Huang, Ana — Twisted — 4. Lies. Ea, slabiciunea lui — scan

HE LL DO ANYTHING TO HAVE HER... INCLUDING LIE. 


e-s — 
» 
# 

+ 

J 


a 


TWISTED N 
BOOK FOUR _ E 


ANA HUANG 


Pagina de titlu 
Drepturi de autor 
Dedicaţie 
Cuprins 

Playlist 

Sinopsis 

Note de conţinut 
1. Stella 

2. Christian 

3, Stella 

4. Stella 

5, Stella 

6. Stella 

7. Stella 

8. Christian 

9. Stella 

10. Christian 

11. Stella /Christian 
12. Stella 

13. Christian 

14. Stella 

15. Stella 

16. Christian 

17. Stella 

18. Christian /Stella 
19. Stella 

20. Stella 

21. Stella 

22. Stella 

23. Christian 

24. Stella 

25. Christian 

26. Stella 

27. Christian 

28. Stella 


29. Stella /Christian 
30. Stella /Christian 
31. Christian /Stella 
32. Stella 

33. Christian /Stella 
34. Stella 

35. Christian 

36. Stella 


CUPRINS 


HE'LL DO ANYTHING TO HAVE HER... INCLUDING LIE. 


we 
TWISTED x 


BOOK FOUR n Ai 
k a 


| 


ANA HUANG 


MINCIUNI RĂSTĂLMĂCITE 


CARTE RĂSUCITĂ CARTEA A PATRA 
ANA HUANG 


Drepturi de autor © 2022 de Ana Huang 
Toate drepturile rezervate. 


Nici o parte din această carte nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă sub nicio formă sau prin orice mijloace 
electronice sau mecanice, inclusiv prin sisteme de stocare și recuperare a informațiilor, fără permisiunea scrisă a 
autorului, cu excepţia utilizării unor scurte citate într-o recenzie de carte și a altor utilizări necomerciale permise de legea 


drepturilor de autor. 

Asemănarea cu persoane și lucruri reale, vii sau moarte, cu locuri sau evenimente este în întregime întâmplătoare. 
MINCIUNI RĂSTĂLMĂCITE: 

Editor: Becca Hensley Mysoor, Amy Briggs 

Corector: Britt Tayler 

Designer de copertă: Quirah Casey 

Fotograf: Miguelanxo 


Model: Sergio Carvajal 


Pentru toți cei a căror culoare preferată este griul moral. 


Playlist 
Sinopsis 
Note de conținut 
. Stella 

. Christian 
. Stella 

. Stella 

. Stella 

„ Stella 

. Stella 

„ Christian 
. Stella 


9 Oo NOAUA UU N = 


=> 
© 


. Christian 

. Stella/Christian 
12. Stella 

13. Christian 

14. Stella 

15. Stella 

16. Christian 

17. Stella 

18. Christian/Stella 
19. Stella 

20. Stella 

21. Stella 

22. Stella 

23. Christian 

24. Stella 

25. Christian 

26. Stella 

27. Christian 

28. Stella 

29. Stella/Christian 
30. Stella/Christian 
31. Christian/Stella 
32. Stella 

33. Christian/Stella 
34. Stella 

35. Christian 

36. Stella 

37. Christian 

38. Stella 

39. Christian/Stella 


= 
= 


CUPRINS 


40. 
41. 
42. 
43. 
44. 
45. 
46. 
47. 
48. 
49. 
50. 
51. 
52. 
53. 
54. 
55. 
56. 


Stella 

Christian 

Stella 

Christian 
Christian 
Christian 

Stella 

Christian 
Christian 

Stella 

Christian 

Stella 
Christian/Stella 
Stella/Christian 
Stella 

Christian 

Stella 


Epilog 


Cărți scrise de Ana Huang 


Păstrați legătura cu Ana Huang 


Recunoştințe 


Despre autor 


Di, (ist 


"Lacrimi de aur (încetinit)"'-Faouzia 
"Made to Love"-John Legend 
"God is a Woman"-Ariana Grande 
"Infinity"-Jaymes Young 
"Style"-Taylor Swift 
"Crazy in Love'"-Sofia Karlberg 
"Cafea"-Miguel 
"Valuri de căldură"-Glass Animals 
"I Know You"-Skylar Grey 
"Earned It'-The Weeknd 
"Frumos"-Bazzi 
"Die for You"-The Weeknd 
"Harleys în Hawaii"-Katy Perry 
"Said I Loved You But I Lied"-Michael Bolton 


Ar face orice pentru a o avea... inclusiv să mintă. 
Incântător, mortal și suficient de inteligent pentru a o ascunde, Christian Harper este un 
monstru îmbrăcat în costumele perfect croite ale unui gentleman. 


Nu prea are nevoie de morală și cu atât mai puţin de dragoste, dar nu poate nega atracția 
ciudată pe care o simte față de femeia care locuiește la un etaj sub el. 


Ea este obiectul celor mai întunecate dorințe ale sale, singurul puzzle pe care nu-l poate 
rezolva. lar când i se ivește ocazia de a se apropia de ea, el își încalcă propriile reguli pentru 
a-i oferi o ofertă pe care ea nu o poate refuza. 


Fiecare monstru are slăbiciunea lui. Ea este a lui. 


Obsesia lui. 
Dependenţa lui. 
Singura lui excepție. 


xK 


Dulce, timidă și introvertită, în ciuda faimei sale pe rețelele de socializare, Stella Alonso este 
o romantică care își ține inima într-o cușcă. 


Intre cele două locuri de muncă, nu prea are timp sau dorință pentru o relaţie. 


Dar când o amenințare din trecutul ei o împinge în braţele - și în casa - celui mai periculos 
bărbat pe care l-a întâlnit vreodată, este tentată să simtă ceva pentru prima dată după mult 
timp. 


Pentru că, în ciuda naturii reci a lui Christian, el o face să simtă totul atunci când este cu el. 


Pasionat. 
Protejat. 
Cu adevărat dorit. 


Dragostea lor este o iubire întortocheată de secrete și pătată de minciuni... iar când 
adevărurile sunt în sfârșit dezvăluite, ele ar putea spulbera totul. 


NOTE DE CONȚINUT 


Această poveste conține un erou alfa cu o morală gri, conținut sexual explicit, blasfemie, 
violenţă grafică și subiecte care pot fi sensibile pentru unii cititori. 


Pentru o listă detaliată, faceți clic aici sau scanaţi codul de mai jos. 


1 
STELLA 


"STELLA!" 

Ritmul meu cardiac s-a accelerat. Nimic nu mi-a declanșat lupta sau fuga ca sunetul vocii 
lui Meredith. 

"Da?" Mi-am ascuns neliniștea în spatele unei expresii neutre. 

"Am încredere că puteţi aduce toate obiectele la birou." Și-a pus haina pe ea și și-a aruncat 
geanta pe umăr. "Am o rezervare la cină pe care pur și simplu nu pot să o ratez." 

"De..." 

A dispărut pe ușă. 

"Bineînțeles că pot", am încheiat. 

Fotograful mi-a aruncat o privire compătimitoare, la care am răspuns cu o ridicare 
obosită din umeri. Nu eram primul asistent de revistă care suferea sub conducerea unui șef 
tiranic și nu aș fi fost nici ultimul. 

Cândva, să lucrezi la o revistă de modă ar fi fost un vis. Acum, după patru ani la D.C. Style, 
realitatea locului de muncă a știrbit orice strălucire pe care o avea odată această poziție. 

Până când am împachetat ședința foto, am lăsat lucrurile la birou și am început să merg 
pe jos spre casă, aveam fruntea plină de sudoare și mușchii mei erau pe cale să devină 
gelatină. 

Soarele apusese de o jumătate de oră, iar felinarele aruncau o strălucire portocalie și 
încețoşată peste trotuarele pline de zăpadă. 

Oraşul se afla sub avertizare de viscol, dar vremea rea avea să apară abia mai târziu în 
cursul serii. De asemenea, era mai rapid pentru mine să merg pe jos până acasă decât să iau 
metroul, care se speria ori de câte ori era cât de cât un centimetru de zăpadă. 

S-ar crede că oraşul ar fi mai bine pregătit, având în vedere că a nins în fiecare an, dar nu. 
Nu și D.C. 

Nu ar fi trebuit să mă uit la telefon în timp ce mergeam, mai ales având în vedere vremea, 
dar nu m-am putut abţine. 

Am scos e-mailul pe care îl primisem în acea după-amiază și m-am uitat fix la el, așteptând 
ca cuvintele să se rearanjeze în ceva mai puţin supărător, dar nu au făcut-o niciodată. 

Începând cu 1 aprilie, costul unei camere private la Greenfield Senior Living va creşte la 
6.500 de dolari pe lună. Ne cerem scuze în avans pentru orice inconvenient pe care acest lucru 
îl poate cauza, dar suntem încrezători că aceste schimbări vor avea ca rezultat o îngrijire de o 
calitate și mai bună pentru rezidenții noștri... 

Smoothie-ul verde pe care îl înghițisem în timpul prânzului mi s-a scurs în stomac. 

Inconvenienţă, au spus ei. De parcă nu ar fi majorat prețurile unui centru de asistență 
socială cu mai mult de douăzeci la sută. Ca și cum ființe umane vii, care respiră și sunt 
vulnerabile nu ar suferi din cauza lăcomiei noii conduceri. 

Înăuntru, unu, doi, trei. Afară, unu, doi, trei. 

Am încercat să las respirația adâncă să-mi alunge anxietatea crescândă. 

Maura practic mă crescuse. Era singura persoană care îmi fusese mereu alături, chiar 
dacă nu știa cine eram acum. Nu puteam să o mut în alt centru de asistenţă. Greenfield era 
cel mai bun din zonă și devenise casa ei. 


Niciunul dintre prietenii și familia mea nu a știut că am plătit pentru îngrijirea ei. Nu am 
vrut să mă gândesc la întrebările inevitabile pe care le-ar fi ridicat faptul că le-aș fi spus. 

Ar trebui doar să găsesc o modalitate de a acoperi costurile mai mari. Poate că aș putea 
să accept mai multe parteneriate sau să negociez tarife mai mari pentru blogul meu și 
Instagram. Urma să iau cina cu Delamonte în New York, despre care managerul meu a spus 
că este o audiție pentru postul de ambasador al mărcii lor. Dacă eu... 

"Doamna Alonso." 

Vocea profundă și bogată mi-a atins pielea ca o catifea neagră și m-a oprit în loc. Un fior 
i-a urmărit urma, născut din plăcere și avertizare în părți egale. 

Am recunoscut acea voce. 

O mai auzisem doar de trei ori în viața mea, dar era de ajuns. La fel ca și omul care o 
deținea, era de neuitat. 

Neliniștea mi-a pâlpâit în piept înainte de a o stinge. Mi-am întors capul, privirea mea 
călătorind peste anvelopele puternice de iarnă și peste liniile elegante și distincte ale 
McLaren-ului negru oprit lângă mine înainte de a ajunge la geamul pasagerului coborât și la 
proprietarul în cauză. 

Inima mea a încetinit o fracțiune de bătaie. 

Păr negru. Ochi de whisky. O față atât de rafinat cizelată încât ar fi putut fi sculptată de 
Michelangelo însuși. 

Christian Harper. 

CEO al unei companii de securitate de elită, proprietar al Mirage, clădirea în care locuiam, 
și probabil cel mai frumos și mai periculos bărbat pe care l-am întâlnit vreodată. 

Nu aveam nimic altceva în afară de instinct pentru a susține partea periculoasă a evaluării 
mele, dar instinctul meu nu mă îndrumase niciodată greșit. 

Am tras o mică răsuflare. Eliberat. Și am zâmbit. 

"Domnule Harper." Răspunsul meu politicos a fost întâmpinat cu amuzament sec. 

Se pare că numai el avea voie să se adreseze oamenilor cu numele de familie, ca și cum 
am fi trăit cu toţii într-o sală de ședințe gigantică și sufocantă. 

Ochii lui Christian au trecut pe lângă fulgii de zăpadă care îmi alunecau pe umăr înainte 
de a-i întâlni din nou pe ai mei. 

Inima mea a mai încetinit încă o fracțiune de bătaie. 

Scârțâituri minuscule de electricitate au luat viață sub greutatea privirii sale și a fost 
nevoie de toată voința sa pentru a nu face un pas înapoi și a se scutura de senzația ciudată. 

"O vreme superbă pentru o plimbare." Observaţia lui era chiar mai uscată decât privirea 
lui. 

Căldura mi-a trecut pe ceafă. "Nu e chiar așa de rău." 

Abia atunci am observat viteza alarmantă cu care se îngroșa zăpada. Poate că prognoza 
de viscol fusese puțin greșită în estimare. 

"Apartamentul meu e la doar douăzeci de minute distanță", am adăugat pentru... nu știam. 
Să dovedesc că nu sunt proastă, mergând prin oraș în plină furtună de zăpadă, cred. 

Privind retrospectiv, poate că ar fi trebuit să iau metroul. 

"Viscolul deja a început, iar trotuarele sunt pline de gheaţă." Christian și-a sprijinit 
antebraţul pe volan - o acțiune care nu avea dreptul să fie atât de atrăgătoare. "Te duc eu cu 
maşina." 


De asemenea, el locuia la Mirage, așa că avea sens. De fapt, apartamentul lui era cu doar 
un etaj mai sus de al meu. 

Totuși, am clătinat din cap. 

Gândul de a sta într-un spaţiu închis cu Christian, chiar și pentru câteva minute, mă 
umplea de un sentiment ciudat de panică. 

"Sunt bine. Sunt sigur că ai lucruri mai bune de făcut decât să mă duci cu șoferul, iar 
mersul pe jos îmi limpezește mintea." Cuvintele s-au revărsat în grabă. Nu divagam des, dar 
când o făceam, nimic altceva decât o explozie nucleară nu mă putea opri. "Este un exercițiu 
bun și oricum trebuie să-mi testez noile cizme de zăpadă. Este prima dată când le port tot 
sezonul." Nu mai vorbi. "Așa că, oricât de mult apreciez oferta ta, trebuie să refuz politicos." 

Mi-am terminat mini-discursul aproape incoerent pe o notă de lipsă de aer. 

Începusem să mă perfecţionez în a spune "nu", dar de fiecare dată mă supraexplicam. 

"Asta are sens?" Am adăugat eu când Christian a rămas tăcut. 

O rafală înghețată de vânt a ales acel moment pentru a trece pe lângă el. Mi-a aruncat 
gluga hainei de pe cap și mi-a pătruns printre straturi până în oase, stârnind o explozie de 
frisoane involuntare. 

Transpirasem ca un glonţ în studio, dar acum, îmi era atât de frig încât până și amintirea 
căldurii era glazurată de albastru. 

"Așa este." Christian a vorbit în cele din urmă, cu un ton și o expresie ilizibile. 

"Bine." Cuvântul mi-a tremurat printre dinţii care îmi clănțăneau. "Atunci te voi lăsa..." 

Declicul moale al unei uși care se descuia m-a întrerupt. 

"Treci în maşină, Stella." 

M-am urcat în mașină. 

Mi-am spus că era din cauză că temperatura scăzuse cumva cu douăzeci de grade în 
decurs de cinci minute utes, dar știam că era o minciună. 

A fost sunetul numelui meu, în acea voce, rostit cu o autoritate atât de calmă încât corpul 
meu s-a supus înainte ca eu să pot protesta. 

Pentru un om pe care abia îl cunoșteam, avea mai multă putere asupra mea decât aproape 
oricine altcineva. 

Christian s-a îndepărtat de bordură și a întors un cadran de pe bord. O secundă mai târziu, 
căldura a ieșit prin gurile de ventilație și mi-a încălzit pielea înghețată. 

Mașina mirosea a piele îmbelșugată și a mirodenii scumpe și era ciudat de curată. Fără 
ambalaje, fără cești de cafea pe jumătate goale, nici măcar un fir de scame. 

M-am scufundat mai adânc în scaunul meu și m-am uitat la bărbatul de lângă mine. 

"Întotdeauna faci cum vrei tu, nu-i aşa?" Am întrebat ușor, încercând să dizolv tensiunea 
inexplicabilă care acoperea aerul. 

A alunecat o scurtă privire în direcția mea înainte de a se concentra din nou asupra 
drumului. "Nu întotdeauna." 

În loc să se dizolve, tensiunea s-a îngroşat şi mi-a alunecat în vene. Fierbinte şi neliniştită, 
ca o scânteie care așteaptă o gură de oxigen pentru a o aprinde la viață. 

Misiune eșuată. 

Am întors capul și am privit pe parbriz, prea abătut de evenimentele din acea zi pentru a 
mai încerca o conversaţie. 

Nervii care își croiau drum prin piept și până în gât nu m-au ajutat. 


Trebuia să fiu cea calmă și rece, cea care vedea partea bună a fiecărui nor și care rămânea 
echilibrată indiferent de situație. Aceasta a fost imaginea pe care am proiectat-o cea mai 
mare parte a vieții mele, pentru că asta se aștepta de la mine în calitate de Alonso. 

Un Alonso nu suferea de atacuri de anxietate și nu-și petrecea nopțile gândindu-se la 
orice lucru care ar putea merge prost a doua zi. 

Un Alonso nu a apelat la terapie și nici nu și-a expus rufele murdare unui străin. 

Un Alonso ar fi trebuit să fie perfect. 

Mi-am răsucit colierul în jurul degetului până când mi-a tăiat circulația. 

Părinții mei probabil că l-ar iubi pe Christian. Pe hârtie, era perfect. 

Bogat. Frumos. Bine educat. 

Mă deranja acest lucru aproape la fel de mult ca și felul în care domina spaţiul din jurul 
nostru, prezenţa lui intrând în fiecare colțișor și crăpătură până când a devenit singurul lucru 
la care mă puteam concentra. 

Mi-am fixat ochii pe drumul din față, dar plămânii mi se umpleau de mirosul coloniei lui 
și pielea îmi fremăta de conștientizarea modului în care mușchii lui se flexau la fiecare 
întoarcere a volanului. 

N-ar fi trebuit să mă urc în mașină. 

În afară de căldură, singurul avantaj era că ajungeam mai repede acasă, la duş şi la pat. 
Abia așteptam... 

"Plantele se descurcă bine." 

Afirmația a fost aruncată atât de întâmplător și neașteptat, încât mi-a luat câteva secunde 
să realizez că 1) cineva rupsese tăcerea și 2) că acel cineva era, de fapt, creștin și nu o invenţie 
a imaginaţiei mele. 

"Poftim?" 

"Plantele din apartamentul meu." A oprit la un semafor. "Se descurcă bine." 

Ce a făcut asta...oh . 

A început să înţeleagă, urmată de o mică licărire de mândrie. 

"Mă bucur." l-am oferit un zâmbet timid, acum că discuția se afla pe un teritoriu sigur și 
neutru. "Au nevoie doar de puțină dragoste și atenţie pentru a prospera." 

"Si apă." 

Am clipit la afirmaţia lui evidentă, fără menajamente. "Și apă." 

Cuvintele au plutit între noi o clipă înainte ca un râs să se desprindă din gâtul meu, iar 
gura lui Christian s-a curbat în cel mai mic zâmbet. 

Aerul s-a înseninat în sfârșit, iar nodul din pieptul meu s-a dezlegat puţin. 

Când semaforul s-a făcut verde, zgomotul puternic al motorului aproape că i-a înecat 
următoarele cuvinte. "Ai o atingere magică." 

Mi s-au încălzit obrajii, dar am răspuns cu o mică ridicare din umeri. "Îmi plac plantele." 

"Persoana perfectă pentru acest post, atunci." 

Plantele lui erau în viață când am preluat îngrijirea lor în schimbul menţinerii chiriei 
actuale. 

După ce prietena și fosta mea colegă de cameră, Jules, s-a mutat luna trecută pentru a 
locui cu prietenul ei, opțiunile mele erau fie să-mi găsesc o altă colegă de cameră, fie să mă 
mut din Mirage, deoarece nu-mi puteam permite să acopăr ambele părți din chirie. Mă 
atașasem de Mirage, dar preferam să-mi retrocedez casa decât să locuiesc cu un străin. 
Anxietatea mea nu putea face față la așa ceva. 


Christian scăzuse deja chiria lunară pentru noi atunci când am vizitat pentru prima dată 
apartamentul și menționase că prețul obișnuit nu se încadra în bugetul nostru, așa că am fost 
șocată când mi-a propus aranjamentul actual, după ce i-am adus în discuţie posibilitatea de 
a ne muta. 

A fost puţin suspect, dar era prieten cu cealaltă prietenă a mea, soțul lui Bridget, ceea ce 
a făcut ca acceptarea ofertei sale să fie mai ușoară. Aveam grijă de plantele lui de cinci 
săptămâni și nu se întâmplase nimic groaznic. Nici măcar nu-l vedeam când urcam la etaj. 
Pur și simplu am intrat, am udat plantele și am plecat. 

"De unde ai știut că pot s-o fac?" Ar fi putut să propună orice fel de sarcini - să-și facă 
comisioanele, să spele rufele, să facă curat în casă (deși avea deja o menajeră cu normă 
întreagă). Chestia cu plantele era ciudat de specifică. 

"Nu am făcut-o." Dezinteresul și un fir de ceva imperceptibil se împleteau în vocea lui. "A 
fost o coincidență norocoasă." 

"Nu pari a fi o persoană care să creadă în coincidențe." 

Lipsa de sentimentalism a lui Christian transpărea în tot ceea ce făcea și purta - liniile 
ascuţite ale costumului său, precizia calmă a cuvintelor sale, detașarea rece a privirii sale. 

Erau trăsăturile cuiva care venera logica, puterea și pragmatismul rece și dur. Nu ceva 
atât de nebulos ca o coincidenţă. 

Nu știu de ce, Christian a găsit asta amuzant. "Cred în ea mai mult decât crezi tu." 

Intriga s-a aprins la tonul său autoironic. 

În ciuda faptului că aveam acces la apartamentul lui, ştiam nebunește de puţine lucruri 
despre el. Apartamentul său era un studiu de design și lux fără cusur, dar nu conţinea 
aproape niciun fel de efecte personale. 

"Vrei să ne împărtășești?" Am încercat. 

Christian a intrat în garajul privat al Mirage și a parcat pe locul său rezervat, lângă 
intrarea din spate. 

Nici un răspuns. 

Dar, din nou, nu mă așteptam la așa ceva. 

Christian Harper era un om învăluit în zvonuri și umbre. Nici măcar Bridget nu știa prea 
multe despre el, ci doar reputația lui. 

Nu am mai vorbit în timp ce am trecut de intrare și am intrat în hol. 

La un metru optzeci și trei, Christian avea cu cinci centimetri mai mult decât mine, dar eu 
eram totuși suficient de înalt pentru a mă alinia la pașii lui lungi. 

Pașii noștri se sincronizau perfect cu podelele de marmură. 

Întotdeauna fusesem puţin conştientă de înălțimea mea, dar prezenţa puternică a lui 
Christian m-a învăluit ca o pătură de siguranță, atrăgând atenţia de la cadrul meu amazonian. 

"Gata cu mersul pe jos pe viscol, doamnă Alonso." Ne-am oprit lângă banca de lifturi și 
ne-am pus față în față. Umbra lui de zâmbet a revenit, plină de farmec leneș și încredere. "Nu 
pot permite ca unul dintre chiriașii mei să moară de hipotermie. Ar fi rău pentru afaceri." 

Un alt râs neașteptat mi-a zbârnâit gâtul. "Sunt sigur că vei găsi pe cineva care să mă 
înlocuiască în scurt timp”. 

Nu eram sigură dacă îmi datoram ușoara lipsă de aer la frigul care îmi persista în plămâni 
sau la impactul total al faptului că stăteam atât de aproape de el. 


Nu eram interesată de Christian din punct de vedere romantic. Nu eram interesată de 
nimeni din punct de vedere romantic; între revistă și blogul meu, nu aveam timp nici măcar 
să mă gândesc la întâlniri. 

Dar asta nu însemna că eram imun la prezenţa lui. 

Ceva a strălucit în acei ochi de whisky înainte de a se răci. "Probabil că nu." 

Ușoara lipsă de aer s-a transformat în ceva mai greu care mi-a sugrumat vocea. 

Fiecare propoziție care ieșea din gura lui era un cod pe care nu-l puteam descifra, 
impregnat cu un înțeles ascuns pe care numai el îl cunoștea, în timp ce eu eram lăsată să mă 
descurc în întuneric. 

Vorbisem cu Christian de trei ori în viața mea: o dată când am semnat contractul de 
închiriere, o dată în treacăt la nunta lui Bridget și o dată când am discutat despre situația 
chiriei mele cu Sans-]ules. 

De toate cele trei ori, plecasem de acolo mai neliniștit decât înainte. 

Despre ce vorbeam? 

Trecuse mai puțin de un minut de la răspunsul lui Christian, dar acel minut se întinsese 
atât de încet încât ar fi putut la fel de bine să fie o eternitate. 

"Christian." 

O voce profundă, ușor accentuată, a tăiat firul care ne ţinea în aer momentul nostru 
suspendat. 

Timpul a revenit la cadenţa sa obișnuită, iar respirația mea a fost expulzată într-o singură 
repriză ascuţită înainte de a întoarce capul. 

Înalt. Păr negru. Piele măslinie. 

Noul venit nu arăta la fel de bine ca Christian, dar umplea liniile costumului lui Delamonte 
cu atâta masculinitate brută încât era greu să nu-ți mai întorci privirea. 

"Sper că nu vă întrerup." Delamonte Suit a aruncat o privire în direcția mea. 

Niciodată nu fusesem foarte atrasă de bărbații mai în vârstă, iar el trebuia să aibă în jur 
de treizeci și ceva de ani, dar wow. 

"Deloc. Ai venit la timp." O urmă de iritare a înăsprit răspunsul, altfel lin, al lui Christian. 
A făcut un pas în faţa mea, blocându-mă din raza vizuală a lui Delamonte Suit și viceversa. 

Celălalt bărbat a ridicat o sprânceană înainte ca masca lui de indiferență să cadă pentru 
a dezvălui un zâmbet. 

L-a ocolit pe Christian, atât de deliberat încât parcă îl tachina, și i-a întins mâna. "Dante 
Russo." 

"Stella Alonso." 

Mă așteptam să-mi strângă mâna, dar, spre surprinderea mea, a ridicat-o și, în schimb, și- 
a trecut gura peste articulațiile mele. 

Venind din partea oricui altcuiva, ar fi fost de prost gust, dar, în schimb, a izbucnit un 
furnicăt de plăcere. 

Poate că a fost din cauza accentului. Aveam o slăbiciune pentru tot ce era italian. 

"Dante." Sub suprafața calmă a vocii lui Christian se ascundea o muchie de ras care era 
suficient de ascuţită pentru a tăia prin os. "Am întârziat la întâlnire." 

Dante a părut imperturbabil. Mâna lui a zăbovit pe a mea încă o secundă înainte de a o 
elibera. 

"Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Stella. Sunt sigur că ne vom mai vedea pe aici." 
Traducerea lui bogată conținea o urmă de râs. 


Am bănuit că amuzamentul lui nu era îndreptat spre mine, ci spre bărbatul care ne privea 
cu gheață în ochi. 

"Vă mulțumesc. Și mie mi-a făcut plăcere să vă cunosc." Aproape că i-am zâmbit lui Dante, 
dar ceva îmi spunea că nu ar fi fost o mișcare inteligentă acum. "Să ai o noapte bună." 

M-am uitat la Christian. "Noapte bună, domnule Harper. Mulţumesc că m-aţi adus." 

Mi-am injectat o înclinaţie jucăușă în glas, sperând că revenirea la formalitatea noastră 
absurdă de mai devreme îi va sparge expresia de granit. 

Dar nici măcar nu a clipit, în timp ce și-a înclinat capul. "Noapte bună, doamnă Alonso." 

Bine, atunci. 

I-am lăsat pe Christian și pe Dante în hol, care au fost ţinta mai multor priviri admirative 
din partea trecătorilor, și am urcat cu liftul până la apartamentul meu. 

Nu știam ce provocase schimbarea bruscă de dispoziţie a lui Christian, dar aveam deja 
destule griji proprii fără să le mai adaug și pe ale lui. 

Am răscolit prin geantă, încercând să-mi găsesc cheile printre amestecul de machiaj, 
chitante și agrafe de păr. 

Chiar aveam nevoie de un mod mai bun de a-mi organiza geanta. 

După câteva minute de căutări, mâna mea s-a închis în jurul cheii metalice. 

Tocmai o introdusesem în încuietoare când un fior familiar mi-a cuprins pielea și mi-a 
ridicat părul de pe ceafă. 

Capul meu a tresărit în sus. 

Nu exista niciun alt semn de viață în hol, dar zumzetul liniștit al sistemului de încălzire a 
căpătat brusc un ton amenințător. 

Amintirile notelor dactilografiate și ale fotografiilor candide îmi făceau respirația 
superficială înainte de a le îndepărta cu bătaia ochilor. 

Nu mai fiți paranoic. 

Nu mai locuiam într-o casă veche și nesigură din apropierea campusului. Stăteam la 
Mirage, una dintre cele mai bine păzite clădiri rezidenţiale din D.C., și nu mai avusesem vești 
de la el de doi ani. 

Șansele ca el să apară aici, dintre toate locurile, erau aproape nule. 

Cu toate acestea, urgenţa a rupt vraja care îmi îngheţa membrele pe loc. Am descuiat 
rapid ușa din față și am închis-o în urma mea. Luminile s-au aprins în timp ce am glisat 
zăvorul în poziție. 

Abia după ce am verificat fiecare cameră din apartamentul meu și am confirmat că nu 
există niciun intrus care să se ascundă în dulap sau sub patul meu, am putut să mă relaxez. 

Totul a fost în regulă. El nu se întorsese, iar eu eram în siguranţă. 

Dar, în ciuda încrederii mele în mine, o mică parte din mine nu putea să se debaraseze de 
sentimentul că instinctul meu avusese dreptate și că cineva mă urmărea pe hol. 


2 
CHRISTIAN 


UȘA BIBLIOTECII S-A închis cu un clic liniștit în urma mea. 

Am traversat încăperea, cu pași lenți și intenși, până am ajuns în zona de relaxare unde 
Dante se făcuse comod cu un pahar de scotch. 

Un mușchi a pulsat în maxilarul meu. 

Dacă nu am fi avut o istorie atât de lungă împreună și dacă nu i-aș fi rămas dator pentru 
favoarea pe care mi-a făcut-o, capul lui ar fi fost deja sfărâmat pe căruciorul de bar de lângă 
el. 

Nu numai pentru că s-a servit din băutura mea, ci și pentru spectacolul său mai puțin 
amuzant din hol. 

Nu-mi plăcea ca oamenii să se atingă de ceea ce era al meu. 

"Îndreaptă-ţi privirea, Harper." Dante a luat o înghiţitură leneșă din băutura sa. "Altfel, 
va îngheţa așa, iar femeilor nu le va mai plăcea atât de mult fața ta." 

Zâmbetul meu rece îi spunea cât de puțin îmi păsa. "Poate că dacă ţi-ai urma propriul sfat, 
nu ai mai dormi în altă cameră decât logodnica ta." 

Satisfacția mi-a umplut pieptul de satisfacție în fața ochilor lui îngustați. Dacă Stella era 
slăbiciunea mea, Vivian era a lui. 

Nu mă interesau amănuntele relaţiei lor, dar m-a amuzat să-l văd cum răcnea de fiecare 
dată când aduceam vorba de logodnica pe care pretindea că o urăște. 

Am crezut că am probleme. Dante avea în valoare de două miliarde de dolari. 

"Am înţeles", a spus el cu o voce tăioasă. Orice umor a dispărut, aducând înapoi 
nemernicul nesuferit cu care eram obișnuită să am de-a face. "Dar nu am venit aici ca să 
discutăm despre Vivian sau Stella, așa că hai să trecem la adevărata problemă de față. Când 
naiba pot să scap de tablou? E o monstruozitate." 

Am dat la o parte gândurile de bucle negre și ochi verzi la menţionarea celeilalte femei 
enigmatice din viața mea. 

Magda „tabloul care a fost blestemul existenței mele timp de decenii. Nu din cauza a ceea 
ce era, ci din cauza a ceea ce reprezenta. 

"Nimeni nu ţi-a spus să o atârni în galeria ta." M-am îndreptat spre bar și mi-am turnat o 
băutură. Dante, ticălosul, nu recapitulaseră sticla cu cel mai bun scotch al meu. "Din partea 
mea, poţi să ţi-o bagi în fundul dulapului." 

"Am plătit atâția bani pentru Magda doar ca să o bag în fundul dulapului? Asta nu ar fi 
deloc suspect." Sarcasmul cântărea greu în vocea lui. 

"Aveţi o problemă; eu am oferit o soluţie." Am ridicat nepăsător din umeri. "Nu e vina 
mea că nu vrei să o iei. Şi ca să știi..." M-am așezat pe scaunul din faţa lui. "Eu am plătit pentru 
tablou." 

În secret, oricum. Din câte ştia publicul, Dante Russo era mândrul proprietar al uneia 
dintre cele mai urâte opere de artă existente. Dar, din nou, oamenii credeau că această piesă 
hidoasă era o pictură neprețuită pentru care merita să fie ucisă și furată datorită unui simplu 
set de documente falsificate. 

Nu am vrut ca oamenii să se ducă după ea, dar aveam nevoie de o scuză pentru a justifica 
de ce am cheltuit atâtea resurse pentru a o păzi. 


Nu conținea secrete de afaceri cutremurătoare, așa cum credea toată lumea. Dar conținea 
ceva personal pe care nu l-aș fi împărtășit niciodată. 

M-a examinat peste paharul lui. "De ce îți mai pasă atât de mult de asta? Ai obținut ceea 
ce aveai nevoie de la el și ţi-ai găsit trădătorul. Arde naibii chestia aia. După ce ţi-l vând 
înapoi", a adăugat el. "De dragul aparenţelor." 

"Am motivele mele." 

Unul, mai exact, dar nu m-ar crede dacă i-aș spune. 

Nu am putut suporta să distrug tabloul. Era prea bine înfipt în bucăţile zdrenţuite ale 
trecutului meu. 

Nu eram o persoană sentimentală, dar existau două domenii din viața mea în care 
pragmatismul meu obișnuit nu se aplica: Stella și Magda. 

Din nefericire pentru Axel, fostul angajat care o furase pe Magda și i-o dăduse în amanet 
lui Sentinel, cel mai mare concurent al meu, nu se încadrase în categoria excepțiilor. 

Credea că tabloul conţinea secrete de afaceri foarte secrete și, prin urmare, foarte 
profitabile, pentru că asta le spusesem celor câtorva persoane cărora le încredințasem paza 
lui. 

Nu știau că valoarea tabloului provenea din ceva mult mai personal și mult mai puţin util 
pentru ei. 

L-am eliminat pe Axel, am așteptat o perioadă de timp adecvată pentru ca Sentinel să se 
relaxeze, apoi am dat peste cap sistemul lor cibernetic suficient de mult încât să le șteargă 
milioane de dolari din valoare. Nu suficient pentru a-i distruge, deoarece ceva de o asemenea 
amploare putea fi urmărit până la mine, dar suficient pentru a trimite un mesaj. 

Idioții care conduc Sentinel au fost atât de proști încât au încercat să fure tabloul înapoi 
după ce l-au vândut, deoarece au crezut că îl pot folosi ca represalii împotriva mea. 

Nu găsiseră niciun secret de afaceri la Magda , dar știau că era importantă pentru mine. 
Erau pe drumul cel bun; le recunoșteam asta. Dar ar fi trebuit să angajeze pe altcineva decât 
un membru de mâna a doua al unei bande din Ohio pentru a face treaba. 

Încercarea celor de la Sentinel de a-şi acoperi urmele a fost atât de proastă încât a fost 
aproape jignitoare. 

Acum tabloul era în grija lui Dante, ceea ce avea un dublu scop: eu nu trebuia să mă uit la 
el şi nimeni, nici măcar Sentinel, nu ar fi îndrăznit să încerce să fure de la el. 

Ultima persoană care a încercat a ajuns în comă timp de trei luni, cu două degete lipsă, 
faţa mutilată și coaste zdrobite. 

Dante a scos un zgomot de nerăbdare, dar a fost suficient de inteligent pentru a nu insista 
mai mult. 

"Bine, dar nu o păstrez pentru totdeauna. Îmi strică reputaţia de colecționar”, a bombănit 
el. 

"Toată lumea crede că este o piesă rară de artă din secolul al XVIII-lea. Eşti în regulă", am 
spus sec. 

În realitate, tabloul exista de mai puţin de două decenii. 

Era uimitor cât de ușor era să falsifici obiecte de artă "nepreţuite" și documente care să 
ateste autenticitatea lor. 

"O să orbesc dacă mă uit zilnic la monstruozitatea aia." Dante și-a frecat degetul mare pe 
buza de jos. "Apropo de monstruozităţi, Madigan a fost oficial dat afară din Valhalla în această 
dimineaţă." 


Atmosfera s-a schimbat odată cu greutatea noului subiect. 

"Drum bun." 

Nu am pierdut dragostea pentru magnatul petrolier dat în judecată în prezent de o 
jumătate de duzină de foste angajate pentru hărțuire și agresiune sexuală. 

Madigan fusese întotdeauna un ticălos. Aceasta a fost doar prima dată când a fost tras la 
răspundere. 

Clubul Valhalla se mândrea cu membrii săi exclusivi, numai pe bază de invitație, pentru 
cei mai bogați și mai puternici oameni din lume. O bună parte dintre acești membri, printre 
care mă număr și eu, s-au angajat în activități mai puţin legale. 

Dar chiar și clubul avea limitele sale, și cu siguranță nu dorea să fie târât în circul mediatic 
din jurul procesului lui Madigan. 

Am fost doar surprins că nu l-au exilat mai devreme. 

Dante și cu mine am discutat despre proces și despre afaceri o vreme, până când s-a 
scuzat pentru a răspunde la un telefon. 

În calitate de director executiv al Russo Group, un conglomerat de bunuri de lux care 
cuprindea peste trei duzini de mărci de modă, frumusețe și stil de viaţă, își petrecea jumătate 
din timpul nopții la telefoane de afaceri. 

În lipsa unei conversații, mintea mea s-a îndreptat spre o anumită brunetă. 

Dacă gândurile mele erau un haos, ea era ancora mea. 

Întotdeauna se întorceau la ea. 

Amintirea ei mergând pe strada acoperită de zăpadă, cu părul răvășit de vânt și cu ochii 
strălucind ca jadul, mi-a rămas în minte. Căldura ei, ca o rază de soare care se ivea după o 
furtună, persista peste tot. 

Nu ar fi trebuit să-i reduc chiria când a venit să vadă clădirea și nici n-ar fi trebuit să o las 
nu mai puțin, pentru că o concesie altruistă din partea mea ar fi fost prea suspectă. 

Nu dădeam doi bani pe acele plante. Erau acolo doar pentru că designerul meu de interior 
a insistat să "rotunjească apartamentul". Dar știam că Stella iubea plantele și era mai bine 
decât să-i cer să-mi depună actele. 

Faptul că locuiam în aceeași clădire cu ea era cea mai mare distracție și nu puteam da 
vina decât pe mine. 

În pieptul meu ardeau flăcări gemene de resentimente şi frustrare. Eram slab pentru 
Stella Alonso și uram asta. 

Mi-am scos telefonul și aproape că am accesat o anumită aplicație de socializare înainte 
de a mă prinde. În schimb, am introdus codul pentru rețeaua mea mobilă criptată. 

Nu era la fel de puternic ca cel care se afla pe laptop, dar își făcea treaba la nevoie. 

Frustrarea mea avea nevoie de o ieșire, iar astăzi, John Madigan a fost ținta norocoasă. 
Nu mă puteam gândi la cineva mai merituos. 

Am scos o listă cu dispozitivele sale. Telefoane, computere, chiar și frigiderul său 
inteligent și ceasul deșteptător cu Bluetooth, plus toate conturile asociate acestora. 

Mi-a luat mai puțin de cinci minute să găsesc ceea ce căutam - un filmuleţ pe care îl filmase 
în mod stupid în care se forţa să facă un sex oral asistentei sale și o serie de mesaje 
dezgustătoare pe care i le-a trimis unuia dintre prietenii săi de golf după aceea. 

Le-am trimis la procuratură folosind e-mailul prietenului de golf. Dacă ar fi fost cât de cât 
decenți în meseria lor, ar fi putut convinge judecătorul că sunt probe admisibile. 


Mesajele au ajuns și la principalele instituții media, pentru că, de ce nu? 

Apoi, doar pentru că fața lui Madigan m-a enervat, i-am schimbat cele mai valoroase 
acțiuni cu unele de doi bani și am donat o parte semnificativă din banii lui unor organizaţii 
împotriva violenţei sexuale. 

Tensiunea se elibera din mușchii mei cu fiecare atingere a unui buton. 

Sabotajul cibernetic a fost mai bun decât un masaj de țesut profund. 

Mi-am băgat telefonul în buzunar chiar când Dante a reintrat în bibliotecă. 

"Trebuie să mă întorc la New York." Și-a luat jacheta de pe spătarul canapelei, cu fața 
întipărită de iritare. "Este o... chestiune personală pe care trebuie să o rezolv." 

"Îmi pare rău să aud asta”, am spus eu cu blândeţe. "Te conduc până afară." 

Am așteptat până când a fost la jumătatea drumului spre ușă înainte de a adăuga: 
"Chestiunea personală nu s-ar întâmpla ca fostul iubit al lui Vivian să apară la tine acasă, nu- 
iaşa?". 

Surpriza i-a trecut prin ochi, urmată de furie. "Ce naiba ai făcut, Harper?" 

"Eu doar am facilitat o reuniune între logodnica ta și un vechi prieten." Un mic mesaj de 
la "Vivian", și fosta a venit în fugă. Patetic, dar util. "Din moment ce ţi-a plăcut atât de mult să 
te culci cu mine, m-am gândit să-ți întorc favoarea. Oh, și Dante?" M-am oprit cu mâna pe 
clanță. Furia lui Dante era o forță care pulsa în hol, dar avea să treacă peste asta. Ar fi trebuit 
să știe mai bine decât să se dea în spectacolul ăla mic în hol. "Mai atinge-o o dată pe Stella și 
nu vei mai avea o logodnică." 

I-am trântit ușa în nas. 

Dante a fost primul meu client și un vechi prieten. Nu l-am provocat prea des. 

Dar, așa cum am spus, nu-mi plăcea ca oamenii să se atingă de ceea ce era al meu. 

Mi-am îndreptat mânecile cămășii și m-am întors în bibliotecă, unde privirea mea a 
străbătut întreaga încăpere până când s-a oprit asupra puzzle-ului uriaș înrămat care atârna 
deasupra șemineului. 

Zece mii de piese minuscule au format un gradient de curcubeu uluitor, ale cărui linii au 
creat un efect sferic tridimensional. 

Mi-a luat patru luni să o termin, dar a meritat. 

Cuvintele încrucișate, puzzle-urile, cifrele, toate acestea îmi alimentau nevoia insațiabilă 
de provocare. Stimulare. Ceva care să înveselească plictiseala unei lumi care era mereu cu 
cinci pași în urmă. 

Cu cât puzzle-ul era mai greu, cu atât mai mult tânjeam și mă temeam de soluţia lui. 

Era un singur puzzle pe care nu-l rezolvasem. încă. 

Mi-am trecut degetul mare peste inelul mic de turcoaz cuibărit în buzunar. 

Odată ce am făcut-o, am putut lăsa în urmă obsesia mea tulburătoare cu Stella Alonso o 
dată pentru totdeauna. 


3 
STELLA 


Jurnalul STELEI 


25 FEBRUARIE 

Au trecut trei zile de când am aflat că Greenfield își mărește preţurile și încă nu am găsit o 
soluţie bună. 

Am căutat un alt loc de muncă, dar cea mai mare speranţă a mea acum este cina Delamonte 
care se apropie. Brady este convins că este o audiție pentru postul de ambasador al brandului 
lor şi că afacerea va fi de aproximativ şase cifre... DACĂ o voi obține. 

Nu cred că mi-am dorit vreodată o afacere atât de mult ca aceasta. Nu numai că mi-ar 
rezolva problema Greenfield - cel puţin pentru următorul an calendaristic - dar Delamonte este 
o marcă cu care mi-am dorit să lucrez dintotdeauna. Este prima marcă de designer pe care mi- 
am cumpărat-o vreodată. 

Bine, a fost un parfum pe care l-am cumpărat în liceu, dar totuși. Am iubit acel parfum și, 
sincer, aș renunța la orice alt parteneriat pe care îl am pentru a lucra cu ei. 

Mi-aș dori doar să știu ce caută, ca să pot planifica în consecinţă. Nici măcar nu știu câți 
alți bloggeri vor fi la cină sau pe cine au invitat. 

Cred că voi afla când voi ajunge acolo. 

Între timp... uraţi-mi noroc. Voi avea nevoie de el. 


RECUNOȘTINȚA ZILNICĂ: 
1. Croissante 
2. Trenuri DC-NYC 
3. Brady (nu-i spuneţi că am spus asta, sau nu va înceta niciodată să se laude) 


CĂLĂTORIA MEA la New York a fost o serie de dezastre. 

Am luat trenul în acea sâmbătă și, când am ajuns la casa din oraș unde avea loc cina 
Delamonte, am știut că Brady avea dreptate. Era o audiție. 

În afară de personalul Delamonte, singurele persoane prezente au fost bloggeri. 

Dar chiar dacă eram șase la cină, Luisa a petrecut întreaga oră de cocktail vorbind cu Raya 
și Adam, ultimii îndrăgiți din lumea influencerilor și singurul cuplu prezent. 

Abia am reușit să scot un cuvânt între entuziasmul ei pentru că Raya a atins săptămâna 
trecută pragul de un milion patru sute de mii de urmăritori și viitoarea călătorie a celor doi 
la Paris. 


Singura dată când am încercat să intervin punând o întrebare despre noua linie a 
brandului, Luisa a răspuns cu un răspuns de trei cuvinte înainte de a se întoarce la Raya. 

Dacă părinții mei ar fi fost aici, m-ar fi renegat din cauza dezamăgirii pentru că nu am fost 
la înălțimea numelui Alonso și nu am captat atenţia tuturor la eveniment. 

Acesta a fost dezastrul numărul unu. 

Dezastrul numărul doi a intrat după ce toată lumea a fost așezată și au fost servite 
aperitivele. 

"Îmi pare rău că am întârziat." Traducerea leneşă a făcut ca șocul să se trezească la viață 
în pieptul meu. "Traficul." 

Nu. Nu se poate. 

Aveam mai multe șanse să fiu lovit de un meteorit decât să mă întâlnesc cu Christian 
Harper de două ori în aceeași săptămână în fața Mirajului. În New York, nu mai puţin. 

Dar când m-am uitat în sus, el era acolo. 

Pomeţi cizelați și ochi de whisky, păcat și pericol, toate înfășurate într-un costum 
impecabil. 

Mâncarea s-a transformat în cenușă pe limba mea. Dintre toți oamenii pe care nu voiam 
să fiu martoră la prăbușirea și arderea mea, el se afla în capul listei. 

Nu pentru că mă gândeam că mă va judeca, ci pentru că îmi era teamă că nu o va face. Un 
aproape străin care se purta cu mine mai bine decât cei care ar fi trebuit să mă iubească 
necondiţionat. 

N-aș fi în stare să suport asta. 

Luisa s-a ridicat în picioare și l-a salutat cu o îmbrăţișare efuzivă, dar nu am putut auzi 
prea mult din introducerea ei din cauza vuietului de sânge din urechile mele. 

" CEO al Harper Security... vechi prieten..." 

Expresia lui Christian rămăsese politicoasă, aproape dezinteresată, în timp ce Luisa 
vorbea, dar nu era nimic dezinteresat în felul în care ochii lui îi priveau pe ai mei. 

Întuneric și cunoaştere, ca și cum ar putea să dea la o parte fiecare mască pe care o arătam 
lumii și să găsească bucăţile sparte ale fetei care se ascundeau dedesubt. 

De parcă oricum credeau că stricăciunea era frumoasă. 

Neliniștea m-a ars prin mine și am întrerupt legătura cu o clipită. 

Nu avea cum să se gândească la niciunul dintre aceste lucruri. 

Nici măcar nu mă cunoștea. 

Luisa a terminat ceea ce trebuia să fie cea mai lungă introducere din istoria prezentărilor, 
dar abia după ce Christian a început să meargă spre mine mi-am dat seama că mai era un 
singur loc liber la masă. 

Era lângă al meu. 

Luisa menționase că era rezervat pentru un alt oaspete. Nu știam că va fi el. 

"Stella." Timbrul adânc și neted al vocii lui mi-a trimis un fior cald pe șira spinării. 
"Aceasta este o surpriză plăcută." 

Mi-am strâns și am slăbit strânsoarea furcii în tandem cu expirațiile mele. 

"Christian." Nu puteam foarte bine să-i spun "domnul Harper” când îmi folosea 
prenumele. 

Era prima dată când îi rosteam prenumele, iar silabele mi-au rămas pe limbă mai mult 
decât mă așteptam. Nu neplăcut, dar mult prea intim pentru gustul meu. 


Am rezistat impulsului de a mă mișca pe scaun în timp ce el mă privea fix, cu fața relaxată, 
dar cu ochii lui ca niște chihlimbar topit, în timp ce se mișcau din vârful capului meu până la 
adâncitura rochiei. 

Scrutarea a durat mai puţin de cinci secunde, dar în urma ei a izbucnit o dâră de foc. 

Calm, calm, liniștit. 

"Nu mi-am dat seama că ești..." Am căutat termenul potrivit. "Afiliat cu Delamonte." 

Nu era termenul potrivit, dar nu știam cum să mă exprim altfel. Toată lumea de la masă 
era un blogger de modă sau un membru al echipei Delamonte. Christian nu era în mod 
evident niciuna dintre aceste lucruri. 

"Eu nu sunt", a spus el ironic. 

"Blogger secret de modă, atunci?" Am făcut ochii mari și mi-am făcut vocea intenționat 
răsuflată de surpriză. "Nu-mi spune. Blogul tău se numește... "Costume și whisky". Nu? "Guns 
and Roses". Stai, asta e o formaţie." Am bătut cu degetul pe masă. "Cravate și..." 

"Dacă ai terminat..." Nu credeam că e posibil, dar vocea lui Christian a devenit și mai 
uscată. "Schimbă locurile cu mine." 

Bătăile mele s-au oprit. "De ce?" 

Avea un loc privilegiat lângă Luisa, care era prea ocupată să vorbească cu - cine altcineva 
- Raya, de cealaltă parte a ei, ca să observe că Christian nu-și luase încă locul. 

"Nu-mi place colțul mesei." 

Privirea mea era una de neîncredere. "Ce te faci dacă e o mașină cu patru locuri?" Atunci 
fiecare loc ar fi în colțul mesei. 

Nerăbdarea a întâmpinat întrebarea mea. 

Am oftat şi am schimbat locul cu el. Începusem să atragem atenţia celorlalţi de la masă și 
nu voiam să fac o scenă. 

Eram îngrijorat că Luisa se va supăra că i-am luat locul de invitat special, dar pe măsură 
ce noaptea a înaintat, ciudățenia lui Christian s-a dovedit a fi destul de avantajoasă pentru 
mine. 

Acum aveam acces direct la Luisa, care nu părea deloc supărată și care, în cele din urmă, 
s-a întors spre mine după ce Raya s-a scuzat să meargă la toaletă. 

"Vă mulțumesc că ați venit la New York. Știu că e o cerere mai mare decât pentru celelalte 
fete." Inelul de cocktail al Luisei strălucea sub lumini în timp ce își sorbea băutura. 

"Bineînţeles." De parcă cineva ar refuza o invitaţie la o cină privată Delamonte. "N-aș fi 
ratat-o pentru nimic în lume." 

"Sunt curios de ce nu te muţi la oraș. Sunt mai multe oportunități aici decât în D.C. dacă 
vrei să intri în modă." Părea în egală măsură curioasă și dezaprobatoare, ca și cum aș fi fost 
intenționat obtuză prin faptul că nu căutam iarba mai verde în altă parte. 

Un ghem de vată mi s-a format în gât la reamintirea indirectă a Maurei și a mizei care era 
în joc. 

"Vreau să fiu aproape de familie." Maura era ca o familie, așa că nu mințeam în totalitate. 
"Dar mă gândesc să mă mut în curând." 

De asemenea, nu mint. Mă gândeam să mă mut. Știam doar că nu se va întâmpla prea 
curând. 

"Apropo, felicitări pentru o săptămână a modei minunată." Am schimbat subiectul la ceva 
mai relevant. Nu mă aflam aici pentru a vorbi despre viața mea personală, ci pentru a obține 
o afacere. "Mi-au plăcut în mod special puloverele pastelate." 


Luisa s-a aprins la menţionarea ultimei colecții de toamnă /iarnă a brandului și, în scurt 
timp, am început să discutăm despre tendinţele pe care le-am observat la Săptămâna Modei 
de la New York de săptămâna trecută. 

Nu am putut participa în persoană din cauza serviciului - doar editorii seniori de la D.C. 
Style, ca Meredith, au fost bugetaţi să participe la NYFW - dar am fost la curent cu spectacolele 
anticipate online. 

Când Raya s-a întors de la baie, faţa i s-a înrăutățit la vederea mea și a Luisei discutând 
animat. 

Am încercat cât am putut să o ignor. 

Pe vremuri, Raya şi cu mine am fost prieteni. Își deschisese contul cu doi ani în urmă şi 
mi-a cerut sfatul. Am fost bucuroasă să împărtășesc ceea ce știam, dar după ce m-a depășit 
la numărul de urmăritori cu câteva luni în urmă, nu mi-a mai răspuns la mesaje. Singurul 
contact pe care îl aveam în aceste zile era salutul ocazional la un eveniment. 

Ascensiunea ei fulminantă poate fi atribuită direct relației cu Adam, care a fost el însuși 
un mare influent în domeniul călătoriilor. Când au început să se întâlnească anul trecut, 
conținutul lor a devenit viral și conturile celor doi au explodat. 

Nimic nu se compară cu promovarea încrucișată și cu alimentarea dorinței voyeuriste a 
publicului de a urmări viețile amoroase ale unor necunoscuți. 

Între timp, eu scriam pe blog de aproape un deceniu, iar contul meu era blocat la aproape 
nouă sute de mii de urmăritori de mai bine de un an. Era încă o audienţă uriașă și eram 
recunoscătoare pentru fiecare dintre ei (cu excepţia roboților și a bărbaților înfiorători care 
tratau Instagram ca pe o aplicație de agăţat), dar nu puteam să neg adevărul. 

Social media mea stagna și nu aveam nicio idee despre cum să o revigorez. 

Am ezitat și mi-am pierdut firul gândurilor în mijlocul unei propoziţii. 

Raya s-a năpustit asupra acalmiei ca un vultur după pradă. "Luisa, mi-ar plăcea să aflu 
mai multe despre arhiva de țesături Delamonte din Milano", a spus ea, atrăgând din nou 
atenția directorului general asupra ei. "Adam și cu mine vom vizita Italia în această 
primăvară și..." 

Frustrarea mi-a mușcat din vene, în timp ce Raya reușea să deturneze conversaţia. 

Am deschis gura pentru a-i întrerupe. Mă vedeam făcând asta în mintea mea, dar în viața 
reală, cuvintele nu puteau trece de filtrul educaţiei mele și al anxietăţii sociale de o viaţă. 

Dezastrul numărul trei. 

Pentru oricine altcineva, întreruperea lui Raya nu s-ar fi ridicat la nivelul unui dezastru, 
dar creierul meu nu reușea întotdeauna să deslușească diferența dintre un eșec și o 
catastrofă. 

"Te-ai descurcat bine." 

Inima mea a sărit o bătaie la auzul vocii lui Christian înainte de a reveni la ritmul normal. 
"Cu?" 

"Luisa." Și-a înclinat capul spre cealaltă femeie. Nu-mi dădusem seama că fusese atent la 
conversaţia noastră; tot timpul conversase cu oaspetele de pe partea cealaltă. "Te place." 

l-am aruncat o privire îndoielnică. "Am vorbit timp de cinci minute." 

"Este nevoie de unul singur pentru a face o impresie." 

"Un minut nu este suficient pentru a cunoaște pe cineva." 

"Nu am spus să cunoști pe cineva." Christian și-a dus vinul la buze, cuvintele sale fiind 
relaxate, dar perspicace. "Am spus să faci o impresie." 


"Ce impresie ţi-am făcut?" 

Întrebarea scânteia și şuiera ca un fir viu între noi, înghițind suficient oxigen pentru a 
face din fiecare respiraţie o luptă. 

Christian și-a așezat paharul cu o precizie care îmi pulsa în vene. "Nu pune întrebări la 
care nu vrei să afli răspunsul." 

În pieptul meu a înflorit o surpriză nuanţată de durere. "Atât de rău?" 

Din câte îmi aminteam, prima noastră întâlnire fusese destul de standard. Îi spusesem în 
total două cuvinte. 

"Nu." Cuvântul a fost o mângâiere aspră pe pielea mea. "Așa de bine." 

Căldura mi-a cuprins pielea. 

"Oh." Mi-am înghiţit nota răsuflată din voce. "Ei bine, în caz că te întrebai, prima mea 
impresie despre tine a fost că ești foarte bine îmbrăcat." 

Asta a fost a doua mea impresie. Prima mea impresie a fost de fapt fața aceea. Atât de 
perfect cizelată și simetrică încât ar trebui să fie întipărită în manualele școlare ca un 
exemplu de prim rang al raportului de aur. 

Dar nu aș recunoaște asta nici dacă Christian mi-ar pune un pistol la tâmplă. 

Dacă aș fi făcut-o, ar fi crezut că flirtez cu el, iar asta ar fi deschis o cutie de viermi cu care 
nu voiam să mă confrunt. 

"E bine de ştiut." Tonul său sec a revenit. 

Servitorii au adus desertul, pe care l-a refuzat cu o mișcare din cap. 

Am luat o mușcătură din tortul de ciocolată în straturi înainte de a întreba, cât de 
dezinvolt am putut: "De unde știi că Luisa mă place?". 

"Ştiu." 

Dacă acesta era modul în care Christian își purta toate conversațiile, eram surprinsă că 
nimeni nu încercase încă să-l înjunghie în sala de ședințe. Sau poate că încercaseră și nu 
reușiseră. 

"Asta nu răspunde la întrebarea mea." 

"Lu, vii în curând în D.C.?", a întrebat el, ignorând răspunsul meu punctual și întrerupând 
conversaţia dintre Luisa și Raya ca și cum cealaltă bloggeriță nici măcar nu ar fi fost acolo. 

"Nu am planuri încă." Luisa i-a aruncat o privire curioasă. "De ce?" 

"Stella mi-a povestit despre acest loc care ar fi perfect pentru ședința foto pentru bărbați." 

Aproape că m-am înecat cu o gură de tort. 

"Serios?" Luisa m-a privit cu un interes reînnoit. "Ar fi o sincronizare perfectă. 
Cercetătorul nostru de locații a avut dificultăţi în a găsi un loc care să fie în temă și să nu fie 
exagerat. Unde este?" 

"Este..." M-am chinuit să găsesc un răspuns în timp ce îl blestema în tăcere pe Christian 
pentru că mă punea în situaţia asta. 

Ce loc din D.C. este potrivit pentru o ședință foto pentru bărbaţi? 

"Aţi spus că era un depozit vechi pe undeva", a întrebat Christian. 

Într-o clipă s-a ivit claritatea. 

La marginea orașului era o clădire industrială veche la care am tras de câteva ori. A fost 
o fabrică plină de viață până în anii 1980, când proprietarul și-a mutat sediul în Philadelphia. 
În lipsa unor noi proprietari, clădirea s-a degradat și a fost invadată de buruieni și iederă. 

A fost un drum lung pentru a ajunge acolo, dar contrastul dintre verde și oţelul vechi a 
oferit un fundal impresionant pentru ședințele foto, în special pentru cele de lux. 


De unde știe Christian despre asta? 

"Bine." Am eliberat o mică respiraţie și i-am zâmbit Luisei. "Nu are o adresă propriu-zisă, 
dar sunt bucuros să vă arăt, ție sau unui membru al echipei, cum să ajungeţi acolo, dacă vă 
interesează acest lucru." 

Și-a bătut unghiile de masă în gând. "Este foarte posibil. Aveţi fotografii de probă?" 

Am scos câteva dintre fotografiile mele vechi și i le-am arătat Luisei, ale cărei sprâncene 
s-au ridicat cu aprobare. 

"Oh, sunt minunate. Poţi să mi le trimiţi și mie? Trebuie să i le arăt cercetașului nostru..." 

Mi-a tresărit inima când Luisa mi-a dat numărul ei de mobil ca să-i trimit linkul prin SMS, 
dar când am ridicat privirea, emoția s-a evaporat la vederea lui Raya și Adam șoptindu-și 
furibund unul altuia în timp ce aruncau priviri laterale în direcția mea. 

Anxietatea îmi bâzâia sub piele ca un roi de albine. 

Acele șoapte m-au adus înapoi la zilele mele de școală generală, când toată lumea chicotea 
şi vorbea în spatele mâinilor când intram într-o cameră. Îmi atinsesem mai devreme vârful 
de creștere și, la vârsta de 13 ani, eram suficient de înaltă, slabă și neîndemânatică pentru a 
fi o țintă ușoară pentru bătăuși. 

De atunci am crescut în propria mea piele, dar anxietatea nu a dispărut niciodată. 

"De ce nu ne spui și nouă gluma ta?" Cererea dezinvoltă a lui Christian a mascat o nuanţă 
întunecată care a șters zâmbetele de pe feţele lui Raya și Adam. "Trebuie să fie una bună." 

"Vorbeam despre ceva personal." Raya și-a dat ochii peste cap, dar expresia ei conținea o 
urmă de nervi. 

"Înţeleg. Data viitoare, abţineţi-vă să faceți asta la un eveniment public. Este lipsit de 
respect." Conţinutul mustrării lui Christian era blând, dar a rostit-o cu un dispreţ atât de 
vicios încât fața Raya s-a înroșit în roșu. 

În loc să-şi apere prietena, Adam se holba la farfuria lui, cu faţa palidă. 

Schimbul de replici fusese atât de scurt și se desfășurase pe un ton atât de scăzut, încât 
restul mesei nu și-a dat seama. Nici măcar Luisa nu observase; era prea ocupată să trimită 
un SMS cuiva (probabil că cercetașul ei de locaţie). 

"Mulţumesc", am spus încet, dorindu-mi să fiu suficient de îndrăzneață să o strig eu 
însămi pe Raya. 

"Mă enervau', a fost răspunsul detașat al lui Christian. 

Cu toate acestea, căldura s-a instalat în stomacul meu și a rămas cu mine pe parcursul 
restului cinei și al despărțirilor de la sfârșitul nopții. 

Când am ieșit din casă jumătate de oră mai târziu, mă simţeam puţin mai bine în privința 
șanselor mele de a deveni ambasador, dar era departe de a fi un lucru sigur. Eram încă 
convins că Luisa o favoriza pe Raya, indiferent de ce spunea Christian. 

Apropo de cine... 

I-am aruncat o privire de-o parte și de alta, în timp ce el a intrat în pas cu mine. Stăteam 
la un hotel de tip boutique, nu departe de locuinţa Luisei, dar mă îndoiam că și Christian era 
cazat acolo. Probabil că avea o locuinţă în oraș; cel puţin, ar fi stat într-un loc precum The 
Carlyle sau The Four Seasons, nu într-un hotel cu opt camere fără dotări de designer. 

"Mă urmărești?" Am întrebat ușor când am cotit colțul pe o stradă laterală. 

Prezenţa lui Christian domina trotuarul, îmbibând umbrele și făcând invincibil aerul din 
jurul nostru. Atât de liniștit și de letal încât nici măcar întunericul nu îndrăznea să-l atingă. 

"Doar mă asigur că vă întoarcețţi la hotel în siguranță”, a spus el. 


"Mai întâi plimbarea cu mașina de zilele trecute, acum asta. Întotdeauna le oferiţi 
chiriașilor dvs. astfel de servicii practice?" 

O strălucire fumurie a trecut prin acei ochi de whisky și mi-a trimis căldura în obraji, dar 
Christian s-a abținut să facă gluma evidentă. 

"Nu." Scurt și simplu, rostit cu siguranța de sine a cuiva care nu a trebuit niciodată să se 
explice. 

Am mers în tăcere încă un minut înainte de a spune: "Ca să-ți răspund la întrebarea de 
mai devreme, știu că te place pentru că o cunosc pe Luisa. Sună contraintuitiv, dar ori de câte 
ori este impresionată de cineva, îl pune pe plan secundar. Este mai interesată să îi pună pe 
grătar pe cei de care nu este sigură." 

Eram deja atât de obișnuită cu schimbările sale bruște de subiect încât nu am sărit peste. 

"Poate." O să cred când o să văd, adică când o să primesc afacerea. "De unde o cunoști atât 
de bine?" 

Luisa era cu douăzeci de ani mai mare decât Christian, dar asta nu însemna nimic. Femeile 
mai în vârstă se culcau cu bărbați mai tineri în fiecare zi. Asta ar explica felul în care se lumina 
când îl vedea. 

O mică încruntare mi-a încrețit fruntea dintr-un motiv pe care nu-l puteam numi. 

"Sunt prieten cu nepotul ei. Și nu, nu m-am culcat niciodată cu ea." O urmă de râs i s-a 
strecurat prin voce. 

Obrajii mi s-au înfierbântat și mai tare, dar, din fericire, vocea mi-a ieșit rece și uniformă. 
"Mulţumesc pentru informaţii, dar nu mă interesează viața ta amoroasă", am spus cu o 
înclinare regală a bărbiei. 

"Nu am spus niciodată nimic despre dragoste, doamnă Alonso." 

"Bine, nu mă interesează viața ta sexuală." 

"Hmm. Ce păcat." Urma de râs s-a intensificat. 

Dacă ar fi încercat să mă scoată din sărite, nu ar fi reușit. 

"Doar pentru tine", am spus cu dulceaţă. 

Ne-am oprit în fața hotelului meu. Lumina de la geamuri a trecut peste fața lui Christian, 
aruncând jumătate din ea în umbră. Lumină și întuneric. 

Două jumătăţi ale aceleiași monede. 

"Încă un lucru." Respiraţiile mele formau mici bufeuri albe în aer. "De ce ai apărut la cină 
în seara asta?" 

Nu era pentru a o ajunge din urmă pe Luisa; abia dacă vorbise cu ea toată noaptea. 

O umbră îi trecu prin ochi înainte de a se scufunda sub suprafața rece de chihlimbar. "Am 
vrut să văd pe cineva." 

Cuvintele s-au impregnat în buzunarul de aer care ne despărțea. Nu-mi dădusem seama 
cât de apropiaţi am ajuns până acum. 

Piele, mirodenii și iarnă. Asta era tot ce exista înainte ca Christian să facă un pas înapoi și 
să încline capul spre intrarea în hotel. O respingere clară. 

Am deschis gura, apoi am închis-o înainte de a trece pe lângă el. 

Abia când am ajuns la ușile rotative de sticlă, curiozitatea mi-a învins ezitarea. 

M-am întors, așteptându-mă pe jumătate să-l văd pe Christian deja plecat, dar el a rămas 
la baza scărilor. Păr negru, haină închisă la culoare și o față care era cumva și mai 
devastatoare când era parțial învăluită în umbră. 

"Pe cine ai vrut să vezi?" 


Era atât de frig încât îmi ardeau plămânii, dar totuși am așteptat răspunsul lui. 

Ceva amuzat și periculos a apărut în ochii lui înainte de a se întoarce. "Noapte bună, 
Stella." 

Cuvintele mi-au ajuns în urechi după ce noaptea îl înghițise deja cu totul. 

Am exhalat o respirație aspră și m-am scuturat de acele de electricitate care îmi presărau 
pielea. 

Cu toate acestea, gândurile la Christian, Luisa și chiar Delamonte au dispărut când am 
intrat în camera mea, mi-am verificat telefonul și s-a produs dezastrul numărul patru. 

Mi-am ținut telefonul în geantă toată noaptea pentru că nu voiam să fiu acea persoană 
care trimite mesaje la masă. Luisa o făcuse, dar ea era gazda; putea să facă ce voia. 

Acum, mi-am dat seama că încercarea mea de a părea profesionist s-ar putea să se fi 
întors împotriva mea, pentru că ecranul meu era plin de apeluri pierdute și mesaje de la 
Meredith. Ultimul era de acum douăzeci de minute. 

Oh, Doamne. 

Ce s-a întâmplat? De cât timp încerca să dea de mine? 

O duzină de posibilități îmi treceau prin cap în timp ce o chemam înapoi, cu inima în gât 
și cu palmele umede de transpiraţie. 

Poate că biroul luase foc, sau am uitat să trimit geanta Prada înapoi la... 

"Stella. Mă bucur să aud în sfârșit vești de la tine." Salutul ei glacial mi-a alunecat pe șira 
spinării ca pielea rece a unei reptile. 

"Îmi pare foarte rău. Mi-am pus telefonul pe silențios şi tocmai am văzut..." 

"Stiu unde ai fost. Te-am văzut în fundalul Instagram Stories al Raya." 

În ciuda dispreţului ei pentru bloggeri, Meredith urmărea cu religiozitate rețelele lor de 
socializare. Ceva legat de competiţie și de faptul că trebuia să rămână în topul tendinţelor. 

Se pare că am fost singurul care a văzut ironia în asta. 

Am înghiţit în sec. "S-a întâmplat ceva? Cu ce vă pot ajuta?" 

Nu contează că era aproape de miezul nopții într-o sâmbătă seara. Echilibrul dintre viața 
profesională și cea privată nu exista pentru angajaţii juniori ai revistei. 

"A fost o problemă cu ședința foto de săptămâna viitoare, dar am rezolvat-o în timp ce tu 
erai la petrecere", a spus Meredith cu răceală. "Vom discuta despre asta luni. Să fii în biroul 
meu la șapte și jumătate fix." 

Linia s-a întrerupt, la fel ca și orice speranță că va lăsa să treacă cu vederea fărădelegea 
din acea noapte. 

Aveam sentimentul că luni dimineaţă, la ora opt, nu voi mai avea un loc de muncă. 


4 
STELLA 


"EŞTI CONCEDIAT." 

Două cuvinte. Trei silabe. Mă pregătisem mental pentru ele încă de la fiascoul de sâmbătă 
seara, dar tot m-au lovit ca un pumn în stomac. 

Respiră. Inspiraţi, unu, doi, trei. Expiră, unu, doi, trei. 

Nu a funcționat. Oxigenul nu a putut să treacă de nodul din gât, iar mici pete de negru mi- 
au străbătut privirea în timp ce mă uitam la figura lui Meredith așezată. 

Îşi sorbea cafeaua şi răsfoia ultima ediţie a revistei Women's Wear Daily ca şi cum nu mi- 
ar fi redus viaţa în ruine în zece secunde. 

"Meredith, dacă eu..." 

"Nu o face." A ridicat o mână manichiurată, cu o expresie plictisită. "Știu deja ce ai de gând 
să spui și nu mă va face să mă răzgândesc. Te urmăresc pe tine și lipsa ta de entuziasm de 
ceva vreme, Stella, iar sâmbătă seara a fost picătura care a umplut paharul." 

Gustul de cupru al sângelui mi-a umplut gura de la cât de tare mi-am mușcat limba. 

Lipsa de entuziasm? Lipsa de entuziasm ? 

Eram prima persoană care intra și ultima care ieșea din birou. Făceam 80% din munca la 
filmări pentru o fracțiune din credit. Nu m-am plâns niciodată, chiar și atunci când mi-a 
adresat cele mai scandaloase cereri, cum ar fi aceea de a convinge Chanel să ne trimită o 
rochie de couture în ediţie limitată de la Paris cu mai puţin de douăzeci și patru de ore înainte. 

Dacă asta era o lipsă de entuziasm, mă cutremuram când mă gândeam ce considera ea un 
nivel adecvat de dedicare. 

"Da, am observat", a spus Meredith, confundând tăcerea mea cu acordul. "Recunosc, ai un 
ochi bun pentru stil, dar la fel și alte o mie de fete care ar ucide să fie în locul tău. Este clar că 
nu vrei să fii aici. Văd asta în ochii tăi de fiecare dată când vorbesc cu tine. Sincer, nu ar fi 
trebuit să te angajăm de la bun început. Blogul tău generează suficient trafic pentru a fi 
considerat un concurent, iar contractul nostru le interzice angajaţilor noștri să se implice în 
practici comerciale competitive. Singurul motiv pentru care nu te-am concediat mai devreme 
a fost că munca ta secundară nu a interferat cu munca ta." 

Meredith a mai luat o înghițitură de cafea. "Sâmbătă seara, da. Vei primi un e-mail și actele 
oficiale de concediere până la sfârșitul zilei." 

Panica îmi strângea plămânii în fața perspectivei de a-mi pierde slujba, dar am detectat 
și un sâmbure de altceva. 

Mânia. 

Meredith putea să inventeze toate scuzele pe care le dorea, dar amândoi știm că abia 
aștepta să mă concedieze de ani de zile. Făcea parte din vechea gardă căreia nu-i plăceau 
schimbările pe care le aduceau bloggerii în industrie și și-a vărsat resentimentele pe mine. 

Poate că dacă v-aţi trata mai bine angajaţii, aș fi mai entuziast. Poate că dacă nu ați fi atât 
de nesigur, aţi vedea cum blogul meu ar putea ajuta revista, nu să o afecteze. În acest sens, ar 
trebui să verifici ghidul privind nuanţa pielii pe care l-am postat săptămâna trecută, deoarece 
culoarea topului nu face nimic pentru tenul tău. 

O serie de insulte neobișnuite mi-au curs pe vârful limbii, dar le-am înghiţit înainte de a 
se revărsa și dea mă pune pe lista neagră a industriei. 


Tot ce îmi doream era să lucrez în modă și să fiu aproape de Maura. De aceea rămăsesem 
în oraș și mă angajasem la D.C. Style, în ciuda insistențelor părinţilor mei de a-mi găsi o slujbă 
"mai potrivită pentru un Alonso”. 

Am renunțat la o mulțime de lucruri pentru alți oameni, dar visul meu nu ar fi unul dintre 
ele... decât dacă nu ar fi scăpat din mâinile mele și aș fi fost concediată. 

"Înţeleg." Am forțat un zâmbet care se potrivea cu menghina înfășurată în jurul pieptului 
meu în strânsoare. 

"Să-ţi cureți lucrurile până după-amiază", a adăugat Meredith fără să-și ridice privirea de 
la calculator. "Sunt cutii care te așteaptă la biroul tău." 

Umilinţa mi s-a revărsat pe piele când am ieșit din biroul ei și m-am îndreptat spre biroul 
meu. Toată lumea știa că fusesem concediat. Unii dintre ei mi-au aruncat priviri pline de milă; 
alţii nu și-au ascuns zâmbetele. 

Dar niciuna dintre reacţiile lor nu s-a comparat cu reacțiile familiei mele după ce le-am 
spus ce s-a întâmplat. Deja dezaprobau faptul că mi-am "irosit" diploma de la Universitatea 
Thayer pentru o carieră în modă. Dacă ar fi aflat că am fost concediată... 

Mâinile îmi tremurau înainte de a mă prinde și de a le stabiliza. Am refuzat să le ofer 
colegilor mei bucuria de a mă vedea transpirând, în timp ce mi-am luat cutiile și am ieșit din 
birou cu toată demnitatea de care am dat dovadă. 

Totul va fi bine. Totul este bine. 

Călătoria mea cu Uber până acasă a fost neclară. Nu mă puteam opri să-mi imaginez feţele 
părinților mei când vor afla ce s-a întâmplat. Dezamăgirea, judecata și, mai rău, tăcerea cu 
"ti-am spus eu" care, fără îndoială, ar fi constituit jumătate din conversaţia noastră. 

Ti-am spus că a lucra la o revistă de modă nu este sustenabil. 

Ti-am spus să nu mai petreci atât de mult timp pe blogul tău. Este un hobby, nu o slujbă. 

Ti-am spus să faci ceva mai semnificativ cu diploma ta. Devino un avocat de mediu, ca mama 
ta, sau măcar lucrează la un ziar respectabil. 

Și asta a fost doar o consecinţă a concedierii mele. 

Nici măcar nu mă gândisem la impactul asupra finanțelor mele sau la capacitatea mea de 
a-mi găsi un alt loc de muncă. 

Presiunea mi-a crescut în piept, dar am reușit să mă întorc la apartament înainte să mă 
prăbușesc. 

Cutiile de carton care conţineau obiectele de pe biroul meu au aterizat lângă mine cu un 
zgomot surd, în timp ce mă afundam pe podeaua din sufragerie și închideam ochii. 

Totul este în regulă. 

Totul este în regulă. 

Totul este în regulă. 

Mantra tăcută a reușit să-mi calmeze respiraţiile superficiale. 

Nu a fost sfârșitul lumii. Oamenii erau concediaţi în fiecare zi, iar eu încă mai aveam bani 
din blogul meu și din colaborările cu branduri. 

În plus, aş putea vinde o parte din garderoba mea pentru bani în plus. Banii pe care i-aş 
primi din asta ar fi jalnici, chiar și pentru articole de firmă, dar era mai bine decât nimic. 

În cel mai rău caz, aş putea accepta nişte parteneriate bine plătite pe care le-am refuzat 
în trecut. 

Am refuzat să colaborez cu branduri ale căror produse nu-mi plăceau cu adevărat, ceea 
ce l-a înnebunit pe Brady, pentru că eram atât de pretențioasă cu privire la hainele pe care le 


purtam și la produsele pe care le foloseam. Acest lucru mi-a îngreunat semnificativ 
potențialul de câștig, dar preferam să câștig mai puţin și să fiu sinceră decât să promovez 
ceva în care nu credeam pentru un cec rapid. 

Bineînțeles, asta se întâmpla când aveam un salariu cu normă întreagă pentru a completa 
afacerea mea secundară. 

Totul este în regulă. 

Totul este în regulă. 

Totul este... 

Sunetul familiar al soneriei mele m-a scos din gânduri înainte de a aluneca prea mult în 
spirală. 

Mi-am deschis ochii cu forța și am verificat ecranul. 

Brady. 

Am fost tentat să las să intre căsuţa vocală, dar poate că avea o actualizare a uneia dintre 
colaborările mele în aşteptare. Aş fi de acord cu orice ar fi plătit chiar acum. 

Ei bine, aproape orice. 

"Alo?" Vocea mea a ieșit zgâriată și răgușită, dar cel puțin nu plângeam. 

"Cum a mers?" O maşină a claxonat în fundal, aproape înecând vocea lui Brady. "Mi-ai 
ignorat toate apelurile! Dă-mi detaliile, cât mai repede posibil." 

O migrenă a înflorit în spatele tâmplei mele. "Cum a mers?" 

"Delamonte." Dudul a fost subînțeles. "O păsărică mi-a confirmat că cina a fost o audiție, 
așa că spune-mi. Te iubesc sau te iubesc?". 

Amintirea lui Delamonte nu a făcut nimic pentru a-mi îmbunătăţi starea de spirit. "Ei mă 
iubesc. Doar că nu la fel de mult ca Raya." 

Indiferent ce spunea Christian, eram convins că afacerea Delamonte era o cauză pierdută. 
Dacă nu puteam să-mi păstrez slujba la o revistă de pe o piață mică, cum aș fi putut fi 
ambasadorul unuia dintre cele mai importante branduri de modă din lume? 

Practic, nu era o corelaţie directă, dar în mintea mea amorţită de șoc și panicată era. 

O scurtă pauză a urmat declaraţiei mele înainte ca Brady să explodeze. "Îţi baţi joc de 
mine? Ai văzut cizmele pe care le-a purtat Raya în ultima ei postare? Vorbește despre 
vulgaritate. Nu e deloc stilul lui Delamonte. Tu ești Delamonte! Estetica ta este atât de 
perfectă pentru ei, de parcă... de parcă te-ar fi creat în laboratorul lor super-secret. Sau ceva 
de genul ăsta." 

"Da, ei bine, Raya are mai mulți adepţi decât mine și îl are și pe Adam. E ca o afacere doi 
în unu." 

Nu-mi plăcea să mă complac în autocompătimire, dar odată ce am început, nu m-am mai 
putut opri. 

Încercam de ani de zile să ajung la un milion de urmăritori , iar Raya a reuşit în mai puţin 
de doi postând despre noul ei iubit și folosind sfaturile pe care i le-am dat. 

Nu m-a deranjat să împărtășesc ceea ce știam. Viața, în cea mai mare parte, nu era o 
competiție. Dar aș minţi dacă aș spune că acea cunoaștere nu m-a înțepat puţin. 

"Ea crește atât de repede doar din cauza lui Adam și viceversa", a bombănit Brady. "Urăsc 
să o spun, dar cuplurile de influenceri sunt la modă acum. Rareori vezi influenceri individuali 
care să urce atât de sus. Oamenilor le place să urmărească vieţile amoroase ale altora. Este 
bolnav". 

Am schițat un râs sec. "Păcat că nu fac parte dintr-un cuplu." 


Bazinul de întâlniri din D.C. a fost, în lipsa unui cuvânt mai bun, sumbru. 

Pe de altă parte, nu mai aveam un loc de muncă care să-mi ocupe timpul, așa că mai era 
şi asta. 

Îi voi spune lui Brady despre D.C. Style după ce voi avea timp să mă gândesc şi eu. Vorbind 
despre asta ar face-o reală, iar mie mi-ar prinde bine un pic de fantezie acum. 

Era atât de tăcut încât am crezut că s-a întrerupt linia, pentru că Brady nu era niciodată 
tăcut. O verificare rapidă mi-a spus că nu era cazul. Eram pe punctul de a-l solicita din nou 
când, în sfârşit, a vorbit. 

"Nu, dar ai putea fi...", a spus el încet. 

Migrena mea s-a intensificat. "Despre ce vorbeşti?" 

"Vorbesc despre faptul că ţi-ai găsit un iubit. Gândește-te la asta." Vocea lui s-a ridicat mai 
sus de emoție. "Adepții tăi nu te-au văzut niciodată ieșind cu cineva. Tu nu te întâlneşti cu 
nimeni, nu-i așa? Imaginează-ți dacă ai face-o. Ar înnebuni ! Şi uită-te la tot conținutul despre 
cupluri care devine viral. Oamenii mănâncă rahatul ăsta. Vei ajunge la un milion de 
urmăritori în scurt timp! Dacă atingi această bornă, Delamonte va observa. Se zvonește că nu 
vor lua o decizie finală decât peste câteva săptămâni. Ai încredere în mine. Deja te iubesc, 
știu că te iubesc. Trebuie doar să le dai un mic imbold în plus." 

Mi s-a desprins maxilarul. 

"Glumești? Nu am de gând să înșir pe cineva și să mă întâlnesc cu el doar pentru a obţine 
mai mulți adepţi și o campanie de brand!" 

"Atunci fii sincer. Spune-le adevărul de la început. Găsește-ţi un iubit fals. Cineva care va 
avea și el ceva de câștigat din asta." 

"Un alt influencer?" Am tresărit la această perspectivă. 

Nu că ar fi contat, pentru că nu aveam cum să fac ceea ce îmi sugera Brady. Ideea că 
trebuia să-mi găsesc un iubit pentru a fi considerată "interesantă" îmi făcea pielea de găină. 

Progresasem de la zilele în care femeile nu puteau merge nicăieri sau face ceva fără 
aprobarea soțului lor, dar adevărul trist era că valoarea noastră era încă legată de abilitatea 
noastră de a "găsi" un partener, cel puţin în ochii societății. 

Numărul de ori în care oamenii m-au întrebat de ce nu am încă un iubit a fost o dovadă în 
acest sens. Ca și cum faptul că eram singură era o problemă pe care trebuia să o rezolv, în loc 
să fie o alegere pe care o făcusem. Ca și cum lipsa mea de partener însemna cumva că eram 
lipsită cumva. 

Nu aveam nimic împotriva întâlnirilor. Mă bucuram pentru prietenii mei care își găsiseră 
alesul, iar eu aș fi fost deschisă la o relație dacă aș fi întâlnit persoana potrivită. 

Dar eram destul de sigur că persoana potrivită nu ar fi rezultat dintr-un șiretlic pentru a 
obţine mai mulți adepţi în social media și pentru a-mi promova cariera. 

"Poate un alt influencer", a spus Brady gânditor. "Sau cineva care va beneficia de pe urma 
unei femei frumoase la braţ." 

Mi s-a întors stomacul pe dos. 

"O faci să sune atât de sordid. Nu se poate." Am clătinat din cap. "Nu am timp sau energie 
pentru o relație reală sau falsă." 

"Stella, îți spun asta în calitate de prieten și manager al tău." Vocea lui era mai aspră decât 
o auzisem vreodată. "Vrei afacerea Delamonte? Vrei un milion de adepţi? Vrei să-i arăţi lui 
Raya și tuturor fetelor de acolo care mor de nerăbdare să te vadă eșuând că încă mai ai ce-ţi 
trebuie pentru a rămâne în top? Atunci găsește-ți un iubit". 


Cuvintele lui Brady mi-au trecut prin minte mult timp după ce am închis. 

Era secolul XXI. Nu trebuia să mă întâlnesc cu cineva pentru a rămâne relevant. 

Dar, oricât de mult aș fi urât să recunosc, avea dreptate. Exista un motiv pentru care 
celebrităţile intrau întotdeauna în relații în mod magic înainte de lansarea unui album 
important sau de premiera unui film și pentru care politicienii necăsătoriți rareori câștigau 
campaniile. 

M-am frecat la tâmplă. 

Ideea unui iubit fals părea absurdă, dar era chiar atât de absurdă? 

Dacă vedetele de cinema se puteau "întâlni" cu cineva pentru publicitate, puteam și eu. 
Faptul că nu eram o celebritate era irelevant; principiul era același. 

Nu-mi vine să cred că mă gândesc la asta. 

Mi-am deschis Instagram-ul și m-am uitat la numărul din partea de sus a profilului meu. 

899K. Eram blocat acolo de mai bine de un an și mi-a amintit unde mă duceam în viaţă - 
nicăieri. Același oraş, aceeași rutină zi de zi. 

Atracția unui milion de adepţi și a ceea ce reprezentau ei atârna în fața mea ca un diamant 
strălucitor. 

Validare. Oportunitate. Succes. 

Dacă mă întind și mă întind... 

899K se uita la mine, provocându-mă. 

Ştiam că nu trebuie să mă bazez pe numărul de urmăritori, dar acest număr avea un 
impact asupra venitului și a mijloacelor mele de trai. 

Poate că a fost vorba de orgoliu. 

Poate că am vrut să dovedesc tuturor, inclusiv mie însumi, că sângele, sudoarea și 
lacrimile pe care le-am vărsat în dezvoltarea contului nu au fost în zadar. 

Sau poate că Brady avea dreptate și aveam nevoie să scutur lucrurile. 

Orice ar fi fost, m-a constrâns suficient de mult încât să ies din aplicație și să intru în lista 
mea de contacte. 

M-am uitat fix la lista de nume, iar ochii mei s-au îndreptat instinctiv spre cei de sex 
masculin. 

Nu-mi vine să cred că mă gândesc la asta. 

Dar nu aveam o slujbă și nimic de pierdut... cu excepţia integrității mele. 

Din păcate, integritatea nu plătea facturile și nu era ca și cum aș fi ucis sau furat. Ar fi fost 
doar o mică minciună albă pentru a vinde spectacolul care era prezența mea online. 

Dinţii mi-au săpat în buza de jos. 

Apoi, înainte de a mă mai gândi, am sunat primul nume care părea bun. 

"Bună, Trent, sunt Stella. Știu, a trecut mult timp, dar am o întrebare pentru tine..." 


5 
STELLA 


AM SUPRAESTIMAT numărul de bărbați heterosexuali și singuri din viața mea. 

După ce mi-am verificat contactele, am găsit trei persoane care ar putea îndeplini rolul 
falsului meu iubit și, după două întâlniri de probă dezastruoase, numărul acestora s-a redus 
la unul. 

Prima mea întâlnire a tot încercat să-mi vândă criptomonede, în timp ce a doua mi-a cerut 
un sex oral în baie între antreu și desert. 

Până la cea de-a treia întâlnire, optimismul meu se redusese la o scânteie muribundă, dar 
m-am agăţat de acea flacără pâlpâitoare ca și cum ar fi fost ultima mea speranţă. 

Ceea ce a și fost. 

Nimeni nu știa când va lua Delamonte o decizie, dar trebuia să fie în curând. Aveam la 
dispoziţie un timp limitat pentru a găsi un iubit fals, pentru a pune câteva fotografii de cuplu 
și pentru a mă ruga să îmi scot contul din criză. Când venea vorba de a obține oferte 
competitive de branduri, orice lucru mic ajuta. 

Nu a fost cel mai bun sau cel mai bine gândit plan din lume, dar a fost un plan. Oricât de 
ridicol ar fi fost, mă făcea să mă simt ca și cum aș fi preluat controlul asupra vieții mele, iar 
acest lucru - faptul că nu eram complet neajutorată și că încă mai aveam puterea de a-mi 
modela viitorul - era singurul lucru care mă ținea pe linia de plutire în acel moment. 

"A treia oară e cu noroc." Cuvintele au sunat în egală măsură cu speranță, oboseală și un 
pic de dezgust de sine. 

Mă aruncasem în Planul iubitului, cum îl numea Brady, pentru că nu aveam de ales, dar o 
parte din mine tresărea de fiecare dată când mă gândeam la ce ar presupune un plan de 
succes. 

Înşelăciune. Minciuna. Pretinzând că sunt cineva care nu sunt. 

De-a lungul anilor, am cultivat relaţii strânse cu cei care mă urmăreau. Unii dintre ei mă 
însoțeau încă de când eram boboc la facultate și postam pe internet fotografii granulate cu 
aspectul meu din campus. 

Gândul de a trăda acea încredere mi-a făcut stomacul să mi se întoarcă. 

Totuși, nu puteam să o dezamăgesc pe Maura. Și, dacă eram sinceră, chiar îmi doream un 
milion de adepți. 

A fost marea piatră de hotar. Ușa care avea să deschidă alte o mie de oportunităţi și să 
dovedească faptul că nu eram dezamăgirea pe care părinții mei o credeau. 

Prietenii mei credeau că aveam o familie perfectă, iar eu nu le spusesem niciodată 
adevărul pentru că părea o problemă atât de banală. Familiile care mă judecau erau de 
duzină. 

Dar asta nu însemna că nu înțepa. 

Părinții mei nu o exprimau întotdeauna, dar vedeam dezamăgirea în ochii lor de fiecare 
dată când se uitau la mine. 

Am respirat adânc, mi-am netezit o mână peste partea din față a rochiei și mi-am verificat 
pentru ultima oară reflexia în oglinda din hol. 

Părul răsucit într-un nod elegant, cerceii care adăugau o notă de farmec și rujul care îmi 
lumina pielea ternă de iarnă. 

Perfect. 


Am coborât cu liftul și mi-am petrecut tot drumul verificându-mi e-mailurile pentru a afla 
noutăți despre Delamonte sau răspunsuri de la cele câteva zeci de locuri de muncă la care 
aplicasem în ultima săptămână. 

Nimic. 

Nicio veste a fost o veste bună, nu? Poate nu pentru locurile de muncă, dar cel puțin 
pentru Delamonte. 

Până când nu primesc un e-mail sau un comunicat de presă care să anunţe următorul 
ambasador de marcă de la ei, nu aș sta pe gânduri cu privire la negativitate. Nu am vrut să 
mă manifest din greșeală că pierd campania. 

Ușile liftului s-au deschis. Am ieșit și mi-am trecut degetul mare peste cristalele care 
atârnau de colierul meu. Cuarţ roz pentru noroc în dragoste, citrin pentru vibrații bune în 
general. 

Să sperăm că vor funcţiona. 

"Bună, Stella!" Vocea nerăbdătoare mi-a atras atenţia spre recepţie, unde portarul îmi 
radiază, cu dinţi strălucitori și ochi de cățeluș, din spatele tejghelei de marmură. 

Mi-am eliberat colierul și i-am zâmbit înapoi. "Bună, Lance. lar ai rămas blocat în tura de 
cimitir?” 

"Asta se întâmplă când ești cel mai tânăr membru al echipei." A scos un oftat exagerat 
înainte de a mă examina. "Eşti foarte bine îmbrăcată în seara asta. O întâlnire fierbinte?" 

O parte din mine s-a gândit pentru scurt timp la ideea de a-i cere să fie falsul meu iubit, 
înainte de a o respinge. Asta ar fi fost prea complicat dintr-o multitudine de motive, dintre 
care cel mai puţin important era faptul că lucra în clădirea mea. 

"Să sperăm". Am dat o piruetă jucăușă, fusta mea metalică fluturând în jurul genunchilor. 
O asortasem cu un pulover negru ajustat și cizme pentru un look elegant, dar simplu, pentru 
prima întâlnire. "Cum arăt?" 

"Eşti frumoasă." Era o notă melancolică în vocea lui. "Întotdeauna..." 

Nici nu a apucat să termine, că m-am izbit de un zid de cărămidă. M-am împiedicat și am 
întins instinctiv mâna în sus pentru a mă stabiliza. 

Lână moale și căldură masculină îmi atingeau degetele. 

Nu e un zid, a observat mintea mea ameţită. 

Ochii mei au călătorit în sus, trecând pe lângă reverele cu vârfuri ale unui costum negru, 
gulerul deschis al unei cămăși albe impecabile și coloana bronzată a unui gât puternic, 
masculin, înainte de a se odihni pe o față frumos sculptată, umbrită de dezaprobare. 

"Doamna Alonso." Vocea rece a lui Christian mi-a făcut pielea de găină să mi se facă pielea 
de găină. Nu mai era nici urmă de partenerul de cină semi-jocos din New York. "lar îmi 
distragi personalul de la treabă?" 

Din nou? Nu distrasesem niciodată atenția nimănui de la nimic, poate cu excepția 
momentului în care Lance m-a ajutat să duc un pachet la lift și rezidentul din spatele meu la 
coadă a trebuit să aștepte două minute în plus. 

Mi-am luat mâna de pe pieptul lui Christian. Căldura lui a ars atât de adânc încât am 
simtit-o în oase chiar și atunci când am făcut un pas înapoi și am mărit puterea zâmbetului 
meu. 

Calm, calm, calm, liniștit. 


"Eu făceam conversaţie. Voiam părerea lui Lance despre ceva, dar dacă tot ești aici, aș 
putea să te întreb pe tine." M-am învârtit din nou. "Ce părere ai? Ținuta asta e demnă de o 
întâlnire?" 

Nici măcar nu am terminat prima rotire că mâna lui Christian s-a strâns în jurul brațului 
meu. 

Când mi-am ridicat privirea, umbra de dezaprobare se transformase în ceva mai 
întunecat. Mai periculos. 

Apoi am clipit și întunericul a dispărut, fiind înlocuit de obișnuita lui impasibilitate 
politicoasă. 

Cumva, asta m-a tulburat și mai tare. 

"Te duci la o întâlnire." 

Christian avea talentul de a transforma orice întrebare în... ei bine, nu într-o întrebare. 

"Da." O explozie neobișnuită de răutate a înflorit în mine. "Atunci când scoţi pe cineva la 
cină, la un pahar de băutură, poate că te ţii de mână. S-ar putea să sune ca un concept străin, 
dar ar trebui să încercați cândva, domnule Harper. O să vă facă bine." 

Poate că l-ar relaxa puţin. 

Cu tot farmecul și bogăţia lui, era mai strâns decât arcul ceasului său Audemars Piguet. 
Acest lucru era evident în precizia mersului său, în poziția umerilor și în aspectul său nefiresc 
de impecabil. 

Nici un fir de păr de la locul lui, nici un fir de scame pe haine. 

Christian Harper era un bărbat care se străduia să controleze totul, inclusiv sentimentele 
sale. 

S-a uitat fix la mine, cu maxilarul atât de încordat încât practic îi puteam auzi scrâșnirea 
dinţilor. "Eu nu mă țin de mână." 

"Bine, fără menajamente. Îmbrăţișare atunci, pe o bancă cu vedere la râu, urmată de 
câteva vorbe dulci șoptite și un sărut de noapte bună. Nu-i așa că sună frumos?" 

Mi-am înghiţit un râs la felul în care i s-a încreţit buza. Judecând după expresia lui, 
sugestia mea suna la fel de bine ca și cum ar fi fost aruncat într-o cuvă cu acid clocotitor. 

"De obicei nu te întâlnești cu nimeni." 

Amuzamentul meu a dispărut, fiind înlocuit cu un strop de enervare. "Tu nu știi asta. Aș 
fi putut avea o sută de întâlniri de când m-am mutat aici și tu nu ai fi știut." 

"Ai făcut-o?" 

La naiba. Nu puteam să mint, nici măcar atunci când fiecare celulă din corpul meu mă 
îndemna să șterg privirea complice din ochii lui. 

"Nu asta e ideea", am spus eu. "Poate că nu au fost o sută, dar au fost câteva." 

Două, și au fost întâlniri de test care mi-au reamintit de ce urăsc întâlnirile. Dar el nu 
trebuia să știe asta. 

"Si unde este întâlnirea ta din seara asta?" 

A fost o întrebare nevinovată, dar intuiţia mi-a spus să păstrez pentru mine locaţia exactă. 
"Un bar." 

"Cât de specific." 

"Nu e treaba ta." l-am aruncat o privire ascuţită. 

Zâmbetul lui Christian nu a îndulcit tăișul neted și tăios al vocii sale. "Distracţie plăcută 
la întâlnirea ta, Stella." 

Conversaţia se încheiase, ceea ce era foarte bine. Eram deja în întârziere. 


Dar, în timp ce plecam la întâlnire, nu mă puteam concentra asupra bărbatului cu care 
urma să mă întâlnesc. 
Eram prea ocupată să mă gândesc la ochii de whisky și la costumele negre. 


JUMĂTATE DE ORĂ MAI TÂRZIU, ÎMI doream să fi rămas în hol cu Christian, pentru că întâlnirea 
mea decurgea la fel de bine cum mă așteptam, adică deloc. 

Klaus era unul dintre puținii bloggeri de modă de sex masculin care locuiau în D.C. și îmi 
plăcuse destul de mult de câteva ori când am stat de vorbă la evenimente. 

Din păcate, acele discuţii fuseseră prea scurte pentru ca eu să realizez ceea ce devenise 
evident după o conversație mai lungă. 

Klaus a fost un nemernic masiv și furios. 

"Le-am spus că nu lucrez pe gratis. Înţeleg că este o organizaţie caritabilă, dar eu sunt un 
blogger de lux." Klaus și-a ajustat Rolex-ul de ocazie. "Ce parte din mine strigă postări gratuite 
pentru conştientizarea cancerului? Bineînţeles, este o cauză minunată", a adăugat el grăbit. 
"Dar îmi ia timp să fotografiez și să postez, știi? Le-am oferit chiar și o reducere de zece 
procente din onorariul meu obișnuit, dar au refuzat." 

"Există un motiv pentru care se numește caritate." Mi-am terminat băutura. Două pahare 
de vin în douăzeci de minute. Un record pentru mine și o dovadă a cât de mult nu voiam să 
fiu aici. Dar Klaus era ultima mea speranţă și i-am dat mai multă libertate de acțiune decât 
de obicei. Poate că avea intenţii bune, dar nu putea să le exprime în modul potrivit. "Nu-și 
pot permite să plătească mii de dolari pentru fiecare post." 

"Nu le-am cerut să plătească pentru fiecare post. Le-am cerut să mă plătească pe mine." 

Doamne, dă-mi putere. 

"Am făcut acea campanie pe gratis. Mi-a luat mai puţin de o oră și nu am murit", am 
precizat. 

Aveam o slăbiciune pentru organizaţiile caritabile și am acceptat aproape toate aceste 
colaborări dacă organizația era legală. Brady nu-i plăcea deloc, mai ales pentru că erau 
întotdeauna neplătite și nu câștiga nimic din aceste înţelegeri. 

Klaus a râs. "Da, ei bine, asta e diferenţa dintre bărbaţi și femei, nu-i așa?" 

Coloana mea vertebrală s-a înțepenit. "Ce vrea să însemne asta?" 

"Înseamnă că majoritatea bărbaţilor cer ceea ce valorează, iar majoritatea femeilor nu o 
fac." Ridicarea dezinvoltă din umeri a lui Klaus m-a făcut să mi se strâmbe un ochi. "Nu este 
o insultă, ci doar o observaţie. Dar cineva trebuie să câștige mai puţini bani, nu?". 

Degetele mi s-au strâns în jurul tijei paharului de vin. 

Brusc, mi-am dorit să nu fie goală. Niciodată nu fusesem mai tentat să arunc cu o băutură 
în fața cuiva. 

Nu se înșela în ceea ce privește toată chestia de a cere cât valorează, dar tonul său era atât 
de condescendent încât a umbrit tot restul. În plus, el ar fi făcut o donaţie de caritate pentru 
cancer, dintre toate lucrurile. 

"Klaus." Vocea mea uniformă nu a trădat nimic din furia care îmi fierbea în sânge. 
"Mulţumesc pentru băuturi, dar am ajuns la sfârșitul întâlnirii noastre." 

S-a oprit din a se juca cu o șuviță de păr rătăcită pentru a se uita fix la mine. "Poftim?" 


"Nu suntem compatibili și nu vreau să pierdem timpul niciunuia dintre noi." 

De asemenea, aș prefera să-mi scot un ochi cu un toc Christian Louboutin decât să mai 
petrec un minut cu tine, am adăugat în tăcere. 

Faţa lui Klaus s-a înroșit de un roșu furios și pestrit. 

"Cum zici tu." S-a ridicat în picioare și și-a smuls haina de pe spătarul scaunului. "Oricum, 
am rămas doar din milă. Nu ești nici pe departe atât de sexy pe cât spune toată lumea că ești." 

O spune tipul care cumpără followeri și folosește un cont fals pentru a comenta cât de sexy 
este el sub propriile postări. Replica mi-a furnicat pe vârful limbii până când aversiunea mea 
față de confruntare a strivit-o. 

Dacă aș avea un ban pentru fiecare revenire pe care am păstrat-o pentru mine, nu aș mai 
avea nevoie de afacerea Delamonte. Aș fi fost deja milionar. 

Am așteptat până când Klaus a ieșit într-un nor de parfum copleșitor și indignare înainte 
de a geme și de a-mi îngropa faţa în mâini. 

Acum, că Klaus nu mai era pe masă, aveam oficial zero perspective pentru un iubit fals 
decent. 

Niciun iubit fals, nicio creștere a numărului de urmăritori, nicio afacere Delamonte, niciun 
ban, nicio grijă pentru Maura... 

Gândurile mele se adunau într-un șuvoi dezordonat. 

Exista o altă modalitate de a-mi mări contul în afară de a-mi face un prieten fals? Poate. 

Ar crește contul meu suficient de repede pentru a garanta că voi primi oferta Delamonte? 
Nu. 

Dar odată ce creierul meu se agăța de o idee, a încerca să o scot din ea era ca și cum aș fi 
încercat să sparg un seif cu o scobitoare. În plus, neavând nici o slujbă și nici o mușcătură în 
CV-ul meu, devenisem disperat. 

Ideea de iubit mă neliniștea, dar îmi oferea și o licărire de speranță. Acum, acea licărire 
se transformase într-un maro urât și pătat. 

Mi-am golit apa, sperând că îmi va atenua uscăciunea din gât. Tot ce a făcut a fost să mă 
trimită într-o mică criză de tuse când a intrat pe o ţeavă greșită. 

"Presupun că șoaptele dulci și sărutul de noapte bună nu mai sunt de actualitate." 

Pielea mi s-a înfierbântat la auzul vorbelor familiare din spatele meu. 

Calm, calm, liniștit. 

Am așteptat ca plămânii să mi se umple de aer înainte de a răspunde. 

"O dată este o coincidență, de două ori este un tipar." Am întors capul. "Ce înseamnă de 
trei ori, domnule Harper?" 

Mai întâi, drumul spre casă cu mașina. În al doilea rând, cina de la Delamonte. Nu am pus 
la socoteală întâlnirea noastră din hol mai devreme în acea seară, deoarece locuiam în 
aceeași clădire, dar, în general, mă întâlnisem cu Christian de un număr suspect de ori în 
ultimele două săptămâni. 

"Soarta." A alunecat pe scaunul de lângă al meu și a făcut un semn din cap către barman, 
care l-a salutat cu un semn deferenţial din cap și s-a întors mai puțin de un minut mai târziu 
cu un pahar de lichid ambrat bogat. "Sau faptul că D.C. este un oraș mic și că avem cercuri 
sociale care se suprapun." 

"Ai putea să mă convingi că crezi în coincidente, dar nu mă vei convinge niciodată că crezi 
în soartă." 

Era o noțiune pentru romantici și visători. Christian nu era nici una, nici alta. 


Romanticii nu se uitau la cineva ca și cum ar fi vrut să-l devoreze până când nu mai 
rămânea decât cenușă și extaz. Întuneric și supunere. 

Ceva fierbinte și necunoscut mi s-a încolăcit în stomac înainte ca clopotele de deasupra 
ușii de la intrare să zornăie și să rupă vraja. 

"De cât timp ești aici?" Nu observasem sosirea lui. 

"Destul de mult timp pentru a te vedea cum te uitai cu nostalgie la acele cópii de cocktail 
în timp ce partenerul tău vorbea." 

"Nu a fost o întâlnire rea. Doar că a trebuit să plece mai devreme pentru... o urgență." A 
fost o minciună flagrantă, dar nu am vrut să recunosc că a eșuat. Nu în fața lui Christian. 

"Da, a părut de-a dreptul sclipitor." Vocea lui era mai uscată decât un gin martini. "Mi-am 
dat seama după felul în care ți s-au închis ochii și te-ai rătăcit la telefon la fiecare cinci 
secunde. Adevăratele semne ale unei femei îndrăgostite." 

Supărarea mi-a înghesuit plămânii. 

Între Klaus şi Christian, mănăstirea arăta din ce în ce mai bine. 

"Oamenii spun că sarcasmul este cea mai joasă formă de spirit." 

"Dar este cea mai înaltă formă de inteligență.” Gura lui Christian a tras în sus la 
sprâncenele mele ridicate. "Oscar Wilde. Cunosc bine citatul complet." 

De ce nu am fost surprins? 

"Nu mă lăsa să te rețin", i-am spus cu vârf și îndesat. "Sunt sigur că ai lucruri mai bune de 
făcut cu seara de vineri decât să bei cu fata care are grijă de plantele tale." 

"Voi pleca după ce îmi explici de ce păreai atât de nefericită după ce a plecat." Christian 
s-a așezat pe taburet, imaginea eleganţei relaxate, dar ochii lui erau ascuţiţi în timp ce aștepta 
răspunsul meu. "Cumva, mă îndoiesc că ai fost dezamăgită de plecarea lui." 

Mi-am frecat degetul mare de condensul de pe paharul de apă, gândindu-mă cât de mult 
să-i spun. 

"Am avut nevoie de ajutorul lui cu ceva." Rușinea mi s-a strecurat în piept. 

"Cu ce?" Era o cobră în costum de rege, fără răbdare la vedere. 

Spuneţi-o pur și simplu. "Am nevoie de un iubit fals." 

Acolo . Am spus-o și nu am murit, deși jena îmi încălzea gâtul. 

Dar, spre cinstea lui, Christian nu a râs și nici nu m-a pedepsit. "Explică." 

Alcoolul și disperarea mi-au dezlegat limba, așa că am făcut-o. Am explicat totul - Maura, 
Delamonte, D.C. Style . l-am spus chiar că am fost concediat. 

O parte din mine se temea că mă va evacua din moment ce nu mai aveam un venit stabil, 
dar nu m-am putut abţine să nu-i spun cuvintele. 

Presiunea din interiorul meu găsise o supapă de eliberare temporară, iar eu profitam din 
plin. 

Deși prietenii mei știau că fusesem concediată, nu știau că eu plăteam pentru îngrijirea 
Maurei. Nimeni nu știa, cu excepția personalului de la Greenfield... și acum, Christian. 

Dintr-un motiv oarecare, să-i spui asta i s-a părut firesc, aproape ușor. Poate pentru că 
era mai ușor să împărtășesc secrete cu cineva care nu mă cunoștea bine și, prin urmare, m- 
ar fi judecat mai puţin. 

Când am terminat, Christian m-a fixat cu o privire lungă și evaluatoare. 

Tăcerea s-a întins atât de mult încât m-am temut că-l voi rupe cu absurditatea ideii mele. 


Mi-am pus o buclă liberă care îmi căzuse din coafură în spatele urechii. "Știu că sună 
ridicol, dar ar putea funcţiona. Potenţial?” Îndoiala mi-a transformat afirmaţia într-o 
întrebare. 

"Nu sună ridicol." Christian și-a lăsat jos paharul, acum gol. Barmanul a reapărut într-o 
clipă și l-a umplut din nou. După o privire ponderată din partea lui Christian, mi-a completat 
și mie paharul. "De fapt, am o propunere reciproc avantajoasă." 

"Nu mă interesează să mă culc cu tine." 

Eram disperat, dar nu chiar atât de disperat. Una era să ai un iubit fals. Alta era să te culci 
cu cineva pentru bani, chiar dacă acel cineva era bogat și superb. 

Supărarea a trecut prin ochii lui Christian. "Nu asta e propunerea mea", a spus el, cu vocea 
sa tăioasă de iritare. "Tu ai nevoie de bani, iar eu am nevoie de un... însoțitor care să mă 
însoțească la evenimente. Sunt o parte necesară și, din păcate, frecventă a activității mele." 

"Deci, vrei o bomboană pentru braţ." Ceva asemănător cu dezamăgirea s-a așezat în 
stomacul meu. "Sunt sigur că ai putea găsi o parteneră cu un pocnet din degete. Nu ai nevoie 
de mine pentru asta." 

Chiar și acum, toate femeile din bar se uitau la Christian cu expresii amețţite, visătoare. 

"Nu e doar o întâlnire, Stella. Vreau pe cineva cu care să pot purta o conversaţie reală. 
Care pune oamenii în largul lor și care poate lucra cu mine într-o cameră. Cineva care nu vrea 
mai mult după ce întâlnirea s-a terminat." 

Am bătut cu degetele pe masă. "Și dacă fac asta..." 

Christian a zâmbit. "Hai să facem o înţelegere, doamnă Alonso. Sunteţi de acord să mă 
însoțiți la nevoie, iar eu voi plăti pentru întreaga îngrijire a Maurei." 

Bătăile mele s-au oprit. 

Să plătești întreaga îngrijire a Maurei? 

Primul meu instinct a fost un da entuziast și răsunător. Faptul că nu trebuia să-mi fac griji 
pentru facturile lui Greenfield m-ar fi ușurat de pe umeri. 

Dar entuziasmul a durat doar un minut, înainte de a mi se trage un semnal de alarmă între 
urechi. 

Dacă ceva părea prea frumos ca să fie adevărat, probabil că era. 

"Mulţumesc, dar nu pot." Cuvintele au fost dureroase de rostit, dar a fost mai bine așa. "Să 
plătesc toate taxele lui Maura... e prea mult." 

A fost o prostie din partea mea să refuz oferta lui de plată când aveam atât de multă 
nevoie de ea? Poate că da. Mai ales când știam că dacă plătesc pentru îngrijirea ei, nu va fi o 
gaură în portofelul lui? Probabil că da. 

Dacă ar fi fost altcineva, aș fi acceptat, având în vedere circumstanţele mele. Dar, între 
chiria redusă inițial și înțelegerea noastră ridicolă pentru o chirie și mai mică după ce Jules 
s-a mutat - îngrijirea plantelor sale nu echivala cu miile de dolari pe care le lăsa să se scurgă 
în fiecare lună - îi datoram deja prea mult. 

lar instinctul meu îmi spunea că, atunci când era vorba de bărbaţi ca Christian Harper, cu 
cât le datorăm mai puţin, cu atât mai bine. 

Pentru că, în cele din urmă, plata va fi scadentă și va costa mai mult decât toţi banii din 
lume. 

Christian a luat refuzul cu binișorul. "Am înţeles. Atunci hai să modificăm înţelegerea. 
Dacă tu îmi ești partener, eu îţi voi fi prieten." 

Inima mea a tresărit. Acela era un aranjament mai echilibrat. 


Totuși, nu ar trebui să o fac. 

A fost sălbatic și absurd și complet ridicol dacă mă gândeam prea mult la asta, dar... 
Christian Harper ca iubit (fals) al meu. Dacă asta nu mi-a făcut să explodeze numărul de 
urmăritori, nimic nu ar fi făcut-o. 

"Cu o condiţie, bineînțeles", a adăugat el. 

Bineînţeles că da. 

"Ce stipulație?" 

"Nu ai voie, sub nicio formă, să-mi arăţi fața pe reţelele de socializare”. 

Entuziasmul meu s-a stins mai repede decât un foc de artificii în apă. "Asta înfrânge tot 
scopul a ceea ce încerc să fac." 

Faţa lui Christian ar putea vinde stadioane și teatre. A nu o arăta online ar fi o risipă 
monumentală. 

"Pe baza a ceea ce mi-ai spus, contează relaţia percepută, nu cine este cealaltă persoană." 
A bătut cu un deget pe telefonul meu. "Social media este o formă de voyeurism, iar cuplurile 
sunt mai interesante decât indivizii. Este un adevăr nefericit. Dar oamenii iubesc și un pic de 
mister. Poţi să-mi arăţi mâna, spatele, orice parte din mine, cu excepţia feței. Nu va diminua 
ceea ce încerci să faci. S-ar putea chiar să te ajute." 

"Dar..." Fața ta este atât de frumoasă. "Oamenii vor ști că ești tu dacă participăm împreună 
la evenimente, așa că ce rost are să nu-ţi arăţi fața?" 

"Nu am nicio problemă dacă oamenii știu că suntem împreună." Netezimea cuvintelor lui 
m-a învăluit ca o eșarfă de mătase. "Cu toate acestea, păstrez detaliile vieții mele personale 
private și amprenta mea digitală cât se poate de curată." 

N-ar trebui să fiu surprins. Christian era expert în securitate cibernetică, așa că 
aversiunea sa față de rețelele sociale și față de partajarea datelor online avea sens. 

Cu toate acestea, mi s-a părut greu de crezut că cineva, în ziua de azi, ar putea păstra toate 
fotografiile cu el însuși în afara internetului. 

"Huh." Era prea târziu pentru mine. Amprenta mea digitală era atât de mare încât ar fi 
putut avea propriul său cod poștal. "Nu pot să mă raportez." 

Un zâmbet i-a zvâcnit pe gură. "Avem o înțelegere, atunci?" 

"Atâta timp cât ești de acord cu condiţiile mele." De data aceasta, eu am fost cel care a 
zâmbit la clipa lui de surpriză. "Nu credeai că ești singurul care trebuie să facă regulile, nu-i 
aşa?". 

"Bineînţeles că nu." Amuzamentul leneș a ieșit la suprafață în ochii lui. "Care sunt 
condițiile tale?" 

Le-am bifat pe degete. Barmanul servea clienții la celălalt capăt al barului și nimeni nu 
stătea în apropierea noastră, aşa că nu-mi făceam griji cu privire la spionaj. 

"În primul rând, ne angajăm în contact fizic doar atunci când este necesar. Ținerea de 
mână este în regulă. Sărutul este permis de la caz la caz. Fără sex." Am aruncat o privire la 
Christian pentru a vedea dacă nu cumva asta ar fi o problemă. Expresia lui a rămas 
impasibilă, așa că am continuat. 

"Doi, continuăm înţelegerea atâta timp cât este benefic pentru amândoi. Dacă unul dintre 
noi vrea să pună capăt din orice motiv, îi dăm celuilalt un preaviz de două săptămâni. Şi, în 
sfârșit..." Am respirat adânc. "Ne amintim despre ce este vorba. O relație falsă. Asta înseamnă 
că nu există sentimente de prins și nu ne îndrăgostim unul de celălalt." 


Nu credeam că Christian se va îndrăgosti de mine și mă îndoiam că eu mă voi îndrăgosti 
de el, dar era bine să ne stabilim așteptările corecte. Asta a împiedicat ca lucrurile să devină 
urâte pe parcurs. 

Un râs moale i-a răsunat din gât. "Accept aceste condiții. Voi întocmi contractul în seara 
asta." 

"Un contract scris pare a fi exagerat." 

"Nu fac niciodată o înțelegere fără una." A ridicat o sprânceană. "Este asta o problemă?" 

O parte din mine nu se simţea confortabil cu un contract formal pentru ceva atât de fluid, 
dar o altă parte a fost de acord că era un lucru inteligent de făcut. Ar stabili regulile de bază 
în termeni clari și ne-ar proteja pe amândoi. 

Pentru orice eventualitate. 

"Nu. Un contract este bine." 

"Bine. Și nu vă faceţi griji, doamnă Alonso." Râsul a rămas în vocea lui Christian în timp 
ce își ridica paharul la buze. "Eu nu cred în dragoste." 


6 
STELLA 


13 MARTIE 

Cred că am semnat un pact cu diavolul. 

Bine, sună puțin cam dramatic, dar aţi prins ideea. Christian a fost foartedrăguț și de ajutor 
de când ne-am cunoscut, dar nu a ajuns unde este astăzi fiind atât de cald și de pufos. 

Au trecut patru zile de când am semnat (încă nu-mi vine să cred că m-a pus să semnez un 
acord formal, dar cred că de aceea este director general). Și de fiecare dată când mă gândesc 
la primul nostru cuplu de postaci, mi se face puţin rău. 

M-am împăcat cu ideea că trebuie să-mi mint adepții, dar și prietenii și familia mea vor 
vedea postarea. Ei bine, nu și părinţii mei, dar Natalia o va vedea și le va spune mamei și tatei. 
Iar eu va trebui să le explic prietenilor mei, care ȘTIU că nu vreau un iubit, apariția bruscă a 
unui iubit. Se vor supăra, mai ales Jules. Urăște să nu fie la curent cu toate bârfele. 

Apoi, mai este și problema ascunderii feței lui Christian când voi face postarea noastră 
oficială. Poate că pot pune un emoji peste ea. E atât de ieftin încât ar putea fi amuzant... 


IDEI DE EMOJI CREȘTINE: 
1. Diavolul (din motive evidente) 
2. Faţă neutră (în principiu, expresia lui 80% din timp) 
3. Faţă de inimă (are sens dacă ar trebui să fie iubitul meu, dar poate fi prea 
drăguţ?) 


"SUNT ATÂT DE fericită că putem recupera." Jules a suspinat și a băgat un cartof prăjit în gură. 
"Mă simt atât de nelalocul ei de când m-am întors." 

Jules și prietenul ei, Josh, au plecat într-o călătorie de o săptămână în Noua Zeelandă acum 
câteva săptămâni, iar aceasta a fost prima dată când am văzut-o de când s-a întors. Între 
programul ei solicitant ca avocat și călătoriile constante ale Ava ca fotograf pentru revista 
World Geographic, a fost greu pentru noi toţi să fim în același loc în același timp. 

Totuși, am programat cel puţin o întâlnire în fiecare lună, chiar dacă a trebuit să fie 
virtuală. Cel puțin atunci, Bridget, care locuia în Europa, putea să se alăture. 

Prieteniile adulţilor au necesitat muncă și efort conștient pentru a fi menținute, dar cele 
care au rămas au fost cele care au contat cel mai mult. 

De aceea a fost atât de greu să le mint pe Jules, Ava și Bridget. Știau că am fost concediată, 
dar nu știau despre Christian. 

În acelaşi timp, nu voiam să-i împovărez cu prea multe dintre problemele mele și, cu cât 
le ascundeam mai mult timp anumite lucruri, cu atât mai puţin îmi doream să le explic de ce 
nu le spusesem ceva de la bun început. 

Tacos-ul de pește pe care l-am mâncat la prânz mi s-a agitat în stomac. 

"Nu ai ratat nimic important." Ava și-a îndepărtat o șuviță de păr din ochi. "Viaţa mea este 
doar muncă și chestii legate de nuntă până în octombrie." 


În ciuda cuvintelor ei dezinvolte, faţa ei strălucea de emoție. 

Iubitul ei, Alex, a cerut-o în căsătorie vara trecută, iar ei plănuiau o nuntă în toamnă în 
Vermont. Cunoscându-l pe Alex, urma să fie cea mai fastuoasă nuntă pe care statul o văzuse 
vreodată. Angajase deja cel mai bun planificator de nunți din țară pentru a coordona o armată 
de florari, furnizori de mâncare, fotografi, videografi și oricine altcineva era implicat în 
nuntă. 

"Hmm." Jules părea dezamăgită că nu o așteptau vești mai suculente. "Dar tu, Stel? E vreo 
șansă să te fi cuplat cu o celebritate la un eveniment? Să câștigi un milion de dolari? Ți s-a 
oferit o excursie în Bora Bora în schimbul unor poze cu picioarele tale din nou?" 

Râsul meu a ieşit încordat. "Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar nu." 

Deși mi-am găsit un iubit fals. 

Cuvintele îmi stăteau pe vârful limbii, dar le-am înghiţit împreună cu restul de apă. 

Aveam nevoie de mai mult timp pentru a-mi procesa situaţia înainte de a o discuta cu 
altcineva. 

"Oh." Jules s-a bosumflat. "Ei bine, anul este încă tânăr. Și, oh, Doamne, apropo de 
celebrități...” Ochii ei s-au aprins din nou. "N-o să-ţi vină să crezi pe cine am văzut la aeroport, 
când ne întorceam în D.C. Nate Reynolds! Era cu soția lui..." 

M-am relaxat în scaunul meu, în timp ce ea vorbea despre starul ei de cinema preferat. 
Acesta era un subiect mai sigur decât orice altceva despre viața mea. 

Rămășițele de rușine îmi înțepeniseră pielea, dar m-am consolat cu faptul că nu-mi voi 
minți prietenii la nesfârșit . 

Le-aș spune în curând despre Christian. 

Doar că nu astăzi. 

Am mai stat la restaurant încă o jumătate de oră până când Ava a trebuit să se întâlnească 
cu Alex pentru o chestie legată de nuntă, iar Jules s-a dus să îi facă o "surpriză" lui Josh după 
tura lui la spital. Eram destul de sigură că era un cod pentru sex, dar am ales cu înțelepciune 
să nu întreb. 

După ce ne-am luat la revedere, am luat trenul spre Greenfield. 

Era la o oră de mers cu mașina din oraș, iar când lucrasem la D.C. Style , trebuia să mă 
grăbesc să vin aici după serviciu. Uneori nu reușeam să ajung; când reușeam, de obicei nu 
aveam decât zece sau cincisprezece minute cu Maura înainte de încheierea orelor de vizită. 

Cred că ăsta era unul dintre avantajele de a fi șomer. Nu mai trebuia să iau trenul spre și 
dinspre mijlocul pustietăţii noaptea și nu trebuia să-mi fac griji că nu voi avea timp să o văd. 

Mă jucam distrat cu colierul meu în timp ce priveam trotuarele de beton și arhitectura de 
inspirație europeană a orașului făcând loc câmpurilor deschise și terenurilor mai plate. 

Nu mai vorbisem cu Christian în persoană de la înțelegerea noastră, deși îmi trimisese un 
mesaj în ziua următoare, cerându-mi să mă alătur lui la o strângere de fonduri. 

Nici măcar nu știam pentru ce era strângerea de fonduri, ci doar că era un eveniment cu 
cravată neagră și că va avea loc la Muzeul Smithsonian de Istorie Naturală. 

Zdruncinătura trenului în momentul în care a oprit în gara Greenfield a coincis cu o 
creștere a nervilor în stomacul meu. 

O să fie bine. E doar o petrecere. Ai participat la o mulţime de evenimente cu cravată neagră. 

Am inspirat și am expirat o gură de aer. 

O să fie bine. 


Am stat în picioare și am așteptat să treacă un grup de navetiști cu un aer obosit înainte 
de a-i urma la coborârea din tren. Am ajuns abia la jumătatea drumului când un fior mi-a 
cuprins ceafa și mi-a smuls capul în sus. 

Era același fior pe care îl simțisem în holul meu în noaptea în care Christian m-a dus acasă. 

Ochii mei au zbughit cu sălbăticie în jurul vagonului, dar acesta era gol, cu excepţia unui 
bătrân care sforăia într-un colț și a însoţitorului care încerca să-l trezească. 

O parte din tensiune mi-a ieșit din umeri. 

Nu era nimic în neregulă. Eram la limită în legătură cu strângerea de fonduri și cu 
aranjamentul fals de întâlnire, asta-i tot. 

Greenfield era la zece minute de mers pe jos de la gară, iar când am ajuns, deja mă 
scuturasem de îndoielile din tren. Nu puteam să-mi trăiesc viața uitându-mă peste umăr, mai 
ales când nu era nimic acolo. 

Greenfield cuprindea trei clădiri și câteva hectare în suburbia Maryland. Cu ferestrele 
sale de tip bovindou, podelele din bambus și abundența de verdeață, semăna mai mult cu un 
hotel de lux de tip boutique decât cu o comunitate de bătrâni, așa că nu am fost surprins că a 
fost clasificat ca fiind unul dintre cele mai bune centre de lux de asistență medicală din țară. 

De asemenea, arăta diferit în timpul zilei, și nu doar din cauza luminii. Aerul era mai 
liniștit, iar aromele erau mai dulci chiar și în mizeria iernii. 

Era o zi nouă și, odată cu fiecare zi nouă, venea și speranţa. 

Optimismul mi s-a umflat în piept când m-am oprit în fața camerei Maurei și am bătut la 
uşă. 

Astăzi, ea își va aminti de mine. Eram sigur de asta. 

Am bătut din nou la ușă. N-am primit niciun răspuns. Nu mă așteptam la niciunul, dar 
întotdeauna băteam de două ori, pentru orice eventualitate. Poate că locuia într-un centru 
de îngrijire, dar camera ei era camera ei. Merita să aibă un cuvânt de spus asupra celor care 
intră în spațiul ei personal. 

Am mai așteptat o clipă înainte de a răsuci clanţa și de a intra înăuntru. 

Maura stătea pe un scaun lângă fereastră, privind la iazul din spatele clădirii. Apa era 
înghețată, iar copacii și florile care înfloreau în timpul verii nu erau decât ramuri goale și 
petale ofilite în timpul iernii, dar ea nu părea să se supere. 

Avea un mic zâmbet în timp ce fredona o melodie joasă. Ceva familiar, dar nedeslușit, 
vesel, dar nostalgic. 

"Bună, Maura", am spus încet. 

Zumzetul s-a oprit. 

S-a întors, iar faţa ei a manifestat un interes politicos în timp ce ochii ei mă cercetau. 
"Bună." Și-a înclinat capul în fața privirii mele așteptătoare. "Te cunosc?" 

Dezamăgirea m-a tras de piept, urmată de o durere ascuţită. 

Boala Alzheimer varia foarte mult de la o persoană la alta, chiar și la cele aflate în stadiul 
intermediar, precum Maura. Unii uitaseră abilitățile motorii de bază, cum ar fi cum să țină o 
lingură în mână, dar își aminteau familia; alții uitaseră cine le erau cei dragi, dar puteau 
funcţiona destul de normal în viaţa de zi cu zi. 

Maura se încadra în cea de-a doua categorie. 

Ar trebui să fiu recunoscător că încă mai putea comunica clar după ce fusese 
diagnosticată cu Alzheimer cu patru ani în urmă, iar eu eram. Dar tot mă durea când nu mă 
recunoștea. 


Ea a fost cea care m-a crescut în timp ce părinții mei erau ocupați să-și construiască o 
carieră. Mă luase și mă lăsase la școală în fiecare zi, participase la toate piesele de teatru de 
la școală și mă consolase după ce Ricky Wheaton m-a părăsit pentru Melody Renner în clasa 
a șasea. Ricky și cu mine ne "întâlnisem" doar două săptămâni, dar eu, la unsprezece ani, 
aveam inima frântă. 

În mintea mea, Maura ar fi fost mereu vibrantă și plină de viaţă. Dar anii şi boala îşi 
luaseră tributul, iar faptul că o vedeam atât de fragilă mă făcea să mi se îngroașe lacrimile în 
gât. 

"Sunt un nou voluntar." Mi-am limpezit gâtul și am lipit un zâmbet, nu voiam să ne 
întunec vizita cu melancolie. "Ți-am adus niște tembleque. O păsărică mi-a spus că este 
preferatul tău." Am băgat mâna în geantă și am scos budinca de cocos răcită. 

Era un desert tradițional portorican pe care Maura și cu mine obișnuiam să îl preparăm 
împreună în timpul nopţilor noastre de "experimente". 

În fiecare săptămână, încercam câte o rețetă nouă. Unele dintre ele au ieșit extraordinare, 
altele nu prea. Totuși, tembleque a fost una dintre preferatele noastre și am justificat să o 
facem de mai multe ori, îmbinând-o de fiecare dată cu arome diferite. Scorțișoară într-o 
săptămână, portocală în următoarea, urmată de lămâie. 

Voila! O nouă reţetă. 

În mintea mea de copil de opt ani, avea sens. 

Ochii lui Maura s-au aprins. "Încerci să mă linguşeșşti cu dulciuri în prima ta zi." A chicotit. 
"Funcţionează. Deja îmi place de tine." 

Am râs. "Mă bucur să aud asta." 

l-am înmânat desertul pe care îl pregătisem aseară și am așteptat până când l-a apucat 
bine înainte de a mă așeza pe scaunul opus celui al ei. 

"Cum te cheamă?" Și-a băgat cu lingura niște budincă în gură, iar eu am încercat să nu 
observ cât de lentă era mișcarea sau cât de tare îi tremura mâna. 

"Stella." 

Ceea ce părea a fi o recunoaștere a strălucit în ochii ei. Speranţa a crescut din nou, doar 
pentru a se dezumfla când întunericul a stins strălucirea o secundă mai târziu. 

"Frumos nume, Stella." Maura a mestecat cu o expresie gânditoare. "Eu am o fiică, Phoebe. 
E cam de vârsta ta, dar n-am mai văzut-o de ceva vreme..." 

Pentru că a murit. 

Durerea din pieptul meu a revenit cu o răzbunare. 

În urmă cu şase ani, Phoebe şi soţul Maurei se întorceau acasă de la băcănie când un 
camion le-a lovit mașina. Amândoi au murit în urma impactului. 

Maura s-a scufundat într-o depresie profundă după aceea, mai ales că nu mai avea rude 
în viață pe care să se sprijine. 

Oricât de mult uram Alzheimer pentru că îi răpise viața pe care o trăise, uneori eram 
recunoscător pentru asta. Pentru că absenţa amintirilor bune însemna și absența amintirilor 
rele și, cel puţin, ea putea uita durerea pierderii celor dragi. 

Niciun părinte nu ar trebui să fie nevoit să își îngroape copilul. 

Maura a început să mestece mai încet. Sprâncenele i s-au unit și am văzut-o cum se 
străduia să-și amintească de ce, mai exact, nu o mai văzuse pe Phoebe de ceva vreme. 

Respirația ei s-a accelerat așa cum o făcea întotdeauna înainte de a se instala agitația. 


Ultima dată când își amintise ce i se întâmplase lui Phoebe, aceasta devenise atât de 
agresivă încât asistentele fuseseră nevoite să o sedeze. 

