îndreaptă agale spre balustradă şi se apleacă peste ea, la 
doar câţiva paşi împotriva vântului faţă de locul în care 


— 167 — 


vomitasem eu acum câteva clipe. 

— Dacă vrei să ştii adevărul, a spus Ben privind prin 
geam spatele Tinei, eu pariez pe ea. E o nemernică rece ca 
piatra. 

M-am uitat la el, şocată. Ben fusese uneori ostil faţă de 
femeile cu care lucra, dar nu mai auzisem niciodată în 
vocea lui atâta antipatie făţişă. 

— Poftim? Pentru că e o femeie ambițioasă? 

— Nu e doar asta. Tu n-ai lucrat cu ea, eu am lucrat. Am 
cunoscut la viaţa mea câţiva carierişti, dar ea e cu totul 
altceva. Jur că ar fi în stare să ucidă pentru un subiect sau o 
promovare şi pare că se ia de femei. Nu suport femeile de 
genul ăsta. Sunt cel mai rău duşman al lor însele. 

N-am spus nimic. În cuvintele şi tonul lui exista ceva 
apropiat de misoginism, dar, în acelaşi timp, erau atât de 
stânjenitor de asemănătoare cu ce spusese Rowan despre 
ea, încât nu ştiam dacă pot să le desconsider pe motivul 
ăsta. 

Tina fusese Împreună cu mine la sălile de tratament de 
jos atunci când apăruse mesajul. Şi mai era şi ostilitatea ei 
de mai înainte... 

— Am întrebat-o unde a fost noaptea trecută, am spus eu 
cu reticență. A reacționat foarte ciudat. Foarte agresiv. A 
spus că n-ar trebui să mă apuc să-mi fac duşmani. 

— A, asta, a spus Ben zâmbind. 

Dar nu era un zâmbet plăcut, avea mai degrabă ceva 
hain. 

— N-o să recunoască, dar întâmplarea face ca eu să ştiu 
că era cu Josef... 

— Cu /osef? Adică Josef, stewardul? Glumeşti? 

— Nu. Am aflat de la Alexander, în timpul turului. El l-a 
văzut pe Josef cum ieşea în vârful picioarelor din cabina 
Tinei, la primele ore, într-o stare de - să spunem doar 
deshabille. 

— La naiba. 

— Într-adevăr. Cine ar fi crezut că dedicaţia lui Josef 
pentru confortul pasagerilor merge până acolo. El nu e 


2 În franceză, în original: „dezbrăcat” (n.red.). 
— 168 — 


tocmai genul meu, dar mă întreb dacă aş putea-o convinge 
pe Ulla să facă la fel... 

N-am râs. Nu când ştiam că la doar câteva punți mai jos 
faţă de locul în care stăteam acum erau acele cabine 
înguste, lipsite de soare. 

Cât de departe putea să meargă cineva ca să scape din 
cuşca lui? 

Dar apoi Tina s-a rotit pe locul pe care fumase lângă 
balustradă şi ne-a văzut pe mine şi pe Ben în interiorul 
vasului. Şi-a aruncat ţigara peste balustradă şi mi-a făcut 
uşor cu ochiul, după care a luat-o înapoi pe punte, iar eu m- 
am simţit dintr-odată josnică la gândul tuturor bărbaţilor 
care chicotiseră pe la spatele ei din cauza micii sale 
aventuri. 

— Dar cum rămâne cu Alexander, la urma urmei? am 
spus eu acuzator. Cabina lui e la pupă, lângă ale noastre. Şi 
de ce o spiona pe Tina la miezul nopţii? 

Ben a pufnit. 

— Glumeşti? Cred că Alexander are 150 de kilograme. 
Nu-l văd ridicând o femeie adultă peste o balustradă. 

— N-a jucat poker, aşa că habar n-avem unde era, în 
afara faptului că bântuia peste tot la primele ore ale 
dimineţii. 

Mi-am amintit, cu o înfiorare bruscă, şi faptul că 
Alexander fusese în fotografia de pe aparatul lui Cole. 

— E cât o morsă. Plus că e bolnav de inimă. L-ai văzut 
vreodată cum urcă scările? Sau, mai exact, l-ai auzit? Parcă 
e un tren cu aburi, iar când ajunge sus începi să te 
îngrijorezi că o să crape şi o să cadă pe tine. Nu mi-l 
imaginez luptându-se cu cineva şi câştigând. 

— Poate femeia era foarte beată. Sau drogată. Pun pariu 
că oricine poate să răstoarne o femeie inconştientă peste 
bord - trebuie doar s-o sprijini de balustradă şi s-o ridici de 
picioare. 

— Dacă era inconştientă, atunci cum rămâne cu ţipătul? 
a spus Ben. 

Am simţit cum mă străbate un val subit de furie. 

— Dumnezeule, ştii ceva, m-am săturat ca toată lumea 


— 169 — 


să se ia de mine şi să mă interogheze, ca şi cum eu ar 
trebui să am toate răspunsurile la chestia asta. Nu ştiu, 
Ben. Nu mai ştiu ce să cred. Bine? 

— Bine, a spus el blajin. Imi pare rău, n-am vrut să sune 
aşa. Gândeam doar cu voce tare. Alexander... 

— Imi luaţi numele în deşert? s-a auzit o voce de pe 
coridor. 

Ne-am întors amândoi, iar eu am simţit cum obrajii îmi 
devin stacojii. De cât timp era Alexander acolo? Îmi auzise 
speculaţiile? 

— A, bună, Belhomme, a spus Ben calm, fără să pară 
deloc descumpănit. Tocmai vorbeam despre tine. 

— Am auzit. 

Alexander a ajuns în dreptul nostru, gâfâind uşor. Mi-am 
dat seama că Ben avea dreptate. Cel mai mic efort îl făcea 
să icnească, cu răsuflarea tăiată. 

— Sper că de bine? a continuat el. 

— Bineînţeles, a spus Ben. Tocmai discutam despre cina 
din seara asta. Lo spunea cât de bine te pricepi la mâncare. 

Pentru o clipă, n-am ştiut ce să spun, şocată de cât de 
bine învățase Ben să mintă după ce ne despărţisem. Sau 
fusese întotdeauna un escroc foarte abil, doar că eu nu 
observasem asta? 

Apoi mi-am dat seama că şi Ben, şi Alexander aşteptau 
ca eu să spun ceva şi am bâlbăâit: 

— A, da, îţi aminteşti, Alexander? Mi-ai povestit despre 
fugu. 

— Bineînţeles. O senzaţie extraordinară. Eu chiar cred că 
ai responsabilitatea să storci toată încântarea posibilă din 
viaţă, nu-i aşa? Altfel e doar un interludiu scurt, neplăcut şi 
brutal până la moarte. 

A zâmbit larg, ca un crocodil, şi a ridicat ceva ce ţinea 
sub braţ. Era o carte. M-am uitat la ea - era un volum de 
Patricia Highsmith. 

— Unde mergeai? a întrebat Ben nonşalant. Până la cină 
avem câteva ore libere, nu? 

— Să nu mai spuneţi nimănui, a răspuns Alexander pe un 
ton confidenţial, dar culoarea asta nu e complet naturală. 


— 170 — 


Şi-a atins obrazul, care - acum, că o spusese - părea de 
culoarea lemnului de nuc. 

— Aşa că mă duc la centrul de recuperare pentru unele 
retuşuri, a continuat el. Soţia mea spune mereu că arăt mai 
bine cu puţină culoare. 

— N-am ştiut că eşti căsătorit, am spus eu, sperând că 
vocea nu îmi trădează prea evident surpriza. 

— E pedeapsa mea, a dat din cap Alexander. Anul ăsta se 
fac treizeci şi opt de ani. Am înţeles că şi pentru crimă iei 
mai puţin! 

A râs uşor hârşâit, iar eu am simţit cum mi se strânge 
stomacul. Dacă nu auzise ce spusesem noi mai devreme, 
era o remarcă ciudată. Dacă auzise, atunci era într-adevăr 
de mare prost gust. 

— Distracţie plăcută la centrul de recuperare, am spus eu 
penibil. 

— Promit, a spus el zâmbind iar. Ne vedem la cină! 

S-a întors să plece, când, dintr-odată, mânată de un 
imbold pe care nu-l puteam înţelege, am spus: 

— Stai puţin, Alexander... 

S-a întors, cu sprâncenele ridicate. Am simţit că mă lasă 
curajul, dar am continuat. 

— Eu... Cred că o să ţi se pară puţin ciudat, dar noaptea 
trecută am auzit nişte zgomote din cabina 10, cea din 
capătul vasului. Ar trebui să fie goală, dar ieri înăuntru era 
o femeie - numai că acum n-o mai putem găsi. Ai văzut sau 
auzit ceva noaptea trecută? Un pleoscăit? Orice alt zgomot? 
Ben zice că erai treaz. 

— Într-adevăr, eram, a spus Alexander sec. Am probleme 
cu somnul - ştii, când ajungi la vârsta mea aşa se întâmplă, 
iar un pat nou întotdeauna agravează situaţia. Aşa că am 
urcat pe punte pentru o mică plimbare la miezul nopţii. lar 
pe drumul spre punte şi înapoi am văzut destul de multe 
veniri şi plecări. Scumpa noastră prietenă Tina a primit o 
mică vizită din partea stewarzilor noştri atât de atenţi. lar la 
un moment dat, fermecătorul domn Lederer bântuia pe aici. 
Nu ştiu ce anume făcea aici, când cabina lui e tocmai în 
celălalt capăt al vasului. M-am întrebat dacă nu cumva 


— 171 — 


venea la tine...? 

A ridicat o sprânceană spre mine, iar eu am roşit furios. 

— Nu, categoric nu. Oare se ducea la cabina 10? 

— N-am văzut, a spus Alexander pe un ton plin de regret. 
L-am întrezărit doar când apărea după colţ, în drum spre 
cabina lui - ca să-şi creeze un alibi pentru infracțiunile 
comise, poate? 

— Cât era ceasul? a întrebat Ben. 

— Hm... a spus Alexander ţuguindu-şi buzele, asta 
trebuie să fi fost în jur de patru sau patru jumătate, cred. 

Am schimbat o privire cu Ben. Eu fusesem trezită la 3:04. 
Aşa că vederea lui Josef la ora patru probabil că o excludea 
pe Tina - Josef trebuie să fi fost în cabina ei toată noaptea. 
Dar Cole... ce motiv ar fi putut să aibă ca să vină în capătul 
ăsta al vasului? 

M-am gândit iar cum fusese împinsă pe pasarelă valiza 
lui imensă cu ustensile. 

— Dar cine era femeia pe care am văzut-o ieşind din 
cabina ta? a întrebat Alexander mucalit, privind spre Ben. 

— Poftim? a spus Ben, clipind din ochi. Eşti sigur că era 
cabina mea? 

— Numărul 8, nu-i aşa? 

— A mea e, a spus Ben cu un râset încurcat. Dar pot să 
te asigur că în cabina mea n-a fost nimeni în afară de mine. 

— Zău? a spus Alexander, ridicând iar o sprânceană şi 
apoi chicotind. Ei, dacă spui tu. Era într-adevăr întuneric. 
Poate am confundat cabinele. 

Şi-a ridicat iar cartea de sub braţ. 

— Ei bine, mai aveţi şi alte întrebări, dragii mei? 

— N-nu, am spus eu fără tragere de inimă. Cel puţin nu 
acum. Pot să te caut dacă îmi mai vine ceva în minte? 

— Bineînţeles. În cazul ăsta, adieu până la cină, când voi 
apărea bronzat ca un tânăr Adonis şi uns ca un curcan de 
Crăciun. Pa-pa... 

A pornit pufăind pe coridor. Ben şi cu mine ne-am uitat 
cum dispare după colţ. 

— E de groază, nu-i aşa? a spus Ben după ce Alexander a 
dispărut. 


— 172 — 


— E... e incredibil. Crezi că personajul lui e doar un rol? 
Sau chiar aşa e el în permanenţă? 

— Habar n-am. Bănuiesc că a început ca o poză, dar 
acum a devenit a doua lui natură. 

— Şi soţia lui... Ai cunoscut-o? 

— Nu. Dar pare că chiar există. Se spune că e o scorpie - 
fiica unui conte german, şi la vremea ei se pare că era o 
frumuseţe. Au o casă incredibilă în South Kensington, plină 
de opere de artă originale - un Rubens şi una sau două 
pânze de Tiţian, chestii complet neverosimile. Casa a 
apărut acum ceva timp în Hello! şi au existat tot felul de 
zvonuri că erau chestii furate de nazişti şi că i-a căutat 
Fundaţia Internaţională pentru Cercetare în Artă, dar eu 
cred că sunt aiureli. 

— Nu-mi pot da seama dacă a spus ceva util, am zis eu, 
frecându-mi faţa cu mâinile şi încercând să înlătur oboseala 
care începea să se lase asupra mea ca un nor negru. 
Chestia aia cu Cole a fost ciudată, nu? 

— D-da... cred că da. Dar dacă asta a fost în jur de patru, 
oare ajută la ceva? Şi, ca să fiu sincer, încep să cred că 
poate inventează lucruri ca să impresioneze. Chestia aia că 
în cabina mea a fost o fată e o mare prostie. Mă crez;, nu-i 
aşa? 

— Eu... 

Am simţit cum mi se pune un nod în gât. Eram atât de 
obosită. Eram atât de obosită. Dar nu puteam să mă 
odihnesc. Dumnezeule, călătoria asta sigur nu avea să mă 
ajute în carieră. Dacă îmi cream în continuare probleme de 
felul ăsta, puteam să rămân cu o agendă plină cu duşmani, 
nu cu contacte utile, cum sperasem la început. 

— Da, bineînţeles, am îngăimat eu. 

Ben s-a uitat la mine, ca şi cum ar fi încercat să-şi dea 
seama dacă spun adevărul. 

— Bine, a spus în cele din urmă. Pentru că, îţi jur, n-a fost 
nimeni la mine în cabină. Dacă nu cumva a intrat cât am 
fost eu plecat, bineînţeles. 

— Crezi că ne-a auzit? am întrebat eu, mai mult ca să 
schimb subiectul decât pentru că voiam să aflu. Mai 


— 173 — 


devreme, vreau să spun? Cum a apărut de după colţul ăla... 
N-ai crede că cineva atât de mare poate să se furişeze aşa 
spre tine. 

— Mă îndoiesc, a dat Ben din umeri. Oricum, nu cred că e 
genul care să poarte ranchiună. 

N-am spus nimic, dar în sinea mea nu eram sigură că 
sunt de acord. Alexander mi se părea exact genul care 
poartă ranchiună şi care savurează lucrul ăsta. 

— Ce vrei să faci acum? m-a întrebat Ben. Vrei să vin cu 
tine să-l căutăm pe Bullmer? 

Am scuturat din cap. Trebuia să mă întorc în cabina mea, 
să mănânc ceva. Şi, în plus, nu eram deloc sigură că vreau 
ca Ben să vină cu mine când mă întâlneam cu lordul 
Bullmer. 


— 174 — 


19 


Uşa cabinei mele era încuiată, dar înăuntru era un 
sendviş deschis pe o tavă de pe noptieră, împreună cu o 
sticlă de apă minerală. Era acolo de ceva timp, judecând 
după pârâiaşele de condens scurse de pe ea. 

Nu mi-era foame, dar nu mâncasem nimic de la micul 
dejun şi vomasem mare parte din el, aşa că m-am aşezat şi 
m-am forţat să mănânc. Sendvişul era cu creveţi, ouă fierte 
şi pâine densă de secară. In timp ce mestecam, priveam 
cum marea urca şi cobora la fereastră, cu o mişcare 
neîncetată ce oglindea gândurile agitate care îmi umblau 
prin minte. 

Cole, Alexander şi Archer se aflaseră în aceeaşi încăpere 
cu fata aceea - eram aproape sigură de asta. Faţa ei era 
întoarsă dinspre aparatul de fotografiat, iar mie îmi era 
greu să-mi amintesc trăsăturile pe care le întrezărisem ieri 
rapid prin uşa deschisă a cabinei, dar şocul recunoaşterii pe 
care îl simţisem când văzusem fotografia fusese aproape 
electric - trebuia să mă agăţ de acea certitudine. 

Cel puţin Archer avea un alibi - dar eu începeam să-mi 
dau seama că era unul care se sprijinea aproape integral pe 
mărturia lui Ben, care avea motivele lui ca acea cameră să 
fie protejată. Şi, oricum aş fi răsucit-o, Ben mă minţise în 
mod deliberat. Dacă n-ar fi fost remarca întâmplătoare a lui 
Cole, n-aş fi aflat niciodată că şi Ben ieşise din cabină. 

Dar Ben? Ben? Nu era posibil. Dacă puteam să am 
încredere în cineva de la bord, acesta trebuia să fie el, nu-i 
aşa? 

Nu mai eram sigură de nimic. 

Am înghiţit ultima coajă de pâine şi mi-am şters degetele 
pe şervet, simțind legănatul vasului de sub mine. In timp ce 
mâncam, înăuntru se infiltrase o negură marină şi camera 
devenise mai întunecată, aşa că am aprins lumina şi m-am 
uitat la telefon. Nu era nimic. Am reîncărcat pagina, 
sperând fără convingere să găsesc un e-mail de la cineva, 
oricine. Nu îndrăzneam să mă gândesc la Judah - la ce 


— 175 — 


însemna tăcerea lui. 

Atunci când a apărut notificarea „Conexiune eşuată”, am 
simţit în stomac un amestec de teamă şi uşurare. Uşurare 
pentru că asta însemna că poate, doar poate, Judah 
încercase să ia legătura cu mine. Că tăcerea lui nu însemna 
ce mă temeam eu că însemna. 

Dar şi teamă, deoarece, cu cât se prelungea defecţiunea, 
cu atât mă gândeam tot mai mult că cineva încerca în mod 
deliberat să mă împiedice să intru pe internet. lar asta 
începea să mă îngrijoreze foarte tare. 

Uşa cabinei 1, Nobel, era din acelaşi lemn alb anonim ca 
şi celelalte, dar din faptul că se afla de una singură la prora 
vasului, cu o porţiune goală de coridor în spatele ei, îţi 
dădeai seama că trebuia să fie mai specială. 

Am ciocănit prudent. Nu ştiam prea bine la ce mă 
aşteptam - la Richard Bullmer sau poate o servitoare, 
niciuna dintre variante nu m-ar fi surprins. Dar am fost 
complet descumpănită când uşa s-a deschis şi a apărut 
Anne Bullmer. 

Era evident că plânsese; ochii ei negri aveau marginile 
înroşite şi erau puternic încercănaţi, iar pe obrajii supţi 
avea urme de lacrimi. 

Am clipit, uitând complet solicitarea pregătită cu grijă pe 
care o exersasem în mintea mea. Prin cap îmi goneau 
expresii una mai nepotrivită şi imposibilă decât alta: Te 
simţi bine? Ce s-a întâmplat? Pot să te ajut cu ceva? 

N-am spus nimic, doar am înghiţit în sec. 

— Da? a spus ea puţin sfidător, trăgând în sus un colţ al 
halatului de mătase şi ştergându-se la ochi, apoi ridicând 
bărbia. Pot să te ajut? 

Am înghiţit din nou, apoi am spus: 

— Eu... da, aşa sper. Îmi pare rău că deranjez, probabil 
eşti obosită după şedinţa de recuperare de azi-dimineaţă. 

— Nu foarte, a spus ea destul de laconic. 

Mi-am muşcat buza. Poate că aluzia la boala ei fusese 
lipsită de tact. 

— Speram să pot vorbi cu soţul tău. 


— 176 — 


— Richard? Mă tem că e ocupat. Pot să te ajut eu cu 
ceva? 

— Nu... nu cred, am spus eu stânjenită. 

Apoi m-am întrebat dacă să îmi iau la revedere şi să plec 
sau să rămân şi să-i explic. Imi părea rău că o deranjez, dar 
părea la fel de greşit şi să bat la uşă, după care să plec atât 
de abrupt. Disconfortul meu se datora în parte lacrimilor - 
oare să o las singură cu suferinţa ei sau să rămân şi să o 
consolez? Dar şi faptului că faţa ei suptă şi netedă mi se 
părea atât de tulburătoare. In afară de asta, părea atât de 
impenetrabilă. Să vezi un om aşa de privilegiat precum 
Anne Bullmer, care dispune de toate avantajele pe care le 
pot aduce banii - să o vezi cum luptă pentru supravieţuire 
în modul ăsta, în faţa ochilor noştri, era aproape 
insuportabil. 

Imi venea să fug, dar faptul că ştiam asta m-a obligat să 
rămân pe poziţie. 

— Ei, îmi pare rău, a spus ea. Ai putea aştepta până mai 
târziu? Să-i transmit despre ce e vorba? 

— Eu... 

Am început să-mi frâng degetele. Ce-aş fi putut să-i 
spun? Nu se punea problema să-i torn acestei femei fragile, 
cu expresie hărţuită, suspiciunile mele. 

— Eu... Mi-a promis un interviu, am spus eu, amintindu- 
mi remarca lui degajată de la cină, ceea ce la urma urmei 
era oarecum adevărat. Mi-a spus să vin la cabina lui în 
după-amiaza asta. Ş 

—A, a spus ea şi faţa i s-a înseninat. Imi pare rău. 
Probabil că a uitat. Cred că s-a dus la jacuzzi cu Lars şi alţi 
câţiva. Sper să-l prinzi la cină. 

Nu aveam de gând să aştept atât de mult, dar nu i-am 
spus asta, doar am dat din cap. 

— ŞI... o să vii şi tu la cină? am întrebat eu. 

M-am crispat auzind cum mă poticneam în propriile 
cuvinte. Pentru numele lui Dumnezeu. E bolnavă, nu e 
leproasă. 

— Aşa sper, a dat ea din cap. Azi mă simt puţin mai bine. 
Obosesc foarte repede, dar mi se pare o capitulare să-mi 


— 177 — 


las trupul să câştige atât de des. 

— Încă mai faci tratament? am întrebat-o. 

A scuturat din cap şi eşarfa de mătase moale din jurul 
capului i-a foşnit uşor. 

— Acum, nu. Am terminat chimioterapia - cel puţin 
deocamdată. După ce ne întoarcem, o să fac radioterapie, 
apoi mai vedem. 

— Ei, multă baftă, am spus eu. 

Apoi am tresărit dându-mi seama că remarca mea 
nevinovată părea să facă din supraviețuirea ei un joc. 

— Şi, ăă, mulţumesc. 

— Nicio problemă. 

Anne a închis uşa, iar eu m-am întors spre scările către 
puntea superioară, cu faţa arzând de ruşine. 

Nu mai fusesem la jacuzzi, dar ştiam unde ar trebui să fie 
- pe puntea de sus, deasupra salonului Lindgren, imediat 
lângă centrul de recuperare. Am urcat pe treptele cu covor 
gros spre puntea restaurantului, aşteptând acea senzaţie 
de lumină şi spaţiu pe care o avusesem mai devreme - dar 
uitasem de ceaţă. Când am ajuns la uşa care dădea spre 
punte, de dincolo de geam m-a întâmpinat un val cenuşiu 
care învelea vasul în faldurile lui, astfel că abia vedeai 
dintr-un capăt al punţii în celălalt, ceea ce îţi crea o 
senzaţie stranie de apăsare. 

Ceaţa răcorise aerul şi aducea stropi minusculi pe firele 
de păr de pe braţele mele. În timp ce stăteam nehotărâtă la 
adăpostul uşii, tremurând şi încercând să mă orientez, am 
auzit vâjâitul prelung şi jalnic al unei sirene de ceaţă. 

Albeaţa făcea ca totul să pară nefamiliar şi am avut 
nevoie de câteva minute ca să-mi dau seama unde erau 
scările către puntea superioară, dar în cele din urmă am 
înţeles că trebuiau să fie la dreapta mea, mai înspre provă. 
Nu-mi puteam imagina cui îi poate face plăcere un jacuzzi 
pe vremea asta şi, pentru o clipă, m-am întrebat dacă nu 
cumva Anne Bullmer greşise. Dar, în timp ce ocoleam vârful 
de sticlă al restaurantului, am auzit râsete, iar când am 
ridicat privirea am văzut pe puntea superioară nişte lumini 


— 178 — 


licărind în ceața de deasupra capului meu. Părea că există 
oameni suficient de nebuni ca să se dezbrace pe frigul ăsta. 

Mi-aş fi dorit să-mi fi luat o haină, dar nu avea rost să mă 
mai întorc pentru asta, aşa că mi-am înfăşurat braţele în 
jurul trupului şi am urcat treptele alunecoase şi abrupte 
către puntea superioară, urmând zgomotul vocilor şi 
râsetelor. 

La jumătatea punţii era un paravan de sticlă, iar după ce 
l-am ocolit i-am văzut - pe Lars, Chloe, Richard Bullmer şi 
Cole - aşezaţi în cel mai mare jacuzzi pe care îl văzusem 
vreodată. Probabil avea doi metri şi jumătate sau trei, iar ei 
stăteau sprijiniți de marginile lui, doar cu umerii şi capetele 
la vedere. Aburul care se înălța din apa fremătătoare era 
atât de des că pentru o clipă mi-a fost greu să văd cine e 
acolo. 

— Domnişoară Blacklock! a strigat Richard Bullmer din 
toată inima, cu o voce care acoperea cu uşurinţă mugetul 
jeturilor. Ţi-ai revenit după noaptea trecută? 

A scos un braţ bronzat şi musculos, aburind şi cu pielea 
de găină în aerul rece. l-am strâns mâna din care picura 
apă şi mi-am înfăşurat iar braţele în jurul trupului, simțind 
cum căldura strânsorii lui dispare rapid, iar răcoarea 
vântului îmi cucereşte mâinile acum umede. 

— Nu faci o baie? m-a întrebat Chloe, râzând şi fluturând 
mâna îmbietor spre cazanul cu bule. 

— Mulţumesc, am scuturat eu din cap, încercând să nu 
tremur, dar e puţin frig. 

— Inăuntru e mai cald, crede-mă! a spus Bullmer făcând 
cu ochiul. Jacuzzi fierbinte şi duş rece... 

A arătat spre un duş fără uşă dintr-o parte a jacuzziului, 
cu un rezervor de apă de ploaie imens deasupra cuvei. Nu 
exista niciun control al temperaturii, doar un buton de oţel 
cu albastru în mijloc, iar vederea lui m-a făcut să tremur 
involuntar. 

— ...apoi direct în saună. 

Bullmer a împuns cu degetul mare spre o cabină de lemn 
din spatele unui paravan de sticlă. Am întors capul şi am 
văzut o uşă de sticlă plină de condens, iar printre şiroaiele 


— 179 — 


de apă, strălucirea roşie a unui vas cu cărbuni. 

— Apoi te clăteşti şi repeţi procesul de câte ori suportă 
inima ta. 

— Nu prea e genul meu, am spus eu stânjenită. 

— Nu spune nu până nu încerci, a zis Cole zâmbind larg 
şi dezvelindu-şi incisivii ascuţiţi. Trebuie să recunosc că a 
fost o experienţă incredibilă să sar din saună în duşul rece. 
Ce nu te ucide te face mai puternic, nu-i aşa? 

— Mersi, dar nu cred, am spus eu tresărind. 

— Cum doreşti, a zâmbit Chloe. 

A întins un braţ languros, picurând apă pe aparatul de 
fotografiat al lui Cole de pe podea, şi a luat un pahar cu 
şampanie jivrat de pe o măsuţă de lângă bazin. 

— Uite ce e, am spus eu inspirând adânc şi vorbindu-i 
direct lordului Bullmer, încercând să ignor feţele atente şi 
interesate ale celorlalţi. Lord Bullmer... 

— Spune-mi Richard, m-a întrerupt el. 

Mi-am muşcat buza şi am dat din cap, încercând să-mi ţin 
gândurile în ordine. 

— Richard, speram să pot vorbi cu tine despre ceva, dar 
nu ştiu dacă e cel mai potrivit moment. Aş putea să vin să 
ne întâlnim mai târziu, în cabina ta? 

— De ce să aşteptăm? a dat Bullmer din umeri. Dacă am 
învăţat ceva din afaceri, e că aproape întotdeauna acum 
este momentul potrivit. Ceea ce pare prudenţă e aproape 
invariabil laşitate - şi altcineva o să ajungă acolo înaintea 
ta. 

— Păi... am spus eu. 

Apoi m-am oprit, neştiind ce să fac. Chiar nu voiam să 
vorbesc în faţa celorlalţi. Partea cu „altcineva o să ajungă 
acolo înaintea ta” nu era deloc liniştitoare. 

— Bea un pahar de ceva, a spus Bullmer. 

A apăsat pe un buton de pe marginea jacuzziului şi de 
nicăieri, în tăcere, a apărut o fată. Era Ulla. 

— Da, domnule? a spus ea politicos. 

— Şampanie pentru domnişoara Blacklock. 

— Sigur, domnule, a spus Ulla evaporându-se. 

Am inspirat adânc. Nu exista alternativă. Nimeni nu 


— 180 — 


putea să modifice traseul vasului în afară de Bullmer, şi, 
dacă nu făceam asta acum, era posibil să nu mai am 
niciodată ocazia. Era mai bine să vorbesc acum, în faţa unui 
public, decât să risc... Mi-am înfipt unghiile în palmă, 
refuzând să mă gândesc la acea posibilitate. 

Am deschis gura. Nu mai căuta, a şuierat vocea din capul 
meu, dar eu m-am forţat să vorbesc. 

— Lord Bullmer... 

— Richard. 

— Richard, nu ştiu dacă ai vorbit cu şeful pazei, Johann 
Nilsson. Te-ai întâlnit cu el azi? 

— Cu Nilsson? a spus Bullmer încruntându-se. Nu. | se 
subordonează căpitanului, nu mie. De ce întrebi? 

— Păi... am început eu. 

Dar m-a întrerupt apariţia Ullei lângă cotul meu, cu o 
tavă cu un pahar de şampanie şi o sticlă într-o frapieră. 

— Aă, mersi, am spus eu ezitant. 

Nu eram sigură dacă e bine să beau acum - după 
comentariile caustice de mai devreme ale lui Nilsson şi 
după mahmureala de noaptea trecută -, iar şampania 
părea un însoțitor nepotrivit pentru ceea ce urma să spun. 
Dar am simţit din nou imposibilitatea poziţiei în care mă 
aflam - eram oaspetele lui Bullmer şi reprezentanta 
Velocity şi trebuia să-i impresionez pe toţi aceşti oameni cu 
profesionalismul meu, să-i uimesc cu farmecul meu, dar, în 
schimb, eram pe punctul să arunc cele mai urâte acuzaţii 
posibile împotriva angajaţilor şi invitaţilor. Măcar atât 
puteam să fac, să accept cu eleganţă şampania lui. 

Am luat paharul şi am sorbit ezitant din el, încercând să- 
mi ordonez gândurile. Era amară şi m-a făcut să mă înfior. 
A fost cât pe ce să fac o grimasă, dar apoi mi-am dat 
seama cât de nepoliticos i s-ar fi părut asta lui Bullmer. 

— Eu... e foarte dificil. 

— Nilsson, m-a ajutat Bullmer. Mă întrebai dacă am 
vorbit cu el. 

— Da. Ei bine, noaptea trecută a trebuit să-l sun... Am 
auzit nişte zgomote din cabina de lângă mine. Numărul 10. 

Apoi m-am oprit. Richard asculta, dar la fel făceau şi 


— 181 — 


ceilalţi trei, iar Lars destul de avid. Ei bine, dat fiind că nu 
aveam de ales, poate că puteam să întorc situaţia în 
avantajul meu. Am parcurs rapid cu privirea cercul alcătuit 
din feţele lor, încercând să le evaluez reacţiile, să caut vreo 
urmă de vinovăţie sau nelinişte. Dintre ceilalţi trei, buzele 
umede şi roşii ale lui Lars erau răsfrânte a scepticism 
maxim, iar ochii verzi ai lui Chloe erau măriţi, plini de o 
curiozitate sinceră. Doar Cole părea îngrijorat. 

— Palmgren, da, a spus Bullmer încruntat, neînţelegând 
despre ce era vorba. Credeam că e goală. Solberg a 
contramandat, nu-i aşa? 

— M-am dus pe verandă, am spus eu, luându-mi avânt şi 
privindu-i din nou pe ascultători. lar când m-am uitat, nu 
era nimeni acolo, dar pe balustrada din sticlă era sânge. 

— Dumnezeule mare, a spus Lars, acum rânjind de-a 
binelea, fără a încerca măcar să-şi ascundă neîncrederea. 
Parcă e dintr-un roman. 

Oare încerca în mod deliberat să-mi submineze relatarea, 
să mă descumpănească? Sau era doar felul lui obişnuit de a 
fi? Nu-mi dădeam seama. 

— Continuă, a spus Lars cu un fel de sarcasm. Abia 
aştept să aflu cum se termină. 

— Agentul tău de pază a descuiat cabina, i-am spus lui 
Richard cu o voce mai aspră acum şi vorbind mai repede. 
Dar cabina era goală. lar sângele de pe geam fusese... 

S-a auzit un clinchet şi un pleoscăit, iar eu am tăcut. 

Ne-am întors toţi şi ne-am uitat la Cole, care ţinea ceva 
peste marginea jacuzziului. Din mână îi picura sânge, care i 
se prelingea pe degete spre lemnul deschis la culoare al 
punţii. ` 

— Cred că n-am nimic, a spus el şovăitor. Imi pare rău, 
Richard, nu ştiu cum, dar mi-am răsturnat paharul de 
şampanie şi... 

Cole a ridicat mâna plină de cioburi pătate de sânge. 

Chloe a înghiţit în sec şi a închis strâns ochii. 

— În! a făcut ea, cu o faţă alb-verzuie. O, Doamne, Lars... 

Richard a pus jos paharul lui, a ieşit din jacuzzi, cu trupul 
aproape gol aburind în aerul rece, şi a luat un halat alb 


— 182 — 


dintr-un teanc de pe bancă. Timp de o clipă n-a spus nimic, 
privind imperturbabil la mâna plină de sânge a lui Cole 
întinsă pe punte. A aruncat o privire spre Chloe, care părea 
pe punctul de a leşina. Apoi a emis o serie de ordine, ca un 
chirurg care strigă comenzi într-o sală de operaţii. 

— Cole, pentru numele lui Dumnezeu, lasă jos mormanul 
ăla de sticlă. O s-o chem pe Ulla să-ţi curețe mâna. Lars, 
du-o pe Chloe să se întindă puţin, e albă ca varul. Dă-i un 
Valium, dacă asta ia. Eva are acces la stocul de 
medicamente. Şi, domnişoară Blacklock... 

S-a întors spre mine şi apoi s-a oprit, părând să-şi 
cântărească foarte atent cuvintele, în timp ce îşi lega 
halatul. 

— Domnişoară Blacklock, te rog ia loc în restaurant. După 
ce rezolv haosul de aici, o să reluăm discuţia despre ce ai 
văzut şi auzit de fapt. 


— 183 — 


20 


După o oră, mi-am dat seama de ce Richard Bullmer 
ajunsese în viaţă acolo unde era. 

Nu doar că a parcurs povestea împreună cu mine, ci m-a 
şi interogat în legătură cu fiecare cuvânt, insistând asupra 
orelor şi datelor şi smulgându-mi detalii pe care credeam că 
nu le ştiu - cum ar fi forma exactă a petei de sânge de pe 
balustrada de sticlă şi faptul că fusese întinsă pe suprafaţa 
acesteia, mai degrabă decât împroşcată. 

Nu a completat lacunele cu nicio speculație, n-a încercat 
să mă facă să cred ceva anume sau să mă convingă de 
detalii de care eu nu eram sigură. A ascultat şi mi-a pus 
întrebări în timp ce sorbea din cafeaua neagră fierbinte, cu 
ochii negri foarte strălucitori. La ce oră? Cât a durat? Când 
s-a întâmplat asta? Cât de zgomotos? Cum arăta femeia? In 
timp ce vorbea, accentul cockney afectat al vorbirii lui a 
dispărut şi a rămas intonaţia pură de Eton, sută la sută 
profesionistă. Era complet concentrat, atenţia pe care o 
acorda poveştii mele era absolută, iar pe faţa lui nu exista 
nici urmă de emoție. 

Dacă pe puntea de afară ar fi trecut cineva care s-ar fi 
uitat înăuntru, nu şi-ar fi dat deloc seama că tocmai îi 
spusesem ceva ce ar fi putut să dea o lovitură neaşteptată 
afacerii lui, dezvăluind prezenţa unui posibil psihopat la 
bordul unui vas mic. Pe măsură ce îmi depănam povestea, 
mă aşteptam la ecouri ale neliniştii lui Nilsson sau la 
negarea din solidaritate de grup a stewardeselor, dar, deşi 
urmăream cu atenţie faţa lui Bullmer, n-am văzut niciuna 
dintre ele, nici urmă de acuzaţie sau dezaprobare. După 
emoția manifestată de el, ai fi zis că încercam să facem un 
rebus şi nu m-am putut abţine să nu fiu puţin impresionată 
de stoicismul lui, chiar dacă nu era uşor de suportat. Nu 
fusese plăcut să am de-a face cu scepticismul şi supărarea 
lui Nilsson, dar cel puţin părea o reacţie foarte umană. In 
cazul lui Bullmer, nu-mi dădeam seama ce simte. Era furios 
sau panicat şi doar ascundea asta foarte bine? Sau chiar 


— 184 — 


era pe cât de liniştit şi calm părea să fie? 

In timp ce relua împreună cu mine conversaţia pe care o 
avusesem cu fata, m-am gândit că poate sângele lui rece 
era pur şi simplu acel lucru necesar pentru a realiza ce 
realizase el - să ajungă prin forţe proprii în poziţia de a 
gestiona sute de angajaţi şi investiţii de milioane de lire. 

In sfârşit, după ce am întors relatarea mea pe toate 
feţele, Bullmer a rămas pentru o clipă cu capul plecat şi 
sprâncenele împreunate, îngândurat. Apoi s-a uitat rapid la 
Rolexul de la încheietura bronzată a mâinii şi a vorbit. 

— Mulţumesc, domnişoară Blacklock. Cred că am ajuns 
cât de departe era posibil, şi în curând personalul o să 
înceapă să pună masa pentru cină. Imi pare rău, e evident 
că a fost o experienţă foarte tulburătoare şi 
înspăimântătoare pentru dumneata. Dacă îmi permiţi, aş 
vrea să discut despre asta cu Nilsson şi căpitanul Larsen, ca 
să mă asigur că se face tot ce se poate face, şi poate ne 
întâlnim mâine-dimineaţă devreme, să discutăm următorii 
paşi. Intre timp, sper din suflet că vei putea să te relaxezi 
suficient cât să te bucuri de cina care urmează şi de restul 
serii, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat. g 

— Care va fi următorul pas? l-am întrebat eu. Ințeleg că 
ne îndreptăm spre Trondheim. Dar nu ne-am putea opri 
undeva mai aproape? Simt că ar trebui să declar asta la 
poliţie cât mai curând posibil. 

— S-ar putea să existe un loc mai apropiat decât 
Trondheim, da, a spus Bullmer ridicându-se în picioare. Dar 
o să ajungem acolo mâine-dimineaţă devreme, aşa că s-ar 
putea să fie totuşi cea mai bună direcţie în care ne putem 
îndrepta. Dacă oprim undeva la miezul nopţii, cred că 
şansele de a găsi o secţie de poliţie deschisă sunt reduse. 
Dar va trebui să discut cu căpitanul ca să aflu care ar fi cea 
mai potrivită variantă. S-ar putea ca poliţia norvegiană să 
nu fie în măsură să acţioneze, dacă incidentul a avut loc în 
apele britanice sau internaţionale - e o chestiune de 
jurisdicție, înţelegi, nu de disponibilitatea de a ancheta. 
Depindem foarte mult de asta. 

— Şi dacă nu au jurisdicție? Ce se întâmplă dacă eram în 


— 185 — 


apele internaţionale? 

— Vasul e înregistrat în Insulele Cayman. Va trebui să 
discut cu căpitanul despre felul în care ne influenţează asta 
situaţia. 

Am simțit un gol în stomac. Citisem articole despre 
anchete pe vase înregistrate în Bahamas şi aşa mai departe 
- un poliţist solitar trimis de pe insulă ca să întocmească un 
raport superficial şi să scape de problemă cât mai rapid 
posibil, iar asta doar acolo unde era un caz clar de 
dispariţie a cuiva. Ce s-ar fi întâmplat în cazul ăsta, unde 
singura probă că fata existase dispăruse de mult? 

Totuşi, mă simţeam mai bine că vorbisem cu Bullmer. Cel 
puţin el părea să mă creadă, să ia în serios povestea mea, 
spre deosebire de Nilsson. 

Mi-a întins mâna la despărţire, iar când ochii lui albaştri şi 
pătrunzători s-au întâlnit cu ai mei, a zâmbit pentru prima 
oară. Era un zâmbet ciudat de asimetric, care a tras în sus 
o parte a feţei lui mai mult decât pe cealaltă - dar îl prindea 
şi exprima un fel de simpatie ambiguă. 

— Mai e ceva ce artrebui să ştii, am spus eu abrupt. 

Bullmer a ridicat sprâncenele şi a lăsat mâna jos. 

— Da? 

— Eu... 

Am înghiţit în sec. Nu voiam s-o spun, dar, dacă avea să 
vorbească cu Nilsson, oricum avea să afle. Era mai bine 
dacă venea din partea mea. 

— Am băut în seara de dinainte... dinainte să se întâmple 
asta. Şi iau antidepresive. Le iau de mai mult timp, de la 
vreo 25 de ani. Am avut... o cădere psihică. lar lui Nilsson... 
probabil i s-a părut că... 

Am înghiţit iar în sec. Bullmer a ridicat şi mai mult 
sprâncenele. 

