Peter Swanson — Cei care merita sa moara

CEI CARE MERITĂ 
SĂ MOARĂ 


Ss 


© 


A 


PETER SWANSON 


CEI CARE TREBUIE 
SĂ MOARĂ 


Original: The Kind Worth Killing (2016) 


Traducere din limba engleză și note de: 


MIRELLA ACSENTE 


a 
a 

@® 
Ca cât 


virtual-project.eu 


2016 


VP - 


Peter Swanson a absolvit Colegiul Trinity, 
Universitatea Massachusetts Amherst și Colegiul 
Emerson. Este autorul a trei romane: The Girl With a 
Clock For a Heart, nominalizat la LA Times Book 
Award, Cei care merită să moară (The Kind Worth 
Killing), câştigător al New England Society Book Award 
și nominalizat la CWA lan Fleming Steel Dagger și Her 
Every Fear. Cărţile sale au fost traduse în 30 de limbi, 
iar povestirile și poeziile lui au apărut în As/imov's 
Science Fiction, The Atlantic Monthly, Measure, The 
Guardian, The Strand Magazine și Yankee Magazine. 
Trăiește în Somerville, Massachusetts, împreună cu 
soția. 


VP-3 


PARTEA ÎNTÂI 


REGULILE BARURILOR DIN AEROPORTURI 


1. 


TED 


— Hei, bună, a spus ea. 

M-am uitat la mâna albă, cu pistrui, de pe spătarul scaunului 
de bar liber de lângă mine, din sala de așteptare de la clasa 
business din Aeroportul Heathrow, apoi am ridicat privirea către 
faţa necunoscutei. 

— Ne cunoaștem? am întrebat-o. 

Chipul ei nu părea deloc familiar, dar accentul american, 
cămașa albă imaculată, jeanșii mulaţi băgaţi în cizmele până la 
genunchi, toate o făceau să pară una dintre îngrozitoarele 
prietene ale nevesti-mii. 

— Nu, scuze. Doar îți admiram băutura. Pot? Și-a așezat 
trupul prelung şi zvelt pe scaunul de piele rotativ și și-a pus 
geanta pe bar. Ala e gin? a întrebat, referindu-se la Martiniul din 
faţa mea. 

— Hendrick's, am răspuns. 

A făcut un semn către barman, un adolescent cu păr ţepos și 
bărbia lucioasă, și a cerut un Martini Hendrick's cu două 
măsline. Când i-a sosit paharul, l-a ridicat în direcția mea. Mai 
aveam o gură într-al meu, așa că am spus: 

— Pentru imunizarea contra călătoriilor internaţionale. 

— O să beau pentru asta. 

Mi-am terminat paharul și am cerut altul. Ea mi-a spus cum o 
cheamă, un nume pe care l-am uitat imediat. | l-am spus și eu 
pe al meu - doar Ted și nu Ted Severson, cel puţin nu atunci. 
Am stat în sala de așteptare de la Heathrow, plină de canapele 
și lumini, bându-ne băuturile, schimbând câteva remarci și 
confirmând că amândoi așteptam să ne îmbarcăm în același 


VP - 4 


zbor direct către Aeroportul Logan din Boston. Ea și-a scos din 
geantă o carte broșată subţire și a început să citească. Asta mi- 
a dat posibilitatea să o privesc cu adevărat. Era frumoasă - păr 
lung roșcat, ochii de un albastru-verzui luminos, ca al apelor 
tropicale, iar pielea atât de pală, încât aproape avea nuanţa alb- 
albăstruie a laptelui smântânit. Dacă o astfel de femeie se așază 
lângă tine la barul din cartier și îţi laudă băutura comandată, te 
gândești că viața e pe cale să ţi se schimbe. Dar regulile sunt 
diferite în barurile din aeroporturi, unde tovarășii tăi de băutură 
urmează să dispară de lângă tine în direcţii opuse. Și chiar dacă 
această femeie se îndrepta spre Boston, eu eram încă plin de o 
furie scârbită pentru toată situaţia de acasă, cu soția mea. 
Numai la asta fusesem în stare să mă gândesc în săptămâna 
petrecută în Anglia. Aproape că nu mâncasem, aproape că nu 
dormisem. 

În difuzor s-a auzit un anunţ în care am deslușit două cuvinte, 
Boston și întârziere. M-am uitat la panoul de deasupra șirurilor 
de sticle de băutură fină și am văzut că zborul nostru fusese 
amânat cu o oră. 

— Avem timp să mai bem un pahar, am spus. Fac eu cinste. 

— De ce nu? a replicat ea și și-a închis cartea, așezând-o cu 
faţa în sus pe bar, lângă geanta ei. 

Triunghiul dragostei și al morții. De Patricia Highsmith. 

— Cum e cartea? 

— Nu e printre cele mai bune ale ei. 

— Nimic mai rău ca o carte proastă și un zbor mult întârziat. 

— Tu ce citești? a întrebat. 

— Ziarul. Nu-mi plac cărţile. 

— Și atunci, ce faci în avion? 

— Beau gin. Plănuiesc crime. 

— Interesant. 

Mi-a zâmbit, pentru prima oară. Era un zâmbet larg, care i-a 
făcut o cută mică între nas și buza superioară și a dat la iveală 
niște dinţi perfecţi și o dungă subţire de gingie roz. M-am 
întrebat ce vârstă avea. Când se așezase lângă mine, mă 
gândisem că ar avea în jur de treizeci și cinci de ani, aproape de 
vârsta mea, dar zâmbetul ei și pistruii pali care îi stropeau podul 
nasului o făceau să pară mai tânără. Poate douăzeci și opt de 
ani. Vârsta soţiei mele. 

— Și lucrez, bineînţeles, atunci când zbor, am adăugat. 


VP-5 


— Cu ce te ocupi? 

l-am oferit versiunea scurtă a poveștii, că finanţam și ofeream 
consultanţă start-up-urilor. Nu i-am spus cum am făcut cea mai 
mare parte a banilor - vânzând acele companii imediat ce 
păreau promițătoare. Și nu i-am spus că de fapt nici nu aveam 
nevoie să mai lucrez vreodată în viața mea, că fusesem unul 
dintre investitorii în valul de companii dot-com de la sfârșitul 
anilor '90 care reușiseră să-și transforme investiţiile în cash 
chiar înainte ca balonul economic să explodeze. Am ascuns 
aceste lucruri doar pentru că nu aveam niciun chef să vorbesc 
despre ele, nu pentru că aș fi crezut că noua mea tovarășă de 
drum le-ar putea considera supărătoare sau ar putea să-și 
piardă interesul de a mai discuta cu mine. Niciodată n-am simțit 
nevoia să-mi cer scuze pentru banii pe care îi făceam. 

— Și tu? Cu ce te ocupi? am întrebat-o eu. 

— Lucrez la Colegiul Winslow. Sunt arhivist. 

Winslow era un colegiu pentru fete situat într-o suburbie plină 
de verdeață la vreo treizeci de kilometri vest de Boston. Am 
întrebat-o ce face un arhivist și ea mi-a oferit ceea ce bănuiesc 
că era propria ei versiune prescurtată a muncii sale, cum că 
aduna și conserva documentele colegiului. 

— Și locuiești în Winslow? am întrebat-o. 

— Da. 

— Căsătorită? 

— Nu, nu sunt. Tu? 

Chiar în clipa în care a spus-o, am remarcat ușoara mișcare a 
ochilor când s-a uitat după o verighetă pe mâna mea stângă. 

— Da, din nefericire, am răspuns. Apoi am ridicat mâna, ca 
să-mi vadă inelarul gol. Și nu, nu obișnuiesc să-mi scot 
verigheta în barurile din aeroporturi în caz că o femeie ca tine se 
așază lângă mine. Nu am purtat niciodată verighetă. Nu suport 
inelele pe deget. 

— De ce din nefericire? a insistat. 

— E o poveste lungă. 

— Zborul nostru are întârziere. 

— Chiar vrei să afli despre viaţa mea sordidă? 

— Cum aș putea să refuz așa ceva? 

— Dacă o să-ţi povestesc, o să am nevoie de încă unul din 
ăsta, am spus și am ridicat paharul gol. Și tu? 

— Nu, mulțumesc. Două sunt limita mea. 


VP-6 


A tras cu dinţii una din măslinele din scobitoare și a mușcat 
din ea. Pentru o clipă i-am zărit vârful roz al limbii. 

— Întotdeauna spun că două Martiniuri sunt prea multe, iar 
trei nu sunt de ajuns. 

— Nostim. Nu așa spunea și James Thurber!? 

— N-am auzit de el, am replicat cu un zâmbet afectat, deși 
mă simţeam puţin cam rușinat că încercam să-mi atribui un citat 
faimos. 

Brusc, barmanul a apărut în faţa mea și eu am mai comandat 
un pahar. Pielea din jurul gurii îmi dădea acea senzaţie plăcută 
de amorțeală pe care o ai de obicei de la gin și știam că eram în 
pericol de a deveni prea ametit și de a spune prea multe, dar 
astea erau regulile din aeroporturi, în definitiv, și, deși tovarășa 
mea de călătorie locuia la doar treizeci de kilometri de mine, 
deja uitasem cum o cheamă și știam că șansele să o mai văd 
vreodată erau foarte mici. Și mă simţeam bine să vorbesc și să 
beau cu o străină. Simplul fapt că rosteam cu voce tare niște 
cuvinte făcea să mi se mai risipească o parte din furie. 

Așa că i-am spus povestea. l-am spus cum soţia mea și cu 
mine eram căsătoriți de trei ani și că locuiam în Boston. l-am 
spus despre săptămâna petrecută în septembrie la Kennewick 
Inn, pe coasta de sud din Maine, și cum ne-am îndrăgostit de 
locul ăla și am cumpărat un teren ridicol de scump, pe ţărmul 
oceanului. l-am spus cum soția mea, pentru că are licență în 
ceva numit „Arte și științe sociale”, a decis că era calificată să 
colaboreze la proiectul casei împreună cu o firmă de arhitectură 
și în ultimele luni a petrecut cea mai mare parte a timpului în 
Kennewick, lucrând cu un constructor pe nume Brad Daggett. 

— Și ea și Brad...? a întrebat ea după ce și-a băgat și cea de-a 
doua măslină în gură. 

— M-hm. 

— Ești sigur? 

Așa că i-am dat mai multe detalii. l-am spus cum Miranda 
începuse să se plictisească de viaţa noastră în Boston. În primul 
an de căsnicie s-a dedicat decorării casei noastre de gresie din 
South End. După aceea, a lucrat cu jumătate de normă în 
galeria unei prietene din SoWa?, dar încă de atunci știam că 


1 james Thurber (1894-1961), umorist și caricaturist american. 


2 SoWa Boston (South of Washington), cartier din sudul Bostonului faimos pentru 
galeriile sale de artă, restaurantele, magazinele și pieţele deschise. 


VP - 7 


lucrurile începeau să-și piardă farmecul. Începuserăm să nu mai 
avem ce discuta în timpul prânzului, începuserăm să mergem la 
culcare la ore diferite. Și, mai important, ne pierduserăm 
identitățile care ne definiseră iniţial în relaţia noastră. La 
început, eu eram omul de afaceri bogat care îi făcuse cunoștință 
cu vinurile scumpe și galele de binefacere, iar ea artista boemă 
care își petrecea vacanţele pe plajele thailandeze și căreia îi 
plăcea să piardă vremea în barurile de cartier. Știam că noi doi 
eram propriile noastre clișee, total opuse, dar pentru noi 
funcționa. Ne înţelegeam bine la toate nivelurile. Chiar îmi 
plăcea faptul că, deși mă consideram arătos, într-un fel 
convenţional, nimeni nu se uita la mine atunci când eram cu ea. 
Avea picioare lungi și sâni mari, o faţă în formă de inimă și buze 
pline. Părul ei era castaniu-închis, dar și-l vopsea întotdeauna 
negru, și era aranjat în mod deliberat să pară ciufulit, ca și cum 
atunci se ridicase din pat. Tenul era impecabil și nu avea nevoie 
de machiaj, deși nu ieșea niciodată din casă fără să folosească 
creion negru. Am văzut bărbaţi care o fixau cu privirea în baruri 
și restaurante. Poate că le atribuiam sentimentele mele, dar 
privirile pe care i le aruncau mi se păreau flămânde și primitive. 
Mă făceau să mă bucur că nu trăiesc într-o vreme sau un loc 
unde bărbaţii de obicei umblă cu arme. 

Călătoria noastră în Kennewick, Maine, fusese spontană, o 
reacţie la plângerea Mirandei că de mai bine de un an nu mai 
fuseserăm undeva singuri. Am plecat în a treia săptămână din 
septembrie. Primele zile au fost senine și calde, dar în miercurea 
din acea săptămână o furtună a coborât dinspre Canada, 
ținându-ne închiși în apartamentul nostru. Am ieșit doar ca să 
bem Allagash White și să mâncăm homar în taverna din subsolul 
hanului. 

După ce furtuna a trecut, zilele au devenit mai reci și uscate, 
lumina mai cenușie, amurgul mai lung. Ne-am cumpărat 
pulovere și am explorat drumul lung de o milă de-a lungul 
falezei, care începea chiar la nord de han și continua între 
Atlanticul învolburat și ţărmul stâncos. Aerul, până nu demult 
încărcat de umezeală și de mirosul loţiunilor de plajă, era acum 
proaspăt și sărat. Ne-am îndrăgostit amândoi de Kennewick, 
atât de tare, încât atunci când am găsit o bucată de pământ 
năpădită de trandafiri sălbatici care era de vânzare, aflată pe un 


VP-s 


promontoriu la capătul potecii, am sunat la numărul aflat pe 
anunț și am făcut imediat o ofertă. 

Un an mai târziu, tufele de trandafiri fuseseră înlăturate, 
fundația fusese săpată și exteriorul casei cu opt camere era 
aproape gata. Constructorul pe care îl angajaserăm era Brad 
Daggett, un bărbat divorţat, solid, cu păr negru și des, cu 
barbișon și un nas acvilin. În vreme ce eu îmi petreceam 
săptămânile la Boston - lucrând cu un grup de proaspeti 
absolvenţi de MIT? care creaseră un nou algoritm pentru un 
motor de căutare bazat pe un blog -, Miranda petrecea tot mai 
mult timp în Kennewick, stând la han și supraveghind munca la 
construcţia casei, preocupată de fiecare dală și fiecare element 
de instalaţie electrică. 

La începutul lui septembrie, am hotărât să-i fac o surpriză și 
să vin și eu la Kennewick. Când am intrat pe l-95 la nord de 
Boston, i-am lăsat un mesaj pe telefonul mobil. Am ajuns în 
Kennewick cu puţin înainte de prânz și am căutat-o la han. Cei 
de acolo mi-au spus că era plecată de dimineaţă. 

M-am urcat în mașină, m-am dus la casă și am parcat în 
spatele camionetei Ford a lui Brad, pe aleea de pietriș. Mini 
Cooper-ul bleu al Mirandei era și el acolo. Nu mai venisem aici 
de câteva săptămâni și m-am bucurat să văd că lucrurile 
avansaseră. Toate ferestrele păreau să fi fost montate, iar 
dalele de gresie cenușiu-albăstruie pe care le alesesem pentru 
grădina aflată în josul pantei sosiseră deja. Am ocolit casa către 
partea din spate, unde fiecare cameră de la etaj avea propriul ei 
balcon și unde o verandă închisă, de-a lungul parterului, dădea 
către o terasă enormă pavată cu piatră. În faţa ei fusese săpată 
o gaură dreptunghiulară pentru piscină. Am urcat treptele de 
piatră ale terasei și i-am zărit pe Brad și Miranda prin ferestrele 
înalte ale bucătăriei, care dădeau către ocean. Am dat să bat în 
geam ca să îi anunţ că eram acolo, când ceva m-a făcut să mă 
opresc. Stăteau amândoi sprijiniți de nou instalatele blaturi de 
cuarț, uitându-se pe fereastră către Golful Kennewick. Brad 
fuma o ţigară și l-am văzut cum scutură scrumul, cu o mișcare 
scurtă, în ceașca de cafea pe care o ţinea în cealaltă mână. 

Dar Miranda a fost cea care mă făcuse să mă opresc. Era ceva 
în atitudinea ei, în felul în care stătea rezemată de blat, înclinată 
către umerii laţi ai lui Brad. Părea total în largul ei. Am văzut-o 


3 Massachusetts Institute of Technology. 
VP-9 


ridicând o mână cu un gest firesc, iar Brad i-a strecurat între 
degete ţigara aprinsă. Ea a tras un fum prelung, apoi i-a dat 
înapoi ţigara. Niciunul nu s-a uitat la celălalt în acest timp și 
atunci am știut, fără nicio urmă de îndoială, nu numai că se 
culcau împreună, dar că probabil se și iubeau. 

În loc să simt furie sau disperare, sentimentul meu imediat a 
fost de panică, să nu fiu văzut pe terasă, spionându-i în 
momentul lor de intimitate. M-am întors către intrarea 
principală, am traversat veranda, apoi am deschis ușa de sticlă 
și am strigat „Hei!” în casa care mi-a răspuns cu un ecou. 

— Aici, a strigat și Miranda drept răspuns și am intrat în 
bucătărie. 

Se îndepărtaseră puţin unul de celălalt, dar nu prea mult. 
Brad își stingea ţigara în ceașca de cafea. 

— Teddy, ce surpriză, a spus Miranda. 

Era singura care îmi spunea așa, un nume de alint care la 
început fusese doar o glumă, căci nu mi se potrivea deloc. 

— Hei, Ted, a spus Brad. Cum ţi se pare până acum? 

Miranda a ieșit de după blat și mi-a dat un sărut pe colțul 
gurii. Mirosea a șamponul ei scump și a ţigări Marlboro. 

— Arată bine. Mi-au venit dalele. 

Miranda a râs. 

— L-am lăsat să aleagă și el ceva și doar de asta îi pasă. 

Brad a venit și el din spatele blatului și a dat mâna cu mine. 
Mâna lui era mare, cu nodurile degetelor proeminente, cu palma 
caldă și uscată. 

— Vrei un tur complet? 

În vreme ce Brad și Miranda mă conduceau prin casă, Brad 
vorbindu-mi de materiale de construcţie, iar Miranda spunându- 
mi ce fel de mobilă avea să fie în fiecare loc, am început să mă 
îndoiesc de ceea ce văzusem. Niciunul dintre ei nu părea 
deosebit de agitat în preajma mea. Poate că doar deveniseră 
prieteni buni, genul ăla de prieteni care stau umăr lângă umăr și 
împart o ţigară. Miranda își exprima uneori afecțiunea fizic, 
luându-și prietenele de braţ și sărutându-i pe prietenii noștri 
bărbaţi pe gură la venire și plecare. Mi-a trecut prin minte că era 
posibil să fiu paranoic. 

După turul casei, Miranda și cu mine ne-am întors la 
Kennewick Inn și am mâncat de prânz la taverna Livery. Am luat 


VP - 10 


amândoi un sandviș cu eglefin afumat și eu am băut două 
whisky-uri cu apă. 

— Te-a convins Brad să te apuci din nou de fumat? am 
întrebat-o, vrând să o prind cu o minciună, să văd cum 
reacționează. 

— Ce? a spus ea, încrețindu-și fruntea. 

— Miroseai puţin a tutun. La casă. 

— Poate că am tras un fum sau două. Nu m-am apucat iar de 
fumat, Teddy. 

— De fapt, nu-mi pasă. Doar mă întrebam. 

— Poţi să crezi că e aproape gata casa? a spus, înmuindu-și 
un cartof prăjit în ketchup-ul meu. 

Am vorbit o vreme despre casă și eu am început să mă 
îndoiesc și mai tare de ceea ce văzusem. Nu se purta ca și cum 
ar fi fost vinovată. 

— Rămâi tot weekendul? m-a întrebat. 

— Nu, voiam doar să vin până aici să-ţi spun „bună”. lau 
masa diseară cu Mark LaFrance. 

— Contramandează și rămâi aici. Mâine s-a anunţat vreme 
frumoasă. 

— Mark a zburat încoace special pentru întâlnirea asta. Și 
trebuie să pregătesc niște bilanţuri. 

Inițial plănuisem să rămân în Maine toată după-amiaza, 
sperând că Miranda va fi de acord cu o siestă prelungită în 
camera ei de hotel. Dar, după ce îi văzusem pe ea și pe Brad 
giugiulindu-se în bucătăria foarte scumpă pe care eu o plăteam, 
mă răzgândisem. Aveam un nou plan. După prânz, am dus-o pe 
Miranda la casă, pentru a-și putea lua mașina. Apoi, în loc să mă 
îndrept direct spre l-95, am intrat pe Route 1 și am luat-o spre 
sud către Kittery și zona sa comercială cu magazine gen outlet 
întinse pe cinci sute de metri. Am oprit în faţă la Kittery Trading 
Post, un magazin cu echipament pentru excursii pe lângă care 
trecusem de nenumărate ori, dar în care nu intrasem niciodată. 
În numai cincisprezece minute am cheltuit aproape cinci sute de 
dolari pe o pereche de pantaloni de camuflaj, un impermeabil 
gri cu glugă, niște ochelari uriași de pilot și un binoclu 
performant. Am intrat cu tot echipamentul ăsta într-o toaletă 
publică aflată vizavi de magazinul Crate and Barrel și m-am 
schimbat în noua mea ţinută. Cu gluga trasă și ochelarii pe nas, 
mă simțeam de nerecunoscut. Cel puţin de la distanță. Am luat- 


VP - 11 


o din nou spre nord și am oprit în parcarea de lângă Golful 
Kennewick,  strecurându-mi  Audi-ul Quattro între două 
camionete. Ştiam că Miranda sau Brad nu aveau de ce să vină în 
această parcare anume, dar nici eu nu aveam de ce să-mi las 
mașina într-un loc perfect vizibil. 

Vântul se oprise, dar cerul era acoperit cu nori cenușii joși, iar 
în aer se simţea miros de ploaie caldă, ceţoasă. Am mers pe 
nisipul umed de pe plajă, apoi am urcat pe pietrele și șistul 
argilos care duceau spre punctul de pornire pe poteca de pe 
faleză. Am înaintat cu grijă, cu privirea aţintită asupra potecii 
pietruite - umedă de ploaie și întreruptă din loc în loc de 
rădăcini - în loc să mă uit spre întinderea copleșitoare a 
Atlanticului din dreapta mea. Unele din porțiunile pietruite ale 
potecii se erodaseră complet și un indicator șters avertiza 
trecătorii de pericole. Din această cauză, poteca nu era folosită 
prea des și în acea după-amiază nu am văzut decât o singură 
persoană - o adolescentă cu un tricou cu Bruins* care mirosea 
ca și cum tocmai fumase niște marijuana. Am trecut unul pe 
lângă celălalt fără să ne privim sau să ne spunem ceva. 

Către capătul potecii, am mers de-a lungul unui zid de ciment 
năruit care marca limita terenului pe care se afla o căsuţă de 
piatră, ultima înainte de vreo cinci sute de metri de teren viran 
după care urma proprietatea noastră. Cărarea cobora apoi la 
nivelul mării, traversând o plajă îngustă, stâncoasă, plină de 
alge și de geamanduri mâncate de vreme, apoi continua de-a 
lungul unei ridicături de pământ abrupte printre niște molizi 
strâmbi. Ploaia se înteţise și mi-am scos ochelarii de soare uzi. 
Era puţin probabil ca Miranda sau Brad să se afle în afara casei, 
iar planul meu era să mă opresc chiar înainte de porţiunea de 
teren care fusese curățată de vegetaţie și să mă ascund într-un 
crâng de arbuști pereni care se întindeau de-a lungul părţii joase 
a falezei. Dacă vreunul dintre ei se uita afară și mă zărea cumva 
cu binoclul meu, avea să creadă că sunt un ornitolog amator. 
Dacă se apropia cineva, puteam să mă retrag repede pe potecă. 

Când am văzut casa înălțându-se deasupra pământului 
stâncos, am fost izbit - și nu pentru prima oară - de diferenţa de 
stil între partea din spate a casei, cea care dădea către ocean, și 
partea aflată la drum. Fațada casei era decorată cu piatră falsă, 
cu câteva ferestre mici și o ușă dublă impresionantă din lemn 


1 Boston Bruins, echipă profesionistă de hochei pe gheaţă din Boston, Massachusetts. 
VP - 12 


închis cu arcade exagerate. Partea din spate era din lemn vopsit 
în bej și toate ferestrele identice, cu balcoanele lor identice, 
făceau casa să arate ca un hotel de dimensiuni medii. „Am o 
mulțime de prieteni”, spusese Miranda când am întrebat-o de ce 
avea nevoie de șapte camere pentru oaspeţi. Apoi îmi aruncase 
o privire de parcă o întrebasem de ce credea că erau necesare 
instalaţiile sanitare în casă. 

Am găsit un loc bun sub un molid pitic, cocârjat și răsucit ca 
un bonsai. M-am întins pe burtă pe pământul umed și am reglat 
binoclul până când am început să focalizez casa. Eram la vreo 
cincizeci de metri și puteam vedea bine prin ferestre. Mi-am 
plimbat privirea de-a lungul parterului, dar nu am zărit nicio 
mișcare, apoi am urcat la etaj. Nimic. Am făcut o pauză și am 
privit casa cu ochiul liber, regretând că nu aveam vedere către 
aleea din fața casei. Din câte vedeam, nu era nimeni în casă, 
deși, când o lăsasem pe Miranda aici, camioneta lui Daggett era 
încă pe alee. 

În urmă cu câţiva ani, mă dusesem la pescuit cu un coleg, un 
alt speculant în acţiuni dot-com, care era cel mai bun pescar la 
ocean pe care îl cunoscusem vreodată. Era în stare să se 
holbeze la suprafaţa apei și să știe exact unde erau peștii. Mi-a 
spus că toată șmecheria era să nu își concentreze privirea într- 
un singur punct, ci să cuprindă cu privirea dintr-odată tot ce se 
afla în raza lui vizuală, pentru că, făcând asta, putea prinde o 
mișcare tremurată, o tulburare în apă. Incercasem atunci să fac 
și eu asta, dar n-am reușit decât să mă aleg cu o durere 
cumplită de cap. Așa că acum, după ce am trecut din nou cu 
privirea, prin binoclu, peste toate ferestrele și nu am văzut 
nimic, am decis să folosesc aceeași șmecherie și cu casa mea. 
Am lăsat totul să se blureze în faţa ochilor mei, așteptând ca o 
mișcare anume să-mi atragă atenţia, și, după ce am privit casa 
preț de mai puţin de un minut, am perceput o mișcare prin 
fereastra înaltă a ceea ce urma să fie livingul, în capătul de nord 
al casei. Am ridicat binoclul și m-am concentrat asupra ferestrei; 
Brad și Miranda tocmai intraseră acolo. li vedeam foarte bine; 
soarele de după-amiază, coborând pe cer, cădea pe fereastră 
într-un unghi favorabil, luminând interiorul fără a orbi. L-am 
văzut pe Brad cum se apropie de o masă improvizată care 
fusese pusă pentru echipa de tâmplari. A luat de pe ea o bucată 
de lemn care părea să fie o secţiune de baghetă pentru tavan și 


VP - 13 


i-a arătat-o soţiei mele. Și-a trecut un deget de-a lungul unei 
caneluri și ea a făcut același lucru. Buzele lui se mișcau și 
Miranda încuviința din cap la ceea ce spunea el. 

Preţ de o clipă, m-am simţit caraghios, un soț paranoic 
îmbrăcat în haine de camuflaj și spionându-și soţia și 
constructorul, dar după ce Brad a pus ornamentul la loc, am 
văzut cum Miranda i se strecoară în braţe, își dă capul pe spate 
și îl sărută pe gură. El și-a coborât mâna lui mare și i-a lipit 
șoldurile de el, iar cu cealaltă a prins-o de părul ciufulit. Mi-am 
spus să nu mă mai uit, dar cumva nu am putut. Am privit cel 
puţin zece minute, am privit cum Brad o apleacă pe soţia mea 
peste masă, îi ridică fusta mov-închis, îi scoate perechea de 
chiloţi albi minusculi și o pătrunde pe la spate. Am privit-o pe 
Miranda cum se așază strategic de-a lungul mesei, cu o mână 
ținându-se de marginea ei, cu cealaltă între propriile ei picioare, 
ghidându-l înăuntrul ei. Era clar că mai făcuseră asta și înainte. 

M-am tras în spate, în capul oaselor. Când am ajuns din nou 
pe potecă, mi-am scos gluga și mi-am vomat prânzul într-o baltă 
întunecată, vălurită de vânt. 

— Acum cât timp s-a întâmplat asta? m-a întrebat tovarășa 
mea de călătorie după ce i-am spus povestea. 

— Acum vreo săptămână și ceva. 

Ea a clipit și și-a mușcat buza de jos. Pleoapele îi erau palide 
ca o foaie de pergament. 

— Și ce ai de gând să faci? a întrebat. 

Asta era întrebarea pe care mi-o pusesem toată săptămâna. 

— Ceea ce vreau cu adevărat să fac e s-o omor. 

Am zâmbit cu gura amorţită de gin și am încercat să-i fac cu 
ochiul, doar ca să-i dau de înțeles că nu trebuia să mă creadă, 
dar fața ei a rămas gravă. A ridicat din sprâncenele roșcate. 

— Cred că ar trebui s-o faci, a spus și eu am așteptat un semn 
că era o glumă, dar nu a venit niciunul. 

Privirea ei era hotărâtă. M-am uitat lung la ea și am realizat 
că era mult mai frumoasă decât mi se păruse iniţial. Avea o 
frumuseţe eterică, atemporală, ca și cum ar fi fost un personaj 
dintr-o pictură renascentistă. Atât de diferită de soţia mea, care 
arăta de parcă ieșise de pe coperta unui roman de duzină din 
anii '50. Mă pregăteam să spun în fine ceva, când ea a întors 
capul ca să asculte ce se auzea în difuzor. Tocmai anunţaseră că 
începea îmbarcarea la zborul nostru. 


VP - 14 


LILY 


În vara în care am împlinit paisprezece ani, mama mea a 
invitat un pictor pe nume Chet să vină să stea la noi. Nu-mi aduc 
aminte de celălalt nume al lui; de fapt, nici nu cred că l-am știut 
vreodată. A venit și a stat în apartamentul cel mic de deasupra 
atelierului mamei. Avea ochelari cu lentile groase și rame 
întunecate, o barbă stufoasă care era întotdeauna stropită cu 
vopsea și mirosea ca fructele răscoapte. Îmi aduc aminte de 
felul în care ochii lui s-au îndreptat repede către pieptul meu 
atunci când ne-am cunoscut. Era deja foarte cald și eu purtam 
jeanși tăiaţi și un maiou. Sânii mei nu erau mai mari ca o 
ciupitură de țânţar, dar el tot s-a uitat. 

— Bună, Lily, a zis. Spune-mi unchiul Chet. 

— De ce? Ești unchiul meu? 

El mi-a dat drumul la mână și a râs, un zgomot bolborosit ca 
un motor care moare. 

— Hei, deja mă simt ca în familie aici, după cum mă tratează 
părinţii tăi. O vară întreagă în care să pictez, frate. Incredibil. 

Am plecat de acolo fără să spun nimic. 

Nu a fost singurul oaspete în acea vară. De fapt, niciodată nu 
era un singur oaspete la Monk's House, mai ales vara, când 
sarcinile pedagogice ale părinţilor mei luau sfârșit și ei se 
puteau concentra pe ceea ce le plăcea cu adevărat - băutura și 
adulterul. Nu spun asta ca să-mi prezint copilăria ca pe un soi de 
tragedie. O spun pentru că ăsta e adevărul. lar în acea vară, 
vara lui Chet, a existat o listă întreagă de personaje, paraziti, 
masteranzi, foști iubiţi și iubiţi actuali, care veneau și plecau ca 
niște fluturi de noapte atrași de o lumină pâlpâitoare pe o 
verandă. Și ăștia erau doar oaspeţii casei. Părinţii mei, ca 
întotdeauna, dădeau petreceri nesfârșite - ascultam petrecerile 
astea, cu vâjâitul și bubuitul lor, prin pereţii camerei mele, 
întinsă în pat. Erau niște simfonii familiare, începând cu 
hohotele de râs, jazzul discordant și trântitul ușilor de plasă, și 
sfârșind, în primele ore ale dimineții, cu ţipete, uneori plânsete, 
și întotdeauna cu zgomotul ușilor de la dormitor trântite. 


VP -15 


Chet era un soi diferit de oaspete al casei. Mama vorbea de el 
ca despre un artist outsider, ceea ce însemna, bănuiesc, că nu 
era afiliat la colegiul ei, nu era nici student și niciun artist 
invitat. Îmi aduc aminte că tata îi spunea „boschetarul 
degenerat pe care mama ta îl găzduiește peste vară. Evită-l, 
Lily, cred că are lepră. Și Dumnezeu știe ce e în barba aia”. Nu 


cred că era un sfat sincer din partea tatii - mama era pe 
aproape și el vorbea ca să-l audă ea -, dar s-a dovedit a fi 
profetic. 


Eu îmi petrecusem toată viața la Monk's House, numele pe 
care i l-a dat tata conacului victorian vechi de o sută de ani, 
mare și dărăpănat, aflat la o oră de New York, în pădurile dese 
din Connecticut. David Kintner, tatăl meu, era un romancier 
englez care obținuse cea mai mare parte din banii săi din 
adaptarea cinematografică a primei sale cărţi și cea mai de 
succes, un roman comic plin de sex, a cărui acţiune se petrecea 
la un internat și care a făcut senzaţie pentru scurt timp la 
sfârșitul anilor '60. Venise în America la Shepaug University, ca 
scriitor invitat, și a rămas ca profesor asociat când a cunoscut-o 
pe Sharon Henderson, mama mea, o pictoriţă din curentul 
expresionism abstract, care avea un post de profesor titular în 
departamentul de artă al universităţii. Impreună au cumpărat 
Monk's. Nu avea un nume atunci când au cumpărat-o ei, anul în 
care am fost și eu concepută, dar tatăl meu, care a justificat 
existența celor șase dormitoare prin dorinţa de a o umple cu 
oaspeţi creativi și inteligenţi (și tineri și femei), s-a gândit că i-ar 
plăcea să îi dea numele casei pe care o împărțeau Virginia și 
Leonard Woolf. În același timp, era și o referinţă la Thelonious 
Monk”, muzicianul preferat al mamei mele. 

Erau multe lucruri ciudate la Monk's, printre care și niște 
panouri solare nefolosite, care erau sufocate de iederă, o 
cameră de proiecţie cu un vechi proiector, o pivniţă de vinuri cu 
pământ pe jos, și o piscină micuță, în formă de rinichi, în curtea 
din spate, care era foarte rar curățată. In timp, ajunsese un soi 
de baltă noroioasă, cu fundul și marginile acoperite cu alge, cu 
un strat permanent de frunze putrezite la suprafaţa apei, cu 
filtrul său nefolosit înfundat cu leșuri umflate de șoareci și 
veveriţe. La începutul acelei veri anume, încercasem să curăț 


5 Thelonious Sphere Monk (1917-1982), pianist și compozitor de jazz, considerat unul 
dintre cele mari nume ale muzicii americane. 


VP - 16 


chiar eu piscina pe jumătate plină, înlăturând prelata înnegrită 
de mucegai, găsind o plasă de fluturi cu care am adunat 
frunzele, apoi umplând piscina cu furtunul de-a lungul unei zile 
călduțe de iunie. l-am întrebat pe părinţi, pe rând, dacă vor să ia 
niște chimicale pentru piscină data viitoare când se duc la 
cumpărături. Răspunsul mamei a fost: „Nu vreau ca draga mea 
fiică să înoate toată vara într-o grămadă de chimicale”. Tata mi- 
a promis să facă un drum special la magazin, dar am văzut în 
ochii lui cum amintirea promisiunii dispare chiar înainte să se 
încheie discuţia noastră. 

Cu toate acestea, am înotat în piscină, în prima jumătate a 
verii, spunându-mi că cel puţin o aveam doar pentru mine. Apa 
a căpătat culoarea verde, iar fundul și părțile laterale au devenit 
alunecoase, acoperite cu alge întunecate. M-am prefăcut că 
piscina era de fapt un iaz, în adâncul pădurii, într-un loc special 
despre care numai eu știam, iar prietenii mei erau ţestoasele și 
peștii și libelulele. Inotam în amurg, când vaietul greierilor se 
auzea cel mai tare, aproape acoperind zgomotele petrecerilor 
care începeau pe veranda închisă din faţa casei. Într-unul din 
amurgurile mele de înot l-am remarcat prima oară pe Chet, 
care, cu o bere în mână, mă privea de la marginea pădurii. 

— Cum e apa? m-a întrebat când și-a dat seama că fusese 
văzut. 

— E bună, am spus. 

— Nici măcar nu știam că piscina asta era aici. 

A ieșit din pădure, în lumina care mai rămăsese din zi. Purta o 
salopetă albă, pătată cu vopsea. A sorbit din bere, și i-a rămas 
spumă în barbă. 

— Nimeni n-o folosește, doar eu. Părinților mei nu le place să 
înoate. 

M-am dus către capătul mai adânc, bucuroasă că apa era 
verde și tulbure, ca să nu mă vadă el în costum de baie. 

— Poate că o să vin și eu odată să înot. E-n regulă pentru 
tine? 

— Nu-mi pasă. Poţi să faci ce vrei. 

Și-a terminat berea dintr-o singură înghiţitură zdravănă și a 
scos un sunet ca un pocnet când a luat sticla de la gură. 

— Frate, ceea ce chiar aș vrea e să pictez piscina asta. ȘI 
poate c-o să mă lași să te pictez și pe tine în ea. O să mă lași să 
fac asta? 


VP - 17 


— Nu știu, am spus. Cum adică? 

El a râs. 

— Exact așa, tu în piscină, în lumina asta. Mi-ar plăcea să fac 
un tablou. De obicei fac chestii abstracte, dar pentru asta... A 
tăcut și s-a scărpinat pe partea interioară a coapsei. După un 
moment de tăcere, a întrebat: Tu știi ce-al dracu' de frumoasă 
ești? 

— Nu. 

— Eşti. Eşti o fată frumoasă. N-ar trebui să-ţi spun asta pentru 
că ești mică, dar sunt pictor, așa că e în regulă. Înţeleg 
frumusețea, sau cel puţin așa pretind. A râs. O să te gândești la 
asta? 

— Nu știu cât o să mai înot. Apa e cam murdară. 

— OK. S-a uitat către pădurea din spatele meu, dând încet din 
cap. Tre’ să mai beau o bere. Vrei să-ţi aduc ceva? Acum ţinea 
sticla cu gâtul în jos pe lângă corp, și picături de bere cădeau pe 
iarba necosită. |lţi aduc o bere dacă vrei. 

— Eu nu beau bere. N-am decât treisprezece ani. 

— OK, a spus el și a rămas o vreme privindu-mă, așteptând să 
vadă dacă ies din apă. 

Stătea cu gura ușor deschisă, și s-a scărpinat din nou pe 
interiorul coapsei. Am rămas pe loc, călcând apa, și răsucită în 
așa fel încât să nu fiu cu faţa la el. 

— Ofelia, a spus el, mai degrabă pentru sine. Apoi: OK. Înc-o 
bere. 

După ce a plecat, am ieșit din piscină, știind că am terminat 
cu înotul în acea vară și urându-l pe Chet pentru că mi-a distrus 
secretul piscinei. M-am înfășurat în prosopul mare de plajă pe 
care îl adusesem cu mine și am străbătut în fugă casa către baia 
cea mai apropiată de camera mea, de la etaj. Mă durea pieptul, 
de parcă furia din mine era un balon care se tot umfla, dar nu 
avea să se spargă niciodată. In baie, cu clapa de aerisire 
zăngănitoare deschisă și cu dușul curgând, am ţipat de mai 
multe ori, folosind cele mai urâte cuvinte pe care le știam. 
Țipam pentru că eram furioasă, dar mai ţipam și ca să nu plâng. 
N-a mers. Am stat pe dalele podelei și am plâns până când m-a 
durut gâtul. Mă gândeam la Chet - la felul înspăimântător în 
care se uita la mine -, dar mă gândeam și la părinţii mei. De ce 
umpleau casa cu oameni străini? De ce cunoșteau doar obsedați 
sexual? După ce am făcut duș, m-am dus în camera mea și m- 


VP - 18 


am privit goală în oglinda înaltă de pe ușa dulapului. Ştiam 
despre sex aproape dintotdeauna. Una dintre cele mai vechi 
amintiri ale mele era despre părinţii mei făcând sex pe un 
prosop mare între dune, pe o plajă unde ne petreceam vacanţa. 
Eu eram la un metru de ei, săpând în nisip cu o lopăţică de 
plastic. Mi-aduc aminte că aveam biberonul plin cu suc cald de 
mere. 

M-am răsucit și mi-am privit corpul din toate unghiurile, 
scârbită de peticul de păr roșcat care îmi apăruse între picioare. 
Cel puţin sânii abia se vedeau, spre deosebire de ai prietenei 
mele Gina, care locuia mai sus pe stradă. Mi-am tras umerii în 
spate și sânii mei s-au aplatizat complet. Dacă îmi ţineam o 
mână între picioare, arătam la fel cum fusesem la zece ani. 
Costelivă, cu păr roșcat, și pistrui care îmi întunecau brațele și 
baza gâtului. 

Mi-am pus niște jeanși și un hanorac, chiar dacă noaptea era 
încă înăbușitoare, și am coborât să-mi fac un sandviș cu unt de 
arahide. 

a 

N-am mai înotat în piscină. Nu știu dacă Chet a continuat să 
mă caute acolo. Îl vedeam câteodată în capătul treptelor care 
duceau la apartamentul de deasupra atelierului mamei, fumând 
o ţigară și privind către casă. lar uneori era în bucătăria noastră, 
vorbind cu mama, de obicei despre artă. Ochii lui mă găseau, 
apoi se îndreptau în altă parte, apoi iar mă căutau. 

Tata a fost plecat în acea vară vreme de vreo trei săptămâni. 
S-a întâmplat imediat după vizita câtorva prieteni englezi de-ai 
lui, printre care o tânără poetesă pe nume Rose. Ne-a făcut 
cunoștință spunând: „Rose, ea este Lily. Lily, ea este Rose. Nu 
vă luați la întrecere. Amândouă sunteți niște flori frumoase”?. 
Rose, foarte slabă și cu sâni mari, mirosea a ţigări cu cuișoare, 
și când mi-a strâns mâna s-a holbat în creștetul capului meu. Imi 
făceam griji că după ce tatăl meu a dispărut, Chet avea să apară 
în casă mult mai des. În schimb, a apărut un alt bărbat, cu un 
nume rusesc. Îmi plăcea de el, dar numai pentru că avea un 
câine frumos cu păr scurt, pe nume Gorky. Nu mai avuseserăm 
animale în casă de când Bess, pisica mea, murise cu trei luni în 
urmă. Cu rusul prin preajmă, Chet a dispărut pentru o vreme și 


€ În limba engleză, /ily înseamnă și „crin”, iar rose, „trandafir”. 
VP - 19 


am început să mă simt în siguranţă. Apoi Chet a venit în camera 
mea într-o sâmbătă noapte, târziu. 

Ştiam că era sâmbătă pentru că era seara acelei petreceri 
importante, cea despre care mama vorbea de mai bine de o 
săptămână. „Lily, dragă, să faci baie sâmbătă pentru 
petrecere”. „Lily, o s-o ajuţi pe mama ta să facă spanakopita” 
pentru petrecerea noastră, nu-i așa? O să te las să o servești 
așa cum îţi place ţie”. Era ciudat că îi păsa în mod deosebit de 
seara asta. Mama dădea tot timpul petreceri, dar de obicei cu 
profesori și studenţi de la universitate. Pentru petrecerea asta, 
veneau oameni de la New York pentru a-l cunoaște pe rus. Tatăl 
meu nu se întorsese încă și mama era agitată, iar părul ei scurt 
îi stătea tepos la ceafă de cât își tot trecuse degetele prin el. Eu 
am rămas departe de casă aproape toată sâmbăta aia, 
ducându-mă, printre pini, în locul meu preferat, o pajiște 
mărginită de ziduri de piatră care se învecina cu o fermă demult 
părăsită. Am aruncat cu pietre în copaci până a început să mă 
doară braţul, apoi am stat o vreme întinsă pe movila cu iarbă 
moale de lângă salcie. Am visat cu ochii deschiși la cealaltă 
familie a mea, cea imaginară, cu părinţi plictisitori și șapte fraţi, 
patru băieţi și trei fete. Era foarte cald. Simţeam transpiraţia 
sărată pe buza de sus și am rămas întinsă acolo, privind cum se 
adună pe cer nori umflaţi, întunecaţi. Când am auzit primul 
bubuit de tunet, m-am ridicat, mi-am scuturat firele de iarbă de 
pe picioare și m-am întors acasă. 

Furtuna a biciuit casa vreo oră. Mama bea gin și scotea 
diverse lucruri din cuptor, spunându-i rusului cât de perfectă era 
furtuna - cum nu-și putea dori o coloană sonoră mai bună 
pentru petrecerea ei -, deși îmi dădeam seama că era supărată. 
Când oaspeţii au început să vină, cerul era din nou senin și 
singurele dovezi ale furtunii erau aerul curat și picăturile care se 
scurgeau întruna de la streșinile umflate. Am servit cu apetitive 
oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată, apoi m-am 
strecurat în camera mea, luând cu mine două tarte reci drept 
cină. 

Am mâncat în camera mea și am încercat să citesc. Luasem o 
carte broșată din teancul de cărţi de lângă patul mamei. Se 
numea /ubire otrăvită, de Josephine Hart, și o auzisem spunând 
că nu-i plăcea, că era doar un gunoi prezentat ca literatură. Asta 


7 Plăcintă grecească cu spanac și brânză feta. 
VP - 20 


m-a făcut să doresc s-o citesc, dar adevărul e că nici mie nu îmi 
plăcea. Era despre un englez, ca tatăl meu, care făcea sex cu 
iubita fiului său. Nu mi s-a părut interesant niciun personaj. Am 
renunţat și am luat o Nancy Drew din biblioteca mea. Volumul 
numărul zece: The Password to Larkspur Lane. Ştiam că eram 
prea mare ca să citesc Nancy Drew, dar era de departe eroina 
mea preferată. Am adormit citind. 

M-am trezit la sunetul ușii camerei mele care se deschidea. 
Lumina de pe hol a pătruns în cameră și am auzit muzică rock 
tare venind de la parter. Stăteam ghemuită pe o parte, cu fața 
către ușă, cu doar un cearșaf tras pe mine până la mijloc. Am 
întredeschis ochii și l-am văzut pe Chet stând în cadrul ușii. 
Lumina venea din spatele lui, dar era ușor de identificat din 
cauza bărbii și a ochelarilor cu ramă întunecată, a căror margine 
reflecta lumina galbenă de pe coridor. Se legăna ușor, ca un 
copac într-un vânt puternic. Nu m-am mișcat, sperând că va 
pleca. Poate că nu pe mine mă căuta, deși știam că pe mine. M- 
am gândit să ţip sau să încerc să fug din cameră, dar în casă se 
auzea un bubuit constant de bas și nu credeam că cineva m-ar fi 
auzit. Și pe urmă Chet avea cu siguranță să mă omoare. Așa că 
am închis ochii, sperând că o să plece, și, cu ochii închiși, l-am 
auzit pășind în cameră, închizând încet ușa în spatele lui. 

Am decis să ţin ochii închiși și să mă prefac că dorm. Inima 
îmi bubuia în piept, dar mi-am păstrat respiraţia regulată. Inspir 
pe nas, expir pe gură. 

Am ascultat cum Chet face câţiva pași către pat. Ştiam că stă 
chiar lângă mine. l-am auzit răsuflarea, gâfâită și umedă, și i-am 
simţit mirosul. Un miros acriu, stătut, amestecat cu izul de ţigări 
și alcool. 

— Lily, a spus el într-o șoaptă sonoră. 

Nu m-am mișcat. 

S-a aplecat mai aproape. Mi-a rostit din nou numele, de data 
asta ceva mai încet. 

M-am prefăcut că dorm profund și nu aud nimic. Mi-am tras 
genunchii puţin mai strâns la piept, mișcându-mă așa cum 
credeam eu că se mișcă cineva care doarme. Știam ce caută în 
camera mea și știam ce vrea. Avea de gând să facă sex cu 
mine. Dar, din câte știam eu, asta era ceva ce putea face doar 
dacă eram trează, așa că intenţionam să continui să dorm, 
indiferent ce făcea el. 


VP - 21 


I-am auzit genunchii scârțâind și un fâșâit de jeanși, apoi i-am 
simţit răsuflarea acră, care mirosea a bere. Se ghemuise lângă 
mine. Cântecul care se venea de la parter - bubuitul basului - s- 
a oprit și a început un alt cântec, care suna la fel. Am auzit 
sunetul unui fermoar care era deschis încet, câte un dinte 
metalic mic odată, apoi un sunet ritmic, ca o mână care era 
frecată rapid, în sus și-n jos, de un pulover. Și-o făcea lui însuși 
și nu mie. Planul meu funcționa. Sunetul a devenit mai rapid și 
mai tare, și el mi-a mai rostit numele de câteva ori, în șoapte 
joase, răgușite. M-am gândit că n-o să mă atingă, dar aerul s-a 
mișcat puțin în dreptul pieptului meu, apoi am simţit un deget 
trecând ușor peste pânza pijamalei care se întindea peste sânii 
mei. Era cald în cameră, dar pe piele îmi alergau furnicături reci. 
M-am forţat să ţin ochii închiși. Chet m-a apăsat cu degetele pe 
piept, ciupindu-mă cu unghiile lui ascuţite, apoi a scos un sunet 
care era ceva între geamăt și icnet, și și-a luat mâna de la 
sfârcul meu. Am ascultat cum își trage la loc fermoarul la 
pantaloni și iese repede din cameră. S-a izbit în tocul ușii când a 
ieșit, apoi a închis ușa în urma lui, fără măcar să încerce să nu 
facă zgomot. 

Am mai rămas un minut în poziția mea ghemuită, apoi m-am 
ridicat din pat, am luat scaunul de la birou și am încercat să-l 
fixez sub clanţa ușii. Asta era ceva ce ar fi făcut Nancy Drew. 
Scaunul nu prea s-a fixat cum trebuie - avea spătarul cam scurt 
-, dar era mai bine decât nimic. Dacă Chet venea înapoi, măcar 
avea să-i fie greu să deschidă ușa, și scaunul avea să cadă și să 
facă zgomot. 

Nu credeam că o să dorm în acea noapte, dar am dormit și, 
când s-a făcut dimineaţă, am rămas întinsă în pat, gândindu-mă 
la ce ar trebui să fac. 

Cel mai tare mă temeam că dacă îi spuneam mamei ce s-a 
întâmplat, o să-mi spună că ar trebui să fac sex cu Chet. Sau o 
să se înfurie că l-am lăsat să vină în camera mea, sau că l-am 
lăsat să mă privească în piscină. Știam că asta era ceva de care 
trebuia să mă ocup singură. 

Și știam cum aveam să o fac. 


VP - 22 


TED 


Cu puţin înainte de miezul nopţii, mă aflam pe treptele de la 
intrare ale casei cenușii de gresie, cu bovindou, care era a mea 
și a Mirandei, în vreme ce luminile roșii ale taxiului se pierdeau 
în josul străzii, și încercam să-mi aduc aminte unde băgasem 
cheile casei atunci când plecasem la Londra cu o săptămână în 
urmă. 

Exact când trăgeam fermoarul buzunarului exterior al genţii 
de mână, ușa de la intrare s-a deschis. Miranda căsca. Era într-o 
cămașă de noapte scurtă și șosete de lână. 

— Cum a fost Londra? m-a întrebat, sărutându-mă pe gură. 

Răsuflarea ei era ușor acră și mi-am imaginat că adormise în 
faţa televizorului. 

— Umedă. 

— Profitabilă? 

— Da, umedă și profitabilă. 

Am închis ușa în spatele meu și mi-am lăsat bagajul pe 
podeaua din lemn tare. Casa mirosea a mâncare thailandeză la 
pachet. 

— Mă mir să te văd aici, am spus. Credeam că ești în Maine. 

— Voiam să te văd pe tine, Teddy. A trecut o săptămână 
întreagă. Ești beat? 

— Zborul a avut întârziere și am băut câteva Martiniuri. 
Duhnesc? 

— Da. Spală-te pe dinţi și vino să te culci. Sunt frântă. 

Am privit-o pe Miranda cum urcă treptele abrupte către 
dormitorul nostru de la etaj, i-am privit mușchii gambelor 
încordându-se și relaxându-se, i-am privit cămașa de noapte 
cum se leagănă înainte și înapoi odată cu mișcarea șoldurilor, 
apoi m-am gândit la Brad Daggett aplecând-o peste masa de 
tâmplărie, ridicându-i fusta... 

Am coborât la subsol, unde erau situate bucătăria și 
sufrageria noastră. Am găsit în frigider o cutie cu creveţi cu sos 
de curry roșu și i-am mâncat reci, stând așezat la masa din 
mijloc. 


VP - 23 


Simţeam cum începe să mă doară capul și mi-era sete. Mi-am 
dat seama că, fără să dorm, eram deja mahmur de la tot ginul 
pe care îl băusem în barul aeroportului și apoi în timpul zborului. 

Roșcata de la bar fusese și ea la clasa business, de cealaltă 
parte a intervalului, cu un rând în urmă. După ce ne-am 
îmbarcat, am continuat să vorbim peste interval, chiar dacă 
renunţaserăm pentru moment la discuţia despre infidelităţile 
soției mele. Bătrâna de lângă mine, aflată în scaunul de la 
fereastră, ne-a văzut vorbind și m-a întrebat: 

— Dumneata și soția dumitale vreți să staţi unul lângă altul? 

— Mulţumesc, am spus, am vrea foarte mult. 

Odată instalată, și după ce eu i-am cerut stewardesei un gin 
tonic, am întrebat-o din nou cum o cheamă. 

— Lily, a spus. 

— Lily și mai cum? 

— O să-ţi spun, dar hai mai întâi să jucăm un joc. 

— OK. 

— E foarte ușor. Pentru că ne aflăm într-un avion, și e un zbor 
lung, și n-o să ne mai întâlnim niciodată, hai să ne spunem unul 
altuia adevărul absolut. Despre tot. 

— Tu nu vrei să-mi spui nici măcar al doilea nume, am spus. 

Ea a râs. 

— Adevărat. Dar asta ne îngăduie să jucăm după aceste 
reguli. Dacă ne cunoaștem, atunci nu mai putem juca. 

— Dă-mi un exemplu. 

— OK. Urăsc ginul. Am cerut un Martini pentru că tu aveai 
unul în fața ta și arăta sofisticat. 

— Zău? am spus. 

— Nu mă judeca, a replicat ea. E rândul tău. 

— OK. M-am gândit un moment, apoi am spus: Îmi place ginul 
atât de mult, încât uneori îmi fac griji că sunt alcoolic. Dacă ar fi 
după mine, aș bea vreo șase Martiniuri în fiecare seară. 

— E un început, a remarcat ea. S-ar putea să ai o problemă cu 
băutura. Soţia te înșală. Și tu? Ai înșelat-o vreodată? 

— Nu, n-am înșelat-o. Am avut... cum a zis Jimmy Carter?... 
Am avut dorinţă în inimă, desigur. De pildă, deja mi-am închipuit 
că fac sex cu tine. 

— Serios? 

Sprâncenele ei s-au ridicat și a părut puţin surprinsă. 


VP - 24 


— Adu-ţi aminte, adevărul absolut, am spus. Nu fi surprinsă. 
Majoritatea bărbaţilor pe care îi cunoști gândesc probabil lucruri 
dezgustătoare despre tine în primele cinci minute. 

— Asta chiar e adevărat? 

— Dap. 

— Cât de dezgustătoare? 

— Chiar nu vrei să știi. 

— Poate că vreau, a replicat și s-a tras puţin spre mine în 
scaun. 

Am sorbit din ginul meu tonic, și gheața mi s-a lovit de dinţi. 

— Interesant, a remarcat ea. Nu-mi pot imagina cum ar fi să 
cunoști pe cineva și să știi imediat că vrei să faci sex cu acea 
persoană. 

— Nu e chiar așa, am spus. E mai degrabă o reacţie profundă 
când doar îţi imaginezi. Ca atunci când stăteam la rând la 
poarta de îmbarcare și eu mă uitam la tine și mi te închipuiam 
goală. Se întâmplă pur și simplu. Femeilor nu li se întâmplă asta 
niciodată? 

— Adică să-și imagineze brusc sexul cu un bărbat? O, nu. La 
femei e altfel. Ceea ce ne întrebăm este dacă bărbatul pe care 
tocmai l-am cunoscut vrea să facă sex cu noi. 

Am râs. 

— Ei bine, vrea. Fii convinsă de asta. Dar, crede-mă, nu vrei 
să știi mai mult de-atât. 

— Vezi, nu e amuzant jocul ăsta? Acum, de ce nu-mi spui mai 
multe despre cum vrei să-ţi omori soţia? 

— Ha, am făcut eu. Nu știu dacă am vorbit chiar serios. 

— Ești sigur? Nu mi-am putut da seama de asta din felul în 
care ai spus povestea. 

— Recunosc că, după ce i-am văzut împreună în casa noastră, 
cred că dacă aș fi avut o pușcă la mine aș fi putut să-i împușc 
foarte ușor pe amândoi prin fereastră. 

— Deci te gândești să o omori, a concluzionat ea, în vreme ce 
avionul își începuse bâzâitul de dinaintea decolării. 

Ne-am strâns centurile și eu am luat o înghiţitură destul de 
zdravănă din gin. Întotdeauna eram agitat în avion. 

— Uite ce-i, a continuat ea. Nu încerc să te păcălesc să spui 
ceva ce nu vrei de fapt să spui. Doar că mă interesează, atât. 
Asta face doar parte din joc. Adevărul absolut. 

— Atunci zi tu prima. Tot ce mi-ai spus e că nu-ţi place ginul. 


VP - 25 


— OK, a răspuns și s-a gândit un moment. Sincer, eu nu cred 
că să omori pe cineva este neapărat un lucru atât de rău pe cât 
îl consideră oamenii. Toată lumea moare. Ce contează dacă o 
mână de mere stricate sunt aruncate din copac ceva mai curând 
decât avea Dumnezeu de gând s-o facă? lar soţia ta, de pildă, 
pare să fie unul dintre cei care merită să moară. 

Băzâitul avionului s-a transformat într-un vaiet și căpitanul le- 
a spus stewardeselor să se așeze la locurile lor. Am fost 
recunoscător pentru o clipă în care nu a trebuit să răspund 
imediat femeii de lângă mine. Vorbele ei fuseseră ecoul 
gândurilor insistente care mă chinuiseră vreme de o săptămână 
pe când fantazam că îmi omor soţia. Îmi tot spuneam că 
omorârea Mirandei ar face un serviciu lumii, și iată că apărea 
această pasageră care dintr-odată îmi oferea autoritatea morală 
de a acţiona conform dorințelor mele. Și cu toate că eram șocat 
de ceea ce spusese, mă aflam totodată în acea stare de beţie - 
ginul îmi bâzâia prin tot corpul - care te face să te întrebi de ce 
ar vrea cineva să fie vreodată treaz. Mă simţeam cu mintea 
limpede și în același timp lipsit de inhibiţii, și, dacă ne-am fi aflat 
în altă parte, un loc oarecum privat, aș fi luat-o chiar atunci pe 
Lily în braţe și aș fi încercat să o sărut. În schimb, după ce 
avionul a decolat, am reluat discuţia. 

— O să recunosc că gândul de a-mi omori efectiv soția mă 
atrage foarte tare. A existat un contract prenupţial, așa că 
Miranda nu primește jumătate din tot ce am, dar oricum 
primește mult, suficient cât să nu aibă probleme tot restul vieţii. 
Și nu există nicio clauză despre infidelitate. Aș putea angaja un 
avocat, să-l pun să angajeze un detectiv, și să deschid o 
acţiune, dar ar fi scump și în final aș irosi timp și bani și m-aș 
simţi umilit. Dacă ar fi venit la mine și mi-ar fi mărturisit 
aventura - chiar dacă mi-ar fi spus că s-a îndrăgostit de Daggett 
și că vrea să mă părăsească -, i-aș fi acordat divorțul. Aș fi urât- 
o, dar aș fi mers mai departe. Chestia peste care nu pot să 
trec... pe care nu pot s-o uit... este felul în care ea și Brad s-au 
purtat în acea zi în care i-am văzut trăgându-și-o în casa mea. 
Când am vorbit cu ei mai devreme, erau amândoi atât de calmi 
și de convingători. Miranda a minţit cu atâta ușurință. Nu știu 
cum a învăţat să fie așa. Dar apoi am început să mă gândesc la 
asta, să pun cap la cap tot ce știu despre ea, felurile diferite în 
care se poartă în faţa unor persoane diferite, și mi-am dat 


VP - 26 


seama că asta este ea - o mincinoasă superficială și falsă. Poate 
chiar o sociopată. Nu știu cum de nu am văzut asta înainte. 

— Îmi închipui că s-a purtat așa cum a crezut că vrei tu s-o 
vezi. Cum ai cunoscut-o? 

l-am povestit cum ne cunoscuserăm, la petrecerea de casă 
nouă a unui prieten comun în New Essex, într-o seară de vară. 
Am observat-o imediat. Alţi invitaţi purtau rochii de vară și 
cămăși, dar Miranda era în jeanși tăiaţi atât de scurt, că 
buzunarele atârnau mai jos de marginile zdrenţuite, și într-un 
maiou cu o ţintă de tir de-ale lui Jasper John’s? pe piept. Tinea în 
mână o cutie de Pabst Blue Ribbon și vorbea cu Chad Pavone, 
prietenul meu din facultate care cumpărase casa pe care 
veniserăm acum să o sărbătorim. Miranda râdea cu capul dat pe 
spate. În acel moment, două gânduri mi-au trecut prin cap: că 
ea era cea mai sexy femeie pe care o văzusem vreodată și că 
Chad Pavone nu a spus în viaţa lui ceva nostim și de ce râdea 
ea? Mi-am întors repede privirea de la ei și am căutat în 
mulţimea invitaţilor o persoană cunoscută. Adevărul e că la 
vederea Mirandei m-am simţit ca și cum primisem o lovitură în 
piept: am înţeles dintr-odată că femei ca ea existau și în afara 
revistelor porno și a filmelor hollywoodiene și că mai mult ca 
sigur ea era aici cu cineva. 

l-am aflat numele de la soţia lui Chad. Era Miranda Hobart. Se 
afla în Essex pentru un an, ca să aibă grijă de casa cuiva. Era un 
soi de artist și își găsise o slujbă la casa de bilete a unui teatru 
de vară local. 

— E măritată? am întrebat. 

— N-o să crezi, dar nu e. Ar trebui să stai de vorbă cu ea. 

— Mă îndoiesc că sunt genul ei. 

— N-o să știi dacă nu întrebi. 

Când am terminat de vorbit cu ea, Miranda a fost cea care m- 
a abordat. Petrecerea se prelungise târziu în noapte și eu 
stăteam singur pe pajiștea în pantă din spatele casei lui Chad și 
Sherry. Printr-o îngrămădire de acoperișuri deslușeam lucirea 
purpurie a oceanului, luminat periodic de fasciculul de raze 
rotitor trimis de un far. Miranda s-a așezat lângă mine. 


8 Jasper Johns (n. 1930), pictor și sculptor american contemporan, exponent al 
expresionismului abstract pop. 


VP - 27 


— Am auzit că ești foarte bogat, a spus, cu o voce adâncă și 
lipsită de accent, ușor neclară. Toată lumea vorbește despre 
asta. 

Aranjasem de curând preluarea unei mici companii care 
dezvoltase un program de încărcare a imaginilor de către un 
important site de socializare pentru o sumă pe care chiar și eu o 
consideram oarecum ridicolă. 

— Da, sunt, am răspuns. 

— Asta doar ca să știi, n-o să mă culc cu tine doar pentru că 
ești bogat, a spus și a zâmbit, într-un fel provocator. 

— E bine de știut, am spus eu, și cuvintele au sunat stângaci 
în gura mea, iar linia acoperișurilor din depărtare părea ușor 
înclinată. Dar pun pariu că te-ai mărita cu mine. 

Ea și-a dat capul pe spate și a râs răgușit. Era la fel ca atunci 
când am văzut-o prima oară, râzând de ceva ce spusese Chad, 
dar de aproape, gestul nu părea fals. l-am cercetat linia 
maxilarului, mi-am imaginat cum m-aș simţi dacă mi-aș apăsa 
gura pe moliciunea gâtului ei. 

— Sigur, m-aș mărita cu tine, a spus. Mă ceri de nevastă? 

— De ce nu? am replicat. 

— Deci, când să ne căsătorim? 

— Weekendul viitor, poate. Nu cred că ar trebui să ne grăbim 
cu așa ceva. 

— Ai dreptate. E un angajament foarte serios. 

— O simplă curiozitate, am spus. Eu știu ce aduc în această 
relaţie, dar tu ce aduci, mai exact? Știi să gătești? 

— Nu știu să gătesc. Nu știu să cos. Știu să şterg praful. Eşti 
sigur că vrei să te însori cu mine? 

— Aș fi onorat. 

Am mai vorbit puţin, și pe urmă ne-am sărutat, chiar acolo, pe 
pajiște, stângaci, ciocnindu-ne dinţii unii de alţii, lovindu-ne cu 
bărbiile. Ea a râs din nou tare și eu i-am spus că nunta a fost 
anulată. 

Dar nu a fost. Chiar ne-am căsătorit. Nu o săptămână mai 
târziu, ci peste un an. 

— Crezi că m-a manipulat încă de la început? am întrebat-o 
acum pe Lily. 

Avionul decolase și noi ne aflam în acea bulă specială 
cunoscută drept călătorie aeriană între țări, gonind cu o viteză 


VP - 28 


îngrozitoare în înălțimi înghețate, și totuși legănaţi de un aer 
artificial și scaune moi și torsul neîntrerupt al motoarelor. 

— Probabil. 

— Dar felul în care m-a abordat... felul în care a vorbit încă de 
la început despre cât de bogat sunt. Părea ca o glumă pentru 
ea, ceva ce n-ar spune niciodată dacă ar încerca să pună mâna 
pe un bărbat. 

— Psihologie inversă. Vorbește de la început despre asta și 
cumva pare nevinovată. 

Am tăcut, gândindu-mă la asta. 

— Hei, a continuat ea. Doar pentru că s-a folosit de tine nu 
înseamnă că nu ţine la tine, că nu vă simţiţi bine împreună. 

— Chiar ne-am simţit bine împreună. lar acum ea se simte 
bine cu altcineva. 

— Ce crezi că obţine de la Brad? 

— Ce vrei să spui? am întrebat-o. 

— Care-i șmecheria? Işi riscă totuși căsnicia. Chiar dacă 
obține jumătate din tot, probabil că n-o să-și capete casa de vis 
de pe plajă pe care o construiește. Relaţia cu Brad ar putea să o 
lipsească de ea. 

— M-am gândit mult la asta. La început, am crezut că s-a 
îndrăgostit de el, dar acum cred că de fapt nu iubește pe 
nimeni. Cred că e plictisită. În mod clar a terminat cu mine, 
păstrându-mă doar ca o sursă de venit. N-o să se schimbe, și e 
încă suficient de tânără și frumoasă ca să facă rău multor 
oameni. Poate chiar ar trebui să o omor, doar ca să o iau din 
lumea asta. 

M-am întors spre vecina mea, dar nu am privit-o în ochi. Își 
ţinea braţele încrucișate în poală și am văzut că pielea de pe ele 
i se făcuse ca de găină. li era frig din cauza aerului rece din 
avion sau eu o făceam să se înfioare? 

— Chiar ai; face lumii un serviciu, a spus ea, destul de încet, 
astfel încât a trebuit să mă aplec puţin spre ea când mi-am 
ridicat privirea. Cred sincer asta. Așa cum am mai spus, toată 
lumea o să moară în cele din urmă. Dacă ţi-ai omori soţia, nu i-ai 
face decât ceea ce oricum s-ar întâmpla. Și ai salva alţi oameni 
de ea. E un personaj negativ. Face lumea mai rea. lar ceea ce ți- 
a făcut ţie e mai rău ca moartea. Toată lumea moare, dar nu 
toată lumea trebuie să vadă persoana iubită cu altcineva. Ea a 
lovit prima. 


VP - 29 


În cercul de lumină gălbuie al lămpii de citit, vedeam stropi de 
diferite culori în verdele palid al ochilor ei. A clipit, cu pleoapele 
ei ca foaia de pergament, pătate cu roz. Apropierea fețelor 
noastre părea mai intimă decât sexul și am fost la fel de 
surprins de contactul nostru vizual brusc cum aș fi fost dacă i-aș 
fi descoperit mâna în pantalonii mei. 

— Cum să o fac? am întrebat și mi-am simţit și eu pielea ca 
de găină. 

— În așa fel încât să nu fii prins. 

Am râs și vraja de o clipă s-a risipit. 

— Așa de ușor? 

— Așa de ușor. 

— Mai vreţi un pahar, domnule? 

Stewardesa, o brunetă înaltă, cu șolduri înguste și cu un ruj 
roz viu, întindea o mână către paharul meu gol. 

Voiam, dar când am răsucit capul către stewardesă, am simţit 
brusc o amețeală, așa că am refuzat, cerând în schimb niște 
apă. Când m-am întors din nou către vecina mea, ea căsca, cu 
braţele întinse înainte, atingând cu vârful degetelor scaunul 
moale din fața ei. 

— Eşti obosită, am remarcat. 

— Puțin. Dar hai să mai vorbim. Asta e cea mai interesantă 
discuţie pe care am avut-o vreodată într-un avion. 

Am simțit o împunsătură de îndoială. Eram doar un 
interlocutor într-o discuţie interesantă? Parcă o auzeam vorbind 
a doua zi cu o prietenă: N-o să-ți vină să crezi ce tip am 
cunoscut la aeroport... ciudatul ăsta mi-a spus cum plănuia să-și 
omoare nevasta. Ca și cum mi-ar fi citit gândurile, m-a atins pe 
braţ cu mâna. 

— Scuze, a spus. Asta a sunat frivol. lau povestea asta în 
serios, sau pe atât de serios pe cât vrei tu să o iau. Jucăm un joc 
al adevărului, nu uita, și, sincer, nu am vreo problemă morală cu 
uciderea soţiei tale. Ţi s-a prezentat într-o lumină falsă. S-a 
folosit de tine, s-a măritat cu tine. A luat banii pe care i-ai 
câștigat tu și acum te înșală cu un bărbat care îţi ia și el banii. 
Din punctul meu de vedere, ea merită orice ar primi. 

— Dumnezeule! Nu glumești. 

— Nu. Dar eu sunt doar cineva necunoscut care stă lângă tine 
într-un avion. Tu trebuie să decizi singur. E o mare diferență 


VP - 30 


între a vrea să-ţi omori soţia și a o face efectiv, și e o diferență 
încă și mai mare între a omori pe cineva și a scăpa nepedepsit. 

— Vorbești din proprie experiență? 

— Aici invoc Al Cincilea Amendament?, a spus ea, căscând din 
nou. Acum chiar cred că o să trag un pui de somn. Dacă nu te 
deranjează. Tu continuă să te gândești la soţia ta. 

Și-a lăsat scaunul pe spate și a închis ochii. M-am gândit că aș 
putea să dorm și eu puţin, dar mintea mea era plină de gânduri. 
Era adevărat că reflectasem la posibilitatea foarte concretă de 
a-mi omori soția, dar acum rostisem gândul cu voce tare. Și 
către cineva care părea să creadă că e o idee bună. Femeia asta 
chiar era adevărată? M-am întors și m-am uitat la ea. Deja 
respira adânc, cu gura închisă. l-am studiat profilul, nasul 
delicat, cu o mică adâncitură în vârf, buzele strâns lipite, cu cea 
de sus arcuindu-se ușor peste buza de jos. Părul lung, ușor 
ondulat, era adunat în spatele unei urechi mici, fără gaură 
pentru cercel. Pistruii cei mai întunecaţi de pe chipul ei erau pe 
podul nasului, dar, privind mai atent, vedeam pistrui mărunți, 
cât gămălia de ac, pe toată faţa, o galaxie de urme abia vizibile. 
A respirat deodată adânc, umflându-și pieptul, și a zvâcnit ușor 
spre mine. Mi-am întors privirea când capul ei s-a lăsat pe 
umărul meu. 

A stat așa o vreme, cel puţin o oră. A început să mă doară 
braţul, pe care am refuzat să-l mișc, apoi mi-a amorțit, ca și cum 
nici n-ar fi existat. Am mai cerut un gin tonic și m-am gândit la 
ce spusese ea despre crimă. Avea logică. De ce era considerată 
atât de cumplită luarea unei vieţi? În scurt timp, pe planeta asta 
vor fi alți oameni noi, și toţi cei care erau acum pe planetă vor fi 
murit, unii într-un mod îngrozitor, iar alţii ca închiderea unui 
comutator. Motivul adevărat pentru care omorul era considerat 
atât de vinovat îl constituiau oamenii care rămâneau în urmă. 
Oamenii iubiţi. Dar dacă cineva nu era de fapt iubit deloc? 
Miranda avea familie și prieteni, dar, în cei trei ani în care 
fusesem însurat cu ea, ajunsesem să înțeleg că în adâncul 
sufletului știau cu toţii cum era ea de fapt. Era o profitoare 
superficială, mulțumită să se descurce datorită felului în care 
arată și să primească ce vrea. Oamenii aveau să o plângă, dar 


? Al Cincilea Amendament al Constituţiei americane definește dreptul fundamental al 
oricărui cetățean de a refuza să răspundă la o întrebare atunci când răspunsul l-ar 
putea incrimina. 


VP - 31 


era greu să-ţi imaginezi că cineva avea să-i simtă cu adevărat 
lipsa. 

Avionul a început să urce, apoi brusc a coborât puţin și s-a 
auzit vocea foarte americană a pilotului în difuzoare: 

— Oameni buni, tocmai am intrat într-o zonă cu turbulenţe. O 
să vă rog să vă întoarceţi la locurile voastre și să vă prindeţi 
centurile de siguranţă până ce trecem de porţiunea asta 
neplăcută. 

Mi-am terminat paharul exact în clipa în care avionul a 
coborât pe neașteptate, la fel ca o mașină care trece prea 
repede peste un deal. O femeie din spatele meu a scos un icnet 
puternic, iar noua mea complice s-a trezit cu o tresărire și m-a 
privit cu ochii ei verzi. Nu știu dacă era mai surprinsă de 
înclinarea bruscă a avionului, sau de poziţia ei, lipită de braţul 
meu. 

— Sunt doar niște turbulențe, am spus eu, deși stomacul meu, 
care zvâcnise odată cu prima coborâre bruscă a avionului, se 
încleștase de frică. 

— O, a făcut ea și, îndreptându-și spatele, și-a frecat ochii cu 
palmele. Visam. 

— Ce visai? 

— Nu mai știu. 

Avionul a mai săltat de câteva ori, apoi a început să se 
îndrepte. 

— M-am gândit la ce am vorbit noi doi, am spus. 

— Şi? 


4. 


LILY 


Cu un an înainte de sosirea lui Chet, pe vremea când 
frumoasa mea pisică portocalie Bess încă mai trăia, am găsit-o 
într-o dimineaţă încolțită lângă gardul grădinii de zarzavat de un 
motan vagabond uriaș, cu blana neagră încâlcită. Bess șuiera, 
zbârlită, dar în mod clar bătea în retragere. Am văzut cum 
motanul fioros i-a sărit în spate și și-a înfipt ghearele în pulpele 
ei. Știu că pisicile nu ţipă cu adevărat, dar numai așa pot descrie 

VP - 32 


sunetul pe care l-a scos Bess. Un țipăt aproape uman de groază. 
M-am repezit înainte, bătând din palme, și motanul a fugit. Am 
dus-o pe Bess în casă și m-am uitat la blana ei, să văd dacă îi 
dăduse sângele. Nu sângera, dar știam că pisica aia oribilă avea 
să se întoarcă. 

— Ţine-o pe Bess în casă, mi-a spus mama. 

Am încercat, dar Bess plângea la ușă și era un semestru în 
care tatăl meu ţinea seminarul cu ultimul an la noi acasă; 
studenţii veneau și plecau în serile de marţi și joi, ieșind întruna 
pe ușa din faţă ca să fumeze pe treptele noastre, și Bess putea 
să iasă foarte ușor. 

Era primăvară și vremea începea să se încălzească, iar eu 
dormeam cu fereastra crăpată. Intr-o dimineaţă, chiar după ce 
s-a luminat de ziuă, am auzit-o pe Bess miorlăind afară, un 
sunet feroce, înfricoșător. Mi-am pus adidașii și am coborât în 
fugă scările, apoi am ieșit în grădina din spate. În lumina 
cenușie a zorilor, i-am văzut imediat. Bess era din nou lipită cu 
spatele de gard, iar oribilul motan negru stătea ghemuit și gata 
să atace. Păreau încremeniţi amândoi în acel moment cumplit, 
ca o dioramă de la Muzeul de Istorie Naturală. Am bătut din 
palme, strigând, iar motanul doar și-a întors spre mine capul 
urât și cu blana încâlcită, m-a măsurat cu un aer indiferent, și s- 
a răsucit la loc spre Bess. Am știut în același moment că 
motanul sălbatic o s-o omoare pe Bess dacă avea cea mai mică 
șansă, poate nu în acea dimineaţă, dar într-o altă dimineață, și 
că eu o să fac orice ca să împiedic asta. 

La marginea terasei noastre neterminate era o grămadă de 
pietre de pavat. Erau acolo de atât de mult timp, încât pe ele 
crescuse mușchi. Am ridicat-o pe cea mai mare pe care o 
puteam ţine; marginile ei erau ascuţite și era udă de rouă și 
alunecoasă. M-am apropiat rapid din spate, fără ca motanul să 
mă audă. Nici nu trebuia să încerc să nu fac zgomot. Nu îi era 
frică de mine, era concentrat să o terorizeze pe Bess. Fără să 
mă gândesc la ceea ce fac, am ridicat piatra deasupra capului și 
am aruncat-o în el cât de tare am putut. El a întors capul în 
ultima clipă și a scos un sunet ascuţit când marginea pietrei l-a 
lovit în ţeastă și piatra toată a căzut peste trupul lui. Bess a 
țâșnit și a traversat curtea atât de repede, cum n-am mai văzut- 
o niciodată fugind. Trupul motanului a tremurat, apoi a rămas 
nemișcat. M-am întors către casă, așteptându-mă să văd o 


VP - 33 


lumină aprinzându-se în vreo cameră, să văd casa trezindu-se la 
sunetul crimei, dar aproape că nu existase niciun sunet. 

Fusese ușor. 

Intrarea în pivniţă era descuiată. M-am furișat în jos pe 
treptele întunecate, cu frunze alunecoase, și, bâjbâind pe lângă 
intrare, am găsit una din lopeţile de zăpadă rezemate de perete. 
Am folosit marginea lopeţii de plastic pentru a înlătura piatra de 
pe motan, apoi am împins lopata sub trupul inert. Nu vedeam 
nicio rană pe capul cu blană încâlcită; eram îngrozită că motanul 
nu era mort, ci doar leșinat, și avea să ţâșnească în orice clipă, 
să se repeadă la mine șuierând, dornic de răzbunare. Dar când l- 
am ridicat, s-a prăbușit ca o mortăciune și m-a izbit deodată o 
duhoare, o dâră de fecale ce ţâșnise din el atunci când a murit. 
Mă așteptasem la sânge, nu la rahat. Mirosul m-a îngreţoșat, dar 
m-am bucurat că omorâsem pisica aia scârboasă. 

Nu era așa de greu pe cât mă așteptasem, căci blana lui 
țeapănă dădea impresia că e mai mare decât era de fapt, dar 
tot atârna destul de greu. Am reușit să car motanul vreo trei 
metri, către marginea pădurii, și am lăsat leșul pe niște frunze 
putrezite. Am mai săpat vreo cinci minute frunze și pământ, pe 
care le-am aruncat peste el până când l-am acoperit. Era destul 
de bine. Oricum, părinţii mei nu se duceau niciodată în pădure. 

M-am băgat la loc în pat, tremurând de frig, și nu credeam că 
o să mai adorm la loc, dar am adormit, imediat. 

În următoarele câteva zile m-am dus să verific leșul 
motanului. Zăcea acolo, netulburat, cu muștele băzâind în jurul 
lui, până când, într-o dimineaţă, am văzut că dispăruse pur și 
simplu. M-am gândit că fusese probabil târât de-acolo de un 
coiot sau o vulpe. 

Bess și-a reluat viaţa de pisică, ieșind din casă și revenind 
înăuntru, și uneori, când se freca de gleznele mele sau îmi 
torcea în poală, îmi închipuiam că îmi mulțumește pentru ceea 
ce făcusem. Își recăpătase regatul și totul era bine în lume. 

După ceea ce se întâmplase cu Chet în seara petrecerii, m-am 
gândit imediat la incidentul cu pisica vagabondă. Mi-a dat idei 
despre cum să-l omor și să scap nepedepsită. Mi se părea 
crucial ca trupul să nu fie niciodată găsit. Și, dacă era așa, 
atunci trebuia să aflu unele lucruri despre Chet. 

După petrecere, Chet a părut să dispară pentru scurtă vreme, 
nu mai ieșea din apartament și nu mai venea în casă. L-am 


VP - 34 


văzut totuși într-o seară. Era pe pajiște și se uita în sus, la 
fereastra camerei mele. Tocmai stinsesem lumina ca să mă culc 
și atunci l-am văzut, legănându-se ușor, ca un copac în adierea 
brizei. Mă urmărise. Lăsasem fereastra crăpată și storul ridicat 
de-o palmă, ca să intre puţin aer în cameră. M-am simţit ca o 
idioată și mi-a fost frică, și lacrimile mi-au înţepat ochii, dar mi- 
am spus că Chet n-o să mă mai facă să plâng vreodată. Acum 
știu sigur că el pur și simplu avea răbdare, așteptând o ocazie 
potrivită ca să mă violeze și să mă omoare. M-am gândit să-i 
spun mamei despre ce se întâmplase, dar eram convinsă că o să 
fie de partea lui Chet, că o să se mire de ce fac atâta caz de 
chestia asta. lar tata încă era plecat cu Rose, poeta, și, după 
cum vorbea mama uneori despre asta seara târziu, părea că nu 
avea să se mai întoarcă. Am întrebat-o o dată, în timp ce făcea 
o cantitate imensă de hummus în bucătărie. 

— A sunat tati? 

— Tatăl tău nu a sunat, a spus ea, rostind cuvintele cu pauză 
între ele, pentru un efect maxim. Tatăl tău, când am auzit 
ultima oară despre el, se făcea de râs în New York, așa că mă 
aștept să-l văd întorcându-se aici cât de curând. Nu ești 
îngrijorată, scumpo, nu? 

— Nu. Doar mă întrebam. Și Chet? A plecat? 

— Chet? Nu, încă mai e aici. De ce întrebi de el? 

— Nu l-am mai văzut. Credeam că poate a plecat din 
apartament și aș putea să mă duc din nou acolo. 

Îmi plăcea grozav apartamentul acela micuţ de deasupra 
atelierului mamei, cu pereţii lui văruiţi și ferestrele imense. Era 
acolo un vechi fotoliu puf roșu care stătuse cândva în casă și 
apoi fusese mutat în apartament. Avea o ruptură mică pe fundul 
lui de vinilin și își pierdea treptat peletele din umplutură, dar mi- 
era dor de el. Când apartamentul era gol, mă duceam acolo cu 
cărți și citeam. 

— Dar poţi să te duci acolo. Chet n-o să te muște. 

— Are mașină? 

— Dacă are mașină? Doamne, nu cred. Nici măcar nu cred că 
are unde să locuiască, în afară de casa noastră. 

— Cum a ajuns aici dacă nu are mașină? 

Ea a râs, apoi și-a lins de pe deget niște hummus. 


VP - 35 


— Fiica mea cea convenţională. Draga mea, nu toată lumea 
are mașină. A venit cu trenul din oraș. De ce mă întrebi atâtea 
despre Chet? Nu-ţi place? 

— Nu, e scârbos. 

— Ha, acum chiar vorbești ca taică-tău. Ei bine, orice aţi crede 
voi doi, Chet e un artist adevărat și noi îi facem artei o favoare 
imensă oferindu-i un spaţiu unde să se concentreze în vara asta. 
Ține minte, Lily, nu ești tu mereu cea mai importantă. 