Am clipit din ochi și am mărit puterea zâmbetului meu. "Deci, am auzit că în seara asta e 
seara de bingo", am spus repede. "Eşti încântată?" 

Distragerea atenţiei a funcționat. 

Maura s-a relaxat din nou și, în cele din urmă, conversaţia noastră a trecut de la bingo, la 
pudeli și la Days of Our Lives. 

Amintirile ei erau disparate și variau de la o zi la alta, dar ziua de azi era una dintre cele 
mai bune. Avea un pudel de companie și îi plăcea să se uite la "Zilele vieții noastre”. Nu eram 
sigur că înțelegea semnificaţia acestor subiecte, dar cel puţin știa că erau importante la nivel 
subconștient. 

"Am bingo în seara asta. Tu ce ai?" A schimbat brusc subiectul după un monolog de zece 
minute despre spălarea manuală a rufelor. "O fată frumoasă ca tine trebuie să aibă planuri 
amuzante pentru vineri seara." 

Era sâmbătă, dar nu am corectat-o. 

"Am o petrecere mare", am spus. "La Smithsonian." 

Deși distracţie nu era adjectivul pe care l-aș folosi. 

Nervii mi-au trecut prin stomac, făcându-mi greață. 

Semnarea unui contract era una, executarea lui era alta. 

Ce se întâmplă dacă am dat greș la eveniment? Dacă mă împiedic sau spun o prostie? Dacă 
şi-ar da seama că nu sunt partenera pe care o spera și ar rezilia înțelegerea noastră? 

Instinctiv am întins mâna spre pandantivul meu de cristal. Azi alesesem un jaspier 
unakite pentru vindecare și l-am strâns cu putere până când piatra rece s-a încălzit și mi-a 
liniștit nervii. 

E în regulă. Totul va fi bine. 

Maura, fără să țină seama de tulburarea mea interioară, s-a luminat și s-a aplecat în față 
la menționarea unei petreceri. "Ooh, fantezie. Cu ce te-ai îmbrăcat?" 

În acel moment, părea atât de asemănătoare cu cea de odinioară, încât mi s-a strâns 
pieptul. 

Obișnuia să mă tachineze tot timpul în legătură cu băieţii. Eu, preadolescenta, mă 
plângeam, dar oricum îi spuneam toate iubirile mele secrete. 

"Nu m-am hotărât încă, dar sunt sigur că voi găsi ceva. Adevărata întrebare este: ce să fac 
cu părul meu?". Am făcut un gest către buclele mele. "Să-l pun în sus sau să-l las jos?". 

Nimic nu o anima mai mult decât subiectul părului. Al ei era drept ca un ac de păr, dara 
trebuit să învețe cum să aibă grijă de textura specifică a părului meu când eram tânără și 
devenise o expertă neoficială de-a lungul anilor. 

Încă mai foloseam rutina de păr de după duş pe care mi-a pregătit-o când aveam 
treisprezece ani: aplicam cremă pentru bucle, descurcam părul cu un pieptene cu dinţi largi, 
stoarceam excesul de umiditate, aplicam ulei de argan și răsucim părul în sus pentru a-l 
defini. 

A funcţionat de minune. 

Un zâmbet mi-a curbat buzele la hărmălaia indignată a Maurei. "Este o petrecere la 
Smithsonian. Trebuie să o pui. Vino aici." Mi-a făcut semn să mă apropii. "Trebuie să fac totul 
singură", a mormăit ea. 


Mi-am înăbușit un râs și mi-am mutat scaunul lângă al ei, în timp ce ea își scotea acele din 
coc, ca să-și poată face magia. 

Am închis ochii, lăsându-mă cuprins de liniștea liniștită și de tragerea familiară și 
liniștitoare a degetelor ei. 

Mișcările ei erau lente și ezitante. Ceea ce îi lua câteva minute să facă atunci când eram 
copil îi lua de trei ori mai mult timp acum. Dar nu-mi păsa cât timp îi lua sau cum arăta 
rezultatul; îmi păsa doar să petrec timp cu ea cât mai puteam. 

"Acolo." Satisfacţia a umplut vocea lui Maura. "Totul e gata." 

Am deschis ochii și am surprins reflexiile noastre în oglinda atârnată pe peretele opus. 
Îmi răsucise părul într-o coafură înaltă şi dezechilibrată. Jumătate din bucle căzuseră deja, 
iar restul probabil că urmau să cadă imediat ce mă mișcam. 

Maura stătea lângă mine cu o expresie mândră, iar eu m-am gândit la seara primului meu 
dans de la școală - noi stăteam exact în pozițiile noastre de acum, doar că eram cu 
treisprezece ani mai tinere și cu o mie de ani mai lipsite de griji. 

Și pe mine mă coafezase în acea seară. 

"Mulţumesc", am șoptit. "Este frumos." 

M-am întins să îi strâng ușor mâna, care se odihnea pe umărul meu. Era atât de subțire și 
fragilă încât mă temeam că se va rupe. 

"Cu plăcere, Phoebe." M-a mângâiat cu cealaltă mână, iar expresia ei s-a înmuiat în ceva 
mai neclar, mai mult reminiscență. 

Oxigenul s-a oprit la jumătatea drumului spre plămânii mei. 

Am deschis gura ca să răspund, dar niciun cuvânt nu a reușit să treacă de lacrimile care 
îmi curgeau în gât. 

În schimb, mi-am coborât privirea pe podea şi am încercat să respir prin pumnul care îmi 
strângea inima. 

Cu plăcere, Phoebe. 

Ştiam că Maura mă iubea chiar dacă nu-și amintea de mine și că mă trata ca pe propria 
fiică atunci când își amintea de mine. 

Dar eu nu eram fiica ei și nu aș fi putut niciodată să o înlocuiesc pe Phoebe. 

Nu am vrut să o fac. 

Dar aș putea să am grijă de ea și să-i ofer o viață cât mai confortabilă. Asta însemna să fac 
tot ce puteam pentru a o păstra la Greenfield, inclusiv să fac o înţelegere cu Christian Harper. 

Mi s-a răsucit stomacul. Nu puteam să stric petrecerea din seara asta cu el și nu mai 
puteam trage de timp. Trebuia să anunţ curând relaţia noastră dacă voiam să obţin afacerea 
Delamonte. 

Maura avusese grijă de mine când nu aveam pe cine să mă sprijin. Era timpul ca eu să fac 
același lucru pentru ea. 

Ea a meritat sacrificiile. 


7 
STELLA 


Am mai rămas la Greenfield încă o oră, vorbind și făcând puzzle-uri cu Maura. Am migrat în 
sala comunitară după ce mi-am stăpânit emoţiile și ne-am petrecut restul timpului împreună 
asamblând un peisaj montan din cinci sute de piese. 

Aș fi stat mai mult, dar trebuia să mă pregătesc pentru strângerea de fonduri. Eram deja 
la limită; când am ajuns acasă, mai aveam puțin mai puţin de două ore până când Christian 
trebuia să vină să mă ia. 

Un val de nervi s-a izbit de măruntaiele mele și mi-a înecat melancolia persistentă de la 
vizita mea cu Maura. 

În seara asta va fi prima dată când voi petrece o seară întreagă cu Christian. Cina de la 
Delamonte nu conta, deoarece nu vorbisem prea mult în timpul cinei în sine. 

Am deschis dușul și am intrat sub jetul de apă fierbinte, încercând să nu mă panichez prea 
tare la ceea ce mă aștepta. 

Christian Harper era doar un om. 

Nu un rege, chiar dacă era mai bogat decât unul, și nici un zeu, chiar dacă arăta ca unul. 

Nu aveam de ce să am emoții. 

Pentru că eram în criză de timp, m-am spălat pe cap, am făcut duș, m-am bărbierit și m- 
am exfoliat cu o viteză record, în loc să zăbovesc în duș, așa cum îmi doream. 

Dar, în ciuda grabei mele, încă mă machiam în halat de baie când a sunat soneria. 

Christian nu trebuia să apară decât peste o jumătate de oră. Doar dacă... 

Ritmul inimii mele s-a accelerat când mi-a trecut prin minte răcoarea tulburătoare pe 
care o simțisem în tren. 

Încetează. Nu este el. 

Nu știam de ce îmi făceam atâtea griji când el nu mai vorbea la radio de doi ani, dar ultimul 
lucru de care aveam nevoie era să îmi manifest urmăritorul din nou în viaţa mea, 
concentrându-mi prea multă energie asupra lui. 

Am tresărit când a sunat din nou soneria. 

Întotdeauna a fost atât de zgomotos? 

Mi-am acoperit rimelul și m-am grăbit spre sufragerie, chiar dacă pulsul îmi bătea de trei 
ori mai repede. 

Nu este el. Nueel. 

Am încetinit până la ușa de la intrare și am tras cu privirea prin vizor, cu inima în gât. 

O secundă mai târziu, ușurarea mi-a răcorit plămânii și am deschis ușa. 

Christian stătea în hol, arătând chiar mai devastator decât de obicei într-un smoching 
negru. Cu părul său perfect ondulat și fața bărbierită, ar fi putut trece drept o vedetă de 
cinema în drum spre premiile Oscar. 

O furnicătură de conștientizare s-a răspândit pe pielea mea, amestecată cu curiozitatea 
față de cutia albă din mâinile lui. De dimensiuni medii și plată, legată cu o fundă aurie 
mătăsoasă care ascundea logo-ul. 

Mi-am luat ochii de la cutie și mi-am încrucișat braţele. 

Nu vă lăsaţi distrași de obiectul strălucitor. 

"Ai venit mai devreme." Pregătirea era partea mea preferată de la un eveniment. Uneori, 
îmi plăcea mai mult decât evenimentul în sine. 


Nu-mi plăcea să fiu grăbită, chiar dacă era vina mea că nu am plecat mai devreme din 
Greenfield. Totuși, am crezut că mai aveam o jumătate de oră la dispoziţie. 

"Nu ești îmbrăcată." Privirea lui Christian a trecut de la fața mea pe jumătate făcută până 
la degetele de la picioare goale, vopsite în roșu. Ceva insesizabil i-a trecut prin ochi pentru o 
fracțiune de secundă înainte de a dispărea. 

"Pentru că ai venit mai devreme." 

El a ignorat atenţionarea. "Pot să intru?" 

Am fost tentată să spun nu și să-i spun să se întoarcă la ora stabilită pentru preluare, dar, 
întrucât, din punct de vedere tehnic, apartamentul îi aparţinea, am deschis ușa mai larg și m- 
am dat la o parte. 

Aerul s-a schimbat în momentul în care Christian a intrat. A devenit mai greu, mai 
languros, ca prima floare înăbușitoare a verii după un sezon de ploi de primăvară. 

Căldura s-a infiltrat prin țesătura groasă de terrycloth a halatului meu și s-a încolăcit jos 
în stomacul meu în timp ce ochii lui au străbătut camera, observând bolul de cristale de lângă 
ușa din față, planta de bambus de pe pervazul ferestrei și colțul confortabil și estetic pe care 
îl amenajasem pentru ședințele foto cu stilul de viață. 

S-a oprit la unicornul purpuriu și pufos sprijinit de pernele canapelei mele. 

Amuzamentul i-a umplut ochii. "Drăguţ." 

"Drăguţ?" Am încercat să nu par prea insultat. "Domnul Unicorn nu este drăguţ. El este 
frumos. " 

Cel puţin, așa fusese în perioada sa de glorie. Acum, unul dintre ochi era strâmb, jumătate 
din păr îi căzuse, iar din stomacul lui se scurgea umplutură dintr-o mică ruptură, dar pentru 
mine va fi întotdeauna frumos. 

Nu-mi păsa dacă domnul Unicorn nu mai era decât o umbră a glorioasei sale existențe de 
odinioară; îmi fusese tovarăș de când aveam șapte ani și mă voi agăța de el până când se va 
dezintegra în praf. 

"Îmi cer scuze”, a spus Christian sec. "Nu am vrut să îl insult pe frumosul domn Unicorn. 
Bună treabă cu numele original, apropo." 

Căldura mi-a urcat pe gât. "Aveam șapte ani. Cum altfel puteam să-i dau un nume? 
Domnul Lisa Frank în sălbăticie?" 

Un râs scăzut mi-a mângâiat pielea ca o catifea. "Ăsta ar fi un nume pe cinste, dar putem 
discuta mai târziu alternative pentru unicornul tău de companie." Mi-a întins cutia albă. "Asta 
e pentru tine." 

Am ignorat subtilul semn de unicorn de companie și am privit cutia cu anticipare și 
precauţie în egală măsură. "Ce este?" 

"Rochia ta pentru diseară." 

Inima mi-a tresărit când am desfăcut arcul și am văzut numele mâzgălit cu aur în partea 
de sus. Era una dintre cele mai importante case de couture din lume. 

Nu am vrut să accept de la el mai mult decât aveam deja, dar nu m-am putut abţine să nu 
deschid cutia. O mică privire nu făcea niciodată rău... 

Oh, Doamne. 

Rezistența mea s-a prăbușit în momentul în care am văzut rochia așezată pe un pat de 
hârtie albă delicată. 

Nu eram străină de haine superbe. Participasem la zeci de prezentări de modă și 
primisem câteva articole cu adevărat uimitoare de la designeri, dar acest... 


Această rochie ar putea fi cel mai uimitor lucru pe care l-am văzut vreodată. 

"Vă mulțumesc. Aceasta este..." Am trecut o mână respectuoasă peste mătasea verde. 
"Incredibilă." 

"Încearcă-l. Vezi dacă ţi se potriveşte." Christian s-a sprijinit de perete, cu ochii strălucind 
de o satisfacţie blândă. "Voi fi aici." 

Nu a trebuit să-mi spună de două ori. 

Mi-a trebuit toată voinţa să nu fug în camera mea. În clipa în care am închis ușa, am 
alunecat din halat și am intrat în halat. 

Wow. 

Am tras o răsuflare ascuţită. Culoarea verde intensă se potrivea cu pielea mea și îi dădea 
o strălucire eterică, în timp ce decolteul în V, cu gust, îmi transforma cupele B din modeste 
în ceva mai luxuriant. Fusta curgea până la podea în falduri graţioase și ar fi fost aproape 
pudică dacă nu ar fi fost fanta îndrăzneață dintr-o parte. 

Rochia strălucea cu o luminozitate subtilă de fiecare dată când mă mișcam, iar când mă 
întorceam și răsuceam capul, puteam vedea curelele delicate care se încrucișau pe spatele 
meu. 

Nu a existat nici un gram de exces de țesătură sau un buzunar de croitorie proastă. 

Christian îmi luase exact măsurile corecte. Fiecare centimetru de mătase se agăța de 
corpul meu de parcă ar fi fost făcut la comandă pentru mine. 

Nu eram predispusă la dramatism, dar nu credeam că sunt dramatică atunci când am 
spus că aș muri pentru această rochie. 

A fost perfect. 

Mi-am acordat un minut în plus de apreciere a rochiei înainte de a mă pregăti. 

Machiaj? Verifică. 

Tocuri și bijuterii? Da. 

Un ambreiaj suficient de mare pentru a-mi ține telefonul, cheile, cardul de credit, o bucată 
mică de agat și rujul? Da. 

Mi-am adăugat un șal în caz că mi-ar fi fost frig, mi-am verificat dinţii de rujul rătăcit și 
m-am liniștit cu o respiraţie adâncă înainte de a mă întoarce în sufragerie. 

Christian era încă sprijinit de perete, privind fix un obiect mic în mână. Nu am reușit să 
deslușesc ce era înainte de a se îndrepta și de a-l strecura în buzunar. 

Ochii noștri s-au unit și un foc s-a aprins în stomacul meu. 

Nu se mai uita la obiect sau la orice altceva din cameră. 

Fiecare gram de atenţie i se redirecționase spre mine, iar eu îi simțeam greutatea pe 
pielea mea, ca o mângâiere aspră a unui amant. 

Electricitatea lichidă mi-a curs pe șira spinării și s-a adunat în stomac. 

Cu o simplă privire, Christian m-a luminat din interior spre exterior. 

"Perfect." Reverenţa i-a cântărit evaluarea blândă. 

Perfect. 

Oricât de mult m-aș fi străduit, nu am fost niciodată perfectă și nici nu voi fi vreodată. 

Cu toate acestea, acel singur cuvânt a eliberat fluturii din pieptul meu înainte de a-i 
strânge din nou în cușcă. 

Vorbește despre rochie, idioților. Nici măcar nu e o întâlnire adevărată. Aţi semnat un 
contract în care se preciza asta acum mai puţin de o săptămână. 

Fluturii zburau, nepăsători. 


"Ai un ochi bun pentru haine." Mi-am forțat picioarele să se miște până când am stat la 
mai puțin de un metru de el. Mirosul lui delicios și masculin mi-a inundat plămânii și a 
depășit notele liniștitoare ale lumânării mele preferate de lavandă și eucalipt. "Sunt 
impresionată." 

"Este unul dintre multele mele talente", a trasat Christian. 

Sugestiile erau subtile, dar erau suficiente pentru a mă face să simt un val de căldură pe 
obraji. 

Râsul a dansat în ochii lui când mi-am ridicat bărbia și l-am fixat cu ceea ce speram să fie 
o privire neimpresionată. 

Calm, calm, liniștit. 

"E bine de ştiut." Nu am mușcat momeala. 

Una era ca trupul meu să o ia razna în preajma lui. Alta era să o arate. 

Am stins lumânarea și am stins luminile înainte de a-l urma pe Christian la parter. O 
mașină de oraș neagră și discretă ne aștepta în fața intrării. 

"Fără McLaren în seara asta?" M-am așezat pe bancheta din spate. 

Christian s-a strecurat lângă mine, șoferul a închis ușa și, pur și simplu, am intrat într-o 
lume liniștită, privată, cu piele italiană și accente elegante de lemn. Un perete despărțitor 
închis despărţea scaunul șoferului de cel al pasagerului, păstrând conversaţia noastră 
privată. 

"Parcarea este o pacoste, iar eu nu am încredere în valeți." Christian și-a îndreptat 
privirea spre telefonul din poala mea. "Am observat că nu le-ai spus încă adepților tăi despre 
noi." 

Cuvântul "noi" s-a amestecat cu mirosurile parfumului meu și ale coloniei lui înainte de a 
se risipi cu un oftat ușor. 

Am ridicat o sprânceană la observaţia lui întâmplătoare, dar ciudat de ponderată. 
"Credeam că nu ai social media”. 

"Doar pentru că nu folosesc social media nu înseamnă că nu sunt conștient de ceea ce se 
întâmplă acolo." 

"Crezi că ştii totul." 

"Da." Cuvintele au sunat cu încrederea cuiva care credea cu adevărat în ceea ce spunea. 

Nu e de mirare că îl chema Christian. Avea un mare complex de Dumnezeu. 

"Atunci ai ști că o voi anunţa. Curând." Dinţii mi s-au înfipt în buza de jos, în timp ce nervii 
mei făceau o reapariție intempestivă. 

"Ar trebui". Răspunsul languros al lui Christian mi-a înecat neliniștea tremurândă. 
"Participi cu mine la evenimentul din seara asta. Ar trebui să obţii ceva din asta." 

"O voi face. Aștept doar ocazia potrivită pentru o fotografie." Mi-am ușurat o respirație 
liniștitoare prin plămâni. "Poate că voi posta în seara asta." 

Dacă o gală de lux nu era un bun prilej pentru a fi folosită în social media, nu știam ce ar 
fi fost. 

"Bine." 

Conștiința m-a străbătut la aluzia de posesivitate din vocea lui. 

O șuviță de păr a alunecat din coafura mea și mi-a alunecat în jurul feței. Fusesem atât de 
zăpăcită de sosirea timpurie a lui Christian încât uitasem să o mai aranjez cu fixativ. 


Din fericire, era unul dintre acele stiluri care arătau cu atât mai bine cu cât erau mai 
dezordonate, dar un curent ciudat mi-a ținut buzele pecetluite și corpul încordat când 
Christian și-a ridicat mâna pentru a-mi aranja părul rătăcit după ureche. 

Mișcarea era languroasă, atingerea lui era ușoară ca o șoaptă, dar sfârcurile mele au atins 
vârful la atingerea moale a pielii lui pe obrazul meu. Duri, sensibili, cerșind o uncie din 
aceeaşi atenţie. 

Nu purtam sutien. 

Christian s-a liniștit. Atenţia lui s-a concentrat asupra reacției corpului meu la simpla lui 
atingere, iar eu aș fi fost îngrozită dacă nu aș fi fost atât de distrasă de durerea care înflorea 
în miezul meu. 

Whisky și flăcări s-au aprins în acei ochi izbitori. 

Mâna lui a rămas lângă obrazul meu, dar atenţia lui mă atingea peste tot - fața mea, sânii, 
stomacul și clitorisul dureros de sensibil. A lăsat o dâră de foc atât de arzătoare încât mă 
așteptam pe jumătate să-mi dezintegreze rochia. 

"Ai grijă, Stella." Avertismentul lui scăzut a pulsat între picioarele mele. "Nu sunt 
gentlemanul pe care îl crezi tu." 

Imagini de mătase încreţită și de costume aruncate, cuvinte aspre și atingeri și mai aspre, 
îmi treceau prin minte. Produse ale instinctului, nu ale experienţei. 

Răspunsul meu s-a luptat să treacă de gâtul meu uscat. "Nu cred că ești deloc un 
gentleman." 

Un zâmbet lent, leneș, i-a trasat buzele. "O fată deşteaptă." 

S-a aplecat pe spate și și-a coborât mâna în același timp în care a întors capul să privească 
pe fereastră. Străzile din D.C. treceau pe lângă mine, dar eu nu mă puteam concentra decât 
asupra greutăţii calde și posesive pe piciorul meu. 

Mâna lui Christian s-a așezat pe coapsa mea aproape nepăsătoare, ca și cum ar fi fost locul 
firesc pentru atingerea lui și nu ceva ce plănuise. 

Fanta rochiei mele îmi lăsa la vedere cea mai mare parte a piciorului drept, iar vederea 
mâinii lui puternice și bronzate pe pielea mea expusă nu a făcut nimic pentru a atenua 
presiunea lichidă care se încolăcea în stomacul meu. 

Dar cu cât mă holbam mai mult, cu atât mai mult ceața mea pofticioasă dispărea, fiind 
înlocuită de instinctul estetic. 

Mătase de smarald. Costum negru. Butoni de manșetă și un ceas scump care strălucea în 
razele muribunde ale soarelui. 

Fotografia perfectă, fără efort, a unei ieșiri în oraș a unui cuplu. 

Înainte de a putea să mă îndoiesc, am ridicat telefonul şi am făcut poza. 

M-am uitat pe furiș la Christian. Privea fix pe fereastră, cu profilul său fără cusur pe geam. 
Dacă știa că am făcut fotografia, nu a arătat-o. 

Pe de altă parte, nu-i capturasem fața, așa că nu era împotriva condiţiilor noastre. 

În cele din urmă mi-am făcut curaj să postez când maşina s-a oprit în faţa 
Smithsonianului. 

Noapte de întâlnire cu iubirea mea <3 

Am ezitat la partea cu "dragostea mea” din legendă înainte de a apăsa butonul de share. 

Dacă tot făceam asta, puteam la fel de bine să merg până la capăt. Prietenul meu nu avea 
același inel ca și dragostea mea. 

"Eşti gata?" a întrebat Christian, în timp ce șoferul a deschis ușa din spate. 


Mi-am băgat telefonul în poșetă. Zece secunde și notificările îmi explodau deja, dar aveam 
să mă ocup de ele mai târziu. 

Trebuia să particip la o gală. 

L-am luat de mână și i-am lipit un zâmbet. 

Calm, calm, liniștit. 

"Absolut." 

Era timpul pentru spectacol. 


8 
CHRISTIAN 


NEGRUL A FOST ÎNTOTDEAUNA culoarea mea preferată. 

Silențios. Mortală. Impenetrabilă. 

Mă simţeam ca acasă în ea, ca niște umbre care se contopesc cu fântânile de cerneală ale 
nopții. 

Și totuși, într-o secundă, ea a dat peste cap asta, așa cum a făcut cu orice alt lucru din viața 
mea. 

Căldura mi-a curs prin sânge când Stella a trecut prin fața mea și s-a întors încet, 
admirând decorul somptuos. Expoziţia de elefanţi de lungă durată a muzeului servea drept 
piesă centrală înaltă de trei metri, în timp ce proiecţii ale vieții marine dansau pe pereți, dând 
iluzia că ne aflam sub apă. Servitori îmbrăcați în negru circulau cu șampanie și aperitive, iar 
o scenă era așezată în partea îndepărtată a sălii, așteptând ca gazda să urce pe ea și să-i 
felicite pe toți pentru câți bani au strâns la sfârșitul serii. 

Locurile pentru acest eveniment au costat opt mii de dolari bucata. 

Am cheltuit mai mult decât atât pe rochia ei și a meritat fiecare cent. 

"E frumos", a respirat Stella, atenţia ei fiind îndreptată spre ceva din spatele meu. 

Ochi verzi. Rochie verde. Simbol al vieţii și al naturii. 

Verde. 

Aparent, era noua mea culoare favorită. 

"Da, este." Nu m-am întors să văd de ce era atât de încântată și nici nu am dat atenţie la 
privirile curioase pe care oamenii ni le trimiteau. 

Nu mai fusesem văzut cu o femeie la braţ de mai bine de un an. Până mâine dimineaţă, 
orașul ar fi fost înnebunit de întâlnirea pe care o adusesem, dar mie nu-mi păsa deloc. 

Din clipa în care Stella pășise în sufrageria ei purtând rochia aceea blestemată, orice alt 
gând se prăbușise în praf. 

O flacără blândă de resentimente îmi ardea în piept. Uram stăpânirea pe care o avea 
asupra mea, dar, cu toate acestea, nu mă puteam opri să nu o privesc. 

O întoarcere a capului în timpul călătoriei cu mașina. 

Un zbor de ultim moment într-o ţară îndepărtată pentru a mă ţine departe. 

Săptămâni și luni împrăștiate în care mă aruncasem în muncă pentru a o uita. 

Indiferent ce făceam, ceva mă atrăgea mereu înapoi - vocea ei blândă, mirosul de flori și 
verdeață proaspătă. Un inel turcoaz care mi-a făcut o gaură în buzunar mult timp după ce am 
jurat să-l arunc la gunoi. 

Nu a fost dragoste. Dara fost o nebunie. 

Privirea Stelei a alunecat spre a se întâlni cu a mea. O expiraţie moale i-a despărțit buzele 
la orice ar fi văzut pe fața mea, iar dorința de a o împinge de perete, de a-i lua părul în pumn 
și de a-i convinge gura să o deschidă până i-o revendic complet s-a aprins în pieptul meu. 

Tensiunea se răsucea între noi ca o frânghie invizibilă, atât de tangibilă încât îi simțeam 
zgârietura abrazivă când se încolăcea în jurul pieptului meu. 

Momentul se întinse o secundă în eternitate înainte ca Stella să-și abată privirea. 

Degetele i se albiseră în jurul clutch-ului, dar vocea îi era calmă și egală când a vorbit din 
nou. 


"Nu mi-ai spus niciodată pentru ce este evenimentul." Mi-a evitat privirea în timp ce se 
uita din nou prin cameră. "Conservarea oceanelor?" 

Strangularea din jurul pieptului meu se slăbise, dar eliberarea mă lăsase ciudat de 
nemulțumit. 

"Aproape. Pui de broască ţestoasă." 

Gura mea s-a înclinat în sus când capul ei s-a întors. 

Răspunsul meu a mai risipit din tensiunea de mai devreme, iar Stella și-a slăbit vizibil 
strânsoarea de geantă. 

"Nu te credeam un iubitor de broaște țestoase, domnule Harper. Ce urmează? Hrănirea 
rațelor? Adoptaţi căţei?" 

Întrebările ei jucăuşe au stârnit un zâmbet mai larg din partea mea. "Nu-ţi ţine respiraţia. 
Am urmărit o mulțime de Franklin în copilărie." 

Faţa ei strălucea de râs. "Ah, asta explică totul. Și eu am fost o fată Arthur." 

Am arhivat asta pentru referințe viitoare. Nu existau detalii neimportante când era vorba 
de Stella. 

"Aardvarks sunt subapreciate, dar, din păcate, nu sunt o cauză de drag pentru soția lui 
Richard Wyatt. Fără joc de cuvinte", am adăugat. 

O licărire de cunoaștere i-a intrat în ochi. "Presupun că Richard Wyatt este important 
pentru afacerea ta. Un potențial client?" 

Am mai ascuns un zâmbet la cât de repede a reconstituit totul. "Da. Un tip important din 
domeniul capitalului privat, cu bani mulți, caută o nouă echipă de securitate. Soţia lui este 
slăbiciunea lui." 

l-am urmărit pe cei din familia Wyatt din momentul în care am intrat. Aceștia se aflau în 
colțul de nord-est al camerei, înconjurați de admiratori lingușitori, inclusiv de echivalentul 
uman al unei bucăţi de cărbune. 

Mike Kurtz, CEO al Sentinel Security. 

Buna mea dispoziție s-a estompat la vederea lui. 

Nenorocitul s-a dus după fiecare cont pe care l-am făcut. Nu era nici măcar un singur gând 
original care să zvâcnească sub acel păr prea gelatinos. 

Kurtz și-a ridicat privirea și un zâmbet unsuros i s-a așternut pe față înainte de a se 
desprinde de grup și de a se îndrepta spre mine. 

Amândoi aveam în jur de 30 de ani, dar deja observasem atingerile de chirurgie estetică 
care îi susțineau înfățișarea decolorată - o mărire a bărbiei aici, puțin Botox acolo. 

Lângă mine, Stella îl privea cu curiozitate pe noul sosit, ceea ce mi-a adâncit starea de 
spirit proastă. Kurtz nu merita nici un gram de atenţie din partea ei. 

"Christian! Mă bucur să te văd din nou." Și-a netezit o mână peste cravată, transpirând la 
fel de multă sinceritate ca un vânzător de mașini însetat de comisioane. "Mă bucur atât de 
mult că nu-ți lingi rănile din cauza conturilor lui Deacon și Beatrix. Sper că nu ești prea 
supărat pe mine pentru că ţi-am furat clienţii." Râsul lui a răzbit pe pielea mea ca unghiile pe 
tablă. "Nu e nimic personal. Doar afaceri." 

lritarea s-a aprins. Pierdusem două conturi în favoarea lui Sentinel într-o săptămână. 
Deacon și Beatrix erau banali în comparaţie cu VIP-urile care se aflau în fruntea listei de 
clienți ai companiei mele, dar pierderile mă enervau totuși. 

Nu mi-a plăcut să pierd. 


"Bineînţeles că nu", am spus cu ușurință. Să fiu al naibii dacă aș fi arătat măcar o fărâmă 
de slăbiciune în prezenţa lui Kurtz. "Nu-i învinuiesc că au testat alte servicii, dar în cele din 
urmă calitatea câștigă întotdeauna. Apropo de asta, cum merge reconstrucţia sistemului? 
Este îngrozitor ce se poate întâmpla când sistemele tale sunt submediocre." 

Faţa lui Kurtz s-a crispat. Era un om de rând, dar era suficient de inteligent pentru a 
recunoaște că am avut un rol în provocarea defecțiunii sistemului care a șters milioane de 
dolari din valoarea de piață a Sentinelului anul trecut. 

Pur și simplu nu a putut să o dovedească. 

"Merge foarte bine", a spus el în cele din urmă. "Dar puterea unei companii se măsoară 
prin păstrarea clienţilor, nu prin eșecuri ciudate. Sunt sigur că Richard Wyatt ar fi de acord." 

"Sunt sigur că da." 

A zâmbit. 

Am zâmbit. 

O gaură de glonț în frunte ar fi completarea perfectă a vanităţii sale. Ar muri tânăr și 
nevătămat de bătrâneţe. 

Pentru totdeauna treizeci și trei de ani. 

Ar fi un act de milă, făcut cu rapiditatea unui foc de armă redus la tăcere. 

40320 Eastshore Drive. Cod de securitate 708. 

Atât de ușor. 

Un glonţ în miez de noapte, un rival stins pentru totdeauna. 

Tentația mi-a lins marginile conștiinței înainte de a o stinge. 

Sentinel și Harper Security erau concurenți bine-cunoscuțţi. Dacă Kurtz ar fi fost victima 
unei infracțiuni, eu aș fi fost unul dintre primii suspecți, și nu aveam timp pentru 
nenorocitele de hârtii pe care le-ar fi adus. 

"Apropo de calitate..." Kurtz s-a întors spre Stella, care urmărea schimbul nostru de 
replici cu o expresie uimită. "Cine este partenera ta uimitoare?" 

A răspuns după câteva timpi de ezitare. "Eu sunt Stella." L-a onorat cu un zâmbet timid. 

Ceva întunecat și volatil îmi ardea în adâncul stomacului. 

"Eu sunt Mike." Transpira farmecul lui sordid în timp ce-i întindea mâna. 

Nici nu a apucat să o scuture, că am tăiat-o între ei pentru a lua două pahare de șampanie 
de pe tava unui chelner care trecea. 

"Aproape că am uitat să-mi prezint condoleanţele", am trasat eu. l-am întins un pahar 
Stelei și mi-am împletit mâna liberă cu a ei. "Am auzit despre... incidentul nefericit cu unul 
dintre clienţii tăi. Este păcat că nu există mai multe gărzi de corp de încredere în zilele 
noastre, dar cel puţin clientului i-a mai rămas cea mai mare parte din degete." 

Stella a alunecat o privire în direcția mea. 

Era genul de persoană care avea un zâmbet și cuvinte frumoase pentru toată lumea, care 
plătea pe cheltuiala proprie pentru îngrijirea bătrânei dădace și care ar fi dat cuiva și cămașa 
de pe ea. 

Curentul vicios din conversaţia mea cu Kurtz îi era probabil la fel de străin ca și caritatea 
altruistă pentru mine. 

Îmi puteam doar imagina cum ar fi reacționat dacă ar fi descoperit unele dintre lucrurile 
pe care le făcusem. 

Nu că ar fi făcut-o vreodată. 

Erau unele lucruri pe care nu le putea ști niciodată. 


Căldura din palma ei a iradiat în susul brațului meu și a alinat o parte din energia neagră 
și neliniștită care îmi zvâcnea în piept. 

Mă simțeam prost să o ating când eram atât de nervos, de parcă întunericul meu s-ar fi 
infiltrat prin atingerea mea și i-ar fi devorat lumina. 

M-am forțat să-mi reduc ostilitatea, fie și numai de dragul ei. Nu am vrut să pătez prima 
noastră "întâlnire". 

Cu toate acestea, nu am putut rezista la o ultimă remarcă la adresa lui Kurtz. 

"Totuși, ar fi bine să vă îmbunătăţiți pregătirea angajaţilor.” Am luat o înghițitură 
languroasă din băutura mea. "Uneori, cea mai mare amenințare pentru o companie nu este 
concurența externă. Este incompetența internă." 

Fața lui Kurtz s-a înroșit într-o nuanță satisfăcătoare de purpuriu. "O plăcere ca 
întotdeauna, Harper." Sarcasmul s-a scurs din răspunsul său. A dat din cap către Stella. 
"Stella, mi-a făcut plăcere să te cunosc. Sper să ne revedem curând și cu o dată mai agreabilă." 

Mâna mea s-a flexat în jurul paharului de șampanie. 

Peste cadavrul meu. 

"Prieten de-al tău?" a întrebat Stella ironic după ce Mike a plecat furios. 

"Cel mai puţin preferat de mine. Mike Kurtz, directorul executiv al Sentinel Security..." 

"Cel mai mare concurent al Harper Security”, a încheiat ea. 

O căldură plăcută mi-a știrbit din iritarea de mai devreme. "M-aţi căutat pe Google, 
doamnă Alonso?" 

Și-a ridicat bărbia, obrajii devenind de un roșu cărămiziu adorabil. "Nu intru în relaţii 
prefăcute fără să mă documentez." 

"Hmm." M-am luptat cu un râs la tonul ei demn. "Atunci vei ști că am urmat MIT. Mike a 
fost coleg de clasă. Ne-am întrecut pentru orice - note, fete, stagii de practică. Eram mereu cu 
un pas înaintea lui, iar el ura asta. Și-a făcut din asta misiunea vieţii lui să mă întreacă în tot 
ceea ce fac." O notă ironică mi-a pătruns în voce. "Încă nu a reuşit." 

Doar dacă nu număra conturile lui Deacon și Beatrix, care nu reprezentau nimic în marea 
schemă a lucrurilor. 

Eram în competiție cu el. Era o pacoste pentru mine. 

Stella și-a încruntat fruntea. "Pare un mod de viață obositor”. 

"Poate." 

Oameni ca Mike erau prea mici de minte pentru a-și stabili propriile obiective, așa că au 
căutat în schimb o foaie de parcurs la cei care aveau mai mult succes decât ei. 

Fără originalitate. Nici un scop adevărat sau un impuls. Doar o nevoie fără sens de a-și 
mângâia orgoliile pentru o audienţă de un singur om. 

Ar fi fost trist dacă mi-ar fi păsat de vieţile lor. 

"Ei bine, sunt sigur că vei primi contul." Obraznicie a aprins ochii Stelei. "Eu, personal, nu 
mi-aș încredința bunăstarea cuiva care poartă un costum albastru deschis la un eveniment 
cu cravată neagră." 

De data aceasta, nu mi-am ascuns râsul. 

Stella și cu mine am circulat prin cameră în următoarea oră până când am ajuns în cele 
din urmă față în față cu Richard Wyatt. 

După conversaţia de complezenţă obligatorie, am îndreptat conversaţia spre nevoile sale 
de securitate, dar el părea mai interesat de relația mea cu Stella. 


"Christian Harper cu o prietenă. Nu credeam că voi vedea ziua asta." Richard a chicotit. 
"Cum v-aţi cunoscut?" 

"Ne-am întâlnit la nunta reginei Bridget", am spus fără probleme. "Am văzut-o în cealaltă 
parte a sălii și am invitat-o la dans. Restul este istorie." 

De fapt, schimbasem doar un salut rapid la nunta lui Bridget, dar povestea pe care Stella 
și cu mine am inventat-o pentru întâlnirea noastră drăguță avea mai multe scopuri: era 
simplă, ușor de ţinut minte, mai interesantă decât să recunoaștem că ne-am întâlnit în timpul 
unui tur de apartament și suficient de aproape de adevăr pentru a nu ne încurca dacă cineva 
ar fi săpat mai adânc. 

În plus, menţionarea numelui lui Bridget îi impresiona întotdeauna pe clienți, deşi faţa 
lui Richard rămânea ilizibilă. 

"Apropo de istorie, am înţeles că ați avut experienţe neplăcute cu serviciile de protecție 
în trecut." Am redirecționat conversaţia către subiectul în cauză. "Dar, având în vedere 
profilul dvs. public, o gardă de corp este o necesitate, nu un lux." 

Richard mi-a aruncat o privire ironică. "Întotdeauna e vorba de afaceri cu tine, Harper." 

Da, nu am participat la această strângere de fonduri pentru sănătatea mea. Pui de broască 
țestoasă? Drăguţ, dar nu suficient de drăguţ pentru a-mi petrece o sâmbătă seara salvându- 
le sau orice naiba ar fi trebuit să facă petrecerea. 

Nu aveam nevoie de Richard ca și client. Majoritatea banilor mei proveneau din 
dezvoltarea de software și hardware din spatele scenei, nu din servicii de protecție. 

Dar exigenţa sa în ceea ce privește angajările era legendară, iar eu mă simțeam bine în 
fața unei provocări. 

"Ar trebui să petreci mai mult timp cu familia", a spus el. "Să te relaxezi un pic. Mi-am dus 
soţia și copiii la schi luna trecută și a fost cel mai bun..." 

L-am ignorat în timp ce vorbea despre talentul natural al fiului său la sporturile de 
zăpadă. Mi-a păsat negativ de vacanța familiei sale, iar copiii lui păreau enervanțţi ca naiba. 

Stella, pe de altă parte, părea cu adevărat interesată. I-a pus întrebări despre hobby-urile 
copiilor săi și s-a oferit să îl pună în legătură cu o marcă de modă ecologică care ar putea fi 
un partener bun pentru prezentarea anuală de modă în scop caritabil a soţiei sale. 

Totul a fost atât de cordial încât îmi venea să împușc pe cineva doar pentru a înviora 
lucrurile. 

"Unde a fost ultima ta vacanţă în familie?" Richard mi-a atras din nou atenţia asupra lui. 

"Eu nu merg în vacanțe de familie." Chiar dacă familia mea ar fi în viață, mai degrabă mi- 
aș tăia braţul decât să merg într-o croazieră de grup prin Caraibe. 

Sprâncenele stufoase ale lui Richard s-au prăbușit într-o încruntare, în timp ce Stella mi- 
a strâns mâna în ceea ce părea a fi o admonestare. 

"Christian poate fi un dependent de muncă, dar nu este tot timpul un om de afaceri", a 
spus ea repede. "Fapt amuzant: am dansat la nuntă, dar nu am fost de acord să mă întâlnesc 
cu Christian decât mai târziu. Când m-am întâlnit cu el în timp ce făceam voluntariat la un 
centru de bătrâni." 

Zâmbetul meu a îngheţat. Ce naiba? 

Nu aceasta era povestea pe care am convenit-o. 

"Voluntariat creștin?" Scepticismul a colorat cuvintele lui Richard. 

Nu l-am învinovăţit. Acțiunea mea de caritate a mers până la a scrie un cec mare. 


"Da." Zâmbetul Stelei nu s-a clintit. Mi-a ignorat privirea de avertizare pentru a rămâne 
în scenariu și a continuat: "La început s-a simţit puţin stânjenit, dar s-a obișnuit cu el. E un 
talent înnăscut. Rezidenţii pur și simplu îl adoră, mai ales în timpul serii de bingo." 

Și-a coborât vocea. "El nu recunoaște, dar îi lasă să câștige intenționat. L-am văzut odată 
ascunzând o carte câștigătoare." 

Seara de bingo? Să-i lăsăm să câștige ? Pentru numele lui Dumnezeu. 

"Huh." Richard m-a privit cu un nou interes. "Nu știam că ai asta în tine, Harper." 

"Ai încredere în mine." Tonul meu se potrivea cu Sahara în ceea ce privește uscăciunea. 
"Nici eu." 

Am mai stat de vorbă câteva minute înainte ca soția lui Richard să vină la noi. Ea și Stella 
s-au înțeles imediat și au început să vorbească, lăsându-ne pe mine și pe Richard să discutăm 
despre afaceri. 

M-a ascultat când i-am explicat de ce avea nevoie de o echipă de protecţie profesionistă, 
dar m-a întrerupt înainte de a putea face o prezentare oficială. 

"Ştiu de ce ai venit, Harper, și nu este pentru puii de țestoasă. Nu că i-aș spune asta soției 
mele. A fost încântată când ai răspuns afirmativ." Richard i-a aruncat o privire afectuoasă 
soţiei sale, care vorbea cu ambasadorul din Eldorra. 

Umerii mi s-au înțepenit. Unde naiba este Stella? 

Vorbise cu soţia lui Richard cu doar zece minute în urmă. 

Ochii mei au scanat camera, dar nu am găsit-o înainte ca Richard să vorbească din nou. 
"Telefonul meu sună întruna cu oferte de securitate de când am renunțat la vechea mea 
echipă. Şi da, știu că Harper Security este cea mai bună." A ridicat o mână când am deschis 
gura să răspund. "Dar îmi place să mă înţeleg bine cu oamenii cu care lucrez. Trebuie să am 
încredere în ei. Întotdeauna ai fost un ticălos rece, dar..." Și-a frecat o mână peste maxilar. 
"Poate că m-am înșelat." 

Piesele de puzzle care explicau de ce Stella ieșise din scenariu s-au așezat la locul lor. 

Trebuie să fi sesizat nevoia derutantă a lui Richard de legături personale. 

Niciunul dintre partenerii mei de afaceri și nici clienţii actuali nu dădeau doi bani pe 
legătura personală. Pe ei îi interesa doar să își facă treaba. 

A existat un început pentru orice, presupun. 

Am ascuns un mic zâmbet înainte de a încheia afacerea pe care Stella o deschisese pentru 
mine. 

Am subestimat-o. 

Odată ce am avut deschiderea, mi-a luat mai puţin de zece minute să obțin un acord 
verbal de la Richard. Până la sfârșitul nopții avea contractul în căsuţa de e-mail. 

Kurtz a fost scos din joc înainte de a intra în ring. 

Când Richard a plecat să întâmpine un alt oaspete, am cercetat din nou camera în 
căutarea Stelei. 

Soţia lui Richard și ambasadorul erau încă în discuţie lângă expoziţia de elefanți. Kurtz se 
dădea la o blondă ghinionistă de la bar. 

Nici o Stella la vedere. 

Chiar dacă s-a dus la baie, ar fi trebuit să se întoarcă până acum. 

A trecut prea mult timp. 

Ceva nu e în regulă. 

Bătăile inimii mele au încetinit până când au devenit o tobă îndepărtată în urechile mele. 


M-am împins prin mulțime, ignorând protestele și privirile murdare, în timp ce căutam 
orice urmă de bucle întunecate și mătase verde. 

Nimic. 

Mi-a trecut prin minte o imagine fugară cu ea zăcând pe jos undeva, rănită și sângerând. 
Panica s-a umflat, atât de străină încât corpul meu s-a luptat cu invadarea ei până când 
iureșul fierbinte și frenetic mi-a învins în cele din urmă rezistenţa și mi-a inundat venele. 

Reacţiile celor mai mulți oameni nu ar fi trecut imediat în teritoriul în care ea este în 
pericol, dar eu lucram în domeniul securităţii personale. Asta era meseria mea. 

În plus, am acumulat o listă lungă de duşmani de-a lungul anilor. Mulţi nu ar fi ezitat să 
ajungă la mine prin intermediul cuiva la care țineam, iar Stella și cu mine am debutat ca un 
cuplu în această seară. 

La naiba. Ar fi trebuit să fiu mai atent, dar am verificat lista de invitaţi. În afară de Kurtz, 
care era la fel de competent ca un copil mic care manevra mașini grele, nu văzusem pe nimeni 
care să mă îngrijoreze. 

Desigur, cineva ar fi putut să se strecoare cu ușurință printre chelneri, plasatori sau alte 
zeci de persoane care lucrau la petrecere. 

Mi-am căscat maxilarul când am intrat într-o sală slab luminată, în afara sălii principale. 

Dacă cineva se atingea de un fir de păr de pe capul ei... 

O ușă s-a deschis la capătul holului și, ca și cum aș fi invocat-o prin forța voinţei, Stella a 
ieșit, părând calmă și nevătămată. 

Surpriza i-a traversat fața când m-a văzut. 

"Hei! Ai închis..." Propoziția ei s-a întrerupt cu un oftat ușor când am închis distanța dintre 
noi și am pus-o cu spatele la perete. 

"Unde ai fost?" Pulsul meu bătea într-un ritm furios în timp ce o scanam din cap până în 
picioare, căutând răni sau semne de suferință, în timp ce ea se uita la mine de parcă eram un 
extraterestru care se prăbușise pe pământ. 

"Am fost la baie." A vorbit încet, așa cum ar fi făcut-o cu un copil. Abia atunci am observat 
semnele de baie care marcau ușile. 

O încruntare îi încremeni fruntea. "Este totul în regulă? Te porţi ciudat." 

Nu, nu sunt. Lucrurile nu au fost în regulă din ziua în care te-am văzut prima dată. 

"Am crezut că ți s-a întâmplat ceva." Asprimea vocii mele m-a speriat aproape la fel de 
mult ca intensitatea ușurării mele. 

N-ar trebui să-mi pese atât de mult. Nimic bun nu a ieșit vreodată din faptul că am permis 
altor oameni să controleze emoţiile mele. 

Dar, la naiba, am făcut-o, oricât de mult m-aș fi urât pentru asta. 

"Data viitoare, anunță-mă înainte de a fugi." Asprimea s-a adâncit într-o poruncă. 

Nu aveam nicio dorință de a trăi din nou teroarea care mă cuprinsese în ultimele zece 
minute. 

Era urât, străin și complet inacceptabil. 

"Nu am fugit. M-am dus la baie." O urmă de foc a pâlpâit sub cuvintele Stelei. "Nu trebuie 
să-ţi spun de fiecare dată când plec de lângă tine. Asta nu era în înţelegerea noastră. În plus, 
erai ocupat". 

"Ai stat în baie o jumătate de oră?" 

"Cineva a vărsat șampanie pe rochia mea. Am încercat să o repar." 

Ochii mi-au căzut pe pata mică și întunecată de pe fusta ei. 


"Nu a funcţionat." Buza de jos i-a dispărut între dinți. "Îmi pare foarte rău. Ştiu cât de 
scump trebuie să fi fost. Voi găsi o modalitate de a plăti..." 

"La naiba cu rochia." A costat aproape zece mii de dolari, dar nu puteam să mă gândesc 
la ce se va întâmpla cu ea. 

Dacă ar fi după mine, i-aș smulge-o chiar eu. 

O conștiință fierbinte și ameţitoare mi-a înlocuit panica. Nu mai era nimeni altcineva pe 
hol, iar mirosul Stelei - proaspăt, subtil, dar al naibii de amețţitor - mi-a învăluit capul. 

Mi-a trecut prin minte amintirea ei în mașină, privindu-mă cu acei ochi mari și verzi și cu 
buzele întredeschise, cu sfârcurile ei tari care aproape că mă implorau să le iau în gură și să 
gust cât de dulci erau. 

La fel ca și felul în care mă privea acum, doar că de data aceasta, sfidarea îi ascuțea 
marginile blândeții. 

Și, la naiba, asta a fost excitant. 

Căldura mi s-a precipitat în zona inghinală până când mă durea scula cu o pulsaţie 
dureroasă. 

"Ceea ce vreau..." Am apăsat un deget mare pe pulsul de la baza gâtului ei. Fluturarea lui 
sălbatică mi-a spus că nu era atât de indiferentă la atracţia dintre noi pe cât se prefăcea a fi. 
"Este ca tu să fii în siguranţă. Sunt oameni răi în lumea asta, Butterfly, iar unii dintre ei se află 
în camera de afară. Așa că, data viitoare, nu-mi pasă dacă sunt în mijlocul unei conversații cu 
regina Angliei nenorocite. Întrerupe-mă. Înţelegi?" 

Ochii Stelei s-au îngustat. "Fluture?" 

Frumos. Insesizabil. Greu de prins. 

Când nu i-am răspuns, a eliberat o expiraţie care mi-a mângâiat pieptul și mi-a strâns 
inghinalul până la durere. "Asta e tot ce vrei?" 

"Nici pe departe." 

Un mic fior a străbătut-o. "Pentru că nu vrei să te chinui să găsești un alt însoțitor obișnuit 
pentru evenimente." 

"Pentru că nu vreau să fiu închis pentru crimă dacă cineva se atinge de un fir de păr de 
pe capul tău." 

Un zâmbet sinistru mi-a atins buzele când ochii ei s-au mărit. Habar n-avea cine eram sau 
de ce eram capabil. 

Între timp, știam mai multe despre ea decât îmi păsa să recunosc. 

Frustrarea și dezgustul îmi ardeau sub piele. 

M-am împins de pe perete și am făcut un pas înapoi. 

Mi-am ajustat butonii de manșetă. 

Am încercat să ușurez nevoia necontenită, care îmi bătea în piept. 

"Este timpul să ne întoarcem la petrecere." Gheaţa mi-a răcit vocea. "Mergem?" 

Ne-am întors la petrecere în tăcere. 

Nu mi-am luat ochii de la ea tot restul nopții și mi-am spus că era pentru că nu voiam să 
se repete sperietura mea anterioară. 

La urma urmei, întotdeauna am fost bun la a mă minţi singur. 


9 
STELLA 


"STELLA! Știu că ești înăuntru. Deschide!" 

Oh, nu. 

Mi-am îngropat fața în fața de pernă de mătase, sperând că vocea va dispărea, dar, 
cunoscându-i proprietarul, vor campa în holul meu până când, inevitabil, va trebui să plec 
pentru aer curat şi mâncare. 

Vizitatorul meu de dimineaţă nu era deloc insistent. 

"Stella Alonso! Nu te poți ascunde de mine." O pauză, urmată de un răspuns mai 
conciliant: "Am matcha." 

Un geamăt mi-a scăpat în pernă. 

N-ar fi trebuit să o pun pe Jules pe lista mea de vizitatori aprobatți, dar nici nu mă aşteptam 
să îmi bată la ușă la... am ridicat capul și m-am uitat la ceasul digital... șapte și cincizeci și 
patru dimineața. 

Cum era deja aici și șansele ca ea să plece fără răspunsuri erau minime, m-am forțat să 
mă ridic din pat și să merg în sufragerie. 

Mi-aș fi dorit să fi avut mai mult timp să mă pregătesc pentru interacțiunea umană. Nici 
măcar nu apucasem să mă spăl pe față, cu atât mai puţin să meditez sau să-mi practic yoga 
de dimineaţă. 

Mi-am înăbușit un bâsâit în timp ce am deschis ușa și am clipit la silueta pufoasă 
îmbrăcată în mov din fața mea. 

"Era și timpul." Jules stătea în hol, cu o mână înfiptă în șold și cu cealaltă purtând o tavă 
cu băuturi de la o cafenea din apropiere. "Încă cinci minute şi ţi-aş fi spart uşa." 

"Cu puterea braţelor tale? Mă îndoiesc." 

Am schițat un zâmbet la gâfâitul ei jignit. "Cine ești tu și ce i-ai făcut Stelei? Ea nu ar spune 
niciodată ceva atât de dureros". 

"Stella despre care vorbești nu are de obicei oameni care îi bat la ușă la opt dimineaţa." 

Mi-am frecat o mână pe față. Capul meu se simțea ca și cum ar fi fost umplut cu bulgări 
de vată și nu mă puteam concentra la nimic altceva decât la cât de mult aș fi preferat să mă 
târăsc înapoi în pat. 

"În primul rând, este opt și cinci minute. În al doilea rând, poți să mă învinovățeșşti după 
bomba pe care ai aruncat-o ieri pe Instagram? Tu..." Jules a expirat brusc și și-a netezit o 
mână peste haina ei mov pufoasă. "Nu, nu vom face asta pe hol. Hai să vorbim înăuntru. Pot 
să intru?" 

"Ai pleca dacă aș spune nu?" 

Privirea ei cu laser a ars prin ochelarii de soare uriași și mi-a intrat în piele. 

Da. 

Am oftat și am deschis ușa mai larg. "Ai menţionat matcha?" 

Am renunţat la cafea cu ani în urmă pentru că îmi agrava anxietatea. Latte-urile Matcha 
au fost cele mai apropiate de espresso în aceste zile. 

"Da. Consideră asta mita mea pentru toate detaliile suculente." Jules mi-a înmânat 
băutura în timp ce a intrat înăuntru și și-a împins ochelarii de soare în vârful capului. 
"Acum... A inspirat o respiraţie lungă și adâncă. "Te întâlneşti cu cineva? L-ai numit dragostea 
mea? Cum de nu am știut despre asta? De cât timp vă întâlniți?" 


Am tresărit la volumul din ce în ce mai mare al întrebărilor ei, în timp ce o echipă de 
constructori îmi invada capul. 

Bang. Bang. BANG! 

Fiecare lovitură de ciocan reverbera în craniul meu cu o forță care îmi zguduia oasele. 

Cât am băut aseară? Nu atât de mult, nu? De obicei, îmi limitez consumul de alcool la trei 
pahare pe noapte, dar nu aș fi atât de mahmur după trei pahare. 

Mi-am ciupit podul nasului și am încercat să pun cap la cap bucăţile neclare din noaptea 
trecută. 

Pui de broască țestoasă . Ochi de whisky. Sampanie și rochii și... 

"Asta e tot ce vrei?" 

"Nici pe departe." 

Amintirea întâlnirii mele cu Christian m-a izbit cu o asemenea forță încât mi-a tăiat 
respiraţia din plămâni. 

Totul a revenit cu repeziciune - înțelegerea noastră, fotografia pe care am postat-o, 
asprimea delicioasă a mâinii lui în mâna mea când vorbeam cu Mike și mirosul său amețţitor 
când m-a lipit de perete. 

O parte din mine era enervată de supraprotecţia lui, când eu tocmai mă duceam la baie, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

O altă parte, mai mare și mai rușinoasă, a vibrat la ideea că îi pasă. 

Patetic? Probabil că da. 

Adevărat? Indiscutabil. 

Nimănui nu-i mai păsa atât de mult de mine de la Maura încoace, iar eu și Christian nici 
măcar nu ne întâlneam cu adevărat. 

"cine este?" 

"Hmm?" Era Christian acasă, sau plecase deja pentru ziua de azi? 

Am încercat să mi-l imaginez mâncând și dormind ca o persoană normală și nu am reușit. 

"Cine e prietenul tău?" a repetat Jules. "Nu l-ai etichetat, dar ceasul ăla..." A clătinat din 
sprâncene. "Îmi dau seama doar după mâna lui că e sexy." 

O altă piesă de aseară a fost așezată la locul ei. 

Postarea mea de pe Instagram. Fusesem atât de ocupată la gală încât nu-mi verificasem 
notificările. 

Am înghițit pe lângă nodul brusc din gât. "I-" 

"Bună dimineaţa!" O bătaie rapidă în ușa întredeschisă mi-a întrerupt răspunsul. Ava a 
intrat, arătând cu ochi mult prea luminoși și cu fața proaspătă pentru atât de dimineața 
devreme. "Am întârziat? Am ratat ceva bun?" A așezat o pungă albă de Crumble & Bake pe o 
măsuţă laterală. "Produse de patiserie pentru micul dejun", a explicat ea, urmărindu-mi 
privirea. 

A deschis punga și a împărțit brioșele. 

Mi s-a făcut gura apă la miros. 

Cel puţin prietenii mei au adus mâncare la interogatoriul meu. Nu eram mai presus de a 
accepta mită. 

Aproape că am gemut când gustul de brioșă caldă, proaspăt coaptă, mi-a explodat pe 
limbă. Cu siguranță nu sunt mai presus de a accepta mită. 

"Stella tocmai vroia să-mi spună cine este bărbatul ei misterios." Jules a smuls o bucată 
de brioșă cu afine și a băgat-o în gură. 


Faţa lui Ava s-a luminat. "Pun pariu că e sexy”, a spus ea. "Îţi dai seama după ceas”. 

"Asta am spus și eu!" Jules a radiat. "Marile minţi gândesc la fel." 

Brioșa cu banane s-a acrit în gură, în timp ce ei se uitau la mine expectativ. 

Una era să mint pe rețelele de socializare, alta era să mint în fața prietenilor mei. Nu le- 
am spus totul despre viața mea - ei credeau că am o relaţie grozavă cu familia mea și nu știau 
despre Maura. A fi familia "perfectă" era atât de important pentru părinții mei, încât a 
împărtăși orice lucru care nu se alinia cu asta s-a simţit mai dificil decât ar fi trebuit. 

Ava și Jules erau cele mai bune prietene ale mele, dar totuși am ţinut atât de multe lucruri 
din viaţa mea pentru mine. 

Dar puteam să stau aici și să le spun că eu și Christian ne întâlneam când nu era așa? Nu 
chiar, oricum. 

Pas cu pas. 

Îi ceruseră doar numele, nu şi detalii despre relația noastră. Aș fi trecut peste acest pod 
când aș fi ajuns la el. 

"El este..." 

Am fost întreruptă din nou, de data aceasta de soneria insistentă a telefonului meu. 

Nu a fost nevoie să verific identitatea apelantului pentru a ști cine mă sună, iar o privire 
rapidă la FaceTime mi-a dat dreptate. 

"Bună, Bridget." M-am frecat din nou la față. Aș ucide pentru niște yoga acum. Nu mă 
simțeam niciodată bine când îmi începeam ziua fără ea. "Presupun că mă suni pentru a te 
alătura Inchiziției?" 

"Amuzant." Bridget a ridicat o sprânceană blondă și elegantă. "Dar, dacă tot ai adus vorba, 
da. Este a doua oară când sunt ținută pe dinafară în ceea ce privește viețile voastre amoroase. 
Nu apreciez asta." 

Vara trecută, Jules ne-a șocat pe toți când a anunţat că se întâlnește cu Josh, fratele lui 
Ava. Josh și Jules se urâseră din ziua în care se cunoscuseră, iar o relaţie romantică între ei 
părea la fel de probabilă ca o ninsoare în Miami. 

Cu toate acestea, ei au continuat să meargă puternic după ce au oficializat lucrurile în 
urmă cu șapte luni, așa că presupun că vechea zicală era adevărată. Chiar exista o linie subțire 
între dragoste și ură. 

În ciuda nervilor care mi se încolăceau în stomac, a trebuit să mă împotrivesc unui râs în 
fața mormăielii necaracteristice a lui Bridget. 

"Sunt sigur că aveți mai multe lucruri de care să vă faceți griji decât viața noastră 
amoroasă, Majestate ," am tachinat eu. 

Fusese prințesă în timpul facultății noastre, dar a devenit regină după ce fratele ei mai 
mare a abdicat, iar bunicul ei a renunţat din motive de sănătate. 

Încă mă mai miram că eram cea mai bună prietenă a unei regine, dar Bridget era atât de 
realistă, încât am uitat că era regală jumătate din timp. 

A strâmbat din nas. "Mai multe lucruri? Da. Mai multe lucruri interesante? Discutabil." 

"Băieți, vă rog. Să repunem lucrurile pe drumul cel bun", a spus Jules. "Pe cine ai ascuns 
de noi, Stel? Dă-ne un nume. O poză. Orice. Te rog, trebuie să știu înainte să mor de 
curiozitate." 

S-a prăbușit pe canapea într-o grămadă dramatică. 

Am clătinat din cap. 


Dacă aș căuta "drama queen" în dicționar, aș găsi alături chipul lui Jules Ambrose, dar am 
iubit-o oricum. Cel puţin ea era în dramă distractivă și nu în cea urâtă, cu înjunghiere pe la 
spate. 

"Bine. Îţi voi spune, dar nu te speria." Mi-am tras buza de jos între dinţi. "Este Christian 
Harper." 

Trei priviri goale au întâmpinat mărturisirea mea. 

Nu-mi puteam aminti ultima dată când prietenii mei rămăseseră atât de muţi. De obicei, 
vorbeau mai mult decât un prezentator de talk-show în timpul zilei. 

Gustul de cupru mi-a umplut gura de la cât de tare îmi mușcam buza. 

"Fostul șef al lui Rhys?" Fruntea lui Bridget s-a încreţit de confuzie. 

Soţul ei, Rhys, a lucrat pentru Harper Security. Aşa s-au întâlnit de fapt. Îi fusese 
repartizat după ce garda ei de corp anterioară s-a întors acasă, în Eldorra, pentru concediu 
de paternitate. 

"Da." 

"Ce are el de-a face cu asta?" Jules părea la fel de confuză. 

"E prietenul meu." 

Încă nimic. Aș fi putut la fel de bine să vorbesc cu versiunile de ceară ale prietenilor mei 
de la Madame Tussaud, din cauza reacției pe care o arătau. 

"Cine e prietenul tău?" a întrebat Ava. 

Oh, pentru numele lui Dumnezeu. 

"Christian Harper." Mi-am ridicat mâinile în sus. "EI este tipul din poza pe care am postat- 
o aseară! Ne întâlnim. Ei bine, o întâlnire falsă, dar asta e o altă poveste." 

Liniştea s-a întins pentru o secundă lungă și uluitoare înainte ca haosul să izbucnească. 

"Christian Harper?" 

"Ce vrei să spui, întâlniri false?" 

"E periculos..." 

"De cât timp se întâmplă asta?" 

"Te forțează să faci asta, pentru că am văzut cum te-a privit..." 

"Oprește-te." Mi-am ciupit podul nasului. 

Acesta era motivul pentru care nu împărtășeam prea des lucruri despre viața mea. Nu 
pentru că nu doream responsabilitate, ci din cauza reacţiilor și așteptărilor celorlalţi, oricare 
ar fi ele. 

Am forțat o respiraţie liniștitoare pe nas înainte de a aborda punctele de vedere ale 
prietenilor mei, unul câte unul. 

"Da, Christian este falsul meu iubit. După cum am spus, este o poveste lungă. Nu este 
periculos - adică, este puțin cam intens, dar conduce o companie de securitate. Treaba lui 
este literalmente să protejeze vieţile oamenilor. În plus, e prieten cu Rhys, aşa că nu poate fi 
atât de rău. Aseară a fost prima noastră întâlnire falsă și nu, nu mă forțează să fac asta." 

Ultima parte a fost cu siguranță adevărată. Restul era discutabil, dar am păstrat asta 
pentru mine. 

"N-aș spune că este cel mai bun prieten al lui Rhys. Ei au..." Bridget a făcut o pauză, "o 
relaţie interesantă." 

"Lasă-l pe Rhys", spuse Jules. "Fără supărare, Bridge. E grozav și toate cele, dar vreau să 
știu despre partea cu iubitul. Stel, tu nici măcar nu vrei o relație adevărată. De ce naiba te afli 
într-una falsă? Ai probleme?" Îngrijorarea a mai atenuat din strălucirea din ochii ei. 


Vinovăţia s-a aprins în pieptul meu. 

Nu-mi plăcea să-i împovărez pe oameni cu problemele mele, dar ar fi trebuit să anticipez 
îngrijorarea lor. Orice relaţie romantică era ieșită din comun pentru mine. Nu mă opuneam 
întâlnirilor, doar că... nu eram interesată. 

Mi-a plăcut ideea. Atunci când citeam o carte de dragoste, urmăream o scenă romantică 
sau vedeam cupluri drăguţe la cină, mă încerca un dor de ceva asemănător. Dar odată ce 
cartea sau filmul se termina și reveneam în lumina strălucitoare a realității, dorința dispărea. 

Să romanțezi dragostea era ușor. Să mă îndrăgostesc a fost mai greu, mai ales când toate 
relațiile mele anterioare au fost lipsite de... ceva. Un fel de conexiune emoţională care să facă 
să merite riscul de a mă îndrăgosti. 

În plus, mă obișnuisem să fiu singură şi mă îndoiam că realitatea iubirii ar putea fi la 
înălțimea fanteziilor mele, așa că nici măcar nu am încercat. 

"Nu am probleme. Promit", am spus când am observat expresia sceptică a lui Jules. "Eu 
doar..." Am nevoie de mai mulţi adepți în social media ca să pot face mai mulţi bani. Mi s-a 
încălzit pielea la cât de superficial suna asta. 

Adevărul era mai complicat, dar nu puteam să sap în el fără să le spun prietenilor mei 
despre Maura, iar asta era o conversaţie pe care nu eram pregătită să o am la opt și jumătate 
dimineața. 

"Sunt în cursa pentru un contract cu un brand uriaș, dar nu am atât de mulți adepţi ca 
alte fete. M-am gândit că mi-aș putea îmbunătăţi șansele dacă aș atinge pragul de un milion." 

Bridget s-a încruntat și mai tare. "Ce legătură are asta cu faptul că ai un prieten?". 

Am explicat cu reticență restul planului meu. Părea și mai ridicol când îl spuneam cu voce 
tare în fața unor oameni care nu erau familiarizați cu lumea influencerilor, dar nu avea rost 
să mă abțţin. 

Când am terminat, tăcerea era de o mie de ori mai grea decât cea de dinainte. 

"Uau", a spus în cele din urmă Ava. "Asta e...wow." 

"Sexul face parte din înțelegere? Dacă nu este, ar trebui să fie. Christian pare să fie o bestie 
în pat." Așa cum era de așteptat, Jules a fost prima care a trecut peste șocul ei și a sărit direct 
la partea murdară. "Fără supărare, dar ţie ți-ar prinde bine puțină dragoste în viața ta. Oricât 
de mult te adorăm, sunt unele lucruri pe care nu ţi le putem oferi." 

"Nu, nu este și nu va fi niciodată”, am spus cu fermitate. 

I-am spus clar lui Christian că înțelegerea noastră nu va cuprinde nicio manifestare fizică 
de afecțiune, cu excepția cazului în care aceasta era necesară pentru a ne vinde imaginea 
publică de cuplu. 

Sexul nu a intrat în ecuaţie. Deloc. Nu contează cât de superb era sau cât de bun era la pat. 

Pielea mi s-a încălzit la imaginea mentală a unui golan... 

Nu te duce acolo. 

Așa s-a întâmplat când am ratat rutina de dimineaţă. Creierul meu a luat-o razna și a 
început să își imagineze lucruri pe care nu avea ce să și le imagineze. 

Nici măcar nu-mi puteam aminti ultima dată când avusesem fantezii cu sexul, darămite 
când îl făcusem. 

"Eşti sigur că totul este în regulă?" Îngrijorarea lui Ava era palpabilă. "Nu ţi-a păsat 
niciodată atât de mult de numărul de urmăritori până acum." 

Nu am fost obsedată de ea așa cum au făcut-o alți bloggeri, dar a spune că nu mi-a păsat 
înseamnă că mi-am dat prea mult credit. 


Tuturor celor care încercau să își dezvolte o platformă pe social media le păsa, iar cei care 
spuneau că nu le pasă minţeau. 

Aceste numere mici ar putea face ravagii în sănătatea mentală a oricui. 

"Nu încerc să fiu combativă", a adăugat Ava cu blândeţe. "Dacă asta este ceea ce vrei să 
faci, te vom sprijini. Doar că pare un pic..." 

"leșit din comun", a încheiat Bridget. 

M-am holbat la paharul pe jumătate gol de mâncare la pachet din mâna mea. "Poate. Dar 
poate că este și timpul să încercăm ceva nou." 

Aveam 26 de ani. Aveam un singur loc de muncă "adevărat" de când absolvisem și nicio 
evoluție semnificativă în viața mea personală sau profesională. Am considerat blogul ca fiind 
al doilea meu loc de muncă, dar o mulțime de oameni nu au crezut asta și am urât modul în 
care am lăsat opiniile lor să afecteze multele ore de muncă reală pe care le investeam în scris, 
stil, fotografie și social media. 

Practic, făceam același lucru pe care îl făcusem încă din facultate, doar că eram mai în 
vârstă și puțin mai obosit. 

Între timp, Ava s-a mutat la Londra (chiar dacă a fost doar temporar), s-a logodit şi a 
obţinut slujba ei de vis, călătorind prin lume ca fotograf; Bridget s-a căsătorit și a devenit o 
regină ciudată, iar Jules a trecut de barou, a devenit un avocat de mare putere și s-a mutat cu 
prietenul ei. 

Toată lumea începea noi capitole din viaţa lor, în timp ce eu eram blocat în prolog, 
așteptând ca povestea mea să fie spusă. 

Am înghițit amărăciunea care îmi acoperea limba. Dacă nu agitam lucrurile, aș fi fost un 
manuscris neterminat pentru totdeauna. O mie de cuvinte potenţiale care nu au ajuns 
niciodată pe pagină. Cineva care ar fi putut fi ceva în loc să fie cineva care a făcut ceva. 

"De înţeles. Schimbarea este condimentul vieţii”, a fost de acord Jules. Faţa i s-a înmuiat 
înainte de a adăuga: "După cum a spus Ava, nu încercăm să te provocăm în această privinţă. 
Vrem doar să ne asigurăm că este ceea ce îţi dorești cu adevărat. Dacă tu ești fericită, și noi 
suntem fericiţi”. 

"Stiu." Am schițat un mic zâmbet. "Cu riscul de a suna complet ieftin... vă iubesc." 

"Ai auzit asta?" Jules și-a pus o mână pe piept și s-a uitat la Ava. "Ea ne iubește. Ne iubește 
cu adevărat!" 

"Ştii ce înseamnă asta", a spus Ava cu solemnitate. 

"Băieți..." Abia am apucat să-mi las băutura jos, că m-au luat în braţe. "Opriţi-vă!" Am râs, 
melancolia mea de mai devreme topindu-se sub afecțiunea lor. 

"Nu mă băgați în seamă. Sunt doar aici, în Eldorra, nu sunt deloc geloasă", a spus Bridget. 

Mi-am ridicat telefonul ca să o putem vedea din nou. Avea o expresie pe jumătate 
amuzată, pe jumătate invidioasă. 

"Trebuie să ne vizitezi în curând. Ne e dor de tine." 

Nu o mai văzusem în persoană de la ziua de naștere a lui Ava, anul trecut, când ne-a 
surprins la petrecere. 

"O voi face, promit." Bridget a devenit serioasă. "Între timp, ai grijă cu Christian. Nu este 
genul de om care face ceva din bunătate de inimă." 

Nu, nu a fost. Dar nu aveam nevoie ca Bridget să-mi spună asta. 

După ce prietenii mei au plecat o oră mai târziu, cu promisiunea de a nu spune nimănui, 
inclusiv celor apropiaţi, despre înțelegerea mea cu Christian, am făcut duș și mi-am pregătit 


o cană de ceai proaspăt înainte de a-mi ridica în sfârșit telefonul. M-am holbat la pictograma 
Instagram de pe ecran și mi-am ținut respiraţia în timp ce am accesat profilul meu. 

Oh. Oh, Doamne. Doamne. 

M-am uitat fix la cifrele mele, sigur că aveam halucinații. 

Peste o sută de mii de like-uri, patru mii de comentarii și zece mii de urmăritori noi peste 
noapte. 

M-am ciupit și am tresărit din cauza durerii puternice. Nu am halucinații. 

Mă așteptam la un angajament bun la fotografia cu Christian, dar nu mă așteptam la asta. 

Ameţeala mi-a crescut în piept, în timp ce mintea îmi zburda cu posibilități. 

Oare o altă fotografie cu Christian va deveni virală într-un mod similar, sau a fost o 
fotografie singulară, pentru că a fost prima? 

Exista o singură cale de a afla. 

În capul meu dansau viziuni despre un milion de adepţi, contracte de marcă cu șase cifre 
și plata unui an întreg de îngrijire a Maurei dintr-o singură dată, cu economii rămase. 

Poate că am semnat un pact cu diavolul atunci când am fost de acord cu Christian... 

Dar asta nu însemna că nu merită. 


10 
CHRISTIAN 


M-AM uitat fix la ultima postare pe Instagram a Stelei de la plimbarea noastră la strângerea 
de fonduri din weekend. Mâna mea pe coapsa ei goală, verdele viu al rochiei ei contrastând 
cu mâneca neagră de cărbune a costumului meu. 

Unele fotografii au făcut cât o mie de cuvinte. Această fotografie a spus doar unul. 

A mea. 

O senzaţie ciudată mi-a apărut în piept înainte de a o da la o parte și de a apăsa pe 
comentariile de sub postare. Reacţiile variau de la curiozitate la bucurie și până la disperare 
din partea a sute de bărbați tulburați care se plângeau de pierderea unei șanse cu ea. 

Jayx098: Cum ai putut să mă înșeli în felul ăsta? Le-am spus deja părinţilor mei că 
ne căsătorim :( 

Brycefitness: renunţă la bf şi ieşi la o întâlnire cu mine. Voi face să merite;) 

Threetriscuits: pot purta şi un costum și butoni de manșetă. just sayingin.. 

Ochii mei s-au îngustat. Am apăsat pe profilul lui brycefitness și l-am studiat. Mușchi mari. 
Creier mic. Fratele standard de la sală care se credea darul lui Dumnezeu pentru femei. 

Câte kilograme pe o halteră ar fi nevoie pentru a zdrobi pe cineva? Hmm... 

Un nou mesaj text a apărut, perturbându-mi calculele. 

Luisa: Christian Harper. Mi-ai ascuns ceva. 

Luisa: De ce nu mi-ai spus că te întâlneşti cu Stella? 

O încruntare mi-a atins fața. Am privit profilul lui Brycefitness pentru ultima oară înainte 
de a închide aplicația. Avusese noroc. 

O parte din mine, chiar și cea care se entuziasma la mirosul de sânge și frică, a recunoscut 
că reacția mea nu era normală. Fusese un comentariu pe Instagram, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

Aveam o afacere de condus și totuși, iată-mă aici, răsfoind nenorocitele de reţele sociale 
pe contul meu de burner. 

Fără fotografie de profil, fără biografie, fără urmăritori. Un singur urmăritor. 

Inelul de turcoaz îmi ardea în buzunar în timp ce scriam un răspuns. 

Eu: Era irelevant. 

Stella nu-mi arătase fața în fotografie, dar suficient de mulţi oameni ne-au văzut 
împreună la gală pentru ca vestea să se răspândească. 

Se pare că vestea a scăpat de atunci din limitele societăţii din D.C. și a ajuns la New York. 

Luisa: Te-ai purtat de parcă nu o cunoșteai la cină! 

Eu: Nu am vrut să vă influenţez decizia. 

A fost o pauză lungă înainte ca ea să răspundă. 

Luisa: Ce decizie? 

Eu: Nu minţi, Lu. Mă pricep mai bine decât tine. 

Luisa: Eşti un măgar. 

Luisa: Oricum, nu ar fi influenţat decizia mea. Sunt decisă în proporţie de 95% cine 
vreau să fie următorul nostru ambasador al mărcii. 

M-am uitat fix la text. Degetele mele băteau într-un ritm distrat pe cotieră. 

După un alt moment de deliberare, am răspuns. 

Eu: Mă bucur. A durat mult timp. 


Neutru, semi-dezinteresat. 

A mușcat momeala, așa cum știam că va face. 

Luisa: N-ai de gând să întrebi cine este? 

Eu: Am fost și eu la cină. Răspunsul este evident. 

Am lăsat-o așa. Luisa a fost suficient de inteligentă pentru a ști la cine mă refeream. 

O bătaie a spart tăcerea. 

Mi-am îndreptat privirea în sus. "Intră." 

Kage a intrat, atât de înalt și de lat încât abia dacă încăpea prin cadrul ușii biroului meu. 

"Am auzit că ai o prietenă." Nu a pierdut timpul și a trecut direct la subiect. "Cum de nu 
am știut despre asta?" O notă acuzatoare s-a strecurat în vocea lui. 

Era cel mai în vârstă și, acum că Rhys nu mai era Rhys, era cel mai căutat angajat de către 
clienți. Era, de asemenea, singura persoană de la Harper Security care nu-mi sufla fum în 
fund - o libertate pe care i-am acordat-o pentru că mi-a salvat viața în Columbia cu zece ani 
în urmă. 

"Eu conduc o companie de securitate, nu o revistă de bârfe. Viaţa mea personală nu este 
treaba nimănui." O muchie a curs sub tonul meu altfel indiferent. Libertăţile lui nu mergeau 
decât până la un punct. 

Kage mi-a ţinut privirea o secundă înainte de a-și întoarce privirea. "Am înțeles. Dar 
echipa este curioasă. Faptul că te întâlnești cu un influencer este... neașteptat." 

M-am lăsat pe spate în scaun și mi-am trecut mâna sub bărbie. Telefonul meu explodase 
toată ziua cu oameni care exprimau sentimente similare. Fiecare nou mesaj și apel îmi 
ciopârţea răbdarea, iar observația lui Kage nu era diferită. 

"Ai cercetat-o, nu-i așa?" Am întrebat cu răceală. Rețelele de socializare ale Stelei erau la 
îndemâna oricui, dar gândul că băieţii mei se uitau peste poze și videoclipuri cu ea mi-a 
provocat un val de iritare în sânge. 

"Uh, ei bine..." Kage și-a trecut o mână rușinoasă peste ceafă: "Am căutat-o în timpul 
prânzului." 

Hristos. Toţi angajaţii de la Harper Security erau foști militari sau foști agenţi CIA, dar 
bârfeau ca niște liceeni. 

"E sexy." Kage s-a scufundat în scaunul din fața mea. "Cumva, nu sunt surprins că prietena 
ta arată ca un nenorocit de supermodel. Este viața fermecată a unui director executiv 
miliardar”, a adăugat el sec. 

O flacără întunecată s-a aprins în pieptul meu înainte de a o înăbuși. 

"Singurul lucru pe care mă interesează să îl discutăm acum este cum am pierdut conturile 
Deacon și Beatrix", am spus cu răceală. "Nu despre prietena mea". 

Celălalt bărbat s-a liniștit instantaneu. "Am cercetat și se pare că este un caz clasic de 
subcotare a prețurilor. Sentinel le-a promis mai mult pentru mai puţin. Deacon și Beatrix au 
fost întotdeauna niște ticăloși zgârciți. Nu e de mirare că au părăsit nava." 

Adevărat, dar nu am vrut să circule zvonuri că Harper Security nu-și poate păstra clienții. 

"Crezi că e mare lucru?" Kage a evaluat corect tăcerea mea. "Trebuie să le aducem 
înapoi?" 

"Nu." Regula numărul unu pentru a supraviețui într-o afacere necruțătoare: nu vă arătați 
niciodată slăbiciunea, nici măcar în fața propriei echipe. "Lasă-mă pe mine să mă ocup de 
strategia de afaceri. Tu fă ceea ce știi să faci cel mai bine." 

"Să le dai o mamă de bătaie și să fii foarte chipeș?" 


"Dacă asta e ceea ce crezi, ai nevoie de o oglindă nouă, pentru că te minte." 

"Nu toți putem fi ca tine, domnule frumușel, dar nicio femeie nu s-a plâns vreodată de 
felul în care arăt." Și-a clătinat sprâncenele. "Apropo, vrei să mă însoțești mai târziu? A trecut 
ceva timp de când nu am mai fost împreună la bar. Știu că acum ești un bărbat luat în primire, 
dar poți să atragi doamnele în timp ce eu închei afacerea." 

"Nu pot." M-am ridicat și mi-am ajustat mâneca costumului. "Angajament anterior." 

"De ce nu sunt surprins? Nu am mai ieșit împreună de luni de zile." Kage s-a desfăcut de 
pe scaun. "Ai de gând să-mi spui vreodată ce sunt aceste misterioase "angajamente 
anterioare"? 

I-am răspuns cu o privire sardonică. 

"Bine. Pot să înțeleg o aluzie", a mormăit el. "Distracţie plăcută cu logodna ta. " 

După plecarea lui Kage, mi-am aranjat biroul până la starea meticuloasă de dinaintea 
lucrului înainte de a ieși din birou. 

Zece minute mai târziu, mergeam cu viteză pe Connecticut Avenue când mi-a sunat 
telefonul. 

Imediat ce am acceptat apelul, un mârâit supărat a umplut interiorul. 

"La ce naiba te gândești?" 

"Bună și ție, Larsen." Am făcut un viraj lin pe un drum privat, mărginit de copaci. "Este 
păcat că nu ai căpătat mai multe maniere acum că ești regalitate. Lecţiile de etichetă de la 
palat lipsesc cu desăvârșire." 

M-am oprit la poartă și am arătat legitimaţia de membru paznicului înarmat. Acesta l-a 
examinat și a dat din cap. 

Scanerele de securitate au luat specificațiile mașinii mele înainte ca porțile să se deschidă 
cu un vâjâit lin. 

"Amuzant", a spus Rhys fără menajamente. "Clienţii ar trebui să plătească în plus pentru 
simţul tău al umorului." 

"Asta e foarte frumos din partea unui tip care nu are simțul umorului." 

Gura mi s-a tras în sus la al doilea mârâit al lui, și mai enervat. 

Rhys Larsen a fost garda mea de corp de top până când a căzut pradă bolii pe care oamenii 
o numesc dragoste. Acum, era prințul consort al Eldorrei. 

Uneori, îi trimiteam prin SMS fotografii cu el părând plictisit și morocănos la diverse 
funcții diplomatice, doar ca să mă iau de el. Nu era nevoie să spun nimic pentru ca el să 
înțeleagă esenţialul. 

Eşti biciuit și e jalnic. 

Poate că obsesia mea pentru Stella scăpa de sub control, dar cel puţin nu participam la 
ceremonii de tăiere a panglicii pentru o organizație caritabilă care îi plăcea și nu plantam 
copaci pentru o ședință foto de Ziua Pământului. 

"Nu încerca să schimbi subiectul. De ce naiba te întâlnești cu Stella?” a întrebat Rhys. 

Am parcat mașina în garajul privat și m-am îndreptat spre intrare. Ușile duble și grele s- 
au deschis cu o mișcare a cardului meu peste cititor. 

"Aceleași lucruri pe care le face orice bărbat într-o relație." 

"Termină cu prostiile vagi, Harper." O notă de avertisment i s-a strecurat în voce. "Este 
cea mai bună prietenă a lui Bridget. Dacă ea e supărată, Bridget e supărată. Și dacă Bridget e 
supărată..." 


"Ai de gând să mă pui la pământ cu coroana ta ceremonială?" Pantofii mei au răsunat pe 
podeaua lustruită, unde V-ul uriaș de aur gravat în mijloc strălucea pe marmura neagră din 
jur. "Am notat. Acum, cred că ai un eveniment mâine dimineață devreme. Ar fi bine să vă 
culcaţi, Înălţimea Voastră. Aveţi nevoie de odihnă pentru şedinţele foto." 

"Du-te dracului." 

"Din păcate, deși sunt sigur că le faci pe femeile din Eldorra să leșine, nu ești genul meu." 
Am trecut pe lângă restaurant și pe lângă intrarea în clubul domnilor înainte de a ajunge la 
bibliotecă. "Transmite-i reginei salutările mele." 

Am închis înainte ca el să poată răspunde. 

Ar fi trebuit să știu că va deveni nervos în legătură cu situaţia Stella. A fost bătut de soția 
lui, iar ea o proteja pe Stella. 

De înţeles, dar nu asta era problema mea. Nu mă înscrisesem pentru a fi sâcâit de prietenii 
ei în legătură cu intenţiile mele. 

Am deschis ușile bibliotecii și am găsit persoana cu care urma să mă întâlnesc așezată la 
masa noastră obișnuită, lângă unul dintre vitralii. Cărțile legate în piele se înălțau cu trei etaje 
până la tavanul catedralei, iar murmurul scăzut al unei conversații a întrerupt liniștea, altfel 
reverențioasă. 

Nu exista un bibliotecar sever care să țipe la clienți pentru că vorbeau, dar o taxă anuală 
de treizeci de mii de dolari le acorda membrilor clubului mai multă libertate decât în orice 
alt spațiu public. 

Biblioteca de la Clubul Valhalla era locul în care se încheiau înțelegeri și se făceau alianţe. 
Fiecare jucător puternic din D.C. știa asta. 

"Ai întârziat." Ochii verzi și reci mi-au urmărit progresul în timp ce mă apropiam de masă. 
O tablă de șah rară din secolul al XVIII-lea se afla deasupra stejarului gros, alături de două 
pahare de cristal goale și o carafă plină de whisky scoţian single malt Glenfiddich 40 Year. 

"Atât de nerăbdător să piardă?" Mi-am dat jos jacheta și mi-am întins-o pe spătarul 
scaunului înainte de a mă așeza, cu mișcările mele nepricepute și deliberate. 

Mi-am suflecat mânecile și mi-am turnat un pahar de scotch. Nimic nu se compară cu o 
băutură bună pentru a începe seara. 

Alex Volkov m-a fixat cu o privire ironică. "Suntem la egalitate de victorii." 

"Nu după seara asta." 

Alex și cu mine am avut meciuri de șah în picioare la Clubul Valhalla în fiecare lună, în 
ultimii cinci ani. Meciurile noastre au fost întotdeauna foarte disputate și mai greu de 
câștigat. 

Rareori interacționam în afara limitelor liniștite ale Valhalla și a rarelor ocazii în care 
avea nevoie de ajutorul meu cu ceva legat de cibernetică, dar întâlnirile noastre lunare erau 
unul dintre puţinele angajamente sociale de care mă bucuram cu adevărat. 

"Orgoliul tău îţi va fi sfârșitul într-o zi, Harper." Alex și-a umplut paharul până la jumătate 
și l-a ridicat la gură. 

"Poate", am fost de acord. "Dar nu astăzi." 

"Vom vedea." 

În mod normal, partidele noastre erau tăcute și concentrate, dar Alex m-a surprins când 
și-a mutat pionul în e4. 

"Deci, tu și Stella." 

"Da." Un non-răspuns la o non-întrebare. 


"Ce ai cu ea?" 

Am făcut o pauză de o fracțiune de secundă înainte de a-i contracara mișcarea. 

Alex Volkov pe care îl știam nu ar fi dat doi bani pe viața personală a altcuiva. 

"Întreabă de logodnica ta?" La fel ca Bridget, soţia lui Rhys, logodnica lui Alex, Ava, era și 
ea cea mai bună prietenă a Stelei. 

"Stella nu a fost niciodată interesată de o relaţie.” Alex mi-a ignorat întrebarea. "De 
asemenea, nu a menționat nimic despre tine sau despre un iubit până când a postat acea 
fotografie. Prin urmare, este de la sine înțeles că o șantajezi." Ochii aceia verzi și ascuțiți s-au 
îngustat. "Apoi, din nou, nu ești interesat să te întâlnești cu ea, ceea ce înseamnă că ori vrei 
să te foloseşti de ea pentru ceva, ori voi doi ați încheiat o înțelegere reciproc avantajoasă." 

Acesta era motivul pentru care îmi plăcea compania lui Alex. Mă ţinea în alertă. 

"Nu lăsa ca teoriile conspirației să-ți întunece creierul", am trasat eu. "Pierzi." 

Minciună flagrantă. Am fost pe picior de egalitate până acum în meci. 

"Tacticile tale de diversiune lasă de dorit, așa că nu creierul meu este tulburat", a spus 
Alex. "Poate că Stella va fi cea care îţi va sparge carapacea de "nu cred în dragoste”. 
Întotdeauna sunt cele neașteptate." 

Nu-l mai auzisem niciodată spunând atâtea cuvinte într-o perioadă atât de scurtă de timp. 
Amuzamentul meu s-a adâncit. "Poate, dar mă îndoiesc." 

Sentimentele mele față de Stella erau... neobișnuite, dar nu erau dragoste. Era greu să 
simt ceva ce disprețuiam în mod activ. 

Iubirea a făcut ca lumea să se învârtă, într-adevăr. În cicluri nesfârșite, plictisitoare, care 
au produs cântece oribile, filme și mai oribile și abominaţii anuale precum Ziua 
Îndrăgostiţilor. 

Rareori mi s-a părut altceva decât otrăvitoare. 

"De când ai devenit atât de vorbăreț?” Mi-am împins cavalerul într-o poziție defensivă. 
"Nu-mi spune că ai evoluat într-o ființă umană adevărată. Ar trebui să dăm un buletin în 
buletinul Valhalla. Ceilalţi membri vor fi încântați." 

Clubul Valhalla nu avea un buletin informativ, dar membrii săi aveau propriile metode de 
a urmări viețile prietenilor și ale dușmanilor lor deopotrivă. 

"La fel de încântați ca şi ei să afle de noua ta relaţie, sunt sigur." În ochii lui a strălucit un 
umor negru. Încă o schimbare față de Volkov cel stoic pe care îl cunoscusem cu ani în urmă. 

Am continuat jocul, dar acum că Stella fusese din nou adusă în discuţie , nu-mi puteam 
opri gândurile să se abată pe căi pe care nu aveau ce căuta. 

Ea nu mai postase pe rețelele de socializare din seara strângerii de fonduri. De obicei 
posta în fiecare zi. Nu m-a contactat pentru mai multe fotografii, în ciuda succesului primei 
ei postări. 

Oare se îndoia de înțelegerea noastră? 

Un firicel de ceva rece și străin mi-a scăldat coloana vertebrală. Mi-au trebuit câteva bătăi 
pentru a-l identifica. 

Incertitudine. 

Ceva la fel de necunoscut pentru mine ca și furtunile de ploaie pentru deșert. 

Avem un contract. Nu-și va încălca cuvântul dat. 

Cu toate acestea, dorința de a verifica ce se întâmpla cu ea mi-a atras atenția și mi-a 
distras-o de la piesele sculptate în abanos și fildeș, împrăștiate strategic pe tablă. 

"Sah mat." Vocea rece a lui Alex m-a târât înapoi în bibliotecă. 


Am îndepărtat cu privirea imaginile cu ochi verzi și buze luxuriante și am examinat 
aspectul final. 

Alex executase un șah mat pe care ar fi trebuit să-l văd de la un kilometru distanţă. 

"A fost rapid." Dezamăgirea i-a umbrit fața. "Eşti în afara jocului astăzi." 

"Abia am început, Volkov." Am şters tabla. "Întoarce-te la mine după a doua rundă." 

Dar a avut dreptate. Eram în afara jocului meu, totul pentru că eram ocupată să mă 
gândesc la cineva care nu avea ce căuta să îmi ocupe gândurile așa cum o făcea ea. Credea că 
chiria ei la Mirage era mică? Asta nu era nimic în comparație cu modul în care trăia fără chirie 
în capul meu. 

Stella poate părea dulce și blândă, dar era mai periculoasă pentru mine decât orice armă 
sau rival. 


DUPĂ O A DOUA partidă de șAH cu Alex, în care m-am revanșat cu un șah mat frumos executat 
după două ore de joc, m-am întors acasă la nouă fără un sfert fix. 

Mi-a luat mai puţin de un minut să îmi dau seama că ceva nu era în regulă. 

Ușa biroului meu era deschisă, iar eu o închideam întotdeauna înainte de a pleca. 

Am permis foarte puține persoane să aibă acces în apartamentul meu când nu eram aici. 
Nici unul dintre ei nu ar fi venit la ora asta târzie. 

Adrenalina a ars prin întunericul alimentat de scotch din sângele meu. 

Am profitat de serviciul de mașină privată de la Valhalla pentru a mă conduce acasă, 
având în vedere cât de mult am băut, dar am avut suficientă prezenţă de spirit pentru a-mi 
domoli pașii în timp ce mă îndreptam spre birou. 

Am zărit părul negru prin deschizătură înainte de a împinge ușa, am traversat camera în 
doi pași lungi și l-am imobilizat pe intrus la perete cu mâna înfășurată în jurul gâtului. 

O furie glacială mi-a încețoșat privirea cu un alb cu tentă roșie. 

Nu-mi plăcea ca oamenii să-mi invadeze spaţiul personal. Să-mi atingă lucrurile fără 
permisiune. Să intre în casa mea și să-mi sfideze autoritatea. 

Degetele mele se flexau în jurul coloanei moi a gâtului lor. 

Vibraţiile unui gâfâit plin de frică au tremurat în strânsoarea mea înainte de a se revărsa 
în aer. 

"Christian ." Familiaritatea rugăminţii blânde mi-a îndepărtat ceața de pe ochi până când 
tot ce am putut vedea a fost verde. 

Ochi imenși, de un verde luxuriant, încadraţi de gene de cerneală și acriți de panică. 

La naiba. 

Un strop arctic de recunoaștere mi-a smuls mâna de pe gâtul ei. 

Ne-am privit unul pe celălalt, cu respirația tăiată în spaţiul liniștit dintre noi - a ei de frică, 
a mea de adrenalină și regret. 

Un fir de furie şi-a făcut loc în amestec și mi-a întins cuvintele. "Doamnă Alonso. Vreţi să- 
mi explicaţi ce căutați aici?" 

Era una dintre puţinele persoane de pe pământ care avea o cheie de la apartamentul meu, 
dar o instruisem să mă viziteze în anumite intervale orare. Vineri seara nu era una dintre ele. 


A fost norocoasă că nu eram genul care trage mai întâi și pune întrebări mai târziu, ca 
unii dintre oamenii mei. 

O imagine cu Stella împușcată mi-a trecut prin minte, iar răceala s-a adunat în fundul 
stomacului meu. 

Şi-a ridicat bărbia, în mod clar neimpresionată de salutul meu şi de tonul meu tăios. "Îţi 
udam plantele, așa cum m-ai rugat." În ciuda tonului ei ascuţit, respiraţia ei a rămas 
superficială, iar mici frisoane și-au croit drum prin corpul ei până când vâscul meu de furie 
s-a risipit. 

Abia atunci am observat stropitoarea sfărâmată de pe podea. Apa scăpată forma o mică 
baltă strălucitoare pe lemnul personalizat, iar bucăţile de ceramică neagră și strălucitoare 
ale bidonului îmi reflectau chipul. 

O sută de feţe diferite, fragmentate cu margini zimțate și trăsături distorsionate. 

Mi-am târât din nou ochii spre cei ai Stelei. "Îmi uzi plantele la ora nouă seara?" 

"Am uitat mai devreme pentru că am fost ocupat. Mi-ai spus să vin doar în timpul 
săptămânii, iar eu nu am vrut să-i las tot weekendul. Sunt foarte sensibili la..." 

"Ocupat cu ce?" 

Nu-mi mai păsa de plante. 

"Lucruri personale”. În loc să se prăbușească sub greutatea privirii mele grele, s-a 
îndreptat și și-a înclinat bărbia încă un centimetru mai sus. "De fapt, nu suntem împreună. 
Nu ai dreptul să-mi cunoști fiecare mișcare." 

Supărarea m-a străbătut la această aducere aminte. 

"Sunt când ocupaţia ta te face să intri în apartamentul meu la ora nouă noaptea." 

"Nu am intrat prin efracție. Aveam o cheie!" 

"Folosit în afara intervalelor de timp alocate. Un avocat bun ar putea argumenta cazul în 
favoarea mea." 

Ochii Stelei s-au îngustat. Respirația i se uniformizase în sfârșit, iar eu bănuiam că obrajii 
ei înroșiți nu se datorau rușinii. "Tu ești expertul în securitate. Dacă ești atât de îngrijorat, 
poate că ar trebui să creezi o cheie care să poată fi folosită doar în timpul ferestrelor de timp 
specificate de tine. Nu ar fi dificil pentru un geniu ca tine, nu-i așa, domnule Harper?”. 

Am lăsat un râs moale să se strecoare. 

Obrăznicia Stelei venea și pleca ca un fulger. De fiecare dată când apărea, mă electriza, 
pentru că atunci o vedeam pe cea adevărată. Cea care zăcea semi-adormită sub calmul ei 
atent cultivat și dorința disperată de a face pe plac. Undeva, în acel cocon de maniere blânde, 
se afla un fluture strălucitor care tânjea să se elibereze. 

"Nu ar fi deloc dificil." Privirea mea a devenit cu ochii închiși, în timp ce o cercetam din 
cap până în picioare. "Dar atunci nu m-aș mai întoarce acasă și nu te-aș mai găsi așteptându- 
mă." 

O fărâmă de stomac tonifiat ieșea la iveală de sub tricoul gri, în timp ce pantalonii scurți 
din fâș, asortați, îi atârnau de șolduri și coapse. O întindere nesfârșită de picioare netede, 
maro auriu, se termina cu picioarele goale și unghiile lustruite în roșu. 

Mi s-a uscat gâtul. Tânjeam să-mi plimb mâinile pe corpul ei, să o aud cum suspină de 
plăcere în timp ce îi exploram contururile elegante ale curbelor ei. 

Era îmbrăcată pentru culcare, nu avea nici un strop de machiaj pe față și nici o bijuterie 
care să-i împodobească membrele, dar strălucea atât de tare încât ajungea până în cele mai 
întunecate colțuri ale sufletului meu. 


"Credeam că nu vrei asta." Nervii fără suflare au ieșit la suprafață în răspunsul ei. 

"Nu presupuneți ce vreau, doamnă Alonso." Mi-am păstrat vocea placidă, aproape 
dezinteresată, dar nu era nimic placid în curentul care crepita în aer. 

O singură atingere și camera se va aprinde. 

"Am notat." Degetele Stelei s-au încolăcit în jurul tivului pantalonilor scurți până când 
degetele i s-au albit. 

Ochii mi-au coborât spre coapsele ei, iar dorința a înflăcărat și mai tare în venele mele 
când acestea s-au strâns sub atenţia mea. 

A fost o mișcare mică, nimic mai mult decât o încordare subtilă a mușchilor ei, dar ar fi 
putut la fel de bine să se aplece și să-mi mângâie duritatea care mă durea în zona inghinală. 

"Ar trebui să pleci", am spus încet, cuvintele fiind aspre și reținute. 

Ea nu s-a mișcat. 

"Doar dacă..." Mi-am ridicat mâna și am trecut-o pe partea laterală a gâtului ei până când 
am ajuns la bătaia frenetică a pulsului ei. "Vrei să rămâi." 

Ar fi trebuit să nu o mai ating și să păstrez distanţa, dar eram hipnotizat. 

Înghiţitura Stelei se auzea în tăcerea densă și condensată. 

"Eu nu știu." A ezitat un pic la cuvântul "nu". 

"Nu?" Mi-am trecut degetul mare peste pielea ei. Micul punct de contact a ars prin carne 
și oase până când căldura s-a revărsat în sângele meu. Mi-am ridicat din nou ochii spre ai ei, 
vocea mea înăsprindu-se. "Atunci de ce mai ești încă aici?" 

Distracţie. Obsesia. Confuzie. 

Ea a fost toate aceste lucruri și chiar mai mult. 

Ar fi trebuit să fie un puzzle simplu de destrămat și asamblat, dar s-a dovedit a fi mai 
complicat decât se aștepta. Era ca un puzzle căruia îi lipsea o piesă. Oricât de mult aș fi căutat, 
nu puteam găsi piesa lipsă și până nu o găseam, ea continua să-mi bântuie gândurile. 

Exista, desigur, și o altă explicaţie, dar am respins-o în secunda în care a ieșit la suprafață. 

Cel care mi-a spus că nu vreau să o rezolv pe Stella Alonso, pentru că odată ce o voi face, 
firul care ne lega va fi rupt. 

Și, dintr-un motiv necunoscut, nu știam de ce, nu voiam să fie tăiat. 

A deschis gura să răspundă, dar i-am dat drumul și am făcut un pas înapoi, tăindu-i calea 
fără să spun nimic. 

"E timpul să pleci." Nu a mai fost încadrat ca o sugestie, ci ca un ordin. "Nu mă lăsa să te 
mai găsesc în apartamentul meu în afara orelor permise, sau vei descoperi că generozitatea 
mea are limite." 

Să-i fac pe plac în seara asta a fost o greșeală. Deja încălcasem prea multe reguli pentru 
ea. 

Dacă ar fi fost oricine altcineva în biroul meu, l-aș fi pedepsit pentru abatere, nu aș fi avut 
fantezii despre cum s-ar fi simţit pielea lor pe a mea. 

Focul a scânteiat în ochii Stelei. 

Mă așteptam ca ea să reacționeze, o anticipam așa cum un alcoolic își anticipa următoarea 
înghițitură de alcool. Dar focul s-a răcit aproape la fel de repede cum s-a aprins, înăbușit sub 
un strat de gheaţă nou format. 

"Am înţeles." A băgat mâna în buzunar și a recuperat o cheie de alamă, pe care mi-a pus- 
o cu forța în mână. "De fapt, nu mă vei mai găsi în apartamentul tău, punct." 


Nu mi-am dat seama cât de tare strângeam cheia până când marginea zimţată nu mi-a 
săpat în palmă. 

Trântirea ușii de la intrare a reverberat în liniștea care a urmat. 

De obicei, mă bucuram de liniște. Era liniștită și odihnitoare, dar acum părea opresivă, ca 
o greutate invizibilă care mă apăsa pe piept. 

Cheia s-a înfipt mai adânc în palma mea înainte de a-mi desface mâna și de a o băga în 
buzunar. 

Am ocolit stropitoarea spartă și m-am îndreptat spre camera mea, unde mi-am smuls 
cravata și am aruncat-o pe pat. 

Nu mi-a ușurat strânsoarea care se extindea în gât. 

Sub gheață, Stella fusese rănită. Am întrezărit un sâmbure din asta înainte ca apărarea ei 
să se activeze. 

Un junghi ciudat m-a lovit în piept înainte de a scoate un zgomot nerăbdător. 

Pentru numele lui Dumnezeu. 

Am avut o zi infernală. Nu doar cu munca, ci și cu toţi curioșii din viața mea care se 
înghesuiau peste tot pe lângă mine acum că în sfârșit mă "întâlneam" cu cineva. Nu aveam 
timp să analizez microexpresii. 

Mi-am scos butonii de manșetă și ceasul, pe care i-am așezat paralel pe noptieră. 

Am înțeles. De fapt, nu mă vei mai găsi în apartamentul tău, punct. 

Ce naiba a însemnat asta? Dacă nu a respectat înțelegerea noastră cu chiria... 

Un mușchi mi-a trosnit în maxilar. 

N-ar trebui să-mi pese. Nici măcar nu-mi plăceau plantele alea blestemate. Le-am păstrat 
doar pentru că designerul meu de interior a insistat că "au pus în valoare estetica" și am 
refuzat să recunosc eșecul lăsându-le să moară. 

Dar era vorba de principiul problemei. Nu puteam să creez un precedent în care oamenii 
să se retragă dintr-un acord cu mine fără consecințe. 

Amintirea durerii trecătoare din ochii Stelei a reapărut ca un țânțar enervant care nu voia 
să plece. 

"La dracu'!" 

Cu un mârâit supărat, am renunțat la instinctele mele bune, am trântit ușa dormitorului 
în urma mea și m-am îndreptat spre parter. 


11 
STELLA/CHRISTIAN 
STELLA 

Christian Harper a avut ceva tupeu. 

Mânia îmi clocotea în stomac în timp ce am descuiat apartamentul și am deschis ușa cu 
mai multă forță decât era necesar. 

Nu era o emoție pe care o simțeam des, iar asta mă mânca pe dinăuntru ca un acid. 

Nu știam de ce reacționasem atât de puternic la respingerea lui Christian. Auzisem lucruri 
mai rele de la Meredith și de la trolii din secțiunile mele de comentarii. 

Dar era ceva în felul în care o făcea care mă zgâria pe sub piele. 

O secundă, am crezut că mă va săruta. În următoarea, mă dădea afară din apartamentul 
lui. Bărbatul a schimbat între cald și rece mai des decât un robinet stricat. 

Mai rău, a fost un moment în care am vrut ca el să mă sărute. Când curiozitatea de a afla 
ce gust ar avea acea gură fermă și senzuală a pulsat în ritm cu durerea dintre coapsele mele. 

Frustrarea s-a împletit cu furia mea. 

Nu știam cum a reușit să scoată din mine atâtea emoţii adormite. 

A fost din cauza înfățișării lui? Bogăția lui? Nici unul dintre aceste lucruri nu a contat 
pentru mine înainte. Am întâlnit prea mulți ticăloși bogați și arătoși ca să mă las păcălită de 
farmecul lor fals. 

Mi-am așezat geanta pe o masă din apropiere și mi-am forţat plămânii să se extindă 
dincolo de presiune. Confruntarea mă punea întotdeauna pe jar. Chiar și atunci când nu 
greșeam, aveam impresia că greşesc. 

Nu mă vei mai găsi în apartamentul tău, punct. 

Amintirea declarației mele de erupție cutanată a șters orice efect de calmare pe care l-ar 
fi putut avea respirația mea profundă. 

Aș fi "renunțat" în toiul momentului. Dar, oricât de stupidă ar fi fost înțelegerea, îi 
promisesem că voi avea grijă de plantele lui în schimbul unei chirii mai mici. 

Ce se întâmplă dacă îmi mărește chiria sau, mai rău, mă evacuează? Dacă ar fi pus capăt 
înţelegerii noastre? Nu primisem încă vești de la Delamonte, dar deja câștigasem zece mii de 
urmăritori de când am postat fotografia cu noi în drum spre strângerea de fonduri. 

Contul meu era în creștere pentru prima dată într-un an, iar încheierea anticipată a 
înţelegerii noastre ar fi distrus orice impuls pe care îl aveam. 

Lipsa impulsului a însemnat lipsă de creștere și mai puţini bani. 

Regretul mi-a dat un șut în palpitaţiile inimii. 

De aceea mă antrenasem să reprim izbucnirile emoţionale. Consecințele întotdeauna 
eclipsau uşurarea temporară. 

Am închis ochii și am încercat să revin la respirația mea profundă. 

Nu a funcționat. 

La naiba. 

Eram prea obosită și agitată pentru yoga, așa că mi-am căutat telefonul în geantă. Social 
media nu a fost cea mai bună tactică de reducere a anxietăţii, dar a fost o mare distragere a 
atenţiei. Trebuia doar să mă limitez la feed-ul meu atent curatoriat de pe YouTube cu animale 
drăguțe, sfaturi de styling și tutoriale de păr și machiaj. 

Orice altă aplicație era un câmp minat prea greu de navigat atunci când mă simțeam așa. 

Luciu de buze, cremă hidratantă, chitanţă de cafea... 


M-am oprit când mâna mea a atins un plic alb și simplu. 

Nu-mi amintesc să fi pus asta în geanta mea. Nici măcar nu aveam plicuri poștale, 
deoarece în zilele noastre făceam totul prin e-mail. 

Am luat plicul și am strecurat un deget sub clapetă pentru a-l deschide. Era nemarcat - 
fără destinatar, fără adresă de retur, fără ștampilă. 

O foaie de hârtie albă, la fel de simplă, era așezată înăuntru. 

Un presentiment mi-a alunecat pe șira spinării când am desfăcut-o. La început, am crezut 
că este goală, dar apoi mi-am concentrat privirea asupra unui singur rând de caractere negre 
în partea de sus. 

Trebuia să mă aștepți, Stella. Nu m-ai așteptat. 

Nu era o ameninţare directă, dar mesajul era suficient de amenințător pentru ca cina să 
mi se ridice în gât. 

Amintirile urâte din urmă cu doi ani m-au năpădit în grabă. 

Fotografii candide cu mine în oraș - râzând cu prietenii prin fereastra unui restaurant, 
răsfoind telefonul în timp ce așteptam metroul, făcând cumpărături într-un butic din 
Georgetown. Scrisori care oscilau sălbatic de la declaraţii efuzive de dragoste la fantezii 
grafice despre ceea ce expeditorul dorea să-mi facă. 

Toate trimise la adresa mea personală de acasă. 

Asta a durat săptămâni întregi, până când am devenit atât de paranoică și de stresată 
încât nu puteam face duș decât dacă Jules stătea chiar afară, în sufragerie. Chiar și atunci, am 
fost chinuit de coşmaruri cu hărţuitorul meu intrând în casă și făcându-i rău înainte de a veni 
după mine. 

Apoi, într-o zi, scrisorile și fotografiile au încetat pur și simplu, ca și cum expeditorul ar fi 
dispărut de pe fața pământului. Am crezut că ori s-a săturat de mine, ori a fost arestat. 

Dar acum... 

Teroarea mi-a transformat sângele în gheață. 

Eram slab conștient că nu mă mișcasem de când citisem biletul. Ar fi trebuit să o fac. Ar 
trebui să verific casa de intruși și să sun la poliţie, nu că ar fi fost de vreun ajutor ultima dată 
când s-a întâmplat asta. 

Dar eram paralizat, înghețat de neîncredere și de gustul ascuţit și metalic al fricii. 

Trecuseră doi ani de când nu mai avusesem vești de la hărțuitorul meu. De ce se întorsese 
acum? Fusese mereu acolo, urmărindu-mă și așteptându-și timpul? Sau plecase, apoi se 
întorsese pentru un motiv oarecare? 

Și dacă biletul era în poșeta mea... 

Respirația mea se repezea mai repede. Mici puncte negre dansau în fața ochilor mei pe 
măsură ce implicaţia se cristaliza. 

Lipsa ștampilei și a adresei însemna că urmăritorul se apropiase suficient de mult încât 
să strecoare plicul în geanta mea. A fost chiar acolo. Probabil că m-a atins. 

Păianjeni invizibili se târau pe pielea mea. 

Îmi făcusem curat în geantă aseară și nu mai văzusem biletul, așa că trebuie să se fi 
întâmplat în acea zi. 

Creierul meu a trecut în revistă lista de locuri pe care le vizitasem în acea zi. 

Cafenea. La malul mării Georgetown pentru a filma o campanie cu trepiedul meu. 
Magazinul alimentar. La metrou. Apartamentul lui Christian. 


Lista nu era lungă, dar, cu excepţia casei lui Christian, fiecare loc fusese aglomerat pentru 
ca cineva să strecoare biletul în geanta mea fără ca eu să observ. 

Liniştea apartamentului s-a transformat în ceva dens și ameninţător, întreruptă doar de 
respiraţiile mele superficiale și gâfâitoare. 

Oricât de mult aș fi încercat, nu puteam să primesc suficient oxigen în plămâni și... 

Soneria aspră și zguduitoare a ușii a sfâșiat liniștea și a făcut ca fiecare fir de păr de pe 
pielea mea să mi se ridice în cap. 

A fost hărțuitorul. Trebuia să fie el. Nimeni nu ar fi vizitat-o la o oră atât de târzie din 
noapte fără să fie anunţat. 

Oh, Doamne. 

Trebuia să mă ascund, să sun la 911, să fac ceva, dar corpul meu a refuzat să asculte 
comenzile creierului meu. 

Soneria a sunat din nou, iar eu am început să lupt sau să fug. 

M-am împiedicat spre cea mai apropiată ascunzătoare - o măsuţță așezată între canapea 
și aparatul de aer condiționat. Respirația fantomatică a hărțuitorului meu mi-a atins gâtul în 
timp ce mă târam sub masă. 

ÎI simțeam în spatele meu, o prezență malefică ale cărei degete de gheaţă îmi zgâriau 
cămașa și îmi storceau oxigenul din plămâni. 

Podeaua s-a înclinat, iar capul meu s-a ciocnit de unul dintre picioarele mesei în timp ce 
încercam să mă afund cât mai adânc în întuneric. 

Durerea era doar o șoaptă de senzaţie în comparaţie cu fiorii care îmi inundau pielea. 

Un alt sunet de sonerie, urmat de bătăi. 

"Stella!" 

Nu am putut distinge cui aparținea vocea. Nici măcar nu știam dacă era reală. 

Am vrut doar să dispară. 

Mi-am tras genunchii la piept și mi-am înfășurat brațele în jurul lor. Aerul condiţionat era 
oprit, dar nu mă puteam opri din tremurat. 

Nu eram pregătit să mor. Abia trăisem. 

Ciocăniturile au continuat, devenind din ce în ce mai puternice și mai frecvente, până 
când, în cele din urmă, s-au oprit. A urmat o pauză, urmată de sunetul unei chei care se rotea 
în ușă. 

Pașii au răsunat pe podeaua de lemn masiv, dar s-au oprit când un scâncet mi-a urcat în 
gât. 

Câteva secunde mai târziu, o pereche de mocasini de piele neagră s-a oprit în fața mea. 

Mi-am închis ochii și m-am retras mai adânc în colţ până când spatele meu s-a lovit de 
perete. 

Te rog, te rog, te rog, te rog, te rog, te rog, te rog. 

"Stella." 

Aveam un pistol cu electroșocuri în geantă. De ce nu-mi luasem pistolul cu electroșocuri? 
Mă agăţasem doar de scrisoare, pe care o scăpasem pe podea lângă mine. Era inutilă ca armă, 
dacă nu plănuisem să îl tai cu hârtia pe intrus până la moarte. 

Stupid, inutil, dezamăgitor... 

Lacrimile îmi ardeau în spatele pleoapelor închise. 

l-ar păsa familiei mele dacă aș muri? La început ar putea fi tristă, dar, în cele din urmă, ar 
fi ușurată de faptul că cea mai mare dezamăgire a familiei a dispărut. Nici măcar nu mă 


doreau. Fusesem un accident, o întrerupere în planul lor de lungă durată de a avea un singur 
copil. 

Dacă aș fi murit, ar fi putut în sfârșit să își reia planul. Dacă eu... 

O mână m-a apucat de bărbie și mi-a înclinat-o în sus. 

"Stella, uită-te la mine." 

Nu am vrut să o fac. Am vrut să rămân în fântâna mea de negare pentru totdeauna. 

Dacă nu pot vedea monstrul, înseamnă că nu există. 

Dar vocea nu părea să aparţină unui monstru. Părea profundă și catifelată și prea 
autoritară pentru ca eu să nu mă supun. 

Am deschis încet ochii. 

Whisky. Foc. Căldură. 

Frisoanele mi-au alunecat la furia înmagazinată care strălucea sub acele piscuri 
întunecate de îngrijorare, dar faţa lui Christian s-a înmuiat când privirile noastre s-au unit. 

"Eşti bine." 

Doar două cuvinte, dar care conțineau un calm atât de liniștitor încât barajul din mine s- 
a rupt în sfârșit. 

Un plâns mi-a sfâșiat gâtul, iar umezeala s-a revărsat pe lângă ochii mei până când fața 
lui s-a încețoșat. 

Am auzit o înjurătură joasă înainte ca braţele puternice să mă cuprindă, iar fața mea să 
fie presată de ceva tare și solid. Nemișcat, ca un munte în furtună. 

M-am ghemuit în îmbrăţișarea lui Christian și am dat drumul la săptămâni de stres și 
anxietate până când am rămas fără suflare. Nu era vorba doar de bilet, deși acesta fusese 
punctul de cotitură. A fost D.C. Style, familia mea, Delamonte, rețelele mele de socializare și 
sentimentul adânc înrădăcinat că, oricât de mult m-aș strădui, nu mă voi ridica niciodată la 
nivelul așteptărilor celor din jurul meu. Că voi fi întotdeauna o dezamăgire. 

A fost viața mea. 

Undeva, pe drum, se abătuse atât de mult de la traseu încât nici măcar nu mai vedeam 
drumul principal. 

M-am simţit ca un eșec total. 

Christian nu a scos un cuvânt în timp ce eu îmi plângeam frustrarea pe pieptul lui. Doar 
m-a ținut în braţe până când lacrimile mi s-au uscat suficient pentru ca mortificarea să se 
infiltreze în golul lăsat în urmă de emoţiile mele expulzate. 

"Îmi pare rău." Mi-am ridicat capul și mi-am trecut dosul mâinii pe obrajii umezi. 
Mortificarea mea s-a adâncit când am văzut petele de lacrimi care îi pătau cămașa cu nasturi 
cu aspect scump. "I-" Am sughiţat. "Ți-am stricat cămașa." 

Dintre toate modurile în care mi-am imaginat că se va sfârși noaptea, să am o mini criză 
de nervi în braţele lui Christian Harper nu era unul dintre ele. 

Nici măcar nu a aruncat o privire în jos. "Este o cămașă. Am destule." 

Eram încă pe podea și aș fi râs la vederea lui stând atât de dezinvolt pe lemnul de esență 
tare, în hainele lui de designer, dacă vorbele lui nu ar fi creat o altă fântână de umezeală în 
spatele ochilor mei. 

Cu o oră în urmă, credeam că e cel mai mare ticălos din lume. Acum... 

Am clipit și am îndepărtat lacrimile proaspete. Mă făcusem deja destul de rușine, 
mulțumesc foarte mult, și nu mai puteam ţine pasul cu roller coasterul meu de emoții. 

Mai întâi cearta mea cu Christian, apoi găsirea biletului. 


Nota. 

Groaza a reapărut ca un val lent și insidios care mi-a spălat ușurarea de scurtă durată. Cel 
care a trimis biletul era încă în libertate. Nu fusese o ameninţare fizică până acum, dar... 

Ochii mei s-au abătut spre scrisoarea cu aspect înșelător de inocent. 

Christian mi-a urmărit privirea. Faţa i s-a întărit și nu l-am oprit când a luat hârtia și a 
citit mesajul dactilografiat. 

Când și-a ridicat din nou ochii, culoarea lor rece de chihlimbar se întunecase în obsidian. 

"Cine a trimis asta?" Tonul său calm, aproape plăcut, contrasta cu pericolul care pâlpâia 
în aer. 

Am strâns-o bine în jurul meu, găsind o consolare ciudată în furia lui tăcută. 

"Nu știu. Am venit acasă, m-am uitat prin geantă și am găsit-o." Am înghiţit pe lângă nodul 
din gât. "Am... am mai primit bilete asemănătoare. Dar a trecut ceva timp de la ultimul." 

Clipa de pericol s-a transformat într-o flacără. Intensitatea ei a îmbibat fiecare moleculă 
de aer, dar în loc să mă neliniștească, m-a făcut să mă simt în siguranţă, ca și cum ar fi fost un 
zid de titan care mă proteja de lumea exterioară. 

Nu mai spusesem nimănui, în afară de Jules, despre hărțuitorul meu. Am vrut să-i spun 
lui Christian, fie și numai pentru că el era expertul în securitate și ar fi avut idei despre cum 
să dau de urma ciudatului. Dar mă prăbușeam acum, după ce adrenalina de la găsirea 
biletului dispăruse. 

Extenuarea îmi trăgea de ochi și, de fiecare dată când deschideam gura pentru a explica 
situația, îmi scăpa în schimb un căscat. 

Christian trebuie să fi știut că nu aveam energie pentru nimic altceva în afară de somn, 
pentru că nu mi-a cerut detalii. În schimb, s-a ridicat și mi-a întins mâna. 

După o scurtă ezitare, m-am strecurat de sub masă și am luat-o. 

M-a cuprins amețeala în timp ce mă trăgea în picioare, dar când mi-a trecut, aproape că 
m-am uitat de două ori la cât de normal arăta apartamentul meu. 

Aceeași lumânare de aromaterapie așezată pe măsuţa de cafea. Aceeași pătură de cașmir 
așezată pe spătarul fotoliului. Nici urmă de panica sălbatică care mă străbătea cu mai puțin 
de treizeci de minute în urmă. 

Întotdeauna ne-am așteptat ca lumea exterioară să reflecte lumea noastră interioară, dar 
situaţii ca acestea mi-au reamintit că lumea va continua, indiferent de ceea ce ni se întâmplă 
în mod individual. 

A fost în egală măsură liniștitor și deprimant. 

M-am scufundat pe canapea în timp ce Christian a făcut o verificare rapidă a 
apartamentului. Picioarele mele nu-mi mai puteau susține greutatea și aproape că 
adormisem pe pernele crem închis când s-a întors în sufragerie. 

"Nu poți rămâne aici. Apartamentul este securizat", a adăugat el când m-am îndreptat 
alarmat. "Dar persoana care a scris biletul este încă în libertate și probabil că știe unde 
locuiești. Trebuie să te muţi." 

Neliniștea mi-a strâns stomacul. "Încotro? Aceasta este casa mea." 

"Nu este sigur." 

"Credeam că Mirage are cea mai bună securitate din oraș." 

Singurul răspuns al lui Christian a fost o strângere a maxilarului. 

Am respirat adânc. Ceaţa de teroare se risipise suficient pentru ca gândirea raţională să 
se instaleze din nou. 


"Oricine ar fi vinovatul, a ajuns la mine în afara clădirii. Nu mă pot muta nicăieri unde să 
fiu mai în siguranță decât aici. În plus..." Degetele mele s-au încolăcit strâns în jurul marginii 
canapelei. "Nu voi lăsa un laș care se ascunde în spatele unor scrisori anonime să mă scoată 
din propria mea casă." 

Mi-am petrecut prea mulți ani pe scaunul pasagerului, lăsându-i pe alții să mă conducă 
acolo unde voiau ei să ajung. Trăind cu frica comentariilor lor despre acțiunile mele și 
făcându-mă mic pentru a intra în orice cutie în care mă puneau ei. Așteptările părinților mei, 
cererile șefului meu, notele urmăritorului meu, care m-au lăsat atât de paranoică încât 
săream la fiecare trântire de ușă și pocnitură de creangă. 

Ei au acţionat, eu am reacționat. 

M-am săturat de asta. Era timpul să recuperez controlul, iar primul pas a fost să învăţ 
cum să spun nu. 

"Nu mă mişc", am repetat. 

Dacă hărţuitorul ar fi intrat în apartamentul meu, ar fi fost o altă problemă, dar nu a intrat. 
În plus, aveam dreptate. Nu puteam să mă mut nicăieri unde să fiu mai în siguranță decât la 
Mirage. 

Christian s-a uitat fix la mine, cu expresia lui sculptată în granit. 

M-am forțat să nu mă uit în altă parte, chiar dacă trupul meu se lupta cu greutatea privirii 
lui. 

Mă văzuse vulnerabilă, dar am refuzat să-l las să mă vadă slabă. 

Respirația mi se strângea în plămâni și abia când Christian și-a plecat capul în semn de 
consimțământ am eliberat-o. 

Ușurarea și un sâmbure de mândrie s-au grăbit să umple golul. 

Nu a scos niciun cuvânt, dar aveam sentimentul de nezdruncinat că tocmai mă 
confruntasem cu un leu și că am câștigat. 

"Bine, dar nu rămâi aici fără protecție suplimentară." 

Aș putea trăi cu asta. Am salutat-o, chiar, atâta timp cât protecţia suplimentară nu era 
prea intruzivă. 

Pentru o secundă, am crezut că Christian se va oferi să rămână peste noapte cu mine, și 
am urât cum mi-a sărit inima la acest gând. 

"Kage, am nevoie de tine pentru o misiune... da. Peste noapte." Au trecut câteva bătăi până 
când a vorbit din nou, cu vocea lui dură. "Nu-mi pasă dacă iei masa cu Papa sau dacă faci sex 
cu Margot Robbie. Te vreau la etajul zece al Mirage-ului în douăzeci de minute." 

Dezamăgirea s-a încolăcit în mine înainte de a o strivi. Bineînţeles că Christian nu voia să 
rămână cu mine. El era directorul general. Tipul ăsta de muncă era probabil sub nivelul lui. 

A închis, iar ceva m-a frământat în liniștea care a urmat. 

"De ce ai venit să mă vezi? Înainte să..." M-a găsit în mijlocul unui atac de panică. "Înainte 
să realizezi ce s-a întâmplat." 

Christian și-a strecurat telefonul în buzunar. "Am vrut să clarific lucrurile după schimbul 
nostru de replici”. 

A fost un răspuns neted, neutru. Aproape prea lin. 

"De ce?" 

"Am nevoie de un motiv?” 

"Ai un motiv pentru orice, altfel nu ai face-o." 

Colţul gurii i s-a ridicat, dar nu a dezvoltat răspunsul de mai devreme. 


Spusese douăzeci de minute, dar cineva a bătut la ușă mai puțin de zece minute mai 
târziu. 

Acel cineva s-a dovedit a fi un munte de bărbat, plin de mușchi și tatuaje și arătos într-un 
mod care trebuie să fie irezistibil pentru femeile cu o slăbiciune pentru băieţii răi. 

Kage, am presupus. 

Christian l-a pus la curent cu situația, dar erau atât de tăcuțţi încât nu am putut înțelege 
ce au spus. Orice ar fi fost, i-a adus o încruntare pe fața lui Kage, care s-a înmuiat când s-a 
întors în sfârșit spre mine. 

"Nu-ţi face griji, dragă." Accentul lui sudic moale mi-a ușurat nodurile din umeri ca prin 
magie. Lângă el, maxilarul lui Christian s-a flexat, dar s-a întâmplat atât de repede încât poate 
că mi-am imaginat. "Voi fi aici toată noaptea. Nimeni nu va trece de mine. Nu degeaba mi se 
spunea "Muntele" în armată." 

Am schițat un mic zâmbet. "Și eu care credeam că e din cauză că ești mare ca un munte." 

Colţurile ochilor lui Kage s-au încreţit. "Și asta." 

"Kage este unul dintre cei mai buni. Așa cum a spus, nimeni nu va trece de el." Faţa lui 
Christian a rămas impasibilă, dar când și-a odihnit privirea asupra lui Kage, zâmbetul 
celuilalt a dispărut. 

Kage a făcut un pas înapoi de la mine de parcă aș fi luat foc brusc. 

Am căscat din nou, prea obosită ca să mă gândesc prea mult la interacțiunea lor ciudată. 

Somnul îmi trăgea de marginile conștiinței și nu m-am împotrivit când Christian m-a 
ridicat de pe canapea cu mâini ferme, dar surprinzător de blânde. 

"Nu leșina pe canapea. Domnului Unicorn nu-i place să împartă spațiul de dormit." 

"Amuzant. Dacă nu merge treaba cu securitatea, ar trebui să fii..." Un alt căscat mi-a 
despicat fața în timp ce ne îndreptam spre dormitorul meu. "Un comediant." 

"Voi ține minte asta." Răspunsul sec al lui Christian a învins chicoteala lui Kage din spatele 
nostru. 

Când am ajuns în camera mea, am căzut în pat mai mult decât m-am urcat în el. Eram o 
greutate de plumb, iar gravitația era o ancoră care mă trăgea spre salteaua mea. 

"Noapte bună", am mormăit eu. Ochii mei erau deja închiși, dar am simţit prezenţa lui 
Christian în cameră ca pe o pătură caldă de siguranţă. "Și îți mulțumesc. Pentru...." 

Nu mi-am terminat fraza. 

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost o mână caldă care îmi alunga părul de pe față 
înainte ca întunericul să mă tragă sub apă. 


CHRISTIAN 

După ce Stella a adormit, m-am întors în sufragerie și l-am găsit pe Kage examinând 
biletul. 

"Oricine a pus asta în geanta ei a știut cum să-și acopere urmele", a spus el. "Este generic 
ca naiba. Hârtia, tipul, cerneala... dacă nu cumva a fost atât de neglijent încât să lase amprente 
pe ea, nu avem cum să-l urmărim doar cu asta." 

A repetat tot ceea ce am dedus deja. 


Dacă ar fi fost un mesaj digital, l-aș fi putut găsi pe expeditor cât ai clipi. Dovezile fizice 
au fost mult mai greu de urmărit. 
Cel care a trimis biletul a fost deștept, dar până la urmă ar fi greșit. Toată lumea a făcut- 


Mâna mea s-a îndoit când amintirea terorii cu ochii mari a Stelei a ieșit la suprafață. Furia 
a pocnit prin mine, arsura ei rece arzându-mă din interior. 

O înăbușisem mai devreme ca să mă pot concentra asupra Stelei, dar acum, se întorcea 
ca un val uriaș. 

Aveam de gând să-l găsesc pe nenorocitul care i-a scris acel bilet. 

Și aveam de gând să-i fac să plătească. 

Nu cu un glonţ - asta era prea bine pentru ei. Meritau ceva mai dureros. Mai îndelungat. 

Dar până atunci, trebuia să o țin pe Stella în siguranță. 

"Vreau ca tu și Brock să o urmăriţi până îl găsim pe nenorocitul ăsta", i-am spus lui Kage. 
"Nu o lăsa să te vadă." 

După Kage, Brock era unul dintre cei mai buni gardieni ai mei și se întorsese recent de la 
o slujbă de trei luni în Tokyo. 

Scepticismul a traversat fața lui Kage. "O să fie de acord cu asta?”. 

"Ea nu va afla." 

Dacă aș întreba-o pe Stella, ar spune nu. Deja a refuzat să se mute; nu-i mai dădeam încă 
o șansă de a-și compromite siguranța. Singurul motiv pentru care am acceptat problema 
mutării a fost pentru că era destul de traumatizată și fără să mă cert cu ea imediat după atacul 
de panică. 

Unde s-ar fi mutat, oricum? Așa cum a spus, Mirage este cea mai sigură clădire din oraș, m- 
a tachinat o voce din capul meu. 

Era un răspuns evident, dar din moment ce ea nu se mișca, ideea era discutabilă. 

"Bine. Tu ești șeful." Kage a aruncat o privire spre ușa închisă a dormitorului Stelei. "Mă 
surprinde că nu stai cu ea. Este prietena ta, iar tu locuiești chiar la etaj." 

Maxilarul mi s-a încleștat. 

Am fost tentat. Atât de tentat. Asta a fost problema. 

Nu aveam încredere în mine în preajma Stelei. Deja încălcasem prea multe reguli pentru 
ea, iar dacă stăteam cu ea peste noapte aș fi depășit linia invizibilă pe care mi-o trasasem. 