— Vrei să spui că Nilsson a pus la îndoială povestea 
dumitale din cauză că iei medicamente pentru depresie? 

Francheţea cuvintelor lui m-a făcut să mă crispez, dar am 
aprobat din cap. 

— Nu atât de explicit, dar da. A făcut un comentariu 
despre faptul că medicamentele nu merg bine cu alcoolul şi 


— 186 — 


cred că s-a gândit... 

Bullmer n-a spus nimic, se mulțumea să mă privească 
impasibil, iar eu am început să vorbesc rapid, aproape ca şi 
cum aş fi încercat să-l apăr pe Nilsson. 

— Chestia e că cineva mi-a spart apartamentul înainte să 
vin la bordul vasului. Un bărbat a intrat în casă şi m-a 
atacat. Nilsson a aflat asta şi cred că i s-a părut, mă rog, nu 
că am inventat totul, dar poate... că am exagerat. 

— Sunt profund ruşinat de faptul că un membru al 
personalului acestui vas te-a făcut să te simţi astfel, a spus 
Bullmer luându-mi mâna şi ţinând-o în strânsoarea lui ca de 
menghină. Te rog să mă crezi, domnişoară Blacklock, că 
privesc relatarea dumitale cu cea mai mare seriozitate. 

— Mulţumesc, am spus eu. 

însă acest cuvânt nu reda întreaga mea uşurare că, în 
sfârşit, mă credea cineva. Şi nu doar cineva - ci Richard 
Bullmer, proprietarul Aurorei. Dacă exista un om care avea 
puterea să rezolve totul, el era acela. 

În timp ce mă întorceam la cabina mea, mi-am apăsat 
ochii cu mâna, simțind că mă ustură de oboseală, apoi am 
căutat în buzunar mobilul, să văd cât era ceasul. Aproape 
cinci. Cum zburase timpul! 

Am deschis automat e-mailul şi am reîncărcat pagina, dar 
în continuare nu exista conexiune şi am simţit un fior de 
nelinişte. Pana asta durase deja suficient. Ar fi trebuit să-i 
spun ceva lui Bullmer, dar acum era prea târziu. Plecase - 
se strecurase printr-una dintre acele ieşiri secrete şi 
tulburătoare din spatele vreunui paravan, probabil ca să 
discute cu căpitanul sau să ia legătura cu uscatul. 

Şi dacă Jude îmi scrisese pe e-mail? Sau chiar sunase, 
deşi mă îndoiam că ajunsesem suficient de aproape de 
uscat ca să avem semnal. Pentru o clipă, am avut o 
imagine fulgerătoare cu mâinile lui pe spatele meu şi faţa 
mea lipită de pieptul lui. Mi-am amintit senzaţia tricoului 
său cald sub obrazul meu şi dorul m-a lovit cu atâta forţă că 
aproape m-am clătinat sub apăsarea lui. 

Cel puţin mâine trebuia să ajungem în Trondheim. Şi 


— 187 — 


acolo nimeni nu avea să mă poată împiedica să intru pe 
internet. 

— Lo! s-a auzit o voce în spatele meu. 

M-am întors şi l-am văzut pe Ben venind pe coridorul 
îngust. Nu era un bărbat masiv, dar părea să umple 
complet spaţiul strâmt - un truc al perspectivei rupt parcă 
din Alice în Ţara Minunilor, care lăsa impresia că holul se 
micşora până dispărea cu totul, în timp ce Ben creştea 
încontinuu pe măsură ce se apropia. 

— Ben, am spus eu, încercând să par voioasă şi 
convingătoare. 

— Cum a mers? a întrebat el, pornind alături de mine 
spre cabinele noastre. Te-ai întâlnit cu Bullmer? 

— Da... cred că a mers bine. Oricum, pare să mă creadă. 

Nu i-am spus la ce începusem să mă gândesc după ce 
plecase Richard, şi anume că acesta nu ajunsese atât de 
departe încât să-şi dea cărţile pe faţă. Plecasem de la 
întâlnirea noastră încrezătoare şi împăcată, dar, în timp ce 
reluam cuvintele lui, mi-am dat seama că nu promisese 
nimic - de fapt, nu spusese aproape nimic care să poată fi 
citat şi desprins din context ca sprijin necondiţionat faţă de 
povestea mea. Repetase de o grămadă de ori Dacă e 
adevărat... şi Dacă ceea ce spui dumneata... Nimic foarte 
concret, dacă te gândeai la esenţa lucrurilor. 

— Excelente veşti, a spus Ben. Modifică traseul vasului? 

— Nu ştiu. Pare să creadă că, dacă l-ar modifica acum, n- 
ar conta deloc. Crede că ar fi mai bine să continuăm spre 
Trondheim şi să ajungem acolo cât mai repede posibil 
mâine. 

Eram deja în dreptul cabinelor noastre, iar eu am scos 
cardul de acces din buzunar. 

— Dumnezeule, sper că cina din seara asta nu e iar una 
cu opt feluri, am spus eu obosită, în timp ce descuiam şi 
deschideam uşa. Aş vrea să dorm suficient ca să fiu 
coerentă mâine la poliţia din Trondheim. 

— Deci ăsta e în continuare planul tău? a întrebat Ben. 

S-a sprijinit cu mâna de toc, împiedicându-mă să plec sau 
să închid uşa, chiar dacă nu cred că mişcarea fusese atât 


— 188 — 


de calculată. 

— Da. Imediat ce vasul acostează, mă duc la poliţie. 

— Nu depinde şi de ce o să spună căpitanul despre 
poziţia vasului? 

— Probabil. Cred că Bullmer discută cu el acum. Dar, 
oricum ar fi, aş vrea ca totul să fie consemnat de o 
persoană oficială, chiar dacă n-o să ancheteze nimeni. 

Cu cât mai repede ajungeau cuvintele mele într-un dosar 
oficial, cu atât mai în siguranţă aveam să mă simt. 

— Corect, a spus Ben relaxat. Ei, indiferent ce se 
întâmplă mâine, cu poliţia s-o iei de la zero. Rămâi la fapte 
- fii limpede şi nu fi emotivă, cum ai fost cu Bullmer. O să te 
creadă. N-ai niciun motiv să minţi. 

Ben a lăsat braţul jos şi a făcut un pas în spate. 

— Ştii unde mă găseşti dacă ai nevoie de mine, nu? 

— Da. 

l-am zâmbit obosit şi eram pe punctul de-a închide uşa, 
când el a pus iar mâna pe toc, astfel că n-aş fi putut s-o 
închid fără să-i prind degetele. 

— A, era să uit, a spus el nonşalant. Ai auzit de Cole? 

— De mâna lui? 

Aproape uitasem, dar acum mi-am amintit în culori 
şocant de vii sângele care se prelingea încet pe punte şi 
faţa verzuie a lui Chloe. 

— Sărmanul om. O să aibă nevoie de copci? 

— Nu ştiu, dar nu e vorba doar de asta. In acelaşi timp, a 
reuşit să-şi răstoarne aparatul de fotografiat în jacuzzi - e 
scos din minţi, spune că nu înţelege cum a putut să-l lase 
atât de aproape de margine. 

— Glumeşti? 

— Nu. A zis că lentilele sunt în regulă, dar corpul şi cardul 
de memorie sunt terminate. 

Am simţit că se clatină puţin camera, ca şi cum totul s-ar 
fi micşorat şi apoi ar fi crescut la loc. Mi-am amintit neclar 
imaginea cu fata de pe ecranul mic al aparatului - o 
fotografie care acum probabil că dispăruse pentru 
totdeauna. 

— Hei, a spus Ben râzând, nu trebuie să pari atât de 


— 189 — 


distrusă! Nu mă îndoiesc că are asigurare. Însă e păcat de 
fotografii. Tocmai ni le-a arătat la prânz. Avea nişte poze 
extraordinare. Era una minunată cu tine de seara trecută. 

Ben s-a oprit şi a întins mâna ca să-mi atingă bărbia. 

— Te simţi bine? 

— Da, am spus eu, smucindu-mi capul în spate şi apoi 
străduindu-mă să zâmbesc convingător. Doar că... nu cred 
c-o să mai merg vreodată în croazieră, nu prea îmi prinde 
bine... ştii... marea... genul ăsta de claustrofobie. Acum nu- 
mi doresc altceva decât să ajungem în Trondheim. 

Inima îmi bubuia şi abia aşteptam ca Ben să-şi ia mâna 
de pe uşă şi să plece. Trebuia să-mi adun gândurile - să 
încerc să înţeleg. 

— Îmi dai... voie? am spus făcând semn din cap spre 
mâna lui, care se sprijinea în continuare de uşă. 

— Sigur! Scuze, n-ar trebui să pălăvrăgesc. Probabil vrei 
să te îmbraci pentru cină... nu-i aşa? 

— Da, am spus eu cu o vocea stridentă şi falsă. 

Ben a luat mâna, iar eu am închis uşa cu un zâmbet de 
scuze. 

După ce a plecat, am tras zăvorul şi apoi m-am lăsat să 
alunec spre podea, cu spatele lipit de lemn. Mi-am ridicat 
genunchii la piept şi mi-am pus fruntea pe ei, cu o imagine 
vie în faţa pleoapelor închise. Era Chloe întinzând mâna 
după paharul cu şampanie, în timp ce de pe braţul ei picura 
apă pe aparatul de fotografiat al lui Cole de pe punte. 

Era exclus să fi răsturnat Cole sau altcineva aparatul în 
apă. Nu era pe marginea bazinului. Cineva profitase de 
vânzoleala creată de anunţul meu şi de sticla spartă, îl 
luase de jos şi îl aruncase în bazin. lar eu nu aveam cum să 
ştiu cine era acel om. Ar fi putut să se întâmple oricând - 
chiar şi după ce plecaserăm toţi de pe punte. Putea să fi 
fost aproape orice invitat sau angajat - sau chiar Cole 
însuşi. 

Încăperea părea să se strângă în jurul meu, înăbuşitor de 
caldă şi lipsită de aer, şi mi-am dat seama că trebuie să ies 
de acolo. 

Pe verandă, ceața mării continua să învăluie strâns vasul, 


— 190 — 


dar am sorbit lacom aerul rece, simțind cum prospeţimea 
lui îmi umple plămânii şi mă scoate din amorţeală. Trebuia 
să gândesc. Simţeam că am toate piesele puzzle-ului în faţa 
mea, că trebuia să fiu în stare să le pun laolaltă dacă mă 
străduiam suficient. Ce bine ar fi fost dacă nu m-ar fi durut 
atât de tare capul. 

M-am aplecat peste balcon, aşa cum făcusem şi noaptea 
trecută, amintindu-mi acel moment - zgomotul de la uşa 
verandei în timp ce culisa la loc pe furiş, pleoscăitul foarte 
puternic, şocant în liniştea nopţii, pata de sânge de pe 
sticlă, şi dintr-odată am fost absolut sigură că nu îmi 
imaginasem. Nimic. Nici rimelul. Nici sângele. Nici faţa 
femeii din cabina 10. Şi, mai ales, nu mi-o imaginasem pe 
ea. De dragul ei, nu puteam să las lucrurile aşa. Pentru că 
ştiam cum era să fii în locul ei - să te trezeşti noaptea cu 
cineva în camera ta, să simţi acea certitudine complet 
neajutorată că o să se întâmple ceva groaznic, iar tu nu poţi 
face nimic ca să împiedici asta. 

Dintr-odată, aerul nopţii de septembrie mi s-a părut rece, 
foarte rece, amintindu-mi cât de la nord eram - aproape de 
Cercul Arctic deja. Am scos telefonul din buzunar şi m-am 
uitat din nou la semnal. L-am ţinut sus, ca şi cum asta ar fi 
îmbunătăţit în mod magic semnalul, dar nu aveam nicio 
bară. 

Dar mâine... Mâine aveam să fim în Trondheim şi, cu 
orice preţ, aveam să cobor de pe vasul ăla ca să mă duc 
direct la cea mai apropiată secţie de poliţie. 


— 191 — 


21 


În timp ce mă machiam pentru cina din seara aceea, mă 
simţeam de parcă mă vopseam pentru război - aplicam, 
strat cu strat, masca profesionistă şi calmă care avea să-mi 
dea posibilitatea să suport totul. 

O parte din mine, o mare parte, ar fi vrut să se 
ghemuiască sub pătură. Ideea de a face conversaţie cu un 
grup de oameni în care se afla şi un potenţial ucigaş sau de 
a mânca mâncarea servită de cineva care ar fi putut să 
ucidă o femeie noaptea trecută era îngrozitoare şi complet 
suprarealistă. _ 

Insă o altă parte, mai încăpăţânată, refuza să cedeze. In 
timp ce aplicam rimelul împrumutat de la Chloe, privindu- 
mă în oglinda din baie, m-am trezit căutând în reflexia mea 
fata furioasă şi idealistă care începuse cu cincisprezece ani 
în urmă cursurile de jurnalism de la universitate, amintindu- 
mi visurile mele de a deveni reporter de investigaţie şi de a 
schimba lumea. In schimb, ajunsesem să scriu despre 
turism la Ve/ocity ca să-mi câştig existenţa, şi, aproape în 
ciuda mea, începuse să-mi placă - începusem chiar să 
savurez beneficiile slujbei şi să visez la un rol precum cel al 
lui Rowan, de a conduce propria mea revistă. lar asta era în 
regulă - nu mi-era ruşine că devenisem o astfel de 
jurnalistă; ca majoritatea oamenilor, mă angajasem acolo 
unde găsisem o slujbă şi încercasem să o fac cât mai bine. 
Dar cum puteam să o privesc în ochi pe fata din oglindă 
dacă nu aveam curajul să mă duc şi să investighez un 
subiect aflat chiar în faţa mea? 

M-am gândit la toate femeile pe care le admirasem şi 
care fuseseră în zone de război din întreaga lume, la cele 
care demascaseră regimuri corupte, care merseseră la 
închisoare ca să-şi protejeze sursele şi îşi riscaseră viaţa ca 
să ajungă la adevăr. Nu mi-o imaginam pe Martha Gellhorn 
supunându-se instrucţiunii de a „nu mai căuta” sau pe Kate 
Adie ascunzându-se în camera ei de hotel pentru că se 
temea de ceea ce ar putea descoperi. 


— 192 — 


„NU MAI CĂUTA”. Literele de pe oglindă erau gravate în 
memoria mea. Acum, în timp ce îmi încheiam machiajul cu 
o tuşă de luciu de buze, am suflat pe oglindă şi am scris pe 
aburul care îmi ascundea imaginea un cuvânt: „NU”. 

In plus, în timp ce închideam uşa băii în urma mea şi îmi 
luam pantofii, o parte mai mică şi mai egoistă din mine îmi 
şoptea că cel mai în siguranţă eram în societate. Nimeni nu 
putea să-mi facă rău în faţa unei camere pline de martori. 

Tocmai îmi potriveam rochia, când la uşă s-a auzit un 
ciocănit. 

— Cine e? am strigat eu. 

— Sunt Karla, domnişoară Blacklock. 

Am deschis uşa. Afară era Karla, zâmbind cu obişnuitul ei 
aer de surpriză uşor neliniştită. 

— Bună seara, domnişoară Blacklock. Voiam doar să vă 
amintesc că cina începe în zece minute, iar băuturile sunt 
servite în salonul Lindgren, oricând doriţi să veniţi. 

— Mulţumesc, am spus. 

Apoi, în timp ce ea se întorcea să plece, i-am spus, 
aproape impulsiv: 

— Karla? 

— Da? a răspuns ea întorcându-se, cu sprâncenele 
ridicate în aşa fel încât faţa ei părea aproape speriată. Mai 
pot să vă ajut cu ceva? 

— Eu... nu ştiu. Numai că... 

Am inspirat adânc, încercând să mă gândesc cum să 
formulez. 

— Mai devreme, când am venit şi am vorbit cu tine la 
cabinele personalului, am avut impresia că... Am avut 
impresia că poate mai era şi altceva ce ai fi putut să-mi 
spui. Că poate n-ai vrut să vorbeşti în faţa domnişoarei 
Lidman. Voiam doar să-ţi spun că mâine mă duc în 
Trondheim să vorbesc cu poliţia despre ce am văzut, şi 
dacă e ceva - absolut orice - ce ai vrea să-mi spui, acum ar 
fi momentul cel mai potrivit. Aş putea face în aşa fel, încât 
să rămâi anonimă. 

M-am gândit iar la Martha Gellhorn şi Kate Adie, la acel 
tip de reporter cum voisem să devin şi eu. 


— 193 — 


— Eu sunt jurnalistă, am spus cât mai convingător 
posibil. Ştii asta. Noi ne protejăm sursele - face parte din 
slujba noastră. 

Karla n-a spus nimic, mulţumindu-se să-şi frângă 
degetele. 

— Karla? am îndemnat-o eu. 

Pentru o clipă, mi s-a părut că are lacrimi în ochii ei 
albaştri, dar apoi ea a clipit ca să le îndepărteze. 

— Eu nu... a spus ea. 

Apoi a murmurat ceva în şoaptă, în limba ei. _ 

— E în regulă, am spus eu. Mie poţi să-mi spui. ţi promit 
că nu ajunge mai departe. Ţi-e frică de cineva? 

— Nu e vorba de asta, a spus ea necăjită. Sunt tristă 
pentru că îmi pare rău pentru dumneavoastră. Johann 
spune că aţi inventat totul, că sunteţi... cum se spune? 
Paranoică, şi că... inventaţi poveşti ca să atrageţi atenţia. 
Eu nu cred asta. Cred că sunteţi un om bun şi chiar sunteţi 
convinsă că ceea ce spuneţi e adevărat. Dar, domnişoară 
Blacklock, noi avem nevoie de slujbele noastre. Dacă poliţia 
spune că pe vasul ăsta s-a întâmplat ceva rău, nimeni n-o 
să mai vrea să facă vreo călătorie cu noi, şi s-ar putea să nu 
fie prea uşor să ne găsim altă slujbă. Eu am nevoie de banii 
ăştia, am un băieţel, Erik, care stă cu mama mea şi ea are 
nevoie de banii pe care i-i trimit eu. Şi doar pentru că 
cineva a lăsat, poate, o prietenă să folosească o cabină 
goală, asta nu înseamnă că ea a fost omorâtă, înţelegeţi? 

Karla s-a întors cu spatele. 

— Stai aşa, am spus eu întinzând mâna spre ea, 
încercând s-o opresc. Ce vrei să spui? A existat o fată 
acolo? Cineva a băgat-o înăuntru pe furiş? 

— Eu nu zic nimic, a răspuns Karla, trăgându-şi braţul din 
mâna mea. Vă rog, domnişoară Blacklock, nu creaţi 
necazuri dacă nu s-a întâmplat nimic. 

Apoi a fugit pe coridor, a introdus codul la uşa 
personalului şi a dispărut. 

În drum spre salonul Lindgren, m-am trezit că reiau în 
cap conversaţia, încercând să-i înţeleg semnificaţia. Oare 


— 194 — 


Karla văzuse pe cineva în cabină sau bănuise că cineva era 
acolo? Sau era doar sfâşiată între simpatia faţă de mine şi 
frica de ce s-ar putea întâmpla dacă ce spuneam eu era 
adevărat? 

În faţa salonului, m-am uitat pe furiş la telefon, sperând 
fără convingere că am putea fi suficient de aproape de 
uscat cât să avem semnal, dar în continuare nu era nimic. 
În timp ce băgam telefonul în geanta de seară, Camilla 
Lidman s-a apropiat pe nesimţite. 

— Pot să vă iau eu poşeta, domnişoară Blacklock? a 
întrebat ea. 

— Nu, mulţumesc, am scuturat eu din cap. 

Telefonul era setat să bipăie dacă se conecta la o reţea 
de roaming. Dacă apărea semnalul, voiam să am telefonul 
lângă mine, ca să pot acţiona imediat. 

— Foarte bine. Pot să vă ofer un pahar de şampanie? 

Camilla a arătat spre o tavă de pe o măsuţă de lângă 
intrare, iar eu am aprobat din cap şi am luat un pahar. 
Ştiam că trebuie să-mi păstrez mintea limpede pentru a 
doua zi, dar puţin curaj de la alcool nu putea să strice. 

— Voiam doar să vă zic, domnişoară Blacklock, mi-a spus 
Camilla, că prelegerea despre Luminile Nordice din seara 
asta a fost contramandată. 

Am privit-o inexpresiv, dându-mi seama că uitasem din 
nou să citesc itinerariul. 

— Ar fi trebuit să fie o prezentare despre Luminile 
Nordice după cină, a explicat ea când mi-a văzut expresia. 
O prelegere din partea lordului Bullmer, însoţită de 
fotografii ale domnului Lederer, dar din nefericire lordul 
Bullmer a fost solicitat să se ocupe de o urgenţă, iar 
domnul Lederer s-a rănit la mână, astfel că prelegerea a 
fost reprogramată pentru mâine, după ce grupul se va 
întoarce din Trondheim. 

Am dat iar din cap şi m-am întors spre restul încăperii, ca 
să văd cine mai lipseşte. 

Bullmer şi Cole erau amândoi absenţi, aşa cum spusese 
Camilla. Nici Chloe nu era acolo, iar când l-am întrebat pe 
Lars de ea, mi-a spus că nu se simţea bine şi se întinsese 


— 195 — 


puţin în camera ei. Anne era prezentă, deşi părea palidă, iar 
când a dus paharul la buze rochia i-a alunecat, lăsând să se 
vadă o vânătaie mov-închis la claviculă. A văzut că mă uit şi 
apoi întorc rapid privirea şi a râs reţinut. 

— Ştiu, arată groaznic, nu-i aşa? M-am împiedicat la duş, 
dar acum îmi apar vânătăi aşa de uşor că arată mai rău 
decât e de fapt. Un efect secundar al chimioterapiei, din 
nefericire. 

În timp ce ne aşezam pentru cină, l-am zărit pe Ben cum 
face semn spre scaunul de lângă el, din faţa lui Archer, dar 
m-am prefăcut că nu văd şi m-am aşezat pe scaunul cel 
mai apropiat de mine, lângă Owen White. Acesta îi oferea 
Tinei o lungă prelegere despre interesele lui financiare şi 
rolul lui la compania de investiţii la care lucra. 

In timp ce ascultam conversaţia lor cu o ureche, iar cu 
cealaltă eram atentă la restul mesei, mi-am dat seama că 
prelegerea se modificase, iar Owen White vorbea acum cu 
voce joasă, ca şi cum n-ar fi vrut să fie auzit. 

— ...Ca să fiu sincer, nu, îi mărturisea el Tinei. Nu sunt 
100% convins că aranjamentul e sustenabil - e o zonă de 
investiţii foarte de nişă. Dar îmi imaginez că Bullmer n-o să 
aibă probleme în a obţine profit din altă parte. Şi, 
bineînţeles, buzunarele lui sunt destul de largi, sau mai 
degrabă ale lui Anne, aşa că îşi permite să aştepte 
persoana potrivită. Păcat că Solberg n-a putut să vină, asta 
e mai degrabă zona lui de competenţă. 

Tina a dat din cap înţelept, apoi conversaţia a trecut la 
alte subiecte - destinaţii de vacanţă comune, identitatea 
cubuleţelor de jeleu verde-neon care tocmai apăruseră pe 
farfuriile din faţa noastră, flancate de mici mormane de 
ceva care mie mi s-a părut că ar putea fi alge. Am examinat 
încăperea cu privirea. Archer îi spunea ceva lui Ben şi râdea 
zgomotos. Părea beat, iar papionul lui era deja strâmb. La 
aceeaşi masă, Anne discuta cu Lars. Nu mai rămăsese nici 
urmă din lacrimile pe care le văzusem eu în după-amiaza 
aceea, dar expresia ei avea ceva hărțuit, iar zâmbetul era 
forţat, în timp ce dădea din cap la ceva ce spusese Lars. 

— O măsori din priviri pe gazda noastră? a spus o voce 


— 196 — 


joasă de dincolo de masă. 

M-am întors şi l-am văzut pe Alexander cum soarbe dintr- 
un pahar. 

— E o adevărată enigmă, a continuat el, nu-i aşa? Pare 
atât de fragilă şi totuşi se spune că ea e puterea din spatele 
tronului lui Richard. Pumnul de fier în mănuşă de catifea, 
cum s-ar zice. Presupun că dacă ai atâţia bani de la vârsta 
la care majoritatea copiilor abia sunt în stare să-şi mănânce 
cerealele, asta îţi oţeleşte caracterul. 

— O cunoşti bine? l-am întrebat eu. 

— Nu ne-am întâlnit niciodată, a scuturat Alexander din 
cap. Richard îşi petrece jumătate din viaţă în avion, dar ea 
nu părăseşte aproape niciodată Norvegia. Ceea ce mie mi 
se pare foarte straniu - după cum ştii, călătoriile sunt viața 
mea, nu-mi pot imagina cum poţi să te limitezi la o ţară 
mică şi drăguță precum Norvegia, când restaurantele şi 
capitalele lumii te aşteaptă. Să nu savurezi niciodată 
porcuşor de lapte la El Bulli sau să nu guşti splendida 
contopire a culturilor care e Gaggan din Bangkok! Dar 
presupun că e o reacţie faţă de trecutul ei - cred că şi-a 
pierdut părinţii într-un accident de avion la vârsta de opt 
sau nouă ani şi şi-a petrecut restul copilăriei făcând naveta 
între pensioanele din Europa la care o trimiteau bunicii. Îmi 
imaginez că la maturitate e probabil să preferi opusul. 

Alexander a luat furculita şi eram pe punctul de a începe 
să mâncăm, când la uşă s-a auzit un zgomot, iar eu am 
ridicat privirea şi l-am văzut pe Cole cum se apropie 
şovăitor de masă. 

— Domnule Lederer! a spus o stewardesă, grăbindu-se să 
aducă încă un scaun dintre cele de pe latura încăperii. 
Domnişoară Blacklock, aş putea să vă rog să... 

Mi-am mutat puţin farfuria şi scaunul, iar ea a pus în 
capul mesei tacâmuri pentru Cole, care s-a lăsat să cadă 
greoi pe scaun. Avea mâna bandajată şi părea să fi băut. 

— Nu, nu beau şampanie, a spus el drept răspuns când 
Hanni s-a apropiat cu o tavă. Vreau un whisky. 

Hanni a dat din cap şi a plecat în grabă, iar Cole s-a lăsat 
pe spătarul scaunului şi şi-a trecut mâna peste faţa nerasă. 


— 197 — 


— Îmi pare rău pentru aparatul tău de fotografiat, am 
spus eu prudent. 

El s-a încruntat şi mi-am dat seama că era deja foarte 
beat. 

— E un coşmar, fir-ar a dracu’, a spus el. Şi ce-i mai rău e 
că e vina mea. Ar fi trebuit să-mi fac backup. 

— S-au pierdut toate pozele? am întrebat eu. 

— Habar n-am, a dat Cole din umeri, dar probabil că da. 
Am în Londra un tip care ar putea să recupereze unele 
date, dar când îl bag în calculator arată un căcat, nici 
măcar nu citeşte cardul. 

— Îmi pare foarte rău, am spus eu. 

Inima îmi bătea rapid. Nu ştiam dacă era înţelept să-l 
întreb, dar m-am gândit că acum nu mai am nimic de 
pierdut. 

— Erau doar poze din călătorie? Mi s-a părut că văd şi o 
poză de altundeva...? 

— A, da, schimbasem cardul, erau şi câteva poze făcute 
acum câteva săptămâni la Magellan. 

Ştiam Magellanul - era un club pentru bărbaţi foarte 
exclusivist din Picadilly, fondat ca loc de întâlnire pentru 
diplomaţi şi ceea ce clubul descria drept „gentlemani care 
călătoresc”. Femeile nu erau acceptate ca membri, dar 
erau primite ca invitate, iar eu participasem acolo la câteva 
evenimente, în locul lui Rowan. 

— Eşti membru? l-am întrebat. 

— În niciun caz, a pufnit el. Nu e genul meu, chiar dacă 
m-ar primi, ceea ce e îndoielnic. Prea scorţos pentru gustul 
meu - dacă nu te primesc în blugi, nu e de mine. Genul 
meu e mai degrabă Frontline. Dar Alexander e membru. La 
fel şi Bullmer, cred. Ştii cum e treaba, trebuie să fii sau prea 
elegant ca să lucrezi, sau al naibii de bogat, şi din fericire 
nu sunt nici una, nici alta. 

Ultima lui remarcă a căzut într-o pauză a conversaţiei, iar 
cuvintele bolborosite şi penibil de zgomotoase au răsunat în 
tăcere; am văzut cum se întorc câteva capete, iar Anne s-a 
uitat la stewardesă şi i-a făcut un semn din cap care voia să 
spună: Du-i mâncarea înainte de whisky. 


— 198 — 


— Atunci ce făceai acolo? am spus eu cu glas scăzut, ca 
şi cum l-aş fi putut convinge să-şi modereze tonul prin 
osmoză. 

— Fotografii pentru Harpers. 

l-a sosit farfuria şi a început să împungă mâncarea la 
întâmplare, părând că aruncă în gură îmbucăturile 
arhitecturale fragile fără măcar să le guste. 

— Vreo lansare, cred. Nu-mi mai amintesc. Dumnezeule! 

S-a uitat la mâna lui, care ţinea stângaci furculita pe 
bandaj. 

— E al naibii de dureros. Exclus ca mâine să umblu prin 
catedrala din Trondheim, mă duc la doctor să mă consulte 
şi să-mi dea nişte analgezice ca lumea. 

După cină, ne-am dus cu cafelele în salon, iar eu m-am 
trezit lângă Owen White. Priveam amândoi lung ceața de 
dincolo de fereastra lată. El a dat din cap politicos, dar nu 
părea nerăbdător să iniţieze conversaţia. Am încercat să-mi 
dau seama ce-ar face Rowan. L-ar fermeca? Sau l-ar ignora 
şi s-ar duce să discute cu cineva mai util pentru Velocity? 
Poate Archer? 

M-am uitat peste umăr la Archer şi am văzut că era 
foarte, foarte beat şi o prinsese pe Hanni într-un colţ al 
camerei - ea era cu spatele la fereastră, iar trupul lui lat 
bloca ieşirea. Hanni ţinea o carafă cu cafea într-o mână şi 
zâmbea politicos, dar cu o urmă de precauţie. A spus ceva 
şi a făcut semn spre carafa cu cafea, o încercare evidentă 
de a pleca, dar el a râs şi a luat-o de umeri cu braţul lui 
greu, cu un gest de posesiune paternă care m-a făcut să 
mă înfior puţin. 

Hanni a mai spus ceva ce n-am înţeles, apoi s-a strecurat 
pe sub braţul lui cu o dexteritate exersată. Pentru o clipă, 
faţa lui Archer a exprimat un amestec de neghiobie şi furie, 
dar apoi a părut să renunţe şi s-a dus să vorbească cu Ben. 

M-am întors spre Owen White şi am oftat, dar nu eram 
sigură dacă e un oftat de uşurare pentru Hanni sau de 
resemnare faţă de propria mea aversiune de a avea de-a 
face cu oameni neplăcuţi, fie şi când era vorba de cariera 


— 199 — 


mea. 

Owen, în schimb, părea liniştitor de inofensiv. În timp ce 
îi priveam pe ascuns profilul în imaginea din geamul 
întunecat şi aburit, mi-am dat seama că nu prea ştiam dacă 
ar putea fi util pentru Velocity sau nu. Ben spusese că e 
investitor, dar White fusese atât de retras în călătoria asta 
că nu aveam o reprezentare clară despre ocupaţia lui. 
Poate că ar fi putut să devină investitorul providenţial 
pentru grup, dacă proprietarul Velocity decidea vreodată să 
se mute într-o zonă mai profitabilă. În orice caz, nu aveam 
nici cea mai mică dorinţă să mă duc în celălalt capăt al 
încăperii. 

— Deci, ăă, am început eu stângaci, mi se pare că nu am 
fost prezentaţi cum se cuvine. Numele meu e Laura 
Blacklock. Sunt jurnalistă de turism. 

— Owen White, a spus el simplu. 

Tonul lui nu conţinea niciun fel de respingere. Am avut 
impresia că era pur şi simplu un om laconic. A întins mâna, 
iar eu i-am strâns-o neîndemânatic cu stânga, în care 
tineam o tartină, dar părea mai bine aşa decât cu dreapta, 
în care ţineam o ceaşcă de cafea fierbinte. 

— Şi ce vă aduce pe Aurora, domnule White? 

— Eu lucrez pentru un grup de investiţii, a spus el, 
sorbind prelung din cafea. Cred că Bullmer spera să 
recomand Aurora ca oportunitate de investiţie. 

— Dar... din ce i-aţi spus Tinei, asta nu se va întâmpla? 
am zis eu prudent. 

Mă întrebam dacă era nepoliticos să recunosc că auzisem 
ce vorbiseră, chiar dacă n-aş fi putut evita să fac asta. Ela 
aprobat din cap, fără să pară ofensat. 

— Aşa e. Trebuie să recunosc că de fapt nu e domeniul 
meu, dar m-am simţit flatat să fiu solicitat şi sunt prea 
venal ca să refuz o călătorie gratuită. Cum îi spuneam Tinei, 
păcat că Solberg n-a putut să vină. 

— El ar fi trebuit să stea în cabina 10, nu-i aşa? am 
întrebat eu. 

Owen White a încuviinţat din cap. Mi-am dat seama dintr- 
odată că nu-mi era deloc limpede cine era acest Solberg 


— 200 — 


care lipsea sau de ce nu venise. 

— L-aţi... adică, îl cunoaşteţi? Pe Solberg, vreau să spun? 

— Da, destul de bine. Suntem în aceeaşi zonă. El 
lucrează în Norvegia, iar sediul meu e în Londra, dar lumea 
în care operăm noi e una mică. Ajungi să cunoşti toată 
concurenţa, îmi imaginez că şi în jurnalismul de turism 
trebuie să fie la fel. 

A zâmbit în timp ce băga în gură o tartină, iar eu i-am 
răspuns tot cu un zâmbet, recunoscând adevărul remarcii 
lui. 

— Atunci, dacă e mai mult domeniul lui, de ce n-a venit? 
am întrebat eu. 

Owen White n-a spus nimic şi, pentru o clipă, m-am 
întrebat dacă nu cumva exagerasem cu interogatoriul meu 
prea făţiş, dar apoi el a înghiţit şi mi-am dat seama că pur 
şi simplu avusese probleme cu tartina. 

— l-a fost spartă casa, cred, a spus el cu gura plină de 
nuci, înghițind din nou. l-au luat paşaportul, dar mi se pare 
că ăsta a fost doar unul dintre motivele pentru care n-a 
venit - soţia şi copiii lui erau acasă, din câte am înţeles, şi 
au fost destul de zguduiţi. lar despre companiile scandinave 
poţi să spui ce vrei... 

A tăcut iar şi a înghiţit, de data asta eroic. 

— ...dar înţeleg cât e de important să pui familia pe 
primul loc. Dumnezeule, te sfătuiesc să nu guşti nugaua 
asta, dacă nu cumva ai dinţi foarte buni. Cred că mi-am 
desprins o plombă. 

— Sper că n-ai mâncat nuga! am auzit peste umăr, în 
timp ce încercam să procesez ceea ce auzisem. 

M-am întors şi l-am văzut pe Alexander îndreptându-se 
spre noi. 

— Owen, te rog, spune-mi că n-ai făcut asta. 

— Ba da, a spus Owen luând o gură de cafea, plimbând-o 
prin gură şi tresărind uşor. Spre regretul meu. 

— Chestia asta ar trebui să poarte un avertisment 
stomatologic, măcar atât. Tu... 

Alexander a arătat spre mine. 

— E nevoie de o anchetă. Demascarea nemiloasă de 


— 201 — 


către Velocity a legăturilor dubioase dintre Richard Bullmer 
şi domeniul stomatologiei cosmetice. Cu asta şi cu celălalt 
incident, mă gândesc că viitorilor invitaţi ai acestui vas de 
croazieră le va fi foarte greu să găsească asigurare de 
viaţă, nu crezi? 

— Celălalt incident? am spus eu, încercând să-mi 
amintesc ce-i spusesem lui Alexander. 

Eram sigură că nu îi spusesem povestea integrală a 
accidentului. Oare îi relatase Lars conversaţia de la jacuzzi? 

— Despre ce alt incident vorbeşti? am continuat eu. 

— Păi, a spus Alexander mărind ochii teatral, despre 
mâna lui Cole, bineînţeles. Tu la ce te gândeai? 

După cafea, grupul a început să se spargă, Owen a 
dispărut încet, fără să spună la revedere, iar Lars şi-a luat 
rămas-bun zgomotos, cu o glumă despre Chloe. Bullmer nu 
se vedea nicăieri, şi nici Anne. 

— Vii la bar pentru o duşcă? m-a întrebat Tina, în timp ce 
puneam ceaşca goală pe o masă. Alexander o să zdrăngăne 
puţin la pianul de acolo. 

— Eu... nu sunt sigură, am răspuns. 

Răsuceam pe toate părţile ce-mi spusese Owen la cafea 
despre spargerea suferită de Solberg. Ce însemna asta? 

— S-ar putea să mă culc, am continuat eu. 

— Ben? a spus Tina alintat. 

Ben s-a uitat la mine. 

— Lo? Vrei să te conduc la cabina ta? 

— Nu e nevoie, sunt în regulă, am zis eu. 

M-am întors să plec. Aproape ajunsesem la uşă când am 
simţit cum o mână mă prinde de încheietură şi m-am întors 
iar. Era Ben. 

— Hei, a spus el încet. Ce se întâmplă? 

— Ben, am răspuns eu, privind la ceilalţi invitaţi din 
spatele lui, care râdeau şi discutau nepăsători, în timp ce 
stewarzii debarasau în jurul lor. Hai să nu discutăm despre 
asta aici. Nu se întâmplă nimic. 

— Atunci de ce te-ai purtat atât de ciudat în timpul cinei? 
Ai văzut că ţi-am păstrat un scaun şi m-ai ignorat 


— 202 — 


intenţionat. 

— Nu se întâmplă nimic. 

Am simţit o presiune dureroasă la tâmple, ca şi cum furia 
pe care mi-o reprimasem întreaga seară începea să-şi facă 
efectul. 

— Nu te cred. Hai, Lo, zi ce ai de spus. 

— M-ai minţit. 

Izbucnisem într-o şoaptă furioasă, înainte să mă pot 
gândi la înţelepciunea acuzaţiei. Ben a părut şocat. 

— Ce? Nu te-am minţit! 

— Serios? am şuierat eu. Deci n-ai ieşit din cabină în timp 
ce ceilalţi jucau poker? 

— Nu! 

Acum a fost rândul lui să se uite peste umăr la ceilalţi 
invitaţi. Tina privea spre noi, iar Ben s-a întors iar şi a 
coborât vocea. 

— Nu, n-am ieşit... A, nu, stai aşa, m-am dus să-mi iau 
portofelul. Dar asta n-a fost o minciună, de fapt. 

— N-a fost o minciună? Mi-ai spus categoric că n-a ieşit 
nimeni din cabina aia. Apoi aflu de la Cole nu doar că tu ai 
ieşit, ci şi că oricine altcineva ar fi putut să iasă, cât n-ai 
fost tu acolo. 

— Dar asta e altceva, a murmurat Ben. Am ieşit, 
Dumnezeule, nu mai ştiu când, dar era devreme. Nu în jurul 
orei de care vorbeai tu. 

— Atunci de ce-ai minţi în privinţa asta? 

— N-a fost o minciună! Nu m-am gândit. Dumnezeule, 
Lo... 

Dar nu l-am lăsat să termine. Mi-am smuls încheietura 
din mâna lui şi am ieşit în grabă pe coridor, lăsându-l să se 
uite cu gura căscată în urma mea. 

Eram atât de preocupată să mă gândesc la Ben că am 
dat colţul şi m-am ciocnit de cineva. Era Anne. Se sprijinea 
de perete, ca şi cum şi-ar fi adunat curajul pentru ceva, 
deşi nu ştiam dacă voia să se întoarcă la petrecere sau să 
se ducă în cabina ei. Părea extrem de obosită, iar faţa ei 
era cenuşie, cu cearcăne mai întunecate ca oricând. 

— Ah, îmi pare atât de rău! am icnit eu. 


— 203 — 


Apoi, gândindu-mă la vânătaia de la clavicula ei, am 
întrebat-o: 

— Nu ţi-am făcut rău, nu-i aşa? 

Ea a zâmbit şi pielea fină din jurul gurii i s-a încreţit, însă 
expresia nu ajungea la ochi. 

— Sunt bine, dar sunt foarte obosită. 

A înghiţit în sec, vocea s-a frânt pentru o clipă şi ceva din 
accentul ei englezesc de cristal a cedat. 

— Uneori, pare pur şi simplu prea mult - înţelegi ce vreau 
să spun? Pare doar o reprezentație. 

— Înţeleg, am spus eu cu compasiune. 

— Scuză-mă te rog, mă duc la culcare. 

Am dat din cap şi m-am întors şi eu s-o iau spre pupă, pe 
scările care duceau la cabinele din spate. 

Aproape ajunsesem la uşa apartamentului meu, când am 
auzit în spate o voce furioasă. 

— Lo! Lo, aşteaptă, nu poţi să aduci acuzaţii din astea şi 
să pleci. 

Căcat. Ben. Simţeam o dorinţă puternică de a mă furişa 
în cabina mea şi de a trânti uşa, dar m-am forţat să mă 
întorc spre el, cu spatele sprijinit de lambriuri. 

— N-am adus nicio acuzaţie. Am spus doar ce am auzit. 

— Ai sugerat cumva că acum mă suspectezi pe mine! Ne 
cunoaştem de peste zece ani! Nu-ţi dai seama cum mă face 
asta să mă simt - să mă acuzi că mint? 