Obţinusem de la mama ceea ce doream să aflu. Chet nu avea 
mașină și sosise aici cu trenul, ceea ce însemna că putea foarte 
bine să-și strângă lucrurile și să plece pentru totdeauna. Asta 
făcea totul mult mai ușor. Am început să mă pregătesc, 
petrecându-mi timpul pe pajiștea de lângă vechea fermă, 
adunând cele mai mari pietre pe care le puteam căra. De 
asemenea, l-am lăsat pe Chet să mă vadă, târând unul din 
șezlongurile vechi afară, pe peticul însorit din curte, între casă și 
atelier. Nu voiam să continue să mă evite, căci era esenţial ca el 
să aibă încredere în mine într-o oarecare măsură, era esențial ca 
noi doi să stabilim un soi de relaţie. In primele zile când am stat 
întinsă la soare, citind, cu căștile la urechi, Chet nu și-a făcut 
apariţia. O dată sau de două ori mi s-a părut că i-am văzut 
silueta în ușa de sticlă cu stinghii a apartamentului, în vreme ce 
mă privea. Dar într-o zi a ieșit afară să fumeze o ţigară și a 
rămas în capul scărilor în salopeta lui pătată de vopsea, fără 
tricou pe dedesubt. M-am uitat peste marginea romanului de 
Agatha Christie pe care îl citeam și el a dat din cap în direcția 
mea și a ridicat o mână. Primul meu impuls a fost să îl ignor, să 
nu-i ofer plăcerea unui răspuns, dar m-am forțat să ridic mâna și 
să îi fac un semn. 

A doua zi, când m-am dus în locul meu de citit, era foarte cald 
și umed, genul de zi în care te trezești ud și faci un duș rece și 
începi să transpiri din nou în clipa în care ieși de sub duș. Mi-am 
pus slipul verde. Îl aveam de doi ani, dar corpul meu nu se 
dezvoltase prea mult. Era bun în partea de sus, deși partea de 
jos era cam strâmtă, unde acum aveam șolduri. Mi-am tras pe 
mine un șort - unul pe care o rugasem pe mama să mi-l 
cumpere cu ceva vreme în urmă în acea vară. Era din bumbac, 
ecosez, și ea spunea că mă face să arăt ca o Kennedy, dar 
oricum mi l-a cumpărat. Mi-am luat cartea și o sticluţă de cremă 


10 Referire la stofa ecosez a clanului scoţian Kennedy. 
VP - 36 


de protecţie solară și m-am dus la șezlongul din faţa 
apartamentului lui Chet. Uram soarele și uram căldura. Aveam 
părul roșu și pielea pistruiată, așa că tot ce făcea soarele era să- 
mi întunece pistruii. M-am dat cu cremă, încercând să-mi aduc 
aminte dacă cifra mare de pe sticlă era un lucru bun sau un 
lucru rău. Am stat cu ochii pe apartament și curând l-am văzut 
pe Chet pândind la fereastră. l-am zărit vârful portocaliu al 
țigării aprinzându-se și stingându-se. Au trecut cincisprezece 
minute și eu ascultam Les Mis“ și citeam Misterul crimei fără 
cadavru!?, când Chet a ieșit cu o cană de cafea, a coborât 
treptele de la atelier și a venit alene câtre locul unde stăteam 
eu. 

— Hei, bună, Lily, a spus, stând la vreun metru și jumătate de 
mine. 

Soarele era deja sus pe cer și îi lumina părul de pe braţele și 
umerii goi, făcându-l aproape să strălucească. Mirosea ca și cum 
nu mai făcuse duș de câteva zile. 

l-am spus și eu „bună”. 

— Ce citești? 

Am dat să ridic cu indiferenţă coperta cărții spre el, apoi mi- 
am adus aminte că trebuia să fiu drăguță ceva timp, ca să nu 
bănuiască nimic când o să mă duc mai târziu în apartamentul 
lui. 

— Agatha Christie, am spus. E o Miss Marple. 

— Super, a spus el și a sorbit cu zgomot din cana cu cafea. 

La fel ca toate lucrurile lui, și cana era murdară de vopsea. 

— Totu-e-n regulă cu tine? a întrebat. 

Știam că ceea ce voia să întrebe era dacă totul era în regulă 
cu noi, cu ceea ce se întâmplase în noaptea când venise în 
camera mea. Voia să știe dacă îmi aduceam aminte că fusese 
acolo. 

— Dap, am spus. 

Și-a legănat capul înainte și-napoi. 

— E-al dracu' de cald aici, frate. 

Am ridicat din umeri și mi-am întors privirea în carte. 
Făcusem suficient de mult și chiar nu voiam să mai vorbesc cu 
Chet. M-am prefăcut că citesc, dar tot îl simţeam cum mă 


11 Les Misérables, musical bazat pe romanul omonim al lui Victor Hugo, pe muzica lui 
Claude Michel Schönberg. 
12 Sleeping Murder (1976) de Agatha Christie. 


VP - 37 


studiază. Transpiraţia mi se adunase în locul unde se întâlneau 
cele două triunghiuri ale sutienului și o picătură își croia drum în 
jos pe cutia toracică. M-am forţat să nu o şterg în timp ce mă 
privea Chet, chiar dacă simţeam alunecarea de nesuportat a 
picăturii ca și cum ochii lui Chet mă tăiau cu o lamă. A mai 
sorbit odată cu zgomot din cană și a plecat. 

(J 

Tata s-a întors. Au fost multe țipete și ceva lacrimi. Rusul a 
plecat și, o vreme, părinţii mei au stat tot timpul unul cu altul, 
bând la fel ca pe vremuri pe terasa neterminată din spatele 
casei, ascultând albume de jazz. M-am bucurat că tata s-a 
întors, din mai multe motive, unul dintre ele fiind că acum, cu 
atenţia părinţilor îndreptată unul spre celălalt, mă puteam 
concentra pe eliminarea lui Chet. Pregătisem totul perfect pe 
pajiște, grămada de pietre creștea în fiecare zi, iar funia era la 
locul ei în fântâna cea veche. Rămăsese doar să aleg ziua 
perfectă, o zi în care nimeni nu avea să mă vadă traversând 
curtea din faţă către apartamentul lui Chet sau pe noi doi 
intrând împreună în pădure. Ziua aceea a venit într-o joi liniștită, 
la trei zile după întoarcerea tatălui meu. Mi-am petrecut după- 
amiaza în camera mea, recitind Casa strâmbă" și ascultând 
zgomotele înăbușite ale părinţilor mei care beau. Incepuseră 
devreme, împărțind o sticlă de vin la prânz, apoi mutându-se 
afară pe terasă, unde au băut gin și au ascultat muzică. Când s- 
a terminat ultimul disc, nu a mai început unul nou, și am auzit 
ușa de la camera lor închizându-se cu zgomot, apoi i-am auzit 
râzând. M-am uitat afară pe fereastră; tocmai începuse să se 
însereze, iar umbrele pădurii din apropiere se lungeau peste 
curtea plină de buruieni. Știam că era momentul perfect. Nu mai 
existau atunci și alţi oaspeți la Monk's House, iar părinţii mei nu 
aveau să iasă probabil din dormitor până dimineața. 

Mi-am pus niște jeanși, ciorapi și adidași. Gângăniile 
ciupitoare ieșiseră probabil din ascunzătorile lor și nu voiam să 
mă muște de glezne. Am găsit un maiou alb pe care îl aveam de 
câţiva ani. Avea brodat pe el un fluture și era puţin cam strâmt. 
Voiam să fiu sigură că Chet vine după mine pe pajiște. Am 
strecurat în buzunarul pantalonilor briceagul micuţ pe care mi-l 
dăduse bunicul Henderson. Nu aveam de gând să-l folosesc, dar 
mă simţeam bine să-l știu lipit de coapsă. Chet era imprevizibil 


13 Crooked House (1949) de Agatha Christie. 
VP - 38 


și nu voiam să încerce să facă sex cu mine înainte să ajungem la 
fântână. Am luat și o mică lanternă din sertarul de sus al 
comodei de la baza scărilor. Pădurea era întotdeauna 
întunecată, mai ales în amurg. 

Am ieșit pe ușa din față și am coborât pe treptele de lemn 
către aleea asfaltată. Am traversat curtea, îngrijorată dintr- 
odată că lumina dispărea prea repede. In spatele atelierului, 
cerul era brăzdat de nori plaţi, rozalii, care arătau ca niște tuşe 
apoase de vopsea. Când am trecut pe lângă șezlongul meu, am 
simţit miros de fum de ţigară și, ridicând privirea, l-am văzut pe 
Chet ieșind în capul scărilor. Era perfect. Nu mai trebuia să bat 
la ușă sau să-mi fac griji că o să fiu trasă în apartament. 

— Hei, micuță Lil, a spus el și cuvintele sunau neclar. 

M-am oprit și m-am uitat la el. 

— Chet, poţi să-mi faci un serviciu? 

Nu cred că îi mai rostisem numele vreodată până atunci, și 
cuvântul a sunat ciudat în gura mea, ca o înjurătură pe care nu 
trebuia s-o pronunt. 

— Un serviciu? Orice, orice pentru tine, Julieta mea, 
trandafirul meu cu alt nume. 

Și-a pus mâinile peste piept. Știam că juca piesa aia a lui 
Shakespeare, dar o spunea greșit. Julieta era la balcon și Romeo 
era jos. 

— Mersi. Poţi să cobori aici? 

— Voi fi cu tine fără întârziere, Julieta mea, a spus și și-a 
aruncat ţigara. 

Aceasta a descris un arc înalt și a aterizat pe alee, aruncând 
scântei. El a intrat la loc în apartament și eu am așteptat. 
Credeam că o să fiu agitată, dar nu eram. 


5. 


TED 


La aeroport, după ce ne-am luat bagajele, am mers cu Lily pe 
lângă taxiurile care așteptau la Terminalul E și către parcarea 
centrală. Cum am ajuns în parcarea întunecată, ea m-a oprit. 
Pilotul ne spusese că temperatura în Boston era de 12 grade, 

VP - 39 


dar vântul șuierător, care spulbera gunoaiele, făcea să pară mai 
rece. 

— Hai să ne întâlnim peste o săptămână, a spus ea. O să 
alegem un loc. Dacă mă răzgândesc, n-o să apar. Și dacă tu te 
răzgândești, nici tu să nu apari, și o să fie ca și cum discuţia 
asta nici n-a avut loc. 

— OK. Unde să ne întâlnim? 

— Spune un oraș unde nu cunoști pe nimeni, mi-a cerut ea. 

M-am gândit o clipă. 

— OK. Ce zici de Concord? 

— Concord, Massachusetts, sau Concord, New Hampshire? 

— Concord, Massachusetts. 

Am stabilit să ne întâlnim în barul de la Concord River Inn 
sâmbăta următoare, la trei după-amiaza. 

— N-o să fiu şocată dacă n-o să vii acolo, a spus ea. Sau 
supărată. 

— Idem, am răspuns eu și ne-am strâns mâinile. 

Părea ciudat de formal să strângi mâna cuiva care se oferise 
să te ajute să-ţi omori soţia. Lily a râs puţin, ca și cum și ea se 
simţea la fel. Mâna ei era mică în mâna mea și părea la fel de 
fragilă ca porțelanul fin. Am rezistat impulsului de a o trage spre 
mine. În schimb, am spus: 

— Chiar exiști cu adevărat? 

Ea mi-a lăsat mâna. 

— O să afli peste o săptămână. 

e 


Am ajuns devreme în acea sâmbătă la Concord River Inn. 
Când Lily mi-a cerut să aleg un oraș în care nimeni nu mă 
cunoștea, alesesem Concord, și, deși era adevărat că nu 
cunoșteam pe nimeni acolo, era adevărat și că era un loc care 
jucase un rol important în copilăria mea. Eu am crescut în 
Middleham, la vreo 15 kilometri vest de Concord și la vreo 45 de 
Boston. Middleham este o veche comunitate de fermieri, o 
întindere de câmpuri deschise și păduri tinere. În anii '70, 
începuseră două proiecte de dezvoltare - fundături ce purtau 
numele unor copaci care nu mai existau acolo, și loturi de un 
acru doar, cu căbănuțe identice, toate ridicate pentru a adăposti 
muncitorii de la Lextronics, compania din apropiere unde lucra și 
tatăl meu. 


VP - 40 


Tatăl meu, Barry, era absolvent de MIT și programator de 
computere, într-o vreme când majoritatea oamenilor nu știau ce 
era un programator de computere. A cunoscut-o pe Elaine 
Harris, mama mea, la Lextronics, unde ea lucra ca dispeceră și 
era, fără îndoială, cea mai drăguță femeie pe care o văzuse el 
vreodată. Nu știu în mod sigur că tata nu ieșise cu nicio fată 
până să o cunoască pe mama în al treizecilea an din viaţa lui, 
dar aș fi șocat dacă ar fi ieșit. Mama, pe de altă parte, își 
petrecuse al treilea deceniu al vieții într-o relaţie ocazională cu 
un coleg absolvent de la Boston University care jucase hochei 
profesionist timp de doi ani, înainte ca o lovitură la genunchi să 
îi pună capăt carierei. Mama mi-a spus odată că în clipa în care 
relaţia lor s-a încheiat - și ea și-a dat seama că și-a irosit opt ani 
cu un „playboy” - a jurat că își va găsi un soț banal, plictisitor și 
de încredere. Și acesta s-a dovedit a fi Barry Severson. Au ieșit 
împreună vreme de șase săptămâni, au fost logodiţi alte șase și 
pe urmă s-au căsătorit într-o ceremonie restrânsă în West 
Hartford, Connecticut, orașul natal al mamei. 

Motivul pentru care Concord a devenit un loc important 
pentru mine a fost faptul că mama visa să se mute aici. La 
începutul căsniciei, decisese că urăște izolarea din Middleham și 
devenise obsedată de suburbia asta bogată, cu casele ei cu 
acoperișuri triunghiulare, nevestele bine îmbrăcate, magazinele 
cu bijuterii pretins artistice. Tata se săturase să tot audă despre 
oraș, așa că mama mă îmbrăca frumos și ne ducea, pe mine și 
uneori și pe sora mea mai mare, să luăm prânzul în Concord, 
adeseori la Concord River Inn, și pe urmă mergeam prin 
magazine; cumpăra haine noi, sau bijuterii, sau brânză 
Roquefort și Pinot grigio la Concord Cheese Shop. Nu a fost o 
surpriză nici pentru tata și nici pentru mine când, în ultimul meu 
an la liceul Dartford-Middleham, Elaine l-a părăsit pe tatăl meu 
și s-a mutat într-un apartament închiriat pe Main Street, în 
centrul Concordului. A locuit acolo un an, înainte să se mute în 
California cu un contabil divorțat. 

Tatăl meu, pensionar acum, locuiește tot în Middleham, unde 
își petrece timpul creând diorame cu Revoluţia Americană. ÎI 
vizitez în serile de joi. Dacă temperatura e mai mare de 15 
grade, îmi face o friptură la grătar. Dacă e sub 15, îmi face chili. 
Sora mea vine în vizită în fiecare an de Ziua Recunoștinței. E 
singura dată când o vedem, căci locuiește în Hawaii cu al doilea 


VP - 41 


ei soţ și cei patru copii ai lui. Pe mama ea o vede mult mai des, 
pe de o parte pentru că mama încă mai locuiește în California, și 
pe de alta pentru că mama și sora mea sunt foarte 
asemănătoare. Uneori mă gândesc că atunci când a avut loc 
divorțul, familia s-a despărţit în funcţie de gen și poziţie 
geografică, tata și cu mine am rămas în est, mama și sora mea 
au plecat în vest. 

În vreme ce urcam pe scările de la Concord River Inn, era 
imposibil să nu mă gândesc la mama și la mine stând în 
restaurantul cu pereţii acoperiți de tapet, cu prânzul nostru în 
față, fructe de mare cu sos Newburg, în vreme ce mama 
sorbea dintr-un cocktail Pink Lady, iar eu dintr-un pepsi cu o 
felie de lămâie. 

Lily și cu mine stabiliserăm să ne întâlnim la bar și nu în 
restaurant. Uitasem însă că existau două baruri în hanul ca o 
vizuină de iepuri, unul confortabil, în formă de L, chiar vizavi de 
restaurant, și unul mai mare, situat în partea din spate a 
hanului. Eu am ales barul cel mic, pentru că era gol, și de pe 
scaunul meu de la tejghea puteam vedea coridorul care ducea 
către barul din spate. Am comandat o bere Guinness și mi-am 
impus să o sorb încet. Nu aveam de gând să mă îmbăt în acea 
după-amiază. 

În săptămâna care trecuse de la sosirea mea din călătoria de 
afaceri la Londra, petrecusem o mulțime de timp cu soţia mea. 
Miranda avea mintea plină de idei privind mobilarea casei din 
Maine. Aveam în bibliotecă o masă veche de jucat cărți și ea o 
acoperise cu decupaje din cataloage și printuri cu imagini de pe 
internet. Încercam să nu mă gândesc la ea și la Brad Daggett în 
vreme ce îmi arăta, pe rând, toate lucrurile pe care casa trebuia 
neapărat să le aibă. Am fost de acord cu toate: încălzirea în 
pardoseala cu dale în toate băile; electrocasnice Viking de 
douăzeci de mii de dolari; piscină interioară. Și, în vreme ce 
aprobam totul, singurul lucru care mă făcea să merg înainte era 
certitudinea că ea urma să moară, și eu aveam să fiu cel care 
realiza asta. Mă gândeam la asta tot timpul, întorcând ideea pe 
toate părţile în minte, ca și cum m-aș fi uitat la un diamant din 
toate unghiurile posibile, căutând defecte sau crăpături, căutând 


A 


14 Sosul Newburg este făcut din unt cu bucățele de homar în el, cu smântână și 
gălbenuș de ou, ceapă și vin de Xeres sau Madeira. 
15 Cocktail făcut cu gin, lichior de rodii, albuș de ou și suc de lămâie. 


VP - 42 


un sentiment de vinovăţie sau o reconsiderare și negăsind nimic 
din acestea. Tot ce găseam era convingerea tot mai deplină că 
Miranda era un monstru pe care trebuia să îl nimicesc. 

Ea s-a întors în Maine joi, punându-mă să-i promit că o să vin 
și eu în weekend. Inainte să plece, m-a dus în bibliotecă pentru 
a-mi mai arăta câteva lucruri pe care voia să le comande din 
teancul ei de cataloage. Apoi a căutat pe telefonul ei mobil o 
imagine, o pictură pe care o credea perfectă pentru sufragerie. 

— Are cam doi pe trei metri, a spus. O să fie perfectă pentru 
peretele din sud. 

M-am uitat la imaginea micuță. Părea să fie un cap de bărbat, 
cu urechile arzând. 

— E un autoportret al lui Matt Christie, a spus. E garantat o 
investiţie bună. Caută-l pe net dacă nu mă crezi. 

Apoi a rostit o cifră ridicolă într-o propoziţie care includea și 
cuvântul chi/ipir. 

— O să mă gândesc la asta, am răspuns. 

Ea a făcut o săritură mică, fără de fapt să-și ridice tălpile de la 
pământ, și m-a sărutat. 

— Mulţumesc, mulţumesc. 

Și-a apăsat palma pe vintrea mea, trecându-și un deget de-a 
lungul fermoarului de la blugi. În ciuda sentimentelor mele 
pentru ea, am simţit cum mă întăresc. 

— Când vii în Maine, o să-ţi mulțumesc așa cum trebuie, da? a 
spus ea cu o voce joasă. 

Am simțit brusc dorința de a o răsuci și de a o îndoi peste 
masa de jucat cărţi, așa cum îl văzusem pe Brad Daggett 
regulând-o, dar nu eram sigur că o să mă stăpânesc. Nu eram 
sigur că o să mă stăpânesc să n-o bușesc cu fața în cataloage 
sau să o fac curvă trădătoare. In schimb, i-am spus că probabil 
n-o să ajung în Maine înainte de sâmbătă seara, cel mai 
devreme. Nu a părut prea dezamăgită. 

După ce și-a făcut bagajele pentru weekendul prelungit, am 
condus-o în garajul unde ne ţinem mașinile. l-am pus bagajele în 
Mini Cooper și i-am spus: 

— Sper că Brad nu-ţi face probleme acolo. Petreceţi atâta 
timp împreună. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu s-a dat niciodată la tine, nu? 

Ea s-a întors, cu o expresie atentă pe faţă. 


VP - 43 


— Brad? Nu, e un profesionist perfect. De ce, ești gelos? 

A rostit asta într-un mod perfect, cu un amestec de 
surprindere, meditare și detaşare. Dacă nu i-aș fi văzut 
împreună prin binoclu, n-aș fi crezut vreodată că ar fi ceva între 
soția mea și constructorul pe care l-am angajat. In primii ani 
alături de Miranda, am crezut-o o persoană care își arăta fiecare 
emoție, o persoană incapabilă de viclenie. Cum m-am putut 
înșela atât de tare? 

S-a așezat la volan și mi-a trimis o bezea prin fereastră 
înainte de a se îndepărta strecurându-se afară din garaj. Un 
sentiment de certitudine m-a străbătut. Cu acele câteva simple 
cuvinte - de negare a relaţiei sale cu Brad orice îndoială pe care 
o mai aveam a dispărut. 

(J 

Lily întârzia și, în vreme ce îmi sorbeam încet berea, am 
căpătat convingerea că nu avea să vină. Am simţit un amestec 
ciudat de ușurare și dezamăgire. Dacă n-o mai vedeam 
niciodată pe Lily, viaţa mea avea să revină la normal. Puteam 
spune, cu sinceritate, că tot aveam să-mi omor soţia fără 
ajutorul și încurajarea ei? Chiar o să vreau să încerc? Dacă 
reușeam să scap fără să fiu găsit vinovat, ce ar opri-o pe Lily să 
mă dea ea în vileag, să spună la poliţie că, beat fiind, mi-am 
mărturisit dinainte crima în timpul unui zbor transatlantic? Nu, 
dacă Lily nu venea acum, atunci aveam să-mi înfrunt soţia, 
aveam să-i spun că știu despre aventura ei și să-i cer să 
divorțăm. Ştiam că o să urmeze infinite ciorovăieli legale și 
umilinţele tradiționale, dar o să supraviețuiesc. Miranda o să-mi 
ia mare parte din bani - chiar și cu prenupţialul -, dar puteam 
oricând să fac mai mulţi. lar Brad o să capete ceea ce merita. Pe 
nevasta mea. 

Dar o parte din dezamăgirea pe care o simțeam în vreme ce 
stăteam singur în Concord River Inn, convins acum că n-o s-o 
mai văd niciodată pe Lily, se datora faptului că speram în secret 
ca unul din motivele pentru care voise să ne întâlnim să fie unul 
romantic. Nu reușisem să-mi șterg din minte imaginea feţei sale 
palide, frumoase, sau ce simţisem când îi ţinusem în mână 
degetele ei subţiri. Poate că o legătură cu Lily ar fi adevărata 
răzbunare a mea faţă de Miranda și Brad. Ochi pentru ochi. Și nu 
ignoram faptul că locul pe care îl aleseserăm pentru a bea un 


VP - 44 


pahar de după-amiază era și hotel. Simţeam prezenţa acelor 
paturi goale chiar deasupra tavanului cu grinzi al barului. 

La fel cum făcusem toată săptămâna, am început să refac în 
minte, obsesiv, acel zbor de noapte spre Boston, apariția bruscă 
a unei femei care voia să mă ajute să-mi omor soția. Imi 
aminteam bine seara, în ciuda ginului. De fapt, perfect, cuvânt 
cu cuvânt, dar ca atunci când îţi amintești un vis ușor ireal. Nu 
eram sigur de limpezimea tuturor amintirilor mele, sau dacă 
începusem să-mi proiectez propriile ambiţii și dorințe în acea 
întâlnire. Bineînţeles, de când ajunsesem acasă, încercasem să 
aflu mai multe informaţii despre Lily. Am intrat pe site-ul 
Colegiului Winslow, am găsit o pagină care reda pe scurt 
scopurile și realizările Arhivelor Winslow. Existau două nume 
trecute acolo pentru departament. Otto Lemke, arhivist al 
colegiului, și Lily Hayward, arhivist. Fiecare dintre ei avea un 
număr de telefon, dar exista o adresă comună de e-mail: 
archivesQwinslow.edu. Am căutat pe net alte informaţii despre 
o Lily Hayward, și nu am găsit nimic care să pară a avea 
legătură cu ea. Nu avea pagină de Facebook. Nu avea pagină de 
Linkedin. Nu existau fotografii. Nu eram surprins. Nu păruse 
tipul de persoană care să fie prezentă pe web. Și chiar dacă ar fi 
fost, mă îndoiesc că ar fi lămurit cât de cât ceea ce voiam de 
fapt să știu. De ce acceptă o necunoscută să ajute pe cineva să- 
și omoare soţia? Ce obţine ea din asta? 

Tocmai îmi terminasem berea când am zărit-o. Mergea încet 
pe coridorul strâmb, uitându-se în toate încăperile, și m-am 
răsucit pe scaunul meu ca să-i fac semn cu mâna să intre în bar. 

— Ai venit, a spus ea, părând surprinsă. 

— Și tu ai venit, am răspuns. Hai să ne așezăm la una din 
mesele alea. Ce vrei să bei? 

A cerut un pahar de vin alb. l-am comandat un Sauvignon 
blanc, am mai luat o bere Guinness pentru mine, și am venit cu 
cele două pahare la masa din colț pe care o alesese ea. Arăta 
așa cum mi-o aminteam, doar că avea părul lung și roșcat 
strâns într-un coc simplu. Am așezat vinul în fața ei în vreme ce 
ea își scotea blazerul gri. Pe dedesubt purta un cardigan bej 
peste o bluză bleumarin. Avea obrajii îmbujoraţi de aerul de 
afară. 


VP - 45 


A urmat un moment de stânjeneală în vreme ce amândoi am 
sorbit din băuturile noastre, și niciunul dintre noi nu a spus 
nimic. 

— E ca o a doua întâlnire proastă, am spus eu, spărgând 
gheaţa. 

Ea a râs: 

— Cred că niciunul dintre noi nu se aștepta să apară celălalt. 

— Nu e așa. Am presupus că o să vii. 

— Cred că eu nu mă așteptam să apari. Mi-am închipuit că te- 
ai trezit a doua zi cu o mahmureală cumplită și o vagă amintire 
despre un plan de a-ți omori soția. 

— Chiar am avut o mahmureală cumplită, dar mi-am amintit 
absolut tot ce am discutat. 

— Și tot mai vrei s-o omori? 

A spus asta ca și cum m-ar fi întrebat dacă tot mai vreau să 
comand cartofi prăjiţi. Dar în ochii ei era amuzament, sau poate 
o provocare. Mă punea la încercare. 

— Mai mult ca niciodată, am răspuns. 

— Atunci pot să te ajut. Dacă mai vrei ajutorul meu. 

— De-asta am și venit aici. 

Am văzut-o pe Lily cum se lasă pe spate ușor și ochii ei mă 
părăsesc pentru a se uita în jur prin micul bar. l-am urmărit 
privirea, înregistrând podeaua de lemn nevopsită și tavanul care 
nu putea fi mai înalt de doi metri. Mai era un singur client în bar, 
un bărbat în costum care ocupase scaunul pe care stătusem eu 
și bea o ceașcă de Irish coffee cu frişcă. 

— E-n regulă locul ăsta? am întrebat-o. 

— Nimeni nu te cunoaște aici, da? 

— Am mai fost aici, dar nu, nu cunosc pe nimeni în Concord. 

M-am gândit la mama mea, la anul în care locuise în oraș. M- 
am întrebat dacă intrase vreodată în barul ăsta. Oare aici venise 
să-și caute un al doilea soț? Aici îl cunoscuse pe Keith 
Donaldson, bărbatul divorţat care o convinsese să se mute în 
California? Nu se căsătoriseră, dar ea era tot în California, cu un 
alt bărbat acum. O vedeam rar, nici măcar o dată pe an. 

— Pari agitat, a remarcat Lily. 

— Chiar sunt. Nu crezi că ar fi ciudat să nu fiu? 

— Eşti agitat pentru ceea ce plănuim să facem sau ești agitat 
din cauza mea? 


VP - 46 


— Și una, și alta. În clipa asta mă întreb de ce ești aici. O 
parte din mine se gândește că ești un soi de reprezentantă a 
legii și ai de gând să mă înregistrezi spunând cum vreau să-mi 
omor soţia. 

Lily a râs. 

— Nu port microfon. Dacă nu am fi într-un loc atât de public, 
te-aș lăsa să verifici. Dar, chiar dacă aș avea un microfon, te-aș 
putea aresta doar pentru că plănuiești să-ţi omori soţia? N-ar fi 
asta ca și cum ţi-aș întinde o cursă? 

— Probabil. Presupun că aș putea spune pur și simplu că 
încercam să te seduc vorbind despre omorârea soţiei mele. 

— Asta ar fi o premieră. Chiar încerci? 

— Ce? Să te seduc? 

— Da. 

— Continuăm să jucăm jocul din avion? Adevărul absolut? 
Atunci n-o să mint și o să spun că nu m-am gândit la tine în felul 
acesta, dar nu, tot ce am spus despre soția mea și ce cred 
despre toată situaţia asta este adevărat. Am fost sincer cu tine 
în avion. 

— Și eu am fost sinceră cu tine. Vreau să te ajut. 

— Te cred, am răspuns. Doar că nu prea îţi înţeleg motivele. 
Știu ce capăt eu din ce plănuim... 

— Un divorț rapid, a spus Lily și a luat o înghiţitură mică din 
vin. 

— Da, un divorț foarte rapid... 

— Dar te întrebi cu ce mă aleg eu. 

— Da, mă întreb. Asta aș vrea să știu. 

— M-am gândit eu că ai vrea să știi, a spus ea. M-ar fi 
îngrijorat oarecum dacă nu te-ai fi întrebat. Și-a aţintit privirea 
asupra mea. Ți-aduci aminte când ţi-am spus părerea mea 
despre crimă? Că nu cred că este pe atât de imorală pe câto 
socotesc oamenii? Cred sincer asta. Oamenii fac mare caz de 
caracterul sacru al vieţii, dar este atâta viaţă în lumea asta și, 
când cineva face abuz de puterea sa sau, așa cum a făcut 
Miranda, abuzează de dragostea ta pentru ea, acea persoană 
merită să moară. Pare o pedeapsă extremă, dar eu nu o privesc 
așa. Toată lumea are o viaţă plină, chiar dacă ia sfârșit repede. 
Toate viețile sunt niște experiențe complete. Știi cuvintele lui 
T.S. Eliot? 

— Care? 


VP - 47 


— „Momentul trandafirului și momentul tisei durează la fel de 
mult.”1* Știu că asta nu e o justificare pentru crimă, dar cred că 
scoate în evidenţă cum atâta lume consideră că toţi oamenii 
merită o viaţă lungă, când adevărul e că viața în sine este 
probabil mai mult decât oricare dintre noi merită. Cred că 
majoritatea oamenilor fetișizează viaţa până într-atât, încât le 
permit altora să profite de ei. Scuze, acum am început să mă 
îndepărtez de subiect. Când ne-am întâlnit în barul aeroportului 
și apoi am stat de vorbă în avion, ai decis să-mi spui că te 
gândeai să-ţi omori soţia și asta mi-a îngăduit să-ţi vorbesc 
despre filosofia mea în privinţa crimei. Asta-i tot, sincer. Îmi 
place să stau de vorbă cu tine, și în cazul în care chiar ai de 
gând să o omori pe Miranda, am să te ajut, în ce fel pot. 

O văzusem pe Lily cum se înflăcărează pentru o clipă în cursul 
scurtului ei discurs, cum faţa ei se îndreaptă spre mine la fel 
cum cineva care venerează soarele se întinde către el pentru a 
prinde cât mai mult din razele sale. Apoi o văzusem cum se 
retrage din nou, ca și cum dezvăluise prea mult. A răsucit 
piciorul paharului între degete. M-am întrebat pentru o clipă 
dacă era în toate minţile și, imediat după acest gând, m-am 
hotărât să merg mai departe oricum. Cunoșteam prea bine 
acest sentiment. Era felul în care făcusem sume imense de bani, 
asumându-mi riscuri prostești. 

— Vreau să fac asta, am spus. Și vreau să mă ajuţi. 

— O să te ajut. 

A mai luat o înghiţitură din vin, iar lumina de la o aplică de 
alamă de pe peretele de deasupra ei a strălucit pe pahar și s-a 
reflectat pe faţa sa palidă. Chipul ei arăta mai frumos, mi-am 
spus eu, cu părul strâns la spate, dar și mai sever. Îmi amintea 
de unele modele din cataloagele pe care le primea soţia mea. 
Cataloage cu fete înalte, care păreau pline de bani, îmbrăcate în 
tweed și jeanși, pozând lângă cai sau în faţa unor conace de 
piatră. Modelele din cataloagele alea nu zâmbeau niciodată. 

— Am o singură întrebare, am spus. De fapt, câţi oameni ai 
omorât tu? 


16 T.S. Eliot, Four Quartets, Little Gidding. Trandafirul simbolizează viaţa, în vreme ce 
tisa este un simbol al morții și renașterii; așadar, momentul vieții (trandafirul) și cel al 
morții (tisa) ocupă cam același timp în viața noastră. 


VP - 48 


Am vrut să sune ca o glumă, ca să-i dau posibilitatea de a 
ocoli întrebarea, dar în același timp voiam să știu dacă pusese în 
practică ceea ce recomanda. 

— N-o să răspund la întrebarea asta, a spus ea. Dar numai 
pentru că încă nu ne cunoaștem suficient de bine. Dar îţi promit 
că atunci când soţia ta va fi moartă, o să-ţi spun tot ceea ce vrei 
să știi. N-o să mai avem niciun secret. E ceva ce aştept cu 
nerăbdare. 

Trăsăturile feţei i s-au îndulcit la aceste cuvinte și am simţit o 
promisiune implicită de sex vibrând în încăperea tăcută. Paharul 
meu era gol. 

— Te-ai gândit la asta, cum ar trebui făcut? am întrebat-o. 

— M-am gândit, mult, a spus și și-a împins paharul deoparte, 
astfel încât s-a aliniat cu paharul meu de bere. Avem un avantaj 
imens și avantajul ăsta sunt eu. Te pot ajuta și nimeni n-o să 
știe că ne-am cunoscut vreodată. Sunt un complice invizibil. Pot 
să-ţi ofer un alibi și, pentru că nimeni nu știe că ne cunoaștem, 
poliţia o să mă creadă. Nu avem absolut nicio legătură, tu și cu 
mine. Și mai sunt și alte feluri în care te-aș putea ajuta. 

— Nu vreau să comiţi tu crima în locul meu. 

— Nu, știu. Doar că, dacă te ajut, putem reduce în mare 
măsură riscul de a fi tu prins. Asta e cea mai grea parte. Să 
comiţi crima e ușor. Oamenii fac asta tot timpul. Dar cei mai 
mulți nu scapă nepedepsiţi. 

— Și atunci, cum scăpăm noi nepedepsiţi? 

— Modalitatea de a comite o crimă fără să fii prins este să 
ascunzi corpul atât de bine, încât nimeni să nu-l găsească 
vreodată. Dacă nu a existat niciodată o crimă, atunci nu poate 
exista un criminal. Dar există multe feluri de a ascunde un corp. 
Poţi să lași corpul la vedere, dar să-l faci să arate exact opusul a 
ceea ce s-a întâmplat de fapt. Asta trebuie să se întâmple cu 
Miranda, pentru că dacă dispare, poliţia o să o caute până o 
găsește. Când trupul ei o să fie văzut de poliţie, el trebuie să 
spună o poveste care nu are nicio legătură cu tine. El trebuie să 
îi ducă pe un drum pe care tu să nu te afli niciodată. Vreau să te 
întreb ceva. Cât de mult îţi place Brad Daggett? 

— Ce vrei să spui? 

— Ai vreo preferinţă dacă ar trebui să trăiască sau să moară? 

— Da, am o preferinţă. Vreau să moară. 

— Bun, a spus ea. Asta o să facă totul mult mai ușor. 


VP - 49 


LILY 


Când Chet a ieșit din nou din apartament și a venit la mine în 
curte, m-am bucurat că își pusese o cămașă pe sub salopetă. 
Mirosea la fel de rău, precum cidrul de mere acrit. l-am spus că 
găsisem ceva pe pajiștea aflată de cealaltă parte a pădurii și 
aveam nevoie de ajutorul lui. l-am spus că l-aș fi rugat pe tatăl 
meu, dar el era ocupat. Chet a scos un mormăit de solidaritate, 
ca și cum ar fi știut că părinţii mei se împăcau în dormitor. 

Am intrat în fâșia îngustă de pădure de pini care separa 
proprietatea părinţilor mei de proprietatea părăginită de alături. 

— Ai fost vreodată pe pajiște? l-am întrebat. 

Era în spatele meu, mergând ușor împiedicat, cu un braţ 
ridicat în sus, ca și cum ramurile l-ar fi putut plesni deodată 
peste faţă. 

— Când am ajuns aici, am făcut o plimbare până la vechea 
cale ferată, a spus. 

Calea ferată era în direcţie opusă față de cea în care 
mergeam. 

— Pajiștea e super, am comentat eu. E în spatele unei ferme 
vechi unde nu mai locuiește nimeni. Eu mă duc acolo mereu. 

— E departe? 

— Chiar dincolo de pădurea asta. 

Am trecut peste zidul de piatră năruit care mărginea liziera 
pădurii. O lumină spectrală aruncată de soarele care coborâse 
spre linia orizontului dădea florilor sălbatice de pe pajiște niște 
culori electrice. Cerul de deasupra își schimba nuanţa, din roz în 
purpuriu întunecat. 

— Frumos, a spus Chet și, pentru o clipă, am simţit o 
nemulțumire absurdă că împărțeam cu el pajiștea mea. 

— Acolo, am spus și m-am îndreptat către fântână. 

— Și tu. Și tu ești frumoasă. 

M-am forţat să mă întorc și să-l privesc. 

— Scuze, a spus. Vorbeam cu mine... Dar, Doamne, uită-te la 
tine. Tu nici măcar nu știi cât de frumoasă ești, nu-i așa, micuță 
Lil? Nu te superi, nu? Dacă doar mă uit? 


VP - 50 


Se legăna ușor, frecându-și cu o mână barba zburlită. 

— E-n regulă, dar mai întâi vreau să mă ajuţi. E o fântână 
veche și e ceva jos în ea, legat de o frânghie și eu nu pot s-o 
trag în sus. 

— Grozav. Hai să ne uităm. Cum de-ai găsit o fântână aici? 

l-am ignorat întrebarea și l-am condus pe pajiște. Ştiam de 
fântâna asta de mulţi ani. Nu era foarte adâncă. Cu o lanternă 
puteai să-i vezi fundul, nu era nimic acolo jos în afară pietre și 
uneori ceva apă băltind, dacă plouase. Nici măcar nu eram 
sigură că iniţial fusese o fântână, poate doar o gaură adâncă, 
poate începutul unei fântâni la care s-a renunțat ulterior. O 
descoperisem când aveam probabil vreo nouă ani, alergând 
încolo și încoace pe pajiște. La un moment dat, pasul meu a 
sunat a gol, un sunet de lemn, și am dat deoparte buruienile 
uscate și îngălbenite pentru a descoperi capacul fântânii, un 
pătrat de lemn putrezit care arăta ca și cum fusese pus acolo 
doar ca să împiedice pe cineva ca mine să cadă înăuntru. Abia 
acoperea gaura dreptunghiulară a puţului și putea fi ușor tras 
deoparte. Laturile fântânii erau căptușite cu pietre puse unele 
peste altele. Nu aveam o lanternă cu mine, așa că am aruncat 
niște pietre înăuntru ca să văd cât de adâncă era gaura. S-au 
lovit de ceva tare doar după una-două secunde, așa că am știut 
că nu era foarte adâncă. La acea vreme m-am gândit că poate 
era locul în care fusese ascunsă o comoară, sau putea fi un 
indiciu pentru o taină mai mare. Am fugit să iau o lanternă, dar 
în final am fost dezamăgită. Puţul era doar atât, o gaură în 
pământ care începuse să se prăbușească în interior. 

Când i-am arătat lui Chet fântâna, a exclamat: 

— Hei, ia uită-te la asta! Când ai găsit-o? 

— Acum vreo săptămână, am minţit eu. Am văzut întâi 
frânghia și pe urmă am dat deoparte capacul. Nu cred că e 
adâncă, dar nu pot să trag singură frânghia. E ceva greu în 
celălalt capăt. 

Frânghia lăsată în fântână făcuse parte din pregătirile mele. 
Găsisem frânghia, o bucată care părea destul de uzată, în 
pivniţa casei noastre, alături de un vechi ţăruș de fier, și le 
adusesem pe amândouă pe pajiște cu mai multe zile în urmă. 
Am legat strâns un capăt al frânghiei de una din cele mai mari 
pietre pe care le scosesem din pajiște și am coborât acel capăt 
în fântână, apoi am înfipt celălalt capăt adânc în pământ. Mă 


VP - 51 


gândeam că nu arată deosebit de veridic, dar nu conta. Tot ce 
trebuia era ca el să vrea să descopere ce se afla la celălalt capăt 
al frânghiei. În dimineaţa aceea mă dusesem în baia părinţilor și 
găsisem ceva în dulăpior, o cutiuță pe care scria POMADA. 
Venisem cu ea ceva mai devreme și frecasem gelul de păr pe 
primul metru și ceva din frânghie, făcând-o greu de ţinut în 
mână. Îmi făcusem griji că frânghia avea să fie prea ușor de tras 
în sus și că Chet avea să reușească asta din picioare. Voiam să 
îngenuncheze în fața puţului. S-a dovedit că nu trebuia să-mi fac 
griji. Chet, purtându-se ca un băieţel nerăbdător, s-a lăsat în 
genunchi în faţa fântânii și a apucat de frânghie. 

— În, ce e pe asta? 

— Nu știu, am spus. Un soi de chestie vâscoasă. 

Și-a dus degetele la nas și le-a mirosit. 

— Nu miroase a noroi. Miroase a șampon. 

— Poate că cineva nu vrea să o tragem de-acolo. 

Mă mutasem și acum stăteam exact în spatele lui. Și-a întins 
gâtul să se uite la mine. Îi vedeam un ochi umed, umflat, 
holbându-se la pieptul meu. Pielea mi s-a făcut ca de găină pe 
braţe. 

— Îţi plac fluturii? m-a întrebat, cu ochii tot pe partea din față, 
brodată, a maioului meu. 

— Cred că da, am spus și m-am dat înapoi fără să vreau. 

Am simţit dintr-odată repulsie, plus furie pe mine însămi că îl 
adusesem pe bărbatul ăsta în poiana mea secretă. Bineînţeles 
că nu-i păsa de ceea ce se afla jos în fântână. Bineînţeles că nu-i 
păsa decât de sex. Voia să-și bage penisul în mine înainte să 
tragă în sus frânghia. Fusesem o proastă. Am încercat să găsesc 
ceva de spus, dar creierul meu se golise și mi se uscase gura. 

Dar atunci Chet a întrebat: 

— Nu le-ai spus părinţilor de asta? 

— Nu, am răspuns. N-ar face decât să se înfurie pe mine și 
dacă ar găsi ceva grozav acolo jos, probabil că nu m-ar lăsa să-l 
păstrez. 

— Aș putea atunci să arunc o privire, a spus el și și-a întors 
din nou ochii către gaura puțului. Dar eu cu ce mă aleg dacă 
găsim acolo un cufăr cu o comoară? 

Făcea ceea ce sperasem să facă, își muta mâinile mai jos pe 
frânghie, ca să o apuce mai bine. Și-a aplecat capul în gaură și 
s-a tras mai în faţă pe genunchi. 


VP - 52 


— Să nu cazi înăuntru, am spus eu. 

Era ceva ce plănuisem să spun, ca să-l fac să se simtă în 
siguranţă. 

— Cât de adânc e? 

— Nu cred că e prea adânc. 

Chet a slobozit două chiuituri în puț, pe care ecoul le-a trimis 
înapoi sus. 

— Stai să te ţin, i-am spus. 

Și asta plănuisem să-i spun, căci voiam să se obișnuiască să- 
mi simtă mâinile pe spate. Nu voiam să încerc să-l împing dintr- 
odată înăuntru și el să se dea brusc înapoi și să se lupte cu 
mine. 

Am înșfăcat pânza salopetei cu amândouă mâinile, chiar în 
clipa în care el a strigat: 

— Am luat-o. Vine sus. 

Mi-am adunat toată forța și am împins cât de tare am putut. 
El a încercat să ridice capul, dar și-l coborâse în gaură și s-a lovit 
cu ceafa de una din pietrele care căptușeau puţul. Tot trupul i s- 
a înclinat în față și a căzut, și, pentru o clipă, m-am gândit că 
aveam să mă duc și eu în jos odată cu el, o posibilitate care nu- 
mi trecuse prin cap. Dar cumva a reușit să-și proptească 
picioarele și să-și oprească înaintarea. M-am rostogolit pe o 
parte, ascultându-i ţipătul surprins. Unul din bocancii lui grei se 
înţepenise între două pietre plate care căptușeau gura puţului. 

— Dumnezeule, a ţipat el. Apoi: Ajută-mă. 

Am auzit un zăngănit când ceva s-a lovit de fundul puţțului. 
Ochelarii lui, m-am gândit. 

M-am ridicat în picioare. O unghie mi se agăţase în salopeta 
lui și se rupsese. Am observat asta doar pentru că mi-am 
scuturat mâna în mod reflex și stropi mărunți de sânge mi-au 
aterizat pe față. 

— Lily, o, Doamne, ajută-mă. 

M-am ghemuit lângă locul unde piciorul i se înţepenise între 
pietre. Era foarte clar că nu avea să-l ţină și că oricum o să 
cadă, dar am apucat de marginea tălpii tocite și am împins-o în 
față. Chet a scos un geamăt, apoi am auzit hârșâiala, urmată de 
un bufnet puternic atunci când a lovit fundul puţțului. Mă 
așteptam să-l aud urlând, dar a rămas tăcut. S-a auzit doar 
sunetul pământului și al pietricelelor care cădeau în puț, plus 


VP - 53 


două ciori care croncăneau una la alta de cealaltă parte a 
pajiștii. 

Am scos din buzunarul de la spate lanterna pe care o 
adusesem și am răsucit-o ca s-o aprind. Nu dădea o lumină prea 
puternică, dar era suficientă ca să văd în întunericul puţului. 
Credeam că mâinile aveau să-mi tremure, dar nu tremurau. Mă 
simțeam concentrată și cufundată în propriul meu creier, așa 
cum mă simțeam când citeam o carte bună și după-amiaza 
dispărea. M-am uitat peste margine și am îndreptat fasciculul de 
lumină în jos, către fundul puţului. Eram atât de sigură că Chet 
supravieţuise căzăturii și o să mă implore să-l ajut să iasă de 
acolo. Eram pregătită pentru asta. Dar el zăcea nemișcat în 
fundul puțului, pe spate, cu picioarele proptite în perete și cu 
gâtul într-un unghi ciudat. M-am holbat la el o vreme. Lumina 
lanternei era slabă și puțul era plin de firișoare de praf 
mișcătoare, dar el părea inert. Apoi am văzut o mișcare aproape 
imperceptibilă și am auzit un oftat încet care ar fi putut veni de 
la Chet sau ar fi putut veni de la ceva care se așeza în puţul 
tulburat. 

M-am ridicat și am parcurs cei câţiva metri până la grămada 
mea de bolovani grei pe care îi adunasem. L-am ales pe cel mai 
mare, o piatră cenușie, ascuţită, străbătută de o vână de cuarț. 
A trebuit să o car în braţe, așa că am ţinut lanterna între dinţi. 
Mergând legănat ca un pinguin, m-am întors la fântână, m-am 
așezat cu picioarele de-o parte și de alta a ei și m-am aplecat 
din mijloc. Am îndreptat lanterna către întuneric, am potrivit 
piatra cât de bine am putut și i-am dat drumul în jos, direct 
către capul lui Chet. Nu m-am uitat la piatră după ce am 
aruncat-o, dar am auzit zgomotul pe care l-a făcut atunci când 
s-a lovit de capul lui. Suna ca un pepene care se sparge. Dacă 
Chet fusese în viață după cădere, acum nu mai era. 

Mă dureau brațele de greutatea pietrei și m-am lăsat pe vine 
pentru câteva clipe. O cioară mă privea, cocoţată pe un arțar 
uscat, aflat la marginea pajiștii. M-am întrebat dacă simţea 
mirosul morții în aer și m-am gândit că probabil îl simţea. Și-a 
lăsat capul în jos, și-a înfoiat aripile negre. Am simţit că îmi ura 
bun venit într-o lume specială. 

După ce am stins lanterna și am băgat-o la loc în buzunar, am 
scos țărușul din pământ și i-am dat drumul, împreună cu 
frânghia unsuroasă, în fântână. Apoi am mai făcut câteva 


VP - 54 


drumuri până la grămada de pietre și am mai aruncat șase 
bolovani mari în jos, peste Chet. Aveam să-l acopăr mai bine 
mai târziu, dar m-am gândit că nu era rău să încep deja de- 
acum. Aș fi continuat, dar lumina din cer începuse să dispară, 
norii erau acum purpurii și întunecați, iar pajiștea și peisajul din 
jur își pierdeau culorile și se cufundau în nuanţe neclare de 
cenușiu. Planul meu iniţial fusese să mă întorc în apartamentul 
de deasupra atelierului și să încep să adun lucrurile lui Chet, să 
le aduc aici prin pădure și să le arunc înăuntru. Pe urmă aveam 
să acopăr totul cu pietre și să pun din nou capacul peste gaura 
puţului. Dar pe când mă întorceam acasă prin întunericul 
pădurii, cu lumina lanternei dezvăluind doar un petic din cărarea 
în faţa mea, am decis că o să strâng acum lucrurile lui Chet și o 
să le duc la fântână în zori. Știam că părinţii mei aveau să 
doarmă până târziu. 

Cunoșteam bine apartamentul de deasupra atelierului. Era 
unul din locurile mele preferate atunci când era gol, dar nu-l mai 
văzusem de când se mutase acolo Chet, la începutul verii. 
Fusesem îngrijorată că avea o mulţime de lucruri pe care va 
trebui să le strâng, dar nu avea. Continua să-și ţină toate 
lucrurile într-o geantă mare de pânză, kaki, care stătea deschisă 
pe patul de o singură persoană. Am început să scotocesc prin 
cameră folosind lanterna, apoi mi-am dat seama că puteam pur 
și simplu să aprind lampa. În cazul destul de improbabil că 
vreunul din părinţii mei s-ar fi uitat pe fereastra dormitorului 
către atelier, n-ar fi fost deloc surprins să vadă o lumină în 
apartamentul lui Chet. De fapt, ar fi fost mai surprinși dacă nu 
era lumină. 

Lampa arunca o lumină gălbuie slabă pe pereţii văruiţi și pe 
scândurile late ale dușumelei goale. În apartament era foarte 
puţină mobilă, doar iubitul meu fotoliu puf, care arăta 
dezumflat, și două scaune tapiţate, fiecare cu stofa ruptă și cu 
materialul spongios dinăuntru ieșit în afară. Scaunul cu 
imprimeul cu rămurele pastelate era un alt loc preferat de-al 
meu pentru citit. M-am bucurat să văd că Chet îl folosise ca să 
depoziteze pe el niște cărți. Asta însemna că nu se așezase pe 
el. 

Din baie am luat periuţa de dinţi a lui Chet, un tub de pastă 
de dinţi aproape gol, un cristal alb într-un pachet pe care scria 
că e deodorant, o sticlă verde aprins cu șampon Pert. Am lăsat 


VP - 55 


acolo, în savonieră, bucăţica de săpun plină cu fire de păr. Din 
bucătărie - de fapt, un colţișor cu o chiuvetă, câteva dulapuri și 
un reșou - am luat două pachete de supă cu tăiţei și o sticlă 
mare de plastic cu votcă Popov. Am vărsat votca în chiuvetă și 
am lăsat sticla într-unul din dulapuri. Brusc, mi-am făcut griji că 
îmi lăsam amprentele peste tot prin apartament, că ar fi trebuit 
să-mi pun mănuși. Dar o să am timp mâine să șterg totul. Și pe 
urmă, dacă lucrurile mergeau așa cum credeam eu că vor 
merge, atunci nimeni nu avea să suspecteze că Chet fusese 
omorât. O să pară pur și simplu că plecase. Era greu de 
imaginat că cineva avea să-i simtă lipsa. 

După ce am umplut geanta de pânză, i-am închis fermoarul și 
am ridicat-o; voiam să mă asigur că o s-o pot căra în dimineaţa 
următoare. Era grea, dar putea fi dusă. Tot ce mai rămăsese din 
lucrurile lui Chet în apartament erau materialele lui de pictură. 
Erau patru pânze, dintre care trei stăteau rezemate cu fața de 
perete, astfel încât nu puteam să văd cum arată. A patra se afla 
încă pe șevalet. Era de-abia începută, doar câteva tușe de 
culoare peste niște semne în creion, dar mi-am dat seama că 
era piscina din spatele casei și că o siluetă fusese schițată în 
colţul piscinei. Nu existau detalii, dar știam că eram eu. Era o 
pânză destul de mică, nu cu mult mai mare decât un ecran 
obișnuit de televizor. Am luat-o de pe șevalet și am răsucit-o 
astfel încât rama ei fragilă de lemn s-a rupt, pe urmă am pus-o 
pe podea și am așezat și celelalte pânze peste ea. Pete 
abstracte de culoare, iar din loc în loc ceva care semăna cu o 
siluetă. Aș fi putut și eu să le pictez. 

Șevaletul era al lui Chet, deoarece eram foarte sigură că nu 
fusese niciodată un șevalet în apartament. Era mic, susținut de 
trei picioare extensibile. L-am strâns și l-am pliat până când a 
ajuns de dimensiunile unei mici valize, un bloc de lemn pătat de 
vopsea, cu un mâner pentru a fi cărat. L-am adăugat grămezii 
de tablouri. 

Mi-am rotit privirea prin cameră și mi-am zis că luasem totul. 
Chiar dacă mai rămăsese ceva, avea să pară doar ca și cum 
Chet însuși îl lăsase acolo. 

Degetul la care îmi rupsesem unghia îmi zvâcnea. M-am uitat 
la el. Sângele se închegase, devenind maroniu și lipicios, și 
eram sigură că nu pătasem nimic în apartament. Brusc, am vrut 
să ies de acolo și să mă întorc în camera mea. Și mi-era foame. 


VP - 56 


Mai era niște plăcintă cu carne în frigider, asta dacă nu o 
mâncaseră părinţii mei. 
e 

Mi-am pus ceasul să sune la șase în dimineața următoare. 
Dar, când ceasul meu în formă de bufniţă a cârâit, eu eram deja 
trează, ridicată din pat și pe jumătate îmbrăcată. Dormisem 
puţin, dar fusese somnul ăla în care ești conștient de fiecare 
scârțâit și pocnitură și hârșâit pe care le scot casele vechi, când 
crezi că nu ai dormit deloc și pe urmă îţi dai seama că gândurile 
ciudate din mintea ta erau de fapt vise, iar draperia trasă e ușor 
luminată, căci s-au ivit zorii. 

Am avut nevoie să fac trei drumuri ca să duc totul din 
apartament la fântână. Prima dată am dus geanta de pânză și 
asta a fost cel mai dificil. A trebuit să o târăsc o porţiune de 
drum, când a devenit prea grea ca să o duc în mână. Pajiștea 
era acoperită de o rouă rece care mi-a udat tivul jeanșilor. 
Inainte de a da drumul genții în fântână, m-am uitat înăuntru. 
Chet era încă acolo, îngropat sub pietrele pe care le aruncasem 
peste el. Câteva muște negricioase stângace zburau în jurul 
trupului său. La drumul următor, am adus cele trei pânze mari. 
Nu erau grele, dar erau incomod de cărat, și a trebuit să rup una 
dintre ele ca să o pot arunca în puț. La ultimul drum, am adus 
șevaletul pliat și pictura pe care o începuse Chet cu mine în 
piscină. După ce le-am dat drumul în fântână, am luat restul de 
pietre pe care le scosesem din pământ și le-am aruncat 
înăuntru. A fost satisfăcător, mai ales când am văzut cum orice 
urmă de Chet dispare sub grămada de bolovani. Folosisem o 
mistrie veche și ruginită ca să îi scot din pământ. Mistria 
rămăsese pe pajiște și cu ea am săpat bucăţi de pământ, pe 
care le-am aruncat în puț, până când arăta ca și cum acolo 
înăuntru nu se aflau decât pământ și pietre. Știam că nu era 
perfect, dar eu eram mulțumită. 

Ultimul lucru pe care l-am făcut înainte de a pleca de pe 
pajiște a fost să arunc mistria ruginită în puț și să așez la loc 
capacul. Cu degetele deja murdare, am tras firele lungi de iarbă 
uscată peste capac, încercând să-l camuflez. M-am învârtit în 
jurul fântânii înainte de a pleca de acolo, cu ochii în pământ ca 
să mă asigur că nu rămăsese ceva, dar nu era nimic, nici măcar 
un chiștoc de ţigară. Chet dispăruse din lumea asta. Dimineaţa 
era liniștită, nu se auzeau decât bâzâitul tot mai tare al 


VP - 57 


insectelor și ciorile croncănitoare care erau de fapt adevăratele 
stăpâne ale acestei pajiști. Am croncănit și eu înspre ele, așa 
cum făceam uneori, și m-am întrebat ce credeau despre mine. 

Când m-am întors acasă, am făcut un duș prelung, frecându- 
mi bine degetele ca să înlătur orice urmă de murdărie. 
Murmurul apei fierbinţi care cădea peste trupul meu mă făcea 
să mă simt puternică și totodată în siguranță. Când mama a 
deschis ușa băii și m-a strigat, am tresărit și a fost cât pe ce să 
cad, căci piciorul mi-a alunecat pe podeaua dușului. 

— Ce s-a întâmplat? am spus. 

— Nimic, scumpo. Tatăl tău și cu mine ne întrebam dacă vrei 
să mergi să iei micul dejun la Shady's. 

— OK, am răspuns. Când? 

— După ce ieși din duș. 

Mergeam foarte des la restaurantul Shady's. Era locul preferat 
al tatii și probabil și preferatul meu, mai ales pentru micul dejun. 
Am mâncat friganele cu niște bacon foarte bine prăjit. Părinţii 
mei stăteau în faţa mea în separeu cu umerii atingându-li-se, 
împărțind chiar un castron cu fructe la musacaua tatii și omleta 
mamei. Gândul la Chet mi se strecura uneori în minte în timpul 
mesei, apoi dispărea când unul dintre părinţi spunea ceva ca să 
mă facă să râd sau când mă gândeam cât de bună era 
mâncarea. 

— Ți-e foame, Lily, a remarcat mama. 

— Crește, e aproape femeie, a spus tata. 

Micul dejun a fost un moment plăcut, chiar și atunci când 
părinţii mei l-au stricat întrebându-mă din nou dacă voiam să 
mai sar peste o clasă. Unii dintre profesorii mei recomandaseră 
asta la sfârșitul anului școlar și eu deja spusesem „nu” la 
începutul verii. Mama tot adusese vorba de asta, așa că am 
pedepsit-o refuzând să merg în tabăra de creaţie în iulie. Știam 
că abia aștepta cele două săptămâni în care eram plecată. Am 
fost surprinsă că subiectul a fost reluat, dar nu a ţinut prea mult 
și nu a distrus cu totul micul dejun. 

Nu am auzit nimic despre Chet timp de o săptămână și am 
început să-mi fac griji, întrebându-mă dacă era normal să nu 
pomenesc nimic de el. Așa că într-o zi, la prânz, când tata nu 
era de găsit, iar mama era într-o dispoziţie tăcută, am întrebat 
ce s-a întâmplat cu Chet. 

— Chet a plecat. Nu știai? 


VP - 58 


— Unde-a plecat? 

— Doamne, Lily, nu știu. Bănuiesc că pe canapeaua altcuiva. 
Nici măcar nu și-a luat la revedere, ticălos nerecunoscător. 

În acea după-amiază m-am dus la apartament. Arăta ca și 
cum mama sau tata trecuse pe acolo și făcuse puţină ordine. 
Așternuturile fuseseră luate și găleata de gunoi din zona 
bucătăriei fusese golită. M-am așezat pe scaunul meu pentru o 
clipă, chiar dacă nu aveam la mine o carte. Ferestrele erau 
deschise și o briză răcoroasă, prima după mult timp, a intrat în 
cameră. După ce îl omorâsem pe Chet, așteptasem două lucruri. 
Așteptasem să fiu prinsă și așteptasem să mă simt groaznic. 
Niciunul din ele nu se întâmplase încă și știam că niciunul nu 
avea să se întâmple. 


7. 


TED 


Când i-am spus Mirandei că aveam de gând să vin în 
Kennewick pentru o săptămână la începutul lui octombrie, pe 
chipul ei a apărut o expresie de încântare sinceră. Stăteam faţă 
în faţă în bucătăria de la parter a casei noastre și mâncam 
linguini cu sos de scoici (singurul fel de mâncare pe care știu să- 
| fac) și terminam o sticlă de Pinot gris. 

— O să fie nemaipomenit, a spus ea. O să te am doar pentru 
mine o săptămână întreagă. 

I-am privit cu atenţie fața, căutând vreun semn de minciună, 
dar nu am văzut niciunul. Ochii ei căprui-închis se luminaseră cu 
ceea ce mi s-a părut a fi o adevărată plăcere. Și pentru un 
moment am crezut-o și am simţit acea căldură și siguranţă pe 
care le simţi atunci când cineva vrea să-și petreacă timpul cu 
tine. O secundă mai târziu, acea senzaţie a dispărut și am fost 
din nou surprins de talentul soţiei mele de a juca teatru, de firea 
ei duplicitară. Chiar nu avea niciun sentiment de vinovăţie 
pentru ceea ce făcea cu Brad Daggett? 

— Să luăm din nou apartamentul ăla? 

— Care? 

— Pfui! Ce repede uiţi. Unde am stat prima oară. Cu jacuzzi. 

VP - 59 


— A, da. Sigur. 

După ce am strâns masa, ne-am dus sus să ne uităm la 
televizor și am ales un remake după Copoiuf'”, care se dădea pe 
unul din cele cinci sute de canale cu filme pe care le aveam. 
Miranda se schimbase în cămașa de noapte scurtă pe care 
începuse să o poarte seara și se întinsese pe canapea, cu 
picioarele în poala mea. l-am studiat degetele de la picioare, 
vopsite meticulos într-o nuanţă intensă de roz. l-am luat un 
picior în mâini și mi-am apăsat degetul mare pe talpa ei moale 
ca a unui bebeluș. Nu a spus nimic, dar trupul ei a reacționat, 
alunecând imperceptibil către mine, iar tălpile i s-au arcuit. 
Trupul ei relaxat m-a făcut conștient pe deplin de mine, de 
umerii tensionaţi, de cămașa incomodă pe care o purtam, de 
felul rigid în care stăteam rezemat de braţul canapelei, cu cotul 
ridicat într-un unghi nefiresc. Mi-am luat mâna de pe piciorul 
soţiei mele, dar ea nu a părut să observe. Ştiam că o să 
adoarmă curând, înainte ca filmul să se termine. 

Să mă duc în Maine pentru o săptămână fusese ideea lui Lily, 
pe care mi-a sugerat-o către sfârșitul întâlnirii noastre de la 
Concord River Inn. A spus că era important ca eu să știu ce se 
petrece acolo, care era programul de lucru al lui Brad, cum își 
petrecea Miranda timpul. 

— Cu mine acolo, totul va fi diferit, spusesem. Miranda și Brad 
o să se poarte diferit. 

— Nu contează. Mă interesează mai mult programul echipei 
care lucrează la casa ta. Câţi oameni sunt acolo de obicei? Cât 
de des rămâne Brad singur acolo? Observă doar. Cu cât aduni 
mai multe informaţii, cu atât ne va fi mai ușor. 

Acceptasem. Cel mai greu fusese să-mi eliberez programul 
pentru o săptămână. Dar insistasem și Janine, asistenta mea, 
reușise să reprogrameze totul. Planul era să plec în Kennewick 
seara târziu într-o vineri și să mă întorc la Boston nouă zile mai 
târziu, într-o duminică după-amiază. Într-un fel ciudat, 
începusem să aștept cu nerăbdare vacanţa prelungită și mă 
bucuram în sinea mea că o să întrerup temporar idila Mirandei și 
a lui Brad. Mă întrebam care avea să fie reacția lui Brad când 


17 Sleuth, film din 1972, adaptare după piesa dramaturgului britanic Anthony Shaffer, 
cu Lawrence Olivier și Michael Caine (amândoi nominalizați la Oscar pentru rolurile 
din acest film). Remake-ul a fost făcut în 2007, în regia lui Kenneth Branagh, cu Jude 
Law și același Michael Caine. 


VP - 60 


Miranda o să-i spună de venirea mea. Chiar stând acolo pe 
canapea, după ce i-am dat vestea Mirandei, simțeam cum 
avantajul trece de partea mea. 

Miranda a tresărit ușor și m-am întors să mă uit la ea în 
lumina pâlpâitoare a ecranului de doi metri. Avea ochii închiși, 
buzele ușor desfăcute. Adormise. M-am uitat la ea lung o vreme, 
în loc să mă uit la film. Umbre adânci îi accentuau rotunjimile, 
iar faţa ei, în lumina televizorului, părea o versiune alb-negru a 
ei însăși. Gura i s-a deschis puţin mai mult și un nerv i se zbătea 
în tâmplă. Eram fascinat de frumusețea ei naturală și, în același 
timp, îmi dădeam seama că nu avea să îmbătrânească frumos. 
Fața ei, rotundă, ca de păpușă, avea să devină umflată, iar 
trupul ei de model o să se deformeze. Dar n-o să 
îmbătrânească, nu-i așa? Urma să o omor, nu-i așa? Asta era 
planul și gândul de a o face și de a scăpa basma curată m-a 
umplut de un sentiment de satisfacţie și putere, dar totodată și 
de teamă și tristeţe. Îmi uram soţia, dar o uram pentru că o 
iubisem cândva. Oare făceam o greșeală pe care aveam să o 
regret tot restul vieţii? Când începeam să gândesc așa, când 
începea să-mi fie frică de ceea ce plănuiam să fac, voiam să iau 
legătura cu Lily, să o aud vorbind despre crimă în felul ei 
detașat, ca și cum ar fi vorbit despre aruncarea unei canapele 
vechi. Dar stabiliserăm să nu vorbim o vreme, să nu ne vedem 
până nu-mi voi fi petrecut eu săptămâna în Maine, și ăsta era un 
alt motiv pentru care așteptam cu nerăbdare acea săptămână în 
Kennewick. Fiecare zi mă ducea mai aproape de reîntâlnirea cu 
Lily. 

e 

John, portarul hotelului care adeseori se ocupa și de 
înregistrarea vizitatorilor la recepție, mi-a spus că Miranda era la 
Livery, apoi s-a oferit să aibă grijă să-mi fie duse bagajele în 
apartament. l-am mulțumit și m-am dus să o caut pe Miranda, 
luând-o în jos pe treptele înguste, datând din perioada colonială, 
care coborau abrupt către nivelurile inferioare ale hanului. 
Taverna, purtând numele grajdului de  odinioară!$, avea 
pardoseala de piatră, o vatră de piatră și un bar lung din lemn 
de stejar care se arcuia asemenea carenei unui iaht. Miranda 
era singură la bar, dar vorbea animată cu barmaniţa tatuată, al 
cărei nume era Sid sau Cindy. Niciodată nu-mi aduceam aminte. 


18 în limba engleză, /ivery înseamnă „livrea” dar și „grajd de unde se închiriază cai”. 
VP - 61 


Le-am întrerupt, mi-am sărutat soţia, remarcând absenţa 
gustului de ţigări pe buzele ei, și am cerut un Martini Hendrick's. 
Mi-am scos jacheta de lână, udă de la drumul pe jos de la 
mașină până la han. Plouase mărunt în Boston, dar în Maine 
ploaia devenise un adevărat potop biblic, ștergătoarele puse pe 
viteză maximă abia reușind să curețe parbrizul. 

— Eşti ud rău, a remarcat Miranda. 

— Plouă torențial. 

— Habar n-aveam. N-am ieșit afară toată ziua. 

Sid/Cindy mi-a adus Martiniul. 

— Trăiește din plin viaţa nevastă-ta, a spus ea și a râs răgușit. 

— Știu că asta face, am răspuns eu și m-am întors către 
Miranda. Ce-ai făcut toată ziua? 

— N-am irosit-o cu totul. Am ales mobila din camerele pentru 
oaspeți, am făcut un masaj și am așteptat, cu răsuflarea tăiată, 
să-mi vină bărbatul. O, aproape că am uitat. Și-a ridicat paharul 
aproape gol de bere. Pentru o săptămână întreagă! 

Am ciocnit cu paharul meu de gin rece și am luat o înghiţitură 
zdravănă, iar băutura m-a încălzit imediat. 

— Ai mâncat? m-a întrebat Miranda. 

l-am spus că nu și am deschis un meniu să mă uit prin el. 

Am rămas acolo până la ora închiderii și m-am îmbătat 
suficient de tare ca, atunci când Miranda și cu mine ne-am dus 
împiedicat la apartamentul situat în partea din spate a hanului și 
apoi ne-am prăbușit goi de-a curmezișul patului imens, să nu mă 
mai gândesc la motivele pentru care mă aflam în Maine pentru o 
săptămână întreagă, sau la Brad Daggett, sau chiar la Lily. 

e 

A doua zi de dimineață, ploaia se oprise, norii fuseseră 
măturați în largul mării și era una din zilele alea de octombrie a 
căror imagine face calendarele să se vândă. Cerul era de un 
albastru intens, metalic, iar copacii se transformaseră în 
buchete roșii și galbene. După prânz, Miranda și cu mine ne-am 
dus pe jos până la casă. Am cronometrat; drumul a durat 
douăzeci și cinci de minute pe Micmac Road, nu cu mult mai 
mult decât pe poteca de pe faleză. Route 1A era cea mai 
aglomerată arteră din partea asta de lume, dar porţiunea asta 
din Micmac era pitorească, din loc în loc faleza oferind o vedere 
spre Atlantic, așa că o mulţime de mașini au trecut pe lângă noi. 
Micmac Road se desfăcea din 1A în Kennewick Center, apoi 


VP - 62 


trecea prin Kennewick Harbor și Kennewick Beach, cele trei părți 
principale care formau orașul. Kennewick Beach era cea mai 
puţin exclusivistă porțiune a țărmului din Kennewick, o fâșie de 
nisip lungă pe care se înghesuiau căsuțe de închiriat și, peste 
drum, un camping care vara se umplea cu populaţie indigenă 
Winnebago. Nu știam asta precis, dar parcă Miranda îmi spusese 
că Brad era proprietarul uneia dintre aglomerările alea 
semicirculare de căsuțe de închiriat și că, după divorţ, se 
mutase într-una din ele și locuia acolo permanent. Nu fusesem 
atent când îmi spusese toate lucrurile astea pentru că la acea 
vreme nu știam că se culcă cu soția mea. Dar acum eram atent. 
La tot. 

Pe aleea noastră era o singură mașina parcată, o camionetă 
Toyota cu un sticker pe bară pe care era scris: DACA DUMNEZEU 
NU VOIA SĂ MÂNCĂM ANIMALE, NU LE-AR FI FĂCUT DIN CARNE. 

— Ăsta-i Jim, a spus Miranda. Brad l-a pus să facă peretele de 
rigips din subsol. 

Am dat ocol casei și am intrat pe ușa de pe terasă. Mi-era 
imposibil să nu mă gândesc la ultima dată când fusesem aici, 
cum îi observasem prima oară pe Brad și Miranda împărțind o 
țigară în bucătărie, iar mai apoi, ghemuit la capătul potecii de 
pe faleză, cum îi văzusem trăgându-și-o în viitorul nostru living. 

— Stai să vezi barul de jos, a spus Miranda și m-a condus prin 
holul de la intrare, cu podeaua de lemn tare terminată, iar pașii 
ei răsunau puternic în spaţiul gol. 

Jim era jos, ascultând muzică clasică la un radio plin de praf, 
și își mânca prânzul, cocoţat pe un butoi de plastic întors cu 
gura în jos, în care fusese ciment Quikrete. A părut agitat și 
stânjenit de prezenţa noastră, ca și cum ar fi fost prins dormind 
la slujbă și nu mâncând pur și simplu un sandviș. 

A dat muzica mai încet. 

— Brad o să vină ceva mai târziu. Pe el îl căutați? 

— Doar ne uităm. Ted n-a mai văzut cum e aici jos de... de... 

S-a întors spre mine și eu am dat din umeri. Nu cred că mai 
ajunsesem în partea asta a casei după ce pereţii fuseseră 
ridicaţi. Știam că Miranda insista să facă pentru mine un spaţiu 
special masculin, de dimensiuni considerabile, deși era ceva ce 
nu cerusem niciodată. Îşi imagina canapele de piele, o masă de 
biliard, un bar bine dotat și pereţi zugrăviți în roșu-închis. Când 
a pomenit de asta prima oară, o văzusem ca pe un semn al 


VP - 63 


generozităţii Mirandei, a faptului că voia să facă în casă un loc 
special pentru mine. Acum, gândindu-mă la asta, mă enerva 
doar că îmi cheltuia banii câștigați cu greu pe ceva ce nici nu 
eram sigur că o să folosesc vreodată. 

M-a condus prin toată casă, mi-a arătat rafturile terminate de 
la bar, spaţiul unde avea să fie masa de biliard și mi-a prezentat 
mostre de culoare la care se gândea pentru pereţi. Când am 
plecat, Jim își terminase prânzul și se apucase din nou de 
treabă. La radio se auzea un cântec cu Steely Dan'?. 

Nu l-am văzut pe Brad în acea zi decât după ce ne-am 
terminat turul și ne îndreptam pe alee către șosea. A ambalat 
zgomotos camioneta, împrăștiind pietriș când a frânat brusc. A 
oprit motorul și a coborât de pe scaunul de la volan. Purta 
pantaloni largi de bumbac, bleumarin, și o cămașă de flanel 
băgată în pantaloni, și se mișca degajat, cu mișcări atletice. Mi-a 
strâns mâna, așa cum făcea întotdeauna, și m-a privit atent în 
ochi când m-a întrebat ce părere aveam de ce se făcuse până 
acum. In vreme ce vorbeam, Miranda nu a părut interesată, 
privind înapoi către casă și ocean, calm și nemișcat în după- 
amiaza liniștită. 

— Am auzit că stai toată săptămâna, a spus Brad. 

— M-am gândit să-mi iau o mică vacanţă. Să stau cu ochii pe 
Miranda. 

Brad a râs și poate că îl analizam prea atent, dar a râs puţin 
cam prea cu poftă. l-am zărit plombele din gură. La marginea 
câmpului meu vizual am văzut-o pe Miranda întorcând capul 
pentru a-l privi. 

— Ea e adevăratul șef de șantier aici. Chiar și-a ratat vocaţia, 
zău așa, a zis Brad. 

— Asta îmi tot spune și ea. 

— Să știți că sunt aici, a intervenit Miranda. Puteţi să mă 
includeți și pe mine în conversaţia asta. 

Înainte ca Miranda și cu mine să plecăm înapoi spre han, i-am 
spus lui Brad că ar trebui să treacă pe la tavernă în seara aceea, 
să bea ceva cu noi. Ne-a spus că o să încerce să vină. 

— Ce prieteni buni sunteţi voi doi, a comentat Miranda când 
ne întorseserăm pe Micmac. 


19 Trupă americană de jazz rock și rock, considerată de revista de specialitate Rolling 
Stone „antieroii muzicali perfecţi ai anilor șaptezeci”. 


VP - 64 


— E prietenul tău. Eu doar încercam să fiu amabil, ca să nu 
aibă senzaţia că acum, că sunt în oraș, trebuie să stea departe. 

— Ce vrei să spui? 

— Credeam că voi doi sunteţi prieteni. N-a venit niciodată la 
han să bea un pahar cu tine? 

— O, Doamne, nu. El trăiește în orașul ăsta. Doar n-o să dea 
cinci dolari pe un Bud Light. 

— Unde se duc să bea oamenii din orașul ăsta? 

— E un loc numit Cooley's, în Kennewick Beach, unde eu 
personal nu am fost invitată încă. Ar trebui să mergem la un 
moment dat săptămâna asta. Nu putem mânca la han în fiecare 
seară. 

— Chiar aș vrea asta, am răspuns. 

Trotuarul s-a îngustat pe o porțiune, și Miranda și-a strecurat 
braţul pe sub al meu, trăgându-mă mai aproape. În ciuda 
soarelui strălucitor, era rece la umbră. 

Am întrebat-o: 

— Deci nu crezi că Brad o să apară în seara asta? 

— Habar n-am. Poate că o să considere că trebuie să vină, de 
vreme ce tu scrii cecurile și tu l-ai invitat. Dar nu m-aș mira dacă 
n-ar veni. 

— Tu și cu el chiar n-aţi băut niciodată un pahar împreună? M- 
am gândit că aţi făcut-o, de vreme ce împărţiţi ţigări și toate 
alea. 

— Doamne, asta chiar te-a deranjat, așa-i? Nu, Brad și cu 
mine nu suntem prieteni, dar suntem prietenoși. El e un angajat 
și face o treabă grozavă și îl respect, dar chiar nu simt nevoia să 
devin tovarășul lui de pahar. Și pe urmă, din câte am auzit, are 
o mulțime de parteneri de pahar în orașul ăsta. 

— Cum adică? Ce-ai auzit? 

— Am auzit de la unii dintre ceilalţi tipi din echipă că bea mult 
și și-o trage mult. De-asta l-a părăsit nevasta. Nu că ne-ar privi 
pe noi, atâta vreme cât își face treaba. De ce ești dintr-odată 
așa de interesat? 

— Sunt aici pentru o săptămână. Mă gândeam să cunosc niște 
lume, unii dintre oamenii cu care îţi petreci timpul. 

— Mi-am făcut o singură prietenă aici, și asta e Sid. Ea e cea 
care mi-a spus de Cooley's și de reputaţia lui Brad. Hai să 
mergem în cameră, să tragem un pui de somn și pe urmă să 
bem ceva. Ce zici? 


VP - 65 


Brad nu și-a făcut apariţia în acea seară la tavernă. Miranda și 
cu mine am stat în capătul barului arcuit, bând vin și 
pălăvrăgind cu Sid, chiar dacă era ocupată cu toată lumea de 
sâmbătă seară. Sid avea păr blond ţepos și tatuaje complicate 
care îi acopereau un braţ întreg. Când vorbea cu noi, nu-și lua 
ochii de la Miranda, ceva ce-mi era familiar și ceva de care 
fusesem mândru în alte momente ale vieţii. Poate că și Miranda 
și Sid făceau sex. Poate că Miranda făcea sex cu orice tip și tipă 
din Kennewick. 

Pe tot parcursul serii, de fiecare dată când cineva apărea prin 
ușile batante grele ale tavernei, ridicam privirea să văd dacă era 
Brad. Miranda nu s-a uitat niciodată. Fie știa că nu va veni, fie 
nu-i păsa, și pentru că mă îndoiam că nu-i păsa, am presupus că 
știa cumva ceva ce eu nu știam, că gasiseră o modalitate de a 
comunica sau că știa deja că el avea un alt program. 

Nu l-am revăzut pe Brad până luni după-amiază, când o 
negură rece venea dinspre ocean și eu am decis să explorez 
poteca de pe faleză. Miranda moţăia. În dimineaţa aceea 
merseserăm cu mașina de-a lungul coastei ca să ne uităm la un 
far care părea că merită văzut. Era în capătul unui promontoriu 
unde ceața era deosebit de deasă. Am făcut fotografii în care 
farul abia se vedea, apoi am mers mai departe pe coastă și am 
luat prânzul la un bufet cu fructe de mare care se închidea în 
acea săptămână pe toată durata iernii. Când ne-am întors la 
han, Miranda a sugerat un pui de somn, așa cum făcea în 
fiecare după-amiază, şi m-am dus lângă ea. Într-un fel ciudat, 
sexul pe care l-am făcut noi doi de când am aflat că Miranda mă 
înșală a fost mai bun decât înainte. Furia îndreptată împotriva 
soției mele mă făcuse egoist, mai puţin interesat de nevoile ei, 
și interesat doar de ale mele, iar ea îmi răspundea așa cum n-o 
mai făcuse niciodată până atunci. In acea după-amiază o 
răsucisem pe Miranda pe burtă și o pătrunsesem pe la spate, 
ținând-o în acea poziţie chiar și după ce mi-a spus că voia să 
stau cu faţa la ea. M-am întins de-a lungul trupului ei, mi-am 
băgat faţa în părul ei ciufulit de pe gât, ţinând-o strâns de 
încheieturile mâinilor. Am fost surprins când a avut orgasm la 
scurt timp după mine, scoțând un sunet ciudat, ca un scâncet. 
După aceea a murmurat: „Azi ai fost o adevărată fiară. Mi-a 
plăcut”. S-a ghemuit în poziţie fetală și am privit-o cum 
adoarme. Am numărat nodurile de pe coloana ei, i-am studiat 


VP - 66 


cele două gropiţe de deasupra feselor, m-am întrebat ce era cu 
vânătaia cât o monedă de 25 de cenți de pe coapsa ei, sus. 
Oare la fel de relaxată era după ce făcea sex cu Brad? Oare 
considera că asta i se cuvine, ca întreaga viață bărbaţii să îi 
satisfacă toate nevoile? Toată tensiunea pe care sexul o 
domolise pentru moment a revenit, inundându-mă. M-am 
întrebat ce aș simţi dacă aș lovi-o cât de tare aș putea cu 
pumnul în ceafă. 

M-am îmbrăcat și m-am strecurat afară din cameră, fără să 
las vreun bilet. M-am simţit mai bine odată ce am ajuns pe 
poteca de pe faleză, învăluit în ceața rece, privind lung către 
oceanul opac. Am mers repede, concentrat asupra drumului 
alunecos, încercând să nu mă gândesc la ultima dată când 
pășisem pe acest drum către casă. Când am ajuns la capătul 
potecii, m-am uitat la ceas și am observat că îmi luase ceva mai 
mult de treizeci de minute ca să ajung la noua mea casă de la 
Kennewick Inn. Am rămas sus pe stânca abruptă, privind către 
partea din spate a casei. De data asta nu mă temeam să fiu 
văzut. Eram ca un lord care își privește conacul. Am traversat 
fâșia umedă de pământ, apoi am făcut un ocol către fațada 
casei printr-un pâlc de pini. In vreme ce mă apropiam de alee, 
am văzut o camionetă îndepărtându-se și am presupus că 
tocmai l-am ratat pe Brad. Dar, când am ajuns chiar în fața 
casei, i-am văzut camioneta în două culori și pe Brad lângă ea, 
cu o ţigară între buze. Forma un număr în telefonul lui mobil, dar 
s-a oprit când m-a zărit. A zâmbit și ţigara i-a săltat în sus și-n 
jos. l-am zâmbit și eu și m-am îndreptat către el, cu mâna 
întinsă. 

Era timpul să-l cunosc mai bine pe Brad Daggett. 


8. 


LILY 


Nu avusesem de gând să mă îndrăgostesc, dar cine are? Eric 
Washburn era în anul trei și președinte al unei frăţii „literare” la 
Mather numită St. Dunstan's, deși, atunci când l-am cunoscut, 
nu știam asta. Ne-am cunoscut la bibliotecă. Era ora de 

VP - 67 


închidere într-o seară friguroasă de februarie și noi am fost 
ultimii care au plecat, ieșind împreună prin ușile de sticlă 
rotative în vântul care te făcea să lăcrimezi. Eric mi-a oferit o 
țigară, pe care nu am luat-o, apoi și-a aprins el una și m-a 
întrebat în ce direcţie merg. M-a condus la Barnard Hall, un gest 
care la acea vreme a părut datorat doar galanteriei și nu unor 
motive mult mai ticăloase. În faţa intrării, m-a invitat la o 
petrecere de joi seara la St. Dunstan's. l-am spus că o să vin. Nu 
era prea arătos; avea faţa prelungă și fruntea înaltă, un nas 
osos și urechi prea mari, dar era înalt și subţire, cu o voce 
profundă și aproape melodioasă. In acea seară purta un palton 
lung, gri-închis, și un fular grena pe care și-l răsucise de câteva 
ori în jurul gâtului. Auzisem de St. Dunstan's, știam că era cea 
mai elitistă societate dintr-un colegiu care deja avea suficient 
snobism de școală pregătitoare, și îi cunoșteam foarte bine 
sediul, Conacul, o clădire de piatră și gresie cu arhitectură 
gotică victoriană care se înălța la marginea de nord a 
campusului, unde Mather se revărsa în deșertăciunea urbană a 
străzilor din New Chester. Era o clădire frumoasă, cu ornamente 
de piatră aurite și împodobită cu sculpturi și garguie, cu ușa de 
la intrare înaltă și arcuită, iar ferestrele toate cu vitralii. 
Arhitectura era ceea ce mă atrăsese de la început la acest 
colegiu. Vizitasem mai multe, dar Mather, un colegiu privat 
vechi de două sute de ani, cu doar aproape 1 000 de studenţi, 
fusese singurul loc care mi se păruse potrivit. Cu căminele sale 
de cărămidă cu frontoane, arcadele, scuarul mărginit de ulmi, 
era ca un campus încremenit într-o vreme de demult, campusul 
dintr-un roman poliţist a cărui acțiune se petrece în anii '30, în 
care băieţii cântă cântece sentimentale în cvartete, iar fetele în 
fuste merg în pas alert de la o sală de clasă la alta. Spre marea 
oroare a mamei mele - care insistase pentru Oberlin, propria ei 
alma mater, încă de când aveam cinci ani - și indiferența 
nesurprinzătoare a tatii, alesesem Mather. 