Pentru mine a fost întotdeauna un dans, rămânând suficient de aproape pentru a potoli 
bestia din mine și suficient de departe pentru a nu scăpa niciodată de sub control. Un război 
constant între dorință și conservare. 

Oricum, aș fi coborât să... nu neapărat să-mi cer scuze, pentru că eu nu mă pricep la scuze... 
ci să îndrept lucrurile între noi. 

Când nu a răspuns, am crezut că era la duș, dar cu cât așteptam mai mult fără răspuns, cu 
atât mintea mea se gândea la tot felul de scenarii - Stella se rănea singură, un intrus care 
reușise cumva să treacă de securitatea etanșă a Mirage-ului și să intre în casa ei. 

Nu mai simțisem niciodată panica care mă mistuise atunci când mă gândisem că i se 
întâmplase ceva, iar asta nu era deloc în regulă. 

Ea era deja un punct slab pentru mine; nu-mi puteam permite ca acel punct să crească. 

"Îmi separ viaţa profesională de cea personală. Aceasta este o afacere." l-am răspuns lui 
Kage pe un ton tăios. Privirea mea a ars aerul dintre noi. "Atinge-o pentru orice alt motiv 
decât pentru a-i salva viaţa și vei muri." 


Nu-mi păsa de cât de mult timp eu și Kage eram prieteni. 

Nimeni nu a atins-o în afară de mine. 

Faţa i s-a strâmbat. "Dă-mi mai mult credit decât atât." 

Nu a fost fericit când l-am îndepărtat de femeia pe care o adusese acasă, dar a venit așa 
cum știam că va veni. Nu aveam încredere în nimeni altcineva să aibă grijă de Stella în seara 
asta, nici măcar în mine. 

"Trimite-mi mesaje de actualizare la fiecare oră. Nu-mi pasă dacă e patru dimineaţa. 
Vreau acele verificări." 

Asta a fost cât de aproape de a rămâne cu ea, atât cât mi-am permis. 

Kage a oftat. "Am înţeles." 

Am aruncat o ultimă privire spre ușa dormitorului Stelei. 

Fiecare celulă din corpul meu îmi striga să nu plec. Disprețuiam ideea că Kage o urmărea 
pe ea în locul meu. 

Când el i-a spus "dragă" și ea i-a zâmbit, am fost la un pas să-mi pierd cel mai bun angajat 
din cauza mea. 

Într-un rar moment de slăbiciune, mă folosisem de falsul nostru aranjament de întâlnire 
pentru a mă apropia de ea, dar o parte din mine spera în secret că va spulbera misterul și va 
pune capăt fixaţiei mele pentru ea. 

În schimb, a făcut contrariul. Cu cât petreceam mai mult timp cu Stella, cu atât îmi doream 
mai mult să fiu în preajma ei. Să o las să intre în locuri pe care nu le arătasem nimănui. 

A fost inacceptabil. 

Am trecut pe lângă Kage, am luat liftul până la apartamentul meu și m-am dus direct la 
bar. 

Luminile din D.C. străluceau ca un covor de stele în afara ferestrelor din podea până în 
tavan, dar eu nu puteam să apreciez priveliștea. Eram prea agitat. 

Dacă i s-ar fi întâmplat ceva Stelei... 

Gheaţa mi s-a răspândit în vene. 

Mi-am umplut paharul cu o turnare mai grea decât de obicei. 

Sâmbătă. 

Și a așteptat primul mesaj de la Kage. 


12 
STELLA 


ERA ceva în dimineața de după, care făcea ca evenimentele din noaptea precedentă să pară 
suprarealiste. 

Cu mai puțin de douăsprezece ore în urmă, mă ghemuisem sub o masă din sufrageria 
mea, convinsă că îmi trăiam ultimele clipe pe pământ. 

Acum, îmi beam smoothie-ul meu zilnic cu iarbă de grâu și mâncam pâine prăjită în 
bucătărie ca într-o zi normală. 

Dacă nu ar fi fost prezenţa lui Kage, aș fi crezut că noaptea trecută a fost un vis. Sau mai 
degrabă, un coșmar. 

"Eşti sigur că nu vrei mâncare?" Un fior de vinovăţie m-a lovit în piept când am observat 
petele purpurii care îi umbreau ochii. Probabil că stătuse treaz toată noaptea și nu știa că va 
fi chemat la o tură de noapte. Când dormea ultima oară? 

"Da, oricum trebuie să plec în curând. Christian mi-a dat undă verde când i-am spus că 
te-ai trezit." Kage m-a privit cu o privire încruntată. "Vei fi bine?" 

"Da. Voi fi bine." Am injectat un plus de energie în vocea mea. Dacă mă purtam ca și cum 
totul ar fi fost bine, totul ar fi fost bine. 

În plus, la lumina zilei, panica mea de aseară părea disproporţionată față de situaţie. 

A fost doar un bilet. 

Locuiam într-o clădire extrem de securizată, eram înconjurată de oameni când ieșeam, 
iar Christian urma să facă o analiză criminalistică a scrisorii. Era cel mai bun în ceea ce făcea; 
ar fi găsit vinovatul cât ai zice pește. Eram sigură de asta. 

Kage nu părea pe deplin convins de răspunsul meu, dar nu s-a opus. 

După ce a plecat, mi-am continuat rutina de dimineață cât de bine am putut. Patruzeci și 
cinci de minute de yoga, urmate de cincisprezece minute de meditaţie, jurnal și multe ore de 
chinuri cu privire la ce să-i spun lui Christian, dacă îi spuneam ceva. 

Ar trebui să-i mulțumesc pentru ceea ce a făcut aseară, dar de fiecare dată când îmi 
scoteam telefonul, îndoiala de sine mă paraliza. 

Credeam că faptul că a rămas cu mine și că l-a rugat pe Kage să aibă grijă de mine era 
mare lucru, dar dacă nu a făcut-o? A lucrat în securitate ani de zile. Printre clienţii lui se 
numărau miliardari și membri ai familiei regale, pentru numele lui Dumnezeu. Ceea ce mi s- 
a întâmplat mie probabil că nu era nici măcar o pată pe radarul lui. 

În plus, nu a întins mâna toată ziua. Nici un mesaj sau telefon, nu că m-aş fi aşteptat la 
altceva. Evident, Christian avea lucruri mai importante de făcut decât să aibă grijă de mine. 
Conducea o companie de milioane de dolari și nici măcar nu ne întâlneam cu adevărat. Deja 
a făcut mai mult decât atât, cerându-i lui Kage să stea cu mine peste noapte. 

Nu am vrut să mă fac de râs făcând din seara trecută o afacere mai mare decât a fost, așa 
că mi-am ținut gura și m-am ocupat de pregătirea unui eveniment de influențare cu un 
designer de modă în devenire în acea după-amiază. 

Am fost tentat să sar peste eveniment, dar aveam nevoie de ceva care să mă facă să nu 
mă gândesc la bilet și la implicaţiile sale. 

Trebuia să mă aștepți, Stella. Nu m-ai așteptat. 


Un fior mi s-a rostogolit pe șira spinării când am încuiat ușa apartamentului în urma mea. 
Nu mai băusem cafea de ani de zile, dar eram atât de agitat încât puteam la fel de bine să fi 
dat pe gât cinci doze de espresso. 

E în regulă. Vei fi în public. Totul va fi bine. 


EVENIMENTUL S-A dovedit a fi mai distractiv decât mă așteptam. A fost o primă privire asupra 
noii colecții a designerului Lilah Amiri, iar hainele au fost incredibile. Amestecul perfect de 
eleganţă și senzualitate. Lilah însăși părea cu adevărat prietenoasă, ceea ce este rar în lumea 
modei. Am făcut chiar schimb de date de contact pentru a ne putea întâlni la o cafea cândva. 

După ce s-a scuzat să vorbească cu publicistul ei, m-am oprit în fața unei rochii negre 
uimitoare, semi-transparente, care strălucea cu fire subtile de aur. Fusta ajungea până la 
podea într-o amplitudine somptuoasă, iar felul în care strălucea sub lumini o făcea să pară 
că a fost țesută chiar din stele. 

Rochia a fost un studiu de calitate, atât din punct de vedere al designului, cât și al 
măiestriei. 

Gândul meu a alunecat spre teancul de schițe de modă neterminate îngropate în fundul 
sertarului meu. Vinovăţia mi-a străpuns stomacul în timp ce încercam să-mi amintesc ultima 
dată când am schiţat. 

A fost acum doi, poate trei ani? 

Întotdeauna mi-am dorit să-mi înfiinţez propriul brand de modă. Acesta a fost unul dintre 
motivele pentru care am început să scriu pe blog și am acceptat postul de la D.C. Style. Am 
vrut să-mi stabilesc un nume în industrie și să fac mai întâi legăturile potrivite. 

Dar, undeva pe parcurs, am fost atât de prinsă în "urgenţele" zilnice, parteneriatele de 
marcă și numărul de urmăritori, încât am pierdut din vedere scopul final. 

Vinovăţia mea s-a îngroșat. 

Mi-am spus că oricum nu aveam banii necesari pentru a-mi lansa propriul brand, dar 
adevărul era că nu încercasem cu adevărat să fac ceva să funcționeze. 

Zbârnâitul telefonului meu m-a scos din gânduri. 

Natalia. 

Groaza a stins orice altă emoție mai repede decât o lumânare într-o furtună. 

Nu ar trebui să mă simt așa în legătură cu apelurile de la sora mea, dar erau aproape la 
fel de stresante ca și apelurile pe care le primeam de la Meredith. 

Am respirat adânc în plămâni. 

Calm, calm, liniștit. 

"Bună, Nat." Am plecat capul și m-am îndreptat spre un colț liniștit de lângă ieșire. 

"Bună, s-a schimbat planul pentru cină", a spus Natalia, clară și fără menajamente, ca de 
obicei. "Tata trebuie să plece mâine într-o călătorie de lucru de ultim moment, așa că cina a 
fost mutată pentru diseară. Poţi să fii acolo la ora șapte?" 

Bătăile inimii mele au tremurat. "În seara asta?" Am verificat ceasul. Era puţin mai puţin 
de ora cinci. "Nat, asta e peste două ore! Sunt la un eveniment chiar acum." 

Se termina în curând și nu avea să-mi ia mult timp să ajung la casa părinților mei din 
suburbia Virginiei, dar nu eram pregătită. 


Credeam că mai am o săptămână pentru a mă pregăti mental pentru cina lunară în 
familie. 

Sudoarea îmi umezea pielea la gândul de a intra nepregătită la o cină Alonso. 

"Deși sunt sigură că angajamentele tale de influencer sunt pe viață și pe moarte" - 
sarcasmul a cântărit cuvintele Nataliei - "suntem cu toții ocupați. Tata va negocia 
literalmente un acord de pace. Poţi să ajungi diseară sau să le spun că ești ocupată?". 

Ar trebui să le spun că îi dezamăgești din nou? 

Natalia și cu mine nu eram apropiate, dar puteam totuși să citesc subtextul din spatele 
cuvintelor ei. 

"Nu." Mi-am prins telefonul atât de strâns încât am auzit o mică fisură. "Voi fi acolo." 

"Bine. De asemenea, vor ca tu să-ți aduci și prietenul." 

Mi s-a întors stomacul pe dos. "Ce?" 

"Prietenul tău", a spus încet Natalia. "Cel cu care ai postat poze pe Instagram? Mama și 
tata vor să îl cunoască”. 

Peste cadavrul meu. 

În nici un caz nu l-aş fi adus pe Christian la ceva atât de intim ca o cină în familie. Asta ar 
fi estompat prea mult limitele aranjamentului nostru. 

"Nu poate să ajungă. Are o cină de afaceri importantă în seara asta." 

Devenisem alarmant de bun la minciuni. 

Mai întâi pentru cei care mă urmăresc, iar acum pentru familia mea. 

Băutura pe care o înghițisem mai devreme mi s-a scufundat în stomac, făcându-mă să mă 
simt ameţită. 

"Bine", a spus Natalia categoric. "Doar tu, atunci. Să nu întârzii." A închis. 

"Și mie mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu tine", am murmurat. 

Mi-am pus telefonul în geantă și am luat un alt cocktail de pe tava unui chelner care trecea 
pe lângă mine. 

Eram încă puțin amețită, dar dacă aveam de gând să-mi înfrunt familia în seara asta, 
aveam nevoie de tot curajul lichid pe care-l puteam avea. 


AȘA CUM ERA DE AȘTEPTAT, părinții mei nu au fost încântați când am apărut fără Christian. 
Erau obișnuiți să facă ce vor, iar când nu se întâmpla așa, nu era plăcut pentru nimeni dintre 
cei implicați. 

"Păcat că prietenul tău nu a putut veni." Mama a pus în farfurie o grămăjoară delicată de 
cremă de porumb. "Mă așteptam ca el să facă mai mult efort să se întâlnească cu noi. Mai ales 
având în vedere că nu știam că există până nu ne-a spus Natalia." Dezaprobarea i-a glazurat 
cuvintele. 

Niciunul dintre părinţii mei nu era activ pe reţelele de socializare, așa că nu m-a surprins 
faptul că se bazau pe Natalia pentru a-mi raporta intrările și ieșirile. 

Am luat o înghițitură de apă, dar aceasta nu a făcut nimic pentru a-mi calma gâtul uscat 
sau nervii în cursă. "Nu putea să anuleze cina, iar eu nu am vrut să spun nimic despre relația 
noastră până nu era ceva serios." 

"E ceva serios?" Tata a ridicat din sprâncene. 


Înalt de 1,80 metri, Jarvis Alonso era intimidant atât ca statură, cât și ca prezenţă. Jucase 
fotbal la Yale, absolvise primul din promoţie și ocupase diverse poziţii în sectorul public și 
privat înainte de a ajunge la rolul său actual de șef de cabinet al secretarului de stat. 

Între timp, mama mea era unul dintre cei mai buni avocaţi de mediu din oraş şi un rechin 
notoriu în sala de judecată. 

Împreună, conduceau gospodăria aşa cum îşi conduceau birourile - cu pumni de fier. 

"Adică, nu ne vom căsători prea curând", am spus ușor, evitând întrebarea. 

"L-ai numit dragostea mea în legenda ta." Natalia și-a netezit o mână manichiurată peste 
păr. "Asta mi se pare ceva serios. Din nou, de cât timp sunteţi împreună?" 

M-am uitat la ea, iar ea a clipit înapoi cu inocenţă. 

"Trei luni." Christian și cu mine am fost de acord că era un termen decent pentru "relația" 
noastră. Era suficient de lung pentru ca oamenii să creadă că suntem serioși, dar suficient de 
scurt pentru a nu ridica prea multe întrebări despre motivul pentru care nu am spus nimănui 
că ne întâlnim până acum o săptămână. 

"Vine la următoarea noastră cină." Mama a trecut la vocea ei de avocat. Era o voce pe care 
nimeni nu o nesocotea, inclusiv tatăl meu. "O lună ar trebui să fie un preaviz suficient pentru 
ca el să-și elibereze programul." 

Mi-am păstrat tonul egal. "Da, bineînțeles." 

Categoric nu. 

Voi găsi o altă scuză mai aproape de data stabilită. Deocamdată, era mai ușor să-mi 
liniștesc părinţii decât să mă cert cu ei. 

"Excelent. Acum, că am terminat cu asta, să mergem în jurul mesei și să ne împărtășim 
realizările din ultima lună." Mama s-a îndreptat. Îi moştenisem înălțimea şi ochii verzi, dar 
nu și pasiunea ei pentru o carieră juridică, spre dezamăgirea ei. "Voi începe eu. Am câștigat 
procesul împotriva Arico Oil..." 

Mi-am împins mâncarea în jurul farfuriei în timp ce părinții și sora mea își împărtășeau 
cele mai recente triumfuri profesionale. Aceasta era partea preferată a tuturor, mai puțin a 
mea. Le dădea ocazia să se laude și îmi dădea un caz sever de crampe la stomac. 

După ce tata a terminat de povestit despre turneul în mai multe țări pe care îl organizase, 
a venit rândul surorii mele. 

"După cum știți, am fost propus pentru o promovare la serviciu. Am avut o concurență 
puternică, dar..." Natalia s-a uitat în jurul mesei, cu fața strălucind de emoție. "Am primit-o! 
Am obținut promovarea! O aveţi în față pe cea mai nouă vicepreședintă a Băncii Mondiale." 

Ea a radiat în timp ce părinții mei au izbucnit în urale de felicitare, iar stomacul meu a 
căzut ca o ancoră pe fundul oceanului. 

"Felicitări, Nat." Mi-am înghiţit nodul din gât și am forțat un zâmbet. "E uimitor." 

M-am bucurat pentru ea, cu adevărat. 

Dar, ca întotdeauna, greutatea neajunsurilor mele a erodat orice bucurie pe care aș fi 
putut-o culege din realizările familiei mele. 

Mama mea salva mediul înconjurător, tatăl meu negocia pacea mondială, iar sora mea era 
pe cale să devină cel mai tânăr președinte din istoria Băncii Mondiale. 

Ce făceam? 

Să-mi pun speranţele într-o campanie pe care s-ar putea să nu o obțin, să mă prefac că 
mă întâlnesc cu un bărbat pe care nici măcar nu eram sigură că îl plac și să mint peste nouă 
sute de mii de oameni cu privire la statutul meu de relaţie. 


În timp ce familia mea sorbea daiquiris pe vasul de croazieră de lux al vieţii, eu abia îmi 
tineam capul deasupra apei. 

După ce zarva legată de promovarea Nataliei s-a liniștit, toate privirile s-au îndreptat spre 
mine. 

"Stella", mi-a spus tata. "Ce ai realizat luna aceasta?" 

Am fost concediat pentru că nu mi-am verificat telefonul timp de câteva ore într-o sâmbătă 
seara. Dar partea bună a lucrurilor este că am câștigat zece mii de urmăritori după ce am 
postat o poză cu mine și cu bărbatul cu care mă întâlnesc, ca o lovitură publicitară. 

"Ei bine." Mi-am limpezit gâtul și am căutat ceva sigur de împărtășit. "Blogul meu a fost 
prezentat ca unul dintre cele mai bune..." 

Sunetul telefonului tatălui meu m-a întrerupt. 

"Scuzaţi-mă." A ridicat un deget. "Trebuie să răspund la asta." S-a ridicat și s-a îndreptat 
spre sufragerie. "Alo, domnule? Da, e un moment bun..." 

Am aruncat o privire spre mama și Natalia, care erau ocupate să discute despre cum să 
sărbătorească promovarea Nataliei. 

Aș putea la fel de bine să fiu invizibil. 

În stomac mi-a înflorit uşurarea în timp ce am înjunghiat o roşie cherry şi am dus-o la 
gură. 

Cel puţin nu a trebuit să inventez vreo realizare stupidă pentru a-mi mulțumi părinții. 
Pentru prima dată, lipsa lor de interes față de cariera mea a fost o binecuvântare, nu un 
blestem. 

Am ajuns până la desert fără să răspund la nicio întrebare, când telefonul meu s-a aprins 
cu un nou mesaj. 

Christian: Cum e la cină? 

O fluturare rapidă mi-a tulburat pieptul. 

Eu: De unde ai știut că sunt la cină? 

Christian: Este ora cinei. Spune-mi că sunt medium. 

Un mic zâmbet mi-a curbat gura. 

Deșteptule. 

Eu: Mâncarea este grozavă. Compania ar putea fi mai bună. 

Eu: Cum a fost ziua ta? 

Ne-am scris o vreme mesaje despre evenimentul meu și despre ziua lui la birou 
(plictisitoare, după părerea lui). A fost prima noastră conversație de aseară și a fost 
surprinzător de normală. 

Niciunul dintre noi nu a adus vorba despre bilet până când nu s-a terminat desertul. 

Christian: Am câteva noutăţi în legătură cu noaptea trecută. 

Christian: Când vei fi acasă? 

Practic, puteam să aud schimbarea de ton în text. 

Mă strângea stomacul de nervi în timp ce-mi scriam răspunsul. 

Stella: În următoarea oră sau cam așa ceva. 

Trenurile circulau mai rar la această oră din noapte. 

Christian: Dă-mi adresa ta și îţi trimit o maşină. Până când nu găsim persoana care 
a trimis biletul, nu ar trebui să iei metroul de unul singur la ora asta târzie din noapte. 

O căldură ciudată mi-a alunecat prin vene. 


În mod normal, l-aș fi refuzat, dar nu voiam să iau metroul singură din nou. Stația cea mai 
apropiată de casa familiei mele era întotdeauna înfiorător de goală după ora de vârf, iar să 
iau un Uber ar fi fost prea scump. 

I-am trimis adresa, așa cum am cerut. 

Christian: Mașina va fi acolo în douăzeci de minute. 
Christian: Ne vedem în curând. 

O altă fluturare mi-a întrerupt bătăile inimii. 

Simpla promisiune din ultimul său mesaj nu ar trebui să mă entuziasmeze atât de mult... 
dar, din motive necunoscute mie, m-a entuziasmat. 


13 
CHRISTIAN 


AM DORMIT ÎN total trei ore noaptea trecută. Anticiparea mesajelor din oră în oră ale lui Kage 
făcuse ca orice altceva să fie și mai imposibil, iar în dimineața aceea m-am prăbușit după ce 
mi-a confirmat că Stella a trecut cu bine peste noapte. 

Am trăit în funcţie de sistemele mele. Șapte ore de somn pe noapte, antrenamente de 
seară de trei ori pe săptămână în sala mea privată de gimnastică, muncă complexă și întâlniri 
importante dimineața, când eram mai ager, urmate de sarcini mai plictisitoare după-amiaza. 

Disciplina mea m-a catapultat acolo unde mă aflam astăzi - director general al unei 
companii din Fortune 500, cu o vastă rețea de informații și o linie directă cu aproape toate 
marile puteri din lume. 

În decurs de douăzeci și patru de ore, Stella aruncase acele sisteme în dezordine totală. 

Am dormit până la prânz, mi-am reprogramat întâlnirile pentru după prânz și am sărit 
peste antrenamentul meu pentru a putea face o scanare mai amănunțită a apartamentului ei 
în căutarea de camere secrete sau dispozitive de supraveghere înainte ca ea să se întoarcă 
acasă. 

Programul meu perturbat ar fi trebuit să mă enerveze, dar graba din sângele meu atunci 
când ușa ei s-a deschis a semănat mai puţin cu furia și mai mult cu așteptarea. 

În ciuda jurământului meu de a sta departe de ea, absenţa ei s-a dovedit a fi mai mult o 
distragere a atenției decât prezența ei. Mi-am petrecut toată ziua hărțuindu-l pe Brock 
pentru noutăți, până când am cedat și i-am trimis eu însumi un mesaj. 

M-am sprijinit de perete când Stella a intrat înăuntru, cu capul aplecat asupra telefonului. 

"Sfatul de securitate numărul unu: nu vă uitaţi în jos la telefon până când nu vă aflați într- 
o locaţie sigură." 

A sărit și a țipat până când m-a văzut. 

"Christian!" Și-a pus o mână pe piept, cu fața cu două nuanţe mai palidă decât de obicei. 
"Ce cauţi aici?" 

"Să-ţi scanez apartamentul în căutare de camere ascunse. Nu există niciuna", am adăugat 
când a pălit și mai tare. 

"Nu puteți intra în apartamentul meu fără să mă anunțați! Este o încălcare a intimității." 

"Confidenţialitatea nu există atunci când vine vorba de securitate." Toată lumea a vrut 
intimitate până când a avut probleme. Atunci au renunţat la chei și parole ca și cum nu ar fi 
fost nimic. 

Pur și simplu am sărit peste inevitabilul du-te-vino cu Stella despre acces și am trecut 
direct la partea de protecţie. 

"Sună ca ceva ce ar spune un tiran." 

"Mă bucur că înţelegi." 

Privirea ei a aprins aerul dintre noi cu agravare. "Christian, lasă-mă să ţi-o spun în 
termeni simpli. Este ilegal să intri în locuinţe private fără permisiunea prealabilă, chiar dacă 
ești proprietarul clădirii." 

Hmm. Presupun că a fost. 

Păcat că nu-mi pasă deloc de lege. 

Legalitatea nu însemna corect, iar ilegalitatea nu însemna greșit. Nu trebuia decât să ne 
uităm la sistemul judiciar dat peste cap pentru a ne da seama că legea nu era nimic mai mult 


decât un castel de cărți de joc, creat pentru a le oferi cetățenilor săi un fals sentiment de 
siguranță și slăbit de ușile deschise doar pentru câţiva aleși. 

Trebuia să păstrez aparențele unui cetățean civilizat, care respectă legea, dar, după cum 
știa oricine, aparențele pot fi înșelătoare. 

Și, uneori, a trebuit să ne facem singuri dreptate. 

"Ştii cum..." Degetele Stelei s-au albit în jurul telefonului. "Știi câte coşmaruri am avut în 
care mă întorceam acasă și găseam un intrus în casa mea? De a fi atacată în timp ce sunt la 
duș sau în timp ce dorm? Casele noastre ar trebui să fie adăposturile noastre sigure, dar eu..." 
Micuța pocnitură a vocii ei a provocat o răsucire ciudată în pieptul meu. "Cum pot să mă simt 
în siguranță știind că cineva ar putea intra aici în orice clipă și eu nu aș... nu aș..." 

Cuvintele ei au lăsat loc unor respiraţii superficiale, gâfâind. Puteam să văd anxietatea 
înflorind în ochii ei până când negrul pupilelor ei a înghiţit verdele irisului. 

La naiba. 

Ştiam că s-ar putea supăra, dar mă gândeam că ar fi vrut ca cineva să aibă grijă de ea. Să 
preia frâiele și să se ocupe de securitatea ei, astfel încât să nu fie nevoită să-și facă griji. Am 
vrut - nu, am avut nevoie - să am grijă de ea. 

A fost o greșeală rară de calcul din partea mea. 

Mi-am frecat degetul mare de pe cadranul ceasului, ciudat de neliniștit atât din cauza 
erorii mele, cât și a suferinței palpabile a Stelei. Să o înțeleg era o provocare constantă. 

O senzaţie de apăsare s-a desfășurat în pieptul meu până când a trebuit să mă împing de 
pe perete și să mă îndrept spre ea pentru a-i ușura strânsoarea. 

"Sunteţi în siguranţă. Nu voi lăsa să ţi se întâmple nimic." Mi-am pus mâinile pe umerii ei, 
stabilizând-o. "Stella. Nu se va mai întâmpla din nou. Acum respiră pentru mine." 

Mi-am îndulcit marginea vocii, trecând de la o comandă la o rugăminte. 

Aerul era îmbibat de recriminare, iar ceva ascuţit și străin mi-a străpuns măruntaiele la 
micii fiori care-i cutremurau trupul. 

Ce a fost asta? Vina? Remușcări? Regret? 

Nu mi-am dat seama, așa că m-am concentrat asupra Stelei. 

"Asta e", am murmurat când respiraţia ei s-a liniștit în sfârșit și culoarea i-a revenit pe 
față. "Așa, pur și simplu." 

A închis ochii și a expirat o ultimă respirație adâncă înainte de a face un pas înapoi. Un 
fior s-a instalat la pierderea căldurii. 

"Ştiu că încerci să ajuţi și apreciez asta", a spus ea. "Dar trebuie să mă anunțați ce se 
întâmplă. Aceasta este viața mea". 

O scurtă pauză înainte de a răspunde. "Înţeleg." 

"Mulţumesc." 

În acest fel, tensiunea din aer s-a dizolvat. 

Capacitatea Stelei de a da drumul la ranchiună la fel de repede cum o ridica era pe cât de 
derutantă, pe atât de impresionantă. 

Nu am uitat niciodată o jignire. Niciodată. 

"Aţi spus că aveți actualizări pentru mine. Ai aflat cine a trimis biletul?" Vocea ei plină de 
speranță mi-a provocat un junghi în piept. 

"Nu încă." Maxilarul meu s-a îndoit. Analiza criminalistică nu scosese nimic la iveală. "Dar 
îl vom găsi. Nu-ţi face griji." 


Am înclinat capul spre canapea și am așteptat până când Stella s-a așezat înainte de a mă 
apuca de treabă. "Ai spus că aseară nu a fost prima dată când ai primit un astfel de bilet. 
Spune-mi ce s-a întâmplat înainte”. 

Pentru a da de urma tticălosului, aveam nevoie de cât mai multe informaţii. Informaţia era 
aur, iar acum, mă agățam de un pai. 

"Să nu omiteți nimic", am adăugat eu. "Chiar și cele mai mici detalii pot fi importante." 

Stella și-a răsucit colierul în jurul degetului, cu o expresie distrasă. Au trecut câteva bătăi 
până când a vorbit în sfârșit. 

"A început acum doi ani", a spus ea cu voce joasă. "Am venit acasă într-o zi și am găsit 
prima scrisoare în cutia poștală. Era în mare parte despre cât de frumoasă li se părea că sunt 
și cum ar vrea să mă scoată la o întâlnire. M-am speriat că știau unde locuiesc, dar conținutul 
nu era deosebit de alarmant. Suna ca ceva ce un licean i-ar scrie iubitei sale secrete. Dar 
scrisorile au continuat să vină, iar el a început să includă și poze sincere cu mine. Atunci m- 
am speriat cu adevărat. Am instalat un nou sistem de securitate și am cumpărat un pistol cu 
electroșocuri, dar tot nu mi s-a părut suficient. De fiecare dată când ieșeam sau intram în 
casa mea, eu..." 

Un mic bobârnac îi întrerupea liniile delicate ale gâtului. "Locuiam cu Jules pe atunci, ceea 
ce m-a ajutat puţin. Dar îmi făceam griji, de asemenea, că ar putea fi prinsă în focul încrucișat 
dacă se întâmpla ceva. l-am povestit despre notițe și a insistat să mergem la poliție, dar ei au 
fost dispreţuitori față de toată povestea. Practic, mi-au spus să nu mai postez atât de mult 
despre viaţa mea și despre locul unde mă aflu pe reţelele de socializare dacă nu vreau ca 
niște ciudați să ajungă la mine." 

Vocea ei se micșora cu fiecare cuvânt, la fel ca și postura ei, până când s-a ghemuit într-o 
poziție fetală așezată. 

Nu trebuia să fiu un cititor de gânduri pentru a citi subtextul. 

O parte din ea credea că ticăloșii ăia aveau dreptate. 

"Au făcut-o?" Răspunsul meu blând ascundea arsura rece a furiei care îmi invada venele. 

Era timpul să-i dau un telefon superintendentului șef. 

"Hărţuitorul a încetat la scurt timp după aceea, așa că bănuiesc că nu mai contează." Stella 
și-a răsucit colierul mai strâns în jurul degetului. 

"Contează. Poliţia avea o treabă și nu și-a făcut-o." Mușchii mi s-au încordat la nesiguranța 
din ochii ei. "Ceea ce au spus a fost o prostie. Nu este vina ta. Milioane de oameni postează în 
fiecare zi pe reţelele de socializare fiecare lucru nenorocit pe care îl fac. Asta nu înseamnă că 
invită oamenii să îi hărțuiască. Ai învinovăţi o femeie că a fost agresată dacă purta o fustă 
scurtă?”. 

A tresărit. "Bineînţeles că nu." 

"Exact. Oamenii își fac propriile alegeri. Ai dreptul să îţi trăiești viața așa cum vrei, fără 
să Îți faci griji în legătură cu ciudaţii care nu își pot stăpâni cele mai rele impulsuri." 

"Ştiu. Eu doar..." Stella a ezitat, apoi a clătinat din cap. "Ştiu." 

A rămas tăcută o clipă înainte de a-mi oferi un zâmbet ezitant care mi-a dezghețat o parte 
din gheaţa din sânge. "Nu te-am auzit înjurând mai mult de când ne-am cunoscut." 

Un râs scurta trecut pe lângă furia care se stingea în pieptul meu și a ajuns în aer. 

"Uneori, situaţia o cere." Mi-am întins brațul. "Vino aici, Butterfly." 


Nu-mi plăcea să mângâi oamenii aproape la fel de mult cum nu-mi plăcea să-i am în 
spațiul meu personal, dar, având în vedere prin câte trecuse, puteam să mă abțin de data 
aceasta. 

Și toate celelalte dăti în care ai încălcat regulile pentru ea, mi-a spus o voce din capul meu. 
Ce s-a întâmplat cu a sta departe de ea? Ce s-a întâmplat cu faptul că nu te-ai mai ţinut departe 
de ea? 

Am împins vocea într-o cutie de metal în cele mai întunecate colțuri ale minții mele și am 
închis capacul. 

Ticălos îngâmfat. 

După o scurtă ezitare, Stella s-a apropiat mai mult până când am putut să o trag în poala 
mea. Nu a opus rezistenţă, iar căldura a alunecat pe pielea mea în timp ce i-am trecut un 
deget mare peste linia elegantă a maxilarului ei. 

"Mai ai scrisorile de acum doi ani?" Am întrebat. 

Cu cât aveam mai multe dovezi fizice, cu atât mai bine. 

Ea a dat din cap. "Sunt în dormitorul meu. Pot să le aduc eu." 

"Bine. O să le aduc mai târziu." Nu eram încă pregătit să o las să plece. Nu-mi puteam 
aminti ultima dată când cineva s-a așezat în poala mea, dar senzația era ciudat de liniștitoare. 

"Urăsc asta." Vocea Stelei a scăzut până la o șoaptă. "Urăsc să mă simt neajutorată. Mi-aș 
dori să știu ce vrea el. Mereu vorbește despre ce... ce ar vrea să-mi facă, dar din câte știu, nu 
m-a abordat niciodată. Niciunul dintre băieţii care s-au dat la mine nu pare să fie capabil să 
mă urmărească şi să mă hărțuiască, dar cred că nu se știe niciodată." Un mic tremur i-a 
ondulat pe șira spinării. "A fost plecat ani de zile, iar acum s-a întors. De ce?" 

La asta, am avut un răspuns. "Din cauza mea. Uită-te la sincronizare", am spus ca răspuns 
la confuzia ei vizibilă. "Ai postat o fotografie cu noi pe rețelele de socializare - prima dată 
când ai anunţat oficial un iubit. Câteva zile mai târziu, el îți trimite un bilet în care îţi spune 
că ar fi trebuit să-l aștepți. Nu știu unde s-a dus în ultimii doi ani, dar este evident că relaţia 
noastră l-a declanșat." 

Cea mai simplă explicaţie era de obicei cea corectă, iar succesiunea de evenimente se 
alinia prea perfect pentru a fi o coincidență. 

"Oh, Doamne." Faţa Stelei și-a pierdut culoarea. "Asta înseamnă că ar trebui să nu mai 
postez despre noi? Dacă escaladează lucrurile data viitoare?” 

"Nu", am spus cu fermitate. "Vă vom spori securitatea, dar avem nevoie de noi posturi 
pentru a-l atrage afară. Cu cât îl găsim mai repede, cu atât mai repede îl putem pune pe 
nenorocit după gratii." Sau la doi metri sub pământ. "Aveţi încredere în mine." Am așezat o 
mână liniștitoare pe spatele ei, chiar dacă mușchii mi se încolăceau la gândul că cineva o 
amenința. "Nu voi lăsa să ți se întâmple nimic." 

Nici măcar dacă ar trebui să încasez eu însumi un glonț. 

"Corect. Asta are sens." Stella a inspirat adânc înainte ca o altă încruntare să-i atingă faţa. 
"Dar dacă..." 

Am așteptat, curiozitatea crescând în fața culorii în creștere pe obrajii ei. 

"Dacă vine după tine și te rănește?" 

Un foc a scânteiat în pieptul meu, atât de brusc și de neașteptat încât m-ar fi îngenuncheat 
dacă aș fi fost în picioare. 

Pulsul îmi bătea cu putere la căldura nefamiliară care îmi străbătea venele, dar mi-am 
păstrat fața impasibilă în timp ce i-am încolăcit o mână în jurul cefei. 


"Pot să am grijă de mine, dar am luat notă de îngrijorarea ta." Cuvintele mele s-au 
prelungit într-o tragere de mânecă. "Nu mi-am dat seama că îți pasă atât de mult de siguranța 
mea." 

"Nu-mi pasă. Adică, îmi pasă, dar eu... știi ce vreau să spun." 

"Nu sunt sigur că știu." 

Mi-am stăpânit un râs la mârâitul ei adorabil de frustrare. "Ești insuportabil." 

"Mi s-a spus și mai rău." 

Stella s-a așezat pe o parte în poala mea, atât de aproape încât puteam număra fiecare 
geană care-i încadra acei ochi verzi frumoși și puteam observa mica aluniță din spatele 
umărului ei drept. 

Căldură, lumină și graţie, toate într-un pachet perfect și așezate chiar acolo pentru a le 
lua. 

Dorinţa îmi curgea prin vene, dar am forţat-o să se oprească. În ciuda glumelor noastre, 
mușchii Stelei rămâneau încordațţi, iar buzele îi erau crude de la cât de tare le mușca. 

Nu era atât de calmă pe cât pretindea că este. 

Busolele noastre morale arătau în direcţii diferite, dar amândoi purtam măști pentru a 
ne proteja adevărata noastră natură de lume. 

Singura diferență era reprezentată de motivele din spatele înșelăciunii și de minciunile 
pe care ni le spuneam nouă înșine. 

Stella și-a ridicat bărbia. "Sunt sigură că ţi s-a spus tot felul de lucruri, dar nu ești atât de 
înfricoșător pe cât vrei să creadă lumea că ești, Christian Harper." 

Ochii mei s-au îngustat. "Nu?" 

"Mi-ai redus chiria, ai fost de acord să fii falsul meu iubit și mă ajuţi să-l găsesc pe 
hărțuitor pe gratis. Acestea nu sunt acțiunile cuiva fără inimă." 

Dacă ar fi știut. 

"Nu le-am făcut din pur altruism." 

"Poate că nu primele două, dar cu ce te alegi dacă mă ajuţi cu hărțuitorul?”, l-a provocat 
ea. 

"Lumea crede că ești prietena mea. Nu se poate întâmpla nimic cu tine, altfel aș arăta rău 
pentru mine." Minciuna mi-a alunecat pe limbă la fel de ușor ca și propriul meu nume. "Sunt 
directorul general al unei companii de securitate, la urma urmei." 

Asta, şi o lume fără Stella în ea era una care nu merita să existe. 

Foamea mea de a pune cap la cap puzzle-ul ei m-a legat de sănătatea mintală și a 
alimentat acea mică parte din mine care încă mai credea în bunătate și umanitate. 

A fost ordinea haosului meu, flacăra gheții mele. 

Fără ea, aș fi dezlegat, iar acesta ar fi pericolul suprem - atât pentru mine, cât și pentru 
cei din jurul meu. 

Îndoiala s-a strecurat în ochii Stelei. "Ăsta e singurul motiv?” Părea mai puţin sigură decât 
cu un minut în urmă. 

Mâna mea s-a oprit pe ceafa ei. 

Aerul dintre noi s-a întins atât de tare încât mi-a vibrat pe piele, iar schimbarea bruscă 
de atmosferă ne-a târât într-un loc în care nu exista niciun bilet amenințător, niciun 
urmăritor și niciun aranjament fals. 

Era doar greutatea ei în poala mea, mirosul ei în plămânii mei și căldura ei în sufletul 
meu. 


A fost crud, real și atât de captivant. 

"Vrei să existe un alt motiv?" O întrebare și o provocare, mascată de o mantie de 
moliciune. 

Buzele Stelei se despărțiră cu o expirație moale, audibilă. O duzină de cuvinte nespuse au 
consumat acea singură respirație, iar eu am vrut să le păstrez fiecare dintre ele pentru mine, 
să le strâng lângă pieptul meu așa cum un dragon își păzește comoara. 

Dar în loc să-mi dea lovitura pe care o doream cu disperare, a dat încet din cap. 

"Nu mă minți, Stella." Mi-am frecat degetul mare pe ceafă într-o mângâiere leneșă și 
languroasă. 

Sunetul înghițiturii ei a umplut spaţiul dintre noi. 

Dinţii îi săpau în buza ei inferioară luxuriantă, iar dorința de a-i trage părul pe spate și de 
a-i jefui moliciunea gurii mă mistuia. 

Doar un singur gust. 

Raționamentul unui dependent disperat după următoarea doză. 

Nu o gustasem niciodată - încă - dar îmi imaginam că ar fi fost chiar mai dulce decât în 
imaginația mea. 

Respiraţiile noastre tronau împreună într-un ritm de tobă neregulat. 

Un singur gust. Apoi aș putea sătura această foame neîncetată din mine. 

O singură degustare, și... 

Un inel ascuţit a rupt aerul încordat în două și m-a lăsat cu o lovitură de bici. 

Ochii Stelei s-au lărgit o fracțiune înainte de a se da jos din poala mea ca și cum aș fi luat 
foc brusc. 

La naiba. 

lritarea s-a solidificat în pieptul meu din cauza întreruperii, în timp ce m-am ridicat și am 
răspuns la telefon. M-am îndreptat spre colţul camerei și m-am întors cu spatele pentru ca 
ea să nu poată vedea nemulțumirea care îmi întuneca fața. 

"Ar fi bine să fie ceva important." 

"Este. Am primit informaţii că Rutledge ar putea să treacă la Sentinel." Kage nu a pierdut 
timpul cu vorba. "Nu e al naibii de bine, mai ales după situația cu Deacon și Beatrix. Oamenii 
vor vorbi." 

lritarea mea s-a intensificat. 

Spre deosebire de Deacon și Beatrix, Rutledge a fost unul dintre cele mai mari conturi ale 
noastre. Pierderea lui ar fi fost inacceptabilă. 

"Explică." 

Am trecut la modul de afaceri în timp ce Kage îmi spunea ce auzise. Lumea securităţii 
executive era una mică și se puteau învăța multe dacă aveai ochi și urechi în locurile potrivite. 

"Nu este confirmat încă", a spus el după ce a terminat. "Dar m-am gândit că ai vrea să știi. 
Dacă pleacă..." 

"N-o va face." Ieşirea lui Rutledge nu ar fi o lovitură fatală, dar ar face ca Harper Security 
să pară slabă. lar în cercurile mele, să arăţi slăbiciune era ca și cum ai turna sânge într-o 
piscină de rechini. "Voi avea o discuţie cu el. Între timp, fii cu ochii pe Sentinel. Vreau să știu 
dacă cineva din echipă strănută măcar o dată." 

Puneau ceva la cale. O dată a fost noroc și de două ori a fost o coincidenţă, dar de trei ori? 
Ăsta era un tipar, şi nu unul care să-mi placă în mod deosebit. 

"S-a făcut", a spus Kage. 


Am închis, mintea mea deja se gândea la implicaţiile pierderii unui alt cont pentru 
Sentinel. N-aş fi făcut-o, desigur. Îl cunoşteam bine pe Rutledge, inclusiv punctele sale slabe. 
Dar întotdeauna mi-a plăcut să am un plan de rezervă în cazul în care totul ar fi mers prost. 

Într-una din aceste zile, va trebui să mă ocup de Sentinel pentru totdeauna. 

Ar fi trebuit să le distrugem tot sistemul, așa cum am vrut eu. 

Ar necesita mai multă muncă, dar aș putea să-mi ascund urmele suficient de bine pentru 
ca nimeni să nu mă poată identifica drept vinovat. 

"E totul în regulă?" Vocea Stelei m-a scos din gândurile mele. "A sunat intens. 

"Da." Mi-am netezit expresia în platitudine înainte de a mă întoarce. "Doar un sughiț la 
serviciu. Nimic important." 

Dacă aș fi fost singur, aș fi pus deja în mișcare piesele pentru dispariţia lui Sentinel. Dar 
cum nu eram singur și eram cu Stella, am lăsat acele piese deoparte. 

Deocamdată. 

"Sper că nu plănuiești ruina unui concurent", a spus ea solemn. "Ar fi cam greu pentru o 
seară de vineri." 

Aproape că am zâmbit, atât pentru că n-a nimerit în cui și pentru că am zărit în ochii ei o 
sclipire din strălucirea ei obișnuită. 

Îşi recăpătase calmul în timpul apelului meu. Roşeaţa i se risipise de pe obraji şi se 
ghemuise pe canapea lângă unicornul ăla purpuriu stupid, cu o curbură slabă a buzelor. 

"Nu vă faceți griji. Distrugerea se limitează la orele de lucru, de luni până vineri." Am 
ridicat o sprânceană la răutățţile din zâmbetul ei tot mai larg. "Vrei să împărtășești gluma?" 

Sclipirea din ochii ei s-a luminat. "Verifică-mi poveștile." 

"Nu am social media." Minciuna mi-a alunecat de pe limbă, deși, din punct de vedere 
tehnic, nu era o minciună. 

Christian Harper nu a avut social media; CP612 a avut. 

"Serios?" Stella a clătinat din cap. "Va trebui să rezolvăm asta, dar deocamdată ...." Ea a 
tastat ceva în telefon. "Verifică-ți mesajele." 

Am deschis mesajul ei și a trebuit să clipesc de două ori pentru a mă asigura că văd corect. 

Ea a trimis o captură de ecran a unui sondaj din Stories. O poză cu mine, cu spatele întors 
și cu telefonul la ureche, ocupa partea stângă a ecranului; un unicorn violet familiar domina 
partea dreaptă. 

Întrebarea a fost simplă: Cu cine aţi prefera să vă îmbrăţișaţi? Domnul Harper sau domnul 
Unicorn? 

"Pierzi, apropo", a spus Stella. "Domnul Unicorn te bate cu 53% la 47%." 

M-am holbat la ea, sigur că nu auzisem bine și că nu avea îndrăzneala de a mă pune în 
fața unui animal de pluș zdrenţăros cu un ochi strâmb într-un sondaj absurd pe reţelele de 
socializare. 

De asemenea, eram sigură că nu puteam să pierd cu respectivul animal de pluș. 

"Sondajul trebuie să fie stricat, pentru că este ridicol." Am încercat să nu par la fel de 
insultat pe cât mă simțeam. 

"Nu este, dar ai la dispoziţie 23 de ore și 51 de minute să recuperezi." Zâmbetul Stelei s- 
a atenuat, iar în ochii ei a reapărut o urmă de nervi. "Atrage-l cu mai multe posturi, nu-i așa?". 

Urmăritorul ei. 

Poate că nu era dispusă să recunoască atracţia dintre noi, dar avea suficientă încredere 
în mine pentru a-mi accepta implicit recomandările. 


Am pus durerea trecătoare din pieptul meu pe seama arsurilor la stomac. Doctorul meu 
avea să fie foarte ocupat la următorul control. 

"Așa este. Și ca să ştii..." Am bătut pe ecranul telefonului meu. "Ai nevoie de adepţi cu 
gusturi mai bune dacă aleg un unicorn în locul meu. Port Brioni, pentru numele lui 
Dumnezeu!". 

Râsul Stelei mi-a smuls în cele din urmă un zâmbet. 

În ciuda a ceea ce s-a întâmplat cu două nopţi în urmă, lumina ei încă strălucea și era mai 
rezistentă decât o credeau mulți oameni, inclusiv eu. 

Asta e fata mea. 


14 
STELLA 


25 MARTIE 

A trecut o lună de la cina mea cu Delamonte și nu am auzit nimic de la ei în legătură cu 
selecția ambasadorului de marcă. Brady m-a asigurat că vor alege în curând, dar spune asta 
de câteva săptămâni. În acest moment, sunt convinsă că nu am înţeles. 

Partea bună a lucrurilor este că încă mai câștig adepți și am primit două oferte de branduri 
noi în ultima săptămână. Nu plătesc la fel de mult ca Delamonte, dar fiecare lucru contează. De 
asemenea, sunt aproape de 930K urmăritori, ceea ce este sălbatic și puţin deprimant. Se pare 
că tot ce trebuia să fac era să-mi iau un iubit pentru a fi mai interesantă [inseraţi un suspin]. 

Apropo de asta... am mai postat o fotografie cu Christian zilele trecute. Aceeași pe care i-am 
făcut-o când era în timpul apelului (încă nu a trecut peste faptul că a pierdut în fața unui 
unicorn în sondajul meu. l-am spus că ar fi câștigat dacă și-ar fi arătat faţa, ceea ce a trecut la 
fel de bine cum te-ai aștepta). Nu este cea mai creativă lucrare a mea, dar încă am emoții că 
hărțuitorul meu va vedea o poză cu noi doi împreună și va pocni. 

Știu că Christian a spus că trebuie să-l scoatem din joc, ceea ce are sens. Și am încredere în 
el că mă va ţine în siguranță. l-am dat vechile scrisori ale hărţuitorului și echipa lui... face ce 
fac oamenii de securitate cu biletele anonime înfiorătoare. 

Cu toate acestea, am o presimţire proastă că toate acestea ar putea să meargă foarte 
repede prost. 

Nu vreau să las situația de hărțuitor să-mi conducă viaţa și nu o voi face. 

Dar... am de gând să rămân în apartamentul meu și să lucrez la blogul meu până când voi 
primi o actualizare de la Christian. Doar pentru orice eventualitate. 

Este mai bine să fii în siguranță decât să-ţi pară rău. 


RECUNOȘTINȚA ZILNICĂ: 
1. Livrări de produse alimentare/alimentare 
2. Drăguţ loungewear 
3. Securitatea clădirii 


"ÎMBRACĂ-TE. Plecăm peste o oră." 

M-am holbat la Christian, care stătea în pragul ușii mele, îmbrăcat cu o cămașă cu nasturi 
negri și blugi negri. Era pentru prima dată când îl vedeam în altceva decât în costum, iar 
efectul a fost la fel de devastator într-un mod complet diferit. 

"Poftim?" Am încercat să nu mă holbez la felul în care cămașa lui se întindea pe umerii 
largi și pe brațele musculoase. 

"Plecăm peste o oră", a repetat el. "Trebuie să particip la deschiderea unei galerii de artă. 
Codul vestimentar este "dressy casual". Presupun că ai o ținută adecvată." 

Purtam un hanorac și pantaloni scurți. Șansele ca cineva să mă scoată din apartament 


când mă schimbasem deja în hainele de dormit erau aproape de zero. 


"Nu era în calendarul nostru, iar eu sunt ocupat." Mi-am ținut mâna pe clanţă, 
împiedicându-l să intre. 

Nu putea să apară și să-mi ceară să merg undeva cu el în ultima clipă. Aveam nevoie de 
timp pentru a mă pregăti mental pentru ieșirile care implicau o socializare extinsă cu străinii. 

Christian m-a fixat cu o privire dubioasă. "Da, arăţi de-a dreptul copleșit de..." Privirea lui 
s-a plimbat peste umărul meu, iar pielea mi s-a încălzit când mi-am amintit ce ar fi găsit. O 
halbă de Ben & Jerry's, "Diavolul se îmbracă de la Prada" pe ecran și rămășițele unei salate la 
pachet. "Lactate și tirania revistelor de modă. Deja ţi-e dor de vechea ta slujbă?" 

"Mă uit la ea pentru ţinute." Am strâns clanța ușii pentru a mă întări. "Îmi pare rău, dar 
data viitoare când vrei să te însoțesc la un eveniment, anunță-mă cu mai mult de o oră 
înainte." 

Christian a părut indiferent la sugestia mea ascuţită. "Nu am știut că Richard Wyatt va fi 
la deschidere până acum treizeci de minute." 

Wyatt. Clientul cu care spera să semneze la strângerea de fonduri. "Am crezut că ai 
încheiat deja afacerea." 

"Nouăzeci la sută. A revenit cu îngrijorări după ce a analizat contractul și aș prefera să le 
adresez personal în această seară." Sprâncenele lui au coborât cu aprobare. "Când a fost 
ultima dată când ai părăsit apartamentul tău? Te-ai ofilit." 

Gura mi s-a întredeschis în șoc în fața comentariului său absolut nepoliticos. "Nu mă 
ofilesc. Sunt doar... în hibernare." 

Maturarea era un cuvânt folosit pentru a descrie plantele muribunde, nu o ființă umană 
sănătoasă. Niciodată nu mă simțeam mai insultat, deși nu se înșelase în totalitate. 

Nu părăsisem apartamentul meu decât o singură dată în ultima săptămână, și asta pentru 
a verifica plantele lui Christian. Trecusem peste cearta noastră din biroul lui de săptămâna 
trecută, iar eu aveam înapoi atât cheile de la locuinţa lui, cât și responsabilităţile de udare. 

M-am hrănit cu smoothie-uri și livrări de alimente, ceea ce nu era bun pentru portofelul 
meu sau pentru talie, iar pielea mea tânjea după căldura naturală a soarelui. 

Dar de fiecare dată când încercam să ies afară, mintea mea se gândea la bilet și la toate 
locurile în care ar fi putut ajunge la mine hărțuitorul meu. 

Îmi epuizasem explozia de curaj pe care o avusesem în dimineaţa de după ce găsisem 
biletul și habar nu aveam cum să o refac. 

"Spunețţi-i cum vreți. Rezultatul este același", a spus Christian, în mod clar neimpresionat 
de eufemismul meu. "Cincizeci de minute să ne pregătim." 

"Eu nu mă duc." 

"Patruzeci și nouă de minute și cincizeci și șapte de secunde." 

"Nu s-a schimbat nimic în ultimele trei secunde. Eu sunt. Nu. Plec." 

"Aceasta a fost înțelegerea noastră." Vocea lui rece mi-a trimis un val de indignare pe 
ceafă. "Tu mă însoțești la evenimente; eu pozez în fotografiile tale și mă comport ca prietenul 
tău. Nu vrei să întrerupi ritmul când totul merge atât de bine, nu-i așa?" 

Avea dreptate, dar asta nu însemna că am apreciat că Christian îmi spunea ce să fac. 

"Mă șantajezi?" 

Zâmbetul lui era plin de farmec leneș și de amuzament. "Nu șantaj. Persuadarea." 

Acum îi plăceau eufemismele. 

"Același lucru în lumea ta." 

"Înveţi." Christian a bătut pe cadranul ceasului său. "Patruzeci şi patru de minute." 


Privirile noastre s-au ciocnit într-o bătălie între sfidare și indiferenţă. 

Nu aveam nicio dorință de a părăsi apartamentul meu. Aș putea trăi aici pentru tot restul 
vieții și aș fi fericită. Era sigur, liniștit și complet echipat cu filme, îngheţată și internet. Ce și- 
ar putea dori o fată mai mult? 

Compania umană. Soare. O viață, a şoptit o voce. 

Am strâns din dinți. Am tăcut din gură. 

Fă-mă. Practic, puteam să văd vocea neînsuflețită scoțând limba. 

Să mă cert cu mine însumi și să par un copil de clasa a cincea. Asta a fost o nouă coborâre. 

"Patruzeci și două de minute, Stella." Ochii lui Christian au pâlpâit cu strălucirea blândă 
a pericolului în creștere. "Am o afacere de încheiat, așa că, dacă insiști să te închizi ca un 
pustnic speriat, spune-mi acum ca să pot rezilia înţelegerea noastră." 

Pustnic speriat. Cuvintele mi-au alunecat pe șira spinării ca o batjocură. 

Oare așa mă vedea el pe mine? Așa eram eu? Cineva atât de dezamăgită de un bilet anonim 
încât am lăsat ca acesta să-mi conducă viața? 

Unde era fata din dimineața de după, cea care ieșise din casă și jurase să nu lase frica să 
învingă? 

Era la fel de efemeră ca ploaia de dimineaţă și ca visele de perfecțiune. Mereu luptând să 
trăiască și mereu murind de lama anxietății mele. 

Mânerul ușii mi-a alunecat pe mână. 

"Bine." Cuvântul a ieșit în grabă înainte să mă pot răzgândi. "Mă duc eu." 

Măcar pentru a dovedi că nu eram atât de slabă pe cât mă credea lumea. 

Nici un zâmbet, dar strălucirea pericolului s-a diminuat până când au rămas doar niște 
firimituri. "Bun. Patruzeci de minute." 

Buzele mele s-au strâns. "Eşti, fără îndoială, cel mai insuportabil cronometru de 
numărătoare inversă care a existat vreodată." 

Râsul lui Christian m-a urmărit în camera mea, unde am răsfoit dulapul înainte de a mă 
hotărî asupra unui maiou mătăsos sub un sacou, blugi și pantofi de catifea. 

Neliniștea mi-a sfâșiat nervii, dar mi-am păstrat o expresie neutră în timp ce am reintrat 
în sufragerie. 

Calm, calm, liniștit. 

Christian nu a scos niciun cuvânt când m-a văzut, dar privirea lui s-a lipit de corpul meu 
într-un mod care m-a încălzit pe dinăuntru. 

Am călătorit până la galerie în liniște, cu excepția muzicii clasice ușoare care se auzea din 
difuzoare. Am fost recunoscătoare că nu a încercat să facă conversaţie. Aveam nevoie să-mi 
adun toată energia pentru o noapte în oraș, când corpul meu era deja în modul de relaxare 
de acasă. 

Nervii mei s-au intensificat când am văzut galeria. 

Sunt bine. Eşti bine. Noi suntem bine. 

Eram cu Christian, iar hărțuitorul meu nu m-ar fi atacat în mijlocul unei petreceri publice. 

Sunt bine. Ești bine. Suntem bine, am repetat. 

Din fericire, deschiderea galeriei a fost mai puțin aglomerată decât strângerea de fonduri. 
Au fost maxim trei duzini de invitaţi, cuprinzând un amestec de oameni creativi și din înalta 
societate. Aceștia se agitau în spaţiul alb și auster, vorbind în liniște la pahare de șampanie. 


Christian și cu mine am circulat prin cameră, discutând despre orice, de la vreme până la 
sezonul florilor de cireș. Am contribuit unde am putut, dar, spre deosebire de strângerea de 
fonduri, l-am lăsat pe el să preia conducerea. 

Eram prea obosită pentru a fi spirituală și fermecătoare, deși mă simțeam bine să fiu din 
nou în public pentru prima dată după o săptămână. 

Am rămas alături de Christian până când a sosit Wyatt cu soția lui. 

"Fă ceea ce trebuie să faci", am spus eu. "Eu mă duc să văd restul expoziţiei." 

Nu aveam cum să-i ascult vorbind despre afaceri fără să adorm. 

"Întrerupeţi-mă dacă aveţi nevoie de mine." Christian m-a fixat cu o privire întunecată. 
"Vorbesc serios, Stella." 

"O voi face." Nu voi face asta. Gândul de a întrerupe pe cineva în mijlocul unei conversații 
îmi dădea urticarie. Era jenant și nepoliticos și mai degrabă m-aș fi aruncat într-o piscină de 
gheață în toiul iernii. 

În timp ce el vorbea cu Wyatt, eu mi-am făcut loc prin expoziţie, piesă cu piesă. Artistul 
Morten (doar prenumele) era specializat în realism abstract. Picturile sale erau luxuriante, 
uneori obsedante și întotdeauna frumoase. Atingerile îndrăznețe de culoare descriau cele 
mai întunecate emoții: furie, invidie, vinovăţie, neputinţă. 

M-am oprit în faţa unei pânze pe jumătate ascunsă într-un colţ. În ea, o tânără superbă 
privea în lateral cu o expresie melancolică. Chipul ei era atât de realist încât ar fi putut fi o 
fotografie dacă nu ar fi fost dârele de culoare care îi picurau pe obraji și pe trunchiul abstract. 
Dungile se uneau într-o baltă întunecată de apă în partea de jos a picturii, în timp ce părul ei 
negru se încolăcea departe de față și se estompa într-o redare a cerului de noapte. 

Lucrarea nu era la fel de mare sau de ostentativă ca celelalte picturi, dar ceva în ea m-a 
atins la suflet. Poate că era privirea din ochii ei, ca și cum visa la un paradis pe care știa că 
nu-l va atinge niciodată. Sau poate că era melancolia de care dădea dovadă - sentimentul că, 
în ciuda frumuseții ei, viața ei era mai mult zile întunecate și nopți singuratice decât curcubee 
şi raze de soare. 

"Îți place asta." Vocea lui Christian m-a scos din reverie. 

Mă holbasem atât de mult la tablou încât nu mi-am dat seama că își terminase conversaţia 
cu Wyatt. 

Nu m-am întors, dar căldura trupului său m-a învăluit pe al meu în același timp în care 
pielea de găină mi-a pipernicit brațele. Era un paradox, la fel ca și bărbatul care stătea în 
spatele meu. 

"Fata. I..." Relaționează-te cu ea. "Cred că e frumoasă." 

"Ea este." Încremenirea blândă şi plină de înţeles din vocea lui m-a făcut să mă întreb 
dacă vorbea despre tablou sau despre altceva. 

O sămânță de conștientizare a înflorit la această perspectivă, și a crescut doar când ela 
așezat o mână pe șoldul meu. Era atât de ușoară încât era mai mult o promisiune decât o 
atingere, dar m-a emoționat la fel de mult. 

Nu-mi puteam aminti ultima dată când mi-am dorit atingerea unui bărbat. 

"Ai încheiat afacerea?" Prinderea din vocea mea a sunat dureros de evident în acest colț 
liniștit unde nu exista nimic în afară de căldură, electricitate și anticipare. 

Luminile strălucitoare s-au diminuat, apoi au dispărut în întuneric când ochii mei s-au 
închis la alunecarea lentă a mâinii lui Christian pe curba șoldului meu și pe talia mea. 

Râsul lui moale de satisfacție a vibrat prin corpul meu și s-a așezat jos, în miezul meu. 


"Da." Mi-a atins cu mâna cealaltă parte a taliei, înainte ca și aceea să se odihnească pe 
lângă mine. 

N-ar fi trebuit să închid ochii. În lipsa unei distrageri vizuale, el m-a consumat. Lumea mea 
se redusese la greutatea mâinilor lui pe pielea mea, la mirosul lui în plămânii mei și la 
mângâierea catifelată a cuvintelor lui în timp ce-și croiau drum pe gâtul meu, peste sânii mei 
dureroși și până la nevoia pulsând între coapsele mele. 

Supărarea mea anterioară față de el a dispărut, înlocuită de o dorință atât de aprigă și 
neașteptată încât m-a lăsat fără suflare. 

"Încă te mai gândești la tablou, Stella?" Amuzamentul cunoscător s-a adâncit în ceva mai 
întunecat, mai răutăcios. 

Periajul gurii lui Christian pe gâtul meu a făcut ca un alt val de piele de găină să mi se 
împrăștie pe piele. 

Un geamăt moale mi s-a ridicat în gât și a izbucnit, fără să fie solicitat, în aerul gros și 
languros. 

Mortificarea mi-a înroșit pielea, dar și asta s-a evaporat când el și-a alunecat mâna de la 
talia mea la stomac. Degetele lui au răzbătut pe mătasea bluzei mele, de sub stern până 
deasupra blugilor mei. 

Pulsurile dorinței s-au intensificat, atât de tari și de insistente încât coapsele mele s-au 
încleștat în încercarea de a-mi ușura nevoia. 

Nu a făcut decât să înrăutățească situaţia. 

Eram la câteva secunde distanță de a mă destrăma, iar Christian abia mă atinsese. 

Un fior mi-a alunecat pe șira spinării la gândul a ceea ce ar putea face dacă ar încerca cu 
adevărat. 

Curba buzelor lui îmi marca gâtul cu satisfacție masculină. "Voi lua asta ca pe un nu." Și- 
a băgat degetul mare, atât de scurt, în spațiul mic dintre stomacul meu și talia blugilor mei. 

"Deschide ochii, Stella. Fotograful se uită." 

Ochii mi s-au deschis imediat ce am auzit clicul distinctiv al unui aparat de fotografiat. 

Fotograful evenimentului. 

Sunetul venea din stânga mea, ceea ce însemna că unghiul era perfect pentru a surprinde 
un moment intim de cuplu între mine și Christian, fără a arăta fața lui Christian, care era 
îngropată în partea dreaptă a gâtului meu. 

O găleată înghețată de realizare mi-a stins focul din sânge. 

Asta nu era real. Nimic din toate astea nu era real, oricât de bun actor ar fi fost Christian. 

Era vorba de afaceri, şi aș face bine să ţin minte asta. 

L-am dat din umeri și m-am întors în cele din urmă cu faţa la el. 

"Bună treabă." Mi-am netezit o mână pe față, încercând să şterg amintirea persistentă a 
atingerii lui. "A fost un aranjament perfect. Crezi că fotograful mă va lăsa să postez poza? Cu 
credit, bineînţeles." 

Ochii lui Christian s-au îngustat. O ușoară roșeață îi colora pomeţii sculptați, dar răceala 
sardonică i-a dantelat răspunsul. 

"Sunt sigur că o va face." 

"Perfect." 

O tăcere stânjenitoare a umplut aerul încărcat până atunci, înainte ca privirea lui să se 
întoarcă la tabloul de deasupra umărului meu. "Nu-ţi place doar pentru că e frumos." 


Nu a fost o întrebare, dar am salutat schimbarea de subiect. Era mai sigur decât orice se 
petrecuse între noi cu câteva minute în urmă. 

Deja, femeia însuflețită și plină de poftă care se topise sub o simplă atingere părea un vis 
febril care a luat-o razna. 

Nu mi-am pierdut minţile din cauza bărbaţilor. Nu mă gândeam la mâinile lor pe mine 
sau mă întrebam ce gust vor avea săruturile lor. 

"Este piesa care îmi vorbește cel mai mult", am spus după o scurtă ezitare. 

Am suferit prea mult pentru femeia din tablou pentru a-l considera un favorit, dar m-a 
fascinat într-un mod în care puţine lucruri au făcut-o. Era ca și cum artistul s-ar fi târât în 
mintea mea și mi-ar fi stropit temerile pe pânză pentru ca toți să le vadă. 

Rezultatul a fost în egală măsură eliberator și terifiant. 

"Interesant." Tonul lui Christian era ilizibil. 

"Dar tu? Care este piesa ta preferată?" Gusturile unei persoane în materie de artă 
dezvăluiau multe despre ea, dar el nu arătase mai mult decât un interes superficial pentru 
niciuna dintre lucrările galeriei. 

"Nu am." 

"Trebuie să fie una care să îți placă mai mult decât celelalte." Am încercat din nou. 

Privirea lui ar fi putut îngheţa interiorul unui vulcan. 

"Nu sunt un pasionat de artă, Stella. Sunt aici doar pentru afaceri și nu doresc să pierd 
timpul atribuind preferinţe unor obiecte care nu înseamnă nimic pentru mine." 

Bine, atunci. Am atins un nerv, deși nu aveam idee care. 

Christian nu era o persoană expresivă din fire, dar nu-l văzusem niciodată să se închidă 
atât de repede. Toate urmele de emoție dispăruseră de pe fața lui, lăsând în urmă doar un gol 
practicat. 

"Îmi pare rău. Nu mi-am dat seama că arta este un subiect atât de delicat", am spus, 
sperând să încălzesc răceala bruscă din aer. "Majoritatea oamenilor o adoră." 

Cel puţin, nu l-au urât. 

"Majoritatea oamenilor iubesc o mulţime de lucruri." Tonul lui Christian spunea tot ce era 
nevoie să spună despre gândurile sale pe această temă. "Cuvântul este lipsit de sens." 

Nu vă faceți griji, doamnă Alonso. Eu nu cred în dragoste. 

Cuvintele lui din noaptea aranjamentului nostru îmi pluteau în minte. 

Era o poveste acolo, dar să extragi sânge din piatră ar fi fost mai ușor decât să scoţi 
povestea asta din el în seara asta. 

"Nu este un entuziast al artei sau al iubirii. Am notat." 

Nu m-am uitat la altă piesă, iar Christian nu a vorbit cu nimeni altcineva. În schimb, ne- 
am îndreptat spre ieșire, legaţi de un acord tacit că era timpul să ne oprim. 

Abia când am ieșit afară, umerii i s-au relaxat. 

Mi-a aruncat o privire înclinată spre mine în timp ce ne îndreptam spre mașina lui. "Te 
simți bine să pleci de acasă, nu-i așa?" 

Am aspirat o gură de aer proaspăt și rece și mi-am înclinat capul spre cer. Luna strălucea 
înaltă și strălucitoare, scăldând lumea în magie argintie. 

Noaptea era pândită de pericole, dar acele umbre păreau să dispară ori de câte ori 
Christian era prin preajmă. 

Chiar și atunci când era morocănos și intratabil, era o sursă de siguranță. 

"Da", am spus. "Așa este." 


15 
STELLA 


ÎN CIUDA RETICENȚEI MELE DE A participa la deschiderea galeriei de artă de săptămâna trecută, 
am încălcat interdicția pe care mi-am impus-o dea nu ieși din casă. 

De asemenea, nu mai auzisem nici un semn de la hărțuitorul meu de la prima notă, ceea 
ce m-a ajutat. Până miercurea următoare, m-am relaxat suficient de mult încât să mă 
aventurez din nou în public de una singură. 

Asta era chestia cu oamenii. Eram programaţi pentru supraviețuire și am profitat de 
fiecare ocazie pentru a ne convinge că problemele noastre nu erau atât de grave pe cât 
credeam că sunt. 

Speranţă și negare. Două feţe ale aceleiași monede. Ele ne-au împiedicat să cădem într-o 
fântână a disperării chiar și în cele mai întunecate momente. 

Am vizitat-o pe Maura, am făcut cumpărături și m-am întâlnit cu Lilah la o cafea, unde i- 
am luat informaţii despre tot ceea ce are legătură cu designul vestimentar. 

Singura persoană pe care nu am văzut-o a fost Christian, care era ocupat cu munca. Cel 
puțin așa a spus el. Poate că era la fel de descurajat ca și mine de interacțiunea noastră de la 
galerie. 

Creionul meu s-a oprit la această amintire. Asprimea vocii lui, mirosul îmbătător de piele 
și mirodenii, felul în care atingerea lui îmi străpungea hainele și îmi intra în piele... 

Neliniștea mi-a înflorit în piept. 

M-am clătinat pe scaun și mi-am scuturat capul înainte de a-mi canaliza zumzetul 
neîncetat în sarcina care mă interesa - un teanc de schițe de modă neterminate pe care le 
scosesem din adâncurile sertarului după întâlnirea cu Lilah. 

Am colecționat zeci de ele de-a lungul anilor. Am început fiecare dintre ele cu intenţia de 
a le termina și de a le transforma în piesa care îmi va lansa brandul, dar, inevitabil, mă loveau 
îndoiala de sine și sindromul impostorului și le abandonam pentru o altă ședință foto sau 
pentru o postare pe blog. Lucruri la care știam că sunt bună și care aveau un istoric de succes. 

Dar nu şi de data aceasta. 

Să încerci și să eşuezi este mai bine decât să nu încerci deloc. 

Cuvintele lui Lilah de la întâlnirea noastră m-au bântuit. Era prima dată când cineva îmi 
spunea că este în regulă să eșuez. 

Eșecul nu fusese o opțiune în copilărie. A fost doar 10 sau nimic. Odată, am fost atât de 
îngrijorată de un procent de 89% pe care l-am obținut la un test de matematică încât am 
făcut urticarie și a trebuit să merg la cabinetul asistentului. 

Thayer nu fusese cu mult mai bine; școala era plină de elevii de tip A. Cât despre D.C. 
Style... ei bine, uite ce s-a întâmplat ultima dată când am făcut o greșeală. 

Dar nu mai locuiam acasă, nu mai eram la facultate și nu mai lucram pentru nimeni în 
afară de mine. 

Puteam să fac ce voiam, mai ales cu acordurile de parteneriat pe care le primeam acum. 

Nu am vrut să dau greș, dar ideea că aș putea fără ca lumea să se sfârșească mi-a 
dezlănţuit creativitatea. 

Mă blocasem ultima dată când încercasem să schițez, trasând și refăcând aceleași linii 
până când am aruncat totul din frustrare. 


Acum, creionul meu zbura pe pagină în timp ce detaliam modelele de dantelă ale unei 
bluze și silueta elegantă a unei rochii de seară. 

A fost un alt tip de ieșire creativă decât blogul meu și social media. 

Acelea, le-am făcut pentru alți oameni. 

Asta am făcut-o pentru mine. 

Am iubit moda de când am furișat un exemplar din Vogue al mamei mele în camera mea, 
la vârsta de opt ani. Nu erau doar hainele în sine, ci și modul în care acestea transformau 
persoana care le purta în oricine își dorea să fie. 

O prințesă eterică, un director executiv plin de farmec, un rocker dur sau o icoană de 
epocă. Nimic nu era interzis. 

Într-o familie în care regulile erau de fier şi în care calea spre succes trecea direct prin 
Ivy League, spre oricare dintre cele douăsprezece cariere "acceptabile", lumea haotică și 
plină de culoare a modei m-a chemat ca un cântec de sirenă în întuneric. 

Am terminat prima schiță și am trecut la a doua. 

O mică sămânță de mândrie a răsărit cu fiecare schiță pe care o realizam. Pentru alții, 
erau doar niște desene, dar pentru mine erau dovada perseverenței după ani de zile în care 
m-am ţinut pe loc. 

Uneori, victoria a fost atât de simplă ca și cum ar fi trebuit să termine. 

Eram atât de absorbit de munca mea, încât nu mi-am dat seama cât timp trecuse până 
când stomacul meu a mârâit în semn de avertisment. 

O privire aruncată la ceas mi-a spus că era deja ora două după-amiaza. Făcusem schițe 
non-stop de la ora nouă. 

O parte din mine a fost tentată să sară peste prânz și să continue să deseneze pentru a 
nu-mi pierde ritmul, dar m-am forțat să mă schimb și să iau ceva de mâncare de la cafeneaua 
de lângă Mirage. 

Era trecut de ora prânzului, dar micul magazin era plin de activitate. 

Cum nu aveam chef să mă aventurez mai departe pentru un ceai și un sandviș, mi-am 
ocupat locul în spatele unei femei încruntate într-un costum gri și am așteptat. 

Din obișnuință, mi-am scos telefonul și am intrat în profilul meu. 

Ultima mea fotografie a fost cea pe care fotograful ne-a făcut-o mie și lui Christian la 
galeria de artă. Se descurca și mai bine decât fotografia noastră de debut, iar numărul meu 
de urmăritori ajunsese deja la 950K. În acest ritm, voi atinge pragul de un milion de followeri 
până la vară. 

În loc să mă entuziasmez la această perspectivă, tot ce puteam să mă concentrez era 
imaginea braţelor lui Christian înfășurate în jurul meu. 

Arătam atât de mult ca un cuplu adevărat. Uneori, ca atunci când m-a consolat în noaptea 
în care am găsit biletul sau când m-a tras în poala lui după ce i-am spus despre hărţuitorul 
meu, ne simțeam ca un cuplu adevărat. 

Neliniștea mi-a răscolit prin stomac. 

Situaţia hărțuitorului a dat peste cap aranjamentul nostru. Ne-a legat pe mine și pe 
Christian mai mult decât plănuisem iniţial, și eu... 

O notificare de primire a unui apel a înlocuit fotografia noastră de pe ecranul meu. 

Delamonte New York. 

Respirația mi-a furat din plămâni, iar toate gândurile legate de Christian au căzut pe 
marginea drumului în timp ce am răspuns la apel. 


"Alo?" Salutul meu calm îmi dezminţea nervii. Speranţa a tras cu ochiul din spatele masei 
învolburate, dar am forţat-o să se întoarcă în umbră. 

Nu am vrut să-mi fac speranţe doar pentru a fi dezamăgit când - dacă - Delamonte mi-a 
spus că merg în altă direcţie. 

"Bună Stella, sunt Luisa de la Delamonte. Ce mai faci?" 

"Eu sunt bine. Tu ce mai faci?" Mi-am șters mâna liberă de partea laterală a coapsei. 

"Sunt bine", a spus Luisa. "Îmi cer scuze că te-am sunat așa din senin, dar m-am gândit că 
ar fi o bună continuare a e-mailului pe care l-am trimis în această dimineaţă." 

Stomacul mi s-a înfundat. Fusesem atât de ocupată cu schițele mele încât nu-mi 
verificasem e-mailul de când mă trezisem. 

Desigur, singura zi în care nu l-am verificat obsesiv a fost ziua în care mă aștepta un mesaj 
important. 

"Nu sunt sigur dacă l-aţi văzut deja. În caz că nu l-ai văzut..." Am putut auzi zâmbetul din 
vocea Luisei. "Vreau să vă fac o ofertă oficială de a fi ambasadorul mărcii Delamonte în anul 
următor. Nu am anunţat oficial procesul de selecție pentru că am vrut să ne alegem candidații 
ideali fără să fim inundate de oferte nesolicitate, dar, după multe deliberări, credem că ai fi o 
achiziție minunată pentru familia Delamonte..." 

Un bâzâit puternic i-a înecat restul cuvintelor, iar eu m-am uitat orbește la meniul de pe 
tablă în timp ce coada înainta. 

Extindeţi în mod oficial o ofertă... ambasadorul mărcii Delamonte în anul care urmează... 
faceţi un plus minunat în familia Delamonte... 

Am vrut să mă ciupesc, dar nu eram pregătită să reintre în realitate, în caz că ar fi fost un 
vis. 

Campania a însemnat o tonă de bani, ceea ce însemna că puteam să plătesc cu ușurință 
îngrijirea Maurei și să finanțez costurile de lansare a unei linii de modă, ceea ce însemna... 

Zbârnâitul puternic al mașinii de cafea m-a scos din gândurile mele frenetice suficient de 
repede pentru a prinde finalul declaraţiei Luisei. 

"Uitați-vă peste contract și anunțaţi-ne. Termenul limită pentru acceptare sau refuz este 
săptămâna viitoare, așa că luaţi timp să vă gândiţi la asta." 

Nu trebuie să mă gândesc la asta! Îl iau eu! 

"Vă mulțumesc foarte mult. Așa voi face." Partea logică din mine știa că nu ar trebui să 
accept nimic fără să citesc mai întâi detaliile, chiar dacă era vorba de o afacere de vis. 

"Excelent", a spus Luisa cu căldură. "Sper că putem lucra împreună. Estetica ta este 
întruchiparea brandului nostru, iar contul tău se descurcă extraordinar. Cincizeci de mii de 
adepți noi în doar câteva săptămâni! Este incredibil. Și... înainte de a spune asta, vreau să știi 
că acest lucru nu a avut nimic de-a face cu decizia noastră... dar Christian a avut întotdeauna 
un gust rafinat. Nu mă surprinde că asta se extinde și la viața lui amoroasă. Nu a avut 
niciodată o iubită adevărată până acum, așa că faptul că vă întâlniți este destul de revelator." 

Zâmbetul meu s-a diminuat. Vinovăţia a încetinit micile bule efervescente de ameţeală 
care îmi străbătuseră venele până cu o secundă în urmă. 

Câștigasem acei adepți pentru că îmi mințisem publicul. Desigur, nu a fost o minciună rău 
intenționată și nu a rănit pe nimeni, dar vinovăția m-a mâncat la fel. 

"Așa cum am spus, asta nu a avut nimic de-a face cu decizia noastră. Dar este un bonus." 
Luisa și-a curățat gâtul. "Oricum, trebuie să fug la o întâlnire, dar uită-te peste contract și 
discută cu Brady. l-am trimis o copie și lui, așa că anunţă-ne dacă ai vreo întrebare." 


"Așa voi face, mulțumesc." Am închis la timp pentru a plasa comanda. Ajunsesem în sfârșit 
în faţa cozii, dar eram atât de ameţită încât nu-mi mai era foame, așa că am comandat doar 
un ceai şi un croissant. 

Până când m-am întors la Mirage, îmi înecasem vina pentru relația mea falsă cu justificări 
şi euforia de a obţine afacerea Delamonte. 

Urma să fiu noul lor ambasador al mărcii. Eu, Stella Alonso, imaginea unuia dintre cele 
mai importante branduri de lux din lume. 

Nu numai că era o afacere de șase cifre, dar ar fi deschis ușile către mai multe oportunități 
decât aș fi putut visa. Aș putea să-mi cresc tarifele de bază, să lucrez în rețea cu... 

Întoarcerea clanţei de la ușă m-a trimis înapoi pe pământ. 

Era încuiată, ceea ce însemna că fusese descuiată înainte de a-mi băga cheia. 

Starea mea de înălțime s-a evaporat, fiind înlocuită de o senzație stranie de târâre pe 
ceafă. 

Eram sigur în proporţie de nouăzeci la sută că am încuiat ușa când am ieșit. Oare îmi 
aminteam greșit? Mirage nu a avut niciodată o spargere, dar... 

Am aruncat o privire în holul gol, senzaţia stranie intensificându-se. Mi-am luat pistolul 
cu electroșocuri din geantă înainte de a descuia ușa și de a mă strecura prin apartament. O 
parte din mine se simţea ridicolă; cealaltă parte a ţipat la mine în semn de avertisment. 

Nu am găsit nimic în neregulă în sufragerie, în bucătărie, în baie sau în vechea cameră a 
lui Jules. Singurul loc rămas de verificat era dormitorul meu. 

Am împins încet ușa. 

La început, totul părea normal. Patul neatins, ferestrele închise, niciun sertar deschis sau 
mobilă răsturnată. 

Eram pe punctul de a mă relaxa, când privirea mea s-a oprit asupra obiectului care mă 
aştepta pe noptiera mea. 

Și am ţipat. 


16 
CHRISTIAN 


LuISA: Ca să ştii, fata ta a primit afacerea. 

M-am holbat la telefon, brusc mai interesată de mesajul Luisei decât de informarea lui 
Kage despre situaţia lui Rutledge. 

l-am spus să mă informeze când va lua o decizie finală și a ales corect, așa cum știam că 
va face. 

Singurul meu regret a fost că nu i-am văzut faţa Stelei și felul în care i s-au aprins ochii 
când a primit vestea. 

Va trebui să sărbătorim mai târziu - de dragul aparenţelor, bineînţeles, pentru că așa ar 
face un cuplu adevărat. Poate o cină în New York sau un weekend la Paris... 

"ar putea păstra contul Rutledge, dar nu știm dacă Sentinel-Cristian, mă asculți?”. O 
urmă de supărare și-a făcut loc în vocea lui Kage. 

"Da. Am păstrat contul Rutledge, Sentinel va încerca să ne fure mai mulți clienți și se 
presupune că lucrează la ceva mare, dar încă nu știm ce este. Continuă." Mi-am ridicat 
privirea, fața mi s-a întărit. "Şi să nu mă mai interoghezi." 

Gura lui Kage s-a strâns, dar a continuat așa cum i s-a ordonat. 

"Încă strângem informaţii despre proiectul secret al lui Sentinel, dar credem că..." 

Mi-am lăsat privirea înapoi la telefon și am deschis profilul Stelei. Nu postase nimic nou 
în ultimele câteva zile, așa că m-am mulțumit să examinez fotografia cu noi la galeria de artă. 

Chiar și din lateral, era o viziune. 

Bucle întunecate și luxuriante, piele fără cusur și linii lungi și subțiri care transformau 
chiar și cele mai simple haine într-o capodoperă. 

Ceva mă strângea în stomac la amintirea modului în care se simţea sub mâinile mele. De 
felul în care parfumul ei îmi umplea plămânii când îmi îngropam fața în gâtul ei și de mica ei 
tresărire din voce când o atingeam. 

Părea atât de încântată de tabloul acela încât aproape că nu am vrut să o întrerup, dar nu 
m-am putut abţine. 

Încercarea de a sta departe de ea era ca şi cum oceanul ar fi încercat să stea departe de 
țărm. 

Imposibil. 

Mi-am frecat degetul mare pe ecranul telefonului în timp ce Kage trăncănea. 

De fapt, nu a fost nevoie să-l conving pe Wyatt de nimic la deschiderea galeriei. El fusese 
deja de acord să angajeze Harper Security; trebuia doar să semnăm contractul, lucru pe care 
puteam să-l programez în timpul orelor de lucru. 

Dar, potrivit lui Brock, Stella nu mai ieșise din casă de la cina în familie și avusese nevoie 
de un imbold pentru a ieși afară. Strălucea prea tare pentru a rămâne închisă de frică. 

"Care sunt ultimele noutăți despre verificările de fond?" Am întrerupt tot ce spunea Kage 
pentru a mă concentra asupra celui mai important lucru pe care îl aveam la îndemână: 
hărțuitorul Stelei. 

Așa cum era de așteptat, el se ascundea și fusese atent cu toate biletele pe care i le 
trimisese. Toate erau exasperant de generice, fără nicio dovadă fizică care să ne indice 
direcția corectă. 


În lipsa unor noi dovezi, l-am pus pe Kage să alcătuiască o listă cu toți cei din viaţa Stelei, 
inclusiv foști colegi de clasă, colegi de serviciu și alte persoane cu influență. Majoritatea 
victimelor hărțuirii își cunoșteau hărțuitorul într-o anumită măsură, așa că acesta era cel mai 
bun punct de plecare. 

Kage s-a încruntat, dar în mod înțelept nu s-a plâns. "Nimic suspect încă. Vă voi anunța 
imediat ce vom avea un rezultat." A ezitat, apoi a spus: "Ascultă, știu că este fata ta, dar 
folosim multe resurse pe..." 

A fost întrerupt din nou, de data aceasta de un apel primit pe telefonul meu. 

Stella. 

Era ca și cum aș fi evocat-o cu gândurile mele. 

Am răspuns, așteptându-mă să-mi spună despre afacerea Delamonte. A spulberat imediat 
aceste așteptări. 

"Christian." Vocea Stelei a crăpat. 

Gheaţa a stins căldura care se aprinsese la vederea numelui ei. 

Ceva nu e în regulă. 

"Unde ești?" Am sărit peste întrebările inutile - ești bine? Ce s-a întâmplat? -şi am trecut 
direct la miezul problemei. 

În ciuda vocii mele calme, mâna mea s-a încolăcit atât de tare în jurul telefonului încât a 
crăpat în semn de protest. 

"Acasă." Răspunsul ei abia dacă a fost audibil. 

"Vin imediat." 

Nu m-am obosit să-mi pun o haină pe mine înainte de a pleca; singurul lucru la care mă 
gândeam era cât de supărată trebuie să fie Stella ca să mă sune. 

Dacă ar fi putut, și-ar fi ţinut toate problemele pentru ea și ar fi încercat să le rezolve 
singură. Întotdeauna îi ajută pe ceilalți și nu cere niciodată pentru ea însăşi. Faptul că nu a... 

Inima mi-a încetinit până la un bubuit adânc și ameninţător, iar mâna mi s-a îndoit de 
nevoia bruscă de a sugruma ceva înainte de a o forţa să se relaxeze. 

Până nu aflu ce s-a întâmplat cu exactitate, trebuia să-mi păstrez cumpătul și să nu omor 
pe nimeni - în special pe Brock, care trebuia să aibă grijă de Stella. 

Kage m-a privit mirat în timp ce am tras de ușă. 

Niciodată nu am plecat de la o şedinţă, niciodată. Îmi plăcea să știu tot ce se întâmpla în 
afacerea mea, chiar dacă era plictisitor ca naiba. 

"Unde ești..." 

"Briefingul s-a terminat." Am trântit ușa în urma mea, tăindu-i calea la jumătatea frazei. 

Pașii mei băteau într-un ritm rece, furios, în timp ce îl sunam pe Brock în drum spre garaj. 

De ce naiba nu mă alertase că ceva nu e în regulă? Ce rost avea să aibă cineva care să o 
urmărească pe Stella dacă nu-și putea face treaba? 

"Stella. Ce s-a întâmplat?" Am mușcat când a răspuns. 

A fost o pauză scurtă, surprinsă, înainte de a răspunde. "Nimic, domnule." 

"Nimic." Vocea mea a scăzut la temperaturi sub zero grade. "Dacă nu s-a întâmplat nimic, 
de ce tocmai m-a sunat, de parcă era pe punctul de a plânge?". 

Încă o pauză, de data aceasta presărată cu incertitudine. 

"A fost acasă toată dimineața. S-a dus la cafenea, a primit un telefon și părea fericită ca 
naiba. Încă zâmbea când s-a întors în apartament. Nu ştiu ce s-a întâmplat după aceea." Am 
auzit o înghițitură audibilă. "Mi-ai spus să nu o monitorizez atunci când era în casa ei." 


Am făcut-o, și a fost o greșeală nenorocită. La naiba cu limitele. Nu se aplicau când era 
vorba de siguranța ei. 

Practic, îl puteam auzi pe Brock transpirând pe linie. "Șefu', jur, nu am..." 

"Vorbim despre asta mai târziu." 

Am încheiat apelul și m-am urcat în mașină. Dacă nu avea informații utile pentru mine, 
nu aveam de gând să-mi pierd timpul vorbind cu el. 

Singura mea preocupare era să ajung la Stella cât mai repede posibil. 

Furia îmi pâlpâia în piept, arsura ei înghețată fiind un balsam pentru panica fierbinte și 
necunoscută din plămânii mei, în timp ce mă îndreptam cu viteză spre Mirage. 

Între McLaren-ul meu și străzile semivacante, am ajuns acolo în cinci minute. 

Când am ajuns la apartamentul Stelei, am găsit-o în sufragerie, uitându-se la o foaie de 
hârtie pe care o ţinea în mână. 

Nu a fost nevoie să o citesc ca să știu că era un alt bilet de la urmăritorul ei. 

Culoarea purpurie mi-a mărginit privirea, dar mi-am păstrat o expresie neutră în timp ce 
Stella a ridicat capul ca să se uite la mine. 

"L-am găsit în dormitorul meu", a șoptit ea. "Era în interiorul casei mele. Niciodată... e 
prima dată când... Respiraţiile ei superficiale au umplut tăcerea care a urmat. 

Le-am recunoscut ritmul neregulat și micile fiori care-i cutremurau corpul. 

Era pe punctul de a face un atac de panică. 

Am traversat camera și i-am luat scrisoarea din mâinile ei înghețate, mișcarea blândă 
fiind în contradicţie cu vuietul violent de sânge din urechile mele. 

O privire rapidă a scos la iveală trei cuvinte scrise la mașină. 

Te-am avertizat. 

Vuietul s-a intensificat. 

"Nu mai este aici, dar voi verifica apartamentul pentru orice eventualitate." Am forțat o 
notă liniștitoare în vocea mea, chiar dacă îmi venea să-l vânez pe nenorocit și să-l jupoi de 
viu. "Rămâi aici." 

Mi-am pus o pereche de mănuși și am cercetat apartamentul în căutarea altor semne de 
tulburare. Nu am găsit niciunul, dar va trebui să fac o verificare mai amănunțită mai târziu. 

Deocamdată, trebuia să o scot pe Stella de aici. 

Am reintrat în sufragerie și mi-am smuls mănușile de pe degete. Măturătura mi-a mai 
potolit o parte din furia acumulată în stomac, dar vederea Stelei ghemuită pe canapea, cu 
genunchii strânși la piept și fața goală, mi-a readus-o în forță. 

"Totul pare în regulă, dar te muţi la mine până rezolvăm problema." Vocea mea era egală, 
dar fermă. 

Ar fi trebuit să-mi ascult instinctul și să insist să se mute cu mine după prima notă, dar 
nu am vrut să o împing prea departe, prea devreme. 

Dar acum, că ciudatul a intrat în apartamentul ei, în clădirea mea... 

Mâna mea s-a flexat din nou. 

Am vrut să o înfășor în jurul gâtului făptașului și să storc viaţa din el în timp ce implora 
milă. Am vrut să văd cum li se scurge lumina din ochi când își dau seama cât de rău au dat-o 
în bară. 

Imaginile liniștitoare ale torturii lor se potriveau cu gustul metalic al sângelui de pe limba 
mea. Puteam deja să simt gustul răzbunării. 


Odată ce-l găseam pe ticălos, aveam să mă bucur să-i fac să regrete fiecare secundă a 
existenţei lor mizerabile. 

Am respirat prin răceala care îmi creștea în piept și am împăturit scrisoarea într-un 
pătrat îngrijit pe care l-am băgat în buzunar. 

Am îngenuncheat în fața Stelei, astfel încât să fim la nivelul ochilor. 

"Apartamentul meu este ermetic. Nimeni nu poate intra fără permisiunea mea. Aţi văzut 
sistemele pe care le am", am spus, cu fața înmuiată. "Vei fi în siguranţă acolo. Ai înțeles?" 

După o tăcere lungă, ea a răspuns cu un mic, aproape imperceptibil semn din cap. 

Mișcarea. Făceam progrese. 

Când am ajuns la apartamentul meu, am dus-o pe Stella în singura cameră de oaspeţi 
dotată cu mobilă de dormitor. 

Deoarece nu permiteam niciodată oaspeţi care să înnopteze, îi transformasem pe ceilalți 
în ceva mai util: un centru de supraveghere cibernetică, un al doilea birou pentru 
videoconferințe, un dulap suplimentar pentru costumele mele. 

Cu patul său king-size, dulapul și baia proprie, singura cameră de oaspeţi adevărată ar fi 
putut trece drept dormitor matrimonial, dar Stella s-a scufundat în pat fără să-și examineze 
noul mediu. 

"Odihnește-te puţin", i-am spus. "Mă ocup eu de mutarea lucrurilor tale." 

Nici un răspuns. 

Am recunoscut șocul când l-am văzut. Oricât de mult aș fi vrut să rămân cu ea, cel mai 
bun lucru pe care îl puteam face era să-i dau timp să se gândească la asta, în timp ce eu mă 
ocupam de toate celelalte lucruri. 

Primul meu ordin de zi după ce am plecat din camera ei a fost un alt apel către Brock, 
căruia i-am ordonat să aducă lucrurile esenţiale - haine de noapte, articole de toaletă, 
unicornul acela urât pe care Stella îl iubea atât de mult. 

Următorul meu apel a fost către șeful securităţii de la Mirage. 

Charles a răspuns după o jumătate de sonerie. "Domnule?" 

"Vreau să mi se trimită toate înregistrările de securitate din ziua trecută într-o oră." Am 
renunțat la amabilități și mi-am frecat degetul mare peste inelul turcoaz din buzunar. 

Indiferent cât de rece era temperatura sau cât timp o lăsam neatinsă, piatra era 
întotdeauna caldă. 

"Bineînţeles. Pentru ce cameră?" 

"Toate." Stella locuia la etajul zece, dar făptașul trebuie să fi intrat și ieșit în altă parte a 
clădirii. 

"Toate? Domnule, asta e..." 

"Cineva a intrat azi în apartamentul prietenei mele, Charles." Tonul meu ușor nu se 
potrivea cu pericolul care se ridica sub suprafața sa. "Trebuie să știi asta deja, din moment 
ce ești șeful meu de securitate. Poate că ai chiar o pistă despre cine a intrat. Așa că spune-mi. 
La ce camere ar trebui să mă uit, dacă nu la toate?". 

Tăcerea a tunat o clipă înainte ca el să răspundă. "Ţi-l voi aduce în treizeci de minute." 

"Bine. Şi Charles?" 

O înghițitură nervoasă a zdruncinat linia. "Da, domnule?" 

"Concediaţi fiecare membru al personalului de securitate care a fost de serviciu astăzi." 

Am închis înainte de a fi nevoit să-i ascult protestele plictisitoare. 


Echipa de securitate de la Mirage era bună, dar nu era de neînlocuit. Exista un motiv 
pentru care păzeau o clădire și nu clienţii mei VIP. 

Și dacă nu puteau să facă nici măcar asta cum trebuie, atunci nu aveau ce căuta în slujba 
mea. 

Le-am oferit angajaţilor mei salarii și beneficii excepționale, dar mă așteptam la o muncă 
excepțională în schimb. 

Brock a apărut la scurt timp după ce l-am sunat pe Charles, cu o geantă de voiaj și cu 
unicornul. Le-a așezat în sufragerie înainte de a se întoarce și de a-și trece o mână peste 
tunsoarea lui. 

"Şefu', eu..." 

"Puteţi pleca pentru seara asta." 

Furia mi se răcise suficient de mult pentru a recunoaște că nu era vina lui Brock că 
hărțuitorul se strecurase în apartamentul Stelei. Treaba lui fusese să o supravegheze pe ea, 
nu casa ei. 

Totuși, iritarea mea era suficient de ascuţită pentru a-mi transforma cuvintele în lame. 

Ușurarea s-a răspândit pe faţa lui Brock înainte de a se încordă din nou. "Doar pentru o 
noapte, nu? Nu pentru totdeauna?" 

Buzele mele s-au subțţiat. 

"Corect. Am înțeles." A dat din cap și a ieșit pe ușă. "Noapte bună." 

Am exhalat o respiraţie lungă și lentă și mi-am ciupit podul nasului. 

Uneori, chiar dispreţuiam oamenii. 

Și obiecte. 

M-am uitat cu privirea la animalul de pluș zdrenţăros care îmi polua sufrageria. Nu 
înțelegeam de ce Stella îl iubea atât de mult, sau de ce urmașii ei preferau să se îmbrăţișeze 
cu el decât cu mine - eu uram să mă îmbrăţișeze, dar era principiul problemei -, dar din 
moment ce o făcea, mi-am înghițit dezgustul și l-am dus în camera de oaspeți împreună cu 
bagajele ei. 

"Aveţi un vizitator." Am scăpat chestia pe patul de lângă ea și am rezistat impulsului de 
a-mi dezinfecta mâinile cu Lysol. 

Stella a clipit în jos la unicorn, dar nu l-a atins. 

"M-am gândit că vrei să ai companie." Deși Dumnezeu știe de ce. "Ţi-am adus și câteva 
haine și articole de toaletă." 

O ciudățenie ciudată mi-a înțepenit pielea la tăcerea ei continuă. 

La naiba, am urât asta. Mai puţin de o oră în casa mea și ea deja mă aruncase și mai mult 
din echilibru. 

Dar disconfortul a meritat să știe că era în siguranță. 

În acest moment, nu aveam încredere în nimeni sau în ceva pentru a o proteja, cu excepţia 
mea. 

Mi-am curățat gâtul și am dat din cap la baia ei. "Un duș fierbinte te-ar putea face să te 
simți mai bine. Să te speli de ziua de azi." 

Nici un răspuns. 

Cu cât Stella reacționa mai puțin, cu atât presiunea din pieptul meu se extindea mai mult. 

Nu știam de unde provine, dar o detestam la fel de mult ca și poliesterul, incompetenta și 
desertul. 


Cum nu părea interesată să se miște singură prea curând, am deschis ușa de la baie pentru 
a începe dușul, dar am făcut imediat o grimasă. 

Hristos. 

Nu mai intrasem în această baie de când mă mutasem cu ani în urmă, așa că am presupus 
că mirosul urât avea legătură cu scurgerea de mult timp nefolosită. 

Menajera mea ținea podelele de marmură și tejghelele curate ca lacrima, dar nu spusese 
nimic despre miros. 

Nu putea nimeni să-și facă treaba cum trebuie? 

Dinţii îmi strângeau în timp ce mă gândeam la opțiunile mele. 

Evident, Stella nu a putut folosi baia până nu am reparat mirosul. Existau și alte băi pentru 
oaspeţi, dar nici acestea nu fuseseră folosite de ceva vreme. 

După un minut de indecisie chinuită, am mers în baia mea privată și am deschis 
robinetele de la cadă. Am blestemat în tăcere universul în timp ce am deschis o sticlă 
nefolosită de spumă de baie pe care nici măcar nu-mi aminteam să o fi cumpărat și am turnat- 
o încet în apă. 

Chiar știi cum să te joci cu un tip. 

Nu știam cum naiba am ajuns să fac baie pentru altcineva, ca un afurisit de îngrijitor din 
secolul al XIX-lea, dar cel puțin nu existau martori la indignarea mea. Dacă m-ar fi văzut 
cineva în halul ăsta, nu m-aș fi lăsat niciodată în pace. 

Stella nu a protestat când m-am întors în camera de oaspeţi și am dus-o în baia mea, 
împreună cu obiectele ei de toaletă. Am așezat-o pe banca capitonată de lângă cadă și mi-am 
înclinat bărbia spre baia cu miros de eucalipt. 

"Totul al tău până când voi rezolva o mică problemă în baia ta", am spus eu. "Există, de 
asemenea, o baie pentru oaspeţi peste hol și în stânga ta, dacă ai nevoie să folosești toaleta 
noaptea." 

M-am întors și eram deja la jumătatea drumului spre ieșire din cameră când m-a oprit. 

"Christian. Eu nu..." Vocea ei mică a tras o săgeată direct în coastele mele. "Nu vreau să 
fiu singur acum." 

La naiba. 

Mâna mea s-a încolăcit în jurul clanței până când metalul mi-a ars în carne. 

"Ce vrei să spui?" Vocea mea era joasă, cu un avertisment de care ea nu a ținut cont. 

În ciuda dorinţei mele ciudate de a o proteja pe Stella de pericol, nu eram un protector 
din fire. Versiunea mea de protecţie venea întotdeauna înfășurată în bucăţile unei vieți 
distruse și legată cu o fundă însângerată. 

Din nefericire pentru ea, era prea inocentă și prea încrezătoare pentru a recunoaște 
adevăratul pericol atunci când îl vedea. 

"Poți să rămâi cu mine?" Stânjenirea i-a colorat cererea. "Doar în seara asta." 

Mușchii mi s-au încordat la această sugestie. M-am întors, observându-i chipul palid și 
modul precaut în care privea cada, de parcă se aștepta ca un monstru să iasă din adâncurile 
ei și să o înghită cu totul. 

"Baia este liberă, iar eu voi fi chiar în faţa ușii." 

Nu eram imun la ideile proaste, dar să stau în cameră cu ea în timp ce făcea baie ar putea 
fi cea mai proastă idee care a existat vreodată. 

"Ştiu. Eu doar..." Stella a ezitat. "Nu, ai dreptate. Asta a fost... nu știu la ce mă gândeam." 

Un fior i-a cuprins trupul. Nu s-a mișcat de pe bancă. 


Am închis ochii pentru o scurtă clipă, în timp ce blestemele mele tăcute îndreptate spre 
univers se intensificau. 

N-ar trebui. Chiar n-ar trebui. 

Deja depășisem limita aducând-o în casa mea și în nenorocita mea de baie, dar privirea 
ei... 

M-am întors din nou cu spatele, dezgustându-mă și mai mult cu fiecare secundă care 
trecea. 

"Anunţă-mă când ești gata." 

În ciuda tonului meu sec, o adiere de ușurare mi-a atins spatele și mi-a făcut maxilarul să 
se strângă. 

Nu mi-am schimbat poziția până nu am auzit zgomotul ei intrând în cadă. 

Stella era goală în baia mea. 

În circumstanţe normale, creierul meu s-ar fi concentrat pe ceea ce era evident - obrajii 
ei roz, felul în care pielea ei strălucea de apă, fantezia curbelor dulci care se aflau sub bule. 

În schimb, o durere profundă mi s-a instalat în piept la cât de mică și vulnerabilă arăta în 
acea cadă uriașă. Nu mai era oaza de calm pe care o prezenta lumii, ci o furtună pe punctul 
de a se sparge. 

A întins mâna după șampon, dar am oprit-o înainte de a intra în contact. 

"O voi face eu." 

În loc să se certe, așa cum mă aşteptam, Stella a rămas tăcută până când am tras banca pe 
marginea căzii și i-am desfăcut șamponul. 

"Costumul tău se va uda", a murmurat ea. 

Nu mi-am cruțat nici măcar o privire la Brioni-ul meu personalizat. "Voi supraviețui." 

l-am spălat părul, curățând fiecare șuviţă cu o meticulozitate minuțioasă și masându-i 
scalpul cu mișcări ferme și profunde, până când s-a scufundat pe marginea căzii cu ochii 
închiși. 

Genele i se lipiseră de obraji într-un evantai întunecat, iar respiraţia i se uniformiza 
treptat într-un ritm constant. 

Căldura aburea oglinzile și îmbiba camera într-o ceață sufocantă. 

Să port un costum într-o baie fierbinte era al naibii de infernal, dar nu m-am deranjat să- 
mi scot geaca. 

Era pentru prima dată când o atingeam pe Stella pentru o perioadă atât de lungă de timp 
și aveam de gând să savurez fiecare secundă. 

Nu era ceva sexual, dar simpla alunecare a părului ei pe palmele mele mi-a încetinit pulsul 
până la un ritm chinuitor, înainte de a-l face să crească vertiginos. 

Atingerea ei m-a ucis, apoi m-a readus la viaţă. 

Tăcerea liniștită a inimii mele îmi bubuia în urechi. Am clătit șamponul și i-am dat cu 
balsamul pe șuvițe. 

Ironia faptului că eu o curățam pe Stella nu mi-a scăpat din vedere. Ea era cel mai pur 
suflet pe care îl cunoșteam, iar eu eram până la gât în sânge. 

Îngerul şi păcătosul. 

Două forțe opuse, fără nimic care să ne lege în afară de o foaie de hârtie și de nevoia 
nestăvilită din sufletul meu. 

Nu meritam să o ating, dar o doream prea mult ca să-mi pese. 


După ce am terminat de spălat părul, i-am luat loofah-ul, l-am înmuiat în apă și i-am dat 
cu spumă. 

Pocăiala blândă a apei pe cadă mi-a strâns adânc în stomac. 

"Apleacă-te înainte." Reţinerea mi-a ascuțit marginea vocii. 

Stella i-a mulțumit. 

I-am trecut loofah-ul pe spate, ochii mei urmărind fiecare centimetru al călătoriei sale 
lente pe pielea ei netedă și goală. 

Aerul pulsa cu o energie tangibilă în timp ce i-am tras-o pe umăr și pe față. Suficient de 
jos pentru a-i atinge partea de sus a sânilor, dar suficient de sus pentru a păstra lucrurile 
adecvate. 

Corpul Stelei s-a încordat când brațul meu i-a atins gâtul. Am făcut o pauză, sesizând 
respiraţia ei din nou rapidă. 

Ritmul său era diferit de data aceasta - mai greu, mai greoi. 

Căldura mi-a scânteiat în stomac și m-am ridicat atât de brusc încât ea a sărit la mișcare. 
"Am terminat." 

Era ceva aiurea să poftești la cineva care era traumatizat, chiar și pentru mine. 

Am smuls un halat de baie de unde atârna pe perete și l-am ţinut deschis, cu ochii închiși 
şi maxilarul strâns. 

După o clipă de ezitare, Stella a ieșit din cadă și s-a strecurat în ea. 

Am strâns cureaua atât de tare încât am stârnit un mic oftat, dar cel puţin halatul 
supradimensionat o acoperea de la gât până la gambe. 

I-am uscat părul cu putere și mă pregăteam să o împing prin dormitor și să o duc pe hol, 
când cererea ei anterioară mi-a revenit în minte. 

Poţi să rămâi cu mine? Doar în seara asta. 

Un nou set de înjurături mi-a pârjolit limba înainte de a le înghiți. 

"Vrei să rămâi aici peste noapte?" Am întrebat aspru. 

Și-a strâns braţele în jurul taliei și, după încă un moment de ezitare, a dat din cap. 

La naiba cu viața mea. 

Totuși, mi-am tras pătura și am dat din cap spre pat. "Odihnește-te puţin. Ne vom ocupa 
de toate mâine dimineaţă." 

Era seara devreme, dar oboseala îi căptușea chipul și îi arunca umbre sub ochi. 

Am ieșit din cameră pentru a-i lua hainele de noapte ca să se schimbe în ceva mai potrivit 
pentru somn, dar când m-am întors, Stella dormea deja adânc. Nu o mai văzusem atât de 
liniștită de săptămâni întregi. 

Nu mai lăsasem niciodată o altă persoană să doarmă în patul meu. M-am gândit că 
vederea ei cuibărită printre mătăsurile negre și gri va fi ciudată, dar m-am simţit bine. 

Am așezat hainele pe noptieră lângă ea și am încercat să mă pun la punct cu munca, dar 
creierul meu nu se putea concentra. 

Cu securitatea clădirii mele compromisă, cu rahatul incompetent, dar enervant, de la 
Sentinel care îmi sufla în ceafă și cu o mie de e-mailuri de citit, nu mă puteam gândi decât la 
femeia care dormea la câţiva metri distanță. 

Era în casa mea de mai puțin de două ore și deja făcea ravagii în viața mea. 

Mi-am frecat o mână peste maxilar, agravarea mea fiind în război cu dorința de a o proteja 
cu orice preţ. 

M-am înșelat. 


Stella nu a fost o distragere a atenţiei. Era un pericol - nu doar pentru afacerea mea, ci și 
pentru mine și pentru părțile din mine despre care nu știam că mai există. 


17 
STELLA 


M-AM TREZIT ÎN lumina soarelui și în mirosul slab de piele și mirodenii. 

Acesta a fost primul semn că ceva nu era în regulă, deoarece foloseam exclusiv parfumuri 
de lavandă în dormitorul meu. 

Al doilea semn a fost culoarea cearșafurilor. Mătase de culoare gri ardezie, luxoasă în 
simplitatea ei și zbârcită de somn, dar departe de cele crem, moi, pe care le cumpărasem cu 
doi ani în urmă. 

Ceaţa somnului a persistat în timp ce mă uitam la adâncitura din perna de lângă a mea și 
încercam să pun cap la cap ce s-a întâmplat noaptea trecută. 

Eram în mod clar în camera unui bărbat. Culorile închise și ceasul și butonii de pe 
noptieră erau un indiciu clar. 

Am ieșit să beau și m-am cuplat cu cineva la ei acasă? Puțin probabil. 

Rămăsesem peste noapte acasă la Ava? Dar camerele ei de oaspeţi nu arătau așa, și... 

"Eşti treaz." 

Un țipăt mi-a urcat în gât la vocea neașteptată din spatele meu. 

M-am răsucit, inima îmi trosnea de panică, până când interlocutorul care ieșea din baie a 
devenit vizibil. 

Păr negru. Ochi de whisky. Faţă cizelată. 

Christian. 

Aceasta era camera lui. De ce am fost... 

Amintirile de ieri s-au izbit de mine atât de repede și de tare încât mi-au tăiat respiraţia 
din plămâni. 

Biletul din dormitor, chemarea lui Christian, mutatul la el acasă, el făcându-mi baie... 

Oh, Doamne. 

Groaza și mortificarea mi s-au coagulat în stomac. Aș fi vomitat dacă aș fi mâncat ceva 
mai mult decât un croissant ieri. 

"Nu voiai să fii singur, așa că te-am lăsat să stai în camera mea peste noapte." Christian 
și-a îndreptat mâneca. Era ora opt dimineața, dar era deja îmbrăcat într-unul dintre 
costumele și mocasinii care îl caracterizau. Avea părul perfect coafat, fața ascuţită și 
bărbierită. "A fost o excepţie de o singură dată, având în vedere ce s-a întâmplat, dar de acum 
încolo vei dormi în camera de oaspeţi. Este acolo cu un motiv." 

M-am încruntat, încercând să împac bărbatul rece din fața mea cu cel care mă dusese în 
camera lui și avusese grijă de mine ieri. 

O roșeață mi-a curs pe piele când mi-am amintit de căldura trupului lui din spatele meu 
și de atingerea lui pe pielea mea goală. 

Nu fusese ceva sexual, iar eu eram prea șocată ca să reacționez prea mult la momentul 
respectiv, dar amintirea a aprins o arsură blândă care m-a încălzit din interior. 

Ochii lui Christian s-au întunecat de parcă ar fi putut vedea direct în mintea mea. "Micul 
dejun va fi servit peste o jumătate de oră. Ne vedem atunci." 

A ieșit înainte ca eu să pot răspunde. 

Cred că nu era o persoană matinală. 

O durere de cap îmi pulsa în spatele tâmplei, în timp ce încercam să dau sens ultimelor 
douăzeci și patru de ore. 


Ieri dimineață, m-am trezit în patul meu și mă simţeam destul de optimist în legătură cu 
situația hărțuitorului. 

Locuiam în casa lui Christian Harper pentru că hărțuitorul a intrat în casa mea. 

Oricine ar fi fost, știau unde locuiesc și puteau pătrunde într-una dintre cele mai sigure 
clădiri din oraș. 

Frica mi-a încetinit bătăile inimii. 

E în regulă. Eşti în regulă. 

Poate că puteau intra în Mirage, dar nu puteau intra în apartamentul lui Christian. Nu-i 
așa? 

Am căutat colierul, dar mi-am dat seama că nu purtam niciunul. 

Christian adusese aseară doar strictul necesar, ceea ce însemna că cristalele mele se aflau 
jos, în camera mea. 

Mușcătura de frică s-a intensificat la gândul de a mă întoarce în vechiul meu apartament. 
Îmi plăcuse acel apartament, dar nu-mi puteam imagina că mă întorc după ce spargerea îi 
spulberase sfinţenia. 

Îl uram pe hărțuitorul meu pentru că mi-a distrus acea pace aproape la fel de mult cum îl 
uram pentru bilețele. 

După atâţia ani, tot nu înțelegeam de ce m-a vizat. Era din cauza prezenţei mele în social 
media? Aspectul meu? Sau am fost pur și simplu suficient de ghinionistă încât să atrag atenţia 
unui ciudat care avea prea mult timp liber? 

Am forțat o inspiraţie adâncă în plămâni. 

Totul este în regulă. Vei fi bine. 

Era în plină zi, iar Christian era chiar afară. Oricât de capricios ar fi fost, nu ar fi lăsat să 
mi se întâmple nimic. 

Nu știam de ce, dar simțeam în sinea mea convingerea asta. 

Vei fi bine. 

Mi-am repetat asigurarea în minte în timp ce mă duceam în camera de oaspeţi - adică 
noua mea cameră pentru viitorul apropiat - și mă schimbam din halatul de baie în haine de 
zi. 

Când am intrat în sufragerie, Christian era deja așezat în capul mesei cu o ceașcă de cafea, 
un pix și rebusul din ziarul de dimineaţă. 

Masa însăși gemea sub greutatea unui mic dejun plin. Ulcioare de sticlă cu cafea, suc, apă 
și ceai străluceau lângă platouri cu fiecare tip de mic dejun imaginabil: ouă pregătite în șase 
feluri diferite, șuncă crocantă, clătite pufoase cu ricotta și lămâie, vafe belgiene și pâine 
prăjită franțuzească. 

Croissantele, brioșele și brioșele umpleau două coșuri mari țesute, în timp ce o secțiune 
de boluri de smoothie pe care le puteam face singur se mândrea cu toate fructele și 
toppingurile la care mă puteam gândi. 

A fost un bufet pentru douăzeci de persoane, nu pentru două. 

"Eşti gazda unei petreceri de brunch?" Am întrebat, fără să știu de ce ar avea cineva 
nevoie de atâta mâncare pentru el. 

"Nu, dar Nina a făcut totul, așa că poţi să te bucuri de ea." 

Înainte de a putea întreba cine era Nina, o femeie cu fața rotundă, cu un coc negru și un 
zâmbet vesel a intrat în cameră. 


"Eu sunt Nina." l-a aruncat lui Christian o privire dezaprobatoare înainte de a-mi întinde 
un pahar cu ceva verde și cremos. "Un smoothie de iarbă de grâu, nu?" 

M-am relaxat sub căldura amabilităţii ei. "Da, vă mulțumesc. De unde aţi știut?" 

Asta trebuie să fie menajera lui Christian, bucătar cu jumătate de normă. Nu o întâlnisem 
niciodată, deși știam că era singura persoană care avea cheile de la casa lui, în afară de mine. 

"Domnul Harper mi-a spus că e preferata ta." Mi-a făcut cu ochiul, în timp ce Christian o 
privea încruntat. 

"Asta e tot pentru moment. Vă mulțumesc." Demisia lui politicoasă a mascat doar pe 
jumătate tăișul de brici care îi curgea sub voce. 

Nina și-a înăbușit ceea ce părea a fi un râs înainte de a pleca. 

"Văd că cofeina nu ţi-a îmbunătăţit starea de spirit." Am încărcat o farfurie cu mâncare și 
m-am așezat lângă el. "Am sperat că îl va aduce înapoi pe Dr. Jekyll. Domnul Hyde nu-mi face 
plăcere." 

Întotdeauna fusese distant, dar în această dimineaţă am simtit foarte bine distanţa dintre 
noi. 

"Amuzant. Văd că o noapte de somn ţi-a îmbunătăţit starea de spirit." Christian a 
împăturit cuvintele încrucișate și le-a pus deoparte înainte de a adăuga: "Cum te simţi?”. 

"Flămând. Nu am mai mâncat de ieri dimineață", am recunoscut. 

Ştiam că nu asta mă întreba de fapt, dar nu voiam să vorbesc despre bilet acum. Voiam 
doar să mănânc și să mă prefac că totul e normal. 

Am rupt o bucată din croissantul meu și am băgat-o în gură. Un suspin de plăcere mi-a 
urcat în gât. 

Croissantele erau un dar din ceruri. Eram sigur de asta. 

"Bine. Nu eram sigur de ce ai chef, așa că am pus-o pe Nina să facă câte puțin din toate", a 
spus el, cu un ton aspru. 

Căldura a pâlpâit la viață în pieptul meu. 

l-am oferit un zâmbet timid, emoționată de gestul său, chiar dacă nu el fusese cel care 
gătise mâncarea. 

O ușoară nuanţă de roz îi colora pomeții. 

Se... înroșise? 

Înainte de a putea să înţeleg această priveliște uluitoare, rozul a dispărut, iar faţa lui 
Christian s-a transformat din nou în granit. 

"Dacă tot ești aici, ar trebui să trecem în revistă regulile." 

Mi-am încruntat fruntea. "Bine..." 

"Sunteţi aici pentru că sunteţi în pericol și, din moment ce acum vă aflați pe deplin sub 
protecția mea, trebuie să luăm măsurile necesare pentru a vă asigura siguranța", a spus el cu 
tărie. "Să rămâi aici până când îl prindem pe cel care ţi-a lăsat acele bilete este primul pas. 
Echipa mea va muta restul lucrurilor tale astăzi. Cât timp ești aici, vei dormi în camera de 
oaspeți și vei respecta regulile casei. Nu aduci prieteni sau bărbaţi la tine..." Vocea lui a 
înghețat la cuvântul "bărbați". "Și nu atingeti dispozitive nerecunoscute. Există o șansă de 
cincizeci şi cincizeci la sută ca acestea să te ucidă. În afară de asta, consideraţi că aceasta este 
casa voastră pentru viitorul apropiat." 

Șanse de 50 % să mă omoare? Ce fel de dispozitive deținea? 

"Oh." Am forțat un zâmbet luminos. "Ei bine, cine poate rezista unei astfel de întâmpinări? 
Chiar știi cum să faci o fată să se simtă caldă și pufoasă." 


Christian mi-a ignorat sarcasmul. "Este bine că nu postezi unde te afli în timp real, dar 
vreau să aștepți douăzeci și patru de ore pentru a posta, în loc de trei-patru ca de obicei. 
Variază-ți programul și menține-l imprevizibil, inclusiv traseele pe care le urmezi până acasă. 
Vei avea și o gardă de corp. Brock va avea grijă de tine atunci când nu ești cu mine. Va fi 
discret; nici măcar nu vei şti că este acolo decât dacă ai nevoie de ajutor. În sfârşit..." 

"Oh, bine. Mă temeam că asta a fost tot. Continuă." 

"Trebuie să le spui prietenilor tăi adevărul." Christian m-a fixat cu o privire dură. "Dacă 
ei nu știu că ești în pericol, te pot pune în pericol fără să vrea sau pot fi ei înșiși în pericol. 
Ignoranţa nu este întotdeauna o fericire." 

Zâmbetul meu s-a estompat. Un protest și-a făcut loc pe vârful limbii mele înainte de a-l 
strivi. 

Christian avea dreptate. 

Oricât de mult aș fi urât să-mi fac prietenii să se îngrijoreze și să am un bodyguard care 
să urmărească fiecare mișcare pe care o făceam - asemănător unui urmăritor, deși cu intenții 
mai puțin nefaste - aveam nevoie de protecție. 

În plus, nu puteam să-mi las prietenii să creadă că totul este în regulă când nu era așa. 
Dacă hărţuitorul îi viza pe ei când nu putea ajunge la mine? Nu m-aș fi iertat niciodată dacă 
li s-ar fi întâmplat ceva pentru că nu i-am avertizat cum trebuie. 

Unghiile îmi săpau semiluni furioase în genunchi. 

Calm, calm, liniștit. 

Calm, calm, liniștit. 

"Bine", am spus în cele din urmă. "O să le spun. Dar am și eu câteva reguli." 

Dacă acest nou aranjament de viață urma să funcționeze, trebuia să am un cuvânt de spus 
în el. Christian era expertul în securitate, dar asta era viața mea. 

"Bineînţeles că da." Uscăciunea a umplut vocea lui Christian. Fără îndoială că își amintea 
de insistența mea de a include propriul meu set de reguli în aranjamentul nostru fals de 
întâlniri. 

"Aceasta este casa ta și îți voi respecta regulile. Dar vă rog, de asemenea, să îmi respectaţi 
intimitatea. Asta înseamnă să nu intrați în camera mea fără permisiune, chiar și când - mai 
ales când nu sunt acolo. Să nu umblaţi prin lucrurile mele, chiar dacă sunt într-un spațiu 
comun. Nu-mi spuneți unde pot merge sau pe cine pot vedea, cu excepţia cazului în care este 
o amenințare directă la adresa siguranţei mele. Și..." Dinţii mi s-au înfipt în buza de jos în 
timp ce contemplam ultima mea cerere. 

"Și?" A ridicat o sprânceană întunecată. 

Unghiile mi-au săpat mai adânc în piele. "Nu aduceţi femei acasă. Nu-mi pasă dacă te culci 
cu ele, dar nu au voie să fie aici cât timp sunt eu aici. Nu e... nu va arăta bine." 

Exclusivitatea a fost implicită, dar nu a fost menţionată în mod explicit în contractul 
nostru. Nu aveam nicio problemă în a menţine celibatul, dar mă îndoiesc că aș putea spune 
același lucru despre cineva ca Christian. Probabil că avea femei care se aruncau la el în fiecare 
zi, indiferent de statutul său relaţional. 

O întorsătură ciudată mi-a zvântat inima și mi-a lăsat-o la uscat când mi l-am imaginat cu 
o altă femeie. 

Mi-am spus că totul are legătură cu păstrarea aparenţelor și nimic altceva. 

Amuzamentul lui Christian a dispărut sub piscuri de gheață de chihlimbar. "Eu nu trișez, 
Stella." 


"Nu e înșelăciune când nu ne întâlnim cu adevărat." 

Ce spuneam? Nu era ca și cum aș fi vrut ca el să se culce cu alte femei. Era prea riscant, 
şi... 

Am avut crampe în stomac. Cred că am inhalat croissantul prea repede. 

Tic. Tic. Tic. l-am urmărit cu fascinaţie nervoasă saltul mușchilor din maxilar. Furia lui 
Christian era un val care se rostogolea, lent și insidios, înghițind totul în urma lui. Dar când a 
vorbit din nou, tonul lui era la fel de lin și de placid ca un lac de vară. 

"Am notat." 

S-a luat act ? A fost cel mai vag răspuns pe care ar fi putut să mi-l dea, dar am fost prea 
temător să cer lămuriri. 

Nu am mai vorbit pentru tot restul mesei. 

În acea după-amiază, în timp ce Christian lucra în biroul său de acasă şi în timp ce cei de 
la mutări îmi transportau restul lucrurilor din apartament, am explorat cei opt mii de metri 
pătraţi de lux burlac care urmau să fie casa mea pentru Dumnezeu știe cât timp. 

Veneam aici în fiecare săptămână să am grijă de plantele lui, dar plecam imediat după 
aceea. Nu mi-am făcut niciodată timp să studiez împrejurimile. 

Penthouse-ul lui Christian ocupa întregul etaj 11 al Mirage, care era cât se putea de înalt 
în D.C. din cauza limitei de înălțime a orașului. 

Podele din marmură gri deschis, mobilier din piele neagră, ferestre din podea până în 
tavan care oferă o vedere de trei sute șaizeci de grade asupra orașului. Casa îl reflecta pe 
bărbat: elegantă, decorată cu rafinament și frumoasă într-un mod rece, dar impersonal. 

Avea tușele somptuoase la care te-ai aștepta de la cineva atât de bogat, cum ar fi o piscină 
privată pe acoperiș și o sală de gimnastică ultramodernă în capătul holului de la birou, dar 
camera mea preferată a fost biblioteca. 

Grămezi de perne au transformat pervazurile adânci ale ferestrelor în colțuri de lectură 
însorite, în timp ce canapelele moderne de culoare portocalie au adăugat o notă de culoare 
neașteptată. Sute de cărți se aliniau pe rafturile negre personalizate, iar după spițele lor uzate 
îmi puteam da seama că Christian le citea cu adevărat, în loc să le folosească drept recuzită. 

Atunci am ales să mă hotărăsc și să-mi sun prietenii. Am amânat toată ziua, dar nu mai 
puteam trage de timp. 

Am sunat-o mai întâi pe Ava. Bridget locuia în Eldorra, având destulă protecţie, iar Jules 
știa deja despre hărțuitor, așa că nu ar fi durat mult să o informez. 

"Hei!" În ciuda circumstanțelor mele mai puţin ideale, vocea luminoasă a lui Ava m-a făcut 
să zâmbesc. "Ce s-a întâmplat?" 

Foarte mult. "Nu foarte mult. Ești acasă?" Am vrut să mă asigur că nu era în tranzit când 
am aruncat bomba. 

"Da, tocmai m-am întors." Am auzit închiderea unei uși și o voce masculină slabă pe 
fundal. Am presupus că era logodnicul ei, Alex. 

M-am simţit mai bine știind că Ava îl avea pe Alex lângă ea. 

Alex Volkov era o forță aparte și, deși m-a neliniștit puţin - eram aproape sigură că avea 
tendințe psihopatice -, și-ar fi pus viaţa în pericol pentru a o proteja pe Ava. 

"Minunat." Mi-am răsucit partea de jos a cămășii. Ar fi trebuit să scriu cum să-i dau vestea, 
dar era prea târziu acum. "Cum a fost la muncă?" 

"Distractiv, dar mai mult decât aglomerat. Urmează să avem emisiunea noastră anuală 
"Best Of" şi..." 


Am ascultat-o pe jumătate în timp ce îmi povestea despre ultima ei misiune de 
fotografiere, despre viitoarea ei nuntă și despre afacerea mea cu Delamonte. 

Trebuia să discut contractul cu Brady, dar cu tot ce se întâmplase în ultimele douăzeci și 
patru de ore, îmi scăpase complet din minte. 

Încheierea afacerii Delamonte m-a consumat luni de zile. Acum, când în sfârşit o aveam, 
abia dacă mai aveam un punct pe radar. 

Universul avea un simţ al sincronizării aiurea. 

"Ce se mai întâmplă în afară de Delamonte? Cum stau lucrurile cu Christian?” a întrebat 
Ava. "Nu ai mai postat nimic despre el de la poza de la galeria de artă. A fost super drăguţ, 
apropo." 

Era acolo. Deschiderea pe care o căutam. 

Telefonul mi-a alunecat în palmă în timp ce îmi forțam următoarele cuvinte să treacă de 
nodul din gât. 

"În legătură cu asta. Eu, uh..." Am tușit. "M-am mutat cu el ieri. 

A fost o clipă de tăcere înainte ca un "Ce?" neîncrezător să răsune pe linie. 

Am tresărit și mi-am ţinut telefonul departe de ureche. Pentru cineva atât de mic, Ava 
avea o voce puternică. 

"Te-ai mutat cu el? Credeam că ești..." Și-a scăzut vocea la o șoaptă. Alex trebuie să fie în 
apropiere. "Doar o întâlnire falsă. De ce locuiești brusc cu el?" 

"Ăsta e celălalt lucru." Pieptul mi s-a expandat cu o respirație adâncă, fortificantă. "1..." 

Am un urmăritor. 

Cuvintele îmi stăteau pe vârful limbii, dar nu reușeam să le scot. 

Îmi păstrasem secretul atât de mult timp, încât ideea de a-l împărtăși cu prietenii mei îmi 
făcea inima să bată ca un animal prins în cușcă. 

Christian și Jules știau adevărul, dar numai din necesitate - Christian pentru că m-a găsit 
în noaptea în care am descoperit biletul, Jules pentru că am locuit împreună când hărțuitorul 
și-a făcut prima apariţie. lar ea nu știa că hărțuitorul s-a întors. 

"Eu, um...” Spune-o. M-am ridicat în picioare și m-am plimbat prin cameră, prea agitat ca 
să stau jos. "M-am mutat aici pentru că... am un urmăritor. Și a intrat în apartamentul meu 
ieri." 

Cuvintele s-au revărsat în cele din urmă și au aterizat pe podea cu un zgomot puternic. 
Forţa lui a reverberat în oasele mele, dar tăcerea care a urmat a fost atât de densă încât am 
putut să o simt peste linie. 

"Ce?" Ava a răsuflat. Mai moale de data asta, și ameţită de șoc. 

M-am oprit lângă ghiveciul cu ferigi. Mirosul pământesc de pământ și verdeață și-a făcut 
loc în plămânii mei, împământenindu-mă și dându-mi tăria de a explica situația. Am început 
cu notițele din urmă cu doi ani și am încheiat cu descoperirea mea de ieri. 

Cu cât vorbeam mai mult, cu atât era mai ușor, deși o șoaptă de neliniște persista în 
stomacul meu. Nu-mi plăcea să-mi îngrijorez prietenii. 

"Deci de aceea m-am mutat cu Christian", am încheiat. "Este cel mai sigur lucru pe care îl 
pot face cât timp hărțuitorul este încă în libertate." 

Mi-am frecat cu degetul mare, fără să mă gândesc, colierul - ametist, pentru energii 
calmante și pentru ameliorarea stresului. L-am căutat imediat după ce cei de la mutări mi-au 
adus lucrurile. 

Aveam nevoie de toată eliberarea de stres pe care o puteam obţine. 


"Da, dar..." Ava a scos un oftat. "Îmi pare rău. Încă nu pot să trec peste partea în care asta 
a început acum trei ani, iar tu nu mi-ai spus. Nu e vorba de un iubit secret sau... sau de o 
activitate secundară ca dansatoare la negru, Stella. Eşti cea mai bună prietenă a mea, iar viața 
ta era în pericol." Nu părea supărată; părea rănită, ceea ce era și mai rău. "Te-aș fi ajutat." 

"Nu puteai să faci nimic. Dacă ţi s-ar fi întâmplat ceva din cauza mea, nu m-aș fi iertat 
niciodată." 

Încă o pauză lungă. "Jules şi Bridget ştiu?" 

Dinţii mi s-au înfipt în buza de jos. "Jules știe despre primul lot de scrisori, deoarece 
locuiam împreună la vremea respectivă. Bridget habar nu are. Biletele au încetat să mai vină 
după câteva luni", am adăugat. "Așa că nu a fost o problemă pentru prea mult timp”. 

Până când au repornit. 

"Doamne", a răsuflat Ava. "Asta e o adevărată banană." 

"Nu e mai banană decât să fii răpită de unchiul psihopat al prietenului tău, nu?" Mi-am 
ascuns nervii cu un râs tremurat. 

În ciuda comportamentului ei însorit, Ava trecuse prin mai multe evenimente 
traumatizante decât mine. 

"Corect. Ar putea face telenovele din vieţile noastre", a spus ea sec. "Ascultă, rămâi cu 
mine până îl prinzi pe tipul ăsta. Alex nu se va supăra și va rezolva el lucrurile. De fapt, lasă- 
mă să-l prind eu." Și-a ridicat vocea. "Alex, poţi să vii aici? Am..." 

"Nu! Nu-i spune." Implicarea lui Alex în așa ceva era o idee proastă. Era la fel de predispus 
să ucidă pe cineva pe cât era să îl ajute. "Am totul sub control. În plus, Christian este expertul 
în securitate, iar tu ai destule pe cap cu nunta." 