În vocea lui exista o suferinţă reală, dar eu am refuzat să 
mă îmbunez. Când eram împreună, asta fusese tactica 
preferată a lui Ben în certuri, să devieze discuţia de la ce 
mă enerva pe mine la faptul că îi răneam sentimentele şi 
mă comportam irațional. De nenumărate ori, ajunsesem să- 
mi cer scuze pentru faptul că eu îl supărasem pe el- 
sentimentele mele erau complet ignorate şi în final 
ajungeam cumva să pierdem din vedere chestiunea care 
provocase de fapt dezacordul. Acum nu mai mergea. 

— Nu te fac să te simţi nicicum, am spus eu, încercând să 
păstrez o voce calmă. Enunţam nişte fapte. 

— Fapte? Nu fi ridicolă! 

— Ridicolă? am spus eu încrucişându-mi braţele. Ce 


— 204 — 


înseamnă asta? 

— Înseamnă, a spus el aprins, că eşti complet paranoică. 
Vezi sperietori după fiecare colţ! Poate că Nilsson... 

Ben s-a oprit. Am strâns în pumn geanta delicată de 
seară şi am simţit sub paietele alunecoase corpul solid al 
telefonului. 

— Continuă! Poate că Nilsson... ce? 

— Nimic. 

— Poate că Nilsson avea dreptate? Poate că îmi imaginez 
eu? 

— N-am spus asta. 

— Dar asta e ceea ce sugerai, nu? 

— Te rog doar să faci un pas în spate şi să te uiţi la tine 
însăţi, Lo. Uită-te raţional la chestia asta, vreau să spun. 

M-am forţat să-mi păstrez cumpătul şi am zâmbit. 

— Sunt raţională. Dar fac un pas în spate cu mare 
plăcere. După care am deschis uşa apartamentului, am 
intrat înăuntru şi i-am trântit-o în faţă. 

— Lo! am auzit de afară, după care un bubuit în uşă şi 
apoi tăcere. Lo! 

N-am spus nimic, am tras doar zăvorul şi am pus lanţul. 
Nimeni nu putea să intre pe uşa asta fără un berbece. Şi cu 
atât mai puţin Ben Howard. 

— Lo! a bătut el din nou. Uite ce e, vrei măcar să vorbeşti 
cu mine? Lucrurile încep să scape de sub control. Vrei 
măcar să-mi zici ce o să le spui mâine poliţiştilor? 

A făcut o pauză, aşteptând ca eu să răspund. 

— Tu mă asculţi măcar? 

L-am ignorat, mi-am aruncat geanta pe pat şi mi-am scos 
rochia de seară. Am intrat în baie, am închis uşa şi am dat 
drumul la robinete, ca să-i acopăr vocea. Când m-am băgat 
în sfârşit sub apa opărită şi am închis robinetele de la 
chiuvetă, singurul sunet pe care îl mai auzeam era 
zumzetul uşor al ventilatorului de aspirație. Slavă 
Domnului. Probabil că Ben renunţase în sfârşit. 

Îmi lăsasem telefonul în dormitor, aşa că nu eram sigură 
cât era ceasul când am ieşit de la duş, dar degetele mele 


— 205 — 


erau îmbibate cu apă şi zbârcite. Mi-era foarte somn, dar 
într-un mod plăcut, diferit de epuizarea nervoasă şi 
tensionată din ultimele câteva zile. În timp ce mă spălam 
pe dinţi, îmi uscam părul şi îmi legam halatul alb şi pufos, 
m-am gândit ce bine urma să dorm şi la povestea logică, 
exersată cu grijă, pe care aveam s-o ofer mâine poliţiei. 

Apoi... Dumnezeule, aproape că m-am muiat de uşurare 
când m-am gândit la asta. Apoi aveam să mă urc într-un 
autobuz sau într-un tren sau în orice mijloace de transport 
afurisite găseam în Trondheim şi aveam să ajung la cel mai 
apropiat aeroport şi acasă. 

Când am deschis uşa camerei, mi-am ţinut respiraţia, 
aproape aşteptându-mă ca bătăile şi strigătele lui Ben să 
înceapă iar, dar nu s-a auzit nimic. M-am apropiat prudent 
de uşă, cu paşi silenţioşi pe covorul gros, deschis la 
culoare, am ridicat capacul vizorului şi am privit pe coridor. 
Nu era nimeni. Cel puţin nimeni care să se vadă - în ciuda 
lentilei „ochi de peşte”, vedeam doar o parte a coridorului, 
dar, dacă nu cumva se întinsese pe podeaua din faţa uşii 
mele, Ben dispăruse. 

Am scos un oftat şi am luat geanta de seară abandonată, 
ca să mă uit cât e ceasul pe telefon şi să pun alarma pentru 
a doua zi. Nu aveam să aştept să mă sune Karla - voiam să 
mă trezesc şi să cobor de pe vas cât mai curând posibil. 

Dar telefonul nu era înăuntru. 

Am întors geanta cu fundul în sus şi am scuturat-o, însă 
ştiam că era zadarnic - geanta era mică şi uşoară, era 
exclus să se fi ascuns înăuntru ceva mai greu decât o carte 
poştală. Telefonul nu era pe pat. Era oare posibil să fi 
alunecat pe podea? 

Am încercat să gândesc limpede. 

Era posibil să-l fi lăsat la masă - dar nu-l scosesem şi, în 
orice caz, îmi aminteam clar că îl simţisem în geanta de 
seară în timpul certei cu Ben. Şi aş fi observat că greutatea 
lui era absentă atunci când aruncasem geanta pe pat. 

M-am uitat în baie, în caz că îl luasem cu mine fără să-mi 
dau seama, dar nu era nici acolo. 

Am început să caut mai atent, aruncând pătura pe 


— 206 — 


podea, dând patul la o parte - şi atunci am văzut-o. 

Pe covor, lângă uşa verandei, era o urmă de picior udă. 

Am încremenit. 

Era posibil să fie a mea? O făcusem după ce ieşisem din 
baie? 

Dar ştiam că era imposibil. Îmi ştersesem picioarele în 
baie şi nu mersesem deloc spre fereastra aceea. M-am 
apropiat şi am atins cu vârfurile degetelor conturul rece şi 
ud şi mi-am dat seama că e o urmă de pantof. Se vedea 
forma călcâiului. 

Exista o singură posibilitate. 

M-am ridicat în picioare, am deschis uşa verandei şi am 
ieşit pe balcon. Acolo m-am aplecat peste balustradă şi am 
privit pe veranda goală din stânga mea. Paravanul de sticlă 
mată dintre verande era înalt şi vertical, dar, dacă erai 
îndrăzneţ, îţi plăcea înălţimea şi nu te deranja posibilitatea 
de a aluneca într-un mormânt acvatic, puteai să treci cu 
greu peste el. 

Tremuram convulsiv, deoarece halatul nu mă apăra de 
vântul rece din Marea Nordului, dar mai trebuia să încerc 
un lucru, chiar dacă avea să-mi pară foarte rău şi aveam să 
mă simt foarte prost dacă se dovedea că nu aveam 
dreptate. 

Am tras cu grijă uşa verandei şi am auzit clinchetul ei 
când s-a închis. 

Apoi am încercat s-o trag la loc. 

S-a deschis - uşoară ca un puf. 

Am intrat şi am închis uşa, apoi am verificat încuietoarea. 
Aşa cum bănuisem, nu aveai cum să încui uşa verandei 
pentru a împiedica pe cineva să intre de afară. De fapt era 
logic, acum că mă gândeam la asta. Singura persoană care 
trebuia să se afle pe verandă era ocupantul camerei. Nu 
trebuia riscat să se încuie cineva singur afară pe vreme 
proastă, fără să poată intra la loc să dea alarma, sau ca un 
copil să-şi închidă părintele acolo într-un moment de 
revoltă şi apoi să nu se descurce cu încuietoarea. 

Şi, de fapt - de ce puteai să te temi? Veranda dădea spre 
mare - nu exista nicio posibilitate să ajungă cineva acolo de 


— 207 — 


afară. 

Numai că exista. Dacă erai foarte îndrăzneţ şi foarte 
stupid. 

Acum înţelegeam. Toate broaştele, zăvoarele şi semnele 
de „Nu deranjaţi” din lume nu te puteau ajuta cu nimic 
când balconul oferea o rută clară de acces la camera goală 
oricui avea suficientă putere în trunchi cât să treacă peste 
paravan. 

Camera mea nu era protejată şi nu fusese niciodată. 

M-am întors în apartament şi mi-am luat blugii, ghetele şi 
hanoracul meu preferat. Apoi am verificat încuietoarea 
cabinei şi m-am ghemuit pe canapea, strângând o pernă la 
piept. 

Oricine putea să aibă acces la apartamentul gol. lar de 
acolo urma doar o scurtă căţărare peste peretele de sticlă 
până la apartamentul meu. Orice angajat putea să deschidă 
cabina goală cu cardul de acces. In ceea ce-i priveşte pe 
invitaţi... 

M-am gândit la planul cabinelor. La dreapta mea era 
cabina lui Archer, fost puşcaş marin, cu o forţă a trunchiului 
care m-a făcut să tresar când mi-am amintit-o. lar la 
stânga... la stânga era cabina goală şi, dincolo de ea, 
cabina lui Ben Howard. 

Ben. Care îl făcuse în mod deliberat pe Nilsson să se 
îndoiască de povestea mea. 

Ben, care minţise în privinţa alibiului său. 

Şi care aflase despre fotografiile din aparatul lui Cole 
înaintea mea. Mi-am amintit ca prin vis cuvintele lui: 
Tocmai ni le-a arătat la prânz. Avea nişte imagini 
extraordinare... 

Ben Howard. Singura persoană de la bord în care 
crezusem că puteam avea încredere. 

M-am gândit la telefon şi la stupiditatea şi îndrăzneala 
celui care intrase ca să-l fure în timp ce eu eram în baie. 
Riscase mult ca să-l ia, şi întrebarea era de ce? De ce 
acum? Dar credeam că ştiu. 

Răspunsul era Trondheim. Atâta timp cât internetul 


— 208 — 


vasului era căzut, făptaşul nu avea de ce să-şi facă griji. Nu 
puteam să dau telefon decât dacă treceam prin Camilla 
Lidman. Dar după ce ne apropiem de uscat... 

Am strâns perna la piept şi mai tare şi m-am gândit la 
Trondheim, la Judah şi la poliţie. 

Nu trebuia decât să rezist până în zori. 


— 209 — 


MisterulCrimei: Un loc de dezbatere pentru detectivi 
amatori. 


Vă rugăm să citiţi regulile forumului înainte de a 
lansa un subiect şi să fiţi prudenţi dacă vreţi să 
postați ceva care are potenţialul de a prejudicia 
cazuri reale sau/şi de a constitui o calomnie. 
Postările care încalcă aceste reguli vor fi şterse. 


Luni, 28 septembrie, 10:03: Britanică dispărută. 


Suntunsherlock: Hei, oameni buni, a mai urmărit 
cineva cazul Lornei Blacklock? Se pare că au găsit un 
cadavru. 


NumeleMeueMarplejaneMarple: Să ştii că de fapt e 
Laura Blacklock. Da, eu am urmărit cazul. Foarte 
tragic şi, din nefericire, nu ieşit din comun, am citit 
undeva că peste 160 de oameni au dispărut în ultimii 
câţiva ani de pe vase de croazieră şi aproape 
niciunul dintre cazuri n-a fost soluţionat. 


Suntunsherlock: Da, cred că am auzit de asta. Am 
văzut în Daily Fail că la bord era şi fostul ei prieten. E 
un interviu mare şi plângăcios cu el unde spune câte 
de îngrijorat. El crede că ea a coborât de pe vas de 
bunăvoie. Mi se pare mie sau e puţin aiurea? Nu se 
spune că o treime din femei sunt ucise de foştii 
prieteni sau parteneri sau aşa ceva? 


NumeleMeueMarplejaneMarple: „o treime din femei 
sunt ucise de foştii prieteni sau parteneri sau aşa 
ceva?” Presupun că te referi la femeile care sunt 
ucise - o treime din ele sunt ucise de partener sau de 
un fost prieten, nu o treime din toate femeile! Dar, 
da, o proporţie de genul ăsta pare plauzibilă. Şi, 


— 210 — 


bineînţeles, mai e şi prietenul ei. Declaraţia lui are 
ceva care nu sună în regulă şi se pare că la 
momentul respectiv el nu era în ţară... hmm... foarte 
convenabil. Nu e foarte greu să mergi cu avionul în 
Norvegia, nu? 


Anonlniţiat: Eu intru frecvent pe MC (dar mi-am 
schimbat numele, ca să nu mă deconspir) şi de fapt 
ştiu ceva despre cazul ăsta, sunt o prietenă de 
familie. Nu vreau să spun prea multe pentru că mă 
tem că aş putea fi identificată sau aş putea să încalc 
intimitatea familiei, dar pot să vă spun că Judah e 
complet distrus de dispariţia lui Lo şi eu aş fi foarte 
atentă cu orice sugestie contrară, altfel probabil veţi 
vedea că subiectul ăsta e şters. 


NumeleMeueMarplejaneMarple: Anon, afirmaţiile tale 
mi s-ar părea mai convingătoare dacă ai renunţa la 
mască şi, oricum, nimic din ce am spus mai sus nu e 
calomnios. Am spus că mie personal declaraţia lui nu 
mi se pare convingătoare. Spune-mi ce e calomnios 
în asta? 


Anonlniţiat: Uite ce e, MJM, nu mă interesează să 
dezbat asta cu tine, dar chiar cunosc foarte bine 
această familie. Am fost la şcoală cu Laura şi pot să- 
ţi spun că ai greşit adresa. Dacă vrei să ştii, Lo are 
probleme serioase - ia medicamente pentru depresie 
de ani de zile şi a fost întotdeauna... mă rog, cred că 
instabilă ar fi formularea delicată. Îmi imaginez că 
asta e pista pe care o va urma poliţia. 


Suntunsherlock: Adică te gândeşti la sinucidere? 
Anoniniţiat: Nu am eu căderea să speculez despre 
ancheta poliţiei - dar, da, asta citesc eu printre 
rânduri. Dacă aţi observat, sunt foarte atenţi să nu 
descrie cazul în presă ca pe o anchetă de crimă. 


— 211 — 


JudahLewis0l: Un prieten mi-a povestit despre 
discuţia asta şi m-am înregistrat ca să pot posta. 
Spre deosebire de Anon, ăsta e numele meu real. 
Anon, habar n-am cine eşti şi, ca să fiu sincer, poţi să 
te duci dracului. Da, Lo ia medicamente (chiar dacă, 
pentru informarea ta, nu pentru depresie, ci pentru 
anxietate, şi dacă ai fi cu adevărat prietenă cu ea ai 
şti asta), dar la fel fac practic sute de mii de oameni, 
iar ideea că asta o face automat să fie „instabilă”, 
cum Spui tu, sau suicidală, e al naibii de jignitoare. 
Da, eu am fost plecat din ţară. Am fost în Rusia, cu 
munca. Şi, da, au găsit un cadavru, dar el nu a fost 
identificat drept Lo, aşa că în stadiul ăsta e în 
continuare o anchetă de dispariţie a unei persoane, 
de asta nu ai văzut nicio sugestie că e o anchetă de 
crimă. Oameni buni, aţi putea să vă aduceţi aminte 
că vorbiţi despre o persoană reală, nu de ultimul 
vostru episod din Verdict crimă? Nu ştiu cine sunt 
administratorii acestei mizerii, dar o să reclam acest 
subiect. 


Suntunsherlock: „Spre deosebire de Anon, ăsta e 
numele meu real”. Nu vreau să fac pe deşteptul, dar 
nu avem nicio probă pentru asta în afara cuvântului 
tău, prietene. 


DnaRaisin (Admin): Salutare tuturor, îmi pare rău dar 
noi suntem de acord cu domnul Lewis, discuţia 
aceasta deviază către speculaţii destul de neplăcute, 
aşa că va fi ştearsă. Evident, nu vrem să vă 
împiedicăm să dezbateţi ştirile, aşa că puteţi oricând 
s-o faceţi altundeva, dar vă rugăm să rămâneţi la 
faptele relatate. 

InspectârWallader: Şi cum rămâne cu blogul acela 
norvegian de urmărire a emisiei-recepţiei poliţiei 
care a relatat despre identificarea certă a cadavrului 
ca fiind al Laurei? 


— 212 — 


DnaRaisin (Admin): Acum închidem această discuţie. 


— 213 — 


Partea a şasea 


— 214 — 


22 


Eram prinsă în capcană. Nu ştiam sigur unde sau cum, 
dar aveam o bănuială destul de puternică. 

Camera fără ferestre era mică şi înăbuşitoare, iar eu 
eram întinsă pe pat cu ochii închişi şi braţele înfăşurate în 
jurul capului, încercând să blochez senzaţia de panică pe 
care o simţeam urcând în mine. 

Probabil că reluasem de o mie de ori evenimentele în 
minte, prin ceața fricii care creştea, auzind iar şi iar 
ciocănitul la uşă, în timp ce stăteam pe marginea canapelei 
şi aşteptam Trondheimul şi zorii. 

Deşi nu deosebit de puternic, zgomotul a fost şocant ca 
un foc de armă în cabina tăcută. Capul mi-a tresărit şi 
perna mi-a căzut din mâini pe podea, iar inima a început 
să-mi gonească cu un kilometru pe minut. Dumnezeule! Mi- 
am dat seama că îmi tineam respiraţia şi m-am forţat să 
expir, încet şi prelung, apoi să inspir, numărând secundele. 

S-a auzit din nou, nu o bătaie puternică, doar un „cioc- 
cioc-cioc”, apoi o pauză lungă şi un „cioc” final puţin mai 
tare decât celelalte, ca şi cum cel de la uşă s-ar fi gândit 
mai bine. La ultimul „cioc” am sărit în picioare şi m-am 
apropiat de uşă cât mai silențios posibil. 

Am făcut mâna căuş deasupra găurii, pentru ca prezenţa 
mea să nu fie trădată de vreo străfulgerare de lumină, şi 
am dat la o parte micul capac de oţel al vizorului. Apoi, 
după ce faţa mi-a a ajuns suficient de aproape de sticlă ca 
să blocheze lumina cenuşie a zorilor de la fereastră, mi-am 
retras degetele şi am privit prin „ochiul de peşte”. 

Nu ştiu pe cine mă aşteptam să văd. Poate pe Nilsson. Pe 
Ben Howard. N-aş fi fost surprinsă să-l văd pe Bullmer. 

Dar nu mi-aş fi imaginat nicio clipă persoana din faţa uşii. 

Ea. 

Era femeia din cabina 10. Fata dispărută. Stătea în faţa 
uşii ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Pentru o clipă, am rămas aşa, icnind ca şi cum aş fi primit 
un pumn în stomac. Era vie. Nilsson avusese dreptate - şi, 


— 215 — 


în tot acest timp, eu mă înşelasem. 

Apoi fata s-a răsucit pe călcâie şi a pornit pe coridor spre 
uşa care ducea la cabinele personalului. Trebuia să ajung la 
ea. Trebuia să ajung la ea înainte să dispară în spatele uşii 
încuiate. 

Am tras violent lanţul şi zăvorul şi am deschis uşa. 

— Hei! am strigat eu. Hei, tu, aşteaptă! Trebuie să 
vorbesc cu tine! 

Nu s-a oprit, nici măcar n-a privit peste umăr. Acum era 
la uşa către puntea de jos, introducea codul. N-am stat să 
mă gândesc. Pur şi simplu ştiam că de aata asta nu aveam 
s-o las să dispară fără urmă. Am fugit. 

Intrase deja pe uşa personalului când am ajuns la 
jumătatea coridorului, dar am reuşit să prind la timp uşa 
care se închidea şi care mi-a ciupit degetele dureros, apoi 
am dat-o de perete şi m-am repezit înainte. 

lnăuntru era întuneric, becul din capul scărilor se arsese. 
Sau fusese scos, cum m-am gândit mai târziu. 

Uşa s-a închis în spatele meu şi m-am oprit o clipă, 
încercând să mă orientez, să văd unde e treapta de sus. Şi 
atunci s-a întâmplat - o mână m-a prins de păr din spate şi 
alta mi-a răsucit braţul la spate. Eram imobilizată în 
întuneric. A urmat un scurt interval de gâfâit, în care 
unghiile mele au intrat în contact cu pielea cuiva, iar mâna 
mea liberă a încercat să ajungă la spate ca să prindă mâna 
subţire şi puternică întreţesută în părul meu, dar aceasta a 
tras mai tare, răsucindu-mi dureros capul înapoi şi izbindu-l 
de uşa încuiată din faţă. Am auzit cum craniul meu se 
izbeşte de tocul metalic al uşii - apoi nimic. 

M-am trezit aici, singură, întinsă pe un pat şi acoperită cu 
o pătură subţire. Durerea de la cap era chinuitoare, pulsa 
într-un ritm lent care făcea ca luminile slabe din cameră să 
se deformeze şi să licărească, cu un straniu efect de halou 
în jurul lor. Pe peretele din faţă era o perdea, iar eu m-am 
dat jos din pat cu membrele tremurând şi m-am îndreptat 
spre ea, pe jumătate împleticindu-mă, pe jumătate târându- 
mă. Dar când m-am ridicat pe verticală, sprijinindu-mă de 


— 216 — 


patul suprapus de sus, şi am dat la o parte țesătura 
portocalie subţire, dincolo de ea nu era nicio fereastră - 
doar un perete gol de plastic bej, cu un model discret ce 
imita textura unui tapet. 

Pereţii păreau să se strângă şi camera să se îngusteze în 
jurul meu, iar respiraţia mi s-a accelerat brusc. Unu. Doi. 
Trei. Inspiră. 

Căcat. Am simțit cum mă copleşesc suspinele, 
amenințând să mă sufoce din interior. 

Patru. Cinci. Şase. Expiră. 

Eram prinsă în capcană. O, Doamne, o, Doamne, o, 
Doamne... 

Unu. Doi. Trei. Inspiră. 

M-am sprijinit de perete cu o mână şi m-am îndreptat 
şovăitor spre uşă, dar ştiam dinainte s-o încerc că e inutil. 
Era încuiată. 

Am refuzat să mă gândesc la ce însemna asta şi am 
încercat cealaltă uşă, montată într-un perete înclinat, însă 
dădea într-o baie minusculă care era goală, în afara unui 
singur păianjen mort, chircit în chiuvetă. 

M-am întors împleticindu-mă la prima uşă şi am încercat 
iar, smucind mai tare de data asta şi încordându-mi fiecare 
muşchi, zăngănind uşa în tocul ei şi trăgând atât de tare de 
clanţă că efortul m-a făcut să gâfâi, iar în ochi mi-au 
explodat stele când m-am prăbuşit pe podea. Nu. Nu, nu 
era posibil - oare chiar eram prinsă în capcană? 

M-am ridicat în picioare şi m-am uitat în jur după ceva cu 
care să forţez uşa, dar nu exista nimic - totul din cameră 
era prins în nituri sau şuruburi sau era făcut din stofă. Am 
încercat iar să forţez clanţa, străduindu-mă să nu mă 
gândesc la faptul că eram într-o celulă fără ferestre, de 
aproximativ un metru şi jumătate pe doi, mult sub nivelul 
mării, cu o mie de tone de apă la doar câţiva centimetri 
distanţă, în spatele unui înveliş de oţel. Dar uşa nu s-a 
clintit; singurul lucru care s-a modificat a fost durerea din 
capul meu, care mă împungea cu o intensitate de neon, 
până când, în sfârşit, m-am împleticit înapoi spre pat şi m- 
am târât pe el, încercând să nu mă gândesc la greutatea 


— 217 — 


apei care se împingea spre mine şi concentrându-mă în 
schimb asupra craniului care mă durea. Acum îmi zvâcnea 
atât de tare că îmi simţeam pulsul la tâmple. O, Doamne, 
cât de proastă fusesem să ies din cabină şi să cad direct în 
capcană... 

Am încercat să mă gândesc. Trebuia să rămân calmă, nu 
trebuia să las valul puternic de frică să-mi acopere capul. 
Păstrează-ţi logica. Păstrează controlul. Trebuia. Ce zi era? 
Imposibil să-mi dau seama cât timp trecuse. Membrele îmi 
erau înţepenite, ca şi cum aş fi zăcut mai multă vreme pe 
patul ăla, dar, chiar dacă mi-era sete, nu aveam gâtul 
complet uscat. Dacă aş fi fost inconştientă mai mult de 
câteva ore, m-aş fi trezit foarte deshidratată. Ceea ce 
însemna că probabil era încă marţi. 

Caz în care... Ben ştia că eu intenţionam să cobor pe 
țărm în Trondheim. Avea să vină să mă caute - nu-i aşa? N- 
ar fi lăsat vasul să plece fără mine. 

Dar apoi mi-am dat seama că motorul merge şi am simţit 
înălţarea şi coborârea valurilor sub carenă. Fie nu oprisem 
deloc, fie plecasem deja din port. 

O, Doamne. Ne întorceam iar pe mare - şi toată lumea 
avea să presupună că eu sunt în continuare în Trondheim. 
În cazul în care m-ar fi căutat, ar fi făcut-o într-un loc 
complet greşit. 

Aş fi vrut să nu mă doară capul şi gândurile să nu mi se 
învălmăşească... aş fi vrut ca pereţii să nu mă strângă ca 
un coşciug, îngreunându-mi respiraţia, îngreunându-mi 
gândirea. 

Paşapoartele. Nu ştiam cât de mare e portul din 
Trondheim, dar trebuia să aibă un fel de control vamal sau 
de graniţă. Şi sigur cineva de pe vas trebuia să fie de 
serviciu la pasarelă, să verifice paşapoartele la venire şi la 
plecare. 

Nu puteau risca să plece fără cineva. Undeva trebuia să 
se consemneze faptul că eu nu coborâsem de pe vas. 
Cineva avea să-şi dea seama că sunt în continuare aici. 

Trebuia să mă agăţ de gândul ăsta. 

Dar era greu - era greu atunci când singura lumină era 


— 218 — 


un bec slab care din când în când pâlpâia şi aproape se 
stingea, iar aerul părea să se termine la fiecare respiraţie. 
O, Doamne, era atât de greu. 

Am închis ochii, ascunzând pereţii ameninţători şi lumina 
claustrofobică şi deformată, şi am tras peste mine pătura 
subţire. Am încercat să mă concentrez la ceva. Senzaţia 
pernei subţiri şi inerte de sub obrazul meu. Zgomotul 
propriei mele respiraţii. 

Dar imaginea la care reveneam întruna era cea a fetei - 
cum stătea nonşalant pe coridorul din faţa uşii mele cu 
mâna în şold -, iar apoi mersul ei legănat în timp ce se 
îndrepta spre uşa personalului. 

Cum. Cum? _ 

Se ascunsese pe vas în tot acest timp? In camera asta, 
poate? Dar eu ştiam, chiar şi fără să deschid ochii ca să 
privesc în jur, că aici nu locuise nimeni. Camera nu lăsa 
deloc impresia de locuire, nu existau pete pe mochetă, 
urme de cafea pe poliţa de plastic, niciun miros discret de 
mâncare, transpiraţie sau respiraţie umană. Până şi 
păianjenul chircit din chiuvetă dădea de înţeles că nu 
fusese folosită. Era exclus ca fata aceea plină de vivacitate 
să fi stat în camera asta fără să lase vreo urmă. Dacă 
stătuse undeva, acel loc nu era aici. 

Locul ăsta lăsa impresia de mormânt. Poate era 
mormântul meu. 


— 219 — 


23 


Nu ştiu sigur când am adormit, dar trebuie că mă furase 
somnul, epuizată din cauza durerii de la cap şi a mugetului 
de la motorul vasului, pentru că m-am trezit auzind un 
clinchet. 

M-am ridicat brusc în capul oaselor, lovindu-mă cu 
creştetul de patul de deasupra, apoi am căzut la loc, 
gemând şi strângându-mi capul în mâini în timp ce pulsul 
îmi bubuia în urechi, iar în partea din spate a craniului se 
auzea un ţiuit ascuţit. 

Am rămas aşa, cu ochii strâns închişi de durere, dar în 
cele din urmă durerea a scăzut suficient cât să mă 
rostogolesc pe o parte şi să deschid ochii iar, mijindu-i în 
lumina fluorescentă slabă. 

Pe podea erau o farfurie şi un pahar cu ceva - suc, m-am 
gândit eu. 

L-am luat şi l-am mirosit. Avea aspect şi miros de suc de 
portocale, dar nu m-am putut convinge să-l beau. Aşa că m- 
am ridicat cu greu în picioare şi am deschis uşa micii băi, 
unde am golit sucul în chiuvetă şi am umplut paharul cu 
apă de la robinet. Apa era caldă şi stătută, dar mi-era acum 
atât de sete că aş fi băut-o şi dacă era mai rea. Am băut tot 
paharul, l-am umplut iar şi am început să sorb mai încet din 
următorul, în timp ce mă întorceam la pat. 

Capul mă durea foarte tare şi mi-aş fi dorit să am nişte 
analgezice, dar, în afară de asta, mă simţeam groaznic - 
tremuram şi eram slăbită, ca şi cum m-aş fi îmbolnăvit de 
gripă. Era probabil din cauza foamei - trecuseră ore întregi 
de când mâncasem şi glicemia mea era probabil jos de tot. 

O parte din mine ar fi vrut să mă întind ca să-mi odihnesc 
capul care zvâcnea, dar stomacul meu mârâia şi m-am 
forţat să examinez farfuria cu mâncare de pe podea. Arăta 
perfect normal - chifteluţe cu un fel de sos, piure de cartofi 
şi mazăre, şi o chiflă alături. Ştiam că ar trebui să înghit, 
dar a intrat în acţiune aceeaşi repulsie din stomac care mă 
făcuse să vărs sucul. Părea pur şi simplu greşit să mănânc 


— 220 — 


mâncarea furnizată de cineva care mă încuiase într-o 
temniţă subacvatică. Putea să fie orice în ea. Otravă de 
şobolani. Somnifere. Sau mai rău. lar eu eram obligată s-o 
mănânc. 

Dintr-odată, gândul de a băga în gură fie şi doar o lingură 
din acel sos m-a făcut să mă panichez şi să-mi fie rău, şi 
mi-a venit să arunc totul unde aruncasem şi sucul, dar când 
m-am ridicat puţin, gata să iau farfuria, mi-am dat seama 
de ceva şi m-am aşezat încet la loc, cu picioarele 
tremurânde. 

Nu aveau nevoie să mă otrăvească. De ce-ar fi făcut-o? 
Dacă voiau să mă omoare, puteau să mă înfometeze. 

Am încercat să gândesc limpede. 

Dacă cel care mă adusese aici ar fi vrut să mă omoare, ar 
fi făcut-o. Corect? 

Corect. Ar fi putut să mă lovească iar, mai tare, sau să-mi 
pună o pernă pe faţă în timp ce eram leşinată sau o pungă 
de plastic în cap. Şi nu făcuse asta. Mă târâse aici cu 
oarecare efort. 

Deci nu mă voia moartă. Cel puţin nu acum. 

O boabă de mazăre. Doar nu puteai muri de la o boabă 
de mazăre otrăvită. 

Am luat-o cu vârful furculiţei şi m-am uitat la ea. Perfect 
normală. Nicio urmă de pulbere. Nicio culoare ciudată. 

Am băgat-o în gură şi am mestecat-o încet, încercând să 
depistez vreun gust ciudat. Nimic. 

Am înghiţit. 

Nu s-a întâmplat nimic. Nu că m-aş fi aşteptat să se 
întâmple - nu ştiam prea multe despre otrăvuri, dar îmi 
imaginam că cele care te omorau în câteva secunde erau 
foarte rare şi dificil de obţinut. 

Dar ceva totuşi s-a întâmplat. Mi s-a făcut foame. 

Am mai luat câteva boabe de mazăre şi le-am mâncat, la 
început prudent, apoi accelerând pe măsură ce mâncarea 
mă făcea să mă simt mai bine. Am împuns o chiftea cu 
furculiţa. Avea miros şi gust perfect normale - aspectul de 
cantină al mâncării preparate pentru un număr mare de 
oameni. 


— 221 — 


În cele din urmă, farfuria a rămas goală, iar eu m-am 
ridicat în picioare, aşteptând să vină cineva s-o ia. 

Şi am aşteptat. 

Şi iar am aşteptat. 

Timpul e foarte elastic - e primul lucru de care îţi dai 
seama când eşti lipsit de lumina zilei, de ceas şi de orice 
modalitate de a măsura lungimea unei secunde comparativ 
cu lungimea alteia. Am încercat să număr - să număr 
secundele, să-mi număr pulsul, dar am ajuns la două mii şi 
ceva şi am pierdut socoteala. 

Mă durea capul, însă mă îngrijora mai mult tremuratul 
slab al membrelor mele. La început, am crezut că e din 
cauza glicemiei scăzute; apoi, după ce am mâncat, am 
început să mă îngrijorez că poate chiar fusese ceva în 
mâncare, după care am început să mă gândesc, încercând 
să-mi dau seama când îmi luasem ultima oară pastilele. 

Mi-am amintit că scosesem una din folie imediat după ce 
mă întâlnisem cu Nilsson, luni dimineaţa. Dar de fapt nu o 
luasem. Ceva - o nevoie stupidă de a dovedi că nu eram 
dependentă chimic de aceste buline mici, albe şi 
nevinovate - mă oprise. Aşa că o lăsasem pe masă, 
nereuşind să mă conving s-o înghit, dar nevrând nici s-o 
arunc. 

Nu avusesem de gând să renunţ la ele. Doar voiam să 
demonstrez... nu ştiu ce. Că eu deţineam controlul, 
presupun. Un mic şi inutil „Du-te dracu'” la adresa lui 
Nilsson. 

Insă apoi cearta cu Ben mă făcuse să nu mă mai gândesc 
la asta. Mă dusesem la centrul de recuperare fără s-o iau şi 
apoi urmase episodul cu duşul... 

Asta însemna că trecuseră cel puţin patruzeci şi opt de 
ore de când luasem ultima doză. Poate mai degrabă şaizeci 
de ore. Era un gând tulburător. De fapt, mai mult decât 
tulburător. Era terifiant. 

Făcusem primul atac de panică la vârsta de... nu ştiu, 
treisprezece ani, poate? Paisprezece? Eram adolescentă. A 

— 222 — 


venit... şi s-a dus, lăsându-mă speriată şi îngrozită, dar n- 
am spus nimănui. Părea ceva ce i se întâmplă doar unui 
ciudat. Toţi ceilalţi treceau prin viaţă fără să tremure şi fără 
să se trezească la un moment dat că nu pot să respire, nu? 

O vreme a fost în regulă. Mi-am luat bacalaureatul 
normal şi l-am început pe cel avansat. Cam atunci lucrurile 
au început s-o ia cu adevărat razna. Atacurile de panică au 
revenit, la început unul, apoi alte câteva. După o vreme, a 
face faţă anxietăţii părea să fi devenit o slujbă cu normă 
întreagă, iar pereţii au început să se strângă în jurul meu. 

M-am dus la un psihoterapeut - de fapt la mai mulţi. Apoi 
a urmat persoana „care vindecă prin vorbă” pe care maică- 
mea a luat-o din cartea de telefon, o femeie cu o faţă 
serioasă, ochelari şi păr lung, care voia să-i destăinui cine 
ştie ce secret tenebros care să descătuşeze totul, numai că 
eu nu aveam aşa ceva. O vreme m-am gândit să inventez 
unul - doar ca să văd dacă asta o să mă facă să mă simt 
mai bine. Dar maică-mea s-a enervat pe ea (şi pe facturile 
ei) înainte ca eu să apuc să născocesc o poveste cu 
adevărat bună. 

A urmat tânărul lider la modă al unei comunităţi de 
sprijin, cu grupul lui de fete care acopereau întreaga gamă 
de la anorexie la automutilare. Şi, în sfârşit, a urmat Barry, 
terapeutul  cognitiv-comportamental recomandat de 
medicul meu de familie, care m-a învăţat să respir şi să 
număr şi care mi-a indus o alergie pe viaţă la bărbaţi cu 
început de chelie şi voci catifelate şi încurajatoare de 
tenori. 

Însă niciunul dintre ei nu a funcţionat pentru mine. Sau 
niciunul dintre ei nu a funcţionat complet. Dar am reuşit să 
mă controlez suficient cât să trec de examene, apoi m-am 
dus la universitate şi m-am simţit puţin mai bine, şi părea 
posibil ca toate... toate chestiile astea să fi fost ceva ce 
lăsasem în urmă pe măsură ce crescusem, la fel ca 
formaţia NSYNC sau luciul de buze vişiniu. Că le lăsasem în 
urmă, în fosta mea cameră din casa părinţilor, împreună cu 
tot bagajul copilăriei mele. Universitatea a fost grozavă. 
Când am plecat de acolo, cu diploma mea nouă şi 


— 223 — 


strălucitoare, mă simţeam pregătită să înfrunt lumea. L-am 
cunoscut pe Ben, mi-am găsit o slujbă la Ve/ocity şi un 
apartament al meu în Londra şi totul părea să meargă cum 
trebuie. 

Şi atunci m-am prăbuşit. 

Am încercat o dată să renunţ la pastile. Eram într-o 
perioadă bună din viaţa mea, depăşisem despărţirea de 
Ben - o, Doamne, depăşisem complet despărţirea de Ben. 
Medicul meu de familie mi-a micşorat doza la 20 de mg pe 
zi, apoi la 10 şi apoi, dat fiind că mă descurcam destul de 
bine, la 10 mg din două în două zile, iar în cele din urmă am 
încetat să le mai iau. 

Am rezistat două luni, apoi am cedat. La momentul acela, 
slăbisem douăsprezece kilograme şi eram în pericol să-mi 
pierd slujba de la Velocity, chiar dacă ei nu ştiau de ce 
încetasem să mai vin la birou. În cele din urmă, Lissie a 
sunat-o pe maică-mea şi ea m-a târât înapoi la medicul de 
familie, care a dat din umeri şi a spus că s-ar putea să fie 
vorba de sevraj, dar poate că nu era momentul potrivit să 
renunţ. A început să-mi dea iar 40 de mg pe zi - doza mea 
iniţială - şi după doar câteva zile m-am simţit mai bine. Am 
căzut de acord să încercăm altă dată întreruperea 
tratamentului - şi, cumva, acel moment n-a mai venit 
niciodată. 

Acum nu era momentul potrivit. Nu aici. Nu în timp ce 
eram închisă într-o cutie de oţel la doi metri sub nivelul 
apei. 

Am încercat să-mi amintesc cât durase ultima oară - cât 
durase până să mă simt cu adevărat, cu adevărat nasol. Nu 
prea mult, din câte îmi aduceam aminte. Patru zile? Poate 
mai puţin. 

De fapt, simţeam cum panica îmi furnică pielea, cu şocuri 
electrice mici şi reci. 

O să mori aici. 

N-o să ştie nimeni. 

O, Doamne. O, Doamne, o, Doamne... 

S-a auzit un zgomot la uşă şi am încetat. Am încetat să 


— 224 = 


mai respir, să mai gândesc, să mă mai panichez - am 
rămas încremenită, cu spatele lipit de pat. Oare să mă 
reped? Să atac? 

Clanţa a început să se învârtă. 

Inima mi-a sărit din piept. M-am ridicat în picioare şi m- 
am tras cu spatele spre peretele îndepărtat. Ştiam că ar 
trebui să lupt - dar nu puteam, cel puţin nu fără să ştiu cine 
intra pe uşa aceea. 

Prin cap îmi fulgerau imagini. Nilsson. Bucătarul cu 
mănuşile lui de latex. Fata cu tricoul cu Pink Floyd şi un 
cuţit în mână. 

Am înghiţit în sec. 

Apoi o mână s-a strecurat prin deschizătură şi a luat 
farfuria, rapidă ca un clipit din ochi. Uşa s-a trântit. Lumina 
s-a stins, lăsând cabina într-un întuneric atât de dens că îi 
simţeam gustul. 

La dracu'. 

Nu puteam să fac nimic. Am rămas aşa, în întunericul 
impenetrabil, pentru un timp care a părut să fie ore întregi, 
dar care ar fi putut să fie zile sau minute, pierzându-mi 
intermitent cunoştinţa şi sperând, de fiecare dată când 
deschideam ochii, să văd ceva, fie şi doar o linie subţire de 
lumină de pe coridor, ceva care să dovedească faptul că 
chiar eram acolo, că existam cu adevărat şi nu eram doar 
în cine ştie ce iad al imaginaţiei mele. 

În cele din urmă, trebuie să fi adormit, pentru că m-am 
trezit tresărind, cu inima bubuind şi zbătându-mi-se 
neregulat în piept. Cabina era în continuare complet 
întunecată, iar eu zăceam acolo tremurând şi transpirând, 
ţinându-mă de pat ca de o plută, străduindu-mă să-mi revin 
din cel mai oribil vis pe care mi-l aminteam de ceva timp. 

În vis, fata cu tricou cu Pink Floyd era în cabina mea. Era 
întuneric, dar cumva eu puteam, în întuneric... nu neapărat 
să o văd, dar să o simt. Ştiam pur şi simplu că e acolo şi stă 
în centrul cabinei, iar eu nu mă puteam mişca, pentru că 
întunericul mă apăsa ca o fiinţă vie ghemuită pe pieptul 
meu. Fata s-a apropiat tot mai mult, până când a ajuns la 


— 225 — 


câţiva centimetri distanţă, cu marginea tricoului în susul 
coapselor ei lungi şi zvelte. 