— Lily, a spus Eric, după de m-a invitat la Dunstan's, care e 
numele tău de familie? 

— Kintner. 

— O, așa-i. Kintner. Am auzit că ești aici. 

Felul în care o spusese a sunat puţin fals, ca și cum deja știa 
cine eram. 

— ÎI știi pe tatăl meu? 


VP - 68 


— Sigur că îl știu. A scris Stânga peste dreapta. 

Am fost surprinsă. Cei mai mulți dintre fanii tatii menţionau 
Nebunii mărunte, farsa lui despre un internat, și nu auzisem pe 
nimeni să pomenească de comedia lui despre viaţa unui croitor 
londonez. 

— La ce oră? am întrebat. 

Țineam deschisă ușa exterioară de la Barnard și voiam să 
intru. 

— Pe la zece. Stai puţin. 

Eric a băgat mâna în buzunarul paltonului său larg și a scos 
un cartonaș pătrat pe care mi l-a întins. Era alb, imprimat cu 
imaginea unui craniu. 

— Să arăţi asta la intrare. 

l-am spus noapte bună și am intrat în căminul meu. Colega 
mea de cameră, Jessica, nu se culcase încă și i-am spus despre 
invitaţie. Ea era profund implicată în viaţa socială din Mather și 
eram curioasă ce știa de Eric Washburn și de petrecerea de joi 
seara. 

— Ai un card cu craniu, a spus ea și mi-a smuls cartonașul 
dintre degete. Apoi, și mai tare: Ai un card cu craniu de la 
ticălosul de Eric Washburn! 

— Ce știi despre el? 

—E ca un soi de cap încoronat. Cred că stră-stră-stră- 
străbunicul lui a construit practic Mather-ul. Pe bune, chiar n-ai 
auzit de el? 

— Am auzit de St. Dunstan's. 

— Păi, bineînţeles că ai auzit de St. Dun's. Invitaţia e de două 
persoane? 

— Nu cred. N-a zis nimic c-ar fi. 

M-am dus la petrecere, singură. Eric era acolo, în spatele 
barului, când am sosit, și mi-a preparat o votcă cu apă tonică 
fără să mă întrebe mai întâi ce voiam. Apoi m-a luat de braț și 
mi-a făcut cunoștință cu câţiva membri din St. Dunstan's înainte 
să se întoarcă la îndeletnicirea sa de barman. A spus că erao 
slujbă de joi seara prin rotaţie și el trăsese paiul scurt. Am fost 
ușor dezamăgită de interiorul Conacului, căci mă așteptasem la 
ceva care să se apropie mai mult de exteriorul său gotic. Nu știu 
exact ce-aș fi vrut. Covoare persane și fotolii de piele? În 
schimb, era o versiune ceva mai plăcută a celorlalte frăţii la care 
fusesem în primul meu an. Camere joase, mobilă uzată și 


VP - 69 


omniprezentul miros de Marlboro Lights și bere ieftină. Am 
rătăcit prin camerele sale de la parter, stând de vorbă cu câţiva 
membri, și mulţi dintre ei m-au întrebat despre tata. După ce 
mi-am terminat cea de-a treia votcă, m-am dus la bar să-i spun 
la revedere lui Eric și să-i mulţumesc pentru invitaţie. 

— Vino și săptămâna viitoare, mi-a spus și a scos o altă 
invitaţie cu craniu din buzunar. N-o să mă mai ocup de bar. 

Când am ajuns acasă, Jessica a vrut să afle fiecare detaliu. l- 
am spus adevărul, că nu era nimic deosebit de interesant la St. 
Dunstan's, și că toată lume părea drăguță, deși nu teribil de 
fascinantă. l-am spus că nu erau coridoare secrete sau ritualuri 
de iniţiere. l-am spus că nu exista o cameră în care să fie 
înșirate craniile unor boboace. 

— Ce scârbos, Lily. Nu l-ai cunoscut pe Matthew Ford, nu? 

— Am cunoscut un Matthew. Era scund, cu breton mare. 

— Doamne, e atât de sexy. 

De bine, de rău, St. Dunstan's a devenit viața mea socială în 
acea iarnă și primăvară. M-am dus la toate petrecerile lor de joi 
și uneori la câte un dineu, ca însoţitoarea unuia dintre membrii 
săi. Nu prea știam de ce eram invitată atât de des. Eric părea să 
aibă o iubită, o colegă de-a lui numită Faith, care stătea de 
obicei pe lângă el către sfârșitul celor mai multe petreceri. Într-o 
seară, am intrat în sala de biliard de la conac și i-am văzut 
sărutându-se. Erau lipiţi de o bibliotecă în perete. Faith era pe 
vârful picioarelor și chiar și așa Eric trebuia să se aplece ca săo 
sărute. Avea o mână în părul ei încâlcit și cealaltă era lipită de 
șalele ei. Eric era cu fața la mine și privirile ni s-au întâlnit 
pentru o clipă când m-am retras din cameră. 

Alţi membri ai societăţii (St. Dunstan's nu era practic o frăţie 
și ei nu-și spuneau fraţi) îmi făceau uneori avansuri, dar 
niciodată cu pipăielile și nădușelile de care avusesem parte la 
casele frăţiilor de cele câteva ori când mersesem cu Jessica în 
primul semestru. Nu, avansurile de la petrecerile de joi seara 
erau de obicei complimente bălmăjite despre cum arăt, urmate 
de oferte stângace pentru o altă băutură sau vreun drog ușor, în 
camera lor din cămin. Refuzam întotdeauna, nu pentru că băieţii 
care îmi făceau oferta erau deosebit de respingători, ci pentru 
că, în ciuda prezenței frumoasei Faith cea brunetă, eram 
îndrăgostită de Eric Washburn, și asta încă de la acea primă 
petrecere de la Conac, când el ieșise din spatele barului pentru 


VP - 70 


a mă conduce prin cameră ca să mă prezinte prietenilor lui. Era 
felul în care mă apucase de braţ, chiar deasupra cotului, ca și 
cum mi-ar fi spus, și le-ar fi spus și celorlalţi, că îi aparțineam, 
chiar dacă doar într-o mică măsură. Eric era motivul pentru care 
continuam să mă duc la St. Dunstan's, deși îmi făcea plăcere să 
stau de vorbă cu alţi membri, chiar și atunci când îmi făceau 
avansuri, ameţiţi. Băieții pe care i-am cunoscut acolo ar fi putut 
fi ușor clasificați ca snobi de la școala pregătitoare, băieți care 
se născuseră la a treia bază și erau convinși că fugiseră până 
acolo (așa cum spunea adeseori mama), dar erau de obicei și 
politicoși și făceau conversații în care ideea principală nu era cât 
de beţi fuseseră cu o seară înainte sau cât de beţi aveau de 
gând să fie în acea seară. Erau băieţi care pretindeau că sunt 
bărbaţi, așa că se străduiau ceva mai mult să mă impresioneze 
cu opinii despre politică și idei despre literatură. Și, chiar dacă 
totul era un șiretlic, apreciam efortul. 

Pentru că Eric fusese cel care mă invitase prima oară la St. 
Dunstan's, de obicei îl căutam să-i spun la revedere când 
plecam de la vreuna din petrecerile de joi seara. El îmi băga 
între degete un cartonaș cu craniu și îmi cerea să vin 
săptămâna următoare. Dacă nu era pe acolo la sfârșitul 
petrecerii, reușea să mă găsească la un moment dat în cursul 
săptămânii ca să-mi dea o invitaţie, iar odată a lăsat un 
cartonaș în cutia mea de scrisori la clubul studenţilor. Eu 
consideram invitaţiile o dovadă a unei mici idile. Una foarte 
mică, dar era și prima mea idilă. Și pentru mine era suficient. 

Ultimul meu examen din anul întâi era într-o joi după-amiază 
și aranjasem să iau autobuzul în dimineaţa următoare de la New 
Chester la Shepaug, unde mama avea să vină cu mașina să mă 
ia și să mă ducă la Monk's. După examen aveam de gând să-mi 
împachetez puţinele lucruri și să mă bucur de solitudinea unei 
ultime nopți în Barnard Hall. Jessica își terminase examenele 
mai devreme și plecase cu o zi în urmă. Când m-am întors de la 
examenul general de literatură americană, am găsit un cartonaș 
cu un craniu pe podeaua de linoleum a camerei mele din cămin, 
cu un mesaj de la Eric mâzgălit pe dos. „Două butoiașe de bere 
pline. Vino diseară să ne ajuţi să le terminâăm”. După ce mi-am 
terminat de strâns lucrurile, m-am îndreptat prin campusul plin 
de noroi către Conac, și nu am fost surprinsă să găsesc acolo 
doar câţiva membri și câteva fete adunate în jurul barului. 


VP-71 


Majoritatea studenţilor plecaseră deja. Eric a părut grozav de 
încântat să mă vadă și am băut mai mult decât de obicei, 
fericită să remarc că Faith nu se zărea nicăieri. Chiar l-am 
întrebat pe Eric de ea. 

— O, a plecat, Kintner. La propriu și la figurat. 

— Cum adică? 

Brusc, am avut un sentiment oribil că ea murise și eu nu 
aflasem. 

— A plecat de aici. A gesticulat în jurul lui cu palma larg 
deschisă. Și a plecat de aici, a adăugat, arătând către inima lui, 
și câţiva dintre prietenii săi au chicotit. 

Mi-am dat seama că Eric era mai beat decât îl văzusem eu 
vreodată. 

— lmi pare rău, am spus. 

— Să nu-ți pară râu. Nu era pentru mine. Călătorie 
sprâncenată și noroc bun. 

Și a facut un alt gest teatral. Brusc, am știut că Eric mă 
invitase în acea seară la St. Dun's ca să mă seducă și am știut 
că o să-l las să o facă. Era ceea ce așteptasem. Nu îmi făceam 
vreo iluzie că avea să fie altceva decât o partidă de-o noapte, 
dar eram virgină și decisesem că era momentul potrivit. Nu 
eram atât de proastă încât să cred că trebuia să-mi pierd 
virginitatea cu cineva care era îndrăgostit de mine, dar era 
important să mi-o pierd cu cineva pe care eu îl iubeam. 

Conacul St. Dunstan's avea trei dormitoare single la etaj. 
Deoarece Eric era președinte, avea camera cea mai mare, cu 
tavan înalt și vedere către capela colegiului. În loc de un pat 
practic de o persoană, avea unul cu baldachin, făcut dintr-un 
lemn vopsit în negru. Eric părea mai agitat decât eram eu la 
început când ne-am întins în pat, îmbrăcaţi, și ne-am sărutat. Și- 
a cerut scuze și s-a dus la baie, așa că eu mi-am scos hainele și 
m-am băgat în așternuturi. Când s-a întors, se dăduse cu apă 
rece pe faţă și gura îi mirosea a pastă de dinţi. S-a dezbrăcat și 
a rămas în boxeri, și s-a strecurat și el sub pături lângă mine. 

— Să-mi pun un prezervativ? m-a întrebat. 

l-am spus că da. Nu i-am spus că eram virgină pentru că nu 
voiam să se răzgândească. Am făcut sex de două ori în acea 
noapte, prima dată cu el deasupra mea. Din cauza înălțimii lui, 
m-am trezit privind fix cele câteva fire de păr răzlețe care 
formau un triunghi în centrul pieptului său slab. Se mișca 


VP - 72 


stângaci și nu eram sigură că se simte bine, dar când am ridicat 
genunchii sus, de-o parte și de alta a lui, mi-a rostit numele cu o 
voce ascuţită, gâfâită, și s-a terminat. Mai târziu, în acea 
noapte, am făcut din nou sex, cu mine deasupra. Mă ajuta să-i 
văd faţa sub mine, în lumina slabă a unui felinar, care pătrundea 
pe fereastră. Ajunsesem să-i iubesc chipul, cu toată stângăcia 
lui. Urechile mari și rotunde, fruntea lată, buzele subţiri. Eric 
avea niște ochi uluitori, căprui-închis, cu gene dese și frumoase, 
ca ale unei fete. Când eram deasupra lui, am schimbat ritmul, 
încetinind, apoi mișcându-mă mai repede. După ce am făcut 
asta de câteva ori, Eric m-a tras brusc către el, mi-a luat un 
sfârc în gură și s-a cutremurat. Mai târziu m-a întrebat dacă 
avusesem orgasm. l-am spus că nu avusesem, dar că mă 
simţisem bine, ceea ce era adevărat. Am plecat înainte să se 
lumineze de ziuă. S-a mișcat în timp ce mă îmbrăcam, dar am 
reușit să ies din cameră înainte să se trezească. Nu voiam să 
aud niște false promisiuni. Voiam ca în timpul verii amintirile 
mele despre Eric să fie plăcute. 

Vara aceea a fost prima după ce s-a finalizat divorțul părinţilor 
mei. Mama era foarte agitată, obsedată de zvonurile că David 
era deja din nou logodit, și pregătind frenetic o expoziţie pentru 
o galerie din New York. Am vorbit cu tata de două ori la telefon; 
m-a invitat să-l vizitez la Londra, dar am refuzat, fericită să 
petrec o vară în Connecticut, citind. Din fericire, la Monk's nu 
venise să stea nimeni. Mătușa mea cea inofensivă era acolo și 
urma să stea toată luna august, dar mama se hotărâse pentru o 
vară fără pomanagii, cum s-a exprimat ea. N-am primit nicio 
veste de la Eric, dar chiar dacă ar fi vrut, tot nu avea cum să ia 
legătura cu mine. Din câte știam, habar n-avea unde locuiam și 
nici nu știa telefonul mamei, care nu era în carte. 

Pentru al doilea meu an la Mather, în cererea pentru locul la 
cămin solicitasem o cameră de o persoană, în ciuda protestelor 
Jessicăi cum că ne înţelegeam perfect. În august am primit o 
scrisoare de la departamentul de cazare că primisem un 
apartament de patru camere împreună cu trei colege, un trio pe 
care nu îl cunoșteam. Fie că mă încălţaseră cu alte trei studente 
care erau suficient de antisociale încât au cerut toate trei o 
cameră single pentru al doilea lor an de colegiu, fie erau trei 
prietene care ceruseră un apartament de trei camere. Vestea 
cea bună era că apartamentul se afla în Robinson Hall, cel mai 


VP - 73 


vechi cămin din campus, un turn de cărămidă care dădea către 
scuar. Toate camerele aveau banchete la ferestre, iar câteva 
chiar șemineuri funcţionale. 

În ziua mutării am ajuns seara târziu. Noile mele colege de 
apartament erau în mod clar trei prietene foarte bune, și 
decoraseră camera comună cu afișe din filmele lui David Lynch? 
și cu The Smiths”. Le-am recunoscut, le văzusem în primul an, 
dar nu le cunoșteam personal. Toate aveau părul negru ca pana 
corbului și tenul palid: versiunea goth a fetelor de la școala 
pregătitoare. Mie mi se părea că arată ca Winona Ryder în trei 
filme. Cea mai radicală dintre ele avea păr ţepos și era 
îmbrăcată numai în negru, ca Winona din Viaţă de stafie. 
Celelalte două erau și mai tipice pentru o școală pregătitoare: 
Winona din Cu picioarele pe pământ (păr scurt dat de pe frunte) 
și Winona din Sirene (cardigane, perle și breton, poate ironică, 
poate nu). 

Nu știu cum m-au văzut cele trei Winone în acea seară de 
septembrie, când am sosit în pantaloni trei sferturi și o cămașă 
de in dar, în ciuda rujului lor întunecat și a urechilor cu două 
găuri, au fost prietenoase, oferindu-se să dea mai încet Joy 
Division? cât timp îmi desfăceam bagajul. Tocmai acceptasem 
un pahar de vin de la Winona-Sirene, când cineva a bătut la ușă. 
Era Eric Washburn. Am fost așa de surprinsă, încât, pentru o 
clipă, m-am gândit că venise acolo probabil pentru una dintre 
colegele mele de apartament. Dar venise pentru mine. Purta un 
șort larg și cămașă și mirosea a ţigări și whisky. M-am dus cu el 
la Conac și direct sus în camera lui. Mi-a spus că se gândise la 
mine toată vara, că încercase disperat să afle unde locuiam. 
Chiar mi-a spus că era sigur că mă iubește. lar eu, ca o proastă, 
l-am crezut. 


20 David Keith Lynch (n. 1946), producător, regizor, muzician și actor de film 
american, cunoscut pentru filmele sale suprarealiste. Printre filmele lui se numără 
lungmetrajele Eraserhead, Omul elefant, Catifeaua albastră, Suflet sălbatic și serialul 
de televiziune Twin Peaks. 

21 Formatie rock britanică formată în Manchester în 1982. 

22 Formaţie rock britanică formată în 1976 în Salford, Manchester. 


VP - 74 


TED 


Brad și cu mine începuserăm cu bere, apoi trecuserăm la un 
moment dat pe whisky Jameson și băuturi cu ghimbir. Stăteam 
într-un separeu cu spătare înalte la Cooley's, unul din puţinele 
baruri deschise tot anul în zona Kennewick Beach. Pe meniuri se 
lăudau că funcționau din 1957. Nimeni nu s-ar fi îndoit de 
adevărul a ceea ce susțineau. In partea din spate a barului se 
îngrămădeau bibelouri murdare, aduse de o mie de agenţi de 
vânzare de-a lungul anilor. Aplice de perete Schlitz. O oglindă 
Genny Light. Un căţel Spuds Mackenzie care se aprindea. M-am 
bucurat când am trecut la Jameson și ghimbir - mi-era mai ușor 
să-mi iau doar o băutură cu ghimbir când era rândul meu să vin 
cu băuturile. 

După ce l-am găsit pe Brad la casă, gata să plece, eu fusesem 
cel care propusese să bem o bere. A acceptat bucuros, s-a oferit 
să mă ia cu mașina și m-a dus vreo trei kilometri mai departe, la 
Cooley's, în Kennewick Beach. De-abia trecuse de cinci când am 
ajuns acolo și am fost primii clienţi. Barmaniţa, o adolescentă în 
jeanși negri strâmţi și un maiou purpuriu, a spus „Bună, 
Braggett” când am intrat. 

— Cum ţi-a zis? am întrebat după ce ne-am instalat într-un 
separeu din mijloc. 

— Braggett. E porecla mea pe aici. Brad plus Daggett. O 
chestie din liceu. Primul rând îl dau eu, boss. 

A ieșit din separeu și s-a dus la bar. Nu prea știam ce speram 
să scot de la Brad bând cu el, dar Lily îmi ceruse să adun 
informaţii, așa că asta și făceam. Cu cât știam mai multe despre 
el, cu atât aveam să mă descurc mai bine. 

In prima oră, Brad și cu mine am vorbit despre cum mergea 
lucrul la casă. Mi-a dat aceeași impresie dintotdeauna: 80 la 
sută profesionist desăvârșit și 20 la sută fanfaron, asemenea 
vânzătorului de mașini care, cinstit, te ţine departe de tapiţeria 
de piele, dar tot reușește să-ți vândă sistemul de navigaţie 
scump. Am băut Heineken și, în vreme ce vorbeam, l-am studiat 
atent. Era un băutor serios, terminând complet o sticlă de bere 


VP - 75 


din trei guri zdravene. Și, deși era încă arătos, începeau să se 
arate urmele frecușurilor vieții. Pe faţa lui bronzată se vedeau 
pete întunecate lăsate de soare, iar pe obraji apăruse deja acea 
coloraţie trandafirie specifică băutorilor, în ciuda trupului său 
musculos, pielea începuse să i se lase sub bărbie, ascunsă doar 
parţial de barbișonul lui negru înspicat cu alb. Cele mai 
frumoase trăsături ale sale erau ochii căprui-închis și părul des 
și negru, ușor grizonant la tâmple. 

După ce am vorbit despre casă și am băut câteva beri, am 
spus: 

— Sper că Miranda nu te-a scos prea tare din minţi. E foarte 
greu de mulțumit când e vorba de ce vrea. 

— Asta-i un lucru bun. Cei mai răi clienţi sunt cei care se tot 
răzgândesc. Nu, doamna Severson e grozavă. 

Brad a scos o ţigară din pachetul de Marlboro Red care 
stătuse pe masă de când ne așezaserăm. A bătut filtrul de 
câteva ori de lemnul vopsit al mesei, apoi m-a întrebat dacă mă 
deranja dacă ieșea afară să fumeze. 

Cât a fost plecat, m-am uitat la telefon, care vibrase tăcut în 
buzunarul meu de mai multe ori în ultimele douăzeci de minute. 
Miranda îmi trimisese o succesiune de SMS-uri, culminând cu PE 
BUNE, UNDE DRACU' EȘTI? i-am răspuns că beam ceva cu Brad 
și că o să mă întorc în scurt timp la hotel. l-am spus că poate să 
mănânce fără mine. Mi-a răspuns OK, apoi, câteva secunde mai 
târziu, TE PUP. 

M-am răsucit în separeu și m-am uitat afară prin fereastra din 
faţă de la Cooley's către locul unde stătea Brad, suflând fumul în 
întunericul care se lăsase. După unghiul în care își ţinea capul, 
părea că se uita și el în telefonul lui, poate chiar scria ceva. 
Poate că și el îi trimitea un SMS soţiei mele. Pentru o clipă, furia 
s-a aprins în mine, dar mi-am spus că mă aflam într-o misiune 
de adunare de informaţii. Războiul începuse cu această mică 
ambuscadă și cu cât bea mai mult Brad, cu atât aveam o șansă 
mai mare de a-i descoperi punctele slabe. M-am dus la baie cu 
paharul meu de bere pe trei sferturi plin și am vărsat cea mai 
mare parte din el în chiuvetă, în încercarea de a rămâne relativ 
treaz. 

Când Brad s-a întors, nu a mai fost reluat subiectul Mirandei. 
A început să mă întrebe despre munca mea și despre viaţa mea 
în general, și, când a aflat că fusesem la Harvard, a vrut să afle 


VP - 76 


tot ce știam despre programul lor de hochei și la câte 
campionate Beanpot? fusesem. Deși nu mă dădeam deloc în 
vânt după hochei, fusesem de fapt la vreo două meciuri cu 
colegul meu de cameră din anul doi, care studia engleza și era 
obsedat de sport și care, în final, a devenit un editor de revistă 
de succes. De la hochei, am trecut la sezonul celor de la Red 
Sox de anul trecut, un subiect despre care știam ceva mai mult. 
l-am spus că aveam abonament pentru una din lojele VIP și i-am 
promis să-l iau și pe el la un meci anul viitor. După ce am trecut 
pe whisky Jameson și simțind că mi-am epuizat repertoriul 
limitat de conversaţie sportivă, l-am întrebat despre divorțul lui. 

— Am doi copii grozavi, a spus el, după ce a scos o altă ţigară 
din pachetul cartonat și a bătut-o de masă. Și o scârbă afurisită 
de fostă nevastă. 

— Copiii sunt la ea? 

— Cu excepţia a doua weekenduri pe lună. Uite ce-i, tre' să 
recunosc asta, și mai multe nu zic, dar e o mamă bună și copiii o 
duc mai bine cu ea. Dar, dacă nu s-ar fi încheiat căsnicia atunci 
când s-a-ncheiat, o omoram, sau mă omora ea pe mine, și asta 
e. O ţinea dracului întruna. Brad, unde dracu’ ești? Vino acasă și 
repară toaleta, Brad. Brad, când ai de gând să ne duci din nou 
pe mine și pe copii în Florida? Braa, nu-ţi pasă că lucrezi la toate 
casele astea frumoase, iar nevastă-ta și copiii tăi stau într-o 
casă de rahat? Întruna. E bine că n-am avut o afurisită de pușcă. 

A rânjit. Dinţii îi erau ușor îngălbeniţi de la nicotină. 

— Ştii despre ce vorbesc, frate, a continuat. Sau poate că nu 
știi. Care-i necazul cu Miranda? 

— Niciun necaz. Suntem ca-n luna de miere. Totu-i bine în 
paradis. 

— Of, la dracu’, a zis el tare. Pun pariu că e. 

Incepuse să vorbească neclar. 'Unpaiucăi. Apoi mi-a întins 
pumnul peste masă și l-am lovit cu pumnul meu, stângaci, 
zâmbindu-i larg. Cum de era brusc așa de beat? Deși beam 
întruna de vreo două ore, Brad păruse treaz cu cinci minute în 
urmă. 

— Nu, Miranda e grozavă, am spus eu. 


23 Un beanpot este un vas de ceramică rotund folosit pentru fierberea fasolei (bean) și 
este asociat în special cu orașul Boston, a cărui poreclă este Beantown, Orașul 
Fasolei, și cu anumite evenimente din Boston, ca de pildă campionatul de hochei pe 
gheaţă Beanpot. 


VP - 77 


— Pe bune, a spus Brad. Adică, să nu mă înţelegi greșit, nu 
ești un tip urât sau altele, dar cum ai pus mâna pe o nevastă ca 
asta? 

— Cred că pur și simplu am avut noroc. 

— Mda, noroc și câteva milioane de dolari. 

Imediat ce a rostit asta, pe faţă i s-a văzut regretul. N-am 
apucat să răspund, pentru că imediat a întins mâna, cu palma în 
sus, către mine și a spus: 

— O, frate, asta a fost total nepotrivit. N-am vrut să sune așa. 

— E-n regulă, am răspuns. 

— Nu, nu e-n regulă. Total nepotrivit. Sunt un ticălos și am 
băut prea mult. lartă-mă, frate. E norocoasă să fie cu tine. Sunt 
convins că nu are nicio legătură cu banii. 

Am zâmbit. 

— Nu, eu sunt convins că are oarecum legătură cu banii. Dar 
pot s-o accept. 

— Nu, frate. Eu n-o cunosc deloc pe Miranda, dar nu-i pasă de 
bani. Pot să-mi dau seama. 

Brad părea pornit pe un lung monolog de scuză, așa că m-am 
bucurat când o blondă cu o tonă de machiaj pe ea s-a strecurat 
în separeu lângă el și l-a lovit cu șoldul. 

— Hei, Braggett, a spus, apoi a întins mâna către mine. 

l-am apucat degetele fără vlagă în ceea ce era teoretic o 
strângere de mână, în vreme ce ea spunea: 

— Bună, prietene al lui Braggett. Eu sunt Polly. Sunt sigură că 
nu ai auzit nimic despre mine. 

— Pol, a zis Brad. El e Ted Severson. E cel care își construiește 
casa cea nouă de pe Micmac. 

— Pe bune, a spus Polly și mi-a zâmbit. 

Chiar și cu machiajul de clovn se vedea că era drăguță și că 
odinioară fusese frumoasă. Par blond natural, ochi albaștri și 
sâni mari, pe care și-i expunea într-un tricou în V și o jachetă 
tricotată. Porțiunea vizibilă de sâni era foarte bronzată și plină 
de pistrui. 

— Brad mi-a spus totul despre casă. Aud că o să fie frumoasă. 

— Ăsta e planul, am răspuns. 

— Ei bine, băieţi, aveam de gând să vă deranjez mica sesiune 
de înfrățire masculină, dar văd că discutaţi despre afaceri, așa 
că mi-am pierdut orice interes. 

— Stai să bei ceva, i-am spus. 


VP - 78 


— Mersi oricum. Vă las să vorbiți. 

A ieșit din separeu, lăsând în urmă o dâră grea de parfum. 

— lubită? l-am întrebat pe Brad. 

— Poate în clasa a opta, a răspuns Brad și a râs, arătându-și 
dinţii. Dar acum că e aici, nu m-ar deranja să o iau din loc. Casa 
mea e chiar după colț. Mai bei un pahar și pe urmă te duc 
acasă? 

— Sigur, am spus, deși ultimul lucru pe care îl voiam era încă 
un pahar, iar penultimul lucru pe care îl voiam era să urc într-o 
mașină cu un Brad beat la volan. Dar asta era o șansă să văd 
unde locuia Brad și n-o puteam lăsa să-mi scape. 

Se făcuse frig, dar ceața se ridicase și pe cer se roteau o 
mulțime de stele. Deși căsuţele de închiriat ale lui Brad erau la 
vreo trei sute de metri mai încolo, m-a dus cu camioneta, și a 
parcat aiurea în faţa primei căsuțe pătrate din vreo duzină care 
formau un semicerc în dreptul plajei, de cealaltă parte a 
drumului. Pe un indicator scris de mână era notat CASUȚELE 
CRESCENT și un număr de telefon. 

— Miranda mi-a spus că astea sunt ale tale, am zis eu în timp 
ce el descuia căsuţa întunecată. 

Toate căsuțele erau întunecate, luminate doar de un felinar 
din stradă și de cerul senin al nopții. 

— Sunt ale părinţilor mei, dar eu le administrez. Acum nu e 
sezon, dar vara aduc profit bun. 

Am intrat în casă și a aprins un lampadar. Înăuntru era mai 
drăguţ decât mă așteptasem, dar și mai sumbru, doar câteva 
mobile de bază, pereţii zugrăviți în alb, și în general gol. 
Singurul obiect care marca acea casă drept căminul lui Brad și 
nu o casă închiriată era un televizor imens pe un suport, care 
părea nelalocul lui în livingul relativ mic. Credeam că o să 
miroasă a fum de ţigară înăuntru, dar nu mirosea. 

Brad s-a dus direct la frigiderul din chicinetă și eu am închis 
ușa subţire în urma mea. Am auzit două capace de sticlă 
pocnind, apoi s-a întors și mi-a întins o Heineken rece. Ne-am 
așezat pe canapeaua bej. Brad s-a prăbușit puţin, cu picioarele 
rășchirate. Sticla de bere părea mică în mâinile lui mari și 
bronzate. 

— De când locuiești aici? am întrebat, doar ca să spun ceva. 

— De vreun an. E o situaţie temporară. 


VP - 79 


— Mda, am spus. Văd asta. Adică, n-ai vrea să stai aici prea 
mult. 

Cum am spus asta, mi-a părut puţin cam rău și am văzut o 
sclipire de ură întunecând faţa lui Brad, înlocuită repede cu o 
încruntare gânditoare. 

— Cum am zis, doar temporar. Până când vine proverbialul 
succes. 

N-am răspuns nimic, și am tăcut amândoi. M-am uitat în jur, 
remarcând că teancul de reviste de pescuit de pe măsuţa de 
cafea era aliniat cu colțul mesei. Deasupra revistelor era 
telecomanda, aliniată și ea cu grijă. Pe o măsutţă lipită de latura 
canapelei, lângă mine, era o fotografie înrămată cu un băiat și o 
fată, pe o barcă. Amândoi mici, păreau să aibă vreo doisprezece 
și zece ani, și purtau veste de salvare portocalii. 

Am luat fotografia de pe masă. 

— Copiii tăi? 

— Jason și Bella. Dar e făcută pe vechea barcă. Am vândut-o 
la începutul verii și mi-am cumpărat o Albemarle. Tu pescuiești? 

l-am spus că nu, dar el a continuat să vorbească despre barca 
lui. Nu prea ascultam, dar de fapt nici nu conta. Aflam unele 
lucruri despre Brad Daggett. Lăsând deoparte faptul că se culca 
cu nevasta mea, descopeream că nu-mi plăcea deloc Brad 
Daggett. Era un bețiv egoist, care probabil avea să devină doar 
mai egoist și mai beţiv pe măsură ce îmbătrânea. Nu-i păsa de 
copiii săi, doar le punea fotografia în casa lui și era clar că nu-i 
păsa cu adevărat de nimeni, în afară de el însuși. Era un 
personaj negativ din această lume. M-am gândit la Lily, și m-am 
gândit la Brad găsindu-și brusc sfârșitul, și chiar nu mi-a păsat. 
Nu doar pentru că asta l-ar pedepsi pentru ceea ce făcea cu 
soția mea, dar și pentru că dispariţia lui Brad de pe acest 
pământ ar fi un lucru bun. A cui viaţă o făcea el mai bună? Nua 
copiilor lui, nici a fostei lui soţii. Nici viața lui Polly de la bar, care 
poate credea că e iubita lui. Era un ticălos, iar un ticălos mai 
puţin în lume era un lucru bun pentru toți. 

L-am întrerupt pe Brad în monologul lui despre barcă și i-am 
spus că mă duc la baie. Mi-am vărsat berea în chiuvetă și am 
aruncat o privire în dulăpiorul din baie al lui Brad Daggett. Nu 
prea aveam la ce să mă uit. Aparate de ras și deodorant și gel 
de păr. O sticlă mare cu Ibuprofen generic. O cutie cu vopsea de 
păr nedeschisă. O sticluță cu antibiotice de farmacie care 


VP - 80 


expirase de mai bine de cinci ani. Am deschis-o și m-am uitat 
înăuntru; sticluța era plină cu pastile albastre, romboidale, pe 
care le-am recunoscut ca fiind Viagra. Așadar, Brad armăsarul 
nu prea era armăsar, de fapt. Chiar am râs cu voce tare. Când 
m-am întors în living, Brad nu își schimbase poziţia pe canapea, 
dar avea ochii închiși și pieptul i se ridica și cobora regulat. L-am 
privit o vreme, încercând să simt ceva în afară de scârbă - 
încercând să simt poate ceva milă, doar ca să mă testez. N-am 
simțit nimic. 

Înainte să plec, am scotocit în tăcere prin câteva sertare din 
chicinetă. Unul dintre ele era plin cu obiecte utile în gospodărie: 
scule, ruletă, un ghem de sfoară, o rolă de scotch, în fundul 
sertarului era un pistol Smith & Wesson cu dublă acțiune. Am 
fost surprins, doar pentru că mai devreme făcuse gluma aceea 
că și-ar fi omorât nevasta dacă ar fi avut o pușcă. Preţ de o clipă 
nechibzuită, m-am gândit să-l fur, apoi mi-am dat seama că 
probabil avea să știe cine îl luase. L-am lăsat la locul lui, dar am 
luat totuși ceva, o cheie proaspăt făcută dintr-o cutiuţă plină cu 
chei similare. N-avea să-i simtă lipsa și era posibil să descuie 
ușa acestei căsuțe sau poate ușile tuturor căsuţelor Crescent. 

Am aruncat o ultimă privire în jur înainte să plec. Brad nu se 
mișcase. Am ieșit în aerul rece, sărat, și apoi am încercat, fără 
zgomot, cheia în ușa de la intrare a lui Brad. A intrat în broască 
și s-a răsucit. Am lăsat ușa descuiată și am băgat cheia în 
buzunar. Mi-am scos telefonul și mă pregăteam să o sun pe 
Miranda ca să vină să mă ia cu mașina, dar am decis că aș 
putea să mă întorc pe jos. Aerul rece se simţea plăcut pe piele. 
Am respirat adânc pe nări, iar sarea din aer m-a făcut să mă 
simt mai viu decât mă simţisem în ultima vreme. Am început să 
merg. Erau doar câţiva kilometri și mă simţeam ca și cum 
aveam toată energia din lume. 


10. 


LILY 


Pe tot parcursul anului al doilea al meu și al patrulea al lui 
Eric, am petrecut aproape fiecare noapte de joi, vineri și 
VP - 81 


sâmbătă la Conacul St. Dunstan's în camera de la etaj a lui Eric. 
La acea vreme, mă gândeam la această perioadă ca fiind cea 
mai fericită din viaţa mea. Retrospectiv, și nu doar din cauza a 
ceea ce s-a întâmplat mai târziu, mi-am dat seama că a fost și o 
perioadă de nesiguranţă și neliniște. Eram îndrăgostită de Eric 
Washburn și el spunea că e îndrăgostit de mine. Îl credeam, dar 
știam și că eram tineri și că Eric avea în curând să termine 
școala și plănuia să se mute la New York și să-și găsească o 
slujbă în domeniul financiar. lar planul meu era să petrec 
următorul an la Londra, la Faunce Institute of Art, studiind 
conservarea și restaurarea. Chiar dacă Eric și cu mine vorbeam 
despre viitorul nostru, îmi spuneam că știam că totul avea să se 
schimbe când el termina școala. 

In acel an, am dus două vieți separate, dar compatibile. De 
duminică până joi studiam și îmi făceam temele. Colegele mele 
de apartament, cele trei Winone, dădeau muzica tare și fumau 
non-stop, dar erau surprinzător de tăcute și destul de amabile. 
Am descoperit că am multe în comun cu Winona-Sirene, un 
șoarece de bibliotecă adevărat care, ca și mine, a crescut 
având-o ca idol pe Nancy Drew. Joi seara mă duceam la Conacul 
St. Dunstan's pentru petrecerea săptămânală. Imi luam cu mine 
cea mai mare geantă, în care îndesam un rând de haine și 
câteva articole de toaletă, căci întotdeauna rămâneam acolo 
peste noapte, iar uneori întregul weekend. De vineri dimineaţă 
până duminică seară, Eric și cu mine eram rareori despărțiți, cu 
excepţia cursurilor și a meciurilor de racquetball, ultimate 
frisbee sau a oricărora dintre numeroasele jocuri la care era 
important să câștige. Vedeam filme la sala de spectacole a 
campusului și ne aventuram în New Chester pentru mâncare 
italienească, iar uneori mergeam la petreceri care nu aveau loc 
la St. Dunstan's sau la vreun membru al său, dar asta se 
întâmpla rar. Am ajuns pe nesimţite la o relaţie confortabilă, 
plină de o rutină previzibilă, cu glume pe care numai noi le 
înțelegeam și ceea ce mi se părea mie a fi o perfectă 
compatibilitate în materie de sex. Ne adresam unul altuia cu 
Washburn și Kintner. Din fericire, nu făceam scene de 
dezamăgire sau infidelitate. Eu preţuiam ceea ce deveniserăm, 
dar țţineam gândul pentru mine, spunându-i lui Eric, și nimănui 
altcuiva, cât de puternic era atașamentul meu față de el. El îmi 


VP - 82 


răspundea cu aceleași sentimente și uneori vorbea de viitorul 
nostru împreună de după Mather. 

Faith, fosta iubită a lui Eric, era și ea tot în ultimul an și 
continua să vină în mod regulat la petrecerile de joi seara. leșea 
acum cu Matthew Ford, și, pentru că Faith și cu mine eram 
iubitele celor mai importanţi doi membri ai St. Dun's, Faith s-a 
împrietenit cu mine în acel an, punându-mi uneori chiar întrebări 
despre relația mea cu Eric, deși niciodată n-am înghiţit 
momeala. Nu-mi plăcea în mod deosebit Faith, care era 
exuberantă și prefăcută și îi plăcea să fie în centrul atenţiei, dar 
nu mă deranja să petrec ceva timp cu ea. Dacă Faith n-ar fi fost 
deloc pe acolo, curiozitatea mea privind-o pe fata care 
petrecuse doi ani cu Eric ar fi escaladat poate, ajungând 
obsesie. Dar era acolo, și am ajuns să o cunosc și, din această 
cauză, nu și-a găsit loc în imaginaţia mea. 

Imi dădeam seama ce îl atrăsese pe Eric la Faith. Avea fața 
rotundă și părul negru și scurt și era sexy. Hainele ei respectau 
întocmai Regulamentul oficial al studenţilor, dar bluzele ei erau 
întotdeauna puţin cam prea strâmte, iar fustele întotdeauna 
puţin cam prea scurte. Când vorbea, se apropia și păstra un 
contact vizual dezarmant, dar râdea adeseori și făcea glume 
nostime despre ea însăși. Dacă mergeam undeva împreună, își 
băga braţul pe sub al meu, iar dacă stătea în spatele meu, își 
trecea degetele prin părul meu. Niciunul dintre părinţii mei nu 
fusese afectuos într-un fel fizic, așa că atingerile lui Faith mi se 
păreau adeseori deranjante și uneori liniștitoare. O dată, când 
Faith era beată, mi-a spus că voia să-mi studieze culoarea 
ochilor. S-a apropiat mult de mine, și propriii ei ochi căprui mi- 
au apărut imenși. 

— E ca o tapiserie acolo înăuntru, a spus ea, și i-am simţit 
răsuflarea caldă pe obraz. Sunt punctișoare gri și galbene și 
albastre și maro și roz. 

Eric rareori vorbea despre Faith, dar, într-o noapte, când eram 
în patul lui, m-a întrebat dacă mă deranja că Faith era atât de 
mult cu noi. 

— Nu prea, am spus. A decis că suntem prietene foarte bune. 
Ai observat? 

— Ea e prietenă foarte bună cu toată lumea. Nu, șterge asta. 
Cred că te place cu adevărat și vrea să fie prietena ta, doar că... 


VP - 83 


— Nu-ţi face griji. Știu ce vrei să spui. N-am de gând să devin 
cea mai bună prietenă a ei. Nu cred că avem ceva în comun. În 
afară de tine. 

— Nu, nu aveţi nimic în comun. Pot să garantez asta. Nueo 
persoană rea, iar ea și Matt fac o pereche bună. 

— Probabil, am spus eu. 

Și asta a fost toată discuţia noastră despre Faith. 

e 

În vara aceea m-am întors la Monk's. Mama avea un nou iubit, 
Michael Bialik, un profesor de lingvistică bărbos de la 
universitate, care era surprinzător de realist. Avea propria lui 
casă la aproape un kilometru de a noastră, un hambar 
transformat unde locuia cu fiul lui, un copil-minune pianist pe 
nume Sandy. Michael adora să gătească și de aceea mama 
petrecea o mare parte din timp la el acasă, lăsându-mi mie 
Monk's. Slujba mea la bibliotecă era de doar patru ore pe zi, de 
luni până vineri, iar restul timpului îl petreceam fie citind, fie 
pierzând vremea pe afară. Eram îndrăgostită și eram liniștită. 
Chiar m-am întors în poiana mea preferată, locul odihnei veșnice 
a lui Chet. Capacul fântânii era tot la locul lui; arăta așa cum 
arătase cu ani în urmă, când îl descoperisem prima oară, ascuns 
sub iarba îngălbenită de iarnă. Ferma din apropiere era tot 
nelocuită. 

Planul meu fusese să-l vizitez pe Eric în New York în 
weekenduri, dar când Eric a venit la Monk's s-a îndrăgostit de el, 
sau cel puţin asta a pretins. 

— Vreau să petrec fiecare weekend aici, Kintner. Asta o să fie 
o viaţă perfectă. Săptămânile în oraș, și pe urmă pot să iau 
trenul vineri seară și să fiu aici cu tine. Weekenduri la ţară. 

— N-o să te plictisești? 

— Nicio șansă. Îmi place aici. Și tu? Asta ar însemna să-ţi cer 
să-ţi petreci tot timpul aici. 

— Așa mi-am petrecut fiecare vară, dintotdeauna. Nu mă 
deranjează. Și o să te aştept cu nerăbdare pe tine în 
weekenduri. 

Și astfel, vara noastră s-a dovedit a fi o repetare a anului 
școlar. În timpul săptămânii singură. În weekend împreună cu el. 
Nu mă deranja, pentru că niciodată nu mă deranjase să-mi 
petrec timpul singură. lar zilele pe care le petreceam singură 
erau zile care mă apropiau tot mai mult de weekend, de 


VP - 84 


momentul în care aveam să-l văd pe Eric coborând din trenul de 
navetiști, cu geanta atârnată pe umăr, cu un zâmbet larg pe 
față. Și aceste weekenduri erau cu atât mai intense. Departe de 
Mather, relaţia noastră părea mai matură, mai comodă. Ne 
simțeam căsătoriţi. Așa că, nu, nu mă deranja să-l văd pe Eric 
doar două zile în fiecare săptămână. 

Și nici pe Eric nu-l deranja, din propriile lui motive. 

Poate că n-aș fi aflat niciodată care erau acele motive și poate 
că aș fi plecat la Londra în acea toamnă simțind că Eric era încă 
dragostea vieții mele, dacă tata n-ar fi vizitat New York-ul în 
ultima săptămână din august și nu m-ar fi chemat să luăm 
prânzul împreună. Urma să i se publice o nouă carte, o colecție 
de povestiri, și era în New York ca să se întâlnească cu agentul 
lui american și cu editorul lui american și să ofere o lectură din 
carte la Strand Books”. Nu mă invitase la sesiunea de lectură, 
ceea ce nu m-a surprins. Il întrebasem odată - în primul meu an 
la liceu, cred - dacă puteam veni la o sesiune de lectură și el mi- 
a răspuns: „Doamne, Lily, ești fiica mea. N-aș vrea să te expun 
la așa ceva. E suficient de rău că la un moment dat o să simţi 
nevoia să-mi citești cărţile, ca să mai trebuiască să mă asculţi 
rostindu-le cu voce tare”. 

Așa că mi-am luat o zi liberă de la bibliotecă și m-am suit în 
trenul de New York. Am luat prânzul cu tata la un restaurant cu 
pretenţii aflat în hotelul său situat aproape de centru și am 
discutat despre anul pe care aveam să-l petrec în Londra. A 
promis să-mi trimită un e-mail cu o listă de prieteni și rude pe 
care trebuia să le vizitez, alături de câteva din locurile lui 
preferate din oraș, dintre care cele mai multe erau puburi. Apoi 
m-a luat la întrebări despre mama și noul ei iubit. A fost foarte 
dezamăgit să afle că profesorul de lingvistică era, în mare, un 
tip de treabă. După prânz, ne-am despărțit în faţa hotelului. „Ai 
crescut frumos, Lil, în ciuda mamei tale și a mea”, mi-a spus, nu 
pentru prima oară. Ne-am luat rămas-bun cu o îmbrăţișare. Era 
o zi ciudat de plăcută pentru luna august în oraș, așa că am 
pornit-o spre centru, către biroul lui Eric, un loc unde nu mai 
fusesem niciodată. Aerul, atât de înăbușitor toată luna, devenise 
acum brusc lipsit de umiditate, și îmi făcea pur și simplu plăcere 
să merg pe străzile liniștite ale orașului la ora amiezii. Nu mă 
hotărâsem dacă să-l deranjez pe Eric în timpul programului ca 


24 Strand Bookstore, librărie situată pe Broadway, deschisă în 1927. 
VP - 85 


să-l surprind, dar mă gândeam la asta, începeam să-mi 
imaginez expresia de pe chipul lui atunci când aveam să intru în 
biroul său. M-am trezit din reveria mea când mi-am auzit 
numele strigat de cineva. M-am întors și am văzut-o pe Katie 
Stone, studentă în primul an la Mather și pe care o știam de la 
petrecerile St. Dunstan's, traversând strada și făcându-mi cu 
mâna. 

— Mi s-a părut mie că tu ești, a spus Katie, urcând pe bordură 
tocmai când un taxi galben s-a năpustit lângă noi. Nu știam că 
vara asta ești în oraș. 

— Nu sunt. Stau la casa mamei din Connecticut, dar tata e 
aici și am luat prânzul cu el. 

— Nu vrei să bem o cafea? Mi s-a dat drumul de la slujbă mai 
devreme. Doamne, New York-ul e deprimant în august. 

Ne-am dus la o cafenea situată la cel mai apropiat colț de 
stradă și am comandat amândouă latte cu gheaţă. Katie a 
trăncănit despre niște studenţi de la Mather pe care îi 
cunoșteam amândouă și despre câţiva de care nici nu auzisem. 
Era o mare bârfitoare și am fost surprinsă că nu mă întreba de 
Eric, așa că am întrebat-o eu: 

— Te vezi des cu Eric? 

Ochii lui Katie s-au mărit puţin la auzul numelui lui. 

— O! Nu aveam de gând să pomenesc de el. Nu, nu des, doar 
uneori. Știi, lucrează pe undeva prin apropiere. 

— Da, știu. De ce nu aveai de gând să pomenești de el? 

— Păi, nu știam cum te simţi, acum că nu mai sunteţi 
împreună. Nu știam dacă voiai să mai auzi ceva de el. 

Am simţit cum mi se răcește pielea. Am vrut să-i spun lui 
Katie că bineînţeles că mai eram împreună, dar ceva m-a oprit. 
În schimb, am întrebat: 

— De ce, ce-i cu el? 

— Nimic deosebit, din câte știu. Ne-am văzut puţin, dar nu e 
niciodată aici în weekenduri. Tatăl lui e bolnav. Poate că știai 
asta? 

— Nu, am spus. Ce are? 

— Cancer, cred. Eric se duce acolo în fiecare weekend. 
Trebuie să fie apropiaţi? 

A spus-o ca pe o întrebare și am reușit să încuviințez din cap, 
în ciuda dorinței bruște de a ieși din cafenea, de a pleca departe 
de Katie. Din fericire, mobilul lui Katie a început să sune și când 


VP - 86 


s-a apucat să scotocească în geanta ei enormă, i-am spus că mă 
duc la toaletă. Am luat cheia de la barman și m-am încuiat în 
toaleta cât o debara. Mintea mea o pornise la galop, încercând 
disperată să înţeleagă informaţia pe care tocmai o primisem, și 
în vreme ce o parte din mine punea sub semnul întrebării ceea 
ce spusese Katie - că trebuia să fie o neînțelegere ridicolă -, o 
altă parte din mine, mai logică, știa că era adevărat, că fusesem 
o proastă. Eric ducea două vieţi și nimeni nu știa că se vedea cu 
mine în weekenduri. După ce am dus înapoi cheia, am văzut-o 
pe Katie vorbind încă la telefon, și am profitat ca să o bat ușor 
pe umăr, să arăt spre ceasul meu și să mă îndrept repede către 
ușă. Katie a lăsat în jos telefonul și s-a ridicat, dar eu doar am 
mimat „scuze” și am mers mai departe. 

Ajunsă afară, am luat-o pe o stradă rezidenţială laterală. Una 
dintre casele cu fațadă de gresie avea în față trepte de piatră, 
umbrite de un copac frunzos. M-am ghemuit sus pe trepte, fără 
să-mi pese dacă proprietarul mă vede și îmi spune să plec. Nu 
știu cât am stat pe treptele alea, dar au fost probabil vreo două 
ore. M-am simţit groaznic o vreme, dar curând am început să 
mă simt liniștită. Am analizat situaţia. Eric își compartimentase 
viața cu mine în așa fel încât se desfășura doar în weekenduri și 
niciodată în oraș. Era felul în care acţiona el; era felul în care 
acţionase la colegiu. Dar de ce mințea în privinţa 
weekendurilor? Nu putea fi decât un singur motiv - Eric avea o 
legătură aici în New York. 

Cu puţin înainte de ora cinci, am pornit-o către clădirea în 
care se afla biroul lui Eric. Știam adresa, dar nu și cum arăta. 
Am mers încet, privind cu atenţie mulţimea de oameni. Ştiam că 
nu aveam să fiu în stare să gestionez întâlnirea cu Eric, dar încă 
nu eram gata să părăsesc orașul. Voiam să văd unde lucra, 
poate chiar să-l văd fără să-l las să mă vadă și el. 

Biroul lui era într-o clădire banală de piatră cu patru niveluri, 
situată lângă un Gray's Papaya?. M-am așezat pe o bancă cu 
fața la intrare și am scos un New York Post dintr-o cutie de gunoi 
din apropiere, l-am desfăcut în faţa mea, dar am rămas cu ochii 
pe ușa de la intrare a clădirii. La scurt timp după ora cinci, au 
ieșit câţiva bărbaţi în costum și o femeie în fustă și bluză. Eric 
nu era printre ei, dar a apărut în următorul grup de trei bărbaţi. 


25 Restaurant cu două locaţii în Manhattan, deschis non-stop și specializat în hotdogi. 
Numele îi vine de la băuturile de papaya vândute aici. 


VP - 87 


Purta un costum gri-deschis și, când cei trei au ajuns pe trotuar, 
și-au aprins toţi trei, simultan, câte o ţigară. Nu am fost 
surprinsă să-l văd pe Eric fumând, chiar dacă îmi spusese că s-a 
lăsat de fumat în ziua în care a terminat școala. Nu fumase nici 
măcar o singură ţigară când a venit la mine în Connecticut în 
weekenduri, dar asta pentru că avea două feţe. După ce și-au 
aprins ţigările, colegii lui au pornit-o către centru, dar Eric a 
rămas pe loc, privindu-și telefonul. Un taxi galben a oprit lângă 
el și am crezut că Eric avea să urce, dar în schimb a coborât o 
roșcată într-o rochie mini retro și l-a sărutat pe Eric pe gură în 
vreme ce el își arunca ţigara. 

Au vorbit puţin, iar mâna lui Eric era pe rotunjimea șoldului ei. 

Mă durea pieptul, iar lumea a început să tremure, neclară, în 
faţa ochilor mei și pentru o clipă am crezut că făceam un infarct. 
Apoi momentul cel mai rău a trecut. Mi-am îndreptat spatele și 
am tras aer adânc în piept, în vreme ce o studiam pe fată. Părea 
cunoscută, dar încă nu-i văzusem faţa. Faptul că era roșcată era 
ca un cuţit răsucit în rană, chiar dacă îmi dădeam seama și de la 
distanţă că părul ei roșcat se datora unui stilist și nu geneticii. 

Eric și roșcata s-au întors și pentru o clipă groaznică am 
crezut că aveau să coboare de pe trotuar și să traverseze strada 
către mine, dar au luat-o spre nord, braţ la braț. l-am urmărit 
peste ziarul meu și, în cele din urmă, am reușit să văd bine 
chipul iubitei din oraș a lui Eric. Era Faith, o Faith roșcată. 
Privind înapoi, nu am fost cu adevărat surprinsă că era Faith - 
bineînțeles că era -, dar mi-aduc aminte cât de șocată am fost 
de felul în care își schimbase înfățișarea, că acum avea părul 
roșu ca al meu. Și am fost furioasă. Am fost furioasă cum nu 
fusesem de ani buni. 


11. 


TED 


Înainte să ne luăm rămas-bun la Concord River Inn, după ce 
hotărâserăm că avea într-adevăr sens ca eu să-mi petrec ceva 
vreme în Maine cu Brad și Miranda, Lily și cu mine ne 
planificaserăm următoarea noastră întâlnire. Urma să fie la două 

VP - 88 


sâmbete după prima noastră întâlnire, la aceeași oră, dar în Old 
Hill Burying Ground, un cimitir aflat pe un deal ce se ridica 
deasupra Monument Square în Concord Center. Erau bănci acolo 
și puteam sta unul lângă altul să vorbim, și aveam să fim mai 
puţin vizibili decât fuseserăm la taverna hanului. 

În acea sâmbătă după-amiază, eu am venit devreme. Erau 
turiști în oraș, dar niciunul pe deal. Am stat singur pe o bancă 
rece din fier forjat, privind peste acoperișurile de șindrilă către 
Main Street. Cerul era acoperit cu nori joși de culoarea 
granitului. Un vânt constant zbura frunzele colorate prin aer. Mă 
uitam după Lily, cercetând mașinile care se învârteau prin 
Monument Square, chiar dacă nu știam ce mașină avea Lily. Am 
încercat să ghicesc. Ceva clasic, mi-am spus, dar cu un oarecare 
stil. Un BMV vintage, poate, sau un Austin Mini original. Dar, 
când am zărit-o pe Lily, nu ieșea dintr-o mașină, ci mergea în 
ritm alert pe Main Street, într-o haină verde până la genunchi, și 
părul roșu îi sălta pe umeri la fiecare pas. 

Am privit-o cum se îndreaptă către cimitir și am pierdut-o din 
vedere când a intrat sub linia acoperișurilor. Am simţit un val de 
emoție că aveam să o văd din nou. Pe de o parte era obsesia 
romantică pe care începusem să o am pentru ea, dar eram și 
entuziasmat să-i povestesc despre călătoria mea și să-i spun 
despre cheia pe care o furasem de la Brad și care descuia ușa 
casei lui. Într-un fel, mă simţeam ca un copil care aduce acasă 
mamei sale carnetul cu note bune. 

Lily a reapărut pe aleea de dale a cimitirului. Mi-a zâmbit 
înainte să se așeze la celălalt capăt al băncii. 

— Ce priveliște, a spus, cu răsuflarea ușor tăiată de la urcușul 
abrupt. 

— Te-am văzut venind pe Main Street. Ţi-ai dat seama că te 
privea cineva? _ 

— Nu, nici nu mă gândeam la asta. Imi făceam griji că am 
întârziat și că poate ai plecat. 

— O, n-aş fi plecat. Am prea multe să-ţi povestesc. 

S-a întors către mine. În lumina cenușie de octombrie, faţa ei 
părea golită de culoare, în vreme ce părul era mai roșu decât 
îmi aminteam eu, o culoare alarmant de vie printre mormintele 
monocrome. Am vrut să întind mâna să o ating, să mă asigur că 
e reală, dar m-am abținut. 

— Ai fost în Maine? m-a întrebat. 


VP - 89 


— Am fost, am răspuns, apoi i-am spus povestea acelei 
săptămâni, a timpului pe care l-am petrecut cu Brad, cum am 
fost în casa lui și cum i-am luat cheia. 

— Nu crezi că o să observe lipsa ei? m-a întrebat. 

— Nu cred. Are o grămadă mare de chei în sertar. Se ocupă 
de o afacere, așa că presupun că are nevoie de multe chei. Din 
câte știu, există paspartuuri care deschid toate ușile căsuţelor. 

— Bun, asta chiar poate fi de folos. Să nu uiţi doar să te 
asiguri că după ce se va întâmpla totul, scapi de cheia aia, sau o 
lași la loc în casa lui. Nu trebuie să fii prins cu niciun fel de 
dovadă materială. Știi asta. 

Am încuviințat din cap și Lily a întrebat: 

— Ce altceva ai mai aflat despre casa ta? Există o dată la care 
să fie terminată? 

l-am relatat ce îmi spusese Brad, că se aștepta să-și termine 
treaba la începutul lui decembrie, cel mai târziu la începutul lui 
ianuarie. 

— Asta înseamnă că trebuie să acționăm relativ repede. Cred 
că e important ca să se întâmple înainte să fie terminată casa. 

Am croit un plan, unde va trebui să fiu și când, și ce o să 
facem amândoi. Lily vorbea ca și cum eram doi colegi în ultima 
clasă de liceu care discutau ce va face fiecare atunci când ne 
prezentam proiectul final la științe. Eu eram o persoană 
scrupuloasă în privinţa detaliilor - trebuia să fiu, ţinând seama 
de ceea ce făceam și de banii pe care îi obţineam - și aveam 
tendinţa de a lua notițe, dar știam că nimic nu putea fi notat. 
Niciodată. Așa cum spusese Lily mai devreme, asta avea să fie 
ultima oară când ne vedeam înainte să devin văduv, și apoi ne 
vom putea întâlni din nou, întâmplător, ca și cum nu ne mai 
văzuserăm niciodată. În timp ce vorbeam și memoram ceea ce 
trebuia făcut, am simţit o încordare în piept, am avut o senzaţie 
de contracție în gâtlej și maxilar. Am lăsat capul într-o parte. 
Gâtul mi-a pocnit. 

— Ești bine? m-a întrebat Lily. 

— Sunt bine. Doar că totul devine real. Una era să planificăm 
excursia mea de explorare în Maine, dar asta e puţin altfel. 

Lily și-a îndreptat spatele, și-a tras buza de jos sub cea de 
sus. În ochi i se citea îngrijorarea. 


VP - 90 


— Nu trebuie neapărat să faci asta, știi bine, a spus. Asta e 
pentru tine, nu pentru mine, și ultimul lucru pe care îl doresc 
este să faci ceva care te va urmări tot restul vieţii. 

— Nu mi-e frică de asta. Poate că sunt îngrijorat că ceva n-o 
să meargă bine. 

— Dacă facem totul așa cum plănuim, atunci nimic n-o să 
meargă rău. O să te întreb ceva - dacă azi ar fi un cutremur în 
Maine și Miranda și Brad ar fi omorâţi, cum te-ai simţi? 

— AȘ fi fericit, am răspuns, fără să trebuiască să mă gândesc 
ce să spun. Asta mi-ar rezolva toate problemele, și ei ar merita- 
O. 

— Atunci, asta-i tot ce facem. Creăm un cutremur, unul care îi 
va îngropa pe amândoi. Și dacă o facem cum trebuie, atunci 
toată lumea, inclusiv polițiștii care se ocupă de caz, vor crede că 
Miranda a fost omorâtă de Brad și că Brad a dispărut din oraș. 
Toate eforturile lor se vor îndrepta spre găsirea lui, și nu-l vor 
găsi niciodată. S-ar putea să te bănuiască pentru scurt timp. Ar 
fi ciudat dacă nu te-ar bănui, dar nimic din ceea ce vor găsi nu îi 
va îndrepta către tine, iar alibiul tău va fi inatacabil. 

— OK, am încredere în tine. 

— Ascultă, dacă la un moment dat decizi că nu vrei să faci 
asta, atunci doar anunţă-mă. Dar dacă ești îngrijorat că ceva n-o 
să meargă bine, nu cred că trebuie să-ţi faci griji. Dacă suntem 
atenţi și facem totul așa cum am plănuit, nici măcar n-o să fii 
suspect. Miranda și Brad o să primească ceea ce merită, și nu 
numai asta, dar gândește-te la compasiunea de care o să te 
bucuri. Soţia ta tânără și frumoasă omorâtă de amantul ei 
violent. Toate femeile o să te asalteze. 

Lily zâmbea. Și-a dat deoparte de pe frunte o șuviţă de păr. 

— Doar ca să știi, am spus. Nu ăsta e motivul meu. 

— Nu? 

— Nu, asta doar dacă nu... ăăă, dacă nu te oferi tu pentru 
postul ăsta. 

Lily continua să zâmbească. 

— Ah, lucrurile se complică. 

— Sau dimpotrivă, am spus. 

A râs. 

— Just. Sau dimpotrivă. 

Ne-am privit preț de o clipă și zâmbetul lui Lily a dispărut. Și-a 
adunat umerii și și-a mai încheiat un nasture la haină. 


VP - 91 


— Ţi-e frig? am întrebat-o. 

— Un pic. Ne plimbăm puţin? N-am mai fost niciodată pe aici. 

Am fost de acord și am pășit alene printre pietrele de 
mormânt șubrede, roase de vreme, cu Lily ţinându-mă de braţ. 
Ne simțeam confortabil împreună, nu trebuia să vorbim, ca și 
cum am fi fost un cuplu vechi, împărțind ani și ani de amintiri 
comune. Am citit câteva inscripţii, cele mai multe comemorând 
vieți trăite în secolul al optsprezecelea, multe întrerupte la 
vârste care astăzi ar fi socotite o tragedie. Dar trăiseră. Și, 
indiferent cât de tineri erau când au murit, toţi erau duși de mult 
acum. 

Unele dintre pietre aveau litere care se tociseră, devenind 
hieroglife ilizibile, și pe multe erau cranii înaripate și cuvintele 
Memento Mori. Aminteste-ti că vei muri. Mi-am trecut un deget 
peste una dintre sculpturi, un craniu de forma unui bec, cu ochi 
rotunzi de bufniţă și două șiruri de dinţi. Sub craniu și inscripţie 
erau două seturi de oase încrucișate. 

— Oare de ce au renunțat să mai pună pe pietrele de 
mormânt imagini ale morții? am remarcat eu. E atât de potrivit. 

— Mda, este, a spus Lily și m-a tras mai aproape cu brațul. 

Cimitirul cobora puţin în capătul său îndepărtat și ne-am trezit 
sub cea mai înaltă porţiune a sa, sub un copac, încă tivit cu 
frunze galbene. Ne-am întors aproape în aceeași clipă și eu am 
luat-o pe Lily în braţe și ne-am sărutat. l-am desfăcut nasturii 
hainei și mi-am strecurat braţele înăuntru, în jurul mijlocului ei. 
Puloverul ei părea de cașmir. Ea s-a înfiorat. 

— Tot îţi mai este frig? am întrebat-o. 

— Nu, a spus și am continuat să ne sărutăm, săruturile 
noastre devenind mai umede, fiecare dintre noi trăgându-l pe 
celălalt tot mai strâns aproape. 

Mi-am trecut mâna peste partea din față a puloverului ei, 
simţindu-i coastele, apoi mica rotunjime a unui sân, un sfârc 
întărit. Zgomotul unei crengi rupte ne-a făcut să întoarcem 
amândoi capul. Pe creasta abruptă a cimitirului, o siluetă 
singuratică stătea ghemuită, fotografiind una dintre pietrele de 
mormânt. Ne-am îndepărtat unul de altul, dar am continuat să 
ne privim. 

— Cred că ajunge pentru ziua de azi, a spus ea. 

— OK. 

Vocea mea era puţin răgușită. 


VP - 92 


— Ştii planul? Să îl mai reluăm o dată? 

— Îl știu. E totul aici - și mi-am bătut ușor fruntea. 

— OK, atunci. 

Niciunul din noi nu s-a mișcat imediat. 

— Așadar, pe urmă, am spus eu. Putem să continuăm asta? 

— Mi-ar plăcea. 

— Și o să-mi spui toate secretele tale? 

— Da. O să-ţi spun totul. Abia aştept. 

Mi-am adus aminte cum o întrebasem, pe jumătate în glumă, 
pe jumătate serios, la Concord River Inn, câţi oameni a omorât. 
Din nou, mi-am spus că nu-mi pasă. 

— Ar trebui să plecăm de aici separat. 

— Știu. Înainte să ajungem într-una din fotografiile omului 
ăluia. 

Am ridicat privirea către creasta dealului. Omul era acum în 
picioare, uitându-se prin aparatul său la un șir de pietre de 
mormânt înclinate. 

— Plec eu prima, a spus Lily. 

— OK. Pe curând... 

— Da. Pe curând... și succes. 

S-a îndepărtat de mine, a urcat și apoi a mers de-a lungul 
marginii cimitirului, iar bărbatul cu aparatul de fotografiat nici 
măcar nu s-a întors să se uite la ea. Eu am rămas pe loc, simțind 
încă pe buze gustul buzelor ei. Mi-am închis fermoarul la haină, 
apoi mi-am înfundat mâinile în buzunare. Cerul, tot de culoarea 
granitului, se luminase puţin, așa că am mijit ochii în timp ce o 
urmăream cu privirea. Pentru prima oară de când hotărâsem să- 
mi omor soţia, voiam să se întâmple asta imediat. Mă simțeam 
ca un copil în săptămâna dinaintea Crăciunului, cu zilele care 
păreau nesfârșite, fiecare o versiune în miniatură a eternității. O 
voiam pe Miranda moartă. Își bătuse joc de dragostea noastră. 
Își bătuse joc de mine. Mă tot gândeam la felul în care se uita la 
mine Miranda odinioară, cum încă se mai uita și acum uneori, ca 
și cum aș fi fost centrul universului ei. Și pe urmă îmi frânsese 
inima. Și cum puteam să împart banii pe care îi câștigasem cu o 
femeie care făcuse asta, care îmi frânsese inima ca și cum nici 
nu i-ar fi păsat? Asta era motivul meu, și mi-am spus că eu cred 
în el. 


VP - 93 


Dar acum aveam un nou motiv. O aveam pe Lily. Făceam asta 
datorită lui Lily. Aveam să-mi omor soţia ca să pot fi cu ea. lar 
acest motiv avea mai multă noimă decât oricare altul. 


12. 


LILY 


Mai era un întreg weekend înainte de plecarea mea la Londra 
pentru un întreg an și i-am spus lui Eric că aveam o răceală 
cumplită de sfârșit de vară și poate că n-ar trebui să vină. A 
acceptat, cu condiţia să îl las să mă conducă el la aeroport 
marţi, când plecam de pe JFK. M-am gândit că avea să fie mai 
greu să suport acele două ore cu el în mașină, dar a fost ușor. 
Pur și simplu mi-am spus să mă port ca și cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

Pe parcursul verii, Eric și cu mine discutaserăm de mai multe 
ori despre anul meu în Londra. Îi dădusem ocazia să-și exprime 
rezervele, dar el insistase că ar trebui să rămânem împreună, să 
continuăm să nu ne mai vedem și cu altcineva. Prima lui vizită 
era programată pentru octombrie, la șase săptămâni după 
sosirea mea acolo. Eric își cumpărase deja biletul. Așa că atunci 
când ne-am luat rămas-bun în zona de îmbarcare de pe JFK, Eric 
a spus: 

— Șase săptămâni par vreme îndelungată, dar de fapt nu 
sunt. Ne vedem în curând. 

— Hei, am spus eu. Asta o să sune ciudat, dar vreau să știi că 
dacă tu crezi că separarea asta e prea lungă, o să înțeleg. Dacă 
vrei să luăm o pauză, să fii cu altcineva, n-o să-mi placă, dar n-o 
să-ți port pică. Acum este momentul să-mi spui. Nu mai târziu. 

El a părut îngrijorat și și-a aţintit privirea într-a mea. 

— Asta vrei tu? 

— Nu, deloc. Dar vreau să-mi spui adevărul. Nu aș reacţiona 
prea bine dacă m-ai înșela. 

— Nu trebuie să-ţi faci vreodată griji pentru asta. Niciodată. 

l-am privit cu atenţie chipul, căutând vreun semn al 
înșelăciunii. Era ceva ce făcusem mulţi ani pe când locuiam cu 
părinţii mei, și ajunsesem să consider că puteam să-mi dau 

VP - 94 


seama când eram minţită. Dar tot ce vedeam pe fața lui Eric 
erau dragoste și sinceritate. 

— De-abia aştept să te văd în octombrie, am spus și l-am 
strâns tare în braţe pentru o clipă, în vreme ce un Range Rover 
blocat în spatele nostru claxona. 

Într-un fel, nu minţeam. Acum aşteptam cu nerăbdare vizita 
lui Eric. Faţa aia a lui, faţa aia nevinovată, plină de iubire, îi 
pecetluise soarta. Incă nu știam cum aveam să o fac, dar știam 
că o să găsesc o cale de a-l pedepsi pe Eric atunci când o să 
vină să mă vadă în Londra. 

e 

Institutul de Artă Faunce accepta doar câțiva studenți străini 
pe an, așa că în săptămâna mea de orientare am fost la un hotel 
în Russell Square împreună cu alți patruzeci de studenți 
americani înscriși cu toții la ceva numit „Academia de studii 
internaționale din străinătate”, un colegiu care se ocupa 
exclusiv de absolvenții de colegiu americani în anul lor în 
străinătate. În acea săptămână - în afară de o întâlnire 
informală cu sponsorii și câteva sesiuni de orientare - ar fi 
trebuit să formăm grupuri și să ne căutăm o locuinţă. Ni s-a dat 
o listă de agenţi imobiliari specializaţi în apartamente de 
închiriat pe termen scurt și ni s-a spus că cea mai bună șansă de 
a găsi ceva era să formăm grupuri de câte patru sau șase. După 
cum s-a dovedit, mulţi dintre studenții americani veniseră deja 
în grupuri de la colegiile lor. Mă întrebam dacă ar fi posibil să 
găsesc o garsonieră doar pentru mine, când am fost abordată 
de o studentă drăguță care ţinea în mână lista ei cu agenţi 
imobiliari. 

— Ai găsit vreun grup? m-a întrebat. 

— Încă nu. Tu? 

— Nu, dar sora mea mai mare a urmat programul ăsta și mi-a 
zis că ce-ţi spun ei, că e mai ușor să fii într-un grup mare, eo 
minciună - vor să fii în grupuri mari dintr-un anume motiv - și că 
e mult mai ușor să găsești un apartament doar pentru două 
persoane, așa că m-am uitat în jur și te-am văzut pe tine. 

A spus toate astea dintr-o răsuflare, cu un puternic accent 
texan. 

— Sunt dispusă să împart un apartament, dacă vrei, am spus, 
bucuroasă să cunosc pe cineva care părea să știe câte ceva 
despre procesul de închiriere a unui apartament. 


VP - 95 


A ţopăit puţin și părul ei castaniu lung i-a săltat pe umeri. 

— O, super! Toate grupurile astea sunt cu băieţi și fete, și să 
nu mă înţelegi greșit, îmi plac băieţii, dar n-aş vrea să împart 
apartamentul cu unul din ei. Pe mine mă cheamă Addison 
Logan. Ai mei îmi spun Addie, dar m-am gândit că aici în Londra 
aș putea să încerc cu numele întreg, Addison. Dar tu poţi să-mi 
spui cum vrei. 

— Eu sunt Lily Kintner, am spus și ne-am strâns mâinile. 

Ne-a luat două zile de căutări, dar în cele din urmă am găsit 
un apartament cu două camere la subsol, într-un șir de clădiri 
edwardiene în Maida Vale. Se afla la distanţă mare cu metroul 
de Institutul Faunce și de cursurile lui Addison, dar era în cel mai 
drăguţ cartier din câte văzuserăm. Addison mi-a spus că era 
singurul loc pe care îl vizitaserăm care nu a făcut-o să-și 
dorească imediat un duș, și am fost de acord cu ea. L-am sunat 
pe tata - care în acel semestru era scriitor invitat undeva în 
California - și i-am spus că luasem un apartament în Maida Vale, 
și el a comentat cât de șic eram, menţionând un pub numit 
Prințul Alfred și a încheiat spunându-mi că „singurul lucru rău în 
Londra sunt afurisiţii de studenţi americani”. 

Addison și cu mine ne-am împăcat foarte bine, în principal 
pentru că datorită orarelor noastre ne vedeam foarte rar. După 
vreo trei săptămâni de la sosirea noastră, am început să o văd 
încă și mai rar, pentru că începuse să iasă cu un coleg texan din 
programul ei care avea un apartament în Camden Town. 

— Știu că e penibil să vin tocmai până la Londra și să ajung să 
ies cu un puști din Lubbock numit Nolan, dar e un puști dulce. 

— Nu te scuza faţă de mine, am spus eu. 

— lubitul tău - Eric, nu? - când ziceai că vine? 

l-am spus și ea mi-a promis să nu mă deranjeze în timpul 
vizitei lui. Am insistat că nu mă deranja în niciun fel, chiar dacă 
voiam totuși ca Addison să stea departe cât timp Eric era aici. 
Alături de munca la institut și explorarea librăriilor și muzeelor 
Londrei, îmi petrecusem timpul încercând să găsesc o 
modalitate de a-l omori pe Eric și de a nu fi prinsă. Și eram 
foarte sigură că o găsisem. 

Prima parte a planului meu se baza pe firea competitivă a lui 
Eric. Petrecusem destul timp privindu-l cum joacă biliard la St. 
Dun's ca să știu cât de mult ura să piardă. Încerca să o ascundă, 
dar, când pierdea, mai ales în faţa cuiva pe care nu-l plăcea, 


VP - 96 


privirea lui își pierdea orice expresie și găsea o cale de a juca 
din nou cu acea persoană și de a câștiga. Și chiar vara aceea, 
când Eric m-a vizitat la Monk's, mă întrebase despre stejarul cel 
uriaș din curtea din spate. Observase cele două steaguri 
decolorate care fuseseră bătute în cuie în trunchiul lui, unul cam 
la trei sferturi din trunchi, iar celălalt aproape de vârf. l-am 
explicat că într-o vară, cel mai bun prieten din copilărie al tatălui 
meu venise la noi pentru o lună și cum se cățăraseră pe rând în 
stejar, fiecare încercând să-și pună steagul mai sus decât 
celălalt. Asta durase săptămâni la rând, și se încheiase doar 
atunci când tata, beat, a căzut într-o noapte de pe prima 
creangă și și-a rupt încheietura mâinii. După ce i-am spus lui 
Eric povestea, am știut că pentru el va deveni imperios să urce 
în copac. Și a făcut-o. A avut nevoie de câteva încercări, dar a 
reușit să ajungă mai sus decât tata sau prietenul lui. 

— Cum crezi că s-ar simţi tatăl tău dacă eu mi-aș pune acolo 
propriul meu steag? 

Am râs. 

— Nu cred că i-ar păsa deloc. S-ar amuza. 

— Nu trebuie să-l pun, doar dacă tu crezi că i s-ar părea 
amuzant. 

— Întotdeauna ai fost atât de competitiv? 

S-a încruntat la mine. 

— Nu cred că sunt chiar atât de competitiv. Ar trebui să-l vezi 
pe fratele meu. 

La acea vreme, am atribuit negarea lui Eric unei lipse de 
autocunoaștere, dar acum o vedeam ca parte a naturii lui 
frauduloase. El chiar nu voia ca oamenii să-i cunoască dorinţa 
arzătoare de a câștiga cu orice preţ. Asta dezvăluia prea mult 
din firea lui. Și dezvăluia acea parte din el care nu putea fi 
schimbată. Și astfel, când am auzit de competiţia de băut bere 
de la Sticla și Paharul, un pub prăfuit situat în capătul străzii 
mele, am știut că l-aș putea face pe Eric să participe. Nu aveam 
nevoie să fie beat pentru ceea ce plănuisem, dar în mod clar 
ajuta. 

[] 

Eric a sosit în Londra într-o sâmbătă rece și umedă. Addison s- 
a ţinut de cuvânt și și-a pus vineri seara câteva lucruri într-o 
geantă, ca să stea câteva zile cu Nolan. 

— Scumpo, cred că ești așa de încântată, a spus ea. 


VP - 97 


— Sunt, am răspuns. 

— Păi, încearcă să o și arăţi. 

— Sunt doar agitată, am spus. Nu prea știu de ce, dar așa 
sunt. 

— O să-ţi treacă la cinci minute după ce ajunge aici. Tot ce vă 
trebuie amândurora e să vi-o trageţi. 

A râs și și-a acoperit gura cu o mână. 

Avionul lui Eric plecase din New York în seara anterioară și 
urma să aterizeze pe la 8 dimineaţa. Îi trimisesem prin e-mail 
indicaţii cum să ajungă la apartamentul meu. Nu o minţisem pe 
Addison când spusesem că sunt agitată, dar nu eram agitată 
pentru ceea ce aveam de gând să-i fac lui Eric, eram agitată 
pentru timpul pe care trebuia să-l petrecem împreună înainte 
să-mi pun planul în aplicare. Știam că probabil o să vrea să 
facem sex imediat ce sosea, și îmi adunam curajul să termin cât 
mai repede cu asta. Îmi spuneam că era un test, o modalitate de 
a vedea ce sentimente aveam de fapt pentru el. Știam că 
prezenţa lui Eric nu avea să schimbe niciodată ceea ce credeam 
despre felul în care mă trădase, dar mă întrebam totuși dacă mi- 
ar putea schimba planurile de a-i curma viaţa. Mă îndoiam, dar 
asta era o cale de a afla. Și, dacă totul mergea conform planului, 
Eric avea să mai fie pe aici doar vreo douăsprezece ore. Mă 
puteam descurca. 

Interfonul a sunat la nouă și jumătate și am urcat cele câteva 
trepte până pe palierul din marmură ciobită ca să îi deschid. 
Părea obosit și mototolit după călătorie, și părul îi era ciufulit la 
spate. Ne-am îmbrățișat și ne-am sărutat și l-am condus în 
apartamentul de la subsol, i-am arătat totul. 

— Cred că ești frânt, i-am spus. 

— Sunt, dar nu vreau să dorm toată ziua. Poate o să trag un 
pui de somn și pe urmă putem merge undeva. 

— E un pub bun în capătul străzii. Sticla și Paharul. 

— OK. Lasă-mă doar să dorm puţin. Cel mult o oră și doar 
dacă vii lângă mine. 

l-am spus să se bage în pat și o să vin și eu lângă el mai 
târziu, sperând că o să adoarmă. Dar, după ce s-a dus în 
dormitor și după ce am tras de timp vreo cincisprezece minute 
făcându-mi încet o ceașcă de ceai, am decis că de fapt chiar 
vreau să mă duc lângă el. Nu era doar un test - era un fel dea 
spune la revedere. Am intrat în dormitorul mic și întunecat; Eric 


VP - 98 


s-a răsucit în așternuturi și i-am auzit respiraţia regulată. Mi-am 
scos toate hainele și m-am strecurat în pat, în spatele lui. S-a 
mișcat, dar nu s-a trezit. Și el era gol și senzaţia trupului său 
cald și lung lipit de al meu nu m-a făcut să mă trag deoparte, 
așa cum crezusem. Mi-am trecut mâna peste pieptul lui tare, am 
coborât pe stomacul plat și i-am atins penisul. S-a întărit 
imediat, el a murmurat în pernă ceva ce n-am înțeles, apoi s-a 
întors încet spre mine. Mi-am desfăcut picioarele și l-am împins 
între ele. A început să spună ceva, dar i-am tras capul în jos ca 
să fie lângă al meu. Părul îi mirosea a nespălat, dar plăcut. L-am 
condus în mine, apoi am tras cearșaful și pătura peste capetele 
noastre și am făcut dragoste în acea peșteră întunecată și 
sufocantă, fără să spunem nimic, mișcându-ne împreună într-un 
ritm încet, somnoros. 

A adormit la loc după ce am terminat și eu m-am strecurat 
departe de el, împingând cearșafurile în jos, în jurul mijlocului. 
Aerul răcoros era plăcut pe pieptul meu gol, pe pielea umedă de 
transpiraţie. M-am gândit la ce aveam de gând să-i fac lui Eric 
mai târziu în acea seară și am încercat să mă simt prost pentru 
asta. L-am comparat cu Chet, care voia să facă sex cu un copil, 
dar cel puţin Chet nu pretinsese că iubea pe cineva. Eric era rău 
până în măduva oaselor, un om care trecea prin viață luând 
doar ceea ce voia și rănindu-i pe cei care îl iubeau. Eu îi 
dădusem dragostea mea - chiar viaţa mea - și el le tratase pe 
amândouă cu dispreţ. 

Eric s-a trezit, dezorientat și flămând, la puţin timp după 
prânz. A făcut un duș și s-a îmbrăcat și am plecat amândoi să 
explorăm cartierul meu. L-am dus la un magazin cu mâncare 
pentru acasă și am cumpărat sanavișuri și sucuri și am mers cu 
ele într-un mic parc numit Rembrandt Gardens, care se 
mărginea cu un canal. Ploaia se oprise, dar cerul era tot 
întunecat și jos, iar apa picura din copaci și băltea peste tot. Mi- 
am întins jacheta pe o bancă de lemn și ne-am așezat și ne-am 
mâncat sandvișurile, terminându-le exact atunci când o ploaie 
rară a început să răpăie în frunzele de deasupra noastră. 

— Îmi pare rău pentru vreme, am spus eu. 

— E o vreme de pub, a remarcat el. 

— Eşti gata să bei ceva? Sticla nu e prea departe de aici. Dar 
nu încercăm competiţia lor de băut bere. Asta-i tot ce te rog. 

— Asta ce e? 


VP - 99 


A fost tot ce-a trebuit să fac. Atunci când am ajuns la Sticla și 
Paharul, un pub obișnuit și simplu după standardele Londrei, cu 
podeaua goală și bănci de lemn, Eric a citit despre întrecerea de 
băut bere și a studiat numele celor care reușiseră. Ca să fii 
imortalizat pe pereţii Sticlei, tot ce trebuia să faci era să bei câte 
o halbă din cele zece tipuri de bere la draft ale pubului, în 
ordinea în care erau aliniate în spatele barului, pe parcursul a 
cinci ore. Ţi se monitorizau vizitele la toaletă ca să se asigure că 
nu o vomai. Eric mi-a spus că nu părea deosebit de greu. Și eu 
crezusem la fel și i-o spusesem lui Stuart, barmanul, săptămâna 
precedentă. Combinația de beri, mi-a spus el, de la berea 
neagră și cea amară la pilsner și cidru, îţi dădea de furcă și era 
mult mai grea decât părea. Văzuse mulți tipi vânjoși renunțând, 
sau vomând, înainte să se încheie. 

— O fac, a spus Eric, către mine și către barmaniţa din acea 
zi, o femeie mai în vârstă pe care nu o mai văzusem până 
atunci. 

— Serios? Eric!? am spus eu, pe când barmaniţa a zis „Bine, 
scumpule” și a scos o fișă de înscriere. 

— Pune-ţi numele aici unde scrie „start”, și ora și eu o s-o 
bifez. Când ţi-ai terminat a zecea halbă, tot ce trebuie să faci e 
să vii la barul ăsta, să te semnezi la sfârșit și pe urmă e treaba 
ta ce mai faci. Cei mai mulţi își pierd ultimele câteva halbe la 
toaletă. 