"La naiba cu prostiile de nuntă. Stai așa." Ava trebuie să fi acoperit difuzorul, pentru că 
cuvintele ei au devenit înăbușite. "Nu, dragă, bineînțeles că încă vreau să mă căsătoresc! 
Vorbeam cu Stella despre... planificatorul de nunți... nu, nu o concedia. Este minunată. Eram 
doar frustrată pe moment. Nervi de nuntă, știi tu. Sunt bine acum. Da, promit... de ce te-am 
chemat? Mi-e poftă de noile prăjituri cu lămâie și zmeură de la Crumble & Bake. Poţi să dai o 
fugă să-mi aduci câteva? Mulţumesc! Te iubesc." 

se întoarse Ava, părând fără suflare. "Îmi pare rău pentru asta. Alex a fost foarte agitată 
din cauza nunții. L-a făcut pe florarul nostru să plângă zilele trecute." Ea a suspinat. "Lucrăm 
la abilitățile lui interpersonale”. 

De obicei, miresele erau cele care erau obsedate de fiecare detaliu, dar Alex era de tip A 
până la refuz. 

"Oricum." Ava a redevenit serioasă. "Ești sigur că nu ai nevoie de ajutor? Știu că probabil 
Christian s-a ocupat de asta, dar Alex îi cunoaște pe toți." 

"Da, sunt sigur. Nu este nevoie să târâți în mizeria mea mai mulți oameni decât este 
necesar." 

Situaţia scăpase deja de sub control, cu mutarea, cu o gardă de corp și Dumnezeu mai știe 
ce altceva. Ultimul lucru pe care mi-l doream era ca totul să se transforme într-un circ și mai 
mare. 

"Nu ne târăști nicăieri. Noi vrem să fim acolo. Eşti prietena noastră, Stella", a spus Ava cu 
blândețe. "Dacă ești în pericol, vrem să te ajutăm. Asta fac prietenii. Asta ai face tu pentru 
noi." 

Un nod de emoție mi s-a format în gât. Natalia și cu mine eram surori de sânge, dar Ava, 
Jules și Bridget erau familia mea prin alegere. 


Am fost alături unul de celălalt în cele mai înalte și mai joase momente și chiar dacă i-am 
ferit de ce era mai rău în viața mea, simplul fapt de a ști că sunt acolo m-a ajutat să trec peste 
zi. 

Uneori, tot ceea ce aveam nevoie era să ştim că cineva, undeva, ținea la noi. 

"Ştiu. Dacă am nevoie de ceva, Îți voi spune. Promit." 

"Bine." În ciuda reticenței ei palpabile, Ava nu a insistat. "Rămâi în siguranță. Şi nu mă 
refer doar la ciudatul care-ţi trimite bilețele." 

Mă refer și la Christian. 

Nu a spus-o, dar am auzit-o tare și clar. 

"O voi face." Am mai respirat adânc. "Trebuie să plec, dar te iubesc." 

Mi-am dat seama că Ava voia să spună mai multe, dar s-a abținut. "Și eu te iubesc." 

Am închis. 

Unul a fost eliminat, mai sunt două. 

Apoi am sunat-o pe Jules. Urma să-și piardă mințile, dar știa deja despre hărţuitor, așa că 
poate își va pierde mai puţin minţile? 

Oh, pe cine am păcălit? Aș fi fost norocoasă dacă nu ar fi apărut la ușa mea cu o macetă și 
cu un plan de a cerceta fiecare cartier din D.C. până îi găsim. 

"Bună, J", am spus când a răspuns. "Eşti acasă? Nu ești în apropierea unor obiecte ascuțite, 
nu-i așa? Bine, pentru că am ceva să-ţi spun..." 


18 
CHRISTIAN /STELLA 
MI-AM PETRECUT ziua revăzând imaginile de securitate de ieri. Au fost ore întregi de 
înregistrări video inutile, dar am revenit mereu la același punct - o "defecțiune tehnică" de o 
jumătate de oră care a coincis cu ieșirea Stelei la cafenea. 

Hărțuitorul nu numai că intrase prin efracție în apartamentul ei, dar intrase și în sistemul 
de supraveghere cu circuit închis al Mirage. Ar fi trebuit să fie imposibil, dar cele treizeci de 
minute de zgomot static care au înlocuit ceea ce ar fi trebuit să fie o imagine clară a holului 
din fața apartamentului Stelei au confirmat acest lucru. 

Am comandat deja o revizie de urgenţă a sistemului de securitate al clădirii. Fiecare cod 
a fost schimbat, fiecare colțișor a fost verificat pentru a găsi dovezi de manipulare. Toate s- 
au întors curate, ceea ce însemna un singur lucru. 

Ori a fost o treabă din interior, ori hărțuitorul a fost ajutat din interior. 

Mi-a îngheţat sângele la această perspectivă. 

Toţi angajaţii trebuiau să treacă teste de selecție amănunțite înainte de a fi angajaţi, dar 
viața s-a schimbat. Tot ce era nevoie era o datorie sau o persoană dragă în pericol pentru ca 
o persoană să devină vulnerabilă la mită și persuasiune. 

Aș fi știut; deseori eu eram cel care mituia și convingea. 

Am respirat ușor prin plămâni și am scăpat de furia mea cu o ridicare subtilă a umerilor. 

Exista un timp și un loc pentru afaceri. Cina cu Stella nu era acel loc. 

Făceam deja o a doua rundă de verificări asupra tuturor celor care lucrau la Mirage și 
Harper Security. Până mâine aș fi știut dacă cineva avea puncte slabe pe care le puteau 
exploata cei din afară. 

Până atunci, aş păstra pentru mine detaliile urâte ale anchetei. 

În aparenţă, Stella își revenise după spargere, dar se pricepea să îşi ascundă adevăratele 
emoții. 

Chiar și cei mai apropiaţi prieteni ai ei credeau că este imperturbabilă, când semnele 
anxietăţii ei erau atât de clare - felul în care respiraţia i se schimba și ochii i se întunecau, 
felul în care își răsucea colierul în jurul degetului ori de câte ori era supărată. 

Acum nu mai dădea niciunul dintre aceste semne, dar asta nu însemna că lăsase în urmă 
cele întâmplate. Trecuseră doar douăzeci și patru de ore, pentru numele lui Dumnezeu. 

"Apropo, Luisa mi-a povestit despre afacerea Delamonte", am spus, umplând pauza din 
conversaţia noastră. "Felicitări." 

De când începuse masa, vorbise despre orice, mai puţin despre spargere. Nici măcar nu a 
menționat cum au primit prietenii ei vestea, nu că mi-ar fi păsat. Mi-a păsat doar că nu au 
pus-o în pericol făcând vreo prostie. 

Dar dacă nu vrea să vorbească despre ce s-a întâmplat, nu aș forţa-o să o facă. 

În loc să se aşeze lângă mine, așa cum făcuse la micul dejun, a ocupat scaunul de la celălalt 
capăt al mesei de opt persoane. 

Distanţa m-a iritat mai mult decât ar fi trebuit, dar un mic zâmbet mi-a atins buzele când 
ochii ei s-au luminat la menţionarea lui Delamonte. 

"Vă mulțumesc. Nu-mi vine să cred că am primit afacerea. Mai trebuie să vorbesc cu 
managerul meu și să semnez contractul, dar..." Zâmbetul ei s-a diminuat. "Ei bine, știi ce s-a 
întâmplat. Oricum." Și-a curățat gâtul și a luat o înghiţitură din apă. "Sunt entuziasmată. 
Campania îmi poate deschide o mulțime de uși." 


"Asta este ceea ce vrei? Să lucrezi cu mărci cu normă întreagă?" 

Din punct de vedere logic, mutarea Stelei în casa mea a fost una dintre cele mai proaste 
decizii pe care puteam să le iau. 

Ea era cea mai mare distragere a atenţiei mele. Slăbiciunea mea. 

De aceea încercasem să păstrez distanța în dimineaţa aceea, dar nu-mi plăcea deloc că 
îmi spunea că nu-i pasă dacă mă duc și mă culc cu alte femei. 

Ca și cum aș fi putut să mă concentrez asupra oricărei alte femei de când am cunoscut-o. 

Am rezistat mai puţin de o zi încercând să stau departe de ea. 

"Cred că este bine pe termen scurt", a spus Stella ca răspuns la întrebarea mea. "Nu sunt 
sigură că este sustenabil pe termen lung. De fapt, eu..." 

Am așteptat în timp ce pe trăsăturile ei se citea indecizia. 

Era privirea cuiva care avea un secret pe care era disperat, dar căruia îi era frică să-l 
spună. 

"S-ar putea să-mi înființez propriul brand de modă în cele din urmă. Nu este un lucru 
sigur", s-a grăbit ea să spună. "Este doar o idee pe care am avut-o. Vom vedea." 

Sprâncenele mele s-au ridicat, mai mult din intrigă decât din surprindere. 

Stella a început o linie de modă, ceea ce era mai logic decât să lucreze la o revistă. 

Unii oameni au fost lideri, alții au fost adepţi. Stella ar putea crede că era cea din urmă, 
dar era prea talentată și strălucea prea tare pentru a se lăsa îngrădită de așteptările altora. 

"Cred că este o idee grozavă." 

A clipit, în mod clar surprinsă de răspunsul meu. "Serios?" Părea îndoielnică. 

"Ai construit deja un brand cu blogul tău și social media. Construirea unui al doilea nu ar 
trebui să fie dificilă." Mi s-a înclinat gura. "Corecţie. Nu ar trebui să fie la fel de greu." 

Stella și-a încruntat fruntea. "Nu m-am gândit niciodată la asta." 

"Aveţi încredere în mine. Chiar dacă nu aveţi încă un produs fizic, probabil că sunteți mai 
departe decât credeţi." Avea cunoștințe despre industrie și marketing, ceea ce era adesea 
partea cea mai dificilă. Crearea produsului propriu-zis a fost ușoară. "Aveţi un plan de 
afaceri?" 

Întrebarea mea calmă trăda zumzetul din sângele meu. 

Târâiam conversaţia, dar era prima dată când vorbeam despre ceva real, altceva decât 
despre munca mea, hărțuitorul ei și aranjamentul nostru. 

Stella și-a împărtășit cea mai mare parte a vieţii sale online, dar am vrut să aud despre ea 
în cuvintele ei. Am vrut să înțeleg modul în care gândea, simțea și vedea lumea. 

Am vrut să desfac fiecare fir care o făcea să fie ea și să le expun pe toate ca să le pot 
examina. Să-mi dau seama ce anume la această femeie, în mod special, mă vrăjea, când 
existau mii de femei care, în mod obiectiv, erau la fel de frumoase și care mă doreau mai mult. 

"Se pune la socoteală să schițezi, să coși și să te rogi pentru ce e mai bun?" 

Un alt zâmbet ameninţa să înflorească la tonul ei plin de speranță. "Impresionant, dar mă 
tem că vei avea nevoie de ceva mai concret." 

A suspinat. "Mi-a fost teamă de asta. Pot să fac chestii creative, dar urăsc matematica. 
Orice lucru mai mult decât contabilitatea de bază mă depășește cu mult." 

"Când atingi un anumit nivel de succes, poţi angaja pe cineva care să se ocupe de partea 
de afaceri în locul tău. Până atunci...” Am bătut cu degetele pe masă. O dată, de două ori. "O 
să te ajut eu." 

Cuvintele au plutit între noi, la fel de șocat de existența lor ca și mine. 


Între scurgerea din interior, hărțuitorul ei și Sentinel care îmi sufla în ceafă, aveam deja 
un milion de lucruri pe cap. Nu aveam nevoie să mai adaug și o linie de modă. 

Dar acum că oferta era acolo, nu puteam să o retrag. 

Și, dacă ar fi să fiu sinceră, nu am vrut. 

Ochii Stelei s-au mărit. "O să mă ajuţi. Personal?" 

"Cred că acest lucru este subînțeles prin cuvântul "voi”, da." 

"De ce?" 

"Are vreo importanță?" 

A ridicat o sprânceană încăpățânată. 

Am suspinat. "Nu scriu eu planul pentru tine, Stella. Îţi voi trimite un şablon și îl vei revizui 
pe parcurs. Nu va dura mult timp." 

În funcţie de cum era proiectul ei, ar putea dura o grămadă de timp, dar am păstrat asta 
pentru mine. 

"În plus, pot spune că am fost acolo de la început, când ai devenit următorul lucru 
important", am adăugat. 

"Pari atât de sigur că asta se va întâmpla." 

"Sunt sigur." Fusesem martor la afaceri care au apărut și au dispărut de-a lungul anilor. 
Cele care prosperau erau adesea conduse de oameni cu aceleași calități: creativi, pasionaţi, 
disciplinați și dornici să învețe. 

Stella avea toate aceste calități din plin. Trebuia doar să descopere asta pentru ea însăși. 

Privirea ei timidă și plină de răspunsuri mi-a trimis o căldură ciudată în spirală prin piept. 
"Eu, um, de fapt am schițat câteva modele. Vrei să le vezi?" 

Zâmbetul meu a înflorit în sfârșit din plin, lent și languros. "Mi-ar face plăcere." 

Liniștea a învăluit mersul nostru spre camera ei, unde a scos un teanc de hârtii din 
sertarul biroului și mi le-a înmânat. 

"Am vrut o linie care să se potrivească tipurilor de haine pe care le acopeream deja pe 
contul meu. De înaltă calitate, cu un mix de prețuri pentru diferiți consumatori. Și o mulțime 
de rochii", a adăugat ea. "Îmi plac rochiile”. 

Dinţii i s-au înfipt în buza de jos în timp ce examinam schiţele. 

"Sunt doar ciorne." Şi-a răsucit colierul în jurul degetului. "Nu am mai schițat de ceva 
vreme, așa că sunt ruginită..." 

"Sunt frumoase." 

Schițele Stelei erau luxuriante și foarte detaliate, pline de culori bogate și siluete perfect 
croite. Erau modele care trebuiau să apară pe podiumurile din Milano și Paris, nu înghesuite 
într-un colț de cameră din Washington. 

Ea a ezitat. "Serios?" 

"Da, și nu mint ca să menajez sentimentele oamenilor. Dacă ar fi fost groaznici, aș fi spus- 
o. Dar nu sunt." l-am înmânat schițele înapoi. "Sunteţi talentată. Nu lăsa pe nimeni, inclusiv 
pe tine, să-ți spună altceva." 

Buzele Stelei s-au întredeschis o fracțiune la cuvintele mele. 

A fost o mișcare mică, dar ochii mei s-au agăţat de ea ca un magnet de oţel. 

Aerul s-a îngroșat, sufocându-ne cu o tensiune care ticăia ca o bombă care așteaptă să 
explodeze. 

"Ai înțeles?" Vocea mea era joasă, dar ardea între noi ca un foc stropit cu benzină. 

O înghițitură vizibilă a perturbat liniile delicate ale gâtului ei. 


"Da." Expiraţia blândă a răspunsului ei mi-a atins pielea și m-a tras de jos în zona 
inghinală. 

A fost atât de aproape. 

Puteam să pun capăt jocului acum, să o supun voinței mele și să alimentez cărbunele 
atracției dintre noi până când se aprindea în flăcări. Să-i dau o mostră din ceea ce ar putea 
avea dacă ar ceda în faţa inevitabilității noastre. 

Totul. 

"Bine." 

Mi-am coborât capul și, într-o mișcare subtilă, aproape inconștientă, buzele mele au 
atins-o pe a ei. 

Două secunde. O silabă. O clipă electrică care mi-a ars fiecare centimetru de piele. 

Undeva, în depărtare, un teanc de hârtii a zburat pe podea. 

Am inhalat gâfâitul moale al Stelei ca și cum ar fi fost ultima mea picătură de oxigen, iar 
un gemete mi-a urcat în gât la gustul ei dulce. 

A fost abia un sărut. Nici măcar nu ne mișcasem, dar scurtul nostru contact m-a consumat. 

Aerul din plămâni, bătăile inimii mele. 

În acel moment, Stella era singurul lucru care exista. 

Am inspirat-o. Am expirat. Și m-am tras înapoi. 

Ne-am uitat unul la celălalt. 

Aproape sărutul nostru nu durase mai mult de o fracțiune de minut, dar eram amândoi 
înroșiți și gâfâiam de parcă am fi alergat un maraton. 

Surpriza și ceva mai greu i-au întunecat ochii în bălți de smarald. 

"Christian..." Sunetul numelui meu pe respiraţia ei superficială mi-a turnat pofta direct în 
vene. 

Inghinalul mi s-a strâns. 

Nu-mi venea să cred că aveam o erecție după câteva secunde de contact cast, și totuși 
iată-ne aici. 

"Prima noastră întâlnire de afaceri este săptămâna viitoare. Veniţi pregătită." Mi-am 
suflecat mânecile, vocea mea rece fiind în dezacord cu flăcările care îmi lingeau pielea. Când 
a devenit atât de cald aici? "Noapte bună, Stella." 

Am plecat înainte ca ea să poată răspunde. 

Fiecare moleculă din corpul meu îmi cerea să rămân și să termin ceea ce începusem, dar 
era prea devreme. Cineva a intrat în casa ei ieri, pentru numele lui Dumnezeu. 

Totuși, când am intrat în baie și am dat apa cât mai rece, arsura din sângele meu a rămas. 


31 MARTIE 
L.. 
Ce. Doar... s-a întâmplat. 


19 
STELLA 


LA O SĂPTĂMÂNĂ DUPĂ CE M-AM mutat în casa lui, am descoperit micul secret murdar al lui 
Christian. 

Într-un colţ întunecat al locuinţei sale, ascuns între DVD-urile cu Reservoir Dogs şi The 
Godfather, deținea o ediţie de colecţie a revistei Spice World. 

A fost corect. Christian Harper, directorul executiv al Harper Security și probabil cel mai 
terifiant om pe care l-am întâlnit vreodată, deținea o ediție specială a unui film cu o trupă de 
fete din anii '90 care, întâmplător, era una dintre preferatele mele, fără alt motiv decât acela 
că era pur și simplu de prost gust. 

Nu știam că oamenii încă mai dețin DVD-uri, dar nu voiam să renunţ la oportunitatea de 
a revedea una dintre obsesiile mele din copilărie pe ecranul său plat de ultimă generaţie. 

Din câte observasem din programul lui, Christian nu avea să ajungă acasă decât peste 
două ore, așa că mi-am permis să mă eliberez. 

Am cântat și am dansat pe parcursul filmului, oprindu-mă doar pentru a lua o mușcătură 
din îngheţata așezată pe măsuţa de cafea. 

Nu eram cea mai bună cântăreață sau dansatoare, așa că probabil că arătam ridicol, dar 
eram prea fericită ca să-mi pese. 

A fost o zi bună. 

Semnasem oficial contractul cu Delamonte, iar prima noastră ședință foto era 
programată pentru săptămâna viitoare la New York. Era o ședință foto mică, de unde și 
anunțul scurt, dar eram încântată să încep parteneriatul și să vizitez din nou orașul. 

De asemenea, terminasem un alt set de schiţe și începusem să completez modelul de plan 
de afaceri pe care mi l-a trimis Christian. Nu a fost atât de plictisitor pe cât mă temusem, deși 
unele părți, cum ar fi analiza financiară și planul de producţie, mi-au dat dureri de cap. 

Niciunul dintre noi nu a menţionat aproape/simultanul nostru sărut de când s-a 
întâmplat. Ne-am limitat conversațiile noastre strict la discuții mărunte, la muncă și la linia 
mea de modă, ceea ce era foarte bine pentru mine. 

De fapt, lucrurile fuseseră atât de normale între noi, încât m-am întrebat dacă "sărutul" 
chiar a avut loc. Poate că fusese o invenție a imaginaţiei mele, născută din aceeași nebunie 
care mă obligase să-i arăt schițele mele. 

Nu le mai arătasem nimănui până atunci. 

Între timp, temerile legate de hărțuitorul meu se îndepărtaseră, închise în spatele 
geamurilor antiglonţ și a zidurilor de oțel din apartamentul lui Christian. Dacă mă gândeam 
prea mult la asta, anxietatea se întorcea în grabă, dar eram suficient de ocupată încât să nu 
trebuiască să mă gândesc la asta. Puteam să mă pierd în bula mea de autoamăgire pentru... 
ei bine, nu pentru totdeauna, dar pentru o vreme. 

Așa că, așa cum am spus, a fost o zi bună. 

M-am învârtit, cu o lingură de îngheţată în gură și cu picioarele goale pe podeaua rece de 
marmură. 

Eram atât de prins în cântecul și dansul meu încât nu am observat că a intrat cineva până 
când am zărit o siluetă întunecată la următoarea mea rotire. 

Un țipăt de surpriză a explodat în aer înainte ca creierul meu să proceseze rama slabă, 
musculoasă și costumul croit pe măsură. 


Lingura a căzut din gură pe podea și mi-a picurat îngheţată dulce de leche topită pe fața 
cămășii. 

"Nu este salutul obișnuit pe care îl primesc de la femei, dar este o îmbunătățire față de 
yodelul tău anterior." În ciuda insultei ironice, amuzamentul a înmuiat liniile fin cizelate ale 
feţei lui Christian. 

Ochii lui, însă, erau orice, numai blânzi nu. Erau niște lame învelite în mătase neagră, cu 
marginile lor atât de reci încât îmi ardeau de cald pe piele. 

Mi-au urmărit liniile gâtului pe trunchi până la picioarele și picioarele goale, înainte de a 
aluneca înapoi spre fața mea. 

Încet și liniștit, ca o pisică care se joacă cu un șoarece. 

În tot acest timp am rămas nemişcată, de teamă că orice mişcare m-ar fi putut deschide 
și mi-ar fi dezgolit inima sălbatică și bătăioasă în aerul electric. 

Am fost brusc hiperconștientă de cât de scurți îmi erau pantalonii scurţi, de cât de multă 
piele arăta tricoul meu de trening și de cât de ridicolă trebuie să arăt cu plasturii de gel pe 
față și cu balsamul de păr, ca să nu mai vorbim de faptul că am dansat și am cântat pe ritmuri 
de Spice Girls în sufrageria lui. 

Mortificarea a alungat flăcările lăsate în urmă de scrutările lui, dar m-am agăţat de 
marginile zdrențuite ale demnității mele cu vârfurile degetelor însângerate. 

"Eu nu cântam yodel. Îmi exersam corzile vocale." M-am aplecat și am recuperat lingura 
lipicioasă de pe podea cât de grațios am putut. "Am crezut, de asemenea, că sunt singur. Tu 
nu vii niciodată acasă atât de devreme." 

"Nu mi-am dat seama că ești atât de atent la programul meu." Traducerea catifelată mi-a 
periat pielea ca cea mai senzuală dintre mângâieri. 

Christian s-a desprins din umbră și s-a îndreptat spre mine. Purta din cap până în picioare 
haine de firmă, dar ochii aceia strălucitori de chihlimbar și grația de prădător cu care se mișca 
îmi aminteau de o panteră care își urmărea leneș prada. O fiară care trăgea la sorți 
inevitabilul pentru că se săturase de ușurința cu care captura ceea ce își dorea. 

"Nu știu, dar locuim împreună de o săptămână. Nu trebuie să-ți studiez intrările și ieșirile 
ca să-ți cunosc programul." 

Christian se trezea devreme. La fel și eu, dar până când mă duceam pe acoperișul lui 
pentru yoga la răsăritul soarelui în fiecare dimineață, îi auzeam deja dușul curgând și 
simțeam mirosul de cafea preparată în bucătărie. 

A plecat la șapte și jumătate fix și s-a întors douăsprezece ore mai târziu, arătând la fel de 
bine ca atunci când a ieșit pe ușă. 

Era ceva nefiresc. 

Bătaie. Bătaie. Thump. 

Pulsul mi-a bătut la încheietura mâinii, în piept și în urechi când s-a oprit în fața mea. 

Condimente și piele. Linii negre clare și butoni de manșetă argintii. Intimidante în 
perfecțiunea lor, dar reconfortante în familiaritatea lor. 

"Ştii de ce am venit acasă mai devreme astăzi?" Christian și-a ridicat mâna și, pentru o 
secundă exaltantă și terifiantă, m-am așteptat să-mi cuprindă sânul. 

În schimb, şi-a frecat degetul mare peste pata de îngheţată de deasupra pieptului meu. 

Atingerea ușoară și-a făcut drum prin venele mele și s-a scurs între picioarele mele. 

"Nu." Abia mă auzeam pe mine însumi peste furtuna care se pregătea în aer. 

Sunetele din film dispăruseră de mult, fiind înlocuite de toba frenetică a inimii mele. 


"Avem o întâlnire." Amuzamentul i-a umplut ochii la încruntarea mea. "Prima noastră 
consultaţie de afaceri." 

Am clipit, creierul meu fiind prea înceţțoșat pentru a-i procesa cuvintele în timp real. 

Consultanţă în afaceri... 

Voi programa o întâlnire săptămânală și o voi adăuga în calendarul tău. Veniţi pregătiți. 

"Oh. Oh." Planul meu de afaceri. Cel pe care l-am completat doar pe jumătate. 

Realitatea mi-a spălat pelicula de feromoni de pe vedere și mi-a readus respirația la 
normal. 

"Încă nu am terminat-o", am recunoscut. "Este doar pe jumătate gata." 

Gândirea la ceea ce îmi doream pentru afacerea mea a durat mai mult decât scrierea. 

M-am pregătit pentru o predică sau cel puțin un suspin de dezamăgire, dar tot ce a spus 
Christian a fost: "Lasă-mă să văd ce ai până acum”. 

Am recuperat hârtiile de pe măsuţa de cafea și i le-am înmânat. 

Fantoma atingerii lui a rămas pe pielea mea, dar tensiunea de mai devreme s-a dizolvat 
în nervi în timp ce așteptam reacția lui. 

După o tăcere interminabilă, mi-a înmânat documentul înapoi. "Bine." 

"E bine?" 

Asta e tot? 

"Da, bine. Rezumatul este clar și succint, iar dumneavoastră aţi făcut în mod clar o 
cercetare de piață. Ar putea avea nevoie de câteva ajustări, dar vom face acest lucru după ce 
proiectul complet este gata." Buzele lui s-au curbat. "Nu mă așteptam să alcătuiești un plan 
complet într-o săptămână, Stella, mai ales că nu ai mai făcut unul până acum." 

Ușurarea mi-a dezlegat nodul din piept. "Puteai să-mi spui asta mai devreme. Aproape că 
mi-ai provocat un atac de cord!" 

Eram eleva care își făcea întotdeauna temele la timp. Gândul de a rata o temă îmi făcea 
pielea de găină. 

Dezamăgire. Eşec. 

M-am scuturat de vocile insidioase înainte ca ele să-și înfige ghearele în mine, dar 
ecourile lor au rămas, atenuându-mi entuziasmul. 

"Dacă ți-aș fi spus, ai fi făcut la fel de multe?" 

Am suspinat la logica lui. "Probabil că nu." 

"Exact." Privirea lui Christian a alunecat spre televizor. "Deși îmi pare rău că v-am 
întrerupt emoționanta reprezentaţie a Spice Girls. Ţi-ai ratat cu adevărat vocaţia de membră 
a unei trupe de fete." 

Mi-am îngustat ochii, conștientă că profesorul meu de muzică din gimnaziu îmi 
comparase odată abilitățile vocale cu cele ale unei pisici pe moarte. 

Nu fusese o profesoară prea drăguță. 

"Spectacolul meu a fost pentru mine, nu pentru tine. Te-ai amestecat." Mi-am îndepărtat 
plasturii de sub ochi cât se poate de dezinvolt. Între cântat, dans şi îngheţată, mă făcusem 
destul de jenată și fără ca unul dintre plasturi să alunece singur. 

"E casa mea." 

"Este totuși politicos să vă anunțați prezenţa." 

"Aș fi vrut, dar eram prea fascinat de imaginea ta care te împiedicai prin sufragerie ca un 
pui de elefant beat." Râsul a răsunat din pieptul lui la gâfâitul meu indignat. Nu eram cel mai 


bun dansator, dar dansam mai bine decât un elefant beat. Probabil că da. Poate că da. "Într- 
un mod fermecător, bineînţeles." 

Demnitatea mea nu-și va mai reveni niciodată din asta. 

"Bineînţeles. Asta mă face să mă simt mult mai bine." Mi-am ridicat bărbia și am schimbat 
subiectul înainte de a exploda din cauza mortificării pure. "Apropo de performanțe, 
săptămâna viitoare am prima mea şedinţă foto cu Delamonte. În New York." Râsul lui 
Christian s-a stins, deşi urme de amuzament persistau în jurul gurii lui. "Întâlniri?" 

l-am spus. 

"Am notat. Vom lua avionul meu." 

M-am holbat la el, sigură că nu am auzit bine. "Vii cu mine?" 

"Cuvântul "noi" implică acest lucru, da." 

În public, era atât de politicos şi prietenos, dar în particular, putea fi un măgar sarcastic. 

"Nu ai o afacere de condus?" Trebuie să aibă lucruri mai importante pe cap decât să-și 
însoţească falsa iubită la o ședință foto. 

"Dacă afacerea mea nu poate supraviețui două zile fără mine, atunci nu mi-am făcut 
treaba ca director general. Ca să nu mai vorbim de faptul că admiratorul tău secret, nu foarte 
prietenos, este încă în libertate. Sunt șanse mici să te urmeze la New York, dar nu vrem să 
riscăm." 

"Brock mă poate însoți. Îmi place de el. E drăguţ." 

E drept că îl întâlnisem o singură dată și nu l-am mai văzut niciodată, dar îi simțeam 
prezenţa caldă și liniștitoare ori de câte ori ieșeam din casă. Să am o gardă de corp nu era 
atât de rău pe cât îmi imaginam. 

În plus, nu am fost tentată să fac sex cu el, ceea ce a fost un mare avantaj. 

Expresia lui Christian nu s-a schimbat, dar temperatura a coborât brusc cu douăzeci de 
grade. 

"Brock nu te va însoți. Eu o voi face." Cuvintele lui conţineau atât de mult îngheț încât aș 
fi putut să le folosesc pentru a sculpta o sculptură de gheață. "Treaba lui este să stea ascuns 
și să te ţină în siguranţă. Nimic altceva. Și-a făcut treaba, Stella?" 

Am simţit că era o întrebare capcană. 

"Da?" M-am aventurat. 

Nu știam ce l-a enervat pe Christian, dar nu voiam ca Brock să fie concediat. 

"Bine." 

Începusem să urăsc acest cuvânt. 

Mi-am încrucișat brațele, atât pentru a ascunde cât de neliniștit eram, cât și pentru a mă 
proteja de valurile arctice ale nemulțumirii lui Christian. 

"O zi proastă la serviciu?" Am întrebat. "Sau faptul că te transformi într-o bestie 
mercurială face parte din rutina ta nocturnă?”. 

Singurul lui răspuns a fost apăsarea privirii sale pe pielea mea. 

Glumeam, dar acum, când m-am uitat mai atent, am observat mici semne de stres. 
Tensiunea îi încorda lama maxilarului și o mică încreţitură îi încrețea fruntea. Corpul lui 
zumzăia cu zumzetul întunecat și neliniștit al frustrării. 

"O zi proastă la serviciu?" Am repetat, de data aceasta mai încet. 

Mă așteptam ca Christian să-mi ignore îngrijorarea. Spre surprinderea mea, mi-a răspuns 
cu sinceritate. "Un client dificil." 

"Îmi imaginez că ai de-a face cu multe din acestea." 


Lista de clienţi ai Harper Security era o listă de directori executivi, celebrități și membri 
ai familiei regale. Era o tonă de ego pentru o singură companie. 

"Nu atât de mult pe cât te-ai aștepta." A alunecat din haină și a lăsat-o pe spătarul 
canapelei. Cămașa i se întindea întinsă pe umerii largi, iar mușchii i se flexau la fiecare 
mișcare. 

Opriti. Acum nu e momentul să te holbezi. 

"Dacă cineva insistă să fie o pacoste, îi arătăm ușa și nu mai are voie să se întoarcă. Eu 
conduc o companie de securitate, nu o grădiniță. Nu am timp să am grijă de orgolii umflate. 
Acestea fiind spuse..." O notă ironică s-a strecurat în tonul său. "Unele orgolii sunt atașate 
unor contacte utile. Clientul ăsta e supărat pentru că am semnat un contract de prestări 
servicii pentru concurentul lor. Mă ameninţă că își va retrage contul dacă nu mă debarasez 
de concurent." 

Bărbaţii maturi erau cu adevărat mai pizmași decât elevii de liceu. "Presupun că e un 
client important?" 

"Una dintre cele mai mari." 

"Nu vreți să pierdeţi contul, dar nici nu vreți să vă pătați reputația sau să creați un 
precedent negativ dacă îl lăsați pe celălalt să plece", am presupus. Mi-am mestecat buza, 
gândindu-mă la asta. "Adică, este o problemă de mândrie. El nu vrea ca un concurent să aibă 
ceea ce are el, așa că de ce nu-i oferi ceva în plus? Treceţi-l la un pachet VVIP și spuneţi-i clar 
că concurentul său nu are același nivel de acces." 

VIP era standardul pentru clienţii săi, dar VVIP era nivelul următor. 

"Nu am un pachet VVIP." 

"Acum da. Cel puţin fă-l să creadă că o faci", am modificat. "Adaugă-i niște elemente de 
securitate suplimentare, scoate-l în oraș să bea ceva. Spune-i să ţină pachetul secret, pentru 
că este disponibil doar pentru câţiva aleși. Un fel de club secret. Îi va linişti orgoliul și va fi 
încântat pentru că are ceva în plus față de concurentul său. Oamenii de genul ăsta vor doar 
să simtă că sunt mai buni decât cineva." 

Era o lecție pe care o învățasem după ani de muncă în lumea modei. 

Christian m-a examinat cu un zâmbet slab. "Poate că ai mai mult simţ al afacerilor decât 
crezi." Murmurul lui scăzut mi-a învăluit simțurile ca o pătură de catifea luxuriantă. 

"Mai mult empatie decât perspicacitate în afaceri", am spus eu, stânjenit. "Sunt încă 
groaznic la negocieri și la contabilitate”. 

Învață să accepţi complimentele, iubito. "Mulţumesc" este un răspuns perfect adecvat. 

Vocea lui Jules mi-a răsunat în cap. 

Am încercat, dar unele complimente erau mai ușor de acceptat decât altele. 

"Oricum, încearcă şi vezi cum merge." Mi-am curățat gâtul. "Între timp, trebuie să te 
destresezi. Meditezi?" 

S-a holbat la mine. 

"Te va ajuta să dormi mai bine." 

Tăcere. 

Bine, atunci. Cred că a fostun nu. 

"Ce zici de yoga?" Am încercat. "Putem să o facem împreună. O să te antrenez eu." 

Christiaan arăta de parcă ar fi preferat să se înece într-o cuvă de acid. "Apreciez oferta, 
dar voi rămâne cu un duș fierbinte și cu somnul", a spus el sec. 


"Dușul și somnul nu sunt de ajuns." Nu la cât de adânci erau liniile de încruntare sculptate 
pe fruntea lui. Oamenii de afaceri erau cu toţii la fel, mereu în goana după următoarea mare 
afacere, fără să țină cont de sănătatea lor până când nu era prea târziu. 

Am pocnit din degete. "Bine, am o idee. Stai pe canapea." 

"Nu meditez." 

"Ai spus deja asta." Nu în atâtea cuvinte, dar tăcerea lui a spus multe. "Nu e vorba de 
meditație. Doar stai jos. Te rog?" 

Suspiciunea i se ascundea în ochi, dar s-a conformat. 

Inima îmi bătea atât de tare pe cutia toracică încât să mă învinețească în timp ce mă 
apropiam de el și îmi odihneam mâinile pe umerii lui. 

Mușchii lui s-au încordat imediat. 

"Ce", a spus el, cu vocea lui joasă îngemănată cu atât de mult pericol încât l-am simţit în 
gât, "faci?". 

"Îți fac un masaj." Mi-am forţat nervii debordanțţi să se ascundă în spatele unei aparenţe 
de calm. Asta pentru a-l ajuta să se relaxeze. Asta e tot. "Să nu-mi spui că te opui și la astea." 

Maxilarul i s-a încleștat. 

Noaptea coborâse, acoperind fereastra de la podea până la tavan de vis-a-vis de noi cu un 
negru de cerneală. Reflecţiile noastre erau atât de clare încât fereastra se dubla de o oglindă. 

"Îmi faci un masaj." Inflexiunea cuvintelor sale era imposibil de citit. 

"Asta am spus și eu. Acum, relaxează-te.' Mi-am păstrat vocea cât mai joasă și mai 
liniștitoare cu putinţă, în timp ce îmi treceam palmele peste gâtul și umerii lui. Mușchii lui s- 
au strâns și mai mult, ceea ce a înfrânt întregul scop al exerciţiului. "Celălalt fel de relaxare." 

Îmi plăcea să primesc masaje, dar îmi plăcea la fel de mult să le fac. Era ceva atât de 
satisfăcător să simţi cum tensiunea se topește sub mâinile mele și să știi că am ajutat pe 
cineva să se simtă mai bine, chiar dacă numai temporar. 

Lui Christian i-a luat ceva timp să se relaxeze, dar s-a scufundat treptat în canapea și și-a 
înclinat capul pe spate, cu ochii închiși. 

Aerul zumzăia de conștientizare și de sunetele amestecate ale respiraţiilor noastre moi 
și egale. 

Am încercat să mă concentrez asupra mișcărilor mele și nu asupra formei masculine 
puternice care se înfășura insesizabil sub mine, ca o panteră care se odihnește după o 
vânătoare lungă. 

Mușchii lui Christian erau alunecoși și sculptați, numai linii sinuoase și forță încolăcită. 

La fel ca orice altceva la el, corpul său era o mașină letală, perfect perfecționată. 

Ochii mei au alunecat spre fața lui și spre genele întunecate care se întretaiau pe obrajii 
bronzați. 

Buze ferme și senzuale, pomeți cizelaţi, un nas drept și un maxilar atât de perfect tăiat 
încât Michelangelo trebuie să-l fi sculptat el însuși. 

Ar trebui să fie ilegal ca cineva să aibă o astfel de față. 

O șuviță de păr gros și negru i-a periat fruntea. Fără să mă pot abţine, am dat-o la loc și 
m-am bucurat de șuvițele moi în timp ce îi masam ușor scalpul. Părul lui Christian avea 
lungimea perfectă - suficient de scurt pentru a fi ușor de întreţinut, suficient de lung pentru 
ca o femeie să-și treacă mâinile prin el în timp ce... 

Opriti. Concentrează-te. 


Am înghiţit, trecând peste uscăciunea din gât și durerea reînnoită din partea de jos a 
burții. 

Sub mine, ritmul respirației lui Christian s-a schimbat în ceva mai dur, mai primar. 

Mi-am alunecat palmele pe gâtul lui și peste umărul lui... 

Un mic oftat a străpuns tăcerea când mâna lui s-a închis peste a mea, oprindu-i mișcările. 
Strânsoarea de fier mi-a marcat pielea cu atât de multă căldură încât am simtit-o în oase. 

"Destul." 

Reţinere aspră și priviri de whisky. 

Deschise ochii, iar eu deja mă lăsam mistuit de ei când m-am agăţat de mica mea fărâmă 
de autosupraviețuire rămasă și m-am târât afară. 

Mi-am scos mâna de sub a lui și am făcut un pas înapoi, cu inima în gât și pulsul accelerat 
de adrenalină pură. 

"Aveţi dreptate. Ar trebui să fie de ajuns. Sper că v-a ajutat." Calm, calm, liniștit. "Oricum, 
ne vedem mâine. Noapte bună." 

Pentru a doua oară în acea săptămână, am fugit în camera mea și am încuiat ușa în urma 
mea. Am închis ochii și m-am sprijinit de lemnul rece până când bătăile inimii mele au 
încetinit până la un ritm normal. 

Ce era în neregulă cu mine? Nu mai fusesem niciodată atât de agitată din cauza unui tip. 
Am vizitat chiar și un terapeut sexual o dată în cazul în care libidoul meu scăzut ar fi fost un 
motiv de îngrijorare, dar m-a asigurat că este normal. Nu toată lumea simţea atracție sexuală 
tot timpul sau în același mod. 

Cu excepţia cazului în care, aparent, au trăit cu Christian Harper. Nu puteam să precizez 
ce se schimbase. 

Întotdeauna am crezut că este atrăgător, dar reacţiile mele față de el nu fuseseră atât de 
intense sau frecvente până când m-a găsit după prima notă. Sigur, în seara galei fusese 
intensă, dar am crezut că a fost o întâmplare. 

Poate că creierul meu era confuz și credea că relația noastră falsă era reală? Sau poate că 
am confundat recunoștința cu ceva mai profund. 

Oricare ar fi fost motivul, îmi doream ca acele sentimente ciudate să dispară. 

M-am spălat pe dinţi și m-am urcat în pat, dar somnul a rămas evaziv din cauza durerii 
persistente și palpitante din miezul meu. 

În cele din urmă, nu am mai putut suporta. 

Mi-am strecurat mâna între picioare, iar gura mi s-a deschis într-un oftat tăcut la prima 
atingere a degetelor mele pe clitoris. 

Nu aveam nevoie de eliberare sexuală prea des, dar acea singură atingere a aprins luni 
întregi de frustrare înăbușită, până când singurul lucru care a contat a fost urmărirea unei 
ușurare dulci și ameţitoare. 

Spatele meu s-a ridicat de pe saltea în timp ce mă jucam cu o mână cu clitorisul și cu 
cealaltă cu sfârcul. Eram hipersensibilă după ce nu mă atinsesem de atâta timp, iar scântei 
de plăcere îmi străbăteau corpul, aprinzând fiecare terminaţie nervoasă. 

Mici scâncete se amestecau cu sunetele alunecoase ale degetelor mele pe clitorisul meu, 
în timp ce în mintea mea se derula un film erotic familiar. 

Eu legată, cu pielea zgâriată de frânghii care îmi zgâria pielea în timp ce un străin fără 
chip își făcea de cap cu mine. 


Mâini care îmi strângeau gâtul, mușcături pe piele și un ritm dur, implacabil, care îmi 
smulgea din gât tipetele inhibate. 

Fantezii întunecate pe care mi le permiteam doar la adăpostul nopții. 

Nu le-am dezvăluit niciodată iubiţilor anteriori, pentru că eram prea nervoasă ca să le 
împărtășesc și pentru că nu aveam încredere în ei că vor realiza scenariile așa cum îmi 
doream eu. 

În mod ironic, în fanteziile mele, nu era vorba niciodată de bărbat. Iubitul meu fantomă 
rămăsese fără chip în toţi acești ani, o figură amorfă care nu avea nevoie de o identitate 
pentru a-mi oferi ceea ce îmi doream - pierderea sigură a controlului și un întrerupător 
pentru grijile neîncetate care îmi chinuiau creierul. Nimic altceva decât înțepăturile ascuţite 
ale plăcerii și durerea adiacentă. 

Dar, pe măsură ce umezeala îmi îmbiba degetele și presiunea creștea între coapsele mele, 
figura fără chip a devenit vizibilă pentru prima dată de la începutul fanteziilor mele. 

Ochi căprui aurii. Un zâmbet mortal de blând. O perie fierbinte de buze pe buzele mele și 
o strânsoare nemiloasă care mi-a săpat în piele cu o presiune suficientă pentru a-mi face 
capul să înoate. 

Nodul de presiune a explodat cu o asemenea forță încât nu am avut timp să ţip înainte de 
a mă prăbuși peste margine, măturată de valuri după valuri de fericire orgasmică, fără să mă 
mai pot ține de nimic altceva decât de viziuni cu whisky, mâini aspre și un bărbat pe care nu 
ar fi trebuit să-l doresc, dar pe care nu mă puteam abţine să nu-l doresc. 


20 
STELLA 


L-AM EVITAT PE Christian cu determinarea unui deținut evadat care fuge de FBI în săptămâna 
premergătoare New York-ului. 

A fost surprinzător de ușor, având în vedere cât de devreme pleca dimineața și cât de 
târziu se întorcea seara. Am bănuit că mă evita și pe mine și mă așteptam pe jumătate să 
renunţe să mă însoţească la filmări. 

Nu am avut noroc. 

În dimineaţa în care am filmat în Delamonte, m-am trezit la 35.000 de metri înălțime, 
așezat în fața unui bărbat care părea la fel de hotărât să mă ignore ca și mine. 

Cu excepţia unui schimb de bună dimineața, nu ne mai vorbisem de când plecasem de 
acasă. 

Mi-am sorbit apa cu lămâie și m-am uitat pe furiș la Christian. Lucra la laptop, cu fruntea 
încruntată de concentrare. Jacheta lui zăcea pe scaunul de lângă el, iar el își ridicase mânecile 
de la cămașă pentru a-și dezvălui ceasul și antebraţele bronzate și musculoase. 

Cum de nu mi-am dat seama până acum cât de sexy sunt antebrațele? 

M-am holbat la locul unde Patek Philippe-ul lui strălucea pe pielea lui bronzată. Jules avea 
dreptate. Era ceva la bărbaţii care purtau ceasuri... 

"Ai ceva pe suflet?" Christian nu și-a ridicat privirea de la calculator. 

Nu făcusem nimic greșit, dar bătăile inimii mele se ciocneau ca și cum m-ar fi prins la 
furat. 

"Mă gândeam la ședința foto", am minţit. Am mai luat o înghiţitură de apă. 

Între tensiunea din avion şi şedinţa foto de la Delamonte din acea după-amiază, am fost 
surprinsă că puteam să rețin orice, chiar și lichidele. 

"Ce ai de gând să faci în timp ce sunt pe platou?" Am întrebat. "O să mă duc la biroul din 
New York?" 

Harper Security avea sediul central în Washington, dar avea birouri în întreaga lume. 

"Nu zbor cu tine la New York ca să mă ascund în alt birou." Christian a tastat ceva pe 
tastatură. "O să vin cu tine pe platou." 

Surpriza mi-a crescut în piept, urmată de un strop de anxietate. "Dar filmarea ar putea 
dura ore întregi." 

"Ştiu." 

Am așteptat o explicaţie care nu a mai venit. 

Mi-am reținut un oftat. Christian era mai schimbător decât un termometru stricat. 

În lipsă de ceva mai bun de făcut, m-am aşezat mai adânc în scaunul meu şi am examinat 
luxul din jurul nostru. 

Avionul privat al lui Christian semăna cu un conac în aer. Scaunele din piele crem untișor 
formau zone de ședere intime, iar un covor elegant, ca un nor de culoare marină, înăbușea 
pașii celor doi însoțitori de bord elegant echipați, care păreau a fi ieșit din ultimul număr al 
revistei Vogue. 

Pe lângă cabina principală, avionul mai avea un dormitor, o baie completă, o zonă de 
proiecție pentru patru persoane și o masă de luat masa cu farfurii cu fund magnetic și 
tacâmuri de argintărie concepute pentru a rămâne nemișcate în timpul turbulentelor. 

Trebuie să fi costat o avere. 


Christian părea să se simtă la fel de confortabil cu mediul său opulent ca cineva care a 
crescut cu o lingură de argint în gură, dar cercetările mele mi-au spus că provenea dintr-o 
familie normală, din clasa de mijloc superioară. Conform singurului interviu public pe care îl 
acordase vreodată, tatăl său fusese inginer de software, iar mama sa administrator de școală. 

"De ce ai ales securitatea privată?" Am întrebat, rupând tăcerea. "Ai fi putut să intri în 
orice domeniu." 

Christian a absolvit summa cum laude la MIT. Ar fi putut obţine o slujbă oriunde după 
absolvire - NASA, Silicon Valley, CIA. În schimb, a ales să îşi construiască propria companie 
de la zero, fără garanţii de succes, într-un domeniu pe care puţini absolvenţi ai MIT l-au atins. 

"Îmi place." Christian şi-a ridicat în cele din urmă privirea, cu gura curbată de ceea ce a 
văzut pe fața mea. "Rhys spune că este complexul meu de zeu. Faptul că știu cât de 
importante sunt viețile în joc și că sunt în mâinile mele." 

Uitasem că Rhys a lucrat pentru el. Erau atât de diferiți încât era greu să mi-i imaginez 
existând în aceeași sferă. 

Rhys, cu toată asprimea lui, respecta regulile (cu excepţia cazului în care era implicată 
Bridget). Christian nu părea să aibă nevoie de reguli decât dacă acestea erau ale lui. 

"Nu este." Poate că nu-l cunoșteam atât de bine pe Christian, în ciuda faptului că locuiam 
cu el, dar știam că nu ar fi făcut nimic din pură orgoliu. Era prea practic și calculat pentru așa 
ceva. 

"Nu, nu este. Nu în întregime." Și-a frecat degetul mare peste cadranul ceasului. "Dacă aș 
fi vrut doar bani, aș fi putut să-i obțin în multe feluri. Acţiuni, vânzarea de software 
proprietar... ceea ce am și făcut, pentru a strânge capital pentru Harper Security. Dar odată 
ce atingi un anumit nivel de bogăție, banii sunt doar bani. Nu adaugă nicio valoare inerentă 
în afară de cea a ego-ului. Ceea ce este mai important este rețeaua ta. Accesul. Oamenii pe 
care îi cunoști și lucrurile pe care sunt dispuși să le facă pentru tine." Un zâmbet, în egală 
măsură senzual și periculos. "O datorie datorată de un contact bine plasat valorează mai mult 
decât toţi banii din lume." 

Un fior de neliniște mi-a urcat pe șira spinării. Ceea ce spunea avea sens, dar felul în care 
o spunea făcea să sune mai ameninţător decât intenționa probabil. 

"Apropo de afaceri..." Christian a schimbat subiectul atât de ușor încât creierul meu a avut 
nevoie de un minut pentru a recupera. "Cum merge planul de afaceri?" 

"Bine." Am vrut să spun mai mult, dar atingerea genunchiului său de al meu mi-a distras 
atenţia. 

Nu mi-am dat seama cât de apropiaţi am fost în timpul conversaţiei noastre. 

Căldura masculină și condimentele decadente mi-au furat în plămâni și m-au distras și 
mai mult înainte de a înțelege restul cuvintelor aproape uitate. "Dar nu vreau să vorbesc 
despre asta acum. Spune-mi mai multe despre tine." 

Mini-discursul său de adineauri a fost prima mea perspectivă asupra modului în care 
funcționează mintea lui. 

Christian își purta costumele scumpe și farmecul ca pe o armură, iar eu căutam cu 
disperare o crăpătură, orice urmă de om din spatele măștii. 

Cum a fost copilăria lui? Care au fost hobby-urile, obiectivele și temerile sale? Ce l-a 
transformat în ceea ce a fost? 


Nu știam de ce îmi doream răspunsuri la acele întrebări, dar știam că acea mică privire 
pe care o primisem nu era suficientă. Era prea ameţitoare, ca o doză de tequila fină direct în 
sângele unui alcoolic. 

"Nu sunt atât de interesant." A fost răspunsul neted și exersat al cuiva care și-a petrecut 
o viaţă întreagă închizându-și gândurile și sentimentele private într-un seif. 

"Te înșeli." Privirile noastre s-au blocat ca două piese de puzzle care alunecă la locul lor. 
"Cred că ești unul dintre cei mai fascinanţi bărbaţi pe care i-am întâlnit vreodată." 

A fost o mărturisire îndrăzneață, una care i-a întunecat ochii într-un chihlimbar bogat și 
topit. 

"Unul dintre?" Blândeţea languroasă a întrebării sale a alimentat orice alchimie sălbatică 
ardea între noi. Flăcările întunecate au devorat tot oxigenul din cabină, lăsând aproape nimic 
pentru plămânii mei comprimați. 

"Spune-mi mai multe despre tine și s-ar putea să te promovez în fruntea listei." 

Râsul lui a furat în buzunarele de aer rămase în pieptul meu. "Touché." 

Ochii lui Christian au coborât spre gura mea, iar rămășițele râsului său s-au evaporat. 
Negrul a înghiţit chihlimbarul, fără să lase în urmă decât promisiuni de păcat și plăceri 
întunecate. 

Acuze de energie nervoasă îmi bâzâiau sub piele. Amintirea sărutului nostru aproape 
sărut când ne-am mutat pentru prima dată la mine a reapărut, așa cum avea prostul obicei 
de a face din acea noapte. 

Mi-am înfipt unghiile în genunchi și am așteptat, fără să respir, fără să mă misșc, în timp 
ce Christian își cobora capul... 

"Domnule Harper, îmi cer scuze pentru întrerupere. Dar ați vrut să vă anunț cu 
cincisprezece minute înainte de aterizare." 

Vocea blândă a însoţitorului a tăiat momentul în mii de bucăţi zimţțate. 

Un val rece de oxigen mi-a năvălit înapoi în piept, urmat de înțepătura acră a dezamăgirii 
când Christian s-a retras. Fața goală, orice urmă de dorință stinsă ca și cum nu ar fi existat 
niciodată. 

"Mulţumesc, Portia." Perfect uniformă, perfect calmă, spre deosebire de bătăile 
neregulate ale inimii care tronau în spatele cutiei mele toracice. 

Portia a dat din cap. Ochii ei au zburat între noi înainte de a dispărea într-o altă parte a 
avionului. 

Christian și-a întors atenţia la computer și nu am mai vorbit pe toată durata zborului. 

A fost la fel de bine. 

Nici dacă aș fi încercat nu aș fi putut forma cuvinte potrivite. Eram prea tulburată de 
faptul că Christian Harper era pe punctul de a mă săruta din nou... și că îmi doream cu 
disperare să o facă. 


ORICÂT DE NERVOASĂ eram în legătură cu ședința foto de la Delamonte, eram recunoscătoare 
pentru distragerea atenţiei de la sentimentele mele încurcate față de Christian. 

Îl doream, dar nu voiam să mă întâlnesc cu el (sau cu oricine altcineva). 

Locuiam împreună, dar abia ne cunoșteam. 


Lumea credea că ne întâlnim, dar abia ne sărutasem. 

Contradicţiile erau suficiente pentru a înnebuni o fată. 

Odată ce m-am întors în D.C., aveam nevoie de o discuţie între fete cu Ava și Jules cât mai 
repede posibil. Eram prea ruginită la capitolul băieți ca să mă descurc singură cu dezordinea 
mea. 

Dar, deocamdată, aveam ceva mai urgent care îmi cerea atenţia: să nu dau peste cap 
prima ședință foto Delamonte a celei mai importante afaceri de marcă din viaţa mea. 

Când Christian și cu mine am ajuns la studio, acesta era deja plin de activitate. Fotograful, 
make-up artistul, hairstylistul și diverși asistenţi și personalul Delamonte se grăbeau să se 
grăbească, să aburească hainele și să se ocupe de lumini și recuzită. Pe fundal se auzea o 
melodie pop, dar toată agitația s-a oprit când am intrat. 

Păianjeni de anxietate se târau pe pielea mea. 

Nu aveam nicio problemă în a face ședințe foto solo sau în a fi în faţa camerei de filmat 
atunci când nu puteam vedea oameni care mă priveau. Să fiu în centrul atenţiei la o ședință 
foto în persoană era cu totul altceva. 

"Stella!" Luisa a rupt tăcerea și m-a întâmpinat cu sărutări efuzive pe ambii obraji. "Arăţi 
minunat. Şi Christian." Sprâncenele ei au urcat pe fruntea ei expertizată cu botox. "Asta e o 
surpriză." 

"Sunt în oraş pentru afaceri. În plus..." Christian şi-a aşezat o mână pe partea inferioară a 
spatelui meu. "Nu am putut rezista tentaţiei de a participa la prima ședință foto a Stelei." 

Arăta și suna atât de credibil ca un iubit mândru și afectuos, încât aproape că am uitat că 
ne prefăceam. 

Aproape. 

"Huh." Luisa l-a privit cu fascinaţie. "Într-adevăr." 

Am fost mai surprins să o văd pe platou decât a fost ea să îl vadă pe Christian. În calitate 
de director executiv al brandului, supravegherea ședinţelor foto era sub nivelul ei de plată. 

Probabil că a citit confuzia de pe fața mea, pentru că ochii ei au sclipit cu bună știință. "Nu 
m-am putut abţine să nu trec și eu pe aici. Lumea spune că mă ocup de micromanagement, 
dar această campanie este copilul meu. Sunt hotărâtă să o fac cea mai bună din istoria 
Delamonte, iar tu, draga mea..." Mi-a mângâiat mâna. "Tu vei ajuta să se întâmple asta." 

Sandvișul pe care îl mâncasem la prânz mi se agita în stomac. 

Da. Nu e nicio presiune. 

Christian s-a retras în spate pentru a răspunde la apelurile de afaceri, în timp ce eu am 
stat la coafat și la machiaj și i-am cunoscut pe toţi cei de pe platou, inclusiv pe Ricardo, 
fotograful intern al brandului. Era un bărbat chipeș, în vârstă de 40 de ani, cu pielea bronzată 
și un zâmbet cochet pe care mi l-a acordat înainte de a se estompa. 

l-am urmărit privirea brusc precaută până la locul unde Christian stătea la ieșire, cu 
telefonul la ureche, dar cu atenția fixată asupra noastră. 

"Prietenul tău este unul intens, nu?" Ricardo a lăsat să iasă un chicotit nervos înainte de 
a-și drege gâtul. "Nu contează. E timpul să începem, dragă. Avem magie de făcut!" 

Era suficient de fermecător pentru a reuși o replică atât de banală și, în următoarea oră, 
am încercat din răsputeri să-i urmez îndrumările, pozându-mă, întorcându-mă și 
contorsionându-mi corpul în poziţii ciudate, nefirești, până când transpiraţia mi-a curs pe 
șira spinării. 


Luminile erau extrem de aprinse și mi-am imaginat că machiajul meu se topește până 
când voi semăna cu un clovn nebun. 

De asemenea, mi s-a părut mie, sau Ricardo și-a pierdut din entuziasm? Strigătele sale 
încurajatoare de "Superbă!" și "Frumoasă!" se transformaseră treptat în "Fă la stânga" și 
"Prea la stânga". În curând, doar clicurile și vuietul aparatului său de fotografiat au umplut 
studioul. 

Nimeni nu vorbea, dar greutatea privirilor lor mă apăsa ca un al doilea strat de haine. 

Îndoiala de sine s-a strecurat în vidul lăsat în urma tăcerii lor. 

Prefă-te că ești acasă. Aparatul de fotografiat este pe un trepied, cu fața spre tine. Aţi 
perfecționat setările și sunteţi gata să fotografiați. Ai făcut asta de mii de ori, Stella... 

"Ridicați bărbia mai sus." Instrucţiunea lui Ricardo a întrerupt fantezia pe care mi-o 
născocisem de a fi singur. "Lasă-ţi mâna... un pic mai mult... relaxează-ți umerii..." 

Nu a funcționat. 

Nu a spus-o, dar am simţit-o. Înţepătura groasă și acră a dezamăgirii, care pângărea aerul. 
Cea pe care eram atât de obișnuită să o simt de fiecare dată când mă duceam acasă. 

Lucram în sfârșit cu brandul meu de vis și dădeam totul peste cap. 

Lacrimile mi s-au adunat în spatele ochilor, dar mi-am fixat maxilarul și le-am clipit. Nu 
voiam să plâng pe platou. Puteam să mă stăpânesc până la sfârșitul filmărilor. 

În plus, aceasta a fost doar prima sesiune. Mai erau încă trei. O să exersez înainte de 
următoarea și o să mă perfecționez... dacă mă vor păstra. 

Pumnul neiertător al anxietății îmi sugruma plămânii. 

Ce se întâmplă dacă Delamonte mi-a reziliat contractul? Aveau voie să facă acest lucru? 

Mintea mea a răscolit clauzele contractului, căutând cu disperare una care să permită 
brandului să mă părăsească dacă nu mă ridicam la standardele sale. 

De ce nu mă uitasem mai atent la limbă? Eram atât de entuziasmată încât am semnat după 
o verificare rapidă cu Brady pentru a mă asigura că nu există niciun semnal de alarmă major. 
Dar dacă... 

"Stella, dragă." Răbdarea forțată a tensionat vocea lui Ricardo. "Hai să luăm o pauză, da? 
Să ne plimbăm, să bem niște apă. Ne vom reuni din nou în zece minute." 

Traducere: aveţi zece minute să vă adunați. 

Au izbucnit murmure joase și am zărit o încruntare pe fața Luisei înainte ca aceasta să se 
întoarcă. 

Iureșul lacrimilor a apăsat mai tare împotriva barajului voinței mele. 

Calm, calm, liniștit. Calm, calm, liniștit. Cool- 

Un condiment cald și masculin mi-a umplut nările. O secundă mai târziu, negrul adânc al 
sacoului de costum al lui Christian a apărut la vedere. 

Mi-a întins un pahar cu apă. "Bea." 

Am făcut-o. Mi-a răcorit o parte din sudoarea care îmi străbătea coloana vertebrală, dar 
aerul era încă prea cald, iar luminile prea puternice. Mă simţeam ca un gândac care bâzâie 
într-un bec fluorescent, încercând să evadez înainte de a muri ars. 

"Ce faci?" am întrebat când Christian mi-a luat paharul gol, l-a așezat pe cea mai apropiată 
masă și s-a întors să stea în fața mea. Evaluându-mă, așa cum ar fi făcut-o cu o posibilă 
investiție sau cu un puzzle nerezolvat. 


"Să-ţi reamintesc de ce te afli aici." Tonul lui era blând, dar suficient de autoritar pentru 
a îneca batjocurile răutăcioase care mi se înghesuiau în cap. Dezamăgire. Eșecul. Fraudă. "De 
ce ești aici, Stella?" 

"Pentru o ședință foto." 

Nu am putut aduna energia pentru un răspuns mai bun, mai puţin stupid. 

"Asta e ceea ce. " Christian m-a apucat de bărbie și mi-a înclinat-o până când ochii mei s- 
au întâlnit cu ai lui. "Eu te întreb de ce. De ce, dintre toți oamenii care ar putea fi în locul tău, 
tu ești aici?" 

"|..." Pentru că mi-am petrecut ultimul deceniu cultivând o imagine care devenise o cușcă 
la fel de mult ca o linie de salvare. Pentru că îmi înșelam adepţii și pe aproape toţi cei pe care 
îi cunoșteam pentru a atinge o măsură stupidă și arbitrară a succesului. Pentru că eram 
disperată să demonstrez că pot reuși unor oameni cărora nici măcar nu le păsa. 

Grosimea mi-a înfundat gâtul. 

"Pentru că ei te-au ales pe tine." Vocea rece a lui Christian a tăiat prin gândurile mele 
tulburi. "Orice blogger din lume ar ucide pentru a fi în locul tău, dar Delamonte te-a ales pe 
tine. Nu pe Raya. Nu oricare dintre celelalte femei de la cină sau din paginile revistelor. Acesta 
este un brand de mai multe miliarde de dolari și nu ar fi investit în tine dacă nu ar fi crezut 
că poți reuși." 

"Dar eu nu pot." Şoapta mea a dezvăluit adevărul sfâșietor. Eram un impostor, o fetiță 
care se juca de-a îmbrăcatul în hainele unui adult. "Vezi cum merge treaba. Bombardez." 

"Nu bombardați."” Precizia ghidată a afirmației sale a lovit cochilia de incertitudine din 
pieptul meu. Lovită, dar nu distrusă. "A trecut o oră. O oră. Gândește-te la cât timp ai investit 
pentru a ajunge unde eşti acum. Cât de mult ai realizat? Câţi oameni ai depășit? Îţi 
minimalizezi realizările ca fiind obișnuite, când le-ai saluta ca fiind extraordinare la oricine 
altcineva." 

Christian și-a păstrat apucarea de bărbia mea în timp ce-și plimba degetul mare peste 
obrazul meu. Era suficient de aproape încât să pot observa petele aurii din ochii lui, ca niște 
stele căzute care înotau în bălți de chihlimbar topit. 

"Dacă te-ai vedea pe tine însuţi așa cum te văd ceilalți”, a spus el în liniște. "Nu te-ai mai 
îndoi niciodată." 

Curiozitatea și ceva infinit mai dulce și mai periculos au fluturat în inima mea. "Cum mă 
văd ceilalți oameni?" 

Ochii lui Christian nu s-au desprins de ai mei. 

"Ca și cum ai fi cel mai frumos, cel mai remarcabil lucru pe care l-au văzut vreodată." 

Cuvintele au aprins fiecare moleculă din corpul meu și le-au dizolvat într-o piscină de 
căldură rafinată, insuportabilă. 

Nu vorbeam despre alte persoane și amândoi știam asta. 

"Aceasta este o ședință foto, Butterfly." O altă atingere a degetului său, un alt galop al 
inimii mele. "Prima jumătate a fost un antrenament. A doua jumătate este a ta. Ai înțeles?" 

Era imposibil să nu te lași cuprins de încrederea lui Christian. 

În loc să adauge o cărămidă la grijile mele legate de faptul că nu mă ridic la înălțimea 
așteptărilor, credinţa lui în mine m-a întărit îndeajuns pentru a închide acele voci urâte și 
batjocoritoare din capul meu înapoi în cutia unde le era locul. 

"Da", am spus, cu plămânii strânși, dar cu respirația mai ușoară decât fusese toată după- 
amiaza. 


"Bine." Buzele lui s-au coborât și le-au atins pe ale mele în cel mai moale dintre săruturi. 

Nu era prima dată când ne apropiam atât de mult, dar părea mai ușor. 

Mai puţin un sărut, mai mult o promisiune. 

Nervii mi s-au liniștit în timp ce totul în jurul meu a dispărut pentru o clipă lungă. 

Apoi momentul a dispărut, la fel ca și el, dar căldura prezenţei sale și atingerea 
fantomatică a gurii sale au rămas. 

O altă fluturare mi-a întrerupt bătăile inimii. 

Calm, calm, liniștit. 

Mi-am întărit coloana vertebrală și l-am înfruntat din nou pe Ricardo cu un zâmbet. 

"Sunt gata." 

Dacă prima jumătate a filmărilor a fost un dezastru, a doua jumătate a fost o revelaţie. 
Ceea ce mă blocase m-a deblocat, iar clicurile rapide ale obturatorului lui Ricardo au umplut 
studioul de un entuziasm reînnoit. 

Snap. Snap. Snap. 

Şi am terminat. 

Nu mă mișcasem mai mult de câțiva centimetri în tot acest timp, dar inima îmi trosnea de 
parcă aș fi alergat la maratonul din New York. 

"Perfect! Eşti uimitoare, dragă, în ciuda începutului dificil." Ricardo mi-a făcut cu ochiul. 
"Ai fost făcută pentru camera de filmat. Fotografiile finale vor fi superbe!" 

"Mulţumesc", am murmurat, dar abia dacă am auzit restul glasului lui. 

Ochii mei au căutat în camera albă până când l-au găsit pe Christian. 

A stat în colţul din spate. Încă în timpul unui apel de afaceri, încă superb în costum şi 
cravată și încă mă privea cu acei ochi de whisky cu gheaţă. 

În ciuda telefonului apăsat la ureche şi a privirii înfometate a fiecărei femei şi a câtorva 
bărbaţi din încăpere, nu și-a întors privirea când i-am făcut cu ochiul și am zâmbit jucăuș. 

A fost o chestie improvizată, de moment, și nu era genul de acțiune pe care aș fi făcut-o 
de obicei cu un bărbat pe care abia îl sărutasem. 

Dar eu eram în culmea fericirii după filmări, iar Christian era atât de liniștit tot timpul, 
încât am vrut să îl fac să se dezechilibreze. 

Doar o dată, doar un pic. 

Nimic, însă, nu m-ar fi putut pregăti pentru devastarea pe care zâmbetul său leneș și plin 
de răspunsuri a produs-o în inima mea. 

Fluturii care zăceau adormiţi în stomacul meu au luat-o razna și am știut brusc, cu toată 
certitudinea din lume, că erau acolo pentru a rămâne. 


21 
STELLA 


ÎN ACEA SEARĂ, ÎN lipsa altor planuri, l-am însoţit pe Christian la cină acasă la prietenul său 
Dante. 

Îl mai întâlnisem pe Dante în noaptea viscolului, dar uitasem cât de intimidant era. Chiar 
și într-o simplă cămașă și pantaloni negri, el impunea autoritate într-un mod diferit de 
Christian, dar la fel de puternic. 

Christian era o lamă de asasin fin ascuţită, învelită în catifea; Dante era un ciocan care 
ardea cu intenții mortale. Letal și izbitor, fără nici o ambiguitate în ceea ce privește daunele 
pe care le putea provoca dacă era întrecut. 

Logodnica lui Vivian, pe de altă parte, era deschisă și prietenoasă, cu niște ochi negri 
frumoși și un zâmbet cald. 

Destul de ciudat, se grăbea să îi onoreze pe toți cu acel zâmbet, cu excepția lui Dante. Cei 
doi logodiţi nu se priviseră nici măcar o dată de când am ajuns eu și Christian. 

"Nu mi-am dat seama că te întâlneai cu Christian când te-am cunoscut." Vocea profundă 
a lui Dante m-a smuls din curiozitatea mea și mi-a trimis un fior plăcut pe șira spinării. 
Accente italienești. Făceau asta pentru mine de fiecare dată. "Acum are sens." 

L-a fixat cu o privire dură pe Christian, care a căscat. 

Pentru doi oameni care pretindeau că sunt prieteni, nu se purtau deosebit de prietenos 
unul cu celălalt. 

"Ce are sens?" Am întrebat. 

"Cât de distrat a fost în ultima vreme." Dante și-a învârtit vinul în pahar. "Nu ești de acord, 
Christian?" 

"Profiturile mele record din acest trimestru spun altceva", a trasat Christian. Și-a așezat 
o mână pe coapsa mea, atingerea atât de întâmplătoare, dar posesivă, încât mi-a trimis 
căldura până în adâncul sufletului. 

"Nu e treaba ta care are probleme", a spus Dante sec. 

Christian se uita la el cu același interes ca și cum ar fi ascultat un discurs de vânzări de 
asigurări. Şi-a frecat degetul mare peste pielea mea goală. Ușor, doar o singură dată, dar a 
fost suficient pentru a-mi întuneca gândurile. 

Eram atât de concentrată pe presiunea caldă a mâinii lui încât nu mă puteam concentra 
la nimic altceva, nici măcar la mâncarea delicioasă. 

Ce este în neregulă cu mine? 

Niciodată nu mi-am pierdut capul pentru un tip ca el. A fost deconcertant. 

Vivian a tăiat tensiunea care se crease cu o întrerupere bine sincronizată. "Tu și Stella 
formați un cuplu frumos." I-a aruncat o privire amuzată. "Nu credeam că voi vedea vreodată 
ziua în care Christian Harper va avea o prietenă." 

"Nici eu, dar Stella m-a luat prin surprindere." Răspunsul a fost atât de cald și intim, încât 
aproape că am crezut. 

Ritmul meu cardiac a crescut în timp ce fluturii din stomac s-au dezlănțuit din nou. 

Am luat o înghițitură mare de vin ca să le calmez. 

Este doar pentru spectacol. Nu este real. 

Christian a îmbrăcat afecțiunea casual la fel de ușor ca și unul dintre costumele sale. Nu 
aveam niciun motiv să credem că acțiunile sale erau altceva decât un joc în șiretlicul nostru. 


În afară de sărutul nostru de acum două săptămâni, aproape fără să ne sărutăm cu 
adevărat, el nu a dat niciodată de înţeles că vrea ca noi să fim reali. 

Sigur, a făcut mai mult decât trebuia când a fost vorba de hărțuitor, dar asta a fost 
literalmente o chestiune de viață și de moarte. Asta nu însemna că mă plăcea. 

Eşti atrasă de mine? Posibil, dar nu credeam că vrea ceva mai mult decât sex. 

Mi s-a învârtit capul. Totul părea prea confuz după ce mă sărutase astăzi, chiar dacă 
fusese doar pentru a-mi distrage atenţia de la nervi. 

Am crezut cu tărie că dacă cineva îţi arată cine este, trebuie să-l crezi. lar Christian a 
arătat în repetate rânduri că nu era interesat de o relaţie adevărată. 

Ziua în care oamenii au încetat să mai creadă că pot schimba pe cineva care nu vrea să fie 
schimbat a fost ziua în care s-au frânt mai puține inimi. 

Îmi doream o relaţie adevărată într-o zi, dar nu credeam nici măcar o secundă că îl voi 
putea schimba vreodată pe Christian Harper. 

Este doar pentru spectacol. Nu este real. 

Din fericire, tensiunea care acoperea masa s-a dizolvat treptat pe măsură ce cina a 
continuat, înecată de băuturi și mâncare bună. 

Până la momentul în care a sosit antreul, chiar și Vivian și Dante vorbeau unul cu celălalt, 
deși conversațiile lor constau în principal în a-i cere celuilalt să treacă mâncarea. 

Dar indiferent cine vorbea, jumătate din atenția mea rămânea concentrată pe Christian. 
Stătea la câţiva centimetri în dreapta mea, prezența lui fiind o distracţie vie, care îmi 
aglomera plămânii și îmi întuneca gândurile. 

Zâmbete ușoare, vorbe tachinatoare și pielea aurită de lumina slabă și de ceața 
alimentată de vin. 

Era prima dată când îl vedeam într-un cadru de grup atât de relaxat și, în sfârșit, am 
înţeles cum de oamenii pot fi absorbiți de farmecul lui și îl subestimează. 

Cu toată grija și preocuparea lui față de mine, nu m-am îndoit nici măcar o dată de 
cruzimea care se ascundea sub aparenţa lui civilizată. Dar aici, privindu-l cum râdea și 
glumea cu o graţie fără efort, aproape că am crezut că nu era altceva decât un playboy bogat 
care nu se gândea decât la bani și la distracţie. 

Christian s-a întors pentru a răspunde la o întrebare a lui Vivian, dar degetul lui mare a 
mai trecut o dată încet pe pielea mea. 

Este doar pentru spectacol. Nu este real. 

O mică picătură de sudoare s-a format pe fruntea mea. Purtam o rochie fără mâneci, dar 
ardeam. 

"Cum v-aţi cunoscut tu și Christian?" L-am întrebat pe Dante, atât pentru a-i distrage 
atenţia de la atingerea lui Christian, cât și pentru că eram cu adevărat curioasă. 

Nu-i cunoscusem pe niciunul dintre ceilalți prieteni ai lui Christian (Brock și Kage nu se 
puneau la socoteală, deoarece lucrau pentru el) și abia așteptam să le cunosc povestea. 

"Am fost primul său client." Dante s-a lăsat pe spate în scaun. "Era un puști proaspăt ieșit 
din facultate..." 

"Eşti cu trei ani mai mare decât mine", a intervenit Christian. 

Gazda noastră l-a ignorat. "Mi-am asumat o șansă cu el. Cea mai bună și cea mai proastă 
decizie pe care am luat-o vreodată." 


"Cel mai rău?" Christian a luat-o în derâdere. "Îţi aminteşti ce s-a întâmplat la Roma?”. S- 
a întors spre mine, în timp ce Dante își dădea ochii peste cap. "Transportam bijuterii către 
un nou magazin din oraș..." 

Un zâmbet mi-a trasat buzele în timp ce îmi povestea cum a împiedicat Grupul Russo să 
piardă diamante în valoare de milioane de dolari. 

Nu pentru că povestea era amuzantă, ci pentru că Christian era cel mai lipsit de apărare 
pe care îl văzusem vreodată. 

Era atât de calculat și de stăpân pe sine tot timpul, încât să-l vezi relaxat în preajma 
prietenilor era ca și cum ar fi aruncat o privire în spatele cortinei, la adevăratul el. 

A fost frumos. 

Mai bine decât frumos. 

Dacă s-ar fi comportat așa tot timpul... 

Am mai luat o înghițitură de vin înainte de a-mi termina gândul. 

Nu te duce acolo. 

"Dacă e un lucru pe care ar trebui să-l știi despre el, Stella", a spus Dante după cea 
terminat. "Este că are un sentiment exagerat de importanţă de sine. Ne-am fi putut descurca 
cu situația bijuteriilor fără ajutorul lui." 

"Crede-mă, știu." Un râs mi-a crescut în gât când Christian a alunecat o privire pe 
jumătate amuzată, pe jumătate exasperată în direcția mea. 

"De partea cui ești?" 

"Uşor." Am zâmbit. "Dante's." 

Masa a izbucnit în râs, în timp ce el mă strângea de coapsă și s-a aplecat mai aproape până 
când gura lui mi-a atins urechea. 

Pulsul mi-a sărit. 

"Nu e prea prietenos din partea ta", a murmurat el. 

"Dacă nu poţi suporta puţină tachinare, nu ești pregătit pentru o prietenă", i-am șoptit 
eu. 

Râsul lui se înfășura prin mine ca o panglică de catifea întunecată. 

M-am relaxat în scaunul meu cu un zâmbet persistent. 

Tachinările, glumele, deschiderea despre trecutul lui (chiar dacă era legat de muncă)... 
aproape că ne simțeam ca un cuplu adevărat. 

După cină, Vivian mi-a făcut un tur al apartamentului, în timp ce Dante și Christian 
discutau afaceri. 

Casa lui Christian era plină de linii curate și de minimalism modern, dar cea a familiei 
Russo era o odă de bun gust la decadenţă. Catifele bogate, mătăsurile luxuriante și porțelanul 
frumos tăiat, toate aranjate într-un mod extravagant, dar niciodată de prost gust. Singurul 
lucru care părea nelalocul lui era tabloul hidos din galeria lor de artă. 

Aveam un mare respect pentru toate operele creative, dar, sincer, acea lucrare arăta de 
parcă o pisică ar fi vomitat pe pânză. 

"Nu știu de ce Dante a cumpărat asta." Vivian părea stânjenită. "De obicei are gusturi mai 
fine." 

Complimentul a ieșit cu părere de rău, ca și cum ar fi fost reticentă să îi atribuie 
logodnicului ei vreo calitate pozitivă. 

Mi-am înăbușit dorința de a întreba ce s-a întâmplat între ei. 


Era nepoliticos să mă amestec în treburile altora, mai ales când erau gazdele mele și abia 
îi cunoscusem. 

Aproape că am ajuns înapoi în sala de mese când am auzit voci care se auzeau dintr-o 
crăpătură a ușii biroului lui Dante. 

"nu o pot ține pe Magda la nesfârșit”, a spus Dante. "Ar trebui să te bucuri că nu am 
aruncat-o la gunoi după cascadoria pe care ai făcut-o cu Vivian și Heath." 

Vivian a încremenit, în timp ce fruntea mea se împleticea de confuzie. 

Cine sunt Magda și Heath? 

Ce cascadorie? 

"E un nenorocit de tablou, nu un animal sălbatic." Christian părea plictisit. "În ceea ce o 
privește pe Vivian, au trecut luni de zile și a mers bine. Las-o baltă. Dacă ești încă supărat, nu 
trebuia să mă inviţi la cină." 

"Bucură-te că lucrurile au mers bine cu Vivian", a spus Dante cu răceală. "Dacă..." 

S-a oprit când Vivian a tușit, cu fața inexplicabil de roșie. 

O secundă mai târziu, ușa s-a deschis, dezvăluind un Dante surprins și un Christian 
impasibil. 

"Văd că aţi terminat turul mai devreme." Tonul sec al lui Dante a tăiat tăcerea care a 
urmat. O ușoară roșeaţă i-a colorat pomeţii în timp ce și-a îndreptat privirea spre o Vivian 
tăcută. 

"Îmi pare rău." Propriii mei obraji s-au încălzit la faptul că am fost surprins trăgând cu 
urechea. "Eram în drum spre sala de mese și am auzit..." M-am oprit, fără să vreau să confirm 
că îi ascultăm conversaţia, deși era clar că asta făceam. 

"Tocmai încheiam", a spus Christian fără probleme. Nu exista niciun indiciu al furiei pe 
care o auzisem mai devreme. "Dante, Vivian, a fost minunat." 

Mi-am luat și eu la revedere și am coborât cu liftul în hol în liniște. Dar când am ajuns pe 
trotuar, nu m-am mai putut abţine. 

"Ce este Magaa ?" 

Acum, după ce plecasem de la Ruso's, nu m-am mai obosit să mă prefac că nu i-am auzit. 

Christian spusese că era un tablou, dar nu înțelegeam de ce Dante îl ținea pentru el. Lui 
Christian nici măcar nu-i plăcea arta. 

"Nimic pentru care să vă faceți griji." Răspunsul lui sec a fost mai rece decât aerul rece al 
serii care se învârtea în jurul nostru. 

Christian cald și relaxat de la cină dispăruse, fiind înlocuit din nou de geamănul său 
distant. 

Am încercat din nou. "Ce cascadorie ai făcut cu Vivian și Heath?" De asemenea, cine naiba 
e Heath? 

În mod normal, nu eram atât de băgăreț, dar în seara asta era cea mai bună șansă a mea 
de a-l face pe Christian să se deschidă. Îmi dezvăluise mai devreme o fărâmă din ceea ce era 
în spatele măștii sale perfecte; trebuia doar să sap mai adânc. 

"De asemenea, nu trebuie să vă faceți griji." 

"Ăsta nu e un răspuns." 

Am ajuns la clădirea lui, care era la doar câteva străzi de locuinţa lui Dante. 

"Tu știi totul despre mine, iar eu nu știu nimic despre tine", am adăugat. "Cum poate fi 
corect?" 


"Ştii destule despre mine." Christian i-a făcut semn din cap portarului, care și-a înclinat 
pălăria în semn de salut. "Unde locuiesc, unde lucrez, cum îmi iau cafeaua dimineața." 

"Toată lumea poate afla aceste lucruri cu o simplă căutare pe Google. Vreau doar..." 

"Las-o baltă, Stella." Nu mai exista nici o aparenţă de blândeţe, ci doar tăișul ascuţit al 
unei lame care mă sfâșia în panglici. "Nu vreau să vorbesc despre asta." 

Maxilarul mi s-a încordat. 

"Bine." În ciuda răspunsului meu rece, frustrarea bolborosea fierbinte și necontrolată în 
venele mele. 

L-am cunoscut pe Christian anul trecut. Am locuit împreună și ne-am prefăcut că suntem 
un cuplu timp de câteva săptămâni, dar nu știam nimic despre el dincolo de superficialitate. 

Între timp, el știa lucruri despre mine pe care nu le împărtăşisem niciodată cu nimeni 
altcineva. Istoria mea cu hărțuitorul meu. Anxietatea mea. Visele mele de a începe o linie de 
modă. Micile, dar importante părţi din viața mea pe care le țineam secrete chiar și față de cei 
mai apropiaţi prieteni ai mei. 

Aveam încredere în el, dar era clar că el nu simţea același lucru pentru mine. 

Ceva mai amar a țâșnit sub frustrare. 

Rănit. 

Christian era un maestru în a-i face pe oameni să creadă în lucruri care nu existau. 

Este doar pentru spectacol. Nu este real. 

Nu am mai vorbit până nu am ajuns la apartamentul lui, unde i-am urat noapte bună și m- 
am retras în camera de oaspeţi înainte ca el să răspundă. 

Nu puteam să dorm, așa că am rămas întins acolo, uitându-mă la tavan, în timp ce liniștea 
rece și întunecată îmi îndepărta frustrarea pentru a dezvălui durerea de dedesubt. 

Eram mai atrasă de Christian decât de orice alt bărbat de ani de zile. Și nu numai atât, 
începea să-mi placă. Felul în care m-a consolat după ce am găsit biletul în apartamentul meu, 
felul în care zâmbetele lui îmi revărsau fluturi în stomac și credința de nezdruncinat pe care 
o arătase în mine în timpul ședinței foto... toate acestea îmi erodaseră rezistența atât de încet 
încât nu mi-am dat seama cât de mult din mine am dezgolit până când am simţit înțepătura 
respingerii lui. 

Ardea ca un acid pe pielea crudă, și era vina mea. N-ar fi trebuit să las garda jos. 

Cu toată aversiunea mea față de relaţii, eram o romantică în adâncul inimii mele cele mai 
secrete și eram îngrozită că, la fel ca orice altceva pe care îl țineam ascuns, Christian va 
destrăma acea parte din mine până când va fi imposibil de refăcut. 

Era periculos, nu doar pentru dușmanii săi, ci și pentru cei apropiați. 

Și singura modalitate de a mă salva era să mă asigur că stau cât mai departe de el. 


22 
STELLA 


UN PAS ÎNAINTE, doi pași înapoi. 

Asta a rezumat relaţia mea cu Christian. 

Am crezut că facem progrese reale. Având în vedere cât de ușor mă lăsase pe dinafară 
după cina de la Dante, nu era cazul. 

Nu-i purtam ranchiună prea des, dar trecuse o săptămână de când ne întorsesem în D.C. 
și încă nu mă scuturasem de toată durerea mea. 

Nimic nu era mai supărător decât să consideri pe cineva un prieten și să realizezi că nu 
simte același lucru pentru tine. Echilibrul neuniform din orice relație îmi înăsprea pielea. 

Las-o baltă, Stella. Nu vreau să vorbesc despre asta. 

Nu era ca și cum l-aș fi rugat să-și dezvăluie cele mai adânci și mai întunecate secrete. 
Dante știa ce s-a întâmplat cu Magda și Vivian, așa că nu putea fi atât de rău. 

De acord, nu am avut o istorie atât de lungă cu Christian ca el, dar totuși... 

Mi-am introdus cardul la casa de marcat cu mai multă forță decât era necesar. 

O vizitasem pe Maura în acea dimineaţă și mă oprisem la magazinul alimentar pentru a 
lua mai multă pulbere de iarbă de grâu pentru smoothie-urile mele în drum spre casă. 

Sfat pro: Nu faceți cumpărături când sunteţi frustrat. 

Am venit pentru pudră și am plecat cu două pungi de popcorn, o halbă de înghețată, un 
baton de ciocolată king-size și un pachet de șase iaurturi grecești. 

Aerul condiționat era pornit la maximum, dar un fior mai adânc și mai rece mi-a cuprins 
pielea când m-am întors să plec. 

Fiecare fir de păr de pe braţe și de pe ceafă mi s-a ridicat în picioare. 

Vuietul de sânge din urechile mele înecă orice alt zgomot în timp ce îmi cercetam 
împrejurimile cu o strângere de degete albe pe telefon. 

Nu am văzut pe nimeni suspect, dar schimbarea amenințătoare din aer era atât de 
tangibilă încât am simțit gustul ei în fundul gâtului. 

Cineva te urmărește. Avertismentul blând și cântăreț mi-a trecut prin cap. 

lar acel cineva nu era Brock, a cărui prezenţă era invizibilă, dar întotdeauna caldă și 
liniștitoare. 

Un fior mi-a zvâcnit pe șira spinării. 

Nu mai avusesem vești de la hărțuitorul meu de la spargere și nici nu primisem vreo veste 
de la Christian. Nu le cerusem; o parte din mine nu voia să știe. 

Departe de ochi, departe de minte, doar că, evident, nu era adevărat. 

Oricine ar fi fost ciudatul, era acolo, așteptând probabil o nouă ocazie de a se năpusti. 

Nu menționasem mutarea mea pe rețelele de socializare, dar încă locuiam în aceeași 
clădire. Dacă ar fi putut intra în apartamentul meu... 

Încetează. Nu poate intra în casa lui Christian. 

Nu putea să-mi facă rău nici când eram în public. Brock era acolo. Nu-l puteam vedea, dar 
era... 

E în regulă. Eşti în regulă. 

Totuși, mi-am forţat picioarele să se miște și am mers cât de repede am putut înapoi la 
Mirage. 


Răcoarea s-a evaporat sub flacăra după-amiezii în curând. În momentul în care am încuiat 
ușa apartamentului lui Christian în urma mea, aproape că mă simțeam prostuță pentru 
modul în care o simplă senzație m-a paralizat în mijlocul unei băcănii aglomerate în plină zi. 

E în regulă. Eşti în regulă. 

Mi-am răsucit lănțișorul în jurul degetului și am tras lent, respirând adânc prin plămâni 
până când vestigiile fricii s-au risipit. 

Da, hărțuitorul meu era acolo, dar nu putea ajunge la mine. 

Poate că eram supărată pe Christian acum, dar aveam încredere în el că mă va proteja. 

Îl va găsi curând pe urmăritor. Apoi toată situaţia s-ar fi terminat şi m-aş fi putut întoarce 
la viața mea normală. 

Eram sigur de asta. 


SERIA MEA de reușite în evitarea lui Christian s-a încheiat în acea noapte, când a venit acasă 
atât de devreme încât soarele încă atârna jos pe cer și împrăștia stropi de lumină aurie pe 
podelele gri deschis. 

Tocmai terminasem un pre-interviu cu Julian, editorialistul de lifestyle de la Washington 
Weekly. Făcea un profil amănunţit despre mine și despre calitatea mea de ambasador 
Delamonte, și ne petrecusem ultima jumătate de oră discutând despre subiecte și logistică. 

Făceam schițe în sufragerie când ușa de la intrare s-a deschis și fiecare fir de păr de pe 
corpul meu s-a înțepenit de conștientizare. 

Nu trebuia să-l văd pe Christian ca să-l simt. A consumat fiecare cameră în care a intrat. 

Nu te uita, nu te uita... 

M-am uitat. 

Cu siguranţă, era acolo, traversând camera ca un rege spre tronul său. 

Umerii largi. Pomeţi ascuţiţi. Costum scump. 

"Lenevești?" M-am ridicat și mi-am ascuns caietul de schiţe sub braț. Nu-mi plăcea să stau 
lângă Christian. Mă făcea să mă simt și mai dezavantajată decât eram deja. "Sunt încă ore de 
lucru." 

Erau primele cuvinte pe care i le adresam de la New York încoace și aș minţi dacă aș 
spune că nu mi-au provocat o senzaţie ameţitoare. 

Pașii lui au încetinit până când s-a oprit în fața mea. "M-am gândit că vrei să sărbătorești." 

Confuzia mi-a strâns sprâncenele. "Ce să sărbătorim?" 

"Ai ajuns la un milion de adepţi, Stella." Christian m-a privit, fără să zâmbească, dar ochii 
îi străluceau cu o uşoară urmă de amuzament. "Începând de acum o oră." 

Un milion de adepți. 

Nu aveam cum să ating deja această bornă. Când am verificat aseară, eram doar la... nouă 
sute nouăzeci și șase de mii, plus sau minus câteva sute. 

Oh, Doamne. 

Având în vedere cât de repede crescusem de când am început să mă "întâlnesc" cu 
Christian, patru mii de noi adepţi peste noapte era pe deplin posibil. 

"Dacă nu mă crezi, verifică singur." Era ca și cum mi-ar fi citit gândurile. 


Mi-am desprins privirea de cea a lui Christian și mi-am scos telefonul. Un mic tremur mi- 
a zguduit mâna în timp ce am accesat profilul meu și m-am oprit la numărul din partea de 
sus. 

1M. 

Un milion de adepți. 

Oh. Oh, Doamne. DOAMNE. 

Graba de a vedea acel număr a fost atât de puternică încât am amețit. 

Ştiam că se va întâmpla în cele din urmă, dar atingerea acestei etape a fost suprarealistă. 

Un fior mi-a trecut pe șira spinării. 

Am reușit. 

Am reușit! 

Un zâmbet a izbucnit și mi-a fost nevoie de toată voința pentru a nu sări și a țipa ca un 
copil de 12 ani la concertul cântărețului pop preferat. 

Un milion a fost obiectivul meu încă de când mi-am deschis contul. Nu a fost singurul meu 
obiectiv, dar a fost cel mai important. Biletul de aur. Validarea faptului că eram un succes, că 
nu făcusem o greșeală urmând calea pe care o urmam și că oamenilor le plăcea conţinutul 
meu și mă plăceau. 

După ani de zile de creare de conținut și mii de postări, în sfârșit, am dat lovitura. 

M-am uitat fix la profilul meu, așteptând ca cerul să se deschidă, îngerii să cânte și confetti 
să plouă în jurul meu în semn de felicitare. 

Mă așteptam cel puţin ca zeii Instagram să apară și să-mi dea o stea de aur pe mână 
pentru că am atins o astfel de piatră de hotar. 

Nimic. 

Bucuria de a intra în clubul celor un milion de followeri era încă acolo, dar mă așteptam 
la mai mult. 

Un sentiment de reușită care să valideze toată munca grea pe care am depus-o în contul 
meu și sentimentul că am reușit, oricare ar fi fost acesta. 

Dar, în afară de un mesaj emoţionat, plin de emoji de la Brady și de o căsuţă de intrare 
plină de DM-uri, eram aceeași persoană care fusesem cu o oră în urmă, cu aceleași griji și 
nesiguranţe. 

Ceva zimțat și morocănos mi-a străpuns fiorul până când am plutit încet înapoi pe 
pământ. 

Cumva, mi se părea mai rău să reușești ceva și să te simți totuși nemulțumit decât să nu 
reușești deloc. 

Aveam un milion de urmăritori, dar nu mă simțisem niciodată mai gol. 

Mi-am băgat telefonul în buzunar și am încercat să-mi ascund dezamăgirea. 

"Nu mi-am dat seama că îmi urmărești atât de atent numărul de urmăritori", am spus. 

Christian nu a muşcat momeala. În schimb, a băgat mâna în buzunar și a recuperat o cutie 
distinctivă roșie și aurie. 

"Pentru tine", a spus el. "Un cadou de felicitare." 

Curiozitatea și ezitarea se războiau în mine. 

Ar trebui să o iau? Nu mă simţeam în largul meu să accept un cadou de la el, când noi 
eram puțin mai mult decât un aranjament de afaceri, dar ce ar fi putut să-mi aducă? Având 
în vedere mărimea și marca, trebuia să fie o bijuterie. 

În cele din urmă, curiozitatea a învins. 


Am luat cutia și am deschis-o încet, așteptându-mă pe jumătate ca ceva să sară la mine, 
dar mi s-a oprit respiraţia în gât când am văzut ce era cuibărit în catifeaua neagră. 

Sfinte Sisoe. 

Era un ceas - cel mai superb și extravagant ceas pe care îl văzusem vreodată. Diamantele 
și smaraldele formau fluturi delicați pe cadranul lustruit, iar diamantele mai mici 
împânziseră banda de platină. 

"Este o piesă în ediție limitată care nu a ajuns încă pe piață", a spus Christian cu aceeași 
dezinvoltură ca și cum ar fi fost o jucărie de plastic pe care a luat-o de la mall. "Există doar 
cinci în lume. Una dintre ele îți aparține acum." 

Mi-am trecut degetele peste fața cu bijuterii. Ceasul trebuie să valoreze o avere. 

"Cum ai făcut rost de ea?" Întrebarea era o şoaptă în lumina muribundă a soarelui. 

Am știut răspunsul înainte ca el să răspundă. 

Ce a vrut Christian Harper, Christian Harper a primit. 

"Am căile mele." 

Creșterea de serotonină pe care i-o dădea faptul că ținea în mână o bijuterie 
impresionantă s-a estompat, fiind înlocuită de o stare de precauție. 

Nu mai puteam să mă agăț de niciun sentiment de fericire în aceste zile. 

Mi-am strâns mâna în jurul ceasului până când bijuteriile mi-au tăiat palma. "De ce îmi 
dai asta?" 

"Ți-am spus. Este un cadou de felicitare." 

"Ai spus că nu am ajuns la un milion de urmăritori decât acum o oră. Ai reușit să iei ceasul 
ăsta și să vii acasă în timpul ăsta?" 

A răspuns cu o ridicare elegantă din umeri. "Am contacte bune." 

În mod implicit aveam încredere, dar am simţit pe limbă gustul amar al minciunii lui. 

Diamantele au săpat șanțuri mai adânci în pielea mea înainte de a slăbi strânsoarea. 

"Este superbă și apreciez sentimentul, dar nu pot accepta asta." l-am întins ceasul. 

Mi-aș fi dorit să o pot păstra, dar întotdeauna mi-am dorit lucruri pe care nu le puteam 
avea. 

Dragoste. Afecțiune. Demnitate. Ceva profund și necondiționat pe care să-l pot numi al 
meu. 

În marea schemă a lucrurilor, un ceas nu era nimic. Era frumos și uram cât de mult îmi 
doream ceva care nu însemna nimic, dar era doar un accesoriu. Dacă cineva îl dorea, îl putea 
cumpăra. 

Celelalte lucruri, nici o sumă de bani nu le poate cumpăra. 

Expresia lui Christian a pâlpâit pentru prima dată de când a intrat. "Ţi-am dat-o eu. Este 
ata." 

"Îl dau înapoi. Este prea mult", am spus cu fermitate. "Acesta este un ceas cu diamante, 
Christian. Trebuie să valoreze zeci de mii de dolari." 

"Nouăzeci și două de mii șase sute." 

Am tresărit atât la număr, cât și la tonul lui rece. 

"Sunt doar bani. Am destui." Sprâncenele lui Christian s-au adâncit într-un V. "M-am 
gândit că o să-ți placă. Ai spus că ai nevoie de un ceas nou." 

Eu am spus asta. A fost un comentariu pe neașteptate pe care l-am făcut cu câteva 
săptămâni în urmă. 

Nu-mi venea să cred că Christian și-a amintit. 


"Dacă port asta, voi fi jefuită în momentul în care voi ieși din casă. Chiar dacă nu o fac..." 
Am tras o răsuflare prin plămânii mei comprimați. 

Oxigenul a alimentat flăcările unei vechi frustrări până când mi-au incinerat inhibiţiile și 
restul cuvintelor mele s-au revărsat. 

"Nu este vorba doar de ceas. Este vorba de tot. Aranjamentul nostru, garda mea de corp, 
faptul că locuiesc aici fără chirie, că te duci cu avionul tău la New York. Mă simt ca și cum aș 
fi amanta ta, doar că nu facem sex. Nu ești prietenul meu. Nu sunt sigură că suntem chiar 
prieteni. Deci spune-mi, de ce faci toate astea? Şi nu-mi spune că e pentru a mă felicita pentru 
numărul meu de followeri sau pentru că te simţi vinovat că cineva a intrat în apartamentul 
meu. Sunt un optimist, nu un idiot”. 

Dacă ar fi fost altcineva, aș fi bănuit că Christian încearcă să mă atragă într-un aranjament 
sexual ciudat. Dar el era suficient de bogat și de frumos încât nu avea nevoie să atragă pe 
nimeni în nimic. Oamenii stăteau la coadă pentru a-i face ordine fără ca el să fie nevoit să 
ceară. 

De ce îmi acorda un tratament special când abia mă cunoștea? 

Tic. Tic. Tic. 

Marșul asurzitor al secundelor care treceau pe ceasul de perete se potrivea cu saltul 
mușchilor din maxilarul lui Christian. 

Nici un cuvânt, doar tăcere. 

El era un seif, plin de secrete și sigilat cu un lacăt pe care nici măcar un hoț priceput nu-l 
putea deschide. Pericolul pulsa în jurul lui, țipând la mine să mă opresc și să mă întorc înainte 
de a fi prea târziu. 

Ca un nebun nesăbuit, am mers mai departe. 

"Nu mă aştept să răspunzi. Nu o faci niciodată. Dar, deși îți sunt recunoscător pentru 
ajutorul tău cu hărțuitorul, nu pot lua de la tine mai mult decât am luat deja." 

Am întins ceasul mai departe. Mâinile îi rămăseseră pe lângă corp, dar greutatea privirii 
lui era o apăsare fizică pe pielea mea. 

"Am semnat un contract, dar limitele s-au estompat de când m-am mutat. Este timpul să 
revenim la termenii iniţiali ai înțelegerii noastre. Suntem împreună doar în public, din motive 
reciproc avantajoase, și suntem colegi de casă până când îl găsim pe hărțuitorul meu și îl 
punem după gratii. Asta e tot ce suntem. Nimic mai mult, nimic mai puţin." 

Cuvintele se îngrămădeau ca niște cărămizi în zidul pe care îl construiam între el și inima 
mea rătăcită. 

Tic. Tic. Tic. 

Doar respirațiile mele sacadate întrerupeau trecerea chinuitor de lentă a timpului. 

Picioarele mele nu se mișcaseră nici un centimetru de când Christian venise acasă, dar 
pieptul mi se ridica de parcă aș fi escaladat Everestul. 

"Nimic mai mult, nimic mai puţin." Repetarea leneșă a cuvintelor mele mi-a provocat un 
fior de neliniște pe șira spinării. 

Gâtul meu era prea strâns pentru a lăsa să treacă suficient aer. Totul în jurul nostru bâzâia 
cu un zumzet neîncetat și periculos, ca un avertisment înainte de furtună. 

A făcut un pas spre mine. Eu am făcut un pas înapoi instinctiv, și încă unul, și încă unul, 
până când partea inferioară a spatelui meu a lovit canapeaua și inima mea a bătut suficient 
de tare încât să mă învineţească. 


"Asta suntem noi, Stella? Colegii de casă care se văd din motive reciproc avantajoase?" 
Întrebarea era catifelată, dar ochii lui străluceau ca tăișul unei lame proaspăt ascuţite. 

Palmele lui Christian s-au scufundat în pernele de o parte și de alta a mea, înconjurându- 
mă efectiv. 

Mi-a fost nevoie de toată voința mea pentru a nu mă retrage în mine însămi ca să nu-l 
ating. O singură atingere, și m-aș fi transformat în flăcări. Eram sigură de asta. 

Dar am refuzat să-i dau satisfacția de a se ascunde, așa că mi-am ridicat bărbia și am 
încercat să nu mă gândesc la cei doar câţiva centimetri care îmi separau corpul de al lui. 

"Asta e tot ce ar trebui să fim." 

"Nu te-am întrebat ce ar trebui să fim. Te-am întrebat ce suntem." 

"Niciodată nu-mi răspunzi la întrebări", am spus sfidător. "De ce aș răspunde la ale tale?" 

Zumzetul s-a intensificat, trecând peste noi ca un val de maree pe țărm. Ochii lui Christian 
s-au întunecat până când pupilele aproape că au ascuns aurul topit al irisului său. 

"Întrebările dumneavoastră." Tăietura crudă a zâmbetului său mi-a injectat gheață în 
vene și, brusc, am regretat că nu i-am cerut nimic. "Vrei să știi de ce, Stella? De ce ţi-am dat 
ceasul, de ce te-am mutat în casa mea, în sanctuarul meu , când am trăit singur mai bine de 
un deceniu și plănuisem să o fac pentru tot restul vieții?" 

Fiecare cuvânt îmi înfierbânta sângele cu adrenalină până când mă înecam în ea. În el. În 
acest vârtej sălbatic în care am fost absorbiți fără nici o cale de scăpare la vedere. 

"Este pentru că nu m-ai mai privit în ochi de la New York. Pentru că numai la tine mă pot 
gândi, indiferent unde sunt sau cu cine sunt, iar gândul că ești rănită sau supărată mă face să 
vreau să dărâm orașul ăsta." O răutatea blândă, aproape disperată, i-a acoperit vocea. 
"Niciodată nu mi-am dorit mai mult pe cineva și niciodată nu m-am urât mai mult pentru 
asta." 

Vortexul m-a târât mai adânc, scufundându-mă sub valurile a o mie de emoţii diferite. 
Orice cuvânt pe care l-aș fi putut rosti era prea încurcat în pieptul meu pentru a mai scăpa. 

Un zâmbet amar a tăiat acel chip sfâșietor. "De aceea, la naiba." 

Într-o perie de aer rece, Christian a dispărut. 

Ușa s-a trântit în urma lui, iar eu m-am prăbușit pe canapea, cu ceasul atârnându-mi de 
degete și cu ruinele lumii, așa cum o știam, la picioarele mele. 


23 
CHRISTIAN 


VALHALLA ÎNTR-O seară de VINERI ERA UN adevărat dezmățţ, dar în loc să iau parte la jocul de 
poker cu mize mari de la cazinou sau să mă răsfăţ la clubul pentru domni de la subsol, mi-am 
dat pe gât al șaselea pahar la bar. 

Scotch-ul, dezgustul de sine și furia îmi ardeau sângele în timp ce bruneta de lângă mine 
pălăvrăgea. 

Trei ore și de două ori mai multe băuturi nu dezghețaseră gheața neagră care îmi 
acoperea venele de când o lăsasem pe Stella singură în apartament. Nici femeile care se 
agitau în jurul meu, toate frumoase și împlinite în felul lor. 

Un magnat al produselor cosmetice. O moștenitoare de bomboane. Un supermodel care 
nu părea preocupat de abandonarea magnatului media cu care apăruse. 

"Stau la un hotel din apropiere." Fotomodelul s-a aplecat mai aproape până când vocea ei 
joasă, guturală, a pătruns în vacarmul din jur și în urechile mele. "Poate că ai vrea să mi te 
alături?" 

Mi-am trecut degetul mare pe marginea paharului și am privit-o în tăcere. 

Pielea ei s-a înroșit ușor sub privirea mea. 

O parte din mine a fost tentată să accepte oferta ei și să-mi înec frustrările în căldură și 
sex. Ăsta fusese planul meu când începusem să flirtez cu ea. 

Dar asta a fost problema. Nici un supermodel sau sex nu o putea șterge pe Stella din 
mintea mea nici măcar pentru o secundă. 

Agitaţia mi-a străbătut venele. 

"Nu mă interesează." Răspunsul meu a ieșit mai dur decât de obicei, iar agravarea s-a 
adâncit. 

Trebuia să plec naibii de aici. Eram prea la limită. Dacă rămâneam, riscam să fac ceva ce 
aș fi regretat. 

Înainte ca fotomodelul să poată răspunde, partenerul ei a observat în cele din urmă că se 
îndepărtase după ce și-a terminat conversaţia cu un alt membru al clubului. 

S-a îndreptat spre noi în trombă, cu fața întunecată de nemulțumire. 

"Anya. Ți-am spus să rămâi lângă mine." El a închis o mână proprietară în jurul 
încheieturii ei și s-a uitat la mine. 

Am privit înapoi, plictisită. 

Victor Black, directorul general al unui imperiu media format din zeci de ziare și site-uri 
web de prost gust, dar foarte citite. 

A fost, de asemenea, unul dintre cei mai enervanţi membri ai Valhalla. 

"Îmi pare rău." Anya nu-i părea deloc rău. 

"Harper." Victor mi-a făcut un rânjet urât. "Nu ar trebui să-ţi petreci seara de vineri cu 
prietena ta în loc să flirtezi cu partenera altui bărbat?”. 

Zâmbetul meu s-a înghețat la menţionarea indirectă a Stelei. 

Dacă nu am fi fost în public... 

"Ai dreptate", am spus eu prietenos. "Distracţie plăcută cu partenerul tău." 

Zâmbetul lui Victor s-a clătinat la răspunsul meu agreabil. O urmă de panică i s-a strecurat 
în ochi când m-am ridicat și am aruncat o bancnotă de o sută de dolari în borcanul cu 
bacșşișuri. 


"Unde ești..." 

Am plecat fără să ascult restul întrebării sale insipide și am făcut un pit stop la prețioasa 
lui mașină sport. 

Poate că nu aveam o armă la mine, deoarece Valhalla nu permitea accesul cu arme în 
interiorul clubului, dar asta nu însemna că nu aveam și alte arme, mai puţin evidente, la 
dispoziția mea. 

Două minute și un dispozitiv plantat mai târziu, m-am urcat în mașină și am plecat acasă. 

Când am oprit la Mirage, am urmărit pe telefon imaginile de supraveghere din fața casei 
lui Victor. Așa cum era de așteptat, el plecase la scurt timp după mine; mașina lui a intrat pe 
alee la mai puţin de zece minute după ce am parcat. 

El și Anya au ieșit din mașină și au intrat în casa lui. 

Am așteptat ca ușa să se închidă în urma lor înainte de a activa dispozitivul. 

Nu am putut auzi imaginile, dar am putut auzi bubuitura în capul meu când mașina lui a 
explodat în flăcări. 

Până când Victor a fugit, era deja o bucată de metal înnegrită și răsucită sub focul violent. 

Pentru prima dată în acea seară, am zâmbit cu adevărat. 

Mult mai bine. 

Mi-am băgat telefonul în buzunar și mi-am îndreptat geaca în timp ce coboram din 
mașină. 

Probabil că putea ghici cine se afla în spatele dispariţiei premature a mașinii sale, dar nu 
ar fi făcut nimic în acest sens. A avut noroc că nu am aruncat-o în aer când era în ea. 

Din nefericire, ușurarea pe care am obținut-o de la sexul cu Victor a fost de scurtă durată. 

Fiecare pas mai aproape de apartamentul meu îmi amintea de ceea ce s-a întâmplat cu 
Stella. 

Locuiam în aceeași casă, dar o simţeam cum se îndepărtează. 

Nu ești prietenul meu. Nici măcar nu sunt sigură că suntem prieteni. 

Mi s-a încleștat maxilarul. 

Îi cumpărasem ceasul în speranţa că va acoperi distanţa care se crease de la New York. 
Asta s-a întors împotriva mea. 

M-am dus la Valhalla sperând să-mi iau gândul de la ea. Și asta a fost un eșec. 

Puteam să mă duc acasă cu orice femeie aș fi vrut și am ales să mă întorc acasă la cea care 
nu mă dorea. 

Un râs caustic mi-a pârâit gâtul. 

Soarta a fost o nenorocită. 


Mi-am DESFĂCUT nodul de la cravată când am intrat în casă. Disprețul de sine de mai devreme 
mi-a înflăcărat și mai tare în piept. 

Îmi făcusem o carieră din a nu-mi pierde cumpătul, dar mi-am pierdut cumpătul când 
Stella a încercat să returneze ceasul. 

Asta e tot ce suntem. Nimic mai mult, nimic mai puțin. 

De ce faci toate astea? 


Pentru că niciodată nu mi-am dorit mai mult pe cineva și niciodată nu m-am urât mai mult 
pentru asta. De asta. 

Ecourile conversaţiei noastre învăluiau aerul. 

Intenționasem să mă duc direct în camera mea, dar m-am oprit când am zărit părul negru 
și creț care se ivea de deasupra canapelei și mirosul lumânării preferate a Stelei cu aromă de 
lavandă. Aceasta pâlpâia pe măsuța de cafea, alături de picioarele lungi și goale și de o 
împrăștiere de creioane de desen. 

Mi-am târât privirea peste întinderea de piele netedă și pantalonii scurți de bumbac până 
când am întâlnit o pereche de ochi verzi, neîncrezători. 

"Eşti încă treaz." Alcoolul și dorința mi-au ascuţit observaţia. 

Stella era de obicei în pat până acum, sau cel puţin în camera ei. Nu am crezut nicio 
secundă că se culca atât de devreme. 

De ce mă evitase? Nu putea fi din cauză că am refuzat să-i spun despre Magda și Vivian. 
Acea conversaţie fusese cel mult banală. 

"Nu puteam să dorm, așa că m-am gândit să desenez ceva." Și-a întors privirea la caietul 
de schițe. "Unde ai fost?" 

În ciuda tonului ei dezinvolt, o tensiune vizibilă îi căptușea umerii. 

O parte din gheață s-a topit în cele din urmă. Stropii de căldură mi-au strecurat prin vene 
şi mi-au smuls un zâmbet întunecat. 

"De ce întrebi?" 

"Ai fost plecat ore întregi. Curiozitatea este firească." 

Ea se pricepea la cacealma; eu mă pricepeam mai bine la detectarea prostiilor. 

Am traversat camera până când am ajuns în spatele ei. Reflecţiile noastre ne străluceau 
în fereastră, atât de clare încât puteam să urmăresc fiecare detaliu al feței ei - curba lungă și 
groasă a genelor, ușoara înclinare a ochilor verzi ca de pisică, delicateţea bărbiei și curbura 
elegantă a pomeților. 

"Am ieșit să beau ceva." Tracul meu dezinvolt nu se potrivea cu bătăile pulsului meu. 

Îmi venea să-i înfăşor părul în mână și să-i trag capul pe spate până când acei ochi erau 
în ochii mei. Să marchez acea piele perfectă cu dinţii mei și să-i revendic gura într-un sărut 
atât de adânc încât să șteargă noțiunea că eram doar colegi de casă. 

Mâinile mi s-au îndoit înainte de a le desprinde cu forța. Nu încă. 

Așteptasem prea mult timp pentru a-mi irosi toată munca grea pe un moment impetuos. 

Dacă Stella a simţit pericolul care se aduna în spatele ei, nu a arătat-o decât printr-o nouă 
strângere a umerilor. Creionul ei zbura pe pagină, schițând și umbrind fără pauză detaliile 
unei rochii până la podea. 

"Da. Simt mirosul de alcool." Strânsoarea i-a împiedicat răspunsul dezinvolt. "Scotch... și 
parfum?" 

"Gelos?" Mătasea s-a înfășurat în jurul tonului meu moale și batjocoritor. 

"Nu am niciun motiv să fiu." A continuat să schițeze, dar tușele erau mai rapide, mai 
furioase. "Suntem doar colegi de cameră." 

"Ăsta nu e un răspuns." I-am ascuns o şuviță de păr după ureche. Vocea mea a devenit 
ademenitoare, în timp ce creionul ei a încetinit. "Întreabă-mă ce vrei să știi cu adevărat, 
Stella." 

Genele ei s-au scufundat înainte de a se ridica și ochii ei s-au întâlnit cu ai mei în fereastră. 


Stella putea să aibă o fațadă rece cât de mult dorea, dar avea o inimă blândă și o purta pe 
mânecă. 

Puteam să disting o duzină de emoții diferite care se învârteau sub acele adâncimi de 
culoarea jadului - furie, frustrare, dorinţă și ceva mai întunecat, mai necunoscut. 

"Cu cine ai fost?" Indiferența se agăța de cuvintele ei, dar era suficient de zdrenţuită 
pentru ca eu să observ vulnerabilitatea subiacentă. 

Îi păsa, iar acea urmă de emoție m-a omorât mai mult decât ar fi putut-o face orice 
lovitură de sabie. 

"Trei femei." 

Mi-am apăsat mâna pe umărul ei, forțând-o să se liniștească atunci când a tresărit la 
răspunsul meu. 

"Erau în același bar ca și mine", am spus. "Aș fi putut să i-o trag oricăreia dintre ele. Să le 
fac să facă orice lucru murdar și desfrânat la care mă puteam gândi. Gura lor pe scula mea, 
mâinile mele în părul lor..." 

Buzele Stelei s-au strâns. Mândria aprindea o scânteie sfidătoare în ochii ei, dar cruzimea 
îi întindea trăsăturile încordate, iar eu am detectat un mic tremur sub atingerea mea. 

"Totuși, nu m-am atins de ele. Nu am vrut să o fac. Nici măcar un pic." Mi-am coborât 
capul, cu pieptul în flăcări de la cât de aproape era ea. Fiecare respirație o aducea mai adânc 
în orbita mea, dar le-aș fi dat la schimb pe toate dacă asta ar fi însemnat că o puteam avea pe 
ea, pe toată ea, pentru o singură clipă. "Poate că ar fi trebuit să o fac. Poate că atunci ai fi 
înțeles ce simt." 

Respirația mea i-a atins obrazul în timp ce mi-am alunecat palma pe curba umărului ei și 
pe braț. "Nu sunt un om gelos, Stella. Niciodată nu am invidiat pe cineva pentru ceea ce are 
sau cu cine este, și totuși..." Degetele mele au alunecat până la încheietura ei. "Sunt gelos pe 
fiecare persoană căreia îi zâmbești...”. O perie peste degetele ei. "De fiecare râs pe care nu-l 
aud..." Atingerea mea a coborât până la genunchiul ei și a făcut o călătorie lentă și languroasă 
pe coapsa ei. "Fiecare briză care îţi atinge pielea și fiecare sunet care se revarsă prin buzele 
tale. Aceasta. Este. Înnebunitor." 

M-am oprit la tivul pantalonilor ei scurți. Inima îmi trosnea, alunecând într-un ritm 
primitiv care se potrivea cu asprimea vocii mele. Aerul se învârtea cu dorinţe nestăpânite 
atât de puternice încât amenințau să ne consume pe amândoi. 

Stella încetase cu totul să mai deseneze. Creionul ei zăcea moale în strânsoarea ei slăbită 
și era nemișcată, atât de nemișcată, cu excepţia muzicii frenetice a pulsului ei. 

Am auzit-o peste vuietul fierbinte al sângelui din venele mele. Era un cântec de sirenă 
care mă chema la pierzanie și era atât de frumos încât aș fi putut ceda chiar dacă știam că mă 
va duce în iad. 

"Christian..." 

Fiecare mușchi s-a încordat la șoapta numelui meu. Suna atât de dulce venind din gura 
ei, ca şi cum ar fi fost sunetul salvării în loc de ruină. 

A fost singura persoană care mi-a spus vreodată numele în felul acesta. 

Mâna mea s-a încolăcit în jurul coapsei ei. Asprimea a săpat în carnea moale înainte de a 
o elibera și m-am îndreptat, urându-mă mai mult cu fiecare secundă. 

"Du-te în camera ta, Stella." Porunca mea aspră a spulberat intimitatea crudă a 
momentului. "Și încuie-ţi ușa." 

O clipă de ezitare. O expiraţie zdravănă. 


Apoi un foșnet de hârtii și o pierdere de căldură în timp ce ea fugea din cameră. 

Am așteptat până când i-am auzit ușa închizându-se înainte de a-mi elibera propria 
respiraţie în lesă. 

Pașii mei băteau în ritmul inimii în timp ce mă îndreptam spre baie, mă dezbrăcam de 
haine și porneam dușul cât mai rece posibil. 

Jeturile de apă înghețată îmi loveau pielea, dar nu făceau nimic pentru a potoli dorința 
care se dezlănțuia în mine și care incinera totul în calea ei, până când au rămas doar viziuni 
de ochi de jad și bucle întunecate și luxuriante. Parfumul fantomatic al florilor verzi se 
învârtea în duș, la fel de invizibil și totuși tangibil ca și senzația de mătase fierbinte sub 
atingerea mea. 

Stella îmi intrase atât de adânc în conștiință încât nu mai simțeam decât mirosul ei. Tot 
ce puteam simți. Și, chiar și atunci când închideam ochii, tot ce puteam vedea. 

Nevoia din vintrele mele a pulsat mai tare. 

La naiba. 

Am rostit o înjurătură mică înainte de a ceda și de a-mi înmănunchea penisul. Era tare și 
umflat și deja picura precum, iar mișcările mele erau aspre, aproape furioase, în timp ce mă 
străduiam să mă eliberez. 

Aș fi putut s-o sărut. l-aș fi putut strânge părul și aș fi putut să o marchez cu gura mea 
până când aș fi dovedit că nu era nimic fals în legătură cu focul întunecat care ardea între noi. 

Singurul lucru care m-a reţinut a fost un fir subțire de autocontrol, țesut din logica rece 
și din cele mai mici fărâme ale conștiinței mele distruse de mult timp. 

Eram foarte conștient de faptul că, dacă vreunul dintre noi ar fi cedat, m-aș fi condamnat 
nu numai pe mine, ci și pe ea la iad. 

Aș fi atins-o cu mâinile însângerate și aș fi sărutat-o cu gura unui înșelător. S-ar fi urcat 
în pat cu un monstru și nici măcar nu ar fi știut asta. 

O parte din mine o dorea atât de mult încât nu-mi păsa; cealaltă parte era suficient de 
protectoare încât aș fi trimis-o într-un loc unde nici măcar eu nu aș fi putut să o găsesc. 

A fost un paradox, la fel ca toate lucrurile din viața mea care aveau legătură cu ea. 

Dar dacă firul acela s-ar fi rupt... 

Am închis ochii, cu strânsoarea strânsă și respirația îngreunată. 

Ar putea fi sub mine acum, cu unghiile ei zgâriindu-mi spatele și numele meu un geamăt 
în gura ei... 

Orgasmul meu s-a încolăcit la baza coloanei vertebrale, la început încet, apoi mai repede, 
până când a explodat într-un moment orbitor și asurzitor. 

"La naiba!" 

Forţa eliberării mele mi-a înecat blestemul, dar când am coborât din înălţime, tot ce mi-a 
rămas era apa rece și strălucirea strălucitoare și batjocoritoare a luminii de deasupra 
capului. 

Mi-am sprijinit fruntea de gresia înghețată și mi-am numărat inspiraţiile adânci. 

Unu. Doi. Trei. 

Camera Stelei era în capătul holului de a mea. În ciuda a ceea ce i-am spus, o ușă încuiată 
nu ar fi fost o protecție prea mare. 

Patru. Cinci. Șase. 

Am continuat să număr până când bătăile inimii mele au încetinit până la un ritm normal 
și claritatea a alungat scotch-ul din sângele meu și ceața din creierul meu. 


Nu era seara potrivită pentru a face o mișcare. 

Așteptasem atât de mult timp. Puteam să mai aștept încă un timp. 

Pentru că atunci când o voi revendica pe Stella ca fiind a mea, o voi face atât de temeinic 
încât nu va mai exista nici o urmă de îndoială în mintea noastră cu privire la cine îi aparţinea... 
sau cui îi aparțineam eu în schimb. 


24 
STELLA 


CA SĂ SE ȘTIE, nu am fost gelos pe femeile pe care Christian le-a văzut aseară. Eram pur și 
simplu îngrijorată de faptul că a fost plecat ore întregi, deoarece era prietenul meu - mă rog, 
prietenul meu fals - și mi-ar fi creat multe bătăi de cap dacă i s-ar fi întâmplat ceva. 

Asta a fost tot. 

Pielea mi s-a înțepenit de conștiință în timp ce aşteptam ca Josh sau Jules să răspundă la 
uşă. 

Era o petrecere de inaugurare a casei lor cu întârziere, iar Christian obținuse o invitație 
deoarece Rhys și Bridget erau în oraș atât pentru petrecere, cât și pentru un eveniment 
diplomatic. Ceva legat de faptul că voia să-l vadă pe Rhys și nu se putea întâlni cu el separat. 

Plănuisem să-l evit pe Christian până când îmi rezolvam sentimentele încurcate față de 
el, dar acum trebuia să petrec o zi întreagă cu el, în timp ce mărturisirea și avertismentul lui 
îmi răsunau ca un disc stricat în cap. 

Niciodată nu mi-am dorit mai mult pe cineva și niciodată nu m-am urât mai mult pentru 
asta. 

Du-te în camera ta, Stella. Și încuie-ţi ușa. 

Imaginaţia mea nu se putea abține să nu învârtă fantezii despre ce s-ar fi întâmplat dacă 
nu aș fi plecat după avertismentul lui... sau dacă nu aș fi încuiat ușa, așa cum îmi spusese el. 

Mâini aspre. Săruturi cu whisky. Pași în întuneric. 

Căldura mi-a săgetat pe trunchi și s-a adunat între coapsele mele. 

Mi-am strâns cadoul de casă nouă mai aproape de mine, în timp ce respirația mi se 
întețea. 

În ciuda iubirii mele pentru cristale, tarot și toate lucrurile mistice, nu credeam în magie. 
Nu în vrăji și mături, oricum. Dar în acel moment, eram sigură că Christian putea să se târască 
în mintea mea și să scoată fiecare fantezie murdară și perversă pe care o aveam cu el. 

Privirea lui îmi ardea o gaură în obraz, în timp ce după-amiaza crocantă de aprilie se 
transforma într-un cuptor. Soarele a trasat o cărare nemiloasă peste pielea mea expusă și mi- 
a încetinit bătăile inimii, în timp ce tăcerea îmi înfășura mâini strânse în jurul gâtului. 

Aș fi putut să mă sufoc chiar acolo, pe treptele din față, dacă Jules nu ar fi deschis ușa de 
la intrare și nu m-ar fi salvat. 

"Stella! Christian! Mi s-a părut că v-am auzit!", a bubuit ea. "Mă bucur că ați reușit să 
veniți!" 

Tensiunea s-a prăbuşit, îndepărtând privirea lui Christian de la mine și slăbind sfoara 
care mă ținea în picioare până când m-am prăbușit pe setul meu de lumânări cadou în cutie, 
cu un amestec de ușurare și dezamăgire. 

"Nu am rata asta pentru nimic în lume." l-am împins cutia spre ea, sperând că nu-mi poate 
sesiza neliniștea. De îndată ce Jules a simțit mirosul bârfei, a urmărit-o ca un câine după un 
os. "Asta e pentru tine. O casă nouă fericită." 

Ochii ei s-au aprins. Ea trăia pentru cadouri. Mi-a spus odată că e păcat că Moș Crăciun 
nu e real, pentru că, oricât de bătrân ar fi, s-ar fi culcat cu el dacă asta ar fi însemnat să se 
trezească cu un cadou diferit în fiecare dimineaţă. 

De acord, asta a fost după trei lichioruri de ouă în timpul sărbătorilor, dar totuși. Mintea 
lui Jules Ambrose funcţiona în moduri fascinante. 


"Vă mulțumesc! Intraţi, intrați. Toată lumea este deja în sufragerie." A luat cadoul cu o 
mână și a deschis ușa mai larg cu cealaltă. "Scoate-ţi pantofii și lasă-i lângă ușă. Mie, personal, 
nu-mi pasă, dar Josh este obsedat de asta." Și-a dat ochii peste cap într-o exasperare bonomă. 

"Asta pentru că nu vreau ca oamenii să lase urme de murdărie pe podelele noastre, 
păgânule." Josh a venit în spatele ei și i-a sărutat obrazul înainte de a ne saluta cu un zâmbet 
cu gropiţe. 

"Hei, băieţi. Bine aţi venit în umila noastră locuință." Și-a întins un braţ dramatic în jurul 
casei de oraș cu două etaje. 

O mai vizitasem înainte, așa că eram familiarizată cu podelele din lemn masiv și cu 
decorul fermecător de nepotrivit - covoarele roz pufoase ale lui Jules alături de mobila din 
piele neagră a lui Josh, pernele ei roșii în formă de buze care compensau tablourile hidoase 
împrăștiate pe pereți. 

Josh era plăcut la vedere, dar gusturile sale în materie de artă erau cel puţin discutabile. 

"Frumoasă artă", a trasat Christian. 

"Mulţumesc." Celălalt bărbat a radiat. "L-am ales chiar eu." 

"Îmi dau seama." 

l-am aruncat lui Christian o privire rapidă, dar expresia lui era impasibilă. 

"Eu nu sunt un păgân." Jules era încă blocată de modul în care Josh o numea. "Cât despre 
murdărie și murdărie, pentru asta se face curățenie." 

"Da? Şi cine face curățenie?", a întrebat el în timp ce ne îndreptam spre sufragerie. Cadrul 
său slab se mișca ușor în jurul schiurilor sprijinite la întâmplare de ușa deschisă a dulapului 
din holul din față și a cutiei goale de Crumble & Bake care aluneca pe jumătate de pe o măsuță 
laterală. 

Era medic la Urgenţe la Spitalul Universitar Thayer, dar cu părul său negru și ciufulit, 
pielea bronzată și pomeţii ascuțiți, putea juca și la televizor. 

"Da", a spus Jules cu eleganță. "Când am timp." 

"Ultima dată când ai avut timp „ţi l-ai petrecut făcându-ţi un tratament facial acasă." 

"Pielea mea are nevoie de răsfăț. Să fii avocat este stresant." Şi-a aruncat părul peste 
umăr. "Pot să-ți reamintesc că ultima dată când ai avut timp, ţi l-ai petrecut primind bătaie 
de la Alex la șah?". 

Josh s-a încruntat. "Nu mi-am luat bătaie. Am înţeles cum stă treaba. Îmi dădeam seama 
de slăbiciunile lui." 

Jules îl mângâie pe braţ cu o mână liniștitoare. "Gata, gata, iubitule. E în regulă. Te iubesc 
în continuare chiar dacă ești naşpa la strategie." 

Mi-am înghiţit un râs la cearta lor. Unele lucruri nu se schimbau niciodată. 

Am intrat în sufragerie, unde restul petrecerii se întindea pe două canapele din piele. 

Bridget a sărit în sus și m-a îmbrățișat în clipa în care m-a văzut. "Stella! Mă bucur atât de 
mult să te văd!" 

"Și tu." Am strâns-o tare. Pentru restul lumii, ea era o regină, dar pentru mine, va fi mereu 
fata cu care mă uitam la "The Bachelor" şi cu care stăteam până târziu la beţie discutând 
despre filozofia vieții când eram în facultate. "Cum te tratează viața regală? Ai decapitat pe 
cineva în ultima vreme?" Am tachinat-o. 

Ea a scos un oftat exagerat. "Din păcate nu, deși am fost tentată să-l condamn pe ministrul 
de interne la ghilotină. Rhys m-a convins să nu o fac." 


I-a aruncat o privire jucăușă soțului ei, al cărui cadru musculos de 1,85 metri făcea ca 
canapeaua pe care stătea să pară o piesă de mobilier pentru păpuși. 

"Jumătate pentru că eu te-am convins să nu o faci, jumătate pentru că nimeni nu mai 
folosește ghilotina." Amuzamentul i-a înmuiat ochii cenușii căliți de luptă. 

"Aș putea să le aduc înapoi. Eu sunt regina. Ceea ce spun eu se aplică." Bridget s-a 
scufundat pe scaunul de lângă el cu aroganță regală, deși fața ei strălucea de răutate. 

Un zâmbet i-a despicat fața. "Bineînţeles că poţi, prinţesă." A mai murmurat ceva prea 
încet ca să pot auzi. Orice ar fi fost, a făcut ca obrajii lui Bridget să se înroșească roz de 
plăcere. 

Jules îl împinse pe Josh în coaste cu un suspin visător. "De ce nu-mi spui prinţesă? E atât 
de drăguţ." 

"Pentru că nu ești o prințesă. Eşti o iadionă", a spus el, câștigându-și o privire adâncă. "Și 
așa îmi place." A tras-o la pieptul lui și i-a plantat un sărut dramatic pe buze. 

Jules a făcut o încercare timidă de a-l împinge de pe el, dar râsul i-a izbucnit din gât. 
"Frumoasă salvare, Chen." 

Atmosfera veselă mi-a atenuat tensiunea de mai devreme, în timp ce m-am aplecat să o 
îmbrățișez pe Ava. 

Era ghemuită lângă Alex, care privea cu dezgust interacțiunile dulci ale celorlalte cupluri, 
în timp ce el îi înfășura un braț protector în jurul umerilor. 

"Dacă vrei să te implici și tu în PDA, acum e momentul", am glumit. 

Ea a râs. "Am notat, dar deocamdată suntem bine." Vocea ei a scăzut până la o șoaptă de 
scenă. "Alex este alergic la PDA." 

"Nu sunt alergic." A făcut o grimasă când Jules și-a înfășurat brațele în jurul gâtului lui 
Josh și a spus ceva care l-a făcut să se înmoaie la față. "Pur și simplu deranjat." 

"Alex are anxietate de performanţă", a spus Josh fără să își întoarcă privirea de la Jules. 
"Este în regulă, amice. Li se întâmplă celor mai buni dintre noi. Poate că poți investi în 
dezvoltarea unei pastile care să te ajute cu problema ta. Va fi ca Viagra pentru sărutători'. 

"Dacă ar fi să investesc în dezvoltarea a ceva, ar fi o botniță personalizată pentru a te face 
să taci." 

O gropiță răutăcioasă a încreţit obrazul lui Josh. "Alex Volkov a cheltuit toţi banii de 
cercetare și dezvoltare pentru mine? Sunt onorat." 

Jules și-a îngropat faţa în pieptul lui, cu umerii tremurând de râs. 

Ava își puse mâna pe brațul lui Alex. "Nu-i omori”, a avertizat ea. "Nu putem pierde o 
domnişoară de onoare și un cavaler de onoare atât de aproape de nuntă." 