A zâmbit, apoi şi-a scos tricoul cu o mişcare sinuoasă. Era 
slabă ca un ogar, numai coaste, clavicule şi un pelvis 
proeminent. Articulațiile cotului erau mai late decât 
antebraţul, iar încheieturile mâinilor noduroase păreau de 
copil. S-a uitat în jos la trupul ei, apoi şi-a scos sutienul, 
încet, ca la striptease, numai că mişcarea nu avea nimic 
erotic, sânii ei mici şi turtiţi şi stomacul scobit nu aveau 
nimic sexy. 

Dar, în timp ce eu stăteam întinsă pe pat, gâfâind şi 
paralizată de frică, fata nu s-a oprit aici. A continuat să se 
dezbrace. Chiloţii au alunecat de pe şoldurile ei înguste pe 
podea, inerţi. Apoi a urmat părul, smuls din rădăcini. Apoi 
şi-a scos sprâncenele, la început una, apoi cealaltă, şi 
buzele. Şi-a lăsat nasul să-i cadă la picioare. Şi-a tras 
unghiile, una câte una, ca o femeie care îşi scoate mănuşile 
de seară, şi le-a lăsat să cadă cu un zăâăngănit uşor pe 
podea, urmate de dinţii ei, clic... clic... clic, unul câte unul. 
Şi, în cele din urmă - şi cel mai groaznic -, a început să-şi 
tragă pielea, ca şi cum ar fi ieşit dintr-o rochie de seară 
strâmtă, până când a rămas doar muşchi, oase, ligamente 
şi sânge şiroind, ca un iepure jupuit. 

S-a lăsat în patru labe şi a început să se târască spre 
mine, cu gura fără buze larg deschisă, într-o parodie oribilă 
de zâmbet. 

S-a târât din ce în ce mai aproape, până când, în sfârşit, 
n-am mai avut unde să mă mai trag înapoi, ajungând la 
peretele din spate al paturilor suprapuse şi neputând să mă 
duc mai departe. 

Mi-am simţit respiraţia hârâind în gât. Am încercat să 
vorbesc, dar eram mută. Am încercat să mă mişc, dar eram 
încremenită de frică. 

Ea a deschis gura şi eu mi-am dat seama că urmează să 
vorbească - dar apoi şi-a băgat mâna în gură şi şi-a scos 
limba. 

M-am trezit icnind şi cu furnicături de groază pe piele. 


— 226 — 


Întunericul din jurul meu era ca un pumn strâns. 

Imi venea să ţip. Panica creştea înăuntrul meu ca un 
vulcan, ridicându-se prin gâtlejul încleştat şi printre dinţii 
strânşi. Apoi, într-un fel de delir, m-am gândit: dacă tipam, 
care era cel mai rău lucru care se putea întâmpla? Să mă 
audă cineva? N-aveau decât să mă audă. Poate venea 
cineva să mă scoată de aici. 

Aşa că am lăsat să iasă ţipătul care se acumulase în 
interiorul meu, crescând, umflându-se şi presând ca să iasă 
afară. 

Am tipat, am ţipat şi iar am ţipat. 

Nu ştiu cât timp am rămas aşa, tremurând, cu pumnii 
strânşi în jurul pernei subţiri şi inerte, cu unghiile înfipte în 
salteaua goală de dedesubt. 

Ştiu doar că, în sfârşit, în cabina mică s-a făcut linişte, cu 
excepţia mugetului încet al motorului şi a respirației mele, 
care râcâia un gât îndurerat şi răguşit. 

Nu venise nimeni. 

Nu bătuse nimeni la uşă ca să întrebe ce se întâmplă sau 
să amenințe că mă omoară dacă nu tac. Nimeni nu făcuse 
nimic. Puteam la fel de bine să fiu în spaţiul cosmic şi să tip 
într-un vid mut. 

Imi tremurau mâinile şi nu mi-o puteam scoate din cap 
pe fata din vis, gândul la trupul ei jupuit şi umed care se 
târa spre mine, încrâncenat şi îndurerat. 

Ce făcusem? O, Doamne, de ce făcusem asta, continuând 
să insist şi să refuz să-mi ţin gura. Eu făcusem din mine o 
ţintă, prin refuzul meu de a tăcea în legătură cu ce se 
întâmplase în cabina aceea. Şi totuşi... şi totuşi, ce se 
întâmplase de fapt? 

Am rămas aşa, apăsându-mi ochii cu mâinile în întuneric 
şi încercând să lămuresc lucrurile. Fata era vie - indiferent 
ce auzisem eu, indiferent ce mi se păruse că văd, nu fusese 
o crimă. 

Fata trebuia să se fi aflat pe vas în tot acest timp. Nu ne 
opriserăm nicăieri. Nu ne apropiaserăm de uscat nici măcar 
cât să-l vedem. Dar cine era ea şi de ce se ascundea pe 
vas? Şi al cui sânge îl văzusem pe geam? 


— 227 — 


Am încercat să ignor capul care mă durea şi să gândesc 
logic. Era o membră a echipajului? Avea acces la uşa 
personalului, la urma urmei. Dar apoi mi-am amintit că 
Nilsson introdusese codul în timp ce eu stăteam în spatele 
lui. Nu făcuse niciun efort să camufleze tastatura. Dacă aş 
fi vrut, ar fi fost o bagatelă să-mi notez cifrele pe care le 
formase. lar după asta, după ce ajungeai pe punţile de jos, 
nu mai erau prea multe uşi încuiate. 

Dar fata avusese acces la cabina goală - iar asta chiar 
necesita un card, fie unul pentru invitaţi, programat anume 
pentru uşa aceea, fie unul pentru angajaţi, care deschidea 
uşile tuturor cabinelor. M-am gândit la oamenii de serviciu 
pe care îi văzusem în micile lor cuşti de sub punte şi la 
feţele lor speriate care priveau spre mine, înainte ca uşa să 
se închidă. Cu cât ar fi vândut unul dintre ei un card de 
acces? O sută de coroane? O mie? Nici măcar nu trebuia să- 
| vândă - eram sigură că existau locuri în care puteai să 
copiezi astfel de carduri. Trebuia doar să-l împrumute 
pentru câteva ore, fără să pună cineva vreo întrebare. M- 
am gândit la Karla - practic îmi spusese că se întâmplase, 
că era posibil ca cineva să fi împrumutat cabina unei 
prietene. 

Dar nu era necesar să fi fost aşa. Cardul putea să fi fost 
furat, sau poate cumpărat de pe internet - habar n-aveam 
cum funcționau încuietorile astea electronice. Era posibil ca 
absolut nimeni să nu fi fost implicat. 

Era oare cu putinţă ca în tot acest timp eu să fi căutat 
făptaşul în rândul echipajului sau pasagerilor, iar ei să fi 
fost nevinovaţi? M-am gândit la acuzaţiile pe care i le 
aruncasem lui Ben, la suspiciunile pe care le avusesem faţă 
de Cole, faţă de Nilsson, faţă de toţi, şi mi s-a făcut rău. 

Însă faptul că fata asta exista şi era vie nu excludea 
automat implicarea altcuiva. Cu cât mă gândeam mai mult 
la asta, cu atât eram mai sigură că cineva de pe punţile de 
sus o ajutase - cineva scrisese mesajul de pe peretele 
centrului de recuperare, răsturnase aparatul de fotografiat 
al lui Cole în jacuzzi şi îmi furase telefonul. Nu era posibil ca 
toți aceştia să fi fost ea. Cineva ar fi văzut-o şi ar fi 


— 228 — 


recunoscut-o pe fata despre care eu tot vorbisem timp de 
două zile, dacă ea ar fi cutreierat pe vas. 

Of, începea să mă doar capul. De ce? Asta era întrebarea 
la care nu puteam răspunde. De ce atâtea eforturi ca să se 
ascundă la bordul vasului, ca să mă împiedice să pun 
întrebări? Dacă fata ar fi murit, ar fi avut sens. Dar era vie 
şi nevătămată. Probabil cine era ea era important. Soţia 
cuiva? Fiica cuiva? Amantă? Cineva încercase s-o scoată din 
tară fără să trebuiască să răspundă la nicio întrebare? 

M-am gândit la Cole şi la fosta lui soţie, la Archer şi la 
misterioasa lui „Jess”. M-am gândit la modul în care 
fotografia aceea dispăruse din aparat. 

Nimic nu avea sens. 

M-am rostogolit pe o parte, simțind în jurul meu povara 
întunericului. Indiferent unde eram, sigur era un loc chiar 
de la fundul vasului, acum nu mai aveam niciun dubiu. 
Motorul era mult mai zgomotos decât pe puntea 
pasagerilor, mai zgomotos chiar şi decât îmi aminteam să fi 
fost pe puntea personalului. Eram altundeva, poate pe 
puntea motorului, mult sub nivelul apei, la fundul carenei. 

La gândul ăsta am simţit iar cum mă cuprinde groaza. 
Tonele nenumărate de apă care îmi apăsau pe cap şi umeri, 
presând carena, aerul din cabină care circula întruna şi eu, 
aici, sufocându-mă din cauza propriei mele panici... 

Îmi tremurau picioarele. M-am dat jos din pat cu 
precauţie şi am traversat încet podeaua cu braţele întinse 
înainte, crispându-mă în faţa a ceea ce putea să fie aici 
împreună cu mine, în întunericul absolut. Imaginaţia mea 
invoca orori din coşmarurile copilăriei - pânze de păianjen 
gigantice pe faţă, bărbaţi cu mâini lacome, chiar şi fata 
însăşi, fără pleoape, fără buze, fără limbă. Dar o altă parte 
din mine ştia că nu mai e nimeni aici în afară de mine - că 
într-un spaţiu atât de limitat aş fi auzit, mirosit, simţit o altă 
fiinţă umană. 

După câteva clipe de avansare lentă, degetele mele au 
dat de uşă, pe care am parcurs-o pe pipăite. Primul lucru pe 
care l-am încercat a fost clanţa, dar era în continuare 
încuiată - nici nu mă aşteptasem la altceva. Am căutat o 


— 229 — 


vizetă, dar nu exista aşa ceva, sau cel puţin n-am reuşit eu 
s-o găsesc pe suprafaţa netedă a plasticului. Oricum, nu-mi 
aminteam să fi văzut o vizetă mai devreme. Ceea ce îmi 
aminteam şi am căutat apoi era întrerupătorul de lumină 
plat şi bej din stânga uşii. Degetele mele l-au găsit în 
întuneric şi l-am apăsat, cu inima bătându-mi puternic în 
piept. 

Nu s-a întâmplat nimic. 

L-am apăsat din nou, dar fără speranţă de data asta, 
pentru că ştiam ce făcuseră. Pe coridorul de afară trebuia 
să fie un fel de comutator principal sau o siguranţă. Uşa 
fusese deja închisă atunci când se stinsese lumina şi, 
oricum, în orice cabină pe care o mai văzusem înainte 
exista întotdeauna un fel de lumină de siguranţă - nu 
rămâneai niciodată în întuneric absolut, nici atunci când 
luminile erau stinse. Aici era altceva - era un întuneric total 
care nu putea veni decât de la întreruperea completă a 
electricităţii. 

M-am târât înapoi la pat, am tras pătura şi muşchii mei 
au început să tremure cu un amestec de panică şi acea 
senzaţie de rău ca de gripă pe care o mai avusesem. Îmi 
simţeam capul plin de un vid care se extindea, ca şi cum 
întunericul din cabină s-ar fi infiltrat în interiorul craniului 
meu şi mi s-ar fi prelins prin sinapse, amortizând şi 
înăbuşind totul, în afară de panica din ce în ce mai mare din 
stomac. 

O, Doamne. Nu face asta. Nu ceda, nu acum. 

Nu puteam să fac asta. Nu aveam să fac asta. Nu aveam 
s-o las să câştige. 

Furia care s-a revărsat dintr-odată asupra mea era ceva 
de care puteam să mă agăţ, ceva concret în întunericul 
tăcut din această cutie mică. Nemernica aia. Ce trădătoare. 
Halal solidaritate feminină. Eu mă luptasem pentru ea, îmi 
pusesem la bătaie credibilitatea, suportasem neîncrederea 
lui Nilsson şi interogatoriul lui Ben - şi pentru ce? Pentru ca 
ea să poată să mă trădeze, să mă dea cu capul de un toc 
de oţel şi să mă încuie în coşciugul ăsta nenorocit. 

Indiferent care era intriga, fata sigur era implicată. 


— 230 — 


Ea fusese, cu siguranţă, persoana care mă atacase pe 
coridor. Şi, cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât 
eram mai sigură că mâna care se furişase ca un şarpe să ia 
tava cu mâncare fusese tot a ei, o mână subţire, agilă, 
puternică. O mână care putea să zgârie, să pălmuiască şi 
să izbească de perete capul unui om. 

Trebuia să existe un anumit motiv pentru toate astea - 
nimeni nu ar pune la cale o mascaradă aşa de complicată în 
mod gratuit. Oare fata îşi înscenase propria moarte? lar eu 
trebuise să văd ce se întâmplase? Dar dacă era aşa, de ce 
să se străduiască atât să simuleze că nu fusese acolo? De 
ce să-şi debaraseze cabina, să şteargă sângele, să distrugă 
rimelul şi să discrediteze în mod deliberat toată descrierea 
mea despre acea noapte? 

Nu. Nu voise să fie văzută. În cabina aceea se întâmplase 
ceva şi, indiferent ce era, eu n-ar fi trebuit să fiu martoră la 
acel lucru. 

Am rămas aşa, frământându-mi creierii ca să înţeleg, dar, 
cu cât încercam mai mult să pun laolaltă aceste informaţii, 
cu atât mai mult părea un puzzle cu prea multe piese, care 
nu încăpeau în ramă. 

Am încercat să analizez posibilităţile care s-ar fi potrivit 
cu ţipătul, cu sângele şi cu muşamalizarea. O luptă? O 
lovitură în nas, un țipăt de durere, sângele cuiva care a 
alergat pe verandă ca să sângereze în mare, lăsând o pată 
pe geam... fără nicio moarte. lar dacă fata era un fel de 
pasager clandestin, asta putea explica de ce totul fusese 
muşamalizat - de ce o mutaseră într-o altă cabină şi 
curăţaseră sângele. 

Însă alte părţi ale imaginii nu se potriveau. Dacă lupta 
fusese neintenţionată şi nepremeditată, cum de curăţaseră 
cabina atât de rapid? Eu o văzusem mai devreme pe fată la 
faţa locului, camera din spatele ei fusese ticsită cu haine şi 
obiecte personale. Dacă lupta fusese neplanificată, era 
exclus să fi putut goli şi curăța apartamentul în cele câteva 
minute cât durase până ca eu să-l sun pe Nilsson. 

Nu - indiferent ce se întâmplase înăuntru, fusese ceva 
planificat. Goliseră dinainte şi curăţaseră meticulos camera. 


— 231 — 


lar eu începeam să bănuiesc că nu fusese o întâmplare că 
tocmai cabina 10 rămăsese goală. Nu, o cabină fusese 
lăsată goală în mod deliberat, şi trebuise să fie 10. 
Palmgren era ultima cabină a vasului; dincolo de ea nu mai 
existau altele, din care să vezi cum pluteşte ceva pe lângă 
tine şi dispare în spuma siajului. 

Cineva chiar murise. Eram sigură de asta. Doar că nu 
fata aceea. Dar cine, atunci? 

M-am zvârcolit şi răsucit în întuneric, încercând să aud 
orice zgomot pe care nu-l acoperea mugetul motorului şi să 
găsesc răspuns la întrebările care se învârtejeau tulbure în 
interiorul meu. Îmi simţeam creierul înceţoşat şi cleios, dar 
reveneam întruna la acea întrebare. Cine. Cine murise? 


— 232 — 


24 


Când m-am trezit, s-a auzit acelaşi clinchet metalic pe 
care îl auzisem mai devreme, iar luminile s-au aprins. Au 
pâlpâit pentru o clipă şi zumzetul becurilor economice care 
se  încălzeau a  răzbătut peste cel al motorului, 
amestecându-se cu vuietul din urechile mele. Am sărit în 
picioare, cu inima bubuind în piept, şi am răsturnat ceva de 
pe podea, lângă pat, în timp ce priveam frenetic în jur. 

Îmi ratasem şansa. 

La naiba, îmi ratasem şansa iar. 

Trebuia să aflu ce se întâmpla aici, ce aveau de gând să 
facă cu mine, de ce mă ţineau închisă. De cât timp eram 
aici? Acum era zi? Sau era doar momentul la care fata - sau 
cine mă ţinea închisă aici - decisese să dea drumul iar la 
curentul electric? 

Am încercat să număr descrescător. Fusesem lovită la 
primele ore ale dimineţii de marţi. Acum era cel puţin 
miercuri dimineaţă, poate mai târziu. Aveam senzaţia că 
eram aici de mai mult de douăzeci şi patru de ore - de mult 
mai mult. A 

M-am dus în baie să-mi dau cu apă pe faţă. In timp ce mă 
ştergeam, m-a cuprins un val de ameţeală care mi-a 
clătinat capul şi întreaga cameră s-a deplasat şi s-a 
cutremurat. Am avut o senzaţie bruscă de cădere şi am 
întins mâna ca să mă prind de tocul uşii, închizând ochii din 
cauza sentimentului că mă scufund foarte rapid şi foarte 
adânc într-o apă neagră. 

Senzaţia a scăzut, în sfârşit, şi m-am întors la pat, unde 
m-am aşezat şi mi-am băgat capul între genunchi, simțind 
cum pielea mi se înfioară de răceală şi fierbinţeală. Oare 
chiar se mişcase vasul? La atât de mare distanţă sub punți, 
era greu să deosebeşti ameţeala de legănarea valurilor. 
Aici, jos, mişcarea vasului se simţea cu totul altfel - nu era 
atât o înălţare şi o coborâre ritmică, ci un unduit lent 
amestecat cu mugetul constant al motorului, care crea o 
stranie senzaţie hipnotică. 


=233 = 


Lângă pat era o tavă cu o prăjitură cu cremă şi un bol cu 
cereale cu lapte - ambele răsturnate. Probabil că asta 
dărâmasem când sărisem din somn. Am ridicat bolul şi m- 
am forţat să înghit o lingură. Nu mi-era foame, dar de luni 
seara nu mâncasem nimic în afară de câteva chiftele. Ca să 
ies de acolo, trebuia să lupt, şi ca să lupt trebuia să 
mănânc. 

Însă ceea ce voiam eu cu adevărat nu era mâncare, ci 
pastilele mele. Le voiam cu o dorinţă fizică aprigă pe care 
mi-o aminteam de ultima oară când încercasem să nu le 
mai iau. Numai că, de data asta, ştiam că lucrurile nu 
aveau să meargă mai bine în lipsa lor, cum îmi spusesem 
întruna ultima oară. Aveau să meargă tot mai rău. 

Dacă o să supravieţuieşti, a spus vocea joasă şi 
neplăcută din capul meu. Cerealele mi s-au înţepenit în gât 
şi dintr-odată n-am mai putut înghiţi. 

Tânjeam ca fata din cabină să se întoarcă. Prin creierul 
meu a străfulgerat o imagine vie, plină de violenţă: eu 
prinzând-o de păr aşa cum mă prinsese ea pe mine, 
izbindu-i obrazul de muchia metalică a patului şi privind 
cum îi curge sângele, simţindu-i mirosul pătrunzător şi crud 
în cabina mică fără aer. Mi-am amintit din nou sângele 
întins pe geamul verandei şi mi-am dorit cu o năzuinţă 
intensă şi răutăcioasă să fi fost al ei. 

Te urăsc, m-am gândit eu. Am înghiţit din cauza durerii 
din gât, forțând cerealele înmuiate şi pe jumătate 
mestecate să coboare. Am mai luat o lingură şi am dus-o la 
gură cu degetele tremurând. Te urăsc atât de mult. Sper să 
te îneci. Cerealele mi se păreau ca cimentul şi m-am înecat 
când am încercat să le înghit, dar le-am forţat să coboare 
iar şi iar, până când bolul a rămas pe jumătate gol. 

Nu ştiam dacă pot să fac aşa ceva, dar trebuia să încerc. 

Am luat tava subţire de melamină şi am lovit marginea 
metalică a patului. Tava a ricoşat şi abia am avut timp să 
mă trag la o parte. Mi-a revenit brusc o imagine 
pătrunzătoare din timpul spargerii de acasă - uşa care mă 
izbise în pomete - şi a trebuit să închid ochii pentru o clipă 
şi să mă ţin de pat. 


— 234 — 


N-am mai încercat încă o dată. În schimb, am aşezat tava 
pe marginea metalică, am pus genunchiul pe partea 
apropiată şi mâinile cu toată greutatea pe cealaltă parte. 
Apoi am apăsat. La început nu s-a întâmplat nimic, aşa că 
am apăsat mai tare. Apoi tava s-a rupt în două cu un 
zgomot ca de foc de armă, iar eu am căzut pe pat, 
răşchirată. Dar aveam ceea ce îmi dorisem - două bucăţi de 
plastic cu muchii nu neapărat ca lama, dar suficient de 
ascuţite cât să provoace unele daune. 

Am luat bucăţile pe rând şi le-am cântărit în mână ca să 
găsesc cea mai bună modalitate de a le ţine, apoi, 
prinzând-o pe cea care părea mai amenințătoare, m-am 
dus la uşă şi m-am lăsat pe vine, lipită de peretele de lângă 
toc. 

Şi am aşteptat. 

Aşteptarea din ziua aceea a părut să dureze ore întregi. 
Am simţit de câteva ori că mi se închid ochii şi trupul 
încearcă să se decupleze din cauza valului epuizant de 
adrenalină şi frică, dar l-am forţat să se reactiveze. Rămâi 
pe fază, Lo! 

Am început să număr. Nu de panică, de data asta, doar 
ca să rămân trează. Unu. Doi. Trei. Patru. Când am ajuns la 
o mie, am schimbat şi am început să număr în franceză. Un. 
Deux. Trois... Apoi din doi în doi. Am început apoi jocul 
împărţirii, pe care îl joacă copiii - spui „fizz” la fiecare cinci 
sau multiplu de cinci şi „buzz” la fiecare şapte sau multiplu 
de şapte. Unu. Doi. Trei. Patru. Fizz. (Mâinile îmi tremurau.) 
Șase. Buzz. Opt. Nouă. Zece - nu, stai aşa, aici trebuia să 
fie „fizz”. 

Am scuturat din cap enervată, mi-am frecat braţele 
dureroase şi am început iar. Unu. Doi... 

Apoi am auzit un zgomot pe coridor. O uşă trântindu-se. 
Mi-am ţinut respiraţia. 

Se apropia. Pulsul a început să-mi gonească. Am simţit 
cum mi se strânge stomacul. 

O cheie în broască... 

Apoi uşa s-a deschis prudent şi m-am năpustit. 


— 235 — 


Ea. 

Fata m-a văzut că sar spre deschizătură şi a încercat să 
închidă uşa, dar am fost mai rapidă. Mi-am băgat mâna prin 
crăpătură şi uşa m-a lovit în antebraţ - cu putere. Am ţipat 
de durere, dar uşa a ricoşat şi am putut să-mi strecor 
jumătate de trup prin deschizătură, să-i împung braţul cu 
marginea zimţată a tăvii rupte care încerca să mă prindă, 
dar în loc să se dea în spate, cum anticipasem eu, fata s-a 
repezit înainte, în cameră, şi m-a împins spre peretele de 
plastic, tava intrându-mi dureros în braţ. M-am ridicat în 
picioare, cu dosul palmei scăldat în sânge, dar ea a fost mai 
rapidă. S-a repezit la uşă, a încuiat-o şi s-a sprijinit cu 
spatele la ea, strângând cheia în pumn. 

— Dă-mi drumul. 

Cuvintele mele s-au auzit ca mârâitul unui animal - nu al 
unui om. 

Fata a scuturat din cap. Stătea cu spatele la uşă şi avea 
pe faţă sângele meu, era speriată, dar şi cumva exaltată, 
vedeam asta în ochii ei. Era în avantaj şi ştia asta. 

— O să te omor, am spus eu. 

Vorbeam serios. Am ridicat tava pătată cu sângele meu. 

— O să-ţi tai gâtul. 

— Nu poţi să mă omori, a spus ea cu exact aceeaşi voce 
pe care mi-o aminteam, cu un fel de sfidare dispreţuitoare 
în spatele cuvintelor. Uită-te la tine, abia eşti în stare să te 
ţii pe picioare, vacă amărâtă ce eşti. 

— De ce? am spus eu cu o voce care amintea de un copil 
mic şi plângăcios. De ce faci asta? 

— Pentru că ne-ai obligat, a şuierat ea furioasă. Nu vrei 
nicicum să te opreşti din căutat, nu-i aşa? Oricât am 
încercat să te avertizez. Dacă ţi-ai fi ţinut gura despre ce ai 
văzut în cabina aia nenorocită... 

— Dar ce am văzut? am întrebat eu. 

Fata a scuturat din cap, încreţindu-şi buza. 

— Dumnezeule, a spus ea, probabil crezi că sunt încă şi 
mai proastă decât par. Tu chiar vrei să mori? 

Am scuturat şi eu din cap. 

— Bun. Atunci ce vrei? 


— 236 — 


— Vreau să ies de aici, am spus eu. 

M-am aşezat brusc pe pat, neştiind dacă picioarele mă 
mai puteau ţine prea mult. Ea a clătinat din cap, de data 
asta vehement, iar eu am văzut din nou în ochii ei o licărire 
de frică. 

— Nu m-ar lăsa el. 

EI? Cuvântul acesta parcă m-a usturat, era prima probă 
concretă că cineva de sus o ajuta. Cine era e/? Dar n-am 
îndrăznit să întreb, cel puţin nu imediat. Înainte de asta, 
exista ceva mai important de care aveam nevoie. 

— Pastilele mele, atunci. Dă-mi pastilele. 

Ea m-a cântărit din priviri. 

— Cele pe care le ţineai lângă chiuvetă? Poate că aş 
putea să fac asta. De ce le vrei? 

— Sunt antidepresive, am spus eu cu înverşunare. Sunt... 
nu trebuie să încetezi să le mai iei atât de rapid. 

— A... a răspuns ea, cu o expresie bruscă de înţelegere 
pe faţă. De asta arăţi atât de rău. Nu-mi puteam da seama. 
Am crezut că te-am lovit prea tare. Bine. Pot să fac asta. 
Dar, în schimb, trebuie să-mi promiţi ceva. 

— Ce? 

— Că n-o să mai încerci să mă ataci. Pastilele sunt pentru 
bună purtare, bine? 

— Bine. 

Fata s-a îndreptat de spate, a luat farfuria şi bolul şi a 
întins mâna după jumătăţile de tavă. Am ezitat o clipă, apoi 
i le-am întins. 

— Acum o să descui uşa, a spus ea, dar să nu faci vreo 
prostie. Dincolo de asta e o altă uşă, comandată printr-un 
cifru. N-o să ajungi prea departe. Deci fără neghiobii, în 
regulă? 

— În regulă, am spus eu ezitant. 

După ce a plecat, m-am aşezat pe banchetă, privind în 
gol şi gândindu-mă la ce spusese fata. 

El. 

Deci avea un complice la bord. Şi acel unic cuvânt le 
excludea pe Tina, Chloe, Anne şi două treimi din angajaţi. 

Cine era el? l-am bifat în minte. 


— 237 — 


Nilsson. 

Bullmer. 

Cole. 

Ben. 

Archer. 

În lista cu probabilitate mai mică i-am pus pe Owen 
White, Alexander, membrii echipajului şi stewarzii. 

Învârteam în minte posibilităţile, dar factorul care 
revenea întruna era centrul de recuperare şi mesajul „NU 
MAI CAUTA”. Exista un singur bărbat care coborâse acolo, 
un bărbat care ar fi putut să scrie acel mesaj: Ben. 

Trebuia să încetez să mă mai concentrez asupra 
motivelor. De ce era o întrebare insolubilă, nu aveam 
suficiente informaţii ca să răspund la ea. 

Însă în ce priveşte cum - existau foarte puţini oameni la 
bord care avuseseră ocazia de a scrie acel mesaj. Exista o 
singură intrare funcţională în centrul de recuperare şi Ben 
era singurul bărbat despre care eram sigură că o folosise. 

Atât de multe lucruri începeau să aibă sens! Graba lui de 
a-mi submina povestea în faţa lui Nilsson. Faptul că el - 
singurul dintre toţi cei de la bord - încercase să intre în 
cabina mea în acea ultimă noapte şi că ştia că eu eram 
închisă în baie, ceea ce făcea posibil furtul telefonului meu. 

Faptul că era cazat în cabina aflată vizavi de cea goală, 
însă nu auzise şi nu văzuse nimic. 

Faptul că minţise referitor la alibiul lui cum că jucase 
poker. 

Şi faptul că se străduise atât de mult să mă împiedice să 
merg mai departe cu investigația mea. 

Îmbinarea perfectă a pieselor puzzle-ului ar fi trebuit să- 
mi aducă satisfacţie, dar nu îmi aducea niciuna. Pentru că 
la ce-mi foloseau răspunsurile aici, jos? Trebuia să ies de 
aici. 


— 238 — 


25 


Stăteam pe o parte, privind fix peretele de melamină 
crem, când s-a auzit ciocănitul. 

— Intră, am spus eu indiferent. 

Apoi mi-a venit să râd de una singură de stupiditatea 
amabilităţilor sociale într-o situaţie ca asta. Ce conta dacă 
eu spuneam „Intră”, când ei puteau oricum să facă ce 
voiau? 

— Eu sunt, a spus vocea din faţa uşii. Gata cu porcăriile 
cu tava, da? Altfel, asta e ultima pastilă pe care o primeşti 
de la mine, bine? 

— Bine, am spus eu. 

Încercam să nu par prea nerăbdătoare, dar m-am ridicat 
în capul oaselor şi am tras în jurul meu pătura subţire. Nu 
făcusem duş de când ajunsesem aici şi miroseam a 
transpiraţie şi frică. 

Uşa s-a deschis prudent şi fata a împins pe jos, cu 
piciorul, o tavă cu mâncare, apoi s-a strecurat prin 
deschizătură şi a încuiat uşa în urma ei. 

— Poftim, a spus ea. 

A întins mâna. În palma ei era o singură tabletă. 

— Una? am spus eu, nevenindu-mi să cred. 

— Una. Poate reuşesc să-ţi mai aduc câteva mâine, dacă 
te porţi frumos. 

Mi-am dat seama că îi oferisem cel mai bun instrument 
de şantaj. Dar am dat din cap şi am luat pastila din palma 
ei. A scos o carte din buzunar - una dintre cărţile mele, de 
fapt, din camera mea. Clopotul de sticlă. Nu asta aş fi ales 
în situaţia aceea, dar era mai bine decât nimic. 

— M-am gândit că poate vrei să citeşti ceva; dacă n-ai 
nimic de făcut, poţi să înnebuneşti. 

Ochii i s-au îndreptat spre pastilă şi a adăugat: 

— Fără supărare. 

— Mersi, am spus eu. 

Ea s-a întors să plece, iar eu am spus: 

— Stai puţin. 


— 239 — 


— Da? 

— Eu... 

Dintr-odată, nu mai ştiam cum s-o întreb ce voiam s-o 
întreb. Am strâns mâna în jurul pastilei din palma mea. 
Căcat. 

— Ce... ce-o să se întâmple cu mine? 

Atunci faţa ei s-a schimbat. Expresia ei a căpătat ceva 
reţinut, ca o perdea care se lasă peste o fereastră. 

— Asta nu depinde de mine. 

— De cine depinde? De Ben? 

La asta, fata a pufnit dispreţuitor. 

— Distracţie plăcută. 

Când s-a întors să plece, şi-a zărit reflexia în oglinda mică 
de pe spatele uşii de la baie. 

— La dracu', am sânge pe faţă. De ce nu mi-ai spus? 
Dacă află el că m-ai atacat... 

A intrat în mica toaletă, ca să-şi dea cu apă pe faţă şi să 
se şteargă. 

Dar nu a şters doar sângele. Când a ieşit afară, am 
încremenit. După acel gest simplu, mi-am dat seama cine 
era. 

Când ştersese sângele, ştersese cu totul şi amândouă 
sprâncenele, lăsând o frunte netedă, ca de craniu, uşor şi 
insuportabil de recognoscibilă. 

Femeia din cabina 10 era Anne Bullmer. 


== 04 


26 


Eram prea uluită ca să spun ceva. Am rămas aşa, cu gura 
căscată din cauza şocului. 

Fata s-a uitat de la mine la imaginea ei din oglinda băii, 
dându-şi seama ce făcuse. Pe faţa ei a trecut o expresie 
scurtă de enervare, dar apoi a părut să lase asta la o parte 
şi a ieşit cu paşi mari din cameră, trăgând uşa în urma ei. 
Am auzit hârşâitul cheii în broască, apoi încă o uşă 
trântindu-se mai departe. 

Anne Bullmer. 

Anne Bullmer? 

Părea imposibil ca fata să fie aceeaşi femeie suptă, 
cenuşie şi îmbătrânită prematur pe care o văzusem şi cu 
care vorbisem. Şi totuşi, faţa ei era inconfundabilă. Aceiaşi 
ochi negri. Aceeaşi înălţime, aceiaşi pomeţi proeminenţi. 
Singurul lucru pe care nu îl puteam înţelege era cum nu 
văzusem asta până acum. 

Dacă n-ar fi făcut greşeala de a-şi şterge faţa, n-aş fi 
crezut niciodată cât de mult îi schimbau fizionomia părul şi 
sprâncenele desenate cu grijă. Fără ele, părea ciudat de 
anonimă şi netedă; era imposibil să nu te gândeşti la 
moarte şi la boală când te uitai la acea întindere de piele 
albă ca osul, iar eşarfa strânsă în jurul capului nu făcea 
decât să-i accentueze fragilitatea, subliniind într-un mod 
dureros ridurile de pe gâtul ei şi forma oaselor de dedesubt. 

Dar sprâncenele subţiri şi negre şi claia viguroasă de păr 
brunet o schimbau radical, făcând-o de nerecunoscut. Cu 
ele, devenea tânără, sănătoasă, vie. 

Mi-am dat seama că atunci când vorbisem cu Anne 
Bullmer, fusesem atât de fascinată de însemnele bolii ei că 
nu o privisem niciodată cu adevărat pe femeia de 
dedesubtul lor. De fapt, încercasem să nu privesc. Văzusem 
doar hainele drapate, sprâncenele lipsă, craniul captivant 
de neted de sub eşarfele acelea delicate... 

Părul trebuia să fie o perucă - nu aveam nicio îndoială în 
privinţa asta. Sub eşarfele acelea subţiri de mătase nu 


— 241 — 


exista loc pentru şuviţe groase şi brunete. 

Dar era oare bolnavă?  Sănătoasă?  Muribundă? 
Simulantă? Nu avea niciun sens. 

Am încercat să-mi amintesc ce-mi spusese Ben - patru 
ani de chimioterapie şi radioterapie. Oare puteai simula 
asta, chiar dacă plăteai doctori privaţi şi aveai un stil de 
viaţă monden care îţi dădea posibilitatea de a sări de la un 
sistem medical la altul odată la câteva luni? Poate că da. 

Asta explica măcar un lucru - cum urcase la bord şi ce se 
întâmplase cu ea după pleoscăitul din noapte. Işi scosese 
pur şi simplu peruca, îşi pusese eşarfa şi îşi reluase viaţa de 
Anne Bullmer. Explica, de asemenea, cum de umblase 
nestingherită pe tot vasul - ştia codurile de acces şi putea 
intra atât pe punţile pentru personal, cât şi în acest subsol 
secret încuiat din burta vasului. Atunci când soţul tău e 
proprietarul, nimic nu-ţi este interzis. 

Dar ceea ce mă nedumerea cel mai tare era de ce? De ce 
să se costumeze cu o perucă şi un tricou cu Pink Floyd şi 
să-şi petreacă după-amiaza într-o cabină goală? Ce făcea 
acolo? Şi, dacă era aşa un secret, de ce-mi deschisese uşa? 

În timp ce mă tot gândeam la ultima întrebare, mi-a 
revenit brusc o imagine cu mine bătând la uşă - unu, doi, 
trei, pauză, apoi încă un ciocănit - şi cu felul în care uşa 
fusese smucită, ca şi cum cineva ar fi aşteptat acea ultimă 
bătaie. Era un ciocănit aparte, neobişnuit. Tipul de ciocănit 
pe care l-ai folosi dacă ai conveni un cod. Era oare posibil 
să fi dat, în mod complet accidental, peste un semnal 
prestabilit pentru ca femeia din cabină - Anne Bullmer - să 
deschidă uşa? 

Ce bine ar fi fost! Ce bine ar fi fost dacă aş fi ciocănit de 
două ori, ca un om normal - sau chiar o dată. N-aş fi aflat 
niciodată că ea e acolo, nu m-aş fi pus niciodată în situaţia 
de a fi închisă, redusă la tăcere... 

Redusă la tăcere. Era un gând stânjenitor, iar cuvintele 
mi-au rămas în minte, reverberând ca un ecou. 

Trebuise să fiu redusă la tăcere. Dar pentru cât timp? 
Închisă aici până când... ce? Până când trecea un anumit 
termen? 


— 242 — 


Sau redusă la tăcere... permanent? 

La cină am primit peşte alb într-un fel de sos-cremă, cu 
cartofi fierţi. Era rece şi închegat pe la margini, dar mi-era 
foame. Inainte să mănânc m-am uitat la pastila din mâna 
mea, întrebându-mă ce să fac. Era jumătate din doza mea 
normală. Puteam să iau întreaga pastilă acum sau puteam 
s-o rup şi să încep să-mi fac o rezervă, în caz că... dar în 
caz că ce? Nu prea aveam cum să evadez, iar dacă Anne 
decidea să nu-mi mai aducă pastile, aveam să rămân fără 
niciuna cu mult înainte ca ei să i se facă milă de mine. 

In cele din urmă, am înghiţit-o pe toată, argumentându- 
mi că aveam un deficit de compensat. Puteam începe să le 
rup în jumătate de a doua zi, dacă avea să mi se mai pară 
important. M-am simţit mai bine aproape imediat, chiar 
dacă ştiam, raţional, că nu are cum să fie de la pastile. Nu 
se absorbeau atât de rapid, iar efectul începea să se simtă 
în organism după o vreme. Uşurarea pe care o simţeam se 
baza exclusiv pe efectul placebo. Insă acum nu-mi mai 
păsa. Acceptam orice puteam obţine. _ 

Apoi am început să ciugulesc din cina călâie. In timp ce 
stăteam pe pat, mestecând încet cartofii călduţi şi cleioşi, 
am încercat să rearanjez piesele puzzle-ului pe care îl 
asamblasem cu atâta sârguinţă în mintea mea. 

Acum ştiam ce însemna acel pufnet dispreţuitor. 

Sărmanul Ben. Am simţit un val de vinovăţie că mă 
grăbisem să-l judec, apoi încă unul, de data asta de furie. 
Mă concentrasem atât de mult pe faptul că Anne amintise 
din întâmplare un complice de gen masculin, încât nu-mi 
trecuse prin cap că Anne însăşi ar fi putut să fie cea care 
coborâse rapid scările centrului de recuperare, în timp ce 
se presupunea că aşteaptă să i se usuce lacul de unghii, şi 
să mâzgălească cuvintele alea pe oglindă. Lo, ce stupidă 
eşti. 

Dar şi ce stupid fusese Ben. Dacă n-ar fi petrecut atâţia 
ani bagatelizându-mi sentimentele şi dacă nu s-ar fi grăbit 
atât să mă toarne la Nilsson, în loc să-mi susţină povestea, 
atunci poate că nu m-aş fi grăbit nici eu să trag concluzii. 


= 243 — 


Acum ştiam cine era „el”. Richard Bullmer. El era 
proprietarul vasului. Şi, dintre toţi bărbaţii de pe vas, pe el 
mi-l imaginam cel mai uşor că plănuieşte şi duce la 
îndeplinire o crimă. Cu siguranţă mai probabil decât acel 
Alexander gras şi aferat sau decât Nilsson cel greoi ca un 
urs. 

Numai că nu avusese loc nicio crimă. De ce era nevoie 
să-mi reamintesc întruna acest fapt? De ce era atât de 
dificil de înţeles? 

Pentru că eşti aici, m-am gândit. Pentru că, indiferent ce 
ai văzut - indiferent ce s-a întâmplat în cabina aia -, a fost 
ceva suficient de important pentru ca ei să te închidă aici şi 
să te împiedice să te duci la poliţia din Trondheim. Ce se 
întâmplase? Trebuia să fie ceva cu miză atât de mare, încât 
pur şi simplu nu-şi permiteau să mă lase să vorbesc despre 
asta. Era oare contrabandă? Aruncau ceva peste bord unui 
complice? 

Tu o să urmezi, vacă proastă ce eşti, a spus vocea din 
capul meu. M-a străbătut, ca un şoc electric prin craniu, o 
imagine cu mine scufundându-mă în apa adâncă. 

Am tresărit şi am strâns din dinţi, forţându-mă să iau încă 
o gură de cartofi cleioşi. Vasul se înălța şi cobora, iar prin 
stomac îmi înota greata. 

Chiar, ce avea să se întâmple cu mine? Existau doar două 
posibilităţi. La un moment dat, aveau să-mi dea drumul. 
Sau aveau să mă omoare. Şi, cumva, prima posibilitate nu 
mi se mai părea foarte probabilă. Ştiam atât de multe. 
Ştiam despre Anne. Ştiam că nu era nici pe departe atât de 
bolnavă pe cât se prefăcea. lar ei nu-şi permiteau ca eu să 
ies şi să-mi spun povestea - o poveste despre răpire, 
întemniţare şi vătămare corporală. Deşi, oare m-ar fi crezut 
cineva? 