Am mai protestat puţin, doar așa, de ochii lumii, dar știam că 
Eric nu avea să se răzgândească. Prima bere a fost o Fuller's 
ESB și tot asta am băut și eu. Ne-am dus halbele la o masă din 
colţ. 

— Sunt în vacanţă, a spus el, apoi a luato înghiţitură mare. 

— Nu vreau să-ţi fie rău tot timpul cât ești aici. 

— N-o să-mi fie. Zece halbe în cinci ore. Nicio problemă. 

Am rămas acolo cu el vreo trei ore și jumătate. Era clar că Eric 
era hotărât să termine întrecerea, dar era la a șaptea halbă, 
bere neagră, și o bea destul de încet. 

— Sunt plin până în gât, a spus, dar cuvintele lui, din pricina 
oboselii cauzate de decalajul de fus orar și de bere, sunau neclar 
în gura lui. 

— Hai să punem punct, am spus. M-am săturat să stau în 
pubul ăsta. 


VP - 100 


— N-am de gând să ajung până aici și pe urmă să renunţ, a 
spus și s-a uitat în jur. 

Unii dintre localnicii care apăruseră după ce-și terminaseră 
slujba remarcaseră încercarea lui Eric de a ajunge pe perete. 
Știam că Eric avea să continue, orice ar fi. 

— Atunci eu plec. Sunt moartă de foame și nu vreau să mai 
mănânc chipsuri. O să iau niște mâncare indiană și o s-o 
mănânc în apartament. 

— Îmi pare rău, Lily. 

— Să nu-ţi pară. Distrează-te. Încearcă să nu vomiţi la bar și 
ne vedem peste vreo două ore. Ştii să te întorci? 

— În josul străzii, nu? 

Am plecat. Era în amurg, cerul căpătase o nuanţă de 
purpuriu-închis și în aer era o ceaţă fină. M-am dus direct la 
restaurantul indian din colț în care fusesem de multe ori. Am 
comandat un rogan josh’! și korma” de pui, plus o coca-cola pe 
care să o beau în timp ce-mi așteptam mâncarea. 

— Fără nuci în rogan josh? am întrebat când proprietarul a 
sunat pentru comanda mea. 

Știam răspunsul, dar voiam să se înregistreze că am întrebat. 

— Fără nuci în rogan josh, dar, da, cashew în korma de pui. 

— Da, știu. Mersi. 

Am dus pungile cu mâncare înapoi la apartament. Le-am lăsat 
pe măsuţa mică de lemn din bucătărie și m-am dus în dormitor 
să mă uit în valiza lui Eric. Își adusese câteva schimburi de 
haine, One Up on Wall Street de Peter Lynch și un costum de 
alergare. Cele două EpiPen-uri?* erau într-o pungă de plastic 
pentru sandvișuri, într-un buzunar interior cu fermoar. Ar fi 
trebuit să aibă unul la el - îi spusesem asta de o sută de ori -, 
dar știam că n-o s-o facă. Alergia lui la nuci era fatală, dar 
vanitatea era cea care îl oprea să ia cu el seringile. „Ce-ar trebui 
să fac, Kintner, să le port într-o borsetă?” S-a convins singur că 
n-o să mănânce niciodată în public ceva care ar putea avea 
chiar și cea mai mică șansă să conţină nuci. Am luat EpiPen-urile 
și le-am băgat sub saltea, apoi m-am întors în bucătărie. Mi-era 


26 Mâncare de origine iraniană, din bucăţi de carne de miel gătite într-un sos de iaurt 
cu ceapă, usturoi, ghimbir și mirodenii aromate. 

27 Mâncare de carne sau legume, cu un sos cu iaurt și un amestec de mirodenii 
aromate, adeseori cu migdale sau nuci cashew. 

28 Autoinjector (seringă preumplută) folosit pentru tratarea unor reacţii alergice 
severe la înțepături sau mușcături de insecte și diverse alimente. 


VP - 101 


foame, așa că am mâncat puţin direct din cutie, înainte de a 
răsturna korma de pui într-un bol larg. Am întins în bol carnea 
de pui și sosul galben și am adunat metodic fiecare nucă 
cashew, și le-am pus într-un mojar de piatră pe care îl găsisem 
într-unul din dulapurile înţesate din bucătăria noastră. Când am 
fost sigură că adunasem toate nucile, am luat pisălogul și am 
transformat jumătate din ele într-o pastă fină, apoi am 
amestecat pasta în korma și am pus totul la loc în cutia sa. Am 
luat nucile rămase, le-am pus într-o bucată de prosop de hârtie 
și le-am ascuns în spatele condimentelor din frigider. Am spălat 
pisălogul și mojarul, plus bolul, și le-am pus la loc unde le 
găsisem. Am pus cutiile cu mâncare indiană în micul frigider al 
apartamentului. Korma de pui era preferata lui Eric, iar 
restaurantul de unde o luam în New Chester nu punea niciodată 
nuci cashew în ea. Scena era pregătită. Tot ce aveam acum de 
făcut era să aştept. 

Am încercat să citesc Gaudy Night? dar îmi era greu să mă 
concentrez. Nu eram propriu-zis agitată, dar voiam să se 
termine. Eric începuse competiţia pe la unu jumătate, așa că 
avea să termine, într-un fel sau altul, la șase jumătate. Pe la 
șase și un sfert s-a auzit soneria stridentă de la intrare. Am sărit 
în sus. M-am gândit că renunţase, dar când am ajuns la ușă și 
am deschis-o, am văzut-o pe Addison. Plângea, cu umerii 
săltându-i în sus și-n jos, și-și căuta cheia în geantă. 


13. 


TED 


Când eram în clasa a unsprezecea la liceul Dartrord- 
Middleham, am invitat o fată dintr-a zecea pe nume Rebecca 
Rast la balul celor dintr-a unsprezecea. Era o elevă blondă 
populară pe care o cunoscusem când lucraserăm amândoi la 
ziarul școlii. A părut să se bucure când am invitat-o, deși știam 
că era mai interesată de sportivii școlii. Pe mine nu mă deranja, 
nu voiam decât o fată cu care să ies. 


29 Roman poliţist (1935) de Dorothy L. Sayers. 
VP - 102 


Dar, cu o săptămână înainte de bal, m-am întâlnit cu Rebecca 
la o petrecere cu bere într-o bază militară părăsită din orașul 
vecin. Auzisem de petrecerile astea, dar nu fusesem niciodată la 
vreuna. Erau acolo vreo sută de elevi, o mulţime de mașini 
lăsate pe asfaltul spart din vechea parcare a bazei și copii 
mișunând pe panta de pe latura de sud a clădirilor bătute în 
scânduri. Majoritatea copiilor aduseseră seturi de șase doze de 
bere șterpelite de la părinţii lor sau cumpărate de fraţii ori 
surorile lor mai mari. Eu venisem cu cel mai bun prieten al meu, 
Aron, care, la fel ca mine, nu era nici popular, niciun paria. 
Inainte de a ieși din mașini, fusese cât pe ce să ne întoarcem 
acasă, intimidaţi de ceea ce vedeam și stânjeniţi că nu 
aduseserăm și noi alcool. Dar apoi am văzut-o pe Rebecca 
ieșind dintr-o decapotabilă din apropiere cu un grup de prietene 
și mi-am spus că ar trebui măcar să o salut pe fata care urma să 
meargă cu mine la bal săptămâna următoare. 

Spre surprinderea mea, a părut încântată să mă vadă și am 
petrecut cea mai mare parte a timpului împreună, bând bere 
caldă pe deal, apoi explorând baza părăsită. În cele din urmă, 
am urcat pe o scară de incendiu ruginită și am ajuns pe un 
acoperiș jos și plat. Ne-am uitat la stele, pe care berea băută le 
făcea să pară că se mișcă, apărând și apoi devenind neclare, 
apoi am început să ne sărutăm. Era o noapte de vară caldă și 
Rebecca purta un top care îi lăsa mijlocul descoperit și o fustă 
din denim scurtă și m-a lăsat să o ating peste tot, la un moment 
dat șoptindu-mi că ar trebui să o luăm mai încet dacă nu aveam 
la mine un prezervativ. Nu aveam, dar stând întins în pat mai 
târziu în aceeași noapte, mi-am spus că trebuia să fac rost de 
unul cât de curând posibil și în mod clar înainte de seara balului. 
Era un gând incitant, dar și mai incitant era faptul că aveam 
prima mea iubită. 

In seara balului am luat-o pe Rebecca de la casa modestă a 
părinţilor ei de lângă iazul Middleham. În timp ce mama 
Rebeccăi făcea fotografii, tatăl ei stătea rezemat de automobilul 
său Dodge Dart, fumând un trabuc și aruncându-mi privi de 
gheaţă de sub o șapcă cu Patriots*. M-am bucurat când am 
intrat amândoi în mașina mea și am pornit-o spre Holiday Inn, 
unde se ţinea balul. Rebecca purta o rochie bleu cu decolteu 


30 New England Patriots, echipă de fotbal american cu sediul în Boston. 
VP - 103 


adânc. Avea părul împletit într-o coadă franțuzească și mirosea 
a vanilie. 

În ciuda stării mele de agitaţie, primele câteva ore ale balului 
au mers bine. Rebecca sporovăia și flirta. Am mâncat amândoi 
un cordon-bleu și am dansat de câteva ori. În timpul unuia 
dintre dansuri, un slow, am sărutat-o ușor pe Rebecca pe 
tâmplă. Ea m-a tras mai aproape și eu m-am gândit la 
prezervativul înfășurat în folie, ascuns în portofel, sub permisul 
de conducere. 

Abia cu vreo douăzeci de minute înainte de sfârșitul balului s- 
a stricat totul. Mă dusesem la toaletă și, când m-am întors, 
Rebecca nu mai era la masa noastră. Am zărit-o în cealaltă 
parte a sălii, rezemată de perete și vorbind cu un tip dintr-a 
unsprezecea pe care l-am recunoscut ca fiind Bill Johnson, 
mijlocaș în echipa de fotbal a școlii. M-am oprit în loc, am simțit 
cum mâinile și picioarele îmi devin reci și gătlejul mi se 
contractă. In loc să traversez întinderea nesfârșită a sălii pentru 
a-i înfrunta, m-am întors la masa mea și de acolo i-am privit pe 
Rebecca și pe Bill cum se îmbrățișează, apoi se sărută, apoi 
pleacă împreună de la bal. 

Luni după-amiază m-am întâlnit cu Rebecca pe coridorul 
liceului. Am crezut că ar putea să-și ceară scuze, dar am văzut 
cum privirea ei trece peste mine și ea se întoarce cu spatele. În 
acea săptămână am aflat că ea și Bill formau un cuplu. Nu știu 
dacă a fost mai ușor sau mai greu că prea puţini dintre colegii 
mei au părut să-și dea seama că fusesem umilit în seara balului. 
Ceea ce știu e că, dacă Rebecca ar fi încercat măcar să-mi ceară 
scuze, lucrurile ar fi putut sta altfel. 

Mi-am plănuit răzbunarea vreme de mai bine de un an. Era 
logic că, dacă aveam de gând să-i fac ceva Rebeccăi, trebuia să 
las să treacă ceva timp. Altfel aș fi fost primul suspect. Mi-am 
dedicat ultimul an de școală efortului de a lua cele mai bune 
note posibil, încercând să nu atrag atenţia asupra mea și 
neîngăduindu-mi să ajung în alte situaţii potenţial umilitoare. 
Am fost acceptat la Harvard, ceea ce l-a surprins chiar și pe 
consilierul meu școlar, și, deși această acceptare a părut un soi 
de răzbunare, tot voiam să i-o plătesc Rebeccăi. Ideal ar fi fost 
să găsesc o modalitate de a o umili în același fel în care mă 
umilise ea pe mine, dar nu am găsit în ce fel să fac asta. Am 


VP - 104 


optat pentru o a doua variantă - aveam să o sperii foarte, foarte 
rău. 

Cu o săptămână înainte de terminarea școlii, mi-am lăsat 
Fordul Escort în parcarea din spatele lui Arnie's Liquors într-o 
după-amiază înnorată, apoi am străbătut fâșia de pădure care 
ducea în spatele casei familiei Rast. Dacă mă vedea cineva, ar fi 
văzut un puști într-o jachetă din denim și o șapcă de baseball 
trasă bine peste ochi, ceva ce în mod normal nu aș fi purtat 
niciodată. Dar nu m-a văzut nimeni. Aveam o rangă în rucsac, ca 
să forțez ușa din spate, dar era deja deschisă. Ştiam că nu avea 
să fie nimeni acasă, că domnul Rast plecase cu multe luni în 
urmă și că doamna Rast lucra în schimbul de zi la CVS. Și mai 
știam, speram ca Rebecca să vină acasă singură după 
terminarea școlii, la ora trei. M-am ascuns în dulapul din camera 
ei și am așteptat. 

Când mă gândesc acum la acele momente, îmi aduc aminte 
de groaza și de emoția pe care le simţeam în spaţiul acela mic și 
întunecat, cu hainele Rebeccăi foșnind atunci când le atingeam, 
începând să transpir din cauza măștii de schi de pe faţă. Ușa 
dulapului era puţin crăpată și am putut auzi mașina Rebeccăi 
oprind pe alee, pe ea intrând în casă și urcând încet scările. S-a 
dus întâi în baie, unde mi s-a părut că a stat foarte mult, apoi s- 
a auzit apa trasă la toaletă și ea a intrat în cameră, fredonând 
ceva, încet și fals. Inima îmi bătea atât de tare, încât mă 
întrebam dacă nu o auzea. Plănuisem să sar din dulap cu masca 
mea de schi, dar nu a fost nevoie. Ea a venit direct la ușa 
dulapului și a făcut-o să gliseze într-o parte. Am pășit către ea, 
cu foarfecă într-o mână și banda adezivă în cealaltă. A deschis 
gura să ţipe, dar nu s-a auzit niciun sunet. Am văzut cum i se 
scurge tot sângele din obraji și am fost convins că o să leșine, 
dar în schimb s-a întors să o ia la fugă. Am placat-o din spate, 
dându-mi seama în timp ce o trânteam că se dezbrăcase și 
rămăsese doar în lenjerie. Am ţinut-o jos și am reușit să-i înfășor 
banda în jurul feței și al gurii mai întâi, apoi în jurul mâinilor și 
gleznelor. Nu a fost ușor; am primit câteva lovituri de picioare, 
dar m-am abținut să scot vreun sunet ca să nu știe cine sunt. 
După ce a fost legată bine cu banda, am târât-o în dulap și, 
înainte să închid ușa, mi-am trecut lama foarfecii de-a lungul 
gâtului ei. Își ţinea ochii strâns închiși, și lacrimi îi ieșeau de sub 
pleoape. Am simţit izul iute al urinei. 


VP - 105 


Am aruncat haina, masca de schi, foarfeca, ranga și rucsacul 
în lada de gunoi din spatele magazinului de băuturi. Am condus 
până acasă tremurând, emoţiile mele alternând între o 
satisfacţie enormă că i-am plătit Rebeccăi pentru durerea pe 
care mi-o provocase, și un sentiment îngreţoșător că mersesem 
prea departe. Simţămintele astea au durat toată vara, rușinea 
fiind temporar înlocuită cu teama oribilă că o să fiu prins. Aveam 
să fiu făcut de râs în mod public și trimis la închisoare și n-o să 
mai pot ajunge la Harvard. Dar poliţia nu a apărut niciodată la 
ușa mea și, pe măsură ce vara se scurgea, am început să cred 
că am scăpat. Am auzit totuși despre incident o dată, de la o 
prietenă bârfitoare de-a mea pe nume Molly. Mi-a spus că 
Rebecca Rast - „O știi, nu? O, Doamne, ai fost la bal cu ea, așa- 
i?” - fusese atacată în propria casă, legată și închisă în dulap, și 
că toată lumea credea că era propriul ei tată, tipul ăla înfiorător 
care lucra la o staţie de benzină. Asta a fost tot ce am auzit 
despre ce se întâmplase. 

Încă o mai visez pe Rebecca Rast. În coșmarurile astea - și în 
mod clar sunt coșmaruri -, Rebecca moare în noaptea în care o 
înfășor în bandă adezivă și o las în dulap. In visele astea sunt 
chinuit de vinovăţie și îngrozit că o să fiu prins, și nu pot 
niciodată să-mi aduc aminte dacă am vrut s-o omor sau dacă 
am vrut doar s-o sperii. Dar oricum ar fi, sunt un criminal și 
faptul că știu asta a pus stăpânire pe viaţa mea. 

În dimineaţa de vineri în care Miranda lua avionul către Miami 
Beach pentru o petrecere de burlăciţe, m-am trezit după un 
astfel de vis. Eram singur în pat și am rămas acolo un moment, 
în vreme ce imaginile din coșmar îmi fulgerau prin minte, apoi 
dispăreau. La început, am crezut că era un vis cu Rebecca Rast, 
dar apoi mi-am dat seama că persoana pe care o omoram în vis 
fusese Miranda. O închisesem în dulapul Rebeccăi și ea murise 
acolo. Alte imagini din vis mi-au revenit în minte. O 
înmormântare unde nimeni nu voia să se uite la mine. Spaima 
cumplită că am uitat să ascund cadavrul. O imagine a tatălui 
meu, cu apă care îi ieșea din nas. Un câmp unde săpam frenetic. 
Preţ de un moment cumplit, am crezut că acestea nu erau 
imagini din visul meu, ci amintiri recente. Mai avusesem 
senzaţia asta și înainte, întotdeauna când eram în acea stare 
nedeslușită între somn și trezie - senzaţia înfiorătoare că visul 
era de fapt real, că eram un criminal și că era doar o chestiune 


VP - 106 


de timp până când întreaga lume avea să o știe. Am scuturat 
din cap și mi-am spus că visasem, apoi m-am ridicat din 
așternuturile încurcate și mi-am luat telefonul de pe măsuţa de 
toaletă. Era trecut de opt, mult mai târziu decât mă trezeam de 
obicei. Taxiul Mirandei venea la opt jumătate să o ducă la 
Logan. Mi-am tras pe mine o pereche de jeanși și o bluză de 
bumbac și am coborât. 

— Hei, somnorosule, a spus ea când am găsit-o în sufragerie. 

Stătea la masa lungă Stickley*!, cu bagajul lângă ea. Purta o 
rochie albastră scurtă și o pereche de cizme de cowboy roșii și 
își studia nerăbdătoare telefonul. 

— Nu ţi-e frig în aia? 

A ridicat privirea. 

— Ba da, dar nu pentru mult timp. O să-i spun șoferului să 
dea căldura la temperatura din Miami. Și-a închis telefonul, l-a 
băgat în geantă și s-a ridicat în picioare. Ce-ai de gând să faci 
cât sunt plecată? 

— În primul rând, tu ești întotdeauna plecată, așa că nue 
nimic nou. Și în al doilea, muncă, evident. 

— Ar trebui să iei masa cu Mac diseară. Sunt sigură că e liber. 

— De fapt, nu e. E la înmormântarea mătușii lui. Ai uitat că ți- 
am spus? Nu, o să scot mielul ăla din frigider. O cină specială, 
doar pentru mine. 

— Te rog. Mănâncă-l pe tot. Casey a spus că diseară mergem 
la Joe's Stone Crab. 

l-am dus bagajul în hol, rezistând impulsului de a comenta 
ceva despre cât de greu era pentru un weekend de trei zile. 
Miranda s-a uitat prin fereastra cu carouri din ușa de la intrare. 

— Limuzina e aici, a spus și m-a tras către ea pentru o 
îmbrăţișare neobișnuit de strânsă. O să-mi fie dor de tine, 
Teddy, a spus. 

— De fapt, exact pentru câtă vreme pleci? 

Ea m-a lovit ușor peste piept. 

— Nu glumi. Chiar o să-mi fie dor de tine. Eşti un soț bun, să 
știi. 

— Și mie o să-mi fie dor de tine, am spus, încercând să pun 
ceva sentiment în voce. 


31 Gustav Stickley (1858-1942), fabricant și designer de mobilă, editor și promotor al 
stilului American Craftsman. 


VP - 107 


Felul în care se purta Miranda m-a făcut să mă întreb pentru o 
clipă dacă petrecerea de burlăciţțe era o invenţie. Oare se 
întâlnea cu Brad în Miami? 

Miranda a deschis ușa și șoferul a sărit din Lincolnul Town Car 
și s-a repezit în sus pe scări pentru a lua bagajul. Miranda l-a 
urmat către mașină și vântul tăios i-a ridicat marginea rochiei. 
S-a întors să-mi facă cu mâna, și părea fragilă și înfrigurată în 
hainele ei nepotrivite. Inainte să închid ușa, și-a scos din geantă 
ochelarii ei de soare imenși și mi-a trimis o bezea. 

Ziua se întindea înaintea mea. Aveam telefoane de dat și un 
prospect de citit pentru tipar, dar asta avea să-mi ia doar 
jumătate de dimineaţă. Mi-am luat o ceașcă de cafea și m-am 
dus la computer. Am căutat pe Google numele Lily Hayward 
pentru a suta oară, dar niciun rezultat nu a părut să aibă 
legătură cu ea, în afară de cel cu slujba ei de la Colegiul 
Winslow. Am dat căutare pe orașul Winslow și am trasat o rută 
de la casa mea la un restaurant cu aspect promiţător din centrul 
orașului. Ce rău aș fi făcut dacă mă duceam acolo să iau 
prânzul? Se anunţa o zi de octombrie frumoasă; după o vară 
lungă și fierbinte, frunzele aveau acum cele mai minunate 
culori. Puteam să fac o plimbare, să mănânc ceva, să văd orașul 
în care locuia Lily. Și dacă o vedeam - iar șansele erau infime -, 
atunci ce putea fi rău în asta? Nu trebuia să ne salutăm, iar dacă 
o făceam, ar fi contat cu ceva? 

Mi-am terminat treaba, apoi am făcut un duș și m-am 
îmbrăcat. In garaj am decis, sub impulsul momentului, să-mi 
scot Porsche-le 911 vintage, din 1976, mașina pe care o 
cumpărasem după prima mea mare afacere, în loc să iau Audi- 
ul. Am evitat The Pike? și am luat-o către râu, intrând pe 
Storrow Drive. Râul Charles era plin de canotori de la colegii, 
pregătindu-se pentru weekendul cu regata? care se apropia. 
Ziua era perfectă, pe cer nu se vedeau decât dârele de vapori 
lăsate de avioane. Am ridicat privirea, întrebându-mă dacă 
vedeam urmele avionului care o ducea pe soția mea în Florida. 

Din Storrow Drive am intrat pe Soldiers Field Road, apoi am 
străbătut Waltham și Newton până am ajuns la Boston Post 


32 The Massachusetts Turnpike sau The Pike este porțiunea estică a autostrăzii 1-90 și 
se întinde pe 222 de kilometri. 

33 Așa-numita Head of the Charles Regatta are loc în penultimul weekend din 
octombrie pe râul Charles și este cea mai mare regată de două zile din lume. 


VP - 108 


Road, după care am luat-o spre vest prin suburbii către Winslow. 
Schimbând vitezele, m-am întrebat de ce mi-am pus transmisie 
automată pe Audi. Următoarea mașină pe care o s-o cumpăr o 
să aibă transmisie standard. 

Am rulat pe Main Street către zona centrală a orașului 
Winslow, căutând un loc de parcare într-un centru surprinzător 
de activ. Grupuri mari de studenți traversau strada. Majoritatea 
erau fete în jeanși și cizme, cu părul strâns în cozi de cal. 
Așteptând câteva fete să treacă, m-am uitat prin porţile de fier 
din apropiere către campusul colegiului. Se vedeau trei clădiri 
joase din cărămidă care mărgineau o peluză bine îngrijită. Un șir 
de stejari marca o potecă ce traversa campusul. Oare Lily era 
într-una din clădirile pe care le vedeam? Era ea genul care își 
aducea un prânz simplu și mânca în biroul ei, sau se ducea pe 
jos până în centru ca să ia acolo masa? În definitiv, era vineri, o 
zi însorită de octombrie. Mașina din spatele meu a claxonat și 
am pus Porsche-ul în mișcare, apoi am ieșit din Main Street într- 
o stradă laterală cu o parcare cu plată. Am găsit un loc liber, 
după care m-am întors pe jos către grupul de restaurante pe 
lângă care trecusem mai devreme. Cel despre care citisem pe 
net, The Carvery, era acolo, dar am ales un restaurant numit 
Alison's, care avea o masă afară așezată cu faţa la soarele 
strălucitor al miezului de zi și la campusul colegiului Winslow. l- 
am comandat ospătăriţei, studentă la colegiu, un Bloody Mary și 
o salată Cobb și am privit trecătorii. Studentele aveau aspectul 
acela curat de tinere feministe convinse. Duceau pe umăr 
rucsacuri care arătau ca și cum ar fi fost bune pentru 
antrenamentul unui fotbalist. Femeile care nu erau studente 
erau în general casnice între două vârste ieșite la cumpărături 
sau să ia masa. Purtau fulare croșetate și haine cu volane care 
le ascundeau șoldurile. Am văzut câteva persoane cu alură de 
profesor - bărbaţi cu tunsori urâte și sacouri de tweed și femei 
care arătau ca o versiune mai vârstnică a studentelor cu aer 
solemn. Dar nu am văzut-o pe Lily, chiar și atunci când, după 
prânz și un al doilea Bloody Mary, am făcut o plimbare prin 
campusul colegiului Winslow. 

Era un colegiu drăguţ, cu campusul său care cobora într-o 
pantă lină din centrul orașului către un iaz care era înconjurat 
de o alee. Am stat o vreme pe o bancă de lemn în grădina 
botanică, lângă o seră cu un acoperiș înalt și ţuguiat. Nu mai era 


VP - 109 


nimeni în jur și mi-am imaginat că acesta ar putea fi genul de 
loc unde ar veni Lily să-și mănânce prânzul. Poate chiar pe 
banca asta. Am rămas pe bancă până când norii s-au adunat pe 
cer și soarele a dispărut și brusc s-a făcut frig. 

Uitasem să mai bag niște monede în parcometru după prânz 
și am găsit sub ștergător o amendă din partea primăriei orașului 
Winslow. Cincisprezece dolari. Am strecurat-o în buzunarul 
hainei și m-am urcat în Porsche. Dintr-odată m-am simţit obosit 
și am luat-o pe Pike până la Boston, ajungând acasă exact când 
am primit un SMS de la Miranda, în care îmi spunea că aterizase 
cu bine în Miami și că festivitățile începuseră. l-am răspuns, apoi 
m-am dus la computer să-mi verific e-mailurile. Era o perioadă 
relaxată pentru mine, nu că aș fi avut nevoie de muncă. După 
ani de stagnare, piaţa de capital începea să fie din nou activă. 
Portofoliul meu de investiţii era considerabil, iar munca era doar 
o modalitate de a-mi umple timpul. 

Încă un SMS de la Miranda: „nu uita să scoţi mielul din 
congelator”. 

I-am răspuns, mulțumindu-i că îmi aducea aminte. 

De fapt, uitasem, așa că am coborât în bucătăria de la subsol, 
am scos cotletele din congelator și am lăsat să curgă apa peste 
ele. SMS-ul de la Miranda era ciudat, la fel ca și acea despărțire 
mult prea sentimentală. Avea de gând să facă ceva rău? Sau 
poate se despărţise de Brad și dintr-odată avea remușcări? 
Chiar și așa, asta nu ștergea nimic din tot ce îmi făcuse. 

M-am dus în pivniţa de vinuri alăturată și am luat o sticlă de 
Syrah de pe Vechiul Continent, care avea să meargă bine cu 
mielul. Cotletele începeau să se dezghețe, așa că le-am lăsat în 
punga lor de plastic într-un vas cu apă rece și am urcat în living. 
Nu mă uitasem încă pe ziarul din acea zi, și m-am așezat în 
fotoliul de piele și am citit știrile zilei în timp ce beam un gin cu 
apă tonică. După o vreme, am lăsat ziarul jos și m-am gândit la 
Miranda și Brad și Lily și tot ce se întâmplase sau ceea ce urma 
să se întâmple, de la întâlnirea cu Lily în avionul de la Londra. 
Fără să vreau, mă tot întorceam la visul din care mă trezisem în 
acea dimineaţă. Senzaţia aceea îngrozitoare că, odată ce ai 
omorât pe cineva, nu poţi niciodată să revii și să anulezi ce ai 
făcut. N-o să mai poți niciodată să te trezești dintr-un vis și să 
rămâi întins acolo în pat, spunându-ți că viaţa ta poate fi un șir 
nesfârșit de păcate, dar că nu ești un criminal. Și, brusc, mi-am 


VP - 110 


dat seama că planul meu de a-i omori pe Miranda și Brad 
devenise o modalitate de a atinge un scop, devenise o cale de a 
ajunge mai aproape de Lily, și că nu era neapărat nevoie să 
comit o crimă pentru a ajunge acolo. Puteam pur și simplu să-i 
spun Mirandei că voiam să divorţez, apoi îi trimiteam un e-mail 
lui Lily și o întrebam dacă era liberă pentru cină. Nimeni în afară 
de noi nu trebuia să știe de planurile pe care le făcuserăm. 
Miranda îl putea avea pe Brad, iar eu aș fi avut-o pe Lily, și nimic 
deosebit nu se va fi întâmplat. Întotdeauna fusesem bun la 
așezarea lucrurilor pe categorii, așa că aveam să-mi închid furia 
și rușinea pentru tot ce se întâmplase cu Miranda într-o cutie și 
aveam s-o închid. O să-mi las căsnicia în mâinile avocaţilor; 
jumătate din toţi banii mei îmi erau mai mult decât suficienţi. Un 
sentiment de ușurare m-a cuprins. Era ca și cum m-aș fi trezit 
dintr-un vis urât și mi-aș fi dat seama că fusese doar un vis, că 
nu se întâmplase în realitate. 

Soneria de la ușă a sunat și am tresărit ușor în fotoliu. 

In timp ce mă îndreptam către ușă, m-am uitat la ceas. 
Trecuse de șase. Cine venea în vizită? Mi-am spus că probabil 
era doar vreun curier și am încercat să-mi aduc aminte dacă 
așteptam vreun colet. 

Am pus lanţul la ușă și am deschis-o de-o palmă. Era Brad 
Daggett, cu un zâmbet ușor jenat pe faţă. Mi-a trebuit un 
moment ca să realizez că Brad, din Maine, era în pragul casei 
mele în Boston. Părea total nepotrivit, ca atunci când vezi un 
bărbat în smoching la un târg rural. 

— Ted, a spus el, părând să gâfâie ușor. Mă bucur ești acasă. 
Putem să discutam puţin? 

— Sigur, am spus, scoțând lanţul și deschizând ușa. Intră. 

Imediat ce am rostit aceste cuvinte, mi-a părut rău. Nu exista 
niciun motiv plauzibil pentru ca Brad să vină tocmai din Maine 
să mă vadă. Aproape intrase în casă, când am împins puţin ușa, 
oprindu-l în drum. 

— Brad, ce cauţi aici? l-am întrebat. 

— Lasă-mă să intru, Ted. O să-ţi explic. 

Vocea îi tremura și am simţit băutura în răsuflarea lui. Privirile 
ni s-au întâlnit și dintr-odată mi s-a făcut frică. Am împins puţin 
mai tare ușa, dar Brad nu s-a mișcat. A scotocit în buzunar și în 
clipa următoare mă uitam la pistolul pe care îl scosese. 


VP - 111 


— Lasă-mă să intru, Ted, a repetat și eu m-am dat înapoi, iar 
Brad a pășit în casa mea. 


14. 


LILY 


— Addison, ce s-a întâmplat? am întrebat. 

— Nenorocitul de Nolan, a spus ea, intrând, și m-a urmat în 
jos pe scări. 

Își ștergea haina de picăturile de ploaie, care mă stropeau pe 
ceafă. 

— V-aţi certat? am întrebat după ce am intrat amândouă în 
apartament. 

S-a uitat la mine, în vreme ce-și ștergea lacrimile de pe obraji 
cu palmele. 

— Are o iubită la TCU*”*. O relaţie serioasă. 

— Rahat, am spus. Cum ai aflat? 

Addison mi-a povestit cum intrase în computerul lui și îi citise 
e-mailurile și cum el mărturisise totul, spunându-i că avusese de 
gând să-i spună despre Linda, dar la început crezuse că ei doi - 
Addison și cu el - aveau doar o aventură, dar acum nu mai știa. 
Ascultam pe jumătate, în vreme ce deschideam o sticlă de vin și 
îi turnam lui Addison un pahar, dar mintea mea încerca 
disperată să decidă ce să facă atunci când Eric avea să se 
întoarcă. Să renunţ la întregul plan și să-i spun că eram foarte 
sigură că în korma de pui erau nuci cashew sau să las totul să 
se desfășoare conform planului, cu Addison ca martor? Din 
unele puncte de vedere, ar putea fi mai bine să o am pe Addison 
aici. Ea avea să-mi susţină povestea - că un Eric beat a mâncat 
din greșeală niște mâncare indiană care avea nuci cashew în ea, 
și că nu i-am putut găsi imediat EpiPen-ul. Dar în același timp, 
cu Addison aici, lucrurile puteau merge prost în mai multe feluri. 
Putea chema o ambulanţă care să ajungă la timp. Putea să 
observe că EpiPen-ul nu era acolo unde credea el că e. Și dacă 
Eric întreba de korma de pui - dacă avea sau nu nuci în ea =, 


34 Texas Christian University, universitate privată din Fort Worth, Texas. 
VP - 112 


atunci nu puteam să mint în faţa ei. Și, cel mai important, nu era 
corect faţă de Addison să o las să vadă cum moare Eric de șoc 
anafilactic. Am decis că planul cade. 

— Stai puţin. Unde e Eric? N-a ajuns avionul lui? a întrebat 
Addison, rotindu-și privirea prin micul nostru apartament, de 
parcă el ar fi fost aici și cumva ea nu-l văzuse. 

— Ştii întrecerea de la Sticla și Paharul? 

— Chestia cu zece halbe? 

l-am spus cum Eric a insistat că o poate face și i-am spus cum 
mie mi s-a făcut foame și m-am săturat să îl aștept, așa că am 
plecat. 

— Cred că niciuna din noi nu are o seară prea bună cu tipul ei. 

— Ei, n-o să mor, am spus. Tu ești cea care a încasat-o. Ce-ai 
de gând să faci? 

Înainte să-mi poată răspunde Addison, s-a auzit din nou 
soneria. 

— Asta e Eric, am spus. Pregătește-te. O să fie pulbere. 

— Lily, eu o să plec. Am uitat complet că vine în seara asta. 

Addison s-a ridicat în picioare și și-a luat geanta de pe masa 
din bucătărie. 

— Nici gând. Stai aici. 

Am urcat din nou scările, pregătindu-mă sufletește pentru un 
Eric beat, dar când am deschis ușa, nu Eric era acolo, ci Nolan, 
cu ochii roșii de plâns. 

— Ah, bigamul, am zis eu și el mi-a aruncat o privire confuză. 

— E aici? 

Nolan era înalt și costeliv, cu urechile de un roșu aprins. Părul 
lui tuns foarte scurt era de un blond aproape alb și purta un 
colier de scoici strâns în jurul gâtului. 

— E aici, am spus, dar asta nu înseamnă că vrea să te vadă. 
Așteaptă aici și mă duc să văd. 

L-am lăsat pe Nolan pe verandă și am coborât din nou la 
subsol. Addison își umplea din nou paharul. 

— Ghici cine e aici, am spus. 

— Cine? 

Părea sincer nedumerită. 

— Nolan. L-am lăsat sus. Vrei să-i fac vânt? 

A răsuflat lung, dramatic. 

— Nu, o să vorbesc cu el. 


VP - 113 


A rămas așezată acolo la masă, și mi-am dat seama că se 
aștepta să mă duc eu să-l aduc. Am urcat scările pentru ceea ce 
mi s-a părut a douăzecea oară în acea seară și când am ajuns la 
ușă, am auzit voci bărbătești vorbind tare. Am recunoscut-o pe 
una ca fiind a lui Eric; se întorsese de la pub. 

— Văd că voi doi aţi făcut cunoștință, am spus, deschizând 
ușa și găsindu-i împreună, Eric cu o mână pe umărul lui Nolan, 
spunându-i despre întrecerea de la pub. 

Am știut că Eric reușise, după felul în care s-a întors spre 
mine, cu un zâmbet ștrengăresc pe faţă. 

— Și se pare că ai triumfat, am adăugat către Eric. 

— Cu greu, a spus. E mult mai al naibii de greu decât pare. 

— Haideţi jos, voi doi. Eric, lasă-i pe Nolan și pe colega mea 
de apartament singuri. Trebuie să stea de vorbă. 

Am coborât cu toţii pe treptele zgomotoase. Addison stătea 
acum în fața ușii, pe palierul luminat doar de un bec agăţat de 
firul lui. L-am pus la curent pe Eric cu ceea ce se întâmpla, 
privind cu atenţie pentru a vedea reacţia pe care ar fi putut-o 
avea auzind că Nolan, la fel ca el însuși, se întâlnea cu două 
femei în același timp. 

— Crezi că o să se împace? a întrebat el, apoi a spus, înainte 
ca eu să pot răspunde: Tre' să mănânc ceva. 

Mă pregăteam să-i spun că era niște mâncare indiană în 
frigider pe care i-o puteam încălzi și că n-ar trebui să riște cu 
korma de pui pentru că eram convinsă că are nuci în ea, când 
Addison a revenit în apartament. 

— Nu vă faceţi griji. O să vă lăsăm singuri. Mergem să bem 
ceva. 

Nolan era în spatele ei și mi-am dat seama după roșeaţa din 
jurul gurilor lor că se sărutaseră în coridor. Nu știu ce spusese 
el, dar avusese efect. Addison și-a luat repede haina și geanta și 
au ieșit din nou afară în seara umedă. Brusc, mi-am dat seama 
că planul meu devenea iar funcţional dacă așa voiam eu. 
Stomacul mi s-a strâns de neliniște, dar ceea ce tocmai 
văzusem între Nolan și Addison mi-a întărit hotărârea. Tipii ca 
Nolan și Eric frâng inimi și scapă mult prea des nepedepsiţi. 

— Uite ce-i, Eric, am spus. Sunt frântă. Și eu am băut prea 
mult și Addison m-a terminat. Mă duc să mă culc. Ai niște 
mâncare indiană în frigider, dacă vrei. Ti-am luat korma de pui. 


VP - 114 


— Ești o sfântă afurisită, a spus el și mi-a dat un sărut umed 
pe un colț de gură. 

M-am dus în dormitor, am împins ușa ca să rămână 
întredeschisă, mi-am scos jeanșii și puloverul și mi-am tras 
pijamaua de lână care îmi ţinea cald în apartamentul nostru 
rece. Îl auzeam pe Eric scotocind prin bucătărie; a urmat 
zăngănitul vaselor, apoi bâzâitul cuptorului cu microunde 
murdar. Simţeam mirosul de korma - aroma de mirodenii și 
lapte de cocos - pe măsură ce mâncarea începea să se 
încălzească. Stăteam pe marginea patului. Eram calmă, dar 
mintea mea era agitată, plină de diverse imagini. II vedeam pe 
Chet în poiană în amurg, legănându-se deasupra mea, fără să 
știe că avea să moară. Îl vedeam pe Eric ieșind din clădirea lui 
de birouri, aprinzând o ţigară, întâlnindu-se cu Faith. Îl vedeam 
pe Eric în noaptea când am făcut prima dată dragoste, cu ochii 
lui căprui-închis atât de aproape de ai mei. 

Cuptorul s-a oprit din zumzăit și l-am auzit pe Eric deschizând 
și închizând ușa, apoi a urmat un moment de liniște. Am 
presupus că mânca repede, poate chiar în picioare. 

După un minut, ușa dormitorului s-a deschis. Eric stătea 
acolo, cu cutia cu mâncare în mână, deja roșu la faţă. lar în jurul 
ochilor începuse să se umfle. 

— Sunt nuci înăuntru, a spus, arătând spre cutie. 

A sunat ca și cum ar fi vorbit cu gura plină de vată. 

— Ești sigur? Unde-i EpiPen-ul? l-am întrebat. 

— Geantă. 

A împuns aerul cu o mișcare disperată, arătând cu degetul 
către locul unde se afla geanta. 

Am ridicat geanta din locul ei de pe podea și am pus-o pe 
marginea patului. Eric a lăsat cutia pe biroul din camera mea și 
s-a dus repede la geantă, împingându-mă deoparte. A scotocit 
prin buzunarul cu fermoar unde pusese seringile, apoi s-a întors 
către mine, cu panică în ochi, și cu roșeața pielii mai intensă. Cu 
o mână se scărpina pe gât. 

— Nu le-ai adus? l-am întrebat cu o voce care părea panicată. 

— Da, a spus și abia am deslușit ce-a spus. 

Cuvântul suna ca și cum venea de la o mare distanţă, 
strigătul unui om prins în capcană undeva în adâncurile 
pământului, într-o peșteră strâmtă și umedă. 


VP - 115 


Eric a răsturnat conţinutul genţii pe pat și a început să caute 
repede printre lucruri. S-a așezat, cu trupul rigid, cu buzele 
strânse, în vreme ce încerca să tragă aer în plămâni. Am început 
să-l ajut să scotocească printre haine și obiecte de toaletă, dar 
el m-a apucat de braţ și a mimat vorbitul la telefon. 

— Vrei să sun după ajutor? l-am întrebat. 

A încuviinţat din cap. Zona roșie din jurul gâtului se umflase 
într-un mod alarmant, ca o întindere de uscat pe o hartă 
topografică. Dar faţa îi rămăsese palidă, iar acum căpăta o 
nuanță albăstruie. Am alergat în camera de alături, am luat 
telefonul și am rămas așa un moment, ascultând ce se întâmpla 
în dormitor. Am auzit un alt fermoar deschizându-se, apoi o 
bușitură ușoară. Am pus receptorul încet la locul lui, am 
numărat în gând până la zece, apoi m-am dus la ușă și am 
aruncat o privire în dormitor. Eric era întins pe jos, cu o mână 
tot la gât, dar nu se mai scărpina. Mâna lui doar stătea acolo, 
nemișcată. L-am privit suficient de mult cât să îmi dau seama că 
nu respiră, apoi, ca să mă asigur, am mai așteptat un minut, 
după care am traversat camera și i-am pus două degete pe gât 
ca să-i iau pulsul. Nu avea puls. M-am întors la telefon și am 
format 999, le-am dat numele și adresa mea, i-am spus femeii 
cu voce veselă de la celălalt capăt al firului că iubitul meu era în 
șoc anafilactic. 

După ce am telefonat, m-am mișcat repede. Am luat din 
frigider cele câteva nuci cashew întregi înfășurate în prosopul de 
hârtie și am băgat câteva în korma de pui care rămăsese în 
castronul lui Eric (cald încă de la cuptorul cu microunde) și 
câteva în cutia în care o cumpărasem. Apoi am aruncat în veceu 
prosopul, am tras apa și m-am spălat pe mâini, în dormitor, Eric 
nu se mișcase. Am strecurat mâna sub saltea și am scos punga 
de plastic în care se aflau cele două EpiPen-uri nefolosite. 
Lucrurile lui Eric era împrăștiate prin cameră. Am șters 
amprentele mele de pe pungă cu o șosetă, apoi am băgat punga 
într-un adidas de-al lui. Părea locul în care cineva ar fi putut ţine 
medicamentele de urgență. Eric n-ar fi făcut-o niciodată, dar nu 
avea să spună nimănui asta. Și nu avea să spună nimănui că eu 
zisesem că nu erau nuci în korma de pui. Aveam să le spun 
paramedicilor că era beat și că probabil se hotărâse să mănânce 
totuși din pui, și că eu eram în dormitor, și că pe urmă n-am 
putut găsi EpiPen-urile. Am încercat să mă gândesc dacă mai 


VP - 116 


era ceva ce trebuia făcut ca să aranjez scena. M-am gândit că ar 
putea da bine dacă îl apăsam pe Eric de câteva ori pe piept, ca 
să arate ca și cum aș fi încercat să-l resuscitez. Oare un coroner 
ar putea să-și dea seama de asta? Mă pregăteam să încep, când 
s-a auzit iar soneria. 
Am alergat sus pe scări ca să le dau drumul paramedicilor. 
e 

Trei zile mai târziu, după ce familia lui Eric a fost anunțată și 
s-au făcut toate aranjamentele ca să îi fie trimis trupul acasă, 
polițistul care ajunsese după paramedici în acea seară de vineri 
a venit la ușa mea ca să-mi spună că nu va exista o anchetă. 

Desigur, am fost încântată, dar și surprinsă. Citisem atâtea 
cărţi polițiste englezești, încât presupuneam că orice moarte 
ușor neobișnuită va conduce la o anchetă, una în care toate 
dovezile vor fi în sprijinul unei morţi accidentale și tragice. Într- 
un fel, eram dezamăgită. 

— OK, am spus, luându-mi o expresie nedumerită. Asta ce 
înseamnă? 

— Inseamnă doar că în acest caz coronerul consideră moartea 
accidentală și nu vede necesară o anchetă suplimentară. E 
decizia corectă, aș zice, deși o anchetă oficială ar fi pus în 
discuţie Sticla și Paharul și întrecerea aia a lor. Poate că o să 
trec eu pe acolo și o să stau de vorbă cu ei despre asta. 

Polițistul avea ochi blânzi și o mustață care îi acoperea buza 
de sus. Până atunci îi spusesem de două ori toate faptele 
esenţiale. Cum Eric era beat și cum îi spusesem despre nucile 
din korma și cum el a mâncat totuși din ea, și pe urmă nu și-a 
mai adus aminte unde își pusese medicamentele. 

— Mulţumesc foarte mult, am spus. 

— Mda, cred că aș putea să trec pe la pub și să mai vorbesc 
cu ei, a repetat. _ 

A mai zăbovit o clipă în prag, apoi s-a întors și a plecat. Imi 
spusese numele lui, dar îl uitasem. 

Consiliera mea de la Institutul Faunce m-a întrebat dacă 
voiam să mă întorc în America și i-am spus că rămâneam în 
Londra. Că, dacă erau funeralii, probabil că o să mă întorc 
pentru ele acasă, dar că, în ciuda traumei, eram fericită în 
Londra și în cadrul programului. Era adevărul - îmi plăcea 
grozav apartamentul de la subsol din Maida Vale, și îmi plăcea 
grozav că Addison, de la incident, nu era aproape niciodată 


VP - 117 


acolo. Niciodată nu mă văzusem ca o fată de oraș, preferând 
liniștea din Connecticut agitaţiei umane apăsătoare din New 
York, dar Londra rezidenţială era diferită. Era ceva liniștitor în 
șirurile lungi de case, în vegetația ei bogată, în freamătul ei 
politicos, anonim. Străzile din apropierea casei mele erau atât 
de liniștite, încât cântecul păsărilor era mai obișnuit decât 
zgomotul oamenilor. M-am bucurat când am aflat, prin e-mail, 
că familia Washburn hotărâse să ţină o înmormântare privată, în 
familie, și că avea să fie în viitor o slujbă memorială mai mare. 
Am decis să iau parte la ea. În primul rând, ar fi părut ciudat 
dacă nu mă duceam, dar voiam și să văd dacă apărea Faith, iar 
dacă venea, eram curioasă cum avea să se poarte cu mine. Incă 
mă mai întrebam dacă într-adevăr conspirase cu Eric să mă 
înșele în cursul verii sau dacă fusese și ea o victimă a duplicităţii 
lui. Asta era ceva ce intenţionam să aflu. 

La o lună și jumătate după moartea lui Eric, am luat-o pe un 
alt drum de la metrou către apartamentul meu și am trecut pe 
lângă Sticla și Paharul. Era o seară rece și întunecată, iar prin 
ferestrele pubului vedeam lumina blândă și siluetele celor care 
veniseră să bea după muncă. Nu mai intrasem aici din ziua în 
care murise Eric. Am deschis ușa și am pătruns în spaţiul 
aglomerat, plin de murmurele vocilor englezești. Am comandat 
o halbă de Guinness la bar și m-am dus cu ea la peretele care 
explica regulile întrecerii de băut bere. Nimic nu se schimbase și 
m-am întrebat dacă polițistul prietenos chiar trecuse pe aici să 
stea de vorbă cu proprietarii pubului despre schimbarea 
întrecerii. Dacă a făcut-o, ei nu l-au ascultat. Lângă reguli era o 
tablă mare de lemn, plină cu plăcuțe gravate cu nume, numele 
în majoritate masculine ale celor care încheiaseră cu bine 
întrecerea. M-am uitat la coada listei. Eric Washburn era 
penultimul nume. Mai era și un avizier acoperit cu fotografii 
Polaroid prinse cu piuneze. Toate instantaneele arătau la fel - 
bărbaţi palizi, cu ochi înceţoșați, ţinând în sus o halbă goală. In 
colțul din dreapta sus am găsit poza lui Eric. Işi ţinea capul ușor 
dat pe spate și înclinat, iar ochii îi străluceau cu ceea ce 
recunoșteam a fi mândrie. Încă mai avea puţin bronz de vară și, 
cu capul dat pe spate, genele lui frumoase, ca de fată, se 
vedeau și mai bine. M-am gândit să iau eu fotografia, dar am 
decis să nu fac asta. Aici era locul ei. Un testament. 


VP - 118 


În vreme ce îmi terminam berea, m-am gândit că acum 
cariera mea de criminală se încheiase. Nu pentru că îmi 
pierdusem curajul, ci pentru că n-o să mai fie niciodată nevoie. 
N-o să mai îngădui niciodată nimănui să se mai apropie atât de 
mult de mine, să mă rănească așa cum a făcut-o Eric. Acum 
eram o femeie în toată firea. Supraviețuisem vulnerabilităţii 
copilariei și pericolului primei iubiri. Mă simţeam ușurată să știu 
că n-o să mai fiu niciodată în acele situaţii, că de acum înainte 
eu o să fiu singura persoană responsabilă pentru propria mea 
fericire. 

M-am întors în acea seară la apartamentul meu pustiu, mi-am 
pregătit o cină simplă, apoi m-am instalat în fotoliul meu 
preferat ca să citesc. 

Înaintea mea se întindea o viaţă lungă și necomplicată. 


15. 


TED 


M-am tras în spate în holul de la intrare, cu ochii la pistolul din 
mâna lui Brad. 

— Ce dracu’? am spus și m-am uitat la fața lui. 

Nu arăta bine, tenul lui, de obicei roșcovan, era acum cenușiu, 
iar mușchii gâtului încordaţi. Purta o geacă de blugi căptușită cu 
blană de oaie și pe frunte avea o peliculă de sudoare. Părea 
beat. 

— Drăguţ locșor ai aici, a spus și cuvintele au ieșit într-un ritm 
ciudat, ca și cum le repetase. 

— Vrei să-ţi arăt casa, Brad? Vrei ceva de băut? 

Fruntea i s-a încruntat, ca și cum cuvintele mele îl 
nedumereau. 

— Da, mult mai drăguţ decât cocioaba aia nenorocită a mea, 
nu? Ăsta e locul unde trăiește un adevărat bărbat, nu? 

În minte mi-a apărut o imagine. Seara în care eu și Brad am 
băut. Eu spunând ceva despre locul unde locuia Brad. O privire 
plină de ură în ochii lui. Și dintr-odată am știut că Brad era aici 
ca să mă omoare și, în loc să intru în panică, am devenit calm și 
raţional, iar mintea a început să-mi lucreze intens. Ştiam că îl 

VP - 119 


puteam convinge să renunțe. Ştiam că eram mai inteligent 
decât el. 

— Serios, Brad, ce faci cu arma aia? 

— Tu ce crezi că fac? a spus și a ridicat-o, aţintind-o către 
capul meu. 

Totul din cameră a dispărut, în afară de acea armă. 

— Dumnezeule, Brad, gândește-te puţin. 

M-am holbat la pistol, probabil același pe care îl văzusem în 
sertarul lui Brad din Kennewick. Un pistol cu dublă acţiune. Am 
văzut cum degetul mare al lui Brad alunecă pe percutor. Oare 
nu știa că putea pur și simplu să apese pe trăgaci? Trebuia să 
fac ceva, fie să atac, fie să fug. Eram la mai puţin de o jumătate 
de metru de el și m-am trezit aruncându-mă înainte. Ultima dată 
când mă luptasem cu cineva fusese în clasa a treia și pierdusem 
în faţa unui puști pe nume Bruce din clasa întâi. Pur și simplu l- 
am împins pe Brad cât de tare am putut, răsucindu-l astfel încât 
pistolul să-și schimbe direcția. A zburat în spate, lovindu-se cu 
capul de ușa de la intrare cu un pocnet puternic. Am crezut că 
poate și-a pierdut cunoștința, dar a șuierat un cuvânt pe care nu 
l-am înțeles. M-am întors și am fugit către scări. Când am pus 
piciorul pe prima treaptă, deja cu gândul la telefonul de pe 
primul palier, am auzit pocnetul sonor al pistolului lui Brad și am 
simţit o pală puternică de aer în spate, ca și cum glonţul m-ar fi 
ratat cu doar un centimetru. Am continuat în sus, sărind peste 
trepte. Când am ajuns în capul scărilor, l-am auzit pe Brad în 
spatele meu, am auzit bocancii lui de lucru pe primele trepte ale 
scării. Am întins mâna către telefon, așezat pe o măsuţă de 
epocă, și m-am împiedicat, căzând pe covor și răsturnând masa 
cu telefon cu tot. Ceva cald mi se vărsase pe stomac și am dus 
mâna acolo. Când am luat-o, am fost surprins să văd sânge și, 
pentru o clipă, m-am întrebat de unde venea. Apoi Brad era în 
picioare deasupra mea, cu pistolul îndreptat înspre mine. 
Respira greu, un fir de salivă îi atârna de buza de jos. 

— De ce? am spus, dar în aceeași clipă am știut. 

Brad nu era un psihopat, decis să mă omoare pentru că 
spusesem ceva jignitor despre casa lui. Făcea asta din cauza 
soţiei mele. Și în câteva momente, totul mi-a devenit clar. 
Miranda se folosea de Brad ca să scape de mine. Voia toți banii 
pentru ea. De ce nu înțelesesem asta înainte? Am simţit o 


VP - 120 


durere ascuţită în stomac și m-am crispat, apoi aproape am 
izbucnit în râs. 

Am ridicat privirea către Brad, cu faţa lui idioată și pistolul 
care îi tremura în mână. 

— Miranda n-o să fie niciodată cu tine, i-am spus. 

— Nu știi dracului nimic. 

— Brad, se folosește de tine. Pe cine crezi că o să suspecteze 
poliția? Ea e în Florida. Voi doi aveţi o aventură. Toată lumea 
știe asta. 

Am văzut îndoiala de pe chipul lui și am simţit o rază de 
speranţă. Mi-am ţinut mâna pe rana din stomac. Sângele care 
pulsa printre degetele mele era cald și gros. 

— Te crezi așa grozav, a spus. 

— Brad, ești idiot. 

— Mai vedem noi, a spus și a apăsat pe trăgaci. 


VP - 121 


PARTEA A DOUA 


CASA PE JUMĂTATE TERMINATĂ 
16. 


LILY 


— Hei, bună, i-am spus lui Ted Severson. 

Stătea la bar în sala de așteptare de la clasa business în 
Aeroportul Heathrow. Il recunoscusem imediat, dar mă îndoiam 
că și el mă recunoscuse. Ne văzuserăm o singură dată, cu vreo 
doi ani în urmă, când mă întâlnisem cu Faith Hobart într-o piaţă 
din South End. 

— Acum sunt cunoscută cu numele de Miranda, îmi zisese 
atunci Faith. 

— Ah. 

— Chiar e numele meu. Faith e al doilea nume. Miranda Faith. 

— Nu cred că știam asta. Așadar, ţi-ai pierdut credinta”. 

Ea a râs. 

— Da, cred că ai putea spune asta. El e logodnicul meu, Ted. 

Un bărbat frumos, oarecum rezervat, care se uita la o tavă de 
scrisori vintage, s-a întors și a dat mâna cu mine. Avea palma 
uscată și încleștarea puternică a celui care strângea multe 
mâini, dar, după câteva cuvinte despre cât se bucura să mă 
cunoască, s-a întors la loc către tavă. l-am spus lui 
Faith/Mirandei că mă întâlneam cu cineva și trebuia să plec. 
Inainte să ne despărțim, ea a spus, pe un ton scăzut: 

— A fost groaznic ce s-a întâmplat cu Eric. Imi pare rău că nu 
am luat legătura cu tine pe urmă, dar tu erai în Londra, și... 

— Nu-i nimic, Faith, e-n regulă. 

M-am îndepărtat. De multe ori mă gândisem ce s-ar putea 
întâmpla dacă m-aș întâlni din nou cu Faith. (Bănuiesc că acum 


35 Joc de cuvinte; în engleză, Faith este nume propriu, dar înseamnă și „credință, 
încredere”. 


VP - 122 


ar trebui să-i spun Miranda.) Cum s-ar purta cu mine? Fusese 
surprinsă când aflase că Eric a murit în Londra când venise să 
mă vadă? Și ea îl înșela? Dar, după ce am întâlnit-o în piaţă, 
după ce am văzut-o cu noul ei păr negru ca pana corbului și cu 
botinele ei de cinci sute de dolari și cu un logodnic neatent, am 
știut. Am știut că și pe mine mă înșelase. Când era cu Eric în 
New York, știa că el încă se mai vedea cu mine în weekenduri în 
Shepaug. A fost mai presus de orice o răzbunare pentru că 
jeșisem cu Eric? Era ea doar una dintre femeile alea care fură 
bărbaţii altor femei? Pentru o clipă, acolo, în South End, în 
Boston, am simţit din nou acea strângere dureroasă de inimă pe 
care o simţisem atunci când am știut cu siguranţă că Eric mă 
înșelase cu Miranda și că viața mea nu mai avea să fie niciodată 
la fel. 

Mi-am spus să nu-mi fac griji pentru asta și nici nu-mi făceam 
în mod deosebit, dar, când l-am văzut pe Ted Severson la 
aeroport (Miranda și el erau căsătoriți acum, citisem anunţul în 
The Globe), am decis să vorbesc cu el. 

— Hei, bună, am spus, dându-i șansa să mă recunoască, deși 
mă îndoiam că are s-o facă. 

A ridicat privirea, fără să aibă idee cine eram. Era vizibil beat, 
cu ochii roșii și buza de jos căzută. Bea Martiniuri. Am comandat 
și eu unul, deși urăsc Martiniurile. Ne-am întors la Boston în 
același avion și mi-a povestit totul despre viaţa lui tristă, despre 
cum Miranda îl înșela, despre furia și resemnarea lui. Mi-a spus 
toate lucrurile astea pentru că era convins că n-o să mă mai 
vadă niciodată. Într-un alt moment, într-un alt loc, nu mi-ar fi 
spus niciodată tot ce mi-a spus. Mi-a spus chiar câtă ură simţea 
pentru soţia lui și, în glumă, că voia să o omoare. M-am gândit 
că nu trebuie să mă bag în asta, dar am știut din momentul în 
care am început să vorbim că era prea târziu. Miranda apăruse 
din nou în drumul meu și asta dintr-un motiv anume. Poate că 
era egoism, sau poate era dreptate, sau poate era ceva cu totul 
diferit, dar în cursul următoarelor săptămâni l-am convins pe 
Ted Severson să o omoare pe Miranda, cât și pe Brad Daggett, 
iubitul ei. Nu a fost greu. Și exact atunci când planul urma să fie 
pus în aplicare, am luat într-o dimineaţă Sunday Globe de pe 
veranda mea și, în timp ce-mi beam cafeaua la masa din 
bucătărie, am văzut o poză a lui Ted, un pătrăţel pixelat în capul 
unui articol din secțiunea metropolitană a ziarului. 


VP - 123 


Am citit textul care o însoțea, cu ceașca de cafea rămasă în 
aer, la jumătatea drumului spre gură. 


„REZIDENT DIN SOUTH END 
ÎMPUȘCAT ÎN PROPRIA CASĂ 


„Boston - Poliția investighează omorârea unui 
rezident din zona Worcester Square, South End, în 
seara zilei de vineri. 

Poliția a răspuns unui apel privind o serie de 
împușcături la 6:22 seara. Conform detectivului Henry 
Kimball de la Poliţia din Boston, Ted Severson, 38 de 
ani, victima asasinatului, a fost găsit pe palierul de la 
etajul întâi al casei sale și a fost declarat mort la faţa 
locului. 

«Investigăm în paralel o spargere petrecută vineri 
seara în aceeași clădire în care a avut loc crima», a 
spus Kimball. «Încă nu știm dacă cele două au 
legătură, dar solicităm ca oricine ar avea vreo 
informaţie să ne ajute.» 

Ted Severson, președinte al Severson Inc., o firmă 
de consultanță, a lăsat în urmă o soţie, Miranda 
Severson, născută Hobart, care se afla în Florida la 
momentul împușcării lui. 

Potrivit unei vecine, Joy Robinson, Ted și Miranda 
Severson «erau un cuplu tânăr și frumos. Arătau ca 
niște oameni pe care îi vezi la televizor. Nu-mi vine să 
cred că li s-a întâmplat așa ceva. Și în cartierul ăsta.» 

Oricine are vreo informaţie privind cazul de 
omucidere sau cel de spargere poate suna la numărul 
de telefon Crime Stoppers al Poliţiei din Boston”. 


Am pus cafeaua jos și am citit din nou povestea. Am simţit 
cum mă trec fiorii. Nu îmi trecuse prin cap că, în vreme ce eu și 
Ted plănuiam cum să fie omorâtă Miranda, și ea putea face 
același lucru cu Brad. Trebuia să fie Miranda, cu ajutorul lui 
Brad. Nu avea cum să fie un jaf oarecare transformat în crimă. 
Era prea perfect că Miranda fusese plecată din oraș în Florida, 
cu un alibi solid. Probabil că Brad venise din Maine și îl 
împușcase pe Ted. Poate că spărsese vreo casă din apropiere ca 


VP - 124 


să tulbure apele. Sau poate că nu. Oricum ar fi, Miranda se 
descotorosise de Ted și toţi banii lui ajungeau la ea. 

M-am gândit la Ted. Fusese găsit împușcat pe palierul de la 
etajul casei lui. Probabil că îl lăsase pe Brad să intre în casă, 
apoi încercase să fugă. Probabil că știuse că avea să moară și 
probabil că știuse că Miranda pusese totul la cale. Am simţit un 
nod în gât și ochii mi s-au umplut de lacrimi, dar nu am plâns. 
Începusem să ţin la Ted. Când am vorbit în avion, îl văzusem 
doar ca pe o cale de a afla mai multe despre inamica mea din 
colegiu. Miranda Faith Hobart era un fir răzleț din textura 
propriei mele povești și îmi spusesem că, deși îmi făcuse rău 
furându-mi iubitul, nu eram deloc convinsă că era cu adevărat o 
persoană imorală. Dar, după ce am stat de vorbă cu Ted în 
avion și am auzit povestea trădării ei, știam că nu putea fi așa. 
Era putredă până-n măduva oaselor. 

Și poate că mă incita să am din nou o pradă. Trebuie să 
recunosc asta. Crima era o dorinţă pe care nu mi-o mai 
satisfăcusem de mulți ani. 

Dar Ted ajunsese să-mi placă. De fapt, chiar mai mult de-atât. 
Când ne-am sărutat în cimitirul din Concord, am fost surprinsă 
de propria mea reacţie, de cât de mult am simţit dintr-un sărut. 
Mi-am spus - așa cum îmi spuneam întotdeauna când începeam 
o relație cu un bărbat - că dragostea nu era niciodată o opţiune. 
Ştiam că nu puteam să mai trec vreodată prin asta. Dar îmi 
plăcea mult de Ted. Era frumos și totuși cumva stângaci, ca și 
cum de fapt nu reușise să se obișnuiască deloc cu norocul lui. 
Era unul dintre acei bărbaţi care deţin lumea, dar nu o știu. Imi 
dădeam seama cum de îi plăcuse Miranda. Nu numai că era cea 
mai sexy femeie din orice încăpere în care se afla, dar era și 
incredibil de relaxată și încrezătoare în sine. Probabil că asta îl 
atrăsese. Dar dincolo de intensitatea sărutului nostru - frunzele 
galbene din jurul nostru, mâna lui pe puloverul meu ceea ce 
simţisem de fapt cu Ted a fost senzaţia neobișnuită de a putea fi 
eu însămi cu el, de a putea împărţi secrete cu o altă fiinţă 
umană. El îmi împărtășea cele mai adânci gânduri ale sale, 
dorinţa lui de a-și omori soţia, și, într-o bună zi, mi-am spus eu, 
poate că o să reușesc să-i povestesc despre trecutul meu. 

Dar acum Ted nu mai era. Și singurul lucru la care mă puteam 
gândi era cât de tare voiam să-l văd din nou și cum asta nu 
avea să se mai întâmple niciodată. 


VP - 125 


Am intrat online să văd dacă puteam găsi ceva mai multe 
despre ce se întâmplase vineri seara. Nu era nimic, doar câteva 
articole care repetau informaţia din G/obe. M-am gândit mai 
bine la crimă și la felul în care o plănuise Miranda. Trebuia să fie 
Brad cel care apăsase pe trăgaci. Exista și posibilitatea să fie o a 
treia persoană implicată, dar mă îndoiam. Așadar, cum o 
făcuseră? Miranda pleacă din oraș și se asigură că Ted o să fie 
singur acasă în acea seară de vineri. Brad vine cu mașina din 
Maine. Mai întâi, sparge o casă din apropiere și o jefuiește. 
Probabil un vecin despre care Miranda are informaţii. Trebuie să 
știe că vecinul e plecat și că nu are un sistem de alarmă. Asta ar 
fi destul de ușor. După spargere, Brad se duce probabil acasă la 
Ted și bate la ușă. Ted îi dă drumul înăuntru, și pe urmă tot ce 
are de făcut Brad e să îl împuște. Avea să arate ca un jaf sfârșit 
prost. Apoi Brad se întoarce în Maine. 

M-am întrebat care era alibiul lui Brad. Trebuia să aibă unul, 
dar cum putea avea dacă a venit cu mașina din sudul statului 
Maine până în Boston și înapoi și a comis două infracţiuni? Asta 
lua cel puţin trei ore, probabil chiar mai mult, deoarece trebuia 
să păstreze limita legală pe autostradă. Poate că Miranda se 
baza pe faptul că absolut nimeni nu știa despre ea și 
constructorul ei. Dar putea fi așa? Ted aflase. Și altcineva din 
oraș probabil că știa. Oamenii lui? Barmaniţa de la Kennewick 
Inn? Părea imposibil ca ei să fi reușit să păstreze secretul 
absolut. 

Desigur, eu știam. Asta mă punea într-o situaţie unică - 
dețineam toate aceste informaţii de la Ted Severson și nimeni 
din lumea asta nu știa nici măcar că noi ne cunoscuserâm. AȘ 
putea să mă duc la poliţie, desigur, și să le spun totul, fără 
măcar să menţionez că și Ted plănuise să-și omoare soţia. Dar 
nu aveam de gând să fac asta. Exista riscul ca poliţia să facă 
varză punerea sub acuzare și Miranda să scape. Și, chiar dacă 
era arestată și condamnată, avea să devină o vedetă naţională. 
Parcă o și vedeam - o femeie care arăta ca ea și care își 
convinsese iubitul să-i omoare soțul. Avea să tot apară la 
televizor mulţi ani de-acum încolo. 

Miranda merita să fie pedepsită, acum mai mult ca oricând. 

l-am trimis un SMS prietenei mele Kathy, în care îi spuneam 
că nu mă simt bine și contramandam planul nostru de a merge 
la un film în acea după-amiază. Apoi i-am trimis un e-mail 


VP - 126 


șefului meu de la Colegiul Winslow, ca să-l anunţ că mă păștea o 
răceală și aveam de gând să-mi iau liber a doua zi. Șeful meu 
era îngrozit de microbi și întotdeauna acorda bucuros zile libere 
pe caz de boală. 

Aveam multă treabă și primul pas era să fac o vizită în 
Kennewick și să-l cunosc pe Brad Daggett. Știam că trebuia să 
mă mișc repede, pentru că era posibil ca poliţia deja să se 
apropie de el, iar eu trebuia să ajung acolo înaintea ei. 


17. 


MIRANDA 


De-abia trecuse de zece dimineaţa și simțeam băutura în 
răsuflarea lui. La rădăcina părului se vedeau broboane de 
sudoare, iar pielea de sub ochi era umflată și părea vineţie. 

— Ești singur aici? 

— Dap, a spus Brad. 

Stăteam amândoi pe aleea cu pietriș a casei pe jumătate 
terminată din Maine. Era duminică. Brad îl omorâse pe bărbatul 
meu vineri seara și știam, doar uitându-mă la el, că îi judecasem 
greșit capacitățile. Părea nervos, ochii îi străluceau prea tare. 

— A mers OK, am spus. Poliţia crede că e un jaf care a ieșit 
prost. Exact cum am plănuit. 

— Dap, a zis el din nou. 

— Cum te simţi? Pari bolnav. 

— Nu mă simt prea bine. A fost mai greu decât am crezut că o 
să fie. 

— lubitule, îmi pare rău, am spus. O să-ți treacă în curând, 
crede-mă. O să ne căsătorim. O să fii bogat. Crede-mă, o să-ți 
treacă în curând. 

— Dap, știu asta. 

— Atunci trebuie să te aduni. Dacă vine poliţia să stea de 
vorbă cu tine, nu poți să arăţi ca un zombi. OK? Gata, a trecut. 
Ted e mort și nu mai avem cum să dăm înapoi. 

O mașină a trecut pe lângă noi pe Micmac Road și Brad a 
întors capul să se uite la ea. Eu m-am uitat la Brad. Era o 


VP - 127 


dimineaţă rece și răsuflarea lui se condensa în aer. S-a întors 
spre mine. 

— Nu știu dacă ar trebui să ne întâlnim așa aici, a spus și a 
scos o ţigară din pachetul cartonat de Marlboro Red aflat în 
buzunarul din faţă al jachetei lui. 

A aprins-o cu un chibrit, ţinându-și mâinile căuș, deși nu era 
vânt. 

— Ești constructorul angajat de mine. Soţul meu tocmai a fost 
omorât și trebuia să-ți spun să întrerupi lucrul pentru câteva 
zile, doar cât îmi dau seama ce e de făcut. Nu e nicio problemă. 
Sunt în drum spre mama mea. Nimeni nu știe despre noi. 
Nimeni. Trebuie să te aduni, Brad. 

— Știu. O să mă adun. Doar că... Tu n-ai fost acolo. Părea 
speriat. 

— Bineînţeles că părea speriat, iubitule. 

— Și mai e ceva. 

— Ce? 

— Cred că știa despre noi. 

— Ce vrei să spui? 

— A zis niște chestii. A zis că n-o să fii niciodată cu mine și că 
te folosești de mine. 

— Probabil că a pus lucrurile cap la cap. Cum te-a văzut 
intrând cu pistolul, s-a prins că tu și cu mine suntem împreună. 
Nu avea cum să fi știut de noi înainte. 

— Eu cred că știa. Nu arăta surprins. S-a purtat ca și cum 
știuse tot timpul. 

M-am gândit o clipă, întrebându-mă dacă era posibil, dar am 
decis că nu era. 

— Cum ar fi putut să știe? i-am spus lui Brad. 

— Drace, nu știu, Miranda, dar îţi spun eu că știa. 

Vocea îi era ascuţită și mâna cu ţigara se mișca în sus și-n jos 
în vreme ce vorbea. 

— Șșș. E OK. Poate că știa despre noi, dar acum e mort, așa 
că nu contează, OK? 

— Ar fi putut să spună cuiva. 

— Cui să-i spună? ÎI cunosc eu. Nu are prieteni apropiaţi. 
Poate că doar ne bănuia, dar nu i-ar fi spus nimic nimănui. 
Crede-mă. 

— OK. 

A tras lacom și lung din ţigară. 


VP - 128 


— lubitule, ascultă-mă. Trebuie să fii pregătit cu povestea ta. 
Tu ești constructor și lucrai pentru Ted și pentru mine. Ted nu 
era niciodată pe aici, dar eu da. Păream puţin cam plictisită, îmi 
băgăm nasul în fiecare detaliu, dar în afară de asta eram în 
regulă. Nu m-am dat niciodată la tine. Tu nu te-ai dat niciodată 
la mine. De ce să strici așa o afacere bănoasă? Tipii erau putrezi 
de bogaţi. Habar n-ai cine ar fi putut să-l omoare pe Ted. Habar 
n-ai dacă Ted și cu mine eram fericiţi. Păream fericiţi când ne-ai 
văzut împreună, dar, sincer, nu erai prea atent la asta. Asta-i 
tot. Asta-i tot ce știi. 

— OK. 

— Repetă-mi-o. 

— Dumnezeule, Miranda, am priceput. 

— OK. Acum spune-mi despre seara cu Polly. Cum a mers? 

— Grozav. Am mâncat de prânz la Cooley's, am băut întruna 
și am plecat pe la trei. Ne-am dus la mine. Era beată și și-a 
pierdut cunoștința înainte să plec. 

— l-ai tras-o? 

— Dumnezeule, Miranda! 

— Nu întreb pentru mine. Nu-mi pasă. Probabil că e mai bine 
dacă i-ai tras-o, în caz că cineva o întreabă despre povestea 
asta. 

— De ce s-o întrebe? Parcă ai spus că... 

— N-o s-o întrebe nimeni, dar mă asigur doar. Ea e alibiul tău. 
Vreau să știu ce-o să spună în caz că, prin absurd, poliţia îţi 
verifică alibiul. 

— O să fie bine. O să spună probabil că sunt iubitul ei și că am 
băut ceva și pe urmă am făcut sex acasă la mine. O să spună că 
am fost acolo toată noaptea. N-o să spună că a leșinat. O cunosc 
eu. 

— Mai era acolo când te-ai întors? 

— Dap, nici nu se mișcase. 

— Ai trezit-o tu? 

— Dap, am făcut exact cum ai spus. Am trezit-o. Era vreo 
zece, și am dus-o la mașina ei. 

O altă mașină a trecut pe Micmac și Brad a urmărit-o și pe 
asta. Işi aruncase ţigara și cu mâna liberă se trăgea ușor de unul 
din favoriţi. 


VP - 129 


— OK, am spus. O să plec acum. Spune-i echipei să-și ia două 
zile libere, OK, până hotărăsc ce fac. O să te sun, dar numai ca 
să vorbim de muncă, OK? 

— Dap, știu. 

— N-o să se întâmple nimic rău, Brad, zău. Nici nu cred că 
poliţia o să vrea vreodată să stea de vorbă cu tine. 

— Știu. 

Am făcut un pas în față, aruncând o privire către drum ca să 
mă asigur că e pustiu, apoi am luat mâna mare și noduroasă a 
lui Brad și am tras-o în jos, în partea din faţă a pantalonilor de 
sport pe care îi purtam. Nu aveam chiloţi pe mine și vineri, în 
cele câteva ore cât am fost în Miami, mă dusesem cu prietenele 
mele la un spa și îndurasem o epilare braziliană. Am împins 
degetele lui Brad adânc între picioarele mele. 

— Și când se termină totul, am șoptit, tu și cu mine o să ne 
luăm o vacanță lungă pe o insulă tropicală unde nu ne cunoaște 
nimeni și o să ţi-o trag până n-o să mai știi de tine. 

— OK. Dumnezeule, a spus el, trăgându-și mâna și făcând un 
pas în spate. O să ne vadă cineva. 

— Îţi faci prea multe griji, am spus. Asta e problema ta. 

— OK, a repetat el și și-a scos altă ţigară din pachet. 

S-a uitat înapoi la camioneta lui, gândindu-se probabil la sticla 
pe care o ţinea acolo în torpedou. 

— Tre' să plec, iubitule, am spus și m-am urcat în mașină. Fii 
calm, OK? 

El a încuviințat din cap, iar eu am întors și am ieșit de pe alee. 
Brad fusese o mare greșeală. Asta era foarte clar, și tot ce 
puteam face era să sper că poliţia își va limita investigația la 
Boston și nu-l va lua niciodată la întrebări. 

Am intrat din nou pe l-95 și m-am instalat confortabil pentru 
lungul drum către Orono. După ce m-am măritat cu Ted, 
încercasem să o conving pe mama să se mute mai aproape de 
Boston, dar ea a insistat să rămână în Maine. l-am dat niște bani 
și până la urmă și-a cumpărat în oraș o casă de vreo 150 de 
metri pătraţi, de care s-a îndrăgostit datorită unui frigider de 
inox și a blaturilor de granit, i-am spus că a avea o casă drăguță 
în Orono era ca și cum ar fi fost proprietara a jumătate dintr-un 
loc de parcare în Boston, dar tot n-a vrut să se mute. Cred că 
motivul pentru care voia să rămână în Maine era să le facă în 


VP - 130 


ciudă prietenelor ei cu noua ei avere. Alături de apartament, 
primise și o nouă garderobă și un Mercedes. 

— l-ai spus tatălui tău că acum conduc un Mercedes? Știi, am 
avut și noi unul, vreo cinci minute, mi-a zis după ce își 
cumpărase mașina. 

— Tatii nu-i pasă ce mașină conduci tu, mamă. 

— Crezi că pentru că e un soi de intelectual nu-i pasă ce 
mașină conduce cineva. 

— Nu, nu-i pasă doar ce mașină conduci tu, mamă. 

Asta fusese cu câteva săptămâni în urmă. Nu mai vorbiserăm 
de atunci până ieri, când am sunat-o ca să-i spun că Ted, 
ginerele ei, fusese omorât într-o încercare de jaf. l-am spus că 
veneam să stau la ea câteva zile, că nu voiam să rămân în 
Boston. 

— Sigur că nu vrei, Faith. 

Mama continua să-mi spună Faith, al doilea nume al meu și 
cel pe care îl folosisem de la vârsta de șase ani până la sfârșitul 
colegiului. Insistasem să-l schimb în clasa întâi, când mai era o 
altă fată numită Miranda. Când i-am spus mamei că reveneam 
la Miranda, refuzase. 

— De-abia m-am obișnuit cu el, Faithy, și nu mă mai schimb. 

Mi-am dat seama că detectivul Kimball nu a fost foarte 
încântat când i-am spus că mă duceam în Maine ca să stau cu 
mama mea. 

— Putem să vă luăm o cameră la hotel aici, în oraș, spusese. 
Mama dumneavoastră ar putea veni aici. 

— E așa de important să rămân în Boston? 

— Ar fi bine să vă avem aici ca să răspundeţi la orice 
întrebare ar putea apărea. 

Detectivul Henry Kimball vorbea cu o voce joasă și părea mult 
prea agitat ca să fi ajuns să aibă vreo poziţie notabilă în 
departamentul de poliţie. Avea păr castaniu puţin cam lung și 
ochi căprui. Purta o haină de tweed și jeanși. M-am gândit că 
arăta ca unul din sufletele alea pierdute care lucrau la revista 
literară a colegiului și m-am întrebat cât de repede l-aș putea 
face să se îndrăgostească de mine. Al dracului de repede, mi-am 
zis. 

— Mă duc doar până în Maine. Aveţi numărul meu de telefon. 
Nu pot să stau... acum nu pot să stau în casa mea. Înțelegeți... 


VP - 131 


— Sigur, înţeleg, doamnă Severson. Pe deplin. Bun, atunci, 
ținem legătura. O să vă sun imediat ce apare ceva nou în 
investigaţie. 

Avusesem această discuţie după ce identificasem trupul lui 
Ted. Am luat un taxi de la secția de poliție până acasă și mi-am 
pus niște lucruri într-o geantă. Brad se gândise că dacă plecam 
așa de curând în Maine avea să pară suspect, dar eu eram 
convinsă că avea să pară complet normal. 

După ce mi-am pierdut soţul, avea să fie logic că voiam să fiu 
cu mama mea. Asta dacă nu cumva îmi cunoșteai mama. Dar 
drumul către Maine îmi dădea ocazia să mă opresc în Kennewick 
ca să văd ce face Brad și să aflu dacă trebuia să-mi fac griji 
pentru starea lui de spirit. Și, așa cum s-a dovedit, în mod clar 
trebuia să-mi fac griji. 

După ce am trecut de Portland, staţiile decente de radio au 
început să se piardă, așa că am pus unul din CD-urile cu mixuri 
pe care mi le făcuse Ted. A început cu un cântec despre care el 
susținea că fusese la petrecerea la care ne cunoscuserăm. 
„Mansard Roof” cu Vampire Weekend. Nu-mi aminteam cântecul 
de la acea petrecere, dar îmi plăcea, așa că am cântat și eu. 
Când m-am căsătorit cu Ted, nu plănuisem să-l omor. Nu-l 
iubeam, dar îmi plăcea destul de mult. Și era generos. Mă lăsa 
să-i cheltuiesc banii fără să se plângă. Nu că avea de fapt de ce 
să se plângă; din câte îmi dădeam eu seama, banii nu aveau să 
se termine niciodată. Apoi, într-o bună dimineaţă, m-am trezit în 
Boston, cu soarele intrând pe fereastra dormitorului. M-am uitat 
la Ted, încă dormind adânc, cu faţa purtând urmele feței de 
pernă. Am studiat un petic mic de barbă neagră de sub bărbie 
pe care probabil îl ratase când se bărbierise în ziua precedentă. 
Sforăia ușor, dar fiecare răsuflare tremurată începea cu un ușor 
sughiț nazal, ca și cum răsuflarea i se oprea în pragul a ceva. 
Era enervant să-l ascult și mi-am dat seama că aveam să-mi 
petrec tot restul vieţii trezindu-mă și privind aceeași faţă, care 
devenea din ce în ce mai bătrână și sforăia din ce în ce mai 
mult. Asta era suficient de rău, dar mai știam și că imediat ce se 
trezea, Ted avea să se uite spre mine și chipul lui avea să arate 
atât de încântat și o să zică ceva gen „Hei, frumoaso”. Asta era 
cel mai rău lucru. Şi eu va trebui să zâmbesc, când tot ce voiam 
era să-i şterg zâmbetul ăla idiot de pe faţă. Ted s-a mișcat puţin 
și am știut că urma să se trezească. Pe cât de tăcut am putut, 


VP - 132 


am dat deoparte pilota și mi-am coborât picioarele peste 
marginea patului. Dar n-am fost suficient de rapidă. Ted s-a 
trezit și și-a trecut un deget peste spatele meu, spunând cu o 
voce adormită, răgușită de somn: „Unde te duci, sexy?” Și, în 
acea clipă, am știut că nu puteam face asta. Voiam banii, dar 
nu-mi puteam petrece toată viaţa cu Ted. Nici măcar lângă el. 
Tocmai începuserăm să săpăm fundaţia la casa din Kennewick. 
M-am gândit la Brad Daggett, constructorul nostru, și m-am 
întrebat dacă ar putea fi bun și la altceva în afară de construcţia 
de case. 

Când am ajuns la periferia orașului Bangor, pusesem CD-ul de 
două ori, dar am continuat să-l ascult. Am ieșit din l-95, am 
trecut pe lângă turnul de apă Thomas Hill și am intrat pe 
Kenduskeag Avenue, care m-a dus direct în oraș. Era o vreme 
mohorâtă, frunzele copacilor se îngălbeniseră deja și căzuseră. 
Cele mai multe fuseseră strânse în saci sau adunate pentru a 
deveni muici, și orașul își redobândise paleta obișnuită de culori, 
șindrilă și cărămidă, de la clădirile scunde de sub un cer jos și 
cenușiu. 

Am intrat pe State Street, ocolind râul Penobscot și 
îndreptându-mă spre nord, către Orono. La vreo cinci sute de 
metri de apartamentul mamei mele, telefonul a sunat. Am închis 
radioul și am răspuns. 

— Doamnă Severson, sunt detectivul Kimball. 

— Bună ziua, am spus și, chiar dacă putea să fi sunat pentru 
orice, inima mi s-a oprit pentru o clipă. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, dar avem o întrebare. Știţi 
cumva ce a făcut soţul dumneavoastră în ziua... vineri, în cursul 
zilei? 

— Aăă. Din câte știu, a fost acasă toată ziua. Am vorbit 
dimineaţa, înainte să plec spre Florida. Mi-a spus că are de lucru 
și în acea seară avea de gând să mănânce singur acasă. Voia 
să-și facă niște miel. l-am trimis un SMS să-i aduc aminte să-l 
scoată din congelator. 

Mi-am forţat vocea să tremure puţin. 

— A-ha. Soţul dumneavoastră cunoștea pe cineva în Winslow, 
Massachusetts? 

Am încetinit, uitându-mă după casa mamei mele. 

— Winslow. Nu cred. De ce? 


VP - 133 


— Am găsit în mașina lui o amendă pentru parcare ilegală în 
Winslow. Era de la ora 14:33 în vinerea în care soțul 
dumneavoastră a murit. Eram doar curioși dacă știți de ce s-a 
dus acolo. 