"Termenul de cavaler de onoare este o publicitate falsă." Alex l-a fixat pe Josh cu o privire 
întunecată. "Ar trebui să te schimb cu altcineva." 

"Poţi să încerci, dar eu sunt singurul tău prieten și cine poate organiza o petrecere a 
burlacilor mai bună decât mine? Exact, nimeni." Josh şi-a răspuns la propria întrebare. "În 
plus, am depus deja avansul pentru flotorul de banane jumbo și cărțile de poker 
personalizate. Sunt ilustrate cu un desen cu Ava și un robot în costum." 

Mi-am întors capul ca să nu-mi vadă Alex zâmbetul. 

În afară de Ava, Josh era singura persoană care putea să scape provocându-l pe Alex în 
felul acesta. 

Poate. 


"Christian, mă bucur să te văd din nou!" a ciripit Ava înainte ca logodnicul ei să-și 
stranguleze fratele până la moarte în sufrageria acestuia din urmă. "Nu mi-am dat seama că 
vei veni”. 

Se întâlniseră o dată la nunta lui Bridget, dar faptul că întâlnise pe cineva o singură dată 
nu o împiedicase niciodată să se poarte cu cineva ca și cum ar fi fost un vechi prieten. 

"N-aș rata nicio ocazie de a ieși cu prietenii Stelei", a spus Christian cu ușurință. 

Mi-a așezat o mână în partea de jos a spatelui meu și aproape că m-am îndepărtat de 
căldura lui până când mi-am amintit că trebuia să ne întâlnim. 

Am cedat și le-am spus prietenilor mei că pot să le spună celorlalți, astfel încât toată 
lumea de aici să știe că ne prefacem, chiar dacă nu au spus-o. 

Totuși, ar trebui să continui să mă prefac de dragul simplităţii sau nu? 

Indecizia mi-a încorsetat mușchii. 

Christian trebuie să fi sesizat ezitarea mea, pentru că maxilarul i s-a îndoit în timp ce 
mâna lui a mai zăbovit o secundă înainte de a o retrage. 

Ușurarea și dezamăgirea se luptau pentru dominație în pieptul meu. 

Între timp, în cameră s-a făcut liniște, în timp ce şase perechi de ochi făceau ping-pong 
între noi. Nu eram singura nesigură în legătură cu modul în care să tratăm relația noastră; 
puteam vedea confuzia mâzgălită pe fețele prietenilor mei. 

O umbră ciudată a întunecat camera înainte ca Jules să bată din palme. 

"Dacă tot e toată lumea aici, să începem happy hour! Am o nouă rețetă de margarita pe 
care abia aștept să o încercați..." 

Nimeni nu a luat-o la întrebări, deși abia se făcuse amiaza. 

Mai multe margarita de casă și prea multe chipsuri mai târziu, m-am trezit pe o canapea 
cu Ava, Jules și Bridget, în timp ce Christian, Alex, Josh și Rhys stăteau vizavi de noi. 

Am respectat regula mea de a bea două băuturi la fiecare petrecere, dar Josh a fost atât 
de dur cu turnarea lui, încât capul îmi zbârnâia ca și cum aș fi înghiţit o jumătate de duzină 
de shot-uri de tequila. 

"Avem nevoie de o excursie între fete în curând." Bridget și-a lăsat capul pe spate și a 
căscat. "Ceva distractiv. M-am săturat de călătoriile diplomatice. Zbor mii de kilometri ca să 
zâmbesc și să dau mâna cu o grămadă de bătrâni. Aș putea să fac același lucru în Parlament, 
fără decalajul orar." 

"Da!" Jules s-a luminat la perspectiva unui weekend sălbatic în străinătate. "Ava, se 
apropie petrecerea burlăcițelor tale. Hai să o facem în stil mare. Să o facem de neuitat. Să o 
facem..." 

"Sigur și legal", a spus Ava cu fermitate. "Nu am nevoie să merg din nou la închisoare”. 

Ava, Jules și cu mine am fost arestate în timpul burlacilor lui Bridget, după ce Jules a lovit 
un ciudat în față pentru că o pipăise pe Ava. Din fericire, Bridget plecase până atunci, dar 
perioada petrecută într-o celulă rece din Eldorran nu a fost una dintre cele mai frumoase 
amintiri ale mele. 

"Din nou?" Capul lui Bridget s-a ridicat. "Când ai fost la închisoare?" 

"Uh..." Obrajii lui Ava s-au înroșit. "A fost o figură de stil?" 

Nu i-am spus niciodată lui Bridget ce s-a întâmplat pentru că s-ar fi speriat. În plus, Alex 
ne scosese pe cauțiune și se ocupase de consecinţe - adică nu a ținut totul departe de presă - 
așa că nu era nici un rău, nici o greșeală. 

"Aţi spus din nou. " Suspiciunea a întunecat trăsăturile elegante ale lui Bridget. 


"Vorbește despre momentul în care am intrat în turnul cu ceas în facultate și am dat peste 
securitatea campusului", a intervenit Jules. "Oricum, bineînțeles că burlacul va fi sigur și legal. 
Îmi place să trăiesc viața la limită, dar nu vreau ca Alex să mă ucidă, mulțumesc mult." 

Ne-am uitat la Alex, care îl asculta cu o expresie îndurerată pe Josh, care îi descria în 
detaliu cele treizeci și șase de utilizări diferite ale unui car de banane jumbo. 

La celălalt capăt al canapelei, Rhys și Christian purtau o conversaţie, cu vocile lor prea 
joase pentru ca eu să le aud. Rhys era încruntat; Christian părea amuzat. 

Ar trebui să fie ilegal ca atâta frumuseţe să ocupe un spațiu atât de mic. Dar în timp ce 
fiecare bărbat era devastator în felul său, privirea mea a fost atrasă irezistibil de forma slabă 
care se tolănea cel mai aproape de ușă. 

Christian și-a întors capul exact în momentul în care atenţia mea s-a oprit asupra lui. 
Privirile noastre s-au fixat, iar un curent electric de ceva primar mi-a pârjolit sângele. 

Ceaţa care îmi întuneca brusc capul nu mai avea nimic de-a face cu margarita. 

"Uită de călătorie pentru moment." Vocea lui Jules mi-a atras atenţia înapoi la ea, deși 
ochii lui Christian au rămas un brand fierbinte pe pielea mea. "Ce a fost asta?" 

"Ce a fost ce?" Inima mea a ricoșat în piept. 

Postgustul persistent de căpșuni și tequila s-a dizolvat în condimente și whisky pe limba 
mea. Era așa cum mi-am imaginat că ar fi avut gustul lui - căldură, păcat și masculinitate pură, 
nefiltrată. 

"Asta." Ochii ca niște lame de aluniță mi-au străpuns ignoranța prefăcută. Și-a înclinat 
capul cu o fracțiune de centimetru spre Christian. "Tensiunea sexuală este atât de densă încât 
o pot tăia cu un cuţit de unt." 

"Nu există tensiune sexuală." Doar dacă nu pui la socoteală durerea din miezul meu și 
conștiința care îmi strânge pielea. 

"Există. Chiar și eu o simt." Ava și-a ridicat părul de pe gât. "Dacă devine și mai fierbinte, 
va trebui să-l fac pe Alex să revină asupra regulii lui de a nu face PDA." 

"Exact." Jules s-a ridicat brusc în picioare, atrăgând atenţia bărbaţilor și întrerupându-l 
pe Josh în timp ce ajungea la flotorul de banane să folosească numărul douăzeci și cinci. 

"E totul în regulă?", a întrebat el. 

"Da. Trebuie doar să mergem la toaletă." M-a apucat de încheietura mâinii și m-a tras în 
sus și spre spatele casei. Ava și Bridget ne-au urmat. "Nu mâncaţi toate chipsurile cât suntem 
plecate!" 

"Sunt doctor și tot nu pot găsi un motiv medical pentru care fetele trebuie să meargă 
mereu la baie în același timp", l-am auzit pe Josh în timp ce plecam. 

"Eşti un idiot", a spus Alex. 

Vocile lor s-au stins când Jules ne-a tras în baia de oaspeți și a închis ușa în urma noastră. 

"De ce am impresia că e un interogatoriu FBI?" M-am sprijinit de tejghea și mi-am privit 
prietenii cu suspiciune. 

"Pentru că așa este." Jules și-a plantat mâinile în șolduri și a adoptat vocea de avocat. 
"Acum, spune-ne adevărul. Tu, Stella Alonso, ai sau ai avut vreodată relații sexuale cu 
Christian Harper?”. 

"Nu." 

"Vrei?" 

Două secunde de ezitare au fost suficiente pentru a stârni suspine în jur. 


"Ştiam eu!" Triumful strălucea în ochii lui Jules. "Sunt atât de fericită pentru tine! În sfârșit 
„cineva de care ești atrasă. Christian este nebunește de sexy și locuiţi în aceeași casă. Este ca 
și cum ar fi configurația perfectă pentru o aventură sexy." 

Bridget a fost mai puţin entuziasmată. "Am crezut că este o relație falsă", a spus ea cu 
blândeţe. "Ce s-a schimbat?" 

"După cum a spus Jules, arată destul de bine." Am apucat instinctiv colierul meu de cristal. 
Piatra caldă și limpede trebuia să-mi limpezească mintea și să mă ajute să mă concentrez, 
dar gândurile mele se rostogoleau în capul meu ca niște rufe puse la spălat. "De asemenea..." 
După încă un moment de ezitare, am vărsat tot ce se întâmplase. 

New York, aversiunea ciudată a lui Christian față de artă, ceasul, mărturisirea lui despre 
faptul că mă dorește. 

Când am terminat, trei ochi m-au fixat de tejgheaua de marmură cu grade diferite de șoc 
(Ava), îngrijorare (Bridget) și încântare (Jules). 

"Am avut sentimentul că te place din ziua în care l-am cunoscut", a spus Jules cu 
înțelepciune. "Felul în care s-a uitat la tine când am semnat contractul de închiriere? Whew 
." Ea s-a vânturat. "Ascultă, dacă vrei să pleci și să i-o tragi, nu mă voi supăra. E un nou sezon, 
iubito. E timpul să ștergi pânzele de păianjen din viața ta sexuală. Va fi ca o curăţenie de 
primăvară pentru vaginul tău”. 

Am tresărit la imaginea mentală. 

"Nu m-aș arunca în ceva atât de repede." O încruntare a marcat fruntea lui Bridget. 
"Christian este, ei bine, ştii deja ce cred despre el. Îi sunt veşnic recunoscătoare că ne-a ajutat 
pe mine și pe Rhys cu problema noastră cu scurgerea de fotografii, dar nu este cineva la care 
să apelezi dacă vrei o relaţie serioasă." 

"De aceea am spus "bang", nu "date", a spus Jules. "Pun pariu că este o bestie în pat. Are 
doar privirea aia." 

Căldura mi-a pătat obrajii. "Ce ar spune Josh dacă ar ști că evaluezi în secret abilitățile 
sexuale ale altor bărbați?" 

"Ar spune că este încă mai bun decât ei și ar avea dreptate. Viața noastră sexuală este 
fantastică." Jules i-a aruncat o privire dispreţuitoare lui Ava. "Îmi pare rău." 

"O să mă prefac că nu am auzit ultima parte." Ava acceptase relația dintre Josh și Jules cu 
condiția ca aceștia să nu discute niciodată despre viața lor sexuală în fața ei. 

S-a întors spre mine, cu ochii ei întunecaţi, calzi de îngrijorare şi curiozitate. "Întrebarea 
este: vrei doar sex cu el? Sau vrei ceva mai mult?" 

"Nu fi ridicol", a spus Jules. "Stel nu este interesat de întâlniri. Nu-i așa?" 

Cristalul s-a aprins pe palma mea. Nu am răspuns, dar tăcerea mea vorbea de la sine. 

"Oh." Zâmbetul lui Jules s-a estompat încet în realizare. "Oh." 

Oh avea dreptate. 

Nu știam dacă vreau să mă întâlnesc cu Christian, dar știam că îl vreau. 

Și am știut că era doar o chestiune de timp până când chimia întunecată dintre noi va 
exploda în ceva din care niciunul dintre noi nu-și va mai putea reveni. 


25 
CHRISTIAN 


"CE NAIBA crezi că faci?" 

"Beau și mă bucur de compania ta încântătoare." Mi-am ridicat paharul. "Mă bucur să te 
văd din nou, Larsen." 

"Mi-aș dori să pot spune același lucru." 

Rhys a fost morocănos și bosumflat de când am sosit, ceea ce nu era o mare diferenţă față 
de comportamentul său obișnuit, dar acum că fetele ieșiseră din cameră, și-a îndreptat toată 
forța mâniei sale asupra mea. 

"Un an de când ești prinţ consort și ai uitat istoria noastră. Prietenia noastră." Mi-am 
dantelat tonul cu o dezamăgire atent elaborată. "Credeam că ești diferit, dar e adevărat ce se 
spune. Puterea absolută corupe în mod absolut." 

Am folosit prietenia în cel mai vag sens al termenului. Relația noastră dificilă și complicată 
a început când Rhys mi-a salvat viața și când el a plecat de la Harper Security pentru a fi cu 
Bridget. Drumul dintre aceste puncte fusese presărat cu dezacorduri, înțepături și un 
amestec ciudat de respect reciproc și suspiciune. 

"Termină cu prostiile, Harper." Privirea lui Rhys a sclipit de iritare. Clasic pentru Larsen. 
Dacă ar fi rumegat și mai tare, ar fi avut nevoie de un chirurg plastician care să-i scoată 
încruntarea de pe față. "Ţi-am spus să stai departe de Stella. Nu-mi pasă dacă e falsă. 
Locuiește cu tine și nu am încredere în tine sub același acoperiș cu ea." 

"Pari îngrozitor de preocupat de viața ei amoroasă", am trasat eu. "E ceva ce ar trebui să 
știe Bridget?" 

Aerul plutea de pericol tăcut, dar nimeni nu părea îngrijorat, cu excepţia gărzilor regale 
de corp care se mișcau neliniștite în spatele camerei. 

Josh ne privea cu fascinație du-te și vino din partea cealaltă a lui Rhys, în timp ce Alex își 
răsfoia telefonul, părând plictisit. 

"Sunt îngrijorat din cauza lui Bridget", a mârâit Rhys. "Stella este cea mai bună prietenă 
a ei. Dacă te pui cu ea, Bridget se va supăra. Ceea ce înseamnă că mă voi supăra și eu." 

"Ah, înțeleg." Mi-am învârtit băutura în paharul ei înainte de a lua o înghițitură 
gânditoare. "Trebuie să fie obositor, să ai emoţiile tale atât de intim conectate cu cele ale 
altuia. Funcţionează și invers, sau este o lesă cu sens unic de care doar ea poate trage?". 

Josh a pufnit într-un râs. 

"Te prefaci amuzat", a spus Rhys fără să se uite la el. "De parcă Jules și Ava nu te vor călări 
în fund dacă i se întâmplă ceva Stelei." 

Zâmbetul lui Josh a dispărut. Alex și-a ridicat privirea de pe telefon, acei ochi verzi și reci 
pătrunzându-mi în piele pentru prima dată de când am ajuns. 

Nu ne recunoscusem unul altuia decât un salut obligatoriu din cap. 

Nu ne-am ascuns cvasi-prietenia, dar nici nu am anunțat-o lumii, pentru că nu era nimic 
de anunţat. În afară de partidele noastre lunare de şah și de ocazionalele interacțiuni de 
afaceri, ne vedeam foarte rar. 

"Evident, sunt îngrijorat", a spus Josh, făcând o mișcare de unu la opt în timp ce își 
îndrepta următoarea întrebare către mine. "Care sunt intențiile tale cu Stella?" 

"Nu trebuie să-ți dau explicaţii. Nici măcar nu te cunosc." 


O minciună. Magda căzuse din greșeală în mâinile lui înainte ca Dante să o cumpere de la 
el, ceea ce însemna că știam totul despre Josh Chen. Trecutul familiei sale, notele de la 
facultatea de medicină, echipa lui preferată de baschet și cum își lua cafeaua. 

Era un băiat de aur cu o dungă întunecată, dar nu una de care trebuia să mă îngrijorez 
acum că Magda nu mai era în posesia lui. 

"Stai în casa mea, te întâlnești cu una dintre cele mai bune prietene ale surorii și prietenei 
mele, așa că, de fapt, trebuie să te explici", a spus Josh. "Dacă nu-ți place, simte-te liber să 
pleci." 

Am suspinat, regretând decizia mea de a participa la această nenorocită de petrecere. 

Dacă Stella nu ar fi fost atât de hotărâtă să participe, aș fi putut să-mi petrec ziua făcând 
ceva mai productiv, cum ar fi să îl vânez pe urmăritorul ei, să îmi reorganizez biblioteca sau 
să termin cuvintele încrucișate de ieri. 

Orice era mai bun decât această conversație insuportabilă. 

"Ştii..." Expresia lui Rhys a devenit speculativă. "Bridget mi-a povestit despre toate 
lucrurile pe care le-ai făcut pentru Stella. I-ai redus chiria, ai fost de acord cu aranjamentul 
de întâlnire, ai mutat-o în casa ta când un ciudata speriat-o." Speculaţia s-a transformat într- 
o strălucire cunoscătoare care a declanșat o duzină de semnale de alarmă. "Credeam că nu- 
ți plac oamenii în spaţiul tău personal. Ai vreun motiv pentru care îi acorzi un tratament 
special ca o bomboană?" 

"Am motivele mele." Mi-am scuturat o bucată de scame de pe mânecă, imaginea unui calm 
netulburat, chiar dacă neliniștea îmi aluneca prin piept. 

Rhys era o adevărată pacoste, nu doar pentru că era unul dintre puținii oameni care nu 
se temea să mă înfrunte, ci și pentru că era foarte atent și mă cunoștea mai bine decât oricine 
altcineva în afară de Dante. 

Enervarea mea a mai crescut cu o treaptă când m-a examinat cu... amuzament? Ce naiba 
era așa de amuzant? 

"Sunt sigur că da." Umorul i-a prelungit tracul. "Prinzi sentimente, Harper?" 

"Doar că sunt iritat de faptul că sunt interogat." Dinţii din spate mi s-au încleștat înainte 
de a mă prinde și de a mă relaxa. "Ce fac cu viața și timpul meu nu este treaba ta." 

Zâmbetul lui Rhys s-a lărgit. "Deflecţie. Ceea ce înseamnă că am dreptate." Chicoteala lui 
joasă a ascuţit marginile nemulțumirii mele. "Oh, asta este bogat. N-am crezut niciodată că 
voi vedea ziua asta." 

Lângă el, degetele lui Josh zburau pe telefon cu o viteză alarmantă. 

Ochii mei s-au îngustat. "Îi trimiţi mesaje lui Jules?" 

"Bineînţeles că nu. Dar, în caz că te întrebi, fetele vor fi în baie pentru..." Și-a verificat 
telefonul. "Cel puţin încă o jumătate de oră." 

lisus Hristos. 

Dintre toți oamenii cu care Stella ar putea fi prietenă, a trebuit să-i aleagă pe aceștia. 

"Să ai sentimente nu este ceva de care să îţi fie rușine." Un mic zâmbet a spart gheaţa din 
expresia lui Alex. "O să te obișnuiești cu asta." 

Alex Volkov pe care îl știam acum trei ani nu ar fi spus niciodată așa ceva, nici măcar în 
glumă. 

Încă un semn că dragostea i-a transformat pe cei mai cumpătaţi dintre oameni în proşti. 
Era suficient pentru a face un om să vrea să-l vâneze pe Cupidon și să-l spânzure pe ticălos 
cu propriile săgeți. 


Agitaţia s-a extins în pieptul meu. "Nu începe cu mine. Cel puţin eu nu am renunțat la 
compania mea pentru a urmări o fată timp de un an în speranța că mă va cruța cu o a doua 
privire." 

"Totuși, eu am fata și tu stai pe o canapea și te cerți cu apropiații prietenilor ei", a spus 
Alex cu blândeţe. "Dacă nu ai sentimente pentru Stella, nu ai fi atât de agitat din cauza asta." 

"Exact." Josh a dat din cap de parcă mă cunoștea, deși schimbasem în total cinci cuvinte 
înainte de ziua de azi. 

Zâmbetul meu era de gheață pură. "Eu mi-aş petrece mai mult timp îmbunătăţindu-ți 
abilităţile de șah și mai puţin preocupându-mă de treburile altora, Josh. L-am bătut pe Alex 
la șah. Chiar așa?" 

Zâmbetul lui Josh a dispărut. "Cum adică, l-ai bătut pe Alex la șah? Când aţi jucat șah 
împreună?" Și-a întors capul spre Alex. "Ai jucat șah cu altcineva ?" 

Alex a închis ochii pentru scurt timp înainte de a-i deschide și m-a fixat cu privirea, cu o 
expresie plină de venin cu vârf de gheaţă. 

Zâmbetul meu s-a lărgit. "Avem o întâlnire permanentă de șah în fiecare lună." Mi-am 
învârtit băutura în pahar. "Nu ţi-a spus?" 

Josh părea lovit. "Mai ai un alt cel mai bun prieten secret? Dar...eu sunt cel mai bun prieten 
al tău! Ți-am cumpărat un plutitor de banane pentru petrecerea burlacilor!”" 

"Nu vreau un plutitor de banane, iar el nu este cel mai bun prieten al meu." Strălucirea lui 
Alex s-a intensificat. 

Am ridicat din umeri, sensul meu era clar. Ce puteți face? C'est la vie. 

Nu era vina mea că era atât de antisocial încât cel mai bun prieten al lui s-a speriat că își 
petrecea timpul cu altcineva. 

"Nu-mi vine să cred. Întâlnire în picioare la șah", a murmurat Josh furios. "De asta nu ai 
vrut să te uiţi cu mine la ultimul film Marvel?". Pentru că știi că mor de nerăbdare să văd acel 
film de săptămâni întregi..." 

Rhys era prea ocupat să râdă pentru a mai fi atent la drama care se desfășura la mai puțin 
de un metru distanţă. 

"Aşteaptă să îi spun lui Bridget. O să-i placă la nebunie." 

Buna mea dispoziție temporară s-a evaporat. "N-o să-i spui nimic." 

"Sigur că nu." Cadrul lui mare se scutura de veselie. 

Dinţii mei din spate s-au încleștat de ciudă. 

Dacă exista un lucru pe care îl disprețuiam, în afară de incompetenţă și Ziua 
Îndrăgostiţilor, acela era ca oamenii să se bage în treburile mele personale. 

A fost odată ca niciodată, Alex și Rhys ar fi fost de acord. Acum, erau prea biciuiţi de 
jumătățile lor pentru a se comporta cu un minim de respect de sine. Alex făcea o glumă? Rhys 
renunțând la intimitatea lui pentru o viaţă întreagă de paparazzi și tăieri de panglici? 

A fost dezgustător. 

Stella și cu mine eram diferiți. 

Nu o iubeam, dar o doream cu o intensitate care a lăsat în urmă conceptul de iubire fragil 
și suprautilizat. Nu a fost dulce sau zaharat. Nu existau curcubee sau unicorni, ci doar dorință 
cu margini de asprime și întuneric. 

Zile fierbinţi de iunie. Zâmbete secrete. Turcoaz. 

Așteptasem mult timp. 

În cele din urmă, aveam să o prind și, odată ce o făceam, nu o mai lăsam să plece. 


26 
STELLA 


AM TERMINAT prima piesă din colecția mea la patru zile după ce Josh și Jules și-au făcut casă 
nouă. 

Era atârnat pe spatele ușii mele, într-o revărsare de mătase și linii sinuoase, culoarea sa 
aurie fiind un contrast puternic cu fundalul de lemn închis. 

Nu a fost perfect, iar materialul a fost scump, ceea ce a însemnat că aveam nevoie de o 
opţiune mai bună de vânzare cu ridicata dacă voiam să măresc producţia, dar am reușit. 
Prima dovadă tangibilă că visele mele nu erau doar vise și că, în sfârșit, făceam pași concreți 
pentru a le transforma în realitate. 

O schiță completă, oricât de imperfectă ar fi fost, era totuși mai bună decât nicio schiță. 

Și acesta a fost propriul meu model, propriul meu design. Nu a fost doar o rochie rapidă 
cu model Simplicity pe care am făcut-o în vacanţa de Crăciun, într-un an. A fost a mea. 

Prea multă planificare este o formă de tergiversare. Cuvintele lui Lilah de la întâlnirea 
noastră la cafea au răsunat în capul meu în timp ce îmi treceam mâna peste corsetul rochiei. 
Alunecarea lină a acestuia pe pielea mea mi-a trimis un fior care mi-a străbătut sângele. Dacă 
vrei un brand, ai nevoie de un produs. Creează un produs grozav, apoi fă-ți griji pentru tot 
restul. 

"Restul" cuprindea stabilirea prețului, aprovizionarea, contactarea cumpărătorilor cu 
amănuntul și o mie de alte detalii care mă copleșeau de fiecare dată când mă uitam la lista 
mea de lucruri de făcut, dar aveam un produs și un plan. 

Restul va decurge de aici. 

O emoție ciudată mi-a crescut în gât, atât de necunoscută încât mi-a luat un minut să o 
identific: mândria. 

Nu am simţit-o când am atins un milion de followeri sau când m-am trezit a doua zi cu o 
avalanșă de oferte de colaborare cu un brand. Dar acum, stând în faţa unei rochii pe care mi- 
a luat o zi să o cos și o viață întreagă să o creez, o strălucire caldă de mândrie m-a cuprins. 

Toată viața mea, am creat pentru alți oameni. Articolele mele de pe blog erau pentru 
publicul meu, fotografiile mele erau pentru cei care mă urmăreau, notele mele erau pentru 
părinții mei, iar ideile mele erau pentru D.C. Style când lucram acolo. 

A fost pentru prima dată după mult timp când am făcut ceva pentru mine , și sincer? M- 
am simţit al naibii de bine. 

Imponderabilitatea s-a extins în pieptul meu și mi-a smuls un zâmbet imens. Nici măcar 
nu mi-a păsat că în acea seară era cina lunară în familie. Nimic nu mă putea dobori... 

Telefonul meu s-a aprins cu un apel primit de la Natalia. 

„Cu excepţia unei conversații cu sora mea. 

Zâmbetul meu s-a diminuat, dar a rămas destulă ameţeală încât vocea mea a ieșit mai 
veselă decât de obicei când am răspuns. 

"Hei, Nat." 

"Aceasta este o atenţionare că mama și tata se așteaptă ca tu să-ţi aduci prietenul în seara 
asta." Natalia a renunțat la amabilități. "Amintește-i să vină pregătit cu o realizare pe care să 
o împărtășească." 

Da, se aștepta ca oaspeţii să își împărtășească realizările la o cină a familiei Alonso. Cum 
altfel ar fi putut familia mea să judece dacă meritau o altă invitaţie? 


"Christian nu poate veni." Am pus-o pe Natalia pe difuzor ca să pot termina de pregătit. 
Pierdusem noţiunea timpului uitându-mă la rochia mea și trebuia să ajung acasă la părinții 
mei într-o oră. "Vrea să fie acolo, dar i s-a făcut rău în ultimul moment. Febră, frisoane, tot 
tacâmul." 

Era înfricoșător cât de ușor îmi curgea minciuna de pe limbă. 

A căzut pe jos cu un zgomot moale, alăturându-se zecilor de alte neadevăruri pe care le 
rostisem în ultimele câteva luni. 

"Serios." Tonul Nataliei a devenit plat de suspiciune. "Ce convenabil." 

Mi-am răsucit părul într-un coc, sperând că nu va putea auzi zgomotul rapid al inimii 
mele. "Este regretabil, dar boala nu se conformează programului nostru personal." 

Mai multe minciuni. Aș putea face o avere ca vânzător de mașini dacă linia mea de 
îmbrăcăminte nu ar merge. 

Vinovăţia m-a străpuns în piept, dar m-am ţinut tare. În nici un caz nu l-aș fi supus chiar 
şi pe cel mai mare duşman al meu la cina cu familia Alonsos. În plus, aveam nevoie de o minte 
limpede și de toate facultățile mele pentru a mă ocupa de părinții mei, iar dacă era un lucru 
la care Christian se pricepea, acela era să îmi întunece judecata. 

"Mama și tata nu vor fi fericiți”, a avertizat Natalia. "Abia așteptau să-l cunoască pe 
prietenul tău". 

Mai degrabă așteptau cu nerăbdare să-l pună pe grătar. Jarvis și Mika Alonso aveau o listă 
strictă de cerinţe pe care le așteptau de la un viitor ginere și, deși Christian a bifat aproape 
toate căsuțele - bogat, bine educat, cultivat - procesul de interogare ar fi fost o tortură. 

"Postați atât de mult despre el. Trebuie să fie ceva serios." 

Sora mea a fost atât de evidentă în legătură cu pescuitul ei încât aș fi râs dacă nu aș fi fost 
bolnavă de nervi. 

"Luăm lucrurile zi de zi". Mi-am șters praful de fard pe obraji. "Sunt sigură că mama și 
tata vor înţelege. În plus, ştii cum e mama cu microbii. Nu ar vrea un musafir bolnav la cină..." 

"De fapt, mă simt mult mai bine." 

M-am învârtit, pulsul mi-a crescut vertiginos la vederea lui Christian sprijinit de rama de 
lemn, fără haina de costum și cu o mână în buzunar. O șuviță rătăcită de păr negru îi cădea în 
ochi, implorându-mă să i-o dau la loc. 

"Ieri am fost în pană de serviciu, dar astăzi sunt ca nou." s-a adresat Nataliei prin difuzor, 
dar ochii lui nu i-au părăsit pe ai mei. "Deci, Stella, dragă, voi putea să te însoțesc la cină până 
la urmă." 

Nu se întâmpla așa ceva. 

Christian ne-ar fi auzit când am pus-o pe Natalia pe speaker. 

Cineva din înaltul cerului trebuie să mă urască. Poate că nu ar fi trebuit să lipsesc atât de 
mult de la biserică de când m-am mutat din casa familiei mele. 

Ce faci? am mustit, sperând că privirea mea a transmis întreaga măsură a nemulțumirii 
mele. 

Singurul său răspuns a fost un zâmbet care m-a făcut să-mi reconsider poziția față de 
non-violenţă. 

Să nu faci niciun rău...decât dacă falsul tău iubit încerca să se strecoare la o cină cu familia 
ta autoritară. 

Dar, din nou, cina ar trebui să fie o pedeapsă suficientă. O masă cu familia Alonsos l-ar 
face chiar și pe puternicul Christian Harper să fugă pe dealuri. 


"Oh!" O surpriză rară a trecut prin vocea Nataliei înainte de a-și reveni. "Mă bucur să aud 
asta." Marginile cuvintelor ei s-au înmuiat acum că știa că mai era cineva în cameră. "Ne 
vedem peste o oră, atunci." 

"Ba da, o vei face. Abia aştept", a trasat Christian. 

Am închis înainte de a da glas exasperării care îmi bolborosea în vene. "Ce-a fost asta?" 

Calm, calm, liniștit. Calm, calm... 

"Eu am fost de acord să luăm cina acasă la prietena mea." Christian s-a îndreptat și și-a 
trecut o mână peste cravată. "Ne întâlnim de câteva luni. E timpul să-ți cunosc părinții, nu 
crezi?" 

"De fapt, nu ne întâlnim." 

"Ei nu știu asta." Replica lui calmă nu a făcut decât să mă înfurie și mai tare. "Trebuie să 
mă întâlnesc cu ei până la urmă. Nu există prea multe scuze pe care le poţi invoca. În felul 
ăsta, scăpăm de întâlnire și ei nu te vor mai bate la cap." 

Avea dreptate. Totuși, am urât cum a procedat. 

Cina era în mai puțin de o oră, iar eu nu eram pregătită mental pentru o masă cu Christian 
și familia mea. 

Cum ar reacționa părinții mei la el? Cum ar reacționa el față de ei ? Văzusem cum poate 
Christian să farmece o masă în New York, dar asta se întâmplase cu prietenii. 

Ultima dată când am adus un băiat acasă - Quentin Sullivan, la balul de absolvire a liceului 
- părinții mei l-au interogat atât de neobosit în legătură cu media generală, acceptările la 
facultate și planul pe cinci ani, încât a izbucnit în lacrimi în timpul drumului cu limuzina spre 
bal. În momentul în care am ajuns, a mormăit ceva despre o greşeală și şi-a petrecut restul 
serii dansând cu o altă fată. 

Christian habar n-avea în ce se băgase. 


DRUMUL NOSTRU SPRE casa PĂRINȚILOR MEI a fost la fel de silențios ca și cel spre casa lui Josh 
și Jules din weekend. 

Mărturisirea lui despre faptul că mă dorea era elefantul din fiecare cameră în care ne 
aflam împreună, dar niciunul dintre noi nu o aborda. 

Nu am știut cum să mă adresez. Poate că ar fi fost mai ușor dacă nu aș fi vrut și eu, dar de 
fiecare dată când încercam să aduc în discuţie acest subiect, nervii mă copleșeau. 

M-am uitat pe furiș la Christian. Aerul dintre noi zumzăia cu o sută de cuvinte rostite. Îmi 
strângeau plămânii și îmi tăiau fluxul de oxigen până când am ametit. 

Aerul condiționat era pornit, dar am deschis geamul și am tras o mică gură de aer 
proaspăt. 

Ne-am oprit la un semafor roșu. 

Christian nu a scos niciun cuvânt despre fereastră, dar căldura privirii lui era ca un brand 
pe pielea mea. 

Mi-am ţinut ochii pe fereastră și m-am îndepărtat de el până când am ajuns la casa 
părinților mei, unde griji mai mari ne-au înecat tensiunea. 


Așa cum era de așteptat, familia mea l-a întâmpinat așa cum ar fi făcut-o cu orice oaspete 
- politicos și primitor la suprafață, dar care, în secret, îl evalua la fiecare mișcare pe care o 
făcea și la fiecare cuvânt pe care îl scotea din gură. 

A adus cu noi un vin roșu de colecţie de două mii de dolari din colecţia sa vastă de vinuri, 
ceea ce l-a făcut simpatic pentru mama, dar tata a fost mai greu de impresionat. 

"Am auzit de tine." Tonul lui Jarvis sugera că ceea ce a auzit nu era deosebit de măgulitor 
pentru Christian. "Harper Security, corect?" 

"Da, domnule." Christian mi-a dat castronul cu piure de cartofi. Îşi pusese o ţinută mai 
casual decât costumele sale obișnuite pentru cină, dar, cumva, cămașa cu nasturi și blugii îl 
făceau să pară și mai intimidant, ca un lup în haine de oaie. O urmă de provocare deghizată 
în zâmbet îi cocheta în colţurile gurii. "Lucrez ocazional cu guvernul. Îl cunosc bine pe 
secretarul Palmer." 

Faţa tatălui meu s-a transformat într-o mască de linii sumbre la menţionarea șefului său. 
"Sunt sigur că da." 

Zăngănitul farfuriilor și al paharelor a înlocuit conversaţia până la felul principal. Pauza 
mi-a dat șansa de a-mi repeta răspunsul pentru tradiționala noastră împărțire a realizărilor. 

Am terminat prima piesă din colecția mea de modă. Oh, am uitat să vă spun? Încep un brand 
de modă. Am... 

"Cum merge treaba ta la D.C. Style?" Întrebarea Nataliei a tăiat în gândurile mele 
interioare. 

Încă nu-mi anunțasem familia că am fost concediat. De fiecare dată când încercam, 
cuvintele ajungeau până la jumătatea gâtului meu înainte de a se ofili și a muri. 

"E în regulă." Mi-am ridicat paharul de apă la buze și am sperat că nimeni nu a detectat 
ușoara tremurătură din mâna mea. 

"Hmm." Zgârietura furculiței Nataliei pe farfurie a sunat ca niște cuie pe o tablă de cretă. 
"Ştii ce e amuzant? Eram în cartier zilele trecute. Aveam o întâlnire lângă biroul tău, așa că 
m-am gândit să trec să te salut. Dar când am apărut, recepționera mi-a spus că nu mai lucrezi 
acolo. A spus că nu ai mai lucrat acolo de aproape două luni." 

Toate mișcările s-au oprit ca și cum ar fi apăsat pauză pe scenă. Nu mai eram oameni, ci 
statui de ceară ale noastre, încremenite într-un tablou grotesc de șoc și negare. 

Christian a fost singurul care a dat semne de viață. Căldura lui îngrijorată mi-a mângâiat 
pielea brusc înghețată, iar ridicarea și coborârea uniformă a pieptului său mi-a liniștit o parte 
din nervi. 

Credeam că prezenţa lui la cină mă va dezechilibra, dar făcea exact contrariul. 

Nu aș putea spune același lucru despre părinţii mei, totuși. 

Pielea tatălui meu își pierduse culoarea, iar gura mamei mele a format un O roșu surprins. 
Era nevoie de multe pentru a-i surprinde pe Jarvis și Mika Alonso, iar o parte nebună și 
nebună din mine a vrut să-mi scoată telefonul și să înregistreze momentul pentru 
posteritate. 

"Le-am spus că trebuie să fie o greșeală." Ochii Nataliei m-au fixat ca o insectă pe pământ. 
"Nu se poate să fi fost concediat și să nu ne spui. Nu-i așa, Stella?" 

Regretul mi-a acoperit partea din spate a limbii sub formă de bilă. 

Nevoia de a minți din nou era atât de mare încât aproape că mă trăgea sub vraja ei, dar 
nu puteam să păstrez şarada la nesfârșit. În cele din urmă, aveau să descopere adevărul. 

Era timpul să nu se mai ascundă și să recunoască ceea ce s-a întâmplat. 


"Nu a fost o greșeală. Nu mai lucrez la D.C. Style." Fiecare silabă mi-a zgâriat gâtul în timp 
ce ieșea. "Am fost concediată la jumătatea lunii februarie." 

Liniştea s-a mai agăţat de încă o bătaie înainte de a exploda în înjurături și strigăte. 

"Mijlocul lunii februarie! Cum ai putut să ne ascunzi asta atât de mult timp?", a întrebat 
mama mea în japoneză. 

A crescut în Kyoto și a revenit la prima ei limbă ori de câte ori era supărată. 

"Așteptam momentul potrivit pentru a-ți spune", i-am răspuns în engleză. 

Nu mai exersasem japoneza de ani de zile, dar înclinația ei era atât de familiară încât mă 
simțeam ca și cum aș fi stat din nou la școala de weekend. Părinţii mei fuseseră prea ocupați 
să ne învețe pe mine și pe Natalia formalităţile, așa că ne înscriseseră la cursuri de spaniolă, 
germană și japoneză când eram copii. Spuneau că era pentru a ne ajuta să ne conectăm cu 
moștenirea noastră mixtă, dar eu bănuiam că avea mai mult de-a face cu faptul că stăpânirea 
unei limbi străine dădea bine în cererile de înscriere la facultate. 

"Și ce ai făcut în tot acest timp?" Zbuciumul liniștit al furiei tatălui meu s-a infiltrat în 
fiecare colț al camerei. "Nu ţi-ai găsit o slujbă nouă de două luni?" 

Mi-am răsucit colierul în jurul degetului până când mi-a tăiat circulația. 

Calm, calm, liniștit. 

"Nu am aplicat pentru un alt loc de muncă de birou. Câştig foarte mulți bani din blogul 
meu și tocmai am semnat un contract de campanie cu un mare brand. De șase cifre. Câștig un 
venit cu normă întreagă." 

"Poate, dar nu este un venit stabil." Jarvis şi-a strâns atât de tare buzele încât acestea nu 
erau decât o pată de alb pe pielea lui brună. "Ce se va întâmpla când afacerile se vor epuiza? 
Sau dacă îţi pierzi contul? Ce zici de un fond de urgență? Cât de mult ai în economii?" 

A tras întrebările ca niște gloanţe. 

"L." M-am uitat la Christian, care și-a înclinat bărbia în semn de susținere tăcută. Expresia 
lui era placidă, dar ceva turbulent se ascundea sub ochii lui. Un fior mi-a străbătut spinarea 
înainte de a mă confrunta din nou cu plutonul de execuţie. 

"Nu am de gând să devin un influencer cu normă întreagă. De fapt, eu..." Spuneţi-o pur și 
simplu. "Am de gând să îmi creez propriile modele. Pentru o linie de modă. Şi mai am câteva 
economii, dar le voi reface după ce voi primi următoarea plată pentru campania Delamonte." 

O ghilotină a tăcerii atârna suspendată deasupra mesei înainte de a tăia aerul și de a 
declanșa o altă explozie. 

"Nu poţi să vorbeşti serios!" Mika și-a prins furculița cu o mână cu degetele albe. "Un 
creator de modă? Stella, ai absolvit la Thayer. Poţi fi orice! De ce naiba ai alege designul?”. 

Tatăl meu era blocat pe cealaltă parte a bombei mele. "Cum adică, mai ai ceva economii? 
Unde a dispărut restul?" 

Transpiraţia îmi umezea ceafă. 

Ori te duci mare, ori te duci acasă. 

Părinții mei erau deja supăraţi pe mine. Puteam la fel de bine să smulg plasturele de pe 
celălalt secret al meu și să mă confrunt cu toate consecințele deodată. 

"Am plătit pentru îngrijirea lui Maura la un centru de îngrijire." Mi-am eliberat colierul și 
mi-am băgat mâinile sub coapse pentru a le împiedica să tremure, dar genunchiul drept îmi 
țopăia de nervi. 


Era bine că mama mea nu putea vedea, altfel ar fi țipat la mine pentru asta. Conform 
superstiţiilor japoneze, scuturarea piciorului invita fantomele sărăciei sau ceva de genul ăsta. 
Era una dintre cele mai mari neplăceri ale mamei mele. 

"Are Alzheimer", am continuat eu. Mâna mea s-a încolăcit în jurul marginii scaunului 
pentru a se sprijini. "I-am plătit camera și pensiunea în ultimii câțiva ani. Acolo s-au dus cei 
mai mulți bani ai mei." 

De data aceasta, tăcerea nu era o lamă; era un boa constrictor care se înfășura în jurul 
membrelor mele și mă sugruma până când respiraţia îmi ieșea în mici bufete de aer. 

Mama mea a pălitpână când a ajuns să semene cu un decupaj de hârtie al ei însăși. "De ce 
ai face asta?" 

"Pentru că nu are pe nimeni altcineva, mamă. A avut grijă de mine..." 

"Ea nu face parte din familie", a mușcat Mika. "Suntem recunoscători pentru anii pe care 
i-a petrecut cu voi, fetelor, și înţeleg de ce aveţi un atașament față de ea. Dar nu a mai fost 
dădaca voastră de mai bine de zece ani, iar tu nu înoți în bani, Stella. Ești șomeră, pentru 
numele lui Dumnezeu. Chiar și când lucrai la D.C. Style, salariul tău era jalnic. Să cheltuiești 
zeci de mii de dolari pe an pentru a avea grijă de o fostă angajată a familiei, când nu ești 
stabilă financiar, este cea mai iresponsabilă, cea mai prostească..." 

Furia mi-a aprins un chibrit în stomac și mi-a eradicat orice urmă de vinovăţie pentru 
minciunile mele. 

Am urât modul în care părinţii mei o respingeau pe Maura ca pe o simplă fostă angajată 
a familiei, când ea fusese mult mai mult decât atât. Îmi cântase până adormisem când eram 
copil, mă îndrumase prin anii turbulenți ai pubertăţii și trecuse cu o răbdare remarcabilă 
prin furtuna angoasei mele de la începutul liceului. A fost acolo pentru fiecare genunchi 
jupuit și fiecare inimă frântă din adolescență și merita mai mult decât o recunoaștere 
trecătoare pentru tot ce a făcut. 

Fără ea, părinții mei nu ar fi fost unde sunt astăzi. Ea a ținut gospodăria unită în timp ce 
ei își construiau cariere de legendă. 

"Maura face parte din familie. Mi-a fost mai mult ca o mamă decât ai fost tu vreodată!" 
Cuvintele au izbucnit înainte să le pot opri. 

Gâfâitul Nataliei a înecat zgomotul furculiței pe farfurie. Nu scosese niciun cuvânt de când 
a dezvăluit concedierea mea din D.C. Style, dar ochii ei erau cât farfuriile de mari în timp ce 
se holba la mine. 

Niciunul dintre noi nu mai răspunsese părinţilor noștri din anii adolescenţei noastre 
rebele. Chiar și atunci, rebeliunea noastră fusese ușoară - un comentariu răutăcios aici, o 
noapte de furișare la o petrecere a unui prieten acolo. 

Nu eram copii de poster pentru comportament rău, dar eu... Doamne... Practic, i-am spus 
mamei mele că e o mamă de rahat. În faţa unui oaspete şi a restului familiei noastre. La cină. 

Pastele pe care le mâncasem mai devreme mi se agitau în stomac și mă confruntam cu 
posibilitatea foarte reală de a vomita pe setul Wedgwood preferat al lui Mika. 

Mama s-a clătinat de parcă tocmai îi dădusem o palmă. Dacă înainte fusese palidă, acum 
era o fantomă, cu obrajii complet albiți de culoare, de parcă cineva ar fi supt viața din ea. 

Pentru prima dată, Mika Alonso, unul dintre cei mai temuţi avocaţi din oraș, femeia care 
avea un răspuns pentru fiecare întrebare și o replică pentru fiecare argument, a rămas fără 
cuvinte. 


Mi-aș fi dorit să mă simt bine, dar tot ce simțeam era greață. Nu am vrut să o rănesc. Nu 
mă așteptam ca vorbele mele să o rănească, pentru că fuseseră atât de evidente. Mama mea 
nu fusese niciodată prin preajmă când eram copil. Ea însăși glumise odată că Maura era 
mama noastră surogat. 

Dar nu se putea nega durerea care îi umplea ochii și îi răsucea fața într-o versiune de 
nerecunoscut a ei însăși. 

Alături de ea, fața tatălui meu era și ea de nerecunoscut, doar că a lui era întunecată de o 
furie abia stăpânită. 

"Ai întrecut măsura, Stella." Vocea lui joasă a trimis un alt val de greață care s-a izbit de 
măruntaiele mele. "Cere-ţi scuze mamei tale. Chiar acum." 

Spatele coapselor mele se strângea pe vârful mâinilor mele, în timp ce capul meu se 
învârtea cu mii de răspunsuri. 

Mi-aș putea cere scuze și aș putea să mă revanșez. Orice pentru a șterge durerea mamei 
mele și furia tatălui meu. 

Fetița din mine încă se strâmba la gândul de a-mi supăra părinții, dar orice altceva mai 
puțin decât sinceritatea totală ar fi fost doar un pansament temporar pentru o rană 
supurândă. 

"Îmi pare rău dacă te-am rănit, mamă." Crăpătura din vocea mea se potrivea cu cea care 
îmi despica pieptul. "Dar Maura practic m-a crescut. Amândouă știm că este adevărat și nu 
are pe nimeni altcineva care să aibă grijă de ea. Și-a petrecut primii ani din viață având grijă 
de mine și tratându-mă ca și cum aș fi fost propria ei fiică. Nu o pot lăsa singură acum când 
are nevoie de mine." 

Nu m-am uitat la Natalia, care o plăcuse pe Maura, dar nu avea aceeași legătură cu ea. 
Cariera părinților mei nu a luat avânt până când eu am împlinit cinci ani, iar Natalia zece. 
Până atunci, ea era prea mare pentru a forma același atașament față de bona noastră ca și 
mine. 

Nu a vrut să-mi ia apărarea. Niciodată nu a făcut-o. 

În afară de o mică tresărire, mama mea nu a reacționat la cuvintele mele. Tatăl meu, pe 
de altă parte, a devenit și mai furios. 

Lui Jarvis Alonso nu-i plăcea ca oamenii să nu-i asculte ordinele. 

Fulgerul i-a înghițit maroul de obicei cald al ochilor până când aceștia au devenit de un 
negru dur și implacabil. 

Nu-mi fusese niciodată frică de tatăl meu, cel puţin nu în sensul fizic. Dar în acel moment, 
eram îngrozită de el. 

Când a vorbit din nou, a rostit un mârâit zgomotos pe care îl rezerva de obicei pentru 
discuţiile despre dictatori străini și celule teroriste. 

"Stella Rosalie Alonso, dacă nu-ţi ceri scuze mamei tale în clipa asta, voi..." 

"Îţi sugerez să nu termini fraza asta." 

Vocea liniștită a lui Christian a tăiat prin fumul toxic al furiei tatălui meu ca și cum nu ar 
fi existat. 

Ca și Natalia, tăcuse de când cina a luat-o razna, dar tensiunea care se revărsa de pe el 
spunea o mie de cuvinte. 

Dacă furia tatălui meu era o furtună care se aduna, cea a lui Christian era un tsunami 
întunecat și tăcut. Când cei care se aflau în calea lui au simțit pericolul, era prea târziu. 


Și în timp ce ochii mei se plimbau între maxilarul pulsând al tatălui meu și privirea 
mortală a lui Christian, am avut sentimentul că seara proastă avea să se înrăutățească. 


27 
CHRISTIAN 


"Mă amenințați în propria mea casă?" O muchie de oţel a curs sub vocea lui Jarvis Alonso. 

"Nu este amenințător, domnule. Sugerând." 

Contrastul dintre tonul meu politicos și tensiunea care crepita în aer a îmbibat de 
batjocură o adresare altfel deferentă. 

Mi-am așezat mâna pe coapsa Stelei sub masă, liniștinând-o. Făcuse o treabă admirabilă 
în a-și păstra expresia calmă, dar mici frisoane tremurau sub atingerea mea. 

M-am abținut să spun ceva cât am putut. Nu-mi stătea în fire să stau liniștit în fața unei 
nedreptăți care mi se făcea, iar fiecare afront la adresa Stelei era un afront la adresa mea. Dar 
pentru ea, asta era o problemă personală cu familia ei. Trebuia să le țină piept și să-și spună 
punctul de vedere fără ca altcineva să intervină. 

Puteam să mă descurc dacă părinții ei se supărau, chiar dacă mă enervaseră toată seara. 
Dar ceea ce nu aș fi tolerat era ca cineva, chiar și cei din sângele Stelei, să o facă să se simtă 
vinovată și să-i ceară scuze pe care nu le merita. 

L-am fixat pe Jarvis cu un zâmbet plăcut care nu se potrivea cu tonul meu glacial. 

"Dacă te întrebi de ce ți-ar ascunde fiica ta anumite lucruri, uită-te în oglindă", am spus. 
"Uită-te la modul în care ai reacționat. În loc să o sprijiniți, aţi atacat-o. În loc să fii mândru 
de unitatea și pasiunea ei, o forțezi să intre într-o cutie în care nu are ce căuta. Stella este una 
dintre cele mai altruiste, creative și strălucite persoane pe care le cunosc, dar tu o denigrezi 
pentru că nu se conformează definiţiilor tale limitate ale succesului. De ce? Pentru că ţi-e 
rușine să ai un copil care a îndrăznit să se abată de la calea rigidă pe care ai urmat-o tu? 
Mândria ta contează mai mult pentru tine decât fericirea ei, și totuși ești surprins că ea 
consideră că singurul adult care a fost alături de ea în creștere este mai mult un părinte decât 
oricare dintre voi." 

Am adresat ultima propoziție atât tatălui, cât și mamei ei, care nu se mai mișcaseră de la 
izbucnirea Stelei. 

Femeia trebuie să fie în stare de șoc. 

Bine. A meritat-o. 

Furia era un monstru în măruntaiele mele, îndreptată atât împotriva părinților Stelei 
pentru că îi săreau la gât în legătură cu afurisitele ei de finanţe fără să se gândească deloc la 
ceea ce simţea ea, cât și împotriva surorii ei pentru că îi expusese plecarea din D.C. Style într- 
un mod atât de crud și răzbunător. 

Câte dintre nesiguranţele Stelei proveneau din faptul că crescuse într-o casă atât de 
critică? 

Majoritatea, pun pariu. 

Singura frâu de siguranţă pentru furia mea era prezența Stelei și faptul că era vorba de 
familia ei. În ciuda relaţiei tensionate pe care o avea cu ei, probabil că nu ar fi reacționat bine 
dacă le-aș fi golit conturile bancare sau dacă le-aș fi atacat dispozitivele cu viruși distructivi. 
Exista un cod deosebit de neplăcut pe care îl dezvoltasem anul trecut din plictiseală și care 
putea colecta și distruge toate datele de pe un dispozitiv infectat până când respectivul 
dispozitiv nu mai era decât o bucată de metal inutilă în mai puțin de zece minute. 

Jarvis s-a holbat la mine, o venă îi pulsa atât de tare la tâmplă încât mă așteptam să 
explodeze în orice clipă. 


"Aceasta este o problemă de familie", a mârâit Jarvis. "Nu-mi pasă de cât timp te întâlnești 
cu Stella. Nu sunteți şi nu veţi fi niciodată o familie. Îţi cunosc reputaţia, Christian Harper. 
Pretinzi că ești un om de afaceri cinstit, dar ești un șarpe în iarbă. Ai mâinile pline de sânge 
pe mâini și dacă crezi că te las să te apropii de fiica mea după seara asta, te înșeli amarnic." 

L-am examinat cu un zâmbet slab. 

Puţine lucruri mă amuzau mai mult decât oamenii care încercau să mă amenințe. 

Era tatăl Stelei, ceea ce îi oferea un anumit grad de protecţie. 

Dar ce secrete se ascundeau în canalele cibernetice ale vieţii sale digitale? Dacă săpați 
suficient de adânc, exista întotdeauna ceva. Istoricul căutărilor pe Google, fotografii, clicuri 
pe linkuri, e-mailuri și camere de chat private. Vieţile online ale oamenilor erau pline de 
informaţii, cele mai multe dintre ele aruncate cu atâta dezinvoltură încât proprietarul nu se 
gândea de două ori la modul în care le-ar putea incrimina. 

A fost o mină de aur pentru cineva ca mine. 

Dacă Jarvis Alonso a crezut că o poate ţine pe Stella deasupra capului meu, va afla cât de 
repede și de ușor pot expune scheletele din dulapul lui. 

"Lasă-l pe Christian în pace." Vocea blândă și firavă a Stelei mi-a întrerupt meditaţiile. 
"Nu-mi pasă de zvonurile nefondate sau de ceea ce crezi că știi despre el. lată ce știu din 
proprie experiență: de când ne cunoaștem, nu a fost decât de ajutor. M-a încurajat să-mi 
urmez visele și a crezut în mine atunci când eu nu credeam în mine. M-a sprijinit mai mult în 
cele câteva luni de când îl cunosc decât m-ai sprijinit tu toată viața mea și nu te voi lăsa să-l 
insulți pentru că mi-a luat apărarea." 

Am fost atât de surprins încât aproape am tresărit înainte de a mă prinde. 

Ceva cald și străin se mișca în pieptul meu, mâncând barierele de oțel pe care le 
ridicasem. 

Nimeni nu mă apărase până atunci. Niciodată. 

Nu aveam nevoie și nici nu voiam ca ei să o facă, dar Stella fusese întotdeauna excepția la 
toate regulile mele, iar faptul că o vedeam atât de puternică și cu ochii limpezi de convingere 
îmi aprindea un chibrit de mândrie în piept. 

Convingerea ei era deplasată, pentru că eram exact ceea ce mă acuza tatăl ei - un șarpe în 
iarbă, un monstru cu mâini însângerate și un trecut și mai însângerat. Dar, după ce m-am 
văzut prin ochelarii ei roz, mi-am dorit, pentru prima dată în viața mea, să fiu bărbatul pe 
care ea îl credea. 

Fără milă, poate, dar onorabil în esența sa. 

În realitate, singurele bucăţi de onoare pe care le posedam în aceste zile erau cele 
reflectate în ochii ei. 

"leşi afară." Jarvis nici măcar nu a clipit la discursul Stelei. Furia lui era un lucru tăcut, dar 
era atotcuprinzătoare în intensitatea ei. În seara asta nu avea să se ajungă la niciun 
raționament cu el. "Dacă preferi să fii de partea unui străin pe care îl cunoști de câteva luni 
în locul familiei tale, atunci nu ai ce căuta la această masă." 

Stella a devenit rigidă, în timp ce mama ei a tras aer în piept. "Jarvis..." 

"Chiar acum, Stella." A ignorat protestul frânt al soţiei sale. "Pleacă înainte să te dau eu 
însumi afară." 

Natalia s-a agitat, neliniștea alunecându-i în sfârșit pe față în faţa furtunii de rahat pe care 
o declanșase. "Tati..." 


"Sincronizare perfectă. Tocmai ne pregăteam să ne scutim." Mi-am împăturit șervețelul 
într-un pătrat îngrijit și l-am pus pe masă înainte de a-mi împinge scaunul înapoi. "Stella." 

Am pus o mână blândă pe umărul ei, trezind-o din starea de stupoare. 

S-a ridicat și, după o ultimă privire aruncată familiei sale înghețate, m-a urmat afară pe 
uşă. 

Liniştea ne-a urmărit în mașină și pe drum ca un interlop nedorit, dar am lăsat-o să stea 
până când Stella a rupt-o ea însăși. 

"M-a dat afară." S-a uitat pe fereastră, părând ameţită. "Tata nici măcar nu a mai țipat la 
mine până acum." 

"Ați atins un punct sensibil. Nu ar fi reacționat atât de puternic dacă o parte din el nu ar 
fi știut că ai avut dreptate." 

"Da, bine." A lăsat să iasă un râs apos. "Acum știi de ce nu te-am vrut la cină. Familia mea 
pune disfuncţia în disfuncţie." 

Un zâmbet sinistru mi-a atins buzele. Dacă ea credea că familia ei era disfuncțională, stai 
să vezi când o să afle despre a mea. 

Nu că ar fi făcut-o vreodată. 

"Am văzut și mai rău." Am oprit la un semafor roșu și i-am aruncat o privire oblică Stelei, 
fața mea înmuindu-se. "Nu era nevoie să mă aperi." 

"Am vrut." Convingerea din vocea ei mi-a provocat o înțepătură ciudată în piept. "Nu 
meritai să fii atacată în felul ăsta. Mi-ai luat apărarea și e corect să fac și eu la fel." O urmă de 
roşu i-a colorat pomeţii. "În plus, ceea ce am spus era adevărat. Chiar dacă mă enervezi 
uneori" - gura mea s-a curbat la folosirea ei necaracteristică, dar adorabilă, a termenului 
"enervează-mă " - "eşti o persoană bună sub toate astea." 

Aș fi râs de aprecierile ei dacă nu ar fi ascuţit durerea într-o lamă care s-a înfipt perfect 
între cutia toracică. 

"Aveţi prea multă încredere în oameni. Nu sunt cavalerul pe care îl crezi tu", am spus cu 
blândeţe. 

A fost un avertisment la fel de mult ca un compliment. 

De obicei, îi luam în derâdere pe cei care erau suficient de naivi încât să creadă că oamenii 
sunt în mod inerent buni, în condiţiile în care exista atât de mult rău în lume. Nu trebuia decât 
să deschizi televizorul la știri pentru a fi martor la adâncimile depravării la care se poate și 
se poate cobori omenirea. 

Dar, dintr-un motiv oarecare, credința neclintită a Stelei în bunătatea oamenilor a atins o 
coardă în mine despre care nu știam că există. 

Nu era singura lumină de optimism din jurul meu, dar era singura care conta. 

"Poate că nu. Dar nici tu nu ești răufăcătorul care crezi că ești." Reflectoarele care treceau 
pe stradă îi aruncau pe față o caldă strălucire aurie, punându-i în evidenţă trăsăturile delicate 
și încrederea care strălucea în acei frumoși ochi de jad. 

Dacă ai ști... 

Semaforul s-a făcut verde. Ochii mei au zăbovit asupra ei pentru încă o secundă înainte 
de a mă îndrepta spre față și de a călca accelerația. 

Nu am mai vorbit în timpul călătoriei, dar la următorul semafor roșu, mi-am încolăcit 
mâna peste mâna ei pe consola centrală și am tinut-o acolo până când am ajuns acasă. 


28 
STELLA 


27 APRILIE 

Există o şansă de 50 % ca tatăl meu să mă renege în seara asta. Nu l-am văzut niciodată 
atât de supărat, nici măcar atunci când i-am zgâriat noul său Benz după ce mi-am luat permisul 
de conducere şi l-am luat în secret la plimbare. (În apărarea mea, acea bordură a apărut de 
nicăieri). 

Dar știi care este partea cea mai rea? Nu e durerea din ochii mamei mele sau felul în care 
sora mea m-a dat de gol. Nu e nici măcar faptul că tatăl meu m-a dat afară din casă. 

Este vorba de faptul că nu aș fi schimbat ceea ce am făcut chiar dacă aș fi știut care va fi 
rezultatul. 

Întotdeauna am fost o fiică tăcută şi ascultătoare. Cea care făcea tot ce-mi cereau părinţii, 
care își cerea scuze chiar și atunci când nu era nevoie și care se dădea peste cap pentru a se 
asigura că toată lumea este fericită. 

Dar fiecare persoană are o limită, iar eu am atins-o pe a mea. 

Sunt destul de sigur că nimic din ceea ce fac nu va fi suficient de bun pentru familia mea, 
așa că de ce să mai încerc? Aș putea la fel de bine să le spun adevărul despre ceea ce simt. Ar fi 
trebuit să o fac cu mult timp în urmă. Dar, sincer, nu cred că aș fi găsit curajul să o fac în seara 
asta dacă Christian nu ar fi fost acolo. 

Este ironic. Nu am vrut să plece, dar a sfârșit prin a fi cea mai bună parte a serii mele. E 
ceva la el... nu știu cum să explic. Dar mă face să mă simt ca și cum aș putea fi oricine aș vrea să 
fiu. 

Și mai mult, mă face să simt că pot fi cine sunt. 

Sună ciudat? Probabil că da. 

M-am crucit citind replica asta acum, dar e în regulă. Oricum, tu ești singurul care va vedea 
asta și știu că nu mă vei judeca. 

De fapt, asta descrie perfect ceea ce simt pentru Christian, ca și cum nu mă va judeca 
indiferent de ceea ce spun sau fac. lar într-o lume în care sunt judecată în mod constant - online 
și în viața reală - acesta este cel mai bun sentiment din lume. 


RECUNOȘTINȚA ZILNICĂ: 
1. Finalizarea primei piese din colecția mea 
2. Funcţia de difuzor 


2 ci Nopi E 


"IŢI faci bagajele pentru trei zile sau pentru trei luni?" Christian s-a uitat la muntele meu de 
bagaje cu o sprânceană ridicată. 
F p E ipe PRE : PAET a d 
Este Hawaii , Christian." Am mai băgat un costum de baie în valiza mea supraîncărcată. 
"Numai îngrijirea părului meu ocupă o geantă întreagă. Știi câte ravagii fac plaja și umiditatea 
asupra părului creț?". 


"Nu." Privirea lui era aprinsă de amuzament. 

"Exact." M-am ridicat pentru a-mi trage răsuflarea. 

Mă dureau mușchii de la orele de împachetat. Am amânat până în ultimul moment, dar 
trebuia să le fac astăzi, deoarece plecam mâine pentru marea ședință foto a lui Delamonte în 
Hawaii. 

Nu m-a deranjat. Împachetarea a fost o distracţie binevenită de la nervii care îmi înotau 
în stomac și de la spectrul familiei mele. 

Nu am mai auzit nimic de la ei de la cina noastră de acum două săptămâni și nici nu am 
mai luat legătura cu ei. 

Bătrâna Stella i-ar fi sunat a doua zi dimineață, cerându-și scuze din belșug și 
scufundându-se în vinovăție pentru ceea ce se întâmplase. 

E adevărat, mă simțeam vinovat, dar nu îndeajuns pentru a mă retrage din lupta tăcută 
care se dădea în familia Alonso. În timp ce regretam că mi-am rănit părinţii, eram înţepată că 
nici măcar nu încercau să înţeleagă de unde vin. În plus, încă mă mai frământam după ce 
mama o numise pe Maura fostă angajată şi după ce tatăl meu îl insultase pe Christian. 

Am fost surprinsă mai mult decât oricine de modul în care instinctele mele de protecție 
au apărut în timpul discursului tatălui meu. Christian nu avea nevoie de ajutor pentru a se 
apăra. Nici măcar nu credeam că fusese jignit; insultele ricoșau în el ca gloanţele de cauciuc 
în titan. 

Totuși, nu-mi plăcea să aud cum îi vorbea tata. Nu merita așa ceva. 

"Cum te simți în legătură cu Hawaii?" a întrebat Christian. 

Azi lucra de acasă, dar era îmbrăcat în costum și cravată. 

Tipic. 

"Grozav." Vocea mea a ieșit mai înaltă decât de obicei. "Emoţionată." 

Mi-am șters palmele pe partea exterioară a coapselor și am încercat să-mi calmez bătăile 
rapide ale inimii. 

Era pe jumătate adevărat. Eram entuziasmată. Hawaii era frumos, iar ședința foto era 
piatra de temelie a noii campanii a lui Delamonte. Fotografiile urmau să fie peste tot - online, 
în reviste, poate chiar pe panouri publicitare. 

Nu am vrut să fiu model profesionist, dar campania din Hawaii ar putea avea un impact 
enorm asupra carierei mele. Făcusem deja suficienți bani din parteneriatele cu mărci în 
ultima lună pentru a-mi acoperi cheltuielile pentru restul anului; campania de tipărire 
Delamonte mi-ar fi ridicat profilul și mai mult. 

Dar o ședință foto atât de importantă a venit și cu o tonă de presiune. Aceasta a cântărit 
pe umerii mei și mi-a distrus entuziasmul până când mi s-a învârtit capul cu cele mai rele 
scenarii. 

Mă simțeam mai confortabil să pozez în fața camerelor de luat vederi ale altora de la 
prima mea ședință foto Delamonte din New York, dar în Hawaii a fost diferit. Hawaii a fost 
cea mai mare. 

Dacă am îngheţat și nu mi-am revenit așa cum am făcut-o în New York? 

Dacă toate fotografiile au ieșit oribile? 

Ce se întâmplă dacă mă îmbolnăvesc și nu pot filma sau dacă îmi rup piciorul în drum 
spre platou sau altceva? 

Brandul a cheltuit o grămadă de bani pentru excursie, iar noi am avut la dispoziție doar 
trei zile pentru a face totul bine. 


Dacă am dat-o în bară... 

Mi-am plecat capul și m-am concentrat să împăturesc o rochie de plajă, astfel încât 
Christian să nu vadă panica din ochii mei. 

Ar fi trebuit să știu că nu-l va păcăli. 

"Nervos?", a întrebat el, straniu de perspicace ca de obicei. 

Am înghițit pe lângă nodul din gât. "Puțin." Mult. 

Ar putea Delamonte să mă concedieze pentru incompetență în mijlocul campaniei? 
Trebuie să vorbesc cu Brady și să revăd contractul. Poate vor crede că au făcut o greșeală și 
o vor angaja pe Raya în locul meu sau... 

"Nu fiţi. Te vei descurca de minune." 

"Ai prea multă încredere în mine." 

"Ai prea puțină." Vocea lui era mai apropiată de data aceasta, o atingere de catifea pe 
pielea goală a gâtului și a umerilor mei. 

M-am întors, iar pulsul mi-a sărit în piept la apropierea lui. 

Niciodată nu mi-am dorit mai mult pe cineva și niciodată nu m-am urât mai mult pentru 
asta. 

Amintirea cuvintelor lui a scânteiat ca un curent electric între noi. Ochii lui s-au aprins cu 
ceva luminos și fierbinte înainte de a se întuneca din nou, iar inima mea a revenit la ritmul 
său normal. 

"Plecăm mâine dimineaţă la ora opt." Christian a dat din cap spre bagajul meu. "Voi angaja 
un sherpa pentru tine." 

"Exagerezi. Nu iau atâtea lucruri." 

Două valize mari, o geantă de voiaj și o geantă de voiaj păreau perfect rezonabile pentru 
trei zile în Hawaii. 

"Vom fi de acord să nu fim de acord. Pe o notă legată de securitate..." Amuzamentul sec al 
lui Christian s-a estompat în ceva mai serios. "Filmarea din Hawaii nu este un secret, dar 
vreau totuși să nu anunţi că ești acolo până când nu ne întoarcem în D.C.". 

Stomacul mi s-a întors din cu totul alt motiv. 

Între confesiunea lui Christian, cina în familie şi pregătirea pentru ședința foto, mi-am 
împins grijile legate de hărțuitorul meu la fundul minţii. Acum au revenit într-un val uriaș. 

"Avem deja vreo pistă?" 

Nu-i cerusem să mă informeze periodic. Cu cât mă concentram mai mult asupra lui, cu 
atât deveneam mai nerăbdătoare, dar nu am putut rezista de data aceasta. 

"Nimic concret, dar ne apropiem de asta. S-ar putea să nu te urmeze până în Hawaii, dar 
mai bine să fim siguri decât să ne pară rău." 

"Bine." Mi-am frecat cu degetul mare colierul de cristal. "Corect." 

Faţa lui Christian s-a înmuiat. "Totul se va rezolva, cu filmarea și cu hărţuitorul. Ai 
încredere în mine." 

Asta a fost partea înfricoșătoare. Am făcut-o. 

"Odihnește-te puţin. Mâine avem un zbor lung", a spus el. "Și Stella? Lasă unicornul." 

"Nu aveam de gând să îl iau cu mine", am bombănit la plecarea lui Christian din spate. 

După ce a plecat, l-am așezat pe domnul Unicorn înapoi pe postamentul său de lângă patul 
meu. "Vom vizita Hawaii împreună altă dată", i-am spus cu regret. 


Era tovarășul meu de nădejde ori de câte ori călătoream singură, dar, din moment ce 
Christian mă însoțea, nu mai era nevoie să îl iau cu mine. Îmi plăcea doar să am un pic de 
familiaritate atunci când vizitam locuri noi. 

Am terminat de împachetat. 

Emoţiile mele au oscilat de la emoție la teamă, la nervozitate și înapoi, dar mă simțeam 
mai bine știind că Christian va fi cu mine. 

Fluturii din stomac mi-au zvâcnit din nou la gândul celor trei zile în paradis cu el. 

A fost o călătorie de serviciu, dar totuși. 

Aveam un sentiment ciudat că orice s-ar fi întâmplat în Hawaii îmi va schimba viaţa. 


29 
STELLA/CHRISTIAN 
CHRISTIAN și cu mine am ajuns în Kauai după ora cinei în noaptea următoare. 

În loc să ne aventurăm la restaurantul hotelului, care ar fi necesitat prea mult efort, am 
comandat room service și ne-am instalat în livingul vilei. 

Ca de obicei, Christian a aruncat o privire la camera pe care Delamonte mi-a rezervat-o și 
ne-a trecut la ultima vilă rămasă. 

l-am aruncat o privire pe furiș în timp ce mâncam într-o tăcere plăcută. 

Se tolănea pe partea lui de canapea, arătând exasperant de sexy, cu cămașa mototolită și 
părul ciufulit. Niciunul dintre noi nu arăta cel mai bine după ce călătorisem toată ziua, dar 
dezmăţul lui nu făcea decât să-l facă mai sexy, nu mai puțin. 

"Îţi place ceea ce vezi?", a trasat el. 

"Da." Am ținut să mă uit în jurul vilei superbe. Se mândrea cu o priveliște uimitoare 
asupra Pacificului, iar camera de zi se deschidea spre un lanai mobilat, care, la rândul său, 
ducea direct la plaja noastră privată. "Locul ăsta este uimitor”. 

Nu asta cerea, dar nu era nevoie să-i umfle orgoliul. El știa că eu știam că e sexy, așa că ce 
rost avea să o spun? 

Râsul complice al lui Christian mi-a încălzit stomacul ca o ciocolată caldă decadentă. 

Era o anumită magie în a-l vedea în afara granițelor din D.C. Ca și la cina lui Dante, el a 
alunecat într-o versiune mai relaxată a lui însuși. 

Fără costum, râs uşor. 

"Îmi place această versiune a ta." Mi-am ţinut cana aproape de gură. "Eşti mai..." Am 
căutat cuvântul potrivit. "Mai apropiat." 

Un zâmbet i-a jucat în colțurile gurii. "Sunt?" 

"Să o spunem așa. D.C. Christian arată de parcă te-ar ucide dacă i-ai tăia calea în trafic. 
Hawaii Christian arată de parcă te-ar duce cu mașina dacă ţi-ar vedea mașina stricată pe 
marginea drumului." 

Sunetul bogat al amuzamentului său a umplut din nou colțurile încăperii. "Suntem în 
Hawaii de mai puţin de două ore." 

"Exact. Imaginează-ți ce ţi-ar putea face trei zile în paradis." Am luat o înghițitură 
gânditoare de ceai. "Să dansezi într-o cămașă cu imprimeu hawaiian? Să mă însoțești la yoga 
la răsăritul soarelui? Renunțând la carnea roșie? Posibilităţile sunt infinite." 

"Stella." S-a aplecat în față, cu fața serioasă. "Ziua în care voi purta o cămașă cu imprimeu 
hawaiian va fi ziua în care vacile vor zbura." 

"Nu se știe niciodată în ritmul în care tehnologia progresează. S-ar putea întâmpla", am 
spus, fără să mă descurajez. "Ştii care este problema ta?" 

"Te rog, spune. Sunt pe muchie de cuțit." 

l-am ignorat sarcasmul său nefolositor. "Te iei prea în serios și muncești prea mult. Ar 
trebui să îţi iei mai multe vacanțe sau măcar să te conectezi cu natura din când în când. Este 
bun pentru suflet”. 

"E prea târziu pentru sufletul meu, Stella." 

În ciuda tonului său uşor, am simţit că nu glumea. 

Zâmbetul meu s-a estompat. "Vorbești ca un adevărat pesimist." 

"Realist". 

"Cinic." 


"Sceptic." Buzele lui Christian s-au strâmbat la încruntarea mea. "Continuăm să ne jucăm 
de-a tezaurul sau trecem la un subiect mai interesant?”. 

"Vom merge mai departe, dar numai pentru că vreau să te scutesc de indignarea de a 
pierde", am spus regesc. 

"Foarte amabil din partea dumneavoastră." 

Nu am apreciat râsul complice care îi străbătea vocea, dar l-am lăsat să treacă. La urma 
urmei, el plătea pentru această vilă frumoasă și mă salvase de la a petrece zece ore pe un 
scaun îngust de avion, uitându-mă la filme vechi și încercând să nu-mi adorm picioarele. 

Puţine lucruri erau mai inconfortabile decât să fii o persoană înaltă în clasa economică. 

M-am scufundat mai adânc în canapea și am deliberat asupra unui subiect bun înainte de 
a spune: "Spune-mi ceva despre tine pe care nu-l știu deja”. 

Îl iertasem pe Christian pentru că mă lăsase pe dinafară după cina lui Dante, dar nu 
renunțasem să mai încerc să scot de la el și alte amănunte personale. Nu-mi păsa dacă erau 
la fel de simple ca supereroul lui preferat în copilărie; voiam doar ceva. Faptul că știam 
lucruri despre Christian nu ar fi făcut prea multe pentru a-mi proteja inima, dar eram blocați 
împreună în viitorul apropiat și voiam să profit cât mai mult de asta. 

O parte din mine se aștepta ca el să se eschiveze de la cerere, ca de obicei, dar, spre 
surprinderea mea, a răspuns cu ușurință. "Nu-mi place desertul." 

Un oftat îngrozit mi-a crescut în gât. "Tot desertul?" 

"Toate deserturile", a confirmat el. 

"De ce?" 

"Nu am poftă de dulciuri." 

"Există deserturi care nu sunt dulci." 

"Da, și nu-mi plac." A mușcat calm din mâncare, în timp ce eu îl priveam neîncrezătoare. 

"Îmi retrag ceea ce am spus. Sufletul tău este cu siguranță suspect. Nu este normal ca 
cuiva să nu-i placă desertul." Am căutat o explicație plauzibilă. "Poate că nu ai întâlnit încă 
desertul potrivit." 

Cine ar putea urî baklava, cheesecake și înghețată? Diavolul, adică cine. 

"Poate că o voi întâlni în același timp cu sufletul meu pereche”, a spus Christian fără să 
vrea. 

"Tu glumești, dar s-ar putea întâmpla. Și când se va întâmpla, voi..." Am ezitat. 

Ameninţările nu erau punctul meu forte. 

"Da?" Părea că-și reţine un alt râs. 

"Nu te voi lăsa să auzi sfârșitul." 

"Abia aştept." Lui Christian i s-a făcut milă de mine după răspunsul meu penibil și a 
schimbat subiectul. "E timpul să îmi răspunzi, Butterfly. Spune-mi ceva ce nu știu despre 
tine." 

"Nu poţi să cauţi tot ce vrei să știi pe unul din computerele tale de lux?" Glumeam doar 
pe jumătate. 

"Aș prefera să o aud de la tine." 

Nu știu de ce, dar asta m-a făcut să am o tresărire în piept. 

Plănuiam să împărtășesc ceva caraghios și vesel, cum ar fi faptul că mă uitam la lecturile 
de tarot de pe YouTube atunci când mă simțeam deprimată, pentru că cititorii puneau 
întotdeauna o lumină pozitivă asupra lucrurilor sau cum mi-am colorat dulapul pentru 
distracție, pentru că rezultatul era atât de plăcut din punct de vedere estetic. 


În schimb, i-am spus: "Uneori, am fantezii cu privire la faptul că am aflat că am fost 
adoptată." 

Rușinea mi s-a coagulat în stomac. Niciodată, niciodată nu împărtășisem acest sentiment 
cu nimeni, iar auzirea lui cu voce tare îmi făcea pielea să mă înțepe de vinovăţie. 

Nu am venit dintr-o familie rea. Erau critici și aveau așteptări mari, dar nu au fost abuzivi 
din punct de vedere fizic. Mi-au plătit integral studiile universitare, iar eu am crescut într-o 
casă frumoasă, cu haine frumoase și vacanțe frumoase. În comparaţie cu majoritatea 
oamenilor, am trăit o viață incredibil de privilegiată. 

Dar viețile noastre erau ale noastre. Întotdeauna vor exista oameni care o duc mai bine 
sau mai rău decât noi. Asta nu făcea ca sentimentele noastre să fie mai puțin valide. Puteam 
să recunoaștem cât de bine ne era în anumite privinţe, criticând în același timp alte părți. 

Spre cinstea lui, Christian nu m-a condamnat pentru că sunt un copil nerecunoscător. Nu 
a spus absolut nimic. 

În schimb, a așteptat să termin, fără să mă judece. 

"M-aș speria dacă s-ar întâmpla cu adevărat, dar e vorba de fantezia de a avea o altă 
familie acolo care să fie mai mult... ca o familie, cred. Mai puţină competiție, mai mult sprijin 
emoțional." Mi-am trasat marginea cănii cu degetul. "Uneori, mă întreb dacă eu și sora mea 
am fi fost mai apropiate dacă părinții mei nu ne-ar fi pus atât de mult una împotriva celeilalte. 
Nu au petrecut mult timp cu noi pentru că erau foarte ocupați cu munca, iar timpul pe care îl 
petreceau cu noi se concentrau pe copilul cu care se puteau lăuda cel mai mult. Cel care avea 
cele mai bune note, cele mai impresionante activități extracurriculare și cele mai 
impresionante acceptări la facultate... Natalia și cu mine eram atât de ocupate să încercăm să 
ne eclipsăm una pe cealaltă în copilărie, încât nu am avut niciodată o legătură una cu 
cealaltă." 

Un zâmbet trist mi-a atins buzele. "Acum ea este vicepreședinte la Banca Mondială, iar eu 
sunt șomer, așa că..." Am ridicat din umeri, încercând să nu-mi imaginez alte zeci de cine de 
familie în care stăteam rușinată în timp ce părinţii mei se lăudau cu sora mea. 

Asta dacă aș fi fost invitat la viitoarele cine. După ce m-am certat cu ei, nu mai eram atât 
de sigur. 

"Oricum, nu m-am integrat niciodată în familia mea, nici măcar atunci când am fost 
angajat. Ei sunt cei mai practici. Eu sunt cea care mi-am petrecut copilăria uitându-mă pe 
fereastră și visând cu ochii deschiși la modă și călătorii, în loc să-mi umplu CV-ul cu activități 
care să stimuleze facultatea. Când aveam cincisprezece ani, am creat un tablou de 
manifestare pentru Parsons, colegiul meu de vis, și l-am acoperit cu fotografii ale campusului 
și cu o scrisoare de acceptare simulată pe care am bătut-o la mașină." 

Zâmbetul meu s-a transformat în nostalgie la amintirea adolescenţei mele optimiste. "A 
funcționat. Am primit o scrisoare de acceptare reală în ultimul meu an de liceu, dar a trebuit 
să o refuz pentru că părinţii mei au refuzat să plătească pentru o astfel de "diplomă 
nepractică". Așa că am ajuns la Thayer." 

Nu am regretat. Dacă nu aș fi mers la Thayer, nu le-aș fi cunoscut pe Ava, Bridget și Jules. 

Totuși, uneori mă întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi urmat cursurile Parsons. Aș fi 
sărit peste capitolul D.C. Style din viața mea? Poate că da. Aș fi fost deja un designer cu mai 
multe prezentări de modă la activ? Mai puțin sigur, dar probabil. 

"Ascultă asta de la cineva care a văzut o mulţime de concurenți venind și plecând de-a 
lungul anilor”, a spus Christian, scoțându-mă din gândurile mele. "Nu-ţi poţi măsura succesul 


pe baza progresului altcuiva. Și ţi-am cunoscut familia. Crede-mă, e mai bine să nu te 
integrezi." 

Am lăsat să iasă un mic râs. "Poate." 

M-am simţit bine să mă descarc de toate astea și m-a ajutat faptul că eu și Christian nu 
eram atât de apropiați precum eram cu prietenele mele. M-a făcut să fiu mai puțin conștientă 
de lucrurile pe care le împărtășeam. 

Somnul mă trăgea de pe marginea conștiinței, dar nu voiam să mă culc când eu și 
Christian aveam în sfârșit o conversaţie adevărată. 

Oricum, filmările nu începeau decât mâine dimineață târziu. 

Încă o jumătate de oră. Apoi mă voi duce la culcare. 

"Dar familia ta?" Am mai luat o înghițitură de ceai. "Cum sunt ei?" 

Christian nu vorbea niciodată despre părinţii lui, iar eu nu zărisem nicio fotografie cu ei 
în casa lui. 

"Morți." 

Ceaiul a intrat pe o țeavă greșită. Am scuipat o serie de tuse, în timp ce Christian și-a 
terminat cina ca și cum nu ar fi aruncat o bombă cu dezinvoltura cu care cineva ar fi 
menționat că familia sa era plecată din oraș în weekend. 

"Îmi pare foarte rău", am spus după ce mi-am revenit. Am clipit pentru a alunga lacrimile 
de la criza mea de tuse. "Eu... nu am știut." 

A fost un lucru nebunesc, pentru că, desigur, nu știam, altfel nu aș fi întrebat, dar nu m- 
am putut gândi la un răspuns mai bun. 

Am presupus că părinții lui Christian locuiau în alt oraș și/sau că avea o relație proastă 
cu ei. Nu aș fi ghicit niciodată că era orfan. 

"S-a întâmplat când aveam treisprezece ani, așa că nu vă simțiți prea rău pentru mine. A 
fost cu mult timp în urmă." În ciuda tonului său dezinvolt, maxilarul său strâns şi umerii rigizi 
îmi spuneau că nu era atât de neafectat pe cât se prefăcea a fi. 

O durere adâncă a înflorit în pieptul meu. Treisprezece ani era prea devreme pentru a-ți 
pierde părinţii. Orice vârstă era prea tânără. 

Aș putea fi supărat și frustrat pe familia mea, dar dacă aș pierde pe vreunul dintre ei, aș 
fi devastat. 

"Au fost părinţii tăi. Nu există o limită de timp pentru a plânge pierderea unei familii", am 
spus cu blândeţe. Am ezitat, apoi am întrebat: "Cu cine ai locuit după ce au..." 

"Mătușa mea m-a crescut până când a murit, când eram la facultate." Christian a răspuns 
la întrebarea mea neterminată. "De atunci am fost pe cont propriu”. 

Durerea s-a răspândit până când fiecare parte din mine a furnicat de nevoia de a-l alina. 

Nu ar răspunde bine la o îmbrăţișare, dar cuvintele pot fi la fel de puternice, dacă nu chiar 
mai puternice. 

"Nu-mi plânge de milă, Stella", a spus el, cu un ton sec. "Prefer să fiu singur." 

"Poate, dar există o diferenţă între a fi singur și a fi singur ." Prima consta în absența 
companiei fizice; cea de-a doua consta în absenţa sprijinului emoțional și interpersonal. 

Și mie îmi plăcea să fiu singură, dar numai în primul sens al cuvântului. 

"Este în regulă să te simți trist", am adăugat eu încet. "Promit că nu voi spune nimănui." 

Nu am întrebat cum au murit părinţii lui. Îmi dădeam seama că deja întindea limitele 
dorinței sale de a împărtăși și nu am vrut să distrug intimitatea fragilă a momentului. 

Christian m-a privit fix cu o expresie imperceptibilă. 


"O să țin minte asta", a spus el în cele din urmă, cu o voce mai aspră decât de obicei. 

Mă aşteptam ca el să încheie conversaţia aici, dar, spre surprinderea mea, a continuat fără 
ca eu să îl invit. 

"Tatăl meu a fost motivul pentru care m-am apucat de calculatoare. El era inginer de 
software, iar mama mea era administrator de şcoală. În multe privinţe, ei erau chintesența 
familiei americane din clasa de mijloc. Locuiam într-o casă frumoasă din suburbii. Am jucat 
în Liga Mică și, în fiecare vineri seara, comandam pizza și jucam jocuri de societate." 

Mi-am ţinut răsuflarea, atât de fascinată de acea privire rară în copilăria lui, încât îmi era 
teamă să respir, în caz că se rupea vraja. 

"Singurul lucru care nu se potrivea în acest tablou", a spus Christian, "era relaţia lor. 
Părinţii mei se iubeau unul pe celălalt. Nebunește. Adânc. Mai mult decât oricine altcineva de 
pe planetă." 

Dintre toate lucrurile pe care mă așteptam să le spună, asta nu se număra nici măcar 
printre primele o mie, dar mi-am înghiţit întrebările și l-am lăsat să continue. 

"Am crescut auzind poveștile nebunești ale curții lor. Cum tatăl meu îi scria mamei mele 
o scrisoare în fiecare zi în timp ce studia în străinătate și cum mergea dimineaţa trei kilometri 
până la oficiul poștal, pentru că nu avea încredere în sistemul poștal al universităţii. Cum a 
fugit de acasă atunci când părinţii ei au ameninţat-o că îi vor tăia banii dacă nu se va despărți 
de el, pentru că voiau ca ea să se căsătorească în schimb cu fiul unui bogat om de afaceri local. 
În cele din urmă s-a împăcat cu bunicii mei, dar în loc să organizeze o nuntă mare, părinţii 
mei au fugit și s-au mutat într-un orășel din nordul Californiei. M-au născut mai puţin de un 
an mai târziu." 

Ceaţa amintirilor i-a întunecat ochii lui Christian. "S-au așezat în ceea ce cei din afară ar 
putea considera o viață obișnuită, dar nu și-au pierdut niciodată acel foc unul pentru celălalt, 
nici măcar după ce m-am născut eu." 

Majoritatea oamenilor visau la genul de dragoste pe care o aveau părinții lui, dar el 
vorbea despre asta ca și cum ar fi fost un blestem, nu o binecuvântare. 

"Și totuși, nu crezi în dragoste", am spus. 

Cum a fost posibil așa ceva? Cinismul celor mai mulți oameni față de iubire provine din 
faptul că au văzut-o redusă la cel mai mic schelet din ceea ce a fost odată. Divorţuri urâte, 
promisiuni încălcate, certuri pline de lacrimi. Dar se părea că părinții lui fuseseră un exemplu 
strălucitor a ceea ce putea fi. 

"Nu." Tăietura caustică a zâmbetului lui Christian pe față mi-a ridicat pielea de găină pe 
brațe. "Pentru că ceea ce au avut părinții mei nu a fost dragoste. A fost ego și distrugere 
deghizată în afecțiune. Un drog pe care îl tot urmăreau pentru că le dădea o senzaţie pe care 
nu o puteau obține în altă parte. Le-a întunecat judecata în detrimentul lor și al tuturor celor 
din jurul lor și le-a oferit acoperire pentru a face toate aceste lucruri iraționale pentru că 
nimeni nu i-a întrebat dacă a fost din dragoste. " 

S-a aplecat pe spate, cu faţa tare. "Nu au fost doar părinții mei. Uită-te la lumea din jurul 
nostru. Oamenii ucid, fură și mint în numele acestei emoţii abstracte despre care ni se spune 
că ar trebui să fie scopul nostru suprem. Dragostea învinge totul. Iubirea vindecă totul. 
Etcetera, etcetera, etcetera." Strâmbarea buzei lui mi-a spus cât de mult respect avea pentru 
astfel de banalități. "Alex a renunţat la o companie de mai multe miliarde de dolari. Bridget 
aproape că a pierdut o țară. lar Rhys a renunţat la intimitatea lui, care conta mai mult pentru 
el decât orice sumă de bani. Este complet ilogic". 


"Alex și-a recăpătat compania", am subliniat eu. "Bridget a făcut-o să funcţioneze, iar Rhys 
nu a renunțat la toată intimitatea lui. Uneori, sacrificiile sunt necesare pentru fericire." 

"De ce?" 

Am clipit, atât de surprinsă de francheţea întrebării sale încât mi-a luat un minut să 
răspund. 

"Pentru că așa funcționează lumea", am spus în cele din urmă. "Nu putem avea tot ce ne 
dorim fără să facem niște compromisuri. Dacă oamenii ar fi roboți, aș fi de acord cu evaluarea 
ta, dar nu suntem. Avem sentimente și, dacă nu ar fi fost vorba de dragoste, rasa umană nu 
ar fi supraviețuit. Procreare, protecție, motivaţie. Totul depinde de această emoție." 

A fost cel mai puţin romantic și, prin urmare, cel mai eficient răspuns pe care puteam să- 
l dau. 

"Poate." Ridicarea din umeri a lui Christian a exprimat profunzimea scepticismului său 
mai mult decât ar putea-o face cuvintele. "Dar există o a doua problemă, și anume că oamenii 
folosesc atât de des cuvântul dragoste încât acesta şi-a pierdut orice semnificație. Își iubesc 
câinii, mașinile, happy hours și noua tunsoare a prietenului lor. Ei spun că dragostea este 
acest lucru măreț şi minunat, când este exact opusul. În cel mai bun caz, este inutilă şi în cel 
mai rău caz periculoasă." 

"Există diferite tipuri de dragoste. Felul în care iubesc moda este diferit de felul în care 
îmi iubesc prietenii." 

"Diferite grade ale aceleiași boli." Amuzamentul întunecat i-a umplut fața când am 
tresărit la cuvântul boală . "Aici vei încerca să mă faci să mă răzgândesc? Să mă convingi că 
dragostea face, de fapt, ca lumea să se învârtă?" 

"Nu", am spus cu sinceritate. "Te-ai hotărât deja. Nimic din ceea ce spun nu o va schimba. 
Singurul mod în care îţi vei schimba părerea este prin experienţă, nu prin cuvinte." 

Surpriza i-a trecut prin ochi înainte de a se scufunda sub ceva mai greu, mai somnoros. 

"Și crezi că se va întâmpla asta?" Traducerea lui joasă a condensat aerul dintre noi. "Că 
mă voi îndrăgosti și-mi voi mânca cuvintele?" 

Am ridicat din umeri, mișcarea dezinvoltă fiind în contradicție cu bătăile rapide ale inimii 
mele. "Poate. Nu sunt ghicitoare." 

În secret, am sperat că o va face. Nu pentru că îmi făceam iluzii că aş fi cea care l-ar putea, 
citez, schimba, ci pentru că toată lumea merită să experimenteze dragostea adevărată cel 
puțin o dată în viaţă. 

"Una dintre clauzele din contractul nostru", a spus Christian, privindu-mă cu acei ochi 
atotștiutori, "este ca eu să nu mă îndrăgostesc de tine." 

Mi s-a uscat gura. "Da." 

"De ce te-ai pus în starea asta, Stella?" 

"Pentru că nu vreau să te îndrăgostești de mine." 

Nu a zâmbit la gluma mea rapidă. A trecut o tăcere lungă până când a vorbit din nou. 

"Tu și cu mine nu suntem atât de diferiți”, a spus el cu blândețe. 

O scânteie s-a aprins și a ars tot oxigenul dintre noi. Sunetul pulsului meu a dispărut într- 
un murmur îndepărtat. 

Spune ceva, Stella. 

Dar privirea lui mi-a ținut vocea captivă și, înainte de a o putea elibera, telefonul lui a 
sunat și a sfărâmat momentul în bucăți. 


Ochii lui Christian au zăbovit asupra mea încă o fracțiune de secundă înainte de a 
răspunde la telefon. A ieșit pe lanai, unde vuietul îndepărtat al valurilor a înecat partea lui de 
conversaţie. 

Greutatea de pe pieptul meu s-a atenuat, lăsându-mă amețită și ameţită. Mă simțeam ca 
și cum aș fi fost scufundat sub ocean în ultima oră și abia acum am ieșit la suprafață pentru 
a lua aer. 

Întotdeauna a fost greu să respiri în preajma lui Christian. 

O noapte în Hawaii a trecut, mai sunt două de parcurs. 

Am crezut că excursia va fi una simplă. Ajung, fac filmările, plec. 

Dar, așa cum îmi dădeam seama rapid, nimic din ceea ce îl implica pe Christian Harper nu 
era vreodată simplu. 


CHRISTIAN 

"Cineva a intrat în sistemul de securitate al Mirage", a spus Kage, cu un aer sumbru. 
"Echipa noastră cibernetică a confirmat că a fost rezultatul unui dispozitiv similar cu Scylla." 

Mi-am mușcat un blestem colorat. 

Ultimul lucru pe care mi-l doream era să discutăm despre muncă la ora asta târzie în 
Hawaii. De acord, era chiar mai târziu pentru el, dar Kage lucra la orice oră și actualizarea lui 
era o nebunie. 

Am dezvoltat Scylla cu doi ani în urmă. Numit după legendarul monstru grec care devora 
oamenii de pe navele care navigau prea aproape, dispozitivul nu necesita o descărcare sau 
un port USB pentru a intra într-un sistem. Trebuia doar să se afle la câțiva metri de țintă 
pentru ca proprietarul să poată controla de la distanţă dispozitivul și să o dea în bară după 
bunul plac. 

Nimeni nu știa de existenţa Scylla, cu excepţia celor de la Harper Security și a lui Jules, 
căruia îi împrumutasem dispozitivul anul trecut. Ea nu știa ce era când îl folosea și, chiar dacă 
știa, nu avea schemele pentru el, ceea ce însemna un singur lucru. 

Trădătorul era încă la Harper, iar ei erau cumva legaţi de urmăritorul Stelei. 

Furia rece m-a străbătut. 

Am făcut o a doua rundă de verificări asupra tuturor celor pe care i-am angajat după 
spargerea sistemului de supraveghere Mirage, concentrându-mă în special asupra celor mai 
apropiați de mine, inclusiv Brock și Kage. Au ieșit curați. 

Am concediat câțiva angajați ușor suspecți, dar nu erau suficient de sus-pusi ca să știe 
despre Scylla. 

În plus, dacă urmăritorul Stelei nu era el însuși un dezvoltator, ar fi fost aproape imposibil 
pentru ei să reproducă schemele Scylla... dacă nu cumva au pus mâna pe schița ascunsă în 
biroul meu. 

Mintea mi se învârtea cu o mie de posibilități, dar când am vorbit, vocea mea era calmă. 
Solidă ca piatra. 

"Scoateţi toate înregistrările de securitate din zona din jurul clădirii. Vreau înregistrări 
video de la fiecare colț și de la fiecare vitrină de magazin care are o cameră de luat vederi pe 


o rază de cinci străzi în jurul Mirajului. Dacă hackerul nu se poate teleporta, trebuie să se fi 
dus undeva după spargere. Găsiţi-l." 

Am închis după mârâitul de confirmare al lui Kage. 

Filmarea nu era prioritatea mea principală. Prioritatea mea principală era să aflu cine din 
compania mea încerca să mă saboteze, dar până mă întorceam la Washington, colectarea și 
proiecția filmărilor le-ar fi dat oamenilor mei ceva de făcut în timp ce eu îl urmăream pe 
trădător. 

Între veştile despre Scylla și progresul blocat în cazul hărțuitorului Stelei, luna mai se 
anunţa a fi o lună de rahat. 

Agitaţia mi-a crescut în piept în timp ce îmi calculam următoarea mișcare. 

Dacă aș fi fost aici pentru orice alt motiv decât Stella, aș fi zburat înapoi în D.C. la prima 
oră a dimineţii, dar nu puteam să o las singură când era un psihopat în libertate care o viza. 

Am minţit când i-am spus că nu sunt vești. Am interceptat încă trei bilete de la el în cutia 
poștală. Conţineau amenințări de bază, nimic nou, și erau încă de negăsit - deocamdată. 

Șansele ca el să o urmărească până aici erau mici, dar nu erau zero. 

Cel puţin așa mi-am spus. 

M-am întors în sufragerie și am încuiat ușa glisantă din sticlă în urma mea. 

Era deja miezul nopţii. Eram foarte treaz datorită adrenalinei de la știrile lui Kage, dar 
Stella leșinase pe canapea în timpul apelului meu. 

I-am luat cu grijă cana goală din mână și i-am pus-o pe masă înainte de a o lua în braţe și 
de a o duce în dormitor. Era într-un somn atât de adânc încât nici măcar nu s-a mișcat. 

Lumina lunii a tăiat o fâșie argintie prin întuneric când am întins-o pe pat. 

Am strâns mai tare plapuma în jurul ei, blândeţea gestului fiind un contrast puternic cu 
vuietul din sângele meu. Mi se părea aproape obscen să o ating pe Stella în timp ce viziuni de 
sânge și dezmembrare îmi înghesuiau creierul, dar nu puteam să opresc partea din mine care 
era însetată de răzbunare. 

Dușul rece pe care l-am făcut mi-a atenuat furia, dar nu a șters-o complet. Și, pentru că 
aveam nevoie de o ieșire pentru frustrarea mea care să nu implice o eliberare fizică, primul 
lucru pe care l-am făcut când am ieșit din baie a fost să-mi deschid laptopul. 

Am sărit pe lângă fereastra deschisă cu o cruce neterminată - preferam puzzle-urile fizice, 
dar mă mulțumeam cu versiunile digitale atunci când era necesar - și am deschis fișierul pe 
care îl păstram special pentru astfel de momente. 

Am răsfoit lista de nume înainte de a mă hotărî asupra președintelui unei mari bănci 
multinaționale. Nu fusese niciodată și nu va fi niciodată un client Harper Security. Contrar 
credinței populare, aveam niște standarde pentru oamenii cu care mă asociam, iar tipul ăsta 
era un tip foarte rău. Deturnare de fonduri, fraudă fiscală, trei procese de hărțuire sexuală 
intentate de fostele sale asistente, care au fost soluționate pe cale amiabilă, și o înclinaţie 
pentru a-și pălmui atât soția, cât și femeile cu care o înșela. Și asta a fost doar vârful 
icebergului. 

"O să ai o zi foarte proastă când te vei trezi", i-am spus în poza cu faţa lui roșie și cu ochii 
bulbucați. 

Mi-a luat mai puţin de cinci minute să intru în conturile sale bancare și să redirecționez 
fondurile către diverse organizaţii caritabile prin donaţii anonime și o rețea de servere 
proxy. A fost aproape jenant cât de ușor a fost. Parola omului era modelul primei sale mașini 
și ziua lui de naștere, pentru numele lui Dumnezeu. 


Am lăsat o sumă de bani pentru soţia sa, împreună cu numele unui bun avocat de 
divorţuri, înainte de a transmite IRS niște informaţii pe care guvernul SUA le-ar găsi foarte 
interesante. Ca o cireașă de pe tort, i-am pus informaţiile sale la vânzare pe dark web, am 
trimis mai multe fotografii umilitoare de la ultima sa vizită cu amanta la toţi cei 200.000 de 
angajaţi ai băncii și, pentru că nemernicul a încercat odată să-mi fure un loc de parcare, i-am 
spart mașina, am oprit GPS-ul și am șters toate datele din vehicul. 

Când am terminat, mă simțeam suficient de calm ca să mă strecor în pat lângă Stella. 

Contrar a ceea ce a spus mai devreme despre natură, nimic nu curăța sufletul mai bine 
decât o bună dezlănțuire cibernetică. 

M-am liniștit când Stella a lăsat să iasă un mormăit și și-a așezat piciorul peste al meu. 
Probabil că i-a plăcut căldura, pentru că, câteva secunde mai târziu, și-a înfășurat brațul în 
jurul taliei mele și s-a ghemuit în pieptul meu. 

Chiar dacă dormea deja, a eliberat un mic bocete care s-a topit într-un suspin mulțumit 
și apoi... tăcere. 

M-am uitat fix la ea, așteptând să se trezească sau măcar să se schimbe din nou. 

Nu a făcut-o. 

Judecând după ridicarea și coborârea constantă a pieptului ei, se lăsase din nou în somn 
și nu avea nicio intenţie de a se desprinde de mine prea curând. 

Uram îmbrățișările după sex și mai mult decât atât, dar în loc să o îndepărtez pe Stella, i- 
am dat o șuviță de păr la o parte de pe față și am examinat-o în lumina lunii care se întrezărea 
prin perdele. 

Strălucirea argintie îi mângâia pielea într-un mod care o făcea să pară eterică. Un înger 
dormind în brațele unui monstru. 

Puţini oameni aveau suficientă încredere în mine încât să închidă ochii când eram în 
cameră, iar ea era aici, ghemuindu-se pe mine de parcă aș fi fost un nenorocit de ursuleţ de 
pluș. Complet inconștientă de violența care se pregătea la câțiva centimetri distanță. 

Mâna mea a alunecat de pe părul ei și a ajuns pe curba elegantă a pomețţilor ei. Am 
urmărit-o până la bărbia ei, ținându-mi atingerea ușoară ca o pană pentru a nu o trezi. Voiam 
să îmi întipăresc în minte fiecare detaliu al ei până când puteam să închid ochii și să mi-o 
imaginez la fel de viu ca și cum ar fi stat în fața mea. 

Poate că atunci voi înţelege ce influență a avut această femeie asupra mea. Cum a putut 
cineva atât de inocent și cu inima pură să se fi înscris atât de adânc în psihicul meu încât să 
simt arsura agonizantă a acesteia la atât de mult timp după ce ne-am cunoscut? 

Atingerea mea a zăbovit pe faţa Stelei înainte de a renunța la ea. 

Urmele invizibile ale sângelui care îmi acoperise mâinile îi brăzdau obrajii. Erau aceleași 
mâini care se potriveau cu ușurință în jurul metalului unei arme și curmau vieţi prin simpla 
apăsare a unui buton. Mâinile unui mincinos în cel mai bun caz, mâinile unui criminal în cel 
mai rău caz. 

Nu ar trebui să o ating și să o pătez cu crimele mele, atât din trecut cât și din viitor. Merita 
să strălucească fără ca întunericul să amenințe să o consume și, dacă aș fi fost un om mai bun, 
aș fi lăsat-o să plece. 

Dar nu am fost. 

Conștiința mea tremurândă se retrăgea în fața petelor de roșu nevăzute de pe pielea ei, 
în timp ce o parte sucită și posesivă din mine se bucura de această priveliște. 

Dar dacă era un lucru asupra căruia ambele părți erau de acord, era că ea era a mea. 


Și acum că era în viața mea, nu puteam să o las să plece. 


30 
STELLA/CHRISTIAN 
STELLA 

M-am trezit a doua zi dimineaţă cu cearceafurile mototolite și cu stomacul plin de fluturi, 
în parte din cauza ședinței foto și în parte din cauza mirosului slab de piele și mirodenii din 
aer. 

Christian dispăruse, dar mici înţepături de căldură îmi mistuiau pielea la vederea 
așternuturilor mototolite de pe partea lui de pat. 

Ştiam că vila are un singur dormitor. Asistentul de la recepție ne-a spus acest lucru când 
ne-a făcut upgrade-ul. Dar gândul de a împărți un spaţiu atât de intim cu Christian, chiar dacă 
eu eram leșinată, m-a electrizat așa cum nu o făcuse în prima noapte în care am împărțit 
patul. 

Încetează. E doar somn. 

Am împărțit paturile cu prietenii mei tot timpul când călătoream împreună. Nu a fost o 
mare problemă, așa că nici asta nu ar trebui să fie. 

Bineînțeles, nu am vrut să fac sex cu prietenii mei, dar asta era o diferență minoră. 

Mi-am forțat privirea de la pat și m-am pregătit. 

Din moment ce Delamonte avea să asigure hainele și machiajul pe platou, nu mi-a luat 
mult timp să mă îmbrac cu o rochie simplă de in și să-mi îmblânzesc părul în ceva ușor de 
aranjat. 

Când am intrat în sufragerie, l-am văzut pe Christian lucrând pe lanai, părând mult prea 
stresat pentru prima lui dimineaţă în Hawaii. 

"Bună dimineaţa." M-am oprit lângă masa lui. O ceașcă de cafea goală și o felie de pâine 
prăjită pe jumătate mâncată stăteau lângă laptopul său, împreună cu un rebus completat. 
"Te-ai trezit devreme." 

"Lucrez la ora Coastei de Est." Şi-a ridicat capul, fruntea i s-a netezit când m-a văzut. "Eşti 
gata pentru filmare?" 

"Da." Într-un fel. Poate că da. Probabil că da. 

Probabil că nesiguranța mea s-a transmis, pentru că fața lui s-a înmuiat și mai mult. "Te 
vei descurca de minune." 

"Mulţumesc." Mi-am răsucit inelul în jurul degetului înainte ca vorbele lui să se 
întipărească. Te vei descurca de minune. "Nu vii cu mine?" 

"Nu astăzi. A apărut o urgenţă la serviciu." 

"Oh." Dezamăgirea mi-a înflorit în stomac până când am strivit-o. Evident, nu avea de 
gând să stea și să se uite cum îmi fac poze toată călătoria. Avea lucruri mai bune de făcut. 
"Nimic prea grav, sper." 

"Nimic de care să nu mă pot ocupa." Christian a dat din cap la meniul room service de pe 
masă. "Vrei ceva de mâncare înainte? Pot să sun la bucătărie." 

"Nu, sunt deja în întârziere." De asemenea, s-ar putea să vomit dacă aș fi mâncat ceva 
înainte de filmare, dar am ţinut asta pentru mine. "Cred că ne vedem mai târziu." 

Am plecat, simțindu-mă în mod ciudat ca și cum îmi luam rămas bun de la prietenul meu 
înainte de o lungă călătorie în afară. Ceea ce era ridicol, pentru că nu era prietenul meu, iar 
hotelul nostru era la doar cincisprezece minute de mers pe jos de platou. 


Când am ajuns, nu am recunoscut pe nimeni, cu excepția fotografului Ricardo și a 
directorului de modă de la Delamonte, Emmanuelle, care m-au întâmpinat cu o avalanșă de 
sărutări pe obraz. 

"Stella! Cum a fost zborul tău? Arăţi minunat. Suntem atât de entuziasmați pentru ședința 
foto... hai să te coafezi și să te machiezi, da? Suntem puțin în urmă..." 

Vârtejul de activitate care a urmat a fost atât de haotic încât mi-a alungat din cap toate 
gândurile legate de Christian. M-au plimbat de la coafură și machiaj, la probe, la fotografii de 
probă, iar când adevărata ședință foto era gata să înceapă, nu mă puteam concentra la nimic 
altceva decât la a nu o da în bară atât de rău încât Delamonte să mă concedieze pe loc. 

Sunt bine. Pot să fac asta. 

Filmam o linie diferită în fiecare zi - astăzi îmbrăcăminte de stațiune, mâine pantofi și 
accesorii, iar poimâine bijuterii. 

Am fost recunoscătoare pentru siluetele aerisite, pentru că dacă ar fi trebuit să mă 
înghesui în ceva mai mulat, aș fi putut leșina chiar acolo, pe plajă. 

"Înclină-ți capul spre soare... da, exact aşa!" a strigat Ricardo. "Perfect!" 

Poate din cauza soarelui și a brizei mării sau din cauza faptului că mă aflam pentru prima 
dată în Hawaii. Sau poate pentru că am mai filmat cu Ricardo înainte și m-am simţit mai 
confortabil lucrând cu el. 

Orice ar fi fost, mi-a topit nervii până când, în sfârșit, m-am relaxat îndeajuns de mult 
pentru a alunga vocile urâte și îndoielnice din capul meu. 

Pentru tot restul dimineții și începutul după-amiezii, m-am întors și am pozat în direcția 
lui Ricardo. Ne-am oprit din când în când pentru o schimbare de ţinută, dar în rest, ședința 
foto a fost fără întreruperi. 

Emmanuelle era extaziată. 

"Te descurci de minune!", s-a bucurat ea în timpul uneia dintre pauzele noastre. "Stai să 
vezi când îi voi arăta dovezile Luisei. Va fi încântată..." 

Am zâmbit și am dat din cap, dar ochii mei erau ocupați să caute pe plajă o sclipire de păr 
negru și piele bronzată. 

Nimic. 

Christian a spus că nu poate veni, dar am sperat... 

Nu contează. 

Ne vedem mai târziu. Împărțeam o cameră, de dragul lui Pete, și, deși îl voiam aici, nu 
aveam nevoie de el aici. 

Aș putea face asta de unul singur. 

Realizarea m-a lovit chiar când Emmanuelle a terminat de vorbit. 

"Nu ești de acord?", se uita la mine expectativă. 

"Da." Habar n-aveam despre ce vorbea. "Ai dreptate." 

"Exact ! Carourile pentru toamnă sunt exagerate. Mă gândesc la tricotaje perlate..." 

Pot să fac asta pe cont propriu. 

Mi-am repetat cuvintele în minte. 

Mi-am petrecut ani de zile construindu-mi brandul de una singură, dar de la afacerea 
Delamonte și de la reapariţia hărţuitorului meu, am fost dezechilibrată. Nesigură de mine 
însămi. 

Mă bazam pe Christian pentru a avea încredere în mine și o mică parte din mine era 
convinsă că aș fi dat greș la filmările din New York dacă nu ar fi fost el. 


Dar terminasem filmarea în această dimineaţă de unul singur și făcusem o treabă al naibii 
de bună. 

Un zâmbet mi-a înflorit pe buze. 

"Stella, avem nevoie detine aici!" a strigat Ricardo din poziția sa de lângă apă. "Eşti gata?" 

Încă mai purtam zâmbetul meu când m-am întors la locul stabilit, cu pașii mei mai ușori 
decât fuseseră toată ziua. 

"Sunt gata." 


CHRISTIAN 

Munca m-a preocupat în cea mai mare parte a călătoriei în Hawaii. Oricât de mult mi-aș 
fi dorit să o însoțesc pe Stella la ședințele foto, aveam contracte de negociat, întâlniri virtuale 
la care trebuia să particip și un nenorocit de trădător de prins. 

Dar când s-a ivit ultima noastră zi pe insulă, nu am mai putut sta deoparte. Mi-am 
reprogramat întâlnirile și am luat barca hotelului spre Coasta Nă Pali, unde avea loc ultima 
ei ședință foto. 

Nisipul alb ca mătasea se mișca sub picioarele mele goale în timp ce mă îndreptam spre 
plaja privată unde Delamonte își instalase tabăra. 

Vizitasem sute de locaţii de-a lungul anilor, dar linia de coastă accidentată a rămas unul 
dintre cele mai uimitoare locuri pe care le văzusem vreodată. 

Stâncile dramatice de smarald se înălțau la mii de metri deasupra Pacificului, cu crestele 
lor abrupte și văile înguste care se încolăceau în jurul plajelor imaculate de la picioarele lor 
într-o îmbrăţișare protectoare. Cascade cu pene albe se cascau pe lângă peșterile marine 
sculptate în stânci, zgomotul lor moale amestecându-se cu zgomotul valurilor pe țărmurile 
de nisip. 

Coasta era o operă de artă făurită de cei mai talentați artizani ai naturii, cea mai apropiată 
de Shangri-La din lumea modernă, dar nu era cel mai frumos lucru prezent. 

Nici pe departe. 

M-am oprit la marginea platoului. 

Stella stătea în picioare în ștrand, cu braţele acoperindu-i pieptul gol și buclele ei ca un 
nor sălbatic în jurul feţei. Fundul ei simplu de bikini alb compensa colierul extravagant de 
smarald de la gât. 

Era prea concentrată la cameră pentru a mă observa încă, așa că am absorbit-o pe 
îndelete. 

Soarele de după-amiază târziu îi aurora pielea și forma o aureolă în jurul curbelor ei 
blânde. Faţa ei părea aproape goală de podoabe. Fără machiaj evident, doar ochi verzi uriași, 
buze luxuriante și o piele care se adâncise într-un maro cald după zile întregi petrecute la 
soare. 

Arăta ca Venus ieșind din marea albastră, dar de o mie de ori mai spectaculoasă. 

Inima mea a încetinit pentru a se potrivi cu fluxul și refluxul senzual al apei în timp ce ea 
se întorcea și poza conform instrucțiunilor fotografului. 

Spre deosebire de prima ședință foto, aici părea în largul ei, cu vântul care îi zburda părul 
și valurile care îi atingeau coapsele. 


O zeiță în elementul ei natural. 

"Și cu asta am încheiat!" a strigat Ricardo după puțin timp. "Eşti superbă , dragă. 
Perfecțiune absolută." 

Stella a răspuns cu un zâmbet timid. Și-a coborât braţele cu un centimetru - nu suficient 
de jos pentru a se dezveli în fața echipajului, dar suficient pentru ca umflăturile sânilor ei să 
se întrevadă peste îmbrățișarea ei. 

Un vârf letal de posesivitate mi-a străbătut sângele. 

Mi-am lăsat ochii să zăbovească asupra ei încă o secundă înainte de a-i îndepărta pentru 
a-l evalua pe Ricardo cu o privire rece. 

Modelele pe jumătate dezbrăcate erau de rigoare în lumea modei, dar asta nu m-a 
împiedicat să nu-mi doresc brusc să scot ochii singurului bărbat din echipaj - unul care se 
holba la Stella cu un pic prea multă apreciere. 

Ricardo Frenelli, în vârstă de 46 de ani, divorțat de două ori, cu o fiică care avea un obicei 
prost cu cocaina, angajat la Delamonte în ultimii opt ani. Foarte respectat în industria modei, 
dar avea o problemă secretă cu jocurile de noroc și datora o tonă de bani unor oameni cărora 
nu voiai să le datorezi nici măcar un ban. 

M-am documentat după prima ședință foto. 

"Domnule Harper!" Emmanuelle m-a observat în sfârșit. 

Salutul ei a atras atenţia tuturor celor de pe plajă, inclusiv a lui Ricardo, al cărui cap s-a 
întors spre mine. Bronzul lui s-a albit la zâmbetul meu. 

Oamenii se sperie atât de ușor în zilele noastre. 

O mișcare mi-a mutat atenţia înapoi la ocean. Stella nu se mișcase din locul ei în apă, dar 
se întorsese cu fața spre mine. Surpriza, plăcerea și o urmă de ceva neidentificabil au trecut 
prin ochii ei când i-au prins pe ai mei. 

Mânia mea față de Ricardo a căzut pe marginea drumului, înecată de zumzetul electric 
din aer. 

Am întâlnit o mulțime de femei frumoase în viața mea. Femei cu părul perfect, piele 
perfectă și corpuri perfecte. Supermodele, vedete de cinema și moștenitoare modelate de cei 
mai buni bani pe care îi puteau cumpăra. 

Niciuna dintre ele nu se putea compara cu Stella. Strălucea într-un mod care nu avea 
nimic de-a face cu frumuseţea ei exterioară. 

Întunericul a fost întotdeauna atras de lumină, dar eu nu eram doar atras de ea, ci eram 
al naibii de obsedat. M-aș fi aruncat în flacăra ei și aș fi lăsat-o să mă ardă de viu dacă asta ar 
fi însemnat ca căldura ei să fie ultimul lucru pe care îl simțeam înainte de a muri. 

Buzele ei s-au despicat pe o expiraţie bruscă, ca și cum forţa nevoii mele era atât de mare 
încât a smuls o reacţie fizică din ea. 

"nu mi-am dat seama că vii." Vocea lingușitoare a lui Emmanuelle îmi bâzâia ca un țânțar 
iritant în ureche. "Ar fi trebuit să ne spui. Noi am fi..." 

"Pleacă." Nu mi-am luat ochii de la Stella, care stătea atât de nemișcată încât semăna cu o 
statuie sculptată în ocean. 

Emmanuelle s-a clătinat. "Poftim?" 

"Tu și echipajul tău aveţi cinci minute să părăsiți această plajă. O voi duce pe Stella înapoi 
în barca mea." 

Închiriasem o barcă privată de la hotel şi o ancorasem mai jos pe plajă, nu departe de 
propriul charter al lui Delamonte. 


Obrajii lui Emmanuelle s-au înroșit în roșu. Nu eram șeful ei, dar, la fel ca majoritatea 
oamenilor, era sensibilă la autoritate, indiferent de forma în care aceasta venea. Cu toate 
acestea, a făcut un ultim efort pentru a rămâne pe poziţii. 

"Nu putem împacheta atât de repede." Nervozitatea a diluat impactul protestului ei. "De 
asemenea, trebuie să curățăm și să depozităm mai întâi colierul. Valorează peste șaptezeci 
de mii..." 

"Trimiteţi-mi factura." 

Nu mă interesează cât a costat colierul. Voiam ca toată lumea, cu excepția Stelei, să 
dispară. 

Când directorul nu s-a mișcat, am ridicat o sprânceană. "Trebuie să mă repet?" Am 
întrebat plăcut. Mi-am verificat ceasul. "Patru minute, doamnă Lange”. 

În cele din urmă, a înţeles avertismentul voalat din tonul meu şi a plecat în grabă. 

Două minute mai târziu, echipajul a dispărut, lăsând în urmă doar urme de pași. 

"Ar trebui să fiu îngrijorat?" Vântul a dus vocea dulce și tachinătoare a Stelei până la 
urechile mele. Era încă în ocean, dar plecarea echipajului rupsese vraja care o ținea tăcută. 
"Doar nu plănuiești să mă ucizi aici, acum că ai speriat echipajul, nu-i așa?”. 

"Mă enervau." M-am apropiat mai mult de țărm până când am ajuns la granița naturală 
care delimita nisipul uscat de fraţii săi umezi și plini de valuri. "Și nu i-am speriat. Le-am 
cerut doar să plece." 

"Ce ați fi făcut dacă nu s-ar fi conformat?". 

O briză puternică i-a biciuit o buclă pe față. L-a îndepărtat cu o mână în timp ce își ținea 
celălalt braț peste piept. 

Arăta altfel aici. Fără ameninţarea apropiată a hărțuitorului care îi atârna deasupra 
capului și fără apropierea familiei sale care o trăgea în jos, era mai luminoasă, mai lipsită de 
griji, cu o strălucire jucăușă în ochi care eclipsa smaraldele din jurul gâtului ei. 

"Aș fi lăsat-o baltă ca un gentleman ce sunt." Un zâmbet și-a făcut loc pe gura mea la felul 
în care sprâncenele ei au format arcuri gemene de scepticism. 

"Ai spus că nu ești un gentleman." 

"Nu am făcut-o. Ba da." 

"Și am avut dreptate." 

Zâmbetul meu s-a transformat într-un râs moale care promitea tot felul de moduri în care 
aș putea să-i dau dreptate în continuare. 

"Vino aici, Stella." 


31 
CHRISTIAN/STELLA 
CHRISTIAN 

Stella nu s-a mișcat, deși o urmă de dorință i-a întunecat ochii la comanda mea de catifea. 

"Ce vei face dacă nu mă supun?" Tonul ei a rămas ușor, dar electricitatea din aer s-a 
intensificat până când s-a infiltrat sub pielea mea și a scârțâit în venele mele. 

Zâmbetul meu a căpătat o curbă mai periculoasă. "Rămâi în apă și află." 

l-aș fi dat zece secunde înainte de a intra după ea. 

Trecuseră patruzeci și opt de ore de la ultima noastră interacțiune reală și deja tânjeam 
după apropierea ei ca un dependent înfometat după următoarea doză. 

Renunțasem la orice concept de distanță între noi. Nu eram doar fascinat de ea - un puzzle 
de rezolvat. Obsesia mi se părea simplă acum. 

Aveam nevoie de ea. 

"Trebuie să lucrezi la pronunţarea cuvântului "te rog”. Îţi promit că nu te va ucide." 

În ciuda observaţiei ei seci, Stella s-a mișcat în cele din urmă. Cadrul ei înalt și zvelt a 
străbătut apa cu grație fluidă, până când apa a căzut în cascadă de pe ea și a lăsat în urmă 
doar picături mici și strălucitoare. 

S-a oprit în faţa mea, atât de aproape încât îi simțeam mirosul slab de cremă de soare cu 
nucă de cocos și flori verzi amestecate cu sărutul sărat al oceanului. 

Nu credeam în paradis și nici nu credeam că aș putea ajunge la el, chiar dacă ar fi existat, 
dar ea mirosea exact așa cum îmi imaginam că ar mirosi paradisul. 

"Nu pot promite ceva ce nu a fost încă testat, dragă." Mi-am trecut degetele peste 
bijuteriile încălzite de soare care îi atârnau în jurul gâtului. 

Șaptezeci de mii de dolari pentru un moment de singurătate cu ea. 

A meritat. 

Ritmul respiraţiilor ei se bâlbâia. "Vrei să-mi spui că nu ai spus niciodată cuvântul "te 
rog". 

"Niciodată nu a fost nevoie. Oricum, oamenii fac ceea ce vreau eu." Un chicotit a vibrat în 
pieptul meu la mormăiala adorabilă a Stelei. 

"Trebuia să rămân în apă și să te fac să spui te rog înainte de a ieși. Să te învăţ o lecţie." S- 
a uitat la mine cu curiozitate. "Ce cauţi aici, oricum? Credeam că ai de lucru." 

"Am terminat." Nu tot, dar restul putea aștepta. "Nu puteam pleca fără să vizitez platoul 
de filmare cel puţin o dată." 

"Nu știu dacă să mă privești cum stau în picioare și mă îmbufnez este excitant", a râs ea. 
Brațele i s-au strâns pe piept, dar niciunul dintre noi nu a făcut vreo mișcare spre hainele ei, 
care zăceau împăturite pe un prosop la câțiva metri distanță. 

"Aş putea să te privesc cum numeri fiecare grăunte de nisip de pe plajă și ar fi incitant." 

Nu eram un om răbdător și nici nu mă descurcam bine cu neliniștea. De aceea îmi plăceau 
atât de mult puzzle-urile. Ele îmi ofereau stimularea de care aveam nevoie pentru a rămâne 
sănătos, pentru că Dumnezeu știa că nu mă puteam baza pe alți oameni pentru a-mi menține 
interesul. 

Stella a fost singura excepţie. Simpla ei prezență mă fascina mai mult decât orice monolog 
despre film, călătorii sau orice altceva despre care oamenilor le plăcea să vorbească. 

Râsul ei s-a stins într-o respirație întretăiată la convingerea din vocea mea. 


"Dar dacă vrei să știi adevărul..." Mâna mea a alunecat de la colierul ei pe panta delicată 
a umărului ei. "Nu am venit să mă uit la ședința foto." 

Un fior ușor i-a străbătut corpul când atingerea mea a coborât pe antebraţul ei. 

"Atunci de ce ai venit?" Întrebarea ei s-a extins între noi ca şi cum ar fi fost cel mai 
important lucru de pe plajă. 

"Pentru tine." Am zăbovit asupra pielii moi și goale de deasupra cotului ei. Soarele 
strălucea deasupra capului, dar nu era nimic în comparaţie cu scânteile care se aprindeau în 
aer. Mii de cărbuni mi-au împroșcat pielea și au aprins o dâră de foc pe braț și în piept. "Lasă- 
ți braţele jos pentru mine, scumpo. Vreau să te văd." 

A fost cel mai aproape de cerșetorie pe care l-am avut vreodată. 

Liniştea ne-a învăluit şi a sufocat orice urmă de veselie rămasă. În locul ei se afla ceva 
întunecat și texturat, care îmi cântărea greu pe umeri în timp ce așteptam răspunsul Stelei. 

Coloana delicată a gâtului ei a tresărit în timp ce ochii ei mă fixau pe mine. 

Ochii ei fuseseră întotdeauna cea mai expresivă trăsătură a ei, ca niște ferestre clare, de 
culoarea jadului, către gândurile ei cele mai ascunse. Fiecare frică, fiecare dorinţă, fiecare vis 
și nesiguranţă. 

Pentru prima dată, nu puteam descifra ce gândea uitându-mă la ea, dar puteam simți 
indecizia care o răsucea pe dinăuntru. 

Ne apropiam de această linie în relația noastră de când am semnat acordul nostru, dar 
amândoi știam că, dacă o depășim, nu vom mai avea cale de întoarcere. 

Pulsul meu a încetinit pentru a se potrivi cu așteptarea interminabilă. 

Apoi, încet, foarte încet, Stella și-a coborât brațele, iar pulsul meu a trecut de la mișcarea 
lentă la viteză mare, în timp ce pulsa în ritmul frenetic al inimii mele. 

Nu mi-am luat ochii de la fața ei până când nu s-a ridicat cu brațele pe lângă corp și cu o 
roșeaţă roșie sub bronzul ei. Abia atunci mi-am lăsat privirea să alunece în jos și să mă bucur 
de priveliștea din fața mea. 

Sâni fermi, luxurianţi, cu sfârcuri maro și dulci, pe care mă chinuiam să le gust. Curbe 
delicate și membre grațioase care se scufundau și se ridicau sub kilometri de piele luminoasă 
ca o hartă către un rai pe care nu aveam să îl ating niciodată. Și o mică bucată de țesătură 
albă care îi acoperea cel mai intim loc. 

Mădularul meu s-a transformat în piatră, în timp ce o fiară se agita în pieptul meu, 
mârâind la mine să o iau și să o marchez până când va fi clar pentru fiecare persoană căreia 
îi aparţinea. 

Eu. 

Respiraţiile Stelei o lăsau în pufuri superficiale, în timp ce se mișca sub privirea mea. Era 
clar că nu era obișnuită ca cineva să se holbeze la ea atât de mult timp, dar când s-a mișcat 
să se acopere din nou, am oprit-o cu o strângere de încheietura mâinii. 

"Nu o face." Dorința mi-a ascuţit marginile vocii. "Nu trebuie să te acoperi în fața mea." 

"Eu nu... nu sunt..." Gâtul ei s-a mișcat din nou cu o înghiţitură vizibilă. "A trecut ceva timp 
de când cineva nu m-a mai văzut așa." Stânjeneala i-a acoperit mărturisirea. 

Flacăra feroce a posesivităţii îmi ardea în stomac, de o mie de ori mai fierbinte decât 
atunci când îl surprinsesem pe Ricardo holbându-se la Stella după filmări. 

Bineînţeles, știam că trebuie să fi fost dezbrăcată în faţa altor bărbaţi înainte - așa cum 
știam că îmi doream să le jupoi pielea de pe trup și să-i las să putrezească sub soarele 
fierbinte pentru că îndrăzneau să pună ochii pe ea. 


Nimeni nu va fi vreodată demn de ea. 

"Definește o vreme." Cererea mea leneșă nu ascundea curentul de pericol care se 
ascundea sub ea. 

Neliniștea a pâlpâit în ochii ei. "Ani." 

Bestia din pieptul meu era pe deplin trează acum și voia să apese mai departe. Să cer 
numele fiecărui bărbat care o atinsese, ca să le pot face o vizită de monitorizare. 

A fost nevoie de multă voinţă, dar mi-am pus în cușcă aceste dorințe. 

O puneam pe gânduri și nu voiam să ne irosim ultima zi în Hawaii concentrați pe oameni 
nesemnificativi. 

Poate că nu sunt primul ei, dar aș fi al naibii de bine ultimul. 

Pentru că odată ce am luat-o, nu i-aş mai da drumul niciodată. 

"Înţeleg." Vocea mea s-a înmuiat din nou în catifea. "Și când a fost ultima dată când cineva 
te-a atins așa, Stella?”. 

l-am mângâiat sânul, cartografiind cu palma umflătura moale, înainte de a-i atinge cu 
degetul mare sfârcul. Acesta s-a întărit instantaneu, iar un zâmbet mi-a străfulgerat gura la 
inspiraţia ei ascuţită. 

"Eu... nu-mi amintesc." 

Perle de sudoare au înflorit sus pe fruntea Stelei când atingerea mea s-a ascuţit, iar eu i- 
am ciupit sfârcul suficient de tare pentru a provoca un alt oftat și mai ascuţit. 

Mâna ei s-a ridicat ca să mă prindă de încheietura mâinii. "Christian." 

Numele meu a căzut de pe buzele ei într-o pledoarie dulce, fără suflare, dar putea la fel 
de bine să fie împușcătura unui pistol de start. 

Un singur cuvânt, și toată forța dorinței mele s-a rupt din lesă. 

Am vrut să înghit sunetul numelui meu din gura ei, să văd dacă avea un gust la fel de dulce 
cum îl făcea să sune sau dacă era murdar și desfrânat, ca păcatul făcut verbal. Mai mult decât 
atât, voiam să mă îngrop în ea, să o pictez cu sperma mea și să o distrug atât de mult încât să 
fac căderea îngerilor să pară o joacă de copii. 

Nu voi ajunge niciodată în rai, dar asta nu conta atâta timp cât ea domnea alături de mine 
în iad. 

Stella a fost făcută să fie regina mea. 

Stâncile înalte înconjurau plaja, cu pereţii lor abrupți și netezi de intemperii, iar un oftat 
a scăpat din gâtul Stelei când am împins-o de stânca din apropiere. 

Mădularul meu pulsa în sincron cu pulsul meu în timp ce mi-am băgat un deget în talia 
legată cu șnur a chiloților de bikini ai Stelei și i-am smuls-o cu o smucitură puternică. 

Un geamăt chinuit mi-a răsunat în piept la vederea ei deja udă și strălucitoare pentru 
mine. Arăta ca o zeiță mitică împotriva stâncii întunecate, toată plină de membre sinuoase și 
piele brună. Bijuteriile îi înconjurau gâtul acolo unde îmi doream să fie mâinile mele, 
împodobind-o, mângâind-o, stăpânind-o. 

Pulsaţiile s-au intensificat până când nu mai puteam vedea și auzi nimic altceva. 

Îmi venea să cad în genunchi şi să o ador cu gura mea. Să o ating, să o gust, să mă înec în 
ea. 

Fiecare nevoie și fantezie mă străbătea deodată, dar avea să fie timp pentru toate mai 
târziu. 

O aveam în sfârșit în mâinile mele și nu aveam de gând să grăbesc nicio oprire pe parcurs. 


"Eşti udă, Butterfly." Pofta mi-a făcut vocea de nerecunoscut în timp ce i-am băgat o mână 
între picioare. Capul ei a căzut pe spate de perete, iar un geamăt s-a împrăștiat în vânt când 
m-am jucat leneș cu clitorisul ei, încercuind și frecând mugurul umflat până când sucurile ei 
mi-au udat degetele. "Îți place asta, hmm? Să fii larg desfăcută şi să ţi-o tragi cu degetul unde 
te poate vedea oricine?". 