Mi-am atins obrazul cu degetele, acolo unde aveam în 
continuare sânge închegat de când mă izbise de tocul uşii. 
M-am simţit dintr-odată scârboasă - murdară, transpirată şi 
mânjită cu sânge. Anne nu avea să se întoarcă ore întregi - 
judecând după sincronizarea ei anterioară. 

Nu puteam să fac prea multe ca să-mi ameliorez soarta, 


— 244 — 


închisă cum eram în acest coşciug de doi metri. Dar cel 
puţin puteam să mă păstrez curată. 

jetul nu se putea compara cu cel din apartamentul meu 
de sus. Chiar şi dat la maximum era doar un şiroi călduţ, 
dar am stat sub el atât de mult că am simţit cum degetele 
mi se înmoaie şi se zbârcesc. Sângele închegat de pe mână 
s-a dizolvat în apă şi am închis ochii, simțind cum curge 
căldura prin mine, infiltrându-mi-se în muşchi. 

Când am ieşit din baie, m-am simţit mai bine, mai în 
pielea mea, curățată de o parte a fricii şi violenţei care 
marcaseră ultimele câteva zile. Când mi-am luat iar 
hainele, mi-am dat seama în ce hal ajunsesem. Hainele 
puţeau - ca să fiu directă - şi erau pătate cu sânge şi 
transpiraţie. 

M-am întins pe pat şi am închis ochii, ascultând 
zăngănitul constant al motorului şi întrebându-mă unde 
eram. Era miercuri noapte - sau poate joi dimineaţă deja. 
Din ce îmi aminteam eu, mai rămăseseră doar puţin mai 
mult de douăzeci şi patru de ore din călătoria asta. lar apoi? 
Când vasul ajungea în Bergen vineri dimineaţă, ceilalţi 
pasageri aveau să plece şi, odată cu ei, ultima mea 
speranţă să-şi dea cineva seama ce se întâmplase. 

Timp de douăzeci şi patru de ore, probabil că eram în 
siguranţă. Dar după aceea... O, Doamne, nu puteam să mă 
gândesc la asta. 

Mi-am apăsat ochii cu mâinile, ascultând cum îmi vuieşte 
în cap sângele. Ce trebuia să fac? Ce puteam să fac? 

Dacă Anne spunea adevărul, n-aş fi realizat nimic dacă o 
răneam. După uşa aceasta era o altă uşă încuiată şi, foarte 
probabil, alte coduri la ieşiri. Pentru o clipă, m-am întrebat: 
dacă ajungeam pe coridor, oare aş fi putut să găsesc şi să 
declanşez o alarmă de incendiu înainte să mă prindă 
cineva? Dar şansele păreau prea mici. Din câte văzusem, 
cu forţa şi rapiditatea lui Anne era puţin probabil să ajung 
atât de departe. 

Nu. Cea mai bună şansă pe care o aveam era simplă - 
trebuia s-o atrag pe Anne de partea mea. 


— 245 — 


Dar cum? Ce ştiam de fapt despre ea? 

Am încercat să mă gândesc: bogăţia ei fantastică, 
copilăria singuratică prin pensioanele din Europa. Nu era de 
mirare că îmi luase atâta timp să fac legătura. Femeia slabă 
ca o greblă şi cu ochi trişti, îmbrăcată în şalurile ei gri de 
mătase şi eşarfe de firmă - da, asta se potrivea cumva cu 
ceea ce mi se spusese. Dar nu puteam asocia nici măcar un 
cuvânt din ce-mi povestise Ben cu fata în tricou cu Pink 
Floyd, cu ochi întunecaţi şi sfidători şi rimel ieftin. Era ca şi 
cum ar fi existat două Anne. Aceeaşi înălţime, aceeaşi 
greutate - în rest, nicio asemănare. 

Apoi... s-a produs un declic. 

Două Anne. 

Două femei. 

Rochia de mătase gri care se asorta cu ochii ei... 

Am deschis ochii şi mi-am coborât picioarele peste 
marginea patului, gemând din cauza propriei mele 
stupidităţi. Bineînţeles - bineînțeles. Dacă n-aş fi fost pe 
jumătate moartă de frică, panică şi durere de cap, mi-aş fi 
dat seama. Cum de nu mă gândisem la asta? 

Bineînţeles că existau două Anne. 

Anne Bullmer era moartă - era moartă din noaptea în 
care părăsisem Anglia. 

Fata în tricou cu Pink Floyd era foarte vie şi se dăduse 
drept Anne de atunci încoace. 

Aceeaşi înălţime, aceeaşi greutate, aceiaşi pomeţi laţi - 
doar ochii nu se potriveau, iar ei îşi asumaseră acest risc 
moderat, mizând pe faptul că nimeni nu-şi va aminti 
trăsăturile unei femei cu care abia dacă se întâlnise. Nimeni 
de la bord n-o cunoscuse pe Anne înaintea călătoriei. 
Pentru numele lui Dumnezeu, Richard chiar îi spusese lui 
Cole să nu facă fotografii cu ea! Acum înţelegeam de ce. Nu 
ca să protejeze o femeie inhibată de aspectul ei. Ci ca să nu 
existe nicio fotografie compromiţătoare care să le dea de 
gândit după aceea prietenilor şi rudelor. 

Am închis ochii şi mi-am înfipt dureros degetele în păr, 
trăgând cu putere de scalp în timp ce încercam să-mi dau 
seama ce se întâmplase. 


— 246 — 


Richard Bullmer - trebuia să fi fost el - o urcase la bord 
pe ascuns pe femeia din cabina 10. Ea ajunsese în cabina 
aia înainte ca noi, ceilalţi, să urcăm pe vas. 

In ziua în care ridicasem ancora, ea aştepta semnalul, 
comanda de la Richard să elibereze cabina şi să se 
pregătească. M-am gândit la ceea ce văzusem peste 
umărul ei: o rochie de mătase întinsă pe pat, machiaj, benzi 
depilatoare în baie. Dumnezeule, cum putusem să fiu atât 
de proastă? Se rădea şi îşi smulgea părul de pe corp, gata 
să joace rolul unei femei bolnave de cancer. Dar în loc să 
bată Richard la uşă în modul stabilit dinainte, apărusem eu 
şi dădusem în mod accidental semnalul, iar ea mă văzuse 
pe mine. 

Oare ce naiba crezuse? Am revăzut în minte spaima şi 
iritarea de pe faţa ei în timp ce încerca să închidă uşa, iar 
eu o împiedicam. Era disperată să scape de mine, dar se 
străduia să se comporte cât mai natural posibil. Era mult 
mai bine ca eu să-mi amintesc o femeie necunoscută care 
îmi împrumutase un rimel decât să încep să spun poveşti 
despre faptul că o altă invitată îmi trântise uşa în faţă. 

Şi aproape că funcţionase. Fusese cât pe ce să 
funcţioneze. 

Oare îi povestise despre asta lui Richard atunci când 
venise? Nu puteam şti sigur, dar bănuiam că nu. La cina din 
acea primă seară, el păruse atât de relaxat - gazda 
perfectă. Şi, în plus, era gafa ei, iar el nu părea genul de om 
căruia să vrei să-i mărturiseşti o greşeală. Era mai probabil 
ca ea să fi sperat din toată inima că totul avea să treacă. 

Apoi îşi făcuse bagajele, eliberase camera şi aşteptase. 

După cocteilul din seara aceea, Anne cea reală fusese 
dusă cumva în cabina 10. Era oare vie, atrasă acolo cu cine 
ştie ce minciună? Sau era deja moartă? 

Oricum ar fi fost, nu mai conta, pentru că rezultatul final 
fusese acelaşi. In timp ce Richard era în cabina lui Lars, ca 
să-şi construiască alibiul cu un joc de poker neîntrerupt, 
femeia din cabina 10 o împinsese pe Anne peste bord, 
sperând ca trupul ei să nu fie găsit niciodată. 

Şi le-ar fi ieşit, dacă eu - speriată şi traumatizată din 


— 247 — 


cauza spargerii - n-aş fi auzit pleoscăitul şi nu m-aş fi grăbit 
să trag o concluzie care era atât de greşită că era aproape 
perfect adevărată. 

Atunci cine era ea? Cine era fata care mă lovise, mă 
hrănise şi mă încuiase aici ca pe un animal? 

Habar n-aveam. Dar ştiam un lucru - ea era cea mai 
bună şansă a mea de a scăpa cu viaţă de acolo. 


— 248 — 


27 


Toată noaptea aia am rămas trează, încercând să-mi dau 
seama ce trebuia să fac. Judah şi părinţii mei mă aşteptau 
acasă abia vineri şi până atunci n-ar fi avut niciun motiv să 
presupună că ceva nu era în regulă. Dar ceilalţi pasageri 
aveau să creadă probabil că nu mă mai întorsesem pe vas. 
Oare aveau să dea alarma? Sau Bullmer le oferise o 
poveste ca să explice dispariţia mea - că fusesem reţinută 
în Trondheim de treburi urgente, poate? Că mă hotărâsem 
pe neaşteptate să mă întorc acasă? 

Nu ştiam sigur. Am încercat să mă gândesc cine ar putea 
fi suficient de preocupat ca să pună întrebări. Aveam puţine 
speranţe că Chloe, Cole sau majoritatea celorlalţi aveau să 
facă tapaj. Nu mă cunoşteau. Nu aveau datele de contact 
ale rudelor mele. Foarte probabil, aveau să accepte orice le 
spunea Bullmer. 

Ben, atunci? El mă cunoştea bine, suficient cât să ştie că 
nu-mi stătea în fire să o întind dimineaţa devreme din 
Trondheim fără o vorbă. Dar nu eram sigură. Într-o situaţie 
normală, probabil că ar fi luat legătura cu Judah sau cu 
părinţii mei ca să le comunice îngrijorările lui, dar felul cum 
lăsasem lucrurile între mine şi el nu prea semăna cu o 
situaţie normală. Aproape că îl acuzasem că e complice la o 
crimă şi, dată fiind furia lui îndreptăţită, probabil că nu avea 
să fie surprins că dispărusem de pe vas fără să-mi iau la 
revedere. 

Dintre ceilalţi invitaţi, Tina părea cea mai bună variantă. 
Speram din tot sufletul să ia legătura cu Rowan când avea 
să vadă că nu mă mai întorceam. Dar părea o şansă foarte 
mică, aşa că nu-mi putea miza viaţa pe ea. 

Nu. Trebuia să mă ocup eu. 

Când a venit dimineaţa, nu dormisem deloc, dar ştiam ce 
trebuia să fac, iar când s-a auzit ciocănitul, eram pregătită. 

— Intră, am spus. 

Uşa s-a întredeschis şi fata a băgat capul prudent printre 
uşă şi toc. A văzut că stau liniştită pe pat, spălată şi curată, 


— 249 — 


cu cartea în poală. 

— Hei, am spus eu. 

A pus tava pe podea. De data asta, era îmbrăcată ca 
Anne - purta eşarfă şi nu avea sprâncenele făcute -, dar nu 
se mişca la fel ca ea. Se mişca asemenea fetei pe care o 
văzusem înainte; a trântit tava cu nerăbdare şi s-a 
îndreptat de spate fără niciun pic din graţia meditativă pe 
care o manifestase când se dăduse drept soţia lui Richard. 

— Hei, a răspuns ea, cu o voce de asemenea diferită, în 
care consoanele erau sărite sau estompate. Ai terminat 
cartea? 

— Da, poţi să-mi aduci alta? 

— Da, cred că da. Ce vrei? 

— Nu contează. Orice. Alege tu. 

— Bine. 

A întins mâna după C/opotul de sticlă, iar eu i-am dat-o, 
apoi mi-am făcut curaj pentru ceea ce trebuia să fac în 
continuare. 

— Îmi pare rău, am spus eu stângaci. Pentru tavă. 

Atunci ea a zâmbit, dezvelindu-şi dinţii regulaţi şi albi, cu 
o licărire de năstruşnicie în ochii negri. 

— E în regulă. Nu te învinovăţesc, şi eu aş fi făcut la fel. 
Dar de data asta ţi-am adus una de cauciuc. A doua oară nu 
mă mai păcăleşti. 

M-am uitat la micul dejun de pe podea. Tava casantă de 
melamină fusese înlocuită cu una din plastic gros şi mat, 
din cele de pe care se serveşte băutura la bar. 

— Bănuiesc că nu pot să mă plâng, m-am forţat eu să 
zâmbesc. Am meritat-o. 

— Pastila ta e pe farfurioară. Nu uita - bună purtare, da? 

Am aprobat din cap şi ea s-a întors să plece. Am înghiţit 
în sec. Trebuia s-o opresc, să spun ceva. Orice care să mă 
scape de condamnarea la încă o zi şi o noapte de 
singurătate petrecute aici. 

— Cum te cheamă? am zis eu disperată. 

Ea s-a întors cu o expresie suspicioasă. 

— Ce? 

— Ştiu că nu eşti Anne. Mi-am amintit de ochi. În prima 


— 250 — 


seară, Anne avea ochi cenuşii. Tu n-ai. În rest, eşti foarte 
convingătoare. Eşti o actriţă foarte bună, să ştii. 

Faţa ei a devenit perfect inexpresivă şi, pentru o clipă, m- 
am gândit că o să se năpustească afară din cameră şi o să 
mă lase acolo încă douăsprezece ore. Mă simţeam ca un 
pescar care trage în undiţă un peşte imens cu un fir delicat, 
cu muşchii încordaţi de efort, dar străduindu-se să nu 
smucească şi să-şi ascundă încordarea. 

— Dacă am înţeles greşit... am început eu cu precauţie. 

— Taci din gură, a spus ea, aprigă ca o leoaică. 

Faţa se transformase complet, fioroasă de furie, iar ochii 
ei negri erau plini de ranchiună şi neîncredere. 

— Îmi pare rău, am spus eu umil. N-am... uite ce e, mai 
contează? Oricum nu pot să plec de aici. Cui aş putea să 
spun? pi 

— La dracu’, a spus ea cu înverşunare. lţi sapi singură 
mormântul, înţelegi? 

Am dat din cap. Dar o ştiam deja de câteva zile. 
Indiferent ce ar fi încercat fata să-şi spună - indiferent ce aş 
fi încercat eu să-mi spun -, exista un singur mod în care 
aveam să ies din camera asta. 

— Nu cred că Richard o să mă lase să plec, am spus eu. 
Ştii asta, nu? Aşa că, şi cu nume, şi fără, n-are nicio 
importanţă. 

Faţa de sub eşarfa scumpă era albă. Când a vorbit, a 
făcut-o cu o voce înverşunată. 

— Ai făcut totul praf. De ce n-ai putut să laşi lucrurile aşa 
cum erau? 

— Am încercat să ajut! am spus eu. 

Nu voisem să se audă aşa, dar în camera mică răsunase 
înspăimântător de tare. Am înghiţit în sec şi am adăugat 
mai încet: 

— Încercam să te ajut pe tine, nu înţelegi? 

— De ce? a spus ea, pe jumătate ca întrebare, pe 
jumătate ca strigăt de frustrare. De ce? Abia dacă mă 
cunoşteai - de ce a trebuit să continui să cauţi? 

— Pentru că ştiam cum e să fii în locul tău! Ştiu - ştiu 
cum e să te trezeşti noaptea şi să te temi pentru viaţa ta. 


— 251 — 


— Dar asta nu sunt eu, a mârâit ea. 

A traversat cabina strâmtă cu paşi mari. De aproape, am 
văzut că sprâncenele ei crescuseră la loc foarte puţin. 

— N-am fost eu niciodată, a continuat ea. 

— Dar o să fii, am spus eu, susţinându-i privirea, ca să nu 
poată întoarce capul. 

N-o puteam lăsa să ignore ce făcea. 

— După ce Richard o să ia banii lui Anne - care crezi că o 
să fie următoarea lui mişcare? O să şteargă toate urmele, 
ca să se pună la adăpost. 

— Taci! Habar n-ai despre ce vorbeşti. E un om bun. E 
îndrăgostit de mine. 

M-am ridicat în picioare, la acelaşi nivel cu ea. Ochii 
noştri erau fixaţi unii asupra altora, feţele noastre erau la 
doar câţiva centimetri distanţă, în spaţiul minuscul. 

— Asta e o prostie şi tu o ştii, am spus eu. 

Imi tremurau mâinile. Dacă lucrurile ieşeau prost, fata 
putea să încuie uşa şi să nu mai vină niciodată, dar trebuia 
s-o fac să se confrunte cu realitatea situaţiei - şi pentru 
mine, şi pentru ea. Dacă pleca acum, probabil că 
amândouă eram moarte. 

— Dacă ar fi îndrăgostit de tine, nu te-ar bate şi nu te-ar 
obliga să te costumezi în soţia lui moartă. Care crezi că e 
rostul mascaradei ăsteia? Ca voi să fiţi împreună? Nu e 
vorba de tine. Dacă ar fi aşa, ar fi divorţat şi v-aţi fi luat 
tălpăşiţa amândoi - dar ea ar fi rămas cu banii. E 
moştenitoarea unei averi de un miliard de lire sterline. 
Genul ăsta de oameni nu riscă să se căsătorească fără un 
contract prenuptial. 

— Taci! a spus ea, acoperindu-şi urechile cu mâinile şi 
scuturând din cap. Nu ştii despre ce vorbeşti. Niciunul 
dintre noi nu şi-a dorit să se ajungă la situaţia asta! 

— Serios? Tu crezi că e o coincidenţă că s-a îndrăgostit 
de cineva care seamănă izbitor cu Anne? A plănuit de la 
bun început chestia asta. Eşti doar un mijloc pentru 
atingerea unui scop. 

— Nu ştii nimic despre asta, a mârâit fata. 

S-a întors dinspre mine, s-a dus la locul în care ar fi 


— 252 — 


trebuit să fie fereastra şi s-a întors. Expresia ei nu mai avea 
acum nimic din seninătatea obosită a lui Anne - era doar 
frică şi furie. 

— Să aibă toţi banii, dar fără soţia dominatoare - cred că 
boala lui Anne i-a oferit imboldul şi, dintr-odată, a 
descoperit că-i place ideea: un viitor fără Anne, dar cu banii 
ei. lar când doctorii i-au spus lui Anne că se vindecase, el n- 
a mai vrut să renunţe - nu-i aşa? apoi te-a văzut pe tine - şi 
a început să se contureze un plan. Unde te-a agăţat, într-un 
bar? Nu, stai aşa... 

Mi-am amintit de fotografia din aparatul lui Cole. 

— Într-un club, nu-i aşa? 

— Nu ştii nimic despre asta! a strigat fata. NIMIC! 

Şi, înainte ca eu să apuc să mai spun ceva, s-a răsucit pe 
călcâie, a descuiat uşa cu mâna tremurând şi s-a năpustit 
afară din cameră, cu Clopotul de sticlă sub braţ. Uşa s-a 
închis bubuind în spatele ei şi am auzit hârşâitul ezitant al 
cheii în broască. Apoi încă un bubuit mai îndepărtat, apoi 
linişte. 

M-am aşezat la loc pe pat. Oare o făcusem să se 
îndoiască suficient de Richard cât să aibă încredere în 
mine? Sau în clipa asta se ducea sus ca să-i relateze toată 
conversaţia? Exista un singur mod prin care puteam afla, şi 
anume să aştept. 

Insă, pe măsură ce orele treceau şi ea nu se mai 
întorcea, am început să mă întreb cât de lungă avea să fie 
aşteptarea. 

lar când fata nu a reapărut cu cina şi foamea a început să 
mă roadă, am început să bănuiesc că făcusem o greşeală 
groaznică. 


— 253 — 


28 


Am stat întinsă mult timp, privind fix patul de deasupra 
mea, reluând în minte conversaţia şi încercând să-mi dau 
seama dacă nu cumva făcusem cea mai gravă greşeală din 
viaţa mea. 

Pariasem pe stabilirea unui fel de legătură cu fata, pe 
faptul că aveam s-o forţez să se confrunte cu ceea ce făcea 
- şi începea să pară că eşuasem. 

Orele se târau încet şi nu venea nimeni. Foamea a 
devenit din ce în ce mai acaparatoare. Aş fi vrut să nu-i fi 
dat înapoi cartea; în cabină nu era nimic cu care să-mi ocup 
timpul. Am început să mă gândesc la carceră - la deţinuţii 
care înnebuneau încetul cu încetul, începând să audă voci 
şi implorând să fie eliberaţi. 

Cel puţin fata lăsase electricitatea în funcţiune, deşi nu 
ştiam dacă fusese un act de clemenţă - era atât de furioasă 
când ieşise din cameră că probabil ar fi închis-o doar ca să 
mă pedepsească. Mai degrabă uitase. Dar acest mic detaliu 
- ideea că îmi puteam determina mediul fie şi în această 
privinţă minoră - era de ajutor. 

Am făcut iar duş, apoi am lins gemul uscat de la 
croasantul de pe farfurie. M-am întins pe pat şi am închis 
ochii, încercând să-mi amintesc tot felul de lucruri: planul 
casei în care crescusem. Intriga din Micutele doamne. 
Culoarea părului lui Jude... 

Dar nu. Am alungat acest gând. Nu mă puteam gândi la 
Judah. Nu aici. M-ar fi distrus. 

În cele din urmă - mai mult ca modalitate de a prelua 
controlul asupra situaţiei decât pentru că aş fi crezut cu 
adevărat că m-ar ajuta -, am stins lumina şi am rămas aşa, 
privind fix în întuneric şi încercând să adorm. 

Nu sunt sigură dacă am dormit cu adevărat. Cred că am 
moţăit. Au trecut ore, sau cel puţin aşa părea. N-a venit 
nimeni, dar la un moment dat am fost trezită brusc în 
întuneric şi m-am ridicat în capul oaselor. Cu pulsul 


— 254 — 


accelerat, am încercat să-mi dau seama ce era diferit. Un 
zgomot? O prezenţă în întuneric? 

M-am dat jos din pat, cu inima bubuind, şi m-am dus pe 
pipăite la uşă, dar, după ce am aprins lumina, nimic nu era 
diferit. Cabina era goală. Baia minusculă era la fel de pustie 
ca înainte. Mi-am ţinut răsuflarea şi am ascultat, dar pe 
coridorul de afară nu se auzeau paşi, voci sau mişcare. 
Niciun sunet nu tulbura liniştea. 

Şi atunci mi-am dat seama. Liniştea. Asta era ceea ce mă 
trezise. Motorul se oprise. 

Am încercat să număr zilele pe degete şi, chiar dacă nu 
puteam fi sigură, eram destul de convinsă că trebuie să fie 
vineri, pe 25. Ceea ce însemna că vasul ajunsese în ultimul 
port, Bergen, unde trebuia să debarcăm şi să luăm avionul 
spre Londra. Pasagerii aveau să plece. 

Şi atunci aveam să rămân singură. 

Gândul a făcut ca venele să-mi fie străbătute de panică. 
Ideea că pasagerii erau atât de aproape - cel mai probabil 
dormind la doar un metru deasupra capului meu -, şi totuşi 
eu nu puteam să întreprind nimic, nimic, ca să-i fac să mă 
audă. lar în curând aveau să-şi facă bagajele şi să plece, iar 
eu aveam să rămân singură într-un coşciug modelat de 
conturul vasului. 

Era un gând prea greu de suportat. Fără să mă gândesc, 
am luat bolul în care fusese micul dejun de ieri şi am bătut 
în plafon cât de tare puteam. 

— Ajutor! am ţipat eu. Mă aude cineva? Sunt închisă aici, 
vă rog, ajutaţi-mă! 

M-am oprit, găfâind şi ascultând, sperând cu disperare că 
acum, când zgomotul motorului nu îmi mai camufla 
tipetele, cineva ar fi putut să audă. 

Nu a venit niciun bubuit de răspuns, niciun strigăt 
înăbuşit, filtrat prin podele. Dar am auzit ceva. Un scrâşnet 
metalic, ca şi cum cineva ar fi râcâit partea exterioară a 
carenei. 

Oare auzise cineva? Mi-am ţinut respiraţia, încercând să- 
mi liniştesc inima, care bătea atât de tare că ameninţa să 
acopere zgomotele slabe din afara vasului. Venea cineva? 


— 255 — 


Scrâşnetul s-a auzit iar... Am simţit cum partea laterală a 
vasului se cutremură şi, dintr-odată, mi-am dat seama ce 
era. Coborau pasarela. Pasagerii debarcau. 

— Ajutaţi-mă! am tipat. 

Am bătut din nou, deosebirea fiind că, de data asta, am 
observat cum plafonul de plastic amortiza şi absorbea 
zgomotul. 

— Ajutaţi-mă! Eu sunt, Lo. Sunt aici! Sunt pe vas! 

Niciun răspuns, doar respiraţia abrazivă din gâtul meu şi 
pulsul din urechi. 

— Aude cineva? Vă rog! Vă rog ajutaţi-mă! 

Am pus mâinile pe perete şi am simţit cum bufniturile 
pasarelei se transmit în jos prin carenă şi prin mâinile ele. 
Izbiturile cărucioarelor de transport... ale bagajelor... şi ale 
picioarelor care plecau. 

Simţeam toate aceste lucruri. Dar nu le auzeam. Eram 
mult sub nivelul apei - iar ei erau sus, acolo unde vibraţiile 
uşoare pe care le puteam eu produce cu bolul meu de 
plastic erau acoperite de zgomotul vântului, ţipetele 
pescăruşilor şi vocile colegilor de călătorie. 

Am lăsat bolul să cadă pe podea, unde a ricoşat şi s-a 
rostogolit pe mocheta subţire, apoi m-am prăbuşit pe pat şi 
m-am ghemuit acolo, cu braţele înfăşurate în jurul capului 
lipit de genunchi. Am început să plâng cu lacrimi mari de 
frică şi disperare. 

Îmi mai fusese frică şi înainte. Fusesem speriată de 
moarte. 

Dar nu fusesem niciodată disperată, iar ceea ce simţeam 
acum era disperare. 

Stăteam în genunchi pe salteaua subţire şi suspinam, în 
timp ce prin minte îmi treceau imagini: Judah citind ziarul, 
mama făcând integrame, cu limba între dinţi, tatăl meu 
tunzând iarba duminica şi fredonând afon. Aş fi dat orice 
să-l văd pe unul dintre ei în camera asta, doar pentru o 
clipă, doar ca să le spun că sunt în viaţă şi îi iubesc. 

Dar singurul lucru la care mă puteam gândi era că ei 
aşteaptă întoarcerea mea. Şi disperarea lor când nu aveam 
să sosesc. Şi, în sfârşit, sentinţa nesfârşită de a aştepta, de 


— 256 — 


a aştepta fără speranţă pe cineva care nu avea să mai vină 
niciodată. 


— 257 — 


De la: Judah Lewis 

Către: Judah Lewis; Pamela Crew; Alan Blacklock 
BCC: [38 de destinatari] 

Trimis: Marţi, 29 septembrie 

Subiect: Lo - informaţie nouă 


Dragii mei, îmi pare foarte rău că vă dau această 
veste prin e-mail, dar sunt sigur că veţi înţelege că 
aceste ultime zile au fost foarte dificile şi că ne-a fost 
greu să răspundem preocupărilor şi întrebărilor 
tuturor. 


Până acum, nu am avut ceva concret de împărtăşit şi 
acest lucru a avut drept rezultat o mulţime de 
speculaţii dureroase în reţelele de socializare. Insă 
acum am primit nişte veşti. Din nefericire, nu e ce 
speram noi, iar părinţii lui Lo - Pam şi Alan - m-au 
rugat să trimit aceste informaţii către rudele şi 
prietenii apropiaţi, atât în numele lor, cât şi în al 
meu, pentru că nu voiam să afle cineva asta de pe 
internet. 


Îmi vine greu s-o spun: în dimineaţa asta, Scotland 
Yard mi-a cerut să identific nişte fotografii primite de 
ei de la echipa de poliţişti norvegieni care se ocupă 
de caz. Erau fotografii cu îmbrăcăminte, şi hainele 
sunt ale lui Lo. 


Le-am recunoscut imediat. Mai ales ghetele, care 
sunt de colecţie şi foarte aparte - sigur sunt ale ei. 

Evident, suntem distruşi de această descoperire, dar 
avem răbdare şi aşteptăm să aflăm ce ne poate 
spune poliţia - asta e tot ce ştim pentru moment, dat 
fiind că trupul e în continuare în Norvegia. Între timp, 
am vrea să vă rugăm să fiţi discreţi în comunicarea 
cu mass-media. Dacă aveţi ceva prin care puteţi 


— 258 — 


ajuta ancheta, eu vă pot oferi numele poliţiştilor de 
la Scotland Yard care se ocupă de caz din partea 
britanică. Există şi un ofiţer de legătură care ne ajută 
să ne ocupăm de solicitările presei, dar unele dintre 
ştirile publicate sunt deranjante şi neadevărate şi am 
vrea să vă cerem ajutorul pentru a respecta 
intimitatea lui Lo. 


Suntem devastaţi din cauza acestei întorsături a 
evenimentelor şi încercăm să acceptăm ce înseamnă 
ea, astfel că vă rugăm să aveţi răbdare cu noi şi să 
fiţi convinşi că vă vom anunţa de îndată ce avem 
informaţii noi. 


Judah 


— 259 — 


Partea a şaptea 


— 260 — 


29 


N-a mai venit. 

Fata n-a mai venit. 

Orele au trecut încet, contopindu-se unele cu altele, iar 
eu ştiam că undeva, de cealaltă parte a coşciugului de 
metal, oamenii vorbeau, râdeau, mâncau şi beau, în timp 
ce eu zăceam aici, fără să pot face altceva decât să respir 
şi să număr secundele, minut de minut, oră de oră. Undeva, 
afară, soarele răsărea şi apunea, valurile se înălţau şi 
legănau carena, iar viaţa mergea mai departe, în timp ce 
eu eram scufundată în întuneric. 

M-am gândit iar la cadavrul lui Anne care plutea în 
adâncurile mării şi mi-am spus cu amărăciune că ea era 
norocoasă - cel puţin fusese rapid. O clipă de suspiciune, o 
lovitură la cap - şi asta fusese tot. Incepeam să mă tem că 
în cazul meu nu aveau să dea dovadă de atâta clemenţă. 

Am stat pe pat, cu genunchii strânşi la piept, şi am 
încercat să nu mă gândesc la foame, la durerea care îmi 
rodea stomacul. Ultima masă pe care o luasem fusese 
micul dejun de joi şi m-am gândit că acum trebuia să fie cel 
puţin vineri târziu. Mă durea foarte tare capul şi aveam 
crampe la stomac, iar când m-am ridicat în picioare ca să 
folosesc toaleta, m-am simţit slăbită şi ameţită. 

Vocea joasă şi neplăcută din capul meu a început să 
vorbească, sâcâitor: Tu cum crezi că e să mori de foame? 
Crezi că e un mod plăcut de a muri? 

Am închis ochii. Unu. Doi. Trei. Inspiră. 

Durează mult. Ar fi mai rapid dacă ai reuşi să nu bei... 

În minte mi-a apărut o imagine - eu, slabă, albă şi rece, 
ghemuită sub pătura portocalie roasă. 

— Am hotărât să nu mă gândesc la imaginile astea, am 
murmurat eu. Am hotărât să mă gândesc la... 

M-am oprit. La ce? La ce? Niciunul dintre tutorialele lui 
Barry nu se concentra asupra imaginilor fericite pe care să 
le alegi atunci când eşti întemniţată de un criminal. Oare 
trebuia să mă gândesc la maică-mea? La Judah? La tot ce 


— 261 — 


iubeam şi îndrăgeam şi aveam să pierd în curând? 

— Introdu imaginea fericită aici, nenorocito, am şoptit eu. 

Dar locul în care introduceam eu imaginea probabil nu 
era cel la care se gândise Barry. 

Apoi am auzit un zgomot pe coridor. 

Am sărit în picioare şi sângele mi s-a scurs din cap, aşa 
că a fost cât pe ce să cad şi abia am reuşit să mă las pe pat 
înainte ca picioarele să se îndoaie sub mine. 

Oare ea era? Sau Bullmer? 

Ah, căcat! 

Ştiam că respir prea repede, simţeam cum inima îmi 
goneşte şi muşchii mă furnică, după care vederea a început 
să mi se fragmenteze în pete mici de negru şi roşu. 

Apoi totul s-a întunecat. 

— La dracu’, la dracu’, la dracu’... 

Cuvintele se repetau la nesfârşit, în şoaptă, o litanie 
înlăcrimată a cuiva care se afla aproape. 

— O, Doamne, trezeşte-te odată, te rog. 

— Ce... am îngăimat eu. 

Fata a scos un fel de suspin înlăcrimat de uşurare. 

— Căcat! Eşti bine? M-ai speriat de moarte! 

Am deschis ochii şi am văzut faţa ei îngrijorată aplecată 
deasupra mea. În aer se simţea miros de mâncare şi 
stomacul meu a gemut dureros. 

— Îmi pare rău, a spus ea repede. 

M-a ajutat să mă ridic în capul oaselor, sprijinită de 
marginea de oţel a patului, cu o pernă la spate. Simţeam 
mirosul de alcool al respirației ei - lichior sau poate votcă. 

— N-am vrut să te las atât de mult, doar că... 

— Ei e? am croncănit eu. 

— Ce? 

— Ce... ce zi e? am reuşit să articulez mai desluşit 

— Sâmbătă. Sâmbătă, pe 26. E târziu, aproape miezul 
nopţii. Ţi-am adus ceva de mâncare. 

Mi-a întins un fruct, iar eu l-am înhăţat. Mi-era aproape 
rău de foame şi l-am sfârtecat, observând cu greu că era o 
pară abia când gustul mi-a explodat în gură, cu o 


— 262 — 


intensitate aproape insuportabilă. 

Sâmbătă - aproape duminică. Nu era de mirare că mă 
simţeam atât de groaznic. Nu era de mirare că orele 
păruseră să se lungească la nesfârşit. Nu era de mirare că 
stomacul meu încă mai avea crampe şi se contracta în timp 
ce eu înghiţeam para cu guri mari, ca de lup. Eram închisă 
aici, fără mâncare sau contact uman, de... am încercat să 
calculez. De joi dimineaţa până sâmbătă seara. 48... 60... 
60 şi ceva de ore? Oare într-adevăr atât trecuse? Mă durea 
creierul. Mă durea stomacul. Mă durea totul. 

Stomacul mi s-a strâns din nou. 

— O, Doamne, am spus eu, încercând să mă ridic, cu 
picioarele slăbite şi tremurătoare. Cred că o să vomit. 

M-am  împleticit spre baia minusculă, urmărită cu 
nelinişte de fată, care a întins mâna ca să mă susţină în 
timp ce eu intram pe bâjbâite pe uşa îngustă, cădeam în 
genunchi şi vomam acid în vasul cu pete albastre al 
closetului. Fata a părut să simtă cât de nenorocită sunt, 
pentru că a spus, aproape timid: 

— Pot să-ţi aduc încă una, dacă vrei. Dar e şi o chestie cu 
cartofi. Aia ar putea să fie mai bună pentru stomacul tău. 
Bucătarul îi spune „pytti-panny” sau aşa ceva. Nu-mi mai 
aduc aminte. 

N-am răspuns, am rămas în genunchi deasupra vasului, 
pregătindu-mă pentru următorul acces. Dar greaţa părea să 
fi dispărut şi, în sfârşit, m-am şters la gură şi m-am ridicat 
încet, trăgându-mă de bara de sprijin şi testându-mi 
puterea picioarelor. Apoi m-am întors şovăielnic la pat şi la 
tava cu mâncare. Cubuleţele de cartofi arătau şi miroseau 
divin. Am luat furculiţa şi am mâncat, de data asta mai 
încet, străduindu-mă să nu hăpăi. 

Fata s-a uitat la mine cum mâncam. 

— Îmi pare rău, a spus iar. N-ar fi trebuit să te pedepsesc 
aşa. 

Am înghiţit o gură de cartofi călduţi şi săraţi, simțind cum 
coaja lor caramelizată scrâşneşte între măsele. 

— Cum te cheamă? am spus în cele din urmă. 

Ea şi-a muşcat buza, a întors privirea şi a oftat. 


— 263 — 


— Probabil că n-ar trebui să-ţi spun, dar ce mai 
contează? Carrie. 

— Carrie, am spus eu luând încă o gură şi pronunţând 
lung cuvântul în timp ce mestecam. Bună, Carrie. 

— Bună, a răspuns ea. 

Însă vocea ei nu avea niciun pic de căldură sau viaţă. S-a 
mai uitat puţin la mine cum mănânc, apoi a traversat încet 
cabina şi s-a aşezat pe podea, sprijinită de peretele opus. 

Am rămas o vreme în tăcere, eu mâncând metodic, 
străduindu-mă să nu mă grăbesc, şi ea privindu-mă. Apoi a 
exclamat uşor, a căutat în buzunar şi a scos ceva. 

— Era să uit. Poftim. 

O pastilă învelită într-o bucăţică de şerveţel. Am luat-o. 
Aproape că îmi venea să râd de uşurare. Ideea că această 
bulină albă foarte mică putea să mă facă să mă simt mai 
bine în situaţia mea părea penibil de optimistă. Şi totuşi... 

— Mersi, am spus. 

Am pus-o pe limbă, am luat o gură de suc şi am înghițit- 
O. 
În sfârşit, farfuria a rămas goală, şi mi-am dat seama, în 
timp ce strângeam ultimele rămăşiţe de cartofi şi Carrie 
continua să mă privească din cealaltă parte a camerei, că 
era prima oară când mă aştepta să mănânc. Asta mi-a dat 
suficient curaj ca să încerc ceva, poate ceva stupid, dar 
cuvintele s-au revărsat înainte să le pot opri. 

— Ce o să se întâmple cu mine? 

Ea n-a spus nimic, doar s-a ridicat în picioare, clătinând 
încet din cap şi scuturându-şi de praf pantalonii crem de 
mătase. Era dureros de slabă, iar eu m-am întrebat în 
treacăt dacă asta făcea parte din rolul de Anne sau era 
foarte slabă de felul ei. 

— O să... 

Am înghiţit în sec. Îmi forţam norocul, dar trebuia să ştiu. 

— Richard o să mă omoare? 

Carrie n-a răspuns nici acum, mulţumindu-se să ia tava şi 
să se îndrepte spre uşă, dar, când s-a întors s-o închidă 
după ea, am văzut în ochiul ei o lacrimă pe punctul de a se 
prelinge. S-a oprit o secundă, cu uşa aproape închisă, şi 


— 264 — 


pentru o clipă am crezut că o să spună ceva. În schimb, a 
scuturat iar din cap, făcând ca lacrima să-i coboare pe 
obraz, apoi a şters-o aproape furios şi a trântit uşa în urma 
ei. 

După ce a plecat, m-am ridicat în picioare, m-am prins de 
pat ca să-mi ţin echilibrul şi am văzut, pe podea, o altă 
carte. Era exemplarul meu din Winnie de pluș. 

Winnie fusese întotdeauna lectura mea de consolare, 
cartea la care apelam în momente de stres. E o carte de 
dinainte să încep să am frici, când nu existau alte 
ameninţări în afară de elefănţei, iar eu puteam să cuceresc 
lumea, asemenea lui Christopher Robin. 

Fusese cât pe ce să n-o iau cu mine. Dar în ultima clipă, 
în timp ce îmi aruncam hainele şi pantofii în valiză, o 
văzusem acolo, pe noptieră, şi o luasem ca pe un talisman 
protector împotriva stresului călătoriei. 

Tot restul nopţii am stat pe pat, cu cartea deschisă pe 
perna de lângă mine, trecându-mi degetele peste 
supracoperta uzată. Dar ştiam cuvintele pe dinafară, prea 
bine poate, şi, cumva, ele nu reuşeau să-şi exercite magia 
lor obişnuită. In schimb, m-am trezit că reiau iar şi iar 
conversaţia cu Carrie, gândindu-mă la ce mă aştepta. 

Existau doar două feluri în care puteam să ies de acolo - 
vie sau moartă, şi ştiam ce variantă preferam eu. Caz în 
care alegerea mea era simplă: să plec cu sau fără ajutorul 
lui Carrie. 

Cu câteva zile în urmă, cu câteva ore în urmă, aş fi spus 
fără ezitare că singura mea opţiune reală era să plec fără 
ajutorul ei - la urma urmei, Carrie mă lovise, mă 
întemniţase şi chiar mă înfometase. Dar, după vizita din 
seara asta, nu mai eram atât de sigură. Felul în care mă 
ajutaseră mâinile ei să mă aşez, felul în care mă aşteptase 
să mănânc, privind fiecare îmbucătură, faţa plină de 
tristeţe, ochii ei, atunci când se întorsese să plece... Nu 
credeam că e o ucigaşă, cel puţin nu din proprie iniţiativă. 
lar în ultimele câteva zile, se întâmplase ceva care o făcuse 
să-şi dea seama de asta. M-am gândit la lunga aşteptare de 


— 265 — 


coşmar a venirii ei, la felul în care orele trecuseră atât de 
încet pentru mine, cu foamea crescând încontinuu, 
inexorabil. Insă acum, pentru prima oară, m-am gândit că 
poate orele fuseseră la fel de lente şi de chinuitoare şi 
pentru ea - poate că şi ea se confruntase cu ceva pentru 
care nu era pregătită. Probabil îşi imaginase cum, aici jos, 
eu devin tot mai slăbită şi încep să râcâi uşa. Până când 
fermitatea ei a cedat şi a furat o tavă cu mâncare călduţă 
ca să vină cu ea la mine. 

Ce o fi crezut când a deschis uşa şi m-a găsit întinsă pe 
podea - că ajunsese prea târziu? Că mă prăbuşisem, poate 
de foame, poate de simplă epuizare? Şi poate că şi-a dat 
seama brusc că nu mai suporta încă o moarte - una 
provocată de ea. 