Am zărit aleea din faţa casei mamei, Mercedesul coupe de un 
alb strălucitor, și am oprit lângă el. 

— Habar n-am. Dar unde e Winslow? Acolo e colegiul, nu? 

— Da. Avea soţul dumneavoastră vreun client acolo? 

— E posibil. Habar n-am. De ce? Credeţi că are vreo legătură 
cu ceea ce s-a întâmplat? 

— Nu, nu. Doar urmărim orice indiciu. Deci, din câte știți, soţul 
dumneavoastră nu s-a întâlnit cu nimeni cunoscut în ziua de 
vineri. 

— Din câte știu, nu, dar nu am fost acolo... 

— Bineînţeles. Mulţumesc foarte mult, doamnă Severson. 
Dacă vă vine altceva în minte, sau vă aduceţi aminte de cineva 
din Winslow pe care soțul dumneavoastră l-ar fi putut cunoaște, 
vă rog să mă sunați. Aveţi numărul meu? 

— Tocmai m-aţi sunat. Deci îl am. 

— Corect, mulţumesc. 

Am rămas o vreme în mașină, deși am zărit silueta întunecată 
a mamei mele uitându-se afară pe fereastra livingului ei de la 
etaj. Eram puţin îngrijorată că poliţia socotea necesar să 
cerceteze unde se aflase Ted în ziua în care fusese omorât. Mă 
bazam pe faptul că aveau să presupună pur și simplu că Ted se 
luptase cu un hoţ. Am tras adânc aer în piept, m-am gândit 
pentru o clipă dacă mama mai fuma și dacă erau ţigări în casă, 
apoi m-am liniștit singură. Bineînţeles că voiau să știe unde se 
dusese Ted în acea zi. Asta era procedura. Dar de ce se dusese 
în Winslow și de ce mie nu îmi spusese nimic despre asta? Nu 
mințisem când i-am spus detectivului că, din câte știam eu, Ted 
nu cunoștea pe nimeni în Winslow. Dar numele orașului îmi 
spunea vag ceva și nu-mi puteam aduce aminte ce. Cineva 
cunoscut locuia acolo acum, sau poate confundam Winslow cu 
Winchester. Și de ce să se ducă Ted în Winslow? Era posibil să fi 
avut și el secrete? Acum mai aveam ceva pentru care să-mi fac 
griji, pe lângă faptul că Brad avea să cedeze nervos. 
Întotdeauna mi se întâmpla asta. 

Am ieșit în aerul rece din Orono. Frunze moarte erau împinse 
de vânt pe alee. Mi-am luat geanta de pe bancheta din spate a 


VP - 134 


Mini-ului și m-am îndreptat către ușa de la intrare a casei mamei 
mele. 


18. 


LILY 


Tot drumul de la Winslow la Kennewick m-am gândit la ce îi 
făcuse Miranda lui Ted. El era un inocent. Chiar dacă plănuise 
moartea Mirandei și a lui Brad, eu știam, în adâncul sufletului 
meu, că el nu era un criminal din fire, nu era un adevărat 
prădător. lar acum îmi dădeam seama că el fusese tot timpul 
prada. M-am întrebat dacă în subconștient simţise că Miranda 
voia să-i facă rău. Oare de aceea dorea să o omoare pe Miranda 
- pentru că o simţea pe urmele lui, la fel cum un șoarece simte 
prezența unei pisici, la pândă și nemișcată în iarba înaltă? 

Ziua era rece și cenușie, dar lăsasem geamul puţin deschis și, 
când am ieșit în sensul giratoriu de la nord de Portsmouth, am 
simțit mirosul sărat al mării. Nu cunoșteam prea bine Maine-ul. 
De când locuiam în Massachusetts, vizitasem de câteva ori Cape 
Cod, stând în Wellfleet în casa unei colege de serviciu și 
prietene, dar fusesem la nord de statul meu doar în câteva 
ocazii. Am intrat pe Route 1 și am trecut prin Kittery, tărâmul 
magazinelor de reduceri, și am zărit Trading Post, locul de unde 
și-a cumpărat Ted binocilul cu care a spionat-o pe Miranda. Mi l- 
am imaginat chiar pe drumul acesta, acum doar câteva 
săptămâni; îmi puteam închipui cum trebuie să se fi simţit, acea 
senzație cumplită de gol în stomac pe care o ai atunci când ai 
fost trădat de cineva pe care îl iubești. 

Odată ce am trecut de magazine, priveliștea de pe șosea s-a 
lărgit, și am zărit când și când zonele băltoase de lângă țărm și, 
în depărtare, Atlanticul, aproape de aceeași nuanţă cenușie ca și 
cerul jos, placid. 

Mi-a luat ceva vreme să găsesc Kennewick Inn. Am ieșit de pe 
Route 1 la Kennewick Beach, apoi a trebuit să mă întorc spre 
sud către Kennewick Harbor. Am trecut pe lângă câteva grupuri 
de căsuțe de închiriat albite de sare și m-am întrebat care îi 
aparţineau lui Brad și familiei sale. Am trecut și pe lângă 

VP - 135 


Cooley's, cu firma sa de neon stinsă în acele prime ore ale după- 
amiezii de duminică. O camionetă zăcea în parcarea ei și m-am 
întrebat dacă Brad era deja acolo. Dincolo de Kennewick Beach, 
Micmac Road șerpuia printre niște proprietăţi scumpe. Am 
căutat cu privirea casa pe care Ted și Miranda o construiau și 
am zărit-o aproape imediat - o monstruozitate bej cățărată 
departe pe un promontoriu, cu oceanul întunecat întinzându-se 
în spatele ei. În faţa casei erau două mari containere de gunoi, 
dar nu se vedea niciun vehicul. 

Am mers înainte până am ajuns la han și am oprit pe aleea de 
pietriș aproape goală. Sub firma de lemn a hanului, cu litere 
bogat ornamentate, atârna o pancartă pe care scria CAMERE 
LIBERE. Știam că trebuiau să fie. Era o duminică de octombrie și 
la vremea asta a anului turiștii se îndreaptă spre munte ca să se 
uite la frunze, lăsând țărmul mării celor ce locuiesc aici 
permanent. 

Am studiat Kennewick Inn. Era o clădire cu structură de lemn, 
ridicată chiar la drum, cu o anexă mare în spatele ei, proiectată 
să pară la fel de veche precum clădirea originală. Toată 
lemnăria exterioară fusese recent vopsită în alb și chiar și în 
lumina cenușie a zilei părea să strălucească, promițând lux și 
confort. Nu știam dacă era înţelept să iau o cameră; exista o 
vagă posibilitate ca Miranda să stea și ea aici. Și totuși, era 
puțin probabil - soțul ei tocmai fusese omorât și am presupus că 
era în Boston, ocupându-se de afacerea lor. Dar nu puteam fi 
sigură. O întâlnire cu ea nu ar fi fost cel mai rău lucru posibil. Nu 
exista niciun motiv ca ea să suspecteze că aveam cumva de-a 
face cu soţul ei. Nu exista absolut nicio legătură între noi. Și 
totuși ar fi putut să o pună în gardă, iar ca planul meu să 
funcţioneze, aveam nevoie să fie relaxată. 

Am decis să rămân. Adevărul era că voiam să arunc o privire 
la locul unde Miranda trăise cea mai mare parte a anului trecut. 
Oamenii trebuiau să o știe aici. Ar putea exista bârfe. Și toate ar 
fi în avantajul meu. 

M-am îndreptat de la mașină spre recepţie, în aerul tare care 
mirosea a fum. Un muncitor într-o salopetă pătată cu vopsea 
tocmai ieșea pe ușa laterală a hanului când am ajuns eu acolo și 
a ţinut ușa pentru mine, ca să intru cu geanta. Am mers pe 
scândurile mari și inegale ale podelei către recepţia unde nu era 
nimeni. Am așteptat un minut, apoi am apăsat pe sonerie. Dintr- 


VP - 136 


un birou alăturat a apărut un bărbat cu părul cărunt și o 
mustață pe oală. Pe ecusonul lui scria John Corning, 
administrator. 

— Plecaţi? 

— Vin, de fapt. Dacă e vreo cameră. Nu am rezervare. 

A durat vreo cincisprezece minute ca John să-mi descrie 
câteva camere disponibile. Am ales una în partea veche a 
hanului. Am fost avertizată că tavanul e scund, dar că amo 
priveliște frumoasă a oceanului. 

— În vizită doar? a întrebat John. 

— Aveam câteva zile libere și, cum n-am fost niciodată aici, 
m-am gândit să mă răsfăț puţin. 

— Păi, ai ales locul perfect. Există servicii de spa aici, dar sunt 
doar cu rezervare. Trebuie să suni înainte. Restaurantul e închis 
în seara asta, dar taverna Livery e deschisă jos, la subsol, și 
mâncarea e la fel de bună, dacă mă întrebi pe mine. Incearcă 
sandvișul cu homar. Și pot să-ţi recomand cu plăcere 
restaurantele din preajmă. Vrei să te conducă cineva în camera 
ta? 

l-am spus că nu voiam și am urcat la etaj pe scările înguste. 
Priveliștea din camera mea era o felie îngustă de ocean dincolo 
de un pâlc des de copaci pe faleza de peste drum, dar camera 
era drăguță, cu pereţi albastru-închis, mobilă în stil shaker și un 
pat cu baldachin cu o cuvertură roșu cu alb și albastru pe el. 
Bineînţeles, m-am întrebat dacă asta era una din camerele în 
care stătuseră Ted și Miranda. Oare dormiseră împreună în patul 
asta? i 

Mi-am despachetat lucrurile. li spusesem lui John de la 
recepţie că o să stau două nopti, dar îmi adusesem haine pentru 
mai mult de-atât. O să văd la momentul respectiv. Era prea cald 
în cameră, caloriferul păcănea și șuiera, așa că am deschis 
fereastra și am rămas acolo, în vreme ce aerul rece se revărsa 
peste mine. Norii joși începeau să se subțieze pe măsură ce 
după-amiaza se scurgea și vedeam cum se lungea umbra 
hanului peste drum. Avea să se întunece în mai puţin de o oră. 
Avusesem de gând să mă plimb pe cărarea de pe faleză, dar am 
decis că o puteam face a doua zi. Am lăsat fereastra crăpată și 
m-am întins pe patul moale. Tavanul era străbătut de grinzi 
întunecate și mi-am imaginat-o pe Miranda în camera asta 
privind același tavan. Mi-am imaginat-o singură, goală sub 


VP - 137 


cearșaf, gândindu-se la cei doi bărbaţi din viaţa ei - soţul și 
amantul - și plănuindu-și crima. Am încercat să mă gândesc la 
Ted, dar mintea mea se întorcea mereu către Miranda. Era 
posibil să mă fi înșelat în privinţa ei și Ted să fi fost într-adevăr 
omorât de un hoţ pe care l-a surprins? Nu credeam asta, dar 
știam că era totuși o posibilitate. Era primul lucru pe care 
trebuia să-l aflu, și motivul pentru care trebuia să îl cunosc pe 
Brad cât de curând posibil. 

Miranda îmi umplea gândurile. Mi-am amintit-o așa cum era 
cu ani în urmă, uitându-se în ochii mei în acea noapte de beție 
de la St. Dunstan's. Voia să-i studieze, a spus, și o lăsasem. 
Simţeam mirosul dulce de votcă în răsuflarea ei și una din 
mâinile ei îmi atingea încheietura. Mi-a înșirat toate culorile pe 
care le vedea în ochii mei. Atunci m-am întrebat ce era în 
mintea ei. M-am gândit că avea legătură cu Eric, și că încerca să 
mă sperie, deoarece ieșeam cu fostul ei iubit, dar acum mă 
gândesc dacă asta nu cumva avea de-a face cu mine. Ce văzuse 
în ochii mei? Îl văzuse pe Chet în fundul fântânii? O trăsătură 
comună amândurora care mergea dincolo de Eric Washburn? Un 
tip al cărui nume nu mi-l mai aduc aminte strigase „sărutaţi-vă 
odată!” din cealaltă parte a încăperii și noi ne-am întors privirile, 
dar n-o să uit niciodată acel moment. M-am întrebat dacă și ea 
își amintea de el. 

Am rămas în cameră până la puţin după cinci, apoi mi-am pus 
pe mine cei mai strâmţi jeanși pe care-i aveam. Mi-am prins 
părul într-o coadă de cal și m-am machiat mai puternic decât de 
obicei, inclusiv cu creion negru. După cina la Livery, aveam de 
gând să merg la Cooley's pe plajă și trebuia să arăt adecvat. 

Livery era liniștit când m-am așezat pe un scaun la bar. 
Barmanul, un uriaș cu aspect dispeptic, cu bretele și cravată, 
tăia lămâi și limete, iar o chelneriță ștergea mesele. Zona 
barului era lungă și îngustă. La un capăt era un șemineu unde 
nu ardea focul, iar la celălalt, un bărbat cu păr cărunt lung 
tocmai scotea din husa ei o chitară acustică și monta un difuzor. 
Mi-am agăţat geanta de un cârlig de sub barul de stejar și am 
comandat o sticlă de bere blondă. La televizorul montat 
deasupra sticlelor erau momente memorabile din meciurile de 
fotbal și m-am prefăcut interesată de ele. Mă întrebam dacă o 
să vină cineva într-o seară de duminică, dar la șase, pe când îmi 
beam încet cea de-a doua bere, acolo erau deja cel puţin 


VP - 138 


cincisprezece clienţi, cei mai mulţi așezați la bar, iar bărbatul cu 
chitara acustică deja cântase două cântece de-ale celor de la 
Eagles. Nu mâncasem nimic de la micul dejun și am comandat 
un burger de curcan cu cartofi dulci prăjiţi. Chiar când soseau, 
John, administratorul hotelului care mă primise, s-a așezat la 
două scaune de mine și a cerut un Martini Grey Goose. 

— Hei, bună, am spus, întorcându-mi ușor scaunul în direcţia 
lui. 

l-am văzut ochii cercetându-mi faţa. Ştiam că arătam foarte 
diferit de cum fusesem la venire. După un moment lung, a spus: 

— Bună, oaspete fără rezervare. Iţi place camera ta? 

— E minunată. Ai avut dreptate. 

— Nu te-ai lovit la cap când ai intrat? 

— Cât pe ce. 

l-a sosit băutura, în care votca forma un menisc tremurător la 
gura paharului. 

— Păi, și cum vrei să beau eu asta? i-a spus barmanului, care, 
fără nicio vorbă, a luat un pai mic negru și i l-a băgat în Martini. 

John a coborât nivelul votcăi cu jumătate de centimetru, apoi 
a aruncat paiul înapoi către barman, care l-a lăsat să i se 
lovească de piept și să cadă apoi pe podea. 

— E minunat să poţi pleca de la slujbă și să te duci la mai 
puţin de o sută de metri să bei un Martini, am remarcat eu. 

— Nu glumeam când zicem ce grozav e aici. Vezi ce reclamă 
bună fac, bând la locul meu de muncă. 

Râsul lui era aproape ca un chicotit, și umerii îi săltau în sus 
și-n jos. 

Am sporovăit în timp ce mi-am mâncat burgerul, iar el și-a 
băut încet Martiniul, adăugând mereu gheaţă. Incepeam să 
renunţ la orice speranță de bârfă despre Ted și Miranda, dar 
când a sosit cel de-al doilea Martini al lui John, m-a întrebat: 

— Ziceai că ești din Boston? 

— Nu, dar tot Massachusetts. Winslow, la vreo treizeci de 
kilometri spre vest. 

— Ai citit despre crima din South End? Ted Severson? 

— Am citit. A fost o spargere sau ceva de genul ăsta, nu? 

— Exact. Își construia o casă aici, chiar la vreun kilometru și 
ceva mai sus pe drum. A arătat spre nord cu o mână mare, 
cărnoasă. Ei stau aici... stăteau aici... tot timpul. 

— O, Doamne. ÎI știai? 


VP - 139 


— Pe el îl știam chiar bine, iar Miranda, nevasta lui, practic a 
locuit aici tot anul trecut. 

— Chiar a locuit aici, a intervenit barmanul, ieșind din tăcerea 
sa. Cobora aici pentru cină în cele mai multe seri. 

— A aflat și Sidney? l-a întrebat John pe barman și am 
observat că cele două femei tinere așezate ceva mai încolo la 
bar se opriseră din vorbit și acum erau atente la discuţia 
noastră. 

— Nu știu, dar sunt sigur că a aflat. Tot orașul știe. 

—E gata casa? am întrebat eu, vrând să rămân în 
conversație. 

— Nu, nu încă, a spus John. Dacă mergi pe poteca de pe 
faleză până la capăt, poţi să te uiţi la ea. O să fie uriașă. Puțin 
cam urâtă, mi s-a părut mie, dar să nu spui c-ai auzit-o de la 
mine. 

— Ce crezi că o să se întâmple cu ea? 

— Habar n-am, zău. Probabil că Miranda o s-o termine și o să 
se mute aici. 

— O, în mod sigur o să se mute aici. 

Asta venise de la cele două femei care trăgeau cu urechea. 
Aveau amândouă vreo douăzeci și ceva de ani, una într-un 
hanorac de la UNH5, cealaltă într-o geacă și o șapcă cu Patriots. 
Femeia care a vorbit, cea în hanorac, avea deja o voce răgușită, 
ca și cum fumase toată viața. 

— Crezi? a întrebat John. 

— Dap, adică oricum practic locuia aici și vorbea mereu 
despre cât de mult îi plăcea și cât de grozavă avea să fie casa, 
și așa mai departe. Știţi, ea-i din Maine. Orono. Adică, poate că 
n-o să vrea să se mute într-o casă așa de mare, acum că soţul ei 
a murit, dar chiar nu m-aș mira dacă ar veni aici. Cu banii ei, 
poate că locuiască oriunde. 

— De ce stătea tot timpul aici dacă nu era gata casa? am 
întrebat eu. 

John a răspuns: 

— Supraveghea. A zis că practic ea a proiectat-o. Soţul ei 
venea aici în weekenduri. Îl știm cu toţii foarte bine. 

— Cum era? 


36 University of New Haven. 
VP - 140 


— Cum era? Era de treabă, dar puţin cam distant, cred eu. Cu 
toţii simţeam că o cunoaștem foarte bine pe Miranda, iar pe Ted 
mai puţin. Poate doar pentru că ea era pe aici așa de mult. 

— Și Miranda întotdeauna lua de băut de la bar și Ted n-o 
făcea niciodată. 

Asta fusese femeia cu șapca cu Patriots, și cum a spus-o, s-a 
albit la faţă când și-a adus aminte că Ted fusese omorât. Și-a 
dus mâna la gură și a zis: „Nu că...”, apoi a tăcut. 

— Erau bogaţi? am întrebat eu. 

Toată lumea din micul nostru cerc de bârfitori a reacţionat 
imediat - cele două femei au spus „O, daaa” la unison, John a 
pufăit zgomotos, iar barmanul a încuviinţat din cap cu o mișcare 
înceată, exagerată. 

— Putred, a spus John. Ar trebui să te duci mâine pe cărarea 
de pe faleză și să vezi casa. N-ai cum s-o ratezi. Are vreo zece 
dormitoare. Nu exagerez. 

Chitaristul a început „Moonlight Mile” a celor de la Rolling 
Stones, iar noii mei prieteni au vorbit despre cât de bogaţi erau 
Ted și Miranda Severson. Femeia în hanorac a folosit cuvântul 
„bașştani”, în vreme ce John a spus că erau „foarte înstăriți”. M- 
am dus până la toaletă și, când m-am întors, cele două femei 
puneau suporturi de pahare pe gura sticlelor lor de Bud Light 
Lime ca să iasă afară să fumeze o ţigară, iar John îmi adusese o 
altă bere. 

— Dacă tot bârfim, am spus eu, așezându-mă din nou pe 
scaunul meu, pare ciudat să petreacă așa de mult timp aici la un 
hotel fără soţul ei. Nu crezi că se vedea cu cineva? 

John și-a mângâiat o parte mustăţii lui răsucite. 

— Nu cred. Întotdeauna părea încântată când venea Ted. 

În vocea lui John apăruse o ușoară răceală, ca și cum poate 
întrebasem ce nu trebuia. 

— Mă gândeam și eu, am spus. E așa de trist. 

Am mai rămas pentru câteva beri. John a plecat după al doilea 
lui Martini și eu m-am mutat lângă cele două femei și m-am 
prezentat. Numele lor erau Laurie și Nicole și amândouă erau 
chelnerițe, una la o pescărie în Portsmouth și cealaltă la 
restaurantul unui alt hotel de pe țărm, la vreo trei kilometri mai 
departe. Duminică seară ieșeau în oraș. Singurul lucru despre 
care voiau să vorbească era despre Ted și Miranda, cu tonul 
conversaţiei alternând între respectuos și lasciv. La ora opt, 


VP - 141 


Livery era aproape plin, și un alt cuplu, prieteni cu Nicole și 
Laurie, ni s-a alăturat. Mark și Callie aveau vreo treizeci și ceva 
de ani, lucrau tot în restaurante și, după ce s-au așezat, multe 
din cele spuse deja despre uciderea lui Ted Severson au fost 
repetate. Eu am stat și în general doar am ascultat. Deja 
hotărâsem că la Cooley's aveam să mă duc abia în seara 
următoare. Chiar dacă băusem bere blondă, fusese prea multă, 
majoritatea cumpărată de noii mei prieteni, și mă simţeam prea 
ameţită ca să pot risca o conversaţie cu Brad Daggett. 

Cum se apropia ora închiderii și grupul devenise mai 
zgomotos, am întrebat din nou despre posibilitatea ca Miranda 
să se fi combinat cu cineva pe aici prin Maine. 

— Nu cred, a spus Laurie, care se desemnase persoana cea 
mai apropiată de Miranda din grup. Dacă a făcut-o, atunci nu 
știu când o făcea, pentru că seara era doar aici și întotdeauna 
se ducea direct în camera ei când se încheia seara. Nu, nu cred 
că făcea ceva aici. De fapt, nici nu prea ai ce alege pe-aici. 

— Dap, cam așa ceva, a spus Nicole. 

— Fără supărare, Mark. Tu ești luat, dar, serios, mă îndoiesc. 

— E-al dracului de atrăgătoare, totuși. Te cam pune pe 
gânduri, a spus Mark, iar iubita lui, Callie, l-a aprobat dând 
hotărât din cap, la fel Nicole și Laurie. 

— Chiar așa? am întrebat eu. 

— O, Doamne, da. Era atrăgătoare ca un model. Cu totul sexy. 

— Precis era agăţată, nu? 

— Dacă s-a dus în alte părţi, cu siguranţă. La Cooley's, de 
pildă. Dar nu și aici. Asta nu e un bar în care să agăţi. 

— Sidney ar fi agăţat-o, a remarcat Callie. 

Din nou au răspuns cu toții, încuviinţând din cap. 

— Dap, Sidney e obsedată, a spus Laurie, apoi către mine: 
Lily, Sidney e barmaniţă aici în cele mai multe seri. A fost 
îndrăgostită complet de Miranda, dar, știi, asta a fost doar din 
partea ei. 

Altceva n-am mai aflat, și, când barul s-a închis la zece, m-am 
întors în camera mea, mi-am pus boxerii și tricoul în care 
dormeam de obicei și m-am strecurat în așternuturi. Nu puteam 
dormi dacă nu aveam picioarele înfășurate complet în cearșaf. 
Am stins veioza și camera s-a cufundat în beznă, un întuneric cu 
care nu eram obișnuită. În Winslow, unde locuiam, era liniște, 
dar pe strada mea erau felinare și dormitorul meu nu era 


VP - 142 


niciodată complet întunecat. Am încercat să mă gândesc la Ted, 
dar întunecimea camerei m-a făcut să-mi aduc aminte unde se 
afla el acum și, pe când mă cufundam în somn, Miranda îmi tot 
apărea în minte, cu ochii atât de aproape de ai mei, și atingerea 
ei pe încheietura mâinii mele devenea încleștare, iar unghiile ei 
ascuţite creșteau precum niște gheare și se înfigeau în carnea 
mea. 


19. 


MIRANDA 


În acea noapte în Orono - după ce am mâncat niște mâncare 
chinezească la pachet foarte proastă și m-am uitat la mama 
mea cum se chinuie să mă întrebe despre soțul meu mort în loc 
să-mi spună despre viaţa ei jalnică -, am stat întinsă în camera 
de oaspeți goală, într-un pat îngust care era cam singura mobilă 
de acolo. Pereţii aveau o nuanţă oribilă de alb murdar și, chiar și 
în lumina slabă de la felinarul din stradă, mă simţeam apăsată 
de prostul lor gust. 

Eram pe deplin trează, încă îngrijorată pentru Brad și 
capacitatea lui de a nu ceda nervos, și întrebându-mă iar de ce 
se dusese Ted la Winslow în ziua în care îl omorâse Brad. 
Întreaga zi îmi repetasem în minte numele - Winslow, Winslow. 
Tot mai eram convinsă că știam pe cineva care locuia acolo. 
Clar era cineva pe care îl cunoștea și Ted, și mi-am stors creierii, 
am luat la rând toți prietenii noștri, ca să încerc să aflu. Dar 
până acum, nimic. 

Mi-am ronţăit pielita de la degetul mare, până când am simţit 
gust de sânge, și atunci m-am forţat să mă opresc. M-am gândit 
să mă ridic din pat, să cobor și să caut ţigările pe care mama 
pretindea că nu le avea, dar știam că dacă mă aude, o să iasă 
din camera ei și iar o să înceapă să trăncănească. În schimb, am 
încercat să mă masturbez, singura modalitate sigură de a 
adormi. Mi-am închipuit niște bărbaţi fără chip, așa cum făceam 
întotdeauna, dar fețele lor deveneau mereu cele ale lui Brad sau 
Ted și, până la urmă, am renunțat și m-am resemnat la o noapte 


VP - 143 


albă. M-am holbat la tavan și la felia de lumină ce se rotea 
uneori peste el atunci când trecea o mașină pe drum. 

Probabil că adormisem, pentru că m-am trezit cu mama stând 
în picioare lângă mine, într-un capot roz, cu părul încă ud de la 
duș. 

— Dumnezeule, mamă, am spus. 

— lartă-mă, Faithy. Voiam doar să mă uit la fata mea cum 
doarme liniștită. 

— Exact despre asta e vorba. Dormeam liniștită. 

— Atunci culcă-te la loc. Eu o să fiu jos, în bucătărie. O să-ți 
păstrez micul dejun cald. 

După ce a plecat, am rămas trează în pat și mi-am verificat 
telefonul. Îl închisesem cu o seară înainte și aveam vreo mie de 
mesaje vocale și SMS-uri de la prieteni, care îmi trimiteau 
condoleanţe și mă întrebau dacă am nevoie de ceva. Am intrat 
pe net să văd dacă mai era ceva nou în legătură cu omorârea lui 
Ted, și se părea că nu era nimic - articolele încă vorbeau despre 
o spargere întâmplătoare, și tot cartierul era unit în solidaritate 
și teamă. Lipsa de vești e un semn bun, mi-am spus și am decis 
să mă întorc la Boston în acea zi, sau poate la Kennewick. Incă o 
zi și o noapte cu mama mea ieșeau din discuţie. 

La micul dejun am discutat despre planurile mele, mama 
punând doar întrebări la care știa deja răspunsul. Intotdeauna 
fusese așa. Cu ce o să te îmbraci în prima zi de școală? La ce 
colegiu te gândești să te înscrii? De ce crezi că tatăl tău ar face 
una ca asta? În acea dimineaţă m-a întrebat unde aveam de 
gând să locuiesc acum, că Ted nu mai era. 

— Nu în Boston, evident, a răspuns tot ea înainte să apuc eu 
să spun ceva. Știu asta deja. 

— Boston, probabil, am replicat. 

— Faithy, nu spune asta. După tot ce s-a întâmplat. Cartierul 
tău în mod clar nu e sigur. De fapt, niciodată n-am crezut că ar 
fi, și am avut dreptate. Am vazut filmul ăla cu Matt Damon 
despre South... 

— Mamă, eu locuiesc în South End, nu în South Boston. Sunt 
două cartiere total diferite. 

— În mod clar nu sunt. Sau dacă sunt, atunci sunt amândouă 
pline de violență și periculoase. Ai putea să te muţi aici, să arăţi 
tuturor din Orono cum te-ai descurcat în viață. Cu banii tăi, ai 
putea să cumperi cea mai mare casă de aici. 


VP - 144 


— Mamă, nu vreau să vorbesc despre asta - nu acum, OK? 

S-a mulțumit să încuviinţeze solemn din cap și s-a apucat să 
spele vasele la chiuvetă, scoțând din când în când mici oftaturi. 
Am iertat-o pentru purtarea și egoismul ei. Intotdeauna o 
iertasem. Se spune că personalitatea ne este formată și deja 
bine fixată atunci când atingem vârsta de cinci ani, dar 
personalitatea Sandrei Roy, cel puţin din a doua jumătate a 
vieții sale, a fost formată complet de ziua în care tatăl meu, 
șeful catedrei de istorie de la Universitatea din Maine, și-a 
pierdut postul titular pentru că făcuse propuneri indecente unei 
studente din anul întâi. Până în acel moment, mama socotea că 
duce o viaţă de lux. Cred că așa și era, într-un fel - crescuse 
într-un apartament închiriat în Derry, unde l-a cunoscut pe Alex 
Hobart, masterand dintr-un oraș al clasei mijlocii din Vermont. A 
renunţat la colegiu în anul trei ca să se mărite cu el și, câteva 
luni mai târziu, l-a născut pe fratele meu, Andrew, iar peste un 
an m-a avut pe mine. Când eram amândoi mici, tatăl nostru a 
obţinut un post care îi putea asigura titularizarea la catedra de 
istorie a universităţii. S-a remarcat, devenind cel mai tânăr șef 
de catedră din istoria școlii; salariul lui, care creștea în fiecare 
an, era practic o avere în Orono, și mama, fericită cu doar cei 
doi copii, a transformat casa noastră colonială, construită după 
o comandă specială, în proiectul ei deosebit. Când aveam nouă 
ani, familia a călătorit în Europa și mama s-a întors acasă cu un 
nou fel de a vorbi, ca o actriţă americană din anii 1950, cu 
cuvinte retezate și niște vocale vag englezești. 

Și pe urmă, în anul în care am început liceul, totul s-a năruit. 
O fată din anul întâi care era la seminarul tatii despre Egiptul 
antic l-a înregistrat cerându-i să facă sex cu el în schimbul unor 
note. Totul a devenit public și tata a fost imediat concediat. 
Mama l-a dat afară din casă și a depus actele pentru divorț. Mi- 
aduc aminte de anul acela ca de un lung monolog alimentat cu 
furie din partea mamei, care părea să-l condamne pe tata mai 
degrabă pentru pierderea slujbei sale bine plătite decât pentru 
încercarea lui de șantaj sexual. Monologurile astea îmi erau 
adresate mie. Andrew descoperise marijuana, apoi pe cei de la 
Phish?” și-și petrecea tot timpul liber în camera lui, cu capul 
acoperit de căști uriașe. Nu existau economii; toți banii părinţilor 


a7 Formatie rock americană, formată la Universitatea din Vermont în 1983, renumită 
pentru improvizațiile sale și explorarea diferitelor genuri muzicale. 


VP - 145 


mei se duseseră pe mobilarea casei și excursii, și, la doi ani 
după divorț, mama a vândut casa colonială și ne-am mutat într- 
un apartament cu trei camere la mansardă, închiriat în mod 
obișnuit unor studenți. Andrew, pe atunci în ultimul an de liceu, 
a stat în apartament mai puţin de o lună, după care s-a mutat în 
casa unui prieten. Mama a protestat, dar eu știam că, de fapt, 
nu o deranja. Se întorsese împotriva tuturor bărbaţilor, și asta îl 
includea și pe fratele meu leneș. „Doar noi fetele, acum”, 
spunea ea, insistând că apartamentul era o chestie temporară. 
Dar am rămas acolo în ultimii mei doi ani de liceu. Fratele meu a 
terminat școala, apoi a petrecut un an urmându-i pe cei de la 
Phish într-un turneu prin toată ţara, sfârșind în San Diego, unde 
locuia și acum. Ultima dată când avusesem vești de la el, lucra 
la o berărie și trăia cu o femeie care avea deja patru copii. 
Sunase și îmi lăsase un mesaj pe telefon după ce Ted murise, 
dar nu-l sunasem înapoi și probabil că n-o voi face. 

După divorţ, tatăl meu s-a mutat în Portland, unde a găsit un 
post de director adjunct la un colegiu de stat. Mama și-a găsit 
de lucru ca recepționeră la un dentist, și, cu salariul ei și 
cecurile amărâte cu pensia alimentară pentru copii ale tatii, am 
reușit să o scoatem cumva la capăt. Refrenul constant al 
căminului nostru cu două femei era că viaţa mamei mele era 
distrusă, dar că a mea putea fi mai bună. lar prin „mai bună”, 
mama înţelegea mai mulţi bani. 

In liceu am fost mediocră, dar am devenit o hoaţă de talie 
mondială din magazine. Cele mai multe furturi nu aveau loc în 
Orono, ci în Brangor sau Portland, în timpul vizitelor mele la 
tata. In general furam din magazinele universale, care angajau 
detectivi speciali care se plimbau de colo-colo încercând să 
semene a clienţi. Detectivii ăștia erau pregătiţi să caute hoți 
observându-le limbajul trupului, căutându-i pe cei care erau 
agitaţi sau se purtau suspect. Pe mine nu m-au prins niciodată 
pentru că niciodată nu mă purtam ca o hoaţă. Mi-am 
perfecţionat nonșalanţa perfectă a unei fete cu cardul de credit 
al părinţilor în buzunar care venise pentru un mic shopping fără 
un scop precis. Oriunde mergeam, aveam la mine o geantă 
mare și căutam lucruri mici și scumpe. Eșarfe. Parfum. Am 
devenit foarte iscusită. 

Singura dată când am fost văzută furând a fost de către un 
coleg într-o drogherie din Orono. Foarte rar furam de acolo - era 


VP - 146 


prea aproape de casă și era un magazin în care mă duceam 
foarte des. Eram în clasa a unsprezecea atunci. Am cumpărat 
câteva obiecte de la una din casierițele cu ochi de vultur, dar 
am ieșit afară cu trei pachete de lame de rezervă pentru 
aparatul meu de ras Gilette Venus în geantă. 

După ce am ieșit pe ușa automată, am auzit vocea unui tip 
spunând: 

— Cred că ai uitat să platești pentru ceva. 

M-am întors. Era un puști pe care îl știam de la școală. James 
cumva. Nu mi-am dat seama că lucra la drogherie. 

— Poftim? am zis, încercând să afișez aerul că aveam lucruri 
mai importante de făcut decât să vorbesc cu un angajat de la 
drogherie. 

— In geanta ta. Te-am văzut când ai băgat lamele acolo. 

— O, Doamne, am spus eu, cu o expresie şocată. Am uitat 
total de alea. O să..., am zis și am dat să mă întorc către 
magazin. 

Băiatul a râs și m-a apucat de braț, trăgându-mă peste drum, 
în parcarea aflată în plin soare arzător. Era august, acea 
perioadă de două săptămâni din an în care nordul Maine-ului 
devine torid și înăbușitor și infestat de țânțari. Asfaltul se 
înmuiase și umpluse aerul cu mirosul de bitum încins. 

— Nu te torn, a spus el. Doar că te-am văzut. Puțin îmi pasă 
dacă furi. Eu fac asta mereu. 

— O! Am râs. Te știu, nu-i așa? 

Ne-am prezentat. Numele lui era James Audet și era și el tot 
într-a unsprezecea, deși venise la liceul din Orono la jumătatea 
anului anterior. Era arătos, cu ochi albaștri, pomeţi înalţi și păr 
blond și des. Mai era și scund și plin de mușchi ca să 
compenseze lipsa înălțimii, ceea ce-l făcea să pășească 
asemenea unui gimnast, săltând pe vârfurile picioarelor. In liceu 
eu eram cam singuratică, așteptând răbdătoare să ajung la 
colegiu și hotărâtă ca notele mele să fie suficient de bune ca să- 
mi asigure o bursă undeva în afara statului. James și cu mine am 
devenit repede prieteni. Mi-a mărturisit convingerea lui, că 
singurul lucru care conta în viaţă erau banii, și că avea de gând 
să facă foarte mulţi. 

— Atunci însoară-te cu o femeie bogată, i-am spus eu. 

Eram la un Friendly's, la două orașe mai departe de al nostru, 
unde ne plăcea să pierdem vremea. 


VP - 147 


— Sunt prea scund. Femeile bogate vor bărbaţi înalți. 

— Pe bune? 

— E dovedit. Pe de altă parte, tu ai putea clar să te măriţi cu 
un bărbat bogat. Uite ce țâțe ai. 

— Ih. Arăt ca o ciudată. 

— Ascultă-mă pe mine. Tu ești fata aia puţin cam stângace în 
liceu care vine la reuniunea absolvenţilor și arată ca un model. 
Am văzut chestia asta de o sută de ori. 

— Unde ai văzut-o? 

— În filme, normal. 

După ce am terminat școala, ne-am luat amândoi slujbe în 
ceea ce era considerat centrul din Orono, James la o pizzerie, iar 
eu la aceeași drogherie din care furam pe vremuri. Intrasem la 
Mather, un colegiu privat din Connecticut. Era o școală făcută în 
primul rând pentru copiii bogaţi din New York și Boston, dar eu 
terminasem a treia în clasa mea și situaţia financiară a părinţilor 
mei făcea ca mai bine de jumătate din taxele de școlarizare să- 
mi fie plătite prin bursă. James se ducea la Universitatea din 
Maine, unde tatăl lui era antrenorul echipei de lupte greco- 
romane. Eram amândoi virgini și în iulie în acea vară am decis 
să facem sex împreună ca să nu mergem la colegiu lipsiţi de 
experienţă. Am făcut-o pe bancheta din spate a mașinii lui 
James, un Chevrolet Caprice Classic. După, m-a întrebat cum mi 
s-a părut. „Incestuos”, am spus eu și am râs amândoi așa de 
tare, că James a căzut de pe banchetă și s-a julit la șold. Am 
continuat totuși să o facem, spunându-ne că văzuserăm toate 
filmele bune din acea vară și cu sexul ne treceam timpul. In 
ultima noastră seară împreună, înainte să vină tata să mă ia și 
să mă ducă în Connecticut, James mi-a spus: 

— Mi-a făcut plăcere să te cunosc. 

— Păi, o să ne vedem de Ziua Recunoștinței. 

— Da, știu. Doar că presupun că atunci o să ai un iubit bogat 
și n-o să mai vrei nici să vorbești cu mine. 

— O să vorbesc cu tine, am spus. 

Dar a avut dreptate și nu prea ne-am mai văzut după ce am 
început colegiul. Mă mai gândeam la el doar atunci când 
veneam în Maine. M-am întrebat acum dacă știa cât de bogată 
eram. 

— Mai știi ceva de familia Audet? am întrebat-o pe mama 
după ce am strâns farfuriile de la micul dejun și ne-am mutat în 


VP - 148 


livingul cu bovindourile înalte care dădeau spre biserica 
metodistă și cimitirul de alături. 

— Fiul lor Jim s-a însurat. Ştiai asta. Lucrează la o bancă în 
Bangor și am auzit că nevastă-sa e gravidă. 

— Acum Își zice Jim? 

— Așa îi spune Peg. Nu l-am mai văzut de când era în liceu. E 
tot scund, din câte am auzit. 

Mi-a sunat mobilul. Am recunoscut numărul, era cel al 
detectivului Kimball din seara precedentă. Un fior de frică m-a 
străbătut. 

— Mamă, trebuie să răspund. 

Am răspuns la telefon în vreme ce mă îndreptam către 
bucătărie. 

— Doamna Severson? 

— Da. 

— Sunt tot detectivul Kimball. Ce mai faceți? 

— Sunt bine, am spus cu o voce rece. 

— Imi pare rău că vă deranjez, dar va trebui să vă cer să vă 
întoarceți la Boston. 

— OK. De ce? 

— O vecină de-a dumneavoastră crede că l-a văzut pe 
bărbatul care e posibil să-l fi omorât pe soţul dumneavoastră. 
Avem un portret-robot și trebuie să veniţi la secţie să vă uitaţi la 
el. 

— De ce? Credeţi că e cineva pe care l-aș putea cunoaște? am 
spus și imediat mi-am regretat tonul. 

Sunase defensiv. 

— Nu neapărat. Incă abordăm cazul ca un jaf sfârșit tragic, 
dar trebuie să eliminăm orice altă posibilitate. Există această 
posibilitate, ca acela care a făcut-o să fie cineva care îl voia pe 
soțul dumneavoastră mort, și, dacă așa este, atunci poate că îl 
puteți identifica. 

— Mă întorc în după-amiaza aceasta. 

— E grozav, doamnă Severson. Știu că nu va fi ușor pentru 
dumneavoastră, dar orice ajutor... 

— N-o să fie nicio problemă. 

Detectivul a tușit de șase ori la rând, apoi a spus: 

— Scuze, sunt răcit. Incă ceva. Intâmplător, v-aţi adus aminte 
de cineva pe care l-ar putea cunoaște soțul dumneavoastră în 
Winslow? Vă amintiţi, v-am întrebat despre asta asea... 


VP - 149 


— Nu. M-am gândit, dar nu mi-a venit nimic în minte. Îmi pare 
rău. 

— Mă întrebam doar. Vă rog să mă sunaţi când ajungeţi în 
Boston. Pot să vă aduc portretul oriunde ați... 

— O să vă sun, am spus și am închis. 

O auzeam pe mama vorbind la telefonul ei în living. Tot ce am 
putut desluși a fost cuvântul teribi/ repetat de câteva ori. M-am 
uitat afară pe fereastră. Se întunecase, norii care alergau pe cer 
erau umflaţi și de culoarea cernelii, se apropia o furtună. Din 
cauza întunericului de afară, îmi vedeam reflexia în fereastra 
bucătăriei. M-am privit lung, gândindu-mă la Winslow. Eram 
sigură că știam pe cineva care locuia acolo... să fie cineva din 
liceu, sau cineva de la Mather? 

Și apoi mi-a venit în minte și am știut dintr-odată la cine mă 
gândeam. Era Lily Kintner, fata aia ciudată de la Mather care era 
cu Eric Washburn când el a murit în Londra. Mi-am adus aminte 
că auzisem că locuia în Winslow și lucra la colegiu ca 
bibliotecară. Dar ea nu-l cunoștea pe Ted. Cel puţin nu credeam 
că îl cunoștea. Era posibil să se fi cunoscut odată, cu ani în 
urmă, când mă întâlnisem cu ea în South End? Pe ea o vizita 
oare Ted? 

Mama era tot la telefon, șoptind tare, de parcă eu nu puteam 
să aud tot ce spunea, și m-am dus sus să-mi fac bagajul pentru 
întoarcerea la Boston. 


20. 


LILY 


Cooley's era o bombă, așa îmi spusese Ted, și avusese 
dreptate. Era un bar cu un aspect și atmosferă care veneau din 
ani de kitsch acumulat, până în punctul în care părea fals. Dacă 
locul ăsta ar fi fost în New York sau Boston, aproape că ai fi 
crezut că un hipster plin de idei îl deschisese cu un an în urmă. 
Dar aici, aplicele de perete de la World of Schlitz erau acoperite 
cu un strat adevărat de mizerie, iar barmanul morocănos era 
chiar într-o pasă proastă și nu doar un actor care încerca să-și 
joace rolul. M-am așezat în colţul îndepărtat față de bar, cu fața 

VP - 150 


spre ușă. Mă întrebam dacă aveam să-l recunosc pe Brad 
Daggett atunci când o să intre. Credeam că da. Ted îl descrisese 
ca pe un cretin solid și arătos care începea să-și arate vârsta. 
Asta era o descriere valabilă cam pentru jumătate dintre 
bărbaţii care veneau la un bar precum Cooley's într-o seară de 
luni, dar eu mă bazam și pe faptul că Brad omorâse recent un 
om. Ştiam că puteam recunoaște un criminal. 

Ajunsesem acolo la cinci și ceva, venind cu mașina de la 
Kennewick Inn pe o ploaie torențială care înnegrise cerul 
întunecat. Erau trei mașini în parcarea de la Cooley's, dar eu 
eram primul client. M-am instalat pe scaunul meu, mi-am scos 
jacheta umedă și am comandat o Miller Lite. Barmanul, o 
imagine perfectă a lui Ichabod Crane din producţia Disney, a 
desfăcut sticla și mi-a adus-o, apoi a pus pe bar un meniu 
laminat cu colţurile rupte. L-am scanat - placinta cu scoici 
Cooley's era specialitatea casei. 

Era o seară liniștită. Deși fusesem surprinsă de mulţimea 
relativ însufleţită din Livery cu o seară în urmă, n-am fost 
surprinsă de numărul mic de suflete care se hotărâseră să 
înfrunte Cooley se într-o seară rece și umedă de luni. La șapte, 
singurii alţi clienţi de acolo erau un bărbat singuratic, de cel 
puțin șaptezeci de ani, care își urcase greutatea considerabilă 
pe un taburet și comandase un cocktail cu whisky, două blonde 
trecute care puseseră stăpânire pe celălalt capăt al barului, plus 
o pereche de turiști între două vârste care șovăiseră în prag, 
deciseseră că nu aveau curajul să se întoarcă și să plece, așa că 
se așezaseră într-unul din separeurile cu spătare înalte. În cele 
două ore de când eram la Cooley's, băusem două sticle de bere 
și încercasem faimoasa plăcintă cu scoici, din care primisem o 
felie adusă pe o farfurie ciobită lângă o grămăjoară de fire de 
pătrunjel. Era un aluat de plăcintă umplut cu o scoică tăiată în 
bucăţi și un amestec de pesmet de culoarea nisipului ud. Avea 
gustul unei versiuni dubioase a umpluturii groaznice pe care o 
răzui de pe creveţii umpluţi copţi. Am luat două îmbucături, apoi 
am cerut o farfurie de cartofi prăjiţi. Barmanul a părut amuzat. 

Petrecusem cea mai mare parte a zilei la Kennewick Inn, 
citind ziarul în lobby lângă foc, apoi mâncasem de prânz în 


38 The Adventures of Ichahod and Mr. Toad (1949), film alcătuit din două segmente, 
primul bazat pe romanul pentru copii Vântul prin sălcii de Kenneth Grahame și al 
doilea bazat pe povestirea Legenda Văii Somnului de Washington Irving. 


VP - 151 


Livery, unde fusesem servită de Sidney, barmanița drăguță și 
subţire despre care se spunea că îi căzuse cu tronc Miranda. În 
timp ce-mi mâncam salata, se mișca în spatele barului cu 
mișcări hotărâte, asigurându-se că toate paharele erau curate, 
că toate suprafețele erau șterse. Purta o cămașă bărbătească, 
cu mânecile suflecate până sus pentru a-și arăta bicepșii. Unul 
din braţe era complet acoperit cu flori și fete sumar îmbrăcate. 
Nu părea prea vorbăreaţă, așa că am decis să nu o întreb 
despre Ted și Miranda. Dar chiar înainte să plec, o angajată a 
hotelului a coborât la bar să-și umple o ceașcă cu Cola Diet și le- 
am auzit discuția. 

— Ai vorbit cu Miranda? a întrebat-o pe Sidney angajata, o 
brunetă machiată excesiv, într-un costum negru. 

— l-am lăsat un mesaj pe telefon, ca să-i spun cât de rău ne 
pare tuturor. Nu mă aștept să-mi răspundă. 

— Dumnezeule! 

— Știu, da. Mă tot gândesc la ea... la chestia asta... la Ted... 

— Ce crezi că o să facă acum? 

Femeia în costum, care arăta ca o organizatoare de 
evenimente, a luat o gură zdravănă de cola cu paiul. 

— Asta mă întreabă toată lumea. Sincer, n-am nici cea mai 
mică idee. Mi-e prietenă, aș zice, dar nu e ca și cum aș 
cunoaște-o chiar așa de bine. Ce știu eu, poate că n-o s-o mai 
vedem niciodată. 

Am lăsat banii pe bar și m-am dat jos de pe scaunul meu. 
Auzisem ceea ce voiam să aud. Dacă nu cumva oamenii erau 
foarte discreţi, se părea că angajaţii hotelului și obișnuiţii de la 
Livery nu știau că Miranda își făcea de cap cu Brad. Nu mă 
miram. Se străduise incredibil de tare să o ascundă și, dacă nu 
s-ar fi întâmplat ca Ted să-i vadă împărțind o ţigară și să devină 
bănuitor, atunci nimeni în afară de Brad și Miranda înșiși nu ar fi 
știut că erau mai mult decât angajat și angajator. Asta m-a făcut 
să-mi dau seama că Miranda plănuise probabil încă de la 
început să-l folosească pe Brad pentru a-l omori pe Ted. Nu se 
dusese niciodată la Cooley's. Brad nu venise niciodată la Livery. 
Bănuiala mea era că singurul loc în care avuseseră o relaţie 
fizică era casa în construcţie, și doar când nu mai erau acolo și 
alți muncitori. 

După prânz, m-am întors în camera mea ca să-mi pun 
bocancii și o jachetă de vânt ca să merg pe drumul de pe faleză. 


VP - 152 


Abia aşteptam. Aerul era înviorător și rece, oceanul pe care îl 
văzusem de la fereastra camerei mele cenușiu și cu valuri 
stârnite de vânt. Verificasem starea vremii pe telefon și se 
părea că venea o furtună torențială, dar mai târziu, către seară. 
Am ieșit din hotel și am traversat Micmac-ul, cu hainele lipite de 
trup din cauza vântului. Am coborât pe treptele rudimentare 
care duceau la fâșia scurtă de plajă de unde începea poteca de 
pe faleză. Pe plajă mai erau doar un bărbat care stătea pe loc și 
un labrador ciocolatiu care alerga în salturi mari după o minge 
de tenis pe care bărbatul i-o arunca dintr-un dispozitiv de 
plastic. Am trecut imediat pe potecă; era flux și prima sută de 
metri era alunecoasă din cauza algelor care se îngrămădiseră 
peste pietrele plate, dar după aceea poteca urca și părăsea 
marginea apei, așa că eram apărată de vânt de o fâșie de 
copaci și arbuști piperniciţi - cei mai mulți celastrus, cu fructele 
lor galbene despicate pentru a-și arăta roșul de dedesubt, și 
illex. Mergeam încet, nu atât cu grijă, cât pentru că mă bucuram 
de frumuseţea drumului. Niciodată nu fusesem o mare 
admiratoare a țărmului mării - toate trupurile alea unse, 
nemișcate, întinse pe plajă ca niște bucăţi de carne pe un 
grătar. Poate că sunt subiectivă, pentru că pielea mea albă, 
plină de pistrui, nu se bronzează la soare, ci devine roșie și 
bășicată. Imi place să înot, dar prefer apa lacurilor și a iazurilor 
celei sărate a oceanului, și n-am fost niciodată în stare să suport 
senzaţia pe care mi-o dă nisipul lipit de picioare. Dar bucata 
asta anume de țărm din Maine mi se părea diferită. Poate că era 
vorba doar de vremea impresionantă sau de norii care se 
fugăreau împinși de vânt, dar pe această potecă mă simţeam 
învăluită în frumusețe, copleșită de forța elementară a naturii. 
Lespezile mari de piatră cenușie erau mult mai atrăgătoare 
decât fâșiile de plajă nedurabile după care jinduiesc majoritatea 
oamenilor. Am tras adânc aer în piept, de parcă eram însetată 
după el. 

Nu mai era nimeni pe potecă în acea zi. Nu eram surprinsă. 
Când am ajuns la capătul ei, de unde se vedea spatele casei lui 
Ted și a Mirandei, vântul se înteţise și rafale de ploaie 
începuseră să bată lateral, răpăind pe haina mea. 

Am căutat cu privirea locul unde probabil Ted se instalase cu 
binoclul său. Erau mai multe, dar o movilă cu iarbă, aflată în 
spatele unui copăcel mic și răsucit, părea să fie cea mai ferită. 


VP - 153 


Binoclul lui Ted trebuie să fi fost unul puternic, căci casa părea 
să se afle la o distanță greu de străbătut, dincolo de o fâșie 
urâtă de pământ peste care trecuse un buldozer. M-am gândit 
dacă să traversez acea bucată de pământ ca să mă uit mai bine 
la casă, dar era posibil ca Brad sau alți lucrători să se afle acolo. 
Așa că m-am întors. Talazurile se spărgeau de stânci, aruncând 
în aer jeturi de apă și spumă. Mi-am ridicat faţa către ploaia care 
cădea pieziș, fără să-mi mai fac griji că mă udam, și am pășit cu 
grijă, dar hotărât, pe potecă. 

La han, m-am dus la micul bar de lângă șemineul din lobby, 
am comandat un whisky fierbinte - băutura de iarnă a tatălui 
meu - și l-am luat în cameră, unde am sorbit din el întinsă într-o 
cadă foarte adâncă. Mă simţeam bine și a trebuit să-mi aduc 
aminte că mă aflam în Kennewick cu un scop, că aveam de 
răzbunat un prieten. După baie am dormit puţin, apoi mi-am pus 
din nou jeanșii strâmţi pe care îi purtasem cu o seară în urmă, 
m-am fardat exagerat și am plecat cu mașina la Cooley's. 

Mă aflam acolo de vreo trei ore, savurasem trei beri slabe, 
când am decis că probabil Brad nu avea să apară. Turiștii 
plecaseră, la fel și cele două femei de la bar. După aceea, trei 
bărbaţi intraseră pe rând și de fiecare dată veniseră legănându- 
se pe ușa de afară, scuturându-și ploaia de pe haine. Mă 
așteptasem ca printre ei să fie și Brad. Dar unul abia era trecut 
de douăzeci de ani, unul era un bărbat cu burtă și barbă mare, 
iar cel de-al treilea a apărut într-un blazer albastru peste o 
cămașă albă și jeanși călcaţi. M-am gândit că avea vârsta 
potrivită, în jur de patruzeci, dar avea obrazul ras. L-am privit 
totuși cu atenţie. Era posibil ca Brad să-și fi ras ciocul despre 
care îmi spusese Ted și era posibil să se fi îmbrăcat mai 
deosebit dintr-un motiv anume. Poate că avea întâlnire cu un 
client. Poate că aștepta o femeie. A observat că mă uit la el, a 
ridicat o sprânceană în direcţia mea și și-a ridicat paharul de 
bere. Eu mi-am îndreptat privirea către telefon, ca să-l 
descurajez să se apropie. Decisesem că probabil nu era Brad. 
Era așezat destul de aproape de mine ca să-i văd mâinile 
îngrijite și vârfurile grizonante ale părului și, dacă nu cumva 
Brad era un criminal genial care își schimbase total înfățișarea, 
mă îndoiam că el ar fi. Mi-am plătit nota cash și am ieșit afară 
din Cooley's pe tocurile înalte cu care nu eram obișnuită. 


VP - 154 


— Nu pleca din cauza mea, a spus blazerul albastru când am 
trecut pe lângă el. 

M-am întors și l-am măsurat cu privirea. 

— Cum te cheamă? l-am întrebat. 

— Chris. 

— Chris, unde lucrezi? 

A părut puţin cam nedumerit de întrebările mele, dar mi-a 
răspuns. 

— Sunt manager la Banana Republic? în Kittery. Ne 
cunoaștem? 

— Nu, am spus. Eram doar curioasă. Noapte bună, Chris. 

Și mi-am continuat drumul afară din bar. 

Afară, ploaia în rafale de mai devreme se transformase într- 
una mocnită. Direcţia vântului se schimbase și, deși oceanul era 
chiar peste drum, aerul mirosea a pini și gunoaie proaspete. O 
camionetă, parcată pe două locuri, stătea cu motorul pornit, cu 
fereastra din dreptul șoferului coborâtă. Am trecut pe lângă ea 
și am simţit în aerul umed mirosul de ţigară. Am ajuns la mașina 
mea și am cotrobăit o vreme prin geantă, sperând că șoferul 
camionetei o să-și termine ţigara și o să coboare, ca să mă pot 
uita la el. Tocmai îmi scoteam cheile din geantă, când motorul 
camionetei s-a oprit. M-am întors și am văzut arcul grațios 
descris de mucul de ţigară care traversa parcarea, ca să 
aterizeze cu un fâsâit sonor într-o baltă. Un bărbat înalt a 
coborât din camionetă. În lumina unui neon exterior, montat pe 
o latură a barului, l-am văzut. Păr negru, umeri laţi, și când s-a 
întors, ca să închidă portiera camionetei, i-am văzut limpede 
ciocul. Trebuia să fie Brad. 

N-aveam deloc de gând să-l urmez în Cooley's. 

— Brad, am spus și el a ridicat capul ca să se uite la mine. 

Chiar și în lumina slabă din parcare, am văzut că ochii îi erau 
umflaţi de nesomn și că avea înfățișarea spectrală, agitată, a 
cuiva care făcuse ceva foarte rău. 

— Eu? azisel. 

— Eşti Brad, nu-i așa? 

— Îhî. 

— Brad Daggett? 

— Dap. 


39 Lant de magazine de haine deținut de Gap Inc. 
VP - 155 


A aruncat o privire furișată prin parcare, căutând poate 
echipa SWAT care se pregătea să-l pună la pământ dacă făcea 
vreo mișcare bruscă. 

— Putem vorbi puţin? Aici? E important. 

— OK, sigur. Ne cunoaștem? P 

— Nu, am răspuns. Dar avem prieteni comuni. li cunosc foarte 
bine pe Ted și Miranda Severson. Ştii ceva? E umed și frig aici. 
Putem să stăm în mașina mea și să vorbim sau putem sta în 
camioneta ta, dacă te simţi mai bine acolo. 

Și-a rotit din nou privirea prin parcare. Ştiam că în mintea lui 
rotițele se învârteau nebunește, întrebându-se cine puteam fi și 
ce puteam să vreau. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, am spus, cu o voce cât mai 
liniștitoare cu putință. Hai să stăm în camioneta ta. 

— OK, sigur, a zis și și-a deschis portiera. 

Eu am făcut cei trei pași prin parcarea udă și am deschis ușa 
din dreapta. Înainte să urc în mașină, am deschis fermoarul 
genţii. Înăuntru, chiar deasupra, era un pistol cu electroșocuri de 
15 centimetri, care arăta ca o lanternă. Nu credeam că va fi 
nevoie să-l folosesc, dar voiam să fiu precaută. Nu știam cum 
reacţiona Brad la faptul că omorâse un om cu sânge rece cu mai 
puţin de o săptămână în urmă, dar trebuia să presupun că era 
nervos și paranoic, și posibil periculos. 

— Deci îi cunoști pe Seversoni? a spus Brad după ce am urcat 
amândoi în mașină, pe un ton care suna a nonșalanţă forțată. 

Interiorul camionetei era impecabil de curat și mirosea a fum 
de ţigară și a detergent de mașină. 

— Da, am spus. Ei, adică îl cunoșteam pe Ted Severson și o 
cunosc pe Miranda. 

— A fost oribil ce... 

— Ce i s-a întâmplat lui Ted, știu că a fost. De fapt, de-asta și 
sunt aici. Ascultă-mă o clipă, OK, Brad? N-o să-ți placă ce-o să 
spun, dar trebuie să asculţi. Crezi că poţi să faci asta? 

L-am privit în față. Ochii îi erau tiviţi cu roșu, iar faţa lui, în 
ciuda bronzului adânc, de piele tăbăcită, avea aspectul buhăit al 
cuiva care nu se simte bine. Răsuflarea îi mirosea a grâne ude și 
m-am întrebat cât băuse până atunci. A încuviințat din cap. 

— Sigur, sigur. 

— Brad, am nevoie să-mi faci o favoare. O mare favoare. Și 
dacă îmi faci favoarea asta, atunci n-o să spun nimănui că te-ai 


VP - 156 


dus cu mașina până la Boston vinerea trecută, seara, și l-ai 
omorât pe Ted Severson. 

M-am pregătit, cu o mână pe pistolul din geanta deschisă. M- 
am gândit că poate o să se repeadă la mine, sau cel puţin o să- 
mi spună într-un fel violent că habar n-avea despre ce vorbesc. 
În schimb, buza lui groasă de jos a căzut puţin, maxilarul i s-a 
încleștat și pentru o clipă am crezut că o să izbucnească în 
lacrimi. Dar tot ce-a făcut a fost să spună, cu o voce care suna 
sec și disperat: 

— Cine ești? Ce vrei de la mine? 

— În clipa asta, am răspuns, sunt cel mai bun prieten al tău 
din lume. 


21. 


MIRANDA 


Am plecat din Orono pe același drum pe care venisem, 
trecând iar prin Bangor. Înainte să intru pe 1-95, m-am oprit la o 
staţie locală de benzină, unde m-a servit un adolescent. Am stat 
în mașină și m-am gândit la Brad. Oare idiotul chiar fusese văzut 
în cartierul meu în noaptea crimei? Mă rugam ca acel portret- 
robot pe care îl avea detectivul să fie al altcuiva, sau să nu 
semene nici pe departe cu Brad, pentru că, dacă aducea cu el - 
chiar și vag -, trebuia să pomenesc ceva despre asta. Și dacă se 
întâmpla așa, atunci Brad Daggett avea să fie luat la întrebări 
de poliţie și nu credeam că va fi în stare să se descurce. Mi-am 
imaginat faţa lui nădușită și ochii care îi fugeau în toate părțile; 
polițiștii aveau să-i arunce o singură privire și o să știe că el era 
omul lor. Și o să cedeze, asta era sigur. O oră într-o cameră de 
interogare avea să fie suficient. Și pe urmă, singura mea 
opțiune va fi să susțin că Brad era nebun, că în mod clar 
devenise obsedat de mine și îl omorâse pe Ted din proprie 
voinţă. Aș fi putut chiar să le spun că Brad și cu mine făcuserăm 
sex, de vreo două ori, în casa pe care o construiam, dar că 
niciodată nu îi sugerasem să-mi omoare bărbatul. Avea să fie 
cuvântul lui împotriva cuvântului meu, și n-o să se poată dovedi 
că aveam vreo legătură cu asta. Dar oamenii o să știe. 

VP - 157 


Bineînțeles că o să știe. Mi-am dat seama că îmi încleștasem 
dinţii și m-am oprit. 

Am inspirat pe nas, savurând mirosul benzinei în timp ce 
așteptam ca omul de la staţie să-mi ia banii de pe card. A 
început ploaia - stropi grași, intermitenţi, care scoteau sunete 
plesnitoare pe acoperișul mașinii în vreme ce mă îndepărtam de 
staţia de benzină către l-95. 

Mi-am tot făcut griji pentru Brad cea mai mare parte a 
drumului până la Boston. Poate că o să facă faţă situaţiei atunci 
când o să stea de vorbă poliţia cu el. Poate că alibiul lui va ţine. 
Și poate - speram eu - portretul-robot pe care îl avea detectivul 
n-o să aducă nici pe departe cu Brad. Asta ar fi cel mai bun 
scenariu, dar, în adâncul sufletului, știam cumva că desenul 
avea să semene exact cu Brad, că el încurcase treburile și 
cineva îl văzuse. După o vreme, m-am forţat să mă gândesc la 
altceva și am început să mă gândesc la Lily Kintner, femeia care 
locuia în Winslow, și la care nu m-aș fi gândit niciodată dacă Ted 
nu s-ar fi dus acolo vinerea trecută și n-ar fi primit o amendă în 
parcare. Existase o vreme când Lily fusese o prezenţă constantă 
și supărătoare în viaţa mea. Era cu doi ani mai mică decât mine 
la Mather. O cunoscusem în anul trei, când iubitul meu Eric 
Washburn îi dăduse o invitaţie la St. Dun's. 

— Cine e? întrebasem eu. 

Eu nu fusesem invitată la o petrecere de joi seara la St. Dun's 
până în anul doi și numai după ce mi-o trăsesem timp de trei 
săptămâni cu Eric Washburn. 

— ÎI știi pe David Kintner, romancierul? m-a întrebat Eric. 

— Nu, am spus eu. 

— E fiica lui. 

A venit la acea primă petrecere de joi seara și aproape că nici 
n-am văzut-o. Era ca un copil al nimănui dintr-un roman 
victorian - slabă și palidă, cu par lung, roșcat. Am privit-o și la 
început am crezut că era agitată, pierzându-se în peretele de 
care se rezemase cu un pahar în mână, prea speriată ca să stea 
de vorbă cu cineva. Dar m-am apropiat de ea, m-am uitat mai 
bine și mi-am dat seama că de fapt nu-i păsa că era la St. Dun's. 
Părea aproape indiferentă, ca o fată care stă în ultimul rând la 
un curs plictisitor. Oare chiar înţelegea ce însemna să primească 
o boboacă un cartonaș cu craniu? Am crezut că n-o să mai vină 
niciodată, dar s-a tot întors, în fiecare joi, și era clar că Eric 


VP - 158 


devenise interesat de ea. Am găsit la bibliotecă una dintre 
cărţile tatălui ei și am citit o parte din ea într-o cameră de studiu 
de la subsol. Se presupunea că e o comedie, dar era în mare 
parte despre niște băieţi dintr-un internat din Anglia care se 
purtau cu cruzime între ei. Mi s-a părut genul de carte stupidă 
pe care Eric ar idolatriza-o. Nu mi-a păsat prea mult în acel 
moment, pentru că începusem să mă culc cu Matthew Ford, 
ceea ce îl făcea pe Eric să pară practic din clasa de mijloc. 

În ultimul an, Eric și Lily au devenit un cuplu. Era în regulă 
pentru mine. Matthew și cu mine ne potriveam mult mai bine 
decât mă potrivisem eu cu Eric. Spre deosebire de Eric, Matthew 
era suficient de nesigur pe el ca să compenseze asta 
cumpărându-mi tot ce voiam. l-am spus niște povești 
complicate, cum că proveneam dintr-un clan franco-canadian 
bogat, dar că tatăl meu fusese dezmoștenit pentru că se mutase 
cu familia lui în Maine și își învățase fiica doar engleza. Înainte 
de vacanţa de Crăciun din acel an, i-am spus lui Matthew că 
aveam nevoie de o mie de dolari ca să mă duc pe ascuns în 
Montreal și să-mi vizitez bunica paternă, care era pe moarte. Mi- 
a dat banii cash. Era o relaţie bună, dar nu îmi făceam iluzii că 
avea să continue și după ultimul nostru an de colegiu. Am 
presupus că același lucru avea să fie valabil și pentru Eric și Lily, 
mai ales că ea era doar în anul doi, dar cu cât îi vedeam mai 
mult împreună, cu atât realizam mai bine că era ceva serios. Cel 
puţin din partea lui Lily era serios; de asta îmi dădeam seama. 
Nu eram convinsă că Eric era capabil de dragoste. Din punctul 
ăsta de vedere semăna cu mine, cineva care putea să se 
ambaleze repede și apoi putea să-i treacă la fel de repede. O 
dată, când eram împreună, mi-a spus că simţea că putea foarte 
ușor să aibă aceeași relaţie în același timp cu două femei. Nu 
uitasem că-mi spusese asta și i-am amintit-o în săptămâna din 
ultimul an când terminaserăm cu examenele și cei din anii mai 
mici încă erau ocupați cu învățatul. 

— Ai vreo propunere? a întrebat. 

Stăteam în casa scărilor la St. Dun's, împărțind o ţigară și 
ascultând zgomotele unei petreceri pe sfârșite de la parter. 
Cântau cei de la Radiohead“ și cineva striga să se schimbe 
muzica. 


40 Trupă rock britanică, formată în 1985. 
VP - 159 


— Nu știu, am spus. Toată lumea crede că tu și cu Lily aveţi 
ceva serios. 

— Și tu cu Matthew? 

— Se termină în ziua absolvirii. 

— Ah, OK. 

— Ascultă, am spus, și i-am atins maxilarul neras. E 
săptămâna noastră, a celor din ultimul an. Ce zici? 

Am făcut sex în acea noapte și am continuat să facem toată 
vara aceea. Eric o vizita pe Lily acasă la părinţii ei în 
weekenduri, iar în timpul săptămânii era cu mine. Lily nu venea 
niciodată în oraș, iar el le-a spus prietenilor lui că în weekend își 
vizita tatăl bolnav. În glumă, mi-am vopsit părul roșu și i-am 
spus lui Eric să pretindă că are o singură iubită. Mi-au plăcut 
weekendurile mele din acea vară, singură în New York. 
Închiriasem doar pentru mine o garsonieră în Village, așa că 
sâmbăta și duminica erau în întregime doar ale mele. Mi-i 
imaginam pe Eric și Lily la ţară, îndrăgostiţi, și nu mă deranja 
absolut deloc. De fapt, mă făcea să râd. 

Eric a murit în acea toamnă în Londra. O vizita pe Lily și uitase 
să-și ia cu el antialergicele. A căzut mort pentru că mâncase 
alune. M-am întrebat de multe ori cum fusese pentru Lily. 
Auzisem că a murit în apartamentul ei, cu ea privindu-l. Mi-o 
imaginam căutând disperată EpiPen-ul, încercând să-l ţină în 
viaţă. Întotdeauna mi-am spus că Lily a avut noroc. L-a știut pe 
Eric Washburn doar ca pe un iubit fidel. N-a aflat niciodată 
adevărul despre el. 

M-am întâlnit cu Lily câţiva ani mai târziu. Nu avea cont pe 
Facebook, dar auzisem despre ea - că era un soi de bibliotecară 
la Colegiul Winslow - și ceva despre tatăl ei, care fusese implicat 
într-un accident de mașină în care a murit a doua lui soţie. Am 
recunoscut-o imediat. Nu se schimbase deloc, palidă și pierdută, 
cu părul ăla de Pippi Șoseţica“! tuns exact la fel, cu faţa lipsită 
de expresie. l-am spus că îmi părea rău pentru ce se întâmplase 
cu Eric Washburn și ea s-a holbat pentru o clipă la mine cu o 
privire egală, fixă. În asta a constat interacţiunea noastră. Am 
încercat să-mi amintesc dacă îi făcusem cunoștință cu Ted, și 
cred că probabil i-am făcut, dar nu eram sigură. Mi-am adus însă 
aminte de privirea ei rece, de ochii verzi, aproape translucizi. 


11 Pippi Långstrump, personaj dintr-o serie de cărţi pentru copii de scriitoarea suedeză 
Astrid Lindgren, o fetiță roșcată cu codițe de un roșu aprins. 


VP - 160 


Oare știa despre mine și Eric în acea vară? Și dacă știa, atunci 
era posibil ca moartea lui Eric să nu fi fost accidentală? Nu 
credeam asta, dar cumva mă irita că Lily revenise în mintea 
mea. Erau multe motive pentru care Ted ar fi putut să se ducă 
la Winslow în acea vineri; șansa ca asta să fi avut vreo legătură 
cu Lily era incredibil de mică. 

Am ajuns înapoi în Boston la ora patru după-amiaza. Am 
parcat la trei străzi de casa mea și m-am dus la barul unui hotel 
butic, unde am băut o votcă cu gheaţă și am comandat o porție 
de orecchiette cu homar. Eram leșinată de foame. După ce mi- 
am mâncat pastele, m-am întors la mașină și l-am sunat pe 
detectivul Kimball. A răspuns imediat. 

— Sunt în Boston, i-am spus. 

— Grozav, a replicat. Unde sunteţi? Pot să vin să vă iau dacă 
vreţi, să vă aduc la secţie. 

l-am spus că eram în capătul străzii noastre, parcasem pe 
stradă, nu știam ce să fac sau unde să mă duc. Am pus un mic 
tremur în voce când am spus asta. 

— E de-nțeles. Dacă așteptați acolo, pot să vin să vă iau. Apoi, 
dacă vreţi, puteţi da niște telefoane de la secţie. Poate că vreți 
să vă duceţi acasă la vreo prietenă, sau la un hotel... 

Detectivul a ajuns zece minute mai târziu într-un Mercury 
Grand Marquis alb și m-a dus la secţie. În mașina lui mirosea a 
țigări rulate manual și a mentă. El purta jeanși și o haină de 
catifea reiată. Cravata lui părea vintage și era ușor zdrenţțuită pe 
o parte. 

— Vă mulţumesc foarte mult că v-aţi întors la Boston, mi-a 
spus, în vreme ce se strecura prin trafic, cu o mână pe volan, cu 
cealaltă pe genunchi, cu arătătorul bătând în ritmul unei muzici 
inexistente. Suntem foarte optimiști în privinţa acestui indiciu. 
Credem că avem o descriere detaliată a omului care v-a omorât 
soţul. 

— Cum? am întrebat. 

— O femeie care venise în vizită la unul dintre vecinii 
dumneavoastră stătea în mașină și scria un SMS. A văzut un 
bărbat care ieșea din casa care a fost spartă - familia Bennett, 
de la 317, îi cunoașteţi? - și pe urmă s-a dus la casa 
dumneavoastră. Femeia a zis că a continuat să-l urmărească 
pentru că părea să se furișeze și era agitat. A trecut chiar pe 
sub un felinar din stradă și ea i-a văzut bine trăsăturile. A lucrat 


VP - 161 


cu desenatorul nostru și cred că avem un portret foarte 
asemănător. 

Detectivul mi-a aruncat o privire. Zâmbea puţin timid, ca și 
cum nu era prea sigur cum ar trebui să se poarte. l-am văzut 
ochii scanându-mi faţa. 

— De ce vreţi să mă uit la desen? Credeţi că aș putea să-l 
știu? 

— Credem că e posibil. Martora noastră a spus că suspectul a 
sunat la ușa casei dumneavoastră. Soţul dumneavoastră a venit 
la ușă și a vorbit puţin cu bărbatul. De fapt, martora zice că nu 
s-a mai uitat pentru că părea că cei doi se cunoșteau. Când s-a 
uitat din nou, bărbatul nu mai era acolo și ea a presupus că 
intrase în casă. 

— O, Doamne, am făcut eu. Era cineva cunoscut de Ted? 

— E doar o posibilitate, doamnă Severson. E posibil să fi fost 
un spărgător oarecare, care l-a convins să-i dea drumul în casă. 
De aceea vrem să vă uitaţi la desen. 

— Sunteţi sigur că bărbatul ăsta care a sunat la ușă a fost 
același care l-a împușcat... care l-a împușcat pe soţul meu? 

Detectivul a rotit volanul cu un gest nonșalant și s-a strecurat 
într-un loc liber în parcarea din faţa secției de poliţie. 

— Așa credem, a răspuns, oprind motorul. Martora a spus că 
stătea în mașină undeva în jur de șase după-amiaza, și aceasta 
este cu aproximaţie ora decesului stabilită de legist. Ea n-a auzit 
vreo  împușcătură, dar motorul ei mergea și casa 
dumneavoastră are pereţii groși, sau cel puţin așa mi s-a spus. 

Am lăsat capul în jos și am tras adânc aer în piept, pe nas. 

— Vă simţiţi bine? a întrebat detectivul. 

— Am avut și momente mai bune. Îmi pare rău. Am nevoie de 
o clipă doar... haideţi să intrăm să mă uit la desen. 

Detectivul Kimball m-a condus în secţie în tăcere, am trecut 
prin zona de recepție puternic monitorizată și am ajuns într-un 
coridor cu podeaua acoperită cu un linoleum uzat și cu pereţii 
de cărămidă. L-am urmat pe detectiv într-o zonă deschisă care 
fusese împărţită în cubicule. Mă mișcam încet. Era clar din ceea 
ce auzisem că Brad fusese văzut bine. Îmi ţineam furia sub 
control și mă gândeam la ceea ce trebuia să-i spun detectivului. 
Dacă desenul semăna chiar și puţin cu el, trebuia să spun asta, 
altfel urma să li se pară suspect atunci când, în cele din urmă, 
aveau să dea peste Brad. Ceea ce speram cu disperare era ca 


VP - 162 


portretul să nu semene deloc cu el, ca să pot spune cu 
sinceritate că habar n-aveam la cine mă uitam. 

Am ajuns la biroul detectivului, într-un cubicul înconjurat de 
pereţi mobili. Mi-a oferit un scaun de plastic, iar el s-a instalat 
într-un scaun rotativ tapițat. Biroul lui era încărcat, dar 
teancurile de dosare și hârtii păreau organizate în turnulețe 
distincte, fiecare având deasupra un post-it într-o culoare 
diferită. A scos un dosar din vârful unuia din turnuleţele mai mici 
și l-a deschis. 

— Vedeţi bine acolo? m-a întrebat. 

Ne aflam sub o lumină fluorescentă puternică fixată în tavanul 
jos din plăci de polistiren, și i-am spus că vedeam foarte bine. A 
scos o foaie de hârtie din dosarul gălbui și a răsucit-o spre mine, 
ca să pot vedea desenul. Semăna destul de bine cu Brad - gâtul 
gros, ciocul negru, ochii întunecaţi puţin cam apropiaţi sub 
sprâncenele groase. Trăsătura lui cea mai distinctă - părul des 
și linia părului joasă - era acoperită cu șapca de baseball pe 
care o purta. Simțeam ochii detectivului Kimball aţintiţi asupra 
mea. Îi simţeam nerăbdarea intensă. 

— Nu știu, am spus, și mi-am împins înainte buza inferioară, 
studiind desenul pentru a-mi acorda câteva secunde în plus. 

Dar asemănarea era prea mare ca să nu pomenesc nimic de 
ea. 

— Știţi cu cine seamănă? am spus. Seamănă cu constructorul 
nostru din Maine. Brad Daggett. Dar Brad abia dacă-l știa pe Ted 
și nici măcar nu locuiește în Boston, așa că... M-am îndreptat de 
spate și m-am uitat la detectiv. Nu știu dacă asta vă ajută cu 
ceva. 

— Brad Daggett? a zis detectivul. Îmi puteţi spune numele pe 
litere? L-a notat, apoi m-a întrebat: Ce-mi puteţi spune despre 
el? 

— Nu prea multe. Eu lucrez mult cu el, dar nu știu nimic 
despre el personal. Chiar nu-mi pot imagina vreun motiv pentru 
care Brad să vină aici să vorbească cu Ted, sau pentru care 
chiar să-l omoare. Nu are nicio logică. 

— A fost constructorul dumneavoastră? E posibil ca el și soțul 
dumneavoastră să aibă vreun conflict pentru bani? 

— Nu fără știința mea. Eu am fost singura care am lucrat de 
aproape cu Brad și eu luam în general deciziile legate de bani. 
Nu. În niciun caz. 


VP - 163 


— Atunci, dumneavoastră aţi avut vreun conflict cu el? Vreo 
problemă? 

— Lucruri mărunte, ici și colo, ca de pildă, a cumpărat niște 
cofraje greșite pentru tavan, dar nimic important. Era foarte bun 
profesional și plătit incredibil de bine. Nu mă pot gândi la 
absolut niciun motiv pentru care să aibă ceva împotriva lui Ted. 

— E căsătorit? 

— Cine, Brad? Nu cred. A fost, pentru că sunt destul de sigură 
că are copii, dar nu a pomenit vreodată de o soţie. 

— Și s-a purtat vreodată necuviincios cu dumneavoastră? V-a 
dat vreodată impresia că... ăăă... că vă găsea atrăgătoare? 

S-a bâlbâit puţin când a spus-o și a părut stânjenit, iar eu m- 
am întrebat pentru o clipă dacă nervozitatea asta era adevărată 
sau doar juca teatru. 

— Nu. Poate că mă găsea, dar nu mi-a spus-o niciodată. Cum 
v-am spus, era total profesionist. M-am uitat din nou la desen, 
impresionată de cât de mult semăna cu Brad și enervată că 
Brad fusese atât de prost să se lase văzut, apoi am adăugat: Cu 
cât mă uit mai mult la desen, cu atât mai mult mi se pare că 
seamănă cu el, dar numai superficial. E un bărbat cu cioc, atâta 
tot. 

— OK. Kimball a pus un deget pe schiţă și a tras-o din nou 
către el. O să-l verificăm. Aveţi numărul lui de telefon? 

Mi-am scos telefonul și i-am dat detectivului numărul lui Brad. 

— Chiar nu cred..., am spus. 

— Nu, nu, am înţeles. Dar va trebui să verificăm, doar ca să-l 
eliminăm din investigaţie. Bănuiala mea e că moartea soţului 
dumneavoastră este exact ceea ce pare a fi. Un spărgător de 
case, care caută bijuterii și alte obiecte mici pe care să le fure. 
Poate că asasinul a avut un soi de poveste cu care l-a convins 
pe soţul dumneavoastră să-l lase să intre în casă. Aţi zice că Ted 
era genul de om încrezător? Ar fi lăsat un străin să intre în casa 
lui dacă acel străin avea o poveste plauzibilă? 

M-am gândit o clipă și mi-am spus că răspunsul corect era un 
nu hotărât. 

— Cred că da, am răspuns. El trăia o viaţă fermecată și nu i se 
întâmplase niciodată ceva rău. Aţi crede că, totuși, cu toți banii 
pe care-i făcea... dar era foarte încrezător în oameni. 

Detectivul Kimball s-a lăsat pe spătarul scaunului său rotativ 
și a încuviinţat din cap către mine. Simţeam că începeam să ne 


VP - 164 


relaxăm. Asta mă făcea să mă simt agitată. Știam că, de îndată 
ce rămânea singur, detectivul avea să-l sune pe Brad, și eu nu 
eram deloc convinsă că Brad avea să se descurce bine în acea 
discuţie telefonică, deși repetaserăm de vreo sută de ori ce 
urma să spună. M-am gândit să-l sun eu prima ca să-l avertizez 
și să-l calmez, apoi am realizat că telefonul meu va fi înregistrat, 
că poliţia avea să știe că l-am sunat imediat după ce l-am 
identificat în portretul-robot. 

— Știţi, am spus, dându-mi seama că era important să nu 
ascund poliţiei nicio informaţie. De fapt, chiar l-am văzut pe 
Brad Daggett ieri-dimineaţă. Trebuia să-i spun să oprească 
momentan lucrul la casă. Eram în drum spre Maine. 

— A! 

Detectivul și-a înclinat scaunul în faţă. 

— Arăta perfect normal. Puțin șocat, mi s-a părut, de ceea ce i 
s-a întâmplat lui Ted. 

— Cum am spus, trebuie doar să-l eliminăm. Sunt sigur că are 
un alibi. Din ceea ce spuneţi, nu pare să aibă vreo legătură cu 
povestea asta. A, și încă ceva, doamnă Severson, polițiștii de 
investigaţie la locul crimei și-au terminat treaba acasă la 
dumneavoastră, ceea ce înseamnă că puteți să vă întoarceţi 
acolo. Nu știu dacă o să... 

— Trebuie să mă duc, am spus, ca să-mi iau niște haine și 
atunci o să văd dacă sunt în stare să stau acolo. 

— OK. Kimball s-a ridicat și m-am ridicat și eu. Eu trebuie să 
rămân aici la sediu, dar vreţi să vă dau un poliţist care să vă 
ducă la mașina dumneavoastră, sau poate acasă? 

— Nu, mulțumesc. Pot să iau un taxi. 

— Ei, atunci o să vă chem un taxi. Vă mulţumesc foarte mult 
că aţi venit să vă uitaţi la portret. Ne-aţi fost de mare ajutor și, 
din experienţa mea, odată ce avem un portret-robot, urmează 
repede și o arestare. Cineva trebuie să-l știe pe tipul ăsta. 

Am rămas în picioare un moment, șovăind să plec, știind că 
lucrurile ar putea începe repede să se clarifice. Rotițele minţii mi 
se învârteau, știam că Brad avea să fie interogat, probabil peste 
câteva ore doar, de către poliţie. Il pregătisem, dar nu 
îndeajuns. Şi pe urmă, mai erau și alte lucruri, ca de pildă faptul 
că Ted, în acea ultimă vizită la Kennewick, se întâlnise cu Brad și 
se îmbătaseră împreună la barul ăla de pe plajă. Era ceva foarte 
ciudat pentru Ted. Asta mă făcea să mă gândesc la ce spusese 


VP - 165 


Brad cu o zi în urmă - cât de convins era el că Ted știa despre 
noi. Poate că știa, dar cum era posibil? Și dacă știa, ar fi spus 
cuiva? Dar chiar dacă nu știa, faptul că Ted și Brad băuseră 
împreună îl va face pe Brad și mai suspect în ochii poliţiei. 

— Vă simţiţi bine? m-a întrebat stângaci detectivul Kimball, și 
mi-am dat seama că mă surprinsese stând acolo, pierdută în 
gânduri, preţ de vreo cinci secunde. 

Mi-am lăsat umerii în jos, m-am prefăcut că îmi înăbuș un 
suspin, apoi am ridicat privirea spre el și am lăsat să-mi curgă 
câteva lacrimi din ochi. S-a uitat în jur prin birou, dar eu am 
făcut un pas către el și s-a văzut silit să mă ia în brațe. Am 
început să plâng cu hohote, trăgându-l spre mine, îngropându- 
mi capul sub bărbia lui. M-am împins suficient de tare cât să-mi 
simt sânii strivindu-se de pieptul lui. 