Nimeni nu ar face-o. Și dacă ar face-o, i-aș omorî înainte să plece cu amintiri ale formei ei 
goale întipărite în creierul lor. 

Stella era a mea și numai a mea. 

Gâfâia atât de tare, încât sunetul aproape că înecă vuietul pulsului meu. 

Nu-mi pierdusem niciodată controlul în timpul sexului. Întâlnirile mele anterioare 
fuseseră tranzacționale, prilejuri de eliberare fizică și nimic mai mult. 

Cu ea, am fost destrămat înainte de a începe. 

"Ți-am pus o întrebare, Stella." Mătăsimea afirmației mele trăda jocul nemilos pe care îl 
jucam cu excitaţia ei, trăgând-o la limită și retrăgându-mă chiar înainte ca ea să se răstoarne 
peste margine. "Răspunde-mi." 

"|... Gâfâielile Stelei au atins un nivel febril când am apăsat pe un punct deosebit de 
sensibil. "Eu nu..." 

"Răspuns greșit." I-am strâns gâtul cu cealaltă mână, prinzând-o de peretele stâncos, în 
timp ce îi împingeam picioarele mai larg cu coapsa mea. Mi-am menţinut presiunea degetului 
mare pe clitorisul ei și am strecurat un deget în interiorul căldurii ei strânse și umede. 

Dorinţa se înfierbânta și mai tare cu fiecare centimetru mai adânc și cu fiecare gâfâit al 
respirației ei pe pielea mea. 

Am vrut să înghit fiecare gâfâit și să simt fiecare suspin pe buzele mele până când am 
consumat-o și am făcut-o a mea în toate modurile. 

"Te mai întreb o dată." Mi-am împins degetul până la vârf și l-am retras încet, smulgând 
cel mai puternic geamăt de la ea de până acum. "Îţi place să ţi-o trag cu degetul în aer liber, 
ca o târfă cuminte?". 

Stella s-a zbătut, corpul ei revoltându-se instinctiv împotriva acestei avalanșe de senzații, 
dar luptele ei au fost zadarnice în fața strângerii mele de fier. 

"Da." Recunoașterea ei s-a revărsat sub forma unui plâns înecat. "Te rog... oh, Doamne..." 

Capul ei s-a înclinat din nou pe spate când mi-am scos degetele și i-am frecat leneș 
clitorisul cu degetul mare, înainte de a i le băga din nou. 

Stella nu ţipa, dar micile ei gâfâieli și scâncete erau cele mai sexy lucruri pe care le 
auzisem vreodată. 

Se răsuci de stâncă, cu pleoapele grele și gura întredeschisă într-un geamăt neîncetat. O 
mână se întindea pe stâncă, în timp ce cealaltă îmi strângea părul suficient de tare încât să 
mă înțepe. 

Pofta a îmbibat aerul atât de bine încât ar fi fost nevoie doar de o zgârietură pentru a 
aprinde chibritul pe benzina dorinței noastre. 

Străluciri subțiri de sudoare care nu aveau nimic de-a face cu căldura tropicală ne-au 
încețoșat trupurile, iar natura deschisă a lucrurilor - vântul pe spatele meu, oceanul la doar 
câțiva pași de noi - nu făcea decât să sporească erotismul. 

Nu era nimic artificial în acest moment. A fost real și crud și atât de perfect încât am vrut 
să rămânem aici pentru totdeauna, la naiba cu problemele din D.C. 


"Țipă pentru mine, dragă." Am împins un al doilea deget înăuntrul ei, întinzând-o. Penisul 
meu abia aștepta să-mi înlocuiască mâinile. Eram pe punctul de a o pierde, iar ea nici măcar 
nu mă atinsese. "Lasă-mă să aud cât de mult îți place asta”. 

Sunetele umede și murdare ale degetelor mele care intrau și ieșeau din ea îmi spuneau 
tot ce aveam nevoie să știu, dar voiam să o aud pe ea. 

Am vrut ca ea să renunţe. 

Volumul gemetelor Stelei creștea, dar ea încă se ţinea pe loc, cu mușchii vizibil încordaţi 
de efort. 

"Te rog", a scâncit ea. "Nu pot... eu..." 

"Dă-i drumul, Stella." Gura mea i-a atins urechea. "Când îţi spun să tipi, vreau să ţipi, la 
naiba. Sau o să te aplec și o să te plesnesc până când o să mă implori să te las să țipi." 

Un zâmbet surprins, dar răutăcios, mi-a atins buzele când ea s-a strâns în jurul degetelor 
mele la ameninţare. 

Am mărit ritmul pompelor în timp ce mi-am coborât capul și i-am tras sfârcul în gură. 

Am gemut. 

Avea un gust la fel de bun cum îmi imaginam. Dulce și perfectă, făcută doar pentru mine. 

Am lins și am supt, mângâind vârful până când acesta s-a întărit într-un vârf de diamant. 
Am trecut la celălalt sân, alternând înainte și înapoi, lingând și sugând ca un om înfometat. 

Nu mă mai săturam. 

Gustul ei pe limba mea era un adevărat paradis. Mătăsos și captivant, ca o injecție de poftă 
pură în sângele meu. 

Mi-am încleștat ușor dinţii în jurul unuia dintre sfârcurile ei, am trecut cu o limbă fermă 
peste vârful său sensibil și am tras de el în același timp în care am apăsat pe clitorisul ei. 

După o clipă suspendată, cu respiraţia tăiată, ea s-a frânt în cele din urmă. 

Strigătul de eliberare al Stelei a îmbibat aerul în timp ce a venit într-un orgasm 
tremurător, cu degetele de la picioare, care a vibrat pe corpul meu. 

Mi-am ridicat capul, ignorând durerea insistentă din vintre pentru a mă impregna de 
expresia ei amețită. 

"Bună fată", am murmurat, retrăgându-mi mâna. 

Am rămas în poziţiile noastre în timp ce Stella își trăgea răsuflarea - spatele ei era lipit de 
stâncă, iar trupul meu era curbat peste al ei într-un scut protector. 

Și-a întors spre mine acei ochi verzi somnoroși, cu o privire atât de inocentă și de 
mulțumită încât mi-a format un pumn de fier în jurul inimii. 

"Sărută-mă." Șoapta ei mi-a scăldat pielea și mi-a strâns mușchii până când fiecare 
moleculă a corpului meu a zumzăit de anticipare. 

N-ar trebui, pentru binele amândurora. 

Să-i dau drumul era un lucru. Sărutul era cu totul altceva. 

Aș putea stăpâni fiecare orgasm. Aș putea rămâne îngropat în ea pentru a-i simți 
tremuratul în timp ce se lasă pradă mie. Dar un sărut? Ar fi atins o parte din mine pe care o 
ținusem îngropată și ascunsă. 

Un sărut cu ea nu ar fi doar un sărut. Ar fi sfârșitul meu. 

O umbră de nesiguranţă a trecut prin ochii Stelei la ezitarea mea, iar acea fracțiune de 
secundă de întuneric a fost cea care m-a ucis. 

Îşi trăise întreaga viață simțindu-se nedorită de cei apropiați. 

Nu puteam să o fac să simtă la fel. 


Nu atunci când aveam nevoie de ea mai mult decât de următoarea mea respirație și nu 
atunci când mai degrabă mi-aș fi tăiat braţul decât să-i refuz ceva. 

Rezistența mea s-a prăbușit ca un castel de nisip la maree mare. 

Am lăsat să iasă un înjurătură joasă înainte de a geme, i-am prins părul și mi-am trântit 
gura pe a ei. 

În ciuda a ceea ce am spus despre dragoste ca fiind un drog, Stella a fost cea mai mare 
înălțime a mea. 

O ispită fără scăpare. 

O obsesie fără sfârşit. 

O dependență fără leac. 


STELLA 

Christian săruta așa cum îmi imaginam că o făcea: fierbinte și autoritar, cu o șoaptă de 
senzualitate care îi îndulcea marginea nemiloasă. 

A făcut ca fiecare sărut pe care îl avusesem înainte să pară o imitație, pentru că gura lui 
Christian Harper pe a mea a fost o adevărată revelaţie. 

Apărarea pe care o construisem în jurul inimii mele s-a prăbușit. 

Mă prăbușeam, ameţită de gustul lui și de felul în care mă prindea de ceafă, fiecare 
inspirație zdravănă și fiecare expirație suspinată fiind un schimb de părți din mine pe care 
nu știam că trebuie să le dau. 

M-a modelat împotriva lui și mi-a îndepărtat straturile, unul câte unul, până când am 
rămas doar eu. 

Fără ziduri, fără măști. 

Pentru prima dată, m-am simțit liber. 

Mi-am încurcat mâinile în părul lui chiar în momentul în care el și-a prins mâinile sub 
coapsele mele și m-a ridicat fără să întrerupă sărutul. Mi-am înfășurat instinctiv picioarele 
în jurul taliei lui și am tremurat când am simţit duritatea excitației lui pe stomacul meu. 

Nu mă interesa prea mult sexul. Experiențele mele anterioare cu el fuseseră mediocre și 
o făceam doar pentru că mă agățam de speranţa că într-o zi voi înțelege despre ce este vorba. 

Dar în acel moment, singurul lucru la care mă puteam gândi era dacă Christian era la fel 
de priceput în pat ca și cu degetele. 

Când îţi spun să tipi, vreau să tipi, la naiba. Sau o să te aplec și o să te bat măr până mă 
implori să te las să tipi. 

Amintirea cuvintelor lui mi-a răspândit un foc lichid prin vene. 

Și-a plimbat limba de-a lungul buzelor mele, cerând din nou să intre, iar eu i-am acordat- 
o. Un suspin de plăcere a trecut de la gura mea la a lui când degetul lui mare mi-a mângâiat 
ceafa și m-a devorat atât de mult încât nu știam unde mă terminam eu și unde începea el. 

Avea un gust de căldură și mirodenii, o combinaţie atât de captivantă încât aș putea să- 
mi petrec cu ușurință restul vieții consumându-l pe el și numai pe el. 

O înțepătură de durere a ascuțit plăcerea când mi-a ciupit buza de jos și a zâmbit la 
gâfâitul meu surprins. 


"Ai cerut un sărut, Stella." Vocea aspră a lui Christian mi-a împrăștiat furnicături prin 
stomac. "Aşa sărut eu." 

Cuvintele mi-au atins pielea ca niște flăcări deschise. 

I-am tras buza de jos între dinţi. Am tras ușor de ea. Și i-am dat drumul. 

"Exact așa cum îmi place", am spus. 

Gemetele lui rezultate mi-au adus un zâmbet pe față. În mod normal, nu eram atât de 
îndrăzneață, dar îmi plăcea ideea că îl puteam face pe Christian Harper să-și piardă controlul. 

"O să mă omori." A ridicat o mână și mi-a frecat un deget mare pe obraz, ochii i se 
întunecau pe măsură ce umbrele ieșeau la suprafață. "N-ar fi trebuit să mă lași să te sărut, 
Stella. Pentru că o singură degustare nu e de ajuns, la naiba." 

Cuvintele lui și atingerea privirii sale mă încălzeau mai mult decât soarele tropical. "Cine 
spune că trebuie să fie unul?" 

A mai scos un gemete înainte de a mă săruta din nou, cu foame și cu profunzime, ca un 
om înfometat. 

Glisarea delicioasă a limbii lui pe a mea a reînnoit durerea dintre picioarele mele și totul 
a dispărut, cu excepția căldurii pielii lui, a cursei inimii mele și a fermităţii atingerii lui. 

Niciodată nu-mi dorisem pe cineva atât de mult ca pe Christian, iar apăsarea sânilor mei 
goi pe trunchiul lui m-a făcut prea conștientă de alegerea pe care o făcusem atunci când mi- 
am lăsat braţele pentru el. 

Riscul în detrimentul siguranței. Dorinţa în detrimentul confortului. 

Fără regrete. 

Nu era vorba de cuvinte murdare sau de dorințe păcătoase. Nu a fost felul în care m-a 
futut cu degetele lui sau cum și-a înfășurat mâna în jurul gâtului meu. 

A fost sărutul și felul în care m-a făcut să mă simt, ca și cum aș putea fi cea mai adevărată 
versiune a mea. 

Am suspinat de plăcere la comanda abilă a gurii lui Christian. 

Aș fi putut rămâne acolo pentru totdeauna, înfășurată în braţele lui pe o plajă izolată, dar 
aerul s-a răcit în cele din urmă, iar soarele la apus a aruncat umbre lungi peste trupurile 
noastre. 

"La ce oră este petrecerea de înfășurare?", a murmurat el. 

Întrebarea a pătruns în ceața din mintea mea. 

Trage. Aproape că uitasem de petrecerea Delamonte din acea seară. "Um..." Am căutat 
răspunsul prin ceață. "Opt." 

"E aproape șapte." Christian și-a mângâiat degetul mare peste șoldul meu. "Ar trebui să 
ne întoarcem în curând." 

"Bine." Am încercat să-mi ascund dezamăgirea în timp ce mă punea în picioare. 

"Cred că îți place rochia aia", a spus el în timp ce mi-am tras costumul de baie și am 
aruncat peste el rochia pe care o purtasem la ședința foto. Piesa albă din bumbac cu 
imprimeu de lămâie era una dintre preferatele mele. "Ai purtat-o de cinci ori de când a 
început primăvara". 

Răsuflarea mi-a zvâcnit în piept înainte de a ieși într-o expiraţie surprinsă. "Nu mi-am dat 
seama că ai observat cu ce sunt îmbrăcată." 

"Am observat totul la tine." 


De data aceasta nu mai existau respiraţii zvâcnitoare. Nu a existat nicio respirație, doar 
un zâmbet care nu putea fi stăpânit și o ameţeală care m-ar fi ridicat direct de la pământ dacă 
prezenţa lui Christian nu m-ar fi legat de el. 

Nu am răspuns, dar înălțimea m-a urmărit până la hotelul nostru. 

Cu toate acestea, odată ce am început să mă pregătesc pentru petrecerea de încheiere, 
amețeala s-a risipit treptat, lăsând un gol în care îndoielile mele s-au strecurat ca niște 
insecte scormonitoare. 

L-am sărutat pe Christian. 

Christian, falsul meu iubit. 

Christian, bărbatul care mi-a spus direct că nu crede în dragoste. 

Christian, care mi-a înflăcărat inima, chiar dacă o voce din capul meu mă avertiza că focul 
m-ar putea distruge din interior dacă nu sunt atentă. 

Nu numai că îl sărutasem, dar îi cerusem să mă sărute după ce îl lăsasem să mă aducă la 
orgasm pe o plajă în timpul unei călătorii de lucru. 

Ce am făcut? 

Acesta era motivul pentru care nu trebuia să fiu lăsat singur cu gândurile mele. Am 
distrus orice moment bun, analizându-l până la moarte. 

Mi-am pus cerceii. 

E în regulă. Totul va fi bine. 

"Eşti frumoasă." 

Inima mea a sărit o bătaie. Am întors capul, iar îndoielile mele s-au retras din nou în 
umbră când l-am văzut pe Christian sprijinit de cadrul ușii, privindu-mă cum mă pregătesc. 

Căldura somnoroasă din ochii lui a aprins o dâră de mici focuri pe pielea mea, în timp ce 
amintirea a ceea ce am făcut mai devreme pulsa între noi ca un lucru viu. 

Dacă nu ar fi trebuit să plecăm de pe plajă... 

"Mulţumesc." Vocea mea a ieșit mai răgușită decât în mod normal. M-am întors spre 
oglindă şi mi-am ridicat părul de pe gât. "Îmi închizi fermoarul?" 

Căderile moi ale pașilor lui se potriveau cu bătăile pulsului meu. 

"Îmi place această rochie pe tine." Privirea lui a alunecat peste rochia mea de mătase într- 
o mângâiere electrică. 

Respiră. 

"Credeam că nu crezi în dragoste", am tachinat eu. 

"Aveţi dreptate. Am greșit cuvântul." Christian mi-a atins partea mică a spatelui în timp 
ce ochii lui se întâlneau cu ai mei în oglindă. 

"Pentru că dragostea este obișnuită. Banală. lar tu, Stella...” Zgârietura blândă a 
fermoarului a umplut aerul în timp ce el îl trăgea pe coloana mea vertebrală într-o alunecare 
rafinată, chinuitor de lentă. 

Mi-am pierdut răsuflarea atât la senzualitatea mișcării, cât și la intimitatea crudă a 
următoarelor sale cuvinte. 

"Eşti extraordinară." 


32 
STELLA 


Petrecerea de ÎNCHEIERE DE LA DELAMONTE ar fi trebuit să fie punctul culminant al călătoriei 
mele, o celebrare a tot ceea ce am realizat în ultimele trei zile. 

În schimb, mi-am petrecut toată ziua repetând în minte acea după-amiază. 

Amintirea sărutului meu cu Christian a rămas cu mine până la desert, la fel ca și atingerea 
lui fantomatică. Cu un singur fermoar al rochiei mele, el trezise în mine mai multă căldură 
decât oricare dintre partenerii mei anteriori cu sexul real. 

O reprimasem în timpul cinei, dar căldura a înflorit din nou când ușa dormitorului s-a 
închis în urma noastră. 

Nu mai vorbisem de când se terminase cina, dar simpla anticipare a ceea ce s-ar putea 
întâmpla îmi răzbătea pe piele la fel de sigur ca o atingere calofilă. 

Aerul bâzâia de însuflețire în timp ce Christian se îndrepta spre dulap, forma lui slabă și 
puternică tăind întunericul ca o lamă proaspăt ascuţită prin mătase. 

Sângele îmi vâjâia în urechi și îneca totul, cu excepţia bătăilor inimii mele și a foșnetului 
moale al mișcărilor lui. 

"Presupun că nu ai alte angajamente în seara asta." Tonul lui era relaxat, dar când s-a 
întors, ochii îi străluceau cu atâta căldură încât am crezut că voi arde de la intensitatea ei. 

Un curent electric ne-a legat privirile, în timp ce el și-a scos butonii cu o precizie lentă, 
deliberată, care m-a făcut să mi se usuce gura. 

Mâini aspre. Ochi de whisky. Control. 

"Nu." 

Șoapta a coborât în jos și mi-a strâns sfârcurile în puncte tari și dureroase. 

Plămânii mei abia se dilatau cu încercările mele de a inspira și expira. 

"Bine." Clink. Clink. Sunetele butonilor lui lovind tava de argint răsunau în întuneric și 
pulsau încet în burta mea. "Dă-ţi jos rochia, Stella." 

Comanda lui înșelător de blândă a ars tot oxigenul din încăpere și a dat foc la fiecare 
moleculă din corpul meu. 

Răsuflarea mea s-a îngustat. 

Asta a fost. 

Răscruce de drumuri. 

Puteam să rămân pe calea cea mai sigură și să-i spun nu, sau puteam să arunc prudența 
în vânt și să fac ceea ce inima și corpul meu îmi strigau să fac. 

l-am ținut privirea lui Christian în timp ce am întins mâna în spatele meu. 

Un minut mai târziu, rochia mea s-a adunat în jurul picioarelor mele într-o baltă de 
mătase albă. 

Fără sutien, fără accesorii, doar o mică bucată de lenjerie intimă și o inimă care bate prea 
repede. 

Expresia lui Christian nu s-a schimbat. 

Stând acolo, dezgolită și deschisă în faţa lui, l-aș fi crezut indiferent dacă nu ar fi fost ochii 
lui. Pupilele negre înghițeau chihlimbarul în timp ce el micșora distanța dintre noi, și cu cât 
se apropia mai mult, cu atât mai tare mă ardeam. 

"Spune-mi." Micuța alunecare a degetului său pe șoldul meu a fost suficientă pentru a-mi 
face pulsul să crească foarte tare. "Vrei să faci sex sau vrei să ti-o tragi?" 


Coapsele mi s-au încleștat involuntar la felul în care a spus futut. Era toarcerea întunecată 
a unui prădător care se juca cu prada sa, făcându-i să imploră pentru propria lor distrugere 
înainte de a se năpussti. 

Singura diferență era că nu mă simţeam ca o pradă. 

Aveam de ales și niciodată nu mă simțisem mai puternică. 

Umiditatea s-a adunat între coapsele mele. Eram atât de udă încât o simțeam cum mi se 
prelinge pe piele, dar tot eram pe jumătate tentată să aleg calea sigură. Să fac sex ușor, 
obișnuit, în care să nu trebuiască să dezgolesc nicio parte din mine, cu excepţia corpului meu. 

Mintea mea se lupta cu orice altă parte din mine pentru control. 

Vrei să faci sex sau vrei să ţi-o tragi? 

Îmi ţinusem dorinţele în cușcă atâta timp, dar poate că era în sfârşit timpul să le eliberez. 

Nu am vrut sărut sărutări moi și mângâieri blânde. 

Am vrut piele și sânge. Vroiam unghii zgâriindu-i spatele și vânătăi pe șoldurile mele. 

Comenzile. Eliberarea. Uitarea. 

Am vrut totul. 

"Vreau să fiu futut." Șoapta mea abia se auzea. 

"Nu te aud." Degetele lui au alunecat peste umezeala chiloților mei, iar eu m-am luptat cu 
un geamăt la frecarea delicioasă. 

Jenarea și pofta m-au străbătut în egală măsură. 

"Vreau să fiu futut", am repetat. 

Mai puternic de data aceasta, mai încrezător, dar nu a fost suficient. 

"Mai tare, Stella. Folosește-ți vocea." Vocea lui s-a înăsprit, cuvintele lui erau nemiloase. 
"Spune-mi ce vrei." 

Mi-a apăsat cu degetul mare ferm pe clitorisul meu, atingerea lui fiind la fel de brutală ca 
și porunca lui. O senzaţie albă a scânteiat prin mine și mi-a înecat rușinea. 

"Vreau să mi-o tragi!" Cuvintele au explodat din mine, crude și filtrate, urmate de un 
geamăt de nevoie când Christian și-a frecat degetul mare peste mine. 

Zâmbetul lui era cel al unui monstru periculos de seducător care promitea tot felul de 
fapte murdare și desfrânate. "Așa mă gândeam și eu." 

Mi-a smuls lenjeria intimă cu o smucitură bruscă înainte ca gura lui să se prăbușească 
peste a mea, înghițindu-mi gâfâitul și gemetele care au urmat când mi-a prins părul suficient 
de tare încât să-mi facă ochii să lăcrimeze. 

Tracțiunea dură mi-a săgetat până în miezul sufletului ca și cum ar fi existat un fir electric 
care îi lega direct pe cei doi. Scalpul îmi pulsa în ritm cu clitorisul, iar mintea îmi era atât de 
tulburată de dorinţă încât nu am observat că ne mișcasem până când spatele meu nu s-a lovit 
de pat. 

L-am privit pe Christian dezbrăcându-se de haine, dezvăluind umerii largi și sculptați și 
o tăietură sexy în V care îi ducea până la... 

Oh, Doamne. 

Mi s-a uscat gura la vederea mădularului său. Lungă, groasă și tare, cu o picătură de pre- 
spermă strălucind la vârf. Era atât de mare încât m-am strâns involuntar la gândul că mă 
umplea. 

Salteaua s-a scufundat sub greutatea lui, iar degetul lui mare mi-a găsit din nou clitorisul, 
învârtindu-l și mângâindu-l până când s-a umflat și a început să imploră mai mult. 


"Cum i-ar plăcea să ţi-o tragi, Butterfly?" Își ținea degetul mare pe clitorisul meu și 
împingea un deget în mine, adâncindu-l cu fiecare mișcare. Un scâncet mi-a urcat în gât în 
timp ce corpul meu se aprindea sub manipulările lui erotice. "Pe spate și larg desfăcută, sau 
în patru labe, luând fiecare centimetru din scula mea în păsărica aia mică și strâmtă?" 

Dacă nu aș fi fost pierdut într-o ceață de poftă, poate că m-aș fi simţit jenat de cuvintele 
lui murdare. Dar eram prea departe, iar Christian era singurul bărbat cu care aveam fantezii 
adevărate. 

El era fiecare lucru întunecat care nu putea fi șoptit și fiecare faptă murdară pe care o 
doream în secret. 

"Ambele." Mai multe scâncete s-au revărsat când a mai băgat un deget în mine și le-a 
pompat pe amândouă înăuntru și în afară - la început încet, apoi din ce în ce mai repede până 
când a găsit un ritm care m-a făcut să mi se învârtă capul. "Cât de tare poți." 

Am auzit un geamăt, urmat de o comandă aspră. 

"În genunchi şi în mâini." 

Am făcut cum mi s-a spus. Aerul rece mi-a atins sexul sensibilizat în timp ce mă întorceam 
și mă poziționam în patru labe. Eram udă, îmi picuram pe coapse și probabil că ruinasem 
așternuturile înainte de a începe. 

Am auzit o ruptură slabă de folie înainte ca căldura corpului lui Christian să mă învăluie. 
Mi-a prins părul cu o mână și m-a apucat de șold cu cealaltă destul de tare încât să mă 
învinețească. 

"Țineţi minte..." Am scos un mic strigăt când mi-a tras capul înapoi până când gura lui a 
ajuns lângă urechea mea. Capul mădularului lui a alunecat pe intrarea mea alunecoasă, până 
când practic am gâfâit de nerăbdare. "Ai vrut să fie tare." 

Mi-a dat drumul la păr, m-a împins cu fața în jos pe pernă și s-a trântit în mine cu o singură 
lovitură puternică. 

Am lăsat să iasă un mic strigăt. Eram suficient de umedă încât să alunece ușor înăuntru, 
dar era atât de mare încât era aproape dureros. 

Durerea se războia cu plăcerea, în timp ce ochii îmi lăcrimau și mușchii mei interiori se 
întindeau la maximum. 

"La naiba, ești tare." Un alt gemete mai gutural. "Asta e, dragă. Poţi s-o iei." 

Christian se ţinea strâns de șoldurile mele și își mângâia degetele peste curbura fundului 
meu în mișcări liniștitoare, în timp ce eu mă străduiam să mă acomodez la mărimea lui. 

Respirația îmi ieșea în gâfâieli moi. Eram imposibil de sătul, dar, treptat, durerea a 
dispărut și a lăsat loc unei presiuni delicioase. 

Dinţii mi s-au desfăcut suficient pentru ca un geamăt scăzut să iasă. 

M-am împins înapoi la el, disperată să vreau mai mult. 

Mai multă fricțiune, mai multă mișcare, mai mult orice. 

Am auzit un chicotit, urmat de un "cuminte" moale. 

Apoi Christian m-a lovit din nou, de data aceasta cu atâta răutate încât mi-a tăiat 
respiraţia din plămâni. 

Am ţipat, mintea mea fiind blocată de invazia bruscă și plină de forță. Plăcerea întunecată 
a izbucnit prin mine și abia am avut timp să-mi trag sufletul înainte ca el să înceapă să se 
miște din nou. 

O mână a rămas pe șoldul meu, în timp ce cealaltă mă apăsa pe ceafă, împingându-mi fața 
mai adânc în pernă. 


Mâini aspre. 

Lovituri sălbatice. 

Un ritm chinuitor, carnal, care îmi scotea gemete după gemete din gură. 

"Te simți al naibii de bine", a mormăit Christian. "E ca și cum păsărica ta a fost făcută 
pentru mine. Fiecare centimetru nenorocit." 

S-a retras astfel încât doar vârful a rămas în mine, a făcut o pauză, apoi a intrat din nou 
cu o singură lovitură brutală. Din nou și din nou, până când căpătâiul s-a izbit de perete și 
mi-a înecat scâncetele și scâncetele înăbușite. 

Lacrimi și salivă îmi îmbibau perna în timp ce Christian mă bătea fără milă. Fusesem 
redusă la o epavă, ținută laolaltă doar de o plăcere ameţitoare și de cele mai moi înțepături 
de durere. 

Nu a fost vorba de sex. A fost o partidă de sex pur și dur... și era exact ceea ce aveam 
nevoie. 

Băieții cu care mă culcasem până atunci se purtaseră cu mine ca și cum aș fi fost o păpușă 
de porțelan în pat. Intenţiile lor erau bune, dar sexul mă excitase la fel de mult ca un joc de 
golf. 

Nu am vrut blândețe. Am vrut pasiune în forma sa cea mai crudă. Am vrut uitarea care 
venea cu plăcerea și știința că, indiferent de forma în care venea acea plăcere, puteam avea 
încredere în persoana care o oferea să nu mă rănească. 

Pentru că oricât de dur ar fi fost Christian, nu mă simțisem niciodată mai în siguranţă. 

Un alt strigăt a căzut de pe buzele mele când el și-a înfășurat pumnul în jurul părului meu 
și mi-a tras din nou capul înapoi. 

"Te scurgi pe toată scula mea, dragă. Uită-te la tine." Și-a trecut degetul mare peste 
obrazul meu umed. Eram un dezastru, cu fața brăzdată de lacrimi și cu trupul tremurând de 
poftă. "Un înger pe cale să vină după ce a fost futut ca o curvă." 

Un fior electric mi-a străbătut tot corpul la cuvintele lui. 

"Te rog", am plâns. "Am nevoie... nu pot... te rog..." 

Nu știam pentru ce imploram. Să mă eliberez, să meargă mai tare, să nu se termine 
niciodată. 

Tot ce știam era că el era singurul care putea să mi-o dea. 

"Te rog ce?" Christian își ținea o mână prinsă în părul meu, în timp ce cu cealaltă se 
apropia de sexul meu sensibilizat. 

"Te rog, trebuie să..." 

Răspunsul meu s-a transformat într-un țipăt răgușit când m-a ciupit de clitoris. Creierul 
meu a intrat în scurtcircuit, iar corpul meu a fost cuprins de o plăcere atât de intensă încât 
am încercat instinctiv să mă îndepărtez. 

Am ajuns doar câțiva centimetri înainte ca Christian să mă tragă înapoi. 

"Încearcă din nou şi te voi bate atât de tare încât nu vei mai putea sta jos." Am ţipat când 
palma lui a aterizat pe fundul meu cu o palmă de avertisment. Și-a ridicat mâna și a închis-o 
în jurul gâtului meu. "Vreau să te simt cum ejaculezi pe scula mea, Stella”. Degetele lui săpau 
mai tare în pielea mea cu fiecare cuvânt. 

Nu am putut răspunde decât cu un șir de gemete neinteligibile. Îmi pierdusem vocea în 
fața nevoii care se încolăcea sub pielea mea, amenințând să mă despartă pe la cusături și să 
mă transforme în ruinele persoanei care am fost odată. 


Cea care a jucat în siguranţă toată viaţa ei, care s-a temut atât de mult să urmărească ceea 
ce își dorea încât nu a îndrăznit să își exprime dorinţele cu voce tare. 

S-a sfărâmat sub atingerea lui Christian și nu am mai vrut-o înapoi. 

Am închis ochii, imaginându-mi imaginea obscenă pe care trebuie să o fi făcut. Eu în patru 
labe, cu capul dat pe spate și spatele arcuit, în timp ce Christian mă bătea din spate. O mână 
în jurul gâtului meu, iar cealaltă mână îmi strângea părul cu pumnii. O urmă roșie slabă de 
când palma lui m-a lovit în fund... 

Căldura îmi cobora pe șira spinării, crescând și crescând până când am explodat într-o 
mie de puncte de lumină strălucitoare. Mi-au alergat prin vene și au aprins un chibrit la 
fiecare terminaţie nervoasă până când m-au consumat cu totul. 

Oh, Doamne. Nu e de mirare că ceilalți oameni se dau în vânt după sex. Dacă așa ar fi 
trebuit să fie... 

Încă mă agăţam de rămăşiţele orgasmului meu când Christian m-a răsturnat pe spate. 
Brațele lui mi-au susținut corpul, iar gura lui a atins-o pe a mea în timp ce împingerile lui au 
încetinit în... nu ceva moale, ci mai moale. Mai senzual. 

"Încă mai simt cum păsărica ta se unduiește în jurul penisului meu." Mi-a cuprins sânul 
și şi-a frecat degetul mare peste vârful țeapăn. "La fel de frumoasă cum mi-am imaginat." 

M-a sărutat mai tare, gura lui o revendica pe a mea, iar mâinile lui îmi cartografiau zonele 
cele mai erogene în timp ce mă trăgea spre un alt orgasm. 

"Chiar acolo", am gâfâit când a atins un punct în interiorul meu care mi-a făcut degetele 
de la picioare să se îndoaie. M-am agăţat de el, cu picioarele larg desfăcute pentru a-l lua cât 
de adânc putea să ajungă. "Mai tare. Te rog, eu... oh, Doamne..." Gemetele mele au urcat și mai 
tare când el și-a mărit ritmul și trepidaţiile unui al doilea punct culminant s-au cutremurat 
prin mine. 

Încet la început, apoi deodată, când Christian mi-a ciupit sfârcul şi a intrat în mine cu 
aceeași forță ca la începutul nopții. 

Am strigat în timp ce val după val de plăcere mă străbătea. 

L-am simțit tremurând și tresărind în mine înainte de a veni și el cu un geamăt, dar am 
fost cuprinsă de o euforie atât de intensă încât a înecat orice altceva. 

A durat ceea ce mi s-a părut o veșnicie până când, în cele din urmă, m-am prăbușit într-o 
grămadă transpirată și fără minte. 

Pentru prima dată, vocile din capul meu au tăcut. Pluteam pe un nor de fericire post- 
orgasmică și voiam să rămân acolo pentru totdeauna. 

Fără îndoieli, fără nesiguranţă, fără supraanaliză. Doar sunetele moi și neregulate ale 
respirației mele și apăsarea gurii lui Christian pe pielea mea, în timp ce își săruta drumul pe 
gâtul și pe trunchiul meu. 

Blândeţea atingerii lui era în total dezacord cu sălbăticia futerii lui, dar era atât de bine 
încât nu am pus la îndoială. 

Aproape că am toarce de mulțumire când m-a rostogolit pe o parte și mi-a trecut o mână 
peste fund. Degetele lui puternice au frământat mușchiul până când m-am topit într-o baltă 
fără oase. 

"Te-ai descurcat foarte bine", a murmurat el. "O fată atât de bună." 

Cuvintele lui m-au învăluit ca o pătură moale și au aprins o altă scânteie de căldură în 
stomacul meu. 


Cred că asta s-a întâmplat când au crescut fete cu o nevoie de validare academică. Au 
dezvoltat o tendinţă de laudă. 

"Ar trebui să facem asta în fiecare seară", am spus eu somnoroasă. Fusese o zi lungă și, 
oricât de mult mi-aș fi dorit o a doua rundă, eram atât de obosită încât abia îmi puteam ține 
ochii deschişi. "E mai bine decât yoga". 

A râs, un zgomot moale care era satisfacție masculină pură. 

"Nu mă pot gândi la un compliment mai mare." Și-a deplasat corpul până când s-a întins 
lângă mine și a lăsat să cadă un sărut pe vârful capului meu. "Nu mă plâng dacă vrei să faci 
din asta rutina ta nocturnă în schimb." 

"Hmm." Am închis ochii și m-am ghemuit mai aproape de el. 

Oricât de blând ar fi fost acest moment, o parte din mine știa că eu și Christian am intrat 
pe un teritoriu nou și periculos în relaţia noastră. Și, în timp ce instinctele mele de 
autoconservare făceau tot ce puteau pentru a trage un semnal de alarmă, știam, de asemenea, 
că nu mai era cale de întoarcere. 


33 
CHRISTIAN /STELLA 
CHRISTIAN 

Ea visa. Mi-am dat seama după felul în care i se curbau buzele și după zgomotele moi pe 
care le scotea în somn. 

M-am întrebat ce visa și dacă visul ei mă includea și pe mine. 

Dacă nu, era inacceptabil. 

Am apăsat un sărut moale pe umărul ei și i-am înfășurat un braţ posesiv în jurul taliei. 

Fie că era în rai sau în iad, în vis sau în viața reală, Stella era a mea. 

Și nu am împărțit nimic. 

S-a agitat și a lăsat să iasă un bâiguială mică, adorabilă, înainte ca ochii ei să se deschidă 
și să-i întâlnească pe ai mei. 

"Bună dimineaţa." 

Un zâmbet mi-a atins buzele la tonul ei timid. 

"Bună dimineaţa, Butterfly. Vise plăcute?" 

"Mmhmm." S-a întins și s-a ghemuit mai aproape de mine. 

"La ce visai?" 

"Nu prea îmi amintesc. Ceva legat de o barcă? Vreau să țin un jurnal de vise, dar mereu 
uit." 

Am ales să nu întreb ce este un jurnal de vise. 

"Erai singură în vis?" Am întrebat cu dezinvoltură. 

"Hmm, acum că ai adus vorba, a fost cineva în barcă cu mine", a spus ea. "Păr negru, piele 
bronzată, puţin mai în vârstă decât mine, dar arăta foarte bine..." 

Un zâmbet îngâmfat mi s-a strecurat pe buze. 

Stella a pocnit din degete. "Acum îmi amintesc. A fost Ricardo!" 

A scos un țipăt de râs când am răsucit-o și i-am prins braţele deasupra capului. 

"Ți se pare amuzant", am mârâit, dar un zâmbet a ameninţat să se elibereze la scânteia 
din ochii ei. 

"Spuneam doar adevărul", a tachinat ea. "Nu-mi spune că ești gelos pe un vis. Nu credeam 
că vei fi unul dintre acei tipi care devin lipicioși după sex." 

"Ți-am spus, Stella. Sunt gelos pe orice când e vorba de tine." Ceva întunecat și posesiv s- 
a mișcat prin pieptul meu. "Și nu a fost doar sex". 

Sexul era o tranzacție, ceva ce oamenii făceau pentru a trece timpul și pentru a găsi o 
eliberare fizică. Oricine putea face sex. Dar nimeni nu putea să mă sfâșie și să mă recompună 
aşa cum putea ea. 

"Glumeam, Grumpypants." Stella și-a ridicat capul și mi-a apăsat un sărut ușor pe gură. 
"Nu-mi amintesc visul, dar dacă mi-aș fi amintit, sunt sigură că te-a prezentat pe tine." 

"Spui asta doar ca să mă faci să mă simt mai bine", am bombănit. 

Buzele ei au tresărit. "Funcţionează?" 

"Nu." Dar umerii mei s-au relaxat și i-am eliberat încheieturile mâinilor în timp ce râsul 
ei își croia drum prin pieptul meu. 

Credeam că Stella și-a pierdut misterul până acum. Locuiam împreună de două luni; ar fi 
trebuit să mă plictisesc deja și să trec mai departe. 

Dar cu cât o cunoșteam mai bine, cu atât mai mult se întipărea în fiinţa mea. 


Era un studiu al contrastelor, cel mai fascinant puzzle pe care l-am întâlnit vreodată - 
putere și vulnerabilitate, calm și haos, inocenţă și desfrâu. Femeia al cărei zâmbet blând 
liniștea fiara sălbatică din mine era aceeași care o dezlănţuia cu strigătele și rugămințile ei 
pentru mai mult. Pentru ca eu să o iau și să o însemn ca fiind a mea. 

Stella Alonso îmi consumase lumea într-un mod care făcea imposibilă întoarcerea înapoi. 
Existau doar înainte și după ea. 

Am stat acolo o vreme și ne-am absorbit în liniștea confortabilă înainte ca ea să vorbească 
din nou. 

"Mi-a dori să putem sta mai mult timp." Suspinul ei melancolic m-a tras de inimă. "Încă 
nu vreau să mă întorc în oraș. Nici măcar nu am explorat insula. Tot timpul au fost doar 
lucruri din Delamonte." 

"Atunci să rămânem." 

Am luat decizia fără să mă gândesc. Se părea că setarea mea implicită era să îi ofer Stelei 
tot ce își dorea. 

Speram ca nimeni să nu descopere vreodată această slăbiciune. Ar fi fost catastrofal 
pentru mine și pentru ea. 

Ochii ei s-au mărit de încântare înainte de a scutura din cap. "Nu putem. Ai treabă și ești 
deja plecat de trei zile." 

Aveam mai mult decât de lucru. Aveam o nenorocită de mizerie care trebuia rezolvată 
imediat. 

Partea rece și rațională din mine a insistat să mă întorc astăzi la Washington, așa cum am 
planificat inițial. Să rămân în Hawaii era cea mai proastă decizie pe care o puteam lua, iar eu 
nu mi-am construit un imperiu luând decizii proaste. 

Dar era prima dată când Stella se afla în Hawaii și, în ciuda protestelor ei, am putut vedea 
o licărire de speranţă în ochii ei. 

Ea a vrut cu adevărat să rămână, iar eu aș prefera să pierd un imperiu decât să o văd tristă 
din cauza mea. 

Șoaptele secretelor pe care le păstrasem și ale minciunilor pe care le spusesem se 
strecurau înainte să le sparg. 

"E weekend", am spus. "Vom pleca luni. Două zile în plus nu strică”. 

Să sperăm. 

Faţa ei s-a luminat. "Bine, dacă insiști." 

Gura mea s-a curbat într-un zâmbet indulgent în timp ce ea divaga despre toate lucrurile 
pe care voia să le facă. 

Noaptea trecută, sărutul nostru pe plajă... 

M-am împăcat cu alegerea mea. Nu m-aș mai împiedica să fac ceea ce îmi doream. 

Și oricât de mult aș fi încercat să neg în trecut, asta era ceea ce îmi doream de când am 
văzut-o prima dată. Stella în brațele mele, fericită, în siguranţă și a mea. 

Dar oricât de perfect ar fi fost totul între noi acum, știam că dacă ar fi aflat vreodată 
adevărul, m-ar fi urât. 

De aceea nu a putut afla niciodată. 


STELLA 

Întrucât am avut la dispoziţie doar două zile pentru a explora Kauai, Christian și cu mine 
am împachetat cât mai multe lucruri în itinerariul nostru. 

Drumeţii, plimbări cu barca la apus de soare, excursii cu elicopterul, vizite la muzeele 
locale și plaje izolate... am făcut de toate. 

Ne-am trezit la răsăritul soarelui și ne-am întors la hotel după ora cinei, unde am petrecut 
ore întregi explorându-ne reciproc la fel de bine ca și insula. 

Fie că era lent şi moale sau dur și dur, sexul cu Christian era o eliberare emoțională la fel 
de mult ca și cea fizică. 

Cu toate acestea, în ultima noastră zi, am ales ceva mai discret, deoarece Christian avea o 
întâlnire cu consiliul de administraţie și trebuia să plecăm dimineața devreme. 

Nu știam că era o chestie discretă, deoarece o plănuise ca pe o surpriză, dar eram 
intrigată. El preluase controlul asupra itinerariului nostru, deoarece mai fusese în Kauai și 
încă nu mă îndrumase greșit. 

"Asta e surpriza?" Am privit cu atenţie Harley-ul parcat lângă noi în timp ce Christian îmi 
potrivea o cască. "Nu m-aș fi gândit niciodată că ești genul de motociclist. E destul de sexy." 

Mai mult decât sexy. Într-un simplu tricou alb şi blugi, era devastator. Era mai mult decât 
hainele, totuși. 

Două zile de soare și relaxare îi îndepărtaseră masca atent cultivată pentru a dezvălui 
bărbatul jucăuș și fermecător de dedesubt, iar eu voiam să mă agăț de el cât mai mult timp. 

"Cam așa ceva?" Și-a crestat o sprânceană întunecată în timp ce se cățăra pe motocicletă. 
Motorul a răcnit la viață și mi-a trimis un fior prin sânge. 

"Nu pot lua o decizie finală până nu văd cum sunt abilitățile tale reale de conducere”, am 
spus solemn. "Așa că, da, deocamdată, e un fel de...". 

"Vorbești despre abilitățile de conducere?" Sprâncenele lui s-au ridicat mai sus. 
"Butterfly, ieri aproape că ai intrat cu spatele în ghidul nostru." 

Stiam că nu va renunța la asta. "Nu a fost vina mea", am oftat. "A apărut de nicăieri!" 

Christian și-a strâns buzele și mi-a luat o secundă ca să-mi dau seama că își reprima râsul. 

"Nu e amuzant." Mi s-au aprins obrajii. Poate că nu eram cel mai bun șofer din lume, dar 
încercasem. "Mi-a părut rău că ne-ai condus peste tot, așa că m-am oferit... nu mai râde." 

"Nu aș râde niciodată de tine", a spus el cu un zâmbet. "De asemenea, nu mă voi mai urca 
niciodată într-o mașină cu tine la volan." 

"Îmi retrag ce am spus." M-am urcat pe spatele bicicletei şi mi-am înfășurat braţele în 
jurul taliei lui cu o încruntare nemulțumită. "Nu ești deloc sexy." 

"E în regulă." Umerii îi tremurau de râs în timp ce ne îndepărtam de hotel. "Sunt sigur că 
te pot face să te răzgândești." 

"Mă îndoiesc", am murmurat, dar vântul mi-a înghiţit cuvintele în timp ce mergeam în 
viteză pe drumurile mărginite de copaci de pe insulă. 

Ne-a luat douăzeci de minute să ajungem la destinaţie. Era o plajă izolată de pe North 
Shore și, deși era aproape de apus, era goală, cu excepţia unui picnic superb amenajat pe 
nisip. 

Pernele, pernele și păturile înconjurau o masă joasă, acoperită cu o pânză albă și 
mătăsoasă. Lumânări minuscule pâlpâiau lângă o sticlă de vin și o masă somptuoasă. 

Am tras o răsuflare ascuţită. "Cum ai..." 


"Am pus hotelul să aranjeze ceva." Gura lui Christian s-a curbat. "Nu-ţi face griji. Vor 
descompune totul după ce terminăm de mâncat. Nu va rămâne în urmă nici măcar un firicel 
de gunoi”. 

"Este frumos." 

Un nod ciudat mi s-a format în gât. 

În cele din urmă am înțeles că aceasta era ultima noastră noapte pe insulă. Se 
întâmplaseră atât de multe de când ajunsesem, iar eu mă păcălisem pe mine însumi crezând 
că fantezia poate dura la nesfârșit. 

Hawaii era un vis, dar nu era ceva ce puteam aduce cu noi. 

Ce se va întâmpla când ne vom întoarce în D.C.? Ne vom întoarce la status quo? 

Era ușor să ne comportăm ca un cuplu când eram doar noi în paradis, dar nu eram un 
cuplu. Nu avusesem niciodată această conversație, iar sexul nu însemna neapărat ceva în ziua 
de azi. 

Unii oameni au făcut sex cu aceeași persoană timp de luni de zile și totuși nu au considerat 
relaţia exclusivă. 

Christian și cu mine ne-am așezat la masă. Cina a fost în mod obiectiv delicioasă, dar abia 
am gustat-o pentru că eram prea ocupată să îmi imaginez ce se va întâmpla mâine, odată ce 
vom cobori din avion. 

În cele din urmă, nu m-am mai putut abține. 

Nu-mi plăcea să rup vraja, dar dacă nu purtam discuţia, incertitudinea mă va mânca de 
viu toată noaptea. 

Ne întâlnim? E o chestie de prieteni cu beneficii? Vrei să continuăm orice ar fi "asta" în D.C.? 

Am trecut în revistă toate modurile în care aș fi putut aborda subiectul, dar eram prea 
speriată de răspunsul său pentru a folosi oricare dintre opţiunile mele iniţiale. 

În schimb, am ales calea lașă de ieşire. 

"Vă mulţumesc pentru ultimele zile. Au fost exact ceea ce aveam nevoie." Mi-am înfipt 
degetele de la picioare în nisipul rece și mi-am ţinut ochii pe masă. "Facem un cuplu fals 
destul de bun, nu-i așa?" 

Cuvintele au ars ca un acid la ieşire. 

"Un cuplu fals cu beneficii", am adăugat eu, sperând să destind atmosfera brusc 
tensionată. 

M-am uitat pe furiș la Christian. Faţa lui părea sculptată în granit, dar ochii îi ardeau 
întunecațţi și intimidanțţi. 

"Un cuplu fals?" Vocea lui mătăsoasă mi-a înfășurat gheaţă în jurul gâtului. 

Un fior mi-a străbătut pielea, dar am mers mai departe. "Aceasta a fost înțelegerea 
noastră. Câteva sărutări și sex nu schimbă nimic." 

Nu am fost suficient de naivă să cred că doar pentru că s-a culcat cu mine, a vrut ceva mai 
mult decât să se simtă bine. Ne-am dat ceva între noi, dar asta nu însemna că aveam vreun 
angajament din partea lui. 

Văzusem prea mulți oameni care își frângeau inimile din cauza unei astfel de presupuneri 
şi refuzam să fiu unul dintre ei. 

"Nu-i așa, nu-i așa?" Mai jos. Mai periculos. "Atunci ce înseamnă pentru tine, mai exact, 
acele câteva săruturi și sexul?". 

Ceva îmi spunea că nu ar trebui să răspund, dar am făcut-o oricum. Autoconservarea nu 
fusese niciodată punctul meu forte când era vorba de Christian. 


"O fantezie. Nimic din toate astea nu este real." Am făcut un gest spre plajă. "Nu a fost 
niciodată real. Hawaii este un vis, dar se termină mâine și vreau să stabilesc așteptările 
corecte înainte de a ne întoarce în D.C. Ai spus-o chiar tu." Ghemul din gât mi-a crescut. "Tu 
nu crezi în dragoste." 

În ciuda aversiunii mele față de relaţii, eram o romantică în sufletul meu. 

Când am găsit persoana potrivită, am vrut să mă las cuprinsă de acea dragoste măreață 
și mistuitoare. Genul de iubire care l-a obligat pe Alex să se mute într-o altă ţară pentru Ava, 
care le-a dat lui Bridget și Rhys curajul de a merge împotriva unei țări și care a transformat 
ani de animozitate între Josh și Jules în ceva frumos. 

Acest tip de iubire a existat. Am fost martoră cu ochii mei. 

Dar nu era ceva în care credea Christian și, deși știam că mă dorea, nu mă dorea îndeajuns 
pentru a schimba o credință atât de înrădăcinată. 

Oameni ca Christian Harper nu s-au schimbat pentru nimeni. 

"Dragostea nu are nimic de-a face cu asta." Răspunsul lui dur mi-a demonstrat că am 
dreptate. 

Gustul amar al dezamăgirii mi-a curs pe limbă. "Exact." 

"Tu ai fost cea care mi-a spus să nu mă îndrăgostesc de tine, Stella. Îți aminteşti asta?" 
Ochii aceia întunecați i-au străpuns pe ai mei. 

"Da, și am vorbit serios." Am rezistat impulsului de a-mi răsuci colierul în jurul degetului, 
așa cum făceam întotdeauna când eram nervoasă. Era spusele mele, și pariez că Christian își 
dăduse deja seama de asta. "Încă mai vreau." 

Pentru că dacă Christian se îndrăgostea vreodată de mine, nu aveam încredere în mine 
că nu mă voi îndrăgosti de el la rândul meu. 

Și aveam sentimentul că dragostea cu el nu va fi dulce sau ușoară. Va fi catastrofală. 

"Lucrurile s-au complicat prea mult cu mutatul meu, cu situația cu hărțuitorul și cu 
excursia asta", am spus când Christian a rămas tăcut. "Regulile iniţiale ale înțelegerii noastre 
se estompează. Poate că trebuie să ne vedem cu alte persoane ca să nu..." 

Nu am apucat să termin înainte ca gura lui să o acopere pe a mea și să mă sărute cu o 
vervă blândă și disperată pe care o simțeam din cap până în picioare. 

"Spune-mi..." Și-a încolăcit o mână în jurul cefei mele. "Ţi se pare că e fals?" 

Nu. Asta a fost problema. Părea prea real, la fel ca și posibilitatea ca el să-mi frângă inima. 

"Vreau să clarific câteva lucruri." Buzele lui Christian le atingeau pe ale mele cu fiecare 
cuvânt. "Dacă atingi un alt om, el moare. Lasă un alt bărbat să te atingă, el moare. Spune-mi 
că nu pot să te ating..." Strânsoarea lui se strângea la ceafă în timp ce vocea îi scădea. "Și voi 
muri." 

O durere mi-a cuprins inima și s-a răsucit. "Christian..." 

"Iubirea nu este decât un cuvânt." Intensitatea cuvintelor sale mi-a furat din plămâni și 
ultima suflare rămasă. "Aici nu este vorba de cuvinte. Este vorba despre noi. Crezi că mi-aș 
întrerupe programul și aș zbura în Hawaii în mijlocul săptămânii de lucru pentru altcineva?" 

"Este o destinaţie frumoasă", am spus slab. 

"Credeam că este evident, dar în caz că nu este, tu ești a mea, Stella." Atingerea lui mi-a 
marcat pielea cu o posesivitate fierbinte. "Nu vreau să mă văd cu alte femei și sunt al naibii 
de sigur că nu vreau ca tu să te vezi cu alți bărbați." Gheaţa a înghețat cuvântul bărbați . "Locul 
tău e cu mine. Exclusiv. Nu există o lume sau o viaţă în care să nu fie adevărat." 

Emoţia mi-a înțepat spatele ochilor, dar am reușit să zâmbesc prin strânsoarea din piept. 


"Christian Harper, mă inviţi în oraș?" 

"Da." Simplu, fără echivoc. Adevărat. 

Părea aproape comic că cineva ca el ar face ceva atât de banal ca să invite o fată în oraș, 
dar asta nu mă împiedica să nu-mi zvâcnească stomacul și nici mintea să nu-mi treacă în 
revistă ultimele două luni. 

Pe hârtie, relația noastră fusese falsă, dar nu era nimic fals în felul în care avusese grijă 
de mine, mă sprijinise și crezuse în mine. Şi nici nu era nimic fals în ceea ce privește felul în 
care mă simțeam când eram cu el, ca și cum aș fi putut fi eu însămi și el m-ar fi vrut oricum, 
cu defecte și toate celelalte. 

"Deci..." Gura lui Christian a atins-o pe a mea. "Ce spui, Butterfly? Vrei să încercăm cu 
adevărat chestia asta cu întâlnirile?" 

N-ar trebui să fac asta. Erau atât de multe moduri în care putea merge prost, dar nu era 
asta valabil pentru fiecare risc pe care și-l asumau oamenii? 

Fără risc, nu există recompensă. 

Pentru prima dată, am oprit partea prea analitică a creierului meu și am urmat ceea ce 
mi-a spus inima. 

"Da." E simplu. Fără echivoc. Adevărat. 

l-am simțit zâmbetul pe buzele mele înainte de a mă săruta din nou. De data asta mai 
moale, mai tandru. 

Tandru nu era un cuvânt pe care credeam că îl voi asocia vreodată cu Christian, dar mă 
lua mereu prin surprindere. 

M-am topit în el și i-am lăsat gustul, atingerea și ultimele ore din visul nostru să mă ducă 
într-un loc unde grijile mele nu existau. 

Eram obișnuită să fiu singură. Chiar și atunci când eram înconjurată de oameni, o parte 
din mine se izola până când mă simţeam de parcă îmi vedeam un film cu viața mea în loc să 
o trăiesc. 

Niciodată nu aparținusem cuiva și nici nu-mi aparținuse cineva vreodată. Ideea era în 
egală măsură palpitantă și terifiantă. 

Dar ceea ce a fost și mai terifiant a fost că mi-am dat seama că nu mă deranja să aparțin 
de Christian. 

Nici măcar un pic. 


34 
STELLA 


CHRISTIAN și cu mine ne întâlneam oficial. M-am simțit ciudat, nu numai pentru că nu mă 
gândeam că se va întâmpla vreodată, dar și pentru că, pentru lumea exterioară, nu se 
schimbase nimic. În ochii lor, am fost un cuplu în tot acest timp. 

Am postat fotografiile din Hawaii după ce ne-am întors în Washington, iar fotografiile 
noastre de cuplu s-au descurcat foarte bine, aşa cum era de așteptat. Încă mai țineam pasul 
cu Instagram-ul meu, deși atenția mea era acum împărțită între acesta și linia mea de modă. 

Singurele persoane care știau că relația noastră de dinainte de Hawaii nu fusese reală 
erau Christian, eu însămi și prietenii mei, care întâmpinaseră anunțul meu cu mult mai 
puțină surprindere decât o făcuseră cu bomba precedentă. 

După spusele lui Jules, a fost "inevitabil", după cum ne-am tras-o din priviri la petrecerea 
de inaugurare a casei ei. 

Christian și cu mine am mers la prima noastră întâlnire adevărată la o săptămână după 
ce ne-am întors din Hawaii. Ne-am dus unul pe celălalt în locurile noastre preferate din D.C. 
- Grădina Botanică a SUA pentru mine, Eastern Market pentru el. 

Corecţie: un anumit vânzător de la Eastern Market pentru el. 

"Domnule C!" Fața vânzătorului s-a încrețit cu un zâmbet gingaș când l-a văzut pe 
Christian. "Mă bucur să vă revăd! Şi cu o doamnă încântătoare alături de tine, de asemenea." 
Mi-a făcut cu ochiul. "Ce faci cu un căpcăun ca el?". 

Și-a tras degetul mare către Christian, care a clătinat din cap. 

"Frumuseţea nu este totul." l-am mângâiat mâna lui Christian. "Are și alte calități 
deosebite." 

Vânzătorul a râs, în timp ce noul meu iubit a suspinat exasperat, deși în ochii lui a apărut 
o licărire de umor. 

"Stella, fă cunoștință cu Donnie. Un comediant în devenire și un extraordinar lucrător în 
lemn." A bătut un puzzle pe masă. "Ăsta e singurul motiv pentru care îţi suport fundul tău 
bătrân." 

"Fundul meu bătrân are mai multă înțelepciune decât ai tu în degetul tău mic", a replicat 
Donnie. 

Un zâmbet și-a făcut loc pe fața mea în timp ce-i cercetam marfa. "Acestea sunt 
incredibile." 

Pe masă se aflau cele mai complicate obiecte din lemn pe care le văzusem vreodată, 
inclusiv modele de bărci cu pânze, ecrane pliabile în miniatură și o selecție de puzzle-uri 
uluitoare. 

"Mulţumesc." Mândria strălucea pe fața lui Donnie. "Mă ţine ocupat acum că m-am 
pensionat." 

Christian și cu mine am stat de vorbă cu Donnie o vreme, până când alți clienți l-au 
îndepărtat. Am sfârșit prin a cumpăra două puzzle-uri (Christian) și un set de brățări 
sculptate superbe (eu). 

"Aș spune că prima noastră întâlnire a fost un succes." Mi-am legănat geanta de 
cumpărături în timp ce ne îndreptam spre un restaurant din apropiere pentru cină. 

"Bineînţeles că a fost. Eu am plănuit-o." 


Mi-a rămas gura căscată. "Alo? Ai uitat de grădină mai devreme? Amândoi am plănuit 
întâlnirea." 

"Da, dar am condus toată ziua." 

"Nu așa funcționează planificarea!" 

Christian a râs când l-am împins ușor în braţ. 

În afară de obiceiul lui enervant de a lua credit pentru întâlnirile pe care amândoi le 
plănuisem, Christian a fost un iubit grozav. Vag și capricios uneori, mai ales după o zi 
stresantă la serviciu, dar grijuliu și înţelegător aproape tot timpul. 

M-am mutat în dormitorul lui și am transformat camera de oaspeţi într-un dulap de 
prisos. Lucra de acasă de două ori pe săptămână, astfel încât să putem petrece mai mult timp 
împreună și, chiar dacă în majoritatea acelor zile ne făceam propriile noastre treburi - el la 
laptop, eu la planurile mele pentru linia de modă -, era plăcut să-l am aproape. 

În concluzie, nu aş fi putut să cer o relaţie reală mai perfectă. 

Cu toate acestea, au mai trecut două săptămâni de la prima noastră întâlnire până când l- 
am invitat pe Christian să mă însoțească într-o vizită la Maura. 

Nu mai adusesem niciodată pe nimeni să o vadă, iar perspectiva îmi sfâșia nervii. Dacă 
nu-l plăcea? Dacă el nu o plăcea pe ea? Dacă se agită și... 

Opriti. O să fie bine. 

Am respirat adânc și am încercat să-mi calmez pulsul accelerat când ne-am oprit în fața 
camerei ei. 

"Poftim." l-am împins în mâinile lui Christian tâmpla pe care am adus-o. "Ține-l tu. Nu-mi 
pasă dacă nu-ți place desertul. Trebuie să o ungi cu unt." 

"Aici am crezut că farmecul meu va fi de ajuns", a tras de limbă, dar a luat desertul fără să 
se plângă. 

"Mă îndoiesc." Am răsucit clanţa ușii. "Nu este ușor de fermecat de bărbați." 

Dar, bineînţeles, mi-a dovedit că mă înșelam. 

Maura îl iubea, și nu doar din cauza tembeliziunii, deși asta ajuta. 

Christian a intrat în cameră ca un Făt-Frumos, înmânându-i desertul și felicitând-o pentru 
colierul ei. Mai puţin de zece minute mai târziu, râdeau la o glumă făcută de el, de parcă se 
cunoșteau dintotdeauna. 

l-am privit, cu gura căscată. 

Era una dintre zilele mai bune ale Maurei și părea foarte bine dispusă, dar totuși. A fost 
deconcertant să le văd devenind atât de prietenoase atât de repede, când până și eu trebuia 
să o încălzesc puţin de fiecare dată când o vizitam. 

Nu știam dacă să mă bucur că se înțelegeau atât de bine sau să fiu nemulțumită că ea se 
înțelegea mai bine cu el decât cu mine. 

"Astăzi este ziua puzzle-ului", a spus Maura. "Îmi plac puzzle-urile. Ție îţi plac puzzle- 
urile?" Și-a îngustat ochii la Christian ca și cum răspunsul lui ar fi determinat dacă ar putea 
continua sau nu noua lor prietenie. 

Un zâmbet i s-a răspândit pe față. "Îmi plac puzzle-urile." 

"De ce fel?" 

"De orice fel. Cuvinte încrucișate, puzzle-uri, criptograme..." 

"Cel mai mult îmi plac puzzle-urile." Maura l-a întrerupt la mijlocul frazei. "Este..." A ezitat 
și am văzut-o cum își storcea creierii pentru a găsi fraza potrivită. 


M-am uitat la Christian în timp ce minutele treceau. A așteptat ca ea să continue, fără nici 
o urmă de supărare sau nerăbdare. 

Ceva cald mi-a încălzit groapa stomacului și s-a extins în pieptul meu. 

"Este satisfăcător”, a spus în cele din urmă Maura. Cuvântul a ieșit încet și ezitant, ca și 
cum ar fi testat dacă era termenul potrivit. "Când piesele se potrivesc și vezi imaginea de 
ansamblu." 

Christian se holba la ea, cu o expresie indescifrabilă. "Da", a spus el în liniște. "Este." 

Văzusem multe iterații ale lui Christian Harper în ultimele trei luni, dar cel care stătea 
aici astăzi? El era cel de care mă vedeam cel mai mult îndrăgostită. 

Mi-am îndepărtat din ochi emoția nedorită și am lipit un zâmbet luminos. 

"Maura, ai vrea să ne plimbăm prin grădină? E o zi frumoasă." 

Faţa ei s-a luminat. "Da, te rog." 

"Milady." Christian i-a întins brațul. 

Îi spunea totul pe nerăsuflate, dar Maura chiar a chicotit când l-a luat de braţ. Nu o mai 
auzisem niciodată, nici măcar o dată, în toți anii în care am cunoscut-o, pe Maura chicotind. 

De necrezut. 

Trebuie să aibă magia diavolului de partea lui. 

"Cum v-aţi cunoscut?", a întrebat ea în timp ce treceam prin grădina de trandafiri. Era 
preferata ei, iar noi ne opream la fiecare doi pași pentru ca ea să poată admira florile 
luxuriante. 

"Noi..." Aproape că i-am spus povestea pe care eu și Christian o inventasem, dar am ales 
o aparență de adevăr. Mi se părea greșit să o mint. "Locuim în aceeași clădire și avem câţiva 
prieteni comuni. Am avut niște probleme, iar Christian m-a ajutat." 

"Oh. Ce drăguţ din partea lui", a spus Maura. l-a mângâiat mâna. "Eşti un adevărat 
gentleman. Se vede de la sine." 

A zâmbit și a ridicat o sprânceană spre mine peste capul ei. 

Mi-am dat ochii peste cap, dar nu m-am putut abţine să nu zâmbesc. 

Oricât de insuportabil ar fi fost după ce a fermecat-o fără efort pe Maura, mi-a plăcut cât 
de bine se înțelegeau. Nimic nu mă stresa mai mult decât oamenii la care țineam să se certe. 

Acesta a fost motivul pentru care ultima mea cină în familie m-a afectat atât de mult. Între 
Hawaii și linia mea de modă, fusesem destul de ocupată ca să uit de asta, dar mă bântuia în 
continuare. 

Am refuzat totuși să cedez primul. Dacă familia mea dorea să vorbească cu mine, știa unde 
să mă găsească. 

Maura, Christian și cu mine ne-am plimbat o vreme prin grădini, până când Maura a 
obosit și ne-am întors în camera ei. 

"Îmi place de el", a spus ea când Christian s-a dus la toaletă. "Un tânăr atât de chipeș. Şi 
fermecător." 

M-am holbat la ea. "Ai... o pasiune pentru el?" 

Ea a pufnit. "Bineînţeles că nu! Sunt prea bătrână ca să mă îndrăgostesc de cineva. În plus, 
nu are ochi decât pentru tine." 

Mi s-a încălzit faţa. "Eu nu..." 

"Este adevărat." A tușit și și-a luat ceașca de ceai. "El nu... el..." Mâinile îi tremurau în timp 
ce-și apropia ceașca de gură. Aproape că i-a atins buzele înainte de a o scăpa, iar aceasta s-a 
spart într-o duzină de bucăţi zimțate. 


Maura a rămas cu gura căscată. Ochii i s-au mărit și au căpătat o privire sălbatică 
familiară. 

"Este în regulă. Este în regulă", am spus repede. "Este doar o ceașcă. O să chem asistentele 
să..." 

"Nu e doar o ceașcă!" Respirația ei s-a accelerat. "Este ruptă și este... este..." Privirea ei a 
sărit în jurul camerei. 

"Totul va fi bine." Mi-am păstrat vocea calmă, în ciuda modului în care mi-a căzut 
stomacul. Era din ce în ce mai agitată în mod vizibil și, odată ce devenea agitată, era aproape 
imposibil să o potolesc fără sedare. "Voi chema o asistentă și o vor curăța. Ei..." 

"Sunt deja pe drum." Vocea lui Christian a intervenit în conversație. Nu-l auzisem intrând, 
dar s-a mișcat repede prin cameră și a îngenuncheat în fața ei. "Sunt cupe noi în camera 
comunitară, împreună cu puzzle-uri. Vrei să facem unul împreună?" 

Ochii lui Maura încă străluceau de panică, dar respiraţia ei a încetinit până la ceva care 
semăna cu normalitatea. "Puzzle?" 

"Un puzzle", a confirmat el. "Cel mai nou puzzle al lor. Vei fi prima persoană care îl va 
completa." 

"Eu...da. Îmi plac puzzle-urile." Şi-a eliberat strânsoarea de cotieră. "Am făcut odată un 
puzzle cu un pudel. Aveam un pudel. Este rasa mea de câine preferată..." 

A pornit pe o tangenţă despre cele mai bune și cele mai rele rase de câini în timp ce 
Christian o conducea spre sala comunitară. 

l-am urmat, cu gâtul strâns. 

"Mulţumesc", am spus după ce Maura s-a așezat fericită cu ceaiul și puzzle-ul ei. 
"Pentru..." Am făcut un gest spre holul unde se afla camera ei. "Și pentru că ai venit cu mine." 

"Sunt moduri mai rele de a-mi petrece ziua." Christian și-a împletit degetele cu ale mele 
și ne-a așezat mâinile pe coapsa lui. "Mulţumesc că m-ai invitat." 

M-am uitat în jos la mâinile noastre împletite și nu mi-am putut opri inima să se dilate 
atât de mult încât îmi era greu să respir. 

Sunt în mare încurcătură. 


ÎN ACEA SEARĂ, după ce am vizitat-o pe Maura, Christian și cu mine am participat la primul 
nostru eveniment de afaceri pentru el ca un cuplu adevărat. 

Semnificația nu mi-a scăpat, deși evenimentul în sine m-a plictisit până la lacrimi. A fost 
o adunare de tehnologie, iar eu am petrecut cea mai mare parte a timpului zâmbind, dând 
din cap și pretinzând că mă interesează ceea ce spuneau oamenii în timp ce Christian se 
conecta în rețea. 

"UE ne omoară cu reglementările sale", a spus bărbatul cu care vorbea, mormăind. "Este 
de nesuportat!" 

Mi-am înăbușit un căscat în timp ce Christian îi răspundea. 

Reglementarea în domeniul tehnologiei nu era nici pe departe la fel de interesantă ca puii 
de broască țestoasă. 

În timp ce celălalt bărbat trăncănea despre o nouă lege care tocmai a fost adoptată, am 
pus o mână pe brațul lui Christian și i-am șoptit: "Mă duc la toaletă. Mă întorc imediat”. 


A dat din cap și am plecat înainte de a mai asculta încă o plângere despre UE. 

Nu era coadă la toaletă, așa că am profitat de ocazie pentru a-mi aranja părul și machiajul 
și pentru a-mi verifica notificările. Numărul meu de urmăritori continua să crească, dar acum 
era mai lent decât la începutul "relației" noastre. 

Nu mi-a mai păsat atât de mult ca înainte. Intrarea în clubul celor un milion de urmăritori 
a facilitat obținerea de parteneriate mari, dar m-a făcut să realizez și cât de puţin însemna 
acest număr la nivel personal. 

Mi-am strecurat telefonul în geantă și am ieșit din toaletă. 

Am ajuns la jumătatea drumului înapoi la Christian când mi s-a ridicat părul de pe ceafă. 
Am recunoscut acel fior; era ceea ce simțeam când cineva mă privea. 

Am ridicat brusc capul și am scanat camera în mod frenetic, căutând ceva - sau pe cineva 
- suspect. 

Nimic. Doar o grămadă de oameni în costume, care se plâng de ultimele legi de 
reglementare și se laudă cu capitalizarea de piață a companiilor lor. 

Eşti paranoic. Hărţuitorul tău nu este aici. Acesta este un eveniment închis... 

Un țipăt s-a ridicat, dar mi-a rămas în gât când cineva m-a apucat de fund și m-a strâns. 
Tare. 

M-am răsucit și m-am uitat neîncrezătoare la bărbatul care mă privea cu jind. 

Mi-a făcut cu ochiul și a trecut pe lângă mine ca și cum nu m-ar fi pipăit în mijlocul unui 
eveniment profesional. 

Eram prea uimit ca să spun ceva înainte să plece. 

Interacțiunea durase mai puţin de un minut, dar fusese suficient pentru a mă face să mă 
simt ca și cum aș fi fost acoperită de un strat de murdărie pe care nu l-aș fi putut îndepărta 
niciodată. 

"Ce s-a întâmplat?" Christian a sesizat disconfortul meu în clipa în care m-am întors lângă 
el. 

Se întorsese cu spatele, așa că nu a văzut ce s-a întâmplat. Bărbatul cu care vorbea se 
îndepărtase și el, lăsându-ne singuri. 

"Nimic." M-am clătinat sub privirea lui sceptică înainte de a recunoaște: "Cineva m-a 
pipăit când mă întorceam de la toaletă". 

Christian s-a liniștit. 

"Cine?" Tonul lui era calm, aproape plăcut, dar conţinea ceva care mi-a evocat un fior 
arctic sub piele. 

Corpul meu a trădat vocea mică care mă avertiza să nu-i spun. 

Mi-am îndreptat instinctiv privirea spre bar, unde bărbatul care mă pipăise se dădea la o 
femeie cu aspect neinteresat. 

Christian mi-a urmărit privirea. 

"Înţeleg." Inflexiunea lui nu s-a schimbat, dar presimţirea mi-a alunecat pe şira spinării 
ca pielea rece și solzoasă a unui șarpe. 

Unii oameni ardeau când erau furioși, dar Christian era rece. Cu cât devenea mai tăcut, cu 
atât mai mulți oameni trebuiau să se îngrijoreze. 

"Nu e mare lucru", am spus eu îngrijorată. Nu voiam ca el să facă ceva ce i-ar putea crea 
probleme sau pe care ar putea să îl regrete mai târziu. "A fost doar o apucătură în trecere. Nu 
merită să faci o scenă pentru asta." 


"Nu voi face o scenă." Christian și-a așezat paharul gol de șampanie pe o masă din 
apropiere, cu faţa lui ilizibilă. "De fapt, am terminat aici. Ești gata să pleci?" 

Am dat din cap și am respirat un suspin tăcut de ușurare. Mulţumesc lui Dumnezeu. 

Între conversațiile plictisitoare și nemernicul care nu-şi putea ţine mâinile acasă, eram 
gata să las seara în urmă. 

Totuși, când am ieșit din clădire și am mers spre mașina lui Christian, nu puteam să scap 
de sentimentul că cel care îmi stârnise mai devreme alarmele interioare nu fusese bărbatul 
care mă pipăise, ci cu totul altcineva. 


35 
CHRISTIAN 


UȘA S-A ÎNCHIS ÎN spatele meu cu un șuierat liniștit. 

În liniştea din biroul meu satelit, a sunat ca o împușcătură. 

Bărbatul așezat înăuntru a sărit, genunchiul lui lovindu-se de biroul meu în timp ce se 
învârtea spre mine. 

L-am recunoscut de la evenimentul tehnologic de aseară. Un antreprenor de nivel inferior 
care se strecurase în adunare. 

Îl lăsasem să aștepte aici singur, pentru că nu-mi făceam griji că ar putea fura sau că ar 
putea să se bage în treburile noastre. Îmi rezervasem biroul meu satelit pentru conversații 
mai... nesuferite și nu conţinea nimic în afară de mobilier de birou de bază. 

"Aştept de o jumătate de oră." A spus ceea ce era al naibii de evident, de parcă eu nu știam 
cât e ceasul. 

"Ai făcut-o?" Nu-mi păsa cât de multa trebuit să aștepte. Frank Rivers a fost un ratat. Ar 
fi aşteptat două ore dacă voiam eu. "Îmi cer scuze." 

M-am îndreptat spre biroul meu și am luat loc în fața lui. 

Tăcerea a coborât din nou în timp ce îl studiam. Privirea mea lipsită de pasiune a trecut 
de la părul lui șaten și subțire la cămașa lui verde lipicioasă. Jacheta lui se întindea un pic 
prea strâns pe umeri, iar o peliculă de transpiraţie îi presăra buza superioară. 

"Ştiţi de ce am cerut această întâlnire?" Am întrebat conversațional. 

"Nu. Tipul tău nu a spus." Ochii lui Frank au sărit în jur. Îl pusesem pe Kage să-l aducă 
înăuntru și aș fi râs de nervozitatea lui evidentă dacă mai aveam un gram de amuzament în 
mine. "Presupun că are legătură cu noua mea afacere." Pieptul i s-a umflat puțin. 

"Noua ta afacere." 

S-a dezumflat. "Da. Eu... credeam că vrei să vorbim despre afaceri. Să-mi oferi securitate." 

De data aceasta, am râs, deși sunetul era lipsit de umor. 

Nu i-aș asigura securitatea lui Frank Rivers nici dacă m-ar plăti cu un miliard de dolari și 
s-ar oferi să mă şterg la fund în fiecare zi pentru tot restul vieții mele. 

"Nu. Nu de asta am vrut să te văd." Am deschis sertarul biroului meu. "Am auzit că ești un 
mare fan al whisky-ului." 

Surpriza i-a trecut pe față, urmată de confuzie. "Da..." 

"Și eu sunt un fan." Am recuperat o cutie neagră distinctivă cu litere aurii. 

Judecând după inspiraţia ascuţită a lui Frank, acesta l-a recunoscut imediat. 

"Whisky Yamakazi de douăzeci și cinci de ani", am confirmat cu un zâmbet. "M-a costat 
douăzeci de mii de dolari". 

Aveam o sticlă de Yamakazi de cincizeci și cinci de ani care costa de patruzeci de ori mai 
mult, dar nu aș fi risipit-o niciodată pe un gunoi ca Rivers. 

"Vrei și tu?" Am întrebat politicos. 

La un semn din cap nerăbdător al lui Frank - bărbatul practic saliva - am deschis sticla și 
am umplut cele două pahare de cristal care se aflau pe biroul meu. 

Buza mi s-a încreţit cu dispreț când Frank s-a năpustit asupra lui înainte să termin de 
turnat al doilea. 

Fără maniere. Emily Post trebuie să se răsucească în mormânt. 


"Am o întrebare", am spus înainte ca paharul să ajungă complet la buzele lui cărnoase. 
"Când ai pipăit-o pe partenera mea la evenimentul de aseară, ce mână ai folosit?”. 

A înghețat. Toată culoarea i-a pălit de pe piele. "Ce..." 

"Întâlnirea mea." M-am aplecat pe spate, lăsându-mi băutura neatinsă. "Înaltă, cu părul 
negru și cre, rochie neagră. Cea mai frumoasă femeie de la eveniment." 

"Nu știam... nu știam că e partenera ta." Scuza bâlbâită a lui Frank era aproape la fel de 
patetică ca și eticheta lui. "Îmi pare rău..." 

"Nu mă interesează scuzele tale. Mă interesează un răspuns." Marginea fin ascuţită a 
furiei mele a tăiat prin masca mea cordială. Gândul că putea măcar să respire în prezența 
Stelei, cu atât mai puţin să o atingă, făcea ca acidul să-mi ardă în sânge. "Care. Mână?" 

Petele de transpiraţie au înflorit pe cămașa lui Frank. "Bine." 

"Înţeleg." Zâmbetul meu a revenit. "Lasă băutura jos." 

O ținea cu mâna dreaptă. 

"Jur, nu am știut! Am ajuns târziu și..." 

Ochii mei s-au îngustat. 

După o clipă de ezitare, a pus băutura jos cu un tremur. Aș fi putut jura că am auzit un 
scâncet adevărat. 

Disprețul meu s-a adâncit. Patetic. 

Am așteptat până când palma lui Frank a atins suprafața de lemn înainte de a scoate lama 
din sertar și i-am înfipt-o în mână. Carnea și oasele au cedat ca untul în fața oțelului rece, 
ascuţit ca un brici. 

Un urlet inuman a străbătut camera în timp ce eu mă încruntam la sângele care se aduna 
pe mahon de epocă. 

Poate că ar fi trebuit să fac acest lucru pe o suprafață mai puțin costisitoare, dar, din 
păcate, era prea târziu. 

Mi-am întors atenţia asupra lui Frank. Ochii i se umflau de durere, iar gâfâielile gâfâitoare 
îi ieșeau din gât în timp ce sudoarea i se scurgea pe părțile laterale ale feţei. 

"Ați făcut o greșeală, domnule Rivers." Mi-am păstrat strânsoarea pe mânerul lamei în 
timp ce mă aplecam înainte. 

"Ai atins ceea ce era al meu. Și dacă există un lucru pe care îl urăsc..." Am împins cuțitul 
mai adânc, lăsând muchia zimțată să-i sfâșie carnea cu o lentoare agonizantă, până când 
strigătele lui au atins un nivel inuman. "Sunt oamenii care ating ceea ce e al meu." 

"Vă rog. Îmi pare rău. Doamne." A lăsat să iasă un plâns dureros. 

Mirosul ascuţit de urină a umplut aerul. 

Oh, pentru numele lui Dumnezeu. Era un scaun de piele făcut la comandă. 

Dinţii din spate mi s-au încleștat, dar o privire aruncată la ceas mi-a spus că trebuie să 
termin cu asta. 

"Sunt bine dispus, așa că îţi las mâna intactă." Aș fi putut prelungi ședința noastră cu încă 
o oră, dar era seara taco cu Stella și trebuia să cumpăr ingredientele în drum spre casă. 

"Dar dacă o mai atingi, te mai uiţi sau te mai gândești vreodată la Stella..." Am înfipt lama 
până la capăt, până când singura parte vizibilă a rămas mânerul. Frank își pierduse vocea din 
cauza ţipetelor și nu a putut decât să înăbușe un plâns dureros. "Mâna ta nu va fi singurul 
lucru pe care ţi-l voi tăia." 

M-am îndreptat, apoi m-am oprit. 


"Ah, am uitat că ai vrut să încerci whisky-ul." l-am luat paharul și l-am înclinat. Conţinutul 
s-a scurs pe mâna lui răvășită până când paharul s-a golit, iar ţipetele reînnoite ale lui Frank 
au ricoșat în pereți. 

Hmm. Cred că mai are ceva voce în el până la urmă. 

Nimic nu se compară cu un pic de alcool pe o rană deschisă pentru a face durerea mai 
puternică. 

"Nu-ţi face griji să mă rambursezi pentru alcoolul irosit", am spus. "Îl voi scoate din contul 
tău. Argent Bank, număr de cont 904058891314, număr de rutare 087945660, corect?" 

Se uita fix la mine, cu ochii umflaţi de lacrimi și sticloși de durere. 

"Voi lua asta ca pe un da." l-am mângâiat obrazul. "Hai să rămână între noi, da? Nu mi-ar 
plăcea să avem o altă discuţie." 

Am ajuns la jumătatea drumului până la ușă înainte de a mă opri. O imagine mentală a 
nenorocitului apucându-i fundul Stelei mi-a trecut prin minte, iar furia a reapărut, agitându- 
se ca niște valuri negre și înghețate sub pielea mea. 

"M-am răzgândit." M-am întors. "Până la urmă, nu sunt în toane bune." 

Împuşcătura a sfâşiat aerul. Frank s-a prăbușit pe birou cu o gaură în ceafă și cu ochii 
deschişi, fără viaţă. 

Am băgat pistolul înapoi în geacă și am ieșit pe hol, unde Kage stătea rezemat de perete. 

"Să nu-mi spui că l-ai împușcat", a spus când m-a văzut. Biroul era izolat fonic, dar el mi- 
a evaluat corect expresia. "Ce mizerie nenorocită." 

"M-a enervat." Mi-am verificat ceasul. La naiba. Singurul magazin alimentar care vindea 
salsa preferată a Stelei se închidea în cincisprezece minute. "Curăţă asta pentru mine, vrei?" 

"Întotdeauna o fac”, a spus el sec. 

Nu toată lumea de la Harper Security cunoștea partea mai puţin legală a afacerii, dar Kage 
văzuse destule rahaturi în viaţa lui ca să-și păstreze morala flexibilă. Lumea nu era albă și 
neagră; nimeni nu știa asta mai bine decât cineva care trăise în zona gri. 

M-am spălat pe mâini în baie când am ieșit și mi-am verificat hainele pentru orice urmă 
de sânge înainte de a merge la magazinul alimentar. 


36 
STELLA 


"ASTA E TOT CE AVEAM NEVOIE. Vă mulțumesc pentru timpul acordat", a spus Julian. 

Tocmai terminasem ultimul interviu pentru profilul meu din Washington Weekly. Am 
avut o serie de conversații axate pe diferite aspecte ale vieţii mele în ultimele săptămâni, iar 
astăzi am discutat despre linia mea de modă timp de cincisprezece minute bune, după ce am 
menționat-o în treacăt. 

A fost o discuţie neoficială, deoarece Delamonte nu ar fi apreciat să vorbesc despre 
propriul meu brand într-o poveste care trebuia să fie despre ei, dar am fost încântată să 
discut cu cineva care nu era Christian sau cu prietenii mei. A făcut-o mai reală. 

"Bineînţeles. Anunțați-mă dacă aveţi întrebări suplimentare", am spus cu căldură. 

"O voi face și îți voi trimite un e-mail când povestea va fi în direct. Felicitări din nou pentru 
tot." 

Am închis și m-am întins cu un căscat. Era după-amiaza târziu, dar mă simțeam de parcă 
aș fi stat treaz douăzeci și patru de ore la rând. Săptămâna trecută terminasem toate mostrele 
pentru colecția mea și îmi petrecusem ziua fotografiindu-le pentru viitoarele materiale de 
marketing. 

Eram obișnuită cu ședințele foto, dar nu mi-am dat seama cât de greu este să faci 
fotografii de produs pentru un site web față de un blog. 

Piese de la filmări erau împrăștiate prin toată camera, inclusiv recuzită, îmbrăcăminte și 
echipament de filmare. 

M-am forţat să mă ridic de pe canapea ca să pot face ordine înainte ca Christian să vină 
acasă. 

Cinele noastre au fost partea mea preferată a zilei. Întotdeauna venea acasă suficient de 
devreme pentru a mă ajuta la gătit (deși bănuiam că asta se datora în parte faptului că nu 
avea încredere în mine lângă cuptor după incidentul cu alarma de fum), iar nopțile le 
petreceam relaxându-ne și vorbind. 

Îmi plăceau întâlnirile de lux şi galele la fel de mult ca orice altă fată, dar nimic nu mă 
făcea mai fericită decât să petrec timpul cu cineva cu care... 

"Îmi pare rău că am întârziat." 

M-am îndreptat și m-am luminat când a intrat Christian. 

Am înțeles în sfârșit de ce prietenii mei se lăudau cu cei dragi lor. De fiecare dată când îl 
vedeam sau îi auzeam vocea, fluturii o luau razna. 

"Trebuia să iau mai multă salsa." M-a sărutat și și-a pus geanta de cumpărături pe măsuţa 
de cafea. 

M-am luminat și mai mult. 

"Este marca care îmi place?" Am recunoscut numele imprimat pe geantă. Era singura 
băcănie din oraș care avea salsa mea preferată. 

"Da." Gura lui Christian s-a înclinat în sus când am guițat și am tras cu ochiul în geantă. 
Băcănia era în cealaltă parte a orașului, așa că rareori ajungeam acolo, chiar dacă avea în stoc 
unele dintre cele mai iubite și greu de găsit produse ale mele. 

Vederea celor două borcane de sticlă m-a făcut nespus de fericit. Nu era vorba de salsa în 
sine, ci de faptul că se dăduse peste cap să le cumpere pentru mine. 


"Felicitări, tocmai ai câștigat premiul de "Prietenul săptămânii”. 


"Am făcut-o?" Și-a pus mâinile pe șoldurile mele, în timp ce eu mi-am înfășurat braţele în 
jurul gâtului lui. "Care este recompensa mea?" 

"Asta." l-am mai dat un sărut mai lung și am zâmbit la gemetele lui moi. 

Abia când mi-am coborât mâna pe spatele lui am observat tensiunea care-i strângea 
mușchii. 

M-am tras înapoi și l-am examinat cu o mică încruntare. "Este totul în regulă? Pari 
încordat". 

"Da." Expresia lui Christian nu s-a clintit. "Doar o mică iritare la locul de muncă." 

"Hmm." Uneori îmi făceam griji pentru el. Avea o slujbă importantă, dar tot acel stres nu 
era bun pentru nimeni. 

În ciuda eforturilor mele de a-l convinge, a refuzat şi el să se apuce de yoga sau de 
meditaţie. 

O idee mi-a venit în minte. Era atât de neobișnuită încât aproape că am respins-o din start, 
dar eram un eu nou, mai îndrăzneţ. Puteam să încerc lucruri noi. 

Poate . 

"Stai pe canapea." Mi-am înăbușit nervii din stomac și mi-am păstrat vocea dezinvoltă. 
"Mă pot gândi la ceva care te va ajuta să te relaxezi." 

Christian a făcut cum i-am cerut. 

"Încă un masaj?", a trasat el, dar ochii i s-au întunecat când m-am scufundat în genunchi 
în faţa lui. 

"Într-un fel." Am întins mâna spre centura lui. Mâna lui mi-a prins încheietura mâinii 
înainte de a face contact, iar aerul s-a transformat în ceva mai greu, mai condensat. 

"Ce", a spus el, vocea lui scăzând la un ton aspru care mi-a făcut coapsele să se strângă. 
"Ce faci?" 

"Ți-am spus." Mi-am eliberat încheietura mâinii din strânsoarea lui și i-am desfăcut 
cureaua, inima mea zvâcnind ca a unui colibri nervos. "Te ajut să te relaxezi." 

Christian și cu mine făceam cu rândul pentru a iniția sexul, dar niciodată nu fusesem atât 
de îndrăzneață în această privinţă. 

De obicei, era nevoie doar de o anumită privire sau de un zâmbet din partea mea și el 
înţelegea aluzia. Dar asta... asta era mult în afara zonei mele de confort. 

Nu m-a oprit din nou, dar căldura privirii lui s-a așezat jos în stomacul meu. 

Mi s-a uscat gura când, în sfârșit, am reușit să-l eliberez de pantaloni. 

Era deja tare, excitația lui era groasă și îi picura precum. M-a lăsat să impun ritmul, în 
timp ce îl luam încet pe gât, dar era atât de mare încât a trebuit să mă opresc la fiecare câteva 
secunde pentru a mă adapta. 

În cele din urmă, însă, l-am luat până la capăt și am rămas acolo timp de un minut cu 
buzele mele întinse la baza arborelui său. 

Am fredonat cu mândrie înainte de a mă pune în mişcare. Încet la început, apoi mai 
repede, pe măsură ce mă acomodam mai bine cu mărimea lui și cu unghiul. 

Christian a lăsat să iasă un înjurătură joasă și și-a încurcat mâinile în părul meu când m- 
am așezat într-un ritm, lingând și sugând până când mușchii lui s-au încordat sub atingerea 
mea. Mi-am aplatizat limba și am trecut-o de-a lungul părții inferioare a penisului său în timp 
ce mă retrăgeam, apoi i-am supt ușor capul și l-am strecurat din nou până la capăt în gât. 

Strânsoarea lui s-a strâns de părul meu. 


"La naiba, Stella." Gemetele chinuite ale lui Christian au trimis o altă săgeată de poftă în 
miezul meu. "E atât de bine, scumpo." 

Am gemut de satisfacție și mi-am redobândit eforturile. Baba se scurgea din colțurile 
gurii mele înfundate și îmi picura pe bărbie, dar nu m-am oprit. 

Sexul oral era pentru el, dar fiecare gemete și fiecare alunecare a căldurii lui pe limba mea 
pulsau între picioarele mele ca și cum ar fi fost pentru mine. 

Îmi plăcea să știu că îl pot excita în felul acesta. Că puteam să-i ofer şi să-i ofer plăcere 
după bunul plac. 

Eram în genunchi, dar aveam puterea de a-l aduce la a lui. 

"Stiam că poţi suporta. Fiecare centimetru, așa, pur și simplu." Laudele lui m-au copleșit 
în timp ce am înlemnit în jurul bazei penisului său. "Bună fată." 

Durerea s-a adâncit și nu am mai putut suporta. Mi-am schimbat poziţia, astfel încât să 
mă strâng de piciorul lui, în timp ce îmi măream ritmul și savuram gustul fierbinte și erotic 
al lui. 

Mi-a fost mai ușor să vin când mă macinăm pe ceva decât când îmi foloseam degetele, iar 
presiunea fermă asupra clitorisului meu, amestecată cu sunetele murdare și dezordonate ale 
felației, mă duceau mai sus spre eliberare cu fiecare secundă care trecea. 

Eram udă și probabil că îi făceam mizerie în pantaloni, dar eram prea pierdută într-o 
ceață de poftă ca să-mi pese. 

"Simt cât de umedă este păsărica ta." Christian mi-a tras capul pe spate astfel încât să mă 
uit drept în sus la el, cu ochii înlăcrimațţi de la faptul că îl luasem atât de adânc și atât de mult 
timp. "Asta te excită, hmm? Să te macini de piciorul meu în timp ce te îneci cu scula mea?". 

"Mmmph." Gemetele mele înăbușite de afirmație s-au întrerupt într-un oftat când m-a 
tras brusc de pe el, m-a ridicat și m-a împins împotriva ferestrei într-o singură mișcare fluidă. 

Dorinţa mi s-a adunat între picioare la apăsarea sticlei pe obrazul meu și la căldura lui în 
spatele meu. 

Îmi plăcea când era așa. 

Rutier. Exigent. O fiară dezlănțuită. 

Christian mi-a smuls bretelele rochiei de pe umeri și a tras corsetul în jos pentru a-mi 
dezveli sânii. 

"Când vei veni..." A ridicat fusta cu cealaltă mână și și-a agăţat degetul în talia chiloţilor 
mei. "Va fi cu penisul meu în păsărica ta, nu în gât." 

Am auzit lacrima de dantelă și ruptura inconfundabilă a foliei. 

Apoi a intrat în mine, trăgându-mi-o atât de adânc și de tare, încât sufrageria a răsunat 
de strigătele mele. 

Mâinile mele se întindeau pe geam, care se aburise cu respirațiile mele gâfâitoare. 

Era făcută din sticlă colorată, astfel încât oamenii nu puteau vedea înăuntru, dar era totuși 
ceva atât de delicios de murdar să fii luat de ea în timp ce oamenii își vedeau de viețile lor 
afară, fără să ţină seama de ceea ce se întâmpla deasupra capetelor lor. 

Christian mă bătea cu sălbăticie, cu împunsături ascuţite, brutale, care îmi zăpăceau 
gândurile în gol. 

Nu mai exista nicio urmă de CEO rafinat. Nici un costum, nici un farmec politicos, doar 
scula lui care mă umplea și mâna lui în jurul gâtului meu în timp ce mi-o trăgea ca un animal 
din spate. 


Lungimea lui îmi întindea mușchii interiori într-o arsură strânsă, în timp ce stăteam pe 
vârfuri încercând să îl iau mai adânc. Fiecare sclipire a sfârcurilor mele tari ca piatra de sticla 
rece trimitea o altă scânteie la infernul care se construia la baza coloanei mele vertebrale. 

Respiraţii aspre și scâncete de nevoie se amestecau cu zgomotul cărnii împotriva cărnii 
și cu sunetele umede și alunecoase ale penisului său care mă străpungea. 

Simfonia murdară se învârtea în jurul nostru, trăgându-mă din ce în ce mai sus, până când 
am ajuns în crescendo spre orgasm. 

"Christian, te rog." Strânsoarea lui de gâtul meu mi-a furat ţipetele și le-a transformat în 
rugăminți răgușite. "Am nevoie... am să..." 

Mi-am pierdut restul propoziției în favoarea unui alt val de plăcere când el a ajuns să-mi 
mângâie clitorisul. 

O dată. De două ori. Suficient cât să adâncească durerea, dar nu suficient cât să rupă lesa 
de eliberare a umflăturii mele. 

"Îmi place când implori atât de dulce pentru mine." Și-a îngropat faţa în gâtul meu şi mi- 
a ciupit pielea. "Ai nevoie să vii, hmm?" 

"Da." Răspunsul meu s-a revărsat într-un plâns. 

"Atunci fii fată cuminte și împinge-ţi păsărica aia drăguță înapoi pe mine." 

M-am supus fără să mă gândesc. Mi-am arcuit spatele înapoi la el pentru a mă putea fute, 
în timp ce el îmi prindea șoldurile cu ambele mâini și mă trântea pe el. Scâncete și scâncete 
frânte au căzut în timp ce corpul meu se zguduia ca al unei păpuși de cârpe din cauza forței 
combinate a eforturilor noastre. 

"Așa, pur și simplu", a gemut el. "Arăţi atât de frumoasă așa, larg desfăcută, cu scula mea 
îngropată în păsărica aia strâmtă”. 

Electricitatea a înlocuit sângele din venele mele. Eram aprinsă din interior spre exterior, 
un fir viu de senzaţii pe care el le înfierbânta și mai tare cu fiecare împingere. 

Strânsoarea lui Christian de gâtul meu s-a înăsprit în timp ce se întindea în jurul meu și 
îmi ciupea sfârcul cu cealaltă mână. 

"Vino pentru mine, dragă." 

Asta a fost tot ce a fost nevoie. 

Orgasmul meu s-a eliberat în sfârșit. S-a izbit de constrângerile sale și m-a consumat în 
întregime, trimițând un val de căldură din vârful capului până în vârful degetelor de la 
picioare. 

Trupul mi s-a încovoiat din cauza intensității plăcerii și m-aș fi prăbușit pe jos dacă 
Christian nu m-ar fi ținut în picioare. 

Încă pluteam pe înălțimea mea când m-a întors şi m-a ridicat, astfel încât spatele meu era 
lipit de geam, iar picioarele mele erau prinse în jurul taliei lui. 

Nu venise încă, dar loviturile lui au încetinit într-un ritm mai blând. 

"Îmi place să te simt cum vii în jurul meu." Mi-a sărutat gâtul până la gură. "Eşti al naibii 
de perfectă." 

Cuvintele m-au lovit undeva adânc și vulnerabil. 

Emoţia mi-a rămas în gât, dar mi-am înfășurat braţele în jurul gâtului lui și l-am călărit 
mai repede, mai confortabilă cu preluarea conducerii decât cu examinarea sentimentelor pe 
care declaraţia lui le scotea la suprafaţă. 

Respirația lui Christian se întețea. Mușchii lui s-au încordat și îl simțeam cum pulsează în 
mine înainte de a veni în cele din urmă cu un geamăt puternic. 


Ne-am ținut unul de celălalt în timpul coborârii, pielea noastră era udă de sudoare, iar 
frunţile noastre erau lipite una de cealaltă, în timp ce ne trăgeam sufletul. 

"Deci", am oftat. "Te simți mai relaxat?" 

Râsul lui a răsunat pe pielea mea și m-a făcut să zâmbesc. Îmi plăcea să smulg un râs 
adevărat de la el. Erau mai des întâlnite în zilele noastre, dar erau încă surse de mândrie. 

"Da, Butterfly. Da." 

"Bine." M-am agăţat de el în timp ce ne ducea la duș. 

Dacă aș fi fost cu altcineva, nu aș fi găsit niciodată curajul să fac ceea ce tocmai am făcut. 
Teama de respingere ar fi fost prea puternică, chiar și cu cineva cu care mă întâlneam. 

Dar acesta a fost unul dintre lucrurile mele preferate despre Christian. Puteam să fiu cine 
eram și cine aspiram să fiu în egală măsură. 

Niciodată nu a trebuit să-mi fac griji când eram cu el. 


37 
CHRISTIAN 


NOPȚILE cu Stella erau singura mea liniște. 

Zilele mele erau un tumult de muncă și haos. Îmi petrecusem ultima lună eliminând 
suspecții pentru trădător, aflând cum naiba a creat cineva un dispozitiv asemănător cu Scylla, 
care era legătura acelui cineva cu hărțuitorul Stelei și urmărindu-l pe nenorocitul de 
hărțuitor însuși. 

Aveam deja o listă scurtă de suspecți pentru scurgere. Fiecare nume îmi îngheţa sângele, 
dara trebuit să fiu atent la modul în care am tratat situația. Nu puteam face o mișcare publică 
până nu eram sigur cine era trădătorul. Loialitatea era de ambele părți, iar acuzaţiile false 
erau cea mai rapidă cale de a semăna resentimente în rânduri. 

Mă gândeam la capcana perfectă, dar trebuia să aștept până la turneul anual de poker al 
Harper Security pentru a o pregăti. Până atunci, nu puteam avea încredere în nimeni din 
companie cu informaţii sensibile. 

În ceea ce priveşte Scylla, aproape că aş putea garanta că Sentinel a fost cel din spatele 
dispozitivului de contrafacere. Imitau tot ce făcusem eu; copierea hardware-ului proprietar 
era următorul pas logic. De asemenea, nu i-aș fi pus să mituiască sau să șantajeze pe oricine 
ar fi fost trădătorul. 

M-am așezat pe această suspiciune. Mai întâi, mă voi ocupa de trădător. Apoi, mă voi duce 
după Sentinel. 

Singurul semn de întrebare rămas era legat de legăturile lor cu hărțuitorul Stelei și cine 
era nenorocitul. 

Am căutat printre contactele Stelei, dar ea interacționase cu atât de mulți oameni de-a 
lungul anilor încât era imposibil să le reduc la un număr decent de suspecți. Hărțuitorul putea 
fi oricine, de la un vechi coleg până la barista care îi pregătea băutura în fiecare zi. 

O parte din mine recunoștea că aș fi putut ajunge mai departe în toate investigațiile mele 
dacă nu aș fi fost distras. Voiam să petrec timp cu Stella, ceea ce însemna că nu aveam nevoie 
de ore lungi sau de ore suplimentare la birou. 

O duceam la întâlniri în fiecare weekend, luam cina cu ea în fiecare seară și i-o trăgeam 
până la uitare în fiecare seară, în timp ce știam că ar trebui să petrec acel timp făcând altceva. 

Capacitatea Stelei de a se juca cu deciziile mele raționale s-a cristalizat la puţin peste o 
săptămână de la dispariția în timp util a lui Frank Rivers. 

Am făcut clic și am desfăcut pixul în timp ce mă uitam la biletul de pe birou. 

Hărțuitorul se ascunsese din Hawaii. Nici o notă nouă și nici un contact... până acum. 

Faceţi clic. Faceţi clic. 

Două propoziţii, dactilografiate și livrate într-un plic simplu, nemarcat. Fusese băgat la 
pachet cu restul corespondenței noastre, chiar dacă nu conținea nicio adresă. 

Nu o poţi proteja şi nu o vei avea NICIODATĂ. Ea este a mea. 

Șoapte de furie mi-au periat simțurile. 

Mesajul în sine nu era îngrijorător. Părea ceva ce ar fi scris un copil irascibil. 

Ceea ce era îngrijorător erau cele trei fotografii care o însoțeau: una în care Stella lua 
micul dejun la cafeneaua de lângă Mirage, una în care făcea fotografii la National Mall și una 
în care ieșea din magazinul alimentar. 

Toate fuseseră făcute în săptămânile care au trecut de când ne-am întors din Hawaii. 


Furia s-a îngroșat și mi-a acoperit pielea de gheaţă. Am fost tentat să cedez și să mă 
descarc pe unul dintre multele nume pe care le păstram în baza mea de date tocmai în acest 
scop, dar mi-am reprimat impulsul în favoarea calculării următoarei mele mișcări. 

Nu puteam avea încredere în nimeni altcineva în afară de mine pentru siguranța Stelei, 
nici măcar în Brock. El nu era unul dintre suspecții mei, dar nu observase că hărțuitorul se 
apropiase suficient de mult pentru a-i face acele fotografii, ceea ce era o mare scăpare. 

E drept că slujba lui era de protecţie, nu de supraveghere, dar tot m-a enervat. 

Hărțuitorul reapăruse după săptămâni de tăcere radio, și pariez că o analiză 
criminalistică a biletului său ar fi dat aceleași rezultate ca întotdeauna. 

Nimic. 

Oricine ar fi fost, se pricepea al naibii de bine să-și ţină mâinile curate și era suficient de 
șiret ca să se apropie atât de mult de Stella fără ca ea sau Brock să observe. 

Dacă i se întâmpla ceva... 

Mi s-a strâns stomacul. 

D.C. nu era în siguranță până nu-mi rezolvam problemele interne. Nu mă puteam 
concentra pe urmărirea hărțuitorului dacă nu puteam avea încredere în oamenii mei. 

Faceţi clic. Faceţi clic. 

M-am hotărât la al doilea clic. 

Mi-am pus stiloul pe birou, am băgat biletul și fotografiile în buzunarul interior al jachetei 
și am plecat acasă. 

Stella era în bucătărie când am ajuns. Era atât de ocupată să amestece acel smoothie 
atroce de iarbă de grâu pe care îl adora și să fredoneze la radio, încât nu mi-a observat 
intrarea până când nu mi-am înfășurat braţele în jurul ei din spate și i-am sărutat gâtul. 

"Christian!" O încântare surprinsă i-a umplut vocea. "Ai venit mai devreme acasă." 

"O zi lentă la serviciu", am minţit. 

Am inspirat-o, asigurându-mă că este în siguranţă și că se află în braţele mele. Mirosea a 
soare și a flori verzi, iar eu am lăsat parfumul să dizolve o parte din tensiunea din mușchii 
mei înainte de a vorbi din nou. 

"Am avut o idee." 

"Uh oh", a tachinat ea. "Ar trebui să mă sperii?" 

"Mă îndoiesc. Este pe panoul tău de viziune." 

Văzusem lista pe care o fixase pe panoul de plută din camera noastră. Mi-a spus că o 
crease în facultate și că nu o aruncase niciodată. 

Lista cuprindea trei lucruri: un parteneriat de marcă cu Delamonte, o călătorie prelungită 
în Italia și un dulap. Două dintre aceste trei lucruri au fost tăiate. 

Stella s-a întors cu fața la mine. Ochii ei se lărgiseră de șoc și de o urmă de speranţă. 

"Italia", am confirmat. "Vacanţa de vară. Putem face o călătorie de o lună prin ţară. Roma, 
Milano, Coasta Amalfi..." 

Să o scot din oraș era răspunsul evident până când aș fi rezolvat problemele din partea 
mea, iar lista ei de lucruri de făcut mi-a oferit o acoperire perfectă pentru această călătorie. 

Nu am vrut să-i spun Stelei despre ultimul bilet al hărţuitorului. Era îndreptat spre mine, 
nu spre ea, și nu voiam să o sperii. Nu când încă nu aveam o soluţie clară. 

"O altă călătorie?" Îndoiala i-a colorat vocea. "Dar tocmai ne-am întors din Hawaii." 

Avea dreptate. Ne-am întors din Kauai cu doar o lună în urmă. Era prea devreme pentru 
o altă călătorie, mai ales cu tot ce aveam pe cap. 


Dar gândul că nenorocitul ăla ar putea pune mâna pe ea... 

A fost nevoie doar de o singură greșeală. O singură distragere a atenţiei, o singură 
greșeală, și aș fi putut să o pierd pentru totdeauna. 

Mi-am forțat plămânii să se extindă, trecând peste un rar atac de panică. 

"Prima jumătate nu a contat, pentru că a fost pentru muncă", am spus. "Practic, a fost un 
weekend prelungit." 

Stella a clătinat din cap. "Încep să bănuiesc că nu lucrezi de fapt când te duci la birou. Nu 
am întâlnit niciodată un director general cu mai multe concedii decât tine." 

Gura mi s-a înclinat în ciuda mea. "Este un alt tip de muncă." 

Câștigam un salariu decent de la Harper Security, dar cea mai mare parte a averii mele 
nete provenea din software-ul și hardware-ul secret pe care le dezvoltam și le vindeam celui 
care oferea cel mai mult. Existau anumite grupuri cu care nu făceam afaceri - teroriști, 
anumite guverne și câteva persoane dezagreabile. 

În afară de asta, toți ceilalți erau un joc cinstit, iar ei plăteau o răscumpărare de rege 
pentru tehnologia pe care concurenții lor nu o aveau. 

Mi-am petrecut cincizeci la sută din timpul petrecut la birou cu Harper Security și cealaltă 
jumătate cu dezvoltarea. 

"Eşti sigur că o lună nu e prea mult?" Urme de îndoială persistau. "Nu putem să ne ridicăm 
și să plecăm pentru atât de mult timp." 

"Sunt un miliardar. Putem face tot ce vrem." l-am zâmbit la rotirea ei jucăușă a ochilor. 
"Consideră-l cadoul meu de ziua mea." 

"Ți-am sărbătorit deja ziua de naștere", a precizat ea. 

Săptămâna trecută împlinisem treizeci și patru de ani. Sărbătorisem cu un weekend de 
mâncare, sex și cu mine mâncându-i păsărica până când a venit pe fața mea. 

A fost o zi de naștere frumoasă. 

"În plus, nu are sens ca tu să mă duci în excursia mea de vis de ziua ta. Ar trebui să mergem 
undeva unde vrei tu să mergi." Stella și-a prins braţele în jurul gâtului meu. "Spune tot, 
Harper. Care este destinaţia de pe lista ta de dorințe?”. 

"Nu am unul, iar răsfățul tău e pentru mine." Mi-am lăsat fruntea pe fruntea ei. Biletul și 
fotografiile îmi ardeau o gaură în buzunar. "Ultima șansă, Butterfly. Te bagi sau nu?" 

"Când o spui așa..." Un zâmbet ameţitor i s-a răspândit pe față. "Mă bag." 

"Perfect." Am sărutat-o din nou, de data aceasta pe gură. 

La naiba cu raționalitatea. 

Când venea vorba de siguranța Stelei, gândirea rațională nu exista. 


38 
STELLA 


16 IUNIE 

MĂ DUC ÎN ITALIA! 

Bine, a trebuit să mă descarc pentru că încă nu-mi vine să cred. Am vrut să o vizitez de atât 
de mult timp, dar am tot amânat-o pentru că nu voiam să merg doar pentru o săptămână. Am 
vrut să fac toată treaba, așa cum a spus Christian. Veneţia, Roma, Positano... Nu am găsit 
niciodată timp sau bani, dar acum, iată-mă aici, împachetând pentru o călătorie de o lună. 

Abia aştept. l-am trimis deja un mesaj lui Bridget pentru o listă cu obiectivele ei obligatorii. 
Stiu că și Christian a mai vizitat Italia de multe ori, dar el e bărbat. Nu e același lucru. (În plus, 
Bridget știe toate cele mai drăguţe cafenele și cele mai bune buticuri). 

Mă face să mă simt puţin inconfortabil faptul că cheltuiesc atât de mult din banii lui. I-am 
spus acest lucru lui Jules zilele trecute, iar ea mi-a spus să nu-mi fac griji pentru că Christian 
are atât de mulți bani, încât suma pe care a cheltuit-o cu mine este un ban pentru el. Cred că 
este adevărat. 

De fiecare dată când încerc să plătesc ceva, el refuză și spune că ar trebui să investesc acei 
bani în brandul meu. Acesta este singurul lucru la care am tras o linie. Nu am vrut să arunce cu 
bani pe linie. Dacă o fac, vreau să o fac pe meritele mele. Nu vreau să reușesc doar pentru că 
am un iubit bogat care mă poate finanța. 

Dar, dacă e să fiu 100% sinceră, mi-e greu să protestez prea mult în legătură cu călătoria, 
pentru că mi-o doresc foarte mult. 

O excursie în Italia cu toate cheltuielile plătite? Acesta este visul oricărei fete. 


RECUNOȘTINȚA ZILNICĂ: 
1, Liste de dorințe 
2. Italia 
3. Celmai bun iubit din lume <3 


ITALIA A FOST la fel de incredibilă cum mi-am imaginat. Mâncarea, frumusețea, cultura... totul 
s-a ridicat la înălțimea așteptărilor mele și chiar mai mult. 

Este adevărat că o parte din asta a avut de-a face cu faptul că Christian ne-a oferit acces 
VIP peste tot, astfel încât să putem evita mulțimile și să explorăm pe îndelete, dar nu a fost 
doar atât. Era ceva magic în aer care mi-a topit stresul și mi-a transformat grijile în amintiri 
îndepărtate. 

Spre deosebire de Hawaii, care a avut un element de muncă în ciuda celei de-a doua 
jumătăți de vis a călătoriei, Italia a fost o escapadă pură. 

Am făcut videoclipuri și fotografii, dar acestea erau mai mult pentru amintiri decât pentru 
social media. 

Oricum, nu puteam să împărtășesc faptul că mă aflam în prezent în Italia, așa că am postat 
fotografii vechi. 


În afară de asta, nu a existat nicio muncă, nicio cameră de luat vederi, doar noi. 

În Italia, nu eram un ambasador de brand sau un creator de conținut care urmărea 
fotografia perfectă. Eram doar o fată în vacanţă cu prietenul ei. 

A fost eliberator... când prietenul meu nu era un nesimtit în legătură cu abilităţile mele de 
conducere. 

"Este o Vespa. Cât de greu poate fi?" Mi-am pus mâinile în șolduri și i-am aruncat lui 
Christian o privire jignită. 

"Nu spun că este greu. Spun că sunt mulți pietoni peste care poți trece în oraș." Gura lui a 
tresărit la gâfâitul meu. 

"Nu am de gând să calc pe nimeni. Nu am avut niciun deces în mașină în timpul 
mandatului meu, mulțumesc foarte mult." 

"Cum rămâne cu moartea din apropiere?" 

Nu am onorat asta cu un răspuns. 

A fost prima noastră zi întreagă la Roma și a doua săptămână în Italia. Am zburat la 
Milano, am coborât la Florenţa și am ajuns la Roma ieri seară. 

Ne aștepta o zi plină de activități, iar eu am insistat să folosim Vespas pentru a ne deplasa. 

Poate că este un clișeu, dar poate cineva să spună că a vizitat Roma fără să se plimbe 
măcar o dată cu o Vespa? 

Din păcate, Christian și cu mine aveam păreri diferite cu privire la câte ar trebui să 
închiriem. Eu credeam că ar fi distractiv dacă fiecare dintre noi ar avea câte unul, în timp ce 
el era convins că aș ucide pe cineva dacă aș fi lăsat să mă descurc singur. 

Se pare că nu a trecut peste incidentul cu ATV-ul din Hawaii. Nu fusese vina mea, doar că 
eram ruginit. Rareori aveam nevoie să conduc o mașină în D.C., când metroul și autobuzele 
erau chiar acolo. 

A suspinat când a văzut că nu mă dau înapoi. 

"Hai să facem un compromis. Mă lași să te învăţ cum să foloseşti una și, dacă treci testul, 
îți poţi lua una proprie." 

"Ce-i asta, DMV?" Am bombănit, dar am fost de acord. 

În secret, mă bucuram că se oferise să mă înveţe, pentru că habar n-aveam cum să conduc 
o Vespa. Nu putea fi atât de diferit de mersul pe bicicletă, nu? Singura diferență era că avea 
un motor. 

Ne-am închiriat scuterele de la hotel și am rămas în curte, în timp ce Christian m-a 
îndrumat cu privire la procedura corectă. 

"Stai mai drept și îndoaie puțin coatele... un pic mai mult. Așa." Christian mi-a ajustat 
poziția până când m-am așezat corect pe Vespa. "Acum găsește-ți echilibrul schimbându-ți 
corpul spre stânga și spre dreapta." 

l-am urmat instrucțiunile până când m-a declarat pregătit pentru test. 

"Nu fi atât de nervos", i-am spus în timp ce îmi strângea casca. "Voi fi bine. Mă plimb 
literalmente cu mașina prin curte". 

"Hmm." 

Nu am apreciat cantitatea de scepticism impregnată în acel zgomot. 

Am pornit bicicleta și am plecat în viteză. 

Vezi? Nu a fost așa de rău. Mă descurcam foarte bine. Pavajul a fost puțin cam greu de 
parcurs, dar am putut... 

"Rahat!" 


M-am întors prea târziu și am lovit din lateral unul dintre ghivecele uriașe de flori care 
mărgineau cafeneaua în aer liber a hotelului. 

M-am bâlbâit până am oprit și am oprit motorul în timp ce Christian a venit lângă mine. 

Ne-am uitat la crăpătura uriașă din urna de teracotă. Din fericire, era atât de devreme 
încât cafeneaua nu se deschisese încă, dar grădinarul care lucra în apropiere a văzut totul. 

A clătinat din cap. Mi s-a părut că am auzit un mio Dio slab înainte de a se întoarce la 
sarcinile sale de tăiere. 

Am coborât de pe Vespa și i-am dat cheile lui Christian fără să spun nimic. 

Lăsând la o parte micul meu incident cu Vespa, oprirea noastră la Roma a decurs cât se 
poate de bine până în penultima zi, când Christian și cu mine am vizitat unul dintre cele mai 
importante muzee de artă din oraș. 

Am ezitat să includem atât de multe muzee în itinerariul nostru, deoarece el nu era deloc 
un fan al artei, dar a insistat să mergem la câte muzee am vrut. 

Suntem în Italia, Butterfly. Nu poti vizita Italia fără să vizitezi muzeele sale. 

Spre lauda lui, Christian și-a ascuns bine dezgustul. Dacă nu aș fi știut de aversiunea sa 
față de artă în prealabil, aș fi crezut că îi plac expoziţiile. 

"În niciun caz nu poate fi o persoană." M-am oprit în faţa unui tablou care îmi atrăsese 
atenția și am încercat să deslușesc ce anume reprezenta. "Existau iluzii optice în secolul al 
XVIII-lea?" 

Într-o secundă, părea portretul unui nobil. În următoarea secundă, arăta ca o masă de 
fructe. 

A fost tulburător, dar și genial. 

"Christian?" M-am întors la lipsa lui ciudată de răspuns și l-am găsit uitându-se la ceva în 
celălalt capăt al galeriei. 

I-am urmărit privirea până la un băiat tânăr care stătea într-un colț. Trăgea insistent de 
ceea ce am presupus că era mâneca mamei sale, dar femeia era prea ocupată să admire 
tablourile și să facă fotografii pentru a-i acorda vreo atenţie. 

Bărbia băiatului s-a clătinat, dar, în loc să plângă, și-a fixat maxilarul și a privit lung spre 
galerie. 

Ochii lui îi întâlniră pe cei ai lui Christian, care îi răspunse cu o expresie care părea 
aproape simpatică. 

Am pus o mână pe braţul lui. "Christian", i-am spus, cu o voce mai blândă. "Ești bine?" 

A întrerupt contactul vizual și și-a întors atenţia spre mine. Tensiunea se revărsa de pe el 
în valuri, iar linia umerilor îi era vizibil mai încordată decât atunci când am ajuns. 

"Da." Zâmbetul lui nu m-a păcălit nici măcar o secundă. "Sunt bine." 

"Îl cunoşti?" Am făcut un gest subtil în direcția băiatului, dar când m-am uitat din nou, el 
și mama lui dispăruseră. 

"Nu. El..." Christian și-a frecat o mână peste maxilar. "Mi-a amintit de cineva. Asta e tot." 

Aveam o bănuială că știam cine este acel cineva. 

"Hai să bem ceva", am spus. "Am văzut tot ce am vrut să văd aici." 

El nu s-a opus. 

Am părăsit muzeul și ne-am îndreptat spre o cafenea din apropiere. Ascunsă pe o stradă 
laterală liniștită, departe de turiști, era binecuvântat de goală, cu excepția unui cuplu mai în 
vârstă și a unei femei uimitor de șic, cu un bob negru elegant. 


Christian și cu mine am luat loc într-un colţ al zonei de luat masa în aer liber. Ceilalți 
clienți erau atât de departe încât puteam la fel de bine să fim singuri. 

Am așteptat până când servitorul ne-a pus băuturile pe masă și a dispărut în bucătărie 
înainte de a vorbi. 

"Persoana de care îți amintea băiatul acela. Tu erai?" Mi-am păstrat vocea blândă. Nu 
voiam ca Christian să simtă că îi întind o ambuscadă, dar ne întâlneam de suficient de mult 
timp încât să nu mai fiu la fel de precaută în privința abordării trecutului său cum eram 
înainte. 

Era în mod natural rezervat, iar eu am înţeles asta. Nici eu nu mă învârteam în jurul valorii 
de a împărtăși detalii despre viaţa mea personală cu oricine voia să mă asculte. Dar dacă 
voiam să facem ca relația noastră să funcționeze, trebuia să se simtă la fel de confortabil să 
se deschidă în fața mea cum mă simţeam eu cu el. 

Am crezut că Christian îmi va ignora întrebarea, așa cum făcea de obicei, dar m-a surprins 
cu o eventuală încuviințare din cap. 

"Înainte de a întreba, nu am fost neglijat în copilărie”, a spus el. "Nu în felul în care credeți 
dumneavoastră. Părinții mei nu au fost abuzivi. După cum am spus, erau familia americană 
prin excelență, doar că..." 

Am așteptat, fără să vreau să-l forțez. 

"Ți-am spus că tatăl meu a fost inginer software. Ceea ce nu ţi-am spus a fost ce meserie 
avea la negru." Christian s-a lăsat pe spate în scaunul său. "Ai auzit vreodată de hoțul de artă, 
Fantoma?" 

Ochii mi s-au deschis de surpriză la schimbarea aparent bruscă a subiectului, dar am dat 
din cap. 

Aflasem despre el la cursul de crimă și drept al artei de la Thayer. Fantoma, numită astfel 
pentru că a furat zeci de opere de artă nepreţuite fără să lase în urmă vreo urmă de dovadă, 
a fost unul dintre cei mai cunoscuţi hoţi de artă de la sfârșitul secolului XX. A acţionat timp 
de aproape un deceniu înainte ca poliția să-l prindă în cele din urmă și să-l împuște când a 
încercat să fugă. 

Detaliile morţii sale au fost neclare, iar operele de artă furate nu au fost niciodată 
recuperate. 

Ti-am spus că tatăl meu a fost inginer software. Ceea ce nu ţi-am spus a fost ce meserie avea 
la negru. 

Cuvintele lui Christian mi-au răsunat în cap, iar respiraţia mi-a rămas în gât. 

"Tatăl tău. A fost..." 

"Da." 

Cuvântul tăcut a aterizat cu forţa unei bombe nucleare. 

Oh, Doamne. 

Identitatea Fantomei nu fusese niciodată dezvăluită public, nici măcar după moartea sa. 
Nimeni nu știa de ce, dar zvonurile erau numeroase. Unii spuneau că avea o familie puternică 
care a plătit autorităţile, alții spuneau că adevărata sa personalitate era atât de obișnuită 
încât autoritățile se simțeau jenate că nu îl prinseseră înainte. 

În decurs de cinci secunde, Christian tocmai răspunsese la unul dintre cele mai mari 
mistere din lumea artei. 

Încă îmi înfăşuram mintea în jurul acestei noi informaţii explozive când Christian a 
continuat. 


"În mod ironic, el nu era marele iubitor de artă din familie. Mama mea era. El susținea că 
a furat tablourile ca dovadă a iubirii sale pentru ea. Dorinţa lui de a risca totul doar pentru a 
o face fericită. Ai fi crezut că ar fi încercat să-l convingă să nu facă asta, dar ea l-a încurajat. 
Uneori, chiar i s-a alăturat. Îi plăcea fiorul și ideea că el ar fi mers până la asemenea extreme 
pentru ea. Au încercat să ascundă ceea ce făceau de mine când eram mai tânăr, dar în cele 
din urmă m-am prins. Erau prea multe coincidenţe între misterioasele călătorii de afaceri ale 
tatălui meu și datele la care operele de artă furate erau raportate la știri. Când l-am 
confruntat pe tatăl meu în legătură cu asta, a mărturisit." 

Christian mi-a aruncat un zâmbet dur. "Chiar și în copilărie, nu eram genul care să 
împărtășesc cu nimeni detaliile murdare ale vieții mele. Știa că poate avea încredere în mine 
să nu-i împărtășesc secretul." 

Mi s-a încleștat pieptul la gândul că un tânăr Christian este împovărat cu un secret atât 
de mare. 

Poate că părinții lui nu fuseseră abuzivi din punct de vedere fizic, dar părea că nu le păsa 
deloc de bunăstarea lui emoțională sau mentală. 

"Când aveam treisprezece ani, a plecat la un alt jaf. În loc de un muzeu, a încercat să 
jefuiască casa unui om de afaceri bogat. Omul de afaceri achiziționase, în mod faimos, o mare 
operă de artă la licitație, iar mama mea era disperată să o aibă. Tata era cât pe ce să scape, 
dar a declanșat o alarmă și a fost prins la ieșire. A refuzat să se predea, iar poliția l-a împușcat 
când a încercat să fure o armă de la un ofițer și să fugă din nou. A murit pe loc." 

"Mama și-a pierdut cumpătul când a auzit vestea. La două zile după moartea tatălui meu, 
a decis că nu poate trăi fără el și și-a tras un glonț în cap. Eu eram la școală. A venit mătușa 
mea, m-a chemat în biroul directorului și mi-a spus." Un alt zâmbet, mai amar, i-a tăiat fața 
lui Christian. "E ca o versiune suburbană nenorocită a lui Romeo și Julieta. Romantică, nu-i 
aşa?" 

O durere adâncă, dureroasă, s-a desfășurat în spatele coastelor mele. 

Nu-mi puteam imagina cum a fost să crești în familia în care crescuse el, sau să pierzi 
ambii părinţi la o vârstă atât de fragedă. Eu nu am avut cea mai bună relație cu ai mei, dar cel 
puţin erau în viață. 

"Mama mea ar fi preferat să moară decât să trăiască fără tatăl meu, dar era perfect în 
regulă să-și lase singurul fiu în urmă." Râsul caustic al lui Christian mi-a pârâit plămânii. 
"Dragostea unei mame este cea mai mare dragoste dintre toate, nu-i așa? Asta e o prostie." 

Durerea răspândită îmi ardea în spatele ochilor. 

Am întins tentativ mâna spre mâna lui și am încolăcit-o pe a mea peste ea. 

"Îmi pare atât de rău", am spus încet. Nu ştiam ce altceva să spun. 

Mi-aș fi dorit să existe cuvinte magice pe care să le pot rosti și care să-l facă să se simtă 
mai bine. Dar nimic nu putea schimba trecutul, iar oamenii trebuiau să se confrunte cu 
traumele lor la timpul lor. 

Christian îl păstrase pe al său de zeci de ani. Ar fi fost nevoie de mai mult decât câteva 
cuvinte frumoase pentru a o vindeca. 

Cel mai bun lucru pe care îl puteam face era să-i fiu alături atunci când, în sfârșit, era 
pregătit să se confrunte cu el. 

"Nu am mai spus nimănui asta până acum." Expresia bântuită a mai persistat o clipă în 
ochii lui, înainte de a dispărea. 


"Acum că am stricat o frumoasă după-amiază italiană cu povestea mea tristă, ar trebui să 
plecăm." Christian s-a ridicat, fața lui fiind din nou o mască impasibilă. "Avem rezervări 
pentru prânz peste o jumătate de oră." 

"Nu tu ai stricat-o." l-am strâns mâna. "Ţin mai mult la tine decât la orice masă sofisticată 
sau excursie la muzeu." 

Maxilarul lui Christian s-a îndoit. Privirea lui mi-a ţinut-o pe a mea pentru o clipă scurtă, 
arzătoare, înainte de a se întoarce. 

"Ar trebui să plecăm”, a repetat el, cu vocea aspră de emoție. 

Am lăsat momentul să treacă. Am simțit că își atinsese limita de introspecție personală 
astăzi. 

Am plătit și am ieșit din cafenea, dar când ne-am apropiat de strada principală, s-a oprit. 
"Stella." 

"Hmm?" 

"Mulţumesc că m-aţi ascultat." 

Durerea a revenit în forță. "Îţi mulțumesc că mi-ai spus." 

Christian a crezut că ne-a stricat după-amiaza, când, de fapt, a făcut-o. Nu pentru că îmi 
plăcea să aud detaliile sfâșietoare ale copilăriei sale, ci pentru că în sfârșit mă lăsase să intru. 

Nu se mai ascunde în spatele zidurilor sale. 

În ciuda tuturor hotelurilor de lux la care am stat, a meselor gourmet pe care le-am 
mâncat și a activităților extravagante pe care le-am făcut, aceasta a fost cea mai bună parte a 
călătoriei noastre de până acum. 

Oricât de visătoare ar fi fost vacanța noastră, mi-a plăcut nu pentru că am fost în Italia, ci 
pentru că am fost în Italia cu el. 

Și asta a făcut toată diferenţa din lume. 


39 
CHRISTIAN/STELLA 
CHRISTIAN 

Italia era o dihotomie ciudată de calm și haos. Mi-am petrecut zilele vizitând obiective 
turistice locale și făcând cumpărături cu Stella, iar nopțile monitorizând situația din D.C. 
după ce ea adormea. 

Îi cerusem o favoare și îl rugasem pe Alex să fie cu ochii pe mine cât timp sunt plecat. Nu 
a avut nicio actualizare neobișnuită pentru mine, dar am rămas la limită. Instinctul meu îmi 
spunea că ceva se pregătea la orizont și că nu-mi va plăcea deloc ce era. 

Totuși, până nu aveam o imagine mai clară a ceea ce aveam de înfruntat, nu puteam face 
nimic. 

Mi-am alungat gândurile despre D.C. din minte în timp ce Stella și cu mine mergeam pe o 
stradă sinuoasă din Positano. Se apropia apusul soarelui, iar pastelurile pictau cerul într-o 
paletă delicată de roz, violet și portocaliu. 

Eram în a treia săptămână a călătoriei noastre în Italia și lăsasem în urmă orașele pentru 
a ne bucura de farmecul litoralului de pe Coasta Amalfi. Am trecut prin Salerno și Ravello și 
am ajuns ieri în Positano. Urma Sorrento, urmat de ultima noastră oprire în Capri. 

Un zâmbet mi-a jucat pe gură, în timp ce Stella își înclina capul pe spate cu o expresie 
visătoare. 

Întotdeauna fusese frumoasă, dar în Italia, eliberată de presiunea orașului și de 
amenințarea hărțuitoare a urmăritorului ei, era o persoană diferită. Mai fericită, mai jucăușă 
și mai lipsită de griji, chiar și în comparaţie cu Hawaii. 

Mi-am împletit degetele cu ale ei când am reluat mersul spre un punct de belvedere 
pentru apusul soarelui. În mod normal, uram să mă ţin de mână, dar puteam face o excepţie 
ocazională. Eram în vacanţă, la urma urmei. 

"Deci, Italia se ridică la nivelul așteptărilor tale?" Am întrebat. 

"Nu." Un zâmbet poznaș a apărut la sprânceana mea ridicată. "Le-a depășit. Acest loc 
este..." A suspinat. "Incredibil . Adică, uită-te la el". 

Zâmbetul meu a înflorit într-un rânjet când mi-a dat drumul la mână și s-a răsucit. Rochia 
ei albă îi flutura în jurul coapselor, iar soarele de la apus îi aurise pielea. 

Părea atât de mulțumită și împăcată, încât mi-aş fi dorit să pot să ne ţin aici pentru 
totdeauna, ascunși într-o bulă și neatinși de pericolele care ne pândeau acasă. 

"Mai degrabă m-aș uita la tine", am spus. 

Stella s-a oprit în fața mea, cu respiraţia tăiată de la învârteala ei. Privirea ei s-a fixat în a 
mea, iar aerul de vară s-a îngreunat între noi, îndulcit de mirosuri de verbină de lămâie și de 
soare. 

"Pentru cineva care pretinde că nu este romantic, spui cele mai romantice lucruri." A 
smuls o petală dintr-un copac înflorit din apropiere și a băgat-o în buzunarul cămășii mele 
de in. "Sunt cu ochii pe tine, Christian Harper. Sub acest exterior dur și cinic..." Și-a apăsat 
mâna pe pieptul meu. "Ești o persoană moale în suflet." 

Aș fi râs dacă nu ar fi avut dreptate pe jumătate. 

Doar pentru tine. 

l-am ridicat mâna și i-am încolăcit-o pe a mea în mod protector în jurul ei. 

"Dacă spui cuiva, va trebui să-l omor." Am zâmbit pentru a îndulci afirmaţia, chiar dacă 
nu glumeam. 


În lumea mea, slăbiciunea era inacceptabilă, iar ea era cea mai mare slăbiciune pe care o 
aveam. 

Stella mi-a aruncat o privire exasperată. "Întotdeauna trebuie să aduci moartea în 
discuţie." 

Am râs. 

Am continuat să mergem până am ajuns la punctul de belvedere. Amplasat la înălțime pe 
dealuri și ascuns de traficul turistic, acesta oferea o priveliște perfectă asupra clădirilor 
pastelate și a mării de un albastru intens de dedesubt. 