Fata nu voise ca eu să mor, eram absolut sigură de asta. 
Şi mă îndoiam că ar putea să mă omoare, cel puţin dacă îi 
reaminteam întruna faptul că mă aflam aici din cauza ei, 
pentru că mă luptasem pentru ea şi încercasem s-o ajut. 

Bullmer, pe de altă parte... Bullmer, care trecuse prin 
chimioterapia soţiei lui, numărându-i banii şi plănuindu-i 
moartea, doar ca să piardă totul în ultima clipă... 

Da, Bullmer ar fi ucis - îmi puteam imagina asta foarte 
clar. Şi probabil că nu şi-ar fi pierdut deloc somnul din 
cauza asta. 

Unde era el? Coborâse de pe vas ca să-şi creeze un alibi 
în timp ce Carrie mă înfometa? Nu eram sigură. Avusese 
mare grijă să se izoleze cât mai bine de moartea lui Anne; 
nu-mi puteam imagina că s-ar lăsa implicat în moartea 
mea. 

In timp ce meditam la asta, am auzit mugetul scăzut şi 
scrâşnit al motorului care pornea. A zumzăit o vreme, apoi 
am simţit cum întregul vas se leagănă şi se deplasează şi 
mi-am dat seama că ne puseseră din nou în mişcare şi 
ieşeam din portul Bergen, iar întunericul înghiţea vasul care 
se întorcea în Marea Nordului. 


— 266 — 


30 


Când m-am trezit, motorul se oprise din nou, dar 
simţeam masa mişcătoare de apă din jurul nostru. M-am 
întrebat unde eram - probabil în fiorduri. Mi-am imaginat 
pereţii înalţi de stâncă întunecată care încadrau, sus, o 
fâşie îngustă de cer decolorat şi care se afundau adânc în 
marea albastră. Ştiam că unele dintre aceste fiorduri pot să 
aibă peste un kilometru adâncime - inimaginabil de 
întunecate şi reci. Un cadavru scufundat la o astfel de 
adâncime putea să nu mai fie găsit niciodată. 

Tocmai mă întrebam cât era ceasul, când am auzit un 
ciocănit la uşă şi Carrie a apărut cu un bol de cereale şi o 
cană de cafea. 

— Îmi pare rău că n-am putut aduce mai mult, a spus ea 
în timp ce punea tava jos. Acum, că pasagerii şi echipajul 
au plecat cu toţii, e mai greu să iei mâncare fără ca 
bucătarul să devină bănuitor. 

— Echipajul a plecat? 

Cuvintele mele m-au demoralizat, deşi nu-mi puteam da 
seama exact de ce. 

— Nu chiar toţi, a spus Carrie. Căpitanul e încă aici, 
împreună cu câţiva dintre oamenii lui. Dar toţi angajaţii 
care intră în contact cu pasagerii s-au dus în Bergen cu 
Richard, la un fel de team-building. 

Deci Bullmer nu era pe vas. Poate că asta explica 
schimbarea de atitudine a lui Carrie. Cu Bullmer plecat... 

Am început să mănânc încet cerealele. Ca şi mai 
devreme, ea s-a aşezat să se uite la mine, cu ochi trişti sub 
sprâncenele violent epilate. 

— Nu ţi-ai smuls genele? am întrebat eu între două 
îmbucături. 

Ea a scuturat din cap. 

— Nu, nu m-am putut hotărî. Oricum genele mele sunt 
cam pricăjite fără rimel, dar m-am gândit că, dacă observă 
cineva, o să susţin că sunt false. 

— Cine... 


— 267 — 


M-am oprit. Voisem să spun: „Cine a omorât-o?”, dar 
dintr-odată nu m-am putut hotărî să dau glas întrebării. 
Eram prea speriată că ar putea fi ea. Şi, oricum, cea mai 
bună şansă a mea era să o conving că nu era o ucigaşă, nu 
să-i reamintesc că făcuse asta o dată şi putea s-o facă din 
nou. 

— Ce? a întrebat ea. 

— Eu... Adică, ce le-aţi spus rudelor mele? Şi celorlalţi 
pasageri? Ei cred că eu sunt în Trondheim? 

— Da. Mi-am pus peruca şi am coborât de pe vas cu 
paşaportul tău. Am ales un moment în care stewarzii 
pregăteau cu toţii micul dejun, iar la pasarelă era de 
serviciu un membru al echipajului de marinari - din fericire, 
tu n-ai făcut turul vasului şi nu te-ai întâlnit cu niciunul 
dintre ei. Şi, din fericire, amândouă avem păr negru. Nu ştiu 
ce-aş fi făcut dacă erai blondă - n-am o perucă blondă. Apoi 
m-am întors pe vas deghizată ca Anne şi am sperat să nu-şi 
dea seama că Anne urcase la bord, dar nu mai coborâse. 

„Din fericire.” Eu n-aş fi ales expresia asta. Deci 
documentele erau în regulă - se consemnase că plecasem 
de pe vas şi nu mă mai întorsesem. Nu era de mirare că 
poliţia nu venise să percheziţioneze vasul. 

— Care era planul? am întrebat eu încet. Dacă eu nu te- 
aş fi văzut? Ce ar fi trebuit să se întâmple? 

— Tot aş fi coborât în Trondheim, a spus Carrie cu 
înverşunare. Dar de data asta ca Anne. Apoi mi-aş fi pus 
peruca, mi-aş fi schimbat hainele, mi-aş fi desenat 
sprâncenele şi aş fi dispărut în mulţime, ca o excursionistă 
anonimă. Pista s-ar fi terminat în Trondheim - o femeie 
instabilă, pe care o aştepta moartea, dispare fără urmă... 
Apoi, după ce totul se liniştea, Richard şi cu mine urma să 
ne „întâlnim” şi să ne îndrăgostim, de data asta public - să 
repetăm totul pentru camerele de luat vederi. 

— De ce ai făcut asta, Carrie? am întrebat-o cu disperare. 

Apoi mi-am muşcat limba. Nu era momentul să-mi fac din 
ea un duşman. Trebuia s-o atrag de partea mea şi nu 
aveam să reuşesc dacă o făceam să se simtă acuzată. Dar 
nu mă mai puteam abţine. 


— 268 — 


— Pur şi simplu nu înţeleg, am continuat. 

— Nici eu nu înţeleg uneori, a spus ea acoperindu-şi faţa 
cu mâinile. N-ar fi trebuit să fie aşa. 

— Atunci explică-mi, am spus. 

Am întins mâna, aproape timid, şi am aşezat-o pe 
genunchiul ei. Carrie a tresărit, ca şi cum s-ar fi aşteptat să 
fie lovită, şi mi-am dat seama cât de speriată era - cât din 
energia ei sălbatică venise din groază, nu din ură. 

— Carrie? am îndemnat-o eu. 

Ea a întors privirea şi a vorbit către perdeaua portocalie, 
ca şi cum n-ar fi putut să dea ochii cu mine. 

— Ne-am întâlnit la Magellan, a spus ea. Eu lucram acolo 
pe post de chelneriţă, în timp ce încercam să mă afirm ca 
actriţă. lar el... m-a făcut să-mi pierd capul, presupun. 
Parcă era din Cincizeci de umbre, eu fără un ban şi el... se 
îndrăgosteşte de mine şi îmi oferă o viaţă la care eu nici nu 
visasem... 

Carrie s-a oprit şi a înghiţit în sec. 

— Ştiam că e căsătorit, bineînţeles - a fost cât se poate 
de sincer în privinţa asta. Aşa că nu puteam să ne vedem 
deloc în public, iar eu nu puteam să spun nimănui despre 
el. Căsătoria lor se terminase aproape înainte să înceapă. 
Ea era îngrozitor de rece şi dominatoare, şi duceau vieţi 
separate, ea în Norvegia, el în Londra. El nu a avut o viaţă 
uşoară, înţelegi - mama lui l-a abandonat când era mic şi 
tatăl lui a murit când el abia terminase şcoala. Părea 
extrem de nedrept ca Anne, persoana care ar fi trebuit să-l 
iubească cel mai mult, să nici nu suporte să stea cu el! Dar 
ea era pe moarte şi el nu se putea hotări să divorţeze de o 
femeie care mai avea doar câteva luni de trăit - părea ceva 
prea crud - şi vorbea întruna despre cum avea să fie după 
aceea, după ce ea murea şi noi aveam să fim împreună... 

Vocea lui Carrie s-a stins şi, pentru o clipă, am crezut că 
asta era tot, că urma să se ridice şi să plece, darea a 
început să vorbească iar. Acum, cuvintele curgeau mai 
repede, ca şi cum nu se mai putea abtine. 

— Într-o seară a avut o idee - a spus că ar trebui să mă 
costumez în soţia lui şi să mă duc cu el la teatru, ca să 


— 269 — 


putem ieşi în public împreună. Mi-a dat un chimono de-al ei 
şi m-a pus să mă uit la o înregistrare cu ea, ca să ştiu cum 
să vorbesc, cum să merg, cum să mă port ca ea. Mi-am 
ascuns părul sub o cască de înot, peste care am pus una 
dintre eşarfele ei. Şi ne-a ieşit - am stat într-o lojă, doar noi 
doi, am băut şampanie şi... ah, a fost minunat. Ca un joc, i- 
am păcălit pe toţi. Am mai făcut-o de câteva ori, doar 
atunci când Anne trecea prin Londra, pentru ca oamenii să 
nu devină bănuitori, apoi, peste câteva luni, el a avut o idee 
- la început a părut nebunească, dar aşa e el, înţelegi? 
Nimic nu e imposibil - el chiar te face să crezi asta. A spus 
că trebuie să plece într-o călătorie pentru presă, că Anne 
trebuia să fie acolo în prima seară, dar că avea să coboare 
de pe vas în aceeaşi noapte şi să se ducă acasă, în 
Norvegia. Şi mi-a spus: ce-ar fi fost dacă eu rămâneam în 
continuare şi mă prefăceam că sunt ea? El putea să mă 
aducă la bord pe furiş şi puteam să fim un cuplu adevărat - 
împreună, în public, timp de o săptămână întreagă. Mi-a 
jurat că sunt în stare să fac asta. A spus că nimeni de la 
bord nu se întâlnise cu ea şi că el avea să se asigure că nu 
mă fotografiază nimeni, ca să nu existe nicio şansă de a fi 
prinşi după aceea. La sfârşitul călătoriei, vasul oprea în 
Bergen, aşa că oamenii aveau să presupună că Anne mai 
rămăsese câteva zile, apoi eu puteam să mă îmbrac cu 
hainele mele şi să mă duc acasă sub înfăţişarea mea. A 
aranjat ca unul dintre ceilalţi invitaţi să nu vină, aşa că a 
rămas o cabină goală, şi mi-a spus că singura chestie... 

Carrie s-a oprit. 

— Că singura chestie era că trebuia să mă tund, ca să fiu 
convingătoare. Dar părea... părea că merită. Ca să fiu cu el. 

A înghiţit, iar când a continuat, vorbea mai lent. 

— În prima seară, în timp ce mă deghizam în Anne, 
Richard a venit în cabină. Era scos din minţi. Mi-a spus că 
Anne aflase despre aventura noastră şi turbase, se 
dezlănţuise asupra lui. El o împinsese, ca să se apere, şi ea 
se împiedicase şi se lovise cu capul de măsuţa de cafea. 
Când a încercat s-o readucă la viaţă... a descoperit... 

Carrie a ezitat, dar a continuat. 


— 270 — 


— A descoperit că era moartă. Nu ştia ce să facă. A spus 
că, dacă urma o anchetă a poliţiei, prezenţa mea la bord 
avea să iasă la iveală şi nimeni nu ar fi crezut varianta lui 
despre cearta lor. A spus că urma să fim puşi sub acuzare 
amândoi, el ca ucigaş, eu în calitate de complice la un plan 
premeditat. A spus că avea să iasă la iveală că mă 
costumasem în Anne. A spus că exista o fotografie cu mine 
în hainele lui Anne făcută de Cole. M-a convins... 

Carrie s-a oprit, cu vocea sufocată de emoție. 

— M-a convins că singurul lucru pe care îl puteam face 
era să aruncăm cadavrul lui Anne peste bord şi să 
continuăm cu planul nostru. Dacă ea dispărea în Bergen, nu 
se putea face nicio legătură cu noi. Dar nu asta trebuia să 
se întâmple! 

Pe vârful limbii mi se îngrămădeau obiecţii care ţipau să 
fie eliberate. Cum ar fi putut Anne să se dea jos de pe vas 
în prima noapte, când trebuia să ajungem în Norvegia abia 
în ziua următoare? Şi cum ar fi putut să coboare fără 
paşaport şi fără ca echipajul să ştie că plecase? Nu avea 
niciun sens. Singura explicaţie era că Richard nici nu voise 
ca Anne să coboare pasarela de bunăvoie, iar Carrie cu 
siguranţă ştia asta. Nu era proastă. Dar eu mai văzusem 
genul ăsta de orbire voluntară, femei care, în ciuda tuturor 
dovezilor, insistau că iubiții lor nu le înşală sau oameni care 
lucrau pentru angajatori oribili şi care se convingeau singuri 
că ei doar urmează ordinele şi fac ceea ce trebuie. 
Capacitatea oamenilor de a crede ceea ce voiau să creadă 
părea să nu aibă limite şi, în cazul în care Carrie se 
străduise să accepte interpretarea deformată pe care 
Richard o dădea realităţii, în ciuda oricărei logici, atunci era 
puţin probabil să mă asculte pe mine. 

Aşa că am inspirat adânc şi am pus întrebarea de care 
depindea totul. 

— Ce-o să se întâmple cu mine? 

— La dracu'! a spus Carrie ridicându-se şi trecându-şi 
mâinile peste cap, în aşa fel încât eşarfa i-a alunecat, 
dezgolind pielea rasă de dedesubt. Nu ştiu. Te rog, nu mă 
mai întreba. 


— 271 — 


— O să mă omoare, Carrie. 

Avea să ne omoare pe amândouă, acum nu mai aveam 
niciun indiciu, dar nu eram sigură dacă ea e pregătită să 
audă asta. 

— Te rog, te rog, poţi face în aşa fel încât să plecăm 
amândouă de aici, ştii că poţi. Eu o să depun mărturie - o 
să spun că m-ai salvat, că... 

— În primul rând, a intervenit ea, cu faţa ca de piatră, nu 
l-aş trăda niciodată. Îl iubesc. Se pare că nu înţelegi asta. 
Şi, în al doilea rând, chiar dacă aş merge pe mâna ta, o să 
fiu acuzată de crimă. 

— Dar dacă depui mărturie împotriva lui... 

— Nu, m-a întrerupt ea. Nu. Aşa ceva nu o să se 
întâmple, îl iubesc. Şi el mă iubeşte. Ştiu asta. 

S-a întors spre uşă şi eu mi-am dat seama că e acum ori 
niciodată, că trebuia să încerc să-i arăt situaţia reală în care 
se afla, chiar dacă apoi pleca şi eu ajungeam să mor de 
foame în cabină. 

— O să te omoare, Carrie, am spus către spatele ei, când 
ea a ajuns la uşă. Ştii asta, nu-i aşa? O să mă omoare pe 
mine, şi apoi o să te omoare pe tine. E ultima ta şansă. 

— Îl iubesc, a spus ea. 

Vocea ei era puţin spartă. 

— Atât de mult încât l-ai ajutat să-şi omoare soţia? 

— N-am omorât-o eu! a strigat Carrie. 

Ţipătul ei chinuit a răsunat dureros de tare în spaţiul 
strâmt. S-a oprit cu spatele la mine şi cu mâna pe clanţă. 
Tremura din tot trupul ei subţire, ca un copil zguduit de 
suspine. 

— Era deja moartă - cel puţin aşa a spus el. l-a lăsat 
cadavrul în cabină, într-o valiză cu rotile pe care eu am dus- 
o în cabina 10, în timp ce voi eraţi la cină. N-a trebuit să fac 
altceva decât să o împing peste bord, în timp ce el juca 
poker. Dar... 

Carrie s-a oprit, s-a întors şi s-a lăsat să cadă pe podea, 
cu capul aplecat pe genunchi. 

— Dar ce? 

— Dar valiza era incredibil de grea. Cred că pusese în ea 


— 272 — 


şi ceva pe post de balast, să se ducă mai uşor la fund. lar 
când am intrat în apartament, am izbit-o de tocul uşii. 
Capacul s-a deschis şi atunci... 

Carrie a scos un suspin. 

— O, Doamne, nici nu mai ştiu! Faţa ei... era plină de 
sânge şi, doar pentru o clipă, mi... mi s-a părut că i se zbat 
pleoapele. 

— Dumnezeule, am spus eu îngheţând de groază. Vrei să 
spui... doar n-ai aruncat-o vie, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. 

Carrie şi-a îngropat faţa în mâini. Vorbea cu o voce 
spartă şi stridentă, care îi tremura ca unui om în pragul 
isteriei. 

— Am tipat - nu m-am putut abţine. Dar am atins sângele 
de pe faţa ei şi era rece. Dacă ar fi fost vie, sângele ar fi 
trebuit să fie cald, nu-i aşa? M-am gândit că poate îmi 
imaginasem eu sau era un fel de mişcare involuntară - se 
spune că se mai întâmplă asta, nu-i aşa? La morgă şi aşa 
mai departe. Nu ştiam ce să fac - am închis pur şi simplu 
valiza! Dar sigur nu am închis-o bine, pentru că, atunci 
când am aruncat-o peste bord, catarama s-a desprins şi i- 
am văzut faţa - i-am văzut faţa în apă - o, Doamne! 

S-a oprit. Respira rapid şi se sufoca, dar, în timp ce eu 
mă străduiam să înţeleg grozăvia pe care o săvârşise şi să 
mă gândesc ce aş fi putut să răspund la confesiunea ei, a 
vorbit din nou. 

— De atunci n-am mai fost în stare să dorm, înţelegi? În 
fiecare noapte stau în pat şi mă gândesc la ea, mă gândesc 
că poate era vie. 

A ridicat privirea spre mine şi, pentru prima oară, i-am 
văzut în ochi sentimentele dezgolite - vinovăția şi frica pe 
care, încă din acea primă noapte, încercase cu disperare să 
le ascundă. 

— Nu ar fi trebuit să se întâmple aşa ceva, a spus ea cu o 
voce spartă. Ea trebuia să moară acasă, în patul ei... iar 
eu... €u... 

— Nu trebuie să faci asta, i-am spus eu ferm. Indiferent 
ce s-a întâmplat cu moartea lui Anne, poţi să opreşti totul 


— 273 — 


acum. Chiar poţi suporta ideea că m-ai omorât? O moarte 
pe conştiinţă aproape că te-a scos din minţi, Carrie. Nu mai 
adăuga încă una, te implor - pentru amândouă. Te rog, 
lasă-mă să plec. N-o să spun nimic, jur. O să... o să-i spun 
lui Judah că am coborât în Trondheim şi probabil am leşinat. 
Oricum, şi dacă aş vorbi, nu m-ar crede nimeni! Nu m-au 
crezut când am spus că a fost aruncat un cadavru peste 
bord - de ce-ar fi altfel acum? 

Eu ştiam de ce: din cauza ADN-ului. A amprentelor. A 
fişelor stomatologice. A urmelor de sânge de-al lui Anne 
care trebuie să fi rămas pe balustrada de sticlă şi undeva în 
cabina lui Richard. 

Dar n-am spus nimic, iar Carrie nu părea să se fi gândit la 
asta. Părea să-şi fi extirpat panica odată cu confesiunea 
năvalnică, revărsată brusc, iar respiraţia i se domolise. Mă 
privea fix, cu o faţă pătată de lacrimi, dar calmă. Acum, că 
îi trecuse isteria, avea o frumuseţe stranie. 

— Carrie? am spus eu timid, abia îndrăznind să sper. 

— O să mă gândesc la asta, a spus ea. i 

S-a lăsat în genunchi, a luat tava şi s-a întors spre uşă. In 
timp ce făcea asta, piciorul i s-a lovit de Winnie de pluș şi a 
privit în jos. Ceva s-a schimbat pe faţa ei. A luat cartea şi a 
frunzărit paginile cu mâna liberă. 

— Mi-a plăcut enorm cartea asta în copilărie, a spus ea. 

— Şi mie, am dat eu din cap. Cred c-am citit-o de o sută 
de ori. Partea aia de la sfârşit, cu cercul de copaci... mă 
face întotdeauna să plâng. 

— Maică-mea îmi spunea Tigrişor, a continuat ea. Spunea 
„tu eşti ca Tigrişor”, chiar eşti, oricât de tare ai cădea, te 
ridici mereu. 

Carrie a râs ezitant, apoi a aruncat cartea la picioarele 
patului, făcând un efort evident să revină la aspectele 
practice ale situaţiei. 

— Ascultă, s-ar putea ca în seara asta să nu-ți pot aduce 
cina. Bucătarul a început să fie bănuitor. O să mă 
străduiesc, dar, dacă nu pot, atunci o să-ţi aduc ceva în 
plus la micul dejun, bine? 

— Bine, am spus eu. 


— 274 — 


Apoi, dintr-un impuls de moment, am adăugat: 

— Mulţumesc. 

M-am gândit la asta după ce a plecat - la prostia de a-i 
mulţumi unei femei care te ţine captivă, care încetează să- 
ţi mai dea mâncare şi medicamente ca să te facă să te 
supui. Oare începeam să sufăr de sindromul Stockholm? 

Poate. Deşi, dacă aşa era, Carrie suferea şi mai rău decât 
mine. Poate că asta era mai aproape de adevăr - nu eram 
eu întemniţată şi ea temniceră, ci eram două animale aflate 
în compartimente diferite ale aceleiaşi cuşti. Doar că alei 
era puţin mai mare. 

Ziua a trecut chinuitor de încet. După ce a plecat Carrie, 
am umblat într-o parte şi-n alta prin cameră, încercând să 
ignor foamea tot mai puternică şi frica tot mai intensă de ce 
s-ar fi întâmplat în cazul în care Carrie nu avea să-şi dea 
seama de adevăratul plan al lui Richard. 

Eram absolut convinsă că el nu avusese niciodată de 
gând s-o lase să mai trăiască prea mult după ce înscena 
plecarea lui Anne la Bergen. Când am închis ochii, în faţa 
lor au început să se unduiască imagini - faţa lui Anne, cu 
ochi sticloşi de groază, atunci când Carrie scăpase valiza. 
Carrie, umblând fără să înţeleagă nimic pe cine ştie ce 
străduţă din Norvegia, şi o siluetă care se apropia pe la 
spatele ei. 

Şi acum eu... 

Ca să-mi distrag atenţia, m-am gândit la casă şi la Jude, 
până când paginile din Winnie de pluș s-au înceţoşat în faţa 
mea, iar frazele familiare şi tocite s-au topit într-un torent 
de lacrimi care m-a lăsat prea epuizată ca să fac altceva 
decât să zac pe pat. 

Începusem să nu mai sper la cină, ajungând la concluzia 
că, până la urmă, Carrie nu reuşise să facă rost de 
mâncare, când la uşa exterioară s-a auzit un zgomot, apoi 
nişte paşi grăbiţi pe coridor. Mă aşteptam să urmeze un 
ciocănit, în schimb am auzit cheia în broască şi Carrie a 
deschis brusc uşa. De cum a intrat în cameră, mi-a fost 
evident că nu aduce mâncare, însă am uitat imediat de 


— 275 — 


asta când i-am văzut expresia panicată. 

— Vine, a izbucnit ea. 

— Ce? 

— Richard. Se întoarce în seara asta... Trebuia să vină 
mâine, dar tocmai am primit un mesaj - se întoarce în 
seara asta. 


— 276 — 


Telegraph Online 
Marţi, 29 septembrie 


ŞTIRE DE ULTIMĂ ORĂ: Un al doilea cadavru a fost 


găsit în timpul căutărilor după Laura Blacklock, 
britanica dispărută 


— 277 — 


Partea a opta 


— 278 — 


31 


— Se... se întoarce? am întrebat eu cu gura uscată. Ce 
înseamnă asta? 

— Tu ce crezi că înseamnă? Trebuie să te scot de pe vas. 
Peste aproximativ treizeci de minute, nava o să acosteze 
să-l ia pe Richard. După asta... 

Nu era nevoie să spună mai mult. Am înghiţit, cu limba 
lipită de cerul gurii. 

— Eu... cum...? 

Carrie a scos din buzunar un obiect. Pentru o clipă, n-am 
înţeles, apoi mi-am dat seama: era un paşaport, dar nu al 
meu -alei. 

— E singura modalitate. 

Şi-a scos eşarfa, lăsând să i se vadă capul ras, plin de 
tepi scurţi, apoi a început să se dezbrace. 

— Ce faci? 

— O să cobori de pe vas în rolul lui Anne şi o să te urci în 
avion în rolul meu. Înţelegi? 

— Ce? Eşti nebună. Vino cu mine! 

— Nu pot. Cum dracu' o să explic asta echipajului? Ea e 
prietena mea, care s-a ascuns în cală? 

— Spune-le! Spune-le adevărul! 

Carrie a scuturat din cap. Rămăsese deja în lenjerie şi 
tremura, în ciuda aerului stătut şi înăbuşitor din cabină. 

— Şi ce să le spun? Salut, nu mă cunoaşteţi deloc, femeia 
despre care voi credeţi că sunt eu a fost împinsă peste 
bord? Nu. Nu ştiu dacă pot să am încredere în vreunul 
dintre ei... În cel mai bun caz, Richard e angajatorul lor. În 
cel mai rău... 

— Şi atunci? am spus eu, aproape isterică. O să rămâi 
aici şi o să-l laşi să te omoare şi pe tine? 

— Nu. Am un plan. Dar nu mă mai contrazice şi ia hainele 
mele. 

Mi le-a întins - un snop de mătăsuri care mi s-au părut 
uşoare ca o pană când le-am luat. Slăbiciunea ei era 
şocantă, oasele îi ieşeau practic prin piele, dar n-am putut 


— 279 — 


să întorc privirea. 

— Acum dă-mi-le pe ale tale. 

— Ce? am întrebat eu, privind spre blugii pătaţi şi 
transpiraţi, spre tricoul şi hanoracul pe care le purtam deja 
de aproape o săptămână. Astea? 

— Da. Grăbeşte-te! a spus ea cu voce încordată. Ce 
mărime ai la pantofi? 

— 38, am spus eu, cu vocea înăbuşită de tricoul pe care 
mi-l scoteam. 

— Bun. Şi eu. 

A împins spre mine espadrilele pe care le purta, iar eu 
mi-am aruncat ghetele din picioare şi am început să-mi scot 
blugii. Acum, rămăseserăm amândouă în lenjerie, eu 
încercând stânjenită să mă acopăr, ea perfect concentrată 
în timp ce începea să îmbrace hainele scoase de mine. Mi- 
am tras peste cap tunica de mătase, simțind cum stofa 
scumpă îmi foşneşte răcoros pe piele. Carrie şi-a scos de la 
încheietura mâinii un elastic şi mi l-a întins în tăcere. 

— Asta pentru ce e? 

— Ca să-ţi prinzi părul la spate. Ştiu, nu e cea mai bună 
soluţie. Va trebui să fii foarte atentă cu eşarfa, însă doar 
atât am putut să fac. N-avem timp să te razi în cap şi, 
oricum, dacă o să ieşi din ţară cu paşaportul meu, probabil 
că e mai bine să ai păr adevărat la controlul de la graniţă. 
Nu trebuie să le oferim un motiv să se uite de două ori la 
fotografie. 

— Nu înţeleg. De ce nu pot să plec în rolul meu? Sigur mă 
caută poliţia. 

— În primul rând, paşaportul tău e la Richard. Şi el are o 
grămadă de prieteni pe aici - nu doar în afaceri, cunoaşte 
oameni şi la vârful poliţiei norvegiene. Trebuie să scapi 
înainte ca el să pună lucrurile cap la cap. Pleacă. 
Îndepărtează-te de țărm. Traversează graniţa în Suedia. lar 
când o să te urci în avion, nu te duce la Londra. El o să se 
aştepte la asta. Întoarce-te cu escală în alt oraş - poate 
Paris. 

— Eşti absurdă, am spus eu. 

Dar spaima ei mă contaminase şi pe mine. Mi-am încălţat 


— 280 — 


espadrilele, iar paşaportul mi l-am pus în buzunarul 
chimonoului. Carrie trăgea fermoarul ghetelor mele de 
colecţie. Am simţit un uşor regret - ghetele astea erau cel 
mai scump articol de îmbrăcăminte pe care îl aveam. 
Avusesem nevoie de câteva săptămâni şi multe îndemnuri 
din partea lui Judah ca să-mi fac curaj să scot banii pentru 
ele. Dar ghetele păreau un sacrificiu infim pentru viaţa 
mea. 

In sfârşit, eram aproape complet îmbrăcate - doar eşarfa 
zăcea pe pat, între noi. 

— Stai jos, a spus Carrie abrupt. 

M-am aşezat pe marginea patului, în timp ce ea stătea în 
picioare lângă mine şi îmi înfăşura în jurul capului eşarfa cu 
modele minunate. Era verde cu auriu, imprimată cu frânghii 
şi ancore  întreţesute. M-a străfulgerat o imagine 
apăsătoare cu Anne - cea reală - scufundându-se în 
adâncurile verzi-albastre, cu membrele ei albe încâlcite în 
rămăşiţele a o mie de epave, prinsă acolo pentru veşnicie. 

— Gata, a spus în sfârşit Carrie. 

A folosit câteva agrafe ca să fixeze marginea eşarfei, 
apoi m-a privit critic de sus până jos. 

— Nu e perfect - nu eşti la fel de sfrijită -, dar pe lumină 
slabă o să meargă. Slavă Domnului că nu m-am întâlnit cu 
bună parte a echipajului. 

S-a uitat la ceas şi apoi a spus: 

— Bun. Ultima chestie. Loveşte-mă. 

— Ce? 

Cuvintele ei nu aveau niciun sens. Cu ce s-o lovesc? 

— Loveşte-mă. Dă-mă cu capul de pat. 

— Ce? 

Incepeam să semăn cu un ecou - dar nu mă puteam 
abţine. 

— Eşti nebună? N-o să te lovesc! 

— Loveşte-mă, a spus ea cu furie. Nu înţelegi? Trebuie să 
fie convingător. E singura mea şansă ca Richard să creadă 
că nu te-am eliberat de bunăvoie. Trebuie să pară că m-ai 
atacat şi m-ai imobilizat. Loveşte-mă. 

Am inspirat adânc şi am pălmuit-o peste obraz. Capul ei 


— 281 — 


s-a dat pe spate, dar lovitura nu fusese suficient de 
puternică, mi-am dat seama de asta când s-a uitat la mine 
urât, frecându-şi obrazul. 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu. Trebuie să fac eu 
totul? 

A inspirat adânc, apoi, înainte ca eu să-mi dau seama ce 
urmează să facă, s-a izbit cu capul de marginea patului. 

Am tipat. Nu m-am putut abţine. Din tăietura superficială 
făcută de marginea metalică a început să curgă sânge, care 
se prelingea pe tricoul ei - al meu - de culoare albă, 
adunându-se pe podea. Carrie s-a tras în spate, icnind de 
durere şi ducându-şi mâinile la cap. 

— Dumnezeule! a scâncit ea. Fir-ar a naibii, ce doare. O, 
Doamne... 

A căzut în genunchi, respirând scurt şi şuierător. Pentru o 
clipă, am crezut că o să leşine. 

— Carrie! am spus eu panicată, lăsându-mă în genunchi 
lângă ea. Carrie, eşti... 

— Nu îngenunchea în sânge, vacă proastă ce eşti! a ţipat 
ea, dându-mi mâna la o parte. Vrei să strici totul? Nu poţi 
să ai sânge pe haine! Ce naiba o să zică echipajul? O, 
Doamne, lisuse Cristoase, de ce nu se mai opreşte sângele? 

M-am ridicat stângaci în picioare, cât pe ce să mă 
împiedic în chimonoul care se târa pe jos, şi pentru o clipă 
am rămas aşa, tremurând. Apoi mi-am revenit şi am alergat 
la baie, ca să aduc un ghem de şerveţele. 

— Poftim. 

Îmi tremura vocea. Ea a ridicat privirea, îndurerată, a luat 
şerveţelele şi le-a pus pe tăietură. Apoi s-a lăsat la loc pe 
pat, cu faţa cenușie. 

— C-ce să fac? am întrebat eu. Pot să te ajut? 

— Nu. Singurul lucru care poate să mă ajute e ca Richard 
să creadă că m-ai bătut atât de rău că n-am putut să te 
opresc. Sper ca asta să-l convingă. 

Vocea ei a devenit răguşită. 

— Acum pleacă. Inainte ca el să se întoarcă şi totul să fi 
fost în zadar. 

— Carrie, eu... ce pot să fac? 


— 282 — 


— Două lucruri, a spus ea, cu dinţii strânşi de durere. În 
primul rând, să aştepţi douăzeci şi patru de ore înainte să 
te duci la poliţie, bine? 

Am dat din cap. Nu aşa mă gândisem eu, dar mi s-a părut 
că nu pot să-i refuz asta, măcar atât. 

— In al doilea rând, pleacă dracului de aici, a gemut ea. 

Acum faţa lui Carrie era atât de albă că m-am speriat, 
dar expresia ei avea o hotărâre aprigă. 

— Ai încercat să mă ajuţi, nu-i aşa? a continuat ea. Aşa ai 
ajuns în încurcătura asta. Acum, ăsta e singurul lucru pe 
care îl pot face eu ca să te ajut pe tine. Aşa că nu mă face 
să pierd timpul. Pleacă dracului de aici! 

— Mulţumesc, am zis eu răguşit. 

Ea n-a răspuns, a făcut doar semn cu mâna spre coridor. 
Când am ajuns la uşă, mi-a spus: 

— Cardul de acces al apartamentului e în buzunarul tău. 
O să găseşti vreo 5000 de coroane într-un portofel de pe 
noptieră. E un amestec de bani norvegieni, danezi şi 
suedezi. la portofelul cu totul. Înăuntru sunt carduri de 
credit şi acte de identitate. Nu ştiu PIN-urile cardurilor - nu 
sunt ale mele, sunt ale lui Anne -, dar s-ar putea să găseşti 
un loc unde te lasă să retragi bani pe semnătură. Va trebui 
să ceri cuiva să lase pasarela, ca să poţi cobori de pe vas - 
dacă nu cumva au lăsat-o deja pentru Richard. Spune-le că 
tocmai a sunat şi că te întâlneşti cu el pe drum. 

— Bine, am şoptit eu. 

— Schimbă-ţi hainele şi îndepărtează-te de port cât de 
repede poţi. Asta e tot. 

A închis ochii şi s-a lăsat pe spate. Ghemotocul de hârtie 
pus la tâmplă era deja îmbibat şi roşu. 

— A, şi încuie-mă aici când pleci. 

— Să te încui? Eşti sigură? 

— Da, sunt sigură. Trebuie să fie convingător. 

— Dar dacă el n-o să vină să te caute? 

— O să vină, a spus ea cu voce inexpresivă. E primul 
lucru pe care o să-l facă după ce o să constate că am 
dispărut. O să vină să vadă ce-i cu tine. 

— Bine... am spus eu reticent. C-care e codul uşii? 


— 283 — 


— Uşă? a spus ea deschizând ochii obosiţi. Ce uşă? 

— Ai spus că mai e o uşă încuiată dincolo de asta. Care 
se deschide cu un cod. 

— Am minţit, a spus ea epuizată. Nu e nicio uşă. Am spus 
asta doar ca să nu mă ataci. Nu trebuie decât să urci. 

— Eu... mulţumesc, Carrie. 

— Nu-mi mulţumi, a răspuns ea închizând iar ochii. Doar 
scoate-o la capăt - pentru amândouă. Şi nu privi în urmă. 

— Bine. 

M-am apropiat de ea, nu ştiu de ce - ca s-o îmbrăţişez, 
poate. Dar pieptul ei era împroşcat cu sânge proaspăt, iar 
rana de la tâmplă continua să sângereze. Şi avea dreptate - 
nişte pete de sânge pe rochia mea n-ar fi ajutat pe nimeni, 
pe ea în niciun caz. 

Era cel mai dificil lucru pe care îl făcusem vreodată - să 
întorc spatele unei femei care părea că o să sângereze 
până o să moară, şi totul din cauza mea. Dar ştiam că 
trebuia s-o fac - pentru amândouă. 

— La revedere, Carrie, am spus. 

Ea n-a răspuns. Am fugit. 

Coridorul de afară era îngust şi încins ca naiba, chiar mai 
încins decât cabina mică şi înăbuşitoare din care plecasem. 
Uşa avea un zăvor mare, fixat cu şuruburi de plastic, şi un 
lacăt gros din care ieşea o cheie. Am pus lacătul, înghițind 
în sec din cauza vinovăţiei care îmi strângea gâtul, apoi am 
ezitat, cu degetele pe cheie. Să o iau? Am lăsat-o acolo. Nu 
voiam să stea înăuntru mai mult decât era necesar. 

Uşa cabinei era într-unul dintre capetele unui coridor bej- 
spălăcit. In celălalt capăt era o uşă pe care scria: „Intrarea 
interzisă - Rezervat pentru membrii autorizaţi ai 
echipajului”, apoi, după ea, un rând de scări. Am aruncat o 
privire spre uşa încuiată a cabinei, în spatele căreia 
sângera Carrie, apoi am alergat la scări şi am început să 
urc. 

Am tot urcat, cu inima bubuindu-mi în piept şi cu 
picioarele nesigure din cauza lipsei de exerciţiu. Am urcat 
scările de serviciu cu mochetă ponosită şi margini de metal. 


— 284 — 


Simţeam cum mâna transpirată îmi alunecă pe balustrada 
de plastic şi am văzut cu ochii minţii strălucirea orbitoare a 
scării celei mari, licărirea cristalului, senzaţia balustradei 
lustruite de mahon, netedă ca mătasea sub degetele mele. 
Am simţit că îmi vine să râd, la fel de irațional ca atunci 
când chicotisem la înmormântarea bunicii mele. Frica şi 
spaima mea se transformau într-un fel de isterie. 

Am scuturat din cap şi am mers mai departe. Am urcat 
următorul rând de scări, trecând pe lângă uşi pe care scria 
„Întreţinere” şi „Rezervat pentru personal”. 

Am continuat să urc până am ajuns la o uşă imensă de 
oţel cu o bară transversală, ca o ieşire de incendiu. M-am 
oprit o clipă, gâfâind din cauza lungului urcuş şi simțind că 
la baza coloanei mi se adună transpiraţie rece. Ce era de 
partea cealaltă? 

În spatele meu era Carrie, ghemuită pe patul din camera 
aia fără aer, ca un coşciug. Mi s-a strâns stomacul. M-am 
forţat să îmi alung din minte imaginea aceea şi să mă 
concentrez, rece şi deliberat, asupra paşilor care mă 
aşteptau. Trebuia să ies afară - apoi, imediat ce ajungeam 
în siguranţă, puteam să... ce? Să sun la poliţie, nesocotind 
sfatul lui Carrie? 

Cum stăteam aşa, cu mâna pe uşă, mi-a venit în minte o 
imagine orbitoare cu noaptea aceea din apartamentul meu; 
cum mă ghemuisem în propriul meu dormitor, prea speriată 
ca să deschid uşa şi să mă confrunt cu ce - sau cine - era 
de partea cealaltă. Poate că ar fi fost mai bine dacă 
spărgeam cu piciorul uşa încuiată, mă năpusteam afară şi îl 
înfruntam, chiar dacă asta ar fi însemnat că mă rupe în 
bătaie. Acum puteam fi în spital ca să mă vindec, cu Judah 
alături de mine, nu prinsă în acest coşmar cu ochii deschişi. 

Ei bine, acum uşa nu mai era încuiată. 

Am apăsat pe bară şi am deschis-o. 


— 285 — 


32 


Lumina. M-a lovit ca o palmă, făcându-mă să clipesc, 
ameţită, şi să mă holbez la prismele cu reflexii multicolore 
ale celor o mie de cristale Swarovski. Uşa de serviciu dădea 
direct spre scara cea mare, unde candelabrul era aprins zi 
şi noapte, ca un imens „Duceţi-vă dracului!” la adresa 
economiei, cumpătării şi încălzirii globale, ca să nu mai 
amintim de bunul-gust. 

M-am prins de balustrada de lemn lustruit ca să-mi ţin 
echilibrul şi am privit în stânga şi în dreapta. La cotul 
scărilor era o oglindă care reflecta strălucirea 
candelabrului, multiplicând la nesfârşit lumina ce părea să 
danseze. Când am cotit, m-am văzut în oglindă, m-am 
analizat scurt şi inima mi-a sărit din piept - pentru că acolo, 
în oglindă, era Anne, cu fruntea învelită în auriu şi verde, cu 
ochi rătăciţi şi încercănaţi. 

Semănăm cu ce eram - o fugară. M-am forţat să stau mai 
drept şi să merg încet, în ciuda dorinţei de a fugi ca un 
şobolan îngrozit. 

Grăbeşte-te, grăbeşte-te! a mâărâit o voce din capul meu. 
Vine Bullmer. Mişcă-te! Dar am continuat să păşesc încet şi 
uniform, amintindu-mi mersul maiestuos al lui Anne - al lui 
Carrie - şi modul în care ea îşi măsura fiecare pas, 
asemenea cuiva care îşi conservă energia. Mă îndreptam 
spre partea din faţă a vasului, spre cabina 1. Degetele 
transpirate din buzunar strângeau cardul de acces al 
apartamentului, pipăindu-i duritatea liniştitoare. 

Apoi am ajuns într-o fundătură, la scările care duceau la 
restaurant, pe unde nu aveam cum să ajung la proră. La 
dracu’. Greşisem direcţia. 