— E-n regulă, doamnă Severson, a spus și mi-a cuprins 
umărul cu o mână, ţinându-și-o pe cealaltă lăsată în jos, pe 
lângă corp. 

M-am îndepărtat de el, scuzându-mă întruna, chiar în 
momentul în care detectivul James, partenera lui, o negresă 
înaltă, s-a apropiat și m-a întrebat dacă am nevoie de ceva. 

— Doar un taxi, am răspuns. Îmi pare rău. Atât de rău. 

— Nu vă faceți probleme, înțeleg perfect. 

Detectivul James o preluase discret pe văduva neconsolată și 
acum mă îndepărta cu blândeţe dar hotărât de biroul lui Kimball. 
M-am oprit și m-am întors. 

— O, domnule Kimball, am spus. Vă aduceţi aminte că m-aţi 
întrebat ieri dacă știu pe cineva în Winslow? 

El era tot în picioare, cu mobilul în mână. 

— Da, mi-aduc aminte. 

— Mi-a venit în minte cineva. Numele ei e Lily Kintner. Am fost 
cu ea la Colegiul Mather. Sunt convinsă că n-are nicio legătură 
cu prezența lui Ted acolo vinerea trecută, dar... 

— Se cunoșteau? Eraţi apropiate? 

— Nu, nu eram. De fapt, mi-a furat iubitul în colegiu, așa că 
nu sunt un mare fan al ei... dar Ted și cu ea nu se cunoșteau... 
adică, dacă mă gândesc mai bine, e posibil să se fi văzut de 
vreo două ori. M-am întâlnit cu Lily în Boston acum vreo doi ani. 

— Cum se scrie numele ei? 

l-am spus. În mod clar nu exista nicio legătură între Ted și 
Lily, dar m-am gândit că nu strica să-i dau poliţiei o altă pistă de 


VP - 166 


urmat. Ar putea amâna ceea ce acum părea inevitabil - că Brad 
avea să fie prins și că cel mai probabil avea să mă toarne și pe 
mine. 

l-am spus detectivului James că eram bine, că voiam doar să 
plec. 

— Sunteţi sigură că nu vreţi un pahar cu apă înainte să 
plecaţi? m-a întrebat ea cu vocea ei ușor răgușită, uitându-se în 
jos la mine. 

Îmi închipuiam că are aproape un metru optzeci. Trebuie să fi 
fost destul de stânjenită de asta, pentru că de fiecare dată când 
am văzut-o purta pantofi fără toc. Costum pantalon negru, 
cămașă bărbătească și pantofi fără toc. Și nu purta niciodată 
bijuterii. Mă făcea să mă simt agitată într-un fel în care 
detectivul Kimball nu o făcea. Nu că aș fi crezut că mă bănuia 
de ceva; adevărul e că nu-mi dădeam seama ce gândea. Se uita 
la mine la fel cum ar fi privit un aparat de încasat taxe. 

— Pot să vă conduc afară, doamnă Severson? 

— Nu. Sunt bine. Și spuneţi-mi Miranda. 

Ea a încuviinţat din cap către mine și s-a îndepărtat. Eram 
foarte sigură că nu purta nici machiaj. 

Probabil că detectivul Kimball sunase după un taxi, pentru că 
atunci când am ajuns în faţa secţiei de poliție, mă aștepta unul. 
Începuse deja să se întunece și se pornise ploaia. Mă simţeam 
ca și cum vremea proastă mă urmase tot drumul de la casa 
mamei mele. 


22. 


LILY 


Am plecat de la Kennewick Inn marţi dimineaţa foarte 
devreme, gândindu-mă că voi putea conduce direct până la 
Colegiul Winslow. Nu avea niciun rost să pierd altă zi de lucru și 
să atrag atenţia. Băusem două cești de cafea la han, dar m-am 
oprit în Kittery la un Dunkin’ Donuts ca să mai iau o cafea 
pentru drum. Eram epuizată. Brad și cu mine stătuserăm de 
vorbă câteva ore în noaptea trecută, mai întâi în camioneta lui, 
apoi în căsuţa în care locuia el. In ciuda a ceea ce îi făcuse lui 

VP - 167 


Ted, îmi părea destul de rău pentru Brad. Era o epavă și, odată 
ce a înțeles că nu aveam de gând să-l torn, s-a agăţat de mine 
la fel ca un om care se îneacă și găsește o barcă de salvare. Mi- 
a spus că o să aranjeze o întâlnire cu Miranda pentru acea seară 
la zece. Dacă ea accepta, o să mă sune acasă de la telefonul 
public din Cooley's. Avea să lase să sune de două ori, dar 
numărul avea să apară pe ecranul digital al telefonului meu fix. 

Am ajuns în biroul meu înainte de sosirea celorlalţi. După ce 
m-am logat la e-mailul de la serviciu, nu am fost surprinsă să 
aflu că șeful meu, Otto, plecase mai devreme luni după-amiază, 
pentru că simţise că îl paşte o tuse, și că se gândea să-și ia 
liberă și ziua de marți. Otto Lemke era de departe cel mai 
influenţabil om de pe Pământ, mai ales când venea vorba de 
orice fel de boală. Simplul fapt că duminică îl anunţasem că nu 
mă simțeam prea bine îl aruncase într-o spirală de afecțiune 
psihosomatică. Mi-am petrecut dimineața scriind scurte descrieri 
ale colecţiilor noastre arhivate care să fie postate pe site-ul 
nostru intern pentru studenţi și facultate. După ce am făcut 
suficient cât să justifice o dimineaţă de muncă, am traversat 
campusul la cafeneaua administrată de studenţi unde îmi luam 
de obicei prânzul. Furtuna din ajun limpezise aerul și lumea 
arăta curată și strălucitoare, ca o mașină proaspăt ieșită de la 
spălat. Cerul fără nori era de un albastru intens, metalic. Aerul 
era înviorător și mirosea a mere. La cafenea mi-am luat un 
sandviș cu salată de ton și curry pe o felie de pâine de grâu și 
m-am dus să mă așez pe una din băncile de piatră de unde se 
vedea șirul de stejari de un roșu strălucitor, foșnind în briză, 
care împărțeau curtea principală a colegiului. Viaţa mea era 
plăcută și m-am întrebat în treacăt de ce mă implicasem în 
povestea sordidă a relaţiilor dintre Miranda, Ted și Brad. Ceea 
ce aveam de gând să fac în Kennewick mâine-seară implica un 
risc imens. Depindea de Brad, care era atât de fragil, încât 
aproape că vedeai crăpăturile din el, și depindea și de Miranda, 
care nu trebuia să devină suspicioasă atunci când Brad îi 
propunea întâlnirea. Mă simţeam expusă și nu eram sută la sută 
încrezătoare, dar știam că mersesem deja prea departe și că 
aveam să merg până la sfârșit. Ted merita să fie răzbunat, iar 
Miranda merita să fie pedepsită, acum mai mult ca oricând. 

In acea după-amiază programasem o vizită în afara 
campusului, la o fostă studentă, acum de vreo optzeci de ani, 


VP - 168 


care se oferise să doneze pentru arhivă niște obiecte din 
vremea studenției sale. Vizitele astea erau adeseori cea mai 
bună parte a slujbei mele, iar uneori cea mai proastă. Totul 
depindea de luciditatea și așteptările fostului student sau 
profesor. Uneori, tot ce aveau erau câteva manuale zdrențuite și 
câteva notițe; aceștia erau adesea oameni singuratici care 
căutau pe cineva cu care să vorbească puţin, cineva care 
trebuia să asculte niște povești nesfârșite despre zilele lor de 
colegiu. Alteori, însă, acești foști studenţi se dovedeau a avea 
adevărate comori de material pentru arhive. Astea erau fetele 
care păstrau totul. Meniurile tipărite de la Balul lernii din 1935. 
Fotografii din viscolul din martie 1960, când troienele de zăpadă 
erau de peste doi metri. O poezie scrisă de mână din perioada 
când May Gylys venise ca scriitoare invitată la colegiu. Nu știam 
niciodată la ce să mă aștept de la aceste vizite și le programam 
doar când persoana respectivă locuia la o distanţă convenabilă 
unde puteam ajunge cu mașina. Altfel, le ceream donatorilor să 
ne trimită materialele prin poștă. 

A fost cât pe ce să anulez vizita din acea după-amiază. Eram 
încă obosită din cauza nesomnului și nu eram convinsă că sunt 
în stare să însoțesc un străin în drumul său printre amintiri 
personale. Dar mi-am spus că ar trebui să-mi păstrez programul 
pe cât de obișnuit posibil, așa că m-am dus, străbătând cu 
mașina câteva orașe spre vest, până la Greenfield, unde locuia 
Prudence Walker, promoţia 1958. Când am ajuns acolo, aduna 
cu grebla frunze și umpluse deja câţiva saci, pe care îi 
depozitase pe trotuar, lângă bordură, ca să fie luaţi. Locuia într- 
o căsuţă tip Cape Cod“, curată și ordonată, într-un cartier de 
case în stil colonial și case cu structura de stâlpi și grinzi 
expusă. Am intrat pe aleea din fața casei ei și am oprit în 
spatele unui model nou de Toyota Camry, și Prudence Walker și- 
a lăsat jos grebla și a venit să mă întâmpine. 

— Hei, bună. Mulţumesc mult că ai venit dumneata. l-ai făcut 
un mare serviciu unei doamne în vârstă. 

Purta o fustă din denim spălăcită și o jachetă de vânt verde. 
Părul cărunt era strâns la spate într-un coc. 

— Nicio problemă, am răspuns, ieșind din mașină. 


42 Căsuţă de lemn cu un singur nivel, cu un acoperiș simplu în pantă, și un șemineu 
mare central; o arhitectură originară din Cape Cod, peninsulă nisipoasă situată în sud- 
estul statului Massachusetts, din secolul al XVIII-lea. 


VP - 169 


— Totul e pus în cutie, chiar acolo pe treptele din față. Ți-aș 
aduce-o eu, dar mi-a luat toată forţa s-o cobor din pod până pe 
treapta aia unde stă. Se pare că la acel moment am hotărât că 
trebuia să păstrez totu/. Cea mai mare parte sunt albumele 
mele cu decupaje și poze, dar am adăugat toate notițele de la 
cursuri, Și orare, și e și un teanc de lucrări de la examene. Ai 
spus că le vrei, nu? 

— O să le iau pe toate. Mulţumesc din nou pentru tot. 

M-am dus la scări și am ridicat cutia cea grea. Prudence 
Walker a venit cu mine, pășind cu un mers inegal care o facea 
să-și coboare umărul drept de fiecare dată când punea jos 
piciorul drept. 

— Imi pare rău că te-am făcut să vii până aici și pe urmă să te 
trimit așa acasă, dar încerc să adun toarte frunzele astea înainte 
să dispară soarele. Pot să-ţi aduc un pahar de apă sau ceva? 

— Nu, mulţumesc, am spus, băgând cutia în portbagaj. 

Când dădeam în spate pe alee, am văzut-o îndreptându-se din 
nou cu mersul ei nesigur către grebla pe care o lăsase rezemată 
de un arțar. Am simţit un val de afecţiune pentru femeia asta, 
atât de dornică să se elibereze de vechea ei viaţă, să nu se uite 
înapoi, dar de fapt eram recunoscătoare că nu trebuia să stau o 
după-amiază întreagă uitându-mă prin albume. 

Am lăsat cutia la Winslow, am mai răspuns la câteva e- 
mailuri, apoi m-am dus acasă, o căsuță gen bungalow cu două 
dormitoare, construită în 1915. Vederea era spre un iaz pitoresc, 
oribil pentru înotat (era plin de țânțari toată vara), dar pasabil 
ca patinoar în lunile reci de iarnă. Mi-am verificat telefonul și am 
văzut că încă nu aveam niciun apel de la Cooley's. Asistenta 
doctorului meu sunase ca să-mi aducă aminte că aveam o 
consultație programată, iar mama sunase, dar nu lăsase niciun 
mesaj. Nu era nici cinci și m-am gândit să încerc să trag un pui 
de somn înainte să-mi pregătesc cina. M-am întins pe 
canapeaua din living și chiar când aţipeam, s-a auzit soneria de 
la ușă și eu am sărit în sus, neștiind pentru o clipă unde mă 
aflam. Mi-am trecut degetele prin păr, m-am ridicat și m-am 
îndreptat către holul de la intrare. M-am uitat prin fâșia îngustă 
de sticlă care mărginea ușa din față pe toată înălțimea ei. Un 
bărbat de vreo treizeci și ceva de ani, puţin cam neîngrijit, 
stătea acolo, scărpinându-se la ceafă. Am întredeschis ușa, 
lăsând lanţul de siguranță pus. 


VP - 170 


— Vă pot ajuta cu ceva? l-am întrebat. 

— Sunteţi Lily Kintner? a spus bărbatul, scoțându-și portofelul 
din sacoul lui de tweed cu model în spic. Înainte să apuc să 
răspund, a deschis portofelul ca să-mi arate o insignă de 
detectiv de la departamentul de poliție din Boston. Sunt 
detectivul Kimball. Putem să stăm puţin de vorbă? 

Am tras lanțul de siguranţă și am deschis larg ușa. El și-a 
șters picioarele pe covorașul de la intrare și a pășit în casa mea. 

— Îmi place casa asta, a spus, uitându-se în jur. 

— Mulţumesc. Cu ce vă pot ajuta? M-aţi făcut curioasă. 

Am făcut câţiva pași în living și el m-a urmat. 

— Ei bine, numele dumneavoastră a fost pomenit în cursul 
unei investigații și aș vrea să vă pun câteva întrebări. Aveţi 
puţin timp? 

l-am oferit fotoliul roșu de piele și el s-a așezat pe marginea 
lui. Eu m-am instalat pe canapea. Mi-era frică de ceea ce urma 
să spună, dar eram și nerăbdătoare să-l aud. 

— Ce-mi puteți spune despre Ted Severson? 

— Tipul acela care a fost omorât în Boston în weekend? 

— M-hm. 

— Pot să vă spun ce am citit în ziare, dar asta e tot. Amo 
vagă legătură cu el, dar nu-l cunosc. A fost căsătorit cu o fată cu 
care am fost colegă de școală. 

— Aţi fost colegă cu Miranda Severson? 

Detectivul și-a scos din haină un carneţel și l-a deschis. A scos 
un capăt de creion din spirala lui. 

— Da, colegiul Mather. Pe atunci era Miranda Hobart. De fapt, 
Faith Hobart. 

— Avea un alt nume? 

— Cred că Faith este al doilea ei nume. Așa era cunoscută în 
colegiu. 

— Aţi păstrat legătura cu ea? De unde știaţi că Ted Severson 
și cu ea erau căsătoriți? 

Și-a îndreptat puţin spatele, împingându-se ușor către spătar. 
Părul era cam lung, mai ales pentru un detectiv de poliție. Avea 
ochii căprui și rotunzi, sub niște sprâncene groase, un nas 
impunător și o gură feminină, cu buza inferioară mai groasă. 

— Ne-am întâlnit întâmplător în Boston acum câţiva ani. 

— Era cu soțul ei atunci? 


VP - 171 


— Știţi, chiar m-am întrebat asta după ce am citit povestea. 
Cred că era cu un bărbat și ne-a făcut cunoștință, dar nu-mi 
aduc aminte mare lucru de el. Nu mi-a venit să cred când am 
citit ce s-a întâmplat în Boston. Domnule detectiv... Kimball ați 
spus?... voiam să-mi fac niște cafea. Vreţi să fac două? 

M-am ridicat, conștientă că mă purtam potenţial suspicios, 
dar aveam nevoie de timp ca să mă gândesc. 

— Aăă, sigur. Dacă faceți pentru dumneavoastră. 

— Asta dacă nu credeţi că discuţia noastră se încheie acum. 
Chiar sunt foarte curioasă de ce sunteţi aici, am spus în vreme 
ce mă îndreptam către bucătărie. 

— Nu. Faceți cafeaua și o să-mi facă plăcere să beau și eu. 

Odată ajunsă în bucătărie, am tras adânc aer în piept, am pus 
apa la fiert și cafeaua măcinată în espressorul meu francez de 
cafea. Trebuia să gândesc limpede. Ceva se întâmplase ca să 
facă legătura între mine și Ted Severson și trebuia să fiu extrem 
de atentă să nu fiu prinsă cu o minciună, să nu mă contrazic. 
Aflaseră ceva, dar nu știam cât de mult. Când apa a început să 
fiarbă, am turnat-o peste cafea, am introdus plonjorul. Am pus 
cafeaua pe o tavă cu două căni, o cutie de lapte și un bol cu 
cuburi de zahăr și am dus totul în living. Am fost surprinsă să-l 
văd pe detectiv în picioare, uitându-se cu atenţie la cotoarele 
cărţilor din biblioteca încastrată în peretele livingului. 

— Scuze, a spus, așezându-se la loc pe marginea fotoliului. 
Aveţi niște cărţi interesante. Sper că nu vă supăraţi că întreb... 
sunteti fiica lui David Kintner, nu? 

Am pus tava pe măsuţa de cafea și m-am așezat pe canapea. 

— Aăă, da. II știți? Și, vă rog, serviţi-vă cu cafea. 

— Chiar îl știu. Am citit câteva din cărțile lui și l-am văzut o 
dată oferind o lectură dintr-o carte de-a sa. În Durham, New 
Hampshire. 

— Ah, da? 

— A fost foarte dramatic. 

— Am auzit că de obicei e așa. Eu nu l-am auzit niciodată 
citind. 

— Serios? Mă mir. 

— Nu vă miraţi. E tatăl meu, și ceea ce face nu mi se pare 
prea fascinant. Cel puţin nu părea așa când eram mai mică. 

L-am privit pe detectiv pregătindu-și cafeaua, adăugând 
lapte, dar nu și zahăr. Avea mâini frumoase, cu degete lungi și 


VP - 172 


subțiri. Brusc, mi-am dat seama cât de mult semăna cu Eric 
Washburn. Slab și masculin, dar cu trăsături faciale aproape 
feminine. Gură senzuală, gene dese. A luat o gură de cafea, a 
pus cana la loc pe masă și a remarcat: 

— Știţi, nu a fost ușor să vă găsim aici. Sunteţi tot Kintner sau 
v-aţi schimbat numele oficial în Lily Hayward? 

— Nu, oficial sunt tot Kintner. Oamenii de aici mă știu ca Lily 
Hayward. Hayward era numele de fată al mamei tatălui meu. Să 
nu căutați cine știe ce motiv ascuns în asta. Doar că - lucrând 
într-un colegiu - oamenii îl cunosc pe tatăl meu și tot ce a scris, 
și când mi-am luat această slujbă, am decis să folosesc un alt 
nume. 

— E de înţeles. 

— Așadar, știți ce se întâmplă cu tatăl meu? 

— Accidentul din Anglia. 

— Exact. 

— Da, am auzit de el. Îmi pare rău. Adevărul e că sunt un 
mare admirator al tatălui dumneavoastră. De fapt, am citit toate 
cărţile lui. Parcă îmi aduc aminte că ultima v-a fost dedicată 
dumneavoastră. 

— Așa e. Păcat că n-a fost o carte mai bună. 

Detectivul a zâmbit. 

— N-a fost chiar așa de proastă. Cred că totuși cronicile au 
fost puţin cam prea aspre. 

A mai sorbit din cafea și a tăcut o clipă. 

— Așadar, am reluat eu. Să ne întoarcem la Ted Severson. Tot 
nu înțeleg de ce sunteți aici. 

— Păi, ar putea fi o simplă coincidenţă, desigur, dar Ted 
Severson a venit aici în Winslow în ziua în care a fost omorât. 
Știm asta pentru că a primit o amendă pentru parcare ilegală. 
Întâmplător, nu venea să vă vadă pe dumneavoastră? 

Am simţit cum mă străbate un fulger de furie pentru prostia 
lui Ted, urmat de o vagă tristeţe. Venise să mă caute. Venise în 
orașul meu. Am clătinat din cap. 

— Cum am spus, nu-l cunosc și el nu mă cunoaște. Poate că 
ne-am întâlnit o dată sau de două ori... 

— Aţi fost în Anglia în septembrie, nu? 

— Da. Am fost. M-am dus să-l văd pe tatăl meu după ce a ieșit 
din închisoare. De fapt, are de gând să se mute înapoi în 
America și am fost acolo ca să-l ajut cu o parte din logistică. 


VP - 173 


— Vă aduceți aminte cu ce cursă v-aţi întors? 

— Pot să caut dacă vreţi. 

— E-n regulă. Știu eu cursa. A fost aceeași cu care Ted 
Severson a venit după o călătorie de afaceri în Marea Britanie. 
Vă aduceți aminte să-l fi văzut în acel avion? 

Eram pregătită pentru asta. Așadar, știau că Ted și cu mine 
am fost în același avion. Era încă foarte neclar dacă știau că Ted 
și cu mine ne-am întâlnit ulterior la Concord River Inn. Știau că 
fusesem la Kennewick cu o zi în urmă? Probabil că nu, dar nu ar 
fi prea greu de aflat. 

— Aveţi o fotografie cu el? am întrebat. 

— Nu am la mine, dar dacă aveţi internet... 

— Corect. O să verific din nou, dar de fapt chiar am stat de 
vorbă cu un bărbat în timpul acelui zbor, iar acum, dacă mă 
gândesc mai bine, a fost probabil Ted Severson. Practic, ne-am 
întâlnit în barul din aeroport la Heathrow. Mi-aduc aminte că 
atunci când ne-am întâlnit mi-am zis că părea să mă cunoască. 
După felul în care a zis „bună”. Dar pe urmă ne-am prezentat și 
am vorbit o vreme. Chiar nu mi se părea cunoscut. 

— Nu v-aţi spus fiecare numele? 

— Ba da, dar nu l-am înțeles pe al lui. Sau, dacă l-am înţeles 
atunci, nu l-am ţinut minte. 

— Dar i-aţi spus cum vă cheamă? 

— Da. Și i-am spus că lucram aici, în Winslow. 

— Deci dacă voia să vă caute, ar fi putut să vină aici și să 
încerce să vă găsească? 

— Teoretic, am răspuns. Deși dacă voia cu adevărat să ia 
legătura cu mine, nu știu de ce nu ar fi încercat să mă sune. 

— l-aţi dat numărul dumneavoastră de telefon? 

— Adevărul e că nu i l-am dat. 

— Deci e posibil să fi încercat să vă găsească numărul și să nu 
fi reușit, și atunci să vină până aici. 

— Sigur, bănuiesc că e posibil. Doar că nu pare probabil. Am 
avut o conversaţie plăcută, dar nu am flirtat, și el era un bărbat 
căsătorit și... 

Detectivul a zâmbit și a ridicat din umeri. 

— Poate că pur și simplu nu v-aţi dat seama. Noi vedem asta 
mereu. Un tip întâlnește o femeie și femeii nu i se pare nimic 
deosebit, și în clipa următoare el o urmărește. Se întâmplă și 
invers, dar asta se întâmplă mai rar. 


VP - 174 


— Credeţi că am fost urmărită? 

— Nu știu. Eram doar curioși să știm de ce a venit până aici cu 
mașina în ziua în care a fost omorât. E o moarte suspectă, așa 
că cercetăm tot ce s-a întâmplat recent și pare ieșit din comun. 
Dar dacă a venit aici în speranţa de a vă întâlni, atunci nu pot 
să-mi imaginez că asta a avut vreo legătură cu moartea lui. 

— Nu. Nici eu nu-mi imaginez. 

— Vă supăraţi dacă vă întreb dacă aveţi vreo relaţie în 
prezent, domnișoară Kintner? 

— Nu, nu mă Supăr. Și nu, nu am pe nimeni. Și puteți să-mi 
spuneți Lily. 

— Doar verificam, Lily. Nu există vreun fost iubit gelos în viața 
dumitale? 

— Din câte știu eu, nu. 

Detectivul s-a uitat la carnetțelul lui cu spirală și a tăcut un 
moment. Mă relaxasem. Mă gândeam că mă acoperisem pe cât 
de bine puteam. Nu puteam nega că îl întâlnisem pe Ted în 
avion. Existau martori. Dar nu aveam de ce să recunosc și 
altele. Dacă poliţia afla că stătusem două nopţi la Kennewick 
imediat după crimă, va trebui să susțin doar că a fost o pură 
coincidență. Ar putea părea ciudat, dar mi se putea întâmpla. 
Nu e ca și cum chiar fusesem implicată în crima de vineri 
noapte. 

— Scuză-mă, Lily, dar trebuie să te întreb ceva. Poţi să-mi 
spui unde ai fost vineri seara? 

— Am fost aici. Am fost singură. Mi-am pregătit cina, apoi m- 
am uitat la un film. 

— Te-a vizitat cineva? Te-a sunat cineva? 

— lmi pare rău, dar nu. Nu cred. 

— E-n regulă. Și-a terminat cafeaua și s-a ridicat în picioare. E 
posibil să te uiţi la o fotografie de-a lui Ted Severson online ca 
să îl identifici? m-a întrebat. 

— Sigur, am spus și mi-am luat laptopul. 

Impreună, am găsit o fotografie care însoțea un articol despre 
omorârea lui Ted și eu am spus că da, eram foarte sigură că 
acela era bărbatul cu care stătusem de vorbă în avion. 

— E așa de ciudat, am remarcat eu. Am citit articolul și mi-am 
dat seama că îl cunoșteam oarecum pe om, sau cel puţin o 
cunoșteam cu siguranţă pe soţia lui, și iată că de fapt l-am 
întâlnit de curând, am vorbit cu el. 


VP - 175 


La ușă, detectivul Kimball a băgat mâna în buzunarul hainei, 
apoi a spus: 

— O, încă ceva. Era să uit. A scos din buzunar o cheie, încă 
lucioasă. Te superi dacă verific să văd dacă această cheie se 
potrivește la ușa casei dumitale? 

Am râs. 

— Ce dramatic. Credeţi că omul ăsta avea o cheie de la casa 
mea? 

— Nu, nu cred, dar am găsit-o ascunsă printre lucrurile lui și 
trebuie să verific toate posibilităţile. Doar elimin casa dumitale, 
asta-i tot. 

— Nu, vă rog, verificaţi, înţeleg foarte bine. 

Era probabil cheia pe care Ted o furase din casa lui Brad, 
posibil o cheie master pentru toate căsuţele de închiriat. Dacă 
Brad devenea suspect, avea să fie doar o problemă de timp 
până când o să se descopere că această cheie îi aparţinea. 

L-am urmărit pe detectiv cum bagă cheia în broasca ușii mele 
de la intrare. A intrat foarte ușor și, pentru un moment confuz și 
înspăimântător, m-am gândit că acea cheie avea să se 
răsucească în broasca mea, că poate, dintr-un motiv oarecare, 
Ted chiar avea o cheie de la casa mea. Dar nu a fost așa. 
Detectivul a mișcat-o de câteva ori, apoi a scos-o. 

— Nup, a zis. Dar trebuia să verific. Ai fost foarte amabilă. 
Dacă îţi mai aduci aminte de ceva... 

Mi-a întins o carte de vizită și eu am luat-o. Am aruncat o 
privire la ea și am văzut că numele lui mic era Henry. Am rămas 
în prag și l-am privit cum se suie în mașină și se îndepărtează. 
Aproape se întunecase, cerul era străbătut de nori portocalii. In 
spatele meu, telefonul a sunat de două ori și pe urmă s-a oprit. 
M-am apropiat de el, dar știam ce avea să-mi spună. L-am 
ridicat, am văzut cuvintele APEL RATAT și numărul de pe ecran. 
Prefixul zonei era 207. Aveam să confrunt numărul cu numărul 
telefonului cu plată de la Cooley's pe care îl notasem pe spatele 
unui șervet, dar eram foarte sigură că era același. Apelul 
însemna că Brad stabilise întâlnirea cu Miranda pentru acea 
seară. Totul mergea conform planului. Vizita detectivului mă 
neliniștise puţin, dar, așa cum spusese, pur și simplu mă elimina 
din investigaţie. 

Am deschis frigiderul și m-am uitat înăuntru, hotărând ce să- 
mi pregătesc la cină. 


VP - 176 


23. 


MIRANDA 


Pe vremea când Brad și cu mine plănuiam omorârea lui Ted, 
îmi trecuse prin cap să fac rost de două celulare care nu puteau 
fi depistate. Pentru orice eventualitate. Renunţasem prostește la 
idee, căci nu voiam nicio probă materială legată de vina 
noastră. În clipa asta îmi doream cu disperare să le fi avut. Mă 
învârteam prin casa din South End, simțind că înnebunesc, 
întrebându-mă dacă ar trebui să-l sun pur și simplu pe Brad, să-l 
avertizez că avea să fie interogat. Nici măcar nu știam dacă asta 
ar ajuta. Poate că se va panica și mai mult dacă știa că poliția 
vine după el. Și o parte din mine se întreba dacă ar trebui să-i 
spun lui Brad că fusese recunoscut de o martoră și că ar trebui 
să-și arunce lucrurile în camionetă și să plece din oraș, să fugă. 

În mintea mea se succedau diverse scenarii. 

Conform listei de apeluri efectuate pe telefonul 
dumneavoastră mobil, doamnă Severson, după ce l-ati 
identificat pe Brad Daggett ca bărbatul care fusese văzut 
intrând în casa dumneavoastră, l-ati sunat pe respectivul domn 
Daggett în aceeași seară. lar acum nu îl putem găsi. Ce ati 
discutat mai exact în acea conversație de zece minute? 

Aveam să le spun că îl sunasem pe Brad ca să-l anunţ că e 
posibil ca poliţia să-i pună niște întrebări, că eu identificasem un 
suspect care putea semăna cu el. l-am spus să nu-și facă griji, 
că nimeni nu credea de fapt că era implicat. Habar nu aveam, 
domnule detectiv. Adică, de ce aș fi avut? 

Vă veți bucura să aflați, doamnă Severson, că l-am prins în 
această dimineață pe Brad Daggett. De fapt, nu ajunsese prea 
departe. A fost oprit la granita canadiană. A mărturisit că l-a 
omorât pe soțul dumneavoastră și ne-a spus o poveste foarte 
interesantă. N-aţi vrea să veniţi la sectie ca să vă punem niște 
întrebări? 

Nu, fuga lui Brad nu era o opţiune. Trebuia să-și păstreze 
sângele-rece, suficient de mult până când se renunţa la 
investigație. Aveam niște planuri ulterioare pentru Brad, dar 
planurile alea mai trebuiau să aștepte. 


VP - 177 


Stăteam în faţa ferestrei mari din livingul de la etaj. Afară se 
întunecase, ploaia continua să cadă necontenit, aproape 
liniștitor. Pe partea cealaltă a străzii erau camerele luminate ale 
caselor vecinilor mei. Am văzut o siluetă trecând printr-o 
încăpere, o draperie a fost trasă. 

Am stat o vreme la fereastră. Nu aprinsesem încă nicio lumină 
în casă și mă simţeam invizibilă în vreme ce priveam colțul meu 
de oraș. O mașină a trecut încet pe stradă, dând într-o groapă și 
aruncând un jet de apă pe trotuar. Oare poliţia încă mă mai 
urmărește? Eram suspectă? Era luni. Crima se petrecuse vineri 
și încă nu fusese arestat nimeni. Probabil că începeau să devină 
iritaţi și știam că, la un anume nivel, va trebui să fiu suspectă. 
Eram soţia unui bărbat bogat care avusese parte de o moarte 
suspectă. Dar era oare mai mult de atât? Am tras draperiile 
peste fereastră, având grijă să se unească la mijloc, apoi am 
aprins o lampă. A trimis un cerc de lumină palidă în cameră. Am 
clipit repede, apoi am stins lampa. M-am întins pe canapea în 
întuneric, întrebându-mă dacă fusese o greșeală să mă întorc 
acasă. Poate că mi-ar fi fost mai bine într-o cameră de hotel, așa 
cum sugerase detectivul ăla cu faţă de bebeluș. 

Mi-l tot imaginam pe Brad în momentul în care un detectiv îi 
punea întrebări despre locul unde fusese vineri noaptea. lIl 
vedeam transpirând și bâlbâindu-se, și pe detectiv devenind 
imediat bănuitor. Ştiam că totul se putea duce de râpă rapid. Mă 
înșelasem în privința lui Brad. Când l-am cunoscut, tot ce am 
văzut era un constructor plin de el, puţin cam prostuţ. Fusese 
mult prea ușor să-l seduc. Așteptasem până ce rămăseserăm 
singuri în casă. l-am cerut lui Brad o ţigară, zicându-i să nu-i 
spună bărbatului meu. „Hei”, zisese el, „n-o să-i spun bărbatului 
tău nimic din ce n-o să vrei tu să-i spun”. Era începutul lui 
august și purtam o rochie scurtă care se închidea cu nasturi în 
față. Mi-am scos-o peste cap, mi-am tras în jos chiloţii și m-am 
întins pe blatul din bucătărie. Înălţimea nu era potrivită și Brad a 
trebuit să tragă o cutie de gresie și să se urce pe ea. A fost 
stângaci și nesatisfăcător, dar pe urmă am minţit și i-am spus lui 
Brad, cu lacrimi în ochi, că era prima oară când făceam sex 
după săptămâna de după nuntă, că pe bărbatul meu nu îi 
interesam în privinţa asta. Ne-am îmbrăcat și eu am plâns o 
vreme și pe urmă ne-am dezbrăcat iar și am făcut sex cu Brad 
așezați pe unul din scaunele pliante pe care muncitorii și le 


VP - 178 


aduseseră pentru pauza de masă. M-am așezat călare pe el, cu 
fața înainte, cu mușchii picioarelor tremurând. Expresia de pe 
faţa lui Brad, ochii lui care alunecau peste mine mi-au spus tot 
ce voiam să știu. 

— Niciodată în altă parte, i-am zis în acea după-amiază. 
Numai aici și numai când suntem foarte siguri că n-o să apară 
nimeni. OK? 

— OK, a răspuns. 

— Dacă vorbeşti cu cineva despre asta... 

— N-o să vorbesc. 

O săptămână mai târziu, i-am spus că uneori visam că-mi 
omor soţul. Două săptămâni mai târziu, Brad mi-a spus că dacă 
vreau, o face el pentru mine. Atât de ușor a fost. l-am zis că 
dacă o facem cum trebuie, fără greșeli, nimeni n-o să bănuiască 
pe niciunul dintre noi și o să putem să ne căsătorim, să ne 
cumpărăm un iaht, să plecăm într-o lună de miere de un an. 
Când am pomenit de iaht, ochii lui Brad s-au luminat într-un fel 
cum nu mai văzusem niciodată, nici măcar când făceam sex. 
Sexul îl prinsese, dar lăcomia avea să-l ţină și crezusem tot 
timpul că își va păstra cumpătul, dar acum nu mai eram atât de 
sigură. 

M-am ridicat de pe canapea, mi-am întins braţele și am săltat 
de câteva ori pe vârful picioarelor. Pielea mă furnica, gândurile 
mi se învârteau nebunește în minte. Mi-am turnat niște Ketel 
One cu gheață și am început să rătăcesc prin casa întunecată. 
Pe palierul de la etaj era o pată, acolo unde sângerase Ted. 
Poliţiştii îmi spuseseră despre ea, ca să nu fiu șocată. Am atins-o 
cu un deget gol de la picioare, o urmă maro-închis aproape de 
aceeași culoare cu cea de pe podeaua de lemn. Cei de la 
serviciul de curăţenie veneau a doua zi și trebuia să am grijă să 
le spun despre asta. Am venit cu paharul în camera cu 
televizorul și am zapat prin canale o vreme, și până la urmă m- 
am oprit la Frumușica, filmul meu preferat de când eram 
adolescentă. Și atunci era dat mereu la televizor și îmi plăcuse 
grozav, cu mulţi ani înainte chiar să înțeleg ce era o prostituată. 
Acum mi se părea stupid, dar m-am uitat totuși la el, rostind 
replicile înainte să fie rostite în film. M-am liniștit și, când filmul 
s-a terminat, iar paharul meu era gol, știam că trebuia să mă 
duc în Maine și să vorbesc cu Brad. Trebuia să fie pregătit 


VP - 179 


pentru ceea ce urma și simțeam că dacă puteam să stau puţin 
de vorbă cu el, asta avea să conteze. 

Mașina mea era în stradă, nu în garaj. Mi-am pus niște jeanși 
și un hanorac cu glugă, verde-închis, și am ieșit din casă. In 
vreme ce mă îndreptam prin ploaie către mașină, am rezistat 
impulsului de a mă întoarce ca să văd dacă eram cumva 
urmărită. Dar nu credeam că eram. Mașina era parcată în colțul 
străzii. Am urcat în ea, am plecat imediat și m-am îndreptat 
către l-93. Drumurile erau pustii și nu părea să fie nimeni în 
urma mea, nu se iveau brusc alte lumini în spate. Am intrat pe 
autostradă, convinsă că nu eram urmărită. M-am instalat pe 
banda din mijloc, am pus un CD în player și am încercat să mă 
relaxez. Autostrada lucioasă de ploaie se întindea înaintea mea. 
Era târziu când am ajuns la căsuţele Crescent, iar ploaia 
regulată se transformase acum într-o burniță măruntă. 
Camioneta lui Brad nu era în faţa casei lui. Am presupus că era 
la Cooley's, dar aveam să-l aștept acolo, afară. Asta însemna că 
avea să fie beat când o să pot în sfârșit să vorbesc cu el, dar 
speram să nu fie atât de ameţit încât să nu priceapă nimic. 
Planul meu era să-l pregătesc pentru interogatoriu, să mă asigur 
că știa ce avea să spună, apoi să mă întorc la Boston înainte să 
se lumineze de ziuă. 

Am parcat de cealaltă parte a drumului, sub un stejar cu 
ramurile lăsate sub greutatea stropilor de ploaie, și am așteptat. 
Nu a trebuit să aștept prea mult. Camioneta lui Brad a oprit în 
locul lui de parcare din fața casei pe la 11. Lăsasem geamul 
deschis puţin, dar, chiar și așa, cât așteptasem, în Mini se 
încălzise și geamul se aburise, iar camioneta lui Brad era o pată 
neclară. Am coborât geamul până jos și am văzut cum o altă 
mașină, poate o Honda pătrăţoasă, a oprit lângă Brad. La 
dracu’, mi-am spus, probabil Polly. Am văzut cum Brad mai întâi, 
apoi o femeie înaltă și subţire au coborât din mașinile lor. Brad a 
ținut ușa deschisă și femeia a intrat prima în casa lui. Purta un 
soi de jachetă lucioasă, reflectorizantă, și jeanși strâmţi. Mult 
prea slabă ca să fie Polly, și mult prea sigură pe picioare. Brad a 
urmat-o. Ceva din felul în care au intrat în casă m-a făcut să mă 
gândesc că nu era genul de tipă agăţată în mod obișnuit. Se 
mișcaseră la fel ca niște oameni de afaceri care intră într-o sală 
de ședințe. Am așteptat cinci minute, apoi mi-am tras gluga 
hanoracului pe cap și am coborât din mașină. Credeam că încă 


VP - 180 


mai plouă, dar erau doar picăturile de ploaie care cădeau de pe 
cele câteva frunze rămase pe ramurile stejarului. 

Am traversat drumul și m-am apropiat de casa lui Brad - nu 
fusesem niciodată înăuntru, dar stătusem o dată, cu luni în 
urmă, în pragul ușii, când îi adusesem niște proiecte, înainte ca 
eu și Brad să ne combinăm. Mi-aduceam aminte că remarcasem 
cât de ordonată și de goală era. M-am furișat către o fereastră 
aflată în partea stângă a ușii de la intrare. Avea jaluzele, dar 
felul în care lăsau să se vadă lumina din interior mă făcea să 
cred că puteam să privesc printre ele. Voiam să văd dacă o 
recunoșteam pe femeie. Ajunsesem aproape lângă fereastră, 
când s-a aprins un bec montat deasupra ușii și o lumină albă și 
puternică a inundat partea din faţă a casei. Am trecut repede pe 
după colț, și adidașii mei au scârțâit pe aleea cu scoici sparte. 
M-am lipit cu spatele de peretele lateral de lemn, unde umbrele 
erau cele mai adânci, și am așteptat ca lumina exterioară să se 
stingă singură. Ceea ce a și făcut, după un minut foarte lung. Nu 
am auzit nicio mișcare în casă și drumul a rămas tăcut. Pe latura 
casei exista o fereastră, suficient de joasă cât să ajung la ea 
dacă mă înălţăm în vârful picioarelor. Jaluzelele erau închise, dar 
rămăsese un mic spaţiu între șipci și puteam vedea o bucată de 
bucătărie - un frigider alb, un blat gol - și, dincolo de ele, o zonă 
de living, unde Brad și o femeie cu părul roșu vorbeau pe 
canapea. În faţa lor, pe o măsuţă joasă, erau două sticle de 
bere. Pentru o clipă, m-am gândit că era Lily Kintner de la 
Mather și m-a trecut un fior, dar femeia și-a mișcat puţin capul 
și am decis că nu era Lily. Era fardată vulgar: eye-liner negru și 
ruj strident, iar Lily, dacă nu cumva se schimbase, era genul 
care nu se farda deloc. 

Am privit o vreme cum Brad și femeia asta vorbesc 
concentrați, și nici în ruptul capului nu reușeam să-mi dau 
seama ce naiba puteau discuta. Brad avea un aer învins, cu 
umerii căzuţi, cu gura deschisă. Femeia, oricine ar fi fost ea, era 
cea care vorbea cel mai mult. Brad semăna cu un elev tâmpit 
care se străduia să priceapă ce spunea profesoara lui. Asta nu 
era deloc ceea ce crezusem că o să văd. Mă așteptasem să-i văd 
pe Brad și vreo târfă de la Cooley's zvârcolindu-se pe canapea. 
Nu mi-ar fi plăcut prea mult, dar aș fi preferat-o scenei la care 
mă uitam acum. Oare despre ce puteau să vorbească? 


VP - 181 


Brad a încuviințat din cap, de mai multe ori la rând, ca o 
marionetă trasă de aţă, apoi s-a scotocit în buzunar și și-a scos 
țigările. Femeia s-a ridicat în picioare și s-a întins, iar cămașa i s- 
a ridicat, lăsând să se vadă o fâșie palidă de stomac, apoi s-a 
îndreptat spre bucătărie. Mi-a trebuit toată voinţa, dar am 
continuat să privesc printre șipci, rugându-mă să nu se uite în 
direcţia mea. Voiam sa o văd mai bine. A deschis ușa 
frigiderului, s-a aplecat să se uite înăuntru și am putut să-i văd 
profilul. Chiar semăna foarte bine cu Lily Kintner - același trup 
Mic și subţirel, tenul palid, părul roșu. Dar hainele nu se 
potriveau. 

Femeia a scos o sticlă de apă din frigider și a deschis-o. 
Înainte să se întoarcă în living, a întors capul și ochii ei au 
scanat blaturile imaculate ale bucătăriei. Acum am văzut-o mai 
bine, căci lumina fluorescentă din tavanul bucătăriei i se reflecta 
în ochi, un verde straniu care pentru o clipă a părut să 
strălucească. M-am lăsat în jos pe călcâie. Era Lily Kintner. li 
văzusem ochii și acum eram sigură. Fără să ezit, m-am întors 
repede la mașina mea, ocolind partea din față a casei ca să nu 
mai activez iar senzorul care punea în mișcare lumina. M-am 
strecurat la loc în Mini-ul meu. Era Lily. Eram convinsă. Dar cum 
era posibil asta? Cum ajunsese ea cu Brad? Și, în mod evident, 
nu era doar Brad. Drumul lui Ted la Winslow fusese clar ca să o 
vadă pe ea. Așadar, avusese probabil o legătură cu Ted. Erau 
amanți? Ea începuse relația, după o lungă perioadă în care 
clocise răzbunarea? Dar, și ăsta era cel mai important lucru, 
cum îl găsise pe Brad și ce voia de la el? 

M-am lăsat în jos pe scaunul meu și am așteptat. Gândurile mi 
se învârtejeau în cap. Ploaia se oprise, dar cerul era tot acoperit 
de nori și mă simţeam apărată de umbra întunecată a copacului 
sub care stăteam. Priveam casa lui Brad, întrebându-mă dacă 
Lily avea să petreacă acolo noaptea, dar știind că trebuia să 
aștept, în caz că totuși pleca. Mintea mi-era plină de o 
învălmășeală de posibilităţi, dar în toate eu eram prada. Cumva, 
Lily mă vâna pe mine. 

Mi s-a părut că trecuseră vreo două ore, dar probabil că nu 
fusese decât una, când ușa casei lui Brad s-a deschis și Lily a 
ieșit. Lumina de afară s-a aprins și am privit-o cum se îndreaptă 
spre mașina ei. A ieșit în marșarier și a luat-o spre sud, pe 
Micmac Road. O parte din mine voia să pornesc pe urmele ei, să 


VP - 182 


văd unde se ducea, dar era mai important să stau de vorbă cu 
Brad și să aflu ce se petrecea. M-am forţat să aștept cinci 
minute, în caz că Lily își dădea seama că uitase ceva și se 
întorcea, apoi am traversat în fugă drumul și am bătut la ușa lui 
Brad. A crăpat ușa și s-a uitat la mine, cu ochii lui umflaţi 
nedumeriţi pentru o clipă. Mi-am tras gluga de pe cap. 

— Rahat, a spus și mi-a deschis ușa să intru. 

Am pășit înăuntru și am închis ușa în spatele meu. Simţeam 
mirosul de parfum ieftin. 

— Ce dracu' căuta Lily Kintner în casa ta? am întrebat. 

— Așa o cheamă? 

— Dumnezeule, Brad, ce voia? 

— Am cunoscut-o în seara asta. Era la Cooley's. A venit la 
mine în parcare. 

Ochii i se mișcau în toate părțile, ca și cum încerca să-și dea 
seama exact ce anume să-mi spună. Am rezistat tentaţiei de a-i 
trage cu putere un pumn în gât. 

— Brad, ce dracu' voia de la tine? 

A părut să se prăbușească puţin, semănând cu un câine care 
tocmai a fost lovit peste trufă, și a zis: 

— Vrea să te omoare, Miranda. Vrea să pun eu totul la cale. 
Mi-a zis că e singura cale să nu ajung în închisoare. Voiam să-ţi 
spun, crede-mă. 


24. 


LILY 


Am ajuns la Kennewick la opt seara, marţi, la douăzeci și 
patru de ore după ce făcusem planul cu Brad. Fără trafic intens, 
drumul din Massachusetts a durat doar puţin peste o oră. Am 
parcat mașina la Admiral's Inn, un hotel nou-nouţ înghesuit pe 
un promontoriu de cealaltă parte a plajei din Kennewick Harbor. 
Parcarea nu era plină, dar nici goală. Mă învârtisem și parcasem 
în așa fel încât să fiu cu faţa spre fâșia scurtă de plajă și, dincolo 
de ea, spre luminile calde de la Kennewick Inn. Am rămas o 
clipă în mașină. Era o noapte senină, cerul întunecat era punctat 
cu stele gălbui. Luna în trei pătrare se oglindea în ocean. 

VP - 183 


Adusesem o lanternă mică pentru a lumina cărarea de pe faleză 
până la casa lui Ted și a Mirandei, dar m-am gândit că n-o să am 
nevoie de ea. 

Mai devreme, după ce mi-am făcut o omletă cu brânză pentru 
cină, l-am sunat pe șeful meu acasă și i-am spus că tot mă 
durea în gât și că s-ar putea să fie și mai rău. 

— Nu veni mâine. Stai acasă. Fă-te bine, a spus și în voce i s-a 
ivit panica. 

— Păi, cu siguranţă o să stau mâine acasă. 

— Da, așa ar trebui, ia-ţi liber toată săptămâna dacă ai 
nevoie. 

După ce am vorbit cu el, am trecut în revistă toate detaliile 
planului meu. Era riscant. Totul depindea de Brad, dacă era în 
stare să facă ceea ce îi cerusem eu, și uram să depind de 
altcineva. Nu mai făcusem asta niciodată și nu aș fi făcut-o nici 
acum, doar că trebuia să acţionez rapid. Detectivul pe care îl 
cunoscusem cu o zi în urmă - Henry Kimball - se apropia 
probabil de Brad și Miranda, sau poate doar de Brad, foarte 
repede, și voiam să ajung eu prima la ei. 

Am rămas o clipă în mașină. Eram în cele mai întunecate 
haine pe care le aveam - jeanși negri și un pulover negru pe 
gât, purtat peste alte câteva straturi, căci temperatura urma să 
coboare spre zero grade. Imi pusesem bocancii cu tălpi 
zdravene și o căciulă de lână verde-închis, la care tăiasem 
ciucurele, în care îmi băgasem părul împletit. Aveam un rucsac 
mic gri pentru excursii de o zi, pe care îl umplusem cu o pereche 
de mănuși, pistolul cu electroșocuri, lanterna, un termos cu 
cafea fierbinte, o sticluţă cu lichior de caise, cuțitul de filetat 
pește în teaca lui de piele, un briceag multifuncțional 
Leatherman și mai multe pungi de plastic. 

Când am coborât din mașină, era mai frig decât îmi 
închipuisem că o să fie, dinspre ocean venea o briză continuă, și 
mi-a părut rău că nu îmi luasem o haină de vânt. Am băgat 
lanterna în buzunarul de la spate al jeanșilor, mi-am tras 
rucsacul pe umeri, am încuiat mașina în spatele meu și am 
coborât panta către locul de unde începea cărarea de pe faleză. 
Am pășit cât de nonșalant posibil, în caz că eram privită, 
imaginându-mi că eram genul de persoană care întotdeauna se 
plimba pe țărm în nopţile cu lună. Din câte îmi dădeam însă 


VP - 184 


seama, nu m-a văzut nimeni, și am ajuns pe cărarea de pe 
faleză. 

Aveam suficient timp, și am mers încet, aprinzând o singură 
dată lanterna acolo unde cărarea trecea pe sub crengile unor 
copaci răsuciţi. Pe cât de minunată păruse poteca în urmă cu 
două zile, în acea după-amiază furtunoasă, acum era și mai 
uluitoare - oceanul era argintiu sub luna albă, înaltă. Mă 
simțeam ca și cum aș fi pășit într-un film alb-negru din anii '30, 
cu oceanul și cerul ca o proiecţie fantastică a unei seri 
strălucitoare perfecte, romantică și imprevizibilă în același timp. 
Am mers înainte, cu toate simţurile ascuţite, ca și cum aș fi fost 
un mic animal care ieșise din vizuina lui într-o lume imensă. Am 
auzit un fâșâit într-un tufiș de mirt de ceară și m-am oprit, 
așteptând să văd dacă era un alt animal la fel ca mine sau doar 
vântul care pulsa dinspre ocean. Nu am auzit nimic și am mers 
mai departe. Când am ajuns la capătul potecii, m-am lăsat pe 
vine și m-am uitat la conturul casei. În lumina lunii, părea 
terminată, cu acoperișul ei cu trei frontoane profilat pe cer. 
Fâșia de pământ care se întindea între ocean și partea din spate 
a casei, care în timpul zilei arăta ca niște ţărână răscolită, era 
transformată de lumina lunii și acum părea acea superbă pajiște 
în pantă ce urma să devină. M-am uitat în urma mea la cer; o 
fâșie de nor se mișca rapid, gata să alunece prin faţa lunii. Am 
privit-o cum înaintează și, când a acoperit luna, și lumea a 
devenit întunecată pentru o vreme, am tras aer în piept și am 
traversat proprietatea către casă, având grijă să ocolesc gaura 
pe jumătate săpată unde avea să fie piscina. Am urcat cele 
două trepte late către terasa terminată, m-am ghemuit din nou, 
mi-am scos rucsacul din spate și l-am deschis. Am scos pistolul 
cu electroșocuri și briceagul, mănușile de piele și două pungi de 
plastic, apoi am închis la loc rucsacul și m-am ridicat din nou, 
am băgat briceagul într-un buzunar din faţă al jeanșilor și 
pistolul în celălalt. Am tras pungile de plastic peste bocanci, 
îndesându-le marginile în ciorapii de lână, apoi mi-am pus 
mănușile și am încercat ușile glisante despre care Brad spusese 
că aveau să fie descuiate. Erau, așa că am intrat în casa 
cufundată în beznă. 

Am închis ușile în urma mea și am rămas o clipă acolo, 
ascultând cu atenţie și lăsându-mi ochii să se adapteze la 
întuneric. A durat o vreme, dar până la urmă s-au obișnuit cu 


VP - 185 


bezna și interiorul casei a devenit cenușiu și neclar. Deslușeam 
podeaua terminată, unde se aflau îngrămădite, ici și colo, 
grămezi de dale sau cutii mari nedesfăcute de rigips. Am 
pătruns în holul din partea din faţă a casei, în vreme ce pungile 
de plastic foșneau ușor pe podea. Ceva m-a atins peste cap și 
am tresărit fără să vreau, apoi am ridicat privirea și am văzut 
două fire care se legănau acolo unde avea să fie o lampă. 

M-am îndreptat către bucătăria ce dădea spre sud, cu 
ferestrele ei mari care m-au ajutat să mă orientez, în speranţa 
că una dintre ele avea să îmi ofere o vedere către aleea din fața 
casei. Niciuna nu dădea într-acolo, așa că m-am întors, 
mișcându-mă, ca într-un film rulat cu încetinitorul, prin lumina 
granulară. Aerul din casă era la fel de rece precum cel de afară 
și mirosea a rumeguș și a clei. Am găsit ușa de la intrare, de 
două ori cât înălțimea unui om obișnuit, și m-am uitat prin 
ferestrele ei laterale. Tot ce vedeam era containerul mare de 
gunoi, cu ceva care flutura în vânt dintr-o margine a lui, dar 
nicio mașină încă. Fereastra se întindea de la podea la tavan, 
așa că m-am așezat pe jos, turcește, și am așteptat. Venisem cu 
o oră mai devreme. 

In acea oră, mi-am spus de câteva ori că aș putea pur și 
simplu să mă ridic și să plec, să mă întorc pe cărarea de pe 
faleză, să urc în mașină și să mă duc acasă la Winslow. Încă nu 
făcusem nimic ilegal, încă nu făcusem nimic care să mă implice 
în vreo infracțiune. Eram mai presus de orice acuzaţie. Dar mi- 
am mai spus și că dacă făceam asta, dacă mă ridicam și 
plecam, aveam să trăiesc într-o lume în care Mirandei Hobart i 
se îngăduia să scape nepedepsită pentru crimă. Ted era mort. 
Eric Washburn era mort. Și amândoi poate că încă ar fi trăit 
acum dacă nu ar fi fost Miranda. 

Am auzit camioneta lui Brad înainte să o văd. Stinsese 
farurile, dar mașina cea mare strivea sub roţile ei pietrișul de pe 
alee. A parcat între containerul de gunoi și casă. Era încă lumină 
afară sub cerul fără nori, și i-am văzut pe Brad pe scaunul 
șoferului și pe Miranda alături, în scaunul din dreapta. Veniseră 
puţin cam devreme, după ceasul meu, și Miranda a rămas în 
camionetă vreun minut. Mă întrebam ce vorbeau. Când a 
deschis portiera, lumina din interiorul camionetei s-a aprins și |- 
am văzut pe Brad, cu o ţigară neaprinsă în gură, punând repede 
mâna peste lumină în vreme ce Miranda cobora din camionetă 


VP - 186 


pe alee. A pornit spre casă, cu mersul ăla legănat din șolduri pe 
care mi-l aminteam, cu părul băgat sub o șapcă ce semăna cu 
cele purtate de băieţii care vindeau ziare. Când s-a apropiat de 
ușă, m-am ridicat și m-am dat înapoi, în întunericul adânc al 
casei. Inima îmi bătea ceva mai repede în piept, dar simţeam și 
o vibraţie ca o descărcare electrică pe piele. 

Am auzit cum o cheie este introdusă în broască, apoi răsucită. 
Ușa s-a deschis înspre înăuntru, Miranda a dat să pășească în 
casă, pe urmă s-a oprit. Vântul se înteţise afară. Ştiam că 
aștepta să i se adapteze ochii la întuneric, așa cum făcusem și 
eu, și că, pentru moment, nu mă putea vedea. Faţa ei era 
cenușie în lumină, ochii larg deschişi în încercarea de a zări 
ceva, gura ușor întredeschisă. M-am uitat la mâna ei de pe 
mânerul ușii. Și ea purta mănuși. 

— Aici, am spus eu. 

S-a răsucit și eu am aprins lanterna, îndreptându-i fasciculul 
de lumină spre podea, ca să poată vedea unde stăteam. Imediat 
ce m-a localizat, am stins-o. 

— Lily? a spus. 

— Intră. Ochii tăi se vor obișnui cu întunericul. 

Ea a închis ușa în spatele ei. 

— Ce dramatic, nu? a comentat și în clipa următoare mi-am 
amintit de Faith, fata de la colegiu. 

Sarcastică, ușor ameţită, vorbind cu mine în lumina slabă de 
la vreo petrecere de la St. Dun's, cu un pahar într-o mână și o 
țigară în cealaltă. 

— Ţi-a spus Brad ce vreau? am întrebat-o. 

A făcut un pas în faţă. Purta o haină trei sferturi, iar mâna 
dreaptă și-o ţinea în buzunarul ei mare. Am atins instinctiv 
pistolul cu electroșocuri, care era în buzunarul din faţă, cu 
capătul ieșit afară. 

— Mi-a spus, a răspuns Miranda și s-a oprit la vreun metru 
înaintea mea. 

Am vrut să mă dau puţin în spate, dar nu voiam să audă 
foșnetul pungilor de plastic de pe picioarele mele. 

— Am fost surprinsă, a remarcat. 

— Surprinsă de ce? 

— Păi, surprinsă de tot. Surprinsă că ești aici. Surprinsă că-l 
știai pe Ted. Dar mai ales surprinsă că vrei bani de la mine. Pur 
și simplu nu e genul tău. Are vreo legătură cu tatăl tău? 


VP - 187 


— Ce vrei să spui? am întrebat-o. 

— A omorât pe cineva, nu? În Anglia. Trebuie să plătească 
niște despăgubiri legale. 

— Nu, banii sunt pentru mine. 

— Bine. Pentru mine nu contează, a spus. Ştii că nu pot să-ți 
dau bani imediat. Trebuie rezolvat cu succesiunea. Lucrurile 
astea durează mult. 

— Știu. Am vrut doar să mă întâlnesc cu tine în seara asta ca 
să o aflu de la tine direct. Pe urmă, lucrurile pot fi rezolvate prin 
Brad. 

— Pot să te întreb ceva? Te-ai culcat cu Ted? Cum s-a 
întâmplat? Cum v-aţi cunoscut voi doi? 

— Am călătorit în același avion. Știi, aflase totul despre tine. 
Ştia că îl înșeli cu Brad. Nu l-ai păcălit. 

În lumina neclară, am văzut-o pe Miranda ridicând din umeri. 
Era suficient de aproape ca să îi simt mirosul. Tutun. Cosmetice 
scumpe. 

— Și atunci, de ce nu m-ai denunţat pur și simplu, a spus 
Miranda, dacă ești așa de convinsă că sunt o persoană atât de 
îngrozitoare? 

— O s-o fac, Faith, dacă nu faci tot ce-ţi cer. 

— Asta are de fapt legătură cu Eric? a întrebat. 

Am auzit o ușă zăngănind undeva în casă, vântul de afară se 
înteţise. 

— Nu, am spus. Nu are. Asta are legătură doar cu tine. 

Miranda a fost prima care s-a întors. Brad ieșise din întuneric 
pentru a se băga între noi, în mână cu o cheie franceză lungă, 
care părea foarte grea. Trebuie să fi venit prin ușile de pe terasă 
și se mișcase atât de încet prin casă, încât pentru o clipă m-am 
întrebat dacă se descălțase cumva. În obscuritate, fața lui era 
contorsionată, falca i se mișca întruna, ca și cum ceva i se 
înţepenise în gâtlej. Se uita la mine. L-am văzut cum înalţă cheia 
grea deasupra capului și apoi începe să o coboare. 


25. 


MIRANDA 


VP - 188 


A fost nevoie de două ore și de o cafetieră plină cu cafea 
amestecată cu whisky, dar până la urmă Brad îmi spusese totul. 
Mi-a spus cum văzuse mașina șerifului în faţa casei lui mai 
devreme în acea după-amiază. Intrase în panică, trecuse pe 
lângă căsuțele lui fără să oprească și decisese să se ducă direct 
la cabana de pescuit a tatălui său din Lebanon. Aproape se 
hotărâse să rămână acolo peste noapte, dar pe urmă se gândise 
că asta ar părea ciudat, precum ceva ce ar face un tip vinovat. 
Se întorsese în Kennewick și, în loc să se ducă acasă, mersese 
direct la Cooley's, și acolo o găsise pe Lily Kintner așteptându-l 
în parcare. Stătuseră de vorbă în camioneta lui; ea îi spusese că 
știa totul despre crimă. Știa că Brad și cu mine aveam o 
aventură și că plănuiserăm să-l omorâm împreună pe Ted. Ştia 
că Brad venise cu mașina la Boston, spărsese mai întâi casa 
unui vecin ca să facă omorul să pară un jaf sfârșit prost, apoi 
bătuse la ușa lui Ted, ceruse să intre și îl împușcase. 

— De unde știa toate astea? l-am întrebat. 

— N-am întrebat, Miranda. Pur și simplu știa. Știa totul. 

Vocea lui Brad crescuse cu o octavă, iar mâna îi tremura în 
vreme ce sorbea din ceașca lui de cafea. 

— Șșș. O să fie totul bine. Sunt aici acum. 

— Știu. Voiam să te sun dis-de-dimineață, să-ţi spun despre 
toate astea. 

— lubitule, știu că voiai. Dar e foarte bine că am venit încoace 
în seara asta. Așa o să avem mai mult timp să ne gândim cum 
să procedăm cu ea. Ce vrea? 

Brad a ezitat. 

— Trebuie să-ţi spun că vrea bani. 

— Asta ce dracu’ înseamnă, că trebuie să-mi spui? 

— Taci și ascultă-mă. O să-ţi spun totul. Trebuie să-ţi spun că 
vrea bani de la tine, un milion pe an ca să-și ţină gura, și că vrea 
să vă întâlniți mâine-seară la casa de pe Micmac. Vrea să audă 
de la tine că ești de acord. 

— Mâine-seară? 

— Dap. La zece. Eu te duc acolo cu mașina și voi două vă 
întâlniți în casă, singure. 

— Dumnezeule! 

— Nu, Miranda, tu nu mă asculţi. Asta e doar ceea ce trebuie 
să-ți spun. Ea vrea să te omoare. Are de gând să te omoare. 
Asta mi-a spus. 


VP - 189 


— Cum? am întrebat. 

A fost prima întrebare care mi-a venit în minte. 

— Are un pistol cu electroșocuri, și pe urmă a spus că o să te 
sugrume. 

Brad și-a șters nasul cu dosul mâinii. 

— Nu înţeleg de ce ţi-a spus ţie toate chestiile astea. 

— Te urăște. A zis că te știe din colegiu și că ești un om rău. 

— Uau. Dumnezeule, am spus eu. 

— Pari încântată. 

— Zău? Nu, sunt șocată. 

Eram șocată, dar mai exista și un alt sentiment, pe care nu-l 
puteam defini. Era ca atunci când ești la liceu și afli că cel mai 
drăguţ băiat din clasă a vorbit despre tine cu prietenii lui. O 
iritasem pe Lily și nici măcar nu o știusem. 

— Cum crede ea că o să scape nepedepsită? Cum crede că o 
să scapi tu nepedepsit? Poliţia deja te bănuiește. A fost o 
nenorocită de martoră în Boston. Cineva te-a văzut, Brad, când 
intrai în casa mea. De-asta era șeriful la tine acasă în seara 
asta. O să fii interogat. 

— Ce tot spui? 

Stropi de salivă i-au sărit de pe buze, câţiva au ajuns pe faţa 
mea. 

— Liniștește-te, nu e nimic, am mințit eu. Ai un alibi, ţi-aduci 
aminte? Dar de-asta am venit până aici în primul rând. O să fii 
interogat de poliție. Nu știu când, dar o să se întâmple. Trebuie 
doar să-ţi aduci aminte tot ce am vorbit noi doi. Limitează-te la 
povestea noastră și totul o să fie bine. 

— Dar acum persoana asta știe. 

— Da, știu. Lasă-mă să mă gândesc puţin. Am tras adânc aer 
în piept de două ori, încercând să înţeleg pe deplin faptul că Lily 
știa totul, că Lily voia să mă omoare. Lily ţi-a spus cum l-a 
cunoscut pe Ted? l-am întrebat pe Brad. 

— Nu. Credeam că știi tu. Dar ea știa tot ce s-a întâmplat. 

— Cum crede că o să scape nepedepsită, cum o să scape 
după ce mă omoară? 

— A zis că o să-ţi ascundă trupul și mașina și că o să pară ca 
și cum ai fi plecat din oraș. A zis că e singura modalitate prin 
care eu n-o să fiu prins de poliţie. Eu ar trebui să te conduc la 
întâlnirea voastră mâine-seară, pe urmă ar trebui să o ajut să-ți 
pună trupul în mașină. S-a gândit la tot. 


VP - 190 


— Și ce? Tu i-ai spus că o să fii fericit să faci asta pentru ea? 

— Era să fac dracului un infarct, Miranda. Ştie totul. l-am zis 
că o să mă gândesc la asta. Ar trebui să o sun mâine de la 
Cooley's dacă e totul aranjat. Să las doar să sune de două ori, ca 
să-i apară apelantul. Normal, voiam să-ţi spun totul despre asta, 
dar i-am acceptat planul. Ce altceva puteam să fac? 

— Nu, ai făcut bine. Ai făcut ce trebuia. Sunt mândră de tine. 
Lasă-mă să mă gândesc puţin. 

Brad s-a tras de un perciune. 

— Știu ce trebuie să facem, a spus. Știu ce trebuie eu să fac. 

— Ce? 

— O s-o omor, Miranda. O să fie ușor. Ea o să vină pe ascuns 
aici ca să se întâlnească cu tine. Nimeni nu știe că e băgată în 
treaba asta. Ea mi-a spus-o. O să te duc la casă. Tu intri pe ușa 
din faţă și eu o să mă duc în spate și intru pe acolo. Tu o ţii de 
vorbă și eu o să mă furișez și o s-o lovesc cu ceva. Pot s-o îngrop 
în curte. 

— Ai face tu asta pentru mine, am spus eu. 

— L-am omorât pe bărbatu-tău pentru tine, Miranda. Te 
iubesc. Sigur că aș omori-o pe scârba asta. 

Era perfect logic. Îmi dădeam seama că asta era singura 
soluţie. Dacă Lily știa totul, atunci trebuia să moară. Dar ceva 
mă îngrijora. 

— N-o să se aștepte la asta? am spus, dând glas gândurilor 
mele. E atât de riscant pentru ea să vină aici să se întâlnească 
cu mine... 

— Nu vine să se întâlnească cu tine. Vine aici să te omoare. 
Ea mi-a spus-o. 

— Despre asta vorbesc. Cum ar putea fi așa de sigură că te-a 
putut convinge să faci asta pentru ea. De-abia v-aţi cunoscut. 
De-abia v-aţi cunoscut, nu? 

— Uite ce-i. A fost convingătoare. Mi-a spus că era singura 
soluție ca să scap - că tu aveai să îmi pui mie în cârcă totul, că 
atunci când o să vină poliţia, avea să fie cuvântul meu contra 
cuvântul tău și că nu avea să existe nicio dovadă că tu ai 
conspirat ca să-ţi omori soţul. Ai putea să spui că eram nebun, 
că am devenit obsedat de tine. Nimeni, în afară de mine, nu te- 
ar putea contrazice. 

Evident, acesta era planul meu dacă Brad ar fi fost arestat 
pentru omorârea soțului meu. Aveam să spun că făcusem o dată 


VP - 191 


sex, într-un moment de slăbiciune al meu, dar că niciodată nu 
vorbiserăm ceva despre omorârea lui Ted. Acum, dacă stau să 
mă gândesc, da, cred că i-am spus ceva lui Brad Daggett cum 
că mă duc în Florida pentru un weekend prelungit. Trebuie să se 
fi gândit... Trebuie să se fi gândit că îi spuneam asta pentru că 
voiam... O, Doamne. Ar putea să mă bănuiască, dar în niciun caz 
nu aveau cum să mă condamne pentru asta. 

— Și tu ai crezut toate porcăriile astea pe care ţi le-a spus? l- 
am întrebat pe Brad, cu o expresie de scârbă pe faţă. 

— Nu, n-am crezut-o. Pe tine te cred, dar i-am spus că o s-o 
ajut. M-am prefăcut că o cred. Am dat de bucluc, Miranda. Știe 
tot. 

— OK, OK. O să mă întâlnesc cu ea la casă și tu o s-o omori. O 
să iasă totul bine. Trebuie să o facem. 

Am mai vorbit puţin în acea noapte, dar Brad era beat și 
începea să bată câmpii și avea nevoie de somn. Asta e, plăteam 
prețul pentru că apelasem la un beţiv laş ca să mă ajute să-mi 
omor bărbatul. Înainte să plec, cu vreo oră înainte să se 
lumineze de ziuă, i-am spus că în ziua următoare ar trebui să 
dispară. Să facă o plimbare de-a lungul coastei și să nu 
răspundă la telefon. 

— Nu ești încă în starea potrivită pentru a fi luat la întrebări 
de poliţie, i-am spus. 

— Știu, a recunoscut. 

— O să iasă totul bine. S-ar putea să ne bănuiască poliţia, dar 
n-o să ne prindă. Am știut-o încă de la început. 

— Știu. 

— Dacă vrei să pleci, iubitule, ai putea s-o faci după mâine- 
seară. Din oraș. Din ţară. Să te duci în insule și o să vin și eu 
după tine când totul se termină. 

— O să știe că eu am fost. 

— O să știe, dar n-o să poată să te găsească. O să-ţi dau bani 
cu care să fugi și ne întâlnim mai târziu, o să aduc alţi bani. O să 
fii liber. 

— Și copiii mei? a spus el, cu vocea răgușită. 

Și-a ridicat capul mare și umflat spre mine și am văzut că 
ochii lui chiar erau umezi. Nu discutaserăm niciodată despre 
copiii lui. Nici măcar o singură dată. 

— Șșș, am spus eu. Hai să nu mai vorbim despre asta acum. 
Trebuie să te duci undeva și să dormi și putem discuta despre 


VP - 192 


asta mâine-seară. Nu uita: stai departe de casă și de telefon. 
Du-te undeva cu camioneta și dormi acolo, OK? Asta în caz că 
polițiștii apar dimineaţa devreme. Ne întâlnim în Portsmouth, în 
faţa restaurantului unde am fost cu tine și cu Ted cândva 
demult. OK? La nouă seara. 

Am ajuns înapoi în Boston când soarele începea să tivească 
marginea acoperișurilor cu o lumină rece și pală. Am intrat în 
casă, luând cu mine ziarul de marți, și am pus de cafea. In timp 
ce fierbea, am făcut un duș și m-am schimbat. Aveam să încerc 
să trag un pui de somn mai târziu, dar știam că acum nu eram 
în stare să dorm. Eram într-o situaţie de rahat. Poliţia nu 
înghiţise varianta cu spărgătorul și se apropia de Brad. lar acum, 
nebunia asta cu Lily. Nici măcar n-o puteam înţelege. 
Întotdeauna fusese ceva ciudat la Lily Kintner. Era tot timpul 
într-o pândă continuă. Mi-aduc aminte de asta. Când o 
cunoscusem, avea probabil optsprezece ani, dar părea mult mai 
mare. Calmă și sigură pe ea, și în mod clar diferită de toate 
fetele din primul an. 

Oare știuse că i-l furasem pe Eric în acea vară înainte ca el să 
moară? De fapt, nu i-l furasem, dar îl împărțeam amândouă fără 
consimțământul lui Lily. Oare aflase și de atunci mă urmărise, 
așteptând un prilej ca să mă omoare? Dacă Eric ar mai fi aici, m- 
am gândit... și brusc m-am întors la acel gând pe jumătate 
format. Oare ea îl omorâse pe Eric în Londra? Murise dintr-un 
șoc anafilactic, dar ar fi putut să fie ea cea care îi dăduse 
alunele, știind că nu-și putea lua medicamentele. Era o nebunie, 
dar chiar era posibil. Am încercat să-mi aduc aminte ce auzisem 
atunci. Toţi prietenii mei din New York vorbiseră despre asta. 
Era beat și se dusese să ia niște mâncare indiană și puiul era cu 
alune și el murise. Ceva de genul ăsta. Ceea ce-mi aminteam cu 
siguranţă era că Lily fusese acolo cu el, probabil îl privise cum 
moare. Îi ascunsese oare ea medicamentul? Acum părea foarte 
probabil să o fi făcut. 

Ziua a trecut, în fragmente lente. Mă tot gândeam și 
răzgândeam în privinţa a ceea ce aveam de făcut în acea seară. 
O voiam pe Lily moartă, dar ceea ce mă îngrijora era prezenţa 
mea la locul crimei. Avusesem atâta grijă până acum să mă 
asigur că nu o să fiu niciodată condamnată pentru moartea lui 
Ted, că nu avea să existe nicio dovadă care să mă lege de vreo 
crimă. Când mă gândeam la noaptea care mă aștepta, mă 


VP - 193 


simţeam ca și cum urma să intru singură într-o cursă. De fapt, 
chiar intram într-o cursă - asta mi-o spusese Brad -, dar, cu 
toate că știam ceea ce avea Lily în minte, mă simţeam 
neliniștită, nesigură pe mine pentru prima dată după mult timp. 
Dar mai știam, fără nicio urmă de îndoială, că dacă Lily știa 
cumva tot ceea ce spunea că știe, trebuia să fie eliminată. Cu 
Lily dispărută, aveam să pot respira ceva mai ușor. Și pe urmă 
puteam să mă concentrez asupra lui Brad. 

Telefonul era la încărcat, pe noptieră. M-am dus și m-am 
întins în pat, unde mi-am verificat apelurile pierdute și am 
ascultat mesajele vocale. Unul dintre mesaje era de la detectivul 
Kimball, care mă anunţa că legistul terminase cu trupul lui Ted 
și puteam să le spun celor de la pompele funebre că îl puteau 
ridica oricând voiau. Mă mai întreba dacă știam vreo modalitate 
de a lua legătura cu Brad Daggett. Când am auzit asta, m-am 
simţit ușurată; Brad făcea ceea ce îi spusesem eu să facă și 
dispăruse pentru o vreme. M-am gândit să sun la pompele 
funebre, dar am decis să nu o fac. În schimb, am trimis câteva 
SMS-uri unor prieteni, anunţându-i că sunt bine, doar că nu 
voiam să iau legătura cu nimeni. Am sunat-o pe mama și am 
vorbit puţin cu ea. l-am spus că eram copleșită de toate lucrurile 
mărunte legate de moartea unui soț. 

— Mie-mi spui, scumpo, a zis ea. Nici divorțul nu e o 
distracţie. Atâtea hârțoage. 

Am încercat să dorm, și am aţipit pentru o fracțiune de 
secundă, dar gândurile la Lily veneau peste mine întruna, în 
valuri. Am încercat să-mi aduc aminte cum arăta, și tot ce 
vedeam în faţa ochilor era silueta ei subțire, cu șolduri înguste, 
părul ei roșu strălucitor, liniștea ei neliniștitoare. Când încercam 
să-i revăd chipul, îl vedeam în mare, dar nu puteam reda nicio 
trăsătură specifică. Cum arăta nasul ei? Dar gura? De fiecare 
dată când aveam impresia că imaginea se contura în faţa mea, 
zbura imediat, asemenea unui fluture. Nu reușeam să-l prind în 
plasă. Mi-am dat seama că îmi rodeam vârful degetului mare și 
m-am forțat să mă opresc înainte de a-mi da sângele. Aveam pe 
mine pantaloni de yoga, și am început să mă masturbez prin ei, 
gândindu-mă la un bărbat fără chip, cineva bogat, în Italia, un 
vecin însurat care venea la vila mea de lângă lac ca să mi-o 
tragă. Iluzia a început să funcţioneze și mi-am tras în jos 
pantalonii până la jumătatea coapselor, dar înainte să am 


VP - 194 


orgasm, am început să mă gândesc la Ted, cum în prima noapte 
în casa asta, pe patul ăsta, împrăștiase petale de trandafiri și 
pregătise pentru mine un neglijeu scump, și cât de tare mă 
excitase asta. 

e 

Am parcat pe aleea din spatele restaurantului din Portsmouth 
unde stabilisem cu Brad să ne întâlnim. Se făcuse frig și îmi 
pusesem o haină lungă și o șapcă în care îmi băgasem părul. 
Unul din felinarele din fața restaurantului era stins și am stat 
sub el, uitându-mă după camioneta lui Brad. Era însă o noapte 
senină și tot mă simțeam expusă. Brad a apărut exact la ora 
stabilită și am urcat pe locul pasagerului, sperând că era destul 
de treaz. 

— Mai facem ce-am stabilit? am întrebat în vreme ce el punea 
mașina în mișcare. 

— Drace, da, a răspuns și mi-am dat seama, din felul sonor în 
care a spus-o, că era cel puţin ameţit, dar nu pulbere. 

— Spune-mi din nou ce urmează să facem. 

— Pe Micmac Road eu sting farurile și merg până la casă. Tu 
ieși din mașină și te duci la ușa de la intrare și descui cu cheia. 
Eu mă duc prin spate și intru pe ușa de la terasă. Pe urmă mă 
strecor până la voi și o lovesc în cap cu o cheie franceză. 

— De ce n-o împuști pur și simplu? 

— Nu mai am pistolul ăla. Doar știai asta. 

— Așa e. Am uitat. Și pe urmă? 

— Am lăsat niște folie de plastic în casă. Tu mă ajuţi să o 
înfășor în ea. O băgăm în camionetă și te duc înapoi la mașina 
ta. Pot să scap de cadavrul ei. 

— Mai spune-mi o dată de ce trebuie să fiu și eu acolo. 

Brad a întors încet capul spre mine. Ne îndreptam spre nord 
pe Route 1 și farurile unei mașini care venea din celălalt sens i- 
au luminat faţa. Pentru o clipă, am văzut în ochii lui o ură 
cumplită și am tresărit fără voie. 

— Pentru că ea vine acolo ca să se vadă cu tine. Dacă apar 
singur, cine știe ce se întâmplă. Și pentru că trebuie să participi 
și tu. Prima am făcut-o de unul singur, dar la asta am nevoie de 
tine. N-am de gând să o fac din nou doar eu. 

— OK, OK, am zis. 

Știam că ceea ce voia de fapt era ca eu să văd pe cineva cum 
moare. Nu uitasem privirea chinuită din ochii lui când îl văzusem 


VP - 195 


prima dată după ce îl împușcase pe Ted. Credea probabil că nu 
suportam să văd așa ceva, dar eram pregătită. Eram neliniștită 
că lucrurile puteau să nu meargă bine, dar nu eram neliniștită 
că aveam să o văd pe Lily Kintner cu capul strivit. 

Am ajuns mai devreme, așa că Brad s-a plimbat puţin pe 
străzile pustii din Kennewick. Mergând de-a lungul plajei, m-am 
uitat către ocean, la fâșia de apă care scânteia sub lumina 
argintie a lunii. Chiar îmi plăcea Kennewick, nu ca să stau tot 
timpul aici, dar ca un loc în care să fug de nebunia orașului. Dar 
după ce se rezolva cu succesiunea și toţi banii lui Ted aveau să 
fie doar pe numele meu, urma să vând casa de pe promontoriu. 
Existau alte locuri mai bune în care să locuiesc. M-am gândit la 
insulele din Mediterană. Mi-am imaginat palmieri și baruri pe 
plajă care nu semănau deloc cu Cooley's. Imi irosisem mult prea 
mult viaţa în Noua Anglie. 

Era aproape zece seara când Brad a stins farurile camionetei 
și a intrat din Micmac pe aleea de pietriș a casei mele. Mergea 
încet, cu camioneta legănându-se, căci drumul era mai plin de 
făgașe ca niciodată din cauza ploilor recente. Casa s-a ivit 
înaintea noastră, părând masivă, cu silueta ei întunecată care 
făcea peisajul din jur să pară mărunt, dar totodată mică și 
fragilă profilată pe întinderea vastă a oceanului. Brad a parcat 
lângă containerul de gunoi și a oprit motorul. Rafalele 
neîntrerupte de vânt se loveau de camionetă. 

— Probabil că e deja înăuntru, a spus Brad. Și ne privește. 

— Nu pierde timpul, da? am spus. După ce intru în casă, te 
pui și tu în mișcare. Nu vreau să trebuiască să mă lupt acolo 
înăuntru cu o scârbă psihopată. 

— O să mă grăbesc. Vreau să se termine cu asta. 

— OK, am spus. 

Chiar și în lumina slabă din interiorul camionetei, am văzut că 
Brad tremura ușor. Mi-am lipit o mână de obrazul lui neras și el 
a tresărit ca și cum l-ar fi mușcat un șarpe. 

— Dumnezeule, am spus. Ești nervos? 

— M-ai speriat. Nu văd nimic în mașina asta. Ar trebui să te 
duci. 

Am deschis ușa și Brad a acoperit cu mâna becul aprins al 
camionetei. 

— Ne vedem acolo, am spus și am închis ușa. 


VP - 196 


Motorul a ticăit și s-a oprit. Am scos cheile din buzunar și m- 
am îndreptat către treptele de piatră de la intrare. Luna era în 
spatele casei și, pe când mă apropiam, casa părea un perete 
negru dincolo de care nu se afla nimic. Am respirat adânc, 
surprinsă de cât de rece se făcuse aerul. Am dibuit cheile, am 
găsit-o pe cea potrivită și am descuiat ușa, deschizând-o spre 
înăuntru și apoi pășind în hol. Pentru o clipă, am avut o senzație 
ireală că doar trecusem prin faţada unei case și că mă aflam tot 
afară. M-am uitat în sus să văd stele, dar nu era nimic deasupra 
mea. 

— Aici, a spus o voce și Lily s-a materializat pentru o clipă 
într-un cerc de lumină, apoi a dispărut din nou. Intră, a spus. 
Ochii tăi se vor obişnui cu întunericul. 

Am lăsat ușa să se închidă în spatele meu. Tavanul înalt al 
holului de la intrare a început să prindă contur în lumina 
cenușie. 

Mi-am încercat vocea. 

— Ce dramatic, nu? am spus, și cuvintele au răsunat puternic 
în casă. 

— Ti-a spus Brad ce vreau? a întrebat Lily. 

M-am mișcat către voce, și una din mâini mi s-a dus instinctiv 
către buzunar. Adusesem o doză mică de spray paralizant, pe 
care o aveam uneori la mine în oraș. l-am spus lui Lily că eram 
surprinsă să aud că voia bani. Am întrebat-o dacă erau ca să-l 
ajute pe tatăl ei, sperând că ăsta era un subiect sensibil și că o 
s-o enerveze. 

— Ce vrei să spui? a întrebat și vocea i-a sunat calm, aproape 
nonșalant. 

— A omorât pe cineva, nu? În Anglia. Trebuie să plătească 
niște despăgubiri legale. 

— Nu, a răspuns, banii sunt pentru mine. 

l-am spus că nu puteam să-i dau banii imediat și ea a replicat 
că voia doar să se întâlnească cu mine în seara aceea, să audă 
de la mine că n-o să fie nicio problemă. Eram cam la un metru 
depărtare una de cealaltă și nu aveam de gând să mă apropii 
mai mult. Ochii mi se obișnuiseră cu întunericul, dar Lily 
rămăsese o pată neclară, lipsită de trăsături. Nu se mișcase de 
când intrasem, ca și cum ar fi prins rădăcini acolo. Dacă făcea 
un pas către mine, aveam de gând să o iau la fugă. Cunoșteam 


VP - 197 


fiecare centimetru pătrat din casa aia, și ăsta era un avantaj de 
care intenţionam să mă folosesc. 

— Te-ai culcat cu Ted? am întrebat-o. Brad trebuia să apară 
dintr-o clipă în alta și eram sincer curioasă să știu. Cum v-aţi 
cunoscut voi doi? 

— Am călătorit în același avion. Știi, aflase totul despre tine. 
Știa că îl înșeli cu Brad. Nu l-ai păcălit. 

— Și atunci, de ce nu m-ai denunțat pur și simplu? am spus. 
Dacă ești așa de convinsă că sunt o persoană atât de 
îngrozitoare. 

— O s-o fac, Faith, dacă nu faci tot ce-ţi cer. 

Era ciudat să-mi aud vechiul nume, și m-a dus cu gândul la 
colegiu, la camerele pline de fum de ţigară și la petrecerile cu 
multă băutură. Brusc, am revăzut chipul lui Lily, ochii ei verzi 
reci. 