Stella și-a sprijinit capul pe umărul meu și privea visătoare peisajul. "Sunt îndrăgostită 
de acest loc." 

l-am înfășurat un braţ în jurul taliei și am tras-o mai aproape. Ochii mei au zăbovit asupra 
liniilor delicate ale profilului ei, trasând un traseu de la buclele întunecate rătăcite care îi 
fluturau în jurul feţei până la strălucirea ochilor și la curbura buzelor ei. 

Nu mă interesa prea mult arta, dar dacă aș putea să o imortalizez în acel moment într-un 
tablou, aş face-o. 

Soarele care apunea arunca o strălucire superbă peste insulă, dar nu m-am obosit să mă 
uit la priveliște. Mi-am ţinut privirea aţintită asupra Stelei. 

"Și eu." 


STELLA 

Relația mea cu Christian ar putea fi măsurată prin schimbări treptate. A început odată cu 
mutarea mea în Mirage și a avansat etapă cu etapă - aproape sărutul nostru, confesiunea lui, 
cina cu familia mea, Hawaii, sărutul nostru adevărat și un milion de alte momente care ne- 
au transformat din străini în ceva mult mai mult. 

Dar timpul petrecut în Italia, mai ales după ce mi-a povestit despre familia sa, a fost mai 
mult decât o schimbare treptată. 

A fost ca un moment de cotitură. 

Poate că punctul de cotitură ar fi trebuit să fie prima noastră partidă de sex sau momentul 
în care am fost de acord să ne întâlnim oficial, dar Christian nu a împărtășit niciodată atât de 
multe despre el ca la Roma. Şi nu fusese vorba de orice; fusese o parte fundamentală a 
educaţiei sale, ceva care îl modelase în ceea ce era astăzi. 

În sfârșit se deschisese. Trecutul lui era urât şi dezordonat, dar era real, şi asta era tot ce- 
mi puteam dori. 

Am întors capul și l-am văzut pe Christian cum ajusta ceva pe panoul de instrumente al 
bărcii. 

Îl mai văzusem căpitan de barcă în Hawaii, dar asta fusese pe întuneric. În lumina 
soarelui, purtând doar pantaloni scurți de baie Tom Ford negri și kilometri de piele bronzată, 
arăta ca un zeu grec coborât de pe Muntele Olimp. 

"Ar trebui să fiți mai des căpitan de vas." M-am întins, bucurându-mă de soare. "Este 
sexy." 

Era un lucru pe care m-aș fi scârbit să-l spun oricui altcuiva, dar nu trebuia să-mi fac griji 
când eram cu Christian. Puteam să spun orice, iar el nu m-ar fi judecat sau ar fi râs de mine. 


Ochii lui străluceau de amuzament. "E bine de știut." Timbrul bogat și ușor răgușit al vocii 
lui mi-a trimis un fior delicios pe șira spinării. 

În prezent eram ancoraţi în largul coastei Capri, ultima noastră oprire în Italia. 

Nu era nimeni în jur în afară de noi, o briză ușoară și un miros slab de cremă de cocos și 
aer de mare cu aromă de sare. Celebrele stânci Faraglioni ale insulei se zăreau în depărtare 
ca niște santinele muntoase care ies din adâncurile de un albastru intens ale Mării Tireniene, 
iar legănarea ușoară a bărcii dădea scenei o calitate de vis. 

De fapt, toată luna trecută fusese un vis și îmi era teamă că mă voi trezi și voi afla că totul 
fusese doar o născocire a imaginației mele. 

Exista magie în realitate, oricât de temporară. 

"lar te gândești prea mult." Christian își dădea întotdeauna seama când mă aflam pe 
cărările întunecate ale minţii mele. 

"Nu mă pot abține", am recunoscut. "Este setarea mea implicită." 

S-a așezat lângă mine și mi-a înfășurat un braț musculos în jurul taliei. "La ce te gândești?" 

"Despre faptul că asta nu pare real", am spus încet. "E prea frumos ca să fie adevărat." 

De fiecare dată când mi se întâmpla ceva bun, ceva groaznic mă pândea în culise, 
așteptând să mă tragă în jos de la înălțimea mea. 

Relația mea cu Christian fusese perfectă până acum, dar o parte din mine aștepta 
inevitabilul accident. 

"Este real." Şi-a apăsat gura la baza gâtului meu. "Și dacă nu este, voi găsi o cale să o fac 
reală." Sărutările lui au ars o cărare pe gâtul meu până la gură. "Nu există nimic ce nu aș face 
pentru tine, Stella." 

Inima mea s-a expandat atât de repede și de plină încât am crezut că va exploda. 

"Ştiu", am șoptit. 

Christian mi-a apăsat un sărut ușor pe gură înainte de a-mi aluneca o mână pe șold. "Bine. 
Acum...” Şi-a agăţat un deget în șnurul bikini-ului meu. "Hai să-ți liniștim mintea aia 
hiperactivă, da?" 

Aerul s-a schimbat. Căldura a înecat emoția blândă de acum o clipă și, dintr-o dată, pielea 
mea înroșită nu mai avea nimic de-a face cu soarele care ardea deasupra capului. 

Am arcuit o sprânceană în încercarea de a mă preface. "Cum propui să facem asta?" 

Zâmbetul lui răutăcios s-a încolăcit ca o șuviță senzuală de fum în stomacul meu. "E 
destulă frânghie pe barcă, Butterfly." 

Sugestia pulsa cu o insistență dureroasă între coapsele mele. Știa că-mi plăcea să fiu 
legată, dar... 

"Aici?" Am scâncit. 

Ne aflam în largul mării. Nu mai era nimeni altcineva în jur, dar cineva putea să apară în 
orice moment. 

"Nu ne va vedea nimeni. Promit." Christian m-a privit cu atenţie, cu ochii lui ca niște bălți 
de chihlimbar înmuiat în aur în lumina soarelui. "Ai încredere în mine?" 

Pulsul îmi zvâcnea de nervi, dar după o secundă lungă și ezitantă, am dat din cap. 

Dacă spunea că nu ne va vedea nimeni, nu ne va vedea nimeni. 

Nu i-aș fi spus niciodată, pentru că nu voiam să-i umflu ego-ul până la proporții de 
mărimea lui Jupiter, dar eram convinsă că Christian ar putea dobori stelele dacă ar vrea. 


Rezervele mele s-au topit când am simţit prima mușcătură a frânghiei din jurul 
încheieturilor. Îmi scosesem bikini la ordinul lui și m-am întins cu faţa în sus pe scaunul 
capitonat de la capătul bărcii, în timp ce el îmi lega încheieturile mâinilor deasupra capului. 

Cu cât legăturile erau mai strânse, cu atât eram mai udă. 

Obișnuiam să mă simt rușinată sau stânjenită de înclinațiile mele sexuale, dar faptul că 
eram cu Christian mi-a pus capăt celor mai multe dintre griji. El nu m-a făcut niciodată să mă 
simt prost în legătură cu ceea ce îmi doream în pat. M-a împins să ies din zona mea de confort 
și mi-a îmbrățișat fanteziile atât de temeinic încât mi se păreau normale - ceea ce erau , 
conform cercetărilor mele online, dar era o diferenţă între a ști ceva și a simți. 

Totuși, corpul mi s-a strâns de surpriză când am văzut eșarfa de mătase în mâinile lui. 

"Dacă vrei să ţi-o dau jos, spune-mi”, a spus Christian. 

"Bine." Vocea mea era mai ascuţită decât de obicei. 

Nu fusesem niciodată legat la ochi în timpul sexului. Gândul de a nu vedea lumea din jurul 
meu îmi făcea stomacul să mi se întoarcă, dar tensiunea mea s-a atenuat când mi-a legat 
eșarfa în jurul ochilor. 

Ulița de soare care se filtra prin mătasea subțire a fost suficientă pentru a mă ajuta să mă 
relaxez. 

Am așteptat. 

Și a așteptat. 

L-am auzit pe Christian mișcându-se în jurul bărcii, dar nu m-a atins. 

În absenţa stimulării vizuale, toate gândurile mele se îndreptau spre cât de vulnerabilă 
eram în acel moment. Aveam mâinile legate, ochii acoperiţi, corpul meu gol și expus privirii 
lui. 

Putea să-mi facă tot ce voia. 

Anticiparea mi-a tremurat pe piele. 

Am auzit un clinchet moale și paşi care se apropiau. 

Mușchii mei erau încordați, așteptând... 

Un zgomot ușor de surpriză mi-a scăpat când ceva rece m-a apăsat între sâni. 

Un cub de gheață. 

Nu mi-a atins sfârcurile, dar acestea s-au întărit imediat din cauza răcelii apropiate. Se 
împungeau de partea de sus a bikini-ului meu, atât de sensibile încât frecarea a trimis o 
furnicătură direct în miezul meu. 

"E o zi călduroasă", a spus leneș Christian. "Trebuie să te răcorim înainte să începem”. 

Respiraţiile mele s-au transformat în gâfâieli când a tras cubul de gheață până la stomacul 
meu, apoi în sus din nou, iar și iar până când s-a topit pe pielea mea. 

Am auzit un alt clinchet, urmat de alunecarea unui alt cub de gheaţă pe sfârcul meu. 

Frisoane au izbucnit peste tot. 

Sfârcurile mele nu mai erau doar tari; erau aproape dureroase de nevoie, în timp ce el le 
înconjura cu cubul și îl freca pe vârfurile ferme. 

Tocmai când nu mai puteam suporta, când plăcerea și durerea formau o arsură 
insuportabilă, căldura umedă a gurii lui Christian a înlocuit frigul. 

Schimbarea bruscă a temperaturii mi-a trimis unde de șoc în tot corpul. 

"Christian", am oftat. "Oh, Doamne." 

Nu era doar gheaţa, legăturile strânse de la încheieturile mâinilor mele sau felul în care 
mă trăgeam și mă răsuceam care făceau ca totul să fie imposibil de erotic. A fost jocul dintre 


cald și rece, intensificarea simţurilor mele datorită legăturii de la ochi și felul în care nu s-a 
grăbit să-mi satisfacă fiecare centimetru al corpului meu. 

Gâtul, sânii, stomacul... până când s-a mutat între picioarele mele, eram deja o mizerie 
umedă și alunecoasă atât din cauza excitației mele, cât și a gheții topite. 

Un zgomot între un oftat și un urlet mi-a urcat în gât când mi-a frecat un cub încălzit pe 
clitorisul meu umflat. 

"Ai cea mai frumoasă păsărică pe care am văzut-o vreodată." Christian a gemut. 
"Deschide-o mai larg pentru mine, scumpo”. 

Mi-am desfăcut mai mult picioarele, iar el a împins gheața în mine în același timp în care 
mi-a aspirat clitorisul în gură. 

Un cub de gheață. O mișcare a limbii. O singură mână a lui pentru a-mi ciupi sfârcul. 

Asta a fost tot ce a fost nevoie. 

Gura mi s-a despicat într-un strigăt tăcut, în timp ce orgasmul meu a explodat în spatele 
ochilor mei și a călătorit în josul corpului meu în valuri electrice. Era ca și cum senzațiile erau 
atât de intense încât îmi smulgeau capacitatea de a țipa, de a gâfâi sau de a face orice altceva 
în afară de a arde într-un foc atât de fierbinte încât m-am dezintegrat chiar atunci și acolo pe 
puntea vasului. 

Fără gânduri, fără cuvinte, doar o grămadă de plăcere fără oase. 

Orgasmul a durat parcă la nesfârșit, dar când în sfârșit s-a potolit, sunetul a revenit într- 
un val asurzitor. 

M-am scufundat mai adânc în pernă, cu pieptul bombănind cu respiraţii neregulate. 

Eram atât de ameţită încât nu l-am auzit pe Christian schimbându-și poziţia până când 
mi-a ridicat picioarele pe umerii lui. 

"Eşti atât de frumoasă legată și legată la ochi." Vârful mădularului său mi-a atins sexul 
încă sensibil în timp ce vocea lui se ascuţea. "Nu e nimeni prin preajmă, Stella. Pot să te fac 
să țipi cât de tare vreau eu. Să ţi-o trag cât de tare poate suporta păsărica ta, până când te vei 
ejacula pe scula mea." 

Un scâncet de nevoie m-a părăsit. 

Abia venisem, dar aveam nevoie de el în mine. 

Îmi plăcea când își folosea degetele şi gura, dar nu era nimic mai bun decât senzaţia lui 
Christian care mă întindea și mă umplea. 

Cea mai intimă parte din el în cea mai profundă parte din mine. 

Nimic altceva nu se compară. 

"Îți place asta, nu-i așa?”, a ironizat el. "Ideea de a mă vedea distrugându-ți păsărica aia 
strâmtă în timp ce tu ești neajutorată și legată?" 

"Da. Te rog", am implorat. "Trage-mi-o." 

Un alt geamăt. 

O pauză. 

Și apoi o trântire a mădularului lui în mine, în timp ce mi-o trăgea așa cum îi cerusem. 

Nu, nu futut - m-a răvășit, transformându-mă pe dos cu atingerea și cuvintele lui. 

Corpul meu era îndoit practic dublu, cu gleznele lângă urechi și mâinile legate împreună 
deasupra capului, în timp ce Christian mă lovea. 

Brutal. Fără milă. Perfect. 

Fiecare împingere mă făcea să alunec spre marginea scaunului, iar lumea mea s-a 
transformat într-o ceață de sex, transpiraţie și căldură. 


Bandajul de la ochi făcea ca totul să fie de două ori mai intens - sensibilitatea pielii mele, 
senzația penisului său în mine, sunetele de scâncete și scâncete frânte amestecate cu 
mormăielile lui și cu plescăitul obscen al cărnii împotriva cărnii. 

Am tânjit după eliberare, dar nu am vrut niciodată să se termine. 

Mâinile lui Christian s-au strâns în jurul gleznelor mele, în timp ce se apleca asupra mea 
și îmi forța picioarele mai mult înapoi. 

Eram suficient de flexibil pentru ca unghiul să nu mă doară. Cu toate acestea, i-a permis 
să alunece mai adânc decât o făcuse vreodată, iar eu nu mi-am putut reține un oftat la noua 
senzaţie. 

Durerea din centrul meu a ajuns la un nivel insuportabil. 

"Atât de strâns. Atât de umed. Atât de al meu." Un fior m-a străbătut la auzul posesivității 
întunecate din vocea lui. "Vino pentru mine, Stella." 

A rămas îngropat în mine, în timp ce cu o mână a coborât să-mi ciupească clitorisul. 

De data aceasta, țipetele mele au răsunat în aerul înăbușitor, în timp ce corpul meu se 
zguduia din cauza forței orgasmului. Am ejaculat atât de tare încât lacrimile mi-au izbucnit 
în ochi și mi s-au scurs pe obraji din spatele legăturii de la ochi. 

"Bună fată." 

Christian mi-a sărutat lacrimile și și-a încetinit împingerile, trăgând până când mi-a smuls 
fiecare picătură de plăcere. 

Abia când am devenit flască de plăcere, a venit și el cu un geamăt puternic. 

Am stat întins acolo o vreme, gâfâind și extaziat. Când respirația noastră a încetinit în 
sfârșit, s-a lăsat de pe mine și a scos legătura de la ochi. 

Lumea a izbucnit din nou în culori, iar eu am clipit de câteva ori pentru a mă adapta la 
lumină. 

"Sper că asta te-a ajutat cu gândirea ta exagerată”. Christian mi-a dezlegat mâinile, 
declaraţia lui dezinvoltă fiind în contradicţie cu sălbăticia cu care tocmai mă regulase. 

Mi-a trecut degetele blânde peste locurile unde frânghia îmi mușcase încheieturile până 
când arsura slabă a dispărut. 

"Da." Am lăsat să iasă un râs fără suflare. "Cel mai bun fel de leac." 

Christian a apărut la vedere, cu pielea roșie de la cea mai recentă ședință a noastră. 
Cumva, arăta chiar mai superb decât înainte. 

Sprâncenele lui s-au ridicat sub privirea mea. "Ce s-a întâmplat?" 

"Nimic." Zâmbetul meu a crescut. "Absolut nimic." 

Nu vroiam să mă mișc, dar m-am forțat să mă ridic și să îmi pun costumul de baie în caz 
că mai târziu am dat peste alte bărci. 

Christian s-a scufundat pe scaunul de lângă mine și mi-a înfășurat un braț în jurul 
umerilor, în timp ce eu m-am ghemuit mai aproape de el. 

Legătura blândă a bărcii, valurile care se mișcă ușor, mulțumirea liniștită și somnoroasă 
din aer... 

Nu puteam să cer o după-amiază mai frumoasă. 

Am trecut o mână leneșă peste abdomenul și pieptul lui Christian. Rareori aveam ocazia 
să îl îmbib așa. El era întotdeauna cel care avea grijă de mine, nu invers. 

Mi-am așezat mâna pe pieptul lui și mi-am sărutat drumul de-a lungul curburii umărului 
său, pe gât și de-a lungul maxilarului său. 

Christian a lenevit nemișcat, lăsându-mă să-l explorez pe îndelete. 


Lumea îl vedea ca pe un director executiv bogat și chipeș, ceea ce era. Dar mai exista un 
alt strat de Christian Harper sub exteriorul său atent cultivat. 

Am văzut asta în felul în care se uita la mine ca și cum aș fi fost cel mai frumos lucru pe 
care l-a văzut vreodată. 

Am auzit-o în felul în care m-a încurajat și m-a susținut. 

Și am simțit-o în felul în care m-a ținut în brațe de parcă nu voia să-mi dea drumul. 

Mi-am apăsat buzele pe colțul gurii lui, inima mă durea dintr-un motiv pe care nu-l 
puteam numi. 

Bărbaţii bogați și chipeși erau o duzină, dar bărbaţii cu o inimă ca a lui erau o specie rară. 

Nu era perfect, dar era perfect pentru mine. 

Buzele mele au atins buzele lui o dată. De două ori. 

Poate că a fost soarele, liniștea visătoare după o lună în Italia sau starea mea de înălțime 
post-orgasmică. 

Orice ar fi fost, a deschis o sticlă ascunsă de curaj care s-a revărsat pe limba mea și a scos 
trei cuvinte mici. 

"Te iubesc", i-am șoptit. 

Ştiam că nu crede în dragoste. 

Ştiam că existau șanse mari ca el să nu-mi răspundă. 

Dar a trebuit să-i spun oricum. 

Era timpul să nu mă mai rețin din a face lucrurile pe care mi le doream din cauza reacției 
oamenilor. 

Întregul corp al lui Christian a rămas nemișcat ca o statuie. Până şi respiraţia lui părea să 
fi încetat. 

Am ridicat capul. O furtună întunecată și tumultoasă se năștea în ochii lui și încărca aerul 
cu electricitate. 

"Stella..." Vocea lui crudă mi-a înfășurat inima ca o viță de vie. "Nu merit dragostea ta." 

"O meriți mai mult decât oricine." Bătăile inimii lui au bătut cu putere sub mâna mea. "Nu 
mă aștept să mi-o spui înapoi chiar acum. Dar am vrut să știi." 

Pieptul lui Christian se ridica și cobora cu respirații neregulate. Și-a încolăcit mâna în 
jurul cefei mele și și-a apăsat fruntea pe a mea. 

"În ziua în care te-am întâlnit", a spus el. "A fost cea mai norocoasă zi din viața mea. 
Întotdeauna ai fost cea mai strălucitoare parte a lumii mele, Butterfly. Şi întotdeauna vei fi." 

Profunzimea emoțţiei din cuvintele lui mi-a înţepat ochii. "Nu mi se pare că ești un tip care 
să creadă în noroc." 

"Cred în orice când e vorba de tine." 

Inclusiv dragostea. 

Implicaţia a răsunat în timbrul vocii lui și în felul în care m-a sărutat din nou, ca și cum se 
îneca și eu eram singura lui sursă de oxigen. Vital. Prețios. lubită. 

M-am topit în îmbrăţișarea lui și l-am lăsat să mă cuprindă așa cum o făcea întotdeauna. 

Christian avea rețineri cu privire la cuvântul cu L, așa că am înțeles de ce îi era greu să îl 
spună cu voce tare. 

Dar nu aveam nevoie să o aud când o simțeam. Și convingerea mea în dragostea noastră 
era atât de puternică, înălțimea mea de la mărturisirea mea atât de mare, încât au înecat 
vocile mici și insidioase care șopteau că cele mai mari căderi vin întotdeauna după cele mai 
mari înălțimi. 


40 
STELLA 


DIN PĂCATE, toate visele trebuiau să se termine. 

Plimbarea noastră cu vaporul în Capri a fost ultima noastră zi întreagă în Italia înainte ca 
eu și Christian să ne întoarcem în D.C. cu două valize noi de cadouri și suveniruri și cu 
mărturisirea mea de dragoste în urma noastră. 

Vechiul eu s-ar fi simţit jenat să spună acele cuvinte și să nu le audă înapoi, dar noul eu 
(pentru că încă mai existau părți din vechiul eu) se simțea mai confortabil să lase lucrurile 
să se desfășoare la timpul lor. 

Acestea fiind spuse, întoarcerea noastră în oraș a fost mai zguduitoare după Italia decât 
după Hawaii. După o lună de absenţă, Christian a fost imediat cuprins de haosul de la serviciu, 
iar eu am petrecut o săptămână bună scoțându-mă din e-mailurile, corespondenţa și 
sarcinile care se adunaseră cât timp am fost plecați. 

Am vizitat-o pe Maura, am lucrat la planul meu de marketing, am băut ceva cu Ava și Jules 
şi am făcut un milion de comisioane. 

Adaptarea la viața de zi cu zi normală a fost mai dificilă, în parte pentru că am fost plecat 
mai mult timp și în parte pentru că de data aceasta aveam mult mai multe de făcut. 

Până la sfârșitul săptămânii, eram obosită, irascibilă și aveam nevoie disperată de o 
sesiune de yoga restaurativă foarte lungă. 

M-am hotărât să iau acea zi de luni mai încet și îmi făceam obișnuitul smoothie de 
dimineață când mi s-a aprins telefonul cu un apel. 

"Alo?" 

"Bună, Stella, ea este Norma." 

Mâna mea a înghețat deasupra blenderului. 

Norma a fost una dintre asistentele mele preferate de la Greenfield, dar nu mă suna din 
senin decât dacă era ceva în neregulă. 

Am pus jumătatea de pahar de gheață înapoi pe tejghea și mi-am răsucit colierul în jurul 
degetului. 

"Maura e bine?" 

Părea să fie bine când am vizitat-o ieri, dar se putea întâmpla orice de atunci. Ar fi putut 
să aibă o criză, să cadă, să se lovească la cap... 

Scenariile cele mai proaste îmi treceau prin cap. 

"Este bine din punct de vedere fizic." Vocea liniștitoare a Normei mi-a mai calmat puțin 
nervii. "Dar și-a amintit ce s-a întâmplat cu Phoebe și Harold în această dimineaţă." 

Și uite așa, nervii au revenit în grabă. "Oh, nu." 

Nu se întâmpla des, dar ori de câte ori Maura își amintea de soțul și fiica ei, devenea 
extrem de agitată. Ultima dată când s-a întâmplat asta, a aruncat cu o vază într-o asistentă. 
Dacă ar fi fost la putere maximă, asistenta ar fi fost în comă acum. 

"După cum am spus, acum e bine", m-a liniștit Norma. "Din păcate, a trebuit să o sedăm." 

Mi s-a strâns stomacul. Îi cerusem lui Greenfield să mă sune ori de câte ori o sedau pe 
Maura. Nu era ceva ce făceau cu ușurință. Sedarea însemna că a avut o zi foarte proastă. 

"Vin imediat." Eram deja la jumătatea drumului spre ușă când Norma m-a oprit. 


"Nu e nevoie. Știu că vrei să o vezi, dar ea doarme deja, iar tu ai vizitat-o doar ieri." Vocea 
ei s-a domolit. "Am sunat doar ca să te anunt. Nu te stresa prea mult din cauza asta, dragă. 
Lucrurile astea se întâmplă și avem totul sub control. Îţi promit." 

Avea dreptate. Oricât de mult uram gândul de a o lăsa pe Maura singură după ce fusese 
atât de supărată, personalul de la Greenfield era profesionist. Erau pregătiți să se descurce 
în astfel de situații și o puteau face mult mai eficient decât mine. 

"Bine." Am forțat un zâmbet, chiar dacă Norma nu mă putea vedea. "Mulţumesc că ai 
sunat. Vă rog să mă anunțați dacă există noutăți." 

"O voi face." 

Am închis și am încercat să termin micul dejun, dar eram prea distrasă ca să gust ceva. 

Poate ar trebui să trec mai târziu pe la Greenfield, pentru orice eventualitate... 

Telefonul meu a sunat din nou, de data aceasta cu un nou mesaj care dovedea că ziua 
putea, de fapt, să se înrăutăţească. 

Natalia: STELLA 

Natalia: Ce naiba e asta? 

O fotografie de la ședința mea foto din Hawaii a însoțit textul ei. Campania tipografică 
Delamonte a fost în sfârșit lansată împreună cu profilul meu din Washington Weekly. Julian 
făcuse o treabă grozavă scriind-o, iar Luisa era încântată. Mi-a trimis ieri un e-mail în care 
era încântată de articol. 

Aparent, familia mea a fost mai puţin încântată. 

Înţeleg de ce ar putea fi șocați. În fotografia trimisă de Natalia, eram cu spatele la cameră, 
dar era evident că eram topless. Fundul meu de bikini acoperea părțile necesare și nici un 
centimetru mai mult. 

Compoziţia a fost artistică, nu sordidă, dar a fost probabil cel mai scandalos lucru în care 
un Alonso a fost implicat vreodată. 

Stella: O fotografie 

Nu aveam chef să mă complac în cererea de răspunsuri a Nataliei. 

Ştiam că familia mea se va speria de fotografiile din Hawaii, dar nu mi-a păsat. Nu mai 
vorbisem de la cina noastră din urmă cu aproape trei luni. Poate că mândria și încăpățânarea 
ne despărțeau, sau poate că eu avusesem dreptate de la început. Nu le păsa deloc dacă făceam 
parte din familie sau nu. 

Singura dată când le păsa de ceea ce făceam era când îi făceam de rușine. Nu am fost 
câtuși de puţin surprins că primul mesaj al Nataliei către mine după luni de zile a implicat 
critici. 

Natalia: Eşti dezbrăcată. 

Natalia: Mama și tata sunt speriaţi! 

Stella: Sunt pe jumătate dezbrăcată. Și dacă mama și tata sunt speriaţi, pot să-mi 
spună ei înşişi. Sunt adulți. Nu au nevoie de tine ca să le faci mereu pe gură. 

Trimiteam mesaje, dar practic îi puteam auzi tăcerea uimită. 

Mi-am petrecut viața făcând tot ce voia sora mea și lăsând-o să mă împingă. Mă săturasem 
de asta. 

Dacă părinţii mei aveau o problemă cu mine, puteau să mi-o spună în față. 

Și dacă Natalia avea o problemă cu asta , putea să și-o bage în "știi tu ce". 

Cele trei puncte care indicau că scria au apărut, au dispărut, apoi au apărut din nou. 


Natalia: Nu ştiu ce te-a apucat în ultima vreme, dar nu e drăguţ. Eşti un adult, Stella. 
Poartă-te ca atare. 

Natalia: De asemenea, pe jumătate dezbrăcată nu e mult mai bine decât complet 
dezbrăcată. 

Natalia: Tata este șeful de cabinet al unui secretar de stat. Cum credeți că se va 
reflecta acest lucru asupra lui? 

Agitaţia și-a înfipt ghearele în pielea mea. 

Să te cerţi cu Natalia era ca și cum te-ai certa cu un zid de cărămidă. Nu dădea niciodată 
înapoi și nici nu încerca să vadă partea celuilalt. Ea avea întotdeauna dreptate, iar toți ceilalți 
se înșelau. 

În loc să-i răspund la mesaj, am sunat-o. 

Când a răspuns, nu i-am dat ocazia să vorbească. 

"Eu... nu. Îmi pasă." Am închis şi am trecut telefonul pe silențios. 

M-am purtat ca un puști? Poate că da. 

Oare voi regreta mai târziu mini-tranșamentul meu? Probabil că da. 

Dar mă voi ocupa de asta când va veni momentul. Deocamdată, șocarea surorii mele 
pentru a o face să tacă a fost cel mai strălucitor moment al dimineţii mele. 

Cu toate acestea, nu mă puteam concentra la muncă, așa că m-am schimbat într-un tricou 
vechi și pantaloni scurți și am apelat la singurul lucru care mă făcea să mă simt mai bine când 
eram foarte stresată: curăţenia în profunzime. 

Am început din bucătărie și am trecut prin tot apartamentul, ștergând praful și ștergând 
fiecare colț și crăpătură. Nina făcea curăţenie o dată pe săptămână, dar ultima ei vizită fusese 
cu cinci zile în urmă, așa că aveam multe de făcut. 

Prietenii mei au crezut că era o tactică ciudată de eliberare a stresului, dar era sarcina 
perfectă pentru a fi productiv fără să mă gândesc. În plus, la fiecare trecere a unei cârpe 
umede prin praf simțeam că eliminam energia stagnantă, ceea ce era un bonus. 

În cele din urmă, am ajuns la biroul lui Christian. 

Am ezitat în fața ușilor închise. 

Am intrat în sanctuarul său interior doar pentru a-i uda bietele plante, de care am 
continuat să am grijă chiar și după ce m-am mutat. Se oferise să angajeze pe altcineva să o 
facă, dar eu mă atașasem de ele. 

Lui Christian nu i-ar păsa dacă aș intra când el nu era acolo, nu? Nu avea nimic împotrivă 
ca eu să intru să ud plantele. Dacă nu m-ar fi vrut acolo, mi-ar fi spus. 

După încă o clipă de ezitare, am deschis ușile. 

Am petrecut mai mult timp în biroul lui Christian decât oriunde altundeva, deoarece am 
fost foarte atent să pun totul la loc exact unde era. 

Camera era un studiu în monocromie, cu pereţii gri deschis, scaunul din piele neagră și 
biroul masiv din sticlă și metal. Chiar și globul pământesc din colț era negru și gri. 

Se pare că era la fel de alergic la culoare ca și la artă. 

"Christian nu știe încă, dar vom adăuga un pic de viaţă la tine", i-am spus la birou. Era gol, 
cu excepţia laptopului său, a două monitoare suplimentare, a unui prespapier și a unui suport 
gri mat care conţinea patru pixuri Montblanc identice. "În cele din urmă." 

Am șters biroul și am fost atât de ocupată încercând să-mi dau seama ce era acel 
prespapier - un jaguar? Un mistreţ? O pisică diformă?- încât i-am răsturnat din greșeală 
suportul pentru pixuri. 


Am îngenuncheat și am recuperat stilourile, dar am calculat greșit distanța de la podea 
până la birou și m-am lovit accidental cu capul de partea de jos a acestuia în timp ce mă 
ridicam. 

"Ow!" Am tresărit din cauza durerii puternice. 

Poate că planetele nu au fost aliniate, pentru că astăzi nu a fost ziua mea. 

Am așteptat să treacă ameţeala înainte de a mă ridica din nou. De data aceasta, mi-am 
alunecat mâna pe marginea biroului în timp ce mă ridicam, ca să nu fac aceeași greșeală. 

Acesta este motivul pentru care nu pot avea un birou de sticlă. Se integrează puţin prea 
bine în mediul înconjurător. 

Degetele mele s-au atins de o mică umflătură, dar nu i-am dat prea mare atenție până 
când m-am ridicat şi am observat că unul dintre sertare se ridicase. 

Arăta diferit față de celelalte. Mai mic, din metal negru în loc de gri, și era așezat într-un 
sertar mai mare, plin cu rechizite de birou. 

Un compartiment secret. 

"Oh, Doamne." M-am uitat la ea cu neîncredere. 

Știam că Christian avea la dispoziție tot felul de gadgeturi și dispozitive, dar un sertar 
secret ? Serios? Credeam că acestea există doar în filme. 

Ar trebui să o închid și să merg mai departe. Probabil conținea informaţii confidenţiale 
care nu mă priveau, dar curiozitatea a pus stăpânire pe mine. 

O mică privire nu strică, nu? În plus, conţinutul părea inofensiv. Erau doar o grămadă de 
dosare negre simple. 

Am luat dosarul de sus și l-am deschis. 

Părea o grămadă de text plictisitor până când ochii mei s-au oprit asupra numelui din 
partea de sus. 

Stella Alonso. 

Am clipit de două ori ca să mă asigur că am citit clar, dar oricât de mult m-aș fi uitat, 
cuvintele nu se mișcau. 

Am răsfoit rapid restul paginii și mi-am dat seama că nu era doar un text la întâmplare 
despre școli, zile de naștere și hobby-uri. Era despre mine. 

Totul despre viaţa mea - ziua mea de naștere, prietenii mei, hobby-urile mele și locul unde 
am mers la școală, începând cu grădinița și până la facultate - era scris negru pe alb. 

De ce ar avea Christian un dosar despre mine? Ca să se uite în trecutul meu, ca să mă 
poată elimina pe urmăritorul meu? 

Îi spusesem deja tot ce ştiam, dar poate că se temea că mi-a scăpat ceva. 

Cu toate acestea, când am răsfoit restul dosarului, era clar că nu era așa. 

Întreaga mea viaţă a fost distilată în aceste pagini. Totul, de la informaţii de bază, cum ar 
fi ocupațiile părinţilor mei, până la mâncărurile mele preferate, activitățile extraşcolare și 
profesorul meu preferat din facultate. Avea chiar și o listă cu toate persoanele cu care m-am 
întâlnit vreodată. 

Voi fi bolnav. 

Bila mi-a acoperit gâtul, dar am lăsat dosarul jos și l-am luat pe al doilea cu mâinile 
tremurânde. 

A fost mai rău decât primul. Conţinea dosare complete nu numai despre mine, ci și despre 
toţi cei apropiaţi mie, inclusiv familia mea, prietenii, Maura și foștii iubiți. 


Al treilea dosar conținea o colecție de materiale media - fotografiile de la absolvirea 
facultăţii, un articol din Thayer Chronicle despre campania de strângere de alimente de 
sărbători pe care o organizasem și o poză cu mine participând la prima mea prezentare de 
modă care a ajuns pe un site de bârfe cu ani în urmă, ca să numesc doar câteva. 

Fotografiile și articolele erau toate din domeniul public. Nu existau fotografii private sau 
candide, dar văzându-le împreună cu restul fișierelor mele, mi-a venit să vomit. 

Pentru o secundă, am crezut că ar putea fi urmăritorul meu, dar nu avea sens din punct 
de vedere logistic. De asemenea, îl cunoșteam suficient de bine pe Christian ca să știu că nu 
m-ar fi terorizat așa cum o făcuse hărțuitorul meu. 

Nu suficient de bine încât să anticipezi că are un dosar despre întreaga ta viață, a cântat o 
voce insidioasă în capul meu. 

Poate că Christian a avut un motiv întemeiat pentru aceste dosare, dar a fost totuși o 
invazie uriașă a vieţii private. Nu a săpat doar în viaţa mea, ci și în viața tuturor cunoscuţilor 
mei. 

A făcut-o fără consimțământul meu și mi-a ascuns-o. 

De cât timp avea acele dosare? De câteva zile? Săptămâni? Luni? 

Stomacul meu s-a revoltat și abia am ajuns la cea mai apropiată baie înainte ca micul meu 
dejun să reapară dezordonat. 

Lacrimile mi-au înțepat ochii în timp ce mă simțeam greu. 

Săptămâna trecută, pe vremea asta, eram pe un vapor în Italia. l-am spus că îl iubesc, iar 
el m-a sărutat ca şi cum m-ar fi iubit la rândul lui. 

Șapte zile mi se părea că au trecut o veșnicie - suficient de mult pentru ca un vis să se 
transforme într-un coșmar. 

Poate că avea nevoie de această informație pentru a da de urma hărțuitorului meu. Poate 
că voia să se asigure că nimeni din viaţa mea nu era un criminal în serie. Poate... poate... 

Mă agățam de un fir de păr, dar nu mă puteam gândi decât la Christian stând la biroul lui, 
răscolindu-mi viața cu ușurința cu care cineva tastează o căutare pe Google. 

Chiar dacă nu era hărțuitorul meu, a depășit multe dintre aceleași limite. A călcat peste 
multe dintre aceleași linii. 

Nevoia de a vomita a crescut din nou. Vărsasem deja tot conținutul din stomac, așa că nu 
puteam decât să vomit în sec în toaletă. 

Trebuie să plec de aici. 

Nu avea să ajungă acasă decât peste câteva ore, dar nu puteam risca să plece mai devreme 
de la birou și să mă găsească așa. 

Nu puteam să mă prefac că totul este în regulă când simțeam că nimic nu va mai fi în 
regulă vreodată. 

M-am forțat să mă ridic de pe podea și m-am curăţat rapid înainte de a intra în dormitorul 
nostru. Deși aveam o tonă de lucruri depozitate în camera de oaspeţi, aproape că mă 
mutasem în camera lui Christian după Hawaii. 

Îmi eliberase o parte din dulapul lui, iar vederea hainelor mele atârnând lângă costumele 
lui întunecate și familiare mi-a răsucit inima într-un nod insuportabil. 

"Nu ti-ar strica să porți și altceva decât negru, gri și albastru marin, știi." Stăteam în pat, 
înfășurată în plapumă și îl priveam pe Christian cum se îmbracă. 

Costum. Cravată. Ceas. Butoni de manșetă. 


Niciodată nu am crezut că a privi un tip cum își pune butonii de manșetă ar fi sexy, dar el a 
făcut ca totul să pară sexy. 

"Celelalte culori îmi fac rău la ochi." 

"Port mereu alte culori." 

"Asta e altceva. Îmi place tot ce porţi." 

Stomacul mi s-a răsucit și m-am lăsat pe spate pe pernă cu un oftat. "Nu e corect că poți 
încheia fiecare discuție spunând lucruri de genul ăsta." 

Râsul lui Christian a rămas în cameră mult timp după ce a plecat. 

Amintirea mi-a smuls un zâmbet, dar acesta s-a estompat când realitatea mea actuală s- 
a scufundat din nou. 

Îndosariaţii. Secretele. Nevoia de a pleca naibii de aici înainte să vină acasă. 

Nu puteam să-l înfrunt chiar acum, nu când emoțiile mele erau atât de crude și de 
dezlănţuite. 

Aveam nevoie de timp pentru a mă gândi și de spațiu pentru a procesa departe de el. 

Mi-am forțat privirea de la secțiunea lui din dulap și am aruncat lucrurile esenţiale într- 
o geantă de voiaj. Câteva haine de schimb, articole de toaletă și domnul Unicorn, pe care l- 
am luat la ieșire. 

În ultima clipă, i-am scris un bilet rapid lui Christian şi i l-am lăsat pe biroul lui. Asta și 
dosarele ar trebui să fie de la sine înţeles. 

Nu eram pregătită să vorbesc cu el, dar mă îngrijora ce ar putea face dacă ar veni acasă și 
m-ar găsi dispărută fără urmă. 

L-am îmbrățișat strâns la piept pe domnul Unicorn în timp ce coboram cu liftul în hol. Nu- 
mi păsa că eram un adult care se plimba prin public cu un animal de pluș. El era singurul 
bărbat care nu mă dezamăgise niciodată. 

Ştiam că Brock era cu ochii pe mine și că îl va anunţa pe Christian unde m-am dus, dar mă 
voi ocupa de asta mai târziu. 

Deocamdată, exista un singur loc în care puteam merge, care era aproape la fel de sigur 
ca și Christian's. 

"Ava?" Am strigat-o în timp ce ieșeam din clădire. Vocea îmi șovăia, dar am refuzat să 
plâng. Nu acum, nu aici. "Pot să vin la tine? S-a întâmplat ceva... ceva." 


41 
CHRISTIAN 


HĂRȚUITORUL S-A ASCUNS DIN NOU ÎN timpul călătoriei noastre în Italia, așa cum era de 
așteptat. Asta îmi doream; aveam nevoie ca el să nu-mi stea în cale în timp ce eu rezolvam 
mizeria din compania mea. 

Alex nu raportase nimic suspect cât timp fusesem plecată, dar instinctul îmi spunea că 
hărțuitorul plănuia ceva mai mare decât niște bilețele și că voia să zboare sub radar până 
când putea să ducă totul la bun sfârșit. 

Biletul pe care mi l-a trimis a fost probabil o scăpare. O greșeală indusă de orgoliu care l- 
a obligat să demonstreze că nu se temea de mine și că nu pleca. 

Cu toate acestea, trebuia să-l scot la iveală pe trădător înainte de a mă putea ocupa de el 
în mod eficient. 

Turneul anual de poker al Harper Security urma să aibă loc în câteva săptămâni. Era 
singurul moment din an în care aproape toți angajaţii se puteau aduna într-un singur loc 
pentru o noapte de distracţie și relaxare. Singurele persoane care nu puteau ajunge erau cele 
cu slujbe pe termen lung, dar suspecții mei ar fi fost acolo. M-am asigurat de asta. 

Mi-am desfăcut cravata în timp ce urcam cu liftul spre apartamentul meu. Munca era un 
spectacol de rahat zilele astea, iar nopțile cu Stella erau singurele lucruri care mă țineau 
sănătos. 

Te iubesc. 

Inima mi-a tresărit la această amintire. 

Trecuse o săptămână de când Stella îmi întorsese lumea cu susul în jos, iar eu încă mă 
resimțeam de pe urma impactului. 

Îmi tot spuneam că nu cred în dragoste, că ceea ce simțeam pentru ea nu era dragoste, 
dar ea mi-a spulberat iluzia cu o singură frază. 

În clipa în care a spus acele cuvinte și m-a privit cu acei frumoși ochi verzi, am știut 
adevărul. 

Eram îndrăgostit de ea. 

S-a întâmplat încet. Bucată cu bucată, bucată cu bucată, ca un puzzle care devine întreg, 
până când nu am mai putut să neg sau să ignor acest lucru. 

Eu cred în orice când vine vorba de tine. 

Asta a fost cel mai aproape de a recunoaște adevărul cu voce tare. Una dintre convingerile 
mele fundamentale în viață se fracturase și nu avusesem timp să o procesez. 

Când în cele din urmă am rostit cuvintele, am vrut ca ele să fie reale. Sincere. 

Uşile liftului au alunecat și s-au deschis. 

Am pășit pe hol și am intrat în apartamentul meu, dar m-am oprit la doi pași. Firele de 
păr de pe ceafă mi s-au înțepenit în semn de avertizare. 

O liniște ciudată plutea în aer. De obicei, Stella se afla în sufragerie făcând fotografii sau 
lucrând la colecţia ei. Chiar dacă era în altă parte, o simțeam când veneam acasă. Prezenţa ei 
caldă și liniștitoare umplea orice spaţiu în care se afla. 

Acea prezență dispăruse, fiind înlocuită cu mirosul lămâios de dezinfectant. 

Nina nu era programată să vină astăzi, așa că Stella trebuie să fi fost cea care a făcut 
curățenie. Făcea asta doar când era foarte stresată. 


Mi-am accelerat pașii și am verificat camerele ei preferate. Nu era nici în bibliotecă, nici 
în dormitor, nici în bucătărie și nici pe acoperiș, unde făcea de obicei yoga. Nu aveam niciun 
mesaj pierdut de la ea, iar când am sunat-o nu a răspuns. 

"Stella?" Am strigat. Vocea mea părea calmă, în ciuda panicii mele crescânde. 

Nici un răspuns. 

E în regulă. 

Probabil că a ieșit să ia o gură de aer proaspăt sau o gustare. Dacă era ceva în neregulă, 
Brock m-ar fi contactat. 

Doamne, de ce e așa de cald aici? 

Mi-am împins mânecile cămășii în sus. Aerul condiționat era dat la maxim, dar eu ardeam 
de cald. 

M-am întors de două ori spre sufragerie, dar am văzut ceva care m-a făcut să mă opresc 
pe drum. 

Uşa biroului meu era deschisă. 

Întotdeauna o închideam înainte de a pleca la serviciu, iar Stella nu intra niciodată acolo 
decât pentru a avea grijă de plante. Chiar și atunci, închidea ușa când pleca. 

Mi-am scos pistolul de la brâu și l-am ţinut în mână în timp ce am intrat în birou. 

Presimțţiri reci mi-au stropit ceafa. 

Primul lucru pe care l-am observat a fost grămada de hârtii de pe biroul meu, împreună 
cu trei dosare negre simple, dar deosebite. 

Al doilea lucru pe care l-am observat a fost biletul scris în scrisul ei delicat și întins. 

Trebuie să vorbim despre dosare, dar nu sunt pregătită. Mă voi întoarce când voi fi. 

Am lăsat să iasă un șir de înjurături. 

Nu ar fi trebuit să las dosarele undeva unde ea ar fi putut da peste ele, dar am vrut să le 
păstrez aproape și nu m-am putut hotărî să le arunc după atâţia ani. 

Dacă i-a văzut și s-a gândit... 

"Stella!" De data aceasta, panica mea era audibilă. 

Ştiam că nu era acolo, dar asta nu m-a împiedicat să-mi fac stomacul să nu se scobească 
la tăcerea aceea. 

La naiba, scumpo, unde naiba ești? 

M-am agăţat de speranţa că a ieșit să se adune la gânduri și că se va întoarce în acea seară, 
până când am reintrat în dormitorul nostru și am făcut un inventar mai amănunțit a ceea ce 
lipsea. 

Hainele ei preferate. Articolele ei de toaletă. Acel nenorocit de unicorn. 

Sângele îmi țâșnea în urechi. 

Stella nu a fost plecată toată după-amiaza. 

Stella dispăruse, punct. 


DUPĂ atacul MEU INIȚIAL de panică oarbă, mi-am revenit și l-am sunat pe Brock. Dacă nu 
cumva Stella îl trăgea pe sfoară, lucru de care mă îndoiam, trebuia să știe unde era. 

Mi-a luat mai puţin de un minut să aflu locaţia de la el. Ea era în siguranţă, iar el credea 
pur și simplu că era în vizită la un prieten. 


L-aș fi făcut praf pentru o astfel de presupunere idioată - cine naiba și-a vizitat prietenul 
cu un nenorocit de unicorn de pluș? - dacă nu aș fi fost atât de concentrat să ajung la Stella 
cât mai repede posibil. 

Bineînțeles, trebuia să aleagă singurul loc în care nu puteam intra cu ușurință și să cer să 
o văd. 

"Volkov!" Am bătut în ușă. "Deschide naibii ușa!" 

Bătusem și sunasem la ușă în ultimele cinci minute și îmi consumasem toată răbdarea. 

Făcusem o mulțime de lucrări tehnice nesuferite ale lui Alex de-a lungul anilor. Aveam 
destule mizerii despre el ca să-l îngrop de viu, și dacă nu răspundea în următoarele 30 de 
secunde... 

În cele din urmă, ușa s-a deschis. 

În locul ochilor verzi şi reci ai lui Alex, m-am trezit uitându-mă la un metru și jumătate de 
centimetri de suspiciune abia voalată. 

"Oh. Tu ești." O încruntare a stricat fața de obicei prietenoasă a Ava când m-a văzut. "Ne 
întrerupi prânzul." 

"Vreau să vorbesc cu ea." 

"Nu știu despre cine vorbeşti." 

Dinţii mei din spate s-au încleștat. "Stella. " 

Mâna lui Ava se strânse în jurul clanței ușii. Stătea fix în dreptul intrării, împiedicându- 
mă să intru. "Ea nu e aici." 

"Asta e o porcărie. Știu că e aici." Am renunțat la abordarea mai blândă. "Dă-te la o parte, 
Ava, sau voi..." 

"Ai grijă cum termini propoziţia, Harper." Alex a apărut lângă logodnica lui, iar ochii lui 
erau ca niște cioburi de gheață de culoarea jadului în timp ce se plimbau peste aspectul meu 
dezordonat. 

Cravata slăbită, fără sacou, părul ciufulit de câte ori mi-am trecut degetele prin el din 
cauza frustrării. 

Era cel mai neîngrijit aspect pe care îl arătasem de când ajunsesem la afurisita de 
pubertate, dar nu-mi păsa. 

Nu mă interesa decât un singur lucru, și acela era să o văd pe Stella. 

Maxilarul meu s-a îndoit. "Nu plec până nu o văd." 

M-am uitat fix la Alex, care mă privea înapoi cu o expresie plictisită. Nu dădea doi bani pe 
dramele altora decât dacă o implicau direct pe Ava, dar știa cât de încăpățânată eram eu. 

Am vorbit serios ceea ce am spus. Aș fi stat pe hol până aș fi putut vorbi cu Stella. 

Trebuia doar să explic. 

Ea va înțelege. Trebuia să înțeleagă. 

Alex îi aruncă o privire lui Ava, care clătină din cap. "În niciun caz. Ai auzit ce a făcut! EL..." 
S-a oprit, realizând în mod evident că a dat-o în bară. 

Confirmarea că Stella era înăuntru mi-a reaprins focul. 

"Stella!" Am strigat. 

Disperarea și ceva mai greu, mai străin mi s-au așezat în piept. 

Teama. 

Nu teama că Stella ar fi fost în pericol fizic, ci teama că aș putea să nu o mai văd și că aș 
putea să o pierd pentru totdeauna. 


"Lasă-mă doar să vorbesc cu tine." Nici măcar nu știam dacă mă putea auzi, dar trebuia 
să încerc. "I-" 

"Pleacă. Pleacă." Ava s-a împins în pieptul meu. Pentru cineva atât de mic, era 
surprinzător de puternică. "Ea nu vrea să te vadă." 

"Băieți, e în regulă." 

Am încremenit cu toţii la auzul vocii Stelei. 

Ochii mei au căutat peste umărul lui Alex până când au găsit-o pe ea. 

Stătea în mijlocul sufrageriei, cu fața palidă. Nu s-a uitat la mine în timp ce vorbea cu Ava. 
"Lasă-l să intre." 

"Dar Stel, dacă el..." 

"Vreau doar să termin cu asta", a spus Stella. "Nu va face nimic când voi veți fi acolo." 

O lance de durere mi-a străpuns inima. "Nu ţi-aș face niciodată rău." 

Nu m-a recunoscut. 

Ava a eliberat clanţa și s-a dat la o parte cu o reticenţă evidentă. 

Am trecut imediat pe lângă ea și am ignorat privirile de avertisment ale ei și ale lui Alex, 
urmând-o pe Stella mai adânc în apartament. 

Începuse să meargă înainte ca eu să intru complet, dar am ţinut pasul cu ea cu uşurinţă 
până când am ajuns la ceea ce trebuie să fi fost camera ei. 

Geanta ei de dormit stătea pe podea lângă unicorn, iar hainele ei acopereau patul. 

Stomacul mi s-a strâns la vedere. 

Nu ar trebui să fie aici. Locul ei era cu mine, în casa mea, nu în nenorocita de cameră de 
oaspeţi a prietenei ei. 

Stella a închis ușa și, în cele din urmă, s-a întors cu fața la mine. 

Acum, că eram mai aproape, puteam să văd roșul care îi mărginea ochii și îi colora nasul. 
Gândul că eram responsabil pentru lacrimile ei mi-a făcut inima să mă doară în cel mai 
dureros mod. 

"Stella..." 

"Nu o face." Și-a strâns braţele în jurul taliei. "Vreau doar să știu un singur lucru. Tu ești 
hărțuitorul?" Vocea ei s-a clătinat la ultimul cuvânt. 

Am pălit. "Nu." 

Făcusem o mulțime de lucruri îndoielnice din punct de vedere moral și de-a dreptul 
îngrozitoare în viața mea, dar nu aș fi îngrozit-o niciodată în felul acesta. 

"Atunci de ce ai acele dosare despre mine?" Bărbia ei s-a clătinat. "Ne-am întâlnit anul 
trecut, dar pozele acelea sunt de acum mulți ani. Informaţiile despre mine, prietenii mei, 
familia mea... ce motiv ai putea avea să sapi atât de adânc?" 

Inelul de turcoaz cântărea greu în buzunarul meu. Un simbol al secretelor pe care le-am 
păstrat și al minciunilor pe care le-am spus. 

"Pentru că prima dată când te-am văzut nu a fost în ziua în care ai semnat contractul de 
închiriere la Mirage", am spus. "A fost acum cinci ani." 

Gura Stelei se întredeschise în șoc. 

Adevărul a ieșit la iveală pe bucăţi, după ani de zile în care a fost ascuns. 

"Stăteam în fața unei cafenele din Hazelburg. Treceai pe lângă mine când cineva ţi-a luat 
poșeta și ai fugit." 

Nu-mi păsa de un furt atât de minor, dar fusesem suficient de intrigat încât să rămân să 
urmăresc desfășurarea scenei. 


"Îmi amintesc acea zi", a spus Stella în liniște. "Era în ultimul meu an de facultate. Mă 
întorceam acasă de la cursuri." 

Am dat din cap. "Un trecător l-a prins pe puști, a venit poliția și asta ar fi trebuit să fie tot. 
Dar când ai aflat că ţi-a furat poșeta pentru că avea nevoie de bani pentru mâncare, i-ai dat 
toţi banii pe care îi aveai la îndemână în loc să depui plângere." 


"EȘTI SIGUR?" Ofițerul de poliție s-a uitat la brunetă ca și cum nu-i venea să creadă ce aude. 
"Vrei să-i dai banii?'. 

"Da." A aruncat o privire la adolescentul arțăgos. El a privit-o cu privirea, dar am zărit cea 
mai mică licărire de speranță în ochii lui. "Banii înseamnă mai mult pentru el decât pentru 
mine." 

"A încercat să fure de la tine." Ofițerul părea la fel de nedumerit ca și mine. 

M-am sprijinit de o clădire din apropiere și mi-am răsfoit telefonul, dar toată atenţia mea 
era concentrată pe interacţiunea care se desfășura la mai puțin de trei metri distanță. 

Nu știam ce m-a determinat să rămân în preajmă după ce puştiul fusese prins, dar mă bucur 
că o făcusem. 

Mă plictisisem toată ziua, dar asta... asta era interesant. 

De ce naiba ar da cineva bani celui care a încercat să-l jefuiască? 

"Da, ştiu", a spus cu răbdare bruneta. "Dar este doar un copil și are nevoie de bani. Nu e 
nevoie de acuzații." 

Ofițerul a clătinat din cap. "Sunt banii tăi." 

L-am ignorat în timp ce închidea valiza și o examina pe brunetă, fascinat. 

O auzisem dându-și numele când a sosit poliția. 

Stella Alonso. 

Arăta ca și cum ar fi avut în jur de 20 de ani, cu părul negru și cret, ochii verzi și un zâmbet 
rapid și cald. Era superbă, dar nu asta m-a captivat. 

Era vorba de blândeţea cu care vorbea. Absurditatea acţiunii ei. Optimismul neclintit din 
ochii ei, chiar și atunci când o tentativă de jaf în plină zi ar fi trebuit să-i zdruncine încrederea 
în umanitate. 

Felul în care a reacţionat nu a fost deloc ceea ce mă aşteptam. Dacă exista un lucru care nu 
reușea niciodată să îmi stârnească interesul, acela era reprezentat de oamenii care îmi 
subminează așteptările. 

Un zâmbet mi-a curbat buzele pentru prima dată în acea zi. 

În cele din urmă, ofițerul a plecat după ce i-a dat adolescentului un avertisment dur. Puştiul 
a zăbovit ca și cum ar fi vrut să spună ceva. Probabil că s-a gândit mai bine, pentru că în curând 
a fugit fără să scoată un cuvânt, nici măcar un mulțumesc. 

Stella nu părea tulburată. 

Pur și simplu și-a ridicat geanta mai sus pe umăr și a plecat ca și cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

În timp ce o făcea, ceva i-a alunecat din mână. 


Nu am sunat după ea pentru a o atenţiona că lipseşte un obiect. În schimb, am aşteptat 
până când a dispărut după colţ înainte de a mă îndrepta spre ea și am recuperat inelul turcoaz 
de pe jos. 


AM scos inelul din buzunar. Piatra, de obicei caldă, părea rece ca gheaţa în palma mea. 

Stella a privit-o o secundă înainte de a trage aer în piept. 

"Inelul meu. Mereu cădea pentru că era prea larg. Am crezut că..." Ochii ei s-au întâlnit 
din nou cu ai mei. "L-ai avut tot timpul ăsta?" 

Am înghiţit în sec. "Mi-a amintit de tine." 

Am păstrat-o ca un semn al bunătăţii ei. Un memento că, în mijlocul morţii și haosului, 
exista o lumină undeva în lume. 

În unele zile, acea lumină a fost singurul lucru care mi-a păstrat sufletul intact. 

"Am fost fascinat", am spus. "Erai o enigmă, un puzzle pe care nu-l puteam rezolva. Nu 
înţelegeam cum cineva putea fi... suficient de bun pentru a face ceea ce făceai tu. Așa că am 
cercetat trecutul tău." 

Nu am putut citi expresia Stelei, dar nu a spus nimic, așa că am continuat. 

"A început cu informaţii de bază, dar s-a transformat în spirală până când a ajuns la ceea 
ce ați văzut. Cu cât am aflat mai multe despre tine, cu atât mai mult am vrut să știu." 

Nu sunt dorit. Necesar. 

Era o contradicţie vie și îmi consumase gândurile într-un mod în care nimeni și nimic nu 
o făcuse înainte sau după aceea. 

Bloggerița de modă care a petrecut ore întregi pregătind ținuta perfectă și voluntara care 
și-a petrecut timpul liber curățând gunoiul din parcuri. 

Vedeta rețelelor de socializare care era lipită de telefon, dar care era mereu acolo pentru 
prietenii ei. 

Introvertita care și-a trăit viața în atenţia publicului online. 

Calmul și haosul, liniștea și furtuna. 

Calmul haosului meu, liniștea furtunii mele. 

Eram obsedat de Stella Alonso de cinci ani și nu puteam să regret. 

"Cât timp a durat asta?" a întrebat în cele din urmă Stella, cu vocea stinsă. 

Mâna mea s-a închis în jurul inelului. "Aproape un an." 

"Un an." A pălit și mai tare. "M-ai urmărit timp de un an?" 

"Nu te-am urmărit. I..." Vinovăţia şi frustrarea mi s-au înnodat în piept. "În afară de 
informaţiile de fond, tot ce știam era de notorietate publică." 

A fost o scuză șubredă. 

Nu am urmărit-o fizic, dar am folosit toate instrumentele pe care le aveam la dispoziție 
pentru a cerceta viața ei. Nimic și nimeni din jurul ei nu a fost interzis. 

Nu a fost o urmărire în sensul tradițional, dar am depășit totuși limite masive. 

"M-am oprit când am..." Mi-am dat seama cât de mult mă atașam. Chiar și atunci, știam că 
Stella era o distragere periculoasă a atenţiei și mă resemnasem cu influența pe care o avea 
asupra mea. Fusese în egală măsură fascinantă și frustrantă. 


"M-am oprit după aceea", am terminat. "Nu am săpat mai adânc și știam doar ce ai postat 
pe internet. Nu aveam nicio idee despre urmăritorul tău, Greenfield, sau despre orice s-a 
întâmplat despre care nu ai vorbit în public." 

Mi-a fost nevoie de toată voinţa mea pentru a mă îndepărta fizic, dar oricât de mult am 
încercat să o uit, nu am putut. 

Nu-i adresasem nicio vorbă, iar ea a rămas în prim-planul minţii mele ani de zile. 

Apoi, printr-un noroc, prietena ei cea mai bună s-a îndrăgostit de Rhys, care i-a 
recomandat Stelei clădirea mea, iar restul a fost istorie. 

"Asta nu schimbă cu nimic faptul că m-ai minţit în tot acest timp." Stella și-a înfășurat 
brațele mai strâns în jurul taliei ei. "M-ai lăsat să cred că nu ne-am mai întâlnit niciodată." 

"Pentru că nu am avut. " "Nu ar fi trebuit să te înșel, dar nu pot schimba trecutul. Dacă ți- 
aș fi spus ce am făcut, ai fi plecat." 

După ce o doream de atâta timp, o avusesem în sfârșit pe Stella aproape și nu riscam să o 
îndepărtez. 

"Voi distruge dosarele", am spus cu disperare când Stella a rămas tăcută. "Nu mă voi mai 
uita niciodată la ele și vom putea trece peste asta." Fiecare cuvânt mi-a răzbătut în piept. 

Râsul ei lipsit de umor mi-a pârjolit plămânii. "Nu putem trece peste asta." 

Frustrarea mea a crescut. Nu eram obișnuită să fiu atât de nelalocul ei și îmi era mai greu 
decât de obicei să găsesc cuvintele potrivite. 

"De ce naiba nu?" 

De ce nu a înțeles? De ce nu puteam să o fac să vadă că mă schimbasem în lunile în care 
am fost împreună? Că nu mai eram aceeași persoană care am fost când am făcut acel dosar. 

"Pentru că a fost o încălcare a intimității!', a strigat ea. Lacrimile i s-au scurs pe obraji. 
"Nu aveai permisiunea mea să sapi în viața mea în felul acesta. Dar asta a fost întotdeauna 
povestea noastră, nu-i așa? Tu știi totul despre mine, iar eu nu știu nimic despre tine. Vrei ca 
ceilalți să fie o carte deschisă, în timp ce tu o ţii pe a ta închisă. Credeam că ești atât de grijuliu 
și perspicace pentru că știai toate lucrurile astea despre mine. Mâncarea mea preferată, 
florile mele preferate... dar tu ai avut tot timpul dosarul ăla stupid. A fost atât de ușor? Doar 
să scoţi dosarul și să vezi ce resturi poți să-mi arunci ca să mă faci să mă îndrăgostesc de 
tine?" 

O senzaţie ciudată îmi ardea în spatele ochilor. "Nu m-am mai uitat la acel dosar de ani 
de zile. Jur că..." 

"Eşti la fel ca hărțuitorul meu." Respirația Stelei s-a îngustat. "Nu, tu ești mai rău, pentru 
că măcar nu m-au făcut să mă îndrăgostesc de o minciună." 

Cuvintele ei m-au străpuns ca un cuţit în inimă. 

"Nu ţi-aș face niciodată rău", am repetat. 

"Ai făcut-o deja." 

Cuţitul s-a răsucit mai tare. 

"Am avut încredere în tine", a șoptit ea. "Am avut încredere în tine când abia te 
cunoșteam. Cred că a fost vina mea." Râsul ei amar m-a făcut să tresar. "Mi-ai povestit despre 
familia ta, dar nici măcar nu știu dacă povestea este adevărată. A fost și asta o minciună? Nu 
am nicio idee despre cine ești sau despre ce ești capabil să faci. Visele tale, temerile tale..." 

"Visul meu este să fiu cu tine. Și cea mai mare frică a mea", am spus, cu vocea joasă și 
răgușită de emoție. "Este să te pierd." 

Un mic plâns îi răvăși trupul. 


Inima mea s-a frânt la acest sunet. Mă omora faptul că eu eram cel care îi provoca 
lacrimile. 

În adâncul sufletului meu, știam că nu merit iertarea ei, dar asta nu m-a împiedicat să mă 
întind instinctiv spre ea și să vreau să o consolez. 

Ea s-a retras înainte ca eu să iau contact cu ea. "Nu mă atinge." 

Dacă m-a adus la viaţă cu trei cuvinte - te iubesc - m-a ucis cu un număr egal. Nu mă atinge. 

Fiecare silabă se târa prin inima mea deja distrusă ca o lamă de ras proaspăt ascuțită, 
lăsând în urmă doar ruine. 

"Nu pot să fac asta.", a spus ea, cu ochii strălucind de lacrimi. "Mâine voi muta restul 
lucrurilor mele din apartamentul tău." 

O panică cruntă mi-a zgâriat venele. 

Nu puteam să o pierd. Nu în felul ăsta. 

M-am agăţat de singurul pai pe care îl mai aveam. "Nu este sigur. Hărțuitorul tău este încă 
acolo." 

Stella și-a fixat maxilarul. "Brock poate să rămână, dar asta e tot. Am nevoie de spaţiu. Nu 
pot să gândesc acum. Am nevoie doar de..." Ea a tras o respiraţie tremurândă. "Am nevoie să 
pleci. " 

Mi-am rupt oase. Am fost împușcat. M-am rătăcit în deșert zile întregi, cu soarele care îmi 
bășica pielea. 

Nimic din toate astea nu durase atât de mult ca asta. 

"Nu face asta." Vocea mea a crăpat. "Butterfly, te rog." 

Nu cerșisem niciodată nimic de la nimeni. Nici atunci când părinții mei au murit, nici când 
aveam nevoie de bani de pornire pentru compania mea și nici atunci când mă confruntam cu 
moartea iminentă în mâinile unui dictator de război supărat. 

Dar m-aș îngenunchea bucuros și aș implora dacă asta ar însemna ca Stella să rămână cu 
mine. 

"Nu vreau să mă mai supraveghezi." A continuat ca și cum nu aș fi vorbit. "Nici prin Brock, 
Alex, Ava sau oricine altcineva. Nici prin blogul meu sau prin rețelele de socializare. Știu că 
ai putea dacă ai vrea, dar te rog..." Ultimul cuvânt s-a rupt cu lacrimi nespuse. "Să mă lași în 
pace, Christian." 

Aerul a devenit tăcut, cu excepția sunetelor dureroase ale respiraţiilor noastre. 

Mă înecam. Mă înecam în emoţii pe care nu le mai simțisem niciodată, în ape întunecate 
care îmi saturau plămânii și făceau imposibilă atingerea suprafeţei. 

Panică. Rușine. Regret. 

"Vrei să știi un alt secret, Stella?" Vocea mea era de nerecunoscut în candoarea ei. "Nu pot 
să te refuz." Nu când era vorba de lucrurile care contau. "Dar voi fi mereu aici dacă ai nevoie 
de mine, indiferent cât de departe sunt în timp sau în distanță. Nu-mi pasă dacă suntem pe 
continente diferite sau dacă e vorba de cinci, cincizeci de ani în viitor. Nu vreau să te trezești 
niciodată și să simți că ești singură, pentru că nu ești. Mă vei avea mereu alături de tine." 

Ochii îmi ardeau în timp ce ultimul și cel mai mare adevăr îmi răzbătea în gât. "Te iubesc. 
Atât de mult." 

M-am gândit că rostirea acestor cuvinte pentru prima dată va fi ciudată. 

Nu au făcut-o. 

Se simțeau ca și cum ar fi așteptat să își găsească casa în toți acești ani și au găsit-o în ea. 


Stella a strâns ochii. Un plâns frânt i-a curs printre buze, dar, în rest, nu a răspuns la 
mărturisirea mea. 

Era ceea ce mă așteptasem, dar, cu toate acestea, agonia mi-a răsucit stomacul. 

Mi-am permis să o privesc pentru ultima oară înainte de a ieși și de a închide ușa în urma 
mea. 

Nu mai era nimic altceva de spus. 

Am ignorat privirile curioase ale lui Alex și Ava în timp ce ieșeam din apartament, cu 
corpul amortit. Bucăți din inima mea erau împrăștiate peste tot în camera ei, iar mintea mea 
se transformase într-o buclă nesfârșită a lacrimilor ei. Până și sângele părea să fi dispărut din 
venele mele, lăsând în urmă doar un gol rece. 

Nu mai rămăsese nimic din mine când am scos toate părţile care îi aparțineau ei. 

Îţi cer să mă laşi în pace, Christian. 

Plecarea a fost împotriva tuturor instinctelor mele. Fiecare moleculă din corpul meu îmi 
cerea să rămân și să lupt pentru ea, să cerșesc și să implor până când mă va ierta. 

Dar deja depășisem prea multe limite cu ea și nu mai puteam să mai depășesc încă una. 
Nu când ea îmi ceruse explicit să nu o fac. 

Am vorbit serios. 

l-aș da Stelei tot ce ar vrea, chiar dacă m-ar ucide în acest proces. 


42 
STELLA 


AM AȘTEPTAT până când ușa s-a închis în urma lui înainte de a mă prăbuși. 

Plânsetele mi-au zdruncinat trupul în timp ce mă afundam pe podea și, în sfârșit, mi-am 
lăsat să curgă toată potopul de lacrimi. 

Te iubesc. Atât de mult. 

Cuvintele au răsunat în capul meu ca o batjocură, la fel ca și imaginea feței lui Christian 
înainte de a pleca. 

Agonia din ochii lui. Chinul din vocea lui. Ruptura pe care am simțţit-o ca și cum ar fi fost 
a mea, pentru că era. 

Inima mea se sfărâmase în mii de bucăţi zimţate, iar ele tăiau și tăiau până când nu mă 
mai puteam opri din sângerare. 

Era foarte posibil să mor chiar acolo, cu genunchii strânși la piept și cu încrederea mea 
zdruncinată. 

Am crezut că îi pare rău și am crezut că mă iubește în orice mod ar fi știut să o facă. 

Dar nu au schimbat cu nimic faptul că relația noastră a fost construită pe o minciună. Știa 
cât de mult mă traumatizase hărțuitorul. Cât de mult am urât invadarea intimităţii și 
pierderea controlului asupra propriei mele vieți. 

Christian a făcut ceea ce a făcut înainte să apară hărțuitorul, dar a stat cu dosarele acelea 
ani de zile și nu mi-a spus niciodată. 

El avea toate cărțile în mână, în timp ce eu aveam doar bucăţile pe care mi le dădea. 

Dezechilibrul nostru de putere nu era legat de bani sau de securitate, ci de încredere. 
Întotdeauna am dat mai mult decât am primit de la el. 

Gândul că stătea la biroul lui și că îmi scormonea cele mai intime părți ale vieții mele doar 
apăsând un buton mi-a provocat un alt fior pe șira spinării. 

Mi-am strâns picioarele mai tare la piept și mi-am îngropat fața în genunchi. 

Sunt atât de, atât de prost. 

Văzusem toate semnele de avertizare și le ignorasem pentru că eram prea prinsă în 
emoția de a mă îndrăgosti pentru prima dată. 

Voi fi mereu aici dacă vei avea nevoie de mine. 

Ar fi trebuit să mă bucur că Christian a plecat. În schimb, inima mi s-a golit în piept, în 
timp ce o avalanșă de amintiri îmi răsuna în cap. 

Intră în maşină, Stella. 

Niciodată nu mi-am dorit mai mult pe cineva și niciodată nu m-am urât mai mult pentru 
asta. 

Pentru că dragostea este obișnuită. Banală. lar tu, Stella... ești extraordinară. 

Eu cred în orice când vine vorba de tine. 

Cu o săptămână în urmă, am fost în Italia și am fost fericiți. 

O parte din mine își dorea să nu fi dat niciodată peste acel compartiment secret sau să nu 
se fi uitat în acele dosare. Atunci am fi fost încă fericiţi, iar eu nu aș fi stat în ruinele a ceea ce 
am fost. 

Christian era singurul spațiu de siguranță pe care îl aveam, iar acum nu mai era. 


Sughițurile mele gâfâitoare umpleau coconul brațelor și picioarelor mele. Plânsesem atât 
de tare și de mult timp încât mă dureau coastele și nu puteam să atrag suficient oxigen în 
plămâni. 

Nu mai puteam respira. Nu puteam... aveam nevoie... 

"Stella?" 

Am auzit vocea lui Ava urmată de o bătaie, dar sunetele erau în surdină, de parcă ar fi 
călătorit spre mine sub apă. 

Mă înecam în durere și nu ştiam cum să mă scot din ea. 

"E în regulă." Vocea lui Ava era mai apropiată. Probabil că a intrat când nu am răspuns. 
"Oh, scumpo, va fi bine. Îţi promit." 

M-a înfășurat în braţe și mi-a frecat spatele în cercuri liniștitoare, în timp ce eu mi-am 
sprijinit capul de pieptul ei și am plâns până când am rămas fără lacrimi. 

O parte din mine anticipase acest accident încă de la început. Relația mea cu Christian 
fusese prea perfectă și nimic atât de bun nu putea dura la nesfârșit. 

Ceea ce nu am anticipat a fost cât de mult mă va distruge accidentul. 

Dar partea cea mai înspăimântătoare nu a fost inima mea frântă. A fost posibilitatea că s- 
ar putea să nu mai fiu niciodată în stare să lipesc piesele la loc. 


43 
CHRISTIAN 


"AI băut șapte pahare în două ore, amice." Barmanul s-a uitat la mine cu o expresie dubioasă. 

"Și comand o optime." Am enunțat fiecare cuvânt cu o precizie rece. Nu am greșit și nici 
nu m-am clătinat. Puteam să fiu beat criță și nimeni nu ar fi fost mai înțelept. "Ai vreo 
problemă cu asta?" 

A ridicat mâinile și a clătinat din cap. 

"E ficatul tău." 

La naiba, da. 

Era ficatul meu și banii mei. Puteam să fac ce naiba voiam cu ei. 

Am aruncat înapoi paharul pe care mi l-a strecurat în direcția mea și l-am golit într-un 
minut. 

Alcoolul nu mai ardea de patru pahare și avea gust de apă la coborâre. 

M-a enervat. Care era rostul alcoolului dacă nu amorţea așa cum trebuia să o facă? 

"Locul ăsta e ocupat?" O blondă a alunecat pe scaunul de lângă al meu înainte ca eu să pot 
răspunde. 

Rochie mică. Picioare lungi. Buze care ar face-o pe Angelina Jolie să plângă de invidie. 

Nu i-am cruțat nici măcar o secundă privirea. "Nu mă interesează." 

Era același lucru de fiecare dată. Nu putea un tip să bea în liniște fără să fie hăituit? 

Aș fi putut să mă scutesc de deranj și să beau acasă, dar apartamentul era prea deprimant 
zilele astea. De asemenea, nu am vrut să merg la Clubul Valhalla, deoarece toți cei de acolo 
erau niște băgăcioși ca naiba. Nimănui nu-i plăcea să vadă un membru la pământ mai mult 
decât celorlalți membri. 

Așa că iată-mă aici, ascuns într-un bar de rahat din apropierea biroului, înecându-mi 
tristețea în scotch la fel de rahat. 

Dacă ficatul meu s-ar fi revoltat, nu ar fi fost din cauza cantităţii de băuturi. Ar fi din cauza 
calităţii lor. 

Blonda jignită a plecat supărată, în mod clar neobișnuită să fie respinsă. 

E greu. 

Trecuseră două săptămâni de când Stella și cu mine ne despărțisem. 

Două săptămâni de iad necruţător în care totul îmi amintea de ea. Blenderul în care își 
făcea smoothie-urile, cada în care făcea baie, cafeneaua de unde își cumpăra produse de 
patiserie. Chiar și nenorociţii de copaci și plante de afară îmi aminteau de ea. 

A fost suficient pentru a mă face să vreau să mă închid într-o cutie de beton întunecată și 
să nu mai ies niciodată. 

Zăngănitul clopotelor de deasupra intrării m-a scos din autocompătimirea mea patetică 
şi mi-a atras atenţia asupra ușii. 

Mi s-a oprit inima. 

Bucle întunecate. Ochi verzi. Zâmbet cald. 

Stella. 

Pentru o secundă, am crezut că am halucinații și că am invocat-o din gândurile mele. 

Apoi, vocea ei s-a îndreptat spre mine, la fel de reală și tangibilă ca și perna de vinil 
crăpată a scaunului meu și meciul de baseball în surdină de la televizor. 


M-am îndreptat, cu moralul ridicat până când l-am văzut pe tipul care stătea lângă ea. Îmi 
părea vag familiar și a spus ceva care a făcut-o să zâmbească. 

Mâna mi s-a strâns în jurul paharului, în timp ce un val negru ca gheața de posesivitate 
mă străbătea. 

Oricine ar fi fost tipul, am vrut să-l omor. 

Ochii mei i-au urmărit în timp ce se așezau la o masă din cealaltă parte a camerei. 

Stella nu mă observase încă. l-a mai spus ceva nenorocitului care în curând va muri, dar 
trebuie să fi simţit greutatea privirii mele, pentru că în cele din urmă și-a ridicat privirea. 

Privirile noastre s-au ciocnit ca niște scântei în aer. 

Relaţia noastră se transformase în cenușă, dar focul dintre noi era încă acolo, arzând 
spaţiul și oxigenul până când am rămas doar noi. 

Sângele meu a răbufnit la dulcea ușurare de a o revedea. 

M-a rugat să o las în pace și așa am făcut. Faptul că am apărut în același bar în aceeași 
noapte ar fi fost o coincidenţă, dar nimic nu era o coincidență când era vorba de ea. 

A fost soarta. 

Zâmbetul Stelei s-a estompat. S-a întors cu spatele, iar sunetele din bar au revenit cu un 
vuiet dureros. 

Nu știam ce era mai rău - să o văd și să nu pot să o ating sau să vorbesc cu ea, sau să știu 
că văzându-mă pe mine îi diminuase lumina. 

Neliniștea și dorința de a-i sfâșia gâtul bărbatului cu care vorbea îmi zvâcneau sub piele. 

În loc să comand o altă băutură, am alunecat de pe scaun și mi-am croit drum prin 
mulțime până la baie. 

Înţepătura apei reci pe față mi-a şters ceața din vedere. 

Renunţarea la ea a fost cel mai greu lucru și cel mai mare sacrificiu pe care și l-ar fi putut 
dori. A fost împotriva tuturor instinctelor mele. 

Nu ar ști niciodată dacă i-aș verifica rețelele de socializare sau blogul. Dar de fiecare dată 
când mă duceam să ridic telefonul sau să accesez profilul Stelei, ceva mă reţinea. 

Îţi cer să mă laşi în pace, Christian. 

Am smuls un prosop de hârtie de la dozator și mi-am șters mâinile înainte de a păși în 
hol. 

Am făcut doi pași înainte de a mă opri. 

Stella stătea la capătul holului, cu silueta ei înaltă și subţire care se distingea de luminile 
barului. Cu toate acestea, am putut distinge felul în care buzele ei s-au despicat în semn de 
surpriză. 

Ne-am uitat unul la celălalt. 

Muzica pulsa la câţiva metri distanță, dar aici, în această sală, era doar liniște și zumzetul 
lucrurilor pe care voiam să le spun, dar nu puteam. 

Îmi pare rău. 

Mi-e dor de tine. 

Te iubesc. 

O izbucnire de râs din camera principală a spulberat vraja. Fața mi s-a întunecat când m- 
am uitat peste umărul ei și l-am văzut pe tipul cu care venise glumind cu servitorul. 

Violenţa mă străbătea la gândul că el o atingea pe Stella. Să o țină în braţe, să o facă să 
râdă. 

Niciodată nu urâsem pe cineva mai mult. 


Stella trebuie să fi sesizat strălucirea din ochii mei, pentru că mi-a urmărit privirea și a 
pălit. 

Am mers pe hol, cu intenţia de a pleca înainte de a ceda impulsului de a o atinge. M-a oprit 
cu un avertisment scăzut în timp ce treceam pe lângă ea. 

"Dacă i se întâmplă ceva, nu te voi ierta niciodată." 

Singurele cuvinte pe care mi le-a spus după despărțirea noastră, și au fost pentru a salva 
un alt bărbat. 

Un mușchi din maxilarul meu s-a flexat înainte să trec pe lângă ea și să ies pe ușă. 

Răceala mi-a invadat pieptul. 

Tocmai când credeam că am experimentat toate modurile în care o inimă se poate frânge, 
ea mi-a dovedit că mă înșelam. 


STELLA 

Am cedat cu ușurare și dezamăgire în egală măsură după ce Christian a plecat. 

Mi-am spus că m-am dus pe hol să răspund la un apel, dar puteam să fac asta și în fața 
barului. Adevărul era că îmi doream acea interacțiune trecătoare cu el și mă uram pentru 
asta. 

După două săptămâni, explozia mea de furie s-a transformat într-o durere profundă și 
neîncetată. 

Nu-l iertasem, dar îmi lipsea atât de mult încât îmi era greu să respir. 

În mod ironic, restul vieţii mele a fost în plină ascensiune după despărțirea noastră. Era 
ca și cum acum, când viaţa mea amoroasă era distrusă, universul făcea ore suplimentare 
pentru a se revanșa față de mine în alte domenii. 

Campania tipografică Delamonte și profilul din Washington Weekly au deschis un nou val 
de oportunități, așa cum era de așteptat. Luisa era extaziată de modul în care decurgea 
parteneriatul. Maura nu avusese nicio problemă de la sedare, urmăritorul nu-și făcuse din 
nou apariţia, iar blogul meu și rețelele de socializare prosperau. Nu anunțasem public 
despărțirea mea de Christian, dar nu mai postam despre el. Asta nu-mi afectase atât de mult 
logodna pe cât crezusem, deși nu-mi păsa prea mult în niciun caz. 

De asemenea, am început să contactez buticurile locale pentru a-mi prezenta colecția. De 
fapt, eram aici și sărbătoream cu Brady pentru că unul dintre ele a acceptat în sfârșit să vândă 
câteva piese de test. 

În general, viaţa mea mergea bine... cu excepţia lui Christian şi a familiei mele. 

Apropo de asta... 

Am respirat adânc și m-am concentrat asupra motivului pentru care mă scuzasem de 
Brady. O privire rapidă mi-a spus că el încă vorbea cu servitoarea și că Christian nu era 
nicăieri la vedere. 

Poate că eram paranoică, dar aș fi putut să jur că a fost un moment în care Christian s-a 
uitat la el ca și cum ar fi fost capabil să-l ucidă. 

Am format numărul din ultimul apel pierdut și am încercat să-mi dezleg nervii în timp ce 
telefonul suna. 

A răspuns la al treilea apel. 


"Bună, Stella." 

"Bună, mamă." 

A fost prima dată când am vorbit de la cina noastră în familie din aprilie. 

Patru luni. 

A fost cea mai lungă perioadă în care nu am avut contact, iar faptul că i-am auzit din nou 
vocea a făcut să mi se formeze un nod în gât. 

Aveam motivele mele să mă enervez așa cum o făcusem în timpul cinei, dar ea era tot 
mama mea. 

"Ce mai faci?" Un rar fir de ezitare se întrezărea sub vocea ei. 

"Sunt bine." Mi-am răsucit colierul în jurul degetului. "Îmi pare rău că am ratat apelul tău. 
Am ieșit cu un prieten și nu l-am văzut mai devreme." 

"Nu-i nimic. Nu e nimic important.” Și-a curățat gâtul. "Am citit profilul tău din 
Washington Weekly. Este un articol grozav, iar fotografiile tale din Delamonte sunt 
frumoase." 

Tot aerul mi-a părăsit plămânii. Dintre toate lucrurile pe care mă așteptam să le spună, 
asta nici măcar nu fusese în domeniul posibilităților. 

"Serios?" Am întrebat cu o voce mică. 

Încrederea mea în sine crescuse în ultimele luni, dar întotdeauna va exista o fetiță în mine 
care nu-și dorea decât aprobarea părinţilor ei. 

"Natalia a spus că tu și tata eraţi supăraţi din cauza fotografiilor." 

Ultima mea conversaţie cu sora mea mi-a lăsat încă un gust amar în gură. 

"Ei bine, am fi preferat să fi purtat mai multe haine", a spus mama, sec. "Dar am fost mai 
mult șocați decât supăraţi. Profilul, însă... nu aveam idee că ai realizat atât de multe cu blogul 
tău sau că ai simțit atât de mult despre modă începând de la o vârstă atât de fragedă." 

Nu i-am atras atenţia că era ceva ce încercam să-i spun încă de când eram în gimnaziu. 
Nu am vrut să încep o altă ceartă. 

"Profilul este singurul motiv pentru care ai sunat?" Nu m-ar surprinde. Părinților mei le 
plăcea tot ceea ce făcea familia să arate bine. "Nu am mai vorbit de luni de zile." 

Mama mea a tăcut un minut. "Emoţiile tuturor erau la cote înalte după cină", a spus ea în 
cele din urmă. "După ce lucrurile s-au calmat, nu eram sigură că voiai să auzi de noi. 
Întotdeauna suni, iar când nu o făceai... erai atât de supărat..." 

Întotdeauna suni. 

Traducere: Întotdeauna mi-am cerut scuze mai întâi. 

Mâna mea s-a încolăcit mai tare în jurul telefonului. "Tata mi-a spus să plec și nu știam 
dacă îți pasă că nu sunt prin preajmă." 

Mama mea a lăsat să iasă o expiraţie bruscă. "Bineînțeles că ne pasă. Eşti fiica noastră." 

Am răsucit colierul mai tare. "Câteodată, nu mi se pare", am spus, cuvintele mele abia se 
auzeau. 

"Oh, Stella." Părea mai tulburată decât o auzisem vreodată. "Noi nu am..." 

Aplauzele zgomotoase din bar i-au înecat restul frazei. Probabil că echipa Nationals a 
marcat un punct; meciul lor împotriva celor de la Rangers era difuzat pe toate televizoarele. 

Când zgomotul s-a liniștit, mama a vorbit din nou. "Ești în oraș cu un prieten, așa că nu 
este cel mai bun moment să vorbim. Poate că ne putem întâlni cu toții ca familie în curând? 
Nu la o cină. Ceva mai ocazional, unde să putem doar vorbi." 

"Mi-ar plăcea asta", am spus încet. 


Nu am vrut să țin ranchiună, mai ales împotriva familiei mele. 

Nu-i mai văzusem de atâta timp și nu mai eram supărat. Eram doar tristă. 

După ce am închis, am rămas în hol și am încercat să mă gândesc la evenimentele din acea 
zi. 

Convorbirea mea cu magazinul, întâlnirea cu Christian, discuția cu mama... 

Erau prea multe deodată, dar singurul lucru la care mă puteam concentra era cât de mult 
îmi doream să împărtășesc cu Christian ceea ce se întâmplase. 

Nu doar buticul și mama mea, ci totul. 

Cum am folosit din greșeală laptele nepotrivit pentru smoothie-ul meu în acea dimineață 
și aproape că am vomitat de la gust. 

Cum Ava și Jules s-au oferit să fie modele potrivite pentru colecția mea. 

Cât de mândru am fost de toate acțiunile locale pe care le-am făcut. 

Cât de mult mi-a lipsit. 

Eram atât de obișnuită să împărtășesc detaliile vieții mele cu Christian, încât nici măcar 
jurnalul nu umplea golul. 

De fapt, nu mă atinsesem de jurnalul meu de când ne despărțisem; era plin de prea multe 
amintiri despre noi. 

Eram supărată pe el și mi-aș fi dorit să fie aici. Ambele lucruri puteau fi adevărate în 
același timp. 

Lumină și întuneric. Flacără și gheață. Vise și logică. 

Relația noastră a fost întotdeauna o dihotomie. Era logic ca și moartea ei să fie la fel. 


44 
CHRISTIAN 


Turneul anual de poker al HARPER SECURITY A AVUT LOC în sala multifuncţională a companiei, 
care a fost transformată într-un mini-casino cu un bar deschis și o jumătate de duzină de 
mese de poker. 

De obicei, acesta era limitat doar la personal. Anul acesta, mi-am încălcat propria regulă 
și i-am invitat pe Rhys, care se afla în oraș fără Bridget, pentru o dată, pentru un eveniment 
diplomatic, și pe Alex, ca mulțumire pentru că a fost cu ochii pe mine cât timp am fost în Italia. 
Josh a fost invitat implicit, deoarece insistase să vină cu mine când a aflat că Alex va participa. 

L-am lăsat. Aveam prea multe alte rahaturi de care să-mi fac griji decât iluzia lui că încerc 
să-i fur cel mai bun prieten. 

Ne-am așezat toți patru la o masă lângă bar. Aerul era animat de sunete de râsete, de 
pahare care se ciocneau și de punți amestecate, dar veselia nu făcea nimic pentru a-mi ușura 
starea de spirit neagră. 

"La câte turnee de poker ai participat în trecut?" l-a întrebat Josh pe Alex cu suspiciune. 

Exasperarea a umplut faţa lui Alex. "Ţi-am spus, e prima dată." 

"Doar mă asiguram." Josh a smuls o carte din pachet și a aruncat-o pe masă. Rege de 
inimă. "Din moment ce ai jucat zeci de partide de șah cu el" - a tras un deget mare spre mine 
- "iar eu nu am știut despre asta timp de ani de zile, la propriu." 

Alex a suspinat. 

"Dacă continui să pui aceeași întrebare la nesfârșit, poţi pleca", am spus eu cu răceală. Nu 
aveam timp pentru prostiile lui Josh. 

"Cineva e morocănos." A ridicat o sprânceană. "E din cauză că Stella s-a despărțit de tine?" 

Maxilarul meu s-a îndoit, în timp ce Alex și Rhys își ascundeau zâmbetele în spatele 
cărților. 

Făcusem o treabă decentă să nu mă gândesc la Stella în seara asta până când Josh Chen a 
adus-o în discuţie. 

Nu poți omori un oaspete, mi-a reamintit o voce în minte. 

De fapt, puteam să fac ce dracu' voiam, dar apoi trebuia să am de-a face cu Alex. De 
asemenea, am presupus că Stella nu va fi prea fericită că l-am ucis pe fratele celei mai bune 
prietene a ei. 

"Nu sunt morocănos. Ești pur și simplu enervant." 

Nu știam ce le-a spus Stella prietenilor ei despre noi, dar de când se mutase în casa lui 
Alex și a Ava, era evident că nu mai eram împreună. 

Josh a ridicat din umeri. "Poate, dar cel puţin eu nu sunt singur". 

Mâna mea a tresărit spre pistol. 

"Continuă să-l provoci și te va ucide." Rhys mă cunoștea prea bine. Fusese tăcut în cea 
mai mare parte a nopții, dar umorul îi lumina ochii când se uita la mine. 

"E ceva amuzant?" Am aruncat o carte fără să mă uit la ea. 

"De fapt, da. Christian Harper se plânge de o fată”, a tras de păr. "N-am crezut niciodată 
că voi vedea ziua asta." 

O migrenă s-a adunat în spatele tâmplei mele. 

"Nu sunt supărat." Mi-a fost nevoie de toată voința mea să nu-i dau un pumn în fața 
rânjetului mâncător de rahat de pe față. "Eu nu sunt supărat." 


Ceea ce am făcut în ultimele săptămâni nu a fost să mă întristez. A fost... procesare. 

"Nu asta a spus Alex." Ca de obicei, Josh a intervenit, deși conversaţia nu avea nicio 
legătură cu el. "A spus că ai venit la el acasă în lacrimi în ziua în care Stella s-a mutat." 

"Nu am fost în lacrimi!" 

Camera s-a liniștit, iar fiecare cap s-a întors în direcția mea. 

Cu coada ochiului am văzut cum Brock a rămas cu gura căscată și cum sprâncenele lui 
Kage s-au ridicat. 

Nu am ţipat niciodată. 

Nici când am aflat despre furtul Magdei și nici când lucrurile au luat-o razna la serviciu. 
Dar fuseseră două săptămâni infernale, iar eu îmi înseminasem baza de date cu oameni cu 
care să mă culc când aveam o zi proastă. 

Nu puteam să intru în atâtea computere înainte de a-mi pierde strălucirea. 

Aș fi depus mai mult efort pentru a crea o nouă listă de nume dacă aș fi crezut că va fi de 
ajutor, dar nu a fost așa. 

Nu aveam nevoie de mai mulţi oameni cu care să mă culc. 

Aveam nevoie de Stella. 

"Oh. Cred că mi-am amintit greșit", spuse Alex cu blândeţe. 

Dacă n-aş fi știut mai bine, aș fi putut jura că în ochii lui se citea un râs. 

"Îți aminteşti când m-ai făcut de rahat după situaţia cu Bridget?" Rhys era practic în 
schadenfreude, ticălosul ăla. "Ai spus că dragostea este, și citez, plictisitoare, plictisitoare și 
complet inutilă. Oamenii îndrăgostiți sunt cei mai insuportabili de pe planetă. " Zâmbetul lui s- 
a lărgit. "Vrei să-ți retragi cuvintele?" 

Îmi scrâşneau dinţii de iritare. 

"Este profund îngrijorător faptul că mă puteţi cita cuvânt cu cuvânt. Găsește-ţi un nou 
hobby, Larsen. Să mă obsedezi pe mine nu e sănătos." Mi-am împins scaunul înapoi, prea 
exasperat să mai stau jos. 

"Unde te duci? E rândul tău!" a protestat Josh. "Suntem în mijlocul unui joc!" 

L-am ignorat și am plecat, cu râsul lui Rhys în spate și cu iritarea zvâcnind prin venele 
mele. 

Eu am spus acele lucruri pe care le-a citat. Acum eram unul dintre acei idioţi insuportabili, 
tânjind după singura femeie care mi-a frânt vreodată inima. 

Karma a fost o scorpie și mai mare decât soarta. 

Am intrat în bucătărie și mi-am mai turnat o băutură. Era doar al doilea pe care îl beam 
în seara asta. Îi întinsesem capcana trădătorului mai devreme, dar trebuia să-mi păstrez 
mintea limpede pentru orice eventualitate. 

Patru suspecți. Patru informaţii diferite pe care le-am strecurat întâmplător într-o 
conversație despre cum am dezvoltat un nou dispozitiv care face ca Scylla să pară o joacă de 
copii. 

Trădătorul nu ar fi putut rezista să nu divulge această informaţie lui Sentinel. Odată ce au 
făcut-o, a trebuit doar să mă uit la detaliile a ceea ce a fost scurs pentru a identifica turnătorul. 

A fost o capcană simplă, dar a funcţionat de fiecare dată. Trebuia doar să adun toți 
suspecţii într-o singură cameră, astfel încât să pot purta conversațiile fără să ridic suspiciuni. 
Oamenii mei știau cu toţii că nu discutam aceste lucruri la telefon. 

Și dacă trădătorul era cine credeam eu că este... 

Mi-am golit paharul. 


Viața mea se ducea de râpă, iar alcoolul era singurul lucru care mă făcea să mă simt mai 
bine în aceste zile. 

Asta şi scrisorile. 

Mintea mi-a zburat la sertarul biroului meu. 

"Hei." Vocea aspră a lui Rhys m-a tras înapoi în bucătărie. "Eşti bine?" 

"Niciodată nu a fost mai bine." Mușcătura acerbă a cuvintelor mele a tensionat aerul. 

S-a sprijinit de tejghea și și-a încrucișat braţele. Ochii lui se mutau de la maxilarul meu 
strâns la paharul meu gol și înapoi. 

Râsul lui de mai devreme s-a stins, fiind înlocuit de simpatie. "Ești bolnav." 

Nu am răspuns. 

"Cât de mult ai dat-o în bară?" Sprâncenele lui s-au ridicat când am rămas tăcut. "Atât de 
mult, nu?" 

"Este complicat." 

"Lucrurile astea sunt întotdeauna așa." Rhys a suspinat. "Orice ai fi făcut, probabil că nu 
este atât de grav pe cât crezi. Stella este una dintre cele mai drăguțe persoane pe care le 
cunosc. Te va ierta. Are nevoie doar de timp." 

Poate. Dar intimitatea era unul dintre cele mai importante lucruri pentru Stella, iar eu 
trecusem atât de departe de linia de demarcaţie încât nu o mai vedeam. 

Hărțuitorul ei o teroriza de luni de zile, iar faptul că îi aminteam cât de puţin de ticălosul... 

Alcoolul mi s-a agitat în stomac. 

"Rhys Larsen dă sfaturi despre relaţii. Cred că a înghețat iadul." Am trecut peste 
declaraţia lui pentru un subiect mai sigur. 

Rhys a pufnit în nas. "A înghețat în ziua în care ai rostit cuvântul dragoste într-un mod 
nedemnificator." S-a îndreptat și mi-a bătut mâna pe spate. "Dacă Volkov își poate recupera 
iubita după un an, există speranță pentru tine. Doar să nu o dai în bară din nou." 

Mi-am mai turnat o băutură după ce a plecat și am băut-o singur în bucătăria companiei. 

Viața mea chiar se dusese de râpă. 


45 
CHRISTIAN 


M-AM ÎNTORS ACASĂ abia la ora două dimineaţa. 

Pașii mei au răsunat pe podeaua de marmură în drumul meu spre birou. Ajunsesem să 
urăsc drumul de la ușa din față. Treceam pe lângă prea multe camere liniștite și prea multe 
fantome ale amintirilor noastre. 

Stella locuia cu mine doar de câteva luni. Am trăit singur ani de zile fără ea și m-am simțit 
bine. 

Dar acum că ea nu mai era, apartamentul se simţea gol, ca și cum toată inima și sufletul îi 
fuseseră absorbite, lăsând în urmă doar o cochilie goală. 

Ușa biroului meu s-a deschis fără zgomot, iar eu m-am scufundat în scaunul meu fără să 
aprind lumina. 

Distrusem toate dosarele pe care le aveam despre Stella a doua zi după ce le găsise, dar 
prezenţa lor fantomatică păta ceea ce fusese un sanctuar. 

Totuși, preferam biroul în locul dormitorului meu, unde parfumul ei moale persista în 
așternuturi și perne săptămâni mai târziu. Uneori, o auzeam râzând. Alteori, mă rostogoleam 
și aș fi putut jura că era lângă mine, tachinându-mă așa cum făcea întotdeauna. 

Mi-am înclinat capul pe spate. 

Scotch-ul și adrenalina de la turneul de poker au rămas în sângele meu. 

Brock a fost marele câștigător. Nu era la datorie, deoarece Stella era acasă pentru o 
noapte, dar nu l-am felicitat. Îmi era greu să mă uit la el când îmi amintea de ea. 

A fost și mai greu să nu întreb despre ea. 

Îl instruisem să mă alerteze imediat dacă era în pericol, dar, în rest, viaţa ei actuală 
rămânea un mister. 

Am fost tentat să o sun și eu pe Jules pentru informaţii. Îmi era datoare pentru că o 
scosesem dintr-o situaţie dificilă anul trecut și era una dintre cele mai bune prietene ale 
Stelei. Dacă cineva știa ce gândea și ce simţea Stella, ea era aceea. 

Ultima rugăminte pe care mi-a adresat-o Stella a fost singurul lucru care mă reținea. Era 
o lesă pe care o puteam rupe cu ușurință, dar care mă încătușa mai eficient decât niște 
legături de fier. 

Mă simțeam atât de prost pentru că îmi era atât de dor de ea și și mai prost pentru 
mecanismul de adaptare pe care îl dezvoltasem de când plecase. 

Am ridicat capul și am deschis sertarul secret în care se aflau dosarele ei. Acum, era plin 
de scrisori pe care nu le trimisesem niciodată. 

Unul pentru fiecare zi în care am fost despărțiți. 

Era genul de comportament patetic și smiorcăit pe care îl ridiculizasem în trecut. Dacă 
m-ar vedea acum Past Christian, m-ar împușca și m-ar scoate din mizerie. 

Nu mi-a păsat. Scrisorile erau singurul mod în care puteam vorbi cu ea în aceste zile, iar 
scrisul lor era aproape terapeutic. 

Au acoperit o gamă largă de subiecte, de la fragmente din viața mea de copilărie la cărțile 
mele preferate și la cât de mult disprețuiam clovnii (eram convinsă că sunt diavolul în formă 
umană, dar mai puțin amuzant). Scrisorile erau ca niște capitole din cărți separate, aruncate 
împreună în haosul care constituia viața mea. 

Singurul lucru pe care îl aveau în comun era că toate erau pentru ea. 


Stella a spus că nu știa nimic despre mine, așa că m-am revărsat cu totul asupra ei. 

Am luat un stilou și am început să scriu scrisoarea din acea seară. Când am terminat, 
epuizarea mi-a încețoșat vederea, dar am băgat cu grijă biletul în sertar, alături de confrații 
săi. 

În loc să mă retrag în dormitor, am rămas în birou și am privit pe fereastră cerul întunecat 
al nopții. 

Colecția mea de plante se alinia pe pervaz, profilându-se în lumina lunii. 

Au nevoie doar de puţină dragoste și atenţie pentru a se dezvolta. 

Le udam și le îngrijeam cu religiozitate de când Stella plecase. lubea acele plante. 

Dar, oricât de multă grijă le dădeam, tot păreau triste și căzute, de parcă știau că 
îngrijitorul lor obișnuit a plecat și nu se va mai întoarce niciodată. 

"Ştiu", am spus. Nu-mi venea să cred că am ajuns să conversez cu plantele, dar iată-ne 
ajunși aici. "Și mie mi-e dor de ea." 


30 IULIE 

Stella, 

Am o mărturisire: Nu mi-am dorit niciodată un animal de companie, nici măcar când eram 
copil. 

Părinţii mei m-au întrebat o dată dacă vreau un cățeluș, iar eu le-am spus fără echivoc că 
nu vreau. 

Nu pentru că urăsc animalele. Doar că întotdeauna am crezut că reprezintă prea multă 
muncă pentru o recompensă prea mică. Nu înțelegeam de ce cineva ar aduce un câine sau o 
pisică în casa sa, l-ar trata ca pe copilul său și l-ar iubi ani de zile, când ştia că durata de viaţă 
a animalului este mult mai scurtă decât a sa. 

Era ca și cum ar fi cerut ca inima să le fie frântă. 

Acum, înțeleg. 

Pentru că timpul pe care l-au petrecut împreună a meritat durerea inimii. 

Înainte de a te enerva, nu te compar cu un animal. Dar dacă aș avea șansa să mă întorc în 
timp și să plec din cafenea cu un minut înainte să mori sau să rămân în biroul meu în loc să trec 
pe la apartament în ziua în care ai semnat contractul de închiriere, nu aș face-o. 

Chiar și știind care va fi rezultatul. 

Chiar și știind că, în cele din urmă, mi se va frânge inima. 

Pentru că toate cele mai frumoase zile din viaţa mea au fost alături de tine și nu aș schimba 
asta pentru nimic în lume. 

Mai degrabă aș prefera să fiu nefericită acum, după ce am fost iubită de tine, decât să fiu 
fericită fără să te fi cunoscut vreodată. 


6 AUGUST 
Stella, 


Îţi amintesti când te-ai întâlnit cu mine în hol, în noaptea în care am semnat contractul? Ai 
spus că o întâlnire ar trebui să includă cină, băuturi și tineri de mână. Sau, ca o alternativă, 
îmbrăţișări pe o bancă cu vedere la râu, urmate de șoapte dulci și un sărut de noapte bună. 

La momentul respectiv, a fost cel mai atroce lucru pe care l-am auzit vreodată, dar dacă te 
întorci vreodată la mine... am totul planificat. 

Vom lua cina la restaurantul meu italian preferat din Columbia Heights. Este un loc micut, 
abia suficient de mare pentru a găzdui o duzină de persoane la un moment dat, dar fac al doilea 
cel mai bun gnocchi din lume (după cel al bunicii mele). 

Nu mai este aici, dar când eram copil, mă duceam la ea acasă după școală și petrecea ore 
întregi învățându-mă cum să gătesc. În afară de timpul petrecut cu tine, acele zile au fost cele 
mai fericite pentru mine. Râdeam cu ea în bucătărie, învârteam aluatul și ne umpleam de făină, 
în timp ce pe fundal se auzea muzica veche din anii șaizeci pe care o iubea. 

Gnocchi ei a fost felul meu preferat. Din nefericire, reţeta ei s-a pierdut după ce a murit, dar 
când am încercat-o la acest restaurant... a fost cea mai apropiată de felul în care o făcea ea. 

Știu că am luat-o pe o tangentă, dar am vrut să vă împărtășesc această poveste. Nu am mai 
povestit nimănui cum am învăţat să gătesc până acum. 

Oricum, cred că v-ar plăcea restaurantul. După aceea, vom bea ceva la un bar din apropiere, 
apoi vom merge pe malul mării din Georgetown și vom sta pe o bancă pe malul râului. Putem 
să ne sărutăm, să ne ţinem de mână și să șoptim câte vorbe dulci vrei tu. 

Pentru că dacă această întâlnire se va întâmpla, înseamnă că m-ai iertat. Și dacă te voi avea 
înapoi, nu-ți voi mai da niciodată un motiv să pleci. 


12 AUGUST 
Stella, 
Este două și jumătate dimineața când scriu aceste rânduri. 
N-am mai dormit de aproape 24 de ore. 
Dar nu puteam să mă culc fără să-ţi spun asta... 
Încerc, Butterfly. Încerc din răsputeri. 
Să stau departe de tine. Să nu mă gândesc la tine. Să nu te iubesc. 
Viaţa mea ar fi mult mai ușoară dacă aș putea merge mai departe, dar știu că nu pot. 
Chiar dacă nu mă vei ierta niciodată. 
Chiar dacă nu vei mai vorbi niciodată cu mine. 
Chiar dacă mergi mai departe. 
Te voi iubi în continuare. 
Vei fi întotdeauna prima, ultima și singura mea dragoste. 


46 
STELLA 


ÎN ACEL WEEKEND, eu și familia mea ne-am întâlnit la o cafenea din Virginia. 

Ne-am așezat într-o cabină lângă ieșire. Era cel mai liniștit colț al restaurantului, care era 
plin de aglomeraţia de duminică pentru brunch. 

Tata purta tricoul său polo albastru preferat, mama purta perlele ei de firmă, iar sora mea 
purta tocuri letale și o expresie ușor supărată, așa cum făceau întotdeauna în timpul meselor 
noastre lunare. 

Era ca și cum cina noastră de familie s-ar fi transplantat într-o cabină de piele verde în 
loc de prețioasa masă de mahon a părinților mei. 

Singurele diferenţe erau ferestrele însorite și tăcerea ciudată care acoperea masa după 
ce am rămas fără conversaţie. 

"Deci." Mama și-a curăţat gâtul. "Ce mai face Maura?" 

Am clipit la alegerea subiectului ei, dar am răspuns cu ușurință. "Se descurcă bine. Are 
grădina ei și puzzle-uri la Greenfield, așa că este fericită." 

Mama mea a dat din cap. "Bine." 

A mai căzut o tăcere. 

Toată după-amiaza am evitat elefantul din cameră. În ritmul ăsta, am fi stat aici până la 
ora închiderii. 

Mi-am închis mâinile în jurul cănii și am prins curaj de la căldura care îmi pătrundea în 
palme. 

"Despre ce s-a întâmplat la cină..." Toată lumea s-a înțepenit vizibil. "Îmi pare rău dacă ti- 
am rănit sentimentele, mamă", am spus cu blândeţe. "Nu asta a fost intenția mea. Dar trebuie 
să înțelegeți de ce am plătit pentru îngrijirea lui Maura. Ea a fost mereu acolo când am avut 
nevoie de ea. Acum ea este cea care are nevoie de mine și nu o pot lăsa să se descurce singură. 
Nu are pe nimeni altcineva." 

"Înţeleg." Mama a schiţat un mic zâmbet când am tresărit surprinsă. "Am avut timp să mă 
gândesc la asta în ultimele câteva luni. Adevărul este că întotdeauna am fost puțin geloasă pe 
relația ta cu Maura. Este vina mea, desigur. Am fost prea ocupat cu cariera mea pentru a 
petrece mult timp cu voi, fetelor. Când mi-am dat seama cât de mult am pierdut, erați deja 
mari. Nu ați mai vrut să petreceți timp cu noi. Practic, trebuie să vă forțăm să veniţi la cinele 
noastre de familie." 

"Nu e vorba că nu vreau să petrec timp cu tine. Este că..." Mi s-au încălzit obrajii. "E vorba 
de jocul realizărilor." 

Părea o prostie când o spuneam cu voce tare, dar de fiecare dată când mă gândeam la acel 
"joc distractiv", anxietatea mi se strecura pe sub piele și îmi mânca nervii. 

"Transformă totul într-o competiţie", am spus eu. "Tu, tata și Natalia aveți cu toţii aceste 
slujbe de mare putere, iar eu sunt... ei bine, știi tu. lubesc moda și nu mi-e rușine cu asta. Dar 
de fiecare dată când jucăm acest joc, mă simt ca și cum aș fi cea mai mare dezamăgire de la 
masă." 

"Stella." Mama mea părea îndurerată. "Nu ești o dezamăgire. Recunosc, nu îţi înțelegem 
întotdeauna alegerile și, da, ne-am fi dorit să îţi alegi o carieră mai stabilă din punct de vedere 
financiar decât cea din domeniul modei. Dar nu ne-ai putea dezamăgi niciodată. Ești fiica 
noastră." 


"Vrem ce e mai bine pentru tine", a adăugat tata cu asprime. "Nu încercam să te 
împiedicăm să faci ceea ce iubești, Stella. Doar că nu am vrut să te trezești într-o zi realizând 
că ai făcut o greșeală când e prea târziu." 

"Ştiu." Nu mă îndoiam că părinții mei voiau ce era mai bine pentru mine. Problema era 
modul în care procedau. "Dar eu nu mai sunt un copil. Trebuie să mă lăsaţi să iau propriile 
mele decizii și să fac propriile greșeli. Dacă linia mea de modă decolează, grozav. Dacă nu, am 
învățat câteva lecții importante și mă voi descurca mai bine data viitoare. Știu doar că asta 
este ceea ce vreau să fac. Nu mă pot întoarce să lucrez pentru altcineva." 

Părinţii mei au făcut un schimb de priviri, în timp ce Natalia s-a mișcat lângă mine. 

"Am o sumă decentă de bani de pe urma unor contracte cu branduri mari pe care le-am 
semnat și..." Am ezitat înainte de a termina. "Mi-am finalizat prima colecţie. Un butic local a 
fost de acord să o stocheze, așa că sper că și asta îmi va aduce mai mulți bani." 

De asemenea, am plănuit să fac o lansare oficială online, dar am vrut să testez mai întâi 
apele. 

Mama a făcut ochii mari. "Serios? Oh, Stella, e uimitor!" 

"Mulţumesc", am spus cu timiditate. Mi-am trasat mânerul cănii cu degetul mare. "Deci, 
nu ești supărat că nu-mi caut o slujbă la birou?". 

Un alt schimb de priviri. 

"Evident, vă descurcaţi bine cu parteneriatele voastre, iar linia de modă a început bine." 
Tatăl meu a tușit. "Nu există niciun motiv pentru care ar trebui să-ți iei o slujbă de birou dacă 
nu asta îți dorești. Dar ," a spus el când un zâmbet a înflorit pe fața mea. "Dacă vei avea 
vreodată probleme, trebuie să ne spui. Fără să le ascunzi așa cum ai făcut în cazul dezastrului 
de la D.C. Style." 

"Nu o voi face", am promis. 

"Bine. Acum, unde este prietenul tău cu gură-cască?", a mormăit el. "A fost lipsit de 
respect, felul în care mi-a vorbit în propria mea casă, dar presupun că nu a greșit în 
totalitate." 

Zâmbetul meu s-a diminuat. "Noi, um..." Am înghițit pe lângă nodul brusc din gât. "Ne-am 
despărțit." 

Trei perechi de ochi surprinși s-au întors spre mine. 

Având în vedere modul în care eu și Christian ne apărasem unul pe celălalt la cină, 
probabil că se gândiseră că vom rezista mai mult de câteva luni. 

La fel am făcut și eu. 

"Îmi pare rău", a spus mama mea cu simpatie. "Ce mai faci?” 

Am forțat un zâmbet. "Voi fi bine." 

"Vei găsi pe cineva mai bun." Tonul tatălui meu a devenit vioi. "Nu mi-a plăcut niciodată. 
Dacă ai fi știut unele dintre zvonuri" - s-a întrerupt când mama i-a dat un cot ascuţit în coaste 
- "Dar cred că nu mai contează acum", a încheiat el cu o altă mormăială. 

Am schimbat subiectul, iar conversaţia s-a mai destins până când tata a ieșit afară pentru 
a răspunde la un telefon, iar mama s-a dus la toaletă. 

Natalia fusese vizibil tăcută toată după-amiaza, dar s-a întors spre mine când au dispărut 
din raza lor auditivă. 

M-am înțepenit, pregătindu-mă pentru un alt comentariu critic sau sarcastic. 


În schimb, a părut aproape rușinată când s-a uitat la mine. "Nu am vrut să aduc din nou 
în discuție acest subiect în fața mamei și a tatei", a spus ea. "Dar îmi pare rău pentru felul în 
care te-am dat de gol în legătură cu D.C. Style. Nu am vrut să fiu răutăcioasă." 

"Nu-i aşa?" 

Ochii ei s-au mărit înainte ca o roșeaţă să-i fure obrajii. "Poate un pic", a spus ea încet. "Ai 
avut dreptate când ai spus că totul pare o competiţie." 

"Nu trebuie să fie așa." 

"Nu." Natalia m-a examinat cu o expresie curioasă. "Te-ai schimbat. Eşti..." 

"Mai îndrăzneţ?” Am spus cu un mic zâmbet. 

Zâmbetul ei se potrivea cu al meu. "Da." 

Acesta a fost unul dintre cele mai mari daruri ale lui Christian pentru mine. Nu bijuterii 
scumpe sau călătorii de lux, ci curajul de a vorbi pentru mine. 

Eu și sora mea am căzut din nou în tăcere când părinții noștri s-au întors. 

Mă simţeam ciudat de obosită dintr-o dată, dar poate că asta era emoția care mă secătuia. 

"Trebuie să plecăm la un eveniment, dar cina în familie în curând?", a întrebat mama cu 
speranță. "Deși poate ar trebui să sărim peste porția de realizări și să ne bucurăm pur și 
simplu de masă". 

Am lăsat să iasă un râs înecat. "Probabil că e o idee bună." 

Am respirat parfumul ei familiar când m-a îmbrățișat. 

Familia mea se îmbrățișa tot timpul în public, dar asta era mai mult pentru spectacol. 
Trebuia să ne jucăm rolul de familie perfectă. 

De data aceasta, părea real. 

Brock a așteptat ca familia mea să plece înainte să se aventureze. 

Renunţase să mai încerce să se topească în umbră de când mă despărțisem de Christian. 
Nu eram sigură dacă era la ordinele șefului său sau dacă era mai îngrijorat acum că nu mai 
locuiam în casa lui Christian. 

În orice caz, am apreciat și m-am resemnat. 

Am apreciat-o pentru că mi-a plăcut sentimentul de siguranţă. 

M-am resemnat cu el pentru că îmi amintea de Christian, iar fiecare amintire era un cuţit 
în inimă. 

"Eşti gata să pleci sau vrei să mai stai?" a întrebat Brock. Poate că era din cauza luminii, 
dar părea cu câteva nuanțe mai palid decât atunci când intrase. "Putem..." 

S-a clătinat în picioare. 

O înjunghiere ascuţită de îngrijorare mi-a strâns sprâncenele. "Ai nevoie să te așezi? Nu 
arăţi prea bine." 

De fapt, nici eu nu mă simțeam prea bine. Letargia mea de mai devreme se intensificase 
și mă trăgea de membre și de pleoape. Chipul lui Brock s-a învolburat în faţa mea până când 
am încețoșat cearcănele. 

"Da, eu..." - se prinse de marginea mesei. "Eu" - fața lui a devenit de un alb fantomatic 
înainte de a se înroși în roșu. "Rămâi aici. Mă întorc imediat." 

A luat-o la fugă spre baie. Ușa s-a trântit. O secundă mai târziu, am auzit sunetul slab, dar 
inconfundabil, al vomei. 

Propriul meu stomac s-a răsucit la auzul zgomotului. 

Speram să nu fi făcut o toxiinfecție alimentară, dar era clar că ceva nu era în regulă. 

Vederea mi s-a încețoșat din nou. De data aceasta, clipitul nu m-a ajutat. 


M-am ridicat în picioare, sperând că schimbarea de altitudine îmi va limpezi mintea, dar 
un val instantaneu de ameţțeală m-a forțat să mă așez înapoi pe scaun. 

Ce se întâmplă? 

Am băut doar un ceai și o prăjitură. Poţi face toxiinfecţie alimentară de la ceai și produse 
de patiserie? 

Puncte negre dansau în fața ochilor mei, iar panica îmi strângea plămânii. 

Aer. Am nevoie de aer. 

M-am împiedicat din cabină spre intrare. 

Brock îmi spusese să rămân și să-l aștept, dar zgomotul din jurul meu se transformase 
într-o greutate de beton în pieptul meu. Oricât de multe respiraţii profunde aș fi făcut, nu 
puteam să o îndepărtez. 

Dar... 

Am ajuns la jumătatea drumului spre ușă când ceva m-a lovit. Dacă cineva ne drogase pe 
mine și pe Brock și mă aștepta să plec? Părea neverosimil, dar se întâmplaseră lucruri mai 
ciudate. 

M-am oprit la ieșire și am încercat să-mi pun ordine în gândurile tot mai confuze. 

Dacă aș fi rămas, m-aș fi sufocat. Dacă plecam, puteam face jocul unui atacator ipotetic. 

Gândește-te, Stella. 

Am fost paranoic? N-ar strica să iau o gură de aer proaspăt, nu? Aș putea sta chiar lângă... 

Cineva a venit în spatele meu suficient de aproape pentru a mă atinge, iar eu mi-am dat 
seama că blocam ușa. 

"Îmi pare rău", am mormăit eu. Cuvintele mi-au ieșit îngălbenite. "O să mă dau la o parte 
din calea ta." 

"Să nu-ţi pară rău", a spus silueta. "Tocmai ai făcut lucrurile mult mai ușoare pentru 
mine." 

Ceva rece și tare m-a apăsat pe spate. 

Eram atât de ameţită, încât creierul meu a avut nevoie de câteva momente pentru a 
înţelege ce era. 

O armă. 

Panica mea a explodat într-un țipăt prins în capcană care nu a mai reușit să iasă din gât. 

Nu sunt atât de paranoic până la urmă. Eram atât de uimit de faptul că aveam dreptate, 
încât nu puteam procesa ceea ce se întâmpla. M-am simţit ca și cum aș fi fost aruncat în 
mijlocul unui thriller de acțiune fără niciun avertisment. 

"Nu țipa." Arma a apăsat mai tare. "Sau va fi foarte complicat pentru toţi cei implicați." 

Cum a putut să facă asta în public? Nimeni nu a observat ce se întâmpla? 

Dar era ora prânzului, iar corpul meu îl proteja pe al lui, și... 

Gândurile mele s-au amestecat și mai mult. 

Nu aveam energia necesară pentru a înţelege ceea ce se întâmpla și nici nu aveam de ales. 

Am urmărit figura afară și m-aș fi împiedicat și aș fi căzut dacă nu m-ar fi ţinut în picioare. 

Lumea era o ceață caleidoscopică de beton și de claxoane de mașini îndepărtate. 

În cele din urmă, sunetele au dispărut şi a rămas doar zgomotul pietrișului sub picioarele 
noastre. 

"Îmi cer scuze în avans." Acum că eram într-un loc liniștit, vocea suna mai clar. Mai 
familiară. O mai auzisem înainte. Unde? "Asta o să doară." 


Nu am apucat să-i procesez cuvintele înainte ca ceva tare să mă lovească în cap și să mă 
cuprindă întunericul complet. 


47 
CHRISTIAN 


DIRECTORUL GENERAL AL SENTINEL până la dezvoltatorul său cibernetic de top mi-a umplut 
ecranul computerului. 

Era un rol pe care Kurtz îl copiase de la - cine altcineva? - mine, deoarece majoritatea 
companiilor de securitate nu dezvoltau software sau hardware, dar nu asta era problema. 

Problema a fost ce conținea e-mailul. 

Așa cum era de așteptat, trădătorul a fugit direct la Sentinel cu informaţiile pe care i le- 
am dat la turneul de poker. 

A lucrat mai repede decât credeam; au trecut doar două zile. 

Am citit și recitit ultima linie a e-mailului, care includea detaliile pe care le schimbasem 
pentru fiecare suspect, pentru a afla cine era persoana care a divulgat informațiile. 

Acum ştiam. 

Mi-a curs gheață prin vene când am ieșit din aplicația de e-mail și am scos imaginile de 
supraveghere din fața clădirii sale. 

Am așteptat până când s-a urcat în mașină înainte de a mă ridica, mi-am pus geaca pe 
mine și am mers calm spre garajul Mirage-ului. 

În locul McLaren-ului meu, am ales sedanul gri pe care îl foloseam când urmăream pe 
cineva. Era absolut nesemnificativ și se amesteca cu toate celelalte vehicule de pe drum. 

Pusesem un dispozitiv de urmărire pe mașinile tuturor suspecților cu câteva săptămâni 
în urmă, așa că nu mi-a luat mult timp să-l urmăresc pe trădător până la un depozit de 
vechituri abandonat de la periferia orașului. 

Kurtz aștepta deja acolo cu un zâmbet șmecheresc. 

Îmi venea să îi smulg fiecare dinte şi să i-l bag pe gât, dar m-am forţat să respir prin ceața 
mea roşie. 

Răbdare. Aveam să mă ocup de el mai târziu. 

Am parcat într-un loc care nu era în raza lor vizuală, dar care îmi oferea o vedere indirectă 
asupra lor prin intermediul uneia dintre oglinzile retrovizoare ale vechilor mașini de 
vechituri. 

Acolo l-am văzut pe Kage ieșind din mașină și salutându-l pe Kurtz. 

Mâna mea s-a strâns în jurul volanului. 

Dintre cei patru suspecți, Kage fusese cel mai mult și cel mai puţin probabil. 

Cel mai mult, pentru că el era cel care era cel mai bine poziţionat pentru a avea acces la 
informaţiile scurse la nivel înalt. 

Mai puţin, pentru că el a fost cel mai apropiat lucru de un frate pe care l-am avut la Harper 
Security de când Rhys a plecat. 

Furia mi s-a rostogolit prin sânge într-un val de gheaţă, neiertător. Mă implora să o 
eliberez, să distrug nu numai oamenii din cimitirul de vechituri, ci și tot ceea ce iubeau. 

Compania lui Kurtz. Reputația lui Kage. Banii lor, familiile lor... 

Mi-am forțat impulsul la distanță. Mai târziu. 

"Aveţi planul?" a întrebat Kurtz. 

"Nu încă. Este un dispozitiv nou-nouţ.” Kage și-a trecut o mână peste tunsoarea lui 
buclucașă. "Nu am încă detaliile și nu pot să le divulg prea curând, altfel va deveni suspicios. 
Este deja în alertă din cauza Scylla." 


"Atunci de ce naiba i-ai spus despre copie?" Zâmbetul lui Kurtz s-a transformat într-o 
încruntare. "Acum știe că are o problemă." 

"Trebuia să-l iau de pe mine", a mârâit Kage. "Să-i păstrez încrederea. Devenise suspicios 
în legătură cu motivul pentru care îmi lua atât de mult timp să aflu ce s-a întâmplat. E vorba 
de femeia aia nenorocită cu care se întâlnește." Tonul lui s-a întunecat și mai mult. 

Nu am spus nimănui, în afară de Brock, că Stella și cu mine ne-am despărțit. Nu era treaba 
lor. 

"Nu-ţi face griji că va urmări copia până la tine. Este atât de distras de păsărică încât are 
noroc că firma încă funcționează cum trebuie. Și-a luat o lună de concediu ca să facă pe ghidul 
pentru ea prin Italia, pentru numele lui Dumnezeu." 

"Ah, da. Stella. Am cunoscut-o. Cel puţin e o păsărică bună." Kurtz a râs, iar furia mea s-a 
adâncit într-un nor cu tentă purpurie. "Îl ştii pe Harper. E atât de orbit de orgoliu încât crede 
că se poate descurca cu orice și că nimeni nu ar îndrăzni să-l trădeze. Mi-ar fi plăcut să-i văd 
fața când a aflat despre Axel." 

Kage a strâmbat din nas. "Nenorocitul ăla mă calca pe nervi. Întotdeauna încerca să mă 
pupe în fund și să mă întreacă. Slavă Domnului că l-am făcut țap ispăşitor, iar Harper s-a lăsat 
păcălit. O problemă mai puţin pe capul meu." 

Bănuiam că Axel nu ar fi putut fi responsabil pentru furtul Magdei când am descoperit o 
altă scurgere de informaţii cu câteva luni în urmă. 

Confirmarea mi-a provocat un rar sentiment de regret, dar nu puteam schimba trecutul, 
așa că nu avea rost să mă chinui pentru ceea ce se întâmplase. 

Cel mai bun lucru pe care îl puteam face era să fac dreptate adevăratului trădător. 

"Da, ei bine, asta a trebuit să se facă. Păcat că nu ne-am dat seama niciodată ce era atât de 
special la acel tablou hidos. Am trecut prin atâtea probleme ca să o luăm, doar ca să fim 
nevoiți să o vindem înainte ca Harper să dea de urma ei", a mormăit Kurtz. 

"Ăsta e un lucru pe care nu l-a spus nimănui, nici măcar mie." Kage a ridicat din umeri. 
"Dacă voi afla, te voi anunţa." 

"Așa să faci." Zâmbetul lui Kurtz nu era diferit de cel al unui rechin care rânjește la pradă. 
"Între timp..." A recuperat o servietă din portbagajul maşinii sale. "A doua jumătate din 
partea ta pentru informaţiile despre Scylla. Numai în numerar, așa cum am cerut." 

O servietă? Chiar așa? 

Nu mă puteam hotărî ce m-a enervat mai tare - fața lui Kurtz, trădarea lui Kage sau faptul 
că se purtau ca niște răufăcători dintr-o telenovelă polițistă proastă. 

"Trebuie să-l urăști cu adevărat ca să i-o tragi așa", a spus Kurtz în timp ce Kage număra 
banii. "Credeam că tu și Harper sunteţi frați de arme până când ai întins mâna acum câțiva 
ani." 

"Am fost", a spus Kage cu răceală. A închis servieta cu un pocnet. "Lucrurile se schimbă. 
Nimeni nu vrea să trăiască în umbra altuia pentru totdeauna." 

"Ambiţie. Îmi place să o văd." Kurtz l-a bătut pe umăr. Kage a făcut o grimasă, dar 
directorul executiv al Sentinelelor nu a părut să observe. "Ştii, când ne-ai contactat prima 
dată, am crezut că îmi înscenezi o cursă, dar te-ai dovedit a fi un aliat util. De ani de zile abia 
așteptam să-l văd pe Harper dat jos de pe o treaptă sau două." S-a urcat în mașină și mi-a 
făcut cu ochiul. "Mi-a făcut plăcere să fac afaceri cu tine, ca întotdeauna." 

Kurtz a plecat cu mașina. 


Aveam să mă ocup de el mai târziu. Acum, după ce confirmasem că Sentinel se afla în 
spatele imitaţiei Scylla, știam că tot ei erau cei care îi furnizaseră dispozitivul urmăritorului 
Stelei. Doar acest fapt le-a adus mai mult decât un mic accident de sistem. 

Kage a aruncat servieta în portbagaj și s-a îndreptat spre scaunul șoferului, în timp ce eu 
am ieșit din mașină, pașii mei fiind tăcuţi pe pământul moale. 

"Oricât te-a plătit, nu a fost suficient." Observaţia mea dezinvoltă a ricoșat în grămezile 
de metal răsucit care ne înconjurau. 

M-am oprit la câţiva metri de locul unde parcase. 

Spre lauda lui, Kage a înghețat doar două secunde înainte de a-și reveni. 

S-a îndreptat și s-a întors cu fața spre mine, gura lui relaxându-se într-un zâmbet ușor. 
"Christian. Ce cauţi aici?" 

În ciuda tonului său dezinvolt, am văzut emoțiile jucându-se în ochii lui. 

Surpriză. Panică. Frică. 

"Am avut ceva timp liber. Am decis să văd ce face cel mai bun angajat al meu." Zâmbetul 
meu s-a potrivit cu al lui. 

Ochiul lui a tresărit la cuvântul angajat. 

Ne-am privit unul pe celălalt, aerul era tensionat de mirosuri de fier ruginit și de violență 
în curs de pregătire. 

Acum, că eram față în față, mi-am lăsat emoţiile să-și facă frâu liber pentru prima dată de 
când am văzut e-mailul lui Kurtz. 

Kage era cel mai vechi angajat al meu. Mâna mea dreaptă. 

Cândva, îmi salvase viața și era unul dintre puţinii oameni în care aveam încredere. 

Trădarea lui s-a răsucit în jurul interiorului meu ca o sârmă ghimpată și mi-a stors 
picături de sânge. 

O picătură pentru fiecare masă pe care am împărțit-o, fiecare conversaţie pe care am 
avut-o, fiecare problemă pe care am abordat-o împreună și fiecare situație dificilă prin care 
ne-am ajutat reciproc. 

Bazinul purpuriu mi-a umplut stomacul de acid și mi-a mâncat armura până când durerea 
și o altă urmă de regret pentru ceea ce a trebuit să fac au ieșit la iveală. 

Mi-am lăsat o respiraţie ușoară prin plămâni. 

Armura s-a refăcut și mi-a prins emoţiile plutitoare înapoi în cușca lor. 

Cinci secunde. Acesta a fost cel mai mult timp în care am permis sentimentalismului să 
rămână. 

"Ce a fost asta?" Am rupt tăcerea. "Ai vrut un salariu mai mare? Mai multă recunoaștere? 
O emoție pentru că te-ai plictisit al naibii de mult?" 

Kage a renunțat la a mai face pe prostul. 

"Nu este vorba de bani. Este vorba despre tine.” Resentimentul i se scurgea în cuvinte. 
"Dacă nu aș fi fost eu, compania nu ar fi fost unde este astăzi. Eu sunt cel care conduce 
operațiunile de zi cu zi, în timp ce tu te plimbi prin toată lumea cu nenorocitul tău de avion 
privat și hoteluri de lux. Numele tău este cel de pe ușă. Tu ești cel pe care toţi îl admiră. Tu 
ești directorul general, iar eu sunt un nenorocit de angajat. Nu sunt partenerul tău. Sunt doar 
un soldat sub comanda ta. De fiecare dată când mă duc undeva, oamenii mă întreabă numai 
de tine. M-am săturat de asta." 

Oh, pentru numele lui Dumnezeu. Am fost aproape dezamăgit că motivul trădării lui a fost 
atât de banal. Invidia și resentimentele erau la fel de banale cum credeam că este dragostea. 


Dar asta era chestia cu oamenii. Cele mai elementare emoţii ale lor erau cele mai 
periculoase. 

"Mai multă recunoaștere, atunci", am spus eu cu blândeţe. "Suficient încât să fugi la cel 
mai mare concurent al nostru și să ţi-o tragi cu prietenul tău și cu ceea ce ai spus că ai ajutat 
să construiești. Puteai să vorbești cu mine, dar n-ai făcut-o. Asta nu te face un erou, Kage. 
Asta te face un laş nenorocit." 

Kage m-a ajutat la începuturile companiei și a jucat un rol esenţial în operațiunile 
companiei. L-am recompensat extrem de bine pentru ambele lucruri de-a lungul anilor. 

Cu toate acestea, Harper Security a prosperat nu datorită operaţiunilor sale, ci datorită 
contactelor mele și a brațului cibernetic pe care l-am construit. Kage era puţin interesat de 
rețele și avea și mai puține cunoștințe despre dezvoltarea cibernetică. Raționamentul său era 
greşit. 

Singurul lucru în privința căruia avea dreptate era distragerea mea. L-aș fi prins mai 
repede dacă nu era Stella. 

Am avut o mică bănuială încă de la conturile lui Deacon și Beatrix, la care a lucrat 
îndeaproape, dar am ignorat-o în locul unor chestiuni mai importante. 

"Cel puțin Sentinel apreciază ceea ce fac pentru ei și am reușit să te văd coborât cu o 
treaptă. A fost distractiv să mă joc de-a spionul. Să te sabotez din interior, iar tu nici măcar 
nu știai, pentru că erai atât de prins cu nenorocita ta de prietenă, în timp ce eu ţineam 
compania în funcțiune." Zâmbetul lui Kage a înghețat. "Nu m-ai mai tratat ca pe un prieten 
de mult timp, Christian. Mă tratezi ca pe un lacheu idiot căruia îi poţi da ordine. De parcă nu 
ai fi zăcut mort cu un glonț în cap dacă nu ţi-aș fi salvat fundul." 