M-am întors, încercând să-mi amintesc traseul pe care 
mersesem când mă dusesem să mă întâlnesc cu Anne - 
Carrie - în seara de dinainte de Trondheim. Dumnezeule, 
oare fusese abia săptămâna trecută? Părea să fi trecut o 
veşnicie, părea o altă viaţă. Stai puţin - la bibliotecă trebuia 
s-o iau la dreapta, nu la stânga. Nu-i aşa? 


— 286 — 


Grăbeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu, grăbeşte-te! 

Dar am continuat să merg uniform, cu capul sus, 
străduindu-mă să nu privesc în spate şi să nu-mi imaginez 
nişte mâini care mă prind de hainele unduitoare de mătase 
şi mă trag la fund. Am luat-o la dreapta, apoi la stânga, pe 
lângă o magazie. Părea în regulă. Eram sigură că mai 
trecusem pe lângă fotografia cu ghețarul. 

Încă o cotitură - şi încă o fundătură, cu scări care duceau 
la puntea de plajă. Îmi venea să plâng. Unde dracu' erau 
indicatoarele? Trebuia să-ţi găseşti cabina prin telepatie? 
Sau apartamentul Nobel era ascuns în mod deliberat, 
pentru ca prostimea să nu poată deranja VIP-urile? 

M-am aplecat, am pus mâinile pe genunchi şi am simţit 
cum îmi tremură muşchii sub mătase. Am respirat încet, 
încercând să-mi dau curaj. Eram în stare să fac asta. Când 
Richard avea să urce pe pasarelă, eu nu aveam să cutreier 
în continuare pe holuri, plângând. 

Inspiră... Unu... Doi... Vocea liniştitoare a lui Barry din 
capul meu mi-a furnizat o furie atât de puternică, încât m- 
am îndreptat de spate şi am pornit din nou. Barry, ia-ţi 
gândirea pozitivă şi bagă-ţi-o ştii tu unde. 

Am ajuns iar la bibliotecă şi am încercat din nou, de data 
asta luând-o prin stânga magaziei. Şi, dintr-odată, am 
ajuns. Uşa apartamentului era în faţa mea. 

Am căutat cardul de acces în buzunar, simțind cum 
adrenalina îmi parcurge fiecare neuron din trup. Dacă 
Richard se întorsese deja? 

Nu fi din nou ratata care se ghemuieşte în spatele uşii, 
Lo. Eşti în stare să faci asta. 

Am băgat cardul în uşă şi am deschis-o foarte rapid, gata 
să fug imediat dacă era cineva înăuntru. 

Nu era nimeni. Luminile erau aprinse, dar camera era 
goală, iar uşile băii şi dormitorului alăturat erau larg 
deschise. 

Picioarele mi-au cedat şi am căzut în genunchi pe covorul 
gros, iar în gât mi-a urcat ceva foarte asemănător cu un 
suspin. Dar încă nu terminasem. Nu ajunsesem nici la 
jumătate. Geanta. Geanta, banii, haina, apoi jos de pe acest 


— 287 — 


vas oribil pentru totdeauna. 

Am închis uşa în urma mea, mi-am dat jos chimonoul, 
grăbindu-mă acum, că nu era nimeni care să-mi vadă 
mişcările febrile, şi, doar în chiloţi şi sutien, am căutat prin 
sertarele lui Anne. Primii pantaloni pe care i-am încercat au 
fost nişte blugi imposibil de strâmţi pe care nu i-am putut 
ridica nici până la jumătatea coapselor, dar am găsit nişte 
colanţi de sport din lycra în care încăpeam şi o bluză 
neagră anonimă. Apoi mi-am pus chimonoul la loc peste 
bluză, l-am legat bine şi mi-am potrivit în oglindă eşarfa, 
acolo unde alunecase. 

Aş fi vrut să port ochelari fumurii, dar când m-am uitat pe 
fereastră am văzut că e întuneric beznă - ceasul de pe 
noptiera lui Anne arăta unsprezece şi un sfert. O, Doamne, 
Richard avea să se întoarcă dintr-o clipă în alta. 

M-am încălţat cu espadrilele lui Carrie, apoi am căutat 
portofelul pe care mi-l descrisese ea. Pe noptiera perfect 
lustruită nu era nimic, dar am deschis câteva sertare la 
întâmplare, întrebându-mă dacă nu cumva menajeră îl 
pusese undeva la dos, nu cumva să tenteze pe cineva. 
Primul sertar era gol. În al doilea sertar pe care l-am 
încercat era un mănunchi de eşarfe cu imprimeuri şi era cât 
pe ce să-l închid la loc, când am observat că sub mormanul 
de mătăsuri moi părea să fie ceva, o formă tare şi plată 
printre eşarfele diafane. Le-am dat la o parte - şi respiraţia 
mi-a îngheţat în gât. 

Sub ele era ascuns un pistol. Nu mai văzusem niciodată 
unul în realitate şi am încremenit, aşteptându-mă cumva să 
se declanşeze fără să fie atins. În cap îmi răsunau tot felul 
de întrebări. Să-l iau? Era încărcat? Era adevărat? Întrebări 
prosteşti - mă îndoiam că cineva s-ar obosi să ţină în 
cabina lui o machetă a unui pistol. 

Oare să-l iau sau nu? Am încercat să-mi imaginez cum aş 
aţinti pistolul asupra cuiva şi n-am reuşit. Nu, nu puteam 
să-l iau. Nu doar pentru că habar n-aveam să-l folosesc şi 
era mai probabil să mă împuşc pe mine decât pe altcineva, 
dar şi pentru că trebuia să-i fac pe poliţişti să mă creadă şi 
să aibă încredere în mine, iar a apărea la o secţie de poliţie 


— 288 — 


cu un pistol furat şi încărcat în buzunar era cea mai bună 
modalitate de a mă asigura că mă arestează, în loc să mă 
asculte. 

Am tras eşarfele la loc deasupra pistolului, cu o anumită 
reticenţă, am închis sertarul şi am reluat căutarea 
portofelului. 

Am găsit, în sfârşit, în al treilea sertar de jos, un portofel 
maro de piele destul de uzat, aşezat cu grijă deasupra unui 
dosar cu hârtii. Înăuntru erau cinci-şase carduri de credit şi 
un teanc de bancnote - n-am avut timp să le număr, dar 
păreau să fie cel puţin cele 5000 de coroane de care 
spusese Carrie, poate mai mult. Am strecurat portofelul în 
buzunarul colanţilor, pe sub chimonou, apoi am mai privit o 
dată prin cameră, gata de plecare. Toate erau aşa cum le 
găsisem, mai puţin portofelul. Era timpul să plec. 

Am inspirat adânc, ca să mă pregătesc, apoi am deschis 
uşa. Atunci am auzit voci pe coridor. Pentru o clipă, am 
şovăit, întrebându-mă dacă să merg înainte cu tupeu. Dar 
apoi una dintre voci a spus, cu o nuanţă de flirt: 
„Bineînţeles, domnule, fac tot ce pot ca să fiţi satisfăcut...” 

N-am aşteptat să aud mai mult. Am închis uşa cu un 
țăcănit discret, am stins lumina şi am rămas în întuneric, cu 
spatele lipit de lemnul solid şi cu inima gonindu-mi cu un 
kilometru pe minut. Degetele îmi erau reci şi mă furnicau şi 
îmi simţeam picioarele slăbite, dar inima - inima care 
gonea nebuneşte, scăpată de sub control, bătând cuprinsă 
de streche - era cea care ameninţa să mă copleşească. La 
dracu’, la dracu’! /nspiră, Laura. Unu, doi... 

Taci dracu’ din gură! 

Habar n-aveam dacă ţipătul fusese doar în mintea mea, 
dar am reuşit cumva, cu un imens efort, să mă desprind de 
uşă şi să mă împleticesc spre verandă. Uşa de sticla 
culisantă s-a deschis şi am ajuns afară, iar răcoarea nopţii 
de septembrie a fost ca un şoc pe pielea mea, care nu mai 
simţise de zile întregi aerul proaspăt. 

Am rămas aşa o clipă, cu spatele la geam, simţindu-mi 
pulsul la tâmple şi în gât, în timp ce inima îmi izbea 
coastele. Apoi am inspirat adânc şi m-am deplasat încet 


— 289 — 


într-o parte, acolo unde veranda se curba în jurul prorei. 
Acum nu mai puteam fi văzută pe fereastră. Stăteam cu 
spatele lipit de carcasa rece de oţel a vasului, dar am văzut 
străfulgerarea de lumină atunci când s-a deschis uşa 
dinspre coridor, apoi lămpile din cabină s-au aprins, 
iluminând veranda. Nu ieşi afară, nu ieşi afară, m-am rugat 
eu ghemuită în colţ, aşteptând clinchetul şi culisarea uşii. 
Dar nu s-a întâmplat nimic. 

Vedeam  reflecţia camerei în balustrada de sticlă. 
Imaginea tăiată în două acolo unde se termina geamul, la 
înălţimea coastelor, era contorsionată de apele create de 
straturile multiple ale sticlei. Dar vedeam un bărbat care se 
mişca prin cameră. Conturul lui întunecat s-a deplasat în 
direcţia băii şi am auzit zgomot de robinete şi apa trasă la 
baie, apoi s-a aprins televizorul - un pâlpâit alb-albăstrui pe 
care l-am recunoscut imediat. Am auzit o convorbire la 
telefon care acoperea zgomotul televizorului şi am distins 
numele lui Anne. Mi-am ţinut respiraţia. Oare întreba unde 
e Carrie? Peste cât timp avea să se ducă s-o caute? 

Convorbirea telefonică a părut să ia sfârşit, sau cel puţin 
el a încetat să mai vorbească, şi am văzut cum silueta lui se 
pune iar în mişcare şi se aruncă pe pat, o formă întunecată 
răşchirată pe dreptunghiul strălucitor. 

Am aşteptat, din ce în ce mai înfrigurată deja, mutându- 
mi greutatea de pe un picior pe altul, dar neîndrăznind să 
mă mişc prea mult de teamă că el va vedea mişcarea 
reflectată în aceeaşi balustradă cu ajutorul căreia îl 
spionam eu. Noaptea era superbă şi, pentru prima dată de 
când venisem aici, am privit în jur. 

Eram mult în interiorul unui fiord. În jurul nostru se 
înălţau pereţii stâncoşi ai văii, iar apele de dedesubt erau 
negre, liniştite şi insondabil de adânci. Departe, dincolo de 
fiord, vedeam luminile unor mici aşezări şi felinarele 
bărcilor ancorate în apele liniştite. Bolta era plină de stele - 
limpezi şi albe, aproape insuportabil de frumoase. M-am 
gândit la Carrie, încuiată în cabina de jos şi sângerând ca 
un animal prins în capcană... Te rog, Doamne, fă să fie 
găsită. N-aş fi suportat să i se întâmple ceva. Eu aş fi fost 


— 290 — 


responsabilă că acceptasem planul ei nebunesc şi o 
încuiasem acolo. 

Am aşteptat, tremurând neajutorată, ca Richard să 
adoarmă. Dar el n-a adormit. Măcar a dat lumina puţin mai 
încet, dar televizorul a continuat să se audă, iar imaginile 
pâlpâitoare dădeau camerei nuanţe de albastru şi verde, cu 
interludii bruşte de negru. Mi-am schimbat iar poziţia, 
băgându-mi mâinile înfrigurate sub braţe. Dacă adormea la 
televizor? Mi-aş fi dat seama? Dar chiar dacă adormea cu 
adevărat, adânc, nu eram sigură că aş fi avut curajul de a 
intra în aceeaşi cameră cu un criminal şi de a mă strecura 
pe vârfuri la doar câţiva centimetri de el, în timp ce 
dormea. 

Care era alternativa, atunci? Să aştept până se ducea s-o 
caute pe Carrie? 

Am auzit ceva, ceva care mi-a făcut inima să stea în loc, 
iar apoi să revină la viaţă într-un ritm de două ori mai rapid. 
Motorul vasului pornea. 

Panica s-a revărsat asupra mea ca un val de apă rece de 
mare, iar eu am încercat să gândesc - încă nu ne mişcăm. 
Exista o şansă ca pasarela să mai fie coborâtă. Aş fi auzit 
dacă ar fi fost ridicată. Mi-am amintit că, atunci când 
plecasem din Hull, motorul zumzăise şi zdrăngănise o lungă 
vreme înainte de plecarea efectivă. Dar era o cursă contra- 
cronometru. Cât timp aveam la dispoziţie? Jumătate de oră? 
Un sfert? Poate şi mai puţin, dat fiind că nu era niciun 
pasager la bord, niciun motiv de a mai zăbovi. 

Am rămas acolo, încremenită din pricina indeciziei 
chinuitoare. Să încerc să fug? Oare Richard dormea? Nu-mi 
dădeam seama din imaginea de pe peretele balconului - 
era prea neclară şi imprecisă. 

Am întins gâtul şi, cu mişcări cât mai discrete posibil, am 
privit dincolo de marginea uşii de la verandă în camera 
tăcută - dar, exact când am făcut asta, el s-a mişcat şi a 
întins mâna după un pahar, apoi l-a pus la loc, iar eu mi-am 
tras capul rapid, cu inima bubuind. 

La dracu’. Trebuia să fie unu noaptea. De ce nu dormea? 
O aştepta pe Carrie? Dar trebuia să cobor de pe vas. 


— 291 — 


Trebuia. 

M-am gândit la uşile verandelor şi la faptul că ele puteau 
fi deschise de afară, iar cineva foarte curajos - sau foarte 
stupid - putea să escaladeze peretele înalt de sticlă dintre 
verande şi să intre în cabina următoare. Odată ajunsă 
înăuntru, puteam să ies şi să fug spre pasarelă. Nu-mi păsa 
ce poveste trebuia să născocesc când ajungeam acolo. 
Cumva aveam să cobor de pe vasul ăla, dacă nu pentru 
mine, atunci pentru Anne şi Carrie. 

Nu - dă-o naibii! Pentru mine. 

Coboram de pe vasul ăla pentru mine - pentru că nu 
făcusem nimic ca să merit asta, în afară de faptul că mă 
aflasem la locul nepotrivit în momentul nepotrivit, şi nici nu 
mă gândeam să-l las pe Bullmer să mă adauge pe lista 
femeilor de care îşi bătuse joc. 

M-am uitat la trupul meu, la liniile unduitoare şi 
alunecoase ale chimonoului. Nu aveam cum să mă caţăr cu 
el, aşa că am desfăcut cureaua şi am scuturat de pe mine 
mătasea moale. A căzut pe podea cu un foşnet uşor, apoi l- 
am luat de jos, am strâns stofa cât de tare puteam şi am 
aruncat-o peste paravanul de protecţie, unde a aterizat cu 
un foşnet discret, abia perceptibil. 

Apoi am ridicat privirea spre paravanul de sticlă 
impunător de deasupra mea şi am înghiţit în sec. 

N-aş fi reuşit niciodată să mă caţăr chiar pe paravanul de 
protecţie, asta era clar. Cel puţin nu fără echipament serios 
şi/sau o scară. Dar balustrada de sticlă care dădea spre 
mare - pe aia probabil că aş fi putut să mă caţăr. Era înaltă 
până la coaste, iar eu eram suficient de flexibilă ca să-mi 
trec un picior de cealaltă parte şi să mă urc călare pe ea, 
iar de acolo mă puteam ridica în picioare cu ajutorul 
paravanului de protecţie. 

Exista o singură problemă. Balustrada dădea spre mare. 

Nu aveam fobie de apă - cel puţin nu avusesem 
niciodată. Dar, în timp ce priveam peste marginea 
balustradei spre valurile întunecate, care trăgeau cu 
lăcomie de carena vasului, am simţit cum stomacul mi se 
contractă într-un mod destul de asemănător cu răul de 


— 292 — 


mare. 

Căcat. Chiar aveam să fac asta? Părea că da. 

Mi-am şters palmele transpirate de spatele colanţilor din 
lycra şi am inspirat adânc. Nu avea să fie uşor - nu voiam 
să mă amăgesc -, dar era posibil. Carrie făcuse asta, la 
urma urmei, ca să intre în cabina mea. Dacă ea putuse s-o 
facă, puteam şi eu. 

Mi-am îndoit degetele, apoi mi-am ridicat un picior peste 
geamul care dădea spre mare şi, cu ajutorul întregii forţe a 
muşchilor mei slăbiţi, de pui crescut în cuşcă, m-am tras în 
sus, ca să mă aşez călare pe peretele de sticlă. La stânga 
era o cabină cu perdelele date la o parte, astfel încât 
puteam fi văzută de oricine ar fi întors capul să se uite pe 
uşa verandei. La dreapta nu se vedeau decât apele fiordului 
de dedesubt - nu-mi dădeam seama cât de mare era 
distanţa până la apă, dar, din unghiul ăsta, părea să fie 
echivalentul a două sau trei etaje de clădire. Nu ştiam sigur 
care parte era mai înfricoşătoare - trebuia doar să sper că 
mişcările mele nu atrăgeau atenţia lui Richard. Am înghiţit 
în sec, am strâns geamul alunecos între picioare şi am 
încercat să-mi adun curajul. Incă nu trecusem de partea 
grea. Abia acum urma. 

Am pus un picior în faţa mea, tremurând de frică şi efort, 
m-am prins de marginea paravanului mat de protecţie şi m- 
am tras ca să mă ridic. Acum mai trebuia doar să avansez 
încet, să îmi înalt greutatea trupului în afară, în jurul 
marginii dinspre mare a geamului de protecţie, şi să trec la 
adăpostul părţii celeilalte. 

Doar... Da. Sigur. 

Am inspirat adânc, simțind cum degetele reci şi 
transpirate îmi alunecă de pe sticlă. Nu aveam nicio priză, 
fir-ar a naibii. Aproape tot vasul ăsta era împopoţonat - nu- 
şi permiseseră un mic ornament pentru geamul de 
protecţie? Câteva strasuri, nişte modele, ceva care să ofere 
degetelor mele o margine de care să se agaţe? 

Am scos un picior în afară şi l-am întins pe lângă peretele 
înalt de sticlă şi... dintr-odată, mi-am dat seama că 
espadrilele fuseseră o idee proastă. 


— 293 — 


Le lăsasem în picioare, gândindu-mă că n-ar fi rău să-mi 
protejeze ceva tălpile şi să-mi ofere o priză suplimentară pe 
sticlă, dar, în timp ce greutatea mea se legăna deasupra 
apei, am simţit că talpa piciorului de sprijin alunecă pe 
muchia ascuţită. 

Am icnit, iar degetele mi s-au crispat cu disperare pe 
sticla din faţa mea. Dacă simpla voinţă ar fi putut să mă 
ţină, aş fi reuşit. Am simţit cum mi se rupe o unghie, apoi 
încă una, după care am avut impresia că sticla e smulsă 
dintre mâinile mele bâjbâitoare cu o bruscheţe care m-a 
făcut să încremenesc - nici măcar n-am mai fost în stare să 
tip. 

Pentru o clipă scurtă şi îngrozitoare, am simţit vântul pe 
obraz. Părul îmi fâlfâia în întuneric şi mâinile încercau să se 
agaţe de aer. Cădeam, cădeam pe spate spre apele 
insondabile ale fiordului. 

M-am izbit de marea întunecată cu un zgomot ca de foc 
de armă - o lovitură aprigă şi răsunătoare care mi-a golit 
plămânii de aer. 

Am simţit cum îmi ies pe gură bule de aer, în timp ce mă 
scufundam prin frigul pătrunzător, iar apa îngheţată mă 
străpungea până la os. În timp ce coboram prin bezna fără 
fund, am simţit cum de jos de tot urcă un curent mătăsos 
care mă prinde de picioare şi mă trage în jos. 


— 294 — 


33 


Nu-mi amintesc ce am simţit în timp ce mă scufundam - 
doar pocnitura ca de os rupt când mă izbisem de mare şi 
frigul paralizant al apei. Dar îmi amintesc panica greţoasă 
pe care am simtit-o când curentul m-a tras la fund de tot. 

Loviţi, le-am spus picioarelor mele, simțind cum 
respiraţia îmi suspină în gât. Şi am dat din picioare. În frigul 
întunecat, am dat din picioare mai întâi pentru că nu voiam 
să mor, apoi, pe măsură ce frigul întunecat începea să mă 
cuprindă, pentru că nu aveam ce altceva să fac, pentru că 
plămânii mei ţipau şi eu ştiam că, dacă nu ies la suprafaţă, 
o să mor curând. 

Curentul trăgea şi smucea de picioarele mele cu degete 
alunecoase, încercând să mă ducă adânc în întunericul 
fiordului, iar eu dădeam întruna din picioare, cu disperare 
crescândă. În întunericul acela, înconjurată din toate părţile 
de curenţi învârtejiţi de apă, era aproape imposibil să-mi 
dau seama în ce parte era sus. Dacă mă împingeam şi mai 
mult spre adâncuri? Şi totuşi, n-am îndrăznit să mă opresc. 
Instinctul de supravieţuire era prea puternic. Mori! mi-a 
strigat o voce în cap. lar picioarele mele nu puteau avea 
altă reacţie decât să lovească la nesfârşit. 

Am închis ochii din cauza usturimii sării, iar pe pleoapele 
închise au început să-mi apară lumini sclipitoare şi 
licăritoare, îngrozitor de asemănătoare cu dungile de 
lumină şi întuneric care îmi fragmentau vederea atunci 
când aveam un atac de panică. Dar, în mod uimitor şi 
incredibil, când am deschis iar ochii, am văzut ceva: licărul 
alb şi limpede al lunii pe apă. 

Timp de o secundă, nu mi-a venit să cred, dar licărul se 
apropia tot mai mult, iar forţa cu care mă trăgea curentul 
slăbea, apoi, în cele din urmă, am ieşit la suprafaţă şi am 
tras aer în piept cu un zgomot care semăna mai mult a 
strigăt. Pe faţă îmi şiroia apa, tuşeam, icneam şi iar 
tuşeam. 

Eram foarte aproape de carena vasului, suficient de 


— 295 — 


aproape ca să simt pulsaţia motoarelor ca pe un tremur al 
apei, şi mi-am dat seama că trebuie să încep să înot. Nu 
doar pentru că era întru totul posibil să mor de hipotermie 
chiar dacă apa nu era foarte rece, ci mai degrabă pentru 
că, dacă vasul începea să se mişte când eu eram atât de 
aproape, doar o intervenţie divină m-ar fi putut salva. lar în 
ultimele câteva zile avusesem suficient ghinion ca să încep 
să cred că, dacă într-adevăr exista un Dumnezeu acolo sus, 
nu mă plăcea prea mult. 

Am călcat apa, tremurând şi încercând să mă orientez. 
leşisem la suprafaţă în faţa vasului şi vedeam un şir de 
lumini de pe chei şi ceea ce mi s-a părut că ar putea fi 
forma întunecată a unei scări, chiar dacă mi-era greu să fiu 
sigură, din cauza apei care îmi şiroia pe ochi. 

Era dificil să-mi fac trupul să mă asculte; tremuram atât 
de tare că abia îmi puteam controla membrele, dar mi-am 
forţat braţele şi picioarele să se mişte şi, treptat, am 
început să înot spre lumini, tuşind din cauza valurilor care 
mă loveau în faţă şi simțind cum frigul apei mă pătrunde 
până la os. Mă forţam să respir încet şi profund, chiar dacă 
fiecare parte a trupului meu ar fi vrut să icnesc şi să gâfâi 
din cauza asediului fizic al frigului. Ceva moale, dar solid s- 
a ciocnit de faţa mea în timp ce înotam şi m-am 
cutremurat, însă mai mult de frig decât de repulsie. Puteam 
să mă îngrijorez din cauza şobolanilor morţi şi a peştilor 
putreziţi după ce ajungeam pe mal. În clipa asta, singurul 
lucru de care îmi păsa era să supraviețuiesc. 

Nu aveam cum să fi căzut la mai mult de şase-opt metri 
de chei, dar acum părea mult mai mult. Am tot înotat, şi 
uneori aş fi putut jura că luminile de pe mal se îndepărtau, 
iar alteori păreau atât de aproape, încât le-aş fi putut 
prinde cu mâna - dar în cele din urmă am simţit fierul 
ruginit al scării lovindu-mi degetele amorţite. Urcam şi 
alunecam, alunecam şi urcam, străduindu-mă să nu scap 
din mână treptele pe care mă căţăram, udă şi cu oasele 
tremurând. 

Ajunsă pe chei, m-am prăbuşit pe beton, icnind, tuşind şi 
dârdâind. După o clipă, m-am ridicat în patru labe şi am 


— 296 — 


înălţat privirea, mai întâi spre Aurora, apoi spre micul oraş 
din faţa mea. 

Nu era Bergen. Habar n-aveam unde eram, dar părea un 
orăşel, aproape un sat, iar atât de târziu în noapte nu se 
vedea nici picior de om. Cele câteva cafenele şi baruri 
aliniate pe chei erau toate închise. Se zăreau nişte lumini în 
vitrinele magazinelor, dar singurul local pe care îl vedeam 
şi care părea că ar putea să-mi deschidă uşa era un hotel 
de pe chei. 

M-am ridicat în picioare tremurând, am trecut peste 
lanţul scund de protecţie de la marginea apei şi m-am 
îndreptat împleticindu-mă spre hotel. Motorul Aurorei 
accelerase puţin şi acum avea o notă de urgenţă. In timp ce 
traversam pragul de beton aparent nesfârşit al cheiului, 
sunetul motorului a crescut iar în intensitate şi s-a auzit un 
clipocit. Am privit temător în urma mea şi am văzut cum 
vasul se pune în mişcare şi se îndepărtează încet de țărm, 
cu prora îndreptată spre ieşirea din fiord şi motoarele 
scrâşnind şi huruind. 

Am întors repede capul, copleşită de un fel de superstiție, 
ca şi cum privirea aruncată în urmă ca să mă uit la vas ar fi 
putut să atragă atenţia celor de la bord. 

Când am ajuns la uşa hotelului, zgomotul motorului a 
crescut din nou în intensitate. Am simţit că-mi cedează 
picioarele în timp ce băteam iar şi iar la uşă. Am auzit o 
voce spunând: „Vă rog, vă rog, veniţi careva...” Apoi uşa s- 
a deschis lumina şi căldura s-au revărsat afară, iar eu am 
simţit cum cineva mă susţine şi mă ajută să trec pragul 
spre adăpost. 

Peste aproximativ jumătate de oră, stăteam ghemuită 
într-un fotoliu de răchită, învelită într-o pătură sintetică 
roşie, pe terasa slab luminată şi închisă cu geam care 
dădea spre golf. Ţineam în mâini o ceaşcă de cafea, dar 
eram prea obosită s-o beau. Auzeam în fundal voci care 
vorbeau în... norvegiană, presupun că era. Eram copleşită 
de oboseală. Mă simţeam ca şi cum n-aş fi dormit cum 
trebuie de zile întregi - ceea ce era adevărat. Bărbia îmi 


— 297 — 


cădea întruna în piept, apoi se smucea în sus ca şi cum mi- 
aş fi adus aminte unde eram şi de ce scăpasem. Oare 
fusese real acel coşmar de pe vasul splendid, cu celula 
aceea ca un coşciug de sub valuri? Sau nu era decât o 
lungă halucinație? 

Pe jumătate moţăiam, pe jumătate priveam luminile din 
întunericul liniştit al golfului, unde Aurora era un grăunte 
îndepărtat la ieşirea din fiord, îndreptându-se spre vest, 
când am auzit o voce peste umăr. 

— Domnişoară? 

Am ridicat privirea. Era un bărbat care purta un ecuson 
uşor strâmb pe care scria „Erik Fossum - Manager general”. 
Arăta ca şi cum tocmai ar fi fost dat jos din pat, cu părul 
răvăşit şi nasturii de la cămaşă prost încheiaţi. Şi-a trecut 
mâna peste bărbia nerasă şi s-a aşezat pe fotoliul din faţa 
mea. 

— Bună, am spus eu greoi. 

Îi spusesem deja povestea mea bărbatului de la recepţie 
- cel puţin atât cât mi se păruse prudent să spun şi atât cât 
permitea engleza lui. Acesta era, în mod evident, portarul 
de noapte şi arăta şi vorbea mai mult ca un spaniol sau un 
turc decât ca un norvegian, chiar dacă norvegiana lui părea 
mai bună ca engleza, care era în regulă dacă era vorba de 
expresii comune despre cazare şi programul de lucru, dar 
nu putea face faţă unei poveşti contorsionate despre 
identități confuze şi crimă. 

Îl văzusem cum îi arată managerului singurul act de 
identitate pe care îl aveam la mine - cel al lui Anne - şi i-am 
auzit vocea joasă şi reţinută, care mi-a repetat numele real 
de mai multe ori. 

Acum, bărbatul din faţa mea şi-a împletit degetele şi a 
zâmbit agitat. 

— Domnişoară... Black Lock, nu-i aşa? 

Am aprobat din cap. 

— Nu înţeleg prea bine - managerul de noapte a încercat 
să-mi explice, dar cum se face că aveţi cardurile de credit 
ale lui Anne Bullmer? Îi cunoaştem bine pe Anne şi Richard, 
stau aici uneori. Sunteţi o prietenă de-a lor? 


— 298 — 


Mi-am acoperit faţa cu mâinile, ca şi cum aş fi putut să 
reprim oboseala care ameninţa să mă copleşească. 

— Eu... e o poveste foarte lungă. Vă rog, aş putea să dau 
un telefon? Trebuie să iau legătura cu poliţia. 

Aşa hotărâsem în timp ce stăteam sprijinită de tejgheaua 
lustruită a recepţiei, udă leoarcă şi epuizată. În ciuda 
promisiunii făcute lui Carrie, era singura mea şansă de ao 
salva. Nu credeam nici pentru o clipă că Richard ar fi lăsat- 
o să trăiască. Carrie ştia prea multe, compromisese prea 
multe lucruri. Fără eşarfă nu aveam nicio şansă să trec 
drept Anne, iar fără paşaportul lui Carrie nu aveam nicio 
şansă să mă dau drept Carrie, şi amândouă obiectele erau 
pierdute undeva în adâncurile fiordului. Doar portofelul lui 
Anne supravieţuise - când urcasem scara ca să ies din apă, 
descoperisem că, în mod miraculos, era încă în buzunarul 
colanţilor din lycra. 

— Bineînţeles, a spus Erik înţelegător. Vreţi să sun eu? E 
posibil să nu aibă un vorbitor de engleză de serviciu la ora 
asta din noapte. Şi trebuie să vă avertizez, noi nu avem 
secţie de poliţie în oraş; cea mai apropiată e la câteva ore 
distanţă, în următoarea... cum se spune... în următoarea 
vale. Probabil că abia mâine o să sosească cineva. 

— Dar, vă rog, spuneţi-le că e urgent, am zis eu obosită. 
Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Pot plăti o cameră. Am 
bani. 

— Haideţi să nu ne facem griji din cauza asta, a răspuns 
el zâmbind. Pot să vă mai aduc ceva de băut? 

— Nu, mulţumesc. Doar vă rog spuneţi-le să vină repede. 
S-ar putea ca viaţa cuiva să fie în pericol. 

Mi-am lăsat capul să cadă pe mână, cu pleoapele 
aproape închise, în timp ce el se întorcea la recepţie. Am 
auzit cum e ridicat receptorul telefonului şi bipăitul unui 
număr format. Părea să fie unul lung. Poate că varianta 
norvegiană a lui 112 era altfel. Sau poate că telefona la 
secţia de poliţie. 

După câteva clipe, cineva de la celălalt capăt al firului a 
răspuns şi a urmat un scurt dialog. Prin negura epuizării, 
am auzit cum Erik spune în norvegiană ceva din care am 


— 299 — 


prins doar cuvântul „hotel”... după care a urmat o pauză şi 
o altă replică în norvegiană. Apoi am auzit numele meu, 
rostit de două ori, şi după aceea numele lui Anne. 

— Ja, din kone, Anne, a spus Erik, ca şi cum persoana de 
la celălalt capăt al firului nu auzise bine sau nu credea ce 
aude. 

Apoi din nou norvegiană, după care un râset şi, la sfârşit: 

— Takk, farvel, Richard. 

Mi-am smucit capul din mâna cu care îl sprijineam şi tot 
trupul mi-a încremenit dintr-odată. 

M-am uitat la vasele din golf, la Aurora, ale cărei lumini 
dispăreau la mare depărtare. Şi... oare îmi imaginam eu? 
Vasul a părut să se oprească. 

Am mai rămas aşa un moment, privindu-i luminile şi 
încercând să le măsor după reperele din golf şi, în cele din 
urmă, m-am convins. Aurora nu mai mergea spre ieşirea 
din fiord spre vest. Se întorcea. 

Erik a închis şi a format un alt număr. 

— Politiei, takk, a spus el când a răspuns cineva. 

Pentru o clipă nu m-am putut mişca, încremenind când 
mi-am dat seama ce făcusem. Nu crezusem prea mult 
afirmaţiile lui Carrie despre reţeaua de influenţă a lui 
Richard. Le pusesem pe seama paranoiei unei femei prea 
distruse ca să mai creadă în posibilitatea unei evadări. Insă 
acum... acum, acele temeri păreau foarte reale. 

Am pus ceaşca de cafea uşor pe masă, am lăsat pătura 
roşie să cadă pe podea şi, foarte încet, am deschis uşa 
terasei şi m-am strecurat afară, în noapte. 


— 300 — 


34 


Am fugit pe străzile şerpuite ale orăşelului, în timp ce 
respiraţia îmi sfâşia pieptul şi pietricelele îmi intrau în 
picioarele goale, făcându-mă să tresar de durere. Străzile s- 
au terminat şi luminile stradale au început să dispară, dar 
eu am continuat să alerg prin întuneric şi frig, împleticindu- 
mă prin bălți invizibile, peste iarba udă şi alei cu pietriş, 
până când picioarele mele au devenit prea amorţite ca să 
simt tăieturile şi pietricelele. 

Chiar şi atunci am mers mai departe, disperată să mă 
îndepărtez cât mai mult de Richard Bullmer. Ştiam că nu 
pot s-o mai ţin mult aşa, că la un moment dat va trebui să 
renunţ - dar singura mea speranţă era să merg mai departe 
cât mai mult posibil, până când ajungeam la un fel de 
adăpost. 

În cele din urmă, n-am mai putut alerga. Am redus ritmul 
până la un jogging icnit şi şchiopătat, apoi, pe măsură ce 
luminile orăşelului se micşorau în depărtare, am încetinit 
până la un mers dureros şi împleticit. Eram pe un drum 
şerpuit care cotea în întuneric, urcând pe partea laterală a 
fiordului. La fiecare câteva sute de metri, mă uitam peste 
umăr la valea de jos, la luminile tot mai mici cu care era 
împestriţat micul orăşel-port şi la fâşia întunecată şi 
lucioasă a apelor fiordului, pe care se apropiau luminile 
Aurorei. Acum deveniseră inconfundabile. Vedeam clar 
vasul şi vedeam şi lumina care începea să coloreze cerul de 
deasupra mea. 

Probabil că deja veneau zorii - Dumnezeule, ce zi era 
oare? Luni? 

Dar ceva nu părea în regulă, iar după câteva minute mi- 
am dat seama ce anume. Luminile nu erau la est, ci la nord. 
Ceea ce vedeam eu nu erau zorii, ci verdele straniu cu fâşii 
aurii, al aurorei boreale. 

înţelegerea acestui lucru m-a făcut să râd - un hohot 
amar şi trist, care a răsunat şocant de zgomotos în aerul 
liniştit al nopţii. Ce spusese Richard? Că toată lumea 


— 301 — 


trebuie să vadă aurora boreală înainte să moară. Ei bine, eu 
o văzusem. Însă acum asta nu mai părea atât de important. 

Mă oprisem pentru o clipă ca să privesc splendoarea 
mişcătoare a aurorei, dar gândul la Richard m-a făcut să 
pornesc iar. Cu fiecare pas, îmi aminteam îndemnurile 
frenetice ale lui Carrie de a fugi şi de a scăpa - afirmaţiile ei 
isterice despre amploarea influenţei lui Richard. 

Acum nu mai păreau isterice. 

Cât mi-aş fi dorit s-o fi crezut - nu ar fi trebuit să arat la 
hotel actul de identitate al lui Anne şi nici să-i încredinţez 
lui Erik cele câteva detalii pe care i le oferisem. Dar pur şi 
simplu nu crezusem că cineva, oricât de bogat ar fi, poate 
să aibă genul ăsta de putere. Acum îmi dădeam seama că 
greşisem. 

Am gemut din cauza propriei mele stupidităţi şi a frigului 
care mă săgeta prin hainele subţiri şi umede; dar mai ales 
din cauza faptului că lăsasem portofelul la recepţie. Stupid, 
stupid, stupid. Erau 5000 de coroane ude leoarcă, dar încă 
utilizabile, pe care le lăsasem acolo pentru Richard, ca pe 
un mic avans pentru când ajungea la hotel. Ce aveam să 
fac? N-aveam acte de identitate, n-aveam unde să dorm şi 
niciun mijloc de a-mi cumpăra măcar o ciocolată, cu atât 
mai puţin bilet de tren. Marea mea speranţă era să găsesc 
o secţie de poliţie, dar cum? Unde? Şi oare îndrăzneam să 
le spun adevărul odată ce ajungeam acolo? 

Tocmai mă gândeam la asta când am auzit în spatele 
meu mugetul unui motor. M-am întors şi am văzut o maşină 
apărând dintr-o curbă înspăimântător de rapid, în mod 
evident neaşteptându-se să fie cineva acolo la acea oră din 
noapte. 

M-am repezit spre marginea drumului, mi-am pierdut 
echilibrul şi am căzut. Am alunecat pe o porţiune de 
grohotiş şi m-am zgâriat, zdrenţuindu-mi colanţii. M-am 
oprit cu un pleoscăit în şanţul cu pietricele, un fel de pârâu 
sau canal de drenaj care cobora spre fiord. Maşina a oprit 
scrâşnind pe drumul aflat la vreo doi metri deasupra mea, 
cu farurile îndreptate spre vale şi gazul de eşapament 
unduind roşu în lumina stopurilor. 


— 302 — 


Am auzit zgomot de paşi pe drumul de deasupra. 
Richard? Unul dintre oamenii lui? Trebuia să plec de acolo. 

Am încercat să-mi pun greutatea pe gleznă şi am simţit 
cum cedează. Am încercat iar, mai atent de data asta. 
Durerea m-a făcut să suspin. 

La auzul acestui zgomot, silueta unui bărbat - luminată 
din spate, astfel că nu îi puteam vedea decât conturul - a 
privit peste marginea drumului, iar o voce a spus ceva în 
norvegiană. Am scuturat din cap. Îmi tremurau mâinile. 

— Nu v-vorbesc norvegiană, am spus eu, încercând să-mi 
stăpânesc suspinele. Tu v-vorbeşti engleză? 

— Da, vorbesc engleză, a spus bărbatul cu un accent 
puternic. Dă-mi mâna. O să te ajut să ieşi afară. 

Am ezitat, dar nu aveam cum să ies din şanţ fără ajutor, 
iar dacă bărbatul chiar ar fi vrut să-mi facă rău putea foarte 
bine să coboare el şi să mă atace la adăpostul şanţului. Era 
mai bine să ies, unde puteam cel puţin să fug, dacă era 
nevoie. 

Luminile maşinii îmi intrau în ochi şi mă orbeau. Am 
ridicat mâna, ca să-mi apăr ochii de strălucirea lor. Nu 
vedeam decât o formă întunecată şi un halou de păr blond 
sub un fel de şapcă. Cel puţin nu era Richard, de asta eram 
sigură. 

— Dă-mi mâna, a spus bărbatul iar, de data asta cu o 
urmă de nerăbdare. Eşti rănită? 

— Nu, nu s-sunt rănită. Adică mă doare glezna, dar nu 
cred că-i ruptă. 

— Pune piciorul acolo, mi-a spus el arătând spre un 
bolovan care se înălța din şanţ vreo jumătate de metru, şi o 
să te trag sus. 

Am dat din cap şi, cu senzaţia că e posibil să fac ceva 
foarte stupid, am pus piciorul sănătos pe stâncă şi am 
întins mâna dreaptă în sus. 

Am simţit cum bărbatul mă prinde de încheietură cu o 
mână extrem de puternică. A început să tragă cu un 
geamăt, proptindu-se într-o stâncă de la marginea şanţului. 
Muşchii şi tendoanele braţului meu protestau zgomotos, iar 
când am încercat să-mi las greutatea pe piciorul rănit am 


— 303 — 


tipat, dar, în cele din urmă, cu un elan dureros şi rapid am 
ajuns sus, afară din şanţ, şi m-am oprit tremurând pe 
marginea drumului. 

— Ce faci aici? a spus bărbatul. 

Nu-i vedeam faţa, dar vocea lui era îngrijorată. 

— Te-ai rătăcit? Ai avut un accident? Drumul ăsta duce în 
munţi, nu e un loc pentru turişti. 

Incercam să mă gândesc ce să-i răspund, când mi-am dat 
seama de două lucruri. 

Primul era că bărbatul avea ceva într-un toc de la şold, a 
cărui formă se profila în lumina maşinii. lar al doilea, că 
maşina era de poliţie. Stăteam aşa, încremenită, încercând 
să mă gândesc ce să spun. Am auzit pârâitul unei staţii de 
emisie-recepţie sfâşiind noaptea. 

— Eu... am îngăimat. 

Polițistul a făcut un pas în faţă, ca să mă vadă mai bine, 
şi s-a încruntat. 

— Cum te cheamă, domnişoară? 

— Eu... am spus. 

Apoi m-am oprit. Din staţia de emisie-recepţie s-a auzit 
încă un pârâit, iar polițistul a ridicat un deget. 

— O clipă, te rog. 