— Asta are de fapt legătură cu Eric? am întrebat și am văzut o 
siluetă întunecată apropiindu-se de noi. 

Brad, care venea să o omoare pe Lily. Aproape că am vrut să-l 
mai întârzii puţin. Voiam să știu dacă Lily îl omorâse pe Eric în 
Londra, cu atâţia ani în urmă. Aveam nevoie să știu. 

— Nu, a spus Lily, și vocea i-a sunat amuzată. Nu are. Asta 
are legătură doar cu tine. 

Și apoi Brad era acolo, cu fața lui fantomatică, ridicându-și 
cheia franceză. Am privit, fascinată, apoi mi-am dat seama că 
ambele chipuri, al lui Brad și al lui Lily, se întorseseră către 
mine. Cheia a coborât și o durere ascuţită mi-a explodat în cap. 
Genunchii mi s-au înmuiat și dintr-odată eram pe podeaua rece, 
plină de rumeguș, cu o mână pe cap. Brad s-a aplecat peste 
mine. Mi-a apucat mâna și mi-a dat-o deoparte. Șapca îmi 
căzuse. O să mor, mi-am spus. Am auzit șuieratul cheii când 
Brad a învârtit-o a doua oară în aer. 


26. 


LILY 


Brad a coborât cheia în capul Mirandei. Ea a căzut întâi în 
genunchi și apoi s-a prăbușit pe podea și șapca i-a picat. A 
VP - 198 


ridicat o mână și a dus-o la cap, în locul unde primise lovitura. 
Pentru o clipă, m-am gândit că Brad n-o să fie în stare să 
termine ce începuse, dar el s-a lăsat în jos și a lovit-o de mai 
multe ori. Fără șapca ei care să atenueze loviturile, cheia a scos 
niște sunete seci puternice pe țeasta sa. Ultima dată când a 
lovit, am auzit un sunet strident de fărâmiţare, zgomotul pe 
care-l face cineva care își înfige pumnul într-un zid. L-am tras 
ușor deoparte atunci când a devenit clar că era moartă, când, 
chiar și în lumina neclară din interiorul casei, am putut vedea că 
partea laterală a capului ei era adâncită și că o baltă neagră de 
sânge se întinsese pe podea. 

— Lasă cheia aici lângă ea. Hai să ieșim puţin, i-am spus. 

Brad a făcut cum i-am spus, așezând cheia aproape cu 
delicateţe lângă trupul inert al Mirandei. L-am apucat de braţ, 
deasupra cotului, și l-am condus la ușa de la intrare și apoi am 
ieșit. Aerul de afară avea aceeași temperatură ca înăuntrul 
casei, dar era mai curat, plin de mirosul sărat al oceanului. Am 
lăsat ușa să se închidă în spatele nostru. 

— S-a terminat, i-am spus lui Brad. 

— Crezi că e moartă? a întrebat el. 

— Da, e moartă. S-a terminat. Ai făcut o treabă bună. A bănuit 
ceva? 

— Nu, i-am spus totul așa cum mi-ai spus s-o fac. Dar te-a 
văzut. 

— Cum adică m-a văzut? am întrebat eu. 

— Aseară. După ce ai plecat de la mine, era acolo. Venise să 
stea de vorbă cu mine și te-a văzut acolo. Te-a recunoscut. 

Brad își luase ţigările din buzunarul jachetei și încerca fără 
succes să scoată una din pachet. 

— Hai să stăm puţin în mașină și să fumăm o ţigară, am spus. 
Pe urmă ne putem ocupa de cadavru. 

Am intrat în camioneta lui Brad. Îmi scosesem rucsacul și îl 
pusesem în poală. 

— Ţi-e frig? m-a întrebat Brad. Pot să dau drumul la căldură. 

— Nu, mi-e bine. Dar o să beau ceva. Am deschis fermoarul la 
rucsac și am scos sticluța cu lichior de caise. Te superi? Sunt 
cam agitată. 

— Nu zău, chiar așa, a zis Brad și a scos un hohot de râs 
lătrat, nefiresc. 

Am dus sticla la gură, dar nu am băut din ea. 


VP - 199 


— Vrei și tu? l-am întrebat. E lichior de caise. E bun. 

A luat sticla din mâna mea și a tras o înghiţitură zdravănă, 
apoi mi-a dat-o înapoi. 

— Mai ia, l-am îndemnat. Eu am băut destul în seara asta. 

— Dacă nu putem bea în noaptea asta, atunci nu știu..., a 
spus și a ridicat sticla. 

L-am auzit cum înghite de două ori. Băuse suficient. 
Sperasem ca aroma de caise să mascheze ceea ce se afla în 
lichior, și așa se întâmplase. Nu știam cât avea să mai dureze 
până își făcea efectul, dar voiam să aud mai multe despre vizita 
Mirandei la Brad în seara precedentă. 

— Spune-mi despre aseară, am zis. Pe urmă o să ne ocupăm 
de cadavru. 

Brad și-a aprins ţigara cu bricheta și a suflat un fir de fum 
albastru pe parbriz. 

— M-a speriat al dracului de tare, asta a făcut. Tu ai plecat și 
peste vreo cinci minute a apărut ea. La început, am crezut că te- 
ai întors tu. 

— De ce-a venit? 

— A venit pentru că nu voia să mă sune la telefon. A zis că 
poliţia are un soi de martoră și că o să mă ia la întrebări și 
trebuia să-mi păstrez cumpătul. N-am vorbit prea mult despre 
asta, fiindcă era așa nervoasă că te-a văzut. 

— Și tu i-ai spus despre ce am vorbit? 

— Da. l-am zis exact ce-am plănuit. Am zis că tu ai încercat să 
mă convingi să te ajut să o omori, și că eu ți-am zis că o să mă 
mai gândesc la asta, dar că m-am gândit că ar trebui să te 
păcălim. l-am zis că sunt dispus să te omor pentru ea. A înghițit- 
O. 

Cu o seară în urmă, când îl abordasem pe Brad în parcarea de 
la Cooley's, planul meu fusese pur și simplu să îl conving pe 
Brad să o aducă pe Miranda la casa de pe Micmac Road. Asta 
era primul pas. Odată ce eram singură cu Miranda, ştiam că o 
puteam omori, folosindu-mi mai întâi pistolul cu electroșocuri, 
apoi fie o sufocam cu o pungă de plastic, fie foloseam cuțitul. 
Dar, când am început să vorbesc cu Brad în faţa barului, mi-am 
dat seama că era un om în pragul clacării. În lumina slabă din 
cabina camionetei, i-am văzut privirea chinuită și speriată. Mi-a 
amintit de un animal cu piciorul prins într-o capcană, aproape 
mort de foame și disperat. Am schimbat imediat planul și i-am 


VP - 200 


spus că o cunoșteam pe Miranda din colegiu, și știam ce făcuse 
și că încă de la început îi înscenase totul. 

— O să te toarne, Brad. Știi asta, nu? i-am spus. 

— Nu știu, a spus. 

— Brad, nu te întreb asta, ţi-o spun. Miranda este o persoană 
rea. Există vreo dovadă că Miranda are legătură cu omorârea lui 
Ted? Asta în afară de cuvântul tău. Tot ce are de făcut e să 
spună că ai făcut-o de bunăvoie, că nu te-a silit nimeni s-o faci. 
N-o să poţi dovedi că nu e așa. O să fii închis pentru tot restul 
vieţii tale, iar Miranda o să scape nepedepsită. Ai fost folosit. 

— O, Doamne, a spus și s-a șters la un ochi cu una din mâinile 
lui mari. 

Fusese foarte ușor să-l câștig de partea mea. Era limpede că 
nu fusese păcălit cu totul de Miranda. Departe de asta. l-am 
spus că ar trebui să mergem la el acasă și să discutăm ce 
opţiuni aveam. L-am urmat în mașina mea către căsuţa în care 
locuia. Ted mi-o descrisese, îmi spusese cât de goală și 
deprimantă era, și avusese dreptate. Mobila era solidă, dar 
banală. Pe măsuța de cafea erau reviste răsfirate, și toată casa 
mirosea a produse de curățat. M-am întrebat dacă era și mai 
curată decât atunci când o văzuse Ted - m-am întrebat dacă 
Brad, în deprimarea lui, nu devenise obsedat de curăţenia casei. 
Ne-am așezat pe canapea. Eu îi refuzasem oferta de bere, dar 
Brad își luase un Heineken din micuța chicinetă care se 
deschidea din living. A golit jumătate de sticlă din prima 
înghiţitură. 

— Eşti îndrăgostit de ea? l-am întrebat. 

— Așa credeam, a spus. De fapt, nu știu. Ai văzut-o. O să fie al 
dracului de bogată. 

— Da, o să fie bogată, dar nu are de gând să împartă nimic cu 
tine. Crede-mă. Așa acţionează ea. li convinge pe bărbaţi să 
facă tot ce vrea ea și pe urmă îi elimină. Te-a convins să-l omori 
pe bărbatu-său pentru ea, și te-a convins să o faci când ea era 
la o mie cinci sute de kilometri depărtare. 

El a încuviinţat din cap, cu fața căzută. 

— Asta-i cea mai rea parte, am continuat. Te-a transformat 
într-un criminal, și asta e ceva ce nu mai poţi schimba. Dar nu ai 
fost tu de vină, Brad. Miranda a fost. Ea te-a manipulat. N-ai 
avut nicio șansă. 


VP - 201 


Am văzut cum lacrimile au început să curgă în două șiroaie 
din ochii lui Brad, alunecându-i pe fața ca pielea tăbăcită. li 
spusesem ceea ce voia să audă: îi spusesem că nu era 
responsabil pentru omorârea lui Ted Severson și că Miranda era. 
II absolvisem de vină. Când s-a oprit din plâns, i-am cerut să-mi 
dea o bere. Nu aveam de gând să o beau, dar voiam să-i dau 
ceva de făcut și voiam să simtă că acum eram de partea lui. S-a 
întors cu două sticle, s-a așezat și le-a scos capacele cu un 
deschizător prins de inelul lui de chei. 

— Ce să fac? m-a întrebat. Să mă duc pur și simplu la poliţie și 
să mărturisesc? Să le spun tot ce s-a întâmplat? 

— Asta n-o să te ajute. Tot tu ești cel care l-a omorât pe Ted. 
Ea nu era prin apropiere când s-a întâmplat și o să spună că nu 
are nicio legătură cu asta. 

— Și atunci ce să fac? 

Și-a băut berea, din care i s-a scurs puţin pe bărbie. 

După cum se uita la mine, aș fi putut să-i spun să-și rupă 
singur degetele și ar fi făcut-o. Așa că am mers la noroc și i-am 
ZIS: 

— Trebuie să mă ajuţi să scap de Miranda. E ceea ce merită și 
e singurul lucru care o să te salveze. Poţi să mă ajuţi să fac 
asta? 

— Cum adică să scapi de ea? 

— Am de gând să o omor, Brad. 

— OK. 

Așa că i-am spus tot planul. l-am spus să-i zică Mirandei că 
voiam să mă întâlnesc cu ea, că știam totul despre omor și că 
voiam bani. Urma să ne întâlnim în casa pe care Seversonii o 
construiseră, cândva în seara următoare, după ce se întuneca. 

— O să fie suspicioasă, a remarcat Brad. 

— OK, am răspuns. Ai dreptate. Atunci, în loc să-i spui că am 
de gând să o șantajez, spune-i că-i o cursă, că ţi-am spus să-i 
zici că e vorba de șantaj, dar că am de gând să o omor, că 
aștept momentul ăsta din colegiu. O să vină. Știu că o să vină. 
Pe urmă o să scap de ea și tu o să mă poţi ajuta să-i îngrop 
cadavrul. Dacă e descoperit cumva, o să am grijă să ai un alibi 
solid. O să spun că tu și cu mine ne-am cunoscut aici în 
Kennewick și că ne-am combinat și tu ai venit la mine acasă în 
Massachusetts. O să fii bine, îţi promit. 

— Şi banii? 


VP - 202 


— N-o să vezi niciodată banii ăia, Brad. Niciodată. O să ajungi 
la închisoare și eu îţi ofer o soluţie să scapi. Dacă Miranda 
dispare, atunci și tu ești în siguranţă. 

A încuviinţat repede din cap, ca și cum tocmai fusese mustrat. 

— Cum vrei s-o omori? m-a întrebat. 

— O să mă ocup eu de asta, am răspuns. 

— AȘ putea s-o fac eu, a spus Brad și în ochii lui apăruse ceva 
nou. 

Nu mai era frică, ci ură, plus poate puţină nebunie. M-am 
întrebat dacă pusese geană pe geană de când îl omorâse pe 
Ted. 

— Ce vrei să spui? l-am întrebat. 

— AȘ putea să o trimit în casă și pe urmă aș putea să vin prin 
ușa din spate de la terasă și să mă furișez până la ea. Am cheia 
asta franceză mare. Aș putea să o lovesc în cap cu ea. Așa n-ar 
trebui să o faci tu. Nu vrei să știi cum e. 

Era perfect. Asta rezolva cea mai mare problemă a mea, că, 
dacă eu eram cea care o omora pe Miranda, în mod inevitabil 
avea să existe un soi de examen medico-legal care va dovedi că 
o femeie de 1,73 metri dăduse lovitura mortală și nu un bărbat 
de 1,88 metri. 

— Nu va trebui să o ataci pe furiș, am spus. 

— Cum adică? 

— Spune-i că ai de gând să mă omori pentru că știu totul. 
Spune-i Mirandei că o să te apropii de mine pe furiș ṣi o să mă 
lovești cu cheia. Apoi, chiar dacă te aude intrând în casă, o să 
creadă că vii pentru mine. Nici măcar n-o să știe ce o așteaptă. 

— OK, a spus și a încuviinţat din cap. 

— Eşti sigur că vrei să o faci? 

Mi-a spus că era și l-am crezut. Am mai vorbit, trecând în 
revistă fiecare detaliu al planului. L-am liniștit de mai multe ori 
că totul avea să fie OK. Când am plecat de la el, eram convinsă 
că avea să facă totul așa cum mi-a spus că o să facă. 

Și o făcuse. 

Stând în întuneric cu Miranda, mă întrebasem dacă fusesem 
proastă și Brad avea să mă omoare pe mine în locul Mirandei. 
Dar în ultimul moment, când Brad a ridicat cheia aia imensă, am 
știut. Am știut că eu câștigasem, că Miranda, la fel ca alții 
înaintea ei, avea să moară, iar eu aveam să trăiesc. 


VP - 203 


Cu ferestrele camionetei ridicate și cu Brad fumând, cabina s- 
a umplut de un fum înţepător. 

— Deci voia să mă omoare? l-am întrebat pe Brad, simțind 
nevoia să știu. 

— Dap. Așa cum ai spus tu că voia. Și totuși a fost surprinsă... 
a zis că voi două nu aţi fost chiar atât de apropiate în colegiu. 
Brad și-a frecat buzele cu degetele lui ca niște spatule și m-a 
întrebat: Cum de știai totul? Cum de știai atât de multe despre 
ce i s-a întâmplat lui Ted? Nu te-am întrebat aseară. 

— L-am cunoscut pe Ted Severson în avion, venind de la 
Londra. Mi-a spus că soţia lui îl înșela cu constructorul casei lor. 
V-a privit cu binoclul de pe cărarea de-a lungul promontoriului. 
Pe urmă am continuat să ne întâlnim. A decis că voia să o 
omoare pe Miranda. Și pe tine. l-am spus că o să-l ajut. 

Brad a tras adânc din ţigară, dar ajunsese deja la filtru. A 
crăpat fereastra și a aruncat mucul afară. L-am auzit fâsâind 
când a aterizat într-o baltă. 

— Mă păcălești, a spus Brad, rotindu-și capul în direcţia mea. 

Hidratul de cloral își făcea deja efectul. Brad începea să 
vorbească neclar și ochii i se închideau. 

— Nu, aș fi vrut eu să te păcălesc. Ted plănuia să o omoare pe 
Miranda și ea plănuia să îl omoare pe Ted, dar a apucat să o 
facă ea prima. Mă rog, tu ai făcut-o primul. Dar acum s-a 
terminat totul. 

— S-a terminat, a spus el. S-a terminat. 

Vorbea foarte neclar și de-abia înţelegeam ce spune. Capul îi 
era lăsat într-o parte și îmi amintea de un boxer care încerca să 
rămână treaz în ring, fără să-și dea seama că deja fusese făcut 
knockout. A început să se aplece puţin spre mine și eu m-am 
tras înapoi pe scaunul meu, iar pungile din picioarele mele au 
foșnit pe podeaua camionetei. 

— De ce ai... de ce ai pungi în picioare? 

Cuvintele lui erau acum aproape o pastă de sunete și n-aș fi 
înțeles niciodată ce spunea, dar am văzut la ce se uita. A căzut 
în față, alunecând într-o parte, astfel că umărul lui drept a 
aterizat cu putere pe coapsa mea. Mi-am înfipt pumnii în jacheta 
lui din denim și am reușit să-l așez drept în scaunul lui. Capul i-a 
căzut pe spate, gura i s-a deschis. Am deschis ușa din dreptul 
meu și am ieșit din camionetă, închizând-o repede pentru ca 
lumina să nu stea aprinsă prea mult în cabină. M-am uitat în sus. 


VP - 204 


Cerul nopţii era plin de grămăjoare de stele, mai strălucitoare 
acum decât când am parcat mașina. Oceanul clipocea nevăzut. 
Mi-am îngăduit zece secunde în care să stau pur și simplu acolo, 
apoi am trecut la treabă. 

Adusesem mai multe pungi și aveam briceagul, dar, înainte să 
le folosesc, m-am săltat pe platforma camionetei ca să mă uit în 
cutia de scule, legată cu un cablu elastic de partea din spate a 
cabinei. Capacul de metal ruginit nu era încuiat și mi-am folosit 
lanterna ca să văd ce avea înăuntru. Erau acolo toate uneltele la 
care mă așteptasem - ciocane, ferăstraie de mână, un levier de 
schimbat cauciucul, o cutie de plastic în care se afla un burghiu 
-, dar ceea ce mi-a atras atenţia a fost un umeraș de sârmă, 
care fusese desfăcut și refăcut ca un cârlig lung, cu care să se 
forțeze broaștele atunci când cheile rămâneau pe dinăuntru. L- 
am luat și l-am îndreptat. Avea să fie perfect; nu voiam să existe 
sânge în camionetă. 

M-am strecurat la loc pe scaunul pasagerului și am închis ușa 
în urma mea. Am coborât fereastra din dreapta; încă se mai 
simțea mirosul ultimei ţigări fumate de Brad, plus încă ceva... 
izul de chimicale al alcoolului distilat care venea din răsuflarea 
lui Brad. Poate și din trupul lui. Începuse să sforăie - hârâieli 
nazale sonore la fiecare expirare. L-am apucat de umăr și l-am 
scuturat cât de tare am putut, dar nu a dat vreun semn că s-ar 
trezi din somnul lui adânc. M-am întrebat dacă nu cumva 
combinaţia de alcool - oare cât băuse azi? - și hidrat de cloral 
avea să-l omoare în cele din urmă, dar nu puteam să risc să nu 
se întâmple asta. 

M-am așezat în genunchi pe scaunul pasagerului. Am împins 
departe de mine capul lui Brad, care a căzut cu obrazul pe 
fereastra de pe partea șoferului. Era încă dat pe spate și 
rămăsese un spaţiu între gâtul lui gros și tetiera scaunului. Am 
trecut pe acolo sârma umerașului și i-am unit și răsucit capetele, 
strângând-o în jurul gâtului său. Am scos briceagul Leatherman 
din rucsac și am tăiat excesul de sârmă din umeraș, astfel încât 
partea cu capetele răsucite împreună avea doar vreo trei 
centimetri. 

Am apucat capetele cu vârful cleștelui din briceag și am 
răsucit, strângând sârma până când am știut că Brad era mort. 


VP - 205 


PARTEA A TREIA 


ASCUNDE CADAVRELE BINE 


27. 


KIMBALL 


Nu puteam să dorm. 

Asta nu era nimic nou pentru mine, mai ales când lucram la 
un caz. M-am uitat la ceasul de pe noptieră. Trecuse cu puţin de 
trei dimineaţa. Motanul Pyewacket dormea pe hainele mele, 
aruncate pe podea. Părea să-i fie frig, căci stătea încolăcit ca o 
larvă păroasă de molie care se preface moartă. Probabil se 
întreba de ce fâșiile alea de metal aflate de-a lungul podelei 
apartamentului său nu începuseră să scoată zgomotele lor 
bolborosite și să se încălzească. Sfârșitul de octombrie devenise 
rece, dar mie îmi plăcea să mai aștept până în noiembrie, cel 
puţin, înainte de a porni căldura. 

M-am gândit să mă dau jos din pat și să mă duc să văd ce era 
pe canalul Turner Classic Movies, dar știam că dacă făceam 
asta, n-o să mă mai întorc să dorm. Trebuia să fiu măcar puţin 
isteț a doua zi. Ted Severson fusese omorât vineri seară și acum 
era miercurea următoare. Trecuse aproape o întreagă 
săptămână. Aveam un suspect foarte bun - tipul ăsta Brad 
Daggett -, dar își luase tălpășiţa și nimeni nu-l putea găsi. 
Petrecusem ziua în Maine, în compania poliţiei din Kennewick, 
care se dovedise de ajutor, supraveghind casa lui Daggett, 
verificând toate indiciile legate de posibile locuri în care s-ar fi 
putut afla. Cu siguranţă, el era omul nostru. După ce Miranda 
Severson a identificat portretul nostru robot ca fiind probabil 
Brad Daggett, am căutat să văd dacă are cazier și într-adevăr 
avea. Daggett fusese arestat de două ori, cu cinci ani în urmă ca 
suspect de violenţă domestică, și cu doi ani în urmă pentru 
conducere sub influenţa alcoolului. Îl sunasem la numărul pe 


VP - 206 


care mi-l dăduse Miranda, dar nu a răspuns. Pe urmă am sunat 
la poliţia locală și i-am rugat să treacă pe la Brad Daggett și să 
vadă dacă era acasă, poate să-i pună câteva întrebări de 
început, să afle dacă avea vreo informaţie legată de moartea lui 
Ted Severson. Au făcut cum i-am rugat, dar nu era acasă. Le-am 
spus că treaba putea să aștepte până a doua zi, că de dimineaţă 
o să discut cu martora principală și atunci o să știm mai multe. 
Am scos la imprimantă cea mai recentă fotografie a lui Daggett 
și m-am dus cu ea la Rachel Price, în apartamentul ei din 
Somerville, în dimineața următoare. Când s-a uitat la poză, a 
topăit puţin pe vârful picioarelor și a spus: 

— O, el e. Fără îndoială, e el. 

— Asta e bărbatul pe care l-aţi văzut intrând în casă la ora 
șase în seara zilei de vineri? 

— Da, el e. Sunt sigură. 

Asta fusese marţi dimineaţă. Îl sunasem pe șerif, apoi mă 
dusesem acolo. Daggett tot nu era de găsit. Nici la cele două 
șantiere pe care le conducea, și nici la el acasă, o căsuță dintr- 
un șir de închiriat pe care le deținea de-a lungul zonei 
Kennewick Beach. Zugrăvite în alb, cu ornamente verzi. Mă 
duceau cu gândul la vacanţele din copilăria mea la Wells Beach, 
puțin mai la nord. Când a fost limpede că nu era acasă și nu 
avea să se întoarcă prea curând, am încercat cheia pe care o 
găsisem ascunsă în sertarul din dormitorul lui Ted Severson. Se 
potrivea în ușa casei lui Brad. De ce avea Ted o cheie de la casa 
constructorului său? Aveau e; doi o legătură amoroasă? M-am 
uitat în căsuţa mică și imaculată, dar pentru moment nu am 
intrat. Un judecător local ne-a dat un mandat de percheziţie 
după pauza lui de prânz și am cercetat casă, dar nu am găsit 
nimic. 

Toată ziua m-am boscorodit singur pentru că nu acţionasem 
mai repede după ce Miranda mi-a dat numele lui Brad Daggett. 
Ar fi trebuit să-i arăt imediat lui Rachel Price fotografia lui, dar 
identificarea șovăitoare a Mirandei nu mă făcuse să sper prea 
multe. Bineînţeles, acum părea foarte clar că Miranda îl 
identificase pe Brad doar pentru că își dăduse seama că trebuia 
s-o facă, și se acoperea pe sine. Și ea trebuie să fi fost cea care 
îl anunţase pe Brad să stea departe de casă și să-și închidă 
telefonul. Era cea mai veche poveste din lume. Nevasta îl 
pusese pe amant să-i omoare bărbatul. Ceea ce mă deruta era 


VP - 207 


cheia aceea ascunsă în sertarul lui Ted, cheia de la casa lui Brad 
din Maine. Să fi fost cheia Mirandei, pe care ea o ascunsese în 
sertarul soțului ei? Mă gândeam că era posibil. 

După-amiaza devreme, lansasem o alertă generală către 
toate secţiile de poliție din zonă, punându-l sub urmărire pe 
Brad și mașina lui. Fosta lui soţie fusese interogată, plus câțiva 
angajaţi și colegi de muncă. Nimeni nu-l mai văzuse din ziua 
precedentă, de la prânz, când cumpărase un sandviș mare cu 
chiftea la o pizzerie din York unde se ducea adeseori. Dispăruse. 

Am plecat din Maine după-amiază târziu, luând-o pe l-95 
înapoi spre Boston. Pe drum am primit un telefon entuziasmat 
de la Billy Elkins, polițistul pe care îl însărcinasem să o verifice 
pe Lily Kintner, femeia pe care Miranda a spus că o știa în 
Winslow, Massachusetts. Billy descoperise o mulţime de lucruri. 
Lily Kintner lucra la colegiul Winslow, în cadrul bibliotecii, se 
pare că sub numele de Lily Hayward. Dar deţinea o casă pe 
Poplar Road în Winslow sub numele ei real. Și, lucrul cel mai 
important, Ted și Lily călătoriseră în același avion de la Londra 
pe 20 septembrie. Mi-am agitat, încântat, pumnul în aer, apoi 
mi-am notat adresa ei. 

Când i-am cerut lui Billy să verifice listele de pasageri 
mersesem doar pe intuiţie, dar una bazată pe oarecare 
informaţii, și nu-mi venea să cred că asta dăduse rezultate. De 
îndată ce Miranda o identificase pe Lily Kintner ca fiind singura 
persoană pe care o știa în Winslow, mă întrebasem dacă Lily 
Kintner nu era cumva acea Lily Kintner care era fiica lui David 
Kintner, de departe romancierul meu preferat în viaţă. Nu știam 
prea multe despre fiica lui Kintner, doar că numele ei era Lily și 
se născuse în America în vremea când David locuise în 
Connecticut, căsătorit cu o artistă americană pe nume Sharon 
Henderson. Colegiul Mather era în Connecticut și, dacă Lily era 
de vârsta Mirandei, atunci avea vârsta potrivită ca să fie fiica lui 
Kintner. 

Chestia cu David Kintner era că faima lui nu se datora doar 
faptului că era romancier; devenise faimos pentru că își 
omorâse din întâmplare cea de-a doua soție într-un accident de 
mașină în Anglia, când urcase beat la volan. In Anglia, asta 
fusese o știre de prima pagină, dar nu și în America. Am urmărit 
cazul pentru că eram un fan al cărţilor lui. Fusese închis și 
eliberat de curând, cu mai puţin de o lună în urmă. Ar fi fost 


VP - 208 


foarte normal ca fiica lui americană să călătorească până la 
Londra ca să-l vadă. Aflasem de la Miranda Severson că Ted 
fusese de curând la Londra cu treburi, așa că mi-a trecut prin 
cap că poate Ted și această Lily Kintner s-au cunoscut în avion. 
L-am pus pe Billy să-și încerce norocul și să verifice listele de 
pasageri, și a avut noroc. După o zi pierdută inutil în încercarea 
de a da de Brad Daggett, era un sentiment plăcut să știu că 
ceva din toată munca asta de detectiv chiar avusese rezultate. 
Lily trebuia să fie motivul pentru care el se dusese la Winslow în 
acea zi, chiar dacă probabil nu avea nicio legătură cu moartea 
lui. 

Când am ajuns la ramificaţia 1-95/1-93, în loc să intru pe l-93 
ca să mă îndrept spre Boston, am rămas pe l-95 și am făcut un 
ocol către vest înspre Winslow. Nu mă aşteptam să obţin prea 
multe din discuţia cu Lily Kintner, dar trebuia să verific. 

Era acasă, și s-a dovedit că într-adevăr era fiica lui David 
Kintner, așa cum bănuiam. Locuia într-o casă plină de cărti, 
lângă un iaz, cu doar câteva alte case pe malul lui acoperit cu 
frunze. A venit la ușă, ușor ciufulită, și a avut nevoie de câteva 
clipe ca să-și concentreze privirea pe faţa mea. M-am gândit că 
o trezisem din somn. M-a invitat înăuntru. Am întrebat-o despre 
Ted Severson și mi-a spus că-l știa, dar numai din articolele de 
ziar despre moartea lui și pentru că fusese căsătorit cu o fată pe 
care o cunoscuse la colegiu. Mi-a oferit cafea și am acceptat. In 
timp ce o pregătea, m-am uitat în biblioteca ei și am găsit un șir 
de romane ale lui David Kintner. Mi-am trecut un deget peste 
cotorul lor și mi-am adus aminte de fotografiile pe care le-am 
văzut cu el. Înalt și costeliv, cu o coamă de păr alb. Faţă de 
alcoolic - pământie și suptă. Lily s-a întors cu cafeaua, cu părul 
dat pe după urechi, cu ochii somnoroși acum vioi și atenţi. l-am 
spus că știam cărţile tatălui ei și nu a părut impresionată, ca și 
cum ar fi auzit mult prea mult despre geniul tatălui ei. l-am spus 
că știam despre situaţia din Anglia și asta m-a ajutat să aduc 
vorba despre călătoria cu avionul în care fusese cu Ted 
Severson. Ceva s-a aprins în ochii ei verzi luminoși și mi-a spus 
că, într-adevăr, cunoscuse un bărbat în avion și că i se păruse 
cunoscut și că probabil el fusese. Vorbiseră mult, și era posibil 
ca ea să-i fi spus cine era și unde locuia. Am găsit o imagine a 
lui pe internet și ea mi-a confirmat că cel cu care vorbise era 


VP - 209 


Ted Severson, dar a afirmat că habar nu avea de ce venise el în 
Winslow. 

Am crezut o parte din ce mi-a spus. Am crezut că nu știuse că 
Ted Severson venise în orașul ei ca să o caute și am crezut că a 
fost surprinsă când am apărut la ușa ei, dar nu am crezut că nu- 
și dăduse seama că bărbatul din avion era soţul unei prietene 
de-a ei. N-avea nicio noimă. Dar de ce m-ar minţi despre așa 
ceva? 

La plecare, când am ajuns lângă ușă, am băgat mâna în 
buzunar și degetele mele au atins cheia care acum știam că era 
de la casa lui Brad Daggett din Maine. Chiar și așa, am întrebat- 
o pe Lily dacă o deranja să o încerc în ușa ei. Voiam doar să-i 
văd reacția. A părut nedumerită, dar nu îngrijorată. Am plecat, 
neștiind prea bine ce să cred. Dar acum știam de ce Ted 
Severson se dusese la Winslow în acea zi. O cunoscuse pe Lily 
Kintner într-un avion și se îndrăgostise de ea. Asta era sigur. Íl 
înţelegeam. De fapt, mă gândeam la Lily Kintner aproape 
întruna de când o cunoscusem cu o zi în urmă. Era frumoasă, 
asta îmi aminteam, dar îmi era greu să-i recompun în minte 
trăsăturile feţei. li vedeam părul roșu lung, și ochii verzi, atât de 
asemănători cu ai unei pisici, dar chipul ei apărea și dispărea din 
mintea mea. Insă, mai mult decât prezenţa ei fizică, fusesem 
cucerit de stăpânirea ei de sine aproape nepământeană și de 
felul în care locuia în căsuţa ei cu pereţii căptușiţi de cărți în 
mijlocul pădurilor din Winslow. Oare se simţea singură, locuind 
acolo doar ea? Sau era unul dintre acele cazuri rare, un om care 
nu are nevoie de alți oameni în viața sa? Era ceva ce aveam de 
gând să aflu. 

Sora mea mai mică, Emily, care mă cunoaște mai bine ca 
oricine din lumea asta, mi-a spus de curând că problema mea în 
ceea ce privește relaţiile e că mă îndrăgostesc de fiecare femeie 
de care mă simt atras. 

— Nu așa fac cei mai mulţi bărbaţi? am întrebat eu. 

— Nu, mi-a răspuns ea. Cei mai mulţi bărbaţi doar vor să se 
culce cu toate femeile de care sunt atrași. Să se îndrăgostească 
e ultimul lucru pe care îl doresc. Zici că ești detectiv și nu știi 
asta? 

— Crede-mă, și eu vreau să mă culc cu femeile astea. 

— Dap, dar pe urmă te îndrăgostești de ele, și ele fie îţi frâng 
inima, fie... 


VP - 210 


— Nu putem să vorbim acum despre viaţa ta amoroasă? am 
întrerupt-o eu. 

Asta era metoda mea de a o face pe Emily să schimbe 
subiectul când îmi analiza poveștile de dragoste ratate. 

Pyewacket s-a mișcat, ceea ce însemna că era 5 dimineața. A 
sărit pe patul meu, pregătit să respire pe pleoapele mele ca să 
mă trezească, dar eu mi-am scos picioarele de sub așternuturi și 
le-am coborât din pat înainte să apuce el să o facă. l-am dat 
drumul din apartament pe ușa laterală, care se deschidea spre 
scara de incendiu. A ţâșnit afară, pășind agil pe treptele de 
metal, îndreptându-se către curticica de jos, unde era treaba lui 
să apere regatul nostru de frunzele care cădeau și de veverițele 
șmechere. 

M-am băgat la loc în pat, acum sigur că nu mai aveam nicio 
șansă să mai adorm. Deasupra teancului de cărţi de lângă pat, 
tineam un carneţel cu spirală și un pix. Trebuia să fie un carnet 
în care să-mi notez ideile, gândurile pe care le aveam târziu în 
noapte în legătură cu cazurile la care lucram, dar și versuri. Incă 
mă mai consideram poet (ceva ce nimeni din poliţie nu știa), 
chiar dacă în ultimul timp îmi pierdusem abilitatea de a scrie 
orice altceva în afară de limerick-uri*. Îmi spuneam că măcar 
compuneam ceva și că asta poate avea să mă ajute să mă 
gândesc mai bine la cazurile mele. Cu o zi în urmă le scrisesem 
pe astea două: 


A fost odată un sot pe nume 

Ted care-a murit împușcat de-un biped. 

E clar c-avea punga groasă 

și-o nevastă ticăloasă, 

așa că nu-i de mirare că zace mort pe-un pled. 


A fost odată Miranda, o fată rea 

pe care nimeni nu o-nghițea. 

Dar dincolo de caracterul agasant, 

avea un fund apetisant, 

așa că bărbații bogați făceau coadă la ea. 


Pe aceeași pagină, am adăugat acum următoarea: 


43 Poezioară de cinci versuri, umoristică, absurdă, sau chiar ușor obscenă, cu schema 
rimelor aabba. 


VP - 211 


A fost odată o fată de scriitor 

cu ochi adânci de-un verde-amețitor. 
Speram hainele să-i scot 

ca să dovedesc de tot că gol, 

trupul ei e și mai ademenitor. 


M-am întrebat, și nu pentru prima oară, de ce poezioarele 
mele întotdeauna deveneau obscene. Am încercat să compun 
una despre Brad Daggett, dar nu mi-a ieșit. Atunci m-am ridicat, 
mi-am făcut niște cafea, o cafetieră plină, și am început să mă 
pregătesc să plec la slujbă. 

Am ajuns la biroul meu la șapte și un pic, și am sunat și am 
vorbit cu șeful de poliţie din Kennewick, ca să aflu că Brad 
Daggett nu a revenit acasă. 

— Nu mă miră, am spus eu, ca pentru mine. Țineţi totuși o 
mașină de patrulare acolo, pentru orice eventualitate. Deși e 
clar că a-ntins-o. 

— Am vorbit aseară cu o prietenă de-a lui, a spus șeriful 
Ireland, a cărui voce era răgușită, ca și cum se lupta cu o 
răceală. Polly Greenier. E un soi de figură permanentă la 
Cooley's, barul unde-i plăcea lui Brad Daggett să piardă vremea. 
Aveau o relaţie, cu întreruperi. De mulţi ani, de fapt. Au fost 
colegi de liceu. 

— Ştie ceva? 

— Nu știa nimic despre locul unde ar putea să fie el. Dar am 
întrebat-o când l-a văzut ultima oară și mi-a zis că a fost cu el 
vineri seară. 

— Vinerea trecută? 

— Asta a zis. Au băut la Cooley's și pe urmă au ajuns acasă la 
el. Zice că a rămas peste noapte acolo. 

— Sunteţi sigur că-și aduce bine aminte ziua? 

— Nu, nu sunt, dar putem verifica. Dacă au fost la Cooley's și 
au plecat împreună, oamenii din bar or să-și aducă aminte. E un 
oraș mic și oamenii remarcă astfel de lucruri. 

— Vreţi să verificaţi asta pentru mine? 

— Sigur, o fac. 

— Și încă ceva, am adăugat. Trimiteţi una din patrule la casa 
Severson pe care o construia Daggett. Și la orice alte case la 
care Daggett ar putea avea cheia. Dacă e încă în zonă, ar putea 


VP - 212 


foarte bine să se ascundă în una dintre ele. Verificaţi și toate 
căsuțele pe care le are în proprietate pe plajă. 

— Le-am verificat. 

— OK. Mulţumesc, domnule Ireland. 

— Spune-mi Jim, OK? 

— În regulă, am zis. 

După telefonul ăsta, am rămas o vreme la biroul meu, 
îngrijorat pentru alibiul lui Daggett și cât de solid ar putea fi. Nu 
avea cum să fie real, asta știam bine. Probabil că o convinsese 
pe iubita asta a lui să confirme că au fost împreună vineri 
noapte. Dacă așa era, atunci alibiul o să fie demontat mai 
repede ca un joc de Lego. Am scris numele ei în carnețelul din 
fața mea, înconjurându-l de câteva ori. Apoi partenera mea, 
Roberta James, și-a făcut apariţia și mi-a pus pe birou un 
sandviș Egg McMulffin („două la o comandă de unul în meniu, 
așa că m-am gândit la tine”) și am pus-o la curent cu ce aflasem 
în acea dimineaţă. După ce a plecat, am mai scris câteva 
rânduri în carnet, sub numele lui Polly Greenier. De ce ar minti 
pentru Brad? De ce avea Ted o cheie de la casa lui Brad? De ce 
m-a mințit Lily Kintner? 

Mă pregăteam să-l sun pe Ireland din nou, ca să-i spun că 
voiam să mă duc acolo și să stau de vorbă cu Polly Greenier 
asta, când m-a sunat el. 

— Ar fi bine să vii încoace, a spus. Avem un cadavru. La casa 
pe care o construia Daggett. 

— El e? am întrebat, deja în picioare, punându-mi jacheta, 
verificând în buzunar că am cheile de la mașină. 

— Nu, nu e deloc un e/. E o femeie. N-am văzut-o încă, dar 
băieţii sunt siguri că e Miranda Severson. Are capul spart. 

— Vin repede, am spus și am închis telefonul. 

Am luat-o pe sus pe James, care tocmai se instalase la biroul 
ei, și i-am spus că plecam în Maine. 


28. 


LILY 


VP - 213 


După ce am fost sigură că Brad era mort, i-am sos sârma din 
jurul gâtului. L-am apucat de haina din denim și am reușit să-l 
trag din scaunul lui pe cel al pasagerului, de care l-am prins cu 
centura. Am înclinat scaunul puţin, astfel că s-a lăsat și el pe 
spate odată cu scaunul, apoi i-am tras fermoarul hainei până 
sus, ridicând gulerul căptușit cu blană de oaie cât să-i acopere 
urmele lăsate de sârmă pe gât. Dacă ne vedea cineva în 
mașină, el avea să arate ca un pasager care moţăia. Cel puţin 
așa speram că o să arate. 

Am pornit camioneta, am ieșit de pe alee și am intrat din nou 
pe șosea, cu farurile stinse până să ajung pe Micmac. Am 
verificat cum stăteam cu combustibilul, am văzut că acul era 
undeva între trei sferturi și plin, și m-am gândit că o să fie 
suficientă benzină să ajungem în Connecticut. Eram pregătită să 
alimentez la o staţie de benzină și să plătesc cash înăuntru, dar 
m-am bucurat să nu trebuia să o fac. Până acum, nimeni nu mă 
văzuse în Maine și nu aveam de gând să schimb asta. 

Am mers spre nord, către intrarea pe l-95. Am ieșit de pe 
Micmac înainte de a ajunge la Kennwick Beach, știind că dacă 
poliţia era deja pe urmele lui Brad, erau probabil în faţa casei 
lui. Mi-ar fi plăcut grozav să mă întorc acolo, să-i iau câteva 
lucruri ca să pară că într-adevăr o ștersese, dar nu merita să 
risc. Înainte de a intra pe autostradă, am oprit la un atelier auto 
închis numit „La Mike”, unul din garajele alea mici de provincie 
înconjurate de mașini ajunse fier vechi. Cu farurile stinse, m-am 
băgat într-un șir de rable și am coborât din camionetă. Am găsit 
o mașină care arăta ca și cum nu fusese mutată de acolo de cel 
puţin două ierni și, cu briceagul meu Leatherman, i-am scos 
plăcuţele de Maine și le-am schimbat cu cele de la mașina lui 
Brad. Asta mi-a luat vreo cinci minute, și nu s-a auzit niciun 
sunet, în afară de vântul constant care făcea să foșnească 
frunzele rămase în copaci. După ce am schimbat plăcuţele, am 
urcat la loc în camionetă, iar becul din plafon l-a luminat pentru 
o clipă pe Brad, al cărui cap atârna acum nefiresc într-o parte. 
Mi-am întors privirea de la el, și ochii mi s-au oprit pe 
dispozitivul E-ZPass** de plastic lipit pe interiorul parbrizului. 
Existau puncte de plată a taxei de drum pe autostradă, două în 
Maine, apoi un altul când autostrada trecea pentru o scurtă 


44 Dispozitiv electronic de colectare a taxei de drum, folosit în mod predominant în 
nord-estul Statelor Unite. 


VP - 214 


porţiune de drum prin New Hampshire. M-am gândit dacă era 
mai bine să trec prin punctele astea cu E-ZPass-ul, și astfel să 
mi se poată lua urma, sau să îl scot și să trec pe la punctele 
unde se plătea cash. Am decis că era mai bine să plătesc cash și 
am scos dispozitivul de pe parbriz și l-am aruncat în pădurea de 
lângă garaj. Brad chiar arăta ca soţul cuiva care dormea după o 
băută și aveam să risc, sperând că n-o să mă recunoască 
nimeni. Părul era trăsătura mea distinctă și era ascuns sub 
căciulă. 

Nu trebuia să-mi fac probleme. Operatorii de la punctul de 
colectare a taxei aproape că nici nu s-au uitat la mine sau la 
Brad pe tot drumul de patru ore până în vechiul meu orășel din 
Connecticut. Șoselele erau pustii și probabil că aș fi putut 
parcurge drumul în trei ore și jumătate, dar am respectat 
limitele de viteză, rămânând pe banda din dreapta în vreme ce 
camioanele treceau huruind pe lângă mine pe celelalte benzi. 
Nu am deschis radioul, dar undeva pe lângă Worcester, trupul 
lui Brad s-a mișcat și a scos un geamăt ca o râgâială. Mă 
așteptam la asta, știam că uneori cadavrele scot diverse sunete, 
dar tot am sărit în sus pe scaunul meu când l-am auzit. După 
aceea, am deschis radioul, trecând prin mai multe posturi de 
rahat până când undeva în Connecticut am găsit un concert de 
jazz pe un post fără reclame rămas pe scală. Nu-mi plăcea jazzul 
în mod deosebit, pentru că îmi aducea aminte de părinţii mei, 
dar am recunoscut mai multe cântece clasice. „On Green 
Dolphin Street” al lui Miles Davis, urmat de „Autumn Leaves” al 
lui Nat King Cole. Am ascultat cuvintele, încercând să nu mă 
gândesc la faptul că mergeam cu mașina în noapte având pe 
scaunul de alături un cadavru. Chiar și cu radioul dat tare, am 
mai auzit zgomotul a două evacuări și cabina camionetei s-a 
umplut de mirosul de urină și fecale. M-am gândit la pisica 
vagabondă neagră pe care o omorâsem cu mulţi ani în urmă, 
când eram mică, și felul în care fusesem șocată de prezența 
excrementelor. Mi-am adus aminte cum scârba pentru acea 
pisică moartă mă făcuse să mă simt și mai fericită că o 
omorâsem. Era la fel acum, cu Brad Daggett lângă mine în 
camionetă. Primise ceea ce merita, poate chiar mai bine decât 
merita. Acum era mort și nu mai putea face rău nimănui, dar tot 
trebuia să mă ocup de trupul lui scârbos. Și trebuia să 
supraviețuiesc în porţiunea rămasă din această călătorie. Am 


VP - 215 


apăsat ceva mai tare pe pedala de acceleraţie, gândindu-mă că 
nu avea să fie nimic rău dacă depășeam cu puţin limita de 
viteză. Kilometrii se adunau la bord, pe fundalul lui „There's a 
small Hotel”%, și „Almost Blue” al lui Chet Baker, și „This Bitter 
Earth” cântat de Dinah Washington. Cântecele au început să 
devină când și când neclare pe măsură ce mă apropiam de 
casă, dar nu am schimbat postul, preferând să ascult fragmente 
de muzică veche și nu reclame despre depozitele de mobilă sau 
vorbărie aiurea. 

Când am ajuns la Shepaug, am închis radioul și am ascultat 
liniștea în vreme ce străbăteam străzile familiare mărginite de 
copaci. Când am trecut pe lângă aleea care ducea la Monk's 
House, am întors instinctiv capul și am văzut o lumină aprinsă 
încă la etaj. Am bănuit că mama adormise citind, așa cum făcea 
în fiecare seară, cu cartea deschisă pe piept, cu veioza încă 
aprinsă. Am luat-o pe următorul drum la dreapta, cel năpădit de 
buruieni, care ducea la ferma părăsită. Am stins farurile 
camionetei și am încetinit. La fel cum fusese și în Maine, era o 
noapte senină în Connecticut, iar cerul fără nori era plin de stele 
strălucitoare. Ferma, simplă, lipsită de culoare, se înălța într-o 
curte care devenise pășune. Un copac singuratic, plantat prea 
aproape de casă, părea să îmbrăţișeze clădirea, iar una din 
ramurile sale străpunsese acoperișul. Am coborât din camionetă 
și am fost copleșită de mirosul familiar de conifere al pădurilor 
din jur. Mi-am scos lanterna și am intrat în poiana din apropiere, 
și iarba ei uscată îmi scârţâia sub picioare. Revenisem în 
această poiană de câteva ori de când eram mică, dar era prima 
dată când veneam noaptea după acea seară de vară când îl 
omorâsem pe Chet. M-am îndreptat spre locul unde știam că se 
afla fântâna, aprinzând lanterna doar atunci când m-am gândit 
că mă apropiasem suficient și îndreptând fasciculul de lumină 
către pământ. Mi-au trebuit cinci minute, dar am găsit capacul 
puţului, acoperit de iarba pe care o nivelasem peste el cu atât 
de mulţi ani în urmă. Am proptit lanterna de marginea de lemn a 
capacului, ridicată puţin ca să pot să-i văd lumina slabă, apoi m- 
am întors la camionetă. 


45 Cântec din 1936, compus de Richard Rodgers pe versurile lui Lorenz Hart, pentru 
musicalul Billy Rose's Jumbo, în care totuși nu a mai fost folosit. De-a lungul timpului, 
a fost cântat, printre alţii, de Ella Fitzgerald, Benny Goodman Quartet și Frank Sinatra. 


VP - 216 


Cu excepţia ploii torențiale din ziua precedentă, septembrie și 
octombrie fuseseră uscate în Noua Anglie și pământul din 
poiană era moale, dar nu noroios. Cu privirea aţintită asupra 
luminii lanternei, am dus camioneta din alee în poiană, trecând 
peste câţiva bolovani care erau tot ce mai rămăsese dintr-un 
vechi zid de piatră. Brad Daggett a săltat înainte și-napoi în 
scaunul lui, scoțând o altă râgâială. Fereastra era deschisă, îmi 
tineam capul pe jumătate afară. Am oprit camioneta în stânga 
fântânii și am lăsat motorul să meargă în vreme ce am coborât 
și am ocolit-o către capacul puțului. Cu mănușile pe mâini, am 
smuls iarba și am eliberat capacul. L-am tras departe încet, 
încercând să nu rup lemnul putred, și l-am pus lângă gura 
fântânii. Am luat de jos lanterna; în lumina ei am văzut niște 
viermi zvârcolindu-se în ţărâna unde fusese capacul. Am 
îndreptat lanterna către adâncul puţului și am văzut doar 
pietrele și pământul care îl acopereau pe Chet. Mi-am închipuit 
ce mai rămăsese din el acolo jos - un cadavru uscat, niște haine 
pătate de vopsea, câteva rame de tablouri putrezite, o pereche 
de ochelari cu ramă închisă la culoare. Brusc, lumea s-a 
întunecat și un fior de teamă m-a străbătut. Am ridicat privirea 
și am văzut o fâșie de nori care acoperea luna. Am privit-o cum 
alunecă mai departe și lumea a fost din nou inundată de lumina 
lunii. 

Am deschis portiera din dreptul pasagerului, i-am scos 
centura lui Brad și el s-a rostogolit afară din proprie voinţă, 
aterizând cu faţa în pământ, cu unul din bocancii lui mari, de 
lucru, agăţat în marginea ușii. l-am eliberat bocancul și piciorul 
i-a urmat trupul pe pământ. Era la vreun metru de deschizătura 
putului, dar chiar și așa, nu a fost ușor să-i mișc trupul masiv. În 
cele din urmă l-am rostogolit de câteva ori, până când capul și 
pieptul i-au căzut în puț, apoi i-am ridicat picioarele grele ca să 
alunece peste margine. A ajuns în fundul fântânii cu un bufnet 
de lemn crăpat, trimițând în sus un val de aer înțepător. 

Brad, fă cunoștință cu Chet. Chet, fă cunoștință cu Brad. 

Am tras la loc capacul peste gura puţului, i-am bătut laturile 
în pământ și am pus peste el din nou iarbă, împrăștiind-o ca 
niște păr peste o chelie. M-am uitat la ceas. Era aproape trei 
dimineaţa. Totul mergea exact cum planificasem. Înainte de a 
urca din nou în camionetă ca să mă îndrept către New York, mi- 
am acordat un moment numai pentru mine, și am stat în 


VP - 217 


noaptea înstelată, înconjurată doar de întuneric și de natură. „O 
specie rară de animal”, așa îmi spusese odată tata, și exact așa 
mă simțeam. Pe deplin vie, și pe deplin singură. Singurul meu 
tovarăș în acel moment era eul meu mai tânăr, cel care îl 
împinsese pe Chet în acea fântână. Mi-am închipuit că ea, 
tânăra Lily, era acolo cu mine. Ne-am privit în ochi, fără să fie 
nevoie să ne vorbim. Înţelegeam amândouă că supraviețuirea 
era totul. Era sensul vieții. Și să pui capăt unei alte vieți era, în 
multe feluri, cea mai grozavă expresie a ceea ce însemna să fii 
viu. Am clipit și eul meu mai tânăr a dispărut. A revenit în mine 
și împreună ne-am îndreptat către New York. 
a 

M-am întors în Shepaug la zece dimineața. Mersesem cu 
camioneta în oraș, învârtindu-mă prin Lower East Side până 
când am găsit un loc de parcare nu departe de o stație de 
metrou. Era o stradă sufocată de gunoaie, plină de magazine cu 
obloanele trase. Mai era puţin până să se lumineze, dar dintr-o 
mașină parcată la jumătate de cvartal mai departe se revărsa 
cu putere muzică. Am parcat sub un felinar care pâlpâia. 
Purtasem mănuși întreaga noapte, așa că nu aveam ce 
amprente să șterg, dar am făcut-o totuși, folosind un mic prosop 
pe care l-am găsit în torpedou. După ce am șters cu grijă totul, 
am întins prosopul peste scaunul pătat al pasagerului, apoi am 
adunat toate hârtiile din mașină care aveau pe ele numele lui 
Brad și le-am luat cu mine. In apropiere se afla un coș de gunoi 
și am împins hârtiile în amestecul de bucăţi uscate de pizza și 
pahare de cafea. Apoi am lăsat cheile camionetei pe trotuar, pe 
partea șoferului, unde aveau să lucească în lumină. Speram că 
persoana care avea să vadă prima cheile de jos nu era un 
binefăcător care să anunţe autorităţile. Mă bazam pe 
posibilitatea ca atunci când soarele răsărea, camioneta să fie 
deja dezmembrată într-un atelier ilegal. 

Am luat metroul până la gara Grand Central și am cumpărat 
un bilet pe linia Metro-North Commuter Rail“* până la Shepaug. 
Am avut de așteptat o oră, timp în care am băut cafea și am 
mâncat o gogoașă uleioasă și am privit cum staţia se umple 
încet cu navetiștii de la prima oră. Am reușit să moţăi puţin în 
drumul către orașul meu natal și m-am trezit tremurând de 


46 Serviciu suburban pentru navetiști, al doilea în Statele Unite ca număr lunar de 
călători, între New York și suburbiile sale din nord, în statele New York și Connecticut. 


VP - 218 


frigul care îmi intrase în oase după lunga noapte nedormită. De 
la gara din Shepaug am mers pe jos până la Monk's House, pe 
un drum care ocolea o porţiune nefolosită de cale ferată. Nu mai 
locuisem în Shepaug de aproape zece ani, dar nu voiam să risc 
să fiu văzută de cineva cunoscut. 

Când mama mi-a deschis ușa, cu o cană mare cu cafea în 
mână, mi-a spus: „Scumpo, ai ajuns”, și pentru o clipă m-am 
întrebat dacă îi spusesem că o să vin, înainte să-mi dau seama 
că era o măsură de precauţie pe care și-o luase în caz că uitase 
de o vizită anunţată de-a mea. 

— Mă așteptai? am întrebat, intrând în casă. 

— Nu. Te aşteptam? El nu vine azi, nu? 

Acel e/ despre care vorbea era tatăl meu, care se muta înapoi 
în America și înapoi la Monk's House. Aranjasem asta în ultima 
mea călătorie la Londra. Pe scurt: tata avea nevoie să locuiască 
cu cineva care să aibă grijă de el, în starea mentală fragilă în 
care se afla, iar mama avea nevoie de bani ca să-și plătească 
facturile. Intermediasem un aranjament și habar n-aveam dacă 
avea să meargă sau nu, dar merita măcar o încercare, sau cel 
puţin asta îmi spuneam eu. 

— Weekendul ăsta, mamă, am spus, îndreptându-mă către 
cafetiera din bucătărie. 

— Ce cauţi aici și de ce ești îmbrăcată așa? Semeni cu un 
spărgător. 

În timp ce-mi beam cafeaua, i-am spus mamei că făcusem 
niște drumuri pentru slujba mea, să adun material pentru arhiva 
colegiului, mai întâi în Maine, apoi în New York, dar pierdusem 
avionul. l-am spus că hotărâsem să vin la Shepaug, să îmi văd 
mama, poate să o conving să mă ducă până în Maine să-mi 
recuperez mașina. Era o poveste absurdă, știu asta, dar mama 
mea, cu tot instinctul pe care se presupunea că îl are, era 
incredibil de credulă, din simplul motiv că nu era interesată 
suficient de poveștile altor oameni cât să le proceseze cum 
trebuie. 

— Nu știu ce să zic, Lily, azi am cercul de olărit... 

— E doar un drum de trei ore până în Maine, am minţit eu. Pe 
urmă, mă gândeam că poate mă urmezi până în Winslow. Am 
putea lua o cină doar noi două, mamă și fiică. Ai putea rămâne 
peste noapte la mine. 


VP - 219 


S-a gândit puţin la asta, dar știam că o să accepte. Dintr-un 
oarecare motiv inexplicabil, mama mea întotdeauna încerca să 
fie invitată în casa mea din Winslow. Îi plăcea orășelul 
universitar și „căsuţa mea mititică” (cuvintele ei) și îi plăcea ce 
găteam pentru ea. Ştiam că o să mă ducă în Maine dacă asta 
însemna să vină la Winslow. 

— OK, scumpo, a spus. Ce incitant. O călătorie neașteptată în 
Maine, doar tu și cu mine. 

A durat câteva ore până a fost gata, dar la prânz eram deja 
plecate, cu mine la volanul vechiului ei Volvo. Nu dormisem ca 
lumea de vreo treizeci de ore, și gândul de a petrece alte patru 
ore la volanul unei mașini nu era prea plăcut, dar totul mersese 
perfect. Și aproape se terminase. 

Am petrecut cea mai mare parte a drumului vorbind despre 
tata. 

— Sper că nu se așteaptă la relaţii conjugale, a spus ea, și nu 
era prima dată când o spunea. 

— Nici măcar nu sunteţi căsătoriţi, așa că n-ar avea cum să 
fie conjugale, am replicat eu. 

— Ştii ce vreau să spun. 

— Eu nu mi-aș face griji pentru asta. Nici măcar n-o să-l mai 
recunoști. Nu e același de dinainte să fie închis. 

— Chiar sper să nu fie. 

— Nu poate să stea singur în casă. Oricum, nu noaptea. Face 
atacuri de panică. Nu trebuie să fii lângă el tot timpul, dar 
trebuie să știe unde ești. 

— Da, mi-ai spus. 

l-o spusesem, de mai multe ori. Dar știam că nu era pregătită 
pentru ceea ce devenise fostul ei soț. Intotdeauna avusese 
ciudăţenii și fobii. Îi era frică de întuneric, îi era frică să 
traverseze străzile din orașele mari, îi era frică să stea pe 
bancheta din spate a mașinilor. Era greu de înţeles, pentru că în 
același timp era un bărbat care nu se temea absolut deloc să 
vorbească în faţa unui public larg, un bărbat care se strecura din 
dormitorul soţiei sale după ce ea adormea și deschidea ușa 
casei pentru amanta lui, cu care făcea sex pe canapeaua din 
living, un bărbat care se căţărase pe Monumentul Pelerinului din 
Provincetown”? până la jumătatea înălțimii lui, după un pariu. 


47 Monumentul Pelerinului din Provincetown, Massachusetts, este închinat primei 
debarcări a părinţilor pelerini în 1620. Monumentul, construit între 1907 și 1910, este 


VP - 220 


Dar acea latură a tatălui meu, latura temerară și nesăbuită, 
dispăruse după ceea ce se întâmplase cu Gemma, cea de-a 
doua soţie a lui. O cunoscuse după finalizarea divorțului de 
mama; pe vremea aia locuia la un hotel pe Old Brompton Road 
din Londra. Gemma Daniels era o scriitoare plină de aspirații, cu 
un an mai mică decât mine, care venise probabil la pubul 
preferat al tatii doar ca să-l cunoască. Au devenit de 
nedespărțit, și s-au căsătorit la doar șase luni după ce s-au 
cunoscut. Pentru tata, unul din inconvenientele de a locui la 
Londra era că tabloidele englezești erau interesate de purtarea 
urâtă a scriitorilor aproape la fel de mult pe cât le interesa 
purtarea urâtă a fotbaliștilor și a starurilor pop. Tata și Gemma 
au fost fotografiaţi certându-se și ţipând unul la altul pe stradă; 
au fost mustraţi în articole cu titluri ca „Davie cel ticălos și 
mireasa lui copil”. Asta se întâmpla înainte de accident, înainte 
ca tata să scoată din rădăcini un copac cu Jaguarul lui din 1968, 
după ce plecase beat de la o petrecere târziu într-o sâmbătă 
seară. Gemma era în scaunul din dreapta și și-a rupt gâtul când 
a zburat prin parbriz. Tata, care întotdeauna își punea centura, 
nu a păţit nimic. A reușit să sune la urgenţă, dar nu a reușit să 
iasă din Jaguar ca să vadă cum era Gemma. Oricum n-ar fi 
contat. Murise pe loc. Totuși, s-a spus că a fost găsit ghemuit de 
frică în mașină, cu nevasta zăcând întinsă peste gardul viu de 
pe marginea drumului. Accidentul a fost considerat omor prin 
neglijenţă și tata a fost trimis la închisoare pentru doi ani. După 
recurs, sentința a fost redusă la un an și fusese eliberat la 
începutul lui septembrie. M-am dus să-l văd, stătea la un prieten 
în Cotswolds, și i-am cerut să vină în America, să locuiască cu 
mama. David încă avea destui bani, iar mama, de când 
renunțase să mai predea din cauza unei neînţelegeri cu șeful ei 
de catedră, se chinuia să-și plătească facturile. Monk's House 
era pe ipotecă inversă“. Tata, cu lacrimi în ochi, acceptase să se 
mute înapoi în Connecticut. „Și tu nu stai departe, Lil. O să vii să 
mă vizitezi mereu, nu-i așa?” Tatăl meu, care avea șaizeci și opt 
de ani, fusese ca un băiețel care vorbește cu mama lui înainte 
de a fi trimis la internat. 

o campanilă cu o înălțime de 76,8 m și este cea mai înaltă construcţie în întregime din 
granit din Statele Unite. 

48 În Europa Occidentală și America de Nord, modalitate pentru o persoană vârstnică 


de a obţine niște bani de la bancă - lunar sau o singură dată o sumă considerabilă - în 
contul proprietăţii sale, urmând ca la moartea sa banca să ia acea proprietate. 


VP - 221 


— E drăguţ aici, a spus mama când am cotit în Volvo-ul ei 
către Golful Kennewick. 

Era încă lumină afară, dar soarele coborâse mult înspre vest, 
aruncând umbre lungi pe drum. Cerul era de un albastru electric 
intens. 

Am intrat în parcarea de la Admiral's Inn, unde îmi lăsasem 
mașina cu mai puţin de douăzeci și patru de ore în urmă. Era 
încă acolo. Înainte să o pornim înapoi spre Winslow, mama și cu 
mine ne-am dezmorțit puţin picioarele, mergând până la 
marginea plajei, privind oceanul de culoarea ardeziei. 

— Întotdeauna am iubit oceanul, dar tatăl tău îl ura. 

— Da, încă îl mai urăște, am spus și am râs. A zis că era ca și 
cum te-ai uita la moarte. 

— E ca și cum te-ai uita la moarte și toată lumea ar zice ce 
drăguță e, a replicat mama cu un accent englezesc, imitându-l 
pe tata. 

— Exact. Asta spune întotdeauna. Și care era cealaltă chestie? 
„lubesc plaja, cu excepţia blestematului de nisip, blestematului 
de soare, și blestematei de ape”. 

— Da, îmi aduc aminte de asta. Ceea ce voia să spună era că 
singurul lucru care îi plăcea pe plajă erau fetele în costume de 
baie. 

Am râs amândouă, apoi mama s-a înfiorat de frig și ne-am 
întors la mașinile noastre ca s-o pornim către Winslow. Am fost 
tentată să o iau puţin spre nord pe Micmac ca să văd dacă 
exista ceva activitate la casa lui Ted și a Mirandei, dar am decis 
să nu risc. Aveam să aflu destul de curând cât i-a luat poliţiei ca 
să descopere cadavrul Mirandei. M-am îndreptat în schimb spre 
sud, pe cea mai rapidă cale spre 1-95. Cu puţin înainte de șase, 
am intrat pe aleea casei mele din Winslow, cu mama tot în 
spatele meu. Nu mă aștepta niciun poliţist, niciun echipaj SWAT 
nu a apărut din pădure. Eram acasă și scăpasem. Un val de 
euforie m-a străbătut, o senzaţie similară cu ceea ce simţisem în 
poiană cu cincisprezece ore în urmă. Schimbasem lumea și 
nimeni nu avea să o știe vreodată. Și chiar dacă găseau 
camioneta lui Brad în New York, aveau să presupună că pur și 
simplu o lăsase acolo. N-or să-l găsească niciodată și n-or să 
facă niciodată legătura între mine și toată povestea asta. 
Miranda avea să fie găsită moartă, toate dovezile indicându-l pe 
Brad Daggett ca fiind criminalul. lar Brad avea să dispară pentru 


VP - 222 


totdeauna. Poliţia o să creadă că fugise, dar n-aveau să-l 
găsească niciodată. Caz închis. 

Mi-am adus aminte cum îi spusesem lui Ted că există două 
modalităţi de a ascunde un cadavru. Una era să-l ascunzi fizic, 
dar cealaltă modalitate de a ascunde un cadavru era să ascunzi 
adevărul despre el, să faci să pară ca și cum altceva i s-a 
întâmplat. Am făcut-o, împreună, am șoptit în vreme ce mă 
dădeam jos din mașină, îngăduindu-mi, preţ de o clipă, să cred 
că mai era cineva acolo care împărțea asta cu mine. Mama m-a 
urmat în casă. Am aprins lumina în holul de la intrare și i-am 
luat din mână geanta cu lucrurile pentru noapte. 

— O, ce drăguţ, a zis, așa cum zicea de fiecare dată când 
venea la mine acasă. 


29. 


KIMBALL 


Când James și cu mine am ajuns la casa Severson din 
Kennewick, abia am găsit un loc unde să ne parcăm mașina pe 
alee. Era deja o aiureală jurisdicţională, așa cum știam că avea 
să fie. Intregul departament de poliție Kennewick își făcuse 
apariţia, dar, din cauza resurselor limitate ale departamentului 
lor de detectivi, fuseseră chemați și detectivii poliţiei statului. 
Medicul patolog șef era acolo și am auzit că și cei de la Marshals 
Service® fuseseră anunţaţi că era posibil ca un suspect de crimă 
să fi trecut graniţa între state. Am reușit totuși să ajungem în 
casă, trecând dincolo de kilometrii de panglică galbenă a poliţiei 
și de vreo șapte polițiști în uniformă, toţi hotărâți să protejeze 
locul crimei. 

Văzusem imensa casă pe-afară cu o zi în urmă, când îl 
căutaserăm pe Brad Daggett, dar încă nu fusesem înăuntru. 
Holul de la intrare era cât tot apartamentul meu. Miranda 
Severson zăcea cu faţa în jos pe podeaua neterminată. Purta o 
haină verde-închis, care părea scumpă, peste jeanși și cizme. 


19 Us Marshals Service, cea mai veche agenţie de aplicare a legilor federale din 
Statele Unite, care asigură funcţionarea eficientă a sistemului juridic federal. 


VP - 223 


Una din mâinile ei înmănușate era ridicată, aproape de capul 
distrus. Șapca - de tweed gri, cu cozoroc mic - îi căzuse. Părul 
negru i se revărsase, răsfirat în jurul capului. Era greu de spus 
unde se termina părul și unde începea sângele, negru și 
închegat. Impreună, părul și sângele formau un halou negru în 
jurul capului ei. 

— Arma? l-am întrebat pe șeriful Ireland, care se apropiase și 
rămăsese lângă mine. 

Incă nu spusese nimic - mă lăsa să mă uit la cadavru. 

— Tocmai am pus-o în pungă. Cheie reglabilă de 24 inch. Era 
pusă lângă ea. 

A arătat vag către una din multele porțiuni din podeaua plină 
de praf care fusese marcată cu bandă. 

— Ce-au mai găsit? 

— Multe, după câte se pare. Urme de tălpi, fibre, fire de păr. 
Ai ratat adunarea lor. 

— Ceva neobișnuit? 

— Vrei să spui mai neobișnuit decât o fată cu capul spart? 

— Vreau să spun orice care să nu semene a ceea ce probabil 
că este. Adică, orice care să nu arate că Brad Daggett a intrat în 
panică, a adus-o aici și a omorât-o în bătaie. 

— Păi, nu. Nu am găsit portofelul primarului din Kennewick, 
dacă la asta te referi. Erau niște urme destul de proaspete de 
cauciuc afară în faţă, care n-au fost stricate de tot circul ăsta. 
Mie mi s-au părut a fi urme de camionetă și probabil că aparțin 
Fordului F-150 al lui Daggett. Așadar, nimic foarte ciudat. Adică, 
dacă mă întrebi pe mine, totul e ciudat. Ea a ridicat mâna să 
blocheze lovitura - Ireland și-a ridicat propria mână mare pe 
partea laterală a capului ca să arate -, dar asta a fost toată 
apărarea ei. Așa că da, asta e puţin cam ciudat. El o aduce aici, 
cu o cheie uriașă în mână, și ea doar stă acolo și îl lasă să o 
lovească în cap. 

— Asta e ciudat, am aprobat eu. Niciun semn că ar mai fi fost 
și altcineva aici în afară de cei doi? 

— Păi, băieţii au fotografiat totul, așa că o să așteptăm și o să 
vedem, dar la prima vedere, aș zice că nu. O chestie bizară e că 
se pare că ea a intrat pe ușa din față și Daggett a venit pe ușa 
de sticlă glisantă - aia de-acolo. Vezi urmele alea mari? Sunt ale 
lui. 


VP - 224 


Erau marcaje cu benzi peste tot, dar am ridicat de jos niște 
bucățele de noroi de pe podeaua de altfel plină de praf, care 
trebuie să fi căzut de pe bocancii lui Brad. 

— De ce să fi făcut asta? 

— Mă pot gândi la mai multe motive. Nu neapărat cele 
potrivite. Poate că ușa din faţă era încuiată, așa că în timp ce ea 
căuta cheia, el s-a dus prin spate să vadă dacă nu era deschisă 
ușa glisantă. Poate că a trimis-o pe ea în casă prima, pe urmă el 
s-a întors, și-a luat cheia și a venit pe ușa din spate ca să se 
furișeze și să o ia prin surprindere. 

— Cred că asta sună logic, am remarcat eu. 

— Poate că voia să se uite la luna reflectată de ocean. 

— Nu se știe niciodată, am spus eu. 

Unul din oamenii lui Ireland îi făcea semn din cealaltă parte a 
camerei. El s-a scuzat și s-a dus acolo. Eu am mai ramas puţin, 
uitându-mă la cadavru, gândindu-mă la urmele de pași. James a 
venit lângă mine. Purta un trenci gri London Fog peste costumul 
ei pantalon. Elegantă ca întotdeauna, doar că avea o căciulă de 
lână în verdele celor de la Celtics, cu acel logo groaznic al 
micului spiriduș irlandez care învârte pe deget o minge de 
baschet. 

— Ce-ai aflat? am întrebat-o. 

— Toate urmele arată câtre Daggett. Momentul morții a fost 
probabil acum douăsprezece ore, ceea ce înseamnă că ar putea 
să fie destul de departe acum. 

— O să-l prindem, am spus. 

— O, da, a aprobat ea. 

l-am spus despre urmele de pași care veneau de la ușa din 
față și de la cea din spate. Ea s-a gândit o clipă. 

— E logic. El o aduce aici ca să o omoare, dar nu poate intra 
cu cheia aia mare în mână. Așa că găsește un motiv ca să se 
întoarcă la camionetă, ia cheia și pe urmă fuge în spatele casei. 
Probabil că ușa glisantă era deja descuiată. Ceea ce e mai puţin 
logic e cum a convins-o să intre în casă. Adică, dacă îi spunea că 
voia să stea de vorbă, puteau să vorbească în camionetă. Doar 
locul ăsta nu e deloc cald și confortabil. 

— Da, știu. Asta mă sâcâie și pe mine. 

Am rămas tăcuţi un moment. Pe urmă am întrebat-o: 

— Ai văzut priveliștea? Din spate. 

— Nu, a spus. 


VP - 225 


Ne-am îndreptat amândoi către ușa glisantă care ducea la o 
terasă de piatră și am ieșit pe ea în frumoasa zi de toamnă. 
Priveliștea era uluitoare. Casa se înălța pe un promontoriu direct 
deasupra Atlanticului. Vedeai în toate direcţiile la mulți kilometri 
depărtare. 

— Crezi că aia urma să fie o piscină? a întrebat James despre 
groapa mare săpată în pajiștea în pantă din spatele casei. 

— Bănuiesc că da, am răspuns. 

— Totul mi se pare puţin cam obscen. Nu locul, ci 
dimensiunile casei. Arată mai degrabă a hotel decât a casă 
pentru un cuplu fără copii. 

Am mai făcut câţiva pași și apoi m-am întors ca să mă uit la 
fațada bej a casei. La etaj se înșiruiau mici balcoane. Unul 
pentru fiecare dormitor, m-am gândit eu. Pe terasă era un 
cuptor de piatră și un loc special pentru grill și un minifrigider. 
M-am întrebat ce avea să se întâmple cu casa asta. Dacă cineva 
o să pună mâna pe ea și o să plătească pentru a o termina, sau 
dacă doar se va dărăpăna și va putrezi, devenind un hotel de lux 
pentru o colonie de lilieci sau ratoni. 

— Încă ceva, a spus James; continua să se uite la ocean. Dacă 
presupunerea noastră este corectă, dacă Miranda Severson l-a 
convins pe Brad Daggett să-i omoare soţul, probabil că el a 
făcut-o crezând că până la urmă o să aibă parte de toată 
bogăţia asta. 

— Poate că era îndrăgostit de ea, James. Nu fi cinică. 

— Mă rog. Asta nu schimbă cu nimic ideea mea, care e: de ce 
o omoară pe Miranda la mai puţin de o săptămână după ce l-a 
omorât pe bărbatul ei? Adică, ea e motivul pentru care face 
toate astea. Dacă o omoară, atunci totul dispare. Adio bani, adio 
sex. 

— Mda, e ciudat. Dar ar putea fi o mulţime de motive. Intră în 
panică, se gândește că Miranda o să-l toarne. 

— Dacă e așa, atunci de ce să nu fugă doar, în loc s-o omoare 
mai întâi și pe urmă să fugă? 

— Nu știu, i-am răspuns. Poate că a acţionat singur. Poate că 
s-a îndrăgostit de Miranda, a crezut că dacă îl omoară pe 
bărbatu-său o va face să-i cadă în braţe. Când asta nu s-a 
întâmplat imediat, a omorât-o pe Miranda ca să n-o poată avea 
nimeni. 


VP - 226 


— M-am gândit la asta, a spus James, dar dacă e așa, atunci 
cum a convins-o pe Miranda să vină aici cu el? 

— Păi, o să aflăm. O să-l prindă în curând. Douăzeci și patru 
de ore, cel mult. Intre timp, avem de pregătit un dosar. O să mă 
duc să stau de vorbă cu Polly Greenier asta, alibiul lui Brad 
pentru vineri noapte. 

— Ai nevoie de mine? 

— Intotdeauna am nevoie de tine, am replicat. Dar mă 
descurc cu Polly. Ceva îmi spune că imediat ce o anunţ că l-am 
identificat în mod sigur pe Brad în Boston, alibiul ei o să cadă. 

— OK. Sună-mă dacă ai nevoie de mine. Detectivii de la 
poliția statului vor să trecem în revistă tot ce avem în cazul 
asasinării lui Ted Severson, și le-am spus că o să le fac favoarea 
asta. 

După ce am luat adresa de la Ireland, m-am îndreptat spre 
nord către Kennewick Beach, trecând pe lângă Cooley's, barul în 
care se presupune c-ar fi fost Brad cu această Polly vinerea 
trecută. De la drumul de-a lungul plajei, am cotit spre interior pe 
Sea Mist Road, pe care am mers vreun kilometru și jumătate, un 
drum unde casele deveneau mai rare și pădurea mai deasă. 
Polly Greenier locuia într-o fundătură numită York Court, într-o 
casă mică și cenușie cu un singur nivel, situată într-o curte unde 
iarba nu fusese tunsă toată vara. Am verificat din nou numărul 
pe cutia poștală. Casa, cu storurile trase la toate ferestrele, nu 
părea locuită. 

Am înotat prin iarba înaltă până la ușa casei. Soneria a scos 
un sunet cu ecou în casă și aproape imediat o femeie blondă cu 
un telefon vârât între umăr și bărbie a deschis ușa. Mi-am scos 
legitimaţia. 

— Jan, tre' să închid, a spus ea în telefon. A crăpat cu piciorul 
ușa de plasă și mi-a făcut semn să intru. Da, da, o să te sun. 
Tre' să închid, poliţia e aici. 

— Ce se-ntâmplă? m-a întrebat după ce mi-am șters 
picioarele pe covorașul de la intrare și am pătruns în harababura 
din living. 

— Am venit să vă pun câteva întrebări despre ultima dată 
când l-aţi văzut pe Brad Daggett. Se poate? 

— O, Doamne, da, sigur, a spus. 

Rămăsese cu telefonul în mână. În cealaltă mână avea o 
țigară neaprinsă. Purta un halat roz lung, scămoșat, care atârna 


VP - 227 


larg în faţă și prin deschizătura căruia se vedea o parte dintr-un 
sân greu. M-a invitat înăuntru, adunându-și halatul în mâna care 
ținea ţigara, apoi mi-a făcut semn către zona de living, în care 
se aflau o canapea și un fotoliu asortate. Un cocker Spaniel, într- 
un coșuleț de câini, și-a îndreptat spre mine ochii umezi. Polly s- 
a scuzat pentru un minut și eu m-am așezat pe fotoliul de 
catifea reiată. Casa mirosea a tutun și a odorizant de cameră. 

Când Polly s-a întors în living, era tot în halat, dar îl strânsese 
bine în jurul ei. Își adunase părul blond la spate și părea să se fi 
machiat puţin, dar nu eram sigur. 

— Pot să vă ofer ceva? Cafea? 

— Dacă aveţi făcută, sigur. Dacă nu, e în regulă. 

A ieșit și s-a întors cu cafea pentru amândoi, punând lapte și 
zahăr în ceașca mea fără să mă întrebe. În timp ce aşteptam, m- 
am aplecat și l-am scărpinat pe câine pe cap. Mi-am dat seama 
că era bătrân, ochii lui mari aveau cataractă. 

— El e Jack, a spus ea, întinzându-mi cafeaua. 

Am sorbit din ea, pe când Polly se așeza în faţa mea, pe 
canapea. Și-a încrucișat picioarele și halatul s-a dat la o parte, 
dezvelindu-i-le. Avea talia groasă, stomacul se vedea umflat prin 
halat, dar Polly Greenier avea picioare frumoase, ușor bronzate 
și minunat arcuite. Unghiile de la picioare erau date cu o ojă 
albastră iridescentă. 

Înainte de a ajunge aici, mă întrebasem dacă Polly aflase deja 
despre cadavrul din casa Severson, dar acum știam că da, 
aflase. Mi-am dat seama din clipa în care deschisese ușa, cu 
telefonul la ureche. Probabil că discutase despre asta toată 
dimineața. 

— Aţi aflat? am întrebat-o. Despre cadavrul care a fost găsit 
azi-dimineaţă? 

— O, da. Tot orașul vorbește despre asta. Chiar e Miranda 
Severson? 

— Nu a fost încă identificată, dar, da, credem că e Miranda. 
Dar eu sunt aici pentru Brad Daggett. 

— Nu știu unde e. Pe cuvântul meu. l-am spus șefului poliţiei 
totul aseară. 

— Nu, știu, am replicat. N-am venit aici pentru că m-am 
gândit că aţi putea ști unde e. Am venit pentru că vreau să aflu 
mai multe despre ultima dată când l-aţi văzut. Am înţeles de la 
lreland că asta a fost vineri seara. 


VP - 228 


— Așa e. 

— Puteţi să-mi spuneţi despre asta? Știu că aţi mai povestit o 
dată, dar aș vrea să aud și eu povestea. 

Mi-a spus cum ea și Brad avuseseră o relație cu intermitențe 
practic dintotdeauna, încă din liceu, și că amândoi continuau să 
mai meargă la Cooley's, și ocazional mai făceau sex, și că 
ultima dată când s-a întâmplat asta a fost vineri. 

— Nu sunt mândră de asta, dar ne cunoaștem de mult, să 
știți. Uneori mă gândeam că eram meniţi să ajungem împreună. 

— Sunteţi sigură că era vineri? 

— O, da, a spus ea, aplecându-se în față și luându-și pachetul 
de Marlboro mentolate de pe masă. Nu vă deranjează dacă 
fumez, nu? a întrebat. 

— Nu, sigur că nu. 

— Vrețţi una? 

— Sigur, am spus și m-am aplecat ca să iau o ţigară din 
pachetul cartonat. 

De obicei fumam doar ţigări rulate de mână, dar m-am gândit 
că nu strica să mă împrietenesc puţin cu Polly Greenier. Și-a 
aprins ţigara ei mai întâi, apoi mi-a întins bricheta Bic. Nu mai 
fumasem o ţigară mentolată de niște ani buni și primul fum cu 
mentol mi-a făcut o gaură în gât. 

— De unde știți așa de sigur că era vineri? am întrebat-o. 

— Este singura zi a săptămânii când plec mai devreme de la 
muncă. Vinerea lucrez în schimbul de la cinci la unu la azilul 
Manor House. Pe urmă m-am dus la Cooley's pentru prânz și 
acolo l-am văzut pe Braggett... adică Brad... am băut câteva 
pahare și pe urmă ne-am dus la el acasă. 

— Aţi stabilit să vă întâlniți acolo, sau v-aţi întâlnit din 
întâmplare? 

— De fapt, amândouă. Ne-am văzut pe la începutul 
săptămânii și a pomenit ceva de asta. M-a întrebat dacă mai 
ieșeam devreme vinerea și mi-a zis că avea de gând să fie la 
Cooley's și poate beam ceva împreună, să sărbătorim 
weekendul. 

— Asta era ceva obișnuit pentru voi doi, să vă faceţi planuri să 
vă întâlniți? 

Ea a suflat pe nări un fir albăstrui de fum și și-a scuturat 
scrumul rotindu-și ţigara pe marginea unei scrumiere de sticlă 
de pe măsuţa de cafea. 


VP - 229 


— Nu, nu prea. De obicei nu făceam planuri. Pur și simplu ne 
întâlneam întâmplător. Știţi, e un oraș mic. 

— Aţi remarcat ceva neobișnuit la Brad în acea zi? 

— A fost puţin ciudat, trebuie să recunosc. De pildă, a insistat 
să-mi plătească prânzul și să facă cinste cu bere. Intr-un fel, a 
fost tot timpul grămadă peste mine. Sigur, asta s-a întâmplat de 
multe ori în trecut, dar de obicei nu în mijlocul zilei. Mi s-a părut 
cam ciudat, dar mi-a și plăcut. M-am gândit că poate se simţea 
singur de când a divorțat și poate voia o iubită. 

Mi-am terminat ţigara și am stins-o în scrumieră. 

— Polly, Brad Daggett a fost identificat în mod sigur ca fiind în 
Boston vineri seara, în jurul orei șase. Eşti sigură că îți menţii 
povestea? 

— Nu înţeleg. Am fost împreună acasă la el. 

Am tăcut pentru o clipă și am luat o gură de cafea, în 
încercarea de a face să-mi dispară gustul de mentol din gură. 

— Vreau să-ţi fie foarte clar ceva, Polly. Brad are mari 
probleme. Este suspectul principal în două crime. Dacă minţi că 
Brad a fost cu tine, înseamnă că obstrucţionezi de bunăvoie 
justiția și vei ajunge în închisoare. Să fii sigură de asta. 

Ea și-a dus o mână la gură. Avea o privire șocată dar totodată 
confuză. 

— Brad a omorât pe cineva? 

— Ai fost cu el vineri seara? 

— Da. Am fost cu el, dar nu știu. Nu-mi aduc aminte prea 
multe. Cred că e posibil sa-mi fi pierdut cunoștința. 

Vocea ei devenise ascuţită. Jack, cockerul Spaniel, și-a ridicat 
capul îngrijorat, dar a rămas în coșul lui. 

— Spune-mi exact ce-ţi aduci aminte. Dacă-mi spui adevărul, 
n-o să ai probleme, în regulă? 

— Eram destul de ameţiţi când am plecat de la bar, după 
shoturi și altele de genul ăsta. Acasă la el, am continuat să 
bem... 

— Cât era ceasul? 

— Nu știu exact. Poate trei? Am ajuns la Cooley's pe la unu și 
am stat acolo vreo două ore. Nu știu precis... 

— E-n regulă. Pe la trei e destul de bine. Deci aţi băut 
amândoi? Ce-aţi băut? 

— Shoturi de Jäger, în general, pe urmă am început să ne 
giugiulim. Eram cam pulbere. Brad nici nu putea să și-o scoale. 


VP - 230 


De asta-mi aduc aminte. A zis ceva gen hai să ne culcăm să ne 
mai treacă și pe urmă încercăm din nou, și atunci ne-am dus la 
culcare. 