Amintirea a pâlpâit în fața ochilor mei. 

Columbia, în urmă cu zece ani. Lucrurile s-au încurcat cu un traficant de arme și m-am 
trezit în mijlocul unui schimb de focuri. 

Încă îmi amintesc căldura sufocantă, împușcăturile rapide presărate cu strigăte şi forţa 
cu care Kage m-a smuls din drum cu câteva milisecunde înainte ca un glonţ să-mi străpungă 
ceafa. 

El păzea un om de afaceri local corupt, iar noi am tras pentru a ieși dintr-o situație 
imposibilă. 

Acum, un deceniu mai târziu, ne aflam în pragul unui nou schimb de focuri. 

Aveam ochii ațintiți asupra lui Kage, dar atenția mea era fixată pe umflătura din talia lui 
și pe apăsarea armei mele între șold și partea mică a spatelui meu. 

"Personal este personal, afacerile sunt afaceri", am spus cu răceală. "Când lucrăm, ești un 
angajat." 

Ochiul lui Kage a tresărit din nou. 

"Presupun că și conturile lui Deacon și Beatrix au fost tot opera ta." 

"Am făcut ceea ce trebuia făcut. Sentinela devenise neliniștită după ce Magda s-a dovedit 
a fi un eșec." A ridicat o sprânceană. "Presupun că nu-mi vei spune ce este atât de special la 
tabloul acela până la urmă?" 

"Păstraţi misterul. Face ca viaţa să fie mai interesantă. Întrebarea acum, bineînţeles..." 
Vocea mea s-a înmuiat. "Este ce să fac cu tine." 

Nu am tolerat trădătorii. Nu-mi păsa dacă erau prieteni, familie sau cineva care mi-a 
salvat viaţa. 

Odată ce au depășit această limită, trebuia să se ocupe de ei. 


Liniștea a mai pulsat o clipă înainte ca eu și Kage să ne scoatem armele și să tragem în 
același timp. 

Împuşcăturile au explodat, urmate de zgomotul metalului care se lovea de metal. 

M-am ascuns în spatele scheletului ruginit al unei mașini, cu inima bătând cu putere, cu 
pulsul viu de adrenalină. 

L-aș putea ucide cu ușurință cu o singură lovitură. Ținta lui era bună; a mea era mai bună. 

O singură lovitură, însă, era prea ușoară pentru o trădare atât de mare. 

Am vrut să mă doară. 

"N-o să mă omori", a strigat Kage. l-am văzut reflexia în geamurile mașinii din faţa mea. 
Se adăpostise în spatele unui camion, aproape de locul în care stătusem, dar pistolul și o 
fărâmă din blugii lui ieșeau la iveală din spatele ramei vechi de metal. "Nu aici. Eu te cunosc. 
Probabil că te gândești chiar acum la moduri în care mă poţi tortura." 

Nu am mușcat momeala. Nu aveam de gând să strig prin cimitirul de mașini ca un actor 
de mâna a doua într-un film de acțiune. 

Telefonul meu a vibrat cu un nou mesaj. 

L-aș fi ignorat, având în vedere... distragerea mea actuală, dar un instinct de avertizare 
m-a tras pe sfoară. 

Ceva nu e în regulă. 

Mi-am coborât ochii pe ecran pentru o milisecundă. 

Brock: 23, District Cafe 

Creierul meu a tradus automat codul companiei într-un mesaj complet, având în vedere 
contextul. 

Incapabil, am nevoie să o văd pe Stella cât mai repede posibil. Suntem la District Cafe. 

O panică cum nu mai cunoscusem până atunci mi-a încolăcit coloana vertebrală și mi s-a 
înfipt în sânge. 

Ceva s-a întâmplat cu Stella. 

Nu a spus-o, dar am simţit-o. Același instinct de avertizare care mă obligase să-mi verific 
mesajele în mijlocul unui nenorocit de schimb de focuri a sunat alarmele atât de tare încât 
aproape că a înecat vocea lui Kage. 

"Nu se va întâmpla așa ceva", a continuat el. Vocea lui era aspră, cu emoție și o tentă de 
regret. "Doar unul dintre noi va scăpa cu viață de aici, și nu vei fi tu." 

Am luat o decizie într-o clipă. 

"Aici greșești. Am ieșit din spatele cadrului mașinii. 

Kage și-a părăsit ascunzătoarea și a îndreptat arma spre mine, dar am apăsat pe trăgaci 
înainte să poată trage. 

Împuşcătura a răsunat în cimitirul gol, urmată de alte trei. 

Unul în piept, unul în cap și unul în fiecare rotulă, în cazul în care ar fi supraviețuit și ar fi 
decis în mod nebunesc să continue lupta. 

S-a clătinat, apoi s-a prăbușit la pământ. 

Mi-am ţinut arma îndreptată spre el în timp ce mă îndreptam spre el. Murmurul moale al 
ierbii a făcut loc scârțâitului de pietriș până când m-am ridicat deasupra lui. 

Ochii goi și larg deschiși, cu gura căscată. Sângele se aduna sub el într-o baltă tot mai mare 
și păta pământul cu purpură închisă. 

Nu a fost nevoie să-i verific pulsul ca să știu că era mort. 


Un deceniu petrecut împreună s-a dus în câteva minute, totul pentru că el mă resimțea 
pentru alegerile lui. 

Am trecut peste cadavrul lui Kage și m-am întors la mașină. 

Nu aveam timp sau capacitate pentru mai multe sentimente. Oricine mă trăda era mort 
pentru mine, la propriu și la figurat. 

Până când cineva, dacă cineva, îl va găsi pe Kage, corpul său va fi fost sfâșiat de animalele 
sălbatice. 

Kurtz era singura persoană care ar putea fi o problemă, dar nu a spus nimic. Un Kage 
mort era inutil pentru el și nu și-ar fi riscat gâtul pentru a indica poliţiei direcția corectă. 

Din moment ce eram angajatorul lui Kage, va trebui să găsesc o poveste bună pe care să 
o spun autorităţilor și restului companiei, dar asta nu va dura mult. Aveam să mă gândesc la 
detalii mai târziu. 

23. 

Mesajul lui Brock mi-a răsunat în cap în timp ce ieșeam din cimitirul de mașini. Panica 
mea a crescut din nou, amestecată cu o doză sănătoasă de frică. 

Când am ajuns pe drumul principal, uitasem deja de Kage. 

Singurul lucru care conta era Stella. 


48 
CHRISTIAN 


INSTINCTUL MEU DE AVERTIZARE DE mai devreme a sunat mai tare cu cât mă apropiam mai 
mult de cafenea, și s-a transformat în groază când am ajuns și l-am găsit pe Brock vomitând 
în baie. 

Nu era nicio Stella la vedere. 

A reușit să schițeze elementele de bază ale celor întâmplate înainte de a se întoarce să se 
înghesuie la toaletă. 

Nu m-am obosit să-l mai interoghez. Fiecare secundă conta, iar el nu era în stare să stea 
în picioare, cu atât mai puțin să vorbească. 

În schimb, m-am dus direct la ghișeu, cu sângele meu ca apa îngheţată în vene, şi am cerut 
să văd imaginile de securitate din ultimele două ore. 

Cinci minute de bâlbâieli și proteste plictisitoare mai târziu, managerul cafenelei a scos 
imaginile respective în biroul său înghesuit din spate. 

Inima îmi bătea cu putere în timp ce priveam scenele de pe ecran. 

Stella și Brock au intrat. Au plasat o comandă la tejghea și s-au așezat la mese separate 
înainte ca familia ei să sosească. 

În ciuda gravităţii situației, am simţit un strop de mândrie pentru modul în care a preluat 
controlul conversației. Nu puteam auzi ce spuneau, dar puteam să le citesc limbajul trupului. 

După ce familia ei a plecat, Brock s-a apropiat din nou de ea, dar pașii lui erau mai 
șovăitori decât atunci când intrase. El și Stella au avut un schimb rapid de replici înainte ca 
el să se grăbească spre baie. Un minut mai târziu, s-a ridicat în picioare și s-a clătinat, apoi s- 
a așezat la loc. Avea fața palidă și părea că are probleme cu respirația. 

Mi s-au albit încheieturile degetelor de spătarul scaunului directorului. 

Cineva trebuie să o fi drogat. Aceasta era cea mai simplă și mai plauzibilă explicaţie. 

Nevoia dea intra în ecran și de a o consola, apoi de a-l pulveriza pe ticălosul care îi făcuse 
asta, m-a copleșit. 

Stella s-a ridicat din nou în picioare și s-a împiedicat spre ușă. Era chiar lângă ieșire și a 
făcut doar câţiva pași până când cineva a venit în spatele ei. 

Simţurile mele au intrat în alertă maximă. 

M-am uitat fix la siluetă. Înalt, șapcă de baseball, geacă închisă la culoare. 

S-au oprit lângă ieșire, apoi au plecat în același timp. 

Nu am putut vedea întreaga amploare a ceea ce s-a întâmplat din cauza unghiului, dar 
felul în care umerii personajului se mișcau, jacheta în plină vară, felul atent în care își ținea 
faţa întoarsă de la cameră... 

Avea o armă. Eram sigur de asta. 

De asemenea, eram sigur că mai văzusem acea jachetă înainte. 

Pulsul meu a răbufnit cu o siguranţă letală. 

"Derulează înapoi caseta", am ordonat. "Stop." 

Videoclipul a făcut o pauză în momentul în care Stella și Brock și-au plasat comenzile. 
Aceeași siluetă stătea lângă ei la tejghea. A plătit băutura în numerar și a bătut din degete 
până când Brock s-a întors cu spatele pentru a-i spune ceva Stelei. 

Ceea ce s-a întâmplat în continuare a durat doar câteva secunde. 


A băgat cu ușurință mâna în haină, a băgat rapid ceea ce păreau a fi două pliculeţe în 
cănile Stelei și ale lui Brock și s-a întors la băut cafeaua. 

A fost rapid. 

De asemenea, a făcut o greșeală. 

Când şi-a întors din nou capul spre faţă, i-am zărit profilul. Îl mai văzusem înainte, în 
timpul a două verificări separate ale antecedentelor. 

Nenorocitule. 

Toate piesele s-au așezat la locul lor. 

Cum a ajuns în Mirage. De ce nu a existat nicio dovadă că a părăsit clădirea. Legătura lui 
cu Stella. 

Nu m-am obosit să-i mulțumesc managerului și nici nu l-am chemat pe Brock, care era 
încă în incapacitate de muncă în baie. 

În schimb, am trimis un cod negru companiei, împreună cu numele hărțuitorului şi 
instrucțiuni de a-l găsi pe el și pe Stella cât mai curând posibil. 

Rezervată pentru urgenţe extreme, alerta de cod negru a chemat toți agenţii din zonă 
pentru o nouă misiune. 

Nu-l folosisem niciodată până acum. 

Dacă hărțuitorul a fost suficient de inteligent pentru a se sustrage atât de mult timp de la 
depistare, a fost suficient de inteligent pentru a nu-și porni telefonul mobil sau pentru a nu 
folosi mașina personală. 

Cu toate acestea, aveam informaţiile necesare pentru a-l localiza. 

Am sperat doar că, atunci când o vom face, nu va fi prea târziu. 


49 
STELLA 


O ÎNȚEPĂTURĂ de senzaţie m-a scos din fântânile întunecate și tulburi ale inconștienţei. 

A început ca o furnicătură în degetele de la mâini și de la picioare. Apoi a fost apăsarea 
tare a lemnului sub coapsele mele. În cele din urmă, a fost abraziunea aspră a frânghiilor din 
jurul încheieturilor mele și o durere puternică în spatele ochilor. 

Singurele dăți în care am fost legată au fost cu Christian, dar a fost de comun acord. Asta... 
nu știam ce era asta. 

Tot ce știam era că mă durea, că aveam gâtul uscat și că mă durea capul de parcă cineva 
ar fi băgat un ciocan pneumatic sau zece acolo. 

Ancorele de beton îmi trăgeau pe pleoape. Întunericul nu era moale și blând ca o 
alunecare treptată spre somn. Era nesfârșit și amenințător, ca greutatea pământului după ce 
ai fost îngropat de viu. 

Mi-am forțat plămânii să se extindă dincolo de panica mea crescândă. 

Respiră. Gândeşte. Ce s-a întâmplat? 

M-am străduit să fac ordine în evenimentele zilei. 

Mi-am amintit că mi-am întâlnit familia la cafenea. Brock a fugit la toaletă. Greaţă, 
amețeală, amețeală, căderea la aer... și apăsarea rece a unui pistol pe cutia toracică. O voce, 
apoi întuneric. 

Oh, Doamne. 

Am fost răpită. 

Realizarea s-a înfipt cu gheare reci și ascuțite. 

Dorinţa de a mă scufunda în panică m-a mistuit, dar am strâns din dinți și m-am forțat să 
rămân în prezent. 

Nu puteam să mor așa. Nu muream deloc. Nu pentru foarte, foarte mult timp. 

Mi-am deschis ochii prin forța voinței. Ameţeala mi-a deformat vederea înainte ca 
împrejurimile mele să prindă contur. 

Mă aflam într-un fel de cabană dărăpănată, făcută din metal ondulat și lemn. O peliculă 
groasă de murdărie acoperea ferestrele și estompa lumina soarelui împrăștiată pe podea. Nu 
exista niciun alt mobilier în afară de scaunul de care eram legat și de o masă dezechilibrată 
pe care se aflau o bucată de frânghie și, aproape în mod caraghios, un recipient cu mâncare 
la pachet. 

Bila mi-a acoperit gâtul. 

Unde am fost? Judecând după lumină, nu trecuse mult timp de când eram inconștient, 
ceea ce însemna că nu puteam merge prea departe. 

"Eşti treaz." 

Capul meu s-a îndreptat spre vocea familiară, iar o a doua ameţțeală m-a cuprins. 

Când s-a limpezit, bila s-a îngroșat. 

Știam de ce vocea îmi era atât de familiară. 

"Nu." Cârâitul a sunat jalnic de slab. 

Julian a zâmbit. "Surprins?" 

Cel mai celebru jurnalist de lifestyle din D.C. arăta diferit în afara limitelor lucioase ale 
fotografiei sale din Washington Weekly și ale singurei întâlniri pe care am avut-o în persoană. 

A fost pentru ședința foto de profil și a fost drăguţ. Fără pretenții. 


A fost și mai drăguţ în cele câteva zeci de ori când am vorbit la telefon. 

Dar acum, când m-am uitat mai atent, am observat sclipirea nebună din ochii lui și 
zâmbetul nefiresc. 

Era zâmbetul unui psihopat. 

Pulsul meu a luat-o razna. 

"M-am gândit că ai putea fi." Julian și-a netezit o mână peste partea din față a cămășii. 
"Nu-ţi amintești de mine, nu-i așa?" 

"Eşti redactor la Washington Weekly." Îmi simţeam limba groasă în gură. 

Cred că mi-a pus ceva în băutură la cafenea. Orice ar fi fost, efectele sale au persistat și 
mi-au întunecat conștiința. 

"Evident." Aş fi putut să jur că și-a dat ochii peste cap. "Înainte de asta, Stella. Am avut un 
curs împreună la Thayer. Teoria comunicaţiilor cu profesorul Pittman. Ai stat două locuri în 
faţa mea și în dreapta mea." A apărut un zâmbet de aducere aminte. "Mi-a plăcut acel curs. 
Acolo te-am văzut prima dată". 

Thayer. Teoria comunicaţiilor. 

Prin ochii minții îmi treceau flash-uri rapide ale unui băiat blond și liniștit care stătea în 
spatele clasei, dar făcusem acel curs cu ani în urmă. Abia dacă îmi aminteam cum arăta 
profesorul, cu atât mai puțin colegii mei de clasă. 

"Nu ţi-am spus în timpul numeroaselor noastre discuţii frumoase. Am vrut să văd dacă îţi 
amintești." Zâmbetul lui s-a prăbușit într-o încruntare. "Nu mi-ai amintit, dar nu-i nimic. 
Eram o persoană diferită pe atunci. Mai puţin de succes, mai puțin demn de tine. Ţi-am spus 
cum mă simțeam cu scrisorile mele, dar a trebuit să fac ceva din mine înainte de a ști că mă 
vei accepta. De aceea nu te-am contactat mai devreme. Dar acum..." Şi-a întins braţele. "În 
sfârșit, putem fi împreună." 

"Să fim împreună? Tu m-ai răpit! " 

Nu puteam să înțeleg ce spunea. Situaţia era prea suprarealistă. 

"Da, în legătură cu asta. Îmi pare rău că atrebuit să te las inconștient, dar a făcut lucrurile 
mai ușoare." Scuzele i-au pătruns în voce. "Te-aș dezlega și eu, dar nu pot face asta până nu 
te vindecăm." 

Scena devenea din ce în ce mai suprarealistă. "Despre ce vorbeşti?" 

"Christian Harper." Numele picura cu atât de mult acid încât îmi ardea în fundul gâtului. 
"Crezi că ești încă îndrăgostită de el. O pot vedea în ochii tăi." 

Oh, Doamne. Christian. 

M-a izbit întreaga importanţă a ceea ce se întâmpla. 

Julian era în mod clar nebun și mă ținea legat în mijlocul a cine știe unde. Puteam să încerc 
să evadez, dar nu aveam mașină și eram încă ameţit după ce fusesem lovit în cap. 

Era foarte posibil să nu-l mai văd niciodată pe Christian, pe prietenii mei sau familia mea. 

Panica a urcat mai sus în pieptul meu, dar am forțat-o să coboare. 

O să găsesc un plan. A trebuit să fac asta. 

Până atunci, trebuia să-l țin pe Julian de vorbă în loc să fac... orice altceva plănuia pentru 
mine. 

Stomacul meu a tresărit. "Nu mă mai întâlnesc cu Christian." 

Doamne, aș fi vrut să fiu. 


Mi-aș fi dorit să fiu în apartamentul lui chiar acum, să fac tacos în timp ce el mă tachina 
pentru că puneam prea multă brânză pe al meu și bombănea când îi răspundeam la mesajele 
de pe reţelele de socializare în loc să îi acord atenţie. 

Lacrimi fierbinți se adunau pe pleoapele mele inferioare. 

"Nu am spus că încă te întâlnești cu el", a răbufnit Julian. "Am spus că încă te iluzionezi că 
îl iubesti! " 

Vocea lui a escaladat înainte de a respira adânc și de a-și netezi din nou o mână peste 
cămașă. 

"Este în regulă. Nu e vina ta", a spus el liniștitor. "EI te-a înșelat. Te-a păcălit să te lași 
păcălită de înfățișare și de bani. Dar noi suntem cei care ar trebui să fim împreună. Am știut 
asta de când te-am văzut prima dată. Am visat la tine după prima zi de curs, știi." 

Un alt zâmbet i-a cuprins fața. "Am visat că eram căsătoriţi și că locuiam într-o cabană 
mică în pădure. Aveam doi copii. Lucram toată ziua, iar când veneam acasă, tu mă așteptai. A 
fost frumos. Nu mai visasem niciodată o fată. Dacă ăsta nu e un semn de la Dumnezeu, atunci 
ce este?" 

Un vis? Trecusem prin iad din cauza unui vis nenorocit? 

Respiră. 

Aerul viciat mi-a zgâriat plămânii. 

"Nu există nimeni mai frumoasă decât tine, Stella. Întotdeauna ai fost atât de tăcută şi 
drăguță cu mine, chiar și atunci când toți ceilalți mă ignorau sau râdeau de mine. Ai calitățile 
pe care le caut la o soție. Eşti perfectă pentru mine." 

Nu mai eram aceeași persoană care fusesem în facultate, dar era clar că el nu mă vedea 
ca pe propria mea persoană. Mă vedea doar ca pe un trofeu, ceva ce putea să dețină. 

"Cum ai făcut rost de toate pozele alea cu mine?" Mi-am mișcat mâinile în spatele meu cât 
de mult am îndrăznit, căutând ceva, orice, cu care aș fi putut să rup frânghia. "Cum ai intrat 
în apartamentul meu?" 

Mi-a crescut respiraţia când m-am lovit de ceea ce părea o protuberanţă dură și ascuţită 
pe spătarul scaunului. Părea a fi un cui. 

Scaunul era atât de vechi încât nu m-aş fi mirat. Sincer, nu-mi păsa ce era. Îmi păsa doar 
dacă ar putea rupe frânghiile suficient de mult pentru a mă elibera. 

Mi-am ținut ochii aţintiți asupra lui Julian, în timp ce îmi făceam legătura pe unghie cât 
mai discret posibil. 

"Întotdeauna m-am priceput să sap în oameni. Am studiat jurnalismul, ştii. În plus, mă 
amestec în mulțime. E ușor să urmărești pe cineva fără ca el să știe. Cât despre apartamentul 
tău...” Julian a zâmbit. "Asta e cea mai bună parte! Am și eu un apartament în Mirage. Bunica 
mea mi l-a lăsat moștenire după ce a murit. Nu locuiesc acolo cu normă întreagă, dar am 
cheile. Suntem practic vecini. Am fost atât de supărată când nu m-ai observat singura dată 
când am împărțit liftul, dar erai prea ocupat să te uiţi la telefon." A lăsat să iasă un sforăit. 

Am tăcut. Eram prea concentrată asupra sarcinii mele. 

Din fericire, lui Julian îi plăcea să facă din povestea lui o producţie, mergând și gesticulând 
în timp ce îmi spunea ce făcea. 

De fiecare dată când se întorcea cu spatele, lucram mai repede, apoi încetineam când se 
întorcea cu fața la mine. 

Sudoarea îmi curgea din cauza eforturilor mele, dar frânghia se slăbise suficient de mult 
încât să nu-mi mai sape în piele. 


Doar un pic mai mult... 

"A fost mai greu să intru în sistemul de supraveghere, dar am fost ajutat pentru asta. Am 
angajat Sentinel Security. Ei sunt cel mai mare concurent al lui Harper și m-am gândit că vor 
profita de orice ocazie pentru a-l doborî. Am avut dreptate. Mi-au dat un dispozitiv sofisticat 
pe care l-am putut folosi, iar restul este istorie." 

S-a oprit în fața mea. 

Am înghețat, rugându-mă să nu se uite peste capul meu și pe la spatele meu. 

"Am făcut toate astea pentru tine, Stella. Pentru că te iubesc. Îmi doresc doar să nu te fi 
părăsit timp de doi ani. Din păcate, a trebuit să mă întorc acasă și să am grijă de bunica mea." 
Părea supărat. "Ea a fost cea care mi-a lăsat apartamentul și toţi banii de care am putea avea 
nevoie. Se pricepea la imobiliare și, de când părinţii mei au murit, am primit totul." 

"Ai început să te întâlnești cu Harper cât am fost plecat, ceea ce nu a fost prea frumos." 
Dezaprobarea i-a format o încreţitură adâncă pe sprânceană. "Dar m-am întors, iar tu ai 
plecat din casa nemernicului ăluia. A trebuit să mă ascund o vreme după ce m-am întors, să 
știi. Nu puteam risca ca Harper să mă urmărească. Partea bună e că am avut timp să plănuiesc 
toate astea." 

Julian a îngenuncheat și mi-a dat părul la o parte de pe față. "Putem fi în sfârșit împreună 
după ce te vom repara. Nu cred că va dura mult, totuși. Câteva săptămâni cu mine și vei vedea. 
Suntem meniţi să fim împreună." 

A radiat. 

O senzaţie de greață mi-a crescut în stomac. 

Avea iluzii. Mai mult decât delirant. 

Spunea că mă iubește, dar ceea ce făcea nu era dragoste. 

Iubirea a însemnat să mă accepte așa cum eram, cu defecte și toate celelalte. 

Iubirea a însemnat să crezi în mine chiar și atunci când eu nu credeam în mine. 

Iubirea a fost momente de liniște și sărutări blânde, exaltare fără suflare și mâini aspre, 
toate la un loc. 

Iubirea a fost ceea ce mi-a oferit Christian. 

El a depășit limitele și a păstrat secrete, dar nu ar fi făcut niciodată asta. Nu m-ar fi drogat 
sau nu m-ar fi rănit intenţionat. 

Ştiam că ar trebui să mă prefac că ar trebui să joc până când aș putea scăpa, dar chiar și 
gândul de a mă preface că vreau să fiu cu Julian mă făcea să vomit. 

"Julian..." L-am privit în ochi. 

A zâmbit, cu fața luminată de o anticipare bolnăvicioasă. 

"Aș prefera să mor decât să fiu cu tine." 

L-am lovit cu capul cât de tare am putut. 

Urletul lui de durere a ricoșat în cabină. 

Luminile mi-au străbătut vederea din cauza forței impactului, dar nu aveam timp de 
pierdut. Mi-am trântit încheieturile cât de tare am putut în spatele meu până când frânghia 
sfărâmată s-a rupt de protuberanţă. 

Din fericire, Julian nu-mi legase picioarele și m-am împiedicat până la ușă. Aproape că am 
reușit înainte ca niște mâini puternice să mă tragă înapoi. 

M-am lovit de podea cu un zgomot surd . 

Julian m-a imobilizat la pământ și mi-a legat încheieturile mâinilor deasupra capului. 

"Dă-mi drumul!" M-am zbătut împotriva strângerii lui. 


"Eşti a mea", a spus el calm, ca și cum am fi fost la un picnic în parc și nu mă ţinea ostatică. 
"Va fi mult mai ușor dacă vei ceda, Stella. Nu vreau să te rănesc”. 

Nu puteam continua să mă lupt la nesfârșit. Energia mea era deja în scădere, mușchii îmi 
erau dureroși și gândurile îmi erau amestecate de panică. 

Am întors capul puţin spre dreapta și mi s-a tăiat răsuflarea când mi-am văzut poșeta 
întinsă la câţiva metri distanţă. 

Taserul meu. 

Am tinut-o mereu la mine. Dacă aș putea ajunge la ea... 

Julian mi-a urmărit privirea și a chicotit. "Oh, nu-ţi face griji în legătură cu pistolul cu 
electroșocuri. l-am scos bateriile. I-" Propoziția lui s-a întrerupt cu un alt urlet, mai animalic, 
când am profitat de distragerea lui, mi-am înfipt dinţii în gâtul lui și am rupt. 

Sunetul umed și bolnăvicios al cărnii sfâșiindu-se a sfâșiat aerul. 

Strânsoarea lui a slăbit. L-am dat la o parte și m-am târât spre intrare. 

Nu m-am uitat în spatele meu. Mi s-a întors stomacul la sângele metalic din gură, dar nu 
am avut timp să mă gândesc la dezgustul meu. 

M-am întins spre clanţa ușii și am folosit-o pentru a mă ridica... 

Un țipăt de frustrare mi-a răzbătut în gât când Julian m-a tras din nou înapoi. M-a trântit 
cu fața în peretele de lângă ușă. 

Durerea mi-a explodat în cap. Vederea mea a început să scârțâie și să pâlpâie ca statica 
de la un televizor vechi. 

"Mă dezamăgești, Stella." Menace a transformat mârâitul lui Julian în ceva întunecat și 
sinistru. Sângele din rana de la gâtul lui se scurgea pe pielea mea și mă ardea ca un acid. "Am 
încercat să fiu drăguţ. Am crezut că ai înțeles. Dacă nu te pot avea..." Apăsarea armei lui pe 
partea de jos a bărbiei mele mi-a trimis un strop de frică înghețată pe șira spinării. "Nimeni 
nu poate." 

Am scos un mic strigăt când mi-a smuls capul pe spate. Arma era rece, dar respiraţia lui 
era fierbinte și sinistră pe gâtul meu. 

"Poate că nu mai poți fi salvat. Ai fost ruinat. Dar asta e în regulă. Putem fi împreună în 
viața următoare." M-a sărutat pe gât. Un fior de dezgust m-a străbătut pe șira spinării. 
"Suntem suflete pereche. Sufletele pereche își găsesc întotdeauna drumul înapoi unul la 
celălalt." 

A armat pistolul. 

Durerea și teroarea s-au dizolvat în amorţțeală. Am închis ochii, nevrând ca această 
cabană să fie ultimul lucru pe care îl vedeam înainte de a muri. 

Respirația mea a încetinit în timp ce mă retrăgeam mental în cel mai sigur loc al meu. 

Ochi de whisky. Murmure calde. Piele și mirodenii. 

Lacrimi tăcute îmi curgeau pe obraji. 

Timpul a încetinit în timp ce prin minte îmi treceau fragmente din viaţa mea. Îmbrăcatul 
în păpuși Bratz cu prietenii mei de Halloween, asamblarea de puzzle-uri cu Maura, vacanţele 
în familie la plajă, postarea primului meu articol pe blog, convorbirile cu Brady și după- 
amiezele în cafenele și ședințele foto pe malul apei... și Christian. 

Dintre toți oamenii de care mi-ar lipsi cel mai mult, el a ocupat primul loc. 

Te iubesc. 

O împușcătură puternică mi-a zdruncinat timpanele. 

Am tresărit și am așteptat explozia de durere, dar nu a mai venit. 


În schimb, am auzit o ușă trântită, urmată de strigăte și de o mișcare violentă de aer, în 
timp ce corpul lui Julian era smuls de pe al meu. 

Ochii mi s-au deschis brusc și am privit, uimită, cum o jumătate de duzină de bărbaţi au 
intrat în cabină cu arme în mână. 

Unul dintre ei l-a supus cu ușurință pe Julian, în timp ce ceilalţi au măturat spațiul. 

Totul s-a petrecut atât de repede încât eram încă în picioare lângă ușă când o prezență 
caldă și familiară mi-a atins partea laterală a gâtului. 

Nu se poate. 

Dar când m-am întors, el era acolo. 

Păr negru. Ochi strălucitori. Faţa sculptată cu o furie rece și nemiloasă. 

Christian. 

Plânsul meu prins în capcană s-a eliberat în sfârșit. 

Oricât de furioasă fusesem când am găsit dosarele și oricât de mult îmi trădase încrederea 
în trecut, nu era nimeni pe care aș fi preferat să-l văd în acel moment decât pe el. 

"Stella." Ușurarea a înmuiat marginile ascuţite ale furiei sale. 

Mi-a rostit numele ca pe o rugăciune, o șoaptă atât de crudă și de sinceră încât a anulat 
orice rezistență pe care aș fi putut-o avea. 

Nu m-am gândit. Nu am vorbit. 

Am traversat camera și m-am prăbușit în braţele lui. 


50 
CHRISTIAN 


E AICI. E în siguranță. 

Mi-am repetat cuvintele în minte în timp ce o țineam strâns pe Stella. 

Frisoane mici îi străbăteau corpul și, deși era aproape la fel de înaltă ca mine, se simțea 
fragilă. Fragilă. 

În pieptul meu ardea o protecţie feroce. 

"E în regulă, dragă", am murmurat. "Eşti în regulă. Eşti în siguranţă." 

Și-a îngropat fața mai adânc în gâtul meu, iar suspinele ei moi îmi răsuceau inima ca o 
cârpă zbârcită. 

O strângeam din nou în brațe pentru prima dată după săptămâni, dar nu era așa cum îmi 
doream să fie. 

Nu cu ea învinețită, rănită și îngrozită. 

Ușurarea pe care o simțisem când am văzut-o în viaţă a făcut loc unei noi furii. 

Privirea mea rece l-a găsit pe Julian peste umărul Stelei. 

M-a privit înapoi, cu ochii plini de ură, dar nu a scos niciun cuvânt în timp ce Steele și 
Mason îl legau cu legături. 

Recunoscusem chipul lui Julian din biografia sa din Washington Weekly. De asemenea, am 
recunoscut-o și din verificarea trecutului bunicii sale pe care o făcusem când și-a cumpărat 
apartamentul de la Mirage. După ce ea a murit, proprietatea a trecut la el. 

Nu m-am implicat în detaliile banale ale schimbului de chiriași, așa că nu am avut legătură 
cu acest detaliu. 

Nu e de mirare că nu a existat nicio dovadă că ar fi părăsit Mirage după ce a intrat în 
apartamentul Stelei. A fost înăuntru tot timpul. 

"Ține-l în viață", am spus. "Mă voi ocupa personal de el." 

Am vrut să am plăcerea de a-l sfâșia eu însumi pe nenorocit. 

Cu toate acestea, o scânteie de mândrie a apărut în pieptul meu când am văzut rana urâtă 
de pe gâtul lui. Probabil că Stella l-a făcut bucăţi înainte să ajungem noi. 

Asta e fata mea. 

Steele a dat din cap. "S-a făcut." 

I-am dat de urmă lui Julian prin intermediul cardului de credit pe care îl folosise pentru 
închirierea mașinii, apoi am urmărit mașina până la o cabană de rahat din pădurea Virginia. 
GPS-ul încorporat în mașină a făcut asta ușor. 

Nu am vrut să-mi asum niciun risc, așa că am chemat o mână de oameni să mă însoţească 
și am trimis un altul să-l ia pe Brock. 

Julian trebuie să-i fi drogat pe el și pe Stella cu substanţe diferite - una pentru a-l 
incapacita pe Brock și a-l scoate din cameră, cealaltă pentru a o dezorienta. 

Nu-mi doream nimic mai mult decât să-l jupuiesc de viu, dar Stella a avut prioritate. 

Mi-am frecat o mână pe spatele ei. "Ne vom caza la un hotel și te vom spăla", am 
murmurat. "Am un doctor care se poate întâlni cu noi acolo și să se uite la rănile tale." 

Am urât spitalele. Toată hârțogăraia aia nenorocită și securitatea laxă. Era mai ușor să 
am grijă de ea eu însumi. 

Când a dat un mic semn din cap, am lăsat oamenii mei să se ocupe de mizeria din cabină 
și am condus-o cu blândeţe în mașina mea. 


Furia mea a izbucnit din nou la vederea tăieturilor și vânătăilor ei în plină zi, dar am 
înăbușit-o. 

Mai târziu. După ce mă asiguram că e în regulă, puteam să stau cât timp voiam să îl 
demontez pe Julian. 

Stella nu a vorbit în timp ce m-am îndepărtat de cabină. 

Am vrut să o duc înapoi în apartamentul meu, dar nu am vrut să încalc limitele pe care ea 
le stabilise în timpul despărțirii noastre. 

Cu toate acestea, când am ajuns la cel mai apropiat hotel decent, nu s-a mișcat din mașină. 

Se holba la intrare, cu degetele albe în jurul genunchilor. 

"Putem să mergem la tine acasă în schimb?", a întrebat ea liniștită. "Vreau să fiu într-un 
loc sigur”. 

Inima mi-a tresărit, dar mi-am păstrat vocea egală. "Bineînţeles." 

Dr. Abelson ne aștepta deja când am ajuns la Mirage. Practic, era pensionat, dar unul 
dintre clienții mei mă recomandase la el cu ani în urmă, când am menționat că aveam nevoie 
de un doctor privat și discret. 

Se pare că Abelson avea nevoie de altceva în afară de golf și televiziune pentru a-și 
petrece timpul în timpul pensionării. 

Nu aveam nevoie ca ceilalți rezidenţi să pună întrebări, așa că am luat-o pe la intrarea din 
spate, până la apartamentul meu. 

Aveam o cameră special amenajată pentru tratamentul medical și am privit nerăbdător 
cum Abelson se prezenta la Stella și îi verifica rănile. 

"E bine?" am cerut după o perioadă interminabilă de timp care în realitate a fost mai puțin 
de treizeci de minute. 

"Are câteva tăieturi și vânătăi, plus o ușoară contuzie, dar va fi bine", a spus el. "Nimic ce 
timpul și odihna nu vor putea vindeca". 

Diagnosticul ar fi trebuit să mă liniștească, dar nu m-am concentrat decât asupra 
cuvântului comoție. 

Am adăugat mental încă cincisprezece minute la timpul petrecut cu Julian. 

"O fac eu", am spus când s-a mișcat să bandajeze una dintre tăieturile ei. "Poţi să pleci. 
Mulţumesc." 

În afară de o mică ridicare a sprâncenelor, Abelson nu a reacționat la cererea mea. 

"Vreau să știu ce s-a întâmplat?", a întrebat el în timp ce-și făcea bagajul. Și-a ținut vocea 
scăzută 

Stella s-a așezat în cealaltă parte a camerei. A fost tăcută în timpul examinării, dar asta 
nu însemna că nu ne putea auzi. 

"Nu." Era de gardă pentru a se ocupa de problemele medicale, dar nu l-am ținut la curent 
cu modul în care au apărut exact aceste probleme. 

"Așa m-am gândit și eu." A clătinat din cap. "Sună-mă dacă apar complicaţii. Nu mă aștept 
să apară, dar ai numărul meu de telefon." 

De aceea mi-a plăcut Abelson. Era discret, competent și nu punea întrebări inutile. 

După ce a plecat, am terminat de bandajat tăieturile Stelei. 

Vârfurile degetelor mele îi atingeau pielea în timp ce îi presam ușor bandajele peste răni. 
Zumzetul constant al aparatului de aer condiționat se amesteca cu respiraţiile noastre moi, 
iar un curent electric îmi încorda mușchii până când mi-am terminat îngrijirile. 

"Dacă ţi-e foame, pot să ne fac mâncare", am spus. 


Ea a clătinat din cap. "Vreau doar să fac un duș și să dorm." 

Nu m-am opus. În schimb, am condus-o pe hol şi m-am oprit între camera de oaspeți şi 
dormitorul meu. 

N-ar trebui să întreb. Ştiam că s-ar putea să depășesc din nou limitele și că s-ar putea să 
nu fie pregătită. Dar trebuia să încerc. 

"Rămâi cu mine." Am înmuiat cuvintele într-o rugăminte, nu într-un ordin. "Doar în seara 
asta. Te rog." 

Eram în siguranța apartamentului meu, dar nu a fost suficient. 

Aproape că o pierdusem și aveam nevoie de ea aproape. 

Trebuia să o văd, să o ating, să o consolez. Să mă asigur că ea era acolo și nu era doar o 
născocire a imaginației mele. 

Abia atunci am putut respira. 

A trecut o veșnicie de o secundă, urmată de o mică încuviințare din cap, de o dulce ușurare 
și de pocnetul ușii dormitorului meu care s-a închis în urma noastră. 

Stella și cu mine am făcut duș pe rând. 

Îşi mutase toate lucrurile în casa lui Ava, aşa că i-am dat una dintre cămăşile mele vechi 
să o poarte. 

Priveliştea ei în hainele mele mi-a strâns inima. 

Asta nu însemna că m-a iertat sau că ne-am împăcat. Trecuse printr-o experiență 
traumatizantă, iar acțiunile ei de acum nu indicau comportamentul ei obișnuit. 

Dar era un progres și aș fi acceptat orice aș fi putut obţine. 

"Cum m-ai găsit?', m-a întrebat în timp ce mă strecuram în pat lângă ea. 

Îşi recăpătase ceva din culoare după duş și făcea din nou conversaţie. 

Mai multe progrese. 

Un alt furnicăt de ușurare mi-a alinat tensiunea. 

"Brock mi-a trimis un mesaj și l-am văzut pe imaginile de securitate ale cafenelei." I-am 
povestit rapid ce s-a întâmplat, lăsând la o parte partea cu Kage și cimitirul de vechituri. 

"Va fi bine?" 

Stella ar fi fost îngrijorată pentru altcineva când ea era cea care fusese răpită. 

Colţul gurii mele s-a ridicat. "Da. Va fi bine dacă se va odihni." 

"Bine." S-a întors pe jumătate cu fața spre mine, cu o mână ascunsă sub obraz. 

În ciuda a ceea ce spusese despre dorinţa de a dormi, părea reticentă în a o face. 

"Vorbește cu mine, Butterfly. La ce te gândești?" 

"Ei bine, am avut o zi interesantă." 

Un alt zâmbet mi-a trecut pe buze. Glumele, oricât de seci ar fi fost, erau întotdeauna un 
semn bun. 

"Dar nu vreau să vorbesc despre ce s-a întâmplat acum." S-a deplasat astfel încât să fie cu 
fața la mine. "Spune-mi o poveste." 

"Un basm?" Am tachinat. 

Ea a clătinat din cap. "Ceva real." 

M-am gândit la asta înainte ca zâmbetul meu să se estompeze treptat. "Cât de real vrei, 
Stella?" 

"Cât se poate de real." Vocea ei s-a înmuiat. "Spune-mi o poveste despre tine." 

Am tăcut o clipă înainte de a vorbi din nou. 


"Ți-am povestit despre tatăl meu și despre cum au murit părinții mei. Ceea ce nu ţi-am 
spus a fost ce a lăsat mama mea în urmă." Cuvintele au ieșit stinse, ca o mobilă pătată de praf 
după ce a stat ascunsă atâta timp. "Era un bilet de adio." 

Poliția a găsit-o la fața locului. Mătușa mea nu a vrut să o văd, dar am insistat. 

Încă îmi aminteam cum mirosea, ca cerneala şi parfumul preferat al mamei mele. Pielea 
mea era încă caldă de la soarele de după-amiază, dar nu reușisem să mă opresc din tremurat 
când am citit biletul. 

"Mi-a spus cât de mult mă iubește și că nu vrea să mă părăsească, dar că nu are de ales. 
Că nu putea trăi fără tatăl meu și că sora ei va avea grijă de mine." 

Un zâmbet amar mi-a atins buzele. "Imaginează-ți că îi spui copilului tău că îl iubești 
înainte de a-l lăsa singur pe lume. Știind că își va pierde singurul părinte care i-a mai rămas 
pentru că tu nu ai putut să rămâi suficient de mult timp pentru a încerca măcar? Trecuseră 
două zile. Asta a fost tot. Nu am fost trist când am citit acea scrisoare, Stella. Eram supărat, și 
m-am bucurat de asta, pentru că furia este mai ușoară decât abandonul." 

"Dar mama mea a mai lăsat şi altceva în urmă. Singura ei încercare de a picta. Îi plăcea 
arta, dar era o artistă groaznică și nici măcar tata nu a putut să o mintă și să îi spună că a fost 
bună. Am pus-o în pivniță, dar după ce a murit, am dezgropat-o și am păstrat-o. Nu știam de 
ce. Poate pentru că nu-mi plăcea ce făcuse arta cu familia mea și îmi plăcea să-i văd urâțenia 
și haosul imortalizate pe pânză. Aveam și biletul ei, iar când am mai crescut, am refăcut rama 
și am pus-o în interiorul tabloului. Partea cea mai aiurea a fost că i-am dat numele ei. Magda 
n 

"Da", am spus când Stella a făcut ochii mari. "Aceeași Magda despre care m-ai auzit 
vorbind cu Dante. Ar fi trebuit să arunc atât tabloul, cât și biletul cu mult timp în urmă, dar 
nu m-am putut hotărî să o fac. Nu era vorba de obiectele în sine. Ci ceea ce simbolizau - ceea 
ce au făcut părinții mei și cum m-au abandonat. O uram pe Magda, dar ea era cel mai 
important lucru din viața mea. Destul de mult încât o țineam sub pază. Am falsificat chiar și 
documente în care spuneam că este o piesă de artă neprețuită, pentru ca nimeni să nu se 
întrebe de ce am cheltuit atâtea resurse pentru ea." 

Un râs aspru mi-a ieșit din gât. "Pare un șiretlic stupid de elaborat pentru ceva atât de 
simplu, dar tabloul acela m-a dat mereu peste cap. Nu am putut niciodată să renunt la el. Acea 
operă de artă hidoasă simboliza tot ceea ce ea iubea mai mult decât pe mine. De fiecare dată 
când o văd, o văd pe ea. O văd stând jos, scriind acel bilet, apoi zburându-și creierii." 

Stella a tresărit la imaginile vizuale, dar eram prea departe pentru a mă opri. 

"Mă văd stând în clasă când directorul m-a chemat în biroul său. Văd chipul mătușii mele 
și înmormântarea și privirile pline de milă pe care mi le-a aruncat toată lumea după ce a 
murit. Orașul nu știa adevărul despre tatăl meu; omul de afaceri de la care fura nu voia 
publicitate suplimentară în legătură cu acest caz și a plătit autorităţile pentru a păstra 
tăcerea." 

Am înghițit pe lângă un nod ciudat în gât. "Dragostea unei mame pentru copilul ei se 
presupune că este cea mai mare dragoste dintre toate. Și totuși, nu a fost de ajuns ca ea să 
rămână cu mine." 

Stella rămăsese tăcută pe tot parcursul poveștii mele, dar acum se uita la mine cu o mie 
de cuvinte în ochi. 

"Christian...", a respirat ea, cu vocea îngroșată de lacrimile nespuse. 


l-am ascuns o șuviță de păr după ureche. "Asta nu e o poveste lacrimogenă, Butterfly”, 
am spus aspru. "Nu te simți prost pentru mine. Am trecut peste asta cu mult timp în urmă." 

Era o poveste grea de spus, având în vedere ziua pe care o avusese, dar ea voia să fie reală. 
lar povestea mea cu Magda era cât se poate de reală. 

"Nu cred că ţi-a trecut", a spus ea cu blândețe. "Nu și dacă încă te mai agăți de ea." 

"Din punct de vedere tehnic, Dante îl ține în mână." Am ocolit observaţia ei. 

"Cum a făcut rost de ea?" 

"Tabloul a fost furat, apoi a fost vândut la o grămadă de vânzări de bunuri." Nu am intrat 
în detaliile murdare despre Kage, Sentinel și cum, în mama tuturor coincidențelor, a ajuns în 
mâinile lui Josh. ÎI găsisem înainte ca Josh să îl cumpere și recuperasem biletul, dar lăsasem 
vânzările tabloului să își urmeze cursul pentru a da de urma celui care îl furase. Am avut 
dreptate în privința lui Sentinel și m-am înșelat în privinţa lui Axel. "Dante a acționat ca 
împuternicit al meu și a cumpărat-o înapoi, deoarece nu voiam ca mai mulți oameni să afle 
despre legătura mea cu ea. O ţine la el acasă până când mă gândesc ce să fac cu ea." 

"Ai făcut-o?" a întrebat Stella. "Te-ai gândit ce să faci cu ea?" 

"Nu încă. Dar o voi face." 

Stăteam acolo, respiraţiile noastre se întrepătrundeau în spațiul comprimat dintre noi. 

Stella avea dreptate. Nu am trecut peste Magaa. O împinsesem în fundul minţii din cauza 
a tot ce se întâmplase în ultimele luni, dar încă îi mai simţeam strânsoarea scheletică asupra 
mea. 

Aș putea să o distrug sau aș putea trăi în strânsoarea ei pentru totdeauna. 

Dar aceasta era o decizie pentru o altă zi. 

"Pot să-ți spun un secret?" a șoptit Stella. "Când eram în cabană și credeam că voi muri... 
persoana la care mă gândeam cel mai mult erai tu." 

Cuvintele ei m-au sfâșiat și mi-au săpat în inimă - atât partea în care spunea că era 
aproape să moară, cât și partea în care se gândea la mine. 

"Nu spun că sunt sută la sută de acord cu ceea ce ai făcut, pentru că nu sunt", a spus ea. 
"Dar înțeleg, de asemenea, să păstrezi lucruri secrete și să nu știi cum să spui adevărul. De 
asemenea, mi-am dat seama că am greșit când te-am comparat cu Julian. Tu nu m-ai răni 
niciodată așa cum a făcut-o el. Și, ca să fiu sinceră, eu..." Stella a înghiţit în mod vizibil. "Mi-a 
fost dor de tine." 

Presiunea din pieptul meu s-a relaxat, iar gura mi s-a înmuiat într-un zâmbet sincer. "Pot 
să lucrez cu asta." 

"De asemenea..." O roșeaţă roșiatică i s-a răspândit pe obraji. "S-ar putea să măresc 
procentul dacă îmi dai un sărut de noapte bună." 

Râsul a răsunat în pieptul meu. "Cu siguranță pot să lucrez cu asta." 

Am tras-o mai aproape. "Și mie mi-a fost dor de tine", am adăugat încet, înainte de a-i 
apăsat un sărut blând pe gură. Aș fi putut să o sărut la nesfârșit, dar m-am forțat să mă retrag 
după ce am numărat până la trei. Acum nu era momentul pentru o sesiune de machiaj 
fierbinte și intensă. "Asta e tot ce vei primi deocamdată. Ai nevoie de odihnă”. 

Stella a suspinat. "Tease." 

În ciuda mormăielii ei, câteva minute mai târziu a ieșit ca o lumină. 

Am strâns-o mai aproape de pieptul meu și, după săptămâni de nopți neliniștite, am lăsat 
ritmul liniștitor al respiraţiilor ei să mă adoarmă în sfârșit. 


51 
STELLA 


AM DORMIT până a doua zi la prânz. Nu mă trezisem mai târziu decât până atunci, dar 
evenimentele din ziua precedentă își luaseră tributul. Chiar și după șaisprezece ore bune de 
odihnă, ceața îmi întuneca creierul în timp ce mă îndreptam spre bucătărie. 

Să fii drogat și răpit. Să aflu că vechiul meu coleg de clasă, reporterul care scrisese acel 
profil uimitor despre mine, era urmăritorul meu. Aproape că am murit, apoi am fost salvată 
de Christian, am rămas peste noapte la el acasă și m-am împăcat cu el. 

Am avut timp să procesez, așa că mi-a fost mai ușor să înțeleg ce s-a întâmplat, dar ziua 
de ieri a fost atât de suprarealistă încât încă mă simțeam ca și cum aș fi mers pe marginea 
unui vis. 

Era luni, așa că mă așteptam ca Christian să fie la serviciu. Dar când am intrat în bucătăria 
scăldată de soare, l-am găsit în picioare lângă aparatul de cafea espresso, îmbrăcat într-o 
cămașă și pantaloni negri în loc de costumul său obișnuit. 

Am clipit cu surprindere. "Ești aici." 

"Este casa mea", a spus el sec. A dat din cap spre gama de farfurii acoperite de pe insula 
din bucătărie. "Nina este aici și a pregătit micul dejun. Clătite cu ricotta și lămâie, preferatele 
tale." 

Stomacul meu a mârâit la auzul micului dejun. Mâncasem o prăjitură la prânz și sărisem 
peste cină ieri, așa că m-aș fi mulțumit cu orice fel de mâncare. 

"Cum te simți?", m-a întrebat, privindu-mă în timp ce mă afundam în clătite. 

Doamne , acestea au fost bune. Posibil cele mai bune clătite pe care le-am mâncat 
vreodată. 

"Voi supravieţui." Mă dureau mușchii și mă mai durea puțin capul, dar nu era nimic critic. 
"Nu ar trebui să fii la muncă?" 

"Plec în curând." Christian și-a așezat cana de cafea în chiuvetă. "Trebuia să-i spun lui Ava 
ce s-a întâmplat, deoarece a fost îngrijorată când nu ai venit acasă aseară. A ghicit corect că 
ai fost cu mine." 

Am tresărit. Uitasem complet să o anunț pe Ava că sunt bine. 

"I-a spus lui Jules." Tonul lui s-a uscat și mai mult. "Ar trebui să fie aici în curând. Îţi pot 
ține companie cât timp mă ocup de Julian." 

"Îi lași să intre în casa ta? Credeam că nu-ți plac musafirii." 

"M-am gândit că nu vrei să fii singur." Sprâncenele lui Christian s-au adâncit. "Dacă nu e 
cazul, o să le spun să nu vină." 

"Nu, e în regulă. Va fi bine să-i văd." Avea dreptate când spunea că nu vreau să fiu singură. 

Să-mi văd prietenii mi-ar da un sentiment de normalitate, deși știam că ei trebuie să fie 
speriați. 

"Ce ai de gând să faci cu Julian?" Am întrebat, sigură că nu voiam să știu răspunsul, dar 
eram prea curioasă ca să nu întreb. 

Dacă ar fi fost altcineva, aș fi insistat să lase poliția să se ocupe de asta. 

Cu toate acestea, încercarea de a-l convinge pe Christian să predea un caz poliţiei ar fi fost 
zadarnică, iar eu nu am avut cea mai bună experienţă cu poliţia. 

Cu norocul meu, Julian ar fi scăpat de o sentinţă grea și s-ar fi întors pe străzi în câteva 
luni. 


Ochii lui Christian s-au întunecat. "Nimic din ceea ce nu merită." 

Un fior mi-a alunecat pe șira spinării la calmul letal al răspunsului său. M-am întrebat 
brusc, la un nivel mai visceral, de ce purta o ținută casual, complet neagră, în loc de un 
costum. 

Christian dovedise că era un om mai bun decât mă așteptam. 

Dar am știut cu o claritate bruscă și orbitoare că era capabil și de lucruri mai rele decât 
îmi puteam imagina. 

Privirile noastre s-au fixat. Bătăile inimii mele au încetinit sub greutatea aprecierii lui. 

El știa că eu știu, sau cel puțin aveam o bănuială. Şi a vrut să vadă dacă îl voi condamna. 
Să încerc să-l opresc. 

Furculița mi s-a răcit în mână. Dar nu am spus niciun cuvânt. 

Sunetul soneriei de la ușă a rupt vraja, iar eu am aruncat instinctiv o privire spre 
sufragerie. 

Probabil că Nina a răspuns la ușă, pentru că am auzit sunetele slabe ale vocilor prietenilor 
mei, urmate de zgomotul pașilor. 

"Dacă ai timp astăzi...” Vocea liniștită a lui Christian mi-a atras atenţia înapoi la el. "Uită- 
te în sertarul în care ai găsit dosarele. E ceva acolo pentru tine." 

Nesiguranța neobișnuită din tonul lui a stârnit o sămânță de curiozitate și ceva mai cald 
care a alunecat prin mine ca mierea topită. 

Vocile prietenilor mei au devenit mai puternice. 

Christian s-a mișcat să plece, dar l-am oprit înainte de a ajunge la ușă. 

"Christian." 

S-a întors să se uite la mine. 

"Nu-i da nicio bucată din sufletul tău", am spus încet. 

Julian își făcuse patul și era timpul să se întindă în el. Dar Christian... nu voiam ca el să 
facă ceva care să-l bântuie, mai ales dacă era pentru mine. 

Mai ales dacă asta ar rupe vreo parte din el. 

"Unul dintre lucrurile pe care le prefer la tine”, a spus el, cu vocea lui ca cea mai întunecată 
catifea. "Este faptul că tu crezi că mai am piese." 

Încă mai stăteam în bucătărie după ce a plecat, prezenţa lui fiind un curent rece şi 
persistent în urma lui. 

Am avut doar câteva secunde să respir în liniște înainte ca prietenii mei să se revarsă în 
cameră și să mă înfășoare într-un cocon de îmbrățișări și îngrijorare. 

"Îmi pare rău că nu am sunat ieri", am spus, îmbrățişând-o pe Ava. "S-au întâmplat atâtea 
lucruri și mi-a scăpat complet din minte." 

"Înţeleg", m-a liniştit ea. "Mă bucur doar că ești bine." 

"Ce nu înţeleg", a spus Jules. "Este de ce te afli în casa lui Christian. Am crezut că v-aţi 
despărțit. Ce naiba s-a întâmplat?" 

Ce nu s-a întâmplat? 

"Este o poveste lungă", am spus. "Poate vrei să te așezi mai întâi..." 


DOUĂ ORE și o relatare exhaustivă a răpirii mele și a consecințelor mai târziu, m-am trezit 
uitându-mă la trei statui cu gura căscată. Două în persoană și una pe FaceTime, deoarece 
Bridget era în Eldorra, dar m-ar fi omorât dacă aș fi lăsat-o în afara buclei. 

Aparent, Christian îi spusese doar Ava că am avut o "întâlnire" cu hărțuitorul meu, așa că 
nouăzeci și cinci la sută din povestea mea a fost un șoc total pentru ei. 

Jules și-a revenit primul. 

"În primul rând, Julian merită închisoarea." A tremurat de furie. "În al doilea rând, voi 
merge la închisoare pentru ceea ce voi face dacă voi da vreodată peste el. Îi voi tăia boaşele, 
m-ai auzit? O să i le despic cu o macetă și o să i le bag pe gât ca să se înece..." 

"Bine , cred că am avut destulă violență pentru săptămâna asta”, a intervenit Ava. 
Îngrijorarea i-a încreţit fruntea. "Stel, eşti sigură că s-a ocupat de el? Nu o să evadeze sau ceva 
de genul ăsta?" 

Am clătinat din cap. "Mă îndoiesc. Harper Security îl are la mână." 

"Cum rămâne cu Christian?" a întrebat Bridget. Era în ceea ce părea a fi biroul ei, iar un 
portret uriaș al unui vechi monarh Eldorran mă privea din spatele ei. "Asta înseamnă că v- 
ați împăcat?" 

"Noi suntem..." Am ezitat. "Lucrăm la ceva." 

"Asta e grozav!" Dintre toţi prietenii mei, Jules a fost cea mai entuziasmată de Christian. 
Probabil pentru că ne scăzuse atât de mult chiria când ne-am mutat în Mirage. "Nu e un tip 
atât de rău. Adică, uneori face lucruri rele. Acele fișiere nu erau deloc în regulă și aveai tot 
dreptul să te desparți de el. Dar..." Vocea ei s-a înmuiat. "EI chiar te iubește." 

Am înghiţit pe lângă nodul de emoție din gât. "Știu." 

Din fericire, conversaţia a revenit repede la un teren mai sigur, Jules detaliind toate 
modurile creative în care l-ar fi ucis pe Julian (spre disperarea Ava). 

Compania prietenilor mei m-a readus la realitate. 

Totuși, când a trecut ora prânzului, am insistat cu blândeţe, dar cu fermitate, ca ei să-și 
vadă de restul zilei și că nu aveam nevoie de dădacă. 

Le-am apreciat compania și grija, dar îmi epuizasem bateria socială pentru acea zi. Aveam 
nevoie de timp singur pentru a mă reîncărca. 

Ușa s-a închis în urma lor, iar eu am tras o gură de tăcere. 

Nina era și ea plecată pentru o zi, așa că am rămas doar eu și apartamentul gol. 

Când m-am mutat pentru prima dată, mi s-a părut rece și impersonal, ca o sală de 
prezentare de modele. Acum, fiind aici, m-am simțit ca și cum m-aș fi întors acasă. 

Aceea era canapeaua pe care îmi creasem colecția, acelea erau plantele pe care le 
îngrijisem cu dragoste luni de zile... 

Și acela a fost biroul în care am găsit dosarele care au distrus totul. 

M-am oprit în fața intrării. Pentru prima dată, Christian lăsase ușa deschisă. 

Dacă aveți timp astăzi, căutaţi în sertarul în care aţi găsit dosarele. Acolo este ceva pentru 
tine. 

Era imposibil să stai deoparte. 

Bătăile inimii mele s-au ciocnit între ele în timp ce m-am îndreptat spre biroul lui și am 
declanșat mecanismul secret al sertarului. 

Compartimentul a alunecat fără zgomot. 

Am fost surprinsă când am văzut conținutul. 


În loc de dosare negre, sertarul era plin de scrisori. Erau cel puţin o duzină de scrisori, 
scrise de mână pe hârtie de scris simplă, de culoare crem. 

Am recunoscut imediat mâzgălitura îndrăzneață și elegantă a lui Christian. 

Le-am răsfoit, ritmul cardiac crescându-mi cu fiecare foaie care intra în vizor. 

Toate îmi erau adresate mie și datau din ziua în care ne-am despărțit. 

O scrisoare pentru fiecare zi în care am fost despărțiți. 

Emoția mi s-a umflat în gât la gândul că Christian stătea aici noapte de noapte, scriindu- 
mi notițe pe care poate nu le voi vedea niciodată. 

Doar că acum eram aici, la cererea lui, și nu m-aș fi putut opri nici dacă aș fi vrut. 

M-am scufundat în scaunul lui, am luat prima scrisoare și am început să citesc. 


52 
CHRISTIAN /STELLA 
CHRISTIAN 

"Bună, Julian." 

L-am examinat pe hărțuitorul Stelei, care era legat cu cătușe grele care îi blocau braţele 
și picioarele în poziţie verticală, întinse pe spate. Cuiele îi prindeau palmele de peretele din 
spatele lor, în timp ce vânătăi negre și albastre îi pestrițau corpul ca pe o operă de artă 
abstractă obscenă. 

Ne aflam în depozitul pe care îl cumpărasem în acest scop anume. La distanţă, izolat fonic 
și suficient de bine păzit pentru ca o furnică să nu se poată târî pe podea fără ca eu să știu. 

Nu toți băieţii mei erau de acord cu munca murdară, ceea ce era în regulă. 

Aveam nevoie doar de câțiva care erau, iar ei își făcuseră treaba pregătindu-l pe nenorocit 
pentru mine. Nu-l puteam lăsa să aștepte prea confortabil în timp ce mă ocupam de Stella. 

Privirea mea a alunecat spre podea. 

O mică baltă de sânge a pătat betonul gri și neted. 

Și asta a fost bine. 

Va crește destul de curând. 

Faţa lui Julian era atât de bătută încât era de nerecunoscut, dar căldura privirii sale m-a 
făcut să zâmbesc. 

Mai avea un pic de luptă în el. Bine. 

Asta ar face ca sesiunea noastră să fie mult mai distractivă. 

"Îmi pare rău să vă spun asta, dar s-ar putea să aveţi probleme în a mai scrie note în 
viitor." Mi-am pus o pereche de mănuși, cu vocea dezinvoltă în timp ce examinam gama de 
instrumente pe care le aveam la dispoziție pe o masă din apropiere. 

O altă duzină de lame. O pereche de pumnale de alamă. Șurubelniţe, bice, cuie, cârlige... 

Hmm. Alegeri, alegeri. 

"Du-te naibii”, a scuipat Julian. 

Oamenii mei fuseseră relativ blânzi cu el. Probabil că i-a dat un fals sentiment de 
siguranță că ceea ce a trecut prin el a fost cât se poate de rău. 

Am zâmbit. Dacă ai ști. 

"Limbajul, domnule Kensler. Sincer. Bunica ta nu te-a învățat bunele maniere?" Am ales 
una dintre lame. Aveam o slăbiciune pentru cuțite. 

Erau letale, precise, versatile. Tot ce-mi plăcea la o armă. 

"Uite cum stă treaba." Am apăsat vârful cuţitului în sternul lui. "Nu-mi place să mă 
murdăresc pe mâini. Sângele nu se potrivește cu niciuna dintre hainele mele. Dar uneori..." 
Am tras cuțitul pe trunchiul lui. Sângele a curs și a șerpuit pe corpul lui ca niște râuleţe subțiri 
de roșu. "Cineva mă enervează suficient de tare încât să fac o excepţie." 

M-am oprit la carnea moale a burții lui, apoi am înfipt lama atât de tare încât s-ar fi 
prăbușit dacă nu ar fi fost legat. 

Un țipăt inuman i s-a smuls din gât, urmat de un al doilea țipăt când am smuls cuțitul. 

"Uite cum stă treaba, Julian." Am continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. "Ea nu va 
fi niciodată a ta. A fost întotdeauna a mea. Și cea mai mare greșeală a ta..." Am aruncat cuțitul 
însângerat pe masă și am ales un satâr de carne. "A fost să rănești pe cineva care era al meu." 

Nu am spus numele Stelei. Nu merita să trăiască într-un loc în care domneau durerea și 
moartea, dar amândoi știam despre cine vorbeam. 


Pete de sânge. Piele vânătă. Ochi îngroziți. 

Pulsul îmi bătea cu putere la amintirea asta. 

De obicei, în timpul acestor sesiuni, am păstrat controlul. Rece, calm, chiar 
conversațional, în timp ce lucram la subiect. 

Dar ori de câte ori îmi imaginam privirea bântuită din ochii ei, sau purpura și negrul care 
îi marcau pielea superbă, ceva întunecat și înghețat se înrădăcina în plămânii mei. 

Furie și nevoia primară de a-i sfâșia pe toţi cei care se gândeau măcar să o rănească, din 
membru în membru. 

Dacă aș fi întârziat un minut, ar fi murit. Lumina ei s-a stins, pur și simplu. 

Furia s-a încolăcit strâns și a explodat prin lama ascuţită a cuţitului, care a sfărâmat 
carnea și oasele până când un urlet animalic de agonie a despicat aerul. 

"Vezi?" Pieptul mi s-a ridicat din cauza forţei loviturii mele, în timp ce mâna dreaptă a lui 
Julian a lovit podeaua cu un zgomot surd . "Greu de scris din nou. Sau să tastezi." 

Atât a fost nevoie pentru ca lupta lui să se topească precum îngheţata pe betonul încins, 
ceea ce a fost dezamăgitor. 

A le descompune era mult mai satisfăcător când nu se îndoiau atât de repede. 

"Te rog”, a oftat Julian. Lacrimile îi curgeau pe obraji şi i se scurgeau pe bărbie. "Îmi pare 
rău. |..." 

"Ce ai fi făcut dacă nu aș fi apărut? Ai fi violat-o? Ai fi ucis-o?" 

"Nu", a bombănit el. A tremurat când am schimbat din nou lamele. "Eu... nu am vrut să o 
rănesc. I..." 

Era prea târziu. 

Mi-a trecut prin cap imaginea Stelei imobilizată sub el, plângând și însângerată. 

l-am perforat pieptul și i-am ignorat strigătele. 

Simplul fapt că și-a pus mâinile pe ea și i-a provocat măcar o secundă de durere... 

Când eram în cabină şi credeam că voi muri... 

Am crezut că o să mor... 

Pe cale să moară... 

Vederea mea s-a blocat. 

Un mârâit s-a desprins în timp ce am desprins un pătrat din carnea hărțuitorului ei cu o 
ruptură vicioasă. 

Un alt urlet a zornăit becul gol care lumina spațiul. 

Nu mă lăsam prea des în voia acestor sesiuni de depozitare. Oamenii care se intersectau 
cu mine trebuiau să fi comis păcate suficient de mari pentru a justifica un astfel de tratament 
și, aşa cum am spus, nu-mi plăcea să mă murdăresc de sânge pe haine. 

Dar să o rănești pe Stella? Nu există crimă mai mare decât asta în cartea mea. 

Zgomotele ţipetelor și rugămințţile lui Julian s-au înecat sub valul de furie al meu. Lumea 
mea s-a micșorat la una care consta doar din metal, sânge și agonie. Pocnitul oaselor, sunetul 
umed al cărnii sfâșiate, cele mai neînsemnate elemente ale unui om care se revărsau din 
cusăturile trunchiului său eviscerat ca o umplutură dintr-o păpușă veche. 

Aș fi putut petrece toată ziua lucrând la Julian. Douăzeci și patru de ore nu erau nimic în 
comparație cu lunile de iad prin care o făcuse să treacă Stella. 

Poate că aș fi făcut-o, dacă nu m-aș fi întors la masă pentru a schimba cuțitul meu tocit și 
suprasolicitat cu unul nou și aș fi văzut mesajul care mă aștepta. 


Îmi lăsasem telefonul lângă lame. Textul de pe ecran era în mod comic nelalocul lui, un 
memento strident că viaţa exista în afara acestor ziduri. 

Stella: Vino acasă la mine. 

Respirația mea a încetinit. 

Eram îmbibat de sudoare și stropit cu sânge. Reţinerea mea obișnuită se rupsese sub 
greutatea durerii Stelei, dar cuvintele ei m-au legat de pământ. 

O imagine a Stelei privindu-mă cu acei ochi verzi, blânzi și cunoscători, în acea dimineaţă, 
a înlocuit depozitul. 

Nu-i da nici o bucată din sufletul tău. 

Credeam că nu mai am nimic, dar m-am înșelat. Mai rămăsese o singură bucată, și îi 
aparţinea ei. 

Crimsonul s-a retras treptat din viziunea mea. 

Am scăpat cuțitul și m-am holbat la bărbatul dărâmat, abia conștient, atârnat pe perete. 

Nevoia de a-l face să sufere mai mult timp era încă acolo, încolăcită ca un șarpe vicios în 
măruntaiele mele. 

Dar dorința de a se întoarce la Stella a fost mai puternică. 

Vino acasă la mine. 

"Ai avut noroc", am spus. 

Mi-am luat arma. 

Trei împușcături plasate strategic mai târziu, urmăritorul Stelei nu mai era decât un 
morman de carne fără viață și însângerat. 

Pentru ea, i-am oferit cea mai mare milă pe care puteam să i-o ofer: o moarte mai rapidă. 

Am părăsit subsolul în timp ce Steele și Mason au venit să curețe mizeria. 

Tortura nu i-a tulburat; erau chiar mai confortabili decât mine cu ședințele de la depozit. 

Spre deosebire de Kage, nici ei nu aveau altă ambiţie decât aceea de a excela în rolurile 
pe care le dețineau deja. De aceea îi alesesem pentru a supraveghea detenţia lui Julian. 

Totuși, va trebui să revizuiesc procesele companiei după ce mă voi întoarce la birou. Să 
schimb codurile de acces, să restructurez echipele. Nu am vrut să risc o altă situație Kage. 

Dar până atunci... 

Am intrat în baia depozitului, m-am spălat de sânge, mi-am schimbat hainele și m-am dus 
acasă la Stella. 


STELLA 

"Eşti acasă." 

Inima mi-a tresărit când ușa s-a deschis și a intrat Christian. 

La prima vedere, arăta la fel ca atunci când plecase - cămașă neagră, pantaloni negri, o 
față de o frumusețe obsedantă - dar o privire mai atentă a dezvăluit furtuna tăcută care se 
pregătea în ochii lui. 

"M-ai rugat să vin acasă." M-a privit, cu trupul nemișcat, dar cu privirea arzând ca o 
flacără deschisă, în timp ce eu micșoram distanţa dintre noi. "Așa că iată-mă aici." 

Vocea lui aspră și catifelată avea o notă de precauţie. 

Trecuseră cinci ore de când plecase și amândoi știam că nu fusese la birou. 


"Este..." M-am lăsat păcălită, fără să vreau să pronunt numele lui Julian. 

"Nu trebuie să-ți mai faci griji pentru el." 

"Bine." Am înghiţit sutele de întrebări care îmi înghesuiau gâtul și am ales o cale mai 
sigură. "Am citit scrisorile." 

Toate cele douăzeci. Fiecare dintre ele îmi strângea inima ca un nod întins, pentru că 
știam cât de greu îi era lui Christian să împărtășească ceva despre viaţa lui personală. 

Acele scrisori nu erau doar scrisori - erau bucăţi din el, turnate din sufletul lui și scrise cu 
cerneală neagră. 

Și am iubit fiecare piesă, indiferent cât de defectă sau stricată i se părea. 

Furtuna din ochii lui Christian ameninţa să mă absoarbă în vârtejul ei. 

"Am vorbit serios în ceea ce am scris", a spus el în liniște. "Fiecare cuvânt." 

"Ştiu." Mi-am apăsat buzele pe maxilarul lui. El a rămas nemișcat, cu mușchii încordați și 
respiraţia accelerată în timp ce eu îi sărutam maxilarul până la colțul gurii. 

"Bine ai venit acasă", i-am șoptit. 

O mică tresărire l-a străbătut înainte de a întoarce capul și gurile noastre s-au întâlnit. M- 
a umplut de electricitate când mi-a cuprins fața cu o mână și și-a încolăcit cealaltă mână în 
jurul cefei mele. 

Sărutul de aseară fusese moale, delicat. O ușurare în apele de după despărțirea noastră și 
o mângâiere după o zi infernală. 

Aceasta a fost pasiune și disperare, o revendicare completă a ceea ce am fost și nașterea 
a ceea ce am putea fi. 

Fără minciuni, fără secrete, doar noi. 

M-am scufundat în alunecarea familiară a limbii lui Christian pe a mea și în căldura mâinii 
lui pe ceafă. 

Nu am pus întrebări despre ce a făcut în cele cinci ore cât a fost plecat. 

Lumea nu era albă și neagră, oricât de mult mi-aș fi dorit să fie așa. 

Și, uneori, ne-am găsit fericirea în nuanțele de gri. 


53 
STELLA/CHRISTIAN 
STELLA 

"Și? Ce părere ai?" Christian a privit cu anticipare băiețească cum ridicam o furculiță de 
gnocchi la gură. 

M-am prefăcut că mă gândesc înainte de a proclama: "Cea mai bună pe care am mâncat- 
o vreodată". 

Rânjetul lui a făcut ca fluturii din stomacul meu să se învârtă. "Ți-am spus eu", a spus el, 
emana satisfacție de sine jucăușă. 

Luam cina la un mic restaurant italian ascuns în inima orașului Columbia Heights. Era cel 
pe care Christian îl menționase în scrisorile sale și era la fel de fermecător cum mi-l 
imaginam. 

În loc de mese individuale, o masă de lemn rustic se întindea pe mijloc, suficient de mare 
pentru o duzină de persoane. Un candelabru cu lumânări scălda încăperea într-o strălucire 
tremurătoare de chihlimbar, iar pe peretele de cărămidă expus erau expuse oale și tigăi de 
cupru. 

Ne-am simţit ca și cum am mânca în casa cuiva, mai ales că Christian rezervase 
restaurantul, așa că am fost doar noi și servitorul. 

"Nu fi prea îngâmfat." Am îndreptat furculița spre el. "Întâlnirea este doar pe jumătate 
făcută. Încă trebuie să te notez la abilitățile de a te ţine de mână, de a te îmbrăţişa și de a nu 
face nimic dulce." 

"Bineînţeles. Îmi cer scuze", a trasat el. "Nu am vrut să mă grăbesc." 

"Scuze acceptate." Mi-am înfulecat restul mesei cuviincios și abia mi-am reprimat un 
zâmbet la expresia lui de râs. 

Trecuse o lună de când ne împăcaserăm și ne petrecusem acel timp explorând contururile 
noii noastre relații. 

Fără întâlniri false, fără să ne forțăm să ne întâlnim, fără să ne ascundem în spatele unor 
gesturi ostentative și cadouri scumpe. 

Doar noi, cu defecte și toate celelalte, mergând la întâlniri normale și trăind vieți normale. 

Ei bine, oricum, atât de normală cât putea fi viaţa lui Christian. 

Într-un mod pervers, răpirea mea a schimbat în bine relaţia noastră. Nimic nu aducea mai 
multă claritate decât aproapierea de moarte. 

În mare parte, lăsasem în urmă această încercare, deși uneori încă mai aveam coșmaruri 
cu bilete surpriză și o cabană dărăpănată în pădure. Dar am reușit să trec peste asta. Doar că 
a durat ceva timp. 

De asemenea, mă mutasem înapoi în casa lui Christian cu două săptămâni în urmă. Nu 
voiam să le mai impun lui Alex și Ava, mai ales că se apropia nunta lor peste câteva 
săptămâni. Aș fi putut să mă mut înapoi în vechiul meu apartament, acum că nu mai aveam 
o amenințare de hărțuire deasupra capului, dar, sincer, nu voiam să locuiesc în altă parte. 

Apartamentul lui era acasă. 

"Apropo, ai auzit ce s-a întâmplat cu directorul general al Sentinel?" Am întrebat. "E o 
nebunie." 

Eram sigur că a făcut-o, dar a trebuit să aduc vorba. 

Dispariția Sentinelului a dominat titlurile din ultima lună. Se pare că lucrau la o nouă 
bucată de cod care s-a autodistrus cumva și le-a distrus infrastructura atât de mult încât era 


imposibil de reconstruit. Informaţii clasificate despre clienţii lor au fost, de asemenea, 
divulgate și au provocat o agitație masivă, având în vedere cât de bine cunoscuți erau unii 
dintre acești clienţi și cât de sensibile erau unele dintre aceste date. 

Dacă asta nu era de ajuns, autorităţile îl arestaseră în acea dimineață pe Mike Kurtz, 
directorul general al Sentinel, pentru delapidare și fraudă fiscală. Toată treaba era un 
dezastru. 

"Da. Nu sunt surprins că s-a întâmplat așa cum s-a întâmplat", a spus Christian cu 
blândețe. "Companiile ar trebui să se țină de culoarul lor. Sentinel este o corporație de 
securitate. Nu aveau de ce să se aventureze în dezvoltarea cibernetică, când nu este domeniul 
lor de expertiză." 

"În timp ce tu, domnule director executiv al Securității, ești și un expert în cibernetică”, 
am glumit eu. 

Zâmbetul lui s-a răspândit în mine ca mierea încălzită de soare. "Exact." 

"Presupun că nu știi nimic despre codul la care lucrau", am adăugat eu cu nonșalanţă. 

O ridicare din umeri dezinteresată. "Nimic." 

Am lăsat-o baltă. Era răzbunător și acceptasem asta despre el. 

În plus, distrugerea lui Sentinel a venit din interior spre exterior. Nimeni nu-l putea 
învinovăți pe Christian pentru o greșeală din partea lor. 

Conversaţia a continuat cu Stella Alonso, brandul care a fost lansat oficial săptămâna 
trecută. Nu a fost un nume original, dar etichetele omonime erau de rigoare. Am verificat mai 
întâi cu Delamonte, dar ei au fost de acord cu lansarea, atâta timp cât aceasta nu a interferat 
cu îndatoririle mele de ambasador. Oricum, aveam publicuri țintă diferite. Al lor era ultra- 
high-end, în timp ce al meu se îndrepta spre gama medie a spectrului de lux. 

Când s-a terminat cina, eram ameţită de vin și de ameţeală. 

A fost o seară perfectă pentru o întâlnire. Simplă, casual, reală. 

"Nu încă", a spus Christian când m-am mișcat să plec. S-a lăsat pe spate în scaun, imaginea 
masculinității senzuale și a mulțumirii leneșe. "Vino aici, Stella." 

Un curent electric a alunecat prin aer și s-a așezat între coapsele mele. 

"De ce?" 

Singurul răspuns al lui Christian a fost o arcuire a sprâncenelor sale întunecate. 

Da. 

M-am ridicat și m-am plimbat în jurul mesei, neștiind dacă datoram fermitatea mea 
vinului sau umezelii care îmi aluneca coapsele. 

Simpla anticipare a ceea ce s-ar putea întâmpla mă excita la fel de mult ca o atingere reală. 

Când am ajuns la Christian, acesta s-a ridicat în picioare, și-a dat farfuria la o parte și m- 
a ridicat pe masă dintr-o singură mișcare lină. 

Pulsul meu a crescut, dar raționalitatea se agăța de marginile excitaţiei înfloritoare. 

"Christian", am șuierat. "O să avem probleme!" 

Perdelele erau trase, iar draperiile acopereau ușa de la intrare, protejându-ne de 
trecători. Servitorul nostru era dispărut, dar asta nu însemna că nu putea să apară în orice 
moment. 

"Nu e nimeni aici, Butterfly", a trasat Christian. "L-am plătit pe server să plece până când 
îi dau eu undă verde. Bucătarii au plecat. Suntem doar noi." 

Mi-a ridicat rochia în jurul taliei și și-a prins degetele în elasticul chiloţilor mei. 

Aerul s-a condensat în ceva subţire și infinit inflamabil. 


"Ce faci?" 

"Mâncăm desertul." Christian mi-a ușurat șoldurile în sus pentru a-mi putea da jos 
lenjeria intimă înainte de a se întoarce la locul lui. 

"Nu-ţi place desertul." Vocea mea se transformase în fum, la fel de insubstanţială ca și 
rămășițele rezistenţei mele. 

Zâmbetul lent, de răspuns, al lui Christian mi-a pulsat în sânge. 

"M-am răzgândit." 


CHRISTIAN 

"Oh, Doamne." Gemetele răsuflate ale Stelei au făcut scântei în sângele meu ca o flacără 
împotriva benzinei. 

Mâinile ei se încurcau în părul meu în timp ce eu îi ridicam picioarele mai sus pe umerii 
mei și îi lingeam clitorisul încă o dată, lung și languros. 

"Abia am început, dragă", am trasat eu. "Acesta va fi un curs lung." 

I-am tras în gură mugurul ei umflat și am supt, bucurându-mă de felul în care tremura și 
gâfâia în jurul meu. 

Îmi plăcea la nebunie să-i mănânc păsărica Stelei. Gustul, mirosul, felul în care se strângea 
în jurul degetelor mele când le băgam în ea și atingeam acel loc. 

A fost cel mai ameţitor festin din lume. 

Strigătele ei de plăcere m-au stimulat și am lins, supt și mângâiat cu limba acea păsărică 
dulce până când s-a scurs peste tot pe mine, cu clitorisul ei frumos umflat de atenția mea și 
cu sucurile ei alunecoase pe limba mea. 

După o vreme, m-am retras, cu pieptul bombat în timp ce admiram priveliștea din fața 
mea. Atât de umedă și perfect pregătită pentru evenimentul principal. 

"Acum ," am spus eu. "Sunt gata pentru desert". 

l-am desfăcut coapsele mai larg, mi-am scufundat capul și am devorat-o. 

Scâncetele și scâncetele Stelei au escaladat în ţipete neelegante în timp ce eu alternam 
între a o pipăi cu degetul, a-i adora clitorisul și a i-o trage cu limba. Mai tare, mai intens decât 
prima dată, de parcă muream de sete în deșert și ea era singura mea sursă de salvare. 

"Christian." Numele meu s-a rupt într-un plâns. Mi-a prins părul în pumn, cu mușchii 
încordaţi de dorinţă. 

"Ai un gust atât de bun." Mi-am îngropat nasul în ea și am inhalat-o. Păsărica ei era ca cel 
mai dulce nectar din lume, iar eu eram flămând după ea. 

Am vrut să beau până la ultima picătură și să mă întorc pentru a doua. A treia. Patru. 
Pentru tot restul timpului. 

Nu m-aș putea sătura niciodată de ea. 

"Vrei să știi ce gust ai?" l-am strecurat două degete înăuntrul ei și mi-am ridicat capul ca 
să o pot vedea. 

Stella s-a uitat la mine, cu ochii ei pe jumătate închiși de dorinţă și strălucitori de 
încredere clară și pură. 

M-a destrămat. 


Penisul meu era atât de tare încât simţeam că se va desface din cauza presiunii, dar pereții 
din jurul inimii mele se prăbușiseră, lăsând organul moale și bătător la dispoziția tuturor 
capriciilor și dorințelor ei. 

"Ca mierea și condimentele." Mi-am împins degetele mai adânc. Era atât de strâmtă încât 
o simţeam cum se întinde în jurul meu, centimetru cu centimetru, până când am ajuns cu 
degetele de la mâini în interiorul ei. 

"Ca dulceaţa şi păcatul." În. Afară. Încet și temeinic, lăsând-o să simtă fiecare alunecare a 
fricțiunii. 

Un fior din tot corpul a străbătut-o. 

"Ai gust..." Mi-am îndepărtat degetele și am coborât capul. "Ca al meu." 

Un strigăt de durere a răsunat în cameră, în timp ce trupul Stelei se înclina de pe masă. 
Mușchii ei s-au încordat, vibrând de forța orgasmului ei, în timp ce a venit pe limba mea. 

Dorinţa mi-a ars combustibilul din vene, dar nu m-am grăbit, savurând pe îndelete fiecare 
picătură în timp ce val după val se rostogolea prin ea. 

În cele din urmă, strigătele ei s-au redus la un scâncet ameţit, iar ea s-a întins pe masă, cu 
membrele slăbite și sătulă. 

"Partea mea preferată a mesei", am spus eu leneș. "Ai avut dreptate." l-am dat clitorisului 
ei o ultimă lingere languroasă. "Trebuia doar să găsesc desertul potrivit." 


54 
STELLA 


Nunta LUI ALEX ȘI AVA A AVUT LOC LA începutul lunii octombrie, la o podgorie superbă din 
Vermont. Frunzișul uimitor de roșu, portocaliu și galben a transformat decorul într-un basm 
de toamnă, iar cerul frumos ne-a acoperit ca un strat de mătase azurie, încălzit de soare. 

Bridget, Jules și cu mine stăteam de o parte și de alta a extravagantului arc floral de nuntă, 
în rochii de domnișoare de onoare asortate, în timp ce Alex, Josh, Rhys și Christian stăteau 
de cealaltă parte. 

Iniţial, Alex nu voia să aibă alți cavaleri de onoare în afară de cavalerul de onoare, dar Ava 
l-a convins să facă altfel. 

Un foşnet de frunze se ridică înainte ca acordurile familiare ale marșului de nuntă să 
umple aerul și Ava apăru. 

Nu plângeam prea des în public, dar umezeala mi-a înțepat ochii când a mers la altar la 
brațul lui Ralph. 

Ralph era fostul instructor de Krav Maga al lui Alex și era cel mai apropiat părinte pe care 
Alex şi Ava îl aveau în aceste zile. ÎI vizitau în fiecare Zi a Recunoștinței, iar faţa lui strălucea 
de emoție ca și cum ar fi fost fiica lui adevărată. 

"Plâng?" a șoptit Jules lângă mine. "Nu-mi dau seama dacă e din cauza vântului sau nu." 

"Nu", am spus zâmbind. Nu m-am uitat la ea, de teamă că orice mișcare ar fi putut sparge 
puţul care îmi conţinea lacrimile. "Sunt?" 

"Nu... ei bine, un pic. Dar rimelul nostru este rezistent la apă, așa că este în regulă." 

"Shh ," a şuierat Bridget. "Nimeni nu plânge". Și-a șters discret o lacrimă de pe obraz. 

Ava s-a apropiat mai mult. 

Fusta rochiei sale superbe, în formă de sirenă, se desfășura în spatele ei într-un nor de tul 
moale, dantelă și mătase, împodobită cu texturi ondulate care semănau cu crestele valurilor 
oceanului. 

Faţa ei era radiantă, ochii strălucitori și zâmbetul și mai strălucitor. 

Arăta atât de frumoasă și de fericită încât pieptul mi s-a încălzit până când nu am mai 
simţit răcoarea toamnei. 

Bridget a fost prima dintre prietenele mele care s-a căsătorit, dar nunta lui Ava m-a 
impresionat la un alt nivel. Ea și Alex au avut poate cele mai întunecate trecuturi și cel mai 
accidentat drum spre fericirea lor de până la adânci bătrâneţi. Să-i văd depășind toate 
acestea pentru a fi în sfârșit împreună a fost incredibil. 

Vizavi de noi, Alex semăna cu o statuie în nemișcarea lui. Era mereu atent la Ava, dar în 
acel moment, o privea de parcă lumea era cerul nopții și ea era singura stea existentă. 

Pentru prima dată, ochii lui nu erau ascunși sub un strat de gheață. Dragostea strălucea, 
atât de clară și de strălucitoare încât eclipsa soarele. 

S-a intensificat când Ava a ajuns la altar, iar el a murmurat ceva care i-a făcut obrajii roz 
de plăcere. 

Privirile lor au zăbovit unul asupra celuilalt înainte de a se întoarce cu fața spre pastor, 
care a început ceremonia oficială. 

"Dragii mei, ne-am adunat astăzi aici pentru a-i celebra pe Alex Volkov și Ava Chen în 
sfânta căsătorie..." 

În timp ce discursul lui continua, ochii mei s-au legat de cei ai lui Christian. 


Buzele noastre s-au curbat și privirile noastre au zăbovit înainte de a ne întoarce atenția 
la nuntă. 

Vechiul eu, nesigur, ar fi continuat să verifice pentru a confirma că el era încă acolo și că 
nu era o fantezie pe care am inventat-o. 

Eu, cea de acum, știam că nu era. 

El era real și, indiferent de ce se întâmpla, va fi mereu acolo. 


Recepţia din ACEA SEARĂ A AVUT LOC în restaurantul podgoriei, care fusese golit pentru a face 
loc unui ring de dans, două mese lungi de banchet și o scenă cu muzică live. Grinzi de lemn 
expuse traversau spațiul, dându-i un aer de farmec rustic, dar nu era nimic rustic în ceea ce 
privește farfuriile de porțelan gravate la comandă, aranjamentele florale de lux în valoare de 
cincizeci de mii de dolari sau cântăreața de renume mondial care cânta pe scenă. 

Așa cum era de așteptat, Alex nu a precupețţit nicio cheltuială. 

"Ar fi trebuit să-i ceri o cadă de diamante", i-a spus Jules lui Ava. "EI ar fi făcut să se 
întâmple." 

Ava avea nevoie de o pauză de la toată agitația necesară miresei, așa că Bridget, Jules și 
cu mine am dus-o într-un colţ, în timp ce restul invitaţilor beau și dansau. 

"Jules", a spus Ava cu răbdare. "Ce m-aș face cu o cadă de diamante la nunta mea?". 

"Rostogolește-te în jurul ei ca o cățea bogată ce ești. Şi o spun în cel mai afectuos mod cu 
putință." Ochii lui Jules străluceau de răutate. "Sau ai putea să le împarți invitaţilor tăi, în 
special minunatelor tale domnișoare de onoare, care foarte mult nu ți-au făcut probleme în 
Barcelona." 

M-am bâlbâit la menţionarea excursiei de burlăcie a Ava. "Jules." 

"Ce? A fost o distracţie inofensivă. Cine ar fi crezut că Alex se va supăra atât de tare pe 
stripteuze? A fost o petrecere a burlăcițelor." 

"Cred că a fost mai puţin partea cu stripteuzele și mai mult partea cu trezitul într-un hotel 
ciudat din Ibiza", a spus Bridget sec. 

"Cred că au fost amândouă", am decis. 

Noi am fost bine, dar băieţii au fost mai puțin încântați când au aflat despre, ei bine, totul. 

Sincer, nu ar trebui să vorbească după ce li s-a întâmplat și după ce s-a întâmplat cu carul 
cu banane. 

"Băieți, vă rog." Ava a ridicat mâna, cu un aer îndurerat. "Fără diamante, fără discuții la 
Barcelona." 

"Bine", a mormăit Jules. "Dar cred că excursia a fost distractivă. A fost ca la facultate din 
nou." 

"Cum a fost la facultate?" Alex s-a apropiat cu Josh, Rhys și Christian în spate. A sărutat-o 
pe Ava pe frunte, iar ea s-a ghemuit lângă el, zâmbetul ei înflorind atât de larg încât m-a făcut 
să zâmbesc. 

"Aseară", a spus Bridget fără probleme, înainte ca Jules să-i rupă artera lui Alex prin 
menționare. "Noaptea fetelor în casă. Exact ca în facultate." 

"Vorbeaţi despre Spania, nu-i așa?" a murmurat Christian când subiectul conversaţiei a 
trecut la alt subiect. 


M-a înfășurat cu braţele pe la spate, învăluindu-mă cu căldură și miresme. 

"Sunt convins că poți citi gândurile." 

Râsul lui mi-a vibrat pe șira spinării. "Expresiile tale vinovate te dau de gol de fiecare 
dată." M-a sărutat pe gât. "Arăţi superb, Butterfly." 

Furnicăturile au curs din locul unde buzele lui îmi atingeau gâtul până în restul corpului 
meu. 

"Și tu la fel. Ți se potrivește să fii cavaler de onoare", am tachinat eu. 

"Nu te obişnui cu ea. Am făcut asta doar pentru că îi datorez o favoare lui Volkov", a spus 
el sec. Se pare că Alex avusese grijă de afacerile lui sau ceva de genul acesta în timpul 
călătoriei noastre în Italia. "Știi cum este să ai de-a face cu Josh atât de des? Trebuia să-l fi 
văzut pe el și pe nenorocitul ăla de plutitor cu banane la petrecerea burlacilor." 

Mi-am înăbușit un râs. 

"Ar fi bine să ai grijă de Ava", spunea acum Josh. "Dacă i se întâmplă ceva, dacă este 
mâncată de un animal sălbatic sau ceva de genul ăsta, te voi vâna și voi folosi un bisturiu în 
moduri care nu sunt aprobate de consiliul medical". 

Rhys a pufnit într-un râs, în timp ce Alex i-a aruncat o privire ironică cavalerului său de 
onoare. "Ce crezi că vom face mai exact în luna de miere?". 

"Mă uit la lei și la alte lucruri la care prefer să nu mă gândesc că le fac cel mai bun prieten 
și sora mea." Josh a tresărit de dezgust. "Poate că ar trebui să mă alătur safariului tău ca să 
stau cu ochii pe lucruri, pentru orice eventualitate." 

Alex și Ava pleacă mâine în luna de miere cu safari /plajă în Kenya și Seychelles. 

A fost o vreme în care aquafobia Ava o împiedica să se apropie de apă, dar a depășit-o de- 
a lungul anilor cu ajutorul lui Alex. 

Jules și-a dat ochii peste cap. "Lasă-i în pace. Nu mergi cu ei în luna de miere”. 

"Ar fi deranjant în atâtea feluri", a adăugat Bridget. 

"Nimeni nu apreciază ideile mele bune", a mormăit Josh. S-a uitat la Rhys cu speranță. 
"Larsen?" 

"Lasă-mă să-ți spun altfel", a spus Rhys. "Dacă ai fi încercat să vii cu mine și cu Bridget în 
luna de miere, te-aș fi aruncat din avion după decolare. Fără parașută." 

Un râs mi-a urcat în gât, dar am ignorat restul certurilor prietenilor mei când Christian 
m-a întors și și-a așezat mâinile pe șoldurile mele. 

"Prietenii tăi sunt altceva." Părea pe jumătate amuzat, pe jumătate îngrozit, chiar dacă 
Alex și Rhys erau și ei prietenii lui. 

"Sunt... unice", am recunoscut râzând. "Dar le iubesc." 

Cumva, patru străini care fuseseră repartizați la întâmplare în aceeași cameră de cămin 
în primul an de facultate au evoluat în ceea ce suntem acum - o familie frumos dezordonată, 
perfect imperfectă, care a trecut prin partea noastră de suișuri și coborâșuri, dar care a reușit 
să treacă de partea cealaltă. 

A fost o perioadă după absolvire când mi-am făcut griji că prietenia noastră se va 
destrăma în afara campusului și a structurii vieților noastre universitare. Anii au dovedit că 
nu era adevărat. De fapt, prietenia noastră s-a întărit după ce a fost testată de viaţa reală. 

Natalia era sora mea de sânge, dar Ava, Bridget și Jules vor fi întotdeauna surorile mele 
prin alegere. 

"Dacă ești în stare, vreau să te duc undeva după recepție", a spus Christian, scoțându-mă 
din gândurile mele. "Va fi o călătorie rapidă. Maxim două zile." 


Sprâncenele mele s-au ridicat. "Unde?" 

"Este o surpriză." M-a sărutat. "Ai încredere în mine." 

Am făcut-o. 

"Ar trebui să fac o fotografie a acestui moment", a trasat Rhys în timp ce el și Bridget 
treceau pe lângă noi. Prietenii mei se împerecheaseră pentru a dansa după ce muzica a trecut 
la o melodie lentă, iar verișoara lui Ava, Farrah, și soțul ei, Blake, i-au tras pe ea și pe Alex 
deoparte. "Un Christian Harper îndrăgostit de Christian Harper. Ce priveliște. Ar trebui să 
transmit asta la rețeaua de absolvenți de la Harper Security. Băieţilor le-ar plăcea la 
nebunie." 

Christian și-a îngustat ochii. "Ești unul care vorbește, Larsen. Nu am văzut poze cu tine 
participând la o petrecere regală săptămâna trecută? Cu o pisică în poala ta, nu mai puţin.” 

Culoarea a crescut pe pomeţii lui Rhys. "Nu a fost o petrecere de ceai ," a mârâit el. "A fost 
o ceremonie de prânz, iar Meadows se supără când o lăsăm singură prea mult timp. Cel puţin 
nu am cumpărat toată nenorocita de iarbă de grâu din magazinul alimentar..." 

Bridget mi-a atras atenţia și a clătinat din cap. 

Bărbaţi, a spus ea, cu o expresie de afecțiune exasperată. 

Mi-am înăbușit un râs. 

Băieţii nu recunoșteau niciodată, dar insultele și certurile lor erau modul în care își arătau 
afecțiunea unul față de celălalt. 

Și în timp ce mă legănam pe muzică în braţele lui Christian, ascultând glasul liniștitor al 
vocii lui și căldura familiară a râsului prietenilor mei, am simţit ceva ce mi-a scăpat o mare 
parte din viaţă. 

Fericirea, în forma ei cea mai pură și mai completă. 


55 
CHRISTIAN 


ÎN NOAPTEA DE DUPĂ nunta soţilor VOLKOV, AM zburat cu Stella și cu mine în oraşul meu natal. 

Nu mai pusesem piciorul în Santa Luisa, California, de când părinţii mei muriseră. 
Trecuseră două decenii, dar micul orășel de la malul mării de pe coasta de nord a rămas 
același. 

Străzi liniștite, un centru pitoresc, clădiri colorate din stuc. 

Întoarcerea aici a fost ca o întoarcere în timp. Mă schimbasem, dar toate celelalte lucruri 
rămăseseră la fel. 

Stella era liniștită când ne-am oprit în fața unui depozit din cartierul industrial pustiu al 
orașului. Mașina noastră era singura de pe stradă, iar multe dintre ușile metalice ale 
depozitelor ruginiseră din cauza nefolosirii, inclusiv cea din fața noastră. 

Nu-i spusesem Stelei scopul vizitei noastre, dar ea știa că am crescut aici și, prin urmare, 
vizita trebuie să aibă legătură cu părinții mei. 

Avea dreptate. 

Am apăsat un buton, iar ușa depozitului s-a deschis cu un geamăt. Un nor de must stătut 
s-a revărsat înainte de a se dizolva în soarele demult uitat. 

"Oh, Doamne." Șoapta uimită a Stelei a răsunat în cameră când am intrat înăuntru și a 
văzut ce conţinea. 

Zeci de opere de artă umpleau spaţiul mic, de la picturi în ulei nepreţuite la mici sculpturi 
moderne. Multe dintre picturi se ofiliseră după douăzeci de ani de neglijenţă, dar câteva piese 
rezistente au rămas intacte. 

"Bine ați venit la moștenirea mea, comoara furată de tatăl meu", am spus, cuvintele fiind 
atât goale, cât și autoironice. "Mama mi-a dat locaţia în biletul ei." 

Fusese codificat - ea știa cât de mult îmi plăceau puzzle-urile încă de când eram copil - 
dar nu încercasem să-l sparg până acum câteva săptămâni. Mi-a luat mai puţin de un minut. 

"Aţi mai fost în vizită până acum?" a întrebat Stella cu blândețe. 

"Nu." 

Făcusem aranjamentele virtuale înainte de a ajunge, dar era prima dată când o vedeam 
în persoană. 

Am crezut că vederea moștenirii tatălui meu mă va înfuria. Pentru asta își dedicase timpul 
și energia în locul singurului său fiu. Asta l-a ucis pe el și, prin extensie, pe mama mea și 
familia noastră. 

Ar fi trebuit să simt aceeași furie pe care o simțisem când am citit prima dată biletul de 
adio al mamei mele. 

În schimb, nu am simţit nimic în afară de dorinţa copleșitoare de a o arde până la temelii 
- nu din răutate, ci din cauza epuizării. 

M-am săturat de șoaptele fantomelor din trecutul meu. 

Stella și-a trecut degetele peste o sculptură din apropiere. De pe ele s-a desprins o peliculă 
subțire de praf. 

"Ce ai de gând să faci cu toate astea?" 

"Dacă nu pot fi salvate, distrugeţi-le. Dacă sunt, donaţi-le sau returnațţi-le proprietarilor 
inițiali." 

Totul în mod anonim, bineînţeles. 


"Doar că..." M-am oprit în fața unui tablou cunoscut. "Acesta." 

Rama sa aurie strălucea în lumina slabă, iar maro și verdele împroșcau pe ea o 
aproximaţie hidoasă a artei. 

"Magda ," a presupus Stella. "O recunosc din galeria lui Dante". 

"Da." 

Am băgat biletul mamei mele înapoi în ramă, apoi, în cele din urmă, l-am pus pe Dante să 
o trimită înapoi acolo unde îi era locul. 

M-am uitat fix la vârtejurile de culoare până când acestea s-au estompat într-un 
caleidoscop întunecat. 

În retrospectivă, ea a fost atât de lipsită de importanţă. O problemă complicată creată de 
mine, fabricată pentru a mă proteja de trecutul meu. 

Toată lumea credea că este importantă pentru că conținea un mare secret de afaceri sau 
o revelație șocantă, când adevărul era mult mai simplu. 

Ea reprezenta partea din trecutul meu pe care nu reușisem niciodată să o uit. O rană pe 
care am acoperit-o cu bandaje temporare pentru a ascunde boala care mă mânca din interior 
spre exterior de zeci de ani. 

Nu am mai vorbit până când nu am dus tabloul pe un teren liber de lângă depozite. 

În afară de clădiri, nu era nimic în jur în afară de metal și beton. O pasăre zbura deasupra 
capului, ciripitul ei răsunând în spaţiul larg deschis, iar soarele fierbinte bătea cu o 
intensitate neobișnuită. 

A fost ultima dată când am mai pus piciorul în Santa Luisa. Aș putea la fel de bine să plec 
cu un bang. 

Am luat o brichetă din buzunar și am deschis-o. 

"Ți-e frică de foc, Butterfly?" 

Stella a clătinat din cap și și-a strecurat din nou mâna în a mea. "Nu." 

"Bine." 

Am ținut bricheta în dreptul tabloului. Uleiurile erau atât de combustibile încât flăcările 
au izbucnit aproape imediat, înghițind tabloul și scrisoarea pe care o conţinea. 

Am privit fără pasiune cum focul transforma moștenirea mamei mele într-o grămadă 
înnegrită, de nerecunoscut, dar când Stella mi-a strâns mâna, i-am dat și eu o mică strângere. 

Aș fi putut face asta de unul singur, dar am vrut să fie cu mine. Dacă nu ar fi fost ea, aș fi 
ținut în continuare acel tablou, urându-l, dar neputând să-l părăsesc în același timp. 

Dar acum că aveam în sfârșit un viitor pentru care merita să trăiesc, era timpul să renunţ 
la trecut, o dată pentru totdeauna. 


56 
STELLA 


UN AN mai târziu 

Am privit din culise cum Ayana, cel mai sexy top model al momentului, se plimba pe 
trotuar. Pielea ei întunecată și fără cusur strălucea sub lumini și oferea contrastul perfect 
pentru piesa de încoronare a colecției mele: o rochie purpurie izbitoare care putea fi purtată 
ziua sau noaptea, în funcție de modul în care era accesorizată. 

Restul modelelor au urmat-o în spatele ei pentru ultimul pas până când au ieșit cu toții 
de pe podium. 

"Stella, du-te." Noul meu asistent Christy m-a împins. "Este momentul tău să strălucești!" 

Da. Pot să fac asta. 

Am respirat adânc și am ieșit, la început timid, apoi mai încrezător, pe măsură ce 
aplauzele se intensificau. 

Am făcut o plecăciune, pielea mi se încălzea de plăcere. 

Prima mea prezentare de modă la Milano. 

După zeci de nopţi nedormite, atacuri de panică și crize de îndoială de sine, în sfârșit se 
terminase și, după cum se auzea în jurul meu, fusese un succes răsunător. 

Nu-mi venea să cred. 

Am reușit. Un zâmbet mi s-a răspândit pe față. Am reușit! 

Era greu de imaginat că a trecut doar un an de la lansarea oficială a mărcii Stella Alonso. 
Profilul său a crescut vertiginos într-un timp uimitor de scurt datorită sprijinului lui Bridget, 
care purta cel puțin un articol de-al meu la fiecare eveniment public, dacă era posibil. De la 
ea, șoaptele despre marcă s-au răspândit în alte colţuri ale Europei și apoi la Hollywood, 
unde, în cel mai suprarealist dintre momente, am văzut-o pe Kris Carrera-Reynolds pășind 
pe covorul roșu purtând unul dintre modelele mele. 

Soţul ei, starul de filme de acțiune Nate Reynolds, a câștigat primul său Oscar în acea 
noapte. 

De atunci, a fost o ascensiune constantă. 

Brady nu mai era managerul meu de când mă retrăsesem din conturile mele personale 
pentru a mă concentra pe brand, dar încă vorbeam des cu el. De asemenea, devenisem 
prietenă bună cu Lilah. Ea nu a putut veni în seara asta din cauza propriului ei spectacol, dar 
a avut un rol esenţial în a mă ajuta să încep. 

Nu eram suficient de naiv încât să cred că valul meu mare va dura o veșnicie, dar aveam 
de gând să mă bucur de el cât timp va dura. 

"Du-te, Stella!" O voce cunoscută s-a ridicat deasupra vacarmului. "Ai dat lovitura, iubito!" 

Am căutat prin mulțime până când ochii mei au aterizat pe un grup de fețe cunoscute din 
primul rând. Zâmbetul meu a crescut. 

Sala era plină de oameni din lumea modei și de celebrităţi, dar oamenii la care ţineam cel 
mai mult erau chiar în fața mea. 

Alex și Ava, care străluceau de sarcină. Era în luna a patra, iar burtica abia începuse să i 
se vadă. 

Rhys și Bridget, care a fost regală ca întotdeauna în rochia albastră Stella Alonso, care a 
devenit un hit cult. 


Josh și Jules, care a strigat declaraţia "kicked ass" și părea că e pe cale să fugă pe scenă 
până când Josh a tras-o înapoi. 

Și familia mea, ale cărei raze de mândrie mi s-au încolăcit în piept și s-au așezat acolo ca 
o pătură caldă. Mama mea, tata, sora mea... erau cu toţii acolo. 

Relația noastră a parcurs un drum lung în ultimul an. Nu era perfectă, dar ce familie era? 

Ceea ce conta era că au venit. 

În cele din urmă, privirea mea a ajuns la cea mai importantă persoană din încăpere. 

Era înfășurat pe scaunul său într-o rochie de lână și mătase italiană, atât de frumoasă 
încât ar fi putut să pozeze el însuși pe scenă dacă aș fi creat îmbrăcăminte pentru bărbați. 

Christian nu a strigat și nu a aplaudat ca toți ceilalți, dar curbura buzelor sale și căldura 
din ochii săi au spus mai mult decât ar putea spune cuvintele. 

Inima mea s-a umflat în piept. 

Te iubesc, i-am spus cu glas tare. 

Acele bălți de whisky străluceau și dansau sub luminile slabe. 

Nu era nevoie să o spună pentru ca eu să-l aud. 

Și eu te iubesc. 


DUPĂ SPECTACOLUL MEU, Christian și cu mine am mai stat două nopţi în Milano, înainte de a 
mă duce la Positano. 

Protestam cu jumătate de gură, spunând că am prea multă treabă ca să plec în vacanţă, 
dar, sincer, nu era nevoie de prea mult pentru a mă convinge. 

M-am îndrăgostit de Coasta Amalfitană înainte de a o vizita, iar după ce am vizitat-o m- 
am îndrăgostit și mai mult. 

Mirosul de sare și de apă mi-a umplut nasul în timp ce mergeam pe plajă. 

Niciodată nu mi-aș fi revenit de cât de frumos era acest loc. Nu doar pentru cum arăta, ci 
și pentru ceea ce a însemnat pentru mine și pentru Christian. 

Nu a fost sămânţa iubirii noastre. Aceasta a fost plantată cu mult înainte de a pune 
piciorul în Italia. Dar a fost locul în care a înflorit, desfășurându-se sub cerul mediteranean 
ca cea mai frumoasă pânză din lume. 

"Un penny pentru gândurile tale." Christian a mers alături de mine, costumele sale fiind 
schimbate cu o cămașă de in și pantaloni casual. 

"Doar un bănuţț? Credeam că ești miliardar." 

"Un sfert atunci. Ultima ofertă", a spus el cu seriozitatea cuiva care negociază un contract 
de mai multe milioane de dolari. 

Am râs. "Bine, o iau, dar gândurile mele s-ar putea să fie prea sentimentale pentru tine." 
Am privit marea, cuvintele mele fiind înmuiate de reminiscențe. "Mă gândesc la prima 
noastră călătorie aici și la cât de mult iubesc acest loc. Am vizitat multe locuri împreună, dar 
Italia... Italia va fi întotdeauna specială." 

"Mă bucur că așa crezi." Murmurul de catifea al lui Christian mi-a periat pielea, împreună 
cu o asprime ciudată pe care nu o mai auzisem până atunci. "Nu m-am putut decide dacă să 
fac asta în Hawaii sau în Italia, dar se pare că am făcut alegerea corectă." 

"Ce să fac?" M-am întors, iar respiraţia a dispărut din plămânii mei. 


Pentru că în fața mea, încadrată de dealuri acoperite de culori pastelate și de nuanțele 
aurii ale apusului de soare, era o priveliște pe care nu o anticipasem niciodată. 

Christian Harper în genunchi, cutia de catifea deschisă în mână pentru a dezvălui un inel 
cu diamante orbitor, încrustat cu smaralde. 

Lacrimile mi-au încețoșat vederea în timp ce mi-am dus o mână la gură. 

Când a vorbit din nou, rugozitatea ciudată era încă acolo, dar era împletită cu atât de 
multă dragoste și speranță încât îmi restrângeau lumea la acest moment cu acest om. 

"Stella, vrei să te căsătorești cu mine?" 


EPILOGUL 
STELLA 

Patru ani mai târziu 

"Ia-ţi liber vinerea de vară", i-am spus asistentei mele. Eu și Christy ne-am oprit în fața 
biroului meu. "Pot supraviețui o după-amiază de una singură”. 

"Eşti sigur? Eu pot..." 

"Da. Du-te." Am alungat-o. "Bucură-te de vreme. E superb afară." 

"Bine", a spus ea cu reticență. "Trimite un mesaj sau sună dacă ai nevoie de ceva. Ceea ce 
îmi amintește că am uitat un lucru." Un zâmbet șiret a înlocuit neliniștea ei de a pleca mai 
devreme de la serviciu, chiar dacă făcea parte din politica de concediu a companiei. "Ai un 
vizitator”. 

Mi-am încruntat sprâncenele atât din cauza adăugării neașteptate la programul meu, cât 
și din cauza sclipiciului răutăcios din ochii ei. "Cine..." 

Întrebarea mea s-a întrerupt cu o inspirație ascuţită când am deschis ușa şi am văzut cine 
se afla înăuntru. 

Costum întunecat. Ochi de whisky. Și un buchet cu cei mai frumoși trandafiri pe care i-am 
văzut vreodată. 

Un zâmbet lent și devastator i s-a răspândit pe față când m-a văzut. 

Lângă mine, Christy a suspinat și a leșinat vizibil. 

Nu a fost singura. 

Chiar și după trei ani de căsnicie, zâmbetul acela nu a încetat niciodată să-mi facă inima 
să tresalte. 

"Bună dimineața, Butterfly." Timbrul leneș al vocii lui mi-a trimis un fior de căldură în 
stomac. 

"Ce faci aici?" Am răsuflat. "Credeam că ești într-o călătorie de afaceri." 

Plecase la Londra cu două zile în urmă și nu trebuia să se întoarcă decât duminică. 

"Am zburat înapoi mai devreme." A ridicat din umeri cu dezinvoltură. "Mi-a fost dor de 
tine." 

A fost un lucru bun că încă mă țineam de clanţă. Altfel, m-aș fi putut topi direct pe podea. 

"Ahem." Christy și-a curăţat gâtul. "O să mă duc acum în acea vară, vineri. Să ai un 
weekend plăcut." 

Mi-a făcut cu ochiul înainte de a pleca. 

Aș fi fost umilită de insinuarea din vocea ei dacă nu aș fi fost atât de distrasă de superbul 
specimen masculin care stătea la mai puţin de un metru și jumătate. 

"Au trecut cinci minute, doamnă Harper”, a trasat Christian. "Ai de gând să-l faci pe soțul 
tău să aștepte și mai mult pentru un sărut?" 

"Tu", am spus eu. "Eşti de necrezut." 

Apoi am alergat și mi-am aruncat brațele în jurul gâtului lui, inima mi s-a umflat în timp 
ce hohotul râsului lui umplea camera. 

L-am sărutat, absorbindu-i gustul și mirosul ca și cum am fi fost despărțiți de luni de zile, 
nu de zile. 

"Nu pot rata ocazia de a-mi vizita talentata soție la birou", a spus el când ne-am despărțit 
în sfârșit. Și-a înfășurat braţele în jurul taliei mele, în timp ce eu mi-am îngropat fața în 


pieptul lui și am respirat parfumul bogat și familiar al lui. Era mirosul iubirii, al confortului 
și al siguranţei. Mirosul meu preferat din întreaga lume. "Birouri în Soho. Ai reușit în mod 
oficial, Stella Alonso Harper." 

Marca Stella Alonso s-a extins rapid în ultimii ani, incluzând haine, accesorii și parfumuri. 
Biroul său s-a extins în consecinţă. 

Am zâmbit la tachinările lui Christian, dar m-a lovit un fior brusc de melancolie. 

Ne-am mutat la New York după ce ne-am căsătorit, iar ambele noastre afaceri aveau acum 
sediul în Manhattan. 

Jules și Ava au rămas în D.C., dar noi trei, plus Bridget, ne vedeam personal cel puţin de 
două ori pe an: o dată pentru excursia noastră anuală între fete și o dată de sărbători. 

Familia mea mă vizita de câteva ori pe an și viceversa. 

A fost o viață minunată, dar a existat o persoană care mi-a lipsit foarte mult. 

"Mi-aș dori ca Maura să fie aici să vadă", am spus încet. "l-ar fi plăcut la nebunie." 

Maura reușise să ajungă la nunta noastră, unde fusese cea mai lucidă pe care o văzusem 
în ultimii ani. 

O lună mai târziu, imediat după ce eu și Christian ne-am întors din luna de miere, a murit 
în somn. 

Am fost devastată, dar știam că era pregătită să plece și că acum era într-un loc mai fericit. 
Chiar dacă nu-și amintise de mine în ultimii ani din viața ei, o parte din mine se întreba dacă 
nu cumva aștepta ca eu să-mi găsesc casa înainte de a pleca. 

"Ea știe." Christian părea atât de încrezător încât l-am crezut. 

"De când ai devenit tu optimistul dintre noi doi?”. 

"De când m-am căsătorit cu tine." Și-a trecut o mână pe spatele meu. "Dau vina pe acele 
smoothie-uri cu iarbă de grâu pe care mă pui să le beau în fiecare dimineaţă. Trebuie să fie 
cu ceva." 

Izbucnirea mea de râs mi-a spulberat melancolia rămasă. "Îţi vor prelungi durata de viaţă, 
domnule Harper. Vreau mulţi, mulţi ani cu tine." 

"Nu de ani de zile, dragă. Pentru totdeauna." Christian mi-a înclinat bărbia în sus, iar 
inima mea a vibrat din nou. "Dar, pentru orice eventualitate, ar trebui să profităm la 
maximum de ceea ce avem." 

O jumătate de gâfâit, jumătate de râs mi-a ieșit pe gât când a măturat hârtiile de pe birou 
și m-a așezat deasupra lui. 

"Christian ," l-am admonestat eu fără foc. "A fost o săptămână de muncă!" 

"O să curăț mai târziu", a spus el leneș. "Dar între timp, mă pot gândi la câteva moduri de 
a mă revanșa față de tine." 

Apoi a îngenuncheat în fața mea și mi-a desfăcut picioarele și, dintr-o dată, munca a fost 
ultimul lucru la care m-am gândit. 


CHRISTIAN 
Un lucru pe care nu mi l-a spus nimeni despre faptul că sunt căsătorit a fost cât de des 
trebuie să interacționez cu prietenii soției mele. 


Sărbătorile, zilele de naștere, petrecerile la cină atunci când erau în oraș... calendarul 
meu, cândva orientat spre afaceri, era acum plin de lucruri precum nopțile nenorocite de pe 
Broadway și Crăciunul la familia von Ascheberg. 

Am găzduit alternativ sărbătorile, așa că anul acesta am fost la vila de vacanţă a lui Rhys 
și Bridget din Costa Rica. 

Mai exact, ne aflam în sufrageria lor pentru seara anuală de jocuri de societate din ajunul 
Crăciunului. 

Mi-am terminat vinul și am așteptat inevitabilele plângeri. Se întâmpla în fiecare an. 

"Nu se poate să nu trișezi." Josh se uita cu neîncredere la tabla de Monopoly. Exact ca la 
ceas. "Cum reușești să câștigi de fiecare dată?" 

"Ce pot să spun? Lucrez în domeniul imobiliar", a tras de limbă Alex. "Poate că dacă am 
juca un joc de societate medical, ai putea avea o șansă." 

"Refuz să cred." Josh s-a aşezat înapoi pe cocoaşă. "În fiecare Crăciun..." 

"Așa, așa." Jules l-a mângâiat pe braţ. "Este doar un joc de societate." 

Inelul ei cu diamant sclipea sub lumini la fiecare mișcare. Ea și Josh se logodiseră în sfârșit 
vara trecută, deși nu stabiliseră încă data nunții. 

"Nu este doar un joc de societate, Red. Este mândria mea. Demnitatea mea. E demnitatea 
mea..." 

"Bani falși?" Ava a ridicat o sprânceană. "Spui același lucru în fiecare an." 

"Da, ei bine, asta nu înseamnă că este mai puțin adevărat", a bombănit Josh. S-a aplecat 
până când a ajuns la nivelul ochilor nepoatei și nepotului său de trei ani și jumătate. "Tatăl 
vostru este un trișor”. 

Niciunul dintre copii nu părea impresionat de acuzaţia lui. 

"Tata a câștigat!" Sofia a insistat. 

"Așa este, Micuţule Soare." Alex a aruncat o privire îngâmfată în direcţia lui Josh înainte 
de a o lua pe sus și de a o săruta pe obraz. Ea a chicotit de încântare. "Unchiul tău Josh este 
un ratat înrăit". 

Fratele ei geamăn, Niko, s-a așezat pe cocoașă și a bătut tabla cu pumnii mici. "Unchiule 
ratat! Tata câștigător!" 

Piesele de Monopoly au zburat de la forţa loviturilor sale. 

Am înjurat în tăcere când unul dintre ei a aterizat în vinul meu. Nu aveam cum naiba să 
beau și restul când acesta fusese mânjit de o piesă de joc murdară. 

Între timp, Josh l-a abordat jucăuş pe Niko, care a ţipat de râs când a început să-l gâdile. 

"Nu-mi vine să cred că m-ai trădat în halul ăsta, amice", a mârâit Josh, cu vocea plină de 
amuzament. "Ar trebui să fim o echipă." 

Alături de ei, fiica lui Bridget și a lui Rhys le privea hârjonirea cu o expresie mistificată, 
mult prea matură pentru vârsta ei. 

Cu părul ei blond și ochii gri, micuța Camilla von Ascheberg era o clonă în miniatură a 
părinților ei. De asemenea, arăta surprinzător de regală pentru un copil de doi ani în rochia 
ei albastră și în fundița de păr asortată. 

Fruntea i s-a încreţit când Josh și Niko au răsturnat din greșeală un pahar cu apă. 

"Tati." A tras de mâneca tatălui ei și a arătat spre vărsare. 

Aș fi putut jura că am auzit o notă de dezaprobare. 

"Nu-ţi face griji pentru asta, dragă." Rhys a suspinat. "Se întâmplă în fiecare an." 


"N-am crezut niciodată că voi spune asta, dar copilul lui Rhys este singurul care nu este o 
mică teroare", i-am murmurat Stelei. Cel puţin Camilla a avut decenţa să stea nemișcată. 

Am privit, îngrozită, cum Sofia se juca cu părul lui Alex. 

"Tati! Braids!" A răsucit șuvițele în ceva care nu semăna deloc cu o împletitură. "Uite!" 

"Arată grozav", a spus el cu indulgență, în timp ce ea continua să-i masacreze părul 
perfect coafat. 

Eram convinsă că un impostor a făcut schimb de corpuri cu Alex, de obicei rece ca gheața, 
în ziua în care a devenit tată. Nu avea sens. 

Stella a râs. "Gemenii sunt adorabili, și tu știi asta." 

"Nu știu așa ceva", am spus, chiar dacă, în ceea ce privește copiii, Sofia și Niko erau destul 
de drăguți. 

M-am uitat înapoi la Rhys. 

"Credeam că a fost rău să te văd biciuit pentru o singură fată", am trasat eu, în timp ce el 
și Bridget răcneau pe o Camilla care acum chicotea. "Cu două e și mai rău." 

Acum, după ce jocul se terminase, restul grupului se despărțise pentru a-și vedea de 
treburile lor până la cină. 

Josh încă încerca (și nu reușea) să-l facă pe Niko să spună că unchiul Josh este un 
învingător. 

Ava le făcea poze lui Alex și Sofiei, care trecuseră la a se cățăra pe tatăl ei de parcă ar fi 
fost o sală de gimnastică în junglă. 

Stella s-a așezat lângă mine, urmărindu-ne conversaţia cu amuzament. Era obișnuită cu 
prietenia mea ciudată cu Rhys. Odată, a încercat să o numească o relație de bromance, pe 
care am respins-o imediat. 

Absolut deloc. Nu eram genul de tip bromance, și nici Rhys, care părea imperturbabil la 
ultimul meu comentariu. 

"Vorbești mult sh-fudge pentru cineva care a mâncat deja o dată cuvinte", a amendat el 
când Bridget i-a aruncat o privire de avertizare. 

"Haide, dragă. Să mergem să ne uităm la florile frumoase în timp ce tatăl tău discută cu 
unchiul Christian." A luat-o în brațe pe Camilla și a dus-o în grădini, fără îndoială îngrijorată 
că vom aluneca în orice secundă în blasfemie. 

"Mă voi întoarce și eu", a spus repede Stella. "Mă duc să aduc niște apă”. 

Am așteptat până când a plecat înainte de a arcui o sprânceană la Rhys. "Habar n-am 
despre ce vorbeşti." 

"Sigur că nu, domnule "Nu cred în dragoste'." 

Agitaţia mi s-a aprins în piept. "Încă mai vorbeşti despre asta? Au trecut cinci..." Mi-am 
coborât vocea pentru ca Sofia și Niko să nu mă audă. "Cinci ani nenorociti." 

"Oh, o să te bat la cap cu asta pentru tot restul vieţii noastre, așa că obișnuiește-te cu asta”, 
a spus Rhys. "lar când vei avea copii, îți vei mânca din nou cuvintele". S-a aplecat pe spate și 
și-a legat mâinile la ceafă cu un zâmbet îngâmfat. "Un bun istoric al acestui lucru se întâmplă." 

Nu-i suportam fundul. 

Înainte de a putea răspunde, Stella şi-a scos capul din bucătărie. "Christian? Poţi să vii 
aici? Am nevoie de ajutorul tău cu ceva." 

"Vin imediat." M-am ridicat şi l-am fixat pe Rhys râzând cu o privire rece. "În timp ce eu 
îmi ajut soția , tu gândește-te la momentul în care Camilla va crește și va începe să se 
întâlnească", am spus, ștergându-i zâmbetul de pe față. "Distracţie plăcută." 


Satisfacția m-a umplut când i-am auzit mârâitul lui scăzut. 

Când am intrat în bucătărie, am găsit-o pe Stella dând pe gât ceea ce trebuie să fi fost al 
cincilea pahar de apă din acea seară. 

"Eşti sigur că nu vrei vin?" Nu era o mare băutoare, dar de obicei bea un pahar sau două. 
"Este o recoltă grozavă." 

"Da, sunt sigur." Și-a pus paharul jos și s-a uitat la mine cu o expresie ciudat de nervoasă. 
"Nu pot să beau alcool acum". 

A spus-o cu înțeles, de parcă ar fi trebuit să știu ce înseamnă asta. 

De ce ar fi contat că nu bea alcool? De acord, a fost un pic ciudat că ea... 

Nu pot să beau alcool acum. 

Am reluat cuvintele ei. 

Nu pot. Nu nu vreau. 

Nu putea să bea alcool, ceea ce probabil însemna... 

Pulsul meu a încetinit într-o bătaie lungă și neîncrezătoare. 

"Nu am vrut să-ți spun în faţa celorlalţi, dar nici nu mai puteam aștepta." Vocea Stelei s-a 
coborât. "Christian, sunt însărcinată." 

"Eşti însărcinată", am repetat. 

Cuvintele au răsunat în capul meu, prea aurite de șoc pentru a le asimila pe deplin. 

Stella a confirmat cu o mișcare din cap, faţa ei strălucind de emoție și nervozitate în egală 
măsură. 

Însărcinată. Bebeluşi. Copilul nostru. 

Respirația mi-a părăsit plămânii dintr-o singură lovitură. 

Am închis distanţa dintre noi cu doi pași lungi și am sărutat-o cu ferocitate, inima îmi 
bătea destul de tare încât să mă învineţească. 

Uitaţi orice gând lipsit de caritate pe care îl aveam despre copii. 

Urma să fim părinți. Aveam să fiu tată și aveam să o văd pe Stella înflorind cu copilul 
nostru. Un băieţel, poate, cu bucle și piele brună. Sau o fetiță cu ochii verzi și zâmbetul dulce 
al mamei sale. 

O protecţie feroce m-a cuprins în piept. 

Copilul nici măcar nu se născuse și deja voiam să îi păzesc cu prețul vieții mele. 

Un băiat sau o fată, nu conta. Tot ce conta era că erau ai noștri. 

"Asta înseamnă că ești fericit?" a întrebat Stella cu speranță când ne-am despărțit. 

Râsul meu era aspru de emoție. "Bineînțeles că sunt fericit, dragă. Cum aș putea să nu 
fiu?" 

Trebuia să găsesc cel mai bun obstetrician din țară cât mai repede posibil, să refac 
apartamentul (care în prezent era cât se poate de neprotejat pentru copii), să o duc pe Stella 
la cumpărături pentru haine de maternitate, să rezerv o lună pentru copil... 

"Ei bine, tocmai ai numit copiii prietenilor noștri mici terori, așa că..." Vocea ei avea o notă 
tachinătoare. 

"Da, dar nu va fi copilul nostru." 

Copilul nostru nu ar face niciodată cu părul meu ceea ce Alex a făcut cu al lui. 

Stella mi-a aruncat o privire ironică. "Oricât de mult mi-ar plăcea să cred că bebelușul 
nostru va fi primul bebeluș din lume care nu ţipă și nu plânge, există o șansă ca acest lucru 
să nu se întâmple. Vreau să fii pregătit". 


"Nu-mi pasă. Ar putea să țipe și să plângă cât vor, și tot ar fi ca mama lor." l-am atins 
buzele cu ale mele. "Perfect." 

Un mic fior de plăcere i-a străbătut corpul. 

"Am avut dreptate în urmă cu atâţia ani", a murmurat ea. "Tu, Christian Harper, ești un 
suflet moale." 

Am râs încet. "Doar pentru tine, Butterfly." 

Mi-am sărutat din nou soția și am lăsat căldura ei să mă învăluie în timp ce râsetele 
prietenilor noștri se auzeau din sufragerie. 

Scena a fost atât de ieftină și de confortabilă încât eu, cea de dinainte de Stella, aș fi 
dispreţuit-o din principiu. Dar asta era diferența dintre atunci și acum. 

Pe vremuri, nu credeam în dragoste. 

Acum, îmi dau seama că dragostea a fost ultima piesă care lipsea din puzzle-ul vieții mele. 

Cu ea, eram în sfârșit întreg. 

KKK 

Eşti interesat de povestea lui Dante și Vivian? Comandă acum King of Wrath pentru 
prima carte dintr-o serie romantică plină de aburi, având ca temă cele şapte păcate de 
moarte. 


Pentru conținutul bonus al seriei Christian/Stella și Twisted, dați click aici sau tastați acest 
link în browserul dumneavoastră: https:// BookHip. com/ STFFHMM 


Vă mulțumim că ați citit Minciuni răsucite! Dacă ţi-a plăcut această carte, ți-aş fi 
recunoscătoare dacă ai putea lăsa o recenzie pe platforma (platformele) pe care o alegi. 


Recenzile sunt ca niște sfaturi pentru autor, și fiecare ajută! 


Cu multă dragoste, 
Ana 


P.S. Vreţi să discutați despre cărțile mele și alte giumbușlucuri amuzante cu cititori care 
gândesc la fel? Alătură-te grupului meu exclusiv de cititori , Ana's Twisted Squad! 


REGI AI PĂCATULUI 
O serie de standalones interconectate 


Regele Mâniei 


SERIILE TWISTED 
O serie de standalones interconectate 


Dragoste răsucită 
Jocuri Twisted 
Ură răsucită 
Minciuni întortocheate 


IF LOVE SERIES 


Dacă ne vom mai întâlni vreodată (Duet Book 1) 
Dacă soarele nu apune niciodată (Duet Book 2) 
Dacă dragostea ar avea un preț (Standalone) 
Dacă am fi fost perfecţi (Standalone) 


Păstraţi legătura cu Ana Huang 
Grup de cititori 
Site web 
Bookbub 
Amazon 
Instagram 
TikTok 
Goodreads 
Facebook 


Înscrieţi-vă în lista de corespondenţă a Anei pentru a primi actualizări exclusive, conţinut și 
cadouri! 


RECUNOŞTINȚE 


Pentru cititorii mei - Vă mulțumesc pentru dragostea pe care ați arătat-o lui Christian, Stella 
și întregii familii Twisted. Sunteţi cea mai bună parte a vieții mele de autor, iar mesajele 
voastre amabile, recenziile, postările și editările îmi fac mereu ziua mai bună. Vă ador. 

Pentru Becca - Îți mulțumesc că ai fost stânca mea şi majoreta mea în tot acest proces. A 
fost nevoie de multe nopți târzii, apeluri lungi și mesaje frenetice, dar am reușit! 

Pentru Amy și Britt - Vă mulțumesc pentru ochiul vostru ascuțit și pentru că aţi acceptat 
termenele mele strânse. Sunteţi niște vedete! 

Pentru Brittney, Sarah și Rebecca - am început cu Rhys și Bridget și acum suntem aici. 
Mulţumesc că aţi fost alfasul meu. Voi îmi faceţi poveștile să strălucească și nu aș fi putut face 
asta fără voi. 

Pentru Salma - videoclipurile și reacțiile tale sunt totul! Reacţiile tale au fost atât de utile, 
iar tu ești cu adevărat o bijuterie în lumea cărților. 

Pentru Aishah - ai fost acolo încă de la început și sunt atât de recunoscătoare că te-am 
avut nu doar ca cititor, ci și ca prieten. De la sugestiile tale de cântece și agenda de cărți de 
bucate Twisted (jur că aș face-o dacă aș putea) până la afecțiunea ta profundă pentru 
papagalul Leather, îmi înveselești mereu ziua. 

Pentru Amber și Michelle - Vă mulţumesc că mă menţineţi sănătoasă și că acceptați cu 
ușurință întrebările aleatorii pe care le pun pe chat-ul de grup fără niciun avertisment. Acest 
Peşti indecis nu ar ști ce să facă fără voi. 

Pentru Trinity - Vă mulțumesc pentru că v-aţi ocupat de toate cererile mele de ultim 
moment. Sunteţi cei mai buni! 

Pentru Quirah - Mulţumesc ca întotdeauna pentru frumoasa copertă. 

Pentru Kimberly Brower - Mulţumesc pentru tot ceea ce faci. Sunt nespus de 
recunoscător că ești agentul meu. 

În cele din urmă, minunatelor doamne de la Valentine PR - vă mulțumesc pentru munca 
voastră și pentru că ați făcut posibilă această lansare. Vă apreciez! 


xo, Ana 


DESPRE AUTOR 


Ana Huang este o autoare de romane de dragoste New Adult și contemporane, cu o slăbiciune pentru angoasă și alphas. 


Poveștile ei variază de la cele mai ușoare până la cele mai întunecate, dar toate au HEA-uri cu o mulțime de glume și leșinuri 
presărate în ele. 


Pe lângă citit și scris, Ana iubește să călătorească, este obsedată de ciocolata caldă și are mai multe relații cu iubiţi fictivi.