A dus mâna la şold, iar eu am văzut că ceea ce mi se 
păruse a fi un pistol era de fapt o staţie de emisie-recepţie 
de poliţie, într-un toc de lângă o pereche de cătuşe. 
Polițistul a vorbit scurt în receptor, apoi a urcat la volan şi a 
început o conversaţie mai lungă la staţia maşinii. 

— Ja, am auzit. 

Apoi a urmat o discuţie pe care n-am înţeles-o. Polițistul 
s-a uitat la mine prin parbriz, iar ochii lui s-au oprit asupra 
ochilor mei, cu o privire nedumerită. 

— Ja, a spus el din nou, det er riktig, Laura Blacklock. 

Totul a părut să încetinească, iar eu mi-am dat seama, cu 
o certitudine rece, că era acum sau niciodată. Dacă fugeam 
acum, poate că făceam o greşeală. Dar, dacă nu fugeam, 
poate că nu mai apucam să-mi dau seama dacă făcusem 
sau nu o greşeală, şi nu-mi permiteam să-mi asum acest 
risc. 


— 304 — 


Am mai ezitat doar o clipă, apoi l-am văzut pe poliţist că 
pune staţia la loc şi caută ceva în torpedou. 

Habar n-aveam ce să fac. Dar nu o crezusem pe Carrie 
înainte şi fusese cât pe ce să mă coste totul. 

Mi-am adunat curajul pentru durerea care ştiam că o să 
urmeze şi am început să alerg - nu în susul drumului, ca 
mai înainte, ci în jos, coborând într-un fel de cursă 
disperată peretele vertiginos al fiordului. 


— 305 — 


35 


Se făcea lumină când mi-am dat seama că nu mai pot 
avansa, că muşchii mei epuizați îşi consumaseră întreaga 
rezistenţă şi pur şi simplu refuzau să mă mai asculte. Nu 
mai mergeam, ci mă împleticeam ca un om beat, iar când 
încercam să trec peste câte un trunchi de copac căzut, 
genunchii îmi cedau. 

Trebuia să mă opresc. Dacă nu mă opream, aveam să 
cad din picioare, şi mă afundasem atât de mult în zona 
rurală norvegiană că era posibil ca trupul meu să nu mai fie 
găsit niciodată. 

Aveam nevoie de adăpost, dar părăsisem drumul cu mult 
timp în urmă şi nu se vedea nicio casă. Nu aveam telefon. 
Nici bani. Nici măcar nu ştiam cât e ceasul, deşi trebuia să 
fie puţin înaintea zorilor. 

În gâtul uscat mi-a urcat un suspin, dar exact în clipa 
aceea am văzut cum printre copacii rari se iţeşte ceva -o 
formă lungă şi joasă. Nu o casă - ci un fel de hambar, 
poate? 

Priveliştea asta a oferit picioarelor mele o doză de 
energie. Am ieşit dintre copaci împleticindu-mă, am 
traversat un drum de pământ şi am intrat pe poarta unui 
gard de plasă. Chiar era un hambar - deşi cuvântul acesta 
părea prea distins pentru cocioaba din faţa mea, cu pereţi 
rahitici de lemn şi acoperiş de tablă ondulată. 

Doi cai mici şi miţoşi au întors capetele, curioşi, când am 
trecut pe lângă ei, apoi unul a reînceput să bea din ceva ce 
am recunoscut, cu inima tresărind, a fi o troacă de apă a 
cărei suprafaţă era roz şi aurie în lumina catifelată a zorilor. 

M-am împleticit spre troacă şi am căzut în genunchi pe 
iarba scundă de lângă ea. Mi-am făcut mâinile căuş şi am 
băut cu guri mari. Era apă de ploaie şi avea gust de noroi, 
praf şi rugină, de la metalul din care era făcută troaca, dar 
nu-mi păsa. Eram prea însetată ca să mă gândesc la 
altceva în afară de îndestularea gâtului meu pârjolit. 

După ce am băut cât de mult am putut, m-am îndreptat 


— 306 — 


de spate şi am privit în jurul meu. Uşa hambarului era 
închisă, dar, când am pus mâna pe clanţă, s-a deschis şi am 
intrat prudent înăuntru, închizând-o în urma mea. 

lnăuntru era fân - mulţi baloţi de fân - şi nişte vedre în 
care eu m-am gândit că ar putea fi furaje sau suplimente. 
Pe pereţi erau atârnate câteva pături pentru cai. 

Beată de oboseală, am tras încet o pătură şi am întins-o 
peste cel mai gros morman de fân - fără să mă gândesc la 
şobolani, purici sau măcar la oamenii lui Richard. Cu 
siguranţă nu aveau cum să mă găsească aici, iar eu 
ajunsesem la punctul în care aproape că nu-mi mai păsa - 
dacă mă lăsau să mă odihnesc, puteau să mă ia cu ei. 

Apoi m-am întins pe patul improvizat şi am tras cealaltă 
pătură peste mine. 

Şi am dormit. 

«> 

— Alo? 

Vocea din capul meu vorbise din nou, dureros de tare, iar 
eu am deschis ochii în lumina orbitoare şi am văzut o faţă 
care mă privea. Un bărbat în vârstă, cu barbă mare şi albă, 
care semăna cu un căpitan de vas, mă studia cu nişte ochi 
căprui umezi şi cu un amestec de surpriză şi preocupare. 

Am clipit şi m-am tras în spate, cu inima bubuind 
dureros, apoi am încercat să mă ridic în picioare, dar glezna 
mi s-a răsucit chinuitor şi m-am clătinat. Bărbatul m-a prins 
de braţ şi a spus ceva în norvegiană, iar eu m-am smuls 
violent din strânsoarea lui, fără să mă gândesc, şi am căzut 
pe spate, pe podeaua hambarului. 

Timp de câteva clipe, ne-am mulţumit să ne uităm unul 
la celălalt, el examinând zgârieturile şi tăieturile mele, eu 
privind spre faţa lui ridată şi spre câinele care lătra şi îi 
dădea ocol. 

— Kom, a spus el în sfârşit. 

S-a ridicat cu greu din poziţia lui ghemuită şi a întins 
mâna cu un calm prudent, ca şi cum aş fi fost un animal 
rănit care ar fi putut să muşte la orice provocare, nu o fiinţă 
umană. Câinele a lătrat din nou, de data asta isteric, şi 
bărbatul a strigat peste umăr ceva care în mod evident 


— 307 — 


însemna: Taci odată! 

— Cine... am început eu. 

Mi-am umezit buzele cu limba şi am încercat iar. 

— Cine eşti? Unde sunt? 

— Konrad Horst, a spus bărbatul arătând cu mâna spre 
el. 

Şi-a scos portofelul, l-a deschis şi mi-a arătat o fotografie 
cu o doamnă în vârstă, cu obraji trandafirii şi un coc de păr 
alb, care strângea la piept doi băieţei blonzi. 

— Min kone, a rostit el lent. 

Apoi, arătând spre copii, a spus ceva care semăna cu: 
„Voarte vrumos”. Apoi a arătat spre uşa hambarului, spre 
un Volvo extrem de vechi parcat în faţă. 

— Bilen min, a spus el. Kom. 

Nu ştiam ce să fac. Fotografiile cu soţia şi nepoţii lui 
aveau ceva liniştitor - dar chiar şi violatorii şi criminalii au 
nepoți, nu-i aşa? Pe de altă parte, poate că era pur şi 
simplu un bătrân drăguţ. Poate că soţia lui vorbea engleză. 
Sau, cel puţin, poate că aveau telefon. 

M-am uitat la glezna mea. Nu prea aveam de ales. Se 
umflase, devenind de două ori mai mare decât de obicei. 
Nu eram sigură că pot şchiopăta nici până la maşină, cu 
atât mai puţin să ajung la aeroport. 

Căpitanul de vas a întins mâna şi a făcut un gest uşor. 

— Tee rog? a hârâit el întrebător, ca şi cum mi-ar fi dat 
de ales. 

Dar era o iluzie. Nu aveam de ales. 

L-am lăsat să mă ajute să mă ridic în picioare şi m-am 
urcat în maşină. 

Abia după ce am pornit mi-am dat seama cât de departe 
alergasem noaptea trecută. Din acest pliu împădurit al 
pantei nici nu se vedea fiordul, iar Volvo-ul cred că s-a 
hurducat pe mai mulţi kilometri de drum cu făgaşe până să 
ajungem la ceva ce semăna a şosea. 

Tocmai intram pe asfalt când am observat ceva în mica 
scobitură de sub radio - un telefon mobil. Era foarte, foarte 
vechi, dar era un telefon. 


— 308 — 


Am întins mâna, cu respiraţia tăiată. 

— Îmi dai voie? 

Căpitanul de vas a privit spre mine şi a zâmbit larg. Mi-a 
pus telefonul în poală, dar apoi a bătut în ecran şi a spus 
ceva în norvegiană. Imediat ce m-am uitat la telefon, mi-am 
dat seama ce spunea. Nu era semnal. 

— Vente, a spus el tare şi clar. 

Apoi a spus încet, cu o engleză cu accent puternic: 

— Aşteaptă. 

Am păstrat telefonul în poală, privind ecranul cu un nod 
în gât, în timp ce copacii treceau prin dreptul geamului. Dar 
ceva nu avea sens. Fie calculasem eu greşit, fie pierdusem 
o zi. 

— Asta, am arătat eu spre data de pe ecran, azi chiar e 
29? 

Căpitanul de vas a privit spre ecran, apoi a dat din cap. 

— Fa, tjueniende - marr-ti, a spus el, pronunţând foarte 
încet. 

Marţi. Azi era marți. Dormisem în coliba cea mică o zi şi o 
noapte. 

Încercam să asimilez asta şi să nu mă gândesc cât de 
îngrijoraţi trebuiau să fie Judah şi părinţii mei, când bărbatul 
a intrat pe aleea unei case mici, îngrijite şi zugrăvite în 
albastru, iar în colţul ecranului de la telefon a apărut ceva - 
o singură bară de semnal. 

— Te rog? am spus eu, cu inima bătându-mi dintr-odată 
atât de puternic în gâtlej, încât cuvintele mele păreau 
sugrumate şi stranii. Pot să-mi sun familia din Anglia? 

Konrad Horst a spus în norvegiană ceva ce n-am înţeles, 
dar dădea din cap, aşa că am tastat +44, cu degetele 
tremurându-mi atât de tare că abia găseam tastele, şi apoi 
numărul de mobil al lui Judah. 


— 309 — 


36 


Mult timp, nu ne-am spus nimic. Am stat în mijlocul 
aeroportului ca doi caraghioşi, ţinându-ne în braţe. Judah 
îmi atingea faţa, părul şi vânătăile de pe obraz, ca şi cum 
nu i-ar fi venit deloc să creadă că sunt eu. Presupun că şi 
eu făceam acelaşi lucru, nu-mi mai amintesc. 

Nu mă puteam gândi la altceva decât că sunt acasă. Sunt 
acasă. Sunt acasă. 

— Nu pot să cred, spunea Judah întruna. Eşti teafără. 

Apoi au venit lacrimile. Am început să plâng în lâna aspră 
şi iritantă a gecii lui. Judah nu spunea absolut nimic, mă 
ţinea în braţe ca şi cum n-ar mai fi vrut să-mi dea drumul. 

La început, nu voisem ca soţii Horst să sune la poliţie, dar 
nu-i puteam face să înţeleagă asta, iar după ce am vorbit 
cu Judah şi el mi-a promis că sună la Scotland Yard ca să le 
spună povestea mea - o poveste atât de neverosimilă că 
aproape nici mie nu-mi venea s-o cred -, am început să 
accept faptul că nici măcar Richard Bullmer nu mai putea 
să-şi folosească banii ca să scape din situaţia asta. 

După ce au sosit, poliţiştii m-au dus la un centru medical 
ca să-mi tratez tăieturile de la picior şi glezna sucită şi să 
mi se prescrie medicamente. A părut că durează o veşnicie, 
dar în cele din urmă doctorii m-au declarat aptă de drum, 
apoi am fost dusă imediat la o secţie de poliţie din susul 
văii, unde aştepta un oficial al Ambasadei Britanice din 
Oslo. 

M-am trezit recitând iar şi iar povestea cu Anne, Richard 
şi Carrie, şi de fiecare dată părea şi mai neverosimilă 
pentru propriile mele urechi. 

— Trebuie s-o ajutaţi, spuneam eu întruna. Carrie... 
trebuie să vă duceţi după vasul ăla. 

Oficialul britanic şi polițistul au schimbat o privire, apoi 
polițistul a spus ceva în norvegiană. Mi-am dat seama dintr- 
odată că ceea ce nu voiau ei să-mi spună nu putea fi o 
veste bună. 


— 310 — 


— Ce? am întrebat eu. Ce e? Ce s-a întâmplat? 

— Poliţia a găsit două cadavre, a spus în cele din urmă 
oficialul ambasadei cu o voce stingherită şi formală. Unul la 
primele ore ale dimineţii de luni, dragat de un vas de 
pescuit, iar al doilea luni, recuperat de scafandrii poliţiei. 

Mi-am prins capul cu mâinile, apăsându-mi ochii cu 
degetele şi urmărind cum presiunea creşte şi se transformă 
în flăcări şi scântei sub pleoape. Am inspirat adânc. 

— Spuneţi-mi, am ridicat eu privirea. Trebuie să ştiu. 

— Cadavrul recuperat de scafandri era un bărbat, a spus 
încet oficialul ambasadei. Avea o rană de glonţ la tâmplă, 
poliţia crede că e posibil să fie autoprovocată. Nu avea 
niciun act de identitate la el, dar suspectează că e cadavrul 
lui Richard Bullmer. A fost dat dispărut de echipajul de pe 
Aurora. 

— Şi... am înghiţit eu în sec. Şi celălalt? 

— Celălalt e o femeie foarte slabă, cu păr scurt. Poliţia o 
să facă o autopsie, dar datele preliminare arată că s-a 
înecat. Domnişoară Blacklock? 

Oficialul a privit în jur, ca şi cum n-ar fi ştiut prea bine ce 
să facă. 

— Vă simţiţi bine, domnişoară Blacklock? Poate să-i dea 
cineva un şerveţel, vă rog? Vă rog, nu mai plângetţi, 
domnişoară Blacklock, acum aţi scăpat. 

Dar nu puteam vorbi. Şi cel mai rău era că avea dreptate 
- eu într-adevăr scăpasem, dar Carrie... 

Ar fi trebuit să mă consolez cu faptul că Bullmer se 
sinucisese, dar nu reuşeam. Am rămas aşa, plângând în 
şerveţelul pe care mi l-au dat şi gândindu-mă la Carrie şi la 
tot ce îmi făcuse şi la cum mă ajutase. Indiferent care erau 
părţile ei rele şi părţile ei bune, Carrie plătise cu viaţa. Nu 
mă grăbisem suficient ca s-o salvez. 


— 311 — 


37 


Taxiul ne-a dus de la aeroport acasă la Judah. N-am 
discutat despre asta, dar cumva era clar că nu puteam da 
piept cu apartamentul meu de la subsol. Mă săturasem să 
fiu închisă în camere fără lumină, iar Judah părea să-şi fi dat 
seama. 

M-a învelit cu o pătură pe canapeaua din sufrageria lui, 
de parcă aş fi fost un copil mic sau cineva în convalescenţă, 
şi m-a sărutat foarte încet pe frunte, ca şi cum ar fi putut să 
se spargă. 

— Nu pot să cred că eşti acasă, a spus el din nou. Când 
mi-au arătat fotografia aia cu ghetele tale... 

I s-au umezit ochii, iar eu am simţit usturimea lacrimilor 
în gât. 

— Le luase Carrie, am spus eu răguşit. Pentru ca eu să 
pot pretinde că sunt ea. A... 

Dar n-am reuşit să termin. 

Judah m-a ţinut îndelung în braţe, apoi, când a putut să 
vorbească şi să înghită iar, a spus: 

— Ai... ai primit o grămadă de mesaje, să ştii. M-au sunat 
pe mine, deoarece căsuţa ta vocală era plină. Le-am notat. 

A căutat în buzunar şi mi-a dat lista. M-am uitat pe ea. 
Majoritatea erau nume la care m-aş fi aşteptat: Lissie... 
Rowan... Emma... Jenn... 

Câteva erau surprinzătoare: 

— Tina West: Foarte bucuroasă că eşti în siguranță. Nu 
trebuie s-o suni înapoi. 

— Chloe... Yansen?: Speră că eşti bine. S-o suni dacă ea 
sau Lars pot să te ajute cu ceva. 

— Ben Howard. Niciun mesaj. 

— Dumnezeule, Ben! am spus, simțind un junghi de 
vinovăţie. Sunt surprinsă că mai vorbeşte cu mine. Aproape 
l-am acuzat că e în spatele întregii poveşti. Chiar a sunat? 

— Şi asta nu e totul, a spus Judah, ştergându-şi ochii pe 
furiş de tricou. El a fost cel care a dat alarma. M-a sunat din 
Bergen, voia să afle dacă ai ajuns acasă cu bine şi, când i- 


— 312 — 


am spus că nu mai am veşti de la tine de duminică, mi-a 
cerut să sun la poliţia britanică şi să le zic că e ceva urgent. 
A spus că el începuse să facă scandal după Trondheim, dar 
că nimeni din echipaj nu voia să-l asculte. 

— Nu mă face să mă simt şi mai prost, am spus, 
acoperindu-mi faţa cu mâinile. 

— Ei, rămâne totuşi un mic rahat plin de sine, a răspuns 
Judah. 

Mi-a zâmbit şarmant, iar eu am văzut cu un fior că 
dintele lui prinsese din nou rădăcină. 

— Şi a dat un interviu destul de mizerabil în Mail, din care 
reieşea că voi doi abia v-aţi despărțit. 

— Bun, am pufnit eu în râs. Asta mă face să mă simt 
puţin mai bine că l-am acuzat de crimă. 

— Ştii ce, vrei o ceaşcă de ceai? 

Am dat din cap şi el s-a ridicat să se ducă în bucătărie. 
Am scos o mână de şerveţele dintr-o cutie de pe măsuţă şi 
mi-am şters ochii, apoi am luat telecomanda şi am dat 
drumul la televizor, vrând să găsesc o oarecare 
normalitate. 

Treceam de la un canal la altul, căutând ceva liniştitor şi 
familiar - poate o reluare din Prietenii tăi sau Cum am 
cunoscut-o pe mama voastră -, când m-am oprit brusc, cu 
inima în gât. 

Ochii mi s-au aţintit asupra ecranului - la bărbatul care 
mă privea lung. 

Era Bullmer. 

Ochii lui erau fixaţi asupra ochilor mei, iar gura îi era 
schimonosită de un zâmbet ciudat. Pentru o clipă, mi s-a 
părut că halucinez. Am tras aer în piept, gata să strig după 
Judah şi să-l întreb dacă vede şi el faţa care se holba la 
mine de pe ecran, asemenea unui coşmar - dar apoi a 
apărut un prezentator şi mi-am dat seama ce se întâmpla. 
Era o ştire despre moartea lui Bullmer. 

— „ştirea de ultimă oră a morţii omului de afaceri şi 
membru al Camerei Lorzilor, Richard Bullmer. Lordul 
Bullmer, care era acţionar majoritar al grupului aflat în 
dificultate Northern Lights, a fost găsit mort după ce în 


— 313 — 


urmă cu doar câteva ore fusese declarat dispărut de pe 
iahtul său de lux, Aurora, în largul coastelor Norvegiei. 

Imaginea s-a schimbat iar şi de data asta a apărut 
Richard pe un podium, de unde ţinea un fel de discurs. 
Buzele lui se mişcau, dar nu exista sonor, astfel încât 
prezentatorul să-şi poată continua ştirea pe fundalul 
imaginilor, iar când camera a focalizat pe faţa lui, m-am 
trezit că opresc sonorul, mă ridic de pe canapea şi 
îngenunchez lângă televizor, cu faţa la doar câţiva 
centimetri de a lui. 

Când discursul a luat sfârşit, Richard s-a înclinat şi 
camera s-a apropiat de chipul lui. A privit drept înainte şi 
mi-a aruncat clipitul lui din ochi caracteristic - aşa că mi s-a 
întors stomacul pe dos, iar pielea a început să mă furnice. 

Am luat telecomanda cu mâini tremurătoare, gata să-l 
exorcizez din viaţa mea o dată pentru totdeauna, când 
camera s-a rotit şi am văzut, pe rândul din faţă, o femeie 
care zâmbea şi aplauda. M-am oprit, cu degetul deasupra 
butonului de închidere. Era extraordinar de frumoasă, cu 
păr auriu-închis lung şi unduitor şi pomeţi laţi - pentru o 
clipă, n-am înţeles unde o mai văzusem. Apoi... mi-am dat 
seama. 

Era Anne. Anne înainte ca Richard să scape de ea, 
tânără, frumoasă şi vie. 

În timp ce aplauda, a părut să-şi dea seama dintr-odată 
că e filmată şi a clipit spre obiectiv, iar eu am văzut ceva în 
ochii ei, deşi nu-mi puteam da seama dacă era doar în 
imaginaţia mea sau nu. Mi s-a părut că expresia ei avea 
ceva trist, ceva încolţit şi speriat. Dar apoi a zâmbit mai 
larg şi a ridicat bărbia, iar eu mi-am dat seama că era o 
femeie care nu capitula niciodată, o femeie care ar fi luptat 
până la capăt. 

Apoi imaginea s-a schimbat şi a reapărut prezentatorul, 
iar eu am închis televizorul şi m-am dus înapoi pe canapea. 
Am tras pătura peste mine şi m-am întors cu faţa la perete, 
ascultându-l pe Judah în timp ce pregătea ceaiul în 
încăperea alăturată... gândindu-mă. 


— 314 — 


Ceasul de pe noptiera lui Judah arăta că era trecut de 
miezul nopţii. Dormeam unul lângă celălalt, el cu pieptul 
mulat pe coloana mea vertebrală şi cu braţul în jurul meu, 
strângându-mă tare, ca şi cum nu avea încredere că n-o să 
dispar în noapte. 

Aşteptasem până adormise el ca să încep să plâng, dar, 
când un suspin mai puternic mi-a cutremurat coastele, 
Judah a spus lângă urechea mea, cu o voce catifelată şi 
joasă: 

— Te simţi bine? 

— Credeam că dormi, am răspuns eu cu o voce spartă şi 
răguşită din cauza lacrimilor. 

— Plângi? 

Am vrut să neg, dar nu puteam vorbi, pentru că gâtul îmi 
era blocat. Şi, oricum, mă săturasem de minciuni şi 
prefăcătorie. 

Am dat din cap, iar el a întins mâna şi a simţit umezeala 
de pe obrajii mei. 

— Ah, iubito, a spus el. 

I-am auzit gâtul mişcându-se, în timp ce înghiţea. 

— O să fie... nu trebuie să... 

Apoi s-a oprit, incapabil să continue. 

— Mă gândesc întruna la ea, am spus eu, în ciuda durerii 
din gât. 

Era mai uşor dacă nu mă uitam la el şi vorbeam către 
întunericul tăcut şi benzile de lumină proiectate de lună de 
pe podea. 

— Nu pot să accept, e complet nedrept. 

— Pentru că el s-a sinucis? a întrebat Judah. 

— Nu doar asta. Anne. Şi... şi Carrie... 

Judah n-a răspuns nimic, dar eu ştiam la ce se gândeşte. 

— Spune ce ai de spus, am zis eu cu înverşunare. 

El a oftat, iar eu am simţit respiraţia lui caldă de pe 
obrazul meu şi pieptul care urca şi cobora lângă coloana 
mea. 

— Probabil că n-ar trebui să spun asta, dar nu mă pot 
opri să simt... bucurie. 

M-am răsucit sub pătură ca să mă uit la el, iar el a ridicat 


— 315 — 


mâna. 

— Ştiu, ştiu că e greşit, dar ce ţi-a făcut Carrie... serios, 
dacă ar fi fost după mine, nici n-aş fi scos-o din apă. Aş fi 
lăsat-o s-o mănânce peştii. Mai bine, probabil, că nu a fost 
decizia mea. 

Simţeam cum în interiorul meu se adună furia, furie în 
numele lui Carrie, care fusese bătută, intimidată şi minţită. 

— A murit din cauza mea, am spus. Nu era obligată să 
mă lase să plec. 

— Aiurea. Ai ajuns acolo doar din cauza ei. Nu era 
obligată să omoare o femeie şi să te închidă pe tine acolo. 

— N-ai cum să ştii asta. N-ai cum să ştii ce se întâmplă în 
relaţiile altora. 

M-am gândit la groaza lui Carrie, la vânătăile de pe trupul 
ei, la convingerea ei că n-ar putea să scape niciodată de 
Richard. Avusese dreptate. 

Judah n-a spus nimic. Nu îi vedeam expresia din cauza 
întunericului, dar simţeam dezacordul din tăcerea lui. 

— Ce e? am întrebat eu. Nu mă crezi? Nu crezi că 
oamenii pot să fie convinşi să facă ceva din frică sau pentru 
că nu văd nicio altă cale de ieşire? 

— Nu, nu e vorba de asta, a spus Judah încet. Asta pot să 
cred. Dar mă gândesc că, totuşi, în ciuda tuturor acestor 
lucruri, suntem responsabili pentru acţiunile noastre. Cu 
toţii ne speriem. Dar nu poţi să-mi spui că tu ai face aşa 
ceva altei persoane, indiferent cât de dificilă ar părea 
situaţia - să o închizi aşa undeva, să o întemniţezi -, 
indiferent cât de speriată ai fi. 

— Nu ştiu, am spus eu. 

M-am gândit la Carrie, la cât de curajoasă fusese şi cât 
de fragilă. M-am gândit la măştile pe care şi le lua ca să 
ascundă groaza şi singurătatea dinăuntrul ei. M-am gândit 
la clavicula învineţită şi la frica din ochii ei. M-am gândit 
cum renunţase la tot pentru mine. 

— Ascultă, am spus eu ridicându-mă în fund şi 
înfăşurându-mă cu pătura. Slujba aia de care ziceai înainte 
să plec eu. Cea din New York. Ai refuzat-o? 

— Da, adică, mă rog, nu... o s-o refuz. Incă nu i-am sunat. 


— 316 — 


După ce ai dispărut, mi-a ieşit din minte. De ce? 

Dintr-odată, vocea lui Judah a devenit neliniştită. 

— Pentru că nu cred c-ar trebui să faci asta. Cred c-ar 
trebui s-o accepti. 

— Ce? 

Judah s-a ridicat şi el în capul oaselor, iar raza de lună 
care îi brăzda faţa mi-a dezvăluit o expresie plină de şoc şi 
furie. O clipă, a părut că nu ştie ce să spună, apoi cuvintele 
au început să se reverse. 

— Ce naiba? De ce? Ce ţi-a venit? 

— Păi e o şansă unică în viaţă, nu? E postul pe care ţi l-ai 
dorit întotdeauna. 

Am răsucit cearşaful în jurul degetelor, întrerupându-mi 
circulaţia până când degetele mi s-au răcit şi au amorţit. 

— Şi, să fim sinceri, nu te ţine nimic aici, nu-i aşa? am 
continuat eu. 

— Nu mă ţine nimic aici? 

L-am auzit cum înghite, am văzut cum strânge şi desface 
pumnii pe cearşafurile albe. 

— Totul mă ţine aici, cel puţin aşa credeam. Eu... vrei să 
te desparţi de mine? 

— Ce? 

Era rândul meu să fiu şocată. Am scuturat din cap şi i-am 
prins mâinile, trecându-mi degetele peste tendoanele şi 
nodurile degetelor lui - mâinile pe care le ştiam pe de rost. 
La dracu’. 

— Jude, nu! În niciun caz. Voiam să zic... să te întreb... 
Hai să mergem. Împreună. _ 

— Dar... dar Velocity... slujba ta. Inlocuirea lui Rowan. E 
marea ta şansă. Nu pot să stric asta. 

— Nu e marea mea şansă, am oftat eu băgându-mă sub 
pătură, dar continuând să ţin mâinile lui Judah între ale 
mele. Mi-am dat seama de asta când eram pe vas. Am 
lucrat aproape zece ani la Velocity, în timp ce Ben şi toţi 
ceilalţi au riscat, s-au ocupat de lucruri mai importante şi 
mai bune, şi eu n-am făcut asta. Îmi era prea frică. Şi 
simţeam că sunt datoare să rămân în echipă pentru că au 
fost alături de mine atunci când lucrurile mergeau prost. 


— 317 — 


Dar Rowan n-o să plece niciodată - o să se întoarcă peste 
şase luni, poate mai puţin, şi atunci n-o să am unde să mă 
duc. În plus, adevărul e că, şi dacă o să reuşesc să urc în 
ierarhie, nu-mi mai doresc asta. Nu mi-am dorit-o niciodată 
- mi-am dat seama la bordul vasului. Mi-e martor 
Dumnezeu că am avut suficient timp să mă gândesc. 

— Ce vrei să spui? E... de când ne-am cunoscut noi, ăsta 
era singurul lucru despre care vorbeai. 

— Cred că am uitat ce îmi doream. Nu vreau să ajung ca 
Tina şi Alexander, să călătoresc din ţară în ţară şi să vizitez 
doar hoteluri de cinci stele şi restaurante Michelin. Da, 
Rowan a fost în jumătate din staţiunile de lux din Caraibe, 
dar în schimb îşi petrece viaţa scriind poveştile pe care 
oamenii ca Bullmer vor ca ea să le spună, şi eu nu vreau 
asta, nu mai vreau asta. Vreau să scriu despre lucrurile pe 
care oamenii nu ar vrea să le vadă scoase la lumină. lar 
dacă e să-mi croiesc iar drum de jos în sus, ei bine, pot să 
lucrez ca freelancer de oriunde - ştii asta. 

Mi-a venit o idee şi am râs ezitant şi involuntar. 

— AŞ putea să scriu o carte! „Inchisoarea mea plutitoare 
- iadul real de pe şapte mări”. 

— Lo, a spus Judah luându-mi mâinile, cu ochii mari şi 
întunecaţi în lumina lunii. Lo, opreşte-te, nu mai glumi. Tu 
vorbeşti serios? 

Am inspirat adânc. Apoi am dat din cap. 

— Mai serios ca oricând. 

După aceea, Judah a adormit cu capul în scobitura 
umărului meu, într-o poziţie care ştiam că la un moment 
dat o să-mi dea crampe, dar n-aş fi putut să mă trag lao 
parte. 

— Eşti treaz? am şoptit eu. 

Timp de o clipă, Judah n-a răspuns, iar eu am crezut că 
adormise - i se întâmpla să-l fure somnul de la o respiraţie 
la alta -, dar s-a foit şi a spus: 

— Oarecum. 

— Eu nu pot dormi. 

— Sst... a spus el, răsucindu-se în braţele mele şi 


— 318 — 


atingându-mi faţa. E în regulă, s-a terminat acum. 

— Nu e vorba de asta... doar că... 

— Încă te mai gândeşti la ea? 

Am dat din cap în întuneric, iar el a oftat. 

— Când ai văzut cadavrul... am început eu. 

Dar el a dat din cap. 

— Nu l-am văzut. 

— Cum adică? Credeam că poliţia ţi-a trimis fotografii pe 
care să le identifici. 

— Nu era un cadavru - aş fi vrut să fi fost... Dacă aş fi 
văzut că e cadavrul lui Carrie, şi nu al tău, n-aş fi trecut prin 
două zile de iad, gândindu-mă că eşti moartă. Erau doar 
haine. Fotografii cu haine. 

— De ce-au făcut asta? 

Părea o decizie ciudată - de ce să-i ceară lui Judah să 
identifice hainele, şi nu cadavrul? Am simţit cum dă din 
umeri în întuneric. 

— Nu ştiu. La momentul acela, am presupus că era un 
cadavru prea mutilat, dar, după ce ai sunat, am discutat cu 
ofiţerul de legătură cu familia - voiam să aflu cum naiba se 
înşelaseră atât de tare -, iar ea a vorbit cu norvegienii şi a 
rămas cu impresia că a fost din cauză că hainele au fost 
găsite separat. 

Hm. Am rămas pe gânduri, încercând să desluşesc 
misterul. Oare Carrie îşi scosese ghetele şi hanoracul ca să 
poată fugi înot, într-o încercare disperată de a scăpa de 
Bullmer? 

Aproape că mi-era frică să adorm, aşteptându-mă să mă 
bântuie faţa plină de reproş a lui Carrie, dar, când am închis 
în cele din urmă ochii, chipul care mi-a apărut a fost cel al 
lui Bullmer, râzând cu părul lui încărunţit ciufulit de vânt, în 
timp ce cădea de pe puntea Aurorei, rostogolindu-se prin 
aer. 

Am deschis ochii, cu inima bubuind, încercând să-mi 
reamintesc că el nu mai era - că eram în siguranţă, că 
Judah era în braţele mele şi că tot coşmarul se terminase 
definitiv. 

Dar nu se terminase. Pentru că eu pur şi simplu nu 

— 319 — 


credeam că se întâmplase asta. 

Nu doar moartea lui Carrie nu puteam s-o accept - dar 
nici pe a lui Bullmer. Nu pentru că aş fi crezut că el ar fi 
trebuit să trăiască, ci pentru că, din toată povestea asta, 
moartea lui pur şi simplu nu avea sens. Aş fi putut să cred 
în sinuciderea lui Carrie, dar nu a lui. Oricât aş fi încercat, 
nu mi-l puteam imagina renunțând pe bărbatul acela, cu 
hotărârea lui rece şi aprigă. Luptase din greu, îşi jucase 
cărţile cu o îndrăzneală rece. Oare şi-ar fi aruncat cărţile 
aşa, pur şi simplu? Nu părea posibil. 

Dar era. lar eu trebuia să accept asta. Bullmer nu mai 
exista. 

Am închis ochii din nou, alungându-i fantoma, şi mi-am 
mulat trupul pe al lui Judah. M-am gândit foarte metodic la 
viitor, la New York şi la riscul pe care urma să mi-l asum. 

Pentru o clipă, am văzut o imagine vie şi trecătoare 
întipărită pe întunericul pleoapelor închise: eu la marginea 
unui loc foarte, foarte înalt, ţinându-mi echilibrul pe o 
balustradă, deasupra unor valuri întunecate. 

Dar nu mă temeam deloc. Mai căzusem şi 
supravieţuisem. 


— 320 — 


EVENING STANDARD 
Marţi, 26 noiembrie 


FEMEIA MISTERIOASĂ DE PE „AURORA” A FOST 
IDENTIFICATA 


La aproape două luni după şocanta descoperire a 
două cadavre în mare, unul dintre ele al omului de 
afaceri şi membru al Camerei Lorzilor Richard 
Bullmer, poliţia norvegiană a transmis un comunicat 
care anunţă că al doilea cadavru, cel dragat de 
pescari în Marea Nordului, este al soţiei lui, Anne 
Bullmer, moştenitoarea averii de miliarde de lire 
sterline a familiei Lyngstad. 


Cadavrul lordului Bullmer a fost găsit la câteva sute 
de kilometri distanţă de scafandrii poliţiei care 
explorau apele de coastă de lângă oraşul norvegian 
Bergen, după ce lordul fusese dat dispărut de pe 
vasul lui de croazieră exclusivist, Aurora Borealis. 


NU A FOST SINUCIDERE 

Comunicatul în limba engleză confirmă anunţul 
anterior al poliţiei norvegiene, conform căruia cauza 
morţii lui lady Bullmer a fost înecul, în timp ce 
moartea lordului Bullmer a fost provocată de un foc 
de armă la tâmplă. Insă documentul contrazice unele 
relatări mai vechi despre sinuciderea lordului 
Bullmer, declarând doar că, potrivit constatărilor 
medicului legist norvegian, rana nu a fost 
„autoprovocată”. 


Descoperirea unei arme, care a fost recuperată 
împreună cu cadavrul lordului Bullmer şi care era 
învelită într-o haină aparţinând jurnalistei britanice 
dispărute Laura Blacklock, a condus iniţial la 


— 321 — 


speculaţia că moartea lui ar fi avut legătură cu 
dispariţia ei din urmă cu câteva zile. 


Domnişoara Blacklock a fost găsită ulterior vie şi 
nevătămată în Norvegia, dar părinţii ei au solicitat o 
anchetă a poliţiei, deoarece au fost lăsaţi să creadă 
timp de mai multe zile că acel cadavru fusese 
identificat ca fiind al fiicei lor dispărute. Scotland 
Yard a subliniat că primul cadavru nu a fost 
identificat în nicio etapă a anchetei ca fiind al 
domnişoare Blacklock, dar a recunoscut că găsirea 
hainelor acesteia a fost „prost comunicată” familiei. 
Ei au pus acest neajuns pe seama unor „probleme de 
comunicare între departamente” şi au afirmat că 
poartă un dialog privat cu familia Blacklock pe tema 
acestui incident. 


Ca răspuns la solicitarea făcută de Evening Standard, 
un purtător de cuvânt al poliţiei norvegiene a afirmat 
că, deşi au intervievat-o pe domnişoara Blacklock în 
legătură cu acest caz, nu o consideră suspectă în 
niciuna dintre cele două morţi şi că anchetele 
continuă. 


— 322 — 


CHAT ONLINE PENTRU ACTIVITATEA BANCARĂ: 
6 DECEMBRIE, 4:15 PM 


Bună, bine aţi venit la chatul pentru Relaţii cu 
Clienţii. 

Eu sunt Ajesh, de la Persoane Fizice. 

Cu ce pot să vă ajut, domnişoară Blacklock? 


Bună, vă scriu acest mesaj pentru că am primit în 
cont o sumă neaşteptată. Voiam să văd dacă aveţi 
vreo informaţie despre expeditor. Mersi. Lo. 


Bună, domnişoară Blacklock, sigur, pot să mă 
interesez. 
E OK dacă îţi spun Laura? 


Da, e în regulă. 
Care tranzacţie anume te preocupă, Laura? 


Cea de acum două zile, din 4 dec., de 40.000 de 
franci elveţieni. 


O să verific imediat. 
Am datele tale aici - e tranzacţia cu numele 
„Tigrişorii se ridică”? 


Da, exact. 


Am verificat codul de ţară. E un cont elveţian din 
Berna, îmi pare rău, nu am nicio informaţie despre 
identitatea deţinătorului contului. E un cont secret. 
Numele tranzacţiei îţi spune ceva? 


E în regulă, mulţumesc. Nicio problemă. Sunt destul 
de sigură că sunt de la o prietenă, voiam doar să 


— 323 — 


verific. Mulţumesc pentru ajutor. 
Cu plăcere. Mai pot să te ajut cu ceva, Laura? 


Nu, e în regulă. Mersi. Şi la revedere. 


=a 


Mulţumiri 


Multe mulţumiri tuturor celor care mi-au fost alături cât 
am lucrat la femeia din cabina 10. Scrisul e un demers 
straniu şi solitar, dar publicarea este categoric un sport de 
echipă, iar eu sunt foarte recunoscătoare că în realizarea 
acestei cărţi au fost implicaţi oameni devotați, amuzanţi şi 
cât se poate de drăguţi. 

Mai întâi, trebuie să adresez mulţumiri celor două Alison, 
Alison Hennessey de la Harvill Secker şi Alison Callahan de 
la Scout, pentru că au fost nişte editoare pline de tact, 
intuiţie şi curaj, şi, în general, pentru că au demonstrat că 
trei creiere sunt categoric mai bune decât doar creierul 
meu. 

Atât de mulţi oameni de la Vintage merită mulţumiri 
pentru sprijinul şi încurajările lor, dar le sunt în mod special 
îndatorată lui Liz Foley, Bethan Jones, Helen Flood, Áine 
Mulkeen, Rachel Cugnoni, Richard Cable, Christian Lewis, 
Faye Brewster, Rachel Ludbrook şi Versha, pentru 
minunatul lor design, Simon Rhodes pentru producţie şi, în 
sfârşit, desigur, lui Tom Drake-Lee şi tuturor celor de la 
vânzări pentru că au dus cărţile mele în mâinile cititorilor, 
ca şi lui Jane Kirby, Penny Liechti, Monique Corless şi Sam 
Coates de la drepturi de autor, pentru că au vândut cartea 
în toată lumea. Mulţumesc că aţi avut atâta grijă de Cabină 
şi că m-aţi făcut să fiu extrem de mândră că sunt o autoare 
Vintage! 

Agenta mea, Eve White, şi echipa ei m-au apărat mereu, 
iar eu sunt mereu uimită şi recunoscătoare pentru 
generozitatea strălucitei comunităţi a scriitorilor - online 
sau offline. 

Prietenii şi familia mea ştiu cât de mult îi iubesc, aşa că 
n-o să repet asta aici - sau poate că totuşi am s-o fac! 


— 325 — 


| VIRTUAL 


X PROJECT | 


— 326 — 


Jurnalista Lo Blacklock tocmai a primit misi- 
unea vieții ei: o călătorie de presă la bordul 
exclusivistului vas de croazieră Aurora Borealis, 
care porneşte în voiajul său inaugural in 

Marea Nordului. 

La început, călătoria e căt se poate de plă- 

cută: cabinele sunt luxoase, cinele sunt incân- 
tătoare, iar oaspetii — eleganți şi şarmanți. 
Dar, pe măsură ce Aurora Borealis înaintează 
pe mare, atmosfera devine terifiantă, iar Lo e 
martoră la ceea ce pare un coșmar înfiorător: 
o femeie e aruncată peste bord. 

Şi totuşi, pare să nu lipsească niciun oaspete, 
aşa că vasul iși continuă voiajul nestingherit, 
in ciuda încercărilor disperate ale lui Lo de a-i 
convinge pe cei din jur că s-a întâmplat ceva 
extrem de grav. 


De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: 
Într-o pădure întunecată şi Jocul minciunii. 


(D 

— 

ru măltara tre ir 
ESB aE 


— 328 —