— Când v-aţi trezit? 

— Era târziu. Nu știu. Pe la zece, sau cam așa ceva. Mi-aduc 
aminte pentru că m-am uitat la ceas și nu știam dacă era zece 
dimineața sau zece seara. 

— Și Brad era în pat cu tine? 

— Nu, dar era acolo. În living, se uita la televizor. M-a dus 
înapoi la Cooley's, unde aveam mașina și m-am dus acasă. Mă 
simțeam ca naiba. 

— Polly, mulțumesc. Mi-ai fost de mare ajutor. Și n-ai mai 
vorbit cu el și nici nu l-ai văzut de atunci? 

— Doamne, nu. Chiar a făcut-o? El i-a omorât pe amândoi? 

Dusese din nou palma la gură și halatul i se deschisese în 
faţă. Își lăsase ţigara în scrumieră fără să o stingă și acum ţigara 
ardea singură. 

— Asta încercăm să aflăm. A vorbit vreodată cu tine despre 
vreunul dintre Seversoni? 

— Nu, niciodată, dar el și bărbatul erau prieteni. Se duceau să 
bea împreună la Cooley's. L-am întâlnit o dată. 

— Beau împreună? 

— Cel puţin o dată au băut. Mi-aduc aminte că ne-a făcut 
cunoștință. Era tipul care își construia casa aia mare pe faleză, 
nu? Păreau prieteni. 

— Și Miranda Severson? Soţia? Ai văzut-o vreodată la 
Cooley's? 

— Nu, niciodată. Am auzit de ea, dar... Dumnezeule, nu pot să 
cred că se întâmplă toate astea. 

A întins mâna după ţigara din scrumieră, a văzut că arsese 
până la filtru și a stins-o. 

l-am lăsat cartea mea de vizită, i-am spus să mă sune imediat 
dacă își mai amintea ceva, apoi am urcat în mașină. Era 
aproape 12. Planul meu iniţial fusese să trec pe la Cooley's, să 
vorbesc cu un barman, să văd dacă pot verifica povestea lui 
Polly, dar acum nu mai era nevoie. Spunea adevărul, Brad o 
îmbătase, se asigurase că își pierde cunoștința, apoi plecase cu 
mașina la Boston ca să îl omoare pe Ted. Am sunat-o pe James 
și i-am spus ce aflasem, că alibiul lui Brad nu avea să ţină. Nua 
părut surprinsă. Era încă la sediul poliţiei statului Maine din 


VP - 231 


Portand. l-am spus că o s-o iau de acolo peste o oră sau două. 
Asta îmi dădea suficient timp să mănânc ceva de prânz. Am 
pornit spre sud, pe lângă casa Seversonilor, înconjurată încă de 
mașini de poliţie. Am oprit în parcarea de la Kennewick Inn; 
auzisem că aici stăteau Ted și Miranda când veneau în Maine. 
Un indicator de lemn pe care scria CAMERE LIBERE se legăna în 
briza care venea dinspre ocean. M-am gândit că atunci când 
presa naţională avea să afle povestea, problema lor cu camerele 
libere avea să se rezolve. 

Pe fațada clădirii principale era o firmă mai mică pe care scria 
LIVERY PUB. M-am îndreptat într-acolo pe aleea îngustă, strivind 
sub tălpi frunze uscate, și am coborât pe o scară exterioară de 
piatră către intrarea de la subsol. Pubul era o încăpere lungă și 
îngustă care mirosea a fum de lemn și cartofi prăjiţi. M-am 
așezat la bar. În pub erau doar câţiva oameni, dar toţi vorbeau 
animat, fără îndoială comentând zvonurile despre ce se 
întâmplase la un kilometru și jumătate mai sus pe drum. Am 
comandat o ceașcă de cafea și un cheeseburger barmanului 
gras. În timp ce aşteptam, mi-am scos carnetelul și m-am uitat 
la ce scrisesem acolo în acea dimineaţă. 

Polly Greenier - de ce ar minti pentru Brad? Acum știam că nu 
minţise, că pur și simplu fusese folosită de Brad ca un alibi 
nevinovat. 

De ce avea Ted o cheie de la casa lui Brad? Asta tot nu o 
știam, dar aflasem de la Polly că Brad și Ted petrecuseră ceva 
timp împreună la Cooley's. A cui fusese ideea? Ar fi putut Brad 
să-i dea cheia lui Ted dintr-un anume motiv? 

Ultima notiţă din carnet era: De ce m-a mintit Lily Kintner? 
Încă nu găsisem un răspuns la asta, deși nu credeam că avea 
vreo legătură cu ce se întâmplase între Brad și Seversoni. Și 
totuși, mi-am scos telefonul, am verificat să văd dacă aveam 
semnal și am deschis fotografia lui Lily Kintner care știam că era 
online. O fotografie neclară cu ea și tatăl ei veche de zece ani, 
dar Lily nu se schimbase prea mult de atunci. Același păr roșcat, 
pieptănat la fel. Aceeași piele albă și privire intensă. Când 
barmanul mi-a adus cheeseburgerul, am întors dintr-un impuls 
fotografia spre el și l-am întrebat dacă o știa pe fata din 
imagine. S-a aplecat și a studiat ecranul telefonului vreo cinci 
secunde. Eram atât de sigur că avea să spună nu, încât aproape 
că nu i-am înregistrat cuvintele când a spus: 


VP - 232 


— Sigur. A fost aici la începutul săptămânii. A stat două nopţi. 
O fată drăguță. 

— De ce a venit aici? am întrebat, încercând să nu-mi trădez 
prin voce surprinderea și entuziasmul. 

— Nu știu. Cred că a băut Sam Light. Întotdeauna îmi aduc 
aminte ce comandă oamenii. 

A plecat de lângă mine ca să salute doi clienţi care tocmai se 
așezaseră în celălalt capăt al barului. M-am uitat la fotografia lui 
Lily de pe telefon - câteva punctișoare neclare care îi alcătuiau 
chipul. Era posibil să aibă o legătură mai substanțială cu 
povestea asta decât credeam eu? Știam că va trebui să stau din 
nou de vorbă cu ea, să aflu de ce mă minţea, să aflu de ce 
venise în Maine după ce Ted fusese omorât. Nu mă așteptam să 
aflu prea multe, dar asta însemna că o să o văd din nou. Mai 
bine mai curând decât mai târziu. Am mușcat din 
cheeseburgerul meu, care era mult mai bun decât avea dreptul 
să fie un cheeseburger. Viaţa începea să arate mai bine. 


30. 


LILY 


Tata s-a foit nervos și a tot oftat pe întregul drum de la JFK 
până la Shepaug. 

— Nu e decât mama, am spus eu. E la fel de enervantă ca 
întotdeauna. 

El mi-a zâmbit, dar în ochii lui umezi stăruia frica. 

— Incearcă doar, am continuat eu. Dacă nu merge, atunci o 
să găsim altceva. 

— Aș putea să vin să stau cu tine, Lil, a spus el. 

Asta era inevitabilitatea pe care speram să o evit, bineînţeles, 
dar tot ce am făcut a fost să-mi pun mâna pe genunchiul lui și 
să-l strâng ușor. 

Acum ne aflam pe dealurile joase din Connecticut și 
pătrundeam pe un teren familiar, iar tatăl meu a devenit tăcut și 
a rămas cu privirea pe fereastră. Frunzele copacilor trecuseră de 
izbucnirea vibrantă de culoare și roșul devenise ruginiu, 


VP - 233 


galbenul pălise. Când am intrat pe aleea de la Monk's, tata a 
spus: 

— Simt cum mi se strâng boașele - acum știu că am ajuns 
acasă. 

În vreme ce scoteam din portbagajul mașinii cele două valize 
masive ale tatii, mama a apărut la ușă, cu șorț și pătată de 
vopsea. Își trăsese pe buze două dungi de ruj roșu strălucitor. 

— Se întoarce patriarhul, a rostit ea, și cuvintele au părut 
pregătite. 

Asta m-a făcut să-mi dau seama că și ea era puţin agitată. 

— Sharon, a spus tata, împingându-și ochelarii în sus pe 
frunte, ca să o poată vedea la distanţă. Arăți neschimbată. 

Asta era probabil cel mai drăguţ lucru pe care i l-ar fi putut 
spune, dată fiind situaţia. 

Ea a dat din cap și s-a întors în casă. 

După ce l-am ajutat pe tata să-și despacheteze lucrurile și să 
se instaleze în camera de oaspeţi de la parter, situată în partea 
din spate a casei, am făcut amândoi o plimbare rapidă pe 
terenul din jur înainte ca soarele să dispară complet. 

— Aici se întunecă devreme, a remarcat tata. Mi-aduc aminte 
de asta. 

— Doar toamna și iarna, i-am răspuns. Nu tot anul. 

— Bănuiesc că aș putea grebla ceva frunze mâine. 

— Asta i-ar plăcea mamei. Ea urăște să adune frunzele. 

— Mi-aduc aminte. Întotdeauna mă punea pe mine să o fac. 

— Ei, pe tine sau pe băiatul ăla din casa de vizavi. 

— Așa-i. Tata și-a strâns mai bine fularul în jurul gâtului, deși 
era o seară caldă pentru sfârșitul lui octombrie. Ți-aduci aminte 
cum te târai prin grămezile de frunze când erai mică? 

— Nu mai știu, am spus. 

— Alţi copii întotdeauna păreau că vor să sară pe frunze, dar 
tu te îngropai în ele. Stăteai băgată acolo ore în șir. Nu-ţi aduci 
aminte? 

— Vag. 

— Erai o fetiţă așa de ciudată. Înainte să-ţi bagi nasul în cărți, 
ajunseserăm să credem că dăduserăm naștere unei sălbăticiuni. 
Nu zâmbeai aproape niciodată. Te strecurai afară și rămâneai 
acolo ore întregi. Scoteai sunete de animal. iți ziceam fata 
noastră vulpe, care era crescută de oameni. Sper că nu te-am 
crescut prea rău. 


VP - 234 


— V-aţi descurcat foarte bine, am răspuns, în vreme ce 
începea să plouă ușor. Îmi îngăduiţi să-mi văd din nou părinţii 
împreună. Visul oricărui copil cu părinţi divorțaţi. 

— Nu ăsta a fost visul tău, nu-i așa? a spus tata pe când ne 
întorceam și ne îndreptam către casă, cufundată în întuneric, cu 
excepţia luminii care venea din bucătărie. 

— Doamne, nu. Glumeam doar. Și pe urmă, voi nu sunteți din 
nou împreună, sper. Doar locuiţi împreună. Parazitism reciproc. 
Nu ăsta e planul? 

— Da, ăsta e planul. Pace și liniște. Poate să mai scriu o carte. 
Poate nu. Tot ce vreau e să-mi trăiesc restul vieţii și să nu fac 
rău nimănui. Asta-i tot ce sper de fapt. 

Cina s-a desfășurat bine. Mama a făcut un pui la cuptor și tata 
n-a spus nimic rău despre el, deși era cam ars. Am băut toţi trei 
o singură sticlă de vin și pe urmă tata s-a oferit să strângă 
farfuriile, spunând că o s-o facă după fiecare masă. 

— Eu nu mă pricep să gătesc, Sharon, doar știi asta, dar 
strâng masa cu plăcere. 

Ea și-a dat ochii peste cap, dar numai spre mine. Tata deja se 
apucase să adune farfuriile, îngrămădindu-le cu grijă în 
chiuvetă. Ne-am dus în living; acum era un televizor acolo, ceva 
ce nu avuseserăm atunci când eram mică. Am remarcat asta cu 
voce tare. 

— Pentru PBS5, a spus mama pe când ne așezam la cele două 
capete ale canapelei ponosite. 

Credeam că o să discutăm despre tata, dar mama mi-a spus 
în cele mai mici detalii despre o cronică laudativă referitoare la 
un artist pe care îl cunoscuse. 

— Nu mi s-a părut niciodată prea grozav, dar probabil că m- 
am înșelat, cel puţin conform The New York Times. 

O ascultam și mă gândeam că aranjamentul ăsta nebunesc 
între tata și mama s-ar putea să funcţioneze, cel puţin o vreme. 
De-a lungul anilor în care au fost despărțiți, au ajuns să însemne 
tot mai puţin unul pentru celălalt și asta s-ar putea să le 
îngăduie să locuiască împreună. Nu se mai iubeau într-atât cât 
să se rănească reciproc. 

Am plecat a doua zi după micul dejun. Nu mă grăbeam, așa 
că la Hartford am luat-o spre nord, ca să merg prin Pioneer 
Valley, de unde să intru pe Route 2 și să mă întorc la Winslow pe 


50 Public Broadcasting Service, reţeaua naţională de televiziune. 
VP - 235 


o rută mai pitorească. Era chiar perioada mea preferată din an, 
când rafalele de vânt umpleau aerul cu frunze uscate, iar casele 
erau împodobite de Halloween. Cu o săptămână în urmă 
aflasem de moartea lui Ted Severson și acum acel capitol sordid 
din viaţa mea se încheiase. Miranda și Brad dispăruseră și ei, iar 
eu scăpasem nepedepsită. Orice neliniște că aș putea fi prinsă 
dispăruse și ea. Mă simţeam relaxată și plină de forță. Chiar îmi 
făcuse plăcere să petrec ceva vreme cu părinţii mei. 

Crimele deveniseră o poveste larg dezbătută; din câte 
aflasem, reporterii dăduseră năvală în Kennewick, încercând să 
descâlcească povestea tinerilor soţi frumoși și bogaţi, omorâţi la 
distanţă de o săptămână unul de altul. Brad Daggett nu fusese 
găsit, și nu avea să fie niciodată. Dacă îi localizaseră camioneta, 
asta nu ajunsese la știri. El îi omorâse pe Ted și Miranda, și 
legiștii aveau să găsească dovezile în acest sens. lar el nu avea 
să fie niciodată găsit pentru a-și spune povestea. 

M-am gândit la ceea ce-mi mărturisise tatăl meu cu o zi în 
urmă - cum voia să-și trăiască restul vieţii fără să mai rănească 
pe nimeni. Poate că aș putea să-mi fac și eu din asta un scop. 
Era vorba de cum mă simţisem după ce îl omorâsem pe Chet, și 
cum mă simţisem după ce îl omorâsem pe Eric, în Londra. Era 
vorba de cum mă simţeam acum. Nu regretam ce făcusem în 
trecut. Miranda și Eric mă râniseră. Chet voise să o facă, iar 
Brad - deși nu-mi făcuse rău direct - omorâse un om nevinovat. 
Probabil că fusese o greșeală să-l invit pe Ted Severson în viața 
mea. Riscasem enorm în ultimele câteva săptămâni, și aveam 
noroc că nu fusesem prinsă. Dar acum terminasem cu asta. Se 
încheiase totul. Aveam să duc o viaţă liniștită și aveam să mă 
asigur că nimeni n-o să mă poată răni din nou. Voi continua să 
supraviețuiesc, știind, așa cum am știut în acea noapte în 
poiană, pe când stelele își revărsau strălucirea peste mine, că 
eram deosebită, că mă născusem cu un soi diferit de moralitate. 
Era moralitatea unui animal - a unei ciori sau vulpi sau bufniţe - 
și nu cea a unei fiinţe umane normale. 

Am părăsit Route 2 și am străbătut centrul orașului Winslow 
către casa mea. În parcul orașului avea loc un Oktoberfest, o 
formaţie cânta o polcă și fusese ridicat un cort unde se bea 
bere. Am coborât geamul. Aerul mirosea a cidru de mere. M-am 
gândit să mă opresc, dar am decis că e mai bine să mă duc 
acasă. Am străbătut cei trei kilometri către casă și, în vreme ce 


VP - 236 


mă apropiam de ea, am zărit pe aleea mea o mașină albă lungă, 
ușor de văzut printre copacii lipsiţi acum de frunze. O tresărire 
de frică m-a străbătut și am fost cât pe ce să trec mai departe, 
dar am intrat pe alee, spunându-mi că totul avea să fie bine. 

Rezemat de mașină era detectivul care venise să-mi pună 
întrebări la începutul săptămânii. Henry Kimball de la Poliţia din 
Boston. Când m-a văzut, a aruncat ţigara pe care o fuma și a 
stins-o sub talpa pantofului. Am parcat și am ieșit din mașină. El 
a venit spre mine, cu un zâmbet impenetrabil pe faţă. 


31. 


KIMBALL 


Duminică după prânz, m-am dus din nou la Winslow ca să 
vorbesc cu Lily Kintner. Nu era acasă, dar era o zi de toamnă 
plăcută, nu foarte rece, și am decis să aștept. M-am gândit că 
ieșise în oraș să ia masa și că avea să se întoarcă în curând. M- 
am rezemat de mașină ca să pot vedea bine iazul din spatele 
casei sale și mi-am rulat cu grijă o ţigară, una din raţia mea de 
două pe zi. 

Brad Daggett nu fusese încă găsit. Singurul indiciu clar era că 
un garaj din Kennewick raportase că una din mașinile la care se 
lucra avea plăcuța de înmatriculare schimbată. Mike Comeau, 
mecanicul, observase asta doar pentru că noua plăcuţă era mult 
mai curată decât restul mașinii. S-a dovedit că era plăcuţa de la 
camioneta lui Daggett. Așadar, Brad Daggett fusese suficient de 
isteţ ca să-și schimbe plăcuţa înainte de a o șterge din Maine. A 
fost dat un ordin de urmărire pentru noul număr, dar încă nu 
aflaserăm nimic. Începeam să mă îndoiesc că aveam să aflăm 
vreodată. 

Mi-am aprins ţigara, am dat capul pe spate și am lăsat soarele 
să-mi cadă pe faţă. Pe deasupra a trecut greoi un stol de gâște. 
Tocmai îmi terminam ţigara, când Lily a intrat pe alee în Honda 
ei Accord. Am încercat să citesc ceva pe fața ei prin parbriz, dar 
părea să mă privească doar cu o ușoară curiozitate. După cea 
parcat și a ieșit din mașină, m-am apropiat de ea și m-am 
prezentat din nou. 

VP - 237 


— Mi-aduc aminte de dumneavoastră, a spus ea. A fost doar 
acum câteva zile. 

Avea cu ea o valijoară, bleumarin cu buline gri, și am întrebat- 
o dacă fusese plecată. 

— La părinţii mei, în Connecticut. Tata tocmai a venit de la 
Londra. 

— O, să locuiască aici? 

— Asta e planul, deocamdată. Cu ce vă pot ajuta, domnule 
detectiv? Am auzit despre Miranda. Ce șoc. 

— Mai am câteva întrebări. Speram că am putea... că ne-am 
putea așeza să stăm de vorbă, din nou. 

— E-n regulă. Lăsaţi-mă doar câteva minute, să-mi duc 
lucrurile. Am putea sta pe veranda din spate, dacă vreţi. Nu e 
așa de rece. 

Am urmat-o în casă, am trecut prin living și am ieșit pe o ușă 
din bucătărie pe o verandă mică aflată în spatele casei, 
acoperită cu frunze. 

— O să vă aduc o cârpă și puteţi șterge scaunele, a spus ea. 

Am făcut întocmai și am curăţat două din scaunele de lemn 
de frunzele în formă de evantai, de un galben strălucitor, căzute 
dintr-un copac de ginkgo. M-am așezat și după cinci minute Lily 
s-a întors. Era tot în jeanși, dar își scosese haina și acum purta 
un pulover alb, cu decolteu în V, care părea din cașmir. Părul era 
lăsat pe umeri și fața ei părea proaspăt spălată și nemachiată. 

— Cu ce vă pot ajuta? m-a întrebat. 

Hotărâsem deja că aveam să trec direct la subiect, așa că am 
spus: 

— Vreau să știu de ce m-ai minţit, domnișoară Kintner. 

Ea nu a părut surprinsă, dar a clipit încet din pleoapele ei 
pale. 

— Despre ce, mai exact? 

— Relaţia cu Ted Severson și faptul că ai fost la Kennewick 
duminică și luni seară, săptămâna asta. Nu te-ai gândit să 
pomenești de asta ultima dată când am venit aici? 

— Pot să vă explic, a răspuns ea. Și îmi cer scuze pentru 
minciună. Am fost stresată de toată situaţia asta cu tatăl meu. 
Când aţi apărut prima oară, am fost îngrozită să fiu implicată 
într-o anchetă legată de o crimă. Ar fi fost prea mult pentru el. 
Acesta e motivul pentru care am pretins că nu îl cunoșteam pe 


VP - 238 


Ted. Sper că vă dați seama că nu aș fi minţit dacă aș fi crezut că 
relaţia noastră avea vreo legătură cu crima. 

— Care era exact relaţia voastră? 

— Ne-am cunoscut în Londra, în aeroport. Nici măcar nu l-am 
recunoscut la început, dar am început să vorbim și în cele din 
urmă ne-am dat seama amândoi că ne cunoscuserăm deja, prin 
Miranda. Eram amândoi la clasa business și în final am ajuns să 
stăm unul lângă altul și el mi-a spus că bănuia că soţia îl înșela 
cu constructorul casei lui. 

— Asta e o informaţie importantă, am spus eu. Ne-am fi 
bucurat să o știm acum o săptămână. 

— Știu, ştiu. Îmi pare rău. Dar nu știa cu siguranţă. Doar 
bănuia că probabil asta se întâmpla. Eu o știam pe Miranda din 
colegiu și m-am gândit că probabil așa era. Oricum, ne-am 
înțeles foarte bine. El mi s-a confesat, așa cum se întâmplă 
câteodată într-o călătorie cu avionul. 

— Așa că aţi început o relaţie. 

— Nu, nu chiar. Oricum, nu romantic. Ne-am mai întâlnit o 
dată, la un bar din Concord, să bem ceva, dar nu a mai urmat 
nimic. Era un bărbat însurat. 

— Dar îl plăceai? 

Ea a clipit din nou, încet. 

— Da. Era un om de treabă. 

— Când ai aflat că a fost omorât? 

— Am citit în G/obe, duminică. Din articol se înţelegea că 
fusese omorât de un hoţ, dar eu m-am întrebat... 

— Te-ai întrebat dacă nu cumva fusese omorât de Brad 
Daggett? 

— Asta e numele constructorului, nu? Și credeţi că el i-a 
omorât pe Ted și Miranda. 

— Spune-mi de ce ai decis să te duci în Maine. 

— Nu știu exact. Dintr-o mulţime de motive. Ted îmi spusese 
cât de mult îi plăcea locul acela, așa că m-am hotărât să mă duc 
până acolo. Cred că voiam să-l plâng. Ne-am întâlnit doar de 
două ori, dar amândouă întâlnirile au fost foarte intense. Și cred 
că m-am dus acolo și ca să văd ce pot afla. Cred că mă jucam 
de-a Nancy Drew. O prostie, știu. 

— Ce-ai făcut cât ai stat acolo? 

— M-am plimbat. Am mâncat la barul de la hotel. Toată lumea 
vorbea despre crimă și eu am ascultat, dar nu am auzit nimic 


VP - 239 


despre vreo aventură de-a Mirandei. Crezusem că o să aud, 
crezusem că toată lumea avea să vorbească despre asta. 
Potrivit lui Ted, Miranda practic locuia la Kennewick Inn. Dacă se 
culca cu cineva din oraș, ai crede că toată lumea trebuia să știe. 
Cel puţin asta credeam eu. Dar nimeni nu a spus nimic. M-am 
dus chiar și la Cooley's - este barul aflat mai sus pe drum, cel 
frecventat mai mult de localnici - și am băut un pahar acolo, 
crezând că poate aud ceva sau chiar îl văd pe Brad. Dar n-a fost 
așa. 

— Și ce aveai de gând să faci dacă aflai că Brad și Miranda 
aveau o aventură? 

— Să-l prind, bineînţeles, a răspuns ea. Să scot o mărturisire 
de la el. Să-l arestez în calitatea mea de cetățean. 

Expresia de pe chipul ei nu se schimbase și mi-a trebuit un 
moment ca să-mi dau seama că glumea. Am zâmbit afectat și 
ea mi-a răspuns cu un surâs. Când zâmbea, îi apărea o cută 
mică între nas și buza de sus. 

— Sincer, a continuat ea, nu știu ce aveam de gând să fac. Nu 
îmi făcusem un plan. lar dacă Brad și Miranda chiar aveau o 
aventură, asta nu însemna că treaba asta avea vreo legătură cu 
moartea lui. 

— Suntem destul de siguri că Brad Daggett i-a omorât pe 
amândoi. 

— Și a fugit? 

— Da. 

Am tăcut amândoi pentru o clipă. Am văzut cum Lily bate 
darabana cu degetele mâinii stângi pe braţul scaunului ei. Era 
prima manifestare de nervozitate pe care o văzusem la ea. In 
cele din urmă, a spus: 

— Am dat-o-n bară. Ar fi trebuit să vă spun totul de prima 
dată când aţi venit aici. Ar fi trebuit să vă spun că Ted credea că 
soţia lui avea o relaţie cu Brad. Îmi pare rău. Sincer, când aţi 
venit, am crezut că Ted fusese omorât de un hoț. M-am simţit 
aproape rușinată că m-am dus în Maine să încerc să cercetez pe 
cont propriu. Părea o prostie. 

— Ca Nancy Drew, am spus eu. 

— Hm, o numiţi proastă pe eroina copilăriei mele? 

— Nu, sigur că nu. Și eu am iubit-o pe Nancy Drew. De ce 
crezi că am devenit detectiv? 

O pisică jigărită a apărut pe verandă, miorlăind la Lily. 


VP - 240 


— Ai o pisică, am spus eu. 

— Nu chiar, a răspuns ea, ridicându-se în picioare. E un 
motan. Îl cheamă Mog, dar trăiește mai mult pe afară. Vine aici 
când îi e foame. Mă duc să-i aduc ceva de mâncare. Pot să vă 
aduc ceva din casă? 

— Nu, mulțumesc, am răspuns. 

După ce a plecat, l-am chemat pe Mog, dar ela rămas la locul 
lui. Avea ochii de culori diferite, sau unul dintre ochi era bolnav. 
Lily s-a întors cu un castron cu mâncare pentru pisici și l-a 
așezat la marginea verandei. Mog s-a ghemuit și a început să 
mănânce. 

Voiam să mai stau, dar nu mai aveam nimic de întrebat. Tot 
nu credeam că Lily îmi spunea tot adevărul, dar răspunsurile ei 
erau destul de rezonabile. 

— Tatăl dumitale, am spus eu. Ce face? 

— O, el... el e la fel. Cred că plecarea din Anglia e cel mai bun 
lucru pentru el. Presa l-a pedepsit cam rău. 

— Mai scrie? 

— Mi-a spus că se gândește că s-ar putea să mai aibă 
material pentru o carte, dar nu știu ce să cred despre asta. O să 
vedem. Poate că o să aibă inspiraţie, acum că stă din nou cu 
mama. 

— Credeam că sunt divorțați. 

— Sunt, slavă Domnului. Asta e doar un simplu aranjament. 
Știu, e ciudat. Dar mama are nevoie de bani, iar tata o s-o ajute, 
acum că stă în casa ei. Plus că tata nu poate sta singur. E o 
simplă încercare, dar dacă merge, va rezolva problemele 
amândurora. Dacă nu, tata va putea veni aici, să stea cu mine. 

Am vrut s-o întreb mai multe despre tatăl ei, pe de-o parte 
pentru că mă interesa persoana lui, dar în primul rând pentru că 
doream să mai stau aici, pe veranda lui Lily Kintner. Doream să 
mă mai uit la ea. Soarele se afla în spatele ei, transformându-i 
părul într-un roșu aprins. Își încrucișase braţele peste mijloc, 
lipindu-și puloverul de trup, și îi vedeam rotunjimea înaltă a 
sânilor și conturul vag al unui sutien roz pe sub cașmirul alb 
subțire. M-am gândit cum să-mi prelungesc vizita. Puteam să o 
mai întreb despre tatăl ei, despre pasiunea ei pentru Nancy 
Drew, despre slujba ei din Winslow, dar știam că nu trebuia. 
Asta nu era o vizită mondenă. M-am ridicat și s-a ridicat și Lily. 


VP - 241 


Mog a terminat de mâncat și a venit să se frece de glezna lui 
Lily, apoi a ţâșnit înapoi de unde venise. 

— O, încă ceva, am spus, amintindu-mi o ultimă întrebare pe 
care voisem să i-o pun. Prima dată când am stat de vorbă, ai 
spus că ai cunoscut-o pe Miranda la colegiu. 

— Înî. La Colegiul Mather din New Chester, Connecticut. 

— Miranda mi-a spus că i-ai furat iubitul. 

— Așa v-a spus? Păi, am umblat cu același tip. Miranda a fost 
cu el prima, pe urmă eu, și pe urmă s-a întors la ea. A fost o 
porcărie atunci, dar asta s-a întâmplat cu mulți ani în urmă. 

— Așadar, când l-ai cunoscut pe Ted și ţi-ai dat seama că era 
însurat cu Miranda, și că era nefericit, nu te-ai gândit că era o 
ocazie de a te răzbuna? 

— Ba da. Mi-a trecut prin minte. Îmi plăcea Ted, și nu-mi 
plăcea Miranda, dar nu, nu asta a fost între Ted și mine. Nu am 
avut o relaţie. Pentru el am fost doar cineva cu care să stea de 
vorbă. 

Lily m-a condus prin casa ei la mașină. Mi-a întins mâna și eu 
i-am strâns-o; palma ei era uscată și caldă. Când i-am dat 
drumul la mână, degetele lui Lily au alunecat ușor peste mâna 
mea și m-am întrebat dacă o făcuse intenţionat sau dacă îmi 
imaginam eu ceva între noi care nu exista. Chipul ei nu-mi 
spunea nimic. 

Înainte să urc în mașină, m-am întors și am întrebat-o: 

— Cum îl chema pe băiat? 

— Poftim? 

— Băiatul din colegiu cu care aţi ieșit, dumneata și Miranda. 

— O, el, a spus ea și o ușoară roșeată i-a colorat obrajii. A 
ezitat, apoi a spus: Eric Washburn, dar el... âăă... a murit. 

— O, am spus. Ce s-a întâmplat? 

— A fost imediat după terminarea colegiului. A murit dintr-un 
șoc anafilactic. Avea alergie la alune. _ 

— O, am făcut din nou, neștiind ce să mai spun. Imi pare rău. 

— E-n regulă, a spus ea. Asta a fost demult. 

Am plecat. În vreme ce mă întorceam la Boston, o pătură de 
nori joși a început să acopere soarele. Era după-amiaza 
devreme, dar părea să fie în amurg. Îmi repetam în minte 
discuţia cu Lily. Credeam o mare parte din tot ce-mi spusese, 
dat tot simţeam că mă minţise. Ştiam că nu-mi spusese multe 
lucruri, la fel ca prima oară când stătuserăm de vorbă. Dar de 


VP - 242 


ce? Și de ce ezitase Lily la sfârșit, când o întrebasem de numele 
prietenului ei din colegiu? Era ca și cum nu voia să mi-l spună. 
Imi spusese că asta se petrecuse demult, dar de fapt nu era așa. 
Ea nu avea nici treizeci de ani. Eric Washburn. Am rostit numele 
cu voce tare, ca să mă asigur că nu-luit. 


32. 


LILY 


La o săptămână după ce am fost luată la întrebări pentru a 
doua oară de către detectivul Kimball, m-am dus din nou în 
Concord Center. Urmărisem evoluția cazului Severson în fiecare 
seară la ştirile locale, chiar dacă nu era niciodată nimic nou. 
Ştiam că nici nu va fi. Brad Daggett nu avea să fie găsit. Era un 
sentiment plăcut să am certitudinea că eram singura ființă 
umană din lume care ştia unde se afla Brad - care ştia că el nu 
avea să fie niciodată găsit bând un daiquiri pe vreo plajă din 
Caraibe. Putrezea încet într-o poiană necunoscută. Eu o știam, și 
la fel o știau păsările și animalele care treceau pe lângă el. 
Aveau să-i simtă mirosul și să-și spună că murise vreun animal 
mare, și apoi aveau să-și vadă de ale lor. 

Era prima duminică de când se trecuse la ora de iarnă. 
Dimineaţa începuse friguroasă, cu un vânt puternic aducător de 
zăpadă în zori, dar la prânz ninsoarea se oprise și cerul era 
acum un strat jos și ameninţător de nori alb-cenușii. Am mers pe 
drumuri laterale de la Winslow la Concord, fără viteză, ascultând 
muzică clasică la unul din posturile de radio publice. Era cam 
jumătatea după-amiezii când am ajuns la Concord, și am parcat 
pe Main Street. Trotuarele erau pline: o mulțime de familii 
așteptau în faţa unui local popular; femei între două vârste, 
îmbrăcate cu haine sport, intrau și ieșeau din magazinele de 
bijuterii. Am mers încet către Monument Square, traversând 
intersecția largă către intrarea în cimitirul Old Hill. M-am 
strecurat printre lespezile de piatră și am urcat încet drumul 
abrupt către vârful dealului. Nu mai era nimeni în cimitir. 

M-am dus chiar până în vârf, trecând pe lângă banca unde 
stătusem cu Ted Severson ultima dată când mă întâlnisem cu el, 

VP - 243 


în urmă cu doar puţin mai mult de o lună, și am privit peste 
acoperișurile din Concord. De când fusesem ultima oară aici, 
copacii de pe deal își scuturaseră toate frunzele și vedeam până 
departe, până în locul unde îmi parcasem mașina. Am stat acolo 
o vreme, în jacheta mea de un verde intens, bucurându-mă de 
singurătate, de mușcătura aerului rece din Noua Anglie și de 
priveliștea divină a trecătorilor care mergeau grăbiţi, văzându-și 
de treburile lor într-o duminică ce le aducea o oră în plus. M-am 
uitat spre locul unde eu și Ted ne sărutaserăm și am încercat să- 
mi aduc aminte ce simţisem atunci. Buzele lui surprinzător de 
moi, mâna lui mare și puternică alunecând în sus pe puloverul 
meu. După cinci minute, mi-am îndreptat din nou atenţia spre 
coama dealului, cu mormintele sale de piatră răsfirate. Vântul 
suflase frunzele uscate și le îngrămădise în spatele câtorva 
pietre funerare. Am coborât încet pe aleea cu dale, alegând la 
întâmplare un mormânt care era parţial ascuns de un copac 
răsucit, fără frunze, și am îngenuncheat în fața lui. Aparţinea 
unei femei pe nume Elizabeth Minot, care murise în 1790 la 
vârsta de patruzeci și cinci de ani. „A primit moartea lentă cu 
pace și bucurie”. Deasupra pietrei funerare era un craniu 
înaripat, înconjurat de un banner pe care scria „NU UITA DE 
MOARTE”. Am stat ghemuită, studiind piatra de mormânt, 
întrebându-mă cum fusese viața scurtă și grea a lui Elizabeth 
Minot. Adevărul era că nu mai conta deloc. Ea era moartă și la 
fel și toți cei care o cunoscuseră. Poate că soțul ei o sufocase cu 
o pernă ca să îi curme chinul. Ori ca să-și curme propriul chin. 
Dar și el dispăruse de mult. Copiii lor erau morți, și morți erau și 
copiii copiilor lor. Tata avea o vorbă: la fiecare sută de ani, doar 
oameni noi. Nu știu exact de ce spunea asta sau ce însemna 
pentru el - o variaţie la a fi conștient de moarte, bănuiesc -, dar 
știam ce însemna pentru mine. 

M-am gândit la oamenii pe care îi omorâsem. Chet, pictorul, al 
cărui celălalt nume tot nu-l știam. Eric Washburn, mort înainte 
să înceapă cu adevărat viaţa. Și bietul Brad Daggett, care 
probabil că n-a avut nicio șansă din clipa în care a văzut-o prima 
dată pe Miranda Severson. Am simţit o durere în piept; nu era o 
senzaţie familiară, dar am recunoscut-o. Nu era vorba că îmi 
părea rău pentru ceea ce făcusem, sau că mă simţeam 
vinovată. Nu, nu mă simţeam vinovată. Aveam motive - și 
motive întemeiate - pentru fiecare dintre cei pe care îi 


VP - 244 


omorâsem. Nu, durerea din piept era pentru că mă simţeam 
singură. Nu mai erau alți oameni în tot universul care să știe 
ceea ce știam eu. 

Am coborât dealul și am intrat din nou în oraș. Mi-am simţit 
telefonul mobil vibrând în geantă. Era mama. 

— Scumpo, ai citit Times? 

— Eu nu primesc Times. 

— O! E un întreg articol despre Martha Chang. Ți-o aduci 
aminte pe Martha, nu? Coregrafa? 

Mi-a povestit articolul în detaliu, citindu-mi fragmente din el. 
M-am așezat pe o bancă rece de unde vedeam Main Street. 

— Ce face tata? am întrebat după ce a terminat. 

— Azi-noapte s-a trezit ţipând. M-am dus la el, crezând că 
doar încerca să mă facă să vin la el în cameră, dar era distrus. 
Tremura și plângea. M-am dus să-i aduc niște lapte cald cu 
whisky și când m-am întors, adormise la loc. Sincer, scumpo, e 
ca și cum aș avea un copil în casă. 

l-am spus că trebuie să închid și ea mi-a mai povestit câte 
ceva despre niște prieteni de-ai ei de care nu-mi aminteam. 
Când am închis, am observat că lumea din jurul restaurantului 
se rărise, așa că am intrat și am luat o cafea mare pentru drum. 
Apoi m-am mai plimbat, trecând din nou pe lângă Concord River 
Inn, unde băusem cu Ted și puseserăm la cale omorârea soţiei 
lui. Planul nostru ar fi funcţionat. Era foarte asemănător cu ceea 
ce se întâmplase până la urmă. Să-i punem în cârcă lui Brad 
omorârea Mirandei, apoi să ne asigurăm că Brad dispare pentru 
totdeauna, că trupul lui nu avea să fie niciodată găsit. Detaliile 
erau diferite. Trupul lui urma să fie aruncat în ocean, în vreme 
ce eu îi duceam camioneta în Boston, lăsând-o într-un loc de 
unde avea să fie furată și dezmembrată, dar rezultatul ar fi fost 
același. 

M-am plimbat alene pe străduţe lăturalnice liniștite, mărginite 
de case coloniale impunătoare. Mă îndreptam către partea din 
spate a cimitirului în care tocmai fusesem. O echipă de grădinari 
curăța frunzele dintr-una din curţile mai mari. Un băiat de vreo 
zece ani arunca o minge de fotbal drept în sus, apoi o prindea. 
N-am mai văzut pe nimeni în afară de el. Am ajuns într-o 
fundătură care se oprea în spatele cimitirului. Am sărit peste un 
gard scund, m-am rezemat de un copac și am așteptat. Vedeam 
vârful dealului, pietrele de mormânt înșirate pe el ca nodurile de 


VP - 245 


pe o coloană vertebrală. Soarele, o pâlpâire de alb în spatele 
linţoliului de nori, coborâse pe cer. Mi-am lipit cafeaua de piept 
ca să mă încălzesc. Aveam părul ridicat, sub aceeași căciulă 
întunecată pe care o purtasem în noaptea când muriseră Brad și 
Miranda. M-am întrebat - și nu era prima dată când o făceam - 
ce s-ar fi întâmplat între mine și Ted dacă lucrurile ar fi mers 
conform planului nostru. Am fi avut o relație, știam asta, dar cât 
am fi rămas împreună? Oare i-aș fi spus totul? l-aș fi împărtășit 
totul despre viața mea? Și oare acea cunoaștere - cunoașterea 
pe care am fi avut-o unul despre celălalt - ne-ar fi făcut mai 
puternici? Sau ne-ar fi omorât în cele din urmă? Probabil că ne- 
ar fi omorât, am decis eu, deși poate că ar fi fost plăcut pentru o 
vreme, plăcut să am pe cineva cu care să pot împărţi totul. 

Mi-am terminat cafeaua, am strecurat paharul gol în geantă. 
Și am așteptat. 


33, 


KIMBALL 


Descoperisem că dacă îmi parcam mașina la Dunkin' Donuts 
de la intersecția celor cinci străzi din apropiere de centrul din 
Winslow, o puteam vedea pe Lily Kintner mergând cu mașina pe 
Leighton Road când pleca de acasă. Foarte puţine mașini 
veneau pe Leighton și ea era ușor de văzut în Honda ei roșu- 
închis. Așteptasem acolo în fiecare zi de după a doua noastră 
discuţie, urmărind-o pe Lily cu totul de șapte ori. O urmărisem 
ducându-se și venind de la slujba ei de la Colegiul Winslow. O 
urmărisem la o băcănie și la un târg al fermierilor, în orașul 
învecinat. Odată, intrase pe autostrada care se îndrepta spre 
sud; am bănuit că se ducea probabil în Connecticut să-și vadă 
părinţii, și m-am întors. De cele câteva ori când s-a dus în 
centrul Winslow-ului pentru diverse cumpărături, o urmărisem 
puţin pe jos, păstrând o distanţă mare între noi. Nu văzusem 
nimic interesant. 

Făceam toate astea pe cont propriu, folosindu-mi Sonata 
argintie total banală. Nu știam ce speram să obţin. Știam doar, 
în adâncul inimii mele, că Lily Kintner era cumva implicată și, 

VP - 246 


dacă aș fi continuat să o urmăresc, atunci poate că făcea cumva 
o greșeală. 

Duminică după-amiază parcasem la Dunkin' Donuts și eram 
gata să renunţ, când am zărit Accord-ul lui Lily. A cotit la stânga 
pe Brooks, îndreptându-se spre est, îndepărtându-se de centrul 
orașului. Am ieșit din parcare, strecurându-mă în urma ei și 
lăsând trei mașini între noi. Honda ei era un model mai vechi, 
mai pătrățoasă decât Hondele obișnuite care se vedeau acum 
pe drum, și era ușor de urmărit. Am mers după ea prin Stow, 
apoi Maynard și am intrat în West Concord. Am încercat să las 
tot timpul cel puţin două mașini între noi. Am pierdut-o o 
singură dată, prin centrul Maynardului, când m-am blocat în 
spatele unei camionete UPS, dar am ghicit corect că rămânea 
pe Route 62 și am prins-o din nou din urmă. A intrat în centrul 
Concordului, a parcat pe Main Street și a coborât din mașină. 
Era îmbrăcată în haina ei de un verde luminos, încheiată la 
nasturi până la gât. Am urmărit-o îndreptându-se către ceea ce 
părea un sens giratoriu mare care închidea în el un mic parc. 

Singura persoană care știa că o urmăream pe Lily Kintner era 
Roberta James, partenera mea, deși nu știa cât de des o 
făceam. Cu siguranţă nu știa că de două ori parcasem pe 
Leighton Road după ce se întunecase și îmi croisem drum prin 
pădure pentru a spiona casa lui Lily de la marginea proprietății 
ei. Intr-o seară o privisem vreme de o oră stând în scaunul ei din 
piele roșie, cu picioarele strânse sub ea, citind o carte cu 
coperte cartonate. In timp ce citea, își răsucea absentă o șuviță 
lungă de păr pe un deget. Lângă ea, dintr-o ceașcă de ceai se 
ridica o panglică de aburi. Imi tot spusesem să plec, dar mă 
simțeam pironit în loc, și dacă ar fi ieșit deodată afară și m-ar fi 
văzut, cred că nici atunci n-aș fi fost în stare să plec. Nu aveam 
să-i spun niciodată lui James toate astea - deși era suspicioasă 
în privinţa motivelor mele. 

— Cum arată, Hen? mă întrebase ea cu o seară în urmă. 

O invitasem la mine, la niște spaghetti carbonara și whisky. 

— E frumoasă, am spus, hotărând să nu mint. 

— Aha, a făcut James, și n-a mai trebuit să adauge nimic. 

— Ascultă, am spus eu. Eric Washburn a fost iubitul ei din 
colegiu. A fost și iubitul Mirandei Severson, sau Faith Hobart, 
cum era cunoscută atunci. Miranda mi-a spus că Lily i-l furase 
pe Eric, apoi Lily mi-a spus că Miranda îl luase înapoi. Eric a 


VP - 247 


murit dintr-o alergie la alune în anul în care a terminat colegiul. 
Era cu Lily în Londra. 

— Crezi că l-a omorât cu alune? 

— Dacă a făcut-o, atunci a fost genial. Nu ai cum să dovedești 
că ceva de genul ăsta nu a fost un accident. 

— OK. 

James a încuviinţat din cap și a luat o gură de whisky 
Macallan. 

— Și pe urmă, mulţi ani mai târziu, se împrietenește cu soțul 
Mirandei. Poate sunt mai mult decât prieteni. Și pe urmă el este 
omorât... 

— A fost omorât de Brad Daggett. Știm asta. Crezi că Lily l-a 
cunoscut și pe el? 

— Nu, nu cred. Știu doar că m-a minţit și e o coincidenţă 
destul de mare că a fost cumva implicată atât în moartea 
acestui Eric Washburn și acum a Mirandei. 

— Putem s-o aducem la secţie, să îi mai punem niște 
întrebări. Ai întrebat-o dacă are vreun alibi pentru noaptea în 
care a fost omorâtă Miranda? 

— Nu, n-am întrebat-o. Doar știm că și asta a făcut-o tot Brad. 
să fie posibil să-l fi știut pe Brad, să-l convingă să comită cele 
două crime și acum să știe unde e el? 

— Sigur, e posibil, dar de ar face asta? De obicei, oamenii nu-i 
omoară pe cei care le-au furat iubiții din colegiu. 

— Mda, bine, am mormăit eu. 

— Asta-i tot ce poţi să spui - „mada, bine”? 

— Mda, asta-i tot ce pot să spun. 

James a zâmbit. Nu o făcea prea des, dar când zâmbea, faţa i 
se schimba dintr-una destul de severă într-un chip care radia 
frumusețe. Eram parteneri în departament de mai bine de un 
an. Serile cu whisky și paste începuseră cu vreo trei luni în 
urmă. Până acum, parteneriatul nostru era cel mai grozav 
parteneriat non-sexual din viaţa mea. Încă din prima zi, am 
adoptat un tipar de conversaţie detașată, care mă făcea să mă 
simt ca și cum am fi fost prieteni de mulţi ani. Numai foarte 
recent mi-am dat seama cât de puţine lucruri știam despre 
Roberta James, în afară de locul unde copilărise (pe coasta din 
Maryland), unde învățase (Universitatea din Delaware) și unde 
locuia (ultimul etaj al unei clădiri cu trei niveluri din Watertown). 
Am presupus că era pe invers, dar nu am discutat niciodată 


VP - 248 


despre asta. Când în cele din urmă am abordat subiectul, în 
prima din serile noastre cu paste, spusese: 

— Îmi plac bărbaţii, dar numai în teorie. 

— Asta însemnând că în realitate îţi plac femeile? 

— Nu. Înseamnă că sunt în mod voluntar celibatară, dar dacă 
aș decide vreodată că nu vreau să fiu celibatară, aș fi cu un 
bărbat. 

— Am priceput, James, am răspuns eu și nu am mai cerut 
lămuriri. 

Privirea ei de obicei netulburată se tulburase puţin în timpul 
scurtului nostru dialog. 

Cele mai multe dintre serile noastre cu whisky și paste aveau 
loc la mine acasă, probabil pentru că eu întotdeauna exageram 
cu whisky-ul și, când eram la James, întotdeauna mă punea să 
dorm pe canapeaua ei. Într-una din acele nopţi, mă ridicasem de 
pe canapea ca să-mi iau un pahar cu apă și când m-am întors pe 
coridor pe lângă dormitorul lui James, am remarcat că ușa era 
întredeschisă și prin deschizătură se strecura o lumină gălbuie. 
Am mai împins puţin ușa, spunând „cioc, cioc”. James era pe 
pat, citind o carte broșată. Era o noapte caldă și își scosese unul 
din picioarele ei lungi de sub cearșaful care o acoperea. Purta 
ochelari de citit și s-a uitat la mine întrebătoare peste rama lor. 

— Nu pot să dorm, am spus. M-am gândit că poate ti-ar face 
plăcere compania mea. 

Nu prea știu cum mă aşteptam să reacționeze James la 
propunerea mea, dar nu mă așteptasem la explozia de râs 
puternic cu care mi-a răspuns. Am ridicat ambele mâini și am 
ieșit repede pe ușă, zicând „OK, OK”. 

A încercat să mă oprească, dar eu m-am retras rapid pe 
canapea. În dimineaţa următoare, James s-a trezit în zori și mi-a 
adus o ceașcă de cafea. 

— Scuze pentru râsul de aseară, a spus ea, întinzându-mi 
cafeaua. 

— Nu, am replicat eu. Scuze pentru vizita târzie în dormitor. 
Total nepotrivită. 

Aveam vocea răgușită și îmi simţeam capul ca și cum ar fi 
fost strâns dureros într-o menghină. 

— Cred că m-ai luat total prin surprindere. Ultimele trei dăți 
când mi s-au făcut avansuri a fost din partea unei femei. 
Oricum, mă simt prost. 


VP - 249 


— Nu trebuie. Eu am fost cel care a încercat să depășească 
limita. Și pe urmă, ne înțelegem foarte bine ca parteneri la 
slujbă. De ce să stricăm asta? 

— Corect. De ce să stricăm asta? 

Asta fusese toată discuţia noastră pe acest subiect. 
Fuseserăm ușor stânjeniţi o vreme la slujbă, dar ne-a trecut. Și 
acum ne întorseserăm la întâlnirile noastre regulate și la 
discuţiile despre viaţa mea amoroasă. 

— Așadar, ai de gând să o urmărești iar mâine? a întrebat 
James, turnând încă puţin whisky pentru amândoi. 

— Nu știu, am spus. Poate că ar trebui să-mi iau o zi pauză. 

— Poate că ar trebui. Sunt sigură că ești foarte bun la asta, 
dar e doar o chestiune de timp până să te remarce și să te 
reclame. 

— Ai dreptate, am răspuns, știind că nu aveam de gând să o 
ascult. 

Când Lily ajungea spre capătul lui Main Street, aproape de 
sensul giratoriu, am coborât din mașină și am început să o 
urmăresc pe jos. Am privit-o cum traversează intersecţia largă, 
apoi cum s-a îndreptat către o biserică albă, pătrăţoasă, cu 
clopotnița înconjurată de schele, după care a cotit la dreapta și 
a intrat într-un cimitir așezat pe un deal. M-am așezat pe un 
perete scund de piatră și am început să-mi rulez o ţigară. Ea era 
la vreo două sute de metri depărtare, dar era ușor de zărit în 
jacheta ei verde. Am privit-o cum urcă încet pe aleea cimitirului. 
A rătăcit o vreme, dispărând pentru scurt timp în spatele 
acoperișului de ardezie al unei vechi căsuțe de piatră cu o 
pergolă. Mi-am aprins ţigara și o femeie între două vârste, într- 
un echipament de biciclist, din spandex, a trecut clămpănind din 
pantofii ei de biciclist și a aruncat o privire urâtă în direcția mea, 
de parcă tocmai îi omorâsem copiii. Am rămas cu ochii către 
cimitir. În cele din urmă, am zărit-o din nou pe Lily, mergând pe 
coama dealului. Probabil că găsise mormântul pe care îl căuta, o 
lespede sub un copac răsucit. S-a ghemuit și a citit inscripţia, și 
a rămas o vreme în poziţia aceea, înainte să se ridice și să 
coboare înapoi dealul. M-am întrebat al cui era mormântul și 
dacă avea vreo însemnătate. 

Când Lily a ajuns pe trotuarul din faţa cimitirului și a dat să 
traverseze Monument Square în direcţia mea, m-am retras, am 
traversat Main Street și am intrat într-un magazin de lux cu 


VP - 250 


haine pentru femei, a cărui faţadă era de sticlă. M-am prefăcut 
că studiez un suport cu eșarfe - toate costând cam prețul unei 
mașini decente la mâna a doua -, dar stând cu ochii pe Lily, care 
se îndreptase către o bancă de piatră, unde acum vorbea la 
mobil. Eram suficient de aproape ca să văd că o șuviţă de păr 
roșcat îi ieșise de sub pălăria închisă la culoare. 

— Sunt toate de cașmir, a spus vânzătoarea, care apăruse 
brusc la cinci centimetri în spatele meu. 

Am tresărit ușor. 

— Sunt frumoase, am remarcat. Atât de moi. 

— Da, nu-i așa? 

Am plecat de lângă eșarfe și m-am mai uitat puţin prin 
magazinul micuţ. Lily părea că avea să mai stea o vreme pe 
bancă. După câteva minute i-am mulțumit vânzătoarei de acolo 
și am ieșit din nou afară. Lily dispăruse. M-am îngrijorat că poate 
traversase strada către magazin și că o să mă întâlnesc 
întâmplător cu ea, așa că m-am îndepărtat de magazine și m- 
am întors la zidul scund pe care stătusem mai devreme. Ceea ce 
voiam de fapt era să urc în cimitirul de pe deal și să arunc o 
privire la piatra de mormânt pe care o citise cu atâta interes 
Lily. Mormântul era chiar sub un copac strâmb care ţâșnea din 
coama dealului și eram sigur că aveam să-l găsesc. Dar era mai 
bine să vizitez cimitirul când știam că Lily nu avea să mă vadă 
acolo. Am decis să aștept. 

Din locul unde mă cocoțasem, m-am uitat lung împrejurul 
meu. Lily dispăruse și am început să fiu îngrijorat că o să apară 
pe neașteptate și o să mă vadă. Am decis că nu voiam să o mai 
găsesc. În schimb, m-am ridicat în picioare și m-am îndepărtat 
de centrul orașului Concord. Am trecut pe lângă un hotel vechi, 
acoperit cu șindrilă, numit Concord River Inn. Din coșul lui ieșea 
fum și părea genul de loc care probabil avea un bar. Am intrat. 
În faţă era un restaurant cu feţe de masă albe și pereţii acoperiţi 
cu tapet cu model, dar din partea din spate a hanului se auzeau 
voci. Am luat-o pe un coridor cu tavanul jos și am găsit un bar 
micut, înghesuit într-un loc nu cu mult mai mare decât un loc de 
parcare. Am cercetat rapid încăperea, ca să mă asigur că Lily nu 
era acolo - erau două cupluri care își terminau prânzul târziu și 
un bărbat singur care citea ziarul și bea o sticlă de Grolsch. M- 
am instalat pe un taburet incomod de lemn la barul micuţ și am 
comandat o halbă de Boddingtons. Planul meu era să-mi beau 


VP - 251 


încet berea, apoi să mă duc și să mă uit la mormântul pe care-l 
privise Lily. Nu mă aşteptam să aflu nimic de acolo. In cimitirul 
ăla vechi, era probabil o piatră de mormânt pentru cineva care 
murise cu mai bine de două sute de ani în urmă - dar simţeam 
nevoia să mă uit la ea. Lily se uitase atât de atent la cuvintele 
de pe ea și voiam să știu de ce. M-am gândit la cina mea cu 
James din seara precedentă și la avertismentul ei nerostit că 
începeam să devin obsedat de Lily Kintner într-un fel 
neprofesional. Probabil că așa era. 

Am luat o gură de bere, am mâncat un covrigel din bolul de 
pe bar și am scos un pix din buzunarul jachetei. Pe unul din 
șerveţelele barului am mâzgălit un limerick. 


A fost odată un polițist Kimball 
Cu creierul mic și total banal. 
S-a ținut dup-o fată. 
Urmărinad-o-n lumea toată. 
Sperând într-un sex fenomenal. 


Am mototolit șervețelul și l-am îndesat în buzunarul hainei. 
Am luat un alt șerveţel din teancul de pe bar și am încercat din 
nou. 


A fost odată o fată cu părul roșcat 

Pe care speram s-o văd cu fundul despuiat. 
Ca așa să fie. 

Aveam o șansă la mie. 

Dar era bine și c-un tanga dantelat. 


L-am mototolit și pe ăsta și l-am băgat în buzunar alături de 
celălalt șerveţel, apoi mi-am băut mai departe berea. Brusc, m- 
am simţit caraghios - nu atât pentru limerick-urile groaznice, cât 
pentru faptul că urmărisem obsesiv o femeie implicată 
tangenţial într-un caz fără ca departamentul meu să știe. James 
avea dreptate. Dacă socoteam că Lily Kintner ascundea ceva, ar 
trebui pur și simplu să o aduc la secție și să o chestionez. 
Probabil că singura ei implicare în acest caz era că Ted Severson 
se îndrăgostise de ea cu puţin timp înainte să fie omorât. Ea mă 
minţise din cauza unei situaţii încordate cu tatăl ei, o persoană 
publică implicată în propriul său caz de crimă. Ea nu avea nicio 


VP - 252 


legătură cu Brad Daggett, care îi omorâse pe Ted și Miranda de 
unul singur și dispăruse de pe fața pământului. Ultima teorie era 
că după ce îl omorâse pe Ted, Brad o șantajase cel mai probabil 
pe Miranda, insistând cumva ca înmânarea banilor să aibă loc la 
casa neterminată. Asta ar explica de ce s-au întâlnit acolo seara 
târziu, și ar putea să explice de ce Brad a putut să dispară atât 
de total - o sumă substanţială cash ar face lucrurile mult mai 
ușoare. Mi-am terminat berea și am plătit. Aveam să plec de la 
han, să urc în mașină și să mă întorc la Boston. Mâine aveam să 
vorbesc cu șeful meu, să-l întreb dacă i se părea o idee bună să 
o chem pe Lily Kintner pentru un interogatoriu. Dacă era de 
acord că merita să facem o încercare, aveam să o iau pe James 
cu mine. Dacă socotea că o luasem pe o pistă greșită, atunci 
poate așteptam o săptămână și pe urmă îi dădeam un telefon 
lui Lily, să văd dacă nu voia să bem ceva cândva. 

Am ieșit pe ușa scundă a hanului. Incepuse să se întunece 
destul de mult în jumătatea de oră în care fusesem înăuntru. Mi- 
am adus aminte că se trecuse la ora de iarnă și că se însera mai 
devreme. Pe când mă îndreptam spre mașină, am aruncat o 
privire lungă spre cimitirul de pe deal. Era pustiu, în lumina 
înserării, puteam să disting copacul și mormântul; nu se 
întâmpla nimic dacă aruncam o privire. Am traversat intersecţia 
cea mare, am găsit mica poartă a cimitirului. O placă destul de 
nouă, din granit întunecat lucios, mi-a spus că acesta era 
cimitirul Old Hill. Am urcat pe panta abruptă către copac, ale 
cărui ramuri desfrunzite se profilau întunecate pe cerul de 
culoarea pietrei. Am găsit piatra de mormânt pe care Lily, 
ghemuită lângă ea, o studiase cu atâta atenţie, și am citit 
inscripţia. Doamna Elizabeth Minot, moartă în 1790. Brusc, m- 
am întrebat ce sperasem oare să găsesc urcând aici sus. Mi-am 
trecut degetul peste inscripţia tocită de vreme. Era o piatră de 
mormânt frumoasă, cu o efigie sculptată în partea de sus, 
alături de un avertisment: NU UITA DE MOARTE. M-am înfiorat 
puţin, apoi m-am ridicat, iar genunchii mei au scos niște 
pocnituri. Mă simțeam ușor amețţit în lumina incoloră a 
amurgului. Un vânt constant începea să învârtejească frunzele 
căzute pe coama dealului. Era vremea să mă întorc acasă. 

Am auzit pocnetul unei crengi venind de pe cealaltă parte a 
dealului. M-am întors; Lily Kintner era la câţiva pași depărtare, 
cu mâinile în buzunarele mari ale hainei, și venea hotărâtă spre 


VP - 253 


mine. Prezența ei mi se părea ireală, ca și cum ar fi fost o 
apariţie, și am zâmbit, căci nu știam ce altceva puteam face. Să 
recunosc că o urmărisem? Să pretind că era o totală 
coincidenţă? 

Continua să se apropie, până ce a ajuns la doar o palmă de 
mine. Pentru o clipă, m-am gândit că avea să mă sărute, dar în 
schimb mi-a spus, în șoaptă: 

— Îmi pare rău. 

Am simţit o apăsare dureroasă în dreptul coastelor și, când 
mi-am coborât privirea, i-am văzut mâna înmănușată împingând 
cuțitul în mine, în sus, către inimă. 


34. 


LILY 


Din locul unde eram, sub castanul sălbatic din marginea 
cimitirului, am zărit silueta solitară care înainta pe coama 
dealului. Lumina scădea rapid, dar mi-am dat seama că era 
detectivul Kimball. L-am văzut lăsându-se pe vine și uitându-se 
la mormânt, același la care mă uitasem și eu mai devreme. 
Doamna Minot. 

Mi-am îngăduit un moment - în care mi-am scuturat braţele 
ca să-mi pun sângele în mișcare - pentru a mă felicita pentru 
cât de ușor îl atrăsesem pe Kimball într-un loc izolat, chiar în 
momentul înserării. Am pornit-o spre el, uitându-mă în jur, ca nu 
cumva să mai existe și altcineva în cimitir. Dar eram singuri. 

Când am ajuns la mai puţin de cinci metri de Kimball, am 
călcat pe o creangă căzută și el s-a întors. 

Într-un buzunar aveam arma cu electroșocuri, iar în celălalt, 
cuțitul meu de filetat. Plănuisem să-l imobilizez întâi pe 
detectivul Kimball și apoi să-l înjunghii, dar a părut atât de 
surprins, atât de uluit să mă vadă, încât pur și simplu m-am 
apropiat și i-am înfipt cuțitul între coaste, înclinându-l în așa fel 
încât să-i ajungă la inimă. 

A fost atât de ușor. 

Faţa i s-a albit și i-am simţit sângele cald când a ţâșnit pe 
mâna mea. 

VP - 254 


ÎI priveam în ochi și inima îmi bubuia în urechi, așa că abia am 
înregistrat pașii zgomotoși care urcau dealul în stânga mea. 

— Indepărtează-te de el și ridică mâinile, a lătrat o voce de 
femeie, acoperind foșnetul vântului. 

M-am întors și am văzut o femeie de culoare, înaltă, într-un 
trenci, care urca pe cărare, cu un pistol ţinut cu ambele mâini. 
Haina ei neîncheiată la nasturi flutura în urma sa, foșnind în 
vânt. Am dat drumul cuţitului și Kimball a căzut în genunchi, 
unul dintre ei pocnind zgomotos pe o dală. Am ridicat mâinile și 
am făcut în pas în spate. Am văzut cum ochii femeii îl 
cercetează pe Kimball în vreme ce se apropia. A înregistrat 
cuțitul care îi ieșea dintre coaste și a grăbit pasul. A ajuns lângă 
Kimball și a îndreptat pistolul cu o mână în direcția mea. 

— Treci dracului la pământ! Acum. Cu faţa în jos. 

Practic, puteam auzi adrenalina cum curgea prin ea în vreme 
ce vorbea și am făcut așa cum mi-a cerut, întinzându-mă pe 
pământul tare și rece din cimitir. Nu aveam nicio intenţie să lupt 
sau să fug. Mă prinseseră. 

— Stai acolo și nu te mișca, Hen. Lasă cuțitul unde e, da? 

Vocea femeii, când a vorbit cu Kimball, era joasă și calină. Am 
întors capul, ca să pot vedea scena, femeia care apăsa repede 
pe butoanele telefonului, pistolul care continua să fie îndreptat 
în direcția mea. A sunat la 911, cerând o ambulanţă la „un 
blestemat de cimitir din Concord Centre. E pe un deal”. S-a 
prezentat ca detectivul Roberta James de la Poliţia din Boston și 
i-a spus dispecerului că era un poliţist căzut la pământ. A 
încheiat convorbirea, s-a uitat repede la detectivul Kimball - „Nu 
arată prea rău, Hen, doar nu te mișca” -, apoi s-a întors spre 
mine. Am auzit un fâșâit când și-a tras cordonul hainei prin 
găicile sale. Şi-a înfipt un genunchi în mijlocul spatelui meu și și- 
a lăsat toată greutatea pe el. Am simţit țeava rece a pistolului 
lipită de gât. 

— Nu-mi da un motiv, a spus. Mâinile la spate. 

Am făcut ce mi-a cerut și, cu o mână, și-a înnodat strâns și cu 
pricepere cordonul hainei în jurul încheieturilor mele. 

— Dacă faci o singură mișcare, te împușc în cap, a zis. 

Mi-am relaxat tot corpul. Vântul mi-a suflat în obraz o frunză 
încrețită. Am închis ochii și m-am gândit, cu uimire și groază, 
cum viaţa mea se încheiase. Auzeam vocea joasă a femeii 
detectiv murmurând către Kimball. El a răspuns ceva, dar nu am 


VP - 255 


deslușit cuvintele. Acum, că fusesem prinsă, nu aveam niciun 
motiv să vreau să moară. De fapt, speram că o să trăiască, și 
mi-am spus că probabil așa va fi. Am deschis ochii. O șuviţă de 
păr îi acoperea parțial, dar puteam vedea ceva din scena 
dinaintea mea: detectivul Kimball întins în faţa mormântului lui 
Elizabeth Minot, femeia aplecată peste el, apăsându-și mâna pe 
coastele lui pentru a încetini sângerarea. Cerul se întunecase, 
căpătând culoarea ardeziei, iar luminile slabe și pâlpâitoare ale 
ambulanţei începeau să lumineze locul. 
e 

Douăzeci și patru de ore mai târziu, îmi era refuzată 
cauțiunea la Tribunalul districtului Middlesex. 

— O să încercăm din nou, a spus avocata mea, numită din 
oficiu. 

Numele ei era Stephanie Flynn și avea vreo douăzeci și cinci 
de ani. Avea trăsături delicate și era drăguță, dar unghiile ei 
erau roase până la carne și arăta ca și cum nu mai dormise bine 
de mulți ani. 

S-a întors cu mine la celula mea. 

— O să acorde o nouă audiere pentru cauţiune și n-o să poată 
să te reţină. Nu cu aceste circumstanţe. 

— E-n regulă, am spus. Ai făcut tot ce-ai putut. Sunt 
conștientă că am înjunghiat un ofiţer de poliţie. 

— Un ofițer de poliţie care te-a hărțuit și te-a urmărit, a spus 
Stephanie, privindu-mă atent prin ochelarii ei șic. Apropo, e în 
afară de orice pericol, a continuat ea. Tocmai a fost mutat de la 
terapie intensivă. 

— Asta e bine, am spus. 

Avocata mea s-a uitat la ceas și mi-a promis că se va întoarce 
a doua zi la aceeași oră. Aș fi putut să-mi angajez propriul meu 
avocat, sau să le cer părinţilor mei să-mi trimită unul, dar am 
preferat să primesc unul din oficiu, iar acum eram mulţumită de 
această decizie. 

După ce a plecat, m-am întins la loc pe pat, în uniforma mea 
verde-închis. Prânzul - un hamburger cu o garnitură de legume - 
mi-a fost adus de o polițistă în uniformă, cu o figură încruntată. 
Nu mi-era prea foame, dar am mâncat puţin din burger și am 
băut sucul de mere din paharul de plastic adus împreună cu 
mâncarea. Am umplut din nou paharul, de mai multe ori, cu apa 
călduţă de la robinetul din celulă și am băut, apoi m-am întins la 


VP - 256 


loc pe pat. Părinţii mei, pe care îi sunasem în cele din urmă în 
acea dimineață, cu taxă inversă, de la telefonul cu plată instalat 
pe peretele din coridor, urmau să vină curând și savuram scurta 
perioadă de liniște înainte de sosirea lor. Cu o zi în urmă, în 
vreme ce stăteam nemișcată și tăcută în cimitirul de pe deal, în 
vreme ce sosea prima ambulanţă, apoi mai multe, apoi o flotilă 
de mașini de poliţie, m-am gândit ce urma să spun atunci când 
aveam să fiu interogată mai târziu. Am chibzuit dacă să spun 
adevărul, tot adevărul, despre cele două trupuri din fântână, și 
ce s-a întâmplat cu Eric Washburn în Londra, și implicarea mea 
în întâmplarea cu Ted și Miranda Severson și Brad Daggett. Mi- 
am imaginat cum m-aș simţi - să mărturisesc totul - și mi-am 
închipuit privirile reci, fascinate, aţintite asupra mea în timp ce 
îmi spuneam povestea, și pe urmă mi-am imaginat că această 
fascinaţie avea să plutească asupra mea tot restul vieţii mele. 
Toţi acei ani în închisoare. Ticăloasa fiică a lui David Kintner. 
Aveam să devin un specimen, o curiozitate. Oamenii vor cere să 
scrie cărţi. Aveam să-mi pierd pentru totdeauna anonimitatea. 

Așa că m-am gândit la o poveste diferită, una mult mai 
simplă. O să le spun tuturor că fusesem îngrozită de detectivul 
Henry Kimball, care mă urmărea de mai bine de o săptămână. O 
să le spun că îl văzusem de mai multe ori - asta era adevărat - 
și că începusem să mă tem pentru viaţa mea. Dacă mă întrebau 
de ce nu anunţțasem poliţia, aveam să le spun că el era poliţia. 
Aveam să le spun că începusem să port la mine pistolul cu 
electroșocuri și cuțitul și că, în ziua aceea, mă dusesem în 
cimitirul meu preferat din Concord. Când îl văzusem acolo, 
intrasem în panică și îl atacasem cu cuțitul. Știam că nu trebuia 
să fac asta, dar nu gândeam raţional. A fost un moment de 
nebunie, produs de stres. 

Și asta a fost povestea pe care o spusesem, mai întâi 
poliţistului care m-a interogat la secţia de poliţie din Concord, 
unde am fost reținută pentru tentativă de omor, apoi mai târziu, 
în aceeași seară, detectivului Roberta James, femeia care îi 
salvase viața detectivului Kimball. Am încercat să-mi dau seama 
din interogatoriu dacă James și Kimball mă urmăriseră împreună 
sau dacă ea pur și simplu ajunsese acolo întâmplător. Fusesem 
foarte sigură că detectivul Kimball mă urmărea pe cont propriu 
și nu ca sarcină profesională. Era clar că devenise obsedat de 
mine și era doar o chestiune de timp până când avea să înceapă 


VP - 257 


să scotocească prin toate cotloanele vieţii mele. Deja îi 
dădusem numele lui Eric Washburn și fără îndoială cercetase 
dosarele și aflase că eram împreună atunci când a murit. 
Începusem să mă panichez puţin, apoi m-am gândit că dacă 
într-adevăr mă urmărea de capul lui, atunci puteam să-l atrag 
pur și simplu într-un loc izolat și să rezolv problema. M-am 
gândit la cimitirul în care fusesem cu Ted Severson. Nu văzusem 
niciodată pe nimeni acolo, și totuși era deschis. Dacă detectivul 
Kimball mă urmărea în Concord, avea să mă vadă în cimitir de 
jos, din oraș. Aveam să rămân mult timp uitându-mă la un 
mormânt, sperând că o să vină și el să-l vadă. Apoi pur și simplu 
o să-l aștept acolo. 

Totul a mers perfect, până când a apărut detectivul James. 

Mă simţeam încrezătoare cu povestea mea. Aveam să ajung 
probabil pentru o vreme în închisoare, sau într-o instituţie 
psihiatrică, dar mă îndoiam foarte tare că aveam să fiu închisă 
pentru o perioadă mare de timp. Cea mai mare îngrijorare a 
mea era acum cât de adânc aveau să cerceteze moartea 
Mirandei și dispariţia lui Brad. Eu nu aveam alibi pentru acea 
seară, dar de ce să am? Era noaptea târziu, într-o marţi, și 
locuiam singură. Chiar dacă o luau la întrebări pe mama, mă 
gândeam că sunt prea puţine șanse să pomenească de drumul 
pe care trebuise să-l fac până în Maine. Mă gândeam că sunt 
prea puţine șanse chiar să-și aducă aminte de el. 

În vreme ce mă gândeam la mama, am auzit scârţâitul 
balamalelor neunse de la ușa din capătul coridorului, care se 
deschidea, și am recunoscut vocea amenințătoare a mamei. Am 
auzit cuvântul cauțiune și cuvântul ridicol. Cei doi părinţi ai mei 
au fost conduși la ușa mea cu zăbrele de către aceeași polițistă 
care îmi adusese prânzul. Mama mea părea scandalizată, iar 
tata părea bătrân și speriat. 

— O, scumpo, a spus mama. 

e 

Trei zile mai târziu, în ajunul noii audieri pentru cauțiune, 
după un mic dejun alcătuit din cartofi cu ouă la microunde, am 
fost adusă într-o sală de interogatoriu. Mai fusesem acolo, în 
camera asta pătrăţoasă, fără ferestre, cu pereţii văruiți într-un 
alb industrial strident. 

Detectivul James a intrat și și-a anunţat prezenţa și către 
camera instalată sus într-un colț al încăperii. 


VP - 258 


— Ce mai faci, domnișoara Kintner? m-a întrebat după ce s-a 
așezat. 

— Am avut și zile mai bune, am răspuns. Cum se simte 
detectivul Kimball? 

Ea a tăcut, ţuguindu-și buzele, și i-am prins privirea fugindu-i 
scurt către oglinda dreptunghiulară unidirecţională care se 
întindea pe unul din pereţii încăperii. M-am întrebat dacă el 
asista la interogatoriu. 

— Iși revine, a spus. Are mare noroc că a scăpat cu viaţă. 

Am încuviinţat din cap, dar am ales să nu spun nimic. 

— Mai am câteva întrebări pentru dumneata, domnişoară 
Kintner. Mai întâi, ai spus în interogatoriul nostru precedent că l- 
ai văzut pe detectivul Kimball urmărindu-te de mai multe ori 
înainte de duminica în care te-ai dus la Concord pentru a vizita 
cimitirul. Poţi să-mi spui care au fost aceste dăţi? 

l-am spus despre dăţile în care l-am văzut pe detectivul 
Kimball urmărindu-mă. O dată în centrul orașului Winslow, și o 
dată l-am văzut în mașina lui, trecând încet prin fața casei mele. 
Ea m-a întrebat despre relaţia mea cu Ted Severson și motivul 
pentru care m-am dus la Kennewick după moartea lui. l-am spus 
aceleași lucruri pe care i le spusesem și lui Kimball. 

— Așadar, a comentat ea, îmi spui că atunci când ai avut 
informaţii cruciale despre o crimă care a avut loc, ai ascuns 
poliţiei aceste informaţii și te-ai dus să investighezi de una 
singură această crimă? Apoi, mai târziu, când ai crezut că un 
detectiv care își făcea doar datoria te urmărea și te hărțuia, ai 
decis să-l omori? Ai niște soluţii foarte interesante la problemele 
dumitale. 

— Nu am decis să-l omor pe detectivul Kimball. 

— Păi, ai decis să bagi un cuţit în el. 

N-am spus nimic. Detectivul James m-a privit lung din cealaltă 
parte a mesei. M-am întrebat dacă era ceva între ea și Kimball, 
ceva romantic, dar mă îndoiam. Era aproape frumoasă - cu 
structura ei osoasă și trupul înalt și slab de model -, dar era 
ceva aprig, de prădător, în detectivul James. Poate era doar felul 
în care mă privea acum, ca și cum ar fi putut să vadă prin mine 
și dincolo chiar. 

Tăcerea se prelungea și m-am gândit că detectivul James nu 
mai avea ce să mă întrebe. Apoi a rostit: 


VP - 259 


— Detectivul Kimball mi-a zis că i-ai spus ceva chiar înainte 
să-l înjunghii. Îţi mai aduci aminte ce i-ai spus? 

Îmi aminteam, dar am clătinat din cap. 

— Sincer, am răspuns, nu-mi aduc aminte aproape nimic din 
acea după-amiază. Cred că mi s-a șters totul din minte. 

— Foarte convenabil pentru dumneata, a spus ea, apoi s-a 
ridicat în picioare și a ieșit din încăpere. 

Am rămas singură, vreme de ceea ce mi s-au părut a fi vreo 
treizeci de minute. Nu aveam ceas și nici în cameră nu era 
vreunul, așa că nu știam prea bine. Am stat pe scaunul meu și 
am încercat să-mi păstrez chipul lipsit de orice expresie. Ştiam 
că eram urmărită prin oglindă, analizată, comentată. Mă 
simţeam ca și cum aș fi fost goală, legată și pusă la pământ, și 
pipăită de o mulţime de mâini murdare. Dar știam că dacă îmi 
menţineam povestea, și că dacă trupul lui Brad nu era niciodată 
găsit, nu vor putea să mă ţină aici pentru totdeauna. Aveam să- 
mi recapăt viața, sau cel puţin o viaţă. Și nu aveam să mai fac 
niciodată aceleași greșeli. N-o să mai las pe nimeni să intre în 
viața mea. Asta nu aducea decât necazuri. 

Ușa s-a deschis și a intrat detectivul Kimball. Era îmbrăcat ca 
de obicei, cu un sacou de tweed și jeanși, dar avea o barbă deo 
săptămână și era palid la față. S-a apropiat cu grijă de scaun, 
dar nu s-a așezat, ci și-a pus mâinile pe spătarul lui și m-a fixat 
cu o privire mai degrabă curioasă decât furioasă. 

— Domnule detectiv, am spus eu. 

— Știu că îţi aduci aminte ce mi-ai spus, a zis el. Chiar înainte 
să mă înjunghii. 

— Nu-mi aduc aminte. Ce-am spus? 

— Ai spus că-ţi pare rău. 

— OK. Dacă așa zici dumneata. 

— De ce mi-ai fi spus asta dacă ţi-era frică de mine, dacă erai 
convinsă că te hărţuiam? 

Am clătinat din cap. 

— O să aflu ceea ce nu vrei să aflu, a continuat. Nu știu unde 
e, sau ce e, dar o să aflu. 

— Sper să o faci, am spus și l-am privit în ochi. Am crezut că o 
să-și întoarcă privirea, dar nu a făcut-o. Mă bucur că ești bine, 
am adăugat, și chiar eram sinceră. 

— Ei bine, în acest moment, probabil că e mai bine pentru 
dumneata că sunt. 


VP - 260 


Eu n-am mai spus nimic și el a continuat să mă privească. Am 
căutat în ochii lui ura, dar nu am văzut-o. 

Ușa s-a deschis cu un bang sonor, și un bărbat necunoscut, în 
costum, a năvălit în cameră. Era între două vârste, solid, cu o 
mustață căruntă. 

— Afară, detective, acum. 

Henry Kimball s-a întors încet cu spatele la mine și apoi a ieșit 
repede din cameră, pe lângă bărbatul care îi ţinea ușa deschisă. 
Înainte ca ușa să se închidă în urma lor, am auzit din nou vocea 
sonoră a bărbatului: 

— Dumnezeule, ce dracu' făceai... 

Apoi am rămas din nou în tăcere. 

e 

În acea seară, după ce am fost dusă din nou în celula mea, m- 
a vizitat avocata, care și-a tras un scaun în fața ușii mele de 
zăbrele. 

— Ai avut un vizitator neașteptat azi, a spus ea. 

Avea o expresie ciudată pe față și mi-am dat seama că 
încerca să nu zâmbească. 

— Te referi la detectivul Kimball. 

— Da. Am auzit că a dat buzna într-o sală de interogatoriu. În 
primul rând, nu ar fi trebuit să fii acolo singură. Poţi să ceri de 
fiecare dată să fiu și eu prezentă la interogatorii. 

— Știu. 

— Ce-a zis? 

— Voia să știe dacă îmi aduceam aminte ce i-am zis înainte să 
îl înjunghii, și i-am spus că nu-mi mai aduceam aminte nimic, 
ceea ce este perfect adevărat. Și el a zis că o să afle ce încerc 
eu să-i ascund. 

Acum, avocata mea chiar zâmbea, și am observat, pentru 
prima dată, că avea un aparat dentar dintr-un plastic aproape 
invizibil pe șirul de dinţi de jos. 

— Îmi pare rău, a spus ea. Știu că a fost probabil supărător 
pentru tine și asta n-ar fi trebuit să se întâmple niciodată. Henry 
Kimball a fost suspendat oficial din departamentul de poliţie. 
Oricum urma să se întâmple asta, crede-mă. 

— Așadar, chiar acţiona de capul lui când mă urmărea? 

— O, da. Știm asta deja. Partenera lui stătea cu ochii pe el 
pentru că era îngrijorată pentru sănătatea lui mintală - cu o 
seară înainte, recunoscuse în faţa ei că te urmărea în timpul lui 


VP - 261 


liber. Se gândea că el începea să aibă o obsesie. Așa că a doua 
zi s-a dus să discute cu el și până la urmă a ajuns să-l 
urmărească și ea. Asta a dus-o la Concord. Și nu-i numai asta, 
dar se pare că atunci când a fost dus la spital au găsit niște 
chestii pe care le-a scris despre tine. Poezii. 

— Serios? Ce fel de poezii? 

— Sunt destul de incriminatoare. Nu cred că detectivul 
Kimball va mai lucra vreodată în poliţie. 

— Și toate astea ce înseamnă pentru mine? am întrebat eu. 

Probabil că mobilul ei vibrase, pentru că l-a scos din 
buzunarul hainei, a apăsat pe un buton și apoi l-a băgat la loc. 

— Nu vreau să-ţi faci prea mari speranțe, Lily, dar cred că 
putem face un soi de înțelegere. Trebuie să te întreb ce părere 
ai de o evaluare psihiatrică și poate să stai ceva vreme într-un 
spital pentru a-ţi rezolva problemele legate de gestionarea 
furiei. 

l-am răspuns că accept bucuroasă. 

— Bun, a zis ea. Mergem înainte deci. S-a uitat la mine și a 
zâmbit din nou. Intr-un fel sau altul, nu cred că o să mai stai 
prea mult aici. S-a ridicat în picioare, apoi a băgat mâna în 
servieta ei burdușită. Era să uit, ai mai primit o scrisoare. Mi-au 
dat-o de sus. 

A strecurat plicul prin deschizătura pe unde îmi era adusă 
mâncarea la celulă. Era o altă scrisoare de la tatăl meu. În cele 
trei zile de când l-am văzut ultima dată, îmi trimisese trei 
scrisori. 

— Mulţumesc, am spus. 

Avocata a plecat și eu m-am așezat pe pat, dar nu am deschis 
imediat scrisoarea. Am așteptat puţin. Veștile erau mult mai 
bune decât credeam. Aveam să-mi recapăt vechea viaţă. Poate 
că nu imediat, dar avea să se întâmple. Am deschis scrisoarea, 
abia așteptând să o citesc. Tata îmi scria mereu scrisori, încă de 
când eram mică, și ele întotdeauna mă înveseliseră. 


Scumpa mea Lil. 


Mama ta a plecat să-și predea cursurile pentru 
adulți (singurul ei blestemat de venit!) în seara asta, 
așa că sunt aici, acasă, și am băgat la microunde o 
lasagna congelată. 


VP - 262 


Se pare că asta durează cincisprezece minute, așa 
că o să scriu repede o altă scrisoare. Am vorbit cu 
avocata ta în dimineaţa asta și mi-a zis tot felul de 
lucruri optimiste care m-au făcut să cred că ai putea 
să fii liberă să te întorci la viața ta mai curând decât 
credeam. Putem spera. 

Parcă ar fi zece seara, dar e numai cinci! Se 
întunecă devreme aici. Beau cu mare plăcere un 
cocktail pe care tocmai l-am inventat eu. Un pahar 
mare de apă peste care am pus două degete de 
whisky. În esentă, o apă cu aromă de whisky. Foarte 
gustoasă și pot s-o beau de dimineața până seara fără 
să fiu în vreun fel afectat. Un alt avantaj e că în același 
timp nu sunt niciodată complet treaz la nicio oră din zi, 
și totuși mă trezesc în dimineața următoare încrezător 
și plin de viată. Îmi pare rău că nu am descoperit 
metoda asta de a bea cu ani în urmă. Aș fi brevetat-o 
și m-aș fi îmbogățit. 

Cuptorul a scos un clinchet, iar paharul trebuie 
umplut din nou. Mama ta a zis ceva cum că am veni 
amândoi să te vedem în weekend. Până atunci - „Al 
RĂBDARE, LUCRURILE SE VOR REZOLVA”, cum a zis 
pisica spânzurată de o creangă. 

Noroc, scumpo. 


Tati 


Ah, P.S. Am uitat să-ți spun în ultima mea scrisoare, 
dar am niște vești proaste. Vechea fermă Bardwell de 
alături a fost cumpărată de managerul adolescent al 
unui fond de investiții din Boston. Vrea să dărâme tot 
și să construiască un soi de hotel ieftin de weekend cu 
vreo cincizeci și șapte de camere. Buldozerele au 
început deja să sosească. lti spun asta doar pentru că 
știu că iubeai poiana aia de lângă fermă și mă tem că 
o să sape totul mâine. Mama ta a devenit brusc o 
ecologistă teribil de furioasă. Imi pare rău pentru 
vestea asta proastă. Probabil că te întrebi despre ce 
dracu' vorbesc. Pe curând, Lil. Tati te iubește și 
întotdeauna te va iubi, orice ar fi. 


VP - 263 


VP - 264 


virtual-project.eu 


VP - 


265